Karl May — Winnetou — Vol 5 La San Francisco

Karl May 


Karl May 


Winnetou 
Vol. 5 


CAPITOLUL 1 

LA SAN FRANCISCO. 

Oraşul San Francisco este aşezat la Oceanul Pacific, pe o 
limbă de pământ, într-un golf minunat. Portul San Francisco 
este unul dintre cele mai frumoase şi cele mai sigure din 
întreaga lume. Este deosebit de mare, putând găzdui cu 
siguranţă toate flotele din lume. În San Francisco este tot 
timpul agitaţie mare. Toată lumea are treabă, toată lumea 
se agită. Aici, în uriaşul port, se văd oameni aparţinând 
tuturor raselor şi tuturor popoarelor. Pe lângă albii 
provenind din toate ţările pământului, se pot zări indieni 
„sălbatici” sau „domesticiţi”, care vin aici pentru a vinde 
piei şi blănuri pe care obţin, pentru prima oară poate, un 
preţ bun. La San Francisco se pot vedea mexicani în haine 
bogat împodobite, negri umili şi tăcuţi, englezi calmi, 
francezi gureşi şi agitaţi, domni eleganţi, vânători îmbrăcaţi 
neglijent, tirolezi veniţi cu afaceri, căutători de aur 
bronzaţi, bărbogşi şi cu părul nepieptănat, mongoli, indieni, 
chinezi. 

Mongolii, „copiii Orientului”, sunt foarte numeroşi aici şi 
dau oraşului o notă cu totul deosebită. Ei par tunşi toţi de 
acelaşi bărbier şi croiţi toţi după acelaşi calapod. Toţi au 
ochii oblici, pielea galben-maronie, nasul mic întors în sus, 
buzele mari şi cărnoase, pomeţii ieşiţi în afară. Feţele lor nu 
exprimă nimic, sunt „goale”. În ochii lor se poate citi un 
singur sentiment: tristeţea. 

Chinezii sunt cei mai harnici muncitori din San Francisco. 
Mici, rotunzi, bine hrăniţi, dar totuşi atât de agili, chinezii 


sunt gata să facă orice muncă, atunci când este vorba de 
răbdare şi îndemânare. Ei sculptează în fildeş sau în lemn, 
strunjesc metalul, brodează pe pânză, pe piele, pe bumbac, 
pe mătase. Din mâinile chinezilor ies minunate obiecte de 
artă ce îşi găsesc mereu clienţi în rândul celor ce 
colecţionează lucruri rare. 

La toate acestea se adaugă faptul că simpaticii chinezi 
sunt modeşti şi se mulţumesc întotdeauna cu puţin. 
Preţurile pe care le cer sunt uneori foarte mari, dar se ştie 
foarte bine că orice cumpărător se poate tocmi cu un 
chinez. De cele mai multe ori, chinezul obţine o treime sau 
o pătrime din preţul cerut la început. Şi salariile pe care le 
primesc chinezii sunt de multe ori mai mici decât cele pe 
care le primesc albii, însă chinezii duc un trai modest şi 
sunt strângători. Multe meserii sau ocupaţii au devenit un 
adevărat monopol al chinezilor. Spălătoriile sunt de cele 
mai multe ori patronate de chinezi. Bucătarii şi ospătarii din 
San Francisco sunt de cele mai multe ori chinezi. 

Cititorul nu trebuie să înţeleagă că doar chinezii se pricep 
la afaceri. Nu, nicidecum! Toţi locuitorii din San Francisco 
se pricep la afaceri. Cu toţii au un singur ţel: să câştige 
bani, cât mai mulţi şi cât mai repede. 

Dorinţa de bani se simte în curţile, în casele, pe străzile şi 
în pieţele oraşului. Americanca palidă şi înaltă, mexicanca 
mândră, cu pielea arămie, nemţoaica blondă, franţuzoaica 
plăpândă, toate se agită, toate aleargă încolo şi-ncoace. 
Bancherul elegant, în frac, purtând pe cap jobenul înalt, 
duce într-o mână bucata de carne şi în cealaltă coşul cu 
legume. Fermierul duce pe umăr o plasă încărcată cu peşte. 
E vesel şi vrea să sărbătorească un eveniment important. 
Ofiţerul duce-n mână un clapon gras, tăiat chiar atunci. 
Mormonul poartă, înveliţi bine în poala hainei sale lungi, 
mai mulţi homari. Toţi se mişcă încolo şi-ncoace într-un ritm 
infernal. 

Am ajuns cu bine în capitala aurului care este oraşul San 
Francisco. Am trecut neobservaţi prin mulţimea de oameni, 


am găsit Sutterstreet şi hotelul „Valladolid”. Hotelul era, de 
fapt, un modest han din bârne. 

Ne-am lăsat caii în grija grăjdarului, care i-a dus îndată 
într-un şopron mic. Am intrat apoi în cârciuma „hotelului” 
care, deşi mare, era plină până la refuz. 

Am izbutit să „cucerim” o masă. A apărut imediat un 
ospătar, şi fiecare dintre noi a comandat după pofta inimii. 
După ce ni s-a adus ce am cerut, l-am întrebat pe chelner: 

Se poate vorbi cu senor Enrique Gonzales? 

Da, domnule, doriţi să-l chem? 

Desigur, dacă nu cer prea mult. 

Ospătarul a dispărut şi, peste câteva clipe, şi-a făcut 
apariţia un spaniol înalt şi sobru care ne-a spus că este 
domnul Enrique Gonzales. 

Mi-aţi putea spune, stimate domn, dacă un anume Allan 
Marshal se mai află-n gazdă la dumneavoastră? l-am 
întrebat eu. 

Nu am auzit de un domn care să poarte acest nume, de 
altfel, nici nu mă interesează oaspeţii mei. De ei se ocupă 
soţia mea, a răspuns senor Gonzales. 

Se poate vorbi cu dumneaei? 

Nu ştiu, poate ştie vreuna dintre fete. 

Spunând acestea, bunul domn ne-a întors spatele şi a 
plecat. Se pare că relaţiile dintre el şi soţia lui erau aceleaşi 
ca între don Fernando de Venango şi senora Eulalia. 

M-am ridicat de la masă şi am luat-o spre locul din care 
venea un miros îmbietor de friptură. 

O domnişorică mică şi subţirică a vrut să treacă pe lângă 
mine în mare grabă, dar am prins-o de braţ şi am întrebat- 
O: 

Unde-i doamna, mititico? 

Vous etes un înel! 

„O franţuzoaică, deci”, mi-am zis eu, continuându-mi 
drumul. Lângă o masă am văzut o altă fată care semăna a fi 
ospătăriţă şi am întrebat-o: 


Mademoiselle, vreţi să-mi spuneţi unde o găsesc pe soţia 
proprietarului acestui minunat hotel? 

I am not mademoiselle! 

„O englezoaică sau o americancă”, am gândit eu imediat. 
Dacă eram nevoit să pun întrebări unor ospătăriţe care 
aparţineau tuturor popoarelor pământului, n-o mai găseam 
pe soţia lui nici până la lăsarea serii! Spre norocul meu, am 
zărit într-un colţ o domnişoară care mă tot privea. Faţa ei 
îmi părea cunoscută şi mi-am încercat norocul, 
îndreptându-mă ţintă spre ea. Nici nu am apucat să mă 
apropii bine, când a exclamat surprinsă: 

Vai, vecine! Se poate oare? Să-ţi laşi dumneata aşa o 
barbă! Să nu te mai recunosc! 

La naiba! Gustel! Gustel Eberbach! Doamne, ce-ai mai 
crescut! Cum ai ajuns tocmai aici, în California? 

Mama a murit imediat după ce ai plecat din Germania. La 
tata a venit un domn. Nu ştiu ce-au vorbit, dar acum tata 
este împreună cu fraţii mei sus, în munţi, la nişte mine unde 
s-ar găsi mult aur. Pe mine m-a lăsat aici. Îmi merge bine şi 
îl aştept să vină de la minele de aur. 

O să mai vorbim noi, i-am spus. le rog, deocamdată, să 
mă-ndrumi. Unde o pot găsi pe doamna Gonzales? Trebuie 
să ştii că întrebarea asta am mai pus-o de două ori, dar se 
pare că bunele tale colege nu sunt tocmai amabile. 

Doamnei nu trebuie să-i spui nicidecum senorita, ci dona, 
dona Elvira! 

Prea bine! Voi ţine minte asta! Aş putea să-i vorbesc? 

O să văd eu imediat. La care masă te-ai aşezat? 

Uite, la masa a doua, de colo! 

Foarte bine! O să-ţi spun eu cum stau lucrurile, vecine! 

Aceasta era una dintre acele întâlniri neaşteptate de care 
am avut parte de-a lungul vieţii mele. Părinţii lui Gustel 
erau vecini cu părinţii mei. Iatăl meu şi părintele ei erau 
foarte apropiaţi. Acum aflam că bătrânul meşter tâmplar, 
tatăl lui Gustel, era în munţi la minele de aur. Fiul cel mare 
al tâmplarului îmi fusese coleg de şcoală. Şi acum o 


întâlneam aici, în California, în primul han în care-am 
călcat, pe Gustel, pe micuța Gustel, pe care obişnuiam s-o 
ţin în braţe, pe micuța Gustel care se juca mereu cu părul 
meu, ciufulindu-mă straşnic, pentru ca mai apoi să-şi 
lipească năsucul mic de obrazul meu. Cine s-ar fi gândit că 
aveam s-o întâlnesc tocmai în California! 

Glasul lui Gustel m-a trezit din frumoasele mele amintiri: 

Dona Elvira este gata să te primească, deşi acum nu are 
program de audienţe. 

Program de audienţe? am întrebat eu, mirat. O 
cârciumăreasă are program de audienţe? 

Gustel a dat din umeri, zicând: 

Da, are program de audienţe de două ori pe zi. De la 
unsprezece la douăsprezece şi după-amiaza de la şase la 
şapte. Cine vrea să-i vorbească între alte ore decât cele pe 
care ţi le-am spus este nevoit să aştepte, dacă nu este 
recomandat călduros... 

Aha! Mulţumesc frumos! am spus eu, râzând. Nici nu 
ştiam ce importantă poate fi pentru mine o vecină 
cumsecade! 

Nu-i aşa? Hai, să mergem! 

Totul s-a desfăşurat ca atunci când intri în audienţă la o 
persoană importantă. Am fost introdus într-o cămăruţă 
mobilată întocmai precum o anticameră. După cum mi-a 
spus Gustel, trebuia să aştept în acea cămăruţă, până când 
aveam să aud sunând un clopoțel. 

Răbdarea mi-a fost pusă la grea încercare, pentru că am 
fost nevoit să aştept o jumătate de ceas, până când am 
auzit, în sfârşit, sunetul clopoţelului. Am intrat într-o odaie 
destul de mare, încărcată cu tot soiul de mobile. Se pare că 
dona Elvira trebuia neapărat să dispună de o cameră 
împodobită din belşug cu piese de mobilier dintre cele mai 
diverse. Şi pereţii erau din cale-afară de încărcaţi cu tot 
felul de obiecte. Doamna Gonzales stătea pe o sofa, cu cotul 
sprijinit de o hartă ce atârna pe perete. În poală avea o 
chitară şi un material pe care începuse să-l brodeze, iar 


înaintea ei se afla o hârtie mare, ce acoperea cu totul 
fereastra, astfel încât în odaie intra foarte puţină lumină. Pe 
hârtie erau desenate două schiţe, una dintre ele 
reprezentând capul unui motan sau al unei femei bătrâne. 
Cea de-a doua schiţă reprezenta cu siguranţă un animal, 
dar nu mi-am putut da seama despre ce fiinţă a lui 
Dumnezeu putea fi vorba. 

M-am înclinat adânc şi cu smerenie. Doamna nu mă băga 
în seamă, privind cu insistenţă un anumit punct din tavan. 
După câteva clipe, s-a uitat la mine şi m-a întrebat în 
engleză: 

Ce depărtare este de la Pământ la Lună? 

Mă aşteptam ca doamna dinaintea mea să-mi pună o 
întrebare mai puţin obişnuită, aşa că i-am răspuns 
numaidecât: 

În zilele de luni, distanţa de la Pământ la Lună este de 
cincizeci şi patru de mii de mile. În zilele de sâmbătă, ea 
este de numai de cincizeci de mii de mile. 

Întocmai! a răspuns ciudata doamnă, privind din nou în 
tavan. După câteva clipe mi-a pus o altă întrebare: Din ce se 
fac stafidele? 

Din struguri! am răspuns eu, prompt. 

Corect! 

Doamna Gonzales a privit tavanul pentru a treia oară, 
întrebându-mă apoi: 

Ce este poil de chevre? 

Un material din care se croiesc haine. Cincisprezece coţi 
din acest material costă un escudo de aur. Acum acest 
material nu mai este la modă. 

Aşa este! Bine aţi venit, senor! Augusta m-a rugat să-mi 
fac timp pentru dumneavoastră, dar se cuvine să ştiţi că 
timpul meu este preţios! Cine-mi cere o favoare trebuie să 
treacă examenul la care-l supun. Dumneavoastră, germanii, 
sunteţi oameni culţi, de aceea mi-am îngăduit, de fapt, să vă 
pun aceste întrebări. Dumneavoastră aţi răspuns corect, 
deşi arătaţi mai mult a urs decât a om cu carte. Augusta mi- 


a spus că aţi învăţat pe la tot felul de şcoli şi aţi călătorit 
mult. Luaţi loc, senor! 

Mulţumesc, dona Elvira de Gonzales, am răspuns eu, cu 
modestie, aşezându-mă pe colţul unui scaun. 

Doriţi să locuiţi în casa mea? 

Da. 

Puteţi locui în casa mea, fiindcă sunteţi un bărbat deosebit 
de respectuos, după cum văd. Desigur că este nevoie să vă 
mai îngrijiţi puţin de înfăţişarea dumneavoastră. Aţi fost în 
Spania? 

Da. 

Ce spuneţi despre această hartă a patriei mele pe care am 
desenat-o eu însămi? 

Punându-mi această întrebare, distinsa doamnă Elvira mi- 
a întins un desen pe hârtie de calc, de fapt o copie după o 
hartă mai puţin reuşită. 

Am examinat cu atenţie desenul şi apoi am exclamat, cu 
prefăcută încântare: 

Este o hartă foarte exactă, dona Elvira de Gonzales! 

Ciudata doamnă a primit complimentul meu ca pe ceva de 
la sine înţeles şi mi-a spus cu mândrie: 

Ei, da! Noi, femeile, ne-am dat seama, în sfârşit, de 
calităţile pe care le avem. În ceea ce priveşte arta şi ştiinţa, 
îi întrecem pe bărbaţi! Priviţi aceste două picturi! Sunt 
minunate din punctul de vedere al detaliilor! Priviţi liniile, 
umbrele, jocul luminii! Sunteţi, fără îndoială, un cunoscător 
în ale artei şi, cu toate acestea, aş dori să vă pun câteva 
întrebări. Ce reprezintă aceasta? 

Am fost nevoit să-mi concentrez toată atenţia, pentru a da 
un răspuns potrivit. 

Este un şarpe! am răspuns eu, în cele din urmă. 

Corect! Până acum nimeni nu a izbutit să-mi spună că este 
un şarpe, dar aşa cum mintea omului de ştiinţă pătrunde 
cele mai adânci enigme, tot astfel ochiul omului de artă 
vede cele mai mici detalii. Şi acest desen? 

Reprezintă o gorilă din specia Du Chailli. 


Aşa el Sunteţi cu adevărat omul cu cea mai vastă cultură 
din câţi mi-a fost dat să întâlnesc! Aţi recunoscut 
numaidecât şarpele şi gorila. Ar trebui să fiţi ridicat la rang 
de academician! 

Această apreciere care ar fi trebuit să-mi stârnească 
mândria a avut asupra mea efectul cepei şi usturoiului cu 
care buna dona Eulalia îşi garnisea mâncărurile. 

Sora doamnei Eulalia mi-a arătat o masă care se afla chiar 
la intrarea în cameră şi mi-a spus,cu hotărâre: 

Eu sunt stăpâna acestei case! Aveţi acolo un registru, un 
toc şi cerneală! Vă rog să vă treceţi numele în registru! 

Am făcut precum mi-a poruncit dona Elvira şi am întrebat- 
O, sfios: 

Îmi este îngăduit să trec aici şi numele tovarăşilor mei? 

Numele tovarăşilor dumneavoastră? Cine sunt aceştia? 

Mai întâi este vorba despre negrul Cesar, servitorul meu. 

Hm! Mă aşteptam ca un om ce recunoaşte numaidecât 
şarpele pictat de mine să aibă şi servitor, numai că pe el nu- 
| veţi trece în registru. Mai departe! 

Winnetou, căpetenia apaşilor. 

Dona Elvira a tresărit la auzul acestui nume şi m-a 
întrebat: 

Vestitul Winnetou? 

Desigur! 

Trebuie să-l văd! Trebuie să mi-l prezentaţi neapărat! 
Treceţi-l în registru! 

Mai este apoi Sans-ear. 

Vestitul vânător? 

Da. 

Treceţi-l în registru! Aveţi tovarăşi aleşi pe sprânceană! 
Mai departe! 

Cel de-al patrulea şi ultimul dintre tovarăşii mei este 
domnul Bernard Marshal, giuvaiergiu din Louisville. 

Doamna a sărit în sus, exclamând: 

Domnul Marshal! Domnul Marshal, giuvaiergiu din 
Louisville! 


Da, doamnă, am replicat eu, calm. Bernard Marshal are un 
frate pe nume Allan, care a avut cinstea de a locui la 
dumneavoastră. 

Deci aşa! Treceţi-l în registru! Veţi avea la dispoziţie cel 
mâi bun dormitor. În hotelul „Valladolid” nu mai sunt 
camere libere, dar veţi fi găzduiţi chiar în casa mea. În 
această seară veţi fi invitaţii mei la cină. Veţi lua masa în 
sufrageria mea. 

Mulţumesc, dona Elvira! Ţin să vă asigur că voi şti să 
preţuiesc pe deplin cinstea pe care ne-o faceţi. Am obiceiul 
de a scrie cărţi în care povestesc ce am trăit şi ce am văzut 
în călătoriile mele. Vă asigur că voi scrie cu deosebită 
căldură despre hotelul „Valladolid”. 

Aşa să faceţi, senor, deşi trebuie să vă spun că îmi este 
greu să-mi imaginez cum aţi arăta dumneavoastră la masa 
de scris. Poate aveţi vreo rugăminte. Sunt gata să v-o 
îndeplinesc! 

Nu am nici o rugăminte, dar totuşi aş dori nişte informaţii. 

Nişte informaţii? 

Da. Allan Marshal nu mai locuieşte la dumneavoastră? 

Nu. Domnul Marshal a părăsit casa mea acum patru luni. 

Ştiţi cumva unde a plecat? 

La minele din Sacramento. 

Aţi mai primit vreo veste de la el? 

Da. Mi-a dat o adresă la care îi pot trimite scrisorile ce ar 
sosi aici şi i-ar fi, eventual, destinate. 

Mai aveţi cumva această adresă? 

Da, mi-o amintesc exact, pentru că adresa respectivă este, 
de fapt, a unui cunoscut de-al meu, domnul Holfey din 
Yellow Water Ground. Domnul Holfey este un negustor de la 
care căutătorii de aur îşi pot cumpăra tot ce le este de 
trebuinţă. 

De când a plecat din San Francisco au mai sosit scrisori 
care îi erau destinate lui Allan? 

Da, câteva. Am avut grijă să i le trimit. De curând au fost 
aici doi domni care mi-au spus că sunt prieteni de-ai lui 


Allan Marshal. Ziceau că trebuie să-l întâlnească neapărat. 
Le-am dat şi lor adresa. 

Când au plecat aceşti oameni de aici? 

Staţi puţin să-mi aduc aminte... Ah, da! Au plecat de aici 
chiar ieri-dimineaţă! 

Unul dintre ei era mai în vârstă şi altul era mai tânăr? 

Da, întocmai! Semănau bine! Păreau a fi tată şi fiu! Au 
venit aici la recomandarea surorii mele. Aveau şi o scrisoare 
de la ea. 

Am dat din cap, zicând: 

Cei doi oameni despre care vorbiţi au fost găzduiţi la 
ferma lui don Fernando de Venango y Colonna de 
Molynares de Gajalpa y Rostredo! 

Cum? îi cunoaşteţi pe aceşti oameni? 

Da. O cunosc şi pe sora dumneavoastră, dona Eulalia, 
căreia nu i-am cerut însă nici un fel de scrisoare de 
recomandare către dumneavoastră. 

Dumnezeule! Cum se poate, senor? Povestiţi! Vă rog, 
povestiţi! 

I-am povestit despre sora ei şi, când am sfârşit, doamna 
Elvira mi-a spus cu înflăcărare: 

Mulţumesc! Mulţumesc din suflet, domnule! Sunteţi 
primul neamţ care ştie să se poarte cu o senora de origine 
spaniolă! Deja mă bucur la gândul că în această seară vom 
cina împreună! La revedere, senor! 

Întrevederea s-a terminat! M-am retras, după ce m-am 
înclinat respectuos. Tot personalul hotelului mă privea cu 
mare curiozitate. Gustel Eberbach s-a apropiat numaidecât 
de mine, zicând: 

Vecine, eşti un om norocos! Nimeni nu s-a bucurat de aşa 
audienţă! Ce mult ai stat la dona Elvira! Cred că stăpâna te 
place foarte mult! 

Dimpotrivă! am spus eu, râzând. Stăpâna dumitale mi-a 
spus că arăt ca un urs. 

Hm! Păi are dreptate! Da' o să te ajut eu. Am în odaia mea 
tot ce-ţi trebuie: brici, săpun, apă. 


Nu-i nevoie să te mai osteneşti. În scurtă vreme vom fi 
conduşi în dormitorul ce ne este destinat. 

Nici nu poate fi vorba de aşa ceva! Oaspeţii sunt conduşi în 
camerele lor abia după ora opt, nici o clipă mai devreme! 

Dona Elvira spunea că ni se va da cel mai bun dormitor. 
Unde-o fi ăsta? 

Toate dormitoarele sunt sus. Vei avea parte de aer curat. 

Deodată, s-a auzit dangătul unui clopot mare. 

Asta-i dona Elvira! a exclamat Gustel. Trebuie să plec, 
dragă vecine! Probabil că vrea să-mi dea vreo poruncă! 

Spunând acestea, Gustel a dispărut în mare grabă, iar eu 
m-am aşezat lângă tovarăşii mei. Deşi apariţia unui vânător 
sau unui indian într-un local din San Francisco nu este un 
lucru deosebit, prietenii mei atrăgeau privirile oaspeţilor 
hotelului „Valladolid”, Winnetou, prin chipul său frumos, iar 
faptul că Mark nu avea urechi era pentru toţi un semn că 
omul trecuse prin grele încercări. 

Ei? m-a întrebat Bernard. 

Fratele tău a plecat de aici de peste trei luni şi a scris o 
singură dată din Yellow Water Ground. Scrisorile tale i-au 
fost trimise acolo. 

Unde este Yellow Water Ground? 

Dacă-mi aduc bine aminte, este vorba despre o vale situată 
în apropiere de Sacramento. Acolo s-a găsit mult metal 
preţios, şi căutătorii de aur au scurmat peste tot, dar acum 
cred că sunt în susul râului. 

Allan a lăsat ceva aici? 

Uite, chiar că n-am întrebat-o pe dona Elvira. 

Se cuvine să aflăm asta. 

Foarte curând vom avea ocazia de a afla tot ce vrem să 
ştim. Suntem invitaţii ei la cină. 

Ce bine-mi pare! Oricum, o să mă duc la bancherii cu care 
am făcut afaceri. Poate că Allan a lăsat ceva la bancă. 

Gustel s-a apropiat de noi şi mi-a spus: 

Vecine, stăpâna m-a chemat ca să-mi spună să-ţi transmit 
un mesaj: cina e la ora nouă. În afară de asta, dona Elvira 


mi-a poruncit să-ţi arăt chiar acum camerele pregătite 
pentru dumneata şi prietenii dumitale. 

Camerele? am întrebat eu, mirat. Credeam că-i vorba doar 
de o odăiţă. 

În spatele hotelului se află mai multe camere mari. Dona 
Elvira are obiceiul de a găzdui în două dintre acestea doar 
rudele. 

Acolo a locuit şi senorita Alma? 

Da. Cel puţin aşa am auzit şi eu. Nu eram în serviciul donei 
Elvira pe vremea când senorita Alma s-a aflat în vizită la 
mătuşa ei. 

Ştii cumva dacă nepoata donei Elvira a făcut cunoştinţă cu 
un anume Allan Marshal cât a stat în San Francisco? 

Da, desigur! Toată lumea vorbeşte despre domnul Allan 
Marshal. Uneori lumea râde, gândindu-se la cele 
întâmplate. Se pare că domnişoara Alma l-a vânat pur şi 
simplu pe domnul Allan. Bietul om nu mai ştia cum să scape 
de ea! Vă rog să mă urmaţi, domnilor. Dona Elvira mi-a dat 
cheile. 

Ne-am ridicat de la masă şi am urmat-o. Cele două camere 
ce ne erau rezervate puteau fi considerate de-a dreptul 
luxoase, în comparaţie cu odăile în care erau găzduiţi 
oaspeţii obişnuiţi ai „hotelului”. Într-una din aceste camere 
urmau să locuiască Bernard şi Sans-ear, iar în cealaltă 
Winnetou şi cu mine. Cesar avea să stea într-o cămăruţă 
separată de ale noastre. 

Buna Gustel ne-a adus tot ce ne trebuia pentru a da 
înfăţişărilor noastre un aspect mai îngrijit. După ce am 
considerat că arătam într-adevăr ca nişte oameni şi nu ca 
nişte sălbatici, am ieşit în oraş. Winnetou a rămas la hotel. 
Era prea mândru pentru a se expune privirilor curioase ale 
oamenilor din San Francisco. Nici Mark nu a vrut să 
meargă în oraş. 

Ce să fac eu în oraş? a întrebat Sans-ear. De mers am 
învăţat deja să merg. Case şi oameni am mai văzut! Cred că 
ar fi bine să vă grăbiţi, ca să putem pleca din oraşul ăsta cât 


mai curând. Abia aştept să ajungem în prerie! Dacă stau 
prea mult pe-aici or să-mi crească urechile la loc de atâta 
plictiseală şi atunci cine-o să-mi mai zică mie Sans-ear, ha? 

Bunul Mark se găsea în oraş numai de câteva ceasuri şi 
deja se plictisise! Voia să ajungă cât mai repede în prerie. 

Îi înţelegeam foarte bine pe „indienii sălbatici” care 
mureau atunci când erau vârâţi în închisori şi trebuie să 
spun că ajungeau acolo pentru că îşi apărau drepturile, 
pentru că nu voiau să părăsească pământurile care erau ale 
lor, nu voiau să părăsească pământurile pe care se găsea 
vânat, căci de vânat aveau atâta nevoie pentru a se hrăni. 

Mergeam în oraş cu un anumit scop. Am fost împreună cu 
Bernard la bancherii cu care familia Marshal se afla în 
relaţii. Nu am izbutit să aflăm decât că Allan trecuse de 
câteva ori pe la ei, pentru ca apoi să plece la minele de aur. 
Ridicase de la bănci bani lichizi, pentru a putea cumpăra 
pepite. 

După aceasta ne-am mai plimbat pe străzile aglomerate 
ale oraşului, şi Bernard a intrat într-o prăvălie în care se 
găsea îmbrăcăminte de tot soiul: haine mexicane, bogat 
împodobite, dar şi salopete simple. Hainele noastre din 
piele avuseseră mult de suferit şi arătau jalnic. Este 
adevărat că eram bărbieriţi şi tunşi, dar hainele... 

Am constatat că bunul Bernard avea gust, numai că 
preţurile erau destul de mari. 

După ce şi-a luat un rând de haine, Bernard mi-a spus: 

Hai, Charley, cumpără-ţi şi tu veşminte noi! O să te ajut să- 
ţi alegi tot ce-ţi trebuie! 

Hm! Aveam într-adevăr nevoie de haine noi, dar preţurile 
erau foarte mari şi eu nu prea aveam bani. Nu m-am 
numărat nicicând printre norocoşii la înavuţire, eram mai 
curând un om nenorocos, dar care ştia să-şi câştige 
existenţa muncind cinstit, trăind de azi pe mâine. 

Eu eram adâncit în gânduri, dar Bernard s-a apucat să 
aleagă şi a ales o cămaşă din piele de cerb, albă ca neaua, 
tăbăcită cu măiestrie şi împodobită cu broderii roşii, 


pantaloni din piele, cu franjuri pe la cusături, un surtuc din 
piele groasă de bizon, tăbăcită astfel încât să fie moale 
precum blana de veveriţă, cizme înalte din blană de urs, cu 
talpă groasă, împodobite cu piele de aligator şi o căciulă din 
blană de castor împodobită pe margine cu piele de şarpe cu 
clopoței. M-am împotrivit, dar la insistenţele lui Bernard a 
trebuit să îmbrac hainele cele noi. Apoi prietenul meu m-a 
luat de braţ şi am ieşit din prăvălie. Am vrut să mă întorc şi 
să plătesc, dar Bernard plătise deja pentru mine. 

Am vrut să-i dau banii, dar prietenul meu m-a refuzat, 
zicând: 

Lasă, dragă Charley! îţi sunt oricum îndatorat şi, dacă ţii 
neapărat, o să-mi dai banii altă dată. 

Bernard a vrut să-i cumpere şi lui Sans-ear un rând de 
haine, dar l-am sfătuit să nu facă asta, pentru că vestitul 
vânător era atât de mărunt, încât nu i s-ar fi potrivit nimic. 

Când ne-am întors la hotelul „Valladolid”, Cesar s-a arătat 
încântat de veşmintele mele noi, zicând: 

Vai, massa! Acum arătat bine, frumos. Frumos la fel ca şi 
Cesar, dacă negru' primeşte surtuc şi căciulă nou. 

Nu mă puteam supăra pe bunul Cesar că făcuse această 
comparaţie. Ştiam bine că negrul era bine intenţionat. Lui 
Mark Jorrocks camera i se păruse prea strâmtă şi de aceea 
intrase în „restaurantul” hotelului. Stătea singur la o masă 
şi, când ne-a zărit, ne-a făcut semn să ne apropiem şi să ne 
aşezăm. 

Ia ascultați! a spus micuțul vânător. La o masă alăturată se 
vorbeşte despre nişte lucruri care ne privesc şi pe noi. 

Cum aşa? am întrebat eu. 

La minele de aur s-au petrecut nişte lucruri despre care-aş 
zice, de pildă, că nu sunt deloc îmbucurătoare. Se pare că 
aceia ce găsesc aur sunt atacați de o bandă de bravos2 albi, 
care le iau oamenilor viaţa şi îi jefuiesc. Ei, la o masă 
alăturată stă un om care abia a izbutit să scape din mâinile 
răufăcătorilor! Ascultaţi! 


La masa aflată chiar lângă a noastră am remarcat nişte 
bărbaţi pe feţele cărora se putea vedea că ştiau bine ce 
înseamnă suferinţa, viaţa grea şi lipsurile. Unul dintre ei 
tocmai povestea ceva, iar ceilalţi îl ascultau cu mare atenţie. 

Trebuie să ştiţi că eu sunt din Ohio, spunea necunoscutul, 
continuând să-şi depene povestea. Asta înseamnă că ştiu ce 
înseamnă traiul pe apă, pe uscat, în prerie, în pădure şi în 
munţi. Mi-a fost dat să-i înfrunt pe răufăcătorii de pe 
Mississippi şi pe bandiții preriei. Da, numai că nici prin cap 
nu mi-a putut trece că astfel de lucruri se pot întâmpla ziua- 
n amiaza mare, ba încă şi pe un drum umblat! 

Mie mi se pare că le cam înfloreşti, a spus unul dintre 
comesenii necunoscutului. Caravana voastră era destul de 
mare. Auzi! Cincisprezece bărbaţi în toată puterea 
cuvântului să nu poată înfrunta opt bandiți! Asta e o 
adevărată ruşine! 

Hm! Dumneata ai obiceiul de a nu gândi înainte să 
deschizi gura! i-a spus necunoscutul comeseanului său 
care-l acuzase că minte. Aş vrea să văd ce făceai dumneata 
dacă erai în locul meu! Eram, într-adevăr, cincisprezece, 
adică şase tropeiros3 şi nouă mineri. Dacă credeţi, 
domnilor, că vă puteţi bizui pe nişte tropeiros, atunci vă 
spun eu că sunteţi pierduţi. Nu trebuie să uităm nici faptul 
că din nouă mineri câţi eram, trei aveau febră. Erau atât de 
slăbiţi, încât abia dacă se puteau ţine pe spinările catărilor. 
În starea în care se găseau, nu puteau trage cu puşca sau 
cu pistolul şi nici să pună mâna pe cuţit. Ei, mai eram cu 
adevărat cincisprezece? 

Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci începem şi noi să 
credem întreaga poveste, dar pe drumul ăla sunt mereu 
oameni mulţi, care-ţi pot veni în ajutor atunci când te afli la 
ananghie! a spus unul dintre comesenii povestitorului. 

Hei, desigur! a exclamat omul. Aşa e, numai că nemernicii 
stau la pândă şi te atacă atunci când le vine lor la socoteală! 
Te rog să fii atât de bun şi să ne povesteşti totul pe rând, 

ca să pricepem şi noi ceva! a spus unul dintre cei aflaţi la 


masa alăturată. 

Prea bine, prea bine! a spus povestitorul. Găsisem la 
Pyramide Lake un loc cum nu se putea altul mai bun! Am 
muncit opt săptămâni, şi trebuie să mă credeţi că în opt 
săptămâni fiecare dintre noi s-a ales cu un chintal de praf 
de aur şi pepite. Nu am mai putut rămâne acolo, fiindcă 
unora dintre noi le intrase deja frigul în oase. Nu-i aşa uşor 
să stai de dimineaţă până seara în apa rece, care-ţi ajunge 
uneori până la brâu şi să tot învârţi batea4. Ne-am strâns 
catrafusele şi am pornit la drum. În Yellow Water Ground 
am dat peste un yankeu căruia i-am vândut praful şi 
pepitele pe care le aveam. Vă spun eu că am vândut bine 
aurul. Yankeul cu pricina nu era un hoţoman dintre cei 
care-ţi dau în schimbul unei uncii de aur un sfert de chil de 
făină proastă sau o mână de tutun şi mai prost. Cum vă 
spun, yankeul ăla era cinstit. Marshal mi se pare că-l chema 
şi, dacă nu mă-nşel, era din Kentucky. 

Bernard s-a întors repede spre omul care vorbise şi l-a 
întrebat: 

Yankeul ăsta, Marshal, despre care povesteaţi, se mai află 
în Yellow Water Ground? 

Nu ştiu şi nici nu mă priveşte! a replicat necunoscutul. Nu- 
mi mai puneţi tot soiul de întrebări care nu-şi au rostul! 
Dacă e să povestesc totul pe rând, atunci nu trebuie să mă- 
ntrerupă nimeni. Nu de alta, dar mă-ncurc! Carevasăzică, 
domnul Marshal, Allan Marshal mi se pare că-i zicea, a 
cumpărat tot praful şi toate pepitele pe care le aveam. Hei! 
Dacă am fi fost isteţi şi ne-am fi văzut de drum! Dar nu! Noi 
am vrut să ne odihnim un pic după atâta muncă. Şi ne cam 
dureau oasele, ce-i drept. Unde mai pui că domnul Marshal 
ne-a povestit că bandiții atacau căutătorii de aur. Ba ne-a şi 
spus că unii dintre căutătorii de aur n-au mai apucat să 
ajungă nici o dată la Sacramento sau la San Francisco. 

Şi, şi? au întrebat, nerăbdători, comesenii omului care 
povestea. 


Aveţi răbdare, domnilor! Aveţi răbdare! a exclamat 
necunoscutul, care ne stârnise şi nouă curiozitate. Am 
rămas câteva săptămâni în Yellow Water Ground. După cum 
bine ştiţi acolo traiu-i scump, da' ce ne păsa nouă? Lumea 
ştia că avem bani, aşa încât cartoforii ne tot îmbiau la joc şi 
eram tot timpul înconjurați de tot soiul de oameni. Dacă am 
văzut că oasele nu ne mai dureau aşa tare, am mai găsit alţi 
cinci oameni care voiau să ajungă-n San Francisco. Acuma 
eram nouă cu toţii şi era bine. Pe urmă, am închiriat şi nişte 
catâri. Pentru că am închiriat animale destul de numeroase, 
ni s-au alăturat şi şase tropeiros. Eram bine înarmaţi cu 
toţii şi trebuie să vă spun că fiecare dintre cei şase 
tropeiros arăta de parcă ar fi fost gata oricând să înfrunte 
zece duşmani. Am pornit la drum şi la început totul a mers 
cât se poate de bine. Pe urmă, a început să plouă, şi trei 
dintre tovarăşii noştri s-au îmbolnăvit. S-a făcut noroi şi am 
înaintat cu greu, abia dacă parcurgeam opt mile pe zi. 
Noaptea nu puteam să dormim, pentru că ploua tot timpul. 
Starea tovarăşilor noşti s-a înrăutățit. Aveau febră mare şi 
ne-am văzut nevoiţi să-i legăm, astfel încât să nu cadă de pe 
catâri. 

Blestemată treabă febra asta! a exclamat unul dintre 
comesenii povestitorului. Am avut şi eu febră şi ştiu ce rău 
el Aşa cum vă spun, domnilor, parcursesem vreo trei 
sferturi din drum şi am căutat un loc în care să putem 
poposi peste noapte. Aşezasem corturile şi aprinsesem un 
foc mare. Deodată, am auzit împuşcături. Pentru că mă 
aplecasem ca să înfig în pământ un băț de cort, răufăcătorii 
nu m-au zărit. M-am ridicat de la locul meu şi am mai 
apucat să văd cum bravii tropeiros au încălecat şi au spălat 
putina. Cei cinci tovarăşi ai mei care se aflaseră lângă foc 
zăceau acum la pământ. Erau morţi! Am dus puşca la ochi, 
dar nu am mai apucat să trag. Am auzit iar împuşcături, şi 
ceilalţi trei tovarăşi ai mei au căzut la pământ, răpuşi de 
gloanţe. Rămăsesem singur! Singur împotriva bandiţilor! 
Ei, ce aţi fi făcut în locul meu, domnilor? 


Pe toţi dracii! a exclamat unul dintre comesenii 
povestitorului. Aş fi luptat împotriva netrebnicilor! 

Ha! a strigat un altul. Cu siguranţă i-aş fi omorât pe câţiva 
dintre ei! 

Prea bine, domnilor! a spus povestitorul. Asta ziceţi acum, 
dar dacă aţi fi trecut prin ce-am trecut eu, aţi fi făcut 
întocmai ca mine. Dacă m-aş fi avântat în luptă, aş fi fost 
pierdut. Trăgeam în ei şi nu aş mai fi scăpat cu viaţă. 
Oricum, niciunul dintre noi nu mai trebuia să rămână în 
viaţă, ca să nu poată povesti cum s-a petrecut atacul. 

Ei, ce-ai făcut? a întrebat, curios, unul dintre cei ce se 
găseau la masa povestitorului. 

Banii îi aveam asupra mea, catârul meu se găsea destul de 
aproape, lângă un cort. În timp ce bandiții scotoceau prin 
corturi, m-am apropiat de catârul meu şi l-am dezlegat. 
Deodată, unul dintre netrebnici a fluierat. Ei, ce credeţi că 
s-a întâmplat? 

Ce? Ce? au întrebat curioşi comesenii povestitorului. 

Cei şase tropeiros s-au întors! Ei ne trădaseră! Ne 
dăduseră pe mâna bandiţilor! Acum ar fi trebuit să înfrunt 
paisprezece răufăcători! Am sărit în spinarea catârului şi 
am pornit-o în galop. Norocul meu a fost că patrupedul era 
tare cuminte şi ascultător. Nu era încăpățânat, aşa cum se 
ştie că sunt cei mai mulţi dintre catâri! E adevărat că 
netrebnicii m-au înjurat de mama focului şi apoi au pornit-o 
pe urmele mele, dar era întuneric şi am izbutit să scap. 

Şi pe urmă? 

Pe urmă? Pe urmă, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să 
ajung cât mai iute la San Francisco, şi iată-mă-s aici fericit 
că pot sta de vorbă cu dumneavoastră şi că pot bea un 
pahar de vin bun!- 

Nu l-ai recunoscut pe niciunul dintre bandiți? 

Nu, pentru că îşi acoperiseră feţele cu nişte eşarfe. Numai 
unul dintre ei, unul care părea a fi şeful, şi-a dezvelit faţa 
atunci când a fluierat. Era un mulatru. L-aş recunoaşte 


numaidecât, dacă l-aş vedea. Pe obrazul drept avea o 
cicatrice mare şi adâncă. Cred că-i de la vreo lamă de cuţit. 

Şi cei şase tropeiros? 

I-aş recunoaşte şi pe ei îndată, dar ştiţi, domnilor, eu nu 
mă mai întorc nicicând în iadul ăla în care dracul topeşte 
aurul pentru a trimite, cu ajutorul său, oamenii la pieire! 

Ştii cum îl cheamă pe mulero5? 

Da. Îl cheamă Sanchez, dar s-ar putea ca acesta să fie 
doar un nume de împrumut. Oricum, tropeiros sunt mână-n 
mână cu bandiții, cu aşa-zişii hounds. Ce bine-ar fi dacă 
minerii şi locuitorii din San Francisco ar stârpi bandele de 
răufăcători, cum s-a mai întâmplat, de altfel. Ei, acuma am 
terminat de povestit. 

Domnule, pot să vă pun câteva întrebări legate de Allan 
Marshal? a îndrăznit Bernard. Ştiţi, Allan e fratele meu. 

Fratele dumneavoastră? a întrebat povestitorul. Hm, da, 
acum, că mă uit mai bine la dumneavoastră, mi se pare că-i 
semănaţi! întrebaţi-mă şi o să vă răspund cum oi şti mai 
bine! 

Aş vrea să aflu cât mai multe despre el, a replicat Bernard. 
Câtă vreme a trecut de când l-aţi văzut ultima oară? 

Să tot fie cinci săptămâni de-atunci. 

Şi credeţi că se mai află acum în Yellow Water Ground? 

Asta n-am de unde şti. 

Allan nu mi-a scris nici o dată, deşi a primit mai multe 
scrisori din partea mea. 

Dacă nu aţi primit nici o scrisoare de la fratele 
dumneavoastră, asta nu înseamnă neapărat că nu v-a scris. 
Gândiţi-vă numai la ce am povestit mai devreme. Există 
poştaşi care duc scrisorile sus, la minele de aur? Da! Există 
poştaşi care aduc scrisorile de-acolo-ncoace? Da! Numai că 
poştaşii nu sunt de soiul celor la care cred că vă gândiţi 
dumneavoastră! Vă spun eu că multe scrisori nu au ajuns în 
mâinile celor care ar fi fost în drept să le deschidă şi să le 
citească. Să zicem că o luaţi către munţi, ca să ajungeţi la 
minele de aur. Intraţi într-o cârciumă şi cârciumarul este 


unul dintre temuţii hounds. Intraţi într-o prăvălie şi 
proprietarul sau vânzătorul este unul dintre nemiloşii 
hounds. Jucaţi „Monte” şi alături de dumneavoastră joacă 
alţi trei bărbaţi. Unul dintre ei este sigur bandit, ba poate 
chiar doi, sau, cine ştie, toţi trei. Descoperiţi un zăcământ 
de aur şi vă faceţi un prieten. Munciţi împreună şi el este un 
hound, gata să vă vândă tovarăşilor lui, pentru a vă lua o 
parte, dacă nu chiar tot aurul pentru care v-aţi trudit din 
zori şi până-n noapte! Bandiţi sunt peste tot! De ce nu ar fi 
bandiți şi la poştă? Poate că este în folosul lor ca anumite 
scrisori să nu ajungă acolo unde ar trebui. 

Dacă eră, într-adevăr, aşa cum spunea omul din Ohio, 
atunci la minele de aur lucrurile nu stăteau deloc bine. 
Bernard a tăcut. Căzuse pe gânduri. 

Vreţi să ajungeţi la fratele dumneavoastră? l-a întrebat 
căutătorul de aur pe Bernard, care continua să tacă. 

Da, desigur! a răspuns prietenul meu, ca trezit dintr-un 
vis. 

Prea bine! a replicat omul din Ohio. Am să vă dau un sfat şi 
este treaba dumneavoastră dacă vreţi să-l urmaţi sau nu. 
Ştiţi unde se află Yellow Water Ground? 

Nu ştiu decât că este într-o vale, pe lângă Sacramento. 

Pentru a ajunge acolo, trebuie să mergeţi de-a lungul 
golfului San Francisco. Pe urmă, treceţi Rio San Joaquin. 
Apoi veţi ajunge în valea lui Rio Sacramento şi veţi urca 
pieptiş. Dacă începeţi să urcați, veţi găsi o mulţime de 
galerii şi mine. Orice căutător de aur vă poate spune unde 
este Yellow Water Ground. Dacă nu aveţi mult bagaj, puteţi 
ajunge acolo în cinci zile. Deşi v-am descris drumul, nu v-aş 
sfătui să-l urmaţi! Mai întâi, pentru că nu este cel mai scurt, 
deşi este foarte uşor de urmat. Apoi, acest drum este plin 
de hounds. De obicei, ei îi atacă oamenii care vin de la 
minele de aur, nu pe cei ce vor să ajungă la minele de aur, 
dar cine ştie?... Nu trebuie să uitaţi nici faptul că drumul pe 
care vi l-am descris este plin de dolari. De dolarii furaţi din 
buzunarele căutătorilor de aur. Poţi să intri într-o cârciumă 


şi să vezi spre uimirea ta că ţi se aduce nota de plată. Vă 
spun eu că o asemenea hârtie este foarte uşor de citit. Mai 
greu este să plăteşti suma ce se află înscrisă pe ea. Într-un 
han aflat la Sacramento eşti pus să plăteşti pentru un „pat” 
un dolar pe noapte şi primeşti în schimb o mână de fân pe 
care îţi este îngăduit să dormi. Un dolar te costă lumina, 
dar singurul tău felinar va fi luna. Mai dai un dolar pentru 
personalul care te va servi, dar de fapt nu te serveşte 
nimeni. Apoi ţi se cere un dolar pentru ligheanul pe care ar 
urma să-l primeşti, dar de fapt te vezi nevoit să te speli în 
apele râului Sacramento. Pentru prosop trebuie să mai dai 
un dolar, dar te vei şterge pe pantaloni sau pe cămaşă. Un 
dolar te costă nota de plată, dar nota de plată e tot ceea ce 
primeşti! Ei, cum vă place, domnule Marshal? 

Nu-i rău! 

Aşa zic şi eu! Mă rog! O să vă descriu eu un drum pe care, 
dacă-l urmaţi şi dacă aveţi un cal bun, puteţi să ajungeţi la 
Yellow Water Ground în patru zile. Traversaţi cu vaporul 
golful San Francisco. Apoi porniţi de-a dreptul spre munţii 
Saint Johns. După aia o apucaţi spre răsărit şi ajungeţi la 
Rio Sacramento. De acolo mai aveţi un pic şi ajungeţi în 
Yellow Water Ground. 

Vă mulţumesc, domnule! Am să vă urmez sfatul! a spus 
Bernard. 

Foarte bine! Dacă veţi întâlni în drumul dumneavoastră un 
mulatru care are o cicatrice mare pe obrazul drept, 
împuşcaţi-l, că scăpaţi lumea de-un netrebnic! 

Timpul zburase pe negândite şi venise ora la care trebuia 
să mergem la cină. Gustel a venit şi ne-a condus într-o 
încăpere destul de mare. Masa era pusă ca pentru nişte 
nobili spanioli. Dona Elvira ne aştepta deja. Domnul 
Gonzales nu se afla lângă consoarta sa. I-am prezentat 
foarte ceremonios pe prietenii mei, iar stăpâna casei i-a 
întâmpinat cu o sobrietate demnă de o mare căpetenie 
indiană. 


Mai întâi dona Elvira ne-a vorbit mult despre ştiinţă şi 
artă, dar s-a plictisit, în cele din urmă, şi ne-a cerut să-i 
povestim aventuri pe care le-am trăit. 

După ce am mâncat pe săturate şi am vorbit destul de 
mult, doamna s-a ridicat în picioare, spunând: 

Domnilor, sper că v-am dovedit pe deplin faptul că vă 
bucuraţi de toată atenţia mea. Trag nădejde că veţi rămâne 
în casa mea pentru mai multă vreme. 

Dona Elvira de Gonzales, am replicat eu, vă mulţumim 
pentru amabilitatea de care daţi dovadă. Desigur că vom 
petrece mult timp în casa dumneavoastră, dar nu acum. 
Suntem nevoiţi să plecăm pentru scurtă vreme, chiar 
mâine-n zori. 

Încotro vreţi să plecaţi? m-a întrebat doamna, nedumerită. 

Ne vom îndrepta spre Sacramento. Vrem neapărat să-l 
găsim pe Allan. Imediat ce-l vom găsi, îl vom aduce aici! 

Aşa să faceţi, domnilor! Vă rog să-mi cereţi tot ce vă este 
necesar. De plătit, veţi plăti mai târziu. Dacă mai aveţi vreo 
dorinţă, vă rog să vă adresaţi Augustei. Trag nădejde că-mi 
veţi spune „la revedere” mâine dimineaţă, înainte de a 
porni la drum. 

Spunând acestea, doamna a ieşit din încăpere, iar noi am 
urmat-o pentru a ne ocupa de cai şi pentru a ne odihni. A 
doua zi în zori, am plecat din San Francisco. 

CAPITOLUL. 2 

PRAFUL CARE UCIDE. 

Urmând sfatul căutătorului de aur şi mergând pe drumul 
descris de el, am izbutit să ajungem în trei zile pe înălțimile 
munţilor Saint Johns. Am luat-o apoi către est şi am ajuns, 
în cele din urmă, în valea râului Sacramento. Era agitaţie 
mare, aşa cum se întâmplă mereu în locurile în care 
oamenii caută deadly dust. Praful de aur orbeşte ochiul, 
ucide simţămintele şi sufletul. 

S-a scris foarte mult despre aur şi despre căutătorii de 
aur, aşa încât mă voi mărgini la a spune că febra aurului îi 
cuprinde şi pe bărbaţii care au capul pe umeri. Nu o dată 


mi-a fost dat să văd oameni cu obraji supţi, îmbrăcaţi în 
zdrenţe, care îşi sacrifică sănătatea şi poate chiar viaţa 
pentru a se îmbogăţi repede. De cele mai multe ori, 
„Norocoşii” pierd foarte repede tot aurul pe care au izbutit 
să-l strângă muncind din greu. Există căutători de aur care 
muncesc luni de zile fără a găsi nici un gram de metal 
preţios. Ei îşi pierd speranţele. Spectrul foamei şi al 
deznădejdii pune stăpânire pe ei. Când sunt gata să 
renunţe, se aude că cineva a găsit mult, mult aur. Munca 
începe din nou. Mâna slabă prinde batea şi, în final, aurul 
face noi şi noi victime. 

Am ajuns în Yellow Water Ground, o vale strâmtă, prin 
care curge un fir de apă, ce se varsă în Sacramento. Peste 
tot se zăreau galerii. Întreaga vale era înţesată de corturi şi 
cocioabe din lut, cu toate acestea se vedea numaidecât că 
aici nu se mai prea găsea aur. 

Undeva, la mijlocul văii, se zărea o baracă mare din 
scânduri. Deasupra intrării barăcii era scris cu cretă „Store 
and Boardinghouse of Yellow Water Ground”. Cred că 
proprietarul acestui „minunat” han, care servea în acelaşi 
timp drept cârciumă şi prăvălie, ne-ar fi putut da nişte 
informaţii. Am descălecat, l-am lăsat pe Cesar de strajă la 
cai şi am intrat în baracă. 

Pe băncile din lemn, la mesele încropite din scânduri, 
stăteau tot soiul de oameni. Unii amărâţi, cu ochii goi, alţii, 
dimpotrivă, veseli şi bine dispuşi. 

Ia uite! Lume nouă! a strigat unul dintre clienţii 
„selectului” local. Poate că ei vor avea mai mult noroc decât 
noi! Hei, piele roşie, vino-ncoa' să bei un pahar cu mine! 

Winnetou s-a prefăcut că nu a auzit cuvintele ce-i fuseseră 
adresate. Căutătorul de aur s-a ridicat numaidecât în 
picioare, s-a apropiat de indian şi i-a spus: 

la ascultă, netrebnicule! Tu nu ştii că un om care sapă 
galerii se simte jignit dacă nu vrei să bei un pahar cu el? Te 
întreb dacă vrei să bei cu mine un pahar! Nu de alta, da' 
poate că după aia faci şi tu cinste, ha? 


Războinicul roşu nu bea apă de foc! a replicat Winnetou. 
Războinicul roşu nu vrea să-l jignească pe omul alb! 

Du-te dracului! a exclamat beţivul, aruncând paharul plin 
în direcţia lui Winnetou şi scoțând cuțitul. 

Deodată, albul a scos un strigăt, s-a clătinat timp de câteva 
clipe şi a căzut la pământ. Apaşul scosese şi el cuțitul. Îl mai 
ţinea încă în mână. Lama armei era curată! Doar o clipă, 
atât durase totul. Winnetou îşi înjunghiase adversarul într-o 
fracțiune de secundă! 

Minerii şi căutătorii de aur s-au ridicat numaidecât în 
picioare. Toţi aveau cuţitele-n mâini. Noi am dus puştile la 
ochi. Cesar a intrat şi el în baraca-han, ţinând puşca în 
mâini. 

Staţi pe loc! a strigat proprietarul „luxosului” local. 
Aşezaţi-vă, oameni buni! Asta a fost o treabă care-l privea 
pe Jim şi pe indian! Văd că treaba s-a lămurit! Nell, du 
mortul de-aici! 

Se pare că armele noastre îi liniştiseră pe clienţii din 
baraca de scânduri. Barmanul a ridicat de la pământ trupul 
neînsufleţit şi l-a pus pe umăr, ca pe-un sac, şi a ieşit. Am 
văzut apoi cum barmanul a aruncat cadavrul într-o galerie 
părăsită. Acest Jim, care tocmai murise, venise la Yellow 
Water Ground pentru a găsi aur, pentru a se îmbogăţi 
foarte repede, dar îşi găsise moartea. Omul murise numai şi 
numai din vina lui... deadly dust! Câte astfel de scene 
violente nu se petrec oare în minele de aur! 

Ne-am aşezat şi noi la o oarecare distanţă de toţi ceilalţi. 

Ce doriţi să beţi, domnilor? ne-a întrebat proprietarul 
„selectului” local. 

Bere! a răspuns Bernard. 

Doriţi „Porter” sau „Ale”? 

Ce-aveţi mai bun! 

Atunci v-aş recomanda „Ale”, domnilor! Am bere „Burton 
Ale” de cea mai bună calitate, domnilor, bere adusă de-a 
dreptul din Staffordshire! 


Chiar eram curios ce gust avea această bere, care aşa 
spunea gazda noastră provenea din cea mai bună fabrică 
de bere a Angliei. Hangiul ne-a adus cinci sticle. Una i-am 
dus-o lui Cesar. 

Negrul a luat sticla, şi-a îndesat-o-n gură de parcă ar fi 
vrut să şi-o bage cu totul în stomac, a dat berea pe gât, a 
deschis gura mare, de parcă faţa lui Cesar devenise 
deodată toată numai gură, şi a dat ochii peste cap. Acum 
bietul negru semăna cu un ins care avea rău de mare. 

Ce s-a întâmplat? am întrebat eu, speriat, gândindu-mă că 
bietul om se tăiase cu gâtul sticlei. 

Oh, massa, massa! s-a jeluit bietul negru. Cesar murit! 
Cesar băut otravă! 

Vai, Cesar, dar ţi-am dat „Ale”! Bere „Ale” adusă din 
Anglia! 

„Ale”? a întrebat negrul, mirat. Asta nu „Ale”! Cesar ai mai 
băut la bere „Ale”! Cesar cunoşti la bere „Ale”! Oh, nu, nu! 
Cesar simţit la gura şi la trup arsenic şi la otrava pentru 
şoareci! 

Negrul nu era deloc pretenţios atunci când venea vorba 
despre mâncare sau despre băutură, şi totuşi minunata 
bere „Ale” i se păruse a fi otravă! 

M-am grăbit să intru în han şi am ajuns tocmai la timp, 
pentru că hangiul îi întreba pe prietenii mei: 

Nădăjduiesc sincer că aveţi cu ce plăti, domnilor! 

Bernard a băgat mâna în buzunar. După privirea pe care i- 
a aruncat-o hangiului, mi-am dat seama că prietenul meu se 
simţea jignit. 

Staţi aşa,domnule Bernard! a strigat Mark. Eu plătesc! 
Cât costă berea? 

Trei dolari sticla, stimate domn! a spus, solemn, hangiul. 
Cinci sticle vă costă cincisprezece dolari! 

E un preţ bun, mai ales că primim şi sticla, nu-i aşa? a 
întrebat Sans-ear. 

Bineînţeles! a aprobat amabilul hangiu. 


Da, numai că noi vom lăsa sticlele aici! Pentru nişte oameni 
care ştiu unde pot găsi aur nu mai contează nişte sticle! 
Aduceţi cântarul! 

Doriţi să plătiţi în aur? a întrebat hangiul, cu glas mieros. 

Desigur! a spus Mark, desfăcând punga în care-şi ţinea 
gloanţele şi scoțând de acolo o pepită mare cât un ou de 
porumbel. 

Pe toţi dracii! a exclamat hangiul, admirativ. De unde aveţi 
aşa pepite, domnule? 

De la mina mea! a răspuns Sans-ear, cu un calm 
imperturbabil. 

Şi unde se află mina asta? 

Undeva prin America, de pildă! Vedeţi, am o memorie 
slabă şi nu-mi aduc aminte locul în care se găseşte mina, 
decât atunci când am eu însumi nevoie de aur! 

Hangiul nu a răspuns nimic, dar ochii îi luceau când a 
cântărit pepita. Bucata de aur avea o valoare mult mai 
mare decât cea a berii, şi curiosul hangiu i-a dat lui Mark 
suma ce depăşea preţul băuturii. Plătea foarte puţin pentru 
aur şi eram sigur că minunatul său cântar era măsluit. 
Mark a luat dolarii primiţi de la hangiu şi i-a băgat în 
buzunar, având aerul omului pentru care banii nu au nici o 
însemnătate. Fără să vreau, mi-am amintit că Sans-ear îmi 
mărturisise cu ceva vreme în urmă că ştia el nişte locuri de 
unde poate scoate aurul cu lopata. 

Am gustat berea. Dacă am fi venit de-a dreptul din savană, 
poate că am fi putut-o bea. Ei, dar papilele noastre 
gustative fuseseră alintate de mâncărurile şi băuturile cu 
care ne servise buna dona Elvira, aşa încât ne-a fost cu 
neputinţă să înghiţim berea hangiului din Yellow Water 
Ground. Era clar că bunul hangiu făcea această bere el 
însuşi, pentru ca apoi s-o vândă drept „Burton-Ale” de cea 
mai bună calitate, bere adusă direct din Staffordshire! 
Acesta este unul din puţinele exemple care ne arată că 
omul care găseşte aur nu este întotdeauna cel ce se bucură 
de el. 


Se părea că domnul hangiu nu se dădea bătut cu una cu 
două, pentru că s-a aşezat la masa noastră şi l-a întrebat pe 
Mark: 

Mina dumneavoastră e departe de-aici, domnule? 

Care dintre ele? a întrebat Sans-ear. Cunosc vreo patru 
sau cinci locuri în care se găseşte aur. 

Patru sau cinci locuri? a întrebat hangiul. Nu se poate! 
Dacă ar fi aşa, nu v-aţi afla acum în Yellow Water Ground, 
unde nu se mai găseşte nici un fir de metal preţios! 

Dacă mă credeţi sau nu, asta-i, de pildă, treaba 
dumneavoastră! a replicat Mark. 

Şi din locurile pe care le ştiţi vă luaţi aur numai cât vă 
trebuie? a întrebat hangiul, indiferent la remarca 
prietenului meu. 

Da. 

Vai de mine! Dacă vine altcineva şi vă lasă fără aur? 

Aşa ceva n-are să se întâmple, stimate domnule berar! a 
răspuns Mark, tăios. 

Aş vrea să cumpăr de la dumneavoastră dreptul de a 
exploata una dintre mine. 

Nu puteţi să cumpăraţi acest drept, domnule! Sau poate 
că aveţi atâţia bani cât să puteţi cumpăra cincizeci sau 
şaizeci de chintale de aur. 

La dracu'! Aşa mult? Hm! Cred că aţi avea nevoie de un 
partener, poate chiar de doi sau trei! Ha! V-ar trebui un 
partener cum era acel Allan Marshal! A venit aici cu câteva 
mii de dolari şi a cumpărat o grămadă de aur! Trebuie să 
spun că Marshal ăla îşi cunoştea bine meseria! 

Acel Marshal a cumpărat aur? a întrebat Sans-ear. 

Da. 

E un cunoscut de-al dumneavoastră? 

Nu. Avea el un tovarăş, mai mult un soi de servitor, dar s-a 
descotorosit de el, pentru că-l fura. Acel tovarăş a povestit 
totul. 

Marshal a vândut praful de aur şi pepitele mici la 
Sacramento şi s-a ales cu o grămadă de bani. Pepitele mari 


le-a îngropat. Pe urmă, a dispărut şi nimeni nu ştie încotro a 
luat-o. 

Domnul Marshal avea cai şi catâri? 

Nu. Avea doar un cal. Chiar ieri l-au căutat nişte oameni. 

Aşa? Ce fel de oameni? 

Doi albi şi un mulatru, dar cred că şi dumneavoastră îl 
cunoaşteţi pe Marshal. 

Da, îl ştiu. De aceea vreau să dau de urma lui. Încotro au 
luat-o cei trei oameni despre care spuneţi că l-ar fi căutat? 

Nu ştiu bine. Voiau să găsească locul în care şi-a pus 
Marshal cortul. Se pare că a îngropat pepitele cele mari, 
chiar în locul unde îşi pusese cortul. Oamenii aceia s-au 
întors aici şi au stat multă vreme cu o bucată de hârtie-n 
faţă. Mi-am aruncat şi eu o privire asupra hârtiei cu pricina 
şi mi-am dat seama că era un plan sau o hartă. 

Şi pe urmă? 

M-au întrebat unde este valea Short Rivulet. Le-am descris 
drumul şi au plecat numaidecât. 

Le va fi destul de greu să găsească valea Short Rivulet. 

Cunoaşteţi locul? 

Am fost o dată acolo. Ne puteţi arăta locul în care domnul 
Marshal şi-a pus cortul? 

Asta nu-i greu. În dreapta, pe coasta muntelui, unde sunt 
nişte tufe de trandafir sălbatic. Acolo se vede şi cenuşa ce a 
rămas în urma focului aprins de Marshal. 

Cum îl cheamă pe fostul servitor al lui Marshal? 

Fred Buller! Lucrează la o mină. Mai precis, este vorba de 
a treia mină cum porniţi în jos, după ce aţi ajuns pe creastă. 

I-am făcut un semn lui Bernard, am ieşit împreună din 
„elegantul” local şi am luat-o de-a lungul pârâului. Am ajuns 
la mina, sau mai bine spus la galeria despre care ne vorbise 
hangiul. Acolo lucrau doar doi oameni. 

Bună ziua, domnilor! am spus eu. Îl putem găsi aici pe un 
anume domn Buller? 

Da, eu sunt! a spus unul dintre cei doi. 

Aveţi puţin timp ca să staţi de vorbă cu mine? 


Depinde. Dacă merită, atunci cu cea mai mare plăcere. 
Fiecare minut costă! 

Cât ar trebui să vă dau pentru a avea cinstea să stau de 
vorbă cu dumneavoastră timp de zece minute? 

Un dolar. 

Poftiţi! a spus Bernard, dându-i omului un dolar. 

Mulţumesc! a spus Buller. Îmi păreţi a fi nişte domni care 
nu se zgârcesc, atunci când vine vorba despre bani! 

Poate că vom fi generoşi cu dumneavoastră, dacă ne veţi 
răspunde la câteva întrebări, i-am spus eu lui Buller. 

Am înţeles! Vă ascult! 

Se vedea că Buller era un om şiret. Puteam citi aceasta-n 
ochii lui. Cum să-liau? M-am gândit să îi dau de-nţeles că aş 
fi un ins de soiul lui şi l-am întrebat: 

N-aţi vrea să vă apropiaţi un pic? 

Pe sufletul meu! a exclamat omul. Da' ştiu că aveţi nişte 
arme pe cinste! 

Aha! Buller avea conştiinţa încărcată! 

Avem arme bune pentru duşmanii noştri şi bani buni 
pentru cei ce ne sunt prieteni, am replicat eu. Nu vreţi să 
faceţi o plimbare împreună cu noi? 

De ce nu? a întrebat Buller, apropiindu-se. 

Aţi fost vizitat de către trei oameni? am întrebat eu. 

Da. 

Erau doi albi şi un mulatru? 

Da. De ce? 

Cei doi albi semănau între ei? Păreau a fi tată şi fiu? 

Da. Mulatrul este un cunoscut de-al meu. Şi cei doi albi 
care l-au însoţit aici sunt prieteni cu el. 

Ah! am exclamat eu, având deodată o idee genială. Pe 
mulatru îl cunosc şi eu. Are o cicatrice mare pe obrazul 
drept, nu-i aşa? 

Întocmai! îl cunoaşteţi pe căp... hm, vreau să spun, îl 
cunoaşteţi pe domnul Shelley? 

Da. Am făcut nişte afaceri pe cinste împreună cu 
dumnealui şi tare-aş vrea să ştiu unde-i de găsit. 


Nu cunosc, domnule. 

Eram convins că Buller îmi spusese adevărul. 

Ce au vrut cei trei? 

Domnule! a replicat Buller. Cred că cele zece minute s-au 
scurs! 

Încă nu! am replicat eu, cu hotărâre. Dar, la întrebarea pe 
care v-am pus-o, vă voi răspunde tot eu. Cei trei s-au 
interesat de domnul Marshal. Pot să vă mai spun, domnule 
Buller, că veţi mai primi doi dolari. 

Bernard a vârât mâna-n buzunar şi i-a dat omului banii. 

Mulţumesc, domnule! a exclamat Buller, încântat. 
Dumneavoastră nu sunteţi ca Fred şi Patrick Morgan. De 
aceea am să vă spun adevărul şi numai adevărul. Cei trei 
trebuiau să-l aştepte pe un tovarăş de-al lor care urma să 
vină de la Sid... 

Buller s-a oprit, speriat de faptul că spunea prea multe. 

De la Sidney Coves, nu-i aşa? l-am întrebat eu. 

Da, da, întocmai! a exclamat Buller. Nu ştiu încotro au 
luat-o cei trei, dar ştiu că au scormonit pământul pe-aici şi 
au găsit, în cele din urmă, o hârtie. Dacă domnul Shelley ar 
fi vorbit altfel cu mine, i-aş fi dat şi eu nişte hârtii. 

Şi cum s-ar cuveni să vorbesc eu cu dumneavoastră pentru 
a obţine acele hârtii? 

Nemernicul a râs cu neruşinare şi mi-a spus: 

Ca şi până acum! 

Deci omul voia dolari! Hm! Nemernicul ştia să se 
folosească de orice ocazie pentru a câştiga bani! 

Despre ce hârtii e vorba? l-am întrebat pe amabilul domn 
Buller. 

Despre scrisori. 

Ale cui şi către cine? 

Hm! Stimate domn, de unde ştiu eu că noi doi vorbim 
aceeaşi limbă? 

Spuneţi-mi cât vreţi! 

O sută de dolari! 


Nu-i rău! Nu-i rău deloc! Carevasăzică aţi păstrat 
scrisorile care îi erau adresate stăpânului dumneavoastră. 
Aţi avut de gând să le vindeţi răufăcătorilor, numai că 
domnul Shelley nu v-ar fi dat pe ele un preţ destul de bun şi 
atunci le-aţi păstrat, gândindu-vă că ar fi bine să vă folosiţi 
de ele cu altă ocazie. Eu vă spun că acele scrisori v-ar putea 
fi de folos, dar la fel de bine v-ar putea duce la pierzanie. Ce 
ziceţi dacă v-aş oferi pe ele cincizeci de dolari? 

Probabil că omul s-a gândit la ceea ce-i spusesem, pentru 
că s-a învoit numaidecât, spunând: 

Se vede că aţi făcut afaceri cu căpitanul! Le ştiţi pe toate şi 
de aceea nu am să mă mai târgui! Mă învoiesc! 

Unde sunt scrisorile? 

În cortul meu! 

Ne-am dus la ceea ce Buller denumise pompos „cortul 
său”. Umilul adăpost se compunea de fapt din patru pereţi 
de lut ars, iar acoperişul era o bucată de pânză de cort. În 
fiecare dintre cele patru colţuri se găsea câte-o mică 
ascunzătoare, pentru că dintr-un colţ Buller a dat la iveală o 
bucată de pânză în care erau învelite scrisorile. Netrebnicul 
a luat două scrisori şi mi le-a întins. Când să pun mâna pe 
ele, Buller l-a tras către sine, zicând: 

Staţi un pic, domnule! Mai întâi vreau banii! 

Vă voi da banii, numai după ce voi fi citit numele şi adresa 
expeditorului, precum şi numele destinatarului! i-am spus 
eu, hotărât. 

Prea bine! Eu voi ţine scrisorile-n mână, iar 
dumneavoastră veţi citi ce este scris pe plicuri! 

Am privit plicurile cu atenţie, am citit numele 
expeditorului şi pe cel al destinatarului şi după aceea am 
spus: 

E-n ordine! Dă-i banii, Bernard! 

Scrisorile îi erau destinate domnului Marshal. Scrisul era 
al lui Allan, iar bunul domn Buller ar fi urmat să le 
expedieze. Allan nu aflase că tatăl său murise. 


Bernard a scos banii, dar am citit în ochii prietenului meu 
că suma i se părea destul de mare. Buller s-a grăbit să 
împăturească pânza în care păstrase scrisorile şi s-a văzut 
ceva lucind. Bernard a apucat imediat obiectul pe care-l 
zărise. Era un ceas cu capace de aur. 

Ce faceţi? E ceasul meu! a exclamat Buller. 

Voiam doar să ştiu cât e ora, a răspuns Bernard, calm. 

Am uitat să-l întorc, aşa că... Daţi-mi ceasul, domnule! 

L-am apucat de braţ pe bunul domn Buller şi i-am spus, 
ameninţător: 

Staţi liniştit. Prietenul meu vrea să se uite puţin la ceasul 
ăsta, chiar dacă aţi uitat să-l întoarceţi! 

E ceasul lui Allan! a exclamat Bernard. 

Cum a ajuns ceasul ăsta în mâinile dumneavoastră, stimate 
domn? l-am întrebat eu pe Buller. 

Nu vă priveşte! a strigat netrebnicul, încercând să se 
elibereze din strânsoare. 

Oho! Ba da, mă priveşte! am replicat eu. Domnul care se 
află alături de mine este chiar fratele lui Allan Marshal. 
Cum a ajuns ceasul ăsta în mâinile dumneavoastră? 

Dom... domnul Marshal mi-a dăruit acest ceas! s-a bâlbâit 
hoţul. 

Asta-i o minciună sfruntată! a exclamat Bernard. la uită-te 
la pietrele astea preţioase, Charley. Asta-i un ceas care 
valorează pe puţin trei sute de dolari şi nimeni nu îi face un 
asemenea dar servitorului său! 

Ai dreptate, Bernard! la mai caută tu pe-aici! Vezi ce mai 
găseşti. Între timp, eu o să-l ţin bine pe nemernicul ăsta! 

Buller încerca să se smulgă din mâinile mele, dar îl ţineam 
strâns. Văzând că nu are scăpare, nemernicul a întrebat: 

Cine sunteţi? Cine vă dă dreptul să cotrobăiţi prin cortul 
meu? Am să strig după ajutor şi o să fiţi linşaţi! 

Lasă glumele, omule! i-am spus eu, ameninţător. După 
mine, dumneata eşti cel ce merită a fi linşat! Dacă scoţi 
vreun sunet, am să strâng puţin mai tare şi n-o să-ţi placă! 


Cu stânga îl prinsesem de braţul drept şi cu dreapta îl 
ţineam de ceafa. Nemernicul nu putea face nici o mişcare. 

N-am mai găsit nimic! a spus Bernard, în cele din urmă. 

Daţi-mi drumul şi înapoiaţi-mi ceasul! a spus Buller. 

Uşurel, stimate domn! am replicat eu. Mai întâi trebuie să 
hotărâm ce o să se întâmple cu dumneata! Ce spui, 
Bernard? 

Omul ăsta a furat ceasul lui Allan, a zis prietenul meu. 

Aşa el am replicat eu. 

Atunci ceasul va rămâne în posesia noastră. 

Ai dreptate! 

Cum să-l pedepsim? 

Dacă l-am linşa, nu ne-am alege cu nimic. Eu cred că 
domnul Buller ne va da scrisorile gratuit, cu titlu de 
despăgubire. 

Gratuit? a întrebat Bernard. 

Da, întocmai! Onorabilul domn Buller ne va da toţi banii pe 
care i-a obţinut de la noi. Pot să spun că pedeapsa asta e 
chiar prea blândă pentru acest domn! Bagă-i mâna-n 
buzunar, Bernard! * 

Deşi s-a împotrivit din răsputeri, bunul domn a rămas fără 
bani. Apoi i-am dat drumul şi nemernicul a luat-o la 
sănătoasa, oprindu-se tocmai la luxosul „Store and 
Boardinghouse of Yellow Water Ground”. 

L-am urmat şi noi încet. Când ne-am apropiat de 
mizerabilul local, am auzit strigăte şi am grăbit pasul. Caii 
noştri se găseau în faţa hanului, dar Cesar dispăruse. Când 
am păşit în baracă ne aflam... pe un câmp de luptă. Aşa cum 
aveam să aflăm mai târziu, Buller le ceruse ajutorul 
minerilor şi căutătorilor de aur. Urma ca aceştia să ne ia 
ostatici atât pe noi, cât şi pe prietenii noştri. Într-un colţ |- 
am zărit pe Winnetou care-l apucase pe Buller de gât şi se 
pregătea să-l lovească cu patul puştii. Într-un ungher, Sans- 
ear se apăra din răsputeri de nişte mineri furioşi. Cesar era 
şi el încolţit. Nu mai avea puşca şi pusese mâna pe cuţit. 


Winnetou şi Mark se descurcau bine, dar trebuia să-i venim 
în ajutor lui Cesar. 

Nu trage decât atunci când n-ai încotro! i-am strigat lui 
Bernard. Loveşte cu patul puştii! 

M-am năpustit asupra celor care-l înconjuraseră pe negru. 
Când s-a văzut scăpat din mâinile duşmanilor, Cesar a pus 
mâna pe puşcă şi s-a repezit la mineri ca un tigru scăpat din 
cuşcă. Imediat ce unii dintre căutătorii de aur au căzut la 
pământ, tovarăşii lor au năvălit pe uşă afară. Eram singuri 
faţă-n faţă cu Buller şi cu hangiul. 

Ascultă, Charley, chiar i-ai furat omului ăstuia banii şi 
ceasul? m-a întrebat Mark. 

Nici vorbă! am replicat eu. Nemernicul a păstrat pentru 
sine nişte scrisori de-ale lui Allan Marshal şi i-a furat şi 
ceasul. 

Şi v-aţi gândit să-l lăsaţi în pace? a izbucnit Sans-ear. Ei, 
clar asta nu mă priveşte pe mine! Nu-i treaba mea! în 
schimb mă priveşte al dracului de mult faptul că acest domn 
i-a asmuţit pe căutătorii de aur asupra noastră! O să-l 
răsplătesc eu cum se cuvine! 

Trag nădejde că nu vrei să-l omori! am strigat eu. 

Nici nu merită nemernicul ăsta aşa ceva! a replicat Sans- 
ear. '[ine-l bine, Cesar! 

Negrul l-a apucat pe Buller atât de strâns, încât 
netrebnicul nu putea face nici o mişcare. 

Mark a scos cuțitul, a făcut o mişcare scurtă şi i-a tăiat 
nasul lui Buller, zicând: 

Uite-aşa, băiete! Trebuie să înveţi şi tu că nu e bine să- 
ncerci să iei viaţa unor vânători cinstiţi! Ştii ce-ai făcut 
mătăluţă? Ţi-ai vârât nasul unde nu-ţi fierbe oala, şi cine 
face asemenea lucru rămâne fără nas! Aşaaa! Ei, da' unde-i 
amabilul nostru hangiu? Aha! Uite-l colo! S-a pitit într-un 
colţ. Ia vino-ncoace, stimabile domn! Să vedem cât de mare- 
i nasul dumitale! 

Se pare că hangiul nu era întru totul de acord cu dorinţa 
prietenului meu, aşa că a spus încet: 


Domnilor, trag nădejde că ştiţi să preţuiţi ospitalitatea de 
care v-aţi bucurat. 

Ospitalitatea? a întrebat Mark. Asta-i ospitalitate? Ştiu 
doar că am plătit o grămadă de bani pentru o poşircă pe 
care dumneata ai îndrăzneala să o numeşti bere! 

Vă voi înapoia banii numaidecât, domnilor! a exclamat 
hangiul, speriat. 

Nu-i nevoie! a spus Sans-ear. Cine să mai facă bere aici, în 
pustietatea asta, şi mai ales „Porter” şi „Ale”? Haideţi, 
oameni buni, s-o ştergem de-aici! Nu de alta, da' s-ar putea 
ca viermii ăştia care sapă, sperând mereu că vor găsi aur, 
să dea buzna peste noi! 

Massa Mark vrei plecat? a întrebat Cesar. Oh, ah! Dacă 
plecat, atunci nu mai pedepsim pentru dat otravă la biet 
negru' Cesar? Cesar pedepsit la hangiu! 

Spunând acestea, Cesar a luat o sticlă cu bere din cele ce 
se aflau pe tejghea şi i-a întins-o hangiului cu hotărâre: 

Bem, hangiu! Bem acum, pe loc! Dacă nu înghiţit bere, 
Cesar împuşcă hangiu! 

Omul s-a văzut nevoit să golească sticla pe nerăsuflate. 
Imediat ce a terminat, Cesar i-a mai întins o sticlă, zicând: 

Mai bem! 

Cea de-a doua sticlă a fost golită şi ea, dar pentru Cesar 
nu era destul! Negrul i-a întins hangiului o altă sticlă, 
spunând: 

Încă mai bem! 

Hangiul a fost nevoit să bea cinci sticle de bere. Expresia 
feţei sale nu poate fi descrisă în cuvinte! Se pare că negrul 
era, în sfârşit mulţumit, pentru că a exclamat: 

Aşa! Ah, oh! Hangiu am băut cinci sticle! Cinci sticle la trei 
dolari, facem cinşpe dolari! Buuun! Acum burta de la 
hangiu plină cu piatră-vânătă este! 

Am încălecat repede şi am pornit. Era şi timpul, pentru că 
minerii şi căutătorii de aur îşi luaseră puştile şi se îndreptau 
în grabă spre han. 

Am ajuns la Rio Sacramento. 


Unde se află Short Rivulet? a întrebat Bernard. 

Deocamdată mergem în susul apei, a replicat Mark. 

Ne-am continuat drumul în grabă până când am fost siguri 
că minerii nu ne mai puteau ajunge. 

Aş vrea să ne oprim! a spus Bernard. Trebuie să citesc 
scrisorile fratelui meu! 

Ne-am strunit caii şi am descălecat. 

Bernard a deschis plicurile şi a început să citească. Apoi, 
după o vreme, a spus: 

Cred că sunt ultimele scrisori pe care fratele meu ar fi vrut 
să ni le trimită. Hm! Se plânge că ne-a mai scris şi nu a 
primit nici un răspuns din partea noastră! Ascultaţi ce mai 
scrie! Hm! Scrie aşa: „Afacerile mi-au mers mai bine decât 
mă aşteptam. Am trimis praful de aur şi pepitele mici la San 
Francisco prin nişte oameni de încredere. Acolo voi obţine 
pentru aur un preţ mai mare decât cel pe care-l plătesc eu 
aici. Procedând astfel, am izbutit să îmi măresc de patru ori 
capitalul. Acum trebuie să plec din Yellow Water Ground, 
pentru că aici se mai găseşte aur foarte puţin şi peste tot 
mişună răufăcătorii. O să plec în Short Rivulet Valley. Se 
spune că acolo s-ar fi descoperit mult aur. Am la mine 
câteva mii de dolari şi sper să fac şi acolo afaceri la fel de 
rentabile ca şi aici. Cred că bandiții vor încerca să mă prade 
şi de aceea voi pleca pe neaşteptate, fără să spun nimănui 
nimic! De la Short Rivulet Valley mă voi îndrepta spre Lynn 
Mountains şi apoi spre portul Humboldt. Acolo voi găsi cu 
siguranţă un vapor care să mă ducă la San Francisco”. 

Aşadar, a luat-o într-adevăr spre Short Rivulet Valley! a 
spus Mark. Fred şi Patrick Morgan au aflat şi ei asta! De 
unde crezi că au aflat, ha? 

După cum spunea hangiul, hârtia pe care-au găsit-o cei 
trei netrebnici era o hartă sau un plan. Poate că tocmai 
hârtia aceea îi va fi ajutat să-şi dea seama încotro a plecat 
Allan! am replicat eu. 

Se prea poate! a spus şi Bernard. Ia ascultați ce mai scrie 
Allan: „Nu am nevoie de vreo călăuză. Am nişte hărţi pe 


care mi-am însemnat drumul”. 

Este cu putinţă ca Allan să fi pierdut sau să fi aruncat 
vreuna dintre hărţile despre care pomeneşte în scrisoare? 

Se poate! a replicat Mark. Domnul Allan nu e vânător. Nu 
a trăit în Vest şi nu ştie că viaţa unui om poate să depindă 
de un amănunt neînsemnat. Dacă a ajuns cu bine la Short 
Rivulet Valley, mă întreb cum se va descurca atunci când va 
da ochii cu indienii Snake. 

Sunt la fel de cruzi precum comanşii? a întrebat Bernard, 
îngrijorat. 

Indienii sunt toţi la fel, a spus Mark. Se poartă bine cu 
prietenii, dar sunt cumpliţi atunci când întâlnesc vreun 
duşman. Noi nu trebuie să ne facem griji din cauza lor. Am 
trăit multă vreme alături de ei şi fiecare războinic Snake îl 
cunoaşte pe Sans-ear sau a auzit vorbindu-se, de pildă, 
despre el. 

Snake? a întrebat Winnetou. Căpetenia apaşilor îi 
cunoaşte pe shoshoni6. Shoshonii sunt fraţii lui Winnetou. 
Războinicii Snake sunt viteji şi credincioşi. Ei se vor bucura 
când îl vor revedea pe Winnetou. Căpetenia apaşilor a 
fumat de multe ori calumetul cu ei. 

Nu aveam de ce să ne temem de shoshoni. Războinicii care 
aparţineau acestui neam îi cunoşteau atât pe Winnetou, cât 
şi pe Sans-ear. Mark şi Winnetou ştiau bine unde se găsea 
Short Rivulet, aşa că ei doi ne-au călăuzit într-acolo. 

Drumul era greu. Înaintam pe cărări strâmte de munte, 
dar se putea să ajungem la Short Rivulet înaintea bandiţilor, 
pentru că noi o apucasem pe drumul cel mai scurt, pe când 
răufăcătorii aveau să facă un ocol. 

Trecuseră patru zile de când părăsisem Yellow Water 
Ground, când am ajuns în apropierea lacul Black-eye?7, în 
care râul Short Rivulet îşi revarsă undele. Aveam înaintea 
noastră un munte impunător, cu un diametru de 
aproximativ cincisprezece mile. Această vale era îmbrăcată 
în verdele unei păduri dese, de conifere. 


Nisipul care purta în sine aurul atât de râvnit era adus 
poate chiar de apele limpezi ale râului Short Rivulet. 
Probabil că aici filoanele de metal preţios erau mai bogate 
decât la Sacramento. 

Am înaintat la început cu greu, dar după aceea din ce în ce 
mai uşor şi mai repede, pentru că tufişurile se răriseră 
simţitor. Mă înfioram de atâta frumuseţe. Ne aflam cu toţii 
într-o pădure în care piciorul omului nu părea să fi călcat 
până atunci. La un moment dat am ajuns înaintea unui dom 
impunător, străjuit de coloane uriaşe, care te făcea să te 
simţi precum copilul care pătrunde pentru prima dată în 
Casa Domnului şi rosteşte emoţionat: 

Tu însuţi înălţat-ai uriaşe coloane Şi clădit-ai biserici 
minunate. 

Şi-al meu ochi la ele cu sfială priveşte, Căci doar în ele Te 
regăseşte. 

Vântul bate printre uriaşele coloane, şi omul devine mai 
bun. Fiinţa pe care Domnul a zămislit-o îşi dă seama că este 
doar o vieţuitoare mică şi neînsemnată, că este doar un biet 
vierme care încearcă zadarnic să se târască pe scoarţa 
groasă a copacului, murind înainte de a izbuti să ajună sus, 
la frunzele acestuia. Aşa sunt oamenii. Se cred stăpâni ai 
pământului, dar de fapt sunt nişte vieţuitoare care trebuie 
să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru că ocupă cel dintâi 
loc printre toate fiinţele pe care le-a zămislit Domnul în 
nesfârşita-i milă. Am urcat anevoie, dar am izbutit să 
ajungem, în cele din urmă, pe un platou întins şi, către 
seară, ne-am oprit pe malul sudic al lacului Black-eye. Cu 
sclipirea apelor sale adânci, asemănătoare unui şir de 
nestemate, lacul era pentru noi un mister pe care cu 
siguranţă n-am fi izbutit să-l dezlegăm. 

Lumina soarelui nu mai pătrundea în valea adâncă pe care 
o zăream înaintea noastră, dar aici, pe înălţimi mai era încă 
lumină şi ne-am fi putut continua drumul. 

Mergem mai departe? a întrebat Bernard, care era 
nerăbdător să-l reîntâlnească pe Allan. 


Fraţii mei vor poposi aici, a spus Winnetou. 

Buuun! a exclamat Mark. Aici avem un minunat covor de 
muşchi pe care ne putem odihni, caii au şi ei iarbă şi apă 
din belşug. Acum eu cred că ar fi bine să căutăm, de pildă, 
un loc mai ferit şi dacă izbutim să găsim un asemenea loc, 
putem aprinde mai târziu şi un foc mic. Putem prăji liniştiţi 
găinuşa sălbatică pe care a împuşcat-o Cesar. 

Ei, da! Cesar vânase! Era pentru prima dată când împuşca 
o găinuşă sălbatică, vrând să ne arate că era util. 

Am găsit, în cele din urmă, un loc pe placul lui Mark. Focul 
a fost aprins, şi negrul a început să jumulească pasărea. S-a 
făcut noapte. Era chiar întuneric beznă, şi flacăra mică 
arunca în jurul ei o lumină palidă, transformând tufişurile şi 
copacii în fiinţe uriaşe care păreau să danseze în jurul 
nostru. 

După ce am mâncat, ne-am culcat şi am dormit neîntorşi 
până-n zori. Am ajuns în scurtă vreme în valea râului 
cunoscut sub denumirea de Short Rivulet. Aşa cum o arată 
şi numele, Short Rivulet, este, într-adevăr, un pârâiaş scurt. 

Am descoperit în această vale un cort mare, sfâşiat. Nu se 
mai afla nimic în el, nici cel mai neînsemnat obiect care să 
ne dea vreun indiciu cât de mic despre omul care se servise 
de acel cort. Bernard a fost dezamăgit. Nu îl întâlnise pe 
Allan şi a rămas adâncit în gânduri. După câteva minute, a 
spus: 

Acest cort a fost al lui Allan! 

Bernard intuia acest lucru. Era sigur că acel cort fusese al 
fratelui său. 

Am pornit mai departe şi am descoperit urmele bandiţilor. 
Duceau spre apus. 

De aici Allan voia să ajungă la munţii Lynn şi apoi în portul 
Humboldt, a spus Bernard. Bandiţii au pornit pe urmele lui! 
Bineînţeles, am spus eu. Să sperăm că fratele mai este în 
viaţă. Dacă nu i-am găsit trupul neînsufleţit, asta nu 

înseamnă că bandiții nu l-ar fi putut arunca în lac. 


Pe fundul lacului se aflau, desigur, cadavrele multor 
oameni care visaseră să devină bogaţi. Cumplitul demon, 
cunoscut sub numele de „aur”, i-a smuls din visele lor, 
pentru a-i arunca în braţele morţii. 

Şi cine să-l fi ucis? a întrebat Bernard. 

Cei trei netrebnici: mulatrul, Fred şi Patrick Morgan, pe 
care-i urmărim de ceva vreme. 

Hei, acuma o să-i prindem cu siguranţă pe Fred şi Patrick 
Morgan! a exclamat plăpândul Mark. Şi când i-om prinde, 
vor fi ai mei! Amândoi! Mark Jorrocks trebuie să schimbe-o 
vorbă cu aceşti doi domni! 

Am mers de-a lungul urmelor şi, pe măsură ce coboram, 
ne-am putut da seama că era vorba despre douăzeci de 
patrupede. 

Sunt şaisprezece călăreţi care au cu sine şi patru catâri, 
am spus eu, după ce privisem atent urmele. Urmele a patru 
animale se văd mai clar, pentru că acestea duc în spinare 
greutate mare şi au copitele mai mici decât cele ale cailor. 
Asta înseamnă că bandiții n-or să înainteze atât de repede 
pe cât credeam. Poate că îi vom ajunge din urmă, chiar 
înainte ca ei să-i poată face vreun rău lui Allan! 

În cursul după-amiezii, am ajuns în locul în care 
poposiseră oamenii pe care-i urmăream. Ne-am continuat 
apoi drumul până la căderea serii. 

În ziua următoare, am ajuns în punctul în care bandiții 
poposiseră pentru a doua oară. Aceasta însemna că avansul 
pe care-l aveau faţă de noi mai scăzuse puţin. Seara urma 
să fim la Mount Shasta. Speram ca în ziua următoare să-i 
ajungem pe răufăcători. Din păcate pentru noi, grupul de 
bandiți se separase în două. Şase călăreţi o luaseră spre 
stânga, împreună cu cei patru catâri, în timp ce zece dintre 
bandiți îşi continuaseră drumul înainte. 

La dracu'! a exclamat Sans-ear. O fi vorba, de pildă, de 
vreun şiretlic, sau netrebnicii ăştia s-au despărţit pentru că 
aşa le-a venit lor? 


Nu s-au gândit că ne-am afla pe urmele lor, i-am spus 
plăpândului vânător. 

Dar de ce s-au despărţit? a întrebat Bernard. 

Asta-i uşor de ghicit, am răspuns eu. Cei şase duc prada la 
loc sigur. Ceilalţi au pornit pe urmele lui Allan. După ce îl 
vor fi prădat pe Allan, se vor întâlni cu ceilalţi şi cred că 
asta se va întâmpla undeva, pe malul râului Sacramento. 

Prea bine! îi lăsăm în pace pe cei şase care duc prada şi ne 
luăm după ceilalţi care-au pornit după domnul Allan! a spus 
Mark. Oricum, bătrâna mea Tony s-a cam săturat să tot 
meargă ca melcu'! 

Ca melcul, zici? am întrebat eu, râzând. Trebuie să ne mai 
gândim la ceva, dragă Mark. Pe cine vrei să pui mâna, pe 
Fred sau pe Patrick Morgan? 

Vreau să-i prind pe amândoi deodată! a exclamat prietenul 
meu. 

Asta nu se poate. 

De ce? 

Catârii sunt încărcaţi cu aur. Dacă tu ai fi Fred Morgan, 
cui i-ai încredința aceşti catâri? 

Cui? 

Numai şi numai lui Patrick Morgan. 

Ai dreptate, dar vorba e, ce facem! 

Pe cine-ai vrea să pui mâna mai întâi, pe Fred sau pe 
Patrick Morgan? 

Pe bătrânul Morgan! 

Bine! Atunci mergem drept înainte! 

Am pornit şi am traversat Rio Sacramento. După aceea am 
făcut popas şi în zori am pornit mai departe. Către prânz 
am ajuns în prerie. Urmele bandiţilor erau foarte 
proaspete. Nemernicii se puteau afla la cel mult cinci mile 
depărtare faţă de noi. Am dat pinteni cailor. Voiam să-i 
ajungem din urmă înainte de căderea nopţii, astfel încât să 
ne putem strecura în tabăra lor. Înaintam repede, dar, ce se 
întâmplase oare?! Am descoperit urmele a cel puţin o sută 


de călăreţi şi ne-am dat seama că se dăduse o luptă. Am 
văzut chiar un tufiş ale cărui crengi erau stropite cu sânge! 

Trei călăreţi o luaseră-spre stânga. Ceilalţi o porniseră 
înainte. Am pornit şi noi într-acolo, convinşi fiind că acei 
călăreţi numeroşi nu puteau fi decât războinici indieni. Era 
cu putinţă ca Allan Marshal să fi căzut în mâinile lor. 

Am mai înaintat aproximativ o milă, când am zărit înaintea 
noastră un sat indian. 

Shoshoni! a şoptit Winnetou. 

Indieni Snake! a exclamat Sans-ear, la rândul său. 

Am intrat în satul shoshonilor. Chiar în mijlocul aşezării 
stăteau aproximativ o sută de războinici, cu toţii strânşi în 
jurul căpeteniei lor. Când ne-au zărit, au pus mâna pe arme. 

Ko-tu-ho8! a strigat Winnetou, îndreptându-se călare spre 
şeful de trib, de parcă ar fi vrut să-l ia în copite. 

Apaşul şi-a strunit armăsarul la doar doi paşi depărtare de 
căpetenia shoshonă. Şeful de trib nu a făcut nici o mişcare, 
nici măcar n-a clipit! După ce apaşul şi-a strunit calul, Ko- 
tu-ho i-a întins mâna, exclamând: 

Winnetou, căpetenia apaşilor! El şi-a adus prietenii în satul 
shoshonilor şi i-a făcut lui Ko-tu-ho o mare bucurie, căci 
ochii lui Ko-tu-ho voiau de multă vreme să-l zărească pe 
vestitul Winnetou! 

Cred că ai vrut să mă vezi şi pe mine! a exclamat micuțul 
Mark. Oare şeful de trib al indienilor Snake nu-l mai 
recunoaşte pe prietenul său Sans-ear? 

Ko-tu-ho îi recunoaşte pe toţi prietenii şi pe toţi fraţii săi. 
Bun venit în satul războinicilor shoshoni! 

Deodată, am auzit un răcnet şi m-am întors. Bernard 
Marshal îngenunchease lângă un alb care era mort. Pieptul 
îi era străpuns de un glonţ. Albul lângă care se afla Bernard 
era Allan Marshal. 

Ne-am apropiat şi noi de bietul Bernard. Nimeni nu a fost 
în stare să spună o vorbă, nimeni nu a putut rosti nici măcar 
un singur cuvânt. Bernard Marshal săruta obrajii supţi şi 


reci ai fratelui său care plecase dintre cei vii, îi mângâia 
fruntea albă, ca de marmură. 

Apoi Bernard şi-a trecut mâna peste faţă şi s-a ridicat în 
picioare, întrebând: 

Cine l-a ucis? 

Căpetenia shoshonilor l-a privit pe bietul Bernard şi a 
început să povestească cu glas domol: 

Ko-tu-ho i-a trimis pe câţiva dintre războinicii săi cu 
armăsarii la păscut. Shoshonii au zărit deodată trei feţe 
palide urmărite de zece feţe palide. Dacă zece războinici 
urmăresc trei războinici, atunci cei zece războinici nu sunt 
viteji şi nu au cugetul curat. De aceea războinicii shoshoni 
au sărit în ajutorul celor trei feţe palide care erau urmărite 
de zece feţe palide, numai că cele zece feţe palide au tras 
asupra celor trei feţe palide pe care le urmăreau şi acest 
alb care zace aici a fost doborât de un glonţ duşman. Dintre 
cele zece feţe palide care-au tras, şapte au căzut în mâinile 
shoshonilor. Trei au izbutit să scape. Cei doi tovarăşi ai 
albului ucis se odihnesc în satul shoshonilor. 

Trebuie să-i văd chiar acum pe răufăcători! a spus 
Bernard. Albul ucis este fratele meu. Este fiul tatălui meu. 

Bietul Bernard se corectase, gândindu-se că pentru 
indieni cuvântul „frate” poate avea şi sensul de prieten 
foarte bun. 

Fratele meu alb a venit împreună cu Winnetou şi Sans-ear, 
a răspuns căpetenia shoshonă. Winnetou şi Sans-ear sunt 
prietenii shoshonilor. De aceea Ko-tu-ho este gata să facă 
orice îi vei cere! Fraţii mei albi să mă urmeze. 

Şeful de trib al shoshonilor ne-a dus într-un cort mare, 
unde se găseau ostaticii. Mulatrul Shelley, cel cu obrazul 
drept brăzdat de o cicatrice adâncă, se afla printre 
prizonieri. În schimb, Fred Morgan scăpase. 

Ce vor face fraţii mei roşii cu aceste feţe palide? am 
întrebat eu. 

Fratele meu alb îi cunoaşte? m-a întrebat şeful de trib. 


Îi cunosc, i-am răspuns. Sunt hoţi şi ucigaşi! Au pe cuget 
vieţile multor oameni. 

Atunci se cuvine ca fraţii mei albi să hotărască asupra lor! 
a spus Ko-tu-ho. 

I-am privit pe prietenii mei şi am înţeles ce gândeau. De 
aceea i-am spus căpeteniei shoshone: 

Ostaticii merită să moară, dar noi nu avem acum vreme 
pentru a-i judeca. Noi îi vom lăsa în mâinile fraţilor noştri 
roşii. 

Fratele meu dă dovadă de înţelepciune! a replicat Ko-tu- 
ho. 

Unde sunt cei doi albi care s-au aflat în tovărăşia celui ce-a 
fost ucis? 

Fraţii mei albi să mă urmeze! a spus din nou căpetenia 
shoshonă. 

Ko-tu-ho ne-a dus în alt cort în care dormeau doi oameni. 
După îmbrăcăminte păreau a fi tropeiros. l-am trezit 
numaidecât şi le-am pus mai multe întrebări. Ne-am convins 
că îl slujiseră pe Allan cu devotament şi nu aveau nici o 
legătură cu bandiții. 

În decursul ultimelor luni, Bernard trecuse prin grele 
încercări care-l făcuseră să se schimbe atât trupeşte, cât şi 
sufleteşte. Aş îndrăzni să spun că prietenul meu devenise 
mai puternic. Bernard îngenunchease lângă trupul 
neînsufleţit al fratelui său şi scotea din buzunarele 
decedatului tot ce găsea. Mâinile îi tremurau şi bietul om 
privea fiecare obiect pe care-l găsea ca pe un lucru de mare 
preţ. În cele din urmă, Bernard a descoperit un carneţel. 
Filele erau acoperite cu scrisul mărunt şi ordonat al fratelui 
său. Bietul Bernard se stăpânise până atunci, dar nu s-a mai 
putut abţine şi a izbucnit în plâns. Şi pe mine m-au podidit 
lacrimile. 

Shoshonii stăteau în jurul nostru şi nu schiţau nici un gest, 
nu scoteau nici un sunet. Ko-tu-ho a făcut un semn discret 
prin care îşi manifesta disprețul faţă de noi, cei care nu ne 
puteam stăpâni lacrimile. 


Winnetou a observat gestul şefului de trib şi i-a spus: 

Căpetenia shoshonă să nu gândească cumva că aceşti doi 
albi ar fi nişte babe! Cel ce este fratele mortului a luptat cu 
vitejie împotriva răufăcătorilor din deşert. Braţul său este 
puternic, iar sufletul său este neînfricat. Cel ce se află 
alături de fratele albului ucis este un vânător vestit. Numele 
acestui vânător este Old Shatterhand. 

Războinicii shoshoni au început să murmure uimiţi. Ko-tu- 
ho s-a apropiat de noi şi ne-a întins mâna, zicând: 

Vom cinsti cu toţii această zi. Fraţii mei vor rămâne în 
satul shoshonilor, se vor ospăta din vânatul nostru şi vor 
fuma pipa prieteniei cu noi. Ei vor privi la jocurile 
războinicilor shoshoni. 

Pentru oamenii albi este o plăcere să fie oaspeţii 
războinicilor roşii, dar astăzi nu vom rămâne în satul 
shoshonilor! Desigur că ne vom întoarce aici. Oamenii albi 
vor lăsa aici trupul neînsufleţit şi avutul celui ce:a fost ucis, 
am spus eu. Nu mai putem zăbovi. Se cuvine să pornim de 
îndată pe urmele ucigaşilor ce au izbutit să fugă. 

Aşa trebuie să facem! a spus şi Bernard. Voi lăsa aici 
trupul neînsufleţit al lui Allan. Şi cei doi tropeiros care s-au 
aflat alături de el vor rămâne aici. Pornesc la drum chiar 
acum. Cine vrea să mi se alăture? 

Noi toţi! am răspuns eu. 

Winnetou şi Mark s-au îndreptat deja spre cai. 

Căpetenia shoshonă le-a dat războinicilor câteva porunci şi 
i-a fost adus un minunat armăsar indian. 

Ko-tu-ho îi va însoţi pe fraţii săi! a spus şeful de trib. Avutul 
feţei palide care a murit se va păstra în cortul căpeteniei, 
iar femeile căpeteniei îl vor jeli şi vor cânta cântecele morţii 
pentru albul care a plecat pe veşnicele plaiuri ale vânătorii. 

Popasul nostru printre vitejii războinici shoshoni a fost 
unul foarte scurt, dar parcă acum căpătasem noi puteri. Am 
găsit cu uşurinţă urmele răufăcătorilor. Aveau faţă de noi 
un avans destul de mic. Urmele nu erau mai vechi de două 
ceasuri. 


Caii parcă înțelegeau intenţiile noastre, căci am zburat pe 
întinsul preriei. Dacă am fi înaintat pe un drum pietruit, ar 
fi sărit scântei din copite. Numai calul maroniu al negrului 
era obosit şi nu avea poftă să se grăbească, dar Cesar îl 
îndemna mereu: 

Hai, diii, die! Cal trebuie alergat! Alergat iute, pentru 
Cesar prinde ucigaş de la bun massa Allan! 

Ne-am continuat drumul în galop. Trebuia să-i prindem pe 
răufăcători la lăsarea serii. În cursul după-amiezii, după ce 
gonisem mai bine de trei ceasuri, am descălecat şi am privit 
urmele. Erau proaspete şi se zăreau limpede. Pe unde 
trecuseră bandiții, firele de iarbă erau încă culcate la 
pământ. Răufăcătorii se aflau la cel mult o milă distanţă faţă 
de noi. 

Am încălecat şi am pornit din nou. Din când în când, îmi 
luam ocheanul şi priveam înainte. La un moment dat, am 
zărit trei puncte. Erau bandiții care înaintau încet. 

I-am zărit! am exclamat eu. Sunt chiar înaintea noastră! 

Atunci să ne grăbim! a exclamat Bernard, îndemnându-şi 
calul. 

Stai! i-am spus. Nu ne-ar folosi la nimic dacă am porni în 
goană după ei. Trebuie să-i încolţim. Calul meu şi armăsarul 
lui Ko-tu-ho sunt foarte iuți şi nu au ostenit încă. Eu ovoi 
lua către dreapta, Ko-tu-ho o va lua spre stânga. În 
douăzeci de minute vom fi înaintea lor. Când se va fi 
întâmplat asta, puteţi să porniţi în galop după cei trei 
nemernici. 

Uff! a exclamat Winnetou, semn că era de acord cu cele 
spuse de mine. 

Uff! a strigat şi căpetenia indienilor Snake. 

Într-un sfert de ceas i-am zărit în urma mea pe cei trei 
ucigaşi. Ko-tu-ho era în stânga şi am văzut cum s-a 
îndreptat spre cei trei bandiți. 

I-am urmat şi eu exemplul. 

Pentru că le ieşisem înainte, cei trei răufăcători ne-au zărit 
numaidecât. Apoi au privit înapoi şi au văzut că erau 


urmăriţi. Pentru ei nu exista decât o singură cale de 
scăpare, şi anume aceea de a trece de noi. 

Mi-am îndemnat calul cu un strigăt de soiul celor pe care 
le scot indienii când arde preria şi vor ca armăsarii lor să 
alerge cât îi ţin puterile. Mi-am proptit picioarele în scări şi 
m-am ridicat în şa, pentru a-i face calului sarcina mai 
uşoară. Deodată, am văzut cum Fred Morgan a dus puşca la 
ochi şi a tras asupra lui Ko-tu-ho. Indianul şi calul său s-au 
prăbuşit numaidecât. Am crezut că şeful de trib este rănit 
sau că armăsarul său a fost împuşcat, dar mă înşelasem. În 
clipa următoare, Ko-tu-ho se năpustea asupra celor trei cu 
securea-n mână. Acea cădere a calului şi călăreţului nu 
fusese decât un exemplu de măiestrie specific indiană 
pentru care armăsarii indieni sunt dresați luni şi ani în şir. 
Este de-ajuns ca războinicul să rostească un singur cuvânt 
pentru ca armăsarul său să se culce fulgerător la pământ. 
Astfel, glonţul duşmanului trece pe deasupra călăreţului. 

Căpetenia tocmai îl dobora la pământ pe unul dintre 
ucigaşi, când m-am apropiat de Fred Morgan. Voiam să-l 
prind viu şi nici nu am luat în seamă faptul că netrebnicul 
şi-a îndreptat puşca asupra mea. Am auzit împuşcătura. 
Glonţul a găurit mâneca hainei din piele, şi eu am strigat: 

Hei, aici se află Old Shatterhand! 

Am apucat Jasoul, l-am învârtit deasupra capului şi l-am 
prins pe Fred Morgan. Mi-am strunit calul şi am simţit o 
smucitură puternică, ce nu se putea compara însă cu cea pe 
care o simţisem când prinsesem vaca onorabilului don 
Fernando de Venango y Colonna de Molynares de Gajalpa y 
Rostredo. Acum se apropia şi Winnetou, însoţit de Mark, 
Bernard şi Cesar. Unul dintre răufăcători a tras asupra lui 
Bernard, dar a fost împuşcat imediat de Mark. 

Am descălecat. În sfârşit, îl prinsesem pe Fred Morgan! 

Mi-am strâns lasoul şi l-am legat pe netrebnic cu lasoul 
său. Ceilalţi s-au apropiat şi ei. Cesar a descălecat primul şi 
a scos cuțitul, apropiindu-se de Fred Morgan şi spunându-i 
acestuia printre dinţi: 


Aici Cesar este! Cesar are cuţit! Acuma Cesar înjunghiat 
încet la bandit, hoţ, ucigaş! 

Stai aşa! a strigat Mark, apucându-l de mână pe negru. 
Nemernicul ăsta-i al meu! 

Ceilalţi sunt morţi? am întrebat eu. 

Da, amândoi! a răspuns Bernard, căruia îi curgea sânge 
din pulpa dreaptă. 

Eşti rănit? l-am întrebat. 

E doar o zgârietură! a răspuns prietenul meu. 

Asta nu-i bine, pentru că mai avem drum lung! Ce facem 
cu Fred Morgan? 

Ucigaşul ăsta-i al meu! a spus Mark. Numai eu am dreptul 
să hotărăsc ce se va întâmpla cu el! Am să-l las pe mâna 
domnului Bernard şi în grija lui Cesar. Ei îl vor duce pe 
Morgan în tabăra shoshonilor, iar Cesar îl va păzi cu 
străşnicie. Domnul Bernard este rănit şi oricum trebuie să 
se ocupe de rămăşiţele pământeşti ale fratelui său. Cesar se 
va întoarce şi el în tabăra shoshonilor. Vom fi patru la 
număr şi cred că suntem în stare să-i înfruntăm pe cei şase 
nemernici care însoțesc asinii cu prada. 

Foarte bine! am spus eu. Planul tău e bun, dar trebuie să 
ne grăbim! 

L-am urcat pe Morgan în şa şi l-am legat pe cal. Bernard şi 
Cesar l-au luat între ei şi s-au îndreptat spre tabăra 
indienilor Snake. 

Noi am hotărât să mai aşteptăm puţin, dându-le timp 
cailor noştri să-şi mai tragă sufletul. 

Nu putem să zăbovim prea mult, am spus eu, după o 
vreme. Trebuie să ne folosim de lumina zilei ca să mai 
înaintăm. 

Încotro pleacă fraţii mei? a întrebat Ko-tu-ho. 

Mergem la apa care se numeşte Sacramento, i-am răspuns 
eu. 

Atunci fraţii mei nu trebuie să-şi facă griji. Căpetenia 
shoshonilor cunoaşte foarte bine drumul ce duce la acea 


apă. Fraţii mei îşi pot lăsa caii să pască, pentru că putem 
porni la drum şi în timpul nopţii. 

Nu ar fi trebuit să-l trimitem pe Fred Morgan atât de 
repede în tabăra shoshonilor! a spus Mark. 

De ce? l-am întrebat. 

S-ar fi cuvenit să-i punem câteva întrebări. 

O să facem asta mai târziu. Deocamdată nu avea niciun 
rost să-l interogăm. Ştim foarte bine că este un hoţ şi un 
ucigaş! 

Nu despre asta-i vorba! Poate că am fi aflat de la el unde 
urma să-i întâlnească pe cei şase netrebnici care duc cu 
sine prada. 

Chiar crezi că ne-ar fi spus aşa ceva? 

Se prea poate! 

Îţi spun eu sigur că nu ar fi scos nici un cuvânt. Nu l-ar fi 
trădat pe fiul său şi nu ne-ar fi dat prada pe mână. Ştie prea 
bine că soarta lui este pecetluită, chiar dacă ne-ar fi spus 
tot ce voiam să ştim. 

Fratele meu Sharlih spune adevărul! a spus Winnetou. 
Oricum, ochii vânătorilor albi şi ai războinicilor roşii vor 
vedea urmele catârilor. 

Apaşul avea dreptate, dar am fi câştigat destul de mult 
timp, dacă am fi putut afla unde urma să se întâlnească 
Morgan cu fiul său şi cu ceilalţi cinci bandiți. 

Pe cine caută fraţii mei? a întrebat căpetenia shoshonilor, 
deşi indienii au obiceiul de a nu-şi trăda nici o dată 
curiozitatea, mai ales faţă de străini. 

Îi căutăm pe tovarăşii răufăcătorilor prinşi de vitejii 
războinici shoshoni, am răspuns eu. 

Câţi sunt? 

Şase. 

Este de-ajuns ca unul dintre fraţii mei să lupte împotriva 
lor pentru a-i învinge. Îi vom găsi! îi vom găsi cu siguranţă 
şi îi vom duce în tabăra shoshonilor! 

Când s-a lăsat seara, caii noştri erau odihniţi şi am putut 
porni din nou la drum, lăsându-ne călăuziţi de căpetenia 


shoshonilor. Ko-tu-ho spusese adevărul. El cunoştea foarte 
bine drumul care ducea la Sacramento. 

După ce am lăsat preria în urma noastră şi am înaintat pe 
cărări strâmte de munte, am ajuns în zori în valea râului 
Sacramento. 

Am trecut râul şi am zărit înaintea noastră un loc minunat 
din care porneau, spre stânga şi spre dreapta, două văi. În 
acel loc am văzut o casă cu pereţi din lut, acoperiţi cu 
scândură. Deasupra intrării scria cu litere de o şchioapă 
„Hotel”. Proprietarul îşi alesese un loc foarte bun pentru a 
pune pe picioare o afacere. În curte se vedeau căruţe, cai şi 
catâri. Era limpede că minunatul hotel nu-i putea găzdui pe 
toţi cei care-i călcau pragul. Dovadă era şi faptul că mesele 
aşezate afară fuseseră toate ocupate. 

Ce facem? Intrăm în hanul ăsta să vedem dacă aflăm, de 
pildă, ceva? m-a întrebat Mark. 

Mai ai pepite pentru bere „Ale”? l-am întrebat eu, râzând. 

Mai am, mai am! a răspuns Sans-ear, vesel. 

Bine, atunci intrăm! 

Lasă, lasă! Mai bine nu intrăm! a spus Mark. Mai bine 
mergem doar până acolo, dacă nu te superi! Ştii, mie-mi 
place să stau la aer curat! 

Ne-am apropiat de „hotel”, ne-am priponit caii şi ne-am 
aşezat la o masă, într-un fel de chioşc mare, din lemn, care 
purta denumirea de „Verandă”, inscripționată pe o bucată 
de tablă. 

Ce doresc domnii? ne-a întrebat hangiul, cu un glas mai 
dulce ca mierea. 

Am dori nişte bere! Cât costă, de pildă? 

Aha! Bunul Mark devenise mai prudent. 

Avem bere „Porter” sau „Ale”, la o jumătate de dolar sticla. 

Atunci, daţi-ne „Porter”! a spus Mark, hotărât. 

Un ospătar ne-a adus sticlele cu bere, şi micuțul Mark a 
vrut să înceapă cu întrebările, când i-am făcut un semn 
discret. Spre hotel veneau şase călăreţi. Doi dintre ei 
duceau cu sine patru catâri. În fruntea celor şase călăreţi se 


afla însuşi Patrick Morgan! Netrebnicii s-au apropiat de 
„hotel”, au priponit caii şi catârii şi s-au aşezat la o masă. 
Mă întrebam de ce catârii nu erau încărcaţi. Probabil că 
bandiții ascunseseră prada undeva. Patrick şi tovarăşii săi 
au comandat rachiu şi au început să vorbească. Spre 
norocul nostru puteam auzi tot ce-şi spuneau. 

Crezi că îi vom întâlni pe tatăl tău şi pe căpitan? a întrebat 
unul dintre bandiți. 

Se prea poate! a răspuns Patrick. Ei au înaintat mai iute 
decât noi, iar cu Marshal cred că au terminat repede 
treaba, pentru că nu era însoţit decât de doi oameni. 

Hm! Ce om fără minte! a exclamat tovarăşul lui Patrick. Să 
ai la tine aşa o comoară şi să iei cu tine doar doi oameni! 

Cu atât mai bine pentru noi! a replicat tânărul Morgan. Ai 
dreptate, e un om fără minte! Dacă ar fi gândit puţin, nu ar 
fi aruncat hârtia aia cu planul la Yellow Water Ground! Hei, 
la naiba! Ce-i asta? 

Ce? 

la uită-te la caii ăia de colo! 

Hm! Trei armăsari pe cinste! Da' ce mârţoagă! Care om cu 
scaun la cap ar încăleca asemenea creatură? 

La auzul acestei întrebări, Mark a scrâşnit din dinţi, 
mormăind: 

O să v-arăt eu creatură, nemernicilor! 

Da, e o iapă care-arată rău, a spus Patrick. Mârţoaga asta 
este cunoscută în tot Vestul! Ştii a cui e? 

A cui? 

A lui Sans-ear! 

La dracu! Sans-ear călăreşte aşa un ţap? 

Hm! a mormăit Patrick. Hai, beţi iute şi să o ştergem de- 
aici! Sans-ear trebuie să fie pe-aproape. L-am întâlnit o dată 
şi n-aş mai vrea să am de-a face cuel! 

Chiar dacă nu vrei, tot o să mai ai de-a face cu mine! a 
mormâăit Sans-ear. 

Aceştia sunt oamenii pe care-i căutăm! i-am şoptit lui Ko- 
tu-ho. Căpetenia shoshonilor va pleca împreună cu fratele 


meu de cruce. Vitejii războinici roşii vor ieşi înaintea 
netrebnicilor. Noi îi vom ajunge din urmă şi aşa vor fi prinşi 
la mijloc! 

Uff! a exclamat Ko-tu-ho, ridicându-se imediat de la masă 
şi încălecând. 

Winnetou a sărit şi el în spinarea armăsarului său. Mark a 
plătit berea care nu a fost rea deloc. 

Am încălecat apoi şi am pornit în galop pe urmele 
răufăcătorilor. l-am ajuns foarte repede din urmă, şi chiar 
înaintea lor se aflau Winnetou şi Ko-tu-ho. 

Bună ziua, domnule Mercroft! a strigat Mark. Ăştia-s caii 
pe care i-aţi furat de la comanşi? 

La dracu'! a exclamat Patrick, îndreptând puşca asupra lui 
Mark. 

Din fericire, tânărul Morgan a căzut din şa înainte de a 
mai apuca să tragă. Winnetou îl prinsese cu lasoul. Ceilalţi 
cinci răufăcători au luat-o care-ncotro. Mark şi Ko-tu-ho au 
început să tragă asupra lor şi apoi au pornit după ei. 

Staţi pe loc! Lăsaţi-i! am strigat eu, dar nici Mark, nici 
căpetenia shoshonilor nu mi-au dat ascultare. 

După ce i-au ucis pe fugari, cei doi s-au întors. 

De ce aţi făcut asta? i-am întrebat pe Mark şi pe Ko-tu-ho. 
Urmele bandiţilor ne-ar fi dus cu siguranţă în locul în care 
ar fi urmat să-i întâlnească pe ceilalţi. Mai apoi s-ar fi 
îndreptat spre ascunzătoarea în care au lăsat prada! 

Domnul Patrick Morgan ne va spune cu siguranţă tot ce 
vrem să ştim! a replicat Mark. 

Nici prin gând nu-i va trece aşa ceva! l-am contrazis eu. 

Nu peste multă vreme, s-a dovedit faptul că avusesem 
dreptate. Deşi l-am ameninţat în fel şi chip, Patrick Morgan 
nu avea să ne spună nimic. Aurul era pierdut... deadly dust! 

L-am legat pe Patrick pe calul său şi am pornit, ocolind 
„hotelul” pentru a nu fi zăriţi. Nici pe drumul până în satul 
războinicilor Snake nu am întâlnit pe nimeni. Tânărul 
Morgan nu a scos nici un cuvânt. Doar când am ajuns în 
satul shoshonilor şi l-a văzut pe Bernard, Patrick a început 


să înjure printre dinţi. L-am dus pe Patrick în cortul în care 
se găseau şi ceilalţi ostatici şi i-am spus bătrânului Morgan: 

Domnule Morgan, am onoarea de a vi-l prezenta pe fiul 
dumneavoastră, de care cred că v-a fost dor. 

Dacă ar fi putut, banditul m-ar fi ucis din priviri. 

Seara am fost oaspeţii căpeteniei Ko-tu-ho şi am fumat 
împreună pipa păcii. Apoi fiecare dintre noi s-a dus în cortul 
care-i era destinat. Eram ostenit şi am dormit foarte adânc, 
lucru pe care mi-l puteam îngădui aici, în satul shoshonilor, 
dar pe care nu-l puteam face când mă aflam în prerie. 
Visam că mă luptam cu tot soiul de monştri. Sudoarea-mi 
curgea pe frunte. Răpuneam oribilele creaturi şi apăreau 
mereu altele şi altele. Visam, sau era realitate? În cele din 
urmă, m-am trezit! Fusese un vis, dar acum auzeam zgomot 
afară. Mi-am luat armele şi am ieşit numaidecât din cort. 
Nu se ştie cum, dar ostaticii izbutiseră să-şi desfacă 
legăturile şi încercau să ucidă războinicii care făceau de 
strajă. Indienii au ieşit numaidecât din corturi. Unii aveau 
puşti, alţii cuțite, alţii securi. Winnetou s-a arătat şi el, a 
privit în jur şi a strigat: 

Înconjuraţi satul! 

Shoshonii i-au dat numaidecât ascultare. Ostaticii nu mai 
aveau cum să scape. Nu aveau arme, iar războinicii lui Ko- 
tu-ho erau destul de numeroşi. Am auzit deodată glasul lui 
Sans-ear şi m-am liniştit. 

Ostaticii au murit rând pe rând. Ultimul a închis ochii Fred 
Morgan. Banditul a fost înjunghiat chiar de Mark. Micuţul 
vânător venea încet printre corturi. S-a oprit înaintea mea, 
m-a privit în ochi şi m-a întrebat: 

Tu de ce nu ai luat parte la luptă, Charley? 

Am crezut că te descurci şi singur, am răspuns eu. 

Chiar aşa a şi fost. Să ştii că, dacă nu aş fi vegheat chiar 
lângă cortul în care se aflau ostaticii, netrebnicii ar fi izbutit 
poate să scape! Când am auzit glasuri, le-am spus 
războinicilor care făceau de strajă să fie cu băgare de 
seamă! 


A scăpat vreunul? 

Niciunul! I-am numărat, dar vezi, îmi închipuisem altfel 
reîntâlnirea cu Fred şi Patrick Morgan! 

Spunând acestea, micuțul Mark Jorrocks s-a aşezat de-a 
dreptul pe pământ şi a făcut cu cuțitul două crestături 
adânci în patul puştii sale, apoi a zis încet: 

Aşa! I-am răzbunat pe cei pe care i-am iubit, dragă 
Charley. Acum pot să mor oricând, azi, mâine, când o fi! Nu- 
mi mai pasă! 

Cred că se cuvine să mai spunem: „Dumnezeu să aibă milă 
de sufletele acestor răufăcători”. Se cuvine să rostim aceste 
cuvinte, pentru că suntem creştini, dragă Mark. 

Prea bine, Charley! Trebuie să ştii că nu-i urăsc pe ucigaşi 
şi dincolo de mormânt. 

Sans-ear s-a îndepărtat încet şi a intrat în cortul său. 

Ziua care a urmat a fost una cu totultristă. Lui Allan 
Marshal i se aducea un ultim omagiu. Shoshonii au făcut din 
bolovani un fel de platformă dreptunghiulară. Pentru că 
războinicii lui Ko-tu-ho nu se pricepeau să facă un coşciug, 
ei au învelit trupul lui Allan în piei de bizon şi l-au pus pe 
platforma din bolovani. Apoi shoshonii au făcut o piramidă a 
cărei bază era platforma pe care stătea întins corpul lipsit 
de viaţă. În vârful acelei piramide am aşezat o cruce din 
crengi de copac, semnul mântuirii. Bernard m-a rugat să ţin 
o scurtă cuvântare şi să rostesc o rugăciune. I-am îndeplinit 
rugămintea, deşi eram adânc mişcat şi abia dacă puteam 
vorbi. Shoshonii au luat şi ei parte la această tristă 
ceremonie. Războinicii erau şi ei mişcaţi şi purtarea lor m-a 
impresionat profund. 

După ce totul s-a terminat, shoshonii nu l-au lăsat pe 
Bernard să se gândească prea mult la tragedia prin care 
trecuse, ci l-au tratat ca pe unul de-al lor. Am petrecut o 
săptămână minunată printre războinicii lui Ko-tu-ho. Am 
vânat şi i-am admirat pe vitejii războinici shoshoni care şi- 
au arătat îndemânarea în aşa-numitele „jocuri de luptă”. 


Cele câteva zile petrecute alături de shoshoni au trecut pe 
nesimţite şi ne-am întors la San Francisco. 

CAPITOLUL 3 

PE URMELE BANDIŢILOR. 

În Wyoming, mai precis în apropierea izvoarelor lui 
Yellowstone River, chiar în inima Munţilor Stâncoşi, munţi 
de o frumuseţe neînchipuită, se găseşte Parcul Naţional al 
Statelor Unite, o rezervaţie naturală cu o suprafaţă de 
aproximativ 8.670 de kilometri pătraţi, un teritoriu minunat 
cum nu cred să mai existe un al doilea pe acest pământ. În 
anul 1856, generalul Warren a primit primele însemnări 
despre acele locuri extraordinare şi s-a hotărât să 
întreprindă o călătorie până în Wyoming, pentru a vedea cu 
ochii săi minunea. Din păcate, expediţia organizată de 
generalul Warren nu şi-a atins nicicând ţinta. În schimb, au 
izbutit alţii să pătrundă în colţul de rai din apropierea 
izvoarelor lui Yellowstone River. În 1871, profesorul Hyden a 
ajuns în Wyoming şi a scris foarte mult despre ceea cea 
văzut. Datorită însemnărilor lui, foarte precise de altfel, 
membrii Congresului Statelor Unite au hotărât să 
transforme acel paradis în rezervaţie naturală. 

Dincolo de întinsa prerie, dominând crestele Munţilor 
Black Hills, se înalţă până la cer uriaşele piscuri ale 
Munţilor Stâncoşi. S-ar putea spune că aceşti munţi nu sunt 
făcuţi de mâna, ci mai curând de pumnul lui Dumnezeu. 
Unde sunt oare ciclopii care ştiau să înalțe cetăţi uriaşe? 
Unde sunt titanii care ştiau să înalțe castele până la nori? 
Unde este neîntrecutul meşter care a pus coroane de 
gheaţă pe creştetele munţilor? 

Dincolo de zidurile din cremene, pământul fierbe. 
Pământul fierbe şi izvoare ţâşnesc din adâncul său. Masele 
de apă sfâşie aerul. Vulcanii vor parcă să acopere tot cerul. 
Îşi aruncă masele fierbinţi în sus şi apoi se potolesc, 
închizând gurile uriaşe. 

Aici drumeţul este supus primejdiilor la fiecare pas. Omul 
poate pune piciorul pe teren nesigur, subţire, care-l poate 


înghiţi într-o clipită. Mulţi oameni îşi caută alinarea 
suferințelor în aceste locuri şi de multe ori găsesc 
nebănuite bogății. 

Am fost nevoit să plec la Hamburg, unde am întâlnit un 
cunoscut de-al meu. Omul era din Saint Louis şi am vânat 
de multe ori împreună în mlaştinile din apropierea fluviului 
Mississippi. Acel cunoscut al meu era bogat, foarte bogat, şi 
mi-a propus să-mi plătească el costul călătoriei peste ocean, 
punându-mi o singură condiţie, şi anume aceea de a-l însoţi 
până la Saint Louis. M-a cuprins dorul de prerie. Am 
acceptat şi am telegrafiat acasă, cerând să mi se trimită 
puştile şi toate celelalte lucruri care-mi erau de folos în 
Vest, La cinci zile după aceea, am pornit la drum. Ajunşi în 
America, ne-am petrecut ceva timp în pădurile din Missouri. 
Apoi prietenul meu a fost nevoit să se întoarcă în Germania. 
Eu am mers la Omaha şi am luat trenul, îndreptându-mă 
către apus. 

Aveam eu motivele mele pentru care îmi doream să merg 
cu trenul. Cunoşteam bine Munţii Stâncoşi de la Norden 
Mountains, până la deşertul Mapimi, dar voiam neapărat să 
văd cum arată Munţii Stâncoşi între Helena şi Nordpark, 
aceasta tocmai pentru că între Helena şi Nordpark se pot 
vedea lucruri şi locuri interesante cum ar fi, de pildă Teton 
Range, Munţii Vindriver, South Pass, izvoarele lui 
Yellowstone River, Snake River şi Green River. În acest ţinut 
doar războinicul indian sau temerarul vânător alb 
îndrăznesc să pătrundă, căci, conform legendelor spuse de 
bătrânii indieni, canioanele adânci sunt bântuite de duhuri 
rele. 

Desigur că, atunci când citim despre o călătorie, totul pare 
cât se poate de lesne, dar cât trebuie să se pregătească un 
elveţian îndrăzneţ pentru a întreprinde o călătorie în Alpi? 
Cât trebuie să se pregătească şi cât de cutezător trebuie să 
fie un vânător pentru a pleca în ţinuturile sălbatice din Vest, 
bizuindu-se doar pe propriile forţe şi pe puşca sa? Despre 
toate acestea, excursionistul european nu are habar! Poate 


că tocmai primejdiile care-l pândesc la tot pasul îl atrag pe 
vânător. Muşchii săi sunt de fier, oasele sunt de oţel, trupul 
său este gata să îndure osteneala, cugetul său este călit. 
Vânătorul ştie cum să iasă din cele mai grele situaţii. De 
aceea vânătorul nu se simte bine în lumea civilizată, unde 
toate calităţile sale nu-i sunt de nici un folos. Vânătorul 
trebuie să pornească spre nesfârşita prerie, spre piscurile 
înalte ale munţilor. Cu cât primejdiile care-l pândesc sunt 
mai mari, cu atât curajul vânătorului este mai mare. 
Încrederea în propriile forţe devine de nezdruncinat şi 
vânătorul este sigur că va şti să-şi croiască drumul, chiar şi 
în sălbăticie, bizuindu-se doar pe propriile sale forţe. 

Eram pregătit pentru a porni spre Vestul sălbatic. Aveam 
tot ce-mi trebuia, doar un lucru îmi lipsea: un cal bun. După 
ce vânasem în Missouri, vândusem armăsarul care mă 
purtase cu credinţă în spinare şi urcasem în tren, fiind sigur 
că voi putea face rost de un cal, atunci când voi avea nevoie 
de el. 

Pe vremea aceea pe anumite porţiuni ale liniei ferate 
„Pacific” se mai lucra fie la consolidarea structurilor de 
rezistenţă ale diverselor poduri şi punți, fie la repararea 
căii ferate care suferise stricăciuni pe alocuri. De aceea 
călătorul putea zări când şi când, pe parcursul călătoriei 
sale, muncitori care lucrau la drumul de fier. Dacă nu 
lucrau în apropierea oraşelor, care răsăreau în acea vreme 
ca ciupercile după ploaie, muncitorii de la calea ferată îşi 
făceau câte un camp, adică o tabără bine îngrădită, 
încercând să se apere astfel împotriva indienilor. Războinicii 
roşii erau de părere că trenul, „calul de foc” cum îl numeau 
ei, nu trebuia să circule pe pământurile lor şi de aceea 
făceau tot ce le stătea în putere pentru a îngreuna munca 
celor de la calea ferată. 

Existau însă în Vest şi alţi duşmani ai muncitorilor de la 
calea ferată. Nişte duşmani care erau chiar mai primejdioşi 
decât războinicii roşii. Este vorba despre bandele de 
răufăcători, formate din oameni care nu mai puteau pune 


piciorul în oraşele din Est. Creaturi îndoielnice, inşi dubioşi 
cărora nu le mai păsa nici de lege, nici de viaţă, pentru că 
nu mai aveau nimic de pierdut, se uneau în bande pentru a 
duce la bun sfârşit tot soiul de mârşăvii. Aceste bande de 
răufăcători erau mai primejdioase decât cetele de indieni. 

Pe vremea când se lucra la calea ferată, bandiții puseseră 
ochii pe oraşele care apăruseră de curând sau pe taberele 
muncitorilor. De aceea locuitorii micilor aşezări şi 
muncitorii de la drumul de fier purtau mereu arme. 

Datorită faptului că bandiții atacau taberele muncitorilor 
şi trenurile care transportau bunuri şi obişnuiau să 
demonteze sau să distrugă şinele, astfel încât să aibă 
siguranţa că trenurile se vor opri, răufăcătorii erau numiţi 
railtroublers, adică „cei ce strică şinele”. Oamenii 
deveniseră atenţi şi erau mereu pregătiţi pentru atacurile 
acestor răufăcători, astfel încât temuţii railtroublers nu 
atacau decât atunci când erau foarte numeroşi. Toată lumea 
era pornită împotriva lor, astfel încât orice railtroubler care 
era prins era sortit morţii. Ura neîmpăcată împotriva 
acestor răufăcători se datora şi faptului că ei nu cruţau pe 
nimeni. 

Către prânz, trenul a plecat din Omaha. Toţi călătorii din 
vagonul în care mă aflam m-au privit, fie şi în treacăt, cu 
nestăpânită curiozitate. La Fremont s-a urcat chiar în 
vagonul meu şi s-a aşezat lângă mine un bărbat care mi-a 
atras numaidecât atenţia prin felul în care arăta. Hainele 
sale i-ar fi făcut să strâmbe din nas pe locuitorii oricărui 
oraş din Est. În Vest însă hainele nu au nici o însemnătate. 
Omul era mic dar destul de gras şi purta pe umeri un cojoc 
de miel care năpârlise cu totul. Abia dacă se mai zărea ici- 
colo câte-un smoc de lână, ca o oază în deşert. Poate că pe 
vremuri cojocul i se potrivise celui care îl purta, dar anii 
trecuseră şi obiectul vestimentar care îndurase ploi, vânt, 
zăpadă, soare îşi mai schimbase forma şi aspectul, 
scurtându-se, astfel încât nu-i mai ajungea decât până 
deasupra genunchilor. Mânecile avuseseră şi ele de suferit, 


căci se întindeau până la coate. De altfel, necunoscutul nu-şi 
mai putea încheia cojocul. 

Pe dedesubt se zărea o vestă roşie de lână. Necunoscutul 
purta pantaloni din piele care fuseseră negri pe vremuri, 
dar care acum luceau în toate culorile curcubeului, 
deoarece stăpânul lor îi folosise drept faţă de masă, prosop 
şi batistă. Pantalonii se terminau cu nişte glezne vinete de 
frig. Picioarele şi le vârâse în nişte ghete care fuseseră pe 
vremuri cizme din piele de bivol, cu talpă dublă şi cu ţinte 
atât de groase, încât sunt sigur că omul ar fi putut ucide un 
crocodil, mulţumindu-se doar să-l calce. Pe cap, 
necunoscutul purta o pălărie care îşi pierduse de mult 
forma şi culoarea. În loc de brâu, purta un fular vechi, prins 
în jurul şoldurilor. Bine înfipte în acest original brâu se 
zăreau cuțitul, un pistol de soiul celor pe care-l purtau 
cavaleriştii, un săculeţ pentru gloanţe, altul pentru tutun, o 
oglindă mică, aşa cum se găsesc prin iarmaroace, un bidon 
îmbrăcat în piele şi frumos ornamentat şi o potcoavă de 
felul celor pe care le poţi prinde cu şuruburi pe copita 
calului. Interesantul personaj avea lângă sine un săculeţ al 
cărui conţinut îmi era necunoscut, dar despre care aveam 
să aflu mai târziu că ascundea o trusă completă de 
bărbierit. 

Cel mai interesant lucru la acel om era însă faţa proaspăt 
rasă, de parcă necunoscutul ar fi ieşit chiar atunci din 
salonul unui bărbier. Obrajii roşii erau atât de rotunzi, încât 
nasul mic abia dacă se mai zărea şi ochişorii mici, căprui, 
abia dacă se mai vedeau. Omul deschidea din când în când 
gura cu buze foarte groase, dând la iveală nişte dinţi albi ca 
neaua, care mai mult ca sigur erau falşi. 

Stătea înaintea mea şi ţinea între degetele groase o puşcă 
ce semăna izbitor cu minunata Liddy a bunului meu prieten, 
Sam Hawkens, mulţumindu-se să-mi spună „Bună ziua, 
domnule!”, pentru ca apoi să nu se mai sinchisească de 
mine. 


După ce tăcuse mai bine de un ceas, necunoscutul mi-a 
cerut permisiunea să-şi aprindă pipa, lucru ce mi s-a părut 
ciudat, pentru că un adevărat vânător din Vest nu cere nici 
o dată voie, atunci când vrea să facă un anumit lucru. 

Puteţi fuma cât doriţi, domnule, i-am spus eu. Vă voi ţine 
imediat tovărăşie. Nu doriţi o ţigară de foi? 

Mulţumesc, domnule! mi-a răspuns necunoscutul. Vedeţi, 
minunăţiile astea care se numesc ţigări de foi sunt prea fine 
pentru mine! Eu prefer pipa. 

După obiceiul vânătorilor din prerie; grăsuţul îşi atârnase 
pipe de gât. După ce a umplut-o bine, m-am grăbit să scot 
un chibrit pentru a-i aprinde pipa, dar omul a dat din cap, 
mulţumindu-mi respectuos şi dând la iveală un punks, adică 
un amnar din cele pe care vânătorii obişnuiesc să le 
folosească. 

Hm! Chibritul este o invenţie care nu face doi bani în 
prerie! a remarcat rotofeiul, după ce şi-a aprins pipa. Nu se 
cuvine să m-alint! 

Zicând acestea, omul din faţa mea a tăcut, trăgând cu 
nesaţ din pipa ce răspândea un miros de frunză de alun şi 
privind foarte atent pe geam. Trenul a oprit în North Plate, 
un important punct, în care se unesc North şi South Plate 
River. Grăsuţul a coborât şi s-a grăbit să ajungă la unul 
dintre vagoanele din faţă, în care se afla un cal, probabil 
armăsarul lui. 

Apoi s-a urcat din nou în tren şi a continuat să păstreze 
tăcerea. Abia către miezul nopţii, când am ajuns în 
Cheyenne, m-a întrebat: 

De aici luaţi cumva trenul spre Denver, domnule? 

Nu. 

Prea bine! înseamnă că vom mai călători împreună. 

Mergeţi departe cu trenul ăsta? l-am întrebat eu. 

Poate da, poate nu, cum am poftă. Şi dumneavoastră? 

Vreau să ajung la Odgen. 

Aha! Vreţi să vizitaţi oraşul mormonilor? 


Da, şi apoi aş vrea să ajung sus, în Munţii Windriver. Mai 
apoi vreau să ajung în Teton Range. 

Până acolo vreţi să mergeţi? Aşa o călătorie n-o poate 
întreprinde decât un vânător încercat. Sunteţi singur sau 
călătoriţi împreună cu nişte prieteni? 

Sunt singur. 

Ochişorii rotofeiului m-au privit cu nespusă veselie, şi m-a 
întrebat: 

Singur? Vreţi să ajungeţi singur în Munţii leton? Singur 
printre războinici Sioux şi urşi cenuşii? Ah! Ştiţi cumva de 
ce este în stare un războinic Sioux sau un urs grizzly? 

Cred că ştiu. 

Îmi este îngăduit să vă întreb ce sunteţi, cu ce vă ocupați? 

Sunt writer. 

Writer, adică scriitor? Hm! Carevasăzică, dumneavoastră 
scrieţi cărţi? 

Da. 

Omul a început să râdă cu poftă. Nu-i venea să creadă că 
un scriitor se putea încumeta să pornească de unul singur 
prin cele mai primejdioase locuri din câte există în Munţii 
Stâncoşi. Era uimit de ideea mea, la fel cum fusese uimit şi 
bunul Sans-ear când întâlnise un scriitor în prerie. 

Buuun! a spus grăsuţul, chicotind. Vreţi să scrieţi o carte 
despre Munţii Teton, stimate domn? 

Poate. 

Şi aţi răsfoit şi vreo carte în care erau desene cu indieni şi 
cu urşi? 

Bineînţeles! am spus eu, cât se poate de serios. 

Şi acum credeţi că puteţi supravieţui în Munţii Stâncoşi? 

Desigur! 

Am să vă dau un sfat, onorabile domn, coborâţi la prima 
staţie şi întoarceţi-vă acasă! Sunteţi un bărbat bine făcut 
după cum văd eu, dar nu păreţi a fi omul care să-mpuşte o 
veveriţă, cu atât mai puţin un urs! Ar fi păcat de tinereţea 
dumneavoastră să vă aventuraţi până la Teton Range. Nu 
de alta, dar, dacă vă va fi dat să vedeţi vreo pisică sălbatică, 


veţi muri cu siguranţă de frică. Aţi citit romanele lui 
Cooper9? 

Bineînţeles! 

M-am gândit eu! Poate că aţi auzit vorbindu-se şi despre 
vestiți vânători sau indieni din Vest. 

Da, am auzit. 

Aţi auzit vreodată despre Winnetou, Old Firehand, Old 
Shatterhand, Sharp-eye10 sau despre Mătuşa Droll? 

Da. 

Rotofeiul nu bănuia că mă amuza la fel de mult precum îl 
amuzam eu pe el. 

Păi da! a continuat grăsuţul, sigur pe sine. E lesne să 
citeşti tot soiul de romane şi să asculţi poveşti frumoase 
despre Vestul sălbatic. Totul pare lesne, totul este romantic, 
totul este frumos, dar, dragul meu domn, nu mi-o luaţi în 
nume de rău, vă deplâng! De pildă, Winnetou este o 
căpetenie apaşă care poate lupta şi cu o mie de diavoli, Old 
Firehand este în stare să împugşte şi o muscă, dacă e nevoie. 
Old Shatterhand nu-şi greşeşte nici o dată ţinta şi doboară 
orice duşman, fie el cât de puternic, cu pumnul gol. Dacă 
unul dintre cei trei vrea să ajungă în Munţii Teton, atunci 
poate că scapă cu viaţă, dar dumneavoastră, un om care 
scrie cărţi? Ah! Unde vă e calul? 

N-am cal. 

Grăsuţul a râs din toată inima. Mai-mai să plesnească, nu 
altceva! 

N-aveţi cal, dar vreţi să mergeţi în Munţii Teton! a spus el, 
în cele din urmă. Sunteţi nebun, domnule? 

Nu cred! Chiar dacă acum n-am cal, o să cumpăr sau o să 
prind unul. 

Aşa? O să cumpăraţi sau o să prindeţi unul? Unde? 

Unde o să am poftă. 

Chiar dumneavoastră vreţi să prindeţi un cal? Chiar 
dumneavoastră? 

Da. 


Asta-i de râs, domnule! Văd că aveţi un lasou, dar cu lasoul 
ăla n-o să prindeţi nici măcar o muscă! 

De ce? 

De ce? Pentru că sunteţi ceea ce se cheamă un „vânător 
de duminică”! 

De ce credeţi asta? 

Hm! Asta poate să-şi închipuie oricine! Aveţi haine şi arme 
curate. la uitaţi-vă la un vânător, să vedeţi cum arată! Uite, 
aveţi cizme noi şi mai sunt şi văcsuite pe deasupra! Haina 
dumneavoastră este o minune. Precis că-i lucrată de mâna 
vreunei indience. Pălăria pe care-o purtaţi a costat cel puţin 
doisprezece dolari. Armele pe care le purtaţi nu au fost 
folosite nici o dată împotriva unui om. Ştiţi să trageţi? 

Da! Am fost chiar foarte bun la tir! am spus eu, unflându- 
mă-n pene. 

Foarte bun la tir? Poate că sunteţi chiar neamţ. 

Da, desigur! 

Hm! Aşa? Sunteţi neamţ? Veţi fi tras şi dumneavoastră în 
figurine din lemn şi spuneţi că sunteţi foarte bun la tir! Hm! 
Se zice că şi Old Shatterhand ar fi neamţ, dar dumnealui e 
o excepţie! Vă rog frumos, întoarceţi-vă de unde aţi venit. 
Dacă nu-mi urmaţi sfatul, veţi muri cu siguranţă! 

Vom mai vedea! Deocamdată v-aş ruga să vorbim despre 
altceva. Pe unde se află, de fapt, acest Old Shatterhand? 

Ehei! Cine poate să ştie asta? Am fost în urmă cu puţină 
vreme în Kansas City şi l-am întâlnit acolo pe vestitul Sans- 
ear care mi-a spus că s-a aflat o vreme în tovărăşia lui Old 
Shatterhand. De la Sans-ear am aflat că Old Shatterhand s- 
ar afla acum în Africa, mai precis în Sahara. Pe-acolo cred 
că se luptă cu nişte indieni numiţi „arabi”. Ştiţi, porecla de 
„Shatterhand” i s-a tras de la faptul că îi este uşor să-şi 
doboare duşmanii cu pumnul. Doar a făcut asta de atâtea 
ori! Ei, ia uitaţi-vă la mânuţele dumneavoastră! Se vede 
numaidecât că umblaţi cu hârtie şi că n-aţi mânuit decât 
pana. Ascultaţi-mă! Ascultaţi-mă, vă rog din suflet! 
întoarceţi-vă în Germania! 


Spunând acestea, rotofeiul s-a cufundat în tăcere, iar eu 
nu mi-am dat osteneala de a mai sta de vorbă cu el. 
Grăsuţul avea dreptate, îi spusesem lui Sans-ear că aş vrea 
să ajung în Orient. 

Când s-au ivit primii zori, trenul s-a oprit la Rawlins. 
Dincolo de acest orăşel, se întinde un ţinut arid. Nu se 
zăresc decât munţi pe care nu creşte nici o plantă. Din când 
în când, se zăresc tufe răzlețe. Ținutul seamănă cu un 
pustiu înţesat de munţi şi este, ca să spun aşa, un fel de 
Sahara muntoasă. Pământul uscat şi nisipos oboseşte ochiul 
cu albul său. În acest ţinut pustiu se găseşte staţia de cale 
ferată „Bitter Creek”, adică „Pârâul amar”, deşi cel mai 
apropiat pârâu se află la trei mile distanţă de staţie. 

Am pornit mai departe, în pufăitul obosit al locomotivei. 
Am trecut prin Rock Springs şi apoi prin Green River, o 
localitate care se află la peste o mie de kilometri vest de 
Omaha. 

Vegetaţia a început să-şi facă din nou apariţia, înveselind 
peisajul. Am trecut printr-o vale minunată şi apoi am ajuns 
în prerie. Deodată, am auzit fluierăturile scurte şi înalte ale 
locomotivei, care anunţă întotdeauna primejdia. Locomotiva 
a frânat brusc şi s-a oprit. Am sărit cu toţii din vagoane şi 
priveliştea pe care am zărit-o era de-a dreptul 
cutremurătoare. Peste tot zăceau resturile carbonizate ale 
unui tren care transporta provizii pentru muncitorii de la 
calea ferată. În timpul nopţii, temuţii railtroublers 
scoseseră de la locul lor câteva şine. Trenul deraiase şi se 
prăbuşise cu totul dincolo de terasament. Din vagoane nu 
mai rămăseseră decât părţile metalice. Bandiţii le dăduseră 
foc. Printre mormanele de scrum se zăreau trupurile 
neînsufleţite ale călătorilor. Mulţi dintre ei muriseră în 
urma deraierii şi prăbuşirii vagoanelor, dar unii dintre ei 
fuseseră ucişi de bandiți. 

Spre norocul nostru, mecanicul văzuse la timp ce se 
petrecuse şi frânase din vreme. Oamenii au căutat printre 
grămezile de cenuşă, dar nu au mai găsit nici un om în 


viaţă. Nu mai rămânea altceva de făcut, decât să se repare 
cât mai repede linia ferată. Unelte se găseau destule, căci 
pe vremea aceea fiecare tren era prevăzut cu tot ce era de 
folos pentru repararea şinelor. Nu se putea face mai nimic 
pentru cei jefuiţi şi ucişi. Mecanicul şi conductorul urmau să 
raporteze incidentul în următoarea staţie de cale ferată, şi 
oamenii legii aveau datoria de a-i prinde pe răufăcători. 

În timp ce unii dintre pasageri continuau să caute fără rost 
printre grămezile de scrum, eu am încercat să descopăr 
urmele bandiţilor. 

Mergând puţin înapoi pe linia ferată, am descoperit un loc 
în care iarba era culcată la pământ pe o suprafaţă destul de 
mare, semn sigur că acolo se aflaseră mulţi oameni. Am 
mers de-a lungul urmelor pe care le descoperisem şi am 
găsit locul în care necunoscuţii îşi priponiseră caii. Tocmai 
voiam să văd despre câţi cai era vorba, când am dat nas în 
nas cu grăsuţul care m-a întrebat mirat: 

Dumneavoastră aici, domnule? Ce căutaţi? 

Caut urmele bandiţilor. 

Dumneavoastră? Ah! Cred că o să le şi găsiţi urmele! Nu 
vă faceţi griji, răufăcătorii ăştia sunt unşi cu toate alifiile şi 
au avut atâta minte încât să-şi şteargă urmele! Eu unul n- 
am găsit mare lucru, ce credeţi că va descoperi un 
greenhorn ca dumneavoastră? 

Poate că greenhorn-ul are ochi mai ageri decât 
dumneavoastră, domnule! am replicat eu, zâmbind. De ce 
căutaţi urme în stânga? Dumneavoastră vă pretindeţi a fi 
un vânător încercat. Nu vedeţi că în dreapta sunt tufişuri în 
dosul cărora te poţi ascunde? 

Necunoscutul m-a privit uimit câteva clipe şi apoi mi-a 
spus: 

Hm! Nu-i rău! Se pare că scriitorii au din când în când 
câte o idee bună! Aţi găsit ceva? 

Da. Bandiţii au poposit acolo, lângă cireşii sălbatici şi şi-au 
priponit caii aici lângă aluni. 


Ah! Trebuie să văd despre ce e vorba! Dumneavoastră nu 
aveţi cum să vă daţi seama câţi cai au fost! 

Douăzeci şi şase. 

Omul m-a privit din nou mirat şi apoi a întrebat: 

Douăzeci şi şase? De unde ştiţi? 

În mod sigur nu am aflat asta uitându-mă la cer, ci la 
urme. Din cei douăzeci şi şase de cai, opt erau potcoviţi şi 
optsprezece nu aveau potcoave. Douăzeci şi trei dintre 
călăreţi erau albi şi trei erau indieni. Capul bandei este un 
alb şi are probabil un cal roşcat. Printre cei trei indieni se 
află şi un şef de trib care are un armăsar negru sau 
maroniu. Este probabil o căpetenie Ogellallah. 

Expresia feţei rotofeiului nici nu se poate descrie. 
Rămăsese cu gura căscată şi mă privea de parcă ar fi avut o 
fantomă înaintea lui. 

La dracu'! a izbucnit grăsuţul, în cele din urmă. Visaţi, 
stimate domn! 

Uitaţi-vă atent la urme! am replicat eu, sec. 

De unde ştiţi câţi albi şi câţi indieni au fost? De unde ştiţi 
că printre indieni s-a aflat şi o căpetenie Ogellallah? De 
unde ştiţi că acea căpetenie a avut un armăsar negru sau 
maroniu? 

V-am rugat să vă uitaţi atent la urme şi apoi se va dovedi 
cine are ochi mai buni, eu, greenhorn-ul, sau 
dumneavoastră, vânătorul din Vest! 

Prea bine! O să vedem! Vă rog să mă urmaţi, domnule! 
Auzi colo, un greenhorn să ghicească cine-au fost 
nemernicii ăştia! 

Omul a privit atent urmele şi, după vreo zece minute, mi-a 
spus: 

Aşa el Aveţi dreptate! Au fost douăzeci şi şase. 
Optsprezece cai nu erau potcoviţi! Ce mi-aţi mai spus sunt 
doar poveşti! Ştiu doar că bandiții s-au oprit aici şi după 
aceea au pornit-o încolo! 

Dacă-i aşa, atunci urmaţi-mă, domnule, şi am să vă arăt ce 
poate vedea un greenhorn. 


Păi chiar sunt curios! a spus rotofeiul, râzând. 

Uitaţi-vă bine la urmele cailor! Trei cai au mers mai într-o 
parte. Au înaintat unul în spatele altuia, deci erau caii unor 
indieni. 

Grăsuţul s-a aplecat şi a privit cu atenţie urmele pe carei 
le-am arătat. 

Pe Dumnezeul meu! a exclamat omul. Aveţi dreptate, 
domnule! Au fost cai indieni! 

Prea bine! Urmaţi-mă! Acolo e un lac mic. Indienii şi-au 
spălat feţele şi apoi s-au vopsit din nou în culorile 
războiului. Culorile şi le-au făcut cu grăsime de urs. Vedeţi 
aceste mici urme în formă de cerc? Indienii au folosit nişte 
pensule mici pentru a se vopsi. Vedeţi, vopselele au curs. 
Acum priviţi aici! Vedeţi o picătură de culoare neagră, una 
de culoare roşie şi două de culoare albastră? 

Da, da! Aveţi dreptate! 

Oare războinicii Ogellallah nu-şi vopsesc feţele în negru, 
roşu şi albastru atunci când pornesc pe cărarea războiului? 

Grăsuţul nici nu mi-a mai răspuns. Era cu totul uimit. 

Să mergem mai departe! am continuat eu. Bandiţii s-au 
oprit aici. Doi dintre ei se aflau în frunte. Erau, deci, şefii, 
capii răufăcătorilor. la priviţi urmele cailor celor doi! Unul e 
potcovit, celălalt nu! Calul nepotcovit calcă mai apăsat pe 
picioarele din spate. În spinarea acestui cal se afla un 
indian! Calul potcovit calcă mai apăsat pe picioarele din 
faţă. În spinarea acestui cal se afla un alb! Ştiţi, desigur, că 
albii stau altfel în şa decât indienii. 

Dom... domnu... le, cred că... s-a bâlbâit rotofeiul. 

Buuun! am continuat eu. Să mai facem şase paşi! Caii 
celor doi capi ai răufăcătorilor s-au repezit unul la celălalt şi 
s-au muşcat unul pe altul! Drept urmare erau armăsari! Aţi 
înţeles? 

De unde ştiţi că s-au repezit unul la celălalt şi s-au muşcat 
unul pe altul? Ei? 

Mai întâi e vorba despre felul cum arată urmele. Calul 
indianului s-a repezit la calul albului. Ia priviţi perii de cal 


pe care-i am în mână! l-am găsit când am examinat urmele 
pe care vi le-am arătat acum! Am patru fire de păr de 
culoare deschisă, de la calul albului. Mai încolo am găsit 
două fire de păr de culoare închisă. Aceste fire au fost 
smulse din coada unui cal. Indianul are un armăsar negru 
sau maroniu. Să mai facem câţiva paşi. Aici albul a 
descălecat şi a urcat pe terasament. Urma unei tălpi se 
vede mai bine decât urma celeilalte tălpi. Deci albul 
şchiopătează. Bandiţii ăştia nu au fost cu băgare de seamă. 
Asta înseamnă că s-au simţit foarte siguri pe ei. S-ar fi putut 
simţi astfel din două motive. 

Care? m-a întrebat grăsuţul, uluit. 

Fie aveau de gând să se îndepărteze cât mai mult de acest 
loc, ceea ce nu cred pentru că armăsarii lor erau osteniţi, 
fie îi mai aşteaptă nişte răufăcători prin apropiere. Cred că 
despre asta-i vorba. Oricum, trei indieni nu stau prea mult 
în tovărăşia a peste douăzeci de albi. De aceea pot să spun 
că undeva, la miazănoapte de locul în care ne aflăm noi 
acum, se găseşte o ceată de războinici Ogellallah căreia i s- 
a alăturat o haită de railtroublers. 

Rotofeiul m-a măsurat uimit din cap până-n picioare. Îmi 
venea să râd privindu-l. 

Domnule! a exclamat el, în cele din urmă. Cine sunteţi 
dumneavoastră de fapt? 

V-am spus deja cine sunt şi cu ce mă ocup. 

Ah! Dumneavoastră nu sunteţi un greenhorn şi nu sunteţi 
scriitor, deşi aveţi haine noi-nouţe şi cizme văcsuite! Sunteţi 
atât de curat şi îngrijit, de parcă ar urma să urcați chiar 
acum pe scenă pentru a juca rolul unui vânător din Vest! 
Da, dar din o sută de vânători încercaţi, niciunul nu ar 
putea spune atât de multe lucruri despre nişte urme! Pe 
Dumnezeul meu! Până acum credeam că sunt şi eu bun de 
ceva, dar văd că nu am ochii şi mai ales mintea 
dumneavoastră ageră! 

Cu toate că nu mă credeţi, vă spun că sunt scriitor, dar 
este adevărat că am cutreierat bătrâna prerie de la sud la 


nord şi de la est la vest. De aceea mă pricep aşa de bine la 
urme. 

Şi chiar vreţi să ajungeţi sus, în munţi? Dar, domnule, nu 
mi-o luaţi în nume de rău, pentru asta nu este de-ajuns să 
vă pricepeţi la urme, mai e nevoie de câte ceva, şi nu cred 
eu că vă veţi descurca. 

Ce vreţi să spuneţi? 

Păi, cel ce vrea să umble prin locuri în care primejdiile 
pândesc la tot pasul nu porneşte la drum aşa, ca 
dumneavoastră, ci îşi face rost de un cal bun. Aţi înţeles? 

O să-mi fac eu rost de un cal! 

De unde? 

Un cal, fie chiar şi unul bun de pus la căruţă, pot să-mi 
cumpăr din orice staţie de cale ferată. Pe urmă prind eu un 
cal sălbatic, un mustang. 

Dumneavoastră să prindeţi un mustang? Ah! Chiar vă 
pricepeţi la călărie? Şi unde veţi găsi un cal sălbatic? 

Aţi uitat că tocmai în această perioadă a anului bizonii şi 
caii pornesc la drum pentru a găsi iarbă mai bună! O să dau 
eu de-o herghelie. 

Hm! Carevasăzică, vă pricepeţi să călăriţi, dar cum trageţi 
cu arma? 

Vreţi să mă puneţi la încercare? am întrebat eu, râzând. 

Desigur! a răspuns rotofeiul. M-am gândit eu la ceva! 

Îmi este îngăduit să aflu şi eu la ce anume v-aţi gândit? 

Mai târziu! Deocamdată aş vrea să văd cum trageţi! 

„Proba” la care mă supunea necunoscutul mă amuza 
COpios. 

Mi-ar fi fost foarte uşor să-i spun că eu eram Old 
Shatterhand, dar am vrut să-şi dea el însuşi seama de asta. 
M-am întors în vagonul de tren şi mi-am luat pătura în care 
erau învelite puştile mele. Ceilalţi călători au început să 
devină atenţi şi unii dintre ei s-au strâns în jurul nostru. 
Americanul nu pierde nici o ocazie de a vedea cum trage 
cineva cu o armă, indiferent în ce scop. 

Am dat la iveală carabina. 


Pe Dumnezeul meu! a exclamat grăsuţul. O carabină 
Henry! E chiar o carabină Henry! Câte focuri puteţi trage, 
fără a încărca puşca asta? 

Douăzeci şi cinci. 

Hm! Chiar că vă invidiez pentru aşa armă! 

Da, dar puşca asta mi-e mai dragă! am spus eu, dând la 
iveală doborâtorul de urşi. 

Ha! O puşcă bine întreţinută! Ia uite ce curată ela 
exclamat rotofeiul. Mie-mi place puşca mea din Kentucky! 

Nu vreţi să vă uitaţi unde-i făcută puşca asta şi ce marcă 
este? am întrebat eu, dându-i grăsuţului arma. 

El a examinat-o atent şi apoi a spus: 

lertaţi-mă, domnule! N-am ştiut ce armă elHm! Un 
doborâtor de urşi! Am auzit că Old Shatterhand ar avea aşa 
o puşcă! Dacă aş şti că vă pricepeţi să trageţi, atunci... 

Atunci ce? 

Mai târziu! Mai întâi vreau să vă văd la treabă! 

Prea bine! Spuneţi-mi care să fie ţinta, domnule! 

Mai întâi încărcaţi arma cu cartuşe noi! 

Ah! Nu-i nevoie! Arma este deja încărcată şi cartuşele sunt 
în cea mai bună stare! 

Bine! Atunci împuşcaţi pasărea care s-a cocoţat pe tufişul 
de colo! 

Pasărea pe care mi-o arătase grăsuţul se afla la cel mult 
două sute de paşi distanţă faţă de locul în care mă găseam. 
A împuşca o pasăre de la asemenea depărtare nu însemna 
mare lucru. Văzusem însă un uliu în înaltul cerului. Pasărea 
de pradă se învârtea mai mult pe loc, dând alene din aripi. 

Vedeţi uliul acela? i-am întrebat pe călătorii curioşi, 
adunaţi în jurul nostru. Am să-l dobor! 

Asta nu se poate! a exclamat grăsuţul. Aşa ceva nu ar fi în 
stare să facă nici măcar Sans-ear, ba nici chiar Old 
Firehand! 

O să vedem! am replicat eu, calm. 

Am dus arma la ochi şi am tras. 


Ha! S-a dus! a exclamat rotofeiul. Pasărea a auzit 
împuşcătura, s-a speriat şi pe-aici ţi-e drumu'! 

Vă asigur că am nimerit pasărea! am spus eu. Uliul trebuie 
să fi căzut la vreo optzeci de paşi de-aici, pe terasament. 

Câţiva curioşi au dat imediat fuga şi au adus pasărea pe 
care o nimerisem în plin. Grăsuţul privea ba la uliu, ba la 
mine, cu nişte ochi miraţi. 

Aţi nimerit! Aţi nimerit cu adevărat, domnule! a exclamat 
rotofeiul. Nu am văzut pe nimeni trăgând astfel! Cred că 
până acuma m-aţi cam dus de nas, dar acum gata cu joaca! 
Acum ştiu cu cine am de-a face. Haideţi să ne depărtăm 
puţin! 

Grăsuţul m-a apucat de braţ şi m-a dus în locul în care 
urmele bandiţilor se zăreau cel mai bine. Apoi a scos o foaie 
de hârtie şi a pus-o lângă una dintre urme, mormăind: 

Hm, hm! Deci aşa stă treaba! 

Apoi m-a privit şi m-a întrebat: 

Domnule, vă grăbiţi? Vreţi să ajungeţi numaidecât la Teton 
Mountains, sau aveţi vreme să mergeţi mai întâi în altă 
parte? 

Pot face ceea ce doresc, i-am spus eu. 

Minunat! Am să vă întreb ceva. Aţi auzit vreodată 
vorbindu-se despre un anume Stephen Moody, zis şi Sharp- 
eye? 

Da, am auzit. Se spune că s-ar pricepe de minune la 
„citirea” urmelor. Se mai zice că ar vorbi mai multe graiuri 
indiene. 

Eu sunt Stephen Moody, domnule. 

Mă bucur nespus că am onoarea de a vă cunoaşte, i-am 
spus eu rotofeiului, strângându-i mâna. 

Aşa? Ei, poate că vom avea ocazia să ne cunoaştem mai 
bine. Am o socoteală cu un anume Monk. Acest Monk este 
capul unei bande de răufăcători. Într-o vreme, s-a ocupat cu 
furtul de cai, dar mai are şi alte lucruri pe cuget. Banditul a 
venit în Vest, şi m-am aflat mai tot timpul pe urmele lui. Pe 
foaia de hârtie pe care-am pus-o alături de urme aveam 


desenate dinainte copitele din spate ale armăsarului 
stimabilului domn Monk. Văd că desenul seamănă întocmai 
cu nişte urme pe care le-am găsit aici. Ştiu bine că domnul 
Monk şchiopătează de piciorul drept şi de aceea sunt sigur 
că el este şeful acestor railtroublers care au făcut 
nenorocirea de aici. 

Monk? Cum îl mai cheamă pe acest Monk despre care 
vorbiţi? am întrebat eu. 

Lew, adică Lewis, numai că netrebnicul poartă tot felul de 
nume. 

Aha! Lewis Monk! Am auzit de el. N-a fost contabilul 
domnului Rallow, cel ce a făcut o avere frumuşică din 
afaceri cu ţiţei? Se spune că acest Lewis Monk ar fi furat o 
sumă mare de bani şi s-ar fi făcut nevăzut. 

Da, da! E adevărat! Vorbim despre acelaşi om! Monk l-a 
convins pe casierul domnului Rallow să fure banii şi să fugă 
împreună cu el. În cele din urmă, Monk l-a împuşcat pe 
casier. Oamenii legii au pornit pe urmele lui Lewis Monk, 
dar netrebnicul a ucis doi poliţişti. Apoi a fost prins la New 
Orleans, tocmai când avea de gând să se îmbarce pe un 
vapor. A izbutit să scape din nou, ucigându-l pe cel care-l 
păzea. Apoi a fugit în Vest şi, pentru că banii furaţi de la 
domnul Rallow i-au fost confiscaţi de către oamenii legii, a 
strâns în jurul său tot soiul de lepădături şi a dus la bun 
sfârşit tot soiul de mârşăvii. Nemernicul trebuie prins cu 
orice preţ! 

Şi vreţi să puneţi mâna pe el? 

Al meu va fi! Viu sau mort! 

Aveţi o răfuială personală cu el, domnule? 

Moody a privit în pământ şi apoi a spus, încet: 

Nu-mi prea place să vorbesc despre asta! Poate am să vă 
povestesc totul mai târziu, după ce ne vom cunoaşte mai 
bine, şi trag nădejde că vom avea ocazia de a ne cunoaşte 
mai bine. Vedeţi dumneavoastră, este o adevărată minune 
că m-am aflat în trenul ăsta. Dacă nu călătoream cu acest 
tren, nu aş fi dat de urma lui Monk. De altfel trebuie să 


spun că, oricum, aş fi dat cu greu de urma răufăcătorului, 
dacă nu m-ar fi ajutat un anume Old Shatterhand. 

Credeţi că eu aş fi Old Shatterhand? 

Să cred? Sunt sigur! 

Şi dacă vă înşelaţi? 

Asta nu se poate! Un neamţ care scrie cărţi, care 
îndrăzneşte să pornească de unul singur către Teton 
Mountains, în sfârşit, un om care are o carabină Henry şi un 
vechi doborâtor de urşi, un bărbat care ştie să „citească” 
urmele ca nimeni altul nu poate fi decât Old Shatterhand! 
Atunci când nu trăieşti pe Lună, ci în bătrâna prerie, ca 
Stephen Moody, trebuie să-ţi dai seama când l-ai întâlnit pe 
vestitul Old Shatterhand, aşa că nu vă mai răciţi gura de 
pomană şi lăsaţi-mă să sfârşesc! Nu mi-aş fi dat seama nici 
o dată că şeful bandei de railtroublers este şchiop şi că are 
un cal roşcat. Şi tocmai aceste două amănunte sunt cât se 
poate de însemnate pentru mine. O să pornesc pe urmele 
bandiţilor. Vreţi să mă însoţiţi, domnule? 

Hm! Nu ar fi mai bine să vă alăturaţi oamenilor ce vor 
porni pe urmele lor? Cred că în următoarea staţie de cale 
ferată se va forma o poteră. 

Nu, n-ar fi mai bine! Nu-mi mai veniţi cu asemenea 
poveşti! Ştiţi prea bine că un singur vânător încercat face 
mai mult decât o adunătură de oameni care pornesc pe 
urmele unor bandiți. Ca să fiu cinstit, trebuie să spun că în 
situaţii din astea îţi pui viaţa în primejdie. Cred că 
dumneavoastră sunteţi omul care iubeşte aventura şi care 
ştie să se descurce în situaţii grele. Acum aveţi prilejul de a 
trăi o aventură cât se poate de captivantă! 

Aşa este! am încuviinţat eu. Trebuie să vă Spun însă că nici 
o dată nu mi-a plăcut să mă amestec în treburile altora. Nu 
mă priveşte ce a făcut sau ce nu a făcut acest Lew Monk şi 
oricum nu ştiu dacă n-am să vă stânjenesc. 

Grăsuţul m-a privit o clipă şi apoi mi-a făcut cu ochiul, 
zicând: 


Cred că aţi vrut să spuneţi cu totul altceva. Poate vă 
întrebaţi dacă n-am să vă stânjenesc eu pe dumneavoastră. 
Dinspre partea asta nu trebuie să vă faceţi griji, domnule. 
Sharp-eye nu bate palma cu oricine, iar cel ce se află în 
tovărăşia lui Sharp-eye trebuie să fie un bărbat în toată 
firea. Aţi înţeles? 

În această privinţă semănăm, domnule, am replicat eu. Cel 
mai bine mă simt atunci când sunt singur. Nu de alta, dar 
trebuie să fii cu băgare de seamă când îţi alegi tovarăşii de 
drum. Se întâmplă să te afli în tovărăşia cuiva, să te culci 
liniştit la căderea nopţii şi a doua zi să fii doar un cadavru. 
În schimb, bunul tău tovarăş pleacă nestingherit mai 
departe, după ce a avut grijă să te jefuiască. 

Pe toţi dracii! Credeţi cumva că eu aş fi un astfel de 
nemernic? 

Ah, nu! Nici vorbă! Sunteţi un om cinstit, asta se vede 
numaidecât pe faţa dumneavoastră. Pe deasupra mai 
sunteţi şi poliţist, iar nemernicii nu sunt primiţi în rândul 
oamenilor legii. 

Moody a schimbat feţe-feţe, exclamând: 

Domnule! Ce vă trece prin cap? 

Nu vă mai daţi osteneala să negaţi, domnule! am replicat 
eu. E adevărat că nu prea arătaţi a poliţist, dar poate că 
tocmai de aceea sunteţi unul dintre cei mai buni detectivi ai 
Americii. Dumneavoastră nu v-aţi trădat în nici un fel, dar 
mi-am dat eu seama cu cine am de-a face. Este bine să fiţi 
mai prudent pe viitor. Dacă se află că Ochi ager e prin 
părţile astea şi a pornit pe urmele unor oameni certaţi cu 
legea, atunci nu vă văd bine! 

Vă înşelaţi, domnule! a ripostat rotofeiul. 

Nu mă-nşel! l-am contrazis eu. Vă mărturisesc deschis că 
sunt gata să pornesc împreună cu dumneavoastră pe 
urmele bandiţilor. Nu primejdia mă sperie, căci ea ne 
pândeşte la tot pasul atunci când suntem pe întinsa prerie. 
Stau pe gânduri, pentru că aţi încercat să-mi ascundeţi 
adevărul. Dacă mă hotărăsc să pornesc la drum alături de 


un om, atunci trebuie să ştiu foarte bine cu cine am de-a 
face. 

Grăsuţul a privit în pământ preţ de câteva clipe şi apoi a 
spus: 

Prea bine! Veţi afla cu cine aveţi de-a face, deşi nu aţi fost 
cu totul cinstit faţă de mine şi nu mi-aţi spus cine sunteţi cu 
adevărat. Ei, da! Sunt detectiv particular şi lucrez pentru 
doctorul Sumter din Saint Louis. Misiunea mea este aceea 
de a prinde răufăcătorii care fug în Vest. Nu am o viaţă 
tocmai uşoară, dar fac tot ce-mi stă-n putinţă pentru a-mi 
duce treburile la bun sfârşit. De ce am devenit detectiv şi de 
ce umblu pe urmele răufăcătorilor o să vă spun eu mai 
târziu, când vom avea vreme. E o poveste tare tristă. Ei, dar 
spuneţi-mi, domnule, dacă sunteţi gata să mă însoţiţi! 

Da, sunt gata, domnule! Daţi-mi voie să vă strâng mâna! 
Vom fi tovarăşi la bine şi la rău! Vom înfrunta amândoi, cot 
la cot, primejdiile care ne pândesc. Şi recunosc faptul că eu 
sunt Old Shatterhand! 

Moody mi-a strâns mâna, zicând: 

Mă bucur tare mult! Vă mulţumesc, domnule! Trag 
nădejde că ne vom înţelege cum nu se poate mai bine! Vă 
TOg, nu-mi mai spuneţi „domnule”! Mai bine spuneţi-mi 
Stephen! E mai bine aşa! Eu cum să vă spun? 

Charley! am răspuns eu, arătând apoi spre terasament şi 
spunându-i lui Moody: L-au reparat şi au montat şinele. 
Cred că trenul se va pune în mişcare foarte curând. 

Mă duc să-l iau pe Viktor. Să nu te sperii de el. Arată rău, 
m-a purtat în spinare timp de doisprezece ani, dar nu l-aş 
da nici măcar în schimbul celui mai bun armăsar din câţi 
sunt pe lume. Mai ai ceva de luat din vagon? 

Nu. Oricum aş vrea să dispar cât mai iute de aici! 

Aşa el Ai dreptate. Cu cât plecăm mai curând de aici, cu 
atât va fi mai bine pentru noi. 

Stephen s-a apropiat de vagonul în care se afla calul său. 
Nu era prevăzut cu vreo rampă sau cu altceva pe care 


armăsarul să poată cobori cu uşurinţă. Bătrânul Viktor s-a 
descurcat însă şi fără rampă. 

Come ori, Viktor! a exclamat rotofeiul. 

La auzul vocii stăpânului său, bătrânul armăsar a scos mai 
întâi capul din vagon pentru a vedea ce se întâmplă, apoi şi- 
a dat pe spate urechile lungi şi a făcut un salt, aterizând pe 
terasament. Oamenii care admiraseră saltul artistic al lui 
Viktor au început să bată din palme. Bătrânul armăsar a 
înţeles că pe el îl aplaudau, pentru că a prins să dea din 
coadă şi a scos un nechezat prelung. 

Calul nu arăta deloc faptul că îşi merita numele de 
„Viktor”, care vine de la substantivul „victorie”. Era un 
armăsar roşcat, cu picioare lungi şi foarte slab, de cel puţin 
cincisprezece ani. Avea coama rară la fel ca şi coada, iar 
urechile semănau cu cele ale unui iepure, dar erau mult 
mai mari. Cu toate acestea nu dispreţuiam acest armăsar 
bătrân care a dat cu copita şi apoi a încercat să muşte un 
bărbat care a vrut să-l mângâie. Armăsarul acesta semăna 
tare mult cu bătrâna Tony, de care Sans-ear nu se 
despărţea nici o clipă. 

Moody a încălecat şi a trecut de terasament. Nimeni nu se 
interesa de noi. Nimeni nu se întreba de ce nu ne 
continuam călătoria cu trenul. 

Vezi, Charley, ce bine era dacă aveai şi dumneata un cal! 
mi-a spus rotofeiul. 

Nu-ţi face griji, Stephen, am replicat eu. Cu ajutorul 
armăsarului dumitale o să-mi fac eu rost de unul! 

Dumneata? Nu te vei putea folosi de armăsarul meu, 
pentru că nu mă duce-n spinare decât pe mine. Chiar dacă 
eşti Old Shatterhand, nu vei izbuti să-l încaleci! 

O să vedem! 

Îţi spun eu că aşa este! Vei fi nevoit să mergi pe jos până 
ce vom întâlni o herghelie de mustangi. Asta nu e bine, 
pentru că o să înaintăm încet, dar uite, oamenii se urcă în 
vagoane! 


Stephen avea dreptate, trenul se punea în mişcare, 
continuându-şi drumul spre vest. După câteva minute, a 
dispărut în zare, şi Moody mi-a spus: 

Hai, dragă Charley, atârnă-ţi puştile de şaua mea. 

Îţi mulţumesc mult pentru bunele intenţii, dar un vânător 
nu se desparte nici o dată de armele sale. 

Bine, atunci o să o iau la pas! 

Nu e nevoie, Viktor poate grăbi pasul, pentru că mă pricep 
să alerg! 

Prea bine! Să plecăm de-aici! a spus Stephen, 
îndemnându-şi calul. 

Mi-am pus pătura şi puştile pe umăr şi am pornit. 

Am pornit pe urmele bandiţilor! 

CAPITOLUL 4 

REÎNTÂLNIRE PE CĂRAREA RĂZBOIULUI. 

Urmele bandiţilor se vedeau atât de bine, încât nu am fost 
nevoiţi să ne ostenim pentru a le zări. Ele duceau dincolo de 
Green River, mereu spre miazănoapte. Ne-am continuat 
drumul iară întrerupere până la ora amiezii. Apoi ne-am 
oprit, ne-am odihnit şi am mâncat din puţinele merinde pe 
care le aveam la noi. Adevărul este că, atâta vreme cât are 
gloanţe şi praf de puşcă, vânătorul nu rabdă nici o dată de 
foame. Cel puţin aşa gândeam şi gândesc eu. De aceea îmi 
luasem plumbi şi praf de puşcă din belşug. 

Am trecut printr-o zonă deluroasă, cu vegetaţie din 
belşug. Urmele răufăcătorilor duceau către un râu, iar pe 
malul apei iarba era atât de deasă şi pământul atât de 
moale, încât urmele cailor celor pe care-i urmăream se 
zăreau cât se poate de limpede. 

După-amiază am împuşcat o antilopă. Acum aveam carne 
din belşug. Când s-a lăsat seara, am poposit într-o vâlcea 
mică, străjuită de tufişuri dese şi, pentru că nu ne pândea 
nici o primejdie, am aprins un foc mic la care am fript 
carnea vânatului. Locul era atât de bine ales, încât cu greu 
am fi putut fi descoperiţi. Datorită acestui fapt, ne-am 


culcat şi nu am crezut de cuviinţă că mai trebuia să facem 
de strajă pe rând. 

A doua zi, ne-am continuat drumul şi am ajuns la marginea 
unei păduri dese, prin care nu părea să fi călcat picior de 
om. Am vrut să intrăm în pădure, când am zărit, la oarecare 
depărtare, un indian. 

Războinicul roşu a descălecat fulgerător, făcând un scut 
din calul său. După aceea indianul şi-a îndreptat puşca spre 
noi. Totul s-a petrecut atât de repede, încât nici nu am 
apucat să-l vedem bine. Stephen a descălecat şi el foarte 
repede, s-a ascuns în spatele armăsarului său şi şi-a scos 
puşca. Eu m-am îndreptat în fugă spre un molid bătrân şi 
m-am pitit în spatele trunchiului său gros. Abia apucasem 
să mă ghemuiesc, că puşca indianului a şi trosnit. Glonţul a 
pătruns adânc în trunchiul bătrânului molid. Războinicul a 
înţeles numaidecât că în primul rând eu eram o primejdie 
pentru el. Stephen putea să mai aştepte. 

Mă pregătisem să trag, dar am lăsat arma deoparte. De 
ce? Orice vânător încercat ştie că fiecare puşcă are „glasul” 
ei. Traiul în sălbăticie ascute simţurile şi aşa se explică 
faptul că doi vânători se recunosc unul pe altul după 
„vocile” armelor lor, chiar dacă nu s-au mai văzut de multă 
vreme. 

Asta mi se întâmpla şi mie. Nu voi uita toată viaţa „glasul” 
puştii de care se folosise indianul acela. Puşca era a lui 
Winnetou, marea căpetenie a apaşilor, fratele meu de 
cruce! Oare chiar el trăsese sau puşca lui ajunsese în 
mâinile altcuiva? Am strigat în graiul apaşilor: 

Toselkihita, shi shteke nu trage, sunt eu, prietenul tău. Tu 
eşti Winnetou, căpetenia apaşilor! 

Ha-au! a răspuns apaşul, recunoscându-mi glasul. 

M-am îndreptat spre el în fugă. 

Sharlih! a strigat Winnetou, zărindu-mă. Sharlih, shi 
shteke, shi nta-ye Charley, prietenul meu, fratele meu! a 
exclamat apaşul. Shi inta ni inta, shi itchi ni itchi ochiul tău 
este ochiul meu, sufletul tău este sufletul meu. 


Eram mişcat de această neaşteptată reîntâlnire. Winnetou 
nu se mai sătura privindu-mă şi m-a strâns la piept de mai 
multe ori. Dându-şi seama că nu eram singuri, apaşul m-a 
întrebat, în cele din urmă, privind spre Ochi ager: 

Ti ti nte cine este acest om? 

Aguan nte nsho, shi shteke ni shteke este un om bun, este 
prietenul meu şi prietenul tău, am răspuns eu. 

Ti tenlye aguan care este numele său? 

Sharp-eye am răspuns eu, rostind numele prietenului meu, 
aşa cum se pronunţa el în engleză. 

Stephen se apropiase, şi Winnetou i-a întins mâna, zicând: 

Prietenul fratelui meu este şi prietenul meu! Poate că am fi 
tras unul asupra celuilalt, dar Sharlih a recunoscut glasul 
puştii mele. Cred că şi Winnetou ar fi recunoscut glasul 
puştii lui Sharlih. Ce fac fraţii mei albi aici? 

Suntem pe urmele unor duşmani ale căror urme le vezi tu 
însuţi în iarbă, am spus eu. 

Apaşul a zărit urmele, căci a venit dinspre răsărit către 
această apă. Cine sunt acei oameni? 

Sunt răufăcători albi şi războinici Ogellallah. 

La auzul acestor cuvinte, Winnetou s-a încruntat. Apoi a 
pus mâna pe securea pe care o purta la brâu şi a spus: 

Războinicii Ogellallah sunt ca nişte broaşte. Dacă vor ieşi 
din ascunzătorile lor, îi voi strivi sub tălpile mele. Fratele 
meu îmi va îngădui să-l însoțesc? 

Nimic nu mă putea bucura mai mult decât această 
propunere. A-l avea pe Winnetou alături era ca şi cum am fi 
avut de partea noastră douăzeci de vânători încercaţi. 
Ştiam că apaşul voia să mă însoţească, dar propunerea lui 
mă încânta. 

Fratele meu roşu este bine venit, aşa cum bine venită este 
raza soarelui într-o dimineaţă răcoroasă! am spus eu, 
repede. Armele tale vor sta alături de armele noastre şi 
armele noastre îţi vor sta alături la nevoie! 

Braţul meu este alături de braţele voastre! Howgh! a 
exclamat apaşul. 


Bunul Stephen era profund impresionat de figura lui 
Winnetou. Oricare vânător din Vest era impresionat când îl 
zărea, pentru că Winnetou era prototipul indianului. Fratele 
meu de cruce nu era deosebit de înalt sau foarte solid, ba 
chiar aproape plăpând, dar avea mişcări iuți şi muşchi de 
oţel, stârnind respectul fiecărui om care avea norocul să-l 
întâlnească. Îl priveam cum stătea înaintea mea, curat şi 
sufleteşte, şi trupeşte, un suflet nobil ca de vechi cavaler 
medieval. 

Fraţii mei să-mi stea alături şi să fumeze cu mine pipa 
păcii! a spus, în cele din urmă, apaşul, aşezându-se de-a 
dreptul în iarbă. 

Apoi a scos din săculeţul pe care 0 avea la brâu o mână de 
tutun amestecat cu cânepă indiană şi şi-a umplut calumetul 
împodobit cu pene. Ne-am aşezat lângă Winnetou. 
Ceremonialul fumării pipei păcii era neapărat necesar, 
pentru că el pecetluia prietenia dintre noi. 

Apaşul a aprins pipa, a slobozit fumul spre cer, spre 
pământ, spre vest, spre est, spre sud şi spre nord, zicând: 

Marele Spirit aude vorbele mele: fraţii mei sunt precum 
Winnetou, iar Winnetou este precum fraţii săi. Suntem 
prieteni! 

Am luat pipa, am tras din ea, am trimis fumul spre cer, 
spre pământ, spre apus, spre răsărit, spre miazănoapte şi 
spre miazăzi. Apoi am spus: 

Marele Manitou este stăpânul cerului şi al pământului. El 
ne va auzi vorbele. Noi suntem fraţi şi vom fi alături la 
vreme de primejdie. Pipa păcii întăreşte legământul nostru. 

I-am dat pipa lui Sharp-eye. Acesta a tras din calumet, 
slobozind fumul către cer, către pământ şi către cele patru 
puncte cardinale şi zicând: 

Îl zăresc pe Winnetou, marea căpetenie a apaşilor, eu beau 
fumul păcii din pipa sa şi sunt fratele său. Prietenii săi sunt 
şi prietenii mei, iar duşmanii săi sunt şi duşmanii mei. Acest 
legământ nu va fi încălcat nicicând! 


Stephen s-a aşezat la locul său şi i-a dat apaşului pipa. 
Winnetou a continuat să fumeze liniştit. 

Dragul meu frate să-mi spună prin ce a trecut de când 
drumurile noastre s-au despărţit. Să-mi istorisească prin ce 
întâmplare a dat el de urma câinilor Ogellallah, m-a rugat 
apaşul. 

I-am îndeplinit dorinţa în parte, povestindu-i de ce îi 
urmăream pe războinicii Ogellallah, şi apoi i-am spus: 

Fratele meu să-mi povestească din ce cauză s-a depărtat el 
atât de mult de aşezările strămoşilor săi şi de ce a ajuns el 
pe plaiurile războinicilor Sioux. 

Winnetou m-a privit preţ de câteva clipe şi apoi a spus: 

Marele Spirit aduce apa ploii peste pământ. Soarele o 
ridică apoi din nou la cer. Aşa este şi viaţa omului. Zilele vin 
şi trec. Ce rost are să povestească Winnetou despre nişte 
ceasuri ce-au trecut? Căpetenia Sioux l-a jignit pe 
Winnetou. Apaşul a pornit pe urmele sale, şi căpetenia 
Sioux a murit, luptând cu Winnetou. Războinicii Sioux au 
pornit pe urmele apaşului. Winnetou şi-a şters urmele şi a 
pornit către satul războinicilor Ogellallah, de unde şi-a luat 
ca semn al victoriei sale multă pradă şi calul căpeteniei 
Sioux. lată-l! 

În cuvinte puţine apaşul istorisise faptele sale. Poate că 
altul ar fi vorbit săptămâni în şir despre îndrăzneala de care 
dăduse dovadă intrând în tabăra duşmanilor şi luând de 
acolo un lucru de mare preţ, cum era armăsarul unei 
căpetenii indiene, dar Winnetou... Winnetou nu se lăuda 
nici o dată cu faptele sale. 

După ce a tăcut câteva secunde, fratele meu de cruce a 
continuat: 

Fraţii mei vor să pornească mai departe pe urmele 
războinicilor Ogellallah şi ale răufăcătorilor albi, numiţi 
railtroublers. Pentru aceasta este nevoie de cai buni. Oare 
fratele meu Old Shatterhand doreşte armăsarul căpeteniei 
Sioux? 


L-aş ruga pe fratele meu să-mi îngăduie să prind eu însumi 
un cal sălbatic. Armăsarul căpeteniei Sioux trebuie să ducă 
în spinare prada pe care Winnetou a luat-o din tabăra 
războinicilor Ogellallah. 

Winnetou a dat din cap, zicând: 

De ce vrea fratele meu să uite că tot ce este al meu este şi 
al lui? De ce vrea el să-şi irosească timpul pentru a prinde 
un cal sălbatic? Crede fratele meu că voi duce cu mine 
prada, atunci când se cuvine să pornim pe urmele câinilor 
Ogellallah? Winnetou are să îngroape prada şi atunci 
armăsarul nu va mai trebui s-o ducă în spinare! Howgh! 

Nu mă mai puteam opune în nici un fel: trebuia să accept 
darul apaşului. Ce-mi puteam dori mai mult decât un 
armăsar crescut şi dresat de indienii Sioux! Era un cal 
minunat, cu păr negru ca smoala, scurt în picioare şi tot 
numai muşchi! 

Winnetou avea armăsarul său, pe credinciosul Ilci, un cal 
minunat pe care l-am mai descris. Armăsarul căpeteniei 
Sioux avea nările roşii, o calitate pe care indienii o 
preţuiesc atât de mult. Coama şi coada îi atârnau până 
aproape de pământ, în ochii vii ai minunatului patruped se 
citeau inteligenţa şi calmul. 

Dar şaua? a întrebat Stephen. Doar nu poţi călări fără să 
ai o şa cum se cuvine. 

Nu e o problemă dacă acest armăsar va avea o şa indiană! 
am replicat eu. Nu ai văzut cum indienii ştiu să-şi facă din 
pielea şi coastele unui animal pe care tocmai l-au vânat o şa 
pe cinste? Chiar mâine vei avea ocazia să vezi că-mi voi face 
o asemenea şa pentru care ai să mă invidiezi cu siguranţă. 

Apaşul a dat din cap, semn că era întru totul de acord cu 
mine, şi apoi a spus: 

Winnetou a zărit, nu departe de aici, urmele unui coiot 
mare. Apaşul e sigur că vom avea coastele şi blana lupului, 
chiar înainte ca soarele să asfinţească. Fraţii mei au 
îndeajuns de multă carne? 

Da, am răspuns eu. 


Atunci se cuvine să pornim la drum. Trebuie să dăm de 
urma lupului şi să găsim un loc bun, unde Winnetou poate 
îngropa prada. Îndată ce soarele îşi va arăta faţa, vom porni 
pe urmele răufăcătorilor. Ei au stricat cărarea pe care 
merge calul de foc, au ucis şi au ars pe mulţi albi nevinovaţi. 
Marele Spirit este supărat pe răufăcători şi îi va da pe 
mâinile noastre, căci după legea preriei ei trebuie să 
moară. 

Am pornit la drum şi am descoperit urmele coiotului, pe 
care mai apoi l-am împuşcat. După aceea am aprins un foc 
şi am făcut o şa din coastele şi din blana animalului de 
pradă. În zori, l-am ajutat pe Winnetou să-şi îngroape 
prada, constând din arme indiene şi din săculeţe ce 
conţineau „leacuri”. Am avut grijă să lăsăm un semn, astfel 
încât să regăsim locul cu pricina. După aceea am pornit pe 
urmele bandiţilor, care ar fi râs cu siguranţă dacă ar fi ştiut 
că trei oameni îndrăzneau să-i urmărească pentru a-i 
pedepsi după faptele lor. 

CAPITOLUL 5 „AVE MARIA” 

Am pornit la drum îndată ce s-au ivit zorile, şi s-a dovedit 
că armăsarul negru pe care mi-l dăruise Winnetou era un 
cal minunat. Bineînţeles că un om care nu era obişnuit cu 
armăsarii indieni nu s-ar fi putut ţine în şa nici măcar un 
minut, dar mie nu mi-a trebuit mult până ce am ajuns să mă 
înţeleg de minune cu minunatul patruped. Şi bătrânul 
Viktor s-a dovedit a fi un armăsar pe cinste. Aşa se face că 
am înaintat destul de repede. Către amiază, am ajuns în 
locul în care bandiții şi indienii poposiseră peste noapte. 

Mergând pe urmele răufăcătorilor, am ajuns în valea lui 
Pacific Creek şi am băgat de seamă că Winnetou examina 
urmele cu mai mare atenţie decât până atunci. 

La un moment dat, apaşul s-a oprit şi a exclamat: 

Uff! Ce spune fratele meu despre drumul pe care au 
pornit-o cei pe care-i urmărim? 

Urmele lor vor merge până sus, pe creasta muntelui. 

Şi apoi? 


Apoi vor cobori în vale şi vor fi ajuns acolo unde vor. 

Şi unde vor ei să ajungă? 

În tabăra războinicilor Ogellallah. 

Winnetou a dat din cap, zicând: 

Fratele meu alb are ochi de vultur şi nas de vulpe. Ela 
ghicit ce se va întâmpla! 

Bandiţii-vor să ajungă în tabăra războinicilor Ogellallah? 
m-a întrebat Ochi ager. 

Desigur! i-am răspuns eu. Douăzeci de bandiți nu pot 
umbla pe aici, fără a nu fi zăriţi de indieni. 

Nu, nu! Sigur că nu! a fost de acord rotofeiul. 

Şi atunci ce sunt nevoiţi să facă bandiții? l-am întrebat eu. 

Hm, da! Sunt nevoiţi să se pună sub protecţia indienilor, ca 
să spun aşa. 

Întocmai! Şi se vor bucura de această protecţie fără a da 
nimic în schimb? 

Nu! Vor fi nevoiţi să-i răsplătească pe indieni. 

Cu ce? 

Cu ceea ce au, adică vor trebui să le dea o parte din pradă. 

Foarte bine! Acum ai înţeles cum stau lucrurile? 

Aha! Pricep! Albii au prădat trenul şi cei trei indieni i-au 
însoţit numai pentru că trebuie să le revină şi lor o parte 
din pradă! 

Poate că lucrurile stau aşa, poate că nu. Sigur este că 
„fraţii” noştri albi se vor întâlni foarte curând cu o ceată 
mare de indieni. Crezi oare că albii se vor afla în tovărăşia 
indienilor doar aşa, ca să fumeze împreună pipa păcii? Nu! 
Nicidecum! Sunt sigur că pun la cale o nouă mârşăvie. 

Hm! Despre ce poate fi vorba? 

Nu ştiu. 

Asta ar fi prea din cale-afară, Charley! îl respect mult pe 
Old Shatterhand, dar îţi spun că nu cred în presupunerea 
ta! 

O să vedem! Pot să-ţi spun că am mai avut adeseori de-a 
face cu indienii şi ştiu cum gândesc. Ştii cum poţi să-ţi dai 
seama ce are de gând să facă un om? 


Cum? 

Trebuie să încerci să te pui în locul lui şi să gândeşti ca el. 
Vrei să încerc să ghicesc ce pun la cale bandiții şi indienii? 

Chiar că mă faci curios! 

Buun! Păi ia să vedem! Unde a fost raportat faptul că 
trenul a fost prădat? 

În următoarea staţie de cale ferată. 

Întocmai! Ei, din staţia aceea vor fi trimişi nişte oameni 
care au datoria de a vedea ce s-a întâmplat şi de a porni pe 
urmele răufăcătorilor. Din cauza asta, staţia cu pricina va 
rămâne aproape goală, şi răufăcătorii o pot ataca fără să-şi 
facă prea multe griji şi fără a întâmpina cine ştie ce 
rezistenţă. 

Dumnezeule! Acum ştiu la ce te gândeşti! 

Vezi? Uite, stau şi mă întreb în ce staţie există destui 
oameni care ar putea porni pe urmele bandiţilor. Cred că 
staţia aia e chiar Echo. Numele i se trage de la canionul 
Echo în care este aşezată. 

S-ar putea să ai dreptate, Charley! Bandiţii şi indienii ştiu 
bine că acolo vor rămâne doar câţiva oameni. 

Nu trebuie să uităm nici faptul că indienii s-au vopsit în 
culorile războiului. Cred că staţia Echo va fi atacată! Hai! 
Nu mai avem vreme să stăm la poveşti! 

Am pornit spre South Pass. Înaintam încet. Sus, pe creasta 
muntelui, se întindea un platou care cobora apoi brusc în 
vale, pentru a ajunge pe malul râului Sweet Water. Am 
înaintat, mergând pe urmele bandiţilor care mai făcuseră 
un popas, îndreptându-se apoi spre miazănoapte. Trebuia 
să fim cu băgare de seamă, fiindcă urmele răufăcătorilor şi 
cele ale indienilor erau din ce în ce mai proaspete. Către 
seară, am ajuns pe coama lină a unui munte. Am vrut să o 
luăm spre creastă, dar Winnetou şi-a strunit calul, a întins 
braţul înainte şi a exclamat: 

Uff! 

Ne-am oprit şi noi, am descălecat şi am privit înainte. În 
dreapta noastră, se întindea o vale largă, acoperită toată de 


un covor de iarbă deasă. În valea aceea am zărit multe 
corturi indiene. Am văzut că în mica aşezare era agitaţie. 
Războinici roşii umblau încoace şi-ncolo, foarte mulţi cai 
păşteau păziţi cu străşnicie, se frigea carne la focuri mari, 
printre corturi fuseseră aşezate mai multe schelete de 
bizon şi fuseseră întinse frânghii pe care erau atârnate 
bucăţi mari de carne. 

Ogellallah! a exclamat Stephen. 

Ai văzut că am avut dreptate? l-am întrebat eu. 

Treizeci şi două de corturi! a mai spus Sharp-eye. 

Winnetou privea şi el cu încordare tabăra indiană şi a 
şoptit: 

Naki gutesnontin nagoya două sute de războinici! 

Albii se află în satul indienilor! am spus eu. Să numărăm 
caii, pentru că aşa vom şti câţi oameni sunt în sat. 

Puteam zări foarte limpede toată valea şi am numărat caii. 
Erau două sute cinci. Indienii nu aveau de gând să plece la 
vânătoare. Nu aveau destulă carne pentru aşa ceva, iar în 
valea în care îşi aşezaseră tabăra nu se găseau bizoni. Era, 
deci, limpede că porniseră pe cărarea războiului. O 
dovedea şi faptul că îşi puseseră scuturile în faţa corturilor. 
Războinicul roşu nu-şi ia nici o dată scutul atunci când 
porneşte la vânătoare, pentru că acesta îl stânjeneşte. 

La o mică depărtare faţă de celelalte corturi, se zărea un 
cort mare, împodobit cu pene. Penele şi lancea lungă, 
aşezată înaintea intrării, dovedeau că acel cort mare îi 
aparţinea căpeteniei. 

Ce crede fratele meu Sharlih? m-a întrebat Winnetou. 
Oare aceste broaşte râioase care se numesc Ogellallah vor 
mai zăbovi multă vreme aici? 

Nu, am răspuns eu, scurt. 

De unde ştii? m-a întrebat Stephen. E destul de greu de 
spus cât vor mai rămâne indienii în această vale. 

Uită-te şi dumneata la scheletele de bizon, i-am spus eu 
detectivului. Oasele sunt albe. Asta înseamnă că stau în 


soare de patru sau cinci zile. Carnea de bizon s-a uscat şi s- 
a afumat îndeajuns, nu crezi? 

Ba da. 

Asta înseamnă că indienii pot porni la drum, ori poate 
crezi că vor mai zăbovi pentru a juca şah sau dame? 

Devii ironic, dragă Charley, iar eu nu am făcut altceva 
decât să-ţi pun o întrebare şi să-mi exprim o părere, a spus 
Sharp-eye. Hm! Ia priviţi! a exclamat el, apoi. lese cineva 
din cortul căpeteniei! 

Apaşul a luat din coburi un ochean pentru a-l zări mai bine 
pe omul despre care vorbise Stephen. Apoi Winnetou a 
spus, lăsând ocheanul deoparte: 

Este Ko-tse, mincinosul! Trădătorul! 

Am privit şi eu prin ochean. Era într-adevăr şeful de trib 
Ko-tse. Numele pe care-l purta se traducea prin „Gură de 
foc”. Căpetenia Ogellallah primise acest nume deoarece era 
un orator desăvârşit. 

Gură de foc era un războinic viteaz şi un duşman 
neîmpăcat al albilor. 

I-am dat ocheanul şi lui Stephen şi i-am spus; 

Ar fi bine să ne ascundem. Sunt sigur că războinicii 
Ogellallah au trimis iscoade pe-aici. 

Fraţii mei să aştepte! a spus Winnetou. Apaşul are să 
caute un loc bun în care se poate ascunde împreună cu Old 
Shatterhand şi Sharp-eye! 

Spunând acestea, Winnetou a dispărut printre copaci. A 
apărut după destul de multă vreme şi ne-a dus într-un loc în 
care tufişurile erau atât de dese, încât era greu să fim 
descoperiţi de cineva. Apoi apaşul a dispărut din nou pentru 
a şterge urmele noastre. Am rămas între tufişuri până la 
lăsarea întunericului. Eram pregătiţi ca, la orice zgomot 
suspect, să le astupăm cailor nările, pentru a nu ne trăda 
prin fornăitul lor. Când s-a lăsat întunericul, Winnetou s-a 
strecurat până în tabăra duşmană şi s-a întors, spunându- 
ne că războinicii Ogellallah aprinseseră mai multe focuri. 


Indienii ăştia se simt foarte siguri pe ei! a spus Ochi ager. 
Dacă ar şti că ne aflăm aici... 

Ştiu că nişte oameni se află pe urmele lor, nu şi că 
muncitorii de la calea ferată se află deja aici, am spus eu. 
Toate acestea mă fac să cred că vor porni la drum mâine-n 
zori. Trebuie să încercăm să aflăm câte ceva. 

Winnetou va merge în tabăra duşmanilor! a spus apaşul. 

Merg şi eu. Sharp-eye va rămâne la cai. Puştile o să le 
lăsăm aici. N-ar face altceva decât să ne stânjenească. Ne 
vom folosi de cuțite şi de pumni. Dacă vom avea neapărată 
nevoie de arme de foc, avem la noi revolverele. 

Detectivul a fost de acord să rămână la cai. Bineînţeles că 
Ochi ager ar fi fost în stare să se strecoare în tabăra 
indiană, dar ştia că Winnetou era mult mai priceput ca el, şi 
apoi, alături de Winnetou nu se putea afla decât Old 
Shatterhand. 

Peste trei sau patru zile avea să fie Lună plină. Cerul era 
acoperit de nori. Nu se zărea nici o stea. Era noapte 
neagră, numai bună pentru ceea ce aveam noi de gând să 
facem. Ne-am apropiat de tabăra indienilor Ogellallah şi 
fratele meu de cruce mi-a şoptit: 

Winnetou o va lua spre dreapta şi Old Shatterhand spre 
stânga. 

Am coborât destul de repede panta, ascunzându-mă cu 
grijă în dosul copacilor şi tufişurilor. Apoi am zărit înaintea 
mea focurile aprinse de indieni. Am apucat cuțitul între 
dinţi, m-am întins pe burtă şi m-am apropiat târâş de cortul 
căpeteniei, care se afla la vreo două sute de paşi de mine. 
În faţa cortului ardea un foc, dar eu eram în umbră. 

Am înaintat încet. Vântul îmi bătea în faţă şi nu trebuia să 
mă tem că armăsarii indienilor mă vor simţi şi vor fornăi, 
dând de veste că în tabără se afla un străin. Winnetou avea 
de înfruntat greutăţi mai mari decât mine. Mi-a trebuit o 
jumătate de ceas ca să parcurg cei două sute de paşi care 
mă despărţeau de cortul căpeteniei, dar, în cele din urmă, 
am ajuns în spatele cortului cu pricina. În jurul focului se 


aflau opt oameni cinci albi şi trei indieni. Vorbeau între ei în 
engleză. De fapt, cei care vorbeau mai mult erau albii. 
Indienii, tăcuţi, spuneau din când în când doar câte un 
cuvânt. 

Unul dintre albi era foarte înalt, purta barbă şi avea pe 
frunte o cicatrice mare. Albii din jurul lui îl priveau cu 
respect şi se pare că acel bărbat înalt era un fel de şef. 

Auzeam foarte bine ce se vorbea. 

Cât de departe se află Echo? a întrebat unul dintre albi. 

Echo se află la două sute de mile de aici, a spus omul înalt. 
În cinci-şase zile, putem să ajungem acolo. 

Dar dacă oamenii nu au pornit pe urmele noastre şi se află 
cu toţii acolo? 

Omul cu cicatrice pe frunte a râs dispreţuitor, spunând: 

Prostii! Oamenii au pornit pe urmele noastre! Asta-i sigur! 
Doar am lăsat urme care pot fi zărite foarte bine. În urma 
atacului nostru asupra trenului, au murit vreo treizeci de 
oameni şi ne-am ales cu pradă bogată. Nimeni nu o să 
treacă cu vederea ceea ce am făcut noi. 

Dacă lucrurile stau astfel, atunci totul va merge ca pe 
roate! Cam câţi muncitori lucrează în Echo, Daniels? 

O sută cincizeci, toţi sunt bine înarmaţi. În afară de asta, 
există în Echo mai multe cârciumi. Bani sunt din belşug. 
Ştiu că acolo se adună banii pentru toţi oamenii care 
lucrează între Green River şi Promontory, adică pe o 
distanţă de două sute treizeci de mile. Asta înseamnă că la 
Echo vom avea mai multe mii de dolari. 

Dumnezeule! a exclamat unul dintre albii aşezaţi lângă 
foc. Îmi place tare mult ce-aud! Crezi că îi putem abate pe 
urmăritori de la urmele noastre? 

Desigur, a răspuns omul cel înalt. Cred că or să ajungă aici 
abia mâine după-amiază. Noi vom porni de aici mâine-n 
zori. Vom merge spre miazănoapte. Apoi ne vom împărţi şi 
vom porni în mai multe direcţii, iar cei ce au pornit în 
căutarea noastră nu vor mai şti încotro s-o ia. După aceea 
fiecare dintre noi îşi va şterge urmele cu mare grijă şi ne 


întâlnim la Green River. Vom avea grijă să nu trecem prin 
vreun oraş. În şase zile putem fi în Echo. 

Trimitem iscoade? 

Desigur! a spus Daniels. Vor porni chiar mâine către Echo 
şi ne vor aştepta la nord de staţia de cale ferată. Chiar dacă 
în Echo se vor afla mai mulţi muncitori, noi o să ştim din 
timp cum stau lucrurile. O să putem să-i împuşcăm pe toţi. 

Aflasem tot ce voiam să aflu. Să mai fi rămas în tabăra 
duşmană? Nu! Nu mai avea nici un rost! Am început să mă 
retrag încet, încet, înaintând cu spatele, astfel încât să-mi 
pot şterge urmele. Desigur că mi-a luat mult timp, adică 
mai bine de două ceasuri, ca să răzbat la liziera pădurii, 
unde mă aflam în siguranţă. Îndată ce am ajuns între 
copaci, am dus mâinile pâlnie la gură şi am imitat orăcăitul 
broaştei. Era seară, pământul era umed şi o broască pe 
acele meleaguri nu era un lucru ieşit din comun. Acest 
orăcăit era semnalul de retragere pe care îl stabilisem 
împreună cu Winnetou. Gândeam că era bine să-l îndemn 
pe apaş să se retragă din tabăra duşmană, mai ales că avea 
vântul în spate şi caii războinicilor Ogellallah l-ar fi putut 
adulmeca. 

Am urcat încet coasta muntelui, având grijă să şterg 
fiecare urmă pe care o lăsam. M-am bucurat foarte mult 
când am ajuns, în sfârşit, alături de prietenul meu Ochi 
ager. Când m-a văzut, m-a întrebat, cu vădită nerăbdare: 

Ei, ei, cum a fost? 

Mai aşteaptă să ni se alăture şi Winnetou, am răspuns eu. 

Să mai aştept? Mor de curiozitate! 

Ai puţină răbdare, te rog! Nu de alta, dar nu-mi plate să 
spun de două ori acelaşi lucru. 

Este adevărat că a trebuit să aşteptăm destul de mult, dar, 
în cele din urmă, tufişurile au foşnit şi apaşul s-a aşezat 
lângă mine, întrebând: 

Fratele meu a făcut precum broscoiul? 

Da, am răspuns eu. 

Atunci înseamnă că fratele meu a avut noroc. 


Da. Ce a izbutit să afle căpetenia apaşilor? 

Winnetou nu” a aflat nimic. Apaşului i-a trebuit multă 
vreme pentru a trece de caii duşmanilor şi apoi el a auzit 
orăcăitul broaştei şi s-a întors aici. Ce a izbutit să afle 
fratele meu Old Shatterhand? 

Am aflat tot ceea ce se cuvine să ştim. 

Fratele meu are mereu noroc atunci când se strecoară în 
tabăra duşmanilor! Fratele meu să povestească! 

Le-am relatat lui Winnetou şi lui Sharp-eye tot ce aflasem. 
Când am terminat, Ochi ager a spus: 

Ai avut dreptate, Charley! Au de gând să atace staţia de 
tren Echo! 

Nici nu a fost greu de presupus un asemenea lucru, am 
replicat eu. 

Şi cum arăta albul acela înalt? m-a întrebat detectivul. Zici 
că avea o cicatrice mare pe frunte? 

Da. 

Şi purta barbă? 

Întocmai. 

Aha! El el E Monk! îl caut de multă vreme! Cicatricea aia a 
căpătat-o în timpul unui atac asupra unei ferme din 
Leavenworth. Cum ai zis că-i spuneau ceilalţi? 

Daniels. 

Trebuie. să rețin asta! E al patrulea nume fals de care se 
foloseşte! Ce trebuie să facem după părerea ta, Charley? 
Nu-l putem scoate din mijlocul taberei indiene. Asta ar fi cu 
neputinţă! 

Da, am spus eu, ar fi cu neputinţă, şi chiar dacă am izbuti, 
tot nu ţi-ar folosi la nimic lucrul ăsta, pentru că ceilalţi 
bandiți trebuie şi ei pedepsiţi pentru faptele lor. Trebuie să 
ştii, Stephen, că m-am ferit întotdeauna să omor oameni, 
pentru că viaţa este darul cel mai preţios din câte pot 
exista. Eu nu pun mâna pe armă decât atunci când simt că 
viaţa mi-e în primejdie. Încerc să-mi scot duşmanii din 
luptă, fără să-i ucid. 


Mda! a exclamat Ochi ager. Asta mi s-a povestit şi mie 
despre Old Shatterhand. 

Numai că nu-mi trece prin cap să las să scape nepedepsiţi 
nişte nemernici de teapa celor care se află acum în tabăra 
războinicilor Ogellallah, am continuat eu. Bandiţii ăştia 
pornesc din nou împotriva unor oameni nevinovaţi. Nu 
avem cum să-l scoatem pe Daniels, Monk sau cum l-o fi 
chemând din tabăra indienilor. Nu mi-ar fi fost greu să-l 
ucid, dar dacă aş fi făcut-o, netrebnicul s-ar fi bucurat de o 
moarte uşoară şi o moarte uşoară este pentru un omcaelo 
răsplată, nu o pedeapsă. Cred că se cuvine să prindem 
întreaga bandă de răufăcători, şi pentru asta este nevoie să 
îi lăsăm să ajungă teferi la Echo. 

Şi noi ce facem? 

Ajungem la Echo înaintea lor şi îi prevenim pe oamenii de 
acolo în legătură cu atacul bandiţilor. 

Buuun! îmi place! Poate că izbutim să-i prindem vii pe 
bandiții ăştia, dar nu sunt prea mulţi la număr? 

Am pornit pe urmele lor şi nu ne-am temut s-o facem, deşi 
suntem doar trei. Cred că nu trebuie să ne temem de ei nici 
de acum încolo, mai ales că la Echo mai sunt oameni care ni 
se vor alătura. 

Din păcate, în Echo nu vor mai fi prea mulţi bărbaţi gata 
să pună mâna pe arme. Cei mai mulţi dintre ei au plecat, 
desigur, pe urmele răufăcătorilor. 

Le vom ieşi în întâmpinare şi le vom spune cum stau 
lucrurile. O să scriu un bilet şi o să-l prind de un copac aflat 
chiar pe drumul pe care l-au parcurs răufăcătorii, astfel 
încât răvaşul să fie găsit de oamenii care-i urmăresc. 

Dar or să creadă ce le scrii dumneata? Nu se vor gândi 
oare că e vreun şiretlic de-al bandiţilor? 

Hm! Oamenii ne-au văzut coborând din tren şi or să dea cu 
siguranţă de urmele noastre. În afară de asta, îi voi sfătui să 
nu se apropie de Green River şi să nu intre în oraş venind 
dinspre nord, ci dinspre sud. 


Uff! a exclamat Winnetou. Fraţii mei vor pleca acum 
împreună cu mine. Când soarele va răsări, noi vom fi plecat 
de multă vreme de aici! 

Dar dacă vor da de urmele noastre, chiar mâine-n zori? a 
întrebat Sharp-eye. 

Câinii Ogellallah vor porni spre miazănoapte şi nu vor urca 
până aici! Howgh! 

Am încălecat toţi trei şi am pornit pe drumul pe care 
venisem. Din păcate, nu ne puteam odihni peste noapte. 

Numai un vânător iscusit poate porni la drum pe o noapte 
întunecoasă. Doar un om trăit în Vest ştie că armăsarul are 
ochi mai buni decât el. Winnetou şi-a arătat din plin 
calităţile. El a fost cel care ne-a călăuzit şi nu a ezitat nici 
măcar pentru o clipă. Ştia că se află pe drumul cel bun. Ilci 
zbura ca vântul, armăsarul meu abia dacă atingea pământul 
şi bătrânul Viktor ţinea pasul, fornăind doar din când în 
când. 

Când s-au ivit zorile, ne aflam la vreo nouă mile distanţă 
de tabăra războinicilor Ogellallah. Ne îndreptam spre 
miazăzi. Am găsit un loc bun în care puteam lăsa răvaşul, l- 
am scris cu creionul şi l-am prins de un copac, astfel încât 
orice om care venea dinspre sud trebuia să-l zărească. 

În ziua următoare, la amiază, am traversat Green River. 
Ne aflam încă destul de departe de punctul în care bandiții 
şi indienii urmau să se întâlnească. Indienii Ogellallah 
trebuiau să înainteze numai prin pădure, pentru a nu fi 
zăriţi. Noi, în schimb, puteam trece şi prin prerie şi astfel 
puteam înainta pe drumul cel mai scurt. Trebuie să arăt că 
nu ne-am oprit decât atunci când soarele cobora spre 
asfinţit. 

A treia zi, pe înserat, parcursesem deja o sută cincizeci de 
mile, şi era de mirare că bătrânul Viktor se mai ţinea încă 
pe picioare. Ne-am croit drumul printr-o vâlcea strâmtă ce 
şerpuia între doi munţi, vrând să găsim un loc bun în care 
să poposim peste noapte. Am ajuns la intrarea într-o vale, în 
mijlocul căreia se găsea un lac. În acest lac îşi revărsa 


undele un râu mic, ce şerpuia de la est la vest. Ne-am oprit 
locului privind cu surprindere, dar surprinderea noastră nu 
era provocată de valea în sine, ci de ceea ce ne-a fost dat să 
zărim în ea. Pe coama muntelui care se afla înaintea noastră 
nu creşteau copaci. Aceştia fuseseră tăiaţi şi pământul era 
cultivat. În vale păşteau cai, vite, oi şi capre. Pe malul râului 
se zăreau cinci colibe mari din bârne, iar lângă aceste 
colibe se vedeau coteţe şi grajduri. Parcă aveam înaintea 
ochilor cinci gospodării ţărăneşti de soiul celor pe care le 
văzusem de atâtea ori în Germania. Sus, către culme, se 
zărea o bisericuţă împodobită cu o cruce enormă, pe care 
fusese sculptat chipul Mântuitorului. Chiar la intrarea în 
bisericuţă se aflau câţiva oameni care nu ne-au zărit, 
pentru că priveau spre vest, admirând parcă asfinţitul 
soarelui. Către apus, cerul se colora în tonuri încântătoare 
şi, în liniştea serii, s-a auzit sunetul unui clopot mic. 

Era de-a dreptul uluitor să descoperi în pustietate, în 
Vestul sălbatic, chiar la hotarul dintre pământurile 
aparţinând unor triburi indiene aflate permanent în război, 
chipul Mântuitorului! Mişcat, mi-am scos pălăria. 

Ti ti ce-i asta? a întrebat Winnetou. 

Un settlement, o aşezare, a spus Sharp-eye. Oamenii sunt 
la Sfânta Slujbă. 

Uff! Winnetou vede aşezarea şi aude sunetul clopotului, 
dar cum a ajuns aşezarea aici, în sălbăticie? 

O să vedem! a replicat Ochi ager. 

Deodată, a răsunat un cântec, umplând cu sunetele sale 
toată valea: 

Soarele se-ndreaptă spre apus, ostenit, Şi noaptea cu 
umbrele ei a venit. 

Ah, ce bine ar fi dacă, Durerea din suflet ar fi uitată Si-ar 
trece precum ziua de îndată! 

Ruga-mi ascultă şi du-o la Tronul lui Dumnezeu! 

Ascultă-mă, mamă a Mântuitorului meu! 

Căci rugăciunea mea e din suflet rostită Şi tu vei fi pe veci 
slăvită, Ave Maria! 


Ce se întâmpla oare? Melodia şi versurile erau compuse 
chiar de mine. Cântecul se numea „Ave Maria”. Oamenii 
aceia cântaseră prima strofa a poeziei mele puse pe muzică. 
Cum se explica faptul că acest cântec de slavă se putea auzi 
aici, în inima Munţilor Stâncoşi? Eram mut, copleşit de 
emoție, lacrimile au început să-mi curgă pe obraji. 

Am luat doborâtorul de urşi şi am tras în aer. Apoi am dat 
pinteni calului şi am zburat spre mica aşezare, fără a şti 
dacă Winnetou şi Sharp-eye mă urmau sau nu. 

Cele două împuşcături au răsunat puternic, purtate de 
ecou. Oamenii au început să iasă de prin colibe şi din mica 
biserică. Erau speriaţi, dar s-au mai liniştit când au zărit un 
alb îmbrăcat cât de cât civilizat. 

În uşa uneia dintre colibe stătea o bătrânică îmbrăcată în 
haine curate. Mâinile îi erau muncite, părul îi era alb ca 
neaua şi faţa rotundă îi era luminată de un zâmbet plin de 
bunătate. Această bunătate nu putea izvori decât din 
sufletul unei fiinţe care îşi lasă soarta în mâinile lui 
Dumnezeu. 

Good evening, grandmother bună seara, bunico! i-am 
strigat eu. Te rog să nu te sperii! Suntem nişte vânători 
cinstiţi. Ne este îngăduit să descălecăm aici? 

Bătrâna a dat din cap şi a spus, zâmbind: 

Welcome, sir bine-aţi venit, domnule! Descălecaţi în 
numele Domnului! Nişte oameni cinstiţi sunt mereu bine 
primiţi în casa noastră. Dar uitaţi că vine bărbatul meu 
împreună cu Willy! 

Într-adevăr, spre coliba în faţa căreia mă oprisem veneau 
acum un bărbat în vârstă şi un tânăr voinic. Amândoi erau 
curat îmbrăcaţi. Bătrânul mi-a strâns mâna, zicând: 

Hei, domnule, bine-aţi venit în Helldorf! E o bucurie să mai 
vezi câte-un om trecând pe-aici! Bine-aţi venit! 

Vă mulţumesc, domnule! am replicat eu. Pentru mine nu 
există bucurie mai mare decât aceea de a zări un chip 
prietenos! Aveţi cumva vreun loc în care s-ar putea odihni 
trei călăreţi obosiţi? 


Desigur! Avem destul loc pentru nişte oameni cinstiţi! 

Eu vorbisem cu bătrâna şi cu soţul ei în engleză, dar 
deodată s-a apropiat de noi un bărbat în floarea vârstei, 
care i-a spus bătrânului: 

Tată Hillmann, cu acest domn poţi vorbi în germană! 
Venirea lui aici este o cinste pentru noi! Ei, ghiceşte cine-i 
domnul pe care-l ai înaintea dumitale! 

Bătrânul Hillmann l-a privit cu mirare pe omul care-i 
vorbise şi apoi l-a întrebat: 

O fi vreun neamţ de-al nostru? îl cunoşti? 

Da, îl cunosc! a răspuns omul, care s-a întors apoi spre 
mine, zicând: Bine-aţi venit, domnule! Dumneavoastră 
sunteţi cel care-a compus „Ave Maria”, nu-i aşa? 

Eu sunt, am răspuns mirat. Dar de unde mă cunoaşteţi? 

De la Chicago. Am fost în corul înfiinţat de doctorul 
Balding. De la dumnealui am învăţat „Ave Maria”. Vă mai 
amintiţi de concertul în care s-a cântat pentru prima dată? 
Pe atunci eram tenor, acum sunt bas. Mi s-a mai schimbat 
vocea de-atunci! 

E un neamţ! Bill îl cunoaşte! E cel care-a compus „Ave 
Maria”! şopteau oamenii care se strânseseră între timp în 
jurul nostru. 

Bărbaţi, băieţi, femei, fete, fetiţe, toţi voiau să-mi strângă 
mâna, toţi voiau să-mi ureze „bun venit”. A fost o mare 
bucurie pentru mine să văd atâta lume strânsă în jurul 
meu! 

Între timp se apropiaseră şi Winnetou şi Sharp-eye. Unii 
dintre oamenii strânşi în jurul meu s-au speriat, văzându-l 
pe apaş, dar i-am liniştit numaidecât, zicând: 

Acest indian este Winnetou, căpetenia apaşilor! Nu trebuie 
să vă temeţi! Alături de Winnetou se află Sharp-eye, un 
vânător vestit. 

Winnetou? a întrebat bătrânul Hillmann. Dumnealui este 
Winnetou? Am auzit povestindu-se atâtea despre el şi 
trebuie să spun că am auzit numai lucruri bune! Asta-i o 


mare cinste pentru noi. Winnetou este vestit şi se bucură 
chiar de mai mult respect decât regii din bătrâna Europă. 

Bătrânul şi-a scos căciula din cap şi i-a întins mâna lui 
Winnetou, spunând: 

La ordinele dumneavoastră, domnule! 

O astfel de formulă de salut ar fi putut stârni zâmbetul 
oricărei căpetenii indiene, dar cuvintele fuseseră rostite din 
adâncul sufletului, şi apaşul i-a răspuns bătrânului 
Hillmann: 

Winnetou is your friend. He likes the pale faces if they are 
good. Winnetou este prietenul tău. Lui îi plac feţele palide 
dacă sunt bune. 

Locuitorii din Helldorf au început să discute cu aprindere, 
pentru că fiecare dintre ei ar fi vrut să ne găzduiască. În 
cele din urmă, bătrânul Hillmann a spus: 

Au descălecat în faţa casei mele şi eu sunt cel care-i va 
găzdui pe toţi trei. Ca să nu vă supăraţi, vă poftesc pe toţi la 
mine. Acuma lăsaţi-i în pace pe aceşti trei domni, c-or fi 
osteniţi. 

Caii noştri au fost duşi în grajd, iar noi am intrat în casa 
din bârne a bătrânului Hillmann, unde am fost întâmpinați 
de o femeie frumoasă. Era soţia lui Willy, nora bătrânului 
Hillmann. Tânăra doamnă ne-a dat să mâncăm, spunându- 
ne că asta era doar o gustare, cina propriu-zisă urmând să 
fie de fapt un soi de masă festivă, dată în cinstea „distinşilor 
oaspeţi”. Stând de vorbă cu gazda noastră, am aflat 
anumite lucruri despre mica aşezare. 

Majoritatea locuitorilor veniseră din Chicago. Plecaseră cu 
toţii dintr-o aşezare bavareză unde cei mai mulţi dintre 
bărbaţi se ocupau cu şlefuitul pietrelor preţioase şi 
semiprețioase. Oameni harnici şi strângători, nemţii veniţi 
din munţii Bavariei rămăseseră uniţi şi strânseseră destui 
bani pentru a-şi putea cumpăra o fermă. Aşa se face că 
membrii a cinci familii hotărâseră să aibă undeva în 
America o nouă patrie, dar unde? Unde să se aşeze? Din 
întâmplare au auzit cum un bătrân vânător povestea despre 


Munţii Teton, despre frumuseţea şi bogăţiile acelor 
meleaguri în care nu călcase încă picior de om. Bătrânul le 
jurase nemților că în Munţii Teton s-ar găsi din belşug 
calcedonii, opale, agate, carneole şi alte pietre 
semiprețioase. Hillmann, care se pricepea la şlefuitul 
pietrelor semiprețioase, fusese încântat de cele auzite, şi 
membrii celor cinci familii au pornit spre Munţii leton. Apoi 
au hotărât să îşi construiască gospodării, urmând ca, după 
ce vor avea toate cele necesare traiului, să caute pietre 
semiprețioase. Bătrânul Hillmann descoperise valea 
minunată şi lacul, iar după trei ani de muncă neobosită 
locuitorii din Helldorf se puteau declara mulţumiţi. 

Şi aţi fost sus, pe crestele munţilor 'Teton? am întrebat-o 
pe gazda mea. 

Nu, eu nu, dar au fost acolo soţul meu, Willy, şi Bill 
Meinert, cel pe care l-aţi cunoscut la Chicago. Asta s-a 
întâmplat toamna trecută, dar n-au mers decât până la lacul 
John Gray, apoi s-au întors, pentru că ţinutul era mult prea 
sălbatic şi neumblat şi n-au putut merge mai departe. 

Îmi pare rău pentru ei, am spus eu. Nu sunt obişnuiţi cu 
viaţa în Vest. 

Ba eu cred că suntem obişnuiţi cu viaţa în sălbăticie, a 
spus Willy. 

Să-mi fie cu iertare, dar voi rămâne la părerea mea, am 
replicat eu. Chiar dacă aţi stat trei ani aici, nu puteţi spune 
că ştiţi ce înseamnă viaţa în Vest. Aţi vrut să ajungeţi pe 
crestele Munţilor Teton, dar aţi luat-o de-a dreptul, şi orice 
vânător trăit în Vest ştie foarte bine că asta nu se poate. 
Cum puteaţi trece prin păduri în care nu a călcat picior de 
om, prin păduri stăpânite de urşi şi de lupi? Cum v-aţi 
gândit că o să străbateţi canioanele, în care vă pot pândi la 
fiecare pas indienii? Trebuia să mergeţi mai întâi până la 
Salt River sau până la John Days River şi abia apoi să porniţi 
mai departe spre înălţimi. Atât Salt River, cât şi John Days 
River se varsă în Snake River. Trebuia să mergeţi apoi în 
sus, pe malul lui Snake River. Dacă aţi fi făcut astfel, aţi fi 


văzut în stânga Snake River Range şi apoi leton Range, dar 
drumul este lung şi primejdios. Aţi găsit ceva pietre 
preţioase sau semiprețioase? 

Câteva agate, nimic mai mult! a răspuns Willy. 

Numai o clipă! Am să-l întreb pe Winnetou ce ştie despre 
zăcămintele de pietre preţioase şi semiprețioase. El 
cunoaşte Munţii Stâncoşi ca nimeni altul. 

Ştiam bine că unui indian nu-i face plăcere să vorbească 
deschis despre aur şi pietre preţioase, aşa că i-am pus 
câteva întrebări în graiul apaşilor. 

Vrea fratele meu alb să pornească după aur şi nestemate? 
m-a întrebat apaşul, serios. 

I-am explicat despre ce era vorba, şi Winnetou i-a privit cu 
atenţie pe cei ce se aflau în jurul lui la masă. Apoi m-a 
întrebat: 

Oare aceşti oameni îi vor îndeplini lui Winnetou o dorinţă? 

Cu siguranţă, am răspuns eu. 

Dacă mai cântă o dată cântecul pe care l-au cântat când 
apaşul a ajuns aici, atunci el le va spune unde sunt pietrele 
preţioase! 

Eram de-a dreptul uimit. Era cu putinţă ca acel cântec de 
slavă să fi făcut o aşa puternică impresie asupra lui 
Winnetou, încât el, indianul, să fie hotărât să le spună 
acestor oameni unde se aflau comorile pe care le purtau 
aceşti munţi? 

Vor cânta, i-am spus eu apaşului. 

Prea bine! a replicat Winnetou. Aceşti oameni să meargă 
în munţii Gros-Ventre. Acolo vor găsi multe pepite de aur. 
Apoi să meargă în valea lui Beaver-Damm River. Acolo unde 
Beaver-Damm River îşi varsă apele în lacul Yellowstone, ei 
vor găsi multe pietre preţioase. 

Le-am spus gazdelor unde trebuiau să meargă pentru a 
găsi aur şi pietre preţioase şi le-am împărtăşit rugămintea 
lui Winnetou. 

Coliba bătrânului Hillmann s-a umplut treptat de oameni şi 
am petrecut o seară minunată, cum nu am mai petrecut alta 


în Vest. Bărbaţii mai ştiau încă toate cântecele pe care le 
învăţaseră în Germania, precum şi pe cele învăţate şi 
cântate la Chicago. Aşa cum se întâmplă în cazul tuturor 
nemților, şi celor din Helldorf le plăcea să cânte. Chiar şi 
bătrânul Hillmann cânta. Avea o minunată voce de bas. 
Discutam şi cântam, apoi iar discutam şi iar cântam. 
Winnetou, care asculta în tăcere, a spus la un moment dat: 

Când îşi vor ţine cuvântul oamenii aceştia? 

I-am amintit lui Hillmann de promisiunea făcută apaşului şi 
oamenii au început să cânte „Ave Maria”, dar Winnetou a 
ridicat mâna, spunând: 

Nu! în casă cântecul nu sună frumos. Winnetou vrea să 
audă cum cântă oamenii albi afară, pe munte! 

Are dreptate! a spus Bill Meinert. Cântecul ăsta sună mai 
bine afară! Să mergem! 

Bărbaţii au urcat puţin coasta muntelui. Noi, ceilalţi am 
rămas pe loc şi deodată în vale a răsunat minunatul cântec: 

Soarele se-ndreaptă spre apus, ostenit, Şi noaptea cu 
umbrele ei a venit. 

Ah, ce bine ar fi dacă Durerea din suflet ar fi uitată Şi-ar 
trece precum ziua de îndată! 

Ruga-mi ascultă şi du-o la Tronul lui Dumnezeu! 

Ascultă-mă, mamă a Mântuitorului meu! 

Căci rugăciunea mea e din suflet rostită Şi tu vei fi pe veci 
slăvită, Ave Maria! 

Dacă Winnetou s-a aflat la început lângă mine, el se făcu 
nevăzut, imediat ce oamenii au început să cânte. Era 
noapte şi sunetele păreau că picură din înaltul cerului, 
revărsându-se dulce în vale. Acest cântec, căruia modestul 
compozitor nu-i conferise nimic deosebit, era de-a dreptul 
înălţător şi stârnea în sufletele noastre un simţământ pe 
care nu ni-l puteam explica. 

Cântecul se sfârşise, dar noi am mai rămas o vreme în 
liniştea nopţii. Apoi am intrat în casă, dar Winnetou lipsea. 
A trecut mai bine de un ceas şi apaşul tot nu apăruse. M-a 
cuprins îngrijorarea. Mă gândeam că poate i s-a întâmplat 


ceva. Mi-am luat doborâtorul de urşi şi i-am rugat pe 
oameni să nu mă urmeze decât dacă auzeau o împuşcătură. 
Am luat-o în direcţia în care îl văzusem plecând pe apaş. L- 
am zărit, în cele din urmă. Stătea lângă lac, nemişcat 
precum o statuie. M-am apropiat încet şi m-am aşezat 
alături de el. 

A trecut destulă vreme până când apaşul a ridicat braţul, 
zicând: 

Ti paapu shi itsji lacul acesta este precum sufletul meu. 

Apoi a tăcut din nou, pentru ca, după o vreme, să 
continue: 

Ntsh-nha Manitou nsho; shi aguan t'enese Marele Spirit 
este bun; eu îl iubesc. 

Ştiam că, dacă aş fi rostit vreun cuvânt, aş fi întrerupt şirul 
gândurilor fratelui meu de cruce, aşa că am preferat să tac, 
şi Winnetou a continuat, după un timp: 

Fratele meu Sharlih este un mare războinic şi un bărbat 
înţelept. Sufletul său este ca sufletul meu, dar eu nu-l voi 
mai vedea, dacă voi pleca pe veşnicele plaiuri ale vânătorii. 

Pe Winnetou acest gând îl întrista. Ştiam cât de mult ţinea 
Winnetou la mine, dar acum aveam dovada. 

Fratele meu Winnetou a primit sufletul meu, iar sufletul 
său trăieşte prin faptele mele, dar eu n-am să-l zăresc 
atunci când voi ajunge în Cer. 

Unde este Cerul fratelui meu? a întrebat Winnetou. 

Unde sunt veşnicele plaiuri ale vânătorii despre care 
vorbeşte fratele meu. 

Manitou este stăpânul pământului şi al tuturor stelelor! a 
replicat fratele meu de cruce. 

Oare de ce marele Manitou le dă fiilor săi roşii atât de 
puţin şi le dăruieşte totul copiilor săi albi? Unde sunt 
minunatele pământuri pe care vânau indienii? Ce sunt 
teritoriile pe care vânează şi trăiesc războinicii roşii, dacă le 
asemuim cu nesfârşitele întinderi de pământ pe care albii 
trăiesc precum în Rai? Oare Manitou nu-i iubeşte pe fiii săi 
roşii? Oh, nu! Asta este o mare minciună! Crezul albilor 


spune: „Bunul Manitou este Părintele tuturor copiilor săi 
care se află atât în Cer, cât şi pe Pământ”. Crezul oamenilor 
roşii spune însă: „Manitou este stăpân numai peste oamenii 
roşii. El le porunceşte copiilor săi să-i ucidă pe toţi albii”. 
Fratele meu Winnetou este înţelept. Să se gândească! 
Manitou care stăpâneşte peste albi este şi Manitou care 
stăpâneşte peste indieni? Oare de ce Manitou îi amăgeşte 
pe fiii săi cu pielea roşie? De ce îngăduie El ca oamenii roşii 
să dispară de pe faţa pământului şi albii să se înmulțească 
cu milioanele şi să ia în stăpânirea lor lumea-ntreagă? Oare 
Manitou care stăpâneşte peste albi nu este unul şi acelaşi 
cu Manitou care stăpâneşte peste indieni? Oare Manitou 
care stăpâneşte peste albi este mai bun decât Manitou care 
stăpâneşte peste indieni? Manitou care stăpâneşte peste 
albi le dă fiilor săi tot pământul, toate bucuriile, toate 
plăcerile. Manitou care stăpâneşte peste indieni le dă fiilor 
săi doar savana, munţii goi, animalele sălbatice, vărsare de 
sânge şi moarte. Indienii îi cred pe vracii lor care le spun că 
pe veşnicele plaiuri ale vânătorii vor putea ucide toate 
sufletele feţelor palide. Dacă fratele meu Winnetou mă va 
întâlni pe veşnicele plaiuri ale vânătorii ce va face el? Mă va 
ucide? 

Uffl a exclamat apaşul. Winnetou l-ar apăra pe fratele său 
Sharlih împotriva tuturor războinicilor roşii! Howgh! 

Atunci fratele meu să se gândească dacă nu cumva vracii 
mint! 

Winnetou a tăcut. Căzuse pe gânduri, iar eu am crezut de 
cuviinţă să nu mai spun nimic. Ne cunoşteam de mulţi ani, 
am împărţit şi bucurii, şi necazuri, dar până atunci nu 
vorbisem nici o dată despre credinţă. 

După ce a tăcut multă vreme, Winnetou m-a întrebat: 

De ce nu sunt toate feţele palide asemenea fratelui meu? 
Dacă toate feţele palide ar fi asemenea fratelui meu, atunci 
Winnetou ar crede vorbele preoţilor albi. 

De ce nu sunt toţi războinicii roşii asemenea fratelui meu? 
am întrebat eu. Există oameni răi şi oameni buni atât 


printre indieni, cât şi printre albi. Pământul este foarte 
mare, iar fratele meu cunoaşte doar o mică parte din el. 
Peste tot stăpânesc albii, dar tocmai în savană, unde 
trăieşte fratele meu Winnetou, tocmai acolo trăiesc şi cei 
mai răi dintre albi. De aceea căpetenia apaşilor crede că cei 
mai mulţi dintre albi sunt răi. Fratele meu umblă singur 
prin savană şi pe crestele munţilor. El vânează bizonul şi 
luptă împotriva duşmanilor săi. De ce se poate bucura 
fratele meu? Oare moartea nu-l pândeşte peste tot, după 
fiecare tufiş, în dosul fiecărui trunchi de copac? Oare a 
putut el să se încreadă vreodată pe de-a-ntregul într-un 
războinic indian? Oare viaţa fratelui meu nu înseamnă doar 
muncă, griji şi dezamăgiri? Unde poate găsi fratele meu 
linişte sufletească? Printre scalpurile ce-i împodobesc 
wigwamul sau în sălbăticie, unde primejdiile îl pândesc la 
tot pasul? Mântuitorul albilor spune: „Veniţi la Mine, voi toţi 
ce sunteţi năpăstuiţi şi Eu vă voi da fericire”. Eu mi-am 
încredinţat sufletul în mâinile Mântuitorului şi acum sunt 
liniştit. De ce nu vrea şi fratele meu să facă ceea ce am 
făcut eu? 

Winnetou nu îl cunoaşte pe acest Mântuitor al albilor. 

Doreşte căpetenia apaşilor ca eu să-i povestesc despre 
Mântuitor? 

Apaşul a stat pe gânduri preţ de câteva clipe şi apoi a 
spus: 

Fratele meu a spus adevărul. Nici o dată Winnetou nu a 
ţinut la vreun tovarăş al său aşa cum ţine la fratele său 
Sharlih. Winnetou nu a avut nici o dată atâta încredere într- 
un om cum are încredere în fratele său, care este alb şi 
creştin. Winnetou nu are încredere deplină decât în fratele 
său alb. Fratele meu cunoaşte multe ţări de pe pământ şi i-a 
văzut pe locuitorii acelor ţări, a citit multe cărţi ale albilor, 
este viteaz în luptă şi înţelept atunci când stă la sfat, este 
milos faţă de duşmani. Fratele meu îi iubeşte pe oamenii 
roşii. El le vrea binele. El nu l-a dezamăgit nicicând pe 
fratele său Winnetou şi îi va spune şi astăzi adevărul. 


Cuvântul fratelui meu înseamnă pentru mine mai mult 
decât cuvintele rostite de toţi vracii indieni şi de toţi 
învățații albi. Indienii ţipă şi urlă, albii au cântece care 
pătrund în sufletul apaşului. Fratele meu să-mi tălmăcească 
vorbele pe care le-au cântat oamenii din această mică 
aşezare. 

I-am îndeplinit dorinţa lui Winnetou şi i-am tradus „Ave 
Maria”. Apoi am început să-i vorbesc despre credinţa 
feţelor palide. Am încercat să prezint într-o lumină 
favorabilă comportamentul albilor faţă de indieni. Am 
încercat să nu mă exprim în cuvinte pretenţioase, elevate, 
ci, dimpotrivă, în cuvinte cât mai simple. l-am vorbit pe un 
ton cald, convingător, astfel încât vorbele mele să pătrundă 
în sufletul apaşului, deşi eram convins că Winnetou nu va 
face nici o dată un lucru împotriva voinţei sale. 

Fratele meu de cruce a ascultat tăcut, fără a scoate nici 
măcar un singur cuvânt. Apaşul avea un suflet care merita a 
fi scos din mrejele îndoielii. După ce i-am spus tot ce 
avusesem de spus, Winnetou a petrecut încă multă vreme în 
tăcere. Apoi s-a ridicat în picioare şi mi-a strâns mâna, 
spunând: 

Fratele meu a rostit cuvinte care nu vor muri nicicând. 
Winnetou nu-l va uita pe marele Manitou al albilor, pe 
Mântuitorul care a murit pentru păcatele feţelor palide şi 
pe mama Mântuitorului despre care au cântat oamenii din 
această aşezare. Crezul oamenilor roşii vorbeşte despre ură 
şi moarte. Crezul oamenilor albi vorbeşte despre dragoste 
şi viaţă. Winnetou s-a gândit mulţi ani la deosebirea dintre 
crezul oamenilor roşii şi crezul oamenilor albi. Acum 
Winnetou şi-a limpezit gândurile şi îi mulţumeşte fratelui 
său alb. Howgh! 

Ne-am întors în casa bătrânului Hillmann. Oamenii, care 
începuseră să-şi facă griji pentru noi, vorbiseră despre 
temuţii railtroublers şi despre războinicii Ogellallah. Le-am 
spus celor adunaţi în casa lui Hillmann că ar fi trebuit să-şi 


construiască un sistem de apărare, mai ales pentru că 
aşezarea lor era mică şi izolată. 

Mi-au dat dreptate şi şi-au propus să îşi construiască un 
astfel de sistem cât mai curând. Era limpede că micul 
settlement scăpase ca prin minune de ochii ageri ai 
iscoadelor indiene. Este adevărat că cei paisprezece bărbaţi 
care trăiau în mica aşezare erau foarte bine înarmaţi. 
Femeile şi băieţii mai răsăriţi ştiau şi ei să tragă, dar toate 
acestea nu însemnau nimic împotriva unei cete de indieni. 
Dacă aş fi fost în locul celor din Helldorf, nu aş fi construit 
locuinţele pe coasta muntelui, acolo unde se aflau, ci chiar 
în vale, pe malul lacului, astfel încât aşezarea să nu poată fi 
atacată decât dintr-o singură direcţie, mai precis dinspre 
uscat. 

Drumul bandiţilor nu avea să treacă pe lângă micuța 
aşezare Helldorf. Cu toate astea, i-am rugat pe compatrioţii 
mei să-şi facă nişte garduri mai bune, mai solide. 

După un somn bun în paturile moi ale familiei Hillmann, 
am plecat a doua zi în zori. Am fost nevoiţi să le făgăduim 
oamenilor din Helldorf că îi vom mai vizita, în cazul în care 
vom mai trece pe lângă mica lor aşezare. 

Înainte de a ne despărţi de gazdele noastre, coriştii din 
Helldorf, opt la număr, s-au aşezat unul lângă altul şi au mai 
cântat o dată „Ave Maria”. În semn de mulţumire, Winnetou 
le-a strâns mâna, spunând: 

Winnetou nu va uita nici o dată cântecul fraţilor săi albi. 

Omenii din mica aşezare, care purta numele satului din 
care proveneau Hillmann şi ai săi, fuseseră de multe ori la 
Echo şi ne-au descris în amănunt drumul până acolo. 
Trăgeam nădejdea că aveam să ajungem în Echo până la 
lăsarea serii, mai ales că armăsarii noştri erau odihniţi. 

În timpul întregii zile, Winnetou a fost tăcut. Uneori apaşul 
ne-o lua înainte şi, când credea că nu-l auzea nimeni, 
fredona încet cântecul „Ave Maria”, lucru care m-a mirat 
foarte mult, pentru că majoritatea indienilor nu au ureche 
muzicală. 


Spre după-amiază, munţii au devenit mai înalţi şi mai 
abrupți. Am trecut prin prăpăstii strâmte şi întortocheate 
care încântă ochiul călătorului. Seara am ajuns, în sfârşit, la 
canionul Echo. Am zărit înaintea noastră şinele de calea 
ferată şi paşnica aşezare Echo, pe care voiam s-o salvăm de 
la pieire. 

CAPITOLUL. 6 

LUPTA DE LA ECHO. 

Prin canion americanul înţelege de obicei o prăpastie 
adâncă, ce şerpuieşte printre stânci înalte. Un astfel de 
canion era şi Echo. Liniile de tren treceau prin canion, dar 
ele erau deocamdată susţinute de o structură provizorie, nu 
prea solidă. Pentru definitivarea unei linii ferate este nevoie 
de foarte multă muncă şi de un număr destul de mare de 
muncitori. 

Am coborât în canion printr-o vâlcea laterală şi am întâlnit 
nişte muncitori care voiau să arunce în aer un bloc de 
stâncă. Ne-au privit cu neîncredere. Probabil că nu mai 
văzuseră de multă vreme doi albi înarmaţi până în dinţi 
care, pe deasupra, erau însoţiţi de un războinic indian. Au 
lăsat numaidecât uneltele deoparte şi au pus mâna pe 
arme. 

Am făcut cu mâna un gest de salut şi le-am strigat: 

Bună ziua! Lăsaţi armele! Venim cu gânduri paşnice! 

Cine sunteţi? a întrebat unul dintre muncitori. 

Suntem vânători şi aducem veşti importante. Cine este şef 
aici? 

Domnul colonel-inginer Rudge, dar dumnealui nu se află 
acum aici, astfel încât va trebui să vorbiţi cu domnul 
contabil-şef Farell. 

Unde este colonelul Rudge? 

A pornit pe urmele unor bandiți care au prădat un tren. 

Aşa deci! Şi unde se află domnul Farell? 

Chiar în staţie, în baraca aia mare! 

Ne-am îndreptat spre staţie sub privirile curioase ale 
muncitorilor. Staţia de cale ferată „Echo” se compunea din 


câteva colibe din lemn şi din două case mari, de piatră. 
Totul era împrejmuit cu un zid cu o înălţime de un metru şi 
jumătate, din blocuri de piatră, aşezate la repezeală unele 
peste altele. Poarta din lemn masiv, prin care se putea intra 
în staţia fortificată, era deschisă. Pentru că nu mi-am dat 
seama care ar putea fi „baraca aia mare”, l-am întrebat pe 
unul dintre muncitorii din staţie unde-l puteam găsi pe 
domnul Farell, şi omul m-a îndrumat spre una dintre casele 
mari, din piatră. 

Am descălecat şi am intrat. Casa era alcătuită dintr-o 
singură încăpere, în care erau aşezate lăzi şi numeroşi saci. 
Acest lucru m-a făcut să cred că de fapt era vorba de 
magazia de alimente. Înăuntru nu se afla decât o singură 
persoană, un omuleţ mititel şi slăbuţ. 

Ce doriţi? ne-a întrebat el, cu voce piţigăiată. 

Când l-a zărit pe Winnetou, omuleţul s-a speriat îngrozitor 
şi a strigat: 

Un indian! Doamne, Dumnezeule! Un indian! 

Nu vă speriaţi, domnule, i-am spus eu, cu blândeţe. Îl 
căutăm pe domnul Farell. 

Eu sunt! a spus omuleţul, aruncând priviri speriate din 
dosul ochelarilor cu rame de oţel. 

De fapt, am fi vrut să stăm de vorbă cu domnul colonel 
Rudge, am început eu, dar pentru că dânsul nu se află aici 
şi pentru că dumneavoastră îi ţineţi locul, vă rog să-mi 
permiteţi să vă spun despre ce este vorba. 

Spuneţi! a exclamat Farell, privind cu coada ochiului spre 
uşă. 

Colonelul a pornit în urmărirea unei bande de 
railtroublers? 

Da. 

Câţi oameni îl însoțesc? 

Trebuie să vă spun asta neapărat? 

Nu neapărat, dar aş vrea să ştiu câţi oameni se mai află 
aici. 


Trebuie să vă spun asta neapărat? a întrebat din nou 
omuleţul, privind spre uşă. 

Când a plecat domnul Rudge de aici? 

Trebuie să vă spun asta neapărat? a întrebat omuleţul 
pentru a treia oară, trecând ca gândul şi ca vântul pe lângă 
noi şi fugind speriat pe uşă. 

Deodată, am auzit scrâşnetul unor zăvoare. Poarta masivă 
din lemn fusese încuiată. Eram închişi în „cetatea” Echo. 

Ne-au prins! Ne-au prins pe toţi! a exclamat Sharp-eye. 

Micuţul Farell a crezut că suntem răufăcători. 

S-a auzit un fluier, şi în faţa casei în care intrasem am zărit 
şaisprezece muncitori cu armele-n mâini. 

O să-nceapă dansul, le-am spus prietenilor mei. Ce facem? 

Putem să fumăm liniştiţi o ţigară de foi! a spus Ochi ager, 
vârând mâna într-una dintre lăzi şi dând la iveală una pe 
care detectivul rotofei şi-o aprinse liniştit. 

I-am urmat şi eu exemplul, dar Winnetou nu avea poftă să 
fumeze. Am auzit apoi vocea piţigăiată a lui Farell: 

Să nu cumva să trageţi, lepădăturilor, că vă omorâm pe 
toţi! 

Apoi Farell a intrat în casă în fruntea muncitorilor săi şi s-a 
ascuns repede în spatele unui butoi mare, îndreptând spre 
noi o flintă mică, numai bună pentru împuşcat vrăbii, şi a 
întrebat: 

Cine sunteţi? 

Ce prostie! a exclamat Ochi ager. Mai devreme ne-aţi 
numit lepădături şi acum ne întrebaţi cine suntem! Mai bine 
ar fi dacă aţi ieşi de după butoiul ăla ca să putem vorbi 
omeneşti cu dumneavoastră! 

Nici nu mă gândesc! a răspuns Farell, hotărât. Vă mai 
întreb o dată: cine sunteţi? 

Nişte vânători din prerie! a răspuns Sharp-eye. 

Cum vă numiţi? 

Asta nu contează! 

Aha! Nu vreţi să-mi răspundeţi! Am să vă dezleg eu 
limbile, de asta puteţi fi siguri! Ce căutaţi în Echo? 


Vrem să vă prevenim. 

Să ne preveniţi? În legătură cu ce, mă rog? 

În legătură cu indienii şi bandiții care vor să vă atace. 

Prostii! Voi înşivă sunteţi bandiți şi vreţi să ne duceţi de 
nas, dar noi nu suntem nişte proşti! 

Punându-ne astfel la respect, omuleţul le-a strigat 
oamenilor săi: 

Luaţi-i ostatici! Legaţi-i bine! 

Mai staţi puţintel! Nu vă grăbiţi aşa! a spus Ochi ager, 
băgând mâna în buzunar. 

Bănuiam că vrea să dea la iveală insigna de detectiv şi i- 
am spus: 

Lasă insigna acolo, Stephen! Să vedem dacă 
şaptesprezece oameni de la calea ferată au curajul să 
înfrunte trei oameni trăiţi în Vest! Cine va îndrăzni să facă 
vreo mişcare va muri pe loc! 

Zicând acestea mi-am scos revolverele şi le-am îndreptat 
asupra oamenilor care ar fi trebuit să ne ia ostatici. 
Stephen şi Winnetou mi-au urmat exemplul. 

Am făcut o faţă fioroasă şi m-am îndreptat spre uşă. 
Viteazul domn Farell s-a ascuns cu totul în spatele butoiului. 
Ţeava flintei lui pentru vrăbii era îndreptată spre acoperiş, 
acela fiind probabil locul în care neînfricatul omuleţ ar fi 
vrut să se afle în acele clipe. 

Muncitorii au urmat exemplul şefului lor şi ne-au lăsat să 
trecem printre ei. Aceştia erau, deci, oamenii care ar fi 
trebuit să lupte împotriva temuţilor railtroublers şi care ar 
fi trebuit să-i înfrunte pe indienii Ogellallah! Ne aşteptau 
zile grele! 

După ce am trecut nestingherit printre muncitori, le-am 
spus: 

Acum am putea întoarce foaia, domnilor! V-am putea 
închide în această casă, dar nu o vom face! Aduceţi-l aici pe 
curajosul domn Farell, nu de alta, dar am vrea să schimbăm 
câteva cuvinte cu dumnealui. 


Muncitorii au avut destul de mult de furcă până ce au 
izbutit să-l aducă pe şeful lor. După aceea le-am povestit tot 
ce se întâmplase şi le-am explicat ce avea să se întâmple. 

Micuţul Farell era alb ca varul şi s-a aşezat pe un bolovan, 
zicând: 

Acum vă cred, domnilor. Ni s-a povestit că, atunci când s-a 
oprit trenul care a plecat mai apoi spre vest, au coborât doi 
vânători, unul dintre ei izbutind să împuşte o pasăre de 
pradă. Hm! Acest domn este, deci, Winnetou? Hm! Mă simt 
onorat, domnule! a exclamat omuleţul, făcând o temenea 
adâncă înaintea apaşului. Hm! Şi acesta este domnul 
Moody, acel domn Stephen Moody, căruia i se mai spune şi 
Ochi ager? Am onoarea, domnule! Şi dumneavoastră? 

Am preferat să-i spun lui Farell numele meu aşa cum era el 
scris în acte, ascunzându-i că eram Old Shatterhand. 

Mă simt onorat, domnule! a exclamat din nou micuțul 
Farell, înclinându-se respectuos. Credeţi că domnul colonel 
a citit răvaşul dumneavoastră şi se va întoarce cât de 
curând aici? 

Aşa sper! am răspuns eu. 

M-aş bucura foarte mult dacă speranţa dumneavoastră ar 
deveni realitate! Vă rog să mă credeţi! 

Îl credeam! Îmi era de-ajuns să-l privesc şi-l credeam 
numaidecât! După o mică pauză, omuleţul a continuat: 

Nu am decât patruzeci de muncitori. Cei mai mulţi dintre 
ei lucrează la linie. Oare nu ar fi bine să plecăm cu toţii din 
Echo şi să ne ducem cât mai repede la următoarea staţie de 
cale ferată? 

Cum vă puteţi gândi la asemenea lucru, domnule? l-am 
întrebat eu, indignat. Ce părere ar avea şefii 
dumneavoastră, dacă aţi da bir cu fugiţii? Sunt sigur că v- 
aţi pierde postul pe care-l ocupati! 

Ştiţi ce, stimate domn? a izbucnit omuleţul. Ţin mai mult la 
viaţa mea decât la postul pe care-l ocup! Aţi înţeles? 

Oho! Am înţeles prea bine. Câţi oameni a luat cu sine 
colonelul? 


O sută! Şi i-a luat pe cei, mai curajoşi! 

Asta se vede! 

Cât de numeroşi sunt indienii care vor să ne atace? 

Indienii şi bandiții laolaltă sunt peste două sute. 

Vai de mine! Or să ne omoare pe toţi! Nu văd altă cale 
decât aceea de a pleca de aici cât mai iute! 

Excelent! am exclamat eu, râzând cu poftă. În care dintre 
staţiile apropiate se află oameni mai mulţi? 

În Promontory. Cred că acolo trebuie să fie peste trei sute 
de muncitori. Staţia Odgen este la distanţă mai mică faţă de 
Echo, dar... 

Atunci telegrafiaţi la Promontory şi cereţi să vi se trimită 
aici o sută de oameni înarmaţi. 

Farell a rămas mai întâi cu gura căscată, apoi a început să 
bată din palme, zicând: 

Minunat, minunat! La asta nu m-am gândit! 

Mda! Sunteţi un strateg neîntrecut! ani remarcat eu. Ar fi 
bine ca oamenii din Promontory să-şi aducă muniţie şi 
merinde. Ţineţi minte un lucru: oamenii care vin de acolo 
trebuie să fie cât se poate de atenţi, astfel încât iscoadele 
indienilor să nu bage de seamă că muncitorii din 
Promontory se îndreaptă încoace! Care este distanţa dintre 
Echo şi Promontory? 

Douăzeci şi trei de mile. 

Şi există la Promontory o locomotivă şi un vagon pentru 
muncitori? 

Da. 

Prea bine! Dacă telegrafiaţi acum, oamenii ar putea 
ajunge aici mâine, înainte de ivirea zorilor. Cred că mâine 
seară vor fi aici şi iscoadele. Până atunci vom avea destul 
timp să mai facem nişte treabă. De pildă, o să vă rog să le 
spuneţi muncitorilor dumneavoastră să înalțe cu o jumătate 
de metru zidul care împrejmuieşte staţia. Mâine cei care vin 
din Promontory vor da o mână de ajutor oamenilor 
dumneavoastră. Zidul trebuie să aibă o înălţime de cel puţin 


doi metri, astfel încât iscoadele indiene să nu poată privi 
peste el, pentru a vedea câţi muncitori se află aici. 


Oricum or să vadă ce se întâmplă aici, dacă se află sus, pe 
munte! 

Nu se va întâmpla nimic rău, domnule, l-am asigurat eu pe 
micuțul Farell. Voi ieşi în întâmpinarea iscoadelor Ogellallah 
şi vă voi da un semnal imediat ce le voi zări. Când vor auzi 
semnalul meu, o bună parte dintre muncitori vor intra în 
barăci, iar indienii vor crede că aici se află doar o mână de 
oameni. Chiar astăzi vom construi pe partea interioară a 
zidului de apărare nişte bănci. Pe ele se vor urca muncitorii 
pentru a putea trage, atunci când staţia va fi atacată. Dacă 
mă gândesc bine, colonelul şi oamenii săi ar putea ajunge 
aici chiar mâine pe la prânz. Atunci noi vom fi peste două 
sute patruzeci de oameni, dacă punem la socoteală şi 
muncitorii din Promontory, şi vom avea de înfruntat 
aproximativ două sute de duşmani. Noi ne vom afla în 
spatele zidului de apărare. Indienii vor fi în câmp deschis şi 
nu se vor aştepta să întâmpine rezistenţă. Nu m-ar mira 
dacă la prima salvă duşmanii ar lua-o la fugă şi nici nu le-ar 
mai da prin cap să se mai întoarcă aici. 

Şi pe urmă pornim după ei! a exclamat micuțul Farell, 
încântat de planul meu. 

O să mai vedem ce facem pe urmă, am replicat eu. Cred că 
acum s-ar cuveni să vă grăbiţi! Trebuie să faceţi patru 
lucruri: să telegrafiaţi la Promontory, să-i chemaţi aici pe 
toţi muncitorii care lucrează acum la linie, să ne daţi ceva 
de mâncare şi să ne asiguraţi un loc în care să ne putem 
odihni! 

Se face, domnule! Se face numaidecât! a exclamat 
mititelul. Ha! Nici nu-mi trece prin cap să dau bir cu fugiţii! 
Ha! O să vă bucuraţi de-o cină excelentă! Pe vremuri am 
fost bucătar! 

Ca să fiu cât mai concis, mă voi mulţumi să spun că micuțul 
domn a făcut totul ceea ce îi cerusem. Caii noştri au primit 
hrană şi apă din belşug, iar noi ne-am bucurat de o cină 
minunată. Trebuie să recunosc faptul că domnul Farell 


făcea treabă mult mai bună cu polonicul decât cu flinta lui 
pentru vrăbii. 

Muncitorii au trebăluit încontinuu. Nu s-au oprit nici 
măcar în timpul nopţii. Dimineaţa, când m-am trezit, am 
văzut cât de bine şi cât de mult lucraseră oamenii lui Farell. 
Mititelul îi spusese şi mecanicului trenului de noapte că are 
nevoie de ajutor din Promontory, dar oricum cei de acolo 
ştiau deja cum stau lucrurile, pentru că le trimisese din 
vreme un mesaj telegrafic. În zori au sosit cu trenul cei o 
sută de muncitori. 'Toţi erau bine înarmaţi şi aduseseră cu ei 
muniţie şi alimente din belşug. După ce s-au odihnit puţin, 
oamenii din Promontory s-au apucat de treabă şi, la prânz, 
zidul de apărare avea o înălţime de peste doi metri. 

Le-am spus muncitorilor să umple cu apă toate butoaiele 
goale, pentru că ar fi fost posibil să fie nevoiţi să facă faţă şi 
unui asediu. 

Şefii staţiilor învecinate fuseseră înştiinţaţi în legătură cu 
atacul răufăcătorilor, dar se hotărâse ca toate trenurile să 
circule normal, astfel încât duşmanii să nu intre cumva la 
bănuieli. 

După masa de prânz, am plecat împreună cu Winnetou şi 
cu Ochi ager. Voiam să îi găsim pe cercetaşii indieni şi ne 
simţeam foarte bine ştiind că ne putem bizui doar pe 
propriile noastre forţe. Niciunul dintre muncitorii de la 
drumul de fier nu era gata să facă asemenea drum 
primejdios. Convenisem că imediat ce unul dintre noi trei se 
va întoarce cu vestea că a zărit vreo iscoadă indiană, să fie 
declanşată o explozie în canion. 

A fost nevoie să ne despărţim. Indienii trebuiau să vină 
dinspre nord şi, după cum ne spusese Farell, duşmanii se 
puteau apropia pe trei căi de staţia Echo. Eu am apucat-o 
spre vest, Winnetou spre nord şi Ochi ager spre est. 

După ce am mers trei sferturi de ceas, am ajuns într-o 
pădure unde am zărit un brad gros şi înalt, care creştea 
lângă un molid tânăr şi subţire. M-am căţărat mai întâi în 
molid şi, când crengile acestuia au devenit prea subţiri 


pentru a rezista greutăţii mele, am sărit în brad. Coroana 
groasă a copacului mă ascundea cu totul. De jos nu mă 
putea zări nimeni, în schimb eu vedeam totul până departe. 
M-am aşezat cât mai comod şi am aşteptat. 

Am rămas nemişcat ore-n şir, dar am continuat să fiu 
atent. La un moment dat, am văzut cum un stol de ciori 
ridicându-se din vârful unui brad. Păsările nu au zburat la 
distanţă mare, ci s-au înălţat doar puţin, pentru ca apoi să 
se aşeze pe crengile altui copac. Ceva le speriase. Ciorile s- 
au mai înălţat de câteva ori, pentru ca apoi să revină cu 
mare precauţie. Era limpede că ceva sau cineva se apropia 
dinspre nord. Am coborât repede din punctul meu de 
observaţie şi am pornit înainte. Apoi m-am întins la pământ, 
ascunzându-mă după nişte tufişuri dese. Nu am aşteptat 
mult şi am zărit unul, doi, trei, patru, cinci... şase războinici 
indieni, trecând cu grijă pe lângă ascunzătoarea mea. 

Indienii trebuiau să înainteze încet şi cu băgare de seamă 
prin pădurea deasă. Eu, în schimb, puteam să fug pentru a 
ajunge cât mai repede în mica staţie de cale ferată. Spre 
surprinderea mea, l-am găsit acolo pe Winnetou. M-am 
apropiat de apaş şi l-am întrebat: 

Fratele meu roşu s-a întors aici odată cu mine? A zărit 
ceva? 

Winnetou s-a întors aici, pentru că nu mai avea rost să 
aştepte. Fratele meu alb a descoperit iscoadele. 

De unde ştii asta? l-am întrebat eu, surprins. 

Apaşul s-a suit într-un copac, şi-a luat ocheanul şi te-a 
zărit. Apoi Winnetou a văzut nişte păsări care s-au speriat şi 
a ştiut că vin iscoadele duşmanilor. Şi fratele meu a zărit 
acele păsări, De aceea Winnetou s-a întors aici. 

Aceasta era încă o dovadă a inteligenţei sclipitoare a 
apaşului. 

În vreme ce ne apropiam de clădirile care alcătuiau staţia 
Echo, ne-a ieşit în întâmpinare un bărbat care m-a întrebat: 

Ah, domnule, v-aţi şi întors? Oamenii mei v-au zărit de- 
multă vreme. Eu sunt colonelul Rudge. Se cuvine să vă 


mulţumesc, domnule! 

Să lăsăm asta, domnule colonel! am spus eu. Acum se 
cuvine să declanşaţi explozia, astfel încât prietenul meu, 
care stă încă la pândă, să se întoarcă aici. Spuneţi-le 
oamenilor dumneavoastră să se ascundă. Peste un sfert de 
oră iscoadele indiene vor fi aici. 

Se face! Se face! a exclamat colonelul, dispărând. 

Peste câteva clipe, a răsunat o bubuitură puternică pe 
care Ochi ager a auzit-o cu siguranţă. Cei mai mulţi dintre 
muncitori au intrat în colibe. Doar câţiva dintre ei mai 
lucrau la şinele de cale ferată. 

Ne-am retras în casa din piatră care servea drept 
magazie, şi colonelul ni s-a alăturat imediat, întrebându-mă: 

Ce aţi văzut, domnule? 

Şase războinici Ogellallah, am răspuns eu. Erau iscoadele. 

Prea bine! Vom avea grijă să-i ducem de nas. Trebuie să vă 
spun din nou că noi toţi se cuvine să vă mulţumim. Spuneţi- 
mi cum putem să vă răsplătim pe dumneavoastră şi pe 
prietenii dumneavoastră. 

Având grijă să nu ne mai mulţumiţi atâta, domnule. Aţi 
găsit biletul meu? 

Da, desigur! 

Şi aţi făcut ceea ce v-am scris? 

Bineînţeles! Am făcut imediat cale-ntoarsă, altfel nu ne 
aflam acum aici! Se pare că am ajuns la timp. Când credeţi 
că vor fi aici bandiții şi tovarăşii lor, indienii Ogellallah”? 

Cred că vor ataca mâine noapte. 

Hm! Până atunci mai avem vreme. Aş dori să vă cunosc 
mai bine. Urmaţi-mă, vă rog. Luaţi-l cu dumneavoastră şi pe 
războinicul roşu! 

Colonelul ne-a condus în cea de-a doua casă din piatră, 
care exista în mica staţie de cale ferată. Această clădire era 
împărţită în mai multe încăperi mari. Una dintre ele 
constituia locuinţa lui Rudge. Colonelul era un om deschis, 
plin de curaj, un bărbat care nu părea să se teamă de nimic. 


Chiar şi Winnetou era plăcut impresionat de colonelul- 
inginer. 

Haideţi, domnilor! ne-a îndemnat Rudge. Aşezaţi-vă comod 
şi gândiţi-vă că sunteţi găzduiţi de un om care vă este 
îndatorat. O să desfacem o sticlă de băutură şi, când va veni 
prietenul dumneavoastră, Sharp-eye, vă va ţine şi 
dumnealui tovărăşie! 

Eram convinşi că cele şase iscoade duşmane îşi făceau 
deja pe deplin datoria şi ne-am purtat ca atare. Foarte 
curând ni s-a alăturat şi Stephen. Detectivul nu zărise nici o 
iscoadă, dar auzise detunătura din canion. Nu aveam nimic 
de făcut, ceea ce nu însemna că ne plictiseam. Colonelul 
Rudge trecuse prin multe şi era un povestitor desăvârşit. 
După ce s-a lăsat seara şi iscoadele Ogellallah nu mai 
puteau vedea nimic, muncitorii au mai lucrat o vreme la 
zidul de apărare. M-a bucurat foarte mult faptul că Rudge a 
ţinut seama de toate indicaţiile mele. 

Noaptea şi ziua următoare au trecut pe nesimţite. S-a 
lăsat înserarea, a apărut Luna nouă şi apoi s-au arătat 
stelele pe cer, aruncându-şi lumina puternică peste 
bătrânul Pământ. 

Fiecare dintre apărătorii staţiei Echo era înarmat cu o 
puşcă, un cuţit şi un pistol sau un revolver. Ştiam că indienii 
obişnuiesc să atace după miezul nopţii, mai exact cu puţin 
înainte de ivirea zorilor, astfel încât pe ziduri se aflau numai 
oamenii care făceau de strajă. Noi, ceilalţi, stăteam de 
vorbă. Mă aflam cu Winnetou în dreptul porţii. Aveam 
asupra mea carabina Henry. Lăsasem doborâtorul de urşi în 
magazie. Venise miezul nopţii. Toţi oamenii s-au aşezat la 
locurile lor. Erau în total două sute zece oameni, repartizaţi 
în mod egal pe toate cele patru laturi ale cetăţii 
improvizate. Treizeci de oameni rămăseseră în canion, 
pentru a păzi caii ascunşi acolo. 

Timpul se scurgea încet, în pas de melc, şi unii dintre 
muncitori se gândeau poate că toate pregătirile noastre 
fuseseră zadarnice. Deodată, am auzit în întuneric un vâjâit 


uşor, ca o adiere de vânt. Ştiam prea bine ce se întâmpla: 
duşmanii se apropiau! 

Fiţi gata! le-am şoptit oamenilor de lângă mine. 

Înaintea zidului nostru s-a format o linie din umbre care se 
mişcau încet, neauzit, înconjurând treptat cetatea 
improvizată. 

Umbrele s-au apropiat. Mai aveau zece, opt, şapte... şase 
paşi până la zid! Lupta avea să înceapă! 

Deodată, în noapte s-a auzit un glas: 

Moarte războinicilor Ogellallah! Aici se află Winnetou, 
căpetenia apaşilor! Foc! 

Apaşul a dus la ochi puşca bătută cu ţinte de argint şi a 
tras. Muncitorii au tras şi ei imediat. Numai eu nu am dus 
puşca la ochi. Voiam să văd ce se va întâmpla după ce ai 
noştri au tras asupra duşmanilor, lovindu-i ca un nemilos 
fulger al dreptăţii, căzut pe neaşteptate din înaltul cerului. 

O clipă a domnit liniştea. Apoi s-a auzit strigătul de luptă al 
indienilor Ogellallah, acel strigăt înfiorător care te pătrunde 
până în măduva oaselor. 

Foc! a tunat glasul colonelului, acoperind zgomotul 
infernal. 

A răsunat o a doua salvă. Apoi colonelul a strigat: 

La atac! Loviţi-i cu patul puştii! 

Oamenii au sărit peste zid. Cei care mai fuseseră stăpâniţi 
de frică luptau acum ca nişte lei. Nici un indian nu izbutise 
să pătrundă în mica staţie de cale ferată. 

Am rămas la locul meu. Dincolo de zid se lupta corp la 
Corp, dar această luptă nu putea să dureze mult. Duşmanii 
se împuţinaseră şi nu aveau altă cale decât aceea de a fugi. 
O umbră a trecut prin faţa mea, apoi încă una. Ah, erau doi 
albi! Bandiţii fugeau! Mi-am luat carabina şi am dus-o la 
ochi. Faptul că puteam trage douăzeci şi cinci de focuri fără 
să încarc era un avantaj pentru mine. 

Am tras de opt ori, apoi nu am mai avut în cine trage. Unii 
dintre bandiți scăpaseră, dar cei mai mulţi dintre ei zăceau 
în faţa zidului de apărare. Alţii, răniţi, încercau să fugă, dar 


nu izbuteau pentru că erau prinşi. Cei care nu voiau să se 
predea erau omorâţi pe loc. 

În faţa zidului de apărare au fost aprinse mai multe focuri. 
Cumplitul tablou al morţii se putea zări acum foarte bine. 
Era o privelişte îngrozitoare şi am preferat să mă retrag în 
locuinţa inginerului. 

La câteva clipe după ce m-am aşezat, a venit şi apaşul. 

Fratele meu roşu a venit? l-am întrebat eu, mirat. Câţi 
duşmani a răpus el? 

Winnetou luptă, dar de când a auzit minunatul cântec al 
coloniştilor, el nu-i mai numără pe cei ce i-a răpus. Fratele 
meu alb nu a ucis pe nimeni. 

De unde ştii? l-am întrebat eu, uimit. 

Puşca fratelui meu a tăcut până ce bandiții albi au început 
să treacă pe lângă el. Apoi fratele meu a rănit opt oameni. 
Doar pe aceşti răniţi i-a numărat Winnetou. Cei opt au fost 
luaţi ostatici, pentru că nu au mai putut fugi. 

Winnetou avea dreptate. Trăsesem de opt ori şi 
nimerisem. Opt dintre railtroublers erau răniţi. Poate se 
afla şi Monk printre ei. 

Peste puţină vreme, a venit Sharp-eye. Rotofeiul a intrat în 
casă valvârtej şi a strigat: 

Charley, Winnetou, veniţi! Al nostru el Cine? am întrebat 
eu. 

Lew Monk. 

Ah! Cine l-a prins? 

Nimeni. Ar fi vrut să scape, dar nu a mai putut fugi. Ce 
ciudat, opt railtroublers sunt răniţi şi toţi în acelaşi loc, 
adică puţin mai jos de şold. Hm! Au căzut la pământ şi n-au 
mai putut fugi! 

Da, asta e, într-adevăr, ciudat, dragă Stephen, am spus eu. 

Niciunul dintre indienii răniţi nu a rostit vreun cuvânt, în 
schimb bandiții au cerşit mila muncitorilor. 

Indienii sunt răniţi grav? 

Nu se ştie. Nimeni nu s-a îngrijit deocamdată de ei. Dar de 
ce staţi aici? Mai mult de optzeci de duşmani n-au avut cum 


să scape! 

Veştile pe care ni le adusese Stephen erau de-a dreptul 
cumplite, dar mă întrebam dacă duşmanii noştri ar fi 
meritat altă soartă. Ei fuseseră respinşi, iar despre 
cumplitele scene petrecute în mica staţie de cale ferată 
avea să se povestească multă vreme de-acum Încolo. A doua 
zi, când am văzut morţii aşezaţi unul peste altul, m-a trecut 
un fior şi mi-am adus aminte de cuvintele unui mare învăţat 
care spunea că omul ar fi cel mai cumplit animal de pradă. 

Abia în cursul după-amiezii a sosit la Echo un tren în care 
se afla şi un medic. Doctorul a examinat rănile ostaticilor. 
Am aflat că Monk era pe moarte, dar că nu regreta nimic 
din ceea ce făcuse. 

Eram adâncit în gânduri, când Sharp-eye a intrat în 
cameră ca o vijelie, strigând: 

Charley, trebuie să plecăm imediat! 

Încotro? 

La Helldortf. 

De ce? am întrebat eu, speriat. 

Pentru că mica aşezare va fi atacată de războinicii 
Ogellallah! 

Dumnezeule! De unde ştii asta? 

De la Monk. Stăteam lângă el şi vorbeam cu domnul 
colonel. I-am povestit lui Rudge despre seara minunată pe 
care am petrecut-o la Helldorf. Monk a început să râdă 
dispreţuitor, zicând că nu voi mai petrece nici o dată o 
asemenea seară la Helldorf. Când l-am întrebat de ce, mi-a 
spus că aşezarea va fi atacată de indieni. 

Doamne, Dumnezeule! Caută-l dumneata pe Winnetou. 
Între timp aş vrea să vorbesc chiar eu cu acest Monk. 

Am intrat în baraca în care se găsea răufăcătorul. 
Colonelul Rudge tocmai se afla lângă el. Banditul era alb ca 
varul. Pătura în care fusese învelit era toată plină de sânge. 

Dumneata eşti Daniels sau Monk? l-am întrebat eu pe 
răufăcător. 

Ce te priveşte? a răspuns acesta, scrâşnind din dinţi. 


Mă priveşte, am replicat eu, dându-mi seama că nu voi 
obţine nici un răspuns la întrebările mele, dacă îi voi vorbi 
deschis muribundului. 

Nu ştiu nimic! Cară-te de-aici! a gemut banditul. 

Poate că am dreptul de a mă afla aici! i-am spus 
răufăcătorului. Eu te-am împuşcat! 

Omul a făcut ochii mari. S-a roşit la faţă şi cicatricea pe 
care o avea pe frunte s-a făcut roşie ca focul. Banditul a 
izbucnit: 

Câine! E adevărat ce spui? 

Da. 

Înjurăturile şi blestemele care au urmat nu pot fi 
aşternute pe hârtie, dar eu am rămas cât se poate de calm 
şi am continuat: 

Te-am, rănit şi, când am aflat că vei muri, mi-am făcut 
mustrări de conştiinţă, dar m-am liniştit acum când am 
văzut ce fel de om eşti. Poate că rănindu-te am făcut un 
bine oamenilor cinstiţi şi paşnici. Dumneata şi războinicii 
Ogellallah nu veţi mai face nimănui nici un rău! 

Crezi? m-a întrebat banditul, pe un ton de dispreţ, 
arătându-şi dinţii mari, de animal de pradă. Du-te la 
Helldorf! Îţi spun eu că s-a ales praful de aşezarea aia! Eu 
însumi am văzut-o şi le-am spus tovarăşilor mei că, după ce 
terminăm treaba la Echo, mergem la Helldorf! Coloniştii ăia 
vor muri în chinuri, pentru că aici treburile ne-au mers cum 
nu se poate mai rău! 

Prea bine! Asta am vrut să ştiu! Eşti un om râu, dar eşti 
lăudăros! O să plecăm chiar acum spre Helldorf şi o să 
salvăm ce se mai poate salva. Dacă războinicii Ogellallah i- 
au luat ostatici pe unii dintre localnicii micii aşezări, o să-i 
salvăm. Nu am fi putut face toate astea, dacă ai fi ştiut să-ţi 
ţii gura! 

O să vă ia dracu'! O să vă ia dracu' pe toţi! N-o să izbutiţi 
să mai salvaţi pe nimeni! a urlat banditul, furios. 

Un alt rănit, un tovarăş de-al lui Monk sau Daniels, l-a 
privit pe răufăcător şi i-a spus: 


O să-i salveze, Daniels! O să-i salveze! Eu îl cunosc pe omul 
ăsta! E Old Shatterhand! 

Old Shatterhand? a întrebat banditul. Acum înţeleg de ce 
a tras opt focuri unul după altul şi a nimerit aşa de bine! Să 
fila: 

Am plecat, pentru că nu am vrut să ascult blestemele 
banditului. Colonelul m-a urmat şi m-a întrebat: 

Este adevărat, domnule? Este adevărat că dumneavoastră 
sunteţi Old Shatterhand? 

E adevărat, dar asta nu are acum nici o importanţă. 
Domnule colonel, v-aş ruga să-mi daţi nişte oameni. Trebuie 
să plec la Helldorf. 

Hm! Asta nu se poate, dragul meu domn! Aş merge chiar 
eu cu dumneavoastră! M-aş pune în fruntea oamenilor pe 
care-i am, dar, vedeţi, eu sunt angajatul căilor ferate şi 
trebuie să-mi fac datoria. 

Bine, dar coloniştii din Helldorf vor muri! 

Ascultaţi-mă, domnule Shatterhand. Nu îmi este permis 
să-mi părăsesc postul decât în interes de serviciu! Nu le pot 
cere nici oamenilor mei să vă însoţească. Totuşi, pot face un 
lucru şi-l voi face cu dragă inimă. Am să vă dau permisiunea 
de a vorbi cu oamenii mei. Cei ce vor să vă însoţească sunt 
liberi s-o facă. Fiecare dintre cei ce vă vor însoţi va primi 
câte un cal, arme, muniții şi tot ce mai este de trebuinţă, 
toate acestea cu condiţia ca eu să îmi recapăt armele după 
ce totul se va fi terminat cu bine. 

Vă mulţumesc, domnule! Sunt convins că faceţi tot ce vă 
stă în putere pentru a mă ajuta. Să nu vă supăraţi, dar mă 
grăbesc. Vom sta de vorbă pe îndelete când vom mai trece 
pe-aici. 

Peste două ceasuri, plecam spre Helldorf, împreună cu 
Winnetou, Sharp-eye şi patruzeci de muncitori bine 
înarmaţi. 

Winnetou tăcea ca de obicei, dar focul din ochii săi spunea 
multe. Dacă războinicii Ogellallah atacaseră într-adevăr 
mica aşezare, atunci apaşul nu avea să cunoască îndurare! 


Nu ne-am oprit nici măcar pe timpul nopţii. Cunoşteam 
foarte bine drumul. 

CAPITOLUL 7 

PE MUNTELE HANCOCK. 

În după-amiaza zilei următoare, am ajuns la marginea văii 
în care se aflase aşezarea Helldorf. Monk nu ne minţise. 
Locuinţele din lemn nu mai erau acum decât o grămadă de 
cenuşă fumegândă. 

Uff! a exclamat Winnetou, ridicând mâna în sus şi 
arătându-mi locul în care ar fi trebuit să se afle bisericuţa 
împodobită cu crucea enormă, pe care fusese sculptat 
chipul Mântuitorului. Chipul fiului lui Manitou nu mai este! 
Winnetou îi va ucide pe câinii Ogellallah! 

Într-adevăr, bisericuţa dispăruse cu totul. 

Le-am cerut muncitorilor să ne aştepte, pentru a nu şterge 
vreo urmă lăsată de duşmani. Din păcate, nu am găsit nici 
cea mai neînsemnată urmă pe care să o fi lăsat războinicii 
Ogellallah. I-am chemat apoi pe muncitori şi le-am cerut să 
caute împreună cu mine printre mormanele de scrum. Din 
fericire, nu am găsit nici măcar un trup omenesc ars, şi asta 
era pentru noi o mare uşurare. 

Winnetou găsise micul clopot al bisericuţei. Era fericit. S-a 
apropiat de mine şi mi-a spus: 

Apaşul a găsit glasul de argint care vine din cer. El va 
îngropa acest glas chiar aici pentru a se păstra până ce 
Winnetou îşi va birui duşmanii şi se va întoarce în aceste 
locuri. 

Am plecat împreună cu Ochi ager şi am cercetat cu atenţie 
malul lacului şi întinderea de apă, pentru a vedea dacă nu 
cumva coloniştii fuseseră aruncaţi acolo de către războinicii 
indieni. Cercetând bine locurile, ne-am putut da seama că 
oamenii din Helldorf fuseseră atacați în timpul nopţii. Nu 
avusese loc o luptă între colonişti şi indieni, iar războinicii 
roşii plecaseră foarte repede din mica aşezare, incendiind 
totul şi luând cu sine ostaticii şi prada. Indienii Ogellallah se 
îndreptaseră spre graniţa statelor Idaho şi Wyoming. 


Ascultaţi, oameni buni! le-am spus muncitorilor. Nu ne 
putem odihni chiar acum. Trebuie să pornim la drum şi să 
mergem pe urmele duşmanilor cât mai este lumină. Odată 
cu întunericul, vom căuta un loc potrivit de popas. 

Am pornit cu toţii. Winnetou era în frunte, cu ochii mereu 
aţintiţi asupra urmelor duşmanilor. Numeric eram puţini. 
Aveam de înfruntat aproximativ optzeci de duşmani, iar noi 
eram patruzeci, numai că hotărârea se citea pe feţele 
tuturor şi nici nu mai conta cât de numeroşi erau indienii. 

Am înaintat pe urmele lor încă trei ceasuri. După aceea s-a 
întunecat şi am fost nevoiţi să ne oprim. S-a văzut că aveam 
nişte armăsari pe cinste, care îşi meritau din plin odihna. 

A doua zi în zori, ne-am putut da seama că războinicii 
Ogellallah aveau faţă de noi un avans de aproximativ 
şaisprezece ore şi că îşi continuaseră drumul pe tot 
parcursul nopţii. Era foarte uşor de ghicit de ce se grăbeau. 
Când au atacat staţia „Echo”, apaşul îşi făcuse cunoscută 
prezenţa. Războinicii Ogellallah ştiau că vor fi urmăriţi şi 
mai ştiau că Winnetou, căpetenia apaşilor, se afla printre 
urmăritori. 

Caii noştri făcuseră eforturi foarte mari, şi de aceea am 
hotărât să abandonăm pentru câteva ceasuri urmărirea şi 
să ne odihnim. 

Trece timpul! O să ajungem prea târziu! a mormăit Sharp- 
eye. 

Nu, l-am contrazis eu. Ostaticii vor fi puşi la stâlpul 
caznelor şi aceasta nu se va întâmpla decât după ce 
războinicii Ogellallah vor fi ajuns în satele lor. 

Unde se află satele războinicilor Ogellallah”? a întrebat 
Ochi ager. 

Satele câinilor Ogellallah sunt acum pe malul apei numite 
Yellowstone, a răspuns Winnetou. Noi îi vom ajunge, înainte 
ca ei să intre în satele lor. 

În ziua următoare, am întâmpinat un neajuns. Războinicii 
indieni se împărţiseră în două cete, una pornind spre nord 
şi alta spre vest. Cei mai mulţi o luaseră spre nord. 


Vor să ne ducă de nas! a exclamat Stephen. 

Fraţii mei să aştepte şi să nu atingă urmele! a spus 
Winnetou, făcându-mi un semn. 

Am înţeles numaidecât ce voia. Eu urma să pornesc 
înainte, iar el avea să meargă spre stânga. După un sfert de 
ceas, mi-am putut da seama că aveam înaintea mea urmele 
a douăzeci de călăreţi. Trebuie să spun că copitele cailor 
intraseră destul de adânc în pământ, deci duseseră în 
spinare o greutate mare. Am văzut de asemenea o urmă 
ciudată. Se părea că un obiect greu fusese târât pe nisip. În 
nisip am zărit şi câteva pete mici, de culoare închisă... 

M-am întors la ai noştri. Winnetou mă aştepta deja. Apaşul 
m-a întrebat, îndată ce m-a zărit: 

Ce a văzut fratele meu? 

Urme de călăreţi, atâta tot! Haideţi! 

Uff! a exclamat apaşul, mirat de faptul că eram atât de 
sigur pe mine. 

Winnetou ştia că aveam o dovadă sigură a faptului că 
ostaticii fuseseră duşi spre nord. Am înaintat şi ne-am oprit 
chiar în faţa urmei ciudate pe care o descoperisem cu puţin 
înainte, Arătându-i-o, i-am spus lui Ochi ager: 

Dragă Stephen, dumneata eşti de multă vreme în Vest. 
Ştiu prea bine că eşti un vânător încercat. Ce poţi să-mi 
spui despre urma asta? 

Care urmă? a întrebat detectivul. 

Uite, urma de aici! i-am spus eu. Urma pe care ţi-am 
arătat-o. Dar să vedem ce spune Winnetou. 

Fratele meu Sharlih a ales calea cea bună, a spus apaşul. 
Acestea sunt urmele ostaticilor. Petele care se zăresc sunt 
picături de sânge ale... 

Ale unui copil care-a căzut de pe cal, am continuat eu. S-a 
lovit la cap şi i-a curs sânge din nas. 

Ah, da, desigur! a bâiguit Stephen. 

Până aici ne-a fost destul de uşor, dar cred că de-acum o să 
ne fie mai greu, am spus eu. 


Presupunerile mele s-au adeverit. Am ajuns pe o porţiune 
de teren acoperită cu pietriş şi nu am mai putut da de nici o 
urmă. Muncitorii s-au oprit şi au aşteptat ca noi să găsim 
ceva, un indiciu cât de neînsemnat. Peste câteva minute, 
apaşul a scos un strigăt de bucurie şi mi-a arătat o bucată 
groasă de lână, vopsită în galben. 

Ce spui de asta, dragă Stephen? l-am întrebat pe detectiv. 

Hm! Bucata asta de lână provine de la o pătură, a răspuns 
Sharp-eye. la uită-te bine la ea. Indienii au tăiat nişte pături 
pentru a avea în ce să înfăşoare copitele cailor, pentru a nu 
lăsa nici un fel de urmă! O să avem mult de furcă. 

Stephen avea dreptate, dar la treizeci de paşi de locul în 
care ne oprisem am descoperit în iarba care creştea ici-colo 
urma unui mocasin indian. După poziţia pe care o avea 
urma, mi-am dat seama în ce direcţie înaintaseră războinicii 
şi ostaticii lor. 

Am pornit mai departe şi foarte curând am realizat că 
indienii înaintaseră mai încet, mergând pe jos pe lângă cai. 

După o vreme apaşul s-a oprit şi a exclamat: 

Uff! Marea peşteră din muntele pe care albii îl numesc 
Hancock! 

Ce e cu peştera? l-am întrebat eu. 

Winnetou ştie că aici războinicii Sioux obişnuiesc să ucidă 
ostatici pentru a-i arăta Marelui Spirit ce mult îl iubesc! 
Duşmanii s-au împărţit în două cete. Unii au luat-o spre 
apus pentru a chema în ajutor pe alţi războinici Ogellallah. 
Alţii, mai puţini la număr, au pornit cu ostaticii către 
această peşteră! 

Cât ne trebuie ca să ajungem la Muntele Hancock? am 
întrebat eu. 

Fraţii mei vor ajunge acolo pe înserat! 

Nu se poate! l-am contrazis eu. Muntele Hancock este 
lângă Snake River. 

Fratele meu trebuie să se gândească bine! Sunt doi munţi 
pe care albii îi numesc Hancock! 


Winnetou ştie unde se găseşte peştera cea mare despre 
care mi-a vorbit? 

Da. Apaşul s-a aflat acolo împreună cu părintele său. 
Winnetou şi tatăl său au făcut un legământ cu şeful de trib 
Ko-tse, dar trădătorul Gură de foc a încălcat acel legământ. 
Fraţii mei nu se vor mai lua după urmele duşmanilor. Ei îl 
vor urma acum pe Winnetou. 

Am pornit în galop după apaş şi am ajuns într-o vale 
acoperită cu un covor de iarbă şi mărginită de doi munţi 
înalţi. 

Aceasta este I-akom akono. Numele înseamnă „Preria 
sângelui” în graiul indienilor Tehuas. 

Aceasta era, deci, Preria sângelui, despre care auzisem 
povestindu-se atâtea lucruri cumplite. Se spune că aici şi-au 
adus indienii Dakota ostaticii, i-au eliberat şi apoi i-au 
hăituit ca pe nişte animale sălbatice. Aici muriseră mii de 
oameni nevinovaţi. Unii pieriseră de glonţ, alţii de cuţit. 
Unii fuseseră ucişi la stâlpul caznelor, alţii fuseseră 
îngropaţi de vii. În Preria sângelui nu îndrăznea să pună 
piciorul vreun indian care nu aparţinea marelui neam 
Dakota, darămite nişte albi! Noi însă nu aveam nici o grijă. 
Călăuza noastră era Winnetou. 

Am urcat în pantă şi am ajuns, în cele din urmă, printre 
tufişuri. Caii noştri erau obosiţi şi i-am lăsat să se 
odihnească. 

Acesta este Muntele Hancock! a spus Winnetou deodată, 
rupând tăcerea care se aşternuse. 

Şi peştera? am întrebat eu. 

Se găseşte de cealaltă parte a muntelui. Peste un ceas, 
fratele meu o va zări. Fratele meu să mă urmeze. Să-şi lase 
aici puştile! 

Doar eu te voi însoţi? 

Da. Ne găsim într-un loc al morţii. Numai un bărbat călit 
poate supravieţui aici. 

Ne găseam la poalele unui munte de origine vulcanică. 
Acest munte putea fi ocolit în trei sferturi de ceas. Am lăsat 


deoparte carabina Henry şi doborâtorul de urşi, urmându-l 
imediat pe apaş. Winnetou a început să urce către vârf pe 
creasta vestică a muntelui. Era un drum anevoios, iar 
Winnetou l-a parcurs încet, cu mare băgare de seamă, ca şi 
când pe după fiecare tufiş ar fi putut pândi un duşman. A 
durat într-adevăr o oră până când am ajuns în vârf. 

Fratele meu să nu facă nici un zgomot! mi-a şoptit apaşul, 
întinzându-se la pământ şi târându-se printre două tufişuri. 
L-am urmat în tăcere şi, imediat ce am scos capul printre 
tufişuri, m-am speriat şi m-am tras puţin înapoi. Am zărit un 

crater adânc, în formă de pâlnie. Acest crater avea o 
adâncime de aproximativ douăzeci şi cinci de metri, iar jos, 
la bază, avea un diametru de aproximativ doisprezece 
metri. Aici, în acest crater adânc, se aflau locuitorii din 
Helldorf. Toţi erau legaţi de mâini şi de picioare şi lângă ei 
se aflau numeroşi războinici Ogellallah care îi păzeau. Am 
privit cu atenţie craterul, întrebându-mă dacă se putea 
ajunge jos. Da, se putea, dacă aveai o funie trainică, dacă 
erai foarte curajos şi dacă izbuteai să îi îndepărtezi pe 
duşmanii care îi păzeau pe ostatici. 

Asta-i peştera? l-am întrebat eu pe Winnetou. 

Da, a răspuns apaşul. 

Şi pe unde se intră? 

Intrarea în această peşteră este către răsărit, dar nu 
putem ajunge acolo. 

Atunci vom cobori pe aici. Avem lasouri, iar muncitorii au 
şi ei frânghii. 

Winnetou a dat din cap în semn că era de acord cu mine şi 
ne-am întors la ai noştri. 

Soarele se pregătea să apună, iar noi am început 
pregătirile. L.asourile şi bucăţile de funie au fost legate între 
ele, alcătuind o frânghie lungă. Winnetou a ales douăzeci 
dintre cei mai îndrăzneţi muncitori care ne însoţiseră. 
Ceilalţi aveau să rămână la cai. Doi dintre muncitori 
trebuiau să aştepte trei sferturi de ceas după plecarea 
noastră, pentru ca apoi să ocolească muntele către răsărit, 


spre a aprinde mai multe focuri în prerie. Prin aceasta 
Winnetou dorea să le distragă atenţia războinicilor care îi 
păzeau pe ostatici. 

Soarele se îndrepta tot mai mult spre vest, îmbrăcând 
muntele în culori purpurii. Winnetou părăsise tabăra 
noastră. În orele din urmă părea schimbat. În ochii lui 
mereu liniştiţi apăruse un soi de flacără nestinsă. Pe fruntea 
netedă a fratelui meu de cruce se iviseră cute adânci, semn 
al îngrijorării sau al neliniştii. Nu aveam numai dreptul, ci 
chiar datoria de a afla ce se întâmpla cu Winnetou. Am 
pornit după el şi l-am găsit după îndelungi căutări. Stătea 
sprijinit de un copac. Fără să se întoarcă, apaşul mi-a spus: 

Fratele meu vine să vadă ce face Winnetou. Fratele meu a 
făcut foarte bine, căci în curând nu mă va mai zări. 

Sunt umbre care apasă cugetul fratelui meu roşu? l-am 
întrebat eu. Winnetou trebuie să gonească aceste umbre! 

Apaşul a ridicat mâna şi mi-a spus: 

lată, către apus soarele se duce să-şi caute odihna. 
Pământul va fi cuprins de umbrele nopţii. Fratele meu nu 
poate goni aceste umbre. 

Nu, dar noaptea va trece şi va veni o nouă zi. 

Muntele Hancock va trăi o nouă zi, dar nu şi Winnetou. 
Soarele vieţii lui Winnetou se va stinge. El se va stinge şi nu 
va mai răsări nicicând. 

Winnetou se gândeşte la moarte! Winnetou nu trebuie să 
se lase copleşit de astfel de gânduri! Cu siguranţă că ne 
vom pune vieţile în primejdie, dar gândeşte-te de câte ori 
nu am privit noi moartea în faţă. Moartea şi-a întins mâna 
după noi, dar noi am privit-o în ochi cu hotărâre şi am 
rămas în viaţă! Goneşte gândurile negre! Nu te lăsa 
copleşit de ele! De vină este doar oboseala ultimelor zile. 

Winnetou nu se lasă doborât de oboseală. Sufletul său 
rămâne vesel, chiar şi atunci când trupul este ostenit. 
Fratele meu îl cunoaşte pe apaş şi el ştie că sufletul 
apaşului a dorit să afle cât mai multe. Winnetou a învăţat 
multe de la tine, mai multe decât oricare dintre războinicii 


roşii, dar a rămas mereu un indian. Albul este ca un animal 
de casă. El şi-a pierdut unele dintre simţuri, pe care 
indianul le-a păstrat. Indianul este ca un animal sălbatic. El 
simte totul cu trupul şi cu sufletul. Animalul sălbatic simte 
când va muri şi el, animalul sălbatic, vrea să moară în 
mijlocul pădurii. Winnetou simte că va muri. 

L-am strâns la piept pe fratele meu de cruce şi i-am spus: 

Trebuie că te înşeli! Ai mai avut vreodată simţământul pe 
care-l ai acum? 

Nu. 

Acum ai acest simţământ pentru prima oară? 

Da. 

Cum poţi şti ce e, dacă nu l-ai avut nicicând? De unde ştii 
că vei muri? 

Ştiu! Nu mă pot înşela! Simţământul pe care-l am îmi 
spune că Winnetou va muri de un glonţ care-i va pătrunde 
în piept. Winnetou ştie să se apere de cuţit şi de secure. 
Doar glonţul îl poate răpune. Fratele meu să mă creadă. 
Winnetou va pleca pe veşnicele... 

Apaşul a tăcut. Ar fi vrut să spună „pe veşnicele plaiuri ale 
vânătorii”. Ce îl oprea? Ştiam bine ce îl oprea. Fiindu-mi 
atâta vreme alături, Winnetou devenise creştin în adâncul 
sufletului său. 

După ce a tăcut preţ de câteva clipe, Winnetou m-a apucat 
de mână, zicând: 

Astăzi voi pleca acolo unde a plecat Fiul Bunului Manitou 
spre a pregăti locuinţe pentru noi toţi. Voi pleca într-un loc 
în care fratele meu Sharlih mă va urma peste mulţi ani. 
Acolo avem să ne revedem. Acolo nu va mai fi nici o 
deosebire între copiii cei albi şi copiii cei roşii ai Bunului 
Părinte, care-i iubeşte la fel de mult pe albi şi pe indieni. 
Acolo nu va mai fi crimă. Acolo Bunul Părinte are o balanţă 
şi cu această balanţă el are a cântări faptele albilor şi ale 
indienilor. Căpetenia apaşilor va fi acolo şi-l va ruga pe 
Bunul Părinte să aibă milă de albii care au ucis indienii. 


Winnetou m-a strâns la piept. Eram adânc mişcat şi 
gândeam: „Presimţirile lui Winnetou s-au adeverit mereu. 
Poate că se vor adeveri şi acum”. 

Cu toate acestea, i-am spus fratelui meu de cruce: 

Fratele meu Winnetou se crede mai puternic decât este. 
Winnetou este cel mai viteaz şi cel mai puternic războinic al 
tribului său, dar încercările prin care am trecut în ultimele 
zile l-au obosit pe fratele meu. Oboseala apasă şi cugetul. 
Winnetou şi-a pierdut încrederea în sine. Apaşul trebuie să 
fe odihnească. El va rămâne în tabăra noastră de la poalele 
muntelui. 

Fratele meu nu crede ce spune! 

Ba da! Am văzut drumul către vârful muntelui. Eu voi fi cel 
ce va duce oamenii acolo! 

Winnetou nu va fi alături de fratele său? a întrebat, mirat, 
apaşul. 

Ai făcut destule, te vei odihni! am replicat eu, hotărât. 
Oare tu nu ai făcut destule? m-a întrebat apaşul. Ai făcut 
mai mult decât Winnetou, mai mult decât oricare dintre noi! 

Apaşul nu va rămâne la poalele muntelui! 

Nici chiar dacă te rog să faci acest lucru? Nici dacă te rog 
să rămâi aici în numele prieteniei noastre? 

Nici atunci! Vrei să se spună că Winnetou, căpetenia 
apaşilor, s-a temut de moarte? 

Nimeni nu va îndrăzni să spună asta! 

Se va găsi un om care să-mi spună că sunt un laş şi asta m- 
ar face să roşesc! 

Cine ar fi acest om? 

Însuşi Winnetou! Eu însumi îmi voi spune întotdeauna că 
mă odihneam, în timp ce fratele meu Sharlih luptă. Eu 
însumi îmi voi spune că sunt un laş, că nu sunt vrednic de a 
mă numi războinic apaş, că nu sunt vrednic să mai fiu şeful 
tribului meu. Nu, te rog, nu-mi mai spune, nu-mi mai cere 
să rămân la poalele muntelui! Oare se cuvine ca Winnetou 
să se numere printre coioţii cei laşi? Oare se cuvine ca 


Winnetou să se dispreţuiască pe sine însuşi? Nu! Mai bine 
ar fi să mor de sute, ba nu, de mii şi mii de ori! 

Am tăcut. Nu mai puteam spune nimic. Ştiam că Winnetou 
avea să se dispreţuiască pe sine însuşi, dacă nu s-ar fi aflat 
alături de mine. 

După ce a tăcut câteva clipe, apaşul a continuat: 

Am înfruntat de multe ori moartea, noi amândoi, şi fratele 
meu a fost mereu pregătit să moară. De aceea el a scris în 
carnetul său ce are să se întâmple după moartea sa. Fratele 
meu a făcut ceea ce albii numesc „testament”. Winnetou 
trebuia să ducă la îndeplinire cele scrise în testament. Şi 
Winnetou are un testament, dar nu i-a vorbit nicicând 
fratelui său despre asta. Acum el va vorbi despre testament. 
Vrei să duci la îndeplinire testamentul lui Winnetou? 

Da, vreau! Ştiu că presimţirea ta nu se va îndeplini şi 
doresc să mai trăieşti încă mulţi ani de acum încolo, dar 
dacă vei muri, vreau să duc la îndeplinire dorinţele tale. 
Aceste dorinţe le voi duce la îndeplinire cu sfinţenie. 

Chiar dacă îţi va fi foarte greu? Chiar dacă va trebui să 
înfrunţi mari primejdii? 

Fratele meu Winnetou vrea să mă pună la încercare, dar 
eu îi spun că sunt gata să mor, dacă el mi-o va cere! 

Winnetou ştie asta! El ştie că tu te vei arunca în braţele 
morţii, dacă va fi nevoie! Vei face ceea ce te voi ruga! 
Numai tu poţi îndeplini dorinţele de dincolo de moarte ale 
apaşului. Îţi mai aduci aminte că am vorbit despre bogăţie? 
Aceasta se întâmpla cu multă vreme în urmă, când 
Winnetou nu te cunoştea aşa cum te cunoaşte acum. 

Da, îmi aduc aminte bine! 

Pe atunci puneai mare preţ pe bogăţie. Este aşa? 

Nu te-ai înşelat. 

Şi acum? Ce gândeşti acum? Ştiu că-mi vei spune 
adevărul. 

Fiecare alb ştie cât de însemnate sunt averile, dar eu nu 
vreau comori, eu nu vreau bunuri. Singurele comori sunt 
cele pe care le strângi în suflet. 


Nu este o taină că Winnetou cunoaşte multe locuri în care 
se găsesc pepite. Dacă apaşul ţi-ar spune unde se află un 
singur asemenea loc, tu ai deveni un om foarte bogat, dar şi 
foarte nefericit. Bunul Manitou nu te-a făcut pentru a căuta 
bogăţia, ci te-a trimis pe acest pământ pentru a duce la bun 
sfârşit fapte bune. Tu eşti un bărbat adevărat şi aşa vei 
rămâne! De aceea am hotărât să nu îţi dezvălui unde poţi 
găsi aur. le vei supăra oare pe mine? 

Nu! am replicat eu şi trebuie să mărturisesc faptul că 
spuneam adevărul. 

Înaintea mea se găsea cel mai bun prieten pe care l-am 
avut vreodată. Winnetou presimţea că va muri. Cum aş fi 
putut minţi în asemenea clipe? 

Cu toate astea, ai să vezi aur, mult aur, a continuat apaşul, 
dar vezi, acest aur nu este pentru tine. După ce voi fi murit, 
trebuie să mergi la mormântul tatălui meu. Ştii bine unde 
se află. Dacă vei săpa pe partea dinspre apus a 
mormântului, vei găsi testamentul prietenului tău, 
Winnetou. Acolo sunt trecute dorinţele mele, iar tu le vei 
îndeplini. 

Cuvântul meu este ca un jurământ, am spus, cu lacrimi în 
ochi. nici o primejdie, fie ea cât de mare, nu mă va opri să 
îndeplinesc dorinţele tale. 

Îţi mulţumesc! A venit clipa în care îi vom ataca pe 
duşmani. După acest atac, Winnetou nu va mai fi în viaţă. În 
semn de rămas-bun vreau să-ţi doresc să fii răsplătit de 
către Bunul Manitou pentru tot ceea ce ai făcut pentru 
mine. Sufletul lui Winnetou simte mai mult decât ţi-ar putea 
spune prin cuvinte. Să nu plângem, căci suntem bărbaţi! 'Te 
rog să mă îngropi în Munţii Gros-Ventre, la malul lui Metsur 
Creek. Vreau să fiu călare pe calul meu şi să am toate 
armele mele asupra mea, chiar şi puşca bătută cu ţinte de 
argint. Când te vei întoarce printre oamenii dintre care 
niciunul nu te va iubi aşa cum te-am iubit eu, gândeşte-te 
când şi când la prietenul tău Winnetou care te 
binecuvântează, căci tu ai fost pentru el o binecuvântare. 


Spunând acestea, apaşul şi-a aşezat mâinile pe capul meu. 
Simţeam că îşi stăpâneşte cu greu plânsul. L-am strâns la 
piept şi i-am spus, cu ochii înecaţi în lacrimi: 

Winnetou! Dragul meu Winnetou! Totul este doar o 
presimţire, o umbră ce apasă pe cugetul tău! Alung-o acum! 
Tu nu ai voie să pleci dintre cei vii! Trebuie să mai rămâi 
lângă mine! 

Winnetou va pleca! a şoptit apaşul. 

Cu greu s-a desprins apoi de mine şi s-a îndreptat spre 
tabăra noastră. L-am urmat imediat. Picioarele mi-erau 
parcă de plumb. Mă gândeam la o soluţie prin care să-l 
împiedic pe apaş să ia parte la lupta ce avea să urmeze. Nu 
am găsit niciuna, pentru că nu exista niciuna! Ce n-aş fi dat 
şi ce n-aş da şi acum, când scriu aceste rânduri, să fi găsit o 
soluţie prin care să-l ţin departe de locul luptei! 

Eram adânc mişcat. Chiar şi Winnetou, care ştia să se 
stăpânească întotdeauna, avea mari emoţii, căci glasul îi 
tremura, când le-a spus celor ce ne însoțeau: 

Este întuneric şi vom porni la drum! Fraţii mei să-i urmeze 
pe Old Shatterhand şi pe Winnetou! 

Am pornit pe drumul anevoios pe care Winnetou şi eu îl 
parcursesem deja. Era întuneric şi înaintam cu greu unul în 
spatele celuilalt. Ne-a trebuit mai bine de un ceas ca să 
ajungem la craterul În care se găseau prizonierii. Jos, în 
uriaşa pâlnie săpată în piatră, se zărea un foc mare. În jurul 
lui zăceau coloniştii din Helldorf şi paznicii lor. Nici un 
zgomot, nici un sunet nu ajungea până la noi. 

Am legat mai întâi frânghia lungă de un bloc de piatră. Am 
privit câtre răsărit şi am observat trei-patru focuri, care 
dădeau impresia că, undeva în prerie nişte oameni îşi 
aşezaseră tabăra. l-am urmărit cu atenţie pe războinicii 
care-i păzeau pe ostatici. Un alt războinic a apărut, venind 
dinspre ieşirea din peşteră şi a spus câteva cuvinte. Indienii 
s-au ridicat numaidecât de la locurile lor şi l-au urmat pe cel 
care tocmai le vorbise. 


Acum era momentul prielnic pentru a-i elibera pe ostatici. 
Am apucat frânghia şi am vrut să cobor primul în craterul 
adânc, dar apaşul mi-a pus mâna pe umăr, şoptind: 

Şeful de trib al apaşilor este în fruntea oamenilor care îi 
vor elibera pe ostatici! Winnetou coboară primul! Fratele 
său alb poate veni după el! 

Stabilisem că vom cobori pe rând, la anumite intervale de 
timp, astfel încât pe frânghie să nu se afle mai mult de 
patru oameni deodată. Winnetou a început să coboare în 
crater. După câteva minute, l-am urmat. După mine a 
coborât Ochi ager. Totul mergea mult mai repede decât ne- 
am fi aşteptat. Din păcate, mai desprindeam când şi când 
câte o piatră care cădea în craterul adânc. S-a întâmplat ca 
o pietricică atinsă de piciorul apaşului să lovească un copil 
care a început să plângă. 

Hai, Winnetou! am strigat eu. Grăbeşte-te, altfel totul e 
pierdut! 

Tovarăşii noştri, care rămăseseră sus, şi-au dat seama 
numaidecât ce se întâmpla şi au început să coboare 
frânghia mai repede. Winnetou a ajuns lângă ostatici, dar s- 
a auzit o împuşcătură şi apaşul s-a prăbuşit la pământ. 

Înlemnisem de spaimă. 

Winnetou, prietene! am strigat eu. Winnetou, eşti rănit? 

Winnetou va muri! a şoptit apaşul. 

La auzul acestor cuvinte, m-a cuprins furia, o furie pe care 
nu mi-o puteam stăpâni. Sharp-eye a ajuns lângă mine, şi i- 
am strigat: 

Winnetou e pe moarte! La atac! 

Nici nu am mai avut răbdare să iau carabina de pe umăr. 
M-am repezit eu pumnii ridicaţi asupra celor cinci 
războinici Ogellallah care tocmai intrau în peşteră. În 
fruntea lor se afla şeful de trib. L-am recunoscut 
numaidecât şi i-am strigat: 

Ko-tse, vei pieri! 

Apoi l-am lovit pe şeful de trib în tâmplă, şi Gură de foc s-a 
prăbuşit la pământ. Războinicul care se afla în spatele 


căpeteniei m-a recunoscut şi a strigat speriat: 

Ka-tu-skamasti mâna care ucide! 

Da, aici se află Old Shatterhand! am strigat eu, lovindu-l 
pe indian. 

Ka-tu-skamasti! au strigat ceilalţi războinici care se aflau 
la intrarea în peşteră. 

Da, el e Old Shatterhand! a strigat Sharp-eye. La atac! 

Am simţit cum îmi intră în umăr lama unui cuţit, dar nu am 
mai ţinut seama de asta. Doi războinici Ogellallah au căzut 
sub gloanţele lui Stephen. Pe cel de-al treilea l-am doborât 
eu. Muncitorii se apropiau rând pe rând de mine. l-am lăsat 
pe cei trei indieni în grija lor şi am îngenuncheat lângă 
Winnetou, întrebându-l: 

Fratele meu este lovit? 

— Ntsage, tche aici, în piept! a şoptit apaşul, ducându-şi 
mâna stângă la piept. 

Cu iuţeala fulgerului mi-am scos cuțitul de la brâu şi am 
tăiat pătura în care apaşul îşi învelise trupul. Glonţul 
pătrunsese în plămân. M-a cuprins o durere cum nu ştiu să 
mai fi simţit vreodată. 

Mai este speranţă! i-am spus apaşului. 

Fratele meu să-mi pună capul pe genunchii săi, astfel încât 
să pot vedea lupta! m-a rugat Winnetou. 

I-am îndeplinit dorinţa, şi apaşul a putut vedea cum toţi 
indienii care intrau în peşteră erau luaţi prizonieri de către 
muncitori. Ostaticii erau eliberaţi pe rând şi îşi manifestau 
bucuria de a fi din nou slobozi. 

Nu aceasta mă interesa însă. Eu îl vedeam pe Winnetou 
murind. Hemoragia încetase, şi eram sigur că plămânul lui 
Winnetou era inundat cu sânge. 

Fratele meu mai are vreo dorinţă? am întrebat eu. 

Apaşul închisese ochii şi nu mi-a răspuns. Capul îi zăcea pe 
genunchii mei. Nu am îndrăznit să fac nici o mişcare. 

Bătrânul Hillmann şi ceilalţi colonişti s-au apropiat de 
mine, dar eu nu aveam ochi decât pentru Winnetou. Şi Ochi 
ager a venit lângă mine, spunând: 


Au murit toţi! 

Şi Winnetou se va stinge! am spus eu. Toţi războinicii 
indieni nu înseamnă nimic faţă de fratele meu de cruce! 

Apaşul nu se mişca. Muncitorii şi coloniştii au făcut un cerc 
în jurul nostru. 

Fratele meu mai are vreo dorinţă? am repetat eu. 

Winnetou a dat uşor din cap şi a şoptit: 

Fratele meu să-i ducă pe oameni la Munţii Gros-Ventre, la 
râul Metsur. Acolo ei vor găsi nestemate. 

Altceva ce mai doreşti? 

Fratele meu să nu-l uite pe apaş, a şoptit Winnetou. Să se 
roage pentru mine la Bunul Manitou. Aceşti oameni pot să 
iasă din peşteră cu rănile pe care le poartă pe trup? 

Da! am răspuns eu, deşi vedeam bine că unii dintre 
colonişti aveau răni adânci făcute de curelele cu care 
fuseseră legaţi. 

Winnetou îi roagă să îi cânte acel cânt pentru Regina 
Cerurilor! 

Bătrânul Hillmann le-a făcut un semn coriştilor şi oamenii 
au urcat încet pe un bloc de piatră. Apaşul a închis ochii şi 
mi-a prins mâinile într-ale sale. Coloniştii au început să 
cânte: 

Soarele se-ndreaptă spre apus, ostenit, Şi noaptea cu 
umbrele ei a venit. 

Ah, ce bine ar fi dacă Durerea din suflet ar fi uitată Şi-ar 
trece precum ziua de îndată! 

Ruga-mi ascultă şi du-o la Tronul lui Dumnezeu! 

Ascultă-mă, mamă a Mântuitorului meu! 

Căci rugăciunea mea e din suflet rostită Şi tu vei fi pe veci 
slăvită, Ave Maria! 

Coriştii au cântat şi a doua strofa. Apaşul a deschis ochii, a 
privit zâmbind spre stele, mi-a strâns mâinile şi m-a 
întrebat: 

Sharlih, acum vor cânta despre moarte, nu-i aşa? 

Nu puteam să-i răspund. Nu eram în stare. Lacrimile îmi 
curgeau şiroaie pe obraz. Hillmann şi ai săi au trecut la 


strofa a treia: 

Soarele se-ndreaptă spre apus, ostenit, Şi noaptea cu 
moartea cumplit-a venit. 

Sufletu-ar vrea să zboare de-ar putea, Dar pe om îl 
cuprinde moartea cea grea. 

Fecioară Preacurată, ascultă supusa-mi ruga mea, 
Fierbinte eu te rog, te rog mereu: 

Vreau să mor crezând în Bunul Dumnezeu Şi vreau apoi, 
din morţi vreau să mă scol din nou! 

Ave Maria! 

Cântecul luase sfârşit. Winnetou ar mai fi vrut să spună 
ceva, dar nu mai avea putere. Mi-am apropiat urechea de 
buzele lui şi apaşul a şoptit: 

Sharlih, eu cred în Mântuitor! Winnetou este creştin. 
Rămâi cu bine! 

Trupul fratelui meu de cruce a fost scuturat de un fior. 
Sângele i-a ţâşnit pe gură. Căpetenia apaşilor mi-a strâns 
încă o dată mâinile. Apoi trupul i s-a întins şi mâinile sale s- 
au desprins de ale mele. Winnetou murise! 

Ce aş putea povesti? Cuvintele pălesc. Îmi doresc doar ca 
oamenii să nu mai audă şi să nu mai citească astfel de 
lucruri! 

Privisem de atâtea ori moartea în faţă. În Vestul sălbatic 
eşti pregătit mereu să înfrunţi moartea, eşti pregătit mereu 
să-i vezi pe alţii murind şi, cu toate acestea, în acele clipe, 
când murea cel mai bun prieten pe care l-am avut vreodată, 
am simţit cum mi se frânge inima. Mă aflam într-o stare 
care nu se poate descrie. Ce om minunat fusese! Şi cum 
murise! Murise! întreaga rasă din care făcuse parte avea să 
se stingă cât de curând, dar atunci, atunci a murit cel mai 
de seamă reprezentant al său. 

Am vegheat toată noaptea. Ochii îmi ardeau! Lacrimile îmi 
secaseră cu totul. Capul lui Winnetou zăcea pe genunchii 
mei. Ce simţeam în acele clipe? Cine ar îndrăzni Oare să 
întrebe asta? Dacă ar fi fost cu putinţă, aş fi împărţit cu el 
zilele pe care le mai aveam de trăit de atunci încolo! Murise 


Klekih-petra şi eu fusesem de faţa. Şi sora lui Winnetou 
murise sub ochii mei. 

Presimţirea sa se adeverise. Îmi spusese limpede unde 
voia să fie înmormântat. Le-am transmis coloniştilor unde 
puteau găsi pietre semiprețioase, iar ei s-au arătat bucuroşi 
să mă însoţească la râul Metsur. 

În două zile am ajuns în valea micului râu. Ilci a fost 
împuşcat, iar Winnetou a fost înmormântat călare pe 
armăsarul său, având asupra sa toate armele. Căpetenia 
apaşilor îşi doarme somnul de veci într-o piramidă din valea 
râului Metsur. Pe mormântul apaşului, mai bine spus pe 
vârful piramidei, nu am aşezat scalpurile duşmanilor răpuşi, 
aşa cum se obişnuieşte în cazul căpeteniilor, ci am pus trei 
cruci. 

Coloniştii au găsit, într-adevăr, pietre preţioase şi 
semiprețioase, dar au dat la iveală şi mult aur. Praful galben 
era pentru foştii muncitori o răsplată binemeritată. Ei au 
hotărât să se aşeze în această vale şi să înalțe împreună cu 
coloniştii nemți o altă aşezare, care avea să se numească tot 
Helldorf. 

Clopotul îngropat de Winnetou a fost adus în noua 
aşezare. Coloniştii au înălţat o bisericuţă şi cântă „Ave 
Maria”, gândindu-se la căpetenia apaşilor a cărui 
rugăminte spusă-n stihuri, a fost, desigur, îndeplinită: 

Fecioară Preacurată, ascultă supusa-mi rugă, Fierbinte eu 
te rog, te rog mereu: Vreau să mor crezând în Bunul 
Dumnezeu Şi vreau apoi, din morţi vreau să mă scol din 
nou! Ave Maria! 

CAPITOLUL. 8 

DIN NOU LA NUGGET TSIL. 

Wnnetou mort! Aceste două cuvinte sunt de-ajuns pentru 
a descrie starea în care mă găseam. Simţeam că nu mă pot 
depărta de mormântul său. În primele zile de după 
dispariţia apaşului am stat tăcut şi nemişcat lângă 
mormânt. Mă uitam la oamenii care munceau în vederea 
întemeierii noii aşezări. Spun „mă uitam”, pentru că nu-i 


vedeam. Le auzeam vocile, dar nu înţelegeam ce spuneau. 
Gândurile mele toate erau undeva departe. Mă aflam într-o 
stare asemănătoare cu aceea în care se găseşte un om care 
a fost lovit în cap şi, în starea lui de semiconştienţă, zăreşte 
totul printr-un geam mai. Am avut mare noroc că indienii 
nu au dat de urmele noastre. Nu cred că aş fi fost în stare 
să îi înfrunt, sau poate că tocmai pentru că ar fi trebuit să-i 
înfrunt mi-aş fi revenit din starea cumplită în care mă 
găseam. Poate! 

Bieţii oameni îşi dădeau toată silinţa pentru a mă face să 
uit de cumplitul eveniment. A fost nevoie să treacă patru 
zile ca să-mi revin încet-încet. I-am ajutat pe colonişti după 
puterile mele. Voiam să fac ceva, voiam să îmi mai alin 
durerea. 

Am rămas două săptămâni alături de cei ce construiau 
noua aşezare, noul Helldorf. Mai mult nu le-am putut fi 
alături. Testamentul bunului meu prieten trebuia dus la 
îndeplinire. 

Trebuia să plec spre Nugget Tsil, locul unde îşi dormeau 
somnul veşnic părintele şi frumoasa soră a lui Winnetou. 
Era, de asemenea, de datoria mea să merg la Rio Pecos 
pentru a-i înştiinţa pe apaşi despre moartea celei mai mari 
şi celei mai vestite căpetenii pe care au avut-o vreodată. 
Ştiam prea bine cât de repede se răspândeau veştile în 
prerie. Era cu putinţă ca apaşii să afle despre moartea lui 
Winnetou, chiar înainte de sosirea mea la Rio Pecos, dar eu 
fusesem de faţă la moartea lui Winnetou. Din gura mea 
trebuiau să audă cumplita veste. Coloniştii nu mai aveau 
neapărată nevoie de mine şi, dacă s-ar fi întâmplat vreun 
lucru care să facă necesară prezenţa unui vânător încercat, 
îl aveau pe Sharp-eye, căci bunul Stephen hotărâse să mai 
rămână o vreme alături de colonişti. 

Mi-am luat rămas-bun de la oamenii care aveau să 
locuiască în nou întemeiatul Helldorf şi am pornit la drum. 
Trebuie să spun că hainele mele ajunseseră într-o stare 
deplorabilă şi am fost fericit când unul dintre colonişti mi-a 


dăruit un rând de haine croite chiar de mâna lui, pentru că 
în îndepărtatul şi sângerosul Vest nu există croitori. Se 
cuvine să arăt că hainele pe care le primisem în dar erau de 
felul celor pe care le poartă de obicei pădurenii, adică 
veşminte simple, din pânză albastră, ţesută în casă. 
Pantalonii seamănă cu două burlane unite între ele, vesta 
este un soi de sac mai mic, iar haina este un sac mare, 
prevăzut cu mâneci. Se înţelege de la sine că acele haine nu 
erau nicidecum pe măsura mea. Aşa, îmbrăcat în ele, 
arătam a orice altceva, doar a vânător nu, şi, evident, nu mă 
puteam bucura de respectul demn de un Old Shatterhand. 

Poate că un altul în locul meu ar fi căutat cu orice preţ să 
treacă prin cât mai multe aşezări, să întâlnească oameni cât 
mai mulţi, dar eu nu voiam decât să fiu singur cu tristeţea 
mea. 

Această dorinţă mi-a fost îndeplinită cel puţin până ce am 
ajuns la Beaver Creek. Acolo l-am reîntâlnit pe To-kei-chun. 
Dacă în nord am fost nevoit să-i înfrunt pe indienii Sioux, în 
sud trebuia să-i înfrunt pe comanşii care dezgropaseră din 
nou securea războiului. Căpetenia To-kei-chun pornise 
împreună cu şaptezeci de războinici către Makik-Natun11, 
unde se găseau mormintele unor mari căpetenii. În drumul 
lor, războinicii lui To-kei-chun luaseră ostatici mai mulţi albi 
care ar fi urmat să moară la stâlpul caznelor. Am izbutit să-i 
scot din mâinile indienilor. Voi povesti cele petrecute cu altă 
ocazie, pentru că ceea s-a întâmplat nu are legătură cu 
Winnetou. Mă voi mărgini să spun că i-am adus pe acei albi 
până la graniţa cu statul New Mexico, unde se găseau în 
deplină siguranţă. De acolo mi-ar fi fost foarte lesne să 
ajung la Rio Pecos, dar voiam neapărat să văd testamentul 
lui Winnetou. De aceea am pornit către Nugget sil. 

Drumul pe care-l aveam de străbătut era destul de 
primejdios, pentru că trebuia să traversez pământurile 
comanşilor şi ale kiowaşilor. Nu doream să dau ochii cu 
războinici aparţinând acestor două triburi, dar nici albi nu 
voiam să întâlnesc. Urmându-mi drumul cu mare băgare de 


seamă, am ajuns la Canadian River, unde am descoperit 
urmele unor cai ce duceau chiar în direcţia în care mă 
îndreptam eu. Ar fi trebuit să evit aceste urme, dar ar fi 
însemnat să fac un ocol prea mare. Oricum, era important 
să aflu despre ce era vorba şi de aceea am mers de-a lungul 
urmelor care erau foarte proaspete. Mi-am dat seama că 
era vorba despre urmele a trei călăreţi care aveau armăsari 
potcoviţi. Peste puţină vreme am dat peste un loc în care cei 
trei făcuseră un scurt popas. Unul dintre călăreţi 
descălecase, probabil pentru a strânge o curea slăbită. 
După urme mi-am dat seama numaidecât că omul purta 
cizme. Aceasta însemna că undeva înaintea mea se aflau 
trei albi. 

Nu aveam nici un motiv să mă tem de trei albi şi de aceea 
am continuat să merg de-a lungul urmelor. Cei trei 
necunoscuţi înaintaseră încet şi aşa se face că în două 
ceasuri i-am zărit în faţa mea. 

Ajunsesem la dealurile printre care şerpuia un râu. Se 
făcuse seară şi voiam să-mi caut un loc de popas. Am 
continuat să merg pe urmele celor trei necunoscuţi şi, ajuns 
la malul râului, i-am zărit. Se pare că îşi deshămau caii. 
Aveau armăsari buni şi erau bine înarmaţi. Când m-au 
văzut, s-au speriat, dar s-au liniştit repede şi mi-au răspuns 
la salut. 

Domnule, da' ştiu că ne-aţi speriat! a spus unul dintre ei. 

Aveţi ceva pe cuget sau de ce v-aţi speriat când m-aţi 
zărit? 

Ah! Nici vorbă de aşa ceva, dar atunci când în Vest apare 
înaintea ta un străin, cel mai bine este să pui mâna pe cuţit. 
Ne este îngăduit să aflăm de unde veniţi? 

De la Beaver Creek. 

Şi unde vreţi să ajungeţi? 

La Rio Pecos. 

Înseamnă că aveţi de mers mai mult decât noi. Ştiţi, noi 
vrem să ajungem doar până la Mugwort Hills. 


La auzul acestor cuvinte, am devenit foarte atent. După 
câte ştiam, Mugwort Hills era lanţul de munţi pe care 
Winnetou şi apaşii îl numeau Nugget 'Isil. Ce voiau să facă 
aceşti trei albi la Nugget Isil? De fapt, şi eu voiam să ajung 
acolo. Să-mi continui călătoria în tovărăşia lor? Pentru a 
putea să iau o hotărâre, se cuvenea să aflu cât mai multe 
despre aceşti trei străini. De aceea, am întrebat: 

Mugwort Hills? Cum arată acei munţi? 

Ha, sunt minunaţi! Găseşti peliniţă din belşug, ştiţi, de 
acolo se trage şi numele de Mugwort Hills. Da' nu numai 
peliniţă poţi găsi acolo, ci şi altceva! 

Ce? 

Hei, dacă aţi şti asta, aţi da fuga la Mugwort Hills! 

Taci, gură mare! a strigat unul dintre tovarăşii celui ce 
tocmai vorbise. Nu mai tot guiţa atâta! 

Ah! a exclamat cel apostrofat. Omul vorbeşte cu plăcere 
despre lucrurile la care se gândeşte adesea! De fapt, cine 
sunteţi dumneavoastră, domnule? 

Cititorul îşi poate închipui că am fost surprins de cele 
auzite. Oamenii aceştia vorbeau, într-adevăr, despre 
Nugget 'Isil. Hotărâsem să mă alătur lor, fără a le spune 
însă cine eram, aşa că le-am răspuns: 

Sunt vânător, dacă nu aveţi nimic împotrivă. 

Ah, n-am nimic împotrivă, mi-a răspuns unul dintre cei 
trei. Şi cum vă numiţi? Sau poate că nu vreţi să rostiţi 
numele pe care-l purtaţi. 

Nu am nimic de ascuns, am replicat eu. Pot spune oricui 
cum mă numesc. 

— Numele meu este Jones. 

Ha, ce nume ciudat! a exclamat cel ce mă întrebase cum 
mă numeam. Oare vom putea ţine minte numele ăsta? Şi 
unde v-aţi lăsat capcanele, mă rog? 

Mi le-au furat comanşii. Odată cu ele mi-au luat şi tot ce 
vânasem în ultimele două luni. 

Ce ghinion! 


Da, mare ghinion am avut! Cu toate astea, mă bucur că n- 
au pus mâna pe mine. 

Cred şi eu! Comanşii nu iartă acum nici un alb care le pică- 
n gheare! Trebuie să fim cu băgare de seamă! 

Şi kiowaşii sunt la fel de cruzi precum comanşii. 

Aşa e. 

Şi aveţi îndrăzneala să străbateţi aceste meleaguri? 

În cazul nostru treburile stau puţin altfel. Noi nu ne 
temem de indienii ăştia. Domnul Santer este prietenul 
căpeteniei Tangua. 

Santer! Acest nume m-a făcut să tresar. A trebuit să mă 
stăpânesc însă. Aceşti trei oameni îl cunoşteau pe Santer. 
Trebuia neapărat să mă alătur lor. Nu putea fi vorba decât 
despre acel Santer care îl avea pe cuget pe tatăl şi pe sora 
lui Winnetou. Străinii aceştia tocmai îmi spuseseră că 
domnul Santer era prieten cu langua. 

Acest domn Santer este un om cu multă influenţă? am 
întrebat eu, cu un aer nevinovat. 

Este, este, a răspuns unul dintre cei trei necunoscuţi. Cel 
puţin printre kiowaşi. Dar de ce nu descălecaţi? S-a făcut 
seară şi cred că vreţi să poposiţi lângă râu, unde calul 
dumneavoastră are hrană şi apă din belşug. 

Hm! Nu vă cunosc şi nu mă cunoaşteţi, am replicat eu. 
Chiar dumneavoastră mi-aţi spus că în Vest trebuie să fii 
mereu cu băgare de seamă. 

Oho! Arătăm noi a răufăcători? 

Nu, nicidecum, doar că mi-aţi tot pus întrebări şi nu mi-aţi 
spus nici măcar cine sunteţi, am replicat eu. 

Vă vom spune îndată cine suntem. Suntem nişte oameni 
trăiţi în Vest şi ne ocupăm şi noi ba cu una, ba cu alta. Ne 
câştigăm şi noi pâinea cum putem. Numele meu este Gates, 
lângă mine se află domnul Clay şi dânsul este domnul 
Summer. Ei, sunteţi mulţumit? 

Da. 

Ei, atunci descălecaţi sau porniţi mai departe! Faceţi ce 
doriţi! 


Dacă mi-aţi îngădui, domnilor, aş rămâne alături de 
dumneavoastră. În ţinuturile astea e mai bine să fii 
împreună cu alţii decât singur! 

Prea bine! Cu noi veţi fi în siguranţă! Numele „Santer” ne 
ocroteşte pe toţi. 

Cine este, de fapt, acest domn Santer pe care-l tot 
pomeniţi? am întrebat eu, descălecând. 

Este un domn în adevăratul înţeles al cuvântului, a replicat 
Gates. O să avem pentru ce să-i mulţumim, dacă lucrurile se 
vor petrece aşa cum a spus dumnealui. 

Îl cunoaşteţi de multă vreme? 

Nu, l-am întâlnit de curând. 

Unde? 

La Fort Lyon, pe malul lui Arkansas River. Dar de ce vreţi 
să aflaţi cine este domnul Santer? îl cunoaşteţi cumva? 

Credeţi că dacă l-aş cunoaşte aş mai vrea să aflu cine este, 
domnule Gates? 

Hm! Aşa el Aveţi dreptate. 

Aţi spus că numele dânsului vă ocroteşte pe toţi. Dacă 
rămân în tovărăşia dumneavoastră, se cheamă că acest 
nume mă ocroteşte şi pe mine. Nu credeţi că ar trebui să 
întreb cine este domnul Santer? 

Ba da. Acum vă rog să vă aşezaţi aici, lângă noi. Aveţi ceva 
de mâncare? 

O bucată de carne. 

Noi avem carne din belşug. Dacă nu vă săturaţi cu bucata 
pe care o aveţi, vă mai dăm şi de la noi. 

La început cei trei îmi păruseră a fi nişte netrebnici, nişte 
vagabonzi. Acum, când mă gândeam mai bine, eram înclinat 
să cred că erau nişte oameni cinstiţi, sau, mă rog, ce se 
poate înţelege în Vest prin „oameni cinstiţi”. 

Am mâncat cu toţii şi ne-am luat apă din râu. Apoi Gates 
m-a privit de sus până jos, zicând: 

Hm, carevasăzică toate capcanele şi blănurile pe care le 
aveaţi s-au dus pe apa sâmbetei. Din ce veţi trăi? 

Voi vâna, am replicat eu. 


Da, văd că aveţi două puşti. Sunt bune? 

Bunicele. Puşca asta veche trage cu cartuşe, cealaltă, mai 
mică, e pentru alice. 

Ha! a exclamat Gates. Da' ciudat mai sunteţi! Aveţi o puşcă 
pentru cartuşe şi una pentru alice. De obicei oamenii din 
Vest au o armă cu două ţevi, una pentru cartuşe şi cealaltă 
pentru alice. 

Aşa e, dar, vedeţi, m-am obişnuit cu puştile astea. 

Şi ce vreţi să faceţi la Rio Pecos, domnule Jones? m-a 
întrebat Gates. 

Nu vreau să fac nimic deosebit, dar am auzit că acolo este 
mai mult vânat decât pe-aici. 

Dacă dumneavoastră credeţi că apaşii vă vor lăsa să vânaţi 
liniştit, vă înşelaţi amarnic. Aici aţi rămas fără capcane şi 
fără vânat, la Rio Pecos este cu putinţă să vă pierdeţi chiar 
şi viaţa. Trebuie să mergeţi neapărat acolo? 

Nu neapărat! 

Atunci veniţi cu noi. 

Să vin cu dumneavoastră? am întrebat eu, cu prefăcută 
mirare. 

Da. 

La Mugwort Hills? 

Întocmai. 

Şi ce să fac eu acolo? 

Hm! Nu prea ştiu eu dacă se cuvine să vă spun asta! Clay, 
Summer, voi ce ziceţi? 

Clay şi Summer s-au privit întrebător unul pe celălalt. Apoi 
Clay a spus: 

Nu ştiu nici eu ce să spun. Domnul Santer a zis să nu 
vorbim despre treaba pe care urmează s-o facem, dar pe de 
altă parte, a zis că i-ar mai trebui nişte bărbaţi de nădejde. 
Fă cum crezi tu, Gates! 

Ei bine, dacă domnul Santer a spus că i-ar mai trebui nişte 
bărbaţi de nădejde, o să-l luăm cu noi pe domnul Jones. 
Aveţi vreo treabă anume, domnule Jones? 

Nu. 


Aveţi timp? 

Am timp să fac tot ce-mi pofteşte inima. 

Aţi face o treabă care v-ar aduce aur şi bani? 

De ce nu? Oricui îi place să câştige bani. Dacă e vorba de 
bani şi mai ales de bani mulţi, nu văd de ce m-aş da în 
lături, numai că ar trebui să ştiu şi eu despre ce e vorba. 

Aşa el Aveţi dreptate. O să vă spun tot ceea ce se cuvine să 
ştiţi. De fapt, este vorba de o taină, dar mi se pare că pot 
avea încredere în dumneavoastră. Aveţi o faţă de om cinstit 
şi sunt sigur că nu ne-aţi trage pe sfoară. 

Sunt cinstit, aţi ghicit. 

Da, cred că sunteţi cinstit şi de aceea vă voi spune cum 
stau lucrurile. lată, noi mergem la Mugwort Hills ca să 
căutăm pepite. 

Pepite! am exclamat eu. Există pepite în acei munţi? 

Nu mai strigaţi aşa, domnule! a exclamat Gates. Nu-i aşa 
că sună frumos? Da, pepite! în Munţii Mugwort se găsesc 
pepite! 

De unde ştiţi asta? 

De la domnul Santer. 

A văzut dumnealui astfel de pepite găsite în Munţii 
Mugwort? 

Nu, dacă le-ar fi văzut, nu ne-ar fi spus secretul ăsta. 

Deci nu le-a văzut? Dumnealui crede numai că în Munţii 
Mugwort s-ar găsi pepite? 

Nu e vorba despre o presupunere, e vorba de un lucru 
sigur. Domnul Santer ştie cam pe unde se află pepitele, dar 
nu cunoaşte exact locul. 

Ciudat! 

Da, ciudat, dar adevărat! O să vă spun ce ne-a povestit 
domnul Santer. Aţi auzit vreodată de un anume Winnetou? 

Căpetenia apaşilor? Da, numele mi-e cunoscut. 

De Old Shatterhand aţi auzit? 

Da, am auzit povestindu-se de mai multe ori despre Old 
Shatterhand. 


Cei doi sunt foarte buni prieteni şi, cu multă vreme în 
urmă, au fost împreună în Mugwort Hills. Tatăl lui Winnetou 
a fost şi el alături de Winnetou şi Old Shatterhand. De fapt, 
erau însoţiţi de mai mulţi albi şi indieni. Domnul Santer a 
tras cu urechea şi a aflat că Winnetou şi tatăl său pleacă în 
munţi după pepite. Probabil că era vorba despre o cantitate 
mare de aur, nu? Ce ziceţi? 

Da, da, probabil, am replicat eu. 

Buuun! Acum ascultați ce s-a mai întâmplat! Domnul 
Santer a pornit pe urmele celor doi apaşi. Nu trebuie să-i 
luaţi în nume de rău acest lucru. Indienii nu pun niciun 
preţ pe aur, ştiţi! 

A izbutit să afle unde se găsesc pepitele apaşilor? am 
întrebat eu, stăpânindu-mi simţămintele. 

Nu tocmai. S-a luat după apaşi. Alături de cei doi se mai 
afla şi sora lui Winnetou. Domnul Santer a trebuit să se ia 
după urmele celor trei şi a pierdut mult timp. Când a ajuns 
la locul cu pricina, indienii terminaseră toată treaba şi se 
întorceau spre tabăra lor. Ce ghinion! 

Ba nu e vorba de ghinion! l-am contrazis eu pe Gates. Era 
bine dacă domnul Santer îi lăsa pe indieni să treacă pe 
lângă el şi apoi pornea de-a lungul urmelor lăsate de 
aceştia. Dacă ar fi făcut astfel, ar fi descoperit locul în care 
se găsea aurul. 

La naiba! a izbucnit Gates. Aşa el Da' ştiu că vă duce 
mintea! Cred că ne veţi fi de folos! Hm! Lucrurile s-au 
petrecut cu totul altfel. Domnul Santer a crezut că indienii 
aveau aur asupra lor şi a tras în ei. 

A nimerit? Au murit toţi trei? 

Doar bătrânul şi fata. Mormintele lor sunt sus, în munţi. 
Domnul Santer ar fi putut să-l împuşte şi pe Winnetou, dar 
a fost nevoit să fugă, pentru, că a apărut Old Shatterhand. 
Acest Old Shatterhand a pornit pe urmele domnului Santer, 
şi domnul Santer a ajuns pe pământurile kiowaşilor cu care 
s-a şi împrietenit. Mai târziu s-a întors în Munţii Mugwort, 
dar nu a găsit comoara apaşilor. De aceea s-a gândit să-şi 


aleagă nişte oameni care să-l ajute să găsească aurul 
indienilor. Aceşti oameni suntem noi trei şi, dacă doriţi, ne 
puteţi însoţi! 

Aveţi speranţe că veţi descoperi ceva? 

Da, avem speranţe mari. Apaşii s-au întors repede de la 
locul în care se găseau pepitele. Domnul Santer nu a trebuit 
să-i aştepte prea mult, aşa că aurul trebuie să fie prin 
apropierea locului în care domnul Santer i-a pândit pe 
apaşi. Eu cred că ar trebui să găsim aurul. Timp avem 
destul. Putem căuta săptămâni, ba chiar luni de zile, că 
doar nu ne grăbeşte nimeni. Ei, ce spuneţi? 

Hm! De fapt treaba asta nu-mi prea place! 

De ce? 

Au fost ucişi nişte oameni. 

Nu fiţi prost! a exclamat Gates. l-aţi omorât 
dumneavoastră? l-am omorât noi? Avem noi vreo vină că 
lucrurile s-au petrecut astfel? Nici vorbă de aşa ceva! Şi 
apoi ce contează că au murit un indian şi fata lui! Lucrurile 
astea nu ne privesc! Găsim aurul, îl împărţim şi pe urmă 
trăim ca Astor şi ca alţi milionari! 

Acum ştiam bine cu ce fel de oameni aveam de-a face. Nu 
erau dintre cei mai josnici, dar pentru ei viaţa unui indian 
nu preţuia mai mult decât aceea a unui animal oarecare. 
Cei trei nu erau prea vârstnici şi nici prea experimentați, 
fiindcă se lăsaseră păcăliţi de faţa mea de om cinstit, 
maărturisindu-mi mie, unui necunoscut, o taină. 

Nu trebuie să arăt cât de mult mă bucura această 
întâlnire. Aveam ocazia să pun mâna pe Santer! De data 
aceasta nu avea să-mi scape! Nu am lăsat să se ghicească în 
nici un fel simţămintele de care eram stăpânit, ci am spus, 
înclinând capul într-o parte a îndoială: 

Mi-ar plăcea să mă aleg cu nişte pepite, dar cred că, şi de- 
am da de ele, tot n-ar fi ale noastre! 

Ce mai vorbe! Auzi colo! a exclamat Gates. Dacă le găsim, 
sunt ale noastre! 


Poate că vor fi ale noastre, dar pentru câtă vreme? Cred 
că avem să rămânem fără ele. 

Cine o să ni le ia? 

Santer. 

Santer? Cred că nu sunteţi în toate minţile! 

Îl cunoaşteţi? am întrebat eu. 

Ştiu ce fel de om e domnul Santer. 

Bine, dar îl cunoaşteţi de puţin timp! 

Domnul Santer e cinstit. Cel ce se uită bine în ochii 
dânsului poate vedea asta numaidecât. În afară de asta, 
toată lumea din fortul în care-am fost ne-a vorbit frumos 
despre domnul Santer. 

Unde se află acum acest domn, pe care mi-l tot lăudaţi? 

Ieri a apucat-o către Muwgwort Hills, pentru ca mai apoi 
să ajungă la Salt Fork unde se află satul lui Ilangua. 

De ce s-a dus în satul kiowaşilor? 

Ca să-i dea lui Tangua o veste foarte însemnată, şi anume 
aceea că Winnetou a murit. 

Cum? Winnetou a murit? 

Da. A fost împuşcat de un războinic Sioux. Winnetou a fost 
duşmanul de moarte al lui langua, aşa că şeful de trib se va 
bucura nespus. De aceea s-a despărţit domnul Santer de 
noi, ca să-i dea lui Tangua această veste. La Muwgwort Hills 
ne vom întâlni din nou cu dumnealui. Dânsul este un 
adevărat domn care va face din noi nişte oameni bogaţi. O 
să vă placă cu siguranţă. 

Trag nădejde că aşa au să stea lucrurile, dar eu am să fiu 
prudent. 

Faţă de domnul Santer? 

Da. 

Vă spun eu că puteţi avea deplină încredere în domnul 
Santier. 

Şi eu vă spun că vă voi însoţi, dar voi fi cu băgare de 
seamă. Cel ce împuşcă doi oameni care nu i-au făcut nici un 
rău, doar de dragul câtorva pepite, ne poate ucide şi pe noi 
pentru a păstra doar pentru sine aurul pe care-l vom găsi! 


Domnule Jones, ce... ce tot spu...? 

Gates nu şi-a putut duce întrebarea până la capăt. Clay şi 
Summer mă priveau şi ei speriaţi. 

Da, da, domnilor! am continuat eu. Mai mult ca sigur că 
onorabilul domn Santer v-a ademenit, v-a îngăduit să 
căutaţi aur, numai pentru a vă ucide după ce îl veţi fi găsit. 

Cred că spuneţi poveşti! a izbucnit Gates. 

Nici vorbă de aşa ceva, am replicat eu. Dacă vă gândiţi 
puţin şi dacă vă puneţi în locul lui Santer, atunci trebuie să 
fiţi de aceeaşi părere cu mine. Ia gândiţi-vă numai la faptul 
că Santer este prieten cu Tangua. Se ştie că Tangua este un 
duşman neînduplecat al feţelor palide. Cum se poate oare 
ca Santer, un alb, să fi devenit prietenul lui Tangua? 

Nu ştiu! a exclamat Gates. Spuneţi-ne ce credeţi 
dumneavoastră, domnule Jones! 

Cel ce este prieten cu un indian care urăşte albii trebuie 
să-i fi dovedit acestui indian că nu-i pasă nici măcar de 
vieţile unor albi. Am dreptate sau nu? 

Hm! Aşa cum le spuneţi dumneavoastră, mai-mai că v-aş 
crede. Mai aveţi şi alte motive pentru a fi neîncrezător? 

Da. Doar v-am mai spus cum stau lucrurile. 

Ah, vă gândiţi la faptul că domnul Santer l-a împuşcat pe 
bătrânul indian şi pe fata lui? Pentru mine ăsta nu-i un 
motiv de neîncredere. 

Vă contrazic şi vă spun că trebuie să fiţi cu ochii-n patru. 
Tocmai pentru că Santer a ucis doi oameni doar de dragul 
aurului, cred că, atunci când vom avea aurul, vieţile noastre 
vor fi în primejdie. 

Se cuvine să aşteptăm, domnule Jones! a replicat Gates. 

Eu o să aştept. Am răbdare! i-am spus, la rândul meu. 

Este o mare deosebire între a împuşca nişte indieni şi a 
împuşca nişte albi! a spus Gates. 

Da, atunci când este vorba despre un om oarecare, dar nu 
şi când este vorba despre un om pe care l-a cuprins febra 
aurului. Credeţi-mă, ştiu ce spun! 


Poate că aveţi dreptate în genere, dar nu şi în ceea ce-l 
priveşte pe domnul Santer. Aşa cum v-am mai spus, domnul 
Santer este un domn în adevăratul înţeles al cuvântului. 

M-aş bucura nespus dacă aţi avea dreptate. 

Sunt gata să pun rămăşag pe orice doriţi, domnule Jones. 
Sunt gata să pun rămăşag că am dreptate. Se cuvine să-l 
vedeţi mai întâi pe domnul Santer. După ce îl veţi fi văzut, 
veţi avea deplină încredere în dumnealui. 

Ei bine, abia aştept să-l văd pe acest domn. 

Pe Gates l-a supărat remarca mea, pentru că a izbucnit: 
Ei, dragul meu domn! Văd că sunteţi plin de îndoieli, aşa 
cum un lac e plin de broaşte! Dacă sunteţi de părere că vă 
pândeşte vreo primejdie, atunci puteţi să vă feriţi foarte 

uşor de aceasta! 

Adică să nu merg la Muntele Mugwort? 

Da. Nu aveţi decât să umblaţi singur pe unde veţi dori şi să 
nu ne însoţiţi. Nici nu ştiu dacă domnul Santer va fi 
mulţumit de faptul că v-am adus cu noi. Şi eu care credeam 
că vă fac un bine! 

Gates era într-adevăr supărat că nu aveam încredere în 
Santer, aşa că i-am spus: 

Chiar îmi faceţi un bine şi vă mulţumesc din inimă pentru 
aceasta. 

Atunci arătaţi-vă mulţumirea în alt fel! Nu-l mai vorbiţi de 
rău pe domnul Santer! Cred că nu are rost să ne mai 
certăm. Ar fi mai bine să aşteptăm! 

Nu am mai vorbit despre Santer, ci am discutat despre 
alte lucruri. Tot discutând, neîncrederea celor trei faţă de 
Santer a dispărut cu totul. 

Sunt sigur că Gates şi tovarăşii săi mi-ar fi dat dreptate, 
dacă aş fi putut să le vorbesc deschis, numai că nu puteam 
face acest lucru. Gates, Clay şi Summer erau nişte oameni 
lipsiţi de experienţă, nişte oameni creduli care îmi puteau 
face mai mult rău decât bine. 

Cei trei s-au culcat fără a se gândi că s-ar putea să-i 
pândească vreo primejdie. Eu am cercetat cu atenţie locul 


în care poposisem şi am văzut că într-adevăr nu ne pândea 
nici un pericol. Am renunţat să le mai spun că ar fi fost bine 
să facem de pază cu schimbul. 

Ziua care a urmat a fost pentru mine una încărcată de 
griji. Cei trei tovarăşi ai mei credeau că se află în deplină 
siguranţă. Erau convinşi că la vederea unei cete de kiowaşi 
era destul să rostească numele lui Santer pentru a fi lăsaţi 
în pace. Eu, în schimb, eram sigur că, dacă m-ar fi zărit 
vreun kiowaş, ar fi recunoscut numaidecât în mine pe 
vechiul său duşman. Gates, Clay şi Summer nu credeau că 
ar fi fost cazul să dea dovadă de prudenţă, iar eu nu le 
puteam spune nimic pentru a nu stârni bănuieli. Spre 
norocul nostru, nu am întâlnit pe nimeni în drum. Seara am 
poposit în prerie şi cei trei ar fi vrut să aprindă chiar un foc, 
dar nu au avut cu ce să-l facă, lucru pentru care m-am 
bucurat foarte mult. 

A doua zi, am mâncat ultimele bucăţi de carne afumată şi 
ar fi trebuit să vânăm. Gates a făcut o remarcă ce m-a 
amuzat foarte mult: 

Domnule Jones, dumneavoastră vă pricepeţi să puneţi 
capcane, dar cred că nu prea ştiţi să trageţi. la să vedem, 
puteţi împuşca un iepure de la o distanţă de o sută de paşi? 

O sută de paşi? am întrebat eu, cu prefăcută îndoială. E o 
distanţă cam mare, nu-i aşa? 

M-am gândit eu! a exclamat Gates. Nu puteţi să nimeriţi 
un iepure! Cred că degeaba mai purtaţi în spinare puşca 
aia veche şi grea! Cu puşca aia cred că poţi să dărâmi şi 
turla unei biserici! Ei, dar nu face nimic! O să vânăm noi şi 
pentru dumneavoastră! 

Trageţi mai bine ca mine? l-am întrebat eu. 

Păi cred că asta aţi înţeles asta deja! Noi suntem vânători 
trăiţi în Vest! Vânători adevăraţi, aţi înţeles? 

Asta nu este de-ajuns. Mai lipseşte ceva. 

Da? Ce lipseşte, mă rog? 

Vânatul. Puteţi trage foarte bine, dar dacă nu aveţi în ce, o 
să răbdăm de foame. 


Nu vă faceţi griji pentru asta! O să găsim noi şi vânat. 

Aici, în savană? Pe aici nu sunt decât antilope, de care nu 
ne putem apropia atât de mult, încât să le putem împuşca. 

Cum le ştiţi dumneavoastră pe toate! Dar nu-i nimic! Osă 
găsim noi vânat în Munţii Mugwort. Acolo sunt păduri mari, 
deci este şi vânat. Aşa a spus domnul Santer! 

Aha! Şi când ajungem în Munţii Mugwort? 

Către amiază, asta, bineînţeles, dacă ne aflăm pe drumul 
cel bun. 

Ştiam foarte bine că ne aflam pe drumul cel bun. De fapt, 
eu îi călăuzeam pe cei trei, nu ei pe mine. 

Soarele nu se înălţase încă spre miazăzi, când am zărit 
înaintea noastră culmile împădurite ale munţilor. 

Aceia sunt Munţii Mugwort? a întrebat Clay. 

Da, a răspuns Gates. Domnul Santer ne-a spus doar cum 
arată aceşti munţi când te apropii de ei dinspre nord. Într-o 
jumătate de ceas ajungem. 

Nu chiar! l-a contrazis Summer. 

De ce? 

Ai uitat că versantul nordic al Munţilor Mugwort nu poate 
fi străbătut călare. 

Da, da, ştiu! a replicat Gates. Am vrut doar să spun că într- 
o jumătate de oră vom ajunge la poalele munţilor. După 
aceea trebuie să o luăm către versantul sudic pentru a 
ajunge în valea care trece printre munţi. 

Ca să-mi dau seama cât de amănunţit le descrisese Santer 
locurile, am întrebat: 

În acea vale trebuie să-l întâlniți pe Santer,. domnule 
Gates? 

Nu. Îl vom întâlni sus, pe culme. 

Şi vom ajunge cu caii pe culme? 

Da. 

Există vreo cărare de-a lungul căreia putem urca? 

Nu. Vom urca de-a lungul albiei unui râu şi nu o vom face 
călare, ci pe jos. Vom duce caii de dârlogi. 

Dar de ce? Trebuie neapărat să ajungem pe culme? 


Da. Locul în care trebuie să căutăm aurul se află pe culme. 

Atunci poate că ar trebui să lăsăm caii în vale. Ar fi mai 
bine aşa. 

Prostii! Se vede că sunteţi un om care se pricepe doar să 
pună capcane. Nu sunteţi de multă vreme în Vest. Credeţi 
că putem lăsa caii atâta vreme în vale? Asta ar însemna ca 
unul dintre noi să stea să păzească armăsarii. Dacă îi luăm 
cu noi, nu este nevoie să-i păzească cineva, aţi înţeles? 

Da, numai că eu nu prea cunosc locurile astea şi de aceea 
m-am gândit că ar fi mai bine să-i lăsăm acolo. 

Oricum, a continuat Gates, acolo sus se află mormântul 
apaşului şi cel al fiicei sale. 

Şi acolo ne vom aşeza tabăra? 

Da. 

Şi ne vom afla în apropierea mormintelor şi în timpul 
nopţii? 

Pusesem această întrebare pentru că la mormântul lui 
Inciu-Ciuna se afla testamentul lui Winnetou. Pentru a 
dezgropa acest testament, trebuia să fiu singur, ori Gates 
îmi spusese că ne vom aşeza tabăra tocmai în apropierea 
mormântului marii căpetenii apaşe. Asta nu-mi convenea 
deloc. Poate că tovarăşii mei se temeau totuşi să-şi petreacă 
noaptea în apropierea mormintelor. Chiar dacă cei trei nu 
ar fi rămas peste noapte acolo, tot mi-ar fi fost greu, pentru 
că, săpând pe întuneric, s-ar fi putut să nu găsesc 
testamentul. La aceasta se mai adăuga şi faptul că, dacă 
săpam noaptea, îmi era cu neputinţă să astup gaura pe care 
o făceam, astfel încât mormântul să pară neatins. 

Şi în timpul nopţii? a repetat Gates întrebarea pe care 
tocmai i-o pusesem. De ce mă întrebaţi asta? 

Hm! Nu e tocmai plăcut să-ţi petreci noaptea lângă nişte 
morminte! 

Aha! Vă e frică cumva? 

Nu. 

Ba da, vă e frică! Clay, Summer, ia auziţi! Domnului Jones îi 
e frică de morţi! îi e frică de bătrânul indian şi de fiica lui! 


Ahahahaha! 

Gates râdea cu poftă, iar Clay şi Summer i-au ţinut isonul. 
Nu le-am spus nimic. Am tăcut pentru a le da de înţeles că 
mă temeam să-mi petrec noaptea în apropierea unor 
morminte. 

Tot vorbind, am ajuns la poalele munţilor şi am luat-o spre 
stânga, pentru a atinge valea care străbate înălțimile. Am 
apucat armăsarii de dârlogi şi am început să urcăm. Eu 
mergeam în urmă. Am trecut prin pădure şi am ajuns în 
luminişul în care se aflau mormintele lui Inciu-Ciuna şi Nşo- 
ci. 

Ha! Am ajuns tocmai unde trebuie! a exclamat Gates. 
Vedeţi? Acelea sunt mormintele! Acum nu mai trebuie decât 
să vină domnul Santer. 

Ne aflam, într-adevăr, înaintea celor două morminte. 
Mormântul lui Inciu-Ciuna o piramidă mare, formată din 
mai multe straturi de bolovani, piramidă în interiorul căreia 
îşi dormea somnul veşnic marele şef de trib, călare pe 
armăsarul său, purtând leacurile la gât şi având asupra sa 
toate armele, în afara puştii bătute cu ţinte de argint. Lângă 
această piramidă mare se găsea una mai mică, clădită în 
jurul unui copac, de care era sprijinit trupul lipsit de viaţă al 
lui Nşo-ci. 

Fusesem de multe ori la aceste morminte împreună cu 
Winnetou şi iată că acum veneam la acest loc sfânt fără el. 
Apaşul mai trecuse pe aici şi în lipsa mea. Oare ce va fi 
gândit? La două lucruri cu siguranţă: la Santer şi la 
răzbunare! 

Winnetou nu izbutise să-l prindă şi să-l pedepsească pe 
ucigaş. Acum eu aşteptam venirea ucigaşului. Dacă eu eram 
executorul testamentar al bunului meu prieten, oare nu se 
cuvenea să-l pedepsesc pe Santer? Oare nu fusesem şi eu 
stăpânit de dorinţa fierbinte de a-l pedepsi pe ucigaş? Oare 
nu aş fi făcut un păcat faţă de Inciu-Ciuna, Nşo-ci şi 
Winnetou, dacă asasinul mi-ar fi căzut în mână şi eu l-aş fi 
cruțat? Mi-am adus aminte de cuvintele rostite de fratele 


meu de cruce: „Sharlih, eu cred în Mântuitor! Winnetou 
este creştin. Rămâi cu bine”. Eram adâncit în gânduri, dar 
Gates m-a trezit la realitate, întrebându-mă: 

Ce tot staţi şi vă holbaţi la mormintele astea? Aţi văzut 
cumva fantoma bătrânului indian sau spiritul fiică-sii şi v-aţi 
speriat? Vai, vai! Dacă acu, în plină zi sunteţi mort de frică, 
stau şi mă întreb ce-o să faceţi pe înserat şi în timpul nopţii! 

Nu am răspuns nimic. Am descălecat, am luat şaua de pe 
cal şi, conform obiceiului meu, am cercetat împrejurimile. 
Când m-am întors, cei trei se aşezaseră lângă mormântul lui 
Inciu-Ciuna, tocmai în locul în care eu ar fi trebuit să sap. 

Pe unde umblaţi? m-a întrebat Gates. V-aţi apucat să 
căutaţi pepite? Lăsaţi-vă păgubaş! Dacă e să căutăm aur, o 
vom face numai şi numai împreună, astfel încât să fie cu 
neputinţă ca unul dintre noi să dea peste comoara apaşilor, 
fără a le spune nimic celorlalţi! 

Tonul pe care mi-a vorbit onorabilul domn Gates nu mi-a 
plăcut deloc. Este adevărat că cei trei nu ştiau cine eram, 
dar nu permiteam nimănui să-mi vorbească de sus. De 
aceea am replicat tăios: 

M-aţi întrebat pe unde am umblat doar aşa, din 
curiozitate, sau pentru că simţiţi nevoia să-mi daţi lecţii, 
domnule Gates? Şi într-un caz, şi-n celălalt vreau să vă 
atrag atenţia că am trecut de vârsta la care eram ţinut din 
scurt! Pot face ceea ce doresc şi pot umbla pe unde doresc! 
Se cuvine să vă spun că m-am îndepărtat doar pentru a 
vedea dacă ne găsim în siguranţă. Dacă sunteţi nişte 
oameni trăiţi în Vest, aşa cum vă pretindeţi a fi, atunci s-ar 
cuveni să ştiţi că un om nu trebuie să poposească nici o dată 
într-o pădure, înainte de a se convinge că se găseşte în 
siguranţă. Pentru că niciunul dintre dumneavoastră nu a 
cercetat împrejurimile, m-am gândit să o fac eu. Pentru 
aceasta ar fi trebuit să-mi mulţumiţi, nu să-mi vorbiţi de sus, 
domnule Gates. 

Aşa carevasăzică! a replicat Gates. Aţi căutat urme! Şi vă 
pricepeţi la aşa ceva? 


Poate că da! 

Şi eu care credeam că aţi pornit în căutarea pepitelor! 

Chiar aşa prost nu sunt! 

Şi de ce ar fi vorba de o prostie? 

Pentru că nu ştiu pe unde se găseşte aurul. Aceasta o ştie 
doar Santer, presupunând că pe aici s-ar găsi cu adevărat 
aur, lucru de care mă îndoiesc. Mă mir că dumneavoastră, 
nişte oameni trăiţi în Vest, nu aveţi nici un fel de îndoieli! 

Cum adică? Vorbiţi limpede! Aici s-a aflat aurul apaşilor! 

Aveţi dreptate. 

Şi cine să-l fi luat? 

Winnetou! 

Aşa? Cum de v-a venit ideea asta? 

Mă întreb cum de nu v-a venit dumneavoastră această 
idee. După câte am auzit povestindu-se despre Winnetou, 
ştiu că acest apaş nu a fost doar cel mai viteaz, dar şi cel 
mai şiret, cel mai inteligent indian din Vest. 

Aceasta nu o ştiţi doar dumneavoastră, ci o ştie oricine. 

Atunci vă rog să binevoiţi să vă gândiţi puţin! Winnetou a 
venit aici împreună cu sora şi cu tatăl lui pentru a lua pepite 
de aur. Cei trei au fost atacați, şi Winnetou, un om 
inteligent, şi-a dat seama numaidecât că taina comorii 
apaşilor fusese descoperită. Indianul şi-a dat seama că 
Santer are să se întoarcă aici pentru a lua aurul. Dacă 
dumneavoastră v-aţi fi aflat în locul lui Winnetou, ce aţi fi 
făcut, domnule Gates? Aţi fi lăsat aurul aici? 

La dracu'! a izbucnit Gates. 

Răspundeţi, domnule Gates! 

Hm! Asta e o idee, dar nu cred că e o idee strălucită! 

Dacă credeţi cumva că Winnetou a fost un prost, nu aveţi 
decât să căutaţi aur aici, dar nu-mi spuneţi mie că eu caut 
pepitele pe ascuns! Nu permit nimănui să spună un astfel 
de lucru despre mine! 

Credeţi că aici nu vom găsi aur? 

Sunt sigur de asta. 

Atunci de ce aţi mai venit cu noi? 


Pentru că nu-i puteam spune lui Gates adevărul, am 
replicat: 

Fiindcă abia acum m-am gândit că Winnetou s-ar fi putut 
să ia aurul. 

Carevasăzică, până acum aţi fost la fel de prost ca şi noi! 
Recunosc faptul că s-ar putea ca teoria dumneavoastră să 
fie adevărată, numai că există şi argumente împotriva ei. 

Care ar fi aceste argumente? 

Mă voi opri doar asupra unuia dintre ele: locul în care se 
află aurul este greu de găsit şi de aceea Winnetou a lăsat 
pepitele aici. Credeţi că este exclus să am dreptate? 

Nu, nu este exclus. 

Prea bine! Aş mai putea aduce şi alte argumente prin care 
să combat teoria dumneavoastră, dar n-o voi face. Să-l 
aşteptăm pe domnul Santer şi să vedem ce ne va spune 
dumnealui. 

Când credeţi că va sosi Santer aici? 

Astăzi în nici un caz. Mâine cred. 

Mâine? Nu cred! Ştiu şi eu unde se află Salt Fork. Dacă se 
grăbeşte, Santer poate ajunge aici poimâine. Ce facem 
până atunci? 

Vânăm. Doar trebuie să mâncăm, nu-i aşa? 

Hm! Credeţi că e cazul să iau parte şi eu la vânătoare? 

Am pus această întrebare, sperând că vor pleca să vâneze 
şi mă vor lăsa singur. Speranţa mi s-a împlinit, pentru că 
Gates a replicat: 

Nu, nu, pentru că aţi strica totul. O să vânez eu, şi Clay mă 
va însoţi. Vânăm noi ceva! Dumneavoastră veţi rămâne aici 
cu Summer. 

Gates şi Clay şi-au luat puştile şi au plecat. Oare Gates voia 
ca eu să fiu supravegheat tot timpul? Poate, dar pentru asta 
ar fi trebuit să mă considere mai şiret. Oricum, Gates avea o 
părere foarte proastă despre mine. Mă dispreţuia, pentru 
că eu nu mă pricepeam decât la capcanele mele, dar nu s-a 
gândit că un om care vânează folosind capcane trebuia să 
ştie să tragă şi cu puşca. 


Gates şi Clay au umblat prin pădure toată după-amiaza şi, 
către seară, s-au întors cu un biet iepuraş. Din acest 
iepuraş trebuia să ne săturăm toţi patru. A doua zi în zori, 
Gates a plecat la vânătoare împreună cu Summer şi cei doi 
au izbutit să împuşte câţiva porumbei care erau atât de 
bătrâni şi aveau carnea atât de tare, încât abia dacă am 
putut-o mânca. 

Avem ghinion! Un ghinion nemaipomenit! a spus Gates. 
Nu se arată vânatul! Pur şi simplu nu se arată! 

M-aş bucura dacă ghinionul dumneavoastră s-ar putea 
prăji şi mânca! am spus eu. Sunt sigur că porumbeii ăştia 
sunt de pe vremea lui Adam. Îmi pare rău că au murit la 
această vârstă fragedă! 

Râdeţi de mine, domnule? 

Nu, nicidecum! Vă puteţi închipui că stomacul meu nu se 
osteneşte să vă ia în râs. 

Dacă-i aşa, atunci poate că veţi vâna dumneavoastră ceva 
mai bun! 

Prea bine! O să vă aduc o friptură bună! 

Tare sunt curios ce o să vânaţi! 

Un iepure sau un porumbel bătrân o să împuşc eu! 

Mi-am luat puştile şi am plecat. L-am auzit pe Gates 
spunând în batjocură: 

Uite-l că pleacă cu puştile lui! O să tragă-n copaci, dar nu 
va fi în stare să vâneze nici măcar un şoarece! 

Mai mult nu am auzit, dar aş fi făcut tare bine dacă aş mai 
fi tras cu urechea! Cei trei voiau să râdă de mine şi erau 
convinşi că mă voi întoarce cu mâna goală. Lucrul de care 
mi-am dat seama abia mai târziu a fost acela că Gates şi 
tovarăşii săi au plecat de lângă morminte, îndată ce m-am 
depărtat şi eu. Poate că m-aş fi putut întoarce, poate că aş fi 
găsit chiar atunci testamentul lui Winnetou. Poate că 
lucrurile s-ar fi petrecut cu totul altfel, dar nu a fost să fie 
aşa! 

Tovarăşii mei o luaseră spre sud atunci când vânaseră, 
astfel încât trebuia să mă aştept la faptul că goniseră toate 


animalele sălbatice. De aceea am luat-o spre nord, sperând 
că voi putea vâna ceva. Vedeam înaintea mea câmpia, locul 
în care îi adusesem pe kiowaşi pentru ca mai târziu să-i 
atragem în capcană. Era ora amiezii, adică nu era un 
moment prielnic pentru vânătoare. Aşa se face că a trebuit 
să mă mulţumesc cu doi cocoşi de munte. 

CAPITOLUL. 9 

TESTAMENTUL APAŞULUI. 

Când am ajuns în tabăra noastră, nu i-am găsit acolo pe 
Gates, Clay şi Summer. Pândeau prin tufişuri ca să vadă ce 
am vânat? Plecaseră ei înşişi la vânătoare? l-am strigat şi 
nu am primit nici un răspuns. Am cercetat repede 
împrejurimile şi m-am convins că plecaseră într-adevăr. 

Trebuia să mă apuc de lucru cât mai repede! Folosindu-mă 
de cuţit, am depărtat o bucată de glie cu iarbă, cu gândul 
de a o pune la locul său după ce aş fi găsit testamentul lui 
Winnetou, astfel încât să nu se observa că săpasem. 

Lucram repede şi trăgeam din când în când cu urechea 
pentru a-mi da seama dacă nu cumva se auzea zgomot de 
paşi, căci Gates şi prietenii săi puteau să apară din clipă-n 
clipă. Lucram cu încordare şi este de la sine înţeles că nu 
puteam fi foarte atent la tot ce se petrecea în jurul meu. 

Gaura pe care o făceam se mărea din ce în ce mai mult, 
ajungând, în cele din urmă, la adâncimea de un metru. La 
un moment dat, am atins o piatră cu lama cuţitului. Am dat 
deoparte bolovanul şi apoi am descoperit că sub acesta se 
afla încă unul, pe care l-am îndepărtat. Sub cele două pietre 
mari se găsea un soi de locaş minuscul, cu pereţi din piatră. 
În acest spaţiu secret nu pătrunsese nici măcar cea mai 
mică urmă de umezeală. Am zărit o bucată de piele 
groasă... testamentul fratelui meu de cruce! în clipa 
următoare, am băgat preţiosul testament în buzunar şi am 
început să astup cu mişcări repezi gaura pe care o făcusem. 
Nimeni nu-şi putea da seama că săpasem în partea vestică a 
mormântului marii căpetenii, Inciu-Ciuna. 


Nu se auzea nici un zgomot, nu se apropia nimeni, astfel 
încât am desfăcut bucata de piele cusută sub formă de plic. 
În acest plic improvizat, cusut cu intestin de cerb, am găsit 
mai multe foi de hârtie. Ce se cuvenea să fac? Să citesc 
testamentul chiar atunci, sau să-l ascund? De ce să-l fi 
ascuns? Dacă veneau cei trei tovarăşi ai mei, nu-şi puteau 
da seama ce citeam. Puteam ţine în mână o scrisoare pe 
care o primisem de la cineva şi pe care nu avusesem vreme 
să o citesc până atunci. Oricum, nu aveau nici un drept să 
mă întrebe ce citeam şi, dacă ar fi îndrăznit să o facă, le 
puteam spune orice-mi trecea prin cap. Ardeam de 
nerăbdare să citesc cele scrise de Winnetou. Era limpede că 
apaşul învățase să scrie de la Klekihpetra, numai că nu 
avusese destulă vreme pentru a-şi exersa scrisul. 
Cunoşteam slova lui Winnetou. Apaşul scrisese, ce-i drept 
rar, în carnetul pe care-l purtam tot timpul la mine. Nu avea 
un scris frumos, dar literele se puteau înţelege foarte bine, 
fiind asemănător cu acela al unui băiat de paisprezece ani, 
care îşi dăduse toată osteneala pentru a aşterne pe hârtie 
slove caligrafice. 

Nu mai aveam răbdare şi am început să citesc. Da, acesta 
era, într-adevăr, scrisul lui Winnetou. Literele aveau toate 
aceeaşi dimensiune, erau pictate cu tocul! Oare de unde 
avusese hârtie, toc şi cerneală, unde scrisese el acest 
testament şi cât timp îi luase ca să aştearnă pe hârtie 
dorinţele ce urmau a fi respectate după moartea sa? Ochii 
mi s-au umplut de lacrimi. Mii-am şters repede şi am 
început să citesc: 

Dragul şi bunul meu frate! 

Tu trăieşti, iar Winnetou, care te iubeşte nespus de mult, 
este mort. Sufletul apaşului se află acum la tine. Tu îl ţii 
acum în mână, căci sufletul apaşului îţi vorbeşte acum prin 
aceste foi de hârtie. Fie ca vorbele scrise de mine să 
pătrundă în sufletul tău! 

Tu vei afla care sunt ultimele dorinţe ale fratelui tău de 
cruce. Tu vei citi cuvinte multe şi nu le vei uita nicicând. Mai 


întâi se cuvine să-ţi spun lucrurile cele mai însemnate. Tu 
vei vedea mult aur şi cu acest aur vei face ceea ce îţi spune 
acum spiritul meu. Aurul se afla la Nugget sil, dar Santer, 
ucigaşul, a râvnit la acest aur. De aceea Winnetou a luat 
metalul galben şi l-a dus la Deklil-to12, unde tu te-ai aflat 
împreună cu Winnetou cu multă, vreme în urmă. Acum îţi 
voi spune unde se găseşte aurul! Vei merge până la 
Indeltshe-tshil1 3. De acolo vei urca până la Tse-shosh14 şi 
vei înainta până la cascadă. Acolo vei descăleca şi te vei 
căţăra... 

Atât am putut citi, pentru că am auzit un glas în spatele 
meu: 

Bună ziua, domnule Shatterhand! încerci din greu să 
descifrezi o scrisoare? 

M-am întors numaidecât şi mi-am dat seama că făcusem 
cea mai mare prostie. Lăsasem la zece paşi de mine cocoşii 
vânaţi şi puştile mele. Stătusem cu spatele la cărarea ce 
urca spre mormântul lui Inciu-Ciuna. Omul care îmi vorbise 
era... Santer! 

În clipa următoare am dus mâna la brâu, sau mai bine 
spus am dus mâna în locul în care ar fi trebuit să se afle 
brâul meu, cu revolverele. Din păcate, în momentul în care 
am început să sap, am lăsat deoparte brâul şi armele. 

Santer a observat gestul meu şi a spus, râzând: 

Să nu faci nici o mişcare! Să nu îndrăzneşti, că te ucid! 
Vorbesc serios! 

L-am privit pe Santer în ochi şi mi-am dat seama 
numaidecât că netrebnicul ar fi fost în stare să mă împuşte 
fără a clipi măcar. Mi-am recăpătat însă sângele rece şi l-am 
privit liniştit. 

În sfârşit, viaţa dumitale se află în mâinile mele! a 
continuat ucigaşul. Vezi că degetul meu se află pe trăgaci? 
Nu trebuie să fac decât o mişcare şi-ţi trimit un glonţ în 
cap! Dacă mişti, te trimit în iad! Nu te-ai fi aşteptat să ajung 
deja aici, nu? 

Nu, nu m-aş fi aşteptat, am replicat eu. 


Ai crezut că voi sosi abia mâine pe înserat. Ei, uite că te-ai 
înşelat! 

Hm! Nemernicul aflase şi asta! Era limpede că vorbise cu 
tovarăşii mei. Dar unde se aflau, oare? Dacă s-ar fi aflat 
lângă mine, aş fi fost şi mai liniştit. Gates, Clay şi Summer 
nu erau nişte ucigaşi. Ştiam foarte bine acest lucru. Poate 
că netrebnicului i-ar fi fost greu să mă ucidă sub ochii celor 
trei, dar eram singur cu el şi am încercat să-mi păstrez 
calmul. 

Am vrut să ajung la Salt Fork, a spus Santer. Am vrut să 
ajung acolo pentru a-i spune lui Iangua că potaia aia de 
Winnetou a murit, dar în drum m-am întâlnit cu o ceată de 
kiowaşi. Le-am spus lor totul. Nu mai avea rost să bat 
drumul până la Salt Fork şi de aceea am ajuns aici mai 
devreme. M-am întâlnit apoi cu Gates şi mi-a spus că a adus 
cu sine pe un anume Jones. Gates mi-a mai spus că domnul 
Jones ar avea două puşti, una veche şi foarte mare şi una 
mică. Am intrat la bănuieli, i-am cerut lui Gates să mi-l 
descrie pe domnul Jones şi astfel mi-am dat seama că era 
vorba despre dumneata. Domnul Jones făcuse pe prostul şi 
purta haine croite din pânză albastră, dar acest domn Jones 
nu putea fi decât Old Shatterhand. Am venit tiptil până aici 
şi te-am pândit. Am văzut cum ai săpat la mormânt şi ai dat 
la iveală nişte hârtii. Ei, spune-mi şi mie ce-i cu hârtiile 
alea? 

Sunt nişte măsuri pe care le-a luat un croitor, am replicat 
eu. 

Să nu crezi cumva că poţi face glume cu mine! Ce sunt 
hârtiile alea? 

Aşa cum am mai spus, sunt nişte măsuri pe care le-a luat 
un croitor. Vino să le vezi! 

Nici prin gând nu-mi trece! Mai întâi trebuie să mă asigur 
că nu poţi face nici o mişcare! Ce cauţi în Mugwort Hills, 
adică în munţii pe care Winnetou îi numea Nugget sil? 

Caut comori. 

Aha! Mă gândeam eu! 


Dar din păcate nu găsesc decât însemnări pe care şi le fac 
croitorii. 

O să mă uit eu la hârtiile alea! Pe dumneata te poartă 
dracu' tocmai prin locurile pe unde nu ar trebui să te afli! 
De data asta diavolul a făcut o treabă bună! S-a zis cu 
dumneata! 

Sau poate cu dumneata! Unul dintre noi doi trebuie să 
moară! Ăsta-i lucru sigur! 

Potaie obraznică! a izbucnit Santer. Faci parte dintre acele 
animale care mai mârâie şi-n clipa morţii, dar nu-ţi mai 
foloseşte la nimic dacă latri! Oasele îngropate aici le vom 
lua noi! 

Luaţi-le! Din partea mea n-aveţi decât să începeţi să le şi 
roadeţi! 

Nu mă lua peste picior! Poate că aici nu se mai află aur, 
dar hârtiile pe care le ţii în mână ne vor conduce cu 
siguranţă la comoara apaşilor! 

Încearcă să-mi iei aceste hârtii! 

Le voi lua, nu avea nici o grijă! Ţine minte: dacă faci o 
mişcare greşită, sau dacă nu-mi dai ascultare, trag! Poate 
că pe altul nu l-aş fi împuşcat, ci m-aş fi mulţumit doar să-l 
ameninţ. Dumneata însă eşti cel mai primejdios dintre 
netrebnicii pe care i-am întâlnit vreodată! 

Asta ştiu eu prea bine. 

Bine că eşti de părerea mea! 

Santer a întors capul într-o parte şi a spus: 

Veniţi încoace şi legaţi-l! 

Gates, Clay şi Summer, care se ascunseseră după nişte 
copaci, au ieşit la iveală şi s-au îndreptat spre mine. Gates a 
încercat chiar să se scuze, spunând, în timp ce scotea o 
curea din buzunar: 

Domnule, am aflat cu uimire că sunteţi Old Shatterhand. 
De ce ne-aţi minţit? Aţi vrut să ne trageţi pe sfoară şi acum 
trebuie să vă legăm! Să nu vă opuneţi cumva! Domnul 
Santer o să tragă! De asta puteţi să fiţi sigur! 


Nu mai vorbiţi atâta! a strigat Santer. Lasă hârtiile 
deoparte, domnule Shatterhand! 

Era sigur că mă aflam în mâinile lui, dar eu ştiam acum că 
Santer era al meu! Trebuia doar să mă folosesc din plin de 
situaţia în care mă găseam. Vrând să-mi lege mâinile, Gates 
s-a aşezat între mine şi Santer. 

Netrebnicul a strigat: 

Nu staţi acolo, domnule Gates! V-aţi aşezat între mine şi 
el! Dacă trebuie să trag, o să... 

Mai mult nu a apucat să spună, pentru că l-am apucat pe 
Gates de brâu, l-am ridicat de la pământ şi l-am aruncat 
spre Santer. Răufăcătorul a vrut să se ferească, dar era 
prea târziu. Gates a căzut peste Santer şi banditul s-a 
prăbuşit la pământ, scăpând arma din mâini. M-am aruncat 
numaidecât asupra netrebnicului şi l-am lovit cu pumnul în 
tâmplă. Santer a leşinat imediat. I-am smuls banditului 
revolverul de la brâu şi le-am spus celor trei tovarăşi ai lui 
Santer: 

V-am dovedit acum că eu sunt Old Shatterhand! Aţi vrut să 
mă luaţi ostatic! Lăsaţi armele deoparte că, dacă nu, trag. 
Nu glumesc! Aşezaţi-vă lângă mormântul fiicei căpeteniei! 

„Vânătorii trăiţi în Vest” mi-au dat ascultare numaidecât. 

Staţi nemişcaţi! Daţi-mi ascultare şi nu veţi păţi nimic, 
pentru că aţi fost atraşi într-o capcană! Dacă nu-mi daţi 
ascultare sau încercaţi să fugiţi, veţi muri pe loc! 

Groaznic! Cumplit! a exclamat Gates. Am zburat prin aer 
de parcă aş fi fost o bilă! Cred că mi-am rupt ceva! 

Asta-i numai vina dumneavoastră! am replicat eu, tăios. De 
acum încolo se cuvine să aveţi mai mare grijă cu cine intraţi 
în cârdăşie. De unde aţi avut cureaua pe care aţi vrut s-o 
folosiţi pentru a mă lega? 

De la domnul Santer. 

Şi mai aveţi astfel de curele? 

Da! 

Daţi-le-ncoace! 


Gates a scos imediat curelele pe care le mai avea prin 
buzunare şi mi le-a dat. L-am legat pe Santer şi apoi am 
spus satisfăcut: 

Aşa! Să vă leg şi pe dumneavoastră, domnule Gates? 

Nu, nu mulţumesc! a replicat Gates. Mie-mi ajunge! O să 
stau liniştit aici, cât veţi vrea! 

Bine faceţi, pentru că vedeţi că nu ştiu de glumă! 

Mulţumesc, a spus Gates. Am aflat eu cum sunt glumele 
dumneavoastră! Şi noi care credeam că sunteţi un om 
oarecare, un om care se pricepe doar la capcanele lui! 

Aţi uitat că un om care se pricepe doar la capcanele lui, 
cum spuneţi dumneavoastră, trebuie să ştie multe în afară 
de cele legate de capcane. Aţi vânat ceva? '* 

Nimic! 

Ia uitaţi-vă la cei doi cocoşi de munte pe care i-am vânat 
eu. Dacă vă purtaţi aşa cum se cuvine, vom împărţi carnea 
păsărilor. O să vă convingeţi că v-aţi înşelat în privinţa lui 
Santer. Santer este un nemernic. Uitaţi că-şi revine. 

Santer a deschis ochii, m-a privit mai întâi pe mine, apoi s- 
a uitat la Gates, Clay şi Summer şi, în cele din urmă, a 
exclamat: 

Ce? Ce-i asta? Sunt... legat! 

Da, eşti legat, domnule Santer! am spus eu, zâmbind. S-a 
întors roata! 

Câine! a urlat netrebnicul. 

Taci, i-am spus eu, nu faci decât să-ţi îngreunezi situaţia! 

Să te ia dracu', nemernicule! 

După ce a ţipat la mine, Santer i-a privit pe cei trei „viteji” 
şi i-a întrebat: 

Aţi ciripit ceva? 

Nu! l-a asigurat Gates. * 

Nici nu v-aş fi sfătuit! a replicat Santer, ameninţător. 

Despre ce este vorba? Ce nu trebuie să spună? am 
întrebat eu. 

Nimic! a replicat netrebnicul, tăios. 


Haide, vorbeşte, că, de nu, îţi dezleg eu limba! i-am spus 
lui Santer. Dă-i drumul! 

E vorba despre aur, a spus Santer, supărat. 

Cum adică despre aur? am întrebat eu. 

Da, despre locul în care cred că este ascuns aurul. Le-am 
spus unde cred că s-ar afla comoara apaşilor şi credeam că 
au vorbit despre asta. 

Aşa e? l-am întrebat eu pe Gates. 

Da, a răspuns omul. 

Santer nu v-a mai spus nimic altceva? 

Nimic. 

Să nu umblaţi cu minciuni! Vă spun doar că, minţindu-mă, 
nu îmi faceţi rău mie, ci vouă înşivă! 

Gates a ezitat câteva clipe şi apoi a spus: 

Puteţi să mă credeţi, domnule! Domnul Santer nu a vorbit 
cu noi decât despre aur. 

Nu vă cred şi vă mai spun încă o dată că veţi avea 
probleme! Vă rog să-mi spuneţi adevărul, domnule Gates! 
Santer a vorbit cu dumneavoastră despre kiowaşi, când v-a 
întâlnit în vale? 

Da. 

Era singur? 

Da. 

I-a întâlnit, într-adevăr, pe kiowaşi? 

Da. 

Şi nu a mai mers până la Salt Fork? 

Nu. 

Santer a întâlnit o ceată numeroasă de kiowaşi? 

Da, erau şaizeci de războinici. 

Cine se găsea în fruntea lor? 

Pida, fiul lui Tangua. 

Unde sunt kiowaşii acum? 

Sunt în satul lor. 

Mi-aţi spus adevărul? 

Da. 


Prea bine, domnule Gates! Fiecare doarme cum îşi 
aşterne. De m-aţi minţit, aveţi să regretaţi mai târziu. În 
ceea ce priveşte aurul, aţi venit degeaba până aici. Nu veţi 
găsi nici măcar un gram de aur. 

Spunând acestea, am luat testamentul lui Winnetou şi l-am 
aşezat cu grijă în învelişul din piele în care se aflase. 

Cred că domnul Santer ştie mai bine unde se găseşte 
aurul, în orice caz, mai bine decât dumneavoastră, mi-a 
spus Gates. 

Nu ştie nimic! am spus eu, tăios. 

Atunci poate ştiţi dumneavoastră? m-a întrebat Gates. 

Poate că ştiu! 

Spuneţi-ne şi nouă unde se află! 

Asta îmi este interzis! 

Poftim! a izbucnit Gates. Dumneavoastră nu vreţi să 
împărţiţi aurul cu noi! Nu sunteţi un om adevărat, care 
împarte totul cu tovarăşii săi! 

Aurul nu vă aparţine! am replicat eu, hotărât. 

Dar ar fi putut să ne aparţină, pentru că domnul Santer 
ne-ar fi dat şi nouă. 

Acest domn care este acum ostaticul meu? am întrebat eu. 

Ce puteţi să-i faceţi? m-a întrebat Gates. Domnul Santer îşi 
va redobândi libertatea. 

Cred mai curând că va fi pedepsit pentru faptele sale. 

La auzul acestor cuvinte, Santer a izbucnit în râs. M-am 
întors spre el, spunând: 

Mai târziu o să vă piară pofta de râs! Ce credeţi că am să 
vă fac eu acum? 

Nimic! a replicat ucigaşul, zâmbind. 

Cine mă poate opri să vă trag un glonţ în cap? 

Chiar dumneata însuţi! Se ştie bine că Old Shatterhand nu 
ucide oameni! 

Aşa este, nu-mi place să ucid oameni, numai că dumneata 
meriţi să mori. Dacă te-aş fi întâlnit în urmă cu numai 
câteva săptămâni, te-aş fi împuşcat cu siguranţă. Între timp, 
lucrurile s-au mai schimbat. Winnetou a murit. Ela murit 


crezând în Mântuitor. Când a închis ochii, era creştin. 
Răzbunarea trebuie să fie îngropată odată cu apaşul. 

Lăsaţi deoparte vorbele astea meşteşugite! a strigat 
Santer. Old Shatterhand nu îndrăzneşte să ucidă! Asta este 
de fapt! Despre asta-i vorba! 

Santer era de-a dreptul obraznic, numai că am pus 
obrăznicia sa pe seama furiei de care era cuprins, aşa încât 
i-am spus: 

Insultă-mă! Un om ca dumneata nu mă poate înfuria. Am 
spus că răzbunarea trebuie să fie îngropată odată cu 
Winnetou, numai că între răzbunare şi pedeapsă este o 
mare deosebire. Creştinii nu trebuie să fie răzbunători, dar 
se cuvine să-i pedepsească pe răufăcători. Fiecare păcat 
trebuie să fie ispăşit. Nu am să mă răzbun pe dumneata, 
dar am să te pedepsesc. 

Ah! N-aveţi decât să-i spuneţi cum vreţi! Pentru mine-i 
acelaşi lucru, dacă vorbeşti despre răzbunare sau 
pedeapsă. Mă faci să râd! Spui că nu vrei să te răzbuni pe 
mine, dar zici că o să mă pedepseşti! Cred că aisă mă 
omori. O crimă rămâne o crimă, orice-ai face. Nu te mai 
împăuna atât cu faptul că ai fi creştin! 

Nu mi-am ieşit din fire, ci am spus liniştit: 

Te înşeli. Nici nu-mi trece prin cap să-ţi iau viaţa. Ie voi 
duce la cel mai apropiat fort şi acolo te voi da pe mâna 
judecătorului. 

Asta ai de gând să faci? 

Bineînţeles. 

Şi cum vrei să duci toate astea la bun sfârşit? 

Asta-i treaba mea! 

Ba e şi treaba mea, pentru că eu sunt cel pe care vrei să-l 
iei ostatic. Cred că totul se va petrece pe dos, adică eu te 
voi lua ostatic pe dumneata şi, pentru că eu nu sunt un bun 
creştin, am să mă răzbun. Da! Răzbunarea mea! Ia uite-o că 
vine! Vine! Vine! 

Santer era bucuros şi bucuria lui era întemeiată, pentru că 
am auzit numaidecât nişte urlete înfiorătoare şi am văzut 


apărând mai mulţi războinici indieni, vopsiți în culorile 
războiului. Erau kiowaşi. Indienii m-au înconjurat 
numaidecât. Gates mă minţise! Santer întâlnise o ceată de 
kiowaşi pe drumul către Salt Fork. Le spusese războinicilor 
că Winnetou a murit şi îi adusese cu el la Nugget sil. 
Kiowaşii îl urmaseră bucuroşi. Fratele meu de cruce 
încetase din viaţă şi duşmanii lui voiau neapărat să se 
bucure de acest eveniment. Unde puteau sărbători mai bine 
moartea lui Winnetou decât la mormintele tatălui şi surorii 
sale? Pe lângă toate acestea, kiowaşii aveau acum şi 
satisfacția de a mă prinde pe mine, fratele de cruce allui 
Winnetou. 

În primul moment, am vrut să mă apăr şi am scos 
revolverul, dar l-am pus din nou la brâu, când m-am văzut 
înconjurat de şaizeci de războinici. Nu puteam să fug şi nu 
avea nici un rost să încerc să mă apăr. l-am respins pe 
indienii care voiau să pună mâna pe mine şi am spus: 

Old Shatterhand va fi de bunăvoie ostaticul războinicilor 
kiowaşi! Căpetenia Pida se află aici? 

Pida se afla lângă un copac şi privea la războinicii săi. 

De bunăvoie? a întrebat Santer, batjocoritor. Acest om 
care-şi zice Old Shatterhand se predă de bunăvoie 
duşmanului? îmi vine să râd! Old Shatterhand nu se predă 
de bunăvoie. El este nevoit să se predea, fiindcă altfel va fi 
ucis! Pe el! 

Santer îi îndemna pe kiowaşi să mă atace, dar nu se 
apropia de mine. Indienii s-au năpustit asupra mea, dar nu 
au pus mâna pe arme, fiindcă voiau să mă prindă viu. M-am 
apărat cum am putut. Am doborât la pământ câţiva kiowaşi, 
dar erau prea numeroşi şi m-au dovedit. 

Deodată, s-a auzit glasul lui Pida: 

Staţi pe loc! Lăsaţi-l în pace pe Old Shatterhand! Old 
Shatterhand a spus că este ostaticul meu! 

Indienii s-au dat câţiva paşi înapoi, dar Santer a strigat, 
furios: 


De ce să fie cruțat? Merită să fie bătut de războinicii 
kiowaşi! Pe el! Pe el, vă poruncesc! 

Pida s-a apropiat numaidecât de Santer şi l-a întrebat: 

Tu să porunceşti? Oare nu ştii cine este căpetenia acestor 
războinici? 

Tu eşti căpetenia lor! a răspuns netrebnicul. 

Şi tu cine eşti? a întrebat tânărul şef de trib. 

Prietenul kiowaşilor. Sunt prietenul kiowaşilor şi vitejii 
războinici kiowaşi trebuie să ţină seama de dorinţa 
prietenului lor! 

Tu eşti prietenul kiowaşilor? Cine ţi-a spus asta? a întrebat 
Pida. 

Tatăl tău! 

Nu e adevărat. Tlangua, marea căpetenie a kiowaşilor, nu a 
rostit nici o dată cuvântul „prieten” atunci când a vorbit cu 
tine sau despre tine. 

Cât a avut loc acest schimb de replici, poate că aş fi izbutit 
să fug, pentru că războinicii erau atenţi la Santer şi la Pida, 
numai că aceasta ar fi însemnat să nu-mi pot lua puştile. 

Pida s-a apropiat de mine şi m-a întrebat: 

Old Shatterhand vrea să fie ostaticul meu? 

Da, am răspuns eu. 

Ne va da el tot ce are asupra sa? 

Da. 

Şi se va lăsa legat? 

Da. 

Atunci dă-mi armele tale! 

Într-un fel mă bucura faptul că tânărul şef de trib îmi 
cerea armele. Aceasta însemna că se temea de mine. l-am 
dat lui Pida revolverele şi cuțitul. Santer a luat carabina 
Henry şi doborâtorul de urşi. Tânăra căpetenie l-a văzut şi l- 
a şi l-a întrebat: 

Cu ce drept pui tu mâna pe armele lui Old Shatterhand? 
Pune-le jos! 

Nici prin cap nu-mi trece! a replicat ucigaşul. Aceste arme 
sunt ale mele! 


Acele arme i-au aparţinut lui Old Shatterhand. Old 
Shatterhand este ostaticul meu. Toate armele lui Old 
Shatterhand sunt ale mele! 

Cui se cuvine oare să-i mulţumeşti pentru faptul că Old 
Shatterhand se află acum în mâinile tale? Mie! Mie se 
cuvine să-mi mulţumeşti! Când ai venit tu cu războinicii tăi, 
Old Shatterhand era deja ostaticul meu. Old Shatterhand 
este şi acum ostaticul meu. Nu am de gând să-ţi dau ţie 
vestitele sale puşti! 

Pida a ridicat mâna ameninţător şi a spus: 

Pune armele jos! Acum! 

Nu! a replicat Santer. 

Luaţi-i armele! le-a porunci şeful de trib războinicilor săi. 

Vreţi să puneţi mâna pe mine? a întrebat Santer, indignat, 
vrând să se apere. 

Luaţi-i armele! a repetat tânărul şef de trib. 

Când a văzut că războinicii s-au năpustit asupra lui, Santer 
a aruncat puştile mele, strigând: 

lată-le! Le-am aruncat! Dar tot ale mele vor fi! Mă voi 
plânge lui Tangua! 

N-ai decât s-o faci! i-a spus Pida, cu adânc dispreţ. 

Cele două puşti i-au fost aduse tinerei căpetenii, iar eu m- 
am văzut nevoit să întind mâinile, pentru a fi legat. Santer 
s-a apropiat şi a spus, scrâşnind din dinţi: 

N-ai decât să păstrezi dracului puştile alea, dar tot ce mai 
are ostaticul asupra sa îmi aparţine! Mai ales asta! 

Spunând acestea, nemernicul a băgat mâna în buzunarul 
în care pusesem testamentul lui Winnetou. 

Înapoi! am strigat eu, şi netrebnicul s-a retras speriat doi 
paşi. 

A rămas nemişcat preţ de câteva clipe, dar apoi şi-a venit 
în fire şi a strigat: 

La dracu'! la uite, domnule! Omul ăsta e ostatic şi mai 
îndrăzneşte să mă amenințe! 

Santer s-a îndreptat din nou spre mine, pentru a lua din 
buzunarul meu testamentul lui Winnetou. 


Mi-am desprins numaidecât mâinile din cele ale 
războinicului ce voia să mă lege, l-am apucat pe Santer cu 
stânga de gât, iar cu dreapta l-am lovit în tâmplă. 
Netrebnicul a căzut numaidecât la pământ. 

Uff! Uff! Uff! au exclamat kiowaşii, cuprinşi de admiraţie. 

Legaţi-l! a strigat Pida. Întorcându-se apoi spre mine, 
tânărul şef de trib a spus: Old Shatterhand îşi merită 
numele pe care-l poartă! Ce vrea Santer de la tine? 

O hârtie care vorbeşte. 

Santer vorbea de o comoară! 

Santer nu ştie ce vorbeşte! Spune-mi, sunt ostaticul lui 
Santer, sau ostaticul tău? 

Eşti ostaticul meu! 

Atunci de ce îl laşi pe Santer să fure ceea ce îmi aparţine? 

Războinicii kiowaşi vor doar armele tale! 

Şi se cuvine ca hârtia care vorbeşte să ajungă în mâinile 
lui Santer? Oare un ostatic al lui Pida nu se află sub 
ocrotirea căpeteniei kiowaşe? Orice netrebnic poate umbla 
după cum pofteşte prin buzunarele unui ostatic al lui Pida? 
M-am predat şi prin aceasta ţi-am arătat că te respect ca 
războinic şi ca şef de trib. Vrei să dai uitării faptul că eu l-aş 
putea dobori pe Santer, chiar dacă m-aş mulţumi să-l lovesc 
doar cu picioarele? 

Indianul îşi respectă duşmanul şi preţuieşte curajul şi 
mândria acestuia. Când îl luasem ostatic pe tânărul Pida 
pentru a-l salva pe Sam Hawkens, mă purtasem bine cu 
tânărul şef de trib. Pida nu uitase acest lucru şi nu uitase pe 
cine are înaintea sa. Indianul a privit în ochii mei şi mi-am 
dat seama că în privirea lui Pida nu exista nici cea mai mică 
urmă de duşmănie. După ce a tăcut preţ de câteva clipe, 
tânărul şef de trib a spus: 

Old Shatterhand este cel mai viteaz dintre vânătorii albi. 
În schimb, netrebnicul pe care Old Shatterhand l-a doborât 
la pământ are două limbi şi fiecare dintre aceste limbi 
spune altceva. Santer are două feţe pe care le schimbă 


după placul său. Santer nu va umbla în buzunarele lui Old 
Shatterhand! 

Îţi mulţumesc! Meriţi să fii căpetenie a kiowaşilor. Tu vei fi 
cândva unul dintre cei mai vestiți oameni ai tribului tău. Un 
războinic adevărat îşi ucide duşmanul, dar nu-l umileşte. 

Mi-am dat seama numaidecât că îl măgulisem pe tânărul 
şef de trib, căci Pida m-a privit cu părere de rău, zicând: 

Da, un războinic adevărat îşi ucide duşmanul! Old 
Shatterhand va muri. El va muri la stâlpul caznelor! 

Da, am replicat eu. Da, mă puteţi supune la chinuri şi mă 
puteţi ucide! Nu mă veţi auzi nici măcar suspinând, dar pe 
nemernicul de Santer ţineţi-l departe de mine! 

Un războinic mi-a legat mâinile. După aceea am fost nevoit 
să mă întind la pământ, astfel încât acesta să-mi lege şi 
picioarele. Între timp Santer şi-a revenit, s-a ridicat de la 
pământ, s-a îndreptat spre mine şi a urlat, lovindu-mă cu 
piciorul: 

Nemernicule! Ai îndrăznit să mă loveşti! O să mi-o plăteşti! 
O să te sugrum! 

A îngenuncheat şi a vrut să mă apuce de gât, dar Pida s-a 
apropiat de el şi a strigat: 

Nu te atinge de ostatic! Nu-ţi dau voie să-i faci nici un rău! 

Nu-mi pasă dacă-mi dai voie sau nu! a replicat Santer, 
tăios. Old Shatterhand este duşmanul meu de moarte. Ela 
îndrăznit să mă lovească şi pentru asta va afla ce... 

Santer nu a putut să-şi ducă gândul la bun sfârşit, pentru 
că am tras genunchii la piept şi l-am lovit cu picioarele. 
Nemernicul a căzut la pământ şi a început să urle ca o fiară. 
Ar fi vrut să se ridice repede, dar n-a putut, pentru că îl 
dureau oasele. A izbutit totuşi să se scoale şi a scos 
revolverul, strigând: 

Nemernicule, ţi-a sosit ceasul! 'Te trimit în iad, acolo unde- 
ţi este locul! 

Santer a tras, dar nu m-a nimerit, fiindcă unul dintre 
kiowaşi l-a apucat de mână. 


Ce mă apuci de mână? a urlat Santer. Pot să fac ce vreau 
cu nemernicul ăsta! 

Nu, nu poţi să faci ce vrei! i-a spus Pida, ameninţător. Old 
Shatterhand este ostaticul meu! Numai eu am dreptul să-l 
ating. Numai eu am dreptul să-i iau viaţa! 

Dar eu i-am jurat răzbunare! 

Asta nu-l priveşte pe Pida! Tu ai făcut câteva lucruri 
pentru tatăl meu, marele şef de trib al kiowaşilor. Pentru 
asta părintele meu îţi îngăduie să trăieşti alături de noi, dar 
numai atât! Nu te mai umfla în pene! Dacă îndrăzneşti să te 
atingi de Old Shatterhand, te voi ucide cu mâna mea! 

Ce se va întâmpla cu Old Shatterhand? a întrebat Santer, 
speriat. 

Ne vom aşeza la sfat şi vom hotărî aceasta. 

De ce trebuie să vă mai sfătuiţi? E limpede ce trebuie să 
faceţi! 

Şi ce ar trebui să facem? 

Să-l omorâţi! 

Vom face şi asta. 

Dar când? Aţi venit aici pentru a sărbători moartea lui 
Winnetou, care a fost duşmanul vostru de moarte. Oare ce 
ar fi mai frumos pentru voi decât să-l supuneţi la cazne 
chiar aici pe Old Shatterhand, care a fost cel mai bun 
prieten al lui Winnetou? 

Nu ne este îngăduit să facem asta! a replicat Pida. 

Nu vă este îngăduit? a izbucnit Santer. De ce? 

Pentru că trebuie să-l ducem în satul nostru. 

În satul vostru? Pentru ce? 

Trebuie să-l ducem la părintele meu. Old Shatterhand i-a 
zdrobit lui Tangua amândoi genunchii. De aceea viaţa lui 
Old Shatterhand trebuie să se afle în mâinile lui Tangua. 
Numai Iangua va hotări cum şi când va muri Old 
Shatterhand. 

Prostii! a strigat Santer. Asta este o prostie cum nu mi-a 
fost dat să aud alta mai mare! 

Taci! Pida, tânărul şef de trib, nu face prostii! 


Dar asta este o prostie! Oare nu ştii de câte ori a fost luat 
ostatic acest Old Shatterhand? Nu ai auzit de câte ori a 
izbutit să scape din mâinile duşmanilor săi? Dacă nu-l 
ucideţi pe loc, ci îl duceţi undeva, departe, va izbuti să vă 
scape! 

Nu va scăpa. Ne vom purta cu el aşa cum se cuvine să te 
porţi cu un războinic vestit. Vom fi cu băgare de seamă şi 
Old Shatterhand nu va izbuti să scape. 

La dracu'! Auzi colo! Vă veţi purta cu el aşa cum se cuvine 
să te porţi cu un războinic vestit! Hm! Nu vreţi să-i împletiţi 
coroniţe de flori? Nu vreţi să-i împodobiţi pieptul cu 
decoraţii? 

Pida nu ştie ce sunt acelea „decoraţii”, dar el ştie prea 
bine că ne vom purta faţă de Oid Shatterhand cu totul altfel 
decât ne-am purta cu tine dacă tu ai fi ostaticul nostru! 

Bine, bine! Acum ştiu cum stau lucrurile! Am şi eu drepturi 
asupra acestui ostatic. De dragul vostru l-am lăsat în viaţă, 
dar acum lucrurile stau altfel. Dacă voi vreţi să vă purtaţi cu 
el aşa cum se cuvine să te porţi cu un războinic vestit, 
atunci voi avea eu grijă ca stimabilul Old Shatterhand să nu 
aibă o viaţă uşoară! Pe voi vă poate duce de nas! Vouă vă 
poate scăpa, dar eu voi fi cu ochii pe el! Voi avea grijă să 
plătească pentru faptele sale cu vârf şi îndesat. Dacă vreţi 
să-l duceţi în satul vostru, vă voi însoţi şi eu! 

Pida nu te poate împiedica să vii cu noi, dar el îţi mai 
spune o dată: dacă îndrăzneşti să te atingi de Old 
Shatterhand, Pida te va ucide cu mâna sa! Şi acum ne vom 
aşeza la sfat! 

Nu mai e nevoie de nici un sfat! a izbucnit Santer. Vă spun 
eu ce se va întâmpla! 

Santer nu se va așeza la sfat împreună cu noi! a spus Pida, 
sec. Santer nu se numără printre războinicii noştri! 

Pida s-a depărtat, i-a ales pe cei mai vârstnici dintre 
războinicii săi şi s-a aşezat la sfat împreună cu ei. Ceilalţi 
kiowaşi s-au instalat în jurul meu şi au început să vorbească 
între ei în şoaptă, astfel încât eu să nu aud ce-şi spuneau. 


Erau cu toţii mândri că îl prinseseră pe Old Shatterhand. 
Faptul că aveau să mă spună la cazne şi că mă vor vedea 
murind era pentru ei o mare cinste pentru care indienii din 
alte triburi aveau să-i invidieze cu siguranţă. 

M-am prefăcut că nu sunt atent la ei, dar i-am privit pe toţi 
pe rând. Pe feţele lor nu se citea nicidecum ura. Pe vremea 
când nu mă bucuram de faimă şi când îi zdrobisem lui 
Tangua amândoi genunchii, făcând din el un infirm, kiowaşii 
mă urau. Acum, însă, ura nemărginită se mai stinsese, se 
mai domolise odată cu trecerea anilor. Umblasem mult prin 
Vest, devenisem vestit şi dovedisem de atâtea ori că viaţa 
unui războinic roşu preţuia pentru mine la fel de mult ca 
viaţa oricărui alb. Poate că numai Tlangua mă mai ura cu 
patimă, pentru că eu eram cel care-i zdrobise genunchii. 
Marele şef de trib nu recunoştea că el însuşi era vinovat 
pentru ceea ce îndura. 

Faptul că îl luasem ostatic pe tânărul Pida şi mă purtasem 
bine cu el conta acum foarte mult pentru mine. Nu mai 
eram pentru kiowaşi doar vestitul Old Shatterhand, doar 
albul care îi zdrobise genunchii lui Tangua. Îmi dădeam 
bine seama de toate acestea. Kiowaşii adunaţi la sfat mă 
priveau din când în când, iar în ochii lor se citea respectul. 
Chiar dacă mă respectau, kiowaşii nu aveau să mă cruţe. 
Ştiam foarte bine acest lucru şi nu-mi făceam iluzii deşarte. 
Poate că pe un altul l-ar fi eliberat, dar nu şi pe mine. Mulţi 
indieni din alte triburi aveau să-i invidieze pe kiowaşi 
pentru faptul că izbutiseră să-l ia ostatic pe Old 
Shatterhand. Mă aştepta moartea, moartea la stâlpul 
caznelor, şi kiowaşii erau nerăbdători precum un spectator 
care intră într-o sală pentru a vedea pentru prima dată o 
anumită piesă de teatru sau un anumit concert. Kiowaşii 
erau curioşi să vadă cum avea să îndure vestitul Old 
Shatterhand chinurile la care avea să fie supus. 

Deşi poate să pară ciudat, trebuie să arăt că nu mă 
temeam. Nu-mi făceam nici un fel de griji cu privire la 
soarta mea. Câte primejdii nu înfruntasem! Nu mă 


gândeam la moarte, nu mă gândeam să renunţ la orice 
speranţă. Omul este dator să spere, dar este dator şi să facă 
tot ceea ce-i stă-n putere pentru ca speranţele sale să 
devină realitate. 

Santer se aşezase lângă Gates, Clay şi Summer şi le 
vorbea acestora, încercând parcă să-i convingă în legătură 
cu un anumit lucru. Bănuiam despre ce era vorba. Gates, 
Clay şi Summer auziseră cu siguranţă de Old Shatterhand. 
Aflaseră, desigur, că Old Shatterhand nu era vreun 
nemernic şi purtarea lui Santer faţă de mine făcuse o 
impresie proastă asupra lor. Probabil că cei trei aveau şi 
remuşcări. Nu-mi spuseseră că Santer îi adusese cu sine pe 
războinicii lui Pida şi, de fapt, ei erau vinovaţi pentru faptul 
că eram acum ostaticul indienilor. Santer îşi dădea silinţa 
de a-i convinge pe tovarăşii săi că remuşcările nu-şi aveau 
rostul. 

Sfatul kiowaşilor nu a durat foarte mult. l-am văzut 
ridicându-se în picioare pe războinicii vârstnici care 
stătuseră alături de Pida, iar şeful de trib le-a spus 
oamenilor săi: 

Războinicii kiowaşi nu vor rămâne aici. Ei vor pleca spre 
satul lor, după ce vor fi mâncat. Războinicii kiowaşi să 
mănânce şi să se pregătească de plecare! 

Mă aşteptasem la o asemenea hotărâre. Ceea ce m-a uimit 
a fost faptul că Santer a sărit de la locul său şi s-a îndreptat 
spre Pida, zicând: 

Vreţi să plecaţi? Bine, dar hotărâsem că veţi rămâne aici 
câteva zile! 

Hotărârile luate mai pot fi schimbate! a răspuns Pida, 
scurt. 

Voiaţi să sărbătoriţi moartea lui Winnetou! 

O vom sărbători mai târziu! 

Când? 

Tangua ne va spune aceasta. 

De ce vreţi să plecaţi atât de repede de-aici? 


Pida nu trebuie să-ţi dea socoteală, dar el va răspunde la 
această întrebare, astfel încât răspunsul să fie auzit şi de 
Old Shatterhand. 

Pida s-a întors cu totul spre mine şi a spus: 

Când am venit în acest loc pentru a sărbători moartea lui 
Winnetou, noi nu bănuiam că vom avea bucuria de a-l lua 
ostatic pe Old Shatterhand, prietenul şi fratele de cruce al 
apaşului. Acest lucru aduce pentru noi şi mai multă bucurie. 
Winnetou a fost duşmanul nostru, dar el a fost în acelaşi 
timp un războinic roşu. Old Shatterhand este şi el duşmanul 
nostru, numai că e alb. Moartea lui va aduce multă bucurie 
printre copiii şi femeile ce se află în satul nostru. Toţi 
kiowaşii vor sărbători atât moartea lui Winnetou, cât şi 
sfârşitul lui Old Shatterhand. Alături de mine se află doar 
câţiva războinici, iar eu nu sunt destul de vârstnic pentru a 
hotări în ce fel trebuie să moară Old Shatterhand. Pentru a 
se hotări când şi cum va muri Old Shatterhand, este nevoie 
să se adune întreg tribul. Tangua, cel mai vârstnic şi cel mai 
mare dintre şefii de trib ai kiowaşilor, îşi va face auzit 
glasul. El va spune ce se cuvine să se întâmple. De aceea nu 
vom mai zăbovi, ci vom pleca spre satul nostru cât mai 
curând. Fraţii şi surorile noastre trebuie să afle cât mai 
repede veştile bune! 

Dar nu există un loc mai bun pentru a-l supune la cazne pe 
Old Shatterhand decât cel în care ne găsim chiar acum! a 
spus Santer. 

Şi Pida ştie asta, dar cine spune că Old Shatterhand nu va 
muri chiar aici? Oare nu ne putem întoarce mai târziu în 
acest loc? 

Asta nu se poate. langua va vrea să fie de faţă la moartea 
lui Old Shatterhand şi Tangua nu mai poate umbla călare. 

Tangua va fi adus aici cu ajutorul a doi cai, a replicat Pida. 
Tangua poate hotări ce vrea, dar Old Shatterhand tot aici va 
fi îngropat! 

Chiar dacă va muri la Salt Fork? a întrebat Santer. 

Chiar şi atunci! 


Cadavrul său va fi adus aici? 

Da. 

De către cine? 

De către mine! 

Nu pricep! Nu pricep cum un războinic roşu poate să-şi 
dea atâta osteneală pentru a căra până aici leşul unui 
nenorocit de câine alb! 

Te voi face să pricepi, astfel încât să-l poţi cunoaşte mai 
bine pe tânărul şef de trib Pida pe care se pare că nu-l 
cunoşti destul de bine. De asemenea, se cuvine ca Old 
Shatterhand să afle cum îi mulţumesc eu pentru că m-a 
lăsat în viaţă atunci când am fost ostaticul său. 

Spunând acestea, tânărul şef de trib s-a întors spre mine, 
fără a-i mai acorda atenţie lui Santer şi a spus: 

Old Shatterhand este duşmanul nostru, dar el este un 
războinic nobil. Old Shatterhand ar fi putut să-l ucidă pe 
Tangua atunci când s-a luptat cu el pe malul lui Rio Pecos, 
dar l-a cruțat, zdrobindu-i genunchii. Toţi războinicii roşii 
au aflat ce s-a petrecut la Rio Pecos şi se cuvine să-l 
preţuiască pe vestitul vânător alb. Old Shatterhand va 
trebui să moară, dar va muri ca un erou. El ne va dovedi că 
poate îndura toate chinurile la care va fi supus, fără a ofta 
măcar. lar după ce va fi murit Old Shatterhand, trupul său 
nu va fi aruncat în apă spre a fi mâncat de peşti, nu va fi 
lăsat în prerie, spre a fi mâncat de lupi şi ciugulit de ulii! 
Nu, nu! Old Shatterhand este o mare căpetenie şi o mare 
căpetenie trebuie să aibă un mormânt, un mormânt care să 
ne facă şi nouă cinste. Unde să se afle acest mormânt? Pida 
a auzit că frumoasa fiică a lui Inciu-Ciuna i-a dăruit inima lui 
Old Shatterhand. De aceea se cuvine ca trupul neînsufleţit 
al lui Old Shatterhand să fie alături de mormântul 
frumoasei fiice a apaşilor, astfel încât sufletele celor doi să 
se poată întâlni pe veşnicele plaiuri ale vânătorii. Aşa îi 
mulţumeşte Pida lui Old Shatterhand, care i-a cruțat viaţa. 
Fraţii mei roşii au auzit cuvintele mele. Sunt ei de părerea 
mea? 


Howgh! Howgh! Howgh! au exclamat kiowaşii. 

Santer a izbucnit în râs, zicând batjocoritor: 

Te felicit! O nuntă pe lumea cealaltă şi pe deasupra cu o 
indiancă frumoasă! Ce rău îmi pare că nu pot fi şi eu de 
faţă. Nu mă inviţi? 

Nu e nevoie să te mai invit, am răspuns eu, calm. 
Dumneata vei ajunge înaintea mea pe lumea cealaltă. 

Ai zis că o să ajung pe lumea cealaltă înaintea dumitale? 
Nu crezi că totul e pierdut? Nu te dai bătut? Bine că am 
aflat ce gândeşti! O să fiu cu ochii pe dumneata, de asta poţi 
să fii sigur! 

Indienii au pornit-o spre vale, pentru a-şi lua caii. 
Picioarele mi-au fost lăsate libere, astfel încât să pot merge, 
dar am fost legat de doi războinici. Pida şi-a pus pe umăr 
puştile mele şi am pornit, în urma mea veneau Santer şi cei 
trei tovarăşi ai săi, ducându-şi caii de dârlogi. 

În vale am mai zăbovit o vreme. Indienii au aprins mai 
multe focuri şi au prăjit carne. Mi-au dat şi mie de mâncare. 
Am primit o bucată mare de carne, pe care abia dacă am 
putut să o mănânc toată. Pentru a putea mânca şi eu, 
indienii m-au dezlegat, dar au avut grijă să mă 
supravegheze tot timpul. După ce am terminat, am pornit la 
drum. Războinicii m-au legat pe cal şi am început drumul 
către satul kiowaşilor. 

Când am ajuns în prerie, am întors capul şi am mai privit o 
dată mormintele lui Inciu-Ciuna şi Nşo-ci. Oare aveam să 
mai văd vreodată aceste morminte? Eu speram că da! 
Speram, de asemenea, că le voi vedea fiind liber! 

Am mai descris drumul care leagă Nugget sil de satul 
kiowaşilor, aflat la Salt Fork, aşa încât nu mă voi mai opri 
asupra acestei descrieri. Este de-ajuns să spun că indienii 
mă supravegheau atent, astfel încât nu aveam cum să fug. 
În afară de asta, Santer s-a ţinut de cuvânt. Era tot timpul 
cu ochii pe mine. Netrebnicul îşi dădea toată silinţa pentru 
a mă scoate din sărite, dar nici măcar nu mă osteneam să 
răspund răutăţilor sale. Pe Gates, Clay şi Summer indienii 


aproape că nici nu-i băgau în seamă. Ei erau siliţi să stea pe 
lângă Santer, deşi am observat că ar fi vrut să mai schimbe 
o vorbă cu mine. Pida nu le-ar fi interzis acest lucru, dar 
Santer ştia foarte bine să-i împiedice să-mi adreseze fie şi 
măcar un singur cuvânt. Nemernicul nu voia cu nici un chip 
ca eu să le spun lui Gates, Clay şi Summer ce fel de om era 
onorabilul domn Santer. Oricum Santer nu se purta cu ei 
aşa cum se cuvine. Ei trebuiau să-l ajute doar să găsească 
aurul. Sunt convins că, dacă cei trei ar fi găsit metalul 
preţios, Santer i-ar fi împuşcat pentru a păstra totul pentru 
sine. Acum situaţia se mai schimbase. Probabil că Gates îi 
comunicase lui Santer că eu eram de părere că Winnetou ar 
fi luat aurul de la Nugget sil şi l-ar fi dus altundeva. 
Scrisoarea pe care o văzuse în mâinile mele era în ochii lui 
Santer o dovadă a faptului că aurul apaşilor se găsea acum 
în altă parte. Pentru Santer căutarea aurului la Nugget Tsil 
nu mai avea nici un rost. De aceea ucigaşul nu mai avea 
nevoie de ajutorul celor trei. Gates, Clay şi Summer 
deveniseră pentru Santer o povară. Dar cum să scape de 
ei? Nu le putea cere, aşa, pur şi simplu, să plece. Era nevoit 
să-i lase în pace, să le îngăduie să-l însoţească. Eram sigur 
că nemernicul avea să se descotorosească de Gates, Clay şi 
Summer, îndată ce i se va ivi ocazia. Este de la sine înţeles 
că Santer voia cu orice preţ să pună mâna pe testamentul 
lui Winnetou, fiindcă era de părere şi poate chiar avea 
dreptate că în scrisoarea ce se afla asupra mea el va găsi şi 
un plan sau o hartă a locului în care apaşul ascunsese aurul. 
Santer îşi dorea testamentul, dar de luat nu mi-l putea lua, 
pentru că Pida nu-i îngăduia să mă atingă, astfel încât 
ucigaşul nu avea decât două căi: mi-l putea fura în timp ce 
dormeam sau putea aştepta până ce ajungeam în satul 
kiowaşilor pentru a-l convinge pe Tangua să i se dea lui ce 
aveam eu prin buzunare. Nemernicul ar fi putut obţine 
foarte uşor testamentul, care se afla încă în buzunarul meu. 
Unde să-l ascund şi mai ales când? Pentru a-l ascunde, ar fi 
trebuit să fiu singur, dar eu eram păzit tot timpul. În afară 


de asta, eram legat fedeleş. Santer îi făcuse lui Tangua tot 
soiul de servicii! Cât de uşor era pentru un netrebnic ca el 
să-l convingă pe bătrânul şef de trib să-i dea lui hârtiile pe 
care le aveam în buzunar! 

Mă tot gândeam ce să fac! Nu îmi păsa de mine, de 
persoana mea, de viaţa mea, ci mă gândeam doar la 
dorinţele pe care Winnetou şi le exprimase în testament! 

CAPITOLUL 10 

ÎN SATUL KIOWAŞILOR. 

Satul kiowaşilor se afla în punctul în care Salt Fork se 
varsă în Red River. După ce am traversat Salt Fork, Pida a 
trimis doi războinici înainte, care aveau datoria de a anunţa 
sosirea noastră. Câtă bucurie trebuia să stârnească vestea 
că războinicii îl aduc în sat pe vestitul Old Shatterhand! 

Nici nu ajunsesem la malul lui Red River, când am văzut 
îndreptându-se spre noi kiowaşi. Veneau câte doi, câte trei. 
Fiecare voia să-l vadă mai repede pe Old Shatterhand. 
Fiecare dintre ei scotea câte un strigăt scurt şi ascuţit şi 
apoi mă privea curios. Nimeni nu se holba la mine, aşa cum 
s-ar fi întâmplat, desigur, într-o ţară civilizată. Indienii sunt 
prea mândri pentru a-şi da pe faţă sentimentele de care 
sunt stăpâniţi. 

Grupul de indieni care ne înconjurau devenea din ce în ce 
mai mare. În cele din urmă, am numărat patru sute de 
indieni care alcătuiau alaiul ce ne însoțea. 

În corturile din sat nu se mai afla nici un om. Toţi ieşiseră 
pentru a mă vedea. Fete şi băieţi se îmbulzeau pentru a mă 
zări mai bine. Ei nu trebuiau să îşi ascundă simţămintele. 
Făceau foarte mult zgomot şi, dacă nu aş fi avut mâinile 
legate, mi-aş fi astupat cu siguranţă urechile. 

Pida a ridicat mâna şi a făcut un gest scurt şi hotărât. S-a 
făcut numaidecât linişte. La un alt semn al lui Pida, călăreţii 
ce mă înconjurau s-au aşezat în semicerc, iar în mijlocul 
acestui semicerc mă aflam eu. Lângă mine se afla tânăra 
căpetenie şi doi războinici care aveau datoria de a sta tot 


timpul lângă Pida. Şi Santer a vrut să vină lângă mine. Pida 
nici nu-l băga în seamă. 

Ne-am îndreptat spre un cort mare. În faţa acestui cort 
stătea Tangua. Slăbise foarte mult, semăna cu un schelet. 
Ochii, adânciţi în orbite, mă priveau cu ură, cuoură 
nemaivăzută. Dacă ar fi putut, şeful de trib m-ar fi ucis din 
priviri. Părul lung al bătrânului şef de trib se albise cu totul. 

Pida a descălecat. Războinicii săi i-au urmat exemplul. 
Fiecare dintre ei voia să audă cuvintele pe care avea să le 
rostească Tangua. Unul dintre kiowaşi mi-a dezlegat 
picioarele, astfel încât să pot merge. 

Tangua m-a privit din creştet până în călcâie, apoi din 
călcâie până în creştet. Nu se mai sătura privindu-mă. În 
ochii lui se citea o ură neţărmurită. Apoi bătrânul a închis 
ochii. Nimeni nu a scos nici măcar un sunet. locmai voiam 
să spun ceva, pentru a rupe tăcerea apăsătoare, dar şeful 
de trib a zis, fără a deschide ochii: 

Floarea nădăjduieşte că asupra ei va cădea roua, dar roua 
nu mai cade. Floarea este veştedă şi stă să se sfârşească. 
Deodată, roua se revarsă asupra florii! 

Tangua a făcut o pauză. Apoi a început din nou să 
vorbească: 

Bizonul scurmă zăpada. Sub zăpadă nu se află nici un fir 
de iarbă. El mugeşte. Este înfometat şi cheamă primăvara 
prin mugetul său. Bizonul slăbeşte. Puterile îl părăsesc. E 
pe moarte, dar înainte de a muri îi este dat să vadă venind 
primăvara. 

Tangua a tăcut din nou. 

Ce făptură ciudată este omul! Indianul care zăcea acum în 
faţa mea mă insultase, mă luase în râs aşa cum nu o mai 
făcuse nimeni până atunci. Vroise chiar să mă ucidă iar eu îi 
zdrobisem genunchii în loc să-l ucid, şi nu făcusem aceasta 
decât forţat de împrejurări. Înaintea mea zăcea o ruină, un 
om care era numai piele şi os, un om al cărui glas abia dacă 
se mai auzea, un om care se îndrepta spre mormânt. Îmi 
era milă de Tangua. 


Mi-aş fi dorit să nu fi tras asupra lui. Eram copleşit de 
milă, deşi ştiam că Tangua voia să se răzbune, voia să se 
bucure din plin de moartea mea. Da, da, omul este o fiinţă 
tare ciudată, mai ales dacă este... neamţ. 

Marele şef de trib a spus, abia mişcându-şi buzele subţiri: 

Tangua a fost floarea, ela fost bizonul care mugea, dornic 
de răzbunare. Prilejul de răzbunare nu se arăta. langua a 
dorit răzbunarea, a aşteptat prilejul. L-a aşteptat zi de zi, 
săptămână de săptămână, lună de lună. Moartea se 
apropia, dar iată că prilejul de a se răzbuna a venit! 

Căpetenia şi-a răşchirat degetele şi a urlat: 

Prilejul de a mă răzbuna se apropie! Vine! Vine! Ah, câine, 
cum ai să mori tu! 

Tangua s-a întins ostenit pe spate. Nimeni nu a îndrăznit 
să vorbească. 

După o vreme, căpetenia a deschis ochii, întrebând: 

Cum a ajuns această potaie împuţită în mâinile voastre? 
Tangua vrea să ştie! 

Fără a aştepta să vorbească Pida, aşa cum ar fi trebuit, 
Santer a spus repede: 

Eu ştiu! Eu ştiu! Vrei să-ţi spun? 

Vorbeşte! 

Santer a început să povestească, fără a pierde ocazia de a 
se lăuda. Nimeni nu l-a întrerupt. Pida era prea mândru ca 
să o facă, iar mie îmi era cu totul indiferent faptul că 
nemernicul se umfla în pene. După ce a terminat de 
povestit, Santer a adăugat: 

Numai datorită mie l-aţi putut prinde pe Old Shatterhand. 
Am dreptate? 

Da, a răspuns langua. 

Pentru aceasta ai fi gata să-mi îndeplineşti o dorinţă? 

Da, dacă pot. 

Poţi. 

Spune care este dorinţa ta! 

Old Shatterhand are în buzunar o hârtie care vorbeşte. 
Vreau acea hârtie! 


Ţi-a luat el acea hârtie? 

Nu. 

A cui este hârtia despre care vorbeşti? 

Hârtia cu pricina nu este a lui Old Shatterhand. El doar a 
găsit-o. Eu am venit la Mugwort Hills pentru a o căuta, dar 
Old Shatterhand a ajuns acolo înaintea mea. 

Hârtia este a ta! îţi este îngăduit să i-o iei! 

Santer era fericit. S-a apropiat de mine. Eu nu am scos 
nici un cuvânt şi nu am făcut nici o mişcare, dar l-am privit 
ameninţător. 1 s-a făcut frică şi a ezitat să mă atingă, zicând: 

Ai auzit ce a poruncit marea căpetenie, domnule! 

Nu am răspuns nimic, şi Santer a adăugat: 

Domnule Shatterhand, este mai bine să nu te opui! Acum o 
să-ţi bag mâna în buzunar! 

Ucigaşul s-a apropiat,şi mai mult de mine. Deşi aveam 
mâinile legate, l-am lovit cu amândoi pumnii în bărbie, şi 
Santer s-a prăbuşit la pământ. 

Uff! au exclamat unii dintre kiowaşi. 

Tangua s-a înfuriat însă şi a strigat: 

Câinele ăsta se apără, cu toate că este legat! Legaţi-l astfel 
încât să nu se mai poată mişca şi luaţi-i hârtia! 

Pida a făcut imediat un pas înainte şi i-a spus tatălui său: 

Părintele meu, marea căpetenie a kiowaşilor, este un om 
înţelept şi drept. El va asculta glasul fiului său. 

Dacă până atunci Tangua părea că dormitează, ela 
deschis ochii mari şi l-a privit atent pe fiul său. Şi glasul 
părea că i se schimbase, când l-a întrebat pe tânărul Pida: 

De ce rosteşte fiul meu aceste vorbe? Dacă aş îndeplini 
dorinţa feţei palide, aş face o nedreptate? 

Da. 

De ce? 

Pentru că nu Santer este cel care l-a învins pe Old 
Shatterhand! Noi l-am luat ostatic. Old Shatterhand nu s-a 
apărat şi nu a rănit vreun războinic. El mi s-a predat de 
bunăvoie. Al cui ostatic este Old Shatterhand? 

Al tău. 


Cui îi revin calul, armele şi toate lucrurile pe care le are 
Old Shatterhand asupra sa? 

Ţie. 

Da, mie. Eu l-am luat ostatic pe vestitul Old Shatterhand. 
Cum poate Santer să ceară hârtia care vorbeşte, dacă acea 
hârtie se găseşte asupra lui Old Shatterhand? 

Este hârtia lui Santer. 

Poate Santer să dovedească aceasta? 

Da. Ela mers la Mugwort Hills pentru a căuta acea hârtie, 
dar Old Shatterhand a găsit-o şi a luat-o. 

Dacă Santer a căutat acea hârtie, atunci Santer trebuie să 
ştie ce este pe acea hârtie. Tatăl meu să spună dacă am 
dreptate sau nu. 

Ai dreptate. 

Atunci să ne spună Santer ce cuvinte rosteşte hârtia. 

Aşa să facă! a exclamat Ilangua. Dacă Santer cunoaşte 
cuvintele de pe hârtie, atunci hârtia va fi a lui! 

Santer nu era deloc: fericit. Îşi putea închipui că în acele 
hârtii era vorba despre aur, dar dacă nu era aşa, atunci 
netrebnicul pierdea totul. Dacă în hârtiile pe care le aveam 
asupra mea era într-adevăr vorba despre aur, atunci Santer 
tot nu avea interesul să recunoască aceasta. De aceea 
banditul a spus: 

Ce este scris pe hârtia care vorbeşte nu mă priveşte decât 
pe mine. Am dovedit că hârtia este a mea prin aceea că am 
venit la Mugwort Hills pentru a o căuta. Old Shatterhand a 
găsit-o doar din întâmplare. 

Santer a spus vorbe meşteşugite a exclamat Tangua. 
Santer să ia hârtia. 

Venise vremea să vorbesc şi eu, pentru că l-am privit pe 
Pida şi mi-am dat seama de faptul că tânărul şef de trib nu 
se va mai opune în nici un fel hotărârii tatălui său. 

Da, Santer a spus vorbe meşteşugite! am zis eu, după 
câteva momente de linişte. 

La auzul glasului meu bătrânul Tangua a tresărit, 
înspăimântat. Apoi a strigat: 


Potaia împuţită începe să latre, dar asta nu-i va fi de nici 
un folos! 

Pida, tânărul şi viteazul şef de trib al kiowaşilor, a spus că 
Tangua este un om înţelept şi drept. Dacă vorbele rostite de 
Pida sunt adevărate, atunci langua mă va asculta. 

Ceea ce a spus Pida este adevărat! a replicat bătrânul şef 
de trib. 

Atunci spune-mi dacă tu crezi că eu voi rosti o minciună! 

Nu. Old Shatterhand este cel mai primejdios dintre albi, el 
este duşmanul meu de moarte, dar el nu va spune o 
minciună. Old Shatterhand nu a avut nici o dată două limbi. 

Atunci eu îţi spun că, în afară de mine, nimeni nu putea să 
ştie unde se afla hârtia pe care o am asupra mea. Santer nu 
a ştiut că această hârtie este la Mugwort Hills. Ela venit 
după ce eu aveam deja hârtia în mâinile mele. Trag nădejde 
că îmi vei da crezare. 

Tangua crede că Old Shatterhand nu minte, dar şi Santer 
zice că a spus adevărul. Ce hotărâre să ia Tangua ca să nu 
nedreptăţească pe nimeni? 

Este bine atunci când dorinţa de dreptate face casă bună 
cu deşteptăciunea. Santer a fost de multe ori la Mugwort 
Hills. El a căutat aur, dar nu a găsit nimic. Tangua ştie 
aceasta, pentru că marea căpetenie a kiowaşilor i-a 
îngăduit lui Santer să caute aur. Şi de data asta Santer a 
venit la Mugwort Hills numai pentru a căuta aur. 

Asta-i o minciună sfruntată! a exclamat Santer. 

Am spus numai şi numai adevărul, am replicat eu, liniştit. 
Tangua poate să-i întrebe pe cei trei albi care se mai află 
aici dacă eu spun sau nu adevărul. 

Bătrânul le-a cerut celor trei tovarăşi ai lui Santer să se 
apropie. Gates, Clay şi Summer au recunoscut că eu 
spusesem adevărul. 

Santer s-a înfuriat şi a strigat: 

Am fost la Mugwort Hills pentru a căuta acea hârtie! Dacă 
tot am mers până acolo, m-am gândit că nu strică să caut şi 
aur! l-am luat pe aceşti trei oameni cu mine, ca să mă ajute 


să-l caut. Nu le-am spus nimic despre hârtie, pentru că 
numai eu trebuia să ştiu ce este scris în ea. 

Tangua era din nou descumpănit şi a strigat: 

Acum fiecare are dreptate! Ce să facă Tangua? 

Să fie deştept şi înţelept, am replicat eu. Îi voi pune lui 
Santer câteva întrebări. Este doar o bucată de hârtie sau 
sunt mai multe? 

Mai multe, a răspuns Santer, care probabil văzuse hârtiile 
în mâinile mele. 

Câte? Două, trei, patru, cinci? am întrebat eu. 

Santer tăcea. Dacă greşea, era pierdut! 

Vedeţi? i-am întrebat eu pe indieni. Tace! Nu ştie! 

Nu am numărat hârtiile! a exclamat Santer. Ce-are-a face 
câte sunt! 

Dacă aceste foi de hârtie au pentru Santer o însemnătate 
atât de mare, atunci el ar trebui să ştie câte sunt! am spus 
eu. Chiar dacă a ştiut vreodată câte foi sunt şi a uitat, 
Santer ar trebui să-şi aducă aminte dacă pe ele s-a scris cu 
cerneală sau cu creion. Cred că Santer nu ştie nici asta! 

Rostisem ultimele cuvinte cu un profund dispreţ, pentru a- 
l face pe netrebnic să răspundă repede. Mă aşteptam ca 
Santer să dea răspunsul greşit, fiindcă în Vest cerneala nu 
se găseşte decât în forturi, în timp ce un creion poate avea 
oricine asupra sa. Aşteptările mele nu au fost zadarnic. 
Santer a spus repede: 

Sigur că ştiu cu ce s-a scris! Cu creionul*bineînţeles! 

Nu te înşeli cumva? l-am întrebat pe Santer, mai mult 
pentru a-l provoca. 

Nu mă înşel! Pe acele foi s-a scris cu creion, şi nu cu 
cerneală! 

Foarte bine! Care dintre vitejii războinici kiowaşi a văzut 
vreodată hârtii vorbitoare şi poate deosebi cerneala de 
creion? 

Printre kiowaşi s-au găsit câţiva care ştiau care este 
diferenţa dintre hârtie şi creion, dar Gates, Clay şi Summer 


se aflau de faţă, aşa că puteau spune şi ei cu ce fusese scris 
testamentul lui Winnetou. De aceea i-am spus lui Pida: 

Tânăra căpetenie a kiowaşilor să ia hârtiile din buzunarul 
meu şi să le dea celor ce ştiu a deosebi creionul de 
cerneală, dar să facă în aşa fel încât Santer să nu vadă 
aceste hârtii! 

Pida a făcut ceea ce i-am cerut. Gates, Clay şi Summer au 
văzut testamentul, dar tânărul şef de trib nu a dat hârtiile 
din mână şi cei trei nu au avut timp să citească nici măcar 
un rând. Toţi trei au spus că pe hârtii se scrisese cu 
cerneală. Tangua şi Pida au susţinut şi ei că cel ce scrisese 
pe hârtiile mele folosise tocul şi cerneala, deşi niciunul 
dintre ei nu se pricepea să deosebească foarte bine creionul 
de cerneală. 

Proştilor! le-a strigat Santer tovarăşilor săi. Ce bine-ar fi 
fost dacă nu m-aş fi încurcat cu voi! Voi nici măcar nu ştiţi 
să deosebiți creionul de cerneală! 

Chiar aşa de proşti nu suntem, domnule Santer! a spus 
Gates. Este cerneală şi cerneală va rămâne pe veci! 

Iar voi o s-o încurcaţi! a izbucnit nemernicul, care nu a 
îndrăznit să le ceară tovarăşilor săi să mintă. 

Old Shatterhand a dovedit că spune adevărul! a exclamat 
Pida. Tatăl meu să spună acum dacă Santer are vreun drept 
asupra hârtiilor. 

Hârtiile nu sunt ale lui Santer! Ele îi aparţin lui Old 
Shatterhand! a decis bătrânul şef de trib. 

Hârtiile sunt ale mele, căci Old Shatterhand este ostaticul 
meu. Când se ceartă doi oameni pentru nişte hârtii, atunci 
înseamnă că acele hârtii sunt însemnate. Le voi păstra cu 
grijă, alături de leacurile mele! 

Pida a luat hârtiile şi le-a pus în săculeţul în care îşi avea 
leacurile. Pe de-o parte, aceasta nu-mi convenea, pentru că 
aş fi vrut ca testamentul lui Winnetou să rămână la mine. 
Cum aveam să pun eu mâna pe preţiosul act, dacă izbuteam 
să scap? Pe de altă parte, îmi convenea că hârtiile intraseră 
în posesia lui Pida, fiindcă Santer nu mai avea cum să 


ajungă la ele. Dacă testamentul ar fi rămas la mine, Santer 
ar fi putut încerca să mi-l ia în timp ce dormeam sau s-ar fi 
folosit de forţa. Nu mă puteam apăra de acest nemernic, 
pentru că eram legat, aşa încât eram sigur că Pida va avea 
grijă de preţioasele hârtii. Santer nu se putea atinge de 
tânăra căpetenie. 

Păstrează tu hârtiile! i-a strigat Santer lui Pida. Nu-ţi vor fi 
de nici un folos, pentru că nu ştii să citeşti! Aş fi vrut să le 
păstrez eu, dar ştiu oricum ce scrie în ele! 

Întorcându-se apoi spre Gates, Clay şi Summer, 
netrebnicul i-a îndemnat: 

Haideţi, domnilor, să ne căutăm un adăpost! Aici nu mai 
avem ce face! 

Ucigaşul s-a îndepărtat, împreună cu cei trei tovarăşi ai 
săi. Soarta testamentului fusese hotărâtă, aşa încât mă 
aşteptam ca Tangua şi fiul său să-şi îndrepte atenţia asupra 
mea. 

Old Shatterhand mai avea asupra sa hârtiile care vorbesc, 
a spus bătrânul şef de trib. Nu i-aţi golit buzunarele după 
ce l-aţi luat ostatic? 

Nu, a replicat Pida. Old Shatterhand este un mare 
războinic, îl vom ucide, dar nu îi vom întina numele şi nu îl 
vom jigni, umblându-i prin buzunare! Avem armele sale şi 
cred că asta ajunge. Tot avutul lui Old Shatterhand îmi va 
rămâne mie, după ce elva fi murit. 

Mă aşteptam ca bătrâna căpetenie să nu fie de acord cu 
spusele lui Pida, însă m-am înşelat. Tangua i-a aruncat fiului 
său o privire în care se citeau mândria, admiraţia şi 
dragostea, zicând: 

Pida, tânărul şef de trib al kiowagşilor, este un războinic 
nobil. El îl cruţă pe cel mai aprig duşman al său! Pida îşi 
ucide duşmanul, dar nu îl batjocoreşte. El va fi mai vestit 
decât câinele de Winnetou, de aceea Pida va fi cel ce îşi va 
înfige cuțitul în pieptul ostaticului, după ce va fi supus la 
cazne şi viaţa va vrea să-i părăsească trupul. Pida va putea 
să se fălească, spunând că cel mai primejdios dintre albi a 


murit de mâna sa. Să fie aduşi bătrânii tribului! Se cade să 
ne sfătuim! Se cuvine să stăm la sfat şi să hotărâm când şi 
cum va muri acest câine alb! Să fie legat la copacul morţii! 

Aveam să aflu numaidecât despre ce fel de copac era 
vorba. Am fost legat de un pin gros, în jurul căruia erau 
înfipţi în pământ câte patru ţăruşi în fiecare dintre cele 
patru puncte cardinale. Pinul cu pricina era numit „copacul 
morţii”, deoarece de el erau legaţi ostaticii care urmau să 
moară la stâlpul caznelor. Pe una dintre crengile copacului 
se aflau mai multe curele. Am fost legat întocmai cum 
fuseseră legaţi Winnetou şi Inciu-Ciuna când căzuseră în 
mâinile kiowaşilor. Un războinic s-a aşezat în stânga şi altul 
în dreapta mea. 

Bătrânii tribului s-au strâns în jurul lui Tangua, formând 
un semicerc. Ei aveau menirea de a hotări moartea mea, 
sau mai bine spus, felul în care eu urma să mor. Înainte ca 
sfatul să înceapă, Pida s-a apropiat de mine şi a pus mâna 
pe curelele cu ajutorul cărora eram legat. Pentru că i s-a 
părut că legăturile erau prea strânse, le-a mai desfăcut 
puţin şi le-a spus celor doi războinici aşezaţi la stânga şi la 
dreapta mea: 

Să-l păziţi cu străşnicie pe Old Shatterhand! Să-l păziţi, 
dar să nu-l chinuiţi! Old Shatterhand este o mare căpetenie 
a feţelor palide, care nu a chinuit nici o dată vreun 
războinic roşu! 

După ce a dat aceste porunci, Pida s-a îndepărtat, pentru 
că urma să ia parte la sfat. Stăteam în picioare, cu spatele 
sprijinit de copacul morţii şi priveam la mulţimea de femei, 
fete şi copii care veniseră să mă vadă. Războinicii şi băieţii 
mai răsăriţi nu se apropiau de mine. Lor nu le era îngăduit 
să-şi dea în vileag curiozitatea. Nimeni nu mă privea cu ură, 
ci cu respect şi cu milă. Toţi voiau să-l zărească pe vânătorul 
alb despre care auziseră atâtea, şi a cărui moarte avea să 
fie pentru ei un spectacol nemaivăzut. 

Mi-a sărit în ochi o tânără indiancă ce nu părea a-şi fi unit 
destinele cu vreun războinic. Fata mi-a prins privirea şi s-a 


retras, ruşinată de faptul că se aflase şi ea în mulţimea 
curioşilor. Fata nu era nici frumoasă, dar nici urâtă. Aş 
putea spune că era atrăgătoare. Ochii şi chipul ei îmi 
aduceau aminte de Nşo-ci, căci semăna destul de mult cu 
sora lui Winnetou. I-am zâmbit, şi fata s-a roşit până-n 
vârful urechilor, îndepărtându-se apoi cu paşi repezi spre 
un cort mare în care a intrat iute. 

Cine este acea fiică a kiowaşilor care a stat deoparte şi 
care a plecat acum? l-am întrebat pe unul dintre războinicii 
care mă păzeau. 

Celor doi kiowaşi care stăteau în stânga şi în dreapta mea 
nu le era interzis să-mi vorbească, astfel încât unul dintre ei 
a răspuns: 

Este Kahko-Oto15, fiica lui Sus-homasha16, cel care a 
dobândit dreptul de a purta o pană de pe vremea când era 
doar un copilandru. Îţi place Kahko-Oto? 

Da, am răspuns eu, deşi întrebarea kiowaşului era ciudată, 
având în vedere situaţia în care mă găseam. 

Soţia tinerei noastre căpetenii este sora ei. 

Soţia lui Pida? am întrebat eu, uimit. 

Da. Tatăl fetei este la sfat. Îl poţi vedea, căci el poartă în 
păr o pană mare. 

Cu aceasta discuţia s-a încheiat, dar acest schimb de 
replici avea să atragă după sine urmări la care nici nu mă 
gândeam. 

Sfatul a durat mult, mai bine de două ceasuri. După cea 
luat sfârşit, am fost dus înaintea bătrânilor tribului pentru a 
auzi cu urechile mele ce se hotărâse. Am fost nevoit să 
ascult cuvântări lungi, legate de faptele rele ale albilor în 
general şi de fărădelegile pe care le-aş fi comis eu, în 
special. Tangua a povestit amănunţit despre confruntarea 
dintre noi, care avusese loc cu multă vreme în urmă, 
arătând că eu eram acela care-i zdrobise amândoi 
genunchii. Bătrânul şef de trib a arătat, de asemenea, că îl 
eliberasem pe Sam Hawkens, luându-l ostatic pe tânărul 
Pida. Pe scurt, mi s-au adus atâtea acuzaţii, încât nu mă 


puteam aştepta la mila kiowaşilor. Apoi bătrânii au înşirat 
chinurile la care aveam să fiu supus. Nu cred că vreunui alb 
prins de indieni i s-a mai pregătit vreodată o moarte atât de 
lentă şi chinuitoare precum era aceea ce mă aştepta pe 
mine. S-ar fi cuvenit să fiu mândru, pentru că lungul şir de 
chinuri la care urma să fiu supus era dovada respectului de 
care mă bucuram din partea kiowaşilor. Singurul lucru bun 
era acela că nu aveam să fiu supus imediat la cazne. O 
ceată de războinici nu se întorsese încă şi nimeni nu trebuia 
lipsit de plăcerea de a-l vedea murind pe vestitul Old 
Shatterhand, astfel încât mai aveam răgaz până la sosirea 
războinicilor ce nu se înapoiaseră în sat. 

Mi-am păstrat mereu calmul, purtându-mă ca un bărbat ce 
nu se teme de moarte, dar le-am spus celor adunaţi la sfat 
tot ce aveam de spus. 

M-am exprimat concis şi am avut grijă să nu-i jignesc pe 
kiowaşi. Acest lucru era cu totul neobişnuit pentru situaţia 
în care mă aflam. Indienii iau drept o dovadă de mare curaj 
faptul că un ostatic îi insultă. M-am abținut însă de la orice 
fel de cuvinte jignitoare şi am făcut aceasta numai de 
dragul lui Pida, care se dovedise a fi un războinic cu un 
suflet nobil. În afară de aceasta, kiowaşii nu mă 
întâmpinaseră cu ură, aşa cum ar fi fost de aşteptat pentru 
un duşman de moarte, pentru un prieten al apaşilor. Felul în 
care vorbisem nu era pentru kiowaşi o dovadă de laşitate. 
Nimeni nu gândea că Old Shatterhand ar fi fost un laş. 

Când războinicii roşii m-au dus la copacul morţii, am 
trecut pe lângă cortul lui Sus-homasha. Păr negru se afla 
chiar în faţa cortului şi am întrebat-o: 

Tânăra mea soră se bucură pentru că vânătorul cel rău 
care poartă numele de Old Shatterhand a fost prins? 

După ce a lăsat ochii-n pământ, ruşinată, fata a spus: 

Old Shatterhand nu este rău. 

De unde ştii tu asta? 

Toţi ştiu asta. 

Atunci de ce vreţi să mă ucideţi? 


Tu i-ai zdrobit genunchii lui Tangua şi nu mai eşti o faţă 
palidă, tu eşti apaş. 

Eu sunt o faţă palidă şi asta voi rămâne mereu. 

Nu. Inciu-Ciuna te-a primit printre apaşi, ba mai mult, tu 
ai devenit căpetenie a apaşilor. Oare nu eşti tu fratele de 
cruce al lui Winnetou? 

Este adevărat că sunt fratele de cruce al lui Winnetou, dar 
eu nu am făcut nici un rău vreunui kiowaş. Kahko-Oto să nu 
uite asta nicicând. 

Old Shatterhand îmi ştie numele? a întrebat fata, uimită. 

Da, căci am întrebat care este numele tău şi l-am aflat. Fie 
ca verile frumoase pe care le vei mai trăi să fie mai 
numeroase decât ceasurile pe care le mai am eu de trăit. 

Războinicii care mă însoțeau m-au lăsat să vorbesc cu fiica 
lui Sus-homasha. Un altul nu s-ar fi bucurat de acest 
privilegiu, dar eu o datoram lui Pida ca şi mulţumită faptului 
că Tlangua se schimbase mult. O schimbare datorată nu 
vârstei care te face mai înţelept, ci modului de gândire al lui 
Pida, care avea o influenţă hotărâtoare asupra tatălui său. 
Copiii şi femeile nu se mai apropiau acum de mine. Se pare 
că primiseră poruncă să mă lase în pace şi acest lucru îmi 
era pe plac. 

După o vreme, am zărit-o pe Păr negru ieşind din cortul 
tatălui ei. Avea în mâini un vas de lut ars. Fata s-a apropiat 
de mine şi mi-a spus: 

Părintele meu mi-a îngăduit să-ţi dau de mâncare. 
Primeşti? 

Da, cu plăcere, numai că nu mă pot folosi de mâini. 

Nici nu e nevoie. Ie voi ajuta eu! 

Kahko-Oto adusese bucăţi de carne friptă, pe care mi le 
băga în gură cu ajutorul unui cuţit. Vestitul Old Shatterhand 
era hrănit de o femeie, întocmai ca un bebeluş! Această 
situaţie nu stârnea nimănui râsul, pentru că Păr negru nu 
era vreo doamnă din înalta societate sau vreo mexicancă 
mândră, era o indiancă din tribul kiowaşilor. 


După ce am terminat de mâncat, unul dintre războinicii 
care mă păzeau i-a spus fetei, gândindu-se, desigur, că-i va 
face o bucurie: 

Old Shatterhand a spus că-i place Kahko-Oto! 

Fata m-a privit cu ochi pătrunzători şi cred că m-am roşit 
până-n vârful urechilor. Apoi m-a întrebat: 

Este adevărat ce a spus acest războinic? 

El m-a întrebat dacă-mi place Kahko-Oto şi i-am răspuns 
că da, am replicat eu. 

Păr negru mi-a întors spatele şi a plecat fără a rosti un 
cuvânt. 

Către seară, l-am zărit pe Gates plimbându-se printre 
corturi şi l-am întrebat pe unul dintre paznicii mei: 

Îmi este îngăduit să-i vorbesc acelei feţe palide? 

Da, a răspuns indianul, dar nu aveţi voie să vorbiţi despre 
felul în care Old Shatterhand ar putea scăpa! 

Războinicul roşu să nu-şi facă griji! l-am liniştit eu. 

L-am strigat pe Gates, şi omul s-a apropiat de mine, 
şovăind. 

Haideţi, veniţi mai aproape, domnule Gates, l-am îndemnat 
eu. Vi s-a interzis cumva să vorbiţi cu mine? 

Domnului Santer nu i-ar plăcea să mă vadă discutând cu 
dumneavoastră, a recunoscut Gates. 

Îi e teamă ca nu cumva să vă spun adevărul despre el. 

Vă înşelaţi asupra domnului Santer, domnule Shatterhand. 

Nu eu mă înşel, ci dumneavoastră. 

Santer este un domn în adevăratul înţeles al cuvântului! 

Nu prea vă pricepeţi la oameni, domnule Gates! Aş putea 
să vă dovedesc oricând faptul că Santer nu este nicidecum 
un domn. 

Nu vreau să aud ce doriţi să-mi spuneţi! Sunteţi pornit 
împotriva domnului Santer! 

Asta aşa e. Sunt atât de pornit împotriva lui, încât 
stimabilul domn Santer are toate motivele să se ferească de 
mine. 


Hm! Să se ferească de dumneavoastră? Domnule, nu mi-o 
luaţi în nume de rău, dar de dumneavoastră nu mai are 
nimeni de ce să se ferească. 

Pentru că ar urma să mor? 

Desigur. 

Între a urma să mori şi a muri este o mare deosebire. Am 
fost de multe ori la un pas de moarte şi, după cum vedeţi, 
sunt încă în viaţă. Spuneţi-mi, chiar credeţi că Old 
Shatterhand este atât de mârşav precum vrea să-l facă 
domnul Santer să pară? 

Eu sunt dispus să cred totul, dar în acelaşi timp nu cred 
nimic. Ştiu că sunteţi duşmani. Nu mă priveşte care dintre 
dumneavoastră are dreptate. 

Dacă aşa stau lucrurile, atunci nu ar fi trebuit să mă 
minţiţi când ne aflam împreună la Mugwort Hills. Nu mi-aţi 
spus că vor veni kiowaşii. Dacă mi-aţi fi spus asta, nu aş fi 
acum ostaticul lor. 

Oare dumneavoastră aţi fost cinstit faţă de noi? 

Oare v-am minţit sau v-am înşelat? 

Aţi spus că vă numiţi Jones. 

Prin asta înţelegeţi că nu am fost cinstit faţă de 
dumneavoastră, domnule Gates? Nu v-am spus care este 
numele meu adevărat, dar am făcut-o numai din prevedere. 
Santer este un şarlatan, un escroc, un ucigaş, un om foarte 
primejdios. E] vrea de multă vreme să mă ucidă. 
Dumneavoastră eraţi şi sunteţi încă tovarăşii lui. Oare se 
cuvenea să vă spun că aveam de gând să merg la Mugwort 
Hills? 

Hm! a mormăit Gates. 

Hm? Nu mi-o luaţi în nume de rău, domnule Gates, dar 
dacă mai aveţi îndoieli asupra mea, atunci chiar că nu vă 
înţeleg. 

Poate că dacă ne-aţi fi spus adevărul, am fi avut mai multă 
încredere în dumneavoastră. 

Sunt sigur că nu mi-aţi fi spus nimic! Oare acum când 
vedeţi cum se poartă Santer v-aţi schimbat impresia despre 


el? 

Domnul Santer nu are de gând să vă facă nici un rău! 

Cine a spus asta? 

El însuşi. 

Vă duce de nas! Vrea să mă ucidă! 

Nu, domnul Santer nu minte! 

Vedeţi că şi acum sunteţi de partea lui şi nu aveţi 
încredere în mine? Nu ar fi avut nici un rost să vă fi spus 
adevărul despre mine şi despre Santer, la Mugwort Hills. 
Degeaba v-aş fi spus că Santer nu este un om cinstit. Nici 
acum nu mă credeţi. Nici acum, când ar trebui să fiţi alături 
de mine, albul care este ostaticul indienilor! 

Domnul Santer a spus că vrea să vă salveze. 

Asta-i o minciună! Vrea să vă ducă de nas, şinuosăvă 
daţi seama de asta decât după ce Santer vă va face un rău. 

Nu ne va face nici un rău! Poate că s-a purtat urât cu 
dumneavoastră, fiindcă aţi vrut să-l ucideţi. Faţă de noi este 
cinstit. 

Tot mai nădăjduiţi să găsiţi aur? 

Da. 

Nu există aur la Mugwort Hills. 

Atunci aurul de la Mugwort Hills este altundeva. 

Unde? 

Santer va descoperi acest lucru. 

Cum? V-a spus asta? 

Nu. 

Aceasta este o nouă dovadă că Santer nu este cinstit faţă 
de dumneavoastră. 

Domnul Santer nu are cum să ne spună ceea ce nu ştie. 

Ştie! Ştie foarte bine! Cel puţin ştie cum va descoperi locul 
în care se găseşte aurul. 

Dacă spuneţi acest lucru, atunci ştiţi şi dumneavoastră 
unde se găseşte aurul. 

Da, ştiu! 

Atunci spuneţi-mi şi mie unde! 

Asta nu se poate! 


Aha! Vedeţi că nu sunteţi cinstit faţă de noi? Şi noi ar 
trebui să fim de partea dumneavoastră! 

Aş fi cinstit faţă de dumneavoastră, dacă aş şti că mă pot 
bizui pe dumneavoastră. Nu aveţi cum să-mi spuneţi că nu 
aş fi cinstit, deoarece mă siliţi să mă port astfel. Unde 
dormiţi? 

Dormim într-un cort pe care domnul Santer l-a ales pentru 
noi. 

Santer împarte acel cort cu dumneavoastră? 

Da. 

Şi unde este cortul despre care îmi vorbiţi? 

Chiar lângă cel al lui Pida. 

Ciudat! Chiar Santer a ales acest cort? 

Da. Tangua i-a îngăduit să-şi aleagă ce cort doreşte. 

Şi şi-a ales tocmai cortul aşezat lângă cel al lui Pida? Hm! 
Şi Pida nu-l prea are la suflet! Fiţi cu ochii-n patru. Este cu 
putinţă ca Santer să dispară pe neaşteptate şi să vă lase 
aici. Dacă se va întâmpla asta, indienii nu vor fi tocmai 
prietenoşi faţă de dumneavoastră. Dacă Santer dispare, 
indienii vă vor trata ca pe nişte duşmani. Nu ştiu dacă... 

Dumnezeule! a exclamat Gates, întrerupându-mă. Vede că 
stau de vorbă cu dumneavoastră! 

Santer tocmai ieşea dintre corturi. Netrebnicul s-a 
îndreptat numaidecât spre noi. 

Se pare că vă temeţi foarte tare de acest domn în care 
aveţi atâta încredere, i-am spus eu lui Gates, pe un ton 
batjocoritor. 

Nu, nu mi-e teamă, dar ştiu că domnului Santer nu-i place 
să stăm de vorbă cu dumneavoastră! 

Păi atunci cred că este cazul să daţi fuga şi să-i cereţi 
iertare lui Santer! am replicat, râzând. 

Ce căutaţi aici, domnule Gates? a strigat Santer, deja de 
departe. Cine v-a spus că puteţi vorbi cu acest om? 

Am trecut şi eu pe-aici din întâmplare şi dumnealui m-a 
strigat, a spus Gates, căutând parcă să se scuze. 


Aici nu poate fi vorba despre nici o întâmplare! a strigat 
Santer. Gata! Veniţi cu mine! 

Dar, domnule Santer, eu nu mai sunt un copilandru 
căruia... 

Linişte! Nici un cuvânt mai mult! Haideţi! 

Spunând acestea, Santer l-a apucat de mână pe Gates şi l- 
a tras după sine. Ce minciuni le va fi spus nemernicul 
acestor oameni creduli? 

Se pare că eram păzit de doi războinici kiowaşi care 
înțelegeau şi poate chiar vorbeau engleza. Acest lucru era 
un semn al respectului de care mă bucuram. După ce 
Santer s-a depărtat împreună cu Gates, indianul cu care 
mai vorbisem a spus: 

Sunt şi ei nişte oi care merg după lup. Lupul le va mânca 
îndată ce i se va face foame. De ce nu au încredere în Old 
Shatterhand, care le vrea binele? 

După puţină vreme, s-a apropiat Pida. Tânăra căpetenie 
voia să ştie dacă aveam a mă plânge de ceva. Apoi m-a 
privit şi mi-a spus, arătând spre ţăruşii din jurul copacului 
de care eram legat: 

Poate că Old Shatterhand a ostenit. Poate că el doreşte să 
se întindă aici, între ţăruşi. Vrea Old Shatterhand să se 
întindă chiar acum? 

Nu. Mai pot să mai stau în picioare. 

Atunci Old Shatterhand va sta întins după ce va mânca. 
Vânătorul alb mai are vreo dorinţă? 

Da, am o rugăminte. 

Rosteşte-o! Dacă pot, ţi-o voi îndeplini. 

Vreau să te rog să fii cu băgare de seamă în ceea ce-l 
priveşte pe Santer. 

Santer? Santer este un gândac pe lângă Pida! a spus 
indianul, mândru. 

Aşa este, dar uneori este nevoie să fii cu ochii pe gândac, 
mai ales dacă el poate face rău. Am auzit că locuieşte într- 
un cort ce se găseşte alături de cortul tău. 

Acel cort era gol. 


Fii cu băgare de seamă ca Santer să nu pătrundă în cortul 
tău! Se pare că asta are de gând să facă! 

Pida are să-l arunce din cortul său! 

Poţi face aceasta, dacă el va veni în cortul tău când tu vei fi 
treaz. Ce se va întâmpla dacă el te va ataca pe neaşteptate 
sau va intra în cortul tău când dormi? 

Pida ar prinde de veste că Santer este în cortul său! 

Şi atunci când tu nu te vei afla în cortul tău? 

Consoarta mea l-ar izgoni pe Santer! 

Santer vrea hârtiile pe care mi le-ai luat. 

El nu va avea acele hârtii! 

Trag nădejde că aşa va fi! îmi vei îngădui să mai văd o dată 
acele hârtii? 

Tu le-ai văzut şi le-ai citit. 

Dar nu am avut timp să citesc tot ce este scris pe ele. 

Atunci le vei citi, dar nu o vei face acum, pentru că s-a 
întunecat. Pida îţi va aduce hârtiile mâine în zori, când va fi 
lumină. 

Îţi mulţumesc. Aş vrea să-ţi spun încă ceva: Santer nu vrea 
doar hârtiile pe care le-am avut asupra mea, ci şi puştile 
mele. Acestea sunt vestite, şi nemernicul le-ar vrea pentru 
el. Unde sunt aceste arme acum? 

La mine. 

Ai grijă de ele! 

Sunt la loc sigur. Chiar dacă Santer ar intra în cortul meu 
peste zi, nu ar găsi puştile. Le-am învelit în două pături şi le- 
am aşezat sub culcuşul meu, ca să le feresc de umezeală. 
Aceste arme sunt ale mele. Pida se va bucura de faima de a 
folosi o carabină Henry şi pentru asta Old Shatterhand îl va 
ajuta. 

Dacă pot, te ajut cu plăcere. 

M-am uitat bine la cele două puşti. Aş putea trage cu 
doborâtorul de urşi, dar carabina nu aş putea-o folosi. Ai 
vrea să-mi arăţi cum se foloseşte carabina? 

Da. 


Îţi mulţumesc. Nu te-aş fi silit să-mi destăinui taina acestei 
carabine. Dacă nu mi-ai arăta cum se foloseşte, ea nu mi-ar 
fi de nici un folos. Pentru că eşti gata să mă ajuţi, voi avea 
grijă ca înainte de a fi supus caznelor să primeşti tot ce îţi 
doreşte inima. 

Pida a plecat, fără a bănui ce speranţe trezise în sufletul 
meu. 

Trebuie să recunosc faptul că mi-a trecut prin gând să 
profit de prezenţa lui Gates, Clay şi Summer. Chiar dacă nu- 
mi erau prieteni, cei trei ar fi trebuit să fie alături de mine, 
fiindcă erau albi. Dacă ar fi vrut să mă ajute, ar fi găsit cu 
siguranţă un prilej de a mă dezlega şi de a mă scuti de 
chinurile la care voiau să mă supună kiowaşii. Ar fi fost de- 
ajuns să am o mână liberă şi un cuţit! Din păcate, nu mă 
puteam bizui pe cei trei tovarăşi ai lui Santer. 

Asta însemna, cu alte cuvinte, că nu mă puteam baza decât 
pe mine. Trebuia să găsesc o cale de a scăpa! Hm! Săamo 
mână liberă şi un cuţit! Asta nu era cu totul imposibil. Mă 
tot gândeam la Păr negru. Îi părea rău că trebuia să mor, 
iar eu ştiam foarte bine că unii albi izbutiseră sa scape din 
mâinile indienilor datorită faptului că fuseseră ajutaţi de 
câte o tânără indiancă. Asta nu însemna că vorbisem cu 
fiica lui Sus-homasha numai pentru că ea m-ar fi putut ajuta 
să fug. Nu, nicidecum! Trebuia, trebuia să scap! Trebuia să 
fug, chiar dacă aş fi fost nevoit să apelez la o soluţie 
disperată! 

Pida mă rugase să-i arăt cum se foloseşte carabina Henry. 
Nici nu-mi putea dori un prilej mai bun pentru a fugi! Dacă 
trebuia să-i arăt tinerei căpetenii cum se foloseşte carabina, 
atunci carabina trebuia să se afle în mâinile mele. Era de- 
ajuns să duc mâna la brâul lui Pida, să-i iau cuțitul, să-mi tai 
legăturile de la picioare şi apoi să fug, având asupra mea 
carabina Henry! 

Cel mai bine ar fi fost să pot scăpa printr-un şiretlic, 
pentru a nu mă expune gloanţelor indienilor, dar nu-mi 


venea nici o idee. Poate mai târziu. Mai aveam destulă 
vreme. 

În timpul nopţii, am stat întins. Fiecare mână şi fiecare 
picior mi-au fost legate de câte un ţăruş. Erau de patru ori 
câte patru ţăruşi bătuţi în jurul copacului morţii, deci, aici 
puteau fi legaţi patru prizonieri. Noaptea paznicii indieni nu 
trebuiau să-şi facă nici un fel de griji, pentru că ostaticii 
legaţi de ţăruşi nu puteau scăpa. 

CAPITOLUL 11 

LA COPACUL MORŢII. 

Noaptea s-a lăsat pe negândite. În faţa corturilor au fost 
aprinse focurile. Femeile pregăteau cina. Păr negru mi-a 
adus din nou mâncare şi apă. Probabil că fata îşi convinsese 
părintele să îi îngăduie să-l hrănească pe Old Shatterhand. 
Pentru ca Păr negru să îmi poată da să mănânc, Sus- 
homasha vorbise, desigur, cu Tangua. 

Cât mi-a dat să mănânc, nu am schimbat nici un cuvânt cu 
Păr negru. După aceea, i-am mulţumit fetei pentru ceea ce 
îmi adusese. 

Cei doi războinici care mă păziseră până atunci au fost 
înlocuiţi de alţi doi, care s-au arătat a fi prietenoşi faţă de 
mine. L-am întrebat pe unul dintre ei când îmi era îngăduit 
să mă întind, iar acesta mi-a spus să aştept până ce va sosi 
Pida. 

Am zărit o siluetă apropiindu-se şi am crezut că era Pida, 
pentru ca apoi să constat cu surprindere că cel ce venea 
spre mine era Sus-homasha, tatăl lui Păr negru. Războinicul 
m-a privit multă vreme, fără a scoate un cuvânt, apoi le-a 
spus celor doi indieni care mă păzeau: 

Fraţii mei să se îndepărteze şi să se întoarcă aici doar 
când îi voi chema eu! 

Cei doi s-au îndepărtat numaidecât. Se pare că O pană se 
bucura de foarte mult respect printre kiowaşi, deşi nu era 
căpetenie. 

Tatăl lui Kahko-Oto s-a aşezat înaintea mea şi a tăcut o 
vreme, mulţumindu-se să mă privească. Apoi a spus: 


Feţele palide locuiau dincolo de apa cea mare. Ele aveau 
pământ din belşug. Cu toate astea, au venit aici şi ne-au 
furat munţii, văile şi câmpiile. 

După cele spuse, O pană a tăcut. El rostise, aşa cum era 
obiceiul indienilor, un soi de introducere. Mi-am putut da 
seama că voia să-mi vorbească despre ceva important. 
Despre ce putea fi vorba? Eram curios, dar am tăcut, şi Sus- 
homasha a spus: 

Albii au fost primiţi de indieni cu simţăminte curate, cu 
dragoste, numai că albii i-au răsplătit pe indieni furând şi 
ucigând. 

După o pauză destul de lungă, O pană a continuat: 

Chiar şi azi albii ne gonesc de pe pământurile noastre. 
Dacă nu ne pot alunga prin şiretlicuri, atunci pun mâna pe 
arme. Dacă un indian vede un alb, atunci poate fi sigur că 
are înaintea sa un duşman de moarte. Există oare şi albi 
care nu ne sunt duşmani? 

Am înţeles acum la cine se referea O pană. Războinicul 
vorbea chiar despre mine. 

Old Shatterhand nu vrea să-mi răspundă? m-a întrebat 
indianul. Oare albii nu s-au purtat astfel faţă de noi? 

Ba da. Aşa s-au purtat. O pană are dreptate, am replicat 
eu. 

Şi oare nu sunt albii duşmanii noştri? 

Sunt duşmanii voştri. 

Există şi albi care nu ne sunt duşmani? 

Sunt câţiva. 

Old Shatterhand să-mi spună care sunt aceia! 

Aş putea să-ţi spun multe nume, ba chiar foarte multe, dar 
nu o voi face. Dacă vei deschide bine ochii, vei zări înaintea 
ta un alb care nu este duşmanul indienilor. 

Nu-l văd decât pe Old Shatterhand. 

Despre mine este vorba. 

Spui despre tine că nu eşti un duşman al indienilor? Oare 
tu nu ai rănit şi nu ai ucis nici un indian? 


Ba da, dar numai atunci când m-am văzut nevoit s-o fac. 
Eu nu sunt un duşman al indienilor, ci sunt un prieten al 
oamenilor roşii. Am dovedit aceasta de multe ori. Am fost 
alături de indieni de câte ori am putut şi i-am apărat 
împotriva albilor. Dacă eşti un om drept, trebuie să 
recunoşti aceasta. 

O pană este un om drept! 

Atunci îţi voi dovedi că ceea ce am spus este adevărat. 
Gândeşte-te numai la Winnetou. Noi am fost prieteni şi fraţi 
de cruce. Oare Winnetou nu era indian? 

A fost duşmanul nostru, dar a fost indian. 

Apaşul nu a fost duşmanul vostru, voi vi l-aţi făcut duşman. 
Aşa cum îi iubea pe toţi apaşii, aşa îi iubea pe toţi indienii. 
EI voia să trăiască în pace şi să aducă pace. Fraţii lui roşii 
au vrut să se războiască şi să se ucidă între ei. Aceasta a 
fost marea lui durere, marea lui tristeţe care nu l-a părăsit 
nicicând. Aşa cum gândea şi simţea el, aşa simt şi gândesc 
şi eu. 'lot ce am făcut împreună cu Winnetou am făcut doar 
din dragoste pentru indieni. 

Vorbisem rar şi ceremonios, la fel ca O pană. Indianul a 
lăsat capul în pământ şi a tăcut minute-n şir. Apoi a înălţat 
capul şi a zis: 

Old Shatterhand a spus adevărul. Sus-homasha este un om 
drept. El recunoaşte că un om are dreptate şi este bun, 
chiar dacă acel om îi este duşman. Dacă toţi războinicii roşii 
ar fi precum a fost Winnetou, dacă toţi albii ar urma pilda 
lui Old Shatterhand, atunci albii şi indienii s-ar înţelege ca 
nişte fraţi, s-ar iubi şi s-ar ajuta unii pe alţii. Pe pământ ar fi 
loc pentru toţi deopotrivă. Este primejdios să dai o pildă pe 
care nu o urmează nimeni. Winnetou a murit, răpus de 
glonţul unui duşman. Old Shatterhand va muri la stâlpul 
caznelor. 

O pană vorbea, în sfârşit, despre lucrurile la care ar fi vrut 
să se refere de la bun început. De aceea nu l-am întrerupt, 
iar el a continuat: 


Old Shatterhand este un erou. El va avea de îndurat 
chinuri cumplite. Oare le va face duşmanilor săi o bucurie, 
arătându-se slab? 

Nu. Dacă va fi să mor, atunci voi muri ca un adevărat 
bărbat, al cărui nume va fi cinstit şi după moarte. 

Dacă va fi să mori? Tragi nădejde că nu vei muri? 

Da. 

Tu spui întotdeauna adevărul! 

Ai vrea să te mint? 

Nu, dar spunând adevărul te pui în primejdie! 

Old Shatterhand nu a fost nicicând un laş. 

Tragi nădejde că vei scăpa? 

Da. 

Sus-homasha a fost de-a dreptul uimit de această 
mărturisire a mea. Ela ridicat mâinile, exclamând: 

Uff, uff! Până acum ne-am arătat blânzi cu tine, dar va 
trebui să dăm dovadă de asprime! 

Nu mă tem de asta! Dimpotrivă, mă mândresc că ţi-am 
spus adevărul. 

Numai Old Shatterhand poate avea îndrăzneala de a 
spune că nădăjduieşte să scape. 

Nu ai dreptate. Un om care nu se bizuie decât pe 
îndrăzneală nu se gândeşte la un lucru anume, nu are un 
anumit ţel. 

Un ţel? 

Da. Nu-ţi pot spune despre ce este vorba. Trebuie să 
descoperi tu însuţi care este țelul meu. 

Urmăream într-adevăr un scop, dar nu aveam voie să-i 
spun la ce mă gândeam, şi anume la faptul că indianul 
venise la mine pentru a mă salva, propunându-mi să o iau 
de soţie pe fiica sa. Dacă acceptam, nu aş mai fi fost ucis. Aş 
fi fost liber, aş fi avut o soţie din neamul kiowaşilor şi ar fi 
trebuit să devin războinic al kiowaşilor. Nu puteam face 
acest lucru şi de aceea nu i-am dat un răspuns direct lui 
Sus-homasha. Indianul nu ar fi trebuit să se simtă jignit, îi 
spusesem că nu era sigur dacă voi muri. Prin aceasta îi 


dădusem de înţeles că nu se cuvenea să îmi propună s-o iau 
de soţie pe fiica sa, fiindcă mă puteam salva şi singur, fără a 
deveni kiowaş. Dacă O pană înţelesese cum se cuvine ceea 
ce îi spusesem, atunci el nu avea de ce să se simtă jignit. 

Dar Sus-homasha nu a înţeles cum se cuvine spusele mele, 
pentru că a replicat: 

Old Shatterhand vrea doar să ne facem griji din cauza lui. 
Îi este greu să spună că este pierdut şi că nu va putea 
scăpa! Sus-homasha nu se lasă amăgit de vorbe! El ştie 
prea bine că Old Shatterhand va muri! 

Ştiu prea bine că voi scăpa cu viaţă! am spus eu, cu 
încăpățânare. 

Vei muri la stâlpul caznelor! 

Voi scăpa! 

Este cu neputinţă! Dacă Sus-homasha ar crede, fie şi 
numai o clipă, că ai putea scăpa, s-ar aşeza el însuşi aici şi 
te-ar păzi! Nu vei putea fugi, dar ai putea scăpa cu viaţă. Ar 
fi un mijloc prin care ai putea scăpa cu viaţă. 

Care ar fi acel mijloc? am întrebat eu, văzând că indianul 
nu renunţa la ideea lui. 

Ai putea scăpa cu ajutorul meu! 

Nu am nevoie de ajutorul nimănui. 

Eşti mai mândru decât credeam! Care om respinge mâna 
ce i se întinde, atunci când este vorba de viaţă şi de 
moarte? 

Acel om care poate scăpa de primejdie, bizuindu-se doar 
pe sine însuşi. 

Eşti un om mândru care piere doar pentru a nu fi dator 
nimănui. Sus-homasha nu vrea recunoştinţa ta. Sus- 
homasha nu vrea decât să fii liber. Ştii că Păr negru este 
fiica mea? 

Da. 

Îi este milă de tine. 

Atunci Old Shatterhand este un om demn de milă, dar nu 
un războinic viteaz. Mila înseamnă jignire! 


Prin aceste cuvinte aspre, am vrut să-l fac pe Opană să 
renunţe la planul său, dar nu am izbutit, fiindcă indianul mi- 
a Spus, cu blândeţe: 

Sus-homasha nu vrea să te jignească. Păr negru a auzit 
multe despre tine, încă dinainte de a te zări. Ea ştie că Old 
Shatterhand este cel mai viteaz dintre războinicii albi şi ar 
vrea să te scape de la moarte. 

Prin aceasta se vede că Păr negru are un suflet bun, dar 
ea nu mă poate scăpa de la moarte. 

Ba poate. Este chiar lesne să te scape de la moarte. Tu 
cunoşti toate obiceiurile oamenilor roşii. Tu te vei sluji de 
un anumit obicei al nostru, căci ai spus că-ţi place fiica mea. 

Te înşeli. Nu i-am spus fiicei tale că-mi place. 

Ea mi-a spus că acestea au fost vorbele tale, şi fiica mea nu 
a minţit nici o dată. 

Păr negru mi-a adus de mâncare. Unul dintre războinicii 
care mă păzeau m-a întrebat dacă fata îmi place şi eu i-am 
mărturisit războinicului că îmi place Păr negru. 

Este acelaşi lucru. Ai spus că îţi place fiica mea. Ştii că un 
om care ia de soţie pe o fată dintr-un anume trib devine 
războinic al tribului din care face parte fata cu pricina? 

Da. 

Ştii că aceasta se întâmplă, chiar şi atunci când omul care 
ia în căsătorie fata a fost un duşman al tribului din care 
urmează să facă parte? 

Da. 

Ştii că duşmanului care ia de soţie fata i se cruţă viaţa? 

Da. 

Uff! Atunci mă vei înţelege. 

Te înţeleg. 

Ţie îţi place Păr negru. Păr negru te place pe tine. Vrei să 
o iei de soţie pe fata mea? 

Nu. 

O pană era uimit. S-a lăsat o tăcere apăsătoare. Urma să 
mor şi totuşi refuzam să o iau de soţie pe una dintre cele 


mai frumoase fete ale tribului, pe fata unui războinic 
respectat. Oare se putea aşa ceva? 

De ce? m-a întrebat Sus-homasha. 

Puteam oare să-i spun care erau motivele acestui refuz? 
Puteam să-i spun că un european cu oarecare educaţie nu 
voia să-şi lege întreaga viaţă de fata unui indian? îi puteam 
mărturisi că un alb nu-i poate oferi unei indience tot ceea 
ce ea putea şi trebuia să-i ofere? Puteam să-i spun că Old 
Shatterhand nu se numără printre netrebnicii care iau în 
căsătorie o fată de indian pentru a o părăsi mai târziu, 
numai fiindcă au câte o nevastă în fiecare trib? îi puteam 
spune aceste lucruri pe care nu le înţelegea? Nu! Sigur că 
nu! Se cuvenea să aduc nişte argumente pe care O pană să 
le priceapă. De aceea i-am spus: 

Fratele meu roşu mi-a mărturisit că îl preţuieşte pe Old 
Shatterhand ca pe un războinic viteaz. 

Este adevărat. 

Cu toate astea, fratele meu îmi cere să primesc viaţa din 
mâna unei femei. Oare Sus-homasha ar face un astfel de 
lucru? 

Uff! a exclamat O pană. 

S-a lăsat din nou tăcerea. Indianul se gândea la cele ce-i 
spusesem. După o vreme, Sus-homasha m-a întrebat: 

Ce crede Old Shatterhand despre mine? 

Old Shatterhand. crede că Sus-homasha este un războinic 
viteaz şi înţelept, care ia parte la luptă şi la sfat. 

Ai vrea să fii prietenul meu? 

M-ar bucura să-ţi fiu prieten. 

Ce crede Old Shatterhand despre fiica mea? 

Fiica lui Sus-homasha este cea mai frumoasă floare printre 
fetele din neamul kiowaşilor. 

Este ea demnă de un bărbat? 

Războinicul ce o va lua de soţie poate fi mândru de ea. 

Tu nu mă dispreţuieşti pe mine şi nici pe ea? 

Departe de mine un astfel de lucru! Old Shatterhand se 
poate apăra, dar el nu poate primi viaţa din mâna unei 


femei! 

Uff! Uff! 

Se cuvine oare ca Old Shatterhand să facă un lucru de 
care oamenii să se ruşineze? 

Nu. 

Se cuvine oare să se spună despre Old Shatterhand: ela 
scăpat cu viaţă şi a căzut în braţele unei indience frumoase? 

Nu. 

Oare nu este de datoria mea să-mi apăr renumele şi 
onoarea, chiar dacă pentru asta mi-aş pierde viaţa? 

Ba da. 

Atunci vei înţelege de ce nu pot primi ajutorul tău sau al 
fiicei tale. Dar eu îţi mulţumesc şi îi mulţumesc şi frumoasei 
tale fiice. Aş vrea să vă pot mulţumi şi altfel, nu doar prin 
cuvinte. 

Uff, uff, uff! Old Shatterhand este un bărbat în toată 
puterea cuvântului. Este mare păcat că el trebuie să moară! 
Am vrut doar să-l scap de la moarte, dar eu înţeleg că un 
războinic viteaz nu poate face ceea ce îi cer eu. Dacă-i spun 
fiicei mele ceea ce a zis Old Shatterhand, ea nu va fi 
supărată pe vânătorul alb. 

Da, da! Spune-i! Nu aş vrea să creadă că eu nu am primit 
ajutorul tău din cauza ei. 

Păr negru te va iubi şi te va cinsti şi mai mult decât până 
acum. Atunci când tu vei fi supus la cazne şi toţi se vor 
aduna pentru a vedea cum te stingi, fiica mea va sta 
ghemuită în cel mai întunecat ungher al cortului şi îşi va 
ascunde faţa, howgh! 

Spunând acestea, O pană s-a depărtat, fără a mai spune că 
ar fi vrut să mă păzească el însuşi. Cei doi paznici şi-au 
reluat locurile în stânga şi în dreapta mea. 

Îi mulţumeam bunului Dumnezeu că trecusem cu bine 
peste această încercare. Aş fi putut să mi-l fac duşman pe O 
pană, şi atunci dorinţa de răzbunare a indianului ar fi fost 
fără margini. 


Nu a trecut mult şi a venit Pida, trebuind să mă întind la 
pământ, cu mâinile şi cu picioarele depărtate. Am fost legat 
de patru ţăruşi. O pătură îmi ţinea loc de pernă, cu oa doua 
pătură am fost învelit. 

După o vreme, am primit o vizită neaşteptată, care m-a 
bucurat mult. Am auzit un fornăit şi l-am zărit pe armăsarul 
meu negru. Credinciosul patruped păscuse pe săturate şi 
acum venise la mine să se alinte, frecându-şi botul moale de 
pieptul meu. 

Faptul că armăsarul se arăta credincios era, acum mai 
mult ca oricând, de mare importanţă pentru mine. Dacă 
voiam să fug, trebuia să am un cal bun, or, ce armăsar 
putea fi mai bun decât cel pe care îl aveam? 

S-a întâmplat aşa cum mă aşteptam: nu am putut să dorm; 
mă dureau mâinile şi picioarele. Îndată ce s-au ivit zorile, 
am fost ridicat în picioare şi legat de copac. 

Dacă mai aveam de petrecut multe astfel de nopţi, ştiam 
că o. să-mi pierd puterile, dar nu aveam voie să mă plâng de 
nesomn. Acest lucru ar fi fost de-a dreptul ruşinos pentru 
Old Shatterhand. 

Eram curios cine-mi va aduce de mâncare. Oare va fi Păr 
negru? Greu de crezut, după discuţia pe care o avusesem 
cu tatăl ei. Cu toate astea, cea care a venit a fost Păr negru. 
Fata nu a rostit nici un cuvânt, dar, privind-o în ochi, mi-am 
dat seama că nu era supărată, ci tristă. 

Pida a venit din nou şi am aflat că avea să plece la 
vânătoare în fruntea unei cete de războinici, urmând să se 
întoarcă doar după-amiaza. La puţină vreme după aceea, 
am văzut cum tânărul şef de trib se îndrepta către prerie în 
fruntea războinicilor săi. 

Au trecut câteva ceasuri şi l-am văzut pe Santer apărând 
printre copaci. Avea puşca pe umăr, îşi ducea calul de 
căpăstru şi a venit de-a dreptul la mine, zicând: 

Plec şi eu la vânătoare, domnule Shatterhand. Am venit să- 
ţi spun asta ca s-o ştii! Poate că-l voi întâlni pe tânărul Pida, 
la care văd că ţii atât de mult şi care nu mă poate suferi. 


Banditul aştepta să-i dau un răspuns, dar m-am prefăcut 
că nu-l văd şi nu-l aud. 

Ai surzit? m-a întrebat ucigaşul. 

Nu i-am răspuns nici de această dată. 

Îmi pare rău atât pentru dumneata, cât şi pentru mine. 

Pleacă de-aici, secătură! am strigat eu. 

Oho! Poţi vorbi, dar nu mai auzi! Păcat! Mare păcat! Aş fi 
vrut să te mai întreb ceva. 

Santer mă privea cu obrăznicie, ba chiar avea expresia 
unui om fericit care este foarte sigur pe sine. Fără nici o 
îndoială că netrebnicul îmi ascundea ceva sau punea ceva la 
cale. 

Da, da! Aş fi vrut să te mai întreb ceva, a repetat banditul. 

Văzând că nu spuneam nimic, Santer a izbucnit: 

Hahahaha! Ia te uită! Aşa treabă mai zic şi eu! Bunul Old 
Shatterhand e legat la copacul morţii, iar netrebnicul 
Santer este un om liber, liber ca pasărea cerului. Ştii ceva 
despre vreo pădure de molizi, numită Indeltshe-tshil? 

Această întrebare mi-a tăiat răsuflarea. În testamentul său 
Winnetou amintea despre Indeltshe-tshil. Îmi dădeam 
seama că, dacă aş fi putut, l-aş fi ucis pe Santer numai din 
priviri. 

Ha! Cum se mai uită la mine, de parcă ar avea cuțite în loc 
de ochi! a exclamat nemernicul. 

Secătură, de unde ştii tu asta? l-am întrebat, scrâşnind din 
dinţi. 

De unde ştiu şi de Tse-shosh! Ştii ceva de Ise-shosh? 

Pe Dumnezeul meu, o să... 

Stai, stai puţin! m-a întrerupt banditul. Ce lucru minunat 
mai e şi Deklil-to sau cum i-o fi zicând? 

Nemernicule! am urlat eu. Ai luat hârtiile pe care... 

Da, da! Am hârtiile! mi-a spus Santer, triumfător. 

Ai furat hârtiile de la Pida! 

Prostii! Cum,să fur un lucru care este al meu? Da! Hârtiile 
sunt la mine! Toate! 


Puneţi mâna pe el! Nu-l lăsaţi să plece! le-am strigat 
indienilor care mă păzeau. 

Să pună mâna pe mine? a întrebat ucigaşul, batjocoritor, 
aruncându-se în şa. 

Nu-l lăsaţi să plece! le-am strigat războinicilor care mă 
păzeau. A furat ceva de la Pida! Santer nu trebuie să scape! 

Nu mai aveam suflu. Mă zbătusem, încercând cu disperare 
să-mi desfac legăturile. Santer a plecat în galop. Cei doi 
kiowaşi au sărit în picioare, dar nu l-au putut opri pe 
nemernic! Testamentul lui Winnetou, testamentul fratelui 
meu de cruce fusese furat! Hoţul fugea şi nimeni nu făcea 
nimic pentru a-l opri! 

Trăgeam, trăgeam de curele şi urlam ca un ieşit din minţi. 
Nici măcar nu-mi mai dădeam seama că nu puteam fugi, 
chiar dacă izbuteam să-mi rup legăturile. Trăgeam şi urlam. 
Nu mai simţeam nici o durere. La un moment dat, am căzut 
cu faţa în jos. Izbutisem să rup curelele! 

Uff! Uff! au exclamat cei doi războinici care mă păzeau. 
Old Shatterhand a rupt legăturile! 

Indienii au dat să pună mâna pe mine. 

Lăsaţi-mă! am urlat eu. Nu vreau să fug! Vreau doar să-l 
prind pe Santer care a furat ceva de la Pida! 

Strigătele mele au ridicat în picioare întreg satul. 
Războinicii au venit numaidecât pentru a mă lega la copacul 
morţii. M-am apărat din răsputeri, dar până la urmă au 
izbutit să mă lege. 

Indienii se aleseră cu vânătăi zdravene, însă niciunul 
dintre ei nu era supărat din această cauză, ci exclamau: 

Uff! Uff! S-a dezlegat! De necrezut! 

Încheieturile mâinilor îmi sângerau. Curelele tăiaseră în 
carne. 

Ce staţi şi vă holbaţi la mine? le-am strigat eu indienilor. 
Nu aţi înţeles ce am spus? Santer a furat ceva de la Pida! 
încălecaţi şi porniţi după hoţ! 

Niciunul dintre kiowaşi nu s-a mişcat din loc. Am continuat 
să urlu la războinicii care se uitau la mine fără a pricepe 


nimic. În cele din urmă, a apărut O pană. Tatăl lui Păr negru 
şi-a făcut loc printre indienii adunaţi în jurul meu şi m-a 
întrebat ce se întâmplase. După ce i-am povestit repede 
totul, Sus-homasha m-a întrebat, fără nici un rost: 

Hârtiile care vorbesc sunt acum ale lui Pida? 

Bineînţeles! Doar ai fost şi tu de faţă când Tangua a 
hotărât asta! 

Şi eşti sigur că Santer a fugit cu acele hârtii şi nu se va 
mai întoarce aici? 

Da! Da! 

Atunci se cuvine să-l întrebăm pe Tangua ce este de făcut. 
Tangua este marele şef de trib. 

Întrebaţi-l, dar repede, repede! Nu mai zăboviţi! 

O pană însă a mai zăbovit. A ridicat de la pământ curelele 
pe care le rupsesem, le-a privit atent şi apoi i-a întrebat pe 
cei adunaţi în jurul meu: 

Acestea sunt curelele pe care le-a rupt Old Shatterhand? 

Da, i-a răspuns cineva. 

Uff! Uff! Acest lucru nu-l putea face decât Old 
Shatterhand, dar Old Shatterhand trebuie să moară! Oare 
de ce nu este vânătorul alb un războinic indian? De ce nu 
este el kiowaş? 

După ce a rostit aceste cuvinte, Sus-homasha s-a 
îndepărtat. 'Toţi ceilalţi, în afară de cei doi paznici ai mei, l- 
au urmat de îndată. 

Am aşteptat să se întâmple ceva. Am aşteptat cu 
nerăbdare, dar m-am frământat în zadar. În satul kiowaşilor 
viaţa mergea înainte netulburată. 

L-am rugat pe unul dintre paznicii mei să afle ce hotărâse 
Tangua. Cei doi războinici nu aveau voie să se îndepărteze, 
dar au întrebat şi ei pe cineva ce se hotărâse. Aşa am aflat 
că Tangua nu fusese de acord ca Santer să fie urmărit. 
Pentru bătrânul şef de trib hârtiile acelea nu aveau nici o 
valoare, iar Pida nu putea să le citească. 

Oricine îşi poate închipui cât de supărat şi cât de furios 
eram. Scrâşneam din dinţi şi încercam să mă eliberez, deşi 


încheieturile mâinilor mă dureau îngrozitor. Cei doi 
războinici care mă păzeau mă priveau din când în când cu 
îngrijorare. Ce puteam face? Nimic! Trebuia să mă 
obişnuiesc cu acest gând. Trebuia să mă liniştesc. 

Cred că trecuseră trei ore de când Santer părăsise satul 
kiowaşilor, când am auzit un glas de femeie. Era chiar Păr 
negru care striga ceva. Fata a venit în fugă şi a intrat în 
cort, ieşind apoi împreună cu tatăl ei. Şi O pană striga ceva. 
Oamenii din sat li s-au alăturat numaidecât şi au luat-o la 
fugă. Se întâmplase ceva deosebit! Poate avea legătură cu 
furtul hârtiilor! 

După ceva vreme, O pană a venit în fugă spre mine şi a 
spus: 

Old Shatterhand ştie multe lucruri! Este Old Shatterhand 
vraci? 

Da, am spus eu, sperând că voi fi dus la căpătâiul unui 
bolnav, situaţie în care trebuia să fiu dezlegat. 

Poţi să-i vindeci pe cei bolnavi? 

Da. 

Poţi readuce morţii la viaţă? 

A murit cineva? 

Fiica mea! 

Fiica ta, Păr negru? am întrebat eu, speriat. 

Nu, nu Păr negru! Sora ei, soţia tânărului şef de trib Pida. 
Era legată. Vraciul nostru a făcut tot ce putea, dar ea nu s-a 
mai mişcat. Vraciul nostru spune că a murit, că Santer ar fi 
ucis-o! Santer, cel ce a furat hârtiile vorbitoare! Vrea Old 
Shatterhand s-o readucă la viaţă pe fiica mea? 

Du-mă la ea! 

Am fost dezlegat, dar apoi mi-au fost legate mâinile şi 
picioarele, astfel încât să pot merge, dar să nu pot fugi. Aşa 
am fost purtat prin sat, până ce am ajuns, în cele din urmă, 
la cortul lui Pida. Mă bucuram că aflasem cu această ocazie 
unde era cortul lui, fiindcă acolo se găseau puştile mele. 
Toată lumea, bărbaţi, femei copii, se adunase înaintea 


cortului tinerei căpetenii. Indienii mi-au făcut loc să trec 
printre ei. Toţi mă priveau cu respect. 

Am intrat împreună cu O pană. Am zărit-o pe Păr negru, 
stând în genunchi lângă o indiancă întinsă la pământ. 
Alături de ea se afla un bătrân urât. Amândoi s-au ridicat în 
picioare când m-au zărit. Bătrânul cel urât era vraciul 
kiowaşilor. Mi-am rotit privirile prin cort. Undeva în stânga 
se aflau şaua şi pătura mea. De un par erau atârnate 
revolverele mele, iar într-un ţăruş era înfipt cuțitul meu. 
Pida considera că armele mele erau acum ale sale! Oricine 
îşi poate închipui cât de mult m-am bucurat văzându-le! 

Old Shatterhand să privească moarta şi să spună dacă o 
poate aduce la viaţă! m-a rugat Sus-homasha. 

Am îngenuncheat numaidecât lângă soţia lui Pida. Femeia 
mai trăia. Inima îi bătea încet, încet, dar bătrânul vraci nu 
putuse să-şi dea seama de acest lucru. O pană şi Păr negru 
mă priveau cu încordare şi cu spaimă. 

E moartă! a spus vraciul. Nimeni nu poate aduce viaţa 
într-un trup mort! 

Old Shatterhand poate! am spus eu, liniştit. 

Poţi? Tu poţi? a întrebat Sus-homasha, cuprins de bucurie. 

Trezeşte-o la viaţă! a exclamat Păr negru, punând mâinile 
pe umerii surorii ei. 

Pot s-o trezesc la viaţă, dar dacă va fi să o fac, atunci 
nimeni nu trebuie să se afle lângă mine, am spus eu. 

Să ieşim din cort? a întrebat O pană. 

Da. 

Uffl Oare ştii ce ne ceri? 

Ce? l-am întrebat eu, deşi înţelesesem foarte bine ce voia 
să spună. 

Aici se găsesc armele tale. Dacă ai pune mâna pe ele, ai fi 
liber, îmi făgăduieşti că nu vei pune mâna pe arme? 

Oricine îşi poate închipui cât de greu mi-a fost să-i 
răspund. Dacă puneam mâna pe cuţit, puteam să-mi tai 
legăturile. Dacă aveam asupra mea revolverele şi carabina 
Henry, cine ar mai fi îndrăznit să se apropie de mine? Ştiam 


bine că pentru a fugi din satul kiowaşilor eram nevoit să 
ucid sau să rănesc câţiva războinici, în afară de asta, nu 
voiam să fug, folosindu-mă de faptul că soţia lui Pida 
leşinase. 

Am zărit în cort câteva cuțite mici, de soiul celor pe care 
indiencele le foloseau pentru a tăia pielea groasă. Îmi era 
de-ajuns un astfel de cuţit, aşa încât i-am spus lui Sus- 
homasha: 

Îţi făgăduiesc. Ca să fiţi siguri, puteţi lua cu voi armele 
mele. 

Nu, nu o vom face! a replicat O pană. Cuvântul lui Old 
Shatterhand este ca un jurământ, dar asta nu ajunge. 

Ce mai vrei să-mi ceri? 

Acum, că nu mai eşti legat la copacul morţii, ai putea 
încerca să fugi, chiar şi fără arme. Îmi făgăduieşti că nu vei 
fugi acum? 

Îţi făgăduiesc. 

Te vei lăsa legat la copacul morţii? 

Da, ai cuvântul meu că mă voi lăsa legat! 

Să mergem! a spus O pană. Old Shatterhand nu este un 
mincinos ca Santer. 

După ce indienii au ieşit din cort, mi-am strecurat în 
mâneca stângă un cuţit mic. După aceea mi-am îndreptat 
toată atenţia asupra soţiei lui Pida. 

Tânărul şef de trib plecase la vânătoare, şi banditul se 
folosise de această situaţie pentru a pătrunde în cortul lui 
Pida. Trecuse ceva vreme şi femeia tot nu se trezise din 
leşin. Nu se putea ca indianca să fi leşinat numai de spaimă. 
Probabil că era ceva mai grav. Am început să-i pipăi capul şi 
am descoperit o umflătură în creştet. Am apăsat pe 
umflătura aceea. Femeia a scos un geamăt. Am apăsat din 
nou şi din nou. Indianca a deschis ochii şi a exclamat: 

Old Shatterhand! 

Mă cunoşti? 

Da. 


Vino-ţi în fire, dacă mai leşini o dată, ai să mori! Ce s-a 
întâmplat? 

Gândul că va muri a avut efect. Indianca s-a ridicat în 
şezut şi mi-a spus, punându-şi mâna pe creştet: 

Eram singură. Albul a intrat în cort şi mi-a cerut leacurile. 
Eu nu i le-am dat şi pentru asta m-a bătut. 

Unde sunt leacurile? 

Femeia a privit spre un ţăruş. Apoi a exclamat: 

Leacurile nu mai sunt! Le-a furat! Le-a luat cu el! Ştiu că 
m-a lovit în cap. Altceva nu mai ştiu! 

Cunoşteam faptul că Santer avea testamentul lui 
Winnetou. Ceea ce aflam însă abia acum era că el furase şi 
leacurile lui Pida. 

Leacurile tinerei căpetenii dispăruseră! Pida trebuia să 
facă tot posibilul pentru a le redobândi! 

Eşti destul de puternică pentru a nu-ţi pierde cunoştinţa? 
am întrebat-o eu pe indiancă. 

Sunt puternică! a exclamat soţia lui Pida. Tu mi-ai redat 
viaţa şi îţi mulţumesc! 

M-am ridicat şi am ieşit din cort. O pană şi Păr negru se 
aflau chiar în faţa cortului. Ceilalţi stăteau la mică distanţă 
şi aşteptau să vadă ce se va întâmpla. 

Intraţi! i-am îndemnat eu pe Sus-homasha şi Kahko-Oto. 
Cea care era moartă a înviat. 

Nu pot reda în cuvinte bucuria lui O pană şi fericirea lui 
Păr negru. Toţi kiowaşii erau convinşi că săvârşisem o 
minune. Nu aveam de ce să-i contrazic. Le-am spus să-i 
pună comprese soţiei lui Pida şi le-am arătat ce înseamnă o 
compresă. 

Dacă bucuria indienilor era mare, la fel de mare era şi 
supărarea lor. Leacurile lui Pida dispăruseră. Neplăcutul 
eveniment a fost adus numaidecât la cunoştinţa lui Tangua. 
Bătrâna căpetenie a trimis, în sfârşit, o ceată de războinici 
în urmărirea lui Santer şi a poruncit câtorva kiowaşi să îl 
aducă pe tânărul şef de trib. 


O pană m-a dus la copacul morţii de care am fost legat din 
nou. Indianul m-a lăudat şi a făcut-o, desigur, ca un 
adevărat războinic, spunând: 

Te vom supune la chinuri şi mai mari decât cele la care ne- 
am gândit la început. Nici un om nu va fi suferit atât de 
mult ca tine. Când vei merge pe veşnicele plaiuri ale 
vânătorii, tu vei fi cel mai însemnat dintre albi! 

„Mulţumesc!” am gândit eu, iar cu voce tare am spus: 

Dacă aţi fi pornit pe urmele lui Santer când v-am spus eu, 
l-aţi fi prins acum. Aşa are să scape! 

Îl vom prinde! Vom da de urmele lui! 

Ce bine ar fi dacă aş putea porni eu după el! 

Poţi! 

Eu? Eu sunt ostaticul vostru! 

Poţi pleca în urmărirea lui împreună cu Pida. Trebuie să ne 
făgăduieşti că te vei întoarce aici şi te vei lăsa legat la 
stâlpul caznelor. Vrei? 

Nu! Dacă îmi e scris să mor, atunci vreau să mor cât mai 
curând. 

Da! Tu eşti un erou, căci numai un erou poate vorbi astfel! 
Nouă ne pare rău că nu eşti kiowaş! 

O pană a plecat, iar eu nu i-am spus că aveam de gând să-l 
părăsesc chiar în noaptea ce avea să vină. 

Pida a fost găsit repede. Tânăra căpetenie a venit în sat pe 
calul scăldat în sudori. Mai întâi s-a dus în cortul său, apoia 
dat fuga la Tangua şi, în cele din urmă, a venit la mine. 
Indianul părea liniştit, dar ştiam bine că se stăpânea. Pida 
mi-a spus: 

Old Shatterhand mi-a readus soţia la viaţă. Eu o iubesc şi îi 
mulţumesc lui Old Shatterhand! Vânătorul alb ştie ce s-a 
petrecut? 

Da. Cum îi merge soţiei tale? 

O doare capul, dar apa îi va face bine. Ea se va însănătoşi 
curând, dar sufletul meu este bolnav şi nu se va însănătoşi 
până ce nu îmi voi fi regăsit leacurile. 

De ce nu am fost ascultat? 


Old Shatterhand are întotdeauna dreptate. Dacă 
războinicii kiowaşi l-ar fi ascultat, astăzi Santer s-ar fi găsit 
deja aici! 

Pida va porni pe urmele lui Santer? 

Da. Trebuie să mă grăbesc. Am venit aici doar ca să-mi iau 
rămas-bun de la tine. Deşi ai vrea să mori cât mai repede, 
aşa cum îmi mărturisea O pană, va trebui să aştepţi până ce 
mă voi întoarce. 

Te voi aştepta cu plăcere. 

Îi spusesem adevărul, dar Pida a interpretat afirmaţia în 
felul său şi mi-a spus: 

Nu este bine să aştepţi moartea prea multă vreme. Voi 
avea grijă ca aşteptarea să-ţi fie cât mai uşoară, dar ea ţi-ar 
fi şi mai uşoară dacă ai vrea să faci ceea ce îţi voi cere eu 
acum. 

Ce vrei să-mi ceri? 

Vrei să-l însoţeşti pe Pida? 

Da. 

Uff! Asta este foarte bine, pentru că îl vom prinde cu 
siguranţă pe hoţ. Vei fi dezlegat chiar acum şi ţi se vor da 
armele! 

Stai! Vreau să pun nişte condiţii! 

Ce condiţii? 

Vreau să te însoțesc, dar ca om liber. 

Uff! Asta este cu neputinţă! 

Atunci rămân aici! 

Vei fi liber atâta vreme cât te vei afla alături de mine. După 
ce îl vom fi prins pe Santer, te vei întoarce din nou aici şi vei 
fi din nou ostaticul nostru. Nu îţi cer decât să făgăduieşti că 
nu vei încerca să fugi când îl vom urmări pe hoţ. 

Asta înseamnă că mă iei cu tine doar pentru că ştii că eu 
pot găsi orice urmă? Nu! Rămân aici! Old Shatterhand nu 
este câine de vânătoare! 

Nu vrei să te răzgândeşti? 

Nu. 


Cugetă bine! Este cu putinţă să nu-l prindem pe cel ce mi- 
a furat leacurile! 

Asta ar fi rău pentru tine! Mie nu mi-ar scăpa. Fiecare însă 
are datoria să îşi redobândească lucrurile ce i-au fost 
furate. 

Indianul a dat din cap, fără a înţelege prea bine ce am vrut 
să spun, şi apoi a zis, cu părere de rău: 

Pida te-ar fi luat cu el în semn de mulţumire că i-ai redat 
viaţa soţiei sale. Dar Pida nu poate face nimic împotriva 
voinţei tale. 

Dacă vrei să-mi mulţumeşti, atunci îmi poţi îndeplini o 
rugăminte. 

Rosteşte-o. 

Mă gândesc la cei trei tovarăşi ai lui Santer. Unde sunt ei 
acum? 

În cortul lor. 

Sunt liberi? 

Nu, sunt legaţi. Ei sunt prietenii celui ce i-a furat leacurile 
lui Pida. 

Dar nu sunt vinovaţi de cele întâmplate! 

Asta spun şi ei, numai că ei sunt tovarăşii duşmanului meu. 
Tovarăşii duşmanului meu sunt duşmanii mei. Vor fi legaţi la 
copacul morţii şi vor muri împreună cu tine. 

Eu îţi spun că nu au ştiut ce vrea să facă Santer. 

Asta nu ne priveşte! Ce bine ar fi fost dacă te-ar fi ascultat. 
Pida ştie că i-ai prevenit! 

Pida, tânărul şi nobilul şef de trib, să asculte ce am să-i 
spun: eu voi muri la stâlpul caznelor, dar nu voi veni cu o 
rugăminte ce ar fi în folosul meu, ci în folosul lor. 

Uff! Care este rugămintea ta? 

Redă-le libertatea! 

Pida să-i lase să plece? Să le dea caii şi armele? Cum ar 
putea Pida să facă asemenea lucru? 

Fă-o de dragul soţiei tale pe care-mi spuneai că o iubeşti. 

Indianul s-a întors cu spatele la mine. În interiorul lui se 
dădea o luptă grea. În cele din urmă, s-a întors şi mi-a spus: 


Old Shatterhand nu este ca alte feţe palide. Nu, el nu este 
ca alţi oameni. Nimeni nu-l poate înţelege. Dacă rugămintea 
ar fi fost în folosul său, poate că am fi găsit o cale să-l 
scăpăm de la moarte. El ar fi luptat cu cei mai viteji dintre 
războinicii noştri, dar Old Shatterhand mă roagă să cruţ 
vieţile altora. Old Shatterhand nu primeşte nici un dar 
pentru sine! 

Aşa este precum spui şi te mai rog încă o dată: îngăduie-le 
celor trei tovarăşi ai lui Santer să plece! 

Prea bine! Cei trei vor fi liberi, dar am să-ţi spun acum şi 
eu ceva! 

Spune! 

Tu nu mai ai ce să-mi ceri. l-ai redat viaţa soţiei mele, şi eu 
îi voi lăsa să plece pe cei trei tovarăşi ai lui Santer. Nu-ţi 
mai datorez nimic! 

Prea bine! Nu-mi mai datorezi nimic! 

Cei trei vor fi liberi! Dar ei trebuie să vină la tine să-ţi 
mulţumească. Ar trebui să le fie ruşine pentru că nu te-au 
ascultat! Howgh! 

Spunând acestea, indianul s-a îndepărtat. Mai întâi a intrat 
în cortul tatălui său. Tangua trebuia să ştie ce îmi făgăduise 
fiul său. 

Apoi i-am văzut pe cei trei tovarăşi ai lui Santer apărând 
printre copaci. La un semn al lui Pida, Gates, Clay şi 
Summer au venit spre mine, iar Gates a spus: 

Domnule Shatterhand, am auzit ce s-a întâmplat. Oare 
este aşa o mare nenorocire că a dispărut un săculeţ cu 
leacuri? 

Faptul că-mi puneţi această întrebare mă face să fiu sigur 
că nu prea ştiţi cum este viaţa în Vest, am replicat eu. Nimic 
nu poate fi mai rău pentru un războinic decât să-şi piardă 
leacurile. Ar trebui să ştiţi acest lucru. 

Hm! De aceea era Pida aşa de supărat! De aceea a pus să 
fim legaţi. Domnului Santer n-o să-i meargă prea bine, dacă 
îl vor prinde kiowaşii. 


Îşi merită soarta! Acum v-aţi dat seama că vrea să vă 
înşele? 

Pe noi? Oare are vreo legătură cu noi faptul că a furat 
leacurile lui Pida? 

Da, are! în săculeţul cu leacuri se găsesc hârtiile pe care a 
vrut să pună mâna, hârtiile care se găseau asupra mea! 

Şi ce legătură avem noi cu acele hârtii? 

În acele hârtii se face descrierea locului în care se găseşte 
aur. 

La dracu'! E adevărat ce spuneţi? 

Bineînţeles! 

Atunci cunoaşteţi şi dumneavoastră locul acela! Spuneţi- 
ne unde este! Pornim după Santer şi îi luăm aurul de sub 
nas! 

Nu sunteţi oamenii care să-l înfruntaţi pe Santer. Santer v- 
a folosit doar pentru a-l ajuta la căutarea aurului. După ce 
aţi fi găsit metalul preţios, el v-ar fi împuşcat cu siguranţă. 
Până la urmă, a scăpat de dumneavoastră foarte uşor, 
pentru că nici nu a maitrebuit să vă ucidă. A trebuit doar să 
fugă, pentru că ştia foarte bine că indienii vă vor lua 
ostatici. 

La dracu'! înseamnă că am rămas în viaţă numai datorită 
dumneavoastră, aşa cum spune Pida. 

Dacă aşa spune Pida, înseamnă că aşa este. Voi urma să 
muriţi alături de mine la stâlpul caznelor. 

Şi l-aţi rugat pe şeful de trib să ne redea libertatea, fără a 
vă gândi şi la dumneavoastră? 

O să fiu supus la chinuri şi atâta tot. 

Veţi fi supus la chinuri până ce veţi muri? 

Da. 

Ne pare tare rău, domnule! Nu v-am putea ajuta? 

Mulţumesc, domnule Gates! Nu mă puteţi ajuta. Plecaţi 
liniştiţi. Dacă veţi întâlni oameni, vă rog să le spuneţi că Old 
Shatterhand a murit la stâlpul caznelor, în satul kiowaşilor. 

Asta este o veste foarte tristă, domnule! Eu unul aş vrea să 
povestesc alte lucruri despre dumneavoastră. 


Aţi fi avut ocazia s-o faceţi, dacă nu m-aţi fi minţit la 
Mugwort Hills. Dumneavoastră sunteţi de vină pentru 
faptul că am fost luat ostatic şi pentru faptul că voi muri în 
chinuri cumplite. Asta nu trebuie să uitaţi. Aş vrea să nu 
mai puteţi dormi, gândindu-vă că m-aţi trimis la moarte. Şi 
acum plecaţi! 

Gates nu ştia ce să spună. Clay şi Summer nu scoteau nici 
un cuvânt. M-au privit cu părere de rău şi apoi au plecat. S- 
au îndepărtat puţin şi s-au mai întors o dată spre mine. 

Abia dispăruseră cei trei printre copaci, când Pida a 
încălecat şi a plecat. Indianul nu mi-a aruncat nici o privire. 
Îmi îndeplinise rugămintea. Nu îmi mai datora nimic. Era 
convins că mă va găsi tot aici când se va întoarce. Eu eram 
convins că, după ce voi scăpa, îl voi reîntâlni la Rio Pecos 
sau la Sierra Rita. Cine avea dreptate, eu sau el? 

La prânz Păr negru mi-a adus de mâncare. Am întrebat-o 
cum se simţea sora ei şi mi-a răspuns că nu o mai durea 
capul. Fiica lui Sus-homasha a vrut să mă răsplătească 
pentru fapta mea şi mi-a adus foarte multă carne. Simţeam 
că indianca voia să-mi spună ceva şi de aceea i-am vorbit: 

Sora mea mai tânără vrea să-mi mărturisească ceva. 
Vreau să aflu ce te frământă. 

Old Shatterhand nu a făcut bine. 

Ce vrea să spună sora mea mai tânără? 

Old Shatterhand a făcut rău că nu a plecat împreună cu 
Pida. 

Ştiu eu de ce nu am făcut-o. 

Marele vânător alb ştie de ce nu a plecat cu Pida. Este un 
lucru de laudă să mori la stâlpul caznelor, fără să fi oftat 
măcar, dar Păr negru crede că este un lucru de laudă şi să 
trăieşti. 

Ai dreptate, dar eu trebuia să plec cu Pida, pentru ca apoi 
să mă întorc aici şi să mor la stâlpul caznelor. 

Pida a trebuit să-ţi ceară asta, dar poate că lucrurile nu s- 
ar fi petrecut chiar aşa. Poate că pe drum Old Shatterhand 


ar fi fumat pipa păcii cu Pida şi atunci ar fi devenit prietenul 
şi fratele lui Pida. 

Şi pe prietenul şi fratele tău nu-l poţi lăsa să moară la 
stâlpul caznelor. Asta crezi, nu-i aşa? 

Da. 

Ai dreptate, dar... ştiu eu ce fac. Ai vrea ca eu să trăiesc? 

Da, a recunoscut fata. Iu eşti cel care a readus-o la viaţă 
pe sora mea. 

Nu-ţi face griji pentru mine. Old Shatterhand ştie ce face. 
Fata a privit mai întâi în pământ, apoi s-a uitat la cei doi 
războinici care mă păzeau şi a făcut o mişcare cu mâna. Am 
înţeles-o. Voia să vorbească despre fuga mea şi nu putea s-o 
facă. Am dat din cap şi i-am spus: 

Ochii lui Păr negru sunt limpezi. Old Shatterhand ştie ce 
simte ea în adâncul sufletului. Vânătorul alb ştie ce 
gândeşte Păr negru. 

Old Shatterhand îmi poate citi cu adevărat gândurile? 

Da, şi îţi pot spune că dorinţele tale se vor îndeplini 
curând. 

Aş vrea să fie precum spui. Păr negru s-ar bucura foarte 
mult! Acest schimb de replici a făcut-o pe fată să prindă 
curaj. Când mi-a adus cina, focurile fuseseră deja aprinse în 
sat, dar între copaci domnea întunericul. Păr negru mi-a dat 
să mănânc, ducându-mi ea însăşi bucăţile de carne la gură, 
cu ajutorul unui cuţit. După o vreme, indianca m-a călcat pe 
picior, pentru a-mi atrage atenţia. Apoi mi-a spus: 

Old Shatterhand mai are de mâncat numai câteva bucățele 
de carne. Dacă mai doreşte ceva, el trebuie doar să-mi 
spună. 

Cei ce mă păzeau nu au priceput înţelesul vorbelor fetei, 
dar eu ştiam ce urmărea Păr negru. Trebuia să spun ceva 
legat de mâncare, dar să mă refer la obiectul de care 
aveam nevoie pentru a putea fugi. Fata era gata să-mi 
aducă ceea ce i-aş fi cerut. De aceea i-am răspuns: 

Sora mea are suflet bun. Eu îi mulţumesc. Am tot ce-mi 
doresc. Cum îi merge soţiei tânărului şef de trib al 


kiowaşilor? 

Durerile ei sunt din ce în ce mai mici, dar este nevoie săi 
se mai pună apă rece pe cap. 

Asta este bine. Trebuie să fie îngrijită. Cine se află lângă 
ea? 

Eu. 

Şi în seara aceasta vei fi alături de ea? 

Da. 

Ea are nevoie de îngrijiri şi în timpul nopţii. 

Voi fi alături de ea până în zori. 

Vocea îi tremura. Mă înţelesese. 

Vei fi alături de ea până în zori? am întrebat-o eu. Atunci 
avem să ne revedem. 

Da, avem să ne revedem! a replicat Păr negru, 
depărtându-se. 

Cei ce mă păzeau nu au priceput adevăratul înţeles al 
cuvintelor noastre. 


Pentru a putea fugi din satul kiowaşilor, trebuia să ajung 
mai întâi în cortul lui Pida, pentru că acolo se aflau lucrurile 
mele. Acum eram sigur că Păr negru va fi în cortul lui Pida 
şi mă va aştepta. Acest lucru mă bucura, dar mă şi 
neliniştea în acelaşi timp. Dacă îmi luam armele şi celelalte 
lucruri din cortul lui Pida şi cele două surori se aflau de 
faţă, atunci mâine războinicii kiowaşi le vor certa. Pentru a 
nu mă trăda, Păr negru şi sora ei trebuiau să tacă, să nu 
facă nici un zgomot, ori datoria lor ar fi fost să strige după 
ajutor. Ce era de făcut? Cele două surori erau nevoite să se 
lase legate de mine. După ce voi fi plecat, ele puteau striga 
după ajutor. Nu mă îndoiam că sora lui Păr negru voia să 
mă ajute. Soţia lui Pida mă respecta. Doar eu o readusesem 
la viaţă. 

Mă mai frământa ceva: oare carabina se mai afla în cortul 
lui Pida? Poate că nu, fiindcă Pida ştia cât de vestită era 
această armă. Poate că da, fiindcă Pida nu ştia să o 
folosească. Oare cum stăteau lucrurile? Dacă Pida luase 
carabina cu el, atunci eram nevoit să-l caut mai întâi pe 
tânărul şef de trib şi abia după aceea pe Santer. 

Cei doi războinici care mă păzeau urmau să fie înlocuiţi cu 
alţi doi. O pană a venit el însuşi cu cei doi războinici. 
Indianul era serios, dar mai apoi mi-a zâmbit. M-a dezlegat 
cu mare grijă, pentru că încheieturile mâinilor mele erau 
carne vie. M-am întins la pământ şi am tras cu mâna 
dreaptă cuțitul mic pe care-l ascunsesem în mâneca stângă. 
Am întins mâna stângă pentru ca aceasta să-mi fie legată de 
un ţăruş. 

M-am prefăcut că mă doare şi mi-am dus-o spre gură, dar 
de fapt am izbutit să tai cureaua în care-mi era prinsă. Am 
lăsat apoi cuţitaşul în iarbă şi am ţinut minte unde se găsea, 
astfel încât să-l pot apuca mai târziu cu mâna stângă. 

Fiţi cu băgare de seamă! le-a strigat O pană celor doi 
războinici. Old Shatterhand are răni la mâini şi nu este 
îngăduit să fie chinuit înainte de a fi legat la stâlpul 
caznelor! 


Indienii mi-au legat mâna dreaptă şi apoi picioarele. După 
aceea mi-au pus o pătură sub cap şi m-au învelit cu oa 
doua. 

Înainte de a se îndepărta, Sus-homasha a spus: 

Azi Old Shatterhand nu poate fugi. Are răni la mâini şi nu 
poate rupe curelele. 

Cei doi paznici s-au aşezat la picioarele mele. 

Există oameni care sunt neliniştiţi înainte de a se întâmpla 
un lucru important. Eu am izbutit mereu să-mi păstrez 
calmul. A trecut o oră şi apoi încă una. Toate focurile au fost 
stinse. Numai cel din faţa cortului lui Iangua mai ardea. S-a 
făcut răcoare şi cei doi paznici şi-au tras genunchii la piept 
şi, în cele din urmă, au adormit în această poziţie incomodă. 
Am tras puţin de curea şi am simţit că mâna stângă îmi era 
liberă. Am pipăit apoi iarba şi am găsit cuțitul. Am tăiat 
cureaua ce-mi lega mâna dreaptă. Aveam mâinile libere! 
Eram salvat! 

Acum trebuia să tai curelele cu care-mi erau legate 
picioarele. Dar cum? Trebuia să mă ridic în şezut. Oare 
paznicii mei dormeau? M-am mişcat de câteva ori. Nimic! 
Chiar dormeau? 

Trebuia să mă eliberez cât mai repede! Am dat pătura 
deoparte, m-am ridicat în şezut. Paznicii mei dormeau cu 
adevărat! Am tăiat curelele. 

I-am lovit pe cei doi paznici cu pumnul în tâmplă. 
Războinicii au leşinat. 

I-am legat, am tăiat două colţuri dintr-o pătură şi le-am 
folosit drept căluş pentru cei doi kiowaşi care mă păziseră. 
M-am bucurat să văd că armăsarul meu s-a apropiat de 
mine. M-am ridicat în picioarele şi m-am întins ca să-mi 
dezmorţesc mâinile şi picioarele. Ce bine era! M-am întins 
la pământ şi m-am strecurat de la un copac la altul, de la un 
cort la altul, până ce am ajuns în dreptul cortului lui Pida. 
Deodată, am auzit un foşnet în stânga mea şi am întrebat în 
şoapta: 

Păr negru? 


Fata a întrebat la rândul ei: 

Old Shatterhand? 

M-am ridicat în picioare şi am întrebat-o: 

De ce nu eşti în cort? 

Nimeni nu este în cort, a replicat fata. Nu vrem ca mâine 
războinicii să ne certe. Sora mea este bolnavă. Trebuie să 
am grijă de ea, dar am dus-o în cortul tatălui meu. 

O, minunată şiretenie a femeilor! 

Armele mele mai sunt în cort? am întrebat eu, după câteva 
clipe de tăcere. 

Da. 

Şi puştile? 

Sunt sub culcuşul lui Pida. Old Shatterhand are cal? 

Da. Calul mă aşteaptă. Ai fost aşa de bună cu mine. Se 
cuvine să-ţi mulţumesc. 

Old Shatterhand este bun cu toţi oamenii, a replicat Păr 
negru. Vânătorul alb se va întoarce aici? 

Cred că da. Îl voi aduce cu mine şi pe Pida. Tânărul şef de 
trib va fi prietenul şi fratele meu. 

Porneşti după el? 

Da, am să-l întâlnesc. 

Să nu-i spui ce am făcut eu! 

Ai fi făcut chiar şi mai mult pentru mine, ştiu asta! 
îngăduie-mi să-ţi prind mâna într-a mea, în semn de 
mulţumire. 

Fata mi-a întins mâna ei mică, zicând: 

Să izbuteşti să scapi de-aici! Trebuie să plec! Sora mea are 
nevoie de mine! 

Până să o pot împiedica, Păr negru mi-a dus mâna la buze. 
Era încă un copil. Un copil cu suflet bun. 

Am intrat în cortul lui Pida şi am izbutit să-mi iau puştile, 
revolverele, şaua şi cuțitul. 

M-am întors apoi la copacul morţii. Cei doi indieni care mă 
păziseră se treziseră din leşin. Mi-am înşeuat armăsarul. 
Apoi m-am aplecat şi le-am şoptit: 


Kiowaşii nu au noroc. Nu-l vor vedea pe Old Shatterhand 
murind la stâlpul caznelor. Pornesc pe urmele lui Pida. Îl 
vom prinde împreună pe Santer. Pentru mine Pida va fi ca 
un prieten, ca un frate. Poate mă voi întoarce aici. Spuneţi-i 
asta bătrânului şef de trib. El nu trebuie să-şi facă griji 
pentru fiul său. Îl voi ocroti pe Pida. Kiowaşii au fost buni cu 
mine. Spuneţi-le aceasta tuturor războinicilor din tribul 
vostru: Old Shatterhand nu va uita nici o dată că au fost 
buni cu el! Howgh! 

Am plecat, ducându-mi calul de căpăstru, pentru a nu trezi 
pe nimeni. Apoi, când m-am îndepărtat destul de mult de 
satul kiowaşilor, m-am aruncat în şa. 

CAPITOLUL 12 

LA DEKLIL-TO. 

M a îndreptam spre apus. Nu căutam urmele lui Santer şi 
nici pe ale kiowaşilor, pentru că nici nu mă interesau. Ştiam 
prea bine că Santer o apucase spre Rio Pecos şi asta îmi era 
de-ajuns. 

În testamentul lui Winnetou atât cât apucasem să citesc 
din el existau trei denumiri în graiul apaşilor. Una dintre 
ele, Indeltshe-tshil, o înţelesese şi Santer. Pe celelalte două, 
Tse-shosh şi Deklil-to, banditul nu le pricepuse. Chiar dacă 
ar fi înţeles ce însemnau aceste două denumiri, netrebnicul 
tot nu ar fi ştiut unde este Stânca ursului sau Apa 
întunecată, respectiv Apa neagră. Atât Ise-shosh, cât şi 
Deklil-to se găseau departe, tocmai în Sierra Rita, unde 
fusesem împreună cu Winnetou doar o singură dată. Chiar 
noi înşine îi dădusem apei şi stâncii aceste nume. După 
moartea lui Winnetou, numai eu şi cei doi războinici apaşi 
care ne însoţiseră mai ştiam unde se află Tse-shosh şi Deklil- 
to. Cei doi războinici îmbătrâniseră şi nu mai plecau din 
Pueblo. Dacă voia să afle mai multe, Santer trebuia 
neapărat să ajungă la Rio Pecos. 

Dar putea Santer să meargă în Pueblo? Existau acolo 
apaşi care ştiau că banditul este duşmanul lui Winnetou, 
mai precis ştiau că el este albul care îi omorâse pe Inciu- 


Ciuna şi Nşo-ci. Şi de ce să nu meargă în Pueblo? Un om ca 
el ar fi făcut orice pentru a pune mâna pe aur. Se putea 
servi chiar de testamentul fratelui meu de cruce, pe care se 
zărea totemul lui Winnetou. 

Voiam să ajung în Pueblo înaintea lui şi să-i previn pe 
apaşi, astfel încât aceştia să-l ia ostatic pe Santer, îndată ce 
el va fi sosit acolo. 

Un lucru posibil, căci aveam un cal bun, dar din păcate m- 
a urmărit ghinionul. Armăsarul meu a început să 
şchiopăteze. Îi intrase un ghimpe într-o copită. I l-am scos, 
dar calul înainta mai încet decât până atunci. După toate 
probabilitățile, Santer avea să fie înaintea mea la aşezarea 
apaşilor. 

Nu ajunsesem încă la Rio Pecos, mă aflam în câmp deschis, 
când am văzut venind spre mine doi indieni. Eram singur, şi 
războinicii nu aveau de ce să se teamă de mine. La un 
moment dat, unul dintre ei a scos un strigăt de bucurie şi a 
ridicat puşca. Era Yato-Ka17, un apaş pe care-l cunoşteam. 
Cei doi războinici s-au apropiat de mine şi l-am întrebat pe 
Picior iute: 

Fraţii mei au pornit la vânătoare sau se află pe cărarea 
războiului? încotro merg fraţii mei? 

Am pornit spre miazănoapte, mi-a spus Yato-Ka. Mergem 
la Munţii Gros-Ventre, pentru a vedea mormântul 
căpeteniei noastre, Winnetou. 

Aţi şi aflat că a murit? 

Am auzit asta în urmă cu puţine zile. La Rio Pecos, în 
Pueblo a răsunat un prelung strigăt de jale. 

Fraţii mei ştiu că eu am fost de faţă când ela murit? 

Da. Old Shatterhand ne va istorisi totul. El se va găsi în 
fruntea noastră, când vom porni la luptă pentru a-l răzbuna 
pe Winnetou. 

Despre asta vom mai vorbi, am replicat eu. Nu cred că aţi 
pornit doar voi doi la aşa drum lung. 

Nu. Noi suntem iscoade. Câinii comanşi au dezgropat din 
nou securea războiului. Ceilalţi sunt mult în urma noastră. 


Cât de numeroşi sunt războinicii apaşi? 

Sunt de cinci ori zece războinici. 

Cine este în fruntea lor? 

Til-Lata18 Aşa au hotărât bătrânii. 

Îl cunosc. Este un războinic viteaz şi înţelept. Aţi văzut 
nişte călăreţi străini? 

Unul. 

Când? 

Ieri. Era o faţă palidă. Ne-a întrebat unde este 'Ise-shosh. 
L-am trimis în Pueblo, la bătrânul Inta. 

Ah! Acest om este Santer, cel ce i-a ucis pe Inciu-Ciuna şi 
Nşo-ci! Vreau să-l prind! 

Uff! Uff! au exclamat apaşii, speriaţi. Ucigaşul lui Inciu- 
Ciuna! Şi noi n-am ştiut! Nu l-am luat ostatic! 

Nu-i nimic. Bine că l-aţi întâlnit. Nu puteţi merge acum la 
mormântul lui Winnetou. Trebuie să faceţi cale-ntoarsă şi să 
mă însoţiţi. Mai târziu vă voi călăuzi chiar eu spre Munţii 
Gros-Ventre. 

Da, ne vom întoarce! a spus Yato-Ka. Trebuie să-l prindem 
pe ucigaş! 

După câteva ceasuri, am ajuns la Rio Pecos, am traversat 
râul şi ne-am continuat drumul pe malul celălalt. În timp ce 
ne îndreptam spre Pueblo, le-am povestit celor doi apaşi 
cum îl întâlnisem pe Santer la Nugget sil şi ce se mai 
întâmplase după aceea. 

Pida a plecat pe urmele ucigaşului? m-a întrebat Yato-Ka. 

Da. 

Singur. 

Nu. Atunci când Pida a părăsit satul său, Tangua trimisese 
deja câţiva războinici pe urmele lui Santer. Pida trebuie să-i 
fi ajuns din urmă. 

Old Shatterhand ştie câţi războinici a trimis Tangua pe 
urmele ucigaşului? 

Da. I-am văzut plecând şi i-am numărat. Erau zece. 
Aceasta înseamnă că, împreună cu tânăra căpetenie, sunt 
unsprezece. 


Atât de puţini? 

Dacă e vorba să fie prins un singur om, unsprezece 
războinici sunt chiar prea mulţi. 

Uff! Războinicii apaşi se vor bucura foarte mult! Ei îl vor 
prinde pe Pida! Vor pune mâna şi pe cei zece războinici 
kiowaşi! Cu toţii vor muri la stâlpul caznelor! 

Nu, am replicat eu, tăios. 

Nu? m-a întrebat Yato-Ka, uimit. Crezi că ei se vor preda? 
Santer, ucigaşul, a ajuns în Pueblo. Dacă au pornit pe 
urmele lui, kiowaşii vor veni şi ei acolo şi atunci se vor afla 
în mâinile noastre. 

Aşa vor sta lucrurile, dar kiowaşii nu vor muri la stâlpul 
caznelor. 

De ce nu? Ei sunt duşmanii noştri! 

S-au purtat bine cu mine, iar Pida este acum prietenul 
meu. 

Uff! a exclamat Yato-kKa. Old Shatterhand a fost mereu 
altfel decât ceilalţi războinici! El îşi ocroteşte duşmanii! Dar 
ce va spune Til-Lata? Va fi el de părerea ta? 

Desigur! 

Gândeşte-te că Til-Lata a fost întotdeauna un războinic 
viteaz care acum a devenit jşef de trib. Pentru că este şef de 
trib, el nu trebuia să aibă milă faţă de duşmani! * 

Oare nu sunt eu una dintre căpeteniile apaşilor? 

Ba da! Old Shatterhand este una dintre căpeteniile 
apaşilor. 

Oare nu am devenit eu căpetenie înaintea lui Til-Lata? 

Ba da. Tu ai dobândit rangul de căpetenie cu multe veri 
înainte ca Til-Lata să devină şef de trib. 

Atunci Til-Lata trebuie să-mi dea ascultare. Dacă îi va 
prinde pe kiowaşi, el nu le va face nimic, pentru că aceasta 
este dorinţa mea. 

Poate că Yato-Ka ar mai fi spus ceva, dar am zărit nişte 
urme care veneau din stânga şi se continuau de-a lungul 
râului, adică se aflau întocmai pe drumul pe care trebuia 
să-l urmăm. Am descălecat şi le-am examinat. Erau ale unor 


indieni care înaintaseră unul după altul. Acest lucru m-a 
dus la concluzia că se aflau pe picior de război şi înaintau 
astfel pentru ca duşmanul să nu ştie câţi sunt. M-am gândit 
că înaintea noastră se găseau Pida şi războinicii săi. 

După o vreme, am ajuns în locul în care se opriseră şi 
renunţaseră să mai stea unul în spatele celuilalt. Astfel mi- 
am putut da seama că era vorba despre unsprezece călăreţi 
indieni. Nu mă înşelasem. Erau cei zece kiowaşi conduşi de 
Pida, aşa că l-am întrebat pe Yato-Ka: 

Războinicii apaşi vor veni în susul apei? 

Da. Ei îi vor întâlni pe kiowaşi. Kiowaşii sunt unsprezece. 
Războinicii noştri sunt de cinci ori zece! 

Cât de departe se află războinicii apaşi? 

Ei au pornit la drum la o jumătate de zi după noi. 

După urme văd că războinicii kiowaşi au faţă de noi un 
avans de o jumătate de ceas. 

Am pornit în galop. Apaşii îi puteau întâlni foarte curând 
pe kiowaşi. Pida merita să-l apăr. După o vreme, i-am zărit 
pe kiowaşi înaintea noastră. Pida şi războinicii săi s-au oprit 
pe loc şi şi-au întors caii. Ne-au zărit şi au pornit în galop, 
dar nu în direcţia noastră. 

Kiowaşii i-au zărit pe apaşi, i-am spus lui Yato-Ka. Au văzut 
că aceştia sunt foarte numeroşi. Ne-au zărit şi pe noi, dar 
pentru că suntem doar trei, nu au de ce să se teamă. 

Da! a exclamat Yato-Ka. Vin războinicii noştri! îi vezi? Au 
pornit-o iute în urma kiowaşilor! 

Ileşiţi voi doi în întâmpinarea lui Mână însângerată şi 
spuneţi-i să-şi oprească războinicii pe loc, până ce vin eu. 

De ce nu vii şi tu? m-a întrebat Yato-Ka. 

Trebuie să stau de vorbă cu Pida. Haide! Grâbiţi-vă! 

I-am ajuns din urmă pe kiowaşi. Cât mă aflasem la 
distanţă, nu m-au recunoscut, dar pe măsură ce mă 
apropiam, indienii au văzut cine eram. Pida a scos un 
strigăt de spaimă şi a încercat să fugă de mine. Am făcut 
astfel încât şeful de trib să nu poată trece şi i-am strigat: 

Pida să se oprească! Old Shatterhand îl va ocroti! 


Deşi se speriase, Pida părea să aibă mare încredere în 
mine, pentru că şi-a strunit calul şi şi-a îndemnat războinicii 
să se oprească. 

Deşi războinicul indian trebuie să-şi stăpânească mereu 
simţămintele şi să pară mereu liniştit, lui Pida îi era foarte 
greu să facă asta, iar pe feţele războinicilor săi se puteau 
citi spaima şi uimirea. 

Old Shatterhand este liber! a exclamat tânăra căpetenie 
kiowaşă. Cine l-a eliberat? 

Nimeni, am replicat eu. M-am eliberat singur. 

Uff! Uff! Uff! Asta este cu neputinţă! 

Nu şi pentru mine. Ştiam că voi izbuti să fug, de aceea nu 
am vrut să te însoțesc, de aceea nu te-am rugat nimic. Ţi- 
am spus doar că fiecare are datoria să îşi redobândească 
lucrurile ce i-au fost furate. Nu trebuie să-ţi fie teamă de 
mine. Eu sunt prietenul tău şi voi avea grijă ca apaşii să nu- 
ţi facă nici un rău. 

Uff! Doreşti să faci aceasta? 

Da. Ai cuvântul meu că aşa voi face. 

Pida crede ceea ce spune Old Shatterhand. 

Poţi avea încredere în mine. Priveşte înapoi! Apaşii s-au 
oprit. Le-am cerut însoţitorilor mei să-i oprească. Apaşii vor 
sta liniştiţi până ce voi merge eu la ei. Aţi găsit urmele lui 
Santer? 

Da, numai că nu l-am putut ajunge din urmă. 

El vrea să ajungă în aşezarea apaşilor. 

Aşa am crezut şi noi, căci am văzut bine încotro se 
îndrepta hoţul. 

Aţi dat dovadă de multă îndrăzneală! O întâlnire cu 
războinicii apaşi ar fi însemnat pentru voi moartea! 

Ştim aceasta, dar Pida trebuie să-şi pună viaţa în joc, 
pentru a avea din nou leacurile sale. Ne-am fi oprit lângă 
Pueblo şi am fi făcut tot ce ne-ar fi stat în putinţă pentru a 
pune mâna pe Santer. 

Acum vă va fi mai uşor, pentru că nu vă veţi mai găsi în 
primejdie. Eu vă pot ocroti doar dacă tu vei fi prietenul şi 


fratele meu. Descalecă! Să fumăm pipa păcii! 

Uff! a exclamat tânărul şef de trib. Oare Old Shatterhand, 
marele războinic ce a izbutit să fugă din satul nostru, crede 
că Pida este demn de a fi prietenul şi fratele său? 

Da. Grăbeşte-te! Nu aş vrea ca războinicii apaşi să-şi 
piardă răbdarea. 

Am descălecat şi am fumat calumetul. Apoi i-am cerut lui 
Pida să rămână pe loc, până ce îi voi face eu semn. Am 
încălecat şi m-am îndreptat spre războinicii apaşi. Aceştia 
descălecaseră şi se aşezaseră în semicerc în jurul lui Til- 
Lata. 

Îl cunoşteam bine pe Mână însângerată. Era un războinic 
viteaz, foarte mândru, dar şi bun la suflet, astfel încât nu 
mă aşteptam ca el să mi se opună. L-am salutat şi i-am spus: 

Old Shatterhand vine aici singur, fără Winnetou, marea 
căpetenie a apaşilor. Fraţii mei roşii vor să afle cât mai 
multe despre moartea lui Winnetou, iar eu le voi povesti 
totul. Aceasta se va întâmpla mai târziu. Acum trebuie să 
vorbim despre kiowaşi. 

Ştiu ce vrea Old Shatterhand. Mi-a spus-o Yato-Ka! a 
replicat Mână însângerată. 

Şi ce spui? 

Old Shatterhand este una dintre căpeteniile apaşilor. 
Apaşii ţin seama de dorinţele lui Old Shatterhand. Cei zece 
războinici kiowaşi pot pleca în satul lor. Nu li se va întâmpla 
NIMIC. 

Şi Pida, tânăra căpetenie? 

Am văzut că Old Shatterhand a fumat cu el pipa păcii. Pida 
poate veni la noi şi poate fi oaspetele nostru câtă vreme va 
dori Old Shatterhand. După aceea Pida va fi din nou 
duşmanul nostru. 

Bine! Aşa să fie! am spus eu. Războinicii apaşi mă vor 
însoţi, îl vom prinde pe ucigaşul lui Inciu-Ciuna şi Nşo-ci! 
Apoi îi voi călăuzi pe apaşi la mormântul lui Winnetou. 
Howgh! 


Howgh! a exclamat Til-Lata, strângându-mi mâna pentru a 
pecetlui cele spuse. 

I-am făcut semn lui Pida să se apropie. Tânărul şef de trib 
a fost de acord cu condiţiile puse de Mână însângerată şi le- 
a cerut războinicilor săi să se întoarcă în satul kiowaşilor. 

Apoi am încălecat şi am pornit la drum, înaintând pe malul 
lui Rio Pecos. Către seară, am făcut popas. Pentru că ne 
găseam pe pământurile apaşilor, am aprins mai multe 
focuri. După ce am mâncat, le-am povestit războinicilor cum 
a murit Winnetou. Apaşii erau adânc mişcaţi. După ce au 
tăcut multă vreme, au început să povestească diferite 
întâmplări legate de marea lor căpetenie la care ţinuseră 
atât de mult. Parcă retrăiam groaznicele clipe în care 
fratele meu de cruce murise. Ceilalţi dormeau, dar eu nu 
aveam somn. Mă tot gândeam la testamentul lui Winnetou 
şi la aurul despre care era vorba în acel testament. În cele 
din urmă, am adormit, răpus de oboseală şi am avut un 
coşmar cumplit. Se făcea că Santer arunca aur într-o 
căldare uriaşă în care metalul preţios era topit. M-am luptat 
cu netrebnicul, dar nu l-am putut învinge. Pământul s-a 
cutremurat sub noi. Eu m-am salvat în ultima clipă, dar 
Santer a căzut în gol, s-a prăbuşit în aurul topit. M-am 
trezit scăldat în sudoare. Se spune că visele sunt doar nişte 
lucruri trecătoare, dar trebuie să mărturisesc faptul că în 
ziua ce a urmat m-am gândit tot timpul la coşmarul pe care- 
| avusesem şi care trebuia să însemne ceva. 

Am pornit în galop către Pueblo. La amiază am făcut doar 
un scurt popas şi apoi am pornit din nou. După-amiază, ne- 
am oprit în apropierea aşezării apaşilor. În dreapta noastră 
se afla mormântul lui Klekih-petra cu crucea pe care o 
pusesem la căpătâiul său. În stânga noastră se găsea 
punctul din care fusesem nevoit să sar în apă pentru a 
rămâne în viaţă. Cât de des mă aflasem pe malul lui Rio 
Pecos împreună cu Winnetou! De câte ori nu depănasem 
amintiri împreună cu fratele meu de cruce, privind undele 
râului! 


Am pornit spre Pueblo şi am ajuns pe înserat în aşezarea 
apaşilor. Til-Lata a dus mâinile pâlnie la gură şi a strigat: 

Vine Old Shatterhand! Vine Old Shatterhand! Apaşi, 
întâmpinaţi-l pe Old Shatterhand! 

În Pueblo s-a produs agitaţie. Sute de mâini voiau să mă 
atingă. Apaşii căutau să mă îmbrăţişeze în semn de bun 
venit. Totul părea trist. Pentru prima oară mă întorceam în 
Pueblo fară Winnetou. 

Aşa cum am mai arătat, aici se găseau relativ puţini 
războinici, mai exact era vorba despre cei la care Winnetou 
ţinea în mod deosebit. Este de înţeles faptul că mi s-au pus 
foarte multe întrebări. 'Toţi cei prezenţi voiau să afle cât mai 
multe despre moartea lui Winnetou, dar i-am mai liniştit, 
spunându-le că le voi povesti totul mai târziu. Apoi, după ce 
s-a făcut linişte, am întrebat: 

Inta este aici? Trebuie să-i vorbesc. 

Este în odaia lui! îl aducem numaidecât! mi-au spus câţiva 
apaşi. 

Nu, nu! Lăsaţi-l! i-am oprit eu. Inta este bătrân şi nu mai 
are putere. Mă voi duce eu la el. 

Am fost dus, împreună cu Pida, în mica odaie săpata în 
stâncă a bătrânului Inta. Apaşul s-a speriat mai întâi, dar 
apoi s-a bucurat, recunoscându-mă şi a început să-mi 
vorbească. 

A fost aici o faţă palidă? l-am întrerupt eu. 

Da. 

Şi omul cu faţa palidă a spus care este numele său? 

Nu. Mi-a spus că Winnetou i-ar fi poruncit să nu-şi spună 
numele. 

Câtă vreme a rămas el aici? 

Atâta vreme cât să se facă timpul pe care albii îl numesc 
„un ceas”. 

A vrut să ajungă la tine? 

Da, a fost adus la mine, mi-a arătat totemul lui Winnetou şi 
mi-a spus că are de îndeplinit o ultimă poruncă a marii 
noastre căpetenii. 


Ce a vrut acel alb de la tine? 

Să-i spun unde se găseşte lacul pe care voi l-aţi numit 
Deklil-to. 

Şi i-ai spus? 

Trebuia s-o fac, pentru astfel poruncise Winnetou. l-am 
spus care este drumul ce duce până acolo. I-am spus cum 
arată Deklil-to. 

I-ai spus şi despre Pădurea de molizi? Şi despre Stânca 
ursului, despre cascadă? 

I-am spus tot. 

Şi despre drumul printre stânci? 

Şi despre acel drum. Mi s-a înveselit sufletul pentru că am 
putut vorbi cu cineva despre drumul pe care l-am făcut 
odinioară împreună cu Old Shatterhand şi cu Winnetou, 
marea căpetenie ce a plecat pe veşnicele plaiuri ale 
vânătorii, unde mă voi duce şi eu curând. Îl voi întâlni pe 
Winnetou! 

Nu puteam să-i fac nici un reproş bătrânului. El văzuse 
totemul lui Winnetou şi de aceea îi spusese totul lui Santer. 
L-am întrebat, cu mult calm, pe Inta: 

Calul feţei palide era obosit? 

Nu. Când albul a plecat din Pueblo, armăsarul său părea 
să se fi odihnit multă vreme. 

Albul a mâncat aici? 

Da, dar nu mult. Spunea că nu are vreme. A cerut fitil. 

Pentru ce îi trebuia fitilul? 

Nu ştiu, dar am fost nevoiţi să-i dăm şi praf de puşcă. Mult 
praf de puşcă. 

Praful de'puşcă îi trebuia pentru armele lui? 

Nu. A spus că voia să arunce în aer ceva. 

Ai văzut unde a pus totemul? 

Într-un sac pentru leacuri. M-am mirat, pentru că ştiu că 
albii nu poartă cu sine leacuri. 

Uff! a exclamat Pida. Mai are leacurile mele! Mi le-a furat! 

Furat? a întrebat bătrânul Inta. Acest alb era un hoţ? 

Nu doar un hoţ, am spus eu. Era şi un ucigaş! 


Dar purta cu sine totemul lui Winnetou. 

A furat acel totem, am replicat eu. Albul care a fost adus la 
tine era Santer, cel ce i-a ucis pe Inciu-Ciuna şi Nşo-ci. 

Bătrânul a rămas înmărmurit. Părea o stană de piatră. L- 
am lăsat pradă spaimei şi uimirii sale şi am plecat. 

Nu izbutisem să-l ajungem din urmă pe Santer. De aceea 
Mână însângerată a spus: 

Nu mai zăbovim aici! Pornim mai departe! Poate izbutim 
să îl găsim înainte ca el să ajungă la Deklil-to. 

Crezi că poţi face asta fără a te odihni? l-am întrebat eu. 
Luna va lumina cu razele sale şi putem înainta şi pe timpul 
nopții. 

Til-Lata nu are nevoie de odihnă! 

Şi Pida? 

Pida nu va şti ce este odihna, până ce nu va avea din nou 
leacurile sale. 

Prea bine! am replicat eu. Vom mânca şi vom lua cai 
odihniţi. Armăsarul meu negru va rămâne aici. Nici eu n-am 
linişte. Faptul că are asupra lui fitil şi praf de puşcă mă 
pune pe gânduri. Nemernicul poate strica totul. Trebuie să 
ne grăbim. 

Apaşii din Pueblo ne-au rugat să mai rămânem. Voiau să le 
povestesc despre ultimele clipe petrecute împreună cu 
Winnetou şi despre moartea sa. l-am liniştit pe toţi, 
spunându-le că avem să ne întoarcem curând. La numai 
două ceasuri după ce sosisem în Pueblo, porneam din nou la 
drum pe cai odihniţi, având la noi merinde din belşug. Eram 
împreună cu Pida şi Til-Lata, care fusese de părere să luăm 
cu noi douăzeci de apaşi, deşi nu aveam nevoie de atâţia 
oameni. Urma să trecem prin teritoriul aparţinând 
indienilor Mimbrenjo, care erau înrudiţi cu apaşii, astfel 
încât ştiam că aceştia nu ne vor face nici un rău. Trebuia să 
parcurgem un drum lung. Din locul în care ne găseam până 
la Deklil-to erau aproximativ şapte sute de kilometri, ultima 
porţiune fiind foarte dificilă. În medie puteam parcurge 


cincizeci de kilometri pe zi, astfel încât ne trebuiau două 
săptămâni pentru a ajunge la ţinta noastră. 

Nici nu ne-am ostenit să mai căutăm urmele lui Santer, 
pentru că nu am fi făcut decât să ne pierdem vremea. Am 
pornit pe drumul pe care-l mai parcursesem o dată, cu 
multă vreme în urmă, împreună cu Winnetou. Astfel puteam 
spera să-l avem pe Santer înaintea noastră. Ucigaşul nu 
cunoştea decât acest drum pe care pornisem şi noi şi pe 
care i-l descrisese bătrânul Inta. 

Pe drum nu s-a întâmplat nimic deosebit, în afara faptului 
că am întâlnit un indian. Plecasem de peste zece zile şi 
deodată am văzut venind spre mine un războinic 
Mimbrenjo. Acest indian îl cunoştea bine pe Winnetou, dar 
mă ştia şi pe mine. M-a recunoscut imediat şi a exclamat 
bucuros: 

Old Shatterhand! Ce bine că te zăresc! Eşti în viaţă! N-ai 
murit! 

Trebuia să fi murit? 

Da. Se spune că te-ar fi împuşcat războinicii Sioux. 

Am bănuit numaidecât că războinicul Mimbrenjo îl 
întâlnise pe Santer. 

Cine ţi-a spus că am fost împuşcat? 

Un alb. El ne-a povestit despre moartea vestiţilor 
Winnetou şi Old Shatterhand. L-am crezut fiindcă purta cu 
sine totemul lui Winnetou şi leacurile apaşului. 

Totul a fost doar o minciună. După cum vezi, sunt în viaţă! 
am replicat eu. 

Atunci nici Winnetou nu a murit? 

Ba, din păcate, Winnetou este mort, dar spune-mi unde l-ai 
întâlnit pe acest alb? 

În satul nostru. Voia un cal odihnit în schimbul armăsarului 
său şi mai dorea o călăuză, un om care să-l ducă la Deklil-to. 
El vorbea despre apa căreia noi îi spunem Shish-tu19. Albul 
era gata să dea leacurile lui Winnetou celui ce-l va ajuta. 
Aşa se face că l-am ajutat eu. l-am dat un cal odihnit şi l-am 


dus la Shish-tu. Albul mi-a spus că acela era locul pe care-l 
căutase. 

Albul acela te-a înşelat. Mai ai leacurile? 

Da. Le am la mine! 

Să le vedem! 

Indianul a dat la iveală săculeţul cu leacuri. Pida a vrut să 
i-l ia. Războinicul Mimbrenjo s-a supărat şi a început să 
strige la kiowaş. L-am liniştit însă, spunând: 

Aceste leacuri sunt într-adevăr ale tinerei căpetenii 
kiowaşe. Winnetou nu a avut nicicând asupra sa leacurile 
astea. 

Trebuie că te înşeli! a insistat războinicul Mimbrenjo. 

Ştiu prea bine ce spun! 

Bine, dar numai de dragul acestor leacuri am făcut eu 
drumul până la Shish-tu şi i-am dat albului un cal bun! 

Avea nevoie de un cal bun pentru că ştia prea bine că este 
urmărit şi te-a minţit fiindcă avea nevoie de ajutorul tău. 

Dacă toate acestea nu mi le-ar spune Old Shatterhand, nici 
nu le-aş crede. Trebuie să îi dau leacurile căpeteniei 
kiowaşe? 

Da. 

Prea bine! Atunci voi porni pe urmele acelui alb mincinos 
pentru a-i lua viaţa! 

Vino cu noi, pentru că ăsta e şi scopul nostru. 

Războinicul Mimbrenjo era fericit de faptul că ne putea 
însoţi, dar s-a întunecat cu totul când i-am spus cine era de 
fapt Santer, albul pe care el îl ajutase. 

Pida era fericit. Îşi recăpătase leacurile, iar acestea se 
găseau în bună stare. El îşi atinsese țelul, dar oare puteam 
spune acelaşi lucru şi despre mine? 

În seara zilei care a urmat am izbutit să ajungem la Deklil- 
to. Am poposit printre copaci şi nu am aprins focul, fiindcă 
nu ştiam unde se afla Santer şi nu ne puteam trăda. Imediat 
ce ajunsese la lac, banditul îi ceruse călăuzei sale să se 
întoarcă în satul său şi să-l lase singur. În drumul pe care îl 
parcursesem, străbătusem statul New Mexico şi ajunsesem 


în Arizona. Ne găseam la limita dintre pământurile 
triburilor Gilenjo şi Mimbrenjo. Această bucată de pământ, 
la limita teritoriilor celor două triburi, este dezolantă. 

Călătorul nu poate vedea altceva decât stânci golaşe. Doar 
în apropierea apei vegetaţia pare că vrea să ia totul în 
stăpânire, dar nu izbuteşte să o facă, pentru că soarele 
arde nemilos, pârjolind totul cu razele sale fierbinţi. Locul 
în care ne aflam era o îmbucurătoare excepţie. Mai multe 
izvoare îşi revărsau apele într-o căldare, formând un lac, ale 
cărui unde liniştite se scurgeau încet spre vest. Noi ne 
aflam în partea de răsărit a lacului. Pădurea se întindea în 
sus pe creste şi se reflecta în apa care părea întunecată, 
neagră, fapt ce ne îndemnase să-i dăm lacului denumirea 
de Deklil-to. De aceea războinicii numeau lacul acela Shish- 
tu. Muchia nordică a văii era cea mai înaltă. În acea parte 
se zărea silueta golaşă a unei stânci ce se ridica de-a 
dreptul din lac şi voia parcă să atingă cerul. În dosul ei îşi 
croise drum un pârâu, ce-şi arunca apele de la o înălţime de 
treizeci de metri în lac. Pârâul forma o cascadă, despre care 
Winnetou vorbea în testamentul său. Deasupra cascadei se 
vedea gura unei peşteri. În această peşteră nu putusem 
pătrunde când mă aflasem la Deklil-to împreună cu apaşul, 
dar se pare că Winnetou descoperise până la urmă o cale 
pentru a ajunge la ea. Sprijinită parcă de acea stâncă înaltă 
se afla o alta. Cea de-a doua stâncă era Tse-shosh, adică 
Stânca ursului. De ce tocmai Stânca ursului? Pentru că 
acolo izbutisem să răpun un urs cenuşiu. 

Ne aştepta o zi deosebit de însemnată şi de aceea nu am 
putut dormi. Abia se iviseră zorile, când ne-am trezit şi am 
început să căutăm urmele lui Santer. Pentru că nu am găsit 
nici o urmă de-a răufăcătorului, m-am hotărât să pornesc 
pe drumul descris de Winnetou în testament. Nu i-am luat 
cu mine decât pe tânărul Pida şi pe Til-Lata. 

„Vei merge până la Indeltshe-tshil. De acolo vei urca până 
la Tse-shosh şi vei înainta până la cascadă. Acolo vei 
descăleca şi te vei căţăra.” 


Asta scrisese Winnetou. Atât apucasem să citesc. Încotro 
trebuia să merg? Cel mai probabil trebuia să ajung la 
peşteră. Drumul era foarte abrupt, dar am putut înainta 
încetul cu încetul. Am ajuns chiar dedesubtul peşterii. Mai 
mult nu am putut înainta. Dacă exista vreo cărare care să 
ducă spre grotă, atunci noi nu o găsisem. locmai ne 
pregăteam să ne întoarcem, când am auzit o împuşcătură. 
Niciunul dintre noi nu a fost însă rănit. Apoi cineva mi-a 
strigat: 

Câine! Eşti din nou liber? Eu am crezut că mă urmăresc 
doar kiowaşii! Acum te vei duce la dracu'! 

Am auzit o a doua împuşcătură, dar cel care trăsese şi-a 
greşit din nou ţinta. Am privit în sus şi l-am zărit pe Santer 
care se afla chiar la intrarea în peşteră. 

Vrei testamentul lui Winnetou? Vrei aurul? Ai ajuns prea 
târziu! Nu vei avea nimic! Nimic! Tot aurul va fi al meu! Am 
aprins deja fitilul! 

Răufăcătorul a izbucnit în râs. Abia se putea stăpâni. Apoi 
a continuat: 

Văd că nu cunoşti drumul care duce la peşteră. Nu ştii nici 
drumul pe care te poţi întoarce odată ce ai ajuns în peşteră. 
Mă voi folosi eu de acest drum şi nu mă veţi prinde. De data 
asta eu am învins, hahahaha! 

Ce era de făcut? Santer pusese mâna pe aur, iar noi nu 
puteam întreprinde nimic. Poate că am fi putut găsi drumul 
ce ducea spre peşteră, dar tot ne-ar fi scăpat. Trebuia să-l 
împuşc, dar cum? Santer nu izbutise să ne nimerească. M- 
am întors pe unde venisem. Am coborât puţin şi mi-am luat 
carabina de pe umăr. 

Aha! Vrei să tragi, câine? m-a întrebat Santer. N-o să mă 
nimereşti! Aşteaptă să-mi schimb locul! 

Netrebnicul a dispărut, dar a apărut imediat undeva 
deasupra peşterii. Se apropia tot mai mult de marginea 
stâncii pe care se afla. Ţinea ceva alb în mână şi a strigat: 

Ăsta e testamentul lui Winnetou, l-am învăţat pe dinafară! 
Nu mai am nevoie de el! îl voi arunca în lac! N-o să puneţi 


mâna pe testament! 

Spunând acestea, Santer a rupt în bucăţi foile de hârtie pe 
care erau aşternute cele din urmă dorinţe ale fratelui meu 
de cruce. Apoi a aruncat bucăţile de hârtie. Testamentul! 
Preţiosul testament al lui Winnetou era pierdut! Nu pot 
descrie în cuvinte sentimentele de care eram stăpânit în 
acele clipe. Simţeam că fierb şi i-am strigat: 

Ascultă-mă, netrebnicule! 

Da, da, te ascult! Te ascult! a spus Santer, batjocoritor. 

Salutări de la Inciu-Ciuna! 

Oh, mulţumesc! 

Salutări de la Nşo-ci! 

Oh, mulţumesc! Mulţumesc frumos! 

În numele lui Winnetou îţi trimit acest glonţ! Nu trebuie 
să-mi mulţumeşti! 

Am luat doborâtorul de urşi şi l-am dus la ochi. Puteam 
ţinti mai bine dacă foloseam acea puşcă veche. De obicei 
nu-mi trebuia decât o clipă pentru a ţinti, dar... ce se 
întâmpla? îmi tremura mâna? Se mişca Santer? Se mişca 
stânca! Am lăsat puşca deoparte. Dumnezeule! Stânca se 
clătina! Din peşteră ieşea un fum gros, aruncat afară de o 
mână nevăzută. S-a auzit o bubuitură. Stânca pe care se 
afla Santer s-a aplecat din ce în ce mai mult în gol. Banditul 
a ridicat braţele în aer şi a strigat după ajutor. Apoi totul s-a 
prefăcut în mii de bucăţi! 

O vreme, niciunul dintre noi nu a fost în stare să rostească 
fie şi un singur cuvânt. În cele din urmă, Pida a ridicat 
braţele la cer, exclamând: 

Marele Spirit l-a pedepsit pe ucigaş! Stâncile s-au năruit 
sub el! 

Til-Lata a întins braţul în jos, spre lac. Apele sale păreau că 
fierb. Faţa arămie a apaşului era albă ca varul. Mână 
însângerată a spus, adunându-şi parcă cu greu gândurile: 

Spiritul cel rău l-a luat la sine! Apa fierbe. Ucigaşul nu va 
mai ieşi nicicând din lac! El este blestemat! 


Eu nu eram în stare să spun nimic. Îmi adusesem aminte 
de coşmarul pe care-l avusesem. Am retrâit acel coşmar. L.- 
am văzut pe Santer căzând în gol. Nici nu fusese nevoie să-l 
împuşc. Santer era el însuşi vinovat de moartea sa. El se 
pedepsise singur, nemaivrând să aştepte Judecata 
Domnului. Santer aprinsese fitilul şi astfel îşi pusese capăt 
zilelor. 

Jos, pe malul lacului, apaşii lui Til-Lata şi războinicul 
Mimbrenjo ne făceau semne disperate. Pida şi Til-Lata s-au 
grăbit să coboare. Au căutat rămăşiţele lui Santer, dar nu 
au găsit nimic. Trupul ucigaşului fusese îngropat sub 
bucăţile de stâncă. 

Eram un om puternic, un om care văzuse multe şi totuşi 
simţeam că mă sfârşesc. Am fost nevoit să mă aşez. 
Simţeam cum ameţesc şi am închis ochii. Vedeam încă 
stânca prăbuşindu-se. Auzeam încă strigătul disperat al lui 
Santier. 

Ce se întâmplase? Probabil că banditul murise pentru că 
Winnetou scrisese testamentul astfel încât să nu-l pot 
înţelege decât eu. Probabil că apaşul strecurase în 
testamentul său o „capcană”. Cine nu pricepea despre ce 
era vorba avea să cadă în acea „capcană”. Ce se întâmplase 
cu aurul? Se mai afla sus, între stânci, sau căzuse în apele 
negre ale lacului? 

Adevărul este că nu mă interesa aurul. În schimb, mă 
durea faptul că testamentul bunului meu frate de cruce era 
pierdut. Pentru mine era chiar o pierdere mare! Gândul la 
testamentul lui Winnetou mi-a dat noi puteri. 

Am coborât repede. Am zărit în lac nişte bucăţi de hârtie. 
M-am dezbrăcat şi am pornit înot după ele. Le-am lăsat apoi 
să se usuce. Desigur că cerneala se ştersese, dar am mai 
putut descifra cuvintele „o jumătate... păstrează... sărăcie... 
stânca trebuie aruncată în aer... creştin... Împărţit... fără 
răzbunare”. 

Asta era tot. Era foarte puţin şi totuşi din aceste câteva 
cuvinte am putut descifra ideea ce se desprindea din 


testamentul lui Winnetou. Am şi acum aceste bucăţi de 
hârtie. Le păstrez cu sfinţenie. 

După ce mi-am mai venit în fire, am început căutările. 
Câţiva apaşi au fost trimişi după calul lui Santer, care putea 
muri de sete dacă era legat de vreun copac. Noi, ceilalţi, am 
urcat din nou pe culmea muntelui, pentru a găsi drumul 
către peşteră, bineînţeles dacă acesta mai exista. Am 
parcurs din nou în minte testamentul lui Winnetou, atât cât 
apucasem să citesc din el. Apaşul scria: „Acolo vei descăleca 
şi te vei căţăra”. Este adevărat că trebuia să mă caţăr pe 
stânci, dar poate că ar fi trebuit să mă caţăr şi într-un 
copac. Am căutat şi am găsit, în cele din urmă, un molid 
gros şi înalt care crescuse chiar în stâncă. Trebuia să 
încerc! M-am urcat în copac. Da! Acesta era drumul! Am 
ajuns la buza peşterii. Dacă aurul se aflase în partea de sus 
a peşterii, acum era în lac. l-am chemat pe cei cemă 
însoţiseră. Voiam să-i rog să mă ajute. Am căutat sub fiecare 
piatră, dar nu am găsit nimic, nici o urmă, nici un semn. 
Deşi ştiam cu toţii să descoperim fie şi cea mai neînsemnată 
urmă, cel mai neînsemnat indiciu, toate strădaniile noastre 
s-au dovedit a fi zadarnice. Spre seară, ne-am întors pe 
malul lacului. Au venit şi apaşii care porniseră în căutarea 
calului lui Santer. Îl găsiseră. Am scotocit prin coburi, dar 
nu am găsit nici un obiect care să fi prezentat interes 
pentru noi. 

Am mai rămas patru zile la malul lacului, dar nu am dat de 
aurul apaşului. Dacă metalul preţios s-ar mai fi aflat în 
peşteră, l-am fi găsit cu siguranţă. Eram convins că aurul se 
găsea acum pe fundul lacului, acolo unde se afla şi trupul 
neînsufleţit al lui Santer. Ne-am întors pe malul lui Rio 
Pecos, în aşezarea apaşilor, doar cu vestea că Inciu-Ciuna şi 
Nşo-ci fuseseră, în sfârşit, răzbunaţi. 

Testamentul lui Winnetou a dispărut aşa cum avea să 
dispară şi rasa din care făcea parte apaşul. Indienii aveau 
nenumărate calităţi, dar nu şi le-au putut pune în valoare, 
nu şi-au putut îndeplini nobila misiune pe care ar fi trebuit 


să o îndeplinească. Aşa cum testamentul lui Winnetou s-a 
risipit în mii de bucăţi, tot astfel indienii risipiţi bat 
necontenit meleagurile care le-au aparţinut cândva. 

Cel ce ajunge în Munţii Gros-Ventre şi are privilegiul de a 
se afla înaintea mormântului lui Winnetou îşi va spune cu 
siguranţă: „Aici odihneşte Winnetou, un indian, un om 
deosebit”. 

Când ultima bucată din testamentul lui Winnetou va fi 
putrezit în adâncul Lacului negru şi printre stâncile 
măcinate de vremuri, un întreg neam se va ridica, va privi 
spre savană şi spre munţi şi va spune: „Aici se odihneşte 
rasa roşie, o rasă care nu şi-a putut arăta măreţia, pentru 
că nu i s-a îngăduit”. 

POSTFAŢĂ. 

După ce am publicat romanul Winnetou, am primit nespus 
de multe scrisori, vederi şi cărţi poştale din partea 
cititorilor. Da, aş putea spune că a fost o adevărată avalanşă 
de scrisori care părea să nu se mai sfârşească. Mi se pun 
atâtea întrebări! Cine să dea atâtea răspunsuri? Dragi 
cititori, vă rog să aveţi răbdare! 

Da, vă rog să aveţi răbdare, căci mai am multe de povestit 
despre bunul meu prieten. În romanul Winnetou sunt 
redate doar o parte din întâmplările pe care le-am trăit 
alături de căpetenia apaşilor, în timpul celor paisprezece 
ani cât a durat strânsa noastră prietenie. 

Şi trebuie să vă mai spun ceva, dragi cititori: 

Le făgăduisem apaşilor că-i voi duce la mormântul lui 
Winnetou, dar nu am putut face acest lucru prea curând, 
deoarece ne aflam la sfârşit de decembrie. Era iarnă şi nu 
puteam porni la drum, căci aveam nevoie de cel puţin două 
luni pentru a ajunge în Munţii Gros-Ventre şi trebuia să 
străbatem cele mai sălbatice ţinuturi ale Munţilor Stâncoşi. 
Numai cel ce a trecut munţii prin zăpada înaltă poate 
înţelege ce înseamnă un asemenea drum. Apaşii, obişnuiţi 
cu clima blândă din sud, nu-şi puteau închipui ce înseamnă 
să străbaţi munţii acoperiţi de zăpadă. 


Le-am promis apaşilor că îi voi duce la mormântul lui 
Winnetou în primăvară şi am rămas în Pueblo, lucru ce i-a 
bucurat nespus de mult. În primăvară, am pornit, într- 
adevăr, spre mormântul marelui dispărut şi ne-au trebuit 
şase săptămâni pentru a răzbate la Rio Pecos, în Munţii 
Gros-Ventre. Aş putea spune că am ajuns la timp în 
aşezarea Helldorf, pentru că i-am ajutat pe colonişti să 
respingă un atac al războinicilor Ogellallah. De fapt, atacul 
nu fusese întreprins asupra micii aşezări. Războinicii 
Ogellallah doriseră să prade mormântul lui Winnetou şi să 
ia puşca bătută cu ţinte de argint. După ce am cerut 
încuviințarea apaşilor, am luat această faimoasă armă şi am 
dus-o în Germania. Puşca împodobită cu ţinte de argint este 
şi acum pentru mine o sfântă amintire, un obiect care mi-l 
aduce înaintea ochilor pe bunul meu prieten. 

Nu am putut porni imediat spre casă. Mai întâi, au avut loc 
funeraliile celui mai respectat şi mai iubit dintre şefii de trib 
ai apaşilor. Acestea au durat mai multe săptămâni. Apoi a 
fost nevoie să fie ales un nou şef de trib al apaşilor 
Mescalero. Le-am spus să aleagă dintre ei un războinic 
iscusit, dar paşnic şi bun, aşa cum era Winnetou. Apaşii l-au 
ales pe Til-Lata, un războinic plin de înţelegere şi bunătate, 
în ciuda numelui pe care-l purta. 

Oare 'Til-Lata se va bucura de respectul pe care-l 
dobândise Winnetou? Va avea el asupra celorlalte triburi 
apaşe influenţa pe care o avusese fratele meu de cruce? 

Istoria a arătat că, din păcate, răspunsul la aceste două 
întrebări avea să fie negativ. Unirea dintre diferitele triburi 
ale apaşilor, pe care Winnetou izbutise s-o păstreze cu 
destul efort, s-a destrămat. Apaşii au pornit în lupta inutilă 
împotriva feţelor palide. Astfel, numele lui Geronimo20, 
căpetenia apaşilor Chiricahua, a rămas scris cu litere de 
sânge în istoria Statelor Unite. 

Testamentul lui Winnetou s-a pierdut, s-a risipit în vânt. 
Din păcate, niciunul dintre apaşi nu a moştenit de la 
Winnetou înţelepciunea, bunătatea, tăria de caracter de 


care dăduse dovadă fratele meu de cruce. Niciunul. Chiar 
niciunul? Poate că totuşi a existat un apaş care să 
dovedească faptul că Winnetou nu a trăit şi nu a murit în 
zadar. 

Ceea ce urmează să mai povestesc, să mai aştern pe hârtie 
va dovedi faptul că indienii au început să se gândească la 
viitorul lor, să fie conştienţi de calităţile lor. Cu cât 
povestesc mai mult, cu cât scriu mai mult, cu atât mai 
impunătoare devine figura celui despre care am spus de 
atâtea ori că este cel mai de seamă reprezentant al rasei 
sale, figura celui care îşi doarme somnul de veci pe malul 
râului Metsur. Figura lui prinde viaţă pe măsură ce scriu 
mai mult despre el, despre acela ce a fost cel mai nobil 
dintre indieni: WINNETOU, căpetenia apaşilor! 


SFÂRŞIT 


1 Sunteţi un măgar, în limba franceză, în text. 

2 Bandiţi. 

3 Persoană care se ocupă de catâri. 

4 Strecurătoare pentru spălarea prafului de aur (n. a.). 

5 Şeful unui grup de tropeiros (n. a.). 

6 Sau indieni-şarpe (n. a.). 

7 Ochi-negru. 

8 Fulgerul care loveşte (n. a.). 

9 James Fenimore Cooper (1789-1851), scriitor american: 
Ultimul mohican, Vânătorul de cerbi ş. a. 

10 Ochi ager (n. a.). 

11 Muntele Galben (n. a.). 

12 Apa întunecată (n. a.). 

13 Pădurea de molizi (n. a.). 

14 Stânca ursului (n. a.). 

15 Păr negru (n.a.). 


16 Opană (n.a.). 

17 Picior iute (n. a.). 

18 Mână însângerată (n. a.). 

19 Lacul întunecat, tradus în graiul apaşilor prin Deklil-to 
(n. a.). 

20 Goiakla - şef de trib, luptător pentru drepturile 
indienilor.