Karl May — Oriental — Vol 4 Prin Vagaunile Balcanilor

Karl May 


Karl May 


Prin Vagăunile Balcanilor 


CUPRINS: 
Capitolul I - Începe urmărirea 1 
Capitolul Il - Schimin, fierarul 23 
Capitolul III - Ali, librarul 47 
Capitolul IV - Un harem bulgăresc 59 
Capitolul V - Printre contrabandişti 78 
Capitolul VI - În coliba cerşetorului 93 
Capitolul VII - Hăituiala 109 
Capitolul VIII - Împăcarea şi logodna 123 
Capitolul IX - O cursă călare nocturnă 146 
Capitolul X - O veche cunoştinţă 164 
Capitolul XI - Altarul creştinei 175 
Capitolul XII - În porumbar 183 
Capitolul XIII - Un vampir 204 
Capitolul XIV - La hanul din Dabila 224 
Capitolul XV - Un poliţai cu multe probleme pe cap 246 
Capitolul XVI - Un „Sfânt” 268 
Capitolul XVII - O arestare nereuşită 284 
Capitolul XVIII - La ruinele din Ostromdscha 302 


Capitolul 1 - Începe urmărirea. 

Nu trecuse prea mult timp de când eu, Halef, Omar şi Osco 
părăsisem călare Adrianopolul, întovărăşiţi fiind de cei trei 
poliţai, când, deodată, auzirăm în spatele nostru tropot de 
cal. Întoarserăm capetele şi zărirăm un călăreț care se 
străduia din răsputeri să ne ajungă din urmă. Numaidecât, 
ne înfrânarăm caii, pentru a-i îngădui să se apropie şi îl 
recunoscurăm curând pe Malhem, portarul lui Hulam. 


Călărea pe un cal încărcat din greu cu câteva baloturi, de 
pe care descălecă imediat ce ajunse în dreptul nostru. 

— Sallam! ne salută, scurt. 

I-am răspuns la salut şi la privirea noastră întrebătoare, el 
îmi dădu următoarea explicaţie: 

— Iertare, effendi, că v-am oprit din drum! Ştiu că sunteţi 
foarte grăbiţi. Dar stăpânul meu mi-a poruncit să vin după 
dumneavoastră. 

— De ce? l-am întrebat. 

— Ca să vă aduc acest cal. 

— Da” cu ce l-ai încărcat? 

— De-ale gurii şi alte lucruri de care, poate, veţi avea 
nevoie. 

— Dar avem provizii pentru mai multe zile! 

— N-are importanţă! Stăpânul meu gândeşte că oamenii 
pe care îi urmăriţi s-ar putea abate de la drumul drept. 
Dacă veţi ajunge în munţi, acolo nu veţi găsi hrană decât 
pentru cai, nu şi pentru voi. 

— Stăpânul tău este un om foarte bun. Dar acest cal 
încărcat din greu nu va face altceva decât să ne 
încetinească, mersul. 

— Eu vi l-am adus; eu trebuie să ascult poruncile 
stăpânului meu. Mergeţi sănătoşi! Allah să vă ajute să 
călătoriţi cu bine! 

Acestea fiind zise, Malhem aruncă frâul peste gâtul calului, 
se răsuci şi o luă la fugă înapoi spre Adrianopol. 

Îndată, Halef îşi întoarse calul cu faţa spre oraş şi întrebă: 

— Să mă duc după el, sidi? 

— De ce? 

— Să-l prind şi să-l aduc aici, ca să-ţi facă pe voie. 

— Lasă-l să plece! Nu putem să pierdem timpul. 

— Oare ce-o fi împachetat în păturile şi în rogojinile alea? 

— Nu ne interesează acum. O să vedem mai târziu, când 
se lasă seara. Ia calul de frâu. Să pornim la drum! 

Ne-am reluat drumul întrerupt. Eu călăream în faţă iar 
ceilalţi mă urmau. Mergeam aşa, pentru că trebuia să mă 


uit după urme, deşi nu prea erau speranţe să găsim vreuna. 

Drumul era destul de animat, deşi nu putea fi numit ca 
fiind o cale prea bătătorită. Micuţul hagiu avusese dreptate 
atunci când spusese că aici nu era la fel de uşor ca în 
Sahara să descoperi urme. De aceea, nici nu priveam cu 
atenţie drumul, ci marginea sa din stânga. Cealaltă margine 
a drumului o forma malul Ardei. Atâta timp Cât nu găseam 
aici urme care să-mi confirme că cei trei călăreţi pe care îi 
urmăream s-ar fi abătut din drum, puteam să fiu aproape 
sigur că cei căutaţi se aflau înaintea noastră. Ne-am întâlnit 
pe drum cu mai mulţi călăreţi, căruţe greoaie şi pedeştri, 
dar nu am adresat nici o întrebare nimănui. Întrucât fugarii 
trecuseră călare pe aici cu o seară înainte, niciunul din cei 
întâlniți de noi în cale nu putea să-l fi văzut. Nu m-am oprit 
nici la micul grup de colibe pe lângă care am trecut, căci, 
de aici, drumul nu se bifurca în nici o altă direcţie pe care 
ar fi putut s-o apuce Barud el Amasat. Dar, când am ajuns 
într-o mică localitate, numită Ortakoj, de unde porneau mai 
multe cărări, ne-am oprit şi ne-am adresat primului om pe 
care l-am întâlnit: 

— Sallam! Se află oare, în acest loc, Allah să-l 
binecuvânteze, vreun paznic de noapte? 

Cel întrebat purta la brâu o sabie uriaşă, ţinea în mâna 
dreaptă un ciomag înspăimântător, în jurul fesului îşi 
înfăşurase o basma groasă, care părea ţeapănă de murdară 
ce era şi umbla desculţ. M-a examinat cu atenţie câteva 
clipe şi tocmai se pregătea să facă acelaşi lucru şi cu 
ceilalţi. 

— Ei? l-am întrebat, nerăbdător. 

— Uşurel, uşurel! m-a admonestat zdrenţărosul. 

Se rezemă de ciomag şi începu să examineze cu atenţie 
statura micuţului hagiu. Halef, însă, ajunsese la capătul 
răbdării şi îşi trase afară biciuşca. 

— Ştii, oare, cum se numeşte lucrul acesta? 

Cel întrebat se umflă în pene şi puse mâna pe sabie. 

— Dar tu, ştii cum se numeşte asta, mititelule? 


Mititel! Nici un alt cuvânt nu l-ar fi jignit mai mult pe 
Halef. Ridică mâna ca să lovească; rapid, însă, mi-am împins 
calul între el şi cel ameninţat şi l-am avertizat: 

— Nu fi nechibzuit, Halef! Omul ăsta n-o să-mi mai 
răspundă la nici o întrebare. 

Am scos din pungă o monedă micuță, i-am arâtat-o celui ce 
purta sabia şi am repetat: 

— Deci, se află pe-aici vreun paznic de noapte? 

— Îmi dai bănuţul? m-a întrebat el. 

— Da. 

— Atunci, dă-mi-l! răspunse omul, scurt şi întinse mâna. 

— Mai întâi răspunde! 

— Da, există un paznic de noapte. Dar acum, dă-mi 
bănuţul! 

Erau doar câteva parale de aramă. 

— Ia-l! i-am spus. Unde locuieşte paznicul de noapte? 

Băgă bănuţul în buzunar, dădu din cap şi întrebă rânjind: 

— Mă plăteşti şi pentru întrebarea asta? 

— Ţi-am plătit destul! 

— Pentru prima, dar nu şi pentru a doua. 

— Bine, poftim, ai aici încă doi bănuţi de cinci parale! Deci, 
unde locuieşte paznicul? 

— Acolo, în ultima casă, îmi explică omul, arătând spre o 
clădire care nu merita nici măcar să fie numită colibă, ci 
mai degrabă grajd. 

Ne-am îndreptat spre acea direcţie. Când am ajuns la 
dărăpănata locuinţă, am descălecat, ca să pot trece prin 
gaura care ţinea loc de intrare şi ieşire. Chiar în acea clipă, 
în dreptul deschizăturii aceleia apăru o femeie care fusese 
atrasă afară de tropotul cailor noştri. 

— Vai de mine! Închide ochii! strigă ea şi se trase grăbită 
înapoi. 

Nu avea faţa acoperită de văl. De aceea se speriase atât de 
tare. Era desculţă şi îmbrăcată cu un veşmânt vechi, 
zdrenţuit, iar părul parcă îl avea din pâslă. După cum arăta, 
se părea că, de luni de zile, apa nu-i atinsese faţa. Eram 


gata-gata să cred că femeia nu se va mai lăsa văzută, dar, 
după ce am strigat, nerăbdător, de câteva ori, ea îşi făcu, 
totuşi, apariţia. Acum, îşi ţinea în dreptul feţei fundul unui 
coş spart. Ne putea privi printre crăpăturile împletiturii, 
fără, însă, ca noi să ne putem încânta ochii cu frumuseţea 
ei. 

— Ce vreţi? ne întrebă ea, timidă. 

— Aici locuieşte paznicul de noapte? a trebuit să întreb din 
nou. 

— Da... 

— Tu eşti nevasta lui? 

— Eu sunt singura lui nevastă, replică mândră femeia. 

Acorda multă valoare sublinierii faptului că era singura 
stăpână a inimii bărbatului care era paşa al ei nocturn. 

— Este acasă? 

— Nu. 

— Unde se află stăpânul tău? 

— A plecat. 

— Unde? 

— Pe cărările slujbei lui. 

— Dar încă nu este noapte! 

— Stăpânul meu nu veghează numai nopţile, ci şi ziua 
asupra supuşilor padişahului. Nu este doar paznic de 
noapte, ci şi servitorul lui kiaja (primar), ale cărui porunci 
trebuie să le urmeze. 

Deodată mi-a venit în minte omul cu care tocmai vorbisem 
puţin mai înainte. M-am întors şi într-adevăr, el se îndrepta 
încet şi mândru către noi. Asta era chiar prea de tot. Cu o 
figură cât se poate de sumbră, am făcut câţiva paşi spre el. 

— Chiar tu eşti paznicul de noapte? l-am întrebat pe cel ce 
purta sabia. 

— Da, răspunse el, arogant. 

Hagi Halef Omar observă că nu mai eram în toane bune şi 
îşi mână calul spre paznicul nopţilor şi al zilelor, ca să poată 
fi cu ochii pe mine. Ştiam ce vrea şi i-am făcut, aprobator, 
cu ochiul: 


— De ce nu mi-ai spus asta de la început, atunci când am 
vorbit cu tine? l-am întrebat, cu severitate. 

— N-am avut trebuinţă. Mai ai bani? 

— Suficienţi, pentru tine. Fii atent, am să-ţi plătesc 
anticipat pentru toate întrebările pe care ţi le voi mai pune 
de acum înainte. 

Am mai făcut un semn cu ochiul şi biciul lui Halef pocni 
deodată pe spinarea paznicului supuşilor padişahului. Vru 
să sară înapoi, dar micul hagiu îşi strânsese atât de bine 
calul între coapse, încât îl înghesui pe paznic spre perete şi 
îl tot pocni cu biciul. Celui pedepsit nici măcar nu-i trecu 
prin cap să se folosească de sabie sau de ciomag. Țipa pe 
toate tonurile posibile şi „singura” sa nevastă făcea la fel, 
uitând, cu ocazia aceasta, să-şi mai ţină în dreptul feţei 
fundul de coş. Aruncă cât colo acest păzitor al demnităţii 
sale feminine, se repezi la calul hagiului, apucându-l de 
coadă şi trăgând din toate puterile, în vreme ce striga: 

— Vai ţie, vai ţie! Cum poţi să-l insulţi pe servitorul şi 
favoritul padişahului? Înapoi, înapoi! Ajutor, ajutor! 

La aceste strigăte ascuţite, începură să iasă pe uşile 
căsuţelor şi ale colibelor bărbaţi, femei şi copii, care se 
îndreptau grăbiţi spre noi, pentru a se interesa care era 
pricina pentru care se răcnea în aşa hal. 

I-am făcut semn lui Halef să înceteze şi mă ascultă. Cred 
că paznicul de noapte primise vreo douăsprezece lovituri 
puternice. Dădu drumul jos ciomagului din mâna dreaptă, 
apucă sabia de la brâu iar, cu mâna stângă, începu să se 
frece pe spate. 

— Cum ai îndrăznit? Vrei să te scurtez de cap? Am să 
asmut asupra ta întreaga obşte şi am să-i las să te facă praf! 

Halef începu să râdă. Vru să răspundă ceva, dar nu ajunse 
s-o facă, întrucât un bărbat se repezi printre cei prezenţi şi 
mi se adresă răstit: 

— Ce se petrece aici? Cine sunteţi? 

Deşi ştiam că îl am în faţa mea pe înaltul domn primar, 
totuşi mă interesai: 


— Dar cine eşti tu? 

— Sunt primarul acestui sat. Cine vă dă dreptul să ridicaţi 
mâna împotriva poliţaiului meu? 

— Purtarea sa ne-a dat dreptul. 

— Cum adică? 

— l-am cerut nişte informaţii şi a refuzat să mi le dea. Mi-a 
pretins ca pentru fiecare răspuns să îl plătesc. 

— Poate să-şi vândă răspunsul cât de scump vrea. 

— lar eu pot să-l plătesc aşa cum am chef. Acum şi-a primit 
plata şi va trebui să-mi răspundă. 

— Nici un cuvânt! strigă paznicul. 

— N-o să-ţi spună nici un cuvânt, confirmă primarul. Aţi 
ridicat mâna împotriva servitorului meu. Urmaţi-mă 
imediat! Am să cercetez această problemă şi o să vă 
pedepsesc! 

Atunci, micul hagiu îmi arătă biciul şi mă întrebă: 

— Effendi, să-l fac pe acest primar din Ortakoj să simtă 
cum ustură pielea cea frumoasă a hipopotamului? 

— Încă nu, poate mai târziu, i-am răspuns. 

— Ce, fiu de căţea, vrei să porunceşti să fiu biciuit eu? 
strigă primarul. 

— Poate că da, i-am răspuns, liniştit. Tu eşti primarul 
acestui sat. Dar, ştii tu cine sunt eu? 

Primarul amuţi. Se pare că întrebarea mea îl pusese în 
încurcătură. Am continuat: 

— Ai spus că omul acesta este poliţaiul tău? 

— Da, este. 

— Nu, nu este. Este un locuitor al acestui sat, pe care l-ai 
făcut servitorul tău, dar poliţai nu este. Priveşte la aceşti 
trei călăreţi care poartă uniforma sultanului! Tu ai un 
paznic de noapte, eu, însă, am cu mine trei poliţai 
adevăraţi. Înţelegi, acum, că sunt un cu totul altfel de om 
decât tine? 

Pentru a da mai multă greutate cuvintelor mele, Halef 
începu să gesticuleze în faţa primarului, aşa încât acesta se 
dădu speriat înapoi. Şi cei care se aflau în spatele lui se 


traseră înapoi. Am observat că începuseră să se uite la mine 
ca la un înalt domn. 

— Ei, răspunde! i-am poruncit. 

— Stăpâne, spune mai întâi cine eşti! mă rugă primarul, cu 
O voce joasă. 

Atunci, Halef se răsti la el: 

— Vierme! Cum poţi să pretinzi ca un asemenea domn să-ţi 
spună ţie cine este? Dar am să mă îndur de tine şi am să-ţi 
comunic că te afli în faţa înaltului şi nobilului Kara Ben 
Nemsi bei, Allah să-i dăruiască încă multe mii de veri, fără a 
mai pune la socoteală iernile. Sper că ai auzit de el! 

— Nu, niciodată! afirmă, cu timiditate, omul, lucru care 
era adevărat. 

— Cum? Niciodată? tună spre el micuțul. Ar trebui cumva, 
oare, să-ţi storc niţel creierul, ca să-ţi vină gândul cel bun? 
Ia gândeşte-te! 

— Da, am auzit de el, recunoscu primarul, înfricoşat peste 
măsură. 

— Oare numai o dată? 

— Nu, de multe, multe ori! 

— Ăsta-i norocul tău, primarule. Te-aş fi luat prins şi te-aş 
fi dus direct la Stambul, pentru a porunci să fii înecat în 
Bosfor! Acum, însă, ascultă ce vrea să-ţi spună acest înalt 
effendi! 

Spunând acestea, micuțul îşi retrase calul din faţa celui 
ameninţat. Ochii lui păreau că aruncă fulgere de mânie, dar 
buzele îi tremurau perfid. Bravul hagiu trebuia să-şi dea 
toată silinţa să nu izbucnească într-un hohot de râs. 

Toţi ochii erau acum îndreptaţi spre gura mea. L-am liniştit 
pe primar: 

— N-am venit să vă fac vreun rău. Dar sunt obişnuit să mi 
se răspundă imediat la întrebări. Omul acesta a refuzat să- 
mi dea informaţii de bunăvoie; a vrut să stoarcă bani de la 
mine! De aceea am poruncit să fie biciuit. Depinde de el 
dacă nu mai vrea s-o încaseze în continuare! 


În timp se mă întorceam spre paznicul de noapte, primarul 
îi făcu semn grăbit servitorului aflat în slujba sa şi îi şopti: 

— În numele lui Allah, răspunde repede! 

Paznicul nocturn al supuşilor padişahului luase o poziţie 
atât de încordată, de parcă ar fi văzut în mine pe însuşi 
conducătorul credincioşilor. 

— Effendi, întreabă-mă! 

— Ai făcut de strajă noaptea trecută? 

— Da. 

— Cât timp? 

— De seara până dimineaţa. 

— N-a trecut nici un străin călare prin Ortakoj? 

— Nu. 

Înainte, însă, ca paznicul să-mi fi dat acest răspuns, a 
aruncat o privire întrebătoare spre primar. N-am putut 
observa figura acestuia, dar am văzut suficient pentru ca să 
nu dau crezare acestui răspuns. De aceea i-am spus, aspru: 

— Minţi! 

— Dar, domnule, spun adevărul! 

În acelaşi moment, m-am răsucit rapid spre primar şi am 
văzut că îşi dusese, preventiv, mâna la gură. Mai întâi îi 
şoptise paznicului să răspundă rapid, iar acum îi sugera să 
tacă. Era bătător la ochi. L-am întrebat pe paznic: 

— Nici n-ai vorbit cu vreun străin? 

— Nu. 

— Bun! Primarule, unde este locuinţa ta? 

— Casa aceea, din partea cealaltă, răspunse cel întrebat. 

— Tu şi paznicul mă veţi însoţi până acolo, doar voi doi. 
Trebuie să vorbesc cu voi. 

Fără să mă uit dacă vin după mine, m-am îndreptat spre 
casa indicată şi am intrat. Era construită în stil bulgăresc şi 
se compunea dintr-o singură odaie care, însă, era 
despărțită, prin leasă din nuiele de salcie, în mai multe 
încăperi. În încăperea din faţă, am găsit un scăunel cu trei 
picioare, pe care m-am aşezat. 


Cei doi n-au îndrăznit să mi se împotrivească. Mă 
urmaseră, aproape imediat. Prin gaura din perete, care 
ţinea loc de fereastră, am observat că locuitorii satului se 
aflau încă afară, dar se ţineau la distanţă de însoțitorii mei. 

Era vizibil că primarul şi subalternul aveau o stare de 
spirit neplăcută. Amândurora le era frică şi trebuia să profit 
de acest lucru. 

— Paznicule, îţi menţii încă răspunsul pe care mi l-ai dat la 
întrebarea pusă de mine mai înainte? 

— Da. 

— Chiar dacă m-ai minţit? 

— N-am minţit! 

— Ba ai minţit şi asta doar pentru că aşa a vrut primarul. 

Primarul tresări speriat. 

— Effendi! 

— Ce? Ce vrei să spui? 

— Dar nu i-am spus nici un cuvânt acestui om! afirmă 
primarul. 

— Dar semn i-ai făcut! 

— Nu. 

— Iar eu vă spun că minţiţi amândoi. Cunoaşteţi proverbul 
despre evreul care s-a înecat, pentru că s-a culcat în 
fântână? 

— Da. 

— La fel o să păţiţi şi voi, ca acel evreu. Vă aflaţi într-un 
mare pericol care, ca şi apa din fântână, va veni peste voi şi 
vă va sufoca. Dar eu nu vă doresc răul şi vreau să vă 
avertizez. Stau de vorbă aici cu voi, pentru ca subalternii şi 
prietenii voştri să nu afle că nu aţi spus adevărul. Vedeţi că 
sunt îngăduitor şi prietenos cu voi. De aceea, aştept să aud 
adevărul de la voi! 

— Dar l-am spus deja afirmă, cu ardoare, primarul. 

— Deci, noaptea trecută n-a trecut nici un străin călare 
prin Ortakoj? 

— Nu... 


— Bine, fie cum vreţi. Eu am avut intenţii bune cu voi, dar 
voi sunteţi aceia care vă doriţi răul. Pentru că mă minţiţi, 
voi porunci să fiţi duşi la Adrianopol, chiar la guvernator. De 
aceea i-am adus cu mine pe cei trei poliţai. Acolo, o să fiţi 
imediat judecaţi. Luaţi-vă adio de la ai voştri! 

Am observat că amândoi s-au speriat foarte tare. 

— Effendi, glumeşti! se bâlbâi primarul. 

— Ce-ţi trece prin cap? am replicat, ridicându-mă de pe 
scăunel. Nu mai am ce discuta cu voi, iar acum am să chem 
poliţaii. 

Mă îndreptai spre uşă. Atunci, primarul mi se aşeză rapid 
în cale şi mă întrebă: 

— Effendi, e adevărat că ai vrut să ne salvezi? 

— Bineînţeles. 

— Mai vrei şi acum? 

— Hm! Nu ştiu. M-aţi minţit! 

— Dar dacă mărturisim acum? 

— S-ar putea să vă iert. 

— Ai să fii îngăduitor şi n-ai să ne iei prizonieri? 

— Voi n-aveţi dreptul să puneţi întrebări, voi trebuie să 
răspundeţi. M-aţi înţeles? O să aflaţi ce voi hotărî, după 
aceea. Nu sunt, însă, un om crud. 

Se uitară unul la altul. Paznicul de noapte ridică puţin 
mâna, ca o rugăminte mută. 

— Şi n-o să afle nimeni de aici ceea ce-ţi vom povesti, 
effendi? întrebă primarul. 

— În nici un caz. 

— Atunci, bine, ai să afli adevărul. Nu ieşi afară! Rămâi aici 
şi spune-ne ce vrei să ştii. O să-ţi răspundem cinstit. 

Mi-am reluat locul pe scăunel şi m-am adresat paznicului 
de noapte: 

— Deci, astă-noapte au trecut nişte străini prin sat? 

— Da. 

— Cine? 

— După miezul nopţii, un car cu boi. Mai târziu, încă trei 
călăreţi. 


— Pe ce fel de cai? 

— Pe doi cai bălani şi unul murg. 

— Au vorbit cu tine? 

— Da. Stăteam în mijlocul drumului şi mi s-au adresat. 

— Toţi trei? 

— Nu, numai unul... 

— Ce ţi-a spus? 

— M-a rugat, dacă voi fi cumva întrebat, să nu spun căi- 
am văzut. Mi-a dat un bacşiş. 

— Cât? 

— Doi piaştri. 

— A, dar asta e o sumă mare! am râs eu. Şi pentru aceşti 
doi piaştri ai păcătuit, încălcând porunca profetului şi 
minţindu-mă? 

— Effendi, nu doar din cauza piaştrilor. 

— Ce-a mai fost? 

— M-au întrebat cum îl cheamă pe primarul nostru şi când 
le-am spus, mi-au cerut să-l duc la el. 

— Îl cunoşteai pe vreunul dintre ei? 

— Nu. 

— Dar se pare că ei îl cunoşteau pe primar, de vreme ce şi- 
au exprimat dorinţa să stea de vorbă cu el. I-ai condus la el? 

— Da. 

Ca urmare, m-am adresat primarului, care părea a fi mult 
mai îngrijorat decât subalternul său. Privirea lui nesigură 
lăsa să se ghicească faptul că nu avea cugetul curat. 

— "Tot mai susţii că nu a trecut nimeni prin sat? l-am 
întrebat. 

— Effendi, mi-a fost frică, mărturisi primarul. 

— Cine se teme, înseamnă că a făcut ceva rău! Singur te 
dai de gol, afirmând aceasta. 

— Dar, stăpâne, nu mă simt vinovat cu nimic! 

— Atunci, de unde teama? Arăât eu ca un om de care 
trebuie să-ţi fie frică? 

— O, nu-de tine mă tem, effendi. 

— Atunci, de cine? 


— De Manach el Barşa. 

— Aha, îl cunoşti? 

— Da. 

— Unde l-ai cunoscut? 

— La Mastanly şi Ismilan. 

— Cum s-a făcut de te-ai întâlnit cu el acolo? 

— Este perceptor pentru capitaţie în Uskub şi venise la 
Seres să se pună de acord cu locuitorii. De acolo, vizitase 
cel mai renumit târg anual de la Melnik. 

— Când a fost asta? 

— Acum doi ani. Atunci a avut Manach el Barşa treabă la 
Ismilan şi Mastanly şi l-am întâlnit în ambele localităţi. 

— Ai stat de vorbă cu el? 

— Nu. Dar, la scurt timp, am aflat că Manach încasase 
impozite mai mari decât trebuia şi că, de aceea, fugise. S-a 
dus în munţi. 

„A se duce în munţi” înseamnă, aşa cum am văzut, a se 
duce printre tâlhari. De aceea, i-am spus cu asprime: 

— Aşadar, de îndată ce a venit la tine aveai datoria să-l 
arestezi! 

— O, effendi, n-am îndrăznit să fac aşa ceva! 

— De ce? 

— Asta ar fi însemnat moartea mea. Locuiesc atâţia 
oameni în munţi. Se ascund prin toate văgăunile şi au aliaţi 
cu sutele. Se cunosc cu toţii şi ţin unii cu alţii. Dacă l-aş fi 
arestat, ar fi venit prietenii lui şi m-ar fi omorât! 

— Eşti un laş şi te temi să-ţi faci datoria. N-ar fi trebuit nici 
o clipă să te afli în acest post de conducător. 

— O, stăpâne, te înşeli. Nu-mi pasă de mine. Dar oamenii 
aceştia ar fi făcut praf întregul nostru sătuc. 

În clipa aceea, se deschise uşa şi apăru capul micului 
hagiu. 

— Sidi, spuse el, trebuie să vorbesc cu tine. 

Spuse aceste cuvinte în dialectul vest-saharian al patriei 
sale, pentru a nu fi înţeles de primar şi de paznic. 

— Ce este? l-am întrebat. 


— Vino, grăbeşte-te! se repezi micuțul, fără alte explicaţii. 

M-am dus spre el. Avea să-mi spună ceva important. 

— Vorbeşte! am şoptit. 

— Sidi, spuse el încet, aşa încât cei doi să nu-l poată 
înţelege, unul dintre locuitori mi-a făcut un semn pe furiş şi 
a dispărut în spatele casei. L-am urmat, pe neobservate, ca 
să nu atrag atenţia şi mi-a spus că vrea să ne comunice 
ceva, dacă îi dăm zece piaştri. 

— Unde se află acum? 

— Este încă în spatele casei. 

— Nu ţi-a mai spus nimic altceva? 

— Nici un cuvânt, sidi. 

— Am să mă duc la el. Rămâi tu aici, ca să nu se poată 
înţelege ăştia doi împotriva noastră. 

Zece piaştri, aproape două mărci, nu era o sumă prea 
mare pentru o informaţie valoroasă. Nu m-am dus prin faţă, 
pe uliţă, ci am părăsit încăperea prin ieşirea îngustă din 
spate. Acolo, am văzut o îngrăditură în formă de pătrat, 
unde se aflau mai mulţi cai. În apropiere, se afla un bărbat 
care părea că mă aşteaptă pe mine. Când mă văzu, veni 
repede spre mine şi mă întrebă în şoaptă: 

— O să mă plăteşti, effendi? 

— Da. 

— Atunci, dă banii acum! 

— Poftim! 

I-am întins mica sumă de bani. O luă şi apoi îmi şopti la 
ureche: 

— Cei trei călăreţi au fost aici! 

— Ştiu. 

— Primarul le-a schimbat un cal, unul bălan. Voiau să aibă 
trei cai bălani şi l-au lăsat aici pe cel murg. Uite, îl vezi, este 
acolo în colţ. 

M-am uitat în direcţia indicată. Culoarea calului 
corespundea cu ceea ce mi se spusese. 

— Asta-i tot ce-ai vrut să-mi spui? l-am întrebat. 


— Nu, ştiu mai multe. La scurt timp după prânz, a venit 
unul care s-a interesat de dumneavoastră. 

— La cine? 

— La mine. De-aia ştiu. Stăteam pe uliţă, când a venit şi a 
întrebat de trei călăreţi, din care doi călăreau pe cai albi. 
Eu nu ştiam nimic şi l-am îndrumat spre paznic, iar acesta l- 
a dus la primar. 

— Străinul a rămas mult aici? 

— Nu. Părea că este foarte grăbit. 

— Poţi să-l descrii? 

— Da. Călărea un bătrân cal şarg, năduşit tot. Pe cap avea 
un fes roşu şi pentru că se înfăşurase într-un fel de manta 
cenuşie, am putut să-i văd şi condurii roşii. 

— Străinul avea barbă? 

— Afară de o mustăcioară, era complet ras. 

— Încotro s-a îndreptat? 

— Spre Mastanly. Dar n-ai auzit încă lucrul cel mai 
important. Primarul are o soră la Ismilan al cărei bărbat 
este fratele lui Schuta. 

Acesta era, într-adevăr, un lucru atât de important, încât, 
de mirare, m-am tras un pas înapoi. 

În Peninsula Balcanică n-a putut fi niciodată stăvilită 
tâlhăria. Eu însumi, încă din Damasc, am avut de-a face cu 
diverse experienţe de acest fel. La început, am crezut că 
Stambulul este reşedinţa acestor răufăcători, iar pe Usta 
Davud Arafim sau pe Abrahim Mamur i-am considerat drept 
căpeteniile cele mai mari. Apoi, însă, am învăţat să gândesc 
altfel. În ultima vreme, ziarele relatau neîntrerupt despre 
răzmeriţe, atacuri neaşteptate, crime cu incendieri şi alte 
evenimente care se explicau prin instabilitatea condiţiilor 
din ţările balcanice turceşti. Acum, se vorbea despre un 
schipetar (albanez) care adunase în jurul său, sus, în munţii 
Schar Dagh, între regiunea Prisren şi Kalkandelen, toţi 
nemulţumiţii şi rătăcea până dincolo de munţii Kurbetschka 
şi până jos, în văile Babunei. Se povestea că fusese văzut 


chiar şi în văgăunile din Perin Dagh şi că ar avea partizani 
în pustietatea munţilor Despoto. 

Numele său real nu-l ştia nimeni. Fusese numit El Assfar, 
Ssary, Schut, în funcţie de limba pe care o vorbea cel ce-i 
pomenea numele. Aceste trei cuvinte însemnau „cel 
Galben”. Probabil că rămăsese cu această culoare a feţei în 
urma unei gălbinări. Schuta este femininul din limba sârbă 
de la Schut şi înseamnă „cea galbenă”. Am ajuns la 
concluzia că acest Schut era căpetenia tuturor bandelor de 
tâlhari care rătăceau de pe coasta muntenegreană şi până 
la Bosfor. lar nevasta acestei căpetenii a bandiţilor, Schuta, 
era, deci, ruda primarului din Ortakoj. Acest lucru mi-a dat 
de gândit, dar nici nu-mi trecea prin cap să-i dau de înţeles 
omului meu de încredere la ce concluzii ajunsesem. 

— Mai ai ceva de spus? l-am întrebat, calm. 

— Nu. Nu eşti mulţumit? 

— O, ba da. Dar cum se face că-ţi trădezi superiorul, 
spunându-mi mie toate acestea? 

— Nu este un om bun, effendi. Nimeni nu-l iubeşte şi toată 
lumea suferă din pricina nedreptăţilor pe care le face. 

— Mai ştie cineva că stai de vorbă cu mine? 

— Nu. Şi chiar te rog să nu spui nimănui. 

— Am să tac. 

După ce i-am dat această asigurare, am vrut să plec, dar 
mi-am adus deodată aminte că uitasem ceva foarte 
important. 

— Eşti cunoscut în Ismilan? l-am întrebat. 

— Da. 

— Atunci înseamnă că îl cunoşti pe cumnatul primarului, 
despre care ai afirmat că sora lui ar fi nevasta lui Schut? 

— Da, îl cunosc. 

— Cu ce se ocupă? 

— Este armurier şi are o cafenea, unde îşi expune armele 
pentru a le vinde. 

— Unde locuieşte? 

— Pe uliţa care duce spre satul Ischatak. 


— Îţi mulţumesc. Dar, acum, ţine-ţi şi tu gura, aşa cum am 
să fac şi eu. 

M-am reîntors în casă. Nu mi-am dat seama după figura 
primarului şi cea a paznicului dacă această întrerupere a 
conversaţiei noastre îi făcuse sau nu să devină bănuitori. 
Îndată ce am intrat, Halef s-a retras. 

— Ei şi acum, am continuat eu discuţia întreruptă, aş dori 
să ştiu ce a vrut de la tine acest fost perceptor din Uskub. 

— S-a interesat de drum, răspunse primarul. 

— Care drum? 

— Cel spre Sofala. 

Sofala se afla în sud, dar eu eram convins că fugarii se 
îndreptau spre vest. Deci, acest brav primar vroia să mă 
facă să le pierd urma. Nu l-am lăsat să-şi dea seama că nu 
am dat crezare cuvintelor sale şi l-am întrebat: 

— Nu-i aşa că Manach el Barşa venea din Adrianopol? 

— Da, aşa este. 

— Deci, de acolo a pornit-o prin Samanka şi Tschingerly 
spre vest, dar aici, deodată, a cotit-o spre sud. Dacă vroia să 
plece din Adrianopol spre Sofala, ar fi putut s-o scurteze 
spre sud, prin Tatar, Ada, Schahandscha, Demotika şi 
Mandra. De ce a mai făcut acest ocol de 16 ore de călărit? 

— Nu l-am întrebat. 

— Iar eu nu pricep. 

— Manach el Barşa nu vrea să fie văzut. Vor să-l prindă. 
Poate a vrut să-l înşele pe poliţai. Şi tu îl cauţi, effendi? Vrei 
să-l prinzi? 

— Da. 

— Atunci trebuie să mergi în direcţia în care ţi-am spus. 

— Este foarte bine că mi-ai spus acest lucru. În această 
direcţie spre sud nu locuieşte cumva vreo rudă sau 
cunoştinţă de-a ta, la care aş putea apela, în caz de nevoie? 

— Nu. 

— Dar ai şi tu rude, nu? 

— Nu. 


Asta era o minciună. lar paznicul, care cunoştea relaţiile 
superiorului său, nu a schiţat nici un gest ca să-mi arate că 
nu acesta era adevărul. Aceşti doi bărbaţi mă considerau un 
mare domn; şi totuşi, mă înşelau. Eu, care eram doar un 
străin şi nu mă puteam baza decât pe mine, însumi, nu 
aveam nici cea mai mică putere împotriva lor. Puteam folosi 
doar viclenia şi în cazul de faţă, ea consta în aceea că 
trebuia să mă prefac că am dat crezare cuvintelor 
primarului. 

Mi-am scos din pungă un carneţel de notițe, l-am răsfoit, 
ca şi cum aş fi căutat ceva, apoi am făcut o figură de parcă 
aş fi găsit ceea ce căutam şi am spus: 

— Da, aşa este: primarul din Ortakoj, un slujbaş nemilos, 
brutal şi nedrept. La aceasta se mai adaugă faptul că ai 
lăsat fugarii să scape, în loc să-l arestezi. Vei fi... 

— Nemilos? Brutal, nedrept? mă întrerupse. Effendi, dar 
este imposibil să se vorbească aşa despre mine! 

— Dar despre cine altcineva? Astăzi n-am timp să mă mai 
ocup de tine, dar poţi fi liniştit: fiecare nedreptate îşi 
primeşte răsplata. Ai auzit ce a spus Profetul despre ochii 
lui Dumnezeu? 

— Da, effendi, răspunse primarul, mai mult şoptind. 

— Sunt mai tăioşi decât cuțitul care îţi pătrunde în inimă, 
pentru a te ucide. Ei pătrund mai adânc; pătrund în suflet, 
iar în faţa lor nu rezistă nici o tăgadă. Gândeşte-te mereu la 
aceşti ochi ai Atotştiutorului, altfel are să-ţi meargă mai rău 
decât unui păgân, în ciuda rugăciunilor pe care eşti obişnuit 
să le respecţi cu stricteţe! Plec. Allah să-ţi îndrume 
sentimentele şi gândurile! Allah jisellimak - Allah să te aibă 
în paza lui! 

Făcu o plecăciune adâncă şi respectuoasă şi răspunse: 

— Fiţi binecuvântat! 

Paznicul se înclină atât de adânc, încât aproape ajunsese, 
cu faţa la pământ şi spuse în limba turcă: 

— Akibetinis chajr ola sultanum - Să vă bucuraţi de un 
sfârşit fericit, stăpâne! 


Paznicul folosise pluralul în loc de singular, un semn de 
respect deosebit; şi totuşi, în timp ce închideam uşa, l-am 
auzit pe primar, care tocmai îmi urase să fiu binecuvântat, 
mormăind, plin de mânie: „Du-te dracului!” 

Se pare că avertismentul meu blajin, nu-i fusese de nici un 
folos. 

Am încălecat pe cal şi am ieşit din sat, dar nu spre vest, ci 
ne-am îndreptat spre Demotika. 

Abia după ce n-am mai putut fi observați, ne-am abătut din 
nou din drum, luând-o spre Geren, un sat aflat la o distanţă 
de aproape două ore. 

Abia acum am observat că nu mai erau alături de noi decât 
doi poliţai. 

— Unde este subalternul, tău? l-am întrebat pe caporalul 
poliţailor. 

— S-a întors la Adrianopol. 

Omul răspunse atât de liniştit, ca şi cum era vorba despre 
ceva de la sine înţeles. 

— De ce? 

— Avea rău de mare. N-a mai putut să suporte. 

— Dar, cum s-a îmbolnăvit de rău de mare? 

— Din cauza calului, său, care a alergat, răspunse 
caporalul, serios. 

— Dar ai afirmat că voi călăriţi foarte bine! 

— Da. Dar trebuie să laşi calul să stea pe loc. Atunci când 
aleargă, se clatină, se leagăână şi se balansează foarte rău. 
Aşa ceva suportă doar stomacul unui cazac. Măruntaiele 
mele s-au mistuit; au dispărut. Au alunecat până într-acelea 
ale calului. Nu le mai simt, simt doar şalvarii care s-au lipit 
strâns de mine, rănindu-mi bunătate de piele. Dacă ar 
trebui să-l pedepsesc pe dracul, l-aş osândi să călărească 
împreună cu voi spre Melnik. Ar ajunge acolo fără piele şi 
cu oasele frânte şi cred că ar prefera să ardă în focul 
iadului, decât să se mai urce pe cal. 

Jelania lui ne-a făcut să râdem, totuşi omul mi-a trezit mila. 
Avea o figură jalnică. În unele locuri, cât stătuse pe cal, 


pielea i se jupuise. Nici camaradului său nu îi era mai bine, 
căci şi el mormăia în barbă: 

— Wallahi, Ojle din! 

— Pe Allah, aşa este! 

Mai mult decât acest oftat adânc nu lăsă să-l scape, dar se 
vedea pe figura lui că fusese supus aceloraşi suferinţe 
corporale ca şi superiorul său. 

— Cine i-a dat permisiunea tovarăşului vostru să facă, 
drumul întors? l-am întrebat pe şeful celor trei eroi. 

— Eu, răspunse el, vizibil mirat că putusem să pun o 
asemenea întrebare. 

— Cred, însă, că eu eram acela căruia ar fi trebuit să-i 
ceară voie! 

— Tu? Effendi, cine este caporalul: tu sau eu? 

— Bineînţeles că tu eşti; dar ştii foarte bine ale cui porunci 
trebuie să le asculţi acum! 

— Poruncile cadiului. Acesta, însă, nu mi-a poruncit să 
călăresc până-mi dau sufletul afară din mine. Am să cânt şi 
am să-l preamăresc pe Allah din toată inima, când mă voi 
afla din nou în cazarma mea din Adrianopol! 

Atunci, se amestecă în vorbă şi micuțul hagiu: 

— 'Ţopârlanule, cum poţi fi atât de lipsit de respect faţă de 
effendi! Cum îndrăzneşti să-i vorbeşti aşa? Este stăpânul 
tău atâta timp cât are chef. Dacă-ţi porunceşte să călăreşti, 
trebuie să călăreşti chiar şi pană când, în loc de piele, ţi se 
va lipi de corp uniforma. Cine te-a pus să ai aşa o gură mare 
şi să susţii că ştiţi să călăriţi foarte bine! 

— Ce zice omuleţul ăsta? replică, furios, subofiţerul. Cum 
mi-a spus? Mi-a zis ţopârlan? Dar eu sunt caporal al 
Stăpânului tuturor credincioşilor. Când o să mă întorc, am 
să mă plâng cadiului! 

Halef vru să răspundă, dar Osco i-o luă înainte. Luă de 
frâu calul caporalului şi râzând, îi spuse în limba sa maternă 
(sârbă): 

— Veniţi, Excelenţa Voastră! Ţineţi-vă bine în şa, domnia 
voastră! Acum începe cursa de alergare! 


În clipa următoare, ţâşni înainte, cu caporalul, în galop. În 
acelaşi timp, Omar apucă frâul calului celuilalt poliţai şi 
porni în urmărirea lor. 

— La dracu”! Trăsnite-ar! Nemernicule! Mizerabilule! 
Ticăloşiile! Creatura dracului! Tartorule! Răutatea 
pământului! 

Acestea, precum şi multe altele, i-am auzit strigând pe cei 
doi slujbaşi ai siguranţei, în vreme ce se apucaseră strâns 
cu mâinile de şei sau de coamele cailor. I-am urmat rapid, 
căci cei doi bieţi oameni îmi făceau milă. Dar, când i-am 
ajuns din urmă, aproape nu mai puteau respira. 

Acum, cei doi slujitori ai padişahului începură să ocărască 
din toate puterile şi în toate limbile, arabă, turcă, persană, 
română şi sârbă. Locuitorul din Orientul Apropiat, mai cu 
seamă soldatul, are, în acest domeniu al ocărilor, cunoştinţe 
vaste. Mi-am dat multă osteneală, până am reuşit să le 
potolesc furia şi am pierdut ceva timp, până am putut pleca 
liniştiţi mai departe. 

Acum aveam timp să facem schimb de impresii cu privire 
la evenimentele din Ortakoj. Şi lui Halef şi mie ne-a bătut la 
ochi faptul că, în după-amiaza zilei de astăzi, un călăreț se 
interesase de cei trei fugari. 

— Precis îi cunoaşte, spuse hagiul. Precis ştie de fuga lor. 
De ce, însă, n-a plecat odată cu ei, sidi? 

— Pentru că, pur şi simplu, nu asta era intenţia lui, să 
plece împreună cu ei. 

— Atunci, de ce îi urmăreşte pe fugari? 

— Presupun că vrea să strângă informaţii, ceea ce s-a 
întâmplat chiar astăzi. 

— Şi ce-o să zică Barud el Amasat despre aceasta? 

— O să se îngrozească şi o să-l apuce furia, presupunând 
că acest călăreț va reuşi să-l ajungă din urmă şi să le dea de 
ştire. 

— De ce să nu reuşească? A călărit atât de repede, încât 
calul lui era năduşit tot! 


— Calul cel şarg este bătrân, aşa cum ai auzit. Şi tocmai 
pentru că l-a năduşit în halul ăsta, n-o să reziste prea mult. 
Şi în afară de asta, nu am de gând să-l las pe omul acesta 
să-şi atingă scopul. 

— De ce nu? 

— Fugarii vor afla de la el că eu sunt liber şi că sunt 
urmăriţi. Asta, însă, în nici un caz nu e convenabil pentru 
noi. Cu cât se vor simţi mai în siguranţă, cu atât mai puţine 
griji îşi vor face şi cu atât mai uşor ne va fi să-l prindem. De 
aceea, vreau să dăm cât mai curând de urma călăreţului, 
pentru a-i zădărnici planurile. 

— Dar are un avans prea mare. 

— Oare crezi cumva că Rih nu mai poate să alerge? 

— Murgul, sidi? O, Rih înseamnă „vânt” şi el zboară ca 
vântul. De mult n-a mai avut ocazia sa arate ce tendoane de 
oţel are. Ce s-ar mai bucura să se poată lua la întrecere, cu 
furtuna. Dar noi ceilalţi nu îndrăznim să ţinem pasul cu el. 

— Nici nu este necesar. Am să pornesc singur. 

— Singur, sidi? Şi noi ce facem? 

— Voi veniţi după mine, cât puteţi de repede. 

— Încotro? 

— Rămâneţi pe drumul spre Mastanly. Şi eu mă îndrept tot 
într-acolo, dar voi merge direct, fără ocol. Pentru că nu ştiu 
unde îl voi întâlni pe călăreț, nu pot nici să vă indic exact 
unde vă voi, aştepta. 

— Ştii, deci, dacă şi călăreţul de pe calul şarg a pornit în 
aceeaşi direcţie? 

— Mai mult ca sigur că n-a ales acel drum - căci este mult 
prea greu pentru mârţoaga lui bătrână. 

— Şi dacă îl depăşeşti, ce faci? 

— Am să-l aştept. 

— Deci vrei să afli dacă se află înaintea, sau în urma ta? 

— Sper să aflu. 

— Dar nu cunoşti ţinutul ăsta. Te-ai putea rătăci uşor, sau 
ţi s-ar putea întâmpla o nenorocire. la-mă cu tine, sidi! 


— Nu-ţi face griji, dragul meu Halef. Am un cal bun şi sunt 
bine înarmat. În nici un caz nu te pot lua cu mine, pentru că 
trebuie să rămâi conducătorul celorlalţi. 

Acest lucru l-a făcut să se simtă flatat. A fost de acord cu 
planul meu; apoi le-am transmis instrucţiunile mele lui, lui 
Osco şi lui Omar. Întrucât trebuiau discutate şi analizate 
toate posibilităţile, o vreme i-am scăpat din vedere pe cei 
doi poliţai. 

Când m-am întors apoi spre aceştia, l-am văzut doar pe 
caporalul maestru în echităţi, nu însă şi pe camaradul său. 

— Unde este tovarăşul tău de drum? l-am întrebat, mirat. 

Caporalul se răsuci şi strigă, consternat: 

— Effendi! Dar călărea în urma mea! 

Consternarea lui nu era deloc simulată. Am citit pe figura 
lui că fusese sigur de faptul că tovarăşul lui de drum venea 
călare în urma lui. 

— Şi atunci, unde e? am continuat. 

— Dispărut, evaporat, pierdut, nimicit, şters de pe faţa 
pământului, mistuit! se bâlbâi poliţaiul, uluit peste măsură. 

— Dar tu chiar n-ai observat că a rămas în urmă? 

— Cum să fi observat aşa ceva? Ce, tu ai observat? Chiar 
acum plec înapoi să-l caut! 

Tocmai se pregătea să pună în aplicare cele afirmate, în 
felul acesta, ar fi putut să se evaporeze foarte uşor şi el. 

— Stai! i-am poruncit, tocmai de aceea. Rămâi pe loc! N- 
avem timp să-l căutăm sau să aşteptăm până-l găseşti tu! 

— Dar trebuia să vină şi el cu noi. 

— Asta o vei lămuri mai târziu cu el, când te vei întoarce la 
Adrianopol. Acum, vii cu noi! Hagi Halef Omar şi voi ceilalţi, 
să fiţi cu ochii pe acest caporal, cât voi fi eu plecat, să-şi 
facă datoria! 

Apoi mi-am îndemnat calul la drum şi în scurt timp, nu i- 
am mai văzut în urma mea pe tovarăşii mei de drum. 

În regiunea aceea, satele sunt înjghebate după moda 
bulgărească. Un sat bulgăresc sau selo se află, deseori, la 
distanţă de drumul principal, sau de ceea ce este denumit 


aşa şi prin urmare, rămâne ascuns privirilor majorităţii 
călătorilor. De obicei, satul se întinde pe lungimea unei 
suprafeţe de pământ acoperite cu iarbă, la marginea unei 
gârle, care are rolul unui şanţ natural de apărare. 

Fiecare dintre aceste sate, care sunt aşezate destul de 
aproape unul de altul, numără doar puţine gospodării, 
despărțite între ele de fânețe. Şase până la zece colibe 
formează o gospodărie. Aceste colibe sunt fie săpate în 
pământ, având un acoperiş de paie, în formă conică, fie sunt 
construite din lojniţă de salcie. În acest caz, seamănă cu 
nişte coşuri uriaşe. Fiecare om şi fiecare animal are 
locuinţa sa separată în aceste gospodării. Există colibe 
pentru oameni, pentru cai, vite, porci, oi şi găini. Animalele 
ies din colibele lor şi se plimbă libere în jurul gospodăriilor. 

Nu există străzi construite ca în Europa Occidentală. Chiar 
cuvântul stradă înseamnă prea mult aici. Dacă vrei să mergi 
dintr-un sat în altul, zadarnic vei căuta legătura dintre ele 
pe care obişnuim s-o numim cu cuvântul potecă sau drum. 
Cel străin de locurile acestea trebuie, dacă vrea să se abată 
de la urma lăsată de tărăboanţa trasă de boi, care ţine loc 
de stradă aici, să posede instinctul păsării călătoare şi nici 
aşa nu-i va fi prea bine, căci pasărea zboară nestingherită 
prin aer, în orice direcţie vrea, pe când omului îi stau în 
cale, pe pământ, sute de obstacole. 

Mi-am asumat, deci, un adevărat risc, atunci când m-am 
abătut de la drumul ce ducea spre Adatschali. Ştiam doar 
că Mastanly se afla în direcţia vest şi mă puteam aştepta să 
întâlnesc pârâuri fără poduri de trecere, văi anevoioase şi 
porţiuni de drum împădurite. 

Mergând printre câmpii izolate şi grădini de trandafiri şi 
peste păşuni arse de soare, am trecut prin mai multe sate, 
până ce, în sfârşit, am simţit nevoia să mă opresc şi să pun 
unele întrebări, pentru a mă orienta mai departe. 

În spatele unui gard din nuiele de salcie, am zărit un 
bătrân care culegea petale de trandafiri. Mi-am îndreptat 
calul spre acel gard şi am salutat. Nu mă observase venind 


şi s-a speriat când mi-a auzit vocea. Mi-am dat seama că 
bătrânul stătea pe gânduri, neştiind ce ar trebui să facă: să 
se apropie sau să se pitească în spatele tufelor de 
trandafiri. Aşa că m-am grăbit să-i adresez câteva cuvinte 
care să-i trezească încrederea. Lucrul acesta a avut efect, 
căci s-a apropiat, venind încet la gard. 

— Ce doreşti? întrebă moşneagul. 

Mă cerceta cu o privire neîncrezătoare. 

— Sunt un cerşetor, i-am răspuns. N-ai vrea să-mi 
dăruieşti un trandafir? Grădina ta e plină de aceste 
minunate flori. 

Atunci îmi zâmbi prietenos. 

— Dar ce, un cerşetor călăreşte pe un asemenea cal? Nu 
te-am mai văzut până acum. Eşti străin de locurile acestea? 

— Da. 

— Şi îţi sunt dragi trandafirii? 

— Foarte dragi. 

— Oamenii râi nu iubesc florile. Am să-ţi dau cei mai 
frumoşi trandafiri ai mei, doar pe jumătate înfloriţi, căci 
atunci parfumul lor este cel mai dulce şi mai fermecător; de 
parcă ar veni direct de la tronul lui Allah. 

Alegând îndelung, omul tăie doi trandafiri şi mi-i întinse 
peste gard. 

— Poftim, străine! spuse. Există doar un singur parfum 
care întrece mireasma acestor flori. 

— Şi care este acela? 

— Aroma tutunului Dschebeli. 

— Cunoşti această aromă? 

— Nu, dar am auzit vorbindu-se despre ea ca despre cel 
mai grozav parfum. Allah nu ne-a permis să-l cunoaştem. 
Noi fumăm, prin locurile acestea, doar tutun din foi de 
porumb. 

— Doamne fereşte. Groaznic. 

— Da, suntem foarte săraci, oftă bătrânul. Nu sunt decât 
un bătrân paznic de trandafiri şi trebuie să fumez tutun din 
cel prost. 


— Şi totuşi, uleiul vostru de trandafiri este atât de scump! 

— Fii liniştit! N-am fi atât de săraci, dar Înalta Poartă! 
Înalta Poartă! Stă tot timpul deschisă pentru ceea ce 
trebuie să treacă prin ea. Paşa şi miniştrii pot fuma 
Dschebeli. Dacă aş putea să-l miros şi eu o dată, măcar să-l 
miros. 

— Ai pipă din care să fumezi? 

— Allah! Am un ciubuc! 

— Ei, atunci, vino încoace! 

Am scos punga de piele şi am deschis-o. Bătrânul fusese 
atât de prietenos cu mine; trebuia să-i fac o bucurie. Îşi 
ţinea ochii îndreptaţi ţintă spre punga mea. 

— O pungă pentru tutun! spuse. Nu-i aşa că e tutun 
înăuntru? 

— Da. Mi-ai dăruit doi dintre cei mai scumpi trandafiri ai 
tăi; am să-ţi dau şi eu tutun de la mine. 

— O, effendi, cât de mărinimos eşti! 

Aveam la mine câteva plicuri pentru scrisori. Am umplut 
unul cu tutun şi l-am dat bătrânului. Îl duse la nas, îl mirosi 
cu nesaţ şi ridică din sprâncene. 

— Asta-i tutun din cel bun! spuse, recunoscător. 

— Este Dschebeli din cel adevărat, am zâmbit. 

— Dschebeli! izbucni el. Effendi, chiar spui adevărul? 

— Da. Nu te amăgesc. 

— Înseamnă că nu eşti un effendi, ci un paşă sau chiar un 
ministru. Nu-i aşa? 

— Nu prietene. Dschebeli nu se fumează doar la Înalta 
Poartă. Am fost acolo unde se cultivă acest tutun. 

— Fericitule. Dar tot eşti un înalt domn! 

— Nu. Sunt un biet scriitor, dar Înalta Poartă mi-a dat şi 
mie puţin Dschebeli. 

— Şi din acel puţin, tu îmi dăruieşti şi mie? Allah să te 
binecuvânteze. Din ce tară eşti? 

— Din Germania. 

— N-am mai întâlnit până acum nici un german. Oamenii 
de la voi sunt toţi la fel de buni ca tine? 


— Sper că sunt la fel ca tine şi ca mine. 

— Şi ce faci aici în Osmanly memleketi? Încotro te 
îndrepţi? 

— Spre Mastanly. 

— Înseamnă că te-ai abătut din drum. Trebuia să urmezi 
drumul de la Ortakoj pe lângă Arda, pentru ca apoi să 
coteşti spre Geren şi mai departe spre Derekoj. 

— M-am abătut special pe acest drum. Vreau să merg pe 
drumul care duce drept spre Mastanly. 

— Dar asta-i foarte greu pentru un străin. 

— N-ai putea sa mă îndrumi tu? 

— Am să încerc. Uite, priveşte spre sud-vest! Acolo unde 
cade acum soarele pe înălţimi, acolo sunt munţii din 
Mastanly. Acum cunoşti direcţia. Ai să treci prin mai multe 
sate şi prin Koschikawak. Acolo trebuie să treci peste râul 
Burgas şi apoi, spre vest, se află Mastanly. Mai clar nu am 
cum să-ţi explic. Mâine seară ai să ajungi acolo. 

Era de-a dreptul caraghios. Am zâmbit. 

— Nu eşti călăreț, nu-i aşa? Nu. 

— Ei, bine, în orice caz, astăzi vreau să ajung la 
Koschikawak. 

— Imposibil! Doar nu-eşti vrăjitor! 

— Nu. Dar calul meu aleargă iute ca vântul. 

— Am auzit că există asemenea cai. Vrei să rămâi în 
noaptea asta la Koschikawak? 

— Probabil. 

— Mă bucur. Să nu tragi la vreun han, căci, la intrarea în 
localitate, locuieşte fratele meu, Schimin, care este fierar şi 
care te va primi cu multă bucurie. 

Poate că această propunere îmi putea fi de folos. De aceea, 
am răspuns: 

— Îţi mulţumesc! Cel puţin, am să trec să-i transmit 
fratelui tău salutări de la tine. 

— Nu, nu aşa. Trebuie să rămâi la el. Mi-ai dăruit din - o, 
Allah! Ce aromă! Parcă ar fi din Kaaba sfântului oraş 
Mecca! 


În timp ce vorbeam, paznicul trandafirilor scosese o pipă şi 
o îndesase cu tutun. Acum trăsese primul fum şi căzu cu 
totul în extaz. 

— Îţi place? l-am întrebat. 

— Dacă-mi place? Dacă-mi place? Pătrunde prin nas ca 
lumina soarelui prin roua zorilor. Aşa pluteşte doar sufletul 
celor drepţi în cel de-al şaptelea cer. Aşteaptă puţin, 
effendi, vreau să-ţi aduc ceva! 

Paznicul o luă la fugă, atât cât îi permiteau picioarele lui 
bătrâne şi curând, îşi făcu din nou apariţia. 

— Effendi, ghici ce am aici în mână! spuse, înainte chiar de 
a ajunge la gard. 

— Dar nu văd nimic. 

— O, este un lucru mic, dar aproape la fel de valoros ca şi 
tutunul tău. 

— Arată-mi! 

— lată, ce-i asta? 

Îndreptă spre mine o sticluţă mititică, bine astupată. 

— Ce-i în sticluţa asta? Hai, răspunde, effendi! 

— Să fie oare apă de trandafiri? 

Nu mă puteam gândi la ceva mai mult din partea lui, un 
biet paznic. El, însă, îmi răspunse necăjit: 

— Apă de trandafiri? Chiar vrei să mă jigneşti, effendi? 
Ulei de trandafiri este, ulei de trandafiri adevărat, aşa cum 
n-ai mai văzut până acum în viaţa ta! 

— De la cine este? 

— De la cine? De la mine! 

— Dar tu nu eşti decât paznicul acestei grădini! 

— Da, aşa este, sunt doar paznicul; ai dreptate. Dar 
stăpânul meu mi-a permis să-mi plantez şi eu flori într-un 
colţ al acestei grădini. Am căutat cele mai bune soiuri şi 
economisesc de mult. Am reuşit să adun două astfel de 
sticluţe. Una am vrut s-o vând astăzi; dar mi-a fost luată 
prin înşelăciune. Cealaltă este a ta. Ţi-o dăruiesc. 

— Ce-ai spus? am zis şi am rămas cu gura căscată. 

— E-a ta! spuse zâmbind bătrânul cultivator de trandafiri. 


— Cum te cheamă? 

— Jafis. 

— Ei bine, Jafis, eşti nebun! 

— De ce mă jigneşti, effendi? 

— Pentru că vrei să dăruieşti acest ulei. 

— Ulei? Ulei?! Oh, nu rosti acest cuvânt. Esenţă este, nu 
un ulei obişnuit. În sticluţa aceasta trăiesc sufletele a zece 
mii de trandafiri. Mă refuzi, effendi? 

— Dar nu pot s-o primesc. 

— De ce nu? întrebă Jafis. 

— Eşti sărac. Nu vreau să te jefuiesc. 

— Cum ai putea să mă jefuieşti, când eu sunt acela care ţi- 
o dăruiesc? Tutunul tău Dschebeli este la fel de preţios ca şi 
această esenţă. 

Ca să se obţină doar o unciel dintr-un astfel de ulei, este 
nevoie de trei sute de kilograme din cele mai bune petale 
de trandafiri. Ştiam lucrul acesta. De aceea, am continuat 
să mă opun. 

— Şi totuşi, nu pot să primesc acest dar. 

— Vrei să mă mâhneşti, effendi? 

— Nu. 

— Sau să mă jigneşti? 

— Nici asta, Jafis. 

— Ei bine, să ştii că dacă nu-l primeşti, am să vărs chiar 
acum uleiul pe jos! 

Mi-am dat seama că bătrânul vorbea serios. 

— Stai! l-am rugat. Ai preparat uleiul ca să-l vinzi? 

— Da. 

— Ei bine, atunci, îl cumpăr. 

Grădinarul îmi zâmbi cu superioritate şi întrebă: 

— Cât oferi pe el? 

Am scos din pungă atât cât mă ţineau puterile să ofer şi i- 
am întins banii. 

— Atât pot să-ţi dau. 

Jafis l-a luat, i-a numărat şi apoi a spus, zâmbind şi dând 
din cap: 


— Effendi, bunătatea ţi-e mai mare decât punga! 

— Tocmai de aceea, te rog să-ţi păstrezi uleiul. Eşti prea 
sărac să mi-l dăruieşti iar cu nu sunt destul de bogat ca să-l 
cumpăr. 

Zâmbi. 

— Sunt suficient de bogat ca să-l dăruiesc, căci am tutunul 
de la tine, iar tu eşti destul de sărac să poţi accepta uleiul 
de la mine. Poftim banii înapoi! 

Darul acesta era mult prea preţios, pentru a-l putea 
accepta. Mă gândeam, totuşi, că suma destul de mică pe 
care i-o oferisem nu era chiar lipsită de valoare pentru el. 
De asemenea, mi-am dat seama că nu va primi înapoi 
sticluţa. De aceea, am refuzat să primesc banii. 

— Amândoi vrem să ne facem câte un dar, fără însă a fi 
bogaţi, niciunul, nici celălalt. De aceea, ar fi mai bine să 
păstrăm fiecare ceea ce am primit de la celălalt. Când voi 
ajunge în patria mea, am să le povestesc frumoaselor femei 
de acolo, care se vor bucura de mirosul plăcut al uleiului 
tău, despre cultivatorul de trandafiri, Jafis, care mi-a arătat 
atâta prietenie. 

Cuvintele mele părură să-l bucure pe bătrân. Privirea îi 
strălucea. Îmi făcu, mulţumit, un semn cu ochiul şi întrebă: 
— Femeile din patria ta sunt bune prietene cu mirosurile 

plăcute, effendi? 

— Da, ele iubesc florile, care sunt surorile lor. 

— Şi mai ai mult de călătorit, până ai să ajungi la ele? 

— Săptămâni de-a rândul, poate. Şi apoi, după ce voi 
descăleca de pe cal, va trebui să merg zile în şir cu vaporul 
şi apoi eu trenul. 

— E foarte departe. O să ajungi cumva şi prin ţinuturi 
periculoase, cu oameni râi? 

— S-ar putea. Trebuie să trec prin ţinutul bărbaţilor care 
s-au retras în munţi. 

Jafis privi gânditor în jos, apoi mă măsură atent, din cap 
până-n picioare şi în sfârşit, spuse: 


— Effendi, chipul omului este precum suprafaţa apelor. 
Unele ape sunt curate, strălucitoare şi limpezi, iar cel ce se 
scaldă are încredere în oglinda lor scânteietoare. Altele 
însă, sunt întunecate, murdare şi nămoloase; cine le 
priveşte, simte pericolul şi se grăbeşte să se îndepărteze de 
ele. Primele seamănă cu chipul omului bun, iar celelalte cu 
cel al nelegiuitului. Sufletul ţi-e prietenos şi limpede, ochiul 
îţi este clar, iar inima ta nu mă face să mă tem de pericol 
sau trădare. Aş vrea să-ţi spun ceva ce n-am mai spus, până 
acum, nici măcar vreunui cunoscut. lar tu eşti un străin. 

Cuvintele lui m-au bucurat, deşi nici nu-mi trecea prin cap 
ce anume voia să-mi spună. 

— Cuvintele-ţi sunt calde şi radioase, ca razele care se 
oglindesc în apă, i-am zis. Spune mai departe! 

— Încotro vrei s-o apuci când vei pleca din Mastanly? 

— Spre Melnik, mai întâi. Acolo voi hotări ce drum voi 
alege. Poate va trebui să merg spre Uskub şi de acolo în 
munţii Kustendil. 

— Bagă bine de seamă! exclamă involuntar Jafis. 

— Crezi că drumul acesta este periculos? 

— Foarte periculos. Dacă ajungi în Kustendil şi vrei să 
mergi spre mare, va trebui să treci prin Schar Dagh spre 
Perserin?2 şi acolo s-au ascuns fugarii. Sunt săraci. N-au 
decât armele lor; sunt nevoiţi să trăiască din jafuri. Îţi vor 
lua tot ce ai, poate chiar şi viaţa. 

— Voi şti să mă apăr. 

Jafis replică liniştit: 

— Sângele tânăr e de zece mii de ori mai curajos! Iar tu 
eşti încă tânăr. Ai, într-adevăr, multe arme la tine, dar la ce- 
ţi folosesc împotriva a zece sau douăzeci ori chiar cincizeci 
de duşmani? 

— Calul meu este foarte iute! 

— Nu mă pricep, dar văd că armăsarul tău este foarte 
frumos. Dar şi bărbaţii care trăiesc în munţi au animale iuți. 
Or să te prindă cu uşurinţă. 


— Armăsarul meu e pur sânge. Îl cheamă Vânt şi aleargă 
ca vântul. 

— Atunci te vor lovi gloanţele lor, căci un glonţ zboară mai 
repede decât cel mai sprinten cal. Bandiţii se pricep la cai. 
Îşi vor da imediat seama că armăsarul tău este superior 
cailor lor, aşa că nu te vor ataca direct, ci vor trage pe la 
spate. Cum ai să te păzeşti de ei? 

— Fiind prudent. 

— Nici prudenţa nu te va salva, căci ce spune proverbul? 
Prudenţa este condiţia crimei. Tu eşti un om cinstit; ei vor fi 
de zece ori mai prudenţi decât tine. Dă-mi voie să te 
avertizez! 

— Acest avertisment are cumva legătură cu ceea ce vrei 
să-mi spui? 

— Da, effendi. 

— Sunt dornic să aflu ce vrei să-mi spui. 

— Ei bine, am să-ţi destăinui, confidenţial, că există un act 
de imunitate, pe care îl deţin prietenii, cunoscuţii şi aliaţii 
celor din alianţa secretă. 

— De unde ştii asta, Jafis? 

— Toată lumea de aici ştie. Dar numai puţini ştiu cum îl pot 
obţine. 

— Şi tu ştii cum se poate obţine acest document? 

— Nu. Eu stau aici în grădina mea şi nu mă amestec cu 
lumea. Dar Schimin, fratele meu, este unul dintre iniţiaţi. Îţi 
spun asta, pentru că am încredere în tine şi pentru că vei 
părăsi curând această ţară. 

— Ar fi bine, dacă şi Schimin ar avea aceeaşi încredere în 
mine! 

— Va avea, dacă vii din partea mea. 

— N-ai putea să-mi dai câteva rânduri scrise pentru el? 

— Nu ştiu să scriu. Dar arată-i lui Schimin uleiul de 
trandafiri. Cunoaşte sticluţele şi ştie că nu l-aş vinde sau 
dărui unui om nevrednic. Şi apoi, când i-l vei arăta, să-i spui 
că te trimite fratele lui vitreg. Nimeni nu ştie că nu suntem 
născuţi de aceeaşi mamă. Dacă vreau să-i trimit lui Schimin 


un mesaj, e suficient să-i spui asta şi va avea încredere în 
tine. 

— Îţi mulţumesc. Crezi, deci, că îmi va spune el mai multe 
despre acest document? 

— Sper. În acest ţinut... 

Cultivatorul de trandafiri se opri brusc. De departe, din 
spatele grădinii, se auzi un fluierat, care se repetă. 

— Mă cheamă stăpânul, continuă el. Trebuie să merg la el. 
Ai reţinut tot ce ţi-am spus? 

— Tot. 

— Ei, vezi să nu uiţi pe drum. Allah fie cu tine şi să te ajute 
să le duci frumoaselor femei din patria ta parfumurile din 
grădina mea! 

Înainte să mai pot răspunde ceva, Jafis se şi îndepărtă de 
gard şi în clipa următoare nu se mai auzi zgomotul paşilor 
lui. 

Oare puteam considera întâlnirea cu supraveghetorul 
grădinii un noroc? În nici un caz ghinion nu era. Oare ceea 
ce-mi spusese despre acel document era adevărat? Nu 
părea să fie un mincinos. În orice caz, era bine să-l caut pe 
fratele lui, a cărui fierărie se afla, probabil, pe drumul pe 
care trebuie să-l fi ales însoțitorii mei, dar şi călăreţii pe 
urmele cărora mergeam. 

Am plecat mai departe. În timp ce vorbisem cu grădinarul, 
calul se mai odihnise şi acum putea lungi pasul. Dacă voiam 
să urmez linia dreaptă, trebuia să traversez nişte înălţimi 
care nu erau deloc uşor de trecut. De aceea, m-am hotărât 
să-l las să meargă cum îi convenea lui. 

Capitolul Il - Schimin, fierarul. 

Venind de pe platoul Tokatschyk, fluviul Burgas încearcă 
să-l întreacă în direcţia nordică pe Arda, ale cărui ape le 
împinge spre Ada. Pe malul acestui mic fluviu se află 
Koschikawak. Unghiul teşit pe care îl formează cu Arda 
împrejmuieşte o câmpie care urcă spre sud şi apoi se 
revarsă pe platoul Taschlik. Această înălţime voiam s-o evit. 
Am reuşit, în ciuda faptului că nu cunoşteam regiunea, nu 


găsisem propriu-zis un drum şi fusesem nevoit să, trec 
peste mai multe râuleţe care se revărsau în Arda, venind 
din stânga. 

Soarele înainta tot mai mult spre apus, apoi dispăru în 
spatele munţilor îndepărtați. Mă puteam baza pe un amurg 
scurt şi am lăsat murgul să galopeze, până când am ajuns 
din nou la o apă destul de lată, unde am observat că, în 
aval, ceva mai departe, se afla un pod care o traversa. Am 
trecut podul călare şi am dat de o stradă. Dincolo de pod, 
am văzut, pentru prima dată în Turcia, un indicator de 
drum. Se compunea dintr-o bucată de stâncă ce se ridica 
din pământ şi pe care erau scrise cu var două cuvinte. Dacă 
n-aş fi ghicit scopul pentru care această piatră era aşezată 
aici, aş fi înţeles din primele două cuvinte „Kulagus”, căci 
acest cuvânt înseamnă de fapt indicator de drum. Celălalt 
cuvânt era însă „Derekoj”. Nu ştiam, însă, dacă acesta era 
numele unui sat. Dar în ce direcţie se afla? Indicatorul era 
acolo, cuvântul era scris pe el, dar, din păcate, piatra era 
turtită deasupra şi pe această parte turtită orizontal erau 
scrise ambele cuvinte. 

Drept înainte ducea ceea ce numisem stradă, iar în 
dreapta, de-a lungul apei, era tot un fel de stradă. Care, 
însă, din aceste două „străzi” duceau spre Derekoj? De ce 
folos îmi era acest prim indicator de drum? 

M-am gândit că acest curs de apă lângă care mă aflam nu 
putea fi Burgas şi că m-aş duce prea mult spre nord, dacă l- 
aş urma. De aceea, m-am hotărât s-o iau înainte. 

Între timp, se întunecase complet. Nu mai vedeam dacă 
murgul meu păşea cu potcoavele pe aşa-numita „stradă”, 
dar ştiam că mă pot baza pe el. Mergeam aşa la trap, de 
mai bine de o jumătate de oră, când, deodată, calul începu 
să sforăie uşor şi să dea din cap în sus şi în jos. Mi-am 
încordat privirea şi am observat în dreapta mea un obiect 
lat, întunecat, din care se îndrepta spre cerul întunecat o 
ridicătură. Era o casă cu un horn înalt. Să fi fost aceasta 


fierăria pe care o căutam? Însemna că mă aflam în 
apropiere de Koschikawak. M-am apropiat, călare, de casă. 

— Bang bak - hei! am strigat eu. 

N-a răspuns nimeni. 

— Sawul, wardo - atenţie, ei! 

Totul rămase la fel de liniştit şi n-am văzut nici o lumină 
aprinzându-se. Oare să fi fast o casă nelocuită, poate o 
ruină? 

Am coborât de pe cal şi l-am condus până lângă peretele 
casei. Rih a început din nou să sforăie. Asta mi-a dat de 
bănuit. Deşi fusese armăsarul unui arab, eu îi făcusem, 
totuşi şi o educaţie în stil indian. Dacă sforăia în felul acesta, 
adică dacă aspira cercetător aerul prin nările larg deschise 
şi cu capul întins înainte şi apoi expira uşor şi cu mici pauze, 
atunci precis „ceva era putred în Danemarca”. Am scos un 
revolver şi am pornit să verific casa pe dinafară. Avea un 
singur etaj şi era lungă. Uşa era încuiată. Am bătut, 
zadarnic, de mai multe ori. În stânga uşii se aflau trei 
ferestre cu obloane, o raritate în această regiune; şi acestea 
erau încuiate. În partea dreaptă se afla o a doua uşă mai 
lată, care era prevăzută cu un lacăt. Lângă ea se aflau 
diverse unelte agricole şi alte obiecte care îmi dădură 
certitudinea că această casă era o fierărie. 

Am mers mai departe şi am dat colţul. Am găsit o grămadă 
de lemne, care era pregătită pentru a se aprinde focul. În 
spatele casei se afla un mic patrulater îngrădit cu araci, 
care erau bătuţi în pământ, aşa cum se îngrădeşte deseori 
în satele germane o curte pentru păsări sau pentru porci. 
Patrulaterul părea să fie gol, căci nu se putea observa nimic 
acolo. şi totuşi, exact aici, armăsarul meu sforăi mai 
înfricoşat decât înainte. Părea că se teme să se apropie de 
această îngrăditură. 

Acest lucru m-a determinat să fiu de două ori mai prudent. 
Casa era încuiată, deci locuită. Oare se lasă o astfel de casă, 
într-un astfel de ţinut, nepăzită? Era foarte posibil ca aici să 
se fi întâmplat ceva neobişnuit şi m-am hotărât să cercetez 


mai departe, măcar doar pentru că voiam să vorbesc cu 
Schimin în legătură cu actul de imunitate. Întrucât calul 
mai mult mă împiedica şi ar fi putut fi ameninţat de vreun 
pericol neprevăzut trebuia mai întâi să pun la adăpost 
nepreţuitul animal. Pentru ca să-l priponesc, n-aveam 
nevoie nici de un par, nici de lasou, nici de funie, nici de 
curele, era suficient să-i trag frâul peste picioarele din faţă 
şi astfel nu se putea îndepărta prea mult, chiar dacă ar fi 
vrut s-o facă, împotriva deprinderii sale. Iar dacă Rih ar fi 
fost cumva ameninţat în absenţa mea, eram convins că se 
putea apăra foarte bine eu picioarele din spate. 

Doar acum am intrat în îngrăditura aceea şi am scos un 
chibrit din, acelea din care îmi cumpărasem o mică provizie 
în Adrianopol. L-am aprins şi am luminat în jur. Se afla acolo 
un animal foarte mare şi foarte păros, ca un urs. Flăcăruia 
chibritului se stinse. Era din nou întuneric. Ce fel de animal 
era acesta? Era viu sau mort? Mi-am pus revolverul la 
cingătoare, am scos carabina şi am atins cu ea animalul. Nu 
s-a mişcat. Am împins cu mai multă putere şi totuşi a rămas 
nemișcat. Asta nu era somn, ci moarte. Acest lucru mi-a dat 
de bănuit şi m-am urcat pe unul dintre parii mai înalţi. M- 
am aplecat cu prudenţă şi am pipăit animalul. Era rece şi 
ţeapăn, deci mort. Blana era lipicioasă în mai multe locuri. 
Oare era sânge? Am palpat corpul. Nu era urs, căci am pus 
mâna pe o coadă lungă şi stufoasă. Ce-i drept, se spune că 
pe înălțimile Despoto Dagh, Schar Dagh, Kara Dagh şi Perin 
Dagh s-ar mai afla urşi singuratici. Nu vreau să tăgăduiesc 
acest lucru; dar cum să se fi rătăcit un astfel de urs tocmai 
aici, ca să moară în interiorul acestei îngrădituri? lar dacă 
ursul ar fi fost răpus în împrejurimi, precis n-ar fi fost 
aruncat aici înainte de a i se fi luat blana, nemaivorbind de 
carnea care putea fi folosită. 

Pentru a vedea cu ce fel de animal aveam de-a face, am 
încercat să-i pipăi urechile. M-am îngrozit. Capul animalului 
era sfărâmat de parcă fusese zdrobit cu un obiect greu. Am 


aprins din nou un chibrit şi am observat acum că animalul 
era un câine uriaş, aşa cum nu mai văzusem până acum. 

Cine îl omorâse şi oare de ce? Cu siguranţă nu făcuse 
acest lucru stăpânul câinelui. lar un străin care procedează 
astfel nu poate avea decât un scop rău intenţionat. 

Aici se făptuise o spargere! Ce-i drept, mă bătea gândul că 
asta nu-i treaba mea, dar fierăria era proprietatea fratelui 
grădinarului care cultiva trandafiri şi am simţit că era de 
datoria mea să fac cercetări. 

Aveam dreptate să mă gândesc la un eventual pericol. 
Făptaşii puteau fi încă în casă. Probabil că acum stăteau 
nemişcaţi, pentru că auziseră tropotul calului meu şi-mi 
observaseră sosirea. Să-l fi aşteptat pe tovarăşii mei? Dar 
oare ce se putea întâmpla până atunci în interiorul casei? 
Nu, trebuia să acţionez. 

Nu verificasem încă partea de vest a casei. M-am strecurat 
uşor în partea aceea şi am observat acolo două obloane. 
Unul era încuiat pe dinăuntru, dar pe celălalt l-am putut 
deschide. Am stat să chibzuiesc: dacă mă urc pe fereastră, 
s-ar putea ca, în aceeaşi clipă, să primesc un glonţ în cap. 
Dar faptul că din cinci obloane - trei se aflau în partea din 
faţă - doar acesta nu era încuiat mă făcu să bănuiesc că nu 
se afla nimeni înăuntru. Pentru a amâna pe cât posibil să fie 
descoperiţi, încuiaseră toate celelalte obloane şi apoi 
fugiseră pe această fereastră. Oblonul acesteia fusese bine 
împins, dar nu fusese încuiat pe dinăuntru. 

Am deschis uşor oblonul, atât cât să-mi fac loc pentru a 
întinde mâna înăuntru. Doar rar există în acest ţinut 
geamuri la ferestre şi prin urmare, am găsit exact ceea ce 
aşteptam ca să găsesc, o deschizătură care nu era 
acoperită nici de geam, nici de altceva. Am tras cu urechea. 
Mi s-a părut că am auzit venind din interior un fel de 
zgomot înfundat. Se afla, totuşi, cineva în casă? Să strig? 
Nu. 

M-am întors în partea cealaltă a casei şi am adus un braţ 
din crăcile pe care le văzusem acolo. Am făcut o legăturică 


groasă, i-am dat foc şi am aruncat-o înăuntru, prin 
fereastră. Dându-mă precaut într-o parte, am privit 
înăuntru. 

Clădirea nu era înaltă, iar deschizătura ferestrei era 
destul de joasă. La lumina focului, am observat încăpere 
mare, pătrată, a cărei podea era construită din pământ 
galben bine bătătorit iar în jur se vedeau obiectele care se 
găsesc de obicei într-o locuinţă din Turcia europeană. Nu 
era, însă, nici o urmă de fiinţă omenească. 

Am mai aruncat nişte crăci pe foc, mi-am luat fesul de pe 
cap, l-am îndesat pe ţeava carabinei şi l-am ridicat uşor în 
dreptul deschizăturii. Dinăuntru părea ca şi cum aş fi vrut 
să intru. Acest şiretlic ar fit trebuit să-l determine pe cel ce 
eventual era ascuns înăuntru să se apere. Dar, nimic nu se 
mişcă. 

Atunci, am tras înapoi carabina, am sprijinit-o de perete şi 
mi-am pus fesul pe cap; am făcut un salt şi am intrat în 
interior cu partea de sus a corpului. Eram gata pregătit să 
mă retrag urgent, dar o singură privire mi-a fost de ajuns 
să mă conving că nu se afla nimeni în cameră. Atunci, am 
sărit înăuntru, m-am aplecat în afară să-mi iau arma şi apoi 
am privit în jur. 

În acel moment, zgomotul acela înfundat pe care-l auzisem 
mai înainte s-a repetat. A fost pentru mine şi mai neliniştitor 
decât focul care, fiind pe punctul de a se stinge, împrăştiase 
un fum iute, înţepător. M-am bucurat când am găsit într-un 
colţ o grămăjoară de surcele lungi, care erau folosite aici ca 
material pentru iluminat. Am aprins o făclie şi am înfipt-o 
într-o gaură din perete, care servea acestui scop, aşa cum 
mi-am dat seama după urmele înnegrite de fum din jurul ei. 
Apoi am închis oblonul şi l-am legat cu ajutorul şnurului pe 
care l-am găsit acolo, ca să mă asigur că nu venea nici un 
pericol de afară. 

Am aprins o altă făclie şi am început să cercetez 
încăperea. Pereţii erau construiți tot din pământ galben, 
bine bătătorit. Ei înconjurau odaia din trei părţi, în vreme 


ce cel de-al patrulea era construit dintr-o împletitură de 
vreascuri care se înălța de la podea până în tavan şi în care 
se afla o deschizătură. Trecând prin această așa-zisă uşă m- 
am trezit într-o micuță despărţi tură, pe a cărei podea am 
descoperit un chepeng făcut din leasă din nuiele de salcie. 
Oare se afla aici vreo pivniţă? Într-o astfel de casă, acesta 
era un lucru rar. Şi acum, am auzit din nou zgomotul. Era 
ca un foşnet şi se auzea de dedesubtul chepengului. 

Mi-am luat mai multe făclii şi apoi am ridicat chepengul. 
Leasă din nuiele de salcie putea duce greutatea unui om, 
fără să se rupă, pentru că avea proptelele bine întărite. Am 
luminat înăuntru. Făclia dădea o lumină atât de slabă, încât 
doar cu greu am putut observa că pivniţa era mai adâncă 
decât înălţimea unui om. N-am văzut nici un fel de scară. 
Dar, îndată ce lumina a pătruns înăuntru, s-a auzit clar un 
oftat. 

— Cine-i acolo, jos? am întrebat tare. 

Răspunsul a fost un al doilea oftat. Părea să fie ceva grav. 
N-am mai stat să caut o scară. Am luat într-o mână făclia 
aprinsă şi în alta celelalte făclii şi am sărit. 

Jos, am călcat cu picioarele pe un obiect şi m-am prăbuşit. 
Lumina s-a stins. Dar, în câteva secunde, am aprins din nou 
făclia şi am luminat în jur. Mă aflam într-o groapă pătrată 
asemănătoare cu o pivniţă şi am descoperit că obiectul 
peste care sărisem era o scară. Ceva mai încolo se aflau 
nişte cărbuni de lemn şi tot felul de boarfe. Atât cărbunii cât 
şi boarfele se mişcau. 

Am găsit o gaură în care am înfipt făclia şi apoi am început 
să dau la o parte cărbunii şi boarfele. Mâinile mele au dat 
peste un corp omenesc, pe care l-am ridicat. Era un bărbat, 
legat fedeleş, din cap până în picioare, iar capul îi fusese 
înfăşurat într-o basma. 

Am desfăcut rapid nodurile basmalei, dând la iveală o faţă 
de culoare albăstrui închis. Nu mi-am putut da seama din 
cauza iluminaţiei slabe dacă această culoare era o urmare a 
funinginei şi cărbunilor sau un semn al asfixierii. Omul 


respiră adânc, gâfâind, se holbă la mine cu nişte ochi 
injectaţi de sânge şi apoi gemu din greu: 

— Ha, ajutor! îndurare, îndurare! 

— Fii liniştit, îţi sunt prieten! am răspuns. Am venit să te 
salvez! 

— Salveaz-o mai întâi pe nevasta mea! scânci el. 

Sărmanul de el, se gândise în primul rând la nevasta lui. 

— Unde este? 

— Acolo! 

Pentru că avea mâinile legate, n-a putut face nici o 
mişcare, dar privirea sa înspăimântată era îndreptată spre 
o a doua grămadă de cărbuni, acoperită şi aceasta cu 
boarfe. 

Le-am dat deoparte şi am scos-o şi pe femeie, care era şi 
ea legată fedeleş, ca şi bărbatul ei. Când i-am dat deoparte 
basmaua de pe faţă, am observat că era plină de spumă la 
gură. Fusese pe punctul de a se asfixia. 

— Ajutor, ajutor! se auzi ca un gâlgâit. 

Corpul ei făcea mişcări spasmodice. Am tăiat frânghiile cu 
cuțitul. Femeia-începu să dea din mâini ca un om care era 
gata-gata să se înece, tropăi din picioare şi luă o gură de 
aer. Aceste mişcări o ajutau să respire. Un strigăt răguşit îi 
ieşi din piept şi apoi. Îşi trase adânc răsuflarea. Am tăiat 
apoi şi frânghia cu care era legat bărbatul. El nu suferise 
atât de mult ca ea şi se ridică îndată în picioare. În vreme 
ce aprindeam o nouă făclie, el gemu din greu: 

— O, Dumnezeule! Era gata-gata să murim! Îţi mulţumesc, 
îţi mulţumesc! 

Apoi îngenunche lângă nevasta lui, care plângea cu 
suspine, de-ţi era mai mare mila. 

— Fii liniştită, nu mai plânge! o rugă. Suntem liberi! 

O luă în braţe şi îi sărută lacrimile de pe obraz. Ea îi 
încolăci gâtul cu mâinile şi continuă să plângă cu suspine. 
Fără să-mi dea vreo atenţie, vorbea cu ea, liniştind-o, până 
ce plânsul ei se mai linişti şi în cele din urmă, încetă. Apoi 


omul mi se adresă din nou. Între timp, eu aprinsesem o 
nouă făclie, pentru a face lumină. 

— Effendi, spuse, eşti salvatorul nostru, eliberatorul 
nostru. Trebuie să-ţi mulţumim! Cine eşti şi cum se face de 
ne-ai găsit? 

— Sunt cam multe întrebări, am replicat. Vă voi răspunde 
sus. Nevasta ta poate să meargă? 

— Da o să poată. 

— Atunci, hai să urcăm, n-aş vrea să stau prea mult aici, 
jos. 

— Sus sunt şi tovarăşii tăi de drum? 

— Nu. Dar aştept un călăreț pe care n-aş vrea să-l scap. 

— Atunci, să urcăm şi vom sta de vorbă sus. 

Sprijinii scara şi am urcat, femeia, vizibil, cu greutate, în 
încăperea cea mare văzusem un culcuş şi am rugat-o să se 
aşeze, să se odihnească. Femeia era atât de slăbită, încât se 
întinse imediat, în tăcere. 

— Fii binevenit! îmi spuse bărbatul. Allah ni te-a trimis. Aş 
putea şti cine eşti? 

— Acum nu prea am timp de multă vorbărie. Mai bine 
spune-mi tu cum te cheamă? 

— Mi se spune Schimin. 

— Înseamnă că eşti fratele lui Jafis, grădinarul? 

— Da. 

— Atunci e bine. Pe tine te căutam. Aprinde repede focul în 
fierărie! 

Se uită mirat la mine şi întrebă: 

— Ai o treabă urgentă pentru mine? 

— Nu. Dar focul din cuptorul tău trebuie să lumineze peste 
stradă. 

— De ce, effendi? 

— Pentru ca acel călăreț despre care ţi-am vorbit să nu 
treacă fără să-l vedem. 

— Dar cine este acesta? 

— După aceea, după aceea! Grăbeşte-te! 


Din micul coridor în care se găsea chepengul de la pivniţă, 
pe care l-am închis din nou, uşa de la casă ducea afară. Uşa 
nu avea decât un simplu zăvor din lemn. L-am tras şi am 
ieşit afară. Schimin scoase o cheie din pungă şi deschise 
lacătul de la uşa fierăriei. În scurt timp, în cuptor ardea un 
foc care îşi răspândea până departe, în noapte, strălucirea. 

În vreme ce fierarul era ocupat cu cuptorul, m-am dus în 
spatele casei, să mă uit după calul meu. Se afla încă 
aproape de casă şi m-am întors liniştit. 

— Uite, focul arde, spuse Schimin. Ce mai porunceşti? 

— Vino din dreptul luminii! O să ne aşezăm aici, lângă uşă, 
unde este întuneric. 

Atunci când iscodisem prin jur, observasem un butuc de 
lemn care se afla în apropierea uşii şi care servea drept loc 
pentru şezut. L-am tras pe om în acea direcţie, ne-am 
aşezat unul lângă altul şi eu am deschis discuţia. 

— Întâi să vorbim despre ceea ce este mai important! Va 
trece pe aici - poate, foarte curând - un călăreț cu care 
vreau să vorbesc, dar fără ca el să bănuiască mai dinainte 
că mă aflu aici. Probabil că se va opri aici, ca să-ţi pună 
unele întrebări. Te rog să faci în aşa fel încât să-l determini 
să coboare de pe cal şi să intre în casă cu tine. 

— "Tu eşti salvatorul meu. Am să fac ceea ce-mi ceri, fără 
să întreb de ce-mi ceri s-o fac. Dar nu ştii cumva despre ce 
anume se va interesa? 

— Ba da. O să te întrebe dacă n-au trecut cumva pe aici 
trei călăreţi. 

— Trei călăreţi? întrebă iute Schimin. Când? 

— Probabil astăzi înainte de amiază. 

— Ce fel de călăreţi? 

— Se interesează de doi, călare pe cai albi şi unul călare 
pe un cal închis la culoare. Ei, însă, au schimbat pe drum 
calul cel închis la culoare şi acum au toţi trei câte unul 
bălan. 

— Deci, cei trei călătoresc pe cai bălani? 

— Da. 


— Nu cumva e vorba de acel Manach el Barşa din Uskub? 

Zicând acestea, Schimin se ridică deodată, agitat, de la 
locul lui. În clipa următoare mă ridicai şi eu în picioare, atât 
de tare mă uimise întrebarea lui. 

— Îl cunoşti? l-am întrebat. 

— Îl cunosc de mult, de mult timp! Şi chiar astăzi a fost la 
mine! 

— A, Manach el Barşa a fost la tine? 

— Da. El şi însoțitorii săi au fost aceia care m-au luat prin 
surprindere, m-au legat şi m-au aruncat în pivniţă, unde aş 
fi murit asfixiat, împreună cu nevasta mea, dacă n-ai fi venit 
tu! 

— Deci ei au fost! Aşa vasăzică. Ei, vreau să-ţi spun că cel 
pe care-l aştept este aliatul lor. 

— Îl ucid! scrâşni din dinţi fierarul. 

— Vreau să-l prind pe acest călăreț. 

— Aga, effendi - cum să-ţi spun? Încă nu mi-ai spus cine 
eşti. 

— Spune-mi effendi! 

— Effendi, am să te ajut, daca vrei să pui mâna pe el. 

— Bine! Ce-i drept, nu ştiu sigur dacă o să-l mai vedem pe 
aici; s-ar putea să fi trecut deja. Probabil că nici tu n-ai luat 
seama la el - a, de cât timp stăteaţi în pivniţă? 

— Ne-au aruncat acolo la scurt timp după-amiază. 

— Înseamnă că oricum n-ai fi putut să-l vezi, chiar dacă ar 
fi trecut pe aici şi... 

— Vrei să mă interesez? spuse el, repede. 

— Unde? La cine? 

— Mă duc repede până la Koschikawak şi îl întreb pe 
bătrânul negustor de fructe, care stă cu coşul pe uliţă până 
la căderea nopţii. 

— Cât durează până vii înapoi? 

— Doar zece minute. Satul se află aici, în apropiere. 

— Dar te rog să nu spui nimănui ce ţi s-a întâmplat astăzi. 

— N-am să spun nimănui, dacă aşa vrei tu. 

— Bine. Grâăbeşte-te! 


I l-am descris pe călăreț în câteva cuvinte, aşa cum îmi 
fusese descris şi mie şi apoi, Schimin se grăbi să plece. Nu 
trecuseră încă cele zece minute, când se şi întoarse. 

— Încă n-a trecut pe-aici, îmi spuse fierarul. Mai întâi intră 
în fierărie să mai aţâţe focul, apoi se aşeză lângă mine. 

— Acum, povesteşte-mi pe îndelete ce ţi s-a întâmplat 
astăzi. 

— Pe legea mea, nimic bun! răspunse. Mă aflam în fierărie 
şi lucram, când au apărut cei trei călăreţi şi s-au oprit la 
mine. Unul dintre ei, pe care nu-l cunoşteam mi-a spus că 
armăsarul lui îşi pierduse o potcoavă. Eu nu sunt doar 
fierar ci şi potcovar, effendi şi tocmai mă pregăteam să-i 
pun calului o potcoavă nouă. La început, nu m-am uitat 
decât la cel ce mi se adresase. Dar, după ce mi-am terminat 
treaba, mi-am aruncat o privire şi asupra celorlalţi doi şi l- 
am recunoscut pe perceptorul Manach el Barşa din Uskub. 

— 'Te cunoştea şi el pe tine? 

— Da, effendi. 

— Unde v-aţi cunoscut? 

— În urmă cu patru ani, la Raslug. Trebuie să-ţi spun că eu 
cunosc toate bolile cailor, precum şi leacurile pentru ele. Pe 
vremea aceea, în Raslug şi în împrejurimi izbucnise o 
molimă printre cai şi aceştia mureau pe capete şi pentru că 
nimeni nu-i putea ajuta, am fost chemat eu. M-a găzduit un 
bogat neguţător de cai, care avea peste o sută de animale. 
La acesta veni Manach el Barşa să cumpere un cal. l-au fost 
înfăţişaţi mai mulţi. Unul dintre ei contractase o răceală; îi 
curgeau balele. Perceptorul susţinea că aceasta nu era o 
simplă răceală, ci răpciugă şi că va face reclamaţie la poliţia 
sanitară. Manach el Barşa ar fi stors cu plăcere de la 
negustor un cal drept mită pentru tăcerea lui. Am fost 
chemat eu, în calitate de expert şi am spus ce fel de boală 
era. Perceptorul s-a luat la ceartă cu mine şi chiar m-a şi 
lovit cu biciul. În schimb, eu i-am tras o palmă zdravănă, 
cum nu mai primise în viaţa lui, căci se ştie că mâna unui 
fierar este deosebit de puternică. Manach el Barşa a plecat 


furios şi m-a denunţat. El era perceptor iar eu un biet 
fierar. Am primit douăzeci de lovituri de baston la tălpile 
picioarelor şi a trebuit să plătesc şi o amendă de cincizeci 
de piaştri. Am zăcut bolnav mai multe săptămâni, până am 
putut să mă întorc din nou acasă. Îţi dai seama că nu am 
nici un motiv să-l iubesc. 

— E de la sine înţeles! 

— Astăzi am pus potcoave la cal. Manach el Barşa mă 
urmărea cu o privire întunecată şi apoi, după ce am 
terminat treaba, m-a întrebat dacă îmi mai aminteam de el. 
I-am răspuns că da, căci nu mi-a trecut prin cap că acest 
lucru îmi va dăuna. Le-a spus celorlalţi câteva cuvinte şi 
apoi au intrat în casă. Eram singur, căci nevasta mea era pe 
câmp, să adune spanac pentru masa de amiază. Ce căutau 
cei trei în casă? Am închis fierăria, deşi focul încă mai ardea 
şi i-am urmat înăuntru. Nici n-am intrat bine şi ticăloşii mi- 
au sărit în spate. A fost o luptă înverşunată, effendi. Un 
fierar are muşchi şi tendoane zdravene. Dar m-au biruit şi 
m-au legat cu frânghiile pe care le aveam în casă. Urlam de 
furie ca un taur. Atunci mi-au înfăşurat capul într-o basma şi 
m-au dus în pivniţă. Tocmai când coborau cu mine, a venit şi 
nevasta mea. Au legat-o şi pe ea, la fel ca pe mine. Ne-au 
acoperit cu cărbuni şi ca să nu se audă nici un zgomot, au 
aruncat şi nişte boarfe peste noi. Nu mă gândisem la Ajy al 
meu, care se afla. În spatele casei, altfel l-aş fi dezlegat, 
înainte să intru în casă. 

— Cine-i Ajy? 

— Câinele meu. Îl cheamă aşa, pentru că e mare cât un 
urs. L-am auzit lătrând, pe când mă luptam cu ticăloşii 
aceia, dar nu avea cum să vină, pentru că era legat. Dacă ar 
fi fost alături de mine, i-ar fi făcut praf pe cei trei. 

— Nu te-ai dus încă să-l vezi? 

— Nu. Ştii doar că încă n-am ajuns în spatele casei. 

— Îmi pare rău că trebuie să te mâhnesc. 

— Să mă mâhneşti? S-a întâmplat ceva cu câinele meu? 

— Da. E mort. 


Fierarul sări în sus. 

— Mort? scânci el. Dar Ajy era sănătos şi vesel! L-au ucis 
cumva cei trei? 

— I-au zdrobit ţeasta. 

Schimin rămase câteva clipe mut şi nemişcat, apoi, şuieră 
printre buze: 

— Fie de-o mie de ori blestemaţi, mişeii! 

Urlând, se repezi în fierărie, ieşi de acolo cu jăratic şi se 
grăbi spre partea din spatele casei. | se auzea de acolo 
glasul furios. N-am vrut să-i ascult înjurăturile; de aceea am 
rămas pe loc, până s-a întors. Schimin era atât de furios, 
încât a trebuit să mai ascult încă mult timp acele expresii 
tari în care limbile orientale sunt atât de bogate. 

În vreme ce el dăduse frâu liber tuturor acelor expresii 
brutale, eu stăteam cu ochii şi urechile îndreptate spre acea 
parte din care trebuia să sosească cel aşteptat, dar nu se 
auzea şi nu se vedea nimic. Fie că îl lăsasem mult în urmă, 
datorită vitezei lui Rih al meu, fie că fusese reţinut pe 
undeva din cine ştie ce motive. 

Încet, încet, furiosul Schimin se linişti. Vroia să audă acum 
şi el ceva de la mine şi începu discuţia cu următoarea 
întrebare: 

— Acum ai timp să-mi spui numele tău, effendi? 

— Mi se spune Kara Ben Nemsi. 

— Eşti neamţ? 

— Da. 

— Austriac sau prusac? 

— Nu. 

— Atunci din Bavaria? 

— Nici. Sunt saxon. 

— N-am văzut niciodată până acum un saxon. Dar chiar 
ieri a fost aici un om din oraşul Triest, din Austria, cu care 
am stat de vorbă. 

— Un austriac? Mă miră. Ce fel de om era? 

— Un negustor. Vroia să cumpere tutun şi mătase. 1 se 
rupsese un pinten, pe care i l-am reparat. 


— Vorbea turceşte? 

— Numai atât cât să înţeleg ce voia de la mine. 

— Şi totuşi, ai spus că ai stat mult de vorbă cu el. 

— Ne-am înţeles mai mult prin semne. 

— Ţi-a spus cum îl cheamă? 

— Numele lui este Madi Arnaud. A fost un mare cântăreţ, 
căci mi-a cântat multe cântece care mi-au desfătat inima. 

— De unde venea? 

— De la Ishirmen, unde făcuse cumpărături. 

— Şi încotro se îndreaptă? 

— Spre marele târg anual din Melnik. Acolo se află 
armurieri renumiţi. Vrea să cumpere câte ceva şi de la ei. 

— Poate am să-i întâlnesc pe drum. 

— Şi tu vrei să mergi la Melnik, effendi? 

— Da. 

— Eşti şi tu, cumva, negustor? 

— Nu. Merg la Melnik pentru că mă gândesc că aş putea 
să-i întâlnesc acolo pe cei trei nemernici, care ţi-au pricinuit 
astăzi atâta rău. 

— Ce vrei să faci când ai să-i găseşti? 

— Pun mâna pe ei şi îi predau poliţiei, să-şi primească 
pedeapsa. 

— Slavă lui Allah! Vroiam să-i denunţ mâine dimineaţă. 

— Asta poţi s-o faci, oricum. Dar, chiar înainte să ai vreun 
rezultat, cei trei ticăloşi se vor afla deja în mâinile mele. 
Apoi, am să prezint în faţa judecătorului şi nemernicia pe 
care au comis-o astăzi. 

— Faci foarte bine, effendi. Se pare că-i cunoşti pe cei trei 
criminali. Nu trebuie să scape de pedeapsa pe care o 
merită. Spune-mi, cine sunt ceilalţi doi care îl însoțeau pe 
perceptor? 

— Este o istorie mai lungă, pe care am să ţi-o povestesc pe 
scurt. 

I-am relatat lui Schimin doar atât cât era necesar. M-a 
ascultat cu atenţie şi apoi a spus: 


— Dacă aş fi ştiut! I-aş fi încuiat în pivniţă şi l-aş fi lăsat pe 
câinele meu să-i păzească, până veneai tu. 

— Nu cumva le-a scăpat vreun cuvânt din care să-ţi dai 
seama încotro au de gând să se îndrepte? 

— Nici măcar un cuvinţel. Doar atunci când m-au legat, l- 
am auzit pe acela pe care îl numeşti Barud el Amasat că vor 
să mă facă inofensiv pentru ca, atunci când probabil vor 
sosi urmăritorii lor, să nu-i pot trăda. 

— Aşa m-am gândit şi eu. Manach el Barşa a ridicat mâna 
asupra voastră nu numai ca să se răzbune, ci şi din 
precauţie. Nu vroiau să vă omoare, ci doar să vă facă să 
dispăreţi un timp, pentru că l-ai recunoscut pe perceptor. 

— Şi totuşi, era gata-gata să ne; asfixiem amândoi! 

— Slavă Domnului că nu s-a întâmplat aşa ceva. Călărețul, 
pe care îl aştept, s-a grăbit să-i ajungă din urmă sau a fost 
trimis după ei, ca să le spună că sunt din nou liber şi că, în 
orice caz, sunt urmăriţi. Astfel ar fi avertizaţi şi vreau să 
împiedic acest lucru. 

— Am să te ajut, effendi. Ce facem cu el? 

— Îl închidem în pivniţă şi apoi îl predăm poliţaiului. 

— Cum ai să-i bagi în pivniţă? 

— Oare nu suntem doi împotriva unuia? 

— N-am vrut să spun că mi-ar fi teamă de el, mormăi 
fierarul, cu sânge rece. Vroiam să ştiu doar dacă o să 
folosim viclenia sau forţa. 

— Fără forţă n-o să putem face nimic. 

— Asta îmi place. N-am de gând să mă port drăgăstos cu 
el. Dar, acum îmi aduc aminte că m-ai întrebat dacă nu sunt 
cumva fratele lui Jafis. Îl cunoşti? 

— Am trecut astăzi călare pe lângă grădina lui, am stat de 
vorbă şi am primit de la elo sticluţă de ulei de trandafiri 
pentru nişte tutun Dschebeli. 

— Allah! Fratele meu are acum cel mai grozav tutun din 
lume? 

— Nu prea mult! am replicat. 

— Îl are de la tine? 


— Da. 

— Ai avut tu tutun din ăsta? 

— Bineînţeles. Altfel Jafis nu ar fi avut cum să-l primească 
de la mine. 

Schimin tăcu o clipă. Ştiam exact ce întrebare îi ardea 
buzele. În sfârşit, izbucni: 

— l-ai dat lui pe tot? 

— Nu chiar pe tot. 

Şi, ca să-l ajut, am continuat repede: 

— Şi tu fumezi? 

— O, cu foarte mare plăcere! 

— Tutun Dschebeli? 

— Nici măcar n-am mirosit vreodată acest tutun, cu atât 
mai puţin să-l fumez. 

— Atunci, du-te înăuntru şi adu-ţi un ciubuc. Nici n-am 
terminat bine de spus aceste cuvinte că Schimin a şi 
dispărut pe uşă şi la fel de repede s-a întors cu o pipă. 

— Cum îi mai este nevestei tale? l-am întrebat. 

Cu aceşti simpli meşteşugari se putea face o excepţie şi 
puteai întreba despre nevastă, ceea ce, altfel, era interzis în 
ţările orientale. Ei merg deseori la câmp cu nevestele şi 
fiicele neacoperite de văluri. 

— Nu ştiu. A adormit. 

Vasăzică, tutunul îl interesa mai mult decât nevasta, faţă 
de care arătase o dragoste atât de mare atunci când i-am 
găsit în pivniţă. 

— Dă-mi ciubucul! Am să ţi-l umplu cu tutun. 

În timp ce scotea încet pe nas fumul delicios, Schimin 
spuse extaziat: 

— Effendi, acestea sunt aromele paradisului! Nici măcar 
Profetul n-a fumat aşa ceva! 

— Nu, pe vremea lui nu se găsea Dschebeli. 

— Dacă s-ar fi găsit, Mohammed ar fi luat cu el seminţele, 
în viaţa de apoi, să le planteze pe câmpurile paradisului. Ce 
fac eu acum, dacă vine călăreţul? Fumez în continuare sau 
mă ridic? 


— Ai să te ridici. 

— Să renunţ la ciubucul ăsta delicios? 

— Ai să-l poţi aprinde mai târziu şi am să-ţi mai dau puţin 
tutun. 

— Effendi, sufletul tău este plin de bunătate, ca marea de 
picături de apă! Fratele meu nu te-a rugat să-mi transmiţi 
Nimic? 

— Ba da. Ţi-a dorit să-ţi meargă la fel de bine ca şi lui. 
Trebuie să-ţi transmit această urare de la acela care este 
fratele tău vitreg. 

Fierarul ciuli urechile. 

— Ce aud? Acestea sunt cuvintele lui? 

— Da. 

— Deci, aţi vorbit despre lucruri foarte importante? 

— Am vorbit despre aceia care au plecat în munţi. 

— Paratele meu ţi-a făcut o promisiune? 

— O promisiune pe care, după părerea lui, ai s-o 
îndeplineşti tu. 

— Cât timp ai stat de vorbă cu el? 

— Un sfert de oră. 

— Înseamnă că s-a întâmplat o minune, effendi. Jafis este 
un timid care fuge de oameni. Nu-i face plăcere să stea de 
vorbă şi nici nu vorbeşte mult. Probabil că te-a îndrăgit 
foarte repede şi ţi-a acordat mare încredere. 

— l-am spus că s-ar putea să fiu nevoit să merg până în 
munţii Schar Dagh. 

— "Ţi-a vorbit despre pericolul care te aşteaptă acolo? 

— Fratele tău m-a avertizat şi m-a sfătuit să fiu prudent. 

— Şi a amintit precis şi de actul de imunitate? 

— Da, a vorbit despre asta. 

— Şi ţi-a spus că eu pot să-ţi fac rost de un astfel de permis 
de liberă trecere? 

— Da. 

— S-a înşelat. 

— A? Într-adevăr? Nu-ţi stă în putere să-mi asiguri o astfel 
de protecţie? 


— Nu. 

— Dar Jafis a afirmat că precis poţi! 

— Fratele meu a crezut că mai e ca pe vremuri. 

— Înseamnă că nu mai eşti iniţiat? 

— Asta este o întrebare la care nu-i pot răspunde decât 
unui prieten adevărat. Dar tu ne-ai salvat viaţa, ai primit de 
la fratele meu uleiul şi prietenia lui, aşa încât o să-ţi spun 
adevărul: da, am fost un iniţiat şi mai sunt încă. 

— Atunci ştii precis că nu mai există acte de imunitate? 

— Nu mai există; nici unui fugar nu i se mai eliberează un 
astfel de act. 

— De ce? 

— Pentru că nu-şi mai atinge scopul. Aceste acte nu mai 
oferă protecţia pe care ar trebui s-o ofere. 

— Deci nu mai sunt luate în consideraţie? 

— Nu-i vorba de asta. Nici un proscris nu va desconsidera 
permisul de liberă trecere pe care îl eliberează alt proscris. 
Dar cine vede actul? 

— Nu trebuie să fie prezentat? 

— Dacă este posibil, da. Dar mai sunt şi alte cazuri. Tu 
călăreşti prin pădure. Doi sau trei fugari te văd venind. Eşti 
mai bine înarmat decât ei, de aceea se hotărăsc să nu se, 
angajeze într-o luptă deschisă cu tine. Te atacă prin 
surprindere. Nu ştiu că ai la tine permisul de literă trecere. 
Îl ai în buzunar - te bazezi pe influenţa lui şi eşti, totuşi, 
lovit de glonţul lor aducător de moarte, ei care şi-ar fi pus 
viaţa în joc pentru tine, dacă ar fi ştiut că eşti un protejat. 

— Fără îndoială, asta este de la sine înţeles. Nu se poate ca 
proscrişii să nu aibă prieteni, iar aceştia, aşa se impune, 
trebuie să-i protejeze. Deci, eu presupun că în locul actelor 
există ceva mai bun. 

— Presupunerea ta este corectă. Înţelegi că nu-ţi pot 
procura permisul de liberă trecere? 

— Da. Nu poţi să-mi dai ceva ce nu mai există. Dar ai putea 
să-mi spui ce semne de recunoaştere se folosesc acum? 

— Am să risc. Ştii să taci, effendi? 


— La fel de bine ca oricare altul. 

— Atunci să ştii că acum protectorii şi cei care sunt 
protejaţi se recunosc după koptscha3. 

Aceste cuvinte mi-au trezit o bănuială. 

— Această koptscha este din argint? l-am întrebat. 

— Aşa este. 

— Reprezintă un inel cu un tschakan4? 

— Da. De unde ştii asta, effendi? 

— Presupun, pentru că am văzut unele persoane purtând 
aceste koptscha, persoane despre care fie că ştiu, fie că 
presupun că sunt proscrişi, sau au legătură cu aceştia. 

— Aş putea să aflu numele acestor persoane? 

— Da, Manach el Barşa avea o asemenea koptscha, la fes. 
Le purtau şi câţiva bărbaţi care au fost de faţă când cadiul l- 
a judecat pe Baruch el Amasat, şi apoi, am întâlnit astăzi, 
când călăream prin oraş cu fostul derviş, un bărbat care m- 
a privit într-un mod ciudat; apoi, probabil, i-a informat pe 
aliaţii fugarilor şi i-a îndemnat să tragă două focuri de armă 
care ne erau destinate nouă, mie şi lui Ali Manach Ben 
Barud el Amasat. Şi el avea o koptscha. 

— Am observat şi eu astăzi că fostul perceptor din Uskub 
purta şi el una. 

— Poate, am replicat eu, poate nu te-ar mai fi maltratat, 
dacă ţi-ar fi trecut prin cap să le spui că tu eşti în posesia 
acestuia. 

— Nu cred, mă contrazise fierarul şi tocmai de aceea nici 
măcar n-am încercat să-i spun. Perceptorul mă urăşte de 
moarte şi un om ca el nu ţine cont de nimic când e vorba de 
ura lui, în faţa lui nici un talisman nu m-ar fi ocrotit. 

— Nu-l primeşte oricine? 

— Nu, spuse Schimin. 

— Ce condiţii sunt pentru a-l primi? 

— Cine vrea să primească koptscha trebuie să fie, în 
primul rând, un om care îşi poate ajuta prietenii. şi apoi, 
trebuie să fi dovedit că nu i-a osândit pe cei care au plecat 
în munţi. 


— Nu trebuie să-l osândească toată lumea? Până acum, n- 
am întâlnit decât proscrişi. Ei au părăsit societatea care se 
află sub protecţia legii. 

— Ai dreptate. Dar trebuie să faci o comparaţie între 
această lege şi societate. Legea este bună, dar nu serveşte 
societăţii. Allah ne-a dat legi înțelepte şi reguli 
binefăcătoare, dar ele sunt prost aplicate de reprezentanţii 
lui. N-ai auzit încă de plângerea prin care se spune că 
islamul îşi împiedică aderenţii să facă progrese în cultură? 

— Foarte des, a trebuit să recunosc. 

— Acest reproş adresat islamului nu este făcut mai ales de 
persoane din altă credinţă? 

— S-ar putea. 

— Ei bine, ei nu cunosc islamul, nu-l cunosc pe adevăratul 
turc. Islamul nu interzice progresul culturii; dar puterea, pe 
care o dă unora asupra altora, este nedreaptă. Şi turcul 
este bun. Ela fost şi este încă de treabă, loial, iubitor de 
adevăr şi cinstit. Şi dacă ar fi altfel, cine l-a făcut să fie 
altfel? 

Am fost foarte uimit să aud asemenea cuvinte din gura 
unui om simplu, a unui fierar dintr-un sat oarecare. De 
unde avea el aceste opinii? Erau rodul propriei sale judecăţi 
sau, poate, intrase în legătură cu oameni care îl instruiseră? 

— Turcul a cucerit acest pământ, continuă Schimin. Este 
acesta un motiv pentru a-l izgoni de aici? Răspunde-mi, 
effendi. 

— Spune mai departe! 

— Nu şi-au cucerit în acelaşi fel împărăţiile şi englezii, 
germanii, ruşii, francezii? Oare, nu cu puţin timp în urmă, 
Prusia era la fel de micuță ca o nisiparniţă, iar acum a 
devenit atât de mare încât cuprinde milioane de oameni? 
Cum a devenit atât de mare? Cu ajutorul prafului de puşcă, 
al baionetei şi al săbiei, dar şi cu ajutorul penei diplomaților. 
Nici unii n-au avut înainte pământurile pe care le stăpânesc 
acum. Ce-ar zice americanul, dacă turcul ar veni la el şi i-ar 


spune: trebuie să pleci, pentru că acest pământ a aparţinut 
poporului pieilor roşii. l-ar râde în nas turcului. 

Schimin făcu o mică pauză, apoi continuă cu şi mai multă 
însufleţire: 

— Priveşte în jurul tău! Numără proscrişii care comit 
crime. Adună defăimătorii, escrocii şi alţii care încalcă 
legea, dar sunt prea vicleni pentru a putea fi prinşi. Du-te în 
casele întunecoase, în care domneşte viciul - cine sunt ei, 
de unde vin ei? De ce au ajuns aşa? Oare hoţia practicată 
de ruşi şi de englezi nu bântuie întreaga Asie? Nu sunt oare 
necontenit zdrobite şi măcelărite seminţiile care ajung, 
între aceşti coloşi? Asta fac creştinii; turcul este mulţumit, 
dacă este lăsat în pace. 

Schimin era atât de preocupat de discursul lui, încât uită 
până şi de pipa care se stinsese. Am aprins un chibrit şi i l- 
am întins. 

— Trage! l-am făcut atent. 

Îşi aprinse ciubucul şi apoi spuse: 

— Vezi, am uitat până şi de Dschebeli! Ei, am sau n-am 
dreptate? 

— Aş putea să te contrazic în unele privinţe. 

— Atunci, fă-o! 

— N-avem timp acum. 

— Aşa sunteţi voi creştinii. Ne osândiţi, fără să ne spuneţi 
de ce şi tot aşa ne atacați, fără să întrebaţi. Cine are cele 
mai bune funcţii din ţară? Cine are influenţă? Cine se 
îmbogăţeşte pe spinarea săracilor? Grecul, englezul şi 
rusul. Cine se hrăneşte cu carnea noastră? Cine ne suge 
vlaga din noi, cine ne macină oasele? Cine aţâţă la 
nesupunere, cine ne face să fim nemulţumiţi, neîncrezători, 
descurajaţi? Cândva am fost sănătoşi. Cine ne-a slăbit, cine 
ne-a îmbolnăvit? 

— Schimin, îţi dau dreptate în unele privinţe, dar nu 
arunca şi copilul odată cu apa din copaie. Cine ţi-a format 
aceste opinii? 


— Am văzut şi am auzit cu ochii şi urechile mele. Am făcut 
aşa cum se face în ţările voastre, unde meşteşugarul pleacă 
în lume, ca să înveţe mai mult decât poate învăţa acasă de 
la învățătorii săi. Am muncit la Viena, la Budapesta şi 
Belgrad. Acolo am auzit şi am văzut destule, aşa încât am 
învăţat să gândesc liber şi independent. Poţi să mă combaţi? 

— Nu trebuie să confunzi religia cu politica. Cauţi pricina 
bolii voastre în afara corpului statului în care, de fapt, 
germenele patogen se afla de la început. 

— Poţi să-mi dovedeşti aceasta, effendi? 

— Da. 

— Atunci, fă-o! Dar, stai! 

Din depărtare se auzea tropotul unui cal. 

— Auzi? întrebă fierarul. 

— Da. 

— Poate este cel pe care îl aşteptăm! 

— Foarte posibil. 

— Îmi pare rău. Erai dator să-mi dai un răspuns. 

— Am să-ţi prezint argumentele mele, după ce terminăm 
cu omul acela. 

— Acum ce facem? 

— În primul rând, omul nu trebuie să mă vadă, căci, 
probabil, mă cunoaşte. Trebuie să încerci să-l atragi în 
interiorul casei. 

— Asta va fi uşor de făcut, numai să nu treacă fără să mai 
oprească. 

— Nu trebuie să facă asta în nici un caz. Este suficient de 
întuneric. Mă duc în mijlocul străzii. Dacă vrea să treacă 
fără să se oprească, am să pun mâna pe calul lui. Dacă, 
însă, descălecă, am să vin imediat după el în casă. 

— Şi dacă nu e el acela care vine? 

— Atunci, nu-i facem nimic. 

Tropotul calului se apropia. Se auzea clar că e vorba doar 
de un singur animal. M-am repezit în mijlocul drumului şi 
m-am ghemuit la pământ. 


Călărețul tocmai ajungea şi el în dreptul casei. S-a oprit 
exact în dreptul luminii care venea de la focul din cuptorul 
fierarului. N-am putut să-i văd bine faţa. 

— Atenţie! strigă el tare. 

Şi, pentru că nu se arătă nimeni imediat, strigă din nou. 
Abia acum apăru fierarul la uşă. 

— Cine-i acolo? întrebă Schimin. 

— Sunt străin. Cine locuieşte aici? 

— Eu, răspunse Schimin, nu prea ingenios. 

— Cine eşti tu? 

— Sunt proprietarul acestei case. 

— Asta puteam să-mi închipui şi eu, prostănacule. Vreau să 
ştiu cum te cheamă. 

— Mă cheamă Schimin. 

— Cu ce te ocupi? 

— Sunt fierar. Ce, n-ai ochi să vezi focul a cărui flacără te 
luminează? 

— Nu văd nimic altceva decât faptul că eşti un prostănac şi 
un mojic. leşi afară! Trebuie să te întreb ceva. 

— Da ce, sunt cumva sclavul sau servitorul tău, să vin la 
tine? Cine vrea să-mi vorbească, să vină aici, la mine. 

— Dar sunt călare. 

— Atunci, descălecă şi vino înăuntru! 

— Nu-i nevoie! 

— Ba da! Am guturai. Ce vrei să mă îmbolnăvesc din cauza 
ta şi apoi să zac la pat în loc să muncesc? continuă Schimin 
să mintă şi apoi intră în casă îşi închise uşa. Călărețul trase 
o înjurătură şi apoi îşi apropie calul de casă. 

Până acum nu-mi dădusem seama dacă era cel aşteptat. 
Dar când îşi trase calul mai aproape de fierărie, pentru a 
descăleca, am văzut clar că animalul era un cal şarg. 
Bărbatul purta un fes roşu, o manta gri şi avea o mustață 
mică. Când descălecă, am văzut, că purta papuci turceşti 
roşii. Deci, el era! 

Îşi legă calul de uşa fierăriei şi apoi intră în casă. 


M-am furişat după el. Fierarul se afla în odaia cea mare a 
casei. Întrucât străinul îl urmase acolo, puteam să intru şi - 
ascuns în spatele peretelui construit din răchită, puteam să 
supraveghez şi să aud tot ce se vorbea. Străinul stătea cu 
spatele la mine, fierarul era în faţa lui, cu făclia de brad în 
mână. Femeia părea să-şi fi revenit oarecum; deschisese 
ochii, îşi sprijinea capul cu mâna şi asculta discuţia celor 
doi. 

Fierarul primea reproşuri de la celălalt despre felul 
neprietenos în care se purtase. Acest lucru îl îndârji. De 
supărare, comise o imprudenţă. 

— Sunt prietenos doar cu oamenii cinstiţi, bombăni el. 

— Vrei, cumva, să spui că eu sunt necinstit? 

— Da, asta vreau să spun. 

— Eşti cel mai mare bădăran ţâre poate exista! De unde 
ştii dacă sunt sau nu un om cinstit? Mă cunoşti cumva? 

— Da, te cunosc, spuse Schimin 

— Unde m-ai văzut? 

— Încă nu te-am văzut până acum, dar am auzit de tine. 

— Unde şi de la cine? 

— Aici, de la un effendi care ştie precis că eşti un ticălos. 

— Când ai auzit? 

— Azi, cu puţin timp înainte. 

— Minţi! sări ca ars străinul. 

— Spun adevărul. Pot să-ţi dovedesc. Ştiu exact ce vrei să 
afli de la mine. 

— Imposibil! 

— Ştiu precis. Vrei să te interesezi de Manach el Barşa şi 
Barud el Amasat. 

Celălalt se sperie vizibil. 

— De la cine ştii asta? 

— Chiar de la acel effendi, i-o trânti fierarul. 

— Cine e acel effendi? 

— Asta n-ai voie să ştii. 

— Unde se află? 

— Asta n-am voie să-ţi spun. 


— Chiar aşa? Ce-ai să faci, dacă te silesc? 

— Nu mă tem, îl sfida Schimin. 

— Nici de ăsta? 

Străinul scoase un pumnal şi îl îndreptă spre fierar. 

— Nu, nici de pumnal, stărui Schimin. Nu sunt singur. 
Intrasem prin deschizătura care ţinea loc de uşă. 

Spunând aceste din urmă cuvinte, arătă spre mine. 
Străinul, se răsuci, mă văzu şi strigă: 

— Ăsta-i diavolul! 

Părea să se fi speriat foarte tare, dar şi eu eram mirat, căci 
îl recunoscusem în el pe bărbatul care mă examinase 
curios, când ieşisem pe străzile din Adrianopol împreună cu 
„dansatorii”. Strigase cuvintele în limba română. Era cumva 
român? În momentele de uimire, cel consternat foloseşte de 
obicei limba maternă. 

Trebuia acum să încerc să îndrept ceea ce stricase 
fierarul. Schimin n-ar fi trebuit să se dea de gol cu ceea ce 
ştia despre străin. Trebuia să fi aşteptat întrebările 
acestuia; doar după aceea trebuia să-şi spună părerea. 

— Chiar aşa e, i-am răspuns eu, tot în limba română. Tu 
eşti al dracului! 

Omul din Adrianopol îşi veni în fire şi băgă la loc pumnalul 
cu care îl ameninţase pe fierar. 

— Ce vrei? mârâi el. Nu te cunosc! 

— Nici nu-i nevoie. Principalul este că te cunosc eu. 

Făcu o figură mirată, dădu din cap şi spuse pe tonul cel 
mai sincer: 

— Nu te cunosc! Dumnezeu mi-e martor! 

— Nu huli! Dumnezeu e martor că m-ai văzut! 

— Unde? 

— La Adrianopol. 

— Când? 

— Ei! Vorbeşti turca? 

— Da. 

— Atunci, nu mai vorbi în româneşte. Acest brav fierar 
trebuie să ştie şi el ce vorbim. Recunoşti că ai fost prezent, 


atunci când Barud el Amasat a fost osândit, în Adrianopol, 
pentru că a încălcat legea? 

— N-am fost acolo şi nu ştiu nimic. 

De fapt nu-l văzusem printre cei prezenţi. De aceea 
trebuia să primesc confirmarea de la el fără să pot riposta. 
L-am întrebat mai departe: 

— Dar îl cunoşti pe Barud el Amasat? 

— Nu. 

— Nici pe fiul lui, Ali Manach? 

— Nici. 

— Atunci de ce te-ai speriat aşa de tare când ai văzut că 
era prizonierul meu. 

— Nu v-am văzut nici pe tine, nici pe el. 

— Aşa deci! Nu-l cunoşti nici pe hagiul Doxati, din 
Adrianopol? 

— Nu, continuă omul să tăgăduiască, îndrăzneţ. 

— Şi n-ai plecat tu imediat în grabă, după ce ne-ai văzut, 
pe mine şi pe Ali Manach, să-i avertizezi pe aliaţii tăi şi ai 
lui? 

— Nu pricep cum poţi să-mi pui asemenea întrebări, îţi 
repet că nu ştiu absolut nimic despre toate acestea! 

— lar eu susţin că ştii despre evadarea captivilor, că eşti 
vinovat de moartea lui Ali Manach, dar nu ştiai că celălalt 
glonţ, în loc să mă nimerească pe mine, l-a nimerit pe poliţai 
şi că acum te afli pe drum pentru a-i avertiza pe Manach el 
Barşa şi pe Barud el Amasat. Astea sunt faptele reale. 

— Şi totuşi, te înşeli. Mă confunzi. Unde s-au întâmplat 
toate acestea despre care ai povestit? După câte am înţeles 
din cuvintele tale, la Adrianopol? 

— Într-adevăr. 

— De puţin timp, nu? Ei, vezi, eu n-am mai fost la 
Adrianopol de mai bine de un an de zile. 

— Eşti un mare mincinos! Unde ai fost în ultimele zile? 

— La Mandra. 

— Şi astăzi, de unde veneai? 

— De la Boldschibak, unde am fost de ieri de dimineaţă. 


— Ai fost în Mandra, pe Marița? Hm, da, pe Mariţa ai fost, 
dar la o distanţă considerabilă, mai sus de Mandra şi anume 
la Adrianopol. 

— Vrei să jur că te înşeli? 

— Ar fi un jurământ fals. Nu cumva Ortakoj se află pe 
drumul de la Mandra peste Boldschibak încoace? 

— Ortakoj? Nu cunosc. 

— N-ai fost acolo? 

— Nu. 

— N-ai întrebat pe nimeni de acolo despre trei oameni 
care călăreau pe doi cai bălani şi unul închis la culoare? 

— Nu. 

— Nu te-a îndrumat nimeni către paznicul de noapte care 
te-a dus apoi la primar? 

— Nu, tăgădui, încăpățânat, mesagerul. 

— Grozav! Noi toţi ne înşelăm, numai tu nu te înşeli. N-ai 
vrea să-mi spui cu ce te ocupi? 

— Sunt agent pentru toate celea. 

— Şi cum te cheamă? 

— Pimosa. 

— Un nume cam ciudat. Nu l-am auzit până acum, în nici o 
limbă. Nu cumva l-ai născocit tu? 

Îşi încruntă ameninţător sprâncenele. 

— Domnule, întrebă, cine îţi dă dreptul să-mi vorbeşti în 
felul acesta? 

— Mi-am luat singur acest drept! 

Iar fierarul adăugă: 

— El este acel effendi despre care ţi-am vorbit mai înainte. 

— Mi-am dat seama, răspunse aşa zisul agent. Dar poate 
să fie şi cel mai mare effendi din lume, nu-i permit să se 
poarte nepoliticos cu mine! Ştiu eu foarte bine cum să-i fac 
să fie politicoşi pe oamenii de teapa lui. 

— Ei, cum anume? am zâmbit. 

— Uite aşa! 

A dus mâna la cingătoare, unde avea armele şi a scos 
pistolul. 


— Bun, aceasta este o limbă pentru a cărei claritate am 
toată consideraţia. Am să fiu, deci, mai politicos. Nu vrei să 
ai amabilitatea să-mi spui unde te-ai născut? 

— Sunt sârb şi m-am născut în Lopatiza, pe Ibar. 

— Să zicem că te cred, deşi părerea mea e că eşti român. 
Unde mergi? 

— La Ismilan, răspunse aşa-zisul agent Pimosa. 

— Minunat! Eşti aşa un om deştept şi faci un asemenea 
ocol? De ce ai venit la Koschikawak, când intenţia ta era să 
călătoreşti din Mandra, peste Boldschibak, spre Ismilan? 
Drumul te-ar fi dus mult prea departe spre sud. 

— Am avut treabă prin locurile prin care am trecut. Dar, 
acum, îţi interzic să-mi mai pui şi alte întrebări. Eşti cumva 
vreun slujbaş al poliţiei, de mă interoghezi ca pe un 
răufăcător? 

— Bine, am să-ţi fac pe voie. Mai spune-mi doar de ce ai 
oprit aici şi ai coborât de pe cal? 

— Da' ce, eu am vrut să descalec? Fierarul ăsta m-a 
obligat s-o fac, pentru că nu voia să iasă afară, să-mi 
răspundă la întrebare. 

— Şi i-ai pus întrebarea? 

— Nu. 

— Atunci pune-i-o, ca să afli ceea ce vroiai să afli! 

Pimosa rămase perplex, dar îşi veni repede în fire şi pară 
lovitura: 

— Acum nu mai am chef. Când eşti tratat în felul acesta, îţi 
vine să laşi totul baltă şi să pleci. 

Făcu un gest a lehamite şi se pregăti să plece. 

— Asta numeşti tu cumva a fi un act de politeţe? am 
zâmbit. 

— Cui pe cui se scoate! 

Asta era o nouă expresie românească. Mi se păru, totuşi, 
că nu era sârb. 

— Se pare că îţi place să foloseşti proverbele, am 
remarcat, aşezându-mă în drumul lui. Mi-am propus să fiu 
politicos cu tine şi deci, te rog să mai rămâi puţin. 


— Ce să fac aici? N-am timp, trebuie să plec. 

— Trebuie să-i aştepţi şi pe ceilalţi oaspeţi care vor sosi. 
Vor să te întâlnească aici. 

— Cine sunt oamenii aceştia? 

— Poliţai din Adrianopol. 

— Du-te dracului! 

— Nici nu-mi trece prin cap. Rămân cu tine. Este loc acolo. 
Ai bunătatea şi aşează-te! 

— Eşti nebun? Du-te din calea mea! 

Pimosa vru să treacă pe lângă mine. L-am apucat, însă, de 
braţ şi l-am ţinut strâns, fără să-i fac vreun rău. 

— Chiar că trebuie să te rog să rămâi cu noi, i-am spus. 
Poliţaii despre care ţi-am spus ar dori să stea de vorbă cu 
tine. 

Ochii îi fulgerară de mânie. 

— l-aţi mâna de pe mine, porunci el. 

— Aida, de! O să avem grijă să nu-l mai ajungi din urmă pe 
Manach el Barşa! 

Acum, eu mă aflam în faţa lui Pimosa iar fierarul, care 
între timp introdusese într-un lăcaş anume torţa aprinsă, se 
afla în spatele lui. Străinul nu băgă de seamă, înţelese doar 
că a fost recunoscut. Îşi dădu seama şi de faptul că trebuia 
neapărat să-şi continue drumul şi eram convins că va 
încerca să facă acest lucru folosind forţa. Deşi aveam o 
figură indiferentă, nu-i pierdeam din ochi amândouă 
mâinile. 

— Nu-l cunosc pe omul acesta! strigă furios. Vreau să plec, 
trebuie să plec. Fă-mi loc! 

Încercă să treacă pe lângă mine, dar i-am luat-o înainte. 
M-am aşezat între el şi uşă. 

— Bată-te Dumnezeu! 

Zicând acestea, făcu un pas înapoi. Pumnalul îi luci în 
mână; dădu să-l înfigă în mine, dar fierarul îi prinse braţul 
şi i-l răsuci la spate. 

— Câine! răcni Pimosa, întorcându-se spre Schimin. În 
felul acesta, se aşezase cu spatele la mine. Mi-am aruncat 


ambele braţe în jurul lui şi i-am lipit atât de strâns coatele 
de corp, încât n-a mai fost în stare să se mişte. 

— O frânghie, o curea sau un şnur, i-am strigat fierarului. 

— Asta n-o să vă reuşească! scrâşni din dinţi aşa-zisul 
sârb. 

Îşi încorda toate puterile, încercând să scape. Zadarnic. 
Lovi cu picioarele înapoi dar asta nu dură mult, întrucât 
fierarul se grăbi să-mi îndeplinească porunca şi aduse rapid 
ceea ce-i cerusem. După câteva clipe, omul zăcea, legat 
fedeleş, la podea. 

— Aşa! spuse mulţumit Schimin. Acelaşi lucru vor păţi şi 
complicii lui care ne-au legat pe mine şi pe nevasta mea. 

— N-am nici un fel de complici, gâfâi din greu prizonierul. 

— Asta o ştim noi mai bine! 

— Vă cer să mă lăsaţi imediat liber! 

— N-avem nici o grabă! râse Schimin. 

— Mă confundați! Eu sunt un om cinstit! 

— Dovedeşte-o! 

— Interesaţi-vă! 

— Unde putem s-o facem? 

— Mergeţi la Dschnibaschlu 

— A, n-ar fi prea departe. La cine? 

— La boiangiul Boschak. 

— Îl cunosc, spuse Schimin. 

— Şi elmă cunoaşte pe mine. Elo să vă spună că nu sunt 
acela drept care mă luaţi. 

Fierarul se uită întrebător la mine. 

— Să nu ne grăbim, l-am prevenit. Mai întâi să vedem ce 
are prin buzunare şi în cingătoare. 

Am căutat, în vreme ce prizonierul bombănea furios. Am 
găsit o sumă considerabilă de bani şi mai multe mărunţişuri 
fără importanţă şi apoi am pus totul înapoi. Fierarul, care 
avea un suflet blând, întrebă: 

— Oare nu cumva te-ai înşelat, effendi? 

— Nu, ştiu sigur că nu. Chiar dacă nu găsim nimic, o să-l 
ţinem legat. Să-l cercetăm şi calul. 


Femeia stătuse, până acum liniştită. Când văzu că vroiam 
să ieşim afară, întrebă: 

— Să-l păzesc? 

— Da, propuse bărbatul ei. 

Atunci se ridică din culcuş, aprinse o nouă torţă şi spuse: 

— Mergeţi liniştiţi. Dacă încearcă să se mişte, îl ard. Nu 
vreau să fiu iarăşi închisă acolo jos, în pivniţă! 

— Ce nevastă vitează am! zâmbi pe sub mustață fierarul. 

Calul se afla încă legat de poarta fierăriei. În coburi se 
aflau ceva merinde, altceva n-am găsit nimic. 

— Ce-ai să faci acum? se interesă Schimin. 

— Mai întâi să ducem calul acolo unde se află şi al meu. 

— Şi apoi? 

— Apoi îl ducem pe prizonier în pivniţa în care aţi fost 
închişi tu şi nevasta ta. 

— Şi mai departe? 

— Apoi aşteptăm, până vin oamenii mei. 

— Ce-o să se întâmple cu prizonierul? 

— Îl trimit înapoi la Adrianopol. 

După ce am pus calul la adăpost, află şi nevasta fierarului 
ce-o să facem cu agentul şi păru foarte mulţumită de acest 
lucru. În ciuda rezistenţei pe care o opuse acesta, care, de 
fapt, consta doar în ameninţări şi înjurături, l-am dus în 
pivniţă. Apoi, deşi era destul ele târziu, buna femeie se 
apucă să pregătească o cină simplă. 

Noi, cei doi bărbaţi, ne aşezarăm în acest timp, din nou, în 
faţa uşii, iar fierarul îşi fumă cel de-al doilea ciubuc. 

— Ce aventură ciudată! spuse el. N-am fost niciodată, 
pană acum, închis în propria mea pivniţă şi nici n-am avut 
vreun prizonier acolo. A fost voinţa lui Allah! 

Ne petrecurăm timpul stând de vorbă. Trecu şi masa şi eu 
tot îi mai aşteptam zadarnic pe Halef şi ceilalţi. Femeia se 
duse să se culce, iar noi doi rămăsesem tot în faţa uşii; veni 
miezul nopţii, mai trecu o oră, dar noi tot zadarnic 
aşteptam. 


— Probabil c-au găsit vreun han pe drum, încercă Schimin 
să explice întârzierea celor pe care-i aşteptam. 

— Nu, au ordin să călătorească până la Mastanly. Precis au 
fost reţinuţi de vreun eveniment neprevăzut. De înnoptat, 
însă, nu vor înnopta pe drum. 

— Sau poate oamenii tăi au rătăcit drumul? 

— Nu-i cred capabili de aşa ceva, îndeosebi pe hagiul meu, 
Halef Omar. 

— Ei, atunci trebuie să mai aşteptăm. În orice caz, n-o să 
ne fie la fel de greu ca celui de jos, din pivniţă. Oare cum şi- 
o petrece timpul? 

— Exact la fel cum ţi l-ai petrecut tu, când ai stat acolo 
legat. 

— Deci, tu nu crezi că e sârb? 

— Nu, minte. 

— Şi nici că-l cheamă Pimosa? 

— Şi de asta mă îndoiesc. 

— S-ar putea, totuşi, să te înşeli. 

— Aida, de! A scos pumnalul şi l-ar fi împlântat cu 
siguranţă în mine. De ce n-a vrut să fie dus la primar? Aşa 
ar fi făcut cel care avea cugetul curat. După câte am auzit, 
îl cunoşti pe boiangiul despre care vorbea? Ce fel de om 
este? 

— Un trântor grăsan. 

Era un răspuns original. Boiangiul se numea Boschak şi 
boschak înseamnă trândav, leneş. Porecla se potrivea cât se 
poate de bine. M-am interesat mai departe: 

— Este om cu stare? 

— Nu, tocmai pentru că e trândav. De fapt, nu este doar 
boiangiu, este şi brutar. 

— Şi ca brutar e mai harnic? 

— Nu. Casa lui e aproape o ruină, pentru că este prea 
leneş ca să repare ceva. Nevasta lui a zidit cuptorul de 
pâine, ea a făcut copaia pentru aluat şi tot ea se ocupă şi de 
produsele de brutărie pentru clienţi. 

— Deci, ea însăşi coace produsele? 


— Da. 

— Şi tot ea vopseşte? 

— Tot. 

— Dar bărbatul ce face? 

— Mănâncă, bea, fumează şi o ţine tot într-un chef. 

— Atunci nu-i de mirare că e sărac. Nu-i aşa că locuieşte la 
Dschnibaschlu. 

— Da, effendi. 

— Asta este un sat? 

— Un sat destul de mare. 

— Cât de departe de aici? 

— Două ore de mers călare. După ce treci prin 
Koschikawak o iei pe podul de peste râu. De acolo, drumul 
duce în direcţia sud spre Dschnibaschliu. 

— Oare acest brutar şi boiangiu are o faimă proastă? 

— Hm! Nu ştiu! 

— Vorbeşte mai clar. 

— În urmă cu vreo câţiva ani, i-au fost tăiate urechile. 

— De ce? 

— Nu ştii de ce se dă această pedeapsă? 

— Boschak a făcut oare produsele de brutărie prea mici? 

— O, nu, ci prea mari. Unui brutar care face produse prea 
mici i se bat urechile în cuie de obloane, dar de tăiat nu i se 
taie. 

— Dar dacă este atât de sărac, mă miră că face produsele 
atât de mari. 

— O şi totuşi n-a pus prea multă făină. Produsele sale 
merg peste graniţă. Atunci s-a descoperit că sunt prea 
grele. S-au rupt pâinile şi s-a văzut că erau ascunse în ele 
lucruri de contrabandă. 

— Deci aşa! Boschak este contrabandist? 

— După cum se vede. Cel puţin, a fost. 

— Hm! Aş vrea să stau de vorbă cu el. 

— De ce? Credeam că ai să pleci imediat ce vor sosi 
tovarăşii tăi de drum. 


— Ce-i drept, aşa voiam să fac. Dar prizonierul nostru l-a 
luat ca martor pe brutar, S-ar putea să aflu de la acest om 
ceva din care să trag un folos. 

— Atunci trebuie să aştepţi până mâine dimineaţă. 

— Fără îndoială. Ai mei ar putea între timp să treacă pe 
aici. Cred că au să ajungă cât de curând. 

— Dar de ce-i aştepţi aici, afară. Ai putea să mergi în casă 
şi să tragi un pui de somn! 

— Da, dar atunci ei ar trece pe aici fără să se oprească, 
pentru că nu ştiu că sunt aici. 

— Stau eu de veghe, effendi. 

— Nu pot să-ţi pretind aşa ceva. 

— De ce nu? Nu ne-ai scos tu din pivniţă? Fără tine am fi 
murit fie de foame, fie asfixiaţi. lar eu nu pot să veghez 
câteva ore pentru tine? Tu, mâine, trebuie să pleci călare, 
deci nu vei putea dormi. Eu, însă, mă voi putea odihni. 

Schimin avea dreptate, aşa încât i-am făcut pe voie. 
Nevasta lui mi-a pregătit un culcuş şi după ce el mi-a 
promis că nu va lăsa focul din cuptor să se stingă, m-am dus 
la culcare. 

Capitolul III - Ali, librarul. 

Când m-am trezit, era încă întuneric în jurul meu. Totuşi, 
am simţit că dormisem suficient. Am dezlegat misterul, 
atunci când m-am ridicat din culcuş şi am observat că 
obloanele erau închise la ferestre. 

Am deschis unul şi am văzut că soarele era deja sus pe cer. 
După ora vest-europeană trebuie să fi fost între opt şi nouă. 

Afară se auzeau lovituri de ciocan pe nicovală. Am ieşit din 
casă. Fierarul lucra iar nevasta lui trăgea ţoalele. 

— Bună dimineaţa! îmi strigă el, râzând. Ai dormit foarte 
bine, effendi. 

— Din păcate. Dar şi tu! 

— Eu? Cum adică? 

— Nu-i văd pe tovarăşii mei de drum. 

— Nici eu nu i-am văzut. 


— Înseamnă că au trecut, în timpul nopţii, pe lângă casa 
ta. 

— O, crezi că am adormit? 

— Aşa presupun. 

— N-am închis un ochi. Întreab-o pe nevasta mea! În timp 
ce tu dormeai, a venit şi ea afară la mine. Am stat unul 
lângă altul şi i-am aşteptat zadarnic pe tovarăşii tăi. 

— Şi focul a ars continuu? 

— Până acum, effendi, îţi spun adevărul. 

— Asta mă îngrijorează. Am să plec înaintea lor. 

— Credeam că vrei să mergi la Dschnibaschlu. 

— Vroiam! Dar... 

— Nu-ţi face griji, effendi! Vor veni. Probabil că prietenii 
tăi au fost suficient de isteţi să nu se aventureze noaptea 
într-un ţinut necunoscut. 

— Nu, nu din cauza asta întârzie să sosească. Fie i-a 
împiedicat ceva neprevăzut, fie au greşit drumul. 

— Ei, în orice caz, ar fi bine ca tu să pleci spre 
Dschnibaschliu. Prietenii tăi vor învinge acea piedică şi vor 
veni. lar dacă se află pe un drum greşit, îl vor găsi pe cel 
bun. Pe lângă ce localităţi trebuie să treacă? 

— I-am îndrumat să călărească de la Derekoj spre 
Mastanly. 

— Atunci, în orice caz, prietenii tăi vor trece pe aici. Dacă 
trebuie să meargă cineva în întâmpinarea lor, voi merge eu, 
cu plăcere. Am să iau calul prizonierului nostru. 

— Aşa mai merge! Dar... ar vorbit cu el? 

— Am fost să-l văd. 

— Ce spunea? 

— Înjura îngrozitor. Vrea să fie imediat eliberat şi când i- 
am spus că eu nu-i pot reda libertatea, mi-a cerut să-ţi spun 
că vrea să stea de vorbă cu tine. 

— Am să-i fac pe voie. Vino! 

Tocmai eram pe punctul de a sălta chepengul de la pivniţă, 
când se apropie nevasta fierarului. 

— Am găsit! şopti ea. 


— Ce? am întrebat-o, luând mâna de pe chepeng. 

— Figura lui, cicatricea. 

— Vrei să spui figura şi cicatricea prizonierului? 

— Da, effendi. Le uitasem pe amândouă. 

— Asta înseamnă că l-ai mai văzut? 

— Da. Dar nu reuşeam să-mi aduc aminte unde şi când. 
Toată noaptea am stat şi m-am gândit. Mi-am frământat 
mintea, fără să-mi pot aduce aminte. Dar acum, deodată, 
mi-am amintit. 

— Să mergem în odaia cealaltă. Ne-ar putea auzi. 

M-au urmat amândoi în odaia de toate zilele şi acolo, 
fierarul se adresă, uimit, nevestei lui: 

— L-ai mai văzut? Zici că nu ţi-ai amintit amănunte şi că ai 
stat toată noaptea lângă mine şi ţi-ai frământat mintea? De 
ce nu mi-ai spus nimic până acum? 

— Nu vroiam să mă zăpăcesc. Dacă aş fi vorbit despre asta 
nu mi-aş mai fi amintit nimic. 

— S-ar putea să ai dreptate, am zis. Bine că măcar ţi-ai 
adus aminte acum. Deci, unde l-ai văzut? 

— În Topoklu. 

— Când? 

— Primăvara trecută, la prietena mea. 

— Atunci când ai fost în vizită la Topoklu? întrebă, mirat, 
bărbatul. 

— Da, atunci. 

— Ce căuta la prietena ta? 

— A cumpărat praf de puşcă şi capse. şi adresându-mi-se, 
continuă: 

— Trebuie să ştii că bărbatul prietenei mele are o 
prăvălioară de mărunţişuri. M-a invitat, pentru că era 
bolnavă şi nu avea cine s-o îngrijească. Eram acolo, când a 
venit cineva şi a cerut muniţie. A vrut s-o şi încerce. Atunci, 
negustorul l-a rugat să nu facă asta, pentru că soţia lui era 
bolnavă şi nu suporta împuşcăturile. Totuşi bărbatul şi-a 
încărcat pistolul şi a tras în capul de cal atârnat la uşa casei 
de vizavi. 


Bulgarului îi place să aşeze deasupra uşii sau la coama 
acoperişului, deci pe frontonul casei, capete de cai sau 
capete de alte animale mari, cum ar fi vite, catâri şi măgari. 

— Când a auzit împuşcătura, prietena mea a tras un țipăt. 
Străinul a râs şi a mai tras de câteva ori şi când negustorul 
i-a interzis să mai tragă, străinul l-a ameninţat că îl va 
împuşca chiar pe el. În sfârşit, a plătit şi a plecat. Mai 
înainte, însă, a spus că, de fapt, n-ar trebui să plătească 
pentru că face parte dintre conjuraţi. 

— Ce fel de oameni sunt aceia? am întrebat. 

— Nu ştii? zise fierarul. 

— N-am auzit până acum de ei. 

— Un conjurat este un bărbat care nu se supune 
padişahului şi vrea să aibă o împărăție bulgară cu un rege 
independent. 

— Oare îndrăzneşte cineva să se declare public ca fiind 
conjurat? 

— De ce nu? Padişahul se află la Stambul şi cu cât te 
îndepărtezi de acel oraş, cu atât mai mică este puterea lui. 
Şi dacă un astfel de om consideră că este în pericol, atunci 
pleacă în munţi. 

— Povesteşte mai departe, îi porunci Schimin nevestei 
sale. 

— M-am uitat printr-o crăpătură din perete, spuse ea, 
pentru a-l vedea pe omul acela. Purta pe obrazul drept un 
plasture mare pentru răni. Când l-am întrebat apoi pe 
negustor cine era omul acela, el ne-a spus că făcea parte 
din alianţa nemulţumiţilor şi locuia în satul Palatza. Îl chema 
Mosklan şi era, de fapt, geambaş, dar renunţase la această 
ocupaţie, pentru a-şi putea dedica tot timpul acestei 
asociaţii secrete. Dar negustorul ne-a rugat să nu spunem 
nimic nimănui. Ne-a mai spus că geambaşul acesta stătea 
foarte rar pe acasă, mai mult era pe drumuri. 

— Şi crezi că l-ai recunoscut pe omul acela în prizonierul 
nostru? 


— Da. Nu mai poartă plasturele; acest lucru m-a zăpăcit. 
Până ce am văzut cicatricea pe care o are pe obrazul drept. 
Acum ştiu sigur că este Mosklan. 

— Dar el a spus că îl cheamă Pimosa şi că este sârb şi 
agent din Lopatiza de pe Ibar. 

— Minte. 

— Nici eu nu l-am crezut. Vorbeşte româneşte, aşa cum se 
vorbeşte în ţinutul Slatina. 

— Slatina? Da, da! confirmă femeia, cu ardoare. Se pare 
că negustorul de mărunţişuri îl cunoştea mai bine decât a 
lăsat să se vadă. Era furios pe el, l-a numit valah, ghiaur, 
eretic din Slatina. 

— Din asta se înţelege foarte clar că îl cunoştea bine şi ştia 
că este din Slatina. 

— Şi acum îmi mai amintesc şi faptul că, în furia lui, l-a 
ocărât, numindu-l curier pedestru al răzvrătiţilor şi curier 
călare al revoluţionarilor. 

— Acest lucru este foarte important. Poate la brutarul cel 
gras din Dschnibaschlu, voi, afla ceva mai mult. 

— Chiar vrei să mergi la el, eftendi? 

— Da, acum vreau neapărat să merg. 

— Şi ai să-i spui şi prizonierului? 

— Bineînţeles. Chiar el m-a invitat. 

— Ai să-i spui şi că ai aflat cine este de fapt? 

— Nu. Asta ar fi o imprudenţă de care nu vreau să mă fac 
vinovat. Mai aveţi ceva de spus? 

— Nu, zise femeia. Am spus tot ce ştiu. Dar, te rog să-mi 
dai voie să te întreb despre ceva care mă îngrijorează! 

— Întreabă liniştită! S-ar putea ca neliniştea ta să fie 
nemotivată. 

— O, nu! Dacă acest om face parte dintre cei nemulţumiţi, 
atunci suntem în pericol. L-am făcut prizonier şi se va 
răzbuna sau va fi răzbunat de aliaţii săi. 

— Trebuie să ţinem seama şi de acest lucru, dar poate îi 
dăm o altă întorsătură acestei chestiuni, ca să nu mai 
trebuie să vă temeţi. Aliaţii lui v-au maltratat, aţi avut, deci, 


toate motivele să vă purtaţi astfel eu el. Înainte de toate, 
trebuie să vorbesc încă o dată eu el, acum. 

Am aprins o torţă, am ridicat chepengul, am pus scara şi 
am coborât. Prizonierul zăcea pe o grămadă de cărbuni şi 
m-a întâmpinat cu cuvinte de ocară. 

— Crezi că în felul acesta ai să-ţi îmbunătăţeşti situaţia? |- 
am întrebat. 

— Dă-mi drumul! mârâi el. Lasă-mă liber! N-ai nici un 
drept să mă ţii aici legat. 

— Până acum sunt convins că am acest drept! 

— Boiangiul Boschak nu te-a convins să-ţi schimbi 
părerea? 

— N-am fost încă la el. 

— De ce n-ai fost? De ce şovăi să te duci? Probabil că e 
deja trecut de amiază. Ai avut suficient timp să mergi până 
la Dschnibaschlu. 

— Te înşeli. Nu este încă atât de târziu pe cât crezi. Dar 
am să pornesc îndată la drum. Deci, susţii că te cunoaşte? 

— Da. Întreabă de agentul Pimosa. 

— Ştie Boschak că n-ai fost acum la Adrianopol? 

— Da. Are să-ţi confirme, dacă îl întrebi, că în ultimele zile 
am fost la Mandra şi Boldschibak. 

— Cum de ştie el asta? 

Conjuratul şovăi să-mi răspundă, dar, după o pauză, spuse: 

— Asta o să-ţi spună el. 

— Aş vrea să aflu acum de la, tine. 

— De ce? 

— Ar fi cel mai bun mijloc să-mi învingi neîncrederea. 

— Nu înţeleg! 

— Trebuie neapărat să-ţi dau o explicaţie? Taci, pentru că 
ţi-e teamă că spusele lui le vor contrazice pe ale tale. Deci, 
spune-mi dacă a fost şi el cumva cu tine în cele două 
aşezări? 

— Nu-ţi spun nimic. Du-te şi întreabă-l pe el! 

— Se pare că nu vrei să-ţi îmbunătăţeşti situaţia. De ce să 
mă mai duc la Boschak? N-am nici un motiv. 


— Dar, îţi cer eu să te duci, ca să te convingi că sunt 
nevinovat. 

— Dacă ai fi fost nevinovat, mi-ai fi dat tu lămuririle pe 
care ţi le-am cerut. 

— Trebuie să-i spui boiangiului că mă aflu aici. 

— De ce, ca să vină să te scoată din pivniţă? Ce, crezi că eu 
sunt prost şi tu deştept? Dar, ca să nu mai existe dubii, am 
să mă duc până la Boschak. Poate aflu de la el exact altceva 
decât ceea ce vrei să-mi spună. Ţi-e foame? 

— Nu. 

— Poate ţi-e sete? 

— Nu. Mai bine mă usuc de sete decât să iau măcar, o 
picătură de apă de la nişte oameni ca voi. 

— Cum doreşti! 

M-am pregătit să urc scara, când mi se adresă aspru: 

— Cer să mă dezlegaţi! 

— De la nişte oameni pe care nu-i consideri demni să-ţi 
ofere o picătură de apă, nu poţi cere nimic! 

— Dar îmi fac rău legăturile! 

— Nu face nimic. Şi setea îţi face rău şi totuşi eşti hotărât 
s-o înduri, doar pentru că nu vrei să primeşti nimic de la 
noi. De altfel, ştiu că legăturile nu-ţi produc nici o durere. Ai 
răbdare, până mă întorc! 

Mosklan prefera să păstreze tăcerea, între timp, fierarul 
îmi pregătise calul. Aduse în acelaşi timp şi calul 
prizonierului. 

— Vrei într-adevăr să mergi în întâmpinarea prietenilor 
mei? l-am întrebat. 

— Vreau, effendi, dacă îmi permiţi! 

— Eşti sigur că nu este nevoie aici de prezenţa ta? 

— E aici nevasta mea. Ea îl va supraveghea pe prizonier. 

— Cine ştie ce s-o întâmpla în lipsa noastră. 

— Ce-ar putea să se-ntâmple? Eu cred că este absolut 
necesar ca oamenii tăi să afle unde eşti şi că îi aştepţi. Nu 
merg decât până la Derekoj; dacă nu-i găsim acolo, mă 
întorc. 


— S-ar putea să treceţi unii pe lângă alţii, fără să vă 
vedeţi! 

— Va avea grijă nevasta mea ca ei să nu treacă pe aici fără 
să facă popas. 

— Bine, fie cum zici tu. Trebuie să aibă mare grijă ca 
nimeni să nu afle nimic despre bărbatul din pivniţă. 

Femeia stătuse lângă noi şi auzise tot. 

— Effendi, du-te liniştit la Dschnibaschlu, spuse ea. Totul 
se va petrece ca şi cum ai fi fost tu însuţi prezent aici. 

După ce am primit această asigurare, am încălecat pe cal, 
mi-am luat rămas-bun şi am plecat. Satul Koschikawak nu 
se afla departe de fierărie. Nu era mare şi l-am străbătut 
repede. Apoi am trecut podul şi am luat-o la stânga, spre 
sud-vest, nu aşa cum spusese fierarul, spre sud. Am 
străbătut câteva lanuri de porumb, apoi o păşune şi am 
ajuns pe un teren viran. Nu exista un drum anume. Fiecare 
mergea, pe jos sau călare, pe unde îi convenea. De aceea, 
nu m-am mirat când am văzut apărând în dreapta mea, la o 
distanţă considerabilă, un călăreț care părea să urmeze 
aceeaşi direcţie ca şi mine. M-a observat şi el şi s-a 
îndreptat spre mine. 

Când a ajuns mai aproape, m-a privit cu atenţie şi a părut 
că şovăie. Apoi, a luat rapid o hotărâre şi s-a apropiat, în 
trap, de mine. 

— Ssabâhak bilchejr - Bună dimineaţa! m-a salutat, spre 
mirarea mea, într-o frumoasă limbă arabă. 

— Allah jussabbihhak bilchejr - în numele lui Allah, bună 
dimineaţa! i-am răspuns eu prietenos. 

Mi-a făcut o impresie bună. Nu făcea parte din tagma 
celor bogaţi. Calul său nu era unul din aceia care valorează 
două sute cincizeci de mărci, iar el era îmbrăcat destul de 
sărăcăcios. Dar hainele lui erau foarte curate, lucru 
neobişnuit prin aceste ţinuturi, iar calul, deşi nu părea prea 
bine hrănit, era totuşi bine întreţinut: se vedea că ţesala 
înlocuise ovăzul. Acest lucru făcea o impresie bună asupra 
unui cunoscător într-ale cailor. Tânărul părea bine crescut 


iar figura lui, împodobită de o mustață, avea o expresie de 
om cinstit, aşa încât nu-mi displăcu faptul că îmi 
întrerupsese şirul gândurilor. 

— Vorbegşti araba, continuă el, făcând în acelaşi timp un 
semn de mulţumire din cap, prin care să-mi arate că se 
bucura de întâlnirea noastră. 

— Da şi o fac cu multă plăcere. 

— Vrei să ai bunătatea să-mi spui de unde vii? 

— De la Koschikawak. 

— Mulţumesc! 

— Vrei, poate, să mă însoţeşti? 

— Îţi rămân îndatorat pentru această permisiune! 

Era de o politeţe cuceritoare. L-am întrebat cum de i-a 
trecut prin cap să mi se adreseze în limba arabă. Cu ochii 
strălucind, a făcut un semn spre calul meu. 

— Aşa un nedschi nu-l poate călări decât un arab. Este un 
adevărat armăsar al deşertului. Pe Allah! Nări roşii! Mama 
a fost o iapă koheli? 

— Ai ochiul format. Pedigreul lui demonstrează că ai 
dreptate. 

— Un om fericit şi bogat! Copitele şi chişiţele arată că 
acest cal nu s-a născut în deşertul nisipos, ci în pustiul de 
piatră. 

— Aşa este. Ținutul acesta este patria ta? 

— Da. 

— Cum se face că eşti atât de perspicace în ce priveşte caii 
arabi? 

— Sunt hagiu. După ce mi-am făcut rugăciunile la Mecca, 
am plecat la Taif, unde am intrat în cavaleria marelui şerif al 
Meccăi. 

Cunoşteam din auzite această trupă de cavalerie de soi. 
Marele şerif avea un grajd princiar, într-adevăr strălucitor. 
Nu era, deci, de mirare că tânărul acesta avea ochiul 
format. 

Era ceva original să văd călărind lângă mine un fost 
cavalerist al marelui şerif de la Mecca. 


— De ce n-ai rămas acolo? l-am întrebat. 

Tânărul se înroşi, privi în lături şi pronunţă doar un singur 
cuvânt: 

— Dragostea! 

— O, ce dureros! 

— Da, da, aşa este! 

Eu mă văitasem mai mult în glumă, dar el făcu o figură aşa 
de serioasă şi privi înainte atât de gânditor încât mi-am dat 
imediat seama cum stăteau lucrurile. Dar, în nici un caz, nu 
mi-a trecut prin cap să-l deranjez cu întrebări despre 
această problemă. Am schimbat imediat subiectul şi i-am 
spus: 

— În ceea ce priveşte calul, ai judecat corect, dar te înşeli 
referitor la călăreț. 

— Cum? Dar ce, nu eşti beduin? 

— Stau eu, oare, pe cal aşa ca un beduin? 

— Ce-i drept, nu. Mi-a bătut numaidecât la ochi acest 
lucru. 

— Şi te-ai mirat? 

— Da. 

— Eşti sincer. 

— N-ar trebui să fiu? 

— În numele lui Allah! Vorbeşte deschis! 

— N-am putut să înţeleg cum posesorul unui astfel de cal 
călăreşte atât de prost. 

— Ei, cam aşa merg lucrurile în lume! 

Mi-a aruncat o privire îngrijorată. 

— Te-ai supărat cumva pe mine? 

— O, nu! Ceea ce mi-ai spus tu mi-au mai spus-o şi alţii, 
fără să mă supăr pe ei. 

— De ce nu-ţi dai osteneala să înveţi să călăreşti? 

— O, dar mi-am dat multă osteneala! 

— Pe semne că da! zâmbi el, neîncrezător. 

— Te îndoieşti de asta? spusei. 

— Da. 


— Ei, vreau să-ţi spun că luni de zile n-am coborât din şa, 
decât ca să dorm. 

— Mare e Dumnezeu! El a creat oamenii şi i-a înzestrat pe 
fiecare cu un talent, dar şi cu un cusur. Am cunoscut pe 
cineva căruia îi era imposibil să fluiere. Se străduia din 
răsputeri, dar nu ieşea nici un sunet. Alţii fluierau încă din 
leagăn. Aşa şi tu cu călăritul. În schimb, Allah te-a înzestrat 
cu un alt talent. 

— Aşa este, i-am răspuns prietenos. 

— Aş putea să te întreb care? 

— Da, desigur: băutul. 

— Băutul? întrebă, consternat, însoţitorul meu. 

— Da. Eu beau încă de când eram în leagăn. 

— Ce glumeţ eşti! 

— Da” ce, nu mă crezi? 

— O, ba da, aceasta îndemânare am deprins-o toţi, destul 
de devreme, dar ăsta nu-i un motiv să te mândreşti cu ea. 
Călăritul e ceva mai greu. 

— Am observat şi eu! 

Expresia cu care mă privi fu una de milă. Apoi spuse: 

— Şira spinării ţi-e sănătoasă? 

— Da. 

— Şi pieptul? 

— Foarte. 

— Atunci, de ce îţi încovoi aşa spatele şi-ţi împingi înăuntru 
pieptul? 

— l-am văzut pe foarte mulţi alţii făcând acelaşi lucru. 

— De aceea sunt călăreţi proşti. 

— Ba, chiar foarte buni. Un călăreț care îşi iubeşte calul, îl 
cruţă şi încearcă, pe cât poate, să-l uşureze de povară. Cum 
să faci asta, atât turcul cât şi arabul au ideile lor. 

— Nu mai înţeleg nimic. Nu eşti arab? se interesă 
însoţitorul meu. 

— Nu. 

— Atunci ce eşti? 

— Neamţ. 


— Am întâlnit la Stambul oameni din Ţara Nemţească. 
Vindeau pânză de în şi de sac şi lame de cuţit. Beau bere şi 
cântau. Dar pe niciunul nu l-am văzut călare, în [ara 
Nemţească sunt mulţi soldaţi? 

— Mai mulţi decât în Osmanly memleketi5. 

— Dar, probabil, că la cavalerie staţi mai prost. 

— Călăresc ca şi mine. 

— Jalnic, jalnic! 

O spunea cu multă sinceritate. Nici nu mi-a trecut prin cap 
să mă supăr pe el pentru această glumă. Se pare, însă, că el 
a considerat că a mers prea departe. De aceea, m-a 
întrebat: 

— Eşti străin de aceste locuri. Pot să te întreb unde vrei să 
mergi? Poate, ţi-aş putea fi de folos. 

Nu era cazul să-i spun chiar tot, aşa că i-am dat un 
răspuns evaziv: 

— În primul rând la Dschnibaschliă. 

— Înseamnă că o să mai călărim împreună încă un sfert de 
oră, apoi eu mă îndrept spre Kabatseh. 

— Acolo locuieşti? 

— Da. Nu ghiceşti cine sunt? 

— Nu. Mă mir, însă, că ai intrat atât de tânăr în serviciul 
marelui şerif şi că ai şi renunţat deja la el. 

— Ştii deja de ce am făcut asta. Înainte am fost 
ceasornicar, iar acum sunt librar. 

— Ai o prăvălie? 

— Nu. Mărfurile mele sunt aici, în geantă. Le am de 
vânzare. 

Trase afară un sul. Acesta conţinea Fâtiha - primul capitol 
din Coran, transcris cu băț de trestie despicat, în scrierea 
Nes'chi, cu o soluţie de cauciuc dizolvat şi apoi ornamentat 
cu aur. Era, deci, un librar voiajor şi avea, aşa cum am 
observat, o, mare provizie de astfel de suluri. 

— A fost scris la Mecca? l-am întrebat. 

— Da, spuse tânărul. 

— De către paznicii Kaabei6? 


Tovarăşul meu de drum mă privi şmechereşte şi dădu din 
cap. 

— Am înţeles! zâmbii. Cumpărătorii tăi cred asta. 

— Da. Tu eşti neamţ, deci creştin. ie pot să-ţi spun că eu 
însumi am scris pe acest sul, ce-i drept, la Mecca. Am adus 
cu mine o provizie mare şi afacerea îmi merge bine. 

— Cât costă un sul? 

— În funcţie de posibilităţile clientului. Săracul dă un 
piastru, uneori i-l dau şi de pomană, în vreme ce de la cei 
bogaţi am primit chiar şi zece sau mai mulţi piaştri. Din 
acest câştig trăiesc împreună cu bătrânul meu tată, care 
este olog şi îmi cumpăr materiale pentru ceas. 

— Mai lucrezi, deci, încă în vechea ta meserie? 

— Da. Lucrez la un ceas pe care vreau să-l ofer spre 
vânzare padişahului. Nu va exista în întreaga ţară un altul 
ca el. Dacă îl cumpără, sunt un om făcut. 

— Deci, este o operă de artă? 

— Da, zâmbi, mândru, ceasornicarul. 

— Ai să reuşeşti? 

— Mai mult ca sigur. La început îmi făceam griji, dar acum 
sunt convins că am să reuşesc. Şi apoi - apoi am să stau de 
vorbă cu Boschak acela! 

Ultimele cuvinte le rostise pe un ton aproape ameninţător. 
Numele mă miră. Boschak! Aşa se numea şi boiangiul şi 
brutarul spre care mă îndreptam eu. 

— Boschak? Cine-i ăsta? m-am prefăcut eu a fi neştiutor. 

— Tatăl iubitei mele. 

— De ce nu vorbeşti mai repede cu el? 

— Mă dă afară din casă, dacă mă duc acum la el. Pentru el, 
sunt prea sărac. 

— Asta înseamnă că Boschak este bogat? 

— Nu. Dar ea e cea mai frumoasă fată din Rumelia”. 

Am făcut o mişcare cu braţul către soare şi am spus: 

— Azi e foarte cald! 

— Aici este foarte cald! a repetat el, făcând un semn 
ameninţător cu pumnul în direcţia spre care presupuneam 


că se află satul Dschnibaschlu. Am fost la tatăl ei, dar mi-a 
arătat uşa! 

— Şi cea mai frumoasă din Rumelia, ţi-a arătat uşa? 

— Nu. Ne întâlnim serile şi stăm de vorbă. 

— În secret? 

— Da, altfel nu se poate. 

— Ce este tatăl ei? 

— Brutar şi boiangiu. Pe ea o cheamă Ikbala8. 

— Ce nume frumos! Îţi doresc să-ţi poarte într-adevăr 
noroc. 

— Aşa va fi, căci este dorinţa lui Allah şi a mea. Mama ei 
este aliata noastră. 

— Slavă Domnului. 

— Da, ea veghează asupra noastră, când suntem 
împreună, în vreme ce brutarul doarme. Allah sări 
dăruiască o viaţă lungă şi nepoți berechet! Bătrânul, însă, 
ar prefera să mestece usturoi şi să bea cerneală decât să se 
hotărască să-mi fie socru! 

— Atunci ai putea să-l foloseşti în loc de butoiaş cu 
cerneală, dacă ţi se termină provizia de suluri şi vei fi silit să 
scrii altele. Şi unde locuieşte acest furios tată al acestei atât 
de nepreţuite fiice? 

— În Dschnibaschlii. 

— Asta ştiu. Dar în care casă? 

— Dacă ajungi în sat din această direcţie, atunci este cea 
de-a cincea casă pe partea dreaptă. În faţa uşii atârnă o 
prăjitură făcută din lemn, o mănuşă galbenă şi un călţun 
roşu, ca semn că Boschak este brutar şi boiangiu. Da' de ce 
mă întrebi de locuinţa lui? 

— Aş vrea să-l cunosc pe acest tiran fioros, am spus eu, 
glumeţ. 

— Este foarte uşor. Dă-i ceva să-ţi vopsească. 

— Nu ştiu ce-aş putea să-i dau. şi apoi, nici n-am timp să 
aştept până se usucă vopseaua. 

— Atunci cumpără nişte zaharicale de la el. 

— Dar ce, Boschak este şi cofetar? 


— Da. Coace de toate. 

— Sper că nu coace şi călţuni şi mănuşi! Să nu încurce 
cumva cele două îndeletniciri. Stai! N-ai auzit nimic? 

Mi-am înfrânat calul şi am ciulit urechile. 

— Nu, răspunse însoţitorul meu. 

— Mi s-a părut că aud un strigăt îndepărtat, am continuat. 

S-a oprit şi el şi a ascultat cu atenţie. Sunetul ciudat s-a 
repetat. 

— Sună ca vocea unui om închis între ziduri! 

— Nu, replică el. Este orăcăitul unei broaşte. 

— N-am auzit niciodată până acum o broască având un 
asemenea glas. 

— Atunci este un broscoi. Am auzit deseori boii de baltă 
orăcăind în felul acesta. Sunetul vine de acolo, din stânga, 
din mărăcinişul acela, care este atât de scund încât putem 
vedea omul, dacă ar fi ascuns acolo. Este un animal, nimic 
altceva. Ei, de aici ne despărţim! De aici, drumul meu 
merge pe lângă Dschnibaschliu, spre Kabatsch. 

— Înainte de a ne despărţi, n-ai putea să-mi spui numele 
tău? 

— Mi se spune Ali, librarul. 

— Îţi mulţumesc. Şi ce distanţă este de la Dschnibaschlii la 
Kabatsch? 

— Ajungi acolo în trei sferturi de oră. Vrei cumva să vii şi 
la Kabatsch? 

— Poate. 

— Atunci, te rog să treci şi pe la mine, să-ţi arăt ceasul la 
care lucrez. Poate, atunci, ai să-mi permiţi să-ţi pun o 
întrebare pe care acum mă abţin s-o pun. 

— De ce nu mă întrebi? 

— Oare, pot fi nepoliticos? 

— Dar şi eu m-am interesat de relaţiile tale! 

— Tu poţi să faci asta, pentru că nu eşti ca mine. Eşti un 
incognito; asta-i sigur! 

Ali râse la mine atât de încrezător, încât am început şi eu 
să râd. 


— Te înşeli! 

— O, nu! Ce-i drept, nu ştii să călăreşti, dar nu-i nimic. 
Probabil eşti un mare învăţat sau, oricum, un effendi de la 
curtea împărătească, chiar dacă eşti creştin. Dacă ai fi fost 
musulman, mi-ai fi onorat cu salutul tău sulul cu Fâtiha. Ştiu 
că padişahul are şi creştini pe lângă el şi întrucât nu eşti 
călăreț, înseamnă că armăsarul este împrumutat din 
grajdurile lui. Nu-i aşa? 

— Nu. 

— Bine. Am să tac. 

— Dai dovadă de înţelepciune. Poţi să-mi descrii locuinţa 
ta? 

— Foarte simplu. La mine este exact la fel ca şi pe aici. 
Dacă vii de la Dschnibaschlu la Kabatsch, casa în care 
locuiesc este a cincea pe partea dreaptă. Este doar o colibă 
mititică. Tatăl meu a fost un păstor sărac. Mama încă mai 
trăia, când am plecat în pelerinaj la Mecca. A murit şi la 
scurt timp, pe tata l-a lovit damblaua. Acum nu-şi mai poate 
mişca membrele şi nici nu poate vorbi, ci doar se bâlbâie. 
Se roagă fără încetare la Allah să-l mântuiască, să nu-mi 
mai fie o povară. Eu, însă, mă rog la Cel Atotputernic să-l 
ţină în viaţă cât mai mult. Tată şi mamă nu ai decât o dată în 
viaţă. După ce mor, se duce şi o parte din tine cu ei şi nu 
mai există nici un suflet pe pământ care să fie atât de bun 
cu tine ca răposaţii. Odată, când eram mic, a venit în coliba 
noastră un bătrân şi ne-a rugat să-l găzduim. A primit un 
culcuş şi lapte şi pâine. Mai mult n-aveam nici noi. Făcusem 
ceva care o supărase pe mama. Atunci oaspetele a luat o 
hârtie şi un creion. Era creştin şi deşi nu înţelegea limba 
turcă, mi-a scris un vers din Biblie, care este Cartea sfântă 
a creştinilor şi mi-a spus că ar trebui să învăţ pe de rost 
aceste cuvinte, să le urmez întotdeauna şi să nu le mai uit 
niciodată. Am purtat la mine această hârtie ca pe o amuletă, 
până ce s-a făcut bucățele. Hârtia s-a rupt şi s-a mistuit, dar 
cuvintele mi-au rămas în minte şi în inimă, până în ziua de 


azi şi acolo vor rămâne, până ce îngerul morţii mă va chema 
la marea despărţire. 

Am fost adânc mişcat şi l-am întrebat pe tânărul al cărui 
ochi se umeziseră: 

— Cum sună aceste cuvinte? 

— Ele sună astfel: Pederini istihsa eden we walidesine 
ita'at etmeji chor goren gosi dere karghalari ojedschek we 
kartal jawurileri je jedschikdir. 

Erau cuvintele din Biblie: Cel care îşi batjocoreşte tatăl şi 
care nu-şi ascultă mama, aceluia corbii îi vor ciuguli ochii şi 
va fi mâncat de vulturi. 

Un nou exemplu al irezistibilei forţe a cuvintelor 
Domnului, care acţionează ca un „ciocan ce sfarmă 
stâncile”. Unde au dat vreodată la iveală Coranul, Vedele şi 
(să fiu iertat) aşa-numita revelaţie a mormonilor, (mă refer 
la cârpăceala lui Joe Smith, pe care ela numit-o „Cartea 
mormonilor”) un asemenea fragment de o atât de puternică 
şi nemijlocită înrâurire? Să citeşti Cartea de Aur care 
conţine învăţăturile lui Budha despre sine, ispăşire, datorie 
şi sfârşitul lumii; să te adânceşti într-un studiu înverşunat în 
cărţile sfinte ale Indiei, în papirusurile Egiptului cu zeitățile 
sale Ptha, Ra şi Amon şi vei descoperi că nu există decât un 
singur cuvânt al Domnului care spune: Cuvântul Tău este 
călăuza piciorului meu şi un jar în calea mea şi a cărui 
putere pedepseşte, nimiceşte şi nici că poate fi redat mai 
cutremurător ca în formidabilul pasaj: Şi el s-a transformat 
în piatră! 

I-am întins mâna ceasonicarului-librar şi l-am întrebat: 

— Deci, îţi iubeşti tatăl? 

— Effendi, de ce întrebi? Crezi că poate exista vreun fiu 
care să nu-şi iubească tatăl? Poate un copil să-şi uite 
părinţii, când lor le datorează totul? 

— Ai dreptate. Întrebarea mea a fost de prisos! Poate am 
să vin să-l văd pe tatăl tău şi atunci, am să-i scriu şi eu un 
vers. şi dacă dorinţa mea tainică se va îndeplini, atunci îmi 
va fi posibil să vă fac o mare bucurie şi ţie şi lui. Rămâi 


acasă, să te găsesc atunci când voi veni! Dumnezeu să te 
ocrotească! 

— Dumnezeu să te ocrotească şi pe tine, răspunse el, 
apăsându-şi mâna pe frunte. 

Apoi, Ali plecă în trap. Am rămas uitându-mă după el, până 
ce a dispărut în spatele crângului din depărtare. 

Capitolul IV - Un harem bulgăresc. 

N-am călărit prea departe, când am văzut deodată, zăcând 
la pământ, ceva ce n-aş fi crezut să văd vreodată prin 
aceste locuri şi anume o franzeluţă veritabilă; reală şi 
adevărată, o franzeluţă bine coaptă şi crocantă formată din 
opt bucăţi. Acest produs de brutărie a fost adus din Europa 
în Turcia, motiv pentru care a fost numit frandschela de la 
„franţuzoaica”. 

Am descălecat şi am ridicat pâinişoara care răspândea o 
aromă proaspătă ce îmi aduse aminte de patria mea. Ce să 
fac cu ea? Fără să stau mult pe gânduri, am rupt un colţ şii 
l-am întins armăsarului meu. Până acum, el nu văzuse aşa 
ceva, dar asta nu l-a deranjat. Indiferent că se numea chass 
ekmek sau frandschela, sau în germană Semmel, sau în 
engleză roll, fie în franceză petit pain blanc, fie în italiană 
piccoli pani, sau în poloneză bulka şi pszenna şi în sârbă 
pletenitza, sau în română pâine albă, sau în rusă bulka, la 
fel ca în Polonia Răsăriteană - armăsarul nu-şi făcea 
probleme de limbă sau altfel de probleme. El o adulmecă, 
înhaţă bucata şi apoi ronţăi întreaga pâinişoară pe care o 
ţineam în mână: 

— Eu n-am nevoie, să-ţi fie de bine, dragul meu animal! 

După ce armăsarul a înghiţit şi ultima bucăţică din această 
neobişnuită trufanda, şi-a frecat frumosul său cap plin de 
ataşament de umărul meu, apoi am încălecat şi nici n-am 
făcut douăzeci de paşi mai departe şi am dat peste o altă 
franzeluţă. 

Oare ce era asta? Ce însemna? O astfel de mană fie cade 
din cer, fie creşte ca mojdreanul9, fie se târăşte pe pământ 
ca mana pădurii (Sphaerothallia esculenta). 


Am descălecat a doua oară, am ridicat pâinişoara şi am 
băgat-o în cobur. Abia m-am aşezat pe şa, când, la o 
oarecare distanţă, am văzut altă franzeluţă. Să descalec din 
nou? Nu. Am dat zor calului. În goana mare, el s-a aplecat 
înainte şi eu am cules de pe jos franzeluţă. Am observat şi 
alte produse de brutărie, pe lângă care am trecut val-vârtej. 

Trecuse oare pe aici vreun brutar american cu o căruţă 
spartă din care curgeau pâinişoare? Aceşti gentlemeni 
întreprinzători oferă cu multă plăcere cadouri, dar nu se 
prea rătăcesc ei atât de departe de patrie. 

Mi-am înfrânat din nou calul şi am putut vedea acum că şi 
mai departe, drumul era „presărat”, din loc în loc, cu pâini. 
Ce ţinut binecuvântat era această Rumelie! Am lăsat să 
zacă pe jos ceea ce era căzut la pământ şi apoi, am încercat 
să-l ajung din urmă pe acest donator filantropic de produse 
nutritive. Am dat ocol, călare; unei mici insule de tufişuri, 
care se afla în mijlocul terenului viran şi m-am oprit; era 
acolo, el, binefăcătorul, care avea o înfăţişare absolut 
pământeană. Era una dintre acele fiinţe pe care arabii le 
numesc barili, turcii - katyr, occidentalii învăţaţi - eguus 
hinnus iar nemţii needucaţi le zic, într-un mod lipsit total de 
respect, măgari. 

Da, stătea acolo şi mânca. Şi ce mânca el? În nici un caz 
pâinişoarele pe care nobilul meu cal le apreciase atât, ci 
zaharicale, zaharicale scumpe, ca acelea care sunt ronţăite 
la desert de doamnele occidentale şi consumate toată ziua, 
între buze roşii şi dinţi negri, de frumoasele orientale. Se 
spune, se înţelege în mod calomnios, că acestor dulciuri li s- 
ar acorda o anume atenţie nu numai la desert şi în 
Occident. 

Am descălecat pentru a treia oară. Măgarul m-a privit întâi 
pe mine, apoi s-a uitat la calul meu şi după aceea, s-a întors 
într-o parte, candid şi inconştient de vina sa, ca şi cum n-ar 
fi înţeles absolut deloc faptul că sustragerea şi 
întrebuinţarea ulterioară în folos propriu sunt pedepsite 
aspru de judecători. Sau poate că se bizuia cumva pe 


cunoscutele circumstanţe atenuante? Pentru mine era 
totuna, căci necunoaşterea legilor nu te apără de pedeapsă. 
Am încercat, deci, ca să folosesc o expresie diplomatică, să 
devin ceva mai intim cu problema zaharicalelor. 

Măgarul căra în spinare un obiect original, pe jumătate şa 
pentru bagaje, pe jumătate şa pentru femei. De ambele 
părţi fusese fixat câte un coş şi în timp ce el alergase, 
legăturile se slăbiseră şi o parte din conţinutul acestor 
coşuri se împrăştiase pe drum. Măgarului îi venise atunci 
ideea bizară să pătrundă în mijlocul tufişurilor şi să rămână 
acolo cu frâul atârnând de ele. Animalul era tot agăţat şi 
stătea acolo ca un criminal surprins asupra faptului. Eu 
reprezentam justiţia care face dreptate. Dar răufăcătorul 
mesteca zaharicale! Îşi imagina cumva că ar fi trebuit să 
plece nepedepsit, pentru că, după toate probabilitățile, nu 
acţionase cu intenţie rea? Această idee ingenioasă voiam să 
i-o scot din cap măgarului. 

Coşurile erau căzute la pământ, foarte aproape de 
resturile fostului lor conţinut. l-am tras cu biciul peste 
conştiinţa adormită respectabilului sir ass10, încât a sărit 
buimăcit într-o parte şi m-a fericit cu o privire întrebătoare 
şi o rotire a urechilor asemănătoare cu cea a morilor de 
vânt. Apoi l-am apucat de frâu şi l-am dus mai într-o parte, 
ca să-l leg acolo, în siguranţă. 

Acum, cel puţin, produsele de brutărie care mai 
rămăseseră erau salvate. Ei şi apoi mi-a trecut deodată prin 
minte întrebarea dacă măgarul îşi părăsise căminul singur 
sau cu un însoțitor. Am simţit un imbold irezistibil de a 
înclina spre cea de-a doua posibilitate. Şi acum, o altă 
întrebare: persoana respectivă era un călăreț sau un 
pedestru - desigur, puteam să spun şi călăreaţă sau 
pedestră, dacă era cumva vorba de o fiinţă de sex feminin. 
Nici şaua şi nici animalul nu prezentau nici un indiciu pe 
baza căruia să pot da un răspuns limpede la această 
întrebare. Un lucru, însă, era sigur: dacă măgarul fusese 
călărit, însemna că el îşi zvârlise jos călăreţul. Dar unde se 


afla acesta acum? Trebuia să merg călare înapoi şi să caut o 
urmă. Am făcut asta, fără să ezit. Mai înainte nu dădusem 
atenţie, dar acum am văzut clar urmele lăsate de măgar. 
Ele se abăteau, după o bucată de drum, spre dreapta, spre 
mărăcinişul de unde auzisem acel strigăt înfundat, atunci 
când mă aflam încă împreună cu librarul. 

Acum l-am auzit din nou. Suna, aşa cum remarcasem mai 
înainte, ca strigătul unui om închis între ziduri. M-am 
apropiat în grabă şi am sărit în faţa hăţişului. Era format 
din vrejuri de mure şi zmeură şi părea să fie de nepătruns. 

— Ajutor, ajutor! am auzit acum, destul de limpede. 

— Cine-i acolo? am întrebat. 

— 'Tschileka! a venit răspunsul. 

Era o voce de femeie. Şi numele, care înseamnă „fragă”, 
mi-a confirmat că era vorba de o fiinţă de sex feminin. 

— Imediat, imediat! am replicat. 

Am alergat pe lângă marginea tufişurilor şi am găsit locul 
unde se produsese „pătrunderea”. Acolo, cel puţin, se 
făcuse puţin loc de trecere. Am pătruns, ajutându-mă cu 
cuțitul şi am ajuns la marginea unei adâncituri în formă de 
crater care, însă, nu era plină de ramuri de mărăciniş, aşa 
cum mă aşteptam, ci de covoare şi lucruri asemănătoare. Pe 
această parte pătrunsese măgarul şi apoi ieşise din nou. Jos 
însă, pe aşternutul moale, se afla o femeie atât de 
corpolentă cum nu mai văzusem vreodată în întreaga mea 
viaţă. 

— Ajutor, ajutor! striga femeia, fără încetare. 

Dar, abia mă zări şi îndată dădu un țipăt şi îşi ascunse faţa 
după un colţ de covor. 

— Ce s-a întâmplat aici? am întrebat. 

— Doamne păzeşte! Pleacă! Voalul meu, voalul meu! 

Strigase după ajutor şi totuşi, mă gonea, pentru că nu 
avea voalul care să-i acopere faţa. Uitându-mă mai atent, l- 
am descoperit atârnând zdrenţuit de ramurile 
mărăcinişului. 

— Poftim, ia batista mea! i-am strigat femeii. 


— Întoarce-te cu spatele la mine! 

I-am urmat porunca. 

— Acum poţi să te uiţi! mi-a ordonat, după puţin timp. 

Când m-am reîntors cu faţa spre ea, am văzut că-şi 
acoperise trăsăturile, cu batista, lucru inutil, de altfel, căci îi 
văzusem deja faţa cu obrajii roşii. Dacă „Fraga” ar fi fost 
bărbat şi ar fi apărut la un turnir, i-ar fi învins pe toţi ceilalţi 
concurenţi numai prin simpla sa apariţie în arenă. Întrucât, 
însă, era femeie, iar mie îmi place să fiu considerat „gentil”, 
renunţ la o descriere mai amănunţită a trăsăturilor ei. 

Orientalul adaptează frumuseţea femeii sale după 
teorema: raza înmulțită cu raza, înmulțită cu? multiplicată 
cu diametrul la pătrat este egală cu rădăcina cubică a 
gradului frumuseţii, exprimat în milimetri. Conform acestei 
teoreme, adâncitura înconjurată de mărăciniş conţinea o 
comoară de o valoare imensă. 

Tschileka era îmbrăcată într-o manta albastră, cu mâneci 
scurte, care, însă, avusese de suferit de pe urma 
mărăcinişului. Aceste mâneci scurte lăsau să se vadă o 
pereche de mănuşi foarte lungi, de culoare roşu stacojiu, cu 
blana de vulpe, care erau, vizibil, de o calitate excelentă, 
căci nu făceau nici cea mai fină cutişoară pe mână şi pe 
braţ. 

Femeia reuşise, nu ştiu cum, să facă o gaură în batistă. 
Prin ea, mă studie o vreme. Apoi, cu un oftat puternic, ca un 
bubuit de tunet, îmi spuse: 

— Străinule, vrei să mă salvezi? 

— Da, i-am răspuns politicos. 

— Poţi să mă cari în spate? 

M-am speriat foarte tare, dar am încercat să-mi vin în fire 
şi m-am interesat: 

— Chiar trebuie să fac ăsta? 

— Da. 

— Nu poţi să mergi? 

— Nu, a gemut grăsana. 

— Eşti rănită? 


— Da. 

— Unde? 

— Nu ştiu. 

— Dar chiar nu simţi unde? 

— Sunt peste tot, afirmă doamna Fragă. 

— Ai încercat să te ridici în picioare? 

— Nu. 

— De ce? 

— Nu pot. 

— Încearcă liniştită! Am să te ajut. 

Nu era decât o distanţă de un metru adâncime până la 
covoare. Am sărit jos şi am vrut să-i întind mâna. 

Atunci, ea strigă tare: 

— Nenorocire, nenorocire! Nu mă atinge! Nu sunt 
acoperită de voaluri! 

— Unde nu eşti acoperită? am întrebat, mirat. 

— Aici, pe braţe. 

— Dar ai mănuşi! 

— Mănuşi? Străinule, dar ce, eşti orb? Dar asta este, doar 
Kysyl kok, culoarea roşie a garantei! 

Pe legea mea, această Fragă, care stătea aici jos, în 
mijlocul murelor şi a zmeurii, nu avea mănuşi. Braţele ei 
erau atât de roşii, din cauza garantei. Da, abia acum am 
priceput de ce această presupusă țesătură nu făcea nici o 
cută! 

Dar am mai înţeles şi altceva: doamna Fragă era 
brutăreasa. Avea mâinile roşii de la garantă, deci era şi 
vopsitoare. O aveam în faţa mea pe nevasta boiangiului 
Boschak, pe care vroiam să-l vizitez, pe buna femeie care îşi 
ocrotea fiica, atunci când aceasta stătea de vorbă cu 
peţitorul. 

O bună Fragă! Acela a cărui dragoste ai luat-o sub aripa ta 
maternă ocrotitoare te confundase cu o broască, în urmă cu 
mai puţin de un sfert de oră, cu un broscoi gras, iar vocea 
ta care implora ajutorul o luase drept strigătul unui bou de 
baltă. Oare dragostea nu are capacitatea de a presimţi? Nu 


este ea în stare să simtă că se află în apropierea 
ocrotitoarei? 

— Dar cum să te ridic, dacă nu-mi dai voie să te ating? am 
întrebat. 

— Prindemă din spate! 

Am parcurs un semicerc astfel încât să ajung în spatele ei 
şi mi-am aşezat mâinile sub ea. 

— Nu, nu! Mă gâdil! strigă ea atât de tare, încât, de 
sperietură, am făcut un salt înapoi. 

— Atunci de unde să te prind? am întrebat, nedumerit. 

— Nu ştiu. 

— Atunci să încercăm altfel. 

— Cum 

— Uite, acolo este o frânghie. Cei care au adus mărfurile 
astea aici au uitat-o acolo. Am să te trag în sus cu ajutorul 
frânghiei. 

— Dar nu de gât! se sperie grăsana. 

— Nu, de şolduri. 

— Încearcă. 

Am adus frânghia, am încolăcit-o în jurul trupului 
Frăguţei, m-am răsucit în aşa fel încât să stăm spate în 
spate, am tras frânghia pe umăr, îndoindu-mi spinarea şi 
am numărat: 

— Unu, doi, trei, fii atentă! 

La trei, m-am ridicat uşor. Frânghia s-a întins şi eu am 
început să trag. Nu mergea. 

— Împinge, împinge, împinge! gâfâiam. 

— Imposibil, imposibil; alunec, gâfâia femeia, mai tare ca 
mine. 

Am apucat iarăşi de frânghie şi mi-am ţinut respiraţia. Ce 
femeie neîndemânatică! Ce-i drept, aşternutul de covor pe 
care căzuse această Fragă-mamut era foarte alunecos. Pe 
deasupra, mai forma şi un plan înclinat. O asemenea 
greutate care nu era deloc mobilă nu este uşor de ridicat şi 
mărturisesc că, la vederea lujerilor ţepoşi, mi-a venit un 
gând criminal, pe care însă l-am izgonit imediat din minte. 


— Cel puţin, n-ai observat acum dacă eşti rănită? 

— Sunt rănită, m-a asigurat doamna 'Ischileka. 

— Unde? 

— Nu ştiu - peste tot. O, Allah! Ce-o să zică lumea când va 
afla că am stat aici singură cu tine? 

— Nu-ţi face griji! N-o să afle nimic. 

— N-o să spui nimic? 

— Nu. De altfel, eu sunt străin de locurile acestea. 

— Străin? Nu eşti din ţinutul acesta? 

— Nu. 

— Atunci, de unde eşti? 

— Departe de aici, din Occident. 

— Deci nu eşti musulman? 

— Nu. Sunt creştin. 

— Ei, atunci nu trebuie să port voal în faţa ta. Nu pot fi 
ofensată de ochii unui creştin care vede mii de femei. Dă-mi 
mâinile! 

I le-am întins. Tschileka s-a agăţat de ele. Am tras şi - iat-o 
stând în picioare în faţa mea, e adevărat, suflând puţin cam 
greu, dar totuşi fericită că stătea în picioare. 

— De când stai aici? m-am interesat. 

— O, de mult, de mult timp. 

— Da' cum ai ajuns aici? 

— Măgarul s-a speriat. Ghimpii l-au înţepat în picioare. 

— Călăreai pe el? 

— Da. 

Bietul măgar! Acum îmi părea rău că îl deranjasem de la 
ospăț. Chiar avusese foarte mare nevoie de zahăr. 

— Dar de ce-ai venit călare pe el tocmai la acest 
mărăciniş? m-am interesat mai departe. 

— Vroiam... vroiam... 

Tschileka se făcu şi mai roşie decât era şi tăcu. Am aruncat 
o privire în jur. Aici, jos, se afla un adevărat depozit. 

— Ale cui sunt aceste lucruri? am întrebat. 

— Eu... nu ştiu! se bâlbâi doamna Fragă. 

— Şi totuşi, ştiai că se află aici? 


— Nu. 

— Sunt discret şi în plus, sunt şi străin. Nu trebuie să te 
temi de mine. Bine că nu te-am găsit mai devreme, când 
mai era cineva cu mine! 

— N-ai fost singur? 

— Nu, am fost împreună cu un tânăr din Kabatsch. 

— Unde este el acum? 

— A plecat acasă. 

— Ştii cum îl cheamă? 

— Da. Era hagiul Ali, librarul. 

— EI, ah, el! Nu, Ali nu trebuie să ştie ce ai văzut aici. Îl 
cunoşti bine? 

— Astăzi l-am văzut prima oară, dar mi-a plăcui foarte 
mult. 

— Şi cum de m-ai găsit? 

— Am văzut pâinişoarele împrăştiate la pământ şi apoi, am 
descoperit măgarul! Rămăsese agăţat între tufe. L-am legat 
şi am pornit pe urmele lăsate de el. Aşa am ajuns aici. 

— Măgarul ăsta e o făptură proastă. Acum trebuie sa adun 
pâinişoarele de jos şi nu mă pot apleca decât cu mare 
greutate. Nu vrei să mă ajuţi? 

— Cu plăcere, i-am răspuns, politicos. 

— Atunci, vino! 

— Ai să poţi să urci? 

— Nu. Dar ai să mă tragi sau ai să mă împingi tu. 

— Dar parcă spuneai că te gâdili? 

— Acum nu mă mai gâdil, pentru că tu eşti creştin. 

Hm! Doamna aceasta avea nişte reacţii ciudate! 

M-am urcat pe aşternutul de covoare, ca să pot privi mai 
bine şi m-am uitat de jur împrejur. Apoi, am întrebat: 

— Acest loc ţine de Koschikawak sau deja de 
Dschnibaschlu? 

— De Dschnibaschlu. 

— Ce fel de om este primarul vostru? 

— Nu sunt prietena lui, a răspuns, sincer, Ischileka. Acum 
ştiam destul. O împrejurare nefericită făcuse să-mi pice un 


as în mână, pe care eram hotărât să-l folosesc în favoarea 
librarului. 

— Vii cu mine? mă întrebă Fraga cea grasă. Atunci, hai! 

Am urmat-o până sus, de pe covoare, până acolo unde 
începea mărăcinişul. 

— O să mi se agate veşmântul! se plânse brutăreasa 
Fragă. 

— Am să-ţi fac loc. Am să tai mărăcinişul cu cuțitul. 

— Nu, nu, mă opri, îngrijorată, vopsitoarea. Nu ai voie să 
faci asta. 

— De ce nu? 

— Este interzis. 

— Cine a interzis acest lucru? 

— Chiar primarul cel rău. 

M-am uitat la femeie cu o privire pătrunzătoare. Locul 
acesta era o ascunzătoare excelentă pentru negoţul ilegal 
al bărbatului ei. Hăţişul părea de nepâtruns, dar trebuie să 
fi existat şi un loc de trecere. Dacă aş fi croit un drum mai 
larg, atunci groapa putea fi descoperită. Tocmai acest lucru 
vroia să-l împiedice Tschileka. 

— Încotro mergeai cu pâinile? am întrebat-o. 

— Spre Goldschik; de aici a luat-o la goană măgarul. 
Fraga trebuia să fi ştiut că, probabil, cu o noapte înainte, 
marfa fusese adusă aici şi nerâbdătoare şi curioasă să vadă 
depozitul, se abătuse din drum. Pătrunsese prea adânc în 

hăţiş cu măgarul, iar animalul o luase la goană, din 
nefericire, exact prin mijlocul mărăcinişului şi sărise peste 
groapă. 

— De unde vii? întrebă 'Tschileka. 

— De la Koschikawak. 

— Şi unde mergi? 

— La Dschnibaschlu şi la Kabatsch. 

— Ce vrei să faci la Kabatsch? 

— Vreau să-l vizitez pe hagiul Ali, librarul. 

— Într-adevăr? Spune-mi, străinule, nu ai vrea să-mi faci 
un hatâr? 


— Cu mare plăcere. 

— Aş vrea să-ţi dau ceva pentru el. 

— Bine. 

— Dar nu am la mine acel lucru. Ar trebui să vii la mine 
acasă. 

Asta îmi convenea de minune. Totuşi, am remarcat: 

— Credeam că vrei să mergi la Goldschik! 

— Acum nu mai vreau. Nu mă mai pot baza astăzi pe 
măgar. Dar trebuie să-ţi mărturisesc că ar fi bine ca 
bărbatul meu să nu afle că-ţi dau un mesaj pentru Ali. 

— N-am să spun nimic. Cine este bărbatul tău? 

— Îl cheamă Boschak şi este boiangiu şi brutar. N-am să-i 
spun că am fost aici, dar nici tu să nu spui nimănui. 

Femeia aceasta făcea referire la discreţia mea ca la ceva 
de la sine înţeles. Apoi, continuă: 

— Am să-i povestesc bărbatului meu doar că măgarul a 
luat-o la goană şi m-a azvârilit din şa. Tu l-ai prins şi m-ai 
găsit şi pe mine pe drum. Apoi, m-ai condus până acasă. 

— Ce trebuie să-i duc librarului? 

— Am să-ţi spun mai târziu. Acum, să plecăm. N-a fost 
deloc uşor s-o urc pe povârniş şi apoi să o scot din 
mărăciniş pe această originală Fragă. Dar, în cele din urmă, 
am reuşit. 

— Acum, ai să închizi la loc drumul pe unde ani venit, 
porunci Ischileka. Nimeni nu trebuie să ştie că se poate 
pătrunde prin acest hăţiş! 

— Eşti o doamnă foarte precaută. Ai dreptate. 

Spunând acestea, m-am apucat de anevoioasa sarcină pe 
care mi-o trasase, ocazie cu care m-au înţepat câţiva spini. 

— Aşa e foarte bine! m-a lăudat, după ce am terminat 
treaba, spre mulţumirea ei. Eşti foarte priceput în astfel de 
lucruri. Îţi mulţumesc. Acum, ai să-mi permiţi să mă urc pe 
calul tău. 

— Nu vrei, mai bine, să mergi pe jos? 

— De ce? 

— Calul meu n-a fost până acum încălecat de vreo femeie. 


— O, dar nu-i fac nimic! m-a asigurat, grav, doamna. 

— 'Te cred. Dar, uită-te la şa! Nu este făcută pentru 
mădularele delicate ale unei fiinţe de sex feminin. Este atât 
de îngustă încât nici măcar n-o să ai loc să stai pe ea. 

— Atunci, dă-o jos! Am să mă urc direct pe spinarea 
animalului. Aşa o să am loc. 

— Ar dura prea mult. Ar trebui să conduc calul şi nu am 
mai putea aduna pâinişoarele pe care le-a împrăştiat 
măgarul. Nu e departe locul unde l-am lăsat legat. 

— L-ai legat? Asta-i bine. Atunci, daca tu zică că e mai 
bine, am să merg pe jos, deşi aceste mişcări îmi fac rău. 
Atunci când merg, deseori îmi pierd respiraţia şi trebuie să 
aştept destul de mult până îmi revin. Mersul pe jos îmi 
provoacă puternice bătăi de inimă şi apoi tuşesc şi strănut, 
de sunt gata-gata să mor. 

Fără să-i răspund, am luat calul de frâu. Tschileka s-a 
rezemat de braţul meu şi am pornit. N-am făcut mai mult 
ele treizeci de paşi, că ea a şi început să gâfâi e din greu. S- 
a oprit şi a început să răsufle adânc. 

— Vezi, a început! Trebuie să mă sprijin mai bine de tine. 
N-avem de ce să ne grăbim aşa! 

Am pornit-apoi cu jumătate din viteza unui convoi funerar. 
Când am ajuns în locul unde se afla prima pâinişoară căzută 
la pământ, mi-a spus: 

— lată o frandschela. Ridic-o! 

M-am executat. Puțin mai departe, a repetat: 

— Iată încă o frandschela. Ridic-o! 

M-am supus din nou. 

În scurt timp, trebuia să car un braţ întreg de pâinişoare, 
să conduc calul şi s-o sprijin şi pe buna doamnă. După o altă 
porţiune de drum, s-a oprit, s-a desprins de braţul meu, şi-a 
lovit palmele una de alta şi a strigat: 

— O, Allah! Ia uite aici o grămadă de prăjituri cu unt! 
Măgarul ăsta pesemne că are capul plin de gărgăuni, dacă 
a fost în stare să împrăştie pe jos aceste prăjituri preţioase. 
Adună-le! 


— Cu plăcere! Dar spune-mi mai întâi ce să fac cu celelalte 
produse. Nu mai am loc unde să le pun. 

— Bagă-le în caftan! 

— Allah! Dar nu vezi ce culoare are? 

— Este alb. Alb ca zăpada de pe munţi. Presupun că e 
nouţ. 

— Într-adevăr. Caftanul este nou şi am plătit pe el două 
sute de piaştri. 

— Asta-i foarte bine. Nici n-aş suporta ca aceste 
prăjiturele să fie puse într-un caftan murdar. 

— Allah te-a înzestrat cu simţul curăţeniei. Trebuie să fii 
recunoscătoare toată viaţa pentru acest lucru, căci 
curăţenia este cea mai frumoasă podoabă a unei femei. Dar 
să ştii că şi eu mă bucur de acelaşi dar din partea lui 
Dumnezeu. M-ar durea sufletul şi mi s-ar umple inima de 
amărăciune, dacă ar trebui să-mi murdăresc caftanul meu 
cel nou şi frumos cu pete de unt. 

— O, dar untul este bun. O pată de unt pe caftan nu e un 
păcat. Untul nu e untură de peşte şi nici grăsime de cal. 

— Dar nimeni n-o să creadă că aceste pete au fost produse 
de untul tău! 

— Domnule, eşti un bărbat nobil; ţi-e indiferent dacă 
petele de pe caftan sunt luate drept pete de unt sau de 
untură de peşte. Dă-l jos şi întoarce-l pe dos, aşa poate nu 
se va observa nimic. 

— Nu ştii că este interzis să te dezbraci în faţa unei femei? 

— O, dar tu eşti prietenul meu, salvatorul meu şi porţi şi o 
jachetă şi o vestă pe sub caftan! 

— Totuşi, nu vreau să încalc legile politeţii şi bunele 
moravuri. Permite-mi să pun aceste bucate în pătura pe 
care o am pe cal. 

— Este curată? 

— Da. O bat în fiecare zi. 

— Trebuie să mă conving. Mai bate-o o dată! 

Această discuţie îmi făcea o plăcere deosebită. Nu venisem 
aici, să-mi curăţ pătura. Era strânsă sub şa şi se vedeau clar 


urmele prafului care se aşezase pe ea în timp ce călărisem 
ieri. Am desfăcut-o de unde era pusă şi am întins-o. 

— Scutura pătura! mi-a poruncit graţioasa Fragă. 

M-am supus şi praful s-a ridicat într-un nor vizibil. Totuşi, 
femeia a spus: 

— Da, e curată. Adună prăjiturelele şi bagă-le în pătură. 

Am făcut un fel de sac din pătură şi am înghesuit acolo 
toate produsele de brutărie pe care le-am cules de pe jos. Şi 
astfel, am ajuns la tufişurile unde legasem măgarul. Când a 
văzut coşurile care zăceau la pământ, şi-a lovit palmele una 
de alta şi a strigat: 

— O, Allah! O, Aischa! O, Fatima! Ce dezastru a făcut 
animalul ăsta! Coşurile zac pe jos şi cu ele şi cele mai bune 
şi fine produse ale mele! Dar nu, nu e totul aici. Lipsesc o 
mulţime. Unde sunt? 

Tschileka îmi aruncă o privire întrebătoare. 

— Effendi aceste produse sunt foarte dulci şi gustoase! 

— 'Te cred. 

— Îţi plac zaharicalele? 

— Din când în când. 

— Nu cumva ai mâncat tu ceea ce lipseşte de aici? 

— Nu. 

— Spune-mi adevărul! N-am să-ţi port pică, dacă mi le 
plăteşti! 

— N-am mâncat nimic, graţioasă Tschileka. 

— Atunci unde sunt? Unde sunt? Va trebui să-i dau 
socoteală bărbatului meu pentru fiecare bucăţică! 

— Îţi spun că nu au fost mâncate de un om. 

— Atunci cum? 

— Au fost mâncate de un animal! am zâmbit. 

— Mâncate de un animal? De cine? 

— De măgarul tău! 

— O, nenorocire, o, ce obrăznicie! Chiar crezi că un măgar 
poate să mănânce zaharicale? 

— L-am surprins asupra faptului. 

— Ai văzut cu ochii âi? 


— Cu proprii mei ochi, am asigurat-o cu tărie. 

— Dar mie nu mi-a arătat niciodată că-i plac dulciurile! 
Făţarnicul! Ipocritul! Effendi, vrei să-mi faci un hatâr? 

— Doar unul? Oare nu ţi-am dovedit că îţi fac cu drag pe 
plac? 

— Da, ai făcut tot ce am dorit. Acum, mai fă ceva! Ia-ţi 
biciul şi trage-i animalului nişte lovituri peste cap, până-i 
cad urechile! 

— Asta n-am s-o fac, m-am împotrivit. 

— Nu? De ce nu? 

— Ar însemna să chinuiesc animalul. 

— Şi ce-ţi pasă? Ce, e măgarul tău? 

— Nu, a trebuit să recunosc. 

— Corect! Este al meu! lar proprietatea mea pot s-o 
chinuiesc aşa cum vreau. Deci, pocneşte-l! 

— Iertare, dar n-am să lac acest lucru. I-ai spus măgarului 
că nu are voie să mănânce aceste produse? 

— Nu. 

— Ei, ai făcut o mare greşeală. Animalul a crezut că are 
voie să mănânce zaharicalele, pentru că acestea erau 
proprietatea stăpânei lui. Când vei mai pleca data 
următoare, să nu uiţi să clarifici acest lucru. 

— O să am grijă să fac asta chiar acum, a răspuns 
mânioasă brutăriţa şi sper că o să-mi înţeleagă cuvintele. 

Îmi smulse biciul de la şa şi se apropie cu el de măgarul 
care îşi privea neîncrezător stăpâna, agitându-şi urechile. 

— Ce-ai făcut? strigă ea. Ştii ce eşti? Un pungaş, un mare 
pungaş! Asta ţi-e pedeapsa! 

Măgarul primi o lovitură puternică peste cap. 

— Un lacom după delicatese! 

Tschileka îi trase a doua lovitură. 

— Un ticălos viclean! 

Pocni o a treia lovitură. 

Dar, se pare că măgarul nu primise o educaţie prea bună 
şi în plus, nici nu-şi respecta stăpâna. Se răsuci rapid şi 
începu să lovească spre ea cu picioarele din spate. Totul se 


petrecu atât de rapid, încât n-am mai avut timp s-o trag pe 
grăsană într-o parte. 

Acum îi trecuse toată furia. Tremura de frică. 

— Effendi, se bâlbâi ea, ce-a făcut? A zvârlit cu picioarele 
în mine! 

— Da. 

— Mişelul! Animal nerecunoscător! Nu ştii dacă m-a atins 
cumva? 

— Nu cred. Simţi dureri? 

— Fireşte că da. Parcă tot corpul mi-ar fi o rană! 

— O, ce dureros. O astfel de rană se vindecă greu! 

— Da. Şi totuşi mă simt de parcă nu m-ar fi atins copitele. 
Nu-i aşa? 

— Şi eu cred că am văzut acelaşi lucru. 

— Slavă lui Allah. Dacă măgarul m-ar fi lovit în piept, acum 
eram un leş. Sau chiar în faţă! Ar fi putut să-mi scoată un 
dinte, poate chiar pe toţi. N-am să-l mai bat niciodată pe 
monstrul acesta! 

— Foarte bine ai să faci. Eu te-am sfătuit să nu faci asta, 
dar n-ai vrut să mă asculţi. 

— N-am vrut, pentru că măgarul este proprietatea mea. 
Cum îndrăzneşte să mă lovească? Dar, hai! N-avem timp de 
pierdut. Acum ai să pui tot ce-a mai rămas aici, în coşuri şi 
ai să-mi aranjezi şaua. Apoi pornim la drum. 

M-am supus poruncii ei, foarte curios în sinea mea, cum 
am să reuşesc s-o urc ape şa pe această femeie grasă. 
Depusesem deja eforturi foarte mari s-o ajut să se ridice în 
picioare. După ce am pus toate produsele în coşuri, ea a 
aruncat o privire nedumerită în jur. 

— Ce cauţi? am întrebat-o. 

— O scară, o scăriţă. 

— O scară? Ce să caute aici, pe câmp, o scară? 

— Dar am nevoie de ea ca să urc pe măgar! 

— O, vai! Asta-i într-adevăr o situaţie gravă! Am început să 
mă uit şi eu nedumerit de jur împrejur. 


— Acolo, spuse 'Tschileka, văd acolo un buştean! Du-mă 
acolo! 

Cu destule eforturi, am reuşit s-o urc pe femeia cea grasă 
pe buturugă şi de acolo, pe şa. Bietul măgar aproape că se 
prăbuşi sub greutatea ei, dar păru să-şi recapete puterile 
când observă că ne îndreptam pe drumul spre casă. Deja 
după puţin timp, am zărit de departe câteva case 
împrăştiate la distanţă una de alta. 

— Acesta este Dschnibaschlu? am întrebat. 

— Nu, este micul Dschnibaschlu. Dar noi acolo locuim, 
răspunse ea. 

Am ajuns acolo şi am trecut pe lângă nişte clădiri 
sărăcăcioase, apoi am sosit în dreptul unei case ceva mai 
mari, unde însoţitoarea mea a cotit prin partea din spate. 
Se aflau acolo mai multe gropi în care fuseseră băgate 
butoaie. Aceste butoaie erau pline cu diverse lichide 
colorate. Ne aflam, deci, la locuinţa boiangiului şi brutarului 
Boschak. 

Amazoana scoase un țipăt strident, pe care îl repetă de 
mai multe ori. Apoi se deschise o cămăruţă, care se afla în 
apropiere şi îşi făcu apariţia o figura de bărbat eu o faţă ca 
de pasăre. Omul era îmbrăcat doar într-un fel de chiloţi de 
baie. Dar nu acest lucru m-a uluit, ci culoarea pielii. Corpul 
său bătea în toate culorile, de la cel mai închis brun, la cel 
mai ţipător oranj. lar omul avea aşa o privire candidă, de 
parcă această zugrăveală era ceva de la sine înţeles. 

Coborâsem de pe cal şi aşteptam cu multă nerăbdare 
comanda. 

— Syghyrdschik, scara mea! porunci brutăriţa. 

Syghyrdschik, asta înseamnă graur, aşa îl chema pe acest 
om; era, probabil, o poreclă. Hm, există, de altfel şi grauri 
colorați, aşa cum ştiu toţi cei care se pricep la păsări. Cel 
strigat intră, grav, pe uşa din spate a casei şi aduse într- 
adevăr o scară cu mai multe trepte, pe care o aşeză lângă 
măgar. Călăreaţa descălecă. 

— Ce face stăpânul meu? întrebă ea. 


— Nu ştiu, veni răspunsul. 

— Ei, probabil că face totuşi ceva! 

— Nu! 

— Prostănacule! Atunci unde este? 

— Nu ştiu, răspunse, scurt, calfa. 

— Este, totuşi, acasă? 

— Nu. 

— Deci, a plecat? 

— Da. 

— De ce n-ai spus aşa de la început? Du măgarul de aici! 

Bărbatul vopsit în multiple culori dăduse răspunsurile atât 
de serios, de parcă era vorba de probleme deosebit de 
importante. Acum, apucă măgarul de frâu şi vru să plece. 

— Mai întâi descarcă! strigă ea. 

Ajutorul făcu stăpânei sale semn că a înţeles şi apoi se 
apucă să dea jos coşurile. 

— Să mergem în casă, effendi! mă invită ea. 

Mi-am legat calul de un par, care era înfipt în pământ şi 
am urmat-o. M-a izbit un miros puternic de unt şi de leşie 
de sodă. În partea stângă am observat un obiect pe care 
eram înclinat să-l iau drept cuptor, căci o vizuină de bursuc 
n-avea ce să caute aici în casă. În dreapta se afla intrarea în 
odaia de toate zilele. 

Când am intrat, m-am trezit faţă în faţă cu portretul viu, 
dar întinerit, al Frăguţei mele. Nu era nici o îndoială că 
aceasta era fiica ei. 

Fata, era îmbrăcată după obiceiul bulgar, totuşi purta 
haine uşoare de casă şi poseda acea frumuseţe a femeilor 
orientale, corpolenţa, aproape la fel ca şi mama ei. Stătea în 
faţa unor vase cu lapte şi tocmai se pregătea să ia caimacul 
cu cele două degete arătătoare şi să-l bage în gura sa larg 
deschisă. 

— Ikbala, ce faci acolo? întrebă mama. 

— Iau caimacul, răspunse cea întrebată. 

— Ca să-l duci unde? 

— În gură. 


— Dar caimacul trebuie să-l pui pe un taler sau într-o oală 
de lut, nu în gură. 

— Dar este atât de gustos! 

Era, într-adevăr, un motiv bine întemeiat. La fel îl aprecie 
şi mama. O bătu drăgăstos pe obrajii plini şi spuse blajin: 

— Lacoma mea cea mică! 

Lacoma cea mică şi corpolentă îndreptă o privire mirată 
spre mine. De aceea, mama îi dădu explicaţia necesară: 

— Acest effendi vrea să se odihnească aici la noi. 

— De ce? 

— Este ostenit. 

— Atunci să se aşeze afară pe iarbă. Cum poţi să umbli 
fără voal cu un străin şi să-l mai aduci şi aici, când ştii că nu 
port voalul? 

— O, dar el este salvatorul meu! 

— Ai fost în pericol? 

— În pericol de moarte. 

Acum, fiica îşi îndreptă ochii spre mine cu mai puţină 
asprime şi apoi se adresă din nou mamei: 

— N-aveai cum să te întorci încă. Ţi s-a întâmplat ceva pe 
drum? 

— Se-nţelege că mi s-a întâmplat ceva. 

— Ce ţi s-a întâmplat? întrebă mirată Ikbala. 

— O nenorocire. Nu m-am gândit că astăzi este una din 
cele cincizeci de zile nenorocoase ale anului, altfel aş fi 
rămas acasă. Abia plecasem de o jumătate de oră, când 
deodată s-a deschis pământul sub mine. 

— O, Allah! strigă speriată fiica. 

— S-a ridicat un fum albăstrui, continuă Tschileka. 

— Vai de tine! 

— şi din fumul acela a apărut un spirit, o stafie, care a 
întins spre mine o sută patruzeci şi patru de braţe... 

— Allah să te ocrotească! Există multe stafii rele pe 
pământ! 

— Într-adevăr, copilul meu. Măgarul s-a speriat la fel de 
rău ca şi mine şi a luat-o la goană cât de repede a putut. 


Deşi sunt o bună călăreaţa, am căzut totuşi de pe el. 

— Ce nenorocire! Măgarul a dispărut? 

— Nu. A apărut acest effendi călare, a prins măgarul şi mi 
l-a adus, apoi m-a ajutat să mă ridic de la pământ, pentru a 
mă conduce acasă. Unde este tatăl tău? 

— A plecat în sat. 

— Da' ce face acolo? 

— Vrea să cumpere stafide şi migdale. 

— "Ţi-a spus când vine înapoi? 

— A zis că n-o să întârzie mult. 

— Te rog să-l serveşti pe acest effendi, până vin eu înapoi. 
Mă duc să-mi pun altă rochie. 

Tschileka voi să iasă pe cealaltă uşă dar fiica sa o apucă de 
braţ. 

— Spune-mi, mai întâi ce s-a întâmplat cu stafia. 

— N-am timp, întreabă-l pe effendi, o să-ţi povestească el. 

Zicând acestea, vicleana dispăru şi mă lăsă pe mine să duc 
până la capăt basmul ei cu stafii. 

După primele cuvinte schimbate între mamă şi fiică, mă 
aşezasem pe o rogojină. 

Tânăra Fragă se trezi deodată singură eu mine şi se vedea 
clar că se simţea în încurcătură. După o mică pauză, 
începu: 

— 'Ţi-e foamei effendi? 

— Nu, copila mea. 

— Dar sete? 

— Este foarte cald. Ai vrea să-mi dai o înghiţitură de apă, 
tu fiică a drăgălăşeniei? 

Apucă unul dintre vasele cu lapte căruia îi luase caimacul 
cu arătătoarele ei delicate şi mi-l întinse. 

— Poftim lapte de vacă! Este proaspăt şi o să-ţi placă. Sau 
poate îţi place mai mult laptele de capră? 

— Şi de pe laptele de capră a fost luat caimacul? 

— Da, eu însămi l-am luat. 

— Atunci, dă-mi apă! Beau lapte numai atunci când are şi 
caimac. 


Copila cea voinică ieşi afară şi îmi aduse un vas de lut plin 
cu apă care mirosea şi arăta de parcă fusese spălată în el o 
pungă veche de tutun sau un pudel murdar. 

— De unde ai adus apa asta? am întrebat-o, neîncrezător. 

— Am luat-o din copaie, veni răspunsul. 

— Altă apă nu ai? 

— Ba da, nu departe de casă este un pârâu. 

— Nu poţi să-mi aduci apă de acolo? 

— Aş putea, effendi, dar n-ai să vrei s-o bei. 

— De ce nu? 

— Sunt broaşte şi broscoi în ea, la fel de mari ca un arici 
gras. 

— N-aveţi nici o fântână prin apropiere? 

— Ba da, dar înăuntru sunt salamandre, lungi şi tari ca 
tipării. 

— O, vai! Mai bine nu beau. 

— Aş putea să-ţi dau un must bun, effendi. 

— Este într-adevăr bun? 

— Este la fel de dulce ca zahărul şi mierea. 

— Atunci adu-mi din acela! 

Ikbala plecă din nou. Când se reîntoarse, îmi aduse o 
jumătate de dovleac scobită, în care se afla un lichid care 
părea la fel de periculos ca şi apa. L-am mirosit şi am 
hotărât să fiu extrem de prudent. 

— Din ce fructe este pregătit acest must? m-am interesat. 

— Din dude, boabe de scoruş de munte şi lămâi. Este 
aromatizat cu ciuperci galbene şi îndulcit cu sirop. Te va 
desfăta şi te va întări ca o băutură din paradis. 

Deci, dude, care aveau un gust scârbos, scoruş de munte, 
care constituia hrana botgroşilor şi a altor păsări şi lămâi 
acre! Aromatizat cu bureţi galbeni şi îndulcit eu zahăr. 
Gustul îţi dădea de gândit, iar efectele de bănuit. Urmarea 
inevitabilă nu putea fi decât o durere de burtă. Dar îmi era 
într-adevăr sete şi de aceea, am dus jumătatea de dovleac 
la gură, am închis ochii şi am tras câteva înghiţituri. Atunci, 
însă, fata mă trase de braţ. 


— Stai, stai! strigă ca. Numai o înghiţitură, numai o 
înghiţitură. 

— De ce? am întrebat-o. 

În vreme ce puneam vasul jos, mi-am dat seama ce gust 
scârbos avea această băutură. 

— Dureri de burtă, dureri groaznice de burtă, mărturisi 
Ikbala. 

— Atunci, de ce m-ai îndemnat să beau? 

— O, dar mustul este bun. Dar n-ai voie să iei decât o 
înghiţitură. Fii atent! Aşa! 

Ikbala îmi luă dovleacul din mână şi sorbi lung şi cu nesaţ. 
În acelaşi timp, făcu o figură de parcă bea nectar ceresc. 
Dar, pentru că totuşi aveam un stomac excelent, tentativa 
de omor a frumoasei fiice a brutarului şi boiangiului rămase 
fără rezultat. 

Când fata puse jos dovleacul, apăru un motan bătrân, care 
stătuse până atunci într-un colţ, îşi înmuie întâi cu precauţie 
mustăţile în must, scutură din cap, apoi începu să lingă, mai 
întâi încet şi neîncrezător, apoi cu o plăcere vizibilă. 

— Bea, motănelule, spuse frumoasa pomakin11 şi mângâie 
animalul. 

— Stai, stai! strigai eu, atât de tare încât Ikbala sări 
speriată în picioare. 

— Ce s-a întâmplat? De ce strigi aşa? mă întrebă. 

— Nu-l mai lăsa pe favoritul tău să bea din acest must! 

— De ce nu? 

— O să-l apuce durerile de burtă, despre care m-ai 
avertizat! 

— O, nu! Este obişnuit cu mustul. 

— Ah, bea deseori must? 

— Da. 

— Din acest dovleac? 

— Da. A băut de aici şi puţin mai înainte, bunul de el! 

Vasăzică şi asta, pe deasupra! Mai întâi a băut „favoritul”, 
apoi eu, apoi fiica Frăguţei şi în plus, naturaleţea 


înduioşătoare cu care îmi spusese acestea! O, Ikbala, cât de 
departe eşti de manierele din Europa Occidentală! 

Ar fi trebuit să mă înfurii, dar, în ciuda dorinţei de 
răzbunare, am adus în discuţie subiectul care îi era cel mai 
drag: 

— Din când în când, bea şi hagiul Ali, librarul din acest 
must? 

În vreme ce puneam, calm, această întrebare, Ikbala mă 
privi uimită: 

— Îl cunoşti pe librar, effendi? 

— Da, îl cunosc. 

— Unde l-ai cunoscut? 

— Pe drumul de la Koschikawak încoace şi anume, chiar 
azi, în urmă cu aproape două ore. 

— Ţi-a vorbit Ali despre mine? 

— Da. Trebuie să-ţi transmit salutări de la el. 

— Deci, ţi-a spus că mă iubeşte? 

— Asta mi-a mărturisit Ali şi mi-a spus că şi tu îl iubeşti. 

— Da, este adevărat. Ne iubim din toată inima. Pentru 
mine s-a întors Ali din Arabia. 

— Şi totuşi, n-are voie să stea de vorbă cu tine. 

— Din păcate. Nu vrea tatăl meu. 

— Dar mama ta este spiritul protector care pluteşte în 
jurul vostru. 

— Ah, da! Dacă n-am fi avut-o pe ea, suferinţa inimilor 
noastre ar fi fost atât de mare, ca cel mai înalt minaret din 
împărăţia stăpânitorului tuturor credincioşilor. 

— În curând, tatăl tău va fi mai binevoitor faţă de Ali, am 
Zis. 

— O, nu. Mosklan nu permite acest lucru. 

— Cine-i Mosklan ăsta? m-am prefăcut eu neştiutor. 

— Face comerţ cu cai şi face şi încă multe altele. Dar tu nu- 
Il cunoşti. Voi fi silită să mă căsătoresc cu el. 

— Omul acesta mai are şi alt nume? m-am interesat. 

Ikbala a ezitat să-mi răspundă. 


— Poţi să fii sinceră cu mine; nu-ţi vreau decât binele, i-am 
Zis. 

— Nu, Mosklan nu are nici un alt nume, răspunse ea. 

— Asta o spui pentru că ţi-e frică de el şi de tatăl tău! 

— O, nu! Nu ştiu nimic despre vreun alt nume. 

— Ei, nu l-ai văzut niciodată pe bărbatul care se numeşte 
Pimosa şi este din Kopatitza? 

Fata păru stingherită şi întrebă, eu respiraţia tăiată: 

— Unde trebuia să-l fi văzut? 

— Aici, la voi în casă. 

— Nu. Te înşeli, effendi. 

— Atunci înseamnă că m-am înşelat, dar asta nu-i bine 
pentru tine. 

— Nu-i bine? De ce? 

— Dacă ai fi ştiut cine este acest Pimosa şi cu ce se ocupă, 
l-aş fi putut îndupleca pe tatăl tău să te dea de nevastă 
hagiului Ali. 

— Dar cum ar fi posibil aşa ceva? 

— Ei, vreau să-ţi spun că am venit aici, ca sa te văd. Mi-am 
pus în gând ca, în cazul în care mi-ar fi plăcut de tine, să 
merg la Ali şi să-l aduc aici, la tatăl tău, ca viitor ginere. 

— Asta este imposibil, spuse fata, cu părere de rău. 

— Ba nu! Este chiar foarte uşor de rezolvat. 

— Şi cum ai vrea să faci? 

— Nu pot să-ţi spun acum, pentru că nu eşti sinceră. Aş fi 
vrut să-l silesc pe tatăl tău să-şi dea consimţământul chiar 
astăzi. Astăzi, înţelegi? 

— Şi chiar crezi că tatăl meu şi l-ar fi dat? 

— Da, precis. Dar tu nu ai încredere în mine şi asta 
înseamnă că sunt de prisos aici. Am să plec. 

Am vrut să mă ridic de la locul meu, dar Ikbala se şi repezi 
la mine şi mă reţinu. 

— Stai jos, effendi. Cine eşti tu de crezi că poţi avea o 
asemenea putere asupra tatălui meu? 

— Sunt un effendi din Occident. Stau în umbra padişahului 
şi pot, dacă vreau, să-l silesc pe tatăl tău să fie de acord cu 


dragostea ta pentru Ali. Dar nu am timp, trebuie să plec! 

— Mai rămâi, vreau să fiu sinceră cu tine. 

— Procedezi cu înţelepciune. Este în folosul tău. Deci, 
spune-mi dacă îl cunoşti pe acel Pimosa. 

— Da, îl cunosc. lartă-mă că mai înainte ţi-am spus altceva. 

— 'Te iert. Ştiu că a trebuit să minţi, din consideraţie 
pentru tatăl tău. 

— Dar poţi să-mi promiţi că nu i se va întâmpla nimic 
tatălui meu? 

— Da, îţi promit. Acum spune-mi, însă, cine e acel Pimosa! 

— Nu-l cheamă Pimosa, îşi spune aşa numai din când în 
când. Este acel Mosklan cu care trebuie să mă mărit. 

— Ştiam deja. Şi cu ce anume se mai ocupă în afară de 
comerţul cu cai? 

— Este contrabandist şi este mesagerul lui Schut. 

— L-a trimis deja Schut la tatăl tău? 

— Da, effendi. 

— În ce chestiune? 

— Nu ştiu. 

— Tatăl tău este contrabandist? 

— Nu. 

— Spune adevărul! 

— Nu este contrabandist. Dar contrabandiştii vin la el şi 
atunci... 

Ikbala se împotmoli din nou. 

— Ei? Şi atunci? 

— şi atunci, tatăl meu are mereu multe mărfuri. 

— Unde? Aici, în casă? 

— Nu, afară, pe câmp. 

— Unde anume? 

— Asta n-am voie să-ţi spun. Mama şi cu mine a trebuit să 
jurăm că nu-l vom trăda. 

— Nici nu-i nevoie, căci cunosc locul acela la fel de bine ca 
şi tine. 

— Este imposibil, effendi. Eşti doar străin de locurile 
acestea! 


— Şi totuşi, îl cunosc. Este groapa aceea din mijlocul 
hăţişului. 

Ikbala îşi plesni mirată palmele una de alta şi strigă: 

— O, Allah! Îl cunoşti, într-adevăr! 

— Vezi! Chiar astăzi sunt multe mărfuri acolo. 

— Le-ai văzut? 

— Da. Sunt numai covoare, am zâmbit. 

— Într-adevăr, într-adevăr, ştii! Cine ţi-a spus unde este 
acel loc? 

— N-a fost un om! De unde sunt covoarele? 

— Au venit cu vaporul pe mare. La Makri au fost debarcate 
şi de acolo, animalele noastre de povară le-au adus la 
Gumurdschina şi apoi, mai departe, la noi. 

— Şi unde trebuie să ajungă? 

— La Sofia şi de acolo, mai departe, nu ştiu unde. 

— Participă şi Schut la această acţiune de contrabandă? 

— Nu. Comandantul este un armurier din Ismilan. 

— Aşa deci! Omul acesta are şi o cafenea? 

— Da, răspunse frumoasa pomakin, făcând ochii mari. 

— Locuieşte pe uliţa care duce spre satul Tschatak? 

— Îl cunoşti şi pe el, effendi? 

— Am auzit de el. Ţi-e cunoscut numele lui? 

— Îl cheamă Deselim. 

— A fost din când în când pe la voi? m-am interesat mai 
departe. 

— Deseori! O să vină şi astăzi sau mâine. 

— Probabil din cauza covoarelor care se află acolo pe 
câmp? 

— Da. Trebuie să fie expediate. 

— Deselim aduce şi oameni cu el? 

— Câţiva; ceilalţi locuiesc aici, în apropiere. 

— În Dschnibaschli? 

— Aici şi în împrejurimi. 

— Cine îi adună? 

— Tatăl meu. 

— Doar el singur? 


— Nu, ci îl trimite şi pe ajutorul nostru, care se bucură de 
încrederea tuturor. 

— Asta-i omul care a ajutat-o pe mama ta să se dea jos de 
pe măgar? 

— Da. Are toate culorile pe faţă. Este un om foarte viclean 
şi îndrăzneţ. 

— Dar, taci! Vine cineva! 

De afară se auzi un gâfâit şi un geamăt. 

— Este tata, şopti Ikbala. Să nu-şi dea seama că am stat de 
vorbă cu tine! 

În clipa următoare, ea dispăruse deja în odaia alăturată, 
unde se dusese şi mama ei. 

Capitolul V - Printre contrabandişti. 

Mă aflam, deci, singur în cameră, făcând abstracţie de 
motan, care se dusese din nou în colţul său. Nu-mi era pe 
plac acest lucru, dar nu mai aveam ce face. Am auzit nişte 
paşi grei, târşâiţi, gâfâielile se repetară şi apoi intră 
stăpânul casei. 

Aproape că m-am speriat când l-am văzut. Era la fel de 
gras pe cât era de înalt şi abia pătrunse prin deschizătura 
uşii. Era îmbrăcat după moda bulgărească. Pantalonii, 
tunica, haina cu mâneci scurte erau din stofă de lână, în 
vreme ce turcul poartă în timpul verii haine uşoare, cu 
multe falduri, din pânză de în sau din bumbac. Picioarele 
brutarului erau înfăşurate, după datina bulgărească, în 
panglici groase, care îi acopereau şi laba piciorului. Vechilor 
bulgari şi pomakinilor nu le plăcea altă încălţăminte. 

Acest port îl pocea şi mai mult pe brutar. Haina scurtă, 
picioarele înfăşurate, cingătoarea lată de aproape jumătate 
de metru, pe care o purta în jurul pântecului, îl făceau să 
pară şi mai gras şi mai diform decât era. La aceasta se 
adăuga şi faptul că Boschak îşi răsese părul din cap. Doar 
sus, în mijlocul ţestei, îşi lăsase o şuviţă lungă de păr care 
atârna pe spate, împletită în două codițe. Nu purta fes; în 
locul lui avea o căciuliţă împinsă pe ceafă. În mână avea un 
şervet înnodat în care se găseau câteva pacheţele. 


Dacă aş fi fost întrebat ce culoare avusese îmbrăcămintea 
lui, mi-ar fi fost imposibil să spun. Iniţial fusese o culoare de 
bază. Dar peste aceasta se vedeau dungi de toate culorile 
posibile, aşa încât fondul nu mai putea fi recunoscut. Se 
observa doar că se folosise pur şi simplu de haine pentru a 
se şterge pe mâini, fie că fusese murdar de aluat, fie de 
culori de la vopsit. 

Mâinile lui arătau de parcă ar fi pisat o cutie întreagă de 
culori, ar fi amestecat această pudră cu ulei şi apoi şi-ar fi 
folosit degetele în loc de pensule. Braţele nu i le puteam 
vedea; probabil că semănau cu acelea ale graţioasei sale 
Frăguţe, pe care le confundasem cu nişte mănuşi, din cauza 
culorii pe care o aveau. 

Şi chiar şi faţa. Era unică în felul ei. În mod vizibil, 
Boschak avea două obiceiuri, sau chiar trei, care nu se 
potriveau cu ocupaţia lui: priza tutun pe nas, îi plăcea să se 
frece la ochi şi se scărpina, tot cu plăcere, în spatele 
urechilor, căci atât nasul cât şi porţiunea din jurul ochilor şi 
a urechilor păreau unse cu cerneală neagră, magiun de 
prune, sirop de zmeură, gălbenuş de ou şi zgură. 


Atunci când o frumuseţe orientală îşi vopseşte genele cu 
khol12, aceasta o face ca privirea să pară mai meditativă. 
Brutarul părea să fie de părere că înfăţişarea sa câştigă în 
frumuseţe prin acest strat de culori. Din acest motiv - sau 
poate de lene? - neglijase, de mult timp, să folosească apa 
pentru a se spăla pe faţă. Aşa ceva se întâmplă foarte rar în 
Occident şi atunci poliţia este silită să intervină, pentru că 
un asemenea caz provoacă indignarea publică! 

Era într-adevăr caraghios cu câtă mirare mă privi 
Boschak, în vreme ce eu şedeam liniştit pe rogojină. 

Fruntea i se încruntă, gura i se deschise larg şi urechile 
păreau că vor să se tragă înapoi. 

— Ei, drăcia dracului! 

Mai mult nu putu rosti grăsanul. Trebui să răsufle adânc, 
fie pentru că i se tăiase respiraţia, fie de surprins ce era; nu 
ştiu. 

— Bună dimineaţa! l-am salutat eu, ridicându-mă încet. 

— Ce vrei? Ce cauţi aici? izbucni grăsanul. 

— Pe tine, i-am răspuns scurt. 

— Pe mine? întrebă el, neîncrezător. 

— Da, pe tine! 

— Mă confunzi! 

— E cam greu să te confunde cineva pe tine. Boschak nu 
păru să sesizeze insulta exprimată de ultimele cuvinte. 
Întrebă, încă îndoindu-se: 

— Deci, la cine ai venit? 

— La un boiangiu care este şi brutar şi care se numeşte 
Boschak. 

— Eu sunt, într-adevăr. 

— Vezi că nu m-am înşelat? 

— Dar ai spus că m-ai recunoscut imediat! M-ai mai văzut? 

— Nu. 

— Şi atunci, cum poţi să mă recunoşti? 

— După demnitatea strălucitoare a rangului tău, care ţi se 
poate citi pe faţă. 


Boiangiul nu sesiză nici sensul adevărat al acestor cuvinte, 
căci îşi schimonosi faţa strălucitor colorată, într-un zâmbet 
satisfăcut. 

— Eşti foarte politicos şi ai dreptate. Poziţia mea este 
foarte importantă. Fără noi, oamenii ar muri de foame şi tot 
noi suntem aceia care facem hainele să fie frumoase. Deci, 
care ţi-e dorinţa? 

— Aş vrea să discut o afacere cu tine. 

— Eşti cumva negustor de făină? 

— Nu. 

— Atunci, poate, negustor de culori? 

— Nici asta. Mă refer la altă afacere. 

— Să discutăm, atunci, mai pe îndelete! 

— După ce te faci comod. Scoate-ţi haina şi aşează-te 
lângă mine! 

— Da, aşa am să fac. Aşteaptă puţin aici. 

Boschak ieşi pe uşa pe care dispăruseră nevasta şi fiica lui. 
În orice caz, acolo se aflau două odăi, una după alta şi după 
zgomotele înfundate ale celor trei voci pe care le-am auzit, 
mi-am dat seama că cei amintiţi se aflau în odaia cea mai 
îndepărtată. După ce grăsanul s-a întors, a rămas stând în 
picioare în faţa mea şi mi-a spus: 

— Iartă-mă. Ai chef să mănânci ceva? 

— Nu, am răspuns, gândindu-mă la urmele de aluat pe 
care le observasem pe pantalonii lui. 

— Sau poate să bei. 

— Îţi mulţumesc! 

— Ei şi acum să vorbim despre afacerea noastră. 

Este aproape de nedescris modul în care brutarul, după 
multe gemete şi suspine, a reuşit să se aşeze lângă mine, pe 
rogojină. După ce a reuşit, cu chiu cu vai, acest exerciţiu de 
gimnastică, şi-a încreţit faţa, luându-şi o figură poruncitoare 
şi a bătut tare din mâinile-i grăsane. 

Îmi venea să-i râd în nas, văzându-l cum se străduieşte să- 
şi ia înfăţişarea de mare domn, obişnuit să dea porunci. 
Plesnitura din palme fusese auzită, căci îşi făcu apariţia în 


încăpere ajutorul de boiangiu, pe care Ikbala îl 
caracterizase drept viclean şi îndrăzneţ. 

Se vedea că, între timp, fusese instruit cum să se 
comporte. Se înclină adânc, cu braţul îndoit peste piept şi 
se uită smerit la domnul şi stăpânul său, aşteptându-i 
răbdător ordinele. 

— Adu ciubucul! porunci grăsanul, pe tonul unui paşă cu 
trei cozi de cal. 

Sclavul se supuse. Aduse o lulea care arăta de parcă 
zăcuse timp îndelungat în nămolul unui eleşteu cu crapi. 
Servitorul se îndepărtă, stăpânul băgă mâna la cingătoare 
şi scoase o mână de tutun dintr-o pungă, pe care îl îndesă în 
lulea. Apoi mă întrebă: 

— Eşti fumător de tutun? 

— Da, am răspuns. 

Mă temeam acum că Boschak va porunci să-mi fie adusă şi 
mie o lulea asemănătoare şi că mi-o va umple din aceeaşi 
pungă, dar am fost dezamăgit, într-un mod plăcut, când m-a 
întrebat: 

— Ai chibrituri? 

— N-ai iască? m-am interesat. 

De fapt, îmi adresase întrebarea luându-şi o figură şireată 
sau, mai degrabă, încercând să facă pe prostul. Chibriturile 
nu se găsesc peste tot, în acel ţinut. Cine are aşa ceva, acela 
este un om care îşi poate permite. Brutarul vroia, de fapt, 
să ştie dacă făceam parte dintre cei privilegiați. Tocmai de 
aceea ţi-am răspuns aşa. 

— Ar trebui să mă ridic din nou, spuse. Îmi dau seama 
după cum arăţi că ai la tine chibrituri. 

— Cum ţi-ai dat seama? 

— După straie. Eşti bogat. 

Dacă ar fi spus: „Eşti mai curat decât mine”, ar fi avut 
dreptate. Am băgat mâna la cingătoare, am scos o cutiuţă 
cu chibrituri impregnate cu ceară şi i-am dat-o. A privit-o 
mirat. 

— Dar nu sunt din lemn? 


— Nu. Nu-mi plac cele care sunt făcute din lemn. 

— Asta-i ceară? 

— Da. Ai ghicit. 

— Şi înăuntru este un fitil? 

— Bineînţeles. 

— Minunat, extraordinar! O lumânare cu care să-ţi aprinzi 
tutunul. N-am mai văzut aşa ceva până acum. N-ai vrea să- 
mi dăruieşti tot pacheţelul? 

Nu-ţi vine să crezi ce impresie poate face, deseori, un 
lucru atât de mărunt. M-am hotărât să profit de această 
ocazie. 

— Aceste lumânărele au o mare valoare pentru mine, am 
replicat. Poate am să ţi le dăruiesc, dacă am să fiu mulţumit 
de discuţia noastră. 

— Atunci, să începem. Mai înainte, însă, vreau să-mi aprind 
luleaua. 

După ce şi-a aprins-o, mi-am dat seama că boiangiul nu 
fuma un tutun de calitate proastă. 

— Ei şi acum putem sta de vorbă, zise. Mai întâi, să-mi spui 
cine eşti. 

— Sigur că trebuie să ştii cu cine stai de vorbă. Dar, poate 
că este, totuşi, mai bine să-ţi spun ceva mai târziu numele 
meu. 

— De ce? 

— Afacerea pe care vreau s-o discut cu tine nu este una 
obişnuită. Pentru aceasta este nevoie de viclenie şi discreţie 
şi încă nu ştiu dacă tu eşti înzestrat cu aceste două daruri. 

— Aha, acum bănuiesc cu ce te ocupi! 

— Ei, cu ce mă ocup? 

— Faci comerţ cu diverse, zâmbi Boschak şi clipi şiret din 
ochi. 

— Hm! Poate că nu te-ai înşelat în totalitate. Am o marfă 
de vânzare, care este foarte scumpă şi pe care, totuşi, 
vreau s-o vând foarte ieftin. 

— Despre ce e vorba? se interesă grăsanul şi se aplecă 
spre mine. 


— Covoare. 

— A, covoare! Astea se vând întotdeauna lesne. Dar ce fel 
de covoare sunt? 

— Covoare veritabile de Smirna. 

— Allah! Câte? 

— Cam o sută. 

— Cum le vinzi? 

— Cu toptanul. Vreau treizeci de piaştri pentru fiecare 
bucată. 

Atunci Boschak scoase luleaua din gură, o aşeză jos lângă 
el şi îşi lovi palmele una de alta. 

— Treizeci de piaştri? Chiar treizeci? 

— Nimic mai mult. 

— Covoare veritabile de Smirna? 

— Precis. 

— Pot fi văzute? 

— Fireşte, cumpărătorul trebuie mai întâi să le vadă. 

— Unde se află? 

— Chiar crezi că am să-ţi spun, înainte de a mă asigura că 
cel ce le cumpără este un om pe care te poţi baza? 

— Eşti foarte precaut. Spune-mi, cel puţin, dacă locul unde 
sunt e foarte departe de aici. 

— Nu prea departe. 

— Şi mai spune-mi cum se face că mi te-ai adresat tocmai 
mie? 

— Eşti boiangiu, eşti, deci, cunoscător şi vei putea aprecia, 
după culoare, dacă marfa este într-adevăr originală. 

— Asta cam aşa e, spuse el, măgulit. 

— De aceea am venit la tine! Nu m-am bazat pe faptul că 
ai să cumperi tu însuţi covoarele, ci m-am gândit că poate 
cunoşti pe cineva care vrea să încheie o afacere atât de 
profitabilă. 

— Ai presupus foarte bine. 

— Deci, cunoşti vreun cumpărător? 

— Cunosc unul, accentua Boschak, făcându-mi un semn cu 
ochiul. 


— Unul care poate plaţi cu bani peşin? Cine e? 

— Un armurier. 

— O, vai! Unui armurier îi va fi greu să cumpere aşa multe 
covoare. 

— Aceluia la care mă refer nu-i va fi. Are şi o cafenea şi se 
pricepe să vândă marfa. 

— Unde locuieşte? 

— În Ismilan. 

— E cam neplăcut; e departe până acolo. 

— Nu face nimic. Vine astăzi sau mâine la mine. 

— Până mâine nu pot să aştept. 

— De ce nu? 

— Păi, gândeşte-te şi tu! 

— Cum adică? 

— Dacă vând nişte mărfuri atât de scumpe la un preţ atât 
de mic, înseamnă că am motivele mele. 

— Hm! Se-nţelege, recunoscu brutarul cel gras. 

— Trebuie să le vând imediat, altfel aş putea foarte uşor să 
le pierd. 

— Sunt pe urmele tale? 

Zicând acestea, Boschak clipi semnificativ din ochi, iar cu 
mâinile mimă prinderea şi legarea cuiva. 

— Nu, nu-i vorba de asta. N-are nimeni habar de planurile 
mele. Dar marfa se află într-un loc unde nu este în 
siguranţă. 

— Atunci, ia-o de-acolo! 

— Asta trebuie s-o facă acela ce o va cumpăra. 

— Deci, cel la care ai adăpostit-o nu este om de încredere? 

— N-am lăsat-o la cineva. 

— Nu? Atunci unde? 

— Pe câmp. 

— Allah! Cum de ţi-a venit ideea asta? 

— Nu mie mi-a venit, ci altora. 

— Dar tu ai fost de acord? 

— Nu. Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap să ţin o marfă 
atât de valoroasă într-un mod atât de nechibzuit. 


— Nu te înţeleg. 

— Am încredere în tine să-ţi explic cum stau lucrurile. Mi- 
ai făcut impresia unui om care nu ar trăda. 

— Nu, eu n-am trădat niciodată! afirmă Boschak, ducându- 
şi mâna la inimă. 

— Bine. Te cred. Eşti convins, nu, că treizeci de piaştri 
înseamnă foarte puţin? 

— Hm! Asta n-o pot spune acum, n-am văzut încă marfa. 

— Îţi spun eu că preţul este foarte mic. Nimeni altcineva 
nu vinde aşa ieftin. 

— Înseamnă că tu le-ai cumpărat şi mai ieftin. 

— Se-nţelege, am confirmat. 

— Cât ai dat? 

— Ascultă, asta nu-i o întrebare prea înţeleaptă. Nici un 
negustor n-o să-ţi spună cât câştigă în realitate. Dar, aşa 
cum am spus deja, cu tine vreau să fiu sincer. 

— Ei, cât câştigi tu din asta? 

— Treizeci de piaştri, doar treizeci de piaştri. 

Boiangiul se uită perplex la mine. 

— Din toată marfa? 

— Da ce crezi? Doar n-oi fi atât de prost să mă mulţumesc 
cu o sumă atât de mică? Nu, pentru fiecare bucată. 

— Dar asta nu-i posibil. Vinzi bucata cu treizeci de piaştri 
şi câştigi tot atât? 

— Aşa e. 

— Înseamnă că cineva ţi-a dăruit această marfă. 

— Nu mi-a dăruit-o vreun om. 

— Atunci, nu mai înţeleg nimic! 

— Nu-ţi mai bate capul. Am să-ţi explic. Nici n-am 
cumpărat covoarele şi nici nu mi-au fost date în dar. Le-am 
găsit! 

— Le-ai găsit? zvâcni el. Dar unde? 

— Aici, chiar în apropiere. 

Boschak se sperie îngrozitor. Tot înghiţea în sec. I-au 
trebuit mari eforturi ca să mă întrebe: 

— Aici, în apropiere? Este posibil, effendi? 


— Bineînţeles. Doar ţi-am spus că da. 

— Aş putea să ştiu unde e locul acela? 

— Cunoşti drumul spre Koschikawak? 

— Fără-ndoială că-l cunosc. 

— Duce pe lângă un crâng. După ce îl laşi în urmă şi o 
coteşti puţin la dreapta, ajungi la o adâncitură în pământ 
care pare să fie de netrecut, pentru că este înconjurată de 
un hăţiş gros. Acolo se află covoarele. 

Grăsanul încremenise. Nu mai făcea nici o mişcare, doar 
pieptul îi tresaltă violent. Părea că îşi pierde respiraţia, în 
cele din urmă, îi ieşi din gură un fel de horcăit: 

— Effendi, dar asta-i o minune! 

— Da, nici nu mi-ar fi trecut prin cap să găsesc pe câmp o 
asemenea comoară. Dar aici plouă foarte rar, iar acum 
suntem în anotimpul uscat. Deci, marfa nu are de suferit din 
pricina ploii. 

— Dar din pricina oamenilor? 

— Cum adică? 

— Poate fi uşor descoperită. 

— O, nu. Voi, aici, aveţi sufletul nevinovat ca şi copiii. Faceţi 
astăzi ceea ce-aţi făcut şi ieri şi mai înainte. Nu vreţi să mai 
ştiţi astăzi ce-aţi ştiut ieri. Se ştie că nu se poate pătrunde 
în acea adâncitură şi cu greu i-ar trece cuiva prin cap să 
verifice dacă lucrurile stau chiar aşa. Spinii înţeapă rău. 

— Dar tu cum ai intrat acolo? 

— Pe cal. Ştii că nu poţi să-ţi stăpâneşti întotdeauna 
animalul. Creatura a străbătut pur şi simplu drumul şi m- 
am trezit în mijlocul mărăcinişului. 

— Fir-ar a dracului să fie! exclamă involuntar boiangiul. 

— Ce-ai spus? l-am întrebat, făcând pe miratul. Te-ai 
înfuriat că am făcut această descoperire? 

— Nu, o nu! Mă gândeam doar ce neplăcut trebuie să fie 
pentru acela căruia îi aparţin aceste lucruri. 

— Ar fi trebuit să le ascundă mai bine. 

— Dar, effendi, cum de ţi-a trecut prin minte să vinzi 
covoarele? 


— Nu-i lucrul cel mai convenabil pe care l-aş putea face? 

— Pentru tine, da. Dar, chiar îţi aparţin? 

— Fireşte. Eu le-am găsit. 

— Ăsta nu-i un motiv să le consideri proprietatea ta. 
Trebuie să i le laşi posesorului lor. 

— Atunci să se prezinte. Văd că se fereşte s-o facă. 

— Posesorul va veni să le ia. 

— El sau un altul. Ce uşor poate ajunge acolo unul care e 
puţin mai deştept decât mine! Nu, am să le vând. 

Boschak îşi mai revenise din sperietură, dar acum se 
alarma din nou. 

— Eu te sfătuiesc să nu faci asta, mă avertiză. Adevăratul 
proprietar va avea grijă să nu rămână fără marfă. Ai să fi 
considerat drept hoţ, iar mie nu mi se pare că ai fi aşa ceva. 

— Nu? Hm! S-ar putea sa ai dreptate. Ai rostit acest 
cuvânt exact la momentul potrivit. În nici un caz, hoţ nu 
vreau să fiu. 

— Ai să laşi, deci, covoarele acolo? 

— Da. 

— Îmi promiţi? 

— De ce să-ţi promit ţie? Îţi aparţin cumva ţie? 

— Nu; dar n-aş vrea să-ţi împovărezi sufletul eu o faptă 
rea. 

— Eşti un om cumsecade. Îmi vrei binele! 

— Da. Deci, promite-mi că n-ai să te atingi de covoare! 

— Bine! Am să-ţi fac pe voie. Îţi făgăduiesc solemn! 

Boiangiul respiră uşurat şi îşi luă din nou ciubucul. 

— Allah fie lăudat! Am reuşit să te smulg de pe drumul 
păcatului. Mi s-a stins şi luleaua. Mai dă-mi te rog un chibrit 
din acela de-al tău! 

— Poftim! Mă bucură că ai reuşit să mă menţii pe calea 
virtuţii. Ispita a fost mare. Trebuie să avem grijă să nu mai 
fie cumva şi altcineva ispitit. 

— Şi ce vrei să faci? 

— Am să aduc la cunoştinţă această descoperire. 

— Allah! La cunoştinţa cui? 


— A autorităţilor. 

Brutarul puse din nou luleaua deoparte şi făcu o mişcare 
de respingere cu mâinile. 

— Dar nu este deloc necesar acest lucru! 

— Ba da! Am să merg chiar acum la primar, pentru ca 
acesta să confişte covoarele. 

— Ce-ţi trece prin cap? Dar proprietarul va veni să le ia. 

— Lucrul acesta nu-mi poate schimba hotărârea. Este de 
datoria mea să anunţ. 

— Ba nu e deloc! Treaba asta n-are de ce să te intereseze 
pe tine! 

— Ba mă interesează chiar foarte mult. Cine descoperă un 
răufăcător, acela trebuie să anunțe. 

— Dar de ce-ar fi vorba aici de un răufăcător? 

— Un om cinstit nu-şi ascunde averea pe câmp; poţi să fii 
sigur de asta şi de fapt, cam bănuiesc cui îi sunt destinate 
covoarele. 

— Cred că te înşeli! 

— Ba nu, sunt chiar sigur. 

— Şi cine ar fi omul acela? 

— Acelaşi pe care mi l-ai propus tu drept cumpărător. 

— 'Te referi la armurier? 

— Fireşte. 

— O, acela n-are precis de-a face cu treaba asta. Îl cunoşti 
cumva? 

— Nu, încă nu l-am văzut. 

— Şi atunci, cum poţi să-l bănuieşti de aşa ceva? Nici 
măcar nu ţi-am spus cum îl cheamă. 

— Dar ştiu cum îl cheamă: Deselim. 

— Deselim? Nu la el m-am gândit. Nu cunosc pe nimeni cu 
numele ăsta. 

— Înseamnă că nu-l cunoşti nici pe unul care se numeşte 
Pimosa? 

— Pimosa? O, pe acela îl cunosc. 

— De unde este? 

— Este sârb, din Lopatiza de pe Ibar. Unde l-ai cunoscut? 


— Am să-ţi spun mai târziu. Te vizitează din când în când? 

— Da. 

— În ultima vreme, a mai fost pe la tine? 

— Nu. 

— Nu ştii cumva unde a fost? 

— Nu. 

— Hm! N-ai fost de curând la Mandra şi Boldschibak? 

Acum trăsăturile lui luară o altă expresie decât mai 
înainte. Avea exact figura unei vulpi. Grăsanul ăsta era un 
om periculos. Îmi făcu semnificativ cu ochiul. 

— Am să-ţi spun adevărul: am fost acolo şi a fost şi Pimosa, 
afirmă Boschak. 

Privirea pe care mi-o aruncă fu aceea a unui învingător. I- 
am pus, calm, mâna pe umăr şi am izbucnit în râs. 

— Boschak, te-ai păcălit, vulpoi bătrân! 

— Cum adică? Ce vrei să spui? 

— Ai, ghicit că am stat de vorbă cu Pimosa? 

— M-am gândit la asta. 

— Ei, n-ai fost destul de viclean. Nu trebuia să 
mărturiseşti. 

— Dar spun adevărul. 

— Fie! Ai mai bănuit că Pimosa mi-a spus că a fost la 
Mandra şi Boldschibak şi că tu poţi să depui mărturie 
pentru asta. Ei, ce-ai să te faci acum, când am să-ţi 
dovedesc că nu ai plecat de aici? 

— Nu poţi să dovedeşti asta. 

— Nu trebuie decât să întreb. Probabil că ai fost văzut şi 
se ştie că nu ai fost plecat. Dar n-am să fac asta; n-are rost 
să mă ostenesc. Am să merg în satul Palatza şi acolo am să 
aflu cine este în realitate acest Pimosa. 

Grăsanul păru să pălească sub culoarea care-i acoperea 
faţa, încercă să riposteze cât se poate de încrezător: 

— N-ai să afli nici acolo altceva decât ţi-am spus eu. 

— Oh, negustorul de cai Mosklan are să-mi dea oricum 
informaţii mai bune. Înţeleg că vizita mea la tine s-a 
încheiat. Acum am să merg la primar. 


Spunând acestea, m-am ridicat. Grăsanul făcu acelaşi 
lucru şi încă atât de rapid, încât am fost convins că numai 
frica i-a permis să facă aşa o mişcare neobişnuită pentru el. 

— Effendi, nu pleca înainte să ne punem de acord! 

— Să ne punem de acord? Cu privire la ce? 

— Cu privire la covoare. 

— Şi cu privire la Schut, nu-i aşa? 

— Pentru numele lui Dumnezeu! De ce vorbeşti de Schut? 

— De ce te sperii când vorbesc despre el? De ce spui că 
trebuie să ne punem de acord cu privire la covoare? Îţi 
aparţin cumva ţie? 

— Nu, nu! 

— Sau poate ştii cumva cine le-a ascuns acolo? 

— Nici asta nu ştiu. 

— Atunci poţi fi liniştit. Eu, însă, trebuie să mă duc la 
primar şi să-i relatez despre descoperirea mea. 

— Dar n-ai să câştigi nimic din asta! 

— Trebuie să-ţi faci datoria, fără să te gândeşti la interesul 
personal. 

Boschak se afla într-o mare încurcătură. Se postă în uşă, 
ca să nu mă lase să ies. 

— Cine eşti tu, de fapt, de ai venit aici ca străin şi te 
interesezi de problemele noastre? mă înfruntă el. 

— Ştii să citeşti? l-am întrebat. 

— Da. 

— Ei, atunci am să-ţi arăt ceva. 

Mi-am scos documentele de călătorie şi am îndreptat astfel 
hârtia spre el, încât să nu poată vedea clar decât sigiliul, 
apoi l-am întrebat: 

— Cunoşti asta? 

— Da. Este pecetea sultanului. 

— Ei, află că l-am arestat pe agentul Pimosa. 

— Effendi? Eşti poliţai? se trase Boschak speriat înapoi. 

— La această întrebare nu trebuie să-ţi răspund. Dar am 
să te arestez şi pe tine şi pe Deselim din Ismilan, de îndată 
ce va sosi aici. 


— Să mă arestezi pe mine? De ce? 

— Din cauza covoarelor şi din alte motive. 

— Effendi, dar eu sunt om cinstit! 

— Chiar îndrăzneşti să afirmi asta? Singur ţi-ai căutat 
pieirea. Şi va fi după voia ta. Vei fi cercetat; eşti pierdut şi 
totuşi, voiam să te salvez. Venisem la tine să-ţi arăt drumul 
spre salvare. 

Boiangiul nu mai ştia ce să spună. 

— Ar trebui să te priveşti în oglindă, am continuat. 
Vinovăţia şi frica nu pot arăta altfel decât arăţi tu. Urmează- 
mă, să mergem la primar! 

Atunci îşi făcură apariţia nevasta şi fiica lui. Trăseseră cu 
urechea din odaia. alăturată şi auziseră totul. Amândouă 
începură să se văicărească şi să încerce să mă convingă. 
Brutarul se comportă liniştit. Părea să cumpănească la 
modul în care ar putea proceda mai bine. Le-am ascultat un 
timp pe cele două care se jeluiau, apoi le-am liniştit: 

— Nu vă faceţi griji! Eu am vrut să-l salvez, dar el singur 
m-a împiedicat s-o fac. Şi acum aş fi gata să renunţ la 
reclamaţie. Dar vedeţi şi voi că nu scoate nici un cuvânt să 
mă roage s-o fac. 

Lucrul acesta îl făcu pe Boschak să vorbească: 

— Effendi, spuse. Ce ştii despre mine? 

— "Totul! Nu e cazul să-ţi spun acum. Asta-i treaba 
judecătorului. 

— Şi chiar ai putea să renunţi la reclamaţie? 

— Da. Nu te consider un răufăcător. Cred doar că ai fost 
ademenit. De aceea aş vrea să mă port mai blând cu tine. 

— Şi eu ce trebuie să fac pentru asta? 

— Să te lepezi de cei ce te-au ademenit. 

— Am s-o fac cu plăcere! făgădui solemn brutarul. 

— Aşa spui acum. Dar după ce plec, n-ai să-ţi ţii 
promisiunea. 

— Mi-o ţin. Pot să jur. 

— Îţi cer să rupi prietenia cu negustorul de cai, Mosklan. 

— Am să-i spun. 


— Bun! Voiai să i-o dai de nevastă pe fiica ta? 

— Da, effendi. 

— Ikbala n-o să mai aibă logodnic. Caută altul pentru ea! 

Boschak ciuli urechile. Se uită întrebător la cele două 
femei şi apoi la mine şi întrebă: 

— Aţi stat de vorbă înainte să vin eu? 

— Da, am răspuns, conform adevărului. 

— Vrei cumva să spui că ar trebui să-l i-l dau de bărbat pe 
librarul Ali? 

— Da! 

— Wallahil1 3. Deci aţi vorbit despre el? 

— Da, iar eu vorbisem deja mai înainte eu el. Este un ora 
bun. Nu este un răufăcător ca acel Mosklan. Ali o va face 
fericită pe fiica ta. Dar n-am timp de pierdut cu vorbăria. 
Deci, am să-ţi spun următoarele: am să ies pentru câteva 
minute, ca să poţi sta de vorbă cu nevasta şi cu fiica ta. 
După ce intru înapoi, dacă îmi spui că îl accepţi pe librar, 
mă duc îndată la el şi-l aduc aici. Dacă, însă, refuzi, mă duc 
la primar şi te iau şi pe tine. 

Broboane de sudoare apăruseră pe fruntea boiangiului şi 
totuşi, mi se păru că era mult mai liniştit decât înainte. 
Nevasta şi copila se repeziră cu rugăminţi asupra lui, dar el 
le respinse şi mă întrebă: 

— Vrei, deci, să-l aduci pe librar? 

— Da. 

— Te duci călare până la Kabatsch, la Ali? 

— Fireşte, dacă vreau să-l aduc aici! 

— Şi dacă îi dau consimţământul librarului, ai să păstrezi 
tăcerea în legătură cu toate celelalte? 

— Am să fiu mut ca mormântul! 

— Şi despre Schut şi despre negustorul de cai? 

— Da. 

— Nici despre covoare n-ai să spui nimic? 

— Unei singure persoane am să-i spun. 

— Cui? 

— Librarului. După aceea, să facă el ce vrea. 


— Ali o să-şi ţină gura, dacă, i-o dau pe fiica mea. Când 
pleci la Kabatsch? 

— De îndată ce te hotărăşti. N-am timp de pierdut. Deci, îţi 
dau un termen de câteva minute. Reflectează bine! 

Am ieşit afară şi m-am dus la Rih. Întrucât, atunci când 
ieşisem din casă, le auzisem pe mamă şi pe fiică repezindu- 
se la grăsan cu rugăminţi, eram sigur că îmi reuşise treaba. 
După părerea mea, n-avea de ales şi mă bucuram nespus 
că, în scurt timp, îi voi duce această veste bună lui Ali. 

M-am îndepărtat puţin de casă. Deodată, mi se păru că am 
auzit un strigăt. Când m-am răsucit, am văzut că ajutorul se 
îndrepta spre o fereastră; acolo stătu de vorbă cu brutarul. 

Ce mă interesa pe mine? Probabil brutarul îi dăduse vreo 
indicație în legătură cu munca pe care o făcea. Câteva 
minute mai târziu, am auzit un tropot de cal Nu mi-a trecut 
prin cap să intru la bănuială. Mai târziu aveam să recunosc 
cât de imprudent fusesem. Brutarul îşi trimisese ajutorul 
să-mi întindă o cursă, Fata spusese că omul era viclean. 
Chiar aşa era. Graurul plecase prin spatele casei, încât n- 
am reuşit să bag de seamă când a dispărut. 

Am aşteptat aproape un sfert de oră, apoi am intrat din 
nou în casă. Acolo, femeia m-a rugat să-i mai dau un scurt 
răgaz bărbatului ei. Îi venea foarte greu să ia o hotărâre, 
pentru că nu ştia cum să scape de Mosklan fără să sufere 
vreo pagubă. I-am îndeplinit dorinţa şi am ieşit din nou 
afară. Acolo am aşteptat, până am fost strigat. Brutarul îmi 
ieşi în întâmpinare. 

— Effendi, ai dreptate; am să fac ce m-ai sfătuit. Vrei să-l 
aduci pe librar? 

— Da, am să plec îndată. 

— Şi apoi, nu vrei să-mi fii oaspete azi şi mâine? 

— Îţi mulţumesc, dar este imposibil. Trebuie să plec. 

— Încotro? 

— Departe, în Occident, unde se află patria mea. Faptul că 
am spus asta a fost o mare greşeală de care aveam să-mi 
dau seama mai târziu. 


— Atunci, intră în casă. Vreau să-ţi arăt ceva. 

Se comporta cu blândeţe, iar cele doua femei străluceau 
de fericire. N-am putut sa refuz această rugăminte. Ikbala 
se îndepărtă câteva clipe şi apoi aduse un obiect care era 
înfăşurat în câlţi şi înconjurat cu şnururi. 

— Ghiceşte ce este asta, effendi, spuse boiangiul. 

— Da' cine poate să ghicească? 

Boschak îndepărtă câlţii şi ieşi la iveală o sticlă. 

— Este suc din boabe de struguri, îmi explică. Ai voie să 
bei? 

— Da, am voie. Dar lasă-l în sticlă. Desfătaţi-vă voi cu el! 

— Nouă ne este interzis. Vinul acesta este din Grecia. L-am 
primit cândva de la un negustor şi l-am păstrat până va veni 
cineva care are voie să-l bea. 

L-am refuzat din nou; asta a părut să-l mâhnească. A stat o 
clipă pe gânduri şi apoi a spus: 

— Dacă tu îl refuzi, nici eu nu vreau să-l mai păstrez. 
Tschileka, nu vrei să i-l dăm bietului Saban, care e bolnav? 

Ea fu imediat de acord şi întreba dacă n-ar putea să-i ducă 
şi ceva produse de brutărie. Boschak îi dădu încuviințarea 
şi apoi mi se adresă: 

— Dar, effendi, dacă sărmanul acela va primi acest dar, 
trebuie să ne faci un hatâr! 

— Cu plăcere, dacă pot. Cine este acel Saban? 

— A fost lucrător de perii, dar acum este cerşetor, pentru 
că este bolnav şi nu mai poate să muncească. Trăieşte din 
bunăvoința celor pe care Allah i-a înzestrat cu avere. 

— Da, Saban e cerşetor şi din când în când, primeşte câte 
ceva de la noi, repetă Ikbala. Locuieşte într-o colibă, în 
mijlocul pădurii, care se află pe drumul spre Kabatsch... 

Deja această repetiţie era ciudată, cu atât mai mult tonul 
pe care fuseseră rostite aceste cuvinte. Ikbala se grăbise să 
intervină în discuţie; am observat că vrea să-mi atragă 
atenţia asupra ei. Stătea într-o parte, în spatele brutarului 
şi când m-am uitat spre ea, a ridicat degetul arătător, ca 
pentru a mă preveni, fără ca tatăl ei s-o vadă. 


— Ce pădure este aceasta? am întrebat, candid. 

— Sunt doar stejari şi fagi, răspunse brutarul. Doar din loc 
în loc se mai află câte un chiparos. Să-ţi descriu drumul? 

— Chiar te rog. 

— Călăreşti de aici spre sud-vest, după urma roţilor de 
căruţe, care te va duce până la câmpia cea înaltă. De acolo, 
aceste urme duc spre sud, spre Terzi Oren şi lrek. Dar ai să 
găseşti şi alte urme care te duc în dreapta, la un pârâu ce 
curge în jos de Kabatsch spre Soudlii. Nu departe de locul 
unde ai să dai de pârâu, se află un loc deschis, la marginea 
căreia este coliba lui Saban. 

— Locuieşte singur acolo? 

— Da. 

Un cerşetor singur în pădure era ceva neobişnuit şi cam 
ciudat. Aşa, probabil, că se explica purtarea fetei. Oricum, 
trebuia să fiu prevăzător. 

— Şi crezi că am să-l găsesc acolo? m-am interesat. 

— Da. Saban nu se poate mişca, din câte am auzit. 
Probabil este bolnav. De aceea îi trimit acest dar. N-ai vrea 
să iei aceste lucruri şi să i le duci? 

— Cu plăcere. Împachetează-le! 

Se execută. Între timp, fata ieşise din casă, dar, mai 
înainte, îmi făcuse un semn pe ascuns. Am ieşit după ea şi 
am găsit-o în spatele casei. 

— Vrei să-mi spui ceva? am întrebat-o. 

— Da, effendi. Vreau să te previn, îmi şopti Ikbala. 

— Cu privire la ce? 

— Cu privire la cerşetor. Saban nu este un om bun. 
Păzeşte-te de el! 

— Crezi că tatăl tău are vreo intenţie rea cu mine? 

— Nu ştiu. Nu pot să-ţi spun decât că nu-l iubesc pe 
cerşetor pentru că este duşmanul librarului. 

— Hm! Mama ta voia să-mi dea ceva pentru Ali, ceva de 
care tatăl tău nu trebuia să afle. 

— Asta s-a rezolvat, effendi. N-a vrut să-ţi spună că era, de 
fapt, un mesaj. El trebuia... 


Fata se opri, roşind şi plecă ochii în pământ. 

— Ei, ce trebuia, gingaşă Ikbala? 

— Ali trebuia, în seara aceasta... să vină la... la mama. 

— La mama? Dar nu în casa voastră? 

— Nu, effendi. 

— Atunci, unde? am întrebat, ce-i drept, cam indiscret, dar 
foarte serios. 

— Ali trebuia să aştepte afară, la apă. 

— Aşa, aşa! Iubita ta mamă îi mai dă, din când în când, 
câte o mică întâlnire librarului? 

— Da, răspunse Ikbala, atât de candid, încât n-am putut să 
mă abţin să nu râd. 

— Iar tu eşti ocrotitoarea acestei frumoase întrevederi? 
am glumit eu. 

— O, effendi, doar ştii foarte bine că Ali nu vine la mama, ci 
la mine! 

— Da, sunt convins de asta şi pentru că am să-l aduc astăzi 
la voi, nu mai este nevoie ca mama ta să-mi transmită acel 
mesaj care îi era destinat, nu-i aşa? 

— Aşa este, effendi. Planul tău este grozav; mi-a umplut 
inima de bucurie. Să dea Domnul să reuşească! 

— Şi librarului i-o va umple de bucurie. Când am stat de 
vorbă cu el, te-a numit cea mai frumoasă din Rumelia, şi... 

— E adevărat? îmi luă Ikbala, grăbită, vorba din gură. 

— Da, aşa a spus. 

— O, e un mare linguşitor şi exagerează. 

— Nu, Ali n-a exagerat. Eşti mai dulce decât mustul pe 
care-l pregăteşti. Dar ai spus să dea Domnul să-mi 
reuşească planul. Mai ai îndoieli în privinţa asta? Tatăl tău 
şi-a dat consimţământul! 

— 'Ţie ţi l-a dat. Dar mie mi se pare că nu e sincer. O, 
eftendi, presimt un pericol! Protejează-l pe Ali al meu! 

— Ce-ar putea să-l amenințe? 

— Nu ştiu. Dar tu şi Ali trebuie să aveţi mare grijă. Aş 
vărsa multe, multe lacrimi dacă i s-ar întâmpla ceva. 

— Lui? Dar pentru mine n-ai vărsa lacrimi? 


— Tu îmi eşti străin! 

Ikbala rostise aceste cuvinte cu atâta sinceritate şi era aşa 
de caraghioasă, încât m-a apucat râsul. 

— Ei, am replicat, dacă ai să plângi numai pentru el, atunci 
spune-i cel puţin mamei tale ca, în cazul în care ni se 
întâmplă o nenorocire, să verse ea pentru mine două-trei 
lacrimi. Acum, însă, du-te înăuntru, ca să nu-şi dea seama 
tatăl tău că am stat de vorbă în secret. Nici eu nu am 
încredere în el. 

— Effendi, am să te ocrotesc de la depărtare! 

Plecă. Cuvintele ei mi se părură fără nici un sens, dar mi- 
am dat seama mai târziu că i-a fost posibil să-şi ţină 
promisiunea. 

Mi-am dezlegat calul şi am aşteptat. În scurt timp, apăru 
brutarul şi îmi aduse darul pentru Saban. 

— Unde sunt nevasta şi fiica ta? l-am întrebat, aşa într-o 
doară, observându-l însă pe ascuns. Nu trebuie să-mi iau 
rămas-bun de la ele? 

— Doar vii înapoi, effendi! răspunse. 

Zicând acestea, i se putea citi pe faţă prefăcătoria, aşa 
încât l-am luat ameninţător, de umăr. 

— Crezi cumva că nu mi-am dat seama că îmi vorbeşti în 
bătaie de joc? i-am spus cinstit. 

Imediat figura lui luă o expresie de sinceritate mirată. Mă 
privi întrebător. 

— Nu te înţeleg? Doar nu crezi cumva că sunt un 
mincinos? 

— Hm! În patria mea există un proverb care spune că nu 
trebuie să ai încredere în oamenii care au urechile 
spintecate. 

— Te referi la mine? întrebă Boschak, ofensat. 

— Văd că ai câte o tăietură la fiecare ureche. 

— Asta nu-i un somn că te-aş înşela. Mai înainte, urechile 
mele au fost nevătămate. Sunt un credincios, cinstit al 
profetului şi jur pe barba lui Mohammed că o să ne 
revedem, dacă nu renunţi tu. 


— Eu nu renunţ şi sper că această revedere se va produce 
în termeni prietenoşi. Dacă, însă, nu va fi aşa, are să ţi se 
întâmple ceva care n-o să-ţi convină deloc. 

În timp ce purtam această discuţie „prietenoasă”, am legat 
pachetul la şa, am încălecat şi apoi am plecat. 

Capitolul VI - În coliba cerşetorului. 

După câteva minute, am sosit în adevăratul sat 
Dschnibaschlu, l-am străbătut şi am ajuns apoi, din nou, 
între plantaţii de porumb şi alte câmpuri, care se terminau 
cu o păşune ce era mărginită de pădurea amintită mai 
înainte. 

Urmele de roţi de la marile şi greoaiele căruţe cu boi erau 
vizibile. Le-am urmat în direcţia care mi-a fost indicată şi 
eram destul de aproape de pădure, când am zărit un 
călăreț care venea din stânga, peste câmpie. Pentru că cu 
călăream mai încet decât el, m-a ajuns curând din urmă. 

— Allah să-ţi dăruiască o călătorie bună! m-a salutat el. 

— Îţi mulţumesc! i-am răspuns, prevăzător. 

Mă privi cercetător şi am făcut şi eu acelaşi lucru, numai 
că nu atât de bătător la ochi ca el. Nu prea era nimic de 
capul acestui călăreț. Calul îi era slab, straiele-i erau 
proaste iar figura lui nu făcea o impresie bună. Numai 
pistoalele şi cuțitul, pe care le avea la cingătoare, păreau să 
fie bune. 

— De unde vii? mă întrebă. 

— De la Dschnibaschlu, am răspuns, laconic. 

— Şi încotro te duci? 

— Spre Kabatsch. 

— Şi eu. Cunoşti drumul? 

— Sper să-l găsesc. 

— Speri? Deci eşti străin de locurile astea? 

— Da. 

— Pot să-ţi fiu tovarăş de drum? Dacă-mi dai voie să merg 
eu tine, n-ai să te rătăceşti. 

Nu prea-mi plăcea străinul, dar acesta nu era un motiv să-l 
ofensez. Poate era totuşi un om bun. Şi chiar dacă n-ar fi 


fost aşa, nu-mi era de nici un folos să-l refuz. În felul acesta 
n-aş fi reuşit decât să-i provoc mânia sau dorul de 
răzbunare. Şi avea aerul că, dacă l-aş fi respins, ar fi 
încercat sa mă convingă de calităţile armelor sale. De 
aceea, i-am acceptat propunerea. 

— Eşti foarte amabil, să rămânem împreună! 

Zâmbi mulţumit şi îşi conduse calul în dreptul lui Rih. 

O perioadă am mers în tăcere unul lângă altul. Privea 
curios la calul şi la armele mele. Mi se păru că examina din 
când în când, îngrijorat, împrejurimile. Oare să fi fost ceva 
pe-aici de care aveam a ne teme? Am considerat că era mai 
bine să nu pun nici o întrebare. Iar, mai târziu, am aflat 
motivul acestor priviri îngrijorate. 

— De la Kabatsch mergi mai departe? se interesă el 
prietenos. 

— Nu. 

— Deci, mergi în vizită la cineva? 

— Da. 

— Aş putea să ştiu la cine? Eşti străin pe aici şi poate îţi 
arăt eu casa respectivului. 

— Merg la hagiul Ali, librarul. 

— O, îl cunosc. Trecem pe lângă casa lui. Am să te fac 
atent. 

Discuţia s-a împotmolit din nou. N-aveam nici un chef de 
vorbă şi el părea să fie în aceeaşi dispoziţie. Aşa am lăsat în 
urmă o bună bucată de drum, fără să mai scoatem vreun 
cuvânt. Drumul urca tot mai sus, printre copacii din pădure. 
Am ajuns la înălţimea de care pomenise brutarul şi la locul 
unde urmele roţilor o luau spre sud. Dar se putea observa 
că oamenii o luaseră şi spre vest. Am urmat această direcţie 
şi curând se arăta şi pârâul despre care vorbise brutarul. 

După scurt timp, am ajuns la un mic luminiş, la marginea 
căruia am zărit o colibă joasă, construită pe lungime. 
Fusese ridicată din piatră şi acoperita cu bucăţi de lemn în 
formă de şindrilă. Pe acoperiş era o deschizătură care avea 
scopul să lase fumul să iasă. Stejari falnici îşi întindeau 


ramurile peste această construcţie simplă, care dădea 
impresia de tristă singurătate. 

Ca în treacăt, însoţitorul meu arătă în direcţia casei: 

— Acolo locuieşte un cerşetor! 

Nu făcu nici un gest cum că ar vrea să se oprească. 
Aceasta făcu să-mi dispară bănuiala pe care o avusesem. 
Mi-am înfrânat calul şi am întrebat: 

— Cum îl cheamă pe acest cerşetor? 

— Saban. 

— A fost cândva lucrător de perii? 

— Da. 

— Atunci trebuie să intru câteva clipe la el. Am să-i 
înmânez un dar. 

— Du-te. S-ar putea să aibă nevoie de el. Eu o să merg 
încet mai departe, de-a lungul pârâului. Dacă vii după mine 
n-ai cum să nu mă găseşti. 

Omul plecă într-adevăr mai departe. Dacă ar-fi descălecat 
şi el, asta m-ar fi determinat să fiu precaut, dar aşa, m-am 
simţit liniştit. Am mers călare până la coliba şi i-am dat ocol, 
ca să văd dacă nu cumva se află cineva prin apropiere. Fagii 
şi stejarii se aflau la mare distanţă unii de alţii, chiar dacă 
ramurile lor se împreunau, aşa încât am putut privi până 
departe în pădure. N-am văzut nici urmă de fiinţă 
omenească. 

Aproape că mi-a fost ruşine că am fost bănuitor. Un biet 
cerşetor bolnav - ce rău putea să-mi facă? Nu exista nici o 
ascunzătoare, cel puţin nu în împrejurimile colibei; în 
această privinţă puteam să fiu sigur. Dacă aveam totuşi un 
motiv de teamă, aceasta nu putea veni decât din interiorul 
acestei construcţii sărăcăcioase şi acolo nu era greu să mă 
întâlnesc eu pericolul. 

Am coborât în faţa celei mai mari deschizături, în care nu 
se afla nici o uşă, dar nu mi-am legat calul, pentru ca, în caz 
de nevoie, să şi încalec pe el şi să plec de acolo. Cu 
revolverul gata pregătit în mână, am intrat. 


Coliba nu avea decât o încăpere, care era atât de scundă, 
încât aproape, că m-am lovit cu capul de tavan. Am văzut o 
piatră înnegrită, care servea drept vatră, mai multe capete 
de boi şi cai curățate de carne, care ţineau loc de scăunele 
şi în colţul din stânga jos, pe un culcuş făcut din frunziş, o 
siluetă omenească nemişcată. Lângă ea, pe jos, se aflau o 
oală de lut, o sticlă spartă, un cuţit şi alte câteva 
mărunţişuri sărăcăcioase - asta era tot ce se afla în colibă. 
Oare de ce aveam a mă teme aici? Am băgat la loc în 
cingătoare revolverul, am scos pachetul şi m-am apropiat 
de culcuş. Omul încă nu se mişcase. 

— Bună ziua! am salutat cu voce tare. 

Atunci cel care se afla acolo se răsuci încet spre mine, mă 
privi de parcă l-aş fi sculat din somn şi întrebă: 

— Ce porunciţi, stăpâne? 

— Te cheamă Saban? 

— La ordin, stăpâne! 

— Îl cunoşti pe boiangiul Boschak? 

Acum se ridică vesel în poziţie şezând. 

— Da, stăpâne! 

Omul părea într-adevăr bolnav. Era îmbrăcat în zdrenţe şi 
arăta ea un schelet. Ochii îi erau îndreptaţi lacom spre 
pachetul pe care îl ţineam în mână. 

— Îţi trimite vin şi produse de brutărie. 

Zicând acestea, am îngenuncheat plin de milă, lângă 
culcuş, ca să deschid pachetul. 

Ochii cerşetorului erau arzători şi îndreptaţi spre mine. 
Asta era într-adevăr foame sau altceva, ceva periculos 
pentru mine? N-am mai avut timp să-mi duc până la capăt 
acest gând. În spatele meu s-a auzit un zgomot. Am întors 
capul. Doi, patru, cinci oameni pătrunseseră pe 
deschizătura ce ţinea loc de uşă. Cel care se afla mai în faţă 
ţinea în mână o flintă pe care o întorsese ca şi cum ar fi vrut 
să dea o lovitură cu ea. Sări asupra mea. 

Am scos revolverul şi am vrut să mă ridic brusc, dar atunci 
se repeziră asupra mea braţele lungi şi uscăţive ale 


cerşetorului, care mă apucară de gât, ca şi tentaculele unui 
cefalopod şi mă traseră în jos. Ştiu doar că am îndreptat 
pistolul spre trădător şi am tras, de ochit n-am putut să 
ochesc. Apoi, am primit, pe la spate, o lovitură puternică în 
cap. 

Murisem; nu mai aveam corp; eram doar spirit. Am zburat 
printr-un foc a cărui văpaie a vrut să mă mistuie, apoi 
printre talazurile asurzitoare, a căror răceală m-a îngheţat, 
prin straturi nesfârşite de nori şi ceaţă, sus deasupra 
pământului, cu o viteză înspăimântătoare. Apoi n-am simţit 
decât că zbor într-adevăr, chiar aşa cum luna se învârteşte 
în jurul pământului, fără proprie voinţă. Era un gol de 
nedescris în mine şi în jurul meu. Încet, încet, viteza se 
micşoră. Nu numai că am început să simt, dar şi să gândesc. 
Dar la ce mă gândeam? La tot felul de prostii şi lucruri fără 
valoare. De vorbit, însa, nu puteam vorbi, oricât mă 
străduiam sa scot un sunet. 

Încet, încet, mi-am pus ordine în gânduri. Mi-am adus 
aminte cum mă cheamă, ce rang am, ce vârstă aveam când 
am murit. Dar unde şi cum îmi găsisem moartea asta nu-mi 
era clar. Cădeam din ce în ce mai jos. Nu mă mai roteam în 
jurul pământului, ci mă apropiam de el, ca un fulg care cade 
uşor dintr-un turn, suflat încolo şi încoace şi cu cat 
coboram, cu atât se îngrămădeau mai mult amintirile 
despre existenţa mea pământească. Îmi apăreau în faţa 
ochilor, ca tablourile, persane şi evenimente. Lucrurile 
începeau să fie din ce în ce mai clare. Mi-am amintit că, 
ultima oară, pornisem într-o călătorie îndepărtată; fusesem 
la Stambul, la Adrianopol, voiam să merg spre patrie, iar pe 
drum fusesem ucis într-o colibă de piatră de pe o culme din 
Tokatschyk Dagh. Apoi, ucigaşii îmi legaseră leşul şi îl 
aruncaseră în culcuşul unde stătuse mai înainte cerşetorul, 
apoi se aşezaseră în jurul vetrei şi aprinseseră un foc 
deasupra căruia se prăjea ceva. 

Murisem şi trecusem prin asta în mod conştient. Auzisem 
chiar vocile criminalilor, da le mai auzeam încă, în vreme ce 


mă lăsam în jos pe pământ, mai clar, tot mai clar, cu cât mă 
apropiam mai mult şi minune! Am coborât prin acoperişul 
colibei, pe frunzişul culcuşului urât mirositor şi iată, acolo 
se aflau criminalii, l-am auzit vorbind, am simţit mirosul 
cărnii pe care o prăjeau pe jăratic. Am vrut să-l şi văd, dar 
nu puteam deschide ochii şi nici nu mă puteam mişca. 

Eram într-adevăr doar spirit? Acolo sus unde fusese mai 
înainte ceafa, mă ardea şi mă durea înfiorător. Mă simţeam 
de parcă mai eram încă în posesia acelui cap, dar era de 
zece, de o sută, de o mie de ori mai mare ca înainte şi 
adăpostea marea de foc din interiorul pământului pe ale 
cărui insule vulcanice loveau cu ciocanul milioane de 
ciclopi. 

Mai întâi am simţit doar acest cap, apoi am observa; că 
mai posedam încă şi corpul, mâinile şi picioarele. Dar de 
mişcat nu puteam să mişc nici un mădular. Cu foarte mare 
claritate am auzit fiecare cuvânt care era rostit acolo, în 
jurul focului. Am auzit chiar şi tropotul mai multor cai. Afară 
descălecaseră doi călăreţi. 

— Vine grăsanul, a spus unul. 

Nu era oare vocea omului care mă însoţise până aici? Cum 
de se afla aici? Doar plecase mai departe. 

— Şi încă unul! adăugă o altă voce. 

— Cine e? 

— Armurierul Deselim din Ismilan. 

Am auzit cum cei dinăuntru s-au grăbit să iasă din colibă 
ca să-i întâmpine cu strigăte de bucurie pe cel doi: 

— L-aţi prins pe nătărăul ăla? întrebă o voce unsuroasă. 

Cunoşteam această voce: aparţinea grăsanului boiangiu- 
brutar din Dschnibaschlu. Nu cumva pe mine mă numise 
nătărău? M-a cuprins furia. Dacă aş putea să pun puţin 
mâna pe el - ah, deodată am reuşit să-mi strâng pumnul! 
De ce e în stare furia! 

— Da. l-am tras pe sfoară. 

Aceste cuvinte le rostise cerşetorul. Deci glonţul meu nu-l 
nimerise. 


— Unde e căpuşa? 

Asta chiar că era tare! Când neamţul vrea să descrie cât 
mai lămurit un prost, atunci îl numeşte nătărău. Turcul se 
foloseşte adesea de cuvântul kojundschi, care înseamnă, 
aproximativ, păstor de oi. Pe mine, însă, vorbitorul m-a 
considerat atât de prostănac, încât cuvântul kojundschi i s-a 
părut o onoare pe care n-o meritam, de aceea m-a numit 
kene, ceea ce înseamnă căpuşă. 

Mă furnicau mâinile şi am făcut o descoperire: puteam 
acum să strâng amândoi pumnii. Mă simţeam de parcă nu 
murisem încă. Cel puţin dorinţa pe care o nutream acum 
eră foarte pământeană. Ea se referea la activitatea, în nici 
un caz supranaturală, pe care turcul o exprimă prin trei 
cuvinte care au acelaşi sens: dojmek, wurmak şi dojak 
jedimek, dar pe care neamţul o exprimă prin cuvântul 
amabil „a snopi pe cineva în bătaie”. Capul nu mă mai 
durea acum atât de tare. Se părea că şi dimensiunea lui se 
micşorase. 

— Este în colibă, răspunse cerşetorul. 

— E legat? întrebă omul care mă numise căpuşă şi a cărui 
voce n-o cunoşteam. 

— Da, dar nu e necesar. 

— De ce nu? 

— Pentru că e mort. 

Vocile se transformară într-un murmur. Abia după un timp 
am auzit din nou, clar, porunca! 

— Arată-mi-l! 

Răufăcătorii intrară în colibă şi cerşetorul spuse: 

— Aici zace. 

O mână mi se aşeză pe faţă şi rămase acolo un timp, 
cercetându-mă. Mirosea a smoală de cizmărie şi lapte acru. 

Nu-mi pierdusem simţul mirosului. Deci nu eram mort. 
Apoi posesorul mâinii spuse: 

— Rece ca un mort! 

— Ia-i pulsul, l-am auzit spunând pe brutarul cel gras. 
Mâna care mirosea a smoală şi lapte alunecă de pe fată în 


jos şi mă apucă de încheietură. Arătătorul se aşeza, 
cercetător pe partea de sus a încheieturii, acolo unde abia 
dacă se simte pulsul. După o pauză, în care toată lumea 
aştepta încordată, omul spuse: 

— N-are puls. 

— Ascultă-i inima! 

În următoarea clipă am simţit mâna pe inimă. Părea că nu 
era necesar să fie deschis vreun nasture. Jacheta şi vesta 
erau deja deschise? Sau oamenii aceştia buni mi scăpaseră 
deja de aceste obiecte de îmbrăcăminte? Aş fi dorit să mă 
pot convinge, dar nu puteam să deschid ochii şi chiar dacă 
aş fi putut, nici nu mi-ar fi trecut acum prin cap să dau 
vreun semn de viaţă. Mâna stătu doar o clipă pe inimă, apoi 
alunecă spre stomac şi rămase acolo. După aceea, oracolul 
spuse: 

— Inima lui nu bate. 

— Prin urmare, e mort, se auzi în jurul cercului. 

— Cine l-a omorât? întrebă omul a cărui voce n-o 
cunoşteam. 

— Eu, răsună scurt. 

— Cum? 

— L-am pocnit în cap. 

Omul spuse asta cu o satisfacţie care m-a făcut să am 
convingerea liniştitoare că sângele meu se afla în mişcare. 
L-am simţit urcând până la tâmple. Cel al cărui sânge 
circulă prin vene, acela nu poate fi mort. Înseamnă că 
trăiam. Zăceam într-adevăr pe mormanul de frunziş şi 
fusesem doar inconştient. 

Brutarul cel gras părea să fie totuşi îngrijorat. Nu voia să 
lase nimic necercetat, pentru a se convinge că într-adevăr 
murisem; de aceea întrebă: 

— Respiră? 

— Am să ascult! 

Am simţit că cineva se apleacă peste mine. Apoi, un nas se 
frecă de nasul meu. Mi-a duhnit a usturoi, tutun şi ouă 
stricate; apoi respectivul spuse: 


— Nu respiră. 

— Să ne-ndepaărtăm! 

Această poruncă mă eliberă în sfârşit de teama că s-ar 
putea simţi vreun semn de viaţă în mine. Dar, oare, n-ar fi 
fost mai bine dacă haimanalele şi-ar fi dat seama că nu sunt 
mort? Nu eram stăpân pe membrele mele şi de aceea eram 
în pericol de a fi îngropat de viu. 

Mă cuprinse teama. Am simţit întâi că îngheţ şi apoi că mă 
ia eu călduri. Am început să transpir. Oamenii se aşezaseră 
în jurul focului şi tăceau. Poate erau ocupați cu carnea, al 
cărei miros ajungea până la mine. 

Situaţia mea era fără speranţă. Lovitura dată cu patul 
puştii mă nimerise în ceafă. Asta avusese un efect 
paralizant. Nu sunt doctor şi nu ştiu să apreciez 
consecinţele unei astfel de lovituri puternice. Auzeam şi 
simţeam mirosul, probabil că şi vedeam şi aveam şi simţul 
gustului, dar nervii motorii nu funcționau, îşi vor relua oare 
activitatea şi încă atât de rapid cât era necesar în starea 
mea? Şi chiar dacă lucrurile ar fi stat aşa, având în vedere 
structura robustă a corpului meu, aveam totuşi o slabă 
nădejde să scap de această soartă. Da, dacă tovarăşii mei 
de drum s-ar fi aflat pe aici, prin apropiere! Dacă măcar 
bravul meu Halet ar fi avut vreo presimţire despre pericolul 
de moarte în care mă aflam! Am fost cuprins de un 
sentiment; e care nu puteam să-l definesc: nu ştiam dacă 
să-l numesc: furie sau deznădejde. Poate că prima variantă 
era corectă, căci am ştiut mereu că Dumnezeu, chiar şi în 
ceasul al doisprezecelea, te mai poate încă ajută. 

Am strâns pumnii şi am împins afară aerul din plămâni, ca 
şi cum aş fi vrut să mă sufoc de bunăvoie. Mi-am încordat 
toate fibrele şi deodată, mi-a trecut aşa ceva ca un impuls 
prin tot corpul: puteam să-mi mişc braţele, picioarele, 
grumazul şi - slavă Domnului - chiar şi pleoapele. Ce-i 
drept, m-am ferit, cât am putut, să nu se observe nimic; dar, 
unul după altul, mi-am verificat toate părţile corpului. N-a 
fost uşor; capul parcă mi-era zdrobit. A trebuit să-mi 


încordez puterile pentru a putea gândi logic, iar mădularele 
le simţeam de parcă erau de plumb. Speram, totuşi, în 
condiţiile date, să mă pot ridica şi să mă pot apăra într-o 
oarecare măsură. Poate paralizia ceda ceva mai repede 
decât dădea acum impresia. şi apoi, aveam mare încredere 
în influenţa pe care o voinţă puternică o poate exercita, 
într-un anumit moment, asupra unui corp ce nu mai 
răspunde la comenzi. Cel puţin, eram sigur că n-o să mă las 
să fiu îngropat de viu. 

De aceea, am rămas întins cât eram de lung şi am tras cu 
coada ochiului spre focul care ardea pe piatră. Se aflau 
acolo opt bărbaţi care desfăceau cu cuţitele carnea de pe 
oasele unei oi şi o mestecau între dinţi, băgând în gură 
bucăţi mari. Printre ei se aflau şi brutarul cel gras, 
serviabilul cerşetor şi respectabilul domn X, care se oferise 
să mă conducă până la Kabatsch. 

În acest sens, deci, se exprimase brutarul, atunci când 
jurase că ne vom revedea! Desigur, nu-i trecuse prin cap că 
voi fi ucis. Aşteaptă tu, colos de cărnuri, sper c-am să-ţi pot 
dovedi „în mod convingător” că mai trăiesc încă. 

lar grozava mea călăuză ştiuse să se prefacă de minune! 
De ce oare privise cu atâta îngrijorare printre copaci? Ah, 
acum se făcu lumină în mintea mea! Pe când mă aflam în 
spatele casei boiangiului, calfa plecase călare. Fusese trimis 
de stăpânul lui să-i adune pe gentlemenii prezenţi aici şi să- 
| vestească pe cerşetor de venirea mea. Călăuza mă 
aşteptase pe câmp şi apoi se temuse că ne-am fi putut 
întâlni cu mesagerul sau cu vreunul din domnii aceştia 
curăţei; caz în care, aş fi putut să devin suspicios. Boiangiul- 
brutar îmi încredinţase comisionul pentru cerşetor, doar 
pentru că-şi făcuse acest calcul viclean. Aşa stăteau 
lucrurile şi nu altfel. 

lar acum se afla aici, împreună cu armurierul şi negustorul 
de cafea din Ismilan. Îl aşteptase pe acesta să vină azi sau 
mâine, iar cumnatul lui Schut sosise exact la momentul 


potrivit pentru ca, prin acest atac neaşteptat asupra mea, 
să-l scape din pericolul de moarte. 

Cum aş fi putut să scap de bandiți? Opt contra unu! lar 
acesta mai era şi legat şi paralizat! Aşa-zisa fereastră era 
prea mică; nici un om nu putea ieşi pe acolo. Într-un colţ se 
aflau armele mele. Îmi fuseseră luate, împreună cu tot ceea 
ce mai aveam. Zăceam, în cămaşă şi pantaloni, pe grămada 
de frunziş. 

Acum, am început să verific cu atenţie legăturile. Erau 
făcute din curele şi erau bine strânse. Nu era nimic de 
făcut. Chiar cu eforturi mai mari, n-aş fi reuşit decât să-mi 
tai pielea. Îmi storceam creierii să găsesc o cale de salvare - 
degeaba! Aveam o singură speranţă şi nici aceasta nu 
valora prea mult: trebuia să fac pe mortul. Criminalii m-ar fi 
dus, în orice caz, în pădure, să mă îngroape. Poate le venea 
ideea să-şi recupereze curelele, care nu prea erau de 
valoare, dar totuşi erau bune. Atunci aş fi avut membrele 
libere. Poate că bandiții nu m-ar fi băgat în groapă îmbrăcat 
şi atunci, ca să mă dezbrace, ar fi trebuit să desfacă 
legăturile. Atunci, cel puţin, aveam speranţa ca şi dacă n-aş 
fi reuşit să scap, nu mi-aş fi încheiat existenţa pe acest 
pământ fără să opun rezistenţă. Nu-mi rămânea altceva de 
făcut decât să aştept răbdător, să văd ce se va întâmpla. 
Doar oamenii aceştia n-or să tacă veşnic. O discuţie între ei 
ar putea să-mi ofere vreun indiciu de care să profit. 

Şi iată că omul a cărui voce îmi era necunoscută şi pe care 
îl luasem drept armurierul din Ismilan aruncă jos ultimul os. 
Îşi şterse cuțitul de pantaloni, îl băgă la brâu şi spuse: 

— Aşa! Acum am mâncat, putem să stăm de vorbă. Am să 
plătesc batalul. Cât a costat? 

— Nimic, râse cerşetorul. L-am furat. 

— Cu atât mai bine. Ziua începe fără cheltuieli. Venisem să 
vă propun o treabă bine plătită şi între timp, voi aţi săvârşit 
alta care, probabil, este şi mai avantajoasă, încă nu ştiu 
exact cum s-au întâmplat lucrurile. Tocmai sosisem la 


Boschak, dar el se pregătea să plece, aşa că am pornit în 
viteză călare, împreună şi pe drum n-am putut vorbi. 

— Allah! în viaţa mea n-am călărit aşa! se plânse grăsanul. 
Simţeam că-mi dau duhul. 

— Nu ţi l-ai dat, prietene! Dar nu puteai să porneşti mai 
din timp la drum? 

— Nu. N-am decât un animal de călărie şi mesagerul care 
plecase cu el s-a întors atât de târziu. 

— Deci, cine este străinul acesta? 

— Un creştin din ţara francilor, răspunse Boschak. 

— Allah să-i distrugă sufletul, aşa cum noi i-am ucis trupul! 
Cum de-a venit la tine? 

— S-a întâlnit cu nevasta mea pe drum şi a întrebat de 
mine. Ne cunoştea toate secretele şi voia să mă predea 
autorităţilor, ca să fiu pedepsit, dacă nu i-o dădeam pe fiica 
mea de nevastă librarului. 

— Ea îi, aparţine lui Mosklan, aliatul nostru, spuse 
Deselim. Cine i-a încredinţat secretele noastre acestui 
străin? 

— Nu ştiu. N-a vrut să-mi spună nimic despre asta. Mi-a 
vorbit de Mosklan, de Schut, de toţi şi toate; cunoştea şi 
ascunzătoarea noastră de pe câmp şi m-a silit, sub 
ameninţare, să-mi dau consimţământul. 

— Dar n-o să-ţi ţii promisiunea, nu-i aşa? 

— În faţa unui credincios, îmi ţin cuvântul; dar ele creştin. 
Mergeţi la Stambul şi staţi de vorbă cu necredincioşii. 
Există acolo mulţi creştini care afirmă ca nimeni nu trebuie 
să-şi ţină cuvântul dacă, în timp ce a făcut promisiunea, şi-a 
propus în secret să-l încalce. De ce să nu-i fac şi eu unui 
creştin ceea ce-şi fac ei între ei şi-i învaţă şi pe alţii? 

— Ai dreptate. 

— L-am trimis, deci, în secret, pe servitorul meu la Saban 
şi la prietenii care se află aici, să le spună ce aveam de 
făcut. Saban trebuia să se prefacă bolnav. Murad l-a 
aşteptat pe străin, pentru a-l aduce aici, iar ceilalţi s-au 
ascuns după copacii groşi, pentru ca apoi să năvălească 


peste el în colibă. Asta-i tot ce ştiu. Restul să-ţi povestească 
Saban sau Murad. 

— Ei, Saban, cum a mers după aceea? întrebă armurierul. 

— Foarte bine şi foarte uşor, răspunse cerşetorul. Străinul 
a venit cu Murad, care s-a prefăcut că vrea să-şi continue 
drumul. S-a oprit aici şi a descălecat. Eu l-am observat prin 
fereastră şi m-am întins repede în culcuş. Străinul a intrat şi 
mi-a adus ceea ce-i dăduse brutarul pentru mine - Vinul mi- 
| dai înapoi! îi aruncă grăsanul. [i l-am trimis doar aşa de 
formă şi n-am decât o sticlă. Pâinea poţi s-o păstrezi. 

— Ce? I-ai trimis vin? întrebă cel din Ismilan. N-ai să-l 
primeşti înapoi. 

— De ce? 

— Pentru că o să-l bem noi! 

— Cum să-l beţi? Noi suntem dreptcredincioşi şi Profetul a 
interzis vinul. 

— Nu, nu l-a interzis. A spus doar: „lot ceea ce te îmbată 
este blestemat”. Dar n-o să ne îmbătăm doar din sticla asta. 

— Dar e proprietatea mea! 

Tonul pe care spusese aceasta demonstra că grăsanul avea 
intenţia fermă să-şi salveze vinul. Atunci, cerşetorul 
observă, râzând: 

— Nu vă mai certaţi pentru poruncile Profetului. Vinul nu 
poate fi băut. 

— De ce? întrebă brutarul. 

— Pentru că a fost deja băut. 

— Saban, ce-ţi trece prin cap? Cine ţi-a dat dreptul să faci 
asta? strigă Boschak. 

— Chiar tu însuţi. Doar mi l-ai trimis mie. L-am împărţit cu 
tovarăşii mei. Dacă ai fi venit mai devreme, ai fi putut să bei 
şi tu. Uite sticla acolo. la-o şi miroase un parfum pe care 
sufletul tău nu l-a simţit până acum. 

— Dracu” să te ia, ticălosule şi pungaşule! Niciodată în 
viaţa ta n-ai să mai primeşti vreun dar de la mine. 

— Nici n-am nevoie, chiar dacă trec drept cerşetor. Ştii la 
fel de bine ca şi mine. 


— Gata eu cearta! porunci armurierul. Povesteşte mai 
departe, Saban! 

Cel numit se supuse. 

— Străinul trebuia să creadă că dorm. S-a apropiat şi m-a 
salutat cu o voce atât de tare, încât m-am prefăcut că m-am 
trezit. M-a întrebat dacă mă numesc Saban şi dacă-l cunosc 
pe boiangiul Boschak, care îmi trimite un dar. A 
îngenuncheat lângă mine, ca să deschidă pachetul care 
conţinea darul de la Boschak. Atunci i-am văzut pe tovarăşii 
noştri care intraseră pe furiş. Imediat m-am agăţat de 
străin şi l-am tras jos lângă mine, apoi a primit acea lovitură 
cu patul puştii care l-a răpus pe loc. L-am dezbrăcat şi acum 
putem să împărţim între noi tot ceea ce are. 

— Dacă o să împărţim, asta mai rămâne de văzut. Ce 
obiecte avea la el? 

Le-au înşirat pe toate. N-a fost uitat nimic, nici cel mai mic 
fleac. Chiar şi acele cu gămălie, din care aveam la mine un 
pacheţel, au fost enumerate. Pentru acest ţinut ele erau 
aproape o raritate şi de aceea erau o achiziţie de valoare. 

Am reuşit să văd, deschizând foarte uşor pleoapele, ea 
armurierul din Ismilan privea cu atenţie la ucigaşul meu de 
urşi. 

— O astfel de armă nu valorează doar zece parale, spuse 
el. Cine poate s-o poarte? Este grea cât cinci flinte turceşti 
la un loc. Este o armă de foc veche de acum două sute de 
ani. 

Bunul bărbat nu ţinuse niciodată până acum o astfel de 
armă în mână. Şi mai nedumerit a fost atunci când i-a fost 
adusă flinta Henry. Deselim a întors-o pe toate părţile, a 
pipăit-o un timp, de jur împrejur şi apoi, cu un zâmbet 
dispreţuitor, şi-a exprimat părerea de expert: 

— Străinul acesta trebuie c-a avut gărgăuni în cap. Arma 
asta nu-i nimic altceva decât o jucărie pentru băieţi. Nu 
poate fi încărcată, deci nu se poate trage eu ea. Aici e 
partea unde stă ţeava şi acolo e patul puştii, iar între ele o 
ghiulea de fier cu mai multe găuri. Oare la ce foloseşte 


această ghiulea? Ca să pui gloanţele în ea? Dar nu se poate 
răsuci. Dar undo-i cocoşul? Trăgaciul nu poate fi mişcat. 
Dacă omul ar fi viu, i-aş cere să tragă un foc. N-ar putea şi i- 
ar fi ruşine! 

Aşa a fost examinat fiecare obiect şi s-au exprimat unele 
păreri care m-ar fi făcut să râd, dacă acest lucru s-ar fi 
potrivit cu starea în care eram. 

Omul din Ismilan tocmai voia să se ridice ca să meargă să- 
mi studieze calul, când am auzit tropot de cal. L-au auzit şi 
ceilalţi, iar cerşetorul s-a dus la uşă. 

— Cine vine? întrebă cel din Ismilan. 

— Un străin, răspunse cel întrebat. Un omuleţ pe care nu 
l-am mai văzut până acum. 

Chiar în clipa aceea, am auzit şi salutul: 

— Ziua să-ţi fie binecuvântată! 

— Şi a ta norocoasă! Cine eşti? 

— Un călător care vine de departe. 

— Astăzi de unde vii? se interesă, în continuare, Saban. 

— Din Assemnar. 

— Şi unde vrei să mergi? 

— La Gumurdschina, dacă-mi permiţi. 

— Eşti foarte politicos, dar n-ai nevoie de permisiunea 
mea. 

— Sunt politicos, pentru că aş vrea să fii şi tu la fel. Aş vrea 
să-ţi adresez o rugăminte. 

— Spune! 

— Sunt obosit şi mort de foame. Îmi permiţi să mă 
odihnesc şi să mănânc în coliba ta? 

— N-am ce să-ţi dau de mâncare; sunt sărac. 

— Dar eu am la mine pâine şi carne şi am să-ţi dau şi ţie. 
Ajunge pentru amândoi. 

Aşteptam încordat să aud ce va răspunde cerşetorul. Vă 
puteţi imagina entuziasmul care mă cuprinsese: 
recunoscusem imediat vocea străinului; era cea a micului şi 
bravului meu hagiu Halef Omar. 


Oare unde fusese în timpul nopţii? Cum de ajunsese aici? 
Cum aflase că trebuia să vină să mă caute în această 
direcţie? Astfel de întrebări şi altele asemănătoare îmi 
umblau prin cap. În orice caz, Haleftrebuie să fi presupus 
că descălecasem aici, căci îmi văzuse calul aşteptând afară 
şi tot aşa, trebuie să-şi fi dat seama că fusesem tratat cu 
duşmănie. Căci, cerşetorul avea în mână pumnalul meu. Era 
uşor de tras concluzia că fusesem dezarmat. 

Mă temeam pentru prietenul meu şi totuşi în suflet îmi 
cobori parcă un sentiment de siguranţă. Halef n-ar fi ezitat 
sub nici o formă să-şi rişte viaţa pentru mine. 

Armurierul din Ismilan se ridicase. Îl dădu într-o parte pe 
cerşetor, se aşeză în uşă, îl cercetă cu privirea pe Halef şi 
spuse, uimit: 

— Ce văd, străinule! Porţi koptscha! 

— Ah! Cunoşti acest semn? întrebă Halef. 

— Nu vezi că şi eu îl port? 

— Într-adevăr, acum văd talismanul. Suntem, deci, 
prieteni. 

— De la cine ai acest semn? 

— Chiar crezi că un secret se dă aşa uşor în vileag? 

— Ai dreptate. Descalecă şi fii bine venit, deşi vei intra 
într-o casă îndoliată. 

— Dar după cine ţineţi doliu? 

— După o rudă a stăpânului acestei colibe. A murit de 
scurt timp, l-a lovit damblaua. Leşul său zace acolo în colţ, 
iar noi ne-am adunat să rostim rugăciunile. 

— Allah să-i dea bucuriile paradisului! 

Zicând acestea, Halef descălecă. Apoi l-am auzit spunând: 

— Ce cal frumos! Al cui este? 

— Al meu, răspunse armurierul. 

— Eşti de invidiat. Calul acesta se trage precis din iapa 
profetului, care a fost de faţă în noaptea când i s-au înfăţişat 
poruncile lui Allah. 

Halef a păşit înăuntru, i-a salutat pe ceilalţi şi a aruncat o 
privire spre colţul unde mă aflu. L-am văzut ducându-şi 


mana la cingătoare. Din fericire, însă, avea destulă 
stăpânire de sine, pentru a nu se trăda. 

— Asta-i mortul? întrebă el, arătând spre mine. 

— Da. 

— Permiteţi-mi să-i fac onorurile! 

Micuţul vru să se apropie de mine. Atunci cerşetorul îl 
preveni: 

— Lasă-l să se odihnească. Deja am rostit rugăciunile 
morţii. 

— Dar eu nu, ripostă Halef. Sunt dreptcredincios şi urmez 
poruncile din Coran. 

Halef putu să se apropie acum nestingherit şi îngenunche 
lângă mine, ca şi cum s-ar fi rugat, stând cu spatele la 
ceilalţi. L-am auzit scrâşnind din dinţi. Pentru că eram 
convins că privirile tuturor celor prezenţi erau acum 
îndreptate spre noi mi-am ţinut gura închisă şi am şoptit 
doar foarte încet, aşa încât să nu mă audă decât - Halef, 
trăiesc! 

A răsuflat o dată adânc, adânc de tot, de parca o mare 
greutate i se luase de pe piept, dar a mai rămas un timp 
îngenuncheat, apoi s-a ridicat, rămânând însă în picioare, 
lângă mine şi a spus: 

— Mortul acesta este legat! 

— Te deranjează asta? l-a întrebat armurierul. 

— Fireşte. Nu se leagă nici măcar leşul unui duşman. Un 
mort nu mai poate face nici un rău. 

— Ai dreptate. Dar a trebuit să-l legăm pe sărmanul om. 
Când l-a lovit damblaua, a început să se zbuciume ca un 
nebun. Alerga furios de colo-colo, lovea şi împungea în jurul 
său, aşa că ne era viaţa în pericol din pricina lui. 

— Acum, însă, prietenul vostru o mort. De ce nu-l 
dezlegaţi? 

— Nu ne-am gândit la asta. 

— Asta înseamnă, profanarea unui răposat, în felul acesta, 
sufletul lui nu poate pleca de aici. 

— Dar nu ştii că te spurci, dacă atingi un leş? 


— Nu trebuie să atingeţi leşul. Tăiaţi legăturile cu un cuţit 
şi apucaţi-le cu un şervet. Vreţi să fac eu asta pentru voi? 

— Eşti foarte preocupat de sufletul lui. 

— Nu sunt decât de al meu. Sunt adept al învățăturilor şi 
poruncilor lui Merdifah şi îmi fac doar datoria de 
dreptcredincios! 

— Fă ce vrei! 

Halef scoase cuțitul. Două tăieturi şi mâinile şi picioarele 
îmi erau libere. 

— Aşa! spuse el. Acum mi-am eliberat sufletul şi pot mânca 
liniştit. 

Hagiul ieşi afară la calul său. Bărbaţii vorbiră între ei în 
şoaptă până ce se întoarse şi se aşeză lângă ei, cu pâinea şi 
eu carnea. 

— Nu am prea mult, dar o să împărţim. 

— Mănâncă doar tu. Noi suntem sătui, spuse cel din 
Ismilan. Între timp, poţi să ne spui cine eşti şi de ce mergi la 
Gumurdschina. 

— Veţi afla, dar eu sunt musafirul şi ar trebui mai întâi să 
aflu în casa cui mă găsesc. 

— Eşti printre prieteni buni. Cred că ţi-ai dat seama după 
koptscha. 

— Nici nu pun la îndoială acest lucru. Nici n-ar fi bine 
pentru voi să nu-mi fiţi prieteni! 

— De ce? 

— Pentru că este periculos să mă aveţi drept duşman. 

— Chiar aşa? râse armurierul. Eşti chiar aşa un om 
periculos şi înspăimântător? 

— Da, replică, grav, Halef. 

— Vrei să spui că eşti un căpcăun? 

— Nu. Dar niciodată nu mi-a fost teamă de un duşman, 
însă, pentru, că voi îmi sunteţi prieteni, nu trebuie să vă fie 
teamă de mine. 

Răspunsul a fost un hohot de râs şi unul dintre ei l-a 
asigurat: 

— Oh, în nici un caz n-o să ne fie frică de tine. 


— Deci, spuneţi-mi cine sunteţi! 

— Eu sunt ţăran din Kabatsch şi la fel şi ceilalţi de aici. Dar 
tu? 

— Patria mea este Kurdistanul. Sunt vânător de urşi. 

Urmă o scurtă pauză. Apoi izbucniră toţi în hohote, de râs. 

— De ce râdeţi? întrebă, foarte serios, Halef. Este pentru a 
doua oară când râdeţi în hohote. În apropierea unui mort se 
cuvine ca adevărații credincioşi să fie cât se poate de 
serioşi. 

— Cum poate să fie posibil aşa ceva? continuă Deselim 
discuţia. Tu, vânător de urşi? 

— De ce nu? răspunse, scurt, Halef. 

— Dar eşti aproape un pitic. Ursul te-ar înghiţi cu totul, de 
îndată ce te-ar vedea, dar, în nici un caz, nu s-ar sătura. E 
nevoie de zece oameni de dimensiunea ta, ca să-şi 
potolească foamea. 

— Ba mi-ar înghiţi gloanţele, nu pe mine. 

— Vânătoarea de urşi este meseria ta? 

— Da. Am avut două mătuşi pe care le-am iubit foarte 
mult. Una era sora tatălui meu şi cealaltă sora mamei mele; 
un urs le-a mâncat pe amândouă. Atunci m-am jurat să mă 
răzbun pe urşi şi să-i ucid, oriunde i-aş întâlni. 

— Ai omorât până acum vreunul? 

— Şi încă destul de mulţi. Glonţul meu nu dă niciodată 
greş. 

— Atunci înseamnă că eşti un bun trăgător? 

— Aşa se spune. Cunosc toate tipurile de arme şi cu toate 
nimeresc ţinta. 

Abia acum mi-am dat seama de ce vicleanul Halef se 
dăduse drept vânător. Încerca să pună mâna, cu orice preţ, 
pe armele mele. Poate avea chiar intenţia să-i determine pe 
inamici să-l supună la probă. În acest caz, ar fi trebuit, să-l 
urmeze cu toţii afară din colibă, iar eu aveam astfel ocazia 
să mă ridic. 

— Ce spui? întrebă armurierul. Chiar cunoşti toate tipurile 
de arme? 


— Da. 

— O cunoşti şi pe asta de aici? 

Deselim arătă spre flinta Henry. 

Halef luă arma în mână, o privi şi apoi răspunse: 

— Fireşte. Este o puşcă cu repetiţie, din America. 

— N-am mai văzut până acum o astfel de armă. Am crezut 
că e o jucărie, vrei să spui că se poate trage cu ea de mai 
multe ori, fără s-o încarci? 

— De douăzeci şi cinci de ori! 

— Hai, că spui gogoşi! zâmbi armurierul. 

— Ba spun adevărul. În America există un armurier 
renumit. Ela inventat această armă. Era un om ciudat şi s-a 
gândit că, în scurt timp, vor fi stârpite toate animalele 
sălbatice dacă va construi mai multe astfel de arme. De 
aceea a păstrat secretul pentru el şi a făcut doar câteva 
arme ca aceasta. După scurt timp, a murit. Au încercat şi 
alţii să afle secretul, dar cine reuşea să desfacă arma în 
bucăţi nu mai ştia s-o facă la loc. Arma a rămas nefolosită. 
Cei puţini care aveau o astfel de armă, au plecat în 
sălbăticie şi le-au pierdut. Se pare că arma aceasta, de aici, 
este singura care a mai rămas. Se numeşte flintă Henry şi 
aş vrea să ştiu cum a ajuns în mâinile voastre. 

— Am cumpărat-o de la Stambul, de la un american 
explică armurierul. 

— N-a fost înţelept din partea lui s-o vândă. Ghiuleaua asta 
de aici, din spatele ţevii, adăposteşte gloanţele. Se mişcă 
singură, după fiecare foc tras, aşa încât gaura în care se 
află glonţul se aşează în dreptul ţevii. Vreţi să vă arăt? 

— Da, arată-ne! 

— Cum se face, însă, că americanul ţi-a vândut arma, fără 
să-ţi explice cum s-o foloseşti? 

— Am uitat să-l întreb. 

— Nu pot să înţeleg, ce fel de om eşti? Te-ai născut în 
Arkilik, acolo unde încălţările n-au tălpi, căruțele n-au roţi şi 
oalele n-au fund? Veniţi afară cu mine! Am să vă arăt cum 
se trage cu arma asta. 


— Este, deci, încărcată? 

— Da. Arătaţi-mi o ţintă şi am s-o lovesc de zece ori, una 
după alta. 

Halef părăsi coliba şi bandiții îl urmară. Erau atât de 
preocupaţi de arma aceea, încât uitaseră de mine. 

— Ei, în ce să trag? l-am auzit pe Halef întrebând. 

— Trage în cioara care stă acolo pe ramură. 

— Nu. O să se prăbuşească moartă, iar eu vreau să trag 
mai multe împuşcături într-o singură ţintă. Să mergem de 
cealaltă parte. Am să trag în colibă. Vedeţi bucata aceea de 
şindrilă, de sus, pe care vântul aproape că a rupt-o? Este o 
ţintă bună. Am să trag de zece ori. 

I-am auzit îndepărtându-se. Halef îi ademenise pe 
duşmanii noştri cât mai departe de colibă, ca să-mi fie mai 
uşor să-mi duc planul la îndeplinire. Se aflau acolo straiele 
mele, cuțitul, gloanţele, ceasul, portofelul, punga cu bani, 
toate la un loc, aşezate frumos, iar carabina era agăţată de 
perete. 

Am sărit în sus şi mi-am întins bine oasele. Parcă aveam 
plumb în mădulare; le simţeam grele şi inflexibile, dar 
puteam să le mişc. Capul mă durea foarte tare şi când am 
atins cu mâna locul dureros, am simţit o umflătură mare. 
Dar n-aveam timp de asta acum. M-am îmbrăcat cât am 
putut de repede, am băgat totul în buzunare şi am apucat 
ucigaşul de urşi. Sigur, am avut nevoie de mai mult timp 
decât de obicei, dar Halef trăgea cu pauze mari, aşa încât 
deja la a cincea împuşcătură eram gata. De, câte ori 
trăsese, auzisem strigătele de entuziasm ale spectatorilor 
lui uimiţi. Stăteam acum în mijlocul odăii şi puteam să-l 
observ prin deschizătura ferestrei pe micuțul trăgător. 
Tocmai trăsese cea de-a şasea împuşcătură. Am văzut eu 
claritate că privirea sa nu era îndreptată spre bucata de 
şindrilă, că spre fereastră. Oare hagiul aştepta să 
primească vreun semn de la mine? M-am apropiat repede 
de fereastră şi am scos mâna, doar două secunde, dar a 
văzut-o. A dat din cap şi s-a întors spre spectatorii lui. 


N-am putut să înţeleg ce spunea Halef, dar am văzut că-şi 
pusese arma pe umăr şi se îndrepta spre colibă. 

— Zece împuşcături, zece! l-am auzit strigând pe armurier. 
N-ai tras decât de şase ori! 

— Ajunge, răspunse Halef. 

Se apropiase atât de mult, încât puteam auzi ce spun. 

— Aţi văzut, doar, că am lovit de fiecare dată ţinta. Nu 
trebuie să prăpădim gloanţele, căci s-ar putea să am nevoie 
de ele! 

— Pentru ce? 

— Ca să vi le trag vouă în cap, nemernicilor! 

Zicând acestea, se opri şi îndreptă flinta spre ei: sosise 
momentul acţiunii. Micuţul viteaz nu dădea nici un semn de 
îngrijorare sau teamă. Criminalii îşi lăsaseră armele în 
colibă şi nu puteau să se împotrivească decât folosind 
cuţitele. Au rămas buimăciţi - atât de cuvintele lui, cât şi de 
poziţia pe care o luase împotriva lor. Chiar credeau că e 
vorba de o glumă, căci Deselim începu să râdă. 

— Ce? Pe noi vrei să ne împuşti, micuţule? Dacă îţi arde de 
glumă, găseşte ceva mai bun de făcut! Eşti un trăgător 
foarte bun. Dar n-ai să îndrăzneşti să tragi asupra noastră. 

Halef îşi vâri un deget în gură şi scoase un fluierat ascuţit. 
Apoi răspunse: 

— Glumă? Dar cine v-a spus că-mi arde de glumă? la 
uitaţi-vă în partea cealaltă. Sunt două persoane acolo care 
vor să vă arate ce serioasă-i treaba. 

Halef arătă spre marginea luminişului. M-am uitat şi eu în 
direcţia aceea. Se aflau acolo, la o oarecare depărtare unul 
de altul, Osco, muntenegreanul şi Omar Ben Sadek, fiul 
călăuzei din Schott el Dscherid, care stăteau cu armele 
lipite de obraz, pregătiţi să tragă. Se ascunseseră, iar 
fluieratul lui Halef fusese un semn pentru ei, să-şi facă 
apariţia de după copaci. 

— Allah să reverse nenorocirea asupra lor! exclamă 
involuntar cel din Ismilan. Cine-s oamenii aceştia? Ce vor de 
la noi? 


— Vor leşul care zace acolo, în colibă. 

— Dar ce-i interesează pe ei mortul? 

— Îi interesează foarte mult. Mortul nu-i o rudă a acestui 
cerşetor, ci prietenul şi conducătorul nostru. L-aţi ucis şi am 
venit să vă plătim pentru asta. 

Cei luaţi prin surprindere puseră mâna pe cuțite. Dar 
Halef îi ameninţă: 

— Lăsaţi cuţitele, nu vă ajută la nimic. Mai am încă 
nouăsprezece gloanţe în arma asta şi la primul foc pe care îl 
trag, vor trage şi cei doi de acolo. O să fiţi nişte leşuri, 
înainte chiar de a vă apropia de mine! 

Halef rostise aceste cuvinte atât de hotărât, încât oamenii 
se convinseseră de seriozitatea situaţiei. Se aflau la distanţă 
de numai zece, cincisprezece paşi de el. Ţinea ţeava puştii 
îndreptată spre ei. Dacă sar fi aruncat asupra lui, n-ar fi 
putut să-l nimerească decât pe unul, dar niciunul dintre ei 
nu dorea să fie acela nimerit. Se uitară înverşunaţi şi 
confuzi unii la alţii. Apoi Deselim întrebă: 

— Dar cine este omul acela pe care-l numeşti prietenul şi 
conducătorul vostru? 

— Este un şi mai bun trăgător şi vânător decât mine. Este 
invulnerabil şi chiar şi atunci când este ucis, sufletul i se 
întoarce rapid înapoi în trup. Dacă nu credeţi, priviţi spre 
colibă. 

Haimanalele se răsuciră. Stăteam acum, în dreptul intrării, 
cu arma ridicată. Osco şi Omar strigară de bucurie. 

— Vedeţi, acum, că sunteţi pierduţi, dacă încercaţi să 
opuneţi rezistenţă? continuă Halef. 

— Dacă am avea armele! bubui armurierul. 

— Dar nu le-aveţi. Şi chiar dacă le-aţi avea, nu v-ar ajuta la 
nimic. Sunteţi în puterea noastră. Dacă vă predaţi de 
bunăvoie, o să fim milostivi cu voi. 

— Cum poţi să te porţi duşmănos cu noi, când ai şi tu 
koptscha? 

— Aţi atentat la viaţa tovarăşului meu. Faptul că posed 
koptscha poate fi o garanţie pentru voi că veţi fi trataţi cu 


indulgență, dacă vă predaţi. Intraţi în colibă. O să 
continuăm acolo discuţia. 

Deselim lăsă să-i alunece privirea dincolo de clădire. Mi s-a 
părut că observ în ochii lui o străfulgerare rapidă. 

— Da, spuse el. Să intrăm în colibă! Acolo o să se 
lămurească totul. Eu sunt nevinovat. Când am venit, 
străinul era deja mort, aşa cum am crezut cu toţii. Intraţi! 
Haideţi, haideţi! 

Armurierul îşi împingea înăuntru camarazii. Halef lăsă jos 
flinta, iar eu m-am tras repede înapoi pentru a aduna 
armele duşmanilor noştri. Le-am strâns la un loc şi le-am 
pus într-un colţ. 

În vreme ce mă ocupam de arme, i-am văzut intrând, în 
frunte cu grasul boiangiu-brutar, care avea o figură de 
condamnat la moarte. Tocmai eram pe punctul de a lua 
focoasele de la ultimele arme, când am auzit un strigăt. 
Afară au răsunat două împuşcături; gloanţele s-au izbit de 
pereţi şi în acelaşi timp, l-am auzit pe Halef strigând: 

— Sidi, sidi, afară, afară! Am dat să ies repede, dar atunci 
strigă şi Murad, cel care fusese călăuza mea: 

— Stai! Nu-l lăsaţi să iasă! 

Haimanalele mi s-au pus în oale. Eu, însă, l-am lovit pe 
unul dintre ei cu ţeava ucigaşului de urşi, încât acesta se 
împletici de durere şi se prăbuşi, i-am tras următorului un 
pumn în faţă şi am sărit apoi afară. Totul nu durase mai 
mult de trei secunde, dar armurierul se afla deja dincolo de 
luminiş, călare pe armăsarul meu şi fluturând în mână flinta 
mea Henry. 

Deselim îi smulsese pe neaşteptate flinta din mâna lui 
Halef, îi trăsese una în cap cu patul armei şi se aruncase 
fulgerător în spinarea lui Rih al meu. Osco şi Omar văzuseră 
totul şi trăseseră după el, dar nu-l nimeriseră. 

— Rămâneţi aici! am strigat spre ei. Nu lăsaţi pe nimeni să 
iasă pe uşă! Trageţi în oricine încearcă să fugă! 

Se aflau acolo măgarul brutarului cel gras, calul lui Halef 
şi cel al lui Deselim. Cel mai odihnit părea să fie calul 


armurierului. Am sărit pe el, mi-am înfipt pintenii în burta 
lui, încât animalul se săltă cu toate cele patru picioare în 
aer, l-am smucit într-o parte şi am pornit în galop după hoţ. 

Îmi era acum indiferent ce se va întâmpla în urma mea. 
Trebuia să-mi recuperez calul! 'Țineam în mână ucigaşul de 
urşi şi eram hotărât să-l împuşc pe hoţul de cai, dacă nu 
aveam altă soluţie. 

Capitolul VII - Hăituiala. 

Deselim o luase spre Kabatsch. Nu era în raza mea 
vizuală. Urmele duceau prin pădure. Dacă îl lăsam să 
câştige un avantaj încă de la început, Rih ar fi fost pierdut 
pentru mine. Am zorit deci mârţoaga cât am putut de tare. 

Mi se păru că aud tropot de cal în faţa mea, dar din cauza 
copacilor nu vedeam nimic. Trecură aşa aproape cinci 
minute, timp în care alergam printre copacii rari. După 
socoteala mea, lăsasem în urmă, în acest scurt timp, 
aproape cinci kilometri - nu era o iluzie; am auzit într- 
adevăr tropot de cal înaintea mea. Înaintea mea? Nu, nu 
putea fi decât din spatele meu. M-am răsucit şi l-am văzut 
pe Halef care venea după mine, val-vârtej. Se sprijinea în 
scări şi biciuia atât de tare bietul cal, încât se auzeau până 
la mine plesniturile. 

— Hâkuddâm! Serian, we illă, ja Rih, bihijs Allah - înainte! 
Repede, altfel, o Rih, rămâi cu bine! striga Halef în arabă şi 
acesta era un semn că era deosebit de agitat. 

— De ce ai părăsit coliba? l-am întrebat, întorcându-mă 
spre el. Acum vor evada cei de acolo! 

— Sunt acolo Osco şi Omar! se scuză el. 

N-am putut să vorbim mai departe. Pădurea se luminase 
acum şi mai mult şi în sfârşit, am ajuns în câmpul care 
oferea o privelişte fără nici un obstacol. Ne aflam pe 
înălţime. Jos, se afla un sat, în orice caz Kabatsch, la o 
distanţă de jumătate de oră. Din stânga, curgea un pârâu 
lat, care se unea, în spatele satului, cu râuleţul Soud.lii. 
Deasupra acestui loc se afla un pod de lemn. 


Acum l-am văzut şi pe armurierul din Ismilan. Galopa mult 
înaintea noastră. Era imposibil să-l nimerim cu un glonţ. Rih 
era un alergător extraordinar, care acum doar se juca. Dacă 
armurierul ar fi fost un călăreț mai bun ar fi putut să aibă 
un avans de trei sau chiar cinci ori mai mare. Deselim nu o 
luase în direcţia satului. Se temea să fie văzut pe-acolo. Se 
îndrepta, nu înţelegeam de ce, spre pârâu. Chiar credea că 
va putea să sară peste el? Nu-mi venea să cred. Pârâul avea 
maluri late, foarte înalte. 

— După el! i-am strigat lui Halef. Mână-l spre pod. 

Eu însumi am luat-o spre sat. Era cea mai dreaptă cale 
spre pod. Poate reuşeam, totuşi, în ciuda calului prost pe 
care-l aveam, să ajung acolo înaintea hoţului. Din păcate, 
animalul meu era prea greoi. M-am lăsat pe el cât de uşor 
am putut - degeaba! A trebuit să recurg la un act de 
cruzime: am scos cuțitul şi am înţepat calul în gât, cam un 
centimetru adâncime. A gemut din greu şi a început să 
alerge cât de tare putea. Am zburat efectiv spre sat. Dar 
animalul părea acum că-şi ieşise din fire. Nu mai asculta de 
comenzi. Se repezi orbeşte înainte, mereu înainte şi pentru 
că aici nu exista ceva ce se putea numi drum, a trebuit să 
îndur totul, pentru a evita o prăbuşire care putea deveni 
periculoasă. 

Cel din Ismilan călărea în stânga, în partea cealaltă. Se 
uitase în jur şi-l zărise pe Halef, dar nu şi pe mine. Se înălța 
în şa şi ridică flinta furată. Mi-am dat seama că Deselim 
râdea batjocoritor. Avansul lui faţă de Halef se mări. Din 
fericire, însă, calul meu gonea acum cu o viteză din ce în ce 
mai mare spre sat. 

Fuseserăm văzuţi de cei din sat. Oamenii stăteau în faţa 
uşilor. În apropierea primei case se afla un morman lung de 
pietre. N-am mai avut timp să-l ocolesc şi am sărit peste el. 
În timpul săriturii, calul a scos un sunet ea un grohăit. 
Părea că orbise şi dacă l-aş fi lăsat ar fi intrat cu capul 
direct într-un zid. Nu pierdusem controlul asupra calului, 


dar nici nu puteam să-l stăpânesc prea bine. Nu puteam 
decât să mă limitez la evitarea unei nenorociri. 

Acum treceam pe lângă prima casă. Se afla acolo o cotigă 
încărcată cu fructe. O apăsare, o săritură - trecusem peste 
ea. Spectatorii strigau din toate puterile. Urma o cotitură. 
Conducând cu greu calul după colţ, am zărit un om care 
ducea o vacă. M-a văzut, a dat un țipăt de spaimă, a lăsat 
animalul în drum şi a sărit într-o parte. Vaca se răsuci de-a 
curmezişul drumului, în clipa următoare, sărisem deja peste 
ea. 

— Effendi, effendi! am auzit strigând. 

În goana calului l-am auzit pe omul care mă strigase. Era 
Ali, librarul, care stătea în faţa casei sale. Îşi ţinea gura 
deschisă şi îşi lovea palmele una de alta. Mă calificase drept 
un călăreț prost şi gândea probabil că animalul o luase pur 
şi simplu la goană. 

Atunci am văzut podul. Armurierul din Ismilan nu ajunsese 
încă. M-am răsucit şi l-am văzut venind în fugă de-a lungul 
apei, Halef fiind la o distanţă destul de mare de el. Am 
reuşit să opresc calul şi am pus mâna pe ucigaşul de urşi. 
Armăsarul avea mai multă valoare pentru mine decât viaţa 
călăreţului. Dacă hoţul de cai nu renunţa de bunăvoie la 
prada sa, eram hotărât să trag în el. Numai că trebuia să se 
mai apropie puţin. 

Acum, mă zări şi Deselim îi rămase încremenit. Nu putea 
pricepe cum ajunsesem aici înaintea lui. Apoi, îl răsuci rapid 
pe Rih spre dreapta. Eu şi Halef aflându-mă unul în faţă şi 
celălalt în spatele său, fluviul în stânga, nu-i rămânea 
altceva de făcut decât s-o ia pur şi simplu prin sat. M-am 
întors într-o clipa, mi-am înţepat din nou calul şi am pornii 
înapoi, în goana mare. L-am văzut pe hoţ venind din spatele 
unei case. Avea intenţia să treacă pe lângă casa de vizavi. 
Patru sau cinci sărituri ale lui Rih al meu şi cal şi călăreț ar 
fi dispărut. M-am înălţat, deci, în seara şed, am pus arma la 
umăr şi am ochit, în plin galop fiind. Dar, rapid, am lăsat din 
nou arma jos, căci mi-am dat seama că în faţa fugarului se 


afla un obstacol pe care fie că nu-l văzuse mai înainte, fie 
că-l subapreciase. Casa pe lângă care vroia să treacă 
armurierul avea o îngrăditură înaltă. Eu, dacă aş fi fost în 
locul lui, nu m-aş fi lăsat împiedicat de acel obstacol; dacă 
nu se poate pe deasupra, se poate prin. El însă avea îndoieli 
şi cârmi înapoi spre intrarea în sat, pe unde venisem eu. Nu 
l-am urmat. Scopul meu fusese să-l mân pe fugar spre apă. 
Acum eram destul de aproape de Deselim ca să-l pot nimeri 
eu glonţul, dar hoţul de cai era totuşi un om şi trebuia, cel 
puţin, să încerc să-mi recapăt proprietatea fără jertfa unei 
vieţi omeneşti. 

De aceea mi-am îndreptat calul chiar spre gardul viu de 
care se speriase Deselim. Pentru Rih, săritura n-ar fi fost 
una prea înaltă, mârţoaga, însă, nu putea decât constrânsă 
să facă acest salt. L-am ridicat cât am putut de sus şi am 
trecut prin el. Pe locul pe unde trecusem prin gard era o 
deschizătură. Am trecut prin ea şi apoi, de partea cealaltă a 
gardului, din nou afară. Calul meu alerga acum, de parcă 
era posedat de diavol, în spatele satului, în sus şi când am 
ajuns la aceeaşi înălţime cu prima casă, a apărut în raza 
vizuală şi armurierul. A găsit drumul barat şi a luat-o atunci 
spre dreapta, în direcţia pârâului pe care mai înainte voise 
să-l evite. Mai departe, jos, apăru şi Halef, căruia nu-i 
rămase altceva de făcut decât să întoarcă şi el. 

Îl urmăream acum pe fugarul care avea un avans de 
cincizeci de lungimi de cal. Îşi îndemna calul cu pintenii, 
lucru cu care armăsarul nu era obişnuit. Rih se cabra şi 
refuză să mai asculte. 

— Rih, opreşte, opreşte! am strigat, în speranţa că, 
auzindu-mi vocea, bravul cal va continua să refuze să se 
mişte. 

Atunci, însă, armurierul din Ismilan îl lovi pe Rih cu patul 
puştii în cap, aşa încât, nechezând puternic, porni din nou 
să alerge înainte. Distanţa dintre noi începu să se 
mărească. Era evident că înfricoşatul călăreț voia să sară 
peste pârâu, singurul mijloc: care-i rămăsese să scape. În 


cazul în care îi reuşea această îndrăzneață săritură, 
armăsarul era pierdut pentru mine, dacă nu trăgeam. Am 
apucat, deci, din nou, ucigaşul de urşi şi l-am pus la umăr. 

Aşa alergam nebuneşte înainte. În clipa în care armurierul 
ar fi ajuns în partea cealaltă, aveam de gând să trag. Nu 
mai avea până la mal decât cinci-patru-trei lungimi de cal. 
Aducându-şi copitele din spate în faţa celor din faţă, Rih 
descrise un arc ireproşabil şi sări dincolo. Călărețul însă 
pierdu scara de şa, se prăbuşi la pământ şi rămase acolo, 
zăcând nemişcat. 

Nu mai aveam timp să-mi înfrânez calul; alerga nebuneşte. 
Avea o educaţie proastă, era agitat şi m-ar fi aruncat în 
pârâu, putând să-mi rup gâtul şi picioarele. Un strigăt de 
încurajare din partea mea - făcu săritura, reuşi să treacă 
dincolo, dar se poticni şi se răsturnă. Ştiusem că dacă 
săream peste pârâu îmi riscam viaţa. De aceea, încă de 
când strigasem la cal, pentru a-l încuraja, mi-am tras 
picioarele din scăriţă, m-am sprijinit cu ambele mâini de 
greabănul animalului, ţinând de frâu şi m-am aruncat jos de 
pe spinarea lui, atunci când s-a poticnit. Elanul îmi fusese 
îngreunat de carabină, m-am rostogolit şi am rămas câteva 
clipe zăcând inconştient. 

— Allah! strigă, în spatele meu, micuțul hagiu. Sidi, mai 
trăieşti sau ai murit? 

Din poziţia în care mă aflam, l-am putut vedea. Era foarte 
aproape de malul pârâului şi voia să-şi îndemne calul să 
sară. Şi-ar fi putut rupe gâtul. Acest lucru mi-a redat într-o 
clipă capacitatea de mişcare. Am ridicat braţul, 
avertizându-l. 

— Rămâi acolo, Halef! Nu fi prost! 

— Mulţumesc Profetului! jubilă hagiul. Sidi al meu îmi 
spune prost. Asta înseamnă că nu e mort! 

— Nu. M-am lovit însă foarte rău. 

— "Ţi-ai rupt ceva? se interesă el, mai departe. 

— Nu cred! Să vedem! 


M-am ridicat încet şi m-am întins. Mădularele îmi erau 
întregi, dar capul îmi vâjâia ca un contrabas, datorită 
căzăturii de pe cal şi a faptului că mă lovisem de patul 
armei. Halef descăleca, se căţără pe malul povârnit şi sări 
peste apă. Pârâul nu era prea lat, doar malurile erau foarte 
înalte, ceea ce făcea ca săritura cu calul să fie atât de 
periculoasă. 

— Mare e Allah! spuse hagiul. A fost o adevărată hăituiala! 
N-am crezut că-l vom putea ajunge din urmă pe Rih cu caii 
pe care-i avem. 

— A avut un călăreț prost. 

— Da, omul acesta şedea pe cal ca maimuța pe cămilă, aşa 
cum am văzut la Stambul, la un om care avea şi un urs. 
Iată-l acolo pe Rih. Mă duc să-l aduc. 

Armăsarul era liniştit şi se desfăta păscând fire de iarbă. 
Nu părea să fi făcut nici un efort, pe când calul 
armurierului din Ismilan, pe care îl călărisem eu, era atât 
de obosit, încât i se zbăteau până şi coastele. Se ridicase şi 
el şi se vedea că nu păţise nimic. 

— Lasă animalul acolo! i-am răspuns. Mai întâi trebuie să 
ne uităm după călăreț. 

— Bine-ar fi să-şi fi frânt gâtul! spuse, mânios, hagiul. 

— Nu trebuie să-i dorim aşa ceva, l-am potolit eu. 

— De ce nu? E un hoţ de cai! 

— Dar e totuşi un om. Nu mişcă. Şi-a pierdut conştiinţa. 

— Poate nu numai conştiinţa, poate l-a părăsit şi sufletul. 

— În Djehenna14 să i se ducă! bombăni Halef, 
neînduplecat. 

Am îngenuncheat lângă Deselim şi l-am cercetat. 

— Ei? Vezi cumva unde i s-a vârât sufletul? întrebă 
micuțul. 

S-a dus de la el. Probabil că şi-a frânt grumazul. Fie ca 
Allah să-l judece cu milostenie! 

— Doar el singur e vinovat şi de acum înainte n-o să mai 
fure nici un cal şi în nici un caz armăsarul tău! mormăi 
micul hagiu. 


Zicând acestea se apropie şi arătă spre obiectul de 
îmbrăcăminte pe care armurierul îl purta pe cap. 

— la koptscha aia pentru tine! zise. 

— Ai dreptate. Nu mă gândisem la asta. 

— Şi totuşi, o un lucru important. Cine ştie dacă aş fi putut 
să te salvez, dacă nu ţineam la mine talismanul. 

— De la cine îl ai? 

— De la prizonierul fierarului. 

— Asta înseamnă că ai fost la Schimin? 

— Da. Dar asta am să-ţi povestesc mai târziu. Acum avem 
altceva de făcut. Uite, vin nişte oameni. 

Întreaga suflare a satului părea să se fi grăbit să vină la 
pârâu. Bărbaţi, femei, copii stăteau în număr mare la mal şi 
discutau cu voce tare. Un asemenea eveniment deosebit le 
captase întreaga atenţie. 

Doi dintre ei se căţărară pe povârniş şi săriră peste apă. 
Primul era Ali, librarul. 

— Ce s-a întâmplat, effendi? întrebă el. De ce l-aţi urmărit 
pe călăreţul acesta? 

— N-ai băgat de seamă al cui cal îl călărea? 

— Calul tău. Te-ai luat la întrecere cu el sau a vrut să-l 
cumpere de la line şi l-a pus întâi la încercare, să vadă cât 
de repede aleargă? 

— Niciuna din două. Mi-a furat animalul. 

— Dar, effendi, nu mai ştiu ce să cred. Doar tu nu ştiai să 
călăreşti! 

— Nici acum nu călăresc altfel decât înainte. 

— O, ba da! Călăreşti ca un instructor de cavalerie al 
sultanului. Nimeni n-ar fi îndrăznit să facă o asemenea 
săritură cu calul acesta. 

— Ei, poate că am învăţat între timp. 

— Nu. M-ai păcălit şi ţi-ai râs de mine. Mai întâi stăteai pe 
cal ca un băieţel, iar acum, când te-am văzut sărind peste 
pârâu, am fost sigur c-o să-ţi frângi gâtul. 

— Asta o las pentru alţii, de exemplu pentru omul ăsta de 
aici. 


Am arătat spre cel din Ismilan. 

— Allah! E mort? 

— Din păcate, a trebuit să mărturisesc. 

— A plătit scump hoţia pe care a comis-o! Cine e? 

Ali se apropie de cel mort, se aplecă spre faţa lui şi strigă 
mirat: 

— Minunea lui Dumnezeu! Dar ăsta-i armurierul Deselim 
din Ismilan! 

— Îl cunoşti? 

— Da. Are şi o cafenea şi am băut şi eu acolo, câteva ceşti 
de cafea şi am fumat multe lulele. 

— Deci, era un prieten de-al tău? 

— Nu, doar un cunoscut. 

Atunci se apropie şi celălalt bărbat care sărise peste pârâu 
în urma lui Ali. Privise şi el la faţa mortului. Acum, mă 
întrebă: 

— Tu l-ai hăituit pe omul acesta şi în urma acestui fapt şi-a 
pierdut viaţa? 

— Da. 

— Atunci tu eşti criminalul. Trebuie să te arestez! 

— N-ai să faci asta, interveni librarul. Omul acesta nu se 
află sub jurisdicţia ta. 

Atunci, celălalt îşi luă o figură impozantă şi spuse: 

— Tu eşti Ali, librarul şi trebuie să taci! Eu sunt primarul 
acestei aşezări şi trebuie să vorbesc. Dar, tu cine eşti? 

Întrebarea îmi era adresată mie. 

— Un străin, am răspuns. 

— De unde? 

— Din Ţara Nemţească. 

— Eşti şi tu subordonat unui primar? 

— Sunt subordonat unui împărat puternic. 

— E totuna. Eu sunt împăratul din Kabatsch, sunt deci 
ceea ce este şi acela. Vino, urmează-mă! 

— Ca prizonier? 

— Fireşte! Doar eşti un criminal. 


— Nu mă întrebi mai întâi ce motive am avut să-l urmăresc 
pe omul acesta? 

— Asta o s-o fac mâine, de îndată ce o să am timp şi o să 
pot să mă concentrez. 

— Dar eu am acum timp, mâine n-o să mai am. 

— Nu mă interesează. Dă-i drumul înainte. 

Mai marele satului făcu un semn poruncitor cu braţul în 
direcţia pârâului. Atunci se apropie de el micul Halef, îi 
arătă, aşa cum îi era obiceiul, biciul din piele de hipopotam, 
pe care îl avea la brâu şi întrebă: 

— Deci, tu eşti primarul acestui sat? 

— Da. 

— Ai mai văzut până acum un asemenea bici? 

— Oho, destul de des. 

— Ai şi simţit vreunul? 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Oh, vreau să spun următoarele: dacă ai să-i mai 
adresezi acestui sidi şi effendi, care este prietenul şi 
tovarăşul meu de drum, încă un singur cuvânt nepoliticos, 
am să-ţi trag una cu biciul peste faţă, încât ai să-ţi confunzi 
nasul cu moscheea din Adrianopol pe care a ridicat-o 
sultanul Murad, Allah să-l binecuvânteze. Crezi cumva că 
am venit la Kabatsch să ne minunăm de măreţia ta? Crezi 
cumva că noi ne închipuim că un primar este cel mai grozav 
om de pe pământ? Am văzut grăjdari ciupiţi de vărsat şi 
escroci cu nasurile tăiate care erau mai frumoşi şi mai 
onorabili decât tine. De ce ţi-a dăruit Allah picioare strâmbe 
şi un neg roşu pe nas? Cumva ca să te distingi de ceilalţi 
credincioşi? Fereşte-te de mânia mea şi păzeşte-te de furia 
mea! l-am mai ajutat eu şi pe alţii, cu biciul acesta, să se 
comporte politicos! 

Primarul era mai mult uimit decât speriat. Îl privi pe micuţ 
din cap până-n picioare, apoi întrebă: 

— Străine, eşti nebun? 

— Nu, dar dacă vrei să faci cunoştinţă cu un nebun, atunci 
priveşte aici, în apă! Numai un nebun poate avea 


îndrăzneala să se poarte grosolan cu effendi al meu, 
puternicul Kara Ben Nemsi. 

— Dar tu cine eşti? 

— Sunt hagiul Halef Omar Aga, ocrotitorul nevinovaţilor, 
răzbunătorul tuturor nedreptăţilor şi stăpân al stăpânului 
tuturor primarilor, atâta timp cât soarele străluceşte. 

Acum chiar că bunul primar nu ştia cum să se mai poarte. 
Fanfaronada micuţului făcuse impresie. Mi se adresă mie: 

— Effendi, chiar eşti un asemenea distins domn? 

— Oare nu arăt că-s fi aşa? l-am întrebat sever. 

— Desigur, ai înfăţişarea unui effendi. Dar, totuşi, l-ai ucis 
pe omul acesta, hăituindu-l. 

— Deselim este singur vinovat de asta. Mi-a furat calul şi |- 
am urmărit, ca să mi-l dea înapoi. 

— Cum, armurierul din Ismilan fură cai? 

— Ce, nu crezi ce spune effendi? întrebă Halef şi se 
apropie şi mai mult de primar, arătându-i semnificativ spre 
cingătoare. 

— Oh, nu mă îndoiesc de spusele lui, se grăbi să răspundă 
primarul. Dar effendi poate să dovedească faptul că 
armăsarul este într-adevăr proprietatea lui? 

— lată dovada! 

Zicând acestea, Halef puse mâna pe bici. Eu, însă, am 
arătat spre librar. 

— Întreabă-l pe hagiul Ali! El ştie că armăsarul este 
proprietatea mea. 

— De unde să ştie el? Nu te cunoaşte. Doar eşti străin! 

— Hagiul Ali mă cunoaşte şi m-a văzut călărind pe 
armăsar. 

— Este adevărat? 

— Da, confirmă librarul, căruia îi fusese adresată ultima 
întrebare. 

Atunci, primarul se înclină adânc: în faţa mea şi spuse: 

— Cred. Totuşi, effendi, va trebui să mă însoţeşti. 

— Ca prizonier? 

— Nu chiar, doar pe jumătate. 


— Bine! Care jumătate vrei s-o arestezi? Cealaltă nu are 
timp să meargă cu tine şi va pleca mai departe. 

Primarul mă privi cu gura căscată. Dar locuitorii care se 
aflau de cealaltă parte a malului izbucniră într-un hohot de 
râs. Atunci primarul strigă furios spre ei: 

— Ce-aveţi de râs? Nepricepuţilor, supuşilor, sclavilor! Nu 
ştiţi că sunt împuternicitul şi reprezentantul sultanului? Am 
să poruncesc să fiţi biciuiţi! 

Şi, adresându-mi-se, stăpânul din Kabatsch continuă: 

— De ce mă faci de râs în faţa oamenilor mei? 

— De ce te faci tu de râs în faţa mea? Oare nu-i de râs să 
spui că sunt pe jumătate prizonier? 

— Nevinovăţia ta e doar pe jumătate dovedită! 

— Afumi am să ţi-o dovedesc în întregime! Vezi cuțitul şi 
arma asta? Am să-l împuşc sau am să-l tai pe oricare vă 
încerca să mă împiedice să plec. Şi iată şi o altă dovadă. Ştii 
să citeşti? 

— Da. Atunci citeşte firmanull 5 meu care poartă pecetea 
sultanului. 

I-am dat documentul. Când primarul văzu pecetea, îşi 
apăsă mâna pe frunte, gură şi piept. 

— Effendi, ai dreptate: eşti nevinovat şi poţi să pleci. 

— Bine! Să-l îngropaţi onorabil pe Deselim şi să-i anunţaţi 
rudele că a murit, ca să poată veni la mormântul lui. 
Trebuie să ajungă aşa cum se cuvine la strămoşii lui. Dacă 
aud cumva că nu aţi făcut cum vă poruncesc, am sămă 
prezint la judecătorul suprem al Rumelie. 

— Eşti prietenul lui? 

— Ce-ai zis? răspunse Halef în locul meu. Kasi Askeri din 
Rumelia este prietenul şi ruda noastră. lubita mea nevastă 
este fiica iubitei sale neveste. Vai de voi, dacă nu, vă 
supuneţi! 

Plecă să-l aducă pe Rih. Primarul, însă, se înclină adânc şi 
îmi spuse: 

— Allah să-i dăruiască iubitei neveste a însoţitorului tău o 
sută de ani şi o mie de copii, nepoți şi nepoate! Am să fac 


aşa cum mi-ai poruncit! 

— Asta aştept de la tine. Să dai calul şi tot ceea ce avea la 
el mortul, rudelor lui. 

— Vor primi totul, effendi. 

Eram convins de contrariu, dar puţin mă interesa. Eram 
bucuros că puteam pleca nestingherit şi am încălecat pe 
armăsarul pe care fusese cât pe ce să-l pierd. 

Am plesnit din limbă şi el şi făcu saltul peste pârâu. 
Oamenii se împrăştiară care încotro, ţipând de spaimă. 
Halef mă urmă pe jos şi apoi încalecă şi el pe cal, când 
ajunse pe celălalt mal. 

— Effendi, nu vrei să vii la mine în vizită? întrebă librarul. 

— Da, condu-ne! Vreau să-l salut pe tatăl tău. 

Noi călăream în frunte, iar populaţia venea în urma 
noastră, după ce primarul lăsase câţiva paznici lângă cel 
mort. Când am ajuns la căsuţa librarului, am descălecat şi 
am intrat. Interiorul colibei era-împărţit în două jumătăţi 
inegale. În cea mai mare, am văzut în culcuş un bătrân, 
care ne-a urat bun venit din ochi, fără, însă, să poată vorbi 
sau să se poată mişca. 

— Tată, acesta este effendi acela despre care ţi-am 
povestit, spuse Ali. 

M-am apropiat de bătrân şi l-am salutat prietenos. Mi-a 
mulţumit cu strălucirea din privire. Culcuşul era curat, iar 
bătrânul era şi el curat şi bine îngrijit, lucru neobişnuit pe 
aici. M-am bucurat. 

— Mă înţelegi ce spun? l-am întrebat pe tatăl lui Ali. 

Îmi făcu semn cu ochiul. 

— Am venit să prezint omagiile mele venerabilului tată al 
unui fiu bun şi să-l fac fericit pe Ali. 

Privirea, sa a căpătat o expresie întrebătoare, de aceea am 
continuat, explicân-du-i: 

— O iubeşte pe Ikbala, cea mai frumoasă fiică din Rumelia. 
Tatăl ei nu vrea să i-o dea, dar eu am să-l silesc s-o facă. Ali 
va merge acum cu mine. 


— Este adevărat, effendi? întrebă, uimit, librarul. Ai vorbit 
cu Ikbala? 

— Am vorbit şi cu mama şi cu tatăl ei. 

— Şi ei ce au spus? 

— Au spus „da” amândoi, dar brutarul a plănuit să 
trădeze. Am să-ţi povestesc după aceea. Acum, însă, arată- 
mi ceasul! 

— N-ai vrea întâi să guşti ceva, effendi? 

— Îţi mulţumesc, dar nu avem timp. Trebuie să mă întorc 
repede. 

— Atunci, vino! 

Mă conduse în încăperea mai mică, unde se afla o masă, 
lucru rar pe aici. Acolo am zărit opera de artă. Îi lipsea 
cadranul cu cifre. Rotiţele fuseseră cioplite manual, din 
lemn, o activitate foarte migăloasă! 

— Ştii în ce constă măiestria? mă întrebă. 

— Da, am răspuns, arătând spre limbile ceasornicului. 

— Aşa e, ai ghicit. Ceasul acesta va arata nu doar orele, ci 
şi minutele. Ai mâi văzut un astfel de ceas? 

O, bietul de tine, mai ai mult până să cunoşti adevărata 
măiestrie! am spus în gând. Dar, cu voce tare, am replicat: 

— Da. Uită-te la ceasul meu. El arată anul, luna, ziua, ora, 
minutul şi secunda. 

Ali îmi luă ceasul din mână şi examina, uimit, cadranul. 

— Effendi, mă întreba şi chiar funcţionează bine? 

— Da, chiar foarte bine. 

— Dar nu ştiu să-l citesc, spuse, copleşit, ceasornicarul. 

— Pentru că numele şi cifrele sunt scrise într-o limbă pe 
care n-o cunoşti. Dar să asculţi poţi. 

— l-am dat să asculte bătaia ceasului. 

Auzind acest sunet ascuţit şi limpede, Ali se trase speriat 
înapoi: 

— Allah akbar16! se miră ceasornicarul din Kabatsch. 
Ceasul acesta a fost făcut fie de Allah, fie de dracul! 

— O, nu! Cel care l-a făcut a fost un om evlavios din [ara 
Nemţească. A făcut ceasul ca pe o operă de artă, dar nu l-a 


vândut niciodată! Când a murit, la primit moştenitorul său, 
iar după moartea acestuia, l-am primit eu. 

— Se poate deschide? 

— Da. 

— Deschide-l atunci, să văd cum este făcut. 

— Acum nu, dar la Dschnibaschlu am să-ţi dau voie să te 
uiţi la el. Acolo o să avem timp pentru asta. 

— Deci, vrei să pleci imediat, effendi? 

— Da. Mai întâi, însă, vreau să-mi ţin cuvântul şi să-i scriu 
tatălui tău un vers care să-i fie ca o consolare pentru 
suferinţa lui. 

— Un vers din Biblia voastră? 

— Da. 

— Atunci, vino. Am să-i citesc tatălui meu ce-i vei scrie şi o 
să se bucure tare mult. 

M-am reîntors cu Ali în încăperea din faţa. Acolo, el se 
adresă bolnavului: 

— Tată, îţi mai aduci aminte de bătrânul creştin care mi-a 
scris versul acela frumos? 

Ologul confirmă din ochi. 

— Acest effendi este şi el creştin şi îţi va scrie şi el un vers. 
Am să ţi-l citesc eu. 

Am rupt o foaie din carneţelul meu de notițe, am scris pe 
ea şi i-am dat-o librarului: 

— Dacă trăiesc, trăiesc întru Domnul; dacă mor, mor întru 
Domnul; de aceea, fie că trăiesc, fie că mor, aparţin 
Domnului, citi el. 

Ochii bătrânului se umeziră. Am şters lacrimile tatălui lui 
Ali. 

— Allah e milostiv, înţelept şi drept, am spus. Ţi-a 
imobilizat picioarele, pentru ea sufletul tău să comunice şi 
mai mult cu el. Când spiritul tău despărţit de trup se va 
întâlni, odată, la podul de trecere spre eternitate, cu cei doi 
îngeri care judecă faptele răposaţilor, atunci suferinţa ta va 
atârna mult mai greu în mâinile lor decât toate greşelile pe 


care le-ai făcut aici, pe pământ. Fie ca splendorile 
Paradisului să-ţi lumineze calea! 

Bătrânul închise ochii şi pe faţa lui plină de cute se aşternu 
pacea bine venită, după o crâncenă luptă sufletească 
sfârşită în mod fericit. Nici când am ieşit din colibă, el nu 
deschisese încă ochii. 

— Effendi, îmi spuse afară, librarul, de ce n-ai scris în 
limba care se vorbeşte acum? 

— Nici preceptele din Coran n-au fost scrise în noua limbă 
arabă, am replicat. Dar, acum, adu-ţi calul. Plecăm spre 
Dschnibaschlu. 

Pe când îl aşteptam pe Ali, l-aş fi întrebat cu plăcere pe 
Halef despre aventurile sale, dar am fost înconjurat de o 
grămadă de oameni care, vorbind cât se poate de tare, 
emiteau tot felul de păreri cu privire la cele întâmplate şi ne 
copleşeau cu atenţia lor, încât nici nu putea fi vorba despre 
o discuţie între noi doi. 

Apoi a apărut librarul călare şi am pornit la trap pe 
drumul înapoi, căci nu ştiam nimic de soarta lui Omar şi a 
lui Osco. 

În vreme ce călăream, am început să-l chestionez pe 
micuțul hagiu: 

— V-am aşteptat timp îndelungat şi n-aţi venit. V-aţi rătăcit 
cumva? 

— Nu, sidi. Am venit exact pe drumul pe care ni l-ai 
indicat. Dar... 

Şi-a întrerupt vorba şi s-a uitat la mine dintr-o parte, ca să 
vadă în ce stare sufletească eram, să ştie dacă poate 
îndrăzni să-mi dea o veste neplăcută. 

— Eşti bine dispus? se interesă Halef. 

— Nu, hagiule, am replicai doar ca să fac haz pe seama lui. 

Răspunsul meu a sunat atât de străin, încât s-a speriat. 

— Oh, vai! 

— De ce te vaieţi? 

— Pentru că am să te supăr, sidi. 

— Cu ce? 


— Ni s-a întâmplat o nenorocire, recunoscu Halef şi se uită 
din nou la mine, dintr-o parte. 

— Cum aşa? 

— A plecat. 

— Cine? 

— Ultimul. 

— Care ultimul? Dar vorbeşte odată! am spus eu, făcând 
pe mâniosul. 

— Ultimul poliţai. 

Halef rostise aceste cuvinte cu un oftat care, în ciuda 
tropotului cailor, se auzi foarte clar. 

— Slavă Domnului! am explodat, în arabă şi am spus-o atât 
de bucuros, încât hagiul se uită la mine consternat. 

— Cum? întrebă el, vădit uşurat. 

— Îmi face o deosebită plăcere; îmi convine de minune! 

— Sidi, oare te-am înţeles bine? Nu eşti furios că a plecat? 

— Nu. Dimpotrivă, sunt recunoscător pentru asta şi ţie şi 
lui, am zâmbit. 

— Dar de ce? 

— Pentru că acel caporal doar ne incomoda şi din cauza lui 
am fi întârziat pe drum. 

— Atunci, de ce l-ai mai luat cu noi? 

— Câţiva poliţai ne-ar fi putut fi de folos. Dar, pentru că 
oamenii aceia nici nu ştiau să călărească, iar comandantului 
lor mai mult îi plăcea să poruncească decât să se supună, e 
mai bine că am scăpat de ei. 

— Foarte bine! Mi-ai luat o mare greutate de pe inimă! 

— A spălat putina, deci? 

— Da, chiar aşa, confirmă Halef. 

— Ah, am o presimţire: a fugit şi cu calul care era încărcat 
cu provizii, nu-i aşa? 

— Da, cu calul care purta darurile pe care ni le adusese 
bunul paznic. 

— Lasă-l să plece! 

Dar micuțul făcu o figură de-a dreptul supărată. 


— Ce? Să-l las să plece? întrebă. Ba n-am făcut asta. Am 
fugit după el o bună bucată de drum. Vroiam să-l prindem. 
Dar era noapte şi n-am mai văzut urmele! 

— Aţi alergat, deci, orbeşte. O, vai! Uite aşa aţi pierdut un 
timp preţios. 

— Din păcate! Ne-am întors aproape până la Geren. Poţi 
să-ţi închipui cât timp am pierdut. Am tunat şi am fulgerat 
de s-a mirat şi Allah, căci, altfel, sunt un om evlavios. Azi- 
noapte, însă, eram atât de furios, încât aş fi fost în stare să 
dobor o mie de căpcăuni dacă mi s-ar fi aşezat în cale. 

— Să ne consolăm! Trebuie să ne gândim la altele. 

— Să ne consolăm? Sidi, nu te mai recunosc. Ştii care ce 
daruri ne trimisese prietenul nostru Hulam? 

— Probabil merinde. 

— Eu am deschis şi m-am uitat! recunoscu micuțul. 

— Ah, ai fost curios? 

— Curios? Nu vorbi aşa! E foarte avantajos să ştii ce ai 
primit în dar şi ce duci eu tine. Se afla acolo o prăjitură 
minunată, mare cât o piatră de moară. Din păcate, fusese 
deja zdrobită. Apoi mai erau două pături de cal scumpe, în 
orice caz, una pentru tine şi una pentru mine. Am mai găsit 
şi câteva năframe de mătase care erau foarte bune de pus 
pe cap. Tare mi-ar fi plăcut să-i duc una şi lui Hanneh a 
mea. Acum, însă, am rămas fără ea. O, lumină a dragostei, o 
soare al speranţei, o trandafir între fiice! 

Izbucnea acum din el toată dragostea pentru buna lui 
Hanneh! Am încercat să-l consolez: 

— Nu te mai văicări! Aşa era scris în cartea vieţii: să 
pierdem prăjitura, păturile şi năframele. Mai există şi în altă 
parte năframe de mătase şi voi avea grijă să nu te întorci cu 
mâna goală acasă la cea mai frumoasă dintre fiice! 

— Să dea Allah! Mă bucur că, cel puţin, am reuşit să salvez 
punga. 

— Ce pungă? 

— Când am deschis balotul, am găsit şi o pungă din blană 
de pisică. Era legată cu un şnur şi sigilată, dar era atât de 


grea şi când am scuturat-o scotea un sunet ca de arginţi, 
încât am fost sigur că sunt bani înăuntru. 

— Aha, deci pe asta ai luat-o? am zâmbit. 

— Da, o am aici, la brâu. Are atârnată de ea o foaie de 
pergament pe care scrie: Dostuma Kara Ben Nemsi effendi. 
Deci, traista îţi o destinată ţie - poftim, ia-o! 

Halef scoase punga de la brâu şi mi-o întinse. Am cântărit- 
o în mâna. Da, înăuntru se aflau bani. Dostuma înseamnă: 
„prietenului meu”. Oare să fie vorba de un dar prietenesc? 
Hm! Am băgat punga în buzunar şi am spus: 

— O s-o deschidem mai târziu. În orice caz, ai fost foarte 
deştept că ai luat punga la tine. Acum, însă, trebuie să 
vorbim despre altceva, căci deja am străbătut jumătate din 
drum. Deci, cum a reuşit caporalul s-o şteargă? 

— Era beznă. Am descălecat în faţa unei case, în 
apropierea căreia se afla o fântână cu cumpănă. Voiam să 
ne adăpăm caii. Poliţaiul scotea apă. Eu am intrat în casă, 
pentru a întreba de drum. Osco şi Omar au intrat şi ei cu 
mine, şi când ne-am reîntors la fântână, caporalul 
dispăruse, împreună cu mârţoaga sa şi cu calul încărcat cu 
baloturile noastre. 

— Dar n-aţi auzit tropotul animalelor? 

— Nu. Dar ne-am grăbit să fugim după el. 

— O, nu, n-aţi făcut asta! am râs eu. 

— Nu? Am alergat înapoi, în galop, dar n-am putut să-l mai 
ajungem. 

— Ştii sigur că poliţaiul a luat-o pe drumul înapoi? S-ar 
putea să fi fost atât de isteţ, încât s-o apuce pe alt drum. 

— Ah! Escrocul! Prefăcutul! 

— Poate doar a tras caii de-o parte şi a aşteptat să vadă ce 
faceţi. După aceea, a putut, să plece liniştit. 

— Ah, la asta nu m-am gândit! Să fi fost el chiar atât de 
deştept? Avea, totuşi, o figură de prostănac! Ce n-aş da să 
fie acum aici, în faţa mea! Să mă înşele el pe mine, pe mine 
Hagi Halef Omar Ben Hagi Abul Abbas Ibn Hagi Davud al 
Gossarah! 


Smulse biciul de fa brâu şi pocni o dată cu el, de parcă ar 
fi avut un răufăcător în faţă. 

— Consolează-te! i-am spus şi atunci, când aţi ajuns la 
Koschikawak? 

— La o oră după plecarea ta. I-ai spus fierarului cum 
arătăm. Ne-a recunoscut imediat şi ne-a oprit. De la el am 
aflat ce s-a întâmplat. Ni l-a arătat pe prizonier. Am 
aşteptat. Nu mai veneai şi eu am început să mă îngrijorez. 
Atunci m-am hotărât să vin după tine la Dschnibaschli. În 
acelaşi timp mi-a venit o idee care te va bucura. 

— Ce idee? 

— Schimin mi-a vorbit despre koptscha. Şi prizonierul 
purta aşa ceva. Nasturele este un semn de recunoaştere şi 
putea să-mi fie de folos. L-am luat deci, de la omul acela, 
care a spus că se numeşte agentul Pimosa şi mi l-am prins 
la turban. 

— Admirabil! Am văzut deja ce efect a avut. 

— Ai să mai spui iarăşi că sunt un prost? 

— Nu, eşti un exemplu de înţelepciune, am zâmbit. 

— Da, dar din când în când, îi las pe poliţai s-o şteargă! 
Apoi, ajunşi la Dschnibaschlu, am mers direct la brutar. Nu 
le-am găsit decât pe nevasta şi pe fiica lui. Sidi, când am 
văzul-o pe cea bătrână, aproape c-am leşinat! 

— Dar ce suflet bun! 

— Da. Tschileka şi Ikbala m-au prevenit. Calfa fusese 
trimisă cu o solie. Apoi venise armurierul din Ismilan şi 
vorbise cu brutarul despre tine, după care se grăbiseră să 
plece. Asta ne-a povestit Ikbala. Se temea foarte tare 
pentru Ali, care călăreşte acum în urma noastră. M-a rugat 
să mă duc după tine, ceea ce am şi făcut, fără să stau pe 
gânduri. 

— Ai sosit exact la momentul potrivit, dragă Halef! 

— Da. M-am grăbit. Dar am fost şi precaut. Am auzit un cal 
nechezând. De aceea, am mers singur înainte. Am văzut 
luminişul şi coliba şi l-am găsit pe Rih al tău şi alţi câţiva cai. 
Te aflai, deci, în colibă, printre duşmani. Te făcuseră 


prizonier. Trei călăreţi le-ar fi atras atenţia inamicilor, pe 
când unul singur nu li s-ar fi părut periculos. De aceea i-am 
ascuns pe Osco şi pe Omar printre copaci şi le-am spus ce 
trebuie să facă. Apoi m-am îndreptat singur spre colibă. De 
aici înainte, ştii ce s-a întâmplat. 

— Da. Dar acum îmi fac griji pentru cei doi însoțitori ai 
noştri. 

— Nu e cazul. Sunt nişte viteji. 

— Da, dar sunt în minoritate. Duşmanii lor sunt la adăpost 
în colibă. 

— Nu sunt numai la adăpost în colibă, sunt şi prinşi. 

— Dar pentru cât timp? Ar putea să tragă, prin fereastră 
sau pe uşă şi să-i nimerească pe Omar şi pe Osco. 

— Nu. Tu le-ai dat indicaţiile necesare, iar eu, înainte de a 
te urma, le-am spus să se ascundă după copaci şi să tragă în 
oricine va încerca să iasă din colibă. Ce vrei să faci cu 
oamenii aceia? 

— Depinde de purtarea lor. Dă pinteni calului! 

Librarul se ţinuse, modest, în spatele nostru. Când observă 
că am încheiat discuţia cu Halef, veni lângă mine şi întrebă: 

— Effendi, pot să aflu şi eu ce s-a întâmplat şi de ce trebuie 
să le însoțesc? 

— Mai târziu! Sper ca, încă astăzi, sa o poţi saluta pe 
Ikbala, cea mai frumoasă din Rumelia, în prezenţa tatălui ei. 
Acum, trebuie să ne grăbim. 

Între timp, ajunsesem în pădure şi ne apropiam de luminiş. 
Ne-am înfrânat caii, ca să nu fim auziţi că ne apropiam. 
Aproape de marginea luminişului am descălecat şi i l-am dat 
hagiului să mi-l ducă. 

— Rămâneţi în urmă! am poruncit. Vreau întâi să arunc o 
privire în jur. Dă-mi flinta, Halef! 

— Chiar aşa! Iat-o, sidi! Să aşteptăm până te întorci? 

— Da. Aşteptaţi, până vă strig eu. 

M-am furişat pe lângă copaci, până ce am putut să privesc 
spre colibă. Caii se aflau în faţa ei. Pe fereastră, afară, erau 
scoase două ţevi de flinte. Cei din interior îşi luaseră măsuri 


de apărare a fortăreței. Din păcate, nu reuşisem să le iau 
armele. 

Capitolul VIII - Împăcarea şi logodna. 

Trupa de asediu, formată din Osco şi Omar, nu se vedea. 
Cei doi se ascunseseră în spatele unor copaci groşi. Am 
făcut un ocol, ca să ajung în pădurea de lângă colibă şi 
acolo i-am găsit pe cei doi, cu armele gata pregătite să 
tragă. 

M-am apropiat cât mai mult posibil de ei, fără să pot fi 
văzut de dincolo. M-au observat şi ei şi mi-au dat de ştire, 
prin strigăte înăbuşite, că m-au recunoscut. 

— A scăpat vreunul? am întrebat. 

— Nu, a răspuns Osco. 

— Aţi tras? 

— De cinci ori. 

— Şi cei dinăuntru? 

— De trei ori; dar nici unii, nici alţii n-am nimerit, fii nu pot 
să iasă, iar noi nu putem să intrăm. Ce e de făcut? 

— Aşteptaţi aici, până ce ajung lângă colibă. 

— Ce? Vrei să intri? 

— Da. 

— Dar oamenii aceia te vor împuşca. 

— Nu. Am să mă strecor prin spate. Acolo nu există nici o 
fereastră. Deci, nu pot să mă vadă. Halef vine cu mine. 
Când ajungem dincolo, veniţi şi voi, bineînţeles tot prin 
spate. O să vedem abia atunci ce avem de făcut. Unde vă 
sunt caii? 

— Ceva mai departe, în pădure, legaţi. 

— Lăsaţi-i acolo, până încheiem asediul. 

M-am întors la Halef şi i-am spus ce hotărâre am luat. Era 
de acord şi zâmbi, viclean, spre mine. 

— Vezi ţevile alea de armă de la fereastră, sidi? 

— Da, fireşte. 

— Armele acelea n-o să mai fie mult timp atât de curioase! 

— Aha! Aşa crezi? La asta mă gândeam şi eu. 

— Ne furişăm, le înhăţăm şi le tragem afară pe fereastră. 


— Să încercăm. 

— Dar eu ce trebuie-să fac? întrebă Ali. 

— Când ajungem lângă colibă, tu aduci caii, dar pe un 
drum ocolit. Îi legi de copaci, în spatele colibei şi apoi vii la 
noi. 

Ali luă caii de frâu, iar noi o cotirăm spre partea din spate 
a colibei. Ajunserăm cu bine şi apoi am rămas pe loc, 
trăgând, cu urechea. Era linişte. 

— Acum, sidi! şopti Halef. 

Am pândit de după colţ. Ţevile armelor ieşeau cam un sfert 
de metru afară. M-am aplecat - am făcut câţiva paşi uşori, 
cu Halef lângă mine - am apucat, am smucit, am făcut o 
săritură înapoi; eram din nou amândoi după colţ, ţinând în 
mână ambele flinte turceşti, cu ţeava lungă. 

Dinăuntru nu se auzi, câteva clipe, nimic şi asta probabil 
din cauză că fuseseră luaţi prin surprindere. Atunci, din 
partea cealaltă Osco şi Omar începură să strige: 

— Aferim, aferim - bravo, bravo! 

Abia acum se auzi gălăgie şi din interiorul colibei. Am auzit 
diverse înjurături strigăte de spaimă şi de mirare, întrebări 
nedumerite; n-am răspuns. 

— Tu du-te în colţul celălalt, i-am şoptit lui Halef. Aşa o să 
avem uşă între noi. 

Se execută. 

Acum am auzit şoapte în interiorul colibei. Mi-am ascuţit 
auzul şi cred că am auzit rostindu-se „ascunşi sub 
fereastră”! Bănuiam ce se va întâmpla acum şi am privit 
spre fereastră, doar cu jumătate de faţă, de după colţ. 

Exact! Şi-au făcut apariţia ţevile duble ale unui pistol. 
Vroiau să tragă în josul ferestrei. Acest lucru nu era posibil 
să fie făcut cu o puşcă, de aceea foloseau pistolul. Am 
apucat de ţeava ucigaşul de urşi şi l-am ridicat cu patul în 
sus. 

Mai întâi am văzut ţevile pistolului, apoi închizătorul şi în 
sfârşit, mâna care ţinea arma. Posesorul acestei mâini era 
fie curajos, fie nechibzuit; aş fi putut să io retez cu un glonţ. 


În loc să fac asta, l-am pocnit cu patul puştii, nu prea tare, 
dar, când am atins mâna, dinăuntru s-a auzit un strigăt 
sălbatic. Mâna dispăruse, iar pistolul zăcea pe jos, sub 
fereastră. 

Halef urmărise totul, de la celălalt colţ. 

— Bine, foarte bine, sidi! mă, lăudă el, cu voce tare. 
Prostănacul ăsta o să prefere, pe viitor, să-şi ţină mâna la 
cingătoare. Am capturat trei arme până acum! 

— Vânătorul de urşi! am auzit strigându-se dinăuntru. 

Deci, vocea lui Halef fusese recunoscută. 

— Da, eu sunt, răspunse el. leşiţi afară! Pentru că aici nu 
sunt urşi, am de gând să vânez arici urât mirositori. 

Urmă o pauză. Inamicii stăteau la sfat. Apoi răsună 
întrebarea: 

— Eşti singur? 

— Nu. 

— Cine e cu tine? 

— Effendi acela pe care l-aţi prins voi şi încă trei. 

I-am văzut într-adevăr pe Osco şi Omor apropiindu-se, iar 
Ali lega cei trei cai. Prin urmare, Halef spusese adevărul. 

După un timp, se auzi o nouă întrebare: 

— Unde-i Deselim? 

— E mort. 

— Minţi. 

— Mai spune asta o dată şi vă dau foc la acoperiş, de-o să 
ardeţi cu toţii. Nu glumesc cu lucruri din astea! 

— Cum se face de-a murit? 

— Armurierul şi-a frânt gâtul. A vrut să sară peste pârâul 
din Kabatsch, cu calul furat, dar a căzut şi şi-a frânt gâtul. 
Calul l-am recuperat. 

— Dacă este adevărat, atunci să-i auzim şi vocea lui 
effendi. 

— Asta se poate, am replicai. 

— Pe Allah, el este! 

Omul care rostise, speriat, aceste cuvinte era brutarul cel 
gras. Îi cunoşteam vocea unsuroasă. 


— Da, eu sunt! am continuat. Vă întreb dacă vreţi să vă 
predaţi? 

— Du-te dracului! 

— N-am să fac asta, dar am să fac altceva. Aţi vrut să mă 
ucideţi, iar acum sunteţi în mâna mea. Sunt creştin şi n-am 
să mă răzbun pe voi. Trimiteţi-l afară pe Boschak. El să fie 
mijlocitorul. Am să-i spun lui în ce condiţii renunţ la 
răzbunare. Dacă nu urmaţi această poruncă, am să trimit 
unul din oamenii mei la primarul din Dschnibaschlu. Elo să 
vă aresteze şi vă închipuiţi ce-o să urmeze după aceea. 

Înăuntru se auziră şoapte. 

— leşi afară, am auzit apoi. 

— O, Allah! O sa mă ucidă! se opuse grăsanul. 

— Gândiţi-vă şi la covoarele pe care le-aţi ascuns! i-am 
avertizat eu. O să le pierdeţi şi pe astea, dacă nu faceţi ce 
vă cer! 

— Ce-ai să-i faci boiangiului? întrebă unul. 

— Vreau doar să-i, spun în ce condiţii sunt de acord să vă 
eliberez. 

— N-ai să-i faci nici un rău? 

— Nu. Dacă mi-l trimiteţi pe boiangiu şi vă comportată 
liniştiţi, până vorbesc cu el, n-o să ne atingem nici de un fir 
de păr din capul lui şi va putea să se întoarcă nevătămat la 
voi. 

— Dar dacă nu cazi de acord cu el? 

— Şi atunci poate să se întoarcă nestânjenit la voi, ca să vă 
spună ce am discutat. De fapt, dacă staţi liniştiţi, o să puteţi 
auzi fiecare cuvânt ce se va rosti. O să vă daţi seama cât 
sunt de îngăduitor, da, chiar o să vă bucuraţi să faceţi ce vă 
cer. 

— Atunci, să vină la tine. 

Se părea că grăsanul nu prea voia, căci se auzi un schimb 
de cuvinte. Între timp, i-am aşezat pe Osco şi pe Omar la 
cele două colţuri unde ne aflam Halef şi cu mine. Au primit 
indicaţia ca, la cel mai mic semn de ostilitate, să-şi 
folosească armele. 


— Allah să vă ierte! l-am auzit zicând pe boiangiu. Trebuie 
să mă jertfesc pentru voi. Dacă or să mă răpună, să vă 
îngrijiţi de nevasta şi de copilul meu. 

Cuvintele acestea sunau atât de caraghios de jalnic, încât 
cu greu m-am stăpânit să nu izbucnesc în râs. 

Apoi Boschak ieşi din colibă. Mai văzusem oameni care 
păreau întruchiparea sfielii, a fricii şi a perplexităţii, dar o 
asemenea imagine pe care o oferea grăsanul nu mai 
văzusem niciodată până acum. Nu îndrăznea să ridice ochii 
şi rămase, tremurând, în faţa uşii. 

— Vino aici, în partea asta, i-am poruncit. Aceşti doi viteji 
vor avea grijă, deocamdată, ca tovarăşii tăi să nu 
întreprindă ceva ostil împotriva noastră. 

— Au să stea liniştiţi în colibă! mă asigură. 

— Sper, spre binele tău! N-o să ţi se-ntâmple nimic, dar la 
cea mai mică abatere din partea lor am să-ţi înfig cuțitul 
între coaste, l-am ameninţat, arătându-i pumnalul. 

Boiangiul îşi duse imediat ambele mâini la burtă. 

— Effendi, gândeşte-te că sunt tată de familie! 

— Dar tu, când m-ai dat pe mâna criminalilor, nu te-ai 
gândit la familia mea? Vino! 

L-am înhăţat pe grăsan de mână şi l-am tras după colţ. 
Acolo se aflau Ali şi Halef. 

— Maschallah! strigă Halef. Ce bucată mare şi informă de 
carne este omul ăsta! Am rămas cu gura căscată şi când |- 
am văzut prima dată. 

Boiangiul îl zări pe celălalt şi strigă speriat: 

— Hagi Ali, librarul! 

— Da, ginerele tău, care se află aici, spre norocul tău, i-am 
răspuns. Salută-l, aşa cum se obişnuieşte între astfel de 
rude. 

Am crezut că Boschak se va împotrivi, dar l-a salutat scurt 
pe librar. Apoi, am spus, arătând spre pământ. 

— Aşeză-te Boschak. Putem începe discuţia. 

Se uită, încurcat, în jos. 

— Dar cum o să mă ridic după aceea? 


Atunci micuțul hagiu puse mâna pe biciul său din piele de 
hipopotam. 

— Iată, o rege al tuturor grăsanilor, am aici un mijloc sigur 
care te ajută să te aşezi rapid şi să te ridici şi mai rapid. Am 
uitat să-ţi aducem un divan. 

Într-o clipă, brutarul se trânti cu zgomot la pământ, ca un 
sac de făină şi îl imploră: 

— Lasă biciul la cingătoare! M-am aşezat deja! 

— Vezi ce sprinten ai fost! Sper ca şi celelalte să ne 
reuşească tot atât de repede. Sidi, spune-i ce vrei de la el. 

— Da, spune-mi! repetă grăsanul, gemând de spaimă. 

— În primul rând, vreau de la tine să mărturiseşti tot 
cinstit! i-am explicat. La prima minciună, te trimit înapoi în 
colibă şi trimit după primar. Sunt un effendi din Occident şi 
nu e un fleac să atentezi la viaţa unui asemenea om. Ştii ce 
se va întâmpla cu tine, dacă depun mărturie? 

— Nu. 

— Vei fi trimis în faţa judecătorului şi vei fi condamnat la 
moarte. 

— Da, interveni şi Halef, ameninţător. Vei fi spânzurat cu 
capul în jos. Apoi vei primi trei sticle mari cu otravă, să le 
bei, şi în sfârşit, vei fi decapitat. 

Omul era atât de înfricoşat, încât nici nu-i trecu prin cap 
să se mai gândească la absurditatea pe care o rostise 
hagiul. Îi tremurau mâinile şi se bâlbâia: 

— Îndurare! Doar n-o să faceţi asta? 

— Ba am s-o fac, dacă refuzi să-mi dai consimţământul, am 
replicat. Acum răspunde-mi! Mi-ai dat consimţământul cu 
privire la Ali şi Ikbala, doar aşa de formă? 

— Nu... da, da, adăugă rapid Boschak, când îmi văzu mâna 
amenințătoare. 

— Apoi l-ai trimis pe ajutorul tău să-i adune pe oamenii 
care sunt acum în colibă? 

— Da, effendi. 

— Trebuiau sa mă ucidă? 

— N-am poruncit să le spună aşa ceva! 


— Dar inofensiv trebuiau să mă facă, nu? 

— Da... da! 

— Ei, asta-i totuna! Mai departe: covoarele din 
ascunzătoare se află acolo fără ştirea autorităţilor? 

— Nu... da, effendi. 

— Ei, acum ascultă! Ar trebui să informez despre atentatul 
vostru la viaţa mea şi ar trebui să-i spun primarului şi unde 
se află covoarele. Am să vă iert pentru actele de ostilitate 
comise împotriva mea, iar covoarele nu mă privesc, pentru 
că sunt străin de locurile astea. Dar am să-i povestesc 
librarului despre depozitul de covoare. Poate să facă apoi ce 
consideră el că este de datoria lui, ca supus al padişahului. 

— O, effendi, nu-i spune nimic. 

— Ali va afla, asta-i sigur. Şi acum depinde de tine, dacă te 
va considera prietenul sau duşmanul lui. I-ai promis-o pe 
fiica ta lui Mosklan din Palatza? 

— Da. 

— Ei, Mosklan a fost prins. Eu însumi l-am făcut prizonier. 
Ikbala şi Ali se iubesc. Aştept acum să-ţi ţii promisiunea pe 
care mi-ai făcut-o. 

Boschak se scarpină în spatele urechilor crestate. 

— Ei? l-am întrebat. 

— Da, am s-o ţin! mârâi el. 

— Juri pe barba profetului? 

— Asta n-am voie s-o fac! 

— De ce nu? 

— Doar tu eşti creştin! 

— Dar ginerele tău este musulman. Lui să-i juri, nu mie. 
Hotărăşte-te! 

— Effendi, dacă Mosklan scapă din nou, atunci... 

— Taci! se răsti micul hagiu la el. Nu vrem să ştim nimic de 
nemernicul ăla! Nu mai întinde vorba, spune pe scurt ce ai 
de spus, altfel te plesnesc cu biciul, de-o să mă ţii minte 
două sute de ani! Vrei sau nu să i-o dai pe fiica ta librarului? 
Da sau nu? 

— Da, da! 


— Îi juri lui Ali? continuă Halef. 

— Da. 

— Pe barba Profetului şi pe bărbiile tuturor califilor şi 
credincioşilor? 

— Da. 

— Norocul tău. Altfel, nu mai aşteptam nici o clipă. 

— Effendi, acum e bine? mi se adresă cel înspăimântat. Ne 
eliberezi acum? 

— Nu. Încă n-am terminat. 

— Ce mai ceri de la noi, effendi? 

— Mi-ai mai promis o dată şi nu te-ai ţinut de cuvânt. Acum 
o să-mi iau masuri de siguranţă. Ai să-i dai librarului 
consimţământul tău în scris. 

— Cum adică? 

— O să întocmim un document valabil, iar tu ai, să-l 
semnezi. 

— Bine, o să-l scriem la mine acasă. Dar mai întâi 
eliberează-ne! 

— Nu, nu-i eliberaţi! mă preveni librarul, care tăcuse până 
atunci. Îl cunosc eu. Ştii, effendi, că vând scrieri sfinte. Am 
în coburi hârtie, pană şi cerneală. Să întocmim documentul 
chiar acum. 

— Asta am spus şi eu! l-am aprobat. 

— Dar eu nu pot! obiectă boiangiul. Sunt atât de agitat, 
tremur tot. Corpul meu parcă e un munte cuprins de foc şi 
cutremur! 

— N-ai vrea să liniştesc eu cutremurul ăsta? îl întrebă 
hagiul, ducând semnificativ mâna la bici. 

— O, Allah, o, Allah! se văicări grăsanul. Sunt ca o tufă 
sfărâmată între două stâncii 

— Sau ca o oaie sfâşiată de doi lei! râse Halef. Effendi nu-ţi 
dă răgaz de gândire decât un minut. 

— Este adevărat, effendi? întreba Boschak. 

— Da. Cum trece minutul, te poţi reîntoarce în coli bă, iar 
eu trimit după primar. 


— Ei bine! Mosklan poate să se supere pe mine; n-am altă 
soluţie! Am să semnez. 

— Da, dar pentru mine nu-i suficient. 

— Nu? Dar ce mai vrei? se văietă Boschak. 

— Tovarăşii tăi au păcătuit împreună cu tine. Acum trebuie 
să aibă grijă ca tu să-ţi ţii cuvântul. Trebuie să jure şi să 
semneze şi că trebuie să vină cu noi, la tine acasă, iar tu vei 
anunţa acolo logodna fiicei tale cu librarul. 

— Prietenii mei nu vor semna. 

— De ce nu? 

— Nu ştiu să scrie. 

— Poate nu atât de bine ca tine. Şi dacă într-adevăr nu ştiu 
să-şi scrie numele, atunci o să-şi pună amprenta degetului 
în josul documentului. Doar atât cer de la ei şi apoi sunt 
liberi. 

— Dar n-o să facă asta, căci... 

— Stai, Boschak! îl întrerupse o voce dinăuntru. Ce crezi 
că avem de gând s-o păţim din cauza ta? Effendi, asta-i într- 
adevăr tot ce ne ceri? 

— Da. 

— Şi chiar n-ai să spui nimic din ceea ce s-a petrecut aici? 

— Nu. 

Am recunoscut vocea cerşetorului. El era principalul 
răufăcător şi cel măi zelos să scape de pericol. Nici n-am 
rostit bine cuvântul „nu” că a şi strigat: 

— Atunci, boiangiul să semneze documentul! O s-o facem 
şi noi. 

— Dar ce-o să zică Mosklan de asta? obiectă, încăpățânat, 
grăsanul. 

— N-are voie sa spună nimic. Ştii doar că trebuie să se 
teamă de mine. N-are voie să se opună. 

— Bine! am hotărât. Suntem de acord. Poţi sa te duci 
înapoi în colibă, boiangiule. 

— Fără să semnez? întrebă el, bucuros. 

— O să scriem documentul aici, afară. Vin şi eu. Pentru 
numele lui Allah, rămâi aici, sidi! mă avertiză Halef şi mă 


prinse de mână. 

— Aida, de! Oamenii ăştia ni-o să-mi mai facă nici un rău. 
Am să intru. Dacă auziţi că mi se întâmplă ceva, daţi foc la 
acoperiş şi păziţi intrarea cu armele. Aşa n-o să scape 
niciunul. 

— Da, vino înăuntru, effendi! Eşti în siguranţă! strigă 
cerşetorul. 

— Sidi, vin şi eu! spuse Halef. 

— Bine, convinge-te ca nu trebuie să ne mai facem griji. 
Ridică-te Boschak! 

Boiangiul se ridică, gemând din greu şi intră clătinându-se 
în colibă. L-am urmat. Halef scosese pistolul dar îl băgă la 
loc, atunci când observă că oamenii stăteau într-un colţ, iar 
armele erau sprijinite în celălalt colţ. Le-am făcut semn lui 
Osco, Omar şi librarului şi intrară şi ei. 

Grăsanul tot nu voia să se supună. Se temea de Mosklan, 
dar ceilalţi, îndeosebi cerşetorul, se ţineau de capul lui, aşa 
că, până la urmă, se declară de acord. 

Atunci, foarte bucuros, librarul ieşi afară să aducă toate 
cele necesare scrisului. 

— Vrei să întocmeşti tu documentul, effendi? mă întrebă. 

— Nu. Tu eşti mirele. Ai grijă şi întocmeşte! în aşa fel încât 
mireasa să nu-ţi poată scăpa! 

Şi, astfel, Ali începu să scrie capodopera stilistică; Dură 
mult până ce termină, apoi mi-o dădu s-o citesc. Citind-o, 
mi-am dat seama că documentul era atât de îngrădit de 
clauze, încât nu exista nici o partită de scăpare. 

Acum, când brutarul trebuia să semneze, începu din nou 
să se jeluiască. 

— Sidi, n-ar fi mai bine să-l spânzurăm chiar acum pe 
grăsan? mă întrebă Halef. Căci spânzurat tot o să fie! Dacă 
nu semnează în clipa asta, plec să-l aduc pe primar. Până 
atunci, legaţi-l voi pe burduhănos! 

— Semnez, semnez! ţipă Boschak, ca din gură de şarpe. 

Şi imediat îşi aşternu numele în josul documentului. 
Librarul dădu, apoi, celorlalţi documentul şi obţinu repede 


şi semnăturile şi promisiunile lor verbale. În sfârşit, cum 
totul era în ordine. Ali spuse: 

— Acum să plecăm spre Dschnibaschlu. Vreau să fiţi 
martori când Boschak îmi va da mana Ikbalei! 

— Lasă-mă întâi să mă odihnesc! gemu din greu boiangiul. 
Sunt sleit... 

— Ascultă! îl întrerupse Halef, arătând spre intrare. 
Auzisem şi eu galopul unui cal. Într-adevăr, călăreţul era 
deja aici, căci, datorită faptului că pământul din pădure era 

moale, tropotul de cal putea fi auzit doar când ajungea în 
apropiere. Nici n-am avui timp să ne ridicăm, că el îşi şi făcu 
apariţia. Puteţi să vă închipuiţi consternarea mea când l-am 
recunoscut pe Mosklan, care se dăduse drept agentul 
Pimosa. 

Oare cum scăpase de la fierar? Oare... dar nu mai aveam 
timp pentru asemenea gânduri, căci şi e! mă recunoscu în 
dată. 

— Ticălosul dracului, aici erai! răcni Mosklan spre mine. 

Am văzut pistolul în mâna lui. Glonţul porni. M-am aruncat 
rapid într-o parte şi în clipa următoare, i-am pocnit una în 
cap trăgătorului cu patul armei, încât scăpă pistolul din 
mână şi cu un țipăt gutural, îşi acoperi faţa cu amândouă 
mâinile, căci nu-l nimerisem în ţeastă, ci direct în faţă, 
pentru că geambaşul se răsucise brusc. Aproape în aceeaşi 
clipă, Halef îl şi trânti la pământ şi se aşeză cu genunchii 
deasupra lui. Totul se petrecuse atât de rapid, încât niciunul 
dintre ceilalţi nu avusese timp să se ridice în picioare. 

Acum, într-adevăr, săriră cu toţii în picioare. Halef îi ţinu 
strâns pe nemernic, iar Osco îi legă mâinile. Mosklan nu 
opuse practic nici o rezistenţă. Îşi ţinea mâinile la faţă şi 
scotea un urlet gutural. Lovitura cu patul armei îi zdrobise 
dinţii din faţă sau poate chiar maxilarul. 

Dar mai era cineva care scotea strigăte de durere sau, mai 
bine zis, urla de parcă era înfipt într-un par: grăsanul 
boiangiu-brutar. 


Când Mosklan trăsese, iar eu mă aruncasem într-o parte, 
grăsanul, de spaimă, făcuse o mişcare involuntară cu mâna. 
Astfel, mâna îi nimerise exact pe direcţia glonţului, care îi 
atinsese degetul cel mic. 

— Degetul meu, mâna mea, braţul meu, trupul meu! urla 
el. Am fost atins, m-a împuşcat, pe mine, pe mine! 

Zicând acestea, grăsanul sărea ca un nebun încolo şi 
încoace, în ciuda greutăţii corpului său. 

— Arată-mi! i-am poruncit. 

— Aici, aici! Îmi curge sângele, mi se scurge viaţa pe- 
acolo! Sunt mort, sunt un cadavru! 

Am văzut că glonţul atinsese doar foarte uşor degetul. Se 
rupsese doar un pic din piele şi carne. 

— Da' mai taci din gură! m-am răstit la el. Asta nici măcar 
nu-i o rană! Nici, măcar nu te doare, de-abia dacă simţi 
ceva! 

— Cum? Nu simt? întrebă, uimit. 

Boschak se uită mai atent la deget, aşteptă să vadă dacă 
într-adevăr îl doare şi răsuflă uşurat: 

— Allah kerihm17! De data asta am avut noroc să scap cu 
viaţă. Dar dacă eram numai un pic mai la dreapta, aş fi 
păţit-o! 

— Da, două picioare mai la dreapta! 

— Doar două picioare! Effendi, pentru tine era glonţul! De 
ce ţi-ai tras capul atât de repede într-o parte? 

— Ca să nu mă nimerească, fireşte! 

— De aceea m-a nimerit Mosklan pe mine! Mizerabilul ăsta 
putea să mă omoare! Eu i-am promis-o pe fiica mea şi el 
trage în mine! Nu putea să ochească mai bine? Nu putea să 
fie mai atent? Între noi doi s-a sfârşit totul, pentru 
totdeauna! Saban, vino şi leagă-mă! 

Dar cerşetorul se ghemuise lângă Mosklan, să-i cerceteze 
rana acestuia. Rănitul voia să vorbească, dar nu putea. Nu 
scotea decât nişte sunete guturale. Dar ochii îi erau cu atât 
mai grăitori, ochii cu care ne-ar fi înjunghiat pe toţi, dacă 


aşa ceva ar fi fost posibil. Îşi dăduse seama că nu existau 
nici un fel de ostilităţi între noi. 

— Cum e? l-am întrebat pe Saban. 

— Încă nu ştiu. Şi maxilarul este rănit, va trebui să aducem 
un doctor. Mosklan trebuie să rămână aici, întins. 

Am înţeles foarte clar gândul ascuns al vorbitorului şi am 
replicat: 

— Asta înseamnă că tu nu poţi merge cu noi la 
Dschnibaschlu, căci trebuie să rămâi aici. Noi, ceilalţi, însă, 
trebuie să plecăm imediat. 

— Ce? spuse Halef. Vrei să-l laşi pe omul acesta aici, sidi? 

— Da. 

— Dar gândeşte-te că geambaşul a evadat! Cum a reuşit 
să fugă? Poate l-a ucis pe fierar? 

— Asta o să aflăm. Mosklan nu poate să ne scape. Saban va 
avea grijă de el, până îi trimitem noi un mesaj. 

— lar eu am să aduc un doctor, spuse Murad. 

— Adu! i-am răspuns. Voi ceilalţi, însă, veniţi cu mine. 

Niciunul nu se opuse. M-am uitat cu atenţie la ei. Se 
suplineau voinţei mele, dar nu voiau nici să-şi abandoneze 
aliatul rănit. Osco şi Omar le aduseră caii. Am încălecat. În 
mod uimitor, grăsanul era cel mai grăbit să plece. 

Ceilalţi veneau încet după noi, tot mai încet. Când 
lăsaserăm deja în urmă pădurea, nu mai era nici urmă de 
ei. 

— Sidi, nu-i aşteptăm să vină? întrebă Halef. 

— Nu. Mă bucur că am scăpat de ei! 

— Dar trebuiau să vină cu noi la Boschak! 

— N-am nevoie de ei! mormăi grăsanul. N-am nevoie de 
prieteni care trag în mine. 

— Iată, vine un alt călăreț! 

Îl văzusem deja pe omul care se îndrepta spre noi, calare 
pe un cal neînşeuat. Am observat că a încetinit mersul 
calului, atunci când ne-a zărit. 

— Ah, deci nu i s-a întâmplat nimic, răsuflai eu uşurat. 

— Cine e? întrebă Osco, din spatele meu. 


— Fierarul. Astăzi toţi se urmăresc unul pe altul. O 
adevărată hăituiala! 

Ne-am apropiat. Când Schimin m-a recunoscut, a strigat 
de departe: 

— Hamdulillah! Trăieşti! Tare mi-am mai făcut griji din 
pricina ta! 

— Şi eu din a ta. i s-a întâmplat ceva? 

— Nu. 

— Dar nevestei tale? 

— Mosklan i-a tras un pumn în cap, dar n-a fost chiar atât 
de grav pe cât crezusem la început. 

Acum ne aflam faţă în faţă. Fierarul abia mai respira. 

— L-aţi văzut pe Mosklan? întrebă Schimin. 

— Da. A tras în mine, dar nu m-a nimerit. 

— Oare de unde o fi avut arma? 

— Dar cum se face că a scăpat? 

— Mai întâi au venit prietenii tăi, povesti fierarul şi i-am 
trimis după tine la Boschak, pe care îi văd aici, lângă tine. 
Apoi m-am dus în fierărie să lucrez. Deodată, l-am văzut pe 
prizonier luând-o la goană. Am sărit imediat sa văd ce făcea 
soţia mea. Zăcea pe jos, în colibă şi se ţinea cu mâinile de 
cap. Nu-şi revenise încă în simţiri. O trântise şi o lovise. 

— Dar cum a fost posibil? Cum a putut Mosklan să iasă din 
pivniţă? 

— Effendi, am făcut o mare greşeală. Hagi Halef Omar a 
vrut să-l vadă pe prizonier. l-am făcut pe voie şi apoi am 
uitat scara acolo. Mosklan a reuşit să se dezlege şi apoi a 
ieşit din pivniţă, urcând pe scară. 

— Dar a putut să deschidă uşa? 

— Dar nu-i făcută decât din lojniţă de salcie. A ţâşnit pur şi 
simplu prin ea. N-am putut să aud zgomotul, pentru că 
lucram în fierărie. În spatele casei, se afla calul lui. L-a 
văzut, î încălecat pe el şi dus a fost. 

— Dar cum se face că geambaşul a venit după noi? De 
unde ştia el unde suntem? 

— Probabil că Mosklan a auzit ce-am vorbit cu prietenii tăi. 


— Înseamnă că aţi fost într-adevăr neprevăzători. 

— Ai dreptate. Vroiam să îndrept lucrurile. De aceea i-am 
dat apă nevestei mele, ca să-şi răcorească ţeasta, am fugit 
în sat, am luat primul cal pe care l-am găsit şi am pornit-o 
spre Dschnibaschlu. Acolo, am aflat de la nevasta brutarului 
că plecaseşi la Kabatsch, după tine plecaseră bărbatul ei 
împreună cu Deselim şi apoi prietenii tăi. Apoi sosise 
evadatul, aflase şi el acelaşi lucru şi plecase după voi. Am 
pornit îndată mai departe şi mă bucur din inimă că vă văd 
întorcându-vă bine sănătoşi. Acum, povestiţi-mi voi ce s-a 
întâmplat. 

I-am povestit, pe scurt, tot ce se petrecuse. Când am 
terminat, a spus, gânditor: 

— Aşa a vrut Allah. Mosklan şi-a primit pedeapsa, iar eu 
am scăpat de el. Cum l-ai fi transportat de la mine, effendi? 

— N-ar fi fost greu, dar acum nu mai e necesar, i-am 
răspuns. 

Sincer vorbind, eram cam încurcat. Mosklan n-avea cum 
să stea o veşnicie în pivniţa fierarului. Acum că era liber, 
oare nu se va răzbuna? 

Am rostit acum câteva cuvinte în legătură cu această 
răzbunare. Dar fierarul m-a liniştit: 

— Nu-ţi face griji pentru mine! Am aflat acum atât de 
multe despre acest geambaş, datorită vouă, încât nu mai 
am de ce mă teme. Acum nu poate să vorbească, aşa că nu- 
ţi poate face nici o încurcătură, iar eu am să am grijă să 
termin cu el. 

— Şi eu! mârâi grăsanul. A tras în mine. Viaţa mea a 
atârnat doar de-un fir de pâr! 

— Ba nu, doar de capul meu! 

— Poate că a vrut să ne împuşte pe amândoi cu un singur 
glonţ! Dar, effendi, iată satul. Să mergem mai încet. Aş vrea 
să te mai întreb ceva. 

Am rămas puţin în urmă cu Boschak şi atunci spuse: 

— Ai să-i povesteşti lui Ali despre covoare? 

— Da. 


— O să afle şi despre locul unde se află? 

— Am să i-l arăt chiar eu. 

— N-ai vrea să renunţi la asta? 

— Nu. Vreau ca Ali să te denunțe. 

— Ce crud eşti. Chiar ai să-i ceri asta? 

— Da. 

— Şi ai să-l sileşti pe librar s-o facă, chiar dacă el nu va 
avea de gând să mă denunțe? 

— Eu trebuie să plec, deci n-am cum să-l silesc. Dar are s-o 
facă, dacă nu-ţi ţii cuvântul pe care i l-ai dat. Conformează- 
te, deci! 

— Am să-mi ţin cuvântul. 

— Ei, acum trimite imediat după primar şi trei vecini, să 
vină ca martori. le sfătuiesc să faci asta. 

— Chiar crezi că trebuie? 

— Da. Trebuie să-i dovedeşti librarului că eşti sincer în 
privinţa logodnei. 

— Am să te ascult şi - o, Allah - ce-or să se mai bucure 
nevasta şi fiica mea! 

În sfârşit, firea blândă înnăscută a grăsanului ţâşnise la 
suprafaţă! Faţa i se însenina tot mai mult şi când am 
descălecat în faţa casei lui, noi de pe cai şi el de pe măgar, 
se grăbi să ne-o ia înainte, împinse uşa şi l-am auzit 
strigând: 

— Tschileka, Ikbala, veniţi, veniţi, alergaţi, am sosit! 

Femeile sosiră în grabă. Primul pe care îl zăriră fu 
stăpânul casei, iar eu al doilea. 

— Effendi, ai venit! strigă cea mai iubită din întreaga 
Rumelie. Nu ţi s-a întâmplat nimic? Slavă lui Allah! Am 
trimis oameni care să te prevină. Tu te-ai ţinut de cuvânt? 

— Da, ţi-l aduc pe acela mult dorit. 

— Unde e, unde e? 

— Aici! 

Zicând acestea, am arătat spre micuțul Halef, care intrase 
îndată după mine. Ceilalţi încă nu apăruseră. 


— Du-te dracului! îi scăpă lui Halef, dar, din fericire, în 
limba lui arabă, pe care fata n-o înţelegea. 

Dar Ikbala spuse, consternată: 

— Pe acesta de aici? 

— Da, dulce fiică a culorii roşii. 

— Dar nici nu-l cunosc! 

— Însă el vrea să-şi închine viaţa ţie! Ei, uite că mai vine 
unul! Alege între cei doi! 

Ali îşi făcuse şi el apariţia, în spatele lui Halef. Ikbala se 
uita confuză şi întrebătoare spre tatăl ei. 

— Dar atunci, pe, care-l cunoşti? întrebă grăsanul, râzând. 

— Pe acesta, răspunse fata, arătând spre librar. 

— Eşti mulţumită de el? 

— Da, pe deplin! 

— Ia-l! râse brutarul cel gras. 

Atunci, Ikbala îşi acoperi faţa cu mâinile, scoase un suspin 
sonor, nu se ştie dacă de ruşine sau de încântare şi fugi 
înapoi pe uşa de unde venise. 

— Effendi, vezi ce necaz aii pricinuit? mă întrebă brutarul, 
pe jumătate îngrijorat, pe jumătate râzând. 

— Trimite fericirea după ea! am râs şi eu şi am arătat spre 
librar. 

— Asta nu se poate! refuză Boschak. Nici un tânăr nu 
poate rămâne singur cu fecioara înainte de ziua nunţii. 

Bietul de el nici nu bănuia că Ikbala a lui se întâlnise deja 
între patru ochi, destul de des, cu credinciosul ei Ali, afară, 
în spatele casei, ocrotiţi de discreta Tschileka şi de şi m-ai 
discreta, Lună. 

— Atunci du-te tu cu el! l-am sfătuit. 

— N-am timp. 

— Nu poate să-l însoţească 'Tschileka? 

— Nici ea nu poate. Sunteţi oaspeţii noştri şi trebuie să ne 
îngrijim de voi. 

Să se îngrijească? Nu cumva voia să ne dea să mâncăm şi 
să bem? Oare ce? Trufandalele cu care făcusem deja 
cunoştinţă? M-am grăbit, deci, să refuz cât mai repede. 


— Suntem mulţumiţi doar să ne saluţi! Timpul meu este 
măsurat. Trebuie să plec. 

— Effendi, sper că n-ai să-mi faci asta! Uite, începe să se 
lase seara unde vrei să pleci? 

Boschak avea dreptate. Era deja după-amiaza târziu. 
Atunci, mă întrebă încetişor şi Halef: 

— Chiar vrei să pleci azi, sidi? 

— Trebuie neapărat. 

— Singur? Fără noi? 

— N-aş mai cuteza. 

— Atunci gândeşte-te că am stat destul de mult în şa, iar 
caii sunt şi ei obosiţi şi au nevoie de odihnă. 

— Bine, fie, mai rămânem puţin aici, iar la noapte dormim 
la prietenul meu, Schimin. 

Auzind acestea, bravul fierar scoase un strigăt de bucurie 
şi spuse: 

— Effendi, nici nu ştii ce bucurie mi-ai făcut! 

— Ştiu! 

— M-ai numit prietenul tău! 

— Dar asta şi eşti. Mi-ai dovedit-o. Când am să ajung, în 
cele din urmă, în patria mea, te vei număra printre aceia la 
care mă voi gândi cu mult drag. 

— Trebuie să-i spun asta şi nevestei mele; Ah, daca-aş şti 
cum îi este! 

— Ai împrumutat un cal şi trebuie să-l înapoiezi. Ia-l pe-al 
meu, vezi ce face nevasta ta şi apoi vino înapoi. 

— Nu cutez să fac aşa ceva. Un astfel de cal nu poate să-l 
încalece decât un bărbat nobil şi distins. Am să fac rost uşor 
de altul şi mă voi întoarce. 

Schimin plecă. Îmi convenea că nu avusese neapărată 
nevoie de armăsarul meu. Pentru siguranţa noastră, trebuia 
să aflu ce se petrecuse între timp în coliba cerşetorului. Pe 
când ceilalţi se aşezaseră, iar brutarul şi ai săi se ocupau să 
ne pregătească „ospăţul” promis, i-am spus lui Halet: 

— Nu-ţi face griji dacă am să plec puţin! Vreau să văd ce 
mai e cu Mosklan. 


— Ai înnebunit, sidi? Vrei să te întorci la colibă? 

— Da. 

— Or să te omoare. 

— Ei, aş! Acum nu mă mai pot lua prin surprindere. De 
fapt, sunt convins că am să găsesc coliba goală. Precis l-au 
dus pe Mosklan de acolo, ca să nu-l mai putem găsi. 

— Dar n-are de ce să se teamă de tine. N-ai nici un drept 
să-l bagi la închisoare. 

— Asta aşa e. Şi totuşi, Mosklan se teme de mine. A tras 
asupra mea şi nici în alte privinţe n-are conştiinţa curată. 
Nu-i spune boiangiului unde am plecat. 

— Dar, dacă nu te întorci repede, vin după tine! 

— Bine, sunt de acord. 

Am ieşit şi am dispărut în linişte. M-am ferit să merg pe 
acelaşi drum. Aş fi putut să am parte de-o întâlnire 
neplăcută. De aceea, n-am călărit spre sud, ci spre vest ca 
să ajung în pădure prin altă parte. 

Având în stânga marginea nordică a pădurii, am galopat 
spre câmpie şi am ajuns curând, datorită vitezei lui Rih al 
meu, în locul unde pădurea se întindea la sud, spre 
Kabatsch. Atunci am zărit afară, alături de locul numit, un 
grup de călăreţi care păreau că nu pot înainta decât foarte 
încet. Oamenii se opriseră la o casă singuratică şi acum îşi 
reluaseră drumul. 

Eram sigur că în faţa mea se aflau cei pe care-i căutam. 
Ne despărţea o distanţă de aproape doi kilometri. 

— Repede, repede! i-am strigat calului. 

Era suficient atâta pentru Rih, ca s-o pornească în mare 
goană. Era o plăcere să zbori aşa. În câteva minute am 
ajuns în dreptul casei şi am descălecat. Am făcut în aşa fel, 
încât clădirea să se afle între mine şi grupul de călăreţi, 
pentru a nu putea fi observat. 

În faţa uşii şedea o femeie de vârstă mijlocie şi tăia pepeni. 

— Bună seara! am salutat-o în limba arabă. 

Femeia mă privi, prin deschizătura maramei care o purta 
pe cap, fără să rostească vreun cuvânt. Am salutat-o din 


nou, dar în limba turcă, şi de data aceasta a înţeles. Îmi 
mulţumi cu prietenie. 

— Nu vrei să mă laşi să gust din pepenele tău? Mi-e sete, 
am rugat-o. 

— Cu mare plăcere, effendi. 

Îmi tăie o bucată mare şi mi-o întinse. Când observă cu 
câtă plăcere muşcam din fruct, îmi spuse mulţumită: 

— Eu însămi i-am plantat. Acum câteva minute a trebuit să 
tai un fruct întreg pentru alţii. Ei n-au fost atât de 
prietenoşi ca tine. 

— Dar ţi-au plătit, nu? 

— Nu cer plată, deşi sunt foarte săracă şi nici n-am plantat 
prea multe fructe. Dar, pe deasupra, m-au şi jefuit. 

— Nerecunoscătorii! Ce ţi-au luat? 

— Cea mai bună maramă. Unul dintre ei era rănit şi l-au 
bandajat cu ea. 

— Nu-i cunoşteai? 

— Era cu ei cerşetorul Saban, care locuieşte în pădure şi 
mai era şi Murad, camaradul lui. 

— Nu ştii încotro au luat-o? 

— Vor să ajungă la Usundere. Acolo locuieşte o rudă a lui 
Saban, care se dă drept doctor, dar e un şarlatan. Acolo 
voiau să-l ducă pe cel rănit. 

— N-au vorbit cumva şi despre modul în care se rănise 
omul? 

— A căzut din pom cu faţa direct pe o piatră. Şi-a rupt 
câţiva dinţi. 

— Bietul om! 

— Oh, nu-l mai compătimi! Îl cunosc, doar că nu ştiu cum îl 
cheamă. Este cel care ne ademeneşte bărbaţii! 

— L-a ademenit şi pe al tău? 

— Nu. Eu sunt văduvă. Stăpânul meu e mort. 

— Ai copii? 

— Trei. Cel mai mic e bolnav de scarlatină, cei doi mai 
mari s-au dus la apă să prindă lipitori, pe care i le vând 
şarlatanului. Îmi plăteşte câte o para pentru zece bucăţi. 


Biata femeie! Ce plată mizerabilă! Am scos cinci piaştri şi 
i-am întins. 

— Poftim, cumpără-i copilului tău o băutură vindecătoare. 

Cinci piaştri erau o nimica toată, dar pentru această 
femeie reprezentau o sumă mare. M-a întrebat, 
neîncrezătoare: 

— Chiar mi-i dăruieşti? 

— Da. 

— Effendi, aşa bogat eşti? 

— Da. 

— Atunci bunătatea inimii tale e la fel de mare ca averea 
ta. Allah să... 

Restul nu l-am mai auzit, căci sărisem deja în şa şi 
plecasem înapoi spre tovarăşii mei. Aflasem destul şi ştiam 
acum că nu mai aveam de ce să ne temem. 

Când am descălecat în Dschnibaschlu, în spatele casei 
gazdei noastre celei grăsane şi tată al miresei, am văzut 
atârnând într-un par o blană sângerândă şi mi-a mirosit a 
friptură. Până în urmă cu câteva minute, blana fusese haina 
de gală a unei oi. 

În faţa casei acolo unde se simţea mai puţin curenţii de 
aer, i-am găsit pe brutar şi pe nevasta lui ocupați eu o 
îndeletnicire foarte ciudată. Pe pământ se află un vas din 
lemn, nu prea adânc, din acelea care, prin ţinuturile 
Germaniei, se numesc ciubăre, doniţe, capace şi aşa mai 
departe. Pe marginea acestuia fuseseră puse trei ţepuşe 
groase. În cea din mijloc fusese înfiptă oaia înjunghiată. 
Peste corpul ei şi peste celelalte două ţepuşe fuseseră 
stivuite bucăţi de lemn şi după aceea, acestui rug i se 
dăduse foc. Oaia căpătase sus o culoare neagră, iar 
dedesubt se frigea. Din stratul care se prăjea, grăsimea 
pica, din când în când, pe fundul vasului, unde am văzut că 
se afla un strat de orez. Părţile laterale ale acestei 
minunate tigăi erau frumos colorate în roşu garantă, ca şi 
pantalonii de la uniforma militară a francezilor. Şi n-am 
putut să mă stăpânesc să nu mă gândesc la mâinile roşii ale 


grasei Tschileka, la haina bărbatului ei, care bătea în toate 
culorile şi atunci mi s-a trezit bănuiala că vasul folosit acum 
pentru friptură fusese utilizat altă dată ca hârdău pentru 
culori. 

— Unde ai fost, effendi? mă întrebă grăsanul. Bine că ai 
venit. În cinstea voastră, am înjunghiat o oaie. Mi-a vândut- 
o un vecin. 

— Se arde carnea. Nu întorci friptura? 

— Se vede că eşti străin, effendi. Dacă o întorc aş strica 
gustul delicios al cărnii. 

— Orezul se înmoaie de la picăturile de grăsime? 

— Dar nu trebuie să se înmoaie. Nu cunoşti zicala: Pilaful 
trebuie ronţăit, ca să trosnească! Dacă e moale, n-are nici 
un gust. 

— Nu ţi se pare că au căzut bucăţi de lemn ars în orez? 

— Nu face nimic. Uite, le scot eu. 

Boschak întinse mâna şi încercă să îndepărteze cu 
degetele urmele de cenuşă căzute în orez. Mi-am adus 
aminte, involuntar, de gingaşa Issirghana din Amadiya, care 
îşi ştergea ochii urduroşi cu ceapă. 

Am renunţat la încercarea de a pătrunde în tainele artei 
culinare a acestei familii de boiangii şi m-am retras, scârbit, 
în casă. 

De după uşa odăii de toate zilele, m-a întâmpinat Halef. 

— lată-te, sidi! strigă el bucuros. Mi s-a părut că ai lipsit 
prea mult. Tocmai mă pregăteam să încalec. 

— Vezi, doar, că nu mi s-a întâmplat nimic. Voi ce-aţi făcut 
până acum? 

— Oh, nu ne-am plictisit deloc. Am fost cu brutarul să 
încheiem afacerea cu oaia şi ne-am distrat grozav. Voia să 
primească în dar animalul, pentru că era destinat unui aşa 
distins domn, pe care tot satul trebuia să-l considere 
oaspete. Pe treaba asta, s-a iscat o ceartă, încât a trebuit să 
fie chemat primarul. 

— Dar cine-i acest distins domn? 

— Tu! Cine altcineva? Eu, poate? 


— A, aşa vasăzică. Pentru mine era pregătita această 
friptură? Atunci, poftă bună! Să intrăm în casă. 

Tocmai voiam să mă aşez, când am auzit din camera 
alăturată, care se pare că era destinată femeilor, un zgomot 
ciudat. Parcă cineva primise nişte palme peste faţă urmate 
de gemete şi suspine, ceea ce mă făcu să mă îngrijorez 
pentru persoanele aflate acolo. 

— Cine-i acolo? l-am întrebat pe librar. 

— Ikbala, steaua ochilor mei. 

— Şi mai cine? 

— Nu ştiu. 

— Şi ce face acolo? 

— Ştiu eu, effendi? O aud gemând. Mă tem căi s-a 
întâmplat o nenorocire. Aş vrea s-o ajut pe Ikbala, dar eu 
sunt mirele şi n-am voie să merg la ea. 

— Crezi că eu aş avea voie să intru acolo? 

— Da. Tu eşti creştin şi i-ai văzut deja chipul. Nu se va 
simţi stânjenită, dacă te duci acolo. 

— Nu-ţi face griji. Cea mai frumoasă fată din Rumelia nu 
are de ce să se teamă de mine. 

Am intrat, deci, pe uşa camerei de alături. Acolo, Ikbala 
şedea direct pe pământ. În dreapta ei era un vas 
asemănător unei copai în care se afla un aluat de o culoare 
ciudată. Ambele ei braţe erau mânjite, până mai sus de 
coate, cu această pastă. Tocmai rupsese o bucată mare din 
acest aluat şi încerca să-i dea o formă rotundă. Cu o mână îl 
răsucea şi cu cealaltă îl lovea din toate puterile. Astea erau 
palmele pe care le auzisem. Făcea acest lucru cu atâta 
devotament, încât transpirase toată. Faţa îi era de un roşu 
aprins şi era udă leoarcă. 

— Ce faci aici? am întrebat-o. 

— Coc, răspunse, cu importanţă. 

— Ce? 

— Ghiulele. 

— Pentru cine? 

— Pentru voi, fireşte, căci sunteţi oaspeţii noştri. 


— Ce gust au aceste ghiulele? 

— Gustul unui fel de mâncare din Paradis. 

— Ce-ai pus în ele? 

— Mai multe: făină, apă stafide, migdale, ulei de măsline, 
sare, piper şi alte mirodenii parfumate. 

— Cât durează până se fac? 

— Când e gata friptura, ele se cufundă în grăsimea de la 
acest aluat şi în orez. 

— Parcă-ar avea un gust din al şaptelea cer! 

— Da. Gustă aluatul! N-ai mai mâncat în viaţa ta aşa ceva. 

Ikbala întinse mâna şi rupse cu degetele din aluat, apoi mi- 
o întinse mie, cu un zâmbet gingaş. 

— Îţi mulţumesc, floare a ospitalităţii! Dacă gust acum, am 
să-mi stric pofta cu care voi mânca mai târziu aceste 
ghiulele. 

— Ia, totuşi! Tu eşti cel care mi-a adus fericirea. Doar ţie 
trebuie să-ţi mulţumesc că tatăl meu şi-a schimbat atât de 
repede părerea. 

Cea mai frumoasă fiică din Rumelia mă tot îndemna să iau. 
Eu, însă, am refuzat cu atâta ardoare, încât în cele din urmă 
renunţă şi îşi băgă degetele în propria gură, plescăind cu 
plăcere. 

Stafide, migdale, ulei de măsline, piper! Îngrozitor gust 
trebuie să fi avut. Să nu mai vorbim de apa care-mi făcuse 
atâta scârbă. Şi tot felul de mirodenii. O, vai de tine Ali, ce-o 
să fie în burta ta, peste câteva luni! 

Se bucură foarte tare când auzi de la mine că aleasa inimii 
lui nu era ameninţată de nici un pericol. Între timp se 
reîntorsese şi fierarul şi chiar în aceeaşi clipă descăleca 
afară un călăreț, în care l-am recunoscut pe unul dintre 
oamenii care fuseseră în coliba cerşetorului. L-am auzit 
întrebând de mine şi am ieşit afară. Mă trase de-o parte şi 
spuse: 

— Effendi, ai fost milostiv cu noi şi eşti şi bogat. Vreau să-ţi 
spun ceva. 

— Vorbeşte! 


— Ce-mi dai pentru asta? 

— Nu ştiu dacă ceea ce vrei să-mi spui are vreo valoare 
pentru mine. 

— Oh, una foarte mare! mă asigură omul. 

— În ce măsură? 

— Eşti în pericol de moarte. 

— Nu cred. 

— Dacă-ţi spun eu, este adevărat, effendi. 

— Tocmai pentru că îmi spui tu, nu-i adevărat. 

Omul se uită consternat la mine. 

— Chiar crezi că te mint? 

— Da. Aţi vrut să mă omorâţi şi să mă jefuiţi. Criminalii şi 
tâlharii sunt şi mincinoşi. 

— Dar acum îţi vreau binele şi îţi spun adevărul, mă 
asigură el. 

— Păstrează-l pentru tine. Pe mine nu mă interesează. 

— Deci, nu vrei să-mi dai nimic? Gândeşte-te că e vorba de 
viaţa ta! 

— Nu dau nici măcar un piastru pentru viaţa mea. 

— Cum? Viaţa ta nu are nici o valoare pentru tine? 

— Ba are şi încă una mare, dar ea se află în mâinile 
Domnului. Nu se spune oare şi în Coran că Allah hotărăşte 
durata vieţii fiecărui om, încă de la început? 

Asta l-a pus, evident, în încurcătură. Nu mai ştia ce să 
spună. De aceea, am continuat. 

— Vezi, deci, că ar fi aproape un păcat să plătesc bani 
pentru viaţa mea. Ceasul hotărât va sosi, fie că plătesc, fie 
că nu plătesc. 

Deodată văzui o tresărire pe faţa lui. Îi venise un gând 
salvator. 

— Effendi, dar tu eşti creştin, nu-i aşa? Tu poţi să-ţi 
prelungeşti viaţa. 

— Cum aşa? 

— Allah a stabilit doar durata vieţii adevăraţilor săi 
dreptcredincioşi. 


— Te înşeli. Stă scris în cel de-al cincilea capitol al 
Coranului, capitolul intitulat „Masa”, ca ceasurile tuturor 
oamenilor, ale credincioşilor şi necredincioşilor, sunt 
numărate dinainte. Cunoşti acest capitol? 

— Îl cunosc. 

— Atunci, ai să-mi dai dreptate. Nu pot şi nici nu am voie 
să plătesc pentru viaţa mea. 

Camaradul, dornic de bani, al lui Saban, se trăgea, 
încurcat, de barbă, ca şi cum în felul acesta ar fi putut să-i 
mai vină vreo idee salvatoare. Dar se pare că niciuna nu 
voia să iasă la iveală. 

— Effendi, dar eu am nevoie de bani, recunoscu el, 
descurajat. 

— Şieu. 

— Tu ai bani, dar eu n-am. 

— Ei, am să-ţi dovedesc că nu sunt nemilos. Nu-mi place să 
fiu şantajat, dar celor nevoiaşi le fac cu plăcere câte un dar, 
dacă îmi dau seama că îl merită. Dacă, îmi spui în ce constă 
pericolul care mă paşte, sunt gala să-ţi dau un bacşiş. 

— Cât oferi? se grăbi să întrebe. 

— Să ofer? De oferit se oferă doar când e vorba de o 
afacere, de un preţ şi doar ţi-am spus deja că nu se pune 
problema să te plătesc. Îţi promit un dar. Cât de consistent 
va fi darul, asta o hotărăşte cel care îl oferă şi nu cel care îl 
primeşte. Deci, ce vrei să-mi spui? 

— Nimic! 

Voia să se întoarcă. Eu, însă, l-am apucat de braţ şi l-am 
avertizat: 

— Ai spus că mă paşte un pericol de moarte. Există, 
probabil, oameni care vor să atenteze la viaţa mea. Tu ştii 
ceva, deci eşti complicele lor. Am să te arestez, dacă nu 
vorbeşti. 

— Am vrut doar să fac o glumă. 

— Minţi! 

— Effendi! spuse, ameninţător. 


— Aida, de! Ai vrut să primeşti bani, indiferent dacă 
spusele tale erau adevărate sau nu. Ştii cum se pedepseşte 
un asemenea şantaj? 

— Dar nu-i vorba de nici un şantaj. 

— Bine! N-am de gând să mă necăjesc din cauza ta. N-am 
nici timp, nici chef. Poţi să pleci. 

L-am lăsat acolo şi m-am întors să intru în casă, dar nici n- 
am ajuns bine la uşă, că m-a şi strigat: 

— Effendi, are să-ţi pară rău! 

— Asta s-o crezi tu. Am impresia ca mă crezi mai prost 
decât sunt. Ce vrei să-mi spui ştiu deja de mult. 

— Imposibil. 

— Aida de! E pe drum un mesager. 

Am văzut după faţa lui că ghicisem adevărul. 

— De unde ştii? mă întrebă. 

— Ăsta-i secretul meu. 

— Deci cerşetorul a vorbit ce nu trebuia! 

Am zâmbit cu superioritate. Nici nu-mi trecea prin cap să 
dau bani pentru un secret pe care deja îl aflasem pe 
jumătate şi speram să-l aflu în totalitate, prin viclenie. 

— Şi nu-ţi faci griji? întrebă el mai departe. 

Mai întâi trebuia să aflu cine e mesagerul; de aceea, am 
izbucnit în râs. 

— Şi ce, crezi că trebuie să mă tem de omul acesta? 

— Nu-l cunoşti pe Saban! O dată l-ai păcălit, dar a doua 
oară n-o să-fi meargă. 

Deci, cerşetorul era. El îl dusese pe cel rănit la Usundere. 
Se putea deci presupune că fusese însărcinat de Mosklan să 
meargă întâi la Palatza, unde se afla căminul celui rănit şi 
unde, probabil, avea şi rude şi apoi mai departe, la Ismilan, 
la rudele armurierului care îşi frânsese gâtul. 

Cei pe care îi întrecusem în viclenie încheiaseră pace cu 
noi. Eram sigur că îşi vor ţine cuvântul, în ceea ce-i privea. 
Dar puteau să se răzbune prin intermediul altora, în acelaşi 
timp, trebuiau să-şi ia măsuri să nu le scap. Întrucât 


aflaseră de la brutar în ce direcţie voiam să ne continuăm 
călătoria, restul era foarte uşor de ghicit. 

— Dar nici nu vreau să-l păcălesc, am spus, calm. 

— Atunci ce vrei? 

— Nu vreau să mai am de-a face cu Saban. Mi-a dat 
cuvântul că n-o să mă mai deranjeze. 

— Saban o să se ţină de cuvânt. El însuşi n-o să te mai 
deranjeze, dar are să-i aţâţe pe alţii contra ta. Alianţa e 
mare. 

— Nu mă tem şi pe cei care mă vor înfrunta eu duşmănie 
am să-l dau pe mâna judecătorului. 

— Da' ce, poţi să denunţi un glonţ? 

— Nu te face de râs! Mai bine spune-mi cum se face de-ai 
ajuns să-l trădezi pe Saban care, totuşi, ţi-a fost prieten? 

— Prietenul meu? La asta nu-ţi răspund. Ţi-ai zăvorât 
inima şi punga. Am venit degeaba până aici. 

Se îndreptă spre cal, dar atât de şovăitor, încât mi-am dat 
seama că aştepta să-i mai fac o ofertă. Dar eu doar am 
remarcat: 

— Pleci? Nu vrei să poposeşti aici? Ştii doar că aici se dă 
un ospăț. 

— N-am timp pentru astfel de ospeţe. Deci, nu dai nimic? 

Se uită ameninţător la mine. 

— Nu. 

— Pleci azi de aici? 

Faptul că pusese această întrebare fusese o nerozie din 
partea lui. Îşi trădase pur şi simplu intenţiile. Voise să 
câştige bani, nu primise nimic, iar acum era capabil de 
orice act de ostilitate. 

— Crezi c-o să renunţ la ospăţul care ni se pregăteşte? am 
răspuns. Şi caii noştri trebuie să se odihnească înainte de a 
pleca mai departe. 

— Aşa să te ajute Allah, cum m-ai ajutat tu pe mine! Acum 
se urcă pe cal şi plecă. 

În spatele intrării m-am ciocnit ele Halef, pe care-l 
văzusem că se ascunsese acolo. La flacăra torţei care fusese 


înfiptă în zid, am văzut imediat că era furios. 

— Sidi, de cel l-ai lăsat pe omul acela să plece? mă 
întrebă. 

— Aici nu mi-e de folos. 

— Dar în altă parte îţi poate face rău! 

— Ai auzit ultimele lui cuvinte? 

— Din păcate numai ultimele: M-am ascuns aici, ca să 
veghez asupra ta. Vă puteam vedea, dar nu vă puteam auzi. 
Dar, în cele din urmă, am aflat totuşi că vroia bani. De ce? 

— Vino afară! Nu trebuie să tragă nimeni cu urechea la 
ceea ce vom vorbi. 

I-am povestit lui. Halef ce aflasem şi ce presupuneam. 

— Vor să ne ia prin surprindere, mormăi micuțul hagiu. 

— Poate că nu, dragă Halef. 

— Atunci ce vor? De ce ne-a luat-o înainte cerşetorul ăsta, 
care nu e cerşetor? 

— Evident, trebuie să le aţâţe împotriva noastră pe rudele 
lui Mosklan şi ale lui Deselim. Dacă noi ajungem la Palatza 
sau chiar la Ismilan, atunci putem să ne aşteptăm la o 
primire care numai plăcută nu va fi. 

— Atunci s-o luăm pe alt drum. 

— N-aş vrea. În primul rând, vreau să rămân pe urmele 
fugarilor şi în al doilea rând, mă gândesc sa mergem direct 
în Ismilan, în casa lui Deselim, unde am putea afla multe 
lucruri care ne ar putea fi de folos. 

— Daca o să fim primiţi ca duşmani, n-o să aflam nimic. S- 
ar putea chiar să fim arestaţi ca ucigaşi. 

— Tocmai de aceea vreau să i-o iau înaintea cerşetorului. 

— Tu? Dar cum? se interesă Halef, încordat. 

— Am să ajung acolo înaintea lui. 

— Sidi, ce-ţi trece prin cap! Doar nu vrei să plecăm chiar 
în noaptea asta? 

— Chiar asta vreau. 

— Nu se poate. Nu te las să pleci. Gândeşte-te în ce pericol 
te-ai aflat astăzi, pentru că n-am fost cu tine! 


— Şi totuşi m-ai salvat şi ai să mă salvezi şi mâine din nou, 
dacă va fi nevoie. 

Vorbele acestea l-au făcut pe bravul Halef să se simtă 
flatat. 

— Chiar aşa? întrebă el, mulţumit de sine. 

— Da, sigur. Să-ţi spun acum ce am plănuit. Voi înnoptaţi la 
fierar şi plecaţi dimineaţa cat mai devreme. Alegeţi altă 
direcţie decât cea pe care urma să mergem. Călăriţi de la 
Koschikawak la Mastanly Stajanowa şi Topoklu, până la 
Ismilan, eu, însă, voi lua-o acum în direcţia sud spre 
Goldschik, Maden şi Palatza. 

— De ce prin aceste aşezări? 

— Pentru că ăsta este drumul pe care-l va urma 
cerşetorul, pornind de la Usundere. 

— Este o noapte neagră ca pana corbului. Ai să te 
rătăceşti. 

— Sper să nu mă abat de la drum. Dar cerşetorul are un 
avans mare. 

— Rih aleargă mai iute. Am să-l întrec pe Saban. 

— Şi pe bezna asta, ţi-ai putea frânge gâtul. 

— Mai vedem. Când ajungeţi la Ismilan, vă duceţi la 
cafeneaua armurierului Deselim. Se află pe uliţa care duce 
spre satul Tsehatak. Acolo o să mă găsiţi. 

— Şi dacă nu eşti acolo? 

— Mă aşteptaţi. 

— Şi dacă n-ai să vii, sidi? 

— Atunci vii după mine a doua zi dimineaţă, până la 
Palatza. S-ar putea ca acolo să fiu reţinut, din cauza lui 
Mosklan. 

— Unde te găsesc acolo? 

— Asta încă n-o ştiu acum. Satul este mic şi va fi suficient 
să întrebaţi de mine. 

Halef îşi dădu toată osteneala să mă convingă să renunţ la 
acest plan, dar am rămas ferm pe poziţie. 

Când au aflat apoi şi ceilalţi că voiam să-l părăsesc, am 
întâmpinat o rezistenţă căreia cu greu i-am putut face faţă. 


Ikbala şi mama sa Tschileka şi-au pus mâinile în cap, pentru 
că nu voisem să gust din friptură şi din ghiulele. Şi librarul 
m-a rugat să rămân. Pe el l-am luat deoparte şi i-am spus 
tot ceea ce trebuia despre covoare. 

— Effendi, zise Ali, ai făcut bine că mi-ai spus. Ceilalţi ştiu 
că aici se serbează logodna şi deci, vor încerca în acest timp 
sa golească, în secret, ascunzătoarea. Am să-l împiedic să 
facă asta. 

— Ai să-l denunţi pe socrul tău? 

— Da, o să fie spânzurat, râse librarul. 

— Nu mă priveşte pe mine ce-ai de gând să facă. 
Transmite-i salutul meu tatălui tău şi fii veşnic fericit cu 
Ikbala a ta, cea mai frumoasă din Rumelia. 

Când Schimin văzu că era imposibil să mă fadă să rămân, 
mă întrebă pe ce drum aveam. de gând s-o apuc. Nu prea 
aveam încredere în boiangiul cel gras, aşa că am numit mai 
multe locuri prin care nici n-aveam de gând să trec, fierarul 
m-a urmat afară, la cal şi acolo i-am dezvăluit adevăratele 
mele intenţii. A stat o clipă pe gânduri, apoi mi-a spus: 

— Cerşetorul va ajunge curând în Usundere. Va zăbovi 
puţin acolo, apoi va pleca. În orice caz, se va îndrepta spre 
Maden şi Palatza. De aici până la Maden ai de străbătut 
zece aghatsch18 şi trebuie neapărat să treci prin Mastanly 
şi Goldschik, dar eu cunosc această porţiune de drum şi am 
să te ajut să ajungi acolo mult mai repede. O să mergem pe 
cea mai dreaptă linie posibilă. 

— Cum, vrei să vii şi tu? 

— Da. Am să te însoțesc până când am să fiu sigur că nu te 
mai poţi rătăci. 

— E un gest foarte frumos din partea ta, dar... 

— Nu mai spune nimic! mă întrerupse Schimin. Ştii doar 
cât de recunoscător îţi sunt. 

— Dar va trebui să călăresc foarte repede. 

— Am un cal destul de bun. Era cel mai bun al omului de la 
care l-am împrumutat. Va trebui să-şi încordeze toate 


puterile. După ce mă voi despărţi de tine, voi merge mai 
încet. 

Halet venise după noi, ca să-mi atragă atenţia asupra unui 
lucru la oare nu mă mai gândisem şi anume asupra pungii 
despre care discutasem pe drumul de la Kabatsch spre 
coliba lui Saban. Am scos-o de la brâu şi la lumina unei 
torţe, i-am cercetat conţinutul. Se aflau acolo o sută de 
ducați austrieci şi zece lire turceşti. Un astfel de ducat 
valorează, în funcţie de ţinutul respectiv, 53 până la 58 de 
piaştri. Deci suma se urca până la 1.150 de mărci sau 5.300 
- 5.800 piaştri, în monedă naţională. În plus, se mai aflau 
încă cincizeci de beschliks, monede de cinci piaştri. Mai era 
şi un bilet, în care se preciza că monedele de aur erau 
pentru mine, iar cele de argint pentru Halef. După cum am 
aflat mai târziu, Omar Ben Sadek primise de la gazda 
noastră, încă la Adrianopol, un dar de bani şi mai mare, 
pentru salvarea bijuteriilor lui lacub. 

Un asemenea dar de bani putea fi considerat de unii ca o 
lipsă de delicateţe. Mi-a trecut şi mie un asemenea gând 
prin cap, dar l-am alungat. În primul rând, donatorul era 
bine intenţionat. Ştia că nu sunt milionar. În al doilea rând, 
darul principal constase în celelalte obiecte şi în calul de 
povară cu care fuseseră trimise, dar pe care le pierdusem, 
prin bunăvoința caporalului care fugise cu ele şi în al treilea 
rând, am mai găsit în pungă, tot pentru mine, un inel de o 
lucrătură minunată, cu un hiacint uriaş. De fapt, nu 
suportam să port inele pe degete - podoabele bărbăteşti 
trebuie să fie de alt tip - dar inelul acesta face parte dintre 
obiectele pe care le păstrez ca pe nişte amintiri deosebit de 
plăcute. 

Bineînţeles că i-am dat imediat lui Halef cei cincizeci de 
beschliks. I-a băgat în pungă, zâmbind pe sub mustață. 

— Sidi, acest binefăcător este un om foarte inteligent. Eu, 
în locul lui Hulam, aş fi fost, poate şi mai deştept. Un kaf 
este mai bun decât un nun şi se află şi mai în faţă în alfabet. 


Fiecare literă a alfabetului arab este reprezentată şi de un 
număr anume. Kaf (K) înseamnă o sută şi nun (N), (care, 
însă, în limba elevată, este folosit ca M în faţa lui B), 
înseamnă doar cincizeci. Micuţul Halef iar îşi dădea în petic. 
Circa cincizeci de mărci nu însemnau într-adevăr prea mult 
pentru un „prieten şi ocrotitor” al lui sidi al său, dar ea 
bacşiş pentru un servitor preţuiau, totuşi, destul de mult. 

Trec peste despărţirea care mi-a mai oferit câteva scene 
minunate. Grăsuna Tschileka a vărsat câteva lacrimi, de 
emoție. Când mă aflam deja călare pe cal, şi-a făcut apariţia 
şi calfa, care mi-a întins mâna. Oare voia sa şi ia rămas-bun 
sau dorea un bacşiş? Nu prea obişnuiam să scot atât de 
repede biciul, care era prins la şa, precum viteazul meu 
hagiu Halef Omar. Acum, însă, l-am înhăţat fulgerător şi i- 
am tras ticălosului câteva lovituri peste spate, încât, cu o 
săritură rapidă, s-a ascuns în spatele grăsunei sale stăpâne. 

— O, vai! Ce piperat e! a strigat el, apucându-se cu mâna 
de dos. 

— Vrei şi sare? l-am întrebat, zâmbind. 

Într-o clipă, hagiul a şi sărit lângă mine, şi-a scos biciul de 
la brâu şi a întrebat: 

— Să-l sărez eu? O merită! 

— Am şters-o! strigă cel ameninţat şi dispăru în graba 
mare după colţul casei. 

Apoi am plecat la drum. 

Capitolul IX - O cursă călare nocturnă. 

Noaptea era la fel de întunecoasă ca şi cea trecută. Doar 
câteva stele clipeau pe cer. Abia acum mi-am dat seama că 
era o adevărată cutezanţă din partea mea să călăresc într-o 
astfel de noapte, prin ţinuturi necunoscute şi încă atât de 
repede, cât era necesar pentru a-l ajunge din urmă şi chiar 
a i-o lua înainte cerşetorului. 

Timp de un sfert de oră, Schimin şi cu mine am călărit 
unul lângă altul în tăcere. Fiecare se lăsase în voia 
gândurilor sale. În faţa noastră nu se afla un drum, ci 


câmpul liber. Lui Rih nu-i păsa, căci ochii lui erau obişnuiţi 
cu o asemenea beznă. 

La un moment dat, tovarăşul meu de drum mă întrebă: 

— Effendi, îţi mai aminteşti discuţia noastră pe care, din 
păcate, a întrerupt-o sosirea lui Mosklan? 

— Mi-o amintesc exact. 

— Voiai să-mi demonstrezi că voi, creştinii, sunteţi în ai 
buni decât credeam eu. 

— Peste tot există oameni buni şi oameni răi, deci şi 
printre creştini şi printre musulmani. Nu despre creştini 
voiam să-ţi vorbesc, ci despre creştinism. 

— Vrei să spui că este mai bun decât învăţătura noastră? 

— Da. 

— Îţi va fi greu să dovedeşti asta. 

— Ba nu. Compară Coranul cu Biblia noastră. Profetul 
vostru s-a inspirat din cele mai minunate revelații ale cărţii 
noastre. A luat pasaje din învăţăturile Vechiului şi Noului 
Testament şi le-a adaptat la condiţiile specifice de atunci ale 
țarii şi poporului său. Dar condiţiile s-au schimbat. Arabul 
care hoinăreşte prin deşert nu mai este singurul adept al 
islamului. De aceea, islamul a devenit acum pentru voi o 
cămaşă de forţă, sub a cărei apăsare suferiţi neputincioşi. 
Mântuitorul nostru ne-a adus învăţătura iubirii şi a 
împăcării. Ea nu este împrumutată din obiceiurile unui mic 
popor al deşertului, ci se revarsă de la Dumnezeu, care 
înseamnă iubire. Ea este veşnică, omniprezentă şi cuprinde 
toţi oamenii, toate pământurile şi toţi sorii. Ea nu te 
oropseşte, ci te face fericit. Ea nu luptă cu spada, ci cu 
milostenia. Ea nu, mână popoarele cu biciul, ci le strigă cu 
vocea unei mame iubitoare, care vrea să-şi reunească toţi 
copiii lângă inimă. 

— Vorbeşti de dragoste şi totuşi, ea vă lipseşte. 

— Tu arunci toată recolta, dacă doar câteva roade sunt 
roase de viermi? 

— S-ar putea ca prin alte părţi recolta să fie mai bună 
decât a noastră. De ce, însă, tocmai la noi nu creşte grâul 


creştinismului, ci cresc doar buruienile? 

— Chiar aşa e? l-am întrebat. Atât de rău? Ei, atunci 
trebuie să ştii că buruienile prosperă pe un pământ prost. 
Prin asta depui mărturie împotriva islamului, căci înseamnă 
că el ar fi acest pământ prost. Suntem singuri şi avem timp. 
Vrei să-ţi vorbesc despre Hristos, despre profeţii care au 
vestit venirea lui şi despre minunile care le-a făcut? 

— Povesteşte-mi! Demonstrează-mi că este mai mare 
decât Mohammed! Pe tine pot să te ascult, fără să-mi încarce 
conştiinţa. Nu eşti un vânător de suflete, care vrea să mă 
ademenească. Cunoşti şi islamul şi creştinismul. N-ai să mă 
ispiteşti, ci ai să-mi spui adevărul. 

De acum înainte ai să atragi oamenii! La aceste cuvinte ale 
Mântuitorului mă gândeam, când am început să povestesc. 
Fierarul avusese dreptate; eram cinstit faţă de el. El făcea 
parte dintre acei oameni simpli care, deşi înzestrați cu 
puţine daruri, aspirau spre adevăr, în vreme ce aceia bogaţi 
din punct de vedere spiritual îşi iroseau deseori energia cu 
tot felul de rafinamente sterile. 

Era o călătorie neobişnuită. Eu povesteam iar Schimin 
asculta în tăcere. Doar din când în când, mai punea câte o 
întrebare sau rostea vreo vorbă de mirare. Călăream, în 
trap cât se poate de rapid, iar calul lui trebuia să facă 
eforturi destul de mari pentru a se menţine lângă al meu şi 
totuşi, fierarul acorda mai multă atenţie vorbelor mele 
decât calului şi drumului şi se întâmpla că, împiedicându-se 
sau făcând o săritură neaşteptată, calul lui Schimin îşi 
pierdu scăriţa de şa, fapt în urma căruia trase o înjurătură 
care nu se potrivea nicicum cu conţinutul povestirii mele. 
Cu toate acestea, dacă din punct de vedere fizic am înaintat 
rapid şi din punct de vedere spiritual am făcut progrese 
mari, aşa cum am observat după un timp. 

Trecuseră mai multe ore. Am escaladat un munte, lucru 
deloc uşor pe o asemenea beznă şi neexistând aici o cărare. 
Apoi am coborât, printr-o pădure rară, cu coaste abrupte. 
N-am putut să mergem tot atât de repede ca până atunci. 


— Şi tu chiar crezi că Hristos a înviat şi s-a înălţat la 
ceruri? m-a întrebat fierarul. 

— Da, sunt convins de asta. 

— Dar cum poate să ajungă în ceruri un trup pământean? 
Chiar şi trupul profetului nostru a rămas pe pământ! 

— Dar nu ţi-am povestit despre muntele de pe care s-a 
ridicat în slăvi? Şi nu spune şi profetul vostru că Hristos s-a 
înălţat chiar în faţa ochilor apostolilor lui? 

— Da, este o mare minune. Şi va reveni cândva? 

— Pentru a-i judeca pe cei vii şi pe cei morţi. Lucrul acesta 
îl confirmă şi Mohammed. Pe unii îi va mântui şi pe alţii îi va 
osândi. Atunci, nu este el Dumnezeu? Nu este el mai mare, 
mai grandios şi mai puternic decât Mohammed, care nici 
măcar o dată n-a spus despre sine însuşi că ar fi judecător? 

— Aproape că îmi vine să cred, recunoscu Schimin. 

— Aproape? Numai aproape? Cuvintele lui Hristos sunt 
adevărate, aşa cum el însuşi este Adevărul. El spune despre 
sine: Eu sunt atotputernic în cer şi pe pământ! A vorbit 
vreodată aşa Mohammed al vostru? 

— Nu, effendi. Am să le povestesc şi nevestei mele şi 
prietenilor mei ceea ce mi-ai spus. Aş fi vrut să am şi eu 
Cartea voastră Sfântă. Atunci aş fi putut să citesc şi să învăţ 
şi poate, s-ar fi pogorât şi asupra mea acel Duh Sfânt 
despre care mij-ai vorbit, aşa cum l-a pogorât asupra 
enoriaşilor la prima sărbătoare a Rusaliilor. Când omului îi 
este sete, trebuie să-i dai apă. Şi sufletul este însetat. L-am 
simţit şi am crezut că beau apă atunci când mi-am spus 
rugăciunile şi am fost la moschee. Acum, însă, simt de parcă 
n-aş fi băut o apă curată, căci cuvintele tale sunt mai clare 
şi mai îmbucurătoare decât ale celor după care noi repetăm 
rugăciunile. Tare rău îmi pare că eşti străin de locurile 
acestea şi că n-o să te mai văd niciodată. 

— Am să rămân cu tine, Schimin, căci cuvintele mele vor 
rămâne în sufletul tău. Ele se odihnesc în inima ta, aşa cum 
sămânţa se odihneşte în pământ şi vor încolţi, vor înmuguri 
şi vor da roade şi pentru că te-am îndrăgit şi îţi sunt atât de 


îndatorat, am să-ţi fac un dar care să-ţi amintească de 
această noapte ori de câte ori îl vei ţine în mână. Ştii să 
citeşti, Este o carte. Am cumpărat-o la Damasc, în amintirea 
oraşului grădinilor şi apelor răcoritoare. Dacă citeşti cartea, 
vei auzi curgând apa înviorătoare şi vei bea din ea. Iat-o! 

Am deschis coburul, am scos cartea şi i-am dat-o. 

— Ce stă scris în ea? m-a întrebat. Este o carte de poveşti? 

— Nu. Nu o poveste ai să citeşti, ci adevărul despre 
veşnicie. Sufletul tău este însetat de adevăr şi trebuie să-l 
cunoşti. Această carte este Noul Testament, care conţine tot 
ceea ce ţi-am povestit şi încă multe altele. 

Atunci Schimin a scos un strigăt de bucurie prin care mi-a 
arătat cât de fericit îl făcuse darul meu. 

— Effendi, spuse, darul acesta este atât de mare încât nu 
îndrăznesc să-l primesc! 

— Păstrează cartea, în numele lui Dumnezeu! Nu m-a 
costat mult, dar în ea se află ascunsă cea mai mare bogăţie 
de pe pământ, drumul spre mântuire. Apostolul spune că 
trebuie să cauţi şi să cercetezi în această carte, pentru că 
ea conţine viaţa veşnică. Îţi doresc din toată inima să 
găseşti în ea şi viaţa ta veşnică! 

Cu greu am reuşit să pun capăt mulţumirilor lui. Ar fi 
continuat mult şi bine să-mi mulţumească, dacă n-ar fi fost 
întrerupt de altceva. 

Ajunsesem din nou la câmpie şi am observat că ne aflam 
pe o cărare destul de bine nivelată, adică pe ceea ce se 
numeşte acolo - cărare. 

— Acesta este drumul de la Usundere la Maden, îmi spuse 
Schimin, întrerupân-du-şi mulţumirile. 

În aceeaşi clipă, am apucat de frâul calului lui. 

— Stai! Ascultă! Mi s-a părut că aş fi auzit în faţa noastră 
un sforăit de cal. 

— N-am auzit nimic şi nu aud nici acum nimic. 

— Pământul este moale şi înăbuşă zgomotul tropotului de 
cal. Dar calul meu şi-a ciulit urechile şi adulmecă aerul cu 


nările, cercetător. Asta-i un semn sigur că cineva se află 
înaintea noastră. Ascultă! 

— Da, acum aud. Un cala călcat pe o piatră şi a alunecat. 
Oare cine călătoreşte atât de târziu prin acest ţinut 
singuratic? 

— Poate e cerşetorul? 

— Nu prea-mi vine să cred, spuse fierarul. 

— De ce? 

— Atunci înseamnă că a plecat foarte târziu. 

— Şi de ce n-ar fi de crezut aşa ceva? 

— Dar Saban vrea să ajungă înaintea ta! spuse Schimin. 

— Ei, a crezut că am să plec abia mâine dimineaţă şi 
atunci n-avea de ce să se grăbească. N-am putea să-l 
ocolim, aşa încât să nu-şi dea seama că mă aflu deja 
înaintea lui? 

— Ba da. Dar nu te sfătuiesc să faci asta. 

— Ce-i drept, dacă facem un ocol pentru a-l lăsa în urmă, 
n-o să ştim dacă este într-adevăr cerşetorul sau nu. 

— De aceea, trebuie să mergem direct la el. 

— Dar ce-am să fac cu Saban? Pot să-l împiedic să-şi 
continue drumul? Asta pot s-o fac doar cu forţa şi nu vreau 
vărsare de sânge! 

— Nici nu este necesar aşa ceva, effendi. Lasă-mi-l mie. 

— Cum adică? 

— Îl sileşti să se întoarcă, iar eu rămân cu el şi-l duc cu 
mine la Koschikawak. N-o să-mi scape. 

— Şi dacă Saban te întreabă ce drept ai să-l duci acolo? 

— Chiar n-am nici un drept? N-a vrut el să te omoare, 
effendi? 

— Ăsta ar putea fi un motiv. Dar ai să-ţi faci astfel un 
duşman, care va încerca să se răzbune pe tine. 

— Nu mă tem de cerşetor. Îmi este deja duşman. Saban 
este duşmanul, tuturor oamenilor cinstiţi. Trebuie să-mi dai 
voie să-ţi fiu de ajutor şi nu-i nevoie să-ţi faci griji din 
pricina mea. Dacă este într-adevăr el, îl legăm şi ne luăm 
rămas-bun, fără ca el să audă încotro porneşti. 


— Care-i drumul de aici până la Maden? 

— Urmezi cărarea asta şi ajungi acolo într-o jumătate de 
oră. De acolo, n-ai cum să te mai rătăceşti. Voiam să mai 
discut cu tine şi despre koptscha, dar micuțul tău hagiu are 
una, iar tu ai luat-o pe aceea a lui Deselim. Sunt de ajuns. Şi 
acum, vino, effendi! 

Schimin îşi puse calul în mişcare, ca semn că nu voia să 
mai audă nici un fel de împotrivire din partea mea. Trebuia 
să-mi convină acest lucru, pentru că, astfel, cerşetorul ar fi 
fost împiedicat să transmită mesajul, fără a avea de suferit 
din pricina mea. 

N-a durat mult şi am ajuns atât de aproape de călăreţul 
nocturn, încât trebuia să ne audă. Am observat că a început 
să călărească mai repede, ca să nu-l prindem din urmă. 

— Rapid, înainte! spuse Schimin. Saban nu-i un călăreț 
bun şi o să-l prindem uşor, numai să fie el şi nu un altul. 

— Dar dacă se abate din drum? 

— N-o va face. Nimeni nu îndrăzneşte să facă aşa ceva 
aici, într-o asemenea noapte întunecoasă. Şi eu m-aş abţine 
să fac aşa ceva, dacă n-ar fi vorba să te însoțesc pe tine. 

Schimin avusese dreptate. Călărețul îşi dădu curând 
seama că eram mai rapizi decât el. Ca să se abată din drum 
nu îndrăznea şi atunci considera că cel mai bine era să se 
oprească şi să ne aştepte. 

Fierarul călărea în faţă, iar eu rămăsesem mai în urmă, 
aşa încât să nu mi se observe statura. Călărețul se trăsese 
puţin într-o parte, ca să ne lase să trecem mai departe. Dar 
fierarul se opri lângă el şi salută. 

— Bună dimineaţa! 

— Neaţa, replică celălalt, scurt. 

— De unde vii? 

— De la Derâdere. 

Era o minciună, căci, după voce, l-am recunoscut pe 
cerşetor. 

— Şi încotro te duci? 

— Peste tot şi nicăieri. 


Asta suna a aroganță. Dar Saban nu reuşi să scape cu 
asta, căci Schimin îi spuse pe un ton care lăsa clar să se 
înţeleagă că era ferm hotărât să nu se lase intimidat: 

— Va trebui să-mi spui exact unde! 

— Va trebui? mârâi, recalcitrant, cerşetorul. 

— Da, nu mă cunoşti? 

— Da' ce, tu mă cunoşti cumva? 

— Eşti cerşetorul Saban. 

— Ah! Şi tu? 

— Noaptea nu-i chiar atât de neagră ca sufletul tău. Nu 
poţi să-mi recunoşti faţa? Sunt Schimin, fierarul din 
Koschikawak. 

— De aceea mi s-a părut vocea ta atât de cunoscută! 
Pleacă pe drumul tău mai departe! N-am nimic de-a face cu 
tine! 

— Dar cu am cu tine. Nu-l cunoşti pe omul care este aici, 
lângă mine? 

— Nu. Căraţi-vă! 

— Asta am să şi fac, am replicat, mai înainte, însă, trebuie 
să-ţi spun o vorbă, Saban! 

Zicând acestea, mi-am apropiat calul de al lui, ca să mă 
poată recunoaşte. Eram atât de aproape unul de altul, încât 
capul unuia dintre cai se afla lângă coada celuilalt. 

— Scheitan! Străinul! exclamă cerşetorul. 

— Da, străinul! Acum vezi într-adevăr că aş vrea să 
vorbesc cu tine? 

— Dar eu nu vreau să vorbesc cu tine! 

Am observat că Saban a dus mâna la brâu. Am luat flinta şi 
am aşezat-o cu patul pe gâtul calului. 

— Deci, spune, încotro le duci? am întrebat, privindu-l cât 
se poate de aspru. 

— Ce te interesează pe tine, ucigaşule? mă înfruntă. 

— Ucigaş? 

— Da. Cine şi-a frânt gâtul din cauza la şi cui i-ai zdrobit 
faţa? 


— Şi pe cine aţi ademenit în coliba ta, ca să-l ucideţi? Ştiu 
încotro te îndrepţi, dar ai să ai bunătatea să te întorci din 
drum. 

— Cine o să mă silească? 

— Eu. Descăleca! 

— Oho! Vrei să mă ucizi şi pe mine? Am să mă apăr. În iad 
cu voi! 

Saban îşi îndreptă braţul spre mine. Instantaneu am lovit 
şi în aceeaşi clipă a tras şi el. S-a auzit detunătura - dar 
glonţul nu m-a nimerit, căci lovitura pe care i-am tras-o i-a 
deviat braţul. Şi n-a apucat să-şi coboare braţul, că am şi 
făcut un pas într-o parte cu calul şi l-am pocnit cu patul 
armei la subsuoară, încât s-a clătinat în şa şi s-a prăbuşit de 
cealaltă parte a calului. 

Tocmai voiam să descalec, rapid, dar nu apucasem să pun 
piciorul pe pământ, când l-am auzit pe fierar strigând: 

— Stai pe loc ţopârlanule; altfel te strivesc sub copitele 
calului! 

Mârţoaga cerşetorului rămăsese pe loc. Am vrut să sar 
peste animal, când am văzut fulgerarea unui al doilea foc de 
armă. Calul fierarului făcu un salt şi Schimin sări fulgerător 
din şa. Oare tovarăşul meu de drum fusese atins? M-am 
apropiat rapid. 

Doi bărbaţi zăceau la pământ, unul peste celălalt. Era atât 
de întuneric încât nu-i puteam deosebi. L-am apucat de braţ 
pe cel care se afla deasupra. 

— Stai, effendi! strigă acesta. Eu sunt! 

— Ah, tu Schimin! Te-a atins cumva glonţul lui Saban? 

— Nu. L-am văzut că vrea s-o ia la fugă şi l-am avertizat. 
Atunci a tras şi eu l-am dărâmat cu calul. S-a apărat, dar 
numai cu un braţ. Probabil calul l-a lovit cu copita în celălalt 
braţ. 

— Nu, l-am lovit eu cu patul armei. 

— Muşcă precum un jder. Va trebui să-i astup gura! N-am 
putut vedea ce făcea Schimin, dar am auzit un horcăit. 
Apoi, fierarul se ridică. 


— Aşa, acum l-am liniştit. 

— Ce-ai făcut? Doar nu l-ai ucis? 

— Nu. Pune mâna pe el să vezi cum se zvârcoleşte. I-am 
înfundat doar un şervet în gură. 

— Acum trebuie să-i legăm braţele. 

— Dar cu ce? 

— Cu cingătoarea. 

— Da. Are o cingătoare lungă şi îngustă. Ajunge ca să-l 
legăm şi de cal. 

L-am ajutat pe fierar. Aproape să-l sugrumase pe Saban. 
Înainte ca învinsul să-şi fi recăpătat respiraţia, era deja 
aşezat pe cal. Cingătoarea îl ţinea bine legat acolo, pentru 
că era suficient de lungă şi îi legasem picioarele unul de 
altul, trecând-o pe sub burta calului, îi legasem bine şi 
braţele cu o bucăţică ruptă din cingătoare. Ne-am dat 
seama că Saban avusese două pistoale: pe unul îl scăpase 
atunci când l-am lovit peste mână, iar pe celălalt atunci 
când Schimin se urcase cu calul peste el. Aveau câte o 
singură ţeava şi acum erau descărcate, iar alte gloanţe n- 
am mai găsit. 

Acum, Saban începu să ne înjure. Cerea să-l eliberăm şi ne 
ameninţa eu autoritatea publică. Dar fierarul îi râse în nas 
şi îi spuse: 

— Nu-mi pasă ce-ai făcut înainte, dar acum ai încercat să 
mă împuşti, aşa că te iau cu mine ca să-ţi dovedesc că tu 
eşti acela care trebuie să te temi de autorităţi. Poate te iert, 
dacă te comporţi bine pe drum. Dacă ai să continui să înjuri 
în halul ăsta, să nu te aştepţi la nimic bun. 

— Voi v-aţi legat de mine. Eu doar m-am apărat. Trebuie 
să-mi continui drumul. 

— Ai timp şi mai târziu pentru asta. Şi acum, ţine-ţi gura! 
O să mai stăm de vorbă, după ce-mi iau rămas-bun de la 
effendi. 

Cerşetorul se potoli. Credea, probabil, că ar fi putut afla 
ceva din discuţia noastră. Dar Schimin era isteţ, căci îl 
indusese în eroare, spunându-mi: 


— Deci, effendi, de aici încolo, găseşti şi singur drumul. 
Mergi înapoi şi aşteaptă-mă la fierărie. Eu o iau pe drumul 
spre Goldschik. N-o să îmi fie prea uşor s-o scot la capăt cu 
omul ăsta, aşa că am să mă străduiesc să ajung cât mai 
repede posibil într-un sat. Poţi să le spui alor tăi că l-am 
prins pe Saban, ca să nu-l mai caute inutil. Ne revedem la 
mine acasă. 

Spunând acestea, Schimin încalecă. Apucă frâul celuilalt 
cal şi o luă de-a dreptul peste câmp. Am mai auzit doar 
puţin timp vocea cerşetorului care continua să ocărască, 
apoi s-a făcut din nou linişte. 

Nu prea-mi venea să cred că Saban luase de bune 
cuvintele lui Schimin. Dar scăpasem de el şi ăsta era cel mai 
important lucru pentru mine. În acelaşi timp, fierarul mă 
scutise să-mi iau rămas-bun, căci despărţirile nu plac 
nimănui, cu excepţia cazului când te desparţi de oameni 
faţă de care nu simţi nici o afecţiune. 

Am urmat drumul pe care venisem până atunci şi am ajuns 
la Manden după o jumătate de oră, aşa cum spusese 
Schimin. 

Începuse să se lumineze de ziuă. Chibzuiam. Aşa cum stau 
lucrurile acum, n-avea nici un rost să mai merg la Palatza, 
ca să mă interesez de rudele lui Mosklan. Mesagerul trimis 
spre el, fusese obligat să se întoarcă din drum şi se afla sub 
paza bravului fierar. Deci nu se va afla azi nici în Ismilan 
despre moartea lui Deselim. Atunci, de ce să-mi mai obosesc 
armăsarul, care şi aşa, făcuse deja două curse nocturne 
destul de grele? M-am hotărât să domolesc goana până voi 
ajunge în sat, la vreun han. Am ajuns fără dificultăţi, dar 
clădirea hanului părea pustie. În sfârşit, după un timp 
apăru şi hangiul care, cum mă văzu, luă o oală mică 
atârnată pe perete şi vărsă în ea dintr-un ulcior un lichid pe 
care mi-l prezentă drept rachiu de prune. 

— Asta e chiar rachiu? l-am întrebat, mirosind lichidul din 
oală. 

— Da. 


— N-ai altul? 

— Nu. Da' ce nu e suficient de bun pentru tine rachiul? 

— E prost. 

— Atunci, cară-te dacă nu-ţi place la mine! Doar nu le-am 
obligat eu să poposeşti aici. Poate eşti cumva vreun paşă, de 
ai asemenea pretenţii? 

— Nu. Cât costă acest rachiu? 

— Doi piaştiri. 

Am gustat rachiul. Oala avea mai mult de o jumătate de 
litru. Rachiu de prune, însă, nu cred să fi conţinut mai mult 
de două degete. Pe deasupra, marginea oalei era lipicioasă 
ca o răşină. Asta era precis murdăria rămasă acolo după ce 
oala fusese folosită de câteva sute de băutori. Rachiul era la 
fel cu celelalte soiuri din care mai gustasem până atunci. Să 
coste doi piaştri? Treizeci şi opt până la patruzeci de 
pfenigi! Asta era şarlatanie curată în această ţară a 
prunilor. Dar m-am stăpânit să mai fac vreo observaţie. 

— Ei, are gust bun? întrebă hangiul. 

— Da şi încă cum! 

M-a înţeles greşit şi a spus: 

— Dacă mai vrei, spune-i femeii. O să-ţi mai dea. Trebuie 
să ies afară, să ţin judecata. 

Plecă, iar eu am început să privesc acum mai îndeaproape 
prin odaie. Câteva tablouri jalnice, care erau pur şi simplu 
lipite pe pereţi, mi-au confirmat că mă aflam în casa unui 
armean creştin. Ce-i drept, era unul dintre acei creştini pe 
care Schimin îi numise „buruieni”. 

Alături nevasta hangiului amesteca de zor prin nişte găleți 
rău mirositoare. M-am uitat apoi printr-una din găurile care 
aici erau numite ferestre. Afară, soarele începuse să 
încălzească. Aici înăuntru era întuneric şi fum. M-am gândit 
la poetul persan Hafis: 

Când dulcea mireasmă a părului tău Deasupra movilei 
mele-a pluti; 

Atunci mii de flori vor răsări Din biet mormântul meu. 


Fiinţa căreia Hafis îi dedicase aceste versuri nu avea nimic 
comun cu această femeie; din faţa mea, care acum căra 
găleţile cu lapte acru. Şi miresme plăcute! Brr! 

M-am ridicat ca să ies afară, să respir aer curat. N-aveam 
de ce să-mi prelungesc şederea aici. 

Tocmai făcusem primii paşi spre ieşire, când de afară 
răsună un țipăt lung, strident. Într-o clipă mă şi aflam în 
faţa uşii. Un al doilea țipăt la fel de groaznic şi am şi sărit 
dincolo de curte, spre colţul unde fiinţa acea de sex feminin 
era într-adevăr pironită de scară. Cu partea din faţă a 
corpului lipită de scară, îşi oferea spinarea despuiată 
biciului pe care unul dintre argaţi îl agita în aer, pentru a 
trage o a treia lovitură. Înainte de a apuca să lovească, i l- 
am smuls din mână. 

Pe spinarea celei pedepsite se puteau vedea două dungi 
late care, precis, cât de curând aveau să plesnească. 
Hangiul stătea alături, cu figura unui legiuitor care se 
delectează privind cum îi sunt îndeplinite poruncile. Se 
îndreptă spre mine şi întinse mâna după bici. 

— Străinule, ce-ţi trece prin cap? ţipă la mine. Dă-mi 
imediat biciul. Este al meu, nu altău! 

Mă înfuriase foarte tare acest mod ruşinos de a pedepsi o 
femeie. Indiferent ce făcuse, nu suportam să fie lovită astfel, 
mai ales în prezenţa mea. Am simţit cum îmi ardeau obrajii 
de mânie şi l-am întrebat pe hangiu, cu o voce ridicată: 

— Ce-a făcut fata aceasta? 

— Nu te interesează pe tine! î replicat el, arogant. Dă-mi 
imediat biciul, altfel ai să-l simţi chiar pe pielea ta! 

— Ce? Să mă biciuieşti pe mine? Poftim, iată răspunsul 
meu! 


I-am tras una peste spate, încât, instantaneu, armeanul se 
încovoie de durere. Dar, în aceeaşi clipă, se şi aruncă 
asupra mea şi cu atâta putere, de căzu lat la pământ, 
pentru că eu mă ferisem rapid într-o parte. 

— Să nu te mişti, că te plesnesc cu biciul peste faţă! l-am 
ameninţat. 

Totuşi, hangiul, ridicându-se brusc, sări din nou asupra 
mea. De data aceasta nu m-am dat înapoi, ci am ridicat 
piciorul drept şi l-am întâmpinat cu o lovitură în burtă. 
Armeanul s-a prăbuşit din nou în mizeria din curte, dar 
asta-i pusese capac, căci nu se mai putu ridica decât cu 
mari eforturi. Vru să spună ceva, dar nu-i ieşi decât un 
geamăt din gură şi şchiopătând, intră în odaie, fără măcar 
să-mi fi aruncat o singură privire. 

Era mai rău decât dacă ar fi rostit cea mai îngrozitoare 
ameninţare la adresa mea. M-am dus până la armăsar, mi- 
am luat flinta şi apoi m-am întors în locul unde se afla scara. 
Acolo, am verificat mai întâi dacă nu era cumva posibil să se 
tragă asupra mea de la vreo fereastră. Nu era posibil. Apoi 
m-am aşezat în aşa fel, încât între uşă şi mine să se afle în 
permanenţă unul dintre oameni. 

— Dezlegaţi femeia! le-am poruncit argaţilor. 

Mă mirase deja faptul că oamenii nu mişcaseră nici măcar 
un deget să-şi ajute stăpânul. S-au executat imediat. 

— Îmbrăcaţi-o! 

Cea care fusese pedepsită abia putea să-şi mişte braţele, 
atât de strâns fusese legată şi atât de tare o dureau 
loviturile, primite peste spinare. 

— De ce a fost bătută? am întrebat. 

Se aflau acolo trei femei şi patru bărbaţi, unul mai 
necioplit decât celălalt. 

— Aşa a poruncit hangiul, răspunse unul dintre ei. 

— De ce? 

— Pentru că a făcut glume. 

— Cu cine? 

— Cu străinii. 


— Este rudă cu stăpânul? 

— Nu. Este servitoare. 

— De unde e? 

— Din Stajanowa. 

— Are rude? 

— O mamă. 

— Şi hangiul îndrăzneşte să poruncească să fie bătută o 
fată, doar pentru că a fost prietenoasă cu străinii? 

Această discuţie, neplăcută în orice alt loc, nu avea nimic 
penibil în ea aici. De altfel fata se retrăsese în spatele unei 
uşi din apropiere. 

— Da, n-a făcut nimic altceva, spuse vorbitorul. Hangiul 
este foarte sever, iar astăzi, chiar de dimineaţă, a fost 
neobişnuit de furios. 

În această clipă, cel numit îşi făcu apariţia în curte. Avea în 
mână o flintă turcească lungă. Părea să-şi fi revenit 
oarecum, după lovitura cu piciorul pe care i-o dădusem, iar 
acum putea să şi vorbească, căci strigă la mine, încă de 
departe, cu o voce stridentă: 

— Fiu de căţea, acum o să mă răfuiesc cu tine! 

Hangiul duse arma la umăr şi ţinti spre mine. Nevasta sa 
ieşise din casă după el. Dădu un țipăt de spaimă şi îi apucă 
flinta. 

— Ce vrei să faci? se văicări ea. Doar nu vrei să-l ucizi? 

— Taci! Cară-te! se răsti la femeie şi o îmbrânci, încât 
aceasta căzu la pământ. 

Făcând această mişcare, ţeava armei lui luă o altă direcţie. 
Am pus şi eu arma la umăr şi am ţintit cât de exact puteam 
la o asemenea viteză. Nu voiam să-l rănesc, în ciuda faptului 
că intenţia lui clară era să-mi tragă un glonţ. Împuşcătura 
mea pocni, mai înainte decât a lui. Armeanul scoase un 
strigăt şi lăsă arma să cadă. Glonţul atinsese închizătorul 
flintei, izbind cu putere, chiar sub nasul hangiului. El nu 
păţise practic nimic, doar patul armei îl lovise zdravăn în 
faţă, iar mâinile îl dureau din cauza izbiturii. Şi le 
bălăbănea, blestemând şi suduind şi apoi începu să urle: 


— Aţi văzut? A tras asupra mea! E un criminal. Prindeţi-l, 
arestaţi-l! 

Hangiul înhaţă de la pământ arma deteriorată şi se repezi 
asupra mea, luându-şi avânt, să mă lovească. 

— Înapoi! l-am avertizat. Altfel, trag din nou! 

— Să tragi de două ori? Încearcă! mă luă el în râs. 

Flinta lui era descărcată. Nu mai avea cum să tragă, deci, 
o a doua împuşcătură şi credea că şi eu sunt în aceeaşi 
situaţie. Am tras din nou, ţintind în ţeava flintei lui şi i-am 
smuls-o iar din mână. Am mai tras încă două împuşcături, 
una după alta, de data aceasta în aer. Hangiului îi stătea pe 
buze un nou blestem, dar nu reuşi să articuleze nici un 
cuvânt. Rămase consternat, cu gura căscată. 

— O flintă drăcească! bâlbâi el, în cele din urmă. 

— E un vrăjitor, asta-i vrăjitorie! strigară şi ceilalţi. 

Ţineam arma la ochi, dar n-am zis nimic. Armeanul şi-o 
ridică pe a sa şi o privi. 

— E o ruşine; e distrusă! 

— Până acum, doar arma ta e distrusă, i-am spus. 
Intenţionat n-am tras în tine, ci doar în armă. Dacă, însă, 
mai faci un pas, nu te mai cruţ şi te zdrobesc şi pe tine, căci 
am să trag asupra ta! 

— Să nu cutezi! ameninţă. 

— Nu eu am cutezat! Tu ai îndreptat arma împotriva mea 
şi ai atentat la viaţa mea. Eu am fost în legitimă apărare şi 
aveam tot dreptul să te împuşc. 

— Ai vrut să mă împuşti, dar, din întâmplare, ai nimerit în 
flintă. Doar nu vrei să spui că aşa ai intenţionat, să tragi în 
închizătorul armei! 

— Da' ce, până acum n-ai mai văzut trăgători buni? 

— Şi mai înainte, m-ai lovit. Ştii ce înseamnă asta? Nimeni 
nu mă poate socoti vinovat dacă te ucid. Aşa o ruşine nu 
poate fi spălată decât cu sânge. 

— Dar onoarea fetei care a fost biciuită din ordinul tău 
cine o spală? 


— Da' ce, o servitoare are onoare? replică hangiul, râzând 
trufaş. Şi ce-ţi pasă ţie de problemele mele? Pot să-mi 
pedepsesc servitorii aşa cum am eu chef! 

Conform obiceiurilor din acel ţinut avea dreptate. Numai 
că eu gândeam altfel şi în afară de aceasta, o dată ce 
începusem, trebuia să intervin energic. De aceea, am 
perseverat. 

— În prezenţa mea nu suport lipsa de omenie. Am folosit 
biciul împotriva ta, pentru că ai încălcat regulile politeţii. La 
astfel de ofense răspund doar cu biciul. Aşa sunt obişnuit. 

— Dar, de fapt, ce fel de mare domn eşti? Câte cozi de cal 
ţi-a dăruit sultanul? Am să ordon să se cerceteze imediat 
acest lucru. 

Şi, adresându-se argaţilor, continuă. 

— Vă avertizez! Nu-l lăsaţi pe străin să plece! Mă întorc 
imediat! 

— Te duci să-l aduci pe primar? l-am întrebat. 

— Da. Te dau pe mâna judecătorului. O să-ţi arate el ce 
încăperi frumoase are în temniţă. 

— Adu-l doar pe primar! Aştept cu plăcere şi nu trebuie 
să-i pui pe oamenii aceştia să mă păzească. Dacă aş vrea să 
plec, nu m-aş lăsa oprit de ei. Dar am să rămân, ca să-ţi 
dovedesc că ai să iei tu însuţi drumul spre temniţă. 

Hangiul se grăbi să iasă pe poartă, trecând prin noroiul şi 
mizeria din curte. Eu, însă, deschisei uşa în spatele căreia 
dispăruse fata. Am văzut o magazie pentru unelte agricole 
şi tot felul de alte scule de acest gen. Fata stătea ghemuită 
pe o claie de fân şi plângea de durere. Tocmai voiam să-i 
pun nişte întrebări, când am simţit că mă atinge cineva din 
spate. Întorcându-mă, am văzut-o pe femeia care încerca să 
mă tragă înapoi. Părea că se temea de ceea ce ar fi putut 
să-mi spună fata. 

— Ce cauţi aici? ţipă hangiţa, strident. Afară cu tine! 

— Ba nu, înăuntru cu tine! m-am răstit la ea. 

Femeia se dădu speriată înapoi şi strigă: 

— Un adevărat canibal! 


— Da, am replicat sumbru, am mâncat deja mulţi bărbaţi şi 
multe femei, dar tu nu prea eşti pe gustul meu! 

Era înspăimântată şi nu mai încercă să mă împiedice să 
intru. 

— Vezi că vreau să te ajut, i-am explicat fetei. De aceea, 
trebuie să-mi spui de ce te-a pedepsit stăpânul tău, într-un 
mod atât de îngrozitor. 

— Dacă îţi spun, o să poruncească să fiu din nou bătută, se 
jelui fata. 

— O să am eu grijă să nu mai poată face asta. Cine era 
străinul cu care ai glumit? 

— Era un domn din... din... am uitat numele locui lui de 
unde spunea că este. A înnoptat aici. Ce era? Cum îl chema? 

— Îşi spunea Madi Arnaud şi voia să se reîntoarcă aici. 

Madi Arnaud? Asta era numele bărbatului despre care îmi 
vorbise Schimin. 

— Şi de ce s-a înfuriat stăpânul tău pentru că te-ai purtat 
prietenos cu străinul? 

— Oh, dar nu s-a supărat de asta. Hangiul era furios din 
pricina portofelului pe care l-am găsit. 

— Portofelul? Al cui era? 

— Madi Arnaud îl pierduse şi îl căuta. L-am găsit eu în 
odaia de dormit a stăpânului şi voiam să i-l dau înapoi 
străinului. Dar hangiul m-a încuiat, până a plecat acesta şi 
apoi, după ce i-am spus că acel portofel nu-i aparţinea, a 
poruncit să fiu biciuită. 

— Aşa care vasăzică, hangiul e un hoţ. Ce era în portofel? 

— N-am putut să mă uit, pentru că a apărut stăpânul. 

— Ştii cumva unde l-a pus? 

— Da, am fost atentă. 1 l-a dat nevestei, iar aceasta l-a 
ascuns în spatele lemnelor de lângă vatră. 

Atunci am auzit afară o voce stridentă întrebând: 

— Unde este criminalul? 

Am ieşit afară şi am văzut un bărbat mititel, uscat ca un 
ţâr, care purta pe cap o uriaşă căciulă de blană şi în 
picioare nişte ghete de scoarță foarte mari. Era îmbrăcat în 


pantaloni şi vestă de culoare roşiu-stacojiu şi un caftan 
albastru cu mâneci scurte. Acesta era tot zdrenţuit, iar 
pantalonii şi vesta nu mai aveau nasturi şi fuseseră legate 
cu un şnur din cânepă. Pe nas purta nişte ochelari uriaşi eu 
ramă din corn, care aveau doar o lentilă şi jumătate, iar în 
mâini avea o călimară, o pană de gâscă şi mai multe foi de 
hârtie pătate de grăsime. 

— Iată-l! spuse hangiul, arătând spre mine. 

Vasăzică omuleţul ăsta bizar era seniorul satului! 

A făcut asupra mea exact aceeaşi impresie ca şi simbolul 
funcţiei lui. De la prima vedere, am observat că vârful penei 
de gâscă era prea mult crăcănat, iar călimara părea sa 
conţină un fel de nămol negru, aproape uscat. 

— Deci, tu eşti criminalul? mi se adresă primarul, cu o 
gravitate demnă de funcţia lui. 

— Nu. 

— Dar aşa afirmă acest hangiu! 

— Dacă aş fi criminal, ar fi trebuit, totuşi, să omor pe 
cineva! 

— Ai vrut să omori şi asta-i suficient. Intraţi cu toţii în 
odaie! Am să vă supun unui interogatoriu aspru, iar cel 
vinovat să nu-şi închipuie cumva că poate să scape de focul 
încrucişat al întrebărilor mele. Înconjuraţi-l! 

— Nu permit aşa ceva! am protestat violent. Încă nu se 
ştie cine-i vinovatul. Am să merg înainte. 

În odaie m-am aşezat lângă oala mea cu rachiu. Era locul 
cel mai comod. 

— Şterge-o de aici! îmi porunci primarul. Ăsta-i locul meu. 

— Da' ce, nu vezi că-i al meu. Şedeam deja aici. 

— Atunci, ridică-te! 

— Dar nu văd printre voi pe nimeni în faţa căruia ar trebui 
să mă ridic. 

— Nu mă vezi pe mine? Dacă nu te supui de bunăvoie, am 
să poruncesc să ţi se ia locul eu forţa! 

— Pe cel care va îndrăzni să se atingă de mine, îl voi găuri 
cu toate aceste şase gloanţe! 


Am îndreptat revolverul spre el. Căpetenia satului făcu un 
salt înapoi, care ar fi putut fi demn de un gimnast. 

— Omul acesta este într-adevăr periculos, spuse. 
Deocamdată, să-l lăsăm să stea acolo. 

Micuţul îşi căută un alt loc, îşi aşeză hârtiile în fata, puse 
alături călimara, îşi încruntă fruntea, ridică pana în dreptul 
luminii şi îi cercetă vârful. Rezultatul acestei examinări fu 
următoarea poruncă: 

— Daţi-mi un cuţit! 

Hangiul aduse un cuţitoi cu care s-ar fi putut ciopli lemne. 
Primarul începu să ascută cu el pana, o adevărată artă. Apoi 
porunci din nou: 

— Daţi-mi apă! 

Călimara fu umplută şi apoi autoritatea satului începu să 
piseze şi să amestece cu pana în nămolul acela, care doar 
cu greu se înmuia, de parcă pregătea un aluat. 

Toată treaba mă înveselise. I-am întins oala cu rachiu şi l- 
am invitat: 

— E o treabă grea. Bea! 

Se întâmplă exact aşa cum prevăzusem. 

— Ce o acolo? se interesă primarul. 

— Rachiu. 

Luă oala, se uita înăuntru, mirosi şi apoi bău. 

— Mai vrei? l-am întrebat. Ai bani? 

— Da. Plătesc eu. 

— Spune-i s-o umple. O să bem cu toţii. 

Oala fu umplută ochi şi circulă de la gură la gură. Când îmi 
veni mie rândul, primarul spuse: 

— Acesta este răufăcătorul. Nu primeşte nimic! 

Asta îmi convenea, deşi am observat că argaţii mi-ar fi dat 
şi mie, cu plăcere, să trag o înghiţitură. Păreau să fie cu 
totul de partea mea. Ultima înghiţitură o luă onorabilul şef 
al satului. Apoi îşi aşeză mai bine ochelarii pe nas. 

— Deci, să începem interogatoriul. Ai tras asupra acestui 
om? Nu-i aşa? 

— Nu asupra lui, ci în flinta lui. 


— E totuna. Ai tras şi ai mărturisit. Interogatoriul s-a 
terminat. Nu trebuie să mai scriu nimic. Plăteşte rachiul şi 
apoi o să fii escortat. 

— Unde, o, primarule? 

— O să afli. Acum trebuie să te supui, fără să pui întrebări. 

— Bine! Dar dacă eu nu am voie să întreb, atunci aş vrea 
ca cel puţin tu să pui câteva întrebări. 

— Ce-aş avea de întrebat? Sunt gata, mă sfida omuleţul. 

— Cum vrei! Şi eu sunt gata şi am să-mi continui drumul. 

— Ba, n-ai să faci asta, pentru că eşti prizonierul meu. 

— Ascultă aici, dacă ai chef de glumă, măcar fă una bună. 
Aş vrea să ştiu, cine vrea să mă oprească! Poate tu, cumva? 

Micuţul se umflă în pene. 

— Da, eu. 

— Atunci vino şi încearcă! Dacă intri în mâinile mele, te 
îndoi într-o clipă ca pe-o trestie. Şi dacă mai îndrăzneşte 
vreunul să mă oprească, îl împuşc. 

— Aţi auzit? strigă el. Va trebui să-l legăm. 

— Nu-i nevoie. Nu vă fac nimic, căci ştiu că nici voi n-o să- 
mi faceţi nimic. Ai încheiat un interogatoriu fără măcar să 
întrebi cine sunt. Nu trebuie să le comunici superiorilor tăi 
numele meu? 

— Da. Cine eşti şi cum te cheamă? 

— Ei, vezi, acum poţi să pui întrebări! 

— N-am vrut să încep să pun întrebări, pentru că nu 
doream să te fac complet nefericit. Căci, dacă aş fi pus 
întrebări, ar fi ieşit la iveală şi celelalte fapte rele pe care le- 
ai comis. 

— Întreabă, pentru numele lui Allah! Am să-ţi mărturisesc 
toate păcatele şi poţi să-ţi notezi. Ştii să scrii? 

Întrebarea aceasta l-a luat pe neaşteptate. După câteva 
clipe de ezitare, a spus: 

— Cerneala asta e prea groasă şi nici pana nu-i prea 
ascuţită. Trebuie să-mi prepar altă cerneală. Am auzit că 
eşti străin. 

— Da, sunt. 


— Ai teskere de nouă piaştri? 

Un teskere este paşaportul obişnuit pe care trebuie să-l 
aibă fiecare călător. În fiecare localitate, trebuie să fie 
ştampilat. 

— Da, am, am răspuns. 

— Arată-l! 

Îi dădui teskere. Nici nu se uită la el şi spuse: 

— Dar n-a fost nici măcar o dată ştampilat! De ce? 

— Pentru că nu l-am arătat până acum nimănui. 

— Înseamnă că eşti un vagabond cum nu mai există altul. 
Pedeapsa ta o să fie şi mai grea! 

— Dar nu mă întrebi de ce n-am arătat până acum 
teskere? 

— Ei, de ce? întrebă primarul, plin de importanţă. 

— Pentru că pot arăta altceva şi anume asta. 

I-am întins bjuruldu. Micuţul rămase perplex. 

— Ei, nu saluţi pecetea şi semnătura l-am întrebat. 

Micuţul făcu o plecăciune, îşi apăsă documentul pe frunte 
şi spuse: 

— De ce n-ai pomenit nimic până acum despre acest 
bjuruldu? 

— Ai fost foarte repede gata cu interogatoriul. De altfel, nu 
ţi-ai dat prea multă silinţă cu salutul. Ridică-te de la locul 
tău şi scoate-ţi încălţămintea, căci am să-ţi mai arăt un 
paşaport! 

— Allah! Ai un firman al sultanului? 

— Da, iată-l! 

Am desfăşurat foaia cea mare de hârtie. Firmanul era 
paşaportul cel mai important. Sus, între ornamente 
caligrafice, se afla titlul padişahului. În conţinutul lui, se 
ordonă autorităţilor să trateze cu toată consideraţia 
posibilă dorinţele exprimate de posesorul acestui 
document. De asemenea, mai sunt prevăzute pentru 
posesor tot felul de dispoziţii avantajoase, ca de exemplu la 
ce preţ poate avea caii, însoţitorul, sau călăuza de care are 
nevoie. 


Firmanul avu imediat efectul dorit. Primarul părea alt om. 

— Ei, voi, salutaţi rangul, pecetea şi semnătura 
stăpânitorului tuturor credincioşilor! De pe buzele lui curge 
adevărul şi harul şi ceea ce porunceşte el aşa trebuie să fie, 
în orice loc de pe pământ. 

Plecăciunile nu mai conteneau. Între timp, am băgat la loc 
în învelişul de piele cele trei paşapoarte şi apoi l-am 
întrebat pe primar: 

— Ce-o să spună padişahul când îi voi scrie şi îi voi spune 
că am fost batjocorit aici şi că m-ai numit criminal? 

— Fii, milostiv, bei kasretlerim! N-am ştiut absolut nimic! 
— Am să te iert, deşi este o mare greşeală să mă numeşti 
pe mine răufăcător, când eu tocmai pentru asta venisem, să 
descopăr un răufăcător. Du-te la vatră şi caută în spatele 
lemnelor! Ai să găseşti acolo ceva ce nu aparţine nimănui 

din această casă! 

Mai marele satului se supuse imediat. Hangiul nu-şi putu 
ascunde spaima, iar nevasta lui găsi că cel mai bun lucru 
era să dispară. Se strecură afară pe uşă. Primarul 
descoperi, într-adevăr, portofelul şi mi-l dădu mie. Era vechi 
şi tocit. Când l-am deschis, am văzut că înăuntru se afla şi 
un carneţel de notițe. În el erau scrise o mulţime de 
observaţii şi tot felul de prostioare în versuri - în limba 
germană. 

Conţinutul carneţelului n-avea nici o valoare în sine. Poate 
compartimentele portofelului cuprindeau ceva mai 
interesant? Am căutat şi am găsit o carte poştală veche, pe 
care erau desenate două mâini împreunate iar dedesubt 
scria: Nici moartea nu ne poate despărţi! - un bilet perforat 
de călătorie cu trenul, de clasa a treia, de la St. Peter în 
Krain spre Nabresina - două foi dintr-un dicţionar străin - o 
bucată de scoarță de stejar lustruită, având desenat un 
trandafir pe ea iar, dedesubt scris: Atât de frumoasă eşti! 
un caieţel foarte uzat, purtând titlul: Calculul exact al 
preţurilor tuturor jocurilor de scat cu şi fără grund - lista 
de preţuri dintr-o cârciumă din Budapesta şi în sfârşit, ceva 


important, anume, optzeci de guldeni austrieci, în 
bancnote. Banii aceştia reprezentaseră, de fapt, motivul 
pentru care hangiul reţinuse pentru sine acest portofel. 

— De unde ai acest dschusdan? l-am întrebat. 

— Este al meu, răspunse armeanul. 

— Cine a scris aceste foi? 

— Eu. 

— Ce limbă e asta? 

— Este... este... se bâlbâi hangiul. 

— Persană, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ei bine, află că tot ce e scris aici e scris în limba 
germană. Poftim, citeşte ce scrie pe foaia asta! 

Era în mare încurcătură, nu ştia ce să mai facă. 

— Nu ştii să citeşti! Acest dschusdan aparţine unui om 
care îşi spune Madi Arnaud. O să am eu grijă să-l primească 
înapoi. În ceea ce te priveşte, meriţi să fii pedepsit, dar, 
depinde de tine, poate am să fiu milostiv. Dacă recunoşti 
cinstit că ţi-ai însuşit ilegal acest portofel, am să te iert de 
pedeapsă. Deci, vorbeşte! Chiar îţi aparţine ţie? 

Armeanului îi venea greu să răspundă, dar firmanul 
avusese o mare influenţă. Mă considera acum un mare 
domn, de care trebuia să se teamă. De aceea, recunoscu, în 
cele din urmă: 

— Nu, îi aparţine lui Madi Arnaud. 

— Ştii încotro a plecat? 

— Spre Ismilan. 

— Bine, vei fi iertat! Dar pun condiţia să dai tuturor celor 
de faţă câte o oală plină cu rachiu. Altfel ai să fii biciuit şi 
întemnițat mai multe săptămâni. Vrei? 

— Da, mârâi el, câinos. 

Atunci, micuțul primar mă înhaţă de mână cu atâta 
ardoare, încât răsturnă călimara cu cerneală. 

— Effendi, bunătatea ta este mare, dar înţelepciunea ta 
este şi mai mare. Îl pedepseşti pe el, făcând în schimb o 
faptă bună pentru noi! N-o să te uităm niciodată! 


— Atunci, arâtaţi-vă demni de bunătatea mea şi savuraţi 
băutura, pentru voi toţi, bucurie şi sănătate! 

Servitoarea maltratată nu venise în odaie. M-am dus afară, 
la ea. Stătea tot pe claia de fân. I-am spus că hangiul 
recunoscuse furtişagul, dar faptul acesta o îngrijoră. 

— Effendi, acum o să se poarte şi mai rău cu mine, se jelui. 

— Hangiul nu ştie că tu mi-ai spus. Dar de ce rămâi aici, la 
el, dacă e un stăpân atât de rău? 

— N-am încotro. Mi-a plătit în avans treizeci de piaştri. Am 
nevoie de bani pentru mama şi nu pot pleca acum la alt 
stăpân, până ce nu muncesc ca să achit acest avans. 

— Am să-ţi dau eu bani. Ai să-ţi găseşti imediat alt 
serviciu? 

— Oh, imediat. Dar hangiul n-o să mă lase să plec chiar 
acum. 

— Ba o să te lase, pentru că am să-i poruncesc eu. 

— Effendi, cum să-ţi mulţumesc? 

— Fii liniştită! 'Te îngrijeşti de mama ta şi o astfel de faptă 
trebuie răsplătită. Cinsteşte-o şi de acum înainte, căci cel 
care-şi iubeşte părinţii şi are grijă de ei, acela se bucură de 
dragostea lui Allah. 

I-am dat acea sumă mică şi încă ceva pe deasupra. A făcut 
o cu totul altă figură decât hangiul cu care m-am întâlnit în 
faţa uşii casei. Mergea să umple ulciorul şi bombăni 
nemulţumit: 

— Effendi, chiar era necesar să le dau tuturor de băut 
rachiu? Era suficient dacă primea doar primarul o oală 
plină. 

— Chiar aşa? Vreau să-ţi spun că niciunul dintre voi nu 
valoraţi nici măcar o para. Dar rachiul tău e şi mai prost 
decât tine. Punându-vă să-l beţi, vă pedepsesc şi am să mă 
gândesc cu plăcere la efectul pe care-l va avea. Acum, însă, 
vreau să-ţi mai spun o vorbă în legătură cu servitoarea ta. 
Te sfătuiesc să-i dai drumul să plece. 

— Dar îmi este datoare eu bani. 

— O să ţi-i dea înapoi. 


— I-ai dat tu bani? 

— Da. 

— Atunci poate să plece. Nici nu vreau s-o mai văd, pentru 
că ea e vinovată de tot ce s-a întâmplat. 

— Bine. Spune asta înăuntru, în faţa tuturor celor, 
prezenţi. 

— Nu e necesar. 

— Oh, ba dimpotrivă, mie mi se pare că este absolut 
necesar, căci nu am încredere în tine. N-am să plec de aici, 
până nu pun lucrurile la punct. 

— Dar, am spus că poate pleca. Crezi cumva că sunt un 
mincinos? 

— Da. Eşti un hoţ şi un om brutal. De aceea sunt convins 
că eşti şi mincinos. 

— Să-mi fi spus altul aşa ceva! Dar am să îndur. Am suferit 
pagube mari, dar sunt convins că ai să-mi plăteşti flinta pe 
care mi-ai distrus-o. 

— Chiar aşa crezi? De unde eşti? 

— Sunt armean creştin. 

— Atunci să-ţi fie ruşine! Cel pe care l-ai jefuit era tot un 
creştin. Asta face ca fapta ta să fie şi mai mârşavă. Voi 
creştinii ar trebui să fiţi pentru musulmani lumina tuturor 
virtuţilor. Dar ce sunteţi în realitate? Nu vreau să-ţi ţin o 
predică, ar fi, oricum, inutil. Ceva, însă, tot am să-ţi spun: 
nu-ţi plătesc nici arma, nici rachiul pe care nu l-am băut eu. 
Pentru nutreţul calului meu o să-ţi dau cinci piaştri. lată-i şi 
cu asta suntem chit! 

Hangiul luă banii, fără să rostească nici un cuvânt şi se 
îndepărtă. M-am aşezat pe o piatră, care se afla lângă uşă şi 
am aşteptat. N-a durat mult şi a apărut servitoarea cu o 
bocceluţă în mână. Mi-a spus că i-a plătit stăpânului şi că a 
primit foaia de concediere iar, apoi, şi-a luat rămas-bun de 
la mine, mulţumindu-mi sincer, din toată inima. 

Apoi, am plecat şi eu din locul acesta care era cât pe ce să 
devină periculos pentru mine. Nimănui nu i-a mai păsat de 
mine, căci erau ocupați cu rachiul. În timp ce plecam, fără 


să-mi fi luat rămas-bun, mă gândeam cu plăcere la 
posibilitatea ca spiritul rachiului să-mi fi putut înţelege 
intenţia. Nu le-ar fi stricat locatarilor acestui trist birt să se 
ia niţel la bătaie între ei. 

În Topoklu, am găsit un alt han al cărui stăpân era un turc. 
Aici domnea ordinea şi curăţenia şi se găsea şi cafea bună. 
Întrucât drumul de la Mastanly şi Stajanowa trecea pe 
acolo, am rămas la han ca să-i aştept pe tovarăşii mei de 
drum. 

Crezusem că vor ajunge la 'Topoklu abia seara, dar nici nu 
se făcuse după-amiază, când i-am văzut venind. Mi-am plătit 
consumaţia şi m-am grăbit să-l întâmpin. S-au mirat destul 
de mult să mă găsească aici, pentru că avusesem intenţia să 
merg la Palatza. Când le-am povestit apoi prin ce trecusem, 
lui Halef i-a părut foarte rău că n-a putut fi şi el de faţă. 

Tovarăşii mei de drum nu domniseră deloc, căci plecaseră 
încă din zori. Şi caii lor erau osteniţi de drumul lung, dar 
mai puteau rezista până la Ismilan, unde aveam să ne 
odihnim cu toţii, oameni şi animale. 

Capitolul X - O veche cunoştinţă. 

Când am ajuns în Ismilan, am întrebat de cafeneaua 
armurierului Deselim. Am aflat că nu era doar cafenea ci şi 
han şi că înnoptau acolo mulţi călători. Desigur, era destul 
de periculos să descindem în casa omului care îşi frânsese 
gâtul din cauza mea. Dar acest accident nu era cunoscut 
încă aici şi întrucât Deselim era cumnatul lui Schut, mă 
aşteptam ca şi fugarii noştri să tragă în gazdă la el. Poate 
puteam afla ceva important. 

Casa avea o curte destul de mare, cu grajduri şi o clădire 
mai scundă, unde se aflau odăi de dormit pentru străini. 
Erau nişte încăperi mici cu paturi simple. Pături şi toate 
celelalte trebuia să şi le aducă însuşi călătorul. 

După ce am descălecat, şi-a făcut apariţia un om cu o 
privire întunecată şi după ce ne salutarăm, ne întrebă dacă 
doream să rămânem acolo peste noapte. La răspunsul meu 
afirmativ, spuse: 


— Atunci, trebuie să dormiţi în curte. Odăile sunt toate 
ocupate. Nu mai este loc. 

— Nici pentru astfel de oameni? 

Întrebând aceasta, îi arăta-i koptscha. Eram curios să văd 
ce impresie va produce aceasta. 

— Ah, sunteţi fraţi, replică el. Asta-i cu totul altceva, o să 
găsim loc pentru voi. Dar va trebui să dormiţi câte doi, căci, 
nu pot să eliberez decât două-odăi. 

Am fost de acord şi l-am urmat în grajd, pentru a ne 
adăposti caii. Cu această ocazie, mi se păru că aud, din 
depărtare, un cântec neobişnuit pentru locurile acestea, 
dar nu am dat prea multă importanţă. Am fost îndrumați 
întâi spre cafenea, unde ni s-a comunicat, spre bucuria 
noastră, că puteam servi un pilaf proaspăt cu găină. Am 
acceptat cu plăcere. 

Nu mai era nici un alt oaspete în odaie, în afară de noi, iar 
tinerelul care ne servea părea să considere vorbitul un 
păcat. Am mâncat în tăcere şi netulburaţi de nimeni. Apoi a 
venit morocănosul care ne întâmpinase, ca să ne arate 
odăile. 

— Aveţi koptscha, spuse el şi aş sta cu plăcere de vorbă cu 
voi. Dar acum n-am timp, căci avem în grădină un teatru cu 
cântec. 

— Dar cine cântă? l-am întrebat. 

— Un cântăreţ străin care a sosit astăzi şi va înnopta aici. 
S-a aşezat în grădină şi a început să cânte şi atunci toţi 
oaspeţii s-au dus acolo. Continuă să cânte, iar ei îl ascultă. 
Deci va trebui să le ducem tutunul şi cafeaua în grădină. E 
mult de lucru. 

— Ştii de unde e cântăreţul şi cum îl cheamă? 

— Este dintr-o ţară numită Avusturya19 şi are un nume 
străin. A spus să-i zicem Madi Arnaud. Dacă nu sunteţi 
obosiţi, puteţi să mergeţi şi voi în grădină. Dar de înţeles n- 
o să înţelegeţi nimic, pentru că el cântă într-o limbă străină. 
Totuşi sună foarte frumos, aşa de frumos cum n-am mai 


auzit până acum. Are şi o ţiteră şi pe strunele ei parcă se 
aud vocile tuturor păsărilor. 

După aceea, ne-a condus prin curte şi a deschis două uşi 
care se aflau una lângă alta, în clădirea cea joasă. Din curte 
se intra direct în odaia de dormit. Pe jos fusese pus fân şi ni 
se pregătiseră şi pături, o atenţie de care ne bucuram 
datorită faptului că aveam koptscha. 

Omar şi Osco au primit o odaie, în vreme ce eu urma s-o 
împart pe cealaltă cu Halef. Călăuza noastră se îndepărtă, 
iar Omar şi Osco plecară şi ei să aducă din grajd calabalăcul 
nostru. 

În vreme ce ne ocupam de culcuş, am auzit sunetele unei 
ţitere. Odaia noastră de dormit avea, faţă în faţă cu uşa, o 
deschizătură pentru fereastră, care era închisă eu un oblon. 
Lumină primeam de la o ulcică umplută cu seu, în care 
ardea un fitil. 

Ceea ce auzeam era un preludiu de opt măsuri şi apoi, 
spre mirarea mea, am auzit, în limba germană, chiuitura în 
formă de catren: 

Mândruţa mea e dulce foc, Are dinţi de nea curaţi, Chiar 
de sunt încălecaţi, Nu o supără deloc. 

Şi are-n cap a mea mândrucă O bonetă gălbioară. 

Dar sub ea poartă perucă, Ptiu, drace, mă înfioară! 

Am ascultat cu atenţie. Mi-a venit în minte o amintire. Să 
fie oare posibil? Şi Halef asculta cu atenţie. 

— Sidi, ştii cine cânta aşa? mă întrebă. 

— Ei, cine? 

— Omul din Dschidda, care a fost cu noi la Malek, şeicul 
din Ateibeh şi la Hanneh, nevasta mea, cea mai frumoasă 
dintre fiice. Purta o sabie imensă şi avea un lucru alb în 
jurul gâtului, pe care tu l-ai numit „ucigaş de tată”20. 

— Da, ai dreptate. Omul acesta cântă la fel. 

Tatălui meu drag, odată, Se-apucă mama să-i zică, Cum că 
fără mine mândra-mi N-ar face-o nicicând bunică. 

Aceasta se auzi acum şi apoi cântăreţul continuă: 


Veselă, bucătăreasa La gâscan gâtul îi frânge, că de-ar fi 
prea multe gâşte, De prostie nu ne-am plânge. 

Halet era entuziasmat. 

— Sidi, eu mă duc afară, spuse el. Trebuie neapărat să aflu 
dacă este omul acela pe care l-a văzut Hanneh. 

— Da, să mergem, am hotărât. 

Nu departe de uşa noastră, se trecea, printr-o poartă, 
direct în grădină. Când am ajuns acolo, am văzut arzând, pe 
o pajişte, mai multe lămpi cu seu, la a căror lumină se 
puteau observa ascultătorii aşezaţi în semicerc, în faţa lor 
se afla - da, l-am recunoscut imediat - Martin Albani, 
cunoştinţa noastră din Dschidda! Ne-a văzut venind, ne-a 
aruncat doar o privire scurtă, apoi nu ne-a mai luat în 
seamă şi a cântat: Turcul şi cu rusul Fraţi sunt, când nu-i 
fata; 

Cum apare Gretl, Trânta este gata! 

Am păşit încet înainte, până am ajuns în spatele 
cântăreţului. Voiam şi eu să-l surprind, aşa cum ne 
surprinsese şi pe noi, prezenţa lui aici. Fără să observe că 
mă aflam în spatele lui, a început strofa: 

Pe când sus în poieniţă Cocoşul mireasa-şi strigă, Sărut 
mândra pe guriţă De sărut buza să-l frigă. 

Cânta în fa major. M-am aplecat spre el, i-am luat ţitera 
din mână şi am început să cânt în aceeaşi măsură: 

Draga mea e ca o floare Din cap până în picioare Şi la gât 
poartă o salbă Prinsă strâns pe pielea-i albă. 

Martin Albani sări în sus şi se holbă uimit la mine. 

— Ce? întrebă el. Tot un german? 

— Da. Salutare, domnule Albani! 

— Mă cunoaşteţi? Minune după minune! 

— Dar dumneavoastră nu mă cunoaşteţi? N-am călătorit 
noi împreună călare pe cămile? Nu vă mai amintiţi? 

— Călare pe cămile? Asta n-am îndrăznit s-o fac decât o 
singură dată - trăsnete şi fulgere, acum mi-aduc aminte! 
Dumneavoastră sunteţi? Dumneavoastră! Ce bucurie pe 
mine să vă văd! Dar cum se face de aţi venit aici, la Ismilan? 


— Vă căutam pe dumneavoastră. 

— Pe mine? Cum adică? Ştiaţi deci că mă aflu în Ismilan? 

— Da. Veniţi de la Tschirmen şi vreţi să mergeţi la Melnik. 

— Într-adevăr, ştii! Dar de la cine aţi aflat toate acestea? 

— Mai întâi mi-a vorbit despre dumneavoastră fierarul 
Schimin, din Koschikawak. 

— Da, am fost la. el. 

— Adică, mi-a vorbit despre un tschaghyrydschi turc, care 
a poposit la el şi nici nu mi-a trecut prin cap că tocmai 
dumneavoastră eraţi acel om. 

— 'Tscha - tschi - tscho - tschu - turc, cum era cuvântul 
ăsta? Cum îi zice în germană? 

— Sânger. Cântăreț. 

— Ah, asta! Numai dracu' poate să şuiere limba asta turcă! 
Mie îmi vine foarte greu s-o vorbesc. 

— Şi totuşi călătoriţi prin ţinutul acesta! 

— Ei, reuşesc, totuşi, să mă fac înţeles. Dacă nu merge cu 
cuvintele, merge cu gesturile. Grimasele sunt o limbă 
universală, pe care o înţelege toată lumea. Dar, aşezaţi-vă şi 
povestiţi-mi ce... 

— Vă rog, nu vreţi să vă întoarceţi? Se află cineva acolo 
care ar vrea să vă ureze bună seara. 

— Unde? Aici? Ah, dar acesta este domnul hagi Ha - Hi - 
Ho cu numele acela lung! 

Halef îşi dădu seama că era vorba de numele lui şi spuse, 
cu demnitate: 

— Hagi Halef Omar Ben Hagi Abul Abbas Ibn Hagi Davud 
al Gossarah. 

— E în regulă, e în regulă! Nu pot să rețin această mulţime 
de hagii. Să rămânem doar la numele Halef. Deci, bună 
seara, domnule Halef! 

Albani îi întinse mâna şi Halef i-o strânse, fără să înţeleagă 
nici măcar un cuvânt. 

— Vă rog, nu uitaţi că bunul hagiu este arab, i-am spus. Nu 
vă înţelege. 

— Ah, aşa! Atunci, ce limbă vorbeşte? 


— Araba şi turca. 

— Exact acestea sunt părţile mele slabe. Ei, o să ne facem 
cumva înţeleşi. Dar acum gata cu cântarea. Acum, 
povestim! 

Cei prezenţi observaseră că aici avusese loc o întâlnire 
neaşteptată. Erau vizibil nemulţumiţi că ţitera fusese lăsată 
deoparte. Albani, însă, renunţase la plăcerea de a fi admirat 
de ei. Mă trase jos lângă el şi mă îndemnă: 

— Acum, povestiţi-mi ce aţi mai făcut de atunci! 

— Ar dura, câteva nopţi, am replicat. Mai întâi povestiţi-ne 
dumneavoastră cum v-a mers! 

— Şi bine şi rău, spuse, amândouă alternativ. M-am ocupat 
de diverse, unele mai cu noroc, altele mai fără noroc. Acum 
sunt asociatul asociatului meu şi am venit aici să văd ce 
posibilităţi de afaceri oferă această ţară. 

— De aici, unde plecaţi? 

— La târgul anual din Melnik. 

— Şieu. 

— Minunat. Putem merge împreună? 

— Da, cu condiţia să aveţi un cal bun. Eu mă cam grăbesc. 

— Oh, am un cal foarte bun. Nu există nici o îndoială în 
acest sens. 

— Sper că ştiţi să călăriţi ceva mai bine decât, atunci, pe 
cămila pe care am închiriat-o pentru dumneavoastră la 
Dschidda. 

— Nici o grijă! se făli cel din Triest. Călăresc ca un indian! 

— Aveţi propriul dumneavoastră cal? 

— Nu. 

— O, ce păcat! Deci e împrumutat? l-am întrebat, gânditor. 

— Da. Am doi măgari, unul pentru mine şi unul pentru 
marfă. Stăpânul călăreşte pe un al treilea, ca gonaş şi 
călăuză. 

— Cât plătiţi? 

— Desigur, plătesc doar pentru cele două animale ale mele 
şi anume, câte zece piaştri pe zi. 


— Da. Acesta este pe aici preţul obişnuit pentru străinii 
care nu prea cunosc cum stau lucrurile şi de aceea sunt 
uşor de tras pe sfoară. 

— Cum adică? Plătesc prea mult? 

— Da. Localnicii plătesc numai jumătate. 

— Ah! Stai aşa, ştrengarule! De azi înainte n-ai să mai 
primeşti decât cinci piaştri pe zi! 

— Staţi, nu vă repeziţi! Ce fel de paşaport aveţi? 

— Un teskere. 

— Deci n-aveţi o recomandaţie către autorităţi? Atunci nu 
puteţi avea o atitudine atât de hotărâtă. Unde aţi închiriat 
animalele şi câlăuza? 

— La Mastanly. 

— Atunci, plătiţi-i preţul care trebuie până astăzi şi vom 
închiria alte animale. Am să tratez eu afacerea. 

— Grozav! Vă sunt foarte îndatorat! Cât mai avem de aici 
până la Melnik? 

— Aproape douăzeci şi cinci de mile turceşti, sau o sută 
douăzeci de kilometri. Vreau să spun, în linie dreaptă. 

— Asta ar însemna trei zile de mers. Dar, pentru că munţii 
ne obligă să ocolim, ne va lua mai mult timp. 

— Hm! Eu, cu armăsarul meu, aş ajunge acolo în mai puţin 
de două zile. Măgarii sunt deseori foarte încăpăţânaţi. Cum 
se comportă ai dumneavoastră? 

— Oh, foarte bine! 

Făcuse afirmaţia pe un ton atât de tărăgănat, încât am 
bănuit că îmi spunea un mic neadevăr, ca să nu renunţ 
cumva să-l mai iau ca tovarăş de drum. 

— Ascultaţi, Albani, nu cumva mă minţiţi, aşa puţin? 

— O, nu, deloc! 

— Chiar să fie aceşti măgari închiriaţi atât de perfecţi? 

— Ei, mărturisi, Martin Albani, măgarul pe care-l călăresc 
eu nu prea e în toate minţile. Are obiceiul ca, din când în 
când, să se aşeze pe picioarele din faţă şi să izbească în aer 
cu picioarele din spate. lar măgarul care duce marfa nu 
prea aleargă întotdeauna cum ar trebui. Rămâne uneori pe 


loc, să admire ţinutul. Chiar se întinde pe jos ca să facă 
exerciţii mintale şi în mod curios, mereu acolo unde este 
noroiul mai mare. Dar asta nu dăunează, căci recuperează 
întotdeauna timpul pierdut. Dacă îi intră în cap ideea că 
puţină mişcare face bine la sănătate, atunci aleargă ca o 
locomotivă de tren accelerat. Şi apoi nechează de 
încântare, când vede că trebuie să alergam înapoi, să 
adunăm lucrurile pe care le-am pierdut. Fiecare animăluţ 
are dreptul la mica lui plăcere şi eu sunt destul de uman 
pentru a i-o permite. 

— Mulţumesc frumos! Cea mai mare plăcere a unui astfel 
de animăluţ trebuie să fie aceea de a se supune stăpânului 
său. 

— Nu judecaţi prea aspru! Opoziţie există peste tot. De 
altfel, acestea sunt singurele lipsuri pe care le au măgarii 
mei. 

— Deci, mi se pare mie, sau călăuza şi-a păstrat pentru ca 
cel mai bun animal? 

— Aşa este. Dar nu pot să i-o iau în nume de rău. Oricare 
altul în locul lui ar fi făcut la fel. 

— Acesta este un principiu după care trebuie să vă 
conduceţi şi dumneavoastră. Sunt curios cum vă veţi 
descurca cu astfel de animale, pe drumurile grele care ne 
aşteaptă. De la Melnik unde vreţi să mergeţi? 

— Încă nu m-am hotărât. Fie merg spre sud, la Salonik, fie 
spre vest, până la Marea Adriatică, pentru ca, de acolo, să 
mă întorc la Triest, pe mare. 

— Vă sfătuiesc să alegeţi prima variantă. 

— De ce? 

— Pentru că este mai puţin periculoasă? 

— Credeţi, deci, că oamenii de pe aici sunt râi? 

— Nu chiar răi, dar oamenii care trăiesc în zona aceasta, 
de aici şi până la Marea Adriatică, au obiceiuri ciudate, 
uneori. Le place uneori stăpânirea în comun a unor lucruri, 
adică numai atunci când un altul are ceva. Şi apoi fac 
deseori tot felul de exerciţii de tragere sau de înjunghiat şi 


iau ca ţintă de preferat, în mod miraculos, o oarecare fiinţă 
vie. 

— Asta este, într-adevăr, neplăcut, recunoscu Albani. 

— Aveţi tot felul de mărfuri la dumneavoastră, poate chiar 
şi bani. Este foarte tentant pentru oameni cu astfel de 
concepţii. Aţi putea fi foarte uşor jefuit de lucrurile 
dumneavoastră. Sau s-ar putea să fiţi împuşcat acolo sus, în 
munţi şi apoi să fiţi aruncat în vreo prăpastie. 

— Vă mulţumesc pentru aceste remarci. Nu mi-am 
închipuit că lucrurile stau chiar aşa. Până acum, nu mi s-a 
întâmplat nimic altceva, cu excepţia faptului că am fost 
bătut la Adatschali şi apoi mi-am pierdut un portofel. Pentru 
acest al doilea ghinion este de vină doar neglijenţa mea şi 
nu pot să-l pun pe socoteala oamenilor de aici. 

— Poate totuşi poţi, am zâmbit. 

— Vreţi să spuneţi că mi s-a furat portofelul? 

— Posibil. Altminteri, cel care l-a găsit ar fi putut să vi-l dea 
înapoi. 

— Hm? Ar fi putut? Nici măcar nu ştiu unde mi-a dispărut 
portofelul. 

— Paguba este cumva importantă? 

— Nu. Erau doar vreo optzeci de guldeni austrieci, în 
bancnote. Nu-i chiar aşa o pierdere. Din păcate, însă, 
aveam şi unele amintiri dragi, după care îmi pare foarte 
Tău. 

— În ce constau? 

— Diverse lucruri, care nu v-ar putea interesa. 

— Da. Nici moartea nu ne poate despărţi! 

— Cum? Ce spuneţi? 

— Aşa de frumoasă eşti! 

— Nu vă înţeleg! 

— Calculul exact al preţurilor tuturor jocurilor de scat. 
Aceasta este într-adevăr o amintire valoroasă despre un 
solo de culoare jucat cu şapte atuuri şi trei decari albi. Aţi 
studiat scatul austriac? 


— Ce tot spuneţi? se miră Albani. Cred că ştiţi ce se afla în 
portofelul meu! 

— Aproape. 

— Dar, de unde? 

— Oh, am avut plăcerea să mă întreţin cu o drăgălaşă 
tânără doamnă despre dumneavoastră. 

— Drăgălaşă? Tânără? De unde? 

— Păreţi să cunoaşteţi destul de multe astfel de doamne! 

— Aproximativ. 

— Da. Doar călătoriţi ca să vă căutaţi o soţie. 

— Ah, acum ştiu la cine vă referiţi: servitoarea hangiţei cu 
găleata de lapte acru... 

— "Tot aşa amesteca laptele acru şi atunci? 

— De dimineaţa până seara. Asta pare să fie pasiunea ei. 

— Fiecare îşi are slăbiciunile lui. Şi hangiul are una. 

— Care? Bădărânia? 

— Nu, asta este doar o obişnuinţă. Slăbiciunea lui este să 
nu mai dea înapoi lucrurile pe care le găseşte. 

— Dar ce, a găsit ceva? 

Am scos portofelul şi i l-am dat. 

— Portofelul meu! sări în sus Albani. Hangiul l-a găsit? 

— Da. Şi chiar în timpul prezenţei dumneavoastră acolo. 

— 'Ticălosul! Dar cum se face că vi l-a dat dumneavoastră, 
după ce mie mi-a ascuns că l-a găsit? 

— L-am silit s-o facă. Servitoarea mi-a dezvăluit că hangiul 
a ascuns captura. 

Apoi i-am povestit lui Albani cum s-au petrecut lucrurile. A 
deschis portofelul şi a văzut că nu lipsea nimic din 
conţinutul lui. 

— Din cauza mea, v-aţi pus în pericol, spuse. Vă 
mulţumesc! 

— Din cauza dumneavoastră? O, nu! Când am discutat cu 
cea maltratată, nu bănuiam că dumneavoastră fuseserăţi 
acolo. Nu aveţi, deci, nici un fel de obligaţie faţă de mine. 

— Şi biata fată! A încuiat-o? Iar eu am căutat-o prin toate 
colţişoarele, fără s-o găsesc. 


— Voiaţi să vă luaţi rămas-bun de la ea? 

— Fireşte. Îmi place foarte mult să-mi iau rămas-bun şi îmi 
plac momentele emoţionante. Nu v-aţi mirat când aţi văzut 
scrisul în limba germană? 

— M-am mirat. Dar, destul cu asta! Vreau să pornesc la 
drum mâine dimineaţă, în zori şi aş dori să mă odihnesc 
acum. 

— Să mergeţi la culcare? Încă nu! Acum trebuie să-mi 
povestiţi dumneavoastră ce-aţi mai făcut în tot acest timp 
de când nu ne-am văzut. 

— E prea mult pentru azi. De altfel, mâine plecăm 
împreună la drum şi vom avea destul timp de povestit. 

— Unde dormiţi? 

— În prima odaie de lângă poartă. 

— Iar eu în cea de-a treia. 

— Deci suntem vecini, căci doi dintre însoțitorii mei stau în 
odaia de lângă dumneavoastră. Ei şi acum vă spun noapte 
bună. 

— Noapte bună! 

Mai întâi am mers cu Halef la grajduri, să ne uităm la cai. 
Fuseseră bine îngrijiţi. I-am şoptit lui Rih la ureche 
obişnuitul capitol din Coran şi voiam să mă duc şi eu la 
culcare, dar, în curte, ne-am întâlnit cu omul acela tăcut 
care ne întâmpinase. S-a oprit lângă noi şi a spus: 

— Effendi, oaspeţii au plecat, pentru că s-a terminat 
spectacolul. Acum am timp să vorbesc cu tine. Vrei să vii cu 
mine? 

— Cu plăcere. Ne va însoţi şi prietenul meu. 

— Are şi el koptscha şi deci e bine venit. 

Omul ne conduse în casa din faţă şi apoi într-o încăpere 
mică, unde ne-am aşezat pe pernele care se aflau acolo. A 
adus cafea în delicate ceşcuţe turceşti, fără tortiţe şi lulele 
de o lucrătură neobişnuită. Toate acestea dădeau impresia 
de bunăstare. După ce ne-am aprins lulelele, s-a aşezat 
lângă noi şi a început: 


— Aveţi semnul. De aceea nici nu v-am cerut paşapoartele. 
Dar spuneţi-mi măcar numele eu care trebuie să mă 
adresez. 

— Pe prietenul meu îl cheamă Hagi Halef Omar iar mie să- 
mi spui Kara effendi. 

— De unde veniţi? 

— De la Adrianopol. Trebuie să vorbim urgent eu trei 
oameni despre cate presupunem că au fost găzduiţi aici. 

— Cine sunt? 

— Precis îl cunoşti pe Manach el Barşa. Mă refer la el şi la 
cei doi însoțitori ai lui. 

Ne examină cu o privire tăioasă. 

— Sper că sunteţi prieteni? 

— Am mai fi venit la tine, dacă eram duşmani? 

— Ai dreptate, recunoscu el. 

— Sau am mai fi avut koptscha? 

— Nu. Tu, cel puţin, chiar nu aveai de unde s-oieipeata; 
o cunosc foarte bine. 

Asta suna destul de periculos. N-am lăsat, însă, să se vadă 
că eram în încurcătură şi am întrebat: 

— De unde? 

— Koptscha ta este puţin deosebită faţă de cele obişnuite; 
este aceea a unui conducător. A fost proprietatea fratelui 
meu Deselim. 

— Ah, tu eşti fratele stăpânului cafenelei, de aici? 

— Da. 

— Îmi pare bine. Am koptscha de la fratele tău. Înseamnă 
că şi tu eşti un conducător şi ai făcut schimb cu el. Prietenii 
îşi schimbă, uneori, între ei koptscha. Unde l-ai întâlnit? 

— La Kabatsch, în pădure, în coliba cerşetorului. 

— Dar, parcă nu voia să meargă acolo! 

— Nu, voia să meargă la boiangiul şi brutarul Boschak din 
Dschnibaschlu. Acolo eram găzduit ca oaspete. 

— Şi unde este acum fratele meu? 

— Se află încă la Kabatsch. 


— Aş putea să ştiu cine şi ce eşti de fapt? Sunt mulţi şi 
diferiţi effendi. 

— Vreau să-ţi spun doar un cuvânt şi apoi vei şti cum ar 
trebui să mă judeci şi anume cuvântul usta. 

A fost doar o încercare pe care am făcut-o, dar a reuşit cu 
desăvârşire. Pe faţa lui am putut citi că a fost plăcut 
surprins. 

— Da, e suficient atât. Nu mai vreau să ştiu altceva. Cu ce 
ți-aş putea fi de folos? 

— În primul rând, spune-mi dacă Manach el Barşa este 
găzduit aici, la tine? 

— A fost aici, cu încă doi oameni. 

— Când? 

— Au rămas aici o noapte, iar ieri, pe la amiază, au plecat 
mai departe. 

— Înseamnă că a călărit foarte repede. A fost şi la ruda ta, 
primarul din Ortakoj şi a schimbat un cal. 

— Ai fost şi tu la primar? 

— Da. Îţi trimite multe salutări. Manach el Barşa a plecat 
spre Melnik. Ştii cumva, unde poate fi găsit acolo? 

— Da. Ne-a spus unde-i va fi sălaşul. Locuieşte acolo un 
bogat negustor de fructe, pe nume Glawa. La el va sta 
Manach el Barşa. Oricine de acolo poate să-ţi spună unde 
locuieşte Glawa. 

— Manach el Barşa a întrebat de Schut? 

— Da. Vrea să meargă la el. 

— Şi eu. 

— Atunci, o să mergeţi împreună. 

— Aşa cred şi eu. Dar, ştii cum se spune, miraculoase sunt 
căile lui Allah şi deseori nu totul se petrece aşa cum te-ai 
aştepta să se petreacă. Poate Manach el Barşa pleacă 
înainte să-i ajung eu din urmă. Atunci, ar fi bine dacă aş şti 
unde l-aş putea găsi pe Schut. 

— Am să-ţi spun eu. Dacă pleci de la Melnik spre Ischtib şi 
ajungi pe drumul Radowitsch, atunci trebuie ca, de acolo, s- 
o iei spre nord, prin Plaschkawitza Pianina şi vei ajunge la 


Shiganzy. Se află între apele Bregalnitzei şi Sletowskei. 
Acolo locuieşte măcelarul Tschurak. Îl întrebi pe el despre 
coliba din văgăună. O să-ţi răspundă. Când vei ajunge la 
această colibă, ai să poţi să afli despre Schut tot ceea ce 
vrei şi ceea ce eu nu ştiu astăzi. 

— Îţi mulţumesc, i-am răspuns scurt şi apoi, am continuat 
cât se poate de indiferent: credeam că-l voi întâlni la 
Palatza pe geambaşul Mosklan, dar nu era acolo. 

— Cum, îl cunoşti pe Mosklan? 

— Îi cunosc pe toţi aceşti oameni. El este unul din 
mesagerii lui Schut. 

— Ştii şi asta? Effendi, văd că eşti un membru de seamă al 
alianţei. Ne-ai făcut o mare onoare; trăgând în gazdă la noi. 
Poţi să dispui cum vrei de mine. Sunt gata să-ţi fac orice 
serviciu. 

— Îţi mulţumesc. N-aveam nevoie decât de aceste 
informaţii. Acum, lasă-ne să mergem să ne odihnim. 

— Când ne părăseşti? 

— Mâine, în zori de zi. Nu-i nevoie să ne trezeşti, ne 
sculăm noi, atunci când trebuie. 

După ce ne-am salutat prieteneşte, am plecat. 

— Sidi, spuse încet Halef, pe drum, am aflat tot ceea ce 
voiam. le crede un mare pungaş iar pe mine prietenul şi 
aliatul tău. Există oameni care, în loc de creier, au în cap 
tărâţe. Dacă ar şti că fratele lui şi-a frânt gâtul şi că lui 
Mosklan i-ai rupt dinţii, s-ar abţine să ne dorească o noapte 
minunată. 

— Dragă Halef, să nu ne bucurăm prea devreme. Oare n-o 
fi cumva posibil ca vestea despre cele întâmplate să ajungă 
aici încă în această noapte? 

— Doamne păzeşte-ne! Omul acesta ne-ar gâtui. Trebuie, 
deci, să fim cu ochii în patru. Ne-am strecurat în 
ascunzătoarea hienei să dormim împreună cu ea. Să vedem 
dacă mai putem ieşi nevâtămaţi! 

Şi totuşi, am dormit bine. M-am trezit primul, când am 
auzit afară vocea puternică a lui Albani, care cânta 


chiuiturile sub formă de catren. Era un om fără griji, 
imprudent, şi din păcate, nu mai cântase de mult ca 
tirolezii. S-a întors fericit acasă după această călătorie, dar, 
la scurt timp după aceea, şi-a găsit moartea pe mare. 

Când am ieşit în curte, era ocupat să-i achite plata fratelui 
hangiului. Nota de plată i se părea cam mare, dar trebuia 
să plătească. Era într-adevăr cam mult. I-am atras atenţia 
hangiului, dar el mi-a explicat, cu voce joasă: 

— Ce vrei? Dacă iau de la acest străin mai mult decât 
trebuie e şi spre binele tău. E necredincios şi trebuie să 
plătească şi pentru aceia care au koptscha, căci de la ei nu 
iau nici un ban. 

— Deci, nici de la mine? 

— Nu. Tu şi însoțitorii tăi aţi fost oaspeţii mei şi nu trebuie 
să plătiţi nimic. 

Nu-mi convenea deloc treaba asta, căci nu primeşti cu 
plăcere ospitalitatea duşmanilor. Dar, din prevedere, 
trebuia să accept. 

Am mers în odaia de oaspeţi cu Halef, Osco şi Omar şi am 
băut cafea. Apoi am pus şeile pe cai, ne-am luat rămas-bun 
şi am pornit la drum... 

Capitolul XI - Altarul creştinei. 

Am pornit pe lângă Arda. Călăuza lui Albani îşi alesese, aşa 
cum deja constatasem, cel mai bun animal şi şedea pe o şa 
turcească foarte bună. Lui Albani îi dăduse un animal 
îndărătnic şi o şa insuportabilă. Dacă ar fi fost măcar o şa 
pentru bagaje, tot era ceva, dar lucrul acesta era un stativ 
de lemn, cu muchii ascuţite şi atât de lat, încât picioarele 
călăreţului se aflau la destul de mare distanţă de corpul 
măgarului. Faptul acesta putea să-i provoace dureri 
călăreţului, dacă nu-şi trăgea în sus genunchii. Curele şi 
scăriţă de şa nu avea. În locul lor, de ambele părţi ale 
stativului de tortură atârna câte o frânghie care avea 
înnodate mai multe laţuri pentru picioare, procedeu ce se 
evidenția mai degrabă prin faptul că era foarte ieftin, decât 
prin faptul că prezenta siguranţă. 


Nu lăsasem mult în urmă oraşul, când ne ieşi în 
întâmpinare un om cu un câine. Javra latră la noi şi îndată, 
animalul lui Albani îşi ridică în aer picioarele din spate. Se 
vedea că animăluţul avea antrenament în acest sens şi o 
făcea cu multă artă şi plăcere. 

— Ah, ei, oh! strigă călăreţul. lar ai luat-o de la capăt, 
bestie? 

Albani încercă să se menţină în şa, dar nu reuşi. Alunecă 
peste capul animalului şi zăcea deja la pământ, înainte ca 
picioarele din spate ale măgarului să fi atins din nou solul. 
Sări în sus şi lovi măgarul cu pumnul între urechi. Atunci, 
stăpânul acestuia spuse: 

— De ce-l loveşti? E al tău sau al meu? Ce drept ai să 
chinuieşti un animal care nu-i al tău? 

— Dar ce, vita asta are dreptul să azvârle din şa un om 
străin? mârâi Albani, în turca lui stricată. 

— Să azvârle? Dar ce, el te-a azvârlit? El te-a lăsat să 
aluneci încet şi cu băgare de seamă, ca să nu păţeşti nimic. 
Trebuia, deci, să-i mulţumeşti, dar, în schimb, îl loveşti! 

— Am închiriat animalul ca să-l călăresc, nu ca să alunec 
de pe el. Trebuie să-mi asculte ordinele. Am plătit, deci e al 
meu. Dacă nu ascultă, îl pedepsesc! 

— Oho! Dacă-l mai loveşti o dată, mă întorc şi te las aici în 
drum. Încalecă! 

Albani se caţără în şa. Dar acum, drăguţul dobitoc nu voia 
să meargă mai departe. Nu se mişca din loc. Călărețul 
ocăra şi tuna şi fulgera. Animalului părea că-i place această 
furie. Îşi răsucea coada şi îşi agita urechile, dar nu se mişca 
din loc, Albani nu se mai încumeta să-l lovească. Îl somă pe 
proprietar să-i pună animalul în mişcare, dar acestuia nici 
nu-i trecea prin cap aşa ceva. 

— Lasă-l în pace! replică. Dacă vrea să stea pe loc, să stea. 
O să-i vină lui cheful s-o ia la fugă. Între timp, noi mergem 
mai departe. 

Aşa am şi făcut. La o cotitură a drumului, m-am răsucit şi 
m-am uitat în spate. Creatura încăpăţânată stătea tot pe loc 


şi îşi agita în continuare urechile. Dar, nici n-am dat bine 
colţul şi a şi pornit într-un galop atât de rapid, încât aşa zisa 
şa, de pe care Albani era aruncat când în sus, când în jos, 
începu să trosnească din toate încheieturile şi pentru că 
acum măgarului i se făcuse de alergat, nici măcar nu se 
opri în dreptul nostru, ci trecu în mare viteză pe lângă noi, 
alergând tot înainte. 

Acest galop avu un efect molipsitor. Animalul de povară, pe 
care proprietarul îl ducea de frâu, se smuci deodată şi se 
luă după fugar; desigur, am luat-o şi noi la fugă după ei. 
Dar, curând, a trebuit să ne oprim ca să adunăm lucrurile 
care se împrăştiaseră pe jos, căzând de pe spinarea 
animalului de povară. Când l-am ajuns din nou pe Albani, 
acesta se afla iar la pământ şi îşi freca porţiunea din corp cu 
care şezuse pe şa. Cele două animale stăteau alături, îşi 
răsuceau cozile, îşi agitau urechile şi îşi rânjeau dinţii. 
Puteai uşor să crezi că rânjitul ăsta nu era decât un zâmbet 
batjocoritor, răutăcios. 

Lucrurile care fuseseră aruncate pe jos fură din nou 
încărcate. Albani încălecă şi plecarăm. Dar nu trecu o 
jumătate de oră şi drăgălaşul dobitoc se opri din nou şi nu 
vru să se mai mişte din loc. 

— O să vină după noi. Să mergem mai departe, spuse 
stăpânul. 

Până acum tăcusem, dar de data aceasta i-am spus: 

— lar vrei s-o ia la goană animalul de povară? Dacă se 
repetă iar episodul, n-o să ajungem prea departe. Trebuie 
biciuit puţin. 

— Nu îngădui aşa ceva. 

— Aşa, aşa! Ce ţi-a spus străinul acesta când a închiriat 
animalele? 

— A cerut doi cai sau doi măgari, unul pentru călărit şi 
unul pentru cărat marfa. 

— Bun! Deci nu a precizat exact care animal să i-l dai? 

— Nu. 

— Atunci descăleca şi fă schimb cu el! 


Cel care împrumuta măgari se uită la mine cu o figură 
mirată. Părea să considere drept absurdă propunerea mea. 

— Ce vrei să spui? Că ar trebui să-i dau lui animalul 
acesta? Dar acesta e al meu! 

— Şi ceilalţi sunt tot ai tăi, ai înţeles? 

— Dar eu nu călăresc decât pe acesta, pe altul nu. 

— Ei, acum ai să faci o excepţie. Străinul a cerut un animal 
de povară şi unul pentru călărit. Pentru a călări ai nevoie de 
şa. La tine nu există aşa ceva, decât aceea pe care şezi tu. 
Cine plăteşte un animal pentru a-l călări trebuie să 
primească şi aşa ceva. Aşa că o să faci schimb cu el. 

— Nici nu-mi trece prin cap! 

— Dar îmi trece mie! i-am răspuns, pe un ton răstit. Am la 
mine firmanul sultanului, iar străinul este acum însoţitorul 
meu şi se află sub ocrotirea mea, deci şi a padişahului. 
Dacă-ţi dau o poruncă, trebuie să te supui. Deci, jos din şa, 
imediat! 

Albani descălecă din nou. Dar celălalt mârâi: 

— A cerut două animale şi le-a primit. Nu îngădui să mi se 
poruncească! 

— Halef! 

Micuţul hagiu aşteptase de mult această comandă, ţinând 
mâna pe coada biciului. Nici nu-i rostisem bine numele şi 
biciul din piele de hipopotam se şi năpusti asupra spinării 
celui nesupus, cu o asemenea putere, încât acesta sări, 
ţipând, din şa. Nu mai avea acum nimic de obiectat 
împotriva „mutării”. 

Bineînţeles că Albani era de acord cu acest schimb. 
Avusese de câştigat din asta, din păcate nu şi noi ceilalţi, 
căci, până să ajungem în următoarea localitate, fostul lui 
animal o luase de două ori la goană cu stăpânul lui, iar 
celălalt încă o dată, cu încărcătura. Din fericire, am găsit 
acolo un proprietar de cai care se oferi să ne ajute să ieşim 
din încurcătură. Celuilalt, celui cu măgarii, i se făcu 
socoteala şi fu concediat. Când am plecat mai departe, ne-a 


adresat tot felul de ameninţări, cărora, bineînţeles, nu le- 
am dat nici o importanţă. 

Dacă voiam să ţinem drumul drept spre Melnik, atunci 
trebuia să ne îndreptăm spre Boltischta, dar drumul drept 
nu este întotdeauna şi cel mai scurt. Ne stăteau în faţă 
crestele înalte ale munţilor Kruschowa Dach, cu multe 
văgăuni pe drum. Pentru a evita dificultăţi de neînlăturat şi 
pierderi de timp, am apucat-o spre nord. 

În jurul amiezii ne-am oprit în Nastan, iar seara am ajuns 
ta Kara Bulak, unde am înnoptat. Apoi ne-am îndreptat din 
nou spre sud-vest, în direcţia Nevrekup. 

Pe la prânz, ne aflam pe un platou care cobora abrupt spre 
valea Dospad Dere. Nu se afla nici un fel de cărare pe acolo 
şi ne-a fost foarte greu să ne strecurăm printre 
numeroasele şi densele grupuri de tufişuri. 

Când am trecut pe lângă un astfel de grup, Rih a făcut 
deodată o săritură într-o parte, ceea ce era un lucru absolut 
neobişnuit la el. L-am lăsat în voia lui şi începu să sforăie 
bizar, în vreme ce adulmeca tufişul. 

— Sidi, este cineva acolo, spuse Halef. 

— Posibil. În orice caz, trebuie să fie ceva neobişnuit. 

Hagiul coborâse deja de pe cal şi sărise în tufiş. Am auzit 
un strigăt puternic, apoi s-a întors şi mi-a spus: 

— Vino, sidi. E un leş acolo. 

L-am urmat, împreună cu ceilalţi. Am găsit un locşor liber, 
înconjurat de tufe dese. Aici zăcea cadavrul unei femei, în 
poziţie îngenuncheată, cu fruntea sprijinită de o construcţie 
ciudată. Fuseseră aşezate acolo pietre, unele peste altele, 
încât formau un fel de altar, iar sus, într-o nişă, se afla un 
mic crucifix din lemn. 

— O creştină, spuse micul hagiu. 

Avea dreptate. Era un sanctuar tainic, ascuns între 
tufişuri, ridicat, probabil, cu multe eforturi, chiar de această 
femeie. Îl construise pentru a-şi putea servi nestânjenită 
Dumnezeul, în faţa unui altar. M-am simţit adânc mişcat şi 
la rândul lor şi ceilalţi au rămas tăcuţi. Locul unde 


Dumnezeu cheamă la el un suflet este sfânt. Am 
îngenuncheat să mă rog, iar însoțitorii mei au cinstit 
moarta, fiecare după obiceiul său. Apoi, am cercetat 
cadavrul. 

Femeia n-avea mult peste treizeci de ani. Faţa ei nobilă, cu 
trăsături fine, era uscăţivă. Mâinile, care şi le ţinea 
împreunate şi în care avea nişte mătănii, erau aproape 
descărnate. Pe degetul mic la mâna dreaptă purta un inel 
de aur cu ametist, dar fără vreun semn gravat pe el. Era 
îmbrăcată cu straie de turcoaică. Se descoperise în faţa 
tabloului celui crucificat. Voalul se afla lângă ea. Femeia 
fusese frumoasă şi nici moartă nu se prea schimbase. 
Zâmbea, iar deasupra trăsăturilor sale coborâse o pace 
care te făcea să-ţi dai seama că îngerul morţii coborâse lin 
asupra ei. 

— Ce ai de gând să faci? întrebă Halef. 

— Nu-i decât un lucru de făcut: trebuie să căutăm rudele 
moartei. Locuiesc precis prin apropiere, căci o femeie nu se 
poate îndepărta singură prea mult de locuinţa ei. Ne aflam 
în apropiere de Barutin. Să mergem! O lăsăm deocamdată 
aici. 

Am încălecat şi am plecat mai departe. 

Platoul se înclina acum mai abrupt iar tufişurile se mai 
răriseră. Curând am zărit o clădire în formă de turn, în 
apropierea căreia se aflau mai multe căsuțe. Atunci, 
proprietarul de cai spuse: 

— Asta trebuie să fie karaulul căpitanului. 

Karaul înseamnă turn de pază, unde stau de obicei 
militarii, pentru a păzi drumul şi ţinutul. Ele îşi au originea 
în timpuri străvechi, dar nu şi-au pierdut încă semnificaţia. 

Turnul era înalt, iar jos în vale se vedea un fel de drum ce 
ducea spre o localitate pe care o zărisem din depărtare. 

— Acela este Barutin, spuse călăuza. N-am mai fost pe aici, 
dar am auzit de acest karaul. Aici locuieşte un căpitan care 
a căzut în dizgrație. Nu prea se lasă văzut şi trăieşte ca un 


pustnic. Este un mizantrop, dar nevasta lui se pare că este 
prietena celor săraci şi nefericiţi. 

— Să mergem acolo! 

Când am ajuns la turn, ne-a ieşit în întâmpinare, în faţa 
uşii, un bătrân în care se recunoştea fostul soldat. N-am mai 
văzut până acum aşa o barbă groasă şi lungă, cum purta el. 

— Unde vreţi să mergeţi? ne întrebă, posac. 

— Am auzit că aici locuieşte un ofiţer. 

— Da. 

— Este acasă? 

— Da. Dar nu stă de vorbă cu nimeni. Vedeţi-vă de drum! 

— Asta o să şi facem. Dar spune-ne mai înainte, dacă nu 
cumva a dispărut vreo femeie de pe aici, din acest ţinut? 

Figura i se încordă deodată. 

— Da, da, replică. Stăpâna a dispărut. Am căutat-o încă de 
ieri dimineaţă, dar zadarnic. 

— Am găsit-o noi. 

— Unde? Unde este? De ce n-a venit cu voi? 

— Condu-mă la stăpânul tău! 

— Veniţi, veniţi! 

Bătrânul devenise deodată foarte prietenos. Am 
descălecat şi l-am urmat. Turnul era masiv. Jos nu se afla 
nici o încăpere de locuit. Am urcat pe o scară şi am ajuns 
într-o odaie mică, unde a trebuit să aştept. Am auzit în 
încăperea de alături nişte strigăte, apoi s-a deschis uşa şi în 
prag a apărut căpitanul. Nu avea nici cincizeci de ani şi era 
un bărbat frumos. Ochii îi erau roşii - plânsese. 

— Ai găsit-o pe Hara? Unde e? strigă, febril. 

— Permite-mi mai întâi să te salut, i-am răspuns. Pot să 
intru? 

— Da, vino înăuntru! 

Odaia în care am intrat acum era destul de mare. Avea trei 
ferestre înalte, înguste, în formă de crenel. Pe lângă pereţi 
se aflau perne şi acestea erau singurul mobilier, iar 
deasupra lor atârnau multe arme şi lulele. Doi băieţi 
stăteau într-un colţ, strâns îmbrăţişaţi. Mi-am dat seama că 


şi ei plânseseră. Bătrânul cel bărbos nu plecă. Voia şi el să 
asculte ce aveam de spus. 

— Fiţi bine venit, îmi ură căpitanul. Deci, unde se află soţia 
mea? 

— Aici, în apropiere. 

— Dar asta este imposibil. Am căutat-o peste tot pe Hara, 
fără s-o găsim. Şi acum toţi oamenii mei încă mai 
cercetează. 

Nu voiam să-i dau aşa brusc vestea despre moartea ei şi 
de aceea am întrebat: 

— Nevasta ta era bolnavă? 

— Da, Hara era de mult timp bolnavă. Dar de ce mă 
întrebi? A murit? Ştiu că nu mai avea mult de trăit, căci 
doctorul mi-a spus că suferă de tuberculoză. 

— Eşti pregătit să afli adevărul? 

Ofiţerul păli şi îşi îndreptă ochii în altă parte. 

— Sunt bărbat, spuse. Vorbeşte! 

— E moartă. 

Atunci, amândoi băieţii izbucniseră în plâns. Tatăl tăcu, 
dar îşi sprijini capul de zid. Am văzut cum i se ridica şi îi 
cobora pieptul. Lupta din răsputeri să nu izbucnească într- 
un plâns cu suspine. Abia după un timp destul de lung, se 
întoarse spre mine şi mă întrebă: 

— Unde ai găsit-o pe Hani? 

— Într-un tufiş, la zece minute distanţă de aici. 

— Vrei să ne conduci acolo? 

Înainte de a putea răspunde, am auzit în spatele meu un 
sunet, de parcă cineva era sugrumat. M-am întors rapid. 
Acolo se afla bătrânul. Îşi înfundase în gură un colţ al 
hainei, pentru a nu i se auzi plânsul, dar nu reuşise. Îşi 
smulse colţul de haină din gură şi suspină răsunător. 

Atunci, nici căpitanul nu se mai putu stăpâni şi începu şi el 
să plângă, la fel şi băieţii. M-am apropiat de fereastră şi m- 
am uitat afară, dar n-am văzut nimic, pentru că şi eu aveam 
lacrimi în ochi. 


A mai durat ceva, până ce amândoi bărbaţii s-au mai 
liniştit. Căpitanul se scuză: 

— Te rog să nu râzi de noi, străinule. Am iubit-o foarte 
mult pe mama copiilor mei. lar acesta de aici a fost 
plutonierul meu şi atunci când am căzut în dizgraţia 
sultanului, Risa nu m-a părăsit, ca toţi ceilalţi. Ham era 
mângâierea mea în această singurătate. Cum am să mai 
trăiesc fără ea? 

Ceea ce urma să spun acum, nu trebuia să audă decât 
bătrânul plutonier, de aceea l-am întrebat pe Risa în şoaptă: 

— Se găseşte vreo targa pe aici? 

— Da, effendi, răspunse. 

— Pregăteşte-o şi îngrijeşte-te să aduci şi nişte oameni. 

Risa plecă şi acum l-am întrebat pe căpitan: 

— Nevastă-ta era creştină? 

Îndreptă o privire întrebătoare spre mine. 

— Nu. Dar... ai cumva vreun motiv să mă întrebi aşa ceva? 

— Da. Cred că trecuse la creştinism. 

— Hara era prietena necredincioşilor. Când am venit aici, 
aveam nevoie de o servitoare. Am angajat o femeie bătrână. 
Nu ştiam că Joka este creştină. Mai târziu, însă, mi-am dat 
seama că era şi că voia s-o convertească şi pe nevasta mea. 
De aceea am gonit-o pe Joka. De atunci, Hara a devenit din 
ce în ce mai tăcută. Din când în când plângea şi apoi s-a 
îmbolnăvit. Tuşea şi îşi pierdea puterile. 

— Ai fost aspru cu ea? 

Ofiţerul îmi răspunse doar după un timp: 

— S-o fi lăsat să devină necredincioasă? 

— Şi totuşi, nevasta ta a devenit creştină şi s-a îmbolnăvit 
şi a murit pentru că a mâhnit-o severitatea ta. Şi-a construit 
afară, în tufişurile acelea, un altar, pentru a se putea ruga 
acolo după obiceiul creştinesc. A murit rugându-se. Lasă 
pacea să se aştearnă acum între tine şi ea! 

— Eşti şi tu cumva creştin? 

— Da. 


M-a privit lung în ochi. S-a luptat cu el însuşi şi apoia 
spus: 

— Nu eşti tu de vină că eşti necredincios şi că şi ea s-a 
dăruit învăţăturii voastre. Du-mă la ea, pe mine şi pe copii. 
— N-ai vrea mai bine să laşi băieţii acasă? Nu cred că au 

încă vârsta potrivită pentru a vedea chipul morţii. 

— Ai dreptate. Să mergem doar noi! 

Tovarăşii mei de drum se aflau încă în faţa uşii de jos. 

Când îi zări, căpitanul spuse: 

— Credeam că eşti singur, căci nu v-am văzut venind. 
Sunteţi oaspeţii mei. lată, acolo se află grajdul şi dincolo 
casa propriu-zisă. În turn locuiesc doar eu singur. Nu e 
nimeni acasă, dar intraţi şi simţiţi-vă ca acasă la voi. 

— Unde este targa? am întrebat. 

— Risa n-a găsit pe nimeni şi probabil, s-a dus să-i caute. 
Sunt cu toţii plecaţi pentru a o căuta pe cea dispărută. Să 
pornim singuri! 

Însoţitorii mei se duseră spre casă. Halef îl ţinea pe Rih de 
frâu. Căpitanul văzu armăsarul şi fiind un prea vechi soldat, 
îşi uită pentru o clipă mâhnirea. 

— Calul acesta este al tău? mă întrebă. 

— Da. 

— Un creştin şi un astfel de cal? Trebuie să fii un om 
bogat, cu stare. lartă-mă dacă am uitat să-ţi acord cinstea 
cuvenită! 

— Allah i-a creat pe toţi oamenii şi le-a poruncit să fie fraţi. 
N-am ce să-ţi iert. Vino! 

Am urcat pe platou în sus. Când am ajuns în dreptul 
tufişului şi m-am oprit acolo, căpitanul a început să se uite 
cercetător în jur. 

— Aici este? 

— Da. Acolo, în interior. 

— În acest hăţiş? Cine s-ar fi gândit? Dar tu cum ai reuşit 
s-o găseşti pe Hara? 

— Calul meu a descoperit-o. A început să sforăie, când am 
ajuns aici. Vino cu mine! 


Am pătruns prin desiş până am ajuns la locul liber. N-am 
să uit niciodată scena care a urmat. Când privirea 
căpitanului s-a oprit asupra cadavrului, el a scos un țipăt 
puternic şi s-a aruncat lângă ea. A luat-o în braţe, i-a 
sărutat buzele reci, i-a mângâiat drăgăstos obrajii şi părul. 
Probabil c-o iubise toarte mult şi totuşi, fusese aspru cu ea. 
Nevasta lui îşi ţinuse secretă credinţa faţă de el. Ce chinuri 
sufleteşti trebuie să fi îndurat! Se părea că aceleaşi gânduri 
îi treceau şi lui prin cap. Îi privea fix trăsăturile feţei, de 
parcă ş-ar fi aşteptat să descopere acolo un secret. Apoi 
spuse: 

— Hara s-a îmbolnăvit şi a murit de mâhnire. 

Ar fi fost o greşeală să încerc să-l consolez, de aceea l-am 
spus: 

— A murit cu credinţa mântuirii. Creştinismul permite şi 
femeilor să intre în paradis, iar tu ai vrut s-o lipseşti de 
acest paradis. 

— Nu vorbi aşa! Cuvintele tale îmi sfâşie inima. Hara e 
moartă şi probabil, numai eu sunt vinovat de asta. Dacă ar 
putea să mai deschidă ochii o dată, dacă ar mai putea vorbi 
măcar o dată! Nu vreau decât o privire, un cuvânt. Dara 
plecat, fără să-şi ia rămas-bun şi niciodată n-am să-i mai văd 
ochii şi n-am să-i mai aud vocea! Mă simt de parcă eu aş fi 
criminalul! 

N-am răspuns. Privi spre mătănii. 

— Astea nu sunt mătăniile musulmane, spuse el, după un 
timp. Ar fi trebuit să aibă treizeci şi trei de bobite, pentru a 
se putea număra, luându-le de trei ori la rând, cele 
nouăzeci şi noua de însuşiri ale lui Allah. Aceste mătănii au 
însă, bobite mici şi mari. Ce să însemne asta? 

I-am explicat. 

— Poţi să-mi spui rugăciunea către Fecioara Maria şi 
cuvintele de la Tatăl Nostru? 

I le-am spus. Când am sfârşit, căpitanul a repetat încet: 

— Şi iartă greşelile noastre! Crezi că Hara le va ierta pe 
ale mele? 


— Cred, pentru că era creştină şi te-a iubit... 

— Astea sunt mătăniile bătrânei Joka, pe care am alungat- 
0. Am să păstrez aceste mătănii, pentru că Hara le-a ţinut în 
mână, când a murit. Şi acolo sus este crucea bătrânei. Joka i 
le-a lăsat ei pe amândouă. Locul acesta trebuie să rămână 
aşa cum este acum, iar eu voi veni deseori aici, dar nimeni 
nu trebuie să-l vadă. Am s-o scot pe Hara de aici. Vino, 
effendi! 

Nu a pus jos cadavrul chiar lângă acel hăţiş, ci l-a dus ceva 
mai departe, pentru a nu se găsi cu uşurinţă locul unde 
murise nevasta lui. Apoi acoperi chipul moartei cu voalul şi 
spuse: 

— I-ai văzut faţa. Asta era, contrar obiceiurilor noastre, 
dar, pentru că tu eşti creştin, iar Hara a murit creştină, pot 
să fiu liniştit. Un altul, însă, nu trebuie s-o vadă. 

Văduvul stătu încă mult timp lângă moartă şi o jeli. 
Durerea lui era sinceră, dar, încet, încet, se linişti. Apoi 
apăru caporalul cu doi oameni, care aduceau targa. Era şi 
Halef cu ei, căci el îi condusese. Cadavrul fu dus acasă, în 
încăperea din turn, unde stătusem de vorbă cu căpitanul. 
Băieţii aveau nouă şi cincisprezece ani şi erau în stare să-şi 
dea seama de pierderea pe care o suferiseră. Plânsul lor îţi 
zguduia inima. A trebuit să plec de acolo, ca să nu încep şi 
eu să plâng. Locuitorii care stăteau în casele din jurul 
turnului se întorseseră. Se aflau într-o relaţie de 
subordonare faţă de căpitan, căci toate casele erau ale lui. 

A poruncit să ne fie servită masa, dar el nu s-a arătat. Mai 
târziu i-am transmis că voiam să plecăm, iar el mi-a trimis 
vorbă să vin să-l văd. Când am intrat în odaia din turn, 
stătea lângă cadavru. Arăta istovit şi spuse: 

— Vrei să mă părăseşti? 

— Da, trebuie să-mi continui călătoria. 

— Chiar este absolut necesar? N-ai putea rămâne astăzi la 
mine? Dacă Hara ar mai trăi, acum ar fi trebuit să-mi 
vorbească despre credinţa creştinilor. Dar, pentru că e 


moartă, numai de la tine pot afla câte ceva. Rămâi! Nu mă 
lăsa singur cu gândurile care mă chinuiesc. 

Nu aveam timp de pierduţi dar mi se păru că nu aveam 
voie să-i refuz această dorinţă, aşa că am acceptat. 

Tovarăşii mei de drum n-au avut nimic de obiectat, am 
rămas cu căpitanul până s-a lăsat seara şi încă mult mai 
târziu. Discuţia noastră a fost sinceră. Nu puteam, în nici un 
caz, să mă transform în misionar, dar inima lui era deschisă 
şi am încercat să semăn acolo sămânţa, cât am putut mai 
bine, cu speranţa că va încolţi şi va da roade. Am rămas 
împreună toată noaptea, până în zori, apoi am pornit din 
nou la drum. 

Am călărit prin Barutin, după-amiaza prin Dubnitza şi spre 
seară, am ajuns la Nevrekup, care, mai demult, fusese 
renumit pentru minele sale de fier. Nu puteam pretinde mai 
mult de la caii noştri care şi aşa, erau foarte obosiţi. A doua 
zi, am pornit mai departe. Ne aflam într-un ţinut renumit, 
căci aici, pe aceşti munţi, conform cu legenda grecească, 
reuşise Orfeu, cu puterea cântecului său, să dea viaţă 
pomilor şi stâncilor şi să-i mişte din loc. Pe la amiază am 
ajuns, în sfârşit, la Melnik. 

Capitolul XII - În porumbar. 

Bineînţeles că nu am mers acolo unde se oprise Manach el 
Barşa. Am căutat un alt han, dar am găsit toate casele 
complet ocupate. Începuse târgul anual şi afluenţa de 
străini era considerabilă. Întrucât Albani îşi achitase 
datoriile faţă de proprietarul de cai şi îl concediase iar 
acum era singur, el şi-a găsit un adăpost, dar pentru noi 
ceilalţi, care aveam şi cai era mai greu. 

Tocmai fusesem refuzaţi la un alt han, când un om s-a 
apropiat de noi şi ne-a întrebat: 

— Căutaţi cumva un loc unde să înnoptaţi? 

— Da, am răspuns. Ştii tu vreunul? 

— Pentru voi da, pentru alţii nu. 

— De ce numai pentru noi? m-am interesat. 


— Pentru că voi aveţi koptscha. Deci, sunteţi fraţi. 
Stăpânul meu vă va primi la el. Este căruţaş şi nu locuieşte 
departe de aici. Dacă mă urmaţi, am să vă conduc. 

— Condu-ne, am să-ţi fiu recunoscător! A pornit înainte, 
iar noi după el. 

— L-am mai văzut pe omul acesta, îmi spuse Halef, în 
şoaptă. 

— Unde? 

— La intrarea în oraş. Stătea acolo şi părea că aşteaptă pe 
cineva. 

Acum mi-am amintit şi eu că trecusem călare pe lângă el. 
În orice caz, era o întâlnire absolut întâmplătoare. Mai 
târziu mi-am dat seama că pe noi ne aşteptase. 

Ne-a condus la o casă care avea o intrare atât de lată şi 
înaltă, încât am putut intra în curte fără să descălecăm. Se 
aflau acolo două căruţe cu boi, proprietatea căruţaşului. În 
faţa noastră, în partea din spate a curţii, se afla o clădire 
construită din scânduri, despre care călăuza noastră ne-a 
spus că era grajdul şi că putem să ne ducem caii acolo. 

— Nu crezi c-ar fi mai întâi necesar să vorbim cu stăpânul 
tău? m-am interesat. 

— De ce? 

— Dar nu ştim încă dacă e pregătit să ne găzduiască. 

— Hamdi, stăpânul meu, vă găzduieşte. Are loc, iar cei 
care poartă koptscha sunt întotdeauna bine veniţi la el. 

— Deci şi Hamdi este frate? 

— Da. lată-l că vine. 

Îşi făcu apariţia în curte un omuleţ gras, care mie nu mi-a 
făcut o impresia bună. Era saşiu. N-am nici un fel de idei 
preconcepute despre oamenii care au un asemenea defect, 
dar omul acesta mai avea şi un mers furişat, ca de pisică, 
precum şi fălci colţuroase şi m-am convins întotdeauna că 
astfel de oameni sunt falşi. 

— Pe cine ai adus, Esgar? îl întrebă Hamdi pe argat. 

— Sunt prieteni, poartă koptscha şi n-au găsit nici un loc 
unde să fie găzduiţi. Eşti de acord să rămână aici, nu? 


— Sunt bine veniţi. Cât vreţi să rămâneţi la mine? mi se 
adresă Hamdi. 

— Poate câteva zile, am răspuns. O să-ţi plătim, cu plăcere, 
aşa cum am fi plătit la han. 

— Nici vorbă de aşa ceva! Oaspeţii mei nu plătesc. Duceţi- 
vă caii în grajd şi apoi intraţi în casă. O să găsiţi tot ce vă 
trebuie. 

Hamdi plecă. Mie, însă, mi se păru că schimbase cu Esgar 
o privire foarte mulţumită. 

Grajdul era lung şi avea două compartimente, într-unui se 
aflau mai mulţi boi, celălalt era pentru noi. Argatul se urcă 
pe o scăriţă îngustă şi spuse: 

— Am să vă aduc fân. Sau poate vreţi altceva pentru caii 
voştri? 

— Adu ce ai! 

Cum Esgar dispăruse, m-am uitat printr-o gaură aflată 
într-o scândură a peretelui din fund al grajdului şi am văzut 
o curte destul de mare. Se afla acolo un bărbat înalt, 
robust, care stătea la pândă. Părea că trage cu urechea să 
audă ce vorbim. Atunci, argatul care se afla sus tuşi, iar 
omul răspunse, tuşind şi el la fel. Apoi părăsi curtea. Asta 
mi-a bătut la ochi, dar n-am lăsat să se observe nimic, 
atunci când s-a reîntors Esgar. Ne-am îngrijit de animale şi 
apoi ne-am dus în odaia unde ne aştepta grăsanul. Hamdi 
stătea pe o pernă în faţa unui trepied pe care se găsea o 
tavă cu ceşti de cafea. Ne ură din nou bun venit şi apoi bătu 
din palme. Apăru un băiat care umplu ceştile. Se potrivea 
aşa de bine, de parcă am fi fost aşteptaţi. Se afla acolo şi un 
vas cu tutun. Ne-am îndesat lulelele şi le-am aprins cu jar. 

— Ai un cal foarte bun, începu Hamdi. Îl vinzi? 

— Nu, am replicat, îngrijorat de modul în care debutase 
discuţia. 

— Păcat! L-aş fi cumpărat pe loc. 

— Înseamnă - că eşti un om bogat. Nu oricine poate plăti 
un asemenea cal. 

— Căruţaşii trebuie să aibă bani. 


Apoi Hamdi începu să vorbească despre altceva. 

— De unde veniţi? 

— Din Nevrekup. 

— Şi încotro vă îndreptaţi? 

— Spre Seres. 

Nici nu mi-a trecut prin cap să-i spun adevărul. Grăsanul 
făcu o figură ca şi cum ar fi ştiut ei mai bine cum stăteau 
lucrurile, dar voia să ţină asta pentru el şi întrebă: 

— Ce treburi ai pe aici? 

— Aş vrea să cumpăr cereale şi altele de acest fel. Se 
găseşte cineva pe aici de la care aş putea cumpăra aşa 
ceva, vreun negustor de cereale? 

Hamdi nu reuşi să-şi stăpânească un zâmbet viclean. 
Răspunse: 

— Da, există un mejwedschi aici. Îl cheamă Glawa şi te va 
servi bine, căci şi el este frate. 

Deci reuşisem să îndrept discuţia spre Glawa, cel la care 
trebuia să se afle Manach el Barşa. 

— Locuieşte departe de aici? m-am interesat în 
continuare. 

— Pe cealaltă stradă. Îl cunosc bine. Chiar acum un sfert 
de oră am fost la el. 

— Este ocupat? 

— Da. Astăzi nu te poate primi. 

— A primit deci oaspeţi? 

— Încă nu, dar aşteaptă oaspeţi. Va veni şi Deselim, 
armurierul şi proprietarul unei cafenele din Ismilan. Îl 
cunoşti cumva? 

— Da. Şi el este frate. 

— Când l-ai cunoscut? 

— În urmă cu câteva zile, am fost găzduit la el acasă. 

— L-ai văzut şi pe fratele lui? 

Hamdi făcu pe naivul. Dar era clar că, punându-mi aceste 
întrebări, urmărea un scop precis. M-a întrebat despre 
relaţiile mele şi i-am dat informaţiile care mi s-au părut 
necesare. Când, după un timp, i-am spus că aş vrea să plec 


pentru a vedea Melnikul şi târgul anual, a insistat atât de 
mult să-l las să mă însoţească, încât nu l-am putut refuza, 
deşi mi-ar fi convenit mult mai mult să merg singur cu 
Halef. 

În oraş domnea mare animaţie, dar un asemenea târg nu 
se poate compara cu un târg anual german. Turcul taciturn 
străbate liniştit străduţele cu magherniţe, ale căror 
proprietari stau tăcuţi în faţa mărfurilor şi nici nu le trece 
prin cap să ademenească vreun client. Dacă intră câte unul, 
lucrurile se desfăşoară în linişte, aproape pe ascuns, de 
parcă ar fi vorba de cine ştie ce secrete importante. 

Diferenţa constă tocmai în lipsa populaţiei de sex feminin. 
Nu vezi decât bărbaţi şi numai ici colo, îşi face apariţia câte 
un văl, din spatele căruia scânteiază nişte ochi negri. 
Nevestele celor care nu sunt mahomedani nu sunt obligate 
să fie la fel de rezervate, dar nici pentru ele nu este 
cuviincios să se expună în această îmbulzeală din târg. 

Nu există panorame, magherniţe cu jocuri şi gherete unde 
se joacă zaruri. Zarurile le produc oroare 
dreptcredincioşilor musulmani, pentru că sunt interzise de 
Coran. Nu trebuie căutate aici flaşnetele, tarafurile de 
lăutari care fac târgurile europene să fie atât de animate. 
Dar ceva tot se găseşte şi anume ceva care place turcului 
foarte mult - un cort cu teatrul de umbre chinezesc. Aicii 
se spune Kara gos ojunu - jocuri Kara gos21. Spre locul 
acesta se revarsă masele de oameni, care intră şi ies. Intră 
cu 0 expresie de mare încordare pe faţă şi ies cu mine 
zâmbitoare, foarte fericite. 

— Nu există nimic mai frumos decât acest teatru de 
umbre, spuse căruţaşul. Hai să intrăm! 

Părea imposibil să găsim loc, dar, cu ajutorul coatelor pe 
care le-am pus în funcţiune în mod brutal, am reuşit să 
găsim un loc în faţă. Apoi, însă, ne-am trezit înghesuiți între 
o mulţime de oameni care aşteptau, cu nerăbdare, foarte, 
gălăgioşi, să înceapă desfătarea mult dorită. 


Mie mi se făcuse deja rău. Orientalul doarme în straiele pe 
care doar rareori le dezbracă. N-are nici cea mai vagă idee 
că trebuie să-şi schimbe regulat rufele de corp. De aceea, 
nici nu-i de mirare că apropierea sa este observată nu 
numai de ochi ci şi de nas. Şi acum, aceşti oameni care se 
înghesuiau îngrozitor! Poetul Infernului a dat dovadă de o 
imaginaţie extraordinară, dar a scăpat totuşi din vedere o 
pedeapsă înfiorătoare - un biet suflet plasat între orientali, 
aşteptând un spectacol de teatru cu umbre, incapabil să-şi 
mişte braţele şi să-şi astupe nasul. Noroc că nu aveam pe 
atunci nici cea mai vagă idee despre existenţa microbului 
holerei şi a altor nenorociri asemănătoare. Ce imensitate de 
microbi trebuie să fi fost atunci în jurul nostru! 

În sfârşit, răsună un fluierat strident. Începu 
reprezentaţia. Ceea ce am văzut era o mare necuviinţă, dar 
era răsplătită cu hohote de râs, deşi orientalii se feresc în 
general să râdă zgomotos. Voiam să plec imediat, dar nu 
puteam, pentru că eram atât de strâns în înghesuială încât 
nu-mi puteam mişca nici mâinile, nici picioarele şi am fost 
silit să rămân pe loc, până ce un al doilea fluierat îi informă 
pe spectatori că văzuseră destul pentru un sfert de piastru 
cât plătiseră. 

Acum, grămada de oameni se puse în mişcare şi se 
descompuse încetul cu încetul. Afară, am tras mai întâi 
puternic aer în piept. Răul de mare este o adevărată 
desfătare faţă de ceea ce îndurasem acum. 

— Mai intrăm o dată? întrebă căruţaşul Hamdi. 

Halef refuză categoric, iar eu n-am dat nici un răspuns. 

În timp ce colindam încoace şi încolo, am observat că 
Hamdi era foarte preocupat să nu se piardă de noi. De 
asemenea, se străduia cât putea să mă împiedice să leg 
vreo discuţie cu cineva. Dacă apucam să vorbesc cu vreun 
om întâlnit în cale, căruţaşul mă întrerupea imediat şi 
încerca să mă împingă înainte. Asta îmi dădu de bănuit. 
Presimţeam că urmărea un anumit scop. 


— Nu trecem pe lângă casa negustorului de cereale 
Glawa? l-am întrebat. 

— Nu. De ce? 

— Pentru că aş dori să ştiu unde locuieşte, întrucât mâine 
vreau să-i fac o vizită. Mi-o arăţi? 

— Negustorul de cereale este sârb? 

— De ce crezi asta? 

— Pentru că numele lui este de origine sârbă. 

— Ai ghicit. Urmează-mă! 

După puţin timp, Hamdi îmi arătă o casă, ca fiind aceea a 
negustorului de cereale, iar eu mi-am întipărit-o în minte. 

Începuse să se lase seara, când ne-am întors acasă. Am 
aflat că argatul căzuse şi se rănise atât de rău, încât se 
trimisese după doctor. Căruţaşul se duse să-l vadă pe Esgar, 
iar eu m-am dus prin curte, la grajd. 

Când am intrat acolo, am constatat că nimeni nu 
supraveghea caii, întrucât Osco şi Omar plecaseră şi ei. Rih 
întoarse capul spre mine, necheză brusc şi suflă apoi 
zgomotos, într-un mod cum nu-l mai auzisem până atunci. 
L-am mângâiat pe cap. De obicei, îşi freca, apoi, nasul fin de 
obrazul meu şi mă săruta pe obraz - căci un cal sărută - 
dar, de data aceasta nu făcu aşa. Armăsarul sforăia în 
continuare şi era neobişnuit de agitat. L-am cercetat. În 
grajd era destul de întuneric, dar am observat, totuşi, că 
animalul se sprijinea doar pe piciorul drept din spate. l-am 
ridicat copita şi am examinat-o. Rih sforăi şi lovi cu piciorul 
ca şi cum îl durea. 

— Şchioapătă, spuse Halef. Asta ne mai lipsea! Oare unde 
s-o fi rănit? 

— O să vedem imediat. Să-l ducem pe Rih afară, în curte. 
Acolo mai e încă lumină. 

Armăsarul şchiopăta atât de tare, încât toată treaba mi se 
păru foarte ciudată. Când descălecasem, nu mi se păruse 
nimic ciudat la mersul calului. De unde, aşa, dintr-o dată, 
această rană? l-am pipăit piciorul bolnav. Nu simţea nici o 
durere. Răul era la copită. l-am ridicat-o şi am examinat-o, 


dar n-am descoperit nimic. Am început să pipăi cu buricele 
degetelor, dar, zadarnic. Deodată, calul se înfioară, iar eu 
am simţit cum mi se ridică părul în cap - un ac cu gămălie 
era înfipt în marginea copitei bietului animal. 

— lată, Halef, un ac! 

— Allah! Dar cum e posibil? Dar unde să fi călcat Rih pe 
el? 

— Să fi călcat? Nici vorbă să fi călcat pe aşa ceva într-un 
asemenea loc. Priveşte. 

Hagiul se uită la gămălia acului şi în aceeaşi clipă, înşfacă 
biciul de la cingătoare. Vru să plece, dar l-am oprit. 

— Stai! Fără prostii! 

— Prostii! Da ce prostie se cheamă dacă vreau să-l 
biciuiesc pe acela care chinuie astfel un animal şi vrea să-l 
facă să sufere? 

— Aşteaptă puţin! Mai întâi trebuie să scoatem acul. Ţine-i 
piciorul! 

Rih şi-a dat seama că voiam să-l ajut. Nu mă puteam folosi 
decât de cuţit, ca să scot acul. Bineînţeles că bietul armăsar 
avea dureri, dar stătu liniştit. După ce am scos acul, Halef 
întinse mâna şi spuse: 

— Dă-mi-l mie! Am să-l descopăr eu pe nelegiuitul care a 
făcut asta Şi am să i-l bag... în... spune mi, sidi, unde ar 
putea să-l doară cel mai tare! 

— Să-l bagi acul în carne, indiferent în orice loc, asta nu-i 
pedeapsă. Hai să ducem armăsarul la grajd. 

Rih nu mai şchiopăta. Nici eu nu eram mai puţin furios 
decât Halef, dar se impunea să chibzuim bine asupra 
acestei probleme. Care să fi fost scopul pentru care 
făcuseră animalul să şchioapete? 

— Eu ştiu de ce, spuse Halef. 

— Ei, de ce? 

— Ca să te determine să vinzi armăsarul. 

— Nu cred. Ţiganii folosesc, din când în când, acest 
şiretlic. Dacă acul nu se găseşte, calul este considerat 


irecuperabil şi este vândut pe un preţ de nimic. Aici, însă, 
alta a fost intenţia. 

— Dar Hamdi doar te-a întrebat dacă nu vrei să vinzi calul! 
— Şi-a dat, însă, precis seama din răspunsul meu că nici 
nu-mi trece prin cap aşa ceva şi dacă, într-adevăr, a crezut 

că mă poate determina să-l vând, folosind o asemenea 
şmecherie josnică, atunci s-a înşelat. Nu poţi, însă, alunga şi 
bănuiala care deocamdată e confuză, dar, probabil, se va 
dovedi întemeiată. De ce oare căruţaşul nu s-a dezlipit 
deloc de lângă mine? De ce a încercat să împiedice orice 
comunicare a mea cu alţi oameni? Şi în plus, trebuie să 
luăm în calcul şi ceea ce am auzit când am ajuns acasă. 
Argatul Esgar pare să fi fost rănit, după cum a afirmat 
stăpânul lui. Hm! 

— Hm! mormăi, gânditor şi Halef. Sidi, mă gândesc la 
ceva! 

— La ce? 

— M-am tot gândit, din ce motiv facă un cal să şchioapete, 
dacă n-ai intenţia să-l sileşti astfel pe stăpânul lui să-l 
vândă. 

— Şi? 

— Nu există decât un motiv: calul nu trebuie să mai poată 
alerga. Se doreşte împiedicarea călăreţului să plece în 
grabă. 

— Exact. La asta m-am gândit şi eu. Şi dacă cineva este 
silit să meargă încet, atunci care este scopul clar al 
celuilalt? 

— Să-l ajungă din urmă sau chiar să-l întreacă. 

— Da. Nu-mi dă pace gândul că vor să ne urmărească 
când vom pleca. 

— Dar ce-are căruţaşul de-a face cu treaba asta? Nu i-am 
făcut nimic. Hamdi este gazda noastră primitoare. Prin 
urmare, ar trebui să ne ocrotească nu să ne facă rău. 

— Ospitalitatea lui a fost bine venită, căci n-am găsit loc în 
altă parte, dar comportamentul lui mă surprinde, mi se 
pare acum cam supărător. Dacă, într-adevăr, Esgar pe noi 


ne aştepta pe drum, înseamnă că au fost anunţaţi de 
venirea noastră. O asemenea înştiinţare nu putea veni 
decât de la Ismilan. Am pierdut ceva timp la turnul 
căpitanului şi ar fi deci posibil să fi fost depăşiţi pe drum de 
vreun mesager. În acest caz... 

— Priveşte, sidi! mă întrerupse Halef. 

Îl dusesem înapoi în grajd pe Rih. Înăuntru era destul de 
întuneric şi chiar afară începuse să se lase noaptea, dar era 
încă destul de lumină, pentru a putea cuprinde cu privirea 
întreaga curte. În faţa intrării stătea o femeie bătrână. Se 
uită în jur de parcă era preocupată să se ferească, sa nu fie 
văzută, apoi traversă repede curtea şi făcu un pas în 
interiorul grajdului. 

— Esgar, eşti aici? întrebă ea. 

— Nu-i aici. 

— Nu? E întuneric aici. Cine eşti? 

— Un oaspete al căruţaşului. 

Atunci ea intră repede înăuntru şi spuse, agitată: 

— Vorbeşte, eşti cumva creştin şi vii de la Ismilan? 

— Da. 

— Pleacă, effendi. Părăseşte această casă şi acest oraş, dar 
cât se poate de repede, chiar în noaptea asta! 

— De ce? 

— Te ameninţă un mare pericol şi pe tine şi pe aităi. 

— Din partea cui? La ce pericol te referi? 

— Din partea lui Glawa, negustorul de cereale. În ce 
constă pericolul, asta nu ştiu. Vor mai întâi să discute. Eu 
am fost trimisă să-i spun lui Hamdi că, într-o oră, când va fi 
întuneric deplin, să treacă dincolo. 

— Dincolo? La cine? 

— La Glawa, stăpânul meu. 

— Ai spus „dincolo”? Dar negustorul de cereale nu 
locuieşte aici în apropiere! 

— 'Ţi-au ascuns unde se află locuinţa lui? E o dovadă că am 
dreptate să te avertizez. Glawa locuieşte aici, alături. 
Curtea lui se învecinează cu grajdul acesta. 


— Aha, aşa! Aici, în spatele acestor scânduri este curtea 
voastră? 

— Da. Fugi! Nu mai am timp. M-am furişat până la tine, 
căci mă gândeam că am să găsesc pe vreunul din voi în 
grajd, dar nu trebuie să mă vadă nimeni. Trebuie să merg 
imediat la căruţaş. 

Bătrâna dădu să plece. Am prins-o de braţ şi am rugat-o: 

— Mai stai doar o clipă! Am bănuit deja că suntem în 
pericol. Tu ai făcut ca această bănuială să devină siguranţă. 
Dar din ce motiv te expui unui pericol, pentru a ne avertiza? 

— Veneaţi de la târg şi aţi trecut pe lângă casa noastră. Aţi 
fost văzuţi şi atunci cineva te-a numit ghiaur. Şi eu sunt 
creştină, iar inima mi-a spus că trebuie să te previn. Avem 
aceeaşi credinţă şi ne închinăm amândoi Sfintei Fecioare. 
Sunt sora ta şi nu am voie să-mi las fratele să piară. 

— Dumnezeu are să te răsplătească! Dar, spune-mi, cine e 
acel cine de care mi-ai vorbit? 

— Sunt doi. Au venit astăzi după-amiază de la Ismilan. Nu 
ştiu cum îi cheamă. Celui mai bătrân i se spune cerşetorul, 
dar ăsta nu-i nume. Are o figură de om rău. Cred că l-am 
mai văzut. Trebuie să fi tras odată în gazdă la fostul meu 
stăpân, acolo sus, în vechiul turn din Barutin. 

Se întoarse să plece, dar ultimele ei cuvinte m-au 
determinat s-o mai rețin puţin. 

— Stai! i-am spus. Nu cumva ai construit acolo, între 
tufişuri, împreună cu stăpâna ta, un altar cu chipul Celui 
Răstignit? 

— Da. De unde ştii? 

— De acolo vin. Am fost oaspetele fostului tău stăpân. Pe 
stăpână am găsit-o în faţa altarului, unde se dusese să 
moară. Era moartă când am găsit-o. 

— Moartă? Doamne Dumnezeul meu! Este adevărat? 

— Da. Dacă ai avea timp, ţi-aş povesti. Căpitanul mi-a 
vorbit despre tine. 

— Oh, mă rugă Joka, febril, trebuie să-mi povesteşti. Nu 
mai-pot rămâne nici o clipă aici, dar pentru că aşa stau 


lucrurile, am să risc totul. Pot să mă omoare, dacă mă prind. 
Am să mă întorc, dar nu aici. Mai rămâi în grajd? 

— Vrei să mai rămân? 

— Da, răspunse Joka. Am să vin la peretele de scânduri. 
Atunci vom putea sta de vorbă, tu aici şi eu afară. 

— Poţi, să vii înăuntru. Scândurile astea nu-s o piedică. Pot 
să îndepărtez vreuna sau chiar două, dacă scot cuiele. 

— Dar se va vedea mai târziu. 

— Nu; am să le pun la loc. 

— Bun. Să nu scoţi vreun cuvânt despre venirea mea aici. 
Acum plec şi când se întunecă să nu se mai poată vedea, mă 
întorc. 

Joka se grăbi să plece. 

— Dumnezeu a trimis-o! spuse Halef şi avea dreptate. 
Tocmai această bătrână servitoare, această credincioasă 
creştină trebuia să se afle dincolo, la negustorul de cereale! 

— Oare crezi că Saban e cel la care s-a referit? întrebă 
apoi, din nou, micuțul hagiu. 

— Mai mult ca sigur. 

— Dar mi-ai spus că fierarul l-a luat cu el pe cerşetor. 

— O fi găsit Saban vreo cale să scape. 

— Cine-o fi celălalt, sidi? 

— Presupun că este hangiul nostru din Ismilan, fratele 
stăpânului cafenelei, Deselim, cel care şi-a frânt gâtul. 
Cerşetorul i-a povestit tot şi acum ne urmăresc, ca să se 
răzbune. 

— O să le fie cam greu! mârâi micuțul. 

— Înainte de toate, trebuie să încercam să aflăm ce au 
hotărât împotriva noastră. Să sperăm că în acest sens ne va 
ajuta servitoarea. 

— Această bătrână şi bună Joka! Am s-o răsplătesc. Ce să-i 
dau, sidi? Ce zici de câteva piese de argint din acelea care 
se aflau în pungă pentru mine? 

— Cred că banii sunt cel mai potrivit dar. Este săracă. Dar 
păstrează-ţi banii Halef. Am s-o răsplătesc eu pe Joka. 


— Ştiam eu, chicoti Halef. Eu n-am decât argint, dar tu ai 
aur. Am să fac darul din buzunarul tău. Eşti un om generos 
şi plăteşti şi pentru prietenul şi ocrotitorul tău. Dar nu-i da 
mai mult de o monedă de aur. Mai avem încă mult de mers 
şi nu ştim de câţi bani vom avea nevoie. 

— Eşti un gospodar foarte econom astăzi! Gândeşte-te ca 
această femeie este salvatoarea noastră! 

— Chiar salvatoare, nu. Ne-a prevenit, dar noi ştiam deja 
că ne paşte un pericol. Am fi fost oricum prevăzători. Dar, 
spune-mi, sidi: de ce să mai aşteptam să vedem ce hotărăsc 
împotriva noastră oamenii aceştia care poartă koptscha? 
Hai să mergem la trădătorul ăsta de căruţaş! Abia aştept 
să-mi sprijin pumnii în nasul lui. Apoi căutăm un alt han. 

— Nu se poate. Trebuie să punem mâna pe Manach el 
Barşa şi Barud el Amasat, care se află aici. Nu trebuie să 
bănuiască sub nici o formă că ştim ceva. Trebuie să aflu de 
ce au venit, de fapt, la Melnik. Dacă vrei neapărat să-ţi 
foloseşti pumnii, vei avea timp mai încolo. 

— Dă, vrei să aştepţi până vor să te denunțe ca ucigaş! 
Apoi să te spânzure, iar eu o să stau sub leşul tău şio să 
plâng. Sunt eu ocrotitorul tău, dar nici tu nu poţi să-mi ceri 
chiar atât de mult! 

— Marele pericol despre care vorbeşti, Halef, doar s-ar 
agrava, dacă ridicăm mâna împotriva căruţaşului. De fapt, 
n-avem acum timp de stat inutil la taifas. Nu trebuie ca 
Hamdi să-şi dea seama de ceea ce ştim. Dacă rămânem aici, 
în grajd, o să devină bănuitor şi pentru că vreau să mă 
întâlnesc aici cu Joka, trebuie să merg la el, fie şi pentru 
scurt timp. Mai întâi, însă, să ne ocupăm de scânduri. 

Faptul că acestea erau destul de putrezite mi-a uşurat 
munca. N-a fost nevoie de mare efort să scoatem câteva. 
Apoi m-am dus în odaie. 

Hamdi se afla acolo împreună cu nevasta lui care, la 
sosirea mea, s-a îndepărtat îndată. Se pare că discutaseră 
despre ceva foarte serios, lucru de care mi-am dat seama 
după mutra căruţaşului. 


— Ţi-a trimis Allah griji? l-am întrebat. Se citesc pe faţa ta. 

— Da, effendi, am probleme, confirmă. Argatul meu zace 
plin de sânge, îi curge şi pe gură şi pe nas. 

— Du-mă la el. 

— Eşti doctor? A fost deja unul aici. Dar bolnavul are nişte 
dureri atât de mari încât l-am chemat şi pe alchimist. Şi ela 
plecat deja. 

— Ce părere şi-au făcut despre boală? 

— Alchimistul a recunoscut-o imediat; este mult mai 
deştept decât celălalt. Cunoaşte toate bolile, toate leacurile 
şi toate medicamentele. A spus că bolnavul are un ulcer la 
stomac care provine de la faptul că a mâncat portocale 
acre. Ulcerul a pătruns până sub piele. Faptul că argatul a 
căzut sau s-a lovit n-a făcut decât să împrăştie boala în 
corp. Alchimistul o să-i trimită un întăritor pentru stomac, 
iar mai târziu are să-i scoată furunculul din burtă. 

— O să reuşească? 

— Oh, are un cuţit cu care a separat şi cele mai groase 
oase, iar stomacul este cu mult mai moale. 

— Da, alchimistul pare să fie un mare doctor, dar lasă-mă, 
totuşi, să văd şi eu bolnavul. 

Hamdi fu de acord. Pacientul zăcea, gemând din greu, pe o 
pătură veche. Pierduse mult sânge. Pentru că purta 
pantalonii şi jacheta peste corpul gol, am putut să-i văd uşor 
rana. Esgar a scos un țipăt puternic, când i-am atins-o. 

— Te pricepi la ulcere stomacale? m-a întrebat Hamdi. 

— Bineînţeles. Dar aici nu-i vorba despre un astfel de 
ulcer. 

— Atunci, despre ce este vorba? Ce are Esgar? 

— Este vorba despre foarte periculoasa boală a potcoavei. 

Hamdi mă privi prostit. 

— Boala potcoavei? N-am mai auzit până acum de boala 
asta. 

— Priveşte! Umflăturile astea de aici arată de parcă ar fi 
fost provocate de lovitura dată de un cal. Locul înroşit are 
forma copitei unui cal. Boala aceasta are ca particularitate 


zdrobirea coastelor şi de ea suferă doar aceia care nu au 
învăţat să fie prevăzători atunci când umblă cu acele cu 
gămălie. 

Căruţaşul nu prea ştia cum să-mi interpreteze spusele, de 
aceea se ajută cu o întrebare: 

— Vrei să spui că are coastele rupte? 

— Da. Şi plămânul este rănit, după cum dovedeşte sângele 
de aici. Alchimistul tău este un prostănac, primul doctor a 
fost mai deştept. Dacă n-ai să chemi cel mai bun doctor din 
Melnik, omul acesta o să moară. Dar dacă argatul tău scapă 
cu viaţă, atunci, pe viitor, să fie mai atent faţă de caii străini. 

— Dar Esgar nu s-a atins de nici un cal străin! 

— Atunci calul l-a atins pe el şi deci, ar face bine să-mi 
urmeze sfatul. 

— Ştii cum s-ar putea vindeca? 

— Da, dar trebuie timp mult pentru a se vindeca. Cheamă 
doctorul şi între timp, pune-i bolnavului şervete umede de 
piept. Asta-i cel mai bun mijloc. 

— Avem aici un doctor militar foarte bun. Dar, din cauza 
târgului anual, e foarte ocupat. Oare n-ar trebui să-i dau 
bolnavului; deocamdată, o băutură din revent22 şi să-i aplic 
o vezicatoare? 

— Bea tu zeama de revent şi pune-ţi mai înainte 
vezicatoarea. 'Ţie n-o să-ţi facă rău niciuna, dar pentru el 
sunt foarte tari. 

— Văd că eşti foarte sarcastic, effendi! Am să plec chiar eu 
să-l caut pe felcer. 

— Când te întorci? 

— Nu ştiu exact. Mai întâi trebuie să trec şi pe la un 
prieten care n-o să mă lase să plec chiar imediat. Când mă 
reintorc, o să mâncăm de seară. Sau, poate, ţi-e foame 
deja? 

— Nu. Ai un suflet caritabil. Dar pot să aştept până te 
întorci. 

Hamdi plecă îndată. Ştiam acum că se va duce mai întâi la 
negustorul de cereale, Glawa. Îmi convenea asta pentru că 


puteam să stau de vorbă cu servitoarea, fără să mă tem că 
aş putea fi deranjat de el. 

Vasăzică argatul îi înfipsese acul în copită lui Rih şi fusese 
lovit de el. Nu mai era nevoie să-l pedepsesc. 

Jos, m-am întâlnit cu Osco şi cu Omar, care se întorseseră 
de unde fuseseră plecaţi. Osco mă luă de braţ şi îmi spuse: 
— Effendi, suntem traşi pe sfoară. Acest căruţaş Hamdi 

este un mincinos şi un om periculos. 

— Cum aşa? 

— Negustorul de cereale Glawa locuieşte chiar aici, lângă 
noi. Am întrebat de el. Şi ştii cine se află la el? 

— Ei, cine? 

— Omul la al cărui han am fost găzduiţi în Ismilan. Stătea 
în spatele uşii casei. 

— V-a văzut? 

— Da. Dar s-a tras repede înapoi, ca să se ascundă. Crede, 
probabil, că nu l-am observat. Ce facem? 

— Poate va trebui să părăsim oraşul chiar la noapte. Poftim 
bani. Cumpără pâine, fructe şi o friptură de pasăre şi dă-le 
lui Halef. Dar să nu întârziaţi mult. 

Plecară din nou, iar eu m-am dus în grajd. Era întuneric 
deja şi n-a trebuit să aştept mult, până când am auzit pe 
cineva ciocănind eu vârfurile degetelor. Am dat deoparte 
scândurile pe care le desfăcusem şi m-am furişat în curtea 
vecină. 

— Allah! De ce ai ieşit tu afară? spuse bătrâna. 

— E mai bine. Dacă suntem deranjaţi, mă furişez repede 
înapoi. Nu-i nici un pericol. Căruţaşul a venit deja la voi? 

— Nu. N-a trecut încă ora stabilită. Dar, effendi, mi-ai 
promis că îmi povesteşti despre Hara, buna şi iubita mea 
stăpână. 

De fapt, aveam altceva mai important de făcut, dar Joka 
merita să-i îndeplinesc dorinţa. I-am povestit pe scurt, atât 
cât ne permitea situaţia actuală. Vestea despre moartea 
stăpânei ei îi zdrobise inima bătrânei Joka. Plânse înăbuşit. 
Apoi îmi povesti cum fusese alungată de la foştii stăpâni şi 


cum ajunsese, după mai multe peripeții, la negustorul de 
cereale Glawa. 

Am ascultat-o cu răbdare, căci îi făcea plăcere să 
povestească, dar abia îmi puteam stăpâni neliniştea. Din 
păcate, a trebuit să întrerup povestirea acestui suflet bun şi 
să-i atrag atenţia asupra prezentului. 

— O Isa, Jussuf, Marjan! se văicări. Mă gândesc doar la 
mine şi la tine nu. Pot să te ajut cu ceva? Am s-o fac cu 
plăcere. 

— Poţi. Ai auzit cumva numele de Manach el Barşa sa îi 
Barud el Amasat? 

— Da. Amândoi, împreună cu un al treilea, au fost până 
astăzi aici, la stăpânul meu. 

— Până astăzi? Dar unde sunt acum? 

— Asta n-o ştiu. Când au apărut cei doi, despre care ţi-am 
spus, au ţinut sfat secret şi apoi ceilalţi trei au plecat. De 
aceea a fost chemat căruţaşul. Nu ştiau exact când şi de 
unde veţi veni. Argatul lui Hamdi trebuia să vă aştepte la 
drumul spre Nevrekup, iar al nostru la drumul spre Vessme 
şi Wlakowitza. Aşa nu puteaţi să le scăpaţi. l-am auzit 
spunând că ai fi creştin şi că vor să se răzbune pe tine. 
Trebuia să fii primit în gazdă la căruţaş şi apoi urmau să 
decidă ce aveau de făcut. Am auzit toate astea trăgând, din 
când în când, cu urechea şi m-am hotărât să te previn. 
Acum sunt fericită că am reuşit şi aş vrea să fac şi mai mult 
pentru tine! 

— Îţi mulţumesc, Joka. Nu ştiu cât o să mai rămân aici şi 
nici dacă am să te mai văd vreodată. De aceea, vreau să-ţi 
las o amintire, de la străinul pentru care ai făcut o faptă 
bună! 

I-am pus în mână darurile deja pregătite. A tăcut. Era 
întuneric şi probabil că pe lângă ban pipăise şi celalalt 
obiect. Apoi, deodată, strigă destul de tare: 

— O, Doamne! Mătănii creştine! Effendi, cât de bun eşti! 
De câte ori o să mă rog, o să mă gândesc la tine. Dar, acum, 
ce să fac pentru tine? 


Darul acesta o însufleţise atât de tare pe Joka, încât era în 
stare să se expună oricărui pericol, dacă i-aş fi cerut-o. 

— Crezi că ar fi imposibil să aflăm ce discută oamenii aceia 
care s-au adunat la stăpânul tău, în casă? 

— O să fie foarte greu. Mi s-a poruncit să duc rogojini şi 
vin în foişor. Acolo va avea loc discuţia şi acolo nu se poate 
trage cu urechea. 

Prin cuvântul „foişor” se referise la o odăiţă aşezată sus, în 
coama casei, unde se afla frontonul. Ticăloşii îşi luaseră 
măsuri de prevedere. 

— Dar ce, credincioşii profetului beau vin? 

— Oho, beau deseori, până ce nu mai ştiu de ei, dar nu 
trebuie să afle nimeni altcineva. Cămăruţa este bine 
ascunsă. Trebuie să urci pe nişte trepte. Aş trage eu cu 
urechea, dar de acolo nu poţi să fugi prea repede, în caz de 
nevoie. Dacă s-ar deschide uşa, aş fi pierdută. Stăpânul mi-a 
interzis sa urc astăzi acolo. 

— Nici nu vreau săi te expui unui asemenea pericol. şi 
totuşi, tare aş dori să ştiu ce vorbesc. 

Joka mă privi o clipă gânditoare, apoi spuse: 

— Mi-a venit o idee! Am să trag, totuşi, cu urechea! Mă 
întind pe acoperişul cămăruţei. 

— Cum adică, Joka? 

— Se află acolo sus un porumbar. Mă furişez înăuntru şi de 
acolo am să pot auzi tot. 

Era caraghios, un porumbar! 

— Deci, se poate intra înăuntru, în porumbar? am întrebat. 

— Da. De mulţi ani nu mai sunt porumbei acolo. Gaura 
pentru ieşire şi intrare este suficient de mare pentru ca un 
om să se poată furişa înăuntru. 

— Dar podeaua din ce e făcută? 

— Din reteveie de lemn, aşezate unul lângă altul. 

— Sunt bine înţepenite? 

— Foarte bine, mă asigură bătrâna servitoare. Dar sunt şi 
mici spaţii printre ele şi aşa se poate privi în cameră şi se 


poate auzi totul. Am să mă urc acolo şi am să mă întorc 
după aceea să-ţi povestesc. 

— Hm! Nu aş vrea să te expun unui asemenea risc şi apoi 
este... 

— Effendi, mă întrerupse Joka, o fac cu plăcere! 

— 'Te cred. Dar se va vorbi despre multe lucruri, iar tu n-ai 
să înţelegi chiar tot. S-ar putea ca ceea ce-mi vei relata 
după aceea să mă inducă mai degrabă în eroare, decât să- 
mi fie de folos. Dacă aş putea să mă urc eu în porumbar, ar 
fi mult mai bine! 

— Dar e foarte murdar acolo sus! 

— Asta nu trebuie să mă împiedice s-o fac. Întrebarea e 
dacă pot să urc acolo, fără să fiu văzut. 

— Poţi foarte bine. 

— Cum? 

— Este beznă, altfel ai fi văzut scara care se află aici, lângă 
această clădire. Urcă-te pe ea şi ai să ajungi sus, acolo 
unde-şi ţine stăpânul fânul. Mai e o scară mică şi ajungi mai 
sus, unde se află tot fân. Mergi apoi pe sub acoperiş, până 
ajungi la acoperişul clădirii principale şi apoi direct la uşa 
porumbarului. Dacă te strecori înăuntru şi tragi uşa după 
tine nimănui n-o să-i treacă prin cap că se află cineva în 
porumbar. În stânga acestei uşi se află o scară ce duce în 
clădirea principală. Am să te conduc. 

— Bine. La coborâre, mă descurc singur. 

— Când aceia vor încheia sfatul, am să ştiu că ai plecat. 
Atunci, am să vin din nou aici. Poate îţi voi putea fi de folos 
cu ceva. Vrei să te conduc sus? Se apropie ora stabilită. 

— Da. Dar mai aşteaptă o clipă. 

M-am furişat înapoi în grajd. Acolo am dat peste Halef, 
care mă aştepta. 

— Sidi, am auzit tot, spuse. 

— Bun. Atunci nu trebuie să-ţi mai dau nici o explicaţie. 
Osco şi Omar s-au întors? 

— Încă nu. 


— l-am trimis să cumpere merinde. Nu ştiu cum o să se 
sfârşească această aventură. Ţine caii înşeuaţi şi gata 
pregătiţi, ca şi cum ar trebui să plecăm imediat. Dar, să nu 
te vadă nimeni. 

— Presimţi vreun pericol? 

— Nu, dar trebuie să fim pregătiţi pentru orice. 

— Atunci merg şi eu sus cu tine. 

— Imposibil. 

— Sidi, e periculos, iar eu sunt ocrotitorul tău! 

— Cel mai bine mă ocroteşti dacă faci ce-ţi spun. 

— Atunci, ia măcar armele cu tine! 

— Arme într-un porumbar? Prostii! 

— Văd că vrei neapărat să dai de bucluc. Dar am să 
veghez eu asupra ta. 

— Aşa să faci. Dar nu pleca de lângă cai! Am pumnalul şi 
două revolvere, e suficient. 

Apoi m-am furişat din nou în curte. Servitoarea m-a luat de 
mână şi m-a dus până la scară. Fără să rostească vreun 
cuvânt, urcă înaintea mea, iar eu am urmat-o. Sus, am 
simţit fânul. Apoi Joka m-â tras câţiva paşi înainte, spre o 
altă scară, dar care era mai puţin înaltă. După ce am urcat- 
o, ne-am trezit - aşa cum spun cei de la mine de-acasă - pe 
podeaua grinzii false a clădirii de alături. Acolo, bătrâna mă 
luă din nou de mână şi mă trase mai departe, pe sub coama 
acoperişului. Ne croiam drum prin fân. Întrucât eram mai 
înalt decât servitoarea, m-am lovit de câteva ori de grinzi. 
Joka tot spunea: „aici a fost o grindă!” Dar o spunea, abia 
după ce mă lovisem deja de ea. 

Deodată fu cât pe ce să ne prăvălim, căci locul era atât de 
înclinat, încât nu ne-am mai putut opri şi am alunecat 
amândoi. Dar nu s-a întâmplat nimic, pentru că în jur era 
doar fân. 

Călăuza mea dăduse un țipăt de spaimă şi am tras cu 
urechea să vedem dacă nu cumva fusese auzit. Dar totul 
rămase liniştit şi atunci, ea îmi şopti: 


— Chiar aici, în faţa noastră, este porumbarul, iar în 
stânga e scara. Eu mă întorc pe drumul pe care am venit. 

— Oare or fi deja aici? 

— Nu. Altfel i-am auzi. 

— E bine, căci te-ar fi auzit şi ei pe tine ţipând. 

— 'Ţi-am deschis uşa. Plec. Ai grijă să nu ţi se întâmple 
ceva! 

Am auzit-o pe Joka îndepărtându-se şi apoi se făcu linişte 
în jurul meu, linişte şi întuneric beznă. Noaptea, într-o 
pădure virgină americană nu m-aş fi simţit, cu siguranţă, 
atât de neliniştit şi neajutorat ca în această încăpere 
întunecoasă, necunoscută şi apăsătoare. În dreapta era un 
perete, în stânga scara, îndărătul meu o podea de fân şi în 
faţă un perete subţire de lemn, cu o uşiţă deschisă, o uşiţă 
atât de mică, încât cu greu mă puteam strecura înăuntru. 
Tot ce era în jurul meu era inflamabil, dar trebuia neapărat 
să văd unde mă aflu. De aceea, am scos un chibrit de ceară 
şi l-am aprins. Am privit repede în jur, în afara 
porumbarului şi apoi am luminat înăuntru. Bătrâna avusese 
dreptate! Era o mizerie acolo, dar trebuia să suporţi. Din 
fericire, cămăruţa era destul de încăpătoare, aşa că am 
găsit loc unde să stau. Acolo, în dreapta, părea că lipseşte o 
bucată de podea, dar jumătatea stângă mi se păru destul de 
sigură. M-am furişat, deci, înăuntru şi am tras uşa după 
mine. Nici nu m-am aşezat destul de comod, când a început 
să se simtă mirosul scârbos. Mi-am dat seama că nimeni n- 
ar fi putut sta aici mai mult de două minute fără să-l apuce 
strănutul. Asta era foarte periculos. Pipăind, am căutat cu 
mâna în jur şi am găsit un şnur. Am tras de el şi s-au 
deschis, într-adevăr, două urdinişuri, pe unde pătrundea cel 
puţini atâta aer cât era necesar să pot respira. 

Acest „lux” m-a făcut să devin pretenţios. M-am furişat din 
nou afară şi mi-am adus nişte fân, pentru ca cel puţin 
coatele să mi le pot sprijini pe ceva moale. Acum era ceva 
mai plăcut, atât cât putea să fie plăcut în locul acesta. Ar fi 
fost grozav să fi venit mai repede cei pe care îi aşteptam. 


Dar, din păcate, răbdarea mea a fost pusă la grea încercare. 
Mi-am dat seama, între timp, că nu poţi rezista aici, fără să- 
ţi iei anumite măsuri. Nu era suficient aer proaspăt. Mirosul 
fânului era oricum mult mai plăcut decât duhoarea pe care 
o răspândeau găinaţii de porumbei. De aceea am deschis 
din nou uşa. Pentru ca să evit strănutul, mi-am scos batista 
şi m-am legat cu ea peste nas, iar apoi m-am aşezat cu gura 
cât mai aproape de cele două urdinişuri. Pe aici se 
strecurau, înăuntru şi afară, păsările purtătoare ale ramurii 
de măslin. 

O privire aruncată în afară m-a lămurit că mă aflam sub 
acoperişul cu fronton. Larma şi luminile din târg 
pătrundeau până la mine. Între timp, îmi treceau prin cap 
tot felul de gânduri. Renumitul effendi Kara Ben Nemsi al 
micului meu Halef se afla într-un porumbar! Am pufnit în 
râs, în sinea mea, ceea ce a produs o mişcare a corpului 
care a fost transmisă şi podelei - aceasta a trosnit. Era cât 
pe ce să-mi pierd încrederea în forţa ei de susţinere, dar 
lemnele rezistaseră mai înainte la alte mişcări mai 
puternice pe care le făcusem, deci n-aveam nici un motiv de 
îngrijorare. Nu avea ce să se întâmple. 

Am stat aproape nemişcat o oră şi poziţia aceasta devenea 
din ce în ce mai incomodă. Pentru că mă legasem la nas, 
respiram pe gură. Îmi intrase praf pe gât şi îmi venea să 
tuşesc. Dar n-aveam cum să-mi astup şi gura! 

Într-un sfârşit, se auziră dedesubt paşi şi voci. Se deschise 
uşa, se făcu lumină, intrară doi, patru, cinci, şase bărbaţi, 
care se aşezară pe rogojinile de paie, aşternute pe jos. 
Acum, când lumina pătrundea de jos în sus prin aşternutul 
de reteveie pe care eram întins, acesta nu mi se mai păru 
chiar atât de sigur. Erau cam multe găuri. „Foarte bine 
înţepenite”, îmi spusese bătrâna Joka. Mi s-a părut, însă, că 
nu era deloc aşa. Ploaia pătrunsese prin acoperişul stricat, 
udase găinaţul de porumbel şi îl transformase într-o crustă 
destul de groasa. Probabil că acesta era motivul pentru 


care nu se prăbuşise până acum peste cămăruţa de 
dedesubt. 

Acum, însă, făcusem o mişcare peste această crustă. 
Urmarea era cât pe ce să-mi fie fatală, căci, spre spaima 
mea, am văzut învelişul gri-albicios de înălţimea unui deget 
pe care îl căpătaseră, pe ici-pe colo, obiectele ce se aflau jos 
şi pe deasupra şi praful fin care se cernea neîntrerupt. Asta 
s-a văzut limpede, când bărbaţii s-au aşezat. 

Cel care avea în mână sursa de lumină, un lungan uscat ca 
un ţâr, precis negustorul de grâne, Glawa, se uită furios în 
sus şi începu să ocărască: 

— Blestemata de pisică! Am s-o omor! 

Vă puteţi închipui că n-am mai îndrăznit să mă mişc şi 
aproape nici să respir. 

Lângă Glawa şedea amabila, mea gazdă, căruţaşul Hamdi, 
apoi urmau cerşetorul Saban şi fratele lui Deselim din 
Ismilan. Cerşetorul avea un braţ legat şi un cucui zdravăn 
în frunte. Se pare că scăpase de curajosul fierar, doar în 
urma unei lupte. Pe ceilalţi doi oameni nu îi mai văzusem. 
Purtau koptscha, erau deci tot adepţi şi aveau nişte feţe 
care puteau fi cel mai bine definite ca „feţe care cer palme”. 
Unul dintre ei, pe lângă arma obişnuită, mai avea ceva la 
cingătoare, pe care eram înclinat s-o iau drept praştie. 

Pe vremea aceea, nu ştiam că această armă se mai folosea 
încă în acel ţinut. 

Aceştia doi tăceau, de vorbit vorbeau numai ceilalţi patru. 

Saban povesti cele întâmplate în coliba din pădure şi apoi 
relată despre întâlnirea noastră nocturnă, atunci când 
căzuse în mâinile mele şi ale fierarului. Trebuise să-l 
urmeze pe fierar, fără să se poată împotrivi, căci era 
prizonier, legat de cal, până dimineaţa, când ajunseseră 
într-un sat şi se opriseră la un cunoscut al fierarului. Acolo, 
însă, se afla în vizită şi un prieten al cerşetorului, care îl 
dezlegase şi astfel, reuşise să fugă călare pe calul său. 
Fierarul îl urmărise apoi din nou pe Saban şi chiar îl 
ajunsese din urmă. Se încăieraseră, cerşetorul primind 


câteva lovituri zdravene, dar reuşise totuşi, să scape. 
Bineînţeles, că, după aceea, alergase în goana calului, fără 
să se oprească, până la Ismilan şi fusese găzduit în acelaşi 
han unde fuseserăm şi noi, dar noi deja plecaserăm. 

Când fratele lui Deselim a aflat că eu eram vinovat de 
moartea fratelui lui, s-a urcat pe cal şi a pornit, împreună 
cu Saban, în urmărirea mea, căci era setos de răzbunare. 
Ştia deja că aş fi găzduit în Melnik, la negustorul de cereale 
şi era sigur că mă va găsi acolo. Pe drum, se întâlniseră cu 
fosta călăuză pe care Albani o concediase şi acesta le 
povestise ce ştia. Au aflat că o luasem pe un drum ocolit şi 
se grăbiseră să ajungă la Melnik înaintea noastră ceea ce le 
şi reuşise, căci schimbaseră calul cerşetorului cu unul mai 
bun. 

Se întâlniseră în Melnik, la Glawa, cu Barud el Amasat, 
Manach el Barşa şi fugarul care era cu ei şi le povestiseră 
acestora totul. Ceilalţi plecaseră apoi imediat, pentru a nu 
putea fi ajunşi de noi, dar le ceruseră acestora să le promită 
solemn că ne vor împiedica să continuăm să-i urmărim. 
Fuseserăm aşteptaţi la ambele intrări din partea de sud a 
oraşului, pentru a ne atrage în casa căruţaşului. Restul 
urmau să-l discute acum. 

— Nu încape îndoială, explică Glawa, că aceşti câini 
nenorociţi nu trebuie să-i ajungă din urmă pe prietenii 
noştri. 

— Să nu-i ajungă din urmă? spuse furios cel din Ismilan. 
Numai atâta vrei să faci? Altceva nimic? Oare nu l-a ucis 
străinul acesta pe fratele meu? Nu m-a înşelat şi pe mine şi 
mi-a smuls toate secretele noastre? N-a intrat el în posesia 
koptschei, aşa încât Să mă facă să cred că este membru al 
alianţei noastre şi chiar unul dintre conducători? O să ne 
facă mult rău, dacă îl lăsăm să plece. Trebuie să rămână 
aici! 

— Şi cum ai să-l determini să facă asta? 

— Cum? Mai şi întrebi? Îmi vine să râd! Cu cuvinte 
frumoase şi amăgiri din astea prietenoase n-ajungem 


nicăieri. Trebuie să-l constrângem. Asta putem s-o facem în 
două feluri. Fie îl denunţăm ca sa fie arestat, fie punem noi 
mâna pe el. 

— Pe ce motiv vrei să-l denunţi? 

— Da' ce, nu sunt destule motive? 

— Nici un motiv n-o să fie de folos. Doar mi-ai spus deja că 
acest ghiaur deţine trei documente: teskere, bjuruldu şi 
firmanul. Nu numai că se află sub ocrotirea autorităţilor, 
dar este şi recomandatul sultanului. Dacă va fi arestat îşi va 
arăta documentele şi i se va face o plecăciune şi apoi va fi 
întrebat ce porunceşte. Mă pricep la astea. Şi chiar dacă 
străinul ar fi întemnițat, tot poate să-şi râdă de noi. Este 
franc şi se va adresa consulului său. Şi chiar dacă 
viceconsulul se teme de noi, există un consul general căruia 
nici prin cap nu-i va trece să ne asculte. 

— Ai dreptate. Atunci vom acţiona noi. 

— Dar cum? întrebă Hamdi. 

Atunci Saban făcu o mişcare energică din mână şi mârâi: 

— Ce tot vă pierdeţi vremea, spunând vorbe goale. 
Ghiaurul este un trădător şi un criminal. Înfigeţi-i un cuţit în 
spate! Atunci o să tacă şi n-o să mai poată trâncăni vrute şi 
nevrute. 

— Ai dreptate, fu de acord cel din Ismilan. Fratele meu e 
mort. Sânge pentru sânge! Aţi înţepat calul în copită, ea să 
nu poată alerga şi ghiaurul să fie nevoit să meargă încet. 
Dar, de fapt, de ce trebuie neapărat să plece de aici? Cuţitul 
meu e ascuţit. Când doarme, mă furişez înăuntru şi-i înfig 
pumnalul în inimă. Cu asta ne încheiem socotelile. 

Atunci căruţaşul interveni, agitat: 

— Nu merge aşa! Sunt prietenul vostru şi vă ajut. M-am 
oferit să-l primesc la mine, ca să putem să-l ţinem sub 
observaţie şi am sa fac în continuare ceea ce trebuie să fac. 
Dar să moară la mine în casă, asta nu permit. Nu vreau să 
fiu nevoit să apar în faţa judecătorului, pentru că un 
protejat al sultanului a fost ucis în casa mea. 

— Laşule! bombăni fratele lui Deselim. 


— “Taci! Ştii foarte bine că nu sunt laş. Am şi aşa destule 
necazuri, pentru că argatul meu a fost grav rănit. Cred, 
chiar, că străinul bânuieşte ce i-am făcut calului. 

— Cum să bănuiască? 

— Spunea ceva de un ac cu gămălie. Poate că a şi 
descoperit acul în piciorul calului. Câinii ăştia necredincioşi 
de franci au ochii diavolului. Văd tot ceea ce nu ar trebui să 
vadă. 

Atunci, unul dintre cei doi pe care nu-i cunoşteam, puse 
ibricul deoparte şi spuse: 

— Scurtaţi-o! Vorbele sunt pentru copii şi femei. Noi, însă, 
suntem bărbaţi şi vrem să trecem la fapte. Manach el Barşa 
ne va aştepta la ruinele de la Ostromdscha, la un aliat de-al 
nostru, ca să-i spunem cum l-am anihilat pe câinele ăsta. 
Eu, împreună cu fratele meu, care stă aici lângă mine, 
trebuie să ducem mesajul şi n-am nici un chef să aştept aici 
la nesfârşit. 

Cuvintele acestuia au fost foarte importante pentru mine, 
căci acum ştiam unde trebuia să-i caut pe fugari. Acum 
aşteptam cu nerăbdare, încordat la maximum, să aflu ce 
hotărâre se va lua. Oricine este cuprins de un sentiment 
ciudat, atunci când aude că este ameninţat de un mare 
pericol şi vrea să ştie în ce fel. De aceea, mi-am dat toată 
osteneala să nu-mi scape nici un cuvânt din ceea ce se 
vorbea jos. 

Cu atât mai mult m-am supărat când, tocmai acum, am 
auzit afară, în fân, ceva foşnind. Am ridicat capul. Să fi fost 
dare pisica despre care vorbise stăpânul casei? Animalul 
apucase să se plimbe pe aici exact acum, când lucrul acesta 
mă incomoda foarte tare. Jos se auziră voci stridente. Dar 
un zgomot chiar mai mare se auzi în acest moment în faţa 
porumbarului. S-a auzit cum ceva sau cineva a alunecat cu 
zgomot... buf... un „Ah! „supărat şi apoi, afară s-a făcut 
linişte, dar şi sub mine. 

O privire aruncată în jos şi am văzut că toţi ciuliseră 
urechile. Auziseră şi ei zgomotul. Mare noroc că vorbiseră 


la fel de tare ca şi mai înainte. 

— Ce-a fost asta? întrebă Saban. 

— Probabil pisica, răspunse căruţaşul. 

— Ai aşa mulţi şoareci acolo sus? 

— Şoareci şi şobolani. 

— Dar dacă a fost un om care ne spiona? 

— Cine să îndrăznească aşa ceva? 

— Mai bine du-te şi te uită! 

— Nu-i nevoie, dar am să mă duc. 

Glawa se ridică şi părăsi odaia. Acum eram în pericol. Mi- 
am strâns, cât am putut, picioarele sub mine. Ce-i drept, 
Glawa nu avea nimic de luminat la el, dar dacă ar fi simţit 
că uşa porumbarului era deschisă, i s-ar fi trezit bănuielile 
şi ar fi intrat. Am auzit scara scârţâind. 

Urcase într-adevăr, dar nu de tot. 

— E cineva acolo? întrebă stăpânul casei. 

Nu răspunse nimeni, dar fânul începu să foşnească uşor, 
aşa încât îl auzi şi el. 

— Cine-i acolo? repetă el. 

— Miau! răsuna acum. 

Apoi se auzi un pufăit furios de pisică. Era într-adevăr 
pisica pe care tocmai o blestemase ceva mai devreme, 
Glawa mormăi supărat, în barba şi apoi se reîntoarse în 
odaia de consiliu. 

— Aţi auzit-o? întrebă. Era dobitocul. 

Îmi ţineam mâna pregătită pe cuţit. Acum m-am simţit 
ceva mai liniştit, dar nu pentru mult timp, căci tocmai 
reîncepuse discuţia, când am auzit un zgomot uşor în 
spatele meu, ca şi cum cineva pipăia cu mâna prin încăpere. 
Am ciulit urechile. Deodată, am simţit o mană pe picior. 

— Sidi! şopti. 

Acum ştiam cine-i pisica. 

— Halef? am replicat cât se poate de încet. 

— Da. N-am imitat grozav vocea pisicii? 

— Ce-ţi trece prin cap! Ne expui şi pe tine şi pe mine, unui 
mare pericol. 


— N-ar fi trebuit să vin? Eşti de foarte mult timp aici şi mi- 
am făcut griji. Ce uşor puteai fi înhăţat! 

— Trebuia să aştepţi. 

— Să fi aşteptat până te omorau? Nu, eu sunt prietenul şi 
ocrotitorul tău. 

— Care, însă, mă bagă în încurcătură. Acum fii liniştit! 

— Îi vezi pe duşmanii noştri? 

— Da. 

— Şi îi şi auzi? 

— Da, da! m-am răstit nerăbdător. Dar dacă mai continui 
să vorbeşti, n-o să-l mai aud. 

— Bine, tac. Dar doi aud mai bine decât unul; vreau să aud 
şi eu. Intru. 

L-am auzit pe hagiu pregătindu-se să se furişeze în 
porumbar. 

— Pe naiba! i-am şoptit. N-am nevoie de tine. Rămâi afară! 

Din păcate însă, tocmai acum ridicase tonul şi cel din 
Ismilan şi Halef n-a înţeles ce i-am spus. Intră strecurându- 
se spre mine, intră, într-adevăr! l-am tras una cu piciorul, 
dar micuțul avea intenţii bune. Era dornic să tragă cu 
urechea şi considerase probabil că piciorul pe care i-l 
trăsesem fusese o mişcare fără voie. 

Acum era înăuntru. M-am tras cât am putut mai mult spre 
stânga. 

— Allah! Ce duhnegşte aici! şopti. 

— Aici lângă mine! Aici, aici, chiar lângă mine! i-am 
poruncit, şoptit. Acolo, în dreapta, se rupe! 

Hagiul făcu o mişcare pripită, ca să vină spre mine, şi cu 
ocazia asta, răscolise probabil o cantitate considerabilă de 
găinaţ de porumbei, căci, jos, negustorul de cereale începu 
să ocărască: 

— La dracu' cu pisica asta! Acum e deasupra noastră şi ne 
aruncă murdărie în cap! 

— Pff! Ah, of, uf! suflă Halef, căruia îi intrase praf în nas şi 
în plămâni. 


Ca urmare a somaţiei, se apropiase foarte tare de mine, 
ele aceea simţeam mişcările spasmodice pe care le făcea 
corpul lui. 

— Bagă de seamă! l-am admonestat, căci am simţit că-i 
vine să strănute. 

— Da, sidi! Nu trebuie să mă audă nimeni... oh... îh... 
beheh... gchchch... dehchchch... Allah să m-ajute! 

Zadarnic se luptă micuțul împotriva strănutului de 
neînvins. Am auzit un geamăt de nedescris, o respiraţie 
grea, ca un gâfâit şi am întins involuntar mâna, ca să-i astup 
gura. 

— O Allah... Al... ill... ell... a... h ha... ha... hap... habziiuh, 
habzuauuh! 

Atunci strănută şi încă atât de puternic, încât tot corpul îi 
tremura, dar trosni şi sub noi. Am simţit cum tot 
porumbarul se clătina şi era gata să se prăbuşească. 

— Şi... şi... sidi, o, Allah, o Mohammed, mă duc în jos! 

Halef voise să spună încet aceste cuvinte, dar, întrucât îi 
fugise pământul de sub picioare, de spaimă, le dădu drumul 
cu voce tare, ca un strigăt de ajutor. Mă înhaţă de mână. 
Mi-am dat seama că m-ar fi tras şi pe mine în jos şi m-am 
smucit. În următoarea clipă, pârâi totul în jurul meu, de 
parcă întreaga clădire sta să se prăbuşească: o zarvă 
îngrozitoare, un nor gros de găinaţ şi mai îngrozitor - sub 
mine, strigăte, blesteme, tuse şi strănuturi; hagiul cel peste 
măsură de zelos se prăbuşise împreună cu jumătate de 
porumbar. 

Şi eu eram pe jumătate suspendat. O săritură rapidă mă 
aduse cu picioarele afară din gaură; după un al doilea efort 
dureros, mă aflam afară cu tot corpul. Mi-am smuls batista 
de la nas, am tuşit şi am strănutat, de parcă urma să fiu 
plătit pentru asta. Acum, puţin îmi păsa dacă sunt sau nu 
auzit. 

Jos se iscase o zarvă infernală. Halef era, clar, în pericol. 
Lumina nu se stinsese. Puseseră mâna pe el, sau avusese o 
asemenea prezenţă de spirit şi reuşise să fugă iute. Am 


coborât pe scăriţă, cât am putut de repede, pe întuneric. 
Mă orientam după zgomotul infernal. Am pipăit cu mâna 
după uşa odăiţei şi mi-am dat seama că putea fi zăvorâtă de 
afară. Nu trebuia decât să tragi de un şnur de care atârna 
un stâlp de lemn şi uşa se zăvora îndată. Din interior nu era 
asigurată. Am deschis. Plutea în aer un praf gros provenit 
de la găinaţul uscat, care estompase până în lumina lămpii. 
Deşi ţineam ochii aproape închişi, căci nu îndrăzneam să-i 
deschid din cauza prafului, am zărit o încurcătura de braţe, 
picioare şi reteveie de lemn căzute de sus, toate în mişcare. 
Am auzit o zarvă de nedescris, în care se amestecau tuşea, 
strănuturi, blesteme şi apoi un alt zgomot, de parcă cineva 
plesnea cu biciul din toate puterile. Am observat că oamenii 
erau toţi claie peste grămadă cu intenţia vădită de a pune 
mâna pe intrusul neaşteptat. Apoi a răsunat vocea lui Halef: 

— Sidi, unde eşti? Eşti şi tu aici jos? 

— Da sunt aici! 

— Ajutor! Ajutor! Acum m-au prins! 

Atunci am sărit, fără să mă mai gândesc, în mijlocul 
grămezii. Da, îl prinseseră. L-am înhăţat cu mâna stângă, l- 
am smuls dintre pumnii lor şi l-am azvârlit afară pe uşă. Am 
mai tras câţiva pumni cu dreapta şi ei s-au retras. Într-o 
clipă am fost şi eu afară, am trântit uşa şi am zăvorât-o. 

— Halef! 

— Aici! 

— Eşti, rănit? 

— Nu. Să plecăm! 

— Da, pe aici, pe scara asta. 

L-am înhăţat de mână şi l-am tras spre locul unde 
presupuneam că se află scara. M-am orientat după vocile de 
jos. Se auzise zgomotul şi acum veneau să vadă ce se 
întâmplase. 

Mai mult ne-am rostogolit pe scări, ne-am izbit de câteva 
persoane, am ajuns cu bine jos şi am traversat în fugă 
curtea, spre locul de unde scosesem scândurile din peretele 


grajdului. Când am ajuns acolo şi ne-am oprit să mai 
răsuflăm, micuțul hagiu spuse: 

— Slavă lui Allah! Nimeni n-o să mă mai urce vreodată 
într-un porumbar. 

— Dar nimeni nu ţi-a poruncit să te urci acolo! 

— Ai dreptate, sidi. Eu sunt vinovat de toate. Dar tot a fost 
frumos, căci mi-am pus biciul la treabă de-o să-mă ţină ăia 
minte! Îi auzi cum strigă? Ascultă! 

— Da. Ne caută. Unde-i Osco? Unde-i Omar? 

— Aici, răspunseră cei doi, din apropiere. 

— Caii sunt gata de drum? 

— Da. Aşteptăm de mult. 

— Afară din grajd şi să ieşim repede din oraş! 

Fiecare îşi luă calul în primire. Armele mele atârnau la şa. 
În curte, am încălecat. Poarta era deschisă şi am ajuns 
netulburaţi pe uliţă. 

Halet călărea alături de mine. 

— Încotro ne îndreptăm? mă întrebă. Cunoşti drumul? Nu 
vrei să întrebăm pe cineva? 

— Nu. Nu trebuie să ştie nimeni în ce direcţie am luat-o. 
Mergem spre vest. Dar mai întâi să ieşim din oraş. Apoi, o 
să găsim noi un drum. 

— Chiar trebuie să zburăm? E neapărat necesar? 

— Mergem mai departe. În orice caz, asta-i bine. Dacă vrei 
să tragi o înjurătură, atunci fă-o! Ştiu unde se ascunde 
Barud el Amasat. Nu e aici, iar noi îl vom vizita, pe el şi pe 
însoțitorii lui. 

În scurt timp, Melnikul se afla mult în urma noastră. Când 
intrasem astăzi în oraş, nu bănuisem că aveam să-l părăsim 
atât de repede. Din păcate nu mi-am putut lua rămas-bun 
de la Martin Albani. 

Capitolul XIII - Un vampir. 

Lăsasem Melnikul în urmă şi călăream înconjurați de 
întunericul deplin al nopţii. Cu toate acestea, am reuşit, să 
ne dăm seama că ne aflam pe un drum neted, în faţă aveam 
fluviul Struma, denumit în antichitate Strimon. Ne mişcăm 


pe un teren necunoscut. Ştiam doar că trebuie să călăresc 
spre Ostromdscha, care poartă şi numele Strumiţa23, după 
râul cu acelaşi nume, pe malurile căruia se află. Ar fi trebuit 
acum, de fapt, s-o apucăm spre Petric24, dar mă gândeam 
că s-ar fi putut aştepta la acest lucru şi ne-ar fi urmărit. De 
aceea, după puţin timp, am ales direcţia spre vest. 

— Sidi, unde vrei să mergi? întrebă Halef. Te abaţi din 
drum! 

— Dar am un motiv bine întemeiat. Fii atent! Caut o potecă 
care duce spre fluviul Struma. Vreau să-i derutez pe 
urmăritorii noştri. 

— Deci, trebuie să fim cu băgare de seamă. Este întuneric 
beznă. 

În faţa noastră se afla acum un fel de pârloagă. Curând, 
am observat că ne aflam din nou pe un drum neted. Din 
stânga, am auzit scârţâitul strident al roţilor unui car cu 
boi. Am apucat-o în această direcţie şi după puţin timp, am 
ajuns din urmă căruţa. Doi bivoli mari se târau, trăgând-o 
după ei. Căruţaşul mergea pe jos, înaintea căruţei. În 
partea de mijloc a jugului uriaş atârna un lampion de 
hârtie. 

— Încotro? l-am întrebat pe căruţaş, după salutul de 
rigoare. 

— Spre Lebnitza, răspunse el, arătând cu mâna înainte. 
Cu asta mă lămurisem. Drumul ducea spre Lebnitza, care 
se afla pe malul râuşorului ce purta acelaşi nume şi se vărsa 

în Struma. 

— Dar voi, încotro vă îndreptaţi? întrebă el. 

— Spre Mikrowa. 

— Atunci fiţi cu băgare de seamă. Drumul e prost. Eşti 
morar? 

— Noapte bună! i-am spus, fără să-i răspund la întrebare. 

De fapt, nu pusese o întrebare fără rost. La lumina 
lanternei observasem că, atât eu cât şi Halef, arătam de 
parcă fusesem băgaţi într-un sac de făină. Nu avusesem 
timp să ne curăţăm. Dacă nu voiam să ne distrugem 


straiele, trebuia să aşteptăm până a doua zi dimineaţă să 
facem asta. 

După un timp, am auzit în faţa noastră tropot de cal şi am 
ajuns din urmă un călăreț care era singur şi care ne-a 
salutat politicos. 

— Şi voi veniţi de la Melnik? s-a interesat, după ce i-am 
răspuns la salut. 

Am răspuns afirmativ. 

— Eu merg spre Lebnitza. Voi încotro? 

— 'Tot acolo, am răspuns. 

— E bine. Podarul nu m-ar fi trecut dincolo doar pe mine. 
Pentru un singur om, nu s-ar mai fi deranjat la ora asta. 
Dar, pentru că şi voi trebuie să treceţi râul, se va lăsa 
înduplecat, căci va câştiga mai mult. Pot să mă alătur şi eu 
vouă? 

— Da, dacă vrei. 

De fapt, propunerea lui nu prea îmi convenea, dar, pentru 
că ne servea drept călăuză, m-am hotărât să nu-l refuz. La 
drept vorbind, nu ştiusem nimic despre podul umblător. 

De vorbit nu s-a mai vorbit. Omul călărea într-o parte, în 
spatele meu şi al lui Halef şi ne examina. În ciuda 
întunericului, probabil că ne observase armele, precum şi 
stratul de murdărie albicioasă de pe straie şi nu prea ştia ce 
să creadă despre noi. 

Ajunşi la râu, coti, spre podul umblător pe care, fără el, nu 
l-am fi găsit atât de repede. În partea cealaltă ne-am 
despărţit, după ce ne-am salutat. 

În nici un caz, nu intenţionam să rămânem în Lebnitza. 
Alesesem acest drum pentru a-i deruta pe duşmanii noştri 
şi a evita localitatea Petric de unde drumul duce dea lungul 
Strumiţei, spre Ostromdscha. Acolo se aflau ruinele unde 
aştepta Manach el Barşa. Intenţionam să ajungem pe acest 
drum încă la noapte. De aceea, am călărit mai departe, spre 
Derbend, care se afla la sud-vest de Lebnitza. 

Dar, curând, am observat că pe Rih îl împiedica ceva la 
mers. Să fi fost vreo urmare a înţepăturii cu acul? Dacă 


nobilul animal se îmbolnăvea, eram legat de mâini şi ele 
picioare. Trebuia să-l menajez şi să-i pun comprese. De 
aceea, m-am bucurat când. după un timp, am observat, într- 
o parte a drumului, lumina unui: foc. Ne-am îndreptat spre 
locul acela. 

În mijlocul câmpului liber se afla o colibă de lemn, lungă şi 
joasa şi curând, mi-am dat seama că era un sahan. În aceste 
sahane se înjunghie cornutele, deseori m număr mare, 
pentru a li se extrage, prin fierbere, grăsimea. Turcului nu-i 
place carnea de vită. Până de curând nu ştiuse să aprecieze 
valoarea turmelor de vite. În aceste sahane se fierbe 
grăsimea, pentru a fi apoi transportată în oraşele mari. 
Deseori, erau tăiaţi în fâşii numai muşchii şi apoi uscați şi 
vânduți ca alimente. 

Deci, în faţa unei astfel de colibe am poposit acum. Partea 
cea mai mare servea ca încăpere pentru înjunghiere şi 
fierbere, iar cea mai mică părea să fie sălaşul măcelarului. 
Primul compartiment avea mai multe uşi late, care stăteau 
deschise. Acolo ardeau câteva focuri, deasupra cărora 
atârnau ceaunuri uriaşe. Lângă ele şedeau măcelarii, figuri 
sălbatice, murdare, unsuroase. Focurile luminau până 
departe pe câmp şi făceau ca toate obiectele să se vadă 
deformat. Oamenii ne văzură venind şi se aşezară între uşi. 
Am salutat, iar eu am întrebat dacă putem găsi aici un loc 
să ne odihnim. 

Unul dintre ei s-a apropiat de mine, m-a examinat şi a 
spus, râzând: 

— Un vierme de făină care vine dintr-o covată! Nu e nici 
un măcăleandru pe aici care ar vrea să-l mănânce? 

Începură şi ceilalţi să râdă şi se apropiară şi ei. Era o 
primire într-adevăr drăgăstoasă! Am vrut să-i dau un 
răspuns aspru dar Halef mi-a luat-o înainte: 

— Ce spui, grangure? Linge-ţi seul de pe faţă, dar unge-ţi 
mai întâi mintea cu el şi apoi distrează-te pe seama altora! 
În nici un caz, râsul nu te înfrumuseţează, căci aşa îţi arăţi 


dinţii de crocodil şi botul de buldog care a înfulecat hrean! 
N-ai cumva şi vreun fiu? 

A spus toate astea atât de rapid şi de neaşteptat, atât de 
eficace şi de arogant, încât omul a căzut în propria sa cursă. 

— Da, răspunse, buimăcit. 

— Ei, uite aşa se face că bietul copil este progenitura unui 
- om care n-are creier în cap, pentru că aparţine poporului 
maimuţelor. Mi-e milă de el, sărmanul micuţ! 

Abia acum îşi dădu măcelarul seama ce a vrut să spună 
Halef. Îşi duse mâna spre buleandra de lână pe care o 
purta. Scoase de acolo un cuţit lung de măcelărie. 

— Am auzit bine? continuă. Ce-ai zis? 

— Văd că nu eşti în stare să pricepi ce ţi-am spus şi totuşi, 
am vorbit destul de clar. Vrei cumva să repet? 

— Pitic nenorocit ce eşti! N-ai vrea să te străpung niţel cu 
cuțitul ăsta? 

Tocmai voiam să-mi împing calul între el şi Halef, când 
unul dintre tovarăşii lui îl apucă de mână şi spuse, agitat: 

— Taci, nu vezi că poartă koptscha! 

Asta l-a făcut să-şi schimbe pe loc atitudinea. Ne-a privit 
mai atent şi apoi a spus, scuzându-se: 

— lertaţi-mă, n-am văzut. 

— Altă dată să-ţi deschizi mai bine ochii gingaşi! spuse 
Halef. Doar e destul de uşor de observat că acest effendi, 
care este prietenul şi stăpânul nostru, poartă koptscha de 
conducător! Ne-ai primit cu vorbe de ocară. Ar fi trebuit să- 
ţi dau un brânci să faci o tumbă direct până-n ceaunul cu 
grăsime. Dar sunt milostiv şi deci, te vom ierta. Daţi-ne un 
loc unde să ne odihnim, nutreţ pentru cai şi o perie să ne 
curăţăm straiele, ca să vă puteţi da seama după aceea dacă 
suntem într-adevăr viermi de făină! 

Halef era un bărbat neînfricat. Până acum avusese noroc 
cu comportamentul lui arogant. Dacă, datorită acestuia, 
intra cumva într-o încurcătură, reuşeam, prin intervenţia 
mea, să-l scot de la strâmtoare. De aceea, nu manifestase 


teamă nici faţă de aceşti oameni, deşi înfăţişarea lor nu-ţi 
putea trezi încrederea. 

Măcelarul, căruia Halef îi trăsese o săpuneală, îl privea cu 
un fel de bunăvoință morocănoasă, cam aşa cum ar privi un 
copoi american un căţeluş de salon, care latră la el. Pe faţă i 
se putea citi uşor ce gândea: „Biet vierme! O muşcătură şi o 
înghiţitură şi te-am dat gata! Dar n-am s-o fac, pentru că 
mi-e milă de tine!” 

Am descălecat şi am primit pentru cai uruială de porumb. 
Pentru noi - carne din belşug. M-am ocupat mai întâi de 
armăsar şi am cerut o bucată de cârpă veche, de care 
aveam nevoie s-o folosesc pentru compresă. Când am 
înfăşurat-o pe piciorul armăsarului, unul dintre măcelari m- 
a întrebat dacă acesta era bolnav. 

— Da, am răspuns. l-a intrat un ac în copită. 

— Şi pui doar o compresă cu apă? Asta nu face decât să-l 
răcorească, dar eu ştiu un mijloc mai bun. 

— Ce anume? 

— Sunt cunoscut în întregul ţinut ca doctor de cai. Ştiu să 
pregătesc o unsoare care îi ia fierbinţeala şi vindecă 
imediat toate rănile. Dacă vrei să foloseşti acest mijloc, ai 
să-mi lauzi priceperea. 

— Bine, să facem o probă. 

Auzisem că în astfel de sahane se făcuseră tratamente de 
care n-ar fi avut de ce să se ruşineze nici cel mai învăţat 
doctor. N-avea să-mi pară nici mie rău că avusesem 
încredere în el. Trei zile purtă Rih, unsoarea la picior, dar 
după aceea nu mai rămase nici urmă din rana pricinuită de 
înţepătura acului. 

Halef dormise cu mine, lângă cai, afară sub cerul liber. În 
vreme ce Osco şi Omar se mutaseră în partea din faţă a 
colibei. La scurt timp după apariţia zorilor, am fost treziţi de 
hăitaşii care aduseseră o mulţime de bivoli; aceştia fuseseră 
vânduți la sahan fie pentru că erau prea bătrâni - fie 
datorită firii lor nesupuse. Nici vorbă să mai dormim, deşi 
ne culcaserăm abia de două ore. Animalele trebuiau imediat 


înjunghiate. Voiam sa văd ce procedeu foloseau pentru 
aceasta. Bivolul era izbit cu putere de două ori, între coarne 
şi apoi agăţat de un stâlp, la înălţime. Deasupra, pe o grindă 
transversală, stătea un om care izbea biata creatură cu o 
bardă, până ce aceasta murea. Spasmele agoniei, erau 
îngrozitoare. 

Am cerut permisiunea să-i împuşc pe cei destinaţi morţii. 
Au râs de mine, căci nu credeau că glonţul va putea ucide 
asemenea animale uriaşe cu oase atât de tari Le-am dovedit 
contrariul. Primul bivol, care a primit glonţul ucigaşului de 
urşi, a rămas nemişcat, în picioare, cu capul adânc înclinat. 
Nu mişca nici măcar vârful cozii. Cu ochii ţintă la mine şi cu 
picioarele crăcănate, stătea ca o figură din gheaţă. 

— Aduce-ţi barda! Barda şi frânghia! strigă unul. Acuşi se 
va năpusti! 

— Stai liniştit! am răspuns. Ni-o să se năpustească, cio să 
se prăbuşească. 

Aşa s-a şi întâmplat. Deodată, ca şi cum în clipa aceea 
fusese lovit de glonţ, puternicul animal s-a prăbuşit la 
pământ şi nu s-a mai mişcat. La fel am făcut şi cu ceilalţi, 
împuşcarea animalelor nu era o activitate onorabilă, dar, cel 
puţin, eram mulţumit că nu le mai vedeam chinuindu-se. 

M-am mirat că n-am fost întrebaţi de unde veneam şi 
încotro ne îndreptam. Probabil, pentru că purtam koptscha 
de conducător. Nu aveau curajul să întrebe, înainte de a 
pleca, ne-am aprovizionat cu o rezervă de pastrama, adică 
fâşii uscate din şale de bivol. Această carne se păstrează 
timp îndelungat şi este foarte gustoasă. Când am întrebat 
cât eram datori, nici n-au vrut să audă de plată. N-au primit 
nimic şi ne-am despărţit în termeni prietenoşi de aceşti 
oameni, deşi primirea nu fusese deloc aşa. 

Într-o oră am ajuns la Derbend şi chiar înainte de amiază 
eram deja la Jenikoj, pe malul, stâng al râului Struma. Aici 
am făcut un popas şi apoi am plecat mai departe, spre 
Tekirlik. 


Caii erau obosiţi - nici nu era de mirare, căci, de la 
Adrianopol, nu avuseseră parte de o perioadă mai lungă de 
odihnă. Am călărit în tihnă, având râul în stânga şi 
înălțimile, care urcau spre platoul Plaschkawitza Pianina, în 
dreapta. În timpul acestei călătorii liniştite, Halef îşi lăsase 
capul să-i atârne în jos. Era prost dispus, lucru foarte rar la 
el, de aceea m-a surprins în mod deosebit. L-am întrebat ce 
motiv avea şi mi-a spus că îl durea pieptul. 

Se vede treaba că asta se datora evenimentelor prin care 
trecusem ieri. Probabil că atunci când se prăbuşise în odaie, 
se lovise foarte rău. Eram tare îngrijorat în privinţa 
dragului băiat şi am hotărât să scurtez călătoria de azi. 

La 'Tekirlik am întrebat de han. Mi s-a arătat o coliba a 
cărei înfăţişare exterioară nu mi s-a părut prea atrăgătoare. 
Am descălecat, totuşi, l-am lăsat pe Omar să supravegheze 
caii şi am intrat. Înăuntru ni s-a oferit o privelişte 
mizerabilă. În încăperea mică şi afumată de negreală 
şedeau mai mulţi bărbaţi. Unul era foarte ocupat să-şi taie 
unghiile de la picioare, cu un cuţit în formă de pumnal. 
Lângă el, se ghemuise un al doilea, care avea în mână un 
obiect ce fusese, probabil, cu mulţi ani în urmă o perie şi îşi 
peria cu ea partea de îmbrăcăminte pe care doar el o 
numea pantalon. Acesta era atât de murdar, iar posesorul 
lui depunea atâta energie să-l curețe, încât se înconjurase 
de un nor gros de praf. În faţa lor, un altreilea ţinea între 
picioarele întinse o strachină cu lapte şi răzuia în el, cu 
lama cuţitului, usturoi. Lângă al treilea perete, se ghemuise 
la pământ un al patrulea bărbat şi ţinea în poală capul unui 
al cincilea, pe care îl rădea. Acesta era un arnăut bărbos. 
Avea doar o şuviţă de păr pe mijlocul ţestei pline de săpun. 
Bărbierul întindea, pe îndelete, pe perete, tot ceea ce 
răzuia din şuviţa de păr a arnăutului şi în timp ce lucra, 
făcea nişte strâmbături pe care nu le-am văzut în viaţa mea 
nici măcar la bărbierii negri din Statele Unite. Şi asta 
înseamnă ceva, căci aceşti bărbieri negri sunt renumiţi 
pentru minunatele lor grimase. 


Aceşti domni ne-au văzut intrând, au răspuns la salutul 
nostru şi apoi ne-au privit cercetător. După aceea, cel care 
îşi tăia unghiile şi cel care-şi curăța pantalonii şi-au reluat 
ocupațiile. Cel cu laptele, s-a folosit de această întrerupere 
pentru a băga în gură o cantitate aproape fatală de usturoi. 

Dar bărbierul a sărit în sus, s-a înclinat adânc şi a spus 
politicos: 

— Bine aţi venit, servitorul vostru vă sărută mâna! 
Întrucât nu eram, totuşi, la fel de murdari ca cel ce-şi peria 
pantalonii, bărbierul ne luă drept nobili. 

— Unde este hangiul? am întrebat. 

— E afară. 

— Eşti bărbier? 

— D'apoi cum nu? Sunt medic şef! 

Spuse aceasta pe un ton mândru şi arogant, arătă spre 
arnăut şi continuă, dându-şi importanţă: 

— Am să-i aplic şi ventuze! 

Înainte să-i pot spune că această înştiinţare îmi înzecise 
consideraţia faţă de el, arnăutul îi trase cu putere un picior 
şi strigă: 

— Câine, pe cine trebuie să slujeşti? Pe mine sau pe ăla de 
acolo? Crezi că am de gând să zac aici cât ai tu chef? Am să- 
ţi arăt eu că ai de-a face cu un slujbaş al padişahului! 

Medicul şef se grăbi să se ghemuiască din nou şi îşi reluă 
activitatea. 

De fapt voiam să plec, dar expresia „să-i aplic ventuze” m- 
a determinat să rămân. Voiam să văd cum va folosi 
ventuzele acest renumit doctor. Ne-am ghemuit şi noi pe jos 
şi ne-am strâns cât am putut, unii lângă alţii, ea să nu ne 
atingem de ceilalţi. 

Când a intrat hangiul şi ne-a întrebat ce dorim, am 
comandat rachiu, aceasta fiind singura băutură care se 
putea găsi pe-aici. 

Bărbierul terminase şi îşi ştergea lama strălucitoare a 
cuţitului cu caftanul. Apoi arnăutul îşi descoperi partea 
superioară a corpului. Fu, într-adevăr, o cinste pentru noi 


faptul că binevoi să ne dea următoarea explicaţie, prin care 
se scuza oarecum: 

— Am mâncărime. 

De fapt, ar fi fost mult mai folositoare o baie bună, decât 
ventuzele! 

Medicul şef aduse un sac şi scoase din el nişte obiecte pe 
care eu le-am luat drept greutăţi de ceas vechi şi găunoase. 
Fiecare din acestea avea capacitatea de aproximativ patru 
decilitri. Apoi a mai scos o unealtă care semăna ca două 
picături de apă cu o mucarniţă inutilizabilă. Se aduse 
rachiul; doctorul ţinu deasupra flăcării una dintre greutăţile 
de teas. Când aerul dinăuntrul acesteia se rarefie, datorită 
căldurii, arnăutul trebui să se aşeze pe burtă, iar bărbierul 
încercă să-i lipească pe spate ventuza uriaşă. 

Marginea recipientului se înfierbântase. Arnăutul simţi 
durerea, întinse mâna şi-i trase medicului şef o palmă atât 
de puternică, încât acesta se întinse cât era de lung lângă 
pacientul său. 

— Ce-ţi trece prin cap? tună acesta. Trebuie să-mi pui 
ventuze nu să mă arzi! 

— Eu sunt de vină? răsună scuza. Ventuza trebuie să fie 
fierbinte, altfel nu prinde. 

Bărbierul fu, apoi, mai cu băgare de seamă şi reuşi să 
prindă de piele două ventuze. Îmi aruncă o privire din care 
se vedea că jubilează, dar fu smuls din extazul său de 
strigătul furios al arnăutului: 

— Hekim, vrei să mă omori? Cine crezi că poate să rabde 
asemenea dureri? 

— Ai puţină răbdare! Te mai mănâncă spinarea? 

— Nu. Mă arde şi mă pişcă şi mă muşcă! 

— Vezi că te ajut? Mâncărimea deja a dispărut. Acum vine 
amnarul. 

Scoase din sac o bucată lungă de fier şi începu să ascută 
obiectul pe care eu îl luasem drept mucarniţă. În timp ce 
făcea acest lucru, avea o mină atât de îndrăzneață, de 
parcă urma să dea lovitura de graţie unui hipopotam, 


încercă ascuţişul instrumentului pe o grindă a peretelui şi 
apoi îngenunche lângă victima sa. 

Între timp ventuzele se răciseră şi căzuseră, lăsând în 
urmă două locuri roşii şi umflate. 

Medicul începu să numere: 

— Unu - doi - trei! Allah, Allah! Ce faci? Asta-i mulţumirea 
că te-am vindecat? 

În momentul în care arnăutul simţi înţepătura, doctorul 
încasă o nouă palmă. Pacientul sări în sus şi îl apucă de 
guler pe făcătorul de minuni. 

— Câine, aproape că m-ai înjunghiat! urlă el. Cum poţi să 
verşi aşa, fără măsură, sângele unui slujbaş al sultanului? 
Oare să te trag în ţeapă sau să te gâtui? 

M-am ridicat şi eu, dar nu din pricina acestui incident, 
care nu mă privea sub nici o formă, ci din alt motiv. Omul 
care îşi tăiase unghiile de la picioare terminase aceasta 
activitate şi începuse alta, din păcate, la fel de scârboasă. 

Îşi scosese şervetul pe care îl purta pe cap în formă de 
turban şi şi-l întinsese în faţă, apoi scosese de la brâu un 
pieptene grosolan, cioplit din lemn şi se dedicase, foarte 
natural, unei îndeletniciri, care ar trebui recomandată mult 
mai des orientalilor, dar care nu ar trebui făcută chiar aşa 
spontan şi în public. Nu era mahomedan, căci purta părul 
lung - şi ce păr! Şi începu să-l descâlcească cu o vigoare - 
ah, dar destul cu asta! 

Întrucât tratamentul medical părea să aibă un sfârşit 
palpitant, nu voia nici el să piardă spectacolul. Se ridică, 
deci şi scutură şervetul, pur şi simplu, peste locul unde ne 
ghemuisem noi. 

În clipa următoare eram deja afară şi ceilalţi la fel. Halef 
spuse, râzând: 

— lartă-l, sicii! N-a mai putut să reziste! 

I-am plătit hangiului şi am părăsit acest loc care putea 
interesa doar un colecţionar de insecte. Un al doilea han, 
dacă s-ar fi aflat aici aşa ceva, ar fi fost la fel de neatractiv şi 
am propus ca mai bine să ne petrecem noaptea sub cerul 


liber, decât să mai intrăm în asemenea locuri, lucru cu care 
tovarăşii mei de drum au fost de acord. 

Când am ieşit din sat, am ajuns din drum un bărbat 
îmbrăcat sărăcăcios, care mergea pe lângă o tărăboanţă pe 
două roţi, trasă de un măgăruş slab. L-am salutat şi l-am 
întrebat cât mai era până la Radowa şi dacă pe drum 
puteam găsi un han. De călărit trebuia să călărim o oră, 
sună răspunsul, dar han nu se găsea pe acest drum. Am 
intrat în discuţie şi el s-a comportat foarte modest. Părea 
că-i vine foarte greu să ne pună întrebări: 

— Vrei să rămâi în Radowa, effendi? 

— Poate mă opresc mai înainte. 

— Atunci va trebui să înnoptezi sub cerul liber! 

— Nu face nimic. Cerul este cel mai bun acoperiş. 

— Ai dreptate. Dacă n-aş fi sărac şi creştin, ţi-aş oferi 
acoperişul meu. 

— Unde locuieşti? 

— Nu departe de aici. La câteva minute mai sus de gârlă 
se află coliba mea. 

— Şi cu ce te ocupi? 

— Sunt muncitor şi fac cărămizi nearse. Mă cheamă Jovo. 

— Tocmai pentru că eşti sărac şi creştin, am să rămân la 
tine. Şi eu sunt creştin. 

— Tu, effendi? întrebă, în acelaşi timp uimit şi bucuros. Am 
crezut că eşti musulman. 

— De ce ai crezut asta? 

— Creştinii de aici sunt toţi săraci. 

— Dar nici eu nu sunt bogat. Nu trebuie să-ţi faci griji. 
Avem carne la noi. N-o să te rugăm să ne dai decât apă 
fiartă, pentru cafea. Ai familie? 

— Da, nevastă. Am avut şi o fiică, dar a murit. l-am văzut 
faţa atât de îndurerată, încât nu i-am pus şi alte întrebări. 

Poate că nu era corect din partea noastră să cădem aşa pe 
capul bietului om, dar am constatat deseori că tocmai 
săracul este mai fericit şi mai mândru când poate oferi 
ospitalitate unuia mai înstărit decât el. Omul acesta era 


foarte sărac. Se vedea după straiele pe care le purta, o 
bluză de lucru şi pantaloni din pânză. 

După scurt timp, am ajuns la o gârlă care se vărsa în 
Struma şi am mers înainte, pe valea ci, până la colibă, care 
se afla lângă o carieră de argilă. Avea doar uşă şi o gaură 
pentru fereastră, dar hornul era bun. Lângă uşă se afla o 
bancă din cărămizi, iar în spatele căsuţei o mică grădină de 
zarzavaturi şi o plantație de pomi. Toate acestea făceau o 
impresie plăcută. În părţi se aflau şiruri lungi de cărămizi 
aşezate una peste alta, pentru a se usca la aer. Apăru şi 
nevasta, dinspre cariera de argilă. Ne auzise venind, dar 
părea să se fi speriat de prezenţa unor oameni străini. 

— Vino aici, Stasa25! spuse bărbatul ei. Acest effendi va 
rămâne astăzi la noi. 

— O, cerule! Glumeşti! strigă ea. 

— Nu, nu glumesc. Acest effendi este creştin. Urează-i bun 
venit. 

Atunci faţa ei se însenină. 

— Effendi, permite-mi să mă spăl! spuse Stasa. Am muncit 
în carieră. 

Femeia se duse la gârlă, se spălă pe mâini, se şterse pe 
şorţ şi apoi, mă salută: 

— N-am avut niciodată aşa oaspeţi distinşi. Suntem atât de 
săraci şi nici nu ştiu ce-aş putea să vă ofer. 

— Avem tot ce ne trebuie, am liniştit-o. Am fi mers mai 
departe, dar am auzit că sunteţi creştini şi atunci ne-am 
hotărât să rămânem la voi. 

— Atunci, intraţi în coliba noastră! Ni s-a făcut o mare 
cinste astăzi. 

A spus acestea cu sinceritate, din toată inima. Şi femeia 
era sărăcăcios îmbrăcată, dar era curată, în ciuda muncii 
murdare pe care o făcea. Pantalonii, jacheta şi şorţul erau 
zdrenţuite, dar cârpite cu grijă. Amândoi aveau feţele supte 
şi li se citea pe ele o adânca suferinţa sufletească. 

Am intrat într-o încăpere micuță, care servea pentru 
păstrarea uneltelor, dar şi ca grajd pentru măgar. De acolo, 


printr-o altă intrare din stânga, se intra în odaia de toate 
zilele. 

Acolo se înălța o vatră făcută din cărămizi. Se găseau şi o 
masă, o bancă şi câteva scăunele făcute de bărbat, 
strălucitor de curate. Pe câteva scânduri de lângă perete se 
aflau mai multe vase. În colţul din spate, am zărit scheletul 
patului, îngrădit cu ramuri ele răşinoase, care ajungeau 
până la pătură, iar alături se afla o nişă în care fusese 
aşezat tabloul Sfântului Basilius26, deasupra căruia ardea o 
lampă mică. lotul era sărăcăcios, dar atmosfera era intimă 
şi plăcută. 

Stasa se uită stingherită spre bărbatul ei. Acesta îi făcu un 
semn eu capul. M-am îndreptat spre fereastră şi am văzut-o 
pe femeie trecând peste pârâu, cu un târnăcop în mână. 
Dădu deoparte câteva pietre şi apoi începu să sape, în 
apropierea unui tufiş. Mi-am dat imediat seama despre ce 
era vorba. 

În aceste ţinuturi şi mai ales în Grecia, există obiceiul, în 
rândul creştinilor, să se îngroape ulcioare sau altfel de vase, 
pline cu vin, bine legate la gură, pentru a fi apoi dezgropate 
la nunta fiicei. Vinul dobândeşte astfel o calitate deosebită. 
La nunțile de oameni bogaţi se face chef mare, căci nu e 
îngăduit să rămână nici o picătură. 

— Lasă-l acolo în pământ, i-am spus lui Jovo. Eu prefer apa 
iar doi dintre însoțitorii mei sunt musulmani şi credinţa lor 
le interzice să bea vin. 

— Dar de unde ştii că am trimis-o pe nevasta mea să 
dezgroape vin? 

— Am ghicit, Jovo. 

— N-am decât un ulcior mic. Fata mea l-a primit în dar de 
la tânărul care îi era logodnic. Am îngropat vinul, ca să 
avem să închinăm la nuntă. Dar, pentru că ea a murit, vreau 
să vi-l ofer vouă. 

— Nu sunt de acord. M-ar durea inima, când l-aş bea. 

— Effendi, primeşte-l, totuşi! Ţi-l dăm cu drag. 


— Ştiu. Darul săracului e de o sută de ori mai valoros 
decât cel al bogatului. 

Am ieşit afară şi am strigat-o pe femeie să vină înapoi, dar, 
cu mare greutate, mi-a dat ascultare. Am rugat-o să fiarbă 
apă. Între timp, ne-am dus caii pe o păşune acoperită cu 
iarbă grasă şi le-am împiedicat picioarele din faţă. Apoi i-am 
dat Stasei cafea s-o piseze. Am văzut cum i s-au luminat 
ochii. Cine ştie de când nu mai băuseră bieţii oameni o 
cafea adevărată, gustoasă! 

Când băutura a fost gata şi întreaga odaie se umpluse de o 
mireasmă ademenitoare, i-am scos pe sărmanii oameni din 
încurcătură, dând la iveală pocalele noastre. Apoi a venit 
rândul proviziilor de carne. Când am terminat de băut 
cafeaua, se făcuse deja noapte şi friptura ne îmbia 
ispititoare să ne aşezăm la masă. 

I-am invitat pe amândoi să stea cu noi la masă, dar nu i-am 
putut convinge. N-au vrut să ia nici o bucăţică de carne. 

— lartă-ne, domnule! spuse Jovo. Nu avem voie astăzi să 
mâncăm. 

— De ce nu? Dar astăzi nu e zi de post. 

— Noi nu mâncăm nimic lunea, miercurea şi vinerea. 

— Ştiu că în aceste zile călugării voştri postesc. Dar voi 
sunteţi laici! 

— Şi totuşi postim. Aşa ne-am propus. 

— Aţi făcut legământ? 

— Nu. N-am făcut nici un legământ. Aşa am hotărât noi 
doi. 

— Atunci am să vă dau nişte făină, ca sa va coaceţi ceva. 

— Îţi mulţumim. Dar nu mâncăm nimic! 

— Dar şi preoţii voştri mănâncă în zilele de post, cel puţin 
păstăi, rădăcinoase şi verdeţuri. 

— Dar noi nu luăm nici o înghiţitură. Nu ne-o lua în nume 
de râu, effendi! 

Bieţii oameni! Stăteau acolo, unui lângă altul, pe scaunele, 
li se citea suferinţa pe feţele supte, dar, cu toate bunele lor 
intenţii, nu-şi puteau lua ocini de la cea ce mâncam. Mi-a 


făcut rău această privelişte, fiecare îmbucătura pe care o 
înghiţeam era ca un chin. M-am ridicat şi am ieşit afară. Nu 
puteam să privesc, liniştit şi rece, la o asemenea mâhnire. 

Căutam un loc potrivit pentru culcuş şi am găsit repede un 
peticei minunat. În seara aceasta nu mai era aşa beznă iar 
stelele străluceau pe cer. În spatele casei, se înălţă, spre 
pădure, o colină acoperită cu tufişuri, Sus, unde începeau 
pomii, se afla un locuşor luminos, îi zărisem deja, de jos, de 
când sosisem. Locul aceia îl căutam acum cu privirea. Era 
acolo o pajişte cu iarbă moale, unde te-ai fi putut odihni 
minunat. Sub un platou, am observat ceva întunecat, care 
avea patru colţuri. M-am apropiat. Era un mormânt. La 
căpătâi, fusese-pironită o cruce, la rădăcina copacului. Să fi 
avut oare legătură acest mormânt cu tristeţea vizibilă a 
gazdelor noastre? Cu postul lor? Neapărat. 

Eram foarte curios, dar am hotărât să nu pun nici o 
întrebare. Nu este bine să adânceşti o rană sângerândă sau 
s-o redeschizi, dacă s-a cicatrizat. Am coborât de pe colină 
şi jos, în apropierea casei, l-am întâlnit pe cărămidar, care 
ieşise să se uite după mine. 

— Effendi, de ce-ai ieşit afară? Te-ai mâniat pe mine. 

— Nu. De ce să mă mânii pe tine? 

— Pentru că ţi-am refuzat darul. Vii de sus. Ai descoperit 
mormântul? 

— Da. 

— Este al fiicei mele. Aş vrea să te întreb un lucru foarte 
important. Îmi dai voie? 

— Da. Am timp. 

— Te rog, hai să mergem acolo unde se află caii. Nu vreau 
să audă nimeni altcineva ceea ce-ţi voi spune. 

Ne-am dus pe păşune şi ne-am aşezat jos, unul lângă altul. 
A trecut ceva timp, până Jovo s-a hotărât să vorbească. Se 
vedea că îi era greu să găsească vorbele potrivite, dar, în 
cele din urmă, începu: 

— După ce ai ieşit din casă, am discutat despre tine. Am 
auzit că eşti scriitor, că scrii cărţi şi eşti un om foarte 


învăţat şi că poţi să-mi răspunzi la orice întrebare. 

Iar îl luase gura pe dinainte pe fluşturaticul acela, pe micul 
hagiu! Cu cât mă descria în culori mai luminoase, cu atâti 
se părea că se răsfrânge mai multă lumină şi asupra lui. Am 
protestat: 

— Nu este adevărat. Mă preocupă doar un singur lucru şi 
asta stă scris în Cartea Sfântă: „Aspiraţi, mai înainte de 
orice, la împărăţia Domnului. Vă va veni, apoi, foarte uşor 
să rezolvaţi toate celelalte lucruri”. 

— Ai mare dreptate. Cunoşti Cartea Sfântă şi învăţăturile 
ei? 

— Am cercetat-o, căci în ea se află viaţa veşnică. Dar 
spiritul omului este prea slab ca să poată înţelege lumina 
Dumnezeiască. Deseori, săptămâni întregi am cugetat la un 
singur cuvânt din Biblie şi am recunoscut, astfel, că am 
procedat greşit. Apoi, am citit cu inima şi am găsit imediat 
calea cea bună. 

— Cu inima? Dacă s-ar putea citi şi acolo! Ai aflat ce spune 
Biblia despre moarte şi despre viaţa veşnică? 

— Da, am răspuns. 

— Crezi în viaţa de după moarte? 

— Dacă n-aş fi avut această credinţă, ar fi fost mai bine să 
nu vin pe lume. Credinţa în mântuirea veşnică reprezintă 
tocmai începutul mântuirii. 

— Înseamnă că spiritul continuă să trăiască şi după 
moarte? 

— Cu siguranţă. 

— Şi există un purgatoriu? 

— Da, am răspuns. 

— Noi negăm acest lucru. Există fantome? 

— Nu. 

— Oh, dacă aş putea crede asta! Există suflete care nu-şi 
găsesc liniştea şi care se reîntorc ca fantome. Ştiu asta! De 
aceea sunt atât de nefericit şi de aceea postesc, împreună 
cu nevasta mea. Credem că doar aşa o putem izbăvi. 

— O puteţi izbăvi? Pe cine? 


— Pe aceea la al cărei mormânt ai fost. Fiica mea, 
mărturisi Jovo. 

— Oare Vrei să spui că umblă pe aici, ca stafie? 

— Da. 

— Ce josnicie? Cine a putut fi atât de duşmănos încât să 
facă un tată să creadă că fiica lui bântuie pe aici ca o stafie? 

— Ştiu cu siguranţă că aşa este, mă asigură, cu tărie, 
cărămidarul. 

— Asta înseamnă că ai văzut-o? 

— Eu nu, dar alţii da. 

— Nu le da crezare! 

— Şi am şi auzit-o. 

— Eşti nebun? Şi sub ce formă apare? 

— A apărut ca liliac, răspunse, încet, Jovo, apropiindu-şi 
gura de urechea mea. Nu trebuie să vorbeşti despre aşa 
ceva, cel puţin nu cu voce tare. Mor de supărare. Şi pentru 
că am auzit că eşti un mare învăţat, m-am gândit că ai 
putea să-mi arăţi vreun mijloc prin care să-i redau fiicei 
mele liniştea. 

— Nici un învăţat nu cunoaşte un asemenea mijloc. Dar, 
dacă ai să crezi cu tărie că nu există fantome, ai să te 
eliberezi de această mâhnire! 

— Asta nu pot s-o fac, tot aud fantoma! Şi întotdeauna 
exact la ora când a murit 

— Când e asta? 

— La două ore după miezul nopţii. Atunci vine vâjâind prin 
aer şi bate în oblonul de la fereastra noastră. 

— Ce liliac? Bate în oblon? 

— Nu ştiu. Doar am auzit. Dar alţii au văzut-o ca liliac iar, 
acum, logodnicul ei zace bolnav de moarte. 

Atunci mi-a venit o bănuială. 

— Vrei cumva să spui că fiica ta ar fi vampir? l-am întrebat. 

— Da, asta este! 

— Dumnezeule! Este chiar mai îngrozitor decât mi-am 
închipuit! 

— Nu-i aşa? Mor de grijă! se jelui tatăl. 


— Da, mori de grijă! Dar de grija prostiei tale! Ai înţeles? 
Am fost dur. Dar nu orice medicament are gust bun. Jovo 
şedea, plângând, lângă mine. Mă durea sufletul de mila lui. 

Superstiţiile sunt atât de adânc înrădăcinate în aceste 
ţinuturi, încât sunt necesare mijloace dure pentru a lupta 
împotriva lor. De altfel, nu voiam să rămân prea mult timp 
aici, aşa că nu prea aveam timp de pierdut. 

— Effendi, am aşteptat o mângâiere din partea ta, spuse 
necâjit, cărămidarul, nu o asemenea batjocură! 

— Dar nu-mi bat joc de tine, ci doar sunt indignat 
împotriva acestor superstiții. Du-te la popă şi întreabă-l! 
Are să-ţi explice el ce mare păcat e să crezi că fiica ta e 
vampir. 

— Dar am fost deja la el! 

— Ei şi ce ţi-a spus? 

— Acelaşi lucru pe care i l-a spus şi lui Vlastan, care a fost 
şi el la popă. 

— Cine-i Vlastan? 

— Mai demult a fost prietenul meu cel mai bun, dar acum 
îmi e cel mai mare duşman. Fiul lui a fost logodnicul fiicei 
mele. Acum ea iese din mormânt şi îi suge sângele din corp. 
Lâncezeşte şi va muri. 

— Hm! Deci Vlastan a fost la popă? Şi ce i-a spus acesta? 

— A recunoscut că fiica mea este vampir. 

— De necrezut! Dar ce, a murit fără să fie spovedită şi 
dezlegată de păcate? Se spune că aşa se întâmplă cu 
vampirii. 

— Din păcate, aşa a fost. Popa locuieşte departe de aici şi 
n-a putut să vină. N-am putut s-o îngrop în Tekirlik din 
cauza vărsatului de vânt. 

— Fiica ta a murit de această boală? 

— Da. Au fost atunci mai mulţi bolnavi de vărsat. Fiica mea 
era bolnavă. O durea capul şi nu putea să mănânce. A 
plecat la Vlastan să o îngrijească pe nevasta acestuia, 
viitoarea ei soacră, care era bolnavă de vărsat. Fiica mea a 
venit curând acasă. Avea febră. Probabil că i se întâmplase 


ceva, pentru că era foarte speriată. N-am reuşit, însă, să 
aflu motivul. Doar aiura şi spunea să mirele ei, fiul lui 
Vlastan, va muri. Apoi s-a îmbolnăvit şi ea de vărsat şi a 
murit. Şi acum, copilul meu este vampir şi o să-lia la ea pe 
fiul lui Vlastan, dacă n-o să facem aşa cum a spus popa. 

— Dar ce-a spus? l-am întrebat. 

— A spus că trebuie să deschidem mormântul şi să-i 
înfigem în inimă un par ascuţit care a fost uns cu grăsimea 
unui porc tăiat cu opt zile înainte de Crăciun. 

— Îngrozitor, îngrozitor! Şi crezi că asta o să ajute la ceva? 

— Da. Dar nu-mi dau încuviințarea. Să vină popa şi să 
vegheze la căpătâiul bolnavului şi atunci stafia n-o să mai 
apară. Dacă stă, douăsprezece nopţi acolo, vampirul n-o să 
mai revină, iar spiritul fiicei mele va fi mântuit. Dacă, însă, 
se va înfige parul în trupul moartei, atunci sufletul ei, va 
reveni diavolului. Trebuie să fie înspăimântător când ţipă un 
asemenea vampir şi se roagă atunci când este înjunghiat. 
Asta se face la miezul nopţii. Trupul vampirului nu 
putrezeşte. Zace în mormânt, cald şi roşu, de parcă ar fi 
viu. Şi pentru, că nu vreau să deschid mormântul fiicei 
mele, Vlastan a devenit duşmanul meu de moarte. 

— Ce e omul ăsta? l-am întrebat. 

— Vlastan face olane pentru acoperişuri. Suntem amândoi 
din ţinutul Drenowa şi am venit aici să luăm în arendă 
cariere de argilă. El era avut, iar eu sărac, dar nu era 
mândru, iar fiul lui trebuia să-mi fie ginere. Acum, totul s-a 
sfârşit. 

— Vlastan locuieşte departe de aici? 

— Un sfert de oră de mers în susul pârâului. 

— Am să-l caut mâine dimineaţă şi am să-i spun părerea 
mea. Amândoi sunteţi incredibil de proşti! 

— Atunci şi popa e prost? spuse Jovo, încă stând la 
îndoială. 

— Poate că e chiar mai mult de-atât. Dar spune-mi: ai ieşit 
vreodată afară să vezi vampirul? 


— Nu. Cum să fac aşa ceva? Vederea unui vampir te costă 
viaţa. 

— Ei, tare aş vrea să vină astăzi! 

— Astăzi este sâmbătă şi de cele mai multe ori vine 
sâmbăta. 

— Grozav! Am să-l întreb pe vampir de ce nu te lasă să 
dormi. 

— Effendi, ar fi o nebunie să faci asta! Ar trebui să mai 
îngrop un mort. 

— E posibil. 

— Pe tine ar trebui să te îngrop. 

— Cam greu! Dar, să încheiem acum discuţia. Îi aud 
vorbind, pe tovarăşii mei de drum. Au mâncat şi acum mă 
caută. 

— N-ai să le spui nimic, nu? 

— Doar micului hagiu am să-i povestesc, căci elmă va 
ajuta să scăpăm de vampir. 

— Effendi, te rog din suflet, nu fi nechibzuit! Îţi sacrifici 
nebunegşte viaţa! 

— Ba, din contră, voi fi foarte chibzuit. De când îmi doresc 
eu să mă întâlnesc cu o stafie şi tare m-aş bucura dacă mi s- 
ar îndeplini această dorinţă. 

— Am auzit că nu te temi şi cred că am ghicit şi motivul de 
ce. O să ai bunătatea să-mi arăţi şi mie ce vrăjitorie 
foloseşti? 

— Da, cu plăcere. Iat-o! 

I-am băgat sub ochi pumnul strâns. 

— Deschide mâna să văd ce-ai acolo! 

— Uită-te! N-am nimic în mână. Pumnul este talismanul. 
Asta am vrut să spun. 

N-am mai continuat discuţia, pentru că ne-am întâlnit cu 
ceilalţi. În faţa casei, am mai stat puţin de vorbă, timp în 
care i-am dat cărămidarului să fumeze tutun de-al meu şi 
apoi le-am urat, lui şi nevestei lui, noapte bună. 

Amândoi au rămas foarte uimiţi când au auzit că voiam să 
mergem să ne odihnim sus, lângă mormânt. S-au împotrivit 


din răsputeri, dar n-au avut nici un succes. Acolo unde-şi 
doarme somnul cel veşnic o făptură omenească, poţi să te 
odihneşti o noapte, fără nici o grijă. 

Osco şi Omar urcară pe colină. Eu, însă, am rămas în urmă 
cu Halef, sub pretextul că vrem să mergem să vedem de cai. 

— Sidi, tu ascunzi o taină despre care nu vrei să ştie şi 
ceilalţi doi? spuse micuțul. 

— Da. Ai văzut până acum vreo stafie, Halef? 

— Or fi tot felul de dschinns27 în deşert şi în păduri, pe 
munţi şi prin văi, dar, din păcate, n-am văzut până acum nici 
un spirit. 

— Ei, ştiu eu unul pe care ai să-l poţi cunoaşte. 

— Unde? se interesă, cu ardoare, Halef. 

— Aici. Vine noaptea, în zbor, o stafie şi bate în oblonul de 
la fereastra lui Jovo. 

— Cu voia lui Allah! Crezi c-o să vină şi astăzi? 

— Nu ştiu, dar tare aş vrea să vină. 

— Şi eu. Am putea-o întreba dacă are permis de trecere de 
la sultan. Ce zici? 

— Da. Cam peste o jumătate de oră e timpul când 
obişnuieşte să vină. Nu pierdem mai mult de câteva minute, 
dacă nu apare. 

— Şi unde o aşteptăm, sidi? 

— Aici, lângă pârâu, în spatele tufişurilor! Ne aşezăm 
comod pe iarbă şi suntem şi foarte aproape de casă, încât 
din cinci paşi ajungem acolo. Aşteptăm până apare şi apoi, o 
înhăţam din două părţi. 

— Folosim armele, dacă se împotriveşte? 

— Aş vrea să evităm acest lucru. Doar vom fi noi doi în 
stare să punem mâna pe o stafie! 

— Evident! La drept vorbind, nici n-am nevoie de tine 
pentru asta. Poţi să dormi liniştit. 

Zicând acestea, se ghemui în spatele unui tufiş, iar eu mă 
aşezai puţin mai încolo, în spatele altuia. Eram ferm convins 
că vampirul nu va veni. De aceea, nu m-am mai gândit că ar 
trebui să fiu prevăzător şi de la distanţă, l-am întrebat cu 


voce tare pe Halef despre durerea de piept pe care o avea 
şi l-am rugat să se cruţe, în cazul în care s-ar ajunge la o 
încăierare. 

— Linişte, sidi! replică el. Cine vrea să prindă un dschinn 
acela nu trebuie să-l aştepte vorbind tare. Asta s-o ţii minte 
de la mine. 

M-am supus poruncii lui, căci micuțul avea dreptate. Dacă 
tot ne aflam acolo, cel puţin trebuia să luăm în serios 
această problemă. Şi chiar era serioasă. Auzisem şi citisem 
mult despre această superstiție referitoare la vampiri. 
Urma acum să vedem cam ce se ascundea în spatele acestui 
fantomatic băutor de sânge şi să-l vindecăm de frică şi de 
mâhnire pe cei doi bieţi şi bravi oameni. Era mai mult decât 
evident că la mijloc se afla o farsă grosolană. 

Am aşteptat ceva mai mult de o jumătate de oră. Tocmai 
voiam să plec, când, dinspre partea de unde mă aflam, am 
auzit pe cineva furişându-se, repede şi fără zgomot. Era o 
statură bărbătească, întunecată care, alunecând uşor, cu 
mişcări dibace, spre oblonul de la fereastră, se opri o clipă 
acolo şi trase cu urechea. Apoi individul începu să şuiere 
aşa cum auzisem odată la Viena, la Teatrul Kasperl, când 
diavolul se prezentase să-l înhaţe pe doctor Faust. Şuieră o 
dată tare, apoi tonul se îngroşă scăzu din nou şi apoi ţiui cu 
putere. Se auzea ca şuierul înăbuşit al vântului care se 
izbeşte de un colţ de stâncă. Apoi omul lovi de două, trei ori 
puternic în oblon şi vru să plece. Atunci, însă, se auzi vocea 
lui Halef: 

— Stai, făţarnicule, că te-am prins! 

Se năpusti asupra bărbatului pentru a-l prinde. Spiritul, 
însă, avea prezenţă de spirit. Îi trase una în faţă lui Halef şi 
strigă: 

— Eredj a tatârba28! 

Zicând aceasta, o luă la fugă. 

Dacă micuțul şi-ar fi ţinut gura, altfel ar fi stat lucrurile. 
Omul fugi pe partea cealaltă, aşa că luă un avans de 
jumătate de lăţime de casă. Totuşi, am alergat după el şi 


sărind pe lângă Halef, l-am gratulat pe acesta, furios cu un 
„neghiobule”. Neprevăzătorul se grăbi să vină după mine. 

Fugarul era un bun alergător. Dar eu învăţasem de la 
indieni să ţâşnesc ca glonţul şi destul de repede m-am 
apropiat atât de mult de el, încât am reuşit să întind mâna, 
mai, mai să-l apuc. Dar nici acum nu-l părăsi prezenţa de 
spirit. Se abătu din drum, cu o săritură rapidă într-o parte. 
Bineînţeles că, într-o clipă, m-am răsucit şi eu într-o parte. 
Fugarul o luă de-a curmezişul, peste pârâu şi aproape 
ajunsese la margine. Atunci, mi-am luat avânt şi dintr-un 
salt, am fost dincolo de pârâu. Am înhăţat spiritul de picior, 
pe la spate şi m-am năpustit asupra lui. L-am apucat de 
cingătoare şi m-am proptit cu genunchiul în el, ca să-l 
răstorn, la pământ. 

— Az Istenert29 a exclamat omul, involuntar. 

Fie căi şi slăbise fulgerător cingătoarea, fie aceasta era 
doar o cârpă zdrenţuită, am rămas cu o bucată din ea în 
mână şi m-am împleticit, căzând pe spate, în vreme ce 
spiritul dispăruse deja în spatele tufişurilor, unde nu mai 
avea rost să-l urmez. 

— L-ai prins? întrebă Halef, din spatele meu, pregătindu- 
se şi el să sară. 

— Nu. Dar am să te prind imediat pe tine şi încă de urechi. 
Ieri m-ai dat de gol, făcând praf porumbarul şi acum l-ai 
alungat-pe omul acesta, strigând exact atunci când nu 
trebuia! 

— Sidi, dar a fost curat entuziasm! Dschinnul a şters-o, 
într-adevăr, doar de frică! 

Era de-a dreptul caraghios şi în ciuda supărării, m-a pufnit 
râsul. 

— Sigur că de frică, doar nu de îndrăzneală! Acum poţi să 
te duci să-l cauţi, dacă vrei să-i ceri să-ţi arate permisul de 
la sultan! 

— La lumina zilei, o să-i găsim urmele. 

— Da, exact, atunci când va trebui să plecăm de aici. 

— Cel puţin ţi-a rămas ceva de la el. Ce-i aia? 


— După cum arată, o bucată de cârpă veche pe care am 
rupt-o din cingătoarea fantomei. 

— Ai înţeles ce-a spus? 

— Da. Era în limba maghiară. Am să-l întreb pe cărămidar 
dacă ştie pe cineva care vorbeşte această limbă. Aici, în 
bucata asta din cingătoare, se află ceva. Oare ce-o fi? 

Simţeam ceva în bucata de cârpă, un obiect rotund cu o 
tijă. L-am scos şi tocmai mă pregăteam să mă uit la el, dar, 
după mirosul pătrunzător care m-a izbit în nas, mi-am dat 
seama că ţineam în mână o pipă scurtă. 

— Ce e? mă întrebă Halef. 

— O pipă francă. 

— Allah! Dar ce stafiile fumează? 

— După cum pare, fumează din când în când dar nu cel 
mai bun tutun. 

— Arată-mi-o! 

Hagiul luă pipa şi o mirosi. 

— Oh, vai, de mine! strigă. Ce duhneşte! 

Halef ridică mâna, pregătindu-se să arunce pipa, dar l-am 
împiedicat s-o facă. 

— Stai! Ce-ţi trece prin cap? Am nevoie de pipă! 

— Ferească Dumnezeu! Vrei să fumezi cu ea? 

— Nu. O să-mi slujească să aflu cine a fost stafia. 

— Ai dreptate, recunoscu Halef. Aş fi făcut o mare prostie 
dacă aruncam acest ciubuc mititel. 

— Într-adevăr, am zis, râzând. Hai să ne întoarcem la Jovo! 

Omul cel superstiţios auzise strigătul lui Halef, cuvintele 
aşa-zisei stafii Şi apoi paşii noştri. Se îngrozise de spaimă. 
Când am intrat în casă, era alb ca varul la faţă, iar nevasta 
lui tremura. 

— Ai văzut vampirul, effendi? mă întrebă, ridicându-se 
agitat de la locul lui. 

— Da. 

— Înseamnă că o să mori. Cine priveşte un vampir, acela 
nu mai poate rămâne în viaţă. 


— Atunci, am să mor foarte repede, căci nu numai că l-am 
văzut, dar am şi pus mâna peel. 

— Doamne Sfinte! 

— L-aş fi prins cu mare plăcere. Din păcate, însă, mi-a 
scăpat. 

— A zburat prin aer? 

— Nu, a luat-o de-a dreptul pe drum şi apoi a trecut peste 
pârâu. Ba a mai spus şi câteva cuvinte. 

— Ce cuvinte? 

— Eredj a tatârba şi az Istenert. 

— Nici un om nu înţelege vorbele astea. Este limba 
stafiilor. 

— O, nu! Este limba ungurilor, ştiu precis. Stafia s-a 
speriat îngrozitor şi aşa i-au scăpat două strigăte de spaimă 
în limba maghiară. Nu se află cumva prin apropiere cineva 
care provine din Ungaria? 

— Ba da. 

— Cine? 

— Argatul lui Vlastan. 

— Aha, curios! Îl cunoşti bine? 

— Sigur că da. 

— Cunoşti şi obiectul acesta? 

I-am arătat lui Jovo pipa. 

— Este a argatului, răspunse. Cunosc bine pipa. Fumează 
din această măciulie de argilă cu o trestie. Trestia se îmbină 
cu zeamă de tutun şi atunci când nu mai are tutun, muşcă 
tot timpul câte o bucăţică din ea şi o mestecă. El zice că 
ăsta ar fi adevăratul gust. Este duşmanul meu, căci pusese 
ochii pe fiica mea, iar noi l-am dat pe uşă afară. Ela fost cel 
care a venit? 

— Nu ştiu sigur. Dar cred că vampirul n-o să mai revină 
vreodată. Mâine dimineaţă am să ţi-l arăt. Aveam de gând 
să plecăm în zori, dar o să mai rămânem câteva ore, pentru 
că vreau să merg cu tine la Vlastan. 

— Ce-ţi trece prin cap, effendi? refuză, speriat, Jovo. O să 
ne arunce pe uşă afară. 


— Îţi dau cuvântul meu că, în ciuda faptului că Vlastan ne 
va face o primire neprietenoasă, se va despărţi de noi în 
termeni amicali. Ai să vezi că ai să te împaci cu el. 

— Dar cum ai să izbuteşti să faci asta? 

— La asta vreau să mă gândesc acum şi de aceea, am să 
merg să mă odihnesc. 

Jovo nu voia să admită aşa ceva. Ceea ce se petrecuse în 
faţa casei era o enigmă pentru el şi nu putea să priceapă cu 
nici un chip ceea ce-i povestisem. Mă rugă să-i explic. Am 
considerat, însă, că era mai bine să-l las să aştepte, până se 
va convinge singur, cu ochii lui, că nu există vampiri sau 
stafii. Refuzând să-i răspund la orice întrebare, am plecat 
împreună cu Halef şi ne-am urcat pe colină. Osco şi Omar 
dormeau deja duşi. N-am mai stat nici, noi de vorbă. Eram 
convins că argatului, aceluia, ca să se răzbune că fusese 
refuzat, îi venise ideea să se dea drept un vampir în care s- 
ar fi transformat fiica moarta a cărămidarului. Mâine 
dimineaţă aveam de gând sa mă ocup de ticălosul ăla şi să-l 
silesc să mărturisească. 

Pentru că atât Halef cât şi eu eram foarte obosiţi, am 
adormit imediat. Dar somnul meu a fost uşor. Aveam 
sentimentul că trebuia, totuşi, să se mai întâmple ceva. Să fi 
visat, sau era realitate, dar am auzit ceva rostogolindu-se, 
de parcă s-ar fi desprins o piatră şi ar fi căzut de pe platou, 
lovindu-se de tufişuri. M-am ridicat şi am ciulit urechile. Da, 
într-adevăr, se auzeau paşii mai multor oameni. 

I-am trezit repede şi pe tovarăşii mei de drum. Au fost 
suficiente câteva cuvinte ca să-l fac să înţeleagă despre ce 
era vorba şi am început să ne furişăm, spre direcţia de unde 
se auzeau paşii. Nu ne ghemuisem bine în spatele 
tufişurilor şi şi-au şi făcut apariţia sus cei care ne 
tulburaseră somnul. Sub platan era mult mai întuneric 
decât sub cerul liber, dar am putut zări destul de uşor patru 
persoane. Cea care mergea în faţă, părea că duce mai 
multe unelte, pe care le-a aruncat în iarbă, în faţa 
mormântului. În spatele ei, alte două persoane cărau pe 


braţe o a treia, pe care au aşezat-o cu grijă jos lângă 
mormânt. 

— Începem, stăpâne? a întrebat primul. 

— Da. Trebuie să ne grăbim. Se apropie miezul nopţii. Nu 
trebuie s-o lăsăm pe vrăjitoarea diavolului să mai iasă din 
nou din mormânt. 

— Oare n-o să ne facă vreun rău? întrebă, temătoare, 
femeia. 

— Nu. Ţi-am spus doar de o sută de ori până acum că 
facem o faptă bună. Pune mâna pe târnăcop, Andras! 

Andras este un nume unguresc. Am ştiut îndată cine se 
afla în faţa noastră: bătrânul Vlastan cu nevasta, fiul şi 
argatul. 

Nici că se putea mai bine. M-am hotărât îndată să nu-i las 
să se atingă de mormânt şi să isprăvesc repede cu ei. 
Câteva cuvinte spuse tovarăşilor mei de drum au fost de 
ajuns. Am făcut o săritură, toţi patru în acelaşi timp şi 
fiecare dintre noi a înhăţat de guler câte o persoană din 
cele patru. Eu am pus mâna pe argat. 

— Nagy Isten30! urlă acesta. 

L-am trântit la pământ, l-am ţinut strâns, am scos cuțitul şi 
i-am pus vârful acestui la gât. 

— Oh, en szerencsâtlen, vege mindennek31! gemu el. Am 
constatat foarte des că omul, oricâte limbi ar şti să 
vorbească, în asemenea momente se foloseşte de limba 
maternă. Aşa cum făcuse şi ungurul acum. Nu trebuia să-i 
dau răgaz să reflecteze prea mult. 

— Tu ai fost vampirul! m-am răstit la el. 

— Da, se bâlbâi Andrăs, îngrozit. 

— Ai vrut să te răzbuni pentru că fata cărămidarului te-a 
respins? Tu ai bătut nopţile la oblonul lui Jovo şi ai făcut pe 
stafia? 

— Da. 

Mărturisirea acestuia fu suficientă pentru a-i convinge pe 
ceilalţi de adevăr. Dar mi-a venit în minte şi lâncezeala de 


care suferea fiul lui Vlastan. Putea fi şi o consecinţă a fricii 
faţă de vampir, totuşi mi-a venit pe buze o întrebare: 

— Iar tânărului tău stăpân i-ai dat ceva, în secret, ca să-l 
omori? 

— Îndurare! gemu argatul. 

— Ce i-ai dat? 

— Otravă pentru şobolani, dar doar câte puţină în fiecare 
Zi. 

— Trebuia deci să se stingă încetul cu încetul? 

— Da. 

— De ce? Spune adevărul, altfel îţi tai beregata! 

— Voiam să iau eu locul fiului, bâigui Andras. Acum, totul 
îmi era foarte clar. Fiica lui Jovo venise îngrozită acasă şi 
spusese, înainte să moară, că logodnicul ei se va prăpădi, 
dar fusese nevoită să nu mărturisească de la cine ştia acest 
lucru. L-am înhăţat pe ticălos mai strâns cu mâna de gât şi 
l-am întrebat: 

— Mireasa tânărului tău stăpân te-a surprins când îi 
dădeai otrava şi prin ameninţări, ai silit-o să tacă? 

Să fi fost oare frică de cuțitul meu sau poate credea cumva 
Andras - aici în apropierea mormântului şi din cauza 
intenţiilor pe care le avusese de a profana cadavrul - că 
avea de-a face cu nişte fiinţe supranaturale; în tot cazul 
recunoscu imediat: 

— Am ameninţat-o că am să-i omor şi pe părinţii ei, dacă îi 
trecea cumva prin cap să mă denunțe. 

— Ajunge. Să mergem acum cu toţii la Jovo şi Stasa. 

L-am tras în sus pe argat şi l-am silit să coboare panta în 
faţa mea. Ceilalţi ne-au urmat. Nimeni nu scotea nici o 
vorbă. Bravul proprietar al căsuţei nu se culcase încă. A 
rămas mut de uimire, când ne-a văzut intrând împreună cu 
duşmanii lui de moarte. 

— Poftim, i-am spus, azvârlindu-l pe argat într-un colţ, iată, 
acesta este vampirul! Uită-te bine la el! Trăieşte din trestii 
pentru pipe şi vrea să dezgroape cadavre. 


Jovo se uita la noi, când la unul, când la altul. Nu scoase 
nici un cuvânt. Vlastan, în schimb, îşi revenise şi întinzându- 
i rugător mâna lui Jovo, spuse: 

— lartă-mă! Am fost înşelaţi. 

— Dar cum se face de-ai venit aici? 

— Voiam să deschidem mormântul. Am adus cu noi parul 
pe care trebuia să-l înfigem în inima fiicei tale. Nu-mi dau 
seama cum... cum... 

N-am stat să ascult mai mult. Simţeam că nu aveam 
dreptul să fim nişte martori nedoriți la această împăcare. 
Am ieşit afară. Halef, Osco şi Omar m-au urmat. 

Micuţul hagiu începu să facă tot felul de remarci 
răutăcioase la adresa vampirului ce fusese demascat, între 
timp, am auzit vocile celor din odaie, mai întâi furioase şi 
amenințătoare, evident împotriva argatului, apoi vocile s-au 
calmat şi au devenit chiar prietenoase, în cele din urmă, am 
fost invitaţi înăuntru. 

— Dumnezeule, spuse cărămidarul, plângând de bucurie, 
vouă trebuie să vă mulţumim! Voi ne-aţi scăpat de necaz şi 
de mâhnire. Cum aş putea să vă răsplătesc? 

Şi nevasta lui ne mulţumi, plângând cu suspine. Dar eu am 
spus: 

— Vouă înşivă trebuie să vă fiţi recunoscători pentru 
această bucurie. Voi aţi fost cei care ne-aţi oferit găzduire, 
în ciuda faptului că sunteţi atât de săraci. Acum sunteţi 
răsplătiți. Nu trebuie să mai postiţi din cauza acestei 
calomnii absurde, care v-a amărât viaţa. Dacă nu mi-ai fi 
vorbit despre suferinţa ta, n-aş fi putut să te ajut aşa 
repede. 

— Da, văd că te pricepi la toate. Te pricepi şi la otrăvuri? 

M-am uitat la fiul lui Vlastan, care zăcea palid şi cu obrajii, 
supţi. Ochii îi străluceau acum, dar de bucurie şi speranţă. 

— Mă pricep suficient la otrăvuri, la efectele lor şi la 
leacurile împotriva lor, pentru a vă putea asigura că acest 
tânăr se va însănătoşi curând, dacă mergeţi la un doctor 
adevărat şi nu la un şarlatan. Dar pe omul acela care stă 


ghemuit în colţ să-l daţi pe mâna judecătorului! Andras 
trebuie să fie pedepsit. 

Părerea pe care mi-am exprimat-o a trezit o mare bucurie, 
mai ales bolnavului, asupra căruia a avut chiar un efect mai 
puternic, căci se sculă vesel şi îmi mulţumi. 

Fără să rostească un cuvânt, Vlastan luă o sfoară, legă 
mâinile argatului şi plecă cu el. Printr-un semn cu capul, îi 
porunci şi nevestei lui să-i urmeze. 

Când s-au întors, după aproape o oră, femeia a adus cu ea 
un coş mare plin cu merinde. Vlastan, însă târa după sine 
un ulcior uriaş. 

— Effendi, spuse, n-ai vrut să bei vinul de nuntă al bietului 
meu duşman, care de acum înainte va fi din nou prietenul 
meu pe viaţă, tocmai pentru că este sărac. Eu, însă, sunt 
bogat. De la mine puteţi să beţi, căci pentru voi l-am 
dezgropat. 

— Bine, aşa să fie. Dar, ca să îl bem cu plăcere, trebuie să 
ne promiţi că, de acum înainte, vei avea grijă de prietenul 
tău, să nu mai muncească din răsputeri ca să-şi câştige 
existenţa şi că-l vei lua lângă tine. 

— Promit asta, cu mare bucurie! De câte ori vom fi 
împreună, ne vom gândi cu drag la voi şi la noaptea asta. 

Apoi începu ospăţul. Însoţitorii mei musulmani văzură cât 
de mult ne plăcea vinul. Lui Halef şi lui Omar le lăsa gura 
apă. Atunci, Halef îmi şopti la ureche: 

— Sidi, este de culoare roşu închis şi a fost îngropat în 
pământ. Nu cred că ăsta mai e vin. 

— Atunci ce e? 

— Acum e sânge al pământului. Şi asta se poate bea, nu-i 
aşa? 

— Cu siguranţă, am zâmbit. 

— Atunci, permite-ne să ne servim şi noi. Vrem şi noi să fim 
veseli ca tine. 

Şi se servi de multe, multe ori. 

Nu mai e nevoie să spun că nici nu s-a mai pus problema 
să ne culcam. şi când de dimineaţă, ne conduceam din nou 


caii pe drum şi lăsasem în urmă micuța vale, micul hagiu 
spuse: 

— Când am să mă întorc acasă la Hanneh, frumoasa 
frumoaselor, am s-o învăţ să facă din vin sângele 
pământului, căci o picătură din această băutură biruieşte 
toate suferinţele din lume. Allah este mare şi Mohammed e 
profetul lui! 

Capitolul XIV - La hanul din Dabila. 

Ţările aflate sub stăpânirea sultanului aparţin ținuturilor 
în care călătorul află, spre regretul şi poate mai des, spre 
paguba sa, că hărţile de care trebuie să se slujească în mod 
necesar nu corespund cu realitatea. Chiar şi un bun cititor 
al hărților se află deseori în mare încurcătură, dacă face 
greşeala de a se lăsa în baza acestui desen inexact. 

De exemplu, pe multe hărţi este desenată o linie dublă 
care duce de la vechiul şi vestitul Seres, spre nord, în 
direcţia Demir Hissar şi Petric şi de acolo, peste 
Ostromdscha şi Ischtib spre Kâpriuli şi Uskub. Se deduce, 
din această linie dublă, că există acolo o cale sau chiar o 
şosea largă dar, în realitate, arată cu totul altfel! 

Nici urmă de cale, în sensul adevărat al cuvântului. Când 
ne-am abătut din drum, din valea laterală pe valea Struma, 
ştiam cu precizie, din hartă că, de-a lungul malului fluviului, 
trebuia să se întindă o cale bine construită. Ceea ce am 
găsit însă, nu se putea, în nici un caz, compara nici măcar 
cu ceea ce în germană numim drum de ţară. Drumurile pe 
care ţăranii noştri merg spre câmpuri sunt mult mai bine 
construite şi îngrijite decât această şosea. De aici înainte, 
de unde ne abătusem din drum pe această aşa-zisă şosea, 
trebuia să călăreşti aproximativ patru ore, pentru a ajunge 
la Ostromdscha, dacă voiai să-ţi cruţi animalele. Localitatea 
aceea era țelul călătoriei noastre pentru ziua de azi. 

Am avut odată în mână o veche lucrare geografică despre 
Turcia. Era dedicată alteţei sale regale Karl, principele 
Federaţiei Rinului, mare duce de Frankfurt, arhiepiscop de 
Regensburg, ş.a.m.d., generosului principe german, 


cunoscător şi prieten al ştiinţelor şi ocrotitor mărinimos al 
învăţaţilor. Călărind acum spre Ostromdscha, mi-am adus 
aminte că, aşa cum se arăta în lucrarea menţionată, acea 
localitate s-ar afla la marginea unei coline pe care ar fi 
trebuit să se găsească ruinele unui vechi castel. În 
vecinătate se ţinuse, înainte vreme, un vestit târg, iar la 
poalele muntelui ar fi trebuit să se găsească izvoare cu apă 
fierbinte. Dar cine se poate încrede în panorama Turciei 
europene care venise pe lume în anul 1812! 

Cunoşteam, din însemnări mai noi, că oraşul ar fi avut 
şapte sau opt mii de locuitori, în majoritate turci şi bulgari, 
care cultivau tutun şi bumbac. Eram nerăbdător să văd cum 
arăta acest oraş. 

Din păcate, Halef tot mai simţea dureri în piept. Se pare că 
suferise totuşi o uşoară leziune internă de la aventura cu 
porumbarul. Nu se văieta, dar am lăsat caii să meargă în 
pas uşor, ca să nu fie nevoit să se obosească prea tare. 

În dreapta şi în stânga fluviului, se întindea câmpia, care 
se ridica apoi uşor spre munţii Welitza, iar mai departe, în 
dreapta, coborau abrupt înălțimile Plaschkawitza Pianina. 

Am ajuns la Radowa, un orăşel prăpădit, ai cărui locuitori 
păreau să se fi dedicat cultivării tutunului nobil, iar apoi, 
aşa numita cale ne duse spre un pod peste care am trecut 
pe malul celălalt al fluviului. Întrucât călăream încet, am 
ajuns abia după prânz în satul Dabila, ultimul nostru loc de 
popas, înainte de a ajunge la Ostromdscha. 

Observasem că Halef îşi muşca, din când în când, buzele, 
de durere. De aceea, străbătând satul, m-am uitat după un 
loc unde am fi putut opri să ne odihnim. Am zărit un zid 
lung, destul ele înalt, în spatele căruia se aflau trei clădiri. O 
poartă largă, arhaică, ducea în curte. Partea de sus a 
acestei porţi era văruită în alb şi deasupra am văzut, spre 
mirarea mea, scrise în limba turcă, cuvintele „mekjan i 
rahat we emnijet we refah”. Această inscripţie mi s-a părut 
ceva intim. O inscripţie, o firmă la un han turcesc este o 


raritate. Aceste cuvinte scrise aici însemnau „Han pentru 
odihnă, siguranţă şi comoditate”. 

Oare ne puteam încrede în ele? 

— Să poposim aici? l-am întrebat pe Halef. 

— Dacă vrei, sidi, răspunse el. Fă cum vrei tu. 

— Atunci, haideţi! 

Am intrat pe poartă în curtea unde se aflau acele clădiri 
joase şi care erau înconjurate de zidul mai-sus amintit. 

În mijloc se afla ceea ce obişnuieşte a se numi „mina de 
aur a agricultorului” şi anume groapa de gunoi. După 
înălţime şi volum, se putea presupune că proprietarul ei 
trebuie să fi fost bogat în amintitul metal rar, de fapt, 
întreaga curte putea fi ridicată la rangul de mină de aur, 
căci nici nu intrasem bine pe poartă şi caii noştri abia îşi 
croiau drum printre resturile de la animale şi plante, care 
îşi făceau simțită prezenţa şi prin mirosurile deloc plăcute 
pe care le emanau. 

— O, miros plăcut, o binefacere a nasului! strigă Halef. Da, 
acesta este într-adevăr un han al comodităţii. Cine se 
întinde aici, se întinde pe moale. Nu vrei să încerci, sidi? 

— Eşti prietenul şi ocrotitorul. meu. Am să fac ceea ce ai 
să-mi arăţi tu să fac, i-am răspuns. 

Şi cu aceasta, schimbul nostru de idei luă sfârşit, căci se 
repezi deodată spre noi, lătrând furios, o haită de câini răi. 
Se părea că bestiile aveau de gând să ne sfâşie. M-am 
repezit cu calul în mijlocul lor. Atunci s-au împrăştiat şi au 
fugit. 

Ne-am uitat în jur, în zadar, după vreun om. Clădirile care 
se aflau în dreapta şi în stânga noastră se pare că serveau 
unor scopuri agricole, în vreme ce aceea care se afla în faţa 
noastră părea să fie locuinţa propriu-zisă. Doar părea, căci 
nu se vedea nimic care să confirme această presupunere. 
Existau obloane, dar nu şi ferestre. Nici horn n-am zărit. 
Uşa era îngustă şi joasă, totuşi ne-am îndreptat călare în 
direcţia aceea şi am descălecat în faţa ei. 


Abia acum îşi făcu apariţia o fiinţă umană. Nu-mi dădeam 
seama dacă această persoană era bărbat sau femeie. 
Personajul purta pantaloni largi, de culoare roşu garantă, 
care erau legaţi strâns deasupra gleznei. N-am putut să 
disting dacă avea ceva în picioare, dar acestea erau negre; 
nu încăpea nici o îndoială. De la gat, pornea o cămaşă care 
ajungea până la genunchi. Era strânsă cu o curea deasupra 
şoldurilor şi am presupus că, odată, fusese albă. Acum însă 
arăta de parcă servise drept bluză de lucru pentru zece 
generaţii de strămoşi ai unui zugrav şi fusese apoi tăvălită 
prin nămolul unui iaz. Gâtul şi faţa îi erau uscăţive şi se 
vedea clar că nu luaseră prea des contact cu apa şi săpunul. 
Capul i se clătina încolo şi încoace ca o pagodă chinezească. 
De sub basmaua zdrenţuită care îl acoperea, atârnau 
câteva laţe cenuşii, încâlcite, de păr. 

— Bună ziua! am salutat. Cine eşti? 

— Sunt menajera, mi se răspunse, cu demnitate. 

— Unde este stăpânul? 

— Înăuntru. 

Zicând aceasta, menajera ospitalierei case făcu un semn 
cu degetul arătător, spre interiorul casei. 

— Am vrea să-i adresăm salutul nostru. 

— Foarte bine, domnul meu! 

leşi afară, ca să ne facă loc. A trebuit să mă aplec, ca să nu 
mă lovesc cu capul de partea de sus. După cum am 
observat, nu exista un pridvor. Clădirea era compusă numai 
din cele patru ziduri de împrejmuire şi din acoperişul de 
paie, aşternut deasupra lor. Interiorul era împărţit, după 
cum era obiceiul în acest ţinut, în mai multe încăperi 
despărțite prin lojniţe de-salcie. 

— La stânga! strigă la noi menajera. 

Am urmat indicaţia ei şi am intrat într-o încăpere, în care, 
însă, nu l-am găsit pe hangiu. 

Lumina intra în odaie prin două deschizături făcute în zid 
şi din faţa cărora fuseseră trase obloanele. După cum am 
amintit mai înainte, geamuri nu erau. În mijloc se afla o 


masă mare, cu patru bănci aşezate în jurul ei. Era vopsită în 
alb şi era atât de curată încât m-am minunat peste poate. 

După cum arăta menajera nu m-aş fi aşteptat să găsesc 
aici o astfel ele curăţenie. Şi băncile erau nepătate, întrucât 
n-am văzut nici un tablou cu sfinţi, am presupus că 
proprietarul hanului era musulman. 

În deschizăturile din pereţi se aflau câteva ghivece cu flori 
îmbobocite, care dădeau un aspect intim încăperii, iar 
butoiul de lemn, plin cu apă, care se afla într-un colţ, era 
vopsit într-un alb atât de strălucitor, încât îţi venea să bei cu 
multă plăcere apă din interiorul lui. 

Am bătut în masă cu măciulia biciuştii. Imediat s-a tras 
puţin într-o parte un perete despărțitor şi a apărut un 
bărbat care ne-a întrebat ce doream. 

Era îmbrăcat cu straie turceşti, iar pe cap purta un fes 
roşu. Avea o statură robustă, iar barba lungă şi neagră, 
care îi ajungea până la piept, îi dădea o înfăţişare 
impunătoare. 

— Tu eşti hangiul? l-am întrebat. 


— Da, dar nu mai găzduiesc pe nimeni, răspunse. 

— Atunci trebuie să ştergi inscripţia de pe poartă. 

— Am să fac asta chiar astăzi. Am să poruncesc să fie 
văruită. 

Spusese toate acestea atât de furios, încât era de 
presupus că avusese parte doar de necazuri, cât timp 
fusese hangiu. 

— Nici noi n-am venit ca să rămânem aici la tine, i-am 
explicat. Vrem numai să ne odihnim şi să bem ceva. 

— Asta da. Pot să vă dau şi ceva de mâncare. 

— Ce ai de băut? 

— Rachiu şi o bere foarte bună pe care v-o recomand. 

Aşa vasăzică, avea şi bere. Era ceva surprinzător. 

— Cine a preparat-o? 

— Chiar eu. 

— Cum păstrezi berea? 

— În ulcioare mari. Prepar zilnic alta nouă, căci le-o dau 
oamenilor mei s-o bea. 

Asta nu mai era o recomandare. Probabil că observase 
figura pe care am făcut-o, căci îmi spuse: 

— Poţi să încerci cu încredere. Este proaspătă, abia astăzi 
de dimineaţă am preparat-o. 

Hangiul credea, deci, că berea, cu cât era mai proaspătă, 
cu atât era mai gustoasă. Eu aveam altă părere, dar am 
comandat totuşi băutura pentru că eram curios să văd ce 
amestec era acela care se numea aici bere. 

Aduse un ulcior maro şi îl aşeză pe masă, în faţa mea. 

— Bea! mă încurajă. Dă putere şi alungă toate grijile. 

Mi-am făcut curaj, am apucat ulciorul cu amândouă 
mâinile şi l-am dus la gură. N-avea miros rău. Am luat o 
înghiţitură, încă una şi am băut tot lichidul. Era slab, foarte 
slab, amestec munchenez cu de cinci ori mai mare 
cantitatea de apă, dar n-avea gust rău. Nu făcea altceva 
decât să-ţi potolească setea. 

Au băut şi ceilalţi şi s-au declarat mulţumiţi, poate doar 
pentru că eu nu-mi exprimasem disprețul faţă de aceasta 


băutură. Asta l-a bucurat vizibil pe hangiu. Faţa lui 
întunecată s-a luminat pentru câteva clipe şi el a spus, plin 
de sine: 

— Da, eu sunt producător de bere. Aici nu mă imită 
nimeni. 

— De la cine ai învăţat să faci bere? 

— De la un prieten care s-a născut în ţara berii. A lucrat 
mai mult timp la Stambul şi de fapt, era cizmar. Dar în ţara 
lui, toţi preparau bere, aşa că se pricepea şi el foarte bine. 
Omul era foarte sărac şi s-a reîntors în patria lui. Mi-a fost 
milă de el şi pentru un timp, i-am oferit găzduire, mâncare 
şi băutură. Fiindu-mi recunoscător, m-a învăţat să prepar 
berea. 

— Cum se numeşte ţara de unde venea omul acela? 

— Am ţinut minte numele: se numea Elanka. 

— După cât se pare, n-ai ţinut bine minte numele. Nu 
cumva a spus Erlangen? 

— Erla, effendi, ai dreptate! Aşa se numea ţara, cum spui 
tu. Acum îmi amintesc. Cuvântul nu-i uşor de pronunţat. 
Cunoşti ţara asta? 

— Da, dar Erlangen nu-i o ţară, ci un oraş în Bavaria. 

— Da, da, aşa e. Era bavarez. Acum îmi vine în minte. 
Bavaria este o parte din Almania32, unde toţi oamenii beau 
bere, chiar şi sugarii. 

— Aşa ţi-a spus cizmarul? 

— Da, effendi. 

— Ei, eu nu-l cunosc şi deci nu ştiu dacă a băut bere chiar 
din fragedă pruncie. În orice caz, ţi-a dovedit că această 
băutură nu-i face pe oameni să fie nerecunoscători. Am 
putea să primim şi ceva de mâncare? 

— Spune-mi, doar, ce-ţi pofteşte inima, effendi! 

— Dar nu ştiu ce ai? 

— Cere ce vrei! Pâine, carne; păsări, se găsesc de toate. 

— Hm! Ai putea să ne faci nişte ouă jumări? 

— Da, se poate. 

— Dar cine o să le pregătească? 


— Servitorii mei. 

— Nu cumva menajera care ne-a întâmpinat? 

— O, nu, effendi! Ştiu de ce întrebi. Este cea mai harnică, 
dar se ocupă de grajd, nu are nimic de-a face cu pregătirea 
mâncărurilor. 

— Ei, atunci să încercăm. 

Hangiul ieşi pentru a porunci să se pregătească ceea ce 
cerusem. Şi tovarăşii mei de drum şi-au exprimat 
mulţumirea că menajera cea de treabă nu era şi 
bucătăreasă. 

Când hangiul s-a reîntors, se aşeză lângă noi şi ne cercetă 
acum mai atent, decât înainte. 

— V-am întâmpinat cu ostilitate, spuse apoi. Să nu mi-o 
luaţi în nume de rău, dar există oaspeţi care îţi taie cheful 
să mai fii hangiu. 

— Ai avut experienţe rele? 

— Chiar foarte rele. 

— Nu cumva de curând? 

— Ba da, effendi. Azi-noapte am fost jefuit. 

— De către oaspeţi? Dar cum s-a întâmplat aşa ceva? 

— Eu cultiv mult tutun. La anumite perioade, vine la mine 
un negustor de tutun din Salonic, ca să cumpere. leri a fost 
aici şi mi-a plătit ultima rată pentru recolta de anul trecut. 
Era o sută de lire. Exact atunci când mi s-a pus, aici, pe 
masă, în monede de aur, au sosit trei străini care m-au 
întrebat dacă pot dormi la mine. Le-am urat bun venit şi am 
dus banii în odaia unde dorm eu. De acolo mii-au furat. 

— Dar cum au reuşit? Se intră atât de uşor în odaia unde 
dormi? Are şi ea tot pereţi din ăştia de nuiele cum sunt în 
încăperea asta? 

— O, nu! Se află în spate, în colţul din stânga al casei şi doi 
pereţi sunt formaţi din zidul care înconjoară casa, iar 
ceilalţi doi sunt din cărămidă şi sunt înalţi pană în tavan. 
Uşa este şi ea rezistentă şi e zăvorâtă. Am luat măsurile 
acestea de siguranţă, pentru că ţin acolo tot ce am de preţ. 


— Atunci, cum au intrat hoţii? De unde au ştiut, de fapt, că 
ai dus banii acolo? 

— Vezi doar, că toţi pereţii de aici sunt din împletituri de 
nuiele şi se pot deplasa uşor. Probabil că unul dintre că s-a 
furişat după mine şi m-a văzut unde am pus banii. Apoia 
ieşit repede afară, s-a dus în spatele casei şi s-a uitat pe 
fereastră să vadă unde i-am ascuns. Când am încuiat 
caseta, mi s-a părut că aş fi auzit un zgomot afară. M-am 
dus repede la oblonul deschis şi am tras cu urechea. Am 
auzit nişte paşi îndepărtându-se. Apoi, când m-am întors 
aici, unul dintre ei lipsea. A apărut după câteva clipe. 

— Şi asta nu ţi-a bătut la ochi? 

— Pe moment, nu, effendi. Paşii pe care-i auzisem puteau fi 
ai argaţilor mei, care la ora aceea au, de obicei, de lucru în 
spatele casei. Abia mai târziu, când am observat lipsa 
banilor şi am făcut cercetări, am aflat de la unul din zilerii 
mei că tocmai se dusese la ora aceea spre târgul oilor şi se 
întâlnise cu străinul care venea din direcţia odăii mele de 
dormit. 

— Dar nu ştii, cumva, în ce mod s-a comis furtul? 

— Este încă o enigmă pentru mine. Când m-am dus să mă 
culc, era foarte târziu, câteva ore după miezul nopţii. 
Jucasem şi câştigasem bani şi voiam să-i pun lângă ceilalţi. 
Când am deschis dulăpiorul, era gol. 

— Hm! Fusese încuiat mai înainte? Vreau să spun, cu o 
cheie? 

— Da. 

— Şi odaia de culcare? 

— Nu. Ea stă aproape mereu deschisă, căci femeile din 
haremul meu, precum şi copiii mei intră deseori acolo şi mi- 
ar fi greu să închid de fiecare dată. 

— Ai spus că ai fi câştigat. Cu cine ai jucat? 

— Cu cei trei bărbaţi. 

— Nu şi cu negustorul de tutun? 

— Ela plecat încă de la căderea serii. Oaspeţii nu erau 
încă obosiţi şi m-au întrebat dacă nu voiam să joc cărţi cu ei. 


Am intrat în joc şi am câştigat aproape o liră. A trebuit să 
beau rachiu cu ei şi mă cam cherchelisem. Mi s-a făcut aşa 
de somn, că a trebuit, în cele din urmă, să renunţ la joc şi să 
merg să mă culc. 

— Şi te-ai dus direct în odaia de dormit, ca să-ţi pui 
câştigul în dulăpior? 

— Nu. Mai întâi a trebuit să le deschid poarta celor trei. 
Spuneau că era prea târziu să se mai culce. Se apropiau 
zorile şi s-au hotărât să plece chiar atunci. 

Mi-au plătit pentru ceea ce consumaseră, mai mult chiar 
decât le-am cerut şi au plecat. 

— Încotro? Ţi-au spus cumva? 

— Da. Voiau să meargă la Dorian. 

— Hm, deci spre sud, peste Furkoj şi Oliwetza. Şi de unde 
veneau? 

— De la Melnik. 

— Aha, de la Melnik. Şi zid că erau trei? le-ai uitat eu 
atenţie la ei? 

— Ei, bineînţeles! Doar am jucat cărţi cu ei vreo şase ore. 

Mi s-a trezit bănuiala că cei trei hoţi erau bărbaţii pe care 
îi urmăream. De aceea, l-am întrebat mai departe: 

— Te-ai uitat şi la caii lor? 

— Da. Erau trei cai bălani. 

— Ce frumos! îi scăpă micului Halef. Sidi, am bănuit chiar 
de la început, chiar de la început! 

— Da, eşti un prieten şi un ocrotitor foarte perspicace. 

— Ce-ai bănuit? se grăbi să întrebe hangiul. 

— Ceva ce ai să afli şi tu, dar mai târziu, i-am răspuns. Mai 
întâi, însă, te rog să-mi dai şi alte informaţii. 

— 'Te referi la cei care m-au jefuit? Atunci, întreabă-mă? 
Am să-ţi spun tot ceea ce vrei să ştii. 

Faţa sa avea acum o cu totul altă expresie. Cuvintele 
micului hagiu l-au făcut să presupună că exista o oarecare 
relaţie între noi şi hoţi şi era curios să afle mai multe. I se 
putea citi pe chip că începuse să tragă oarecare speranţe. 


— Deci, ei plecaseră deja, când tu ai descoperit lipsa 
banilor, am spus. Nu i-ai bănuit atunci, imediat, pe ei? 

— Nu. Mai întâi i-am trezit pe toţi oamenii mei şi i-am 
interogat. Toţi sunt oameni cinstiţi şi nu se află niciunul 
printre ei căruia să-i pot atribui o astfel de faptă. l-am 
percheziţionat pe toţi, bineînţeles fără să găsesc nimic. Abia 
apoi, m-am gândit la cei trei străini. Am făcut cercetări şi 
am aflat acum de la un ziler că unul din ei se dusese în 
spatele casei, exact atunci când fusesem să-mi duc în odaia 
de dormit banii cei mulţi. 

— Dar furtul n-a avut loc la acea oră, ci trebuia să se fi 
petrecut mai târziu! 

— Cu siguranţă. Aşa zic şi eu. 

— lar mie mi se pare că n-a fost suficient un om, pentru a- 
şi însuşi banii. Au fost cel puţin doi. Nu poţi să-ţi aduci 
aminte dacă nu cumva doi dintre ei s-au îndepărtat în 
acelaşi timp? 

— Ba, chiar foarte exact. La început nici asta nu mi-a dat 
de bănuit, abia mai târziu m-am gândit la acest lucru. 

— Asta s-a întâmplat mai devreme sau mai târziu? 

— Încă înainte de a se duce ai mei la culcare. 

— Familia ta doarme cu tine în cameră? 

— Fireşte, toţi. 

— Deci jaful trebuia să aibă loc înainte ca ei să meargă la 
culcare. Hoţii au chibzuit bine. Dar cum au reuşit să vă 
păcălească pe toţi, să nu-i vedeţi ce fac? 

— Unul dintre ei a început să-mi arate tot felul de 
scamatorii cu cărţile. Întrucât mie îmi plac foarte mult 
aceste scamatorii, mi-a dat voie să-mi chem toţi oamenii să 
se uite. Chiar şi femeile din haremul meu s-au uitat prin 
împletitura de nuiele. În vreme ce acesta ne distra, ceilalţi 
doi s-au îndepărtat, dar mie nu mi-a bătut la ochi, aşa cum 
v-am spus deja. Abia după ce s-au reîntors aceştia, celălalt 
ne-a spus că ne arătase tot ce ştia. Atunci oamenii mei au 
plecat, iar noi am jucat mai departe. 


Nu este nicidecum de mirare faptul că, aici, în acest izolat 
sat turcesc, se jucau cărţi. Am văzut deseori în Turcia 
jucându-se cărţi. Da, am fost şi spectator la tot felul de 
scamatorii cu cărţile. Dar, de obicei, cei ce jucau cărţi erau 
greci sau armeni. Turcul nu are răbdarea necesară să-şi 
însuşească, prin exerciţii îndelungate, agilitatea necesară. 
Acum eram curios să aflu care dintre cei trei făcuse pe 
artistul în scamatorii. 

L-am pus pe hangiu să mi-l descrie şi am ajuns la concluzia 
că fusese temnicerul de la închisoare. Prin urmare, faptul îl 
comiseseră Manach el Barşa şi Barud el Amasat şi era clar 
că-şi primise şi el partea. 

— Deci, după ce i-ai interogat pe oamenii tăi, ai ajuns la 
concluzia că străinii erau hoţii? l-am întrebat, mai departe. 
Şi ce-ai făcut după aceea? 

— l-am trimis pe toţi argaţii mei călare după ei. 

— Aşa! De ce nu te-ai dus şi tu cu ei? 

— Am plecat în grabă la Ostromdscha, la şeful poliţiei, ca 
să fac reclamaţia şi să-l rog să-mi dea nişte poliţai. Dar mi-a 
îndeplinit această dorinţă după multe negocieri şi după ce 
am plătit cinci sute de piaştri. Trebuia să mă oblig că voi 
achita toate cheltuielile pentru urmărirea hoţilor şi dacă 
erau prinşi, trebuia să-i dau şi lui o recompensă de zece 
lire. 

— Acest om respectabil este un administrator priceput al 
propriului buzunar. Allah să vi-l ţină sănătos mulţi ani de- 
acum înainte! 

— Ba să-lia dracu”! replică hangiul, la urarea mea. 
Profetul a spus că pe pământ trebuie să domnească 
dreptatea. Slujbaşii sultanului ar trebui să ne servească, 
fără să pretindă daruri. 

— Şi nu ştii ce măsuri va lua şeful poliţiei? mi-am continuat 
interogatoriul. 

— Ba da. Îşi va trimite poliţaii să-i urmărească pe ticăloşi. 
Se va organiza o adevărată vânătoare în toate localităţile 


aflate între satul nostru şi Dorian. El însuşi se va afla în 
fruntea poteraşilor săi. 

— Tare-mi vine mie să cred că şeful poliţiei se află acum 
acasă la el, şezând pe perne, fumându-şi ciubucul şi bându- 
şi cafeaua. 

— N-o să-i fie bine deloc, dacă aflu că asta face! 

— Ai să afli, căci ai sa mergi acum cu noi la Ostromdscha, 
ca să-l vizitezi. 

— Eu? De ce? întrebă, mirat, hangiul. 

— Despre asta vorbim mai târziu. Mai întâi, altceva! Te-ai 
dus să te convingi tu singur că şeful poliţiei şi-a ţinut 
promisiunea şi şi-a trimis într-adevăr toţi slujbaşii? 

— N-am avut timp, căci a trebuit să mă întorc acasă, să fiu 
de faţă la reîntoarcerea argaţilor mei. 

— S-au întors toţi? 

— Da. S-au împrăştiat care încotro şi au călărit până la 
Furkoj şi Welitza, dar n-au găsit nici urmă de hoţi. Atunci au 
considerat că trebuie să se întoarcă acasă. l-am luat serios 
la rost. Sunt slujbaşi şi nu le pasă de fericirea stăpânului lor. 

— Ba nu, oamenii tăi au avut dreptate. 

— Crezi? De ce? 

— Puteau să fi mers şi până la Dorian şi chiar mai departe, 
tot n-ar fi găsit pe nimeni. Hoţii nici n-aveau de gând să 
meargă la Dorian. 

— Dar aşa au spus ceitrei! 

— Te-au minţit, ca să te inducă în eroare. Chiar crezi că un 
hoţ este atât de neprevăzător încât să-şi atragă singur 
potera pe urme? 

— Dar când mi-au spus, nu mă jefuiseră încă! 

— Da, dar aveau de gând s-o facă. Şi mai aveau şi alt motiv 
să-ţi ascundă adevăratul ţel al călătoriei lor. Erau deja 
urmăriţi pentru alte fapte comise anterior. S-au gândit că 
urmăritorii lor, dacă ar fi venit la Dabila, ar fi tras în gazdă 
aici, la tine. De aceea ţi-au indicat o direcţie falsă. 

Hangiul mă măsură cu o privire întrebătoare. 

— Effendi, eşti cumva slujbaş la poliţie? 


— Nu. De ce mă-ntrebi? 

— Pentru că, aşa, ca persoană, cam semeni a poliţai şi 
vorbeşti ca unul care ştie totul cu precizie, înainte de a i se 
spune ceva. 

— Te înşeli, l-am contrazis. Nu suntem decât nişte simpli 
călători care, ca oricare alţii, apelăm la protecţia poliţiei. 
Dar, am trecut prin multe ţări şi ţinuturi şi am văzut şi am 
aflat mai multe decât mulţi alţii. De aceea ne vine mai uşor 
să tragem nişte concluzii cu privire la această problemă a 
ta. 

— S-ar putea să ai dreptate... dar, iată, a sosit mâncarea 
voastră! Nu vreau să vă mai deranjez acum. O să mai 
discutăm despre necazul meu, după ce terminaţi de 
mâncat. Nu vreţi să le dau şi cailor voştri apă şi nutreţ? Am 
nişte uruială de porumb foarte bună. 

— Da, dă-le şi apoi spune-i unui argat să le scoată şeile şi 
să-i ude cu nişte apă, să se mai răcorească şi ei. Ne-au adus 
de la Adrianopol până aici, fără să aibă parte de prea multă 
odihnă. 

— Nu departe, în spatele casei, am un heleşteu a cărui apă 
este limpede şi curată. Nu vrei să-i ducă argaţii acolo să-i 
spele? 

— Aşa să facă. 

Omul părea să fie un hangiu întreprinzător şi foarte 
destoinic, având în vedere condiţiile de aici. Cele 100 de lire 
care i se furaseră, circa 1850 de mărci, reprezentau preţul 
doar pentru o parte a recoltei sale de tutun de anul trecut. 
În orice caz, era un om cu stare. Şi faptul că îşi înjghebase 
chiar şi un heleşteu dovedea că se pricepea să profite 
excelent de terenul ce-i aparţinea. 

În afara de aceasta, ştia să trăiască altfel decât marea 
majoritate a locuitorilor de acolo. Despre asta aveam să 
primesc imediat o dovadă, din care am tras şi concluzia că 
nu ne considera drept nişte călători obişnuiţi. 

Mâncarea ne fu adusă de doi flăcăi curat îmbrăcaţi. Ea 
consta din jumări de ouă aburindă şi mirosind apetisant, 


lângă care fuseseră adăugaţi pepeni muraţi în oţet şi 
condimentaţi cu piper, precum şi alte fructe proaspete. 
Spre mirarea mea, am văzut că felurile ele mâncare erau 
aşezate pe talere curate, din faianţă albă şi doar strachina 
mare cu pepene avea o nuanţă de galben. 

Hangiul supraveghease să vadă dacă totul era servit cum 
trebuie şi apoi porunci să fie adus chiar şi un coşuleţ, în 
care se aflau cuțite, furculiţe şi linguri. 

— Aduceţi patru şerveţele şi patru ştergare. Bărbaţii care 
iau masa aici vin de departe şi sunt nişte domni distinşi. Nu 
trebuie să spună că au fost prost trataţi la hangiul Ibarek. 

Deci Ibarek era numele acestui bărbat grijuliu, care avea 
chiar şi şerveţele! Abia acum se îndepărtă. 

Când am primit şerveţelul şi la fel şi tovarăşii mei de drum, 
m-am amuzat teribil în sinea mea de privirile lor 
întrebătoare îndreptate către mine. Habar nu aveau ce să 
facă cu acele lucruşoare albe, curate. Micuţul hagiu a fost 
singurul care s-a sacrificat să fie luat în râs de mine. 

— Sidi, ce ar trebui să facem eu aceste şervete? întrebă 
Halef. Doar este deja aşezat un şervet deasupra mesei. 

— Există şi şervete mică. 

— Maschallah! Cu voia lui Allah! Astea sunt cumva batiste? 
Dar n-are niciunul dintre noi guturai! 

— Nu sunt batiste. Şervetele trebuie legate aşa cum vă 
arat eu acum, pentru ca să nu ne murdărim cu mâncare pe 
straie. 

— Allah akbar! 

— Allah este cel mare! Tare neîndemânatică trebuie să mai 
fie nobilii, dacă au nevoie de cortine speciale, ca să poată 
duce mâncarea la gură fără s-o verse pe straie. Eu am 
învăţat să mănânc cuviincios, iar jacheta mea poate să-şi 
pună pofta-n cui, căci n-o să guste din deliciosul suc de 
pepene. 

Mi-am legat şervetul dinadins cât am putut mai 
neîndemânatic şi întrucât toţi au făcut acelaşi lucru, ne-am 


aşezat la masă ca şi copiii pe care mama îi îndoapă cu păsat 
cu lapte. M-am distrat grozav, în sinea mea. 

În timp ce mâneam, am observat că animalele noastre 
fuseseră duse în spatele casei. Hangiului, ca unui adevărat 
musulman, i se păru că este politicos să ne lase să mâncăm 
fără martori. Apăru doar când terminaserăm şi poruncă 
celor doi flăcăi să strângă şi să ne aducă un lavoar şi acesta 
era din faianţă albă şi acum veni şi rândul ştergarelor să fie 
folosite. 

În timp ce ne spălam pe mâini, Halef îmi şopti la ureche: 

— Sidi, nu ţi-e teamă? 

— De ce? 

— De cât o să ne coste toate acestea! Această mâncare 
bună, berea rece, cuțite, furculiţe şi linguri, un şervet de 
masă, un lavoar, ştergare şi chiar şi agăţătorile astea de pus 
pe piept, din pânză albă. Cred că bravul Ibarek o să ceară 
de la noi cât i-a cerut şi lui şeful poliţiei. 

— Nu-ţi mai face griji, sunt convins că n-o să trebuie să 
plătim nimic aici. 

— Vrei să spui că hangiul va avea acest gând minunat, 
filantrop? 

— Precis. O să le dăm doar argaţilor un bacşiş. 

— Dacă Ibarek este atât de înţelept, am să mă rog azi, 
mâine şi chiar şi poimâine, înainte ca profetul să adoarmă, 
să intervină pe lângă îngerul morţii pentru acest brav 
hangiu. 

— De ce doar până poimâine? 

— E suficient de trei ori. Până atunci o să mai cunoaştem şi 
alţi oameni care ne vor trata la fel de bine şi care vor merita 
şi ei intervenţia mea. 

Micuţul hagiu zâmbi viclean în barbă, aşa cum îi era 
obiceiul. 

După ce ne-am spălat, hangiul ne invită din nou înăuntru, 
să stăm la masă. Voia să umple, din nou ulciorul cu bere 
care fusese golit. Eu, însă, l-am refuzat. 


— M-aş bucura dacă mi-ai arăta dulăpiorul din care ţi-au 
fost furaţi banii. Vrei să-mi faci această favoare? 

— Da. Vino! Urmează-mă! 

Veni şi Halef cu noi. Flerul său înnăscut jinduia să intre în 
acţiune. 

Ibarek nu trebuia să deplaseze decât doi dintre pereţii 
despărțitori subţiri şi ne şi găsirăm în faţa uşii odăii sale de 
dormit. Era descuiată. M-am convins îndată că avea un 
zăvor pe dinăuntru. Paturi nu existau. Pe lângă pereţi, de 
jur împrejur, se afla un cadru scund de scânduri peste care 
erau aşezate perne. Pe acestea dormeau membrii familiei, 
vara neacoperiţi, iar iarna înveliţi cu pături sau blănuri. Nici 
nu le trecea prin cap să se dezbrace de haine. 

Aceste proaste obiceiuri ale orientalului - lipsa de 
aşternuturi şi faptul că doar rareori îşi schimba lenjeria de 
corp - îl făceau nu numai să fie foarte sensibil la multe boli, 
ci reprezentau şi motivul apariţiei în număr mare a două 
feluri de insecte setoase de sânge: puricii şi păduchii. 

Pereţii erau văruiţi în alb. Singura lor podoabă era 
versetul scris în limba arabă, chiar sub acoperişul de paie: 

Somnul celor drepţi este păzit de îngeri; la culcuşul celor 
nedrepţi, însă, se jeluiesc şi gem din greu reproşurile. 

Încăperea avea doar o singură deschizătură pentru 
fereastră. Faţă în faţă cu ea se afla dulăpiorul. 

— Acolo am pus banii, spuse hangiul, arătând spre 
dulăpior. Era încuiat, atunci când s-a produs furtul. 

— Descuie-l! i-am spus. 

Ibarek scoase de la cingătoare o cheiţă şi descuie. 
Dulăpiorul era gol-goluţ. Am cercetat cheia şi încuietoarea. 
Nu aveau o lucrătură obişnuită. Întrebându-l pe hangiu, am 
aflat că lăcătuşul care le confecţionase era din 
Ostromdscha. După părerea mea, dulăpiorul nu fusese 
deschis cu vreun cârlig sau vreun piron. 

— Deci, tu eşti absolut sigur că ai încuiat dulăpiorul? l-am 
întrebat. 

— Da, absolut sigur. 


— Hm! înăuntru se aflau doar banii? 

— Nu. Mai erau şi bijuterii şi diverse mărunţişuri din aur şi 
argint. 

— 'Ţi s-au furat şi astea? 

— Da, effendi, s-a dus totul. 

— Asta înseamnă că hoţii n-au avut timp să mai stea să 
aleagă şi au operat şi pe întuneric: N-au putut să vadă ce 
era de valoare şi ce nu. 

— Oh, bijuteriile erau în majoritate medalii mari sau mici 
din aur. În ciuda întunericului, pe astea cred că le-au văzut 
bine hoţii. Celelalte erau câteva catarame, broşe şi inele, 
care aveau toate o valoare. 

— Dar care pot duce şi la descoperirea hoţilor, am 
completat. Hoţul care e prevăzător nu fură aşa ceva. Dacă 
cei doi au furat aceste obiecte, au dovedit că nu sunt nişte 
spărgători de meserie şi nici prevăzători nu sunt. Dar 
trebuie neapărat să descoperim cum au descuiat 
dulăpiorul. 

Am vrut să cercetez mai atent, dar micuțul hagiu o făcuse 
deja. 

— Am găsit, sidi, zâmbi pe sub mustață. lată! indică spre 
interior. 

Când m-am uitat, am observat imediat că partea din spate 
a dulăpiorului nu era bine lipită. Am cercetat să văd cum 
era fixat dulăpiorul de perete. Nu era prevăzut cu o bară de 
fier, pentru siguranţă, ci atârna pur şi simplu de un cui, din 
care putea fi uşor scos. 

Am luat dulăpiorul din cui şi s-a văzut acum clar că partea 
din spate fusese îndepărtată. Se observau urmele unei lame 
puternice de cuţit. 

Părţile casetei nu erau prinse cu cuie că doar îmbinate cu 
cep şi bucea. Spargerea părţii din spate trebuie deci să fi 
produs un zgomot destul de puternic. 

— N-aţi auzit nimic, atunci? am întrebat. 

— Absolut nimic. 


— Şi totuşi, trebuie să fi trosnit destul de tare. Poate că aţi 
făcut zgomot mare? 

— Oh, chiar deloc. Urmăream scamatoriile atât de 
încordaţi, încât, din contră, am stat foarte liniştiţi. Probabil 
că hoţii n-au lăsat uşa deschisă. 

— Fără îndoială că s-au ferit s-o lase deschisă. În orice caz, 
cred că au tras şi zăvorul la uşă, pentru a nu fi luaţi prin 
surprindere. 

— Ei şi atunci n-am fi putut auzi nimic? 

— Ba da! Până la odaia de dormit nu există ziduri 
despărţitoare, ci numai lojniţe de salcie în toată casa. Ar fi 
trebuit să auziţi zgomot când a fost desprinsă partea din 
spate a dulăpiorului. Presupun că... hm! 

M-am apropiat de fereastră. Era destul de mare încât să 
poată trece pe acolo un bărbat destul de voinic. Şi 
dulăpiorul era suficient de mic pentru a fi scos afară pe 
fereastră. 

— Haideţi afară! am spus şi am ieşit din odaie. 

Au venit după mine până în spatele casei. 

— Ai căutat afară lângă fereastră? l-am întrebat pe hangiu. 

— Nu. Cum să mă fi gândit la asta! Dulăpiorul era în odaie. 
Acolo a avut loc furtul. Ce-am putea găsi aici? 

— Poate n-o să căutăm degeaba, aşa cum crezi tu. Hai, să 
cercetăm! Dar lăsaţi-mă pe mine! Nu vă apropiaţi prea mult 
de fereastră! S-ar putea să ştergeţi urmele. 

Când am ajuns la locul din faţa ferestrei, amândoi, au 
rămas puţin în spate. Lângă zid se lăţise un desiş sălbatic 
de urzică. Chiar sub fereastră, fusese călcat în picioare. 

— Aha! am zis. Vezi că cineva a sărit pe fereastră! 

— Da, dar mai demult. Poate a fost unul dintre băieţii mei. 

— Nu. N-a fost un băiat, căci văd aici, pe pământul moale, 
urma unei încălțări de bărbat. Şi n-a trecut chiar aşa mult 
timp de atunci. Urzicile zdrobite nu s-au ofilit încă. Şi 
urmele ele paşi sunt proaspete. Marginile paşilor imprimaţi 
ar fi trebuit să fie uscate, dacă urmele erau vechi. 

— Dar de unde ştii toate astea? spuse Ibarek, mirat. 


— Ca să ştii toate acestea, nu trebuie decât să deschizi 
bine ochii şi să te gândeşti puţin. Priveşte! Vezi aici locul 
unde a fost aşezat dulăpiorul. S-a murdărit de la pământul 
umed, dar, în ciuda întunericului, hoţii l-au curăţat. 

— Asta de unde o mai ştii? 

— N-am văzut nici o urmă de murdărie pe casetă; este 
foarte simplu. Şi acum, să cercetăm mai departe. 

Am căutat pe pământ... zadarnic. Atunci, mi-am scos 
cuțitul şi am început să tai urzicile de la rădăcină. Apoi am 
cercetat locul care rămăsese gol. Între ţepii rămaşi putea să 
se afle ceva. Şi chiar aşa era, bănuiala mea s-a adeverit. Din 
două locuri, am văzut lucind ceva auriu. Am ridicat cele 
două obiecte. Erau un inel subţire cu peruzea şi un cercel 
din aur solid, aşa cum poartă femeile prin ţinutul acela. 

— Aici le-a scăpat, totuşi, ceva ticăloşilor, i-am spus lui 
Ibarek. Cunoşti aceste bijuterii? 

— Ah! Sunt ale noastre. Oare n-o fi şi celălalt cercel pe 
aici? 

— Ajută-mă să caut! 

Ibarek mi-a dat ascultare, dar toate eforturile noastre au 
fost zadarnice. N-am mai găsit nimic altceva. Acum ştiam 
cum se produsese furtul. Pungaşii se temuseră să nu fie 
auzit zgomotul. De aceea, unul dintre ei sărise pe fereastră 
pentru a deschide afară dulăpiorul pe care i-l dăduse 
celălalt. 

Ce urma să facem în continuare puteam discuta şi 
înăuntru. De aceea ne pregăteam sa ne întoarcem înapoi în 
odaie. Dar, înainte de asta, ne-am dus pentru câteva clipe să 
vedem caii. 

Fuseseră duşi deja la heleşteu; stăteau pe mal şi se 
hrăneau cu uruială de porumb din sacii care le fuseseră 
atârnaţi de gât. Le-am spus argaţilor că puteau lăsa 
animalele aici, unde, chiar dacă se aflau lângă heleşteu, nu 
erau atâtea muşte şi țânțari ca în curtea cea murdară. După 
cum se va vedea curând, a fost un noroc faptul că mi-a venit 
această idee. 


Nici nu intrasem bine în odaie şi voiam să luăm din nou loc 
la masă, când am auzit doi călăreţi intrând în curte. Caii lor 
nu erau buni de nimic şi în plus, era evident că erau foarte 
obosiţi, gloabe bătrâne pentru care n-aş fi oferit nici 
cincizeci de mărci. Şi călăreţii se potriveau foarte bine cu 
caii lor, atât arătau de zdrenţăroşi şi de scăpătaţi. 

— Ai oaspeţi noi, îi spuse Halef hangiului. 

— Din ăştia de genul ăsta nu mă interesează, bombăni 
Ibarek. Mă duc să-i dau afară. 

Tocmai voia să plece, dar l-am apucat de braţ şi l-am tras 
înapoi. 

— Stai! Lasă-i să intre! 

— De ce? 

— Vreau să aflu ce vorbesc între ei. 

— Asta înseamnă că-i cunoşti? 

— Da. Dar, sub nici un motiv, nu trebuie să afle că suntem 
aici. De aceea, nu trebuie să ne vadă nici pe noi şi nici caii 
noştri. 

— Asta se rezolvă foarte uşor. Nu trebuie decât să mergeţi 
în odaia mea de dormit şi să aşteptaţi până pleacă. 

— Asta au s-o facă tovarăşii mei de drum. Eu, însă voi 
trage cu urechea. 

— Nu ştiu ce urmăreşti, dar n-o să-ţi fie greu să asculţi ce 
vorbesc. Vino! Am să te ascund. 

Ibarek mă duse în spatele unuia dintre pereţii despărțitori. 
Acolo stăteau sprijinite mai multe legături mari de ramuri 
de salcie din care fuseseră construiți pereţii de împletituri. 

— Ascunde-te în spatele acestor legături, spuse. În felul 
acesta, vei putea să priveşti în odaie prin spaţiile dintre 
ramuri. Străinii vor sta atât de aproape de tine, încât ai să 
poţi auzi tot ce spun, chiar dacă nu vor vorbi prea tare. 

— Dar dacă vor vrea să controleze, să vadă dacă nu cumva 
sunt urmăriţi? 

— Am să aşez legăturile în aşa fel încât să nu poţi fă 
observat. 


— Bine! Dar trebuie să-ţi spun că va trebui să plec imediat, 
dacă cei doi călăreţi se îndreaptă spre Ostromdscha. Şi 
trebuie să vii şi tu cu noi! 

— Eu? De ce? 

— Ca să-ţi recuperezi banii de la hoţi. 

— Asta înseamnă că hoţii se află la Ostromdscha? 

— Am toate motivele să presupun că acolo se află. 
Porunceşte, deci, imediat să ţi se pună şaua pe cal şi să fie 
dus, împreună cu ai noştri, într-un loc unde să nu fie văzuţi 
de aceştia doi. De îndată ce am să aflu tot ceea ce trebuie, 
mă voi furişa în odaia ta de dormit. Unul dintre argaţii tăi 
trebuie să ne aştepte acolo, pentru a ne duce la cai şi 
trebuie să vii şi tu rapid acolo. Acum pleacă, înainte să 
apară cei doi. 

Am putut purta această discuţie, doar pentru că cei doi 
călăreţi nu se prea grăbeau să intre în odaia de oaspeţi. 
Descălecaseră şi apoi se duseseră spre una dintre clădirile 
laterale, „să vadă dacă nu găsesc cumva ceva de furat pe- 
acolo”, după cum se exprimase Ibarek. 

Hangiul plecă iar eu m-am aşezat comod pe pământ, între 
peretele din leasă şi legăturile de ramuri de salcie. 

Spațiile dintre împletiturile peretelui îmi permiteau să 
îmbrăţişez cu privirea întreaga odaie. Apoi, ani auzit paşi 
apropiindu-se. 

— Sidi, unde eşti? a întrebat vocea micuţului hagiu Halef, 
de după legături. 

— Aici. Ce tot vrei? Câtă nechibzuinţă din partea ta! 

— Ei, aş! Cei doi încă nu vin, stau în grajd să se uite la caii 
hangiului. Spuneai că-i cunoşti. Cine sunt? 

— Dar ce, tu nu i-ai recunoscut? la adu-ţi aminte de 
porumbar! Doar te-ai uitat la cei care se aflau în odaia de 
sub noi! 

— Şi peste care s-a prăbuşit pisica, împreună cu reteveiele 
din care era construit porumbarul, iar pisica eram chiar eu! 
Da, m-am uitat bine la ei. 


— Şi la cei doi zdrenţăroşi care stăteau în partea stângă? 
Erau fraţi! 

— Ah, sidi! Acum îmi amintesc. Unul dintre ei avea o 
praştie. Crezi că ei sunt? 

— Da, ei sunt. Le-am ţinut bine minte figurile. 

— O, Allah! Spuneau că trebuie să meargă la Ostromdscha 
să le comunice celor doi nemernici ce ar fi trebuit să se 
întâmple cu noi, poate chiar că ne-au expediat direct în 
paradis. 

— Asta voiau să facă. Misiunea aceasta o primiseră de la 
Manach el Barşa şi Barud el Amasat. 

Deci, n-au ajuns încă la Ostromdscha, iar cei trei bandiți, 
pe care-i urmărim şi care l-au prădat şi pe Ibarek, cred că 
nu ne mai aflăm pe urmele lor. Sidi, dă-mi voie să-ţi fac o 
propunere inteligentă! N-ar fi bine să-i scoatem din joc pe 
ăştia doi? 

— Da şi nu, dragă Halef. Să-i omorâm nu putem. Dar o să 
avem grija să nu ajungă înaintea noastră la fugarii care se 
află la Ostromdscha. Şi acum, pleacă, să nu cumva să fii 
văzut. Spune-i, însă, hangiului să ia măsuri ca cei doi 
oaspeţi sa fie reţinuţi aici cât mai mult timp posibil, după ce 
pleacă şi el cu noi. Să li se dea să bea şi să mănânce, să aibă 
motiv să rămână aici cât mai mult. Spunei asta şi acum 
pleacă! 

— Da, sidi, mă fac nevăzut, se pare că vine cineva. 

Ultimele cuvinte mai mult le şopti şi apoi dispăru, în 
sfârşit, cei doi îşi făcură apariţia în odaie. Găsiră încăperea 
goală. Şi Osco şi Omar plecaseră de mult, iar Ibarek venise 
doar ca să ia de acolo ulciorul cu bere. 

Acum puteam să-i privesc mai bine pe cei doi vagabonzi, 
decât reuşisem s-o fac alaltăieri seara. Aveau într-adevăr 
mutre de ticăloşi. Există oameni pe feţele cărora citeşti 
imediat la ce te poţi aştepta din partea lor. Acestui soi de 
oameni aparţineau şi ei. Straiele le erau sărăcăcioase, 
foarte murdare şi zdrenţăroase. În schimb, aveau arme 
bune, care păreau şi bine întreţinute. 


În vreme ce unuia dintre ei îi atârna la cingătoarea 
zdrenţuită o praştie, celălalt avea o urmă atât de temută 
cândva, folosită de sârbii şi valahii refugiaţi în păduri, din 
faţa turcilor, o secure haiducească, al cărei mâner încovoiat 
era îmbrăcat în pielea perlată a unui rechin. Cunoşteam 
această armă doar din auzite şi chiar văzusem, pe ici pe 
colo. prin unele colecţii, unele securi de acest fel, dar nu 
văzusem niciodată cum se foloseşte. Nu-mi trecea prin cap 
că, doar peste puţin timp, aveam să devin chiar eu ţinta ei. 

Vagabonzii se uitară prin odaie. 

— Nu-i nimeni pe-aici, mârâi cel cu praştia. Se crede 
cumva că n-o să putem plăti rachiul pe care vrem să-l bem? 

— Da” ce, chiar trebuie să-l plătim? râse celălalt. Nu ne-am 
refugiat noi în păduri? Nu avem noi koptscha de care se 
tem toţi? Dacă nu vrem să plătim de bunăvoie, să văd eu 
care-i ala care o să ne poată sili s-o facem! 

— Ia mai tacă-ţi gura! Noi suntem doar doi, iar Ibarek ăsta 
e om bogat şi are o mulţime de argaţi şi zilieri, pe care nu-i 
putem răzbi singuri. Doar n-o să-mi pun viaţa în pericol 
pentru câteva înghiţituri de rachiu. Dar mă deranjează 
faptul că nimănui nu pare să-i pese de noi. Nu cumva le-o 
trece prin cap să ne ia drept vagabonzi? 

— Hm. Da” ce, suntem cumva altceva? 

— Ha chiar asta şi suntem! Suntem eroii munţilor şi ai 
pădurilor, care au misiunea să se răzbune pe nedreptăţile 
săvârşite împotriva lor. 

— Oamenii de rând. Însă, ne zic bandiți în loc de eroi, ceea 
ce pentru mine e totuna. Poate că de aceea nu e nimeni în 
odaie, pentru că aceşti oameni buni stau afară, pe lângă 
pereţi şi se holbează la noi printre crăpături. Numai că asta 
n-o să le priască. Ia hai să ne uităm pe aici! 

Zdrenţăroşii se îndreptară spre pereţii de împletitura. 
Când ajunseseră lângă peretele în spatele căruia mă 
ascunsesem, unul dintre ei spuse: 

— Aici, în spatele acestor legături, poate să se ascundă 
uşor cineva. Cuţitul meu este suficient de lung. 


Modul în care se comportau cei doi arăta dar ce soi de 
oameni erau. Diavolul împieliţat scoase cuțitul şi începu să 
împungă prin legăturile de ramuri, dar, din fericire, la o 
înălţime prea mare. Dacă nu mi-ar fi venit ideea să mă aşez, 
cu siguranţă m-ar fi nimerit cu cuțitul. 

— Nu-i nimeni aici, spuse el, mulţumit. Nici nu cred că ar fi 
îndrăznit vreunul. Hai! 

Intrară din nou în odaie şi strigară tare că vor să fie 
serviţi. Apăru hangiul, îi salută şi se scuză, foarte politicos, 
că nu putuse să vină mai repede. 

— Mă pregătesc de plecare, le explică el. Din păcate, de 
aceea a trebuit să aşteptaţi. 

— Da” unde pleci? întrebă omul cu praştia. 

— La Tekirlik. 

Ibarek era destul de isteţ ca să le indice exact direcţia 
inversă. Totuşi, zdrenţărosul se interesă mai departe: 

— Ce vrei să faci acolo? Ai afaceri? 

— Nu, mă duc de plăcere. Cu ce să vă servesc? 

— Rachiu. Dar adu destul. Ne e sete şi o să-ţi plătim. 
Oamenii aceştia îşi potoleau, deci, setea cu rachiu. 

Era şi asta o chestie! 

— Să plătiţi? replică, zâmbind, hangiul. Astăzi, voi sunteţi 
primii mei oaspeţi şi eu respect un vechi obicei: cei care vin 
astăzi primii la mine, primesc pe gratis tot ce doresc. 

— Aşa? Şi ce zi anume este astăzi? 

— Ziua mea de naştere. 

— Atunci, îţi dorim fericire şi să trăieşti o sută de ani. Deci, 
orice mâncăm sau bem nu trebuie să plătim? 

— Bineînţeles că nu, zâmbi Ibarek. 

— Atunci, adu un ulcior plin cu rachiu. Trebuie să bei şi tu 
cu noi. 

— Nu pot, pentru că trebuie să plec imediat. Vreau să-mi 
petrec ziua de azi cu rudele mele care locuiesc la Tekirlik. 
Dar am să ciocnesc cu voi. 

Plecă să aducă băutura. 


— Auzi, spuse cel cu securea haiducească, hai c-am 
nimerit-o bine. Nu-i aşa? 

— Da, rânji celălalt, cu mare plăcere. N-o să ne refuzăm 
NIMIC. 

— Omul nu trebuie să spună, când se va întoarce din 
călătorie şi va afla ce-am consumat, că n-am fost în stare să- 
i sărbătorim cum se cuvine ziua de naştere. 

M-am bucurat că hangiului îi venise ideea să-i reţină aici 
sub acest pretext. Aduse un ulcior care, după părerea mea, 
era suficient de mare încât să se îmbete cu conţinutul lui 
zece bărbaţi. Puse lângă el, pe masă şi un pahar şi voi să 
toarne rachiu în el. 

— Stai! îi porunci cel cu praştia. Vasul ăsta e atât de mic, 
de parcă-i pentru copii. Dar noi suntem bărbaţi şi bem 
direct din ulcior. Ceea ce ne dă Allah trebuie savurat din 
plin. 

Trase două înghiţituri, mari, aşeză ulciorul jos, mai trase 
încă una şi apoi făcu o figură de parcă sorbise nectar. 
Camaradul lui îi urmă exemplul, nu bău nici el mai puţin, 
plescăi din limbă şi îl întinse ulciorul lui Ibarek. 

— Bea, prietene! Această desfătare nu-şi are pereche pe 
pământ, Dar să nu bei prea mult, ca să nu rămânem noi cu 
prea puţin, căci suntem oaspeţii tăi. 

Hangiul abia îşi înmuie puţin buzele şi îi asigură: 

— N-o să rămâneţi cu prea puţin, căci puteţi să porunciţi 
să vi se umple din nou ulciorul. 

— Chiar dacă n-ai să mai fit tu aici? 

— Da. l-am poruncit argatului care vă va servi să vă dea 
tot ce cereţi, dacă bineînţeles există ceea ce cereţi. 

— Eşti un credincios smerit şi respectabil al Profetului şi 
duci o viaţă demnă de laudă şi de aceea îngerul morţii te va 
duce cândva direct în sânul lui Abraham. 

— Vă mulţumesc. Acum, însă, am să plec. Deci, adresaţi-vă 
argatului, dacă eu nu mai sunt aici. 

— Dar unde se află acesta? 


— Afară, în curte. Nu e nimeni aici, în casă. Oamenii sunt 
la câmp, dar se vor întoarce curând. 

Vicleanul spusese aceasta, pentru ca cei doi să se simtă în 
siguranţă. Trebuiau să fie convinşi că puteau să discute 
liniştiţi cu voce tare şi să se simtă comod. 

— Atunci, îţi urăm drum bun, spuse posesorul securii, 
înainte de asta, însă, aş dori să aflu ceva de la tine. 

— Ce anume? 

— N-au trecut cumva pe aici, în urmă cu puţin timp, trei 
bărbaţi, trei distinşi domni? 

— Hm! Pe la mine trece multă lume. Ar trebui să mi-i 
descrieţi. 

— Nu-i nevoie. E suficient să-ţi spunem pe ce cai călăreau. 
Erau trei cai bălani. 

— Ah, exact! leri seară ei au fost aici. 

— Au dormit aici? 

— Nu. Aşa intenționau, dar am jucat cărţi împreună, 
aproape până în zori şi atunci, s-au gândit c-ar fi mai bine 
să plece imediat. 

— 'Ţi-au spus cumva unde se duc? 

— Da. 

— Cumva la Ostromdscha? 

— O, nu! Mergeau spre Dorian. 

— A, aşa! Şi chiar acolo au plecat? 

— Fireşte. Doar aşa mi-au spus. De ce să le fi venit altă 
idee? 

— Corect! întrebam doar aşa... Şi încă ceva. N-au mai 
venit, după aceea şi alţii care soseau din aceeaşi direcţie? 

Întrebarea se referea la mine şi la însoțitorii mei. Nu ştiam 
ce răspuns va primi. Aşteptam încordat replica lui Ibarek. 
Ar fi fost cel mai bine să recunoască faptul că am trecut pe 
aici. Şi dacă era destul de şiret, putea să le spună că am 
plecat după ceilalţi trei, spre Dorian. 

În felul acesta, ar fi putut să-i facă să creadă că n-aveau de 
ce să se aştepte la vreun pericol din partea noastră, 
deocamdată, cel puţin pentru câteva zile. Dar nu îl credeam 


capabil de o asemenea perspicacitate. De aceea, am fost 
foarte plăcut surprins de desfăşurarea, în continuare, a 
discuţiei. În ciuda aşteptărilor mele, hangiul a dovedit că 
poate fi şi foarte perspicace. 

— De ieri seară, n-au mai poposit alţi oaspeţi aici, spuse 
Ibarek. V-am spus doar că voi sunteţi primii. 

— Hm! Dar oamenii despre care vorbim au venit precis la 
Dabila. 

— Probabil că au trecut prin sat, fără să se oprească pe 
aici. 

— Precis. Ceea ce este foarte neplăcut pentru noi, căci am 
fi dorit să-i găsim aici. Trebuie neapărat să vorbim cu ei. 

— Sunt cumva cunoştinţe de-ale voastre? 

— Chiar prieteni buni. 

— Atunci trebuie să vă grăbiţi să plecaţi după ei şi deci, nu 
puteţi rămâne mai mult timp pe-aici. 

— Din păcate! Am dori, totuşi, să-ţi onorăm ospitalitatea, 
savurând bunătăţile pe care ni le-ai oferit. Poate o să-i 
întâlnim pe cei patru la Ostromdscha. 

— Patru erau? 

— Da. 

— Nu cumva unul dintre ei călărea un armăsar de rasă 
nobilă? 

— Da, da. L-ai văzut? 

— Sigur că da. N-avea şi două arme, în loc de una? 

— Aşa e! 

— Între ceilalţi trei, era unul mititel căruia, în loc de 
barbă, îi atârnau pe faţă zece sau unsprezece firicele subţiri 
de păr? 

— Chiar aşa! Pe ei i-ai văzut. Dar unde, dacă n-au poposit 
aici la tine? 

— Afară, în faţa porţii. Stăteam cu vecinul acolo, când au 
venit. Voiau să tragă la mine, la han. Când le-am spus că eu 
sunt hangiu, cel cu barbă neagră, care călărea pe calul 
arab, m-a întrebat dacă nu cumva au poposit la mine trei 
bărbaţi călare pe cai bălani. 


— Drace! Ce i-ai spus? 

— Adevărul, fireşte. 

— Vai de mine! 

— Cum adică „vai de mine”? 

— Ei, am spus şi eu aşa. Zi-i mai departe! 

— Omul m-a întrebat când au fost cei trei aici, cât au stat 
şi încotro au plecat. 

— Ah, excelent! Şi ce i-ai răspuns? 

— Tot ce ştiam. I-am spus că cei despre care mă întrebase 
au plecat spre sud, la Dorian. N-ar fi trebuit să fac asta? 

— O, ba da. Ai făcut foarte bine. Şi după aceea, ce s-a mai 
întâmplat? 

— Călărețul mi-a spus că trebuie să plece imediat după 
ceilalţi şi că, de aceea, nu poate descăleca aici. S-a interesat 
de drumul care duce de aici spre Dorian. Apoi au pornit în 
galop spre Furkoj. Probabil că erau foarte grăbiţi. 

— Deci, ştii sigur că s-au îndreptat spre sud? 

— Sigur. Cum te văd şi cum mă vezi. Am rămas în poartă 
mai mult timp şi i-am urmărit cu privirea până au dispărut 
de cealaltă parte a munţilor. Armăsarul m-a fermecat atât 
de tare, încât n-am putut să-mi mai desprind ochii de la el. 

— Da, e un cal splendid. Asta aşa e. 

— Atunci, trebuie să mergeţi şi voi la Dorian, ca să vorbiţi 
cu cei patru? 

— Neapărat. Da' acum nu ne mai grăbim. Dacă sunt acolo, 
ştim că ne vor aştepta. 

— Atunci mă bucur că i-am văzut şi că am stat de vorba cu 
ei. Ei, dar acum trebuie, să plec. Vă rog sa nu mi-o luaţi în 
nume de rău că nu mai pot să rămân cu voi. 

Zdrenţăroşii îl asigurară pe hangiu, în cel mai prietenos 
mod posibil, de recunoştinţa lor şi îşi luară rămas-bun de la 
el, de parcă i-ar fi dăruit întreaga lor dragoste. După ce 
acesta plecă, cel cu praştia bătu cu pumnul în masă şi 
strigă: 

— Ce noroc! Am scăpat de grijă. Nu s-au dus la 
Ostromdscha. 


— Da, avem de ce ne bucura. Ce deştepţi au fost Manach 
el Barşa şi Barud el Amasat că au reuşit să-l păcălească pe 
prostănacul ăsta de hangiu, spunându-i că merg la Dorian! 
Acum, câinii ăia ordinari care ne-au spionat s-au dus acolo 
şi o să caute degeaba. 

— N-am fost niciodată la Dorian şi nu ştiu cât de departe e. 

— Cred că e un drum cam de şapte ore de mers călare. 
Indivizii n-or să ajungă decât seara acolo. Mâine vor face 
cercetări. Atunci or să afle că au fost duşi de nas. Dar până 
poimâine după-amiază n-au cum să ajungă la Ostromdscha. 
Putem, deci, să stăm aici, să mâncăm şi să bem, cât avem 
chef. 

— Şi dacă hangiul se întoarce tot astăzi? 

— Nu cred că are de gând asta! 

— Ar fi trebuit să-l întrebăm. 

— De ce? 

— Dacă aş şti că se întoarce abia mâine, ţi-aş propune să 
rămânem aici toată ziua. O să primim, pe gratis, tot ce-o să 
cerem. De aşa ceva trebuie să profiţi din plin. 

— Eu zic că-ţi faci griji degeaba. Hangiul rămâne precis 
acolo până mâine. 

— Chiar crezi? 

— Când îţi serbezi ziua de naştere, faci petrecerea seara. 

— Asta aşa e. 

— Petrecerea nu se poate termina decât după miezul 
nopţii. Crezi cumva că la ora aia se va urca pe cal să vină 
acasă, pe un drum pare durează câteva ore? 

— Ai dreptate, fu de acord şi celălalt şi trase o înghiţitură 
zdravănă din ulcior. Hangiul o să doarmă mâine până 
târziu. Putem sta foarte bine aici şi o să rămânem şi peste 
noapte. N-avem de ce să ne mai temem de cei patru şi nici 
nu trebuie să ne mai grăbim. 

— Bun! Rămânem. Merităm şi noi câteva ore plăcute. 
Când mă gândesc la noaptea de alaltăieri, îmi vine să 
înnebunesc. Omul acesta, care călăreşte armăsarul, care e 


pe deasupra şi un câine de creştin, un necredincios, s-a 
aflat în mâinile noastre şi l-am lăsat să ne scape! 

— Da, suntem de neiertat! O singură lovitură de cuţit şi 
ghiarul era mort! 

— O să fie vai de el şi de tovarăşii lui de drum, când vor 
veni la Ostromdscha. Direct în iad o să-i trimitem, pe toţi 
patru! 

— Hm! De fapt, pe noi doi nici nu ne interesează treaba 
asta. Suntem doar soli şi vom fi plătiţi pentru asta. 

— Da, dar cel care mă plăteşte îmi este prieten şi îi stau 
alături. 

— Chiar şi dacă e vorba de o crimă? 

— De ce nu, dacă asta aduce bani? Ce, e cumva păcat să 
omori, un ghiaur? 

— Nu, e chiar o faptă lăudabilă. Cine ucide un ghiaur, 
acela mai urcă o treaptă spre cel de-al şaptelea cer. Asta 
este vechea învăţătură, de care, din păcate, oamenii nu mai 
vor să audă. Mă mănâncă degetele să-i trag un glonţ în cap 
străinului, dacă apare la Ostromdscha. 

— Şi pe mine. 

— Gândeşte-te ce câştig am avea de pe urma acestui 
lucru! Am fi şi bine plătiţi şi în plus, tot ceea ce are asupra 
lui ne-ar reveni nouă. Numai calul singur ar fi o adevărată 
avere pentru noi. Am putea primi pe el o sumă 
considerabilă. 

— Sau poate n-am primi nimic, căci tare mă tem că nu noi 
vom fi aceia care vor primi calul! 

— De ce nu? 

— Manach el Barşa şi Barud el Amasat sunt la fel de 
deştepţi ca şi noi. 

— Hm! Asta cam aşa e. Dar am putea să-l tragem uşor pe 
sfoară. 

— Cum? 

— N-o să le spunem că străinul s-a dus la Dorian. O să le 
spunem că a scăpat şi probabil s-a duş spre... spre... spre 
orice localitate, o să ne mai gândim unde anume. Apoi, 


poimâine plecăm spre Dorian şi îi pândim pe cei patru 
străini. 

— Ai avut o idee excelentă. Mă tem, însă, că Manach şi 
Barud nu se vor lăsa păcăliţi. 

— Am pornit-o cu stângul, atunci! 

— Şi de fapt, cine ştie cât o să dureze până-i găsim. 

— Nici măcar o oră. 

— Eu sunt convins de contrariu. Ştim doar că trebuie să 
ajungem la ruine. Dar acolo putem să pierdem o mulţime de 
timp, căutându-i. 

— Ai uitat că trebuie să ne adresam bătrânului mubarek? 

— Ştiu foarte bine. Dar, mai întâi, se pune întrebarea dacă 
i-au spus exact unde se vor afla şi în al doilea rând, nici nu-l 
cunoaştem pe bătrân. 

— Poarta şi el koptscha, semnul tainic al alianţei noastre. 

— Dar ăsta nu-i un motiv să ne spună nouă orice secret. 

— Atunci, avem parola pe care ne-a spus-o Barud el 
Amasat şi pe care i-o va comunica şi bătrânului. Auzind-o ne 
va destăinui sau ne va arăta locul unde se află fugarii. Deci, 
de găsit, o să-i găsim imediat. Nu-mi fac griji din pricina 
asta. Se pune întrebarea dacă... dar, uite, tocmai iese 
hangiul pe poartă! Bea, să vedem dacă într-adevăr argatul 
ne va umple din nou ulciorul. 

Au băut şi au băut şi spre mirarea mea, era cât pe ce să 
spun spre groaza mea, au golit într-adevăr ulciorul. Apoi 
unul dintre ei se duse la fereastră şi strigă afară, după care 
intră un argat care primise indicaţiile necesare de la 
stăpânul lui. 

Cei doi oaspeţi neobişnuiţi aflară de la el că le va aduce tot 
ceea ce-i vor cere şi aceştia îi porunciră mai întâi să le 
umple din nou ulciorul. Chiar şi un rinocer s-ar fi îmbătat 
criţă din două ulcioare pline cu un asemenea rachiu, aşa că 
am fost convins că, în scurt timp, se vor afla într-o 
asemenea stare, încât nu mai avea nici un rost să-i spionez. 

Într-adevăr, când a fost adus cel de-al doilea ulcior, plin, 
stăteau tăcuţi unul lângă altul, priveau fix în faţă şi beau, cu 


scurte pauze. Mi-am dat seama că nu mai era nimic de aflat 
de la ei, aşa că m-am hotărât să plec. 

Capitolul XV - Un poliţai cu multe probleme pe cap. 

Nu eram prea mulţumit de izbânda mea. Ce reuşisem, de 
fapt? Ştiam acum precis că trebuia să-i căutăm la ruinele de 
la Ostromdscha pe Barud el Amasat, Manach el Barşa şi pe 
temnicerul care fugise cu ei din Adrianopol. Dar ruinele 
acestea puteau să fie foarte distanţate între ele. Şi poate ca 
respectivii nici nu stăteau acolo, decât noaptea sau la 
anumite ore. 

Mai auzisem, de asemenea, că există un bătrân, un aşa- 
numit „Sfânt”, de la care cei doi puteau afla cu ajutorul un 
că parole unde se aflau ceilalţi trei. Dar unde se afla acest 
„Sfânt” care deţinea în alianţa ticăloşilor un loc de frunte? 
Unde era de găsit? Tot la ruine? Şi care era acel cuvânt de 
recunoaştere? Pe „Sfânt” mă încumetam să-i găsesc destul 
de uşor. Dar să aflu cuvântul magic era cel puţin foarte 
greu, dacă nu chiar imposibil. Poate, totuşi, reuşeam să-l iau 
prin surprindere pe bătrân şi să-i smulg secretul. 

Eram convins că cei doi beţivi din odaie deveniseră 
inofensivi, cel puţin până mâine. În scurt timp se vor 
chercheli în aşa hal, încât n-or să mai ştie nimic de ei. Nici 
mâncare n-o să le mai trebuie şi or să se ghemuiască într- 
un colţ, unde vor dormi adânc, după beţia trasă. Era un 
mare avantaj pentru mine, căci, în felul acesta, cei pe care-i 
căutam nu mai puteau fi avertizaţi de venirea noastră şi 
puteam să petrec timpul, de astăzi după-amiază până mâine 
după-amiază - căci beţivii n-aveau cum sosi mai devreme la 
Ostromdscha - făcând cercetări în legătură cu cei trei 
fugari. 

Şi acum, întrucât nu mai era nimic de spionat, m-am 
furişat, fără zgomot, din spatele peretelui de leasă şi m-am 
îndreptat spre odaia de dormit. Era zăvorâtă pe dinăuntru. 

Am zgâriat uşor cu vârfurile degetelor uşa, iar Halef mi-a 
deschis. Împreună cu el se aflau ceilalţi doi tovarăşi de 
drum ai noştri şi un argat. 


— Trebuie să zăvorâm uşa, sidi, spuse acesta, în şoaptă. 
Ticăloşilor le-ar putea trece prin minte să vină să vadă dacă 
nu-i cineva pe aici. 

— Ai dreptate. Unde sunt cei ai casei? 

— S-au ascuns, pentru că hangiul le-a spus că s-ar afla pe 
câmp. 

— Trebuie să pornim îndată la drum. Du-te tu înainte şi ai 
grijă să putem pleca fără să fim văzuţi! 

Argatul, căruia îi adresasem aceste cuvinte, ne lăsă să 
ieşim, închise uşa, puse zăvorul şi apoi o luă înainte, fără 
zgomot. 

Celălalt argat, cel care îi servea pe oaspeţi, era şi el 
pregătit. Intră în odaia unde se aflau cei doi cheflii şi începu 
să vorbească tare cu ei, pentru a le distrage atenţia şi în 
felul acesta, ne-a fost uşor să ieşim nevăzuţi din casă şi să 
ajungem în curte. 

De aici, am ajuns repede în spatele clădirii, unde ne 
aştepta un argat care ne-a condus o bucată de drum, până 
pe câmp, unde ne aştepta Ibarek, cu câţiva argaţi şi cu caii. 

— În sfârşit! spuse el. Cred că ţie ţi-a trecut timpul mai 
uşor decât mie. Acum, însă trebuie să pornim îndată. 
Încălecaţi! 

— Dar mai întâi, vreau să plătesc Spune-ne cât îţi 
datorăm! 

— Voi să-mi datoraţi? rase. Nimic, absolut nimic! 

— Aşa ceva nu putem să acceptăm! 

— Ba da! Aţi fost oaspeţii mei. 

— Nu. Am venit la tine neinvitaţi şi noi am fost aceia care 
v-am cerut tot ce am băut şi am mâncat. 

— Effendi, vrei să mă superi? Tu vrei să-mi facă un 
serviciu-nepreţuit, iar eu să cer bani de la tine pentru bere 
şi pentru ouă? Asta n-am s-o fac în nici un caz! 

În ceea ce mă priveşte, aş fi acceptat de la bun început, 
dar m-am împotrivit doar din cauza lui Halef. Mă amuza să-i 
văd figura zguduita parcă de un spasm nervos. Probabil că 


se temuse că, totuşi, am să plătesc, de aceea se grăbi să 
intervină în discuţie: 

— Sidi, cunoşti Coranul şi tălmăcirile sale. De ce te 
împotriveşti învățăturilor îngerului Gavril? Nu pricepi că 
este un păcat să respingă mâna binefăcătoare care ţi se 
întinde? Cine dă de pomană, acela îi dă lui Allah, iar cine 
respinge un dar, acela îl jigneşte pe Allah. Sper să te căieşti 
pentru asprimea inimii tale şi săi ţi îndeplineşti datoria faţă 
de Profet, încalecă şi nu-ţi mai bate capul cu piaştrii de care 
n-are nimeni nevoie! 

Spuse totul eu atâta seriozitate şi ardoare de parcă era 
vorba de osândă şi mântuire. Râzând, am cedat şi le-am dat 
doar argaţilor un bacşiş, o nimica toată, de care aceştia au 
fost bucuroşi. Apoi am pornit la drum, luând-o prin spatele 
satului şi după aceea cotind spre drumul care ducea spre 
Ostromdscha. 

N-am mers pe acest drum decât puţin timp. Când am lăsat 
satul în urmă, l-am întrebat pe Ibarek: 

— Drumul acesta este singurul care duce spre 
Ostromdscha? 

— Este cel mai drept. Altele sunt mai lungi. 

— Atunci să căutam un astfel de drum. Vreau să-l evit pe 
acesta. 

— De ce? 

— Pentru că mâine, când cei doi zdrenţăroşi vor veni după 
noi. 

— Mâine? mă întrerupse hangiul. 

— Da, vor să rămână până mâine la tine, pentru că nu 
trebuie să plătească. Nu se aşteaptă să vii decât mâine, 
pentru că, după părerea lor, în seara asta vei bea zdravăn, 
fiind ziua ta de naştere. 

— 'Ticăloşii! Am să le fac o surpriză şi-am să le spun că ziua 
mea de naştere nu-i astăzi. 

— N-ai să faci asta. Este şi în interesul tău ca cei doi să nu 
ajungă la Ostromdscha decât mâine după-amiază. Ai să 
înţelegi de ce. Dacă vin după noi, s-ar putea să-şi dea seama 


că am plecat spre Ostromdscha şi nu spre Dorian. Asta ar 
putea să-mi strice toate planurile. 

— Bine! Dacă aşa vrei, vom merge pe alt drum. Chiar de 
aici, porneşte un drum spre stânga, peste câmpuri. O să 
mergem în aşa fel, încât să ajungem pe drumul Kusturlu. 

Am cotit, deci, într-o parte. Dar ceea ce numea Ibarek 
drum, era orice altceva numai drum, nu. Se vedea după 
urme că trecuseră, din când în când, oameni pe aici, dar 
drum nu exista. 

În dreapta şi în stânga erau câmpuri, cultivate în mare 
parte cu tutun. Se observau şi câteva mici şi sărăcăcioase 
plantaţii de bumbac. Urma apoi iarăşi teren ne-cultivat şi în 
sfârşit pădure, prin care am trecut, fără să fi găsit vreo 
cărare. 

Până aici mersesem în tăcere, acum însă, hangiul nu-şi mai 
putu înfrâna curiozitatea. 

— Ai auzit ce-am vorbit cu băutorii ăia de rachiu? mă 
întrebă. 

— Nu mi-a scăpat nici un cuvânt... 

— Ei, eşti mulţumit de mine? 

— "Ţi-ai jucat excelent rolul. Trebuie să te felicit. 

— Mă bucur. Nu mi-a fost chiar aşa de uşor s-o brodesc. 
— Ştiu, tocmai de aceea m-am bucurat de două ori mai 
mult de agerimea minţii tale. Mi-ai dovedit că eşti un mare 

şmecher. 

— Effendi, sunt încântat să aud asta din gura ta, căci o 
laudă venită de la tine are o valoare înzecită. 

— Aşa? De ce? 

— Pentru că eşti un învăţat, care ştie totul, de la soare şi 
până la cel mai mic bob de nisip şi un erou pe care n-a 
reuşit nimeni să-l învingă până acum. Cunoşti împărați şi 
regi, care te stimează şi te afli şi sub protecţia sultanului. 

— Cine ţi-a spus toate acestea? 

— Unul care le ştie pe toate. 

Mi-am dat imediat seama că micul meu hagiu, Halef, 
dăduse iar frâu liber lăudăroşeniilor. Îşi spunea „prietenul 


şi ocrotitorul meu” şi cu cât mă ridica mai mult în slăvi, cu 
atât i se părea că se răsfrânge mai multă strălucire şi 
asupra lui. O privire aruncată spre el mi-a dovedit că se 
temuse să nu izbucnesc şi de aceea, chiar de când începuse 
Ibarek să vorbească, rămăsese puţin în urma noastră. 

Faptul că hangiul nu-mi dăduse un răspuns direct la 
întrebare era o dovadă că Halef îi interzisese să-i 
pomenească numele. 

— Şi cine-i acela care le ştie pe toate, chiar şi lucruri de 
care eu nu am habar? am întrebat. 

— N-am voie să-i spun numele. 

— Bine! Atunci, am s-o fac eu. Ţi-a spus cum îl cheamă? 

— Da, effendi. 

— Are un nume foarte lung. Nu-l cheamă cumva pe micul 
netrebnic Hagi Halef Omar... şi aşa mai departe? 

Ibarek ezită, încurcat. Dar, când i-am aruncat o privire mai 
încruntată, a recunoscut. 

— Dă, aşa îl cheamă. 

— Ei, trebuie să-ţi spun că este un mare mincinos. 

— Effendi, asta o spui din modestie. 

— Nu. Să nu-ţi treacă prin cap aşa ceva! Nu sunt deloc 
modest. De asta poţi să-ţi dai seama şi din faptul că am 
mâncat nişte jumări de ouă minunate, pe care nici nu le-am 
plătit. 

— Fii liniştit, effendi, mă întrerupse el. 

— Nu, trebuie să vorbesc, ca să îndrept greşeala făcută de 
acest hagiu Halef Omar. Pur şi simplu a minţit. Cunosc într- 
adevăr regi şi împărați, dar după nume, iar pe unii dintre ei 
Chiar i-am văzut, dar ei nu mă stimează. Nici măcar nu-mi 
cunosc numele. Nici nu exist pentru ei. 

După expresia feţei lui Ibarek, mi-am dat clar seama că 
acorda mult mai multă încredere lăudăroşeniilor micuţului 
decât adevărurilor spuse de mine. 

— Iar în ceea ce priveşte erudiţia mea, am continuat, 
lucrurile nu stau tocmai aşa. Cum adică, să cunosc totul de 
la soare până la bobul de nisip? Ei, da, despre bobul de 


nisip ştiu şi eu câte ceva, ca oricare altul. Dar despre soare 
nu ştiu nimic altceva decât că pământul se învârteşte în 
jurul lui, la ce distanţă ne aflăm de el, ce volum are, ce 
greutate prezumtivă are, ce diametru are, cum... 

— Cu voia lui Allah! Cu voia lui Allah! strigă omul, se uită 
speriat la mine şi îşi trase calul de lângă al meu. 

— Da” ce te-a apucat de strigi aşa? l-am întrebat. 

— Asta ştii? Tot ce mi-ai spus acum? 

— Fireşte. 

— La ce distanţă se află soarele de noi? 

— La aproximativ treizeci şi trei de milioane de mile 
turceşti. 

— Oh, Allah, Wallah, Tallah! Effendi, mi-e groază de tine! 

Se holba pur şi simplu la mine. Atunci, Halef îşi apropie 
calul de noi şi spuse: 

— Oh, sidi al meu ştie mult mai multe. Ştie că există stele 
pe care nu le vedem şi că nu mai există stele pe care le 
zărim în fiecare noapte. El însuşi mi-a spus toate astea şi 
mi-a explicat. Dar am uitat, deoarece capul meu este prea 
mie ca să încapă în el aşa o mulţime de sori şi de stele. 

— Este adevărat? strigă turcul. 

— Da, întreabă-l chiar tu. 

Atunci Ibarek dădu drumul frâului şi îşi ridică mâinile spre 
faţă, aşa încât toate cele zece degete erau îndreptate spre 
mine. Acesta este obiceiul în ţările mediteraneene, atunci 
când vrei să te aperi de vrăjitorii. 

— Nu! strigă. Nu-l întreb. Nu vreau să ştiu nimic. Nu 
vreau să mai aflu nimic. Să-mi ferească Allah capul de 
asemenea lucruri şi asemenea cifre. Mi-ar plesni în bucăţi 
ca o piuliţă veche în care s-a pisat prea mult praf. Hai, mai 
bine, să ne continuăm drumul. 

Apucă din nou frâul şi îşi puse calul în mişcare, în vreme ce 
mormăâia: 

— Şi mai zici că hagiul este un mincinos. Mi-a spus chiar 
prea puţine despre tine! 

Am considerat de datoria mea să pun lucrurile la punct: 


— Ibarek, i-am explicat, ceea ce ai auzit de la mine, acum, 
în ţara mea ştie orice copil. 

Dar cuvintele mele au avut un efect invers decât cel pe 
care-l aşteptam. 

— Cu voia lui Allah! strigă el. Foarte mulţumesc pentru o 
asemenea ţară, unde chiar şi copiii trebuie să cântărească 
stelele. Ce fericire că nu m-am născut în [ara Nemţească! 
Cizmarul de la care am învăţat să prepar berea nu mi-a 
spus nimic despre aceste lucruri şi bine a făcut. Hai să 
vorbim despre altceva! Ai fost mulţumit de mine şi asta îmi 
dă speranţa că-mi voi recupera banii. 

— Dacă speranţele mele nu mă înşeală, ai să ţi-i 
recuperezi. 

— Speranţe? Ce şi tu doar speri? 

— Da. Dar ce altceva ai vrea să fac? 

— Credeam că ştii cu siguranţă, effendi. 

— Te-ai înşelat. 

— Nu, pot să jur că ştii cu siguranţă. Cel care poate citi, în 
deşert, în pădure şi pe câmp, urmele oamenilor care demult 
au dispărut, acela ştie cu precizie şi unde se află-banii care 
mi-au fost furaţi. 

Acum chiar că m-am înfuriat. Micuţul hagiu mă putea uşor 
pune într-o situaţie proastă, cu lăudăroşeniile lui rostite 
fără să gândească. 

— Fireşte, asta tot Halef ţi-a spus-o? l-am întrebat pe 
Ibarek şi apoi m-am adresat micuţului: 

— Halef, de ce ai rămas în urmă? Vino lângă noi! 

— Ce trebuie să fac, sidi? întrebă el, prietenos, aşa ca un 
căţel care ştie că a fost chemat să fie ciomăgit şi vine dând 
din codiţă. 

— Ar trebui să încasezi nişte lovituri de bici pe spinare, 
asta ar trebui! Şi ştii de ce? 

— Sidi, pe credinciosul tău Halef nu-l baţi niciodată. Asta 
ştiu precis! 

— Tocmai asta-i nenorocirea, că-ţi închipui, că n-aş putea 
să te pedepsesc. Mai există şi alte pedepse în afară de bici. 


Ar trebui să te lăsăm să te uiţi, în timp, ce noi mâncăm 
friptură de găină! 

Am spus-o ameninţător şi pe un ton furios. Friptura de 
găină era slăbiciunea vieţii lui. El, însă, zâmbi: 

— Sidi, mai degrabă n-ai mânca tu nimic şi mi-ai da mie 
găina toată. 

— Gura! Dacă nu pot s-o rezolv altfel, o să te gonesc! 

— Sidi, doar ştii foarte bine că aş veni după tine. Sunt 
tovarăşul tău de drum. Împreună am flămânzit şi am suferit 
de sete, am asudat şi am îngheţat, am plâns şi am râs... sidi, 
doi oameni ca noi nu se despart aşa de uşor. 

Bunul hagiu avea dreptate. Ştia el sigur ce urma când 
atingea această coardă sensibilă. Furia mea se risipi pe loc. 

— Dar, Halef, n-ar trebui să mai torni atâtea gogoşi! 

— Da' ce, sidi, astea erau gogoşi? N-am ştiut. Tu eşti ca o 
trufă de Perigord. Asta e o delicatesă şi costă scump, dar se 
piteşte sub pământ, pentru că nu vrea să se vorbească 
despre ea. Numai eu te cunosc foarte bine şi pentru că te 
văd zâmbind din nou prietenos, îmi creşte inima de bucurie. 
Allah aduce norii şi tot el aduce şi strălucirea soarelui. Omul 
trebuie să ia tot ceea ce-i dă Allah. 

Ce-i drept, îmi strălucea faţa de plăcere. Dracu' poate să 
rămână grav când e comparat, în felul acesta ingenios, cu o 
trufă. A trebuit să râd, iar micul hagiu a râs şi el. De fiecare 
dată, acesta era sfârşitul când începeam să-mi vărs furia pe 
el. 

Ne-am continuat drumul. 

Mi-am dat seama, din privirile pe care turcul mi le arunca, 
din când în când şi din faptul că-şi înfrânase puţin calul, că 
simţea faţă de mine o teamă deosebită. 

Ne apropiasem de capătul pădurii şi acum mergeam în 
trap peste o pârloagă, care oferea cailor cale deschisă. 
Atunci, se trezi din nou curiozitatea hangiului Ibarek: 

— Effendi, oare voi putea să mă întorc astăzi acasă? 

— Nu prea cred, doar vrei să-ţi recuperezi banii, nu? 

— Fireşte. 


— Atunci, precis va trebui să rămâi mai mult timp. Mai 
întâi trebuie să-i găsim pe ticăloşi şi apoi să le cerem 
socoteală. 

— Dar tu ştii unde sunt! 

— Nu te lăsa păcălit de hagiu. Ştiu că s-au ascuns la 
Ostromdscha, mai mult nu. Va trebui să-i caut. 

— Atunci, o să cerem informaţii despre ei. 

— Ar fi inutil. Fugarii vor fi cu băgare de seamă, să nu-i 
vadă nimeni. 

— Vai! Înseamnă că n-o să-i găsim nici noi! 

— Poate totuşi o să-i găsim. Am dat de-o urmă. 

— Unde, aici pe pământ? 

Ibarek auzise de la Halef că m-aş pricepe la citirea 
urmelor. Acum credea că un asemenea lucru trebuia să se 
afle în faţa mea, pe sol. 

— Nu, am răspuns şi i-am indicat fruntea. Aici se află urma 
după care trebuie să mergem. Eşti cumva cunoscut în 
Ostromdscha? 

— Da. Doar e cel mai apropiat oraş de satul meu. 

— Este vreun munte acolo pe unde se află nişte ruine? 

— Sunt o grămadă de ruine. 

— De unde provin? 

— Nu se ştie exact. Bulgarii spun că ar fi avut odată o 
mare împărăție şi unul dintre principii lor ar fi locuit în 
acest castel. Apoi au venit duşmanii, au cucerit cetatea şi au 
distrus-o. 

— La fel spun şi turcii? 

— Unii, da. Alţii spun că ar fi fost greci acolo. 

— Pentru noi, e totuna. Se poate ajunge uşor la ruine? 

— Da, foarte uşor. 

— Şi nu este interzis să urcăm până la ele? 

— Nu. Poate să urce oricine şi totuşi, doar puţini se 
încumetă s-o facă. 

— De ce? 

— Pentru că acolo sus îşi au sălaşul nişte duhuri rele. 

— Aha, aşa vasăzică! Ei, noi o să facem cunoştinţă cu ele. 


— Ai înnebunit, effendi? 

— Nici gând. Întotdeauna mi-am dorit să văd un asemenea 
duh. Acum mă bucur că îmi voi îndeplini dorinţa. 

— Las-o baltă, effendi! 

— Ei, aş! Nici nu mă gândesc. 

— Dar, gândeşte-te că duhurile nu apar ziua! 

— Dar nici n-o să le caut ziua. 

— O, Allah! Doar nu vrei să urci noaptea acolo? 

— Ba, poate că da. 

— Dar n-ai să te mai întorci niciodată. Or să te ucidă 
duhurile! 

— Tare sunt curios cum vor face asta. 

— N-o lua în râs, effendi! Duhurile rele nu te întreabă, din 
păcate, dacă poţi să masori luna şi stelele. Nu te întreabă 
nimic, ci te apucă de chică şi-ţi sucesc gâtul, cu faţa la 
spate. 

— Oho! 

— Da, da! replică el. 

— S-au mai întâmplat până acum astfel de cazuri? 

— Mai multe! 

— Sus, la ruine? 

— Da. Dimineaţa au fost găsiţi oameni între ruine, cărora 
faţa le era sucită la spate. 

— Oamenii aceia erau cunoscuţi? 

— Nu. Erau străini. Doar odată; venise un poliţai nou în 
Ostromdscha. Spunea că nu crede în duhuri. Şi-a luat 
cuțitul şi pistolul şi a urcat printre dărâmături. A doua zi, l- 
au găsit şi pe el la fel ca pe ceilalţi. Toată faţa îi era roşie şi 
umflată, iar limba îi atârna afară din gură. 

— De mult s-a întâmplat asta? 

— Cu mai puţin de doi ani în urmă. Eu însumi l-am văzut 
pe omul ăsta atât de îndrăzneţ. 

— Când încă mai trăia? 

— Da, dar i-am văzut apoi şi leşul. 

— Descrie-mi-l. 

— Arăta îngrozitor. 


— Doar atât poţi să-mi spui? Aş vrea să ştiu, mai ales, cum 
îi arăta gatul. 

— Înspăimântător! Se vedea clar cum îl înhăţase duhul cu 
ghearele. 

— Cum arătau urmele de gheare? 

— Ca nişte semne lungi, înguste, învineţite, în spate două 
şi în faţă opt. 

— Eram sigur. 

— Ai văzut şi tu vreunul care a fost ucis de stafii? 

— Nu, niciodată. Duhurile din patria mea nu ucid oameni. 
Sunt nişte spirite paşnice. Ele sunt de trei feluri. Li se 
spune Plagegeister, Schongeister şi Salmiakgeister33. Doar 
primele dintre ele pot deveni supărătoare, celelalte nu fac 
nimic. 

— Ce noroc pentru patria ta că nu există asemenea duhuri 
acolo! Ale noastre sunt mult mai rele; îţi sucesc gâtul şi 
mori. De aceea, te rog, în numele lui Allah, nu urca noaptea 
acolo. Altfel va trebui să-ţi coborâm leşul dintre ruine. 

— Hai să nu mai vorbim despre ruine. Spune-mi mai bine 
dacă nu cumva cunoşti la Ostromdscha vreun om căruia îi 
zice, bătrânul mubarek? 

— Bineînţeles că-l cunosc. 

— Aş putea să-l văd şi eu? 

— Dacă este acasă, da. Oricine poate merge la el. 

— Deci, ai fost şi tu la el? 

— Deseori. l-am dus nişte piaştri pentru leacurile sale. 

— Ah, este doctor sau farmacist? 

— Este un „Sfânt”. 

— Dar un „Sfânt” nu foloseşte leacuri! 

— De ce nu? Cine ar putea să-i interzică? Din contră, toţi 
oamenii se bucură că există el acolo. Acolo unde nici un 
doctor sau farmacist nu mai poate ajuta, el ajută precis. 

— Deci, te-a ajutat şi pe tine? 

— Destul de des. M-a ajutat pe mine, pe ai mei şi chiar 
vitele mele. 


— Înseamnă că este doctor de oameni şi animale. Este 
ceva foarte ciudat. 

— Oh, el însuşi este şi mai ciudat. 

— Cum adică? 

— Are peste cinci sute de ani. 

— Asta n-o mai cred. 

— Să nu spui asta, căci eşti pierdut! 

— Dar ce, e chiar aşa periculos să-l vorbeşti de rău? 

— Da. Are un spirit care zboară încoace şi încolo să afle ce 
se mai vorbeşte despre el. 

— Minunat! Nu ştii cumva dacă acest spirit poate fi văzut? 

— Fără îndoială că poate fi văzut. Îl poartă cu el. Este un 
corb uriaş, negru ca noaptea. 

— Hm! N-are cumva şi o pisică mare, neagră? 

— Într-adevăr! De unde ştii? 

— Am bănuit doar. Ai fost şi în odaia unde pregăteşte 
leacurile? N-ai văzut acolo păsări şi şerpi împăiaţi? Boi de 
baltă în borcane? Lilieci care atârnau de tavan? 

Ibarek era din ce în ce mai uimit. 

— Effendi, strigă, îl cunoşti pe bătrân? 

— Nu. 

— Dar văd că ştii ce are în odaie. 

— Asta, pentru că am cunoscut alţii la felca el. 

— Fiecare are o astfel de odaie? 

— Majoritatea au. Da şi mulţi alţii pretindeau că ar avea o 
vârstă de câteva sute de ani. Omul acesta este de mult la 
voi? 

— Nu. Doar de şase ani 

— Aşa, aşa! Şi de când există duhurile rele la ruine? 

— Oh, dintotdeauna. 

— Şi întotdeauna au frânt gâturile oamenilor? 

— Nu. Doar de câţiva ani au început să facă asta. 

— Foarte curios! Nu ştii cumva cam de câţi ani? 

— Primul, căruia i-a fost sucit gâtul era un grec care, eu o 
zi înainte venise să-mi vândă ceva. A doua zi dimineaţa 


zăcea mort, între ruine. De atunci au trecut, după câte ştiu 
eu, cam cinci sau şase ani. 

— Deci, cam tot atât de când locuieşte bătrânul în 
Ostromdscha. „Sfântul” ăsta n-are şi alte calităţi 
neobişnuite? 

— Ba da. Nu bea şi nu mănâncă niciodată. 

— Şi totuşi trăieşte? 

— Spune că, tocmai pentru că n-a mâncat şi n-a băut, a 
depăşit vârsta de cinci sute de ani. Nici Allah nu mănâncă şi 
de aceea este etern. Sfântul n-a avut niciodată dinţi, tocmai 
pentru că nu a mâncat. 

— Încep să cred că este un mare sfânt. 

— Chiar aşa şi este. Allah îl iubeşte şi de aceea, i-a dat 
darul de a se putea face nevăzut. 

— Chiar aşa? Ai fost tu vreodată martor când s-a făcut 
nevăzut? 

— Da. 

— Povesteşte-mi! 

— Ştiam că fiul vecinului meu era bolnav şi că bătrânul 
urma să vină la el. Femeile din haremul meu se plângeau de 
dureri de cap şi doream ca bătrânul să le dea o amuletă. De 
aceea, la ora când ştiam că trebuie să sosească mubarekul, 
m-am aşezat în faţa porţii. Când a apărut, l-am strigat pe 
nume, dar nu mi-a răspuns. L-am strigat din nou şi pentru 
că nici de data aceasta nu mi-a răspuns, am trecut drumul, 
m-am dus la el, l-am salutat şi i-am spus că femeile din 
haremul meu aveau nevoie de ajutorul lui. El m-a privit 
furios şi m-a întrebat drept cine îl luam. Când i-am spus că 
el este renumitul sfânt, mi-a râs în nas, dar tot nu mi-a dat 
nici un răspuns şi a intrat în curtea vecinului. Am aşteptat 
mult timp, dar n-a mai apărut; doar invalidul, pe care nu-l 
văzusem intrând, a ieşit, şchiopătând, sprijinindu-se în 
cârje. Când l-am căutat apoi pe vecin şi l-am întrebat de 
sfânt, mi-a spus că nici nu fusese pe-acolo. Eu am jurat că l- 
am văzut intrând, iar el a jurat că doar invalidul fusese 
acolo. Bătrânul, însă, dispăruse. Ei. ce zici de asta, effendi? 


— Deocamdată, nimic. 

— De ce, deocamdată? 

— Ca să-ţi poţi forma o părere, ar fi trebuit să-l 
supraveghezi mai mult timp pe „Sfânt”. Dar poate că 
lucrurile se pot lămuri mai simplu decât crezi. 

— Cum, effendi? 

— Sfântul” a intrat la vecinul tău prin faţă şi a ieşit prin 
spate. 

— N-avea cum. Curtea este în faţa, iar în spatele casei nu 
se află nici vreo grădină şi nici vreo ieşire. Poarta pe care l- 
am văzut intrând este singurul loc pe unde ar fi putut ieşi. 

— Poate s-a ascuns cumva? 

— Unde? Casa vecinului este atât de mica. Încât oricine ar 
încerca să se ascundă ar fi descoperit imediat. 

— Atunci toată treaba este, într-adevăr, misterioasă. Nu 
găsesc nici o explicaţie. 

— Ba există o explicaţie, effendi, cea pe care li-am dat-o 
deja... „Sfântul” se poate face nevăzut, nu crezi? 

Povestea asta era o şarlatanie. Dar de ce să mă fi certat cu 
hangiul, care părea să fie destul de destupat la minte, dar 
căzuse totuşi pradă superstiţiilor orientale? Poate că era 
chiar mai bine să-l las să creadă ceea ce voia. De aceea, am 
fost prevăzător şi m-am stăpânit. 

— Cine nu s-a gândit până acum la astfel de lucruri şi nici 
n-a văzul ceva asemănător, nu poate spune nici da, nici nu. 

— Dar eu spun da, zise Halef, care auzise totul. 

Am observat că în ochi îi apăruse o privire vicleană. 

— Crezi? l-am întrebat. Mă miră acest lucru. 

— De ce. sidi? 

— Pentru că după câte ştiu eu, n-ai cunoscut încă până 
acum pe nimeni care să aibă puterea să se facă nevăzut. 

— Eu? Oh, sidi, dar de data asta te înşeli! 

— Aşa? Şi când ai făcut cunoştinţă cu o astfel de persoană? 

— Foarte des şi ultima dată chiar astăzi. 

Am presupus că micuţului Iar îi trecuse vreo drăcovenie 
prin cap. De aceea, am tăcut. Dar turcul parcă luase foc. 


Credea că dobândise o dovadă în favoarea poveştii lui şi se 
grăbi să-l întrebe: 

— Astăzi? Cumva pe drum? 

— O, nu! 

— Atunci, la mine? 

— Ai ghicit. 

— Allah! A fost cineva la mine care s-a făcut tot atât de 
repede nevăzut? 

— Da, la tine. 

— L-am văzut şi eu? 

— Fireşte. 

— Cumva vreunul din cei doi, zdrenţăroşi? 

— Nu-i vorba de ei. 

— Atunci, cine? 

— Omleta. Ai văzut-o clar când a intrat şi apoi, deodată, a 
dispărut. 

Ibarek avea întâi o figură uluită, apoi una decepţionată şi 
în sfârşit, una furioasă şi îi strigă micuţului: 

— Hagi Halef, vrei să spui că ai fost la Mecca, oraşul 
Profetului? 

— Aşa e. 

— Nu cred, pentru că unui hagiu evlavios i-ar fi ruşine să- 
şi bată astfel joc de un dreptcredincios. Am crezut că eşti 
un om bun şi sincer; dar nu eşti decât un pierde-vară pus 
pe glume. 

— Ascultă, fiu al frumoasei văi a fluviului, ştii cum mă 
cheamă? 

— Am auzit. 

— Ei, cum? 

— Halef. 

— Acesta este numele pe care doar prietenii mei intimi au 
voie să mă strige. Pentru alţii mă numesc Hagi Halef Omar 
Ben Hagi Abul Abbas Ibn Hagi Davud al Gossarah. Ţine 
minte! 

— Nimeni nu poate ţine minte aşa un nume lung, iar eu cu 
atât mai puţin. 


— Asta dovedeşte că ai mintea cam scurtă. Sper, însă, că 
nu chiar atât de scurtă încât să nu reţii următoarele: sunt 
un adept evlavios al islamului. Dar ştiu că viaţa nu poate 
consta doar din rugăciuni. Allah vrea ea fiii lui să se bucure. 
Deci nu este un păcat să facă o glumă nevinovată. Dar dacă 
îmi spui că sunt un pierde-vară, doar pentru că am-făcut o 
mică glumă, asta reprezintă pentru mine o jignire care nu 
se poate spăla decât cu sânge. Tu, însă, eşti gazda noastră 
şi trebuie să-ţi fiu recunoscător, aşa că am să-mi înghit furia 
şi am să te iert. 

Ţinuse acest mic discurs cu atâta haz, încât hangiul nu-avu 
ce face şi izbucni în râs. Împăcarea fu deplină. 

— Şi tu crezi că opinia mea este caraghioasă? mă întrebă, 
apoi, Ibarek. 

— Oh, nu! Poate am să-l văd şi eu pe bătrânul mubarek şi 
atunci este posibil să-mi pot forma propria părere. Unde 
locuieşte de fapt? 

— Pe munte. 

— Ah! Cumva la ruine? 

— Nu la, ci în ruine. 

— Asta - da. ăsta este, într-adevăr, un lucru foarte 
important pentru mine. Dar de ce s-a retras acolo? 

— Ca să alunge duhurile rele. 

— Da, dar din păcate n-a reuşit. 

— O, ba da! 

— Dar ele continuă să-şi facă apariţia şi să sucească 
gâturile oamenilor. 

— Numai unora dintre ei. Aceste duhuri sunt foarte 
puternice. Nimeni, nici chiar bătrânul, nu poate să le facă 
să dispară, mai cu seamă că există doar o singură noapte pe 
an când le poţi veni de hac duhurilor. 

— Care noapte este aceasta? 

— Nu ştiu, în fiecare dintre aceste nopţi, bătrânul a reuşit 
să înfrângă câte un duh, deci, anual, câte unul. 

— Asta înseamnă şase în total? 

— Da. Dacă vrei sa le vezi, îţi vor fi arătate. 


— Ah, pot fi văzute? 

— Leşurile lor. 

— Dacă aceste duhuri au trupuri? 

— Da, altfel n-ar putea să se arate muritorilor! De obicei, 
nu au trup, dar când vor să fie vizibile, atunci au nevoie de 
el, şi tocmai în corpul acesta pot fi prinse, astupându-li-se 
toate orificiile, ca să nu mai aibă pe unde ieşi. 

— Asta-i o noutate pentru mine. Aş vrea să văd şi eu 
leşurile acestor duhuri. 

— Am să te duc să le vezi. Dacă vrei tu neapărat, am să 
merg şi pe munte şi la ruine, dar numai ziua. Noaptea n-o 
să mă facă nimeni să merg acolo. 

— Poate nici n-o să-ţi ceară nimeni să faci o asemenea 
faptă de eroism. Dar, aş vrea să te mai întreb ceva. Ai fost 
vreodată la Radowitoch? 

— Deseori şi o să mă mai duc. 

— Cunoşti localitatea Shiganzy? 

— Am fost doar o dată acolo şi n-am stat mai mult de o oră. 
Este un sătuc care se află între două râuleţe. 

— Ştii numele celor două cursuri de apă: Bregalnitza şi 
Sletowska. Cunoşti cumva pe cineva de-acolo? 

— Doar câţiva. 

— Poate pe măcelarul Tschurak? 

— Pe acesta nu-l cunosc. 

— Păcat! Aş fi vrut să-mi dai câteva informaţii despre el. 

— Atunci, putem întreba de el în Ostromdscha. Am să 
găsesc precis pe cineva care îl cunoaşte. 

— Lasă-mă mai bine pe mine să fac asta. Trebuie să fim 
foarte precauţi. Nu trebuie să afle nimeni că mă interesez, 
în mod deosebit, de el. Acolo, sus, în ţinutul Shiganzy 
trebuie să existe un loc care se numeşte „coliba din 
văgăună”. N-ai auzit cumva de numele acesta? 

— S-ar putea, dar nu-mi amintesc. 

— Atunci, consideră că nu ţi-am pus această întrebare. 

— Asta înseamnă că aici se-ascunde vreo taină? 

— Bineînţeles. 


— Vezi că şi tu ai secrete, ca şi bătrânul de ale cărui puteri 
miraculoase te îndoieşti! 

— Aşa, aşa! Chiar este o fiinţă neobişnuită? 

— Mai mult decât atât. De exemplu, este atât de uscăţiv 
încât i se aud oasele zornăind, când merge. 

— Imposibil! 

— Dar ăsta-i adevărul! Toată lumea l-a auzit! 

— Chiar şi tu, Ibarek? 

— Chiar şi eu, cu urechile mele! 

— Atunci, sunt tare curios dacă o să aud şi eu zornăitul. 

— Precis îl vei auzi, dacă vei fi atent. 

— Cum se îmbracă? 

— Are doar trei straie şi anume, un şal vechi, pe care-l 
poartă ca cingătoare pe trupul gol, un caftan larg vechi şi 
un şervet vechi pe cap. 

— Nu poartă pantofi sau sandale? 

— Niciodată, nici chiar iarna. 

— Se pare, deci, că nu-i un prieten al luxului de nici un fel. 
Dar staţi, ce-i asta? Aici trebuie să se fi ascuns cineva. 

Ajunsesem într-un ţinut împânzit de tufişuri rare. 
Armăsarul meu scosese un sforăit, semn că, în apropiere, se 
afla un om străin. 

M-am oprit şi m-am uitat în jur. Nu se vedea nici picior de 
om. Ezitau şi ceilalţi. 

— Să mergem mai departe, spuse turcul. Ce ne 
interesează pe noi dacă s-a ascuns cineva aici? 

— Aş vrea să ştiu cine se află în spatele nostru, am 
replicat. 

— Atunci, ai să te apuci să cauţi? 

— Nu. O să-mi spună calul meu. 

— Allah! Ai să-l întrebi, effendi? 

— Bineînţeles. 

— Şi el răspunde? 

— Clar şi precis. 

— Exact ca măgăriţa din Balham! Ce minune! Numai în 
minunile mele nu vreţi să credeţi! 


— Dar asta nu-i nici o minune, căci armăsarul îmi 
răspunde pe limba lui nu pe a mea, aşa cum ai să vezi 
îndată. Fii atent! 

Vorbisem încet. Am îndemnat calul să păşească înainte şi s- 
a supus fără nici un fel de împotrivire. Şi spre stânga a 
mers de bunăvoie. Când, însă, l-am îndemnat spre dreapta, 
Rih sforăi din nou, începu să mişte din urechi şi să-şi învârtă 
coada. 

— Vezi! i-am spus hangiului. Acolo, în dreapta, e cineva. 
Asta mi-a spus armăsarul. Mă duc să cercetez. 

Fiind sigur că am să dau peste vreun vagabond, am 
îndemnat armăsarul s-o ia printre tufişuri. După câţiva paşi, 
am zărit omul pe care-l adulmecase calul. Purta straie şi 
arme de poliţai, şedea, comod în iarba grasă şi îşi fuma 
ciubucul. 

După mina de automulţumire pe care o avea, se părea că 
omul acesta era împăcat cu Dumnezeu, cu lumea şi chiar cu 
el însuşi. Nici sosirea pe neaşteptate a cinci bărbaţi călări 
nu părea să-i fi făcut să-şi piardă cumpătul. 

— Allah fie cu tine! l-am salutat. 

— Şi cu voi! răspunse el. 

Îi văzuse şi pe ceilalţi, care mă urmaseră. 

— Cine eşti, prietene? l-am întrebat. 

— Un poliţai al sultanului căruia i se supune toată lumea. 
Allah să-l binecuvânteze! 

— Aşa să fie! Căci, atunci, o parte din binecuvântare se va 
răsfrânge şi asupra ta. 

— Da, dar e cam sărăcăcioasă bucăţica asta de 
binecuvântare. Şi nici nu-i plătită niciodată la timp. 

— Unde eşti slujbaş? 

— În Ostromdscha. 

— Şi câţi camarazi ai acolo? 

— Încă nouă. 

— Deci, sunteţi zece poliţai. Aveţi mult de lucru? 

— Foarte mult. Omenirea e rea. Faptele celor nelegiuiţi nu 
ne lasă niciodată să ne odihnim. Alergăm zi şi noapte să-i 


prindem pe răufăcători. 

— Mi se pare că te-am surprins exact în timpul unei 
asemenea alergături. 

Nu-şi pierdu cumpătul în faţa acestei glume, ci spuse 
indiferent: 

— Am alergat până am transpirat, de fapt numai în gând. 
Gândurile sunt mai rapide decât picioarele omului: De 
aceea, ar trebui mai degrabă cu ele să mergem, decât cu 
picioarele. În felul acesta nu ne-ar mai scăpa nici un 
răufăcător. 

— Asta-i un punct de vedere admirabil cu privire la 
îndatoririle tale. 

— Da, le iau în serios, căci asta-i datoria mea. 

— Deci, urmăreşti pe cineva? 

— Te interesează cumva treaba asta? 

— Nu. 

— Atunci de ce întrebi? 

— Pentru că îmi place de tine şi pentru că eşti un filosof de 
la care ai ce învăţa. 

— Nu ştiu exact cine-i „filosoful” ăsta, dar probabil că l-am 
văzut cândva. E uşor de ghicit din ceea ce ai spus că este un 
om deştept şi admirabil, căci ai afirmat că ai de învăţat de la 
el. De aceea, mă bucură că mi-ai făcut onoarea să mă 
compari cu el. Văd că eşti un om fin, superior. Eşti de pe 
aici? 

— Nu. Sunt dintr-o ţară îndepărtată, care se află în Vest. 

— Ah, o cunosc! Se cheamă Hindustan. 

— Eşti un excelent geograf, numai că eu am căutat vestul 
în altă direcţie. 

— Nu, vestul se află în Hindustan. Asta-i singura ţară unde 
se poate afla vestul; în altă parte, nu. Dar dacă nu eşti de pe 
aici, atunci datoria mă obligă să-ţi cer să-mi arăţi 
paşaportul. Ai aşa ceva? 

— Am, în buzunar. 

— Arată-mi-l! 


Întrucât, dându-mi această poruncă, omul şedea în 
continuare liniştit şi-şi fuma pipa, l-am întrebat: 

— Nu vrei să vii aici, să-l vezi? 

— Nu, aşa ceva nu se cuvine. Nu pot să-mi ştirbesc 
demnitatea. 

— Corect! Dar nici eu pe a mea. 

— Deci, se pune întrebarea, care dintre noi este mai mare. 
În orice caz, a mea. 

— Cum aşa? 

— În primul rând, sunt poliţai, iar tu eşti un străin. În al 
doilea rând, patria ta se află într-un vest fals; deci, aş putea 
presupune că la voi sunt false chiar şi paşapoartele. Şi ca sa 
mă uit la un paşaport fals, n-am să mişc nici măcar un 
deget, cu atât mai puţin am să mă ridic de-aici. 

Am izbucnit în râs. 

— Eşti un slujbaş fără asemănare. Părerile pe care le ai 
despre obligaţiile tale sunt. atât de admirabile, încât s-ar 
putea spune că ţi le-a inspirat însuşi Profetul. 

— Dacă gândeşti aşa, atunci descalecă şi legitimează-te! 
Am descălecat, într-adevăr, am scos o monedă de argint, i- 
am întins-o şi am zis: 

— Asta-i paşaportul meu. 

Privi moneda, făcu o figură bucuros-mirată, îşi scoase 
pentru prima oară ciubucul din gură şi strigă: 

— O monedă de zece piaştri? E adevărată? 

— Uită-te singur la ea! 

— Asta nu mi s-a întâmplat niciodată în viaţa mea, nici 
măcar la Stambul. Effendi, purtările tale sunt chiar mult 
mai fine decât am crezut. Ai ajuns pe cea mai înaltă treaptă 
de educaţie şi toate porţile paradisului îţi sunt deschise. 

— Vrei să spui că paşaportul meu e bun? 

— E foarte bun. Nici nu-i fals, aşa cum m-am temut la 
început. Nu vor şi tovarăşii tăi de drum să se legitimeze? 

— Nu e nevoie. 

— Cum adică? 


— Uită-te mai bine la paşaportul meu! Este completat 
pentru noi toţi. 

— Asta nu-i bine. Padişahul ar trebui să ordone ca fiecare 
străin să se legitimeze cu un astfel de paşaport. 

— Poate o s-o facă mai târziu. Deci, ai fost la Stambul? 

— Mai mulţi ani. 

— De când eşti aici? 

— Doar de două săptămâni. 

— Atunci este explicabil de ce nu-l cunoşti pe unul dintre 
însoțitorii mei, care locuieşte pe aici, prin împrejurimi, 
zicând acestea, am arătat spre hangiu. Vezi, deci, că nu toţi 
sunt străini. Acum ne permiţi să ne continuăm drumul? 

În ciuda acestei întrebări, aveam intenţia să mai rămân. 
Iar el îmi răspunse, aşa cum mă aşteptam. 

— Sigur că da. Dar, dacă doreşti poţi să mai rămâi puţin. 
Îmi face plăcere să mă întreţin cu oameni a căror purtare 
este o desfătare pentru mine. 

— Şi eu sunt la fel de încântat de purtarea ta. Aş putea să 
aflu cine era omul pe care îl urmăreai aşa de grăbit în 
gândurile tale? 

— Cu drag ţi-aş face pe plac, dar îmi vine greu să vorbesc. 

— Nu mi s-a părut, până acum. 

— O, ba da. Când alergi în felul acesta în gând, asuzi din 
greu şi plămânii îşi pierd respiraţia. N-ai nimic care mi-ar 
putea răcori limba înfierbântată? 

L-am înţeles perfect, totuşi am întrebat: 

— De obicei, cam ce preferi? 

— Metal rece, de exemplu puţin argint. Asta răcoreşte 
excelent. 

— Şi cât de mare ar trebui să fie? 

— O monedă de cinci piaştri. 

— Ei, atunci, pot să-ţi fiu de ajutor. lată una! 

Am scos moneda de cinci piaştri şi i-am dat-o. În loc s-o 
pună pe limba înfierbântată, a băgat-o la cingătoare şi a 
zâmbit. 


— Ei, acum pot să vorbesc mai uşor. Este ceva natural. 
Cine n-a aflat, nici nu poate să înţeleagă. Atunci când 
aştepţi luni de zile să primeşti solda, viaţa şi vorba ţi se par 
tare grele, mai ales atunci când trebuie să faci şi asemenea 
salturi, ca mine. Trebuie să prind nu unul ci trei răufăcători. 

— 'Ţi se cere cam mult! 

— Aşa de mult, încât de astăzi de dimineaţă stau aici şi mă 
gândesc cum să fac să-i prind pe ticăloşi. Situaţia-i foarte 
grea, nu-i aşa? 

— Foarte! 

— Sper totuşi să-mi vină un gând bun. 

— Dar nu se presupune că ar trebui să fii pe urmele 
răufăcătorilor? 

— Chiar sunt pe urmele lor! 

— Da, în gând! Dar ar trebui să fii şi cu picioarele. 

— Nu, nici un om cu judecată n-ar gândi aşa. Dacă aş fi 
alergat de astăzi de dimineaţă, fără să mă odihnesc, aş fi 
fost peste măsură de istovit şi tot nu i-aş fi înhăţat pe 
răufăcători. Am preferat să mă aşez aici şi să mă gândesc 
cât de departe ar fi putut să ajungă. 

— Deci nu ştii încotro au fugit? 

— Da” cine poate şti? S-a spus că s-ar fi îndreptat spre 
Dorian. Cel care, însă, e destul de deştept, acela îşi spune în 
sinea sa că nu s-ar fi dat ei de gol încotro au pornit-o după 
ce au comis fapta cea rea. 

— Ai perfectă dreptate. Nu ţi s-a dat nici o indicație despre 
ei? 

— O, ba da! Călăresc pe cai bălani şi au furat, pe lângă 
nişte obiecte de aur şi o sută de lire. Acum stau şi mă 
gândesc cum m-ar putea ajuta lucrurile acestea dau de 
ticăloşi. 

Era atât de caraghios, cum îşi bătea singur joc de el, încât 
eu greu m-am stăpânit să nu izbucnesc în râs. 

— Deci, toţi camarazii tăi sunt la fel de ocupați ca şi tine să 
reflecteze la cei trei cai bălani? l-am întrebat. 


— Nici nu le trece aşa ceva prin cap, căci habar n-au de 
lucrul acesta. 

— Şeful politiei nu le-a spus nimic? 

— Nu. 

— Deci, nu i-a trimis şi pe ei după hoţi? 

— Nu. 

— Ar fi trebuit, totuşi, s-o facă! 

— Chiar crezi? Şeful poliţiei e de altă părere. A trimis doar 
după mine, căci eu sunt cel mai bun şi cel mai perspicace 
spion al lui şi mi-a dat timp de gândire şase zile, cu privire 
la acest eveniment. Eu, însă, sper să rezolv lucrurile chiar 
aici. De aceea m-am retras în singurătate şi stau serios la 
sfat cu mine însumi. Camarazii mei n-au aflat nimic, căci nu 
trebuie să se zvonească nimic. Dacă află hoţii că suntem pe 
urmele lor, or să fugă tot mai departe şi nu ne alegem cu 
NIMIC. 

— Şi dacă, până atunci, cheltuiesc banii? 

— Înseamnă că aşa a fost voia lui Allah şi nici un om 
deştept n-o să aibă nimic de obiectat. 

În timpul întregii mele conversații cu ochiul legii, am 
observat că Ibarek era deosebit de agitat în sinea sa. 
Fusese absolut convins că toată poliţia era în picioare, 
pentru a-l ajuta să-şi recupereze banii care-i fuseseră furaţi. 
Acum, spre stupefacţia lui, afla că doar un singur poliţai 
fusese însărcinat cu rezolvarea cazului. Şi chiar şi acesta 
primise un răgaz de şase zile şi nu ca să pună mâna pe hoţi, 
că doar ca să mediteze asupra acestui eveniment! 

Omul se retrăsese: în singurătate şi ducea o viaţă liniştită, 
îndulcită de ciubucul său. Alergase în gând după hoţi, aşa 
cum se exprimase, foarte liniştit, chiar el. 

Era prea mult pentru cel care fusese jefuit. Voise să 
intervină în discuţie de mai multe ori, dar privirile şi 
semnele mele rugătoare îl împiedicaseră s-o facă. 

Acum, însă, nu-şi mai putu ţine în frâu furia. Ibarek sări de 
pe cal, se îndreptă spre slujitorul dreptăţii, care trăgea din 
pipă şi strigă: 


— Ce-ai spus? Că ar fi voia lui Allah? 

— Da, răspunse, candid, cel întrebat. 

— Ca banii să fie cheltuiţi? 

— Dacă au dispărui, înseamnă că aşa a vrut el. 

— Aşa! Frumos! Asta-i chiar culmea! Ştiţi de unde au fost 
furaţi? 

— Din Dabila, cred. 

— Aşa cred şi eu. Şi de la cine? 

— De la un om pe care-l cheamă Ibarek. 

— Îl cunoşti? 

— Nu. 

— Atunci ar trebui să faci cunoştinţă cu el! 

— Poate! Când îi voi aduce pe hoţi. 

— Nu! Chiar acum, pe loc, ai să-l cunoşti! Pe mine mă 
cheamă Ibarek şi eu sunt acela care am fost jefuit. 

— Tu? întrebă poliţaiul, mirat, fără să se mişte de la locul 
său. Asta-i bine! Mă bucur! Trebuie să-ţi spun ceva 
important. 

— Ce anume? 

— Pe viitor să nu-ţi mai pui banii acolo unde-i pot găsi 
hoţii. 

— Cu voia lui Allah! Ce fel de om e ăsta? Effendi, ce părere 
ai? Ce-ar trebui să fac? 

Aceste întrebări, pline de furie, îmi fuseseră adresate mie. 
Dar n-am apucat să răspund. Pe micul meu Halefîl 
supăraseră foarte tare comportamentul şi indiferența 
poliţaiului. Atât cât putea să-l privească pe el personal 
această problemă, era totuşi un om prea înfocat, ca să 
poată asista liniştit la aşa ceva. De mult se tot frământa 
încoace şi încolo în şa. Acum, însă, sări de pe cal, se 
îndreptă spre poliţai şi strigă: 

— Ce-ar trebui să faci? Am să-ţi arăt eu imediat. Ştii cum 
trebuie să te comporţi în faţa unui distins effendi şi a 
însoţitorilor lui? 

— Ştiu exact. De ce urli aşa la mine? 


— Pentru că, de fapt, habar n-ai şi pentru că am să te învăţ 
eu acum. În clipa asta să te ridici! 

Halef spusese aceasta pe un ton imperios. Paznicul 
siguranţei publice zâmbi dispreţuitor spre ei şi clătină din 
cap. 

— Ce-ai zis, mititelule? 

Fără îndoială, aceasta era o mare jignire pentru micuțul 
hagiu. Niciodată nu permisese să i se spună „mititelule”, 
fără să reacționeze dur. 

— Ce-ai zis că sunt? întreba, turbat de mânie. Un mititel? 
Am să-ţi arăt îndată cât de înalt sunt, canei te-oi măsura cu 
biciul meu. Ridică-te sau te ajut eu! 

Smulse biciul din piele de hipopotam de la brâu. Abia 
acum începu să se clatine indiferența poliţaiului. Se sculă 
de jos, ridica ameninţător mâna şi avertiză: 

— Pune biciul deoparte! Aşa ceva n-am să tolerez, piticule! 

— Ce? Mă facă chiar pitic? Ei, aşteaptă tu c-o să-ţi arate 
îndată piticul că poţi să tolerezi biciul. Na-na-na-na-na! 

Halef îşi luase avânt şi la fiecare „na”, biciul şuiera peste 
spinarea poliţaiului. 

Acesta rămase câteva secunde încremenit de uimire faţă 
de cutezanţa hagiului. Apoi sări deodată în sus, urlă ca un 
taur înfuriat şi se azvârli cu pumnii strânşi asupra lui Halef. 

Stăteam liniştit deoparte, sprijinindu-mi mâna pe şa. 
Poliţaiul era un bărbat puternic, dar nici nu-mi trecu prin 
cap să-i sar în ajutor micul meu hagiu. Acum că luase el 
problema în mână sau mai bine-zis în bici, trebuia s-o şi 
ducă până la capăt. Orice amestec al altuia chiar şi al meu, 
l-ar fi jignit. Şi, pe deasupra, eram convins că, în ciuda 
înălţimii sale mici, avea mai multă forţă fizică şi mult mai 
multă agilitate decât poliţaiul. 

Cel biciuit voise să se arunce asupra lui Halef, dar, după 
primul pas se întoarse împleticindu-se, căci micuțul îl 
întâmpină cu lovituri încrucişate, care urmau atât de 
repede una după alta, încât biciul parcă formase, pur şi 
simplu, un zid prin care duşmanul nu putea pătrunde. 


Loviturile vâjâiau ca grindina deasupra lui: pe spinare, pe 
umeri, pe braţe, în părţi, pe şolduri şi coapse. Omul era pur 
şi simplu cuprins ca într-o reţea de lovituri. Micuţul însă 
avea mare grijă să nu-l lovească peste faţă sau, mai ales, în 
cap. 

Cu cât poliţaiul era din ce în ce mai puţin capabil să se 
apere, cu atât mai puternic era urletul lui. În cele din urmă, 
rămase liniştit şi îşi încasă loviturile, urlând ca un tigru. 

— Aşa! strigă, în sfârşit, Halef, lăsând jos biciul. Acum ţi-ai 
primit plata pentru sfatul cel bun pe care i l-ai dat mai 
înainte celui jefuit. Dacă mai ai ceva, minte în capul ala, 
abţine-te de la asemenea sfaturi. Şi dacă mai îmi spui 
vreodată pitic, o să-ţi primeşti pe loc plata. 

Poliţaiul nu răspunse. Se zvârcolea de durere. Îi arunca 
micuţului priviri pline de ură. Nu-i ieşeau din gură decât 
nişte sunete bâlbâite. Apoi, deodată, păru că-şi aminteşte 
de demnitatea slujbei lui. Îşi îndreptă spinarea şi strigă: 

— Străinule, cred că eşti nebun! Cum poţi să baţi un 
slujbaş al sultanului? 

— Fii liniştit! L-aş fi bătut şi pe sultan, dacă ar fi îndrăznit 
să se comporte aşa faţă de noi şi de fapt, cine te crezi? Cine 
eşti tu? Un soldat, un poliţai, un servitor al unui supus al 
sultanului. Nu eşti nimic altceva, absolut nimic! 

Se părea ca lui Halef iar îi venise cheful să-şi pună biciul în 
mişcare. Numai că cel pedepsit nu mai avea de gând s-o 
încaseze din nou. De aceea, încercă s-o cotească: 

— Aşa, insultă-mă în continuare! Regulamentele noastre 
ne poruncesc să fim indulgenţi cu oamenii din popor, când... 

— Cu care oameni din popor? îl întrerupse hagiul. Suntem 
noi cumva oameni din popor? 

— Dar ce sunteţi? 

— Ce suntem? Ce, eşti orb? Ia uită-te la mine! Chiar nu se 
vede cine sunt? 

— Eu nu văd nimic. 

— Înseamnă că eşti orb şi prost. Am să-ţi spun eu cine 
sunt. Sunt Hagi Halef Omar Ben Hagi Abul Abbas Ibn Hagi 


Davud al Gossarah! Dar pe tine cum te cheamă? 

— Solim, răspunse slujbaşul padişahului. 

— Selim! Doar Selim? 

— Dar cum ai vrea să mă mai cheme? Selim e suficient34. 

— Solim e suficient! Da, pentru tine s-ar putea să fie 
suficient, căci ce altceva eşti tu, decât un poliţai! 

Poliţaiul habar nu avea că arabii liberi aveau obiceiul să 
adauge lângă numele propriu pe acelea ale strămoşilor lor. 
Cu cât era mai lung un nume, cu atât mai mândru era 
purtătorul lui. 

— Adică vrei să spui că un poliţai e un nimeni, un nimic? 
strigă cel insultat. 

— Gura! răspunse micuțul. Un poliţai pe care-l cheamă 
doar Selim n-are voie să spună nimic. la uită-te ce fel de 
oameni se află în faţa ta! 

Arată spre Omar şi continuă: 

— Acesta este Omar Ben Sadek Ibn Saban Ilf el Habadschi 
Ben Abu Musa Dschafar es Soli Otalan Ibn Avisenna Ali 
Nafis Abu Merwan el Hagali! 

Apoi arătă spre Osco şi spuse: 

— Şi acest războinic renumit se numeşte Osco Abd el Latif 
Mefari Ben Mohammed Hassan el Dschaseris Ibn Wahab 
Alfirat Biruni es Seirafi! Acum ştii? 

A trebuit să fac mari eforturi, pentru a nu izbucni în râs. 
Bineînţeles că pe cei doi nu-i chema aşa. Dar, ca să facă 
impresie, micuțul hagiu înşirase o mulţime de nume şi 
strămoşi. Şi Halef făcu asta cu atâta seriozitate, iar numele 
arabe ţâşneau cu o asemenea viteză din gura lui, încât 
poliţaiul rămase încremenit, de parcă fiecare nume era un 
glonţ care îl lovea. 

— Hai, răspunde! strigă, enervat, Halef. Ce, nu mai ştii să 
vorbeşti, făptură omenească ce te mulţumeşti doar cu 
numele de Selim? N-ai şi alt nume, n-ai strămoşi? Cum l-a 
chemat pe tatăl tău, dar pe bunicul şi străbunicul tău? N-au 
făcut nici o faptă de vitejie, sau au fost nişte molâi de care 
ţi-e ruşine şi de aceea nu vrei să ne spui numele lor? Sau 


poate nici n-ai fost născut, ci te-ai furişat într-o zi 
întunecoasă dintr-o cursă de şoareci? Uită-te la noi! În faţa 
ta se află nişte bărbaţi adevăraţi! 

Poliţaiul tot nu ştia încă ce-ar fi putut să răspundă. 
Reproşurile micuţului cădeau ea o grindină asupra lui. 

— Uită-te şi la acesta! spuse Halef, arătând spre hangiu. 
Nu este arab, ci turc şi totuşi nu-l cheamă pur şi simplu 
Selim, ci Konakdschi Ibarek, deci Ibarek Hagiul. Lui i ş-au 
furat o sută de lire. Ţie ce-ar fi putut să-ţi se fure, ţie care 
nu deţii nimic altceva decât numele de Selim? 

— Oho! răspunse, în sfârşit, poliţaiul. Nici eu nu sunt un 
cerşetor. Am slujba mea şi... 

— Slujbă? Mare scofală, slujba ta! Am văzut ce înseamnă 
slujba asta. Slujba ta nu pare să constea în altceva decât să 
stai pe iarbă şi să furi zile şi săptămâni de la Allah. Dar am 
să vă pun eu în mişcare, leneşilor! Am să merg la şeful 
poliţiei şi am să-l pun să bea argint viu, ca să dea din mâini 
şi din picioare. Îţi poruncesc să porneşti imediat la drum şi 
să te duci în oraş. Dacă într-o jumătate de oră nu ajungi la 
şeful poliţiei, am sa poruncesc să fii aruncat în apă, acolo 
unde e mai adâncă şi apoi, pe deasupra, să se tragă cu 
tunul. Noi plecăm acum. Să nu crezi cumva că am glumit, 
dându-ţi această poruncă! Am vorbit foarte serios. Ai să 
vezi. 

Poliţaiul râmase cu gura căscată de uimire. 

— Ce? se repezi el. Tu îmi porunceşti mie, tu? 

— Da! N-ai auzit ce-am spus? 

— Ai ceva să-mi porunceşti? 

— Ce întrebare! Fireşte! Tu eşti doar un biet Selim, un 
anonim, pe când eu sunt Hagi Halef Omar Ren Hagi Abul 
Abbas Ibn... 

— Opreşte-te, opreşte-te! îl întrerupse poliţaiul, ducându- 
şi amândouă mâinile la urechi. Numele ăsta al tău parc-ar fi 
un şarpe lung de care ţi-e frică să nu le-năbuşe. Da, osămă 
duc îndată în oraş. Dar nu pentru că aşa mi-ai poruncit tu, 
ci pentru ca să te denunţ şefului. Ai ridicat mana împotriva 


unui slujbaş al sultanului. Pentru asta ai să încasezi o 
pedeapsă, cum n-a mai primit nimeni de pe aici. 

Poliţaiul îşi adună în grabă lucrurile şi dispăru în spatele 
tufişurilor. Să se fi temut oare de o nouă izbucnire, de 
energie a micului meu hagiu, sau era setos de răzbunare 
pentru bătaia pe care-o primise? Cred că ambele variante 
erau valabile. 

— Ia, uite-l cum a şters-o! spuse Halef, mulţumii. Ei, sidi, 
ce părere ai, cum m-am descurcat? 

Mă privea, de parcă se aştepta să fie lăudat, numai că eu l- 
am admonestat serios: 

— Prost, foarte prost te-ai descurcat. Ai mai făcut prostii şi 
altă dată, dar nu aşa mari ca cea de astăzi. 

— Sidi, vorbeşti serios? 

— Bineînţeles. 

— Dar ştrengarul ăsta leneş şi-a meritat pedeapsa! 

— Da' ce era angajatul tău, să-l pedepseşti tu? 

— Atunci, cine să-l fi pedepsit? 

— Şeful lui. 

— O, Allah! Până să-l fi ciomăgit ăla, adormeau amândoi. 
Nu, cine vrea să acţioneze, acţionează rapid! Omul acesta 
stătea jos, în faţa noastră, de parcă ar fi fost străbunicul 
sultanului, pe care trebuie să-l cinstească toţi supuşii 
credincioşi şi necredincioşi. L-am privat de această plăcere. 

— Da, dar fără să te gândeşti la urmări. 

— Şi ce urmări ar putea să aibă treaba asta? Dacă ne 
reclamă la şeful poliţiei, s-ar putea să încaseze şi acesta 
câteva lovituri pe spinare. 

— Halef, l-am avertizat, ajunge! E adevărat, poliţaiul şi-a 
meritat pedeapsa. Trebuia, însă, să aştepţi să vezi ce fac eu. 
Nu ştim ce primejdii avem de înfruntat şi a fost o 
nesăbuinţă de neconceput să ne mai învrăjbim acum şi cu 
poliţaiul. Ai văzut doar că eu l-am luat în râs. La fel ar fi 
trebuit să faci şi tu. Dar, în loc să procedezi aşa, l-ai luat la 
bătaie. Nu cu ţi-am poruncit să faci asta, aşa că puţin mă 
interesează pe-mine urmările. 'Te priveşte cum te descurci... 


Am încălecat şi am plecat. Ceilalţi m-au urmat. Halef 
mergea cu capul în pământ. În suflet îi încolţise o bănuială 
că ne pricinuise un mare rău. 

Turcul, care avea cele mai multe motive să fie furios, 
călărea tăcut, lângă mine. Abia după un timp, mă întrebă: 

— Effendi, chiar s-ar putea ca urmările să fie rele pentru 
hagiu? 

— Fireşte. 

— Dar ai să-l aperi, nu-i aşa? 

— Câtuşi de puţin! i-am răspuns, întrucât Halef auzea ceea 
ce spuneam. S-a făcut vinovat de împotrivire faţă de 
autoritatea de stat şi de leziune corporală asupra unui 
slujbaş împărătesc al poliţiei. N-am cum să-l scap, dacă pun 
mâna pe el. 

— Atunci hagiul, Halef Omar ar trebui să fugă! 

— Halef poate să facă ce vrea. A acţionat fără 
încuviințarea mea, ca un puştan care nu-i capabil să-şi dea 
seama de urmările faptei sale. Acum, va trebui să le 
suporte. N-am cum să-l ajut. 

Nu mi-a fost deloc uşor să pronunţ aceste cuvinte aspre. 
Cred că mai rău mi-au făcut mie, decât micului hagiu. Dar 
am considerat necesar să-l dojenesc în felul acesta. Mă 
urmase cu credinţă prin toate pericolele prin care trecusem 
şi ce pericole! De câte ori nu-şi riscase viaţa pentru mine! 
îşi părăsise patria şi chiar mai mult, o părăsise pe Hanneh, 
floare între femei. Inima mea era plină de recunoştinţă faţă 
de el. Dar începuse să devină nechibzuit. Faptul că ne 
reuşiseră atâtea acţiuni îndrăzneţe, că avuseserăm norocul 
să ieşim din cele mai mari încurcături, toate acestea l-au 
făcut să se cam umfle în pene. Parcă era un căţeluş viteaz, 
care avea curajul să sară chiar şi la gâtul celui mai puternic 
leu. O singură muşcătură a uriaşului l-ar fi ucis. Şi chiar 
acum, când ne apropiasem de cel mai periculos ţinut al 
aliaţilor Schutului. Acum trebuia să fim de două ori mai 
prevăzători... 


În sinea mea, mă bucuram de bătaia pe care i-o aplicase 
poliţaiului leneş şi bineînţeles, eram hotărât să fac totul ca 
acest lucru să nu aibă nici o urmare nefastă pentru Halef. 
Dar mi se părea nimerit să-i mai potolesc puţin cheful lui de 
acţiune şi nechibzuinţă. 

Capitolul XVI - Un „Sfânt” 

După puţin timp, am ajuns la drumul care ducea de la 
Kusturlu la Ostromdscha şi am cotit din nou la dreapta. Ne- 
am apropiat de un râuleţ şi am călărit între plantațiile de 
tutun şi bumbac. 

În curând, am văzut ridicându-se în faţa noastră un munte. 
De o parte şi de alta a lui se puteau observa casele din oraş. 
Sus, pe un vârf rotund al muntelui, am zărit o pată verde 
închis, pe care se aflau zidurile ruinelor. 

— Aceasta este Ostromdscha, ne-a spus turcul. 

— Numit şi Strumiţa, după numele fluviului care curge la o 
oarecare distanţă de oraş, am completat, cu aceasta, 
epuizându-se toate cunoştinţele mele despre această 
localitate. 

Halef se apropie de mine. Vederea oraşului îl făcuse să se 
gândească la consecinţele acţiunii sale nechibzuite. 

— Sidi, începu... 

M-am prefăcut că nu-l aud. 

— Sidi! 

Priveam ţintă spre oraş. 

— Nu mă auzi, sau nu vrei să mă auzi? 

— Te aud. 

— Crezi că ar trebui să fug? 

— Nu. 

— Nici n-aş face aşa ceva. Mai degrabă mi-aş trage un 
glonţ în cap. Sau poate crezi că ar trebui să mă las 
întemnițat de şeful poliţiei? 

— Fă cum vrei! 

— Mai degrabă i-aş trage un glonţ în cap! 

— Şi apoi chiar că ai fi întemnițat. 


— Atunci spune-mi, cel puţin, ce s-ar putea întâmpla, după 
părerea ta? 

— Nu ştiu. Trebuie să aşteptăm. 

— Da, să aşteptăm. Dar ai să mă iei sub protecţia ta? 

— Credeam că eu mă aflu sub protecţia ta. Nu spuitu că 
eşti prietenul şi ocrotitorul meu? 

— lartă-mă, sidi. Doar tu ai fost, tot timpul, ocrotitorul. 

— Nu, Halef. Deseori m-ai protejat. Asta n-am s-o uit 
niciodată şi o să vedem dacă oamenii de aici vor îndrăzni să 
se atingă de renumitul hagiu Halef Omar. 

— Slavă Domnului! Mi s-a luat o piatră de pe inimă, mare 
şi grea cât un munte. Orice pot să suport, numai sidi al meu 
să nu fie supărat pe mine. Mai eşti furios? 

— Nu. 

Privirea plină de dragoste şi credinţă pe care mi-o aruncă 
mi-a pătruns adânc în inimă. Ce lucru minunat este totuşi, 
să poţi face ceva pentru fericirea unui prieten credincios! 

Ne apropiam din ce în ce mai mult de oraş. Cu puţin 
înainte de a ajunge la primele case - de fapt, colibe - am 
întâlnit un cerşetor care şedea pe o piatră aflată pe drum, o 
imagine a mizeriei, sărăciei şi decăderii. 

De fapt e greşit spus că şedea în drum, căci nu şedea. 
Cerşetorul părea că nu putea sta drept. Zăcea cu spatele 
încovoiat, într-o parte, cârjele aflându-se lângă el. Picioarele 
goale îi erau înfăşurate în nişte zdrenţe legate cu aţe. 
Singurul lui veşmânt consta dintr-un lucru vechi, jumătate 
şervet şi jumătate manta, pe care şi-l răsucise în jurul 
soldurilor. Sub acest şervet, se părea că-şi pusese darurile 
care-i fuseseră oferite: pâine, fructe şi altele, căci această 
cingătoare forma o umflătură extrem de mare în jurul 
corpului său. Trupul, de culoare galben închis, era uscăţiv şi 
murdar. Coastele şi claviculele îi erau ieşite în afară, ca la 
un schelet. Capul îi era acoperit cu un păr încâlcit, ţepos; se 
vedea clar că de ani de zile nu-l atinsese vreun pieptene. 
Avea o faţă buhăită şi lotuşi trăsăturile îi erau destul de 


ascuţite. Pielea avea o culoare vineţie, de parcă fusese 
îngheţată. Ochii îi erau adânc înfundaţi în orbite. 

Figura lui m-a surprins. Era o contradicţie aici, dar nu 
eram în stare să-mi dau seama în ce sens. Făcea impresia ca 
este faţa unui om apatic, năuc, nerod. Şi totuşi, parcă se 
reflecta pe ea o pornire sufletească violentă. 

Toate acestea nu le-am văzut de la început, ci le-am 
observat abia mai târziu, când am oprit în faţa cerşetorului, 
să-i dăm ceva de pomană. L-am examinat cu atenţie, căci, 
aflasem de la Ibarek cine era. 

Când îl văzusem de la distanţă, hangiul îmi spusese: 

— Asta-i Basra, ologul despre care ţi-am povestit. 

— Cel care a fost la vecinul tău, atunci când ai crezut că 
fusese acolo „Sfântul”? 

— Da, effendi. 

— Crezi că ar trebui să-i dăm ceva de pomană? 

— Da. Nu poate să muncească, căci nu mai are măduva 
spinării. 

— Dacă ar fi, aşa, n-ar mai fi trăit. Mie mi se pare că are 
doar picioarele paralizate. 

— Nu mă prea pricep eu la asta. Aşa se spune. Merge 
sprijinindu-se în două cârje şi îşi târăşte picioarele după el. 
Nu le poate mişca. Pe deasupra mai e şi idiot şi nu ştie să 
scoată mai mult de câteva cuvinte. Toată lumea îi dă câte 
ceva. Dacă rămâi mai mult timp aici, ai să-l vezi mai des. 

— Unde locuieşte? 

— Nicăieri. Mănâncă acolo unde primeşte ceva şi doarme 
acolo unde îl doboară oboseala. Este un biet nenorocit; 
căruia Allah îi va da în viaţa de apoi ceea ce i-a refuzat aici, 
pe pământ. 

Invalidul stătea cu spatele spre noi. Când auzi tropotul 
cailor noştri, se întinse cu mare greutate după cârje şi se 
îndreptă cu faţa spre noi. Acum i-am văzut figura tâmpă, cu 
ochii inexpresivi, parcă morţi. Omul putea foarte bine să 
aibă vreo patruzeci de ani, dar era foarte greu să-i stabileşti 
vârsta exactă. 


Mi-a fost milă de cel suferind şi nici o clipă nu mi-a trecut 
atunci prin cap că avea să joace un rol extrem de ostil faţă 
de mine. Ne-am oprit lângă el. A întins mâna spre noi şi a 
început să rostească, bâlbâit şi parcă fără glas, acelaşi şi 
acelaşi cuvânt: 

— Faptă bună, faptă bună, faptă bună! 

Fiecare i-a dat câte ceva şi i-am întins şi eu o monedă de 
doi piaştri. Dar, aproape m-am speriat, căci, atunci când i- 
am pus în mână moneda, aplecându-mă de pe cal, corpul i-a 
fost zguduit de un fior, de parcă ar fi vrut să se repeadă în 
sus, şi din ochii lui până atunci atât de lipsiţi de viaţă, a 
fulgerat spre mine o privire plină de ură şi mânie, cum nu 
mai văzusem până acum în ochii unui duşman. Dar, în 
acelaşi clipă, a lăsat pleoapele în jos şi faţa lui şi-a recăpătat 
aceeaşi expresie tâmpă de mai înainte. 

— Mulţumesc, mulţumesc! bâlbâia invalidul. 

Totul a fost atât de straniu, aproape incredibil, încât m-aş 
fi putut îndoi chiar de spiritul meu de observaţie, dacă nu aş 
fi privit atât de atent spre el. Ce-avea cu mine? De ce 
această ostilitate fără motiv contra unuia care era un străin 
pentru el? Şi dacă din ochii aceştia putea să ţâşnească o 
asemenea privire plină de ură, oare era într-adevăr omul 
acesta un imbecil? Pe lângă asta, aveam un sentiment vag 
că parcă mai văzusem cândva figura aceasta. Dar când şi 
unde? Oare mă înşelam? Pe de altă parte, nu părea oare că 
şi el m-ar cunoaşte? 

Ne-am continuat drumul, eu rămânând în urma celorlalţi. 
Involuntar, m-am mai întors o dată să privesc spre cerşetor. 
Dar ce era asta? Nu se mai ghemuise atât de neajutorat pe 
piatră. Invalidul părea viguros, chiar încordat, aş zice şi îşi 
ridicase braţul drept, cu cârja în mână, agitând-o 
ameninţător în direcţia noastră. A noastră? Poate numai în 
direcţia mea. Aproape că mi s-a făcut frică. În clipa aceea, 
parcă în locul cerşetorului apăruse Satana. Da, trăsăturile 
feţei sale erau schimonosite ca ale Satanei. şi deodată, 
parcă am avut o presimţire cu privire la locul unde îl 


văzusem. Un oraş oriental, o învălmăşeală îngrozitoare de 
oameni, strigăte şi urlete înspăimântătoare, mii de mâini se 
întindeau spre mine!... Să fi fost la Mecca? Imaginea 
dispăru dintr-o dată, iar eu ştiam la fel de puţin ca mai 
înainte. 

— Cerşetorul ăsta chiar nu poate să meargă? l-am întrebat 
pe lbarek. 

— Doar cu ajutorul cârjelor, răspunse. Picioarele îi atârnă 
ca nişte zdrenţe agăţate de trup. 

— Nu poate nici să stea drept? 

— Nu. Nu mai are măduva spinării. 

Nu mai are măduva spinării! Ce prostie! Am trecut sub 
tăcere faptul că tocmai îl văzusem stând într-o poziţie 
încordată, căci nu mi s-a părut indicat să-i fac musulmanului 
confidenţe în legătură cu un secret despre care eu însumi 
nu ştiam ce să cred. 

În scurt timp am ajuns în oraş. Îl întrebasem pe Ibarek 
despre izvoarele cu apă fierbinte, amintite mai înainte şi 
aflasem de la el că existau, dar nu la modul la care mă 
aşteptam eu. Pe vremuri, apa curgea din belşug, ca apoi, 
aproape să sece. Din când în când, mai venea apă fierbinte 
în cantităţi destul de mari, apoi, din nou, izvorul nu mai 
curgea. Acum nu prea era apă. 

După ce am lăsat în urmă primele căsuțe, mai bine zis 
colibe, ale oraşului, hangiul spuse: 

— Eftendi, n-ai chef să mergem chiar acum sa vezi 
izvoarele cu apă caldă? 

— Se află în drumul nostru? 

— Nu. Dar nu trebuie să mergem prea mult pentru a 
ajunge la ele. 

— Atunci, condu-ne acolo! 

Ibarek s-a abătut din drum şi am trecut pe lângă nişte 
colibe şi grădini care, de fapt, nici nu puteau fi numite aşa. 

Ajunse până la noi ţipătul strident al unei voci de femeie... 

— Acesta, este izvorul, spuse călăuza noastră. 

— Cel în legătură cu care există atâtea certuri? 


— Da. Trebuie, de fapt, să ştii că se crede, că apa aceasta 
ar fi bună pentru tratarea anumitor boli. Pentru că acum 
curge doar aşa puţină, femeile care au venit sa ia apă se 
ceartă tot timpul între ele. 

Am cotit după un tufiş de oleandru şi am ajuns în faţa 
izvorului termal. 

Cursul apei era indicat de un pârâiaş. Pământul de culoare 
galben-ocru, ele pe fundul acestuia, indica faptul că izvorul 
era feruginos. Astăzi nu era decât puţină apă. Ţâşnea dintr- 
o scobitură rotundă, din pământ, care era acoperită cu un 
strat roşcat. Solul bătătorit din jur dovedea că locul era 
foarte des vizitat. Pe marginea scobiturii se aflau nişte 
pietre mari, care fuseseră puse acolo pentru a sluji ca locuri 
de şezut pe ele. 

Acum, se aflau aici doar trei persoane: două femei şi o 
fetiţă de aproape opt ani. 

Una dintre femei era destul de bine, deşi neglijent, 
îmbrăcată şi era impunător de corpolentă. Ea fusese aceea 
a cărei voce certăreaţă o auzisem. Stătea cu spatele la noi 
şi nu ne auzise când sosisem, căci continua să ţipe ca din 
gură de şarpe. 

La picioarele ei se aflau nişte cârpe şi o oală veche a cărei 
toartă era spartă. Oala era răsturnată şi din ea curgea încet 
o pasta vâscoasă, al cărei aspect nu era deloc ademenitor. 

Cealaltă femeie şedea pe o piatră. Era îmbrăcată 
sărăcăcios în portul naţional al acelui ţinut, cu pantaloni 
bufanţi şi îşi încolăcise un postav demodat peste partea 
superioară a corpului, care îi acoperea şi braţele şi mâinile. 
Arăta, însă, destul de curăţică, mult mai curată decât 
cealaltă femeie care, după straiele pe care le purta, părea 
să fie de o condiţie mai bună. Avea o faţă uscăţivă pe care 
lipsurile şi sărăcia îşi lăsaseră urme adânci. Copila care 
şedea lângă el era înfăşurată doar într-o cămaşă de 
bumbac, dar care fusese bine spălată. 

Cuvintele pline de furie ale grăsanei certăreţe ţâşneau cu 
o asemenea viteză, încât cu greu puteau fi înţelese. Doar 


expresiile mai importante, pe care le repeta de cate două 
ori, accentuându-le, se înțelegeau clar. Nici măcar un hamal 
n-ar fi fost în stare să rostească vorbe mai injurioase. Pe 
deasupra, se repezea, când la cealaltă femeie, când la 
copila care plângea şi le lovea cu pumnii. 

La vederea noastră, cea bătută făcu o mişcare, ceea ce o 
determină pe cealaltă tipă să se răsucească. O, cerule! Ce 
chip mi-a fost dat să văd! Pe lângă acesta, figura grotescă, 
tatuată, a unui, insular din Marea Sudului pare un adevărat 
ideal de frumuseţe. Femeia cea trupeşă îşi unsese faţa cu o 
substanţa vâscoasă de culoare roşie şi arăta înfiorător. 
Zărindu-ne, se retrase de lângă cealaltă şi îşi înfrâna brusc 
şuvoiul furtunos al vorbelor. 

— Pace vouă! am salutat. 

— În vecii vecilor amin! răspunseră amândouă femeile. 

Cuvintele acestea atestau că cele două erau creştine. 

— Acesta este izvorul tămăduitor? 

— Da, effendi, răspunse cea cu faţa unsă, izvorul este 
renumit în întreaga ţară şi chiar şi în multe alte ţinuturi 
îndepărtate. 

După ce-mi dădu această informaţie, se porni să înşire 
vreo sută de boli care îşi găsiseră leacul aici şi încă multe 
alte minuni care se petrecuseră în acest loc. Talentul 
oratoric de care dădu dovadă efectiv mă ului. Cuvintele îi 
curgeau parcă din gură şi n-am găsit nici măcar o singură 
lacună în cele spuse, pentru a, profita de ea şi a strecura o 
întrebare. Nu-mi rămase altceva de făcut, decât să o las pur 
şi simplu să vorbească până la capăt, ceea ce s-a petrecut 
însă, după un timp îndelungat, întrucât m-a întrebat despre 
nenumărate boli, infirmităţi şi defecte care m-ar fi putut 
aduce aici. Răspuns, însă, la aceste întrebări, nu părea să 
fie aşteptat. 

— O, Allah! Cu voia lui Allah! strigă hagiul Halef Omar, în 
cele din urmă, lovindu-şi palmele una de alta. 

Se pare, însă, că femeia considerase că această exclamaţie 
ar fi fost menită nu şuvoiului ei de vorbe, ci calităţilor 


enumerate ale izvorului cu apă caldă şi se simţi obligată să 
continue lista. Pentru a o reduce la tăcere, am atins uşor cu 
pintenii burta armăsarului. Nu era obişnuit cu aşa ceva şi se 
ridică deodată în aer, cu toate cele patru picioare. 

Vorbitoarea se opri, făcu o săritură înapoi şi scoase un 
țipăt de spaimă. M-am folosit de acest moment, ca să iau şi 
eu cuvântul. 

— Cum te cheamă? am întrebat-o. 

— Bărbatul meu îmi spune Nohuda35, dar numele pe care 
l-am primit la botez este Irene. M-am născut în Radowitsch, 
ca şi tatăl meu. Mama a murit la scurt timp după naşterea 
mea. Bunicii se aflau de partea cealaltă a râului. 

Am atins iarăşi calul, făcându-l să sară, căci mă temeam şi 
nu fără motiv, că o să înceapă acum să-mi prezinte lot 
arborele genealogie, până la Matusalem. Din fericire, s-a 
oprit şi am avut prezenţa de spirit să mă folosesc de această 
întrerupere, pentru a-i da unele explicaţii: 

— Dragă Nohuda, trebuie să-ţi spun că am venit aici din 
cauza unei suferinţe la cap. De fapt, mă simt... 

— O suferinţă la cap? se grăbi ea să mă întrerupă. Effendi, 
e corect, e bine c-ai venit! Dacă ai şti câte mii şi mii de 
capete s-au... 

Armăsarul se năpusti acum asupra că, încât Bob de 
Mazăre, cea iute de limbă, făcu iarăşi o pauză. 

— Durerea mea de cap este atât de puternică încât pană şi 
sunetul vocii omeneşti îmi produce chinuri mari. Din 
această cauză, te rog să ai bunătatea să vorbeşti doar 
atunci când te întreb. Văd după figura la că ai un suflet 
deosebit de milos. De aceea, cred că ai să-mi îndeplineşti 
dorinţa. 

Probabil că am atins o coardă sensibilă, căci îşi duse 
ambele mâini la inimă şi susură cu o voce înăbuşită: 

— Adevărat ai grăit, effendi. Am să tac precum mortul din 
mormânt. Am să răspund doar la întrebările tale. Ţi-ai dat 
seama ce inimă sensibilă şi bună am. Nu vreau ca bietul tău 
cap să sufere din pricina mea. 


Micuţul hagiu se încruntă cât putu mai mult, ceea ce la el 
însemna că făcea eforturi deosebite să nu izbucnească în 
hohote de râs. Şi pe figurile celorlalţi se putea observa că 
se străduiau să se abţină. 

— Mai întăi, trebuie să te rog să mă ierţi că v-am deranjat, 
dragă Nohuda, am continuat. Tocmai vă aflaţi în cursul unei 
discuţii aprinse. Despre ce era vorba? 

Ochii îi fulgerară iarăşi, furioşi. Părea că intenţionează să 
izbucnească din nou, de aceea m-am apucat cu mâna de 
cap, luându-mi o înfăţişare de om suferind. 

— Nu te teme, effendi! spuse, încet, Nohuda. N-am să 
reiau cearta şi vreau doar să-ţi spun că discutam despre 
aceea de acolo. 

— Îmi arătă oala. 

— Ce-i aia? 

— Oala mea cu clei. 

— Ai nevoie de oală aici, la izvor? 

— Chiar foarte mare nevoie! 

— Dar de ce vii aici, la izvorul cu apă caldă? 

— De ce? Pentru că apa aista ajută la întinerire. 

— Aha, aşa vasăzică! Vrei să întinereşti? Dar eu cred că n- 
ai nevoie. 

— Chiar aşa? Eşti foarte amabil. Dacă ar fi şi bărbatul meu 
de aceeaşi părere! Ţi-am spus deja că mă numeşte Bob de 
Mazăre, dar uneori îmi zice şi Păstaie bătrână. Nu-i aşa că-i 
jignitoare expresia asta? 

— Poate că n-o spune cu intenţii rele. S-ar putea să fie un 
nume de alint. 

— O, nu! Îl cunosc eu bine. Este un om brutal, un tiran, 
un... 

Mi-am dus mâna la cap. 

— Ai dreptate, spuse. Nu trebuie să vorbesc tare. Dar 
vreau să-i dovedesc că nu sunt nici mazăre şi nici păstaie 
bătrână. De aceea vin zilnic aici şi mă ung pe faţă cu 
nămolul frumuseţii. 

Nu era aşa de uşor să rămâi serios. 


— Foarte înţelept din partea ta, am încuviinţat. Dar cum se 
pregăteşte acest nămol? 

— Se fierbe un terci din petale de trandafiri, făină şi apă. 
Apoi se aduce aici şi se amestecă în părţi egale cu pulberea 
de culoare roşie de la izvor şi se întinde pe faţă. Acest mijloc 
ajută, cu siguranţă. 

— Într-adevăr? 

— Precis! Nici un neg, nici o aluniţă, nici un rid, nici o cută 
nu rezistă acestui clei. De aceea eram atât de furioasă, 
pentru că fetiţa aceasta îmi vărsase oala. Dar eu am un 
suflet milos, aşa cum foarte bine ai remarcat şi de aceea am 
încetat discuţia şi am să iert această imprudenţă. 

— Faci foarte bine. Blândeţea este cea mai mare podoabă 
a unei femei, iar capacitatea de a şti să tacă îi sporeşte 
farmecul. 

— Aşa ziceam şi cu, afirmă Nohuda. 

— Da, dragă Nohuda, capacitatea de a şti să taci, este cel 
mai bun mijloc de a-ţi păstra frumuseţea până la o vârstă 
înaintată. Dacă nici o suferinţă nu desfigurează faţa, atunci 
frumuseţea trăsăturilor se păstrează foarte bine. Cred că 
ştii ce a spus înțeleptul Bahuwi despre o femeie care se 
ceartă mereu şi e cicălitoare. 

— Nu ştiu, effendi, pentru că n-am stat niciodată de vorba 
eu acest om înţelept. 

— A spus despre chipul unei femei schimonosit de furie că 
seamănă cu un sac murdar plin cu broaşte şi broscoi. Sacul 
se află într-o mişcare continuă; căci aceste animale 
scârboase sunt tot timpul neliniştite. 

— Are dreptate! Şi eu m-am gândit mereu aşa, de aceea 
mă străduiesc ca sufletul să-mi fie totdeauna liniştit. Dar 
bărbatul meu nu este de acord cu asta. Dimpotrivă, elar 
vrea să fiu mai vioaie. 

— Atunci, povesteşte-i despre sac şi ai să vezi că îţi va da 
îndată dreptate. Dar văd că ţi s-a uscat unsoarea de pe faţă. 
Va trebui să-ţi întinzi alta. 

— Imediat, imediat! Îţi mulţumesc. 


— Dar nu mai vorbi. Unsoarea nu trebuie să se mişte. 

— N-am să rostesc nici un cuvânt. 

Nohuda ridică oala şi adăugă în restul de clei care se mai 
afla în ea sedimentele galben-roşcat din albia izvorului. 
După ce amestecă bine această pastă, cu mâinile, îşi curăţă 
de pe faţă resturile uscate şi întinse un nou strat din 
„nămolul frumuseţii”. 

Însoţitorii mei se distrau de minune. Dar cel mai caraghios 
lucru era că, în cele din urmă, ajunseserăm amândoi să 
vorbim în şoaptă, pentru ca bietul meu cap să fie cruțat. 

Abia acum am avut timp să mă uit cu mai multă atenţie la 
cealaltă femeie. Văzându-i obrajii căzuţi şi ochii înfundaţi în 
orbite, am întrebat-o: 

— 'Ţi-e foame? 

N-a răspuns, dar am citit în ochii ei că aşa era. 

— Şi eşti bolnavă? De ce suferi? 

— Effendi, mă dor foarte tare braţele. 

— Şi acest izvor te ajută? 

— Da, este bun pentru orice boală. 

— Dar cum te-ai ales cu suferinţa asta? 

— Sunt culegătoare de plante. Părinţii mei m-au botezat 
Masa, dar mi se spune Nebatţja, după numele plantelor. 
Adun ierburi, pe care le vând farmacistului, pentru a mă 
hrăni pe mine şi pe copila aceasta. Am fost în pădure şi pe 
câmp pe orice fel de vreme. De aceea m-am răcit deseori şi 
acum boala mi-a intrat în braţe şi abia pot să le mişc de 
durere. 

— N-ai fost la nici un doctor? 

— Am fost refuzată peste tot, căci sunt săracă. 

— Dar farmacistul căruia îi vinzi plante nu a putut să-ţi 
recomande nimic? 

— Ba da. Dar nu mi-a ajutat. S-a înfuriat atât de tare din 
cauza asta, încât nu mai am ce căuta la el. 

— Asta-i rău. Dar mai există cineva aici, care vindecă 
diferite boli: bătrânul mubarek. N-ai fost la el? 


— Am fost şi la el. Dar, din păcate, m-a refuzat, pentru că 
mă urâăşte. 

— Bătrânul te urăşte? L-ai jignit? 

— Niciodată. 

— Înseamnă că nu are nici un motiv să se poarte atât de 
urât cu tine. 

— Dar el spune că are un motiv, întrucât uneori... stai, 
iată-l! 

Nebatja arătă în direcţia din care venisem noi. 

Din locul unde ne aflam, putea fi văzut întregul drum care 
ne adusese până în oraş. În timpul cât stătusem de vorbă, 
mă uitasem spre bucata de drum şi privisem şi la piatra 
lângă care se aflase cerşetorul invalid. Acesta dispăruse şi 
am observat o siluetă înaltă care venea încet şi demn din 
direcţia unde se afla piatra. 

Unde era cerşetorul? Ţinutul din jurul nostru era ca în 
palmă. Ar fi trebuit să-l vedem, chiar dacă s-ar fi îndreptat 
spre stânga, spre dreapta sau chiar dacă ar fi luat-o direct 
peste câmpie. Şi chiar dacă s-ar fi îndreptat spre oraş, ar fi 
trebuit să-l observăm, căci un invalid cu două cârje nu se 
poate deplasa decât foarte încet. Dar el dispăruse pur şi 
simplu, fără urmă. Nu departe de piatra pe care şezuse, se 
afla o plantație de bumbac. 

Plantele nu aveau nici măcar un metru înălţime. 
Cerşetorul nu s-ar fi putut ascunde printre ele, afara doar 
dacă nu se întinsese pe jos. Dar lucrul acesta n-ar fi putut 
să-l facă, pentru ca nu era în stare să se ridice singur de jos. 
Această dispariţie bruscă m-a pus pe gânduri. 

Între timp, „Sfântul” se apropia încet de noi. Ţinea capul 
înclinat, ca şi cum ochii i-ar fi fost pironiţi în pământ Când a 
ajuns în apropierea primelor case, nu şi-a continuat drumul 
înainte, ci a cotit puţin şi s-a îndreptat direct spre noi. Am 
fost convins că nu s-a abătut din drum pentru că ar fi fost 
adânc cufundat în gânduri, că pentru că se îndrepta spre 
noi, cu o anumită intenţie. 


Atunci ne atrăsese femeia atenţia asupra lui. Ceilalţi se 
răsuciră spre el. 

— Da, „Sfântul” spuse hangiul Ibarek. El este, effendi. 
Uită-te bine la el! 

— M-am uitat. 

— Acum poţi să-i auzi oasele zornăind. 

— Să sperăm! Poate ne face şi plăcerea de a se face brusc 
nevăzut. 

— Dacă vrea, poate s-o facă, persevera hangiul, în 
superstiţia sa. 

— Spune-i s-o facă! 

— Nu îndrăznesc. 

— De ce nu? 

— Sfântul” mi ar putea-o lua în nume de rău. 

— Ei, aş! Doar te cunoaşte! 

— Nu contează asta. 

— Şi a câştigat mulţi bani de la tine? 

— Da, dar ne-a vindecat. Nu ne este dator cu nimic. 

Acum, bătrânul „Sfânt” se apropiase. 'Trecu foarte încet pe 
lângă noi, fără să ridice privirea din pământ. Ambele femei 
stăteau în picioare, pline de consideraţie. Turcul ridică 
mâna şi-şi atinse fruntea în semn de salut. Noi ceilalţi, însă, 
ne-am făcut că nu ne pasă de el. Eu m-am comportat de 
parcă nici nu-l observasem, întorcându-mă pe jumătate, dar 
nu l-am scăpat o clipă din ochi. Aşa am băgat de seamă cum 
se uita la noi, pe sub genele lăsate în jos. Prin urmare, 
starea asta de concentrare era doar o mască. Aşa făcea 
mereu sau acest comportament, această privire furişată 
avea vreo legătură doar cu mine? 

Mi-am încordat auzul şi într-adevăr, când a trecut pe lângă 
noi, am auzit un uşor zornăit. Pe unul stăpânit de 
prejudecăţi un asemenea lucru l-ar fi umplut de groază. 

Îmbrăcămintea lui era aşa cum o descrisese hangiul: în 
jurul capului avea înfăşurat un şervet, iar trupul îi era 
acoperit de un caftan vechi. Nu se vedea nici un fel de 
cingătoare, căci caftanul fusese petrecut în faţă, parte peste 


parte. Omul era uscăţiv, cu ochii adânc înfundaţi în orbite, 
ca şi cerşetorul pe lângă care trecusem. Faţa osoasă avea o 
tentă pământie. Oasele maxilarului erau ieşite în afară şi 
gura căzută. Probabil că bătrânul nu mai avea nici un dinte. 
Bărbia îi era ascuţită, la fel şi nasul. 

Acesta era, deci, renumitul „Sfânt” pe care Allah îl 
binecuvântase cu atâtea daruri. A trecut-pe lângă noi ca un 
Dalai-Lama, pentru care ceilalţi, oameni sunt nişte creaturi 
atât de demite de dispreţ, încât nu merită să-şi îndrepte 
privirea spre ei. În mod curios, mi s-a părut ca şi pe el îl mai 
văzusem cândva şi anume în condiţii care nu fuseseră prea 
plăcute pentru mine. M-a cuprins un sentiment ciudat. 

Mă înşelasem crezând că „Sfântul” n-o să ne acorde nici o 
atenţie. Abia trecuse de noi, când, deodată, se răsuci şi îşi 
îndreptă privirea străpungătoare spre grupul nostru; apoi 
răsună vocea lui fornăită: 

— Nebatţja! 

Culegătoarea de plante se cutremură. 

— Nebatja! Vino încoace! 

Făcu un semn eu arătătorul în faţa sa, spre pământ, de 
parcă ar fi strigat un câine care urma să fie pedepsit. 

Femeia se îndreptă, păşind încet şi temătoare, spre el. Se 
uita ameninţător la ea, cu o privire atât de pătrunzătoare, 
de parcă ar fi vrut s-o străpungă. 

— De cât timp a murit bărbatul tău? o întrebă. 

— De trei ani. 

— Te-ai rugat pentru sufletul lui? 

— În fiecare zi. 

— N-a fost un adept al gloriosului Profet, al cărui nume 
este prea sfânt ca să-l poată auzi urechile tale. Bărbatul tău 
a făcut parte dintre creştinii care habar nu au în ce ar 
trebui să creadă şi de aceea s-au despărţit în mai multe 
secte, care se duşmănesc între ele. Dar Allah, în milostenia 
sa, a hotărât ca şi ei să poată fi primiţi în părţile cele de mai 
jos ale paradisului. Însă bărbatul tău va fi ars în focul 
iadului. 


Se părea că bătrânul aştepta un răspuns, dar femeia tăcu. 

— Ai auzit? întrebă el cu o anume intonaţie. 

— Da, răspunse, încet, culegătoarea de plante. 

— Şi crezi? Ea tăcu. 

— Trebuie să crezi, căci l-am văzut eu însumi. Azi-noapte, 
îngerul lui Allah m-a răpit de pe pământ şi m-a ridicat în 
ceruri. La mare adâncime, sub mine, se afla iadul cu 
abisurile lui incandescente. Acolo l-am zărit, printre mulţi 
alţii şi pe bărbatul tău. Era legat de o stâncă. Insecte 
diabolice îi rodeau trupul şi limbi de foc i se întindeau pe 
faţă. L-am auzit urlând de durere. Deodată, m-a văzut sus, 
plutind deasupra lui şi m-a rugat să-ţi spun că parii care 
fuseseră bătuţi în apropierea lui pe stânci îţi erau destinaţi 
ţie şi puilor tăi. 

S-a oprit. Femeia plângea. 

Cu mare plăcere i-aş fi tras un pumn în nas şarlatanului, 
dar m-am stăpânit. Halef îşi ţinea mâna pe bici; privirea i se 
tot plimba de la mine la „Sfânt”. Numai un semn să-i fi făcut 
şi micuțul hagiu s-ar fi repezit să-i tragă renumitului om o 
mamă de bătaie. 

— Şi acum, încă ceva! continuă bătrânul escroc. Ai fost la 
poliţie? 

Nebatja lăsă capul în jos. 

— Ar trebui să-ţi plătesc despăgubiri! Ar trebui să-ţi dau 
bani, pentru că bărbatul tău s-a furişat în locuinţa mea? Mai 
fă tu aşa ceva, şi-am să trimit toate spiritele întunericului 
asupra ta să te tortureze până îţi dai duhul! Ţine minte ce 
ţi-am spus! 

Bătrânul se răsuci şi plecă. 

— Allah! scrâşni Halef din dinţi. Sidi, dă-mi voie să mă duc 
după nemernicul ăsta şi să-i trag o biciuială după cum 
merită. 

— În numele lui Allah, taci! îl avertiză Ibarek. 

— Să tac! Da' cine poate să tacă, auzind aşa ceva? 

— Sfântul” aude fiecare cuvânt! 

— Mă faci să râd! 


— Uite! Acolo sade servitorul lui. 

Ibarek făcu semn spre un copac sfrijit, pe ramura căruia 
se afla un corb. 

— Eşti al dracului? se mânie Halef. 

— Nu, această pasăre este un duh căruia i-a poruncit să ne 
spioneze şi apoi să-i comunice lui tot ceea ce s-a spus aici. 

— Dar eu îţi spun că această pasăre nu este altceva decât 
un corb obişnuit! 

— 'Te înşeli. Nu vezi ce curios se uită în jos spre noi? 

— Fireşte! Pasărea asta este întotdeauna curioasă. Aş avea 
chef să o dobor cu un glonţ. 

— Să nu faci asta! Ai muri pe loc! 

— Prostii, râse Halef de turcul cel superstiţios. 

— Glonţul n-are să atingă pasărea, oi te va lovi chiar pe 
tine. 

— Glonţul meu nu urmează o traiectorie inversă. Halef 
puse într-adevăr, mâna pe armă. Atunci, însă, cele două 
femei se repeziră la el şi îl rugară să nu tragă, căci va 
atrage nenorocirea nu numai asupra lui însuşi, ci şi asupra 
noastră, a tuturor. 

— Dar ce, n-aveţi deloc creier în capul ăia, femei 
nesocotite? tună micuțul hagiu. 

— Trebuie să ne crezi, trebuie! îl rugă culegătoarea de 
plante. Şi alţii au fost la fel de neprevăzători şi temerari ca 
tine. S-au căit amarnic! 

— Aşa? Şi ce li s-a-ntâmplat? 

— S-au îmbolnăvit. 

— A fost destinul hotărât de Allah! 

— Unul chiar a înnebunit. 

— Era dinainte aşa. 

— Şi unii au murit. 

— Pentru că le venise sorocul. 

— O, nu, ci pentru că ridicaseră mâna împotriva păsărilor 
Sfântului. 

Întrucât toată atenţia le era îndreptată spre Halef, eu n- 
am mai fost luat în seamă. M-am dat după cal, am ochit şi 


am lovit pasărea. Femeile au început să ţipe, înspăimântate. 
Glonţul străpunsese cioara şi o omorâse pe loc. Pasărea 
zăcea fără suflare, sub pom. 

— Ce-ai făcut, effendi! strigă Ibarek. Asta te-ar putea costa 
mântuirea! 

— Fugă acolo! i-am răspuns indiferent. Acoperă toate 
orificiile păsării, pentru ca duhul să nu poată ieşi! Arunc-o 
apoi peste celelalte leşuri de duhuri pe care voiai să mi le 
arăţi. Oh, dar prostănaci mai sunteţi. 

Hagi, Halef sărise de pe cal şi aduse corbul. Era plin de 
insecte. Îl arătă femeilor şi lui Ibarek şi spuse: 

— Dacă „Sfântul” nu poate să-şi scape de păduchi duhurile 
aflate în slujba lui, înseamnă că nu e bun de nimic. Să vă fie 
ruşine! Aţi auzit vreodată ca un duh să aibă păduchi? Unde 
stă scris aşa ceva? Profetul, care vorbea atât de des despre 
duhuri, n-a pomenit niciodată despre faptul că acestea 
trebuie să fie curățate. 

Această dovadă, că, de fapt, corbul nu era un spirit, fusese 
pe cât de promptă, pe atât de originală, dar avu un efect 
mai bun şi mai rapid decât o explicaţie mult mai lunga. 

Cei trei care credeau în duhuri se uitară unii la alţii, apoi 
priviră spre corb şi în cele din urmă, turcul îmi spuse: 

— Effendi, tu ce părere ai? Un duh poate să aibă păduchi? 

— Nu. 

— Dar este, totuşi, un duh rău. 

— Care este cel mai rău duh? 

— Diavolul. 

— Corect! Acum spune-mi dacă Profetul, sau vreunul 
dintre adepţii săi, a spus vreodată că, stăpânitorul duhurilor 
rele va fi torturat de păduchi. 

— Nu stă scris nicăieri aşa ceva. lar insectele ar fi cu 
siguranţă arse, daca ar ajunge în iad împreună cu diavolul. 
— Ei, vezi ce perspicace eşti! Acum răspunde-ţi singur la 

întrebare. 

Această întâmplare comică era mult mai importantă 
pentru noi, decât crezusem. Locuitorii colibelor aflate în 


spatele nostru văzuseră totul şi abia mai târziu am aflat că 
vestea se răspândise în oraş mai repede decât un incendiu. 
O pasăre a „Sfântului” fusese împuşcată de un străin care 
plecase, apoi, nestânjenit. Era ceva nemaiauzit! Cel care nu 
cunoaşte superstiţiile acelui ţinut cu greu poate crede aşa 
ceva. Pe deasupra mai era şi respectul pe care „Sfântul” 
ştiuse să şi-l câştige. Ceea ce avea legătură cu persoana lui 
era pentru ceilalţi intangibil. 

Dovada lui Halef avusese efect. Femeile şi chiar şi Ibarek 
se simțeau liniştiţi. Culegătoarea de plante nici nu avea 
liniştea necesară să se mai gândească la moartea corbului. 
Cuvintele pe care i le spusese bătrânul erau mult mai 
importante. Masa, creştină fiind, era sub influenţa popilor ei 
şi trebuie să-i cunoşti pe popii din Balcani, ca să ştii ce 
înseamnă asta. Aceşti stăpâni religioşi proveneau din 
păturile cele mai de jos ale populaţiei şi primiseră o 
educaţie care lăsa foarte mult de dorit. Vă daţi seama cum 
erau aceia care-şi încredinţaseră sufletele unor astfel de 
oameni. Se vedea clar că nefericita femeie fusese distrusă 
de vestea că bărbatul ei se cocea în focurile iadului şi că o 
aştepta acolo şi pe ea şi pe copiii lor. 

Halef îi puse consolator mâna pe umăr: 

— Nebatja, nu mai fi mâhnită! Bărbatul tău se află în 
paradis. 

Se uită cercetătoare spre micuţ. 

— Nu mă crezi? o întrebă. 

— De unde poţi să ştii tu asta? 

— L-am văzut. 

— Tu? 

— Da, afirmă foarte serios Halef. 

— Când? 

— Azi-noapte. Îngerul lui Allah a venit şi l-a răpit din 
această lume. M-a purtat în sus, spre cer, aşa încât am 
putut vedea totul. L-am văzut pe bărbatul tău şezând în 
paradis... 


— Dar cum ai putut să priveşti în paradis? îl întrerupse 
femeia. Doar tu nu eşti creştin! 

— Dar ce, bătrânul este cumva creştin? Lucrul acesta îi 
păru evident femeii. 

— Şarlatanul ăsta bătrân, continuă Halef, lipsit de 
consideraţie, n-are mai multe informaţii despre cer decât 
mine sau oricare altul. Dar, dacă tu crezi că doar un creştin 
ar avea un cuvânt de „spus în privinţa asta, atunci 
adresează-te acestui effendi. El poate să-ţi dea toate 
informaţiile. 

Arata spre mine, iar femeia se uita întrebătoare în direcţia 
mea. 

— Roagă-te pentru bărbatul tău, i-am spus. Aceasta este 
datoria ta de creştină. Bătrânul, însă, te-a înşelat, căci nici 
un înger nu vine, să ia un muritor în ceruri şi apoi să-l 
aducă din nou pe pământ. Cartea Sfântă ne învaţă că 
Dumnezeu trăieşte într-o lumină, la care nu poate ajunge 
nici o fiinţă de pe pământ. O să ne mai revedem şi o să mai 
vorbim despre asta. Acum, însă, am vrea să ne ocupăm de 
boala ta. Cauţi zadarnic un leac aici, la izvorul acesta. De 
când foloseşti apa lui? 

— De mai bine de un an. 

— Suferinţa ta s-a mai uşurat? 

— Nu, effendi. 

— Vezi, deci, că am dreptate. Izvorul acesta nu-ţi 
tămăduieşte boala. 

— Dumnezeule! Ce-o să se întâmple cu mine şi cu copiii 
mei? Nu prea mai pot să muncesc şi deja de mult timp 
murim de foame. Acum mi-am pierdut speranţa şi în 
această apă! 

Începi să plângă amarnic. 

— Nu mai plânge, Masa! am consolato. Am să-ţi spun cu un 
mijloc mai bun pentru tine. 

— Eşti cumva doctor? 

— Da, pentru boala aceasta, da. N-ai auzit niciodată 
despre doctori străini care vin din Occident? 


— Destul de des. Se spune că sunt oameni foarte înţelepţi 
şi pot să vindece toate bolile. 

— Ei, eu vin din Occident şi am să-ţi vindec boala. Cum ai 
folosit apa de aici? 

— Am stat aici de dimineaţa până seara şi mi-am pus 
comprese. 

— Cu asta n-ai făcut altceva decât să agravezi boala. Dar 
ce s-a întâmplat cu băiatul despre care a pomenit 
mubarekul? 

— Pentru că eu abia mai rezist, l-am trimis pe Costa36 să 
caute plante. Cele mai bune ierburi se găsesc sus pe munte: 
chimen, laba gâştei, mentă sălbatică şi încă multe altele. 
Dar bătrânul nu admite să le culegem. L-a gonit pe băiat o 
dată şi când ne-a împins nevoia şi ani mai îndrăznit şi a 
doua oară, l-a aruncat pe Costa de pe stânci, iar fiul meu şi- 
a rupt braţul. 

— Şi tu l-ai dat în judecată? 

— Nu. Doar m-am dus la poliţie şi am cerut sprijin. Ceilalţi 
trei copii sunt mici şi nici nu cunosc plantele Nu pot să-i 
trimit să adune ierburi. 

— Dar ai fost refuzată, nu-i aşa? 

— Da. Şeful poliţiei mi-a spus că numai eu trebuie să 
muncesc. 

— l-ai, spus că nu mai poţi să munceşti? 

— Da, dar m-a azvârlit afară şi m-a ameninţat cu bătaia, 
dacă mă mai întorc. 

— Să baţi o femeie! Dar nu ţi mai face griji, o să primeşti 
sprijin. 

— Chiar poţi să faci asta, effendi? 

— Sper. 

— Am să-ţi rămân recunoscătoare şi ani să mă rog pentru 
tine, în fiecare zi. 

— Mai întâi, spune-mi unde locuieşti, am continuul. 

— Chiar aici în apropiere, în a doua casă. 

— Ah, foarte bine. Du-mă acolo, vreau să-ţi văd odaia. 
Între timp, tovarăşii mei de drum or să aştepte. 


Împuşcătura trasă în corb adunase un număr de curioşi 
care stăteau la o oarecare distanţă şi acum, văzură cu 
uimire că mergem cu Nebaţja în locuinţa acesteia. Cel care 
cunoaşte gospodăriile mizerabile, pline de troace, din 
aceste ţinuturi pe jumătate asiatice, o să fie convins că 
oamenilor acestora eu, cu straiele mele, le păream un 
adevărat prinţ. 

— Nu locuiesc singură, effendi, îmi spuse culegătoarea de 
plante cea amărâtă. Mai locuieşte o familie cu mine. 

Cam bănuiam despre ce era vorba şi bânuiala mea se 
adeveri. N-am văzut o odaie ci un bordei, fără tavan şi 
pereţi tencuiți, atât de umed încât picăturile atârnau pur şi 
simplu pe pereţi, totul fiind acoperit de mucegai. Un miros 
îngrozitor domnea în această încăpere şi în această vizuină, 
erau vreo zece copii. Două găuri mici serveau drept 
ferestre, care lăsau să pătrundă doar atâta lumină câtă era 
necesară să recunoşti feţele celor dinăuntru. Se mai aflau în 
încăpere pături şi straie urât mirositoare, diverse unelte. 
Într-un cuvânt, era ceva înfiorător. 

Într-un colţ, şedea o femeie bătrână şi mesteca dintr-un 
obiect deschis la culoare. Uitându-mă mai bine, am văzut că 
era o bucată de dovleac crud. 

Nu departe de ea, se ghemuise un băiat, care avea un braţ 
prins într-o legătură. Era Costa, fiul Nebatjei. L-am dus în 
faţa uşii, pentru ca să-l pot vedea mai bine şi i-am scos 
legătura, să-ţi pot cerceta bandajul. Nu sunt nici doctor, nici 
chirurg, deci nu sunt specialist, dar mi-am dat seama, spre 
mulţumirea mea, că doctorul care îi îndreptase braţul rupt 
nu fusese un prostănac. Ce-i drept, însă, Costa arăta ca 
întruchiparea celui mort de foame. 

— Nu se poate să mai rămâneţi în grota asta, i-am spus 
mamei lui. Aici n-ai să te faci niciodată sănătoasă. 

— Dar unde să mă duc, effendi? 

— Trebuie să pleci de aici! 

— E uşor de spus. Şi locuinţa asta abia pot s-o plătesc. 

— O să mă îngrijesc eu să-ţi fac rost de alta. 


— Oh, dacă ai vrea să faci asta! 

— Sunt străin şi am venit aici pentru prima oară, dar sper 
să-ţi pot fi de folos. 

— Şi poţi să-mi dai şi ceva pentru durerile mele? 

— Nu trebuie să-ţi dau nimic. Poţi să-ţi iei singură. 

Frunzele de mesteacăn sunt cel mai bun remediu pentru 
suferinţa ta. 

— E posibil aşa ceva? Chiar sunt bune pentru boala mea 
frunzele de mesteacăn? 

— Da, aşa cum îţi spun. Chiar eu însumi, le-am încercat. 
Există oameni care n-au cum ajunge la un doctor şi atunci 
se tratează cu astfel de mijloace simple. De la ei am învăţat 
că frunzele de mesteacăn vindecă durerile de încheieturi. 
Când am avut şi eu astfel de dureri, le-am încercat şi au 
avut un efect miraculos. 

— Cum se folosesc? 

— Trebuie să aştepţi până plouă. Atunci rupi frunzele 
umede de pe ramuri şi le aduci repede acasă, să nu se 
usuce. Apoi te aşezi jos. Dacă ţi-s bolnave picioarele, le bagi 
într-un sac umplut cu frunze, pe care îl legi deasupra 
coapselor. Curând, cazi într-un somn adânc şi vei asuda 
puternic, de aceea trebuie să te înveleşti bine. Sudoarea 
membrelor bolnave şi apa din frunziş vor ieşi, picătură cu 
picătură, din acest înveliş. Vei dormi mult şi adânc. Când te 
vei trezi, te vei ridica şi vei constata că boala a trecut, dacă 
nu e aşa gravă. Dar în cazuri mai grave, ca cel al tău, 
trebuie să repeţi această împachetare. 

Masa mă ascultase cu cea mai mare atenţie. Acum, mă 
întrebă: 

— Nu se pot aduna frunzele şi dacă nu plouă şi apoi să le 
ud cu apă? 

— Nu. În cazul ăsta, n-au efect. Este o cură istovitoare. De 
aceea, trebuie ca mai întâi să nu mai suferi de foame. 

Biata femeie îşi cobori, tristă, privirea în pământ. 

— Effendi, dacă n-am de nici unele, nici nu pot mânca. 
Bucuroasă aş răbda de foame, doar să nu-mi mâi văd copiii 


îmbolnăvindu-se de atâtea lipsuri. 

— Asta se poate remedia. Un bun prieten mi-a dat o mică 
sumă pentru ca să o dăruiesc unui sărac demn s-o 
primească, în cazul în care aş întâlni un asemenea om în 
cursul călătoriilor mele. Ce zică: să-ţi dau ţie banii sau să 
aştept să se ivească altă ocazie? 

Culegătoarea de plante îşi ridică ochii strălucitori spre 
mine. 

— Effendi! 

Masa nu rostise decât acest singur cuvânt, dar în ea se 
simţea rugămintea, ruşinea şi mulţumirea. 

— Ei, să ţi-i dau? 

— Ce sumă este? 

— Două lire. 

— Lire? Nu ştiu ce sunt alea. Câte parale înseamnă? 

— Parale? Înseamnă mult mai mult! 

— Câţiva piaştri? 

— Două lire înseamnă două sute de piaştri. 

— O, cerule! 

Nebatja vru să-şi lovească palmele una de alta, dar 
durerea o împiedică. 

— Şi pentru că sunt de aur, va trebui să ţi se dea, atunci 
când le vei schimba, două sute şaisprezece piaştri. 

Am luat din punga cu bani, primită în dar de la Hulam în 
Adrianopol, suma respectivă şi i-am întins-o săracei. Ea, 
însă, s-a tras înapoi. 

— Eftendi, glumeşti! 

— Nu, vorbesc serios. la-i! 

— Dar n-am voie. 

— Cine îţi interzice? 

— Nimeni. Însă un dar atât de mare... 

— Taci! Omul care mi-a dat această sumă este înstărit! 
Poftim, pune banii bine şi dacă vrei să-i schimbi, să mergi la 
un om cinstit. Cumpără de mâncare pentru tine şi pentru 
copii. Şi acum, rămâi cu Dumnezeu! Mâine am să vin din 
nou. 


Am îndesat banii în mâinile chinuite ale femeii şi am 
plecat. A venit după mine, dar i-am făcut semn să se 
întoarcă, aşa încât nu s-a mai încumetat să mă urmeze la 
tovarăşii mei de drum, care mă aşteptau. Am plecat cu toţii 
mai departe. Când am încălecat, am văzut că toţi curioşii se 
adunaseră în jurul culegătoarei de plante, ca să o descoasă. 
De la Nohuda, Bob de Mazăre, care voia să întinerească, nu 
mi-am mai luat rămas-bun. Se amestecase printre 
spectatorii curioşi - în ciuda faptului că-şi dăduse cu 
unsoare pe faţă - şi acolo nu mai m-am dus s-o caut. 

De la termă, am cotit pe o ulicioară îngustă, la colţul căreia 
am zărit stând sprijinit un om zdrenţăros, care se uita la noi 
cu o privire tăioasă. Nu mi-a bătut la ochi, căci mai toate 
persoanele pe care le-am întâlnit pe aici erau mai mult sau 
mai puţin zdrenţăroase. 

Acum, însă, nu ştiam unde vrea Ibarek să ne ducă. L-am 
întrebat şi mi-a dat lămuriri: 

— Vă conduc la hanul „El tohr el ahmar”, unde osăvă 
simţiţi bine. 

Numele hanului mi-a atras atenţia. Suna de parcă ne-am fi 
aflat pe o străduţă dintr-un orăşel german. Expresia arabă 
EI tohr el ahmar înseamnă „La boul roşu”. 

— Îl cunoşti pe hangiu? l-am întrebat. 

— Foarte bine chiar, răspunse el, zâmbind. Hangiul Bajro 
este, de fapt, cumnatul meu. 

Lucrul acesta mi-a făcut plăcere, căci mă aşteptam să ne 
bucurăm şi din partea cumnatului de aceeaşi prietenie pe 
care ne-o arătase Ibarek. 

Capitolul XVII - O arestare nereuşită. 

Ostromdscha - cel puţin atât cât reuşisem să vedem pană 
acum - nu oferea nimic deosebit. Casele şi colibele turceşti 
arătau spre stradă ferestre prevăzute cu grilaje groase de 
lemn, la etajele de sus, altminteri doar ziduri netede. 
Drumurile erau „pavate” cu nămol uscat, din care, în zilele 
fierbinţi, se ridica un praf îngrozitor, în vreme ce, atunci 
când ploua, te scufundai într-un noroi adânc. Aici, fiecare 


oraş semăna cu celălalt: De câte ori m-am uitat în urmă cu 
vreo ocazie oarecare, l-am zărit şi pe vagabondul pe care-l 
văzusem stând la colţul uliţei. Mergea încet în urma noastră 
şi am ajuns la concluzia că ne urmărea. Din ce motiv? Cred 
că bănuiam. 

În sfârşit, Ibarek făcu semn spre o poartă mare, deschisă, 
deasupra căreia era atârnată o placă cu numele firmei: „La 
boul roşu”. 

— Acesta este! spuse el. 

— Intraţi! Eu am să mă prefac că vreau să-mi continui 
drumul singur. 

— De ce? 

— Ne urmăreşte un om, pe care, de fapt, „Sfântul” l-a 
însărcinat să vadă unde vom trage în gazdă. Vreau să-i 
pregătesc o surpriză drăgălaşă. 

Tovarăşii mei de drum îşi îndreptară caii spre poarta 
deschisă, dar eu am mai mers o bucată de drum. 

Apariţia noastră a stârnit vâlvă. Peste tot, oamenii se 
opreau în drum şi se uitau după noi. Cu toate acestea, nu |- 
am scăpat din ochi pe urmăritorul nostru. Acum m-am 
întors din drum şi am făcut un mic ocol. Acest lucru a fost 
posibil, pentru că hanul nu se afla pe o uliţă, ci într-o piaţă. 
Oamenii tot stăteau şi se uitau, când ia poarta deschisă, 
când la mine, dar mai mult la mine. Se părea că splendidul 
meu armăsar le captase toată atenţia. L-am lăsat pe Rih să 
salte şi l-am condus aşa spre locul unde stătea suspectul. 
Omul purta nişte pantaloni largi şi o jachetă scurtă. Cele 
două erau unite printr-o cingătoare lungă, care fusese 
înfăşurată de mai multe ori în jurul şoldurilor. 

Am scos fluieratul acela, la auzul căruia armăsarul meu 
pornea într-un galop nebun. Calul s-a supus şi a ţâşnit 
înainte. S-a auzit un țipăt general şi toţi s-au retras în 
grabă. Probabil crezuseră că armăsarul o luase pur şi 
simplu la goană. Spionul era atât de preocupat de 
însărcinarea pe care o primise, încât nici măcar nu se 
gândise s-o ia la sănătoasa. Apoi, însă, de spaima, aruncă 


arma în aer şi răcni din toate puterile, căci văzu că 
armăsarul se năpustea direct spre el. Probabil că 
intenţionase să sperie calul cu urletul acela, pentru că era 
deja prea târziu să mai poată fugi. Se sprijinise de un zid pe 
lângă care am trecut în galop. Acum mă aflam chiar lângă 
el. Se lipi pur şi simplu de zid. Eu, însă, m-am aplecat, l-am 
apucat de cingătoare şi l-am ridicat. 

L-am răsucit peste capul calului şi l-am trântit de-a 
curmezişul peste genunchii mei. 

— Allah! Allah! ţipa ca din gura de şarpe, încercând să 
scape. 

— Stai liniştit! am strigat. Altfel, te ia dracu”! 

Într-o clipă a închis şi gura şi ochii. Omul nu era în nici un 
caz un erou. 

Mi-am îndrumat calul spre han şi m-am grăbit să intru pe 
poartă. Acolo se aflau Halef şi ceilalţi tovarăşi de drum. 
Urmăriseră incidentul, râdeau în hohote şi se grăbiră să 
închidă poarta şi să tragă zăvorul cel mare. Era chiar 
necesar să facă asta, căci o mulţime de gură-cască se 
repeziseră să vadă ce însemna oare acest eveniment curios. 
L-am pus jos pe prizonier şi am descălecat. Lângă Ibarek, 
îşi făcu apariţia un bărbat în straie turceşti, care veni spre 
mine şi mă salută. Era hangiul Bajro. În vreme ce schimbam 
cu că salutul obişnuit, cel care mă însoţise pe cal îşi veni în 
fire. Se repezi cu pieptul înainte şi întrebă ameninţător: 

— De ce mi-ai făcut asta? Aş fi putut să mor! 

— N-ar fi fost nici o pagubă. 

— Nu-ţi bate joc! Ştii cine sunt? 

— Nu, n-am aflat până-acum. 

— Sunt podarul de pe fluviul Vodotschnitza. 

— Grozav! Deci, tu trăieşti la porţile oraşului, pe apă. Nu 
te-ai bucurat că ai avut o asemenea ocazie să călăreşti? 

— Să mă bucur? Da' ce, te-am rugat eu să mă iei pe cal? 

— Nu, dar aşa am avut eu chef. 

— Am să te reclam. 

— Grozav! am zâmbit. 


— Şi o să poruncesc să fii pedepsit. 

— Şi mai grozav! 

— Acum, imediat, o să mergi cu mine la şeful poliţiei. 

— Mai târziu, prietene! Acum n-am timp! 

— Nu pot să aştept. Trebuie să mă întorc la bacul meu. 

— Şi unde se află acesta? 

— Pe Vodotschnitza. 

— Probabil nu departe de drumul spre Kusturlu? 

— De unde ţi-a venit ideea asta? Acolo nu se află nici un 
râu. Vodotschnitza curge la nord de oraş. 

— Ştiu asta foarte bine. Dar podarul, care afirmă acum că 
nu are timp, se reazemă acolo, la sud-est, de un perete şi 
apoi vine liniştit la plimbare, după noi. Aşa e sau nu? 

— Da. Da' ce te interesează asta pe tine? 

— Mă interesează chiar foarte mult, dragul meu. De ce-ai 
venit după noi? 

— Da' ce, pot să merg după cine vreau. 

— Ei şi eu pot să călăresc cu cine vreau! Aşa că amândoi 
am făcut ce-am vrut. 

— Călăritul e cu totul altceva. Puteam să-mi rup gâtul. 

— Nu cred că ar fi fost vreo pagubă prea mare. 

— Effendi! O dată să mai zici aşa şi înfig lama asta în tine! 

Podarul spion, cu un gest ameninţător, apucă teaca unui 
cuţit pe care îl avea la cingătoare. 

— Lasă-te de chestii de-astea! am continuat. Doar nu-ţi 
închipui că mă sperii cu aşa ceva. 

— Aşa! Da' cine eşti tu de-ţi permiţi să mă jigneşti? 

— Sunt hasretleri effendi Kara Ben Nemsi. N-ai auzit până 
acum de numele ăsta? 

M-am îndreptat de spate, dându-mi toată osteneala să iau 
o poziţie cât mai mândră şi mai impunătoare. Faptul că-mi 
dădusem titlul de hasret, deci excelenţă, era mai mult decât 
o exagerare. M-am gândit, însă, că trebuia să mă fălesc şi 
eu o dată ca micuțul meu hagiu. N-aveam nici o putere 
asupra acestui spion şi voiam, totuşi, să-l silesc să-mi spună 
cine îl însărcinase să ne urmărească. Prin urmare, trebuia 


să-l înfricoşez şi de aceea, îmi atribuisem un rang pe care, 
din păcate, nu-l posedăm. Mi-am dat seama imediat că 
nimerisem în plin, deoarece podarul se înclină adânc şi 
răspunse smerit: 

— Nu, sultane, n-am auzit până acum de acest nume 
măreț. 

— Ei, îl auzi acum şi ştii cine sunt, crezi cumva că-mi face 
plăcere să văd spionii umblând după mine? 

— Excelenţă, nu te înţeleg. 

— Ba mă înţelegi foarte bine. Răspunde! Cine te-a 
însărcinat să mă urmăreşti, ca să afli unde am de gând să 
mă opresc? 

— Nimeni, excelenţă. Am venit după tine pentru că ăsta 
era şi drumul meu. 

— Asta era drumul cel mai drept, spre râu? Era vizibil 
încurcat. 

— Hai, răspunde! l-am presat. 

— Excelenţă, te înşeli într-adevăr. Am făcut acest ocol fără 
nici o intenţie. 

— Grozav! 'Te cred. Dar, dacă îţi închipui că asta e în 
avantajul tău, te înşeli amarnic. Un podar care ar trebui să 
fie la bacul lui, dar în schimb se plimbă, făcând ocoluri, pe 
ulițele din Ostromdscha, de aşa ceva n-avem nevoie, pe un 
asemenea om nu te poţi bizui. Am să-i poruncesc mudirului 
să te înlocuiască. Sunt alţii care merită şi sunt demni de 
slujba asta. 

Acum chiar că se sperie. 

— O, excelenţă, să nu faci asta! mă implora. 

— Ba da, exact asta am să fac, cu atât mai mult cu cat văd 
dar că m-ai înşelat. 

Spionul privi o clipă în pământ. Apoi, spuse, şovăitor: 

— Effendi, vreau să fiu sincer, şi-ţi mărturisesc că te-am 
urmărit. 

— Acum spune-mi şi cine te-a însărcinat să faci asta. 

— Nimeni. Am făcut-o din curiozitate. 

— Minţi! 


— Nu, effendi. 

— Vom vedea! Cine minte o dată, acela minte şi a doua 
oară. 

Şi, întorcându-mă spre Halef, i-am poruncit: 

— Hagi Halef Omar aga, adu imediat doi poliţai aici. Omul 
acesta trebuie să primească nişte bastoane la tălpi! 

— Imediat sultane! răspunse micuțul şi mimă că vrea să 
plece. 

— Stai! strigă înspăimântat podarul. Aga, rămâi pe loc! Am 
să mărturisesc! 

— Prea târziu! Aga, grăbeşte-te! 

Atunci omul se aruncă la pământ şi începu să se jeluiască, 
ridicându-şi mâinile: 

— Nu bastoane, nu bastoane! Nu pot să le suport. 

— De ce nu? 

— Tălpile îmi sunt moi şi sensibile, pentru că stau mult în 
apă. 

A trebuit să-mi mugşc buzele, ca să nu izbucnesc în râs. 
După cum se ştie, bastoanele se aplică pe talpa goală a 
piciorului şi această parte a corpului lui era prea sensibilă 
pentru a suporta asemenea lovituri puternice. Dacă se 
admite un asemenea motiv, atunci trebuie să se renunţe la 
orice pedeapsă, întrucât tocmai în aceea constă o 
pedeapsă: să provoace o durere trupească, sufleteasca sau 
morală. Asta nu înseamnă, însă, că îmi face plăcere să văd 
cum sunt maltratate tălpile picioarelor semenilor mei. De 
aceea, l-am sfătuit prieteneşte: 

— Tocmai pentru că durerile ce le-ai avea de îndurat ar fi 
de două ori mai mari, ar fi trebuit să fii de două ori mai 
prevăzător, pentru a evita acele lucruri care ar putea 
determina autoritatea să te pedepsească. Totuşi, ai noroc că 
m-ai prins la ora când sunt milostiv şi s-ar putea să mă 
îndur de tine. 

— Încearcă, effendi, vreau să mărturisesc sincer. 

— Atunci spune-mi cine te-a însărcinat să mă urmăreşti. 

— Mubarekul. 


— Ce ţi-a oferit pentru asta? Bani? 

— Nu. „Sfântul” nu dă niciodată bani. Mi-a promis o 
amuletă pentru ca să am noroc la prins peşti. Întrucât sunt 
podar, dar şi pescar, în acelaşi timp. 

— Şi ce ordin ţi-a dat? 

— Trebuia să te urmăresc şi apoi să-i spun unde locuieşti. 

— Când şi unde trebuia să-i spui? 

— În seara asta, în coliba lui de pe munte. 

— Deci, se poate vorbi cu el la o oră aşa de târzie? 

— Nu e acolo decât pentru cei cărora le-a încredinţat o 
misiune. Nu trebuie decât să baţi la uşa şi să spui 
cuvântul... 

Se opri, speriat 

— Zi-i mai departe! i-am poruncit. 

— Atâta tot. 

— Iar vrei să mă înşeli? 

— O, nu, effendi. 

— Şi totuşi, mă minţi! 

Mă gândeam la ceea ce-mi spusese mai înainte şi anume 
că bătrânul nu dădea niciodată bani. Dacă ştia atât de 
exact, probabil că mai executase şi alte misiuni trasate de 
bătrân. De aceea, am continuat: 

— Dacă baţi, ca de obicei, la uşă, nu-ţi răspunde? 

— Nu. 

— Dar dacă pronunţi şi un anumit cuvânt, eşti lăsat să 
intri? 

Podarul rămase tăcut. 

— Hai, vorbeşte. Sau vrei să ordon să ţi se deschidă gura? 
Bastoanele sunt un mijloc foarte bun. 

Se uita, încă nehotărât, în pământ. Se pare că groaza de 
„Sfânt” era la fel de mare ca cea faţă de bastoane. 

— Bine! Dacă nu vrei să vorbeşti, va trebui să suporţi 
consecinţele. Hagi Halef Omar aga! 

Nici nu rostisem bine acest nume şi podarul nu mai stătu 
pe gânduri. Spuse încet: 


— Excelenţă nu chema poliţaii! Am să-ţi mărturisesc. Din 
partea mea, mubarekul poate să se supere. N-am de gând 
să mă las bătut de dragul lui. 

— Dar de ce să se supere pe tine? 

— Sfântul” mi-a interzis categoric să spun cuiva acest 
cuvânt. 

— Şi ce, ai de gând să-i mărturiseşti că mi l-ai dezvăluit 
mie? 

— Nu. Nici nu-mi trece prin cap. Dar ai să-i spui chiar tu. 

— Fii fără grijă. N-am nici un motiv să te dau de gol. 

— Atunci, o să afle prin păsările lui. 

Din nou păsările alea. Se pare că bătrânul escroc se 
pricepea extraordinar de bine să speculeze în favoarea lui 
prostia acestor oameni. 

— Dar nu-i niciuna pe-aici! Vezi vreuna? 

Se uită în jur. Nu se vedea nici un corb, nici o stăncuţă, 
nici o cioară. 

— Nu. N-a trimis nici o pasăre, pentru că n-a ştiut unde o 
să te opreşti. 

— Bătrânul ar fi putut să-i poruncească vreuneia să mă 
urmărească în zbor. Atunci nu te-ar mai fi pus în 
încurcătură, căci nu pot să poruncesc să fie bătută o 
pasăre. Aşa că bătrânul tău, „Sfânt” nu-i chiar aşa de 
deştept pe cât crezi. Deci, nu trebuie să-ţi fie teamă! 
Vorbeşte! Dacă vrei să te duci în secret la el, atunci trebuie 
să rosteşti un anumit cuvânt? 

— Da, effendi. 

— Există mai multe astfel de cuvinte pentru diferite 
persoane? 

— Nu. Toţi ştiu doar un singur cuvânt. 

— Şi care e acesta? 

— Ssyrdasch. 

Această parolă nici nu era rău aleasă, căci însemna „un 
prieten intim, un confident”. 

— Asta este într-adevăr cuvântul? Nu cumva l-ai născocit 
tu? 


— Nu, effendi. Cum aş îndrăzni să fac aşa ceva? 

— M-ai, înşelat de mai multe ori. Nu meriţi, deci, să ţi se 
acorde încredere. 

— Acum, însă, spun adevărul. 

— Am să te pun la probă cu o nouă încercare. Ai mai 
executat până acum misiuni secrete pentru mubarek? 

Răspunse, abia după câteva clipe: 

— Da, effendi. 

— Ce misiuni? 

— Asta chiar nu pot să-ţi mărturisesc. 

— Chiar dacă vei fi bătut la tălpi? 

— Nu, în nici un caz! 

— De ce? 

— Am depus un jurământ. Mai degrabă mă las omorât 
decât să ajung în iad, pentru că mi-am călcat jurământul. 

Se vedea clar că spune adevărul. De aceea, am profitat de 
ocazie, ca să-l întreb: 

— Cunogşti cumva cuvântul En Nassr? 

— Da. 

Nu mă aşteptasem să mărturisească aşa repede. 

— Cum l-ai aflat? 

— La fel ca şi pe celelalte. Mi l-a spus „Sfântul”. 

— În ce scop era folosit? 

— Ca semn de recunoaştere între cunoştinţele lui. 

— Acum nu mai este? 

— Nu, effendi. 

— De ce nu. 

— Pentru că a fost trădat. 

— De cine? 

— Nimeni de aici nu ştie. A fost trădat la Stambul. 

— Cum? 

— Nu pot să-ţi spun. 

— Poţi să vorbeşti liniştit, căci ştiu mai multe decât crezi. 
Exista la Stambul o casă a adunării En Nassr. A fost 
descoperită de un om, care locuia alături, în casa unui 
brutar. Nu-i aşa? 


— Effendi, ştii asta? întrebă uluit. 

— O, ştiu mult mai multe. Casa a ars şi s-a declanşat o 
luptă. 

— Ştii totul exact! 

— Aş putea chiar să te întreb de Usta. Ai auzit de el? 

— Cine nu-l cunoaşte pe stăpânul acesta? 

— L-ai văzut cu ochii tăi? 

— Nu. 

— Dar ştii cine este? 

— Nici asta. 

— Nu ştii nici unde poate fi găsit? 

— Asta ştiu doar adepţii. 

— Eu cred că şi tu faci parte dintre ei, nu-i aşa? 

— O, nu, effendi. 

Podarul mă privi cu atâta sinceritate, încât am fost convins 
că spunea adevărul. 

— Ei, acum, după ce mi-ai dovedit, că, nu eşti chiar aşa de 
rău cum am crezut la început, am să te scutesc de 
bastoane. 

— Dar ai să mă reţii aici? 

Asta era mai mult decât mă puteam aştepta. Fanfaronada 
mea avusese un efect nebănuit. Mi-am păstrat mina aspră şi 
i-am spus: 

— De fapt, ar trebui să poruncesc să fii închis. Dar pentru 
că până la urmă ai fost sincer, am să te iert. Eşti liber şi poţi 
să pleci. 

— Şi pot să rămân podar? 

— Da. Dacă te iert de toate pedepsele, atunci poţi să rămâi 
ceea ce eşti. 

Faţa i se lumină de bucurie. 

— Excelenţă! Sufletul mi-e plin de recunoştinţă fată de 
tine. Mai îndeplineşte-mi o dorinţă şi am să fiu fericit! 

— Ce anume? 

— Să nu-i spui mubarekului ceea ce ţi-am destăinuit. 

Puteam să-i îndeplinesc uşor această dorinţă. Era şi în 
interesul meu ca bătrânul să nu afle nimic. Cu cât credea că 


ştiu mai puţine lucruri despre secretele lui, cu atât eram 
mai sigur că voi putea să-l păcălesc. L-am asigurat, deci, pe 
podar că n-am să spun nimic. Se îndepărtă foarte mulţumit 
de sfârşitul fericit al acestei incident. 

Trebuie să amintesc faptul că ultima parte a discuţiei 
noastre avusese loc fără martori incomozi. Hangiul Bajro 
fusese strigat şi îl luase cu el şi pe cumnatul său, Ibarek. 
Deci, niciunul dintre ei nu auzise parola secreta. Ceilalţi, 
trei, însă, care se aflau de faţă, Halef, Osco şi Omar puteau, 
din partea mea, să afle. 

M-am convins apoi că animalele noastre au fost bine 
adăpostite. Între timp, pe poarta din nou larg deschisă 
intraseră o mulţime de oameni care mă priveau cu uimire. 
Se pare că pentru ei era de neînțeles cum reuşise un 
călăreț în galop să ridice în şa lângă el un om. Sau, poate, 
pentru ei, persoana mea era importantă din alte motive? 

Cred că această ultimă variantă era cea adevărată, căci 
Halef mi-a spus că unul dintre ei îl întrebase dacă eu sunt 
străinul hekim başchi care îi dăruise Nebatjei peste două 
sute de piaştri şi îndrăznise să împuşte o pasăre a 
„Sfântului”. De-abia ajunsesem în Ostromdscha şi eram deja 
renumit. Asta nu mi-a plăcut deloc. Cu cât mai puţină 
atenţie mi se acorda şi cu cât mai puţin se vorbea despre 
mine, cu atât mai uşor îmi puteam rezolva misiunea. 

Am intrat în casă. Aceasta era rânduită la fel ca cea din 
Dabila, numai că aici pereţii erau din cărămizi făcute din lut 
şi uscate la aer. Era clar că Ibarek ne recomandase cu o 
deosebită căldură, căci am fost conduşi într-o odaie specială 
şi am primit mai întâi apă, pentru a ne spăla de praf, iar 
apoi ni s-a servit o masă care, având în vedere condiţiile de 
acolo, era cuviincioasă. Cei doi cumnaţi au mâncat cu noi. 
De data aceasta, nu ni s-au mai dat „cortine pentru piept”, 
cum se exprimase Halef. Bineînţeles că a venit vorba despre 
furt, dezbătându-se, din nou, împrejurările în care a avut 
loc cu ocazia aceasta, m-am gândit că, de fapt, deşi pe 
ceilalţi doi fugari îi cunoşteam foarte bine, nu-l cunoşteam, 


însă, după figură, pe temnicerul de la închisoare, care 
fugise împreună cu ei. De aceea, l-am întrebat pe Ibarek: 

— l-ai recunoaşte pe cei trei hoţi, dacă i-ai revedea? 

— Imediat. 

— Deci, te-ai uitat cu atenţie la ei. Ai putea să mi-l descrii 
pe acela care v-a arătat şmecheriile cu cărţile? S-ar putea 
să-l întâlnim, iar eu nu l-am mai văzut şi nu ştiu cum arată. 

— O, e uşor de recunoscut! Are un semn inconfundabil, pe 
care nu-l poate îndepărta: are o buză de iepure. 

Apăru un argat care îi şopti ceva la ureche hangiului 
Bajro. Acesta, vizibil încurcat, se uită perplex la mine. 

— Ce se întâmplă? l-am întrebat. 

— Iertare, effendi, răspunse Bajro. Sunt... sunt mai mulţi 
poliţai afară. 

— Au venit după noi? 

— Da. 

— Ce vor? 

— Să vă aresteze. 

— Mare e Allah! strigă Halef. Să intre! O să vedem care pe 
care: ei pe noi sau noi pe ei. 

— Da, am fost de acord. Dar porunceşte să ne fie puse 
şeile pe cai. 

— Vreţi cumva să fugiţi? întrebă hangiul. 

— Nici nu ne trece prin cap. 

Bajro ieşi afară şi prin uşa deschisă, pătrunseră în 
încăpere şase poliţai înarmaţi până-n dinţi. Era aşa cum mă 
aşteptam. Selim, care stătuse de vorbă cu noi, la tufişuri, 
era printre ei. Nici nu era de mirare, căci merseserăm încet 
şi ne opriserăm şi la izvorul cu apă fierbinte. În vreme ce 
ceilalţi se plantară în faţa uşii, cunoştinţa noastră păşi în 
încăpere. Probabil că ceruse să i se dea satisfacția meritată 
de a fi purtător de cuvânt. Părea că nu mai rămăsese nimic 
din fosta lui predilecție pentru liniştea interioară, căci 
strigă la noi, cu o mină de învingător, lovind cu patul puştii 
în pământ: 

— Ei! 


Singur acest cuvânt ar fi trebuit să ne şi distrugă. În el se 
afla o întreagă lume, plină de bucurie, superioritate, dispreţ 
şi mulţumire. Niciunul dintre noi, însă, n-a catadicsit să se 
mişte. Am mâncat liniştiţi mai departe, de parcă ne 
înţeleseserăm dinainte. 

— Ei! repetă eroul. 

Cum nici de data asta nu primi nici un răspuns, se mai 
apropie un pas şi întrebă ameninţător: 

— Aţi surzit cumva? 

Primi un răspuns la care nici el, dar nici eu nu mă 
aşteptam. Micuţul hagiu se ridică în picioare, luă tava mare 
pe care ni se pusese pilaful deosebit de gustos, care plutea 
în grăsime, se aşeză în faţa poliţaiului, îi puse dinainte 
porţia care era suficient de mare pentru încă cel puţin zece 
persoane şi rosti doar un cuvânt: 

— Poftim! 

Câteva clipe se priviră în ochi. Aroma delicioasă a mâncării 
preferate a tuturor turcilor plutea direct spre nasul 
poliţaiului. Figura lui severă se făcu din ce în ce mai puţin 
severă. Buzele i se deschiseră involuntar, nările îi palpitau 
şi pe gură începu să-i joace un zâmbet plin de amabilitate. 
Vârfurile mustăţilor i se înfiorară - pilaful ieşise învingător! 
Care poliţai turc ar fi putut rezista în faţa unui munte de 
orez, plutind în grăsime şi garnisit cu bucăţi de carne! Omul 
trânti flinta, apucă tava şi se întoarse spre camarazii săi, 
întrebându-i: 

— Vreţi? 

— Da, da! se grăbiră să răspundă cinci voci. 

— Atunci, aşezaţi-vă! 

Ceilalţi îşi rezemară armele de perete şi se ghemuiră pe 
jos, lângă camaradul lor. Era o adevărată plăcere să vezi 
cum se ghemuiseră în jurul tăvii, cu figurile serioase şi pline 
de demnitate ca nişte campioni greci; apucau orezul cu 
degetele, îl frământau în mână, transformându-l într-o bilă, 
care apoi, aluneca în gurile larg deschise. 


Halef se aşezase din nou la locul lui şi nu schiţase nici un 
gest. Apoi apăru iarăşi în odaie hangiul Bajro. Când văzu 
simpatica societate care mesteca de zor bile de orez, 
dispăru într-o clipă, căci dacă ar mai fi rămas fie şi o 
singura secunda, ar fi izbucnit în hohote de ras. 

După ce pilaful dispăru, demnul poliţai aduse tava înapoi: 

— Bogdaproste! mulţumi el, puse tava la loc, pe măsuţa 
joasă, îşi luă arma, îşi scoase din nou pieptul în afara şi 
spuse, cu atitudinea unui dictator roman: 

— Ei? 

Acum, am considerat că era cazul să răspund eu. 

— Ce vreţi? am întrebat scurt. 

— Pe voi! veni răspunsul, la fel de scurt. 

— De ce? 

— Ca să va ducem la şeful poliţiei. 

— Dar el ce vrea? 

— Să aprecieze pedeapsa, spuse Selim, rostogolindu-şi 
ochi. 

— Pentru ce? m-am interesat, prietenos. 

— Pentru ciomăgeală. 

— Care ciomăgeală? 

— Cea pe care am primito eu! bubui acesta. 

— Deci, ai fost deja pedepsit! De ce mai e nevoie de noi? 

Dacă aş fi putut să pictez figura pe care o făcu acum 
poliţaiul, tabloul ar fi rămas cea mai prețioasă amintire 
despre şederea mea în Turcia. Era aproape de nedescris. 
Apărătorul siguranţei publice îşi pierduse cu desăvârşire 
firea. Dar îşi reveni destul de repede şi îşi aduse-aminte că 
trebuia să mai spună ceva. Îşi compuse o figură sumbră şi 
strigă: 

— Mergeţi de bunăvoie? 

— Nu. 

— Deci, cu forţa? 

— Nu! am repetat, pe un ton categoric. 

— Allah! Allah! Atunci cum? 

— Nicicum. 


Selim nu ştia ce, să mai spună acum. Zisese că e cel mai 
perspicace dintre toţi camarazii săi, dar este totuşi o 
deosebire între a alerga, în gând, după trei răufăcători şi a 
fi nevoit să arestezi cinci oameni, care nu se lasă scoşi din 
sărite nici de poliţie şi nici de orice altceva. Făcu ceea ce 
consideră el că era înţelept să facă şi care, într-adevăr, era 
cel mâi înţelept lucru: se sprijini de perete şi îi spuse unuia 
dintre camarazii săi: 

— Vorbeşte tu! 

Respectivul făcu un pas înainte. El vedea altfel lucrurile. 
Probabil că avea un talent deosebit pentru învăţământul 
intuitiv, căci îşi ridică flinta, îmi băgă sub nas patul puştii, 
apoi îl arătă de jur împrejur şi întrebă: 

— Ştiţi ce-i asta? 

I-am răspuns, pe jumătate în glumă: 

— Da. 

— Ei, ce e? 

— Un pat de flintă. 

— Da. Şi iată şi ţeava, prin care se trage. Pricepi? 

— Da. 

— Ei, acum ştiţi totul! 

— Nu, ştim doar că se poate trage cu flinta ta. 

— E suficient. Am venit să vă arestăm. 

— Ah! Asta trebuia să spui mai întâi! 

— Asta-i de la sine înţeles. Dacă nu veniţi imediat cu noi, o 
să apelăm la arme. 

— Cumva, ca să ne împuşcaţi? 

— Da. 

— Ei, suntem pregătiţi. Împuşcaţi-ne! 

M-am aprins ciubucul, tovarăşii mei au făcut acelaşi lucru 
şi am continuat să fumăm; poliţaii, însă, se holbau la noi. 
Aşa ceva nu mai văzuseră până acum. 

Jocul cel caraghios se repetă; comandantul îşi dădu 
demisia. Se răsuci, îi trase un ghiont altuia şi spuse: 

— Vorbeşte tu! 


Curajosul era deja pregătit să pună mana pe locul rămas 
vacant. Păşi în faţă, cu intenţia vădită de a ţine o cuvântare 
serioasă. Eram deja convins că se vor perinda prin faţa 
noastră unul după altul, până ce vor obosi de atâtea 
insuccese şi vor pleca. Dar chiar atât de bine nu putea să ne 
fie, căci, tocmai când cel de-al treilea feldmareşal 
deschisese gura să-şi înceapă discursul, uşa se trânti de 
perete şi îşi făcură apariţia figura şi uniforma unui 
plutonier. 

— Unde v-aţi ascuns? 

— Aici! 

— Văd! Unde-s oamenii? 

— Aici! 

Cel care răspunse arătă spre noi. 

— De ce nu-i aduceţi? 

— Nu vor să vină. 

— De ce nu i-aţi silit? 

— N-am putut. 

Aceste întrebări şi răspunsuri se succedau atât de prompt 
de parcă fuseseră învăţate pe de rost. Să mori de ras, nu 
alta! 

— Ei, lasă c-am să vă arăt eu cum trebuie siliţi astfel de 
oameni! 

Plutonierul se-apropie şi îşi scoase sabia. Ochii se 
rostogoleau ca nişte bile şi îşi arătă dinţii lungi şi galbeni. 

— Aţi auzit, ticăloşilor, ce vrem de la voi? strigă spre noi. 

Nimeni nu rosti nici un cuvânt. 

— Aţi auzit sau nu? urlă plutonierul, cu faţa roşie de furie. 

Tăcere generală. 

— Sunteţi surzi? zbieră poliţaiul cu o voce stridentă. Aşa 
se părea, căci niciunul dintre noi nu clipea măcar. 

Asta îl înfurie atât de tare pe plutonier, încât îşi pierdu 
total echilibrul. Îşi luă avânt, cu sabia în mâna, ca sa mă 
lovească şi strigă: 

— Fiu de căţea! Ai să-nveţi tu să vorbeşti! 


Sabia cobori vâjâind, dar nu pe spinarea mea, ci pe 
pământ, plutonierul, însă, observă, uitându-se în jur, că şi el 
şedea tot pe pământ. Sări apoi în sus, blestemând şi vru să 
se repeadă asupra noastră, dar rămase deodată pe loc şi se 
holbă la noi, de parcă văzuse nişte duhuri necurate. Ne 
aflam tot la locurile noastre: liniştiţi, neînduplecaţi, fermi şi 
tăcuţi precum buştenii. Numai eu mă mişcasem, căci îi 
lovisem cu pumnul peste mâna în care ţinea sabia şi apoi îi 
trăsesem o lovitură care-l trimisese la pământ. Totul se 
petrecuse însă fulgerător, cât ai clipi din ochi. 

Plutonierul de poliţie îşi plimbă privirea de la unul la altul, 
se întoarse apoi spre oamenii lui şi întrebă: 

— Tot aşa au stat şi până acum? 

— Da, răspunse cunoştinţa noastră de la tufişuri. 

— Sunt nebuni! 

— Cu siguranţă, fu de acord Selim. 

Domnea, deci, între aceşti drăgălaşi oameni o unanimitate 
fericită de păreri. Se uitară unii la alţii şi începură să dea 
din cap şi ar fi continuat să dea aşa din cap, cine ştie cât, 
dacă nu m-aş fi sculat, în sfârşit şi nu m-aş fi îndreptat spre 
plutonier, pentru a mă interesa: 

— Pe cine căutaţi aici? 

Faţa i se însenină numaidecât, căci, din această întrebare 
îşi dădu seama, cel puţin, că puteam să vorbim. 

— Pe voi, sună răspunsul scurt. 

— Pe noi? Cum e posibil aşa ceva? Parcă ziceai ceva de fii 
de căţea şi ticăloşi! 

Spunând acestea, l-am privit atât de fix în ochi pe poliţai, 
încât acesta se înroşi tot. 

— Cine doreşte să ne vadă? am continuat. 

— Şeful poliţiei. 

— De ce? 

— Vrea să vă pună nişte întrebări. 

Mi-am dat seama după mutra lui că intenţionase să dea un 
cu totul alt răspuns, dar acesta nu voise să-şi facă apariţia 
pe buzele lui groase. 


— Asta-i cu totul altceva. Mai înainte, cineva zicea ceva de- 
o pedeapsă. Du-te şi anunţă-l pe şeful poliţiei că o să venim 
imediat. 

— Nu pot face asta, effendi, replică el. 

— De ce nu? 

— Trebuie să mergeţi cu mine. Trebuie chiar să vă arestez. 

— Dar şeful ştie cine suntem noi? 

— Nu, effendi. 

— Atunci, du-te repede la el şi spune-i că nu suntem dintre 
aceia care se lasă arestaţi fără multă vorbă. 

— Aşa ceva nici atât nu pot să fac. Effendi, fă-mi plăcerea 
şi vino cu mine! Domnii aşteaptă deja de mult. 

— Care domni? 

— Asesori. 

— Ah, aşa! Ei, atunci, din consideraţie faţă de aceşti 
domni, o să pornesc fără întârziere. Veniţi! 

Poliţaii îşi închipuiseră cu totul altfel arestarea. Am ieşit în 
curte primul, în spatele meu se aflau tovarăşii de drum şi 
după ei, poliţaii. În curte se aflau caii noştri înşeuaţi. Se 
pare că plutonierul cam pricepu despre ce era vorba. Se 
apropie de mine şi mă întrebă: 

— De ce mergeţi în curte? Drumul drept nu duce spre 
grajduri, că spre poartă... 

— N-ai nici o grijă, am răspuns. O s-o apucăm îndată pe 
drumul acela. 

M-am dus repede spre armăsar şi am încălecat. 

— Stai! striga el. Vreţi să fugiţi. Dă-te jos! Porunceşte 
celorlalţi să nu încalece! 

Oamenii lui voiră să pună mâna pe cai şi chiar el însuşi mă 
apucă de picior, pentru a mă trage jos. L-am făcut pe Rih să 
se ridice în două picioare şi să descrie un cerc în aer cu 
copitele din spate. Plutonierul fu nevoit să-mi dea drumul. 

— Băgaţi de seamă, oameni buni! i-am avertizat. 
Armăsarul meu se sperie foarte uşor. 

L-am silit pe Rih să facă unele salturi, ca să poată trece 
printre poliţaii care se împrăştiară ţipând, în toate părţile. 


Astfel, prietenii mei câştigară timp, ca să poată încăleca şi 
acum galopam cu toţii pe poartă afară. 

— Rămâi cu bine! La revedere! am strigat către plutonier. 

— Stai, stai! urlă el, în vreme ce se repezea după noi, 
urmat de subordonați. Nu-i lăsaţi să vă scape! Prindeţi-i, 
hoţii, ticăloşii, bandiții! 

Ar fi fost, ce-i drept, destui oameni ca să ne poată prinde, 
căci vestea că vom fi arestaţi se împrăştiase repede în 
Ostromdscha şi ademenise acolo o mulţime de gură-cască. 
Dar, acestor bravi supuşi ai stăpânitorului 
dreptcredincioşilor nici nu le trecuse prin cap să pună 
mâna pe noi şi să ajungă, poate, în felul acesta, sub copitele 
cailor noştri. Fugiră - cu toţii, ţipând, din calea noastră. 

Pe ce drum trebuia s-o apucăm, pentru a ajunge în locul 
pe care în Germania îl denumeam cu cuvintele „judecătorie 
de primă instanţă” era uşor de văzut, căci acest drum era 
animat de o mulţime de oameni care voiau să fie de faţă la 
arestarea criminalilor. Totuşi, trecând călare pe lângă un 
bătrân, care se trase speriat într-o parte, l-am întrebat: 

— Unde locuieşte cadiul37 din Ostromdscha? 

Arătă spre o uliţă care dădea într-o piaţă. 

— Acolo, effendi! Ai să vezi semiluna cu stele deasupra 
porţii. 

I-am urmat indicaţia şi am trecut pe lângă oamenii care 
urmau aceeaşi direcţie, ajungând la un zid lung şi înalt, în 
mijlocul căruia se afla poarta respectivă. Prin această 
poartă am intrat într-o curte mare pătrată, unde am fost 
întâmpinat de o ceată considerabilă de curioşi. Faţă în faţă 
cu poarta se găseau clădirea oficială şi locuinţa, construite 
din paiantă. Grinzile erau vopsite în verde, iar tăbliile în 
albastru, ceea ce făcea o impresie stranie. Curtea era 
murdară. Numai o parte, de-a lungul casei, era prevăzută 
cu un fel de caldarâm, lat de câţiva metri. Dar acest aşa-zis 
trotuar, arăta de parcă fusese ridicat să slujească drept 
baricadă. 


În faţa uşii de la casă, se afla un jilţ vechi, împodobit cu o 
tapiţerie primitiva. În apropiere se găsea o bancă ţinută în 
sus doar de două picioare aflate la un singur capăt. Câteva 
frânghii şi câteva mănunchiuri de bastoane ne-au făcut să 
ne dăm seama că aveam în faţa noastră instituţia justiţiei 
locale, care singură avea dreptul să se ocupe de bătaia la 
tălpi. Se aflau acolo câţiva poliţişti şi în apropiere, şedea şi o 
veche cunoştinţă de-a noastră, anume, ologul Basra, pe 
lângă care trecusem la intrarea în oraş. 

Mutra pe care o făcu, atunci când ne zări, merita să fie 
văzută. Fusese absolut convins că vom sosi aici ca 
prizonieri. Faptul că venisem călare şi neînsoţiţi de poliţai 
dădu figurii sale o expresie de uimire de-a dreptul 
prostească. Încât aş fi izbucnit în râs, dacă n-aş fi observat 
în ochii lui plini de ură ceva care nu avea nici o legătură cu 
năuceala afişată. 

Am descălecat. I-am aruncat frâul lui Osco şi m-am 
îndreptat spre polițistul ce se afla acolo. 

— Unde este kodscha baschi38? 

Am rostit această întrebare pe-un ton poruncitor. Cel 
întrebat îmi dădu onorul militar: 

— Înăuntru, în locuinţa sa. Vrei să vorbeşti cu el? 

— Da. 

— Atunci am să te anunţ. Spune-mi numele şi ce doreşti. 

— Asta am să-i spun doar lui. 

L-am dat deoparte şi m-am îndreptat spre uşă. Dar, chiar 
în clipa aceea, a fost deschisă dinăuntru şi a ieşit afară un 
om înalt, uscăţiv, care era mai sfrijit chiar decât cerşetorul 
şi decât bătrânul „Sfânt”. Era îmbrăcat într-un caftan, lung 
până la pământ, încât picioarele nu i se vedeau. Pe cap 
purta un turban ele culoare albă. Gâtul îl avea atât de lung 
şi subţire, încât de-abia era în stare să-i poarte capul, căci 
acest cap se clătina încolo şi încoace, în sus şi în jos, de 
parcă nasul uriaş, lung şi ascuţit nutrea o simpatie 
deosebită faţă de laringele ca o guşă. Clipii uimit spre mine, 
cu ochii mici urduroşi şi fără gene şi mă întrebă: 


— La cine vrei să mergi? 

— La kodscha baschi. 

— Eu sunt. Iu cine eşti? 

— Sunt un străin care vrea să facă o reclamaţie. 

Voi să răspundă, dar nu ajunse s-o facă, deoarece, chiar în 
clipa aceea, intră în fugă pe poartă plutonierul, urmat de 
oamenii lui. La vederea noastră, rămase pe loc, consternat 
şi strigă: 

— Allah, Allah! Iată-i! 

În urma lui se înghesuiau o mulţime de oameni, dar 
niciunul nu scoase o vorbă. Era atâta linişte, de parcă ne 
aflam într-o moschee. Locul unde banca de lemn îşi înălţă 
cele două picioare spre cer era sfânt pentru aceşti oameni. 
Poate că unii dintre ei fuseseră cândva prinşi în curele de 
acea bancă şi legaţi cu tălpile goale de picioarele din lemn. 
Astfel de amintiri nu sunt uşor de uitat. 

În loc să-mi răspundă, slujbaşul se adresă plutonierului: 

— Tot nu l-aţi adus? Vreţi să încasaţi voi bastoanele în locul 
lui? 

Atunci, poliţaiul, care îşi pierduse aproape respiraţia din 
cauza alergăturii, arătă spre mine şi răspunse: 

— Acesta este, sultane! 

— Ce, acesta este? 

— Da. 

Kodscha baschi se răsuci din nou, rapid, spre mine şi mă 
privi din cap până-n picioare. În acelaşi timp continua să 
clatine din cap ca şi cum scopul vieţii lui ar fi fost să 
dovedească, prin această mişcare neîntreruptă de 
pendulare, că pământul se roteşte. Faţa lui căpătă o 
expresie aspră, întunecată şi el se răsti la mine: 

— Deci tu eşti prizonierul? 

— Eu? Nu, nu sunt eu acela, am replicat liniştit. 

— "Totuşi, acest plutonier de poliţie aşa zice! 

— Spune un neadevăr. Poate ai văzut cum am sosit în 
curte? 

— Da, eram la fereastră. 


— Înseamnă că ai observat că am venit călare. Am venit de 
bunăvoie la tine. Poliţaii tăi ne-au urmat mai târziu. 
Numeşti cumva asta o arestare? 

— Da. E adevărat, ai venit ceva mai devreme, dar v-a adus 
poliţia, aşa că aţi fost arestaţi. Sunteţi prizonierii mei. 

— Te înşeli amarnic. 

— Sunt kodscha baschi, strigă, răstit, slăbănogul şi nu mă 
înşel. Să-ţi intre bine în cap asta! 

Dădea din cap atât de tare, încât m-am temut, pur şi 
simplu, că vrea să-l azvârle spre mine. 

— Ei, bine, am să-ţi dovedesc, totuşi, că te înşeli, i-am spus, 
hotărât. Nu voi permite nici unui kodscha baschi din lume 
să mă numească prizonierul lui. 

Câţiva paşi rapizi spre cal, o săritură şi eram deja în şa. 
Tovarăşii mei de drum fură la fel de iuți. 

— Sidi, spre poartă afară? întrebă Halef. 

— Nu, rămânem. Vreau doar să fac drumul până la poartă. 

Armăsarul parcă îmi înţelesese intenţia. Sălta, ţinându-şi 
transversal trupul minunat, spre poartă şi din nou înapoi, 
azvârlind în faţă şi în spate şi sforăind, încât cei prezenţi 
făcură în grabă loc, lipindu-se temători de ziduri. 

— Închideţi repede poarta! porunci judecătorul poliţailor 
săi. 

— Pe cel care va atinge poarta îl voi zdrobi sub copitele 
calului! am ameninţat. 

Nici un poliţai nu făcu vreo mişcare. Kodscha baschi 
repetă porunca, fără succes. Luasem în mână biciul din 
piele de hipopotam şi asta li se păru prea periculos bunilor 
oameni. Am trecut, apoi, călare atât de aproape de slujbaşul 
judecătoresc, încât armăsarul i-a sforăit direct în faţă. 
Acesta a făcut un salt înapoi şi şi-a întins braţul slăbănog şi 
lung, ca pentru a se apăra: 

— Cum îndrăzneşti? Nu ştii unde te afli şi cine sunt eu? 
strigă cadiul. 

— Ba ştiu exact. Tu însă, habar nu ai cine se află în faţa ta. 
Am să mă plâng superiorilor tăi, la makredşul din Salonic. 


Are să te înveţe el cum să te comporţi cu un străin de rang 
nobil. 

Aceste cuvinte amenințătoare erau, de fapt, o 
lăudăroşenie pe care mi-am permis-o, având în vedere 
condiţiile existente. Dar ele au avut efectul scontat, căci 
bătrânul spuse acum, mai politicos decât înainte: 

— Călătoreşti incognito? N-am ştiut. De ce nu mi-ai spus 
de la început? 

— Pentru că nici măcar nu m-ai întrebat cum mă cheamă şi 
ce situaţie am. 

— Atunci, spune-mi cine eşti? 

— Mai târziu. Mai întâi vreau să ştiu dacă mă consideri 
într-adevăr prizonierul tău. In funcţie de răspunsul tău, voi 
şti cum să mă comport. 

Această somaţie l-a pus în încurcătură pe kodscha baschi. 
Suveranul din Ostromdscha şi împrejurimi trebuia să-şi 
retracteze cuvintele! Se uită temător la mine şi ezită să 
răspundă. Capul i se mişca din ce în ce mai tare. Părea că 
gâtul e gata, gata să se rupă. 

— Ei, aştept răspunsul! Altfel, plecăm. 

— Effendi, recunoscu, în cele din urmă, de fapt n-aţi fost 
înhăţaţi şi legaţi, aşa că nu sunteţi nici arestaţi. 

— Bun. Deocamdată mi-e suficient atât. Dar, vezi nu cumva 
să-ţi treacă prin cap să-ţi schimbi părerea! Dacă faci asta, 
am să mă plâng makredşului. 

— Îl cunoşti? 

— Nu-i treaba ta, dacă-l cunosc sau nu. E suficient că ştim 
noi doi, el şi cu mine. Deci, ai trimis după mine. 

Prin urmare, am tras concluzia că vrei să-mi comunică 
ceva. Sunt gata să te ascult. 

Era teribil de amuzant să vezi figura pe care o făcu 
judecătorul. 

Se pare că rolurile se inversaseră. Eu eram acela care îi 
vorbea acum de sus, nu numai la figurat, ci şi la propriu, 
căci mă aflam călare pe cal. Pe figura lui se dădea o 


adevărată luptă între furie şi jena faţă de superior. Privi 
încruntat în jur şi apoi replică: 

— Te înşeli. Nu am poruncit să ţi se spună că vreau să 
vorbesc cu tine, ci am poruncit să fiţi prinşi. 

— Chiar aşa ai făcut? Aproape că nu-mi vine să cred. Doar 
aţi fost instruiți de tribunalul suprem să vă purtaţi cu 
dreptate şi să fiţi cu băgare de seamă. Care a fost motivul 
acestei porunci? 

— L-aţi maltratat pe unul dintre poliţaii mei şi apoi aţi pus 
în pericol viaţa unui locuitor din acest ţinut. 

— Hm! Văd că adevărul a fost răstălmăcit. Am pedepsit un 
poliţai, pentru că merita, iar eu am salvat, viaţa podarului, 
ridicându-l în şa, lângă mine. Calul l-ar fi călcat în picioare, 
dacă n-aş fi avut prezenţa de spirit să fac ce-am făcut. 

— Văd că lucrurile stau cu totul altfel decât mi s-a raportat 
mie. Va trebui să fac cercetări să văd care este adevărul. 

— Este inutil să faci cercetări. Nu vezi că mă jigneşti cu 
aceste vorbe? Ai să faci” cercetări! Deci pui la îndoială 
cuvântul meu. Nu ştiu cam ce ar trebui să cred despre 
politeţea şi tactul tău. 

Judecătorul se simţi strâns cu uşa şi răspunse încetişor: 

— Chiar dacă ai dreptate, trebuie să cercetez, ca să le 
dovedesc reclamanţilor că tu ai dreptate. 

— Cu asta sunt de acord. 

— Atunci, descălecă! Am să încep imediat audierea. 

Toate aceste cuvinte fuseseră rostite cu voce tare, aşa 
încât cei prezenţi auziseră fiecare vorbă. Acum, oamenii se 
înghesuiră, ca sa poată auzi şi vedea mai bine. 

Schimbau păreri între ei, în şoaptă, şi după felul cum ne 
priveau, se vedea clar că le impuneam respect. Nimeni, 
până acum, nu mai vorbise, aşa cum o făcusem eu, cu 
kodscha baschi. Onorabilul slujbaş se aşeză acum pe scaun. 
Îşi lua o atitudine impunătoare şi repeta indicaţia 
anterioară: 

— Descălecă şi porunceşte oamenilor tăi să descalece. 
Respectul cuvenit magistraturii impune acest lucru. 


— Sunt total de acord cu tine, dar nu văd unde este 
magistratura... 

— Unde? Am înţeles eu bine? Eu sunt magistraturatura! 

— Într-adevăr? Atunci, înseamnă că poate mă înşel. Cine 
este judecătorul de pace din Ostromdscha? 

— Eu sunt. Ocup ambele funcţii. 

— Această problemă ţine de judecătorul de pace? 

— Nu, de cadiu. 

— Deci, aveam dreptate. Naibul39 poate da verdictul 
singur, fără asesori. Un kodscha baschi se poate prezenta în 
calitate de cadiu, numai dacă sunt de faţă un procuror, un 
reprezentant, un sublocotenent civil şi un grefier! Dar eu 
văd că eşti doar tu singur. 

Capul începu să-i penduleze din nou încoace şi încolo. 

— Obişnuiesc să judec şi astfel de cauze, spuse. 

— Dacă locuitorii din Ostromdscha permit acest lucru, e 
treaba lor. Eu, însă, cunosc legile date de padişah şi cer să 
fie respectate. Pretinzi de la mine respect faţă de o 
magistratură care nu e prezentă. 

— Am să poruncesc să fie aduşi oamenii, mă asigură el. 

— Atunci, grăbeşte-te! N-am prea mult timp la dispoziţie. 

— Va trebui, totuşi, să aşteptaţi, căci nu ştiu dacă basc 
kiatib40 poate fi găsit imediat, iar reprezentantul s-a dus la 
Kusturlu. Se întoarce abia după câteva ore. 

— Este un lucru neplăcut pentru mine. Magistraţii ar 
trebui să fie prezenţi, nu să trimiteţi după ei să-i caute. Ce-o 
să zică makredşul când am să-i spun toate astea? 

— Dar nu trebuie să-i spui nimic. Vei fi mulţumit de 
tratamentul pe care vi-l vom acorda. 

— Cum ai spus? Despre ce tratament e vorba? 

— Nu ştii? se interesă kodscha baschi, mişcând energic din 
cap. 

— Nu. 

— Trebuie să vă rețin aici, până ce se adună completul de 
judecată. Dar o să vă meargă bine, atât cât permit 
condiţiile. 


— la ascultă! O să ne meargă bine, aşa cum ne convine 
nouă. Dacă vrei să ne reţii aici înseamnă că suntem 
prizonieri. Ştii, însă, că nu permit aşa ceva. 

— Dar legea impune asta, insistă kodscha baschi. 

— Se pare că ţi-ai făcut tu legile tale, pe care eu nu le 
recunosc. Am fost reclamat la tine şi m-am declarat de 
acord ca tribunalul să facă cercetări. Sunt deci gata să mă 
prezint în faţa curţii. Dar nu permit să fiu lipsit de libertate. 
Am să mă întorc la han şi am să aştept acolo înştiinţarea. 

— Aşa ceva nu pot să permit, spuse kodscha baschi şi se 
ridică de pe scaun. 

— Şi ce-ai să faci? l-am întrebat. 

— Dacă mă sileşti, am să te rețin cu forţa. 

— Ei aş! I-ai trimis deja după mine pe poliţaii tăi. Şi, ce-au 
realizat? Nimic! Şi o să ai acelaşi rezultat din nou. Dacă eşti 
deştept nu te face de râs în faţa acestor oameni. Îţi dau 
cuvântul meu că nici nu-mă gândesc să fug. Am să aştept 
citaţia ta şi am să-i dau urmare. 

Probabil că judecătorul şi-a dat seama că era mai bine să 
renunţe la alte conflicte care ar fi putut dăuna prestigiului 
său. După ce chibzui o clipă, răspunse: 

— Ţinând seama că eşti o persoană nobilă, am să accept 
propunerea ta. Dar trebuie să-mi promiţi solemn că n-ai să 
fugi. 

— Îţi promit! 

Mi-am păstrat seriozitatea necesară şi am fost eliberat, 
după ce slujbaşul, plin de demnitate, mi-a mai adresat 
câteva avertismente. 

Capitolul XVIII - La ruinele din Ostromdscha. 

Când ne-am pregătit să plecăm, oamenii respectuoşi ne-au 
făcut loc. Judecătorul din Ostromdscha obişnuia să se 
considere, în mod tiranic, infailibil. Bătrânul kodscha baschi 
nu făcea nici o excepţie de la regulă. Astăzi, însă, înfăţişarea 
sa impunătoare suferise o puternică lovitură. 

Am văzut, după privirea întunecată pe care ne-a aruncat- 
O, înainte să dispară în spatele uşii, că simţise acest lucru. 


Şi mai era unul căruia nu-i convenea deloc deznodământul 
provizoriu al acestei proceduri judecătoreşti: cerşetorul. M- 
am uitat involuntar la el şi m-am speriat pur şi simplu de 
fulgerul pe care l-a aruncat spre mine din ochii-i întunecaţi. 
Un om care priveşte astfel nu poate fi tâmpit. Am început să 
nutresc convingerea că această tâmpenie afişată era doar o 
mască. Ura acestui om era un sentiment conştient şi bine 
întemeiat. Asta se vedea după privirea sa. Ce avea cu mine? 
Unde îl mai întâlnisem? Ce-i făcusem oare? 

Acum eram sigur că nu-l vedeam pentru prima dată, ne 
mai întâlnisem cândva. Dar când, unde şi în ce condiţii? Nu 
puteam să-mi amintesc, oricât de mult m-aş fi gândit, în 
vreme ce mergeam înapoi spre han. Se năştea în mine 
convingerea, din ce în ce mai pronunţată, că mă voi ciocni 
în vreun fel cu cerşetorul. 


Presimţeam că cerşetorul avea o anumită legătura cu 
scopul prezenţei noastre aici şi mi-am propus să fiu cu ochii 
pe el. 

Bineînţeles că Ibarek şi cumnatul său, Bajro, s-au bucurat, 
foarte tare de deznodământul fericit, până acum, al afacerii 
noastre penale. M-au întrebat dacă mă temeam de judecata 
ce urma şi i-am asigurat că nici nu-mi trece prin cap aşa 
ceva. Când l-am întrebat pe Bajro dacă nu are cumva vreun 
argat discret, demn de încredere, mi-a adus un om căruia i- 
am trasat misiunea de a pleca repede spre curtea lui 
kodscha baschi şi de a-l supraveghea, în secret, pe cerşetor. 
Voiam să aflu dacă rămăsese acolo sau dacă plecase. 

Halef auzi ce-i spusesem omului. Se folosi de prima ocazie 
când rămaserăm singuri şi mă întrebă: 

— Sidi, de ce ai poruncit să fie supravegheat ologul? Ai 
ceva de gând cu el? 

— Nu. Mai degrabă cred că Basra are ceva de gând cu noi. 

— Cum aşa, sidi? 

— N-ai observat ce priviri ciudate ne aruncă? 

— Nu, nu l-am urmărit. 

— Atunci, fii atent, când îl vom reîntâlni. Mi se pare că l-am 
mai întâlnit cândva. 

— Dar unde? 

— Din păcate, nu ştiu. M-am tot gândit la asta, dar nu 
reuşesc să-mi aduc aminte. Trebuie să fi fost departe de 
aici. 

— Poate te înşeli, sidi. 

— Nu prea cred. 

— Cum să fi venit ologul atâta drum până aici? Abia poate 
să meargă. 

— Poate doar se preface. 

— O, nu. Se vede pe el ce suferind este. Deseori ţi se pare 
că ai mai văzut undeva un om, dar asta doar pentru că unii 
oameni seamănă între ei. Când mubarekul a trecut pe lângă 
noi şi eu am avut impresia că-l mai văzusem cândva. 

— Într-adevăr? Asta e totuşi ciudat, am spus, uimit. 


— De ce? 

— Pentru că şi eu cred că l-am mai văzut. 

— Înseamnă că am văzut cândva pe cineva care seamănă 
foarte mult cu el. 

— Nu, Halef. Precis pe el l-am întâlnit. Asta mi-o spun 
privirile lui nestăpânite. Parcă se ascunde o spaimă în ele. 
S-a trădat prin asta. 

— Şi totuşi, s-ar putea să te înşeli. Ştii că şi eu mă înşel. 
Omul cu care îl confund avea o barbă lungă. 

— Pe acela ţi-l aminteşti? 

— Da, sidi. Dacă bătrânul ar avea barbă, ar semăna leit cu 
omul acela. 

— Şi unde l-ai văzut pe omul acela cu barbă? 

— Nu ştiu, spuse Halef. 

— Ciudat. Dar, fie ce-o fi, trebuie să fim cu mare băgare de 
seamă la cerşetor şi la mubarek. Poate că nici nu trebuie să 
ne păzim decât de un singur om. 

— Ce vrei să spui, sidi? 

— Cred că „Sfântul” şi cerşetorul sunt una şi aceeaşi 
persoană. Nu-mi dau seama cum mi-a venit acest gând, dar 
mi-a intrat în cap şi nu mai pot să scap deel. 

Am fost întrerupţi. Bajro a venit să ne comunice că 
bătrânul judecător trimisese după slujbaşii care trebuiau să 
participe la judecată. 

— Ai să poţi să-l vezi şi pe mubarek, adăugă hangiul. 

— Dar el ce caută acolo? 

— Este grefierul. 

— Grefierul? Cine i-a dat lui această slujbă? 

— Kodscha baschi. Sunt buni prieteni. 

— O, vai! Când se asociază vulpea eu lupul, nu iese nimic 
bun de aici. 

— Îi consideri oameni răi pe amândoi? 

— În nici un caz buni. 

— 'Te înşeli amarnic, effendi, spuse Bajro. 

— Aşa? Ai tu o părere mai bună despre kodscha baschi al 
vostru? 


— Despre el nu. Este un om brutal şi nedrept. Darel 
deţine puterea şi nu putem face nimic împotriva lui. În ceea 
ce-l priveşte, însă, pe mubarek, este binefăcătorul 
întregului ţinut. Dacă nu vrei să-ţi faci duşmani, să nu spui 
nimic împotriva lui. 

— Mie, dimpotrivă, mi se pare că ar fi blestemul întregului 
ţinut. 

— Dar, gândeşte-te, effendi, este un sfânt! mă contrazise, 
cu seriozitate, hangiul. 

— Vreun marabu cumva? Nu. 

— Sfântul” vindecă toate bolile. Dacă ar vrea, ar putea 
trezi şi morţii. 

— A spus el asta? 

— Ne-a asigurat chiar el însuşi, replică Bajro. 

— Atunci este un mincinos neruşinat. 

— Effendi, să nu te audă cineva! 

— Am să i-o spun şi lui în faţă, dacă va face această 
afirmaţie în faţa mea. 

— Ai să fii pierdut. Te avertizez! 

— Cum adică, pierdut? m-am interesat. 

— "Tot aşa cum poate scăpa pe cineva de la moarte, la fel 
poate să-i ia şi viaţa. 

— Deci, îl poate ucide? 

— Nu. Nici măcar nu te atinge. Pronunţă o sentinţă şi apoi 
trebuie să mori. 

— Deci, se ocupă de vrăjitorii? 

— Da, răspunse Bajro, categoric. 

— Un sfânt şi un vrăjitor! Cum se potrivesc astea două? 
Doar Profetul i-a blestemat pe toţi vrăjitorii! Vă contraziceţi 
singuri. Dar, iată, vine argatul. 

Omul îmi comunică faptul că cerşetorul părăsise şi el 
curtea judecătoriei. 

— Ai observat încotro s-a îndreptat? 

— Da. Infirmul urcă încet pe munte. Probabil vrea să 
meargă la „Sfânt”. 

— Se duce deseori la acesta? 


— Foarte des. 

— De ce nu-l vindecă „Sfântul”? 

— De unde să ştiu eu? Are el motivele lui de n-o face. 

— I-ai văzut vreodată pe cei doi stând de vorba? 

Argatul cugetă o clipă, apoi răspunse mirat: 

— Nu, niciodată. 

— Dacă cerşetorul se duce atât de des la el, înseamnă că 
stau de vorbă. 

— Precis, effendi. Dar e ciudat că nu i-am văzut niciodată 
împreună. 

— Da şi mie mi se pare ciudat acest lucru. Poate voi reuşi 
să găsesc o explicaţie. Tare aş dori să ştiu ce face cerşetorul 
acolo sus, pe munte. E oare posibil? 

— N-ai vrea ca el să te vadă? 

— Nu. 

— Atunci trebuie să te conduc eu, căci nu cunoşti, zona. 

— Foarte bine, atunci condu-ne! 

Halef urma să vină şi el cu mine. Mi-am luat luneta şi apoi 
l-am urmat pe argat. Ne conduse afară din curte, în 
grădină, de unde se ieşea apoi direct în câmp deschis. 
Argatul ne indică spre stânga, sus. 

— Vedeţi, acolo sus, urcă invalidul. Sărmanul, nu poate 
înainta decât cu greu. O să dureze cam vreo jumătate de 
oră până ajunge sus. Până atunci, noi o să fim de mult acolo. 

Ne conduse spre dreapta, unde nişte tufişuri destul de 
groase urcau spre munte. Am cuprins cu privirea 
întinderea. Puteam ajunge pe înălţime neobservaţi, ascunşi 
de tufişuri. Acolo însă, de partea cealaltă, pe unde mergea 
cerşetorul, erau câmpuri semănate cu pepeni şi se putea 
vedea bine, până departe. Din acest motiv, l-am trimis 
înapoi pe argat, căci nu mai era necesar să ne, conducă. Mă 
gândeam că prezenţa sa ar fi putut să ne încurce. 

Am păşit iute înainte, ţinându-ne însă pe lângă marginea 
tufişurilor, pentru a nu-l scăpa din ochi pe cerşetor. Infirmul 
ştia că poate fi văzut de jos, din oraş şi se comporta ca 
atare. Înainta încet, şchiopătând şi se oprea foarte des să se 


odihnească. Curând am ajuns în pădurea care înconjura 
vârful muntelui. La adăpostul ei, am cotit-o acum spre 
stânga, în direcţia spre care o luase infirmul. Dacă păstra 
această direcţie, trebuia să treacă pe lângă noi. M-am 
aşezat pe muşchiul moale şi Halef a luat loc lângă mine. 

— Există ceva anume ce vrei să descoperi acum, sidi? mă 
întrebă. 

— Da. Vreau să ştiu cum se preschimbă cerşetorul în 
„Sfânt”. 

— Ai să vezi că te-ai înşelat. 

— E posibil, dar eu nu cred. Infirmul Basra va trece precis 
pe aici. De îndată ce se apropie, ne ascundem în spatele 
pomilor şi îl urmărim mai departe. 

A trebuit să mai aşteptăm câteva minute, apoi ne-am tras 
înapoi. Îndată ce cerşetorul a ajuns la marginea pădurii şi s- 
a simţit la adăpostul copacilor, ştiind că nu mai poate fi 
văzut din oraş, s-a oprit şi a privit în jur. Privirea aceasta 
aruncată împrejur era cea a unuia care are toate motivele 
să fie prevăzător. Se pare că infirmul se convinsese că nu se 
află nimeni prin apropiere, căci îşi îndreptă spinarea şi se 
întinse din toate încheieturile. Apoi pătrunse puţin mai 
adânc în pădure şi se strecură în spatele unui mic hăţiş. Am 
observat toate acestea foarte clar. Şarlatanul putea foarte 
bine să stea în picioare şi să meargă fără cârje. 

— Sidi, cred că ai dreptate, şopti micul hagiu. Mergem 
după el? 

— Nu, rămânem aici. 

— Dar credeam că vrei să-l spionezi pe Basra. O să plece 
mai departe. 

— Nu, infirmul are să-şi schimbe înfăţişarea în spatele 
hăţişului şi apoi va cobori în oraş transformat în muibarek. 

— Iar eu cred că va urca aşa, ca „Sfânt”, până la locuinţa 
sa. 

— Asta n-o s-o facă şarlatanul, căci nu mai are timp. În 
orice caz, are tot interesul ca judecata să aibă loc cât mai 
repede. Fii atent! 


Am scos luneta şi am îndreptat-o spre locul unde 
presupuneam că se află escrocul. Corect! Pe el n-am putut 
să-l văd, dar am zărit ramurile mişcându-se. El se ascundea 
în spatele lor. După circa cinci minute, ieşi de după hăţiş... 
în chip de mubarek. 

— Allah akbar! spuse Halef. Cine s-ar fi gândit că ai 
dreptate, sidi! 

— Eu m-am gândit. Există unele presimţiri despre care îţi 
dai seama că trebuie să se îndeplinească. Acest „Sfânt” este 
un mare păcătos. Poate reuşim s-o şi dovedim. 

— Precis se întoarce în oraş. Mergem după el? 

— Nici nu-mi trece prin cap. Ocazia de a-i cerceta lăcaşul 
din ruine este prea ispititoare. 

— Ai dreptate, sidi. Hai! Să ne grăbim. 

— Nu aşa repede! Mai întâi să ne strecurăm în locul unde 
s-a deghizat. Poate reuşim să ne dăm seama cum a reuşit s- 
o facă. 

Bătrânul ajunsese deja la marginea pădurii şi acum ieşise 
din nou în câmp deschis. Se îndrepta spre oraş, printre 
culturile de pepeni. 

Ne-am furişat spre hăţiş, dar n-am găsit nimic. larba şi 
muşchiul erau călcate în picioare, dar altceva nu se vedea. 
Oare unde pusese cârjele? 

— Doar nu le-a putut face să dispară, spuse Halef. Le are 
precis la el. 

— Hm! Probabil că sunt dotate cu articulaţii, aşa încât să 
le, poată strânge şi să le poarte sub caftan. 

— Dar nu l-ar incomoda la mers? 

— Fără îndoială. 

— Probabil că le-a ascuns undeva. 

— Asta ar fi şi mai incomod. Ar trebui ca, de fiecare dată 
când s-ar transforma din nou în cerşetor, să meargă la locul 
unde le-a ascuns. Dacă însă le-ar purta la el, i-ar fi uşor să 
se deghizeze, oriunde şi oricând. 

— Sidi, toate acestea mi se par atât de neînțeles, atât de 
ciudate, ca într-un basm. 


— Te cred. În marile oraşe din Occident se petrec încă 
multe alte lucruri ciudate. De aceea cred eu că i se auzeau 
oasele zornăind. Ai auzit şi tu, nu-i aşa? 

— Da, sidi. Aşa spunea. Ibarek. Şi apoi, atunci când a 
trecut pe lângă noi, le-am auzit şi eu zornăind. 

— Ei bine, alea nu erau oasele, ci cârjele. 

— Allah! Acum pricep şi eu. 

— Mi s-a părut mie încă de atunci că cerşetorul a dispărut 
şi că mubarekul venea exact din direcţia aceea, deşi mai 
înainte nu văzusem nimic. În sfârşit, am rezolvarea acestui 
mister. Ei şi acum, să pornim spre coliba lui. 

— Mergem prin pădure? 

— Nu. O să folosim drumul deschis. Am văzut de jos 
încotro duce şi am ţinut minte. 

— De ce vrei să mergem pe cărarea pe care putem fi totuşi 
observați? 

— Din direcţia pe care a ales-o bătrânul, nu ne poate 
observa. lar dacă ne văd alţii că mergem spre înălţimi, n- 
are nici o importanţă. Caut urme de cai. 

— Aici sus? 

— Da. Sau poate crezi că Barud el Amasat, Manach el 
Barşa şi temnicerul şi-au lăsat caii undeva în oraş? 

— Nu, precis nu, fu Halef de acord. Nu s-au arătat, în nici 
un caz, pe acolo. 

— Asta este şi părerea mea. Fugarii s-au dus pe munte şi 
şi-au luat şi caii cu ei. 

— Dacă n-or fi plecat deja. 

— Cei trei sunt încă aici. Vor să-i aştepte pe cei doi fraţi 
care au fost reţinuţi de rachiu în hanul lui Ibarek. 
Mubarekul are deja o ascunzătoare pentru ei. Cea mai bună 
şi sigură călăuză o reprezintă urmele lăsate de cai. 

— Ai să descoperi urmele, sidi? 

— Sper. 

— Dar a trecut atâta timp. 

— Nu face nimic. Cei trei, nu sunt indieni; numai aceştia 
obişnuiesc să şteargă urmele. 


— Da, tu te pricepi să citeşti toate urmele. Sunt curios cum 
ai să te descurci aici. 

Şi eu eram curios şi aveam mult mai puţină încredere în 
perspicacitatea mea, decât lăsam să se vadă. Atunci: când 
călăreşti prin deşert sau prin marile prerii, este mult mai 
uşor să descoperi o urmă şi să mergi după ea, decât într-un 
ţinut cu construcţii sau aflat chiar în apropierea unui oraş. 
Am mers pe lângă lizieră, pe sub pomi, până ce am ajuns la 
drumul care ducea spre înălţimi. De fapt, nu era un drum. 
Nu era bătătorit, solul era pietros. Numai ici-colo se vedea 
câte un smoc de iarbă. De când urcam încet cărarea, mă 
uitam cu atenţie să descopăr urme de picioare. Nu se vedea 
nimic. Să nu fi folosit cei trei acest drum? Sosiseră aici de 
dimineaţă şi era de presupus că ocoliseră oraşul, ca să nu 
fie văzuţi. 

Am urcat aşa o bucata de drum; până ce am descoperit 
primul semn că pe aici trecuseră cai. Veniseră din dreapta, 
trecând printre pomi. Urmele copitelor se puteau observa 
cu uşurinţă pe pământul moale. Acum puteam să mergem 
mai repede. Erau suficiente indicii ca, de aici încolo, 
călăreţii urmaseră acest drum. Curând, am ajuns sus. 
Drumul dădea într-un luminiş, la marginea căruia se ridicau 
zidurile ruinelor. O colibă construită din grindiş şi pietre se 
sprijinea de, un perete înalt, pe jumătate dărâmat. 

— Acolo locuieşte bătrânul, spuse Halef. 

— Cu siguranţă. 

— Intrăm? 

Vru să pornească înainte spre luminiş, dar l-am oprit. 

— Stai! Mai întâi trebuie să ne asigurăm că nu suntem 
supravegheați. Cei pe care-i căutăm s-au ascuns aici. Ne-ar 
putea foarte uşor vedea şi atunci, întreaga noastră 
strădanie a fost zadarnică. Rămâi pe loc, aici! 

M-am furişat la marginea luminişului, până lângă colibă şi 
am încercat uşa. Era încuiată. Din câte puteam să-mi dau 
seama, trăgând cu urechea, nu se afla nimeni înăuntru. M- 
am dus şi în partea cealaltă şi apoi m-am întors la Halef. 


— N-am fost observați, i-am spus. Acum trebuie să găsim 
ascunzătoarea celor trei. Caii ne vor conduce. 

— Şi totuşi, animalele nu sunt aici. 

— O să le găsim. 

Solul era format din stânci goale. Pe ele nu se afla nici o 
urmă. Dar, sub pomi, precis erau şi în mijlocul luminişului, 
era un izvor care ieşea din piatră, dar nu se vedea încotro 
curge. La marginea lui crescuse puţină vegetaţie. Ne-am 
dus acolo. Caii trebuiau adăpaţi, de fapt la asta şi era folosit. 
Am cercetat marginile. Corect! Am descoperit că vârfurile 
firelor de iarbă fuseseră păscute. O plăntuţă, piciorul- 
cocoşului, plutea ruptă, pe apă. Floricica galbenă îmi 
amintea de casă. 

— Asta este o păpădie, observă Halef. De ce te uiţi aşa de 
atent la ea? 

— Ar trebui să-mi spună când au fost adăpaţi caii aici. 

— Chiar îţi spune asta? 

— Da. Priveşte floarea cu atenţie. Este ofilită? 

— Nu, este încă proaspătă. 

— Pentru că a stat în apa rece. Dacă ar fi stat pe câmp, n- 
ar mai fi fost aşa de proaspătă. Filamentele s-au lăsat deja 
în jos. Să fie cam vreo jumătate de oră de când a fost ruptă. 
Deci, atunci au fost caii aici. Ei, acum trebuie să aflăm de 
unde au venit caii şi încotro s-au dus. 

— Cum ai să afli asta? 

— În vreun fel. Acolo, în faţa noastră, se află zidurile. 
Trebuie, deci, să căutăm deschizăturile. 

Mai întâi ne-am dus la colibă. Aici ne-am despărţit. Halef a 
luat-o la dreapta şi eu la stânga, pentru a cerceta marginea 
luminişului. La mijlocul drumului ne-am reîntâlnit. Nici eu, 
nici el nu găsiserăm nimic. Pe ochii mei mă bazam, pe ai lui, 
mai puţin. De aceea, am mai verificat o dată, împreună, 
partea lui. Aici, solul de sub copaci era, la început, pietros. 

— Am fost foarte atent, sidi, spuse Halef. Caii n-au trecut 
pe aici. 


Printre conifere se aflau şi foioase. Un arțar avea ramurile 
de jos mult aplecate spre pământ şi aici, am găsit ceea ce 
căutam. l-am arătat lui Halef una dintre urme. 

— Uite, ce vezi aici? 

— Cineva a smuls vârfurile. 

— Asta a fost un cal care a apucat cu botul frunzele. 

— S-ar putea să fi fost şi un om. 

— Greu de crezut. Să mergem mai departe. Curând, 
pământul a început să devină mai moale şi am văzut clar 
urmele de copite. Am ajuns apoi la o spărtură în zid, în 
spatele căreia se afla un loc îngrădit de patru pereţi înalţi. 
Arăta de parcă acolo s-ar fi aflat cândva o sală. În faţa 
noastră, o deschizătură, ca de uşă ducea spre o a doua 
încăpere asemănătoare, dar cava mai mică, care avea trei 
astfel de deschizături. Am intrat acolo. Nu se vedea nici o 
urmă pe sol. Primele două intrări-ieşiri duceau spre 
cămăruţe mici, dărăpănate. Cea de-a treia, ne duse spre un 
loc mai mare, care fusese mai demult o curte. Era pavată. 

Şi aici, îmi arăta Halef, mândru de privirea lui ageră, o 
urmă infailibilă, bălegarul lăsat de un cal. 

— Aici au fost, jubilă el, cu voce joasă. Vezi că şi eu mă 
pricep să găsesc urme? 

— Da, te admir. Dar, de acum înainte, vorbeşte şi mai încet. 
În orice caz, ne apropiem de animale şi acolo unde se află 
ele, se găsesc probabil şi călăreţi. 

Am privit în jur, dar zadarnic. Curtea părea să aibă o 
singură intrare şi pe aceea venisem noi. De jur împrejur se 
aflau ziduri, fără fisuri. Peretele din faţa noastră era tot 
acoperit cu iederă. 

— Mai departe nu putem merge, căci n-avem pe unde, 
spuse Halef. Caii au fost aici, asta aşa e. Dar au plecat. 

— Eu mă cam îndoiesc. Hai să vedem! 

Am pornit-o încet de-a lungul celor patru laturi. Când am 
ajuns la mijlocul zidului îmbrăcat cu iederă, mi s-a părut că 
simt mirosul specific pe care îl lasă caii. Chiar şi în marile 
oraşe, unde poliţia sanitară are mare grijă de întreţinerea 


curăţeniei, se simte acest miros pe străzile unde stau 
birjele. Acest miros l-am simţit aici. I-am făcut semn lui 
Halef să se apropie de mine. Când am început să cercetăm 
iedera, am descoperit o ieşire, atât de bine ascunsă, încât, 
dacă nu aş fi simţit mirosul acela specific, n-am fi găsit-o 
niciodată. Vrejurile lungi se desfăceau cu multă uşurinţă. 
După ce le-am dat deoparte, am văzut, în faţa noastră, o 
mică încăpere. Era goală. Am păşit înăuntru. Vizavi se afla o 
a doua deschizătură, de unde a ajuns la urechile noastre un 
sforăit. 

— Acum, fii foarte precaut! am şoptit. Acolo, afară, se află 
caii. la pistoalele în mână. Ne putem aştepta la orice. 
Răufăcătorii se vor apăra. 

— Îi luăm prizonieri? 

— Poate. 

— Sau aducem poliţia? 

— Vedem noi. În funcţie de împrejurări. 

— Am adus curele, spuse Halef. Am putea să-i legăm pe cei 
trei. 

— Bine! Haide! Dar încet! 

Ne-am furişat spre intrare şi am privit prevăzător prin 
deschizătură. Acolo se aflau cei trei cai bălani şi ronţăiau 
dintr-o mică provizie de ştiuleţi de porumb, care le fusese 
pusă dinainte. O deschizătură îngustă în zid ducea mai 
departe. Mi s-a părut că aud de acolo voci înăbuşite. Apoi a 
răsunat un hohot de râs şi am auzit clar o voce, fără însă a 
înţelege cuvintele rostite. 

— Sunt acolo! i-am şoptit la ureche micului hagiu. Rămâi 
pe loc! Mă duc să mă uit. 

— Pentru numele lui Allah, sidi, fii atent! mă avertiză. 

— Nu-ţi face griji! Dacă trage careva, îmi sari în ajutor! 

Aş fi preferat să mă strecor pe furiş înainte, dar asta ar fi 
putut să-i sperie pe cai. Dacă mergeam normal nu le-aş mai 
fi inspirat teamă. Deci, am păşit încet înainte. Animalele m- 
au zărit. Unul dintre ei a sforăit neliniştit. Dacă aş fi fost eu 
în locul celor trei bărbaţi, aş fi considerat acest sforăit drept 


un semnal de avertizare. Ei, însă, nu l-au băgat în seamă. 
Am ajuns la peretele de vizavi şi m-am aşezat jos. În vreme 
ce mă târâm încet, am scos capul prin deschizătură. Era un 
loc acolo, unde se sfărâmase o piatră. Prin acele spărturi 
am putut privi, fără să mi se vadă capul. 

Şedeau acolo toţi trei. Manach el Barşa şi Barud el Amasat 
stăteau cu spatele la mine, în vreme ce temnicerul avea faţa 
îndreptată spre intrare. Jucau cărţi, probabil jocul pe care-l 
folosiseră ca să-i distragă atenţia lui Ibarek de la furt. 
Armele erau rezemate într-un colţ, îşi scoseseră şi 
pistoalele şi cuţitele. Am privit înapoi şi l-am văzut pe Halef 
stând lângă intrare. I-am făcut semn să se apropie. Din nou 
a sforăit un cal, tot fără să fie băgat în seamă de jucătorii de 
cărţi. Halef se înghesui lângă mine şi privi printre spărturi. 

— Slavă Domnului! a murmurat el. l-am găsit. Ce vrei să 
faci? 

— Îi înhăţăm. Eşti de acord? 

— Fireşte. Dar cum procedăm? 

— Tu ai grijă de temnicer, eu de ceilalţi doi. 

— De ce de cei doi mai periculoşi? 

— Vreau să termin cu ei. 

— Atunci, hai! şopti nerăbdător micuțul. 

— Mai întâi pregăteşte curelele, să le avem la îndemână. 

Halef trase de la brâu curelele, atât cât să le poată smulge 
rapid. Dar, deodată Barud el Amasat se ridică mânios: 

— Ce-ţi trece prin cap! Pe noi nu ne înşeli tu. Ştim că eşti 
un trişor şi suntem cu ochii pe tine. Amestecă din nou 
cărţile! 

— N-ar fi mai bine să încetăm? întrebă Manach el Barşa. 
De ce să ne luăm unii altora banii? 

— Ai dreptate. Este şi plictisitor şi de când bătrânul ne-a 
adus vestea aceea stupidă, nici nu mai pot fi atent la joc. 

— Poate s-a înşelat. 

— Imposibil. I l-am descris atât de exact pe străin, încât 
trebuie să-l recunoască imediat. 


— Afurisit să fie! Ce are cu noi? Ce i-am făcut noi lui? Ar 
trebui să ne lase în pace! 

— O să ne lase în pace! Mâine dimineaţă o să fie un om 
mort! 

— Dacă ne reuşeşte planul! 

— O să ne reuşească! Mubarekul este puternic. O să facă 
el în aşa fel încât să fie băgaţi la închisoare. Apoi, noaptea 
mergem şi-i împuşcăm. 

— Şi dacă nu-i bagă la închisoare? 

— Atunci, o să-l căutăm la han. Mubarekul o să spioneze să 
vadă când e momentul potrivit. Se preface în cerşetor. 

Grozav plan! Deci voiau să ne ucidă! Aşadar bătrânul 
fusese deja aici şi le spusese despre sosirea noastră. 

— Sunt curios cum arată străinul, spuse temnicerul. Dacă 
asemenea oameni ca voi se tem de el, înseamnă ca este un 
inamic periculos. 

— Un diavol este, un ghiaur, un câine de creştin, care 
merită să ardă în focul iadului! răspunse Manach el Barşa. 
M-a fugărit prin Adrianopol pe vreo douăzeci de străzi. Am 
făcut tot ce-am putut să-l derutez şi tot m-a găsit. lar 
micuțul acela care îl însoţeşte e un diavol. Dacă l-am fi 
înjunghiat atunci, în grajdul din Adrianopol! Aş vrea să ştiu 
şi cine sunt ceilalţi doi. Dar de murit trebuie să moară şi ei. 
Cred că-l protejează Satana, altfel n-ar fi putut să scape la 
Melnik! 

— Cred că prietenii noştri de acolo au dat greş. 

— Cine ştie, mesagerii n-au venit încă. În orice caz, nu ne 
rămâne altceva de făcut decât să ne ajutăm singuri. Şi nici 
n-o să facem treaba asta pe gratis. Calul străinului 
valorează cât patru de-ai noştri. Şi armele lui sunt 
excelente. Abia aştept să se întoarcă bătrânul. Dacă reuşim 
să ne descotorosim astăzi de urmăritorii noştri, nu mai 
avem nici o grijă. Cu câtă plăcere o să-mi înfig cuțitul în 
inima ticăloşilor! 

— Va trebui să renunţi la asta! 


Rostind aceste cuvinte, mi-am făcut apariţia şi i-am tras un 
pumn lui Manach, încât acesta s-a prăbuşit la pământ. 
Ceilalţi doi se holbară câteva secunde la mine, încremeniţi 
de spaimă. A fost suficient. L-am apucat de gât pe Barud şi 
i-am aplicat şi lui o lovitură de s-a întins pe jos cât era de 
lung. Halef s-a aruncat asupra temnicerului care, de 
spaimă, mei nu se gândi să opună rezistenţă. L-am ajutat pe 
Halet să-l lege. Apoi, i-am legat pe ceilalţi doi unul de altul, 
spate în spate, untul cu picioarele la capul celuilalt. Am 
strâns curelele atât de tare, încât le, era imposibil să se 
mişte fără ajutorul cuiva. Apoi le-am cercetat buzunarele şi 
cingătorile, precum şi şeile, care se aflau şi ele acolo. Am 
găsit toate lucrurile pe care le furaseră de la Ibarek şi încă 
multe altele. Îndeosebi Manach el Barşa avea o sumă 
importanta de bani la el. Cei doi erau încă ameţiţi şi nu 
făceau nici o mişcare. lemnicerul se uita la noi, fără sa 
scoată vreun cuvânt. Nu ne mai văzuse până acum, dar îşi 
putea închipui cine eram. 

Halef îi trase una cu piciorul şi întrebă: 

— Mişelule, ştii cine suntem? 

Cel întrebat tăcu. 

— M-ai auzit? Te-am întrebat dacă ştii cine suntem? 
Răspunde, altfel am să te biciuiesc! 

— Ştiu, mormăi temnicerul, căci se temea de bici. 

— Da, voiai să ne cunoşti. Aşa spuneai mai înainte. Uite că 
ţi s-a îndeplinit repede dorinţa. Nici nu te-ai fi gândit! 

Barud el Amasat îşi reveni mai repede, deschise ochii şi se 
holba înspăimântat la mine. 

— Vai! strigă el. Suntem pierduţi! 

— Da! îi râse Halef, în nas. Sunteţi pierduţi. O să aveţi 
parte de soarta pe care ne-o pregătiserăţi nouă, 
nemernicilor. Voiaţi să ne ucideţi. 

— Nu, nu-i adevărat! 

— Gura! Am auzit tot, continuă micuțul. 

— Ceilalţi voiau s-o facă nu eu. 

— Poţi să minţi cât vrei! Ştim exact cu cine avem de-a face. 


Începu să se mişte şi Manach el Barşa, atât cât îi 
permiteau legăturile. Se uită la noi şi apoi închise ochii. 

— Ei, acum nu poţi să ne saluţi, perceptorule din Uskub! 
strigă Halef, trăgându-i o lovitură cu biciul. 

Manach el Barşa deschise din nou ochii, se uită de la mine 
la Halef şi înapoi, după care porunci: 

— Dezleagă-ne! Lasă-ne liberi! 

— Ferească Dumnezeu! răspunse întunecat Halef. 

— Vă plătesc. 

— Nu eşti suficient de bogat. 

— Sunt foarte bogat. 

— 'Te referi, cumva la banii pe care i-ai furat? O să-ţi fie 
luaţi. 

— Dar nimeni nu ştie unde sunt. 

— Atunci lasă-i acolo. N-avem nevoie de ei. Sidi, ce facem 
cu ticăloşii ăştia? Nu putem să-i ducem în oraş. 

— Nu, pot rămâne aici, până venim să-i luăm. 

— N-ar putea cumva să se elibereze? 

— Nu. O sa avem grijă ca nemernicii să rămână bine 
legaţi. 

— Dar ceea ce am găsit la ei luăm cu noi? 

— Le lăsăm aici. Poliţia trebuie să găsească totul aşa cum 
era. 

Am folosit harnaşamentul de la cei trei cai ca să-i legăm şi 
mai strâns pe prizonieri, aşa încât le era imposibil să facă 
vreo mişcare. Dar am luat aceste măguri de siguranţă, fără 
să le provocăm nici o durere. Pe temnicer l-am legat 
transversal de ceilalţi doi. Împiedicându-i astfel să se poată 
rostogoli. Apoi am plecat. Prizonierii n-au mai rostit nici un 
cuvânt. Ameninţările ne făceau să râdem iar pentru 
rugăminţi nu aveam urechi de auzit. 

Când am ajuns la luminiş, Halef se duse la coliba 
mubarekului, să vadă dacă era tot zăvorâtă. 

— Ne-ar putea juca o festă frumoasă, dacă i-ar elibera pe 
cei trei, mormăi el 

— N-o să mai apuce să facă asta bătrânul escroc. 


— Cum nu, dacă se întoarce la coliba şi apoi merge la ei, 
sidi? 

— Când o să urce, punem mâna pe el. 

— Deci, tu crezi că nu e posibil ca „Sfântul” să vină aici 
înaintea noastră? 

— Nu. Bătrânul va sta la kodscha baschi şi ne va aştepta. 
Nu are cum să plece de acolo, până nu se termină judecata. 

— Dacă ar şti ce-l aşteaptă! 

— Ticălosul va fi curând demascat. Să ne grăbim. Se 
înnoptează. 

Ziua era pe sfârşite şi soarele coborâse spre asfinţit. Când 
am ajuns la han, am aflat că bătrânul judecător poruncise 
să fie adus hangiul Ibarek. Ibarek nu se mai întorsese. Apoi 
fuseseră trimişi doi mesageri să ne ia şi pe noi. Spuseseră 
că se adunaseră deja oficialităţile pentru judecată. 

— Ţine-te bine, effendi, mă preveni hangiul Bajro. Ai să te 
afli în faţa unei mari adunări. Curtea este plină de oameni. 
Toţi sunt curioşi să afle cum vă veţi apăra. 

— Le-am arătat deja oamenilor cum mă voi comporta. 

— Da şi tocmai de aceea sunt de două ori mai curioşi să 
vadă un om care nu se teme de kodscha baschi. 

Tocmai când voiam să plecăm, apăru podarul. 

— Effendi, îmi spuse, am venit în secret ca să-mi dai un 
sfat. Nu ştiu cum să procedez. 

— Trebuie cumva să depui mărturie împotriva mea? 

— Da. M-a silit mubarekul s-o fac. Pentru asta m-a căutat. 

— Şi ce trebuie să spui împotriva mea? 

— Că mi-ai pus viaţa în pericol, iar aici, în curtea asta, m-ai 
fi maltratat. 

— Am făcut eu asta? 

— Nu, effendi. 

— Deci mubarekul te îndeamnă să depui mărturie 
mincinoasă. O să plătească pentru asta. 

— Effendi, să nu pomeneşti nimic de asta! Mai târziu, se va 
răzbuna pe mine. 

— Nu-ţi face griji! O să-i fie imposibil să se mai răzbune. 


— Adevărat? 

— Da. Să spui doar adevărul. Bătrânul nu-ţi poate face 
NIMIC. 

— Atunci mă întorc repede acolo. M-am strecurat pe furiş 
până aici. 

Am plecat şi noi în urma lui, mergând încet. 


SFÂRŞIT 


1 Măsură de 33 de grame. (n. trad.) 

2 Prisren, în dialect nordalbanez. (n. ed.) 

3 Nasturi, agrafe, paftale, catarame. 

4 Securile de luptă gravate pe cozile din lemn, îmbrăcate 
în piele de peşte. Securile erau purtate pe partea dreaptă şi 
erau folosite pentru luptă şi pentru aruncare. 

5 '[ara Otomană. 

6 Habitaclul din granit al Pietrei Negre de la Mecca. 
Centru de cult şi pelerinaj pentru lumea musulmană. (n. 
ed.) 

7 Până în 1864, a fost numele unei locotenente turceşti 
(regiune), care cuprindea întreaga parte de sud-est a 
Peninsulei Balcanice. (n. t.) 

8 Cea care poartă noroc. 

9 Arbore care, prin scurgerea spontană din scoarță, 
produce o materie zaharoasă numită manii sau mană 
(Fraxinus ornus). 

10 Măgar. 

11 Bulgari de confesiune musulmană. 

12 Fard din combinaţii de antimoniu. 

13 Pe legea mea! 

14 Infern. (n. trad.) 

15 Ordin emis de sultan (prin care erau numiţi sau maziliţi 
guvernatorii şi domnitorii depinzând de Imperiul Otoman). 


(n. trad.) 

16 Allah cel Mare! 

17 Allah cel Sfânt! 

18 Milă turcească = 5.010 m. 22,22 mile turceşti se împart 
exact la un grad ecuatorial. 

19 Austria. 

20 Vatermorder (lb. germ.): ucigaş de tată; guler tare şi 
înalt de cămaşă. (n. trad.) 

21 Kara gos (textual: ochi negru) este personajul principal 
asemănător cu măscăriciul sau paiaţa din piesele cu umbre, 
deseori foarte grosolane. 

22 Plantă erbacee cu frunze mari şi flori mici, verzui, cu 
rădăcina şi rizomul cu un gust foarte amar, întrebuințată în 
medicină ca purgativ. (n. trad.) 

23 Se mai spune şi Strumitza. 

24 Petrich. 

25 Anastasia. 

26 Vasile. (n. trad.) 

27 Spirite. 

28 Să te ia Han Tătar. 

29 Pentru Dumnezeu! 

30 Dumnezeule mare. (lb. maghiară) 

31 Oh, nefericitul de mine, totul e pierdut! (lb. maghiară) 

32 Germania de astăzi. (n. trad.) 

33 Joc de cuvinte (în lb. germ.): Geist înseamnă spirit, duh; 
Plagegeist = spirit rău (în basme); Schongeist = estet; 
Salmiakgeist = amoniac. 

34 Numele de familie au fost introduse la turci doar prin 
reformele lui Kemal Ataturk, după primul război mondial. 
(n.a.) 

35 Bob de mazăre. 

36 Diminutiv de la Constantin. (n. trad.) 

37 Judecător musulman (n. trad.) 

38 Căpetenia bătrânilor; primarul satului; cel mai bătrân. 

39 Judecător de pace. 

40 Grefier.