Karl May — Satan Si Iscariotul — V1 Capcana

Karl May 


Karl May 


Satan şi Iscariotul 
Vol. 1 - Capcana 


CUPRINS: 


Către cititor. 1 

Capitolul I - Mormonul. 4 

Capitolul II - Corabia cu emigranţi. 26 
Capitolul III - „R. W.”... 46 

Capitolul IV - Hacienda del Arroyo. 67 
Capitolul V - Pe urmele yumaşilor... 87 
Capitolul VI - O uneltire diabolică. 107 
Capitolul VII - Spre stâlpul de tortură. 131 
Capitolul VIII - Yuma-shetar... 152 
Capitolul IX - Victorie neînsângerată... 169 
Capitolul X - Din succes în succes... 210 
Capitolul XI - Măsluitorul. 230 

Capitolul XII - Spre Almaden-alto. 259 
Capitolul XIII - În calea primejdiei. 281 
Capitolul XIV - O răzbunare dreaptă... 305 


Către cititor. 

Cu volumul de faţă, trecem o nouă barieră bibliografică a 
seriei de Opere. Mai puţin riguros, editorul interbelic 
contopise şi trilogia Satan şi Iscariotul în formula aceluiaşi 
roman-foileton De pe tron la eşafod, astfel încât, cu uşoare 
modificări onomastice, se lăsa impresia cititorului că 
parcurge una şi aceeaşi operă. 

În vechea versiune, Old Shatterhand dobândea identitatea 
norvegianului Carol Sunders, „pseudonimul” lui Karl 
Sternau din originalul german (personaj nominalizat ca 


atare în ediţia noastră). Cum contopirea a două opere 
distincte - în realitate trei, după cum vom vedea ulterior - 
contrazicea flagrant unitatea de timp şi loc a unor acţiuni 
de sine stătătoare, fostul editor a apelat la un subterfugiu, 
la tehnica inserării unui roman în cadrele altuia. 

Cititorii volumelor anterioare îşi aduc aminte de episodul 
în care doctorul Sternau, bătrânul conte Fernando şi 
prietenii lor - căzuţi în mrejele lui Henrico Landola, Josefa 
şi Gasparino Cortejo - ajung, călăi şi victime, în subteranele 
şi mai fiorosului doctor Hilario. Acolo, sub apăsarea unei 
profunde tristeţi, care ameninţa să deprime pe mai toţi 
întemniţaţii, ucigând în ei cea mai firavă scânteie de 
nădejde în scăpare, Karl Sternau (în foileton: Sunders) îşi 
povesteşte aventurile extrem de palpitante, desfăşurate în 
condiţii de timp şi spaţiu diferite. El deapănă de fapt 
acţiunea din Satan şi Iscariotul, pentru a-i mai face să 
evadeze cu gândul dintre zidurile închisorii. Cercetarea 
întreprinsă, apelând din nou la versiunea germană, ne-a 
determinat să revenim la formă originară, oricât de 
tentantă s-ar fi dovedit formula păstrării onomasticii unor 
personaje cu care cititorii noştri s-au şi împrietenit. După 
cum la fel de adevărat este că, la rândul său, Old 
Shatterhand le este tot atât de cunoscut. 

Pe de altă parte, exigenţele unei serii de Opere impun 
editorului adoptarea unor criterii filologice mai apropiate 
de spiritul şi structura cărţilor originale. Astfel încât nu ne 
putem îngădui să „colaborăm” cu autorul, nesocotind 
unitatea operelor lui, suita capitolelor, precum şi 
integralitatea textului. Nu-i de mirare că o confruntare a 
versiunii germane cu cea românească, efectuată de 
confratele Gheorghe Doru, a dus la sensibile îmbunătăţiri. 
În aceeaşi ordine de preocupări se înscrie şi stilizarea pe 
alocuri a ediţiei (nesemnate) din 19331, avându-se în 
vedere actualele exigenţe literare. 

Şi astfel, cu Satan şi Iscariotul (3 tomuri), seria consacrată 
operelor lui Karl May ajunge la volumul 11, lăsând deschisă 


calea celorlalte tipărituri, pe care, din motive lesne de 
închipuit, nu ne grăbim a le anunţa decât la momentul 
potrivit. 

Bineînţeles, la început am fost fascinat de ideea respectării 
cronologiei operelor. În condiţiile în care piaţa cărţii ne-a 
pus însă în faţa numeroaselor titluri - mai mult sau mai 
puţin întâmplătoare, sub raportul respectării unor 
elementare rigori editoriale - am fost nevoiţi să evităm, pe 
cât posibil, suprapuneri nedorite, dăunătoare, în egală 
măsură cititorului cât şi editurii. De aici pornind, am ajuns 
la o nouă ordine de priorităţi, luând în calcul operele 
voluminoase, mai ocolite din variate motive, precum şi 
tipărirea unor romane încă netraduse în limba română, deja 
date de noi în lucru. Aceasta nu înseamnă că lor nu li se vor 
adăuga şi celelalte opere deja epuizate - cum a fost cazul 
romanului Comoara din Lacul de Argint, ţinându-se seama 
de rezultatele anchetei pe care o întreprindem în lumea 
librarilor, bibliotecarilor şi tinerilor cititori, cu predilecție 
elevi. Mărturisim că documentarea nu este defel 
lesnicioasă, câtă vreme piaţa a fost invadată de o puzderie 
de titluri atribuite lui Karl May, lipsite de un corespondent 
real în bibliografia operei sale. Aşa se şi explică de ce, în 
majoritatea cazurilor, respectivele cărţi nu menţionează 
nicăieri titlul operei germane, dovadă flagrantă a 
diletantismului redacţional, a necunoaşterii textului 
original, a legăturilor dintre scrieri. 

În ce ne priveşte, scopul mărturisit este alcătuirea unui 
corpus de opere Karl May, într-o formulă redacțională şi 
grafică unitară. Ritmul tipăriturilor, preconizat a fi alert, 
ţine seamă de puterea de absorbţie a cititorilor. Rămânem 
îndatoraţi acelora dintre ei care ne vor comunica impresiile 
lor, precum şi eventuale sugestii. 

Capitolul I - Mormonul. 

Vă aduceţi aminte de Guaymas, nu e aşa? După mine, 
localitatea aceasta din Sonora, care se află în partea de 
nord-vest a Mexicului, mi se pare cea mai tristă din câte am 


văzut vreodată în călătoriile mele. Munţii din regiunea de 
miazăzi a Sonorei ascund mine bogate de minereuri de 
aramă şi plumb şi mai toate apele conţin aur. Cu mulţi ani în 
urmă, toate aceste bogății ale pământului nu puteau fi 
exploatate deoarece indienii nu te lăsau să te apropii de ele. 
Trebuia să porneşti în număr mare ca să poţi ţine piept 
indienilor. Dar de unde să iei oameni? Mexicanul nu prea e 
muncitor şi indianului nici prin gând nu-i trece să scoată la 
lumină aceste bogății ale pământului pe care le socoteşte 
drept proprietatea lui, iar chinezii, pe care îi puteai avea 
lesne, sunt oameni nedoriți, deoarece pe urmă nu te mai 
poţi scăpa de ei. Rămâneau aşa-zişii gambuzinos, 
prospectorii, aceştia însă alergau toţi în Arizona, unde, 
după cum se zicea, se găsea aur pe toate potecile. Voiam şi 
eu să mă duc acolo, nu din lăcomia de aur, ci pentru că viaţa 
aceea agitată m-ar fi interesat foarte mult. Veni însă 
mişcarea generalului Jargas şi fusei angajat ca medic 
reporter al unui ziar din San Francisco care îmi cerea să 
trimit articole despre mişcarea revoluţionară din Mexic. Am 
primit cu bucurie, dornic să văd cu ochii mei o astfel de 
mişcare. 

Jargas n-a avut noroc. Nu era o mână de fier şi un om 
energic, precum Juarez. A fost împuşcat. Eu am pornit 
înapoi prin Sierra Madre să mă întorc la Guaymas, unde 
speram să găsesc un vapor pe care să mă îmbarc, căci 
voiam să mă duc la Rio Gila, la întâlnirea cu prietenul meu 
Winnetou, căpetenia apaşilor. 

Din nenorocire lucrurile n-au mers aşa de lesne cum 
credeam. Pe când mă aflam în pustiul Sierrei, calul meu s-a 
poticnit de un bolovan şi şi-a rupt un picior; a trebuit să-l 
împuşc şi să plec măi departe pe jos. Zile întregi n-am văzut 
nici ţipenie de om. Mă feream să mă întâlnesc cu indienii 
numiţi bravos, oameni cât se poate de primejdioşi. A fost un 
drum lung şi anevoios, aşa că am fost foarte mulţumit când 
am ajuns la Guaymas. 


Deşi îmi ajunsesem ţinta, nu m-am simţit defel fericit la 
priveliştea pe care o aveam în faţa ochilor. Orăşelul n-avea 
pe vremea aceea mai mult de două mii de locuitori, iar 
casele erau toate nişte colibe de pământ fără ferestre. 

Împrejmuit de jur-împrejur de stânci înalte şi pleşuve, 
oraşul părea un cadavru, uscat la soare. Am pornit pe 
ulițele pustii fără să dau de vreo suflare omenească. 
Probabil că impresia pe care o făceam nu era mai bună 
decât aceea pe care o făcuse Guaymas asupra mea - n- 
aveam defel înfăţişarea unui gentleman sau caballero - cum 
se zice pe aici. Hainele mele, plătite cu optzeci de dolari la 
plecarea mea din San Francisco, erau atât de zdrenţuite 
încât pe alocuri mi se vedea pielea. Ghetele nu mai aveau 
tocuri şi la vârfuri îmi ieşiseră degetele afară. Ce să vă mai 
spun de pălărie! În timpuri mai bune un sombrero, adică 
pălăria cu boruri largi ca să te apere de soare, rămăsese 
acum numai fundul şi semăna aidoma cu un fes. Numai 
chimirul de piele, tovarăş vechi în care îmi ţineam armele, 
rămăsese acelaşi. Cât despre stratul de murdărie de pe 
faţă, să nu mai vorbim! Pe când hoinăream aşa pe ulițele 
pustii uitându-mă când la dreapta, când la stânga mea, doar 
voi da de vreo vietate, văzui o colibă de pe acoperişul căreia 
ieşeau două prăjini lungi de care era atârnată o tăblie, cu 
litere aproape şterse de ploaie: „Meson de...”. Restul nu se 
mai cunoştea. 

Pe când mă căzneam eu să descifrez mai departe, auzii 
paşi şi văzui un om trecând pe drum. Îl salutai cuviincios şi-l 
întrebai care e cel mai bun han din oraş. 

— Uite ăsta, răspunse el arătând la cocioaba în faţa căreia 
mă aflam. Ce-i drept, din firmă lipsea cuvântul Madrid, dar 
n-are a face. Don Geronimo e un om de treabă şiosă te 
găzduiască omeneşte dacă ai cu ce plăti. Eu sunt 
escribano2 în Guaymas şi cunosc pe toată lumea din oraş. 

Slujbaşul părea foarte mândru de înalta lui situaţie şi-mi 
aruncă o privire în care se putea vedea desluşit că mă 


crede mai demn de a fi găzdui în închisoare decât la un 
han; apoi se îndepărtă ţanţoş, fără să se mai uite îndărăt. 

De altfel, obosit cum eram m-aş fi mulţumit să dorm şi într- 
o şură, numai să mă pot odihni niţel şi să mă adăpostesc de 
razele soarelui care ardeau că nişte suliţi de foc. 

Cel mai elegant hotel din oraş! „Meson de Madrid”! Odaie 
curată, un pat moale, mâncăruri alese! Îmi lăsa gura apă. 
Păşii înăuntru, în „elegantele” încăperi ale hotelului, adică 
într-una singură - căci atât avea hotelul. 

Intrai pe uşa din stradă şi ieşii pe cealaltă care răspundea 
în curte. Alte uşi sau ferestre nu existau. Lângă uşa din fund 
se afla o vatră afumată de piatră care împrăştia fumul mai 
mult prin odaie. Podeaua era de lut. Mese şi bănci de 
scânduri cu picioarele bătute în podea. Scaune nu existau. 
Pe peretele din stânga hamacuri, ce păreau să fie paturile 
pasagerilor, sau ale cui ar fi avut poftă să se întindă în ele. 

Pe peretele din dreapta, bufetul format din câteva lăzi 
goale şi alături alte câteva hamacuri rezervate membrilor 
familiei. 

Într-unul din acestea dormeau ghemuiţi unul într-altul, 
trei băieţi; într-altul fata hangiului, seniorita Felicia. 

Număra - după cum am aflat a doua zi - numai 
şaisprezece primăveri, dar sforăia ca un cal ostenit. În cel 
de-al treilea moţăia dona Elvira - o namilă de femeie cât 
toate zilele - soţia hangiului. 

Femeie şi jumătate! Cum mi-a spus a doua zi hangiul. Dar 
fiindcă mai tot timpul moţăia sau dormea de-a binelea, n-am 
avut niciodată prilejul să mă conving de temperamentul ei 
vulcanic. 

În cel de-al patrulea hamac descoperii un fel de obiect de 
pânză cenuşie, pe care-l luai, la-nceput, drept un colac de 
salvare, dar mă convinsei repede că era o făptură 
omenească şi cutezai s-o ating cu mâna. Obiectul se 
descolăci şi ieşiră la iveală braţe, picioare şi în cele din 
urmă un cap din care mă priviră doi ochi somnoroşi. 
Deodată colacul se întinse de-i trozniră oasele şi din hamac 


sări un omuleţ îmbrăcat în haine cenuşii, care mă întrebă 
cu ciudă: 

— Ce pofteşti, senior? Pentru ce m-ai trezit din somn? 
Dumneata de ce nu dormi? Cine dracu stă treaz pe o 
zăpuşeală ca asta? 

— Caut pe hangiu. 

— Eu sunt. Don Geronimo - aşa mă cheamă. 

— Am sosit adineauri în Guaymas şi caut un vapor. M-ai 
putea găzdui dumneata până ce voi găsi? 

— O să vedem noi, acum du-te de te culcă în hamacul de 
colo, şi-mi arătă cu mâna în partea cealaltă. 

— Drept e că sunt foarte obosit, zisei eu, dar mi-e şi foame. 

— Pe urmă, pe urmă! Acum culcă-te şi dormi, stărui 
hangiul. 

— Vezi că mi-e şi sete... 

— Bine, bine, o să-ţi dau şi de băut, acum însă culcă-te, 
culcă-te, pentru Dumnezeu! 

La început hangiul vorbise în şoaptă, dar de astă dată 
ridică glasul, ceea ce-i făcu pe cei care dormeau să se agite. 

— St! Taci şi nu mai vorbi, altminteri se deşteaptă dona 
Elvira, îmi şopti el cu teamă. Culcă-te, omule şi dormi, nu 
înţelegi ce-ţi spun? 

Hangiul se cocoţă iar în hamac şi se ghemui ca un arici. Ce 
era de făcut? Lăsai colacul de salvare cu familia lui să-şi 
vadă de somn şi ieşii în curte, în vârful picioarelor, ca să nu 
trezesc pe nimeni. Într-un colţ văzui un şopron acoperit cu 
stuf în care hangiul îşi ţinea uneltele. Sub şopron era un fel 
de culcuş de paie, iar alături un câine pus în lanţ. 

Paiele mi se părură mai ispititoare decât hamacul şi mă 
apropiai încet de culcuş, îngrijorat să nu înceapă câinele să 
latre şi să o scoale pe dona Elvira din somn. 

Grijă de prisos! Câinele dormea şi el. Deschise într-adevăr 
niţel ochii, dar îi închise numaidecât la loc, aşa că mă 
întinsei fără zăbavă în paie. Cu amândouă armele în braţe, 
adormii atât de adânc, încât nu mă trezii doar când simţii 
pe cineva scuturându-mă de braţ. 


Era aproape de înserat. Văzui pe hangiu în faţa mea. 

— Scoală, senior, îmi zise el. E vremea să luăm o hotărâre. 

— Ce fel de hotărâre? Întrebai eu sculându-mă de jos. 

— Dacă poţi sau nu să rămâi la han. 

— Pentru atâta lucru? 

Mă uitai bine la hangiu şi-mi închipuii îndată ce vrea să 
spună. Omul era tare mărunţel şi grozav de slab. Purta 
părul tuns mărunt, de l-ai fi putut crede chel. Trăsăturile 
chipului îi erau blânde şi privirea inteligentă. 

— Vezi că dona Elvira nu vrea să primim decât caballeros 
în casa noastră, spuse el şi trebuie să recunoşti şi dumneata 
că nu prea ai mutră de aşa ceva. 

— Zău? Făcui eu zâmbind. Dumneata crezi că hainele fac 
pe om? 

— Nu! Dar dona Elvira nu poate să sufere decât oameni 
bine îmbrăcaţi, iar dumneata nu i-ai plăcut defel. 

— Păi nici nu m-a văzut. Când am venit eu dormea. 

— Aşa e, dar când s-a sculat a ieşit în curte şi ţi-a văzut 
hainele, ghetele, pălăria... Nu mai e nevoie să-ţi spun, cred 
că m-ai înţeles. 

— Te-am înţeles, don Geronimo şi fiindcă nu i-am plăcut 
cucoanei, mă duc. Cu aceste cuvinte făcui câţiva paşi spre 
poartă. 

— la mai stai niţel, senior, mă opri el. Prea e pustiu la han 
când n-avem pe nimeni. Şi apoi, dumneata nu-mi faci 
impresia să fii vreo haimana de care să ne temem. Dacă vrei 
să pun o vorbă bună la dona Elvira, trebuie să ştiu mai întâi 
ce foloase pot să trag de pe urma dumitale. Ştii să joci 
domino? 

— Da, răspunsei eu cu o oarecare mirare. 

— Bine. Hai înăuntru să facem o probă. Intrai după el în 
„hotel”. Dona Elvira era întinsă în hamacul ei. Seniorita 
Felicia stătea la bufet cu un pahar de rom înainte. Băieţii se 
jucau cu alţi copii de seama lor pe maidan, bombardându-se 
cu portocale stricate. Don Geronimo aduse dominoul şi mă 
pofti să iau loc în faţa lui. Când auzi pietrele de domino 


izbindu-se de masă, dona Elvira începu să se agite în 
hamac, iar când hangiul îmi spuse: „ia dublă de şase”, ea se 
ridică în picioare. 

Seniorita Felicia veni şi ea cu paharul de rom în mână, 
aşezându-se lângă noi să privească. 

Înţelesei numaidecât cu ce fel de persoane aveam de-a 
face. Oamenii aceştia, când nu lucrau, sau dormeau, sau 
jucau domino. Şi măcar de-ar fi fost acest Geronimo un bun 
jucător! Îi câştigai, una după alta, trei partide. La cea dintâi 
îi păru bine că am câştigat eu; la a doua îl cuprinse mirarea, 
iar la a treia strigă încântat: 

— Eşti mare meşter, senior! Trebuie să rămâi aici ca să 
mai învăţ câte ceva de la dumneata. Nu mi s-a întâmplat 
încă până acum să-mi ia cineva trei partide la rând. 

Adevărul e că nu-mi dădusem nici cea mai mică osteneală. 
Hangiul juca atât de prost încât era lesne să-l baţi. Îl văzui 
sculându-se de la masă, apropiindu-se de nevastă şi 
şoptindu-i ceva. Pe urmă trecu la bufet, luă un registru 
ferfeniţit şi o câlimară enormă şi reveni la masă. 

— Dona Elvira, zise el, a fost atât de bună să-ţi îngăduie să 
rămâi. Ia şi-ţi scrie acum numele în registru. 

Deschise registrul. Văzui trecute o mulţime de nume şi 
date. Lia mijloc era o pană măre de gâscă plină de cerneală 
uscată. 

— Cu pana asta vrei să scriu? Întrebai eu râzând. 

— N-am alta. 

— Păi e cu neputinţă să scriu cu ea. 

— Pentru ce? De zece ani de când ţin hotelul ăsta, tot cu 
pana asta au scris toţi care au tras la mine. 

— Nu vezi că pana e murdară şi cerneala din călimară 
uscată? 

— O subţiem acuşi cu apă. Pesemne că nu te pricepi la 
scris, altminteri ai şti că, dacă moi pana în apă caldă, se 
face moale de zici că e nouă, iar cerneala de asemenea. La 
mine, senior, vine multă lume şi se isprăveşte cerneala 
repede, de aceea nu pot să pun mereu alta proaspătă în 


călimară. Şi fiindcă văd că nu te pricepi la scris, o să te trec 
eu în registru. 

— Chiar te rog, senior. Îmi iei o piatra de pe inimă. 

Îl văzui apropiindu-se de bufet, aprinzând o lămpiţă cu 
rom sau spirt, ţinând apoi deasupra ei un vas de tinichea. 
Din economie nu schimbase de zece ani pana şi cerneala 
din călimară, dar arsese întotdeauna spirt mai mult decât 
ar fi costat cerneala. 

Trecu pe puţin un sfert de ceas până ce începu apa să 
fiarbă. Băgă apoi pana în apă, o lăsă niţel înăuntru, turnă 
pe urmă niţică apă în călimară, o amestecă bine cu pana şi 
zise încântat de isprava lui: 

— Aşa. S-a făcut! 

Se aşeză apoi la masă, înmuie pana în cerneală, tuşi şi se 
înţepeni în scaun, ca şi când ar fi fost vorba de o muncă 
anevoioasă. 

Îmi stăpâneam râsul. Abia acum înţelesei de ce slovele din 
registrul pe care îl răsfoisem în vreme ce fierbea apa erau 
din ce în ce mai albicioase şi mai şterse. 

— la bine seama, senior, zise hangiul. Trebuie să trec aici 
numele, meseria dumitale, anul şi ziua în care ai sosit, 
precum şi scopul care te-a adus aici în oraş. Nădăjduiesc că 
o să-mi spui tot adevărul şi n-o să umbli cu tertipuri. 

Îi răspunsei amănunţit la toate întrebările şi trecu mai 
bine de o jumătate de ceas până ce însemnă pe hârtie 
răspunsurile. 

— Ei, cum îşi place, senior? Zise el după ce sfârşi. Ai măi 
văzut aşa „slovă” frumoasă? 

Scrisul era într-adevăr minunat. 

— Drept să-ţi spun, nu încă, răspunsei cu toată 
sinceritatea. 

— Nu e de mirare, fiindcă mai toţi cei care trag la mine se 
pricep ca şi dumneata la scris şi că de zece ani încoace eu 
trebuie să-i trec în registru. Acum aş vrea să te întreb un 
lucru: Zici că eşti doctor şi vânător. Păi cum se potriveşte 
una cu alta? 


— Doctor sunt fiindcă am învăţat meseria şi vânător 
fiindcă îmi place. 

— Pesemne că ţi-a mers rău cu meseria? 

— De ce? 

— Dacă nu-ţi mergea rău ai fi stat acasă la dumneata şi ţi- 
ai fi văzut de bolnavi. 

— Am văzut şi de bolnavi, dar m-au atras călătoriile. 

— Avere n-ai? 

— Hm! Pentru ce mă întrebi? 

— laca aşa. De unde vii acum? 

— De dincolo de Sierra Madre. 

— Pe jos? 

— Nu. Am fost călare, dar mi s-a poticnit calul şi şi-a rupt 
un picior, aşa că a trebuit să-l împuşc. 

— Pentru ce nu ţi-ai luat şaua şi hamul? 

— Cum era să mă car cu ele pe căldura asta? 

— Păcat! Le vindeai şi ai fi avut două zile ce mânca. Parcă 
mi-e şi milă de dumneata... Mai bine lăsai dracului rablele 
astea de puşti care nu fac două parale. Şi acum, încotro te 
îndrepţi? 

— Socot să merg spre miazănoapte prin Hermosillo, dacă 
oi găsi vreun vapor. 

— Poţi s-aştepţi mult şi bine. Nu prea trec pe aici vapoare 
care să se ducă atât de departe. 

— Atunci o să mă duc călare. 

— O să trebuiască să-ţi cumperi un cal, ori un catâr, care 
costă o grămadă de parale. Şi nici nu se prea găseşte. Dacă 
ai vreme de aşteptat, poţi să pleci, mai târziu, cu trenul 
care duce la Arispe. 

— Cum merg trenurile într-acolo? 

— Trenurile? Se cunoaşte că nu eşti de prin partea locului, 
senior. Calea ferată nu e încă gata. Se zice că o să fie de- 
abia peste patru, cinci ani. Cum văd eu, nu ştii nimic de pe 
la noi. Eu ţi-aş da un sfat: să nu călătoreşti niciodată prin 
ţări pe care nu le cunoşti, aflate atât de departe de a 


dumitale. Parcă ziceai că eşti din Sax... Saxon... pe unde o 
mai fi şi oraşul ăsta? 

— Saxonia nu e un oraş, ci un regat. 

— Bine zici. De, nu poate omul să ţină minte toate ţările! 
Şi, cum îţi spuneam, fiindcă ştii să joci bine domino şi pari 
să fii om cumsecade, te iau în gazdă pentru un peso pe zi. 
Ieftin, ai? N-ai să găseşti nicăieri aşa chilipir. Casă, masă şi 
îngrijire părintească. 

— Mulţumesc, senior. Suntem pe deplin înţeleşi, zisei eu 
satisfăcut. 

— Şi acum, urmă el, până să-ţi pregătească Felicia ceva de 
mâncare, hai să mai facem o partidă de domino. 

Dacă aveam sau nu chef, asta nu-i păsa hangiului. Credea 
că toţi trebuie să fie tot atât de pasionaţi jucători că şi el. 
Vroiam cu tot dinadinsul să-l las să câştige, dar n-a mers. 
Juca atât de prost încât nu se putea să nu piardă. 

Pe când eram la a treia partidă, îl văzui deodată 
întrerupându-se şi bătându-se cu palmă peste frunte. 

— Tii, cum de-am uitat! Făcu el mirându-se. Ziceai că vrei 
să te duci mai întâi la Hermosillo şi-mi adusei tocmai acum 
aminte că senior Enrico aşteaptă un vapor care o să 
ancoreze aici, să-l ia să-l ducă la Lobos. 

— Mi-ar fi chiar în drum. Dar cine-i senior Enrico? 

— Un pasager ca şi dumneata. Nu l-ai văzut trecut în 
registru înaintea dumitale? 

— N-am băgat de seamă. 

Deschisei iar registrul şi citii: „Harry Melton, sfânt al 
zilelor din urmă”. 

Cuvintele acestea erau scrise în limba engleză. Aşadar un 
mormon3? De unde până unde o fi ajuns el aici şi ce afaceri 
îl vor fi adus tocmai din Salt Lake City atât de departe în 
Sud, tocmai în Guaymas? 

— De ce te uiţi atât de îngândurat în registru? Ai găsit 
ceva ce ţi se pare ciudat? Mă întrebă hangiul. 

— Nu tocmai. Dumneata ai citit ce scrie aici? 


— De citit le-am citit, dar nu le-am înţeles. Şi apoi seniorul 
acesta e atât de serios, de mândru şi de cucernic încât n-am 
îndrăznit să-l întreb. Pesemne că i-am pocit numele, fiindcă 
mi-a spus că Harry e pe spanioleşte Enrico, de aceea îi zic 
aşa. 

— Aşadar locuieşte aici în han? 

— Doarme, numai. Dimineaţa pleacă şi se întoarce tocmai 
seara. 

— Şi peste zi ce face? 

— Nu ştiu. Şi apoi n-am eu vreme să mă interesez ce fac 
muşteriii mei. 

Într-adevăr, omuleţul dormea ori juca domino, aşa că n- 
avea timp să se ocupe de altceva. 

— Nu-i ştiu decât numele, urmă el şi că aşteaptă un vapor 
să-l ducă la Lobos. Cucernicia lui e vrednică de toată lauda. 
Păcat numai că nu ştie să joace domino. 

— Ce te face să crezi că e atât de evlavios? 

— Fiindcă nu lasă mătăniile din mână şi de câte ori vine, 
ori pleacă, se închină la icoana aceea de colo şi-şi moaie 
degetele în agheasma de lângă uşă. 

Vrusei să spun ceva dar găsii că e mai bine să tac. Un 
mormon cu mătănii! Se însoară cu mai multe neveste şi-şi 
moaie degetele în agheasmă! Şi se mai închină la icoane! 
Hm... Omul acesta trebuie să fie un ipocrit, iar ipocrizia lui 
nu se poate să n-aibă un motiv. 

Pe când mă gândeam eu aşa, veni seniorita Felicia cu o 
ceaşcă plină, aburindă. Era un fel de mâncare făinoasă, 
groasă şi cafenie pe care mi-o puse dinainte. Şi fiindcă 
hangiul mă pofti s-o mănânc, dusei ceaşca la gură, sorbii o 
dată, sorbii de două ori, până ce simţii gustul de apă, făină 
arsă şi sirop. 

— Ce e asta? Întrebai eu. 

Felicia îşi împreună mâinile de mirare şi strigă indignată: 

— Cum, senior, dumneata n-ai băut niciodată încă până 
acum cacao? 

— Cacao? Întrebai eu nedumerit. Cum să nu! 


— Păi asta ce e? 

— Cacao să fie? Nu mi-aş fi închipuit pentru nimic în lume! 

— Vezi? Zise hangiul vesel. Cacaoa mea e renumită în 
toată lumea. Cine ştie ce băutură ţi s-o fi dat în alte părţi 
zicând că e cacao. Cine a gustat întâia oară dintr-a mea, nu 
mai bea alta. De aici poţi să vezi că tot ce se găseşte la mine 
e mai bun ca oriunde. 

Eram de altă părere, dar mă ferii să i-o spun, aşa că îl 
întrebai: 

— Şi diseară, la cină, ce-mi dai, don Geronimo? 

— Care cină? Păi asta ce e? Se miră arătând spre ceaşcă. 

— Aşa, aşa! Dar dimineaţa? 

— O ceaşcă de cacao! 

— Şi la prânz? 

— Altă ceaşcă. Mai bună mâncare că asta nici nu există. 

— Dar când vrea cineva să mănânce niţică pâine ori o 
bucăţică de carne? 

— N-are decât să se ducă la brutar şi la măcelar. 

— Ia spune, dar vin n-ai? Cacaoa nu astâmpără setea. 

— Am, cum să n-am! Vrei un păhăruţ? 

— Da. Câte parale? 

— Treizeci de centavos4. 

— Bine, adu-l încoace. 

Don Geronimo îmi făcu deosebita cinste să mi-l aducă 
personal, dar în loc să-mi dea mie paharul, îl întinse mai 
întâi senioritei Felicia. Aceasta îl goli pe jumătate, pe urmă 
mi-l oferi cu un zâmbet drăgălaş. 

De-abia sorbii însă o înghiţitură şi mă apucă o tuse 
grozavă. Vinul era curată otravă, adevărat acid sulfuric. 

— Ia-o mai binişor, mă sfătui hangiul. Vinul e cam tărişor 
pentru dumneata. E numai din struguri, unul şi unul. 

— Aşa-i, e cam tare, senior Geronimo, zisei eu de-abia 
răsuflând de tuse. Acum o să dau fuga până la brutar şi 
măcelar. 

— Atunci nu mai bei? Mă întrebă Felicia. 

— Nu-mi îngăduie sănătatea, seniorita, zisei ca să scap. 


Fata, care atâta aştepta, duse repede paharul la gură şi-l 
goli dintr-o dată. 

— Ştii ce, senior? Se rugă ea privindu-mă zâmbind. Dacă 
te duci la măcelar şi la brutar, adu-mi şi mie ceva. Aşa fac 
toţi caballeros care stau la noi în gazdă. 

„Are haz, îmi zisei eu. După ce le plătesc atâtea parale 
pentru o zeamă de făină, apă şi sirop, plus un loc într-un 
hamac unde probabil că nu voi dormi singur, să le mai aduc 
şi de-ale mâncării din oraş”. 

Auzi domnule! Meson de Madrid! Cel mai bun hotel din 
oraş! 

Mă dusei să-mi caut într-ascuns o gazdă mai ca lumea, dar 
mă încredinţai repede că acest Meson de Madrid era într- 
adevăr tot ce se găsea mai bun în Guaymas. Când mai 
fusesem cândva pe aici, mica vilă în care locuisem era 
destul de bună. Pe atunci însă lucrurile stăteau altfel. 

Îmi cumpărai pentru un pesos carne, câteva bucăţi de 
mălai (pâine nu se găsea), iar când mă întorsei cu ele acasă, 
am fost primit cu vădită bucurie. Drăguţa de Felicia mi le 
luă îndată din mână şi aprinse repede focul în vatră, ca să 
pună carnea la fript. Băieţii hangiului se repeziră la bucăţile 
de mălai şi începură să ronţăie cu lăcomie. Dona Elvira 
simțind miros de friptură, se trezi din somn şi se ridică din 
hamac. Din nefericire nu-i putui zări nici acum faţa, fiindcă 
lampa era prea departe de ea. Hangiul veni cu pietrele de 
domino, le risipi pe masă şi zise frecându-şi mâinile de 
bucurie: 

— Ce ai zice de o partidă, două, până o fi gata masa, 
senior? Tot n-avem altceva mai bun de făcut! 

Jucarăm deci până Felicia veni să pună masa, adică să-mi 
ofere un cuţit şi o furculiţă, pe un taler, cea mai rea bucată 
din carnea adusă de mine, pe când bucăţile bune le 
înfulecau ceilalţi ai casei. 

Tocmai când isprăveam de mâncat şi-mi ştergeam 
briceagul de mâneca hainei, veni şi individul pe care-l 
aşteptam cu mare nerăbdare, adică mormonul. Lumina 


lămpii se răsfrângea până în dreptul uşii, aşa că-l putui 
vedea intrând. Se ploconi la icoana din colţ, îşi muie vârful 
degetelor în agheasmă, se întoarse spre noi clătinând uşor 
din cap, dar când dădu cu ochii de mine, rămase un 
moment în loc. Se îndreptă apoi spre registru, îl deschise 
repede şi, după ce-mi citi numele, zise „noapte bună”, 
urcând apoi în hamacul rezervat pentru mugşteriii hanului. 

Totul se petrecuse cu atâta iuţeală încât îmi fu cu 
neputinţă să-l văd bine la faţă. De-abia acum îmi dădui 
seamă cât respect insuflase hangiului, căci îl auzii pe acesta 
zicând în şoaptă celor din casă. 

— Senior Enrico vrea să doarmă; culcaţi-vă cu toţi şi 
vedeţi să nu faceţi gălăgie. Uşa de la stradă fu zăvorâtă, pe 
când cea dinspre curte rămase deschisă. Dona Elvira se 
lasă iar greoaie în hamacul ei, băieţii se ghemuiră într-al 
lor, seniorita Felicia îmi întinse mâna, zâmbind drăgălaş şi 
se cocoţă apoi în leagănul ei care, vai, nu era de mătase. 
Hangiul îmi ură „somn uşor”, suflă în lampă şi se aciui în 
hamacul lui, lăsându-mă pe întuneric. 

Stătui câtva timp nedumerit unde să mă las şi eu odihnei, 
când auzii deodată un concert de sforăieli care devenea tot 
mai supărător. Ştiam că nu voi putea dormi toată noaptea 
cu o altfel de muzică, de aceea renunţai la hamac şi ieşii în 
curte ca să-mi caut iar culcuşul din ajun. Câinele mă mârâi 
niţel, pe urmă căscă o dată, de-i trosniră fălcile şi se întinse 
şi el să doarmă. Îmi vârâi armele sub cap în paie şi mă 
culcai. 

Mă trezii abia a doua zi dimineaţa când soarele era de 
mult pe cer. 

Când intrai în casă văzui pe băieţi jucându-se - adică 
bătându-se; dona Elvira stătea iar întinsă în hamac, 
seniorita Felicia pregătea pe vatră faimoasa cacaoa; hangiul 
întindea pe masă pietrele de domino ca să începem iar 
nesfârşitele noastre partide. 

Mormonul nu plecase încă. Stătea la o masă şi părea că 
mă aşteaptă, căci îl văzui examinându-mă cu luare-aminte. 


Mă făcui că nu bag de seamă, deşi vroiam să-l cercetez şi 
eu. Era greu să-mi întorc ochii de la el. Individul părea să 
fie o persoană cât se poate de interesantă. 

Era voinic, îmbrăcat cu îngrijire şi faţa complet rasă. Dar 
chipul lui avea ceva diabolic! Nu cred să fi avut mai mult de 
patruzeci de ani. Fruntea lată, înconjurată de plete negre 
căzute pe umeri, un păr admirabil. Ochii negri tăiaţi în 
formă de migdală; nasul puţin încovoiat cu nările 
tremurătoare dovedeau un temperament aprins. Gura era 
aproape ca de femeie, mică şi bine desenată; bărbia, scoasă 
puţin în afară, dovedea energie şi putere de voinţă. Fiecare 
parte a feţei era frumoasă, dar de o frumuseţe lipsită de 
armonie. Şi totuşi figura aceasta te respingea de la prima 
vedere. Omul mi se părea cunoscut. Parcă-l mai văzusem 
cândva. Sau poate că semăna cu cineva cunoscut de mine? 
A doua zi şi în zilele următoare, de câte ori dădeam cu ochii 
de el, mă urmărea acelaşi gând. Şi omul îmi devenea din ce 
în ce mai antipatic. 

Îndată ce observa că mă uit la el, Harry Melton îmi ocolea 
privirea. Îi eram la fel de antipatic ca el mie, asta era 
evident. 

Aşteptam cu nerăbdare sosirea vaporului şi, din câte îmi 
spunea hangiul, nu putea să întârzie mult. Mă feream să cer 
vreo informaţie de la Melton căci aveam impresia că, o dată 
intrat în relaţii cu el, nu mă voi mai putea descotorosi de 
acest individ suspect. Luasem hotărârea să mă înţeleg 
direct cu căpitanul vaporului ca să mă primească pe bord, 
în calitate de călător. 

Lucrurile se petrecură însă altfel de cum hotărâsem. Într-o 
seară, pe când stăteam la masă şi jucam, bineînţeles, 
domino cu gazda mea, mormonul, în loc să se culce imediat, 
cum făcea de obicei, veni să se aşeze şi el la masa noastră. 
În sfârşit, reuşii, după multă trudă, să-l fac pe hangiu să 
câştige şi el o partidă. 

— Ei, acum s-a spart ghinionul, zise don Geronimo cu 
bucurie. Trebuie să recunoşti şi dumneata că joc mai bine 


ca oricine, dar mă persecuta al dracului norocul. la să mai 
facem o partidă, să-ţi arăt eu dumitale ce poate Geronimo... 

Hangiul se apucă să amestece pietrele, pe când eu mă 
hotărâsem să fac iarăşi tot posibilul să-l las să câştige, când 
îl auzii pe mormon: 

— Ce vorbeşti aşa, senior! Dumneata n-ai văzut că 
dumnealui te-a lăsat dinadins să câştigi? N-o să înveţi în 
viaţa dumitale să joci atât de bine ca el. 

Era o mojicie din partea lui Melton să-i spună lui Geronimo 
senior, pe când el se intitula cu mândrie don, o distincţie la 
care ţinea foarte mult. Şi cu tot respectul pe care îl avea 
pentru mormon, hangiul îi răspunse, la rândul lui, cu o 
mojicie, iar de aici o ceartă în toată regula. 

De necaz, Geronimo strânse pietrele de domino şi se duse, 
bodogănind, să se întindă în hamacul lui. 

Înţelesei că Melton provocase scena numai ca să rămână 
singur cu mine, căci îndată ce-l văzu pe hangiu plecat, mi se 
adresă mieros: 

— După cât ştiu, locuieşti de două săptămâni la han, 
senior. Ai intenţia să te stabileşti definitiv în Guaymas? 

Îşi dădea osteneala să vorbească cât se poate de 
prietenos, dar se cunoştea că mă consideră cu mult inferior 
clasei din care făcea parte. 

— Nu, răspunsei eu, n-am ce căuta aici. 

— Şi unde vrei să te duci? 

— Poate la Libertad. 

Spusei localitatea aceasta pentru că ştiam că e aproape de 
Lobos, unde trebuia să acosteze vaporul. 

— De unde vii? 

— Din josul Sierrei Madre. 

— Ce-ai făcut acolo? După aur? Ai găsit ceva? 

— Nu, zisei eu vrând să ocolesc răspunsul la celelalte 
întrebări. 

— Mi-am închipuit eu. Se vede de la o poştă că eşti om 
sărac. De altminteri nu mă mir. Cu meseria dumitale de 
doctor n-ai ce face aici şi cu cealaltă de escritor poţi să mori 


de foame. De ce n-ai rămas în ţara dumitale, unde puteai 
să-ţi câştigi pâinea ca medic? Pesemne că nu vei fi fost 
tocmai din cei căutaţi. Dar ca scriitor, tot nu mureai de 
foame. Mai o scrisoare pentru cei care nu ştiu carte, mai o 
petiție, tot ieşea ceva. 

— Hm! Exclamai, ascunzându-mi un zâmbet, nu-i nici asta 
o scofală. 

— Şi n-ai găsit ceva mai bun de făcut decât să porneşti hai- 
hui în lume, ca s-o duci şi mai rău? Nu te supăra că ţi-o 
spun, dar mare prostie ai făcut. N-are oricine norocul 
tizului dumitale care s-a lăsat de toate şi s-a făcut mare 
vânător, renumit în toată lumea. 

— Tizul meu? Spusei eu cu mirare. 

— A, credeam că ai fost cândva prin Statele Unite şi ai 
auzit de Old Shatterhand cunoscut şi aici în Mexic. Văd însă 
că m-am înşelat. 

— Old Shatterhand? Parcă am citit undeva într-o gazetă 
despre el. Mi se pare că e un vânător de-al preriilor, un 
cercetaş - ori cum li s-or fi zicând ăstora. 

— Asta şi e. Am aflat din întâmplare că e german şi îl 
cheamă la fel ca pe dumneata. Când ţi-am văzut numele în 
registru m-am gândit o clipă că poate oi fi dumneata, dar 
mi-am dat repede seama că m-am înşelat. Situaţia dumitale 
îmi inspiră compătimire, tinere, şi, fiindcă sunt milos din 
fire, o să caut să te ajut, bineînţeles dacă o să fii destul de 
deştept, să ştii să te foloseşti de prilej. 

Îmi venea să-i râd în nas, dar mă prefăcui mişcat de 
bunăvoința lui, deşi mă indignase întrucâtva compătimirea 
mormonului. 

— De ce să nu ştiu? Doar nu sunt copil ca să nesocotesc 
binefacerea oferită. 

— Bine. Dacă ne învoim, scapi repede de toate necazurile. 

— Dacă s-ar putea! Spune-mi repede, rogu-te, despre ce e 
vorba. 

— Mai domol, băiete! S-auzim mai întâi ce vrei să faci la 
Libertad? 


— Să caut de lucru, fiindcă aici în Guaymas n-am găsit 
nimic. Poate să am acolo mai multă baftă. 

— Te înşeli. Libertad e şi el port la mare, dar şi mai pustiu 
ca Guaymas. Sute de indieni mor de foame căutând de 
lucru şi o să îţi fie acolo şi mai greu ca aici. Numai norocul 
m-a adus în calea dumitale. Ai auzit că fac parte din secta 
„Sfinţilor din urmă”. Religia îmi porunceşte să adun toate 
oile rătăcite prin pustiu şi să le duc pe câmpia fericirii, aşa 
că e de datoria mea să mă interesez de dumneata. Vorbeşti 
şi scrii englezeşte? 

— Binişor. 

— Atât ajunge. 

— Dar spanioleşte ştii să scrii după cum vorbeşti? 

— Aş şti eu, fac însă greşeli de punctuație şi de ortografie 
câteodată. 

— Nu face nimic, zise mormonul zâmbind dispreţuitor, nu- 
ţi cer să fii perfect. N-ai avea poftă să te faci tenedor de 
libros5? 

Zise cuvintele acestea ca şi când mi-ar fi oferit un regat. 
Tocmai de aceea îi răspunsei cu o bucurie prefăcută: 

— Contabil? Aş primi cu plăcere, dar nu mă pricep la 
negustorie. Am auzit eu, nu e vorbă, că există contabilitate 
simplă şi dublă, atâta tot, mai mult nu ştiu. 

— Nici nu e nevoie, fiindcă nu vei fi angajat la un negustor, 
ci la o hacienda. Deocamdată nu-ţi pot fixa leafa deoarece 
asta e treaba arendaşului, te asigur însă că vei fi bine plătit. 
O să ţi se dea întreţinere completă şi cel puţin o sută de 
pesos pe lună. Dă mâna-ncoace! Aşa. Să facem chiar acum 
contractul de angajare. 

Eu întinsei mâna, dar mi-o trăsei încet îndărăt. 

— E adevărat, senior, sau vrei numai să glumeşti? Zău că 
nici nu-mi vine să cred. O adevărată minune dumnezeiască 
să oferi unui calic ca mine o slujbă atât de bună. 

— O minune, bine ai zis. De aceea te sfătuiesc să nu mai 
stai pe gânduri. 


— Nu că stau pe gânduri, dar aş vrea să ştiu şi eu unde e 
hacienda aceea unde vrei să mă trimiţi. 

— Nu te trimit, merg eu cu dumneata. 

— Şi mai bine. Da' costă mult drumul până acolo? 

— N-o să dai nici un gologan, fiindcă plătesc eu. Nu numai 
atât: îndată ce vei iscăli contractul, vei şi primi un avans din 
leafă. Arendaşul, mai bine zis proprietarul, mi-e bun 
prieten. Îl cheamă Timoteo Pruchillo şi moşia se numeşte 
hacienda del Arroyo. 

— Unde vine asta? 

— Dincolo de Ures. Te duci de aici cu vaporul la Lobos, pe 
urmă ai de mers pe uscat foarte puţin. Călătoria e cât se 
poate de plăcută şi instructivă mai ales că vei fi într-o 
companie numeroasă. Printre tovarăşii de drum se află şi 
mulţi compatrioți de-ai dumitale. 

— Cum aşa? 

— Da. Nu chiar din Saxonia, ci din Prusia. Indianul nu este 
un muncitor tenace şi conştiincios, de aceea e mare lipsă 
aici de muncitori necesari unei haciende. Din această cauză 
senior Timoteo a fost nevoit să angajeze lucrători tocmai 
din Germania. Sunt vreo patruzeci la număr. Trebuie să 
sosească mâine. Mulţi din ei au neveste şi copii. Potrivit 
contractului lor de angajare, oamenii aceştia se vor, 
îmbogăţi repede. Moşierul m-a trimis pe mine să-i întâmpin 
aici şi să-i duc pe urmă, la locul de destinaţie. 

— Din ce parte a Germaniei sunt? 

— Asta nu ştiu exact. Ştiu doar că printre ei sunt şi 
locuitori de prin părţile poloneze ale Pomeraniei, de prin 
Kobylin, din regiunea Posen. Agenţii noştri i-au îmbarcat la 
Hamburg. Vaporul i-a adus la San Francisco şi de acolo au 
plecat încoace pe un vas cu pânze. Cred că vor sosi chiar 
mâine. Nu stă decât până ce mă ia, pe urmă pleacă. Îţi las 
timp de gândire până dimineaţă. Dacă nu te hotărăşti până 
atunci, îmi retrag propunerea şi te las în plata Domnului. 

— Poate că o să vrea căpitanul să mă ia şi pe mine până la 
Lobos. 


— Să vrea şi nu poate. Vasul e tocmit de noi pentru 
transportul emigranților şi n-are voie să ia alţi călători pe 
bord. Eu zic c-ar fi o nebunie din partea dumitale să te 
codeşti şi să refuzi oferta mea. 

Mormonul mă privi lung, convins că-i voi primi 
propunerea. Drept să vă spun, nu ştiam ce să fac. Intenţia 
mea era să-l las mai întâi să vorbească şi, după ce va sfârşi, 
să-i râd în nas. Mă gândii însă că nu era bine aşa. Altă cale 
să pot pleca de aici, nu era. Şi apoi ceva îmi trezise unele 
bănuieli. Aştepta un transport de emigranţi, printre care şi 
compatrioți de-ai mei, ademeniţi prin cine ştie ce făgăduieli. 
Mai era însă şi altceva. Drumul pe care urmau să-l facă pe 
uscat mi se păru suspect. Ştiam că Ures, în a cărei 
apropiere zicea că se află hacienda, e lângă Rio Sonora; 
calea cea mai scurtă era pe la Hermosillo, iar de acolo în 
susul râului Sonora. Mormonul însă vroia să facă un ocol de 
cel puţin treizeci de kilometri, trecând prin Lobos. Drumul 
pe uscat care se făcea de acolo, descris de el ca foarte 
frumos, nu-l cunoşteam, bănuiam însă că mă minţea. Şi 
chiar dacă nu, înconjurul acela trebuia să fi avut vreun scop 
anume, mai ales, când era vorba de femei şi copii. 

Nu putea fi un lucru curat. Dacă emigranții sunt 
ameninţaţi de vreo primejdie, trebuie neapărat să-i 
înştiinţez şi să le vin în ajutor, ceea ce nu puteam face stând 
aici la Guaymas. Dar să mă leg printr-un contract scris, iar 
nu vroiam. De altminteri, graba cu care mormonul mă 
zorea să iscălesc, nu-mi convenea defel. Îmi trebuia timp să- 
i ghicesc intenţiile şi se cerea să câştig acest timp. De aceea 
răspunsei cu tonul cel mai nevinovat posibil: 

— Ai dreptate, senior. Ar fi nu numai o prostie din partea 
mea, dar şi o dovadă de nerecunoştinţă, dacă aş respinge 
propunerea dumitale. Aş fi spus da, de la început, dacă... 

— Dacă? 

— Vezi că n-am ţinut în viţa mea o contabilitate şi nici nu 
am trăit la o hacienda, aşa că tare mă tem că nu voi putea 
satisface pretenţiile proprietarului. 


— Nu mai vorbi prostii! Mă întrerupse mormonul necăjit. 
Ţi-am spus doar că e un fleac. Treci în catastife ce s-a 
adunat de pe plantațiile de portocale şi de pe câmp şi să 
notezi la ce preţ a vândut marfa senior Timoteo. Mai 
însemni pe urmă câţi mânji şi câţi viței au venit pe lume în 
timpul din urmă; asta e toată treaba dumitale. 

— Şi numai pentru atâta lucru să mi se dea întreţinere 
completă şi o sută de pesos pe lună? 

— Cel puţin atât, dacă nu mai mult. 

— Ce să-ţi spun? Mi-ar conveni foarte bine, dar trebuie 
mai întâi să văd dacă merit atâta leafă. 

— Ciudaţi oameni mai sunteţi şi dumneavoastră, germanii. 
Prea departe mergeţi cu cinstea. 

— Se poate. Eu nu zic că nu primesc. Mă duc unde zici şi, 
după ce voi vedea că mă pricep într-adevăr la ce mi se cere, 
fac angajamentul. 

— Asta e o mare gugumănie, dar, dacă, nu vrei altfel, fie. 
Trebuie însă să ştii că în astfel de condiţii nu-ţi pot oferi 
decât călătoria gratuită pe vapor. 

— Nu face nimic. Mai am şi eu câţiva pesoşi care sper să- 
mi ajungă până la hacienda. 

— "Toate bune, dar aşa zdrenţăros cum eşti nu te pot lua. 
Fă-ţi rost de un rând de haine. 

— O să-mi fac. Pe căldura asta nu se poate îmbrăca omul 
decât în pânză ieftină şi atâţia bani o să mai găsesc eu prin 
buzunare. 

— Bine. Vezi să fii gata mâine dimineaţă devreme cu toate, 
fiindcă n-am vreme să aştept. Noapte bună. 

Fără să-mi întindă mâna, mormonul se duse să se culce în 
hamacul lui... Copiii hangiului dormeau; seniorita Felicia 
sforăia, dona Elvira gâfâia, iar don Geronimo scotea nişte 
sunete pe nas ca şi când s-ar fi certat cu cineva. De aceea, 
stinsei lumânarea şi ieşii în curte. Câinele, care se 
împrietenise acum cu mine, schelălăia de bucurie şi-mi linse 
mâinile. Mă aciuii în culcuşul meu de paie şi adormii 
numaidecât. Mă trezii însă foarte de dimineaţă şi când 


intrai în han nu-l mai găsii pe mormon, deşi toţi ai casei 
dormeau încă. 

„Unde o fi stând el toată ziua”, mă întrebai. 

Nimeni n-ar fi ştiut să-mi răspundă. Extrem de suspect. 
Pentru ce atâta mister, dacă n-avea nimic de ascuns? Sculai 
pe seniorita Felicia să-mi facă aşa-zisa cacaoa, dar văzând 
că o fierbe în apa în care îşi spală mâinile ei drăguţe, 
refuzai, sub pretext că mă doare stomacul. Seniorita îmi 
mulţumi cu o privire drăgălaşă, duse ceaşca la gură, o sorbi 
cu plăcere, îşi şterse buzele ei trandafirii cu dosul palmei şi 
zise cu glas dulceag: 

— Senior, dumneata eşti cel mai nobil caballero pe care l- 
am întâlnit până acum. Ferice de seniora pe care o vei avea 
de soţie. Păcat, păcat, zău, că pleci. De ce nu rămâi la noi? 

— i-ar face plăcere să rămân? Întrebai eu privind-o galeş. 

— Da, răspunse roşind. 

— Din pricina ceştii de cacao pe care ţi-am oferit-o sau din 
pricina persoanei mele? 

— Din amândouă, şopti ea cu sinceritate. 

Se aştepta probabil ca această conversaţie matinală să se 
sfârşească poate c-o idilă. Mai ştii? Eu aveam însă ceva mai 
bun de făcut şi mă grăbii să caut un baratillero6. Prăvălia 
acestuia era plină de vechituri. Din fericire găsii o pereche 
de pantaloni noi, o vestă, un surtuc de pânză nealbită şi o 
pălărie de paie cu borurile cât o umbrelă. Cumpărai o 
bucata de sac din care-mi făcui o învelitoare pentru puşcă. 
Găsii şi o pereche de bocanci de piele groasă, tocmai buni 
pentru o călătorie mai lungă. 

Când mă văzu hangiul atât de elegant, rămase cu gura 
căscată, iar seniorita Felicia îşi puse mâna pe inimă ca să-i 
domolească bătăile. Până şi dona Elvira se ridică pe 
jumătate în hamac, scoase un oftat adânc, apoi se lăsă pe 
spate gemând. Păream să fi devenit dintr-o dată un 
personaj important pentru sexul frumos, nu datorită 
persoanei mele, ci hainelor de pe mine. Din nenorocire 
acestea nu mă ţinură multă vreme, căci în curând plesniră 


din toate încheieturile şi se făcură zdrenţe. Aş fi putut să-mi 
cumpăr ceva mai bun, dar nu vroiam să bănuiască Melton 
că am parale la mine. 

Pe la prânz veni şi mormonul acasă. Vaporul sosise, dar nu 
ancorase în port, ci niţel mai departe, aşa că trebuia să ne 
ducem până acolo cu luntrea. 

Capitolul II - Corabia cu emigranţi. 

Despărțirea de gazdele mele fu înduioşătoare. Don 
Geronimo vru să facă o faptă eroică, oferindu-mi dominoul 
ca amintire, şi-l trecură lacrimile de bucurie când i-l refuzai. 
Băieţii îmi îmbrăţişară picioarele, ştergându-şi nasul de 
pantalonii mei noi. Seniorita Felicia duse la ochi, în loc de 
batistă, otreapa cu care ştergea vasele, mânjindu-se cu 
funingine pe faţă. Dona Elvira se ridică atât de mult în 
hamac, încât era cât p-aci s-o văd şi eu la faţă. Adusesem 
pentru câine o bucată de cârnat, socotind că nu mâncase 
săracul în viaţa lui aşa ceva, dar, când să i-l dau, seniorita 
Felicia mi-l smuci din mână strigând indignată: 

— Ce faci senior? Asta e mâncare pentru câini? O să 
mănânc eu cârnatul în amintirea dumitale. 

Amintirea trebuia să fie de scurtă durată, căci înfulecă la 
repezeală cârnatul fără să lase vreme lui Geronimo să se 
înfrupte şi el din „amintire”. 

Alergai la Melton care mă aştepta în casă şi ne 
îndreptarăm amândoi spre port, iar de acolo, cu luntrea, la 
vapor. 

Aceasta era o mică goeletă, în genul celor care se făceau 
pe atunci în America de Nord. Ni se aruncă de pe punte o 
scăricică de frânghie. Văzui pe bord câteva capete ale căror 
ochi ne priveau iscoditori. 

Când mă urcai pe vapor, cea dintâi persoană pe care o 
văzui era o fată de vreo optsprezece ani, de-o frumuseţe 
uimitoare. Era îmbrăcată cu o fustă roşie tivită cu catifea 
neagră, un corsaj albastru cu paftale de argint, iar la gât 
avea un lănţişor de aur. Pe cap purta o pălărioară de catifea 


împodobită cu pene, peste părul ei negru, împletit în două 
cozi care îi atârnau pe spate. 

Costumul acesta se potrivea mai mult pentru un bal 
mascat decât pentru o călătorie pe apă. Lângă ea stătea un 
bărbat înalt şi slab cu chipul caracteristic semit. După 
îmbrăcăminte, se cunoştea numaidecât evreul polonez. 
Când dădu cu ochii de mormon, îl auzii pronunţând în limba 
poloneză djabel, ceea ce înseamnă, dracul. Aşadar impresia 
pe care o făcuse mormonul asupra evreului era aceeaşi pe 
care o făcuse asupra mea, deşi chipul lui era destul de 
plăcut. 

Ceilalţi călători păreau să fie oameni săraci. Ştiau că 
mormonul era conducătorul lor şi-l priveau curioşi. 
Căpitanul îl cunoştea, probabil, căci îi ieşi înainte şi-i 
strânse mâna. Eu luam aminte la orice mişcare, deoarece 
trebuia să ştiu de la început cu cine am de-a face. 

Se duseră amândoi la pupa vasului, având pesemne să-şi 
comunice lucruri importante. 

În acest timp, eu pornii să mă plimb pe punte. Mă lăsai jos 
pe un colac de frânghie de lângă catarg, aproape de ei. 
Numărai din ochi călătorii şi văzui că sunt treizeci şi opt de 
bărbaţi, paisprezece femei şi fete, precum şi unsprezece 
copii, în total şaizeci şi trei de inşi. După ce îl priviră 
îndeajuns pe mormon, ochii tuturor se îndreptară spre 
mine. Nu ştiau ce rost am eu pe acolo, de aceea îl 
însărcinară pe evreu să mă întrebe. Acesta se apropie cu 
paşi măsuraţi şi începu să-mi vorbească într-o englezească 
amestecată cu spanioleşte. Eu însă îl întrebai de-a dreptul 
în germană: 

— Veniţi din regiunea Kobylin, din Poznan? 

— Da, da! Răspunse repede, uimit. 

— Atunci nu-ţi mai stâlci limba degeaba şi vorbeşte cum ai 
învăţat. 

— Dumnezeul lui Avraam şi Isaac, rosti cu bucurie, oare, 
într-adevăr, să am fericirea de a cunoaşte, pe ţărmuri atât 
de îndepărtate, un german? Să fie oare adevărat? 


— După cum vezi! 

— Aşa? Şi nu pot să ştiu în ce ţară v-aţi născut? 

— În Saxonia. 

— Frumos, tare frumos! Am auzit de ţara asta. Măcar că 
am fost în multe părţi cu negoţul meu, până acolo n-am 
ajuns încă. Şi ce meserie învârteşti dumneata, mă rog? 

— Sunt ceea ce numiţi dumneavoastră în limba poloneză 
prywatny ucozny. Negustor nu sunt, dar am pornit în lume 
să studiez obiceiurile. Se întâmplă însă adesea ca omul să 
rămână fără parale - cum e cazul meu - şi m-am văzut silit 
să mă duc la hacienda del Arroyo ca să găsesc ceva de 
lucru. 

Îi spusei aşa - deoarece găsii de cuviinţă că nu e nevoie 
deocamdată să-i încredinţez adevărul. 

— Atunci mergi şi dumneata tot acolo unde ne ducem şi 
noi să adunăm ceva parale! Ai iscălit şi dumneata un 
angajament, ţi s-a spus ce ai de făcut acolo? 

— Mi s-a spus că au nevoie de un contabil, dar de semnat 
n-am semnat încă nici un angajament. 

— Contabil? Faină slujbă! O să fii un funcţionar mai mare 
peste lucrători. Eu o să-ţi dau un procent, două, ba chiar 
trei procente scont la marfa ce-o vei cumpăra din prăvălia 
mea. Aşa să trăiesc! 

— Cum, vrei să deschizi o prăvălie la hacienda? Întrebai 
mirat. 

— Păi ce să-i faci! La noi în ţară afacerile merg tot mai 
prost, pe când în America, mai ales aici în Mexic, de-i zice 
Sonora plouă cu pesos şi dolari. 

— Hm! Cine ţi-a spus dumitale? 

— Agentul care a venit să ne angajeze. Om tare deştept şi 
cu experienţă! 

— Aşa? O fi ştiind el ce spune. A făcut cu fiecare în parte 
un contract? 

— Da. Pe urmă ne-a adus în port ca să ne urce pe un 
ditamai vapor ce umblă pe a mai mare apă de pe pământ. 
Şi-am călătorit săptămâni întregi, până ce am ajuns la San 


Francisco, apoi ne-a trecut pe vaporaşul ăsta cu care ne 
ducem la Lobos ca să începem o viaţă nouă, s-adunăm 
parale multe şi să facem avere. 

— Ce-au fost tovarăşii dumitale în ţara lor? 

— Unii erau meseriaşi, alţii aveau câte un petic de pământ. 
După câţiva ani au să fie toţi proprietari de plantaţii, cu mii 
de pogoane şi cu haciende mari de tot. Aşa s-a jurat agentul 
şi mi-a arătat o hârtie pe care scria negru pe alb. Asociaţia 
m-a ales pe mine şef şi mai târziu o să mă facă primar. Dacă 
vei avea ceva, vreo rugăminte, să-mi spui, că eu sunt om de 
treabă şi n-o să te refuz. 

— Ai familie? 

— Da, o fată. Pe Rebeca, nevastă-mea, mi-a luat-o 
Dumnezeu acum patru ani. Mi-a rămas numai Judita, să-mi 
trăiască. Uite-o colo. Frumoasă fată, ce zici? Seamănă la 
chip cu maică-sa, iar la minte cu mine, fiindcă e tare 
deşteaptă, aşa să am eu bine! Ea o să-mi moştenească 
averea şi o să fie peste puţină vreme aşa de bogată că o să 
se bată băieţii pentru ea, ca s-o ia de nevastă. Dar Judita 
mea o s-aleagă pe cel mai nobil şi mai bogat dintre ei, nu pe 
pârlitul ăsta de Hercules, care a plecat după ea în Mexic, cu 
toate că e de altă lege decât noi şi că de-abia are a zecea 
parte din ce-aş putea da chiar astăzi fetei. 

— Hercules? Cine e Hercules ăsta? 

— Uite vagabondul ăla de colo care stă rezemat de catarg 
şi nu-şi mai ia ochii de la ea, măcar că fata nici nu mai vrea 
să ştie de el. 

— Nu mai vrea acum, dar înainte? 

— Înainte da. Şi ce inimă rea mi-am făcut! O trimisesem la 
o cumnată de-a mea din Poznan, unde, ca să se distreze, au 
luat bilete pentru circ. Alerga lumea să vadă puterea 
grozavă a unui Hercules, care ridica greutăţi de sute şi mii 
de kilograme. Ea l-a văzut pe el, el pe ea şi s-au amorezat 
unul de altul. Fata i-a făgăduit să se mărite cu el şi 
dumnealui s-a gândit că o să-şi facă un circ, cu banii mei şi 
să fie singur director. Când am aflat eu ce au pus ei la cale, 


era să mă lovească damblaua. Le-am spus ba una, ba alta, 
degeaba, până ce-a venit un locotenent plin de fireturi şi s-a 
amorezat fata de el. Atunci l-a dat dracului pe Hercules. 
Când am văzut noi că locotenentul tot amână logodna şi am 
aflat că e îngropat până în gât în datorii, i-a întors spatele şi 
ăstuia. A venit pe urmă agentul şi ne-a spus că în Mexic 
minele de aur şi de argint sunt pline până-n vârf şi că 
nenumărați caballeros mişună pe uliţi îmbrăcaţi numai în 
fireturi, călări pe armăsari iuți ca focul, iar cucoanele şi 
domnişoarele stau toată ziua tolănite în hamac şi fumează. 
Judita mea nu mi-a mai dat pace până ce mi-am vândut casa 
şi prăvălia ca să vin aici, să ajung om mare şi procopsit. 
Acum, fiindcă vii şi dumneata cu noi la hacienda del Arroyo, 
o să vezi cum o să-mi sporească averea şi ce-o să fie de 
capul meu peste puţin timp. Când a aflat Hercules că 
plecăm, s-a dus şi el la agent şi a iscălit contractul, ca să fie 
aproape de fată, socotind că poate tot o să se înduplece 
odată şi odată ca să-l ia de bărbat. Şi-a luat bruma de bani 
ce economisise, a renunţat pe ascuns la circ şi, cum ne-am 
suit pe vapor, de cine crezi că am dat? De dumnealui! Ce 
ne-am mai necăjit şi eu şi fata! Dacă vrei să faci cunoştinţă 
cu ea, te recomand eu, numai să-mi făgăduieşti că n-ai să 
încerci să-i faci curte, s-o ceri de nevastă, fiindcă nu e fata 
mea de starea dumitale, asta ţi-o spun de la început. 

Omul acesta era un mare dobitoc, îngâmfat şi cu o 
slăbiciune inconştientă pentru fiica lui, care era pe cât de 
frumoasă şi cochetă, pe atât de lipsită de conştiinţă. Totuşi 
nu vroiam să-l jignesc, deşi n-aveam defel poftă să fiu 
„recomandat” scumpei lui Judita. Mă scăpă însă din 
încurcătură mormonul, care îmi făcu semn să mă apropii ca 
să-mi spună că mi-a făcut loc pe vapor. 

Sub covertă se aflau cabine mici pentru două persoane. 

— Cine mi-e tovarăşul de cabină? Întrebai eu pe marinarul 
care mă duse să-mi arate locul. 

— Lunganul ăla de-i zice Hercules! 

— Ce fel de om e? 


— Cât se poate de liniştit. E îndrăgostit până peste urechi 
de evreica aia frumoasă, care nici nu vrea s-audă de el. 

Îmi păru bine că nu e altcineva. Era mai bine îmbrăcat 
decât ceilalţi şi faptul că strânsese ceva parale dovedea că 
nu era un uşuratic. Îmi închipui că o voi duce mai bine cu el 
până la Lobos. 

Ferestruica la cabină era deschisă, iar aerul mai plăcut 
decât sus pe punte, unde dogorea soarele. Mă întinsei în 
pat, hotărât să rămân deocamdată aici. După câteva 
momente veni şi Hercules îmi aruncă o privire întunecată şi 
zise: 

— Mi s-a spus că te voi avea de tovarăş, deşi plătisem 
cabina numai pentru mine singur. Aud că eşti german şi ştiu 
că ăştia sunt oameni de treabă, de aceea sper să nu mă 
plâng de dumneata. 

Sărmanul! Îl ştiam chinuit de dragoste şi nu i-o luam în 
nume de rău. Îi răspunsei zâmbind îngăduitor: 

— O să mă silesc să te supăr cât mai puţin, fiindcă îmi eşti 
cel mai simpatic dintre toţi pasagerii. 

— Cum aşa? Nici nu mă cunoşti. De ce mă linguşeşti? Mie 
nu-mi plac linguşirile. 

— Nu te linguşesc defel şi de cunoscut te cunosc din cele 
ce mi le-a spus polonezul. Te asigur încă o dată că n-o să ai 
nici un motiv să te plângi de mine. 

— Bine. Singurul lucru ce-ţi cer e să nu faci curte Juditei. 
Oricine ar încerca să se apropie de ea, îl dobor cu un singur 
pumn. Ca să ştii. 

— Fii fără grijă, râsei eu. Dar de ce nu l-ai doborât atunci 
pe locotenent? 

— Pentru că mi-a fost milă de păcătosul acela. Să fi pus 
numai o dată mâna pe el îl făceam piftie. Şi apoi ştiam că 
Juditei nu-i plăcea persoana lui, ci uniforma. Dar să lăsăm 
asta. Nu-mi place să vorbesc despre ce a fost. 

— Nici mie. Te-aş ruga însă să-mi spui cum îl cheamă pe 
polonez şi ce fel de negoţ făcea. 


— Silberstein. S-a ocupat la început cu negoţul de blănuri 
şi cu împrumutul de bani pe amanet. A adunat ceva parale 
şi i s-au urcat fumurile la cap. 

— Crede că o să ajungă un adevărat nabab în Mexic. Eşti 
poate şi dumneata de aceeaşi părere? 

— Nici gând! Pe mine nu mă cheamă Iacob Silberstein, ca 
pe el. Bănuiesc mai degrabă că agentul e un pungaş, iar 
nenorociţii ăştia se duc la pierzanie fără să aibă habar. Am 
plecat cu ei ca s-o ocrotesc pe Judita şi sunt încredinţat că o 
să-i vină în cele din urmă mintea la cap. 

Tăcu. Nu încercai nici eu să urmez conversaţia. Când se 
mai potoli căldura, ieşii pe punte şi-mi câutai un locşor de 
unde puteam observa ce se petrece în jurul meu. Peste 
puţin veni şi Silberstein să-mi bată iar capul, dar îi dădui 
repede să înţeleagă că nu am chef de vorbă şi plecă. 

Veni şi mormonul să schimbe câteva cuvinte cu mine. 
Trecea de la unul la altul, spunea fiecăruia o vorbă 
prietenoasă, oferea o ţigară, mângâia copiii, făcând tot ce-i 
stătea în putinţă ca să-şi câştige simpatia tuturor. 

Dar mai mult stătu de vorbă cu Judita. În vremea asta 
Hercules privea la ei prin ochiul de fereastră al cabinei, cu 
sprâncenele încruntate şi buzele strânse. Avui în momentul 
acela impresia că se porneşte în sufletul lui o furtună care 
va izbucni mai târziu cu violenţă. 

Pasagerii erau bine trataţi. Loc destul şi hrană bună. 
Nimeni n-avea de ce să se plângă şi toţi erau veseli, plini de 
speranţă în viitor. Eu eram singurul care gândeam altfel. Pe 
Hercules nu-l puneam la socoteală, deoarece bănuiala lui 
era întemeiată numai pe presupuneri. Să mă fi înşelat eu 
oare în privinţa mormonului? Vroiam să mă duc să mă 
întâlnesc cu Winnetou dincolo de graniţă şi Lobos mi-era în 
drum. Călătoria nu mă costa nimic, e drept, dar nu era mai 
bine să mă despart de emigranţi la Lobos şi să-i las în plata 
Domnului? 

Îmi frământam mintea ce să fac şi nu puteam lua o 
hotărâre. Nu ştiu de ce, dar un gând ascuns îmi spunea că 


nenorociţii aceia erau duşi la pieire. 

Pe când mă plimbam îngândurat pe punte, mă pomenii cu 
căpitanul. 

— Felicitările mele, master, îmi zise el zâmbind. Melton mi- 
a spus adineauri că o să fii angajat contabil la hacienda. Nu 
scăpa ocazia, tinere, fiindcă nu te mai întâlneşti prea 
curând cu alta la fel. 

— Dumneata cunoşti locul, căpitane? 

— Oho şi încă bine de tot! Proprietarul mi-e bun prieten şi 
e un om putred de bogat. Şi apoi, om tare de treabă. Cine 
intră la el în slujbă se pricopseşte repede. 

— Crezi că oamenii aceştia au s-o ducă bine pe moşie? 

— Nu cred, sunt sigur! 

Căpitanul făcea impresia de om cinstit şi trebuia să-l cred 
pe cuvânt, totuşi îl întrebai: 

— Dar contractul, e în regulă? 

— Ce-ţi trece prin gând, omule! Stai să vezi! 

Ceru unuia dintre emigranţi contractul. Era semnat de el, 
de agent şi de autorităţi, conţinând un singur paragraf. 
Condiţiile erau următoarele: lucrătorului i se dădea 
întreţinerea completă şi călătoria gratuită până la 
destinaţie, obligându-se să lucreze opt ore pe zi pe moşia 
lui 'Timoteo Pruchillo, respectiv urmaşilor săi, în schimbul a 
un pesos şi jumătate pe zi, în afară de hrană şi locuinţă pe 
moşie. Contractul e valabil pe termen de şase ani. 

Rămăsei uluit. Condiţiile erau strălucite. Fiecare lucrător 
avea posibilitatea să economisească o sumă destul de bună 
în acest interval. Nu mă mai mirai că agentul reuşise să 
adune atâţia oameni dispuşi să pornească la capătul lumii 
pentru o existenţă mai bună. Văzui că neîncrederea mea 
era neîntemeiată. Neîntemeiată într-adevăr? Pruchillo avea 
cele mai bune intenţii, dar mormonul? În definitiv de ce nu? 
Aveam vreo dovadă împotriva lui? Nu cumva multele 
întâmplări prin care trecusem până atunci mă făcuseră 
prea bănuitor şi prudent? Oare Melton nu căutase să-mi 


facă şi mie un serviciu dezinteresat pentru care, deşi n- 
aveam nevoie de el, trebuia să-i fiu recunoscător? 

Nu mai ştiam nici eu singur ce să cred. În cele din urmă 
mă hotărâi să debarc la Lobos şi să-mi văd de drum, ştiind 
că emigranții nu sunt ameninţaţi de nici o primejdie. 
Surveni însă ceva care îmi schimbă hotărârea. 

Seara, după cină, emigranților li se spuse că trebuie să se 
retragă jos în cabinele lor. Acelaşi lucru mi se ceru şi mie. 
Cum însă soarele apusese şi se făcu puţină răcoare, oamenii 
ar fi fost bucuroşi să mai rămână pe punte; trebuiră, totuşi, 
să se supună. Dar văzui, după nemulţumirea de pe feţele 
lor, că ordinul era ceva nou pentru ei. 

Când intrai în cabină, atletul mă întâmpină morocănos cu 
aceste cuvinte: 

— Ce l-a apucat pe master Melton să ne închidem în 
zăpuşeala asta! Poate ştii dumneata... 

— Habar n-am. 

— Lua-l-ar dracu! După ce ne coacem toată ziua la soare 
să nu avem voie să răsuflăm seara niţel la răcoare... Până 
acum ne lăsa să stăm până noaptea târziu pe punte. 

— Zău? Atunci asta e ceva nou, spusei întrucâtva mirat. 

— Da şi sunt sigur că ideea porneşte de la Melton. 

— Ce te face să crezi? 

— Mai întâi fiindcă înainte de-a veni el nu se ştia de un 
astfel de ordin şi al doilea... s-o lăsăm încurcată. 

— De, ce nu vrei să spui? N-ai încredere în mine? 

— Te miri? M-am pomenit că dai buzna peste mine când 
nici măcar nu te cunosc. 

— Aha, ţi-e frică de mormon şi te temi că o să te pârăsc - 
zisei eu ca să-l aţâţ. 

O nimerisem. 

— Ei aş! Frică? Mie nu mi-e frică de nimeni şi de individul 
ăsta, care cum a dat cu ochii de Judita a şi început să se 
învârtească în jurul ei, mai puţin ca de oricine. 

Înţelesei că numai gelozia îl făcea să vorbească aşa, 
conştient că voi avea la un moment dat un aliat în persoana 


lui. 

— Atunci de ce nu-mi vorbeşti deschis? Cred şi eu, ca şi 
dumneata, că mormonul e un ipocrit şi un mare ticălos. 

— Adevărat? Întrebă el repede. 

— Da. 

— Ai motive serioase? Ştiu că te-ai urcat odată cu el pe 
vapor; îl cunoşti deci mai dinainte, înţelegi că e şi ăsta un 
motiv care mă face să mă feresc de dumneata. 

— Se poate. 'Te asigur însă că îl cunosc prea puţin pe acest 
Melton. Am locuit amândoi două săptămâni la aceeaşi gazdă 
fără să schimbăm un cuvânt. Am vorbit o singură dată 
numai cu el, când, văzând că nu câştig nimic, m-a întrebat 
dacă nu vreau să primesc slujba de contabil pe moşia del 
Arroyo. l-am povestit atunci situaţia în care mă aflu şi m-a 
luat cu el pe vapor. 

— Aşadar îl cunoşti tot atât de puţin ca şi mine. De ce spui 
că nu-ţi face impresia de om cinstit? 

— La drept vorbind, nici eu nu ştiu! Un fel de instinct mă 
face să mă feresc de el. 

— Hm! Acelaşi lucru se petrece şi cu mine. Nu mi-a făcut 
nimic şi cu toate acestea mutra lui nu-mi inspiră încredere. 
Şi apoi, l-am văzut schimbând într-ascuns nişte priviri 
tainice cu supraveghetorul nostru. 

— Zău? Eu n-am băgat de seamă. 

— Eu da, deşi se prefac că nu se cunosc. 

Mie îmi scăpase observaţia asta. Pesemne că gelozia îl 
făcuse pe atlet mai prevăzător. 

— Nu cumva te-ai înşelat? Supraveghetorul e cu mult 
inferior lui Melton ca situaţie socială, aşa că de o înţelegere 
tainică între ei nici nu poate fi vorba. 

— Ştiu eu ce spun. Ochii mei sunt ageri şi nu le scapă 
nimic. Ce rost aveau semnele pe care şi le făceau într- 
ascuns? 

— Ai dreptate. O să-i observ şi eu mai bine. 

— Te rog s-o faci. Nu se poate să nu fie ceva la mijloc. În ce 
priveşte viitorul, n-am nici o grijă. Contractele noastre sunt 


valabile şi în bună regulă. Mă tem însă că între Melton şi 
supraveghetor e ceva suspect care numai spre binele 
nostru nu poate fi. 

— Hm! Mă tem şi eu... 

— Nici mutra căpitanului nu-mi prea inspiră încredere. I- 
am văzut şuşotindu-se când a venit mormonul la bord. De 
ce n-au vorbit în gura mare ca să-i auzim şi noi? 

— Aici te-nşeli. Căpitanul pare să fie un om de treabă. Cine 
ştie ce aveau de vorbit privitor la călătorie. Dacă însă între 
mormon şi supraveghetor există vreo înţelegere tainică, 
trebuie neapărat să aflu şi eu. 

— Greu lucru! Au să se ferească de dumneata. 

— N-au decât! Tot o să aflu eu ce vreau să ştiu. 

— Numai să poţi. 

— N-avea grijă. Mă duc chiar acum să iscodesc. 

— Parcă ei au să fie nebuni să vorbească în faţa dumitale! 
Aici nu ne aflăm în pădure ca să te tupilezi după vreo tufă 
fără să te vadă. 

— O fi cum zici, dar eu ştiu să-mi aleg timpul şi locul. 
Timpul: chiar astăzi şi locul: sus pe punte. Dacă într-adevăr 
mormonul are ceva de vorbit cu supraveghetorul, o s-o facă 
după ce se va întuneca şi când ne-o crede pe toţi adormiţi. 
Cabina lui e lângă a căpitanului care o să se ducă probabil 
în curând la culcare. Pereţii dintre cabine sunt foarte 
subţiri, aşa că Melton n-o să îndrăznească să-l cheme pe 
supraveghetor la el, ci o să iasă pe punte unde nu poate fi 
auzit. 

— Şi unde crezi că au să stea de vorbă? 

— N-ai văzut adineauri că au făcut un cort pe punte? 
Pentru cine poate să fie decât pentru ei? Va fi spus probabil 
că preferă să doarmă afară la aer. 

— Şi vrei să-i spionezi? 

— Ba bine că nu! 

— Lasă-te păgubaş, amice, să n-o păţeşti. 

— Nu cred. Cortul e făcut dintr-o bucată mare de pânză, 
nefolosită în întregime. Ce-a rămas au răsucit-o jos la 


margine şi sub colacul acela se poate ascunde foarte bine 
un om. Acolo o să-mi fac eu culcuşul. 

— Dar dacă îţi vine să tuşeşti ori să strănuţi? 

— N-o să tuşesc şi nici n-o să strănut. 

— Bine, să zicem. Cred însă că o să-ţi fie osteneala 
degeaba şi n-o să auzi nimic. Şi apoi, eşti dumneata sigur că 
mormonul o să doarmă în cort sau că o să vină 
supraveghetorul la el? 

— Mai mult ca sigur. Presimţirile mele nu m-au înşelat 
niciodată. 

— Treaba dumitale dacă o să te pomeneşti cu vreo câteva 
scatoalce. Nu e pielea mea în joc. 

Recunosc că „ideea” mea nesăbuită - după cum îi zicea 
atletul, nu era chiar fără cusur; rămânea doar de văzut 
dacă o să şi reuşească. leşii din cabină şi încercai să mă 
strecor pe punte. Nu era uşor. Cabinele erau de scânduri 
foarte subţiri şi se auzea fiecare mişcare. Dar nu de asta îmi 
păsa mie. Mă temeam să nu dau nas în nas cu vreunul din 
marinari, dacă nu chiar cu unul din cei doi pe care vroiam 
să-i spionez. Reuşii totuşi să ajung pe punte nesimţit. Între 
locul unde mă aflam eu şi cort nu se vedea nimeni. 

Auzii undeva pe căpitan dând ordine timonierului, semn că 
avea de gând să se ducă la culcare. Glasul mormonului se 
amesteca şi el în vorbă. În faţă, la proră, câţiva marinari 
râdeau şi glumeau între ei şi nu-i puteam vedea. Mă furişai 
binişor până la cort şi mă vârâi sub bucata de pânză 
răsucită. Vorba era acum dacă voi şi putea auzi de acolo ce 
se petrece în cort. De întâmplat nu mi se putea întâmpla 
nimic, cel mult să râdă de mine atletul când îi voi spune că 
mi-am pierdut vremea degeaba. 

Mă aşezai aşa, ca să-mi pot vâri capul în cort. Întinsei cu 
băgare de seamă mâna şi simţii un culcuş moale din perne 
şi pături. 

Nu trecu mult şi-l auzii pe căpitan spunând „noapte bună” 
mormonului, apoi îndreptându-se spre cabina lui. Melton se 
plimbă vreun sfert de ceas pe punte, pe urmă intră în cort. 


Deci pentru el fusese pregătit! Rămânea acum de văzut 
dacă şi celelalte presupuneri ale mele se vor adeveri. 

Trecu un ceas, două, până ce se făcu miezul nopţii. Nu se 
mai simţea nici o mişcare pe bord. Începui să mă plictisesc. 
Deodată auzii pe cineva în cort aprinzând un chibrit. Văzui 
la lumina lui pe mormon aprinzându-şi o ţigară. Aşadar 
aştepta pe cineva. Noroc că stătea cu spatele la mine, 
altminteri m-ar fi zărit cu siguranţă. 

Mai trecu o bucată de vreme până ce-l auzii şoptind: 

— Tu eşti, Weller? 

— Da, master, îi răspunse un glas în engleză. 

— Intră repede să nu te vadă cineva. 

Aflai că pe supraveghetor îl chema Weller. 

— Nu-ţi fie frică, master, nu mai e nimeni afară decât 
timonierul şi santinela de la pupă. 

Urmă o tăcere, în care timp supraveghetorul se lăsă jos pe 
pături lângă mormon. 

— Îţi închipui cu ce nerăbdare aşteptam să te văd când m- 
am urcat pe vapor, începu Melton. 

— Nu mi-a fost defel greu să mă angajez ca steward7, 
răspunse Weller. 

— Sper că nu te cunoaşte nimeni pe bord, mai ales 
căpitanul? 

— Habar n-are cine sunt. 

— Nu ştie că ne cunoaştem? 

— Ce, eram prost să-i spun? Din nenorocire n-am putut 
angaja vasul numai pentru dus ci şi pentru întors, aşa că ar 
trebui să mă înapoiez de la Lobos la Frisco8. 

— Nu face nimic, cum vom ajunge la Lobos, ştergi putina. 

— O să fie lesne, fiindcă mi-am luat prea puţin bagaj cu 
mine şi n-am ce lăsa la bord. 

— Cu atât mai bine. Asta însă n-are importanţă. Principalul 
e... Când a plecat bătrânul? 

— Cu trei săptămâni înaintea mea, aşa că acum trebuie să 
fi ajuns cu siguranţă la destinaţie. 

— Toate bune, dar crezi că yumaşii au să vrea? 


— Când e vorba de o astfel de pradă, roşii nu se dau 
înapoi. 

— Cu atât mai bine. Se naşte însă întrebarea dacă o să-i 
avem repede la îndemână? 

— Mai mult ca sigur că sunt acum în drum. Ia spune, 
master Melton, la ce atâta grabă? Nu ne goneşte nimeni de 
la spate şi putem lucra în tihnă. 

— Aşa credeam şi eu înainte, mi-am schimbat însă 
părerea. 

— Pentru ce? S-a întâmplat ceva? 

— Da. Acum în urmă, m-am întâlnit cu cineva. 

— Ce are a face una cu alta? 

— Are chiar foarte mult. 

— Atunci omul ăsta trebuie să fie de mare însemnătate 
pentru noi. 

— Chiar aşa. Am rămas încremenit când l-am recunoscut şi 
când vei afla cine e, o să rămâi şi tu cu gura căscată. 

— Spune repede. Cine-i? 

— Ar trebui să ştii fără să-ţi mai spun, fiindcă l-ai văzut şi 
tu aici pe vapor. 

— O fi omul care se dă drept contabil? 

— Da. E singurul care s-a urcat cu mine pe vapor. Şi zici că 
nu-l cunoşti? Mă mir. L-ai văzut şi altădată, ba chiar în 
împrejurări în care e cu neputinţă să nu-ţi aduci aminte de 
el. Eu eram sigur că te-a recunoscut, de aceea ţi-am făcut 
de câteva ori semn să nu te prea arăţi în faţa lui. 

— Semnele le-am văzut eu, dar nu înţelegeam ce vrea să 
însemne. Ce importanţă are un vagabond ca ăsta care se 
duce contabil la o haciendă atât de îndepărtată? 

— Aşa aş fi spus şi eu dacă n-aş şti cu cine am de-a face. 

— Adică vrei să spui că se preface numai ca să te tragă pe 
sfoară? Atunci, ori e un mare dobitoc, ori dat dracului de 
deştept. 

— Asta e. la adu-ţi aminte de ce-ai păţit la fortul Uintah. 

— Rău am păţit, ştii bine. Făcusem nişte afaceri strălucite 
şi adunasem o groază de parale, pe care din nenorocire le- 


am pierdut la cărţi într-un singur ceas. Noroc că era şi 
fratele dumitale, de mi-a dăruit un pumn de dolari şi mi-a 
găsit un loc de chelner la o cârciumă. A trebuit însă să fugă 
repede, nici azi nu ştiu de ce? Mai bine să nu mai vorbim... 

— Ba să vorbim, pentru ce să nu vorbim? Multe i se pot 
întâmpla omului cât trăieşte. De altminteri a scăpat cu faţa 
curată din afacerea asta. 

— Aşa e. Câştigase o sumă frumuşică măsluind cărţile. L- 
au prins şi jucătorii ţineaţi morţiş să le dea banii îndărăt. 
Din una în alta s-au luat la ceartă, iar fratele dumitale s-a 
înfuriat şi a împuşcat un ofiţer. Când să fugă, soldaţii au 
vrut să pună mâna pe el. A doborât doi din ei la pământ, a 
luat-o razna peste câmp, a încălecat pe un cal şi... dus a 
fost! Drept să-ţi spun, o ispravă ca asta mai rar. 

— A scăpat el atunci, dar pe urmă... 

— Şi pe urmă. N-ar fi pus ei mâna pe el cât e lumea şi 
pământul dacă nu era afurisitul ăla de Old Shatterhand. Al 
dracului om! Are nişte ochi de nu-l întrece nimeni. Ofiţerul 
pe care-l împuşcase fratele dumitale era prieten cu el, de 
aceea neamţul s-a luat după el şi l-a fugărit patru zile 
încheiate până ce l-a prins. 

— Aşa e. Nimeni afară de el nu ar fi fost în stare. Ticălosul 
ăsta adulmecă prada ca un copoi. l-a găsit urma şi l-a ajuns 
la fortul Edwards, unde l-a predat comandantului. Bietul 
băiat era să fie spânzurat, dacă nu reuşea să fugă îmbrăcat 
în hainele santinelei care s-a lăsat ca un prost să-l sugrume. 
Tu l-ai văzut atunci pe Old Shatterhand la fortul Uintah? 

— Numai în treacăt. Sosise cu o jumătate de ceas mai 
înainte şi cum a aflat ce s-a întâmplat, s-a şi luat după fugar. 

— Atunci nu mă mir că nu l-ai recunoscut astăzi. 

— Astăzi? Făcu Weller cu mirare. Nu cumva vrei să spui că 
ăla de se dă drept contabil e Old Shatterhand? 

— Ai ghicit, el e. 

— Te înşeli, master. Cine l-a văzut o dată, fie şi în treacăt, 
pe faimosul vânător, nu-l uită toată viaţa. Şi apoi nu 
seamănă cu contabilul, nici măcar pe departe. 


— Totuşi el e. Drept e că e o mare deosebire de loc şi timp, 
că hainele de piele pe care le purta atunci nu se potrivesc 
cu astea pe care le are acum peeel. 

— Nu, nu, nu se poate! Omul ăsta cu mutra de tâmpit pe 
care l-am dus astăzi în cabina lui Hercules să fie Old 
Shatterhand? Cred orice mi-ai spune, master, numai asta 
nu! 

— Am dovezi. I-ai văzut puşca? 

— Nu. Pare-mi-se că avea două. Erau vârâte în nişte saci 
de pânză. 

— Toată lumea ştie că Old Shatterhand poartă întotdeauna 
la el două puşti, nişte arme cu totul deosebite. Eu nu le-am 
văzut cât am stat la Guaymas, dar mi le-a descris hangiul. 
Vânătorul ăsta venise rupt şi zdrenţăros la han, zicea că e 
om sărac, dar a îndopat pe hangiu şi pe toţi ai lui cât a stat 
acolo, cu toate bunătăţile. Dacă ar fi fost într-adevăr drept 
cine se dădea, ar fi primit cu bucurie slujba pe care i-am 
oferit-o. El însă mi-a cerut, sub un pretext ridicol, timp de 
gândire. Nu mă văzuse niciodată, cu toate astea mă observa 
cu atenţie pe furiş. Probabil că băgase de seamă 
asemănarea mea cu frate-meu. Venea de la Sierra Madre. 
Cine nu cunoaşte locurile acelea pustii, nu cutează să 
păşească aşa, de unul singur, pe timpurile astea de 
răscoală. Numai un om foarte curajos, care se poate bizui 
pe armele şi pe priceperea lui, îndrăzneşte să facă atâta 
drum fără să-i pese de ce se poate întâmpla. 

Vă puteţi închipui cu ce încordare ascultam la convorbirea 
lor. Instinctul meu nu numai că nu mă înşelase, dar îmi 
prilejuia o ocazie cu care greu m-aş fi întâlnit în alte 
împrejurări. Acum înţelesei eu de ce chipul mormonului îmi 
părea cunoscut; semăna aidoma cu ucigaşul ofițerului, bun 
şi vechi prieten de-al meu. Din felul cum Melton vorbea 
despre crima fratelui său, reieşea limpede că avea şi el 
multe pe conştiinţă. Prost lucru era că mormonul mă 
ghicise. Registrul hangiului de la Guaymas mă dăduse de 
gol căci îmi cunoştea nu numai porecla, dar şi numele meu 


adevărat. Pălăvrăgeala hangiului despre armele mele 
contribuise şi ea foarte mult ca să întărească bănuiala 
mormonului. 

— Admiţând că e într-adevăr cine spui, zise 
supraveghetorul, ce interes ar avea Old Shatterhand să ne 
urmeze la hacienda del Arroyo? 

— Din mai multe motive. Dacă şi-a dat seama că sunt frate 
cu ucigaşul ofițerului, o să creadă că-l poate găsi pe frate- 
meu acolo unde mă duc eu. Pe urmă: ca om cu experienţă şi 
cunoscător în de-alde astea, trebuie să i se fi părut suspect 
transportul acesta de emigranţi într-un loc atât de 
îndepărtat, dorind să le ia apărarea. Se fereşte să 
iscălească un angajament ca să poată fi oricând liber pe 
acţiunile sale. Trebuie deci să fim cu mare băgare de seamă 
căci, chiar dacă nu reuşeşte să ne zădărnicească 
întreprinderea, ne poate pune beţe-n roate ca să ne 
împiedice deocamdată reuşita. 

— Atunci ai făcut o mare greşeală că l-ai luat cu dumneata, 
zise Weller. Trebuia să-l laşi acolo unde l-ai găsit. 

— Aşa aş fi făcut dacă neghiobul acela de hangiu nu s-ar fi 
apucat să-i spună cine sunt şi că aştept un vapor care să mă 
ducă la Lobos. Am căutat eu să-l fac pe Old Shatterhand să- 
nţeleagă că fără mine n-ar putea să pătrundă pe vapor, sunt 
însă sigur că dobitocul ăsta de căpitan care e om cinstit şi 
nu bănuieşte ce-nvârtim noi, l-ar fi luat negreşit. Şi chiar 
dacă nu venea acum cu mine, nu încape cea mai mică 
îndoială că făcea el ce făcea şi tot venea cu vaporul 
următor, ceea ce ar fi fost şi mai rău. N-am fi fost un 
moment în siguranţă. 

— Noi atâţia şi el unul singur? Mi se pare cam exagerat ce 
spui, oricât ar fi el de Old Shatterhand. Un glonţ şi... îl 
dădeam gata. 

— Dacă n-ar şti el să se ferească de glonţ, da, dar unul ca 
el... Cel mai cuminte lucru era ceea ce am făcut. O fi el şiret 
dar sunt alţii şi mai şireţi ca el. Tocmai fiindcă vrea să mă 
tragă pe sfoară, o să-l trag eu pe el. Aşadar, m-am prefăcut 


că-l cred un biet european sărac, care n-are cu ce să se 
întoarcă acasă şi l-am ademenit cu locul ăsta de contabil la 
haciendă. Numai aşa îl pot avea sub ochi şi-l pot înlătura din 
cale când oi găsi eu de cuviinţă. Şi apoi am şi eu o răfuială 
cu el. Din pricina lui, bietul frate-meu rătăceşte acum ca 
fugar prin lume ca să nu fie spânzurat ca ucigaş. Nu 
puteam să pierd ocazia de a răzbuna jignirea adusă familiei 
mele. 

Spuse cuvintele acestea cu un ton atât de solemn, încât 
eram sigur că se va şi ţine de cuvânt. 

— Să sperăm că vei izbuti, zise supraveghetorul 
îngândurat. Numai vezi că omul ăsta pare să aibă legământ 
cu diavolul. Oricât de mare ar fi primejdia în care s-ar afla, 
scapă ca prin minune. 

— Aşa o fi fost până acum, nu şi de acum încolo, răspunse 
mormonul. Cât timp va ţine drumul, nu trebuie să ne 
atingem de el ca să nu trezim bănuielile celorlalţi, dar cum 
vom ajunge la hacienda, îi fac repede de petrecanie. Nici nu 
e nevoie să mă ostenesc eu, îl las în seama indienilor. 

— Dar dacă le scapă? Parcă numai o dată s-a întâmplat să 
li se strecoare printre degete ori să şi-i facă din duşmani, 
prieteni? Nu-ţi aduci aminte ce luptă îndârjită a dus cu 
Winnetou şi astăzi sunt fraţi de cruce? 

— Altfel erau împrejurările şi alţii oamenii. Acum sunt eu 
la mijloc. Acum îl am în mână şi fac ce vreau cu el. După 
mine, jurământul e o prostie, în care nu cred. Acum însă jur 
pe stelele de pe cer că omul acesta... 

Nu-şi sfârşi vorba că tot cortul se prăbuşi în clipa aceea 
peste noi. Trăsese la o parte pânza ca să se uite la cer şi din 
nebăgare de seamă atinsese prăjinile care susțineau cortul 
şi care, fiind şubrede, se rupseseră. Ne pomenirăm toţi trei 
acoperiţi de pânza cortului. Ca să nu fiu descoperit de ei, 
ieşii binişor de dedesubt şi mă furişai la cabină. Prin 
ferestruică îi văzui în curând pe mormon şi pe 
supraveghetor târându-se afară din mormanul de pânză şi 
prăjini. 


De spionat nu mai putea fi vorba. Fui foarte mulţumit că 
atletul dormea dus, altminteri m-ar fi cercetat unde am fost 
şi n-aş fi ştiut ce să-i spun. Sigur era că deocamdată nu 
trebuia să afle nimic, altminteri cine ştie ce bucluc mi-ar fi 
făcut. 

Nu putui închide ochii toată noaptea. De-abia când se 
lumină de ziuă aţipii şi eu. 

Aşadar, îmi era viaţa în joc. Dar asta nu mă îngrijora pe 
mine. Odată ce ştiam mi-era uşor să mă feresc. Era vorba 
de ceilalţi... Că îi ameninţa o primejdie, nu mai încăpea 
îndoială. Şi ce era mai grav, e că nu ştiam ce fel de 
primejdie. 

În drum până la haciendă, nu li se putea întâmpla nimic, 
de asta eram sigur. Mormonul spusese doar hotărât că nu 
trebuia să trezească bănuiala celorlalţi. Dar la hacienda? Îl 
auzisem vorbind despre indienii yumaşi care trebuiau să-l 
răzbune împotriva mea. Atunci tot de aici venea şi primejdia 
care-i ameninţa pe emigranţi. O năvală a indienilor? N-avea 
nici un rost. Erau toţi oameni săraci, în afară de polonez 
care avea ceva parale la el. Altceva era la mijloc, ceva ce nu 
înţelegeam eu. Speram însă că din observaţiile pe care le 
voi face în cursul călătoriei, mă voi putea lămuri. 

În cursul călătoriei? În definitiv, cine mă silea? N-aveam 
decât să cobor la Lobos şi să-mi văd de drum. Ce s-ar fi ales 
însă de nenorociţii aceia de emigranţi? Dacă li s-ar fi 
întâmplat ceva, m-ar fi mustrat cugetul toată viaţa. Era de 
datoria mea să le vin în ajutor. Şi apoi, mai era şi 
curiozitatea care mă îndemna să aflu ce unelteşte 
mormonul şi să-l împiedic de la cine ştie ce faptă criminală. 

Când mă deşteptai din somn, atletul era sculat. 

— Am dormit adânc şi nu ştiu când te-ai întors, îmi zise el. 
Ei, te-au prins? 

— Nu. 

— Dar de aflat, ai aflat ceva? 

— Nimic de seamă, răspunsei cu nepăsare. 


— Mi-am închipuit, râse el. De altfel, ţi-am spus-o mai 
dinainte. 

— Răzi cât pofteşti, dar ai bunătatea şi ţine-ţi gura ca să 
nu mai râdă şi ceilalţi de mine. 

— Aşa flecar mă crezi? Mă întrebă el supărat. N-am fost 
palavragiu de când mă ştiu şi n-o să fiu acum, de dragul 
dumitale. Fii pe pace că n-o să te spun la nimeni, cu atât 
mai puţin ticăloşilor ălora pe care n-am ochi să-i văd. Îmi 
spune inima că o să am eu ceva cu mormonul odată şi odată 
şi atunci n-o să se aleagă bine de el. 

Capitolul III - „R. W.” 

Lăsasem Lobosul cu mult în urma noastră; trecuserăm şi 
de San Miguel de Horcasitas şi ne îndreptam călări sau în 
căruţe spre Ures, capitala ținutului cu acelaşi nume. 

Era orânduit astfel ca niciunul din noi să nu meargă pe jos. 
Senior Timoteo Pruchillo, proprietarul moşiei del Arroyo, ne 
trimisese cai şi căruţe care ne aşteptau la Lobos. Întreaga 
afacere era atât de bine întocmită ca lucrurile să meargă ca 
pe roate. 

Căruţele erau un fel de harabale ca acelea de pe vremurile 
când emigranții cutreierau preriile Americii de Nord până 
să-şi găsească un loc statornic. Femeile şi copiii, împreună 
cu sărăcia de bulendre ce duceau cu ele, fuseseră încărcaţi 
în căruţe. Caii, nişte mârţoage care de-abia îşi trăgeau 
sufletul, o mai puteau duce de bine de rău de la Lobos la 
haciendă. Conducătorul acestei caravane părea să fie un 
argat vechi al haciendei, om tăcut şi posac care nu vorbea 
cu nimeni şi căruia numai mormonul îi impunea niţel. 
Călăreau amândoi unul lângă altul în capul coloanei. Eu mă 
alăturasem atletului şi în aparenţă nu mă sinchiseam de 
niciunul din tovarăşii mei de drum, deşi observam toate pe 
furiş ca să ştiu la un moment dat ce am de făcut. Hercules 
era bun călăreț, căci fusese adesea angajat la circ şi 
învățase de la colegii lui cum să se ţină în şa. 

Râdea de mine când mă vedea aplecat ca indienii care par 
uneori să doarmă pe cal până ce un eveniment oarecare îi 


face să-şi schimbe brusc atitudinea. 

Cum vedea că toate învăţămintele lui nu folosesc la nimic, 
îmi zise necăjit: 

— Bine, omule, nu pricepi ce-ţi spun? N-ai să înveţi 
călăritul cât vei trăi. Moţăi pe cal ca un copil. Mai mare 
ruşinea. 

Deşi îmi vorbea întotdeauna cu asprime, părea să fi 
pierdut din neîncrederea pe care o avusese la început faţă 
de mine. Uneori, când îmi aruncam pe neaşteptate ochii la 
el, îl surprindeam privindu-mă cu simpatie, dar, ca să nu-i 
văd slăbiciunea, întorcea repede capul într-o parte. 

Weller rămăsese la Lobos, eram însă sigur că imediat după 
plecarea noastră va fugi de pe vapor ca să făptuiască vreo 
ticăloşie pusă la cale de mormon. 

Acesta se purta la început destul de prietenos cu 
emigranții, totuşi atitudinea lui faţă de ei se schimbase 
foarte mult. Cu cât ne îndepărtam de oraş, cu atât devenea 
mai aspru şi răspundea mai răstit la întrebările lor. 

Eu nu mai fusesem prin părţile acelea, aşa că nu 
cunoşteam exact locul unde se afla capitala ținutului Ures 
prin care trebuia să trecem. Ştiam numai că trebuie să fie 
pe malul lui Rio Sonora, la câteva mile mai jos de Arispe. 
Oraşul e situat pe malul stâng al râului, într-o regiune 
foarte rodnică, fiind înconjurat de grădini splendide. Ne 
bucuram să dăm, în sfârşit, după atâta drum prin locuri 
aride, de ceva verdeață şi să ne odihnim o zi în oraş. 
Bănuiam că ne apropiem de Ures, căci trecusem de mult de 
Rio San Miguel, un afluent al lui Rio Sonora şi din ce 
înaintam întâlneam mai des în cale oameni, mai ales călări. 
Ici-colo apărea câte un conac sau vreo gospodărie la 
marginea drumului. 

Ciudat era însă că mormonul nu ne lăsa să vorbim cu 
vreunul din drumeţi. Se apropia de ei şi-i ţinea de vorbă 
până ce trecea toată coloana. Fie că nu vroia să ni se dea 
vreo informaţie, fie că se temea să n-afle cineva cine suntem 
şi încotro ne ducem. 


Deodată schimbă direcţia, îndreptându-se spre nord-vest. 
Ştiam că Ures nu e într-acolo îmi propusesem să nu-i dau 
nimic de bănuit, totuşi nu mă putui stăpâni şi-l întrebai cât 
se poate de cuviincios când crede că vom ajunge la Ures. 

— Ce-ţi pasă dumitale de Ures? Se răsti el. Am spuseucă 
ne vom opri la Ures? 

— Ai spus că hacienda del Arroyo e aproape de Ures, de 
aceea m-am gândit că... începui eu. 

— Treaba dumitale ce te-ai gândit, mă întrerupse el. 
Hacienda e după Ures, dar nu în linie dreaptă, ci pieziş. Nu 
cumva crezi că o să fac un ocol de hatârul dumitale? 

— Vai de mine! Cine zice? Am întrebat şi eu aşa, ca să ştiu. 

Plecai. Deşi îl întrebasem în spaniolă, el îmi răspunsese în 
engleză, probabil ca să nu înţeleagă argatul ce plan 
urmăreşte. Şi apoi bănuiam că ocolise dinadins oraşul ca să 
nu se afle acolo că un transport de emigranţi trecuse spre 
hacienda del Arroyo. Se uneltea deci ceva împotriva lor. 

În seara aceleiaşi zile ajunserăm la malul râului Sonora, 
foarte departe de oraş. Apa era tocmai scăzută, aşa că 
puturăm trece cu căruțele şi călări pe malul celălalt, unde 
era vorba să poposim peste noapte, căci oamenii şi caii erau 
foarte osteniţi. Dar mormonul ne zise că trebuie să mai 
mergem încă un ceas de drum ca să găsim un loc mai 
prielnic decât aici, pe malul apei. 

Aveam motivele mele să mă îndoiesc că aceasta era 
adevărata lui intenţie. Deşi malul era plin de țânțari, locul 
era cât se poate de prielnic pentru un popas atât pentru 
oameni cât şi pentru cai. Ne îngădui numai să ne adăpăm 
caii. Faptul acesta mă puse pe gânduri. Mă temeam - şi încă 
pe drept cuvânt - că nici nu putea fi vorba să ne odihnim 
peste noapte. 

Se întunecase şi nu putui desluşi locurile pe unde treceam. 
Nu se vedeau nici copaci şi nici ogoare. Pământul era 
nisipos şi copitele cailor se îngropau adânc în ei. După stele 
cunoscui îndată că ne îndreptasem spre miazăzi, deşi oraşul 


ne fusese foarte aproape. Aşadar mormonul urmărea un 
anumit scop. 

Ne oprirăm de-abia după două ore de drum pe o întindere 
pustie, presărată ici-colo cu tufe sărace. 

Nu se auzea nici un murmur de apă. Suspectera că 
mormonul nu ne lăsase să ne apropiem de tufe. Ştiute că 
nici un călător nu renunţă să se adăpostească lângă o tufă 
oricât de săracă ar fi ea. 

Deshămară caii de la căruţe, celorlalţi li se luară şeile din 
spinare şi îi dădură în grija câtorva indieni ca să-i ducă 
peste noapte la păscut. Băgai de seamă că nu lăsară nici pe 
indieni să se apropie de tufe, ci îi trimiseră mai departe, 
unde era o iarbă rară şi pârlită de arşiţă. Părea că 
mormonul ferea tufele de orice privire omenească, de aceea 
îmi pusei în gând să cercetez care e pricina. 

Oamenii, obosiţi de atâta drum, se înfăşurară în pături ca 
să doarmă. Făcui la fel, rămăsei însă cu ochii deschişi. Eram 
în primul pătrar, dar luna nu răsărise încă. Stelele, puţine 
până atunci, răspândeau o lumină tulbure de nu puteai zări 
la zece paşi. 

Mă uitam neclintit la locul unde Melton îşi făcuse culcuşul, 
singur şi mai departe de noi. Părea să fi adormit, dar după 
vreo trei sferturi de ceas îl auzii că se mişcă. leşi de sub 
pătură şi se ridică în picioare. Ascultă câtva timp cu 
încordare, apoi crezui că vrea să se îndepărteze. Nu era 
însă aşa, căci se apropie binişor de mine, îngenunche şi 
puse urechea atât de aproape de capul meu încât îi simţii 
respiraţia. Eu respiram liniştit, încet şi regulat ca un om 
adormit. Păru mulţumit. Se ridică de jos şi se îndreptă în 
vârful picioarelor spre tufiş. 

Atitudinea lui lăsa să se înţeleagă două lucruri: întâi că mă 
bănuia şi se temea de mine, al doilea că punea ceva la cale 
ce nu trebuia să ştie nimeni. Cum îl văzui destul de departe 
ca să nu mă poată simţi, mă sculai de la locul meu şi o luai 
pe altă parte spre tufiş, ca s-ajung înaintea lui acolo. 


Când mă apropiai, mă lăsai jos şi începui să mă târăsc pe 
burtă până la vreo câţiva paşi de tufiş, presupunând că-l 
aşteaptă cineva acolo, apoi rămăsei nemişcat în loc. Deşi 
făcusem un oarecare ocol ajunsei mai repede decât 
mormonul. Deodată îl auzii pocnind din limbă; dintre tufe 
ieşi o umbră care întrebă în limba engleză: 

— Tu eşti frate Melton? 

— Yes, răspunse el. Dar tu? 

— All right! Dă-te încoace. Totul e în regulă. 

— Eşti singur? 

— Nu, e şi şeful cu mine. După cum vezi, lucrurile au mers 
strună. 

— Aşadar te-a găsit fiu-tău? 

— Da. Intră în tufiş. Trebuie să fim cu mare băgare de 
seamă fiindcă mi s-a spus că e şi Old Shatterhand cu voi, 
deşi, drept să-ţi spun, nu-mi vine să cred. 

— Ele, pot să jur că... 

Mai departe nu auzii căci dispărură printre tufe. 

Ce să fac? Mă întrebam eu. Să mă strecor după ei? 
Imposibil. Tufişul nu era destul de des şi apoi răsărise luna. 
M-ar fi zărit cu siguranţă mai ales că eram îmbrăcat în 
haine deschise. Mă întorsei tiptil la locul meu şi mă 
înfăşurai în pătură. Toată lumea dormea. Eu nu putui 
închide ochii. Mă frământam să înţeleg ce rost avea ceea ce 
văzusem. Cine să fie omul cu care vorbise Melton? Îşi 
spuseseră unul altuia „frate”, deci era şi el tot un mormon. 
Lucrul era aproape sigur, cu atât mai mult cu cât îi auzisem 
vorbind englezeşte, limbă care nu se întrebuinţează pe aici. 
Şi apoi, Melton îl întrebase de fiul său, care nu putea fi altul 
decât Weller, supraveghetorul nostru de pe vapor. După 
cum înţelesei, era vorba şi de o căpetenie a indienilor. 
Întâlnirea de acum în tufiş şi stăruința mormonului ca să nu 
ne oprim decât aici era deci hotărâtă de mai înainte. 
Tânărul Weller avusese vreme să se întâlnească cu tatăl său 
şi să vină cu el şi indienii, înaintea emigranților. 


Important era să ştiu din ce trib făceau parte aceşti 
indieni. Cine cunoaşte situaţia de atunci a Mexicului şi mai 
ales a provinciei Sonora, ştie câte neamuri de indieni se 
aflau prin părţile acelea. Triburile opato, pima, sobaipuri, 
tarahumara, cahuencha, papago, yuma, tepehuana, cahita, 
cora, colatlan, yagqui, upanguaima şi guayma. Şi acestea 
sunt triburile cele mai importante, fără să pun la socoteală 
pe cele mărunte. 

Nu-l văzusem pe şef şi nici nu-l auzisem vorbind, aşa că nu 
puteam şti din care din ele făcea parte, deşi lucrul acesta 
mi-ar fi fost de folos. Şi mai important era să fi ştiut ce rost 
avea întâlnirea de acum. Că era în legătură cu emigranții, 
nu mai încăpea nici urmă de îndoială. 

Mă aflam într-o stare de enervare lesne de înţeles. Îmi 
frământam creierul să ghicesc ce poate fi, dar degeaba. 

Trecură peste două ore până să se întoarcă Melton. Eu nu 
închisesem o clipă, ochii. Plutea în jurul nostru o primejdie 
pe care nu o puteam defini, menită să se abată peste 
capetele noastre pe neaşteptate! Aş fi putut să fug pe 
nesimţite, dar nu vroiam. Îmi pusesem în gând să apăr pe 
emigranţi şi nu m-aş fi dat înapoi pentru nimic în lume. Ar fi 
fost o laşitate şi n-am fost niciodată laş în faţa primejdiei. 

Mă întrebam însă dacă îmi pot lua singur o astfel de 
sarcină. Curajul nu-mi lipsea, dar ce te faci cu 
răspunderea? Dacă mă omorau pe mine, toţi ceilalţi pe care 
îi luasem, fără să ştie, sub ocrotirea mea, erau pierduţi. Se 
cerea, deci, ca în primul rând, să mă gândesc la siguranţa 
mea. 

Îmi zisei că mormonul ocolise dinadins oraşul Ures ca să 
nu se ştie acolo că ducea cu elun transport de emigranţi 
spre Arroyo, pentru că, dacă ar fi survenit ceva mai târziu, 
el, conducătorul lor, ar fi fost răspunzător de soarta lor. 
Trebuia deci înştiinţate autorităţile din Ures. Cine să se 
ducă? Eu. Când? Cât mai curând, deci mâine dimineaţă. 
Nimeni nu trebuia să afle planul meu şi mai puţin, ca 
oricine, mormonul. Cum să mă orientez? Dacă plecam pe 


furiş, i-aş fi trezit bănuieli şi ar fi fost şi mai rău. Mă gândii 
la vorbele atletului care zicea că sunt un foarte prost 
călăreț. Trebuia să fac aşa ca să se creadă că s-a speriat 
calul cu mine şi a luat-o razna peste câmp. 

Planul acesta, care speram să-mi reuşească, mă mai linişti 
şi putui să adorm. Mă deşteptai de-abia după ce ceilalţi 
erau de mult sculaţi, pregătindu-se de plecare. Mormonul îi 
zorea şi înţelesei de ce. Urmele paşilor săi se întipăriseră 
atât de adânc în nisipul moale încât se zăreau desluşit până 
la tufiş. Cum mă lua drept Old Shatterhand - cine şi eram - 
ştia că-mi vor atrage atenţia şi voi căuta să descopăr rostul 
lor dând astfel şi de urma acelora care se întâlniseră cu el 
acolo, peste noapte. 

Aceeaşi grijă o aveam şi eu, pentru că nu se putea să nu le 
fi văzut şi el pe ale mele. Îşi va fi închipuit însă că vor fi fost 
ale vreunuia din aliaţii săi. 

Când îmi înşeuai calul, băgai câteva firicele de nisip între 
şa şi spinarea calului şi strânsei bine chingile. După ce 
încălecai, mă aşezai uşurel pe cal ca animalul să nu simtă 
încă durerile. Cum ne îndepărtarăm însă niţel, mă lăsai mai 
greu şi calul începu să se agite. Mă prefăceam că-mi dau 
toată osteneala să-l liniştesc, dar calul - devenea din ce în 
ce mai îndărătnic. În cele din urmă băgă şi mormonul de 
seamă. 

— Ce dracu are calul ăsta de nu se mai astâmpără? 
Întrebă atletul care călărea lângă mine. 

— Ştiu eu! Pesemne că vrea să mă dea jos, răspunsei 
necâjit. 

— Strânge bine căpăstrul şi înfige-i pintenii în burtă ca să 
se înveţe minte. De altfel nu mă mir că nu-ţi ştie de frică. Un 
cal care se respectă vrea să simtă un bun călăreț în spinare, 
nu un adormit ca dumneata care... ei, da' asta ce maie? 

Îi ascultasem sfatul şi-mi înfipsesem pintenii în burta 
calului care se ridică deodată pe picioarele dinainte, pe 
urmă pe cele dinapoi, sforăia, necheza, dădea cu capul când 
la dreapta, când la stânga, fără însă să reuşească să mă 


arunce din şa. Eu mă prefăceam că alunec, scăpai frâul din 
mână şi mă apucai de coama calului, pe urmă îl cuprinsei cu 
braţele de gât şi nu mă lăsam defel. 

Scena era atât de caraghioasă încât toţi începură să râdă 
în hohote. Calul se sperie şi porni ca o săgeată spre sud- 
vest, din întâmplare, chipurile, dar îndreptat de mine. 

Când mă uitai înapoi, văzui că vreo câţiva din tovarăşii mei 
se luaseră pe urmele mele, dar se întoarseră repede la 
ceilalţi. Singur atletul mă urmări mai multă vreme. Bietul 
băiat era îngrijorat de soarta mea, dar nu mă putu ajunge. 
După zece minute nu-l mai zării. 

Descălecai, ştersei bine nisipul de pe spinarea calului, apoi 
pornii mai departe, mereu înainte, unde ştiam că voi da de 
oraş. 

Două lucruri mă mânau într-acolo. Mai întâi vroiam să 
înştiinţez poliţia din Ures despre transportul de emigranţi, 
al doilea să-mi cumpăr alte haine mai trainice, fiindcă 
acelea pe care le purtam amenințau să cadă zdrenţe de pe 
mine. Şi apoi nici culoarea lor deschisă nu-mi convenea, de 
asta mă încredinţasem cu o seară înainte. Mi le 
cumpărasem dinadins aşa la Guaymas, ca să creadă 
mormonul că n-am parale şi pentru că nu găsisem altele, pe 
măsura mea. Acum, când Melton ştia cine sunt, nu mai 
aveam de ce să mă prefac. 

În curând aspectul drumului se schimbă. Întâlneam 
oameni, căruţe din când în când, o fermă, şosele regulate, 
până ce intrai în sfârşit în oraş. 

Trebuie să fi părut într-adevăr foarte suspect, deoarece 
lumea se uita cu duşmănie la mine. 

Întrebai de primărie şi când ajunsei acolo descălecai, îmi 
legai calul de gard, intrai înăuntru şi cerui să vorbesc cu 
alcadele districtului. Un poliţai mă îndreptă spre o clădire, 
în fundul curţii căreia văzui, după o tăbliță bătută pe uşă, că 
aici era reşedinţa înaltului slujbaş al districtului. 

Intrai înăuntru şi făcui o plecăciune până la pământ, când 
mă văzui în faţa unei... femei. 


Niciuna din obişnuitele mobile ale unui birou oficial! 
Pereţii văruiţi alb; patru stâlpi vopsiți în alb, roşu şi verde, 
tricolorul naţional, de care erau legate două hamacuri. 

În cel din faţă, stătea întinsă o femeie tânără într-un capot 
alb, nu tocmai curat şi fuma. Părul ciufulit arăta că nu se 
pieptănase cam de mult. Deasupra capului ei, pe un 
lănţişor, un papagal care mă întâmpină cu ţipete mânioase. 
De-abia pe urmă băgai de seamă că şi în hamacul din fund 
era cineva. 

Mă înclinai iar, întrebând cuviincios dacă pot vorbi cu 
alcadele ținutului. 

Cucoana se uită cu priviri bănuitoare, făcu un gest cu 
mâna, ca şi când nici n-aş fi existat şi întoarse capul fără să- 
mi răspundă. În schimb papagalul se zburli furios, deschise 
pliscul şi cârâi indignat: 

— Eres ratero! Adică „eşti un pungaş”. 

Cucoana îşi dezmierdă papagalul, mândră de isprava lui, 
iar eu îmi repetai întrebarea. 

— Eres ratero! Cârâi iar papagalul în timp ce doamna 
tăcea. 

Pusei din nou aceeaşi întrebare. 

— Eres ratero, ratero, ratero! Ocăra calomniatorul 
înaripat, în timp ce cucoana îmi făcea mereu semn cu mâna 
să ies afară. 

Deschisei uşa şi mă uitai după gardistul care mă adusese 
aici. Omul privea în altă parte. Băgai atunci două degete în 
gură şi scoasei un fluierat ascuţit. Papagalul fluieră şi el ca 
mine. Cucoana cârâi şi ea ca un papagal şi gardistul 
întoarse capul. Îi făcui semn să se apropie. 

— Zici că aici e biroul alcadelui? Îl întrebai eu. 

— Da, senior, răspunse el. 

— Şi alcadele unde e? 

— Înăuntru, unde vrei să fie! 

— Nu-l văd şi seniora nu vrea să-mi răspundă. 

— Ce vrei să-ţi fac eu! 


Cu aceste cuvinte omul îmi întoarse spatele şi înălţă cu 
nepăsare din umeri. Mă îndreptai iar spre cucoană şi 
repetai întrebarea, de astă dată pe un ton nu tocmai 
politicos. O văzui ridicându-se în hamac şi strigă 
fulgerându-mă cu ochii: 

— Ieşi, altminteri pun să te aresteze! Nu te vezi în ce hal 
eşti? Cu ce vrei sa plăteşti cheltuielile de judecată? 

Papagalul fâlfâia din aripi şi croncănea cât putea: 

— Eres ratero! Eres ratero! 

Scosei atunci din buzunar o monedă de aur şi începui s-o 
plimb dintr-o mână în cealaltă. Cucoana se întoarse spre 
hamacul celălalt şi zise cu glas dulceag: 

— Scoală dragă. A venit un caballero care are treabă cu 
tine. Stai să-i răsucesc o ţigară. 

Pe poliţa papagalului se afla o cutie cu tutun şi foiţe. Luă o 
foiţă, o udă cu limba, întinse câteva fire de tutun pe ea şi 
răsuci o ţigară pe care mi-o oferi foarte grațios. 

Hm! Degetele ei, de care nu mai ştiai dacă erau 
îngălbenite din pricina tutunului sau a murdăriei, nu-mi 
conveneau defel. Primii ţigara, dar mă ferii s-o duc la buze. 

În vremea asta, hamacul din fund începu să se legene şi 
din el ieşi la iveală un ins lung şi deşirat, care veni spre 
mine cu paşi rari întrebându-mă cu un glas care părea că 
vine din adâncul pământului: 

— Cât eşti dispus să dai, senior? 

— Plătesc după cât face, răspunsei eu. 

Lunganul se întoarse spre scumpa lui jumătate şi-i zise cu 
o schimonositură care vroia să fie un zâmbet: 

— Auzi, porumbiţo? Plăteşte după cât face. Şi cum 
răspunsurile mele preţuiesc foarte mult, ia mai răsuceşte-i 
o ţigară. Şi dumneata, senior, s-auzim ce ai de spus. Nu uita 
că-ţi sunt cel mai bun prieten. 

Papagalul se îmblânzise şi el, scoțând nişte sunete de ţi- 
era mai mare dragul. Mă simţeam acum în largul meu şi-l 
întrebai pe şleau, fără să mai stau mult pe gânduri: 


— Ai auzit dumneata de unul Timoteo Pruchillo, senior 
alcade? 

— Nu. Dar tu, porumbiţo? 

— Nici eu, răspunse porumbiţa. 

— Caut hacienda del Arroyo, care pare să nu fie departe 
de aici de oraş. N-ai putea să-mi dai câteva informaţii în 
privinţa asta? 

— Nu. Nici tu, porumbiţo? 

— Nu, repetă ea. 

— Acest Timoteo Pruchillo aduce nişte emigranţi străini 
care să-i lucreze pe moşie. Cine îi poate ocroti dacă nu s-ar 
purta omeneşie cu ei? 

— Eu nu, senior. 

— Atunci cine? 

— Ambasadele sau consulatele lor. 

— Există aici consulate? 

— Nu. 

— Dar dacă li se întâmplă ceva, trebuie să fie cineva care 
să le ia apărarea! 

— N-are cine. 

— Dar bine, senior, admițând că nu e nimeni de-ai lor ca să 
se intereseze de ei, se impune autorităţilor mexicane să 
tragă pe vinovat la răspundere. 

— Te înşeli, senior. Ce se întâmplă cu străinii, nu ne 
priveşte pe noi. 

— Dacă un băştinaş omoară pe un străin, dumneata ce-i 
faci? 

— Nimic. Am eu destulă bătaie de cap cu ai noştri, n-am 
timp să mă ocup şi de străini. Mai doreşti ceva? 

— Nu. Răspunsurile pe care mi le-ai dat până acum mă 
scutesc de alte întrebări. 

— Atunci plăteşte atât cât merită. 

— Da, cât merită, susură seniora cu glas dulce, ca o 
adiere... 

— Bine. Dar fiindcă toate răspunsurile dumitale s-au 
rezumat la, „nu”, aceste răspunsuri nu preţuiesc nici un 


gologan pentru mine. 

— Cum? Ce? Nu cumva vrei să spui că nu vrei să plăteşti 
nimic? 

— Cam aşa ceva. 

Lunganul mă privi cu ochi fulgerători şi strigă indignat: 

— O să te silesc eu, senior... 

— Nu poţi! N-am decât bani străini la mine şi fiindcă nu te 
interesează de afacerile străinilor, după cum singur mi-ai 
spus, nu-ţi pot oferi banii lor! 

— Numai bani străini, zici? Nu vrei să dai nimic, absolut 
nimic? 

— Nu. 

Şi fără să mă sinchisesc de indignarea lui, mă îndreptai 
spre uşă. 

— Eşti un calic! Un sărăntoc! Tună lunganul cu glasul lui 
răguşit. 

— Un venetic! O haimana! Un derbedeu! 'Țipă cucoana 
după mine. 

— Eres ratero! Eres ratero! Cârâia papagalul. 

Aşadar, toate speranţele mele se năruiau. Nu mă mai 
puteam bizui decât pe mine singur. După ce mă îndepărtai 
de primărie, mă oprii la un han ca să mănânc ceva. Pusei să 
i se dea nutreţ calului şi să-l adape, pe urmă mă dusei la o 
prăvălie unde îmi cumpărai un rând de haine mexicane, pe 
un preţ atât de mare încât îmi goli straşnic punga. Îmi 
dădeam seama că voi avea trebuinţă pe viitor de o bună 
provizie de muniții şi, după ce îmi făcui rost şi de gloanţe, 
rămăsei fără un gologan în buzunar. 

Nu de asta îmi păsa însă mie. Prin locurile acelea pustii, 
banul era de prisos, ba uneori chiar primejdios, o armă 
încărcată preţuind de o mie de ori mai mult decât o pungă 
plină cu aur. 

După ce-mi făcui hainele colac şi le atârnai de oblâncul 
şeii, încălecai şi ieşii din oraş, mai vesel decât venisem. Mă 
interesasem la han şi aflasem că hacienda del Arroyo era 
cale de o zi de oraş, printre ţinuturi muntoase şi 


împădurite, aproape de un pârâu care se revărsa într-un lac 
mititel. Locul îmi fusese atât de amănunţit descris, încât era 
cu neputinţă să mă rătăcesc. Mai aflasem şi câte ceva 
despre situaţia şi firea proprietarului haciendei. 

Senior Timoteo Pruchillo, un om foarte de treabă, fusese 
pe vremuri unul dintre cei mai bogaţi proprietari ai 
ținutului, dar din pricina deselor răscoale şi schimbări 
politice, pierduse o mare parte din avere. Din toate averile 
lui, nu-i mai rămăsese decât această hacienda del Arroyo şi 
o mină de mercur. Amănunte nu mi se dădură în privinţa 
acestei mine, decât că se afla foarte departe de hacienda, 
într-o regiune cât se poate de aridă, că adusese odinioară 
venituri mari, dar că, din lipsă de braţe de muncă şi din 
cauza indienilor care cutreieră locurile acelea, fusese 
părăsită demult. 

Mersei toată ziua prin locuri pustii, fără să întâlnesc 
ţipenie de om. Rămăsei peste noapte într-o vâlcea 
împrejmuită de dealuri pleşuve. A doua zi, pe când îmi 
vedeam de drum, dus pe gânduri, auzii deodată o 
împuşcătură, apoi alte două. Dădui pinteni calului şi mă 
oprii la o cotitură. Descălecai. Vroiam mai întâi să văd ce 
rost au aceste împuşcături. Mă apropia cu băgare de seamă 
de colţul stâncii după care auzisem detunăturile, îmi scosei 
pălăria cu marginile late care ar fi putut să mă dea de gol şi 
privii în vale. Văzui în mijlocul văii doi indivizi: un alb şi un 
indian. Amândoi stăteau cu puştile întinse. Ochiră în sus 
spre deal şi traseră iar. În ce sau în cine trăgeau? Lângă ei 
stăteau trei cai înşeuaţi. Erau deci trei inşi, nu doi. Unde se 
afla acum cel de-al treilea? Scosei capul mai în afară şi zării 
jos, la poalele stâncii, alţi trei cai întinşi nemişcaţi la 
pământ. În vârful stâncii, la o înălţime de vreo treizeci de 
coţi, pe un loc unde cu greu se putea urca un om, stăteau 
trei inşi ghemuiţi după un colţ de stâncă, adăpostindu-se de 
gloanţele celor din vale. Erau o femeie şi doi băieţi mai 
răsăriţi. Nu erau înarmaţi cu puşti, ci cu arcuri, slobozind 


din când în când câte o săgeată în cei din vale. Săgeata însă 
cădea prea aproape şi nu-i nimerea. 

Bărbaţi în toată firea să lupte cu doi copilandri şi o femeie! 
Ce fel de oameni puteau să fie aceştia! Îmi ziceam eu. Nişte 
ticăloşi! Mă hotărâi să vin în ajutorul băieţilor, căci era vădit 
că nemernicii pe ei îi ţinteau. Nu puteam s-o fac decât prin 
vicleşug, să-i iau pe agresori prin surprindere; să pândesc 
până ce-i voi vedea că şi-au descărcat puştile. 

Încălecai, agăţai una din puşti în spate, luai pe cealaltă în 
mână şi-mi potrivii bine revolverul de la brâu ca să-l am mai 
repede la îndemână. 

Aşteptai. 

O detunătură, apoi alta. Imediat ieşii de după cotitură şi 
repezii calul spre ei. Mă văzură venind. Rămaseră 
încremeniţi. 

Albul era potrivit de statură, îmbrăcat în haine subţiri, 
croite după moda de acolo; trăsăturile chipului sau erau 
aspre şi energice. La brâu purta un pistol şi un pumnal, iar 
în mână ţinea puşca din care slobozise chiar atunci glonţul. 

Indianul era îmbrăcat la fel cu el, dar în păr erau înfipte 
cele trei pene, semnul distinctiv al căpeteniilor de trib. La 
brâu avea un pumnal şi puşca o ţinea în mână ca şi celălalt. 

— Bună dimineaţa, domnilor, zisei eu oprindu-mi calul în 
faţa lor. Ce fel de vânătoare faceţi dumneavoastră aici? 
Împuşcaţi animale, după cum văd. 

Nu-mi răspunse niciunul. Mă prefăcui mirat, văzând caii 
morţi şi urmai: 

— Aha, cai, vasăzică! Şi încă înşeuaţi. Atunci cu stăpânii lor 
aveţi ce-aveţi? Unde sunt aceştia? 

— Ce te priveşte pe dumneata? Vezi-ţi de drum şi nu te 
amesteca în treburile noastre. 

— Zău? Eu sunt de altă părere. Când un om cinstit 
întâlneşte în cale indivizi care trag în femei şi copii are tot 
dreptul să întrebe cum şi pentru ce. 

— Şi la ce răspuns se poate aştepta? 


— La cel adevărat, dacă bineînţeles e în stare să-l ceară 
bărbăteşte. 

— Şi dumneata te crezi în stare? Întrebă albul cu glas 
batjocoritor, în vreme ce indianul îşi încărca iar puşca. 

— Ba bine că nu! 

— Nu te face de râs, omule! Vezi-ţi mai bine de drum, dacă 
nu vrei să ai de-a face cu gloanţele noastre şi... 

— Gloanţele voastre, nemernicule? Îl întrerupsei punându- 
i ţeava puştii în piept. Ştii tu câte gloanţe are puşca asta cu 
repetiţie a mea? Lăsaţi imediat armele jos, altminteri vă fac 
praf într-o clipită. 

— Puş. Că... cu repe... tiţii! Bolborosi albul, privindu-mă cu 
ochii holbaţi. 

Indianul părea că nici nu se sinchiseşte de ce spuneam eu. 
Privea cu sânge rece situaţia. Ca fulgerul îi trecu prin minte 
gândul că mă poate ucide în mai puţin de o secundă. Îi citii 
gândul în ochi. Smulse revolverul de la brâul tovarăşului 
său şi-l îndreptă spre mine. Dar până s-apuce el să tragă, eu 
întorsei ţeava puştii spre el. O detunătură şi glonţul meu i 
se înfipse în mână. Indianul rămase o clipă ca împietrit, se 
uită la sângele care-i gâlgâia din rană, apoi la mine şi răcni 
ca un nebun: 

— Tawe-şala! 

Până să-mi dau eu seama, îl văzui sărind în şa şi luând-o la 
goană drept înaintea lui. 

— Tawe-şala! Repetă albul. Apoi în limba engleză: Ptiu 
drace! Unde dracu mi-au fost ochii! Şeful are dreptate... şi 
cât ai clipi pieri şi el în goana calului, uitând puştile şi 
revolverul, jos lângă mine. 

Auzii de sus de pe stâncă strigăte. Femeia şi băieţii 
văzuseră ce se petrecuse în vale; se credeau salvaţi şi-şi 
manifestau prin ţipete bucuria. Dar se înşelau. Deasupra 
capetelor lor, tocmai în vârful stâncii, văzui - ceea ce ei nu 
puteau vedea - apărând o ţeavă de puşcă, pe urmă mâinile 
care o ţineau. Omul care se afla acolo îi ochise. Nenorociţii 
se aflau într-o mare primejdie. Strigătele lor de bucurie 


erau spuse în dialectul mimbrenjo, pe care eu îl învăţasem 
de la prietenul meu Winnetou, de aceea le strigai în limba 
lor: 

— Owan sa arhonda; akahia to-sikis-ta, adică lipiţi-vă de 
perete; duşmanul e deasupra voastră. 

Mă ascultară, aşa că nici eu nu-i mai putui vedea de unde 
stăteam. Omul nu-i mai zărea nici el, totuşi nu se lăsă. 
Dispăru pentru câteva momente şi-l zării apărând într-un 
loc de unde îi putea ţinti: îmi dădui seama că era viaţa a trei 
oameni în joc. Nu-i puteam salva, decât sacrificându-l pe 
celălalt. Era greu de ochit deasupra capului meu. Glonţul 
meu nu-l putea nimeri. Sării de pe cal şi apucai puşca mea 
cu tragere lungă. În clipa când ţintii spre individ, acesta 
tocmai îşi îndreptase ţeava în jos spre femeie şi copii. 
Trăsei. În pustietatea aceea, detunătura răsună prelung 
trezind ecourile. Văzui cum omul întoarce capul într-o 
parte, dar nu lăsă puşca din mână. Mai slobozii un glonţ; tot 
degeaba. Individul stătea nemişcat în loc. Când să trag a 
treia oară, auzii pe unul din băieţi strigând: 

— Nu-ţi mai prăpădi glonţul degeaba. Omul e mort. Venim 
acum şi noi jos. 

Se întâmplă adesea în război ca soldatul să rămână în 
aceeaşi poziţie ca în momentul când a fost împuşcat. Aşa se 
întâmplase şi acum. 

Văzui pe cei trei indieni coborând de pe stâncă. Femeia 
era încă tânără şi după concepţia indiană o foarte frumoasă 
squaw. 

Băieţii să fi avut unul cincisprezece, iar celălalt 
şaptesprezece ani. După cum e obiceiul la indieni, mă 
adresai mai întâi băiatului cel mai vârstnic: 

— Cunoşti pe cei trei duşmani ai voştri? 

— Pe alb nu, dar pe cei doi indieni, da. Bătrânul era Vete- 
ya9, căpetenia yumaşilor, iar celălalt Gaty-ya10, feciorul lui. 

Deşi îi vedeam tineri şi-mi închipuiam că n-au încă un 
nume, nu vrui să par nepoliticos fără să-i întreb cine sunt, 
de aceea zisei: 


— N-am auzit până acum de ei. Pentru ce vroiau să vă 
omoare? 

— Veniseră acum câteva luni să ne jefuiască tribul, măcar 
că trăiam în bună înţelegere cu ei. Noi însă am prins de 
veste la timp şi i-am învins pe yumaşi. Căpetenia lor a căzut 
atunci în mâinile noastre. Nalyu-mokaşil 1, tatăl nostru, l-a 
chemat la luptă dreapta şi l-a biruit, dar în loc să-l omoare, 
l-a gonit, ceea ce e o mare ocară pentru un indian. 

— Cunosc obiceiurile voastre foarte bine. Multe veri şi 
ierni am petrecut cu triburile cele mai viteze ale indienilor, 
chiar şi cu Bivolul-puternic, tatăl vostru, cu care am fumat 
pipa păcii. 

— Atunci, trebuie să fii o mare căpetenie a albilor, fiindcă 
tatăl nostru nu fumează pipa păcii decât cu oameni de 
seamă, nu aşa, cu oricine. 

— O să vă spun eu pe urmă cine sunt. Acum povestiţi-mi şi 
mie cum s-a întâmplat de v-aţi întâlnit tocmai aici cu albul şi 
cu cei doi yumaşi. 

— Femeia aceasta e şilaray12 noastră. Pe când era fată, a 
venit o căpetenie de-a opataşilor s-o ceară de nevastă. Tata 
i-a dat voie să o ia. Nouă ni s-a făcut dor de ea şi ne-am dus 
s-o vedem. Am stat două luni la opataşi şi, când am plecat, a 
vrut să vină şi ea cu noi ca să-l vadă pe tata. 

— A fost o nesocotinţă din partea voastră. 

— Nu ne-am închipuit. Trăiam în bună înţelegere cu toate 
triburile. O ceată mare de opataşi ne-a însoţit o bucată de 
drum şi când ne-am despărţit de ei eram siguri că nu ni se 
mai poate întâmpla nimic. Yumaşii locuiesc departe de aici 
şi nu ne aşteptam să vedem pe căpetenia lor prin locurile 
acestea. Când e vorba de femei şi copii, orice războinic 
indian îi lasă în pace. Gură-mare însă, cum ne-a văzut, a 
tras asupra noastră. Noi nu suntem încă războinici şi n- 
avem nume. N-avem decât arcuri şi săgeți la noi şi nu ne 
puteam apăra. Am sărit deci repede de pe cai şi dacă 
vrăjmaşii noştri îndrăzneau să se urce după noi, îi omoram 
cu săgețile. Eram însă pierduţi dacă nu ne salvai tu, căci 


Gură-mare, când a văzut că gloanţele lor nu ne pot ajunge, 
a trimis pe Gură-mică, fiul său, să se caţăre deasupra 
capetelor noastre şi să tragă de acolo în noi. 

— Albul a tras şi el? 

— Da, măcar că nu-l cunoşteam şi nu-i făcusem nici un rău. 
Ba el a dat lui Gură-mică puşca lui cu două cocoaşe ca să ne 
curețe mai repede. O să-l omor îndată ce voi avea prilejul, 
căci mi-am întipărit bine, în minte chipul lui. 

— Zicând acestea, tânărul indian scoase de la brâu 
pumnalul şi făcu un gest ca şi când l-ar fi înfipt în inima 
cuiva. Înţelesei că băiatul nu glumea. 

— Cunoşti tu limba yumaşilor? Îl întrebai eu. 

— Destul de binişor. 

— Ce cuvinte erau acelea pe care le-a spus când a luat-o 
yumaşul la fugă? 

— Mână-care-zdrobeşte”. E numele unui mare vânător alb, 
prieten cu Winnetou, căpetenia apaşilor. Feţele albe îl 
numesc Old Shatterhand. Iata a luptat odată alături de el 
împotriva comanşilor şi au fumat pipa păcii împreună. Dar 
de ce mă întrebi? 

— Deoarece cuvintele acestea le-am auzit adineauri când 
i-am zdrobit mâna yumaşului. 

— O fi spus aşa pentru că ai făcut şi tu cum face Old 
Shatterhand. Nu-şi ucide mai niciodată duşmanul, ci-l 
răneşte numai, de obicei la mână, ca să nu mai poată lupta. 
Am auzit că are două puşti; una nimereşte la mare 
depărtare şi cealaltă trage glonţ după glonţ fără să se 
opreas... 

Deodată îşi întrerupe vorba, mă privi din cap până-n 
picioare şi strigă celorlalţi: 

— Uff! Ochii mei au fost orbi de n-au văzut... Războinicul 
acesta alb a tras de la mare depărtare în duşman... 
Căpetenia yumaşilor i-a zis, „lawe-şala”, adică, „Mâna-care- 
zdrobeşte”... Tu, frate şi tu, sora mea, închinaţi-vă cu 
respect în faţa acestui om, cel mai renumit şi viteaz dintre 


războinicii albi, despre care tata, un mare războinic şi el, a 
zis că nici nu-i poate sta alături. 

Era o exagerare de politeţe, obişnuită la indieni, dar 
entuziasmul băiatului era sincer. Se dădură toţi trei cu un 
pas îndărăt şi se închinară adânc înaintea mea. Eu însă le 
întinsei mâna zicând: 

— Da, eu sunt acela pe care-l numiţi aşa. Sunt fericit că am 
sosit la timp ca să scap pe copiii prietenului meu, de un 
duşman al lor. I-am zdrobit mâna şi omul acesta nu va mai 
putea niciodată să ţină, în dreapta lui, tomahawkul de luptă. 
Vreau să vă las o amintire a zilei de-astăzi în care l-aţi văzut 
fugind, ca un laş ce e. 

Îi dusei, la locul unde îmi lăsasem calul şi le arătai armele 
rămase de la fugari. Le dăruii amândouă puştile băieţilor, 
celui mai mare îi dădui şi pistolul. Se bucurară ca nişte 
copii, dar nu lăsau prin nimic să se întrevadă această 
bucurie, căci indienii ştiu să-şi stăpânească simţămintele. 

Ne apropiarăm apoi de caii împuşcaţi de fugari. Băieţii le 
luară şeile şi lucrurile, pe care tânăra femeie avea să le 
ducă în dar părinţilor ei. 

Acum vrusei să văd ce e cu Gură-mică rămas în vârful 
stâncii. Băieţii mă rugară să-i iau cu mine; femeia rămase 
jos de pază. Găsirăm lesne urmele indianului. Când 
ajunserăm sus, ne aştepta o privelişte înfiorătoare. Mortul 
zăcea întins pe burtă, capul trecea de marginea stâncii, 
braţele îi atârnau în jos, cu mâinile încleştate pe puşcă. Mă 
aplecai să-i iau puşca, pe urmă trăsei îndărăt cadavrul. 

— Uf! Uf! Strigară băieţii uitându-se la capul indianului. 

Gloanţele îi străbătuseră fruntea şi-i ieşiseră prin ceafă. O 
împuşcătură cu adevărat miraculoasă pentru ei, deşi de la 
înălţimea şi distanţa aceea nu era cine ştie ce! 

Dădui voie băieţilor să-şi însuşească tot ce găsiră la mort, 
ne coborârăm în vale, mai întâi pentru că nu mai aveam ce 
căuta aici, iar apoi fiindcă era de aşteptat ca fugarii să se 
întoarcă pentru a-şi căuta tovarăşul. 


Gură-mare îşi va fi închipuit cu siguranţă că fiul său mă 
văzuse şi se pusese undeva la adăpost. După ce va aştepta 
câtva timp şi va vedea că nu mai vine, tatăl se va întoarce 
să-şi caute feciorul; când va da de cadavru, furia lui nu va 
cunoaşte margini şi mă va urmări fără preget pentru a-şi 
răzbuna copilul. 

Eu aş fi vrut grozav să ştiu cine era albul care era cu ei. 
Cercetai puşca rămasă de la el şi văzui săpate pe patul ei, 
două litere, un R şi un W. 

R era probabil numele de botez şi W cel de familie. Nu ştiu 
de ce mă gândii că ar putea să fie Weller. Aşa îl chema pe 
tatăl supraveghetorului nostru de pe vapor. Omul acesta 
fusese alaltăieri noapte cu o căpetenie a indienilor la 
Melton. Se potrivea deci de minune. Fără îndoială că Gură- 
mare era căpetenia şi albul pe care îl gonisem mai 
adineauri nu putea fi altul decât individul căruia mormonul 
îi zisese, „frate”. Probabil că Gură-mică însoţise şi el pe tatăl 
său. Nu era deci de mirare că mă întâlnisem astăzi cu ei 
deoarece vâlceaua era în direcţia haciendei del Arroyo, 
locul de destinaţie al emigranților. Dacă presupunerile mele 
erau adevărate, atunci era de aşteptat ca yumaşii să se afle 
prin apropiere şi că cei doi fugari vor veni cu ei încoace. Nu 
mai era timp de zăbovit. lrebuia să plec imediat de acolo şi 
să mă duc la hacienda. 

Aceasta nu era chiar în drumul celor trei fraţi, dar fiindcă 
aveau nevoie de cai, se hotărâră să meargă şi ei cu mine la 
conac unde sperau să şi-i poată procura. Femeia încalecă 
pe calul mortului, băieţii însă trebuiră să meargă pe jos. Le- 
aş fi lăsat bucuros calul meu şi eu s-o iau apostoleşte în 
urma lor, numai că nu se potrivea aşa ceva cu demnitatea 
mea de Mână-care-zdrobeşte. De altminteri nici prin gând 
nu le-ar fi trecut să primească un astfel de sacrificiu din 
partea mea. 

Eu mergeam în frunte, pe când ceilalţi trei veneau ceva 
mai în urmă, după mine. Nu mi-ar fi displăcut să stau niţel 
de vorbă cu ei, dar nu se cuvenea ca un războinic de seama 


mea, să stea de vorbă cu o femeie şi doi băieţandri. Când ar 
fi auzit toţi cei din tribul mimbrenjo-apaşilor, s-ar fi luat cu 
mâinile de cap! 

Capitolul IV - Hacienda del Arroyo. 

Mi se spusese la Ures că până la del Arroyo era drum de o 
zi călare. Dar amiaza trecu şi nici semn de hacienda. De- 
abia spre seară zării munţii împăduriţi, despre care îmi 
vorbise hangiul. Răcoarea pădurii, după arşiţa de peste zi, 
ne făcu bine, numai că drumul mi se păru nesfârşit. Cu vreo 
două ceasuri înainte de a se înnopta ajunserăm la micul lac 
în care se vărsa pârâul Arroyo. Băieţii, care merseseră tot 
timpul pe jos în urma mea, nu dovedeau nici cea mai mică 
oboseală. Eu m-aş fi coborât, dar parcă mi-era ruşine când 
văzui că ei nu-şi aruncă măcar ochii la apa răcoritoare. 

Lacul se afla la capătul unei văi împădurite ce se întindea 
cale de o jumătate de ceas. O pajişte cu iarbă grasă 
smălţată cu flori şi tufe desfăta ochiul drumeţului obosit. 
Aici păşteau o mulţime de vite cornute şi cai, păzite de 
văcari, care călări, care pe jos. 

Ne ieşiră înainte să ne dea bineţe şi aflai de la ei că Melton 
cu emigranții nu sosiseră încă. Acolo unde se sfârşea 
pajiştea începea câmpul roditor. Tufe de bumbac, trestie de 
zahăr, printre ele fâşii cu indigo, tieri, arbuşti de cafea, 
grâu şi porumb; se cunoştea însă că e lipsă de braţe de 
muncă. Văzui şi o grădină mare cu tot felul de pomi roditori, 
dar părea atât de părăginită încât parcă-ţi făcea rău. De- 
abia după ce trecurăm de grădină zărirăm clădirile 
conacului. 

Din pricina atacurilor neprevăzute, aceste hacienda şi 
conace, sunt făcute prin locurile acelea, în formă de forturi 
sau cetăţui. Unde se găseşte piatră destulă, conacul se 
împrejmuieşte cu un zid de piatră ca să nu poată pătrunde 
năvălitorii în curte. Unde nu, se plantează garduri vii de 
cactuşi şi alte plante ghimpate pe care le lasă să se înalțe 
cât mai sus posibil. Dar un om inteligent găseşte mijlocul să 
treacă şi peste astfel de piedici. 


Hacienda del Arroyo se afla situată între munţi, aşa că 
avea destulă piatră la îndemână. M-am înşelat când am 
crezut că zăresc conacul, în realitate nu se vedea decât 
acoperişul neted al clădirii principale, pe când celelalte se 
aflau ascunse după un zid înalt de cinci metri. 

Curtea forma un pătrat; sub zidul dinspre răsărit curgea 
un pârâu care străbătea curtea, de la răsărit la apus. 
Clădirea principală se ridica lângă malul pârâului şi un 
podeţ ducea la poarta cea mare din peretele dinspre 
răsărit. Se mai aflau alte clădiri mai mărunte pentru slugi şi 
muncitori, hambare şi şoproane deschise unde se puteau 
adăposti vitele pe timp de bejenie. Poarta era din lemn tare 
şi gros, căptuşit cu tablă, prevăzut pe dinăuntru cu drugi şi 
zăvoare de fier. 

Găsirăm poarta deschisă şi intrarăm de-a dreptul în curte. 
Părea pustie, căci nu văzurăm nici ţipenie de om. 

Descălecarăm. Dădui frâul unuia din băietani şi vrui să 
trec podeţul. În momentul acela, uşa casei se deschise şi în 
prag se ivi un om cu faţa buhăită şi ciupită de vărsat. 
Individul îmi făcu o impresie cât se poate de proastă. 

— Stai acolo unde eşti, aici nu intră decât caballeros, se 
răsti el la mine. 

Eu nu mă sinchisii însă de vorbele lui şi mă apropiai de 
casă. 

— Vreau să vorbesc cu senior Llimoteo Pruchillo, zisei fără 
să mă tulbur. 

— Senior?! 1 se zice don, nu senior. Bagă la cap ce-ţi spun! 
Senior sunt eu, majordomul sau intendentul conacului. 
Senior Adolfo, aşa mă cheamă. Toţi câţi sunt la conac se află 
sub ordinele mele. 

— Şi hacendado? 

Buhăitul se fâstâci un moment neştiind ce să-mi răpundă, 
pe urmă îmi aruncă o privire de dispreţ şi zise cu trufie: 

— Sunt mâna dreapta a lui, izvorul gândurilor şi 
întruparea dorințelor sale. Aşadar el e don şi eu senior. Ai 
înţeles? 


Mare poftă aş fi avut să-l reped niţel pentru obrăznicia lui, 
dar mă gândii că voi avea trebuinţă de el, aşa încât rostii cu 
tonul cel mai politicos din lume: 

— Cum porunceşti, senior. Vrei deci să ai bunătatea să-mi 
spui dacă don Timoteo Pruchillo e acasa? 

— Da. 

— Şi pot să-i vorbesc? 

— Nu. Dacă ai ceva de spus, spune-mi mie. 

— M-aş ruga să ne daţi, mie şi celor trei inşi veniţi cu mine, 
adăpost peste noapte. 

— Adăpost? Te pomeneşti că vei mai fi vrând de mâncare şi 
de băut. Uite, colo pe câmp e loc destul pentru de-alde voi. 
Hai, ştergeţi-o repede, nu numai din conac, dar şi de pe 
moşie, altminteri pun să vă împuşte ca pe nişte câini. 

— Eşti aspru, senior. Gândeşte-te că se înnoptează şi... 

— “Taci! Se răsti el. Oi fi tu alb, dar se cunoaşte de la o 
poştă ce pramatie îmi eşti. D-apoi roşii ăia! Conacul nostru 
nu e vizuină de bandiți. 

— Bine, mă duc, senior. Nu ştiam că am mutră de bandit, 
iar senior Melton, care m-a angajat contabil pe moşie, nu şi- 
a închipuit că persoana mea o să ţi se pară atât de 
primejdioasă. 

După care mă îndreptai oftând spre podeţ. 

— Senior Melton? Contabil? Strigă individul după mine. 
Unde vrei să te duci, pentru Dumnezeu! Stai, omule! Vino 
încoace! 

Şi fiindcă îmi văzui de drum fără să-l ascult, se repezi după 
mine şi mă apucă de braţ. 

— Dacă te-a trimis senior Melton, zise el îmblânzit, nu pot 
să te gonesc. Recunoaşte şi dumneata că hainele astea pe 
care le porţi nu pot insufla încredere. Ba dacă te-ai uita în 
oglindă şi ţi-ai vedea mutra, nu mi-ai lua-o în nume de rău 
că te-am luat drept o haimana. Nu e vorbă, se întâmplă 
câteodată ca omul cel mai cinstit să semene a bandit. Dacă 
zici că te-a trimis senior Melton, atunci nu se poate să te las 
să pleci. 


Nu ştiam nici eu ce să cred despre acest individ. Era un 
dobitoc pe care-l prostise mormonul? Nu prea-mi venea să 
admit aşa ceva! Ochii lui mititei aveau o expresie de 
şiretenie şi viclenie care nu mă putea înşela. 

— Dar cu tovarăşii mei ce facem? Îl întrebai eu. 

— Nu pot să-ţi răspund până ce nu voi întreba pe don 
Timoteo. 

— Păi... pacă ziceai că dumneata eşti mâna dreaptă a lui şi 
tai şi spânzuri aici la conac? 

— Numai când e vorba de gonit pe cineva, nu şi de primit. 
Stai să mă duc să vorbesc cu don Timoteo şi vin 
numaidecât. 

În vremea aceasta ajunsesem amândoi la uşa casei. 
Intendentul vru să mă lase afară dar eu clătinai capul şi 
zisei foarte hotărât: 

— Uite ce e, senior: eu fac parte dintr-o clasă de oameni 
care n-aşteaptă la uşă cu slugile. Merg eu înainte şi 
dumneata după mine. 

Se strâmbă, dar n-avu încotro. Când întorsei o dată capul, 
îi văzui faţa schimonosită de ciudă şi mirare. Ne oprirăm la 
una din uşi şi-mi făcu semn s-aştept. După câteva momente 
se întoarse şi mă lăsă să intru în cameră. Era o odaie foarte 
simplă, mai bine zis: sărăcăcios mobilată în mijlocul camerei 
o masă şi trei scaune de lemn. Într-un colţ, un hamac. Trei 
din pereţi, văruiţi în alb, nu aveau nimic pe ei, numai pe al 
patrulea atârnau diferite arme. 

Mai puţin simplu era, însă, aspectul omului care se sculă 
de pe scaun când mă văzu intrând şi mă privi cu oarecare 
mirare şi curiozitate. Era foarte elegant îmbrăcat. Hainele 
lui erau de catifea şi împodobite cu fireturi şi şireturi de 
mătase. Din brâul de argint ieşeau plăselele unui pumnal 
mexican, lucrate cu mare artă şi mânerele a două pistoale 
de preţ. Pălăria cu borurile largi de pe masă era din pai 
foarte fin, care trebuie să fi costat peste cinci sute de pesos, 
iar pintenii de la cizme aveau rotiţe de aur. 


În faţa unui om atât de elegant, eu trebuie să fi părut într- 
adevăr un vagabond. De aceea nici nu mă mirai când 
hacendado, mângâindu-şi cu mâna lui îngrijită barba 
neagră, încruntă sprâncenele şi zise ca şi când nici nu mi s- 
ar fi adresat mie ci lui însuşi: 

— Mi s-a anunţat un tenedor de libros şi când colo ce văd? 
Un om care... 

—... e în stare să îndeplinească această funcţie, don 
Timoteo, îi curmai eu vorba. 

Că buhăitul de intendent îşi permitea să fie mojic cu mine, 
nu-mi păsa, dar de la omul acesta civilizat nu îngăduiam aşa 
ceva. 

Moşierul se prefăcu mirat, mă măsură din cap până-n 
picioare şi zise zâmbind: 

— A, domnul e foarte sensibil, după cum văd. Cine şi ce e 
el în realitate? 

Îmi vorbea la persoana a treia singular, cum se face cu 
oamenii de treaptă cu mult inferioară. Să mă fi supărat? Nu 
era cazul! Moşierul părea să fie un caballero bine situat, 
glumeţ din fire, care vrea să petreacă niţel pe socoteala 
unui individ de rând. 

— E cine nici nu bănuieşti dumneata, don Timoteo, 
răspunsei eu cu un zâmbet aidoma cu al lui şi s-ar putea să 
vină momentul în care să te simţi fericit că-l ai alături de 
dumneata. 

— Cielo! Râse el acum cu poftă. Nu cumva a venit el să-mi 
aducă vestea că am fost ales împărat al Mexicului? 

— Dimpotrivă. Am venit să-ţi spun că în curând nu vei mai 
fi nici ceea ce eşti acum. 

— Foarte bine, zise el tot râzând şi arătându-mi să iau un 
loc pe scaun. Şi pentru ce ar vroi puţinii mei supuşi să mă 
detroneze? 

Scosei din buzunar legitimaţia pe care o aveam de la 
consulatul american din San Francisco şi i-o întinsei fără să 
spun un cuvânt. După ce o citi, îi pieri toată veselia. 


— Presupun că eşti într-adevăr persoana în posesia căreia 
se află această legitimaţie, zise el foarte serios. 

— Controlează, te rog, semnalmentele. 

— Am văzut că se potrivesc, senior. Nu înţeleg însă ce te 
aduce la mine sub titlul de contabil? 

— Pentru că Melton mi-a dat această atribuţie. 

— Nu ştiam. Şi apoi n-am nevoie de contabil. Puținele 
picături de cerneală, de care e nevoie pe moşia mea, le 
risipesc eu, cu condeiul şi mâna mea proprie. 

— Mi-am închipuit. 

— Atunci pentru ce ai venit? 

— Motivul e cât se poate de puternic şi atât de serios încât 
te rog ca tot ce-ţi voi spune acum să rămână între noi. 

— Ştii că pari foarte misterios? S-ar zice că mă ameninţă 
vreo primejdie. 

— Aşa şi e. 

— Vorbeşte mai repede, pentru Dumnezeu! 

— Mai întâi să-mi dai cuvântul dumitale de onoare că 
deocamdată nu va afla nimeni ce îţi voi spune. 

— Bine. Voi tăcea. Şi acum, începe. 

— L-ai însărcinat dumneata pe Melton să-ţi aducă lucrători 
din Germania? 

— Da. 

— Cine s-a ocupat de afacerea asta, el sau dumneata? 

— EI. Mi-a atras atenţia asupra foloaselor pe care le-aş 
putea avea de pe urma unor lucrători străini şi, fiindcă s-a 
oferit să se însărcineze el cu recrutarea lor, i-am dat 
deplina mea autorizaţie. 

— Îl cunoşti dumneata atât de bine ca să-i dai o astfel de 
autorizaţie? 

— Da. Pentru ce mă întrebi? 

— Fiindcă vreau să ştiu dacă îl crezi într-adevăr om cinstit. 

— Fără cea mai mică îndoială. E un om de onoare şi mi-a 
făcut până acum o mulţime de servicii. 

— Atunci îl cunoşti mai de mult? 


— De ani de zile. Mi-a fost recomandat de cineva pe al 
cărui cuvânt mă pot bizui. Dumneata pare că-l judeci altfel. 

— Cu totul altfel! 

— Probabil că te-a jignit cu ceva şi îl judeci cu părtinire. 

— Defel. Dimpotrivă, a fost foarte prietenos cu mine. Stai 
să-ţi povestesc. 

Îi spusei tot ce ştiam de la Guaymas, ce observasem şi ce 
deduceam din toată purtarea lui. 

Moşierul mă ascultase fără să mă întrerupă, dar, după ce 
sfârşii, un zâmbet ironic îi flutură pe buze; mă privi 
neîncrezător şi zise mai mult în glumă: 

— Sunt fapte adevărate ce mi-ai povestit dumneata acum? 

— Fără cea mai mică exagerare. 

— Ascultă, domnule, ai scris dumneata vreodată în viaţa 
dumitale vreo poezie sau vreo nuvelă? 

— Da. 

Pruchillo sări atunci de pe scaun şi izbucni într-un râs cu 
hohote: 

— Acum înţeleg! Strigă el vesel. Un autor de nuvele vede 
pretutindeni lucruri care nu există decât în închipuirea lui. 
Melton, cel mai fin, cel mai inteligent, ba cel mai evlavios 
caballero, un pungaş! Acest lucru nu-l poate susţine decât 
un om care trăieşte cu mintea în regiuni superioare, despre 
care noi, muritorii de rând, habar n-avem. Ştii ce, senior? 
M-ai făcut să petrec admirabil... Da, da, admirabil! 

Se plimba prin cameră frecându-şi mâinile şi râzând cu 
lacrimi. Îl lăsai până ce-şi potoli râsul, pe urmă zisei foarte 
serios: 

— Îmi pare bine că povestea mea te-a făcut să petreci atât 
de bine şi-ţi doresc din inimă ca să nu te căieşti mai târziu 
pentru râsul de acum. 

— Fii fără grijă. Dumneata faci din ţânţar armăsar. 

— Dar Weller, supraveghetorul de pe vapor? 

— Îl cheamă Weller şi e supraveghetor pe vapor, altceva 
nimic. 

— Şi convorbirea lui cu mormonul? 


— Ai înţeles-o dumneata greşit. 

— Dar tatăl său care s-a întâlnit în tufiş cu Melton? 

— Nu există decât în închipuirea dumitale. 

— Şi prezenţa căpeteniei indienilor? 

— Vreo întâmplare fără importanţă. 

— Şi de întâmplarea cu căpetenia indienilor şi albul a cărui 
puşcă era marcată cu inițialele R. W.? 

— Nu mă priveşte. Sunt mii de nume cu aceste iniţiale. De 
ce să fie numaidecât Weller? Şi apoi cine te-a pus pe 
dumneata să te amesteci între ei şi copiii aceia? Nu era 
treaba dumitale. Mulţumeşte lui Dumnezeu că ai scăpat cu 
faţa curată. Un scriitor nu e în stare să se lupte cu indienii. 
Asta e pentru noi, care locuim prin locuri sălbatice şi ştim 
să mânuim armele. 

Înţelesei că moşierul nu-mi cunoştea porecla mea de 
vânător şi nici nu-i pomenii de ea în cursul convorbirii 
noastre. Mă ferii să i-o spun, fiindcă eram aproape sigur că 
nu m-ar fi crezut. Era un bărbat frumos, dar foarte comun 
ca inteligenţă, căruia concluziile mele logice i se păreau 
numai nişte închipuiri. Îmi dădeam seama că nu voi reuşi 
să-i clatin încrederea pe care o avea în Melton şi numai 
evenimentele care vor urma îl vor putea convinge de 
adevărul presupunerilor mele. Îl rugai deci să nu spună 
nimănui cele ce i-am încredinţat, rugăminte la care îmi 
răspunse râzând: 

— N-avea nici o grijă. Ar fi să mă fac de râs. Senior Melton 
şi-ar bate joc de mine sau m-ar crede nebun că am dat 
crezare unor astfel de prostii. Aş vrea însă să lămurim un 
lucru: E adevărat că Melton te-a angajat contabil pe moşie? 

— Da. 

— Zău că nu-mi vine să cred. Ştie foarte bine că n-am 
nevoie de contabil. 

— Atunci intenţia lui a fost să mă atragă aici. 

— Pentru ce? 

— Ştiu eu? 


— Vezi? Dumneata faci numai presupuneri pe care nu le 
poţi dovedi. Tare mă tem că şi asta e tot o închipuire de-a 
dumitale. 

— Cum adică, chiar par nebun? 

— Hm! Nu tocmai nebun, dar cam ţicnit. Ți-aş da un sfat: 
intră undeva într-un sanatoriu până ce ţi-o trece ţicneala. 

— Mulţumesc, don Timoteo! Pesemne că ţicnirea mea 
constă în faptul că judec mai bine ca altul. Cât pentru slujba 
de contabil, renunţ. De altfel nici nu intenţionam s-o 
primesc în realitate, ci numai de formă. 

— Îmi pare bine, senior, fiindcă văd că nu prea te 
potriveşti pentru mine. Când vrei să pleci? 

— Cu voia dumitale, mâine. 

— Cu voia mea poţi să pleci chiar acum. 

— Cu alte cuvinte mă dai afară din casă? 

— Nu numai din casă, dar şi de pe moşie. 

— Don Timoteo, asprimea dumitale e în contradicţie cu 
obiceiurile ţării... 

— Regret. Dumneata singur eşti de vină. Această asprime 
nu e decât o măsură de precauţie, ca să vezi că judec şi eu, 
nu numai dunmeata, cum ziceai adineauri. Mă avertizai de 
o năvală a indienilor care nu există decât în închipuirea 
dumitale, dar care ar deveni realitate, dacă te-aş lăsa să 
mai rămâi aici cu tovarăşii dumitale. Zici că ai împuşcat pe 
fiul căpeteniei yumaşilor şi vei fi urmărit cu siguranţă de el. 
Dacă te las să stai aici, o să mă pomenese în curând cu el şi 
cu tot tribul lui peste mine. Vezi şi dumneata că trebuie să 
pleci imediat. 

— Dacă aşa crezi, n-am decât să mă supun. 

— Al cui e calul cu care ai venit? 

— Mi l-a pus la dispoziţie Melton când am plecat din 
Lobos. 

— Atunci îmi aparţine şi vei avea bunătatea să-l laşi aici. 
Cât pentru ce-mi spuneai, că indienii care sunt cu 
dumneata s-au abătut pe la mine ca să le dau cai, nu pot s-o 


fac, deşi mimbrenjii sunt oameni cinstiţi şi ştiu că mii-ar 
trimite înapoi. Ar însemna să mi-i fac duşmani pe yumaşi. 

— Eşti om prevăzător, don Timoteo. Te-aş ruga numai să- 
mi spui pe care drum s-o iau ca să ies la hotarul moşiei? 

— O să vă dau un om să vă conducă. le pomeneşti că 
închipuirea dumitale care lucrează cu atâta înfrigurare te 
scoate cine ştie unde. Vezi câtă grijă am eu de dumneata? 

— Poate că o să vină împrejurarea să-ţi dovedesc şi eu 
grija pe care o am pentru domnia ta, don Timoteo. Eu sunt 
un om care ştiu să fiu recunoscător. 

— N-am trebuinţă de recunoştinţa dumitale, fiindcă nu-mi 
închipui cum un calic care n-are nici măcar un cal al său, şi- 
ar putea dovedi recunoştinţa faţă de un moşier bogat ca 
mine. 

Bătu din palme şi imediat apăru intendentul, dar atât de 
repede, că era mai mult ca sigur că ascultase la uşă. Când 
auzi că e vorba să ne expulzeze de pe moşie şi că nu mi se 
dădea voie să-mi iau calul, mă conduse afară, iar în curte 
îmi zise: 

— Aşadar cu tenedor de libros nu era decât o vorbă. Nu 
eşti decât ceea ce credeam eu la început, o haima... 

— Şi tu cel mai mare măgar pe care l-am întâlnit în viaţa 
mea, îl întrerupsei eu. Cât priveşte tutuiala ta, o să-ţi dau o 
răsplată ca să mă ţii minte. Poftim! 

Îi trăsei întâi o palmă pe obrazul stâng, cu atâta putere, 
încât îl făcui să se aplece spre dreapta, pe urmă, alta pe 
dreapta, ca să-şi recapete echilibrul. Poate că n-aş fi făcut 
un gest atât de brutal, dacă nu-l vedeam pe moşier stând la 
fereastra deschisă şi uitându-se la noi. 

„Senior Adolfo” trase pumnalul de la brâu şi se repezi spre 
mine răcnind: 

— Cum ai îndrăznit, ticălosule! O să mi-o plăteşti tu acum! 

Sării la o parte şi-i smulsei pumnalul din mână; îl apucai pe 
urmă de mijloc, îl ridicai în sus ca pe un fulg şi-l zvârlii în 
pârâul de sub podeţ. Apa nu era însă adâncă, aşa că apăru 
repede la suprafaţă scuturându-se la mal. 


Probabil că nu s-ar fi lăsat şi m-ar fi atacat iar, ceea ce m- 
ar fi silit să-l arunc din nou în apă, dacă n-ar fi intervenit 
cineva pe care nu mă aşteptam pentru nimic în lume să-l 
văd. Era mormonul! Văzuse ce se petrecuse, văzuse pe 
moşier la fereastră, îşi zori calul şi se opri lângă mine 
strigând încremenit: 

— Ce se petrece aici? O încăierare? Trebuie să fie o 
neînțelegere pe care o s-o lămuresc eu numaidecât. Stai 
binişor, omule! 

Aceste din urmă cuvinte erau adresate intendentului. Se 
întoarse apoi spre mine şi adăugă: 

— Te-am căutat degeaba. Cum ai ajuns dumneata la 
conac? 

— Pe calea cea mai simplă, răspunsei eu. Ştii că mi s-a 
speriat calul şi a luat-o razna. Nu ştiu cum s-a făcut de m-a 
adus tocmai aici. 

— Ciudat, foarte ciudat! O să-mi povesteşti mai târziu cum 
s-a întâmplat. 

— N-o să am când, fiindcă trebuie să plec imediat, căci m-a 
dat proprietarul afară. 

— De asta îţi faci de petrecere, aruncând oamenii în apă? 

— Cam aşa ceva. E un vechi obicei al meu de care nu mă 
pot dezbăra. 

— Trebuie neapărat să aflu ce s-a întâmplat, pe urmă vom 
lămuri noi lucrurile. Stai niţel până ce vorbesc cu don 
Timoteo, mă întorc numaidecât. 

Descălecă şi intră în casă. Intendentul, ud leoarcă, se luă 
după el fără să-mi arunce măcar o privire. 

Nu ştiam ce să fac. Să plec sau să rămân? Eram hotărât să 
părăsesc conacul dar mă reţinea o oarecare curiozitate să 
văd sub ce pretext o să încerce mormonul să mă oprească. 
Ştiam că nu-i convenea defel să mă scape de sub ochi. De 
aceea îmi făcui de lucru pe lângă cal să iau legătura cu 
haine şi armele pe care le aveam atârnate de oblânc. Zisei 
indienilor ce veniseră cu mine: 


— Fraţii şi sora mea au văzut că n-am fost primit 
prieteneşte. Hacendado se teme de răzbunarea căpeteniei 
yumaşilor. Trebuie deci să dormim noaptea asta în pădure. 

— Cine e călăreţul care a sosit acum şi a vorbit cu Old 
Shatterhand? Întrebă unul din băieţi. 

— Un prieten de-al lui Gură-mare, un om rău de care 
trebuie să ne păzim. 

Pe calul femeii puserăm una peste alta, cele trei şei ale 
indienilor, aşa că acum eram patru care trebuia să mergem 
pe jos. Când să plecăm, îl văzui pe mormon venind în fugă 
spre noi. 

— Senior, îmi zise el, lucrurile s-au lămurit. Rămâi aici la 
conac. 

— Cum aşa? 

— E drept că don Timoteo n-a avut trebuinţă până acum 
de contabil pe moşie, dar, fiindcă vin atâţia lucrători noi, se 
cere să avem unul. Vrea să te angajeze. 

— Vrea? Nu e vorba să vrea el, ci eu. 

— N-ai de ce să nu vrei. 

— Uite că nu vreau. Nu vezi că suntem gata de plecare? 

— Rău faci. În situaţia dumitale e un adevărat noroc. Ţi se 
oferă aici un viitor, pot să-i zic strălucit. 

— Mă rog, fără vorbe mari. Ştiu eu mai bine ce să cred. 

— Ascultă-mă pe mine: rămâi. Gândeşte-te ce se fac copiii 
ăştia! Dacă rămâi dumneata, le dă şi lor voie să rămână la 
conac. 

— Nu cumva crezi că pentru ei o să mă angajez eu să 
slujesc un an de zile? Eşti cam naiv dacă îţi închipui aşa 
ceva. 

— Vorbeşti la necaz şi necazul face pe om să nu ştie ce 
face. Gândeşte-te la compatrioţii dumitale. Eu am venit 
înainte, ca să anunţ proprietarului sosirea lor. Le-ai devenit 
drag la toţi şi sunt tare îngrijoraţi de soarta dumitale. Vor fi 
foarte supăraţi când vor afla că i-ai părăsit fără măcar să-ţi 
iei rămas-bun de la ei. 


Întrebuinţa toate mijloacele ca să mă convingă, dar 
degeaba. Când văzu că nu-i folosesc la nimic, întoarse foaia. 

— Aşa? Exclamă înfuriat. Dai cu piciorul norocului. Eşti un 
ingrat, un nerecunoscător. Te-am adus până aici fără să 
plăteşti un gologan şi acum asta mi-e răsplata? 

I-aş fi răspuns eu ce se cuvenea, dar mă stăpânii. 

— Nu cumva vrei să-mi vâri norocul cu de-a sila pe gât? Îl 
întrebai eu. 

— Din partea mea, du-te dracului, că eu nu te opresc. Am 
să te însoțesc însă o bucată de drum. 

— Pentru ce? 

— Dacă nu vrei să rămâi, ai auzit ce-a spus hacendado: 
trebuie să treci dincolo de hotarul moşiei. Şi fiindcă nu 
vreau să ţi se facă ruşinea de a fi gonit de slugi, o să te duc 
eu până la hotar. Sper că n-ai nimic împotrivă. 

— Vai de mine! Se poate? Îţi sunt chiar foarte 
recunoscător pentru cinstea pe care mi-o faci. Dar cunoşti 
dumneata atât de bine moşia ca să ştii unde îi e hotarul? 

— L-aş putea nimeri şi pe întuneric. 

— Probabil că o să şi fie întuneric când vom ajunge acolo, 
fiindcă văd că a şi început să se însereze. De aceea sunt de 
părere să ne grăbim. 

Melton încălecă numaidecât, fără să bănuiască măcar că-i 
ghicisem planul. Nu degeaba îl întrebasem eu dacă 
cunoaşte hotarul. Aşa fiind, îi era lesne să mă ducă undeva 
în pădure unde să-şi poată pune planul în aplicare. 

Planul acesta îl intuisem. Mormonul mă recunoscuse şi se 
temea de mine. Mă luase cu el ca să-mi facă la un moment 
dat de petrecanie şi să se scape de mine. Acum, când vedea 
că nu vreau să rămân trebuia să lucreze cât mai repede. 
Pornirăm de la conac; eram sigur că moartea mă urmăreşte 
pas cu pas. 

Nu era oare o îndrăzneală nesocotită din partea mea că 
primisem să mă însoţească? Dimpotrivă, numai aşa mă 
puteam apăra de el. Dacă n-aş fi primit, s-ar fi luat tiptil 
după mine şi m-ar fi împuşcat pe la spate. Aşa, însă, îl 


aveam sub ochi şi-i puteam urmări fiecare mişcare. leşirăm 
pe poartă, o luarăm iar în lungul pârâului. Pe amândouă 
malurile lui se întindeau păşuni, doar ici, colo câte un tufiş. 
Nu era un loc prielnic pentru un asasinat. Deoarece n-ar fi 
vroit să aibă martori la acest lucru, va aştepta desigur până 
ce ne vom fi despărţit de el. Atâta timp cât era cu noi, eram 
sigur că nu mi se va întâmpla nimic. 

Îmi închipuiam ce va urma pe urmă. Se va preface că se 
întoarce la conac, ne va ieşi înainte pe alt drum, se va 
ascunde undeva la un loc acoperit, pe care şi-l va ochi de pe 
acum şi când vom trece noi pe acolo va trage asupra mea 
fără să fie văzut de cineva. Cine l-ar putea acuza? Se va zice 
că am fost pândit de căpetenia yumaşilor şi că acesta m-a 
ucis, ca să-şi răzbune feciorul. 

Fiindcă Melton îşi lăsase calul la pas, mergeam lângă el cu 
mâna pe crupa calului. Veneam astfel în urma lui şi-l 
puteam observa mai bine. Nimeni nu vorbea. 

Cei trei indieni ne urmau; unul din băieţi ducea calul de 
căpăstru. 

Se întuneca tot mai repede. Pe măsură ce înaintam, 
copacii deveneau tot mai deşi. Pârâul şerpuia printre tufe. 
În curând vom intra în pădure. Ştiam că momentul 
hotărâtor se apropia. Aşa se şi întâmplă. Ajunserăm la un 
loc unde pârâul cotea la dreapta; înaintea noastră pădurea, 
iar la stânga se întindea câmpia. 

— Aici e! Îmi zisei eu. Ne va îndruma spre pădure, el va 
descăleca, îşi va priponi calul de un copac, ne va ieşi înainte 
şi se va opri la locul ochit de el. 

Ca şi când aş fi fost proroc, mormonul îşi opri calul şi zise 
arătând înaintea noastră: 

— Până aici se întinde moşia. Eu mi-am îndeplinit sarcina 
ca să vă duc până la hotar. Acum, deşi n-ar trebui să mă mai 
amestec, dar deoarece te luasem sub protecţia mea, o să-ţi 
indic un loc bun unde să puteţi să vă odihniţi peste noapte. 
Luaţi-o drept înainte, pe marginea pădurii şi o să daţi iar de 
pârâu. O să găsiţi la malul lui iarbă bună pentru cal, apă 


limpede şi adăpost după un perete de stâncă, unde să vă 
puteţi apăra de răcoarea nopţii. Vrei să-mi asculţi sfatul? 
Bine; nu? Treaba dumitale. 

— Mulţumesc, senior, fii sigur că aşa o să fac. 

— Te mai sfătuiesc să mergeţi încet şi cu băgare de seamă. 
Sunt o mulţime de gropi în care vă puteţi frânge gâtul. Eu 
mă întorc la conac. Îmi pare rău că ai dat norocului cu 
piciorul; o să te căieşti toată viaţa. 

— Nu face nimic, o să ştiu eu să mă descurc şi fără 
dumneata. Rămâi sănătos, senior. 

— Du-te dracului! 

Îşi întoarse calul şi porni îndărăt. Noi ne văzurăm de drum 
şi zisei tovarăşilor mei: 

— Omul acesta o să intre în pădure ca să ne iasă înainte. 
Vrea să mă omoare. Eu însă o să-i arăt că nu e de glumit cu 
Old Shatterhand. Fraţii mei să nu o ia pe la marginea 
pădurii, ci s-o ţină mai pe stânga, ca să nu bage el de seamă 
că m-am îndepărtat. Să-mi ţineţi puştile, pentru că n-am ce 
face acum cu ele. Dacă nu vă chem, duceţi-vă şi mă 
aşteptaţi la locul pe care mil-a arătat el. 

Indienii fură foarte miraţi de cele ce le spusei, dar nu 
ziseră nimic. Pachetul cu haine era atârnat mai de mult de 
oblâncul şeii. Mâinile mi-erau deci libere şi pornii cu paşi 
repezi mai departe, în vreme ce ei urmau drumul indicat de 
mine. Mersei astfel vreo zece minute, aţinându-mă tot pe 
lângă copaci şi mă îndreptai spre un loc pe care-l bănuiam 
potrivit pentru planul mormonului. Cerul era presărat cu 
stele, aşa că puteam zări la cel puţin treizeci de paşi 
înaintea mea. Mă pomenii deodată la o cotitură plină cu tufe 
dese. Dacă presupunerile mele nu mă înşelau, aici trebuia 
să fie locul ales de mormon. Pe aici ne era drumul, aşa că 
glonţul m-ar fi nimerit cu siguranţă. În timp ce cercetam cu 
ochii tufişul, pipăii şi cu mâinile ca să văd dacă Melton nu e 
ascuns în tufiş. Dădui de un loc unde mă puteam tupila fără 
să mă simtă cineva. 


De ce îmi alesesem locul acesta şi nu altul? Inspiraţie! 
Puteam foarte bine să o luăm pe alt drum, nu pe cel indicat 
de mormon şi să-l lăsăm să ne aştepte aici mult şi bine. Îmi 
trezise însă ambiția şi vroiam să-i arăt ticălosului că sunt 
mai şiret decât îşi închipuia el. Nu-mi păsa însă că-mi 
puneam în joc viaţa. 

După ce mă aciuii bine în tufiş pusei urechea la pământ şi 
ascultai. Vine ori nu vine? Îl auzii dibuind prin întuneric, 
izbindu-se de crengi şi rădăcini, până ce fu atât de aproape, 
încât respiraţia lui gâfâitoare ajungea până la mine. 

— 'sdeath! Ocări el englezeşte şi vorbind singur. Fir-ar al 
dracului! Îmi vâjâie urechile şi n-aud nimic. Nu cumva o fi 
trecut? Nu se poate! Am fugit de mi-a ieşit limba de un cot 
şi ei trebuie să meargă încet ca să se ferească de gropi. 
Hahaha! Auzi, gropi pe aici! Aha, mi se pare că vin! 

Puse genunchiul drept la pământ, rezemă cotul de cel 
stâng şi îndreptă ţeava pustii. Îl vedeam desluşit, căci se 
afla într-un mic luminiş unde se răsfrângea destul de bine 
lumina stelelor. Auzii acum şi pe indieni venind. 

— Uite, ai dracului! Bombăni mormonul. Prea se ţin 
departe, trebuie să ochesc bine, altminteri nu-l nimeresc. 

Nu mă miram defel că vorbeşte cu glas tare chiar fiind 
singur. Ştiam că omul când e enervat îşi descarcă nervii 
vorbind. Îl văzui ridicând şi lăsând jos puşca, vrând să-i 
potrivească bine locul, după care o duse la ochi. Acum era 
momentul să intru în acţiune ca să nu ia pe vreunul din 
băieţi drept persoana mea şi să-l împuşte. 

Mă ridicai în picioare, îl apucai de gât şi-l trântii la 
pământ. Mormonul scoase un răcnet şi scăpă puşca din 
mână. Cum căzuse cu capul între picioarele mele, îi pusei 
amândoi genunchii în piept şi-l apucai de mâini. O 
pocnitură, apoi încă una urmată de gemete de durere. Îi 
frânsesem mâinile de la încheieturi. Nu se mai putea apăra 
acum decât cu picioarele şi cu gura. Răcnea şi înjura ca 
nebun, de durere şi furie. 


Cu toate zbieretele lui, pe care indienii le auzeau foarte 
bine, îi văzui trecând mai departe fără să întoarcă măcar 
capul. 

— Să vină fraţii mei aici şi pe femeie s-o lase lângă cal, le 
strigai eu. 

Băieţii ascultară de ordinul meu şi alergară numaidecât la 
locul unde mă aflam. Legară pe mormon de mâini şi de 
picioare şi-l scoaseră apoi din tufiş. 

Mormonul nu mai zbiera. Stătea liniştit cu ochii deschişi. 

— Ei, master Melton îi zisei eu în englezeşte, ziceai că-mi 
vrei binele. Asta era binele dumitale? 

— Pungaşule! Ticălosule! Scrâşni el printre dinţi. 

— Înţelegi acum că n-aveam nevoie de protecţia ta, fiindcă 
ştiu să mă protejez singur când trebuie. Glonţul pe care mi-l 
hotărâseşi îl auzeam de acum un ceas vâjâind pe la urechi. 
Ţi-ai închipuit că mă poţi înşela, dar nu ţi-ai dat seama în 
prostia ta că te ghicisem mai demult, încă de la Guaymas. 

— Şi eu pe tine! Şuieră el. Eşti Old Shatterhand. 

— Aşa e. Ştiam că m-ai recunoscut, dar m-am prefăcut că 
nu ştiu. Ai procedat însă fără minte. Cine vrea să tragă pe 
sfoară pe Old Shatterhand trebuie să o facă niţel mai cu 
cap, nu prosteşte. Ce-i cu emigranții? 

— Nimic, ce vrei să fie? 

— Negreşit că n-ai să mi-o spui. Nu te-am întrebat cu gând 
că o să-mi răspunzi. Vreau numai să ştii că îi iau sub 
ocrotirea mea. Nu e nevoie să-ţi spun ce ştiu şi ce gândesc 
în chestia asta. Îţi atrag atenţia însă că orice mişelie vei face 
cu ei se va întoarce asupra ta. [i-am dat adineauri un 
exemplu de ce sunt în stare. Vroiai să mă omori şi te am în 
mână. Să-ţi fie învăţătură de minte. A doua oară nu te mai 
iert. După cum am prevăzut glonţul pe care mi-l hărăziseşi, 
prevăd şi alte lucruri. Nu vezi însă mai departe decât lungul 
nasului, fiindcă orice criminal are vederea scurtă. 

Mă îndepărtai niţel de el, căci aveam de vorbit ceva cu 
indienii ce nu vroiam s-audă mormonul. 


— Ascultaţi ce am să vă spun, le zisei eu. Suntem patru inşi 
şi nu avem decât un singur cal, ne mai trebuie deci încă trei 
pe care o să fim siliţi să-i furăm. Nu sunt hoţ din firea mea, 
dar în împrejurările de faţă n-am încotro. Când i-am cerut 
haciendarului să ne împrumute doi cai, n-a vrut zicând că îi 
e frică de yumaşi. O să-i iau cu sila ce n-a vrut să-mi dea de 
bună voie, de aceea mă reped până la conac să şterpelesc 
trei cai de pe câmp. În vremea asta, voi păziţi bine pe 
prizonier. Deşi e bine legat şi la ora asta nu se încumetă 
nimeni prin locurile acestea pustii, trebuie să fim pregătiţi 
la orice. În nici un caz nu-l eliberaţi până la întoarcerea 
mea. 

— Old Shatterhand se poate bizui pe noi, mă asigurară 
indienii. Vom împlini întocmai porunca lui, măcar că ne 
jigneşte adânc, vrând să se ducă el la conac. 

— Cum aşa? Întrebai eu nedumerit. 

— Înseamnă că fratele nostru alb ne crede nişte copii care 
nu ne pricepem să facem rost de un cal. 

Cunoşteam îndeajuns obiceiurile indienilor ca să înţeleg de 
ce băieţii se simțeau jigniţi. Împrejurările de faţă mă sileau 
să-mi câştig prietenia tribului din care făceau parte, de 
aceea găsii cu cale să le arăt mai multă încredere. 

— V-am văzut apărându-vă vitejeşte împotriva duşmanilor 
voştri, răspunsei eu şi vă cred plini de curaj. Nici nu mă 
îndoiesc că aţi fi în stare să-mi daţi dovadă de iscusinţa 
voastră. De aceea vă întreb: vreţi voi să vă duceţi să 
prindeţi caii de care avem nevoie? 

— Vrem! Răspunseră ei într-un glas. 

— Bine. Cred că nu trebuie să vă mai spun unde-i găsiţi. 

— Am văzut destui pe unde am trecut O să ne fie lesne să 
prindem doi dintre ei. 

— De ce numai doi? 

— Păi are şi prizonierul unul. O să-l silim să ne spună unde 
l-a ascuns. 

— Nu sunt de părere. Vine cu el tocmai de la Lobos şi 
trebuie să fie ostenit de atâta drum. Găsiţi alţii odihniţi pe 


câmp. Aş mai avea să vă spun ceva, dar nu e timp acum. 
Plecaţi imediat, eu vă aştept aici. 

Tinerii indieni pieriră în întunericul nopţii fără să arunce 
măcar o privire femeii. Eu şezui jos în iarbă lângă mormon, 
curios să văd cum au să se descurce băieţii. Melton zăcea 
nemişcat ca un mort. Mândria îl oprea să se vaiete, dar 
respira greu ca un om care suferea cumplit. 

Nu duceam defel grija băieţilor. Însărcinarea pe care le-o 
dădusem era uşor de îndeplinit. În anumite cazuri însă 
putea să fie foarte greu, dacă nu chiar imposibil. Mă 
temeam că vor veni cu mâna goală, căci de prins eram sigur 
că nu se vor lăsa ei. 

Trecu vreme de două ceasuri. Deodată, la nici patru paşi 
de mine, văzui o umbră răsărind ca din pământ. Sării în 
picioare cu gând să pun mâna pe ea. Recunoscui însă pe 
tânărul indian. 

— Pentru ce vine fratele meu atât de misterios? Îl întrebai 
eu. 

— Ca să arăt lui Old Shatterhand că nu mă poate auzi sau 
vedea nimeni, când nu vreau eu. 

— Mersul tău e tăcut ca zborul fluturelui. Vei ajunge un 
mare războinic. Unde e fratele tău? 

— I-am luat-o înainte ca să te întreb dacă nu vrei să vadă 
prizonierul caii, răspunse el pe şoptite. 

— Aduceţi-i, zisei eu cu glas tare. V-a simţit cineva? 

— Păzitorii erau surzi şi orbi. Am avut chiar timp să 
alegem pe cei mai buni cai de pe câmp. Îl auzii scoțând un 
fluierat ascuţit, urmat imediat de tropot de copite. Caii 
fuseseră aduşi până în apropierea noastră fără să îi fi simţit. 
Băieţii erau foarte mândri de isprava lor. Pe cât putui să văd 
prin întuneric, caii erau voinici, iar unul din ei gata înşeuat. 
Întrebai pe băiatul cel mai mare de unde a luat şaua. 

— Fratele meu alb n-avea şa, de aceea am căutat calul 
prizonierului şi i-am luat-o pe a lui. 

— Şi cu calul ce-aţi făcut? 


— I-am dat drumul, fiindcă ne-am gândit că tot n-o să-l mai 
poată încăleca. 

— Hoţ de cai! Strigă acum mormonul cu dispreţ. Vestitul 
Old Shatterhand nu e altceva decât un pungaş... 

În loc să mă supăr de insulta lui, îl dezlegai şi-i zisei cu 
nepăsare: 

— Poftim, eşti liber. Cară-te repede şi spune-i 
proprietarului că i-am luat caii fiindcă aveam mare 
trebuinţă de ei. Probabil că o să-i trimit îndărăt şi cu plata 
chiriei pe deasupra. Dacă s-ar întâmpla însă să nu pot s-o 
fac, paguba să ţi-o treacă dumitale la socoteală. Te mai 
sfătuiesc un lucru: vezi de îţi îngrijeşte mâinile, altminteri s- 
ar putea să se ivească vreo complicaţie şi să rămâi fără ele. 
Şi acum, încă un sfat: caută pe cât poţi să nu-mi mai ieşi în 
cale pentru că ar fi rău de tine, atâta îţi spun. 

— Ori de tine, ticălosule... la seama! O să-mi cazi tu odată 
în gheare, fii pe pace... 

Îl lăsai să bodogănească şi-mi văzui de drum. Multe 
nenorociri ar fi fost înlăturate dacă-i trăgeam atunci 
ticălosului un glonte în cap. Dar mă gândeam că e om şi pe 
un om nu-l poţi împuşca aşa ca pe o fiară sălbatică. 

Armele i le luasem eu, împreună cu gloanţele de rezervă. 
De lucrurile pe care le avea în buzunare nu ne-am atins. 

Capitolul V - Pe urmele yumaşilor. 

Puserăm repede şeile pe cai şi ne îndepărtarăm de locul 
acela, de teamă să nu ne pomenim cu vreo vizită neplăcută. 
În ce direcţie, mi-era indiferent, deoarece eram hotărât să 
rămân deocamdată prin apropiere. În vreme ce lăsasem caii 
în voie, întrebai pe tinerii indieni: 

— Când cred fraţii mei că ar putea ajunge acasă, dacă ar 
goni cât ar putea de tare caii? 

— Peste trei zile, răspunse cel mai vârstnic dintre ei, căci 
celălalt nu răspundea numai dacă mă adresam lui direct, 
după cum e obiceiul la indieni. 

— Bivolul-puternic, tatăl vostru, se află acum la tribul său? 


— Da. Va fi foarte mândru să-l primească pe Old 
Shatterhand sub acoperământul lui. 

— O să ne vedem, deşi nu mă pot duce acum la elcio să-l 
rog să vină la mine. Feciorii săi viteji şi curajoşi o să-i 
povestească ceea ce vreau să-i spun. Ascultaţi: de curând, 
oameni din ţara mea au pornit împreună cu nevestele şi 
copiii lor peste apa cea mare să găsească de lucru la 
hacienda del Arroyo. Albul, prizonierul nostru, pe care-l 
cheamă Melton a plănuit ceva împotriva lor. Ce? N-am 
putut încă afla. Probabil că s-a înţeles cu yumaşii să atace 
conacul. Eu i-am spus haciendarului ce bănuiesc, dar nu m- 
a crezut, ba chiar şi-a bătut joc de mine. Aşa stând lucrurile, 
l-aş lăsa în voia soartei, dacă n-ar fi vorba şi de fraţii mei 
albi, pe care vreau să-i scap, împreună cu nevestele şi copiii 
lor. Singur nu mă pot lupta cu toţi războinicii yumaşilor. De 
aceea rog pe viteaza căpetenie a mimbrenjilor, tatăl vostru 
să-mi vină în ajutor şi sper că-mi va îndeplini rugămintea. 

— Va alerga fără zăbavă şi asta din două pricini, nu una. 

— Care anume? 

— Mai întâi fiindcă a fumat pipa păcii cu Old Shatterhand, 
prietenul său şi ar fi o ruşine să nu răspundă la chemarea 
lui şi al doilea pentru că - după cum i-am povestit fratelui 
meu alb - Gură-mare a dat năvală peste noi ca să ne prade 
şi să ne ucidă. Dacă nu era Old Shatterhand, noi am fi fost 
răpuşi de el. Totuşi fapta yumaşului trebuie plătită cu 
sânge. Prietenia şi răzbunarea îl vor face pe tata să nu stea 
o clipă la îndoială. 

— Atunci crezi că peste şase zile va fi aici? 

— Da. Câţi războinici să ia cu el? 

— Nu pot să prevăd câţi vor fi yumaşii, dar pentru a ataca 
un conac ca del Arroyo, se cer pe puţin o sută de inşi, de 
aceea ar trebui să fie şi ai voştri pe-atât. Ar fi de dorit să-şi 
ia cu ei carne uscată pentru hrană, deoarece timp de vânat 
nu cred că vor avea. 

— În ce loc să se întâlnească ai noştri cu fratele nostru Old 
Shatterhand? 


— Nu cunosc ţinutul şi nu pot hotări încă un loc anumit. 
Vom căuta însă unul, înainte de a ne despărţi. Şi acum, încă 
un lucru. Fratele meu ştie că am dăruit odată viaţa lui 
Winnetou şi el mi-a oferit-o pe-a lui în schimb. Ne 
înţeleseserăm să ne întâlnim într-un anumit loc, dar nu pot 
să fiu la timp la întâlnire, deoarece am treabă aici. Rog pe 
tatăl tău să trimită un om de încredere la căpetenia apaşilor 
să-i spună pentru ce nu pot veni. 

— Dacă Old Shatterhand îmi spune mie locul de întâlnire, 
să fie sigur că trimisul o să-l găsească. Fratele meu cel 
tânăr şi sora mea s-audă şi ei ca să i-o spună tatălui nostru. 

— De ce ei şi nu tu? 

Tânărul se codi o clipă; pe urmă zise: 

— Fratele meu şi sora mea se vor duce acasă, eu însă 
rămân aici. 

— Pentru ce? 

— Ca să caut pe căpetenia yumaşilor şi să nu-l slăbesc din 
ochi până ce vor sosi războinicii noştri. Altminteri nu au să 
ştie unde să-l găsească. 

— Mă însărcinez eu cu treaba asta. 

— Old Shatterhand e un războinic viteaz şi renumit pe 
când eu sunt un copil şi nici nume nu am încă. De aceea 
trebuie să fac ce spune el. Dacă zice să plec, plec, dar cu 
mare durere în suflet fiindcă vreau să mă răzbun pe Gură- 
mare. Numai aşa îmi pot câştiga un nume cu care să mă 
poată chema ai noştri când mă voi întoarce acasă la noi. Să- 
mi îngăduie fratele meu să rămân. Nu pot să îndrăznesc să-i 
cer să mă ţină lângă el, dar să mă lase să-l urmez de la 
depărtare şi, să-i păzesc calul de câte ori va fi nevoie. 

Indianul vorbise cu mare sfială: dar era o mare 
îndrăzneală din partea lui să-mi ceară un lucru pe care ar fi 
trebuit să i-l propun eu. Mie, tocmai îndrăzneala asta îmi 
plăcu. Ar fi fost o fală pentru el să-l ţin pe lângă mine, o fală 
pentru care orice indian l-ar fi pizmuit. Băiatul îmi plăcea; şi 
apoi eram prieten cu tatăl său, două motive care mă făcură 
să vin în întâmpinarea rugăminţilor lui. 


Şi apoi, se putea să am nevoie de el. Se cerea să iscodesc 
ce se petrece la conac, dar nu era bine să mă simtă careva. 
Calul îmi trebuia ca să mă pot duce mai repede de la un loc 
la altul totuşi în unele împrejurări mă putea stingheri. S-ar 
fi putut să stau zile întregi la pândă pe lângă conac şi calul 
m-ar fi dat de gol. Era deci un mare avantaj să-l am pe băiat 
aproape de mine. Îi întinsei mâna şi-i spusei zâmbind: 

— Eşti un băiat viteaz şi-mi placi. Ştiu că tatăl tău o să se 
bucure când va afla că te-am oprit lângă mine. Aşadar, ne- 
am înţeles. S-ar putea să am nevoie de tine. Poate că vei 
avea acum prilejul să-ţi câştigi un nume şi mi-ar părea bine 
să te ajut la îndeplinirea acestei dorinţe. 

Nu-şi poate închipui nimeni bucuria lui. Nu zise însă nici 
un cuvânt; fratele său îl felicită cu un „Uff!” scos din toată 
inima pe când sora lui îşi împreună doar mâinile fără să 
spună ceva. 

— Crezi tu, urmai eu, că fratele şi sora ta vor ajunge cu 
bine acasă? Multe se pot întâmpla în drum. 

Acum deschise gura şi cel mic, spunând cu sfială, dar 
hotărât: 

— Nu ni se poate întâmpla nimic fiindcă acum am şi eu o 
armă cu ce să mă apăr. Şi apoi ştiu că de aici până acasă la 
noi nu putem întâlni nici un vrăjmaş. 

Ajunsesem în sfârşit la locul unde ne sfătuise mormonul să 
poposim. Bineînţeles că nici vorbă nu putea fi de popas, de 
aceea ne văzurăm de drum. Deoarece observaţiile mele 
erau îndreptate spre partea de sud a ținutului nu voiam să 
mă îndepărtez prea mult spre nord. Totuşi, nici aproape de 
hacienda nu puteam să rămân! Se cerea însă să procedez 
aşa ca să mi se piardă urma. 

Nu ne oprirăm din drum până după miezul nopţii când am 
dat de un loc foarte potrivit pentru scopul urmărit de mine. 

Răsărise luna şi se vedea până departe. Pământul era 
pietros şi copitele cailor nu lăsau urme. Spre miazănoapte 
se zărea o dungă întunecată. Era o pădure deasă la 


marginea căreia se înălța un copac mai înalt decât toţi 
ceilalţi. 

— Uff! Zise băiatul mai mare, am ajuns în sfârşit la locuri 
cunoscute. Asta e pădurea „Stejarul vieţii”. De aici ştie 
fratele meu mezin pe unde s-o ia ca să nu se rătăcească. 

— Bine, răspunsei eu, aici să fie locul despărțirii şi tot aici 
voi veni peste şase zile să mă întâlnesc cu tatăl vostru şi cu 
războinicii lui. 

Dădui tânărului indian instrucţiunile trebuincioase, îi 
spusei amănunţit locul unde trebuia să mă întâlnesc cu 
Winnetou şi-i trimisei tatălui său, în dar, armele pe care le 
luasem de la mormon. Băiatul mă asigură că va căuta să 
ajungă până a doua zi seara acasă, adică în două zile, în loc 
de trei. Ne împărţirăm proviziile; eu eram bucuros că vom 
avea ce mânca în aceste două zile, deoarece de vânat nu 
putea fi vorba, ca să nu se audă împuşcăturile. 

După ce plecară, legarăm caii de copaci şi ne întinserăm în 
iarbă ca să ne odihnim până la ziuă. 

Când ne deşteptarăm dis-de-dimineaţă, mă gândii că am 
două probleme de rezolvat. Mai întâi să aflu urma yumaşilor 
şi al doilea să iscodesc pe lângă conac ca să văd cee cu 
emigranții şi, dacă ar fi posibil, să vorbesc cu Hercules, 
atletul. Trebuia însă să aştept până ce se va însera. 

Pentru a afla ceva despre yumaşi trebuia să mă duc 
neapărat la locul unde căpetenia lor atacase pe băieţi. Nu 
se poate să nu se fi întors să-şi caute feciorul; de acolo 
puteam să-i găsesc urmele ca să mă iau după ele. 

Pornirăm la drum. Bineînţeles că nu în linie dreaptă 
fiindcă ar fi trebuit să trecem pe la hacienda. O luarăm deci 
pieziş, pe unde ne închipuiam că nu ne vom întâlni cu 
nimeni, ceea ce se şi adeveri. Pe la amiază ajunserăm în 
vale. Pe măsură ce ne apropiam, eram şi mai cu băgare de 
seamă. Leşurile cailor erau încă acolo. Un stol mare de 
corbi sfâşiau cu lăcomie carnea de pe oase. Trimisei pe 
băiat în vârful stâncii să vadă ce s-a făcut cu cadavrul 
yumaşului. Băiatul veni să spună că acesta fusese dus niţel 


mai departe şi acoperit cu bolovani. Urme de copite nu 
găsise, pământul fiind pietros. 

La aceasta mă aşteptasem. Povârnişul era mult prea neted 
şi ar fi fost cu neputinţă să-l urce călare. Trebuia să mă 
încredinţez acum dacă mai fusese cineva cu căpetenia 
yumaşilor, cercetând jos în vale unde îşi va fi lăsat calul. 

Nu găsirăm nimic; nici eu, nici băiatul. Pământul era tare 
şi nu se vedea ceva desluşit; ici-colo, o piatră mişcată din loc 
care s-ar fi putut foarte bine să o fi dat chiar noi la o parte 
în ajun. 

Indianul îşi încorda pe cât putea atenţia. Ar fi fost foarte 
mândru să fi găsit ceva. Degeaba. 

— Şi cu toate acestea e sigur că au fost pe aici, zise el în 
cele din urmă necâjit. Pesemne că ochii mei sunt orbi pe 
ziua de astăzi. Rog pe Old Shatterhand să nu creadă că aşa 
sunt întotdeauna. 

— Mângâie-te cu gândul, băiete, că ai lui Old Shatterhand 
mai experimentați decât ai tăi, nu văd nici ei nimic. Există 
însă două feluri de ochi: ai trupului şi ai sufletului; adică ai 
minţii. Unde nu văd cei dintâi trebuie să vadă aceştia din 
urmă. 

— Ochii minţii mele văd tot atât de puţin ca ai ai trupului 
meu. 

— Pentru că ţi i-ai îndreptat probabil într-o direcţie 
greşită. 

— Rog pe Old Shatterhand să-mi spună încotro trebuie să- 
mi îndrept gândurile. 

— Spre căpetenia yumaşilor. 

— Asta am şi făcut până acum, dar nu am văzut nimic. 

— Fiindcă ai început cu ziua de astăzi. Începe cu aceea de 
ieri şi vei vedea rezultatul. Când cei doi care v-au atacat ieri 
au luat-o la fugă din pricina mea, te aflai sus pe stâncă; 
puteai deci să vezi mai bine şi mai departe decât mine. Au 
luat-o în sus la deal. Tot pe acolo ne-am dus şi noi dar n-am 
zărit nici o urmă de-a lor. Cum se face asta? 

— Pesemne că au ieşit repede din vale. 


— Aşa cred şi eu. Dealurile au povârnişurile repezi. Se 
poate urca cineva călare? 

— Nu, trebuie să fi apucat pe o cale lăturalnică. 

— Văd că ochii minţii fratelui meu încep să vadă. Cu 
siguranţă că fugarii n-au luat-o pe acolo la întâmplare. 

— Nu, fiindcă oamenii lor se aflau pe aproape. 

— Bine. Îmi mai poate da fratele meu un temei care să 
dovedească presupunerile lui? 

— Nu! Răspunse el după câteva momente de gândire. 

— Atunci să i-l dau eu. Să zicem că yumaşii plănuiau să 
atace conacul şi se aţineau pe aproape aşteptând un 
moment prielnic. De aceea erau nevoiţi să stea undeva 
ascunşi. Valea e în drum de la Ures la hacienda şi puteau fi 
surprinşi de cineva. Yumaşii nu se puteau deci posta pe-aici. 
Albul şi căpetenia lor veniseră ieri în vale să iscodească 
dacă nu se vede vreun drumeţ şi v-au zărit pe voi. Unde 
sunt iscoadele sunt şi războinicii pe aproape. Când zic 
„aproape” înseamnă că nu chiar în preajma lor. Dacă 
yumaşii ar fi fost aproape de tot, i-ar fi chemat fugarii 
imediat în ajutor ca să ne omoare sau cel puţin să ne 
urmărească. Aşadar: yumaşii se află undeva ascunşi într-o 
vâlcea, nu departe de râpă, dar le trebuie cel puţin un ceas 
de drum călare ca s-ajungă până aici. Ar putea fratele meu 
să-mi spună în ce fel o fi vâlceaua asta? 

— Trebuie să fie împădurită ca să se poată ascunde cineva 
în desiş şi cu iarbă destulă ca să aibă caii ce paşte. 

— Foarte adevărat. Să-şi aducă aminte acum fratele meu 
de gurile celor trei văi lăturalnice pe lângă care am trecut 
ieri. La ce depărtare era cea dintâi? 

— La o jumătate de ceas de drum - după cum socotesc 
albii timpul. 

— Dar celelalte? 

— A doua cu un sfert de ceas mai încolo şi cea de-a treia 
departe, foarte departe de-aici. 

— Atât de departe încât nici nu se cuvine s-o luăm în 
seamă. Acum să-şi aducă bine aminte fratele meu de 


primele două. Cum erau? S-ar fi putut să răspundă în 
munţi? 

— Nu! Răspunse tânărul fără să stea mult pe gânduri, 
ceea ce dovedea că avea o bună memorie. Întâia părea să 
fie îngustă şi scurtă, dar gura celei de-a doua era foarte 
largă. 

— Aşadar, acolo trebuie să-i căutăm pe yumaşi. Bănuiala 
noastră se va adeveri dacă valea e acoperită cu copaci şi 
tufe. Să mergem deci să vedem. 

Încălecai. Băiatul sări şi el în şa şi zise cu o importanţă 
copilărească: 

— Să fim însă cu mare băgare de seamă, fiindcă s-ar putea 
ca tocmai după copacii pe care vrem noi să-i cercetăm să fie 
ascunşi yumaşii. 

— Tocmai asta şi vreau! Răspunsei eu râzând cu poftă. 

— Au să ne vadă venind. 

— O s-avem noi grijă să nu ne vadă. 

Felul prietenos şi deschis în care îi vorbeam îi dădea curaj 
şi îndrăzneală. 

— Fratele meu alb să nu uite că noi ne ducem să-i căutăm 
după copaci. La loc deschis îi putem vedea de departe, dar 
într-o vale cu multe cotituri te pomeneşti înaintea copacilor 
în dosul cărora se ascunde duşmanul. Când să mai fugi? 

— Fratele meu mic vorbeşte ca un înţelept, ca un cercetaş 
experimentat, dar nu se gândeşte că tocmai copacii aceştia 
îmi pot fi cel mai bun adăpost, iar cotiturile îmi pot da prilej 
de apărare. De altfel, cine vrea să descopere focul nu e 
nevoie să vâre mâna în jar, e de-ajuns să vadă numai fumul 
sau flăcările. Probabil că nici nu vom intra în valea a doua, 
unde bănuim că s-ar afla duşmanul. 

Cu aceasta discuţia noastră s-a încheiat. 

Merserăm mai departe pe drumul din ajun, căutând să-mi 
îndrum calul pe pământ pietros ca să nu lase urme de 
copite după el. 

Teama mea să nu ne întâlnim cu vreunul sau mai mulţi 
yumaşi fu zadarnică. După vreo jumătate de ceas, 


ajunserăm la gura primei văi care ducea, ca şi cea de-a 
doua, spre stânga. Intrai în vale. Indianul şovăi un moment, 
apoi mă urmă fără să rostească un cuvânt. Era vădit că nu- 
mi înţelegea gândul, aşa că tăcu de frică să nu-l pun iar la 
respect. Dacă voiam să dăm de yumaşi în valea a doua, ce 
căutăm în cea dintâi? Se va fi întrebat el în gând. Răspunsul 
veni foarte curând. 

Valea era într-adevăr astfel după cum bănuisem noi, adică 
îngustă şi prea puţin adâncă. În zece minute furăm sus pe 
deal. Ne aflam acum la loc deschis. La miazăzi, miazănoapte 
şi apus se întindea şesul, numai la răsărit se zărea un lanţ 
de munţi. Şesul era sterp, în afară de o dungă întunecată 
spre apus care trebuia să fi fost o pădure. Arătai cu mâna 
într-acolo şi-l întrebai pe indian: 

— Ce e după dunga aceea? 

— O pădure, răspunse el repede. 

— Nu, dunga însăşi e pădurea care mărgineşte valea a 
doua pe care o căutăm noi. Înţelege acum fratele meu de ce 
am venit pe-aici şi nu de-a dreptul? Dacă ne duceam pe 
dincolo ne vedeau yumaşii, pe când aşa nici nu bănuiesc că 
suntem pe urmele lor. Ce zice fratele meu? Aşa e că poţi să 
simţi focul fără să vâri neapărat mâna în jar ca să te 
încredinţezi că arde? 

— Old Shatterhand să mă ierte! Zise el cu umilinţă. Sunt 
încă un copilandru neştiutor. Mergem într-acolo? 

— Da, pentru a le afla mai bine intenţiile. Vrea fratele meu 
să rămână aici? 

— Nu, merg şi eu, măcar de-aş şti că tot neamul yumaşilor 
se află acolo! Răspunse el cu ochii fulgerători. Dacă însă Old 
Shatterhand îmi porunceşte să rămân... 

— Bine, te iau cu mine, vezi numai să nu faci vreo 
greşeală. Doar ştii ce primejdios lucru e să iscodeşti la 
lumina zilei un lagăr duşman. 

Pornirăm în galop ca să trecem cât mai repede şesul unde 
puteam fi zăriţi de cineva. Când am ajuns la marginea 
pădurii am descălecat amândoi şi ne-am legat caii de 


copaci. Se cerea mai întâi să ne încredinţăm că nu e nimeni 
pe aproape. Nu văzurăm însă nimic. Ne-am ascuns caii într- 
un desiş unde nu puteau fi zăriţi, apoi îl întrebai pe băiat: 

— Vrea fratele meu să rămână de pază la cai ori să vină cu 
mine? Sau mai bine să lucrăm fiecare pe seama noastră ca 
să nu pierdem prea mult timp. 

— Dacă Old Shatterhand are încredere în mine, să-mi 
spună ce am de făcut şi poate să fie sigur că n-am să fac nici 
o greşeală. 

— Atunci haidem. Trebuie mai întâi să găsim coborâşul în 
vale. 

Intrarăm mai adânc în pădure şi ajunserăm repede la un 
loc unde coasta cobora în linie dreaptă la vale. Ne lăsarăm 
pe povârniş până văzurăm că valea era acoperită toată cu 
iarbă grasă, întretăiată de pârâiaşe cu apă limpede, iar 
dealurile care o înconjurau erau toate împădurite. 

— Acum să ne despărţim, zisei eu. Tu o iei în sus şi eu în 
jos. Peste un sfert de ceas să ne întâlnim iar aici să ne 
spunem ce-am văzut. Dacă nu găsim nimic, cercetăm mai 
departe până ce, ori dăm de yumaşi, ori vedem că ne-am 
înşelat. Bagă însă bine de seamă să nu faci zgomot sau să 
încerci să tragi. 

Îi spusei acestea pentru că mă temeam că băiatul, văzând 
pe căpetenia yumaşilor, nu se va putea stăpâni şi va căuta 
să se răzbune împuşcându-l imediat. 

Pornii deci de vale şi mersei o bucată de drum fără să văd 
ceva. Zării doar jos în iarbă nişte urme, dar acestea puteau 
să fie ale vreunei sălbăticiuni care trecuse pe acolo. Când 
mă întorsei la locul de unde plecasem băiatul nu se 
înapoiase încă, veni însă în curând să-mi spună că a 
descoperit o urmă în iarbă. 

— Am văzut-o şi eu, îi răspunsei îngândurat. 

— Dar nasul meu a simţit ce n-au văzut ochii mei, zise el. 

— Ce? 

— Miros de fum. 

— Nu cumva şi de carne friptă? 


— Nu, numai de fum. Trebuie să fie undeva pe aproape un 
foc. 

— Să mergem să vedem. 

Ne furişarăm pe sub copaci cu gând că dacă ar fi cineva pe 
acolo să-l zărim noi înainte de-a ne vedea el pe noi. Când 
ne-am apropiat de locul până unde ajunsese tânărul 
mimbrenjo în cercetările lui, trase adânc aerul pe nări şi mă 
privi întrebător. Mirosea într-adevăr a fum şi din ce 
înaintam mirosul se simţea mai tare. După un timp, băiatul 
se opri în loc, mă trase de mânecă şi-mi şopti la ureche: 

— Să fie albi? 

— Nu cred. 

— Miroase a nah-oatlil 3. 

— Le mănâncă şi indienii. Să mergem înainte. 

În curând simţii şi eu miros de fasole fiartă. 

E o mâncare preferată a mexicanilor care le place şi 
indienilor. Dar cine să fiarbă fasole aici în pustietatea asta? 
Se cere căâldare, pirostrii şi alte vase, semn că la expediţia 
indienilor luau parte şi albi. 

Ne dădurăm tot mai aproape şi ce văzurăm întrecea toate 
aşteptările noastre. Credeam că vom da de o ceată de 
indieni care îşi vor fi făcut aici un lagăr în aer liber, când 
colo era o tabără cu corturi şi cu tot ce se mai cere pentru 
un popas lung. 

Vreo douăzeci de corturi de pânză, unele noi, altele 
cârpite, în mijlocul cărora se ridica unul mai mare, cu trei 
pene de vultur la uşă, semn distinctiv al căpeteniei 
indienilor. În faţa cortului, în cinci căldări mari atârnate pe 
prăjini, fierbea fasolea. Mai la o parte, un cort mai mititel 
părea să fie cămara cu provizii. Yumaşii stăteau unii lângă 
foc, alţii adunaţi în grupuri înaintea corturilor pălăvrăgind 
între ei. 

— Uite-i! Şopti băiatul. Să-i număr? 

— N-ai să poţi fiindcă mulţi din ei sunt în corturi. Numără 
însă caii. Trebuie să fie undeva pe aproape. 

— Să mă duc? 


— Du-te. Bagă însă de seamă să nu te vadă. 

Îl lăsai să se ducă singur ca să-i dovedesc încrederea pe 
care o aveam în el ca într-un războinic experimentat. Când 
se înapoie, îmi şopti: 

— Am văzut de două ori câte cinci ori zece cai şi încă alţi 
trei pe deasupra. 

Nici un indian fără şcoală nu poate număra până la o sută. 
La unele triburi ştiinţa lor aritmetică nu merge decât până 
la zece, la altele e redusă la cinci. Înţelesei că numărase o 
sută trei cai şi cum printre aceştia vor fi fost câţiva de 
povară, yumaşii nu puteau fi mai mulţi de nouăzeci. Femei 
nu erau, numai bărbaţi, mai toţi înarmaţi. Cu tot numărul 
lor mare, în lagăr domnea cea mai mare linişte. Deşi se 
credeau în siguranţă, se fereau să facă gălăgie. 

Văzui pe unul din cei care învârteau fasolea în căldări 
intrând în cortul şefului, să-i spună probabil că mâncarea e 
gata, căci ieşi repede şi începu să bată din palme strigând: 

— Miuşyame, ma, veniţi, mâncarea e gata. Indienii de prin 
corturi veniră cu câte o oală în mână, cei de afară alergară 
să le aducă pe-ale lor, toţi apropiindu-se de foc ca să-şi ia 
porţia. Numai doi din ei nu. Erau prea mândri ca să ia parte 
la ospăț. Unul era Gură-mare, celălalt un alb. 

Când acesta întoarse capul recunoscui în el pe... tânărul 
Weller, fostul supraveghetor de pe vapor. 

Aşadar toate presupunerile mele de până acum se 
adevereau. Mă întrebam numai unde poate fi tatăl său. Aici 
în lagăr nu, altminteri l-aş fi văzut şi pe el. 

În câteva minute yumaşii îşi sfârşiră ospăţul, pe urmă 
începu lenevirea de adineauri. Era vădit că pe ziua de azi 
nu se plănuise nici o mişcare. Mai târziu şeful ieşi cu Weller 
din cort, iar acesta îi făcu semn unui indian să-i aducă 
numaidecât calul. 

— Haidem, îi şoptii eu băiatului, trebuie să plecăm imediat. 

— Unde? 

— Nu ştiu încă, probabil însă că la hacienda. 


Făcurăm acelaşi drum ca la venire şi-l zării pe Weller 
coborând în vale. 

Era singur. O luarăm în galop şi ne ascunserăm după o 
ieşitură de stâncă la gura văii. Dacă Weller nu trecea pe 
acolo, însemna că se ducea la conac. Aşteptai un sfert de 
ceas. Nu veni. Mă hotărâi să mă iau după el. În drum fel de 
fel de gânduri îmi frământau mintea. Mă întrebai înainte de 
toate dacă o să se arate la conac sau o să stea numai să 
pândească prin apropiere. Probabil că această din urmă 
presupunere a mea era cea adevărată, deoarece bănuiam 
că tânărul mormon făcea pe omul de legătură între yumaşi 
şi Melton şi va căuta să se întâlnească pe ascuns cu el. Dacă 
aş fi ştiut locul de întâlnire mi-ar fi fost lesne să-i spionez ca 
să aflu ce plănuiesc. Era însă atât de greu de aflat acest loc! 
Trebuia să lucrez cu repeziciune. 

leşirăm deci din vale sperând să-l mai pot zări pe Weller; 
se impunea să fiu cu băgare de seamă ca să nu mă vadă şi 
el pe mine. 

Din fericire, pământul era aci mai moale şi înăbuşea 
tropotul cailor noştri. Se cunoşteau însă lămurit urmele de 
copite. Nu se putea să nu-l ajungem. 

Într-adevăr, când cotirăm după un dâmb, îl văzurăm 
înaintând în pasul calului. Nu mai încăpea îndoială că se 
ducea la conac. 

Tânărul meu tovarăş, care tăcuse până atunci, nu-şi mai 
putu stăpâni curiozitatea şi mă întrebă cu oarecare sfială: 

— Pentru ce-l urmărim pe alb? Vrea Old Shatterhand să- 
mi spună şi mie? 

— Da. Îl urmărim pentru că e un trimis de-al lui Gură- 
mare. 

— Către cine? 

— Bănuiesc că la Melton, prizonierul nostru de ieri. 
Probabil că se duce să pună la cale o năvală asupra 
conacului, pe care eu vreau s-o împiedic cu orice preţ. S-ar 
putea să aflu ce uneltesc ei în ascuns. 

— Vrea fratele meu alb să asculte ce vorbesc? 


— Da. 

— Cum poate s-o facă dacă nu ştie locul de întâlnire? 

— Nădăjduiesc să-l aflu. 

— Atunci se cere să nu-l scăpăm pe alb din ochi. Dacă însă 
i-ar veni în gând să întoarcă o dată capul, nu se poate să nu 
ne zărească. 

— O să-l urmărim abia după ce se va întuneca şi o să-i ies 
înainte pe alt drum. 

— N-o să ne vadă urmele? 

— O să creadă că sunt ale unor văcari de pe moşie. S-ar 
mai putea să dea de ele tocmai după ce se va înnopta şi n-o 
să le mai vadă. Ştim drumul pe care o s-apuce, fiindcă tot 
pe-acolo am venit şi noi ieri. E aproape sigur că o să se ducă 
la lacul în care se varsă pârâul Arroyo. Numai aşteptându-l 
aici îl avem cu siguranţă în palmă, cu atât mai mult cu cât, 
până s-ajungem noi la lac, se va fi înnoptat de mult. 

— Ce ocol o să facem? 

— Nici eu nu ştiu încă, deoarece nu cunosc ţinutul. Intrăm 
mai întâi în valea lăturalnică şi acolo o să vedem unde 
corespunde. 

— Ştiu eu unde ne scoate drumul, fiindcă pe acolo trebuia 
să trecem eu şi fraţii mei ca să ne ducem acasă. Ne-am 
abătut din cale cu gând să găsim cai de schimb la conac. 

— Şi unde ajungem după ce-om ieşi din vâlcea? 

— La un şes mare care se întinde foarte departe. 

— Un şes zici? Se poate deci lăsa calul să-şi ia avânt fără 
frică de vreo piedică în cale? 

— Da. Dacă mergi drept înainte ajungi la „Stejarul vieţii”, 
unde trebuie să ne întâlnim cu războinicii noştri. Dacă vrei 
să te duci la conac, coteşti la dreapta; cum e drumul până 
acolo, vezi, asta nu ştiu, fiindcă n-am fost pe mai departe. 

— Ce mi-ai spus tu mi-e destul. Acum sunt sigur că vom 
ajunge la timp. Să ne vedem deci de drum. 

În timp ce vorbeam noi aşa, Weller pierise din raza vederii 
noastre. Noi lăsarăm caii în voie, ca să fim cât mai departe 
de el; de-abia când ieşirăm în şes îi zorirăm la drum. 


Când soarele se lăsă la asfinţit, zărirăm la miazăzi o 
pădure. 

— Trebuie să fie copacii care mărginesc pârâul, zise 
băiatul. 

Eram şi eu de aceeaşi părere şi ne îndreptarăm într-acolo. 
Cum ajunserăm în pădure, se şi întunecă. Descălecarăm şi 
luarăm caii de căpăstru. Copacii erau destul de rari şi 
puteam înainta lesne. Deodată zărirăm la stânga noastră 
lacul. Weller trebuia să vină din dreapta. Mai întâi de toate 
se cerea să ne ascundem caii undeva în desiş, ca să nu 
poată fi văzuţi, dar să aibă în acelaşi timp apă şi iarbă ca să- 
şi potolească foamea şi setea. Am găsit foarte repede un loc 
prielnic. Lăsai caii în paza tânărului indian şi-i dădui să-mi 
ţină puşca de care n-aveam deocamdată trebuinţă. După 
aceea am trecut pe partea cealaltă a lacului, unde m-am 
întins în iarbă ca să-l aştept pe Weller care, după socoteala 
pe care mi-o făcusem eu, nu putea să întârzie mult. 

Locul unde mă aflam, ca şi acela unde erau ascunşi caii, 
găsit din întâmplare, era ferit chiar de ochii argaţilor ce 
păşteau vitele moşierului. În afară de susurul apei şi 
foşnetul uşor al frunzelor domnea o linişte desăvârşită; 
orice zgomot în afară de cel al pădurii se putea auzi de la 
mare depărtare. 

Trecu vreo jumătate de ceas de aşteptare; din stânga se 
auziră paşi. Din direcţia aceea trebuia să vină fostul nostru 
supraveghetor şi nu se putea să nu treacă prin faţa mea ca 
s-ajungă la lac. Pământul era atât de umed încât numai un 
auz deprins cu pustietăţile ar fi fost în stare să-l simtă. 

Weller trebuie să-şi fi legat calul de vreun copac căci 
venea pe jos. Păşea încet şi se oprea când şi când din mers 
ca s-asculte, de aceea îmi fu lesne să-l urmăresc. 

Mă târam pe brânci după el, mă opream când se oprea el, 
până ce ajunserăm pe malul lacului unde se vărsa pârâul. 

La vreo cincizeci de paşi de albia apei se afla un arin 
singuratic. Ramurile îşi răsfrângeau umbra pe luciul apei. 
Mă dădui după o tufă, deoarece nu mai auzeam paşii. 


Probabil că locul de întâlnire era sub arinul de pe mal. Mai 
rău nici că se putea. Să fi fost în pădure, mă puteam târî pe 
sub copaci sau ascunde în vreo tufă, aici însă ar fi fost 
imposibil, deoarece, la loc deschis şi cu hainele mele albe de 
pânză, m-ar fi zărit numaidecât. Tocmai împrejurarea 
aceasta mă făcu să mă gândesc la un mijloc de a-mi ajunge 
scopul. Malurile pârâului erau cam înalte şi puteam 
străbate prin apă la arin. 

Mă dezbrăcai până la piele, vârâi tot ce-aveam prin 
buzunare în chimirul meu de piele, le ascunsei în tufiş şi mă 
lăsai în apă. Pârâul era aici, aproape de albie, atât de adânc, 
încât apa îmi venea până la subsuori. La nevoie mă puteam 
afunda până la gură. Cum malul era înalt de peste un cot, 
nu era primejdie să fiu văzut de sub arin dacă mă ţineam 
aproape de el. 

Înaintam cu băgare de seamă pas cu pas, ca să nu se-audă 
apa clipocind. 

Uneori mă opream în loc, s-ascult. Auzii voci. Vorbeau doi 
inşi cu glas scăzut. 

Ajunsei în sfârşit la arin fără să fiu simţit. Sub crengile lui 
dese eram în siguranţă. Întinsei mâinile să mă prind de 
rădăcini şi mă târâi binişor pe mal. Văzui doi oameni stând 
pe o buturugă. Era fostul supraveghetor şi bătrânul Weller, 
tatăl său. 

— Mogşierul n-a vrut cu nici un chip să admită propunerea 
mea, zicea bătrânul. 

— Poate că nu i-ai oferit destul, răspunse celălalt. 

— Nu i-am oferit încă nimic deoarece nu vrea să vândă 
moşia. După năvălirea indienilor cred că o să-şi schimbe 
gândul. Şi-apoi, presupunând chiar că s-ar învoi s-o vândă, 
preţul oferit de mine era ridicol. Nu văd de ce să nu aştept 
până ce-o să pot lua moşia pe a patra parte cât ar fi trebuit 
să-i dau înainte. 

— Aşa de ieftin tot n-o s-o poţi avea. 

— Ba bine că nu! După ce va fi devastată de indieni n-o să 
mai facă multe parale. De unde să ia proprietarul haciendei 


bani ca s-o pună iar la punct? Dacă nu vrea s-ajungă 
cerşetor, e silit s-o vândă pe cât i-oi da. 

— Dar dacă găseşte bani cu împrumut? 

— Ei aş! Nici un bogătaş mexican nu-şi dă banii pentru o 
astfel de afacere. Nu se pricep la speculaţii. E mai mult ca 
sigur că va trebui în curând să părăsim Statele Unite. Utah 
e pierdut pentru noi toţi şi frumosul nostru Salt-Lake-City 
va cădea peste puţin timp în mâinile profanilor. Atâtea 
neveste e împotriva moralei creştine şi a legilor Uniunii ai 
cărei locuitori sunt „foarte morali”. Noi însă nu ne lăsăm 
legea şi va trebui să ajungem la o emigrare a cărei 
importanţă va rămâne în istorie. Aici e locul nostru; de aici 
o să pornească obârşia viitorilor noştri urmaşi care se vor 
înmulţi ca nisipul mării. De aceea trebuie să luptăm din 
toate puterile ca să ni-l câştigăm pe orice cale. Hacienda 
aceasta ne trebuie cu orice preţ. Dacă proprietarul ei nu 
ne-o dă de bună voie, o să i-o luăm cu de-a sila. E întâiul pas 
ce se cere făcut peste graniţă. Dacă reuşim, în curând vor 
veni şi alţi fraţi de-ai noştri în număr din ce în ce mai mare. 

Ceea ce spunea omul era un fel de disertaţie asupra 
trecutului şi viitorului mormonilor. Cei doi Weller vroiau să-l 
silească pe proprietar să le vândă moşia. În aparenţă, 
procedeul era simplu. După ce indienii vor fi devastat-o, 
Pruchillo, din lipsă de bani, nu va avea încotro şi o va vinde 
pe un preţ de nimic. 

— Începutul s-a făcut, urmă bătrânul Weller şi lucrurile ar 
fi mers mai departe dacă nu intervenea afurisitul acela de 
neamţ. Omul ăsta e în stare să ne zădărnicească toate 
planurile. Cine dracu şi-ar fi închipuit că Old Shatterhand... 

— Să fie într-adevăr Old Shatterhand? Întrebă tânărul. Ce 
dovadă avem? Poate că ne înşelăm. 

— Dovada cea mai bună am avut-o ieri, când a mărturisit 
singur cine e. A fost o luptă între el şi Melton... 

— Zău? S-a încumetat Melton să se ia la luptă cu Old 
Shatterhand, când ştia bine cu cine are de-a face? Ce 
nesocotinţă! 


— Nici o nesocotinţă. Eu în locul lui aş fi făcut la fel. 
Neamţul îi ghicise pe jumătate planurile. Farsa cu speriatul 
calului a făcut-o înadins ca să se poată duce la Ures. Ce s-a 
mai petrecut ştii şi tu. I-a scăpat pe cei trei mimbrenjos din 
mâinile noastre, împuşcându-l pe fiul căpeteniei yumaşilor. 
Pe urmă s-a dus la hacienda ca să-l avertizeze pe moşier, 
spunându-i că indienii plănuiesc un atac asupra conacului şi 
că Melton e un pungaş. 

— Hm... ăsta e într-adevăr primejdios pentru noi. Mai 
departe! 

— Noroc că moşierul a făcut haz de vorbele lui. Tu ştii că 
atunci când Melton vrea să-şi câştige simpatia cuiva, 
reuşeşte. Şi apoi Timoteo e cam mărginit la minte şi nu 
vede mai departe de vârful nasului. L-a dat pe neamţ pe uşă 
afară. 

— Zău? 

— Dar în momentul când acesta voia să plece a sosit şi 
Melton. L-a oprit niţel în curte, s-a dus la moşier şi a aflat de 
la el ce i-a spus neamţul. Trebuia lucrat la repezeală. Nu 
era timp de pierdut. Melton l-a însoţit pe neamţ o bucată de 
drum, s-a ascuns pe urmă într-un tufiş cu gând să-l împuşte 
când o trece pe-acolo. Dar Old Shatterhand i-o luase înainte 
şi-l aştepta. 

— Nu se poate! 

— Uite că s-a putut. S-au luat amândoi la luptă în tufiş şi 
Old Shatterhand i-a sucit lui Melton mâinile de la 
încheieturi, din care cauză nu va putea ţine multă vreme o 
armă în mână. 

— Nemaipomenit! Ce-a făcut apoi Melton? 

— Nimic. Neamţul i-a dat drumul, dar i-a spus să se 
ferească fiindcă a doua oară nu-l mai iartă. 

— Şi apoi? 

— Neamţul a plecat. Cred însă că se întoarce. 

— Unde să se fi dus? 

— În orice caz la mimbrenji, ca să le ceară ajutor împotriva 
yumaşilor noştri. 


— Lua-l-ar dracu! Dacă reuşeşte, planul nostru s-a dus pe 
copcă. 

— Nu încă. Trebuie să aşteptăm până ce se va întoarce. Se 
crede el deştept, dar a procedat ca un prost lăsându-ne să-i 
ghicim gândul. Eu în locul lui l-aş fi culcat pe Melton la 
pământ. Era în drept s-o facă. Acum Melton o să ia parte la 
luptă nu cu arma în mână, bineînţeles, dar totul o să se 
petreacă sub comanda lui. 

De luptă nu poate fi vorba. Nemţii care ne-au căzut atât de 
lesne în capcană au să se ţină de-o parte, mai ales când vor 
înţelege că nu e pielea lor în joc. Cât pentru cei câţiva 
argaţi şi ciobani care se află pe moşie, ăstora le facem 
repede de petrecanie. Trebuie însă să ne grăbim. 

— "Tocmai asta voiam să-ţi spun. Melton e de acord cu noi. 
Planul nostru era să mai aşteptăm, acum însă nu se mai 
poate amâna. Aşadar, astăzi atacul, mâine tocmeala cu 
Pruchillo, iar poimâine spre Ures pentru legalizarea actului 
de vânzare. N-are decât să vină pe urmă neamţul cu toţi 
mimbrenjii lui, că n-are ce să ne mai facă. 

— Rămâne atunci de hotărât timpul şi ora. Trebuie să 
comunic ceva căpeteniei yumaşilor în privinţa asta? 

— Nu, o voi face singur. Spune-i că mâine pe înserat voi fi 
în lagărul lui. 

— Poţi pleca de la conac fără să se bage de seamă ceva? 

— Pentru ce nu? N-am decât să spun că mă duc la 
vânătoare sau altceva. 

— Dar dacă vor vedea că nu te-ai întors peste noapte? 

— Am să pretextez că m-am rătăcit şi am dormit în pădure. 
Mai suspect o să le pară că am ieşit acuma la ora asta din 
conac, de aceea trebuie să mă şi întorc imediat. Mai ai ceva 
să-mi comunici? 

— Nu. 

— Nici eu ţie. Noapte bună, băiete! 

— Noapte bună, tată. Spune-i lui Melton din partea mea 
că-i doresc grabnică însănătoşire. 


Se despărţiră. Bătrânul o luă spre conac, iar tânărul se 
duse să-şi ia calul de unde-l legase ca să se întoarcă în 
lagărul yumaşilor. Eu ieşii din apă, mă îmbrăcai repede şi 
mă îndreptai spre locul unde mă aştepta tovarăşul meu ca 
să-i spun că trebuie neapărat să mă duc la conac. 

Aşadar era vorba despre o năvală a yumaşilor proiectată 
pentru mai târziu, care însă, din pricina mea, trebuia să 
aibă loc cât de curând. Era deci nevoie să-i pun imediat la 
curent pe concetăţeni, deşi, din spusele lui Weller, reieşea 
că nu era nici un pericol pentru ei. 

Acest lucru mă mira. De ce să fie ucişi ciobanii, văcarii şi 
argaţii, în caz că ar încerca să apere conacul şi emigranții 
nu? Oricât mi-aş fi trudit creierii, nu puteam să înţeleg. 

Capitolul VI - O uneltire diabolică. 

După ce i-am comunicat impresiile mele tânărului indian, 
am pornit spre conac, ferindu-mă să mă vadă vreunul din 
văcari. Era încă devreme şi aveam deci posibilitatea să 
găsesc poarta deschisă. Voiam să vorbesc cu atletul, 
singurul oarecum iniţiat în tainele mele şi în care puteam 
avea oarecare încredere. 

Din nenorocire poarta era închisă. Afară nu erau decât 
ciobanii şi văcarii cărora nu mă puteam adresa; trebuia 
neapărat să intru, cu orice preţ, în curte. Nu exista însă 
decât un singur mijloc: pârâul care trecea pe sub zidurile 
conacului. 

Mă lăsai în apă şi intrai în curte. La lumina câtorva focuri îi 
văzui pe emigranţi pregătindu-şi cina. Deasupra unor 
frânghii legate de prăjini atârnau hălci de carne puse la 
afumat. Se tăiaseră în scopul acesta vaci şi porci pentru 
provizii. 

Lumina vie pe care o răspândeau flăcările nu era defel 
prielnică scopului meu, totuşi numai mulţumită ei puteam 
să îl deosebesc pe atlet dintre ceilalţi. Îl văzui plimbându-se 
singur prin curte şi fumând. Era prea departe de mine ca 
să-l pot striga, trebuia deci să mă înarmez cu multă 
răbdare. 


Emigranţii păreau veseli. Cântau. Polonezul le ţinea isonul. 
Pe frumoasa Judita n-o vedeam. 

Uriaşul nu lua parte la veselia lor. Se plimba îngândurat 
căutând să se îndepărteze cât mai mult de ei. La un 
moment dat ajunse la cincisprezece paşi de mine şi se opri 
cu ochii aţintiţi la apa pârâului. Acum era momentul. Îl 
strigai încetişor pe nume. 

Tresări şi ascultă mirat că nu vede pe nimeni. Îl strigai iar 
şi zisei în şoaptă: 

— Nu te speria. Sunt aici în apă şi te aşteptam. Dă-te mai 
aproape, am ceva de vorbit cu dumneata. 

Se apropie codindu-se. I se părea ciudat că-i vorbeşte 
cineva din apă. Mă ridicai niţel ca să mă vadă. Acum mă 
recunoscu. 

— Dumneata eşti? Te-ai făcut sirenă, după cum văd, ori 
pescuieşti în apă tulbure? 

— Niciuna, nici alta. Şezi jos în iarbă ca să nu atragi 
atenţia. 

— Bine faci că te ascunzi! Şopti el. De te-ar vedea careva, 
ai păţi-o rău de tot. 

— De ce? 

— Din pricina lui Melton. L-ai pândit hoţeşte şi l-ai jefuit. I- 
ai luat banii, armele, tot ce-avea la el. Cu mare greutate ar 
fi scăpat din mâinile dumitale. În goană i s-a poticnit calul şi 
şi-a rupt amândouă mâinile când a căzut. 

— Aha! Aşa! 

— Da. Ba după cum aud, te-ai făcut şi hoţ de cai. 

— Asta cam aşa e, deşi nu eu i-am furat ci altul, dar din 
îndemnul meu. 

— Frumos îţi şade! Acum să lăsăm gluma. Ia spune-mi şi 
mie pe unde mi-ai colindat şi ce s-a întâmplat de ai renunţat 
la postul de contabil? 

— Am renunţat de bunăvoie şi de colindat am colindat şi o 
să mai colind tot prin preajma conacului. 

— Ai vreun motiv? Tot bănuitor ai rămas? 


— Mai mult ca oricând. Mai ales că bănuiala mea începe să 
se adeverească. Conacul o să fie atacat de indieni. 

— Ei şi! O să-i strâng niţel în braţe pe aceste piei-roşii. 

— Nu lua lucrurile în glumă. Vorbesc foarte serios, crede- 
mă. E vreunul Weller pe-aici? 

— Da. A sosit azi la prânz. 

— Ce caută la conac? 

— Se zice că ar avea de gând să cumpere moşia, dar lui 
don Timoteo nici prin gând nu-i trece s-o vândă. 

— Se cunosc mai de mult? 

— Nu cred. 

— L-ai văzut pe Weller stând de vorbă cu Melton? 

— Nu, din simplul motiv că pe Melton nu-l poate vedea 
nimeni. Zace la pat fiindcă are fierbinţeli. Lua-le-ar dracu 
de fierbinţeli! 

— De ce fierbinţelile şi nu pe Melton? 

— Din partea mea poate să-i ia pe amândoi şi pe dumneata 
odată cu ei, n-am nimic împotrivă. 

— Foarte mulţumesc! Dar ce ţi-am făcut eu, omule? 

— Mă mai întrebi? Mie îmi vine să plesnesc de ciudă şi 
dumitale îţi arde de glumă. Ştii dumneata unde se află 
Judita? 

— De unde vrei să ştiu? Ori nu cumva a plecat? 

— Ba e aici. E chiar foarte bine unde e. 

— I-ascultă, domnule, vorbeşte desluşit, ce e cu ea? 

— Ce e cu ea? Zise atletul scrâşnind. Face pe sora de 
caritate. Stă lângă Melton şi-l îngrijeşte. Auzi dumneata, 
soră de caritate! 

— De ce nu? Pesemne că are un talent deosebit pentru aşa 
ceva. 

— Nu vorbi prostii. Fata asta are talent la toate, mai ales 
să-i scoată pe bărbaţi din minţi, să-i înnebunească de tot... 

— Atunci te-o fi înnebunit şi pe dumneata niţeluş. 

— Ce niţeluş, domnule! M-a înnebunit de-a binelea şi tare 
mă tem că nebunia asta o să mă facă să-mi pierd capul şi să- 
i răsucesc într-o zi lui Melton gâtul ca la un pui de găină. 


— De, s-ar putea să-ţi pierzi mintea nu numai ca să-i 
răsuceşti gâtul lui Melton, ci ca să rămâi de tot fără cap. 

— Nu face nimic! Şi-aşa tot fără cap sunt de când o cunosc 
pe ea. Vezi deci că am toată dreptatea să fiu supărat pe 
dumneata. Dacă îl lăsai pe Melton în pace, ea n-ar sta acum 
la căpătâiul lui ca să-l îngrijească. 

— Ce vină am eu că e fată miloasă? Cine o pune să facă pe 
sora de caritate? 

— Ca să mă scoată pe mine din fire. Polonezul a pus-o la 
cale să se dea bine pe lângă Melton. Tare-aş vrea să fie 
adevărat ce spui. Să vină o dată indienii şi să-i facă harcea- 
parcea pe toţi câţi se află aici. 

— Şi pe dumneata la un loc cu ei. De altminteri, în privinţa 
asta poţi fi liniştit. Dorinţa dumitale atât de umanitară o să 
fie împlinită mai curând decât crezi, fiindcă indienii au şi 
sosit. 

— Glumeşti? 

— Nu glumesc defel. I-am văzut cu ochii mei. Şi 
supraveghetorul nostru Weller e cu ei. 

— Ei drăcia dracului! Atunci ai avut dumneata dreptate. 

— Vezi bine. Stai colea şi-ascultă. 

— Îi povestii atât cât crezui de cuviinţă din cele ce ştiam şi 
văzui spre bucuria mea că mă credea. 

— Ciudat om mai eşti şi dumneata, spuse el după ce sfârşii 
eu. Îmi închipuiam că ai o fantezie foarte bogată, că vezi 
stele verzi pe pereţi. Acum însă m-am convins că tot ce vezi 
şi judeci are o noimă. Toată puterea mea stă în pumni şi pe 
aceştia ţi-i pun cu plăcere la dispoziţie. 

— O să am nevoie de ei, de gândit o să gândesc eu pentru 
dumneata, dar când o fi trebuinţă, o să ne folosim şi de 
forţa fizică. 

— Bizuie-te pe mine! Ce am de făcut acum? 

— Deocamdată nimic. 

— Nimic? Să le spun celorlalţi ce-i aşteaptă? 

— Nu. Tot ce-am vorbit să rămână între noi. Cum s-o zvoni 
ceva, pierdem tot terenul de sub picioare. Mormonul mă 


crede departe şi se simte în siguranţă. Un singur lucru îţi 
cer: să observi tot ce se petrece în conac în legătură cu cele 
ce ţi-am povestit şi să mi le spui şi mie. 

— Când şi cum, că doar nu vei fi vrând să te arăţi tuturor? 

— Vino în fiecare seară pe la miezul nopţii la pârâu. Dacă 
ai ceva de comunicat mă găseşti aici. 

— Vezi că dormim toţi colo, în locuinţele pentru servitori şi 
m-ar simţi cineva când aş ieşi. O să caut însă un pretext ca 
să dorm afară. 

— Bine, ne-am înţeles. O să-ţi dau eu de veste când să-i 
înştiinţezi pe ceilalţi cu care ai venit. Pentru moment, vezi 
să nu scapi vreo vorbă. Se cere să fim cu mare băgare de 
seamă. 

— Vezi şi dumneata ce faci şi nu mai fura caii oamenilor, să 
nu dai de bănuit că te aţii prin preajma locului. Şi-apoi n-am 
putut să sufăr în viaţa mea furtişagul. 

Râse încet de gluma lui, la care îi răspunsei tot cu o glumă. 

— Îmi pare rău să-ţi spun că nici dumneata nu eşti mai 
prejos, căci de furat... 

— Eu? N-am furat în viaţa mea. 

— Se poate, dar o să furi chiar în noaptea asta; nu cine ştie 
ce: o halcă-două de carne. 

— Aha, am înţeles! Pentru cine? 

— Pentru mine şi indianul meu. Îţi dai seama că nu-mi pot 
întrebuința timpul cu vânătoarea, mai ales că împuşcăturile 
m-ar da de gol. De mâncat însă trebuie să mâncăm. Văd 
colo nişte carne; dacă dumneata... 

— Ştiu ce vrei să spui: fură pentru mine, nu-i aşa? 

— Ai ghicit. Eu trebuie să-i spionez pe indieni şi asta poate 
să ţină câtva timp. Vezi deci că am nevoie de provizii. Vezi 
dacă poţi să-mi procuri atât cât au nevoie doi inşi pentru 
câteva zile. 

Se ridică de jos şi porni agale înspre locul cel mai 
întunecos al curţii, unde erau atârnate nişte bucăţi de 
carne. Nu-l văzui ce face, dar când se întoarse îmi aruncă 
un muşchi mare de vacă şi se îndepărtă fără să mai spună 


ceva. După câteva minute veni iar cu vreo câteva pachete 
de ciocolată. 

Cum nu mai aveam să ne spunem nimic important, luai 
proviziile şi ieşii din apă dincolo de zid. 

Mă întorsei la locul unde îl lăsasem pe băiat şi pornirăm 
spre valea lăturalnică unde ne ascunseserăm înainte. Când 
am ajuns acolo se lumina de ziuă. Găsirăm un ascunziş şi 
mai bun pentru cai, îl lăsai pe băiat să se odihnească niţel, 
iar eu mă îndreptai spre locul meu de observaţie din ajun. 
Stătui aici până după-amiază fără să observ ceva suspect, în 
afară de faptul că tânărul Weller se afla în lagăr. 

Simţeam acum şi eu nevoie de somn. Mă dusei să-l scol pe 
băiat şi mă culcai în locul lui după ce îi dădui instrucţiunile 
trebuincioase. 


Adormii numaidecât. Nu ştiu cât voi fi dormit, când mă 
trezi un răcnet prelung. Răcnetul se repetă. Ştiam ce 
înseamnă. Era strigătul de triumf al războinicului indian. 
Imediat după el se auzi un al treilea. Acesta, plângăreţ, ca 
al omului care cere ajutor. Venea din partea unde îl ştiam 
pe indianul meu. Băiatul era deci în primejdie. Orice clipită 
era prețioasă. Fără să mai am timp să pun mâna pe vreo 
armă alergai într-acolo. Nu văzui însă pe nimeni, dar mai 
departe văzui iarba călcată, semn că se dăduse o luptă 
aprigă. Băiatul nesocotise ordinul meu, se apropiase prea 
mult de lagăr şi fusese zărit de yumaşi, care puseseră mâna 
pe el. Trebuia să-l salvez cu orice preţ, altminteri era 
pierdut. Mă repezii de vale, dar pintenul mi se agăţă de o 
rădăcină şi nu mă putui ridica de jos. Un grup de vreo şase 
indieni se năpustiră dintre tufe asupra mea. Vrusei să mă 
ridic, dar nu putui. Începui să izbesc în dreapta şi-n stânga 
cu pumnii, degeaba. Mă biruiră şi mă legară fedeleş. 

Veniră şi alţi indieni. Mă priveau rânjind. Unul din ei zise 
cu o bucurie drăcească în ochi: Old Shatterhand. 

— Old Shatterhand! Răsună din gură-n gură până ce toţi 
începură să răcnească, nebuni de bucurie, într-un glas: Old 
Shatterhand, de răsuna valea. Îşi roteau armele deasupra 
capului meu, ţopăind în juru-mi şi împiedicându-se de 
rădăcini fără să le pese. 

Îi priveam în tăcere, fiindcă n-aveam ce face. 

Toţi yumaşii alergară să mă vadă, numai căpetenia lor şi 
Weller nu. Cel dintâi din trufie, celălalt dintr-o nepăsare 
prefăcută deşi era mai bucuros ca toţi că mă ştia acum în 
mâinile lor. 

Fusei dus înaintea lor. Ucisesem pe fiul şefului, mă aştepta 
deci o moarte cumplită. Dar nu de asta îmi păsa mie acum. 
Mă gândeam la tânărul mimbrenjo în ajutorul căruia 
alergasem şi mă bucuram că nu-l văd. Aşadar băiatul tot 
scăpase. Mare noroc am avut că-mi scosesem, când m-am 
culcat, vesta în care îmi aveam ceasul şi alte lucruri de preţ. 
În buzunarele pantalonilor nu rămăseseră decât nişte 


fleacuri de care mă puteam lipsi şi punga cu puţinii bani ce- 
i mai aveam. 

Primejdia în care mă aflam era, ce e drept, destul de mare, 
dar nu pentru moment. Obiceiul indian e ca să-şi târască 
prizonierii după ei ca să dea şi celor de-acasă spectacolul 
chinurilor la stâlpul de tortură. Victima avea astfel un răgaz 
în care, dacă era dibaci, putea să fugă. Tot mai bine decât 
să te împuşte pe loc. 

Mie, ca ucigaş al lui Gură-mică, mi se hărăzea o moarte 
cumplită, după chinuri neînchipuite de o minte omenească, 
chinuri la care trebuie să fie de faţă întregul trib al 
yumaşilor. Ştiam foarte bine aceasta şi mai ştiam că nu mă 
vor supune la un tratament prea rău, ca să pot fi în stare să 
suport lungul drum până la ei acasă. Deci, pentru moment, 
viaţa mi-era prea puţin în pericol, dacă nu chiar defel. 

Când mă uitai la chipul căpeteniei yumaşilor, mă speriai de 
ura şi dorinţa de răzbunare care se citea pe faţa lui. Mă 
scuipă şi mă măsură de sus până jos cu o privire 
scrutătoare fără să spună un cuvânt, dar Weller zise cu un 
zâmbet ironic pe buze: 

— Bine-ai venit, senior. Îmi pare bine că am prilejul să te 
revăd. Cât timp am avut plăcerea să fim împreună, ai 
întrebuințat toate mijloacele ca să nu te dai de gol şi să ne 
tragi pe sfoară. Acum ţi s-a înfundat. Sunt tare curios să văd 
cum o să ieşi din bucluc şi ce-o să încerci să faci ca să scapi 
de stâlpul de tortură. 

Nici prin gând nu-mi trecea să-i răspund, deşi tocmai 
ironia lui m-ar fi putut îndemna să-i spun că nu mă cred 
deloc pierdut, după cum îşi închipuie el. Mai trecusem eu 
prin astfel de împrejurări. Fusesem prizonier la sioucşi, la 
comanşi, la indienii-ciori şi indienii-şerpi şi totuşi scăpasem 
teafăr din mâinile lor şi cum yumaşii erau nişte bieţi 
nevolnici faţă de aceia, ar fi fost de mirare să nu le trag 
clapa şi să nu o şterg frumuşel fără să mă simtă. 

Harry Melton era însă mult mai de temut ca ei. Dacă i-ar fi 
venit gândul să mă ceară de la yumaşi, aş fi fost pierdut. 


Ştiam însă că pentru nimic în lume n-ar fi renunţat Gură- 
mare la răzbunarea lui. Tânărul Weller era inexistent 
pentru mine. Cuvintele lui erau obraznice şi ridicole în 
acelaşi timp; probabil că şeful îşi dădu seama de aceasta 
căci îi zise cu glas poruncitor: 

— Tacă-ţi fleanca! Vorba ta e ca un spic fără rod şi ca o apă 
fără peşte. Nu-i este frică prizonierului nostru de unul ca 
tine. Ştiu că se cer toate braţele şi toţi ochii noştri ca să nu 
ne alunece printre degete. Dar nu o să ne scape, ci va 
trebui să îndure multe zile şi nopţi foamea şi setea, legat de 
stâlpul de tortură pentru că a cutezat să-l ucidă pe feciorul 
unei căpetenii de yumaşi. 

Weller îmi vorbise englezeşte, de aceea fusei foarte mirat 
că Gură-mare înţelesese cuvintele lui. Chiar răspunsul 
acesta fusese spus într-un amestec de engleză, spaniolă şi 
indiană, limbă întrebuințată prin regiunile de la Rio Grande 
şi Rio Pecos. 

Yumaşii făcuseră cerc în jurul nostru. 

— Old Shatterhand s-a apropiat el singur de lagărul 
nostru? Întrebă căpetenia pe oamenii săi. 

— Nu, răspunse unul din ei. 

— Nu? Atunci cu cine? 

— Cu un indian, un copilandru, atât de tânăr încât nu 
poate să aibă încă nume. 

— Cum arăta? 

Îl descriseră pe tânărul meu însoțitor. 

— O! Strigă şeful, ăsta e unul din băieţii mimbrenji care 
mi-au scăpat când Old Shatterhand le-a luat apărarea. 
Trebuie să moară şi el legat de stâlp. Aduceţi-l numaidecât 
în faţa mea. 

— Nu putem să-l aducem fiindcă ne-a scăpat, spuse omul 
ruşinat. 

— Cum? Răcni yumaşul. Vouă, bărbaţi în toată firea care 
vă ziceţi războinici, să vă scape un copil care încă nici nume 
n-are? Nici nu-mi vine să cred că s-a putut una ca asta. 


Şi fiindcă indianul tăcea, căpetenia urmă din ce în ce mai 
înfuriat. 

— Aşadar e adevărat? Au să râdă muierile de voi, iar copiii 
o să vă arate cu degetul. Gândiţi-vă la ruşinea care vă 
aşteaptă când celelalte triburi vor afla că atâţia războinici 
yumaşi n-au fost în stare să prindă un copilandru de-al 
mimbrenjilor. Băiatul era cu Old Shatterhand; e acelaşi care 
mi-a fugit deunăzi împreună cu fratele şi sora lui, soţia 
căpeteniei opataşilor. Trebuie să fie, toţi trei pe aici pe 
undeva. Căutaţi-i imediat. Răscoliţi pădurea dacă e nevoie, 
dar să mi-i aduceţi îndată ce-i veţi găsi. Plecaţi cu toţii şi 
lăsaţi numai trei-patru din voi în lagăr. 

Yumaşii plecară în fugă. Numai trei din ei şi Weller 
rămaseră cu Gură-mare în lagăr. Crezui că yumaşul mă va 
lua la întrebări, dar nu fu aşa. Porunci să fiu legat de un 
stâlp al cortului şi nu se mai uită la mine. Eu însă ştiam că 
nu mă slăbeşte o clipă din ochi, privindu-mă pe furiş. 

Urmă o aşteptare chinuitoare pentru mine. Nouăzeci şi 
nouă la sută că mimbrenjul meu va fi prins. Copoii erau 
prea mulţi pe urmele lui ca băiatul acesta fără multă 
experienţă să poată scăpa. 

Dacă puneau mâna pe el rămâneam fără armele mele 
preţioase, ceea ce era mai rău ca orice. 

Auzii strigăte de bucurie, semn că dăduseră de urmele lui. 
Strigătele se auzeau din ce în ce mai departe; îl urmăreau 
deci. 

Trecu vreun ceas, care mi se păru mie o veşnicie. Se 
întoarseră în sfârşit, spre bucuria mea, fără băiat, dar 
căpetenia yumaşilor răcni înfuriat: 

— Cum, nu i-aţi adus? Aţi orbit de nu mai puteţi găsi o 
urmă? 

— Războinicii yumaşi nu sunt orbi, răspunse unul din ei. 
Urma mimbrenjului am găsit-o. 

— Numai pe el nu, altminteri îl aveam acum aici, în faţa 
mea. 


— O să-l ai numaidecât. Urmele străbat pădurea şi duc 
afară la şes. 

— În ce direcţie? 

— Spre miazăzi. 

Nu trecuse multă vreme, aşa că nu se putea să nu-l fi 
văzut alergând pe câmp. 

— Băiatul e mărunţel şi piere din ochi chiar dacă 
depărtarea nu e mare. Urmele lui erau însă destul de 
desluşite şi va fi prins repede. Noi ne-am întors fiindcă nu e 
nevoie de atâţia oameni pentru un lucru atât de 
neînsemnat. 

Căpetenia yumaşilor tăcu, dându-şi seama că mânia lui nu 
folosea la nimic, dar mie îmi creştea inima de bucurie la 
gândul că băiatul va fi reuşit să scape. Era mai deştept 
decât mi-aş fi putut închipui şi procedase cum nici eu n-aş fi 
izbutit mai bine. Lăsase caii cu lucrurile mele acolo unde 
erau şi o luase la fugă peste câmp. Mai întâi îndrepta 
atenţia urmăritorilor săi într-o direcţie opusă faţă de cea 
unde se aflau caii; al doilea, fugea spre locuri pietroase, 
unde i s-ar fi putut pierde lesne urma. 

Se întunecă. Indienii aprinseră focuri ca să-şi pregătească 
de mâncare. Căpetenia lor nu se mişcase de la locul unde 
stătuse până atunci şi nu scotea o vorbă. Fierbea de mânie. 
Weller se dusese să se plimbe niţel prin pădure şi se 
întorcea acum agale la lagăr. 

— Unde-ai stat atâta vreme? Se răsti yumaşul la el. Nu ştii 
că e timpul când trebuie să sosească tatăl tău? Du-te de-l 
aşteaptă şi adu-l încoa. 

Tânărul plecă fără să-i răspundă. Peste puţin se întoarseră 
şi yumaşii porniţi după fugar. Speranţa mea nu fusese 
zadarnică: veneau fără el. Furia şefului nu mai cunoscu 
margini. Sări ca turbat de la locul lui, îl apucă pe unul din ei 
de piept şi-l zgâlţâi zdravăn zbierând: 

— Tot nu l-aţi găsit, păcătoşilor, viermi împuţiţi care se 
târâie prin mocirlă şi nu văd ce se petrece pe pământ! O să 


vă trimit pe la vetrele voastre să staţi şi să cârpiţi corturi ca 
muierile bătrâne care nu mai sunt bune de nimic! 

Era o insultă cum nici că se putea mai mare, întrecând 
drepturile unui şef de trib. O căpetenie indiană nu are altă 
putere decât aceea îngăduită de supuşii săi care l-au ales 
de bunăvoie, putând să i-o retragă atunci când îl cred 
nevrednic de ea. Indianul căruia îi adresase aceste cuvinte 
se smuci din mâna lui şi zise indignat: 

— Cine îi dă dreptul lui Gură-mare să se atingă de mine şi 
să-mi zică vorbe de ocară? Dacă am greşit, să mă judece 
bătrânii tribului şi să-mi dea osânda ce mi se cuvine. Cine 
însă mă insultă, să pună mâna pe cuţit şi să se ia la luptă 
dreaptă. Gură-mare să-şi dea seama că ponegrindu-mă pe 
mine îi insultă pe toţi războinicii yumaşilor care m-au 
însoţit. 

Se auzi un murmur de aprobare. 

Căpetenia înţelese că mersese prea departe, de aceea 
răspunse cu glas domolit: 

— Fratele meu o să judece şi o să înţeleagă că nu eu am 
vorbit astfel ci mânia care îmi clocoteşte în piept. 

— Omul trebuie să ştie să-şi stăpânească mânia, dar să 
zicem că n-ai spus nimic. Chiar dacă Gură-mare s-ar fi dus 
să-l caute pe băiat, sigur că nici el nu l-ar fi găsit. 

— Dar picioarele unui copil sunt mai scurte decât ale unui 
om matur. Nu înţeleg cum nu l-aţi putut prinde. 

— Am alergat până ce ni s-a tăiat răsuflarea, dar nici 
măcar nu l-am zărit. Deodată urmele lui s-au pierdut în 
pământul pietros şi n-am mai văzut nimic. 

— Alte urme în afară de-ale lui nu mai erau? 

— Nu. 

— Atunci fratele şi sora lui nu mai sunt cu el. Să-l întrebăm 
pe Old Shatterhand cum stau lucrurile. 

— Cum ai ajuns aici cu băiatul pe care-l căutăm, zise şeful 
întorcându-se spre mine, pe jos sau călare? 

— Pentru ce mă-ntrebi? Răspunsei eu. După cum pretinzi, 
nu eşti doar un războinic de-al yumaşilor, ci şi căpetenia lor, 


iar acum ai nevoie de mine să afli un lucru pe care până şi 
un copil îl poate înţelege? Întreabă-ţi mintea - dacă vei fi 
având - iar nu pe mine. 

— Nu vrei să răspunzi, câine? Se răsti el. 

— Latră până mâine că tot n-o să mă faci să-ţi spun. 

Cuvântul „latră” îl scoase din fire. Trase cuțitul de la brâu, 
dar îl vâri la loc şi-mi dădu un picior zicând: 

— Atunci taci! O să urli şi o să zbieri tu în curând de-o să 
se audă până la capătul lumii, fii pe pace! 

— Hotărât că nu din pricina unui laş ca tine care a luat-o la 
fugă când m-a văzut, trântind puşca la pământ, răspunsei 
eu batjocoritor. 

— Nu crâcni că te ucid pe loc! Răcni el scoțând iar 
pumnalul de la brâu. 

— N-ai decât! N-oi vorbi eu, vorbeşte ruşinea ta pentru 
mine. Puşca ta se află în mâinile mimbrenjilor pe care ţi i-ai 
făcut duşmani de moarte. Ce-au să mai râdă de tine când or 
afla că o căpetenie de-a yumaşilor s-a lipsit de armă şi a 
luat-o la sănătoasa de frica mea! 

Îl aţâţam înadins ca să-l fac să vorbească; eram curios să 
aflu dacă aveau de gând să mă ucidă acum sau mai târziu. Îl 
văzui atât de înfuriat, încât vru să se repeadă la mine, dar 
un murmur de-al yumaşilor îl opri. Lăsă în jos braţul şi zise 
izbucnind într-un râs batjocoritor: 

— Înţeleg ce scop urmăreşti. Vrei să te omor acum, 
imediat, dar degeaba, n-o să-ţi fac pe voie. O să te hrănim 
bine ca să ai destulă putere să faci drumul până la 
wigwamurile noastre. Trebuie să fii gras şi puternic ca să 
poţi îndura cât mai mult chinurile. Apoi se adresă yumaşilor 
din preajmă: Daţi câinelui acesta mâncare cât poate să 
mistuie! 

Îmi ajunsesem scopul. Ştiam acum că voi fi nu numai bine 
hrănit, dar chiar îndopat - ca să zic aşa. Mă mai liniştii. 
Ordinul lui fu executat imediat. Un yumaş murdar veni cu o 
strachină de fasole şi fiindcă mâinile îmi erau legate, îmi 
duse lingura la gură ca la copiii mici. Vâri mâna lui în 


strachină şi vru să mi-o vâre în gură, dar eu întorsei capul 
într-o parte. 

Căpetenia yumaşilor văzu gestul meu. 

— Câinele e prea mândru ca să se hrănească din 
mâncarea războinicilor yumaşi. Dezleagă-i o mână şi dă-i o 
bucată de carne. Cred că o să-i placă mai mult. Am făgăduit 
că n-o să-l las să flămânzească. O să aibă mai multă putere 
să urle şi să schelălăie pe urmă. 

Mi se aduse o bucată de carne afumată, pe care o mâncai 
cu poftă, pe urmă îmi legară iar mâinile. 

Tocmai după ce îşi sfârşiră indienii cina, veni şi tânărul 
Weller cu tatăl său. Acesta se apropie de mine, mă salută cu 
o prietenie ironică şi zise: 

— Bună seara, sir. Cum o mai duci cu sănătatea, stimate 
master Old Shatterhand? 

Nu-i răspunsei. 

— A, pari să fii cam fudul. Pesemne că nu mă socoţi 
vrednic de un răspuns, dar lasă că o să te învăţăm noi să fii 
ceva mai politicos. Îţi prezint pe fiul meu. Un artist 
desăvârşit. Când s-a dat drept supraveghetor pe vapor, 
habar n-aveai cine e, nu-i aşa? (Şi fiindcă eu tăceam, urmă): 
N-ai idee cum m-am bucurat când mi-a spus adineauri ce 
vânat de preţ au prins prietenii mei yumaşi. Ai ştiut să te 
amesteci unde nu-ţi fierbe oala, dar să ieşi acum din bucluc 
nu ştii. Aşa păţeşte cine vrea să facă pe avocatul şi să ia 
apărarea altora. O să pierzi procesul şi cheltuielile de 
judecată o să le plăteşti cu viaţa. Să-ţi fie de bine! 

Mă lăsă în pace şi se retrase cu şeful ceva mai departe ca 
să nu-i aud ce vorbesc, începând să şuşotească între ei. 
Trebuie să fi fost ceva foarte important judecând după 
agitația lor. Când sfârşiră, se ridicară de jos şi căpetenia îşi 
chemă oamenii să le spună ce-a hotărât. 

În vremea asta, cei doi Weller se apropiară de mine. 
Bătrânul îi zise celuilalt: 

— Aşadar eu mă întorc la conac şi tu vii cu indienii după 
mine. Cred că puteţi da atacul înainte de-a se lumina de 


ziuă. 

— Bine, dar poarta o să fie închisă, răspunse tânărul şi 
înţelesei că vorbesc înadins mai tare ca să-i pot auzi eu. 

— Ei aş! O să bat în poartă şi o să-i spun intendentului că 
m-am rătăcit în pădure, de aceea am întârziat. 

— Acesta doarme în clădirea principală şi n-o să te audă. 

— O să mă audă vreunul din emigranţi şi o să vină să-mi 
deschidă. 

— Dar dacă nu, pe unde intrăm? 

— Prin pârâu. Tu să nu vii odată cu ei, ca să nu bănuiască 
nimeni că eşti înţeles cu indienii. Să nu te arăţi decât după 
ce vor fi plecat. 

După ce mai schimbară câteva vorbe fără însemnătate, 
bătrânul Weller se întoarse spre mine şi-mi zise: 

— Ştii de ce am vrut s-auzi ce vorbim, sir? Mai întâi fiindcă 
ai lucrat împotriva noastră şi vreau să vezi că toate 
tertipurile tale au fost de prisos. 

— Şi al doilea, urmă tânărul, ca să te convingi că nu mai 
poate fi scăpare pentru dumneata. 

— Aşa e, întări bătrânul. Dacă ne-am închipui că ar exista 
vreun mijloc de salvare, fii pe pace că ne-am fi ferit noi s- 
auzi ce-am vorbit. Pregăteşte-te deci de moarte, o moarte 
cum nici nu poate fi mai grozavă. S-a isprăvit cu Old 
Shatterhand, faimosul vânător al preriilor. Vei fi dus pe 
câmpiile de vânătoare ale yumaşilor, unde au să te lege de 
stâlp şi au să te chinuiască, au să te ardă şi cine ştie ce o să- 
ţi mai facă. Mai înainte însă are să vină prietenul Melton să- 
ţi facă o vizită ca să-ţi mulţumească pentru amabilitatea 
avută faţă de el. Şi vizita lui o să-ţi fie cu atât mai plăcută cu 
cât are de gând să-ţi sucească niţel mâinile, cum ai făcut şi 
tu cu el. Rămâi sănătos! Pe noi n-o să ne mai vezi şi nici 
viceversa. 

Acum îmi spuseseră tot ce aveau de spus. Aş fi aflat poate 
mai mult dacă intenţia mea nu ar fi fost să tac şi să nu-i 
întreb nimic. Hotărâseră deci năvala asupra conacului mai 
curând decât era plănuit. Închipuiţi-vă în ce stare mă aflam. 


Ştiam şi nu puteam să-i înştiinţez pe emigranţi. Atletul mă 
aştepta şi eu eram legat fedeleş. Dacă mi-ar fi stat în putere 
mi-aş fi rupt legăturile şi mi-aş fi făcut loc cu pumnii printre 
yumaşi. Dar legăturile erau din piele trainică şi-mi intrau şi 
aşa adânc în carne. Un lucru însă eram hotărât: să nu stau 
o clipă la îndoială dacă aş fi avut o cât de mică posibilitate în 
cursul drumului să scap din mâinile yumaşilor, chiar dacă aş 
fi plătit cu viaţa încercarea mea. 

Speranţele mele fură zadarnice. Îndată ce plecă Weller, 
indienii îşi strânseră corturile şi porniră de vale înspre 
conac. Pe mine mă legară atât de strâns în spinarea unui 
cal, încât nu puteam face nici o mişcare. De amândouă 
părţile călărea câte un yumaş care ducea calul meu de 
căpăstru. 

Un moment mă mângâiasem cu gândul că voi reuşi să fac 
aşa ca să-mi iasă calul din rândul yumaşilor; văzui însă că 
nu era chip. O singură salvare, una singură îmi mai 
rămăsese: când mă voi apropia de conac să încep să ţip ca 
să m-audă cineva. Mă hotărâsem s-o fac cu preţul vieţii 
mele. 

Dar, fie că şeful îmi ghicise gândul, fie că era numai o 
măsură de prevedere, când ajunserăm la vreun sfert de 
ceas de conac, mă lăsară cu cinci oameni în urmă, în vreme 
ce ceilalţi îşi văzură de drum. 

Nu intrasem încă în pădure ci ne aflam în câmp deschis. 
Sub copaci poate că aş fi putut dispărea, aşa însă era cu 
neputinţă. 

Indienii bătură nişte pari în pământ şi mă legară, mai bine 
zis mă răstigniră, de ei. Caii de povară rămaseră cu noi; li 
se luară poverile din spinare şi li se dădu drumul să pască 
în voie. 

Nimeni nu vorbea. Eu îmi frământam creierul să găsesc 
vreun mijloc de scăpare, dar zadarnic. Timpul trecea. 
Întunericul se risipea, se lumina de ziuă. Auzii deodată în 
depărtare răcnete. Ştiam ce înseamnă. Era strigătul de 


luptă al indienilor. Şi să fi putut scăpa acum, tot deageaba. 
Era prea târziu, n-aş mai fi putut salva pe nimeni. 

Vă puteţi închipui ce se petrecea în sufletul meu. Ascultam 
cu auzul încordat. Răcnetele se repetară. Nu erau de 
înfrângere ci de izbândă. Indienii nu găsiseră împotrivire şi 
biruiseră repede. 

Aşteptarăm un ceas, apoi încă unul, dar nu veni nimeni să 
ne spună ce-a fost. Niciunul nu voia să lipsească de la jaf. 
De-abia după vreo trei ore văzurăm un yumaş sosind în 
goana calului. Povesti cu bucurie că atacul reuşise pe deplin 
şi că trebuie să ne ducem şi noi cu caii de povară la conac. 
În pădure trecurăm pe lângă tânărul Weller, care rămăsese 
aci ca să nu fie văzut la conac, dar care ţinea cu orice preţ 
să fie pe aproape ca s-audă ce se petrece. Ticălosul îşi 
legase calul de un copac şi stătea întins în iarbă; când ne 
văzu sări drept în picioare şi-mi strigă: 

— Ei, ce zici, master? Acum orice-ai face e degeaba. 
Hacienda e a noastră şi cu tine s-a isprăvit odată pentru 
totdeauna. 

N-aş fi vrut să-i răspund, dar nu mă mai putui stăpâni să-i 
zic fierbând de mânie: 

— Sau cu tine, nemernicule! Să mă văd eu liber şi lasă că 
nu-mi scapi, fii pe pace! 

— Vai de mine! Trebuie să fie o cinste, o adevărată plăcere 
să fii împuşcat de mâna lui Old Shatterhand! Râse el în 
bătaie de joc. O să te aştept cu nerăbdare, crede-mă. 

Râsul lui mă scoase din sărite, aveam impresia - cu toată 
situaţia disperată în care mă găseam - că şi văd ţeava 
revolverului meu îndreptată spre el şi că aud pocnetul 
detunăturii. 

Ajunserăm în sfârşit la păşunile care înconjurau conacul. 
Vitele erau încă pe câmp, dar în locul văcarilor le păzea o 
ceată de indieni. Toţi albii zăceau morţi, întinşi în iarbă. 
Niciunul din ei nu scăpase cu viaţă. De ce nu i-au cruțat pe 
ei, ci numai pe emigranţi, abia mai târziu am înţeles. 


Ne oprirăm la o bătaie de puşcă de conac. Găsirăm aici pe 
emigranţi, ferecaţi în lanţuri. Proprietarul haciendei era şi 
el printre ei. 

— Dumneata, senior? Cum se face că te-ai întors? Mă 
întrebă el când mă văzu. 

— Veneam să te salvez, dar am căzut în mâinile ucigaşilor, 
după cum vezi. Recunoşti acum că am avut dreptate? 

— Şi da şi nu. Adică în ce priveşte năvala indienilor aşa e, 
dar cât pentru senior Melton, e nevinovat, săracul! Ia te 
uite colo! 

Întorsei capul şi-i văzui pe Melton şi pe bătrânul Weller 
legaţi de mâini şi de picioare, trântiţi în iarbă. Era, 
bineînţeles, o comedie pe care o jucau ca să pară cu totul 
nevinovaţi de cele întâmplate. 

Dorii să i-o spun lui Pruchillo, dar am fost târât mai 
departe şi nu mai avui când. 

Tabloul care se desfăşura acum înaintea ochilor mei era de 
o sălbăticie îngrozitoare. Răcnind ca nebunii, indienii cărau 
lucrurile afară din casă şi le duceau cât mai departe. Îmi 
închipuii îndată ce avea să urmeze. Vroiau să dea foc 
conacului ca să ardă până în temelie. 

Dar pentru ce? Ce scop urmărea mormonul cu această 
nouă ticăloşie? Aveam s-o aflu mai târziu. Era într-adevăr 
un plan diabolic pe care Melton îl pusese la cale. 

Mai băgai de seamă că printre prizonieri nu se afla, în 
afară de proprietar şi de soţia lui, niciuna din persoanele pe 
care le văzusem la conac; intendentul, buhăitul senior 
Adolfo, lipsea şi el. Fuseseră ucişi toţi, din acelaşi motiv pe 
care, deocamdată, nu-l cunoşteam. 

Jaful ţinu până pe la amiază; pe urmă adunară cirezile şi le 
mânară mai la nord, pe un câmp mare. După ce puseră 
câţiva oameni de pază, strânseră leşurile văcarilor ucişi şi le 
băgară în casă, să ardă; dădură foc clădirii principale şi 
apoi dependinţelor. Auzii ţipătul de disperare al moşierului 
şi al soţiei sale. 


Trebuia să vină însă ceva şi mai rău. Treizeci de yumaşi 
încălecară şi porniră în direcţii diferite. Mă întrebam ce rost 
va fi având acest lucru pe care nu-l înţelegeam. După o 
jumătate de ceas văzui un fum gros înălțându-se în văzduh 
la miazăzi, apoi altul la apus. Nu mai încăpea îndoială. 
Indienii aprinseseră pădurea. De la uscăturile şi buturugile 
uscate focul se întindea cu o repeziciune grozavă 
cuprinzând copacii bătrâni. Moşierul se tânguia şi se ruga, 
dar degeaba. Văpăile dogoreau până departe, gonindu-i pe 
indieni spre conac. Încărcară prăzile pe cai şi plecară 
târându-ne după ei, pe mine, moşierul cu nevasta şi 
emigranții, pe când în urma noastră veneau cirezile. 

Alaiul merse câtva timp în lungul pârâului, coti la stânga şi 
se opri, dinadins sau din întâmplare, în poiana unde voise 
mormonul să mă ucidă. 

Mi-era acum necaz pe mine că-l lăsasem în viaţă. Îl 
vedeam mergând pe el şi pe Weller, legaţi amândoi de 
formă, alături de moşier, vrând să-i facă pe toţi să creadă că 
erau prizonieri ca şi ceilalţi. 

Paznicii mei mă duseră ceva mai la o parte şi mă legară de 
un copac singuratic, de unde puteam să văd cum indienii îşi 
pregătesc lagărul pentru popas. Mă despărţeau de ceilalţi 
prizonieri, fiindcă, probabil, le era frică să nu le fac vreo 
boroboaţă. 

La drept vorbind, ar fi trebuit să fiu mândru că roşii mă 
credeau numai pe mine singur în stare să le joc vreo festă şi 
vă mărturisesc că n-aveam alt gând decât să găsesc un 
mijloc prin care să-mi recapăt libertatea şi să le iau înapoi 
prăzile. 

Să nu vă închipuiţi că mă bizuiam numai pe puterile mele. 
Principalul era să mă văd liber. Pe urmă veneau mimbrenjii 
şi cu ajutorul lor eram sigur de izbândă. 

Indienii tăiară o vacă, un porc şi câţiva berbeci pe care îi 
fripseră în frigare. Mâncau cu lăcomie şi le dădură şi 
prizonierilor o cantitate destul de mare ca să se sature. Mie 
îmi dezlegară mâinile ca să pot mânca, pe urmă mi le legară 


iar. Dacă sistemul acesta ar fi fost repetat de câteva ori, mi- 
ar fi putut sluji poate la fugă, deşi mijlocul ar fi fost 
neînchipuit de greu şi primejdios. Trebuia ca în faţa tuturor 
să mă folosesc de prilej şi să-mi rup legăturile de la 
picioare, dar cu atâta repeziciune, încât să n-aibă indienii 
timp să prindă de veste. Şi-apoi, chiar dacă reuşeam, aş fi 
avut toată droaia de yumaşi după mine care m-ar fi prins 
imediat. De, dacă mădularele mele ar fi fost în starea lor 
normală! Dar curelele cu care eram legat erau atât de 
strânse încât împiedicau circulaţia sângelui şi aproape nu 
mai îmi simţeam mâinile şi mai ales picioarele, de amorţite 
ce erau. Mâinile le-aş fi putut mişca mai lesne. N-aveam 
decât să le ţin îndepărtate când mă legau după mâncare, 
ceea ce am şi făcut. Totuşi nu mă puteam încă sluji de ele şi 
dacă aş fi vrut să rup curelele, mi-aş fi sfâşiat toată pielea. 

Deşi situaţia în care mă aflam era disperată, nu pierdui 
nădejdea, ştiind că yumaşii mă vor cruța deocamdată, 
având astfel un răgaz în care va surveni poate ceva pentru 
salvarea mea. 

Se înnoptă. Nimeni nu mânca nimic, fiindcă toţi erau sătui 
de la amiază. Paznicii mei mă înfăşurară într-o pătură, mă 
înfăşară în curele ca pe sugari şi mă întinseră în iarbă. 

Cu toate că nu puteam face vreo mişcare adormii şi aş fi 
dormit probabil până la ziuă dacă nu m-ar fi trezit ceva 
neobişnuit. Mă trăgea cineva de păr. Deschisei ochii. De jur- 
împrejur nici o mişcare. Sub copaci un întuneric de 
nepătruns. Zării totuşi pe unul din paznici veghind la un 
metru de picioarele mele, pe când ceilalţi patru dormeau. 
Fuma, probabil, o ţigară şterpelită de la conac. 

Cine să mă fi tras de păr? Dacă ar fi făcut-o paznicul mi-ar 
fi spus ce vrea, el însă tăcea. Mă gândii la tânărul meu 
mimbrenjo, dar mă ferii să deschid gura; clătinai numai de 
câteva ori capul ca să înţeleagă că sunt treaz. Cel care mă 
deşteptase din somn trebuie să fi fost în spatele meu, 
ascuns în iarba înaltă, căci nu-l puteam vedea. Cum băiatul 


era subţirel la trup putea foarte bine să nu fie zărit de 
paznic. 

După ce făcui mişcările acelea cu capul, simţii un zgomot 
de-abia perceptibil, ca şi când s-ar fi târât cineva cu mare 
băgare de seamă prin iarbă, apoi auzii şoptind în urechea 
mea: 

— Eu sunt, mimbrenjul. Ce poruncă are Old Shatterhand 
să-mi dea? 

Aşadar tot el era. Un altul în locul meu ar fi simţit cu totul 
altceva decât simţeam eu, adică bucuria că băiatul avea, în 
afară de curaj, o dibăcie atât de mare încât să iasă mai 
târziu din el un adevărat războinic. Vroia cu orice preţ să-şi 
câştige un nume şi credea că eu voi fi acela care i-l voi 
înlesni. Prevedeam după felul lui de a lucra că dorinţa i se 
va împlini în curând. 

Aşteptai niţel să văd dacă paznicul n-a simţit nimic, pe 
urmă îl întrebai tot în şoaptă: 

— Caii? 

— Sunt aici. 

— Şi lucrurile? 

— Toate. 

— Unde? 

— Lângă o stâncă unde nu se cunosc urmele. 

— Foarte bine. Cum ai ajuns aici? 

— Am văzut că din pricina mea Old Shatterhand a fost 
prins. Bănuiam că vor porni să mă caute şi am luat-o drept 
pe şes până la un loc pietros unde trebuiau să-mi piardă 
urma. Când am văzut că yumaşii se întorc, am alergat iar în 
vale, făcând un ocol şi m-am aşezat la pândă. După ce au 
plecat ei spre conac, am luat caii şi am pornit în urma lor ca 
să-l scap pe Old Shatterhand, pentru care mi-aş da viaţa, 
cum a vrut să şi-o dea el pentru mine. 

— Ai fost prea îndrăzneţ băiete, dar văd că eşti destul de 
deştept şi priceput ca să reuşeşti. Sper că în curând, cu 
ajutorul tău, voi fi liber. 


— În curând? De ce nu chiar acum? Am la mine cuțitul 
meu şipealtău şipot să tai cu ele curelele. 

— Asta să n-o faci, fiindcă s-ar putea să te prindă şi pe tine. 
Tu trebuie însă să rămâi liber. 

— Să se gândească Old Shatterhand că toţi dorm, numai 
paznicul e treaz. E orb, pesemne, că nu mă vede. 

— Dar ia închipuie-ţi ce s-ar întâmpla dacă m-aş ridica în 
picioare. De fugit nici nu poate fi vorba. Ca să-mi tai 
curelele o să zăboveşti cel puţin un ceas, fiindcă trebuie să 
lucrezi încet şi cu mare băgare de seamă. Pe urmă eu o să 
mă răsucesc în pătură, ceea ce o să dureze iar o jumătate 
de ceas. Pe urmă rămân legăturile de la mâini şi picioare. 

— Pe astea le tai eu repede. În două ceasuri am isprăvit cu 
toate. 

— Aşa ar fi, dar sunt cinci inşi care mă păzesc şi care au să 
se schimbe cu rândul. Înainte de a mă preda unul altuia, 
fiecare o să controleze mai întâi dacă sunt bine legat. Se 
tem să nu le scap. Vezi şi tu că nu se poate să fug în noaptea 
asta. 

— Old Shatterhand are dreptate. O să vin mâine seară din 
nou. 

— O să mă găseşti tot ca acum şi tot degeaba. 

— Atunci când să vin? Câtă vreme să te mai las în ghearele 
lor? Dacă te omoară n-o să mai îndrăznesc niciodată să mă 
întorc în wigwamurile noastre, căci au să mă arate cu 
degetul şi să mă scuipe în faţă. Din pricina prostiei mele, 
Old Shatterhand a căzut în mâinile duşmanului şi eu l-am 
împins astfel la moarte. 

— Nu au încă de gând să mă omoare. Vor să mă ducă 
acasă la ei ca să mă lege de stâlp şi să mă supună la chinuri 
grozave. 

— Vestea că au amânat moartea ta mă bucură. Când să vin 
iar? 

— Mă eliberez eu singur. Cum însă picioarele îmi sunt 
amorţite, aş vrea să te aţii pe aproape pentru ca în clipa 
când voi vrea să fug să pot încăleca imediat. 


— O să-i urmez pe yumaşi şi de câte ori vor poposi o să 
stau cu caii pregătiţi. 

— Bine. Vezi numai să fii cu mare băgare de seamă. 
Trebuie să ştiu în ce direcţie te vei afla. Caută să fii 
întotdeauna în urmă. Dar vreau să cunosc mai dinainte nu 
numai direcţia, ci şi locul unde te pot găsi. 

— Cum să ţi-l spun dacă nu pot să vorbesc cu tine? 

— Ai învăţat să imiţi ţipătul vreunei păsări? 

— Vraciul tribului nostru ştie toate limbile păsărilor şi eu 
am fost învăţăcelul lui; ce pasăre sau animal vrei? 

— S-alegem pe al unei vietăţi care ţipă noaptea ca şi ziua, 
pentru că nu se poate şti timpul când voi avea prilejul să 
fug. Nu numai atât: se cere să fie o vietate care trăieşte şi 
în pădure şi pe câmp sau pe malul apei. Asta ar fi broasca. 

— Fie cum vrea Old Shatterhand. Pot să imit atât de bine 
orăcăitul broaştei încât nimeni să nu bage de seamă că e 
glas de om. 

— Atunci ne-am înţeles. Carne ţi-am adus destulă de la 
conac, aşa că, deocamdată, ai ce mânca. Nu ştiu când vom 
porni de aici şi unde vom mai poposi în drum, dar oriunde 
ar fi, tu ţine-te după noi. De câte ori ne vom opri, ascunde- 
te undeva pe aproape. Aşteaptă pe urmă până ce vei vedea 
că toţi dorm în lagăr şi dă de trei ori semnalul, dar nu unul 
după altul ci în răstimp de un sfert de ceas. Dacă la cel 
dintâi nu voi fi lămurit unde te afli, la cel de-al doilea sau la 
cel mult al treilea, voi şti cu siguranţă unde eşti. Vezi să fii 
pregătit ca să fugim atunci imediat. 

— O să fiu cu ochii în patru ca să te văd venind şi, cum te- 
oi zări, ies din ascunzătoare. 

— Foarte bine. Calul să-mi fie înşeuat ca să pot încăleca 
imediat, căci voi fi urmărit cu mare îndârjire. Şi mai e ceva: 
puşca mea care trage focuri multe fără să fie încărcată 
mereu o mai ai? 

— Da. 

— Ai încercat-o şi tu? 


— Nu. Cum era să îndrăznesc! Tot ce aparţine lui Old 
Shatterhand e sfânt pentru mine. 

— Vezi s-o ai la îndemână pentru ca să mi-o dai imediat, 
chiar înainte de-a încăleca eu. Acum ţi-am spus tot ce- 
aveam să-ţi spun. A, încă ceva foarte important. Bănuiesc că 
prizonierilor li se va da drumul şi vor avea voie să se 
întoarcă la conac. Să nu te laşi înşelat de asta. Eu nu voi fi 
printre ei, de aceea urmăreşte-i pas cu pas pe yumaşi. 

— Fii sigur că o să mă feresc de vreo nouă greşeală. 

— Încă o dată, fii cu mare băgare de seamă. Dă-mi acum 
cuțitul pe care zici că mi l-ai adus. 

— Cum poţi să-l iei dacă-ţi sunt mâinile legate? Să ţi-l vâr 
în pătură? 

— Nu se poate, fiindcă e prea strâns înfăşurată în jurul 
trupului. Înfige-l aici, în dreptul cotului meu, în pământ şi 
lasă-i afară numai plăselele. Iarba e destul de înaltă ca să 
nu se poată vedea din ea. 

— O să-l poţi scoate de acolo? 

— Da. Acum pleacă. Am stat şi-aşa prea mult de vorbă şi 
schimbul poate să sosească din moment în moment. 

— Bine, mă duc. Mai întâi aş vrea însă să te rog ceva. Eu 
am făcut o mare greşeală, o greşeală de neiertat şi tu mi-ai 
spus un cuvânt de imputare. Vrea sufletul tău să mă ierte? 

— Da. Drept e că îndrăzneala ta a fost o nesocotinţă că te- 
ai apropiat atât de yumaşi, dar tot îndrăznelei tale voi 
datora scăparea mea din ghearele lor. 

— Mulţumesc lui Old Shatterhand pentru mărinimia lui. 
Viaţa mea e de acum încolo dăruită lui şi cât voi trăi voi fi 
mândru de cuvintele sale de adineauri. 

Băiatul înfipse cuțitul în pământ alături de mine, dar atât 
de încet încât eu, care stăteam lângă el, nu auzii nici cel mai 
mic zgomot. După puţin timp auzii în depărtare un orăcăit 
de broască, semnalul convenit între noi, prin care 
mimbrenjul îmi dădea de ştire că a reuşit să iasă nesimţit 
din lagăr. 


Acum eram sigur că fuga va reuşi. Gândul acesta mă linişti 
şi dormii toată noaptea de parcă aş fi fost un om liber. 
Gălăgia din lagăr mă deşteptă abia când era soarele demult 
pe cer. Paznicii mei mă desfăşurară din pătură. Mă prefăcui 
buimac de somn şi-mi întorsei capul pe partea unde era 
înfipt cuțitul. După cum v-am mai spus, mâinile mi-erau 
acum mai slobode şi puteam mişca degetele. După câtva 
timp mă răsucii iar în loc şi mă întinsei pe pântece. Pipăii 
pământul cu vârful degetelor; mi-au trebuit mai bine de 
zece minute ca să trag cuțitul de câteva degete afară, pe 
urmă şi mai mult ca să-l scot de tot. Cu mare greutate reuşii 
să-l vâr sub vestă şi să-l aşez astfel ca să nu se cunoască 
NIMIC. 

Tocmai când isprăvii mi se aduse mâncarea. Masa era 
îmbelşugată, semn că se pregăteau de drum lung. Începură 
să strângă vitele de pe câmp. Indienii lăsaţi de pază la vite 
rămaseră în urmă ca să vadă dacă nu s-a rătăcit vreuna. 
De-abia după vreo două ceasuri se despărţiră în două 
grupuri. Cel mai puţin numeros rămase să păzească 
prizonierii, cărora li s-a dat drumul abia după două zile, 
după cum am aflat mai târziu. Aceasta ca să n-aibă timp 
moşierul să ceară ajutor de la vecini pentru a-i urmări pe 
vyumaşi atât timp cât nu se aflau încă în siguranţă. 

Grupul cel mare, condus de căpetenia lor, urma după 
cirezi. Pe mine mă legară iar pe cal şi mi se dădură alţi 
paznici. Îi schimbau ca să fie mai siguri că voi fi bine 
supravegheat. 

Când pornirăm la drum, Melton strigă după mine: 

— Umblă sănătos, master. Multe salutări diavolului când te 
vei duce peste câteva zile în iad să-i dai bună-ziua... 

Aşadar planul lui diabolic de distrugere şi jefuire a 
haciendei reuşise, fiind convins că a scăpat de mine odată 
pentru totdeauna. 

Capitolul VII - Spre stâlpul de tortură. 

Alaiul nostru o luă într-o direcţie binecunoscută, adică 
spre pădurea cu „Stejarul vieţii”. Nu m-am bucurat foarte 


mult, căci dacă speranţele mele s-ar fi realizat nu se putea 
să nu ne întâlnim în drum cu mimbrenjii pe care îi 
chemasem în ajutor. După ce chibzuii însă mai bine, îmi 
dădui seama că ar fi mai rău aşa. Dacă ar ajunge lucrurile 
la luptă, yumaşii m-ar omori mai bine decât să vadă cum 
mimbrenjii mă scapă din ghearele lor. 

Fie că întâlnirea cu ei ar fi fost sau nu un noroc pentru 
mine, văzui în curând că e imposibil, deoarece yumaşii 
cotiră la dreapta, pe când mimbrenjii trebuiau să vină din 
stânga. 

Se însera şi noi tot nu ieşirăm încă din pădure. Poposirăm 
la marginea ei. În alte împrejurări, încetineala cu care 
înaintau cirezile m-ar fi enervat, acum însă mă bucuram, 
căci îmi prelungea răgazul până la execuţia plănuită de 
yumaşi. 

Aşteptam cu nerăbdare semnalul tânărului mimbrenjo. Îl 
auzii de-abia după ce sfârşisem cina şi indienii mă 
înfăşurară iar în pătură. De fugit nu puteam încă fugi în 
noaptea asta, mă liniştea totuşi faptul că-l ştiam pe băiat în 
apropiere şi că urma întocmai instrucţiunile mele. Înţelesei 
că oricât de aproape ar fi fost, nu era primejdie să-l vadă 
cineva, fiindcă se putea ascunde în desişul pădurii. 

A doua zi pornirăm mai departe. Căpetenia părea că se 
plictiseşte de încetineala drumului. Hotări să o ia înainte, 
lăsând vitele să-l ajungă, din urmă la popas. Luă cu el 
jumătate din oameni şi pe mine, bineînţeles, împreună cu 
paznicii mei. lată un lucru care nu-mi convenea defel. 
Băiatul putea foarte bine să urmeze cirezile dar nu şi ceata 
de yumaşi. Va veni tocmai după sosirea lor în lagăr şi era de 
prevăzut că voi fi iar înfăşurat în pătură şi legat burduf. 
Neputincios ca un copil, cum mi-ar fi fost posibil să fug? 

Aşa se şi întâmplă. De-abia după ce se întunecă bine sosiră 
cirezile la locul de popas. După scurt timp auzii semnalul la 
nici trei sute de paşi de mine. Atât de aproape nu putea să 
se încumete decât pe întuneric, cum se va lumina însă de 
ziuă trebuia să se ascundă ca să nu fie zărit de cineva. 


Bietul băiat, îşi sacrifica somnul fără ca să-mi aducă vreun 
folos. 

Tot aşa se petrecu a doua, a treia şi a patra zi. Chiar dacă 
se ivea un moment prielnic, băiatul nu era la îndemână şi 
când era el scăpam prilejul. A cincea zi era să fie mai 
fericită pentru mine. 

Drumul ducea prin locuri stâncoase, prin văi şi râpe 
întunecate. Aveam presimţirea că momentul hotărâtor se 
apropie. Yumaşii nu mă înfăşurau decât seara, şi, cum 
locurile erau prielnice, băiatul se putea aţine foarte 
aproape de mine. 

Cu puţin înainte de-a sta soarele cruce pe cer, intrarăm 
într-o văgăună întortocheată care dădea brusc într-o poiană 
cu iarbă grasă şi tufe dese. 

Vitele nu mai aveau astâmpăr şi se risipiră prin poiană. 
Trebuiau strânse iar la un loc, ceea ce nu era deloc uşor. De 
aceea căpetenia yumaşilor dădu ordin să ne oprim. Puse să 
mă dezlege de pe cal şi mă lăsară jos în iarbă. Toţi cei cinci 
paznici se aşezară în jurul meu. La cel mult patru sute de 
paşi se afla râpa. 

Din ordinele date de şef înţelesei că ne vom opri până a 
doua zi aci. Vitele erau ostenite de aceste patru zile de 
drum şi aveau nevoie de odihnă. În vederea acestui popas 
mai lung se întinseră corturile. 

În vremea acestor pregătiri, Gură-mare veni să şadă jos 
lângă mine. În clipa aceea se auzi un orăcăit de broască, 
dar nimeni nu-l luă în seamă. Căpetenia puse un picior 
peste celălalt, încrucişă mâinile pe piept şi-şi aţinti ochii 
într-ai mei. Înţelesei că vrea să-mi vorbească; era pentru 
întâia oară că mă învrednicea cu o astfel de cinste. Cei cinci 
paznici lăsară, în semn de respect, capetele în jos. Eram 
hotărât să-i răspund. 

— Eşti un alb? Începu el. 

— Da, răspunsei eu. Sunt ochii tăi aşa de slabi că mă ia 
drept un indian? 


— Şi-ţi zice Old Shatterhand? Urmă el fără să ia în seamă 
observaţia mea. 

— Nu eu îmi spun aşa, ci războinici vestiți albi şi piei-roşii 
m-au poreclit astfel. 

— Rău au făcut. Porecla e o minciună. Mâna ta e legată şi 
nu e în stare să strivească un vierme, darmite un om. Vrei 
să-ţi arăt că nu mă tem de tine? Na! Şi mă scuipă drept în 
faţă. 

— Dacă porecla mea e o minciună, am răspuns eu fără să 
mă tulbur, atunci a ta ţi se potriveşte cum nu se poate mai 
bine. Ţi se zice Gură-mare, pe drept cuvânt. Eu, drept să-ţi 
spun, nu m-aş făli cu o astfel de poreclă. Nu e o vitejie să 
scuipi în faţă un prizonier legat de mâini şi de picioare care 
nu se poate răzbuna. Dacă vrei să-ţi dovedeşti curajul pune 
să mă dezlege şi ia-te la luptă dreaptă cu mine. Atunci o să 
se vadă care din noi e mai tare, tu sau eu. 

— Taci! Tună el. le asemeni cu broasca aceea care orăcăie 
în iarbă şi n-o ia nimeni în seamă. Auzise tocmai cel de-al 
doilea semnal al băiatului. 

Cuvintele lui îmi dădură prilej să-mi îndrept ochii spre 
văgăună fără să trezesc bănuiala paznicilor. Orăcăitul se 
auzise atât de aproape încât înţelesei că băiatul trebuie să 
fie imediat după colţul acela de stâncă. Ridicai mai tare 
capul ca să mă vadă şi mai bine. Zării o clipită apărând o 
mână mică oacheşe care dispăru imediat. Cine nu ştia că se 
află cineva acolo n-ar fi putut s-o vadă. 

Acum eram hotărât să fug cu orice preţ. În interval de un 
sfert de oră, cel mult o jumătate de ceas voi fi sau liber sau 
un cadavru. Conştient de acest lucru, dădui un răspuns, 
care în alte împrejurări ar fi părut caraghios. 

— Eu nu dispreţuiesc, ci mă bucur de acest orăcăit. 
Cunoşti tu graiul dobitoacelor? 

— Da, pe toate. 

— Nu aşa. Le întreb dacă pricepi ce vorbesc. 

— Asta n-o pricepe nici un om de pe pământ. 


— Ba eu da. Vrei să-ţi spun ce vrea să spună broasca 
aceea? 

— Spune, zise el râzând cu dispreţ. 

— Broasca zice că vei avea astăzi o mare pagubă şi că te 
vei întoarce pe drumul pe care ai venit. 

— Pesemne că duhul cel mare ţi-a luat minţile. 

— Dimpotrivă, mi-a luminat mintea, nu mi-a luat-o. Aud 
pocnete de arme; aud tropotul copitelor cailor voştri şi 
răcnetele de furie ale războinicilor voştri. Vă veţi lupta cu 
doi inşi, unul mare şi unul mic, dar nu-i veţi putea birui. Vă 
veţi face de ocară şi aceia pe care i-aţi batjocorit vor râde 
de ruşinea voastră. 

Deschise gura să se răstească la mine, dar se răzgândi, 
lăsă în jos braţele, mă privi cu adâncă seriozitate, apoi zise: 

— Am înţeles eu bine? Old Shatterhand nu vorbeşte 
niciodată ca un om fără minte. Cuvintele lui au un tâlc, 
chiar atunci când nu sunt înţelese. Ce vrei să spui cu 
vorbele tale? Despre ce ocară vorbeşti? 

— Gândeşte-te bine şi vei înţelege. Şi dacă nu, aşteaptă să 
vezi. 

Îl văzui trudindu-şi mintea cu atâta încordare încât faţa i 
se schimonosi toată, apoi strigă: 

— Ştiu ce vrei să spui. O ruşine pentru noi şi pe urmă ne 
vom întoarce de unde-am plecat? Crezi că vei putea scăpa 
şi că te vom urmări până în vale dincolo de conac, unde te 
aşteaptă câinele de mimbrenjo. Vrei să mai zici că ne vom 
lupta cu voi amândoi fără să vă putem birui. Ei vezi, acum 
cred de-a binelea că marele duh ţi-a rătăcit minţile şi nu ştii 
ce vorbeşti. Ţi-e dor de libertate şi o şi visezi cu ochii 
deschişi. Mai mult încă, vorbeşti despre ea fără să-ţi dai 
seama că aiurezi. Mintea ta a pătimit de aceea. 

Îşi întrerupse vorba; îi trecu iar prin minte gândul de 
adineauri: Old Shatterhand nu vorbea fără rost. Se apropie 
de mine, îmi cercetă bine legăturile şi găsindu-le în regulă 
se aşeză iar la locul lui şi zise zâmbind cu subînţeles: 


— Ştiu eu ce e: Old Shatterhand vrea să mă necăjească şi 
să râdă pe urmă de mine ca de un copil. Degeaba. Crede că 
de frică o să fac vreo nesocotinţă, dar se înşală. 

— Oh! Oh! Exclamară paznicii în semn de aprobare. 

— Old Shatterhand, urmă el, mi-a ucis feciorul şi trebuie 
să moară. Îl ştiu însă un bărbat viteaz şi prieten de-al 
indienilor, după cum am auzit; de aceea îi fac o favoare şi-l 
las să-şi aleagă singur de ce moarte vrea să moară. Vrea să 
fie împuşcat? 

Ştiam că vorbeşte în bătaie de joc, de aceea răspunsei 
hotărât: 

— Nu! 

Mă întrebă apoi rând pe rând dacă vreau să mor 
înjunghiat, ars, otrăvit sau sugrumat, dar eu răspundeam la 
toate nu. 

— Atunci să-mi spună el singur de ce moarte vrea să 
moară, zise la urmă căpetenia yumaşilor. 

— Aş vrea să trăiesc de nouă ori zece, sau de zece ori zece 
ani şi să închid pe urmă ochii liniştit, ca să mă trezesc pe 
lumea cealaltă, răspunsei eu. 

— Asta e moartea laşilor. Old Shatterhand e vrednic de o 
altfel de moarte. Trebuie mai întâi să guste din toate felurile 
de moarte, una după alta. Mai întâi îi vom zdrobi mâinile şi 
picioarele, cum a făcut el prietenului nostru Melton. 

Mă privi cu atenţie să vadă ce impresie mi-a făcut 
ameninţarea. 

— Foarte bine! Am răspuns zâmbind. 

— Pe urmă o să-l înţepăm în piept şi-n spate şi o să-i 
smulgem unghiile. 

— N-ai idee cum mă bucur. 

— La urmă o să-i jupuim de viu pielea capului. 

— Foarte bine o să faceţi, fiindcă dacă aş fi mort n-aş mai 
simţi nimic. 

— Şi îi vindecăm apoi rănile, ca să-l punem şi la alte 
chinuri. 


— Cu atât mai bine, altminteri te pomeneşti că nu le-aş 
putea îndura. 

— Râzi? O să-ţi treacă ţie pofta de râs când ţi-om reteza 
mâinile. 

— Una ori pe amândouă? 

— Pe amândouă. Pe urmă îţi tăiem pleoapele, ca să nu poţi 
dormi. 

— Mai departe! 

— Îţi punem picioarele pe jar ca să ardă carnea până la os. 
Te spânzurăm cu capul în jos, aruncăm cu cuţitele în tine; 
te... 

— Stai! Strigai eu râzând. N-o să faceţi nimic din toate 
astea. De-aţi fi voi o mie, nu câţi sunteţi şi tot n-aţi fi în stare 
să vă atingeţi de un fir de păr din capul lui Old Shatterhand. 
Pentru aşa ceva se cer altfel de oameni. M-ai asemuit 
adineauri cu broasca aceea care orăcăia în iarbă; eu v-aş 
putea asemui cu alte dobitoace şi mai scârboase, dar n-o 
fac. Doar atât vă spun: voi să vă temeţi de mine, nu eu de 
voi. 

În clipa aceea tânărul mimbrenjo dădu al treilea semnal. 

Căpetenia yumaşilor vedea bine că vorbesc foarte serios şi 
nu glumesc. 

— Auzi cum orăcăie broasca? Strigă el înfuriat. Aşa orăcăi 
şi tu. O să-ţi arăt numaidecât că ai de ce te teme. O să fiu 
mai aspru cu tine de acum încolo ca să-ţi treacă pofta de 
glumă. Precum e adevărat că am auzit orăcăitul broaştei, 
pe atât e de adevărat că o să mă ţin de cuvânt. 

— Te înşeli. Precum e adevărat că am auzit orăcăitul 
broaştei, tot atât de adevărat e că nu-mi vei face nimic. 

— Bine, o să-ţi dovedesc chiar acum. Vei fi înfăşurat şi 
peste zi în pătură şi legat burduf. Să vedem cum o să mai 
fugi. După care ordonă: Dezlegaţi-i mâinile şi daţi-i să 
mănânce; pe urmă o să-l înfăşor eu singur în pătură ca să-i 
tai orice nădejde câinelui, zise el paznicilor. 

Îl scotea din fire faptul că mă vedea atât de nepăsător la 
toate amenințările lui. Eram pe deplin încredinţat că nu 


spuneam toate acestea ca să-l înfrunt, ci fiindcă eram sigur 
că voi reuşi. 

Unul din paznici se duse să-mi aducă bucata de carne, pe 
când ceilalţi se apucată să-mi dezlege mâinile. Acum era 
momentul. Totuşi mă simţeam foarte calm. Aşa şi trebuia să 
fie. Cine şovăie şi se teme în clipa hotărâtoare e pierdut. 

Începui să mestec încet bucăţile de carne, aşezând astfel 
picioarele ca să pot reteza curelele dintr-o singură dată. 
Două tăieturi mi-ar fi cerut prea mult timp, deşi era vorba 
de secunde. Viaţa mea atârna de câteva clipe. 

Căpetenia yumaşilor se uita încruntat la mine. Nepăsarea 
mea îl scotea din fire şi de-abia aştepta să se răzbune 
legându-mă şi mai strâns. 

— Isprăveşte mai repede, n-am vreme să aştept, se răsti 
el. 

Mă prefăcui speriat şi scăpai o bucată de carne din mână, 
ca să am prilej să mă aplec s-o ridic. Întinsei mâna stângă 
ştiind că toţi îmi urmăresc mişcarea, în vreme ce vârâi pe 
cea dreaptă sub vestă. 

— Mai repede? Bine, fie şi aşa, răspunsei eu şi mai iute ca 
fulgerul retezai cu o singură tâietură curelele de la 
picioare, sării în sus şi o luai la fugă prin iarbă. În primul 
moment era cât p-aci să mă poticnesc, dar trebuia să fug cu 
orice preţ, iar gândul acesta îmi dădu puteri. 

În timp ce alergam în salturi mari spre văgăună yumaşii 
priveau încremeniţi după mine. Spaima îi împietrise parcă. 
Nu le venea să-şi creadă ochilor. Dar de-abia ajunsei la vreo 
sută de paşi de ei şi se dezlănţui în urma mea un concert de 
răcnete ca şi când s-ar fi prăbuşit pământul. Bineînţeles că 
nici n-am întors capul ci fugeam ca gonit de diavoli. În 
starea în care mă aflam, n-aş fi putut alerga nici două 
minute. Dacă n-ajungeam repede la cal, eram pierdut. 

Văzui în clipa aceea pe mimbrenjul meu ieşind de după 
colţul de stâncă. Cu o mână ţinea puşca lui, cu cealaltă mi-o 
întinse pe-a mea. 

— Unde sunt caii? Strigai eu. 


— După cotitura de colo. 

— La ce depărtare? 

— De o sută de ori cinci paşi. 

— Aoleo! 

Era prea mult pentru picioarele mele amorţite. Trebuia 
deci să curgă sânge, sânge indian, ca să pot scăpa. 

Smulsei din fugă puşca din mâna băiatului, pipăii să văd 
dacă e încărcată şi mă simţii oarecum în siguranţă. 

M-am oprit în loc şi m-am uitat îndărăt. Mi-am închipuit şi 
pe drept cuvânt, că nu vor mai fi stat să-şi ia armele. 
Veneau răcnind în urma mea cu paznicii şi căpetenia lor în 
frunte. 

— Înapoi ori trag! Strigai eu. 

Deşi nu mă simţeam destul de sigur pe picioare şi mă 
temeam să nu dau greş, pusei puşca la ochi. Yumaşii nu 
luară în seamă ameninţarea mea şi se apropiară la o sută 
de paşi. Două detunături răsunară. Uite-i la nouăzeci de 
paşi; alte două detunături. La optzeci, şaptezeci, şaizeci - 
de fiecare zece paşi câte două gloanţe se înfigeau în carnea 
urmăritorilor mei care se prăbuşeau la pământ. Zece din ei 
căzură, ceilalţi se opriră îngroziţi. 

— Înapoi ori vă împuşc pe toţi! Strigai eu cu glas tunător. 

Încă două gloanţe nimeriră în plin. Curajosul mimbrenjo 
stătea lângă mine şi trăgea de zor. Eu căutam numai să-i fac 
pe yumaşi nevătămători, gloanţele lui însă aduceau 
moartea. Yumaşii nu mai îndrăzneau să înainteze. Mulţi din 
ei alergau în lagăr să-şi ia armele; unul singur venea 
orbeşte spre mine: căpetenia lor. Urla de furie ca o fiară 
sălbatică şi-şi rotea pumnalul cu mâna stângă deasupra 
capului. Dreapta îi atârna în jos lovită de unul din gloanţele 
mele. Viaţa lui era în mâinile mele, dar nu o voiam. Mă 
hotărâi să-l ameţesc numai cu o lovitură. În clipa când vru 
să se repeadă la mine, îl izbii odată cu patul puştii în cap şi-l 
doborâi la pământ. 

Yumaşii răcneau ca nebuni, crezând că vreau să-l omor. 
Cei care alergaseră după arme se întorceau în fugă, alţii se 


duceau să-şi ia caii. Nu mai era un moment de pierdut. Ne 
îndreptarăm în goană spre văgăună să ne luăm caii. Băiatul, 
mai sprinten ca mine, mi-o luase înainte. Când nu mai 
aveam decât vreo două sute de paşi de făcut, îl văzui 
apărând călare, ducând calul meu de căpăstru. Sării în şa în 
clipa când yumaşii, acum înarmaţi, îndreptau puştile spre 
noi. Gloanţele lor însă dădură greş. Caii noştri zburau nu 
alta. În câteva secunde eram în văgăună şi pornirăm 
îndărăt pe drumul pe care venisem. 

— Eram liber - căci nici un moment nu mi-a trecut prin 
gând că voi cădea iar în mâinile yumaşilor. Alte gânduri îmi 
frământau acum mintea. Moşierul era ruinat şi trebuia să-şi 
ia îndărăt cirezile, ceea ce nu se putea realiza decât cu 
ajutorul mimbrenjilor. Din nefericire nu ştiam nici eu, nici 
chiar băiatul, unde se află wigwamurile sau păşunile 
yumaşilor. Deoarece ne îndepărtasem patru zile de drum de 
conac şi nici gând nu era ca să ne apropiem de ele, însemna 
că mai aveam încă multe zile de mers. Totuşi mie nu-mi 
convenea defel să-i las să meargă mai departe. Trebuia deci 
să-i ţin în loc. Dar cum? Să-i ademenesc ca să mă 
fugărească, pe cât se poate, în direcţia pe care o vroiam eu. 

Era mai mult ca sigur că vor căuta să pună mâna pe mine, 
mai întâi ca să răzbune moartea lui Gură-mică şi al doilea să 
mă pedepsească pentru felul cum îmi bătusem joc de ei. Mă 
aveau în mână, mă batjocoreau, mă păzeau cu o străşnicie 
neînchipuită şi eu le-am spus pe faţă, fără teamă, că voi fugi 
- ceea ce am şi făcut. Şi nici măcar noaptea, pe întuneric, ci 
ziua-n amiaza mare în văzul tuturor. 

Ba le mai şi scosesem din luptă doisprezece inşi şi băiatul 
ucisese încă doi din ei. Ce ruşine nu numai pentru ei, dar 
pentru întregul neam al yumaşilor! O ruşine care nu putea 
fi spălată decât în sângele meu. 

Din aceste motive nu se putea să nu fiu urmărit şi încă de 
un mare număr de yumaşi. Dacă o sută de inşi nu m-au 
putut păzi, câţi ar fi trebuit atunci ca să mă prindă? Mulţi, 
foarte mulţi în orice caz. Şi atâţia nu aveau, mai ales că 


numărul lor scăzuse cu paisprezece din ei. Doisprezece 
erau grav răniţi şi nu puteau face drumul mai departe ci 
trebuiau îngrijiţi. Apoi oameni ca să transporte cirezile? 

Chibzuind bine, mi-am închipuit ce-o să hotărască Gură- 
mare: cirezile vor rămâne pe loc, căci aveau aci iarbă 
destulă. Răniţii de asemenea. Câţiva yumaşi vor sta să-i 
îngrijească şi să păzească vitele. Ceilalţi însă vor porni toţi 
să-l prindă pe Old Shatterhand ca să nu-şi facă tribul de 
râs. Era deci de aşteptat că voi avea vreo cincizeci de inşi 
pe urmele mele, a căror râvnă va fi cu atât mai mare cu cât 
aveau de răzbunat nu numai fapta mea dinainte, ci şi pe 
aceea de acum. 

Aş fi putut să scap de ei cotind fie la dreapta, fie la stânga, 
dar ar fi fost o greşeală din partea mea. Îndată ce mi-ar fi 
pierdut urma s-ar fi întors în lagăr ca să-şi vadă de drum, 
ceea ce ar fi însemnat că moşierul nu şi-ar mai fi văzut 
vitele cât lumea şi pământul. Cum însă voiam să i le dau 
îndărăt, trebuia să-i ţin pe urmăritori după mine. Trebuia 
deci să ţin drumul tot spre conac, cu atât mai mult cu cât îşi 
vor fi închipuit şi ei că asta mi-e ţinta. Nici prea mult nu 
trebuia să zoresc, ca să nu mă scape din ochi. Văzându-mă 
gonind mereu înainte, nu le va trece prin gând să se 
întoarcă, nici măcar o parte din ei. 

Găsindu-i pe mimbrenji la „Stejarul vieţii”, puteam cu 
ajutorul lor pune mâna pe yumaşi şi ne duceam pe urmă să- 
i prindem şi pe ceilalţi şi să le luăm îndărăt cirezile ca să le 
dăm bietului Timoteo Pruchillo, pe care îl lăsaseră în sapă 
de lemn. Sărmanul nu mai avea nimic. Acareturile arseseră 
până în temelie, pădurile şi grădinile de asemenea. Îi 
rămăseseră doar păşunile, care fără vite nu valorau un 
gologan. Auzisem că nici altminteri nu mai era atât de 
bogat ca înainte. 

Pe când goneam nebuneşte înainte, îi spusei toate acestea 
tovarăşului meu de drum. Băiatul asculta cu o adevărată 
evlavie la ce-i spuneam, căci n-ar fi cutezat pentru nimic în 
lume să mă întrerupă. 


— Crede Old Shatterhand că nu avem decât cincizeci de 
yumaşi pe urmele noastre? Zise el în sfârşit. 

— Da. 

— Nu cred că au să ne urmărească toţi până la urmă. 
Căpetenia lor era în nesimţire şi au s-aştepte până ce-şi va 
veni în fire ca să-i audă poruncile. 

— Ai dreptate, dar tot ne-au urmărit ca să ne găsească 
urmele. O să vorbesc eu cu ei. 

— Să vorbeşti... cu ei? Întrebă el nevenindu-i să creadă. 
Am auzit eu bine? Old Shatterhand vrea să stea de vorbă cu 
câinii aceia care ar fi în stare să-l sfâşie? Nu se gândeşte în 
ce primejdie s-ar găsi? 

— În nici un fel de primejdie. Primejdia în care te-ai aflat 
tu când ai venit la mine după distrugerea conacului era 
mult mai mare. 

— Eu trebuia să-mi ispăşesc greşeala. M-aş fi lăsat să mă 
taie în bucăţi dacă ar fi fost nevoie. 

— Ştiu. Numai ţie îţi datorez libertatea mea, şi, crede-mă, 
n-am să uit niciodată ce-ai făcut pentru mine. 

— Old Shatterhand e un mare războinic şi se descurca el şi 
fără mine. 

— Poate, dar nu atât de repede şi pe o astfel de cale ca să 
scap nerănit şi fără nici o pagubă. la spune: te-ai plictisit 
rău în timpul cât ai aşteptat în zilele din urmă? 

— Un tânăr care vrea s-ajungă un bun războinic trebuie să 
se deprindă nu numai cu isprăvile de vitejie, dar şi cu o 
mare răbdare. 

— Bine, bine, dar n-ai închis ochii o clipă fiindcă peste zi 
trebuia să te ţii după noi iar noaptea stăteai la pândă. 

— Se cere ca războinicul să ştie să se lipsească de somn. 
De altminteri dormeam eu atât cât trebuia, căci mă culcam 
peste zi şi după ce mă odihneam câteva ceasuri mă luam 
după voi şi vă ajungeam din urmă. 

— Şi ce-ţi ziceai când vedeai că mă aştepţi de atâta timp 
degeaba? 


— Nu-mi ziceam nimic, fiindcă ştiam că Old Shatterhand o 
să vină când va sosi ceasul. 

— Răspunsurile tale dovedesc că vei ajunge nu numai un 
războinic viteaz, ci şi un bun sfetnic printre bătrânii şi 
căpeteniile neamului tău. Doreşti să-ţi câştigi un nume? 
Când ne vom aduna întâia dată cu ai tăi în jurul focului le 
voi spune că te cred vrednic să ţi se dea un nume. 

— Ah, ah! Strigă el cu ochii sclipitori de bucurie. 

— Şi numele o să ţi-l aleg eu. 

— Vrei să faci asta? O să-ţi fiu recunoscător până ce nu voi 
mai avea viaţă în mine. 

— Aşa am hotărât. 

— Au să mă întrebe ce nume mi-a arătat marele duh 
Manitu şi ce talisman am găsit. Eu însă n-am ce să le spun. 

Când un indian a ajuns la vârsta de a putea trece în rândul 
războinicilor trebuie să-şi caute mai întâi un nume. Se 
retrage în singurătate ca să postească şi să mediteze la ce 
îndatoriri are un luptător şi un om de seamă. Singurătatea, 
postul sever la care e supus, meditaţia încordată asupra 
isprăvilor celebre ale altora îl aduc într-o astfel de 
surescitare încât cade într-un fel de transă şi are 
halucinaţii. Cel dintâi lucru pe care îl vede atunci devine 
talismanul, tot ce are mai sfânt pe lume. Se înarmează apoi 
şi pleacă de-acasă, unde nu se întoarce până ce nu obţine, 
prin furt, luptă sau din întâmplare, lucrul visat. Obiectul, fie 
el mic sau mare, de orice formă, cât de bizară, e cusut într- 
o învelitoare de piele şi păstrat cu sfinţenie. Îl ia cu el la 
război şi-l atârnă în vârful suliţei dinaintea cortului său. 
Pentru talismanul său indianul e în stare să se lase ciopârţit 
în bucăţi. De aceea cea mai mare victorie a lui e să pună 
mâna pe talismanul vrăjmaşului. 'Tot atât de mare e ruşinea 
de a-şi fi pierdut - fie în luptă, fie din altă cauză - 
talismanul. „Omul fără talisman” e cea mai insultătoare 
poreclă pe care i-o poţi da unui indian. Acesta n-are odihnă 
până nu şi-l găseşte pe al său sau ia prin luptă pe-al 


duşmanului, care devine proprietatea lui şi-l reabilitează în 
faţa întregului trib. 

Adeseori, tânărul capătă porecla obiectului visat şi găsit 
apoi de el. De aceea nu e de mirare să auzi printre indieni 
numele de „Păianjenul mort”, „Frunza despicată”, „Firul 
lung” etc. Alteori însă porecla e datorată unei fapte eroice, 
ceea ce îl înalţă în faţa semenilor săi. De aceea îi zisei 
tânărului meu tovarăş: 

— Nu o să fie nevoie să răspunzi fiindcă voi răspunde eu 
pentru tine. 

— Tu? Întrebă el îmbujorându-se la faţă. 

— Da, pentru că ţi-am şi găsit un nume. 

Lăsă capul în jos ca să-şi ascundă bucuria. Nu îndrăznea 
să mă întrebe; ar fi fost împotriva regulilor de politeţe. De 
aceea urmai, ca să-i satisfac curiozitatea: 

— Ia să vedem, nu-ţi închipui tu cam ce nume ţi-am găsit? 

— Nu. 

— Să-mi spui acum care a fost întâia ta ispravă? 

— Întâia mea ispravă a fost să-l împing pe Old Shatterhand 
în ghearele duşmanului. 

— Bine, dar ţi-ai îndreptat pe urmă greşeala. N-a fost o 
faptă rea, ci o neascultare a ordinelor mele. Cea dintâi 
ispravă a ta a fost că mi-ai mijlocit scăparea din mâinile 
yumaşilor. Ce crezi tu că au să spună ai voştri când vor 
auzi? 

— Cine reuşeşte să-l elibereze pe Old Shatterhand, acela e 
cel mai fericit şi vestit războinic şi n-are trebuinţă de un 
talisman. 

— Tu ai contribuit la eliberarea mea şi ai ucis doi yumaşi. 
La consfătuirea bătrânilor tribului tău voi propune să ţi se 
dea numele Yuma-shetar şi sunt sigur că nimeni nu va avea 
ceva împotrivă. 

— Nimeni, nimeni! Strigă băiatul cu convingere. E o cinste 
pentru tot neamul mimbrenjilor să-şi spună Old 
Shatterhand cuvântul la adunare. O, Manitu, Manitu, ştiam 
eu că alături de Old Shatterhand îmi voi câştiga un nume şi 


încă unul mai bun decât oricare altul. Războinicii noştri mă 
vor pizmui, femeile vor povesti copiilor lor despre mine şi 
fetele mă vor privi pe furiş din fundul corturilor. Dar mai 
ales tata, Bivolul-puternic! Ce mândru are să fie de mine şi 
cu ce dragoste o să mă strângă la pieptul lui! Iar fratele 
meu... el care n-are încă nume, cât ar fi fost de fericit să fi 
rămas şi el pe lângă tine! Poate că aşa şi-ar fi câştigat şi el 
un nume. 

— Probabil. Sper însă că n-o să treacă mult şi o să-i dau un 
bun prilej să şi-l câştige. Dacă îţi va fi semănând la suflet ca 
şi la chip, n-o să se lase până ce tatăl vostru nu-l va lua şi pe 
el să lupte împotriva yumaşilor. 

— Aşa cred şi eu. Tatăl meu, marea căpetenie a 
mimbrenjilor, e un om foarte aspru; nu ia în seamă 
dorinţele copilăreşti ale feciorilor săi, dar nu se poate să nu- 
i împlinească o astfel de dorinţă. Ce frumos ar fi ca să 
căpătăm în acelaşi timp amândoi câte un nume! 

În vreme ce vorbeam noi aşa, trecuserăm prin multe râpe 
şi văi. La fiecare cotitură ne uitam îndărăt să vedem dacă 
ne urmăresc yumaşii, dar nu văzurăm pe nimeni. Totuşi 
eram sigur că nu sunt departe şi mă hotărâi să mă conving 
la cea dintâi ocazie. 

Ajunserăm la o mică poiană pe care o străbăturăm în vreo 
jumătate de ceas şi de acolo intrarăm într-un desiş foarte 
nimerit pentru scopul meu, căci aveam unde ne ascunde. 

Am oprit calul şi am descălecat. 

— Vrea Old Shatterhand să poposim? Mă întrebă băiatul. 

— Nu, vreau numai să vorbesc cu yumaşii. 

Probabil că vorbele mele i se părură foarte ciudate, dar 
tăcu. Eu desfăcui pachetul cu hainele cele noi şi mă 
îmbrăcai cu ele. Aveam acum cu totul altă înfăţişare. Ştiam 
că indienii aceştia din sud ţin mai mult la aparenţă decât 
fraţii lor din nord, de aceea mexicanul se îmbracă în haine 
sclipitoare şi bătătoare la ochi. Un indian sioux respectă pe 
un vânător alb, chiar dacă ar fi în zdrenţe; un pimo sau un 


yaqui însă are foarte multă consideraţie pentru o persoană 
bine îmbrăcată. 

Dacă m-aş fi prezentat la conac în hainele de acum, 
probabil că Timoteo Pruchillo m-ar fi crezut pe cuvânt şi 
nici să-l pălmuiesc pe buhăitul lui de intendent n-ar fi fost 
nevoie. După cum vedeţi, chiar în pustietăţile acelea se 
poate aplica zicătoarea: „hainele fac pe om”. 

Împopoţonat aşa, aveam acum aerul unui mare proprietar, 
un adevărat caballero pornit să facă o vizită alesei inimii 
sale. 

— Oh! Exclamă mimbrenjul când mă văzu ieşind din tufişul 
care-mi slujise de paravan. Aproape să nu te mai recunosc. 
Uite-aşa ni-l închipuiam noi băieţii pe Old Shatterhand când 
ni se povestea despre el şi despre Winnetou. 

Eu zâmbii şi-i zisei dându-i puşca mea cea mare să mi-o 
ţină: 

— Fratele meu să stea aici şi să mă aştepte. Cum îi voi 
vedea pe yumaşi venind, le ies înainte să vorbesc cu ei. 
Dacă sunt prea mulţi şi încearcă să mă atace, vom pune 
tufişul acesta pavăză înaintea noastră. 

Bănuiala mea se adeveri. Zării peste puţin timp trei 
călăreţi trecând poiana în trap. Le ieşii înainte în pasul 
calului ca un om care-şi vede liniştit de drum. Mă ţineam 
însă aplecat peste gâtul calului ca şi când aş fi fost foarte 
obosit. 

Când dădură cu ochii de mine tresăriră, dar fiindcă mă 
vedeau singur îşi continuară drumul. Mă prefăcui că nu-i 
văd, îmi ţineam însă puşca de-a curmezişul pe şa ca s-o pot 
avea repede la îndemână. Eram încredinţat că nu mă vor 
recunoaşte lesne din pricina hainelor şi-mi trăsesem şi 
pălăria cu borurile late peste ochi, aşa că numai vârful 
nasului mi se vedea. 

Când ajunseră mai aproape de mine înălţai capul şi-mi 
oprii calul în loc. Acelaşi lucru îl făcură şi ei. Erau trei din 
cei cinci paznici ai mei. 


— De unde vii? Mă întrebă unul într-o limbă schimonosită, 
amestec de spaniolă, engleză şi indiană. 

— De la hacienda del Arroyo, răspunsei eu cu glas 
schimbat, ceea ce nu era greu din pricina basmalei din jurul 
gâtului, care-mi astupa pe jumătate gura. 

— Şi unde te duci? 

— La Gură-mare, căpetenia vitejilor yumaşi. 

— Cum ai găsit conacul? 

— Dărâmat până-n temelie. 

— De cine? 

— De yumaşi. 

— Şi ce treabă ai tu cu ei? 

— Să cumpăr vitele pe care le-au luat de la hacienda. 

— În numele cui? 

— În numele moşierului, care vrea să le răscumpere şi 
vrea să ştie cât cere căpetenia voastră pe ele. 

— Faci drumul degeaba, fiindcă nu le vinde. 

— De unde ştiţi voi? 

— Suntem oameni de-ai lui. 

— Aha, atunci trebuie să ştiţi ce are şi ce n-are de gând. 
Da' eu tot aş vrea să vorbesc cu el fiindcă aşa am ordin. 

— Pesemne tu nu ştii că yumaşii au dezgropat securea de 
război împotriva albilor. 

— Ştiu, dar mie nu-mi pasă, eu sunt doar mijlocitor. Unde 
şi-au făcut popasul războinicii voştri după ce au plecat de la 
conac? 

— Nu e nevoie s-o ştii, fiindcă nu trebuie să te duci până 
acolo. Dacă aştepţi aici sau o iei pe urmele astea o să te 
întâlneşti în curând cu căpetenia noastră însoţită de 
cincizeci de războinici. 

— Mulţumesc, rămâneţi sănătoşi. 

Mă prefăcui că vreau să pornesc mai departe, deşi ştiam 
că yumaşii ar vrea să-mi mai pună câteva întrebări, 
întrebări importante pentru mine deoarece din ele puteam 
să fac oarecare deducţii folositoare. 


— Stai! Se răsti unul din ei. Ai vorbit tu cu proprietarul 
haciendei? 

— Se înţelege! Cum aş putea altfel să lucrez în numele lui? 

— Era în drum spre Ures, împreună cu un alb căruia i se 
zice Melton? 

— N-am văzut nici un alb pe care să-l cheme Melton. 

— Atunci unul Weller cu fiu-său? 

— Nici. 

— Dar cu o ceată de războinici de-ai noştri care i-a ţinut pe 
aceşti albi prizonieri te-ai întâlnit? 

— N-am văzut pe nimeni decât pe proprietar şi am vorbit 
cu el. 

— Unde? 

— La conacul pustiit. Stătea pe dărâmături şi ofta. Eu 
venisem să-i aduc nişte bani pe care i-i datoram. Cu banii 
ăştia vrea să-şi răscumpere vitele şi m-a rugat pe mine să 
mă duc după yumaşi ca să mă înţeleg cu ei. 

— Banii la cine sunt, la el ori la tine? 

— Negreşit că la el şi nu la mine. 

Tot nu mă recunoscuseră încă; se uitară unul la altul 
nedumeriţi. 

— Trebuie să se fi întâmplat ceva, zise indianul care 
vorbise până acum, celorlalţi. Hacendado e tot la conac iar 
albii ceilalţi nu. Nici pe-ai noştri nu i-a întâlnit, măcar că pe- 
aici le era drumul. Zice că vrea să răscumpere vitele, semn 
că are parale. Hm, se schimbă lucrurile... 

Şi unde să fie albii cu nevestele şi copiii pe care fraţii 
noştri trebuie să-i ducă în munţi? 

Ceilalţi clătinară capul îngrijoraţi. 

— Nu te-ai întâlnit acum de curând cu doi călăreţi? Mă 
întrebă iar indianul. 

— Ba da. Un alb şi un băiat indian. 

— Cum era îmbrăcat albul? 

— Zdrenţăros rău. 

— Ce arme avea? 

— Parc-am văzut la el două puşti. 


— Ăsta era! Câinele de mimbrenjo i le-a adus, zise el ca 
pentru sine. Mergeau în goana calului? 

— Nu, descălecaseră, răspunsei eu strângând niţel 
căpăstru ca să-mi dau calul cu câţiva paşi îndărăt. 

— Unde? 

— Colo, în tufiş. 

— Oh! Să plecăm repede fiindcă puşca cea mare a albului 
nimereşte foarte departe şi cealaltă scurtă trage mereu 
fără să se oprească. Hai şi tu cu noi. Ne întoarcem din drum 
şi te ducem şi pe tine la căpetenia noastră ca să vorbeşti cu 
ea. 

— Mai e timp. Ia staţi niţel. Daţi încoa' armele şi caii voştri. 

— Pentru ce? Mă întrebă indianul privindu-mă uluit. 

— Uite-aşa! Răspunsei eu trăgându-mi basmaua de pe faţă 
şi îndreptând arma spre ei. Ai spus tu singur că puşca mea 
trage mereu fără să se oprească. Care din voi face un pas, e 
mort. Colo în tufiş e şi mimbrenjul cu cealaltă, care 
nimereşte la mare depărtare. 

Yumaşii mă priveau cu ochii măriţi de spaimă. 

— Oh! Strigă unul din ei, ăsta e Old Shatterhand! 

— Old Shatterhand! Repetară ceilalţi doi. 

— Da, Old Shatterhand, repetai eu liniştit cu ţeava puştii 
îndreptată spre ei. Staţi pe loc, altminteri vă împuşc pe toţi 
trei. Aţi plecat să mă prindeţi, dar v-am prins eu pe voi. Eu 
însă vă las liberi, daţi încoa' armele şi întoarceţi-vă de unde- 
aţi plecat. 

Ţineau puştile în mână dar nu cutezau să tragă. 

— Repede, altminteri trag! Mă răstii eu. Unu... doi... 

N-am apucat să zic „trei” şi-i văzui aruncând armele la 
pământ. 

— Aşa. Acum descălecaţi şi daţi-vă mai la o parte. 

Se supuseră fără să murmure. 

— Bine, plecaţi şi care din voi îndrăzneşte să se uite înapoi 
dracul l-a luat! 

O luară la fugă îngroziţi. Niciunul nu întoarse capul. Mie 
îmi venea să râd. Până mai adineauri mă batjocoreau şi mă 


amenințau, iar acum fugeau de le sfârâiau călcâiele. 
Descălecai. Luai armele de jos şi liniştii caii indienilor care 
începuseră să se agite. Îl văzui pe tânărul meu tovarăş 
venind în galop din desiş. 

— Ah, ah! Îmi strigă el de departe, Old Shatterhand e un 
mare vraci; toate i se fac după voia lui şi nimeni nu i se 
poate împotrivi. 

— N-a fost cine ştie ce lucru mare, zisei eu zâmbind. 

— Cum să nu fie! Să birui pe duşman fără luptă şi să-i iei 
calul şi armele fără să crâcnească, asta zici tu că nu e lucru 
mare? Numai la aşa ceva nu m-aşteptam. Când te-am auzit 
că vrei să vorbeşti cu ei nu mai ştiam ce să cred şi eram 
tare îngrijorat de ce are să se întâmple. 

— Aveam un tovarăş. 

— Da, tovarăşul nu era departe, căci stăteam în desiş şi 
pândeam. Când am văzut că nu pot ţine puşca ta cea mare 
în mână, am rupt două crăci şi le-am înfipt ca o furcă în 
pământ, pe urmă am aşezat puşca aşa ca ţeava să vină în 
dreptul indienilor; cum i-aş fi văzut că fac vreo mişcare să 
se apropie de tine, trăgeam. 

— Nu era nevoie, deşi foarte frumos din partea ta că te-ai 
gândit. Despre alt tovarăş spuneam eu: frica. Când au 
înţeles cine sunt, yumaşii au înlemnit de spaimă. Acum să 
plecăm, căci ne-am putea pomeni dintr-un moment în altul 
cu tovarăşii lor. 

Legarăm puştile indienilor de oblâncul şeilor cailor luaţi de 
la yumaşi, îi apucarăm de căpăstru şi pornirăm la drum, mai 
întâi la pas până ce-am ieşit din desiş, pe urmă la trap şi 
când am dat de câmpie în galop. Goana aceasta ţinu numai 
până ce mi-am dat seama că ne-am îndepărtat îndeajuns ca 
să nu ne poată ajunge yumaşii. 

Când am zărit desişul doar ca o dungă subţire în zare, ne- 
am oprit. Intenţia mea era ca urmăritorii noştri să nu ne 
piardă urma şi să-i ademenim astfel după noi. 

O luarăm iar la pas. Băgai de seamă că mimbrenjul mă 
priveşte mereu cu coada ochiului. Ghicii ce vrea: era curios 


să afle ce vorbisem cu cei trei yumaşi. Îi făcui pe plac. Păru 
foarte mândru de încrederea pe care i-o arătam. Când 
sfârşii, se uită gânditor înaintea lui şi zise: 

— Multe poate învăţa omul de la Old Shatterhand. Când 
nici nu te-aştepţi afli câte ceva care te pune în mirare. 
Acum cred că ştim tot ce trebuia să ştim. 

— O, încă nu, băiete! Tocmai ce e mai important nu am 
putut afla. 

— Vrea Old Shatterhand să-mi spună şi mie despre ce e 
vorba? 

— Bine, să-ţi spun: Mai întâi se cere ca să-i amăgim astfel 
pe cei cincizeci de yumaşi şi pe căpetenia lor, încât să nu se 
întoarcă din drum. Ai putea tu să-mi spui pentru ce? 

— Pentru că yumaşii ceilalţi şi cirezile vor sta să-i aştepte 
pe ăştilalţi şi pe căpetenia lor până se vor întoarce. 

— Aşa e. Mai departe: ştim că Melton şi cei doi Weller sunt 
liberi, asemenea şi moşierul împreună cu emigranții. 

— Păi asta şi vroiai: să-i ştii liberi. 

— Sunt ei liberi, dar în ce fel? Ca să fie duşi de yumaşi în 
munţi. Uite ce mi se pare mie suspect. Ce munţi sunt aceia 
şi ce să facă ei acolo? Au venit aici ca să lucreze pe moşie. 
Pentru ce îi duc acolo, unde, pe lângă altele, mişună 
indienii? 

— Zău dacă pricep... zise tânărul cu o sinceritate care mă 
făcu să zâmbesc. 

— Nici eu, dar o să aflăm noi. Şi mai e ceva: moşierul 
trebuie să se ducă la Ures împreună cu Melton. Ce treabă 
au ei acolo? În alte împrejurări călătoria asta a lor nu mi-ar 
fi dat de bănuit; cum ştiu însă că Melton i-a ademenit pe 
yumaşi să jefuiască hacienda, nu se poate să nu fie ceva 
suspect la mijloc. Moşierul ruinat complet se duce la oraş, 
iar oamenii aduşi pentru muncă sunt expediaţi în munţi. 
Pentru care motiv îi desparte Melton de el? 

— Crezi că o să poţi afla? 

— Da. Îndată ce voi da moşierului îndărăt cirezile, mă duc 
imediat la Ures. Şi mai e ceva: unde sunt yumaşii lăsaţi să-i 


păzească pe emigranţi? Dacă aceştia sunt într-adevăr liberi, 
paznicii trebuie să urmeze pe căpetenia lor. Eu însă nu i-am 
văzut. 

— Poate să-i întâlnim chiar astăzi. 

— 'Tot ce se poate. De aceea se cere să ne ferim ca să nu le 
cădem în gheare. A, ia te uită în urma noastră. Îi vezi pe 
urmăritorii noştri? 

— Da, vin. S-au oprit la tufiş. Crezi că ne-au zărit? 

— Da; dacă-i vedem noi pe ei, ne văd şi ei pe noi. la seama! 
Vin în galop. Acum s-o luăm şi noi mai repede. Odată ce ne- 
au zărit, nu o să le mai vină în gând să se întoarcă. Cel mult 
îi vor fi trimis pe cei trei la lagăr, fiindcă nu mai au cai şi nu 
se pot ţine după ei. 

Gonirăm mai departe prin văi şi dealuri, pentru ca în cele 
din urmă să ieşim iarăşi la şes. Se zărea o pădure la care 
trebuia să ajungem cu orice preţ, până nu se înnopta. 

Capitolul VIII - Yuma-shetar. 

Timpul trecea. Soarele se lăsa tot mai mult la asfinţit. Nu 
mai era mult până la pădure. 

Deodată băiatul arătă cu mâna înaintea lui şi zise: 

— Uite colo, vin yumaşii care au păzit pe emigranţi. Să ne 
ferim să nu ne vadă. 

Avea dreptate. O ceată de călăreţi se zărea venind. Din 
pricina depărtării nu se deosebea încă numărul lor. Se 
duceau s-ajungă din urmă pe tovarăşii lor. Dădurăm pinteni 
cailor şi cotirăm la dreapta. Era mai mult ca sigur că 
yumaşii nu ne zăriseră încă. Totuşi nu era aşa. 

Când întorsei odată capul văzui un călăreț ieşind din 
gloată şi îndreptându-se spre noi. Nu mă gândisem la 
efectul apusului de soare. Lumina lui bătea în spatele 
călăreţilor, pe când nouă ne venea drept în faţă, aşa că ne 
puteau vedea de la mare depărtare. Mă mai linişti însă 
gândul că poate trimiseseră numai pe cineva să se convingă 
că nu e o iluzie optică. 

Călăreţii lăsară caii mai încet ca s-aştepte probabil 
întoarcerea celui trimis. Cu toată iuţeala cailor noştri, omul 


se apropia din ce în ce. 

În alte ţări şi în alte împrejurări călărisem cai a căror 
iuţeală era extraordinară, dar aici în America de Nord nu 
existau decât doi care puteau alerga astfel: armăsarii pe 
care cutreieram eu şi Winnetou preriile. 

Winnetou! 

Îmi oprii aproape fără să vreau calul şi pusei mâna 
streaşină la ochii ca să văd mai bine. Armăsarul zbura nu 
altceva. Mijlocul trupului călăreţului sclipea roşietic. Un văl 
lung flutura în vânt de pe capul lui şi ţeava puştii zvârlea 
scântei. Roşu era brâul purtat de Winnetou în jurul 
trupului, vălul erau pletele lui negre, iar scânteierile erau 
ale țintelor de argint cu care era împodobită puşca lui 
vestită şi temută de toţi câţi îl cunoşteau sau auziseră de el. 

Ridicat în şa, înalt şi chipeş, părea turnat dintr-o bucată cu 
armăsarul lui falnic. Chipul lui frumos şi delicat, cu trăsături 
aproape romane, strălucea de bucurie, iar ochii îi sclipeau. 

Sării din şa. El nici nu-şi dădu osteneala să încetinească 
goana calului; când trecu pe lângă mine azvârli puşca la 
pământ şi se repezi de pe cal drept în braţele mele. 

Da, eram prieteni, prieteni în toată accepțiunea 
cuvântului, pe când odinioară fusesem duşmani de moarte. 
Viaţa mea îi aparţinea lui şi-a lui mie - atâta tot. 

Nu ne văzuserăm de multă vreme şi acum îl aveam în faţa 
mea, în costumul lui pitoresc pe jumătate indian. După ce 
ne îmbrăţişarăm şi ne sărutarăm ca doi fraţi buni, ne 
strânserăm mâinile zâmbind. În vremea asta armăsarul 
care ţâşnise ca o săgeată pe lângă mine, făcu un scurt 
înconjur şi se întoarse ca un câine credincios lângă stăpânul 
lui. Când îmi auzi glasul, necheză de bucurie şi-şi frecă 
dezmierdător capul de umărul meu. La urmă începu să mă 
şi lingă pe faţă. 

— Uite că te recunoaşte şi te sărută şi el, zise Winnetou 
zâmbind. Old Shatterhand e nu numai prietenul oamenilor 
ci şi al animalelor, de aceea nu-l uită după ce l-au cunoscut 
odată. 


În timp ce vorbea, privirile lui se aţintiră la calul meu şi 
chipul lui atât de serios se înveseli. 

— Sărmane prieten! Pe unde mi-ai umblat de n-ai găsit 
altceva mai bun decât mârţoaga asta? De azi încolo vei avea 
calul pe care îl meriţi. 

— Cum? Întrebai eu repede, l-ai adus şi pe Hatatitla? 

Hatatitla - în traducere Fulgerul - se numea armăsarul pe 
care călărisem eu când colindasem împreună cu Winnetou, 
pe când pe al său îl chema Iltşi, adică Vântul. 

— L-am îngrijit ca lumina ochilor; e încă destul de tânăr şi 
sprinten ca mai înainte. L-am adus cu mine fiindcă ştiam că 
o să ne întâlnim. 

— Admirabil! Cu aceşti doi armăsari ai noştri nu e duşman 
pe care să nu-l biruim... Dar de unde până unde tu la 
Sonora? 

— A trebuit să mă duc la nişte triburi ale pimaşilor ca să 
mijlocesc o împăcare între ei şi m-am gândit să-i văd în 
vremea asta şi pe prietenul meu, viteazul Nalgu-mocaşil4, 
căpetenia mimbrenjilor, pe care nu-l văzusem de mult. Pe 
când stăteam cu el de vorbă lângă foc, a venit feciorul lui 
mezin cu fata, dar fără cel mare, să ne spună că ai trebuinţă 
de ajutorul războinicilor săi împotriva vrăjmaşilor tăi, 
yumaşii. Am adunat îndată o sută şi încă o jumătate de sută 
de războinici, ne-am luat carne pentru mai multe zile şi la 
trei ceasuri după sosirea lui am pornit la drum. Este 
mulţumit, Old Shatterhand? 

— Cât nu-ţi poţi închipui; îţi mulţumesc, Winnetou, că te-ai 
gândit la mine. A venit şi căpetenia mimbrenjilor, prietenul, 
cu tine? 

— Cum era să nu vină când îl chema Old Shatterhand cu 
care a fumat pipa păcii şi i-a salvat cei trei copii ai săi de la 
moarte?! Nici mezinul lui n-a vrut să rămână acasă ci vrea 
să fie şi el unde eşti tu şi frate-său. Am avea să ne spunem 
multe, dar nu e timp acum. Încalecă şi să ieşim înaintea 
Bivolului-puternic şi a războinicilor săi, ce abia aşteaptă să 
te vadă. 


Eu, mai bucuros l-aş fi întrebat şi i-aş fi spus ce-aveam de 
spus, dar ar fi fost împotriva obiceiurilor lui. Încălecarăm. 
În vremea aceasta mimbrenjii trecuseră de locul pe unde 
cotisem eu adineauri spre stânga. Winnetou descărcă un 
glonţ şi detunătura se auzi până la ei. Ne văzură stând de 
vorbă prieteneşte şi veniră spre noi. Le ieşirăm înainte; 
tânărul mimbrenjo, tovarăşul meu, care mergea în urma 
noastră, nu cuteza să scoată un cuvânt dar privea cu 
admiraţie statura înaltă a vestitului războinic apaş. 

De la depărtare nu se putea socoti numărul mimbrenjilor, 
dar după ce ne-am apropiat, văzui că trebuie să fie, într- 
adevăr, pe puţin o sută cincizeci de inşi, toţi înarmaţi cu 
puşti şi pumnale. 

În fruntea lor venea Nalgu-mocaşi, Bivolul-puternic, 
credinciosul şi severul meu prieten de demult. Erau toţi 
mânjiţi pe faţă cu dungi galbene şi roşii, culorile lor de 
război, semn că erau hotărâți să lupte cu îndârjire pentru 
mine. 

Căpetenia lor, un om voinic şi osos, călărea pe un roib înalt 
şi neastâmpărat. Ne privi întrebător, căci nu mă 
recunoscuse încă din pricina costumului meu mexican în 
care nu mă mai văzuse până atunci. Când furăm însă mai 
aproape, văzui, cu toată zmângălirea de pe faţă, că-i 
strălucea chipul de bucurie. 

— Ah, ah! Strigă el. Acesta e Old Shatterhand, prietenul 
nostru pe care nu l-am mai văzut de atâtea luni de zile. Am 
venit să luptăm alături de el împotriva câinilor de yumaşi. 

Indianul e deprins să-şi stăpânească simţămintele, dar 
bucuria mimbrenjilor era atât de mare încât nu se putea să 
nu şi-o arate prin strigăte de entuziasm. 

Bivolul-puternic sări din şa ca să-mi strângă mâna, 
aşteptând să fac şi cu acelaşi lucru. 

După obiceiul indian, ar fi trebuit să descălecăm aici şi să 
fumăm pe loc pipa păcii şi a revederii, eu însă rămăsei pe 
cal şi-i întinsei numai mâna zicând: 


— Inima mea se bucură când îl vede pe Bivolul-puternic şi 
chipurile vitejilor săi războinici. Aş vrea să-i întreb şi să le 
spun multe, dar trebuie să părăsim îndată aceste locuri, 
căci yumaşii pot să se ivească dintr-un moment într-altul. 
De aceea rog pe fraţii mei să se întoarcă din drum şi să le 
iasă înainte. 

— Câinii aceia sunt pe urmele tale? Cu atât mai bine; îi 
vom aştepta aici şi-i vom ucide până la unul. 

— Au s-o ia la fugă când ne vor vedea, de aceea să facă 
Bivolul-puternic, căpetenia mimbrenjilor, după cum îl 
sfătuiesc eu. Să ne ducem cât mai repede în pădurea pe 
unde aţi trecut adineauri şi să-i pândim fără să ne vadă. Vor 
vedea, nu e vorbă, urmele lăsate de copitele cailor voştri, 
dar le putem şterge ca să nu se cunoască. 

Până s-apuce el să-mi răspundă se auzi un tropot de cal în 
urma indienilor şi un nechezat de bucurie. Un indian ţinea 
de căpăstru armăsarul adus de Winnetou pentru mine. 
Calul îmi auzise glasul, îl recunoscuse şi acum se zbătea să 
scape şi s-alerge la mine. 

— Hatatitla! Strigai eu emoţionat. Daţi-i drumul! 

Credinciosul animal veni în salturi mari şi începu să se 
gudure ca un câine. Îl cuprinsei de gât şi începui să-l 
dezmierd, de parcă ar fi fost un copil. 

— Ah, ah! Strigară indienii tot atât de mişcaţi ca şi mine de 
credinţa animalului. 

Da, da, era Fulgerul meu drag care mă purtase prin atâtea 
locuri şi primejdii şi care mă salvase de multe ori de la 
moarte cu inteligenţa şi iuţeala lui. Părea tot atât de tânăr 
şi sprinten ca odinioară, ochii lui înţelegători mă priveau cu 
aceeaşi strălucire de mai înainte. Şaua din spinarea lui era 
tot aceea pe care călărisem de când mi-l dăruise Winnetou. 

Sării în spinarea armăsarului şi, nici n-apucasem să mă 
sprijin bine în scări, că animalul se şi ridică în două 
picioare, se lăsă iar jos şi începu să zburde pe loc 
nechezând de bucurie. Îl lăsai câtva timp să-şi facă cheful, 
dar cum îl strânsei niţel între pulpe se potoli şi rămase 


nemişcat în faţa lui Winnetou şi a căpeteniei mimbrenjilor 
care încălecase iar. 

— Fratele meu Old Shatterhand vede bine că nici calul lui 
nu l-a uitat, zise apaşul, cu atât mai puţin oamenii. O să-i 
povestesc eu mai târziu ce s-a petrecut în Vestul sălbatic 
după plecarea lui. Acum nu e timp, fiindcă trebuie să ne 
grăbim ca să nu ne vadă câinii de yumaşi. Ce distanţă e 
între voi şi ei? 

— Atât de neînsemnată, încât pot să se ivească imediat 
colo în zare. 

Oricare altul s-ar fi interesat mai întâi de numărul 
duşmanului, dar semeţului apaş nici nu-i trecu aşa ceva prin 
gând. Îşi desfăşură brâul din jurul mijlocului, îl legă cu 
lasoul său ca să-l poată târi după el şi le făcu semn 
oamenilor să procedeze la fel. Acesta e sistemul indian ca să 
şteargă urmele cailor, dar să nu dispară complet. Cine vine 
în urmă vede că au trecut călăreţi pe-aici, fără să fie însă în 
stare să-şi dea seama de numărul lor. 

Pornirăm mai departe în galop, eu între Winnetou şi 
căpetenia mimbrenjilor. Acesta nici nu-şi aruncase ochii la 
fiu-său, deşi ştia bine că băiatul trecuse prin multe 
întâmplări primejdioase. Aşa e indianul. Căpetenia 
mimbrenjilor îşi iubea copilul ca orice alb pe-al său, ar fi 
fost însă un semn de slăbiciune din partea lui, o lipsă de 
bărbăţie, dacă ar fi dovedit prin vreun semn sau vreun 
cuvânt că-i dusese grija în timpul lipsei de acasă. 

Peste puţin zărirăm pădurea. Ne aţineam tot pe stânga ei 
ca să ne vină la dreapta. Principalul era să ne ferim ca să nu 
ne vadă yumaşii şi s-o avem la îndemână. Dădurăm în 
curând de un cot după care puteam sta nevăzuţi la pândă. 

Se putea vedea şi aici puterea pe care o avea Winnetou 
asupra oricui venea în atingere cu el. Deşi Bivolul-puternic 
şi mulţi din oamenii săi erau şi mai voinici ca apaşul, 
ascultau toţi de el ca de un stăpân. Până şi vrăjmaşii săi cei 
mai neîmpăcaţi îl respectau. Existau chiar albi pentru care 
sfatul lui Winnetou însemna ceva. 


Când eram împreună, nu hotăra nimic până nu mă 
întreba. O făcea însă într-un mod atât de discret încât 
numai cine ar fi cunoscut obiceiurile noastre şi-ar fi putut 
da seama. De multe ori nu schimbam nici un cuvânt între 
noi. O privire, un gest erau de ajuns ca să ne înţelegem şi să 
ne ghicim gândurile. 

Se întâmplase să fim zile întregi numai noi doi prin 
pustiuri, fără să ne spunem o vorbă. Numai când erau alţii 
de faţă şi trebuia hotărât ceva în înţelegere cu ei, vorbeam 
doar atât cât se cerea, pe scurt însă, fără cuvinte de prisos. 
Dar oricât de puţin ar fi vorbit vestitul apaş, ceea ce spunea 
el erau lucruri cu tâlc din care ceilalţi scoteau învăţăminte 
folositoare. 

În momentul când căpetenia mimbrenjilor şi toţi 
războinicii lui îşi aveau privirile aţintite la Winnetou, acesta 
întoarse capul spre mine şi zise: 

— Crede Old Shatterhand că locul e potrivit pentru 
pândă? 

Eu dădui afirmativ din cap şi descălecai. 

— Două santinele ajung? 

— Una singură până ce se va întuneca. 

— Atunci războinicii mimbrenjilor să descalece şi să-şi lase 
caii să pască în voie. Old Shatterhand cu Winnetou şi-i vor 
ţine pe ai lor înşeuaţi. 

Mimbrenjii crezuseră că vom aştepta aici călări ca să ne 
putem năpusti asupra yumaşilor când îi vom vedea venind. 
Însăşi căpetenia lor era de părerea aceasta, căci îl întrebă 
pe Winnetou: 

— De ce vrea fratele meu să lăsăm caii liberi? Va trebui se 
încălecăm repede când vor veni yumaşii şi se cere să-i avem 
la îndemână. 

Winnetou zâmbi şi zise cu glas prietenos: 

— Crede şi fratele meu că yumaşii vor veni? 

— Da, aşa a spus Old Shatterhand. 

— Vor veni ei, nu e vorbă, dar nu pe aici. Cum vor zări 
urmele noastre se vor preface că se întorc din drum. Vor 


face însă pe urmă un mare ocol, vor înconjura pădurea ca 
să ne atace din spate; până să vină ei au destulă vreme caii 
să pască. 

— E şi Old Shatterhand de aceeaşi părere? Mă întrebă 
Bivolul-puternic. 

— Da. Fratele meu Winnetou mi-a ghicit gândul, am 
răspuns eu. 

— Dar dacă totuşi vin până aici? 

— Ar fi pierduţi, de aceea se vor feri s-o facă. Şi fiindcă mă 
privea nedumerit, adăugai: crezi tu că vrăjmaşii nu vor fi 
văzut locul unde ne-am întâlnit noi? 

— Au ochi şi au să-l vadă, dar n-au să ştie dacă am fost 
mulţi ori puţini. 

— Te înşeli. După urmele mele au să cunoască îndată că m- 
am apropiat de bunăvoie de voi şi că-mi sunteţi prieteni. 
Ştiu că fiul tău e cu mine, aşa că vor ghici numaidecât cu 
cine m-am întâlnit. 

— Bine, bine, dar numărul nostru... 

— Au să şi-l închipuie lesne. Caii voştri, deşi nu s-au 
răzleţit unii de alţii, au lăsat urme de copite pe o întindere 
destul de mare. 

— Le-am şters doar... 

— A rămas însă pământul netezit. Dacă yumaşii n-au 
înţeles adevărul, n-ar mai fi vrednici să poarte numele de 
războinici şi sunt încredinţat că tu ai înţeles şi mai repede 
decât ei acest lucru. 

Mimbrenjul se ruşină niţel, de aceea răspunse repede: 

— Eu am înţeles, vroiam să audă însă şi războinicii mei. 
Dar pentru ce zice Winnetou ca să rămână calul lui şi al tău 
înşeuaţi? 

— Deşi nu mi-a spus, ştiu, fiindcă gândurile noastre sunt 
aceleaşi. Zicea că yumaşii vor încerca să ne păcălească 
prefăcându-se că se întorc din drum ca să ne atace din 
spate. Vrea deci să-i spioneze ca să se încredinţeze că 
presupunerile lui sunt adevărate şi eu trebuie să-l însoțesc. 

— Ah, ah! Fraţii mei au dreptate; să fie cum hotărăsc ei. 


În vremea asta Winnetou veni să şadă lângă noi. 
Mimbrenjii luară şeile de pe căi, îi lăsară în libertate, făcură 
un cerc în jurul nostru, luând totuşi seama să nu iasă din 
raza vederii lor, spre a nu fi zăriţi de yumaşi. Unul din ei se 
ascunse după cotul pădurii să pândească din desiş venirea 
duşmanului. 

Îşi ascundeau neliniştea şi îngrijorarea de ruşinea mea şi a 
lui Winnetou. Acesta însă părea că şi uitase de yumaşi. 
Scoase de la brâu pipa păcii, ceea ce prevedea o întreagă 
ceremonie a revederii, care cere timp. De aceea nu m-am 
mirat defel că-i văd pe mimbrenji privindu-se uluiţi. El însă 
se apucă foarte liniştit să-şi umple calumetul15 împodobit 
cu pene de colibri şi zise: 

— Fiindcă a trebuit să zorim la drum, n-am avut vreme să 
salutăm cum se cuvine pe fratele meu alb; acum avem timp 
s-o facem. Să fumăm deci împreună din pipa aceasta, semn 
de prietenie şi bună înţelegere. 

Pe când încerca s-o aprindă, santinela veni într-un suflet, 
ca şi când ne-am fi aflat în cea mai mare primejdie, ca să ne 
spună: 

— Vin yumaşii... i-am văzut... Acum o să ne pomenim cu ei 
aici. 

Oamenii săriră drept în picioare; căpetenia lor vru să facă 
acelaşi lucru, dar Winnetou îl opri şi-l dojeni cu glas aspru 
pe omul care adusese vestea. 

— Cum îndrăzneşte mimbrenjul să-l tulbure pe Winnetou 
când e pe cale să-şi aprindă pipa păcii? Ce e mai însemnat: 
fumul sfânt al calumetului sau apariţia câtorva câini de 
yumaşi care au s-o ia la fugă îndată, de frică? 

Omul stătea ca înlemnit, cu capul în pământ. 

— Să se întoarcă mimbrenjul la postul lui ca să-l observe 
pe duşman şi să vină pe urmă, după ce vom fi salutat cum 
se cuvine pe Old Shatterhand, să-mi spună că yumaşii au 
dispărut. 

Indianul plecă, în vreme ce mimbrenjii ceilalţi se aşezară 
iar jos, deşi se vedea bine că îşi stăpâneau cu greu 


enervarea. Căpetenia lor se mândrea cu faptul că la vestea 
adusă de santinelă n-apucase să se ridice decât pe 
jumătate, aşa că nu se făcuse cu totul de râs. 

Ce sigur era Winnetou de sine! Exista totuşi posibilitatea 
ca yumaşii să nu se întoarcă din drum. În acest caz nu că 
am fi fost chiar luaţi prin surprindere, dar ar fi întrerupt 
ceremonia, ceea ce e semn rău şi o ruşine pentru un trib. 

Ceremonia aceasta, adică fumatul calumetului, a fost 
deseori descrisă de cercetătorii preriilor care au venit în 
contact cu indienii şi nu mai e nevoie să v-o relatez. Eu 
voiam să mă folosesc de prilej ca să propun un nume pentru 
feciorul cel mai vârstnic al căpeteniei mimbrenjilor, ca să-i 
împlinesc dorinţa şi să-l răsplătesc pentru vitejia lui. 

După ce Winnetou dădu fiecăruia dintre războinici să 
tragă patru fumuri pe care să le risipească în cele patru 
puncte cardinale şi vru să o vâre iar la brâu, i-o luai din 
mână şi zisei.: 

— Rog pe fratele meu să-mi dea niţel pipa. Unul din noi n-a 
fost găsit vrednic să tragă din ea, deşi merită, mai mult 
decât alţii, o astfel de cinste. 

Cuvintele mele îi mirară, deşi nu prea mult, căci credeau 
că e vorba de omul pus de santinelă. Nu înțelegeau însă de 
ce îl numesc mai vrednic decât mulţi alţii. Eu umpluiiar 
pipa, mă ridicai în picioare, ieşii din cerc, îl apucai pe băiat 
de mână, îl aşezai în locul meu, apoi zisei cu glas tare ca să 
m-audă toţi: 

— S-asculte fraţii mei ce am de spus. Dacă vreunul din ei 
nu a înţeles, să vină să lupte cu mine pe viaţă şi pe moarte. 

Urmă o tăcere adâncă. Ochii tuturor erau aţintiţi la noi 
amândoi. Mâna băiatului tremura într-a mea; îşi dădea 
seama că momentul mult aşteptat de el sosise. 

— Tânărul meu frate să nu-şi piardă cumpătul şi să facă 
fără şovăire ce-i voi spune eu, îi şoptii eu la ureche. 

— Voi asculta cuvintele lui Old Shatterhand, răspunse el 
tot în şoaptă. 


Aprinsei pipa, trăsei o dată din ea, risipii fumul spre cer şi 
urmai cu glas tare: 

— Norul acesta de fum se duce de-a dreptul la Marele 
Spirit Manitu, singurul care cunoaşte gândurile tuturor 
oamenilor de pe pământ, ca şi faptele lor, tineri sau bătrâni. 
Avem aici în faţa noastră pe Nalgu-mokaşi, renumita 
căpetenie a mimbrenjilor; e prietenul şi fratele meu, viaţa 
mea e în mâinile lui. Avem încă printre noi pe fiul său, tânăr 
de ani, dar oţelit în luptă şi fapte ca un războinic bătrân. Eu 
îl rog să-mi urmeze pilda şi să fumeze cu noi pipa păcii ca 
fumul să fie plăcut marelui Manitu. 

Cu aceste cuvinte am întins băiatului calumetul. Acesta îl 
duse la gură, trase o dată din el şi dădu drumul fumului 
spre cer. 

Ceea ce făceam era o dovadă de mare curaj din partea 
mea şi o îndrăzneală şi mai mare dintr-a lui, de care, 
bineînţeles, răspunzător eram eu, nu el. Urmările se văzură 
imediat. Era ceva nemaiauzit: un băiat care n-avea încă 
nume să fumeze din pipa păcii! 

Indienii se ridicară de jos şi începură să murmure. 
Căpetenia lor sări drept în picioare privindu-mă 
încremenită. Numai Winnetou rămase liniştit. Pe chipul lui 
oţelit nu se citea nici aprobare şi nici dezaprobare. Eu făcui 
semn cu mâna să se facă linişte, luai pipa, trăsei cele cinci 
fumuri tradiţionale şi o dădui îndărăt băiatului, care făcu 
asemenea. 

Acum izbucniră strigăte de indignare din piepturile 
războinicilor; ceea ce făcusem eu era o crimă împotriva 
sfintelor tradiţii ale neamului indian. Ochii tuturor 
azvârleau fulgere; îşi traseră cuţitele de la brâu şi din toată 
gălăgia asta desluşeam cuvintele de indignare: 

— Un copil... care n-are încă nume! 

Deşi era vorba despre propriul său copil, cel mai înfuriat 
dintre toţi era Bivolul-puternic. Apucă pe băiat de umeri, îl 
împinse la o parte şi strigă: 


— Ce îndrăzneşte să facă Old Shatterhand! Dacă ar fi altul 
şi nu el, l-aş ucide pe loc. Legile noastre spun că dacă dă 
cineva unui băiat care n-are încă nume calumetul, trebuie 
să fie osândit la moarte. Tribul o să te judece, măcar că eşti 
prietenul şi fratele meu; puterea mea nu merge până acolo 
ca să te pot ocroti. 

Mimbrenji se potoliră când îl auziră. Dădeau numai din 
cap în semn de aprobare. Băiatul se uita la mine fără să 
clipească; citeam în ochii lui o neţărmurită încredere. Eu 
vrusei să deschid gura ca să spun ceva, dar Winnetou se 
ridică de jos, făcu un semn cu mâna, îi privi rând pe rând pe 
mimbrenji şi zise apoi cu glasul lui puternic care se auzea 
până departe: 

— Bivolul-puternic zice că nu stă în puterea lui să-l apere 
şi să-l ocrotească pe Old Shatterhand? A spus cineva că e 
nevoie de această putere? Dacă ar fi trebuinţă de-o astfel 
de apărare, Winnetou e cel dintâi care ar lupta până la 
ultima lui picătură de sânge pentru fratele său alb. Dar cine 
îndrăzneşte să creadă că Old Shatterhand nu se poate 
apăra singur? Fapta lui e într-adevăr neobişnuită, de ea 
însă e el însuşi răspunzător. Legile noastre spun că numai 
aceluia care n-are nume nu-i e îngăduit să fumeze pipa 
păcii. Să n-aibă într-adevăr băiatul acesta un nume? 
Întrebaţi-l pe Old Shatterhand. Trebuie să ştie el mai bine 
decât războinicii noştri mimbrenji. 

Cu inteligenţa lui deosebită îşi dăduse seama că nu m-aş fi 
încumetat eu să fac un astfel de gest dacă n-aş fi fost sigur 
de cele ce susţineam. 

— Aşa e, căpetenia apaşilor are dreptate, am răspuns eu 
cu glas tare. Din a cui pipă am fumat? Dintr-a lui. Numai el 
are deci dreptul să-mi facă imputări. Totuşi nu o face fiindcă 
ştie bine că Old Shatterhand nu e un nesocotit. E băiatul 
acesta dintr-un trib străin sau vrăjmaş? Nu. E unul dintr-ai 
noştri şi ar trebui să fiţi mândri că Old Shatterhand 
fumează pipa păcii cu fiul căpeteniei voastre. Voi însă vă 


înfuriaţi. Drept să vă spun, nu vă-nţeleg şi mă mir de 
purtarea voastră. 

— N-are încă nume! Strigară câţiva dintre ei. 

— Cine zice asta? 

— Noi toţi şi chiar eu, tatăl său, răspunse Bivolul-puternic. 
Cine poate să ştie mai bine decât mine? 

— Eu, măcar că nu sunt tatăl lui. Ştiţi voi ce s-a petrecut 
cât a lipsit dintre voi, ce-a înfăptuit în vremea asta? Taci, nu- 
i aşa? Spune-mi acum, aici, în faţa tuturor dacă Old 
Shatterhand are dreptul să dea cuiva un nume. 

— Da. 

— Te-ar jigni să aleg eu numele? 

— Nu. Oricare din războinicii mimbrenjilor ar renunţa la 
numele lor pentru a-i da Old Shatterhand unul nou. 

Îl luai pe băiat de mână şi strigai cu glas răsunător: 

— Aţi auzit cuvintele căpeteniei voastre, fraţi mimbrenji. 
Ascultaţi acum şi răspunsul meu: Aici, în faţa voastră stă 
Old Shatterhand cu fratele şi prietenul său Yuma-shetar 
care şi-a pus viaţa în primejdie ca să o scape pe a mea; i-o 
dăruiesc. Priviţi! Armele pe care le poartă sunt cucerite de 
mâna lui. Yuma-shetar va ajunge un mare războinic al 
tribului vostru. 

Yuma-shetar înseamnă în limba indiană Ucigătorul-de- 
yumaşi. 

Ochii tânărului se umplură de lacrimi. Winnetou se 
apropie de el, îi puse mâna pe umăr şi zise: 

— Yuma-shetar e un nume falnic. Dacă Old Shatterhand ţi 
l-a dat, trebuie să-l fi meritat. Winnetou e bucuros să-ţi 
poată spune Yuma-shetar de azi înainte; eşti prietenul lui şi 
vrea să fumeze cu tine pipa păcii. Dă-o încoa'! 

Luă calumetul din mâna băiatului, îl aprinse şi schimbă cu 
el tradiţionalele fumuri. Căpetenia mimbrenjilor îi privea în 
tăcere. Buzele îi tremurau de emoție. Indienii păreau uluiţi. 
Eu şi Winnetou îl luarăm pe tânăr de mână. 

— Războinicii mimbrenji au înaintea lor trei fraţi şi 
prieteni, zisei eu: Winnetou, Yuma-shetar şi Old 


Shatterhand. Ucigătorul-de-yumaşi a împărtăşit cu mine 
primejdii neînchipuite. M-a urmat fără şovăire când m-au 
prins yumaşii ca să mă lege de stâlpul de tortură. Mi-a stat 
alături în clipa când am reuşit să mă salvez, a ucis cu mâna 
lui doi din yumaşi, care voiau să mă prindă iar şi m-a însoţit 
mereu până acum. L-am văzut viteaz în luptă, isteţ şi 
priceput în urmărirea duşmanului. Mulţi din bătrânii 
războinici n-ar fi fost în stare de ce-a fost el. De aceea eu 
sunt el, iar el se confundă cu mine, pe când Winnetou, 
căpetenia apaşilor, e prietenul şi fratele nostru. Cine îl 
insultă pe el ne insultă pe noi. Cine îndrăzneşte să vină? 
Veniţi toţi dacă vreţi, noi suntem gata să luptăm pe viaţă şi 
pe moarte pentru el. 

Bătrânul nu se mai putu stăpâni. Scoase un țipăt de 
bucurie, trase pumnalul de la brâu şi strigă: 

— Aţi auzit? Yuma-shetar se numeşte viteazul războinic al 
cărui tată sunt eu! Old Shatterhand i-a dat acest nume şi 
Winnetou, cel mai vestit dintre apaşi, îşi zice fratele şi 
prietenul lui. E cineva dintre voi care are ceva de spus 
împotrivă? Se mai găseşte cineva care să protesteze că Old 
Shatterhand a fumat pipa păcii cu Yuma-shetar? Să vie să 
încrucişeze pumnalul cu mine! Îi voi sfâşia inima din piept şi 
o voi da corbilor s-o mănânce. 

Câteva momente domni o tăcere adâncă, pe urmă răcnete 
de bucurie izbucniră din piepturile mimbrenjilor. 

— Yuma-shetar! Yuma-shetar! Se auzea din toate părţile şi 
care mai de care se înghesuia să-i strângă mâna tânărului. 

Bătrânul vru să înceapă un discurs de mulţumire, dar 
Winnetou îi curmă vorba. 

— Fratele meu are vreme mai târziu să spună ce simte 
inima lui, acum nu e timp. Se înserează. Văd că iscoada 
noastră vrea să ne spună ceva. 

Santinela ieşise din tufiş, dar nu cuteza să se apropie, de 
teamă să nu-l supere iar pe Winnetou. Acesta însă îi făcu 
semn şi santinela alergă să ne spună că yumaşii s-au întors 
din drum. 


— Până unde au venit? Întrebă Winnetou. 

— Au venit mai întâi două iscoade care s-au oprit la locul 
unde ne-am întâlnit cu Old Shatterhand. Au aşteptat pe 
urmă până au sosit şi ceilalţi yumaşi şi, după ce au cercetat 
cu luare-aminte urmele, s-au întors. 

— Înţelege acum Bivolul-puternic că am avut eu dreptate? 
Zise apaşul. Yumaşii au făcut dinadins aşa, ca să ne înşele. 
Războinicii mimbrenji să rămână aici până ce mă întorc eu 
cu Old Shatterhand. 

Noi doi încălecarăm şi pornirăm; eram siguri că nu ni se 
va putea lua urma prin întuneric. Ne duceam să spionăm un 
duşman pe care nu-l puteam vedea nici noi pe el, nici el pe 
noi, despre care ştiam, mai bine zis bănuiam că nu se mai 
află în direcţia pe care o apucase. 

De câte ori nu pornisem aşa la întâmplare cu Winnetou şi, 
conduşi de extraordinarul instinct al apaşului, ajunsesem la 
ţintă. 

Yumaşii o luaseră spre răsărit; dar nici prin gând nu ne 
trecea să ne ducem într-acolo, siguri fiind că se vor fi întors 
cât mai repede. 

Închipuiţi-vă o pădure pe care îţi trebuiau două ceasuri de 
drum călare în lung şi o jumătate de ceas s-o străbaţi în lat. 
La miazăzi era cotul unde-i lăsasem pe mimbrenji. Era deci 
de presupus că yumaşii vor veni pe la miazănoapte, după ce 
vor fi ocolit o parte din pădure ca să-i atace din spate. Noi 
vroiam să-i ajungem din urmă şi să-i spionăm. Când am 
ajuns la capătul pădurii, ne-am oprit. 

Nu schimbasem până atunci un cuvânt. Vorbă multă nu 
încăpea între noi doi. Acu' îl întrebai pe Winnetou: 

— Cine se duce mai departe, tu ori eu? 

— Cum vrei, răspunse el. 

— Du-te tu; auzul tău e mai bun ca al meu. 

— Auzul lui Fulger o să te ajute. Care să fie semnalul? 

— Al vulturului nu, fiindcă pe aici nu sunt vulturi. 

— Atunci să-l imite Old Shatterhand pe al pumei, sunt 
destule prin locurile acestea. 


Winnetou plecă; copitele nepotcovite ale armăsarului său 
nu făceau nici cel mai mic zgomot. Mă despărţisem de 
Winnetou fiindcă nu ştiam exact pe unde au să răsară 
yumaşii. Mai mersei o bucată, pe urmă descălecai şi mă 
întinsei în iarbă. Calul se apucă să pască. 

— Hatatitla, itescos16, îi zisei eu. 

Calul se lăsă la moment în iarbă fără să mai mişte. Eu mă 
dădui aproape de el ca să-l observ mai bine. Winnetou 
spusese că auzul lui Fulger mă va ajuta şi aveam o 
încredere oarbă în armăsarul meu. 

Îl vedeam ridicând din când în când capul, ascultând şi 
adulmecând. 

Să fi trecut un sfert de ceas, poate nici atât, când îl auzii 
sforăind. Ciuli urechile şi ascultă cu încordare. Eu pusei 
urechea la pământ, dar n-auzii nimic. 

Acum calul necheză mai tare, ca la apropierea unei fiare 
sălbatice. Se auzea tropot de copite. Apucai armăsarul de 
bot; ştiam că de-acum încolo nu va mai face nici o mişcare 
chiar de-ar fi tras cineva cu puşca la urechea lui. Astfel îl 
dresase Winnetou. 

Când spuneam adineauri că era întuneric nu era vorba de 
întunericul acela de nepătruns de prin Egipt. Se putea zări 
la câţiva paşi şi era de dorit să nu mă pomenesc cu yumaşii 
trecând peste trupul meu. Teama mea era cât p-aci să se 
adeverească. Tropotul se apropia din ce în ce şi pe cât se 
părea de-a dreptul spre mine. Zării apoi o masă întunecată 
de oameni şi cai; nu mă mai puteam scula pentru că aş fi 
fost văzut cu siguranţă. Mă lipii şi mai bine de cal, ţinându-i 
botul strâns cu mâna. 

Din fericire yumaşii trecură la treizeci de paşi de mine. În 
urma lor veneau doi călăreţi răzleţi, de astă dată la nici 
cincisprezece paşi. Nu se putea să nu ne vadă. Aşa se şi 
întâmplă. Trebuia să fac ceva, dar ce? Dacă rămâneam pe 
loc, era mai mult ca sigur că vor veni să vadă ce e grămada 
aceea în iarbă. Să-i sperii, să-i fac să o ia la fugă. Cum? 
Semnalul convenit cu Winnetou ar fi fost cel mai nimerit 


lucru. Dar dacă mă luau drept o pumă şi ar fi tras asupra 
mea? Singura speranţă era că yumaşii se vor feri să tragă 
pentru a nu fi auziţi de mimbrenji. Mă ridicai niţel, atât cât 
să dau impresia că e într-adevăr un animal şi răcnii scurt şi 
mânios ca o puma gata să se apere. Unul din cei doi yumaşi 
scoase un țipăt de spaimă şi-şi trase calul îndărăt, apoi, 
fiindcă mă auziră răcnind a doua oară, o luară amândoi la 
fugă după ceilalţi. 

Slavă Domnului! Scăpasem ca prin minune. 

Cum se îndepărtară ei veni şi Winnetou. 

— Unde? Întrebă el scurt. 

— Colo, înaintea noastră. 

— Pentru ce a răcnit fratele meu de două ori? O dată 
ajungea. 

— Fiindcă yumaşii mă zăriseră şi trebuia să-i pun pe fugă. 

— Aha, mare noroc a avut Old Shatterhand! 

Pornirăm iar în tăcere pe urmele yumaşilor. 

Noi doi, ei sumedenie. Dacă ne ţineam prea aproape de ei 
ne-ar fi văzut, deşi tropotul cailor noştri era cu neputinţă 
să-l audă. 

Merserăm astfel două ceasuri în urma lor, apoi îi văzurăm 
cotind spre răsărit. Winnetou îmi ghici gândul, căci îl auzii 
zicând: 

— Să mergem mai repede ca să ajungem înaintea 
iscoadelor. 

Ca să nu ne întâlnim faţă-n faţă cu ei, noi ne întoarserăm o 
bună bucată de drum îndărăt. 

— Să-mi ţină Old Shatterhand calul, eu mă duc să văd 
unde şi-au făcut yumaşii lagărul! Zise Winnetou. 

Descălecă şi se furişă printre copaci. Eu rămăsei la vreo 
patru sute de paşi de yumaşi. De auzit nu-i puteam auzi şi 
nici de văzut nu-i vedeam, fiindcă se fereau s-aprindă focul 
şi stăteau pe întuneric. Nici prin gând nu le trecea că 
mimbrenjii se aflau la două ceasuri de drum departe de ei. 

Capitolul IX - Victorie neînsângerată. 


Winnetou se întoarse foarte curând; totuşi avusese timp 
să-şi dea seama cum e aşezat lagărul duşmanului şi să vadă 
doi yumaşi de iscoadă depărtându-se de lagăr. 

— Punem mâna pe ei? Îl întrebai eu, dar el nici nu-mi 
răspunse, lucrul părându-i-se cât se poate de firesc. 

Încălecai şi ne îndreptarăm în direcţia unde trebuia să 
ieşim înaintea iscoadelor. După vreun sfert de ceas 
intrarăm iar în desiş, descălecarăm, legarăm caii de copaci, 
mai merserăm o bucată pe jos şi ne aşezarăm la pândă într- 
un loc pe unde ştiam că trebuie să treacă iscoadele. 

Nu se putea să nu le vedem, căci se mai luminase niţel; 
luna răsărise, dar era acoperită de un nor. 

Aşteptam de vreo zece minute, când auzirăm paşi 
apropiindu-se. Yumaşii ţineau marginea pădurii şi-i puteam 
vedea foarte bine, numai chipul nu li-l desluşeam încă. 
Mergeau unul în urma altuia. Statura celui dintâi îmi păru 
cunoscută; era mai înalt şi mai voinic decât tovarăşul său. 

— Eu pe cel din faţă, tu pe celălalt, şoptii eu. 

Trecură pe lângă noi încet şi cercetând cu băgare de 
seamă în jurul lor. leşirăm din desiş; eu sării la cel din faţă, 
îl apucai de beregată, îl izbii cu genunchiul în piept şi-l 
trântii la pământ. Mă aplecai peste el şi-l privii. Era Gură- 
mare, căpetenia yumaşilor. Avea mâna dreaptă bandajată şi 
chiar dacă nu l-aş fi ţinut atât de strâns de gât tot nu s-ar fi 
putut apăra cu o singură mână. 

Winnetou îi pusese celuilalt genunchiul în piept, îi 
dezlegase lasoul din jurul trupului şi-l legă. Indianul nu 
făcea nici o mişcare, căci era ameţit de lovitura pe care i-o 
dăduse apaşul în moalele capului. 

După ce sfârşi veni să-mi ajute să-l legăm şi pe ăstalalt. 
Când se uită la chipul lui nu-şi putu stăpâni o exclamaţie de 
mirare. 

— A! A văzut fratele meu alb pe cine am pus noi mâna? 

— Da. Bună captură am făcut, răspunsei desfăcându-mi 
mâinile din jurul grumazului yumaşului. 


Acesta răsuflă odată adânc, apoi scrâşni fulgerându-mă cu 
ochii: 

— Old Shatterhand! Numai duhul răului te-a adus aici... 

— Nu duhul răului ci viteazul de lângă mine. Ia uită-te la 
el, îl cunoşti? Zisei eu arătând spre apaş. 

Tocmai ieşise luna dintre nori şi lumina ca ziua în jurul 
nostru. 

— Winnetou! Oh! Oh! Căpetenia apaşilor... murmură 
yumaşul cu ochii holbaţi. 

— Da, Winnetou! Răspunsei eu. Înţelegi şi tu acum că eşti 
pierdut. Cine a căzut în mâinile lui nu scapă decât atunci 
când vrea el să-i redea libertatea. 

— "Te înşeli, zise yumaşul cu glas ameninţător, voi fi liber şi 
fără voia lui. 

— Cum? 

— Mă vor elibera războinicii mei. Vin după mine. Voi 
sunteţi pierduţi, nu eu, dar dacă ne daţi drumul, vă las în 
pace. 

— Mare prostie ai spus. 

— Spun adevărul. 

— Să fi vorbit aşa unor oameni mai puţin încercaţi ca noi 
poate că te-ar fi crezut şi vicleşugul tău ar fi reuşit, cu noi 
însă nu-ţi merge şi e un adevărat caraghioslăc să încerci să 
ne tragi pe sfoară. Războinicii tăi sunt catâri. 

— Mai toţi au să fie îndată aici. 

— Atunci cum se face că le-aţi luat-o înainte pe jos? Nu 
cumva Gură-mare ne ia drept copii? Dacă n-am şti, am fi 
înţeles numai după asta care vă e scopul. Crezi tu că noi nu- 
| cunoaştem? Yumaşii fac popas şi voi aţi plecat în iscoadă. 
Războinicii voştri n-au să se mişte din loc până ce nu vă vor 
vedea îndărăt. 

— De ce mă insulţi? Se poate să iei pe o căpetenie de trib 
drept iscoada? 

— Dacă e, pentru ce nu? Persoana mea ţi-era atât de 
prețioasă că ai pornit singur s-o cauţi. 


— Îţi spun încă odată că te înşeli. Dezleagă-mă, altminteri 
o să te pomeneşti peste puţin timp cu războinicii mei şi n-o 
să-i pot opri să vă omoare. 

— Nu ne e nouă frică de voi, răspunse Winnetou. După 
cum vă avem pe voi doi în mâinile noastre, tot aşa o să-i 
avem şi pe ei. 

— Au să se apere şi o să vă nimicească, ameninţă Gură- 
mare. 

— Vorbe deşarte ca un sac gol. Te asigur că tu însuţi vei fi 
acela care va porunci războinicilor tăi să nu ni se 
împotrivească. 

— Pentru nimic în lume. 

— Da? Nici n-o să se lumineze de ziuă şi prorocirea 
noastră se va împlini. Sunt atât de sigur de ceea ce vorbesc 
încât te las să auzi şi tu ce am să spun acum fratelui meu 
Old Shatterhand. Ascultă: care din noi, urmă el adresându- 
mi-se, se duce cu aceşti doi prizonieri la prietenii noştri ca 
să-i aducă aici? Unul trebuie să rămână să-i supravegheze 
pe ceilalţi yumaşi şi să spioneze lagărul. 

— Să hotărască Winnetou, răspunsei eu. 

— Atunci du-te tu. La întoarcere mă vei găsi tot aici. Îi vom 
lega pe prizonieri pe calul meu; orice împotrivire le-o voi 
potoli cu înţepături de cuţit. 

M-am dus să aduc caii. Cei doi yumaşi văzură că n-au 
încotro, orice încercare de împotrivire fiind zadarnică. Nici 
măcar nu le veni gândul să strige; lagărul lor era atât de 
departe încât nu i-ar fi auzit nimeni. 

Gură-mare fu silit să încalece pe calul lui Winnetou, 
celălalt yumaş la spatele lui, şi-i legarăm zdravăn pe 
amândoi unul de altul. Pe urmă trecurăm lasoul pe sub 
burta calului şi le împiedicarăm de el picioarele. Chiar dacă 
ar fi reuşit să se lase de pe cal, legaţi de picioare cum erau, 
i-ar fi târât calul după el şi i-ar fi izbit de copaci şi rădăcini. 
Încălecai şi eu pe Fulger, apucai într-o mână căpăstrul 
calului lui Winnetou, în cealaltă frâul lui Fulger şi pornii 
spre locul unde-i lăsasem pe mimbrenji. 


Călăream în galop ca s-ajung mai repede. La lumina lunii 
vedeam bine drumul înaintea mea. Prizonierii tăceau. În 
cele din urmă Gură-mare nu-şi mai putu stăpâni o întrebare 
care-i stătea pe buze: 

— Cine sunt oamenii la care ne duce Old Shatterhand? 
Zise el. 

— Prietenii mei! Răspunsei scurt. 

— Asta ştiam eu fără să te întreb. Vreau să aflu dacă sunt 
roşii sau albi. 

— Roşii. 

— Din ce trib? 

— Mimbrenji. 

— Oh, exclamă yumaşul înspăimântat. Cine-i conduce, 
Winnetou? 

— Nu, Winnetou e numai oaspetele lor. 

— Şi cine e căpetenia lor? 

În alte împrejurări nu i-aş fi spus cine, dar fiindcă ştiam că 
e o duşmănie de moarte între el şi Bivolul-puternic, 
neputându-se aştepta la iertare, zisei: 

— Nalgu-mokaşi. 

— Oh! Bivolul-puternic! Strigă yumaşul. Tocmai ăsta... 

— 'Ţi-e frică, ai? Tu nu ştii că un războinic nu trebuie să se 
teamă de nimeni şi de nimic? 

— Nu mi-e frică, răspunse el cu mândrie. Bivolul-puternic 
e cel mai neîmpăcat vrăjmaş al meu. Câţi războinici are cu 
el? 

— Mai mulţi decât ai tu, fii pe pace. 

— Ştiu că o să vrea să mă omoare. Mă aperi tu? 

— Eu? Vorbeşti prostii. Cum să te apăr? Uiţi că voiai să mă 
pui la stâlpul de tortură. Dacă nu reuşeam să scap m-ai fi 
lăsat tu liniştit să plec? 

— Nu, dar m-am purtat bine cu tine. Ai avut mâncare 
destulă, nimeni nu s-a atins de tine. 

Mi-eşti doar dator cu recunoştinţă. 

— Poate cineva să spună că Old Shatterhand nu e 
recunoscător? 


— Nu, de aceea mă bizui pe recunoştinţa ta. 

— O vei avea. Sunt gata să fac pentru tine ceea ce ai făcut 
tu pentru mine. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Bivolul-puternic va cere moartea ta; te va duce la 
wigwamurile mimbrenjilor unde vei fi legat de stâlpul de 
tortură. 

— Şi o să încuviinţezi tu una ca asta? 

— Da. Voi avea însă grijă ca să ai mâncare destulă şi să nu 
se atingă nimeni de tine pe drum. 

Înţelese că-mi bat joc de el, de aceea tăcu. Ştiam că 
tăcerea lui nu va ţine mult. Indienii din Mexic nu se pot 
compara, în ce priveşte isprăvile lor eroice, cu cei din 
Statele Unite. Un apaş, un comanş sau chiar un dakota 
găseşte că e umilitor pentru el să stea de vorbă cu 
învingătorul lui. Se resemnează în tăcere, frământându-şi 
totuşi creierii să găsească un mijloc de scăpare. Dacă nu 
reuşeşte, se supune soartei; suportă torturile fără să scoată 
un geamăt şi moare ca un viteaz. Indienii de la sud nu sunt 
atât de stoici. Vor să-şi dea aere de eroi - poate că şi cred că 
sunt - dar când vine momentul critic s-a isprăvit cu 
nepăsarea şi eroismul lor. Yumaşul ştia că Bivolul-puternic 
va fi neîndurător cu el; căuta deci un mijloc de scăpare şi 
spera să-l găsească prin mine. După câteva minute începu 
iar: 

— Am auzit că Old Shatterhand e prietenul pieilor-roşii. 

— Eu sunt prietenul tuturor, dar un aprig duşman al celor 
răi, fie pielea lor albă, roşie sau neagră. 

— Pe mine mă crezi rău? 

— Da. Dar eu sunt dispus totuşi să-ţi uşurez soarta, să te 
scap chiar; cu o condiţie însă: 

— Ce condiţie? 

— Să-mi spui adevărul? 

— În ce privinţă? 

— În privinţa lui Melton şi a lui Weller. Soarta ta atârnă de 
răspunsurile pe care mi le vei da. 


— Bine. Întreabă. Sunt gata să-ţi răspund. 

— Mai târziu, acum nu e timp, fiindcă am ajuns la 
destinaţie. 

Aşa şi era. Ne apropiam de locul unde îi ştiam pe 
mimbrenji. Lăsai caii la pas şi în curând răsăriră ca din 
pământ câţiva indieni cu puştile întinse. 

— Old Shatterhand! Le strigai eu. Mimbrenjii nu 
aprinseseră focul ci se ţineau în umbra pădurii. Când îmi 
auziră glasul veniră în fugă să mă ducă la căpetenia lor, 
deoarece cu greu aş fi găsit locul unde erau ascunşi. Acesta 
crezu că m-am întors cu Winnetou, dar când văzu doi străini 
pe armăsarul lui mă întrebă cu mirare: 

— Unde l-ai lăsat pe căpetenia apaşilor şi cine sunt aceşti 
doi indieni. De ce nu descalecă? 

— Fiindcă nu pot. Sunt legaţi de cal. 

— Legaţi? Atunci trebuie să fie nişte câini de yumaşi. 

— Da. 

— Foarte bine! Sper că în curând o să ne cadă în mână şi 
câinele de Gură-mare, căpetenia lor. Daţi-i jos de pe cal şi 
legaţi-i de copaci. 

După ce dădu acest ordin vru să plece, dar eu îl oprii. 

— Nu vrei să vezi cine sunt prizonierii? 

Se apropie în silă de calul lui Winnetou şi se uită cu 
nepăsare la cel legat în faţă. 

— Oh! Văd bine ori mi se pare? Strigă el. Ăsta e râiosul cu 
al cărui nume mi-am spurcat adineauri limba. 

— Da, ele. 

— Gură-mare! Auziţi războinici mimbrenji, Gură-mare a 
fost prins şi e în mâinile noastre. 

— Gură-mare! Gură-mare! Se auzi din toate părţile. 

Se înghesuiau toţi să-l vadă mai bine; îl ocărau, îl 
blestemau în cuvinte care nu se pot reda. Dacă nu-l ţineam 
ar fi fost în stare să-l smulgă de pe cal. 

— Înapoi! Strigai eu. Prizonierul e al meu şi n-aveţi nici un 
drept asupra lui. 


— Dar tu eşti de-al nostru, aşa că ne aparţine şi nouă, zise 
Bivolul-puternic. Luaţi-i şi legaţi-i de câte un copac. Păziţi-i 
însă cu mare străşnicie ca să le treacă pofta de fugă. 

— Nu aşa, le răspunsei eu. Legaţi-i pe cai nu de copaci, 
fiindcă trebuie să plecăm imediat. Yumaşii sunt după cotul 
pădurii. Winnetou a rămas să-i spioneze. 

— Să-i atacăm? 

— Probabil că nici n-o s-ajungem la luptă. N-am avut timp 
să mă sfătuiesc cu Winnetou, ştiu însă că e de-o părere cu 
mine. Cred că o să punem mâna pe yumaşi fără să se facă 
vărsare de sânge. 

— Cu atât mai bine, vor muri toţi la stâlpul de tortură, ca 
să fie o mare bucurie pentru cei din wigwamurile noastre. 
Aţi auzit, războinici? Old Shatterhand a dat poruncă să 
plecăm. 

După două minute erau toţi pe cai şi porneau în galop. Nu 
mă interesasem de prizonieri la plecare, eram însă sigur că 
sunt bine păziţi. Povestii în drum lui Bivolul-puternic cele 
întâmplate. 

— Fratele meu Old Shatterhand a fost în mare primejdie, 
zise el după ce sfârşii. Războinicii mimbrenji ştiu că puma 
nu atacă nici chiar peste noapte pe om, aşa că nu i-ai fi 
putut păcăli, dar câinii de yumaşi sunt fricoşi şi proşti. Crezi 
şi tu ca şi Winnetou că nu va fi nevoie de vreo luptă? 

— Da. 

— Yumaşii sunt laşi dar mulţi, aşa că sunt sigur că se vor 
împotrivi. 

— Nu se împotriveşte decât cine e atacat; noi însă nu-i 
vom ataca. 

— Şi o să se predea de bunăvoie? 

— Cu siguranţă. 

— Atunci merită să-i scuipi în faţă. Sunt bătrân şi am 
trecut prin multe, dar n-am văzut încă pe nimeni să se 
predea nesilit. 

— O să afli pe ce mă bizui eu când vom vorbi cu Winnetou. 
Acum să ne grăbim. 


Trecurăm în zbor pe lângă pădure până ce ajunserăm la 
locul unde îl lăsasem pe apaş. Îl găsirăm stând drept în 
picioare, în bătaia lunii ca să-l putem vedea. 

Descălecarăm. Mimbrenjii îşi legară caii de copaci, puseră 
pază bună la prizonieri, se întinseră jos în iarbă şi aşteptară 
ce avea să vină. Domnea o tăcere atât de adâncă încât 
numai o iscoadă cu o vedere excepţională ne-ar fi putut 
zări. 

Winnetou, eu şi Bivolul-puternic ne strânsesem la un loc ca 
să discutăm ce aveam de hotărât. Niciunul din mimbrenji 
nu cuteza să se apropie de noi într-atât încât s-audă ce 
vorbim. 

Indianul e războinic de bunăvoie şi nu disciplinat ca un 
soldat, are însă faţă de şeful său respect şi supunere ca 
soldatul faţă de general. 

Bivolul-puternic era cu mult mai în vârstă decât Winnetou 
şi decât mine, totuşi mai nerăbdător ca noi. Cum şezurăm 
jos, începu: 

— Câinii de yumaşi ne-au ieşit fără să ştie în cale; n-o să-i 
lăsăm să ne scape. 

Winnetou nu-i răspunse îndată, nici eu. Bătrânul era setos 
de sânge, eu însă mă gândeam cu groază la un măcel care 
ar fi costat viaţa atâtor oameni. Mă gândeam la o înţelegere 
între mimbrenji şi yumaşi, totuşi nu trebuia să-mi spun 
deocamdată părerea. Bivolul-puternic era în stare să se 
încăpăţâneze şi să procedeze după cum îl tăia capul. Cum îl 
cunoşteam eu pe Winnetou, ştiam că va împărtăşi cu 
siguranţă părerea mea şi va căuta să împiedice o vărsare de 
sânge. Fiindcă nu-i răspunserăm imediat, mimbrenjul urmă: 

— Au auzit fraţii mei cuvintele mele? De ce tac? Old 
Shatterhand nu vrea luptă. Atunci ce? Poate Winnetou să 
mi-o spună? 

— Da, răspunse apaşul. 

— Urechile mele sunt lacome s-audă. 

— Yumaşii au să se predea de bunăvoie. 


— Nu cred. Dacă ar face aşa ceva, ar fi mai laşi decât îi 
socot. 

— Se întâmplă ca omul cel mai viteaz să fie silit să se 
predea fără împotrivire. Un războinic priceput nu e numai 
viteaz, ci şi prevăzător, inteligent şi cu judecată. Poate să 
spună cineva că Winnetou e lipsit de curaj şi îndrăzneală? 
Şi totuşi s-a întâmplat să se predea fără luptă. Dacă s-ar fi 
împotrivit ar fi fost ucis pe loc. S-a lăsat însă prins ca să 
poată pe urmă să se răzbune pe duşman şi să-l pedepsească 
după cum merita. Ce era mai înţelept, o vitejie oarbă sau o 
judecată limpede? 

— Judecata, mărturisi mimbrenjul. 

— Şi Old Shatterhand n-a procedat la fel? Când a fost 
prins de yumaşi se putea împotrivi atât până ce l-ar fi ucis 
yumaşii. El însă n-a făcut-o, ci s-a lăsat legat fără să 
crâcnească. Şi-acum, nu e liber? Nu el e acela care a prins 
pe căpetenia lor? Înseamnă aceasta laşitate? Nu, ci 
judecată. Tot aşa au să procedeze şi yumaşii când vor 
înţelege că orice împotrivire le va fi zadarnică. 

— E Winnetou în stare să-i facă să priceapă acest lucru? 

— Dacă războinicii mimbrenjilor îl vor ajuta, da. 

— Să spună atunci care îi e gândul. 

— Să-l împresurăm pe duşman. În lipsa lui Old 
Shatterhand am observat bine lagărul lor. Yumaşii sunt 
foarte osteniţi. Dorm toţi la marginea pădurii, bizuindu-se 
pe iscoadele lor. N-au pus oameni de pază. Numai doi inşi la 
cai care să nu-i lase să se împrăştie prin pădure. Nu e 
foarte lesne să-i împresurăm pe cei adormiţi? 

— Dinspre partea pădurii da, dar nu şi din cealaltă. Sub 
copaci e întuneric şi ne putem strecura nevăzuţi, la câmp 
însă e lumină şi ne-ar vedea. Paznicii puşi la cai au să ne 
zărească şi au să dea alarma. 

— E lumină, dar ochii Bivolului-puternic nu văd ce-ar 
trebui să vadă. Yumaşii nu ne pot simţi. Lăsăm caii în urmă 
şi ne apropiem de dânşii târându-ne pe burtă. 


— Oh! Dacă aşa crede Winnetou, n-am nimic de zis. Şi ce o 
să fie după ce-i vom împresura? 

— Le cerem să depună armele. 

— Şi crede într-adevăr fratele meu că au s-o facă? Întrebă 
Bivolul-puternic zâmbind cu ironie. 

— Nu numai că o cred, dar chiar sunt sigur, răspunse 
foarte liniştit apaşul. 

— Atunci să-i spun eu căpeteniei apaşilor ce are să se 
întâmple: yumaşii au să-şi dea seama că sunt împresuraţi, 
dar au să caute să fugă, ceea ce le va fi lesne. 

— Da? Să-mi spună fratele meu de ce crede că o să le fie 
lesne. Pot ei să scape fugind în pădure? 

— Nu, fiindcă acolo au să-i pândească oamenii noştri şi, 
ascunşi în desiş, poate ucide fiecare câte zece din ei. 
Trebuie deci să fugă prin câmpie. 

— Au să fie şi-acolo războinici de-ai noştri. 

— Nu face nimic. Au să moară câţiva, dar ceilalţi au să 
scape. Nici cel mai bun alergător nu poate ajunge din urmă 
un călăreț. 

— Oh! Aşadar Bivolul-puternic crede că yumaşii au să 
încalece şi or s-o ia la fugă pe câmp? 

— Da. Îndată ce se vor vedea împresuraţi au să sară pe cai 
ŞI... 

— N-au să aibă pe ce să sară, îl întrerupse Winnetou. 

Căpetenia mimbrenjilor începu să priceapă. 

— Vrea Winnetou să le ia caii? Întrebă el cu mirare. O să 
fie greu, foarte greu... 

— E atât de lesne încât şi un copil ar putea-o face. Au să 
încerce yumaşii să fugă şi fără cai, e drept, dar fiecare 
încercare au s-o plătească ei cu viaţa. 

— Bine. Să zicem că au să se predea; ce-are de gând 
Winnetou să facă pe urmă? 

— Să-i silesc să predea armele. Gură-mare o să 
poruncească oamenilor săi să se supună. 

— Cum o să-l sileşti? Ameninţându-l cu moartea? 

— Probabil. 


— N-o să reuşeşti, măcar că e un las. Ştie elcă n-o să-l 
omorâm numaidecât, ci la stâlpul de tortură. O să-şi 
închipuie că ne poate scăpa în drum. 

— Fratele meu îl crede mai prost decât e în realitate. Îşi 
închipuie fratele meu, Bivolul-puternic, că Gură-mare o să 
lase să i se omoare toţi oamenii, ca pe urmă să fie singur 
luat prizonier? Sau o să prefere să aibă şi pe alţii de-ai lui 
pe lângă el cu gând că o să-i fie fuga mai uşoară? 

— N-o să poată, fiindcă o să-l păzim. Dacă o să-şi închipuie 
că are putinţa de fugă, mai mult ca sigur că o să se predea. 

— Atunci să-l facem să creadă că va avea această 
posibilitate. Singurul om care îi poate da astfel de credinţă 
e Old Shatterhand. 

— Old Shatterhand, fratele meu alb? Cum o să-l poată face 
pe Gură-mare să creadă că scapă dacă se predă de 
bunăvoie? 

— Întreabă-l. Sunt sigur că în vreme ce noi vorbim el a şi 
găsit mijlocul. Ştie că yumaşul o să vrea să-l tragă pe sfoară 
şi când colo o să fie el tras pe sfoară. 

Era într-adevăr de mirare cum Winnetou îmi ghicea 
gândurile. 

— A vorbit drept Winnetou? Mă întrebă mimbrenjul. 

— Da. Gură-mare o să le ceară oamenilor să se predea. 

— Şi tu o să-l pui la cale? 

— Da, prin vicleşug. O să-i făgăduiesc că-l fac scăpat într- 
ascuns pe el şi pe-ai săi. 

— N-o să te creadă. 

— O să mă creadă fiindcă ştie că Old Shatterhand nu şi-a 
călcat niciodată cuvântul. 

— Bine, dar acum o să trebuiască să ţi-l calci şi să-i 
făgăduieşti ceea ce nu poate să se întâmple. Ori nu cumva 
ai de gând să-l laşi într-adevăr să fugă? 

— Da. 

— Şi crezi că eu o să mă învoiesc? Nu cumva din prieten 
mi-ai devenit duşman? 

— Nu, fiindcă nu o să-l las să fugă. 


— Parcă spuseşi altfel... Nu ştiam că gura ta are două 
limbi. 

— N-are decât una şi pe aceea trebuie s-o crezi. 

— Văd că aci spune alb, aci negru. 

— Spune adevărul şi altceva nimic. Ceea ce-ţi spun ţie e 
adevărul şi tot atât de adevărat e ceea ce îi voi spune lui 
Gură-mare. Principalul e să-l fac să se păcălească singur. O 
să-i făgăduiesc libertatea cu o singură condiţie. Elo să 
primească în aparenţă, dar n-o să îndeplinească în nici un 
caz condiţia pusă de mine, aşa că voi fi dezlegat de cuvântul 
dat şi nu voi fi silit să-i redau libertatea. 

— Eşti tu sigur pe ce spui? 

— Da. 

— Care e condiţia? 

— Să-mi spună adevărul. 

— În ce privinţă? 

— Pentru ce s-a hotărât atacul asupra haciendei din 
Arroyo. O să-mi îndruge cine ştie ce minciună pe care eu n- 
o s-o cred. De altminteri, nu e timpul să vorbim acum 
despre asta. E de-ajuns că ştiu ce am de făcut. Fratele meu 
Winnetou a înţeles cu mintea lui ageră gândul meu şi eu am 
priceput că planul lui e cel mai nimerit. Să nu mai pierdem 
vremea şi să căutăm să-l şi înfăptuim. A trecut de miezul 
nopţii şi yumaşii trebuie să fie în mâinile noastre încă 
înainte de-a se lumina de ziuă. 

— Am auzit ce-aţi vorbit şi fiindcă aşa e voia voastră, fie! 
Winnetou şi Old Shatterhand ştiu ei întotdeauna ce vorbesc, 
de aceea nu mă împotrivesc, măcar că nu prea pricep ce 
vor. Howgh! 

Howgh e cuvântul de încheiere când s-a hotărât ceva. 

Se începură pregătirile. Cinci oameni trebuiau să rămână 
pe loc ca să-i păzească pe prizonieri. Li se dădu porunca să- 
i ucidă îndată dacă vor căuta să fugă. Alţi şaizeci să se 
strecoare în spatele lagărului duşman şi să se ascundă în 
desiş, iar ceilalţi să iasă la câmp ca să facă astfel cerc în 
jurul lagărului şi să nu lase pe nimeni să treacă. În pădure 


să ia Winnetou comanda, pe când la câmp Bivolul-puternic 
să-i ţină pe oameni sub ordinele lui. Restul mă privea pe 
mine. S-ar părea că nu aveam multe de făcut, totuşi nu era 
aşa. Cea mai mică greşeală sau nebăgare de seamă ne-ai fi 
zădărnicit planul. 

Se cerea ca Winnetou cu oamenii săi să se strecoare 
nesimţiţi până la lagăr. Înainte de-a pleca, îmi zise: 

— Să vină fratele meu cu mine; un altul poate că m-ar 
stingheri şi aş fi silit să-i ucid pe paznici. 

Era o jucărie să-i biruim pe cei doi paznici, trebuia însă să 
fim foarte prudenţi, căci cel mai mic zgomot ne putea da de 
gol. 

O luarăm pe marginea pădurii până la cotul ei, pe urmă 
intrarăm pe sub copaci. Ajunserăm repede la lagărul 
yumaşilor. Winnetou mergea înainte. Din când în când lăsa, 
la mică distanţă unul de altul, câte un om. Făcură astfel un 
semicerc, fiecare având ordin să nu se mişte din loc şi să 
supravegheze cu băgare de seamă lagărul. 

Celelalte instrucţiuni li se dăduseră mai dinainte. Rămăsei 
numai eu şi Winnetou. Ne aruncarăm ochii la lagăr. Unde 
ne aflam noi nu era lumină, căci razele lunii nu ajungeau 
până acolo, noi însă îi puteam vedea desluşit pe yumaşi. 
Unii din ei se aruncaseră la pământ obosiţi îndată ce 
descălecaseră, cei mai mulţi dormeau înşiraţi unul lângă 
altul cu armele între ei. La dreapta păşteau caii şi doi 
yumaşi se plimbau printre ei ca să nu-i lase să se 
îndepărteze prea mult de lagăr. 

— Să nu-i omorâm, îmi şopti Winnetou. Tu unul, eu pe 
celălalt. 

Vru să urmeze, dar eu îl întrerupsei. 

— A băgat de seamă Winnetou că santinelele se schimbă 
din ceas în ceas? 

— Da. 

— Atunci să mai aşteptăm fiindcă nu putem şti când vine 
schimbul. 


— Old Shatterhand are dreptate. De-abia după ce va fi 
cercul complet să ne apucăm de treabă. Să se ducă fratele 
meu la Bivolul-puternic şi să-i spună să vină şi el cu oamenii 
săi. 

— Bine. Eu o să-l însoțesc. Deoarece ştiu unde se află 
capetele semicercului, o să-i spun unde să-l împreune. 

— Vii pe urmă îndărăt? 

— Da. Unde să te găsesc? 

— "Tot aici. O să te aştept. 

În drum trecui pe lângă oamenii aduşi de noi şi-i văzui pe 
toţi la posturile lor. Prin partea aceasta le-ar fi fost imposibil 
yumaşilor să fugă. 

Când ajunsei la căpetenia mimbrenjilor, îi spusei că a sosit 
momentul să plece. Oamenii îşi luară caii de căpăstru şi 
porniră unul după altul; eu şi Bivolul-puternic mergeam în 
fruntea lor. Procedarăm şi la câmp ca şi în pădure, lăsând 
câte un om din distanţă în distanţă ca să întregim cercul. 
Caii îi luaserăm cu noi ca să putem să-i urmărim pe yumaşii 
care ar fi încercat să scape cu fuga. 

Cercul fu întregit. Yumaşii şi caii lor se aflau în mijloc. 
Acum rămânea să scoatem caii lor afară din cerc. 

Mă întorsei târându-mă pe brânci la locul unde îl lăsasem 
pe Winnetou. Mă zări şi-mi ieşi înainte tot pe brânci. 

— Paznicii s-au schimbat acum câteva momente, îmi şopti 
el. 

— Atunci să începem. Unde să-i ducem pe aceştia doi? 

— În pădure la ai noştri şi să-i lăsăm în grija lor. 

— N-aş prea vrea. Oamenii trebuie să fie cu ochii în patru 
la ce se petrece înaintea lor şi n-au timp să supravegheze 
prizonierii. O să-i duc mai bine la căpetenia lor. Aici s-ar 
putea să ne dea de gol prin vreun strigăt de alarmă. 

— Fratele meu alb are dreptate. El să ia pe cel care aduce 
roibul cu dânsul. 

Unul din cai o cam luase razna şi paznicul se dusese după 
el să-l întoarcă lângă ceilalţi. 


Mă târâi cu burta lipită de pământ până în apropierea lui. 
Omul se oprise în loc şi se uita la cer. Ce gânduri îi vor fi 
trecut atunci prin minte - astronomice sau poetice - nu ştiu, 
ştiu însă că i-au fost fatale. 

Încet şi cu băgare de seamă mă strecurai până lângă el, îl 
apucai cu stânga de beregată şi-i dădui cu dreapta un pumn 
în tâmplă; omul căzu grămadă la pământ. Mă uitai după 
celălalt dar nu-l văzui. Winnetou îl doborâse fără să prindă 
de veste. 

Îi târârăm până la primul post al mimbrenjilor şi spuserăm 
santinelei să-i înjunghie imediat, dacă vor încerca să ţipe. 

Acum era vorba să îndepărtăm caii. Nu era greu fiindcă 
păscuseră toată iarba din jur şi le era dor de alta proaspătă. 

Târându-ne tot pe brânci, reuşirăm să gonim doi din cai 
dincolo de posturile noastre, unde era iarbă din belşug. 
Când văzură ceilalţi, se luară după ei. Văzând apoi că nu-i 
mână nimeni îndărăt, se îndepărtară din ce în ce mai mult, 
până ce ajunseră la locul unde erau legaţi ai noştri. 

Aşadar unul din planurile noastre reuşise. Apaşul se 
întoarse la postul lui. Acum când caii nu le mai erau la 
îndemână şi cercul era complet în jurul lor, yumaşii n-aveau 
decât să se trezească. Ai noştri erau gata să înceapă lupta 
dacă ar fi fost nevoie. Eu aveam însărcinarea să-i duc pe cei 
doi yumaşi la căpetenia lor. Fuseseră numai ameţiţi şi acum 
îşi veneau în fire. Paznicii lor erau oameni voinici dar nu 
reuşiseră să-i lege ci stăteau cu cuţitele îndreptate spre ei 
ca să-i facă să tacă. Le ajutai să le lege mâinile la spate. îi 
ameninţai cu moartea dacă vor crâcni. 'leama de revolverul 
meu îi făcu să se supună. 

Pornirăm în semicercul făcut de posturile noastre şi 
ajunserăm la locul unde cinci din oamenii noştri îl păzeau 
pe Gură-mare. Mult trebuie să se fi necăjit el când văzu că 
am mai prins încă doi dintr-ai lui, dar nu zise nimic. Vroiam 
acum să-i arăt că yumaşii erau toţi împresuraţi şi nu mai 
aveau posibilitatea să fugă. Îi dezlegai picioarele ca să 


poată umbla, dar îi strânsei şi mai bine mâinile, apucai apoi 
un capăt al lasoului şi îl înnodai de cingătoarea mea. 

— Gură-mare trebuie să fie dornic să se întoarcă în lagărul 
lui, îi zisei eu. Să vină cu mine ca să-l duc acolo. 

— Îmi aruncă o privire de bucurie, crezând că pun în 
aplicare preceptele creştine despre care îmi pomenise; îşi 
aduse aminte de dispoziţiile luate de noi şi răspunse 
încruntând sprâncenele: 

— Unde vrei să mă târăşti? La lagărul nostru în nici un 
caz. 

— Nu tocmai, ci aproape de el. Sper însă că până la prânz 
să fii iar printre ai tăi. 

— Pentru ce nu acum? 

— Fiindcă războinicii tăi m-ar întâmpina cu gloanţe şi n-am 
poftă să-mi găurească pielea. 

— N-au s-o facă. Dimpotrivă, au să-ţi fie recunoscători că 
m-ai scăpat. 

— Tocmai de aceea vreau s-aştept până ce-o fi lumină. Prin 
întuneric sufletul meu nu poate vedea bucuria de pe 
chipurile lor. 

— Sufletul tău e mai întunecat ca noaptea fără lună. 
Cuvintele tale sunt prietenoase, dar ascund vicleşugul pe 
care nu-l pot pricepe încă. 

— De ce mă învinuieşti de vicleşug? Hai cu mine şi o să 
vezi ceea ce vreau să-ţi arăt. În situaţia în care se afla n- 
avea încotro, trebuia să mă urmeze de bunăvoie, ştia că 
altminteri îl duceam cu sila. Şi-apoi îl mâna şi curiozitatea. 

Îl dusei până la primiul post de la marginea pădurii, pe 
urmă încet-încet la cel din urmă şi când îl vârâi adânc în 
codru îi zisei cu glas ameninţător: 

— Ascultă-ncoa' la ce o să-ţi spun. Să nu scoţi un cuvânt 
până ce nu-ţi voi îngădui eu. La cel dintâi țipăt îţi înfig 
cuțitul în inimă. Uite, pipăie vârful să vezi cât e de ascuţit. 

Scosei pumnalul de la brâu şi i-l apăsai pe piept până la 
piele. 

Se sperie şi zise cu glas şoptit: 


— Nu-l mai apăsa, o să tac, n-o să scot nici o vorbă. 

— Sper, altminteri m-aş vedea silit să-mi pun în aplicare 
ameninţarea. Hai acum şi ia bine seama la ce o să vezi şi o 
s-auzi. 

Zării prima santinelă întinsă la pământ. Merserăm la a 
doua. Fiind întuneric sub copaci şi temându-mă să nu mă ia 
drept un duşman îi zisei încet când ne aflarăm la câţiva 
paşi: 

— Eu sunt, Old Shatterhand. S-a întâmplat ceva în lipsa 
mea? 

— Nu. Dorm toţi. 

Trecui astfel cu Gură-mare de la un post la altul 
schimbând cu fiecare un cuvânt, aşa că yumaşul înţelese în 
ce chip fuseseră împresuraţi oamenii săi. La celălalt capăt 
al pădurii, unde se continua lanţul de posturi, dădurăm de 
căpetenia apaşilor. Când îl văzu pe yumaş îmi pricepu 
intenţia şi zise: 

— Ai venit să te încredinţezi că nu ne poate scăpa niciunul 
din câinii de yumaşi? Câinii sunt mai deştepţi, fiindcă ştiu să 
stea de pază, dar yumaşii dorm ca nişte vite. E o ruşine să 
fii căpetenia unor astfel de nevolnici. Au să se îngrozească 
de ceea ce-i aşteaptă când se vor trezi, căci, dacă nu se 
predă, o să-i ucidem până la unul. 

Băgai de seamă că Gură-mare ar fi vrut să spună ceva, o 
rugăminte poate, dar se stăpâni de frica mea. 

leşirăm din pădure afară pe câmpie şi merserăm din post 
în post până ce înconjurarăm tot cercul. 

— Pentru ce-l târăşte Old Shatterhand pe câinele de 
yumaş după el? Mă întrebă Bivolul-puternic. Vrea să-i dea 
prilejul să fugă? Lasă-l sub paza mimbrenjilor lângă ceilalţi 
prizonieri. 

Tu n-ai decât doi ochi şi două mâini, pe când ei cinci, au 
zece. 

— Ochii mei sunt mai ageri decât toţi zece ai lor şi ştii tu 
bine că aceste două braţe ale mele au înfăptuit mai mult ca 


ale lor. De ce te mânii? Nu spuneai tu singur adineauri că 
Old Shatterhand ştie totdeauna ce face? 

— Dacă vii să te încredinţezi că suntem toţi la posturile 
noastre nu era trebuinţă să-l iei şi pe prizonier cu tine. 

— Nu pentru asta am venit, ci pentru altceva. Crezi tu că 
va reuşi vreunul din yumaşi să treacă prin posturile 
noastre? 

— Pentru ce întrebi, când ştii tot atât de bine că n-au cum; 
la cea mai mică încercare de fugă ar fi împuşcaţi. 

— Atât voiam să ştiu. Dacă s-ar întâmpla să te cuprindă 
mila, stăpâneşte-o! Cu cât gloanţele noastre vor secera mai 
mulţi din ei, cu atât vom avea mai puţin de ucis pe urmă. 

— Milă! Râse mimbrenjul batjocoritor. I-a fost milă câinelui 
de copiii mei? Dacă nu veneai tu să-i scapi, i-ar fi omorât pe 
toţi trei. Cum îţi vine să vorbeşti de milă! Cât timp va dăinui 
un mimbrenj pe pământ nu va exista milă pentru yumaşi. 

Se întoarse, scuipă pe Gură-mare drept în faţă şi plecă. 
Ştiind impresia pe care o făcuseră cuvintele mimbrenjului 
asupra yumaşului găsii că a sosit momentul să-i îngădui să 
vorbească. 

— Acum poţi vorbi, îi zisei eu. Ţi-ai dat seama că 
războinicii mimbrenjilor sunt în număr mai mare ca al 
yumaşilor. i-am arătat ce poziţie au; toate armele lor sunt 
încărcate. Mulţi dintre ai tăi ar cădea la cea dintâi salvă, iar 
ceilalţi nu s-ar putea salva decât predându-se. 

— Au să fugă. 

— Prin lanţul acesta de posturi? Nu crezi nici tu singur ce 
spui. 

— Sunt încredinţat că aşa o să fie. Când se vor ivi pe 
neaşteptate în galopul cailor, poate că gloanţele voastre or 
să-i nimerească pe câţiva din ei, dar ceilalţi vor trece 
printre posturi şi vor scăpa. 

— În galopul cailor? De unde să-i ia? 

— De acolo, răspunse el arătând cu mâna spre locul unde 
se vedeau caii păscând. 


— De acolo? Dar unde e lagărul vostru? Tu n-ai văzut în 
trecere că v-am îndepărtat prin vicleşug caii? 

— Oh! Exclamă el înspăimântat. 

— Uită-te şi vezi că între ei şi războinicii voştri e lanţul de 
posturi. Vezi deci că nu e nimic de făcut. 

Rămase câtva timp cu ochii-n pământ, pe urmă ridică iar 
capul şi zise cu ciudă: 

— Dacă mimbrenjii vor trage asupra yumaşilor, asta nu 
mai e luptă ci asasinat, căci războinicii noştri nu bănuiesc 
NIMIC. 

— Dar tu? N-ai năvălit tu pe neaşteptate în satele 
mimbrenjilor şi le-ai nimicit ucigând şi prădând tot ce-ţi 
ieşea în cale? Nici ei nu bănuiau nimic. N-ai jefuit şi ars 
până în temelie conacul del Arroyo omorându-i pe toţi până 
la unul? Ştiau ei ce-i aşteaptă? Dacă acesta e obiceiul tău 
pentru ce n-ar fi şi al meu? Tăcu. Ce mi-ar fi putut 
răspunde? Ceea ce aţi făcut voi nu era numai jaf ci şi omor, 
urmai eu. Dacă noi v-am ucide pe toţi, încă n-ar fi asasinat, 
ci o pedeapsă binemeritată pentru crimele voastre. Ai ceva 
de spus? 

Nu răspunse. Tăcui şi eu. Luna se ridicase sus pe cer şi 
revărsa o lumină argintie peste lagărul yumaşilor. De unde 
ne aflam noi le puteam desluşi bine trupurile întinse pe 
iarbă. Căpetenia lor arunca priviri furişe în jurul şi înaintea 
lui. Îşi frământa creierii să găsească un mijloc de scăpare 
pentru el şi oamenii lui. Eu îl lăsai în pace, ştiind că numai 
astfel îl puteam aduce unde vroiam. Deodată îl văzui 
înălţând capul. 

— Oh! Acum! Acum! Strigă el. 

Urmării cu ochii privirile lui aţintite spre lagăr şi văzui un 
yumaş sculându-se de jos şi uitându-se în juru-i. Nu zări caii 
acolo unde-i ştia, ci niţel mai departe. Îi văzu şi pe-ai noştri. 
Deşi aceştia erau răzleţiţi şi formau un semicerc a cărui 
simetrie ar fi trebuit să-l mire, nu bănui nimic. Îi lua 
probabil drept ai yumaşilor, căci nu trezi pe nimeni ci se 
îndreptă spre grupul cel mare de cai. Îşi închipuia că acolo 


s-or fi aflând şi paznicii lor şi se ducea să le facă observaţii 
pentru neglijenta lor. 

— E pierdut! Au să-l împuşte! Murmură Gură-mare 
înspăimântat. 

— Nu-ţi fie frică! Căutai eu să-l liniştesc. 

— Crezi că au să-l lase să treacă? 

— Au să-l prindă şi pe el cum te-am prins eu pe tine. 

— Nu o să se lase... O să se zbată... O să cheme în ajutor... 

— N-o să aibă când. Ştii bine că Winnetou e pe aproape. 
Cum l-o vedea lângă el, îi pune mâna în gât. Ia te uită. 

Aşa se şi întâmplă. Yumaşul mergea fără grijă când se 
pomeni pe la spate cu apaşul şi se rostogoliră amândoi în 
iarbă. În curând însă îl văzurăm pe Winnetou ridicându-se 
de jos; îl biruise pe yumaş şi acum dispăru cu el printre 
copaci. 

— L-a... l-a biruit... scrâşni căpetenia yumaşilor. 

— Ba încă pe tăcute, de nu l-a simţit nimeni! Râsei eu pe- 
nfundate. Vezi şi tu felul cum lucrăm. Totuşi, aş fi fost mai 
mulţumit ca s-aibă omul timp să facă gălăgie. 

— De ce? 

— Fiindcă ar fi grăbit deznodământul. Da ce atâta 
tărăgăneală! O să dau îndată semnalul de atac. 

Dusei două degete la gură ca şi când aş fi vrut să scot un 
fluierat; îl auzii atunci pe Gură-mare rugându-se cu glas 
şuierat: 

— Stai! Nu încă... mai aşteaptă. 

— N-ar avea nici un rost. Soarta voastră e pecetluită. 

— Poate că nu... Mi-ai spus tu singur că... 

— Nu-mi aduc aminte să-ţi fi spus ceva, îi curmai eu vorba 
dinadins, ca să-l înspăimânt şi mai rău. 

— Nu, nu, nu se poate să fi uitat... 

— Şi ce zici că ţi-am spus? 

— Să-ţi spun adevărul. 

— Adevărul? Aha! Dar dacă n-o să vrei să faci ce-ţi voi cere 
eu tot degeaba. 

— Ce-mi ceri să fac? 


— Să porunceşti războinicilor tăi să depună armele. 

Lăsă capul în pământ ruşinat. 

— 'Ţi s-a spus de la obraz că până la ziuă o să te supui, 
urmai eu ca să-l ruşinez şi mai mult, dar ai râs de noi. Nici 
nu s-a luminat încă de ziuă şi văd că te-ai şi răzgândit. De 
aceea nu pot să mă încred în cuvintele tale. Mă tem că e 
vreo şiretenie de-a ta la mijloc, de aceea o să dau îndată 
semnalul ca să înceapă lupta. 

— Mai stai... mai stai şi-ascultă ce am să-ţi spun. 

— Bine, spune, dar repede, n-am vreme de pierdut. 

— E adevărat că există o posibilitate să mi se cruţe 
războinicii şi după ce vor depune armele să li se redea 
libertatea? 

— Poate, nu zic ba. 

— Şi că n-o să-mi faceţi nici mie nimic? 

— Ei vezi, asta-i mai greu. Vina ta e mai mare ca a lor. 
Nelegiuirile tale sunt atât de grave, încât se cere un motiv 
foarte puternic ca să te pot salva. Bivolul-puternic n-o să 
vrea cu nici un preţ să te ierte. Nici nu trebuie să te 
adresezi lui, fiindcă ar fi degeaba. 

— Dar ţie şi lui Winnetou? 

— De, ştiu eu... Poate... 

— Poate şi iar poate! Spune da sau nu, nu mă mai chinui. 
Dacă zici tu, „poate”, înseamnă că există o posibilitate. 

— Aşa e. Ascultă: vreau să ştiu adevărul! Cum te-ai pus în 
legătură cu cei doi albi, Melton şi Weller, pentru ce te-au 
îndemnat să jefuieşti conacul şi ce intenţii au cu emigranții? 
Eşti gata să-mi răspunzi? 

— Şi tu să mă salvezi? 

— Dacă pot, da. 

— Atunci o să-ţi spun. 

— Bine. Îţi voi pune întrebările la rând, iar tu... 

— Nu, nu acum, mă întrerupse el. Nu e timp pentru aşa 
ceva. O să se trezească iar vreunul din războinicii mei, va 
începe să strige şi-l împuşcă mimbrenjii numaidecât. 

— Asta aşa e. 


— Şi când or vedea mimbrenjii curgând sânge, n-o să-i mai 
poți potoli. 

— Sunt şi eu încredinţat că aşa o să se întâmple, răspunsei 
eu foarte calm. 

— Aleargă... grăbeşte-te... împiedică o vărsare de sânge, 
pe urmă o să-ţi spun tot... tot... îţi jur... 

— Nu mă încred în jurământul tău decât dacă îl 
pecetluieşti cu pipa păcii. 

— Nu e vreme acum. Pipa păcii o putem fuma mai târziu. 

— Foarte bine, numai că vezi tu, n-am încredere în tine. 
Gândeşte-te ce greu o să-mi fie să te scap când s-o împotrivi 
Bivolul-puternic cu tot dinadinsul. 

— Nici nu trebuie să afle... O să ne tai peste noapte 
legăturile. 

— Hm! Aş face-o poate şi pe asta, fiindcă mi-e groază când 
mă gândesc la moartea care vă aşteaptă la stâlpul de 
tortură. 

— Atunci grăbeşte-te... nu mă mai lăsa s-aştept, mă zori el. 

— Nu, nu, trebuie mai întâi să ştiu ceva hotărât, răspunsei 
eu cu nepăsare. Îmi ceri să vă eliberez într-ascuns, 
făgăduindu-mi în schimb să vă predaţi de bunăvoie, nu-i 
aşa? 

— Da, da! 

— Şi o să-mi spui ce e cu cei doi albi şi scopul pe care-l 
urmăresc? 

— Jur. Trebuie însă să te ţii şi tu de cuvânt. O să ne scapi 
într-adevăr? 

— Da. 

— Aşadar suntem înţeleşi. Vezi acum să nu-mi omoare 
mimbrenjii oamenii. 

— Bine, o fac şi pe asta, numai să nu cauţi pe urmă să mă 
tragi pe sfoară. 

— Sufletul meu e curat de orice gând ascuns. Scapă-ne 
mai repede! 

— Hai acum să-i spui lui Winnetou şi căpeteniei 
mimbrenjilor că vei trimite ordin războinicilor tăi să se 


predea. 

— Să trimit? Dacă nu mă duc eu e degeaba, n-au să 
asculte de altcineva. 

— Tu? Nu pot să îngădui... 

— Trebuie, dacă vrei cu adevărat să ne scapi. 

— Trebuie? Bagă la cap o dată pentru totdeauna că Old 
Shatterhand nu ştie ce e aia trebuie. Ţi-am făgăduit să-ţi tai 
în ascuns legăturile, dar n-am spus că o să te las acum să te 
duci la războinicii tăi. 

— Atunci nu ne poţi salva, fiindcă oamenii mei n-ascultă 
decât de mine. 

— Dacă e aşa, n-am ce-ţi face. Vina e numai a ta. Să fi ştiut 
să le insufli războinicilor tăi mai multă stimă şi respect ca să 
nu nesocotească un ordin venit de la tine. 

Probabil că stăruința lui ca să-l las să se ducă la oamenii 
săi îşi avea rostul ei. Văzând că nu-i reuşeşte, zise: 

— Cum crezi tu că au să se încreadă ei în vorba unui 
mimbrenjo? 

— Nu eşti tu singurul prizonier dintre oamenii tăi. Acela 
care a fost prins odată cu tine a văzut şi el ce-ai văzut tu, de 
asemenea şi paznicii pe care i-aţi avut la cai. Ştiţi cu toţii 
foarte bine că yumaşii voştri sunt pierduţi dacă ne silesc să 
punem mâna pe armă. Trimite pe aceştia trei să transmită 
ordinul tău şi fii sigur că au să-l execute. Dacă nu, eu mi-am 
făcut datoria şi n-am nici o vină de măcelul care va urma. 

— Bine, fie! Du-mă la prizonieri. 

— Mai aşteaptă niţel. 

Mă îndreptai cu el la postul cel mai apropiat şi-i spusei să-i 
înştiinţeze pe Winnetou şi Bivolul-puternic că Gură-mare s-a 
hotărât să dea ordin oamenilor săi să depună armele. De 
acolo îl dusei pe şeful yumaşilor la locul unde se aflau 
ceilalţi trei prizonieri. ÎI silii să le spună în faţa mea ce avea 
de transmis în lagăr şi motivele care l-au îndemnat să ia o 
astfel de hotărâre. În timp ce vorbea, eu nu-l slăbeam din 
ochi, ca să nu le facă vreun semn. Încet, atât de încet încât 
nici paznicii noştri nu-l puteau auzi, le comunică făgăduiala 


mea că dacă se supun voi împiedica orice vărsare de sânge 
şi că-i voi elibera mai târziu pe ascuns. La sfârşit întări 
aceste cuvinte cu glas mai ridicat: 

— Şi voi ştiţi cu toţii că Old Shatterhand se ţine 
întotdeauna de cuvânt. 

— Mă voi ţine şi de data asta şi voi împlini tot ce-am 
făgăduit, răspunsei eu. 

Îi dezlegarăm pe cei trei prizonieri, lăsându-le numai 
picioarele libere, pe când mâinile erau strânse bine la spate 
în curele şi ne îndreptarăm, urmaţi de ei şi paznici, spre 
locul unde se afla Winnetou şi căpetenia mimbrenjilor. 
Bivolul-puternic nu putea crede vestea pe care i-o 
comunicasem prin trimisul nostru. Îmi ieşi înainte când mă 
zări şi întrebă cu îndoială: 

— E adevărat că acest câine de yumaş vrea să ne predea 
războinicii lui dezarmaţi? 

— Da. 

— Atunci ori că ai făcut tu o minune, ori e o înşelătorie la 
mijloc pe care nu o pricep. Să ia bine seama Old 
Shatterhand la ce face! 

Winnetou îi curmă însă vorba cu glasul lui potolit şi 
convingător: 

— Nu există nimeni pe lume care să-l poată înşela pe Old 
Shatterhand. Gură-mare rămâne, bineînţeles, la noi. Ceilalţi 
trei prizonieri se întorc în lagăr? 

— Da, răspunsei eu. 

— Ştiu ei ce-au de făcut când vor ajunge acolo? 

— Numai două lucruri mai am să le spun. 

— Ce anume? Întrebă repede Gură-mare bănuind că poate 
fi o condiţie pe care nu o va putea împlini. 

— Ceva foarte simplu, despre care n-am vorbit până acum 
fiindcă mi se părea de la sine înţeles. Păreai adineauri atât 
de grăbit încât nu mă îndoiesc că vei porunci războinicilor 
tăi să nu se codească şi să se supună imediat, nu-i aşa? 

— Ce răgaz le dai? 


— La drept vorbind niciunul. Cine cere răgaz înseamnă că 
nu vrea să se supună. N-am defel intenţia să stau aci până 
ce le va veni chef oamenilor tăi să-mi răspundă dacă sunt 
hotărâți s-asculte de poruncile tale. Le dau timp de gândire 
o jumătate de oră. 

— Dă-le un ceas! 

— Nu. Atât cât am spus. E şi-aşa mult prea mult. Dacă 
după ce va trece jumătatea de ceas yumaşii nu răspund, îi 
vom întreba cu gloanţele noastre. Aşa am hotărât şi-aşa 
rămâne. Te învoieşti sau nu? 

— Trebuie. Dar parcă spuneai că mai e încă o condiţie. 

— Privitor la predarea armelor. Îndată ce oamenii tăi se 
hotărăsc să-ţi dea ascultare, îi voi pune pe ai noştri să facă 
un cerc în apropierea lagărului vostru. Yumaşii vor veni 
unul câte unul - ai înţeles ce spun? 

— Să-şi predea armele şi pe urmă se vor întoarce iar în 
lagăr. E o măsură de prevedere pe care nu trebuie să mi-o 
iei în nume de rău. 

— Bine. 

— Şi mai e ceva: îţi declar categoric că orice yumaş la care 
se va găsi o armă sau un obiect care-i poate servi ca atare, 
va fi împuşcat pe loc ca trădător. 

— Aspră pedeapsă, prea aspră... Cum rămâne însă cu caii 
şi celelalte lucruri ale oamenilor mei? 

— Caii sunt ai noştri; consideraţi-i pradă de război; dacă 
eliberăm pe urmă pe vreunul din voi, rămâne la bunul 
nostru plac să-i dăruim un cal sau nu. Gloanţele, praful de 
puşcă şi orice alte muniții, aparţinând armelor, sunt ale 
noastre, restul vi-l lăsăm. Tot ce-aţi prădat la hacienda del 
Arroyo va fi restituit proprietarului. Mai ai de pus vreo 
întrebare? 

— Nu. 

— Trimişii pot să plece. Tu şezi jos şi nu te mişca până nu- 
ţi va da voie unul din noi trei: Winnetou, eu sau căpetenia 
mimbrenjilor. 


Yumaşii plecară într-o dispoziţie lesne de înţeles. Gură- 
mare se ghemui pe jos şi la un semn de-al meu doi oameni 
de-ai noştri se aşezară lângă el neslăbindu-l din ochi. 

Eu mă uitam mereu la ceas, hotărât că dacă nu voi avea 
răspunsul într-o jumătate de oră, să dau ordin să se tragă 
câteva gloanţe în vânt, apoi să pornească împuşcăturile în 
mod serios. 

Îi văzurăm pe cei trei yumaşi intrând în lagăr şi trezindu-i 
pe tovarăşii lor. Urmă o mică învălmăşeală, pe urmă se 
auziră răcnete de furie şi indignare. Trimişii îşi împliniseră 
solia; efectul fusese după cum era de aşteptat. Dacă yumaşii 
se potoleau, însemna că rezultatul era cel dorit de noi. Eu 
cu Winnetou şi Bivolul-puternic ne îndepărtasem niţel de 
Gură-mare ca să n-audă el ce vorbim. Când auzirăm 
urletele din lagăr căpetenia mimbrenjilor zise: 

— Au să dea năvală peste noi. l-auziţi-i cum zbiară. Dar 
las' că ştim noi cum să-i primim. 

— Au să se potolească ei, fiţi pe pace! După ce vor afla că 
sunt împresuraţi din toate părţile, o să le vină mintea la cap. 

— Nu prea cred. Old Shatterhand să nu uite... 

— Ce să nu uit? Îi curmai eu vorba. 

— Că yumaşii se ştiau până acum în siguranţă. Adormiseră 
cu gândul că îndată ce se va lumina de ziuă au să tabere 
peste noi şi au să ne omoare pe toţi. Acum, buimaci de somn 
cum sunt, nu-şi dau bine seama ce fac. Cum vor afla că sunt 
împresuraţi şi că li se cere să se predea, vor pune mâna pe 
arme ca să ne atace. 

— Au să se dezmeticească repede, n-avea grijă, fiindcă 
vestea pe care le-o duc trimişii lor o să-i liniştească 
numaidecât şi o să le dea speranţe. 

— Nu le rămâne nici o speranţă, trebuie să moară, toţi... 
toţi... Ori nu cumva le-ai dat nădejde că au să fie liberi? 

— Da. 

— Şi căpeteniei lor? 

— Mai ales lui. 

— Eşti nebun! Eu n-o să mă învoiesc niciodată! 


— Nici nu e nevoie. 

— Cum adică? Numai tu porunceşti? Eu şi Winnetou ce 
suntem? 

Violent cum era, îi sărise iar ţandăra. Eu însă îi răspunsei 
foarte liniştit: 

— Ai dreptate, dar vezi că am făgăduit de astă dată să n- 
ascult de vorba voastră. Ba am făgăduit încă şi mai mult. 

— Ce mai mult? 

— Să le tai legăturile lui Gură-mare şi oamenilor săi într- 
ascuns şi să-i las liberi. 

— Ai făgăduit tu asta?! Se răsti el înfuriat la mine. Cum ai 
îndrăznit... fără învoirea noastră... 

Nu putu urma, căci Winnetou îl apucă de braţ şi-l strânse 
cu atâta putere, încât de durere uită ce mai avea de spus. 

— De ce zbiară fratele meu, parcă ar fi o babă pe care o 
dor măselele? Vrea ca Gură-mare să audă ce vorbim? Nu 
ştie el că Old Shatterhand nu spune niciodată vorbe fără 
rost şi nechibzuite? Dacă a făgăduit ceva folositor, a făcut-o 
fiindcă ştie că se poate ţine de făgăduială. Dacă e ceva 
dăunător, ştie iar că nu trebuie să se ţină de ce-a făgăduit. 

— Da, dar Old Shatterhand nu-şi calcă niciodată cuvântul. 

— Aşa e, numai în cazul când condiţiile pe care le-a pus 
sunt îndeplinite. 

— Aha! Condiţii... murmură căpetenia cu ciudă. Păstrează- 
ţi condiţiile pentru tine, eu n-am trebuinţă de ele, se răsti el 
la mine şi se duse să se aşeze jos în iarbă niţel mai la o 
parte. 

Winnetou zâmbi, dar tăcu. Mă simţii dator să-i împărtăşesc 
şi lui scopul meu. 

— Am făgăduit yumaşului să-i las liberi fiindcă... începui 
eu. 

— Aş! Exclamă el tăindu-mi vorba. Old Shatterhand ştie ce 
face, nu e nevoie să se justifice faţă de mine. Bănuiesc că 
vrea să-l păcălească pe yumaş, fiindcă acesta are de gând 
să-l tragă pe sfoară. Bivolul-puternic e un războinic viteaz, 
dar ochiul lui nu e destul de ager, iar mintea lui nu merge 


mai departe decât vârful nasului. Iute la mânie, dar îi trece 
repede. Are însă inimă bună; o să-i ceară iertare lui Old 
Shatterhand pentru vorbele lui nesocotite de adineauri. 

Când vorbea Winnetou, îţi trecea orice supărare. 
Supravegheam cu atenţie lagărul; yumaşii se potoliseră şi 
se sfătuiau acum între ei. Se uitau când la dreapta, când la 
stânga, ca să vadă dacă sunt într-adevăr încercuiți de ai 
noştri. Nu trecu jumătatea de oră şi unul din trimişi veni să 
ne spună: 

— Trei din bătrânii războinicilor yumaşi vor să vorbească 
îndată cu Old Shatterhand, Winnetou şi Bivolul-puternic. 
Pot să vină? 

— Da, dar neînarmaţi. 

— Dacă nu cad la învoială şi preferă să intre în luptă, le 
îngăduiţi să se întoarcă în lagăr? 

— Solii sunt liberi să plece când vor. 

Omul alergă la lagăr şi peste puţin văzurăm pe cei trei 
venind. Se dezbrăcaseră aproape complet, ca să nu-i 
bănuim că au vreo armă asupra lor. Când află despre ce e 
vorba, Bivolul-puternic veni iar lângă noi. 

Yumaşii trecură pe lângă căpetenia lor fără să-i arunce o 
privire, ceea ce se putea interpreta ca un gest de dispreţ. 
Veneau acum ca împuterniciţi ai tribului lor şi nu exista 
pentru moment nici un şef pentru ei. Se opriră în faţa 
noastră, cel mai bătrân dintre toţi se înclină, pe urmă mi se 
adresă mie în cuvinte cuviincioase: 

— Gură-mare, căpetenia yumaşilor, prizonierul vostru, ne- 
a poruncit să ne predăm. De când ţinem minte nu s-a mai 
întâmplat aşa ceva. Old Shatterhand a stabilit cu el 
condiţiile. Războinicii yumaşi s-au sfătuit între ei şi ne-au 
trimis pe noi să te întrebăm dacă porunca pe care ne-a dat- 
o căpetenia noastră nu se poate înlătura. Vrei tu şi cei doi 
vestiți războinici, fraţii tăi, să ne îngăduiţi să-i vedem şi noi 
pe războinicii voştri cum ne-au încercuit şi cum sunt 
înarmaţi? 


— Nici un comandant nu poate îngădui ceea ce-mi cereţi 
voi, le-am răspuns eu. Şi-apoi a trecut răgazul pe care vi l- 
am dat şi aş avea dreptul să deschid focul. Totuşi iau în 
seamă motivele care v-au îndemnat să-mi puneţi o astfel de 
întrebare şi, fiindcă ştiu că nu există o salvare pentru voi, vă 
împlinesc dorinţa. Winnetou, marea căpetenie a apaşilor, o 
să vă ia sub ocrotirea lui, ca să nu vi se întâmple ceva pe 
drum. Întoarceţi-vă acum la ai voştri şi peste cel mult un 
sfert de ceas veniţi să-mi spuneţi ce-aţi hotărât. E ultimul 
răgaz pe care vi-l mai dau. 

Plecară însoţiţi de Winnetou şi ocoliră tot cercul; când se 
întoarseră se lumina de ziuă. Pe chipul lor nu se vedea 
nimic din ce se petrecea în sufletul lor: era lupta între 
mândrie şi necesitate. Rămaseră câteva momente cu ochii 
în pământ, pe urmă cel care vorbise întâi zise: 

— Old Shatterhand a fost în puterea noastră şi totuşi nu i 
s-a întâmplat nimic. Pentru ce vrea el acum să ne 
pedepsească cu atâta asprime? 

— Că nu mi s-a întâmplat nimic, a fost pentru că vroiaţi să 
mă chinuiţi şi mai mult. La ce atâta vorbărie? Să-mi spună 
războinicii yumaşi ce-au hotărât. 

— Am înţeles că Gură-mare, căpetenia noastră, nu putea 
să hotărască decât ceea ce a hotărât. "Ţevile puştilor voastre 
sunt toate îndreptate spre noi, iar caii noştri, care ne 
puteau duce cu iuţeala fulgerului, ni i-aţi luat pe când 
dormeam. 

— Aşadar vă predaţi? 

— Suntem prizonierii tăi. 

Cuvântul, „tăi” îl spuse mai apăsat, dându-mi astfel să 
înţeleg că vor să fie prizonierii mei, fiindcă le făgăduisem să 
le redau libertatea. 

— Bine. Duceţi-vă acum şi predaţi-ne armele, dar unul 
câte unul. 

— Lasă-ne cel puţin talismanul. 

— Marele Spirit a vrut ca să cădeţi în mâinile noastre, 
ceea ce înseamnă că şi-a întors faţa de la voi şi talismanele 


voastre nu mai au nici o valoare. Totuşi, nu vreau să vă 
umilesc şi să vă jignesc prea mult. Păstraţi-vă pipele şi 
talismanele. 

Era şi asta o mângâiere pentru sufletele lor deprimate. 
Dacă pierderea din întâmplare a talismanului e o ruşine 
pentru indian, cu atât mai mult când e silit să-l predea de 
bunăvoie învingătorului. 

După ce făcură vreo câţiva paşi, yumaşul întoarse capul şi 
citii în ochii lui că vrea să-mi spună ceva. Mă luai după el. 

— Să mă ierte Old Shatterhand, începu el, că vorbesc iar, 
dar nu vroiam s-audă celelalte căpetenii ce am de spus. 

— Bine, vorbeşte, dar pe scurt. 

— E adevărat că Old Shatterhand. A făgăduit să ne lase pe 
urmă liberi? 

— Da, dacă, bineînţeles, căpetenia voastră o să se ţină de 
făgăduială. 

— Ce făgăduială? 

— Nu mi-e îngăduit să v-o spun. 

— Dar dacă nu? 

— Atunci n-o să mă ţin nici eu. 

— Atunci o să-i spunem că trebuie să-şi împlinească 
făgăduiala. Howgh! 

Dădu să plece, se răzgândi însă şi mă întrebă iar: 

— Unde o să ne duceţi? 

— N-am hotărât încă. 

— La ce chinuri o să ne puneţi în drum? 

— La nici unele, fiindcă nici eu n-am dus lipsă de mâncare 
şi băutură la voi. 

— O să ne lăsaţi să mergem liberi călări, ori pe jos sub 
paza voastră? 

— Liberi nu, numai la vremea mesei o să vi se dezlege 
mâinile, cum aţi făcut şi voi cu mine. Vezi deci că orice faptă 
se răsplăteşte sau se pedepseşte după cum merită. Acum 
destul. Duceţi-vă şi spuneţi yumaşilor voştri ce-am hotărât 
şi să isprăvim odată. 


În timp ce bătrânii se întorceau în lagărul lor, treizeci de 
mimbrenji făcură un cerc în mijlocul căruia urma să se 
depună armele. Se aşezară bine înarmaţi la cincizeci de 
paşi de lagăr şi cel dintâi care veni fu bătrânul cu care 
vorbisem eu. Chemai încă vreo câţiva de-ai noştri să-i 
cerceteze buzunarele ca să meargă lucrurile mai repede. 
Tot aşa procedarăm şi cu ceilalţi. După ce li se luau armele 
şi tot ce era în legătură cu ele, erau legaţi şi aşezaţi la rând 
în iarbă. Yumaşii aveau toţi lasouri la ei. 

Însărcinarea pe care mi-o luasem eu era însă cu mult mai 
grea. Nu era uşor să deosebeşti lucrurile luate de la conac 
de cele ale yumaşilor, cu atât mai mult cu cât unele din ele, 
pe care eu le credeam furate de la conac, reprezentau 
talismanele lor şi eu le făgăduisem să nu li le iau. Bivolul- 
puternic, care n-avea vreo însărcinare specială, alerga de la 
unul la altul stăruind să fim cât mai severi cu yumaşii, pe 
care îi ura de moarte. 

Trecu mai toată dimineaţa până să isprăvim cu preluarea 
armelor şi a munițiilor. Yumaşii zăceau legaţi la pământ ca 
nişte saci cu cartofi. Grămada mare de arme rămânea să fie 
împărţită după-amiază mimbrenjilor. Lucrurile jefuite de la 
conac, destul de multe, fură lăsate în paza unui mimbrenj. 

De-abia după ce am pus totul în ordine ne gândirăm să 
îmbucăm ceva pe ziua de azi. Provizii aveam din belşug. 
Fiindcă nu dormisem defel peste noapte, hotărârăm să ne 
odihnim până spre seară, pe urmă să pornim la drum. 
Trebuia să ne întoarcem la locul unde-i lăsasem pe ceilalţi 
yumaşi cu răniții şi vitele luate de la conac, pentru ca să le 
ducem îndărăt moşierului. 

Împărţirea armelor merse mai greu. Fiecare mimbrenj 
căuta să ia ce era mai bun, adică o puşcă, fiindcă arc şi 
săgeți nu vroia nimeni. Se luau de multe ori la ceartă şi 
trebuia să intervin cu o vorbă aspră. 

Posturile îşi părăsiră locul şi puserăm câte zece oameni de 
pază la grupul de prizonieri, schimbându-i la fiecare oră, 


lăsându-i să se odihnească pe urmă în vederea lungului 
drum pe care-l aveam înaintea noastră. 

Eu avusesem schimbul întâi şi după mine Winnetou. Când 
veni căpetenia mimbrenjilor să mă scoale, mă simţeam 
parcă şi mai obosit decât înainte. Mă sculai buimac de somn 
şi începui să mă plimb ca să mă dezmeticesc. Cele zece 
santinele ale noastre patrulau fără răgaz de colo până colo 
neslăbindu-i din ochi pe prizonieri. Căpetenia yumaşilor era 
ceva mai departe de ceilalţi; stătea nemişcat şi părea că 
doarme. Când trecui însă a doua oară pe lângă el deschise 
ochii şi mă strigă pe nume. Mă apropiai de el şi-l întrebai ce 
vrea. 

— Ce vreau? Mă întrebă mirat. Ştie foarte bine Old 
Shatterhand ce: libertatea. 

— Te cred, tot asta vroiam şi eu când eram prizonierul tău. 

— Ţi-ai şi recăpătat-o. Eu când o voi avea pe a mea? Astăzi, 
nu-i aşa? 

— Astăzi? Pesemne dormi şi vorbeşti în vis, am răspuns eu. 

— Nu dorm şi ştiu ce spun. Numai zece oameni ne păzesc. 
Te poate împiedica pe tine cineva să mă dezlegi? Cum mă 
voi vedea liber încalec şi o iau în galop peste câmp; până să 
prindă ceilalţi de veste eu am şi pierit din ochii lor. 

Pe altul cererea lui l-ar fi indignat, mie însă mi se păru atât 
de caraghioasă încât începui să râd în hohote. 

— Ce râzi? Crezi că glumesc? Izbucni el înfuriat. 

— Sigur că da. Vrei să-ţi înlesnesc fuga acuma, în amiaza 
mare, în văzul tuturor? 

— Ei şi! N-o să îndrăznească nimeni să-ţi ceară socoteală. 
Mi-ai făgăduit doar... 

— Ţi-am făgăduit să vă redau libertatea, ţie şi oamenilor 
tăi. Nu vei pleca decât odată cu ei. 

— Grăbeşte atunci prilejul. Eşti dator să te ţii de 
făgăduială. 

— Bine, bine, dar cu a ta cum rămâne? 

— O voi împlini după ce ne vei da drumul. 


— Zău? Deştept mai eşti! Nu vei fi liber decât după ce-mi 
vei da răspuns la întrebările pe care ţi le-am pus azi-noapte. 

— Şi eu nu-ţi voi răspunde decât atunci când voi fi liber. 

Deschisei gura să spun ceva râzând, dar devenii iar serios 
văzând pe Bivolul-puternic, pe care-l credeam adormit, 
sărind drept în picioare şi-l auzii zicându-mi: 

— Are Old Shatterhand timp să-mi răspundă la o 
întrebare? 

— Da. 

— Atunci să vină după mine. 

Mă duse ceva mai departe, unde nu puteam fi auziţi de 
nimeni, se opri şi mă privi cu ochi fulgerători. 

— Old Shatterhand a stat de vorbă cu Gură-mare, începu 
el. Cuvintele nu le-am auzit dar bănuiesc eu care au fost. 

— Atunci nu-nţeleg de ce n-ai stat la locul tău să-ţi vezi de 
somn. 

— Cum aş putea eu să dorm când văd, aud şi simt trădarea 
în mijlocul nostru? 

— Trădarea? N-ar vrea fratele meu să-mi spună şi mie cine 
e trădătorul? 

— Tu! Izbucni el de-abia stăpânindu-şi mânia. 

— Eu trădător? Dacă Bivolul-puternic poate susţine că Old 
Shatterhand, căruia nu i s-a putut imputa vreodată ceva, e 
un trădător, înseamnă că Manitu, Marele Spirit, i-a luat 
minţile şi nu ştie ce vorbeşte. Te compătimesc din inimă şi 
fiindcă sunt prietenul şi fratele tău, mă doare sufletul că va 
trebui să te excludem din sfatul nostru până ce-ţi vor veni 
minţile la loc. 

Îi întorsei spatele şi vrusei să plec, dar el mă apucă de braţ 
şi strigă scos din fire: 

— Cum... ce-ai spus? Că mi-am pierdut minţile? Crezi tu că 
dacă eşti atât de puternic şi dibaci ca să-ţi biruieşti 
vrăjmaşul ţi-e îngăduit să-ţi insulţi prietenii? Scoate cuțitul 
şi să ne luptăm în luptă dreaptă. O astfel de insultă trebuie 
spălată în sânge! 


Cunoscui de pe chipul lui schimonosit de furie că bătrânul 
era într-adevăr scos din fire şi nu-şi dă seama ce face. Trase 
pumnalul de la brâu şi se aşeză în poziţie de luptă. Eu nu 
mă tulburai defel şi-i răspunsei cât se poate de liniştit: 

— Prin ce se poate ispăşi o astfel de insultă rămâne să 
hotărăsc eu, fiindcă tu ai fost acela care m-ai insultat. M-ai 
făcut trădător. Există mai mare insultă pentru un războinic? 
Dacă mi-ar fi spus cuvântul acesta un străin l-aş fi culcat la 
pământ ca să nu se mai scoale în vecii vecilor, dar fiindcă mi 
l-a spus un prieten nu pot să cred alta decât că şi-a pierdut 
minele. N-am ce-ţi face, tu eşti de vină că m-ai silit să te 
cred nebun. 

— Am fost în dreptul meu. Vrei să-l faci scăpat pe câinele 
de yumaş. 

— l-am pus însă o condiţie pe care nu o va împlini şi ştii 
bine că nu o să-l las să fugă. 

— Ce ai tu de vorbit cu el? Cum să nu te bănuiesc când văd 
că te duci să vă şuşotiţi amândoi crezând că eu dorm? 

Eu îmi lăsai atât de greu mâna pe umărul lui încât se îndoi 
din mijloc, şi-i zisei cu asprime: 

— Cine mi-a pus pe căpetenia mimbrenjilor de paznic ca să 
spioneze ce fac? Când Old Shatterhand veghează, ceilalţi 
pot dormi fără grijă. Aşa să ştii! Te iert că m-ai numit 
trădător, fiindcă ştiu că o să te căieşti. Şi-acum s-a isprăvit 
cu afacerea asta. 

Vrusei să plec, dar elmă apucă iar de braţ răcnind: 

— Nu, nu s-a isprăvit. lrebuie să te lupţi cu mine. Ia-ţi 
pumnalul, altminteri te înjunghii fără luptă. 

În vremea asta, indienii, care au somnul mult mai uşor 
decât oamenii civilizaţi, se treziseră toţi. Winnetou veni 
repede să vadă ce s-a întâmplat. 

— Pentru ce-l provoacă fratele meu pe Old Shatterhand la 
luptă? Întrebă el. 

— Pentru că m-a insultat. A spus că nu mai sunt în minţile 
mele. 

— Din ce pricină? 


— Fiindcă am spus că e un trădător. 

— Motivul? 

— L-am văzut stând de vorbă cu Gură-mare. 

— Numai pentru atât? Old Shatterhand ştie oricând ce 
face. Dacă toţi roşii, albii şi negrii de pe pământ ar ajunge 
trădători, Old Shatterhand tot n-ar ajunge. 

— Aşa crezi tu, dar eu ştiu ce ştiu. N-am spus decât 
adevărul, el însă m-a insultat şi trebuie să se lupte cu mine. 

Era o adevărată satisfacţie pentru mine privirea 
dispreţuitoare pe care i-o aruncă Winnetou şi tonul cu care 
îi vorbea: 

— Vrea fratele meu să se facă de râs în faţa războinicilor 
săi? 

Cuvintele acestea îl înfuriară şi mai mult pe mimbrenj. 

— Ce, te-ai găsit şi tu să mă superi? Răcni el ca turbat. 
Vezi tu braţele şi pumnii ăştia ai mei? Crezi că o să mă 
biruie el pe mine? 

— Numai să vrea şi-ţi înfige pumnalul drept în inimă; dar 
nu 0 să vrea. 

— Ba trebuie să vrea; îl chem la luptă dreaptă şi dacă 
şovăie, înseamnă că e un laş şi un nemernic. 

Winnetou încruntă de astă dată sprâncenele şi chipul lui se 
înăspri. 

— Bivolul-puternic vrea cu tot dinadinsul să se facă de râs 
- după cum văd. Old Shatterhand primeşte lupta. Ce 
condiţii pune fratele meu? 

— Luptă pe viaţă şi pe moarte. 

— După care reguli? 

— După nici un fel de reguli. Lovesc unde nimeresc. 

— Ce urmează dacă unul din luptători scapă cuțitul din 
mână? Are drept celălalt să-l ucidă? 

— Dacă e în stare, n-are decât. Celălalt se poate apăra cu 
pumnii şi-l poate sugruma sau izbi în tâmplă. 

— Bine, acum ştiu care din voi doi va păşi astăzi în 
ţinuturile veşnice de vânătoare. Să-mi îngăduie fraţii mei să 


le fiu arbitru. Eu sunt gata; lupta pe viaţă şi pe moarte 
poate să înceapă. 

Ochii bătrânului sclipeau de dorinţa de-a învinge. Mă 
cunoştea destul de bine din auzite şi din întâmplările prin 
care trecuserăm împreună, dar la mânie nu mai judeca; 
cum îi trecea însă, era omul cel mai prietenos de pe lume - 
atât cât poate fi un indian, bineînţeles. 

Nu e vorbă, violenţa asta a lui îi făcuse o mulţime de 
boroboaţe până acum şi şi-ar fi pierdut de mult prestigiul şi 
respectul oamenilor săi, dacă n-ar fi fost un conducător 
priceput şi nu s-ar fi bucurat de o forţă fizică într-adevăr 
excepţională. 

Deşi era om în vârstă - trebuie să fi avut vreo şaizeci de 
ani - îşi păstrase toată vigoarea tinereţii şi avea o statură 
uriaşă. Cu toată deosebirea de vârstă, mi-era un adversar 
de temut, fiindcă lua lucrurile în serios, pe când eu nici 
gând n-aveam să-l rănesc, cu atât mai puţin să-l omor. 

Mai bucuros aş fi renunţat la luptă, dar ştiam că mi-ar fi 
viaţa în primejdie fiindcă, în furia lui nesăbuită, indianul n- 
ar mai fi ţinut seama de nimic şi s-ar fi repezit cu pumnalul 
la mine. Bineînţeles că atunci trebuia să mă apăr serios. 

Mă aşezai deci în faţa lui şi apucai pumnalul în mâna 
stângă, nu în dreapta, ca pe aceasta s-o pot avea liberă. 
Mimbrenjul, orbit de furie, nu băgă de seamă. 

Mimbrenjii auziseră despre ce e vorba şi veniră toţi în fugă 
să vadă lupta. Yumaşii ridicară şi ei capul să poată zări ceva. 
Numai băieţii lui Bivolul-puternic păreau foarte îngrijoraţi. 
leşeam eu învingător? Îl pierdeau pe tatăl lor; biruia el? Mă 
omora acesta pe mine, omul căruia îi erau datori 
recunoştinţă şi pentru care cel mare prinsese o adevărată 
dragoste. 

Stăteam deci unul în faţa celuilalt la cinci paşi distanţă, cu 
cuţitele ridicate şi privindu-ne drept în ochi. 

— Are fratele meu, căpetenia mimbrenjilor, de exprimat 
vreo dorinţă dacă s-ar întâmpla să cadă în luptă? Întrebă 
Winnetou. 


— Nu-mi duce mie grija! Râse el batjocoritor. Dă tu 
semnalul şi vârful pumnalului meu se va înfige în inima lui 
Old Shatterhand. 

— Sau are fratele meu alb vreo însărcinare de dat? Mă 
întrebă acum apaşul. 

— Da. Spune-i Bivolului-puternic, după ce mă va fi ucis, că 
eu am fost acela care i-am scăpat copiii de la moarte şi am 
găsit un nume pentru fiul său. Poate că îşi va da atunci 
seama ce-a făcut şi va fi mai prevăzător în raporturile lui cu 
oamenii cărora le e dator recunoştinţă. 

Credeam că aluzia aceasta îl va face pe bătrân să-şi vină în 
fire, dar m-am înşelat, căci îl auzii strigând în culmea furiei: 

— Trădătorul nu are drept la recunoştinţă. Eu vreau să 
văd sânge, sânge vreau să văd... 

Aşadar lupta nu se mai putea înlătura şi, deşi adineauri 
eram hotărât să fiu cât mai blând cu el, începu să-mi fiarbă 
şi mie sângele în vine şi mă gândii să-i dau bătrânului o 
lecţie să mă ţină minte. Făcui semn cu capul lui Winnetou; 
acesta ridică mâna şi strigă cu glas răsunător: 

— Nimeni să nu se mişte de la locul lui până ce nu-i dau eu 
voie. Lupta poate să înceapă! Howgh! 

Trase şi el cuțitul de la brâu, hotărât să lovească pe oricine 
ar fi încercat să se apropie de noi, ceea ce era cu 
desăvârşire exclus în împrejurările de faţă. 

Întrebarea era: cine să înceapă? Eu în nici un caz, totuşi 
vroiam să-l scot chiar de la început pe indian din luptă. 
Speram să reuşesc. Mult răgaz nu puteam să-i las, fiindcă s- 
ar fi putut întâmpla ca în furia lui, dând buzna peste mine, 
să mă rănească într-adevăr. 

Adversarul meu stătea ţeapăn şi înfipt ca o stană de piatră. 
Oare nici el nu vroia să înceapă cel dintâi? Cât era de liniştit 
în aparenţă, pe atât clocotea furia în el. Focul din ochii lui, 
pe care şi-i aţintise dinadins într-ai mei, dovedea că voieşte 
să-mi paralizeze voinţa ca să se năpustească pe urma ca un 
nebun asupra mea. 


Nu mă înşelasem. Îl văzui deodată fulgerându-mă cu 
privirea şi lăsai să-mi scape cuțitul din mână. Crezui că se 
va şi repezi la mine, dar se opri şi strigă: 

— Aţi văzut şi voi, nu-i aşa, că lui Old Shatterhand îi e 
frică? I-a căzut cuțitul din mână, frica i-a descleştat 
degetele... 

În loc să-i răspund, mă aplecai prefăcându-mă că vreau să- 
| ridic de jos; el însă, ca războinic încercat, ştia că mă voi 
folosi de aşa-zisa mea înfrângere pentru a mă pregăti de 
atac. Nu scăpă nici el prilejul; se aplecă şi vru să repeadă 
pumnalul într-un punct pe care-l ştia la îndemână când e 
cineva adus din mijloc. Eu făcui atunci o mişcare bruscă şi 
mă îndreptai ca fulgerul drept în picioare. Îi veneam astfel 
alături; cum el n-apucase încă să se ridice de jos, îl izbii în 
ceafă pe la spate şi-l văzui căzând grămadă la pământ. În 
mai puţin de o secundă îi smulsei cuțitul din mână, îl 
întorsei pe spate, îi pusei genunchiul în piept şi-i pusei 
cuțitul în beregată. Dar mă oprii la timp. Îi văzui ochii 
sticloşi aţintiţi la cer, gura căscată; chipul lui pârlit de soare 
şi vânt părea împietrit. Mă ridicai atunci în picioare şi-i zisei 
lui Winnetou: 

— Căpetenia apaşilor e martor. Bivolul-puternic e jos la 
pământ şi cuțitul lui e în mâna mea. Hotărască acum cine e 
învingătorul. 

Apaşul se apropie şi îngenunchie lângă mimbrenj. Când se 
sculă, chipul lui era mai mult decât grav şi glasul lui părea 
să tremure când pronunţă în cuvinte întretăiate: 

— Căpetenia apaşilor a spus adineauri că Bivolul-puternic 
va păşi chiar astăzi pe veşnicele câmpii de vânătoare. A 
avut dreptate. Pumnul lui Old Shatterhand e mai tare ca o 
stâncă, zdrobeşte chiar atunci când nu voieşte să ucidă. 

Din nenorocire aşa şi era, fiindcă nici gând n-aveam să-l 
omor pe mimbrenj. Vroiam numai să-l ameţesc ca să-l scot 
din luptă, dar nimerisem, din nenorocire, locul cel mai 
vulnerabil. 


Toţi tăceau. Mă aplecai şi eu peste trupul neînsufleţit să 
văd dacă mai e vreo scânteie de viaţă în el. 

Ochii sticloşi, gura căscată, îi dădeau aparenţa unui mort 
dar inima mai bătea încă, deşi foarte încet. Încercai să-i 
închid pleoapele; mişcă buzele şi scoase câteva sunete 
nearticulate. Ochii lui păreau să caute pe cineva, apoi se 
aţintiră asupra mea. 

Văzui în ei o expresie de spaimă. Deschise gura vrând să 
spună ceva, dar nu putu; îi văzui trupul cutremurându-se, 
mai mult zgârcindu-se, ca şi când ar fi vrut să facă o 
sforţare să se scoale. 

Mă ridicai de jos şi le zisei celor de faţă: 

— N-a murit, trăieşte. Sufletul nu i-a părăsit încă trupul, 
care nu ştiu dacă va mai fi în stare să asculte de voinţa lui. 
Trebuie să aşteptăm. 

În clipa aceea Bivolul-puternic scoase un țipăt prelung şi 
înfiorător, sări ca un arc în sus, bătu aerul cu mâinile şi 
răcni: 

— Trăiesc! Trăiesc! Trăiesc! Pot să vorbesc... să mă mişc... 
N-am murit... murit... 

— Se declară Bivolul-puternic învins? Întrebă atunci 
Winnetou luându-mi cuțitul din mână şi întinzându-i-l 
mimbrenjului. Old Shatterhand putea să-l înjunghie, dar n-a 
vrut s-o facă. 

Mimbrenjul mă privi cu o adevărată groază, tăcu un 
moment, apoi zise înfiorându-se: 

— Albul are moartea vie în pumnul lui. Grozav ar fi fost să 
fiu în viaţă şi totuşi mort. Vreau să mor, da, să mor... Să-mi 
înfigă Old Shatterhand cuțitul în inimă, ca să nu mai văd şi 
să nu mai aud nimic. 

Se aşeză în faţa mea în poziţia unui om care aşteaptă 
lovitura de moarte. Eu îl luai de mâna, îl dusei la feciorul lui 
şi-i zisei celui mezin: 

— Fratelui tău i-am dat un nume; ţie îţi dăruiesc ceva mai 
de preţ pe tatăl tău. Ia-l, dar spune-i să nu se mai îndoiască 
niciodată de prietenul său Old Shatterhand. 


Bătrânul mă privi cercetător, lăsă apoi ochii în jos şi 
murmură îndurerat: 

— Ce faci tu e mai rău decât moartea. Dăruieşti viaţa mea 
unui copil. Muierile bătrâne au să mă arate cu degetul, 
gurile lor ştirbe au să clevetească pe socoteala mea când 
vor auzi că aparţin unui copil care nici măcar nume n-are. 
Ce trai o să fie ăsta... Mai bine moartea! 

— Mă rog, mă rog... Nu eo ruşine să fii învins în luptă şi 
fiul tău o să-şi câştige peste puţin timp un nume, ca şi 
fratele său. Onoarea ta e neatinsă. Întreabă-l pe Winnetou 
şi pe bătrânii tribului tău să vezi ce-or să-ţi răspundă. 

Ca să nu-mi mai bată capul cu tânguielile lui îl lăsai să 
bodogănească şi plecai. Lovitura pe care i-o dădeam 
moraliceşte era pentru el mai grozavă decât pumnul cu 
care îl culcasem la pământ. Îl văzui aşezându-se la locul lui, 
mâhnit şi dus pe gânduri. Ceilalţi se culcară iar, dar nu se 
lipea somnul de ei. Când Winnetou veni la vremea hotărâtă 
să mă schimbe mă întrebă: 

— S-a mai întâmplat fratelui meu Old Shatterhand să dea 
cuiva o astfel de lovitură? Şi ce zice el ca medic? Se poate 
să rămână omul în viaţă dar trupul să nu mai asculte de 
poruncile sufletului lui? 

— Da. 

— E grozav! Putea să ţină mult paralizia la fratele meu 
Bivolul-puternic? 

— Săptămâni, luni şi ani, dacă nu chiar toată viaţa. 

— Să nu mai facă atunci fratele meu Old Shatterhand aşa 
ceva. Să-şi ucidă mai bine duşmanul pe loc. Căpetenia 
mimbrenjilor n-o să te mai provoace niciodată la luptă. Eu 
bănuiesc ce-ai vorbit cu Gură-mare. Cerea să-i redai încă 
astăzi libertatea, nu-i aşa? 

— Da. 

— Dar nu ţi-a spus ce vroiai să ştii? 

— Nu. 

— Nici n-are să-ţi spună. E o mare obrăznicie din partea 
lui ce ţi-a cerut. Merită să fie pus la stâlpul de tortură. Ce 


soartă i-ai hotărât? 

— Aceeaşi pe care i-a hotărât-o şi fratele meu Winnetou. 

— Gândurile noastre sunt aidoma. Old Shatterhand şi 
Winnetou nu sunt setoşi de sânge, dar pe Gură-mare nu-l 
pot salva. Dacă i-am reda libertatea, toate nelegiuirile pe 
care le va face de acum înainte vor cădea asupra capetelor 
noastre. E cel mai neîmpăcat duşman al mimbrenjilor. Să-l 
ia cu ei şi să-l judece după legile şi obiceiurile lor. 

Eram de astă dată de aceeaşi părere. Ceea ce numeşte 
poporul „trup şi suflet”. 

Deşi lupta îmi venise cam pe neaşteptate, nu-mi tulburase 
defel liniştea mea obişnuită. Adormii adânc şi mă trezii abia 
când mă scutură zdravăn cineva de braţ. 

La vremea hotărâtă pornirăm la drum. 

Capitolul X - Din succes în succes. 

Se însera când ajunserăm la văgăuna îngustă care dădea 
în poiana unde era lagărul yumaşilor rămaşi să păzească 
vitele. 

Era posibil ca aceştia să fi pus o santinelă, de aceea 
trebuia să fim cu mare băgare de seamă şi să trimitem o 
iscoadă. Călare nu se putea, fiindcă s-ar fi auzit tropot de 
copite. Din pricina aceasta şi pentru că ştiam mai bine ca 
oricine cum era râpa, îmi luai eu însărcinarea să fac pe 
iscoada. Când auzi prietenul meu, Ucigătorul-yumaşilor, 
veni la mine şi zise foarte respectuos: 

— Nu se supără Old Shatterhand dacă îndrăznesc să-i fac 
o rugăminte? 

— Spune. 

— Old Shatterhand vrea să se ducă să spioneze pe 
duşman. Cunosc şi eu locurile; mi-e îngăduit şi mie să-l 
urmez? 

— Drept e că aş avea nevoie de cineva ca să-l las de pază 
la gura râpei. Tu ai înfăptuit până acum destule ca să-ţi 
meriţi numele dat şi poţi fi socotit printre războinicii de 
seamă. Mai bine ar fi să mă însoţească fratele tău. 


Deşi tânărul ar fi fost bucuros să-l iau cu mine, îi păru 
totuşi bine că m-am gândit la fratele său. 

— Vestitul meu frate, Old Shatterhand, are inimă bună şi 
judecă drept. Fratele mezin o să se arate vrednic de 
încrederea pe care i-o dai şi va prefera să moară decât să 
facă o faptă nesocotită. 

Convoiul se opri de teamă să nu fim văzuţi de vreun yumaş 
postat ca santinelă la gura văgăunii. Nici în prizonieri nu ne 
puteam încrede prea mult. Le-ar fi putut veni gândul, când 
ne-am fi apropiat de yumaşi, să le dea de ştire prin strigăte 
de alarmă. 

Descălecarăm. Eu cu tânărul mimbrenj o luarăm înainte. 

Băiatul mergea tăcut în urma mea. Eu mă uitam când şi 
când îndărăt şi mă bucuram de ce citeam pe chipul lui. 
Părea perfect conştient de misiunea primită şi faţa îi 
strălucea de bucurie şi orgoliu. Nu îndrăznea să păşească 
alături de mine; uneori grăbea pasul, dar, dându-şi seama 
de ceea ce face, îl rărea iar. Vedeam bine că ar vrea să-mi 
spună ceva, da nu îndrăznea. Eu îmi încetinii mersul şi-i 
zisei: 

— Micul meu frate să vină lângă mine. 

Se supuse imediat, căci o şovăire cât de mică ar fi fost o 
necuviinţă. 

— Să spună tânărul meu frate ce are de spus, îl încurajai 
eu. 

Îmi aruncă o privire de recunoştinţă, dar tăcu. Aşadar 
vroia să-mi pună o întrebare, nu să-mi comunice ceva. Eu îi 
dădusem voie să vorbească nu şi să mă întrebe. 

— Eu ştiu ce doreşte fratele meu, zisei zâmbind. Să i-o 
spun? 

— Old Shatterhand vorbeşte când vrea. 

— Privitor la tatăl tău, nu-i aşa? 

— Old Shatterhand ştie întotdeauna ce spune. 

— Ai vrea să mă întrebi ce m-a făcut să-ţi dăruiesc ţie viaţa 
lui, da? 

— Nu îndrăzneam să întreb. 


— Ţi-am ghicit gândul în ochi. Îţi dau voie să vorbeşti cu 
mine, ca şi când aş fi un tovarăş de joc. Ei, ce e? 

— Dacă Old Shatterhand îmi îngăduie, aş vrea să-i spun că 
tatăl meu o să moară. 

— Ce te face să crezi? 

— Şi eu şi fratele meu am băgat de seamă ce se petrece în 
sufletul lui. O să se omoare fiindcă nu va putea îndura 
îndoita ruşine. 

— Nu e o ruşine să fie cineva învins de mine. 

Şi pe Winnetou l-am biruit înainte de a deveni cel mai bun 
prieten al meu. Dar ia întreabă-l: îi e ruşine de înfrângerea 
asta? Vorbeşte tu cu tatăl tău. Mândria îl opreşte să 
vorbească despre asta cu mine, tu însă eşti copilul lui şi 
viaţa lui îţi aparţine. Asta numeşti tu ruşine îndoită, nu-i 
aşa? 

— Da. 

— Să fie într-adevăr o ruşine? 

— Foarte mare chiar. Pentru ce i-ai făcut-o? 

— Ca să-l scutesc de una şi mai mare dăruindu-i viaţa. 
Ceea ce numeşti tu ruşine e numai o cruţare a unei 
adevărate ruşini. 

— Sunt copil şi nu pricep, dar dacă o spune Old 
Shatterhand aşa trebuie să fie. 

— Aşa şi e. Că tatăl tău a fost biruit de mine nu e o ruşine, 
ţi-am mai spus. Toţi războinicii indieni ştiu că e foarte greu 
să mă biruie cineva pe mine. El însă nu şi-a dat seama în 
mânia lui şi a voit să mă ucidă. Sunt sigur că nici prin gând 
nu-i trecea să mă cruţe. Eu totuşi am făcut-o, dar nu vroiam 
să-i dăruiesc viaţa, ca să nu-l fac de ocară; de aceea ţi-am 
dăruit-o ţie şi tu, copilul lui, poţi să i-o dăruieşti la rândul 
tău îndărăt, fără să se simtă jignit. Acum ai înţeles? 

El se gândi câteva momente, pe urmă răspunse cu ochii 
scânteietori de fericire: 

— Inima mea era grea de grijă, dar acum s-a uşurat. 
Cuvintele lui Old Shatterhand sunt pline de înţelepciune şi 
lesne de priceput. Nici un alt războinic n-ar fi făcut ce-a 


făcut el. Tatăl meu poate trăi liniştit de-acum înainte; o să-i 
spun când ne vom întoarce. Şi fiindcă vestitul meu frate mi- 
a dăruit mie viaţa tatălui meu, i-o dăruiesc şi eu lui Old 
Shatterhand pe a mea. Un cuvânt să spună şi sunt gata să 
mor pentru el. 

— Eu nu vreau să mori, ci să trăieşti şi să ajungi nu numai 
un mare războinic dar şi un om bun la inimă. Ca să te fac 
bun nu stă în puterile mele, tu singur trebuie să te 
străduieşti să nu faci niciodată o faptă rea. Ca să devii însă 
un războinic viteaz te pot ajuta. De aceea te voi ţine mereu 
pe lângă mine cât timp voi sta printre voi. 

Îmi apucă atunci un deget - mâna toată nu îndrăznea - îl 
duse la piept şi murmură emoţionat: 

— Am spus adineauri că viaţa mea i-o dăruiesc lui Old 
Shatterhand; n-aş vrea să am numai una, ci multe vieţi, săi 
le închin pe toate. 

— Ştiu, ştiu, răspunsei impresionat. Eşti un copil 
recunoscător şi recunoştinţa e o virtute de la care pornesc 
multe fapte bune. Caută pe cât poţi să nu uiţi în nici o 
împrejurare învăţămintele date în clipele de-acum. 

Omuleţul meu răsuflă o dată adânc. Cuvintele mele îi 
pătrunseseră adânc în suflet şi ştiam că vor prinde rădăcini. 
O astfel de emoție rar văzusem până atunci. 

Se întuneca din ce în ce. Trebuia deci să procedăm cu 
mare băgare de seamă. Băiatul era deprins mai de mult să 
păşească fără să fie simţit. Indienii învaţă de copii această 
artă, căci e într-adevăr o artă. 

Ne încredinţarăm că nu e nici picior de yumaş pe acolo. 
Ajunserăm la gura râpei cât se mai putea zări încă, aşa că 
aveam oarecare posibilitate să ne orientăm. Ştiam de pe 
când eram prizonier la yumaşi că lagărul era prin preajma 
văgăunii. Cum însă vitele păscuseră toată iarba din 
împrejurimi, fuseseră siliţi să-şi schimbe locul. De-abia îi 
zăream de unde eram. Vitele păreau nişte căţeluşi, iar 
paznicii lor copii de doi-trei ani. Numai unul arăta mai mare 


fiindcă se afla mai aproape. Îl văzurăm înaintând spre gura 
văgăunii. 

Ca să cunosc gradul de inteligenţă al băiatului îl întrebai, 
arătându-l pe yumaş: 

— Îl vezi pe omul de colo? Ce crezi tu: o să vină până aici 
ori o să se întoarcă din drum? 

— N-are să se întoarcă. Vrea să se aşeze la gura râpei ca 
să-i aştepte pe yumaşii trimişi după tine ca să te prindă. 

— Eşti sigur? 

— Da. Cei din lagăr vor să ştie cam pe când se vor întoarce 
ai lor şi el vrea să le arate unde îi pot găsi. 

— Au să-i găsească oricum, fiindcă nu se poate să nu 
aprindă focuri. 

— Au să se ferească. Nu pot să ştie dacă au reuşit să te 
prindă şi Old Shatterhand e un războinic de care duşmanii 
lui se tem foarte mult. 

— Hm! De ce vine omul tocmai acum şi nu au postat de cu 
ziuă o santinelă? 

— Fiindcă peste zi puteau, cei sosiți, să zărească vitele şi 
nu aveau trebuinţă de călăuză. 

— Aşa e. Sunt mulţumit de răspunsurile tale. Nu e însă de 
ajuns să ştii, trebuie să te pricepi să şi lucrezi. 

— Să-mi spună Old Shatterhand ce am de făcut, iar eu o să 
ascult de porunca lui. 

— Aş dori să-l am pe yumaşul de colo în mâinile mele. 

Băiatul se roşi la faţă şi gângăvi: 

— Numai să întindă Old Shatterhand mâna şi l-a şi prins. 

— Tu n-ai mâini? 

Ochii indianului scânteiară. 

— Sunt mâini de copil care nu pot îndrăzni nimic în faţa 
unui războinic vestit. 

— Războinicul acesta vestit - cum îi zici tu - îţi îngăduie să 
îndrăzneşti. Vreau să afle tatăl tău că nu degeaba te-am 
luat cu mine. 

— Atunci să-l împuşc pe yumaş? 


— Nu, tovarăşii săi ar auzi împuşcătura. Şi-apoi nu ţi-am 
spus să-l omori ci să-l prinzi. 

— Să-mi spună Old Shatterhand ce trebuie să fac, eu mă 
supun. 

— Se cere să ştii tu singur ce ai de făcut. Dacă te învăţ eu, 
meritul tău scade. Hai, gândeşte-te mai repede, ca să nu fie 
pe urmă prea târziu. 

Băiatul măsură cu ochii distanţa care-l despărţea de 
yumaş, pe urmă se uită cu atenţie în jurul nostru. Pe chipul 
lui se citea o hotărâre dârză. 

— Ştiu ce am de făcut, zise el apoi. De aci de unde ne 
găsim se văd nişte colţuri de stâncă. Yumaşul n-o să rămână 
pe loc, ci va cobori în văgăună. 

— Aşa cred şi eu. 

— Zăresc colo o tufă; o să mă ascund în tufiş şi după ce-o 
trece yumaşul, mă iau după el şi-i dau cu patul puştii una în 
cap şi-l leg pe urmă zdravăn cu lasoul meu. 

— Dacă ascunzătoarea e destul de bună, atunci nici planul 
nu e rău. Unde e omul acum? 

— După deal, aproape de noi. 

Ne adăpostiserăm în spatele unei stânci de la gura 
văgăunii. Dacă s-ar fi suit cineva pe platoul stâncii, ar fi 
putut vedea fără să fie văzut pe cel care trecea pe acolo. 

— Te poţi căţăra pe stâncă? Peretele e neted, îi zisei eu 
băiatului. 

— Nu face nimic, răspunse el cu dispreţ. M-am suit pe 
stânci mai înalte, cu pereţi mai netezi ca ăsta. 

— Bine, bine, dar când o să sari, te aude. 

— N-o să sar ci o să mă las s-alunec în jos. 

— Atunci, repede! Nu e timp de pierdut. 

— Unde o să se ascundă Old Shatterhand în vremea asta? 

— Treaba mea, tu nu te bizui pe mine, fiindcă nu-ţi pot fi 
de nici un ajutor. Dacă nu lucrezi repede şi cu dibăcie, te 
omoară yumaşul. 

— Yumaşul n-a doborât de când e un mimbrenj şi n-o să 
ajungă să omoare cât o trăi vreunul, răspunse el cu 


mândrie. Eu însă o să-l prind şi o să-l leg de stâlp. 

Băiatul era sprinten şi îndemânatic. Se căţără ca o 
veveriţă pe stâncă şi se întinse pe burtă. Cine-ar fi trecut 
pe-acolo fără să bănuiască, i-ar fi fost cu neputinţă să-l 
zărească. 

Era timpul acum să mă ascund şi eu; yumaşul era la cel 
mult trei sute de paşi. Mă întorsei o bucată din drum şi mă 
tupilai după o movilă de pământ. Cu toată prezenţa mea, 
întreprinderea băiatului nu era lipsită de primejdii. Dacă îl 
zărea yumaşul şi ajungeau la o luptă, cu greu aş fi putut 
ajunge la timp; de tras nu trebuia să trag ca să nu se audă 
împuşcătura. 

Aşteptam deci momentul următor cu o încordare lesne de 
înţeles, cu atât mai mult cu cât eu eram acela care-l 
stârnisem pe băiat şi aveam răspunderea celor ce aveau să 
se întâmple. Îi doream din suflet succes. Şi-apoi aveam 
oarecare recunoştinţă faţă de el fiindcă datorită lui 
avuseseră vreme căpetenia mimbrenjilor şi Winnetou s- 
alerge în ajutorul meu. De aceea socoteam să mă achit de el 
dându-i prilej să-şi câştige un nume. 

Noroc că în vremea aceasta se mai întunecase, fapt care 
contribuia la uşurarea sarcinii pe care i-o încredinţasem. 

Când ajunse la gura văgăunii yumaşul se opri. Aici era 
probabil locul unde trebuia să se posteze în aşteptarea 
tovarăşilor săi. Începu să se plimbe de colo până colo 
trecând în repetate rânduri pe lângă stânca unde stătea 
băiatul la pândă, nu însă destul de aproape ca să-i fie la 
îndemână. 

Trebuia s-aştept deci şi mă înarmai cu răbdare. 

Deodată auzii un pocnet, ca şi când ar fi izbit cineva cu 
ciocanul într-un dovleac. Ascultai mai departe. Urmă un 
geamăt, apoi un horcăit, pe urmă iar o pocnitură. Acum mă 
liniştii şi aşteptai să văd ce-are să urmeze. Auzii paşi 
aproape de mine şi pe mimbrenj chemându-mă încet pe 
nume. 

— Ei, cum a mers? Îl întrebai eu. 


— Bine, răspunse el foarte liniştit. Yumaşul se plimba de 
colo până colo pe dinaintea mea şi, când mi-a fost mai la- 
ndemână, l-am pocnit în cap. A gemut şi a vrut să se ridice, 
dar nu i-am dat răgaz şi l-am pocnit iar, ca să se astâmpere. 
Pe urmă l-am legat cu lasoul meu. De-o mai fi trăind ori nu, 
habar n-am. 

— Hai să vedem. 

Ne apropiarăm de yumaş. Îşi venise repede în simţiri. 
Lovitura îl ameţise numai atât cât să aibă băiatul vreme să-l 
lege. Nu chemase ajutor fiindcă nu ştia câţi eram şi ştia că 
ar fi degeaba, fiindcă ţipetele lui tot nu s-ar fi putut auzi 
până la lagăr. 

Bineînţeles că lucrurile pe care le avea la el se cuveneau 
de drept învingătorului; numai că nu prea avea ce. 
Buzunarele îi erau goale şi, drept armă, nimic altceva decât 
un cuţit, un arc şio tolbă cu săgeți şi acelea stricate. Mi-ar 
fi părut bine ca micul meu erou să se fi bucurat de o pradă 
mai ca lumea, căci la indieni, cu cât e prada mai bogată, cu 
atât e şi vitejia mai mare. 

Recunoaşterea făcută de noi reuşise. Trebuia acum să ne 
înapoiem la ai noştri, în plus să-l târâm şi pe prizonier după 
noi, căci aici în nici un caz nu-l puteam lăsa, fiind mai mult 
ca sigur că va veni un altul să-l schimbe. Până atunci 
trebuia să fim îndărăt ca să procedăm şi cu celălalt la fel, ca 
să nu aibă vreme să facă gălăgie când nu-şi va găsi 
tovarăşul. 

— Mă cunoşti tu pe mine? Îl întrebai eu pe yumaş. 

— Old Shatterhand! Răspunse înspăimântat. Da, te 
cunosc. 

— Dacă ţi-e dragă viaţa, vorbeşte mai încet şi răspunde-mi 
la ce te întreb. Au mai venit şi alţi yumaşi la voi de când am 
plecat eu? 

— Nu. 

— Dar de întâmplat s-a mai întâmplat ceva de seamă? 

— Nimic. 

— La cât timp vine schimbul? 


— Din două în două ore, după cum socotesc albii. 

— O să vii acum cu noi. O să-ţi dezleg picioarele ca să poţi 
umbla. Dacă faci însă cea mai mică încercare să fugi, bag 
cuțitul în tine, să ştii! 

Îi dezlegai gleznele, îi legai mai bine mâinile la spate şi 
capătul lasoului de brâul meu, ca să fiu mai sigur. 

Când îi spusei lui Winnetou cum stau lucrurile cu yumaşii, 
acesta zise: 

— O să fie foarte lesne să punem mâna pe ei. Prizonierii 
trebuie lăsaţi pe loc, ca să nu ne dea de gol. Cam de câţi 
mimbrenji crede fratele meu că ar fi nevoie ca să nu scape 
niciunul din yumaşi? 

— Jumătate din câţi avem ajung, dar nu strică să avem mai 
mulţi decât prea puţini. 

— Şi ceilalţi să rămână de pază la prizonieri? 

— Da. 

— Sub a cui comandă? 

— Bivolul-puternic, Winnetou şi cu mine trebuie să luăm 
parte la atac. Ar fi chiar mai nimerit ca noi doi să ocolim 
lagărul ca să ne dăm seama de poziţia lui. Uşor n-are să fie, 
fiindcă se feresc s-aprindă focul şi stau pe întuneric. 

— Mai bucuros aş fi să-l ştiu pe Bivolul-puternic lângă 
mine. De când cu lupta lui cu Old Shatterhand, parcă e alt 
om. Ochiul lui e îndreptat numai înăuntrul său şi nu-i mai 
pasă de ce se petrece în jurul lui. 

— Asta nu împiedică să-i încredinţăm lui paza prizonierilor. 
Până acum nu s-a sinchisit de ei, fiindcă nu era nevoie. Vezi 
că provocarea lui era datorită tocmai urii împotriva 
yumaşilor. Credea că voiesc să-i fac scăpaţi şi ţine morţiş să- 
i lege la stâlp, ca să-i omoare în chinuri cumplite. De aceea 
sunt sigur că n-o să-i slăbească din ochi. Stai că mă duc eu 
să vorbesc cu el. 

Bivolul-puternic stătea mai la o parte şi n-auzea ce vorbesc 
eu cu Winnetou. Îl luai pe fiul său şi pe prizonier cu mine şi 
mă apropiai de el. 


— De ce nu stă căpetenia mimbrenjilor lângă Winnetou? Îl 
întrebai eu. Winnetou are să-i spună ceva foarte important. 

— Ce poate să fie mai important pentru mine decât gloria 
pe care am pierdut-o! Spuse el amărât. 

— Gloria feciorilor tăi nu e tot atât de importantă pentru 
tine ca şi a ta? 

— Vrei să vorbeşti de Ucigaşul-yumaşilor? 

— Nu, de celălalt. 

— Acesta n-are nici glorie, nici nume; n-am de ce sămă 
gândesc la el. 

— Te înşeli. Mi-a dat dovadă că va ajunge un mare 
războinic. 

— Fiindcă s-a dus cu tine să vadă cum stăm cu lagărul 
duşman? Asta nu e o vitejie, poate s-o facă orice copil de 
mimbrenj. 

— Dar nu orice copil poate să pândească pe un duşman, 
să-l doboare şi să-l facă prizonier. Uite-l pe yumaşul prins 
de feciorul tău. 

— De ce mă minţi? Tu l-ai prins pe yumaş şi i l-ai dăruit, 
cum m-ai dăruit şi pe mine. 

— Nu e adevărat. Eu m-am ţinut deoparte. El singur l-a 
doborât şi l-a legat. 

Bătrânului îi creştea inima de bucurie. Puse mâna pe capul 
băiatului şi zise cu glas tremurător de emoție: 

— Tu eşti mezinul meu, dar nu trebuie să-l pizmuieşti pe 
fratele tău pentru numele şi vitejia lui, căci Old Shatterhand 
e cu noi şi o să-ţi arate calea pe care s-ajungi şi tu să-ţi 
câştigi un nume. Prizonierul e al tău şi-i vei da cu mâna ta 
moartea, când va fi legat la stâlpul de tortură. 

— Vezi numai să ai grijă ca s-ajungă la stâlp, îi zisei cu 
subinţeles. Noi trebuie să ne ducem acum la ceilalţi yumaşi 
şi-i lăsăm pe prizonieri în seama ta. Jumătate din războinicii 
tăi rămân aici. 

— Cum? Să nu iau parte la luptă? Întrebă el îndurerat. De 
ce nu vreţi să mă luaţi şi pe mine? 


— Pentru că trebuie neapărat ca unul din noi să rămână şi 
atât eu cât şi Winnetou ştim că ochiul tău e mai ager ca al 
nostru. Şi-apoi, prizonierii sunt ai tăi, deci ţie ţi se cuvine 
să-i păzeşti. 

— Fratele meu are dreptate. Cât voi fi eu aici, niciunul din 
câinii ăştia nu va izbuti să fugă. Puteţi fi fără grijă. 

— Şi suntem chiar. Tu fii pregătit să ne urmezi îndată ce-ţi 
vom trimite vorbă. 

Am ales oamenii care trebuiau să vină cu noi, am încălecat 
şi am pornit la drum. Ne-am oprit de-abia când am ajuns la 
gura văgăunii, am descălecat şi am lăsat caii în seama 
câtorva paznici. 

Am fi putut veni pe jos, dar ne temeam să nu zăbovim prea 
mult şi în vremea asta să vină schimbul şi să bage de seamă 
lipsa santinelei. 

Eu cu Winnetou am luat-o înainte. Direcţia o ştiam. Ne-am 
oprit la vreo sută de paşi de văgăună şi ne-am pus la pândă. 
Nu trecură nici două minute şi-l auzirăm pe yumaş venind. 
M-am despărţit repede de Winnetou, el la dreapta, eu la 
stânga şi când să treacă yumaşul printre noi l-am apucat 
amândoi deodată, târându-l dincolo de văgăuna unde 
lăsasem caii. Am pornit apoi iar cu Winnetou să spionăm 
lagărul. Stăteau tot pe întuneric. După o jumătate de oră 
eram îndărăt la ai noştri ca să-i luăm cu noi şi să le dăm 
instrucţiunile trebuincioase. Yumaşii ne înlesneau treaba. 
Stăteau toţi adunaţi la un loc şi numai patru din ei se 
învârteau de colo până colo ca să nu se rătăcească vitele. 
Dacă reuşeam să punem mâna pe aceşti patru fără să le 
dăm vreme să ţipe, restul era o jucărie. Altminteri eram 
nevoiţi să tragem şi împuşcăturile ne-ar fi dat de gol. 

Din fericire n-a fost nevoie să recurgem la arme. Îi 
biruirăm repede; după ce-i spusei unuia din ei ce se 
întâmplase cu tovarăşii săi, că lagărul e împresurat şi-l 
lămurii cum stau lucrurile, îl trimisei să le comunice 
celorlalţi că, dacă nu se vor preda de bunăvoie, vor fi 
împuşcaţi. Răspunsul îl aştept peste un sfert de ceas. 


Nici nu le-a trebuit atât ca să se hotărască. 

Puserăm să se aprindă focurile, pe urmă un mimbrenj 
plecă în goana calului să spună căpeteniei mimbrenjilor să 
vină imediat cu oamenii săi şi cu prizonierii după noi. 

Deşi vitele erau considerate proprietatea moşierului, ne- 
am îngăduit să tăiem câteva din ele pentru cină. Eu cu 
Winnetou eram hotărâți să i le ducem a doua zi la conac. 

— Ce să fac cu prizonierii în timp ce veţi lipsi voi? Întrebă 
căpetenia mimbrenjilor. 

— Fă ce vrei, sunt ai tăi, îi răspunse apaşul. 

— Atunci o să-i duc pe păşunile tribului meu ca să-i 
judecăm. 

— 'Ţi-ar trebui oameni, numai că eu cu Winnetou nu putem 
duce singuri vitele la conac. 

— O să vă dau cincizeci de inşi ca să vă ajute. 

Asta şi vroiam. Gândul meu era acum să vorbesc cu Gură- 
mare ca să aflu de la el ce e cu mormonul şi ce intenţii are 
cu emigranții. Eram aproape sigur că nu-mi va spune 
adevărul, speram însă că voi afla măcar atât cât să-mi pot 
face pe urmă singur deducţiile. În nici un caz nu trebuia să- 
ncep eu vorba, ci să mă prefac că nici nu mă mai 
interesează. Ştiam că imediat ce mă va vedea în apropierea 
lui o să deschidă singur vorba. 

Sub pretextul că vreau să văd dacă prizonierii sunt bine 
legaţi ajunsei până la el. 

— De ce mi-ai atacat războinicii? Se răsti yumaşul la mine. 

— Pentru că sunt duşmanii noştri. 

— Spuneai că o să ne redai libertatea şi, când colo, îi prinzi 
şi pe ăştia. 

— Trebuia. Ca să le iau vitele şi să le duc îndărăt la conac, 
hacendarului. 

— Lui Timoteo Pruchillo? 

— Da. 

— Păi hacenda nici nu mai e a lui! Râse el. 

— Aşa? Şi a cui e? 

— A albului ăla care îşi zice Melton. 


— Melton? Cum a ajuns el moşier? 

— A cumpărat hacenda de la don Timoteo. Tocmai lui ţi-ai 
găsit să-i duci vitele? 

— Nici nu mă gândesc! Eu vreau să i le duc lui don 
Timoteo Pruchillo. 

— N-o să-l mai găseşti. A plecat din ţară. 

— De unde ştii? 

— De la Melton; aşa a hotărât el cu Weller. 

— Atunci Melton e acum la conac? 

— Nu. 

— Nu? Unde e? 

— La... în... 

Se opri; voise să-mi spună ceva dar se răzgândi şi când 
repetai întrebarea răspunse ridicând din umeri: 

— Nu ştiu. 

— Trebuie să-mi spui, auzi? Mă răstii eu. Şi ce s-a făcut cu 
emigranții? 

— Sunt... i-a dus... la... 

Tăcu iar. 

— Vorbeşte! Îi poruncii eu. 

— Nici asta nu ştiu. 

— Ba ştii. Ai vrut să-mi spui, pe urmă ţi-ai dat seama. 

— N-am de unde să ştiu. Toţi ăştia despre care-mi vorbeşti 
tu au fost prizonierii mei şi le-am dat drumul. Acum vrei să 
ştiu eu ce au făcut după ce au plecat? 

— Cunogşteai toate planurile lui Melton. El te-a îndemnat să 
jefuieşti hacenda. 

— Cine ţi-a spus minciuna asta? 


— Nu e minciună, ci adevărul adevărat. Când era Melton 
în drum cu emigranții, tu cu Weller aţi pus la cale atacul. 

— Şi asta e minciună. 

— Degeaba tăgăduieşti. V-am spionat şi ştiu că aşa e. 

— Atunci te-au înşelat ochii. 

— Ochii mei nu mă-nşală niciodată. Tăgada ta n-are nici un 
rost. Vreau şi trebuie să aflu neapărat ce s-a făcut cu 
emigranții după ce-a ars conacul. 

— Oi fi vrând tu, dar eu nu pot să-ţi spun fiindcă nu ştiu. 

— Ba ştii. Mi-ai făgăduit că o să-mi spui. 

— Şi tu că o să ne redai libertatea, iar în loc de asta ai luat 
prizonieri şi pe ceilalţi yumaşi ai mei. 

— Eu o să mă ţin de cuvânt, dacă te ţii şi tu. 

— 'Ţi-am spus tot ce ştiu. 

— Nu-i adevărat. În sfârşit, să nu ne mai certăm degeaba. 
Mâine ne despărţim de Bivolul-puternic, care o să vă ducă 
la păşunile lor să vă pună la stâlpul de tortură. 

Mă prefăcui că vreau să plec. 

Fel de fel de gânduri i se încrucişau în cap. 

Spera ca prin mine să-şi recapete libertatea şi eu îl lăsam 
la cheremul duşmanului său de moarte. Ştia că de la 
Bivolul-puternic nu se putea aştepta la îndurare. 

— Mai stai! Strigă el după mine. 

— Ce e? Îl întrebai eu cu nepăsare. 

— Dacă-ţi spun ne scapi? 

— Negreşit. Dar parcă ziceai că nu ştii nimic. 

— Ba ştiu, dar Melton mi-a poruncit să tac. 

— Hai, deschide-ţi pliscul. Ce e cu emigranții? 

— Împlineşte întâi făgăduiala şi pe urmă îţi spun. Ţii minte 
ce ţi-am răspuns când m-ai prins? Că nu-ţi voi spune decât 
după ce voi fi liber. 

— Şi eu ţi-am răspuns că nu vei fi liber decât după ce-mi 
vei spune. 

— Eu rămân la ce-am hotărât. 

— Şi eu tot aşa. Mâine veţi pleca de-aici cu Bivolul- 
puternic; ce-o să se-ntâmple pe urmă, treaba voastră. 


Şi iar dădui să plec. Făcui câţiva paşi, dar îl auzii strigând 
după mine: 

— Să se mai întoarcă Old Shatterhand o dată. 

Mă dusei la el şi-i spusei cu asprime: 

— Ce tot mă sâcâi? Vrei să spui, spune, dacă nu, lasă-mă în 
pace! 

— Mă laşi pe urmă liber? 

— Ce-am făgăduit e bun făgăduit. Melton te-a îndemnat să 
jefuieşti hacenda? 

— Nu. 

— Cei doi albi, pe care îi cheamă Weller erau în înţelegere 
cu Melton? 

— Nu. 

— Dar hacenda, Melton a cumpărat-o, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ce vrea să facă el cu emigranții? 

Se codi un moment, ca şi când ar fi căutat o minciună şi 
răspunse abia după ce repetai întrebarea: 

— Vrea să-i vândă. 

— Să-i vândă? Oameni de vânzare? E cu neputinţă! 

— Ba e foarte cu putinţă. lu trebuie să ştii mai bine, numai 
voi, albii, cumpăraţi sau vindeţi oameni, noi nu. Negoţul cu 
negri numai voi îl faceţi. 

— Aici nu e vorba de negri, ci de albi; ăştia nu se vând ca 
sclavi. 

— Şi cu toate astea, aşa e. Am auzit că unii căpitani sunt 
atât de răi, încât nici un marinar nu vrea să vină de 
bunăvoie pe vapoarele lor şi atunci îi fură sau îi cumpără. 

— Aha, exclamai eu, vrei să spui că emigranții vor fi 
vânduți şi ei unui astfel de căpitan? 

— Da. 

— De cine? 

— De Melton. Albii ăştia sunt ai lui, poate să facă cu ei ce 
vrea. l-a adus din ţara lor şi a plătit o groază de bani pentru 
ei. 

— N-au fost banii lui, ci ai haciendarului. 


— Atunci se vede că i-a cumpărat de la el odată cu 
hacienda, şi, fiindcă n-au avut de unde să-i dea banii 
îndărăt, i-a vândut unui căpitan de vapor. 

— De unde ştii? 

— Chiar de la el. Când i-am dat drumul mi-a spus că o să-i 
vândă. 

— Unde era căpitanul vaporului? 

— În Lobos. Acum ţi-am spus tot ce ştiam şi cer să-ţi 
împlineşti făgăduiala. 

— Zău? Bravo! Eşti un om tare deştept, dar pesemne nu 
ştii că se găsesc alţii şi mai deştepţi ca tine. 

— Nu înţeleg ce vrei să spui... 

— Când cineva vrea să tragă pe sfoară pe unul mai deştept 
decât el se cere să cumpănească fiecare cuvânt pe care-l 
scoate din gură, altminteri se înşală pe sine, în loc să-l 
înşele pe celălalt. Povestea ta de adineauri e o minciună 
sfruntată. Căpitanul vaporului nu există decât în căpăţâna 
ta. De altminteri trebuie să ştii că nici un comandant de 
vapor nu cumpără femeii şi copii ca să-i facă marinari. 

— Aşadar, nu mă crezi? Păcat de fiecare vorbă pe care am 
scos-o din gură. Ce mi-a spus mie Melton ţi-am spus şi eu 
ţie. Eu mi-am împlinit făgăduiala, fă şi tu la fel. 

— Negreşit. Mi-am dat cuvântul că o să te fac scăpat dacă- 
mi spui adevărul, dar fiindcă m-ai minţit n-am nici o 
îndatorire faţă de tine. 

— Cum adică? Nu vrei să-mi redai libertatea? 

— Nu. 

Dacă ar fi putut, ar fi fost în stare să mă sfâşie. Dar fiindcă 
nu putea, se ridică pe jumătate şi scrâşni cu ochii 
fulgerători de mânie: 

— Mincinos eşti tu, nu eu! Dacă n-aş fi legat, te-aş strânge 
de gât cu mâinile mele. 

— Ştiu că ai face-o, nu pentru asta ţi-am zis că eşti 
mincinos, ci pentru că nu vreau să-ţi cred minciunile. Nu 
eşti tu omul care să mă tragă pe mine pe sfoară. 

— Tu... tu eşti un mincinos... un... 


— Taci! Mă răstii eu. Nu mai avem ce vorbi. Un lucru însă 
vreau să-ţi spun. le-ai dat singur de gol fără să vrei. Ştiu ce 
vroiam să aflu. Şi-acum rămâi sănătos, mâine vei porni cu 
mimbrenjii spre wigwamurile lor. 

— Nu ştii nimic... şi nici n-ai să ştii vreodată, râse el 
batjocoritor. 

Plecai, dar mă oprii la oarecare distanţă, căci observasem, 
în timp ce vorbeam cu yumaşul, ceva mişcând în tufele din 
faţa mea. Cineva era ascuns acolo; bănuiam eu cine poate 
să fie. Când mă uitai în locul unde îl lăsasem pe Bivolul- 
puternic nu-l mai văzui. 

— Fratele meu a stat de vorbă cu Gură-mare? Mă întrebă 
Winnetou zâmbind când venii lângă el. Ai văzut tufa aceea 
mare de lângă el? 

— Da. 

— Şi pe acela care era în dosul ei? Bivolul-puternic tot te 
mai bănuia, dar cred că acum i s-au risipit bănuielile. 

Cu mintea lui ageră, apaşul, deşi n-auzise nici un cuvânt 
din ce vorbisem eu cu yumaşul, ştia că între mine şi Gură- 
mare căzuse cuvântul hotărâtor. Dragostea pe care o 
aveam eu pentru Winnetou şi el pentru mine era atât de 
mare, încât gândurile noastre se încrucişau de la distantă. 

Căpetenia mimbrenjilor trecu pe lângă noi fără să se 
oprească. 

— Să vină şi fratele meu să şadă cu noi, îi zise Winnetou. 
Avem de vorbit lucruri importante. 

— Aş fi curios să le aflu, răspunse el așezându-se: 

Fratele meu alb, Old Shatterhand, a aflat de la Gură-mare 
unele lucruri care trebuie discutate între noi. Dar, urmă el 
cu subînţeles, mi se pare că Bivolul-puternic s-a dus mai 
adineauri să cerceteze tufele; căuta ceva? 

— Nu pricep... gângăvi mimbrenjul încurcat. 

— Dacă se poate ascunde cineva ca s-asculte ce vorbeşte 
Old Shatterhand cu Gură-mare, nu-i aşa? 

— Oh! Atunci Winnetou m-a văzut? 


— Da. Cred că acum s-a încredinţat pe deplin Bivolul- 
puternic că l-a bănuit degeaba pe fratele meu alb. Old 
Shatterhand nu e un trădător ci omul cel mai cinstit din câţi 
cunosc eu. Cine nu-şi recunoaşte greşeala după ce l-a 
învinuit pe altul pe nedrept, acela nu e om bun. 

Aluzia aceasta îl fâstâci şi mai tare pe mimbrenj. Luptă un 
moment cu mândria şi trufia lui, dar sentimentele de 
prietenie pe care le avea pentru mine învinseră. 

— A, aşa e, i-am făcut o mare nedreptate fratelui meu Old 
Shatterhand. L-am numit trădător; e cea mai grozavă 
insultă care se poate aduce unui războinic de rând, dar încă 
unuia ca el! Nu va putea să mi-o ierte niciodată fiindcă nici 
nu este de iertat. 

— Totuşi eu te iert, îl liniştii eu. Sângele tău se înfierbântă 
repede, dar inima ta e bună. Dacă recunoşti că ai greşit, nu- 
ţi pot purta pică. 

— Recunosc şi o să-mi cer iertare în faţa tuturor care au 
auzit când te-am insultat. Fii sigur că nu mă voi mai îndoi 
vreodată de tine, până în clipa când mă voi duce pe 
veşnicele câmpii de vânătoare. 

— Cu atât mai bine, atât pentru mine cât şi pentru tine. 

— Mai ales pentru tine. Acum, ce-a fost a trecut, să nu mai 
vorbim despre asta. 

— Da, îţi făgăduiesc, măcar că n-am prea înţeles eu ce-a 
fost între tine şi yumaş. 

— Cred, fiindcă nimeni în afară de mine şi el nu putea să- 
nţeleagă. 

— la spune, nu-i aşa că n-ai crezut povestea cu căpitanul 
vaporului? 

— Nu. 

— Atunci emigranții albi n-au fost vânduți? 

— În orice caz nu în felul cum zice yumaşul. Vânduţi n-au 
fost, dar au fost înşelaţi nenorociţii, înşelaţi în chipul cel mai 
îngrozitor de Melton şi cei doi Weller. 

Cum Winnetou bănuia dar nu ştia nimic precis, îi povestii 
şi lui discuţia mea cu Gură-mare. Ascultă cu mare atenţie, 


apoi întrebă: 

— Cine a trimis după străini, haciendarul sau Melton? 

— Cel dintâi. 

— Deci el a dat banii? 

— Da. 

— Crezi tu că a fost de bună-credinţă? 

— Sunt pe deplin convins. A fost şi el înşelat de Melton. 

— Acesta i-a cumpărat hacienda? 

— Probabil. I-a îndemnat pe yumaşi s-o jefuiască şi să ardă 
conacul până în temelie, ca să o poată avea pe un preţ de 
NIMIC. 

— I-a cumpărat şi pe emigranţi odată cu moşia? 

— Aşa cred, fiindcă în contract era hotărât că muncitorii 
sunt obligaţi să slujească până la expirarea lui oricărei 
persoane în posesia căreia s-ar afla moşia. Vezi, tocmai asta 
mă pune pe gânduri. 

Dacă Melton e acum stăpânul lor n-o să fie bine de ei. 

— Un lucru nu pricep eu: Melton i-a pus pe yumaşi să 
pustiască hacienda ca să-i scadă valoarea, pe urmă totuşi a 
cumpărat-o. Trebuie atunci să aibă ea ceva de preţ, dar nu 
pentru moşier ci pentru el personal. 

— Nici nu se poate altfel, numai că nu pricep ce poate să 
fie. Ani de zile de-acum încolo pământul nu mai poate rodi, 
iar vitele nu vor avea imaş. Altceva urmăreşte el cu 
emigranții, ceva la care o să-i silească şi ei vor trebui să se 
supună. Sunt sigur că planul lui era gata făcut când l-a 
convins pe moşier să aducă muncitori din alte ţări. Bieţii 
oameni nu ştiu ce-i aşteaptă şi eu vreau să-i iau sub 
ocrotirea mea. 

— Old Shatterhand e fratele meu şi trebuie să-l ajut. 
Mintea şi braţul meu sunt la dispoziţia lui. 

— Mulţumesc. Ajutorul tău mi-e mai preţios decât al 
multor războinici. Primejdia pluteşte în aer. Nu e timp de 
pierdut. Vitele nu le putem lua cu noi fiindcă ne-ar trebui 
cel puţin patru zile ca să ajungem la conac. 


— Plecăm numai noi singuri. Bivolul-puternic ce face, 
merge şi el cu noi? 

— Aş merge bucuros, dar ar fi mai bine să rămân cu 
prizonierii. Oamenii mei au cu atât mai mult nevoie de un 
conducător cu cât nu-mi vor rămâne decât jumătate din ei, 
fiindcă jumătatea cealaltă trebuie să ducă vitele la conac. 
Cincizeci de războinici mimbrenji vor fi de-ajuns. Dacă veţi 
vedea că aveţi nevoie de ei, porunca voastră va fi ascultată, 
ca şi când ar veni din gura mea. Eu îi iau pe yumaşi cu 
mine; cu cât ne vom îndepărta mai mult de hacienda, cu 
atât sunt mai sigur că nu-mi vor scăpa. 

Bivolul-puternic avea dreptate. Şi-apoi, tovărăşia acestui 
om atât de violent nu-mi surâdea defel. Mă temeam că ne- 
ar putea stingheri. 

— Fratele meu a grăit înţelept, îi zisei eu. Poate că vom 
avea chiar trebuinţă la un moment dat de aceşti cincizeci de 
războinici ai lui. Şi cum o vom lua înainte, s-ar putea s-avem 
trebuinţă de un om de legătură între noi. Te-aş ruga, urmai 
eu, să ne dai pe amândoi feciorii tăi să ne însoţească. Sunt 
viteji şi deştepţi, dovedindu-mi că se pricep la aşa ceva. Ce 
zice fratele meu Winnetou, e de acord cu cele ce-am spus? 

— Fratele meu Old Shatterhand ştie ce face, răspunse 
apaşul. 

Mimbrenjul se învoi numaidecât. Era chiar mândru că îi 
alesesem pentru o slujbă atât de grea; îmi făgădui să aleagă 
pentru amândoi dintre cei mai buni cai ai lui. 

Am fost foarte bucuroşi de ideea lui, deoarece nu orice cal 
ar fi putut ţine pasul cu ai noştri, care zburau ca o săgeată, 
ştiind să ne scoată din primejdii la nevoie. 

După ce mai discutarăm câteva amănunte, ne culcarăm să 
dormim niţel, deoarece trebuia să ne sculăm cât mai de 
dimineaţă. 

Cum se lumină de ziuă, luarăm ceva provizii cu noi şi 
încălecarăm. Făgăduirăm Bivolului-puternic să-l anunţăm 
imediat ce vom avea nevoie de el şi, după ce ne luarăm 
râămas-bun de la toţi, pornirăm la drum. 


Yumaşii se uitau încruntaţi după noi, iar Gură-mare strigă: 

— Uite cum pleacă trădătorii... dacă n-aş fi legat le-aş 
arunca cu noroi în faţă. 

Credeam că nu vom mai da niciodată ochii cu el, era însă 
scris să ne întâlnim iar, mai curând decât s-ar fi aşteptat 
cineva. 

Capitolul XI - Măsluitorul. 

Eram foarte îngrijorat de soarta emigranților, aşa că 
goneam pe cât puteam caii socotind că se vor odihni când 
vom ajunge la conac. 

A doua zi după prânz ne şi aflam la hotarul moşiei; caii 
băieţilor erau numai o spumă, pe când ai noştri păreau că 
de-abia acum pornesc la drum. 

Pârâul ne slujea de călăuză. Peste puţin zărirăm zidul care 
împrejmuia ruinele fostului conac. Nimeni nu ne întâmpină 
în poartă; eu mă codeam să intru în curte, ceea ce 
Winnetou înţelese imediat. 

— Old Shatterhand să cerceteze mai întâi singur, zise el. 
Cum năvălitorii erau indieni, s-ar putea ca zărindu-ne 
cineva, să ne ia drept yumaşi şi s-o ia la fugă neavând de la 
cine să aflăm cum stau lucrurile. 

Intrai singur în curtea conacului. Un morman de ruine şi 
nici ţipenie de om. Mă întorsei şi trecui înapoia zidului 
crezând că poate voi da aici de vreo suflare omenească. 
Văzui un om, un alb venind agale spre mine. Era îmbrăcat 
cu un surtuc lung, negru, care îi dădea aparenţă de popă. 
Când mă văzu, omul se opri mirat în loc. 

— Buenos dios, senior, îl salutai eu. Mă rog, dumneata eşti 
de la conac? 

— Da, răspunse el privindu-mă cu ochi sfredelitori. 

— A cui e hacienda? 

— A lui senior Melton. 

— Aha, aşa? Tocmai pe el îl şi căutam. E un vechi cunoscut 
de-al meu. 

— Îmi pare rău că n-ai să-l găseşti, fiindcă s-a dus cu 
senior Timoteo Pruchillo la oraş ca să legalizeze actul de 


vânzare. 

— Atunci trebuie să fie ceilalţi doi pe-aici. 

— Vrei să spui de senior Weller şi fiu-său? Nici ei. S-au dus 
amândoi la Fuente de la Roca17. 

— Dar muncitorii germani? 

— Tot acolo, cu ei; îi aşteaptă yumaşii. Dumneata, senior, 
trebuie să fii un bun prieten al lui senior Melton, fiindcă văd 
că-i cunoşti pe toţi. N-ai vrea să-mi spui... 

Deodată îşi întrerupse vorba. Îi zărise pe cei trei indieni 
care mă întovărăşeau şi-l recunoscu pe apaş. 

— Winnetou! Ei drăcia dracului... pe ăsta numai diavolul |- 
a adus aici! Strigă el înspăimântat, de astădată în 
englezeşte. 

La cuvintele acestea o rupse la fugă, sări ca gonit din urmă 
peste pârâu şi o luă razna peste cioturile de rădăcini arse 
ale fostei păduri din preajma conacului. 

Winnetou îl observase şi el. Îl văzui dând pinteni calului, 
trecu în goană pe lângă mine fără să-mi spună un cuvânt, 
sări dincolo de pârâu şi se luă după fugar. 

Era vădit că-l cunoştea foarte bine şi avea motiv să-l 
fugărească, probabil ca să pună mâna pe el. 

Nu era lesne. Calul putea la fiecare pas să se poticnească 
şi să-şi rupă picioarele. Probabil că Winnetou îşi dădu 
seama, căci sări de pe cal pornind după el. Să fi ştiut eu 
cine era individul, mi-ar fi fost foarte uşor, în primul 
moment, să-i trag un glonţ în picior ca să-l ţin pe loc. Se 
vede însă că apaşul nu vroia, altminteri o făcea el singur. 

Winnetou era un foarte bun alergător, dar în împrejurările 
de faţă nu putea ţine pas cu fugarul, deoarece îi îngreuia 
fuga puşca şi celelalte arme avute cu el. Ştiam însă că tot îl 
va ajunge în cele din urmă. 

Goneau amândoi la deal. Deodată fugarul pieri dincolo, în 
vale. Când Winnetou ajunse în vârful dealului îl văzui 
oprindu-se un moment şi punând puşca la ochi. Se răzgândi 
însă. Făcu un gest cu mâna, ca şi când ar fi vrut să spună, 


„la ce bun”, se întoarse, cobori dealul, încălecă şi veni spre 
mine. 

— L-am lăsat să se ducă, îmi zise el. Dincolo de deal e o 
pădure şi cum o ajunge îl pierd din ochi. 

Fratele meu l-ar fi ajuns cu toate astea, răspunsei eu. 

— Da, dar mi-ar trebui o zi întreagă şi nu merită atâta 
osteneală. 

— Am văzut că fratele meu a vrut să tragă, de ce n-a făcut- 
0? 

— Fiindcă distanţa era prea mare şi s-ar fi putut să-l omor, 
ceea ce nu vroiam. 

— Îl cunoaşte fratele meu Winnetou bine? 

— Da. După nume trebuie să-l ştii şi tu. Face parte dintre 
albii care îşi zic mormoni şi sfinţii timpurilor viitoare, dar 
faptele lui sunt ale unui om primejdios. A ucis chiar, dar 
fiindcă niciunul din cei ucişi nu mi-era frate şi prieten, n- 
aveam dreptul să-i iau viaţa. 

— Atunci de ce l-ai fugărit? Erai de părere că prinderea lui 
ne-ar fi fost de folos? 

— Aşa mi-am zis când l-am văzut. Trebuie să fie prieten cu 
Melton, altminteri n-ar avea ce căuta aici. Cunoaşte deci 
toate planurile şi tainele acestuia şi l-am fi putut sili să ni le 
spună. 

— Dacă ştiam eu nu-l lăsam să scape. Şi cine e omul acesta 
pe care îl numeşti primejdios, ba chiar ucigaş? 

— Cum îl cheamă nu ştiu, i se zice însă Măsluitorul. 

— A, ăsta e! Am auzit eu multe despre el. 

Ştii că Melton are un frate care înşală la cărţi. A omorât la 
fortul Uintah un ofiţer şi doi soldaţi, pentru care faptă l-am 
fugărit până la fortul Edwards. Am pus mâna pe el şi l-am 
predat autorităţilor, dar a evadat. Cu acest frate al lui 
Melton a fost foarte bun prieten Măsluitorul. Au furat şi au 
ucis împreună. Cunosc şi eu două sau trei cazuri unde ştiu 
bine că a fost mâna lor la mijloc. Aşadar banditul ăsta se 
află aici! Cu siguranţă că e un aliat al lui Melton, pe care 


trebuie să-l fi cunoscut prin frate-său. Rău îmi pare că ne-a 
scăpat. 

— Hai să ne luăm după el. Old Shatterhand o să-i găsească 
urma tot aşa de bine ca şi mine şi nu se poate să nu-l 
prindem. 

— Ştiu, dar e păcat să ne pierdem timpul cu el, avem 
altceva mai bun de făcut. Măsluitorul m-a crezut prieten cu 
Melton şi mi-a spus unele lucruri de care trebuie să-i pară 
acuma rău. Să le spun şi fratelui meu. 

Îl pusei la curent pe apaş cu cele ce aflasem. 

— Amândoi Weller s-au dus cu emigranții la Fuente de la 
Roca, iar Melton cu hacendado la Ures, repetă el după ce 
sfârşii. Ce să caute albii la Fuente? 

— Dac-aş putea să aflu! Cunoaşte Winnetou locul? 

— Am trecut odată pe-acolo, ba am şi stat vreo trei zile 
umblând după vânat. Pentru aşa ceva nu cred să-i fi dus, iar 
de agricultură nu poate fi vorba prin ţinutul acela sterp. 

— Atunci trebuie să fie o taină la mijloc, cu atât mai mult 
cu cât e vorba să vină acolo şi aliaţii lui Melton, yumaşii, 
aceia care au pustiit hacienda. 

— Care yumaşi? Nu cumva Gură-mare cu oamenii lui pe 
care i-am prins noi? 

— Nu. Probabil însă că prieteni de-ai lor. Bănuiesc chiar că 
Gură-mare ştie de lucrul ăsta, că şi ăştia au de gând să facă 
altă nelegiuire pe-acolo. 

— Old Shatterhand spune întocmai ce gândeşte Winnetou. 
Emigranţii sunt în mare primejdie şi ar trebui să alergăm în 
ajutorul lor. 

— Aşa aş face, dar fratele meu a auzit că Melton s-a dus cu 
moşierul la oraş ca să legalizeze actul de vânzare. Dacă 
reuşim să-l împiedicăm, îi luăm pământul de sub picioare şi 
nu mai are ce căuta aici. 

— Old Shatterhand vrea să se ducă la Ures şi să-i lase pe 
fraţii lui în voia sorții? 

— Asta nu. Melton e capul răutăţilor şi cei doi Weller sunt 
numai subordonații lui care nu pot face nimic fără el. Nu 


numai că putem face nulă vânzarea, dar îl putem băga în 
puşcărie şi scăpăm de el. În vremea asta pot s-aştepte ei şi 
yumaşii lor la Fuente întoarcerea lui mult şi bine. 

— Fratele meu alb crede că Melton are intenţia să se ducă 
de la oraş de-a dreptul la Fuente? 

— Da. 

— Atunci ce caută Măsluitorul aici? 

— E pus probabil ca om de pază. De unde vine, nu ştiu. 
Afacerea pare să fie pusă la cale mai de mult şi cu mare 
chibzuială. Cred că e vorba de cuibăreala mormonilor în 
regiunea asta. Faptul că s-a făcut într-un mod atât de 
banditesc dovedeşte că e opera lui Melton fără ordinul 
coreligionarilor lui din Salt-Lake-City. Cei doi, Weller şi 
Măsluitorul îl ajută, cel din urmă stând de strajă ca să nu 
pătrundă nimeni până la Fuente. 

— Fratele meu alb a ghicit cu siguranţă, ca întotdeauna, 
adevărul. E vorba de o crimă pusă la cale de albi, yumaşii 
vin să le dea numai ajutor. 

— Cât e de-aici până la Fuente de la Roca? 

— Cu armăsarii noştri două zile şi de la Ures trei. 

— Atunci nu e cine ştie ce ocol dacă, plecând de la Ures, te 
abaţi pe la hacienda? 

— Câteva ceasuri, nu mai mult. 

— Ne vom întoarce deci tot pe-aici şi cred că Melton va 
face tot aşa. În cazul acesta îl vom întâlni în drum, dacă îşi 
va fi sfârşit până atunci afacerile şi va fi plecat din oraş. Să 
nu mai pierdem vremea degeaba, trebuie să plecăm 
imediat. 

— Să se gândească fratele meu că şi caii au nevoie de 
odihnă. Într-o zi şi jumătate am făcut un drum de cel puţin 
patru zile. La nevoie armăsarii noştri ar mai putea-o duce 
până la Ures, ai băieţilor însă nu. 

— Nici nu trebuie. Băieţii rămân pe loc, fiindcă nu numai 
că ne-ar putea stingheri, dar e trebuinţă de prezenţa lor 
aici. 


— Fratele meu vrea să spună că trebuie să-l iscodească pe 
Măsluitor? 

— Da. E mai mult ca sigur că se va înapoia. Pe mine nu mă 
cunoaşte şi nu mă va bănui că am venit la conac cu gânduri 
duşmănoase, ci o să creadă că e o simplă întâmplare. 
Negreşit că-i e frică de tine şi o să se furişeze cu mare 
băgare de seamă ca să se încredinţeze că ai plecat. 
Nevăzându-te, o să se simtă în siguranţă şi băieţii îl pot 
spiona în toată voia. 

— Bine, fie cum zice fratele meu. Băieţii să-l 
supravegheze, dar aşa ca să nici nu-i simtă el. Când ne vom 
întoarce de la Ures au să ne spună unde stă ascuns şi după 
ce-l vom prinde o să-l silim să ne spună ce e la Fuente. 

Eram deci perfect înţeleşi. Mimbrenjii auziseră şi ei ce 
vorbiserăm, totuşi trebuia să le mai dăm oarecare 
instrucţiuni înainte de plecare. Eu şi Winnetou ne 
adăparăm caii la pârâu şi pornirăm spre oraş. 

Drumul mi-era cunoscut fiindcă-l mai făcusem o dată. Până 
pe-noptate zorirăm caii pe cât era cu putinţă, pe urmă, 
după ce se-ntunecă, îi lăsarăm trei-patru ceasuri să se 
odihnească şi când răsări luna eram iar în şa. 

Datorită armăsarilor noştri am putut fi a doua zi la Ures. 
Ne-am oprit la cea dintâi cârciumă pe care o văzurăm în 
drum. Găsirăm aici vin şi turte de mălai pentru noi, nutreţ şi 
apă pentru cai. Bani nu mai aveam, ştiam însă că Winnetou 
avea întotdeauna la el, dacă nu bani, pulbere sau bulgări de 
aur. 

Rămânea acum să dăm de Melton şi de moşier. Pentru 
cutreierătorii pustiurilor şi savanelor nu e cine ştie ce 
greutate să găsească pe cineva într-un orăşel de nouă mii 
de locuitori, mai ales străini care atrag îndată atenţia. 

De altfel, nici nu-mi pierdui vremea să-ntreb de colo până 
colo, ci mă dusei de-a dreptul la funcţionarul care mă 
repezise rândul trecut când fusesem aci. O găsirăm pe 
seniorita tot întinsă în hamac. De astă dată în loc de două 
hamace, mai era un al treilea, în care-l văzui spre bucuria 


mea pe moşier legănându-se şi trăgând tacticos dintr-o 
ţigară. Părea că se simte foarte bine în societatea graţioasei 
coniţe din hamacul de alături. 

Când mă recunoscu strigă cu mirare: 

— Por Dios, germanul! Ce cauţi, domnule, aici? Te ştiam 
prizonier la yumaşi, cum se face de ţi-au dat drumul? 

— Ai fost şi dumneata prizonier ca şi mine şi acum te văd 
liber. Prin ce împrejurare? 

— Datorită lui senior Melton, fără de care aş fi şi azi în 
mâinile yumaşilor ori chiar mort. I-a speriat atât de rău pe 
indieni cu amenințările lui, încât au fost bucuroşi să scape 
de noi. Dar pentru dumneata cine-a intervenit? 

— Cuţitul meu. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Că m-am eliberat singur. Protecţia unui individ ca 
Melton - foarte mulţumesc! Mai bine lipsă. De altfel, te 
înşeli dacă-ţi închipui că îi eşti dator recunoştinţă. Ştii că te- 
am avertizat atunci, şi-ai văzut că am avut dreptate. 

— Nedreptate vrei să zici. Senior Melton s-a purtat cu 
mine ca un om de onoare şi nu-ţi permit să-l calomniezi. 

— Dacă şi ăsta e om de onoare, atunci un caballero e cel 
mai mare pungaş care există. E o faptă de om cinstit să-i 
aţâţi pe indieni la jaf ca să-ţi pustiască moşia? 

— El? Ai mai spus o dată prostia asta şi o să-ţi arăt eu că 
te-ai înşelat. Pesemne că dumneata nu ştii ce-a făcut omul 
ăsta pentru mine: mi-a cumpărat hacienda. 

— Ştiu. 

— Da? Şi mai îndrăzneşti să-l bănuieşti! Şi tot nu vrei să 
recunoşti ce gest nobil a făcut hotărându-se să-mi cumpere 
moşia? 

— Nobil? De ce? 

— Dezastrul pe care l-au lăsat indienii în urma lor a 
depreciat complet hacienda. Ar trebui capitaluri mari şi ani 
de zile ca s-o aducă în starea de mai-nainte. Am fost ruinat 
dintr-o singură lovitură şi nu s-ar fi găsit un singur om care 


să mai dea un gologan pe ea. Senior Melton s-a oferit totuşi 
să mi-o cumpere. 

— Aşa! Şi dumneata ai fost foarte mişcat de acest gest 
mărinimos! 

— Lasă ironia. E într-adevăr un gest de mărinimie din 
partea lui să-mi plătească o sumă pe care n-ar scoate-o nici 
în zece ani de pe urma moşiei. Ce spun eu zece! Nici în 
douăzeci, nici chiar în treizeci. Şi-a vârât capitalul într-o 
întreprindere care nu o să-i aducă nici un câştig. 

— Aş putea să ştiu şi eu cât ţi-a dat? 

— Două mii de pesos. Cu banii ăştia pot întreprinde ceva, 
pe când altfel aş fi murit de foame. 

— Vânzarea s-a făcut în mod legal şi nu se mai poate 
reveni asupra ei? 

— Nu încă, aş fi însă un mare nătărău dacă aş renunţa la 
ea. 

— "Ţi-a şi numărat banii? 

— Da. Imediat ce-am convenit asupra preţului. 

— Aşadar nu aici în Ures, ci înainte? 

— Da, după ce-am scăpat din mâna yumaşilor. Numai în 
sunători de aur. Chiar şi faptul că mi-a dat banii până nu 
legalizasem actul de vânzare dovedeşte ce inimă bună are 
şi ce cinstit e omul ăsta. 

— Hm! Tare-aş vrea să-i spun în faţă ce cred eu despre 
inima lui bună şi despre cinstea lui! E tot aici în Ures? 

— Nu, a plecat ieri. 

— Unde? 

— La hacienda, bineînţeles. 

— Ştii sigur că s-a dus la hacienda? 

— Unde-ai fi vrut să se ducă? Zicea că vrea să se-apuce 
îndată de renovarea conacului. 

— Cu ce? Sau şi-a luat de-aici cele de trebuinţă? 

— Ce? 

— Mai întâi braţe de muncă. 

— Are. Oameni aduşi din Europa. 


— Pe urmă unelte. Ale dumitale au ars toate, îi mai trebuie 
seminţe pentru câmp, provizii de mâncare pentru 
muncitori, zidari, dulgheri şi alţi meşteşugari ca să ridice 
clădirea şi câte altele... A luat şi de-astea cu el? 

— Nu l-am întrebat. Ce-mi pasă mie, devreme ce moşia nu 
mai e a mea! Eu ştiu numai că a plecat. 

— Probabil imediat după legalizarea actului de vânzare? 

— Da. N-a mai zăbovit nici un ceas. 

— Singur? 

— Bineînţeles. De altminteri nu ştiu de ce mă descoşi atât 
şi eu stau să-ţi răspund ca un prost. Ajunge! 

Se întoarse apoi cu spatele la mine, ca să-mi dea să înţeleg 
că nu mai vrea să aibă de-a face cu mine. 

— Îmi pare rău, îi zisei eu, că nu te pot lăsa în pace, fiindcă 
am venit aici tocmai în chestia asta. 

Acum mă luă cucoana la zor. 

— Ce mojicie! Ai auzit că don Timoteo vrea să-l laşi în 
pace. Ce mai stai? Nu ştii un' te afli! 

— Mă rog, unde? 

— Scrie pe uşă, n-ai ochi să vezi? Ori nu ştii să citeşti? 

— Ştiu să citesc mai bine ca voi toţi! Mă aflu în localul unei 
autorităţi. Dumneata n-ai ce căuta aici, nu eu, aşa câte 
poftesc să faci bine şi să te duci în odaia dumitale. 

O văzui că vrea să izbucnească, dar se stăpâni. Făcu un 
gest eu mâna şi zise întorcându-se spre hamacul unde 
stătea întins bărbatul ei. 

— Dă-l afară... acum, imediat! 

Înaltul slujbaş al statului cobori din hamac, veni spre mine, 
mă măsură cu dispreţ, din cap până-n picioare şi zise 
arătându-mi uşa: 

— leşi! Dacă nu pleci de bunăvoie pun imediat să te bage 
la-nchisoare! 

Până s-apuc eu să-i răspund, Winnetou făcu câţiva paşi 
spre el, îl apucă în braţe, îl duse la hamacul lui, îl aşeză cu 
băgare de seamă înăuntru şi-i zise cu glas potolit: 


— Fratele meu alb să stea liniştit la locul lui până ce-oi 
vorbi cu el. Şi femeia albă să tacă atunci când vorbesc 
bărbaţii. Locul femeii e lângă copiii ei nu în sfatul bărbaţilor 
maturi. Noi am venit să vorbim cu hacendada şi, vrea, nu 
vrea, trebuie să ne-asculte. Omul pe care-l vedeţi e Old 
Shatterhand şi eu sunt Winnetou, căpetenia apaşilor. 

— Winnetou! Căpetenia apaşilor! Indianul acela 
interesant! E cu putinţă? Strigă cucoana cu entuziasm 
uitând de cuvintele lui jignitoare. 

Apaşul era prea mândru ca să ia în seamă cuvintele ei, de 
aceea răspunsei eu pentru el: 

— Da, el e, seniora. Cred că acum nu mai protestezi că 
vrem să ne laşi în pace. Dacă nu pleci de bunăvoie, te iau 
frumuşel pe braţe şi te duc afară în stradă, cum a fost dus 
bărbatul dumitale în hamac. 

— Ce aventură... ce plăcere să mă ducă Winnetou pe 
braţe! Tot oraşul o să mă invidieze... 

— Nu te-aş sfătui să încerci, seniora. Să te poarte pe braţe 
ori să te arunce în stradă nu e totuna. Uită-te bine la 
prietenul meu ca să ai ce spune prietenelor dumitale. 

Seniora îşi aprinse o ţigară şi se aşeză mai comod în 
hamac, ca un om care asistă la un spectacol de circ unde 
trebuie să se producă un număr fenomenal. Bărbatul său 
aflând pe cine are înainte, păru şi el cât se poate de 
mulţumit, uitând că-l pusese mai adineauri la locul lui. 

Cât pentru don Timoteo, Old Shatterhand era, ca şi pentru 
ceilalţi doi, cu desăvârşire necunoscut, dar despre 
Winnetou auzise atâtea, încât uită că ne spusese adineauri 
să-l lăsăm în pace. Îşi schimbă cu totul atitudinea. 

Nu era de mirare că tovarăşul meu era atât de cunoscut în 
Ures. 'Trecea chiar drept o celebritate. Apaşii erau mult mai 
la sud şi fiindcă Winnetou venea din când în când să viziteze 
celelalte triburi ale lor, faptele lui erau cunoscute nu numai 
de indieni ci şi de albi. Admiraţia acestora din urmă era mai 
mare decât a celor din neamul lui. Femeile mai ales aveau 


un adevărat cult pentru el, căci Winnetou nu era numai 
foarte interesant, dar şi un bărbat frumos şi inteligent. 

Încântat de efectul produs de Winnetou cu intervenţia lui, 
mă adresai iar moşierului: 

— Întrebările mele ţi s-au părut inutile, don Timoteo, 
începui eu, totuşi sunt de mare importanţă pentru mine ca 
şi pentru dumneata, după cum vei vedea îndată. Yumaşii ţi- 
au distrus hacienda şi ţi-au luat tot. Bănuiesc că ţi-au 
scotocit chiar buzunarele şi nu ţi-au lăsat nici măcar ce era 
în ele. 

— Asta aşa e. 

— Şi pe-ale lui Melton? 

— Da. 

— De unde a avut atunci două mii de pesos ca să-ţi 
plătească moşia? 

Mexicanul mă privi uluit, pe urmă gângăvi zăpăcit: 

— De unde... a... luat... atâţia bani...? 

— Nu asta să te întrebi, ci cum se face că nu i-au luat 
banii. 

— Ei drăcie! Vezi, la asta nu m-am gândit. Vrei să spui că 
avea banii la el? 

— Da el sau la unul din cei doi Weller, n-are importanţă. 
Două mii de pesos în monede de aur nu e lesne de ascuns şi 
reprezintă chiar pentru o căpetenie de trib o sumă 
bunicică. Dacă Gură-mare a renunţat la această sumă, a 
făcut-o cu siguranţă pentru un motiv foarte puternic. Îţi poţi 
dumneata închipui cam ce-ar putea să fie? 

— Nu. 

— Nu există decât o singură explicaţie. Pentru un străin şi 
mai ales pentru un duşman, un indian nu renunţă la atâta 
bănet. Trebuie să fie deci un prieten, mai bine zis un aliat 
de-al lui ca s-o facă. 

— Nu cred. 

— Îţi spusesem că yumaşii vor veni să-ţi jefuiască conacul, 
dar nu m-ai crezut. Ai văzut apoi că am avut dreptate. Tot 


aşa sunt sigur acum de ceea ce vorbesc, deşi nu vrei nici 
acum să mă crezi. 

— Melton a fost atât de mărinimos eu mine, încât nu pot să 
cred că e în înţelegere cu indienii. Dacă-mi aduc eu bine 
aminte, parcă ziceai atunci că el ar fi instigatorul jafului? 

— Nu ştiu dacă ţi-am spus-o atunci, acum însă sunt sigur 
că aşa e. 

— Te înşeli. Nu se poate să nu te înşeli... Melton mi-e 
prieten. Mi-a dovedit-o cumpărându-mi hacienda. 

— A dovedit că e nu un prieten, ci un trădător, un luda şi 
un pungaş. Ce valoare avea hacienda înainte? 

— Nu-mi mai vorbi de asta! 

— Ai fi vândut-o dacă nu se întâmpla ce s-a întâmplat? 

— Nici prin gând nu mi-ar fi trecut. 

— Atunci lucrurile sunt clare ca lumina zilei. Mormonul e 
însărcinat să pună mâna undeva pe o bucată de pământ ca 
să se stabilească cu ai lui. Hacienda îi convenea, dar, lasă că 
nu era de vânzare, era însă şi prea scumpă. De aceea s-a 
înţeles cu yumaşii s-o jefuiască, ştiind că pe urmă o să fii 
silit s-o vinzi pe un preţ de nimic. 

— Nu, ar fi ceva nemaiauzit. Atâta ingratitudine nu poate 
exista. Şi-apoi, la ce i-ar fi folosit pământul, dacă nu mai 
poate rodi? 

— O să-l facă el să rodească iar. 

— Ar cheltui mai mult decât valora înainte moşia şi ar 
trece mult până să-i aducă vreun venit. 

— Aşa mi-am zis şi eu. Trebuie deci să fie la mijloc un lucru 
pe care nu-l pot încă înţelege, dar pe care trebuie să-l 
descopăr. Dumneata crezi că Melton s-a întors la hacienda, 
dar nu-i aşa, fiindcă noi de-acolo venim şi l-am fi întâlnii în 
drum. A lăsat însă pe cineva la conac. 

— Vrei să spui doi, adică pe Welleri. 

— Nu. Aceştia au plecat. Ai auzit dumneata de un yankeu, 
un mormon căruia i se zice Măsluitorul? 

— Nu. 


— Pe acesta l-am găsit noi acolo. Ne-a spus că ai plecat cu 
Melton la oraş ca să faci actul de vânzare. Vorbise deci cu 
Melton, fără să ştii dumneata că este la conac. 

— Hm! Într-adevăr e suspect. 

— Când ai plecat de la moşie cu Melton, cei doi Welleri şi 
emigranții erau încă acolo? 

— Da. Oamenii au trecut în slujba lui. Vrea să-i pună la 
muncă, să-i desţelenească ţarinele, să planteze copaci şi să 
semene iarbă pe păşune. Pe Welleri i-a angajat ca 
supraveghetori. 

— Da, dar vezi că nu mai sunt la hacienda, au plecat 
imediat după dumneata sus la Fuente de la Roca. 

— La Fuente? Întrebă Pruchillo încremenit; ce să facă la 
Fuente? 

— Unde-i aşteaptă o ceată de yumaşi. 

— Nu se poate! De unde ştii? Zise el sărind jos din hamac. 

— De la Măsluitorul, care m-a luat drept un prieten al lui 
Melton. 

— La Fuente... la Fuente... repeta mexicanul învârtindu-se 
agitat prin cameră. Ce-mi spui mă pune pe gânduri. Este 
adevărat că s-au dus acolo sau te-a minţit individul? 

— E foarte adevărat. Măsluitorul mi-a mărturisit-o luat 
prin surprindere. Când l-a văzut pe Winnetou a rupt-o la 
fugă. Are el ceva pe conştiinţă. De aci porneşte firul 
conducător. Hacienda dumitale are pentru ei o mare 
valoare, aşa pustiită cum e. Motivul acesta trebuie să-l 
descopăr eu şi o să-l descopăr. Am venit la Ures ca să te 
găsesc pe dumneata şi pe Melton; pe dumneata te-am găsit 
şi pe el ştiu unde să-l caut, dar nu la hacienda, ci la Fuente 
de la Roca, unde se află şi cei doi Welleri. 

În timp ce eu vorbeam, moşierul se plimba mereu de colo 
până colo. Deodată îl văzui întorcându-se brusc şi strigă 
oprindu-se înaintea mea: 

— Dacă s-a dus într-adevăr acolo, ştiu pentru ce şi de ce 
hacienda are atâta valoare pentru el. 

— Pentru ce? Întrebai eu cu încordare. 


— Proprietatea are şi o mină, o mină de mercur care a fost 
părăsită, fiindcă n-am avut cu cine s-o lucrez şi fiindcă 
indienii mişună pe-acolo. 

— Am auzit şi eu, dar... 

Îmi curmai vorba, căci în mintea mea se născu un gând 
atât de grozav, încât mi se părea cu neputinţă, dar fiindcă 
era Melton la mijloc nu era atât de imposibil. Mintea mi se 
lumina şi cu cât se lumina mai mult, cu atât pricepeam 
grozăvia faptului. Nu mă gândisem nici un moment la mina 
aceea părăsită. Îl întrebai pe moşier cu nerăbdare: 

— Unde se află mina? 

— Undeva în munţii Yumaşi, la cinci zile de drum de-aici. 

— Fuente de la Roca e prin părţile acelea? 

— Sigur, sigur! Vezi, tocmai asta m-a făcut să mă înşel 
asupra lui senior Melton. 

— Aha, recunoşti deci că te-ai înşelat? Acum ştiu ce să 
cred. Mormonul n-a vrut să pună mâna numai pe pământul 
moşiei ci mai ales pe mină. Acolo sunt îngropate milioane 
care se pot scoate la iveală, dacă ai oameni cu care să 
lucrezi. Şi-ai fost atât de nebun să-i vinzi hacienda, minele şi 
şaizeci de muncitori pentru două mii de pesos. Mai susţine 
şi-acum dacă-ţi dă mâna, că Melton e un om de onoare! 

— Un pungaş, un bandit, asta e! Şi eu cel mai mare 
gogoman din câţi există pe suprafaţa pământului. 

— Dacă nu chiar cel mai mare, dar un om nesocotit tot 
eşti, don Timoteo, zisei eu necăjit. Ţi-am spus ce te-aşteaptă 
şi n-ai vrut să mă crezi. 

— Mi-ai spus... mi-ai spus! Răcnea el bătându-se cu 
mâinile în cap. Şi eu, idiotul, n-am luat în seamă vorbele 
dumitale! 

— Rău ai făcut. Dacă m-ai fi crezut, ai sta acum frumuşel la 
moşie şi i-am fi gonit pe yumaşi să se ducă de unde au venit. 
— Aşa e, aşa e! În loc de asta mi-au luat turmele şi cirezile 

şi m-au lăsat pe drumuri. 

— Ei aş! Ai doar două mii de pesos în buzunar... 


— Nu-ţi mai bate şi dumneata joc de mine, senior, că mie 
mi-e destul şi-aşa... 

— Nu-mi bat joc defel. Ai cele două mii de pesos, vitele şi 
tot ce-au mai jefuit yumaşii de la conac. 

— E o cruzime, senior, să faci astfel de glume în 
împrejurările de faţă. 

— Nu e nici o glumă şi vorbesc foarte serios. Nu numai că 
am scăpat din mâinile indienilor, dar cu ajutorul 
mimbrenjilor şi al fratelui meu Winnetou, am reuşit să-i 
facem prizonieri. Le-am luat tot îndărăt şi Bivolul-puternic, 
căpetenia mimbrenjilor îi va duce acasă la el ca să le dea 
pedeapsa meritată. Cincizeci dintre mimbrenji se întorc cu 
turmele la conac. Noi doi am pornit înainte ca să-ţi aducem 
vestea cea bună. Bineînţeles că nici nu bănuiam că vei fi şi 
apucat să vinzi hacienda. 

Mexicanul mă privea încremenit, nici nu-i venea să creadă 
ce auzea. 

— Yumaşii prinşi... pedeapsă... cincizeci de mimbrenji 
spre... hacienda... cu vitele mele... bolborosea el. Deodată 
mă apucă de braţ şi vru să mă tragă spre uşă: Haidem, 
repede, repede! Trebuie să ne ducem imediat la hacienda... 
se ruga mexicanul cu lacrimile în ochi. 

— Să ne ducem? Ce să caut eu acolo? 

— Nu vorbi aşa, senior! Ştiu că ai toată dreptatea... te-am 
jignit, te-am insultat chiar. Acum însă... Ah! 

Se bătu cu palma peste frunte, se întoarse spre alcade şi 
zise: 

— Mi-a venit o idee. Vitele îmi vor fi restituite, n-ar fi 
posibil să-mi iau îndărăt şi moşia? Vânzarea e valabilă? 

— Da, răspunse slujbaşul. 

— Nu există vreun chiţibuş, ceva, o lacună prin care să-mi 
pot recăpăta moşia? 

— Nu, dumneata singur m-ai rugat să fiu cât mai 
conştiincios. Parcă ţi-era frică să nu-ţi ceară banii înapoi. 

— Lasă că o să ţi-o dea el de bunăvoie şi banii o să-i opreşti 
drept despăgubiri pentru stricăciunile făcute, zisei eu. 


— S-ar putea una ca asta? 

— Mai mult încă. Eu susţin că vânzarea poate fi declarată 
nulă în faţa legii. Trebuie numai să dovedim că Melton i-a 
tocmit pe yumaşi să devasteze moşia. 

— O să poţi aduce aceste dovezi, senior? 

— Mai mult ca sigur. 

— Ah, de-aş fi avut minte să te-ascult de la început! 
Dumneata vorbeşti cu atâta siguranţă, atât de convingător, 
încât totul mi se pare cu putinţă... 

— Pentru fratele meu Old Shatterhand nimic nu e 
imposibil, zise Winnetou, care tăcuse până atunci. A fost 
prins de duşmani care vroiau să-l lege la stâlpul de tortură 
şi acum îl aveţi în faţa voastră, iar duşmanii sunt prizonierii 
lui. 

— Nu eu, ci Winnetou are meritul de-a-i fi prins, protestai 
eu. 

— Nu, nu, el, nu eu, repetă apaşul. 

— Tu i-ai adus pe mimbrenji, fără ajutorul cărora n-aş fi 
putut face nimic. 

— Şi mimbrenjii n-ar fi venit dacă tu nu ai fi scăpat copiii 
căpeteniei lor din primejdie. 

— Winnetou, Winnetou trebuie să fi fost acela care a făcut 
o faptă atât de eroică! Strigă cu înflăcărare cucoana, 
asupra căreia frumuseţea şi seriozitatea apaşului făcuseră o 
adâncă impresie. 

— Fie cum o fi, eu o să-mi am iar averea mea, zise 
moşierul, care se gândea numai la avutul lui nu la 
recunoştinţa pe care ne-o datora. 

— Nu, nu, eu vreau s-aud cum au fost prinşi yumaşii, zise 
cucoana. Winnetou o să aibă bunătatea să ne povestească el 
singur. Îl invit să ia loc aici lângă mine, în hamac. Şi arătă 
cu mâna la hamacul în care stătuse până atunci moşierul. 

— Winnetou nu e femeie, răspunse apaşul. El nu şade pe 
sfori şi nu se laudă cu faptele lui războinice. 

Ea mă rugă atunci pe mine să povestesc cum a fost şi mă 
executai fără să intru în amănunte. După ce sfârşii, cucoana 


strigă cuprinsă de entuziasm: 

— E întocmai cum am citit prin romane. Unde apare 
Winnetou, căpetenia apaşilor, aventurile şi faptele eroice 
curg cu duiumul. Dacă aş fi bărbat nu m-aş despărţi o clipă 
de el. 

— Şi Winnetou ar fi o muiere dacă ar îngădui aşa ceva, 
răspunse el întorcându-i spatele şi ieşind din odaie. Laudele 
dintr-o astfel de gură îi făceau scârbă. 

— Ce are? Întotdeauna e atât de urâcios? Întrebă cucoana. 

— Nu, numai când îi faci un compliment, râsei eu cu poftă. 
Dacă vrei să nu se supere, trebuie să taci şi să nu te uiţi la 
el. 

— Bine, o să-mi dau osteneala să-i fac pe plac dacă 
făgăduieşti să-mi faci un serviciu. Dumneata când pleci? 

— Mâine. 

— Unde aţi tras? 

— Deocamdată nicăieri. 

— O să găseşti lesne o gazdă, iar pe Winnetou îl poftesc să 
găzduiască la noi. Ce zici? 

Lucrul mă amuza, de aceea răspunsei zâmbind: 

— Ştii, coniţă, că ideea dumitale e foarte originală? 

— Nu-i aşa? Săracul! Tot prin păduri şi pe câmpii ca o 
sălbăticiune! Vreau să doarmă şi el o dată ca oamenii, sper 
însă că în schimb o să vină diseară la sindrofia pe care o 
dau în saloanele mele. 

— Mă rog, întreabă-l dacă vrea. 

— Întreabă-l dumneata pentru mine. 

— Aş face-o cu plăcere, seniora, dar nu merge. O astfel de 
invitaţie nu se face printr-o a treia persoană. Venită de pe 
frumoasele dumitale buze are o valoare îndoită. Vor fi multe 
doamne astă seară la dumneata? 

— Bineînţeles. Onoarea de-a-l avea în salonul meu pe 
Winnetou o să le facă pe prietenele mele să plesnească de 
ciudă. 

Era deci vorba de un fel de spectacol cu un număr de 
senzaţie şi ştiam dinainte răspunsul apaşului. De altminteri 


se şi ridicară proteste. Alcadele care băgase de seamă 
impresia pe care o făcuse frumosul indian asupra neveste-şi 
simţi că-l muşcă gelozia de inimă. 

Se apropie de ea şi-i şopti ceva cu o enervare vădită, dar 
ea îl împinse cât colo fără să-l asculte pe de altă parte, 
moşierul nu mai avea astâmpăr. 

— Cum, vrei să rămâi până mâine? Mă întrebă el 
nemulţumit. Nu se poate! Trebuie să pleci chiar astăzi cu 
mine la moşie; mi-ai făgăduit c-o să m-ajuţi să-mi iau îndărăt 
avutul. 

Vorbea pe un ton poruncitor, ca şi când aş fi fost dator s-o 
fac. De aceea îi răspunsei cam de sus: 

— Trebuie? De unde până unde? Nu există acest trebuie 
pentru mine. 

— N-am vrut să spun aşa... mă gândesc însă că e şi în 
interesul dumitale. Este şi onoarea dumitale în joc. 

— Onoarea mea mă priveşte numai pe mine şi pe nimeni 
altul. Eu fac numai ce ştiu că nu e împotriva onoarei mele şi 
dacă n-aş mai vrea să mă sinchisesc acum de hacienda 
dumitale nu ştiu întrucât aş fi dezonorat. Am venit să te 
previn că te aşteaptă o nenorocire şi, în loc să-mi fii 
recunoscător, m-ai luat la goană ca pe o haimana. Mai mult 
încă: ai lăsat pe intendentul dumitale să mă batjocorească şi 
făceai haz privind de la fereastră. Te rugasem să nu-i spui 
lui Melton ce vorbisem, ca apoi să-i repeţi cuvânt cu cuvânt 
discuţia noastră. Pălăvrăgeala asta era să mă trimită pe 
lumea cealaltă. Totuşi m-am gândit la paguba pe care ţi-au 
făcut-o şi, cum m-am văzut liber, primul lucru la care m-am 
gândit a fost să-ţi restitui avutul. Acum turmele şi cirezile 
sunt în drum spre conac. le las deci, senior, să ieşi cum poţi 
din încurcătură. 

Mă prefăcui că vreau să plec. 

— Te rog nu pleca, senior; uită şi dumneata ce-a fost. 

— Nu înţelegi că n-am ce să-ţi mai fac? Ai încheiat 
vânzarea şi nu numai că te-ai păcălit îngrozitor, dar ai dat 
pe mâna unui ticălos ca Melton nişte bieţi nenorociţi de 


străini, femei şi copii nevinovaţi care nu-ţi greşiseră cu 
NIMIC. 

Tăceau toţi ruşinaţi. În clipa aceea Winnetou băgă capul 
pe uşă şi mă întrebă morocănos: 

— A isprăvit fratele meu? Nu mai am poftă să-mi pierd 
vremea degeaba pe aici. 

Hacendado se repezi la el, îl apucă de mână şi zise cu glas 
rugător: 

— Vino niţel înăuntru, senior. Ştii că fără sfatul dumitale 
nu pot face nimic. 

Apaşul trecu pragul, îl privi cu seriozitate şi-l întrebă: 

— A mulţumit albul fratelui meu Old Shatterhand? 

Ai fi zis că omul acesta era atotştiutor. Cu întrebarea lui îi 
făcea moşierului aceeaşi imputare pe care i-o făcusem eu în 
gând. 

— N-am avut încă vreme, se scuză mexicanul. Vreţi să 
rămâneţi aici până mâine? 

Winnetou dădu din cap; aşa ne fusese înţelegerea. 

— Pierdem însă un timp preţios în care se pot face multe, 
adăugă moşierul. 

— Nu există nimic mai preţios pentru noi decât caii noştri 
şi aceia au nevoie de odihnă, răspunse apaşul. Şi-apoi, nu 
mai avem ce căuta aici. Să facă albul ce-o şti. 

— 'Ţi-am spus că fără ajutorul vostru nu sunt în stare să fac 
ceva. 

— Atunci să se roage albul de Old Shatterhand şi, dacă 
vrea el, eu n-am nimic împotrivă. 

Îi venea greu mexicanului să se umilească, dar n-avu 
încotro. 

— Bine, zisei eu după ce-şi ceru scuze, te iert, aş vrea să 
ştiu însă ce crezi dumneata că-i de făcut acum? 

— Să plecăm imediat şi să-l arestăm pe Melton. 

— Nu se poate. Caii noştri sunt prea osteniţi şi n-ar mai fi 
în stare să facă deocamdată drumul înapoi. Pe urmă suntem 
şi noi frânţi de oboseală şi avem trebuinţă de puţină odihnă. 


Dacă eşti aşa de grăbit, n-ai decât să iei câţiva oameni de-ai 
poliţiei şi să pleci înainte. 

Cucoana bătu din palme încântată. 

— Ce zici tu, dragă, se adresă ea bărbatului ei, nu-i aşa că 
ideea asta e minunată? 

— Dacă tu crezi... spuse el cu gura pe jumătate. 

— Ceva extraordinar, nu găseşti? Tot ai tu nevoie de-o 
mică plimbare. Laşi pe ajutorul tău să-ţi ţină locul şi tu 
pleci. 

— Unde? 

— Cum unde? Lei câţiva oficiales de la policia18 cu tine şi-l 
însoţeşti pe don Timoteo. Mai mare glorie nici nu se poate. 

— Chipul alcadelui se posomori. 

Întrebă cu glas tremurător: 

— Să mă duc... şi eu... în munţi şi mai ales... călare? 

— Se-nţelege, doar nu vei fi vrând să mergi pe jos. 

— Nu găseşti că un astfel de drum ar fi prea obositor, 
chiar primejdios? 

— Pentru un caballero nu există primejdie! Zise ea şi-i 
aruncă o privire dispreţuitoare. 

— Bine, dacă zici tu... încheie bietul alcade cu supunere. 

— Da, aşa zic. Într-un ceas ţi-am făcut bagajul şi n-am să 
uit nimic din ce-ţi trebuie pe drum. Vezi numai să-ţi 
îndeplineşti datoria cum se cere. Pentru un jurist ca tine nu 
e mare lucru. 

— Am dreptate, senior? Adăugă ea uitându-se întrebător 
la mine. 

— Sunt de aceeaşi părere, seniora; cunoştinţele de drept 
pot fi de folos la călărit. 

— Auzi? Domnul e de aceeaşi părere cu mine. Când 
plecaţi, don Timoteo? 

— Peste un ceas, răspunse moşierul nemulţumit că va 
trebui să-l târască după el pe acest alcade obişnuit să stea 
tolănit în hamac. 

— E mai mult ca sigur, îi zisei moşierului, că îl veţi prinde 
pe Melton înaintea sosirii noastre. Totuşi e nevoie de 


mărturia noastră. Unde să ne întâlnim pe urmă? 

— Vă vom aştepta la Fuente de la Roca. 

— Pe ce drum o luaţi? 

— Pe la hacienda del Arroyo. 

Lucrul nu-mi convenea defel. Mă temeam să nu dea peste 
mimbrenjii mei sau peste Măsluitor, ceea ce mi-ar fi stricat 
toate planurile. 'Totuşi îl aprobai. 

— Foarte bine don Timoteo. O să ne uşurezi mult sarcina, 
fiindcă o să dai probabil acolo de Măsluitor, pe care trebuie 
neapărat să-l arestezi. Vezi numai să te păzeşti, fiindcă 
individul ăsta mânuieşte pumnalul tot atât de bine ca şi 
puşca, fiind în stare de orice. 

Cuvintele mele îşi făcură efectul. Moşierul se îngălbeni şi 
alcadele începu să tremure. Cucoana însă strigă 
entuziasmată: 

— Auzi, dragă? Asta e ceva pentru tine. Sper că o să puitu 
singur mâna pe criminal şi o să te faci celebru. Dumneata, 
senior, adăugă ea uitându-se cu dispreţ la mine, nu prea 
pari să fii omul indicat pentru un astfel de act de eroism; o 
să te duci la de-a gata. 

— Drept să-ţi spun, răspunsei zâmbind, nu îmi pare rău 
defel. Măsluitorul e un individ periculos gloanţele lui nu dau 
greş niciodată şi-şi nimeresc întotdeauna ţinta; eu, vezi 
dumneata, ţin la pielea mea... 

Seniora nici nu mă găsi vrednic de un răspuns şi zise cu un 
foarte grațios zâmbet pe buze prietenului meu Winnetou: 

— Ai într-adevăr intenţia, senior, să rămâi peste noapte în 
oraş? 

Apaşul păru încremenit de îndrăzneala ei. 

— Da, rămânem până mâine, răspunsei eu în locul lui, 
înţelegându-l. 

— Cine te-a întrebat pe dumneata? Se răsti ea. 

Şi fiindcă repetă întrebarea, apaşul dădu din cap. 

— Atunci am onoarea să te rog să fii musafirul meu. Mi-ai 
face o mare plăcere şi aş fi cu adevărat fericită... 


— Bine, sora mea va fi deci fericită. Primesc, răspunse 
apaşul. 

— Şi pot să invit câteva cucoane ca să-l vadă şi ele pe 
Winnetou? 

— Winnetou ştie că albii prind fiare sălbatice ca să le 
închidă în cuşcă, dar el nu e o fiară sălbatică. 

— Atunci să nu invit pe nimeni? Întrebă ea dezamăgită. 

— Nu, răspunse el scurt şi ieşi pe uşă fără să salute. 

Făcurăm câteva târguieli în oraş, trecurăm pe la cârciumă 
să ne luăm caii, pe urmă ieşirăm afară la câmp, unde ne 
simţeam mai în larg şi ne întinserăm pe iarbă. Caii păşteau 
liniştiţi în apropierea noastră. 

După un timp văzurăm pe eroii noştri trecând călări pe 
acolo. „Drum bun!” le zisei eu în gând şi închisei ochii. 

Am dormit amândoi întreaga după-amiază şi toată 
noaptea, fără grijă. Armăsarii noştri ne păzeau ca nişte 
câini credincioşi. A doua zi, odihniţi şi bine dispuşi, 
încălecarăm şi pornirăm la drum. Câtva timp am putut 
vedea urmele lăsate de cei cinci eroi ai noştri, pe urmă se 
pierdură la dreapta. 

— Fratele meu Old Shatterhand a avut dreptate, îmi zise 
Winnetou. Nu se duc la conac de frica Măsluitorului. Femeia 
albă n-o să se poată lăuda prietenelor ei cu isprăvile de 
vitejie ale alcadelui, nouă însă mă tem că oamenii ăştia au 
să ne strice planurile. 

Când am ajuns aproape de conac, cei doi mimbrenji ne 
ieşiră înainte. 

— Ce e cu Măsluitorul, e tot aici ori a plecat? Îi întrebai eu. 

— A fost plecat şi s-a întors. 

— Departe? 

— Ne-am luat după el şi l-am urmărit până în pădure şi l- 
am văzut pornind în galopul calului când a ieşit afară la 
câmp. 

— Cum sunt locurile pe acolo? 

— larbă multă şi ici-colo câte o moviliţă. 

— Zorea la drum drept înainte ca un om fugărit? 


— Nu, fiindcă atunci ar fi trecut peste muşuroaiele de 
pământ, pe când el le ocolea. 

— Atunci nu fugea de frica noastră, ci se ducea să se 
întâlnească probabil cu cineva ca să-i spună de sosirea 
noastră. Voi ce-aţi făcut? 

Nu ne-am încumetat să pornim după el, ca să nu ne vadă 
urmele. Ne-am întors în pădure, am ascuns caii în desiş şi 
am ieşit iar la câmp. Ne-am aşezat la depărtare unul de 
altul şi ne-am pus la pândă. 

— A lipsit mult? 

— Până ieri la vremea când soarele e drept deasupra 
capului. 

— Aşadar locul unde s-a dus ele la o zi călare de aici. În ce 
direcţie? 

— La răsărit. 

— Deci la Fuente. Vom afla noi dacă se află acolo unul sau 
mai multe posturi. Au pus se vede posturi din distanţă-n 
distanţă, ca să se poată transmite veştile de la unul la altul 
prin oameni de legătură. 

— Cred că trebuie să fie mai mulţi indieni pe acolo, fiindcă 
albul a plecat pe un cal alb şi s-a întors pe unul negru. 

— De unde ştii că era alb, l-ai văzut tu? 

— Nu, dar am găsit câteva fire din coada calului agăţate 
de-o crenguţă, iar când s-a întors călărea un armăsar negru 
înşeuat ca pentru un indian, nu pentru un alb. 

— Hm! Asta înseamnă că posturile sunt formate din indieni 
şi au cai odihniţi. Nu strică să ştim. Unde e acum albul? 

— L-am văzut când s-a întins în iarbă să doarmă; părea 
tare ostenit. Nu cred să se fi trezit încă. 

— Duceţi-ne la el ca să-l luăm pe neaşteptate. 

Priponirăm caii şi ne îndreptarăm toţi patru spre conac. 
Începuse să se însereze. Un om îmbrăcat într-o haină lungă 
ca un anteriu popesc dormea la marginea pârâului. O 
pătură îi slujea de căpătâi şi lângă el era o puşcă pe care nu 
o avea rândul trecut. 


Ne apropiarăm pe nesimţite şi făcurăm un pătrat în jurul 
lui ca să n-aibă pe unde fugi. Trăsei binişor puşca de lângă 
el şi o aşezai mai departe ca să n-o poată ajunge. 

Haina îi era descheiată la piept. Văzui că avea la brâul lui 
lat de piele un pumnal şi două revolvere, pe care i le luai. 
Când să-i desprind şi pumnalul, omul se deşteptă. Holbă 
ochii la noi şi ne privi cu gura căscată. 

— Good morning, master Măsluitor, îl salutai eu. Erai 
pesemne tare ostenit de drum că dormeai aşa de adânc. 

— Care... drum? Bolborosi el. 

— Nu mai întreba aşa prosteşte! Oameni ca noi ştiu unde 
ai fost. le-ai dus la indieni să le spui că am fost pe aici şi să- 
ţi schimbi calul cu un armăsar mai ca lumea. 

— Uite că ştie! Se miră el. Ce căutaţi prin pustietatea asta, 
unde nu a mai rămas decât un morman de dărâmături şi 
nici fir de iarbă pentru vite? 

— Acelaşi lucru ar trebui să te întreb şi eu, dar renunţ, 
fiindcă găsesc că e de prisos. Îmi dai însă voie să mă prezint 
sau ştii cine sunt? 

— Nu e nevoie; unde e Winnetou acolo e şi Old 
Shatterhand. Mi-am dat seama de-abia mai târziu. 

— Atunci de ce-ai fugit când m-ai văzut? Vei fi auzit şi 
dumneata ce bun prieten sunt eu cu Melton, cu cei doi 
Welleri şi nu era nevoie s-o iei la fugă de frica mea. Şi-apoi 
te-ai ostenit degeaba să transmiţi prin indieni lui Melton că 
sunt aici, fiindcă şi-aşa tot ne ducem noi într-acolo. 

— La Almaden-alto19? Îi scăpă lui vorba. Aşa se numea 
mina de mercur. 

— Da, la Almaden-alto, dar mai întâi vom trece pe la 
Fuente de la Roca, să-i fac o vizită prietenului meu Melton. 
E beteag de mâini, după cum ştii. N-a avut unul de lucru şi 
i-a sucit încheieturile şi eu, ca bun prieten, trebuie să mă 
duc să văd cum îi mai merge cu sănătatea. 

Măsluitorul ştia prea bine ce se întâmplase şi-şi dădea 
seama că-mi bat joc de el. Situaţia lui era destul de critică. 
Totuşi, deşi nu-i făcuse nimic lui Winnetou personal, se 


temea grozav de el, dar nu pentru viaţa lui, căci apaşul nu 
avea nici un motiv să-l omoare; eu şi mai puţin. De aceea 
găsi că n-are de ce să-i arate că-i e frică şi zise cu o mirare 
prefăcută: 

— Ce-mi pasă mie de Melton? Mi-ai mai spus şi deunăzi că 
sunteţi prieteni. Treaba voastră! Nu-nţeleg însă ce-aveţi cu 
mine. Pentru ce v-aţi aşezat toţi patru ca nişte paznici în 
jurul meu? Eu am crezut că Old Shatterhand e om cinstit. 

— Nici nu se poate altfel, odată ce sunt atât de bun prieten 
cu Melton şi Weller. Trebuie să fi vorbit cu mare entuziasm 
de mine. 

— Adevărul e că am vorbit cu ei despre dumneata. Mi-au 
spus că ai fost prins de yumaşi, care vroiau să te ducă acasă 
la ei şi să te pună la stâlpul de tortură, de aceea mă mir că 
te văd acum aici înaintea mea. 

— Nu trebuie să te miri defel. Am mai fost eu prins şi 
altădată de indieni, dar pesemne că nu prea le-a reuşit să 
mă ţină multă vreme. Mă pricep de minune să plec fără să- 
mi iau rămas-bun de la ei. Ce să fac? Sunt un om 
nerecunoscător, după cum vezi. Am făcut-o şi de data asta, 
numai că m-am întors ca să-i prind eu pe ei. 

Îi povestii pe scurt şi atât cât crezui eu de cuviinţă cele 
întâmplate şi băgai de seamă imediat efectul. 

— Ce, vin mimbrenjii? Zise îngălbenindu-se. 

— Da. Uite doi din cei mai tineri războinici de-ai lor. Dar de 
ce te-ai speriat? Pesemne că nu prea eşti în termeni buni cu 
ei. Dacă vrei, te iau sub ocrotirea mea şi fii sigur că n-au să- 
ţi facă nimic. 

— Mare bine mi-ai face! 

— Ne-am înţeles. Pentru mai mare siguranţă, o să vii cu 
mine la prietenul nostru Melton. 

Ştia foarte bine că-mi bat joc de el, dar, ca să fie mai 
lămurit ce gând am cu el, întrebă: 

— Dacă vrei într-adevăr să mă iei sub ocrotirea dumitale, 
de ce nu mi-ai lăsat armele? 


— Spre binele tău, master. Te pomeneşti că mimbrenjii 
sosesc până a nu apuca noi să plecăm şi cum eşti inimos, nu 
te-ai putea stăpâni şi, Doamne fereşte, te-ar pune dracu' să 
tragi în ei. Nu ştia ce să răspundă şi tăcu, aşa că adăugai: 
Şi, urmai eu, pentru mai multă siguranţă, master, o să te şi 
legăm. 

— Vorbeşti serios, sir? Ce ţi-am făcut eu ca să te porţi aşa 
cu mine? 

— Mie? Nimic. Nu te-am văzut în viaţa mea până acum. 
Dar fiindcă vei fi dorind să ştii ce vreau, o să afli 
numaidecât. Ai fost deci sus în munţi la Almado...? 

— Nu, nu, n-am fost... 

— Iar eu îţi spun că ai fost. Dacă nu vrei să vorbeşti de 
bunăvoie o să-ţi deschid eu pliscul, ia acuş. Să nu crezi că 
mă poţi trage pe sfoară, fiindcă te smintesc în bătaie, m-ai 
înţeles? Legaţi-l! 

În timp ce dădui această poruncă miinbrenjilor, îl apucai 
cu o mână de beregată, cu cealaltă de brâu, îl trântii la 
pământ şi-l ţinui zdravăn. Începu să zbiere şi să se zbată, 
dar, degeaba, într-o clipită fu legat fedeleş. 

— Ce faci, domnule! Ce-ai cu mine? Sunt un om civilizat... 
mormon... fac parte din tagma sfinţilor zilelor din urmă... 
Ştii acum cum trebuie să te porţi cu mine...? 

— Da, ştiu. Eşti un coreligionar de-al lui Melton şi o să mă 
port cu tine întocmai cum m-am purtat cu el. 

— Sfinte Dumnezeule! Răcni el îngrozit, vreţi să-mi 
frângeţi mâinile... 

Eu socotisem să pun să-i tragă o bătaie bună, dar îmi luai 
seama, fiindcă-mi veni ceva mai bun în minte. Îl apucai de 
mâini şi mă făcui că vreau să i le sucesc. La cea dintâi 
atingere urlă ca scos din minţi. 

— Nu, nu, spun... spun tot... 

— Bine, dar să ştii că dacă mă minţi o să-ţi auzi oasele 
pârâind. Aşadar, ai fost la Almado şi la Fuente de la Roca? 

— Da. 

— Cunoşti destul de bine ţinutul? 


— Da. Fusesem de multe ori pe-acolo chiar înainte de 
Melton şi Welleri. 

— Atunci tu le-ai atras atenţia asupra minelor de mercur? 

— Da. 

— Emigranţii vor fi deci duşi acolo ca să sape sub pământ? 

— Da. 

— Lucrul era hotărât când au fost angajaţi în patria lor? 

— Da. 

— Yumaşii sunt la Fuente şi Almado? 

— Sunt. La distanţă de-o zi de drum de la un post la altul 
sunt oameni de legătură. 

— Ce caută yumaşii la Almado? 

— Au nevoie de ei pentru transportul proviziilor. 

— Ce plată primesc? 

— O parte din produsul minelor. 

— Câţi sunt? 

— Trei sute la Almado, douăzeci la Fuente şi patru posturi 
de câte cinci inşi de aici până acolo. 

— Când trebuie să sosească emigranții? 

— Cred că au şi sosit. 

— Îi bagă pe toţi în mine? 

— Da. 

— Şi pe copii? 

— Şipe ei. 

— Dumnezeule! Atunci nu mai e un moment de pierdut. Aş 
mai avea multe de întrebat, dar nu e timp acum, o voi face 
pe drum. Fratele meu Winnetou e gata să mă însoţească? 

— Winnetou face tot ce crede de cuviinţă Old Shatterhand, 
răspunse apaşul. 

— Ce cred eu de cuviinţă o să-ţi spun mai târziu. 
Deocamdată o să vă spun ce e mai important. 

Mă dădui la o parte ca să nu m-audă mormonul şi-i şoptii 
băiatului mai mic: 

— Fratele meu a auzit ce mi-a spus Măsluitorul. Încalecă şi 
porneşte în goana mare unde te voi trimite. Trebuie să 
înlăturăm mai întâi cele cinci posturi ale yumaşilor şi să 


punem mâna pe ceilalţi douăzeci care se află la Fuente. 
Pentru atâta lucru ajung treizeci de războinici mimbrenji. 
Fratele meu să iasă înaintea celor care vin cu turmele, să 
lase acolo nouăsprezece dintre ei, pe unul să-l trimită 
ştafetă la Bivolul-puternic, iar pe ceilalţi treizeci să-i aducă 
încoa. Ştafeta să gonească atât cât îi va fi cu putinţă şi să 
spună căpeteniei mimbrenjilor să mă urmeze fără zăbavă la 
Almado. Hai, du-te! 

Cât ai clipi băiatul fu pe cal şi pieri ca o nălucă din faţa 
noastră. 

Peste o jumătate de ceas eram şi noi pe drum, cu 
Măsluitorul legat zdravăn pe cal, la mijloc, între noi; deci 
trei inşi împotriva a trei sute de, duşmani. Trebuia însă să-i 
scăpăm cu orice preţ pe nenorociţii aceia de emigranţi de o 
soartă cumplită şi nu putea fi vorba de zăbavă. 

Capitolul XII - Spre Almaden-alto. 

Înaintam acum spre minele părăsite şi trebuia să trecem 
pe la Fuente de la Roca. Fuente înseamnă izvor, iar roca 
stâncă, aşa că Fuente de la Roca vrea să spună Izvorul de 
sub stâncă. Cum Winnetou mai fusese pe acolo, cunoscând 
bine ţinutul, nu mă temeam că Măsluitorul ne va duce pe 
drumuri greşite, fiind sigur că nu ne putem rătăci. Iotuşi, 
din pricina santinelelor aşezate din distanţă în distanţă, se 
cerea să fim cu mare băgare de seamă. Nu e vorbă, erau 
numai câte cinci inşi de fiecare post şi nu ne păsa nouă de 
un număr atât de restrâns, dacă ştiam bine locul unde erau 
postați; cu toate acestea era de preferat să nu fim nevoiţi să 
luptăm cu ei. 

Fuente, păzită de douăzeci de yumaşi, se afla la două zile 
de drum călare. După socoteala mea trebuia s-ajungem la 
primul post înainte de-a se însera. Îmi rămâneau două 
alternative: să trecem repede pe lângă ei şi să facem 
undeva mai departe popas, sau să lăsăm caii la pas şi să 
aşteptăm până se va întuneca. Mă hotărâi pentru aceasta 
din urmă. Cât priveşte sosirea celor treizeci de mimbrenji 
după care-l trimisesem pe băiat, dacă se grăbeau puteau să 


fie peste trei zile la conac şi de-acolo în alte două la Fuente, 
luându-se după urmele lăsate de copitele cailor noştri. 

Pe la vremea prânzului făcurăm un scurt popas ca să 
adăpăm caii, pe urmă o luarăm iar la drum şi ajunserăm la 
un colţ de pădure de unde aveam vedere liberă în trei 
direcţii. Măsluitorul fu dat jos de pe cal şi întins pe iarbă. Îi 
dădurăm să mănânce, îmbucarăm şi noi ceva fără să 
schimbăm un cuvânt între noi. 

Bănuiam că ne aflăm în apropierea primului post şi vrusei 
să aflu ceva mai precis de la mormon. 

— Ia spune, master, începui eu, aşa-i că nu te-ai gândit ieri 
când ai trecut pe aici că o să fii astăzi prizonierul nostru? 

— Pe aici? Grozav te-nşeli, senior, dacă aşa crezi! 
Răspunse el. 

— Lasă fleacurile! Nu numai că ai trecut, dar văd după 
urme că te-ai oprit şi te-ai întors să te uiţi înapoi. Aducţi 
bine aminte. Ochii dumitale nu sunt destul de ageri ca să 
deosebească încă urmele, dar ai mei da. 

— Nu e adevărat, n-am fost niciodată prin locurile astea. 

— Hm! Ai uitat pesemne ce te aşteaptă dacă încerci să ne 
tragi pe sfoară. Eu nu sunt un canibal, dar dacă mă ia 
cineva drept nătâng explodez. Bagă bine la cap ce-ţi spun! 
Oi fi şiret, dar cu mine nu-ţi merge! Aşa să ştii! Recunoşti că 
te-ai oprit ieri în locul ăsta? 

Mormonul nu ştia dacă trebuie să mărturisească ori să 
tăgăduiască, de aceea tăcu. 

— Ei, vrei să-ţi deschid iar gura ca azi-dimineaţă? Ca să te 
fac să înţelegi situaţia, o să-ţi spun cinstit că nici prin gând 
nu-mi trece să mă ating de tine dacă te porţi cum se cuvine; 
dar dacă tu crezi că o să-ţi reuşească şiretenia, te-nşeli 
amarnic. Ştim că ne aflăm în apropierea primului post de 
yumaşi. Îl vom găsi noi şi fără tine; n-avem decât să ne luăm 
după urme şi tot o să dăm de el. Am câştiga însă timp dacă 
ne-ai spune unde se află. 

— Nu pot s-o fac... ar fi o trădare. 


— Uite, domnule, ce om cinstit! Cine are pe conştiinţă câte 
ştii că ai nu face pe omul de onoare. De altminteri, ceea ce- 
ţi cer eu nu e o faptă ruşinoasă, dimpotrivă. Hotărăşte-te, n- 
avem vreme de pierdut. Vrei ori nu vrei? 

Îl apucai de mâini şi apăsai pe încheieturi de-i trosniră 
oasele. 

— Spun... spun! Răcni el. 

— Bine, te las, dar să nu cumva să mă minţi. Până acum n- 
am avut nici un motiv să te omorâm şi nici n-am avut de 
gând s-o facem. Acum însă se schimbă chestia. La cea dintâi 
minciună, un glonţ în creier ori pumnalul în inimă, ai 
înţeles? Unde se află postul? 

— Foarte aproape de aici. 

— Cât faci până acolo călare? 

— O jumătate de oră. 

— Descrie-mi locul. Să ştii însă că o singură indicație falsă 
Şi... eşti mort! 

— Mergând de aici drept înainte dai de un deal împădurit. 
După ce cobori dealul, pe colina cealaltă e o mocirlă. Lângă 
ea se află postul. 

— E deasă pădurea? 

— Da, dar e o rarişte în mijloc, cu o potecă până dincolo de 
deal. 

— Se poate vedea din rarişte până jos în vale? 

— Nu, copacii sunt prea înalţi. 

— Cei cinci indieni trebuie să patruleze? 

— Nu; cum sunt însă siliţi să vâneze câte o sălbăticiune ca 
să aibă ce mânca, s-ar putea să fie vreunul prin pădure şi să 
ne vadă. 

— Ce arme au la ei? 

— Săgeţi şi sulițe. 

— Cum se numeşte conducătorul yumaşilor - adică al 
tuturor care se află în ţinutul Almaden? 

— Cine-i comandă acum nu ştiu. Mai târziu era vorba să 
vină Gură-mare cu care Melton a făcut contract să-l ajute 
pe tot timpul cât va sta aici. 


— Bine, ajunge. Ceea ce are-a face Melton, n-am 
deocamdată nevoie să ştiu. Spune-mi, ai fost vreodată la 
Ures, cunoşti drumul de la oraş spre Almado? 

— Da. 

— Trece probabil pe lângă mlaştina unde sunt postați 
yumaşii, nu-i aşa? 

— Da, fiindcă aici se împreună cu cel de la hacienda. 

Întrebarea mea îşi avea rostul ei. Mă gândii la moşier şi 
însoțitorii săi care trebuiau să treacă prin faţa postului şi 
era mai mult ca sigur că vor cădea în mâinile indienilor. 
Winnetou avu acelaşi gând, căci îl auzii zicând: 

— Să plecăm imediat. Albii nu sunt destul de pricepuţi ca 
să se ferească de primejdia care-i aşteaptă şi se cere să-i 
salvăm noi. 

— Crede fratele meu... începui eu, dar mă oprii şi arătai cu 
capul spre mormon. 

— Albul nu ne-a minţit, răspunse apaşul. Winnetou 
cunoaşte pădurea şi mlaştina despre care ţi-a spus şi ar 
putea-o găsi chiar pe-ntuneric. 

— Acum e încă lumină şi cum am ieşi din pădure am putea 
fi zăriţi de santinele, zisei eu. 

— Winnetou nu e atât de nesocotit ca să se arate 
yumaşilor. O s-o ia pe altă parte şi se va ţine pe urmele 
albilor porniţi din Ures şi care nu se poate să nu fi căzut în 
mâinile yumaşilor. 

Legarăm iar pe mormon pe cal şi cotirăm spre răsărit. 
Mlaştina se afla, după cum ne spusese el, la o depărtare de 
o jumătate de ceas. Găsirăm într-adevăr nişte urme; 
Winnetou descălecă şi zise după ce le examină: 

— Cinci călăreţi. Albi care nu se pricep la călărit, fiindcă în 
loc să meargă unul în urma altuia s-au ţinut în rând. 
Nenorocul lor să lase o dâră atât de lată după ei. Trebuie 
să-i vedem şi pe ei peste puţin. 

Încălecă şi ne luarăm după dâră. Eram siguri că albii se şi 
aflau prizonieri la yumaşi. Intrarăm în pădure, 


descălecarăm, îl legarăm pe mormon de-un copac, pe urmă 
Winnetou îi zise tânărului mimbrenj: 

— Old Shatterhand cu Winnetou se duc acum la mlaştină; 
fratele meu mimbrenj rămâne aici să-l păzească pe alb. 
Dacă încearcă să fugă sau să ţipe, să-i vâre imediat cuțitul 
în piept. Dacă se iscă ceva neprevăzut, tânărul meu frate e 
destul de deştept şi priceput să facă singur ce crede 
nimerit. 

Băiatul părea foarte mândru de lauda pe care i-o aducea 
apaşul. 'Trase pumnalul de la brâu şi, fără să răspundă un 
cuvânt, se aşeză jos în iarbă lângă mormon. 

Eu cu Winnetou intrarăm mai adânc în pădure. După un 
timp, apaşul se opri şi mă întrebă cu glas scăzut: 

— Câţi yumaşi crede fratele meu că sunt la mlaştină? 

— Trei, răspunsei eu fără să mă codesc. 

— Old Shatterhand are dreptate; suntem doi împotriva lor 
şi vom reuşi să-i scăpăm pe cei cinci albi din mâinile lor. 

Nu era greu de ştiut câţi yumaşi rămăseseră în post. Unul 
din ei trebuie să se fi dus la Fuente, trimis de Măsluitor ca 
să comunice venirea noastră la conac şi altul îi păzea pe 
prizonieri, deci nu puteau fi decât trei. Proviziile pe care le 
vor fi luat de la cei cinci prizonieri le ajungeau pentru 
mâncare, aşa că nu era nevoie să se mai ducă vreunul după 
vânat. Deducţia era cât se poate de simplă. 

Păşeam pe sub copaci cu atâta băgare de seamă, încât era 
cu neputinţă să se audă vreun zgomot. În scurtă vreme 
ajunserăm în vârful dealului. Ne târârăm amândoi la vale pe 
brânci până la un mic luminiş unde se afla un fel de 
mlaştină de la un izvor care curgea până aici. Din luminiş se 
făceau două cărări: una care ducea la hacienda, alta la 
Ures. Ascunşi după o tufă, îi zărirăm pe cei cinci prizonieri 
legaţi de copaci vorbind cu indienii. Ca să-i salvăm, trebuia 
să ne apropiem pe nesimţite de ei ca s-auzim ce vorbesc. 

— Am cunoscut numaidecât, zicea unul din indieni 
moşierului în bătaie de joc, că sunteţi nişte războinici foarte 
viteji, dar bine-aţi făcut că v-aţi predat de bunăvoie, 


altminteri am fi fost siliţi să vă împuşcăm pe loc. Aşa, vă mai 
dăm câteva zile de trăit, pe urmă o să vă jupuim de piele şi 
o să facem din ea curele pentru lasourile noastre. 

— Jupuială... curele! Răcni alcadele îngrozit. Doamne 
Dumnezeule, asta e asasinat... chinuri... torturile cele mai 
îngrozitoare din câte există! 

— Nu eşti tu ăl mai mare din oraşul căruia îi zice Ures? 
Întrebă acelaşi indian. 

— Da, preastimate senior. 

— Atunci află că la noi, indienii, cu cât e cineva mai de 
seamă, cu atât sunt şi chinurile mai mari. Cine sunt 
ăştialalţi trei veniţi cu tine? 

— Oameni de-ai poliţiei, slujbaşii mei. 

— Pe ăştia o să-i omorâm fără prea mari chinuri. Îi 
scalpăm mai întâi, pe urmă le vârâm cuțitul în inimă. 

Nenorociţii scoaseră un răcnet de groază. Indienii rânjiră 
batjocoritor, apoi se întoarseră spre moşier. 

— Şi tu eşti don Timoteo, om tare bogat. Ţie o să-ţi 
retezăm numai mâinile. Sunteţi toţi duşmanii noştri, aşa că 
trebuie să muriţi în chinuri. 

— Vă dau oricât îmi cereţi, dacă mă lăsaţi liber. 

— Roşilor nu le trebuie bani. Toată ţara e a lor, nimic nu e 
al vostru. Ce aveţi le-aţi luat cu de-a sila. De aceea o să 
muriţi cu toţii. 

— Plătesc şi eu răscumpărarea! Strigă alcadele. Vă dau o 
sută de piaştri. 

Indianul râse cu poftă. 

— Două sute! 

— Eşti cel mai bogat om din Ures şi vrei să scapi cu un 
fleac de două sute de piaştri? 

— Îţi dau trei... cinci sute, preastimate senior. 

— Ţi-am spus că noi n-avem ce face cu banii. Trebuie să 
muriţi. Am trimis un om după Peştele-care-înoată-repede, 
ca să hotărască el de ce moarte să muriţi. 

Moşierului îi veni gândul să-i intimideze pe indieni, de 
aceea zise: 


— Dacă vă atingeţi de-un fir de păr din capul nostru o să 
fie vai de voi. Avem prieteni care au să ne răzbune. 

— Nu ne pasă nouă de ei. Nu există alb de care să se 
teamă un războinic de-al nostru. 

— Ba e unul: Old Shatterhand! 

Indianul făcu un gest de dispreţ. 

— Old Shatterhand e un câine alb pe care l-am omori cu o 
lovitură peste bot, dacă ar îndrăzni să se apropie de noi. 
Dar, fii pe pace, cine ştie pe unde-o fi acum! 

— 'Te-nşeli, a fost la mine la conac şi am vorbit chiar zilele 
astea cu ella Ures. Zicea că vrea să se ducă la Fuente şi de 
acolo la Almado ca să-i elibereze pe muncitorii străini. 

Indianul deveni atent. Se uită scrutător la moşier, pe urmă 
zise cu necaz: 

— Minţi! Vrei să ne-nspăimânţi, dar yumaşul nu ştie ce e 
frica. 

— Nu mint. Spune şi dumneata, senior, dacă nu-i aşa, 
adăugă el luându-l martor pe alcade. 

Acesta se agăţă de speranţa asta ca de-un fir de pai. 

— Chiar aşa... Don Timoteo a spus adevărul, bâigui el. Poţi 
să mă crezi pe cuvânt, preastimate senior. Old Shatterhand 
a fost şi pe la mine; Winnetou, căpetenia apaşilor, era cu el. 

Mie nu-mi convenea defel că vorbeau despre noi; mă 
temeam să nu-i înfurie pe yumaşi. Totuşi era interesant de 
văzut efectul pe care-l făcu numele noastre. 

— Oh, oh! Strigă indianul sărind în sus. Winnetou a fost pe 
la voi? Era cu Old Shatterhand? 

— Da. Ba Old Shatterhand a fost chiar de două ori, nu o 
dată. A rămas să vină şi ei după noi trecând pe la hacienda 
del Arroyo. 

— Au auzit fraţii mei ce spun albii? Old Shatterhand se află 
împreună cu Winnetou. Albul pe care-l cheamă Măsluitorul 
ne-a adus vestea că l-a văzut pe Winnetou la conac, aşadar 
e-adevărat... Winnetou şi Old Shatterhand vin încoace. 
Trebuie să plecăm de aici cu prizonierii şi să-i ascundem 
undeva. Unul din voi să iasă înaintea căpeteniei noastre ca 


să-i dea de veste. Aceşti doi războinici sunt mai de temut 
decât o sută alţii. Albul de-i zice Măsluitorul ne povestea că 
i-a spus Gură-mare cum l-a prins pe Old Shatterhand. Dacă 
a fost acum la hacienda, e semn că a scăpat şi o să se 
răzbune pe noi ca un bivol turbat care doboară şi un urs, 
oricât ar fi de mare. Eu zic... 

Nu-şi sfârşi vorba. Winnetou răsărise ca din pământ 
înaintea lui, îi puse mâna pe umăr şi zise cu glasul lui 
potolit: 

— Aşadar yumaşul a minţit adineauri când a spus că un 
războinic de-al lor nu ştie ce e frica. Să-l lovească pe Old 
Shatterhand peste bot ca pe un câine...! Acum, când aude 
că războinicul alb e pe-aproape vrea să se ascundă, fiindcă 
ştie că Old Shatterhand cu Winnetou sunt mai de temut 
decât o sută alţii. Eu atât vă spun: Nici un yumaş n-o să 
apuce să-l lovească pe Old Shatterhand, căci înainte de a 
apuca să ridice mâna ar cădea zdrobit la pământ. 

Apaşul n-avea nici o armă în mână. Puşca îi atârna pe 
umăr şi pumnalul stătea înfipt la brâu. Era însă atât de 
impunător, ochii îi luceau atât de ameninţător, încât 
yumaşul nu cuteza să facă o mişcare. Ceilalţi doi săriseră şi 
ei în picioare şi-l priveau înlemniţi. Săgeţile şi pumnalele lor 
zăceau la pământ ceva mai încolo, fără măcar să se 
gândească vreunul să pună mâna pe ele. Yumaşul care 
vorbise până atunci se dezmetici puţin, făcu un pas îndărăt 
şi întrebă uluit: Un războinic străin! Cine... cine... 

Vroia să ştie cine e indianul din faţa lui, dar spaima îl 
paralizase parcă. 

— Winnetou, Winnetou! El €...! Slavă ţie, Doamne, suntem 
salvaţi! Strigă moşierul nebun de bucurie. 

— Wi... Wine... Winnetou? Bâlbâi yumaşul. Apaşul e aici... 
Oh! Luaţi-vă armele şi apăraţi-vă, războinici, dacă nu vreţi 
ca... 

Puse mâna pe cuţit, pe când ceilalţi, auzind pe cine au în 
faţa lor, se zăpăciră de tot. Winnetou împinse cu piciorul 
suliţele şi săgețile în mlaştină şi se răsti ameninţător la el: 


— Taci şi nu te mişca! lată-l pe Old Shatterhand. Ei, parcă 
ziceai că o să-i dai una peste bot? 

Expresia aceasta care pe mine mă făcuse să râd îl 
înfuriase atât de mult pe apaş, încât o repeta pentru a doua 
oară. În timp ce spunea aceste cuvinte, eu scosei din tufiş 
două revolvere şi, cu fiecare într-o mână, mă aşezai în faţa 
yumaşilor. 

— Ăsta... e... Old Shatterhand?! Întrebă yumaşul cu ochii 
holbaţi la mine. 

Dintre toţi trei, el părea să fie cel mai dârz, de aceea mă 
apropiai şi-l izbii cu patul revolverului în cap. Indianul se 
prăbuşi la pământ şi rămase nemişcat. 

— Aruncaţi cuţitele, altminteri trag! Mă răstii la ceilalţi 
doi. Aşa. Acum şedeţi jos şi nu crâcniţi. 

Îi dezlegarăm pe prizonieri şi-i puserăm să-i lege chiar ei 
pe yumaşi. Alcadele, fricos cum era, se repezi bineînţeles la 
cel pe care-l ameţisem cu o lovitură în cap şi care zăcea ca 
mort, şi, în vreme ce-l lega, mormăia întruna. 

— Da, da, o să-l leg şi o să-l omor ca pe-un câine turbat... 
pungaşul... tâlharul! O să-l duc în lanţuri la Ures ca să vadă 
toată lumea că m-am luptat vitejeşte şi am biruit fiarele 
astea sălbatice. Hm! Cine-mi poate ţine piept, mie, 
învingătorul yumaşilor! 

— Taci, lăudărosule! În loc să ne mulţumeşti. 

Dobitocul se înfipse odată în călcâie, mă privi cu dispreţ şi 
zise: 

— Senior, uiţi cu cine vorbeşti; dumneata ţi-ai făcut doar 
datoria, atâta tot, n-am de ce să-ţi mulţumesc. Nu-i aşa, don 
Timoteo? 

— Desigur, desigur, aprobă hacendado. Suntem noi în 
stare să ne apărăm şi singuri şi n-avem nevoie să se 
amestece alţii în treburile noastre. 

Mi-a trebuit într-adevăr o mare putere de stăpânire ca să 
nu-l plesnesc. Winnetou însă nu mai putu răbda. Auzii două 
pocnituri în spatele meu şi, când întorsei capul, îi văzui pe 
moşier şi pe alcade trântiţi la pământ iar pe apaş izbindu-i 


cu patul puştii unde nimerea. Vru să facă acelaşi lucru şi cu 
poliţiştii, dar îl oprii. 

— Lasă-i, ăştia n-au nici o vină! 

Bine, dacă aşa vrea fratele meu, dar să se lase legaţi iar de 
copaci, altminteri le sfărâm ţeasta ia, acuşi, răspunse 
fierbând de mânie apaşul. 

Atât de înfuriat nu-l văzusem pe Winnetou de când îl 
cunoşteam. 

— Legaţi-ne, senior, se rugau bieţii poliţişti tremurând de 
frică. Ştim că n-aveţi nimic cu noi, dar vreţi să le daţi o 
lecţie domnilor ăstora care sunt nişte nerecunoscători. 

— Bine. O fac, pentru că altminteri alcadele, ca superior al 
vostru, v-ar cere să-l dezlegaţi şi n-aţi avea încotro. Să nu vă 
fie însă frică, o să vă dezleg cât mai curând. 

În vreme ce eu îi legam pe poliţişti, pe Măsluitor şi pe 
alcade - care erau încă leşinaţi, Winnetou plecase fără să- 
mi spună unde, ştiam însă că s-a dus să-l aducă pe băiat şi 
caii. Îl lăsarăm pe acesta să păzească prizonierii şi noi ne 
îndepărtarăm, fără să schimbăm un cuvânt între noi. Nici 
nu era nevoie; gândurile noastre se încrucişau întotdeauna. 

Era vorba să ieşim înaintea yumaşilor trimişi la Fuente şi 
să-i prindem înainte de-a ajunge ei la mlaştină. În loc să 
intrăm mai adânc în pădure, luarăm pe poteca pe care 
trebuiau să vină ei. Puştile le lăsasem în seama 
mimbrenjului, căci n-aveam trebuinţă de ele. 

Ajunşi la capătul pădurii, ne ascunserăm după nişte 
copaci. Se însera, aşa că ne bizuiam mai mult pe auzul 
decât pe văzul nostru. 

Winnetou, care de la plecarea noastră de la mlaştină nu 
scosese un cuvânt, mă întrebă acum: 

— E supărat fratele meu pe mine că i-am lovit cu patul 
puştii pe albi? 

— Defel. Căpetenia apaşilor a făcut bine ce-a făcut. 

— Numai albii pot fi atât de nerecunoscători, urmă el. Un 
războinic indian s-ar fi purtat altfel. Dacă mi-ar fi fost cel 
mai neîmpăcat duşman şi eu l-aş fi scos din mâinile altor 


vrăjmaşi, şi-ar fi dăruit viaţa drept recunoştinţă. Tot ce-ar fi 
fost al lui ar fi fost şi-al meu. Albii însă au numai cuvinte 
frumoase pe buze dar gânduri urâte în suflet. Ce să facem 
cu aceşti ingraţi? 

— Ce hotărăşte Winnetou. 

Tăcurăm amândoi. Se întunecase. Ascultam cu încordare 
cel mai mic zgomot care venea din depărtare. Deşi cei doi 
trimişi ai yumaşilor plecaseră la intervale, era de aşteptat 
că se vor întoarce împreună. Aşa a şi fost. Auzirăm tropote 
de cai. leşirăm din ascunzătoare şi ne aşezarăm la 
marginea drumului. 

— Unul tu şi unul eu, îi şoptii eu apaşului şi trecui pe 
partea cealaltă. 

Yumaşii veneau fără grijă. Dar caii ne simţiseră. Începură 
să sforăie şi să azvârle din copite nevrând să înainteze. Să fi 
fost eu cu Winnetou în locul yumaşilor, am fi înţeles 
numaidecât că se petrece ceva, ne-am fi întors o bucată de 
drum, am fi descălecat şi ne-am fi apropiat pe furiş să 
cercetăm locul. Dar indienii ori nu erau destul de 
experimentați, ori se simțeau în prea mare siguranţă şi nu 
se temeau de vreo surpriză neplăcută. Se mai poate să fi 
crezut că din pricina vreunei sălbăticiuni îşi făcuseră caii 
spaimă, sau li se năzărise ceva din senin. Auzii pe unul 
îndemnându-şi calul. Îmi făcui vânt şi mă repezii în spinarea 
calului, îl apucai cu o mână pe yumaş de gât pe la spate, iar 
cu cealaltă îi smucii frâul din mână. Winnetou făcu acelaşi 
lucru cu celălalt. Dădurăm pinteni cailor şi pornirăm ca 
săgeata spre mlaştină. 

În vremea asta mimbrenjul aprinsese focul, aşa că 
nimerirăm foarte lesne lagărul unde erau legaţi prizonierii 
- albii şi indienii. Sărirăm jos de pe cai, ţinându-i strâns pe 
cei doi yumaşi şi-i legarăm la repezeală. 

Era o situaţie într-adevăr ciudată în care ne aflam eu şi 
Winnetou. Noi doi şi mimbrenjul făcuserăm unsprezece inşi 
prizonieri: cinci yumaşi, Măsluitorul, alcadele, hacendado şi 
trei poliţişti, ba mai vroiam să-i facem nevătămători şi pe cei 


douăzeci de yumaşi de la Fuente. Nu era asta o prea mare 
îndrăzneală şi nu ne bizuiam oare prea mult pe puterile 
noastre? Poate da, poate nu. Depinde de cum ştii să 
procedezi, şi-apoi fiecare om are dreptul să se bizuie şi pe 
puţin noroc. 

Împotriva obiceiurilor indiene, cei doi yumaşi prinşi în 
urmă începură să facă gălăgie, să înjure şi să ocărască. În 
alte împrejurări, nici nu aş fi luat în seamă protestele lor, 
acum însă vroiam neapărat să aflu cum îi cheamă pe ei şi pe 
yumaşii prinşi peste zi. 

— I-ascultă, începui eu adresându-mă unuia din ei, tu crezi 
pesemne că omul are gură numai ca să vorbească, dar eu 
zic că trebuie să ştie s-o ţină închisă când e nevoie. 

Winnetou îmi aruncă o privire întrebătoare dar nu zise 
nimic, închipuindu-şi că aveam eu motivele mele să mă 
înjosesc răspunzând yumaşului la ocările lui. 

— Noi suntem războinici yumaşi şi trăim în bună 
înţelegere cu albii. Cum îndrăzniţi să vă atingeţi de noi? Se 
răsti yumaşul. 

— Oricine poate să se laude că e războinic, dar nu mă 
sileşte nimeni să-l cred. Zici că eşti războinic, atunci ar 
trebui să ai şi un nume. 

— Am. Numele meu e temut de toţi vrăjmaşii noştri; mă 
cheamă Vulturul-negru. 

— Aşa? Dar pe ăştialalţi? 

Indianul spuse şi numele lor, adăugând: 

— Sunt tot atât de vestiți ca şi mine şi o să te căieşti 
amarnic de îndrăzneala ta. 

— Gura ţi-e mai mare decât faptele, răspunsei cu dispreţ. 
N-am auzit încă de voi până acum, iar dacă aţi fi într-adevăr 
războinici atât de grozavi cum spui tu, n-aţi fi căzut atât de 
uşor în mâinile noastre. 

— Era întuneric şi nu puteam vedea. Şi-apoi, cum trăim în 
bună înţelegere cu albii şi cu celelalte triburi indiene, nu ne 
puteam aştepta să dăm peste duşmani. Îţi poruncesc să ne 
dezlegi imediat. 


— Ai niţică răbdare, ori multă, nu se ştie! Zici că trăiţi în 
pace şi înţelegere cu toată lumea; cum se face atunci că aţi 
năvălit la hacienda del Arroyo, aţi jefuit-o şi aţi pustiit-o de 
n-a mai rămas nimic din ea? Mai ziceai că sunteţi prieteni 
cu toţi indienii, pe când eu ştiu foarte bine că vă duşmăniţi 
de moarte cu mimbrenjii. la seama! Vorbeşti cu oameni 
cărora nu sunteţi vrednici să le staţi înainte. Vezi tu cine e 
lângă mine? Winnetou, căpetenia apaşilor şi eu sunt Old 
Shatterhand. 

Yumaşul tăcu. Băiatul vru să-i târască şi pe aceşti doi 
yumaşi lângă prizonierii ceilalţi, dar îi făcui semn să se 
astâmpere. Aveam de furcă acum cu mexicanii. Hacendado 
şi alcadele se treziseră din leşin şi acesta din urmă strigă 
indignat: 

— De ce-ai lăsat, senior, să fiu bătut şi legat iar? O să vă 
învăţ eu minte, fii pe pace! 

— Nu mai vorbi prostii! Îi răspunsei eu. Un om al legii ar 
trebui să fie ceva mai inteligent. Eu nu te-am bătut, iar dacă 
eşti legat nu te-am legat eu, ci yumaşii, fiindcă aşa te-am 
găsit. 

— După ce-am fost liber m-aţi legat din nou. Asta e 
sechestrare de persoană şi e aspru pedepsită de lege. O să- 
mi dai socoteală când vom fi la Ures. 

— Frumosul tău oraş n-o să mai aibă cât e lumea şi 
pământul fericirea să mă vadă între zidurile lui, de 
asemenea nici pe tine, fiindcă puţinul timp pe care-l mai ai 
de trăit o să ţi-l petreci aici, legat de copac. 

— Ce, eşti nebun? Nu vrei să-mi redai libertatea? 

— Nici nu mă gândesc! Am mai făcut o dată prostia asta şi 
am văzut ce frumos mi-ai mulţumit. Eu te las cum te-am 
găsit. Mâine dimineaţă plec şi puţin îmi pasă ce-o să ţi se 
întâmple pe urmă. 

— Vrei să ne sperii, ştiu eu. Nu se poate ca un om un alb, 
un creştin, să facă o astfel de crimă. 

— Recunoştinţa ta era aceea a unui alb, a unui creştin? 


— Fă ce vrei, senior, dar de pedeapsă tot n-ai să scapi. Au 
să se găsească alţii să ne dezlege şi să ne redea libertatea, 
fii pe pace. 

— Da? Cine? 

— Indienii ăia de colo. 

— Sunt şi ei legaţi ca şi voi. De altfel, o să-i împuşcam 
înainte de a pleca. 

— Să-i împuşcaţi? Vorbeşti serios ori glumeşti? Atunci 
murim de foame... 

— Cam aşa ceva. 

— Senior, eşti un adevărat monstru. 

— Iar tu cel mai mare idiot din câţi există pe lumea asta. 

Îl lăsai să bodogănească şi mă dusei la Winnetou. 
Moşierului şi alcaldelui le dădurăm să mănânce legaţi, dar 
pe poliţişti îi dezlegarăm, ca să se poată sluji singuri, pe 
urmă îi legarăm iar. 

După ce îmbucarăm şi noi ceva, începurăm să ne sfătuim 
ce avem de făcut. 

— Fratele meu şi-a călcat mândria în picioare ca să stea de 
vorbă cu yumaşul. Pentru ce? 

— Pentru că judecata e mai presus decât mândria. Vroiam 
să aflu numele yumaşilor. 

— La ce-i foloseşte fratelui meu Old Shatterhand să le 
cunoască? 

— Vreau să ştiu ce a hotărât căpetenia yumaşilor, Peştele- 
care-înoată-repede şi care comanda la Fuente pe cei 
douăzeci de oameni de-acolo. Amândoi trimişii au vorbit cu 
el. I-au spus că am fost văzuţi la hacienda şi că au aici cinci 
prizonieri albi. Rămâne acum să aflăm ce hotărâri au luat; 
dacă nu vor yumaşii să ne spună de bună voie nu-i putem 
sili, de aceea va trebui să ne slujim de vicleşug. 

Winnetou mă privea cu ochii lui inteligenţi, fără să 
priceapă însă ce vreau să spun. De aceea urmă: 

— Căpetenia apaşilor cunoaşte bine vorbirea yumaşilor şi 
poate trece la un moment dat drept unul de-al lor? 

— Da. 


— Foarte bine. N-am lăsat să-i ducă pe aceşti doi yumaşi la 
tovarăşii lor ca să nu poată şuşoti între ei. Căpetenia 
apaşilor a auzit cum îi cheamă. Unul e Vulturul-negru, iar 
unul din ceilalţi, cel mai puţin deştept - după cum mi s-a 
părut - e Norul-întunecat. Lăsăm focul să se stingă, pe 
urmă Winnetou se strecoară până la Vulturul-negru, se dă 
drept Norul-întunecat şi... 

— Ah, mă întrerupse apaşul cu un gest de mirare, acum 
înţeleg eu ce vrea fratele meu. Eu sunt Norul-întunecat şi 
am reuşit să-mi tai legăturile... 

— Da. 

— Ideea e minunată. O să mă prefac că vreau să-l dezleg şi 
pe el şi în vremea asta o să aflu ce-a hotărât Peştele-care- 
înoată-repede la Fuente. 

— Aşa cred, dacă Winnetou va reuşi să-l facă să creadă că 
e într-adevăr Norul-întunecat. 

— Cu siguranţă, mai ales că voi vorbi în şoaptă şi n-o să-mi 
recunoască glasul. 

Flăcările se potoleau încetul cu încetul; lăsarăm focul să se 
stingă complet. Eu şi Winnetou ne întinserăm în iarbă 
prefăcându-ne că vrem să dormim. Mimbrenjul stătea de 
veghe aşteptând să-i vină schimbul. Îl alesesem înadins pe 
el, doarece era mai lesne de crezut că nu va fi desul de 
priceput la paza prizonierilor ca mine sau ca Winnetou. 
Băiatul înţelese planul nostru căci de la o vreme începu să 
moţăie, apoi se prefăcu adormit de-a binelea. 

Eu deschisei niţel ochii şi-i văzui pe yumaşi privindu-l cu 
încordare şi aruncându-şi priviri semnificative între ei. 
Băgai de seamă că poliţiştii mi-au înţeles planul, căci 
şopteau foarte stăruitor cu hacendado şi alcadele vrând să-i 
convingă de ceva. 

Yumaşii începură să se zvârcolească şi să se întindă pe cât 
puteau ca să-şi rupă legăturile. Ultima licărire de foc se 
stinse şi făcu un întuneric desăvârşit. S-ar putea crede ca 
planul nostru era cât se poate de îndrăzneţ deoarece 
yumaşii tot zbătându-se ar fi reuşit în cele din urmă să se 


dezlege, dar nu mi-era teamă de asta. Mai întâi nu aveam 
de gând să lăsăm multă vreme focul stins, şi-apoi Winnetou 
fiind lângă ei ar fi băgat imediat de seamă cum stau 
lucrurile. 

Simţii că îmi atinge braţul şi înţelesei că a sosit momentul. 
Se strecură atât de încet de lângă mine, încât nici nu simţii 
când plecă. Se târi până la locul unde-l ştia pe Vulturul- 
negru, îl lovi uşor cu cotul, şi-i şopti abia auzit: 

— Sst! Nu te speria, eu sunt. 

— Cine? 

— Norul-întunecat. 

— Ţi-am simţit mâna, răspunse tot în şoaptă celălalt. Eşti 
liber? 

— Da. Norul-întunecat a reuşit să se dezlege. 

— Să mă dezlege atunci Norul-întunecat şi pe mine. Câinii 
de albi dorm. Să-i omorâm în somn. 

Winnetou îşi făcea de lucru la curele şi zise: 

— N-ar fi mai bine să-i lăsăm în viaţă? Peştele-care-înoată- 
repede o să se bucure să-i aibă în mână vii. 

— Norul-întunecat vorbeşte ce n-ar trebui. Oameni ca 
Winnetou şi Old Shatterhand e mai sigur să-i ştii morţi 
decât vii. Căpetenia noastră n-a putut să vină odată cu noi. 
Soseşte mâine dimineaţă cu încă patru, cinci războinici ca 
să-i ia pe prizonierii albi. Da de ce zăboveşte atâta Norul- 
întunecat şi nu dezleagă mai repede nodul? 

— Nodul e dezlegat, dar nu aşa cum crede Vulturul-negru, 
zise Winnetou şi veni repede lângă mine. 

Acum când ne ajunsesem scopul, mimbrenjul puse câteva 
vreascuri pe jarul rămas sub cenuşă şi suflă în foc. Flacăra 
izbucni şi în curând focul ardea cu vâlvătăi. Închisei ochii şi 
adormii numaidecât, lăsându-l pe Winnetou să vegheze. Mă 
trezii abia dimineaţa. Îl văzui pe Vulturul-negru aruncând 
priviri fulgerătoare tovarăşului său, pe care-l vedea legat ca 
şi el. Winnetou se apropie de yumaş şi-i zise cu zâmbetul lui 
enigmatic: 


— Vulturul-negru se crede un mare războinic dar nu ştie 
să-şi ascundă gândurile. Citesc în ochii lui că e mânios pe 
Norul-întunecat. 

— Căpetenia apaşilor vede lucruri care nu există, răspunse 
el posomorât. 

— Ce vede Winnetou există. De ce n-a ucis Norul-întunecat 
paznicul ca să-i elibereze pe tovarăşii lui? 

— Nu înţeleg ce vrea să spună Winnetou. Vulturul-negru 
mă înţelege foarte bine. Norul-întunecat a fost azi-noapte la 
el ca să-i dezlege curelele, dar n-a făcut-o. S-a întors la locul 
lui şi s-a culcat. Pesemne că somnul e mai dulce decât 
libertatea. 

Yumaşul nu se mai putu stăpâni şi izbucni: 

— Norul-întunecat nu e vrednic de numele de războinic... 
e o muiere bătrână, nu bărbat... se sperie şi de orăcăitul 
unei broaşte. 

Celălalt îl auzi. Se ridică niţel în sus - atât cât îi îngăduiau 
legăturile - şi strigă înfuriat: 

— Ce... ce-a spus Vulturul-negru? El e o muiere bătrână; 
ştie tot tribul că nu-i nimic de capul lui. Dacă era bărbat cu 
adevărat, nu se lăsa prins în capcană. 

— Parcă tu eşti mai breaz! Pe mine barem m-au prins 
noaptea, dar pe tine ziua-n amiaza mare. Ce tâmpenie! Să 
fii liber şi să te legi iar singur, de frică... 

Înjurăturile şi vorbele de ocară zburau cu viteza săgeţilor 
de la unul la altul şi dacă n-ar fi fost legaţi s-ar fi încăierat 
de-a binelea. Winnetou puse capăt conflictului povestindu-le 
cum s-au petrecut lucrurile. 

— Tu... tu ai fost? Strigă Vulturul-negru încremenit. Nu se 
poate! Am recunoscut doar foarte bine glasul lui. 

— Atunci nu eşti numai orb, ci şi pe jumătate surd, fiindcă 
nu el ţi-a vorbit. Mi-ai spus ce vroiam să ştiu, pe urmă am 
plecat şi te-am lăsat să te perpeleşti pe întuneric. 

— Auziţi? Spuse Norul-întunecat batjocoritor. A luat-o pe 
căpetenia apaşilor drept altcineva şi i-a spus ce nu trebuia 


să spună. Păcat de el! Trebuie să-l gonim dintre noi ca pe 
un nemernic. 

— Nici tu, nici el nu o să mai ajungeţi la ai voştri, fiindcă o 
să vă tragem câte un glonţ în cap înainte de plecare. Pe 
urmă o să vă lăsăm să vă smulgă corbii creierii din tigvă - 
dacă n-or găsi în ea pleavă în loc de creieri! Amenințarea îi 
înspăimântă într-atât, încât tăcură, dar deschise pliscul 
alcadelui. 

— Senior Old Shatterhand, începu el cu glas rugător, e- 
adevărat că o să-i împuşcaţi pe yumaşi? 

— Da. Peste un sfert de ceas, pe urmă plecăm, răspunsei 
eu. 

— Şi cu noi ce faceţi, ne lăsaţi aici? 

— Da. 

— Bine, senior, nu te gândeşti la păcat...? Asta ar fio 
crimă. Te rog din suflet, fie-ţi milă de noi. 

— Aha, nu-ţi mai dă mâna să fii mojic ca ieri. 

— Nu, nu, dragă senior Old Shatterhand, o să fiu 
cuviincios şi supus. Văd, recunosc şi eu că dacă nu erai 
dumneata ne omorau yumaşii. Nu-i aşa, don Timoteo? 

— Aşa e, răspunse proprietarul haciendei. M-am gândit 
bine toată noaptea şi am înţeles că purtarea mea a fost cât 
se poate de rea faţă de dumneata, senior Old Shatterhand. 
Nimic din tot ce s-a petrecut nu s-ar fi întâmplat dacă 
ascultam de vorbele dumitale. 

Noaptea aceea de groază li se păruse nesfârşită, legaţi 
burduf, în mijlocul pădurii, îi muiase cu totul. Asta 
urmărisem şi eu. Mi se făcu milă de ei şi-i întrebai cu 
oarecare blândeţe: 

— Şi ce-o să faci după ce te-oi dezlega? O să te duci la 
Ures să faci reclamaţie împotriva mea, după cum m-ai 
ameninţat? 

— Nu, nu, protestă haciendarul. Am venit aici să pun mâna 
pe Melton şi să-i cer îndărăt ce mi-a furat. Ce să fac la 
Ures? Dacă vrei să fii atât de bun să ne dai drumul, ne 


ducem la Almado cu dumneavoastră ca să-l prindem pe 
bandit. 

— Da, da, mergem cu dumneata, aprobă alcadele. Vom 
cere socoteală tâlharului pentru nelegiuirile lui şi vom 
înfăptui adevărate acte de vitejie în luptă cu yumaşii. 

— Aş prefera să te spânzur de copacul de colo ca să fiu 
mai sigur că vom reuşi. Mă tem că aşa o să ne faciiar o 
grămadă de boroboaţe. 

— Nu, nu! Îţi făgăduim să nu facem nimic fără ştirea 
dumitale. 

— Bine. Pun două condițiuni însă. Întâi: Să semnaţi o 
hârtie prin care recunoaşteţi că nu aveţi nici o pretenţie la 
noi şi ne consideraţi salvatorii voştri. 

— Semnez tot ce vrei. A doua? 

— Să vrea şi Winnetou. Până acum m-aţi rugat numai pe 
mine să vă înlesnesc libertatea, dar fără consimţământul lui 
nu pot face nimic. 

Se supuseră. 

Winnetou însă le răspunse cu dispreţ: 

— Albii sunt ca puricii. N-aduc nici pagubă nici folos cuiva. 
Dacă Old Shatterhand vrea să târască după el astfel de 
jivine, treaba lui. Căpetenia apaşilor n-are nimic împotrivă. 

Îi dezlegai. Îmi strânseră mâinile cu o bucurie 
copilărească, dovadă că se temuseră într-adevăr să nu-i las 
singuri, legaţi, în pădure. 

Deodată îl văzui pe tânărul mimbrenj apărând printre 
copaci, trimis s-aducă parte din oamenii rămaşi cu vitele 
moşierului. Trebuia să se fi întâmplat ceva foarte serios, 
fiindcă nu m-aşteptam să se întoarcă atât de curând. 

— Fraţii mei au lăsat urme atât de desluşite, zise el, încât 
mi-a fost lesne să-i găsesc. Aş fi venit mai repede, dar a 
trebuit s-aştept până ce se va lumina de ziuă ca să nimeresc 
locul unde se află acum fraţii mei. 

— Tânărul meu frate, răspunsei eu, s-a întors din drum 
pesemne, altminteri n-ar fi fost atât de iute îndărăt. L-am 


trimis înaintea războinicilor mimbrenji, de ce nu şi-a 
îndeplinit sarcina? 

— Ba şi-a îndeplinit-o. Cum ar fi cutezat el să n-asculte de 
ordinul lui Old Shatterhand şi al lui Winnetou? Am ieşit 
înaintea fraţilor mei şi i-am adus. 

— Cu neputinţă! După socotelile mele turmele nu puteau fi 
decât mâine dimineaţă la hacienda. 

— Războinicii noştri au ajuns mai curând; au trebuit să 
părăsească turmele fiindcă au năvălit yumaşii peste ei. 

— Cum ai spus? Yumaşii? Aceştia mişună pesemne prin 
toate părţile astea. Pe Gură-mare şi oamenii săi îi avem 
prinşi; la Almado sunt trei sute şi zici că mai e încă o ceată 
care a atacat turmele. Ciudat, foarte ciudat...! 

— O să-i pară lui Old Shatterhand şi mai ciudat când va 
afla că Gură-mare e în capul cetei. 

— Gură-mare? Făcui înspăimântat. Ştiam că e mâinile 
tatălui tău, care trebuia să-l ducă împreuna cu ceilalţi 
prizonieri acasă la voi. 

— Aşa e, dar a reuşit să fugă şi s-a întovărăşit cu alţi 
yumaşi ca să prade turmele. 

— Ai voştri de ce nu s-au apărat? 

— Au încercat ei să se împotrivească; degeaba. Gură-mare 
avea mai multe sute de războinici şi ei erau numai cincizeci. 
Câţiva mimbrenji au fost răniţi, alţii ucişi, aşa că n-au avut 
ce face şi s-au refugiat la conac. 

— De ce nu s-au dus în direcţia, unde îl ştiau pe Bivolul- 
puternic? 

Fiindcă Gură-mare le-a tăiat calea şi pentru că nu erau 
siguri că-l vor găsi pe tata. Şi-apoi, hacienda le venea mult 
mai aproape. În afară de asta, se gândeau că poate să aibă 
Winnetou şi Old Shatterhand trebuinţă de ei. Acum 
aşteaptă jos la marginea pădurii şi m-au trimis să întreb ce 
să facă. 

— Nu se ştie cum a reuşit Gură-mare să fugă? 

— Nu. 


— Atunci s-a întâmplat ceva cu Bivolul-puternic şi mă tem 
să nu fie în mare primejdie. Cred că aţi fost atât de deştepţi 
să trimiteţi pe cineva să vadă ce-i cu el. 

— Da. Doi din războinicii noştri s-au dus să-l caute pe tata 
şi alţi doi la păşunile noastre ca s-adune repede alte două 
sute de războinici care să vină îndată la Almado. Se putea 
face şi altceva? 

— Nu. Să vină încoace oamenii pe care i-ai adus. Au sosit 
la timp, deşi aş fi preferat să nu se fi întâmplat ce s-a 
întâmplat. 

Prizonierii noştri n-auziseră un cuvânt din ce vorbisem noi, 
căci ne dădusem mai la o parte. Eu şi Winnetou ne uitarăm 
unul la altul dar nu ziserăm nimic în faţa băiatului, ca să nu- 
| jignim. Abia după ce plecă, apaşul dădu frâu liber mâniei 
care-l stăpânea. 

— Bivolul-putemic ar merita să fie scos din rândul 
căpeteniilor, zise el. Şi-ar fi închipuit Old Shatterhand aşa 
ceva? 

— Cum îl auzeam că ar fi în stare să-l sfâşie pe Gură-mare, 
drept să-ţi spun, nu. 

— Să nu uite fratele meu că yumaşii erau toţi bine legaţi şi 
dezarmaţi. Atunci cum au putut să fugă? 

— Ba mai erau păziţi de cincizeci de mimbrenji! 

— Înseamnă atunci că yumaşii care au venit în ajutorul 
tovarăşilor lor erau în număr foarte mare. În sfârşit, vom 
afla noi ce-a fost. Mă tem însă că ne vom pomeni în curând 
cu ceata condusă de Gură-mare peste noi, fiindcă ştie unde 
ne ducem. Ar trebui să le-o luăm înainte. Fiecare din noi 
întrece în luptă zece de-ai lor şi, ceea ce nu putem reuşi cu 
forţa, vom reuşi prin şiretenie. 

Veniră şi mimbrenjii. Erau patruzeci la număr, dintre care 
câţiva răniţi. Ne salutară în tăcere şi păreau ruşinaţi şi 
amărâţi. Îi puserăm să ne povestească tot ce s-a întâmplat. 

Eu, mai bucuros aş fi pornit imediat la Fuente, trebuia însă 
să-l aşteptăm mai întâi pe Peştele-care-înoată-repede ca să 


punem mâna pe el. Îl trimisei pe Ucigătorul-yumaşilor în 
vârful dealului ca să vadă dacă nu se zăreşte venind. 

Se întoarse să ne spună că sosesc. Erau şase inşi. 
Deoarece n-aveam intenţia să-i omor sau să-i rânesc şi 
vroiam să mă folosesc şi de caii lor, ajutorul celor patruzeci 
de mimbrenji îmi prindea bine. Urcarăm dealul şi ne 
postarăm în dosul copacilor; când fură în faţa noastră, 
dădurăm năvală peste ei şi-i legarăm zdravăn fără să le 
lăsăm vreme să se apere. 

Când îi văzură ceilalţi yumaşi începură să urle cu 
disperare. „Peştele” era încă tânăr, dar trebuie să se fi 
distins în lupte ca să i se încredinţeze o misiune atât de 
importantă. Pe mine nu mă cunoştea, când dădu însă cu 
ochii de apaş, îl văzui tresărind speriat. 

— Căpetenia apaşilor! Bodogăni el. Mi s-a spus că e la 
hacienda del Arroyo şi eu îl văd aici... 

— Crede Peştele-care-înoată-repede că Winnetou s-a făcut 
agricultor şi crescător de vite ca să se statornicească la o 
hacienda? Îl persiflă apaşul. Am auzit că vrei să mă vezi şi 
am crezut de datoria mea să-ţi ies înainte ca să-ţi scurtez 
drumul. L-am adus şi pe prietenul meu Old Shatterhand cu 
mine, ca să-l cunoşti. 

Yumaşul se holbă la mine şi bâigui speriat: 

— Ăsta e... Old Shatterhand...? Nu e prizonier la Gură- 
mare, căpetenia căpeteniilor noastre? 

— După cum vezi nu sunt prizonierul nimănui. Gură-mare 
îşi poartă numele pe drept cuvânt. Numai gura şi laudele 
sunt de el. Nu numai că nu sunt prizonierul lui, dar eu l-am 
făcut prizonier pe el, spusei eu. 

— Căpetenia noastră prizonier? Unde? 

— Se află acum în mâinile căpeteniei mimbrenjilor, care îl 
duce acasă la el ca să-l pună la stâlpul de tortură. Eu am 
venit înadins aci ca să te cunosc şi tocmai vroiam să ne 
ducem la Fuente când ai avut tu bunătatea să vii la noi. Ca 
să-ţi arătăm însă că-ţi suntem prieteni, o să te conducem 
acum îndărăt acolo. 


Yumaşul nu răspunse la ironia mea şi-mi aruncă o privire 
de dispreţ. 

Capitolul XIII - În calea primejdiei. 

Pornirăm spre Fuente, pe unde trebuia să trecem ca să 
ajungem la Almaden. Drumul era destul de plăcut. Făceam 
din când în când popas ca să odihnim caii şi să mâncăm. 
Treceam prin văi udate de pârâiaşe, urcam dealuri 
împădurite, văgăuni întunecoase şi poieni înverzite. 

Winnetou ne slujea de călăuză. Se întunecase de tot. 
Încetinirăm pasul, căci trebuia să fim cu mare băgare de 
seamă să nu ne scape vreunul din prizonieri. În sfârşit ne 
oprirăm la malul unui pârâu. Mă dusei lângă apaş, căci 
înţelegeam că ne apropiam de Izvorul de sub stâncă şi 
bănuiam că are să-mi spună ceva. 

— Fratele meu va fi băgat de seamă, începu el, că valea 
aceasta se întinde spre nord, pe când Fuente şi Almado se 
află la răsărit. La oarecare depărtare de aici e o văgăună 
care duce la dreapta, deci la răsărit; de acolo izvorăşte 
pârâul lângă care suntem acum. Izvorăşte din stânci, de 
aceea i se zice Fuente de la Roca. Acolo trebuie să fie 
adunaţi yumaşii acum. Părerea mea e să-i lăsăm pe 
prizonieri aici pentru că s-ar putea să le dea de veste 
celorlalţi prin strigătele şi ţipetele lor. Ce hotărăşte fratele 
meu? Să dăm cu toţii năvală peste yumaşi sau să mă duc 
mai întâi eu să iscodesc cum ar fi mai bine să pornim 
atacul? 

— Să facă fratele meu Winnetou cum a spus la urmă. La ce 
depărtare e Fuente de-aci? 

— Într-un sfert de ceas sunt acolo, aşa că peste cel mult, 
un ceas mă întorc. 

Descălecă, îmi dădu puşca să i-o ţin şi pieri în întuneric. 

Descălecarăm şi noi, îi dădurăm jos de pe cai pe prizonieri, 
îi aşezarăm unul lângă altul ca să-i avem mai bine sub ochi 
şi ne aşezarăm în iarbă. 

Nici nu trecu un ceas şi Winnetou veni să-mi spună: 


— Am văzut paisprezece yumaşi la izvor; din douăzeci câţi 
erau, şase sunt prizonierii noştri, aşa că nu mai lipseşte 
niciunul. 

— O să fie greu să-i prindem? 

— Nu. Se cred în siguranţă şi şi-au pus puştile deoparte. 
Caii pasc mai încolo. 

— N-au să ne simtă când vom trece prin faţa lor? 

— Nu cred. Nu adie nici un vânt ca să ducă zgomotul 
paşilor noştri până la ei, mai ales că vom lua-o pe partea 
cealaltă a pârâului. O să facem aşa ca să-i încercuim fără să 
bage de seamă. 

Aleserăm douăzeci şi cinci de mimbrenji înarmaţi cu puşti; 
ceilalţi, împreună cu băieţii şi tovarăşii noştri din Ures, 
rămaseră să păzească prizonierii. Procedarăm întocmai 
după cum hotărâse apaşul. Când yumaşii ne simţiră, era 
prea târziu. Winnetou izbi trei din ei cu patul puştii în cap 
şi-i culcă la pământ. Ceilalţi săriră în picioare şi vrură să se 
repeadă la arme, dar văzură ţevile puştilor noastre 
îndreptate spre ei şi se opriră îngroziţi. Trebuiră să se 
predea şi-i legarăm numaidecât pe toţi. 

Aici, la Fuente, era postul principal dintre hacienda, Ures 
şi Almado. Winnetou se duse să-i aducă şi pe ceilalţi şi se 
întoarse cu ei după vreo oră; urmară scene, unele 
neplăcute, altele caraghioase, dar nouă nu ne ardea de 
petrecere. Am lăsat o santinelă de veghe, pe urmă ne-am 
culcat. A doua zi dimineaţă am pornit spre minele de 
mercur din munţii Almado. 

Drumul nu-l prea ştiam şi nici pe yumaşi nu-i puteam 
întreba; pe de o parte nu vroiam să-i întrebăm ca să nu ne 
îndrume greşit, pe de altă parte nu ne convenea să afle ei 
că nu-l cunoşteam. Ne bizuiam mai mult pe Măsluitor, care 
era un fel de om de legătură al lui Melton şi fusese deseori 
pe acolo. Trebuia însă să-l fac să vorbească de frică. Mă 
înţelesei cu Ucigătorul-yumaşilor, tânărul meu prieten 
mimbrenj, cum să procedăm. Limba spaniolă, mai bine zis 
amestecul acela de spaniolă, engleză şi indiană, pe care o 


vorbea el mai bine decât un altul şi care putea fi înţeleasă 
mai lesne de mormon, îmi uşura sarcina. Mergeam înadins 
cu mimbrenjul alături de el ca să audă ce vorbim. 

După o bucată de drum parcurs, tânărul începu: 

— Îmi îngăduie vestitul meu frate alb să-i spun ceva? 

— Tânărul meu frate poate să vorbească fără frică, îi 
răspunsei eu. 

— Am aflat că multe sute de războinici mimbrenji, în 
frunte cu căpetenia lor, au pornit spre Almado ca să se 
întâlnească acolo cu noi. Crede fratele meu că vor fi ajuns? 

— Nu, nu cred, am răspuns eu ghicind intenţia băiatului, 
care vroia să-l facă pe mormon să creadă că ne vin 
mimbrenji în ajutor. 

— Mă mir, fiindcă au plecat odată cu noi şi au luat-o pe un 
drum mai scurt. 

— Chiar dacă au ajuns, tot nu vor întreprinde nimic până 
la sosirea noastră - a mea şi a lui Winnetou, aşa că stau pe 
undeva ascunşi ca să nu-i vadă yumaşii. 

— Ei şi! Sutele noastre de războinici sunt în stare să biruie 
lesne pe cei trei sute de yumaşi. Nu crede şi Old 
Shatterhand tot aşa? 

— Sunt încredinţat de asta. Mai întâi, războinicii voştri 
sunt în număr mult mai mare decât ei, apoi, au toţi arme de 
foc, ceea ce nu cred să aibă yumaşii. 

— Atunci s-ar putea ca mimbrenjii să înceapă lupta chiar 
înainte de sosirea noastră. 

— Tânărul meu frate să se gândească bine la planul pe 
care-l urmărim noi. Eu vreau să pun mâna pe Melton şi pe 
cei doi Weller şi sunt sigur că-i voi prinde, dacă mimbrenjii 
vor face după cum am hotărât noi, altminteri s-ar putea să 
ne scape. 

— N-or să-i lase mimbrenjii să fugă. 

— Nu e chiar atât de sigur cum crede fratele meu. Aceşti 
trei albi se vor feri să ia parte directă la luptă şi se vor 
ascunde undeva ca s-aştepte rezultatul. Cum vor vedea că e 
în paguba lor, o vor lua frumugşel la sănătoasa. 


— Se poate întâmpla aşa ceva dacă vor fi Winnetou şi Old 
Shatterhand de faţă? 

— Imposibil, fiindcă vom avea grijă să-i avem în mână 
înainte de-a începe lupta. Ei nu bănuiesc venirea noastră, 
aşa că n-au de ce se feri. De aceea am dat ordin ca 
mimbrenjii să se ţină cât mai departe de Almado ca să nu fie 
văzuţi. La sosirea noastră vom vedea ce e de făcut. 

Discuţia noastră se opri aci. Aşteptam să văd ce impresie 
făcuse asupra mormonului. Acesta privea posomorât 
înaintea lui şi părea foarte îngândurat. Cu nici un preţ nu 
trebuia să încep eu vorba, ci el. 

După câtva timp îl auzii întrebându-mă în limba engleză: 

— Master, spune-mi te rog, băiatul ăsta înţelege engleza? 

— Câteva cuvinte numai. 

— Dă-mi voie atunci să-ţi pun o întrebare: pentru care 
motiv ne urăşti? 

— Te credeam mai deştept, master şi mă mir de întrebarea 
ta. 

— 'Ţi-am făcut eu ceva? 

— Tu nu, dar am o socoteală cu tovarăşii tăi pe care o s-o 
achit cu vreo câteva gloanţe. 

— Şi cu mine ce-ai de gând? 

— Nu ştiu nici eu deocamdată. Trebuie mai întâi să aflu ce 
parte ai luat la crima comisă asupra nenorociţilor mei 
compatrioți. 

— Pe urmă? 

— Pe urmă? Dacă te găsesc vinovat, un glonţ în cap şi 
gata! 

— Cu ce drept? 

— Cu nici un drept. Aşa găsesc de cuviinţă. Depinde însă 
de tine dacă preferi să te predau emigranților să te judece 
ei. Oare nu cumva crezi că vor fi mai îngăduitori ca mine? 

— Cine te sileşte s-o faci? 

— Nimeni. Aşa am hotărât din propria mea voinţă. Pot să 
mi-o schimb însă. 

— Atunci te-aş ruga să ţi-o schimbi. 


— Şi să te fac scăpat? Ce-ţi trece prin gând, omule? Spusei 
cu o indignare prefăcută. 

Îl văzui muşcându-şi buzele, pe urmă îl auzii zicând: 

— Master, am auzit multe despre dumneata şi din tot ce- 
am auzit ştiu că nu eşti om râu, că-ţi tratezi duşmanii cu 
îngăduinţă. Cum se face că eşti atât de aspru de data asta? 

— Eu nu sunt aspru, ci drept. Sunt bun cu cei buni şi 
neînduplecat atunci când e vorba de un om rău. 

— Pe mine mă crezi rău? 

— Da. 

— Vezi că aici te-nşeli. Eu nu sunt rău, dar recunosc că am 
lucrat cu nechibzuinţă. Am vrut să mă îmbogăţesc dintr-o 
dată şi m-am luat după făgăduielile lui Melton. Când am 
legat tovărăşie cu el nu ştiam că emigranții sunt 
condamnaţi să-şi petreacă toată viaţa sub pământ. Îţi jur pe 
ce vrei că nu te mint. N-ar fi acesta un motiv de îngăduinţă 
faţă de mine? 

M-am prefăcut că-l cred. 

— Hm! E într-adevăr o nesocotinţă să iei parte la o 
întreprindere fără să-i cunoşti bine dedesubturile. Nu prea- 
mi vine să cred că n-ai ştiut de hotărârea lui Melton de a 
nu-i mai scoate niciodată din mină. 

— Crede-mă, master! Îţi jur că n-am ştiut. 

— Dar după ce-ai aflat ai aprobat? 

— Nu, nu, m-am împotrivit din toate puterile mele, a fost 
însă degeaba. Aveam totuşi de gând ca mai târziu să le 
uşurez pe cât îmi va fi stat în putinţă situaţia. 

— Dacă-i aşa, atunci nu eşti atât de rău pe cât te credeam. 
Ştii ce înseamnă să trăieşti toată viaţa sub pământ? 

— Îmi închipui... 

— Într-o mină de mercur mai ales. Otrava aceasta 
îngrozitoare care are o influenţă neînchipuită asupra 
organismului! În ce stare i-ar fi adus după câţiva ani pe 
bieţii oameni - atâţia câţi ar fi putut rezista! 

— Nu arunca vina pe mine, master. Planul ăsta diavolesc s- 
a născut în creierul lui Melton. 


— Bine zici diavolesc, altfel nu-l pot numi. Criminalii îşi vor 
lua însă pedeapsa, de asta poţi fi sigur. Vor fi predaţi 
mimbrenjilor ca să-i pună la stâlpul de tortură, unde vor 
muri de o moarte cumplită. 

— Aşa şi merită. Eu mă lepăd de ei. 

— Prea târziu. Partea pe care ai luat-o la această faptă 
infernală există. 

— Pot să îndrept răul, master, trecând de partea dumitale. 
Mă fac omul dumitale. 

— Cu ce folos? 

— Crezi că nu-ţi pot fi de trebuinţă? 

— Aş vrea să ştiu şi eu cum. Aşa cum stau lucrurile, n-am 
trebuinţă de nici un ajutor. Planul meu e simplu şi uşor de 
realizat. Ne ducem la Almaden, îi împuşcăm pe toţi yumaşii, 
punem mâna pe cei trei bandiți şi mimbrenjii ne procură 
frumosul spectacol al stâlpilor de tortură. Fiindcă zici că ai 
auzit multe despre mine, îţi dai seama că pot face lucrul 
acesta şi fără ajutorul tău. 

— Ştiu. Vei avea însă de întâmpinat multe greutăţi pe care 
le pot înlătura eu. 

— Adică?! 

— Cunoşti dumneata drumul la Almado? 

— Nu e nevoie, îl cunoaşte proprietarul. 

— Nu prea cred. Dar unde sunt posturile yumaşilor ştiţi? 

— O să le găsim noi. 

— Într-adevăr, un cercetaş iscusit ca dumneata le poate 
găsi, dar îi trebuie timp. Dacă însă un singur yumaş scapă 
din post aleagă la Almado să dea de veste că sosiți; Melton 
şi Wellerii au atunci timp să fugă. 

— Mă îndoiesc. Am făcut eu altele şi mai grele de câtva 
timp încoace. 

— Nu zic nu, dar de unde să ştii unde le este 
ascunzătoarea? 

— O s-o descoperim noi, fii pe pace. 

— Poate, numai să n-o descoperiţi prea târziu după ce-a 
zburat pasărea din colivie. 


— Vorbeşti în cimilituri, master. Întâi zici „locuiesc”, pe 
urmă „ascunzătoarea”? Nu e acelaşi lucru. O ascunzătoare 
nu e o locuinţă. 

— De obicei nu, dar aici da. Melton şi Wellerii au o locuinţă 
foarte confortabilă, dar e atât de bine tăinuită că nici 
dumneata, cât eşti de priceput, n-ai putea s-o găseşti. 

— O să mă iau după urmă... 

— Imposibil, pământul e atât de pietros încât nu rămâne 
nici o urmă pe unde calci. 

— Atunci o să stăm la pândă. Nu se poate să nu iasă 
Melton odată şi-odată din ascunzătoare. 

— O să iasă, dar numai noaptea, fiindcă ştie că nu sunteţi 
la hacienda. Vestea a fost transmisă de mine şi, de la un 
post la altul, a ajuns până la el. O să bănuiască probabil că 
vă îndreptaţi spre Almado şi o să se ferească. N-au să iasă 
decât după ce se întunecă de tot. Ca să se ducă la mină le 
este indiferent dacă e lumină sau nu. 

— Aşa? Cunoşti deci bine drumul la locuinţa lor. 

— Da. 

— Nu crezi că te-aş putea sili să mi-l spui? Te las să alegi: 
ori ni-l spui de bunăvoie, ori te împuşc. 

— Mă ameninţi degeaba. Odată ce ai intenţia să faci 
acelaşi lucru cu mine ca şi cu Melton, tot trebuie să mor. 
Numai în cazul când vrei să mă cruţi poţi afla ceva de la 
mine. 

Ştiam că dacă l-aş fi strâns niţel de mâini ar fi fost de 
ajuns. Totuşi nu vroiam să întrebuinţez iar acelaşi mijloc, cu 
atât mai mult cu cât doream să aflu mai mult decât 
ascunzătoarea lui Melton. M-am prefăcut că mă las convins 
de intenţiile lui. 

— Bine, să zicem că mă înduplec şi-ţi cruţ viaţa. Pe cine 
cade atunci păcatul crimelor pe care le vei mai înfăptui de- 
aici încolo? Bineînţeles că pe noi, pe când dacă te omor, nu 
mai poţi face nimănui nici un rău. 

— Îţi jur că mă voi îndrepta. Nu sunt rău, dar m-am lăsat 
orbit de câştig. Dacă-mi păsuieşti viaţa, voi fi alt om de- 


acum înainte, încearcă şi-ai să vezi. 

— Hm! O încercare nu strică... Dar cum voi vedea că nu te 
ţii de cuvânt, s-a isprăvit cu răbdarea mea. 

— Încearcă, încearcă master! Îţi dau cuvântul meu că n-o 
să te căieşti. 

— Bine. S-auzim mai întâi cum îţi închipui tu această 
încercare. 

— Dezlegaţi-mă şi pe urmă... 

— Mai domol, master, îi curmai avântul. Despre aşa ceva 
nu poate fi vorba deocamdată. 

— Dar cum să fiu de ajutor, dacă sunt legat şi nu mă pot 
mişca? 

— Singura mişcare ce ţi-e îngăduită acum e călăritul şi am 
văzut că o poţi face foarte bine şi legat. Dacă voi găsi de 
cuviinţă să te dezleg, te dezleg, fii pe pace. Singurul lucru 
ce-ţi cer acum e să ne arăţi drumul. 

— O să vi-l arăt, mormăi el cu ciudă. 

— Şi, pe cel adevărat, adăugai eu. Îndată ce voi vedea că 
încerci să mă minţi, te strâng şi mai tare în chingi, ai 
înţeles? Când ajungem la postul cel mai apropiat? 

— Diseară. 

— Unde e aşezat? 

— La o margine de pădure, dar mai întâi trebuie să 
străbatem o câmpie. 

— Aşadar postul are vedere deschisă peste câmpie? 

— Da. Dacă vreţi să nu vă vadă, ocoliţi câmpia. 

— Depinde cât e de mare. O să ne atragi atenţia când vom 
fi acolo. Dar ia spune, master, de ce-ai rămas la conac şi nu 
te-ai dus cu Melton la Almado? 

— Eram însărcinat cu primirea retortelor care trebuiau să 
sosească de la Ures. 

— Ca să fie transmise prin posturi la Almado? 

— Da. 

— Dacă aveţi nevoie de retorte înseamnă că mercurul se 
găseşte în mină sub formă de cinabru20 şi se amestecă pe 
urmă cu var. 


— Da. 

— Se găseşte pe-acolo? 

— Din belşug. Munţii şi stâncile sunt toate din calcar şi au 
o mulţime de peşteri în ele. 

La cuvântul „peşteri” îmi veni o idee. Ne-ar fi fost mult 
prea greu să-i ţinem pe prizonieri în aer liber. Dacă 
reuşeam să-i băgăm într-una din aceste peşteri, ne-ar fi 
trebuit mai puţini oameni să-i păzească. 

— Ştii vreo peşteră în apropiere de mină? Îl întrebai eu. 

— Da. 

— E mare? 

— Atât cât să încapă vreo sută de inşi în ea. 

— Câte intrări are? 

— Una singură. N-are însă un perete în fund, deşi pare să 
se adâncească mult în stâncă, fiindcă e la mijloc o prăpastie 
foarte lată şi adâncă. 

— Cât de adâncă? 

— Atât de adâncă e prăpastia încât, dacă arunci o piatră în 
ea, nu se aude când cade la fund. La dreapta ei e o peşteră 
mică laterală plină cu apă. Am gustat-o, e bună de băut, 
limpede şi rece. 

— Negreşit că ştiu şi prietenii tăi despre peştera asta. 

— Nu. Nu le-am spus, fiindcă... 

Tăcu. Spusese mai mult decât ar fi vrut. 

— Fiindcă? Îl zorii eu. 

— Aveam motivele mele. 

— Care? 

Nu-mi răspunse numaidecât. Îmi închipuii că se gândeşte 
să spună o minciună. Urmă: 

— Motivul o să-ţi dovedească, master, că nu sunt un om 
atât de rău precum mă crezi. Mă gândeam la bieţii 
emigranţi. Îmi ziceam că poate voi reuşi să salvez unul sau 
mai mulţi dintre ei. Îmi trebuia un loc unde să-i ascund, iar 
peştera mi s-a părut cât se poate de nimerită. De aceea nu 
i-am spus nimic lui Melton. 


— Foarte frumos din partea ta. Şi când ai descoperit 
peştera? 

— Acum un an, când am fost pentru întâia oară la Almado. 

— Trimis, desigur, de el ca să-i dai raportul? 

— Da. 

— Bine, dar pe atunci nu ştiai nimic despre emigranţi. 
Cum vroiai deci să-i ascunzi în peşteră? Văd că numai 
minciuni îţi ies din gură. Alt motiv trebuie să fi avut. De 
altfel nici nu vreau să-l cunosc, fiindcă nu mă interesează. 
Te-aş sfătui însă să nu mai încerci să mă tragi pe sfoară 
pentru că, recunoaşte, cu mine nu se prinde. 

Îmi închipuiam eu care era motivul pentru care tăinuise 
faţă de prietenul său peştera. Avusese pesemne intenţia să-i 
fure pe tovarăşii săi şi tot mercurul şi chinovarul şterpelit 
să-l ascundă acolo, până ce i s-ar fi ivit prilejul să-l ducă pe 
ascuns la oraş. 

— Nu vreau defel să te trag pe sfoară, zise el, dar la ce ţi- 
ar folosi să afli lucruri care mă privesc numai pe mine? 

— Ştiu, de aceea nu te-am silit să-mi spui adevărul în ce 
priveşte peştera. Vreau numai să-ţi atrag atenţia că nu 
admit să mă minţi când e vorba de lucruri care mă privesc 
pe mine mai mult decât pe tine. Ţi-am spus şi ţi-o repet: 
numai de felul cum te vei purta cu noi îţi poţi salva viaţa. 

— Nici prin gând nu-mi trece să te mint, fiindcă ţin foarte 
mult la păcătoasa asta de viaţă. De aceea o să-ţi spun ceva 
foarte important, care o să te bucure, sper. 

— Adică! 

— Sus în munţii Almaden nu se găseşte fir de iarbă sau 
verdeață şi tot ce se cere pentru hrană trebuie adus din 
altă parte. Cum Melton se îngrijise de toate înainte de-a 
pune mâna pe hacienda, a cumpărat cinci căruţe cu provizii 
pe care le-a trimis, trase de catâri, la Almaden. 

— Foarte interesant de ştiut. Cine conduce transportul, 
fiindcă-mi închipui că niciunul din căruţaşi nu cunoaşte 
drumul? 

— Melton a trimis câţiva indieni înaintea lor. 


— Ai văzut cu ochii tăi căruțele? 

— Nu. Au luat-o pe alt drum; fac, ce-i drept, un ocol, dare 
mai lesne de urcat la deal. Drumul se încrucişează într-un 
anumit loc cu al nostru. 

— Îl cunoşti? 

— Da. Sper să fim poimâine acolo. 

— Dar dacă ajungem după ce-au trecut demult căruțele? 

— Nu cred. După socoteala mea, chiar dacă nu li s-a 
întâmplat ceva pe drum, vor fi mâine seară la locul ştiut. 

— Tocmai bine ca să le venim în spate şi să ne 
aprovizionăm cu de-ale mâncării. 

— Nu numai cu de-ale mâncării; în căruţe se găsesc şi 
multe alte lucruri de care e nevoie la Almaden. 

— Ziceai că la Almaden nu creşte nimic, nici un fel de 
verdeață. Până la ce depărtare se întinde pustietatea asta? 

— Cale de o zi de jur-împrejur. 

— Eu ştiu că unde e apă e şi verdeață şi parcă spuneai 
adineauri de-o apă. 

— Apa e în peşteră. În Almaden tot ce e apă se află sub 
pământ. Deasupra nu e altceva decât o întindere pustie de 
stânci calcaroase. 

— Atunci cum stau indienii acolo? Cai n-au? 

— Nu i-au luat cu ei, ci i-au lăsat de vale sub paza câtorva 
din ei. 

— Înseamnă că o să trebuiască să facem şi noi acelaşi 
lucru, ceea ce nu-mi convine defel. Ştii unde se află caii 
yumaşilor? 

— N-am auzit nimic despre asta, dar ştiu cam pe unde să-i 
găsesc. Nu cumva ai de gând să li-i iei? Dacă-i aşa, o să-ţi 
dovedesc că sunt sincer şi o să te ajut să pui mâna pe ei. 

— Să mă mai gândesc, răspunsei eu ca să curm discuţia, 
şi-i slăbii niţel curelele de la mâini să vadă că încep să cred 
în pocăinţa lui. 

După-amiază, după ce urcarăm un povârniş anevoios, ne 
pomenirăm pe un şes mărginit la miazănoapte şi răsărit de 


dealuri înalte; în partea de sud însă nu-i puteam vedea 
sfârşitul. 

Măsluitorul trimise după mine şi zise, arătându-mi o limbă 
de pădure: 

— Asta e câmpia despre care ţi-am vorbit. Colo, la 
marginea pădurii, sunt postați indienii. 

— Cât facem până acolo? 

— Zorind niţel caii, două ore. 

— Bine. O să-ţi dau acum prilejul să-mi dovedegşti că ai într- 
adevăr de gând să te îndrepţi. 

— Ce trebuie să fac, master? 

— Eu o s-o iau înainte ca să-i leg pe indienii din post şi tu 
ai să mă însoţeşti. 

— Merg, dar au să ne vadă venind. 

— N-au să ne vadă, fiindcă facem un ocol până ce vom 
ajunge la marginea pădurii; pe urmă ne furişăm pe sub 
copaci şi-i atacăm din spate, Îţi atrag însă atenţia asupra 
unui lucru: dacă faci cea mai mică încercare să le dai de 
veste prin ceva, te pricopseşti cu un cartuş în cap sau cu 
pumnalul în inimă, m-ai înţeles? 

— Nu mă tot ameninţa, master, fiindcă n-ai nici un motiv s- 
o faci. Ştiu că mi-e viaţa în joc şi ţi-am mai spus că ţin foarte 
mult la ea. 

După ce-am ales câţiva mimbrenji, i-am luat cu mine 
împreună cu cei doi feciori ai căpeteniei lor, lăsându-l pe 
Winnetou să meargă înainte la pas cu ceilalţi, şi-am pornit 
în galop spre pădure. 

— Ce facem cu caii? Mă întrebă mormonul. 

— O să-i ascundem în vreun desiş. 

— Bine. Când vom fi destul de aproape ca sa ne audă 
yumaşii, o să-ţi spun. 

Când să cotim după un tufiş, ne întâlnirăm cu un indian 
care ducea pe spinarea calului o sălbăticiune împuşcată. 
Lăsase calul la pas, dar ţinea capul într-o parte, ca şi când 
toată atenţia lui era îndreptată în urma lui, de parcă ar fi 
aşteptat ceva. Omul ne zărise şi părea că nu se sinchiseşte 


de noi. Ne lua probabil drept prieteni de-ai lui Melton şi pe 
indieni drept yumaşi. Trebuia cu orice preţ să-l opresc din 
drum, să nu-l las să bage de seamă că mimbrenjii nu erau 
dintr-ai lor. 

Îi lăsai pe ceilalţi să meargă la pas şi eu pornii în galop 
spre el. 

Îl văzui oprindu-şi calul, puse mâna pe arc şi slobozi o 
săgeată înspre mine. În loc să o iau la goană, cum se 
aştepta el, strigai numele lui Melton şi al lui Gură-mare. 
Omul lăsă în jos arcul. Îl salutai după moda indiană, 
strunindu-mi calul la trei paşi de el, şi-l întrebai în limba 
indiană: 

— A avut fratele meu noroc la vânat? 

— După cum vede fratele meu, vânătoarea a fost destul de 
bună, răspunse el luându-mă drept un prieten de-al lui 
Melton şi aliat de-al lor. Dar de unde vine fratele meu alb? 

— De la hacienda del Arroyo. Peştele-care-înoată-repede 
se află acum la Izvorul de sub stâncă şi m-a însărcinat să-ţi 
spun multă sănătate din partea lui. Din postul vostru nu 
lipseşte nimeni, sunteţi toţi la număr? 

— Da. 

— Dar la Almado cum stăm? Cele trei sute de yumaşi tot 
acolo sunt? 

— Nu ştiu să se fi făcut vreo schimbare. Fiindcă fratele 
meu alb vine de la hacienda, ar putea să-mi spună dacă e 
adevărat ce zicea albul pe care-l cheamă Maăsluitorul, că l- 
ar fi văzut acolo pe Winnetou, căpetenia apaşilor? 

— Aşa e. 

— Se va fi dus pesemne să-l scape pe Old Shatterhand, 
prins de Gură-mare. 

— Old Shatterhand a reuşit să scape şi fără ajutorul lui. 

— Oh! Atunci s-au şi întâlnit amândoi? 

— Da. 

— Numai de nu ne-am pomeni cu ei peste noi. Trebuie să 
plece numaidecât un om din post ca să ducă vestea la 
Almaden. 


— Nu e nevoie, fiindcă tot acolo mă duc şi eu. 

— Cu atât mai bine. O să poată fratele meu alb s-ajungă 
la... 

Îşi opri vorba şi rămase cu ochii zgâiţi la tovarăşii mei, 
care se apropiaseră acum atât cât să-i poată vedea la faţă. 

Puse apoi mâna pe plăselele cuţitului şi zise uitându-se 
bănuitor la mine: 

— Ce văd! Am luptat cu ai mei împotriva mimbrenjilor şi 
printre ei erau şi feciorii căpeteniei lor, Bivolul-puternic. 
Dacă ochii mei nu sunt orbi, ăştia doi sunt chiar ei. Ce 
înseamnă asta? 

— Înseamnă că dacă faci un pas eşti pierdut, strigai eu 
îndreptând ţeava pustii spre el. Eu sunt Old Shatterhand. 

Îl văzui îngălbenindu-se sub pielea lui arămie şi scăpă frâul 
din mână. 

— Old... Sha... tter... bâigui el îngrozit. Old Shatterhand, 
repetă el, e aici, unde e atunci Winnetou? 

— Vine şi el acum cu războinicii mimbrenjilor. Descalecă! 

În vremea asta tovarăşii mei sosiră şi ei şi-l înconjurară din 
toate părţile. Omul părea că nu-i vine să-şi creadă ochilor. 
Descălecă şi se lăsă legat fără nici o împotrivire. 

Măsluitorul îmi spuse că trebuie să fim acum cu băgare de 
seamă deoarece ne-am apropiat de post. Descălecarăm toţi, 
lăsarăm caii şi pe prizonieri în paza a doi oameni de-ai 
noştri şi ne continuarăm drumul pe jos, ascunzându-ne pe 
după copaci. 

După ce merserăm vreo zece minute, Măsluitorul îmi 
spuse cu glas scăzut: 

— În curând vom ajunge la un mic lac unde cred că-i vom 
găsi pe yumaşi. 

— Bine. Vreau acum să-ţi arăt că am încredere în tine. De 
fapt, ar trebui să te las aici sub pază, ca să nu-ţi vină pofta 
să ne faci vreo boroboaţă, dar te iau cu mine. Dacă din 
pricina ta nu reuşim să punem mâna pe yumaşii din post, să 
ştii că ţi s-a înfundat şi nici dracul nu te mai scapă din 
mâinile mele. 


— Fii pe pace. Nu sunt nebun să mă expun de bunăvoie la 
moarte. 

Ne furişarăm cu băgare de seamă mai departe. Eu făcui 
pe-ascuns semn Ucigătorului-yumaşilor să nu-l slăbească 
din ochi. 

Deodată zărirăm printre pomi sclipind luciul unei ape. Era 
lacul. Patru indieni stăteau lenevind în jurul lui. Caii păşteau 
pe undeva, căci nu văzurăm decât doi din ei. 

Ascunzându-ne pe după copaci ne apropiarăm tot mai 
mult şi dădurăm năvală peste ei. Măsluitorul stătea cu 
mâinile legate la spate şi părea că se bucură grozav de ceea 
ce vedea. 

După ce-i legarăm zdravăn pe cei patru yumaşi, îi văzurăm 
şi pe ceilalţi mimbrenji aşteptaţi de noi venind dinspre 
câmpie. Am poposit în noaptea aceea acolo şi dis-de- 
dimineaţă am pornit iar la drum. Mormonul ne slujea de 
călăuză. Ajunserăm într-o vale unde drumul se despărţea în 
două. larba era aici bătătorită şi se cunoşteau făgaşuri 
lăsate în urmă de roţile căruţelor şi în două locuri nişte 
tăciuni stinşi, semn că se făcuse foc. 

— Ei, ce v-am spus? Zămbi Măsluitorul. Socotisem eu bine; 
astea au fost căruțele cu provizii. Au poposit aseară aici. 

Examinai făgaşurile şi văzui că fuseseră într-adevăr cinci 
căruţe bine încărcate, căci lăsaseră urme adânci. În afară 
de ele, se vedeau desluşit şi urme de copite. Păreau să fi 
fost şase călăreţi care însoțeau căruțele. 

— Pentru ce o fi trimis Melton şase inşi nu înţeleg, zisei eu. 
Dacă îi socoteşti călăuze, sunt într-adevăr prea mulţi, dar ca 
escortă prea puţin. 

— Tot ce se poate, dar indieni n-au fost decât cinci. 

— Atunci cine să fie al şaselea? 

— Pesemne negustorul din Ures de la care au fost 
cumpărate lucrurile sau vreun om de-al lui. Melton a plătit 
numai jumătate; restul trebuia să-l dea după ce va lua în 
primire marfa, răspunse mormonul. 


— Urmele par să fie proaspete, aşa că nu cred să se fi 
îndepărtat prea mult. Trebuie să ne luăm după ei şi să 
punem mâna pe indienii care însoțesc căruțele; e pe undeva 
un loc prielnic? 

Mormonul se gândi puţin. 

— Dacă ai răbdare până pe la vremea prânzului răspunse 
el, ajungem la un loc liber unde o să meargă treaba lesne. 
Până atunci însă, drumul duce printre munţi şi nu cred că o 
să se poată. 

Winnetou o luă înainte ca să vadă dacă se zăresc căruțele. 
Se întoarse să ne spună că erau într-adevăr cinci căruţe şi 
şase călăreţi: cinci indieni şi un alb. Căruţaşii stăteau pe 
capră şi mânau catârii. Îi ajunserăm din urmă. Câteva 
gloanţe trase în aer şi convoiul se opri. Albul dădu pinteni 
calului şi o luă razna pe potecă. Pornii după el, îl ajunsei 
repede şi-i smucii frâul din mână. 

— Unde vrei să te duci, senior? Mă răstii eu la el. De ce 
atâta grabă? 

Deşi înarmat până în dinţi, albul - un om tânăr şi uscăţiv, 
care se cunoştea cale de-o poştă că e negustor - întinse 
rugător mâinile spre mine: 

— Nu mă omori, senior... fie-ţi milă... nu-mi lua viaţa... 
bolborosea el. 

— Stai omule, că nu-ţi fac nimic; noi cu yumaşii avem ce- 
avem, îl liniştii eu. 

— Nu cu mine? Răsuflă el uşurat, ştergându-şi sudoarea 
de pe frunte. 

— Nu, tinere, cu dumneata n-avem nimic. Viaţa dumitale 
ne e chiar foarte prețioasă. Hai îndărăt la căruţe. 

Tânărul mă privi cu îndoială şi teamă: 

— Cine eşti dumneata, senior? 

— Un om de treabă, atât pot să-ţi spun deocamdată, dar 
yumaşii dumitale sunt nişte bandiți pe care trebuia să-i 
prindem cu orice preţ. Nu-ţi fie frică, nu-ţi face nimeni 
NIMIC. 

— Bine, să te cred fiindcă... 


Îl văzui îngălbenindu-se în şa. 

— Doamne... ce văd? Uite-i pe toţi întinşi la pământ... 
morţi... ucişi... 

Din nenorocire pentru el, avea dreptate. Yumaşii zăceau 
toţi fără suflare. Eu i-aş fi cruțat, dar mimbrenjii nu aveau 
principiile mele. 

— Au fost împuşcaţi fiindcă nu s-au lăsat prinşi, zisei eu cu 
părere de rău. Dacă s-ar fi astâmpărat, nu li s-ar fi 
întâmplat nimic. 

— Te rog să constaţi, senior, că eu nu m-am împotrivit, se 
rugă el tremurând de frică. 

— Îţi dau şi hârtie la mână, răspunsei eu zâmbind. Cum te 
cheamă? 

— Don Endimio de Saledo y Coralba. 

— Eu o să-ţi spun pe scurt senior Endimio. Ce meserie ai? 

— Sunt negustor. 

— Şi faci acum pe vizitiul? 

— Nu mă insulta, senior. Un don Endimio de Saledo y 
Coralba vizitiu! Sunt împuternicit de afaceri al lui senior 
Manfredo, mare comerciant în Ures, trimis să predau marfa 
asta la destinaţie. Vai de mine! Zise deodată, speriat, 
zărindu-i pe yumaşii legaţi. Cu ăştia ce-i? Nu cumva vreţi să 
mă legaţi şi pe mine? 

— Nu-ţi fie frică, tinere, nu te leagă nimeni. Ăştia legaţi 
sunt prizonieri; iar indienii ceilalţi, mimbrenji, prieteni de-ai 
noştri. 

Căruţaşii păreau să fie oameni mai curajoşi decât senior 
Endimio, căci stăteau cu puştile întinse, gata să se apere, 
dacă am fi încercat să ne apropiem de ei. 

— Lăsaţi în pace carabinele, le strigai eu. Noi n-avem 
nimic cu voi. Veniţi mai bine încoace să ne sfătuim ce avem 
de făcut. 

Măsluitorul credea că oamenii erau chiar proprietarii 
căruţelor. Aflarăm însă că sunt numai vizitii, iar căruțele 
erau ale negustorului. Ei erau peoni veritabili, oameni 
voinici, pe jumătate sălbatici, dar li se citea blândeţea în 


ochi. Le explicai cum stau lucrurile şi de câte ori pronunţam 
numele lui Winnetou se uitau cu admiraţie la el. Când 
sfârşii, cel mai bătrân dintre ei zise: 

— Nu e nevoie de nici o explicaţie, senior. Dacă e şi 
Winnetou cu dumneata nu poate fi vorba decât de o faptă 
cinstită, fiindcă, după cât ştim noi, căpetenia apaşilor nu e 
omul în stare să facă rău cuiva pe nedrept. Mă bucur că am 
avut la bătrâneţe prilejul să-l cunosc şi eu, îmi pare numai 
rău că nu e şi Old Shatterhand cu el. 

— Uite-l, ăsta e! Strigă unul din băieţii căpeteniei 
mimbrenjilor cu însufleţire şi arătă spre mine. 

— Aşa? Dumneata eşti Old Shatterhand? Îmi pare bine. 
Senior, credem tot ce ne-ai spus şi te rugăm să ne spui ce 
avem de făcut. Noi avem ordin să ducem marfa asta la 
Almaden, văd însă că ai altceva de gând. 

— Defel. Vreau numai să predaţi marfa în faţa mea. 

— De ce nu? Noi n-avem nimic împotrivă. 

— Pe urmă aş vrea să ştiu ce fel de mărfuri aveţi în căruţe, 
s-ar putea să avem şi noi trebuinţă de câte ceva. 

— la ce pofteşti, numai mă tem că n-o să mai vrea pe urmă 
Melton să achite restul. 

— Despre asta să n-ai nici o grijă, o să plătească fără să 
crâcnească. 

— Ia atunci toată marfa, căruțele şi catârii, ia tot ce vrei. 
Dacă răspunde Old Shatterhand, ştiu că n-are de ce să-mi 
fie frică. 

— Acum însă n-am nici un gologan în buzunar... 

— Nu face nimic, o să plăteşti când vei avea. 

— Stai că nu merge p-aşa! Protestă haciendarul. Nu dau 
voie să se atingă cineva de marfă. 

— Dar cine eşti dumneata? Întrebă bătrânul peon 
privindu-l cu mirare. 

— Don Timoteo Pruchillo, proprietarul haciendei del 
ATrToOyo. 

— Parcă am auzit că ai vândut-o. 


— Nu de bunăvoie, ci în urma unei înşelătorii. Vreau 
despăgubiri şi pun sechestru pe toată marfa care se găseşte 
în căruţe. 

— Păi vezi că nu merge. Ai auzit şi dumneata ce-a hotărât 
senior Old Shatterhand. 

— N-are nici un drept să hotărască. 

— Dumneata şi mai puţin. Melton a cumpărat-o şi noi 
trebuie să i-o predăm cui a plătit-o. Cum stai cu el, treaba 
dumitale; ceartă-te cu el dacă vrei, dar nu ne băga şi pe noi 
în bucluc. 

Viteazul nostru alcade îl dădu la o parte pe haciendar şi 
veni să se înfigă dârz în fata căruţaşului. 

— Cum te cheamă? Îl întrebă el cu glas aspru, de 
judecător. 

— Păi... mi se zice moş Pedrillo. 

— Mă cunoşti? 

— Da. 

— Atunci ştii cine sunt şi trebuie să-mi dai ascultare. 

— Nu mă sileşte nimeni nici în Ures unde eşti mare şi tare, 
fiindcă eu sunt dator să mă supun legilor, nu dumitale - cu 
atât mai puţin aici unde nu eşti nimic. 

— Bagă-ţi minţile în cap şi nu mă face să... 

— Nu te mai face de râs, domnule alcade, îl întrerupse 
bătrânul. 'Tle cunoaştem noi cine eşti! Aici sunt numai doi 
oameni de care ascultăm, nu fiindcă ne-ar fi frică de ei, ci 
din dragoste şi respect: Old Shatterhand şi Winnetou. De 
alţii puţin ne pasă. 

O exclamaţie a mormonului îl întrerupse. Jos în vale se 
zărea venind un om călare; când văzu căruțele, făcu un 
semn cu mâna şi dădu pinteni calului. 

— Weller! Ăsta e Weller! Strigă Măsluitorul. 

— Weller? Pungaşul, banditul... puneţi mâna pe el...! 
Strigă don Timoteo şi alergă ca nebun înaintea mormonului. 
Pentru ca acesta să nu mă vadă chiar din primul moment, 

mă dădui după una din căruţe. 


— În sfârşit! Te-am prins, pungaşule, tâlharule, escrocule! 
Răcnea moşierul. Să-mi dai îndărăt moşia... aşa cum a fost 
până n-aţi pustiit-o voi, m-auzi? 

— Dumneata aici, don Timoteo? Întrebă mormonul cu 
mirare, fără să ia în seamă insultele moşierului. Te ştiam la 
Ures. Nu cumva te duci la Almado? Ce cauţi acolo? 

— Ce caut? Să-mi daţi înapoi avutul de care m-aţi jefuit ca 
nişte tâlhari ce sunteţi! 

— Nu te-nţeleg. Se poate să-mi spui astfel de cuvinte mie, 
prietenul dumitale...? 

— Taci, pungaşule şi nu mai îndrăzni să mă numeşti 
prietenul unui bandit ca tine! Am venit să mă răzbun. Uite 
cine mă însoţeşte: Alcadele din Ures şi... 

— Nu-l cunosc, îi tăie Weller vorba clătinând cu mirare 
capul. 

— Şi nici pe poliţişti? 

— Ăia sunt poliţişti? Ce caută poliţia aici? 

— Să vă prindă cum i-au prins pe complicii voştri, yumaşii. 

— Yumaşii... complici... Ce-o mai fi şi asta? 

— Da, yumaşii... uite-i acolo, legaţi... 

— Da, zău aşa-i, văd şi eu. Dar cine sunt indienii ceilalţi? 

— Mimbrenjii care au venit cu noi şi colo, în spatele 
căruţei, Winnetou, căpetenia apaşilor. 

— Flecarul ăsta strică tot, îmi şopti apaşul îngrijorat. 
Fratele meu să sară imediat pe cal. 

— Winnetou e aici? Nu-l văd, rosti Weller neliniştit. 

— Şi nu numai el, ci încă unul de care ştiu că ţi-e frică: Old 
Shatterhand, care a scăpat din mâinile yumaşilor, complicii 
voştri. 

— Old Shatterhand! Bine că mi-ai spus, dobitocule! 

Auzirăm un țipăt, pe urmă tropot de cal şi când ieşirăm de 
după căruţă îl văzurăm pe moşier întins la pământ şi pe 
Weller gonind înnebunit la vale... Sării în şa şi mă luai după 
el, urmat de Winnetou. Înaintea noastră Weller răcnea ca 
scos din minţi: 

— Old Shatterhand, Winnetou şi mimbrenjii! 


Pentru ce răcnea aşa? De frică nu, asta era sigur. Alt scop 
urmărea el, căci în loc să se potolească răcnea mereu cât 
putea aceleaşi cuvinte. Noi nu-l slăbeam defel. Trecu valea, 
urcă un deal împădurit şi, dându-şi seama că-l vom ajunge 
în curând, înţelese că e pierdut. Sări jos de pe cal şi o luă la 
fugă pe sub copaci. Descălecarăm şi noi. 

— După el, drept înainte! Strigai către Winnetou luând-o 
pe altă cale ca să-i ies înainte. Încolţit din două părţi, eram 
sigur că nu putea să ne scape. Ştiam că sunt bun alergător 
şi Weller, om de oraş, nu se putea lua la întrecere cu mine. 

Îl văzui venind. Nici pe departe nu bănuia că unul din 
urmăritorii săi îl aştepta. Vru să treacă pe lângă tufa în care 
mă ascunsesem dar nu-i dădui vreme. Dintr-o săritură fui în 
spatele lui şi-l apucai de păr. Cu un țipăt se rostogoli la 
pământ. 

— L-ai prins? Îmi strigă Winnetou când auzi ţipătul. 

— Da, răspunsei eu punând mormonului genunchiul în 
piept. 

— 'Ţine-l bine, vin şi eu acum, strigă apaşul venind în 
goană. 

— Bună idee a avut fratele meu să-i iasă înainte, îmi zise 
el. Ştiam eu că Old Shatterhand e iute de picior, dar nu că şi 
zboară. De ce nu i-ai trântit un pumn în tâmplă ca să-l 
ameţeşti? 

— Pentru că n-am vrut. Omul ăsta e o cârpă în mâinile 
mele şi vreau să vadă cu ochii lui ce-am să fac. 

Winnetou îl ridică în picioare, apucă puşca mormonului de 
Jos şi-i zise: 

— Hai, mişcă-te şi nu încerca să fugi că te culc la pământ. 

Eu îl apucasem de guler şi-l împingeam înainte fără cea 
mai mică împotrivire. Când îl văzu moşierul, care se trezise 
din leşin, începu să strige nebun de bucurie: 

— L-au prins! Îl aduc încoa'! O să-i dau şi eu una în cap 
cum mi-a dat şi el mie! 

Se repezi spre fugar dar eu îl îmbrâncii cât colo. 


— Astâmpără-te, senior. Nu-ţi ajunge prostia de adineauri? 
Dacă îţi vedeai de treabă şi-l lăsai să se apropie, n-am fi fost 
nevoiţi să alergăm după el până ne-am scos sufletul. 

— Dumneata prea te amesteci în toate. Fii bun... 

Mexicanul vru să mai spună o mojicie, dar nu mă putui 
stăpâni şi-i strigai ridicând mâna să dau: 

— Taci, ori... 

Sări înapoi speriat şi se ascunse după căruţă. 

Winnetou îl legase în vremea asta pe prizonier de o oişte; 
mimbrenjii începură să se învârtească în jurul lui ocărându-l 
şi scuipându-l în obraz. Îi gonii ca să rămân singur cu el şi 
cu Winnetou, nădăjduind să pot afla ceva de la el. 

Weller ţinea ochii în pământ şi părea foarte abătut. Nu mă 
aşteptam să-mi spună cine ştie ce, dar speram că din 
puţinul ce-l voi afla să trag oarecare concluzii. 

— Eşti numai de câteva momente printre noi, senior 
Weller, începui eu şi n-ai avut încă timp să te gândeşti la 
situaţia în care te afli. Să ţi-o spun eu în câteva cuvinte: cât 
se poate de primejdioasă. E vorba de viaţă şi de moarte. 
Care din două? Depinde de dumneata. la spune, de ce-ai 
fost atât de nechibzuit să pleci din Almado ca să ne cazi în 
plasă? 

Trecu o bucată de vreme până să răspundă: 

— Aşa mi-a poruncit senior Melton. 

— Atunci ai făcut-o cu un scop. 

— Îndoit chiar. Aşteptam căruțele cu marfă şi, fiindcă nu 
mai soseau, trebuia să văd de ce zăbovesc. 

— Bine, ăsta e primul. Al doilea? Deschise gura să spună 
ceva, dar se răzgândi şi tăcu. 

— Al doilea? Repetai eu. 

— E ceva care nu te poate interesa. 

— Să nu spui aşa. Tot ce te priveşte mă interesează foarte 
mult; am văzut de altfel că şi dumneata îmi porţi foarte mult 
interes şi, cum e vorba de reciprocitate, ţin să aflu ce mai 
faci dumneata şi prietenii dumitale. Ce mai e pe la Almaden, 
au sosit emigranții? 


— Da, răspunse el aproape fără să vrea. 

— Au şi început lucrul? 

— Nu. 

— Aha, înţeleg, trebuie mai întâi îmblânziţi şi le trebuie 
timp să se deprindă cu aerul din mină. Foamea şi setea sunt 
chinuri care înmoaie cerbicia celui mai îndărătnic. 

Şi fiindcă nu-mi răspunse însemna că nimerisem bine. 
Urmai: 

— Cum vă place locuinţa de-acolo? Trebuie să fie foarte 
bine tăinuită şi, cum am intenţia să te duc înapoi acasă, ar 
trebui să ştiu unde se află, în interesul dumitale, 
bineînţeles. 

De astă dată răspunse repede şi hotărât: 

— N-o s-o afli niciodată! 

— Vom vedea noi. Ai plecat singur de la Almado? 

— Da, răspunse cu iuţeală. 

— Parcă mi s-a părut că-i tot aruncai ochii îndărăt. 

— 'Te înşeli. Voi fi auzit vreun zgomot în urma mea şi am 
întors capul fără să-mi dau seama. 

Tot ce se poate. Dar de ce răcneai aşa? 

— De... de frică. 

— Văd că-ţi vine greu să mărturiseşti o astfel de 
slăbiciune. Nu cumva era cineva pe-acolo pentru care 
răcneai cu atâta disperare? Drept să-ţi spun, tare mă mir că 
ai făcut drumul de la Almado până aici singur. Multe i se pot 
întâmpla omului în cale. L.ocuieşti împreună cu tatăl 
dumitale în casa lui Melton? 

— La ce atâtea întrebări? Ştii foarte bine că n-o să-ţi 
răspund la ele. 

— Dar dacă ţi-aş spune că viaţa dumitale atârnă numai de 
răspunsurile pe care le dai? 

— Nici atunci. Nu-ţi închipui, cred, că o să-l trădez pe tata. 
Cât priveşte viaţa mea, e într-adevăr în mâinile dumitale. 
Ştiu însă că nu eşti un ucigaş şi mai am multe zile şi ani de 
trăit. 


— Fă cum crezi. 'Te las în pace, dar fii sigur că o să 
descopar ascunzătoarea tatălui dumitale fără binevoitorul 
tău concurs. 

Faptul că făcuse, pe când fugea, un semn în spatele lui şi 
răcnise numele meu şi al lui Winnetou de câteva ori, mă 
punea pe gânduri. Urmele lăsate de el trebuiau să se mai 
cunoască încă. Îi întrebai pe mimbrenjii care îi prinseseră 
calul de pe câmp, dar aceştia îmi spuseră că nu mai era nici 
o altă urmă în afară de a lui. Mă mai liniştii puţin. De altfel, 
aveam multe altele de făcut. 

Cercetai marfa din căruţe şi văzui că erau acolo foarte 
multe lucruri de care vom avea mare trebuinţă mai târziu. 

Capitolul XIV - O răzbunare dreaptă. 

Pornirăm la drum. Cea mai bună călăuză ne erau urmele 
lăsate de calul lui Weller. Când ajunserăm însă la locul în 
care îşi lăsase acesta calul, văzui spre mirarea mea alte trei 
urme. Aşadar, doi călăreţi ne ieşeau înainte şi unul din ei se 
întorsese îndărăt. Weller era însoţit de cineva. Din cine ştie 
ce pricină o luase mai repede şi văzând în deal căruțele îi 
făcuse semn; apoi, când am început să-l fugărim, prin 
răcnetele lui atrăsese atenţia celuilalt, care a luat-o la fugă. 
Întrebându-i pe tovarăşii noştri de drum dacă văzuseră pe 
cineva, unul din poliţişti mărturisi că zărise într-adevăr un 
alb care pierise pe urmă ca intrat în pământ. Eram aproape 
sigur că omul acela nu era altul decât bătrânul Weller sau 
poate însuşi Melton. Mă gândii că n-avea nici un rost să-l 
urmăresc. Aceasta nu o puteam face decât noi amândoi, 
Winnetou şi cu mine. Mă temeam că după ce ne vom 
îndepărta noi ne pot fugi prizonierii. 

Ceea ce mă supăra mai mult era faptul că tânărul Weller 
strigase numele noastre. Acum nu mai putea fi vorba să-i 
luăm pe cei din Almado prin surprindere. 

Mergeam dinandins alături de Winnetou. Mă gândeam că 
s-ar putea ca tovarăşul lui Weller să fi rămas pe aproape ca 
să ne supravegheze mişcările. Mă încredinţai însă că nu era 
aşa. 


În urma mea şi a lui Winnetou veneau băieţii căpeteniei 
mimbrenjilor, avându-l între ei pe Măsluitorul, care ne 
servea de călăuză. Pe Weller îl băgasem între mimbrenji. 

După ce am ieşit din pădure ne-am pomenit deodată pe o 
câmpie cu iarbă bogată în care urmele se cunoşteau foarte 
bine. Călărețul descălecase. Ne dădurăm jos de pe cai - eu 
şi Winnetou ca să examinăm mai bine locul. Iarba era 
călcată când mai uşor, când mai apăsat, ca şi când călăreţul 
ar fi avut de lucru la şa. Probabil că se slăbiseră chingile şi 
se oprise să le mai strângă. Ceva mai încolo văzurăm două 
dâre în iarbă, ca şi când ar fi târât cineva două puşti pe jos. 

— Nu te miri? Mă întrebă apaşul privindu-mă cu înţeles. 

— Ba da, răspunsei eu. Omul avea două puşti. Să zicem că 
una era a lui, dar cealaltă? În sfârşit, o să vedem noi ce-a 
fost. Acum, la drum! 

După ce mai merserăm un timp, urma fugarului se pierdu 
spre miazănoapte, pe când alta, proaspătă, spre răsărit. Ne 
oprirăm iar. 

— În ce direcţie e Almado? Îl întrebai eu pe Măsluitorul. 

— Înspre răsărit. 

— Văd că tânărul Weller cu tovarăşul lui veneau de la 
miazănoapte. 

— S-au abătut din cale şi au făcut un ocol. Trebuie să fi 
avut ei vreun motiv. 

— Bănuiesc că e în legătură cu cele două puşti şi trebuie 
să aflu pricina. Luaţi-o înainte eu mă duc să văd ce e. 
Ucigătorul-yumaşilor să mă însoţească. 

Pornirăm în galopul cailor după urmele care veneau din 
direcţia Almaden. După vreo zece minute înţelesei ce 
trebuie să fi fost, dar ca să pun la probă inteligenţa 
tânărului mimbrenj îl întrebai: 

— Cred că o să trebuiască să ne întoarcem în curând. Ştie 
fratele meu de ce? 

Se uită cu băgare de seamă la urme şi răspunse: 

— Nu văd altceva nimic decât ce-am văzut şi până acum. 

— Fratele meu să nu se uite în pământ, ci la cer. 


Îi arătai câteva puncte care pluteau nu departe de noi în 
văzduh. 

— Oh! Ăştia sunt corbi! Strigă el. Se rotesc deasupra unui 
anumit loc; au văzut pe semne un stârv. 

— Nu e stârv; dacă ar fi aşa, s-ar fi năpustit asupra lui. 
Probabil că e o făptură omenească şi nu îndrăznesc să se 
apropie fiindcă n-a murit încă. 

Când furăm mai aproape, văzurăm într-adevăr un om 
întins la pământ. Câţiva corbi se lăsaseră jos lângă el şi se 
aşezaseră în cerc în jurul lui. 

— Un om! E mort! Strigă băiatul îngrozit. 

— Nu cred. Omul trăieşte. Nu vezi că nu se ating corbii de 
el? 

Când ne văzură, corbii se ridicară în văzduh fâlfâind din 
aripi. 

— Sfinte Dumnezeule! Strigai eu uitându-mă la 
nenorocitul întins în iarbă. Sărmanul! E chiar unul dintr- 
aceia pe care vroiam să-i salvăm. 

Era atletul Hercule. Şi în ce stare! Hainele sfâşiate în luptă 
sau din altă cauză. I se dăduse o lovitură în cap; ţeasta îi 
era umflată până peste frunte şi roşie. Îl examinai, dar nu- 
mi puteam da încă seama dacă osul era spart. Răni n-avea. 
Când începui să-i pipăi capul răcni de durere şi tot corpuli 
se chirci. 

— Trebuie să-l luăm de-aici, zisei eu. Ne trebuie 
deocamdată apă pentru comprese. 

— Dar dacă moare pe drum? Întrebă mimbrenjul. 

— Cel puţin ştiu că nu l-au sfâşiat corbii. Îl iau cu mine pe 
cal. 

— Atâta namilă de om! 

— Nu se poate altfel, cum vrei să-l transportăm altminteri? 
Îl ridicai pe uriaş cu mare greutate în spinarea calului şi îl 
pusei de-a curmezişul pe şa. Probabil că avea dureri mari la 
fiecare mişcare, căci răcnea cât putea. Calul meu era destul 
de voinic ca să suporte atâta greutate, totuşi trebuia să 

mergem la pas ca să nu-l zdruncine pe rănit. 


Îi întâlnirăm pe-ai noştri în drum. Mare le fu mirarea când 
mă zăriră cu povara aceea omenească. 

Cu ajutorul lui Winnetou şi a câtorva mimbrenji îl dădurăm 
încet pe atlet jos de pe cal şi-l întinserăm în iarbă. Îi spălai 
umflătura şi văzui că ţeasta nu era sfărâmată. Dacă nu vor 
surveni complicaţii, după ce se vor potoli frigurile, omul era 
scăpat. 

După ce-l pansai îl urcarăm într-una din căruţe şi-i 
făcurăm loc acolo, pe urmă ne văzurăm de drum. Winnetou, 
care călărea alături de mine şi părea îngândurat, mă 
întrebă după câtva timp: 

— Cine e rănitul? Unul din albii traşi pe sfoară de Melton, 
nu-i aşa? 

— Da. Singurul faţă de care mi-am exprimat bănuiala mea. 

— Şi singurul care a scăpat de soarta celorlalţi. Ştie Old 
Shatterhand cine l-a lovit? 

— Da. Weller şi tovarăşul său; puşca a doua pe care o 
luaseră ei era a lui. 

— Atunci o să ne spună când îşi va veni în simţiri. O să ţină 
mult starea asta? 

— Nu e lesne de spus. Albul e om voinic şi are ţeasta tare; 
altuia i-ar fi făcut-o fărâme. Nu ştiu însă ce e cu creierul; 
dacă nu e atins o să se vindece. 

— Ar fi de dorit să-şi revină, ca să putem afla de la el cu 
cine era Weller şi ce se petrece la Almado. 

— Avertizările mele l-au făcut prevăzător, altminteri ar fi 
împărtăşit soarta tovarăşilor săi. A reuşit probabil să fugă şi 
Weller cu celălalt l-au urmărit. E limpede ca lumina zilei. 

— Aşa trebuie să fie. Dar mai e ceva. Crede fratele meu că 
albii au plecat de la Almado numai în acest scop? 

— Nu. Dacă n-ar fi fost decât acesta, s-ar fi întors imediat 
după ce l-au văzut pe fugar culcat la pământ şi şi-au 
închipuit că l-au omorât. Probabil că aşteptau cu mare 
nerăbdare căruțele şi, văzând că nu mai sosesc, le-au ieşit 
înainte. 


— Aşa trebuie să fie. N-ar vrea fratele meu să-l întrebe pe 
Weller ce zice despre rănit? 

Mă apropiai de tânăr şi zisei arătând spre atlet: 

— Îl cunoşti pe nenorocitul de colo? 

— Bineînţeles. Am avut cinstea să vă servesc pe amândoi 
când eraţi pe vapor. 

— Ne-am fi lipsit. Ar fi fost mai bine şi pentru noi şi pentru 
dumneata. Cine l-a izbit în cap? 

— De unde vrei să ştiu eu! 

— Nu te mai preface. Chiar tu! 

— Eu?! Mă mir, master, un om deştept ca dumneata să 
vorbească astfel de copilării. 

— Tu sau tovarăşul tău, altcineva nu putea să fie. 

— Ce dovadă ai? O fi fost altcineva, căci când am trecut eu 
pe lângă el, omul era cum îl vezi acum. 

— Spune-o altuia, nu mie. Bătrânul Weller avea puşca lui 
în mână. 

Eram convins că omul care-l însoţise pe tânăr nu putea fi 
decât bătrânul Weller sau Melton. 

Mormonul se lăsă păcălit şi-i scăpă cuvântul din gură. 

— Aşadar l-ai recunoscut? La ce să mai tăgăduiesc? El era. 
Ţi-aş da un sfat, master: vezi-ţi de treabă şi nu te mai 
interesa de Almaden; tare mă tem să nu te câieşti, dacă nu 
te-astâmperi cât mai e vreme. 

— Vom vedea noi. 

— Rău faci că nu mă asculţi. Nu ştii ce te aşteaptă la 
Almaden. 

— Nu? Atunci te-aş ruga să mi-o spui. 

— Zău? Nici prin gând nu-mi trece. Un lucru însă tot am să 
ţi-l spun: viaţa dumitale atârnă de felul cum ai să te porţi cu 
mine. Au să te silească să-mi dai drumul şi atunci rămâne să 
hotărăsc eu ce soartă te aşteaptă. 

— A, vrei să mă faci să cred că-ţi voi fi prizonier? 

— Da, dacă nu vei fi împuşcat înainte. 

— Hm! Nu te grăbi aşa. Suntem noi în stare să punem 
mâna pe cei trei sute de yumaşi pe care îi aveţi la Almaden. 


— Trei... sute...? De unde ştii dumneata? 

— Vezi că ştiu. Mai mult încă: ştiu tot ce se petrece la 
Almaden. Te înşeli dacă... 

Mă oprii căci auzii din căruţa unde era atletul un țipăt 
înfiorător. Când m-am apropiat, îl văzui pe nenorocitul uriaş 
ridicat pe jumătate în căruţă, cu ochii rătăciţi, răcnind ca un 
nebun: 

— Judita, Judita, vino cu mine... te înşală... nemernicul... 

Îşi revenise în simţiri, dar aiura. 

Îl apucai de mâini şi începui să-i vorbesc cu blândeţe. 
Încetul cu încetul se potoli. Expresia sălbatică a ochilor săi 
dispăru şi zise cu glas tânguitor: 

— O înşală... O înşală... ea nu se gândeşte la răutatea lui, 
ci la bani... numai la banii lui se gândeşte... 

Deodată mă recunoscu. 

— A, dumneata eşti? Strigă el înfuriat iar. Vrei să mă cerţi 
că nu te-am ascultat. Ai avut dreptate... Melton mi-a luat-o 
pe Judita şi Weller... 

Îşi întrerupse vorba. Numele acesta îi trezea alte imagini. 

— Unde sunt? Strigă el iar. Tâlharii! Bătrânul ţinea şi fiu- 
său mă izbea cu patul pugştii în cap. Unde sunt să-i sugrum 
cu mâna mea...! 

Memoria îi revenise complet. Ochii lui căutau cu 
înfrigurare în juru-i. Deodată privirea i se opri la tânărul 
Weller; sări din căruţă. Eu şi Winnetou vrurăm să-l oprim, 
dar nu fu cu putinţă. Furia îi înzecea puterile. 

— Uite-l... ucigaşul care m-a trezit din somn ca să mă 
omoare! Îl fac praf... praf îl fac! 

Se repezi la tânăr şi-i înfipse unghiile în gât. Toată truda 
noastră de a-l îndepărta a fost zadarnică. Îşi încleştase cu 
atâta putere degetele în gâtul nenorocitului, încât nu fu cu 
putinţă să i le descleştăm. Faţă lui Weller se învineţea din ce 
în ce, ochii îi ieşiseră aproape din orbite. Când atletul căzu 
istovit de efortul făcut lângă victima lui, tânărul nu mai era 
decât un cadavru. 


Am regretat cu toţii cele întâmplate, dar nimănui nu-i fu 
milă de el. L-am îngropat chiar acolo pe loc, l-am culcat pe 
atlet în căruţă, din nou leşinat şi am pornit-o mai departe. 

Teama că duşmanii ne vor ieşi înainte nu se adeveri. Ne 
aşteptau la Almaden, unde le venea mai uşor să ne aibă pe 
toţi în mână. 

Măsluitorul, despre a cărui sinceritate mă îndoisem foarte 
mult, se purtase într-adevăr corect cu noi şi nu ne minţise. 
După ce trecurăm de ultimul post, ne zise, mie şi lui 
Winnetou: 

— V-aş sfătui să lăsaţi caii aici, fiindcă în Almaden nu veţi 
găsi nutreţ pentru ei. Apă ar fi, dar nu şi iarbă. 

— Ştii vreun loc unde i-am putea ascunde? Îl întrebai eu. 

— Da. 

— Trebuie însă să fie atât de dosit ca să ne putem apăra în 
caz de atac. 

— Acolo unde vă duc eu nici nu poate fi vorba de un atac. 
E atât de bine ascuns în pădure, încât nu v-ar putea găsi 
nimeni. 

— Atunci n-am făcut nimic. Nu putem trage noi căruțele 
încărcate până la mină şi, admițând chiar că s-ar putea, 
făgaşurile ne-ar da de gol. Altceva ne trebuie nouă. Şi-apoi, 
pădurea ar fi tot atât de bună acoperire pentru duşman ca 
şi pentru noi. 

— Cum trebuie să fie locul, master? 

— Undeva la loc deschis, ca să-i putem vedea pe yumaşi 
venind şi să aibă în acelaşi timp tufe dese după care să ne 
putem adăposti. 

— Cam greu de găsit ce vă trebuie. Dar, adăugă el după ce 
se gândi puţin, ar fi un astfel de loc, numai că e ceva mai la 
o parte. 

— Cu atât mai bine. Ei cred că vom veni în linie dreaptă, 
aşa că ar fi un avantaj pentru noi să ne putem apropia pe 
un drum lăturalnic. 

— Mai avem încă trei ceasuri de mers, de-abia spre seară 
vom fi acolo. 


— Nici asta nu strică, tot nu mai putem face nimic până 
mâine. De altfel nu trebuie să-ţi închipui că dăm aşa, 
deodată, năvală la mină. Trebuie să trimitem mai întâi o 
iscoadă. 

— Bine, dar pierdeţi prea mult timp. 

— N-are a face; graba strică treaba, nu ştii? 

— Nu te gândeşti că un singur om nu se poate apăra ca o 
ceată întreagă? 

— Da, dar un singur om nu poate fi observat ca o ceată 
întreagă. De altminteri, Winnetou nu se lasă prins cu una cu 
două, fiindcă am intenţia să-l trimit pe el ca iscoadă şi nu pe 
altcineva. 

— Eu sunt de părere să se ducă mai bine fratele meu Old 
Shatterhand. El e mai priceput ca mine, zise cu modestie 
apaşul. 

Ştiam că nu-l puteam scoate din ideile lui, aşa că primii. 

Ne abăturăm din cale; cotirăm pe un drum lăturalnic şi 
ajunserăm pe înserate într-o pădurice înconjurată de jur- 
împrejur de prerii. Pe alocuri copacii erau atât de rari încât 
puteau trece şi căruțele printre ei. Era un loc foarte potrivit 
pentru scopul nostru, mai ales că era şi apă pentru cai. De 
două ceasuri încoace ne trudiserăm să ştergem făgaşurile 
roţilor şi urmele de copite rămase după noi. 

Până să ne facem loc de popas se întunecă de-a binelea. 
Foc n-am aprins fiindcă aveam destule provizii în căruţe 
pentru cină. Pe când mâncam, Winnetou, care luase asupra 
lui îngrijirea atletului, veni să-mi spună: 

— Să vină fratele meu să vorbească puţin cu bolnavul; zice 
că are să-i comunice ceva. S-a dezmeticit de tot şi nu mai 
aiurează. 

Când mă apropiai de atlet, acum aşezat în iarbă, lângă 
căruţă, acesta îmi întinse mâna. 

— Am aflat de la indianul care a venit să te cheme că eşti 
aici şi numai dumitale îţi datorez viaţa. Ce bucurie să te ştiu 
liber. Auzisem că eşti prizonier; cum ai reuşit să scapi? 


Îi povestii tot ce se întâmplase de când mă despărţisem de 
el până în clipa de faţă. 

— Cum, e-adevărat că l-am strâns de gât pe Weller? 
Întrebă el încremenit. 

— Da. Aiurai şi spuneai mereu că Weller te-a lovit cu patul 
puştii în cap. S-au petrecut într-adevăr lucrurile aşa, sau 
numai în închipuirea dumitale înfierbântată de friguri? 

— S-au petrecut aievea. 

— Prin ce trebuie să fi trecut! Dar lasă că o să-mi 
povesteşti altă dată, acum eşti încă prea slăbit. 

— Nu, nu, capul mi-e încă greu şi mă doare îngrozitor, dar 
am un organism de fier. Dacă vorbesc încet şi rar nu 
obosesc. Şi-apoi trebuie să ştii tot, ca să-i poţi salva pe 
tovarăşii mei, după cum ştiu că ai intenţia. 

— Drept să-ţi spun, de-abia aştept să aflu. Din momentul 
când Melton a cumpărat moşia nu mai ştiu nimic. 

— Melton stipulase în contract că lucrătorii vor trece de 
drept în posesiunea persoanei care va cumpăra sau va 
moşteni hacienda. 

— Bine, dar angajamentul nu prevedea că veţi fi trimişi în 
mină; era vorba de muncă agricolă pe cât ştiu. 

— Crezi că ne-am dus de bunăvoie? Habar n-aveam de 
mina de mercur. Melton ne-a înşelat zicând că la o zi de 
drum de hacienda e o fermă unde ar fi deocamdată de 
lucru. Îl însărcinase pe Weller să ne ducă acolo, fiindcă el 
avea treabă la oraş cu moşierul. Dar, în loc de fermă, am 
dat de un lagăr indian cu trei sute de oameni şi peste patru 
sute de cai. Ne-au legat pe cei care prisoseam şi ne-au tot 
dus zile întregi până la Almaden. Acolo e o groapă adâncă, 
afurisita aceea de mină în care vroiau să ne bage pe toţi. 

— Şi voi nu v-aţi împotrivit? 

— Despre mine nu poate fi vorba, fiindcă atunci n-aş fi aici, 
dar femeile şi copiii ce puteau să facă? Şi-apoi ne 
amenințau cu moartea dacă nu ne supunem. O mână de 
oameni să se lupte cu trei sute de sălbatici? Bărbaţii, când 


şi-au văzut copiii şi nevestele vârâte în gaura aceea 
groaznică, s-au dus de bunăvoie şi ei după ele. 

— Pe urmă ce s-a petrecut cu ei în mină? 

— De unde vrei să ştiu? 

— Dumneata n-ai intrat odată cu ei? Cum se face asta? 

— Foarte simplu. După ce m-au dezlegat şi au vrut să mă 
împingă spre gaură, mi-am făcut odată vânt, am fugit 
printre indieni izbind în dreapta şi-n stânga, am smuls 
unuia din ei puşca din mână şi am luat-o la goană. N-au 
tras, fiindcă vroiau să mă prindă viu. S-au luat după mine; 
sunt destul de voinic, după cum vezi, dar prost alergător, 
frica însă îmi dădea parcă aripi. Dacă nu reuşeam să mă 
afund în pământ, puneau în cele din urmă mâna pe mine. 

— Să te afunzi în pământ? Cum vine asta? 

— Păi să vezi... Pe când fugeam, am ajuns la o stâncă, am 
cotit după ea, am dat de o alta şi, când să cotesc iar, m-am 
pomenit că-mi fuge pământul de sub picioare. 

— Pe cât ştiu, stâncile sunt acolo de calcar şi au în unele 
locuri peşteri naturale. 

— Nu era o peşteră, ci un fel de gang, un tunel care 
cobora pieziş de-a dreptul sub pământ. 

— L-ai examinat? 

— N-am putut, era întuneric şi n-aveam chibrituri la mine. 
Am mers aşa o bucată de vreme, pe urmă m-am întors, de 
frică să nu greşesc drumul. Pipăiam cu picioarele la fiecare 
pas şi bine-am făcut, altminteri m-aş fi prăvălit în adânc, 
căci am ajuns în curând la marginea unei prăpăstii. 

Îmi adusei aminte despre peştera de care-mi vorbise 
Măsluitorul. 

— Ai putea să-mi descrii exact locul unde ai alunecat în 
peşteră? Îl întrebai eu. 

— 'Ţi-aş putea descrie toată zona. 

— Cu atât mai bine. Cum se face că ai avut prilejul să 
cunoşti împrejurimile când erai silit să te ascunzi? 

— Am îndrăznit să-mi pun viaţa în primejdie de dragul 
Juditei. Ea era singura pe care n-o legaseră în drum şi 


căreia îi era îngăduit să rămână în afara minei. În momentul 
când mă dezlegară ca să mă împingă în gaura minei, o auzii 
bătându-şi joc de mine că voi fi silit să sap la mercur, pe 

când ea se va lăfăi afară în lux alături de proprietarul minei. 

Cuvintele ei mă înfuriară şi-mi dădură îndrăzneala să fug 
ca să vin pe urmă s-o salvez. 

— Cum ai ieşit din peşteră? 

— Am făcut trepte din bolovani ca să pot înţepeni 
picioarele la urcat. 

— Pe Judita ai găsit-o? 

— Unde locuieşte nu ştiam, dar m-am întâlnit odată cu ea. 
Mai întâi s-a speriat când m-a văzut, pe urmă s-a îmblânzit 
şi mi-a făgăduit să-mi arate unde stă, după ce se va 
încredința că Melton doarme, fiindcă aş fi fost pierdut dacă 
m-ar fi văzut. 

— Şi dumneata ai crezut-o? 

— La început da, pe urmă am prins bănuieli şi m-am 
ascuns undeva aproape de locul unde ne dădusem întâlnire. 
Nu s-a mai întors, dar în schimb au venit cei doi Welleri şi 
câţiva indieni ca să mă prindă. 

— După cum vezi, adorata te-a trădat. Mă mir cum poţi să 
mai iubeşti o astfel de femeie! 

Şi cât ai stat în ascunzătoare? 

— Până acum două zile. Pe urmă m-a gonit foamea şi am 
ieşit de-acolo. Cum alt drum nu ştiam, am luat-o pe acela pe 
care venisem la Almado. Mă gândeam că dacă reuşeam s- 
ajung într-o regiune locuită, voi cere ajutor pentru 
nenorociţii închişi în mină. Ai venit dumneata, cu atât mai 
bine. 

— Cu ce te-ai hrănit în timpul ăsta? 

— Cu puţinele buruieni care cresc pe-acolo. Când mi-era 
sete lingeam apa de pe pereţi. 

— E groaznic! De ce n-ai împuşcat vreo sălbăticiune? 

— N-aveam muniții. După ce-am păscut ca o vită iarba din 
apropierea mea, m-a gonit foamea şi am plecat. 

— N-ai întâlnit pe nimeni în drum? 


— Nu. 

— Atunci indienii n-au încercuit împrejurimile? 

— Nu ajunseseră încă până acolo. Îi auzeam însă cum mă 
căutau mai departe. A trebuit să umblu o zi întreagă prin 
pustietate până să dau iar de iarbă şi copaci. M-a zărit un 
indian care se ducea probabil la Almado, dar fiindcă a văzut 
puşca în mâna mea şi el n-avea decât arc cu săgeți, n-a 
cutezat să se apropie de mine. Cu siguranţă că i-a anunţat 
pe cei din Almado şi Wellerii au şi pornit repede după mine. 
Ce s-a mai întâmplat ştii şi dumneata, nu mai e nevoie să-ţi 
spun. 

— Da, ştiu şi ceea ce nu ştiu încă o să-mi spui acum, dacă, 
bineînţeles, nu te simţi prea obosit. 

— Lasă-mă să răsuflu niţel. Aşa, acum întreabă, zise el 
după ce se odihni câteva momente. 

— Te-aş ruga să-ţi aduci bine aminte de locul unde-ai stat 
ascuns şi să mi-l descrii pe cât se poate de amănunţit, de 
asemenea toate împrejurimile Almadenului şi drumul pe 
care l-aţi făcut până acolo. 

— După ce am mers zile întregi cu mici popasuri, începu 
atletul, am ajuns la un loc nisipos, într-un fel de adâncitură 
rotundă unde trebuie să fi fost odinioară un lac. Pe locul 
acestuia a rămas o insulă mare stâncoasă, actualul Almado. 
Ca să ajungi în vârful ei ai două poteci; sus de tot, se află o 
casă, care are numai patru pereţi de piatră necioplită şi un 
acoperiş. În casa asta e gura minei. 

— Pe care din părţi e urcuşul? 

— Unul dinspre răsărit şi celălalt dinspre apus. La 
miazănoapte peretele e drept şi neted; la miazăzi te poţi 
urca o bucată; aici era ascunzătoarea mea. 

— Dar gangul în care te-ai refugiat era de piatră? 

— Da. 

— Ziceai că Judita e liberă. Unde e tată-său? 

— Jos în mină, la un loc cu ceilalţi! 

— Şi ea n-a pus o vorbă bună pentru el? 

— Nu. 


— Te rog să nu te superi, dar fiinţa asta e un monstru. 
Dacă n-ar fi femeie i-aş trage o sfântă de bătaie să mă ţină 
minte. 

— Vai de mine! Gândeşte-te că la rândul ei e o victimă de-a 
lui Melton, şi-apoi mi-a fost... logodnică, suspină el. 

— Bine, dar tare mai eşti îmbrobodit. 

— Dumneata nu ştii ce e dragostea, femeia. 

— l-ascultă, amice, ţi-e capul umflat ca o buturugă şi-ţi mai 
arde să vorbeşti de dragoste? 

Uriaşul lăsă ochii în pământ, ruşinat ca un copil şi tăcu. 

Eu mă dusei la Măsluitorul să-l întreb dacă informaţiile pe 
care mi le dăduse atletul se potriveau cu cele date de el. 

— Probabil că omul ţi-a vobit despre Almado, îmi zise 
mormonul când mă apropiai. Tare mă mir cum a putut să 
scape de acolo. 

— Crezi că e aşa de greu? Întrebai eu ca să ocolesc 
răspunsul. 

— Imposibil chiar, odată ce te-au băgat în mină. 

— Cum adică, nu există decât o singură ieşire? Să nu fie 
nici un gang pe sub pământ? 

— Nu cred. Chiar dacă va fi fost vreodată, mina e părăsită 
de mult şi s-o fi acoperit cu pământ. 

După ce-i repetai însă cu de-amănuntul cele povestite de 
atlet, mormonul zise clătinând capul: 

— Nu era nevoie de descrierea lui. Aud că vrei să te duci 
dumneata să cercetezi locul şi nu mă îndoiesc că mă vei lua 
să te însoțesc. 

— Nu mă îndur să te obosesc atât, mai ales că n-am 
trebuinţă de călăuză. 

— Nu ai nevoie? Drumul este periculos şi n-ai mai fost 
niciodată pe acolo. Ai putea foarte uşor cădea în mâinile 
duşmanilor dumitale! 

— Nu-mi purta de grijă! Am străbătut eu drumuri mult mai 
periculoase. Nevoie aş avea să aflu amănunte cu privire la 
poziţia peşterii. Aşa că te rog să te gândeşti bine şi să-mi 
furnizezi cât mai multe coordonate. 


— Bine. Am înţeles. Deci, peştera! Te apropii de Almaden 
dinspre vest. Ai în faţă peretele de stâncă. Jos de tot, 
aproape de mijlocul acestui perete, găseşti un bloc stâncos 
care s-a prăbuşit şi a rămas acolo. În partea dreaptă, între 
acest bloc şi peretele de stâncă, exista odinioară un spaţiu 
liber, care între timp s-a umplut cu grohotiş. Dacă te caţări 
pe acel bloc şi apoi dai la o parte stratul superior de 
bolovăniş, dai de intrarea în peşteră. 

— Care e goală? 

— Da, complet goală, făcând abstracţie de apa care s-a 
adunat în aripa de alături a peşterii. Poate o să-ţi fie de folos 
ce ţi-am relatat. Numai asta ai vrut să afli? 

— Da. 

— Cred că te-ar interesa să afli şi unde locuieşte Melton. 

— Desigur că mă interesează, dar o să aflăm noi şi asta. 

— Este peste putinţă. Locul este atât de bine ascuns, că 
nici cel mai ager ochi nu-l poate zări. Nu este o locuinţă, ci 
mai degrabă o ascunzătoare, un adăpost provizoriu, pe 
locul căruia Melton plănuieşte să-şi construiască în viitor o 
casă, un cuib de porumbei, dar care să nu fie orientată spre 
exterior, ci spre interior, spre peretele de stâncă, fără 
posibilitate de pătrundere din jos. 

— Ştiu asta, răspunsei Măsluitorului, ascunzătoarea e 
lipită de peretele stâncos răsăritean. 

— Cum aşa, de unde ştii? Cine ţi-a destăinuit asta? 

— Chiar dumneata. Nu mi-ai spus că este lipită de perete 
şi nu se poate pătrunde din jos? 

Restul a fost uşor de dedus. 

— Aşa-i. Dumitale dacă îţi spune omul prima literă, eşti în 
stare să afli tot alfabetul. 

— Nu-i chiar aşa, dar adesea am fost în situaţia de-a trebui 
să mă gândesc cu multă concentrare la rezolvarea unor 
probleme. Nevoia este cel mai bun învăţător. 

— Păi atunci, ia să vedem dacă ce zici se adevereşte. De 
pildă, poţi să-mi spui atunci care-i drumul care duce la 
ascunzătoarea lui Melton? Şi asta fără ajutorul meu? 


— Nu am nevoie decât să mă aflu la faţa locului şi să 
observ cu atenţie partea de sus a muntelui. Să constat dacă 
prezintă sau nu denivelări, să văd din ce rocă e constituit, 
dacă stânca e golaşă sau acoperită de vegetaţie. 

— Din toate aceste observaţii ţi-ar fi totuşi greu să afli 
care-i exact drumul spre ascunzătoarea lui Melton. 

— Ei, află atunci că ştiu cum se poate ajunge la ea. Nefiind 
accesibilă de jos, intrarea trebuie căutată în partea de sus. 
Din moment ce nu poate fi zărită trebuie ca se află mai jos 
de muchea superioară a stâncii şi ceva mai lateral. Am s-o 
găsesc, fără nici o îndoială. 

După ce Măsluitorul mi-a mai dat şi alte amănunte - 
inclusiv despre locul unde stau de gardă două santinele 
indiene, care păzesc să nu se apropie vreun străin de 
ascunzătoare - m-am îndreptat spre Winnetou, care m-a 
întrebat când pornesc la drum. 

— Dis-de-dimineaţă, i-am răspuns eu. lrebuie să fac un 
ocol. Yumaşii ne aşteaptă dinspre vest, de aceea am de 
gând să apar dinspre sud, de unde nu ne aşteaptă. În ciuda 
acestui ocol, sper să fim pe seară acolo. 

— Fratele meu, Old Shatterhand a spus, „să fim”. Nu are 
de gând să pornească singur? 

— Nu, pentru că am nevoie de un însoțitor, care să aibă 
grijă de cai şi de arme, dacă voi fi obligat să le las în urmă. 

— Fratele meu are de gând să meargă acolo călare, cu 
toate că ştim amândoi că în locul acela nu este iarbă? 

— În căruțele noastre avem destul ovăz şi porumb. O să 
luăm cu noi un sac cu provizii. 

— Şi cine o să-l însoţească pe fratele meu? 

— Fratele mai tânăr al Ucigătorului-de-yumaşi. Avem în 
faţă o misiune deloc uşoară, dar sunt convins că el se va 
strădui să fie vrednic de încrederea mea. 

— Winnetou cunoaşte bunele intenţii ale fratelui său. 
Tânărul mimbrenj trebuie să-şi câştige şi el un nume, aşa 
cum a făcut-o şi fratele lui mai mare, care, datorită lui Old 
Shatterhand, a devenit atât de repede un luptător. 


De fapt, aceasta era şi intenţia mea. Era într-adevăr cam 
riscant să iei cu tine, într-o expediţie atât de periculoasă, un 
băiat lipsit de experienţă, dar eu aveam încredere în el în 
aceeaşi măsură în care mă bizuisem şi pe fratele lui mai 
mare. 

Ne-am pregătit încă de cu seară toate cele necesare 
pentru drum. În zorii zilei următoare eram gata de plecare. 
Spre uimirea mea, înainte de a porni, se apropie de noi 
Winnetou şi spuse: 

— S-ar putea ca fraţii mei să fie obligaţi să acţioneze cu 
cea mai mare repeziciune pentru reuşita misiunii lor. În 
asemenea situaţie calul tânărului mimbrenj s-ar putea să nu 
se potrivească cu armăsarul iute al lui Old Shatterhand. Aşa 
că el trebuie să ia calul meu. 

Faptul că apaşul îşi oferea calul şi încă unui tânăr, era un 
semn sigur că îi dorea însoţitorului meu izbândă sigură. 
Acesta nu putea să-l refuze pe Winnetou, aşa că peste 
câteva clipe amândoi zburam, unul lângă altul, spre 
miazăzi, în întâmpinarea unei noi dimineţi. 


SFÂRŞIT 


1 A se vedea Notă asupra ediţiei, p. 5-10, din Karl May, 
„De pe tron la eşafod”, Opere |, Castelul Rodriganda. 

2 Slujbaş la primărie (n. ed). 

3 Mormoni Z membrii unei secte religioase creştine din 
SUA, înfiinţată, în 1830, de Joseph Smith, care, potrivit 
cărţii lui Mormon, profet biblic imaginar, propovăduia 
întoarcerea apropiată a lui Hristos. Iniţial au practicat 
poligamia (n. ed.). 

4 Centime (n. ed.) 

5 Contabil (n. ed.) 

6 Negustor de haine (n. ed.). 


7 Om de serviciu, în cazul de faţă: supraveghetor. 
8 San Francisco. 

9 Gură-mare (n. ed.). 

10 Gură-mică (n. ed.). 

11 Bivolul-puternic (n. ed.). 

12 Sora (n. ed.). 

13 Fasole (n. ed.). 

14 Bivolul-puternic (n. ed.). 

15 Pipa (n. ed.) 

16 La pământ (n. aut.). 

17 Izvorul din stâncă. 

18 Oameni de-ai poliţiei (n. ed.). 
19 Denumit în roman şi Almado. 
20 Sulfură de mercur (n. ed.).