Karl May — Winnetou — V2 Pe Viata Si Pe Moarte

Karl May 


Karl May 


Winnetou 
Vol. 2 - Pe Viaţă şi Pe Moarte 


CUPRINS: 
Capitolul | Detectiv 1 
Capitolul Il Ku-klux-klan 42 
Capitolul III Peste graniţă 84 
Capitolul IV Prin Mapimi 131 
Capitolul V Old Firehand 190 
Capitolul VI În „Fortăreaţă” 219 
Capitolul VII Negustorul ambulant 264 


Capitolul I - Detectiv. 

Nici n-a apucat bine să vadă lumina tiparului primul volum 
despre Winnetou, că mi-au şi parvenit numeroase întrebări 
din partea cititorilor, dornici să afle cursul ulterior al 
evenimentelor. Acestea s-au desfăşurat cu totul altfel decât 
am bănuit. 

După o veritabilă cursă de călărie, sosirăm la vărsarea lui 
Rio Boxo de Nacitoşea, tinde nădăjduiam să ne aştepte vreo 
solie din partea lui Winnetou. Dar speranţa noastră nu se 
împlini. Am găsit, ce-i drept, urmele unor oameni care 
fuseseră pe aici. Dar ce fel die urme! Erau leşurile celor doi 
traders care ne dăduseră informaţii despre satul kiowaşilor. 
După cum am aflat mai târziu de la Winnetou, negustorii 
fuseseră împuşcaţi de Santer. 

Acesta vâslise atât de zdravăn, încât ajunsese la vărsarea 
sus-pomenitului râu concomitent cu negustorii, deşi aceştia 
plecaseră mult mai înainte din satul lui Tangua. Santer 
fusese nevoit să renunţe la nuggeţii lui Winnetou; îl aştepta 
deci sărăcia. Atunci i-au sări; în ochi mărfurile celor doi 


negustori, pe care i-a împuşcat, după ce-i pândise, probabil, 
dintr-o ascunzătoare. Apoi a şters-o împreună cu catârii şi 
cu mărfurile furate. Toate acestea le-a dedus, la sosiră, 
Winnetou, cercetând urmele lăsate de Santer. 

Ucigaşul nu şi-a luat o sarcină prea uşoară. Să mâi de unul 
singur prin savană atâţia catâri încărcaţi e o treabă ce 
comportă serioase dificultăţi. Pe deasupra, era şi foarte 
grăbit, ca să nu-l ajungă urmăritorii. 

Din păcate, se porni o ploaie oare ţinu câteva iile şi şterse 
toate urmele, încât Winnetou fu silit să se bizuie nu pe ceea 
ce vedea cu ochii, ci pe fel de fel de combinaţii. Foarte 
probabil că Santer, pentru a-şi valorifica prada, se 
îndreptase spre una din aşezările învecinate; astfel, apaşii 
nu aveau altă soluţie decât să le cerceteze pe rând. 

Abia după mai multe zile irosite, Winnetou regăsi la 
agenţia comercială Gater urma celui căutat: Santer trecuse 
pe acolo, vânduse toată prada şi, făcându-şi rost de un cal 
bun, pornise către est, pe fosta şosea Red-River. Winnetou 
se despărţi de apaşii lui, care i-ar fi complicat de aci încolo 
deplasarea; îi trimise acasă şi hotări să continue urmărirea 
de unul singur. Luase cu sine destui nuggeţi; poseda deci 
mijloace materiale pentru o şedere mai îndelungată în sat. 

Cum din acest motiv nu mai expediase nici un curier la 
Nacitoşea, noi nu ştiam unde se afla şi încotro să-l urmăm. 
Am luat-o deci spre Arkansas, ca să ajungem pe drumul cel 
mai drept la Saint Louis. Regretam nespus că nu-mi pot 
revedea prietenul, dar nu era nimic de făcut. 

După un drum lung, sosirăm într-o seară la Saint Louis. 
Fireşte că prima mea grijă a fost să-l vizitez pe bătrânul 
meşter Henry. Când am păşit în atelierul său, meşterul 
tocmai lucra, la strung, în lumina lămpii, aşa că nici nu 
auzise când am deschis uşa. 

Good evening, bună seara, mister Henry! l-am salutat, ca 
şi când ne-am fi despărţit abia în ajun. Ei, cum merge cu 
carabina? E gata? 


Spunând acestea, mă săltai pe un colţ al mesei, cum 
obişnuiam pe vremuri. Mister Henry zvâcni de pe scaunul 
lui, se holbă la mine o clipă ca de pe alta lume, apoi izbucni, 
nebun de bucurie: 

Dumneata... dumneata aici...? 

Meditatorul. 

Expertul... afurisitul de Old Shatterhand?! 

Mă strânse la pieptul său şi mă sărută repetat, zgomotos, 
pe amândoi obrajii. 

Old Shatterhand?! De unde cunoaşteţi acest nume? l-am 
iscodit după ce explozia de bucurie se mai potoli. 

De unde? Mai întrebi? Toată lumea vorbeşte de dumneata, 
cavaler teribil ce-mi eşti! Ai ajuns un westman cum scrie la 
carte! Mister White, inginerul secţiei vecine, ne-a informat 
cei dintâi. Erau numai laude în privinţa dumitale, aşa să ştii! 
însă nimbul din jurul frunţii ţi l-a aşezat Winnetou! 

Cum, aşa? 

Mi-a povestit totul, absolut totul! 

Ce vorbiţi! A fost Winnetou pe-aici? 

Fireşte c-a fost! 

Când? Spuneţi, vă rog...! 

Acum trei zile. Doar îi vorbiseşi de mine şi de vechiul 
doborâtor de urşi. S-ar fi putut oare să vină în localitate şi 
să nu mă viziteze? Mi-a zugrăvit el cu de-amănuntul cam ce 
fel de westman ai ajuns. Bizoni, grizzly şi aşa mai departe! 
Te-ai ales până şi cu rangul de căpetenie. 

Continuă astfel încă multă vreme şi degeaba încercam să-l 
întrerup. Mă îmbrăţişa iar şi iar, jubilând că mă îndemnase 
cel dintâi pe drumul Vestului Sălbatic. 

Winnetou nu-i mai pierduse urma lui Santer şi se ţinuse 
după el până ia Saint Louis. După care plecă spre New 
Orleans. Din pricina grabei cu care se deplasa, n-am apucat 
să-l mai prind în oraş. Îmi lăsase însă vorbă prin Henry să 
vin şi eu la New Orleans dacă mă trage inima. Şi m-am 
hotărât să plec cât de curând. 


Trebuia, fireşte, să-mi îndeplinesc mai întâi obligaţiile 
profesionale, ceea ce am şi făcut a doua zi dimineaţa, încă 
la prima oră mă aflam cu Hawkens, Stone şi Parker în dosul 
acelei uşi cu geamuri prin oare intrasem altădată ca să mi 
se verifice cunoştinţele. Bătrânul Henry nu renunţă nici el 
la plăcerea de a fi de faţă. Acolo se depanară o mulţime de 
poveşti, de relatări, explicaţii, ca să reiasă până la urmă că, 
dintre toate secţiile, a mea trecuse prin încercările cele mai 
grele şi mai dramatice. Rămăsesem singurul în viaţă dintre 
experţii grupei. 

Sam şi-a dat în zadar osteneala ca să obţină pentru mine o 
gratificaţie suplimentară. Ne-am încasat, ce-i drept, lefurile, 
dar nici un dolar în plus. Mărturisesc sincer că am predat 
cu un sentiment de amară decepţie notele şi schiţele 
întocmite cu atâta caznă şi salvate cu atâtea riscuri. Domnii 
angajaseră cinci experţi şi-achitau acum doar o singură 
leafă, restul îl băgau în propriile lor buzunare, deşi îşi 
însuşiseră rodul întregii noastre munci şi îndeosebi al 
eforturilor mele mai mult decât omeneşti. 

Drept care Sam improviză o cuvântare vijelioasă, dar nu 
obţinu nimic decât râsete, în timp ce, împreună cu Will şi cu 
Dick, era condus amabil câtre uşă. Plecai, fireşte, şi eu, fără 
a mai privi înapoi. De altminteri, suma încasată era, pentru 
condiţiile mele de atunci, destul de bunicică. 

Eram, deci, hotărât să-l caut pe Winnetou, oare îmi lăsase 
la mister Henry adresa unui hotel din New Orleans. Din 
politeţe, dar şi din devotament, i-am întrebat pe Sam şi pe 
ceilalţi doi tovarăşi dacă ar vrea să vină cu mine. Ei însă 
preferau să rămână la Saint Louis, să se odihnească, în 
sfârşit, ca lumea, ceea ce, în nici un caz nu le-aş fi luat-o în 
nume de rău. Mi-am făcut rost ele schimburi şi de alte 
obiecte trebuincioase, m-am gătit cu un costum nou, 
lepădând veşmintele indiene, şi am luat vaporul spre 
miazăzi. Puţinul meu avut, pe care am renunţat să-l mai car 
după mine, între altele şi doborâtorul de urşi, l-am lăsat în 
grija lui Henry, care mi-a făgăduit să-l păstreze cu sfinţenie. 


Tot lui i-am încredinţat şi calul, de care nu mai aveam 
trebuinţă. De altfel, socoteam cu toţii că absenţa mea va fi 
scurtă. 

Dar avea să se întâmple altcum. Ne aflam în toiul 
războiului civil, fapt pe care l-am trecut până acum sub 
tăcere, neavând nici o legătură cu evenimentele relatate, 
întâmplător, fluviul Mississippi era tocmai atunci deschis 
navigaţiei datorită vestitului amiral Farragut, care îl 
readusese în stăpânirea statelor nordice. Totuşi, călătoria 
mea cu vaporul întârzia mult din pricina măsurilor 
restrictive de tot felul, desigur încă necesare. Ajungând la 
New Orleans şi întrebând de Winnetou la hotelul pe care 
mi-l indicase Henry, mi s-a răspuns că plecase în ajuns, dar 
îmi lăsase vorbă că se află la Vicksburg, în căutarea lui 
Santer, şi că, din motive de securitate, nu mă sfătuieşte să-l 
urmez. Adresa lui mi-o va comunica mai târziu prin mister 
Henry din Saint Louis. 

Ce-mi rămânea de făcut? Mă trăgea aţa să-mi vizitez 
rudele aflate în patrie şi care, probabil, aveau nevoie de un 
ajutor bănesc; oricum, eram în măsură să-d ajut. Să mă fi 
întors la Saint Louis ca să-l aştept pe Winnetou? Cine ştie 
dacă acesta mai avea posibilitatea să vină acolo... 

Mă interesai dacă există vreun vapor gata de plecare. 
Găsii unul sub pavilion nord-american, care încerca să 
profite de acalmia de pe front pentru a pătrunde până pe 
coastele Cubei. Acolo se putea ivi un prilej să plec în 
Germania sau, deocamdată, la New York. N-am stat mult pe 
gânduri şi m-am îmbarcat. 

Ar fi fost bine dacă-mi puneam în siguranţă agoniseala la 
vreuna din bănci, în schimbul unui mandat de remitere. Dar 
ce bancă din New Orleans era pe atunci demnă de 
încredere? Apoi, nici timp nu prea îmi rămăsese. Până la 
plecarea vaporului mai trebuia să-mi fac rost de paşaport. 
Aşa că am plecat cu banii la mine. 

Pentru a nu stărui prea mult asupra acestei fatale 
împrejurări, voi spune doar că nu mai târziu decât în prima 


noapte, furăm surprinşi de un puternic uragan. Ce-i drept, 
încă de cu ziuă vremea se arătase vântoasă, dar călătoria 
decursese normal până spre seară: nimic nu indica 
apropierea cumplitei furtuni. Ca şi ceilalţi pasageri, care 
folosiseră prilejul de a pleca din New Orleans, mă dusei 
liniştit la culcare. După miezul nopţii am fost trezit de un 
tangaj şi de un clocot îngrozitor. Am sărit din pat ca ars. 
Dar în aceeaşi clipă vasul se clătină atât de tare, încât mă 
prăbuşii, şi tot calabalâcul din cabina în care se aflau încă 
trei pasageri căzu peste mine. Cui îi mai pasă de bani în 
asemenea clipe, când viaţa atârnă die un fir de păr?! Prin 
întunericul şi zăpăceala ce domneau în cabină, mi-ar fi 
trebuit mult timp până să-mi găsesc haina şi portofelul. Nu 
ştiu nici eu cum m-am dezgropat de sub povara ce mă 
strivea şi am fugit ba nu, m-am bălăbănit până afară, pe 
covertă. Vaporul se zbuciuma nebuneşte, fără răgaz. 

Afară beznă, să-ţi scoţi ochii. Cât ai clipi, uraganul mă 
trânti jos şi un talaz uriaş se rostogoli deasupra-mi. Mi se 
părea că aud voci îngrozite, spulberate în vuietul furtunii. 
Fulgere spintecară văzduhul, unul după altul, luminând 
totul preţ de o secundă. Zării nişte stânci râpoase ieşind din 
apă, iar dincolo de ele mijea ţărmul. Vasul se înşurubase cu 
botul între aceste stânci şi, împresurat de talazuri, se 
frământa cu pupa în văzduh. Era pierdut. În orice clipă 
putea să fie rupt în bucăţi. Bărcile de salvare fuseseră 
smulse. Cum să scapi dintr-o asemenea situaţie? Numai 
înot! încă un fulger, şi văzui călătorii întinşi pe covertă, 
cramponându-se de obiectele din jur, pentru a nu fi 
măturaţi de valuri. După părerea mea, însă, tocmai lăsându- 
te în voia apei, puteai să mai speri în ziua de mâine! 

Şi iată, vine asupră-mi un talaz înalt cât casa; îl zăresc 
datorită luciului său fosforescent. Se aruncă asupra vasului 
care geme şi trosneşte, gata-gata să se facă ţăndări. Eu mă 
agăţ cu toată puterea ele un stâlp de fier, dar în zadar: îmi 
scapă din mâini. Doamne, ajută-mă! Am senzaţia că talazul 
mă aruncă sus de tot, mă joacă, mă suceşte ca pe o minge, 


apoi mă trage în adânc şi mă ridică iarăşi în creştetul lui. 
Nu fac nici o mişcare: orice efort ar fi zadarnic. Dar în clipa 
când talazul se va izbi de țărm, voi avea grijă să nu mă mai 
las târât în larg. 

Să se fi scurs o jumătate de minut de când mă aflam în 
voia valurilor, dar mi se părea că trecuseră ore întregi. 
Deodată, mă pomenii aruncat în văzduh şi aterizai între 
stânci, unde apa era calmă. Numai să nu mă tragă valul 
îndărăt! Mă zbăteam din răsputeri, lopătam cu braţele, cu 
picioarele, într-un suprem şi ultim efort. De fapt, exagerez 
dacă spun că acolo, între stânci, apa era „calmă”, pentru că 
e vorba de un calm foarte relativ. leşisem, ce-i drept, din 
vâltoare, dar furtuna răscolea şi răsturna oceanul, 
purtându-mă în toate sensurile ca pe un dop de plută jucat 
într-un vas cu apă. Avui însă norocul să zăresc prin noapte 
fâşia de pământ. Fără această fericită împrejurare, probabil 
că n-aş fi scăpat cu viaţă. Ştiam, deci, în ce direcţie trebuie 
să înot. Şi chiar dacă în iureşul elementelor dezlănţuite nu 
făceam decât progrese infime, atinsei totuşi, până la urmă 
ţărmul deşi într-alt chip decât mi-aş fi dorit. Apă şi pământ 
totul era negru ca păcura, încât nu le puteam deosebi ca să- 
mi aleg un loc prielnic de acostare. Orbecăind astfel, mă 
izbii cu capul într-o muche de stâncă. Parcă m-ar fi trăsnit 
cineva cu toporul în creştet. Mai avui prezenţa de spirit să 
mă agăţ cu mâinile de stâncă şi să mă salt niţel, după care 
îmi pierdui cunoştinţa. 

Când m-am dezmeticit, uraganul încă mai fierbea. Mă 
durea capul, dar nu luam în seamă durerea. Mai multă grijă 
îmi provoca faptul că habar nu aveam unde sunt. Mă aflam 
oare pe țărm, sau pe o stâncă ieşită din apă? Era cu 
neputinţă să mă clintesc din loc. Piatra era netedă şi 
lunecoasă. Cu greu izbuteam să rezist furtunii care tot mai 
ameninţa să mă înghită. În cele din urmă, observai că 
uraganul parcă s-ar domoli. Şi, într-adevăr, aşa cum se 
întâmplă de obicei, se potoli curând, ca la un semnal. Ploaia 
încetă brusc şi stelele se iviră pe cer. 


La lumina lor mă putui orienta. Mă aflam pe țărm. 
Îndărătul meu apele mai clocoteau; în faţă se înălţau nişte 
arbori răzleţi. O luai într-acolo. O parte din arbori 
înfruntaseră cu succes furtuna; mulţi alţii însă fuseseră 
smulşi din rădăcini, culcaţi la pământ sau târâţi în largul 
apelor. Zării apoi, ca printr-o pâclă deasă, câteva lumini 
mişcătoare. Bănuind că sunt oameni, mă grăbii să ajung 
până la ei. 

Erau, într-adevăr, nişte oameni de prin partea locului, 
adunaţi în jurul unor case cărora uraganul le pricinuise 
mari stricăciuni. Uneia îi smulsese acoperişul, zvârlindu-l 
cât colo, în larg. 

Ce mai uimire produse apariţia mea! Se zgâiră oamenii la 
mine ca la o fantomă. Oceanul încă vuia bezmetic, aşa că 
numai răcnind ne puteam auzi unul pe altul. Erau pescari. 
Uraganul aruncase vasul nostru pe una din insulele 
Tortugas, unde se înălța fortul Jefferson. În fort se aflau 
atunci închişi prizonierii de război ai Confederaţiei. 

Pescarii mă primiră cât se poate ele prietenos, îmi dădură 
rufărie uscată şi îmbrăcăminte căci nu aveam pe mine decât 
pijamaua în care dormisem pe vapor. Apoi se împrăştiară să 
cerceteze coasta şi să descopere pe eventualii naufragiaţi. 
Până dimineaţa fură descoperite şaisprezece victime, dintre 
care trei, dând semne de viaţă, au putut fi salvate. Ceilalţi 
muriseră. [ărmul era semănat de epave; vasul sfărâmat, 
prova înfiptă în stânca de care o izbise uraganul. 

Eram, aşadar, un naufragiat în cel mai deplin înţeles al 
cuvântului, căci nu mai posedam nimic; banii pe care îi 
agonisisem zăceau în negura oceanului. Fireşte că 
regretam pierderea, dar mă şi consola faptul că eram unul 
dintre cei puţini doar patru la număr care scăpaserăm de 
moarte. Avusesem, fără îndoială, mare noroc. 

Comandantul fortului se ocupă de noi. Primirăm toate cele 
necesare, iar mie mi se oferi ocazia să mă îmbarce pe un 
vapor care pleca spre New York. Astfel ajunsei acolo, în 
marele oraş, mai sărac chiar decât odinioară, când îl 


vizitasem pentru prima dată. Îmi lipsea până şi curajul de a 
o lua iarăşi de la capăt. 

De ce am plecat la New York şi nu la Saint Louis, unde 
aveam cunoscuţi şi puteam să mă bizui cu toată încrederea 
în ajutorul bătrânului Henry? Pentru că îi eram atât de 
îndatorat, încât nu mai voiam să abuzez de bunăvoința lui. 
Ei da, să fi fost sigur că dau acolo de Winnetou! Însă goana 
lui după Santer putea să mai dureze luni de zile, dacă nu 
mai mult. Unde să-l fi căutat în tot acest răstimp? Eram, ce-i 
drept, ferm decis să-l regăsesc, dar asta presupunea,să mă 
întorc în Vestul Sălbatic, să vizitez iarăşi acel pueblo de 
lângă Rio Pecos. Or, pentru a întreprinde o asemenea 
călătorie, trebuia mai întâi să-mi refac situaţia. În 
împrejurările date gândeam eu numai la New York aş fi 
reuşit să mă pun din nou pe picioare. 

Speranţele nu mi-au fost înşelate. Am avut noroc. Am făcut 
cunoştinţa prea onorabilului mister Josy Taylor, care 
conducea un corp de detectivi, renumit pe atunci, şi mi-am 
oferit serviciile. Auzind cine sunt şi prin câte trecusem în 
ultima vreme, dumnealui căzu de acord deşi eram german 
să mă angajeze de probă. Avea ideea preconcepută că 
germanii nu ar fi apți pentru specialitatea lui. Totuşi, graţie 
câtorva succese datorate mai curând întâmplării decât 
perspicacităţii mele, am izbutit să-i inspir încredere şi să i-o 
sporesc treptat. Astfel, până la urmă, am ajuns să mă bucur 
de întreaga-i bunăvoință: îmi încredința unele misiuni cu 
şanse sigure de reuşită şi îndeobşte bine plătite. 

Într-o zi, după apelul nominal, mă pofti în cabinetul său, 
unde aştepta un domn mai în vârstă, cu înfăţişare 
îngrijorată. Se făcură prezentările şi aflai că e vorba de 
bancherul Ohlert, venit să ne ceară asistenţa într-o 
chestiune particulară. Cazul era pe cât de penibil pentru 
persoana lui, pe atât de periculos pentru afacerile sale. 

Avea un singur copil, un fiu cu numele de William, în 
vârstă de douăzeci şi cinci de ani, învestit cu dreptul de a 
dispune în chestiunile financiare ale firmei ca şi tatăl său. 


Acesta din urmă era însurat cu o germană, fiind el însuşi de 
aceeaşi obârşie. Tânărul, mai mult visător decât activ, se 
ocupa de preferinţă cu lecturi ştiinţifice, beletristice şi 
studia mai curând metafizica decât registrele de 
contabilitate ale întreprinderii, considerându-se şi mare 
savant, şi poet desăvârşit. Faptul că una din revistele 
newyorkeze de limbă germană îi publicase câteva poezii l-a 
întărit şi mai mult în această convingere. Din una-n alta, îi 
trăsni prin cap ideea să scrie o tragedie al cărei principal 
erou să fie un poet nebun. Pentru a se documenta cât mai 
temeinic, îşi procură o grămadă de cărţi de specialitate şi se 
apucă să studieze bolile mintale. Consecințele fură 
îngrozitoare: identificându-se treptat cu eroul său, tânărul 
Ohlert ajunse să se creadă el însuşi nebun. Nu de mult tatăl 
său făcuse cunoştinţa unui medic psihiatru care afirma că 
are intenţia să creeze o clinică particulară pentru alienaţi. 
Susţinea că fusese multă vreme asistentul unor specialişti 
celebri şi îi inspiră bancherului atâta încredere, încât acesta 
îl rugă să se ocupe de fiul său şi să încerce a-l vindeca. 

Din acea zi o prietenie intimă se legă între medic şi Ohlert- 
junior pentru ca, la un moment dat, să dispară amândoi în 
chip cu totul surprinzător. Abia atunci bancherul, devenit 
mai atent, descoperi că medicul în cauză nu era decât un 
cârpaci şi un impostor cum sunt cu miile în Statele Unite, 
toleraţi să-şi facă mendrele pe spinarea bieţilor pacienţi. 

Taylor, şeful meu, întrebă cum se numeşte acel pretins 
medic. Când îi află numele, adică Gibson, precum şi adresa, 
constată că aveam de-a face cu o veche cunoştinţă. Eu 
însumi îl supravegheasem multă vreme pentru o altă 
afacere necurată. Posedam şi o fotografie a lui. O ţineam în 
sertar şi când i-o arătai bancherului Ohlert, acesta 
recunoscu imediat pe dubiosul prieten şi medic al fiului său. 

Acest Gibson era un escroc de prima clasă, care hoinărise 
mult timp prin Statele Unite şi prin Mexic, atribuindu-şi tot 
felul de titluri şi profesiuni. Bancherul, vizitând-o în ajun pe 
gazda escrocului, află că acesta plătise tot ce-i datora şi 


plecase nu se ştie unde. William, fiul bancherului, luase cu 
sine o sumă apreciabilă de bani şi totuşi, chiar astăzi, tatăl 
său primi din partea unei bănci din Cincinnati, cu care 
întreținea strânse legături de afaceri, o telegramă prin care 
era anunţat că William ridicase de la bancă cinci mii de 
dolari şi plecase mai departe, la Louisville, ca să-şi aducă 
ele acolo logodnica. Afirmația din urmă era, desigur, 
mincinoasă. 

Existau toate motivele să se presupună că falsul medic îşi 
răpise „pacientul” pentru a intra în posesia unor mari sume 
de bani. William cunoştea personal pe cei mai de seamă 
bancheri şi putea obţine de la ei orice sumă ar fi cerut. Era, 
deci, neapărat necesar ca escrocul să fie prins, iar bolnavul 
readus acasă. 

Cazul mi-a fost încredinţat mie. Mă înarmai cu 
împuternicirile şi instrucţiunile de rigoare, precum şi cu o 
fotografie a lui William Ohlert şi mă îmbarcai pe un vapor, 
mai întâi spre Cincinnati. Cum Gibson mă ştia la faţă, îmi 
luai şi recuzita necesară pentru cazul că ar fi fost nevoie să 
mă deghizez. 

La Cincinnati îi făcui o vizită bancherului cu pricina, care 
mă informă că Gibson se găsea într-adevăr în tovărăşia lui 
William Ohlert. Ajungând apoi la Louisville, aflai că cei în 
cauză îşi luaseră bilete pentru Saint Louis. Mă dusei, 
fireşte, într-acolo, dar abia după multe şi neslăbite cercetări 
dădui de urma lor. De mare folos mi-a fost şi de astă dată 
bătrânul mister Henry; cred că nu mai e nevoie să spun că 
l-am vizitat în atelierul său. Omul se arătă foarte surprins 
de faptul că devenisem detectiv, mă compătimi din toată 
inima pentru pierderea suferită de pe urma naufragiului şi, 
la despărţire, îmi ceru să-i făgăduiesc că, după ce-mi voi fi 
îndeplinit misiunea în curs, voi renunţa la slujbă şi mă voi 
întoarce în Vestul Sălbatic. Urma să experimentez acolo 
noua lui armă cu repetiţie, iar până atunci dânsul avea să- 
mi ţină în păstrare doborâtorul de urşi. 


William şi Gibson plecaseră cu vaporul pe Mississippi spre 
New Orleans şi trebuia să mă iau clupă ei. Ohlert-senior îmi 
dăduse o listă a tuturor băncilor cu care lucra. 

La Louisville şi la Saint Louis, informându-mă la băncile 
indicate pe listă, aflasem că William trecuse pe acolo şi 
ridicase diverse sume de bani. Acelaşi lucru îl făcuse şi la 
doi prieteni de afaceri din New Orleans. Pe ceilalţi i-am 
prevenit şi i-am rugat să mă anunţe de urgenţă în cazul că 
se va prezenta la ghişeele lor. 

Asta e tot ce descoperisem şi mă găseam acum în mijlocul 
puhoiului de oameni care inundau străzile oraşului. Evident 
că sesizasem şi poliţia despre cazul ce mă interesa şi nu mai 
aveam altceva de făcut decât să aştept rezultatul 
cercetărilor. Pentru a nu sta degeaba, hoinăream prin 
mulţime, scrutând cu atenţie trecătorii. Poate că o 
întâmplare fericită mi-ar fi putut veni în ajutor. 

New Orleans are un aspect hotărât sudic, mai ales în 
vechile cartiere. Dai de uliţe strâmte şi murdare, de case 
învelite cu iederă şi prevăzute cu balcoane. Acolo se retrage 
un anume fel de viaţă care se teme de lumina zilei. 
Întâlneşti oameni cu tenurile cele mai diferite, de la 
galbenul-palid, bolnăvicios, până la tuciuriul cel mai 
întunecat al negrilor. Flaşnetari, cântăreţi vocali ambulanți 
şi chitarişti îţi împuie urechile cu producţiile lor artistice. 
Bărbaţii strigă, femeile ţipă. Aci un matroz înfuriat îl trage 
pe un chinez de smocul din creştet, în timp ce acesta înjură 
de mama focului; dincolo se încaieră doi negri spre hazul 
privitorilor adunaţi în jur. Pe la fiecare colţ de stradă 
hamalul dă nas în nas cu alt hamal, îşi leapădă amândoi 
poverile şi se iau la bătaie. Intervine un al treilea, vrea să 
facă pace şi încasează până la urmă pumnii amândurora. 

O impresie mai bună fac micile aşezări suburbane, cu case 
rustice, cochete, împrejmuite cu grădini curate în care 
cresc trandafiri, coacăze, oleandri, peri, smochini, piersici, 
portocali, lămâi. Acolo îşi află cetăţeanul liniştea şi tihna 
mult dorite după zarva ameţitoare a oraşului. 


Bineînţeles că în port agitația e cea mai intensă. Acolo 
mişună vapoarele şi ambarcaţiunile de tot soiul şi de toate 
mărimile. Pe chei stau grămadă munţi de baloturi şi stive de 
butoaie printre care foiesc sute de docheri. Te-ai crede într- 
unui din marile târguri de bumbac ale Indiei răsăritene. 

Rătăceam deci prin oraş cu ochii atenţi dar zadarnic! Se 
făcuse amiază şi era foarte cald. Mă aflam pe larga şi 
frumoasa Common-Street, când privirea îmi fu atrasă de 
firma unei berării germane. Un pahar de bere Pilsen nu 
strica pe o asemenea arşiţă, aşa că am intrat. 

Câtă trecere avea berea încă de pe atunci, se vedea din 
mulţimea de consumatori care umpleau localul. După multă 
căutare, am găsit un scaun liber, tocmai în fund, la o măsuţă 
cu numai două locuri, dintre care unul ocupat de un ins al 
cărui aspect ar fi tăiat oricui pofta de a se aşeza lângă 
dânsul. Îi cerui totuşi îngăduinţa să-mi consum berea la 
măsuţa respectivă. 

Pe chipul străinului se aşternu un zâmbet ca de milă. Mă 
privi cu stăruinţă şi cu oarecare dispreţ. Apoi întrebă: 

Da' parale aveţi, master? 

Fireşte! i-am răspuns mirat. 

Înseamnă că, pe lângă bere, puteţi plăti şi locul pe care-l 
ocupați? 

Aşa cred. 

Well, atunci la ce bun îmi mai cereţi îngăduinţa să vă 
aşezaţi lângă mine? După socotelile mele, sunteţi străin, un 
pripăşit prin partea locului, aşadar un greenhorn. Să-l văd 
eu pe acela care mi-ar interzice să mă aşez unde-mi place! 
L-aş face zob! întinde-ţi, domnule, picioarele în voie, 
comandă-ţi berea şi, dacă te incomodează cineva, dă-i una 
după ceafă! 

Mărturisesc sincer că purtarea lui mă cam intimida. 
Simţeam că roşesc. De fapt, omul mă luase peste picior şi 
aveam sentimentul vag că nu ar trebui să i-o trec cu 
vederea, că s-ar cuveni să schiţez cât de cât un protest. De 
aceea, în timp ce mă aşezam, i-am răspuns: 


Aţi ghicit, sunt străin, master. Dar expresia cealaltă v-o 
interzic, altminteri m-aş vedea obligat să vă conving că nu 
sunt deloc un greenhorn. A fi vulpoi şiret nu implică şi lipsa 
de politeţe. 

Pshaw! făcu el indiferent. În orice caz, dumneavoastră nu- 
mi prea faceţi impresie de vulpoi. lar pe orgoliosul n-are 
rost să-l jucaţi; degeaba osteneala. N-am avut nici o intenţie 
rea şi, la urma urmei, mă întreb cum aţi putea să vă 
impuneţi faţă de mine. Old Death nu e omul care să se 
piardă cu firea. 

Old Death! Vasăzică aveam de-a face cu Old Death! 
Auzisem multe despre acest notoriu, ba chiar celebru 
westman. Despre isprăvile sale se vorbea la toate focurile 
de tabără dincolo de Mississippi şi numele lui pătrunsese 
până în marile oraşe din est. Dacă numai a zecea sau a 
douăzecea parte din câte se povesteau despre el ar fi 
corespuns adevărului, încă ar fi înseninat să-ţi scoţi pălăria 
în faţa unui vânător şi cercetaş de asemenea anvergură. Şi- 
a petrecut viaţa cutreierând Vestul în lung şi-n lat şi 
scăpând teafăr din toate primejdiile. Cei mai săraci cu 
duhul îl credeau pur şi simplu imun la gloanţe. 

Nimeni nu-i cunoştea numele adevărat. Old Death era 
porecla lui de westman, de războinic, şi însemna „Moartea 
cea bătrână”. Şi-o câştigase datorită conformaţiei sale 
neobişnuit de ciolănoase şi deşirate. Avându-l acum în faţa 
mea, înţelegeam de ce fusese poreclit astfel. 

Era înalt, peste măsură de înalt, şi trupul său încovoiat 
părea să nu fie decât piele şi os. Pantalonii îi fluturau largi 
în jurul picioroangelor. Haina de vânătoare, croită din 
aceeaşi piele ca şi pantalonii, se închircise cu timpul în aşa 
hal, încât mânecile abia îi ajungeau la jumătatea braţelor, 
dure, descărnate, scheletice. 

Sus, din gulerul cămăşii, răsărea un gât interminabil, ca 
de mort, pe care mărul lui Adam atârna ca într-un săculeţ. 
Şi apoi, capul! Nici cinci grame de carne pe el; ochii 
pierduţi adânc în orbite, iar ţeasta fără un fir de păr. Obrajii 


cumplit de uscați, fălcile puternice, pomeţii proeminenţi, 
nasul flasc şi teşit, cu nările mari în vânt leit hârcă de care 
să fugi îngrozit, dacă îţi iese cumva în drum. Capul acesta 
avea asupră-mi şi un efect olfactiv: îmi părea că simt 
duhorile descompunerii, mirosul de acid sulfuric şi de 
amoniac. Să-ţi piară, zău, orice poftă de mâncare şi 
băutură...! 

Picioroangele şi le purta în nişte teci, un fel de cizme din 
piele de cal, croite dintr-o singură bucată. La călcâie o 
pereche de pinteni uriaşi, având drept rotile două monede 
mexicane de argint. 

Jos, lângă măsuţă, zăcea un harnaşament complet de 
călărie, adică şaua cu toate dichisurile ei, de care omul îşi 
rezemase una din acele vechi flinte de Kentucky, lungi cât 
toate zilele, şi astăzi rar întâlnite. Restul armamentului 
consta dintr-un cuţit „Bowie” şi două pistoale ale căror 
prăsele ieşeau la iveală dintr-un fel de brâu garnisit cu o 
mulţime de scalpuri cât o palmă de mari fiecare. Cum 
scalpurile nu proveneau de la albi, era de presupus că 
posesorul lor jupuise, după obiceiul locului, ţestele 
indienilor înfrânți de el. 

Berarul îmi aduse comanda. Când să duc paharul la gură, 
Old Death mă opri cu un gest poruncitor şi zise: 

Stai, nu te grăbi, boy! Mai întâi, să ciocnim. După câte ştiu, 
cam aşa se obişnuieşte pe la dumneavoastră. 

Aveţi dreptate, însă numai între prieteni i-am răspuns, 
şovăind să-i urmez invitaţia. 

Ia nu mai faceţi nazuri! Stăm aici unul lângă altul şi n- 
avem nici un motiv, ba nici nu ne trece prin gând să ne 
apucăm reciproc de beregată. Haide, să ciocnim! Nu sunt 
spion, nici hingher; puteţi şedea liniştit un sfert de oră în 
tovărăşia mea. 

Vorbele acestea sunau cu totul altfel. Ciocnirăm deci 
paharele, apoi rostii, la rândul meu: 

Ştiu prea bine, sir, cu ce fel de ins am de-a face. Dacă 
sunteţi într-adevăr Old Death, nu mi-e teamă că m-aş afla 


într-o companie neplăcută. 

Mă cunoaşteţi, vasăzică? Păi, atunci să nu mai vorbim de 
mine, ci de dumneavoastră! Ce gând v-a îndemnat spre 
Statele Unite? 

Acelaşi care-i îndeamnă şi pe alţii: am venit în căutarea 
norocului. 

Cred! Dincolo, în bătrâna Europă, oamenii îşi închipuie că 
aici n-ai decât să-ţi căşti buzunarul ca să-l umpli cu dolari. 
Cum se pricopseşte vreunul, gata, toate ziarele tabără pe 
el. Dar despre miile de oameni care sunt traşi la fund şi 
dispar în valurile vieţii nimeni nu suflă o vorbă. Ei, v-aţi 
găsit norocul, i-aţi dat barem de urmă? 

Mă aflu, oarecum, în cea de-a doua ipostază. 

Atunci fiţi atent, nu cumva să-l pierdeţi din ochi! Eu ştiu 
din proprie experienţă cât de greu e să te ţii după el. Poate 
aţi auzit că sunt un scout, cercetaş de profesie, călăuză. 
Nici un westman nu se poate măsura cu mine. Şi, totuşi, 
degeaba m-am zbătut şi am alergat după noroc. De sute de 
ori mi s-a părut că, uite, întind numai mâna şi-l apuc; dar de 
fiecare dată s-a năruit totul ca un castel de nisip, ca o 
himeră. 

Vorbise pe un ton sumbru şi rămase apoi cu ochii în gol. 
Cum nu dădui nici o replică, mă privi după o vreme şi 
spuse: 

Maşter, încercaţi să fiţi mai deştept ca mine! Vi se citeşte 
pe faţă că aţi putea s-o păţiţi. 

Zău? Cum aşa? 

Sunteţi prea delicat, prea subţire; mirosiţi a parfum. Un 
indian, privindu-vă frizura, s-ar prăbuşi de spaimă. 
Costumul, fără o pată, fără un fir de prafpe el. Aşa, daţi-o 
naibii, n-o să găsiţi norocul în Vest! 

Nu ani intenţia să-l caut numaidecât acolo. 

Fiţi atunci amabil şi povestiţi-mi câte ceva despre condiţia 
dumneavoastră socială, profesie, ocupaţie. 

Am studii. 


I-am răspuns cu oarecare mândrie. Dar el îmi zâmbi alene 
pe figura lui suptă zâmbetul părea mai curând un rânjet 
sfidător şi clătină din cap: 

Studii! Vai şi amar! Vă închipuiţi, probabil, că sunteţi 
grozav? Aflaţi că tocmai oamenii de soiul dumneavoastră 
sunt cei mai neajutoraţi când e vorba să-şi caute norocul. 
Aveţi vreo slujbă? 

Da, la New York. 

Ce fel? 

Avea un mod al lui de a întreba; parcă te obliga la răspuns. 
Totuşi, de astă dată nu-i puteam spune adevărul. 

Sunt angajat la un bancher şi am venit încoace în interes 
de serviciu. 

Bancher? Asta-i altă poveste. Înseamnă că drumul e mult 
mai neted decât credeam. Ţineţi-vă de slujbă, sir! Nu orice 
om cu studii se bucură de un angajament la băncile 
americane. Şi încă la New York! În cazul acesta, vă bucuraţi 
de multă încredere, mai ales că sunteţi încă foarte tânăr. 
Când trimiţi pe cineva de la New York spre sud, nu alegi pe 
un oareşicare, ci pe un om care prezintă toată siguranţa. 
Îmi pare bine că m-am înşelat în presupunerea mea! 
Vasăzică, aveţi de rezolvat o chestiune financiară? 

Cam aşa ceva. 

Hm! 

Mă cântări iarăşi din ochi şi, cu zâmbetu-i ştiut, continuă: 

Şi, totuşi, cred că m-aş face forte să ghicesc adevăratul 
scop al prezenţei dumneavoastră aici. 

Mă îndoiesc. 

Fie! Vă dau însă un sfat. Când nu vreţi să se observe că vă 
aflaţi aici în căutarea cuiva, atunci stăpâniţi-vă bine ochii. I- 
aţi măsurat cu atâta interes pe clienţii localului şi i-aţi 
cercetat prin geam pe trecători, încât nu încape îndoială că 
urmăriţi pe cineva. Am ghicit? 

Da, master. Vreau să întâlnesc o persoană căreia nu-i ştiu 
adresa. 

Întrebaţi pe la hoteluri. 


N-am obţinut nimic; chiar şi osteneala poliţiei a fost 
zadarnică. 

Din nou se instala pe chipul lui acel zâmbet pe care-l voia 
amabil. Îmi dădu un bobârnac, amuzându-se: 

Maşter, sunteţi totuşi un greenhorn, un greenhorn 
desăvârşit. Nu mi-o luaţi în nume de rău, dar ăsta-i 
adevărul. 

Atunci îmi dădui, fireşte, seama că vorbisem prea mult. 
Ceea ce dânsul se grăbi să-mi confirme: 

Sunteţi aici într-o chestiune care seamănă oarecum cu o 
afacere financiară. După cum spuneaţi, omul în cauză e 
căutat şi de poliţie. Dumneavoastră înşivă cutreieraţi 
străzile şi localurile ca să-l depistaţi... 

Nu mi-ar spune lumea Old Death dacă nu aş şti cu cine am 
onoarea. 

Ei cu cine, sir? 

Cu un detectiv, cu un poliţist particular însărcinat să 
rezolve o chestiune mai mult de familie decât una penală. 

Omul acesta era, într-adevăr, un psiholog îndrăcit. Să mă fi 
dat bătut recunoscându-mi identitatea? Nu. Aşadar, am 
negat categoric: 

Preţuiesc, sir, agerimea dumneavoastră, dar în cazul de 
faţă aţi dat greş. 

N-aş crede! 

Cu siguranţă! 

Well! Vă priveşte dacă-mi spuneţi sau nu adevărul. Nu pot 
şi nici n-am de gând să vă silesc. Dar dacă doriţi să nu vi se 
citească intenţiile, fiţi, vă rog, mai puţin străveziu. E vorba 
de bani. Şi iată că misiunea îi e încredinţată unui 
greenhorn; se procedează deci cu discreţie; aşadar, omul 
căutat este un prieten intim sau chiar rudă cu păgubitul. 
Ceva necurat e în orice caz la mijloc, altminteri poliţia nu v- 
ar fi făgăduit asistenţă. Probabil că respectul a căzut în 
mrejele unui escroc care îl exploatează. Da, da, nu vă uitaţi 
aşa la mine, sir! Vă miră fantezia mea? Păi, un westman 


iscusit reconstituie din două urme de paşi drumul de aici 
până-n Canada, şi rareori greşeşte. 

Ce să spun, master, dispuneţi de o imaginaţie formidabilă! 

Pshaw! Din partea mea, tăgăduiţi totul. N-am nimic de 
pierdut. Cunosc oraşul destul de bine şi v-aş fi un sfetnic 
bun. Dacă socotiți însă că, procedând după cum vă taie 
capul, veţi ajunge mai repede la ţintă, mă rog, foarte 
frumos; dar nu ştiu, zău, dacă e şi util. 

Se ridică de pe scaun şi scoase din buzunar o pungă veche 
de piele ca să-şi achite consumaţia. Mi-am zis că-l voi fi 
jignit cu neîncrederea mea, şi ara încercat să şterg efectul: 

Sunt lucruri pe care nu e bine să le spui şi altora, cu atât 
mai puţin unui necunoscut. Totuşi, departe de mine intenţia 
de a vă indispune. Cred că... 

Ai-ai! mă întrerupse el, aruncând o monedă pe masă. Nici 
vorbă de indispoziţie. Nu mă simt deloc jignit. Dar aveam 
cele mai bune gânduri pentru că, să zic aşa, un ce al 
persoanei dumneavoastră mi-a stârnit interesul. 

Poate să ne revedem. 

Cam greu. Chiar astăzi plec în Texas şi de acolo în Mexic. 
Nu cred ca plimbarea dumneavoastră să se desfăşoare pe 
aceeaşi rută, aşa că... farewell, sir! Rămas bun! Şi la o 
adică, mă rog, amintiţi-vă că v-am spus greenhorn. Din 
partea lui Old Death, puteţi s-o acceptaţi cu tot calmul. N- 
am spus-o ca să vă insult şi, dacă nu greşesc, unui novice îi 
sade foarte bine să nu se încreadă în propriile-i calităţi. 

Luă din cuier pălăria cu boruri largi, îşi aruncă în spinare 
harnaşamentul şi, apucând flinta, dădu să plece. Dar nu 
făcu nici trei paşi, că se întoarse grăbit. 

Să nu vă fie cu supărare, sir! îmi şopti. Am şi eu studii şi 
îmi amintesc, ca să zic aşa, cu mare haz, ce dobitoc 
înfumurat am fost pe vremuri. Good bye! 

De data aceasta părăsi într-adevăr localul. Îl urmării cu 
privirea până ce făptura-i deşirată, amuzându-i pe 
trecători, se pierdu în mulţime. Mă sileam să-i port pică, 
dar, în ciuda străduinţei, nu izbuteam. Înfăţişarea lui 


deşteptase în mine un fel de compasiune. Rostea vorbe 
dure, în schimb, glasul îi era blând şi binevoitor. 
Ascultându-l, mi-am dat seama că nu-mi dorea decât binele. 
Cu toată urâţenia lui, îmi plăcuse. Şi, totuşi, a-i mărturisi 
intenţiile mele ar fi fost mai mult decât imprudent, deşi nu 
mă îndoiam că mi-ar fi putut veni în ajutor cu vreo idee 
ingenioasă. Chestia cu greenhorn-ul nu i-o luam în nume de 
rău: Sam Hawkens mă obişnuise într-atât cu porecla, încât 
nu mă mai simţii ofensat şi nici nu găsii de cuviinţă să-l 
informez că fusesem şi eu cândva în Vestul Sălbatic. 

Şedeam la masă îngândurat, cu capul sprijinit în palmă şi 
privind ţintă înaintea mea. Când, deodată, uşa se deschise 
şi în cadrul ei apăru însuşi... 

Gibson! 

Se opri în prag, plimbându-şi ochii peste cei prezenţi. 
Când să-i îndrepte spre mine, mă răsucii cu spatele la uşă. 
În local nu era nici un alt scaun liber afară de cel pe care 
şezuse adineauri Old Death. Aşadar, Gibson avea să vină la 
masa mea. Mă şi bucuram în sinea mea de groaza ce-o să-l 
apuce când se va trezi faţă în faţă cu mine. 

Dar nu veni. Auzii uşa scârţâind din ţâţâni şi mă întorsei. 
Probabil că, recunoscându-mă, a şters-o imediat, îl zării 
tocmai când ieşea în mare grabă. Smulsei pălăria din cuier, 
aruncai berarului o monedă şi ţâşnii afară ca din puşcă. 
Iată-l acolo, în dreapta, căutând să dispară îndărătul unui 
grup masiv de trecători! întoarce capul, mă vede şi îşi 
lungeşte paşii. Îl urmez în acelaşi ritm. Depăşesc grupul 
acela de oameni şi observ cum individul coteşte într-o 
stradă laterală. Ajung şi eu la colţ, în timp ce el, tocmai la 
capătul opus al străzii, dă să intre în altă stradă. Şi, culmea 
culmilor se mai şi opreşte locului, mă scrutează de departe, 
îşi scoate pălăria şi o flutură în bătaie de joc. Natural că 
gestul mă scoate din sărite şi, fără a ţine cont de mirarea 
trecătorilor, o iau pur şi simplu la trap. Pe stradă, nici urmă 
de poliţist. Să apelez la sprijinul cetăţenilor? Inutil. Nu mi- 
ar sări nimeni în ajutor. 


În sfârşit, mă pomenesc într-o mică piaţă. De ambele părţi, 
înghesuite, se înşiră case mici, bătrâne; în faţă, vile cu 
grădini multicolore. Piaţa e destul de animată, dar nici 
pomeneală de Gibson. A dispărut. 

Un negru stă sprijinit de uşa unei frizerii. Pare că stă de 
multă vreme acolo; imposibil să nu-l fi văzut pe fugar. Mă 
apropii, îmi scot politicos pălăria şi-l întreb dacă n-a 
observat cumva un gentleman care a trecut grăbit prin 
piaţă. Omul îşi dezveleşte dinţii lungi, galbeni, şi răspunde: 

Yes, sir! Văzut. Fugit repede, foarte. Intrat acolo. 

Şi îmi arătă una din vile. Îi mulţumesc şi o iau spre poarta 
din faţa grădinii. E încuiată. Sun vreo cinci minute în şir 
până ce un bărbat, negru şi el, vine să-mi deschidă. Îi cer 
permisiunea să intru, dar îmi trânteşte poarta în nas: 

Întâi întrebam massa. Dacă massa nu dai voie, nu 
deschide. 

Pleacă, şi eu stau şi aştept ca pe jar cel puţin alte zece 
minute. În sfârşit, se întoarce. 

Eu nu deschide zice Massa nu dai voie. Nimeni azi nu 
intră. Poarta tot timp încuiată. Plecaţi repede. Dacă gard 
săriţi, massa ai drept trage cu pistol. 

Eu stau ca viţelul la poarta nouă. Ce să fac? Să intru cu 
forţa, nu se poate; în acest caz, proprietarul nu ar ezita să 
tragă în mine; când e vorba de căminul său, americanul nu 
ştie de glumă. Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să 
merg la poliţie. 

Necăjit peste măsură, dau să traversez piaţa, când, iată, 
văd un băieţaş ce aleargă spre mine, cu un bileţel în mână. 

Sir, sir! mă strigă. Staţi niţel! Îmi datoraţi zece cenți 
pentru bileţelul ăsta. 

De la cine? 

De la un gentleman care a ieşit din casa aceea răspunde 
băiatul, arătându-mi cu totul altă clădire. 

V-a scris ceva pe bilet şi m-a rugat să vi-l dau. Zece cenți, 
sir! 


Îi întind banii şi iau răvaşul. Puştiul o ia repede din loc. Pe 
afurisita de foaie scria: „Prea stimabile master! Aţi venit 
cumva după mine la New Orleans? Aşa-mi închipui, doar mă 
urmăriţi. Ştiam eu că sunteţi un guguman, totuşi nu vă 
credeam atât de prost încât să nădăjduiţi că veţi pune mâna 
pe mine. De-aţi avea măcar un dram de minte, nu v-aţi 
angaja într-o astfel de aventură. Plecaţi frumuşel înapoi, la 
New York, şi transmiteţi din parte-mi complimente lui 
master Ohlert! Am luat toate măsurile ca să nu mă uite cât 
va trăi. Sper, de asemenea, să vă amintiţi când şi când de 
această întâlnire, care, de bună seamă, nu a decurs prea 
glorios pentru persoana dumneavoastră. Gibson”. 

Vă imaginaţi ce plăcere mi-a făcut amabila epistolă, 
împăturii bileţelul, îl băgai în buzunar şi-mi văzui de drum. 
Nu era exclus ca escrocul să mă pândească dindărătul 
vreunui geam. De ce să-i ofer satisfacția de a mă vedea 
fâstăcit! 

Totuşi, nu pierdeam din ochi piaţa. Individul, nicăieri. 
Plecase şi negrul din fala Frizeriei; nici pe băieţaş nu-l mai 
zăream ca să-l întreb de Gibson. Desigur că primise 
indicaţii să dispară. 

Pe când sunam la poartă şi aşteptam în faţa vilei, Gibson 
avusese tot timpul să-mi scrie acele rânduri. Negrul mă 
trăsese pe sfoară, Gibson îşi bătuse joc de mine, iar puştiul 
afişase un zâmbet, ca şi când ar fi ştiut de festa ce mi s-a 
jucat. 

Eram într-o dispoziţie cum nu se poate mai proastă; 
eşuasem în chip lamentabil. Mai mare ruşinea! Nici măcar 
poliţiei nu trebuia să-i suflu vreo vorbă despre această 
întâlnire cu Gibson. Mă depărtai deci tăcut şi amărât. 

Părăsind piaţa, mă apucai să cercetez toate străzile 
laterale, fără să întrevăd, de fapt, nici o şansă de succes; 
era doar la mintea cocoşului că Gibson avusese grijă să 
părăsească acel cartier primejdios; era chiar de bănuit că 
se va folosi de prima ocazie pentru a pleca din New 
Orleans. 


Mă fulgeră acest gând, cu toate că nu posedam vorba 
escrocului decât un „dram de minte”. Am coborât repede în 
port, unde aşteptau vasele ce urmau să plece în ziua 
respectivă. Am cerut şi ajutorul a doi poliţişti, dar fără nici 
un folos. Cutreierai toate restaurantele şi tavernele, până 
târziu noaptea. Apoi, frânt de oboseală, revenii la hotel şi 
mă culcai. 

Dormeam şi visam că mă aflu într-un ospiciu. Sute de 
nebuni ce se credeau poeţi îmi întindeau fiecare nişte 
manuscrise uriaşe ca să le citesc. Fireşte că erau numai 
tragedii şi toate aveau ca erou principal câte un poet 
dement. Trebuia să le citesc pe nerăsuflate, din scoarță în 
scoarță, căci Gibson veghea lângă mine, gata să tragă cu 
pistolul dacă m-aş fi oprit din lectură. Citii aşa întruna, până 
mă trecură năduşelile. La un moment dat făcui totuşi o 
pauză ca să-mi scot batista din buzunar şi să-mi şterg 
fruntea îmbrobonată de sudoare. Atunci Gibson, niciuna nici 
două, trase. 

Detunătura mă trezi aievea din somn, căci nu fusese doar 
o părere. Zvârcolindu-mă în pat şi repezindu-mă să smulg 
pistolul din mâna lui Gibson, lovisem lampa de pe noptieră 
şi o spărsesem. Dimineaţa, paguba adică opt dolari mi-a fost 
pusă la socoteală. 

După ce mă deşteptai leoarcă de sudoare, îmi băui ceaiul 
şi ieşii în oraş. În sfârşit, o baie în minunatul lac 
Pontchartrain mă învioră de-a binelea şi mă pusei din nou 
pe căutat. Deşi fără vreo nădejde de a da aici de urma 
individului, intrai în berăria unde îl întâlnisem pe Old Death. 
Localul era mai puţin populat ca în ajun. Atunci zadarnic ai 
fi căutat vreun jurnal liber pe care să-ţi arunci ochii; acum, 
pe toate mesele găseai diferite ziare. Mi-am ales pe cel mai 
interesant din câte apăreau pe atunci la New Orleans, 
anume „Deutsche Zeitung”, care mai apare şi astăzi, deşi, 
după moda americană, şi-a schimbat de atunci în câteva 
rânduri editorul şi redactorii. 


Fără intenţia de a citi cu prea mult zel jurnalul, l-am 
despăturit şi primul text care-mi atrase atenţia era un 
poem. Când citesc o gazetă, las de obicei la urmă versurile, 
sau le trec cu vederea. Dar titlul acestui poem parcă 
aparţinea unui roman de groază: „Cea mai cumplită dintre 
nopţi”. Eram gata să întorc pagina, când îmi săriră în ochi 
inițialele din josul poeziei: „W. 0O.”. Păi, aceasta s-ar putea să 
însemne William Ohlert! Numele îmi stăruise în gând atâta 
vreme, încât făcui instantaneu legătura între cele două 
iniţiale şi tânărul pe care-l căutam. Doar Ohlert-junior se 
credea poet. Să-şi fi folosit popasul la New Orleans pentru a 
oferi cititorilor așa-zisele sale versuri? Poate că poezia îi 
fusese tipărită atât de prompt în schimbul unei sume de 
bani. Dacă nu greşeam, atunci materialul acesta putea să 
constituie pentru mine un preţios indiciu. Aşadar, citii: „Cea 
mai cumplită dintre nopţit. 

Cunoşti tu noaptea ce-n văzduh se lasă Pe vânt turbat şi-n 
răpăit de ploi, Când nu e stea pe bolta-ntunecoasă Şi nici un 
ochi nu vede prin puhoi? 

Oricât de neagră-i noaptea, zi se face; 

Deci culcă-te în tihnă, dormi în pace! 

Cunoşti tu noaptea ce pe vieţi se lasă Când moartea-ţi dă 
culcuşul cel de veci, Nemărginirea când te cheamă-acasă Şi 
sângele zvâcneşte-n spaime reci? 

Oricât de neagră-i noaptea, zi se face; 

Deci culcă-te în tihnă, dormi în pace. 

Cunoşti tu noaptea ce în gând se lasă Şi nu-i poţi smulge 
vălu-ntunecat, Şi sufletu-i pierdut, ca strâns în plasă, Şi mii 
de diavoli creierii-ţi străbat? 

Atunci nu-ţi afli tihnă, şi nici pace, Căci niciodată ziuă nu 
se face! 

W. 0.” 

Mărturisesc că lectura acestor versuri m-a emoţionat 
profund. Oricât de îndoielnică ar fi fost valoarea lor literară, 
ele conţineau totuşi strigătul de groază al unui om oarecum 
înzestrat, care luptă neputincios împotriva forţelor sumbre 


ale nebuniei şi îşi presimte inevitabila prăbuşire. Mi-am 
stăpânit însă repede emoția: trebuia să acţionez. Eram 
convins că autorul poemului era William Ohlert. După ce am 
găsit în anuar adresa redacţiei, m-am grăbit s-o vizitez. 

Redacţia şi administraţia se aflau în aceeaşi clădire. 
Cumpărai de la biroul de expediţie numărul respectiv al 
jurnalului şi îmi începui investigația. Presupunerea mea se 
confirmă întocmai. Un anume William Ohlert venise în ajun 
cu poezia şi rugase să-i fie tipărită cât mai curând. La 
refuzul redactorului, oferise zece dolari pentru ca poezia să 
apară chiar în primul număr. Totodată, îşi exprimase 
dorinţa să i se trimită şpaltul. Se purtase cât se poate de 
corect, doar că avea ochii tulburi şi sublinia mereu că şi-ar 
fi scris poemul cu sângele inimii la urma urmei un mod de a 
vorbi al multor poeţi şi scriitori cu sau fără talent. Indicase 
unde să-i fie trimisă corectura: locuia sau locuise într-o 
pensiune de prim rang, foarte scumpă, situată în noul 
cartier al oraşului. 

Căutai adresa respectivă, după ce în prealabil trecusem pe 
la hotel şi mă deghizasem operaţie care, după părerea mea, 
îmi reuşi excelent. Avui grijă să iau cu mine doi poliţişti care 
să supravegheze casa câtă vreme voi fi înăuntru. 

Eram aproape convins că escrocul cât şi victima îmi vor 
cădea în mână şi, bine dispus, sunai la uşa pe care o plăcuţă 
de alamă anunţa: „First-class pension for Ladies and 
Gentlemen”, pensiune de prim rang pentru doamne şi 
domni. lată dar pensiunea căutată. Era proprietatea unei 
doamne. Portarul deschise uşa, întrebându-mă ce doresc; 
cerui să fiu primit de stăpâna casei. Îi dădui şi o carte de 
vizită, fireşte, pe alt nume. Slujitorul mă introduse în 
„vorbitor”, şi aşteptai să apară gazda. 

Femeia, cam de cincizeci de ani, era grasă şi elegant 
îmbrăcată. Cu părul ei creţ şi cu unghiile uşor umbrite, 
părea să mai poarte în vine o rămăşiţă de sânge negru; 
făcea impresia unei persoane oneste şi mă primi extrem de 
amabil. 


Mă recomandai ca redactor al pomenitului ziar german, îi 
arătai exemplarul cu poezia şi îmi exprimai dorinţa de a 
vorbi cu autorul. Versurile adăugai se bucuraseră de un 
asemenea ecou, încât voiam să-i achit onorariul şi să-i 
propun continuarea colaborării. 

Doamna mă ascultă cu politeţe, apoi spuse: 

Vasăzică, dumnealui a publicat la dumneavoastră o 
poezie? Foarte interesant! Păcat că nu înţeleg germana, 
altminteri v-aş fi rugat să mi-o citiţi. E frumoasă? 

Admirabilă, după cum v-am mărturisit de la bun început. A 
făcut vâlvă. 

Extrem de interesant! De altfel, domnul Ohlert mi-a făcut 
impresia unui bărbat foarte cult şi a unui gentleman 
desăvârşit. Din păcate, era cam tăcut şi nici nu avea relaţii 
cu nimeni. Nu a ieşit din casă decât o singură dată, probabil 
când v-a adus versurile. 

Da? în scurta mea discuţie cu el am înţeles că a ridicat din 
oraş nişte sume de bani; trebuie deci să fi ieşit şi altă dată. 

Doar dacă o fi plecat în lipsa mea de acasă; ori, poate, că 
secretarul să-i fi rezolvat problema banilor. 

Are şi secretar? Despre asta nu mi-a vorbit. Înseamnă că e 
un om cu stare. 

Desigur! Plătea bine şi comanda cele mai scumpe 
mâncăruri. Consumaţia o achita master Clinton, secretarul. 
Clinton! Ah, dacă-l cheamă aşa, trebuie să-l fi cunoscut la 

club. E din New York sau, în orice caz, vine de acolo... 

Admirabil om de lume! Ne-am întâlnit chiar ieri la prânz 
Se poate. A ieşit, într-adevăr, ieri în oraş. 

Am petrecut atât de bine împreună continuai eu încât mi-a 
dăruit şi o fotografie de-a lui. Din păcate, nu i-am putut 
oferi una în schimb, dar i-am promis să ne revedem chiar 
azi. Poftiţi! 

Îi arătai fotografia lui Gibson, pe care o purtam în 
buzunar. 

Da, chiar el e, secretarul confirmă doamna după ce-şi 
aruncase ochii asupra fotografiei. Dar cu regret trebuie să 


vă informez că nu-l veţi întâlni prea curând. Şi nici master 
Ohlert nu va putea să satisfacă cererea redacţiei. Sunt 
plecaţi amândoi. 

Am tresărit. Dar m-am recules repede: 

Îmi pare foarte rău. Plecarea trebuie să fi intervenit pe 
neaşteptate, nu-i aşa? 

Exact. E o poveste profund emoţionantă. Bineînţeles că 
master Ohlert nu mi-a mărturisit nimic în această privinţă: 
oamenii se feresc să-şi răscolească propriile răni. Dar 
secretarul mi-a destăinuit povestea cu condiţia celei mai 
stricte discreţii. Trebuie să ştiţi că m-am bucurat 
întotdeauna de încrederea locatarilor mei. 

Nu mă îndoiesc. Manierele dumneavoastră elegante, 
comportarea delicată cu oamenii justifică pe deplin 
încrederea de care vă bucuraţi trăncănii eu fără să clipesc. 

Ah, vă rog! protestă ea măgulită de complimentele mele. 
Povestea aceea m-a mişcat până la lacrimi. Bietul om! Bine 
că a reuşit să fugă la timp! 

Să fugă? Asta sună de parc-ar fi urmărit! 

Aşa şi este. 

Ciudat lucru! Tocmai el, un poet atât de înzestrat, aş zice 
genial! în calitatea mea de redactor, oarecum de coleg al 
lui, sunt extrem de interesat să aflu despre ce-i vorba. Presa 
e o forţă deloc neglijabilă. Poate aş putea să-i vin în ajutor 
printr-un articol. Mare păcat că trebuie să păstraţi atâta 
discreţie! 

Doamna se încinse la faţă. Îşi pregăti o batistă nu tocmai 
imaculată, ca s-o aibă la îndemână pentru momentele cheie, 
Şi zise: 

În privinţa discreţiei, sir, nu e chiar atât de grav, având în 
vedere că domnii s-au pus în siguranţă. Presa, după cum se 
spune, e o mare putere şi aş fi fericită să-l ajut pe sărmanul 
poet. 

La rândul meu, voi face tot ce-mi stă în putinţă; 
bineînţeles, dacă voi afla cele necesare. 

Mărturisesc că-mi stăpâneam cu greu curiozitatea. 


Le veţi afla. Inima îmi spune să nu vă ascund nimic. E 
vorba de o dragoste pe cât de fidelă, pe atât de tristă. 

Mi-am închipuit; nimic nu o mai greu, mai sfâşietor, decât 
o dragoste fără noroc. 

Sublimasem aceasta, deşi pe atunci nu prea aveam idee ce 
înseamnă a iubi cu adevărat. 

Prin cuvintele dumneavoastră mi-aţi cucerit simpatia, sir! 
Aţi trecut oare prin asemenea zbucium? 

Încă nu, doamnă. 

Atunci, vă puteţi considera un om fericit. Eu am sorbit din 
paharul amărăciunilor, mai-mai să mă coste viaţa. Mama 
mea era mulatră. M-am logodit cu un creol, fiul unui 
plantator francez. Dar fericirea noastră a fost distrusă, 
pentru că tatăl logodnicului nu voia să admită în familia lui 
o fată de culoare. Vă închipuiţi, aşadar, cât de mult mă 
înduioşează soarta bietului poet care suferă din acelaşi 
motiv. 

Vreţi să spuneţi că e îndrăgostit de o fată de culoare? 

Da, de o mulatră. Iatăl lui i-a interzis această legătură şi, 
folosindu-se de tertipuri, a obţinut un document semnat de 
fată, prin care aceasta renunţă la unirea ei cu William 
Ohlert. 

Tată denaturat! exclamai eu plin de revoltă, ceea ce îmi 
atrase din partea gazdei o privire caldă, binevoitoare. 

Suferea, pare-se, aievea de pe urma basmului scornit de 
Gibson. Pesemne că, limbută cum era, femeia îi istorisise 
propriul ei amor nefericit, iar dânsul îi îndrugase o poveste 
aidoma, ca să-i topească sufletul de milă şi să justifice, 
totodată, plecarea lor subită. Pentru mine, faptul că aflasem 
noul nume de împrumut Clinton al escrocului era deosebit 
de important. 

Într-adevăr, un tată denaturat! aprobă doamna, însă 
William nu s-a dezis de iubita lui şi s-au refugiat amândoi în 
oraşul nostru. A dat-o aici în pensiune. 

Atunci nu văd de ce a părăsit New Orleans. 

Din pricina urmăritorului. Sosise în oraş. 


E vorba de tatăl său? 

N-a venit chiar el personal. A trimis un detectiv. Acest 
copoi ticălos, prevăzut cu un mandat, i-a hărțuit 
pretutindeni. (Îmi venea să râd de indignarea onorabilei 
doamne împotriva copoiului cu care, de fapt, se întreținea 
atât de amical.) Vrea să-l prindă pe William şi să-l aducă 
înapoi la New York. 

Nu vi l-a descris, cumva, domnul Clinton pe individul acela 
infam? mă interesai, curios să mai aflu amănunte în 
legătură cu persoana mea. 

Mi l-a zugrăvit la perfecţie, domnule, căci n-ar fi exclus ca 
nemernicul să descopere adresa lui William şi să mă trezesc 
faţă-n faţă cu el. Dar nici o grijă! Mi-am pregătit cuvânt cu 
cuvânt răspunsurile. N-o să-i spun cu nici un chip încotro a 
plecat William. O să-l expediez exact în direcţia opusă. 

Şi doamna îmi descrise, la rândul ei, pe „nemernic”, îl ştia 
chiar pe nume adică pe numele meu. Caracterizările 
păreau destul de obiective, corecte; în schimb, le rostea 
într-o manieră deloc măgulitoare pentru mine. 

Îl aştept să apară din clipă în clipă şopti femeia. Când aţi 
sunat, eram aproape sigură că-i el. Din fericire, m-am 
înşelat. Nu sunteţi dumneavoastră duşmanul acestor 
îndrăgostiţi, neomul care să lovească în fericirea lor. 
Dimpotrivă, ghicesc din emoția dumneavoastră că veţi scrie 
la gazetă un articol în apărarea tinerei perechi şi-l veţi 
demasca pe copoi, să-i piară pofta. 

Desigur, aş face-o din toată inima, dar trebuie să aflu unde 
se găseşte acum William Ohlert. Sunt obligat să-l anunţ în 
prealabil. Îi cunoaşteţi adresa, sper. 

Ştiu încotro a plecat, însă n-am habar dacă scrisoarea 
dumneavoastră îl va mai găsi acolo. Pe detectiv l-aş fi 
îndreptat spre nord-vest; dumneavoastră vă pot spune 
cinstit că a plecat spre sud, cu intenţia de a ajunge în Texas. 
Avea de gând să debarce la Veracruz, în Mexic. Negăsind 
însă nici un vapor care să ridice imediat ancora şi grăbit din 


cauza primejdiei ce-l pândea, s-a îmbarcat pe „Delfinul”, în 
direcţia Quintana. 

Precis? 

Absolut precis. N-a mai întârziat nici un minut, doar cât să- 
şi urce bagajele pe bord. Portarul meu i-a dat o mână de 
ajutor şi l-a condus chiar pe covertă. Acolo, marinarii l-au 
informat că „Delfinul” nu merge decât până la Quintana, cu 
escală la Galveston. Prin urmare, master Ohlert a plecat cu 
acest vapor; portarul a stat pe chei până la plecarea 
vasului. 

Dacă am înţeles bine, William Ohlert a plecat împreună cu 
logodnica şi cu secretarul, nu-i aşa? 

Desigur. Tustrei împreună. Adevărat că portarul n-a văzut- 
o pe logodnică, pentru că aceasta se retrăsese într-o cabină 
rezervată femeilor. Şi fireşte că nu şi-a permis să întrebe de 
ea. Personalul meu, ţin s-o subliniez, e foarte discret şi 
stilat. Dar se înţelege că William nu-şi va fi părăsit 
logodnica, expunând-o primejdiei de a fi găsită de copoi. 
Abia aştept să se prezinte individul! Va fi o scenă nostimă. 
Mai întâi am să încerc să-i moi inima, pe urmă, dacă nu 
reuşesc, îi spun de la obraz nişte vorbe de-l vâr în pământ. 

Femeie naivă şi de treabă, gazda se enervă de-a binelea. 
Prea îşi pusese povestea la suflet. Se ridică de pe scaun, îşi 
strânse pumnii grăsuţi şi, îndreptându-i spre uşă, exclamă: 

Hai, ticălosule, să te învăţ minte! Am să te strivesc numai 
cu vorba şi cu ochii! 

Era suficient. Puteam să plec. Altul şi-ar fi luat rămas bun 
şi ar fi lăsat-o să stăruie în eroarea ei. Dar eu mă simţii 
dator s-o lămuresc şi să-i scot din cap că escrocul ar fi un 
om cumsecade. Îi spusei aşadar: 

Nu cred că veţi avea ocazia să-l striviţi pe copoi, precum 
speraţi. 

De ce nu? 

Fiindcă dânsul va proceda împotriva tuturor aşteptărilor. 
Şi nici n-are s-o apuce spre nord-vest, cum aţi vrea 


dumneavoastră. Dimpotrivă, va pleca direct la Quintana, ca 
să-i ajungă din urmă pe William şi pe aşa-zisul secretar. 

Păi, de unde să ştie încotro s-au dus? 

Ştie! L-aţi informat dumneavoastră! 

Eu? Imposibil. Doar sunt conştientă de mine! Când să-i fi 
spus? 

Chiar acum. 

Sir, nu vă înţeleg! izbucni femeia, mirată la culme. 

Vă voi lămuri imediat. Îngăduiţi-mi să procedez mai întâi la 
o mică transformare a fizionomiei mele. 

Îmi scosei repede peruca de culoare închisă, barba şi 
ochelarii. Doamna sări din loc speriată: 

Pentru Dumnezeu! Nu sunteţi redactor! Sunteţi copoiul! 
M-aţi minţit! 

A trebuit să mă prefac, doamnă, pentru că aţi fost de la 
bun început victima unei minciuni. Povestea cu mulatra e pe 
de-a-ntregul plăsmuită. Aţi fost înşelată în chip ridicol, 
mizându-se pe sensibilitatea dumneavoastră. Nici Clinton 
nu e secretarul lui William. În realitate, îl cheamă Gibson; e 
un escroc dintre cei mai odioşi, care trebuie pus la punct. 

Femeia se prăbuşi pe un scaun şi rosti adânc tulburată: 

Nu, nu! Peste putinţă! Un bărbat atât de drăguţ, atent, 
încântător! Nu poate fi escroc. Nu vă cred! 

Mă veţi crede dacă-mi permiteţi să vă istorisesc totul. 

Îi arătai adevărata faţă a lucrurilor şi izbutii să transform 
simpatia ce i-o purta acelui bărbat „drăguţ, atent, 
încântător” într-o mânie violentă. Recunoscu că fusese 
înşelată în modul cel mai mârşav şi, până la urmă, îşi 
exprimă satisfacția că mă deghizasem. 

Altminteri sublinie dânsa n-aţi fi aflat de la mine adevărul 
şi aţi fi plecat spre nord, la Nebraska sau Dakota. Acest 
Gibson-Clinton merită cea mai aspră pedeapsă. Sper că veţi 
porni imediat în urmărirea lui. Vă rog să-mi comunicaţi din 
Quintana dacă aţi reuşit să-l prindeţi. Iar la întoarcere, în 
drum spre New York, aduceţi-l aici, la mine, ca să-l fac de 
două parale. 


Asta cu greu aş putea-o face. Nu e uşor să prinzi un individ 
în Texas şi să-l aduci la New York. M-aş mulţumi să-l smulg 
pe William Ohlert din ghearele escrocului şi să salvez măcar 
o parte din sumele pe care le-au încasat amândoi în cursul 
călătoriei. Deocamdată, m-ar încânta să aud din gura 
dumneavoastră că nu sunt chiar atât de nemernic pe cât m- 
aţi crezut... 

Scuzându-se, femeia îmi dădu toate asigurările că şi-a 
revizuit părerea. Ne despărţirăm cordial, după care îi 
anunţai pe cei doi poliţişti postați la poartă că totul e în 
ordine. Le strecurai în palmă câte un bacşiş şi-mi văzui de 
drum. 

Trebuia să mă îmbarce urgent pe un vapor. Mă interesai 
deci dacă pleacă vreunul spre Quintana. Situaţia nu era 
favorabilă. Un cargobot urma să plece la Tam-pico, dar în 
cursă directă, fără escală. Alte ocazii spre Quintana s-ar fi 
găsit abia peste câteva zile. Până la urmă, descoperii un vas 
rapid cu pânze, care transporta mărfuri la Gal veston; 
acesta ridica ancora după prânz. Puteam să mă îmbarce şi 
eu. La Galveston speram să găsesc numaidecât o legătură 
spre Quintana. Îmi adusei repede bagajul şi urcai pe bord. 

Din păcate, speranţa de a găsi la Galveston un mijloc de 
transport până la Quintana nu se realiză. Mi se oferi, ce-i 
drept, o ocazie, dar vasul respectiv naviga până dincolo de 
ţinta mea, către Matagorda, la vărsarea braţului estic al 
fluviului Colorado. Totuşi, primind asigurări că de acolo îmi 
va fi uşor să ajung la Quintana, mă hotărâi să profit de 
prilej. Ulterior, nu aveam să regret deloc această hotărâre. 

Pe atunci atenţia guvernului de la Washington era 
îndreptată spre Mexic, unde mai bântuiau luptele 
sângeroase dintre partizanii republicii şi cei ai împăratului. 

Statele Unite îl recunoscusem pe Benito Juarezil ca 
preşedinte al republicii mexicane şi se opuneau cu 
fermitate împăratului Maximilian, considerându-l, ca şi 
până atunci, uzurpator. Se exercitau presiuni asupra lui 


Napoleon al III-lea, care aveau să ducă până la urmă la 
hotărârea acestuia de a-şi retrage trupele din Mexic... 

Astfel, soarta lui Maximilian era pecetluită. 

La izbucnirea războiului civil, statul Texas se declarase de 
partea Secesiunii, alăturându-se forţelor sclavagiste, 
înfrângerea acestora din urmă nu a dus, fireşte, la calmarea 
peste noapte a populaţiei, îndârjită împotriva Nordului şi 
ostilă politicii lui. De fapt, populaţia din Texas nutrea 
sentimente sincer republicane. Îl aclama cu entuziasm pe 
Juarez, „eroul indian”, care nu a pregetat să-l înfrunte pe 
Napoleon şi pe un vlăstar al puternicei dinastii habsburgice. 
Dar pentru că avea sprijinul Washingtonului, se urzeau 
împotrivă-i tot coiul de conspirații. Populaţia din Texas se 
împărţise astfel în două. 

Unii erau pe faţă pentru Juarez; alţii acționau împotriva 
lui, nu din convingere, ci doar din spirit de opoziţie. Din 
pricina acestei încordări, nu era uşor să călătoreşti prin 
ţară. Orice încercare de a-ţi camufla culoarea politică era 
zadarnică. Trebuia pur şi simplu să te declari pentru o 
parte sau alta... 

Aşa era situaţia pe când se arătă înainte-mi acea prelungă 
fâşie de pământ care desparte golful Matagorda de cel 
mexican. Navigarăm prin Paso Caballo, dar furăm siliţi să 
ancorăm repede, pentru că apa golfului era foarte puţin 
adâncă şi riscam să ne împotmolim. 

Se opriseră acolo câteva ambarcaţiuni mărunte, iar mai 
departe, în larg, o seamă de vase mari cu câte trei catarge, 
şi chiar un transatlantic. Mă deplasai, fireşte, în mare 
grabă, cu o barcă, la Matagorda, ca să mă informez dacă 
există o ocazie pentru Quintana. Spre regretul meu, abia a 
treia zi avea să plece o goeletă. Eram deci imobilizat. Mă 
necăjea faptul că Gibson, asigurându-şi un avans de patru 
zile, ar fi putut să dispară fără urmă. Dar îmi ziceam, spre 
consolare, că făcusem tot posibilul în împrejurările date. 

Acum trebuia să am răbdare şi să aştept. Trăsei la un hotel 
şi cerui să mi se aducă bagajele rămase pe vapor. 


Pe atunci Matagorda era o localitate mai mică decât azi. 
Situată în partea de răsărit a golfului, portul avea o 
însemnătate secundară prin comparaţie cu Galveston, de 
pildă. Ca pretutindeni în Texas, regiunea coastei e toarte 
nesănătoasă, din pricina umezelii. Aici te poţi alege uşor cu 
o malarie. lată de ce popasul acesta nu-mi făcea deloc 
plăcere. 

„Hotelul” semăna cu un ban de mâna a treia sau a patra, 
odaia părea o cabină de vapor şi patul era atât de scurt, 
încât îmi atârnau afară ba capul, ba picioarele. 

După ce-mi văzui la adăpost bagajele, ieşii să vizitez 
localitatea. Ca să ajung de la odaia mea până la scară, 
trebuia să trec prin faţa unei uşi deschise. Mă uitai în 
treacăt înăuntru. Odaia semăna cu a mea, doar că de 
perete atârna un harnaşament de călărie şi capătul frâului 
mătura duşumeaua. Lângă fereastră, zării o flintă de 
Kentucky. Mă gândii pe loc la Old Death. Totuşi, nu eram 
sigur. Lucrurile ar fi putut să aparţină altcuiva. 

Părăsii clădirea hotelului şi o luai pe o stradă în jos. Când, 
deodată, la o cotitură, mă ciocnii de un bărbat care venea în 
sens opus. 

Thunder-storm! Mii de trăsnete! mă certă omul. Fiţi atent, 
sir, nu vă năpustiţi ca furtuna! 

Dacă plimbarea mea de melc vă pare o furtună, atunci 
stridia e un cargobot îl calmai, râzând. 

Se dădu un pas înapoi şi exclamă: 

Păi ăsta e nătăfleţul care se crede detectiv! Pe cine căutaţi 
în Texas, şi tocmai la Matagorda? 

În orice caz, nu pe dumneavoastră, master Death! 

Cred şi eu! S-ar părea că sunteţi chiar dintre acei oameni 
care niciodată nu găsesc ceea ce caută, în schimb se 
ciocnesc de semenii care nu-i interesează. Cum staţi cu 
setea, cu foamea? Haidem la o bere! V-aţi găsit locuinţă? 

Da, la „Uncle Sam”. 

Foarte bine! Am tras la acelaşi hotel. 


Nu cumva ocupați odaia de lângă scară, unde am văzut un 
harnaşament şi o flintă? 

Chiar aşa. Trebuie să ştiţi că nu mă despart niciodată de 
ele. Lucrurile astea mi-s dragi. Un cal se mai găseşte, dar o 
şa bună, greu de tot. Ei, haide! Tocmai ieşisem dintr-o 
magherniţă unde se vinde bere rece, adevărat balsam pe 
căldurile astea de iunie. Sunt gata să mă jertfesc şi să mai 
beau un pahar cu dumneavoastră. 

Mă introduse într-un birt sărăcăcios, unde se servea bere 
la sticle, la un preţ considerabil umflat. Eram singurii 
consumatori. Îi oferii o ţigară de foi, dar o refuză, în schimb, 
scoase din buzunar o roată de tutun de mestecat, din care 
îşi tăie o porţioară ca pentru cinci matrozi luaţi laolaltă. Şi-o 
potrivi cu satisfacţie într-un cotlon al gurii, apoi zise: 

Aşa! Acum vă stau la dispoziţie. Sunt curios ce vânt v-a 
mânat aşa de repede pe urmele mele. Prielnic? 

Din contră, foarte neprielnic. 

Atunci probabil că nici n-aţi avut intenţia să vă opriţi aici. 

Nu. 'Ţinta mea e Quintana, însă n-am găsit o ocazie 
imediată. De aceea m-am trambalat până aici, de unde, 
cică, s-ar găsi mai uşor un vas care să mă ducă la destinaţie. 
Din păcate, trebuie să mai aştept două zile. 

Răbdaţi, master, râbdaţi! Eu, unul, pot să vă consolez cu 
dulcea idee că sunteţi un ghinionist! 

Frumos! Credeţi că pentru asemenea consolări veţi primi 
din parte-mi un răvaş ele mulţumire? 

Vă rog, eu dau sfaturi dezinteresate râse el. De altfel, şi 
mie îmi merge anapoda; stau aici, fără nici o treabă, fiindcă 
m-am mişcat prea încet. Voiam să ajung la Austin şi de 
acolo, peste Rio Grande-del-Norte. Anotimpul e favorabil. A 
plouat, fluviul a crescut şi navigația se desfăşoară normal. 
Pentru că trebuie să ştiţi că altminteri acest Colorado e cam 
sărac în apă. 

Am auzit, totuşi, că drumul ar fi barat. 

Nu chiar barat. O îngrămădire de plute sileşte apele să se 
despartă în mai multe braţe pe un parcurs de opt mile 


engleze. Apoi navigația e iarăşi liberă până la Austin şi chiar 
mai departe. Totuşi, e preferabil să te deplasezi până acolo 
pe jos şi abia pe urmă să te îmbarci. De altfel, acesta fusese 
şi planul meu, dar berea mi-a jucat renghiul. Am tot băut 
aici, la Matagorda, şi până am ajuns la plutele cu pricina, 
vaporul se şi punea în mişcare. Aşa că mi-am dus iarăşi şaua 
la hotel şi acuma trebuie să aştept până mâine dimineaţă ca 
să apuc vasul următor. 

Sunteţi, aşadar, ghinionist ca şi mine. E o consolare, vorba 
dumneavoastră. 

Ba să-mi fie cu iertare, eu nu sunt ghinionist. Eu nu 
urmăresc pe nimeni! Ce mi-e dacă ajung la Austin azi sau 
peste o săptămână! M-a supărat însă un dobitoc, un 
obraznic care, fiind mai sprinten ca mine şi văzând cum am 
rămas lângă plute, amărât şi cu şaua alături, mă fluieră de 
pe covertă în bătaie de joc. Dacă-l mai întâlnesc vreodată, îi 
trag nişte palme mai acătării decât cele pe care le-a încasat 
la bordul vasului. 

Vasăzică, s-a lăsat cu păruială? 

Păruială? Nu mă cunoaşteţi, sir! Old Death nu se ocupă cu 
de-alde astea. Însă călătorind încoace pe „Delfinul”, am dat 
de un tip care râdea întruna de mine. L-am întrebat de ce 
anume îi par atât de caraghios. Şi ce credeţi că mi-a 
răspuns?! Cică îl amuză scheletul meu! Atunci i-am trântit o 
pereche de palme de-a căzut în dos. A vrut să-şi secată 
pistolul, dar căpitanul vasului a intervenit cu autoritate, 
ordonându-i s-o şteargă imediat. Se şi cuvenea. Doar mă 
ofensase. Şi uite că, de ciudă, dobitocul şi-a râs iarăşi de 
mine, mai pe urmă, când m-a văzut în dreptul plutelor. 
Păcat de tovarăşul lui! Părea un gentleman tare mâhnit, 
închis în sine, bătut de gânduri negre. Toată vremea se uita 
în neştire, ca un om care şi-ar fi pierdut minţile. 

Îl ascultam cu o încordare maximă. 

Şi ziceţi că părea nebun? l-am întrebat. l-aţi aflat cumva şi 
numele? 

Căpitanul îi zicea master Ohlert. 


Parcă mi-ar fi dat cineva cu o măciucă în cap. 

Ah! Şi pe celălalt, obraznicul, cum îl chema? 

Clinton, dacă nu greşesc. 

E posibil oare? Nu zău, e posibil? exclamai, sărind de pe 
scaun. Vasăzică, oamenii aceştia se aflau pe bordul 
„Delfinului”, împreună cu dumneavoastră? 

Ce v-a venit, sir? se miră Old Death. Aţi sărit de pe scaun 
ca ars! Vă interesează cumva persoanele respective? 

Dacă mă interesează?! Sunt chiar oamenii pe care îi caut! 

Iarăşi se ivi pe chipul lui zâmbetul pe care-l cunoşteam de 
mai înainte, amical şi sarcastic în acelaşi timp. 

Bine, bine! dădu el din cap. Recunoaşteţi, în sfârşit, că 
urmăriţi nişte bărbaţi. Şi tocmai pe ăştia doi! Zău că sunteţi 
un greenhorn, domnule! Aţi pierdut şansa din proprie vină. 

Fiţi mai limpede, vă rog! 

De ce nu mi-aţi vorbit pe şleau la New Orleans? 

Nu puteam. 

Totul e permis, dacă te ajută să atingi ţinta. Numai să-mi fi 
spus mie adevărul, şi vi-i ofeream plocon pe amândoi. I-aş fi 
recunoscut. Încă la urcarea pe bord şi v-aş fi anunţat 
numaidecât. Este? 

Cine ar fi bănuit că-i veţi întâlni? De altfel, eram informat 
că se îmbarcaseră pentru Quintana, nu pentru Matagorda. 

Aşa ziceau ei. Nici prin gând nu le trecea să plece la 
Quintana. Ei, şi acum, dacă v-aţi cuminţit, spuneţi-mi, vă 
TOg, toată istoria. Poate găsesc eu o cale să vă ajut. 

Era clar că omul îmi voia binele. Nici nu încerca măcar să 
mă tachineze. Şi, totuşi, mă simţeam prost. Încă în ajun 
refuzasem să-i dau o cât de vagă informaţie şi acuma mă 
vedeam obligat să etalez totul. Orgoliul mă îndemna să tac, 
însă raţiunea era mai tare. Scosei din buzunar fotografiile 
persoanelor în cauză. I le arătai: 

Înainte de toate, uitaţi-vă la fotografii. Sunt ei? 

Da, chiar ei confirmă Old Death, după ce aruncă o privire 
asupra pozelor. Nu încape îndoială. 


Îi relatai sincer şi deschis întreaga poveste. Mă ascultă 
atent şi, în cele din urmă, spuse îngândurat: 

Totul e limpede ca bună-ziua. Numai un lucru nu înţeleg. 
Este William Ohlert într-adevăr nebun? 

Nu. Deşi sunt destul de nepriceput în materie, totuşi înclin 
să cred că e vorba numai de monomanie. Făcând abstracţie 
de un singur punct, Ohlert e pe deplin stăpân pe facultăţile 
sale. 

Atunci îmi e şi mai neclar de ce a căzut sub influenţa totală 
a lui Gibson. Pare să i se supună oricând şi în orice 
problemă. lar Gibson ştie să-i exploateze din plin 
monomania. Dar să sperăm că-i vom dejuca planurile. 

Sunteţi sigur că vor cobori la Austin? Nu cumva 
intenţionează să rămână undeva, pe parcurs? 

Nu, Ohlert i-a declarat căpitanului că pleacă la Austin. 

M-ar mira. Doar n-o să spună chiar adevărul. 

Şi de ce nu? Poate că Ohlert nici nu-şi dă seama că e 
urmărit, că umblă pe căi greşite. Ba, dimpotrivă, e convins 
că procedează just că se dăruie exclusiv ideii sale, restul 
fiind treaba lui Gibson. Bolnavul n-a socotit necesar să 
ascundă că pleacă la Austin... 

Ei, ce aveţi de gând să faceţi? 

Fireşte că trebuie să plec imediat pe urmele lor. 

Numai că, oricât de grăbit aţi fi, situaţia vă obligă să 
aşteptaţi până mâine. Mai devreme nu găsiţi nici un vapor. 

Şi când ajungem? 

După starea timpului, cred că abia poimâine. 

Tare târziu! 

Nu uitaţi că, din aceleaşi motive, vor ajunge şi ei cu 
întârziere. În plus, vasul dă inevitabil şi peste bancuri de 
nisip; până se despotmoleşte, mai trece vreme. 

De-am şti măcar ce are de gând escrocul şi încotro îi tot 
târăşte pe Ohlert! 

Deh, asta e o enigmă, cum se zice. O fi având el un plan. 
Banii pe care i-au ridicat până acum sunt suficienţi ca să-l 
înavuţească. N-are decât să şi-i bage în buzunar şi pe 


Ohlert să-l lase undeva, în plata Domnului. Dacă n-a făcut-o 
până acum, înseamnă că vrea să-şi sporească suma. Nici nu 
bănuiţi cât mă pasionează cazul. Barem deocamdată, cât 
călătorim împreună, vă ofer întregul meu sprijin. Folosiţi-vă 
de el dacă aveţi nevoie. 

Cu recunoştinţă, sir! îmi inspirați multă încredere. Ajutorul 
dumneavoastră sper să-mi fie de mare folos. 

Ne strânserăm mâinile şi traserăm câte o duşcă de bere. 
De ce nu-i mărturisisem omului acesta, încă din ajun, toată 
povestea? 

Abia ne umplurăm din nou paharele, că de afară se auzi 
mare tărăboi, vociferări, chiote şi lătrat de câini. Uşile se 
izbiră de perete şi în prag apărură şase vlăjgani pe ale 
căror feţe se vedea cât ele colo că băuseră zdravăn; toţi 
erau afumaţi. Chipurile lor brutale, straiele subţiri, 
caracteristice Sudului, armele impresionante toate îţi 
atrăgeau luarea-aminte. Purtau fiecare puşcă, pumnal, 
revolver sau pistol şi, în plus, atârnată la cingătoare, câte o 
cravaşă din acelea cu care erau bătuţi sclavii negri. Şi 
fiecare ducea de zgardă câte o namilă de dulău dintr-o rasă 
crescută cu grijă în statele sudice şi dresată pentru 
prinderea negrilor fugari. Acestor dulăi li se spunea 
„băutori de sânge”. 

Fără să dea bună ziua, derbedeii ne aruncară nişte priviri 
încruntate, se tolăniră pe scaune făcându-le să trosnească, 
îşi trântiră picioarele pe masă şi, bocănind cu tocurile 
cizmelor, îl somară pe birtaş să se ocupe de ei. 

Ai bere bună, mă? strigă unul. 

Birtaşul confirmă, speriat. 

Adu să bem! comandă individul. 

Birtaşul se retrase grăbit, ca să-i servească pe nobilii săi 
clienţi. Fără nici o intenţie, îl priveam pe haidăul care 
vorbise. Acesta mă observă. Sunt convins că privirea mea 
nu avea nimic provocator, însă dumnealui căuta numaidecât 
pricină să se agate de cineva. Îmi strigă: 

Ce te zgâieşti aşa la mine? 


Îi întorsei spatele, fără să răspund. 

Băgaţi de seamă! îmi şopti Old Death. Ăştia-s rowdy, nişte 
scandalagii de pomină, probabil vătafi concediaţi de pe 
urma desființării sclavajului şi ajunşi fără căpătâi. S-au 
adunat în bandă ca să se ţină de blestemăţii. Mai bine nu le 
dăm nici o atenţie. Golim paharele şi plecăm. 

Dar tocmai şuşoteala îi displăcu individului. Răcni spre noi: 
Ce tot sufli acolo, în secret, mortăciune bătrână? Dacă ai 
ceva de spus, apoi zi-i cu glas tare! Ori vrei să-ţi căscâăm noi 

gura? 

Old Death sorbi din pahar şi nu răspunse. Derbedeii îşi 
duseră şi ei paharele la gură. Berea era cât se poate de 
gustoasă, dar dumnealor, aflându-se într-o veritabilă 
dispoziţie de rowdy, o vărsară pe jos. Cel care vorbise 
adineauri întârzie cu paharul plin în mână. 

Nu vărsaţi pe jos! îi sfătui el pe ceilalţi. Uite colea doi 
puişori cărora poşirca asta pare să le placă. Să le-o pasăm 
lor! 

Vărsă paharul şi ne împroşcă. Old Death se şterse calm cu 
mâneca. Eu, însă, nu reuşii să mă stăpânesc. Pălăria, 
gulerul, haina pe toate mi le udase. Mă adresai găliganului: 

Vă rog, sir, să nu se mai repete! Amuzaţi-vă în familie, 
dacă aveţi chef. Dar pe noi lăsaţi-ne în pace! 

Nu zău! Şi adică ce-ar fi dacă v-aş mai boteza o dată? 

Asta s-ar vedea. 

S-ar vedea? Uite că vreau s-o văd chiar acum! Birtaş, încă 
un rând! 

Ceilalţi rânjeau, aprobându-l pe matador. Era clar că nu va 
ezita să repete provocarea. 

Pentru Dumnezeu, sir, nu vă puneţi cu ei! căută Old Death 
să mă tempereze. 

Vă temeţi? 

Ţi-ai găsit! Dar ăştia, niciuna, nici două, pun mâna pe 
armă. Şi curajul, oricât de mare ar fi, nu te apără împotriva 
unui glonţ mişel. Apoi, puneţi la socoteală şi dulăii. 


Indivizii îşi legaseră câinii de picioarele mesei. Ca să nu 
mă împroaşte iarăşi pe la spate, îmi părăsii locul şi mă 
aşezai pieziş, cu cotul drept spre ei. 

Aha, şi-a schimbat poziţia! scrâşni derbedeul cel guraliv. 
Vasăzică, vrea să se apere. Să-l văd eu numai că mişcă! îl 
slobod numaidecât pe Pluto al meu. Doar nu l-am dresat 
degeaba! 

Dezleagă câinele, ţinându-l numai de lesă. Birtaşul încă nu 
venise cu berea; mai era vreme să lăsăm pe masă banii 
pentru consumaţie şi să ieşim. Dar bănuiam că haimanalele 
ne-ar fi tăiat drumul şi, în plus, aveam mândria mea: nu-mi 
convenea s-o şterg din faţa acestui tip dezgustător. „Vitejii” 
ăştia sunt în fond nişte laşi. 

Băgai mâna în buzunar şi desfăcui piedica revolverului. De 
bătaie nu-mi păsa; ştiam să pun la respect pe oricine. Mă 
îngrijorau, în schimb, câinii, deşi mai avusesem de-a face cu 
asemenea dulăi, învăţaţi să sară la om. Oricum cu unul 
singur ştiam s-o scot la capăt. 

Sosi şi birtaşul. Aşeză sticlele pe masă şi, plin de umilinţă, 
se adresă bătăioşilor săi musafiri: 

Gentlemeni, vizita dumneavoastră mi-e cât se poate de 
plăcută, dar, vă rog din suflet, lăsaţi pe demnii aceştia în 
pace. Sunt şi ei clienţi, nu-i aşa? 

Mişelule! îl repezi unul. Te apucaşi să ne dai lecţii de 
purtare? Stai că-ţi potolesc eu febra! 

Şi vărsă în obrazul birtaşului vreo două sau trei pahare. 
Acesta nu zise nici pâs, socotind că e mai sănătos să dispară 
din ochii lor. 

Şi acuma, ia să-l vedem pe lăudărosul de colo! hohoti 
adversarul meu. Să-i dăm şi lui porţia! 

Ţinându-şi cu stânga dulăul de curea, dădu să-mi verse 
paharul în cap. Dar eu mă ferii şi, ridicându-mă de pe 
scaun, îl ameninţai cu pumnul. 

Pluto, go on! Şo pe el! arătă dânsul în direcţia mea, şi 
slobozi câinele din lesă. 


Într-o clipă, tocmai când dulăul făcuse un salt ca de 
panteră, mă făcui una cu peretele şi mă ferii în lături. 
Câinele, năvălind orbeşte să-mi sfâşie beregata, se izbi cu 
botul în zid. Venise cu atâta forţă, încât izbitura îl ameţi. Îl 
apucai la iuţeală de picioarele dindărăt, îl ridicai în aer şi, 
proiectându-l de perete, îi zdrobii căpăţâna. 

Se stârni atunci un scandal nemaipomenit. Dulăii lătrau şi 
se zbăteau să rupă curelele, beţivanii înjurau de mama- 
focului, iar stăpânul potăii ucise dădu să sară la mine. Însă 
Old Death, în picioare, îşi îndreptă amândouă pistoalele 
asupra bandei dezlâănţuite: 

Stop! Ajunge, boys! Nici o mişcare! Nu vă atingeţi de arme 
că trag! V-aţi înşelat în privinţa noastră. Eu sunt Old Death, 
cercetaşul. Cred că-mi cunoaşteţi numele. Iar acest tânăr 
prieten al meu se teme de voi lot atât de puţin ca şi mine. 
Luaţi loc şi beţi în linişte. Nu vârâţi mâna în buzunar că, pe 
legea mea, vă împuşc! 

Acest din urmă avertisment se adresa unuia din găligani 
care dăduse semne că vrea să apeleze la revolver, îmi 
scosesem la rândul meu pistolul. Împreună cu Old Death 
dispuneam de optsprezece gloanţe. Până ce vreunul din 
netrebnici ar fi apucat arma, l-am fi cuminţit. Bătrânul 
westman devenise parcă alt om. Statura lui, de obicei 
încovoiată, se îndreptase de-a binelea; ochii îi scăpărau şi 
toată făptura lui exprima o dârzenie capabilă să te bage în 
sperieţi. Era de-a dreptul comic cât de mititei se făcuseră 
deodată provocatorii. Ce-i drept, mai mormăiau câte ceva în 
bărbi, dar se retraseră cu toţii, cuminţi, la locurile lor. 
Bătăiosul de adineauri nici nu îndrăznea măcar să se 
apropie de câinele ucis, ca nu cumva să treacă prin dreptul 
meu. 

Stăteam încă aşa, cu pistoalele pe masă, când apăru în 
prag un nou client un indian. 

Purta o haină de piele albă, cu cusături roşii tipic indiene 
şi pantaloni din acelaşi material, garnisiţi cu ciucuri bogaţi 
şi cu păr de scalp. Nici o pată, nici urmă de murdărie pe 


veşmântul lui. Picioarele-i fine erau încălţate în mocasini 
împodobiţi cu perle şi cu ţepi de mistreţ. De gât îi atârnau 
punguţa cu „medicamente”, luleaua păcii artistic crestată şi 
o salbă în trei şiruri de gheare de urs cenuşiu, dobândite, 
desigur, cu ocazia vânătorilor prin Munţii Stâncoşi. Un brâu 
lat, croit dintr-o pătură scumpă de Santillo, îi încingea 
mijlocul subţire. Din brâu se iveau prăseaua cuţitului şi 
două tocuri de pistol. În mâna dreaptă ţinea o puşcă cu 
două ţevi şi cu patul bătut în ţinte de argint. Capul îi era 
descoperit, părul lung, des, de un negru-albăstrui, împletit 
cu cordeluţe din piele de şarpe, se aduna într-o chică în 
formă de coif. Nici o pană de vultur, nici un semn distinctiv 
nu-i împodobea creştetul; şi totuşi se vedea cât de colo că 
tânărul acesta trebuia să fie o căpetenie, un războinic 
vestit. Profilul său grav, de o frumuseţe autentic virilă, 
semăna cu al unui roman; doar că umerii obrajilor erau 
uşor ieşiţi în afară. Avea faţa complet rasă, buzele pline, 
frumos desenate, iar pielea bătea într-un cafeniu mat, 
deschis, cu o discretă suflare de bronz. Pe scurt, indianul 
acesta nu era altul decât Winnetou, căpetenia apaşilor şi 
fratele meu prin legământ. 

Stătu o clipă în cadrul uşii. Privirea-i ageră, întunecată, se 
plimbă prin încăpere şi pe feţele celor prezenţi. Apoi 
tânărul se aşeză în vecinătatea noastră, cât mai departe de 
beţivanii care nu-l scăpau din ochi. 

Gata-gata să-i sar înainte, dar el deşi mă observase şi, 
desigur, mă recunoscuse făcu pe indiferentul. Pesemne că 
avea motive serioase să se poarte astfel; de aceea mă oprii, 
arborând o nepăsare totală. 

Citeam pe faţa lui că înţelesese numaidecât situaţia. 
Privirea-i lunecă iarăşi, cu oarecare dispreţ, asupra 
găliganilor; iar când ne vârârăm la loc pistoalele şi ne 
aşezarăm din nou, un zâmbet satisfăcut, abia vizibil, i se 
aşternu pe buze. 

Personalitatea lui impunea atât de mult, încât se făcu 
linişte ca în biserică; ceea ce trebuie să-l fi convins pe birtaş 


că pericolul trecuse. Îşi iţi mai întâi capul pe uşă, apoi după 
ce se asigură că nu are motive de teamă apăru întreg. 

Vă rog, o bere! i se adresă Winnetou, cu glasul lui plăcut, 
sonor şi cu cel mai bun accent englezesc. 

Găliganilor faptul li se păru curios. Îşi apropiară capetele 
şuşotind între ei şi trăgând cu coada ochiului spre indian. 
Se vedea că nu-l prea vorbesc de bine. 

Sosi şi berea comandată de Winnetou. Acesta ridică 
paharul în dreptul geamului, îl studie ca un cunoscător în 
materie şi sorbi cu sete. 

Well! se adresă birtaşului, plescăind din limbă. Bună bere! 
Marele Manitu al albilor i-a învăţat multe meşteşuguri, şi 
între acestea fabricarea berii nu e chiar cel din urmă. 

Să fie oare indian adevărat? îl întrebai în şoaptă pe Old 
Death, ca şi când habar nu aveam cine-i clientul cel nou. 

Este! Şi încă ce indian! răspunse bătrânul cu glas reţinut, 
dar cu multă convingere. 

Îl ştiţi cumva? L-aţi mai văzut? 

De văzut, nu. Dar îl recunosc după înfăţişare, după vârstă 
şi îmbrăcăminte. Şi mai ales puşca! Faimoasa puşcă de 
argint, care nu bate niciodată pe alături! Aveţi norocul să-l 
vedeţi pe un şef indian, cum nu e altul în întreaga Americă 
de Nord. E vorba de Winnetou, căpetenia apaşilor, cel mai 
nobil şi mai de seamă om dintre pieile-roşii. Numele lui 
circulă pretutindeni, prin palate şi colibe, pe la toate 
focurile de tabără. Inteligent şi drept, cinstit şi devotat, 
mândru, viteaz fără pereche, meşter în mânuirea armelor, 
prieten sincer şi ocrotitor al mulţimii nevoiaşe, al 
oropsiţilor, indiferent de neam şi culoare, Winnetou e 
cunoscut de-a lungul şi de-a latul Statelor Unite şi chiar hăt- 
dincolo peste graniţă, ca erou slăvit şi glorios al Vestului 
Sălbatic. 

Dar de unde englezeasca lui perfectă şi ţinuta de 
gentleman? 

Călătoreşte adeseori prin est. În plus, se spune că un 
învăţat european, căzând prizonier la apaşi şi fiind tratat cu 


multă omenie, a hotărât să rămână printre ei şi să-i educe. 
Acesta cică i-a fost dascăl lui Winnetou. Însă cu vederile lui 
filantropice nu cred s-o fi scos la capăt. Probabil c-o fi 
renunţat şi decăzut cu vremea. 

Bătrânul vorbea foarte încet. Abia înţelegeam ce-mi spune. 
Şi totuşi Winnetou, aşezat la vreo trei metri distanţă, se 
adresă noului meu amic: 

Old Death greşeşte. Dascălul alb venise la apaşi din 
propria lui dorinţă şi fusese primit cu toată dragostea. 

Nici vorbă să fi decăzut; dimpotrivă, s-a simţit atât de bine, 
încât n-a mai vrut să se întoarcă printre albi. Când a murit, i 
s-a înălţat un monument în jurul căruia străjuiesc stejarii 
vieţii. A trecut dincolo, în plaiurile de-a pururi verzi, unde 
cei duşi nu cunosc ura şi se desfată privindu-l pe Manitu, 
Marele Spirit. Acolo îl va revedea odată Winnetou, uitând 
mizeria şi răutatea care domnesc aici, pe pământ. 

Old Death nu mai putea de bucurie că Winnetou îl 
recunoscuse. Faţa îi radia: 

Cum, sir, mă cunoaşteţi, ştiţi cine sunt? 

Nu v-am mai văzut până acum, dar v-am ghicit din prima 
clipă. Sunteţi un scout al cărui nume zboară până dincolo 
de Las Animas. 

Şi Winnetou îşi întoarse iarăşi ochii de la noi. Nici măcar 
cu o tresărire pe chipu-i dârz nu arătase că ne-am 
cunoaşte. Acum şedea liniştit şi medita; doar urechile 
parcă-i zvâcneau uneori, trădând atenţia încordată. 

Între timp, cei şase derbedei continuau să şuşotească, să 
se întrebe din ochi, să se aprobe reciproc. Până la urmă, 
păru că luaseră o hotărâre. Nu-l cunoşteau pe Winnetou şi 
nici din vorbele sale nu-i ghiciră identitatea. În acelaşi timp, 
ca să repare ruşinea de adineauri, voiau să arunce asupra 
lui toată ura lor nestăpânită împotriva indienilor, îşi 
imaginau, probabil, că mie şi lui Old Death nici prin gând nu 
ne va trece să-i luăm apărarea; nefiind direct provocaţi, 
trebuia, după obiceiul locului, să stăm deoparte şi să 
asistăm impasibili la maltratarea morală a unui om paşnic. 


Aşadar, unul dintre găligani acelaşi care mă apostrofase pe 
mine se îndreptă agale şi sfidător spre indian. Eu îmi scosei 
repede pistolul şi îl aşezai pe masă, ca să-l am la îndemână. 

Nu e nevoie îmi şopti Old Death. Un Winnetou ştie să dea 
de-a berbeleacul chiar şi de două ori pe-atâţia derbedei. 

Individul se proţăpi în faţa apaşului, îşi puse mâinile în şold 
şi răcni: 

Ce te plimbi prin Matagorda, mă, piele-roşie? Sălbaticii n- 
au ce căuta printre noi! 

Winnetou nici nu-l privi, îşi duse paharul la gură, bău niţel 
şi îl aşeză la loc, plescăind din limbă. 

N-auzişi ce-am spus, roşu afurisit? stărui mânios 
scandalagiul. Vreau să ştiu ce cauţi aici! Umbli să ne 
iscodeşti, spionule? Sunteţi de-ai lui Juarez, javra aceea cu 
piele roşie ca şi a voastră. Noi, însă, ţinem cu Max, cu 
împăratul. lar pe voi spânzurătoarea o să vă mănânce. Dacă 
nu strigi cu noi „Trăiască împăratul Max!” îţi punem laţul de 
gât! 

Nici acum Winnetou nu-i răspunse. Nici o fibră nu se clinti 
pe faţa lui. 

Mă-nţelegi, câine, ori ba? Răspunde imediat! se răsti 
derbedeul scos din răbdări şi îi propti pumnul în umăr. 

Atunci trupul zvelt al indianului ţâşni ca un fulger. 

Şterge-o! porunci el cu glas tunător. Nu permit coioţilor să 
latre la mine! 

„Coiot” e denumirea unui lup de prerie foarte laş şi socotit 
îndeobşte drept cel mai dezgustător dintre animale. 

Indienii îi folosesc numele drept ocară exprimând 
disprețul nelimitat. 

Cum ai spus? Coiot? urlă provocatorul. Asta mi-o plăteşti 
chiar acum! 

Cât ai clipi, îşi scoase pistolul. Dar atunci se petrecu ceva 
la care bătăuşul nu se aşteptase: Winnetou îl pocni peste 
mână, arma sări cât colo şi scandalagiul se trezi umflat de 
mijloc, ridicat în aer şi zvârlit ca o minge prin fereastra care 
se făcu ţăndări. „Viteazul” zbură tocmai în stradă. 


Lucrurile se petrecură cu o rapiditate pe care nu sunt în 
stare s o descriu. Zdrăngănitul cioburilor, gălăgia câinilor, 
strigătele turbate ale derbedeilor toate la un loc iscară un 
tărăboi infernal, pe deasupra căruia se auzi totuşi glasul 
limpede şi puternic al lui Winnetou. Arătând spre geam, 
apaşul rosti către haita furibundă: 

Mai doreşte careva? N-are decât să se anunţe! 

Apropiindu-se prea mult de unul din dulăi, acesta dădu să-l 
muşte, dar apaşul îi trânti un picior, încât animalul se vâri 
schelăind sub masă. Bătăioşii vătafi se retraseră intimidaţi 
şi tăcuţi. Winnetou îi supraveghea cu mâinile goale, fără nici 
o armă. Singură persoana lui impunea tuturor. Nimeni nu 
îndrăznea să sufle o vorbă. Apaşul semăna cu un 
îmblânzitor care intră în cuşca plină de fiare şi le domină 
doar cu ochii săi teribili. 

Deodată, uşa sări în lături şi în prag răsări „eroul” 
proiectat prin fereastră; avea pe alocuri obrazul zgâriat şi 
lovit. Răcnind de furie, năvăli cu cuțitul asupra lui 
Winnetou. Apaşul nu făcu decât o uşoară fentă şi, 
fulgerător, îi prinse ca într-o menghine mâna înarmată. Apoi 
îl strânse ca şi adineauri de mijloc şi, săltându-l în sus, bufni 
cu el de podea. Găliganul rămase lat, fără cunoştinţă. 
Nimeni dintre ai lui nu îndrăzni să-i sară în ajutor. 
Winnetou, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, apucă 
liniştit paharul şi îi goli dintr-o sorbitură. Făcu apoi semn 
birtaşului care se pitise speriat după tejghea, scoase de la 
brâu o pungă de piele şi-i puse în palmă un bob cât aluna, 
galben şi lucios: 

Poftim, pentru bere şi pentru geamul spart, master! După 
cum vedeţi, „sălbaticul” nu ezită să-şi achite datoriile. Să 
sperăm că şi domnii „civilizaţi” îşi vor plăti consumaţia. Ei, 
cică, interzic unui „roşu” să şadă aici. Dar Winnetou, 
căpetenia apaşilor, nu pleacă de teama lor, ci pentru că ştie 
că, din păcate, numai faţa li-e albă, nu şi sufletul. Pe scurt, 
mi-e scârbă de o asemenea societate. 


Îşi luă puşca de argint şi, fără a se uita la nimeni, părăsi 
birtul. Nici măcar spre mine nu-şi întoarse ochii. 

Acum, derbedeii se însufleţiră din nou. Dar păreau mai 
mult curioşi decât supăraţi pentru hapul ce-l înghiţiseră; nu 
le păsa nici de camaradul lor întins pe jos. Îi interesa mai 
ales bobul din palma birtaşului. 

Un nugget lămuri acesta, arătându-le bucăţica de aur. Po 
puţin doisprezece dolari. Mi-a plătit geamul împărăteşte; de 
altfel, sticla era cam şubredă şi cârpită. Ce să spun, indianul 
pare doldora de nuggeţi. 

Banda de rowdy comenta cu invidie faptul că o piele roşie 
posedă atâta aur. Îşi treceau nuggetul din mână-n mână, 
cântărindu-l în fel şi chip. lar noi, profitând de ocazie, 
plătirăm consumaţia şi plecarăm. 

Ei, master, ce ziceţi de apaşul nostru? mă întrebă Old 
Death după ce ne văzurăm în siguranţă. Oare-i mai găseşti 
pereche în lume? S-au speriat de el ca vrăbiile de erete. Îmi 
pare râu că nu-l mai zăresc nicăieri. L-am fi putut însoţi o 
vreme. Tare aş vrea să ştiu ce treburi are pe-aici şi dacă a 
tras la vreun hotel! în orice caz, trebuie să-şi fi priponit 
undeva calul; nu se poate apaş fără cal, cu atât mai puţin 
când e vorba de Winnetou. În ce vă priveşte, sir, v-aţi 
descurcat binişor, n-am ce zice. Era cât pe-aci să intru la 
griji, Indivizii de soiul ăsta sunt ai dracului de primejdioşi. 
Dar modul în care aţi dat gata câinele mă face să sper că 
veţi ieşi curând din tagma greenhorn-ilor. Ia te uită că am şi 
ajuns la hotel! Vreţi să intrăm? Eu, unul, n-aş avea poftă. Un 
trapper bătrân ca mine nu se închide cu plăcere între patru 
pereţi; prefer să stau sub cerul liber. Haideţi să mai 
admirăm Matagorda. Altfel nu prea ştiu cum să ne omoram 
vremea. Sau poate v-ar ispiti vreun joc? 

Nu. Nu sunt jucător, nici nu am intenţia să ajung. 

Prea bine, tinere! Aici mai toată lumea joacă. În Mexic e şi 
mai şi. Acolo joacă şi bărbat, şi femeie, şi pisică, şi şoarece, 
iar cuţitele nu ruginesc în teacă. Aşadar, să hoinărim niţel. 
Pe urmă luăm masa şi tragem un pui de somn. În ţara asta 


binecuvântată nu poţi să ştii unde şi cum ai să te odihneşti a 
doua zi. 

Chiar aşa de râu să fie? 

Uitaţi, sir, că ne găsim în Texas, unde lucrurile încă nu s-au 
liniştit nici pe departe! Să luăm, de pildă, cazul nostru. Noi 
vrem să ajungem la Austin; dar e foarte problematic dacă 
vom ajunge. Furtuna din Mexic s-a rostogolit şi peste Rio 
Grande. Se petrec evenimente neobişnuite şi, în plus, 
trebuie să ţinem seama şi de toanele lui Gibson. Dacă i-a 
venit cumva în minte să-şi întrerupă voiajul spre Austin şi să 
coboare mai ştii unde? Atunci vom fi nevoiţi să-l imităm. 

Dar cum vom afla dacă a coborât de pe vas? 

Va trebui să întrebăm din om în om. Vaporul nu se prea 
grăbeşte pe Colorado, ca de pildă pe Mississippi sau pe alte 
fluvii. Avem la fiecare oprire un scurt răgaz pentru 
cercetări. Nu strică să ne deprindem şi cu ideea că va 
trebui, poate, să coborâm pe mal în vreo pustietate fără 
oraşe şi hoteluri. 

Într-un asemenea caz, ce mă fac cu bagajele mele? 

Întrebarea îl făcu să râdă copios. 

Bagaje! Ha-ha-ha! Geamantanul e o rămăşiţă preistorică. 
Oamenii cu scaun la cap nu cară după ei asemenea balast. 
Dacă m-aş fi apucat să-mi complic existenţa cu toate 
nimicurile necesare în călătoriile şi hoinărelile mele, atunci 
n-aş fi ajuns prea departe. Luaţi numai ce vă trebuie pentru 
moment, restul vi-l cumpăraţi pe parcurs. Dar ce lucruri 
grozave duceţi în drăcia aia de geamantan? 

Haine, rufe, obiecte de toaletă, recuzită pentru deghizare 
şi altele. 

Astea-s foarte bune, dar le poţi cumpăra peste tot. lar 
unde nu se găsesc, înseamnă că nu e nevoie de ele. Porţi 
cămaşa până o faci praf şi apoi iţi iei una nouă. Obiecte de 
toaletă? Nu mi-o luaţi în nume de rău, sir, însă peria de cap 
sau de unghii, pomezile sau lipiciul pentru mustăţi şi alte 
asemenea bazaconii îl dezonorează pe bărbat. Recuzită 
pentru deghizare? Haida-de! Poate să vă fi folosit pe unde 


aţi trecut, dar aici nu mai are rost să vă ascundeţi 
identitatea sub perucă. Asemenea romantice naivităţi nu vă 
apropie de ţel. Aici se cere să-l dibuiţi pe Gibson şi să 
operaţi rapid. Şi... 

Se opri şi, măsurându-mă din creştet până-n tălpi, observă 
amuzat: 

Aşa cum arătaţi acum, vă puteţi prezenta fără sfială în 
salonul celei mai elegante lady, sau la teatru. Dar Texasul 
nu seamănă cu un budoar sau cu o lojă. E foarte posibil ca 
peste vreo două-trei zile frumosul dumneavoastră costum 
să ajungă zdrenţe şi jobenul de pe cap să se transforme în 
armonică. Parcă ştiţi ce vrea Gibson, încotro se va duce? 
Nici vorbă să rămână în Texas! Intenţia lui e să dispară, să 
iasă dintre graniţele Statelor Unite. Faptul că a apucat 
direcţia cunoscută ne arată limpede că are de gând să 
treacă în Mexic. În zăpăceala de acolo te pierzi uşor prin 
mulţime şi nimeni, nici chiar poliţia, nu e în stare să te 
dibuie. 

S-ar putea să aveţi dreptate. Cred însă că, dacă voia să 
treacă în Mexic, îi era mai comod să plece direct spre un 
port mexican. 

Absurd! Trebuia să fugă atât de repede din New Orleans, 
încât s-a repezit la primul vapor care ridica ancora. Şi apoi 
nu uitaţi că porturile mexicane sunt ocupate de francezi. De 
unde ştiţi că lui Gibson i-ar conveni să dea ochii cu ei? N- 
are alegere. Trebuie să călătorească pe uscat şi, în orice 
caz, va fi destul de deştept să nu se foiască în văzul lumii 
prin oraşele mari. De aceea e posibil să ocolească şi 
Austinul, debarcând pe traseu în vreun alt port. Vasăzică, el 
se îndreaptă spre Rio Grande, călare, fireşte, printr-o 
regiune puţin populată. lar dumneavoastră, nu-i aşa, o să-l 
urmăriţi în costumul acesta impecabil, cu joben şi 
geamantan? Daţi-mi voie să râd! 

Îl aprobam în sinea mea, dar nu-mi făcea deloc plăcere că 
îşi râde ele frumosul meu costum. El zâmbi şi mă bătu cu 
palma pe umăr! 


Nu regretaţi, sir. Fiţi cuminte şi despărţiţi-vă de aceste 
haine nepractice. Căutaţi un negustor, vindeţi-i tot 
calabalâcul inutil şi cumpăraţi alte haine. Procuraţi-vă 
neapărat un costum trainic de vânătoare. Cred că banii nu 
sunt o problemă, nu-i aşa? Înseamnă că totul e în ordine. 
Daţi-le naibii de şiretlicuri polițiste! Sunteţi călăreț Ştiţi să 
trageţi cu arma? Atunci vă trebuie şi un cal. Dar aici, lângă 
coastă, nu face să-ţi cumperi unul. Aici caii sunt scumpi şi 
proşti. Mai în interiorul ţării orice fermier îţi vinde un 
animal cumsecade. Şaua însă trebuie să v-o luaţi de aici. 

Aoleu! Să umblu şi eu cu şaua-n spinare? 

De ce nu? E ruşinos? Cui ce-i pasă că mă car cu şaua? 
Nimănui! Dacă-mi place, târăsc după mine şi o canapea, ca 
să dorm pe moale în prerie sau în pădurile neumblate. Râde 
careva, îi dau una, de vede stele verzi. Numai ticăloşia şi 
tâmpenia sunt ruşinoase. Presupuneţi, de pildă, că Gibson a 
coborât undeva împreună cu William, a făcut rost de cai şi 
s-a tot dus. Să vedeţi atunci ce înseamnă să ai o şa la 
îndemână! Mă rog, faceţi cum doriţi, dar dacă vă convine 
tovărăşia mea, ascultați ce vă spun şi hotărâţi-vă repede! 

Fără să mai aştepte răspuns, mă apucă de braţ, mă răsuci 
şi îmi arătă clădirea unei prăvălii purtând, sus, firma cu 
litere de un cot: „Store for all things”, magazin universal. 
Mă trase după elpână la intrare, îmi dădu brânci înăuntru, 
mai-mai să încalec nişte butoaie cu scrumbii, şi mă urmă 
zâmbind pe sub mustață. 

Inscripţia de pe firmă nu minţea. Magazinul era foarte 
mare şi avea într-adevăr de toate, inclusiv şei şi puşti. 

Se desfăşură apoi o scenă originală. Parcă eram un şcolar 
însoţit de tatăl său, stând înaintea tarabei de bâlci şi abia 
cutezând să-şi exprime dorinţele. Vrând-nevrând, băiatul 
trebuia să accepte alegerea ce o face bătrânul potrivit 
experienţei sale. De la bun început, Old Death pusese 
condiţia ca negustorul să primească drept plată costumul 
meu, plus conţinutul geamantanului. Omul se declară de 
acord şi trimise un vânzător să-mi aducă bagajul. Apoi 


lucrurile mele fură evaluate şi Old Death porni prin 
magazin să aleagă cele de trebuinţă. Îmi alese nişte 
pantaloni din piele neagră, o pereche de cizme înalte cu 
pinteni, o cămaşă roşie de lână, vestă de aceeaşi culoare, 
prevăzută cu o mulţime de buzunare şi buzunăraşe, un 
fular negru, călduros, un surtuc vânătoresc din piele de 
cerb nevopsită, un brâu de piele lat de două palme, 
cartuşieră, pungă de tutun, busolă, pipă şi încă vreo 
douăzeci de alte obiecte călţuni în locul ciorapilor, un 
sombrero uriaş, o pătură de lână cu spintecă tură pentru 
respiraţie, un lasou, un cornet cu pulbere, o scăpărătoare, 
un cuţit, o şa cu coburi şi frâu. Trecurăm apoi la alegerea 
puştii. Old Death nu era amator de noutăţi. Neglija 
produsele mai recente şi se opri la o carabină veche pe care 
eu, în nici un caz, n-aş fi pus ochii. Cercetând-o atent, cu 
morgă de mare specialist, o încarcă, ieşi în stradă şi ochi de 
la mare distanţă titirezul de pe acoperişul unei case. 
Glonţul nimeri. 

Well! aprobă el satisfăcut. Asta îşi va face datoria. A fost 
cândva pe mâini bune, şi face mai mult decât toate 
plesnitorile onorate astăzi cu numele de puşcă. După mine, 
arma asta e lucrată de un meşter serios şi sper că-l veţi 
cinsti cum se cuvine. Acuma ne mai trebuie o matriţă 
pentru turnat plumbul şi gata! Plumb se găseşte. O să 
facem la gloanţe să băgăm tot Mexicul în sperieţi! 

Cumpărai şi alte mărunţişuri, ca, de pildă, batiste, pe care 
Old Death fireşte că le găsi de prisos, apoi trecui într-o 
încăpere alăturată ca să mă schimb. Când revenii, bătrânul 
mă măsură cu vădită satisfacţie. 

Sperasem întrucâtva că se va oferi să-mi ducă el şaua, dar 
nici prin gând nu-i trecu. Mi-o urcă în spinare, înghiontindu- 
mă pe uşă afară. 

S-a făcut! mă tachina el în faţa prăvăliei. Vedeţi şi 
dumneavoastră dacă e cazul să vă ruşinaţi! Orice om 
sănătos la cap vă va lua drept un foarte onorabil gentleman. 
lar de ceilalţi ce vă pasă? 


Acum nu mai aveam nici un avantaj faţă de Old Death: 
trebuia să-mi port cu răbdare ponosul până la hotel, în timp 
ce dânsul păşea lângă mine fudul şi, probabil, foarte amuzat 
că ajunsesem în postură de hamal al propriului meu 
calabalăc. 

La hotel, Old Death se puse pe somn. Eu însă plecai în 
căutarea lui Winnetou. Vă imaginaţi câtă bucurie îmi 
provocase neaşteptata revedere. Mă stăpânisem anevoie ca 
să nu-i sar de gât. Cum de ajunsese la Matagorda şi ce 
treburi l-au mânat încoace? De ce se prefăcuse că nu mă 
cunoaşte? Avea, desigur, vreun motiv. Dar care anume? 

Fără îndoială că dorea, ca şi mine, să ne întâlnim şi să 
discutăm. Poate că mă aştepta chiar undeva. Cunoscându-i 
obiceiurile, nu era exclus să dau de el. Imposibil să nu fi 
descoperit la ce hotel am tras. Acuma va fi pândind prin 
preajmă. Ocolii deci clădirea şi dădui în spatele ei de un 
câmp deschis. Şi, într-adevăr, Winnetou era acolo, la câteva 
sute de paşi de mine. Sta rezemat de un arbore. Când mă 
zări, o luă agale spre pădure. Îl urmai. Acolo, sub rămuriş, 
mă întâmpină cu braţele întinse şi cu faţa luminată de 
bucurie: 

Charley, dragul meu frate! Ce fericire pentru inima mea că 
te-am regăsit! Aşa se bucură dimineaţa când, după trecerea 
nopţii, răsare soarele! 

Mă strânse la piept şi mă sărută. 

Dimineaţa ştie că soarele trebuie să răsară îi vorbii la 
rândul meu noi însă nici n-am bănuit că ne vom întâlni pe 
aceste meleaguri. Sunt şi eu fericit că te văd! 

Ce cauţi, ce vânt te aduce? Ai vreo treabă la Matagorda, 
sau eşti în trecere spre Rio Pecos? 

Am venit încoace cu o misiune. 

Oare fratele meu alb nu-mi poate spune şi mie despre ce-i 
vorba? N-ai vrea să-mi povesteşti pe unde ai umblat de 
când ne-am despărţit la Red River? 

Mă conduse mai în adâncul pădurii. Ne aşezarăm pe nişte 
buturugi. Şi stând aşa, umăr lângă umăr, îi povestii toate 


păţaniile mele. Winnetou mă ascultă cu toată atenţia şi apoi 
rosti: 

Când te-am ajutat să termini măsurătorile pentru calul de 
foc, am făcut-o numai ca să poţi încasa banii ce ţi se 
cuveneau. Şi iată că uraganul ţi-a răpit toată averea! De-ai 
vrea să rămâi printre războinicii apaşi, care te îndrăgesc şi 
te stimează, n-ai mai duce niciodată lipsă de bani. În orice 
caz, ai făcut bine că nu m-ai aşteptat la Saint Louis, la 
meşterul şi prietenul Henry. Eu n-aş fi venit acolo şi nu ne- 
am fi întâlnit. 

L-ai prins cumva pe ucigaş, pe Santier? 

Nu. Spiritul rău l-a ocrotit, iar Manitu nu mi-a stat în 
ajutor. Santer s-a refugiat la militarii din sud şi a dispărut 
fără urme. Dar ochiul meu îl va găsi şi atunci nu-mi mai 
scapă! M-am întors la Rio Pecos fără să-l fi pedepsit pe 
ucigaş. Ioată iarna războinicii noştri au jelit moartea lui 
Inciu-Ciuna şi a surorii mele. A trebuit apoi să străbat 
călare mari depărtări, să trec pe la toate triburile apaşilor 
şi să-i împiedic de la acţiuni pripite, căci voiau să treacă în 
Mexic şi să ia parte la luptele de acolo. Ai auzit de Juarez, 
preşedintele din neamul indienilor? 

Da. 

Şi cine crezi că are dreptate, el sau Napoleon? 

El. 

Suntem într-un gând. Dar să nu mă întrebi ce caut aici, în 
Matagorda. Va trebui să păstrez taina chiar şi faţă de mine. 
I-am făgăduit personal lui Juarez, cu care m-am văzut la El 
Paso del Norte. Spune-mi, vrei să mai continui urmărirea 
celor două feţe palide, deşi ne-am regăsit aici? 

Trebuie! M-ar bucura nespus dacă ai veni şi tu cu mine. Ce 
zici, e posibil? 

Nu. Sarcina mea e tot atât de însemnată ca şi a ta. Mai 
rămân aici până mâine, când iau vaporul spre La Grange. 
De acolo, trecând pe la Fortul Inge, ajung la Rio Grande del 
Norte. 


Înseamnă că plecăm cu acelaşi vapor: numai nu ştiu până 
unde. Oricum, mâine vom mai fi împreună. 

Asta nu. 

Cum aşa? 

Nu vreau să-mi amestec fratele în treburile mele; de aceea 
m-am şi purtat adineauri ca şi când am fi străini. Şi pe 
urmă, n-am vrut să-ţi vorbesc în faţa lui Old Death. 

Dar ce ai cu el? 

I-ai spus că eşti Old Shatterhand? 

Nu. Nici nu s-a pomenit între noi de numele acesta. 

Totuşi, îl cunoaşte cu siguranţă. Tu ai lipsit mult timp şi nu 
ştii cât se discută despre tine în Vest. Nici vorbă ca Old 
Death să nu fi auzit de Old Shatterhand. Numai că te-a luat 
drept un greenhorn, nu-i aşa? 

Exact. 

Ce mai surpriză va fi pentru el când va afla cine este 
greenhorn-ul! Ei bine, plăcerea asta n-aş vrea să ţi-o stric. 
De aceea să nu ne vorbim nici pe vapor: nu ne cunoaştem şi 
gata! Las” că discutăm noi pe îndelete după ce-l găseşti pe 
William Ohlert şi pe escrocul care l-a răpit. Dar te întorci pe 
urmă la noi, aşa cred?! 

Desigur. 

Atunci, dragă Charley, să ne despărţim! Mai sunt aşteptat 
de nişte feţe palide. 

Se ridică. Trebuia să-i respect secretul. Ne luarăm rămas 
bun în speranţa unei revederi apropiate. 

A doua zi, închiriind doi catâri, străbătui împreună cu Old 
Death drumul până la vapor. Animalele ne scutiră de povara 
cea mai grea: transportul şeilor. 

Vasul nostru era construit după sistemul american, care 
permite plutirea uşoară la suprafaţa apei. Numeroşi 
pasageri se şi aflau pe bord. Urcarăm şi noi traversând 
pasarela cu şeile în spinare. Atunci auzirăm un glas apăsat: 

By Jove! Pe Jupiter! Uite nişte catâri înşăuaţi, care umblă 
în două picioare! Cine-a mai văzut aşa drăcie? Faceţi loc, 


oameni buni! Vârâţi-i în cală! Dobitoacele n-au ce căuta 
printre gentlemeni! 

Glasul ne era cunoscut. Pe locurile cele mai bune, la clasa 
întâi, protejate de un acoperiş de sticlă, şedeau derbedeii 
aceia rowdy cu care ne întâlnisem în ajun. Iar injuriile le 
rostise chiar scandalagiul de ieri, care părea să fie 
conducătorul bandei. Mă dirijai după Old Death. Cum 
dânsul nu reacţiona de fel, făcui şi eu ca şi când n-aş fi auzit 
insulta. Ne aşezarăm în faţa lor, împingând şeile sub 
banchetă. 

Bătrânul se făcu comod, scoase pistolul, îi trase piedica şi 
îl puse alături. Eu îi urmai exemplul. 

Indivizii şuşoteau între ei, fără să mai ridice glasul către 
noi. Dulăii erau şi ei prezenţi, minus unul, fireşte. Şeful 
scandalagiilor ne tot privea duşmănos pe sub sprâncene. 
Şedea cam încovrigat, pesemne din cauza zborului său 
original prin fereastră şi a modului puţin amabil în care îl 
tratase Winnetou. I se mai cunoşteau pe obraz zgârieturile 
provocate de sticlă. 

Când controlorul ne întrebă de ţinta călătoriei, Old Death 
îl lămuri că plecăm la Columbus; de fapt, aşa scria şi pe 
biletele noastre. La nevoie, puteam plăti diferenţa ca să 
plecăm mai departe. Însă bătrânul Death era convins că 
Gibson nu s-a deplasat chiar până la Austin. 

Tocmai la cel de-al doilea semnal de plecare, apăru un nou 
pasager: Winnetou. Călărea un armăsar negru, de o rară 
frumuseţe, dichisit cu căpăstru indian. Trecu pasarela şi, 
ajuns pe bord, descălecă ducându-şi calul spre partea din 
faţă a covertei, în spaţiul rezervat animalelor şi prevăzut cu 
un paravan înalt de scânduri. Apoi, ca şi cum n-ar fi luat pe 
nimeni în seamă, se aşeză lângă parapet. Derbedeii îl 
priveau chiondărâş. Se tot, vânzoleau pe locurile lor, tuşeau 
tare, doar-doar îi vor atrage atenţia. Dar în zadar. 
Winnetou, sprijinit în ţeava puştii, şedea ca şi absent, pe 
jumătate întors cu spatele la ei. 


Se dădu şi al treilea semnal. Vasul mai întârzie puţin, în 
aşteptarea vreunui pasager de ultimă clipă, apoi roţile se 
puseră în mişcare şi pornirăm în larg. 

Călătoria noastră decurgea normal, în deplină pace. 
Ajunserăm la Wharton, unde coborâră câţiva pasageri şi se 
urcară în schimb alţii, mult mai numeroşi. Old Death ieşi 
pentru câteva minute pe chei, ca să se informeze la 
administraţia portului dacă nu cumva Gibson trecuse pe 
acolo. Răspunsul fu negativ. Acelaşi răspuns îl primirăm mai 
apoi şi la Columbus, ceea ce ne determină să ne prelungim 
biletele de drum până la portul La Grange. De la Matagorda 
la Columbus vasul parcursese o distanţă echivalentă cu 
vreo cincizeci de ore de mers pe jos. Aici ajunserăm către 
seară. În tot acest timp Winnetou nu se mişcase din loc 
decât o singură dată, când îşi adapă armăsarul şi îi dădu 
grăunţe de porumb. 

Cei şase rowdy păreau să se fi calmat în privinţa noastră. 
Încercară să intre în vorbă cu noii călători, dar aceştia îi 
tratau cu destulă indiferenţă. Găliganii se băteau în piept, 
fălindu-se cu convingerile lor antiaboliţioniste, interesându- 
se de opinia celorlalţi şi bruftuluindu-i când aveau altă 
părere. Curgeau din gura lor expresii ca „republican 
afurisit”, „slugoi” şi altele încă mai tari. Astfel, scârbiţi, 
oamenii se retraseră în sine şi nu le mai dădură nici o 
atenţie. Probabil că de aceea zurbagiii renunţară să se mai 
lege de noi: vedeau că vor fi lipsiţi de sprijinul celorlalţi 
pasageri. Dac-ar mai fi găsit pe bord şi alţi secesionişti, 
atunci, hotărât lucru, ar fi făcut-o lată. 

Dar iată că la Columbus coborâră mulţi dintre călătorii 
paşnici şi se urcară nişte indivizi penibili. Între alţii se iviră 
pe pasarelă, clătinându-se, vreo cincisprezece-douăzeci de 
beţivani care nu prevesteau nimic bun. Cei şase rowdy îi 
întâmpinară cu exclamaţii de bucurie. Acestora li se 
asociară şi alţi noi veniţi până când, în cele din urmă, forţele 
turbulente deveniră majoritare. Zurbagiii tropăiau, se 
tolăneau pe bănci, se îmbrânceau fără să le pese de nimeni, 


făcând totul ca şi când ei ar fi fost stăpânii absoluţi ai 
vasului. Căpitanul îi lăsa în pace. Găsea, probabil, că lucrul 
cel mai bun e să nu-i bage în seamă câtă vreme nu-l 
stingheresc în treburile lui. Pasagerii n-aveau decât să se 
descurce şi să se apere cum or şti. Acest căpitan nu avea 
nimic din înfăţişarea yankeilor. Era cam corpolent, lucru rar 
la americani, iar pe obrajii lui bucălaţi, rumeni, stăruia un 
surâs de bonomie... 

Cei mai mulţi dintre secesionişti trecură în restaurantul 
vasului. Răzbătea de acolo un zgomot infernal. Se spărgeau 
sticle. Deodată năvăli afară un negru văitându-se. Era, 
probabil, chelner. Se căţără sus, pe puntea de comandă, şi 
raportă căpitanului că zurbagiii îl bătuseră cu cravaşa şi că 
amenințau să-l spânzure de coşul vaporului. 

Abia acum situaţia începu să-l îngrijoreze pe căpitan. Se 
convinse mai întâi că vasul înainta pe direcţia justă, cobori 
apoi scăriţa şi dădu să intre în restaurant. Chiar atunci îi 
ieşi în cale cârmaciul. Se opriră lângă noi, încât auzii toată 
discuţia. 

Căpitane raportă subalternul nu mai putem sta nepăsători. 
Ăştia pun la cale blestemăţii. Spuneţi, vă rog, indianului să 
coboare în primul port. Au de gând să-l spânzure. Se pare 
că ieri s-a cam răfuit cu unul din ei. Afară de asta, e vorba şi 
de doi albi, nu ştiu care anume. Vor să-i linşeze. Cică au fost 
de faţă şi ei la bătaia de ieri şi ar fi spioni de-ai lui Juarez. 

Ei drăcia dracului! Nu-i glumă! Care or fi albii aceia? 

Şi căpitanul îşi roti ochii în jur. 

De noi e vorba, sir! îl lămurii, ridicându-mă de pe banchetă 
şi apropiindu-mă de el. 

Aşa? Păi dacă dumneavoastră sunteţi spion de-al lui 
Juarez, atunci eu sunt gata să înghit vaporul cu pasageri cu 
tot! exclamă el, cântărindu-mă cu toată competenţa. 

Nici prin vis nu mi-a trecut să fiu spion! Eu nu mă 
sinchisesc de politică... 

Trebuie să vă puneţi în siguranţă. Acostez chiar acum şi 
dumneavoastră părăsiţi vasul. 


În nici un caz! Sunt obligat să-mi continui drumul şi n-am 
timp de pierdut. 

Neplăcută afacere! Dar, staţi niţel! 

Se apropie de Winnetou şi-i spuse ceva. Apaşul ascultă şi, 
refuzând din cap, îi întoarse spatele. Căpitanul veni iarăşi 
spre noi, necăjit. 

Ştiam eu că indienii ăştia sunt tare încăpăţânaţi. Nu vrea 
nici el să coboare. 

Înseamnă că domnii vor păţi-o rău de tot interveni 
îngrijorat cârmaciul. Bezmeticii aceia nu glumesc. Iar noi, o 
mână de oameni, nu le putem face faţă. 

Căpitanul căzu pe gânduri. Apoi chipul i se lumină: se 
cunoştea că-i venise o idee fericită. 

Am să le joc măgarilor un renghi de care să-şi amintească 
multă vreme. Dumneavoastră procedaţi cum vă spun eu. 
Întâi de toate, nu vă folosiţi de puşti. Băgaţi-le sub 
banchetă, lângă şei. Orice apel la armă n-ar face decât să 
strice lucrurile. 

All devils! Pe toţi dracii! îşi ieşi din fire Old Death. Adică să 
ne lăsăm linşaţi? 

Nicidecum. Dumneavoastră vă apăraţi şi atât. Staţi în 
defensivă. La momentul oportun, intervin eu şi le aplic o 
metodă cu efect sigur. Las” că-i răcorim noi pe aceşti 
netrebnici! Îi îmbăiem. Bizuiţi-vă pe mine! N-avem timp de 
prea multe explicaţii. Iată-i, vin încoace! 

Într-adevăr, derbedeii urcau scara spre covertă. Căpitanul 
plecă în grabă de lângă noi şi, în şoaptă, dădu dispoziţii 
cârmaciului. Acesta alergă la şeful echipajului, în preajma 
căruia se aflau doi timonieri. După câteva momente, îl văzui 
şuşotind cu călătorii paşnici: le comunica nişte instrucţiuni. 
Dar nu mai trăsei cu urechea, deoarece, împreună cu Old 
Death, îmi îndreptasem toată atenţia asupra secesioniştilor. 
Observai doar că, în mai puţin de zece minute toţi pasagerii 
se mutară în partea din faţă a covertei. 

Cum ieşiră din restaurant, derbedeii ne şi înconjurară. 
Noi, respectând indicaţiile căpitanului, nici nu ne atinserăm 


de arme. 

Uite tipul! strigă şeful scandalagiilor, arătându-mă pe 
mine. Spion al Nordului, omul lui Juarez! Ieri era îmbrăcat 
ca un gentleman; acum o face pe vânătorul. De ce-şi 
schimbă costumele, hai? Mi-a ucis câinele şi, alături de 
ăstălalt, m-a ameninţat cu pistolul! 

Spion, spion! urlară toţi, făcând un tărăboi grozav. Se vede 
după cum se deghizează. 

Să constituim un tribunal! Să le punem ştreangul de gât! 
Jos cu Statele din Nord! Jos cu iscoadele lor! 

Ce faceţi, gentlemeni? interveni atunci căpitanul, strigând 
de sus, de pe puntea de comandă. Păstraţi ordinea pe bord! 
Nu vă legaţi de pasageri! 

Ia ţine-ţi gura, sir! îi răspunse unul din haită. Parcă noi nu 
vrem ordine?! Asta şi facem! Ori intră cumva în obligaţiile 
dumitale să-i ocroteşti pe spioni? 

Obligaţia mea e să-i transport pe toţi pasagerii care sunt 
în regulă cu biletele. Chiar şi secesioniştii pot călători pe 
vasul meu dacă au bilete şi se poartă cuviincios. Asta e 
datoria mea. Însă dacă tulburaţi ordinea, vă scot la mal şi n- 
aveţi decât să înotaţi pe uscat până la Austin. 

Derbedeii izbucniră în râs. Parcă nechezau cu toţii. Old 
Death şi cu mine eram atât de înghesuiți, încât abia ne mai 
puteam mişca. Protestam, fireşte, dar vocile noastre se 
pierdeau în urletul dezlănţuit al bandei. Furăm împinşi 
până hăt spre coşul fumegând al vasului. Voiau să ne 
spânzure. Coşul era prevăzut din loc în loc cu cârlige de fier 
prin care treceau funii solide. Aşadar, un dispozitiv cât se 
poate de adecvat pentru intenţiile loc Nu aveau decât să 
slobozească un pic funiile, şi, făcându-le laţ, să ni le 
petreacă pe după gât. Acolo ne îngrămădiră huliganii şi 
alcătuiră la repezeală un tribunal, care atingea culmea 
ridicolului. Cred că nici nu se întrebară măcar de ce nu 
schiţam vreun gest de apărare. Vedeau doar că purtăm 
cuțite şi pistoale asupra noastră şi că, totuşi, nu ne servim 
de ele. 


Old Death făcea eforturi uriaşe ca să pară liniştit. Mai-mai 
să pună mâna pe pistol, dar privirea căpitanului îl readuse 
la realitate. 

Ascultaţi! zbieră capul bandei către ai săi. E limpede că 
avem de-a face cu nişte blestemaţi care subminează Statele 
din Sud. Ce caută ei aici, în Texas? Sunt spioni şi trădători. 
Să-i lichidăm, scurt pe doi! 

Propunerea fu aprobată gălăgios. Căpitanul vasului îi mai 
avertiză o dată în mod serios, dar nu obţinu nimic. 
Derbedeii îşi râseră de el. Îşi puseră apoi întrebarea dacă 
să-l judece concomitent şi pe indian, sau să ne spânzure mai 
întâi pe noi. Deciseră să fie chemat şi Winnetou. 
„Preşedintele” tribunalului trimise doi „membri” să-l aducă. 

Împresuraţi cum eram, nici nu-l văzurăm pe tânărul apaş. 
Auzirăm doar un strigăt puternic. Winnetou doborâse pe 
unul din găliganii trimişi după el, iar pe al doilea îl aruncase 
peste bord. Apoi dispăru în cabina cârmaciului, construită 
din plăci de fier şi situată lângă carcasa roţilor. Printr-un 
ochi al cabinei miji curând ţeava dublă a puştii sale de 
argint. 

Fireşte că întâmplarea stârni mare tămbălău. Se repeziră 
toţi la parapetul vasului, rugându-l pe căpitan să trimită o 
barcă de salvare după camaradul lor expediat în apă. 
Căpitanul le îndeplini rugămintea. Un matroz sări în barca 
fixată la pupa, o dezlegă şi vâsli către găliganul care se 
zbătea în valuri. Din fericire, acesta ştia oarecum să înoate 
şi se menținea la suprafaţă. 

Old Death şi cu mine rămaserăm singuri. Deocamdată, 
scăpasem de spânzurătoare. Cârmaciul şi ceilalţi matrozi 
stăteau cu ochii ţintă la căpitan. Acesta ne făcu semn să 
venim mai aproape şi ne spuse cu glas reţinut: 

Atenţie, domnilor! Îi îmbăiem îndată. Dumneavoastră 
rămâneţi fără nici o grijă pe bord. Şi faceţi gălăgie, cât mai 
multă gălăgie! 

Dădu ordin să se oprească maşinile şi vasul pluti încet 
către malul drept. Era acolo un banc de nisip, pe care îl 


lingea leneş apa destul de săracă a fluviului. Un semn al 
căpitanului şi cârmaciul, zâmbind complice, îndreptă vasul 
spre banc. Un scrâşnet dedesubt, o izbitură încât unii din 
pasageri se treziră pe jos şi iată-ne proptiţi în mal. Acum 
toată atenţia celor ce urmăreau barca de salvare îşi 
schimbă obiectul. Călătorii paşnici, informaţi şi instruiți din 
vreme, ţipau de mama-focului, ca şi când le-ar fi sunat 
ceasul morţii. lar derbedeii, crezând că e vorba de un 
accident, strigau la rândul lor ca din gură de şarpe. Atunci 
veni fuga unul din matrozi şi, făcând-o pe speriatul, îi 
raportă căpitanului: 

Apă în cală, domnule căpitan! Prova s-a rupt în două! 
Câteva minute, şi vasul se scufundă! 

Suntem pierduţi! exclamă căpitanul. Se salvează cine 
poate! Apa nu e adâncă. Repede, spre mal! 

Cobori de pe punte, îşi scoase la iuţeală haina, vesta, 
chipiul, îşi trase cizmele din picioare şi sări peste bord. Apa 
îi ajungea numai până, la gât. 

Jos! Săriţi! strigă el. Mai e încă vreme. Dacă vaporul se 
scufundă, s-a zis cu noi! 

Secesioniştii nici nu înregistrară ciudăţenia că tocmai 
căpitanul vasului îl părăsise cel dintâi. Erau prea îngroziţi 
ca să mai cântărească lucrurile. Se aruncau peste bord şi 
înotau gâfâind spre mal, fără să observe cum căpitanul, 
luând-o pe la spatele vaporului, se caţără frumuşel pe scara 
pregătită dinainte. Astfel, vasul fu curăţat de derbedeii şi 
unde cu o clipă înainte domnise spaima răsunară acum 
hohote de râs. 

Pe când primii „salvaţi” atingeau malul, căpitanul ordonă 
presiune maximă. Având fundul plat şi rezistent, vasul nu 
suferise nici cea mai mică avarie şi se supuse docil 
comenzii. Fluturându-şi haina ca pe un drapel, căpitanul 
strigă spre mal: 

Farewell! Rămâneţi cu bine, gentlemeni! Dacă vă mai vine 
pofta, spânzuraţi-vă între voi. Bagajele, câte au rămas aici, 
le voi preda în portul La Grange. Ridicaţi-le de acolo! 


Vă puteţi imagina ce impresie făcură toate acestea asupra 
derbedeilor păcăliţi. Răgeau desperaţi, îl somau pe căpitan 
să oprească şi să-i ia pe bord, amenințau cu reclamaţii, cu 
moartea, ba se folosiră chiar şi de puşti în măsura în care 
acestea nu se umeziseră de tot. În cele din urmă, unul din 
ei, cuprins de turbare şi neputinţă, răcni spre căpitan: 

Potaie! 'le aşteptăm noi aici la întoarcere şi te spânzurăm 
pe propriul tău vas! 

Well, sir! N-aveţi decât! Vă vom pofti pe bord! Dar până 
atunci, transmiteţi salutări generalilor voştri din Sud! 

Vaporul îşi luă toată viteza şi navigarăm cât se poate de 
repede, ca să recuperăm timpul pierdut... 

Capitolul II Ku-klux-klan. 

Acest cuvânt mai e şi azi o enigmă lexicală căreia i s-au dat 
diferite explicaţii contradictorii. Numele faimosului 
Kukluxklan sau, altfel ortografiat, Ku-klux-klan ar fi, după 
unii, onomatopeic, imitând ţăcănitul puştii când o încarci. 
Alţii îl descompun în cuc, adică avertisment, gluck, adică 
gâlgâit, şi clan, cuvânt de origine scoțiană care înseamnă 
trib, seminţie sau bandă. Creadă fiecare ce vrea. Probabil 
că nici membrii Ku-klux-klanului nu ştiu de unde vine acest 
nume şi ce înţeles are. La urma urmei, puţin le pasă. Poate 
că vreun ins a clănţănit pur şi simplu din gură, iar alţii l-au 
imitat, fără să se sinchisească de sensul sau nonsensul 
expresiei. 

Nu la fel de obscur era însă şi scopul urmărit de această 
asociaţie, care a apărut mai întâi în Carolina de Sud, 
Georgia, Alabama, Mississippi, Kentucky şi Tennessee şi, în 
sfârşit, întinzându-şi tentaculele către 'Tlexas. Se alcătuia 
dintr-o adunătură de duşmani înveteraţi ai Nordului, care 
îşi puseseră drept ţel combaterea prin toate mijloacele, 
chiar şi cele mai criminale, a ordinii noi, instaurate după 
încheierea războiului civil, într-adevăr, ani de-a rândul Ku- 
klux-klanul a menţinut în statele sudice o continuă 
tulburare, primejduind proprietatea, frânând industria şi 


comerţul. Şi nici cele mai drastice măsuri nu au izbutit să 
pună capăt nefastei sale activităţi. 

Organizaţie secretă, înfiinţată în urina restricţiilor pe care 
guvernul fusese silit să le aplice faţă de Sudul învins, Ku- 
klux-klanul îşi recruta membrii dintre partizanii sclavajului, 
adversari ai Uniunii şi ai partidului republican. Prestând 
jurăminte fanatice, aceştia se legau să execute orbeşte 
prevederile statutului şi să păstreze, sub ameninţarea 
pedepsei cu moartea, toate secretele organizaţiei. Nu se 
dădeau înapoi de la nici un act de violenţă, nici chiar de la 
incendieri şi asasinate; se întruneau periodic şi săvârşeau 
crimele umblând totdeauna călare şi mascaţi. Împuşcau 
preoţii în amvon şi judecătorii în exerciţiul funcţiunii, atacau 
gospodari paşnici, lăsându-i să zacă sub ochii familiei, cu 
spinările sfâşiate până la os. Toţi criminalii şi bătăuşii din 
lume luaţi la un loc nu răspândeau atâta groază cât acest 
Ku-klux-klan, pentru combaterea căruia guvernatorul 
Carolinei de Sud se văzuse nevoit să ceară preşedintelui 
Grant? ajutor militar. Asociaţia luase asemenea proporții, 
încât, fără acest ajutor, nu i se putea ţine piept. Grant a 
supus chestiunea Congresului. A fost promulgată o lege 
împotriva Ku-klux-klanului, conferind preşedintelui puteri 
excepţionale, mergând până la nimicirea bandei. Însăşi 
nevoia de a recurge la astfel de măsuri extreme dovedeşte 
din plin pericolul grav pe care Ku-klux-klanul îl reprezenta 
nu numai pentru indivizii luaţi în parte, dar şi pentru 
întreaga naţiune... 

Se înserase când vaporul nostru sosi în portul La Grange 
şi când căpitanul ne anunţă că, din cauza condiţiilor 
nesigure de navigaţie, călătoria nu mai poate fi continuată. 
Ne văzurăm deci obligaţi să debarcăm. Winnetou o luă 
înainte, traversând călare pasarela şi topindu-se apoi în 
întunericul portului. 

Old Death îl căută deîndată pe funcţionarul de serviciu al 
agenţiei de navigaţie. 


Mă interesează, sir, când a sosit aici ultimul transport de 
călători din Matagorda şi dacă toţi pasagerii au coborât de 
pe vas. 

Ultimul transport? Alaltăieri, cam la ora asta. lar pasagerii 
au coborât până la unul, deoarece vasul avea să-şi continue 
cursa abia a doua zi dimineaţa. 

Aţi fost de faţă şi la reambarcarea lor? 

Fireşte, sir. 

Atunci, v-aş ruga să ne daţi o informaţie. Suntem în 
căutarea a doi prieteni care au călătorit cu vasul respectiv 
şi trebuie să fi poposit aici, laolaltă cu ceilalţi pasageri. Am 
vrea să ştim dacă şi-au reluat călătoria. 

Hm, nu-i uşor de ştiut. Nici nu se crăpase bine de ziuă, era 
încă întuneric şi pe bord era mare înghesuială, în astfel de 
condiţii, cum să observi pe fiecare în parte? Probabil că 
toată lumea a plecat mai departe, exceptând pe un domn 
Clinton. 

Clinton? Păi, chiar de dumnealui e vorba. Veniţi, vă rog, 
mai la lumină! Prietenul meu are o fotografie a lui Clinton. 
Să vedem dacă-l recunoaşteţi. 

Într-adevăr, funcţionarul confirmă cu toată siguranţa că 
acesta e domnul cu pricina. 

Ştiţi, cumva, unde a tras în gazdă? întrebă Old Death. 

Nu ştiu precis, dar pesemne că la se?or Cortesio, ai cărui 
oameni l-au întâmpinat şi i-au dus bagajele. E vorba de un 
spaniol care se ocupă cu tot felul de comisioane. Acuma se 
pare că livrează în secret arme pentru Mexic. 

Sper că e un gentleman! 

Ce să vă spun, sir, astăzi oricine se crede gentleman, chiar 
dacă-şi cară şaua în spinare. 

Aluzia se referea, fireşte, la noi, dar omul n-o făcuse cu 
răutate. De aceea Old Death reluă prietenos: 

Vreun han se găseşte oare în acest port binecuvântat, 
unde, cu excepţia lanternei dumneavoastră, nu se vede 
nicăieri măcar un fir de lumină? Adică un han acceptabil, 


unde să te poţi odihni fără a fi deranjat de oameni sau de... 
alte insecte? 

Nu e decât unul singur. Dar aţi cam lungit discuţia cu mine 
şi pasagerii ceilalţi trebuie să fi ocupat între timp cele 
câteva odăi disponibile. 

Destul de neplăcut constată Old Death, trecând calm şi 
peste această impoliteţe. În casele particulare probabil că 
nu trebuie să ne aşteptăm la prea multă bunăvoință, nu-i 
aşa? 

Sir, eu nu vă cunosc: nu ştiu. La mine nu vă pot găzdui din 
lipsă de loc. Dar e cineva care n-o să vă refuze, vreau să 
spun dacă sunteţi oameni cumsecade. E un fierar care s-a 
mutat aici venind din Missouri. 

Perfect! se bucură Old Death. Doar nu suntem răufăcători. 
Îi plătim cinstit şi poate să ne găzduiască fără grijă. N-aţi 
vrea să ne daţi adresa? 

Nu-i nevoie de nici o adresă. V-aş conduce chiar eu, dar 
mai am nişte treburi cu vaporul. De altfel, master Lange, 
aşa îi zice fierarului, nu e încă acasă. La ora asta se află de 
obicei la cârciumă. Aşa e tradiţia pe-aici. Ajunge să întrebaţi 
de master Lange din Missouri. Îi spuneţi că v-a trimis la el 
reprezentantul agenţiei. Vasăzică o luaţi drept înainte şi vă 
opriţi la a doua clădire pe stânga. Veţi recunoaşte uşor 
cârciuma: e luminată. Prăvăliile încă nu s-au închis. 

Dădui omului un bacşiş şi plecarăm ducând şeile cu noi. 
Cârciuma o recunoscurăm nu numai după geamurile 
luminate, ci şi după larma ce răzbătea dinăuntru. Pe firmă, 
închipuind un soi de broască ţestoasă uriaşă, prevăzută cu 
aripi şi numai cu două picioare, scria: „Hawks Inn”. Deci 
broasca, în intenţia zugravului, trebuie,să fie de fapt o 
pasăre de pradă, ospătăria numindu-se „Vulturul”. 

Cum am deschis uşa, năvăli asupra noastră un nor de fum 
gros şi înecăcios. Consumatorii erau pesemne înzestrați cu 
nişte plămâni excepţionali ca să nu se sufoce, ba să se simtă 
chiar bine în această atmosferă. Excelenta stare a bojocilor 
se vădea şi din vorbăria neobişnuit de sonoră Aici nu se 


discuta cu glas normal. 'Toţi pălăvrăgeau în gura mare, de-ai 
fi zis că nici nu-şi ascultă interlocutorii. Văzând această 
plăcută ambianţă, stăturăm câteva clipe în pragul cârciumii, 
ca să ne mai obişnuim ochii cu fumul şi să ajungem a 
deosebi persoanele şi lucrurile. În cele din urmă, 
constatarăm că există două încăperi, una spațioasă pentru 
clienţii de rând, şi alta mai mică pentru oamenii mai cu vază 
fapt nu numai neobişnuit în America, dar şi primejdios, dacă 
avem în vedere că nici un cetăţean al statelor libere n-ar fi 
admis vreo discriminare socială sau morală în dauna lui. 

Cum în sala din faţă toate locurile erau ocupate, ne 
îndreptarăm spre încăperea din fund, fără să ne bage 
nimeni în seamă. Acolo găsirăm două scaune libere la o 
masă. Lepădarăm şeile într-un ungher şi luarăm loc. La 
masa cu pricina mai şedeau câţiva bărbaţi, care beau bere 
şi discutau între ei. Ne priviră scurt, pătrunzător, şi 
schimbară brusc vorba, fapt pe care îl sesizai după 
oarecare semne ale lor de stânjeneală. Doi dintre comeseni 
semănau leit unul cu altul. Se vedea cât de colo că sunt tată 
şi fiu. Erau înalţi, viguroşi, cu trăsături puternic conturate, 
cu mâini mari şi grele mărturii ale unei munci aspre, 
sârguincioase. Păreau în fond nişte oameni blajini, dar care 
tocmai trecuseră printr-un moment de enervare, ca şi când 
ar fi discutat un subiect neplăcut. 

De altfel, se şi mutară puţin mai încolo, sugerându-ne cu 
discreţie că n-au poftă să intre în vorbă cu noi. 

Staţi pe loc, domnilor! li se adresă Old Death. N-o să vă 
devorăm, deşi de azi-dimineaţă n-am pus mai nimic în gură. 
Se găseşte pe-aici ceva de mestecat care să nu cadă prea 
greu la maţe? 

Cel pe care îl bănuiam a fi tatăl tânărului clipi din ochiul 
stâng şi răspunse vesel: 

În ce priveşte integritatea persoanelor noastre, sir, cred că 
ne-am apăra niţel înainte de a fi înghiţiţi. De altfel, sunteţi 
leit Old Death. Sper că nu vă supără comparaţia. 


Old Death? Asta cine-o mai fi? exclamă prietenul meu, 
făcând o mutră cât se poate de mirată. 

În tot cazul, e un tip mai acătării ca dumneavoastră, un 
westman, un cercetaş cu mare faimă. Într-o lună de zile 
omul acela înfruntă mai multe primejdii decât alţii în toată 
viaţa lor. Băiatul meu, Will, îl ştie la faţă, l-a văzut. 

„Băiatul” număra de bună seamă vreo douăzeci şi şase de 
ani. Avea faţa bronzată şi făcea impresia unui ins gata să se 
încaiere cu o duzină de adversari. Old Death îl privi pieziş 
şi-l descusu pe bătrân: 

Ziceţi că l-a văzut? Când? 

În şaizeci şi doi, dincolo, în Arkansas, puţin înaintea 
bătăliei de la Pea Ridge. Dar dumneavoastră probabil că 
nici n-aţi auzit de această bătălie. 

De ce nu? Am pribegit nu o dată prin Arkansas şi cred că 
atunci mă aflam chiar în apropiere de Pea Ridge. 

Şi de partea cui eraţi, dacă-mi permiteţi întrebarea? 
împrejurările sunt aşa fel, încât nu strică să ştii ce hram 
poartă persoana cu care stai la aceeaşi masă. 

Nu vă faceţi griji, master! Sper că nu sunteţi partizanul 
sclavagiştilor bătuţi. Or, în acest caz, sunt cu totul de 
părerea dumneavoastră... 

Atunci fiţi binevenit! Dar să revenim la Arkansas şi la Old 
Death. Ştiţi, probabil, că acest stat, când a izbucnit războiul 
civil, înclina să treacă de partea Uniunii. Pe neaşteptate, 
însă, lucrurile s-au schimbat. Mulţi oameni destoinici, care 
priveau cu oroare sclavajul şi purtarea aristocrației sudice, 
s-au strâns laolaltă, declarându-se împotriva secesiunii. 
Totuşi, forţele conservatoare, printre care şi acei baroni din 
Sud, au pus mâna pe cârmă. Elementele cu judecata 
sănătoasă au fost intimidate şi astfel Arkansas se alătură 
Sudului. Fireşte că faptul acesta a provocat mare 
amărăciune. Dar pentru moment nu era nimic de făcut. 
Oamenii au fost nevoiţi să rabde şi să privească neputincioşi 
cum ţara aceea frumoasă, mai ales în partea ei de 
miazănoapte, ora pustiită de război. Eu locuiam pe atunci la 


Missouri, la Poplar Bluff, aproape de graniţa cu Arkansas. 
Băiatul meu, aci de faţă, s-a înrolat, bineînţeles, într-unui 
din regimentele unioniste care intenționau să vină în 
ajutorul celor din Arkansas. O coloană, din care făcea parte 
şi Will, a fost trimisă în recunoaştere peste graniţă. Acolo a 
dat peste un număr covârşitor de trupe inamice şi, după o 
luptă eroică, ai noştri au fost înfrânți. 

Vasăzică, au căzut prizonieri? îmi închipui că nu le-a mers 
tocmai bine. Se ştie cum se purtau statele din Sud cu 
prizonierii. Dintr-o sută de oameni, pe puţin optzeci mureau 
din cauza tratamentului inuman. Dar de împuşcat nu-i prea 
împuşcau. 

Oho! Aici vă înşelaţi amarnic. Băieţii noştri s-au ţinut tare, 
au consumat toată muniţia şi s-au bătut apoi corp la corp, 
provocând secesioniştilor pierderi grele. Aceştia, furioşi, 
erau gata să se răzbune pe prizonieri şi să-i măcelărească. 
Will, singurul meu fecior, se afla în mare primejdie. Şi dacă-l 
vedeţi aici întreg şi teafăr, pentru asta numai Old Death 
merită mulţumiri. 

Cum aşa, master? Mă faceţi din ce în ce mai curios. le 
pomeneşti că cercetaşul acela va fi adus nişte trupe în 
ajutorul prizonierilor? 

Ar fi fost prea târziu. Până să sosească asemenea trupe, 
fiul meu s-ar fi prăpădit. Însă Old Death a procedat ca un 
westman care ştie ce şi cum. Adică, de unul singur, i-a 
eliberat pe toţi prizonierii. 

Grozav! Asta zic şi eu lovitură! 

Şi ce lovitură! S-a târât pe burtă până în lagăr, cum fac 
indienii. Era seară şi-i venise în ajutor şi o ploaie torențială, 
care stinsese toate focurile. Se înţelege că vreo câteva 
santinele i-au simţit vârful cuţitului. Altfel nu se putea. 
Secesionist îi se aflau într-o fermă, un batalion întreg. 
Ofițerii ocupaseră camerele de locuit, iar trupa se 
adăpostise la întâmplare. Pe prizonieri, vreo douăzeci la 
număr, îi îngrămădiseră într-o şandrama unde era instalat 
teascul de zahăr, păzit de patru santinele, câte una pe 


fiecare latură a clădirii. Chiar în dimineaţa următoare, 
sărmanii băieţi aveau să fie puşi la zid. În timpul nopţii, 
însă, după schimbarea santinelelor, prizonierii auziră un 
zgomot pe acoperiş. Nu era ropotul ploii, era un alt fel de 
zgomot. Statură liniştiţi şi traseră cu urechea. Deodată, o 
trosnitură. Şindrila cedă şi cineva tot lărgea spărtura, până 
ce ploaia năvăli peste teasc. Timp de zece minute nu se mai 
auzi nimic. Dar pe urmă necunoscutul slobozi prin spărtură 
trunchiul unui copac tânăr, cioturos şi destul de rezistent ca 
să suporte greutatea unui om. Pe acest trunchi se caţăr 
rară prizonierii până pe acoperişul nu prea înalt al 
şandramalei şi de acolo se lăsară în jos, pe pământ. Afară, 
cele patru santinele din schimb zăceau în nesimţire. Băieţii 
le luară armele şi, cu multă dibăcie, salvatorul îi scoase 
dincolo de lagăr, în drumul ce duce la frontieră şi pe care-l 
cunoşteau cu toţii. Abia aici aflară ei că omul care îşi riscase 
viaţa ca să-i salveze era Old Death, cercetaşul. 

Şi i-a însoţit mai departe? se prefăcu a nu şti Old Death. 

Nu. Spunea că-l aşteaptă nişte treburi urgente şi se mistui 
repede în bezna nopţii ploioase. Băieţii nici nu apucaseră 
măcar să-i mulţumească şi să-i reţină trăsăturile feţei. Era 
un întuneric de nu se vedea om cu om. Will al meu abia de-i 
ghici statura înaltă şi deşirată. Dar pe parcurs a schimbat 
cu el câteva vorbe de care îşi aminteşte la perfecţie. Eh, de 
l-am întâlni odată pe acest Old Death! Ar şti şi el cum arată 
nişte oameni recunoscători! 

O fi ştiind el şi aşa. Îmi închipui că fiul dumneavoastră nu e 
singurul om cu care s-a întâlnit în viaţă. Dar spuneţi-mi, sir, 
nu cunoaşteţi cumva pe un anume master Lange din 
Missouri? 

Celălalt îşi înălţă atent capul. 

Lange? îngână el. De ce vă interesează? 

Ne temeam că aici, la „Vulturul”, n-o să mai găsim loc şi 
ne-am informat la reprezentantul agenţiei de navigaţie 
dacă nu cunoaşte pe cineva care ne-ar putea găzdui, şi 
dânsul ni l-a recomandat pe master Lange, sfătuindu-ne 


totodată să ne referim la bunele lui oficii. De altfel, tot el ne- 
a trimis încoace, la restaurant. 

Tatăl lui Will îşi trecu din nou privirea cercetătoare peste 
feţele noastre. 

Ei bine, sir, eu însumi sunt Lange. Pentru că ştiu cine v-a 
trimis şi păreţi nişte oameni cumsecade, îngăduiţi-mi să vă 
strâng mâna şi să vă spun bine aţi venit. Sper că nu-mi veţi 
înşela încrederea. Dar cine-i amicul dumneavoastră, că n-a 
scos o vorbuliţă până acum? 

Este un om cu studii înalte, venit pe aceste meleaguri. 

Dumneavoastră, cei din alte părţi ale lumii, credeţi că aici 
umblă câinii cu covrigi în coadă. Dar, mă rog, fiţi binevenit! 

De astă dată, îmi întinse şi mie mâna. Old Death o întinse 
pentru a doua oară. 

Şi pentru că să vă dovedim că merităm încrederea, mă voi 
adresa fiului dumneavoastră care va depune mărturie în 
privinţa mea. 

Will?! întrebă mirat Lange. 

Chiar dânsul. Spuneaţi adineauri că a stat de vorbă cu Old 
Death şi că-şi aminteşte totul la perfecţie. N-ai vrea, tinere, 
să-mi povesteşti şi mie ce anume aţi discutat? Mă 
interesează grozav. 

Will, căruia îi fusese adresată întrebarea, rosti cu 
însufleţire: 

Old Death păşea în fruntea noastră. Fusesem rănit la braţ 
de un glonţ şi mă durea foarte tare; nu aveam pansament, 
mâneca mi se lipise de rană. Tocmai treceam printr-un 
crâng şi Old Death stârni fără voie o creangă. Aceasta îmi 
lovi braţul şi mă fulgeră o durere atât de vie, încât am ţipat 
Şi... 

Şi bătrânul cercetaş v-a făcut măgar! îl întrerupse Old 
Death. 

De unde ştiţi? se minună Will. Bătrânul continuă fără să-i 
răspundă: 

Şi atunci i-ai spus că eşti rănit la braţ şi că rana s-a 
inflamat, iar Old Death te-a sfătuit să-ţi moi mâneca în apă, 


ca să se dezlipească, şi să-ţi răcoreşti apoi rana cu zeamă 
de pătlagină, care înlătură pericolul cangrenei. 

Da, exact aşa! confirmă uimit tânărul Lange. Dar de unde 
ştiţi toate astea, sir? 

Mai întrebi? Doar eu sunt omul cu care ai stat atunci de 
vorbă. Tatăl dumitale găsea adineauri că semănăm leit, Old 
Death şi cu mine, şi uite că nu s-a înşelat. 

Adică... asta... cum s-ar spune. 

Sunteţi Old Death, izbucni Will în culmea bucuriei. 

Ho, băiete! Dacă e să se lase cu duioşii, apoi îmi revine 
mie, ca tată, primul drept şi prima datorie de a-l îmbrăţişa 
pe salvatorul tău. Numai că, deocamdată, trebuie să ne 
abţinem; nu uita unde ne aflăm şi câţi ochi ne pândesc. Prin 
urmare, stai la locul tăia şi fii cuminte! 

Şi, adresându-se lui Old Death, adăugă: 

Nu mi-o luaţi în nume de rău, sir, dar am temeiuri 
serioase. Aici, la noi, şi-a cam băgat dracul coada. Să nu vă 
îndoiţi de recunoştinţa mea, dar tocmai de aceea sunt 
obligat să evit tot ce v-ar pune în primejdie. După câte ştiu, 
lumea vă cunoaşte drept partizan al aboliţioniştilor. În 
timpul războiului, aţi pus la cale nişte acţiuni care v-au 
sporit faima şi au provocat grele pierderi celor din Sud. V- 
aţi ataşat unor unităţi din armata Nordului în calitate de 
călăuză şi cercetaş, conducându-le până în spatele 
duşmanilor, pe drumuri pe care nimeni altul nu s-ar fi 
încumetat. lată de ce vă bucuraţi la noi de atâta preţuire. În 
schimb, cei din Sud v-au declarat spion. Ştiţi, desigur, cum 
stau lucrurile. Dacă aţi cădea pe mâna unor secesionişti, v- 
aţi alege cu ştreangul. 

Ştiu totul, master Lange, şi puţin îmi pasă ripostă cât se 
poate de calm Old Death. Ce-i drept, nu ţin cu tot dinadinsul 
să atârn în ştreang, dar am fost de repetate ori ameninţat 
cu spânzurătoarea, şi uite că mai sunt viu. Nu mai departe 
decât azi nişte rowdy plănuiau să ne spânzure pe amândoi 
de coşul vaporului şi n-au apucat să-şi realizeze opera. 


Şi Old Death istorisi întâmplarea de pe vapor. După ce-l 
ascultă cu atenţie, bătrânul Lange comentă îngândurat: 

Căpitanul a procedat foarte curajos, dar s-a expus unei 
mari primejdii. Dânsul trebuie să rămână aici, în La Grange, 
până dimineaţa iar huliganii pot sosi şi ei în cursul nopţii. Şi 
atunci, cu siguranţă că vor căuta să se răzbune. De altfel, şi 
dumneavoastră o puteţi păţi, chiar mai rău decât căpitanul. 

Da' de unde! Nu mă tem eu de câţiva, măgari! Am avut de- 
a face cu destui indivizi de teapa lor. 

Nu fiţi prea sigur, sir! Ăştia pot strânge aici destule 
ajutoare. De câtva timp se petrec la noi lucruri nu prea 
curate. Din toate părţile ne vin străini pe care nimeni nu-i 
cunoaşte; se adună prin locuri dosnice şi se tot sfătuiesc 
între ei. De afaceri nu e vorba, căci toată ziua umblă 
creanga pe străzi. Se vede că n-au nici o treabă. Acum şed 
dincolo şi urlă, şi cască nişte guri, de-ar încăpea ursul în 
ele. Au şi încercat să ne provoace. O vorbă să le fi răspuns, 
ar fi ieşit cu bătaie şi omor! De altfel, nu am nici un chefsă 
mai stau mult aici; veţi fi având şi dumneavoastră nevoie de 
odihnă. Cu cina, însă, nu prea stăm pe roze. Eu sunt văduv 
şi duc, împreună cu feciorul, viaţă de holtei. Luăm masa la 
restaurant, îndeobeşte prânzul. Şi plus de asta, simțind că 
aici cam arde pământul sub picioare, ne-am vândut casa 
mai zilele trecute. Nu vreau să spun că nu-mi plac oamenii 
de prin partea locului. Sunt, ca orişiunde, mai răi sau mai 
buni. Dar urmările războiului mai apasă greu asupra 
Nordului, iar dincoace, în Mexic, măcelul încă mai continuă. 
Noi, în Texas, ne aflăm tocmai la mijloc, şi cazanul s-a încins 
de-a binelea. Toate haimanalele năvălesc de peste graniţă şi 
asta îmi taie pofta să rămân aici. Am hotărât să-mi vând 
gospodăria şi să mă mut la fiica mea, căsătorită cu un om 
serios. Acolo îmi voi găsi un adăpost cumsecade. Am găsit 
cumpărător chiar aici, în localitate; i-a plăcut gospodăria şi, 
alaltăieri, mi-a şi achitat toată suma în bani peşin. Aşa că 
pot să plec când îmi convine. Mă mut în Mexic. 

Ce v-a apucat? sări Old Death. 


Pe mine?! De ce? 

Păi chiar dumneavoastră vă plângeaţi adineauri de Mexic. 
Ziceaţi că acolo mai continuă măcelul. Şi vreţi să vă 
aruncaţi în gura lupului! 

N-am altă cale, sir. De altminteri, nu peste tot în Mexic e 
aceeaşi situaţie. Unde mă duc eu, adică niţel dincolo de 
Chihuahua, războiul s-a stins. E adevărat că Juarez a fost 
nevoit să se retragă la El Paso, dar s-a descurcat repede şi 
i-a respins pe francezi spre miazăzi. Ceasurile lor sunt 
numărate. Soarta se va hotări în jurul capitalei. Sus, în 
provinciile de la nord, cred că va fi linişte. Acolo ne aşteaptă 
o situaţie cât se poate de bună. Ginerele meu posedă o mină 
de argint: e foarte bogat. Locuieşte de mai bine de un an şi 
jumătate în Mexic şi, în ultima lui scrisoare, îmi aduce la 
cunoştinţă că „regele argintului”, adică el, a devenit tată şi 
că moştenitorul îşi reclamă cu energie bunicul. Spuneţi şi 
dumneavoastră, face să mai rămân aici? E vorba să fiu 
angajat la mină împreună cu Will. 

Aşadar, totul e în regulă şi nimic nu mă mai poate reţine 
Bunicul trebuie să stea lângă nepoţel; acolo îi e locul, nu 
aiurea. Dacă v-ar plăcea să ne însoţiţi, aş fi extrem de 
bucuros. 

Hm! cugetă Old Death. Nu glumiţi, sir! S-ar putea 
întâmpla şi asta. 

Zău? Aveţi de gând să plecaţi cu noi? Ar fi minunat! Bateţi 
palma, sir! Mergem împreună. 

Şi ne întinse mâna. 

Uşurel, uşurel! râse Old Death. Cred că ne vom duce şi noi 
în Mexic, dar nu e încă sigur. Şi chiar dacă ar fi să ne 
hotărâm, nu se ştie dinainte pe care drum vom apuca. 

Dacă e numai pe-atâta, sir, atunci plec cu dumneavoastră 
pe unde voiţi! De aici toate drumurile duc la Chihuahua şi 
mi-e indiferent dacă ajung la destinaţie astăzi sau mâine. 
Sunt egoist şi îmi văd de interesul meu. Călătorind cu un 
westman şi cercetaş ca dumneavoastră, mă asigur că ajung 
dincolo nevătămat, ceea ce, pe vremurile astea tulburi, nu e 


puţin lucru. Ce credeţi, sir, unde vă puteţi informa mai 
precis în legătură cu drumul? 

La un anume se?or Cortesio. Poate că-l cunoaşteţi. 

Cum să nu-l cunosc! La Grange e atât de mic, încât toate 
pisicile se tutuiesc între ele. Aflaţi că tocmai acestui se?or i- 
am vândut casa. 

Întâi de toate, mă interesează dacă e om de treabă sau 
lichea. 

Om de onoare, sir. Culoarea lui politică nu mă priveşte. 
Puţin îmi pasă dacă cineva preferă să fie condus de un 
împărat sau de un preşedinte de republică. 

Numai datoria să şi-o facă. Se?or Cortesio are legături 
strânse cu cei de peste graniţă. Noaptea se adună la el tot 
felul de oameni; convoaie de catâri încărcaţi cu lăzi grele 
sunt dirijate spre Rio del Norte. Eu unul bănuiesc că e 
vorba de arme şi muniții destinate partizanilor lui Juarez. 
Dar e posibil să plece şi voluntari de-ai noştri împotriva 
francezilor. În orice caz, omul lucrează din plin, ceea ce 
înseamnă că afacerea îşi merită riscul. 

Unde locuieşte? Aş vrea să-i vorbesc încă azi. 

Îl găsiţi pe la zece. Intenţionam să tratez ceva cu el şi mă 
poftise acasă pentru ora asta. Între timp, însă, lucrurile s-au 
aranjat. 

Mai era cineva la dânsul când l-aţi vizitat ultima oară? 

Da. Erau doi bărbaţi, un tânăr şi altul mai în vârstă. 

Ştiţi cum îi cheamă? intervenii eu, curios. 

Am stat aproape o oră împreună şi am avut destul timp să 
le aflu numele. Tânărului îi zice Ohlert, iar celuilalt se?or 
Gavilano. Acesta din urmă pare să fie an vechi cunoscut al 
lui Cortesio; vorbeau despre o întâlnire a lor de acum câţiva 
ani în capitala Mexicului. 

Gavilano? N-am auzit. N-o fi vreun nume nou de împrumut 
al lui Gibson? mă făcu atent Old Death. 

Am scos fotografiile din buzunar şi le-am arătat fierarului. 
I-a recunoscut pe loc: 


Ăştia sunt, sir. Cel slab şi negricios ca un creol e se?or 
Gavilano; celălalt e master Ohlert, care m-a pus de altfel în 
mare încurcătură. Mă tot întreba de nişte gentlemeni pe 
care nu i-am văzut de când trăiesc, de un negru, Othello, de 
o tânără din Orleans pe nume Ioana, care la început păştea 
oile şi apoi l-a însoţit pe rege în război, de o nefericită lady 
Maria Stuart, căreia i-au tăiat capul în Anglia, de un clopot 
pe care l-ar fi cântat Schiller3 şi chiar de un domn poet 
Ludwig Uhland4, care ar fi blestemat doi trubaduri, iar 
regina i-ar fi aruncat din balcon trandafirul ce-l purta la 
piept. Scotea la iveală o grămadă de nume, de poezii şi de 
poveşti, din care n-am reţinut decât cele ce vă spun. Mi se 
învârteau toate în cap ca roata morii. Acest master Ohlert 
pare să fie un om tare bun, dar aş face prinsoare că e niţel 
scrântit. Până la urmă a scos o hârtie şi mi-a citit din ea. Era 
vorba de nişte nopţi îngrozitoare, de ploaie şi stele, de 
negură şi veşnicie, de sânge, de un duh care cheamă 
mântuirea, de un diavol în creier şi de o duzină de şerpi, mă 
rog, tot lucruri învălmăşite, care nu se potrivesc între ele. 
Zău că nu ştiam ce să fac, să râd sau să plâng. 

Nu mai încăpea îndoială: vorbise cu William Ohlert, iar 
escrocul de Gibson îşi schimbase iarăşi numele. Probabil că 
nici Gibson nu era numele lui autentic. Ticălosul era într- 
adevăr cam smead la faţă ca un creol; doar îl văzusem cu 
ochii mei. Poate că era chiar din Mexic şi îi chema Gavilano, 
nume sub care îl cunoscuse Cortesio. În limba spaniolă 
gavilano înseamnă uliu, ceea ce i se potrivea de minune. 

Voiam să ştiu înainte de toate ce pretext folosise escrocul 
ca să-l aducă pe William încoace. Trebuie să fi născocit ceva 
foarte ispititor pentru tânărul monoman, ceva în legătură 
cu ideea ce-l obseda de a scrie o dramă despre un poet 
nebun. Poate că Ohlert i-a vorbit fierarului şi despre 
această chestiune. Întrebai, deci: 

În ce limbă v-aţi întreţinut cu Ohlert? 

În germană. Stăruia foarte mult asupra unei tragedii pe 
care voia s-o scrie. Cică era nevoie să treacă el însuşi prin 


toate întâmplările ce urma să le povestească. 

De necrezut! 

De ce adică de necrezut, sir? 'Ţicneala constă tocmai în 
faptul că te urmăresc nişte gânduri care nici nu i-ar trece 
prin cap unui ora sănătos. La fiecare trei vorbe pomenea de 
o se?orita Felisa Perilla, pe care, cică, o va răpi cu ajutorul 
prietenului său. 

Ei, asta e într-adevăr nebunie! Dacă omul şi-a vârât în cap 
că trebuie să trăiască aievea tragedia eroilor săi, atunci e 
cazul să fie împiedicat. Sper că se mai află aici, în La 
Grange! 

Nu. A plecat ieri, împreună cu se?or Cortesio, la ferma lui 
Hopkins. De acolo, ia drumul spre Rio Grande. 

Neplăcută afacere, foarte neplăcută! Trebuie să mergem 
pe urmele sale. Dacă se poate, încă azi. Ştiţi cumva unde ne 
putem face rost de nişte cai buni? 

Chiar la se?or Cortesio. Are în permanenţă cai pregătiţi 
pentru oamenii ce urmează să treacă la Juarez. Dar nu v-aş 
sfătui să porniţi noaptea. Nu cunoaşteţi drumul şi aţi avea 
nevoie de o călăuză greu de găsit la ora asta. 

Totuşi, poate găsim. Să facem pe dracu-n patru şi să nu 
mai întârziem. Mai întâi, să vorbim cu Cortesio. A trecut de 
zece, trebuie să se fi întors acasă. V-aş ruga să ne arătaţi 
locuinţa lui. 

Cum doriţi, sir, cu plăcere. 

Când să ne ridicăm de pe scaune, auzirăm tropot de copite 
în faţa localului şi, după câteva momente, apărură noi 
clienţi. Spre mirarea mea şi, desigur, cu destulă nelinişte, 
recunoscui în acei oameni vreo nouă sau zece din indivizii 
cărora căpitanul vasului le oferise plăcuta ocazie de a se 
„salva” pe mal. Păreau să-i cunoască pe ceilalţi cheflii, care 
îi salutară zgomotos. Din schimbul lor de cuvinte aflarăm că 
erau aşteptaţi. Cum toată lumea îi asalta cu întrebări, nici 
nu avură când să ne bage în seamă, ceea ce, fireşte, ne 
convenea foarte mult. Nu doream de fel să le atragem 
atenţia asupra noastră. Rămaserăm deocamdată tot la masa 


lui Lange. Ca să ieşim, ar fi trebuit să trecem pe lângă ei şi, 
fără îndoială, am fi fost provocaţi. Aflând cine sunt indivizii, 
bătrânul Lange împinse uşa ce ne despărţea de odaia cea 
mare, lăsând-o numai niţel crăpată, cât să putem auzi 
discuţia lor. Ca o măsură de precauţie în plus, schimbarăm 
între noi locurile; eu mă aşezai cu spatele spre odaia vecină. 

E mai bine să nu vă vadă la faţă sublinie fierarul. Las' că 
nici până acum atmosfera nu era prea simpatică pentru noi; 
dar dacă ăştia vă observă şi pe dumneavoastră, „spionii”, 
atunci scandalul e gata. 

Toate bune răspunse Old Death numai că nu ne prea 
convine să stăm aici până după plecarea lor! Trebuie să 
ajungem cât mai repede la Cortesio. 

O facem şi pe asta, sir. Vă arăt eu o ieşire dosnică. 

Old Death îşi roti ochii prin încăpere, apoi întrebă: 

Cum aşa? Nu văd altă ieşire decât prin odaia din faţă. 

Pe aici lămuri Lange, arătând fereastra. Pe aici d să ieşim 
mai comod. 

Vorbiţi serios? se miră bătrânul cercetaş. Sau v-aţi speriat 
chiar de-a binelea? S-o ştergem englezeşte? Dar ce suntem 
noi, şoareci care dispar în găuri de frica pisicii? Ne-am face 
de râs! 

Eu nu prea ştiu ce-i frica. Totuşi, ţin minte zicala din 
bătrâni cum că fuga-i ruşinoasă, dar sănătoasă. Na e vorba 
de teamă, ci de prevedere. Gaşca de dincolo ne întrece de 
zece ori ca număr. Derbedeii sunt dezlănţuiţi, porniţi pe 
scandal, ne-ar bara trecerea. Şi cum nici eu, nici 
dumneavoastră nu ne-am lăsa călcaţi pa coadă, ar ieşi o 
scărmăneală cumplită. Mă descurc eu, nu-i vorbă, şi cu o 
liotă întreagă, dacă e pe bătaie, pe pumni, pe ciomăgeală. 
Nu uitaţi că sunt fierar şi ştiu să izbesc cu ciocanul în 
moalele capului. Dar pistolul e o armă perfidă. Orice sfrijit 
şi laş te poate ucide cu un glonţ cât un bob de mazăre, chiar 
dacă ai fi cel mai curajos dintre uriaşi. De aceea, e mult mai 
înţelept s-o ştergem pe fereastră şi să-i lăsăm cu buzele 
umflate... 


Mă gândeam în sinea mea că omul acesta cumpănit judecă 
bine. Şi Old Death recunoscu, după o scurtă pauză: 

În sfârşit, ideea nu e dintre cele mai proaste. Accept 
propunerea. Sunt gata să-mi strecor prin fereastră 
lăboaiele cu toate anexele lor. I-auzi cum mai zbiară 
păcătoşii! Cred că istorisesc păţania de pe vapor. 

Aşa era. Noii veniţi vorbeau de călătoria lor, de Old Death, 
de Winnetou, de mine, de căpitan şi de stratagema lui. 
Numai că nu erau încă hotărâți asupra modului cum aveau 
să se răzbune. Cei şase rowdy şi unii partizani de-ai lor 
voiseră să aştepte pe mal întoarcerea vaporului, în schimb, 
alţii se opuseseră acestui plan. 

Doar nu era să stăm acolo până la paştele-cailor explică 
unul dintre aceştia. Trebuia să venim încoace. Eram 
aşteptaţi. Noroc că am găsit în apropiere o fermă şi am luat 
caii cu împrumut. 

Cu împrumut? râse altul. 

Da, în felul nostru, fireşte. Dar erau prea puţini. Am fost 
nevoiţi să călărim câte doi pe un cal. Mai târziu s-au 
îndreptat lucrurile. Am dat şi de alte ferme, aşa că, până la 
urmă, ne-am putut cocoţa fiecare pe gloaba lui. 

Un hohot general salută isprava cu furtul cailor. Apoi 
povestitorul schimbă vorba: 

Şi aici? E totul în regulă? l-aţi găsit pe... 

? 

Găsit. 

Şi hainele? 

Am adus două lăzi pline; cred că e de ajuns. 

Va fi o plăcere! Dar şi spionii aceia, şi căpitanul trebuie să- 
şi primească porţia. Vasul a acostat aici pentru noapte, deci 
căpitanul va fi uşor de găsit. De altfel, nici dibuirea celor doi 
spioni şi a indianului nu ne va cere prea mult timp. Îi 
recunoşti de la o poştă. Unul poartă costum nou de 
vânătoare. Umblă amândoi pe jos, n-au cai, însă duc câte o 
şa în spinare. 


Câte o şa? răsună un glas entuziast. N-or fi ăia doi care au 
intrat adineauri şi... 

Restul nu se mai auzi. Discuţia continuă aproape în şoaptă. 

Domnilor constată fierarul Lange e cazul s-o luăm din loc. 
În câteva minute haimanalele vor veni peste noi. leşiţi mai 
întâi dumneavoastră. Şeile vi le dăm prin geam. 

Omul avea dreptate. Fără nici o jenă, mă grăbii să sar 
afară; Old Death mă urmă. Apoi Lange şi fiul său ne dădură 
lucrurile, sărind şi ei pe fereastră. 

Ne găseam în faţa clădirii, într-o grădiniţă împrejmuită cu 
un gard. Păşirăm peste el şi numaidecât observarăm că şi 
ceilalţi cetăţeni care şezuseră în odăiţa din fund se 
strecoară afară pe fereastră. Probabil că nici ei nu se 
aşteptaseră la un tratament prea amabil din partea 
secesioniştilor, preferând să ne urmeze exemplul. 

Ai-ai se bucură Lange ce mai guri or să caşte dumnealor 
când vor constata că păsărelele au zburat din colivie! Le-am 
făcut-o, pe onoarea mea! 

Totuşi, mare ruşine! bombai Old Death. Parcă-mi şi sună în 
urechi râsul şi batjocurile lor! 

Lăsaţi-i să se veselească acum! Cine râde la urmă râde mai 
bine. Vor mai fi ocazii să vă dovedesc că nu mă tem de ei, 
dar păruiala în cârciumă nu-mi convine. 

Cei doi fierari stăruiră să ne ducă ei şeile; nu înțelegeau ca 
musafirii lor să care asemenea poveri. 

După puţin, ne oprirăm între două oase. Uşa din stânga 
era învăluită în beznă; dincolo mijea lumină prin crăpătura 
oblonului. 

Se?or Cortesio s-a întors constată Lange. Casa de colo, 
unde se vede lumină, e a lui. Bateţi în uşă şi vă Va deschide. 
După ce terminaţi discuţia, veniţi dincoace, la noi, şi bateţi 
la geamul de lângă uşă. Până atunci vă pregătim o gustare. 

Plecară spre casa lor, iar Old Death şi cu mine o cotirăm la 
dreapta. La primul nostru semnal uşa se crăpă puţin şi 
cineva întrebă: 


Acolo cine? 

Doi prieteni răspunse Old Death. Se?or Cortesio e acasă? 

Ce dorim de la se?or? 

După vorbă, omul de la uşă părea să fie un negru. 

Am venit în legătură cu o afacere. 

Ce fel de afacere? Spune, altfel nu intră. 

Ne-a trimis master Lange. 

Massa Lange? Atunci bun. Putem intra. Stai puţin! 

Închise uşa, dar reveni în scurt timp: 

Poftim, intră! Se?or spune vrea vorbit cu străini. 

Printr-un coridor îngust păşirăm într-o mică încăpere care 
putea fi odaia de lucru. Un birou-pupitru, o masă şi câteva 
scaune de lemn alcătuiau mobilierul. Lângă pupitru, privind 
spre uşă, stătea un bărbat înalt şi uscăţiv. Se vedea cât de 
colo că e spaniol. 

Buenos tardes! Bună seara! răspunse el politicos la salutul 
nostru. V-a trimis se?or Lange? Pot să ştiu ce vă aduce la 
mine, se?ores? 

Eram curios ce va răspunde Old Death. Îmi spusese încă 
de afară să las convorbirea pe seama lui. 

Ar putea să fie o afacere, sau, eventual, numai o 
informaţie, se?or. Nici noi nu ştim încă precis spuse 
bătrânul. 

Vom vedea. Luaţi loc şi serviţi câte un cigarillo. 

Ne întinse tabachera cu ţigări şi scapără bricheta. Nu-l 
puturăm refuza. Un mexican nu concepe o discuţie, mai 
ales una de afaceri, fără fum de ţigară. Old Death, căruia o 
priză de tabac i-ar fi fost înzecit mai plăcută decât cea mai 
fină havană, trase din acel cigarillo subţire şi-l dădu gata 
din câteva fumuri. Eu, în schimb, fumam mai pe îndelete. 

De fapt, ceea ce ne aduce aici începu Old Death nu 
prezintă cine ştie ce importanţă. Am ales această oră târzie 
numai pentru că mai devreme nu eraţi de găsit şi nu ne-ar fi 
convenit să amânăm vizita noastră până mâine. Situaţia de 
aici nu ne îmbie la un popas mai lung. Avem intenţia să 
trecem în Mexic şi să ne punem la dispoziţia lui Juarez. 


Bineînţeles că aşa ceva nu se face fără măsuri prealabile. 
Trebuie să ne asigurăm întrucâtva că vom fi primiţi cu 
bunăvoință. De aceea am luat unele informaţii discrete şi 
astfel am aflat că aici, în La Grange, se fac recrutări. Ne-a 
fost pomenit numele dumneavoastră, se?or, şi de aceea am 
ţinut să vă vedem... Poate aveţi amabilitatea să ne spuneţi 
dacă ne aflăm pe drumul cel bun. 

Mexicanul nu răspunse imediat. Ne cântări o vreme şi 
ochii lui parcă se opriră cu satisfacţie asupra mea; eram 
tânăr şi voinic. Old Death trebuie să-i fi plăcut mai puţin. 
Trupul lui costeliv, aplecat, nu părea să reziste la mari 
eforturi. În cele din urmă, Cortesio întrebă: 

Cine v-a indicat numele meu, se?or? 

Un bărbat cu care ne-am întâlnit pe vapor minţi Old 
Death. Am dat apoi, din întâmplare, peste master Lange, 
care ne-a informat că nu vă putem găsi acasă înainte de ora 
zece. Noi suntem din Nord şi am luptat împotriva Sudului. 
Avem, aşadar, destulă experienţă militară ca să putem fi de 
folos domnului preşedinte al Mexicului. 

Hm! 'Toate-s bune, se?or, dar vă spun cinstit că nu-mi faceţi 
impresia unui om care ar putea înfrunta greutăţile şi 
privaţiunile ce vă aşteaptă. 

Aţi vorbit foarte sincer, se?or zâmbi Old Death. Cred însă 
că ar fi suficient să-mi spun numele pentru a vă convinge că 
sunt cât se poate de apt pentru o asemenea sarcină. Mi se 
spune îndeobşte Old Death. 

Old Death! exclamă surprins Cortesio. E posibil? Sunteţi 
într-adevăr faimosul cercetaş care le-a dat atâta de furcă 
celor din Sud? 

Eu sunt. Mă puteţi recunoaşte după fizionomie. 

Desigur, desigur, se?or! Eu sunt, în general, foarte 
prudent. Nimeni dinafară nu trebuie să afle că fac recrutări 
pentru Juarez; mai ales acum mă păzesc înzecit. Totuşi, în 
cazul lui Old Death, nu văd de ce m-aş ţine în rezervă. De 
aceea, vă răspund sincer că aţi fost îndreptaţi pe calea cea 
bună. Sunt bucuros să vă recrutez imediat; vă pot asigura 


chiar un rang corespunzător; un om ca Old Death trebuie, 
fireşte, apreciat la valoarea Lui; doar nu-l vom înrola ca 
ostaş de rând! 

Sper şi eu, se?or. Iar în ce-l priveşte pe tovarăşul meu, 
chiar dacă pentru început va fi simplu soldat, sunt sigur că 
va avansa rapid. În ciuda tinereţii sale, a ajuns printre 
aboliţionişti la rangul de căpitan. Numele, Muller, nu spune 
mult, dar e foarte probabil că aţi auzit de el. A luptat sub 
comanda lui Sheridan şi, în calitate de sublocotenent, a 
condus primul eşalon al avangărzii în faimosul marş peste 
Missionary-Ridge. Ştiţi, desigur, ce acţiuni temerare s-au 
întreprins atunci. Muller era foarte apreciat de Sheridan, 
care îl folosea în cele mai teribile misiuni. Dânsul e una şi 
aceeaşi persoană cu mult lăudatul ofiţer de cavalerie care, 
în sângeroasa şi decisiva bătălie de la Five-Forks, l-a 
eliberat din captivitate pe generalul Sheridan. Iată de ce 
cred, se?or, că nu faceţi o achiziţie proastă. 

Bătrânul minţea de îngheţau apele. Dar puteam oare l să-l 
dau de gol? Simţeam că, de ruşine, mi se urcă tot sângele în 
obraz; în schimb, bravul Cortesio interpretă îmbujorarea 
mea drept dovadă de modestie. Îmi strânse mâna şi, 
minţind la rându-i, ca un reporter de fapte senzaţionale, 
rosti: 

Lauda meritată nu trebuie să vă indispună, se?or Muller. 
Am auzit şi eu de numele şi de isprăvile dumneavoastră. Vă 
urez din inimă bun venit printre noi. Bineînţeles că veţi fi 
înrolat ca ofiţer. Vă pot pune de pe acum la dispoziţie o 
sumă de bani pentru procurarea celor necesare. 

Old Death era gata să accepte. I-o citeam pe faţă. De 
aceea, mă grăbii să intervin: 

Mulţumim, se?or. N-avem de gând să ne echipăm pe 
socoteala dumneavoastră. Ceea ce ne trebuie la început 
sunt doi cai. Am fi bucuroşi dacă ne-aţi putea servi. Dar fără 
harnaşament; îl avem pe-al nostru. 

Perfect. Vă pot oferi nişte cai foarte buni; iar dacă vreţi 
numaidecât să-i plătiţi, poftim, vi-i dau la preţul de cost. 


Mâine dimineaţă mergem la grajduri şi vă arăt exemplarele. 
Sunt cei mai buni cai din câţi posed. Cum staţi cu cazarea? 

Suntem invitaţi la master Lange. 

Excelent! Altminteri, v-aş fi poftit să dormiţi aici, deşi 
locuinţa mea e cam strâmtă. Ce părere aveţi: să aranjăm 
restul chiar acum, sau lăsăm pe mâine dimineaţă? 

Mai bine acum răspunse Old Death. Ce formalităţi se cer? 

Deocamdată, niciuna. Având în vedere că vă echipați din 
fondurile dumneavoastră, veţi depune doar jurământul şi 
veţi pleca să vă preluaţi funcţiile. Tot ce rămâne de făcut e 
să vă procur legitimaţii şi să vă dau o scrisoare de 
recomandaţie care să vă asigure acordarea gradului 
corespunzător. Fireşte că e mai bine să vă întocmesc 
deîndată aceste acte. Aici nu se ştie niciodată ce aduce clipa 
următoare. Îngăduiţi-mi, deci, un sfert de ceas. Voi aranja 
totul repede. Serviţi-vă cu cigarillos. Am şi o băuturică din 
care nu prea dau la nimeni. Păcat că e numai o singură 
sticlă! 

Ne oferi ţigări şi aduse o sticlă de vin. Apoi luă loc la 
pupitru şi se apucă de scris. Old Death îmi făcu discret cu 
ochiul; era cât se poate de satisfăcut. Îşi umplu paharul şi, 
închinând în sănătatea gazdei, îl dădu pe gât. Eu, însă, nu 
eram nici pe departe atât de mulţumit, deoarece nu se 
pomenise nimic în legătură cu cei doi oameni pe care-i 
căutam. Îi atrasei atenţia, în şoaptă, bătrânului. El făcu un 
gest care voia să însemne că n-a uitat problema şi că are el 
grijă. 

Într-un sfert de ceas, Old Death goli de unul singur sticla, 
iar Cortesio termină de scris. Înainte de a sigila plicul, ne 
citi scrisorile de recomandaţie, care nu puteau decât să ne 
măgulească. Apoi completă patru legitimaţii, dându-ne 
fiecăruia câte două. Spre marea mea surpriză, observai că 
sunt paşapoarte: unul tipărit în franceză, altul în spaniolă. 
Primul purta semnătura lui Bazaine5, iar celălalt a lui 
Juarez. Înţelegându-mi, probabil, mirarea, Cortesio zâmbi 
cu o satisfacţie rău ascunsă: 


Vedeţi, se?or, că suntem în măsură să prevenim orice 
eventual incident! Cum am ajuns în posesia formularelor 
franceze e, desigur, secretul meu. Nu se ştie ce se mai 
întâmplă pe drum; de aceea e bine să fiţi înarmaţi pentru 
orice împrejurare. Altor persoane aş ezita să le încredinţez 
asemenea legitimaţii duble. Le acordăm numai în cazuri cu 
totul excepţionale; de altfel, cei care pleacă de aici însoţiţi 
de militari nu primesc nici un fel de act. 

Old Death se folosi, în sfârşit, de prilej ca să atace 
chestiunea care mă interesa atât de mult: 

Când au trecut ultimii oameni dincolo? 

Ieri. Am condus personal un grup de treizeci de recruți 
până la ferma lui Hopkins. Se aflau printre ei şi doi se?ores 
civili. 

Ah, transportaţi şi civili? făcu Old Death pe miratul. 

Nu. Ar fi să ne complicăm existenţa. leri am făcut o 
excepţie, fiindcă unul din aceşti domni e o veche cunoştinţă 
a mea. Aşadar, veţi avea cai cumsecade; dacă porniţi mâine 
în zori, puteţi ajunge eşalonul încă înainte de Rio Grande. 

În ce punct urmează să treacă apa? 

Ei se îndreaptă spre trecătoarea Eagle. Dar pentru ca 
acolo să nu fie observați, vor coti mai spre nord. Între Rio 
Nuertes şi Rio Grande vor apuca pe drumul de catâri ce 
vine de la San Antonio, vor depăşi fortul Inge, care de 
asemenea trebuie ocolit şi, între cei doi afluenţi, La Moras şi 
Moral, vor traversa Rio Grande într-un loc uşor de trecut, 
pe care-l ştiu numai călăuzele noastre. De acolo vor 
continua drumul spre vest, pentru a ajunge, prin Baya, 
Cruces, San Vinzente, Tabal şi San Carlos, în oraşul 
Chihuahua. 

Toate aceste denumiri mie îmi sunau ca din altă lume. În 
schimb, Old Death aproba din cap şi le repeta cu glas tare, 
de parc-ar fi cunoscut regiunea ca în palmă. Apoi zise: 

Dacă avem într-adevăr cai buni, îi ajungem sigur din urmă; 
ai lor pesemne că nu-s prea grozavi. Dar ni se va îngădui 
oare să ne alăturăm eşalonului? 


Cortesio îi dădu toate asigurările că vom fi primiţi. Totuşi, 
Old Death stărui: 

Mă întreb dacă domnii aceia doi, adică civilii de care 
vorbeaţi, vor fi şi ei de acord... 

Cum să nu fie? De altminteri, ei n-au nici an cuvânt de 
spus; să fie bucuroşi că au ocazia să se deplaseze sub 
ocrotirea detaşamentului. În orice caz, vă recomand să-i 
trataţi ca pe nişte gentlemeni. Pe unul din ei, Gavilano, 
mexican de origine, îl cunosc mai demult. Am petrecut cu el 
destule ceasuri plăcute în capitală. Are o soră mai tânără 
care suceşte capul tuturor seniorilor ce-i ies în cale. 

Probabil că e şi dânsul bărbat frumos! 

Nu, nu seamănă deloc între ei. De fapt, e sora lui vitregă. 
O cheamă Felisa Perillo şi, fiind o cantora, o cântăreaţă, şi 
pe deasupra balerină de talent, s-a bucurat de acces în cea 
mai bună societate. Pe urmă, însă, a dispărut şi am aflat 
abia acum de la fratele ei că locuieşte în împrejurimile 
oraşului Chihuahua. Mai mult n-a ştiut să-mi spună; 
urmează să se informeze mai amănunţit de soarta ei la faţa 
locului. 

Îmi permiteţi să vă întreb cu ce s-a ocupat sau se ocupă 
acest se?or? 

E poet. 

Old Death făcu o mutră ciudată, frizând disprețul, încât 
Cortesio ţinu să adauge: 

Se?or Gavilano scrie numai din pasiune. Posedând o avere 
frumoasă, el nu urmăreşte nici un câştig cu versurile sale. 

Atunci, fireşte că merită să fie invidiat. 

Ei, da, tocmai invidia şi multele intrigi ţesute în jurul lui |- 
au silit la un moment dat să-şi părăsească ţara. Acum se 
întoarce împreună cu un yankeu care vrea să cunoască 
Mexicul şi să se introducă în tainele poeziei. Vor să 
înfiinţeze în capitală un teatru. 

Din parte-mi, le doresc mult succes! Vasăzică, Gavilano 
ştia că vă aflaţi în La Grange? 


Da' de unde! Eram întâmplător în port, când a acostat 
vaporul pentru a da posibilitate pasagerilor să înnopteze în 
oraş. L-am recunoscut numaidecât şi, fireşte, l-am invitat să 
tragă la mine împreună cu tânărul american. Din una-n 
alta, am înţeles că voiau să plece la Austin şi să treacă 
frontiera. Ei, şi atunci le-am oferit prilejul cel mai sigur şi 
mai rapid ca să ajungă dincolo. Ştiţi doar că pentru un 
străin nu e recomandabil să zăbovească prea mult aici, mai 
ales dacă nu colaborează cu sudiştii. În Texas îşi fac de cap 
o mulţime de pescuitori în apă tulbure, apăruţi nu se ştie de 
unde şi cu ce scop, indivizi fără căpătăi şi certaţi cu legile. 
Din toate părţile sosesc ştiri despre acte de violenţă, 
asasinate, atacuri mişeleşti, ale căror pricini nimeni nu le 
ştie. Făptaşii dispar fără urmă, iar poliţia se dovedeşte 
neputincioasă. 

Nu cumva e vorba de Ku-klux-klan? întrebă Old Death. 

Mulţi şi-au pus aceeaşi întrebare. De curând s-au 
descoperit unele fapte care par să confirme că avem de-a 
face cu această bandă. Alaltăieri, s-au găsit la Hallesville 
două cadavre de care era prinsă cu bolduri câte o etichetă 
cu inscripţia „câini yankei”. Dincolo de Shelby, o familie 
întreagă a fost omorâtă prin biciuire, fiindcă tatăl luptase 
sub comanda generalului Grant. lar astăzi am aflat că lângă 
Lyons s-a găsit o cagulă neagră pe care sunt cusute două 
şopârle din stofă albă. 

Mii de trăsnete! Chiar aşa arată măştile pe care le poartă 
bandiții din Ku-klux-klan! 

Da, îşi camuflează chipul sub nişte cagule negre, 
împodobite cu tot felul de figuri. Se pare că acestea diferă 
de la om la om, pentru ca indivizii să se recunoască fără a 
se şti pe nume. 

E de aşteptat ca banda să se dezlănţuie şi aici. Păziţi-vă, 
don Cortesio! Vor veni cu siguranţă. Mai întâi au fost, 
vasăzică, la Hallesville, apoi s-a găsit o cagulă la Lyons. 
După câte ştiu, această din urmă localitate e mult mai 
aproape de La Grange decât prima. 


Într-adevăr, se?or, aşa e. Voi avea grijă să ferec bine uşile 
şi obloanele de la ferestre. Puştile am să le ţin în 
permanenţă încărcate. 

Foarte bine. Indivizii ăştia nu trebuie menajaţi; nici ei nu 
cruţă pe nimeni. Cine contează pe omenia lor şi li se predă 
de bunăvoie, acela se înşală rău de tot. Eu, unul, n-aş 
discuta cu ei decât prin ţeava puştii. De altfel, se pare că 
nici în cârciuma de aici lucrurile nu stau prea bine: am 
văzut acolo nişte tipi de la care te poţi aştepta la surprize. 
Aţi face bine să ştergeţi orice semn care ar dovedi 
apartenenţa dumneavoastră la cauza lui Juarez. Luaţi 
imediat măsuri serioase! Mai bine prudenţă, chiar şi 
exagerată, decât să vă expuneţi biciului şi gloanţelor. Ei, mi 
se pare că am terminat. Ne revedem mâine dimineaţă. Sau 
mai aveţi ceva de spus? 

Nu, se?ores. Pentru astăzi atât. Sunt bucuros că v-am 
cunoscut şi sper să aud despre dumneavoastră numai 
lucruri bune. Am convingerea că, dincolo, la Juarez, vă 
aşteaptă succesul şi că veţi avansa foarte repede. 

Cu aceasta încheiarăm discuţia. Cortesio ne strânse 
prieteneşte mâinile şi ne despărţirăm. Pe când uşa se 
închidea în urma noastră şi ne îndreptam spre locuinţa lui 
Lange, nu mă putui reţine să nu-l înghiontesc pe bătrânul 
Death: 

Dar, master, i-aţi turnat la minciuni cu sacul, nu alta! Ce v- 
a apucat? 

Asta, hm, e cam greu s-o înţelegeţi, sir! S-ar fi putut, nu-i 
aşa, să ne refuze. De aceea m-am străduit să-i inspir cât mai 
mult interes pentru persoanele noastre. 

Şi eraţi gata-gata să-i luaţi şi banii! Ar fi fost curată 
escrocherie! 

Ei, nu exageraţi! De ce să nu-i primesc, când mi-i oferă din 
proprie iniţiativă? 

Fiindcă nu avem de gând să justificăm cu nimic cheltuiala. 

Mă rog, poate că acuma nu avem de gând. Dar de unde 
ştiţi că nu se va ivi prilejul să servim într-adevăr cauza lui 


Juarez? S-ar putea să fim chiar obligaţi la aceasta în 
propriul nostru interes. Totuşi, nu contest că aveţi dreptate. 
Foarte bine că n-am acceptat banii. Am făcut impresie! 
Numai aşa ne-am ales cu paşapoartele şi cu scrisorile de 
recomandaţie. Dar lucrul cel mai important e că am aflat 
încotro se îndreaptă Gibson. Cunosc perfect drumul. Mâine 
pornim la prima oră şi sunt sigur că-l ajungem din urmă. 
Când ne va vedea documentele, şeful eşalonului n-o să ezite 
să ni-i predea pe amândoi. 

Nici n-a mai fost nevoie să batem în geamul de lângă 
intrarea în casa lui Lange. Omul ne aştepta în prag şi ne 
pofti înăuntru. Cele trei ferestre erau camuflate cu scoarţe 
groase. 

Să nu vă mire perdelele, domnilor! zâmbi fierarul. Le-am 
pus dinadins. Şi vă rog, vorbiţi încet. Indivizii din Ku-klux- 
klan nu trebuie să afle că sunteţi aici. 

I-aţi zărit, cumva, pe derbedei? 

Am observat în orice caz nişte ţipi care ne dau târcoale. Pe 
când eraţi dincolo, la se?or Cortesio, mă plictisisem în 
aşteptare şi am ieşit în faţa casei. Deodată, zăresc nişte 
umbre care se apropie pe furiş dinspre cârciumă. Trag uşa 
după mine, dar nu de tot, şi, privind prin crăpătură, văd trei 
inşi cum se opresc chiar în apropierea uşii. În ciuda 
întunericului, am observat că poartă pantaloni lungi, foarte 
largi, şi vestoane la fel de încăpătoare. Pe faţă au cagule 
negre cu nişte semne de culoare deschisă. 

Exact după moda Ku-klux-klanului. 

Exact! Doi inşi s-au oprit în faţa uşii, iar al treilea s-a 
strecurat până în dreptul ferestrei. S-a întors apoi către 
ceilalţi şi le-a comunicat că nu vede înăuntru decât un 
tânăr, probabil feciorul lui Lange, şi că bătrânul nu-i 
nicăieri, dar că masa e pregătită. Atunci altul a tras 
concluzia că ne vom aşeza la cină şi pe urmă ne vom culca. 
Veniseră să dea ocol casei, să vadă pe unde-i mai lesne de 
pătruns. Apoi au dispărut după colţ. Când aţi sosit 
dumneavoastră, tocmai terminasem de camuflat ferestrele. 


Asta-i tot. Dar haide, să-i lăsăm naibii pe bandiți! Doar n-o 
să uit din cauza lor că avem musafiri! Luaţi loc, mâncaţi, 
beţi! Nu-i decât o gustărie de colonist pribeag, însă v-o ofer 
din toată inima. Despre cele ce ne aşteaptă putem discuta şi 
în timpul mesei... 

Se înţelege că n-o să vă părăsim la primejdie făgădui Old 
Death. Unde-i fiul dumneavoastră? 

A plecat să-i aducă încoace pe câţiva prieteni de-ai mei, 
oameni de nădejde. Pe doi dintr-înşii îi cunoaşteţi: şedeau 
chiar la masa noastră, în restaurant. 

Cred că or să fie destul de atenţi şi or să intre neobservaţi. 
Ar fi bine să-i păcălim pe kukluxişti; să creadă că în casă nu 
sunteţi decât dumneavoastră şi fiul. 

Nici o grijă! Oamenii mei ştiu ce trebuie făcut; afară de 
asta, l-am instruit şi pe Will cum să procedeze. 

Cina se compunea din pâine, şuncă şi bere. Numai ce ne 
aşezarăm la masă, că şi auzirăm schelălăit de câine cam la 
câteva case mai încolo. 

Asta-i semnalul! explică Lange, ridicându-se de pe scaun. 
Vin prietenii. 

leşi din încăpere ca să deschidă uşa dinspre stradă. Apoi 
se întoarse împreună cu fiul său şi cu cinci bărbaţi înarmaţi 
cu puşti, pistoale şi cuțite. Fără a scoate o vorbă, se aşezară 
pe unde era loc. Tăcuţi, cercetară cu ochii dacă geamurile 
sunt bine camuflate. Erau nişte zdrahoni tot unul şi unul. 
Oameni de acţiune, nu palavragii. Printre ei se afla şi un 
bărbat în vârstă, cărunt, cu barba albă. Acesta nu-şi lua 
ochii de la Old Death. În sfârşit, rupse tăcerea şi se adresă 
acestuia: 

Iertare, master! Will m-a informat pe cine voi întâlni aici şi 
am fost peste măsură de bucuros, pentru că, dacă nu 
greşesc, noi doi ne-am mai văzut undeva. 

Se poate! răspunse cercetaşul. Am întâlnit în viaţă foarte 
mulţi oameni. 

Nu vă amintiţi de mine? 

Old Death îl scrută o vreme şi răspunse nesigur: 


Parcă-parcă ne-am mai întâlnit undeva, dar nu-mi 
amintesc în ce împrejurare. 

Dincolo, în California, acum douăzeci de ani. În cartierul 
chinezesc. Nu vă amintiţi? Se juca tare şi se fuma opiu. 
Pierdusem toţi banii la cărţi, aproape o mie de dolari. Nu-mi 
rămăsese decât o singură monedă şi renunţasem să mai 
mizez cu ea. Gândeam să-mi cumpăr nişte opiu şi apoi să-mi 
zbor creierii. Eram un jucător pătimaş, ajuns la capătul 
puterilor. Atunci... 

Bine-bine! îi tăie vorba Old Death. Îmi amintesc! Ce nevoie 
să mai povestiţi totul? 

Ba e nevoie, sir! Dumneavoastră mi-aţi salvat viaţa. Aţi 
câştigat la joc o sumă cât jumătate din pierderea mea. M-aţi 
luat deoparte şi mi-aţi dăruit banii, cerându-mi, în schimb, 
să făgăduiesc solemn că n-am să mai joc niciodată şi, mai 
presus de toate, că am să renunţ la tovărăşia drăcească a 
opiului. V-am făgăduit, şi, în ciuda ispitelor, m-am ţinut de 
cuvânt. Sunteţi salvatorul meu. Între timp, am ajuns destul 
de bogat. Vă rog, faceţi-mi plăcerea şi îngăduiţi-mi să vă 
restitui banii. 

Nu sunt chiar atât de prost! râse Old Death. De ani şi ani 
port în mine satisfacția că am săvârşit şi eu odată o faptă 
bună şi mă feresc ca de foc să-mi vând această satisfacţie. 
Cu ce alta să mă prezint Ălui de Sus când voi muri, dacă nu 
cu această unică faptă? De aceea n-o schimb pe nimic în 
lume! Să lăsăm asta. Avem de discutat chestiuni mult mai 
importante. De altfel, dacă aţi scăpat atunci din ghearele a 
doi diavoli pe care, din păcate, îi cunoşteam şi eu prea bine, 
să ştiţi că salvarea o datoraţi în primul rând propriei voințe. 
Prin urmare, să nu mai vorbim! 

Ascultându-l pe bătrânul westman, pe acest atât de faimos 
prieten al meu, mă încercă o bănuială. Old Death îmi 
spusese încă la New Orleans că mama lui îi arătase drumul 
spre fericire, dar că ela apucat-o pe alături. Acum se 
mărturisea drept bun cunoscător al celor două vicii 
cumplite: jocul de noroc şi fumatul opiului. Să le fi cunoscut 


doar din observaţie? Cam greu de crezut. Mai curând se 
impunea concluzia că fusese el însuşi un jucător pătimaş şi 
că mai e, poate, şi acum. Cât despre opiu, făptura lui 
scheletică sugera din plin că-i încercase gustul ucigător. Nu 
cumva fumează şi acum opiu în ascuns? Poate că, totuşi, l-a 
abandonat. Îndeletnicirea asta cu fumatul opiului necesită 
timp, or, călătoria noastră nu-i oferea nici un răgaz. Şi dacă 
mestecă otrava? În orice caz, părea să mai fie şi acum sub 
stăpânirea vechii sale patimi. Dacă s-ar fi debarasat 
complet de viciu, atunci şi făptura i s-ar fi înzdrăvenit, s-ar fi 
refăcut. Stimei pe care i-o purtam i se adăuga acum un 
simţământ de milă. Cu ce eforturi trebuie să fi luptat bietul 
om împotriva acestei duble terori! Ce trup şi ce spirit 
sănătos trebuie să fi avut, dacă nici până azi otrava nu l-a 
dărâmat cu totul! Toate încercările prin care trecuse, toate 
oboselile şi privaţiunile vieţii sale de westman ce însemnau 
ele pe lângă drama sa lăuntrică! A luptat, poate, tot atât de 
crâncen cu cele două patimi, cum se bate indianul sortit 
pierii împotriva albilor care îl covârşesc ca număr şi forţă. 

Old Death. 

Numele avea de aci încolo pentru mine o rezonanţă 
sumbră. Pe acest bărbat vestit îl ameninţa o descompunere 
înceată, cruntă, faţă de care simpla moarte fizică e o 
binefacere. 

Ultimele cuvinte ale lui Old Death: „Să nu mai vorbim 
fuseseră rostite pe un astfel de ton, încât bătrânul cu barba 
albă renunţă să mai stăruie. Se mulţumi să răspundă: 

Well, sir! Avem acum de-a face cu un duşman tot atât de 
înverşunat şi necruţător ca jocul şi opiul. Din fericire, însă, e 
mai uşor de înfrânt decât cele două vicii şi noi suntem 
hotărâți să-l înfrângem. Ku-klux-klanul este un adversar 
declarat al poporului şi contra lui trebuie să ne apărăm toţi, 
nu numai cei care sunt primii şi cel mai făţiş atacați. E o 
bestie cu mii şi mii de gheare. Orice slăbiciune a noastră ne- 
ar costa scump. Din capul locului trebuie să ne arătăm 
neînduplecaţi. Dacă bandiții reuşesc să se instaleze aci, 


V 


atunci nu mai avem scăpare. Se vor ţine de capul nostru şi 
ne vor lichida pe rând. De aceea să le pregătim o primire 
cât se poate de tare, ca să le vârâm frica în oase şi să nu 
mai cuteze o nouă lovitură. Cred că sunteţi de acord. 

Ceilalţi încuviinţară. 

Bine! urmă el, ca fiind cel mai în vârstă. Trebuie să facem 
în aşa fel, încât atacul nu numai să eşueze, dar să se şi 
întoarcă împotriva lor. Aveţi careva o propunere, o idee 
potrivită? S-auzim! 

Privirile lui, ca şi ale celorlalţi, se îndreptară spre Old 
Death. Ca westman încercat, cunoştea mai bine metodele 
de apărare împotriva unor astfel de bandiți. Văzând că toţi 
îl ţintesc cu privirea şi aşteaptă cu evlavie părerea lui, Old 
Death luă, ca de obicei, o expresie de om calm şi flegmatic. 
Înclină uşor capul şi rosti: 

Bine, domnilor, dacă dumneavoastră tăceţi, atunci să spun 
eu câteva cuvinte. Se pare că indivizii vor veni abia după ce 
master Lange se va fi culcat. Cu ce se încuie uşa din dos? 
Cu zăvorul? 

Nu. La toate uşile avem broaşte solide. 

Well! Probabil că asta o ştiu şi ei. Vor fi având şi chei false. 
Fără ele, s-ar face de baftă. Oricum, printre membrii bandei 
trebuie să fie şi lăcătuşi care se pricep să mânuiască un 
şperaclu. Vor intra, deci, cu siguranţă în casă şi depinde de 
noi cum vom şti să-i întâmpinăm. 

Cu puştile, fireşte. Tragem! 

Atunci trag şi ei, sir! Scăpărând, puştile voastre le vor 
arăta exact locul unde vă aflaţi. Nu, nu e bine aşa. Mă 
gândesc că ar fi o adevărată plăcere să-i prindem fără a ne 
expune gloanţelor. 

Dar e posibil? 

Chiar destul de uşor. Ne ascundem în casă şi-i lăsăm să 
intre. Cum vor fi pătruns, ieşim, închidem uşile şi le încuiem 
pe dinafară. Unii dintre noi vor veghea la uşi, alţii la 
ferestre. Astfel, nu vor mai putea să iasă şi vor fi nevoiţi să 
se predea. 


Bătrânul care vorbise adineauri clătină din cap 
manifestându-şi dezacordul. Stărui cu energie ca bandiții să 
fie împuşcaţi. Ascultându-l, Old Death închise un ochi şi făcu 
o strâmbătură care, în împrejurări mai puţin serioase, ar fi 
stârnit râsul unanim. 

De ce vă strâmbaţi aşa, sir! întrebă Lange. Nu vă surâde 
deloc ideea? 

Deloc, master. Ideea prietenului nostru pare, într-adevăr, 
foarte atrăgătoare şi uşor de aplicat, numai că, după 
judecata mea, lucrurile se vor petrece altfel. Derbedeii ar 
merita pur şi simplu bătuţi dacă ar proceda conform 
imaginaţiei dumisale. Credeţi că vor intra cu toţii buluc şi se 
vor oferi gloanţelor noastre? Cine-ar face aşa decât nişte 
tâmpiţi?! Dimpotrivă, sunt convins că bandiții vor descuia 
încet uşa din dos şi vor trimite unul sau doi inşi în 
recunoaştere. Pe ăştia, fără discuţie că i-am putea împuşca; 
dar atunci ceilalţi ar şterge-o repede şi ar aduce întăriri. 
Nu, sir, planul acesta nu valorează doi bani. Trebuie să-i 
lăsăm să intre şi să-i prindem în capcană. Şi încă un 
argument, şi mai temeinic! Presupunând că, planul 
dumneavoastră ar îi aplicabil, vă declar că mi-ar fi silă de 
mine însumi dacă i-aş ucide aşa, cu grămada, fără a le lăsa 
măcar timpul cuvenit ca să mediteze la păcatele lor. Suntem 
oameni, domnilor, şi buni creştini. E drept că trebuie să ne 
apărăm împotriva lor şi să le tăiem pofta de a mai reveni, 
dar asta se poate realiza şi cu mai puţină vărsare de sânge. 
Dacă stăruiţi în ideea de a-i împuşca pe toţi ca pe o haită de 
fiare, n-aveţi decât s-o faceţi; dar nici eu, nici tovarăşul meu 
nu vom fi părtaşi la această faptă. Plecăm şi înnoptăm în 
altă parte, ca să nu ne urmărească mai târziu remuşcările. 

Îi dădeam într-adevăr dreptate. De altfel, cuvintele lui 
avură efect şi asupra celorlalţi. Oamenii se uitară unul la 
altul, aprobând în tăcere. Apoi, cel mai în vârstă rosti: 

Părerea dumneavoastră, sir, e cât se poate de întemeiată. 
Credeam că o asemenea primire i-ar învăţa minte pe toţi 
kukluxiştii, odată pentru totdeauna, ca să nu-şi mai facă de 


cap în La Grange; dar nu am pus în cumpănă răspunderea 
ce ne-o luăm. De aceea, m-aş împăca bucuros cu planul 
dumneavoastră, dac-aş întrezări o cât de mică şansă de 
reuşită. 

Orice plan, sir, chiar şi cel mai bine chibzuit, poate da 
greş. Este şi mai uman, şi mai înţelept să le tăiem ieşirea şi 
să-i prindem de vii. Vă rog să mă credeţi că e mult mai bine 
decât dacă i-am împuşca. Nu uitaţi că, împuşcând atâţia 
inşi, vă puteţi atrage răzbunarea întregii bande. Nu numai 
că nu-i veţi ţine pe kukluxişti departe de La Grange, ci, 
dimpotrivă, îi veţi stârni şi vor căuta să v-o plătească cu vârf 
şi îndesat. Vă propun, deci, să acceptaţi planul meu. E tot ce 
se poate mai bun. Ca să nu scăpăm din vedere nici un 
amănunt, am să dau un ocol casei chiar acum. Poate 
descopăr ceva care ne-ar putea folosi. 

N-aţi vrea să renunţaţi, sir, la operaţia asta? interveni 
Lange. Spuneaţi chiar dumneavoastră adineauri că bandiții 
trebuie să fi lăsat un om de pază. Ar putea să vă simtă. 

Pe mine?! râse Old Death. Asemenea lucru încă nu mi l-a 
spus nimeni! Să-l simtă cineva pe Old Death când acesta se 
furişează în preajma unei clădiri sau a unui om?! Haide, să 
nu mai glumim! Dacă aveţi la îndemână o cretă, desenaţi-mi 
aici, pe masă, planul casei şi al curţii, ca să mă pot orienta. 
Îmi daţi drumul pe din dos şi aşteptaţi până mă înapoiez. N- 
am să ciocănesc în uşă; am să zgârii cu unghia. Prin 
urmare, dacă auziţi bătăi în uşă, să ştiţi că nu sunt eu şi să 
nu deschideţi. 

Lange luă o cretă şi schiţă pe masă planul. Old Death îl 
studie atent şi zâmbi satisfăcut. 

Se îndreptară amândoi spre uşă. Old Death se opri şi mă 
întrebă: 

Sir, v-aţi mai apropiat vreodată de un om pe furiş? 

Nu minţii eu, potrivit înţelegerii pe care o aveam cu 
Winnetou. 

Ei, vi se oferă acum un prilej minunat să vedeţi cum se 
procedează. Dacă vă ispiteşte, poftiţi cu mine. 


Staţi niţel, sir! protestă Lange. Asta-i prea din cale-afară! 
Dumnealui recunoaşte deschis că nu se pricepe în 
asemenea treburi. O greşeală cât de mică, şi banditul care 
pândeşte vă poate observa. S-ar duce de râpă tot planul 
nostru. 

Prostii! Ce-i drept, nu-l cunosc decât de scurtă vreme pe 
acest, tânăr master, dar ştiu că arde de nerăbdare să 
ajungă un westman destoinic. O să-şi dea toată osteneala să 
nu greşească. 

Haideţi, sir! Dar faceţi ca mine şi lăsaţi-vă aici pălăria. 
Împletitura asta de paie cam bate la ochi şi ne poate trăda. 
Daţi-vă părul pe frunte şi ridicaţi gulerul, ca să nu vi se 
vadă bine faţa. Vă ţineţi în spatele meu şi mă imitaţi 
întocmai... 

Nimeni nu-l mai contrazise. Trecurăm în coridor şi de 
acolo până la uşa din dos. Fierarul o deschise încet şi, după 
ce ieşirăm, puse iarăşi lacătul. 

Cum ne văzurăm afară, Old Death se ghemui la pământ. 
Făcui la fel. Bătrânul părea că străpunge întunericul cu 
ochii. Îl auzeam cum adulmecă şi trage aerul pe nări. 

După cât îmi dau seama, nu e nimeni pe aproape îmi şopti, 
arătând spre grajd. Aţi încercat vreodată, când eraţi copil, 
să imitaţi ţârâitul greierului frecând un fir de iarbă între 
degete? 

Confirmai în şoaptă. 

Acolo, în faţa uşii, creşte iarbă. Smulgeţi un fir şi aşteptaţi 
până mă întorc. Nu cumva să vă mişcaţi din loc. Dacă se 
întâmplă ceva, faceţi ca greierul şi vin imediat. 

Se culcă la pământ şi se târi de-a buşilea prin beznă. Să 
tot fi trecut zece minute până se întoarse. Şi aş putea să jur 
că nu văzusem şi nu auzisem nimic; doar instinctul îmi 
spunea că se apropie. 

Aşa cum am bănuit şopti el. În curte nu-i nimeni şi nici aici, 
după colţ. Dar dincolo, în dreptul geamului dinspre 
dormitor, cred că pândeşte cineva. Culcaţi-vă la pământ şi 
haideţi târâş după mine. Dar nu pe burtă ca şerpii, ci ca 


şopârla. Vă sprijiniți în degetele de la mâini şi de la picioare, 
numai în vârfuri. Pipăiţi terenul cu palmele ca nu cumva să 
frângeţi vreo uscătură, încheiaţi-vă bine la haină să nu vi se 
agaţe de ceva. Hai! 

Înaintarăm târâş până-n colţ şi ne oprirăm. După un 
răstimp, Old Death întoarse capul spre mine şi-mi spuse 
încet de tot: 

Sunt doi. Fiţi atent! 

Se strecură mai departe. Eu în urma lui. Nu ne ţinurăm pe 
lângă zid, ci o luarăm spre gardul de şipci din jurul 
grădiniţei, năpădit de viţă sălbatică sau de nu ştiu ce altă 
plantă agăţătoare. Merserăm apoi pe lângă gard, paralel cu 
faţada clădirii, cam la vreo zece paşi depărtare de ea. În 
acest spaţiu zării prin întuneric un fel de ridicătură de 
forma unui cort. După cum am aflat mai târziu, erau nişte 
araci pentru fasole şi hamei, pe care se îngrămădiseră o 
mulţime de vrejuri. De acolo, de lungă umbra aceea 
ciudată, veneau nişte şoapte. Old Death întinse mâna spre 
mine, mă apucă de guler, mă trase lângă el şi îmi suflă la 
ureche: 

Sunt ei! Să ascultăm ce discută! De fapt, ar trebui să mă 
apropii numai eu singur, pentru că, vedeţi, un greenhorn ca 
dumneavoastră ar putea să-mi strice toată plăcerea. Dar 
patru urechi aud mai bine decât două. Aţi fi în stare să vă 
apropiaţi într-atât, încât să le auziţi discuţia? 

Da i-am răspuns. 

Bine, să încercăm. Dumneavoastră o luaţi pe-aici, iar eu pe 
după araci. Cum ajungeţi, vă lipiţi faţa de pământ, ca să nu 
vă observe luciul ochilor. Dacă totuşi vă dibuiesc, poate din 
cauza respirației prea grele, atunci trebuie să-i facem 
imediat inofensivi. 

Îi ucidem? întrebai în şoaptă. 

Nu. Totul va trebui făcut în deplină linişte, fără zgomot, 
deci cu cuțitul; dar pentru asta nu cred că aveţi 
îndemânare. Oricum, de pistol să nu vă atingeţi. Dacă 
vreunul din noi e descoperit, luăm în primire fiecare pe câte 


un ins. Îi săriţi de gât şi îl strângeţi cu ambele mâini, ca nici 
să nu crâcnească. În aceeaşi clipă, îl doborâţi la pământ. Pe 
urmă vă spun eu ce mai facem. Fiţi atent: nici un zgomot! 
De voinic, sunteţi voinic, dar mă întreb dacă puteţi răpune 
fără nici o lamă pe un târâie-brâu din ăştia? 

Nu mă îndoiesc! 

Atunci, daţi-i drumul, sir! 

El se strecură pe o parte, eu pe cealaltă. Ajunserăm astfel 
la piramida de verdeață. Cei doi găligani şedeau, alături, cu 
ochii la casă. Izbutii să mă apropii de unul din ei până la o 
distanţă de un cot. Acolo mă lipii cu burta şi cu fruntea de 
pământ şi îmi acoperii faţa cu mâinile. Îmi ziceam că lucrul 
era necesar din două motive. Mai întâi, evitam ca albeaţa 
feţei să îmi trădeze eventual prezenţa; apoi, în această 
poziţie auzeam mai bine decât cu capul ridicat. Indivizii 
vorbeau în şoaptă, dar cam repezit, ceea ce făcea ca 
discuţia lor să fie auzită relativ destul de departe. 

Pe căpitanul vasului îl lăsăm naibii vorbi cel din imediata 
mea apropiere. Chiar dacă s-a descotorosit de voi, în fond 
nu şi-a făcut decât datoria. O fi el un afurisit, însă te întreb 
eu, măi Locksmith, cu ce ne-am alege dacă l-am lichida? 
Vrem să ne stabilim aici în Texas şi să ne menţinem? Atunci 
n-are rost să ne stricăm cu cei de la navigaţie. 

Bine, fie cum doriţi, căpitane. Şi indianul acela ne-a 
scăpat, după câte văd; nici o piele-roşie nu va sta toată 
noaptea în La Grange ca să aştepte plecarea vaporului. Dar 
câinii pe care am vrut să-i spânzurăm se mai află aici. Ăştia 
sunt spioni şi trebuie linşaţi. Numai de-am dibui unde au 
tras peste noapte! Au şters-o din cârciumă ca nişte laşi, au 
sărit pe geam! 

Las” că-i găsim! I-am ordonat „Melcului” să rămână în 
local. N-are el pace până nu le află ascunzătoarea. E şiret, 
al naibii! N-a dibăcit tot el că Lange şi-a vândut casa şi a 
încasat parale de la mexican? Ne aşteaptă dar o bună 
afacere. Se lasă cu distracţie. Fiul lui Lange a luptat ca 
ofiţer împotriva noastră, şi va plăti cu ştreangul. Bătrânul 


îşi va primi pedeapsa pentru că l-a băgat pe fiu-său în 
armată. Nu-l spânzurăm, clar îl batem până-i crapă dosul. Îl 
aruncăm apoi afară şi dăm foc şandramalei. 

Cu asta nu-i provocăm nici o pagubă. Casa e vândută 
replică celălalt. 

În schimb, îl plesnim pe mexican. Cu siguranţă că n-o să 
mai trimită oameni peste Rio, ca să-l slujească pe Juarez. 
Facem noi curăţenie pe-aici şi-i dăm o lecţie să n-o uite 
niciodată. Ştiu oamenii noştri ce au de făcut. Dar, spune-mi, 
Locksmith, eşti sigur că se potrivesc cheile? 

Nu mă jigniţi, căpitane! Doar îmi cunosc meseria. Nici un 
lacăt de aici nu rezistă şperaclului meu. 

Bun. Numai de s-ar culca odată, blestemaţii! Ai noştri şi-or 
fi pierdut răbdarea. Nu-i nici o plăcere să stai cu nasul în 
tufele de soc din spatele grajdului. Lange ăştia au aruncat 
acolo toate cioburile şi murdăriile din casă. Tare-aş vrea să 
dăm mai curând semnalul convenit cu ai noştri! Mă duc să 
trag cu urechea la oblon şi să văd dacă s-au culcat, 
bufniţele dracului. 

Individul se sculă şi se îndreptă încetişor spre oblon. 

I se spune deci „căpitan”. Titulatura, ca şi convorbirea pe 
care tocmai o surprinsesem mă făceau să presupun că 
dânsul conduce operaţia. Celuilalt îi spunea Locksmith, 
adică „lăcătuş”. Poate că aşa se şi numea, dar bănuiam că 
mai curând era vorba de meseria lui; doar se lăudase că 
ştie să mânuiască şperaclul. Şi chiar în clipa aceea 
Locksmith făcu o mişcare şi auzii un clinchet. Avea deci 
sculele la el. 

O ciupitură la picior mă smulse din gânduri. Mă târâi niţel 
mai înapoi. Old Death stătea lungit lângă araci. Îmi apropiai 
obrazul de al lui. Bătrânul, abia şoptind, se interesă dacă 
am auzit şi înţeles discuţia. 

Vasăzică, ştim cum stăm. Las' că le joc acestor băieţi un 
renghi, să mă ţină minte! Numai să mă pot bizui pe 
dumneavoastră! 

Încercaţi. Ce am de făcut? 


Să-l prindeţi pe „căpitan” de beregată. 

Well, sir! 

Ca să mergeţi la sigur, staţi să vă explic eu cum trebuie 
procedat. Ascultaţi! Individul n-o să se întoarcă prin spatele 
aracilor. Asta e clar... 

Tocmai atunci „căpitanul” se întoarse. Din fericire-se aşeză 
imediat la locul lui. 

Old Death socoti că nu mai e necesar să-l iscodim. Reluă în 
şoaptă: 

Aşadar, iată cum: Vă târâţi, până ajungeţi exact în spatele 
lui. Când auziţi o exclamaţie a mea, îl prindeţi de gât. Dar 
ştiţi, sănătos de tot. Înţelegeţi? Cele două degete mari, 
împreunate, i le înfigeţi în ceafă, iar celelalte opt, câte patru 
de fiecare parte, îi apăsaţi beregata cât de tare puteţi. 

Păi, atunci se înăbuşă. 

Da' de unde! Nu se sufocă atât de repede! Canaliile astea 
fac parte din categoria fiarelor care au şapte vieţi în ele. 
După ce-l imobilizaţi, trântiţi-l la pământ, ca să veniţi peste 
el. Dar să nu greşiţi! Vă aflaţi, cum spuneam, în spatele lui. 
Nu cumva să-l trageţi spre dumneavoastră, ci să-l forţaţi 
lateral spre stânga, obligându-l să cadă pe o parte şi apoi 
pe burtă. Aşa e cel mai sigur. Cum însă nu aveţi deprindere 
în asemenea luptă, s-ar putea să-i scape totuşi un răcnet. 
Nu-i nimic. Va fi, de fapt, numai un horcăit scurt, desperat. 

Apoi va amuţi, iar dumneavoastră îl ţineţi strâns până vin 
eu. Credeţi că va merge treaba? 

Cu siguranţă. M-am mai luat eu la trântă şi în alte ocazii. 

Trântă? mă luă în râs bătrânul. Asta nu spune nimic. Şi nu 
uitaţi că şeful ăsta e mai matahală decât celălalt. De aceea, 
vă rog, oferiţi-i o satisfacţie meşterului, adică mie, şi nu vă 
expuneţi blamului celor din casă! Hai, înainte! Aşteptaţi 
semnalul meu. 

Plecă târâş de lângă mine, iar eu mă strecurai la locul meu 
de adineauri, ba chiar şi mai aproape de „căpitan”. 
Aşteptam cu genunchii încordaţi, gata să ţâşnesc în orice 
clipă. 


Cei doi terorişti îşi reluaseră discuţia. Erau nemulţumiţi că 
atât ei cât şi camarazii lor trebuie să aştepte prea mult. 
Pomeniră şi de noi, exprimându-şi speranţa că „Melcul” ne 
va descoperi adăpostul. Deodată, auzii vocea lui Old Death: 

Atenţie, domnilor! Suntem aici! 

Sării drept în spinarea „căpitanului” şi-l strânsei de gât cu 
ambele mâini, aşa cum mă învățase bătrânul westman. Cu 
vârfurile degetelor înfipte în beregată îi striveam în acelaşi 
timp sub greutatea trupului meu, până ce omul cedă şi se 
întinse la pământ, cu faţa în jos. Nu scoase nici un strigăt; 
se zbătu câteva clipe bătând din mâini şi din picioare, apoi 
se linişti. Atunci apăru lângă noi, strânsă ghem, făptura lui 
Old Death. Bătrânul îl lovi pe „căpitan” în cap cu mânerul 
pistolului şi zise: 

Daţi-i drumul, sir, altminteri se sufocă de-a binelea! Pentru 
început n-aţi lucrat rău. S-ar zice că aveţi aptitudini. Cred 
că veţi ajunge cândva ori un mare răufăcător, ori un 
westman destoinic. Luaţi-l în cârcă şi veniţi după mine! 

Şi-l săltă în spinare pe celălalt individ, iar eu pe „căpitan”. 
La uşa din dosul casei, Old Death, conform înţelegerii, 
începu să râcâie cu unghia. Lange deschise uşa şi intrarăm. 

Dar ce căraţi în spinare? întrebă el încetişor, când, cu tot 
întunericul, observă poverile noastre. 

Las” că vedeţi răspunse vesel Old Death. Încuiați uşa şi 
veniţi dincolo, în odaie. 

Cum se mai minunară toţi când ne depuserăm prada pe 
duşumea! 

Formidabil! exclamă cetăţeanul cu barbă albă. Păi ăştia 
sunt kukluxişti. Morți? 

Să sperăm că nu! răspunse Old Death. Vedeţi ce inspiraţie 
bună am avut când l-am luat pe acest tânăr master cu 
mine? S-a ţinut tare, l-a doborât chiar pe şeful bandei. 

Pe şef? Colosal! Dar oamenii lui unde sunt? Şi pe ăştia de 
ce i-aţi băgat în casă? 

Mai e nevoie să explic? Nu ghiciţi? Eu şi tânărul nostru sir 
ne vom travesti în hainele acestor doi golani şi vom aduce 


încoace toată banda care aşteaptă ascunsă după grajd. 

Sunteţi daţi dracului! Vă puneţi viaţa-n joc! Şi dacă vă simt 
că nu sunteţi de-ai lor? 

Tocmai asta e, că n-or să ne simtă hotări cu calm bătrânul 
westman. Old Death e un şmecher calificat, iar acest tânăr, 
master nu e nici el chiar atât de prost precum arată. 

Old Death le istorisi apoi cele petrecute, după care îşi 
expuse planul: eu mă voi da drept Locksmith, voi merge în 
spatele grajdului şi-i voi aduce de acolo pe bandiți iar 
dânsul, îmbrăcat în hainele şefului, care i se potrivesc ca 
măsură, va juca rolul acestuia. 

Se înţelege adăugă el că vom vorbi numai în şoaptă, ca să 
nu ne trădeze timbrul străin al glasului. 

Mă rog, dacă îndrăzniţi şi asta, vă priveşte! se resemna 
Lange. Doar nu e în joc pielea noastră, ci a voastră! Şi noi 
ce facem între timp? 

Întâi de toate, ieşiţi acum uşurel afară şi aduceţi nişte 
bârne sau pari solizi cu care să imobilizăm celelalte uşi, ca 
să nu poată fi deschise pe dinăuntru. Apoi stingeţi lumina şi 
vă ascundeţi prin casă. Asta-i tot. Restul încă nu se poate 
prevedea. 

Lange şi fiul său ieşiră în curte să aducă parii, în timp ce 
noi îi dezbrăcăm pe cei doi prizonieri de hainele lor negre 
cu însemne albe. Şeful purta pe glugă, pe piept şi la şolduri 
câte un petic alb închipuind un pumnal, iar Locksmith nişte 
chei. Pumnalul era deci semnul distinctiv al şefului. 
Individul care zăbovea în cârciumă ca să afle unde suntem 
găzduiţi se numea „Melcul”. Probabil că semnul lui 
distinctiv era un melc. 

Tocmai când îi scoteam „căpitanului” pantalonii, croiţi 
după modelul braconierilor elveţieni şi îmbrăcaţi peste altă 
pereche de pantaloni obişnuiţi, banditul se trezi. Aruncă în 
jur o privire mirată, rătăcită, şi încercă să se scoale, ducând 
în acelaşi timp mâna la şold, unde ar fi trebuit să se afle 
pistolul. Dar Old Death îl trânti din nou la pământ, îi lipi de 
piept vârful cuţitului său de vânătoare şi-l avertiză: 


Stai liniştit, bâieţaş! Dacă scoţi o vorbă sau te mişti nu ştiu 
cum, uite-aici, vâr cuțitul ăsta frumos în tine! 

Şeful era un bărbat de vreo treizeci de ani şi purta barbă 
militărească. Faţa lui cam trecută, uşor măslinie şi eu 
trăsături severe, părea a unui meridional. Îşi duse mâinile 
la cap, în locul unde fusese lovit, şi întrebă: 

Unde mă aflu? Cine sunteţi? 

Asta-i casa lui Lange, băiatule, cel pe care aţi vrut să-l 
atacați. Iar eu şi acest tânăr suntem „spionii” pe care 
„Melcul” are misiunea să-i descopere. Te afli deci exact 
unde doreai să ajungi. 

Omul îşi muşcă buzele şi privi în jurul său speriat, sălbatic. 
În clipa aceea se întoarse Lange cu fiul său. Aduceau câţiva 
pari şi un ferăstrău. 

Frânghie avem destulă. Ajunge să legăm şi douăzeci de 
inşi zise tatăl. 

Daţi-ne, deocamdată, numai pentru ăştia doi. 

Nu! Nu permit să mă legaţi! izbucni „căpitanul”, încercând 
din nou să se ridice. 

Old Death îi mai arătă o dată vârful cuţitului: 

Stai şi nu te răţoi! Desigur că nu ştii încă pe cine ai în faţă. 
Mă cheamă Old Death! Sper că înţelegi ce înseamnă asta. 
Ori crezi că aş fi prietenul sudiştilor şi al celor din Ku-klux- 
klan? 

Old. 

Old Death! îngăimă „căpitanul”, speriat la culme. 

Da, băiete, chiar eu sunt! Aşadar, să nu-ţi faci iluzii 
deşarte. Ştiu că ai fi vrut să-l spânzuri pe tânărul Lange, să- 
| biciuieşti pe bătrân până la sânge, să incendiezi casa. 
Dacă mai speri să fii cruțat, atunci fii cuminte şi lasă-te în 
voia soartei. 

Old Death, Old Death! repetă găliganul livid la faţă. S-a 
terminat cu mine! 

Încă nu. Nu suntem bestii ca voi. Predaţi-vă fără luptă şi 
veţi rămâne în viaţă. Altminteri, leşurile voastre vor pluti 
mâine pe apele fluviului. Îţi comunic de pe acum ce ai de 


făcut. Dacă te supui, puteţi părăsi regiunea şi, dinspre 
partea mea, şi Texasul, ca să nu mai reveniţi cât lumea. În 
schimb, dacă neglijezi sfatul, s-a zis cu voi. Eu am să ies 
afară şi am să-i aduc încoace pe oamenii tăi. Vor fi, ca şi 
tine, prizonieri. Ordonă-le să se predea. De nu, vă 
împuşcăm ea pe nişte hulubi sălbatici. 

Kukluzxistul fu legat zdravăn şi îi îndesarăm în gură o 
batistă. Între timp, îşi revenise şi camaradul lui, dar prefera 
să nu sufle o vorbă. Îl legarăm şi pe acesta şi îi; astuparăm 
gura. Apoi îi culcarăm în cele două pături ale lui Lange, mai 
strânserăm o dată bine de tot legăturile şi îi acoperirăm 
până sub bărbie. 

Aşa! râse mulţumit Old Death. Acum comedia poate să 
înceapă. Ce-o să se mai mire lepădăturile când îşi vor vedea 
fârtaţii întinşi în pat! Ce plăcere pe capul lor! Dar ia 
spuneţi, master Lange, cum facem ca să discutăm cu 
indivizii după ce-i vom aduce în casă şi să-i ţinem în şah fără 
ca ei să ne vadă sau să ne căşuneze vreun rău? 

Hm! făcu cel întrebat, arătând în sus. Ne instalăm în pod. 
Tavanul e din scânduri. Putem să scoatem una. 

Atunci luaţi puştile şi haideţi cu toţii afară. Veţi urca scara 
şi veţi sta în pod până la momentul potrivit. Dar, mai întâi, 
să pregătim proptelele. 

Scurtarăm cu ferăstrăul câţiva pari pe măsura potrivită şi-i 
puserăm deoparte. În timp ce Old Death se vâri în costumul 
„căpitanului”, eu îmbrăcai pantalonii şi haina lui Locksmith. 
O legătură mare de şperacluri îmi zornăi în fundul 
buzunarului. 

N-aveţi nevoie de ele stabili Old Death. Nu sunteţi nici 
lăcătuş, nici spărgător şi v-aţi trăda prin stângăcie. Mai bine 
luaţi cheile adevărate şi, când o fi, vă prefaceţi că deschideţi 
uşa cu şperaclul. Băgaţi-vă pistolul şi cuțitul prin buzunare 
ca şi mine, iar puştile noastre să le ia dumnealor; în timp ce 
noi operăm afară, dânşii vor desface o scândură din tavan. 
Apoi trebuie stinsă lumina. 


Lucrurile se petrecură întocmai. Luai cu mine cheile 
pentru toate cele trei uşi. Old Death mă instrui mai abitir ca 
pe un ucenic. În clipa când auzirăm zgomotul din tavan, 
provocat de scoaterea scândurii, plecarăm fiecare în 
misiunea lui. Bătrânul avea să aştepte în faţa casei, având 
parii la îndemână, iar eu străbătând curtea urma să-i chem 
pe drăguţii mei „camarazi”. O luai spre grajd fără să-mi moi 
paşii prea mult; ţineam să fiu auzit, pentru ca vreunul din 
bandiți să mi se adreseze; mă temeam că, vorbind primul, 
să nu greşesc cumva în legătură cu consemnul lor. 

Când să trec colţul, se sculă de jos o mogâldeaţă de care 
era cât pe-aci să mă poticnesc. 

Stop! sună un glas, Tu eşti, Locksmith? 

Yes! Puteţi veni, însă fără zgomot. 

Aşteaptă aici! Să-i spun locotenentului. 

Dispăru ca o părere. Exista, vasăzică, şi un „locotenent 
Ku-klux-klanul părea să fie organizat ca o armată. 

Nu trecu un minut şi se ivi o altă persoană. Îmi spuse cu 
glas reţinut: 

Dar mult a mai durat! S-au dus la culcare, afurisiţii? 

S-au dus, în sfârşit! Acuma dorm buştean. Au golit în doi 
un ulcior întreg cu rachiu. 

Atunci va fi treabă uşoară. Cum stăm cu uşile? 

În regulă! 

Bine, să mergem. A trecut ele miezul nopţii şi pe la unu, 
cum am stabilit, vine rândul lui Cortesio. Hai, condu-ne! 

Îndărătul lui apăru un grup de indivizi camuflaţi sub 
cagule; ne urmară şi ei. În faţa casei ne întâmpină Old 
Death. Prin întuneric, statura lui nu se deosebea de a 
„căpitanului”. 

Aveţi vreun ordin, căpitane? întrebă celălalt ofiţer. 

Nu! răspunse bătrânul sigur şi firesc. Ne orientăm 
înăuntru. Hai, Locksmith, deschide uşa! 

Cu cheia cea adevărată zgândării o vreme broasca,! 
prefăcându-mă că nu merge şi că trebuie să încerc altă 
cheie. În cele din urmă, reuşii, pasămite, să descui. Old 


LIA 


Death şi cu mine rămaserăm locului, lăsându-i pe ceilalţi să 
intre. Locotenentul întârzie şi dânsul lângă noi. După ce 
intră pe uşă ultimul om, acesta întrebă: 

Aprindem lanternele? 

Deocamdată numai dumneata. 

Trecurăm şi noi pragul. Trăsei uşa după mine, fără s-o 
încui iar „locotenentul” scoase din buzunarul pantalonilor 
săi largi o lanternă gata aprinsă, orbitoare. Însemnul de pe 
hainele lui era un cuţit de vânătoare. La lumina lanternei 
numărarăm în casă cincisprezece inşi. Fiecare purta alte 
semne distinctive: sfere, semiluni, cruci, şerpi, stele, 
broaşte, roţi, inimi, foarfeci, păsări, patrupede şi altele. 
„Locotenentului” părea că-i place să comande. Îşi plimbă 
lanterna în jur şi hotări: 

Trebuie o santinelă aici, la uşă! 

Pentru ce? rosti Old Death. Nu e necesar. Locksmith n-are 
decât să încuie, şi nu mai intră nimeni. 

Mă executai pe loc, pentru a nu da de gândit 
„locotenentului”, având grijă să las cheia în uşă. 

Intrăm toţi deodată ordonă Old Death. Fierarii ăştia sunt 
ai dracului de vânjoşi! 

Azi vă purtaţi altfel ca de obicei, căpitane! 

Şi împrejurările sunt altele. Hai! 

Mă împinse spre uşa ce dădea în prima odaie. Aici îmi 
repetai jocul, prefăcându-mă câteva clipe că nu găsesc un 
şperaclu potrivit. Apoi intrarăm. Old Death luă lanterna din 
mâna „locotenentului” şi îndreptă fasciculul de lumină spre 
uşa dormitorului. 

Pe acolo! zise el. Dar încet, fără zgomot! 

Nu aprindem şi celelalte lanterne? 

Nu, abia după ce intrăm. 

În felul acesta Old Death voia să evite ca „somnoroşii” din 
pat să fie recunoscuţi prea devreme. Dormitorul era destul 
de mare ca să încapă în el toţi cei cincisprezece inşi. Numai 
că trebuia să şi intre toţi în această odaie, pentru ca asediul 
să nu se extindă şi asupra încăperii alăturate. 


De astă dată lucrai cu şi mai multă încetineală şi, în 
aparenţă, mai precaut. În fine, deschisei uşa. Old Death îşi 
plimbă lumina lanternei prin dormitor, cercetă interiorul şi 
şopti: 

Dorm. Intraţi repede! Fără nici un zgomot! întâi 
„locotenentul”! 

Nu-i dădu răgaz nici să se opună, nici să mai chibzuiască; 
îl împinse de la spate. Ceilalţi îl urmară în vârful picioarelor. 
Când trecu şi ultimul, închisei repede uşa pe dinafară şi o 
încuiai. 

Haide, parii! porunci Old Death. 

Parii erau acolo, tocmai potriviţi ca să-i putem, fixa între 
pervazul ferestrei şi rama uşii. Treaba reuşi pe deplin. Ar fi 
fost nevoie de forţa unui elefant pentru a face să sară uşa. 
În sfârşit, urcai în fugă scara. 

Sunteţi aici? întrebai. I-am prins în capcană. Puteţi cobori! 

Oamenii săriră jos unul după altul. 

Sunt înăuntru, în dormitor. leşiţi afară, trei inşi, şi 
înţepeniţi oblonul de la geam cu nişte pari. Cum încearcă 
vreunul să scape cu fuga, îl împuşcăm. 

Deschisei uşa din dos şi trei dintre oamenii noştri se 
repeziră afară. Ceilalţi mă urmară în odaia de locuit. 

Între timp o larmă drăcească se stârni în dormitor. Bandiţii 
păcăliţi îşi dădură seama de situaţie, aprinseră lanternele 
şi, la lumina lor, îi recunoscură pe indivizii din pat. Acum 
blestemau şi zbierau de mama-focului, bătând cu pumnii în 
uşă. 

Daţi drumul la uşă! Deschideţi, că dărâmăm totul! se 
auzea de dincolo. 

Văzând că amenințările nu au nici un efect, se apucară să 
forţeze uşa, care. Însă, nu ceda din cauza proptelelor cât se 
poate de solide. 

Îi auzirăm apoi cum deschid fereastra şi încearcă să 
deschidă oblonul. 

Nu merge! rosti cineva mânios. L-au înţepenit pe dinafară. 

În clipa aceea tună o voce din curte: 


Jos mâna de pe oblon! Sunteţi prinşi! Cine sparge oblonul 
se alege cu un glonţ în cap! 

Da strigă Old Death, care se afla alături de noi în odaia de 
locuit. Şi uşa e barată! Iar noi, aici, suntem destui la număr 
ca să vă trimitem urgent pe lumea cealaltă. Întrebaţi-l pe 
„căpitanul” vostru ce aveţi de făcut. 

Şi apoi, încet, către mine: 

Haide sus, în pod! Luaţi-vă lanterna şi puşca. Ceilalţi, care 
rămân aici, pot aprinde lampa. 

Urcarăm sus, deasupra dormitorului, unde era un fel de 
mansardă. Găsirăm uşor scândura desprinsă. După ce Old 
Death îşi camufla lanterna şi ne lepădarăm glugile, 
scoaserăm scândura de la locul ei. Astfel puteam urmări de 
sus tot ce se petrece în dormitorul puternic luminat de 
câteva lanterne. 

Stăteau toţi grămadă. Primii doi prizonieri fuseseră 
dezlegaţi, li se scoaseră căluşurile din gură. „Căpitanul” 
vorbea eu glas coborât şi, după cât se pare, foarte stăruitor. 

Oho! protestă „locotenentul” pe un ton puţin mai ridicat. 
Să ne predăm?! Dar, în fond, cu câţi inşi avem de-a face? 

Cu mai mulţi decât e nevoie ca să vă lichideze pe toţi în 
cinci secunde! răspunse de sus Old Death. 

Toate privirile se ridicară spre tavan. Şi în aceeaşi clipă 
răsună afară o împuşcătură, apoi încă una. Old Death 
înţelese imediat ce se întâmplă şi cum s-ar putea folosi de 
împrejurare. 


Auziţi ce păţesc camarazii voştri dincolo, la Cortesio? zise 
el. Sunt primiţi cu gloanţe! întregul La Orange e împotriva 
voastră. Se ştie că vă aflaţi aici şi v-am pregătit o primire pe 
cinste. Nu ne trebuie nici un Ku-klux-klan! În odaia de 
alături veghează doisprezece oameni de-ai noştri; afară, 
sub fereastră, pândesc alţi şase, iar noi aici, sus, tot şase 
suntem. Şi ca să vă lămuriţi mai bine, aflaţi că eu sunt Old 
Death. Aţi priceput? Vă dau un răgaz de zece minute. Dacă 
depuneţi armele, vom fi generoşi cu voi. Dacă nu, vă 
împuşcăm până la unul. Am terminat, nu mai am nimic de 
spus. Acum staţi şi judecaţi! 

Aşeză la loc scândura şi-mi şopti: 

Şi acum repede jos, să-i venim în ajutor lui Cortesio! 

Luarăm cu noi pe cei doi oameni care rămăseseră în odaia 
unde se afla Lange cu fiul său, şi mai luarăm încă doi inşi de 
afară, de lângă oblon, lăsând doar o singură strajă. 
Socoteam că pentru moment era de ajuns. Între timp, 
răsună o nouă împuşcătură. leşirăm în stradă şi zărirăm 
patru sau cinci găligani deghizați. Cam tot atâţia veneau 
fuga din spatele casei lui Cortesio; unul din ei strigă mai 
tare decât s-ar fi cuvenit: 

Trag şi de dincolo. N-o să putem intra! 

Eu mă lungisem la pământ şi mă apropiasem târâş. Auzii 
un alt glas: 

Afurisită treabă! Cine-ar fi crezut? Mexicanul a prins de 
veste şi acum îi trezeşte pe toţi vecinii cu împuşcăturile lui. 
Mai peste tot s-au aprins lămpile. De dincoace se aud chiar 
paşi. Câteva minute, şi vor fi pe urmele noastre! Nu e timp 
de pierdut! Să spargem uşa! De acord? 

Nu mai aşteptai să aud răspunsul. Mă strecurai în grabă 
lângă tovarăşii mei: 

Repede, domnilor, să sărim şi să-i pocnim cu patul puştii! 
Vor să spargă uşa la Cortesio. 

Well, well! Să le tragem una zdravănă! 

Loviturile căzură ca din senin. Dezorientaţi, teroriştii o 
luară la goană icnind şi lăsară în urmă patru dintre 


complicii lor, loviți în aşa hal, încât nu mai puteau fugi. Pe 
aceştia îi dezarmarăm. Apoi Old Death se duse să bată la 
uşa lui Cortesio. 

Cine-i? întrebă o voce din casă. 

Old Death, se?or. V-am scăpat de lichelele astea. S-au dus 
învârtindu-se. Deschideţi, vă rog! 

Uşa fu deschisă cu precauţie. Mexicanul îl recunoscu pe 
Old Death, deşi acesta mai purta pantalonii şi vestonul 
„căpitanului”. 

Au plecat, într-adevăr? întrebă Cortesio. 

Au luat-o la sănătoasa. Avem şi patru prizonieri. 
Dumneavoastră aţi tras cu puşca? 

Eu. Mare noroc că m-aţi prevenit, altminteri nu ştiu ce se 
alegea de noi. Eu am tras de-aici, din faţă, iar negrul meu 
din spatele casei. Astfel i-am ţinut la distanţă. Pe urmă, 
fireşte, am observat cum aţi tăbărât peste ei. 

Da, v-am salvat. Acuma însă, e rândul dumneavoastră să 
ne ajutaţi. Ăştia nu se mai întorc încoace; în schimb, noi am 
prins dincolo cincisprezece indivizi care nu trebuie să ne 
scape. Negrul dumneavoastră să meargă repede din 
casă-—n casă şi să dea alarma. Întregul La Grange trebuie 
mobilizat ca să-i trimitem pe aceşti băieţi la plimbare. 

Atunci să-l anunţe mai întâi pe şerif. Auziţi? Vecinii încep 
să se adune. Vin şi eu îndată dincolo, se?or! 

Se retrase în locuinţă. Din dreapta apărură doi oameni 
înarmaţi interesându-se de pricina împuşcăturilor. După ce- 
i lămurirăm asupra celor petrecute, ni se alăturară fără 
şovăire. Până şi locuitorii cu oarecare simpatii secesioniste 
se lepădau de Ku-klux-klan, ale cărui isprăvi inspiraseră 
oroare cetăţenilor, indiferent de credinţele lor politice. 

Îi luarăm de guler pe cei patru răniţi şi îi duserăm în casa 
lui Lange. Acesta ne informă că prizonierii stătuseră 
liniştiţi. 

Sosi apoi şi se?or Cortesio, iar în urma lui tot alţi şi alţi 
cetăţeni din La Grange umplură până la refuz odaia. Din 
lipsă de spaţiu, unii trebuiră să stea afară. Era un asemenea 


vălmăşag de glasuri şi tropăit de paşi alergând în toate 
sensurile, încât bandiții din Ku-klux-klan se puteau lămuri 
perfect cum stau lucrurile. 

Old Death mă chemă din nou sus, în podul casei. 
Ridicarăm scândura de la locul ei şi înaintea ochilor noştri 
se ivi imaginea unei mânii surde şi neputincioase. 
Prizonierii stăteau rezemaţi de pereţi, ori şedeau pe pat şi 
pe podea, cu capetele lor mascate atârnând în cel mai strict 
înţeles al cuvântului. 

Ei rosti Old Death cele zece minute au trecut. Ce-aţi 
hotărât? 

Nimeni nu răspunse. Doar unul din derbedei trase o 
înjurătură. 

Tăceţi? Bine! Vasăzică nu vreţi să vă predaţi şi putem 
trage. 

Duserăm amândoi puştile la ochi. Era ciudat că nici unuia 
dintre bandiți nu-i trecea prin gând să îndrepte pistolul 
asupra noastră. Pe lângă toate, mai erau şi laşi; curajul lor 
se manifesta doar în acte de violenţă împotriva celor fără 
apărare. 

Haide, răspundeţi odată, sau trag! ameninţă bătrânul. E 
ultimul meu cuvânt! 

Nici un răspuns. 

Atunci Old Death îmi şopti: 

Trageţi şi dumneavoastră. Trebuie să-i pocnim, altminteri 
nu le impunem respectul cuvenit. Răniţi-l pe „locotenent” la 
mână, iar eu îl ating pe „căpitan”. 

Gloanţele porniră în acelaşi timp şi nimeriră cu precizie. 
Cei doi ofiţeri scoaseră un țipăt avan şi, într-o clipă, 
izbucniră toţi într-un concert desperat şi asurzitor. 

Oamenii de afară şi din odaia vecină, auzind împuşcăturile 
şi crezându-ne încăieraţi cu kukluxiştii, începură şi ei să 
tragă. Gloanţele treceau prin uşă şi oblon de-a dreptul în 
dormitor. Câţiva bandiți se aleseră chiar cu răni. Spre mai 
multă siguranţă, toată liota se lungise pe jos urlând ca din 
gură de şarpe. „Căpitanul”, îngenunchind lângă pat, îşi 


înfăşură în cearşaf mâna sângerândă. Apoi, cu ochii spre 
tavan, strigă: 

Opriţi! Ne predăm! 

Bine! răspunse Old Death. Aruncaţi toate armele pe pat şi 
depărtaţi-vă. Pe urmă o să vă dăm drumul afară. Dar vai de 
acela care va păstra la el vreo armă. Îl împuşcăm pe loc. În 
jurul casei vă aşteaptă sute de oameni. Puteţi scăpa numai 
cu condiţia să vă predaţi cinstit. 

Situaţia teroriştilor era deznădăjduită, evadarea 
imposibilă. Asta o ştiau şi ei. Dacă se predau, ce li se mai 
putea întâmpla? Intenţiile nu şi le realizaseră, deci nu 
puteau fi acuzaţi de nici o crimă. Era, în orice caz, mai 
convenabil să se supună decât să încerce o evadare fără 
şansă, dar cu urmări grave pentru ei. Aşadar, îşi 
îngrămădiră la moment toate pistoalele şi cuţitele pe pat. 

Perfect, domnilor! le strigă de sus Old Death. Şi acum, încă 
un cuvânt: vă vom deschide uşa, dar cine face cel mai mic 
gest ca să pună mâna pe armă, poate să-şi ia rămas bun de 
la viaţă! Aşteptaţi niţel! 

Mă trimise jos ca să-i comunic lui Lange dispoziţia: va 
deschide uşa spre dormitor şi-i va lua în primire pe 
kukluxişti. Numai că, în practică, lucrurile se dovediră mai 
puţin simple decât ne închipuiam. Coridorul, luminat de 
câteva lanterne rechiziţionate în grabă, era ticsit de lume. 
Eu încă mai purtam cu excepţia cagulei costumul 
„imprumutat” şi oamenii mă luară drept unul din banda 
secretă. Nici nu voiau să-mi asculte protestele; mă 
înghesuiau şi-mi cărau la pumni cu nemiluita. Multă vreme 
după aceea aveau să mă mai doară coastele. Bravii cetăţeni 
dădeau să mă scoată din casă şi să mă linşeze. 

Mă aflam la mare ananghie, căci oamenii nu ştiau deloc 
cine sunt eu. Era mai ales unul înalt, ciolănos, care mă toca 
mereu şi striga: 

Afară cu el, afară! Avem copaci cu rămuriş des, vânjos, 
minunat! Crăcile sunt tari de tot; nu se rup ele dacă 
spânzurăm pramatia asta. 


Şi mă tot împingea către uşa din dos. 

Dar, sir, pentru numele lui Dumnezeu îi strigai nu sunt 
kukluxist! întrebaţi-l pe master Lange! 

Las' că avem crăci minunate, potrivite! mă asigură el, 
învineţindu-mi coastele. 

Cer să mă duceţi în odaie, la master Lange! Nu înţelegeţi 
că m-am travestit numai ca să... 

? 

Ai, şi ce crăci grozave avem! Găsim noi şi funie aici, în La 
Grange, funie fină, elegantă, din cea mai bună cânepă! 

Mă împingea mereu şi mă izbea cu pumnul, încât îmi 
pierdui până la urmă răbdarea. Tipul era în stare să-i 
întărâte şi pe ceilalţi ca să mă linşeze. Dacă ajungeam 
afară, în curte, nu mă aştepta nimic bun. 

Domnule îi strigai nu permit să vă mai atingeţi de mine! 
Vreau să vorbesc cu master Lange! Aţi înţeles? 

Ce mai crăci avem! Şi ce funii formidabile! zbieră el şi mă 
boxă iarăşi în coaste. 

Dar acum paharul se umpluse. Îi repezii un pumn în nas 
încât, dac-ar fi fost destul spaţiu împrejur, cu siguranţă că s- 
ar fi prăbuşit la pământ. Era o înghesuială cumplită. Totuşi, 
înaintai cu forţa, strigând din răsputeri şi lovind orbeşte în 
toate părţile. Năuciţi, oamenii se mai feriră din calea mea şi 
reuşii să-mi croiesc drum către încăperea unde se afla 
Lange. Dar, în timp ce înaintam astfel, golul se umplea 
iarăşi îndărătul meu şi pumnii îmi cădeau în spinare ca 
grindina. Vai şi amar de un veritabil kukluxist, dacă până şi 
o imitație se alege cu atâtea vânătăi! 

Cetăţeanul acela ciolănos şi agresiv mă urmări cât putu de 
repede. Ca un mistreţ, rănit se năpusti în odaie aproape 
odată cu mine. Urla din toţi bojocii. Văzându-l, Lange 
întrebă: 

Doamne iartă-mă, ce vi s-a întâmplat, sir? De ce strigaţi 
aşa? De ce sângeraţi? 

La spânzurătoare cu banditul! răspunse acesta furios. Mi-a 
zdrobit nasul, mi-a făcut praf doi dinţi, ba mi se pare chiar 


patru! Şi ce dinţi, domnule! Singurii pe care-i mai aveam în 
faţă! La spânzurătoare cu el! 

Acum, ce-i drept, furia lui era mai întemeiată; omul 
sângera serios. 

Ce-aveţi cu dumnealui? se miră Lange, arătând spre mine. 
Vai, vai, stimate sir, acesta nu e kukluxist! E prieten de-al 
nostru; chiar lui îi datorăm în bună parte reuşita acţiunii. 
Fără dânsul, nici noi, nici se?or Cortesio n-am mai fi în viaţă, 
iar gospodăriile noastre ar fi fost mistuite de foc! 

Ciolănosul holbă ochii şi-şi căscă gura însângerată. Apoi 
arătă spre mine şi întrebă: 

Fără... fără... ăsta de-aici? 

Amuzant tablou! Toată asistenţa izbucni în râs. Scoţându- 
şi batista, omul se tot ştergea de sudoare şi sânge, în timp 
ce eu îmi frecam de zor diversele părţi maltratate ale 
corpului, împodobite pentru mult timp cu instantaneele 
fotografice ale degetelor sale. 

Ascultaţi, sir îl certai eraţi gata să mă spânzurați de o 
cracă, iar cu pumnii dumneavoastră afurisiţi mi-aţi muiat os 
cu os. Mă simt ca un tâlhar jefuit de propria sa bandă. 

Omul nu mai ştia ce să zică. Stătea cu gura căscată şi ţinea 
în palmă ultimii săi dinţi din faţă, care, până adineauri, 
locuiseră atât de paşnic şi sigur în gura lui. Nu-mi mai 
stăpânii nici eu râsul; prea arăta jalnic şi caraghios. În 
sfârşit, izbutii să-mi îndeplinesc sarcina. 

Între timp, ca măsură de prevedere, fuseseră aduse 
frânghiile şi curelele disponibile. Zăceau toate grămadă 
într-un ungher. 

Şi acum, poftiţi i afară din dormitor! zisei către Lange. Dar 
unul câte unul. Cum ies, îi legaţi pe rând. Old Death se va 
mira de ce am întârziat atâta. De fapt, s-ar fi cuvenit ca 
şeriful să fie aici, printre noi. Doar negrul lui Cortesio l-a 
anunţat! 

Şeriful?! făcu mirat Lange. Păi e de mult aici! Nici nu ştiţi 
cui îi datoraţi ghionturile. Chiar dumnealui e şeriful! 

Şi-l arătă cu mâna pe ciolănos. 


Mii de trăsnete, sir! îl luai eu în primire. Dumneavoastră 
sunteţi şeriful, adică reprezentantul suprem al putorii 
executive în această regiune? Dumneavoastră aveţi 
misiunea să menţineţi aici ordinea şi legalitatea? Asta-i 
bună! Atunci nu e de mirare că domnii din Ku-kiux-klan se 
lăfăie aici ca la ei acasă. 

Mustrarea mea îl puse în mare încurcătură. Nu găsi 
altceva de făcut decât să-mi arate iarăşi dinţii din palmă. 
Apoi bâigui: 

Scuzaţi, sir! M-a înşelat înfăţişarea dumneavoastră de 
criminal. 

Vă foarte mulţumesc! În schimb, dumneavoastră arătaţi cu 
atât mai jalnic. Dar faceţi-vă datoria măcar de-aci încolo, 
dacă nu vreţi să stârniţi bănuiala că încercarea de a linşa 
oameni cumsecade ascunde de fapt simpatia 
dumneavoastră pentru Ku-klux-klan! 

Aceste cuvinte avură darul să-i redea conştiinţa rangului 
său oficial. 

Na-na! făcu el, umflându-şi pieptul. Eu, şeriful onorabilului 
district Fayetta, să fiu suspectat că sunt kukluxist?! Am să 
vă dovedesc numaidecât contrariul. Chiar în noaptea asta îi 
vom judeca pe ticăloşi. Faceţi loc, domnilor, pentru trecere! 
Duceţi-vă dincolo, în coridor, şi staţi cu puştile întinse spre 
uşă, ca să vadă domnişorii cine e stăpân aici! Pregătiţi 
funiile şi deschideţi uşa! 

Ordinul fu executat. O jumătate duzină de puşti, cu două 
ţevi pândeau amenințătoare dinspre coridor. În odaie se 
aflau acum şeritful, cei doi Lange, Cortesio, doi dintre 
cetăţenii care ne întovărăşiseră de la început şi eu. 
Mulțimea de afară ne îndemna să grăbim lucrurile. 
Desfăcurăm deci obloanele pentru ca oamenii din curte să 
poată constata că nu stăm degeaba. Secaserăm apoi 
proptelele şi deschiserăm uşa de la dormitor. 

Nimeni dintre terorişti nu se hotăra să iasă cel dintâi, îl 
somai pe „căpitan”, apoi pe „locotenent”. Amândoi îşi 
înfăşuraseră mâinile în batiste. În afară de ei, mai erau vreo 


trei sau patru răniţi, care sângerau. Sus, la deschizătura 
din pod, pândea Old Death, cu ţeava puştii îndreptată spre 
bandiți. 

Toţi păcătoşii aceştia căzuţi în capcana lui Old Death fură 
legaţi cu mâinile la spate şi alăturaţi celor patru complici ai 
lor pe care îi adusesem, tot legaţi, de la casa lui Cortesio. 
Oamenii din curte, urmărind operaţia, izbucneau mereu în 
urale. Toată banda fu lăsată cu glugile pe faţă, în afară de 
„căpitan” şi „locotenent”. 

La stăruinţele mele, oamenii îl anunţară pe un aşa-zis 
felcer care sosi la faţa locului. Susţinea că pansează rapid 
orice fel de răni, ba chiar ie operează şi le vindecă. După 
ce-i cercetă pe răniţi, trimise vreo treizeci de localnici să 
cutreiere oraşul şi să facă rost de vată, fese, plasturi, 
vaselină, săpun şi alte asemenea lucruri necesare 
îndeletnicirii sale nobile. 

Când, în fine, puseserăm în afară de primejdie pe, toţi 
kukluxiştii, se ridică întrebarea unde să-i adăpostim, căci o 
închisoare pentru nouăsprezece inşi nu exista în La Grange. 

Băgaţi-i în salonul restaurantului! porunci şeriful. Trebuie 
să rezolvăm chestiunea cât mai repede. Constituim o curte 
cu juri şi pronunţăm pe loc sentinţa. Ne aflăm în faţa unui 
caz care impune măsuri excepţionale. 

Ştirea se răspândi peste tot cu iuţeala fulgerului. Mulțimea 
venea în valuri şi zorea spre restaurant ca să-şi asigure un 
loc cât mai bun. Cei care nu mai încăpeau înăuntru stăteau 
pe scări, în tindă sau în ogradă. Teroriştii fură întâmpinați 
cu ameninţări teribile, încât escorta avu serios de lucru 
pentru a-i apăra de brutalităţi. Cu mare greu intrară în aşa- 
zisul salon, adică într-o încăpere largă dar scundă, 
destinată balurilor. Estrada fu eliberată de tot calabalăcul 
orchestrei şi ocupată de prizonieri. Când le scoaserăm 
cagulele, se dovedi că toţi erau străini, niciunul măcar nu 
locuia prin vecinătate. 

Se formă apoi tribunalul sub preşedinţia şerifului, cu 
procuror, avocat al apărării, grefier şi un număr de juraţi. 


Caracterul tribunalului mai că mă îngrozea, dar ţinând 
seama de împrejurări, ca şi de cazul în speţă, faptul trebuia 
oarecum scuzat. 

Ca martori figurau cei doi Lange, Cortesio, alţi cinci 
cetăţeni, Old Death şi cu mine. Corpul delict consta din 
diversele arme ale acuzaților, expuse pe masă... 

Se constată că puştile erau încărcate pe ambele ţevi. 

Şeriful declară şedinţa deschisă, cu observaţia că 
depunerea jurământului de către martori este inutilă, 
deoarece „calitatea morală a acuzaților nu justifică 
împovărarea unor martori atât de onorabili cu formalităţile 
respective”. El constată că, în afara kukluxiştilor, se găsesc 
în salon numai persoane a căror „conştiinţă şi simţ de 
justiţie sunt deasupra oricăror bănuieli”. Tocmai acest fapt 
adăugă şeriful „trebuie subliniat aici cu mare bucurie şi 
satisfacţie”. Un „bravo” unanim răsplăti complimentul, iar 
şeriful mulţumi printr-o foarte demnă închinăciune. Eu însă 
vedeam în jur destui inşi care, după înfăţişarea lor, nu prea 
meritau elogiile atât de patetice ale şerifului. 

Se procedă mai întâi la audierea martorilor. Old Death 
expuse amănunţit întâmplarea. Noi, ceilalţi, ne mărginirăm 
să-i confirmăm declaraţia. Apoi se ridică procurorul. El 
repetă depoziţiile noastre şi stabili că acuzaţii aparţin unei 
asociaţii interzise care urmăreşte funestul scop de a 
submina ordinea legală, de a dărâma temelia statului şi de a 
organiza crime monstruoase ce se pedepsesc cu închisoare 
pe termen lung, cu muncă silnică pe viaţă şi chiar cu 
moartea. Însăşi calitatea de membru al acestei asociaţii este 
suficientă pentru a justifica o întemniţare pe zece sau 
douăzeci de ani. În plus, s-a mai dovedit că acuzaţii 
plănuiseră asasinarea unui fost ofiţer al” Republicii, 
biciuirea cruntă a doi dintre cei mai stimaţi gentlemeni şi 
incendierea unei case din acest binecuvântat oraş. Şi, în 
fine, nutriseră intenţia să-i spânzure pe nişte oameni străini 
de oraş, doi bărbaţi extrem de paşnici şi de stimaţi (la 
aceste cuvinte, procurorul se înclină în faţa lui Old Death şi 


a mea), fapt care mai mult ca sigur le-ar fi cauzat moartea 
şi, în consecinţă, trebuie pedepsit exemplar cu atât mai 
vârtos, cu cât tocmai acestor doi bărbaţi li se datorează 
salvarea întregului La Grange de năpasta ce-l ameninţa. 
lată de ce el, procurorul, trebuie să stăruie asupra unei 
sentinţe cât se poate de aspre şi propune ca unii acuzaţi, pe 
care perspicacitatea onoratei curţi va şti să-i aleagă, să fie 
spânzurați, iar ceilalţi, pentru „îndreptarea lor morală”, să 
fie biciuiţi fără milă şi întemnițați pe viaţă, răpindu-li-se 
astfel posibilitatea de a mai primejdui simţul şi existenţa 
unor cetăţeni demni de toată cinstea. 

Rechizitoriul procurorului fu, de asemenea, lăudat cu 
strigăte de „bravo!”, cărora el le mulţumi, înclinându-se 
foarte solemn. 

Luă apoi cuvântul avocatul apărării, care făcu dintru 
început constatarea că preşedintele s-a abătut grav de la 
procedură, neglijând să ia datele personale ale acuzaților, 
în consecinţă, avocatul recomandă respectuos ca greşeala 
să fie pe loc reparată, nu de alta, dar pentru a se cunoaşte 
măcar cine anume va fi spânzurat sau întemnițat, ca şi 
pentru întocmirea cuvenitelor acte de deces şi a celorlalte 
scripte observaţie plină de duh, care primi şi din parte-mi o 
aprobare totală, deşi tacită. Avocatul recunoscu în totul 
pomenitele intenţii ale kukluxiştilor, datoria sa fiind de a nu 
tăgădui adevărul, dar sublime că niciuna din ele nu a fost 
dusă la îndeplinire, toate rămânând doar în stadiul de 
tentativă. Nu putea să fie vorba deci nici de ştreang şi nici 
de temniţă pe viaţă. El adresă întregii asistenţe întrebarea 
dacă o simplă încercare neizbutită i-a căşunat sau îi poate 
căşuna cuiva vreun râu. Fără îndoială că nu! Prin urmare, 
nimeni n-a suferit prejudicii, fapt care justifică pe deplin 
achitarea tuturor acuzaților. Astfel, membrii înaltului 
tribunal, cât şi onoraţii cetăţeni din sală se vor dovedi nişte 
gentlemeni iubitori de oameni şi buni creştini. 

Avocatul se bucură de aplauze sporadice. Se înclină şi el 
adânc, de câteva ori, ca şi cum lumea l-ar fi răsplătit cu 


ovaţii. 

Asupra acestora, preşedintele se ridică din nou. Înainte de 
toate declară că trecuse dinadins peste formalitatea 
înregistrării datelor personale, fiind convins că acuzaţii ar fi 
minţit. Pentru cei condamnaţi la ştreang propuse, spre 
simplificare, încheierea unui act sumar de deces conţinând 
aproximativ următoarele: „Nouăsprezece membri ai Ku- 
klux-klanului spânzurați din propria lor vină”. El recunoscu 
apoi că e vorba, într-adevăr, de o tentativă şi dădu asigurări 
că va formula chestiunea vinovăţiei în acest sens. Dar, pe de 
altă parte susţinu el numai celor doi gentlemeni străini li se 
datorează faptul că tentativa n-a reuşit. Intenţia fusese 
extrem de primejdioasă şi acest lucru trebuie pedepsit. În 
ce-l priveşte, n-are nici timp şi nici chef să penduleze ore 
întregi între opiniile procurorului şi cele ale apărării; şi 
apoi, nu consideră necesar să se ocupe prea mult de nişte 
indivizi, nouăsprezece la număr, care constituiți într-o 
bandă puternică şi foarte bine înarmaţi s-au lăsat prinşi de 
numai doi oameni. Asemenea „eroi” nu merită nici măcar 
atenţia ce o acorzi unui canar sau unei vrăbii. El, şeriful, a 
fost pus în situaţia să audă că ar simpatiza cu Ku-klux- 
klanul; această bănuială e intolerabilă şi de aceea va avea el 
grijă ca dumnealor să plece ruşinaţi din acest district şi să 
nu le mai treacă prin gând o nouă vizită. În concluzie, se 
adresează domnilor juraţi cu întrebarea dacă acuzaţii s-au 
făcut sau nu vinovaţi de tentativă de omor, tâlhărie, rănire, 
incendiere şi roagă să nu se amâne cumva răspunsul până 
la finele lui decembrie viitor, deoarece în faţa tribunalului s- 
a adunat un public numeros, extrem de stimabil şi 
nerâbdător să afle sentinţa. 

Acest discurs cu nuanţe de ironie fu puternic aplaudat. 
Juriul se retrase într-un colţ şi, după o consfătuire de cel 
mult două minute, primul jurat îi şi comunică preşedintelui 
hotărârea pe care acesta o împărtăşi asistenţei. Era un 
verdict de vinovăţie. 


Urmă o discuţie în şoaptă între şerif şi asistenții lui. 
Atrăgea atenţia faptul că, în timpul discuţiei, şeriful dădu 
ordin ca buzunarele acuzaților să fie golite de conţinutul 
lor, în special de bani. După executarea acestui ordin, se 
făcu numărătoarea banilor. Şeriful dădu satisfăcut din cap, 
apoi se ridică pentru a rosti sentinţa. 

Domnilor spuse el vinovăția a fost stabilită. Cred că sunt în 
asentimentul dumneavoastră dacă voi comunica pe scurt în 
ce constă pedeapsa pe care am hotărât s-o pronunţăm şi s-o 
aplicăm cu toată energia. Crimele proiectate n-au fost 
săvârşite în fapt; de aceea, de acord cu domnul avocat al 
apărării, care a făcut apel la sentimentele noastre 
umanitare şi creştineşti, am decis să renunţăm la o 
sancţiune directă... 

Acuzaţii răsuflară uşuraţi şi se înseninară. Din asistenţă se 
auziră câteva exclamaţii de protest. Şeriful continuă: 

Am mai spus că o tentativă de crimă poate fi de asemenea 
primejdioasă. Dacă astăzi nu-i pedepsim pe aceşti oameni ai 
Ku-klux-klanului, să avem cel puţin grijă ca să nu mai 
reprezinte nici un pericol pe viitor. Aşadar, am hotărât să-i 
expediem cât mai departe de statul Texas şi anume într-un 
chip atât de ruşinos, încât să le piară orice, poftă de 
întoarcere. În primul rând, le vom tăia părul de pe cap şi 
bărbile. Desigur că se vor găsi printre dumneavoastră 
gentlemeni care să execute cu plăcere această treabă. Cei 
care locuiesc pe aproape sunt rugaţi să meargă acasă şi să 
aducă foarfeci. Onoratul juriu va da preferinţă acelor scule 
care nu taie prea bine. 

Izbucni un râs unanim. Cineva deschise fereastra şi le 
strigă celor din curte: 

Fuga după foarfece! îi tundem pe kukluxişti. Cine aduce 
foarfece poate să intre în salon. 

Eram convins că oamenii de afară vor alerga numaidecât 
spre casele lor. Şi, într-adevăr, aşa se petrecu. Toţi fugeau şi 
strigau către ai lor să caute instrumentele cu pricina. Se 
auziră chiar voci care cereau să se aducă shears for cliping 


trees şi shears for cliping sheeps, adică foarfece de 
grădinar şi foarfece de tuns oile. 

Am mai hotărât reluă şeriful să-i îmbarcăm pe condamnaţi 
pe vaporul care a sosit din Austin la ora unsprezece şi 
pleacă în zorii zilei la Matagorda, Sosiţi acolo, vor fi preluaţi 
de primul vas care părăseşte definitiv Texasul, vor fi aduşi 
cu toţii pe bord, indiferent de identitatea şi de domiciliul lor, 
ca şi de destinaţia vaporului. Din clipa de faţă şi până la 
reimbarcarea lor pe acest ultim vas, osândiţii n-au voie să-şi 
scoată deghizamentul, pentru ca toţi pasagerii să vadă cum 
procedăm noi, aici în Texas, cu membrii Ku-klux-klanului. 
Nu li se vor desface nici legăturile. Apă şi pâine vor primi 
abia la Matagorda. Cheltuielile vor fi acoperite din banii 
găsiţi asupra lor şi care se ridică la frumoasa sumă de trei 
mii de dolari, realizată probabil din furt. În plus, li se 
confiscă toate lucrurile, îndeosebi armele, care vor fi scoase 
la licitaţie chiar acum. Juriul a hotărât ca încasările de pe 
urma licitaţiei să fie investite în bere şi coniac, iar băutura 
să stea la dispoziţia onorabililor participanţi la această 
dezbatere şi a soțiilor lor cu prilejul balului care va urma. 
La ivirea zorilor îi vom conduce pe kukluxişti până la 
debarcader în sunetele unei muzici grave şi în cântece de 
inimă rea. Condamnaţii vor asista la balul nostru stând 
nemişcaţi chiar pe estrada unde se află acum. Aceasta e 
sentinţa. Dacă apărarea are ceva de obiectat, o ascultăm cu 
plăcere, dar şi cu condiţia să nu vorbească prea mult. Până 
a începe balul trebuie să-i tundem pe condamnaţi şi să 
organizăm licitaţia. Ne aşteaptă deci destule treburi. 

De astă dată obţinu, într-adevăr, ovaţii furtunoase. 
Preşedintele cât şi avocatul apărării trebuiră să facă 
eforturi mari ca să restabilească liniştea. În sfârşit, 
apărătorul se rosti;” 

Aş mai avea de spus în favoarea condamnaților 
următoarele: găsesc sentinţa înaltului tribunal cam aspră; 
dar asprimea este mai mult decât compensată prin ultima 
parte a hotărârii care se referă la coniac, la bere, la dans şi 


muzică. De aceea, în numele clienţilor mei, ale căror 
interese le reprezint aici, mă declar în totul de acord cu 
sentinţa şi sper că ea va servi acestor oameni drept îndemn 
pentru o viaţă nouă, mai frumoasă şi mai folositoare. Îi 
avertizez, totodată, că întoarcerea le este interzisă şi că în 
caz contrar voi refuza să le mai iau apărarea, lipsindu-i 
astfel de o strălucită asistenţă juridică. Din punct de vedere 
profesional, mai observ că mi se cuvine un onorariu de câte 
doi dolari per client, ceea ce, înmulţit cu nouăsprezece, 
înseamnă treizeci şi opt de dolari, sumă pentru care nu e 
nevoie să dau chitanţă în scris, fiindu-mi achitată în faţa 
atâtor martori. Eu rețin pentru mine optsprezece dolari, iar 
douăzeci îi donez pentru iluminatul şi chiria sălii. Pentru 
plata muzicanţilor propun o taxă de intrare de 
cincisprezece cenți de gentleman. Fireşte că doamnele 
sunt? scutite. 

Se aşeză, iar şeriful se declară absolut de acord cu 
propunerile lui. 

Stăteam acolo şi îmi părea că visez. Oare toate acestea se 
petreceau aievea? Şi, totuşi, nu era vis! Apărătorul încasă 
banii şi o mulţime de bărbaţi din asistenţă alergară acasă ca 
să-şi aducă soțiile; alţii veneau de afară cu tot soiul de 
foarfece. Deşi era cazul, nici nu izbuteam măcar să mă 
mânii; râdeam şi eu alături de Old Death, pe care acest 
epilog al aventurii părea să-l amuze grozav. 

Kukluxiştii fură într-adevăr tunşi până la piele. Începu apoi 
licitaţia. Puştile găsiră repede amatori la preţuri bune. Şi 
celelalte obiecte fură aproape toate vândute. Gălăgia, foiala 
veşnică pe uşă, înghesuiala, îmbrâncelile erau de nedescris. 
Toţi dădeau să intre în salon, deşi nici a zecea parte n-ar fi 
încăput. Sosiră apoi muzicanţii: un clarinetist, un viorist, un 
trompetist şi unul cu un fagot prăpădit. Acest ansamblu 
ciudat se instala într-un ungher şi începu să-şi acordeze 
instrumentele astmatice într-un fel care nu prea anunţa 
virtuozitate. Aş fi vrut să ies din înghesuială, mai ales că 
apăruseră în sală şi femeile; dar Old Death mă opri. Îmi 


declară că noi doi, de fapt eroii principali ai serii, aveam 
datoria să ne desfătăm după atâta primejdie şi efort. Şeriful 
îl auzi şi-l aprobă, susţinând chiar că ar fi o ofensă pentru 
toţi cetăţenii din La Grange dacă am refuza să conducem 
primul cadril. În acest scop, îi oferea lui Old Death pe soţia 
lui, iar mie pe fiică, ambele dansatoare de prima mână. 
Cum eu îi scosesem doi dinţi, iar dânsul îmi zdruncinase 
serios coastele, se cuvenea, fireşte, să fim amici şi să nu-l 
jignesc refuzând invitaţia. De altfel, omul ne invită la o masă 
separată. 

Ce puteam să mai fac? Din păcate, cele două lady se şi 
apropiaseră de noi. După recomandările de rigoare, intrai 
în joc vrând-nevrând. Trebuia să risc un faimos cadril şi 
poate un vals sau o polcă pe deasupra. Eu, unul din eroii 
serii, şi... detectiv particular! 

Pesemne că simpaticul şerif nu mai putea de satisfacţie 
dăruindu-ne cu cele două zeițe ale căminului său. Reţinuse 
o masă care avea cusurul de a nu ajunge decât pentru 
patru persoane, astfel că fără milă şi îndurare furăm 
abandonaţi celor două lady. 

Doamnele se purtau măreț. Poziţia oficială a soţului şi 
respectiv a tatălui le impunea cea mai riguroasă ţinută. 
Mama, trecută de cincizeci de ani, tricota o jachetă de lână. 
Ea deschise o singură dată gura, referindu-se la Codul lui 
Napoleon. Apoi tăcu definitiv. Domnişoara, trecută şi ea de 
treizeci, adusese de acasă un volum de poezii pe care, în 
ciuda spectacolului din jur, părea să-l citească. Ea îl onoră 
pe Old Death cu o observaţie ce se voia spirituală despre 
Pierre Jean de Beranger6, şi, după ce bătrânul cercetaş o 
asigură cu deplină sinceritate că nu l-a văzut în viaţa lui pe 
acel gentleman, se cufundă într-o adâncă şi demnă muţenie. 
Când se servi berea, partenerele noastre nu se atinseră de 
ea; dar când şeriful aduse două pahare cu coniac, chipurile 
lor ascuţite şi ursuze se însufleţiră. 

Cu acest prilej, onorabilul funcţionar îmi trânti unul din 
cunoscutele lui ghionturi în coastă şi-mi şopti la ureche: 


Începe cadrilul. Grăbiţi-vă! 

Dar n-are să ne refuze? întrebai eu pe un ton prea puţin 
vesel. 

Nu. Doamnele au fost informate. 

Mă înclinai deci în faţa fiicei, bâlbâii câte ceva despre 
onoare, plăcere şi favor şi mă alesei, în sfârşit, cu... volumul 
de versuri care părea să facă parte integrantă din trupul 
duduii. 

Old Death, în schimb, procedă mai practic. El îi strigă 
mamei: 

Haide, cucoană! Vreţi pe dreapta, pe stânga, mă rog, cum 
vă place! Eu ţopăi pe toate picioarele. 

Ce mai dans făcurăm, ce mai trântă mancă Old Death 
împreună cu partenera lui, cum se mai puseră pe băut 
gentlemenii din salon toate acestea le las deoparte. Destul 
că, la ivirea zorilor, proviziile erau pe sfârşite, deşi domnul 
şerif ne asigura că a mai rămas câte ceva din banii realizaţi 
la licitaţie; se mai putea organiza mâine sau chiar deseară 
încă un mic bal. În ambele încăperi de jos, în curte, în 
grădină, peste tot oameni chercheliţi, ba unii chiar zdrobiţi 
în toată regula. 

Dar cum se răspândi vestea că alaiul e gata să pornească 
spre debarcader, toţi se repuseră pe picioare. Coloana se 
formă astfel: în faţă orchestra, apoi membrii tribunalului, 
apoi condamnaţii în straiele lor ciudate, după care martorii, 
urmaţi la nimereală de toţi ceilalţi siri, maşteri şi 
gentlemeni. 

Americanul e un tip original. Găseşte totdeauna ce-i 
trebuie. Mă miram de unde vor fi scos oamenii aceştia, cât 
ai clipi, atâtea obiecte sonore dintre cele mai diverse! Mai 
toată populaţia din oraş, cu excepţia cuvioşilor predicatori 
şi a distinselor lady se alăturaseră alaiului şi fiecare venise 
cu câte un instrument capabil să sporească hărmălaia 
„muzicală”. 

După ce toată lumea se încolona, şeriful dădu semnalul. 
Alaiul se puse în mişcare şi „virtuoşii” muzicieni începură să 


schingiuiască celebrul cântec Yankee-Doodle. Apoi se porni 
tămbălăul general. Greu de spus ce anume se fluiera, se 
urla, se cânta. Parcă ne-am fi găsit între nişte nebuni de 
balamuc. Mărşăluirăm astfel cu pas încet, de 
înmormântare, până la debarcader. Acolo prizonierii fură 
predaţi căpitanului care după cum ne-am convins îi luă în 
păstrare sigură. Evadarea garantă el ar fi exclusă. De altfel, 
şi călătorii paşnici de pe bord nu-i scăpau din ochi pe 
kukluxişti. 

La plecarea vaporului muzicanţii intonară cea mai 
frumoasă melodie din repertoriul lor şi tărăboiul se 
dezlănţui iarăşi cu vigoarea cuvenită. În timp ce toată 
lumea stătea cu ochii la vapor, eu îl luai de braţ pe Old 
Death şi ne cărăbănirăm acasă, împreună cu cei doi Lange. 
Hotărârăm să ne odihnim niţel, dar somnul meu se prelungi 
peste măsură. Când mă deşteptai, Old Death era deja în 
picioare. Nu putuse dormi. Îl durea un şold. Spre marele 
meu regret, îmi aduse la cunoştinţă că astăzi e exclus să se 
urce pe cal. Bietul om suporta acum efectul neplăcut al 
trântei din timpul dansului. 

Trimiserăm după felcer. Acesta sosi, îl examina pe pacient 
şi declară că e vorba de o scrântitură. Osul trebuia readus 
în poziţie normală. Îmi venea să-l iau la palme pe şarlatan 
care trăgea de zor piciorul lui Old Death, asigurându-ne că 
vom auzi curând pocnitura. 

Noi ascultam cu atenţie, dar degeaba. Smuciturile nici 
măcar nu-l dureau pe pacient. Atunci îl dădui la o parte pe 
felcer şi cercetai la rândul meu situaţia. Se vedea Cât de 
colo pe şold o vânătaie cu marginile gălbui. Aşadar, 
bătrânul Death suferise o contuzie. 

Vă facem o frecţie cu muştar său cu alcool hotărâi eu. 
Fireşte că trebuie să staţi liniştit toată ziua. Păcat că, între 
timp, o să ne scape Gibson! 

Gibson? replică acesta. Să nu vă îngrijoreze de fel! Când 
un copoi ca mine miroase o urmă, nu se lasă până nu prinde 
vânatul. Aveţi toată încrederea. 


Ştiu, nu mă îndoiesc. Numai că escrocul şi bietul Ohlert 
ne-o iau prea mult înainte. 

Îi ajungem noi. În fond, cred că n-are importanţă dacă-i 
găsim cu o zi mai devreme sau mai târziu. Sus capul! Acest 
prea onorabil şerif, cu balul şi cu cele două lady ale lui, ne-a 
cam stricat socotelile; dar fiţi pe pace, contuzia se vindecă 
repede. Şi nu uitaţi că mă cheamă Old Death. Pricepeţi, nu-i 
aşa? 

Desigur că toate astea sunau foarte, frumos şi, cum aveam 
încredere în bătrân, mă silii să nu par îngrijorat, în orice 
caz, nu puteam pleca de unul singur. De aceea, mă bucurai 
din toată inima când, în timpul prânzului, master Lange mă 
informă că e decis să ne însoţească, având deocamdată 
acelaşi drum cu noi. 

Cred că nu veţi regreta prezenţa noastră, adică a mea şi a 
lui Will căută să mă convingă fierarul. 

Ştiu să strunesc un cal şi să manipulez o armă. lar dacă ne 
iese în cale vreun răufăcător, fie alb, fie o piele-roşie, vă 
asigur că nu ne apucă strechea. Sunteţi de acord să 
mergem împreună? Bateţi palma! 

Ne învoirăm, fireşte. Mai târziu sosi şi Cortesio, care se 
odihnise cam multişor şi zorea acum să ne arate caii. În 
ciuda durerii, Old Death ieşi afară şchiopătând. Voia să vadă 
caii cu propriii lui ochi. 

Acest june master afirmă, ce-i drept, că ar fi călăreț zise 
bătrânul. Dar noi cam ştim cât valorează asemenea 
afirmaţii. Pe urmă, nici nu prea cred că se pricepe la cai. 
Eu, la o adică, pot să aleg calul cel mai prăpădit în 
aparenţă, ştiind însă că de fapt e cel mai bun dintre toţi. 
Astfel de cazuri mi s-au întâmplat nu o dată. 

Am fost nevoit să scot pe rând toţi caii din grajd şi să-i 
încalec, în timp ce Old Death după ce se interesa de preţ le 
urmărea mişcările ca un specialist de mare clasă. Şi, într- 
adevăr, lucrurile se petrecură aşa cum a prezis: nu alese 
nici un cal din cei oferiţi de Cortesio. 


Par mai grozavi decât sunt constată el. După câteva zile, îi 
vezi istoviţi. Mai bine îi luăm pe roibii ăştia bătrâiori care, 
lucru de mirare, sunt şi foarte ieftini. 

Păi, aţi ales nişte gloabe nenorocite! interveni Cortesio. 

Se?or, îngăduiţi-mi să vă declar deschis că nu vă pricepeţi 
la cai. Ăştia doi sunt animale de prerie, dar au căzut pe 
mâini proaste. Au suflu bun, nu se înăbuşă la tăvăleală. Îi 
luăm şi basta! S-a făcut! 

Capitolul III Peste graniţă. 

O săptămână mai târziu, cinci călăreţi patru albi şi un 
negru atingeau punctul unde se întâlnesc meleagurile 
sudice a două districte din Texas: Medina şi Uvalde. Albii 
călăreau alături doi câte doi, iar negrul venea în urmă. 
Perechea din faţă purta îmbrăcăminte aproape identică, 
numai că hainele tânărului erau mai noi decât ale 
tovarăşului său mai în vârstă şi neobişnuit de slab. Roibii lor 
călcau în trap sprinten şi nechezau din când în când cu 
voioşie dovadă că drumurile lungi şi grele din acel ţinut le 
priau destul de bine. Cei doi călăreţi din spate se vedeau că 
sunt tată şi fiu. Erau şi ei îmbrăcaţi la fel, dar nu în haine de 
piele ca perechea din faţă, ci în costume din stofă de lână. 
Aveau pe cap pălării de pâslă cu boruri largi. Armele lor, 
câte o puşcă cu două ţevi, cuțite şi pistoale. Negrul, un 
flăcău deosebit de vânjos, purta îmbrăcăminte dintr-o 
țesătură uşoară, de bumbac, de culoare închisă, iar pe 
părul lui creţ trona un joben aproape nou, strălucitor, în 
mână ţinea o flintă mare cu două ţevi, iar la brâu o 
„machetă”, una din acele lame lungi, încovoiate, nici cuţit 
nici sabie folosite mai ales în Mexic. 

Numele celor patru albi ne sunt cunoscute: Old Death, 
fierarul Lange, fiul său şi eu. Negrul era omul lui Cortesio 
din La Grange, acelaşi care în seara memorabilă ne 
introdusese în casa mexicanului. 

Trei zile îi trebuiseră lui Old Death pentru a-şi vindeca 
stupida lui contuzie. Bănuiam că păţania îl cam ruşina. Să fii 
rănit în luptă e o cinste; dar să cazi în timpul dansului şi să- 


ţi striveşti jumătate din şold, e tare neplăcut pentru un 
westman cu faima lui Old Death. Asta îl şi necăjea pe 
bătrânul cercetaş. Desigur că îndurase în taină dureri mult 
mai mari decât cele mărturisite altminteri n-ar fi acceptat 
să amânăm cu trei zile plecarea noastră. Desele sale 
strâmbături dovedeau că nici acum durerea nu-i trecuse cu 
totul. Cortesio aflând, fireşte, de hotărârea celor doi Lange 
de a ne însoţi, ne vizitase în preziua plecării şi ne rugase să- 
i facem un serviciu, adică să-l luăm cu noi şi pe negrul Sam. 
Rugămintea ne-a cam surprins, deşi n-am lăsat să se vadă 
acest lucru. În plus, nu mi se părea o plăcere să târăşti 
după tine, săptămâni întregi, un negru cu care n-ai nici în 
clin, nici în mânecă. Dar Cortesio ne-a lămurit că primise de 
la Washington o depeşă importantă, în urma căreia trebuia 
să expedieze la Chihuahua un plic nu mai puţin important. 
Ar fi putut să ni-l încredinţeze nouă, dar aştepta un răspuns 
pe care noi nu i-l mai puteam aduce. De aceea se vedea 
nevoit să trimită un curier şi drept cel mai potrivit pentru 
această misiune îl socotea pe Sam. Era un om simplu, un 
negru de rând, dar îi întrecea cu mult pe semenii săi. Îl 
slujea pe Cortesio de multă vreme, îi era devotat şi făcuse 
nu o dată primejdiosul drum până peste graniţa mexicană, 
dovedindu-se plin de curaj în momentele grele. Cortesio ne- 
a asigurat că Sam nu ne va stingheri câtuşi de puţin şi că 
dimpotrivă, ne va fi de un real ajutor. Drept care ne-am dat 
consimţământul. Şi trebuie spus că până acum nu aveam 
motiv să regretăm. Sam era un călăreț remarcabil. 
Deprinsese această artă de pe vremea când, împreună cu 
stăpânul său, mai locuia în Mexic şi trebuia că mâie cirezile 
mergând călare. Era sprinten şi foarte îndatoritor, se ţinea 
mereu respectuos la distanţă şi, dintre toţi cei patru albi, 
părea să mă simpatizeze cel mai mult pe mine. Mă copleşea 
cu tot felul de atenţii care îmi dovedeau ataşamentul său. 
Old Death considerase inutil să ne pierdem vremea tot 
căutând urmele lui Gibson şi luându-ne pas cu pas după ele. 
Ştiam precis în ce direcţie o apucase detaşamentul de care 


s-a alăturat şi prin ce localităţi avea să treacă. De aceea, 
bătrânul westman opinase să călărim direct spre Rio 
Nueces şi mai departe spre trecătoarea Eagle. Acolo era 
foarte probabil să întâlnim detaşamentul. Bineînţeles că 
trebuia să ne grăbim pentru a recâştiga atâta timp pierdut. 
Eu, unul, refuzasem să cred că ar fi posibil să-l ajungem din 
urmă. Dar Old Death îmi dăduse asigurări că escorta 
mexicană care-i însoțea pe recruți se va feri de ochii 
observatorilor nedoriți şi va fi, deci, nevoită să facă ocoluri 
mari, în timp ce noi vom merge în linie dreaptă, ceea ce ar 
compensa pe deplin avansul de câteva zile al 
detaşamentului. 

Roibii noştri parcurseseră în şase zile aproape două sute 
de mile engleze, performanţă de care nimeni, afară de Old 
Death, nu iar fi crezut capabili. Caii aceştia bătrânei păreau 
să fi întinerit aici, pe drumurile Vestului. Iarba bogată, aerul 
curat, ritmul susţinut toate le priau de minune; deveneau 
din zi în zi mai zdraveni şi mai vioi, iar bătrânul cercetaş nu 
mai putea de bucurie: se dovedise un excelent cunoscător 
în materie. 

Lăsasem în urma noastră San Antonio şi Castroville, 
străbătusem districtul Medina, cel cu ape îmbelşugate, şi ne 
apropiam de ţinutul din ce în ce mai arid care se pierde 
apoi în trista nisipărie texană, a cărei dezolare culminează 
între Rio Nueces şi Rio Grande. Voiam să ajungem mai întâi 
la Rio Leona, braţul principal al lui Rio Frio, şi apoi la 
vărsarea lui Turkey Creek în Rio Nueces. La nord-vest de 
noi se înalţă Leona, muntele semeţ din vecinătatea fortului 
Inge. Presupuneam că pe acolo trebuie să fi trecut 
detaşamentul, desigur fără a fi fost observat de garnizoana 
fortului. Ne aşteptam deci să descoperim vreo urmă a lui 
Gibson şi a celor de care se alăturase. 

Terenul era cât se poate de bun pentru călărie. Ne găseam 
într-o prerie vastă, cu iarbă măruntă. Caii aproape că 
zburau pe netezimea ei. Aerul era pur şi, în faţa ochilor 
noştri, zarea se desfăşura limpede şi luminoasă. Când 


călăream drept spre sud-vest, nici nu ne uitam în altă 
direcţie. Aşa se explică faptul că nu observarăm decât 
destul de târziu apariţia unor călăreţi. Old Death îi zări 
primul şi ne atrase luarea-aminte, arătând spre dreapta: 

Priviţi, domnilor! Ce părere aveţi? 

Un punct întunecos parcă se mişca şi se apropia încet- 
încet de noi. 

Hm! medita Lange, ducându-şi palma streaşină la ochi. O fi 
vreun animal care paşte. 

Aşa! zâmbi Old Death. Un animal! Şi încă unul care ronţăie 
iarbă! Frumos! Ochii dumneavoastră par să nu se împace 
prea bine cu perspectiva. Punctul acela se află cam la două 
mile engleze de noi. La o asemenea distanţă, până şi un 
punctuleţ ca ăsta nu poate reprezenta un singur animal. Ar 
trebui să fie un bizon cât cinci elefanţi la un loc; or, pe aici 
nu se află bizoni, cu excepţia câte unui exemplar rătăcit. 
Dar şi acela, nici gând să hoinărească în alt anotimp afară 
de primăvară sau toamnă. În plus de asta, dacă nu ai ochi 
format, mişcările unui punct atât de depărtat te înşală 
foarte lesne. În timp ce pasc, bivolul şi calul înaintează 
extrem de încet, cu câte un pas. Iar eu pun rămăşag pe 
orice că punctul acela se deplasează în galop îndrăcit. 

Imposibil! exclamă Lange. 

Păi, dacă dumneata, ca alb, nu te dumereşti reluă Old 
Death să auzim ce părere are negrul. la spune, Sam, ce 
crezi tu că se vede acolo? 

Negrul, în modestia lui, tăcuse până atunci. Dar, interpelat 
direct, răspunse: 

Călăreţi este. Patru, cinci sau şase. 

Aşa văd şi eu. Să fie oare indieni? 

O, nu, sirra! Indian nu aşa drept la alb vine. Indian se 
ascunde ca să vede cine este alb, apoi vorbeşte la el. Asta 
călăreţi drept la noi vine. Asta alb. 

Foarte adevărat, Sam. Constat, spre bucuria mea, că 
mintea ţi-e mai luminoasă decât culoarea feţei... 


O, sirra, o! îşi sticli dinţii bravul nostru flăcău. Laudele lui 
Old Death reprezentau pentru el o rară cinste. 

Dacă oamenii aceia au într-adevăr intenţia să se apropie 
de noi zise Lange atunci să-i aşteptăm. 

Nici să nu vă gândiţi la aşa ceva! îl corectă bătrânul 
westman. Vedeţi doar că nu vin chiar în direcţia noastră, ci 
mai degrabă tind spre miazăzi. Au observat încotro ne 
îndreptăm şi, ca să ne iasă în drum, au luat-o în diagonală. 
Aşadar, înainte! Nu e timp să stăm pe loc. S-ar putea să fie 
soldaţi din fortul Inge, plecaţi în recunoaştere. În cazul 
acesta, întâlnirea n-ar avea de ce să ne bucure. 

Şi de ce nu? 

Fiindcă am afla lucruri neplăcute, master. Fortul Inge e 
destul de departe de aici, la nord-vest. Când comandantul 
fortului trimite patrule la o asemenea distanţă, înseamnă că 
situaţia nu e tocmai roză. O să vă lămuriţi în curând. 

Ne continuarăm drumul în acelaşi tempo. Punctul se 
apropia acum văzând cu ochii, divizându-se treptat în şase 
punctuleţe care se măreau din ce în ce. Nu aveam nici o 
îndoială că e vorba de călăreţi. După câteva minute, 
recunoscurăm şi uniformele militare. Călăreţii se apropiară 
atât de mult, încât auzirăm şi un glas care ne somă să ne 
oprim. În faţa noastră se afla un sergent de dragoni însoţit 
de cinci ostaşi. 

Încotro aşa de grăbiţi? întrebă el, strunindu-şi calul. N-aţi 
văzut că ne apropiem? 

Ba da răspunse calm Old Death. Numai că nu înţeleg de ce 
ar fi trebuit să aşteptăm. 

Pentru că aveţi obligaţia să vă prezentaţi. 

Ei, uite, suntem albi şi mergem spre sud. Sper că ajunge 
atăt. 

La dracu'! se răsti sergentul. Să nu credeţi că vom permite 
să ne luaţi în băşcălie! 

Pshaw! făcu Old Death, zâmbind cu superioritate. Parcă 
mie îmi arde de glume?! Doar ne aflăm aici în prerie şi nu la 
vreo şcoală unde dumneavoastră să ne-o faceţi pe dascălul 


înarmat cu nuiaua, iar noi să răspundem înfricoşaţi la 
întrebări. 

Eu execut ordinele pe care le-am primit. Vă somez să. ne 
spuneţi pe rând numele! 

Şi dacă n-am avea poftă? 

Vedeţi doar că ne-am putea face ascultați: avem arme! 

Vasăzică, aşa! îmi pare nespus de bine. Numai că nu vă 
sfătuim să încercaţi. Noi, domnule sergent, suntem oameni 
liberi! la să-l văd eu pe acela care ne-ar sili să-i dăm 
ascultare! Reţineţi: ne-ar sili! L-aş vâri în pământ, l-aş strivi 
sub copitele calului! 

Ochii îi scăpărau. Strâns cu genunchii, roibul său se cabra 
şi făcu un salt în direcţia sergentului. Acesta se dădu 
repede îndărăt, gata de ripostă. Dar Old Death nu-i lăsă 
răgaz şi vorbi supărat: 

Nici nu pun la socoteală că sunt de două ori mai bătrân 
decât dumneavoastră şi că am trecut deci în viaţă prin mai 
multe decât veţi avea vreodată dumneavoastră prilejul. 
Vreau numai să răspund amenințării cu armele. Vă 
imaginaţi că aceste cuțite ale noastre sunt de marţipan, că 
ţevile puştilor sunt de zahăr şi gloanţele de ciocolată? Luaţi 
seama, dulciurile astea vă pot veni de hac! Spuneţi că 
executaţi ordinele primite. Well, aşa se şi cuvine, n-am nimic 
împotrivă. Dar vă cere, oare, ordinul să vă răstiţi la nişte 
westmeni încercaţi şi să adoptați un ton de care se serveşte 
generalul faţă de recrut? Suntem gata să stăm de vorbă. 
Dar noi nu v-am poftit încoace şi vă pretindem să fiţi 
politicoşi! 

Subofiţerul se cam fâstâci. Old Death părea transfigurat, şi 
atitudinea lui nu rămase fără efect. 

De ce vă supăraţi degeaba, sir? întrebă sergentul. N-am 
avut intenţia să fiu grosolan. 

Iar eu n-am simţit nici în tonul, nici în expresiile 
dumneavoastră prea multă delicateţe. 

Înţelegeţi, desigur, că nu ne aflăm în salonul unei lady. 
Bântuie pe aici tot felul de vagabonzi şi trebuie să fim cu 


ochii în patru. Suntem într-un post înaintat. 

Vagabonzi? Ne numărați oare şi pe noi printre aceşti 
gentlemeni dubioşi? se burzului bătrânul. 

Nu pot spune în nici un fel. Dar un om cu conştiinţa curată 
nu refuză să se recomande. Circulă pe aici destui afurisiţi 
care vor să treacă dincolo, la Juarez. În asemenea canalii nu 
poţi avea nici o încredere. 

Sunteţi, aşadar, de partea secesioniştilor, a statelor din 
Sud? 

Da. Sper că şi dumneavoastră. 

Eu sunt totdeauna de partea oamenilor de treabă şi 
împotriva mişeilor. În ce priveşte numele şi originea 
noastră, nu văd nici un motiv să le trecem sub tăcere. Venim 
din La Grange. 

Sunteţi, vasăzică, din 'Texas. Şi Texasul a mers împreună 
cu Sudul. Înseamnă că am de-a face cu oameni de aceleaşi 
convingeri politice. 

Convingeri politice! All devils! Vă exprimaţi prea subţire 
pentru un simplu sergent. Dar decât să vă înşirăm cele cinci 
nume ale noastre, pe care, desigur că le veţi uita imediat, 
mai bine vi-l spun numai pe-al meu. Sunt un vechi cercetaş 
de prerie şi cei care mă cunosc îmi spun de obicei Old 
Death. 

Numele făcu impresie. Sergentul se înălţă în şa şi se uită 
ţintă la bătrân. Ceilalţi militari îl priveau surprinşi, dar 
prietenoşi. Subofiţerul, în schimb, îşi încruntă sprâncenele 
şi vorbi sever: 

Old Death? Sunteţi, vasăzică, Old Death, spionul Statelor 
din Nord! 

Domnule! îi răspunse indignat bătrânul. Luaţi seama cum 
vorbiţi! Dacă aţi auzit de mine, veţi şti, desigur, că nu sunt 
omul care se lasă jignit! Mi-am pus în joc pentru Uniune 
toată averea, sângele şi viaţa, fiindcă aşa mi-a plăcut şi 
fiindcă am considerat şi consider că principiile Nordului 
sunt juste. Prin spion se înţelege cu totul altceva. lar dacă 
un ţingău ca dumneavoastră aruncă asemenea vorbă şi eu, 


vezi bine, nu-l altoiesc cu pumnul, înseamnă că mi-e milă de 
el! Old Death nu se teme nici de şase dragoni, nici de zece, 
nici de mai mulţi. Din fericire, soldaţii dumneavoastră par 
mai deştepţi. S-ar putea să raporteze ei comandantului de 
la fortul Inge cum l-aţi întâmpinat pe Old Death şi cum l-aţi 
tratat ca pe un mucos. Sunt convins că aţi încasa-o pe 
cinste. V-ar scădea nasul într-atât, încât nici cu binoclul nu i- 
aţi mai da de urmă. 

Ultimele cuvinte îşi atinseră scopul. Comandantul fortului 
probabil că era un om mai inteligent decât sergentul său. În 
raportul lui, acesta din urmă trebuia, bineînţeles, să 
pomenească de întâlnirea cu noi. De fapt, pentru un şef de 
patrulă e un eveniment fericit să dea peste un vânător cu 
atâta faimă, care îi poate împărtăşi sumedenie de idei şi 
sfaturi folositoare. Westmenii de soiul lui Old Death sunt 
trataţi de către ofiţeri cu cea mai mare consideraţie şi 
stimă, ca nişte egali ai lor. Aşadar, ce avea să raporteze 
sergentul după ce s-a comportat ca un mojic în faţa 
viteazului cercetaş? Desigur că în sinea lui îşi punea 
această întrebare. Nu degeaba se îmbujorase la faţă. 
Pentru a-l intimida şi mai mult, Old Death adăugă: 

Toată cinstea uniformei ce-o purtaţi, dar nici hainele mele 
nu valorează mai puţin. La vârsta dumneavoastră, nu strică 
să ascultați câteva sfaturi din gură lui Old Death. Cine e 
comandantul fortului Inge? 

Maiorul Webster. 

Cel care acum doi ani era căpitan în fortul Rip-ley? 
continuă Old Death cu întrebările. 

Chiar el. 

Atunci transmiteţi-i salutări din partea mea. Mă cunoaşte 
bine. Am tras adeseori la ţintă amândoi şi, dintr-un foc, am 
bătut cuiul drept în centru. Daţi-mi carnetul 
dumneavoastră, să-i scriu câteva rânduri. Cred că o să-l 
bucure nespus când va afla că un subaltern al lui m-a făcut 
spion. 


Descumpănit de-a binelea, sergentul nu mai ştia ce să 
facă. Înghiţi în sec şi, în cele din urmă, îngăimă cu vizibilă 
nelinişte: 

Dar, sir, vă asigur că n-am avut nici un gând rău! Pentru 
alde noi, serviciul nu e o joacă. Avem necazuri destule şi nu 
e de mirare dacă uneori ne scapă câte un cuvânt nelalocul 
lui. 

Mă rog! Asta sună ceva mai politicos. Să presupunem, 
deci, că abia acum începe convorbirea. Sunteţi bine 
aprovizionaţi cu ţigări în fortul dumneavoastră? 

Acum nu. S-au terminat. 

Asta-i rău. Ostaşul fără tutun n-are chef de nimic. 
Prietenul meu şi-a umplut coburul cu ţigări de foi. Poate că 
vă cedează ceva din rezervele sale. 

Ochii sergentului şi ai celorlalţi militari se îndreptară 
curioşi spre mine. Scosei un pumn de ţigări şi le împărţii 
între ei, oferindu-le şi foc. Subofiţerul trase câteva fumuri şi 
faţa i se lumină de încântare. Îmi mulţumi din cap şi zise: 

O havană ca asta e o adevărată pipă a păcii. Cred că l-aş 
ierta pe cel mai înverşunat duşman dacă aici, în prerie, 
după săptămâni de renunțare, mi-ar oferi un asemenea 
deliciu. 

Păi, dacă havana e mai tare decât cea mai rea vrăjmăşie, 
atunci se cheamă că nu sunteţi chiar atât de crunt râse Old 
Death. 

Fireşte că nu sunt. Dar, sir, trebuie să ne vedem de drum şi 
să nu discutăm decât strictul necesar. Aţi observat cumva 
urme de indieni pe unde aţi trecut? 

Old Death răspunse negativ şi se interesă la rândul lui 
dacă există indicii că s-ar afla indieni prin partea locului. 

Ba bine că nu! Avem toate motivele să bâănuim că indienii 
se foiesc pe-aici. Bestiile au dezgropat din nou securea 
războiului! 

La naiba! înseamnă că-i grav! Despre ce triburi e vorba? 

Comanşi şi apaşi. 


Aşadar, cei mai periculoşi! Şi ne aflăm tocmai între cele 
două teritorii ale lor! Vai de capul celui pe, care-l prind în 
foarfecă! 

Da. Fiţi cu băgare de seamă. Noi am luat toate măsurile; 
am şi trimis curieri după întăriri şi provizii. Zi şi noapte 
cutreierăm regiunea în lung şi-n lat. Pe oricine ne iese în 
cale îl cercetăm ca să ştim ce hram poartă. De aceea, se 
cade să-mi scuzaţi purtarea de adineauri. 

Ce-a fost s-a uitat. Dar cine şi ce îi determină pe indieni să 
se bată între ei? 

Vinovat e tocmai blestematul acela ele. 

Pardon, sir! Poate că aveţi altă părere despre... vreau să 
zic preşedintele Juarez. Sunteţi, desigur, informat că Juarez 
a fost nevoit să se retragă până la Eh Paso. Bineînţeles că 
francezii îl urmăresc. Au ajuns la Chihuahua şi la 
Cohahuela. A trebuit să se ascundă de ei ca ursul hăituit de 
câini. L-au fugărit până la Rio Grande şi l-ar fi urmărit încă 
mai departe sau l-ar fi prins pur şi simplu, dacă 
preşedintele nostru de la Washington n-ar fi fost atât de 
naiv să-i oprească. Toată lumea era împotriva lui Juarez; s- 
au dezis de el până şi indienii din care face parte prin 
obârşie. 

Şi apaşii? 

Nu. Ăştia n-au fost nici pentru, nici contra. N-au luat nici o 
atitudine şi au stat liniştiţi în bârlog. Aşa i-a sfătuit 
Winnetou, tânărul şi vestitul lor şef. În schimb, agentul 
trimis de Bazaine i-a stârnit pe comanşi împotriva 
„preşedintelui roşu”. Au venit în cete compacte, fireşte, pe 
ascuns, cum e felul lor, şi au trecut în Mexic, pentru a face 
de petrecanie partizanilor lui Juarez. 

Hm! Adică pentru a jefui şi ucide, pentru a distruge şi 
pârjoli. Dar mă întreb, ce interes ar avea comanşii în Mexic? 
Doar nu acolo se află aşezările şi domeniile lor de 
vânătoare, ci dincoace de Rio Grande. Ce le pasă lor, dacă 
în Mexic guvernează Juarez, Maximilian sau Napoleon? Nu, 
vinovaţii sunt cei care îi agită şi îi asmut împotriva unor 


oameni paşnici. Nu putem condamna un trib înapoiat, dacă 
se lasă ispitit şi profită de prilej ca să se înavuţească. Dar îi 
cunoaştem noi pe cei ce poartă vina... 

Nu vreau să intru în amănunte. 

Nici eu. În fond, nu mă priveşte. Şi, cum ziceam, cetele 
comanşilor au trecut graniţa, au executat, fireşte, toate 
ordinele primite şi, ca urmare, s-au izbit de apaşi Comanşii 
sunt dintotdeauna duşmanii neîmpăcaţi ai apaşilor. De astă 
dată au năvălit în tabăra lor, au semănat moarte, au 
capturat prizonieri, le-au luat corturile şi caii. 

Şi pe urmă? 

Şi pe urmă, sir! Toţi prizonierii bărbaţi, aşa cum e obiceiul 
la indieni, au fost legaţi la stâlpul torturii. 

Bănuiesc că obiceiul acesta nu e prea plăcut pentru 
victimele ciopârţite cu cuțitul şi fripte de vii 

Ei, şi atunci, probabil că apaşii au hotărât să se răzbune: 

Nu. Sunt nişte fricoşi. 

Asta o aud pentru întâia oară. Oricum, nu-mi închipui să fi 
acceptat în linişte această fărădelege. 

Au trimis câţiva războinici să trateze cu căpeteniile cele 
mai în vârstă ale comanşilor. Întâlnirea a avut loc la noi. 

În fortul Inge? De ce tocmai acolo? 

Au ales un teren neutru. 

Aha, înţeleg. Vasăzică, şefii comanşilor s-au prezentat la 
întâlnire? 

Au venit cinci căpetenii, însoţite de douăzeci de războinici. 

Şi câţi apaşi? 

Trei. 

Cu ce escortă? 

Singuri. 

Hm! Şi mai susţineţi că sunt fricoşi! Trei oameni fără nici o 
gardă au curajul să străbată teritoriul inamic pentru a se 
întâlni cu douăzeci şi cinci de adversari! Domnule, dacă-i 
cunoaşteţi cât de cât pe indieni, trebuie să admiteţi că e un 
act eroic. Şi cum s-a terminat întrevederea? 


Nu prea bine. Neînţelegerile s-au adâncit şi mai mult. 
Până la urmă, comanşii au tăbărât pe solii apaşilor. Doi au 
fost ucişi, iar al treilea, deşi rănit, a reuşit să ajungă la calul 
său şi să sară un gard de trei coţi înălţime. Comanşii l-au 
urmărit, dar fără rezultat. 

Şi asta se întâmplă pe teren neutru, sub protecţia unui fort 
comandat de un maior din trupele Uniunii! Ce perfidie din 
partea comangşilor! Mai e de mirare dacă, în urma celor 
întâmplate, apaşii au dezgropat securea războiului? Solul 
lor, care a scăpat din ghearele morţii, lei va fi adus ştirea, şi 
acuma, fireşte că au pornit să se răzbune. Şi cum crima s-a 
petrecut într-un fort al albilor, se vor ridica şi împotriva 
acestora. Dar cum credeţi, ce atitudine vor avea comanşii 
faţă de noi? 

Amicală. Înainte de a părăsi fortul, căpeteniile lor ne-au 
asigurat că se vor bate numai cu apaşii; feţele palide, ziceau 
ei, sunt prieteni. 

Când a avut loc această întâlnire sângeroasă? 

Luni. 

Astăzi e vineri. Au trecut, aşadar, patru zile. Cât au mai 
zăbovit comanşii în fort după fuga apaşului? 

Foarte puţin. Preţ de un ceas. 

Şi i-aţi lăsat să plece? De Ce nu i-aţi reţinut ca să dea 
socoteală de fapta lor? Trădarea şi crima au fost săvârşite 
pe teritoriul Statelor Unite. Maiorul avea datoria să-i ia 
prizonieri şi să raporteze cazul la Washington. Nu-l înţeleg! 

Plecase în ziua aceea la vânătoare şi s-a întors abia către 
seară. 

Ca să nu asiste la tratative şi la crimă! Cunosc eu 
şmecheria. Dacă apaşii află că li s-a permis comanşilor să 
părăsească fortul, atunci vai de albii ce vor cădea în mâinile 
lor! N-or să cruţe pe nimeni. 

Vă alarmaţi degeaba, sir! Au profitat şi apaşii de pe urma 
acestei măsuri. Dacă solii comanşilor ar mai fi rămas numai 
o oră în plus, atunci apaşii ar mai fi pierdut încă o căpetenie 
de-a lor. 


Old Death se arătă surprins. 

Încă o căpetenie? Ah, încep să înţeleg! Au trecut patru zile 
de atunci. Or, dânsul avea un cal minunat, galopa mai 
repede ca noi. Da, da! Cu siguranţă că... 

De cine vorbiţi? întrebă mirat sergentul. 

De Winnetou. 

Da, el a fost. Nu apucaseră bine comanşii să dispară spre 
apus, că şi zărirăm un călăreț. Venea dinspre răsărit, din 
direcţia lui Rio Frio şi căuta să cumpere în fort nişte praf de 
puşcă şi gloanţe de pistol. Nu purta nici un semn al vreunui 
trib şi nu-l cunoşteam. În timp ce-şi lua în primire muniţia, 
ofiţerul de serviciu, care se afla întâmplător acolo, îi povesti 
cele petrecute. 

Foarte, foarte interesant! exclamă Old Death agitat la 
culme. Păcat că n-am fost şi eu de faţă. Şi ce i-a răspuns 
ofițerului? 

Doar atât: „Mulţi albi vor ispăşi această fărădelege comisă 
sub ochii voştri şi nepedepsită!” Apoi a ieşit din depozit şi a 
încălecat. Ofiţerul s-a luat după el ca să-i admire murgul, un 
cal într-adevăr splendid. Atunci indianul i-a spus: „Vreau să 
fiu mai cinstit cu voi decât aţi fost voi cu mine. Vă declar că 
de astăzi începe bătălia intre războinicii apaşi şi feţele 
palide. Oamenii noştri stăteau liniştiţi în corturile lor; au 
venit comanşii, i-au atacat mişeleşte, le-au luat femeile, 
copiii, caii şi corturile, pe mulţi i-au ucis, pe alţii i-au făcut 
prizonieri şi i-au dus departe ca să-i pună la stâlpul 
caznelor. Dar şi atunci înţelepţii noştri, ascultând de glasul 
Marelui Spirit, şi-au păstrat răbdarea. Nu au dezgropat pe 
loc securea războiului, ci au trimis încoace, la voi, pe solii 
neamului lor pentru a se înţelege cu comanşii. Şi solii au 
fost omorâţi aici, în faţa voastră. l-aţi lăsat pe ucigaşi să 
plece şi v-aţi arătat a fi duşmanii apaşilor. Nu asupra 
noastră, ci asupra voastră cadă în valuri sângele acestui 
război!” 

Da, da, aşa e dânsul! Parcă-l aud vorbind! comentă Old 
Death. Şi ofiţerul ce-a făcut? 


L-a întrebat cine e. Şi abia atunci indianul îşi spuse 
numele; Winnetou, căpetenia apaşilor. Aflând cu cine are 
de-a face, ofiţerul a dat ordin să se închidă poarta şi 
indianul să fie luat prizonier. Avea tot dreptul să procedeze 
aşa, deoarece Winnetou declarase războiul şi nu se afla în 
misiune de parlamentar. Însă indianul i-a râs în nas, a dat 
pinteni calului, a trecut ca un fulger printre militari şi, ca şi 
apaşul dinaintea lui, a sărit peste gard. Detaşamentul trimis 
în urmărire s-a întors fără nici o ispravă. 

Aţi dat de belea! Acum se dezlănţuie iadul. Vai de fort şi de 
garnizoana lui dacă nu înving comanşii! Veţi fi măcelăriți cu 
toţii... 

Spuneţi-mi, n-aţi mai avut şi altă vizită? 

A trecut unul călare, alaltăieri, către seară. Pleca spre 
Sabinal şi-şi spunea Clinton. Asta o ştiu precis: eram tocmai 
de gardă la poartă. 

Clinton! Hm! Să vi-l descriu un pic, poate se potriveşte. 

Îl zugrăvi pe Gibson care, după cum se ştie, îşi luase 
numele de Clinton. Sergentul confirmă. În plus, Old Death îi 
arătă şi fotografia, în care sergentul recunoscu fără nici o 
rezervă pe omul cu pricina. 

V-a?i lăsat duşi de nas zise Old Death. Individul nu mergea 
la Sabinal, ci a trecut pe la voi ca să spioneze cum stau 
lucrurile. E unul dintre păcătoşii de care vorbeaţi adineauri. 
Desigur că s-a întors la banda lui, care-l aştepta. Altceva 
important nu s-a mai întâmplat? 

Nu mai ştiu nimic. 

Atunci am terminat. Să-i raportați maiorului că m-aţi 
întâlnit. Ca subordonat, nu e nevoie să-i comunicaţi părerea 
mea despre ultimele întâmplări, dar vă spun că aţi fi putut 
evita mari nenorociri şi multă vărsare de sânge dacă v-aţi fi 
făcut datoria cum trebuie. Good bye, boys! La revedere, 
băieţi! 

Îşi îndemnă calul şi porni. Îl urmarăm şi noi, salutându-i 
scurt pe dragonii care se îndreptau spre nord. Galoparăm 
apoi în tăcere o bună bucată de drum. Old Death era 


necăjit, căzuse pe gânduri. Soarele se pregătea să apună. 
Rămăsese cel mult o oră până să se însereze şi totuşi la 
miazăzi orizontul mai arăta ca o linie subţire. Voiam să 
ajungem încă în aceeaşi zi la Rio Leone; or, pădurile de 
acolo ar fi trebuit să apară la orizont ca o dungă mult mai 
vizibilă. Însemna, deci, că ne aflam încă departe de ţinta 
noastră. Şi Old Death îşi dădu, desigur, seama de situaţie; 
nu-şi slăbea deloc calul; zorea întruna. 

Graba noastră se dovedi până la urmă utilă. locmai când 
discul dilatat al soarelui se cufunda în apus, zărirăm la 
miazăzi o dungă întunecată. Pe cât ne apropiam, pe atât 
dunga devenea mai clară. Pământul, până atunci nisipos, se 
acoperea din nou cu iarbă. În sfârşit, desluşirăm limpede şi 
arborii. După ce făcuserăm atâta drum obositor, ni se părea 
că vârfurile copacilor ne îmbie şi ne cheamă la odihnă. Old 
Death îşi lăsă calul la pas şi zise: 

Unde cresc arbori, musai să fie şi apă prin apropiere, în 
faţa noastră e râul Leona. Vom poposi pe malul lui. 

Ajunserăm curând la un crâng care se întindea ca o fâşie 
îngustă pe ambele maluri ale râului. Pe lângă arbori 
creşteau tufe multe şi dese. Albia râului era largă, apa în 
schimb destul de mică. Totuşi, la punctul unde ajunsesem, 
nu era vad, de aceea o luarăm încet în sus, de-a lungul 
malului. După o scurtă cercetare, găsirăm un loc unde apa, 
nu prea adâncă, unduia limpede peste prundişul lucios. 
Într-acolo ne mânarăm caii, ca să trecem pe malul celălalt. 
Old Death călărea în frunte. Când să intre în apă, bătrânul 
opri, descăleca şi privi atent albia râului. 

Well! dădu el din cap. Îmi închipuiam eu! lată aici o urmă 
pe care n-am fi putut-o descoperi în pietrişul de pe mal. 
Uitaţi-vă şi voi! 

Descălecarăm la rândul nostru şi observarăm într-adevăr 
nişte adâncituri mai mari de o palmă şi ducând spre largul 
apei. 

Să fie asta o urmă? întrebă Lange. În sfârşit, s-ar putea să 
aveţi dreptate, sir. O fi trecut vreun cal, adică un călăreț. 


Să vină şi Sam. Să-i auzim părerea. 

Negrul se ţinea cuviincios îndărătul nostru. Veni în faţă, se 
uită în fundul apei şi declară: 

Asta doi călăreţi; trecut apa încolo. 

De unde ştii că au fost călăreţi şi nu nişte cai slobozi? 

Fiindcă asta cai cu fier la picior, nu sălbatic. Asta cai 
blânzi, merge pe ei călăreţi. Urma este adânc. Cai avut 
greutate, adică om. Cai singuri nu trece alături apă, merge 
unul după altul. Întâi opreşte la mal şi bei, după aceea 
trece. Dar asta aici nu stat, ci trecut drept înainte. Ai mers 
şi alături. Asta calul faci numai dacă vine poruncă de la 
frâu. Şi unde frâu, înseamnă că este şa. Şi pe şa este 
călăreţi. 

Bravo, Sam! îl lăudă din nou bătrânul. Nici eu n-aş şti s-o 
spun mai bine. Vedeţi, domnilor, că sunt cazuri în care un 
alb poate învăţa destule de la un negru. Prin urmare, cei doi 
călăreţi erau grăbiţi; nici n-au lăsat răgaz cailor să-şi moaie 
botul în apă. Cum însă bietele animale vor fi fost însetate şi 
orice călăreț are în primul rând grijă de calul său, îmi vine 
să cred că s-au adăpat la malul celălalt Oricum, oamenii 
aceştia trebuie să fi avut motive serioase de s-au grăbit 
atâta să ajungă dincolo. Să sperăm că le vom afla. 

În timp ce noi cercetam urmele, caii se adăpară pe 
îndelete. Ne săltarăm iarăşi în şei şi atinserăm malul opus 
fără să ne udăm măcar cizmele; apa era acolo atât de mică, 
încât nu ne ajungea nici până la scări. 

Abia urcarăm pe uscat că Old Death, al cărui ochi atent nu 
scăpa nici un amănunt, zise.: 

lată de ce erau grăbiţi. Uitaţi-vă la teiul acesta: e descojit 
cam până la înălţimea unui om. Şi cu astea de-aici ce-o fi? 

Ne arătă două rânduri de ţăruşi înfipţi în pământ, nu mai 
mari ca nişte creioane. 

Ce rost vor fi având ţăruşii? continuă Old Death. Ce 
legătură e între ei şi scoarţa teiului? Vedeţi pe jos nişte 
răzătură de coajă, uscată, împrăştiată jur-împrejur? Ţăruşii, 
domnilor, au fost folosiţi la împletituri. Aţi văzut vreodată un 


dispozitiv de lemn pentru împletit plase şi alte lucruri 
asemănătoare? Ei, un asemenea dispozitiv se află acum în 
faţa noastră, numai că nu e din lemn şi nu e prins în cuie. 
Cei doi călăreţi au împletit din scoarță de copac o legătură 
de doi coţi lungime şi doi lăţime. Asta se vede din felul cum 
sunt dispuşi ţăruşii. După câte ştiu, asemenea legături sau 
feşe din scoarță proaspătă le folosesc indienii pentru 
bandajarea rănilor. Scoarța umedă răcoreşte rana şi apoi, 
uscându-se, se contractă atât de tare, încât face să reziste 
chiar şi un os beteag. Înseamnă că cel puţin unul din cei doi 
călăreţi era rănit. Şi acum priviţi fundul apei. Observaţi în 
nisip două adâncituri mari de tot ca de la nişte scoici 
gigantice? Aici s-au bălăcit caii. Aşa nu fac decât caii 
indieni. Au fost deşeuaţi ca să se poată odihni şi răcori, ceea 
ce înseamnă că-i mai aştepta un drum obositor. Sunt 
aproape sigur că cei doi călăreţi n-au zăbovit aici decât 
pentru a confecţiona fesele, apoi şi-au continuat în grabă 
drumul. lată deci concluzia cercetărilor noastre: doi 
călăreţi pe cai indieni, din care cel puţin unul era rănit, au 
trecut apa în mare grabă fără să-şi adape mai întâi caii; 
zăriseră teiul acesta şi au dat zor încoace, ca să bandajeze 
rana. Apoi au pornit mai departe. Ce rezultă de aici, 
domnule? Frământaţi-vă un pic creierul! mă îndemnă 
bătrânul pe miner. 

Am să încerc. Dar să nu râdeţi dacă voi nimeri cu bâta în 
baltă! 

Nici gând! Vă consider ucenicul meu şi de aceea nici nu 
mă aştept încă la o judecată matură. 

Ei bine, luând în considerare rasa cailor, presupun că 
stăpânii lor erau indieni, ceea ce mă trimite cu gândul la 
întâmplările din fortul Inge. Unul dintre solii apaşilor, deşi 
rănit, s-a salvat prin fugă. Winnetou a părăsit şi el mai apoi 
fortul, s-a luat cu toată graba după omul lui şi, având un cal 
foarte sprinten, l-a ajuns curând din urmă. 

Nu e rău! aprobă Old Death. Şi altceva? 


Cei doi apaşi trebuiau să ajungă repede la ai lor, ca să-i 
informeze despre crima săvârşită de comanşi la fortul Inge 
şi să-i purtă în gardă asupra unui eventual atac din partea 
acestora. De aci şi graba lor. Abia după ce au trecut 
dincoace, şi-au îngăduit răgazul de a se ocupa de 
bandajarea rănii; ştiau, probabil, dinainte că aici vor putea 
face rost de coajă de tei. Au lăsat caii să se mai învioreze şi 
pe urmă şi-au reluat cursa. 

Aşa e! Sunt mulţumit de răspuns. Nici o îndoială că e 
vorba de Winnetou şi de solul scăpat din mâinile comanşilor. 
Fireşte că urmele lăsate în iarbă s-au şters până acum, dar 
îmi închipui ce direcţie au apucat. Vor fi traversat Rio 
Grande, continuându-şi apoi drumul în linie dreaptă. Aşa 
vom merge şi noi. Sper că vom da de vreun semn al lor. 
Deocamdată, să ne căutăm un loc ele popas; mâine va 
trebui s-o pornim foarte devreme. 

Ochiul lui ager găsi curând un loc potrivit, un mic luminiş 
cu iarbă deasă şi înconjurat de tufe, unde caii noştri se 
puteau ospăta din belşug. Le scoaserăm şeile şi îi 
priponirăm cu ajutorul lasourilor pe care le luasem din La 
Grange. Apoi, din ultimele rezerve alimentare, pregătirăm o 
cină modestă. Întrebându-l pe Old Death dacă n-ar fi cazul 
să aprindem un foc de tabără, acesta mă măsură ironic şi 
răspunse: 

Mă aşteptam, sir, la o astfel de întrebare din partea 
dumneavoastră. Veţi fi citit, desigur, vreo dulceagă 
istorioară cu indieni, din cele ale lui Cooper? sau ale altor 
autori. Îmi închipui că v-au plăcut, nu-i aşa? 

Oarecum. 

Păi da! Toate astea se citesc cu plăcere; lucrurile merg 
strună, fără greutăţi. Îţi aprinzi pipa sau ţigara, te lungeşti 
pe canapea, îţi rezemi picioarele pe spetează şi te scufunzi 
în lectura cărţii împrumutate de la bibliotecă. Dar ia 
încearcă să intri aievea în pădurile virgine, în Vestul 
Sălbatic! O fi fost Cooper un foarte iscusit romancier, nu zic 
ba, de altfel am savurat şi eu cărţile lui cu mobhicani şi cu 


alte drăcovenii, dar în Vest nu i-a călcat vreodată piciorul. 
S-a priceput de minune să amestece poezia cu realitatea, 
numai că în Vest n-ai de-a face decât cu faptul concret. Eu, 
unul, n-am descoperit nici strop de poezie. Citeşti în 
volumele lui despre nişte splendide focuri de tabără, la 
flacăra cărora se frig pulpe suculente de bizon. Eu, însă, 
atâta vă spun, dacă aprindem un foculeţ cât de mic, orice 
indian aflat la două mile engleze de aici i-ar simţi mirosul. 

Vasăzică la distanţă de aproape un ceas călare? E cu 
putinţă? 

Veţi mai avea prilejul să descoperiţi cum lucrează nasul 
indienilor. Şi nu numai ei, dar şi caii lor adulmecă orice 
miros şi îl semnalează cu acel nechezat specific în urma 
căruia destui albi şi-au pierdut viaţa. lată de cel cred că va 
trebui să renunţăm astăzi la farmecul focului de tabără. 

Bănuiesc, totuşi, că nu sunt indieni prin apropiere: 
comanşii încă nu pot fi pe drum. Până să se fi întors 
parlamentarii, până să fi dat curierii alarma în diferitele 
triburi, trebuie să fi trecut destul timp. 

Hm! Ce mai vorbe deştepte poate să înşire un greenhorn! 
Aţi uitat, din păcate, trei lucruri. Întâi, că ne aflăm chiar pe 
teritoriul comanşilor; al doilea, că războinicii lor mişună 
până şi dincolo, în Mexic; al treilea, că nici cei rămaşi acasă 
nu aşteaptă să fie mobilizați cu toba, ci sunt de mult gata de 
luptă. Sau credeţi cumva că comanşii sunt atât de proşti 
încât să-i ucidă pe solii apaşilor, fără să se fi pregătit pentru 
o bătălie în stil mare? Aflaţi că acţiunea împotriva solilor 
apaşi nu s-a produs în urma unui simplu impuls de mânie: 
totul a fost dinainte chibzuit şi hotărât. Pun rămăşag că încă 
de pe acum comanşii se află la Rio Grande. Şi mă tem că n-o 
să-i fie uşor lui Winnetou să treacă râul pe ascuns. 

Sunteţi, aşadar, de partea apaşilor? 

În sinea mea, sunt. Li s-a făcut o nedreptate. Au fost 
atacați mişeleşte. În plus, am o simpatie deosebită pentru 
Winnetou. Dar prudenţa ne obligă să nu luăm atitudine pe 
faţă. Să fim bucuroşi dacă vom ajunge teferi la ţintă; să nu 


cedăm cumva ispitei de a face ochi dulci vreuneia din părţi. 
De altfel, nu prea am motive să mă tem de comanşi. Eimă 
cunosc. Nu le-am făcut niciodată cu bună ştiinţă vreun rău. 
I-am vizitat adeseori şi m-au primit prieteneşte. Una din 
cele mai cunoscute căpetenii ale lor, Oyo-coltsa, adică 
„Biberul alb”, mi-e chiar prieten. I-am făcut cândva un 
serviciu pe care a promis să nu-l uite nicicând. Asta s-a 
întâmplat sus, lângă Red River; fusese atacat de o trupă de 
cicazaşi şi, dacă nu soseam eu, şi-ar fi pierdut, desigur, 
scalpul şi viaţa. Acum prietenia asta poate fi de mare 
însemnătate pentru noi. Dacă-i întâlnim pe comanşi şi 
vedem că ne întâmpină cu duşmănie, atunci fac apel la 
prietenia cu şeful. Şi, la urma urmei, suntem cinci oameni în 
toată firea şi sper că toţi ştim să tragem cu puşca. Până să- 
mi jupoaie vreun indian pielea de pe cap, vă asigur că o 
duzină de-ai lui vor primi bilete de călătorie spre veşnicele 
plaiuri ale vânătoarei. Oricum, să fim pregătiţi ca şi când 
ne-am afla pe teritoriu inamic. Nu ne culcăm toţi deodată; 
trebuie să avem mereu câte un om de gardă; ne schimbăm 
din oră în oră; tragem la sorţi cu cinci fire de iarbă şi 
stabilim schimbul fiecăruia. Vom dormi deci fiecare câte 
cinci ore. E suficient. 

Smulse firele de iarbă şi traserăm la sorţi. Eu căzui în 
ultimul schimb. Între timp se înnoptase şi domnea un 
întuneric de nepătruns. Cât eram încă treji, nu trebuia nici 
o gardă. Şi se părea că nici nu aveam poftă de somn. Ne 
aprinserăm câte o ţigară şi ne aşezarăm la taclale. Mai cu 
seamă Old Death ne antrena cu istorisirile lui. Alegea cu 
bună ştiinţă întâmplări din care să avem ceva de învăţat. 
Astfel, trecu o bună parte din timp. Când să-mi reglez 
deşteptătorul de la ceasul meu de buzunar, constatai că se 
făcuse ora zece şi jumătate. 

Deodată, Old Death tăcu şi trase cu urechea. Unul din caii 
noştri sforăise într-un fel aparte, ca de nelinişte sau teamă. 

Hm! făcu bătrânul. Asta ce-o fi? Ştiam eu ce ştiam când i- 
am declarat lui Cortesio că gloabele astea trebuie să fi trăit 


cândva în prerie! Numai un cal obişnuit cu Vestul sforăie 
aşa. Pesemne că a simţit ceva suspect prin apropiere. Dar, 
domnilor, nu mai căscaţi degeaba ochii ca să descoperiţi 
cauza neliniştii sale! Aici, între tufe, e întuneric beznă şi, 
dacă vă concentrați privirea, ochii capătă o strălucire care 
poate fi observată de duşman. Mai bine uitaţi-vă în pământ 
şi lăsaţi că scrutez eu întunericul; îmi trag pălăria pe ochi 
ca să nu se vadă licărul... 

Atenţie! Nu vă mişcaţi! 

Sforăitul se repetă. Unul din cai probabil al meu tropăia de 
parc-ar fi vrut să se smulgă din lasou. Amuţirăm cu toţii, dar 
Old Death şopti, mustrându-ne: 

Ce dracu' aţi amuţit? Dacă e cineva prin preajmă şi ne-a 
iscodit, atunci ştie că stăteam la taifas; şi tocmai tăcerea 
noastră de acum îl va face să priceapă că sforăitul calului 
ne-a trezit bănuieli. Ei, hai, discutaţi! Vorbiţi ce vă trece 
prin cap! 

Atunci negrul anunţă în şoaptă: 

Sam ştie unde este om. Sam ai văzut doi ochi. 

Bine! Dar nu te mai uita încolo, că te vede şi el. Unde zici 
că e omul? 

Unde Sam legat cal, dreapta de corcoduş. Jos, la pământ, 
văzut doi scântei slab. 

Am înţeles! Mă strecor eu în spatele lui şi-l iau de ceafă. 
Nu cred să fie mai mulţi, deoarece caii noştri s-ar comporta 
în alt chip. Hai, vorbiţi, discutaţi cu glas tare! Asta ne aduce 
un dublu folos: întâi de toate, îl faceţi pe individ să creadă 
că nu bănuim nimic şi, în al doilea rând, îmi acoperiţi 
zgomotul paşilor care, pe asemenea întuneric, e greu de 
evitat. 

Lange mă întrebă ceva în gura mare şi eu îi dădui un 
răspuns sonor. De aci se porni un dialog susţinut în care ne 
căzneam să picurăm cât mai mult umor, pentru a crea o 
atmosferă de veselie şi voie bună. Râsul degajat era, 
desigur, cel mai potrivit spre a-l convinge pe spion de totala 
noastră nepăsare şi a-i abate atenţia de la zgomotul 


provocat de apropierea lui Old Death. Will, fiul lui Lange, ca 
şi negrul Sam ni se alăturară şi sporovăirăm aşa, fără nici o 
reţinere, timp de vreo zece minute, până când ne 
întrerupse glasul lui Old Death: 

Ei, ăia de colo! Nu mai turuiţi atâta! Nu mai e nevoie. L-am 
prins. Vi-l aduc plocon! 

Dinspre partea unde era priponit calul negrului veni mai 
întâi ca un foşnet şi apoi se ivi bătrânul călcând, apăsat. 
Depuse în faţa noastră povara pe care o cărase în spinare. 

Aşa! zise el. A fost o luptă uşoară; larma voastră l-ar fi 
făcut pe indian să nu audă nici huruitul unui cutremur de 
pământ! 

Indian? Atunci înseamnă că sunt şi alţii prin apropiere? 

Se poate, dar nu cred. Deocamdată, să facem un pic de 
lumină şi să-l vedem la faţă. Am văzut aici destule frunze 
uscate, ba şi nişte vreascuri. Staţi să le aduc, între timp, 
aveţi grijă de dumnealui. 

Văd că nu mişcă. L-aţi ucis? 

Nu. Doar cunoştinţa i-am trimis-o la plimbare. l-am legat 
mâinile la spate chiar cu brâul lui. Până îşi vine în fire, mă 
întorc. 

Se duse după vreascurile cu pricina şi se înapoie curând. 
Ne apucarăm să le mărunţim. Chibrituri aveam, încinserăm 
astfel un crâmpei de foc pentru a desluşi chipul 
prizonierului. Vreascurile erau atât ele uscate, încât 
aproape că nici nu scoteau fum. 

Acum îl vedeam bine pe indian. Purta pantaloni de piele cu 
ciucuri, cămaşă vânătorească tot din piele şi mocasini 
simpli, fără nici o podoabă. Părul îi era tuns mărunt. Numai 
în creştet păstrase un smoc. Avea faţa vopsită: dungi negre, 
pe fond galben. Armele adică un cuţit, un arc şi o tolbă de 
piele pentru săgeți, precum şi alte lucruri pe care le purta 
la brâu i le luase Old Death. Indianul zăcea fără simţire, 
nemişcat, cu ochii închişi. Parcă era mort. 

Un războinic de rând constată Old Death. Nu poartă nici 
un semn că ar fi răpus vreun inamic: nici uni scalp la brâu, 


iar încălţările îi sunt simple, fără ciucuri de păr de om. îi 
lipseşte până şi punga cu „medicamente”. Pare să n-aibă 
nume, sau poate şi l-a pierdut în luptă o dată cu amuletele. 
Acum l-au trimis ca iscoadă; e o misiune plină de primejdii, 
în care se poate evidenția doborând vreun duşman şi 
redobândindu-şi astfel numele. Aha, uitaţi-vă! începe să 
mişte. Îşi revine. Staţi liniştiţi! 

Prizonierul încercă să-şi destindă mădularele şi respiră 
adânc. Dându-şi seama că are mâinile legate, un fior de 
groază îi străbătu fiinţa. Deschise ochii, dădu să se salte, 
dar căzu la loc. Ne privi apoi cu ochii injectaţi. Zărindu-l pe 
Old Death, exclamă: 

Coşa-pehve! 

Aceasta e o expresie din graiul comanşilor, însemnând 
„bătrâna moarte”, adică exact înţelesul numelui „Old 
Death”. 

Chiar eu răspunse bătrânul cercetaş. Războinicul roşu mă 
cunoaşte? 

Fiii comanşilor îl cunosc foarte bine pe omul cu acest 
nume şi care a fost oaspetele lor. 

Eşti comanş. Se vede după vopseaua de pe obrazul tău. 
Cum te cheamă? 

Fiul comanşilor şi-a pierdut numele şi n-o să-l mai poarte 
niciodată. Credeam că-l recuceresc, dar căzând acum în 
mâinile feţelor palide, m-am acoperit iarăşi de ocară şi 
ruşine. Vă rog, luaţi-mi viaţa! Voi înălța cântece de luptă şi 
nu-mi va scăpa nici un geamăt când mă veţi arde la stâlpul 
caznelor! 

Nu putem să-ţi îndeplinim rugămintea; doar îţi suntem 
prieteni! Numai întunericul e de vină că te-am luat 
prizonier; nu am ştiut că eşti un fiu al comanşilor eu care 
trăim în bună pace. Vei rămâne în viaţă şi vei săvârşi fapte 
mari ca să-ţi cucereşti un nume, iar duşmanii or să tremure 
înaintea ta. Eşti liber! 

Şi Old Death îi dezlegă mâinile. Mă aşteptam ca indianul 
să nu mai poată de bucurie; dar el nici nu se mişcă din loc: 


Nu, fiul comanşilor nu e liber! El vrea să moară. Bagă-i 
cuțitul în inimă! 

N-am pentru ce, şi nici nu-mi face vreo bucurie. De ce, 
adică, te-aş omori? 

Pentru că m-ai prins. Dacă războinicii noştri află adevărul, 
voi fi alungat. Ei vor spune despre mine: „Mai întâi şi-a 
pierdut punga cu medicamente şi numele, apoi a căzut în 
mâinile feţelor palide; înseamnă că e orb şi surd şi nu va 
mai purta niciodată semne de războinic”. 

Omul vorbea sfâşietor de trist. Ce-i drept, nu-l înţelegeam 
cuvânt cu cuvânt, pentru că vorbea în graiul comanşilor 
amestecat cu expresii englezeşti. Dar ceea ce nu 
înţelegeam mă sileam să ghicesc. 

Fratele roşu să nu-şi simtă fruntea întinată şi sufletul 
apăsat de ruşine interveni! eu, înainte ca Old Death să-i 
răspundă. Nu e defel ruşinos să fii prins de un alb cum e 
Coşa-pehve. De altfel, războinicii comanşilor nu vor afla 
niciodată că ai căzut prizonier. Vom şti să păstrăm taina. 

Şi Coşa-pehve întăreşte oare acest legământ? întrebă 
indianul. 

Bucuros! încuviinţă Old Death. Vom spune doar că ne-am 
întâlnit, atât. Tu m-ai recunoscut şi, ştiindu-mă prieten, ai 
venit paşnic în întâmpinarea mea... 

Asta nu mai e nici o greşeală. 

Verbele fratelui meu alb, atât de vestit, mă bucură. Acum 
mă pot ridica de jos; am încredere în cuvântul lui şi nu mă 
mai întorc printre, războinicii comanşilor ca un blestemat. 
Câtă vreme ochii mei or să vadă soarele, voi purta 
recunoştinţă feţelor palide pentru tăcerea lor. 

Se ridică în capul oaselor, rămase un timp aşa şi răsuflă 
uşurat. Pe faţa lui vopsită, zadarnic ai fi căutat să-i 
desluşeşti starea sufletească; dar se simţea cât de colo căi 
se luase o piatră de pe inimă. 

Fireşte că lăsai în seama bătrânului westman să continue 
discuţia. Ceea ce dânsul nu întârzie să facă: 


Prietenul nostru roşu a văzut că-i dorim binele. Sperăm bă 
şi el ni-e prieten şi va răspunde cinstit întrebărilor mele. 

Coşa-pehve să întrebe. Voi spune numai adevărul. 

A pornit oare fratele meu de unul singur şi din voia lui, ca 
să răpună vreun duşman sau vreo fiară sălbatică, pentru ca 
pe urmă să se întoarcă la el, în wigwam, cu un nume nou? 
Sau poate că mai sunt şi alţi războinici pe-aici? 

Câtă frunză şi iarbă. 

Înseamnă că toţi războinicii voştri sunt plecaţi de la 
wigwamurile lor? 

Da, au pornit să le ia duşmanilor scalpul. 

Despre ce duşmani vorbeşti? 

Despre câinii de apaşi. Au împrăştiat o putoare, de-a 
pătruns până în corturile noastre. Şi atunci războinicii 
comanşilor au pornit împotriva acestor coioţi. făgăduind să-i 
şteargă de pe faţa pământului. 

Şi n-au cerut mai întâi sfatul înţeleptelor căpetenii? 

Ba da. Căpeteniile s-au adunat şi au hotărât războiul. Apoi 
vracii l-au întrebat pe Manitu, Marele Spirit, şi răspunsul a 
fost mulţumitor. Începând de la taberele comanşilor şi până 
la marele fluviu pe care albii îl numesc Rio Grande del 
Norte, pretutindeni mişună războinicii noştri. De patru ori a 
asfinţit soarele de când securea războiului a fost purtată 
din cort în cort. 

Fratele meu roşu face şi el parte dintr-o ceată de 
războinici? 

Da. Am poposit mai sus de aici, pe malul râului, şi 
iscoadele au plecat să cerceteze dacă ţinutul e sigur. Eu m- 
am îndreptat încoace; mirosisem că se află aici nişte cai 
străini, ai feţelor palide. M-am strecurat printre tufe ca să-i 
număr; dar m-a prins Coşa-pehve şi m-a doborât pentru 
câtva timp. 

Să uităm ce-a fost şi să nu mai pomenim de întâmplarea 
asta. Câţi războinici ai comanşilor se află acolo sus? 

De zece ori zece. 

Şi cine îi comandă? 


Avat-vila, tânăra căpetenie. 

„Avat-vila” înseamnă „Marele urs”. Old Death îşi controla 
memoria şi rosti: 

Nu-l cunosc. Nici n-am auzit de el. 

Şi-a primit numele abia de câteva luni, fiindcă a doborât în 
munţi un urs cenuşiu şi a adus acasă blana şi ghearele 
ursului. E feciorul lui Oyo-coltsa, căruia feţele palide îi spun 
„Biberul alb”. 

O, pe acela îl cunosc! Suntem prieteni. 

Ştiu. Am văzut cu ochii mei când ai fost la el. Fiul său, 
„Marele urs”, va fi bucuros să te întâlnească. 

Şi unde îl găsesc? Departe? 

După socoteala noastră, ar fi cam o jumătate de oră 
călare. 

Atunci se cade să-l vedem. Îl vom ruga să ne primească în 
ospeţie. Fratele meu roşu să ne arate drumul. 

După nici cinci minute încălecarăm şi pornirăm; indianul 
mergea înainte. Ne conduse mai întâi prin crâng, ne scoase 
în câmp deschis şi o luă apoi în susul malului. 

Nu dură decât un sfert de oră şi observarăm prin întuneric 
câteva siluete de oameni. Erau străjile. Călăuza noastră 
schimbă cu ele câteva vorbe şi se depărta. Noi ceilalţi 
rămaserăm locului. După un timp, comanşul se înapoie şi ne 
călăuzi mai departe. Era beznă s-o tai cu cuțitul. Cerul se 
înnorase; pe boltă nici un licăr de stea. Ne uitam atent ba la 
dreapta, ba la stânga, clar nu desluşeam nimic. Ne oprirăm 
din nou. 

Fraţii mei albi să nu mai înainteze ne sfătui călăuza. Pe 
timp de război fiii comanşilor nu aprind focul, dar acum îl 
vor aprinde, fiindcă sunt convinşi că nu se află nici un 
duşman prin preajmă. 

Plecă iarăşi de lângă noi. La un moment dat, zării prin 
noapte o luminiţă cât o gămălie de ac. 

Asta-i punka ne lămuri Old Death. 

Ce anume? mă interesai, prefăcându-mă că nu ştiu. 


Scăpărătoarea preriei. Două bucăţi de lemn, una lată, alta 
subţire, rotundă. Cea lată e prevăzută cu o mică crestătură 
care se umple cu punka, adică putregai uscat de prin 
scorburile copacilor. E cea mai bună iască din câte se 
cunosc. Beţişorul subţire se potriveşte apoi în scobitura 
umplută cu putregai şi se freacă repede-repede, cu 
amândouă mâinile. Prin frecare, iasca se încinge şi ia foc. 
Uitaţi-vă! 

Pâlpâi mai întâi o flăcăruie, apoi alimentată cu frunziş 
uscat crescu pălălaie. Curând, focul scăzu din nou, căci 
indienii temperează de obicei lumina, ca să nu se întindă 
prea departe. Ei cară uscături şi le aşază jur-împrejur, cu 
vârfurile îndreptate spre flacără. Astfel, apropiind, sau 
depărtând vreascurile de foc, lumina poate fi înteţită sau 
domolită după voie. 

Când, la un moment dat, flacăra izbucni mai tare, mă 
dumerii unde ne aflăm. Ne opriserăm sub nişte arbori şi 
eram împresuraţi din toate părţile de indieni. Numai puţini 
erau înarmaţi cu puşti; majoritatea purtau sulițe, arcuri şi 
săgeți. Dar fiecare ins îşi avea tomahawkul său, acea 
teribilă secure a indienilor care, mânuită de oameni iscusiţi, 
e cu mult mai primejdioasă decât pare. 

După ce comanşii îşi reglară focul, ni se transmise invitaţia 
să descălecăm. Caii noştri fură duşi în altă parte; ne aflam 
astfel în puterea indienilor, căci în aceste locuri omul fără 
cal e ca şi paralizat. Ce-i drept, nimeni nu ne ceru să 
depunem armele, dar cinci oameni fie şi înarmaţi contra o 
sută de războinici nu înseamnă un raport de forţe prea 
plăcut. 

Ni se îngădui să venim lângă foc, unde nu şedea decât un 
singur indian. Avea obrazul atât de vopsit (în aceleaşi culori 
ca şi călăuza noastră), încât nu desluşeam deloc dacă e 
tânăr sau bătrân. Părul îi era împletit şi adunat într-o chică 
înaltă. O pană de vultur alb îi flutura pe creştet. La brâu îi 
atârnau două scalpuri, la gât punga cu „medicamente” şi 
pipa păcii. De-a curmezişul genunchilor ţinea o flintă veche 


de prin anii douăzeci sau treizeci. Omul ne măsură pe rând 
din creştet până-n tălpi. Pe negrul nostru parcă nici nu-l luă 
în seamă, căci indienii îi dispreţuiesc total pe semenii noştri 
de rasă neagră. 

Face pe grozavul îmi strecură Old Death în nemţeşte, 
pentru ca indianul să nu priceapă. la să-i arătăm că şi noi 
suntem şefi! Luaţi loc şi lăsaţi-mă pe mine să vorbesc! 

Se aşeză în faţa căpeteniei şi noi îi urmarăm exemplul. 
Numai Sam rămase în picioare. Ştia că, fiind un negru, nu-i 
era îngăduit să se aşeze lângă foc şi că, abuzând de o 
favoare rezervată numai căpeteniilor, ar îi putut să-şi rişte 
viaţa. 

Iuf! făcu morocănos indianul şi pronunţă nişte cuvinte 
neînţelese. 

Pricepi limba feţelor palide? întrebă Old Death. 

Avat-vila o pricepe. Dar nu vrea s-o folosească, nu-i place! 
rosti căpetenia şi Old Death ne tălmăci pe loc răspunsul. 

Te rog eu să vorbeşti de astă dată! 

De ce? 

Fiindcă tovarăşii mei nu cunosc limba comanşilor şi 
trebuie să înţeleagă ce vorbim. 

Voi sunteţi aici la comanşi; se cade deci să vorbiţi în limba 
noastră. Aşa cere buna-cuviinţă. 

Te înşeli. Cum să se folosească cineva de o limbă pe care n- 
o cunoaşte? Afară de asta, însoțitorii mei sunt aici musafiri 
şi îţi pot cere aceeaşi bună-cuviinţă. Doar zici că ştii 
englezeşte! Vrei să creadă că, de fapt, nu ştii? 

Iuf! exclamă el. Apoi vorbi într-o englezească stricată: Eu 
nu mint. Dacă nu mă cred pe cuvânt, înseamnă că mă 
jignesc şi am să dau ordin să fie ucişi! Cum de-aţi îndrăznit 
să vă aşezaţi lângă mine? 

E dreptul nostru de căpetenii. 

A cui căpetenie eşti tu? 

A cercetaşilor. 

Şi dânsul? se interesă indianul, arătând spre Lange. 

Dânsul e căpetenia meşterilor care fac arme. 


Şi ăsta? continuă indianul, fixându-l pe Will. 

Acesta e fiul său. Lucrează săbii şi tomahawkuri care 
sparg ţeasta duşmanilor. 

Faptul părea să-i impună indianului. 

Dacă face aşa ceva, înseamnă că e o căpetenie foarte 
pricepută. Dar ăla de colo? mă arătă roşul pe mine. 

Bărbatul acesta renumit e tocmai de dincolo de apa cea 
mare. A venit din ţara lui depărtată ca să-i cunoască pe 
războinicii comanşi. Dânsul e o căpetenie a înţelepţilor, a 
învăţaţilor. Când se va întoarce la el acasă, va povesti 
mulţimii ce bărbaţi destoinici sunteți. 

Acestea parcă depăşeau puterea de înţelegere a 
indianului. Mă privi foarte atent, apoi rosti: 

Vasăzică, face parte dintre bărbaţii cei mai înţelepţi şi 
încercaţi? Dar nici nu i-a albit măcar părul! 

În ţara lui tinerii sunt înţelepţi ca şi bătrânii voştri... 

Atunci Marele Spirit o fi iubind foarte mult acea ţară. 
Numai că fiii comanşilor n-au nevoie de înţelepciune 
străină; ei au destulă minte ca să ştie unde şi cum să-şi afle 
norocul. De altfel, se pare că tânărul acesta şi-a cam 
pierdut înţelepciunea, de vreme ce cutează să vină încoace 
în timp de război. După ce am dezgropat securea 
războiului, oamenii albi nu mai au ce căuta în ţinuturile 
noastre. 

Pesemne că nu ştii ce au făgăduit solii voştri la fortul Inge. 
Ei au spus că veţi porni război împotriva apaşilor, dar cu 
feţele palide veţi rămâne prieteni. 

N-au decât să se ţină ei de cuvânt. Eu n-am fost de faţă! 

Vorbise tot timpul pe un ton cât se poate de sever; în 
schimb, Old Death se menţinuse calm şi prietenos. Acum, 
însă, bătrânul socoti necesar să-şi schimbe atitudinea şi se 
răsti la indian: 

Aşa ştii tu să vorbeşti? Dar cine eşti tu, la urma urmelor, 
de îndrăzneşti să arunci astfel de vorbe în obrazul lui Coşa- 
pehve? De ce nu mi-ai spus numele tău? Ori nici nu ai 


vreunul? Dacă n-ai, atunci spune cum îl cheamă pe tatăl 
tău! 

Indianul, mirat de atâta îndrăzneală, îl ţintui cu privirea pe 
Old Death şi rosti: 

Omule! Vrei să te pun la cazne şi să te omor? 

N-ai s-o faci! 

Eu sunt Avat-vila, căpetenia comanşilor! 

Avat-vila? „Marele urs”! Află că eu, când am răpus pentru 
prima oară un urs, nu eram decât un băieţandru. De atunci 
am ucis atâţia grizzly, că aş putea să-mi îmbrac tot trupul cu 
ghearele lor. Pe cine a doborât abia un urs, încă nu-l 
socotesc viteaz fără pereche. 

Atunci, uite aici, la brâu, scalpurile! 

Pshaw! Dacă i-aş fi jupuit pe toţi duşmanii înfrânți de mine, 
aş avea scalpuri să-ţi împodobesc toată ceata de războinici. 
Nici asta nu-mi spune nimic! 

Sunt fiul lui Oyo-coltsa, marea căpetenie! 

Ei, acum se mai schimbă lucrurile. Cu tatăl tău, „Biberul 
alb”, am fumat cândva pipa păcii. Atunci ne-am legat ca 
prietenii lui să fie şi ai mei, după cum prietenii mei să fie şi 
ai lui. Şi ne-am ţinut totdeauna de cuvânt. Nădăjduiesc că 
fiul său va face la fel! 

Eşti tare îndrăzneţ la vorbă! Îţi închipui, pesemne, că 
războinicii comanşi sunt şoareci la care poate lătra orice 
câine? 

Câine ai spus? Crezi că Old Death e o javră care se lasă 
ciomăgită de oricine? Dacă aşa ţi-e gândul, află că te pot 
trimite numaidecât în veşnicele plaiuri ale vânătoarei! 

luf! Am aici o sută de oameni! 

Şi Avat-vila descrise un cerc cu braţul. 

Mă rog! răspunse bătrânul. Dar crezi că noi nu valorăm 
cât o sută de comanşi laolaltă?! 'Toată ceata ta de războinici 
nu mă poate opri să-ţi reped un glonţ în piept. Şi pe urmă 
mai vorbim şi cu ei. la uită-te-ncoace! Am două pistoale şi în 
fiecare câte şase gloanţe. Cei patru tovarăşi ai mei sunt tot 
atât de bine înarmaţi. Asta face la un loc şaizeci de gloanţe. 


Ei, şi mai adaugă, te rog, puştile şi cuţitele. Până să ne 
răpuneţi, ar cădea jumătate din războinicii voştri! 

Nimeni încă nu-i vorbise astfel acestui tânăr şef indian. 
Cinci contra o sută! Şi, totuşi, Old Death şedea înaintea lui, 
plin de siguranţă! Ciudat lucru! Avat-vila i se adresă cu 
oarecare şovâială: 

Se vede că ai leacuri tari! 

Da, am un „medicament” care până acum i-a trimis la 
moarte pe toţi duşmanii mei. Aşa va fi şi de-aci încolo. 
Răspunde: vrei să fii prieten cu noi, ori ba? 

Trebuie să mă sfătuiesc cu războinicii mei. 

O căpetenie a comanşilor mai are nevoie de asemenea 
sfat? Asta n-aş fi crezut-o. Dar dacă spui tu, hai să te cred. 
Noi, în calitate de şefi, hotărâm toate după gândurile 
noastre. Înseamnă, deci, că avem mai multă trecere şi 
putere. De aceea, nu se cade să stăm aici împreună cu tine. 
Ne luăm caii şi plecăm. 

Bătrânul se ridică ţinând ambele pistoale în mâini. Ne 
scularăm şi noi, la rândul nostru. „Marele urs” sări de la 
locul lui ca muşcat de năpârcă. Ochii îi fulgerau şi dinţii albi 
îi scăpărau printre buzele întredeschise. Era vădit că ducea 
o luptă crâncenă cu sine însuşi. Dacă ne-ar fi atacat, 
desigur că am fi plătit cu viaţa curajul lui Old Death; dar tot 
atât de sigur era că mulţi comanşi ar fi fost ucişi sau răniţi. 
Tânărul şef ştia ce armă teribilă e un pistol din acesta cu 
repetiţie şi că dânsul ar fi fost prima lui victimă. Pe de altă 
parte, era răspunzător faţă de tatăl său în ce priveşte 
întregul detaşament. Şi chiar, dacă la indieni nu 
funcţionează obligaţia de a deveni războinic totuşi, odată 
învestit cu această calitate, trebuie să te supui unei 
discipline de fier şi unor legi necruțătoare. Potrivit acestor 
legi, tatăl îşi trimite la moarte, chiar propriul fiu. Cine se 
dovedeşte laş, inapt sau prea puţin rezistent în luptă, 
incapabil de a se stăpâni şi de a ţine seama de interesul 
general se expune dispreţului tuturor şi nici un alt trib, fie 
şi inamic, nu-l mai primeşte în sânul lui. Proscris, omul 


rătăceşte prin locuri pustii şi sălbatice şi îşi poate redobândi 
un nume cât de cât onorabil numai dacă se întoarce în 
preajma tribului său şi se sinucide lent, în cele mai 
groaznice chinuri, demonstrând astfel că ştie măcar să 
îndure suferinţa. Aceasta e singura cale pentru a avea din 
nou acces în veşnicele plaiuri ale vânătoarei. Şi în acest 
scop, indianul, spre deosebire de orice altă rasă, nu se dă 
îndărăt de la nimic. 

Asemenea simţăminte frământau, probabil, şi sufletul 
tânărului şef. Să poruncească oare ca să fim omorâţi şi abia 
pe urmă să-l anunţe pe tatăl său? Şi dacă va cădea chiar el 
ucis şi tatăl său va afla de la alţii cum n-a fost în stare să se 
stăpânească şi cum, pentru a-şi da aere de căpetenie, a 
refuzat dreptul la ospitalitate unui prieten, cum s-a răstit la 
dânsul şi la tovarăşii lui ca la nişte potăi? 

Pe astfel de ezitări conta, desigur, Old Death. Chipul său 
nu trăda nici cea mai mică îngrijorare. Stătea în faţa 
indianului, cu ambele pistoale gata să tragă şi privindu-l 
ţintă în ochii bântuiţi de mânie. 

Vreţi să plecaţi? strigă indianul. Unde vă sunt, caii? Nu-i 
puteţi lua! Sunteţi încercuiți! 

Şi tu laolaltă cu noi! Gândeşte-te la „Biberul alb”! Dacă te 
împuşc, tatăl tău nu-şi va înveli capul şi nu va îngâna pentru 
tine rugăciunea morţilor, ci va spune: „N-am avut nici un 
fiu. Cel pe care l-a împuşcat Old Death era un băieţaş fără 
minte; nu mi-a respectat prietenii şi a dat ascultare numai 
prostiei sale”. Umbrele celor pe care îi vom ucide o dată cu 
tine îţi vor închide Intrarea în veşnicele plaiuri ale 
vânătoarei, şi babele ştirbe îl vor batjocori pe conducătorul 
care n-a ştiut să cruţe viaţa războinicilor săi, fiindcă nici pe 
sine însuşi n-a ştiut să se conducă. Priveşte cum stau în faţa 
ta! Am eu mutră de fricos? Nu de teamă îţi vorbesc aşa, ci 
pentru că eşti fiul fratelui meu roşu şi aş vrea ca dânsul să 
fie mândru de tine. Acum n-ai decât să hotărăşti! Un singur 
cuvânt necugetat spus alor tăi, o singură mişcare pripită, şi 
trag! Lupta începe! 


Căpetenia mai rămase preţ de un minut pe gânduri. 

Apoi se aşeză încet la loc, desprinse calumetul de la gât şi 
zise: 

Marele urs” va fuma pipa păcii cu feţele palide. 

Bine faci! Cine vrea să lupte cu apaşii nu trebuie 1 să se 
duşmănească şi cu albii. Ne aşezarăm cu toţii. 

„Marele urs” îşi scoase punga de la brâu şi îşi umplu pipa 
cu kinnikinnik, acel tutun amestecat cu frunze de l cânepă 
sălbatică. Îi dădu foc, rosti o scurtă cuvântare din care nu 
mai rețin decât numeroasele referiri la pace, la prietenie şi 
la fraţii albi, trase câteva fumuri, le slobozi apoi în sus, în jos 
şi în cele patru puncte cardinale, după care îi trecu pipa lui 
Old Death. Acesta, la rândul lui, improviza o foarte amicală 
cuvântare în numele întregului nostru grup, trase şi el şase 
fumuri procedând aidoma cu indianul şi îmi întinse pipa 
mie, cu observaţia că noi, ceilalţi, nu avem decât să repetăm 
jocul cu fumul. Apoi calumetul trecu la bătrânul Lange şi, în 
fine; la fiul său. Sam al nostru fu trecut cu vederea, căci 
niciodată un indian nu s-ar mai folosi de o pipă carea 
poposit între buzele unui negru. Totuşi, Sam era şi el 
cuprins în legământul nostru de prietenie. 

În sfârşit, după ce încheiarăm pactul, comanşii care 
stătuseră până atunci în picioare, formând un cerc larg, se 
aşezară şi ei, iar iscoada fu chemată să raporteze despre 
întâlnirea noastră. Bietul indian nu pomeni nici o vorbă 
despre păţania lui cu Old Death. Rugai pe urmă ca Sam să 
fie condus până la caii noştri, ca să-mi aducă ţigări. Fireşte 
că nu oferii ţigări decât „Marelui urs”, având în vedere că 
ar fi fost incompatibil cu rangul meu de „căpetenie” dacă m- 
aş fi purtat prea familiar cu războinicii de rând. „Marele 
urs” părea să preţuiască mult ţigara de foi. După ce aprinse 
havana şi simţi gustul fumului, chipul i se transfigura de 
plăcere. 

Pe urmă, ne întrebă cât se poate de prietenos ce anume 
scop are de fapt călătoria noastră. Old Death evită să-i 
mărturisească adevărul. Îl informă doar că vrea să-i ajungă 


din urmă pe nişte albi aflaţi la Rio Grande şi să trecem apoi 
în Mexic. 

Atunci fraţii mei albi ne-ar putea însoţi propuse indianul. 
Noi suntem în căutarea unui apaş. Îndată ce ne cade în 
mână, pornim la drum. 

Şi din ce direcţie îl aşteptaţi? 

A trecut şi el pe-acolo, unde solii noştri s-au întâlnit cu 
ereţii mâncători de stârvuri. În limba albilor, locul acela se 
cheamă fortul Inge. Ticălosul era să fie ucis, dar a scăpat 
numai cu câteva răni. În orice caz, nu se poate ţine multă 
vreme în şa. Trebuie să se fi ascuns pe-aici, prin 
împrejurimi. Oare fraţii mei albi nu i-au dat de urmă? 

Evident că vorbea de apaşul cu care Winnetou trecuse apa 
ca să-l bandajeze. Despre căpetenia apaşilor, însă, „Marele 
urs” nu ştia nimic. 

Nu, n-am văzut nici o urmă răspunse Old Death şi, de fapt, 
nu minţea, fiindcă nu zărisem alt semn decât adânciturile 
acelea pe fundul râului. Bineînţeles că nu ne-ar fi trecut 
prin minte să-l trădăm pe Winnetou. 

Atunci câinele trebuie să zacă undeva mai la vale. Cu 
rănile lui, nu putea să ajungă prea departe. Şi apoi, 
războinicii noştri l-ar fi prins numaidecât dac-ar fi venit 
dinspre fortul Inge, de partea astălaltă a râului. Doar erau 
pregătiţi să-i iasă în drum. 

Vorbele lui anunțau serioase primejdii pentru Winnetou. 
Eram, ce-i drept, convins că semnele de pe fundul apei nu 
au putut fi descoperite de comanşi, deoarece caii noştri 
trecuseră peste ele, dar aflându-se de patru zile prin aceste 
locuri, nu era exclus ca Winnetou şi omul său să fi căzut în 
mâinile unei cete de comanşi. Faptul că „Marele urs” nu era 
informat încă nu era o dovadă concludentă. Old Death, care 
nu scăpa nimic din vedere, observă: 

Cercetând cu atenţie, fraţii mei roşii vor găsi locul pe unde 
am trecut apa şi am descojit un tei. Mi s-a deschis o rană 
veche şi am avut nevoie de coajă cu care să mi-o leg. E un 


leac minunat. Fratele meu roşu n-ar face rău să-l ţină 
minte. 

Războinicii comanşilor îl cunosc şi se folosesc de el când se 
află vreo pădure în preajmă. Fratele meu alb nu-mi spune 
Nimic nou. 

Sper ca războinicii comanşilor să nu aibă trebuinţă de 
acest leac. Ca prieten, vă doresc izbândă şi slavă şi îmi pare 
rău că nu pot rămâne cu voi; ştiu că veţi pierde încă timp cu 
căutarea urmelor, pe când noi suntem grăbiţi să-i ajungem 
pe albii noştri. 

În cazul acesta, fraţii mei îl vor vedea pe „Biberul alb”. 
Tatăl meu va fi bucuros de întâlnire. Vă dau o călăuză care 
să vă conducă până la el. 

Unde se află tatăl tău, vestita căpetenie a comanşilor? 

Ca să răspund întrebării, trebuie să numesc toate jocurile 
cu numele pe care li le-au dat feţele palide. Dacă fraţii mei 
pornesc călare spre asfinţit; vor ajunge la afluentul lui Rio 
Nueces, căruia îi zice Turkey-Creek, adică Braţul 
curcanului. După aceea vor trece peste Chico-Creek, de 
unde se întinde un mare deşert până la Elm-Creek. Acest 
deşert e cutreierat de războinicii tatălui meu, care 
veghează ca nimeni să nu pătrundă prin vadul ce duce 
peste Rio del Norte, mai sus de trecătoarea Eagle. 

Fir-ar să fie! îi scăpă lui Old Death, dar se grăbi să adauge: 
E tocmai drumul pe care vrem să apucăm şi noi. Fratele 
meu roşu ne-a făcut o mare bucurie. Sunt fericit că-l voi 
revedea pe „Biberul alb”. Dar acum cată să mergem la 
culcare, ca să ne putem scula în zori. 

Vă arăt eu un loc bun pentru odihnă. 

Indianul se ridică şi ne conduse până la un arbore masiv, 
cu coroana bogată. Trimise apoi după şeile şi păturile 
noastre. De când fumase cu noi pipa păcii, parcă era alt om. 
După ce plecă, ne controlarăm coburii. Nu lipsea absolut 
nimic, lucru vrednic de toată lauda. Ne puserăm şeile 
căpătâi şi ne culcarăm, învelindu-ne cu păturile. După puţin 


veniră şi comanşii; în ciuda întunericului, observarăm cum 
se rânduiesc şi se culcă în jurul nostru. 

Să nu cădeţi la bănuială ne linişti Old Death. Oamenii ne 
iau sub ocrotirea lor, asta-i tot. După ce ai fumat cu un 
indian pipa păcii, poţi să te bizui pe el. Mai pe urmă vom 
căuta s-o ştergem de-aici cât mai departe posibil. I-am 
ameţit frumos în ce-l priveşte pe Winnetou; trebuia, nu-i 
aşa, să le abat atenţia. Mă tem doar că-i va fi extrem de 
greu să ajungă dincolo de Rio Grande. Altcineva nici vorbă 
să izbutească. Pe el, ce-i drept, îl cred în stare, dar mă 
nelinişteşte faptul că mai duce cu sine şi un rănit. La 
tratative se trimit, de obicei, războinicii cei mai înţelepţi. 
Înseamnă că apaşul cu pricina trebuie să fie un om în 
vârstă. Dacă mai adaug şi frigurile provocate de rană, care, 
îndeosebi la un asemenea ritm de călărie sunt inevitabile, 
atunci mă cam înspăimântă soarta amândurora. Ei, să 
lăsăm deoparte gândurile şi să dormim. Noapte bună! 

Ne urase noapte bună! Dar nu avui parte ele linişte. Nici 
vorbă să adorm. Grija pentru Winnetou nu-mi dădea pace. 
Zorile mă găsiră treaz, adică tot treaz. 

Îi deşteptai şi pe ceilalţi. Se sculară uşurel, fără nici un 
zgomot. Dar în aceeaşi clipă şi indienii erau în picioare. 
Acum, la lumina zilei, îi puteam deosebi mult mai clar. Mă 
înfiorau desenul şi coloritul straniu al feţelor, ca, de altfel, 
întregul lor aspect. Doar puţini îşi acoperiseră pe de-a- 
ntregul goliciunea. Majoritatea purtau nişte zdrenţe jalnice, 
probabil pline de paraziți, dar erau flăcăi înalţi, chipeşi, 
comanşii fiind renumiţi pentru frumuseţea lor bărbătească. 
În schimb, femeile lor nici nu sunt băgate în seamă. Femeia, 
squaw, cum o numesc ei, este o roabă tratată cu dispreţ. 

Căpetenia se interesa dacă n-am vrea să ne „ospătam” şi, 
într-adevăr, ne aduse câteva porţii de carne de cal, vânoasă, 
bătătorită sub şa. Îi mulţumirăm şi scăparăm de „ospăţ” sub 
pretextul că avem destule provizii proprii, deşi acestea se 
rezumau de fapt la o rămăşiţă de şuncă. „Marele urs” ni-l 
prezentă pe omul care urma să ne însoţească, iar Old Death 


îşi epuiza toată arta diplomatică pentru a-l face să renunţe 
în cele din urmă la această idee. Căpetenia acceptă abia 
după ce bătrânul westman îi declară că ar fi o jignire 
pentru nişte războinici albi atât de sus-puşi, dacă li s-ar 
afecta o călăuză. De aşa ceva n-au nevoie decât copiii sau 
oamenii fără experienţă. Îl vom găsi noi singuri pe „Biberul 
alb”. 

Ne umplurăm burdufurile cu apă, pregătirăm câteva 
legături de iarbă pentru hrana cailor şi plecarăm după un 
scurt schimb de amabilităţi. Ceasul meu arăta ora patru. 

Mai întâi o luarăm încet, la pas, ca să se mai dezmorţească 
animalele. Călcam încă pe iarbă, dar vegetaţia devenea tot 
mai rară, mai seacă, până dispăru cu totul şi lăsă loc 
nisipului. 

După ce arborii de pe mal se pierdură în urma noastră, s- 
ar fi zis că ne aflăm în plină Sahara. Un şes întins, fără o 
colină cât de mică, se desfăşura în faţa noastră: nisip, nimic 
decât nisip şi deasupra soarele care, în pofida orei matinale, 
începuse să dogorească. 

Acuşi o luăm la trap hotărî Old Death. Trebuie să ne 
grăbim, mai ales înainte de amiază, când avem soarele în 
spate. Drumul duce exact spre apus şi după-amiază, cu 
soarele în ochi, va fi mult mai greu. 

Nu cumva o să pierdem direcţia în şesul acesta monoton, 
fără nici un punct de reper? întrebai eu, făcând pe 
greenhorn-ul. 

Old Death râse cu duioasă compasiune: 

Iarăşi una din celebrele dumneavoastră întrebări, sir! 
Soarele e cel mai sigur ghid din câţi există. inta noastră 
imediată e Turkey-Creek, la vreo şaisprezece mile de aici. 
Dacă n-aveţi nimic împotrivă, vom ajunge în mai puţin de 
două ore. 

Bătrânul îşi porni calul la trap, apoi la galop. Făcurăm şi 
noi la fel. De aci încolo, amuţirăm cu toţii. Căutam fiecare să 
ne menajăm caii, scutindu-i de zdruncinături şi de eforturi 
inutile. 


Trecu o oră, trecură două. Pe parcurs mai lăsarăm uneori 
caii la pas, să răsufle. Deodată, Old Death arătă drept 
înainte şi-mi spuse: 

Uitaţi-vă la ceas, sir! Am călărit două ore şi cinci minute. Şi 
iată, în faţa noastră e Rio Nueces! Este? 

Într-adevăr, aşa era. 

Ei, vedeţi continuă el noi, ăştia, avem, ca să zic aşa, ceasul 
în mădulare. Chiar şi noaptea, pe cel mai grozav întuneric, 
vă pot spune aproape cu precizie cât e ora. Nu greşesc 
decât cel mult cu câteva minute. Veţi învăţa şi 
dumneavoastră, încet-încet. 

O dungă întunecată desena cursul râului, dar nu zăream 
nici un copac, doar nişte tufişuri. Găsirăm uşor un loc de 
trecere şi ajunserăm apoi la vărsarea lui Tur-key-Creek. În 
Rio Nueces. Puţin după ora nouă ne aflam pe malul lui 
Chico-Creek. Şi aici albia era secată. Doar pe alocuri, din 
câte o băltoacă murdară, se prelingea la vale un firicel 
subţire de apă. Nici urmă de arbore, de arbust. Până şi 
iarba puţină era uscată ca iasca. 

Descălecarăm pe celălalt mal şi adăparăm caii cu apă din 
burduf. Pălăria lui Will Lange făcea oficiu de găleată. 
Sarcinile de iarbă pe care le luasem cu noi se topiră repede 
în burţile cailor şi, după un popas de jumătate de oră, 
pornirăm mai departe, spre Elm-Creek, ultima ţintă a 
călătoriei noastre. 

Pe drum, animalele începură să dea semne de oboseală. 
Popasul şi odihna fuseseră prea scurte pentru refacerea 
forţelor. De aceea călăream la pas. 

Se făcuse amiază. Soarele dogorea ca focul şi nisipul era 
atât de adânc, încât caii parcă înotau în vălurile sale 
fierbinţi. Înaintam cu greu. Către ora două, descălecarăm 
din nou pentru a adăpa caii cu apa ce mai rămăsese pe 
fundul burdufurilor. Noi nu băurăm nici un strop. Old Death 
ne oprise să bem. Zicea că noi, oamenii, putem îndura setea 
cu mult mai uşor decât caii care ne poartă în spinare pe 
nisipul încins. 


De altfel zâmbi bătrânul pe sub mustață v-aţi ţinut foarte 
bine. Nici nu vă daţi seama ce distanţă am parcurs. 
Spuneam că vom ajunge la Elm-Creek abia deseară, dar o 
să-l atingem în cel mult două ore. E un succes pe care nu 
mulţi l-ar putea obţine cu asemenea cai. 

În fine, Old Death o coti niţel spre sud şi se miră: 

E pur şi simplu un miracol că n-am dat încă de urmele nici 
unui comanş! Se vede că s-au ţinut mereu pe lângă apă. 
Auzi prostie, să pierzi atâta vreme în căutarea unui apaş 
fugar! Dac-ar fi mers drept peste, Rio Grande, i-ar fi prins 
cu siguranţă pe cei urmăriţi. 

Îşi vor fi zicând că nici acum nu-i prea târziu raţiona 
bătrânul Lange. Dacă n-au trecut încă dincolo. Winnetou şi 
rănitul nici n-au de unde bănui că trupele comanşilor sunt 
atât de aproape. 

Hm! E un pic de adevăr în ceea ce spuneţi, sir. Faptul că 
nu-i întâlnim pe comanşi îmi sporeşte îngrijorarea în 
legătură cu Winnetou. Ăştia nu mai cutreieră regiunea, cum 
spunea „Marele urs”. Dimpotrivă, se pare că s-au repliat 
undeva. Semn rău pentru cei doi apaşi: te pomeneşti că i-au 
şi prins! 

Şi în acest caz, ce-l aşteaptă pe Winnetou? 

Cea mai cruntă soartă din câte se pot imagina. Să nu 
credeţi, că va fi torturat sau ucis în timpul campaniei. A-l 
captura pe cel mai de seamă conducător al apaşilor e un 
eveniment excepţional, pe care comanşii l-ar sărbători cu 
cea mai mare pompă, adică în chip oribil. Aceştia l-ar pune 
sub pază sigură şi l-ar duce până la ei acasă, unde n-au 
rămas decât femeile, copiii şi bătrânii. Acolo l-ar îngriji cum 
nu se poate mai bine, lipsindu-l numai de libertate. Femeile 
i-ar citi din ochi orice dorinţă. Dar dacă apreciaţi cumva că 
tratamentul acesta aplicat unui prizonier e frumos şi uman, 
atunci vă înşelaţi sută la sută. Ei nu urmăresc decât să-l 
fortifice, ca să poată rezista mai târziu chinurilor şi să nu-şi 
dea sufletul de la primele încercări. Ascultaţi ce vă spun: 
dacă-l prind pe Winnetou, comanşii îl omoară cu siguranţă, 


dar nu pe moment, nici după un ceas, nici a doua zi. Trupul 
i-ar fi sfâşiat bucată cu bucată, cu o meticulozitate aproape 
ştiinţifică. Ar trece multe zile până să-l izbăvească moartea. 
După credinţa lor, asta înseamnă o moarte demnă de un şef. 
Şi sunt convins că, îndurând toate aceste cazne rafinate, 
victima nici nu s-ar strâmba măcar de durere; mai curând 
şi-ar râde de călăi, i-ar batjocori. Pe mine unul m-ar durea 
nespus soarta lui Winnetou şi vă spun cinstit că, într-un 
asemenea caz, mi-aş risca fără preget viaţa ca să-l scap din 
mâinile duşmanilor. În sfârşit, comanşii se află, vasăzică, la 
vest de noi. Hai s-o apucăm mai spre sud. Mă gândesc să 
ajungem la un vechi prieten al meu, unde vom căpăta, 
probabil, informaţii despre situaţia de la Rio Grande. 
Înnoptăm la dânsul. 

Dar va fi bucuros de oaspeţi? 

Fără îndoială! Altminteri, nici nu l-aş număra printre 
prieteni. E vorba de un ranchero, un agricultor mexican de 
cea mai curată obârşie spaniolă. Unui dintre strămoşii lui a 
fost ridicat de nu ştiu cine la rangul de cavaler, aşa că-şi 
spune şi el caballero. Iar ferma şi-a botezat-o cu 
răsunătorul nume de Estanzia del Caballero. 
Dumneavoastră să-i spuneţi „Se?or Atanasio”. 

Ne continuarăm apoi drumul în linişte. De galop nu putea 
fi vorba: caii înotau în nisip până aproape de genunchi. Dar 
încet-încet, stratul de nisip scăzu şi, către ora patru, 
salutarăm primele smocuri de iarbă. Dădurăm apoi într-o 
prerie, unde nişte vaqueros, adică văcari, îşi supravegheau 
cornutele, caii şi oile. Bietele noastre animale se însufleţiră 
pe dată şi îşi iuţiră pasul. Mai în fund apărură primii arbori 
şi, în fine, în mijlocul decorului verde, licări silueta albă a 
unei clădiri. 

Asta e Estanzia del Caballero explică Old Death. E o 
construcţie foarte curioasă, exact în stilul clădirilor „Moqui' 
şi „Zunni”. O adevărată fortăreață, ceea ce prin partea 
locului e cât se poate de necesar. 


y 


Ne apropiarăm de acest edificiu şi-l examinarăm mai în 
amănunt. Casa era împrejmuită cu un zid înalt cât două 
staturi de om şi prevăzut cu o poartă mare, masivă. La 
poartă se ajungea trecând un podeţ boltit peste un şanţ 
adânc de apă acum secat. Întreaga construcţie avea formă 
de cub. Parterul nu se vedea, fiind pe de-a-ntregul mascat 
de zid. Etajul era mai retras şi jur-împrejurul lui se întindea 
o terasă acoperită cu foaie albă de cort. Nu descoperisem 
nicăieri nici o ferestruie. Deasupra etajului întâi se ridica un 
al doilea, în aceeaşi formă cubică, având baza mai mică 
decât cel de dedesubt şi împrejmuit, la rândul lui, de o 
terasă umbrită şi ea cu foaie de cort. În felul acesta, 
clădirea se compunea din trei cuburi suprapuse adică 
parterul şi cele două etaje având dimensiuni din ce în ce 
mai reduse. Pereţii erau albi, ca şi pânza de cort. De aceea, 
întreaga casă parcă lumina de departe. Abia când 
ajunserăm aproape de fot, zărirăm la fiecare etaj câte un 
rând de creneluri care probabil slujeau şi ca ferestre. 

Frumos palat! zâmbi Old Death. O să vă mire şi interiorul. 
Mă întreb căruia dintre şefii indieni i-ar trece măcar prin 
minte să ia cu asalt o asemenea casă! 

Trecurăm călare podeţul până la poarta prevăzută cu un 
ochi discret. La o margine atârna un clopot cât un cap de 
om. Old Death trase de clopot şi stârni un sunet care putea 
fi auzit pe puţin la o jumătate de ceas depărtare. Foarte 
curând se iviră în deschizătura porţii un nas indian şi nişte 
buze groase. 

Cine-i? întrebă omul în spaniolă. 

Prieteni ai stăpânului răspunse Old Death. E acasă se?or 
Atanasio? 

Nasul şi buzele dispărură şi în locul lor sclipiră doi ochi 
negri. 

Ce bucurie! Se?or Death! Vă deschid numaidecât. Poftiţi, 
se?ores! Mă duc să vă anunţ. 

Se auzi zăvorul. Apoi poarta se dădu în lături şi intrarăm 
de-a călare. Paznicul era un indian voluminos, îmbrăcat în 


haine de pânză albă; era unul din acei indios fideles, adică 
indieni supuşi, credincioşi, care, spre deosebire de 
temerarii indios bravos, s-au împăcat cu normele civilizaţiei 
moderne. El închise poarta după noi, făcu o plecăciune 
adâncă, străbătu solemn curtea şi trase de o sârmă 
atârnată de zid. 

Mai avem vreme să ocolim casa călare zise Old Death. 
Haide s-o admirăm! 

Vedeam acum şi parterul, înzestrat cu creneluri jur- 
împrejur. Clădirea se înălța în mijlocul unei ogrăzi 
înconjurată de ziduri, largă, nepavată. În afara crenelurilor 
nici o fereastră. Făcurăm ocolul şi revenirăm în faţa casei, 
fără să fi descoperit nici o uşă de intrare. Indianul ne 
aştepta. 

Dar cum se intră în casă? întrebă Lange. 

Veţi vedea numaidecât răspunse Old Death. Pe terasa 
parterului apăru cineva şi, aplecându-se peste balustradă, 
ne cercetă din ochi. Zărindu-l pe indian, dispăru îndată şi 
slobozi de sus o scară îngustă pe care ne urcarăm până la 
primul etaj. Cine ar fi crezut că găseşte barem aici o uşă, ar 
fi rămas cu buzele umflate. La etajul al doilea ne aştepta un 
alt servitor, îmbrăcat de asemenea în alb. Acesta potrivi 
încă o scară şi astfel ajunserăm tocmai sus, pe o platformă 
de tablă acoperită cu nisip. În centrul platformei se căsca o 
deschizătură pătrată prin care cobora o scară în interior. 

Vedeţi, aşa construiau indienii încă de mult, cu secole în 
urmă ne lămuri Old Death. Nimeni nu e în stare să 
pătrundă în curte. Şi dacă, prin absurd, vreun duşman 
reuşeşte să treacă totuşi zidul, scara e retrasă imediat şi 
omul rămâne neputincios în faţa pereţilor masivi, fără 
intrări. În timp de pace, fireşte că ai putea să intri şi să ieşi 
de aici fără să te foloseşti nici de poartă, nici de scară. Te 
ridici în picioare pe spinarea calului şi te salţi peste zid în 
sus, pe galerie. Dar în timp de război n-aş sfătui pe nimeni 
să încerce experienţa. Cum vedeţi, de pe această platformă 
şi de pe terase, prin creneluri poate fi semănată cu gloanţe 


toată curtea, ca şi terenul dimprejurul zidului. Se?or 
Atanasio dispune de vreo douăzeci de vagqueros şi de alţi 
slujitori înarmaţi cu puşti. Când aceşti douăzeci de flăcăi 
trag de sus, atunci sute de indieni trebuie să cadă până ce 
vreunul mai norocos izbuteşte să treacă peste zid. Aici, la 
graniţă, o asemenea construcţie e de mare preţ. Datorită ei, 
stăpânul fermei a rezistat nu o dată unor asedii serioase. 

De sus, de pe casă, puteam cuprinde cu ochii întreaga 
împrejurime; Observai că la mică distanţă, în spatele 
clădirii, curgea Elm-Creek. Apa era clară, abundentă şi 
fertiliza ambele maluri. Atât de ispititoare şi limpede era 
apa, încât îmi trezi dorinţa de a face o baie. 

Conduşi de un slujitor, coborârăm scara şi ajunserăm într- 
un coridor lung, îngust, luminat la fiecare capăt prin două 
creneluri. De ambele laturi ale coridorului erau Uşi, iar în 
fund o scară conducea spre catul de jos. Aşadar, pentru a 
ajunge aici dinspre curte trebuia să urci mai întâi două 
rânduri de scări şi apoi, înăuntru, să cobori alte două. 
Lucrul mi se păru foarte complicat, dar împrejurările îl 
justificau pe deplin. 

Servitorul dispăru îndărătul unei uşi şi reveni abia după 
un răstimp, anunţându-ne că suntem aşteptaţi de către se? 
or Capitano de Caballeria. Până atunci, Old Death avusese 
grijă să ne pună în gardă: 

Nu-i luaţi în nume de rău bătrânului se?or Atanasio dacă 
vă primeşte excesiv de ceremonios. Spaniolul nu poate fără 
etichetă, iar mexicanul de obârşie spaniolă a păstrat 
uzanţele. Dacă eram singur, mi-ar fi ieşit de mult în 
întâmpinare. Aşa însă primirea căpătă un caracter oficial. 
Să nu zâmbiţi dacă îl veţi vedea în uniformă. În tinereţe a 
avut gradul de căpitan în cavaleria mexicană şi a rămas cu 
obiceiul de a se arăta în uniforma lui veche, aş zice antică. 
Plăcerea lui, ce vreţi! Altminteri, e un om de zahăr. 

În sfârşit, servitorul ne conduse într-o odaie răcoroasă, 
plăcută, cu mobilier cândva preţios, însă degradat în toată 
legea. Trei ferestrui, cu perdelele trase pe jumătate, 


răspândeau o lumină dulce şi primitoare. În mijlocul odăii 
stătea un bărbat înalt, uscăţiv, cu părul şi mustaţa albe ca 
zăpada. Purta pantaloni roşii cu lampasuri late, aurii, cizme 
de lac, înalte, de cavalerie şi pinteni cu rotile mari, cât două 
carboave. Tunica era albastră şi semăna cu un frac, 
împodobit cu brandenburguri strălucitoare. Pe epoleţii, de 
asemenea auriţi, nu purta grade de căpitan, ci de general. 
La şold, într-o teacă de oţel, îi atârna sabia cu mânerul 
suflat în aur. În mâna stângă ţinea un tricorn cu ciucuri de 
aur şi cu agrafă lucioasă în penajul multicolor. Pe scurt, 
parcă era îmbrăcat într-un costum de mascaradă. Privindu-l 
pe omul acesta cărunt, grav, semeţ, cu ochii încă tineri şi 
blajini, trebuia să zâmbeşti măcar pe ascuns. Când păşirăm 
pragul, omul îşi pocni călcâiele şi pintenii zornăiră 
milităreşte. Apoi se?or Atanasio rosti: 

Bună ziua, domnii mei! Fiţi bineveniţi! 

Cuvintele sunau marţial. Ne înclinarăm tăcuţi. Old Death 
răspunse în englezeşte: 

Mulţumim, se?or Capitano de Caballeria! Aflându-mă în 
acest ţinut, am voit să ofer însoţitorilor mei plăcerea de a 
face cunoştinţă cu eroicul luptător pentru independenţa 
Mexicului. Îngăduiţi-mi să vi-i prezint. 

Un zâmbet măgulit se aşternu pe faţa bătrânului 
haciendero. Aprobă din cap şi zise: 

Cu dragă inimă, se?or Death! Sunt încântat să-i cunosc pe 
aceşti se?ores! 

Old Death îi înşiră numele noastre, iar caballero ne 
strânse tuturor mâna, chiar şi negrului Sam. Apoi ne pofti 
să luăm loc. Old Death se interesă de se?ora şi se?orita, la 
care stăpânul casei deschise o uşă şi amândouă femeile 
pregătite din timp şi aşteptând invitaţia intrară în odaie. 
Se?ora era o matroană foarte frumoasă, cu privirea caldă şi 
sinceră; iar sePorita o fată drăgălaşă era de fapt nepoata ei, 
după cum aflarăm mai târziu. Amândouă purtau rochii 
negre de mătase, gătite ca pentru o recepţie la curtea 
regală. Old Death se grăbi să le întâmpine şi le scutură 


mâinile atât de viguros, încât mi-era teamă să nu le 
strivească. Lange şi fiul său încropiră o închinăciune, iar 
Sam exclamă arătându-şi toţi dinţii: 

O, missis, missis, ce frumos, ce mătase! 

Mă apropiai la rândul meu ele se?ora, îi luai mâna cu 
vârful degetelor, mă aplecai şi o dusei la buze. Doamna 
primi cu atâta emoție gestul, încât îmi oferi şi obrazul ca să 
depun acel beso de cortesia, sărutul stimei ceea ce însemna 
o mare cinste acordată persoanei mele. La fel au decurs 
lucrurile şi cu se?orita. În sfârşit, ne aşezarăm din nou. 
Fireşte că veni vorba de scopul călătoriei noastre. Le 
povestirăm cât socoteam necesar despre întâlnirea noastră 
cu comanşii. Toţi ascultară cu cea mai mare atenţie, 
schimbând priviri semnificative, încheindu-mi relatarea, se? 
or Atanasio ne pofti să-i descriem pe cei doi oameni căutaţi 
de noi. Atunci scosei din buzunar fotografiile şi le arătai 
întregii familii. Cum îşi aruncă ochii asupra lor, se?ora 
izbucni: 

Ei sunt, ei sunt! Cu siguranţă! Nu-i aşa, dragă Atanasio? 

Într-adevăr confirmă caballero. Se?ores, aceşti doi domni 
au dormit azi-noapte la mine. 

Când au sosit şi când au plecat? se interesă Old Death. 

Au venit târziu seara, obosiţi de drum, istoviţi. Un vaquero 
de-al meu i-a observat şi i-a condus până la mine. Au dormit 
adânc şi s-au deşteptat abia către prânz. Acum trei ore au 
plecat mai departe. 

Perfect! înseamnă că-i găsim mâine cu siguranţă. Urmele, 
în tot cazul, le vom descoperi. 

Da, da, fireşte, se?or. Aveau de gând s-o apuce spre Rio 
Grande şi să-l traverseze mai sus de trecătoarea Eagle, cam 
între Rio Moral şi Rio las Moras. De altfel, vom mai afla 
noutăţi. Am trimis după ei câţiva vaqueros şi aceştia ne vor 
spune precis încotro au luat-o. 

De ce i-aţi mai trimis pe slujitori? 

Vedeţi, „musafirii” mi-au răsplătit ospitalitatea în chip 
mârşav. După ce-au ieşit pe poartă, l-au expediat la mine cu 


o aşa-zisă scrisoare pe paznicul de acolo şi, în lipsa lui, au 
şters-o furându-mi şase cai. 

Ce ruşine! înseamnă că nu erau singuri? 

Nu. Erau împreună cu nişte militari camuflaţi care 
escortează un detaşament de recruți pentru Mexic. 

Atunci nu cred că oamenii dumneavoastră vor mai pune 
mâna pe caii furaţi. Sunt prea puţini în raport cu numărul 
tâlharilor. 

O, n-aveţi grijă, oamenii mei ştiu să-şi folosească puştile! 
Am trimis băieţi din cei mai curajoşi. 

V-au vorbit cumva Gibson şi Ohlert despre situaţia şi 
planurile lor? 

Nici un cuvânt. Primul era, de altfel, foarte volubil, în timp 
ce al doilea tăcea întruna. Eu le-am acordat toată 
încrederea. Mi-au solicitat să le arăt încăperile şi 
aranjamentul casei. N-am refuzat. l-am condus peste tot. L- 
au văzut chiar şi pe indianul rănit pe care îl ţin ascuns la 
mine. 

Un indian rănit?! Cine-i? Cum a ajuns la dumneavoastră? 

Caballero zâmbi superior şi răspunse: 

Da, fireşte, asta vă interesează foarte mult, se?ores! Aflaţi 
că-l adăpostesc aici pe solul apaşilor, despre care mi-aţi 
povestit adineauri şi căruia Winnetou i-a bandajat rănile 
sus, la Rio Lena. E vorba de căpetenia Inda-nişo. 

Inda-nişo, „Omul bun”, care-şi merită pe deplin numele! 
Cel mai în vârstă, mai chibzuit şi mai paşnic dintre şefii 
apaşi! Trebuie să-l văd şi eu! 

Am să vi-l arăt. Când a venit încoace, era într-un hal fără 
de hal. Trebuie să ştiţi că Winnetou, faimosul Winnetou, mă 
cunoaşte şi trage la mine ori de câte ori se află prin 
apropiere. Dânsul e sigur că poate avea oricând încredere 
în ospitalitatea mea. De data asta, a venit cu Inda-nişo de la 
fortul Inge, unde solul apaşilor fusese rănit la braţ şi la 
coapsă. Ajunşi la Rio Lena, Winnetou i-a pansat rănile, apoi 
au călărit în grabă mai departe. Dar pe bătrânul sol l-au 
năpădit la un moment dat nişte friguri crunte, în timp ce 


comanşii cutreierau deşertul ca să-l prindă pe fugar. E o 
minune cum de-a reuşit Winnetou, înfruntând atâtea 
piedici, să-l aducă până aici, la Estancia del Cdballero. 
Numai un Winnetou e în stare de aşa ceva. Însă de aici, ar fi 
fost cu neputinţă să mai continue drumul împreună cu 
bătrânul rănit şi bolnav. Inda-nişo nu se mai putea ţine pe 
cal. Era tare slăbit şi-l scuturau groaznic frigurile. Pierduse 
o mare cantitate de sânge şi, să nu uităm, a trecut de 
şaizeci de ani. 

Cine-ar crede! Să fii rănit şi să călăreşti, la vârsta lui, 
tocmai de la fortul Inge până aici, peste o sută şaizeci de 
mile engleze! Numai un indian poate rezista atâta. 
Continuaţi, vă rog! 

Aşadar, au sosit seara. Auzind clopotul de la poartă, am 
coborât chiar eu şi l-am recunoscut pe Winnetou, care îmi 
istorisi tot ce s-a întâmplat şi mă rugă să-i acord rănitului 
ocrotirea mea până va veni cineva să-l scoată de aici. În ce-l 
priveşte, trebuia să treacă repede Rio Grande şi să anunţe 
triburilor trădarea şi operaţiile ostile ale comanşilor. I-am 
dat pe cei mai buni vaqueros ai mei ca să-l însoţească şi, 
întorcându-se apoi în grabă, să-mi raporteze dacă Winnetou 
a reuşit să se strecoare neobservat. 

Şi? întrebă încordat Old Death. A trecut? 

Da. Şi lucrul acesta m-a liniştit pe deplin. A fost foarte 
prevăzător. Nu s-a deplasat în sus de Rio Moral, unde se 
află comanşii, ci a traversat Rio Grande mult mai la vale. 
Bineînţeles că acolo nu există vad de trecere. Apa e 
sălbatică şi, dacă încerci s-o treci înot, îţi rişti serios viaţa. 
Totuşi oamenii mei au trecut dincolo împreună cu Winnetou 
şi l-au mai însoţit o bucată, până s-au încredinţat că nu-l 
ameninţă primejdia unei întâlniri cu comanşii. Acum apaşii 
sunt puşi în gardă şi îi vor primi pe duşmani cum se cuvine. 
Dar, se?ores, dacă doriţi, putem să mergem la bătrânul 
Inda-nişo. 

Ne ridicarăm cu toţii şi, înclinându-ne în faţa doamnelor, 
coborârăm la parter. Jos, ne pomenirăm într-un coridor 


identic cu cel de sus. Intrarăm printr-o uşă pe partea 
stângă a coridorului. 

Bătrâna căpetenie a apaşilor zăcea într-o odaie cu aer 
proaspăt, răcoros. Frigurile se domoliseră, dar omul era 
atât de istovit, încât cu greu reuşea să vorbească. Avea ochii 
adânciţi în orbite şi obrajii căzuţi. Medici nu existau. Dar 
caballero ne asigură că Winnetou e un mare meşter în 
tratarea rănilor. Îl oblojise pe bătrân cu nişte buruieni de 
leac şi stăruise să nu i se desfacă bandajele. După trecerea 
frigurilor, bolnavul va scăpa de primejdie. Ar îi însă grav 
dacă ar mai pierde sânge şi febra s-ar întoarce. 

După ce ieşirăm din odaie şi scara se ivi din nou în faţa 
noastră, îmi exprimai dorinţa să mă scald în apa râului. 

Dacă vreţi, nici nu mai e nevoie să coborâţi scările mă 
lămuri se?or Atanasio. Puteţi ieşi de aici de-a dreptul în 
curte. 

Credeam că nu există uşi. 

Ba există, dar secrete. Le-am construit ca să-mi asigur o 
ieşire pentru cazul când, totuşi, nişte bandiți ar izbuti. În 
cele din urmă, să intre în casă. O să le vedeţi imediat. 

Lângă zid era un dulăpior. Îl împinse în lături şi apăru o 
deschizătură prin care se putea ajunge în curte. Afară, 
deschizătura era camuflată cu arbuşti plantați în acest 
SCOp. 

Se?or Atanasio mă conduse până afară, îmi arătă zidul din 
partea opusă a clădirii, unde se aflau arbuşti asemănători, 
şi reluă explicaţiile: 

Pe acolo se iese în câmp, fără ca vreun ochi străin s-o 
bănuiască. Vreţi să vă folosiţi de această trecere? Duce de-a 
dreptul spre râu. Dar staţi niţel să vă trimit un costum mai 
comod. 

În clipa aceea sună clopotul la poartă. Se?or Atanasio se 
duse să deschidă. Erau cinci călăreţi, nişte bărbaţi 
splendizi, viguroşi, pe care stăpânul fermei îi trimisese pe 
urma hoţilor de cai. 

Ei? întrebă el. Aţi adus caii? 


Nu răspunse unul. Era gata-gata să-i ajungem. Tocmai 
trecuserăm peste apa de aici, le descoperisem urmele. I-am 
fi prins în cel mult un sfert de oră. Dar deodată urmele lor 
se amestecară cu altele, multe la număr, venind dinspre 
dreapta. Se întâlniseră cu comanşii. Ne-am luat imediat 
după ei şi, peste puţin, i-am şi zărit înaintea noastră. Erau 
peste cinci sute de comanşi şi, faţă de numărul lor atât de 
mare, am renunţat să ne aventurăm. 

Foarte bine. Doar n-o să vă riscaţi viaţa pentru câţiva cai! 
Şi comanşii ce-au făcut? Cum i-au tratat pe albi? 

Ar fi trebuit să ne apropiem prea mult ca să desluşim ce se 
petrece. 

Încotro călăreau? 

Spre Rio Grande. 

Adică tot înainte, Deci n-ar fi nici un motiv de nelinişte. În 
regulă. Mergeţi la cirezile voastre! 

Călăreţii se depărtară. Dar hunul caballero se înşela 
amarnic. Pericolul era iminent. Comanşii după cum aveam 
să aflu mai târziu fuseseră informaţi de Gibson că bătrânul 
apaş rănit se află în hacienda lui Atanasie. Drept care, un 
grup de războinici s-au detaşat numaidecât de grosul trupei 
şi au luat drumul îndărăt, galopând nebuneşte. Primiseră 
sarcina să-l smulgă din adăpost pe Inda-nişo şi să-l 
pedepsească pe se?or Atanasio pentru gestul său amical 
faţă de duşmanii comanşilor. 

Dar, deocamdată, acesta urcă liniştit în casă şi, după puţin, 
se ivi un peon rugându-mă să-l urmez. Mă scoase pe poartă 
afară şi mă conduse la râu. Mai sus de hacienda era un vad 
uşor de ghicit după jocul undelor. Lângă vad, însă, apa era 
foarte adâncă. Acolo se opri peonul. Ţinea pe braţ un 
costum de pânză albă. 

Aici, se?or! mă invită el. După baie, îmbrăcaţi acest 
costum. Hainele dumneavoastră, dacă-mi îngăduiţi, le iau 
cu mine. Când terminaţi cu scăldatul, trageţi clopotul de la 
poartă şi vă vom deschide. 


Plecă cu hainele mele, iar eu sării în apă. După arşiţa, zilei 
şi, după atâta călărit era o adevărată desfătare să te afunzi 
într-o asemenea răcoare şi să înoţi. 

Cred că mă bălăcii în apă cam o jumătate de oră, apoi 
urcai pe mal şi-mi pusei costumul. Eram tocmai gata, când 
privirea îmi căzu pe malul opus. De aici, dintre copaci, 
vedeam bine până la cotul râului, unde se mişca un şir lung 
de călăreţi indieni. Se apropiau de casă. Dădui fuga la 
poartă şi trăsei de clopot. Peonul mă aştepta. Îmi deschise 
imediat. 

Du-mă repede la caballero! îi poruncii. Vin indienii! 

Câţi? 

Peste cincizeci. 

În prima clipă omul se cam sperie. Dar după ce află 
numărul indienilor, se însenină numaidecât. 

Numai atâţia? comentă el. Ei, atunci nu-i mare lucru. O 
scoatem noi la capăt cu cincizeci de piei-roşii, chiar şi cu 
mai mulţi. Suntem pregătiţi pentru asemenea vizite. Acum 
nu pot să urc la caballero; trebuie să-i vestesc mai întâi pe 
paznici. Poftiţi hainele, se?or. Eu ies afară, dumneavoastră 
închideţi poarta pe dinăuntru şi alergaţi la se?or Atanasio. 
Dar, pe măsură ce urcați, aveţi grijă să trageţi scările! 

Cum stăm cu caii noştri? Sunt în siguranţă? 

Da, se?or. l-am dus afară, la păscut, sub pază bună. 
Harnaşamentul l-am adăpostit în casă. Să n-aveţi nici o grijă 
în privinţa cailor. 

Închisei poarta şi urcai în toată graba ambele scări, 
trăgându-le pe rând după mine. 

Când ajunsei sus, pe platformă, se?or Atanasio şi Old 
Death tocmai ieşeau din interiorul casei. Gazda nu se sperie 
deloc când îi comunicai apariţia indienilor şi numărul lor. Se 
mărgini să mă întrebe calm: 

Cărui trib aparţin? 

Nu ştiu. N-am putut recunoaşte vopselele de pe faţa lor. 

Ei, o să aflăm noi curând. Ori sunt apaşi pe care Winnetou 
i-a întâlnit în drum şi i-a trimis după Inda-nişo, ori sunt 


comanşi. Dacă-s comanşi, sunt, desigur, un grup de 
recunoaştere; ne vor întreba dacă n-am văzut nişte apaşi. 
Aflând răspunsul nostru, vor pleca deîndată. 

Mie îmi face totuşi impresia că vin cu gânduri rele 
interveni Old Deaţh. Vă sfătuiesc să luaţi urgente măsuri de 
apărare. 

S-a şi făcut. Oamenii mei îşi ştiu fiecare sarcina într-un 
asemenea caz. Priviţi, peonul de colo aleargă de pe acum la 
caii cei mai apropiaţi. Va sări în spinarea unuia şi va pune în 
gardă pe vaqueros. Aceştia, în cel mult zece minute, vor 
aduna cirezile, lăsându-le în paza a doi oameni. Pe urmă, 
vor face front împotriva duşmanilor. Lasourile sunt arme 
teribile; un vaquero le mânuieşte şi mai abil decât indienii. 
În plus, puştile noastre trag mai departe decât arcurile sau 
flintele învechite ale pieilor-roşii. Nu se sperie flăcăii mei de 
cincizeci de indieni! Iar noi aici, în estanzia, suntem bine 
apăraţi. Nici picior de roşu nu poate să treacă dincoace, 
peste zid. De altfel, contez şi pe dumneavoastră. Dacă-l 
socotim şi pe negru, sunteţi cinci la număr, bine înarmaţi. 
Mai sunt şi eu cu cei opt peoni aflaţi în casă. Deci, în total 
paisprezece inşi. Să-i văd şi eu pe indienii care ar izbuti să- 
mi forţeze poarta! O, nu, se?or! Pieile-roşii vor trage ele 
clopot, ne vor spune ce-i interesează şi vor pleca iarăşi cum 
au venit. Când cercetaşul lor va zări aici sus paisprezece 
bărbaţi hotărâți, se va retrage respectuos. Situaţia nu e 
deloc dificilă. 

Chipul lui Old Death exprima îndoială. Bătrânul westman 
clătină din cap şi zise: 

Pe mine, însă, mă bat alte gânduri. Sunt convins că nu de 
apaşi e vorba, ci de comanşi. Ce caută ei aici? O simplă 
acţiune de recunoaştere? Nu cred. Dac-ar fi intrat la 
bănuială că apaşii se află prin împrejurimi, le-ar fi căutat 
urmele şi le-ar fi găsit. Într-un asemenea caz, nu mai umblă 
ei după informaţii. Nu, banda urmăreşte un alt scop. Vrea 
să pătrundă în casa dumneavoastră, se?or, ca să-l răpească 
pe apaşul rănit. 


Dar ei nu ştiu nimic! Cine să le fi spus? 

Chiar Gibson, omul pe care-l căutăm şi care a dormit la 
dumneavoastră. l-aţi arătat pe apaş, iar dânsul v-a vândut 
comanşilor pentru a se pune bine cu ei. Dacă nu-i aşa, să 
nu-mi spuneţi pe nume! 

Se poate. În cazul acesta, mă vor sili să-l predau pe apaş. 

Fără îndoială. Şi aveţi de gând să-l predaţi? 

Nici în ruptul capului! Winnetou mi-e prieten. El mi l-a 
încredinţat pe Inda-nişo şi n-am să-i înşel prietenia. 
Comanşii se vor zbate în zadar. Ne vom apăra. 

Vă expuneţi unui mare pericol. E adevărat că putem să le 
ţinem piept acestor cincizeci de inşi, dar pe urmă vor aduce 
întăriri serioase şi mă tem că veţi pierde partida. 

Asta e în mâna sorții. Eu, însă, fie ce-o fi, îmi respect 
cuvântul dat. 

Old Death îi strânse mâna spaniolului şi rosti: 

Sunteţi un om de onoare şi vă puteţi bizui pe ajutorul 
nostru. Eu îl cunosc pe şeful comanşilor; suntem prieteni. 
Poate reuşesc să-l abat de la acte ostile. l-aţi arătat lui 
Gibson şi uşile secrete? 

Nu, se?or. 

Foarte bine. Câtă vreme pieile-roşii nu cunosc aceste 
intrări, ne vom apăra. Acum să coborâm, să ne luăm 
armele. 

În timpul absenței mele, ni se repartizaseră odăi în care 
fusese adăpostit bagajul nostru. Pentru mine se nimerise o 
odaie din faţă, luminată prin două ferestruici. Acolo îmi 
găsii agăţată arma. Când s-o desprind din cui, zării printr- 
un crenel pe indienii care se apropiau dinspre vadul de 
lângă hacienda. Trecuseră dincoace şi goneau în galop 
către noi. Nu ţipau, după cum le era obiceiul, ci păstrau o 
tacere perfidă, care mi se păru şi mai periculoasă. Erau 
comanşi. Îi recunoscui după culoarea vopselelor de pe 
obraz. Cât ai clipi, ajunseră lângă zid, care masiv şi înalt Îi 
ascundea vederii noastre. Erau înarmaţi cu sulițe, arcuri şi 
săgeți. Numai călăreţul din frunte, probabil conducătorul, 


purta pe umăr o flintă. Unii târau nişte pari lungi, solizi, 
legaţi în spatele cailor. La început crezui că e vorba de bețe 
de cort, mai groase, dar îmi dădui curând seama că 
greşesc. Fireşte că alergai să-i anunţ pe ai noştri. Pe coridor 
mă întâlnii cu Old Death, care tocmai ieşea din camera lui 
situată faţă-n faţă cu a mea. 

Atenţie! strigă el. Comanşii trec zidul! Au adus trunchiuri 
de copaci tineri. Se servesc de ele în loc de scări. Repede 
sus, pe platformă! 

Dar lucrurile nu merseră chiar atât de repede. Peonii se 
aflau jos, la primul etaj, rezervat servitorilor. Nici Old Death 
şi cu mine nu puturăm urca imediat, deoarece o dată cu 
caballero ieşiseră pe coridor şi cele două doamne, speriate 
în toată legea şi copleşindu-ne cu lamentările lor. Trecură 
deci pe puţin două minute până să urcăm scara timp preţios 
într-o asemenea situaţie. Consecința nu întârzie să se arate. 
În clipa când ajunserăm pe platformă, primul indian se şi 
sălta pe bordura ei, urmat de alţii. Aveam armele pregătite, 
dar nu-i mai puteam opri decât dacă ne-am fi hotărât să-i 
împuşcăm. Folosindu-se de trunchiurile de copaci, indienii 
escaladaseră zidul exterior şi, traversând curtea, se 
căţăraseră cu o viteză uluitoare pe ambele etaje. Noi ne 
aflam acum în centrul platformei de sus, pe când comanşii 
se mai aflau la marginea ei. 

Îndreptaţi armele asupra lor! porunci Old Death. În primul 
rând, trebuie să câştigăm timp. 

Numărai cincizeci şi doi de indieni. Operaseră fără o 
vorbă, fără un strigăt, luându-ne prin surprindere. Totuşi, 
nu se hotărau încă să ne atace. Stăteau la bordură cu 
arcurile şi săgețile în mâini. Suliţele, fiind prea lungi, i-ar fi 
stânjenit la căţărat. De aceea le lăsaseră jos. 

Caballero înainta câţiva paşi şi, într-un amestec de 
spaniolă, engleză şi indiană folosit în acel ţinut de graniţă 
întrebă: 

Ce doresc oamenii roşii de la mine? De ce au pătruns în 
casa mea fără să-mi ceară voie? 


Şeful, care între timp îşi scosese flinta de pe umăr, înainta 
şi el câţiva paşi, apoi răspunse: 

Războinicii comanşilor s-au convins că le eşti duşman. De 
aceea îţi vei lua astăzi rămas bun de la lumina soarelui. 

Ba nu sunt duşmanul vostru. Mie îmi sunt dragi toţi 
oamenii roşii; nici măcar nu-i întreb din care trib fac parte. 

Faţa palidă minte! Aici, în casă, se află ascunsă o căpetenie 
a apaşilor. Câinii de apaşi îi duşmănesc pe comanşi. lar cel 
care ascunde pe un apaş înseamnă că e duşmanul nostru şi 
trebuie să moară. 

Caramba! Vreţi să-mi interziceţi să dau adăpost cui îmi 
place? Dar cine-i stăpân aici, voi sau eu? 

Războinicii comanşilor au ocupat casa. Acum ei sunt 
stăpânii. Predă-ni-l pe apaş! Sau tăgăduieşti că se află la 
tine? 

Nici prin gând nu-mi trece să tăgăduiesc. Numai fricoşii se 
folosesc de minciuni. Eu însă nu mă tem. Pot să vă spun 
deschis că... 

Staţi! îl întrerupse Old Death mai mult în şoaptă. Nu faceţi 
prostii, se?or! 

Credeţi că e mai bine să neg? întrebă mexicanul. 
Bineînţeles. Minciuna e un păcat, recunosc. Dar adevărul 
ar fi în cazul acesta curată sinucidere. Şi vă întreb: ce păcat 

e mai mare: să minţi sau să te sinucizi? 

Sinucidere? Ce sunt în stare să facă indienii împotriva 
celor paisprezece puşti ale noastre? 

Multe pot face! Doar îi vedeţi aici, sus. Majoritatea vor 
cădea, desigur, dar ne-am alege şi noi cu câteva săgeți şi 
cuțite în piept. Şi dacă-i alungăm, vor aduce altă ceată şi va 
porni din nou măcelul. Lăsaţi-mă pe mine! Vorbesc eu! 

Se întoarse către şeful indienilor: 

Vorbele fratelui nostru ne miră foarte. Cum de vă trece 
prin gând că s-ar afla aici un apaş? 

Ştim! răspunse scurt comanşul. 

Atunci ştiţi mai mult decât ştim noi. 

Vrei să zici că ne înşelăm? Minţi! 


Iar tu, dacă mai spui o dată cuvântul acesta, o plăteşti cu 
viaţa! Nu îngădui să fiu făcut mincinos. Uite cum te pândesc 
armele noastre! Un semn al meu, şi de fiecare puşcă ar 
cădea un comanş. 

În schimb, ceilalţi v-ar trimite pe urmele celor ucişi. Colo, 
afară, sunt încă mulţi războinici de-ai noştri, mai mulţi 
decât de zece ori zece ori cinci. Vor sări şi vor dărâma casa. 

Nici măcar zidul n-au să-l treacă! Acum ştim totul şi 
suntem pregătiţi. Îi vom saluta cu gloanţe de n-o să rămână 
unul viu. 

Fratele meu alb e bun de gură. Dar de ce vorbeşte dânsul? 
E cumva stăpânul casei? Ia să-mi spui cum te cheamă şi 
cum de grăieşti astfel cu un şef al comanşilor? 

Old Death dădu din mână cu dispreţ. 

Şi cine-i, mă rog, şeful ăsta al comanşilor? E cumva un 
războinic vestit, sau face parte din sfatul înţelepţilor? Nu 
văd să poarte pană de vultur sau de cerb, nici vreun alt 
semn al rangului. În schimb, eu sunt o căpetenie a feţelor 
palide. Mă întreb din ce trib veţi fi fiind, dacă nici măcar nu 
mă cunoaşteţi! Eu sunt Coşa-pehve şi am fumat pipa păcii 
cu Oyo-coltsa, căpetenia voastră. Nu mai departe decât ieri 
am stat de vorbă cu fiul său, cu Avat-vila, şi am înnoptat în 
tabăra lui. Vasăzică, e limpede că sunt prietenul vostru, al 
comanşilor. Dar dacă mă faceţi mincinos, răspund cu arma. 

Un murmur străbătu rândurile indienilor. Şeful se întoarse 
spre ei şi le vorbi în şoaptă. Felul cum îl priveau pe Old 
Death vădea că numele lui făcuse impresie. 

După o scurtă deliberare, şeful se adresă din nou 
bătrânului westman: 

Războinicii comanşilor ştiu că „Bătrâna moarte” este 
prieten cu „Biberul alb”, dar vorbele tale nu sunt vorbe de 
prieten. De ce tăinuieşti că în casa asta se ascunde un apaş? 

N-am ce tăinui. Vă spun cinstit că nu e rumeni. 

Noi însă am aflat că Inda-nişo e aici. Ne-a spus-o chiar o 
faţă palidă, care ne-a cerut ocrotire. 

Cum se numeşte acea faţă palidă? 


Are un nume pe care gura comanşilor nu-l prea poate 
rosti, ceva ca Ta-hi-ha-no. 

Nu cumva Gavilano? 

Da, da, aşa-i spune. 

În cazul acesta, aţi făcut o mare greşeală. Eu îl cunosc pe 
Gavilano. E un ticălos fără pereche şi pe limbă nu are decât 
minciuni. Războinicii comanşilor se vor căi că l-au luat sub 
scutul lor. 

Fratele meu se înşală. Faţa palidă ne-a spus adevărul. Noi 
ştim că Winnetou l-a adus încoace pe Inda-nişo şi că a fugit 
apoi peste Avat-hono, adică Rio Grande. Dar o să-l găsim, o 
să-l prindem şi o să-l legăm la stâlpul caznelor. Mai ştim că 
Inda-nişo e rănit la braţ şi la picior. Ştim chiar şi locul unde 
stă ascuns. 

Dacă-i aşa, atunci spune-mi şi mie locul. 

Cobori de aici pe două scări, în casă, până dai de o 
trecătoare îngustă, lungă, cu o mulţime de uşi pe amândouă 
părţile. Deschizi ultima uşă pe stânga şi acolo zace Inda- 
nişo. N-are putere nici să se dea jos din pat. 

Faţa palidă te-a minţit. În locul acela n-ai să găseşti nici un 
apaş. 

Atunci lasă-ne să coborâm şi să vedem cine spune 
adevărul: tu sau faţa aceea palidă. 

Asta n-am s-o îngădui, fireşte. Casa e deschisă numai 
pentru oamenii care vin aici cu voia stăpânului, nu şi pentru 
cei care năvălesc cu duşmănie asupra ei. 

Cuvintele tale dau de înţeles că apaşul se află totuşi aici. 
„Biberul alb” ne-a poruncit să i-l aducem şi vom împlini 
porunca. 

Te înşeli şi acum. Dacă nu te las să intri, n-o fac pentru că 
apaşul ar fi aici, ci pentru că pretenţia ta mă jigneşte. Când 
Old Death vă spune că aţi fost minţiţi, trebuie să-l credeţi. 
Dar dacă vreţi, totuşi, să intraţi cu de-a sila, mă rog, n-aveţi 
decât! încercaţi! Nouă ne ajunge un singur om ca să 
apărăm intrarea! Stând jos, pe scară, omul nostru poate 
împuşca pe oricine ar îndrăzni să coboare. V-aţi urcat aici, 


sus, ca nişte vrăjmaşi. De aceea nu vă dau drumul. 
Întoarceţi-vă jos, la poartă, şi rugaţi prieteneşte să vă 
deschidem. Atunci vă vom primi şi noi ca prieteni! 

Bătrâna moarte” ştie să dea sfaturi foarte bune, dar care 
nu se potrivesc pentru noi. Dacă n-ai nimic pe cuget, lasă- 
ne să intrăm. Dacă nu, atunci stăm aici şi trimitem un om să 
aducă întreaga oaste a comanşilor. Veţi fi nevoiţi să ne lăsaţi 
înăuntru. 

Nicidecum! O mie de comanşi de-ar veni, tot numai câte 
unul poate să treacă, iar noi îi vom ucide pe rând. De altfel, 
nici trimisul tău n-o să facă vreo ispravă; cum se depărtează 
de zid şi iese în bătaia puștii mele, îl şi culc la pământ. Eu vă 
sunt prieten, dar pentru că aţi venit cu gânduri de 
vrăjmăşie, n-am să vă cruţ defel. 

În tot timpul discuţiei, puştile noastre erau îndreptate 
asupra indienilor. Deşi izbutiseră să escaladeze zidul şi să 
se caţăre până pe platformă, aceştia se aflau totuşi în 
dezavantaj faţă de noi lucru de care îşi dădea seama şeful. 
De aceea începu iarăşi consultaţiile cu ai lui. Ce-i drept, nici 
poziţia noastră nu era de invidiat. Old Death se scarpină 
după ureche şi zise: 

Încurcată treabă, zău aşa! Prudenţa ne cere să nu-i tratăm 
cu ostilitate. Dar dacă-i aduc şi pe ceilalţi împotriva noastră, 
atunci o păţim! Da, da, ar fi bine să-l ascundem pe apaş, 
pentru ca dumnealor să-l caute fără nici un rezultat! Mă tot 
gândesc la casa asta, pe care o cunosc la perfecţie, şi nu 
văd nici o ascunzătoare ca lumea. 

Să-l scoatem afară propusei eu. 

Afară? râse bătrânul. Sunteţi într-o ureche, sir? Cum să-l 
scoatem? 

Aţi uitat cele două uşi secrete? Sunt în spate, pe când 
comanşii stau în faţa casei şi nu pot observa nimic. Îl duc eu 
afară, în tufărişul de pe mal; să rămână acolo până se 
depărtează primejdia. 

Ştiţi că nu-i rea ideea! admise Old Death. Nici nu m-am 
gândit la uşile din dos. Dar ce ne facem dacă au postat 


afară o santinelă? 

Asta nu cred. Numărul lor nu trece cu mult peste cincizeci. 
Dintre aceştia, unii au trebuit să rămână lângă cai, dincolo 
de zid. Greu de presupus ca să fi rânduit oameni şi în 
spatele casei. 

Bine, hai să încercăm, sir. Preluaţi sarcina, împreună cu 
unul din peoni. Noi vom avea grijă ca indienii să nu vă 
observe când coborâţi şi să nu sesizeze lipsa 
dumneavoastră. S-ar putea ca şi doamnele să vă ajute; 
după ce ieşiţi pe uşă, să împingă la loc dulăpiorul. 

Mai am o propunere: Ce-ar fi să le instalăm pe doamne în 
odaia rănitului? Comangşii vor crede că acolo stau într- 
adevăr femeile şi că nu e vorba de nici un indian. 

Foarte just! observă se?or Atanasio. E nevoie numai de 
nişte cuverturi şi de hamacurile din odăile soţiei şi nepoatei 
mele. Cârlige se află peste tot. Doamnele să se culce, iar 
dumneavoastră căutaţi o ascunzătoare pentru apaş; cel mai 
bine ar fi să-l duceţi niţel mai la vale de locul unde v-aţi 
îmbăiat adineauri. O mulţime de petunii în floare atârnă 
acolo până deasupra apei; acolo veţi găsi şi barca noastră. 
Culcaţi-l pe apaş în barcă şi n-o să-l descopere nimeni. 
Luaţi-l şi pe Petro cu dumneavoastră. Până vă întoarceţi, îl 
ţinem pe comanş aici; apoi îl lăsăm să intre în casă. 

Împreună cu peonul căruia îi zicea Petro, coborâi scara 
până jos, unde femeile aşteptau îngrijorate desfăşurarea 
evenimentelor. Aflând care-i situaţia, se arătară gata să ne 
ajute. Aduseră chiar ele cuverturile şi hamacurile. Apoi îl 
înfăşurai pe apaş într-o pătură. La vestea că e căutat de 
comanşi, „Omul bun” rosti anevoie: 

Inda-nişo a văzut multe ierni şi zilele lui sunt numărate. De 
ce bunele feţe palide să-şi pună în joc viaţa din pricina lui? 
Mai bine să-l ucidă şi să-l predea comanşilor. Ascultaţi-i 
rugămintea! 

Refuzai ideea, clătinând doar energic din cap. Apoi îl 
scosei în coridor. Dădui la o parte dulăpiorul, ieşii cu rănitul 
şi-l dusei fără nici o greutate până dincolo de zid. 


Până atunci nimeni nu ne observase. Arbuştii ne serviseră 
de camuflaj. Însă mai departe, către râu, se întindea o fâşie 
de teren neacoperit, pe care trebuia s-o tăiem de-a latul. 
Prudent, mă uitai de după rămuriş dacă nu se află nimeni 
prin apropiere. Spre marea mea dezamăgire, zării un 
comanş care şedea ghemuit lângă sulița, tolba şi arcul lui. 
Supraveghea zidul din spatele casei. Această împrejurare 
părea să ne dea peste cap întregul plan. 

Trebuie să ne întoarcem, se?or zise peonul după ce i-l 
arătasem pe indian. Am putea, ce-i drept, să-l omorâm, dar 
ne-am atrage răzbunarea celorlalţi. 

Nu-l omoram în nici un caz. Poate găsim o soluţie mai 
bună: îl scoatem de-aici, îl ademenim în altă parte. 

Dar nu văd cum s-o facem. Santinela nu-şi părăseşte 
postul fără ordin. 

Am eu un plan care ne poate salva. Tu ascundere aici, iar 
eu îi voi atrage atenţia asupra mea. Când mă observă, fac 
pe speriatul şi o iau la fugă. Fireşte că dânsul se va lua după 
mine. 

Sau va trage cu arcul. 

Mă rog, trebuie să risc. 

Să nu riscaţi, se?or! E prea periculos! Comanşii trag cu 
arcul cum tragem noi cu puşca, la sigur. Ca să fugiţi, 
trebuie să-i întoarceţi spatele, şi nu vă puteţi feri de 
săgeată. 

Sar în apă şi înot pe spate; atunci văd cum ţinteşte şi mă 
dau repede la fund. EI, închipuindu-şi că plănuiesc ceva 
împotriva comangşilor, va grăbi, probabil, înot după mine. Şi 
pe urmă, pe malul celălalt, mă descurc eu; îi izbesc un 
pumn şi gata. Până mă întorc stai aici, nu-ţi părăsi locul! 
Adineauri mă scăldam, am văzut locul acela cu petuniile. 
Ştiu şi unde se află barca. O trag eu până aici. 

Peonul se strădui cât putu să mă abată de la ideea mea dar 
cum era să-l ascult dacă nu vedeam altă soluţie ca să ne 
îndeplinim misiunea! Plecai, aşadar. Pentru a deruta 
santinela, mă strecurai mai întâi printre tufişuri, pe lângă 


zid, ivindu-mă apoi de după colţ. Comanşul nu mă zări 
numaidecât. Abia mai pe urmă îşi îndreptă privirea spre 
mine şi sări ca ars. Îmi întorsei pe jumătate faţa, ca să nu fiu 
recunoscut mai târziu. Omul strigă, mă somă dar nu-i dădui 
ascultare. Atunci apucă arcul, scoase din tolbă o săgeată şi 
ochi. Câteva salturi şi ajunsei pe mal, înainte ca el să tragă. 
Sării în apă şi cârmii, pe spate, spre malul opus. Imediat 
ajunse şi comanşul pe mal. Mă zării şi trase cu arcul. Eu mă 
scufundai pe moment. Săgeata nu-şi atinse ţinta. Când ieşii 
iarăşi la suprafaţă, îl văzui pe comanş cum pândeşte, 
ghemuit pe mal. Îşi dădea seama că nu m-a rănit. Altă 
săgeată nu avea, fiindcă nu-şi luase tolba. Atunci lepădă 
arcul şi sări în apă. Era exact ceea ce prevăzusem. Pentru 
a-l înşela, mă prefăcui că sunt un prost înotător şi îl lăsai să 
se apropie. Apoi mă dădui la fund îşi înotai cât putui de 
repede în josul râului. Când mă ridicai din nou, eram în 
imediata apropiere a malului. Comanşul, mult mai sus, 
departe, se ţinea pe apă şi aştepta să ies la vedere. Acum 
aveam avansul dorit, înotai deci spre mal, mă săltai pe uscat 
şi fugii printre copaci, de data asta în susul apei. La un 
moment dat, zării un arbore al vieţii, solid de tot şi acoperit 
cu muşchi, îl depăşii în fugă şi apoi, ocolind, mă întorsei 
iarăşi, pitindu-mă în dosul trunchiului său masiv. Astfel 
aşteptam ivirea indianului care, fără îndoială, grăbea pe 
urmele mele. lată-l că soseşte, cu sufletul la gură, şiroind de 
apă ca şi mine, de altfel gâfâind şi cu ochii aţintiţi asupra 
urmelor. Trece prin dreptul meu, cu privirea în pământ, iar 
eu în vârful picioarelor după el. Respirația grea îl împiedică 
să-mi audă paşii. 

Făcând câteva salturi îl ajunsei şi-l pusei la pământ. Apoi 
îngenunchind lângă el, îl apucai de beregată şi omul se 
linişti. 

Nu departe se afla un platan frânt, culcat. În direcţia 
râului, apa trecea la vreo doi coţi sub crengile lui veştede. 
Copacul acesta îmi oferea o cale minunată ca să ajung iarăşi 
la râu, fără a lăsa nici o urmă. Mă săltai pe trunchiul lui, 


alergai aşa o bucată şi sării apoi în apă. Drept în faţă, pe 
celălalt mal, străluceau petuniile. Înotai într-acolo, dezlegai 
barca şi vâslii spre locul unde aştepta Petro, peanul, cu 
apaşul rănit. Prinsei iarăşi barca de o rădăcină şi sării pe 
mal. Trebuia să ne grăbim, să terminăm toată operaţia până 
comanşul îşi va fi venit în fire. Îl culcarăm pe Inda-nişo în 
barcă, după ce-i încropirăm un aşternut bunicel din pături 
şi din propriile-i veşminte. 

Peonul se întoarse numaidecât la zid. Eu mânai barca până 
sub petunii, o legai bine şi apoi, înot, făcui cale întoarsă. Pe 
când îmi storceam hainele de apă şi le Îmbrăcam din nou, 
tot scrutam cu privirea malul opus. Mă interesa dacă 
indianul îşi revenise şi dacă nu cumva observase apariţia 
noastră. Dar, nimic. Omul nu era nicăieri de văzut. 

Intrarăm în casă prin uşa secretă. Totul nu durase decât 
un sfert de oră. Se?ora îmi oferi alte haine, uscate, şi astfel 
puteam să-i râd în nas oricărui comanş care ar fi îndrăznit 
să afirme că eu, inocentul, am fost pe afară, sau, mai ales, 
că am făcut o partidă de înot. 

Femeile se tolăniră în hamacurile lor, iar noi urcarăm 
iarăşi pe platformă, fără să uităm, bineînţeles, puştile. 

Sus, tratativele mai continuau. Old Death susţinea punctul 
de vedere că percheziţionarea casei ar fi o insultă grea 
pentru el şi pentru haciendero. După ce-l informai repede 
că apaşul e pus în siguranţă, bătrânul westman catadicsi să 
cedeze încet-încet şi, până la urmă, declară că va permite 
unui număr de cinci comanşi să se convingă cu ochii lor că 
Inda-nişo nu se află în casă. 

De ce numai cinci? întreba şeful. Nu suntem egali cu toţii? 
Lucrăm toţi laolaltă. Old Death poate avea încredere în noi. 
N-o să ne atingem de nimic, nici de cel mai mărunt lucru. 

Bine! Să vedeţi şi voi cât de largi suntem la inimă. Puteţi 
intra toţi: toată lumea să se convingă de adevăr. Dar vă cer, 
la rândul meu, să depuneţi armele şi să ne daţi dreptul de a 
reţine şi pedepsi pe cei care s-ar atinge de vreo persoană 
sau de vreun obiect fără permisiunea noastră. 


Comangşii se sfătuiră între ei şi, în cele din urmă, căzură de 
acord. Îşi lepădară arcurile, tolbele, cuţitele şi urcară apoi 
în şir, unul după altul. 

Încă înainte de a mă fi depărtat cu Petro, slujitorii 
vaqueros, înarmaţi şi călare pe cai buni, se postaseră afară, 
în câmp, cu privirile aţintite în sus, spre noi. Aşteptau 
semnalul stăpânului şi deocamdată păreau liniştiţi. 

Din cei paisprezece câţi eram, numai haciendero şi Old 
Death urmau să-i conducă pe comanşi prin încăperile casei. 
Doi oameni rămaseră pe platformă, iar două grupuri de 
câte cinci păzeau înăuntru, cu armele în mâini, ambele 
coridoare, pentru a preîntâmpina orice excese din partea 
pieilor-roşii. Eu mă aflam pe coridorul de jos, în faţa odăii 
unde zăcuse apaşul. Comanşii se duseră de-a dreptul acolo. 
Old Death deschise uşa. Se citea pe chipurile indienilor cât 
de convinşi erau că-l vor găsi pe Inda-nişo. Dar în locul lui 
dădură de cele două femei culcate în hamacuri şi citind. 

Iuf! exclamă conducătorul. Aici sunt femei! 

Întocmai! râse Old Death. Dac-ar fi după minciunile cu 
care v-a îmbrobodit faţa aceea palidă, ar trebui să-l găsiţi 
aici pe apaş. Poftiţi, căutaţi-l! Intraţi! 

Privirea comanşului făcu ocolul camerei. Apoi omul 
răspunse: 

Un războinic nu intră în wigwamul femeilor. Aici nu e nici 
un apaş. Ochiul meu l-ar zări. 

Atunci căutaţi în celelalte odăi! 

Dură mai bine de o oră până ce indienii terminară 
percheziţia. Văzând că nu găsesc pe nimeni, o luară iar de 
la început. Femeile izbutiră să părăsească odaia, iar 
comanşii cotrobăiră peste tot cu cea mai mare atenţie. Se 
ridicară chiar cuverturile şi saltelele, deşi acestea erau 
întinse de-a dreptul pe podea. Cercetară şi duşumeaua, 
dacă n-are cumva vreo deschizătură. În fine, se convinseră 
că apaşul nu se află în estanzia. 

Când şeful se dădu bătut, Old Death îl mustră: 


Eu v-am spus adevărul şi nu m-aţi crezut. Aţi avut mai 
multă încredere într-un mincinos decât în mine, care sunt 
prieten cu comanşii. Să ştiţi că la prima ocazie am să mă 
plâng căpeteniei voastre, „Biberul alb”. 

Dacă fratele meu alb vrea să-l vadă, poftească împreună 
cu noi. 

Nu pot. Calul mi-e obosit. Ar fi să plec abia mâine 
dimineaţă. Or, războinicii comanşilor vor trebui să plece 
încă astăzi de-aici. 

Ba rămânem. Soarele dă în asfinţit şi nu ne convine să 
călărim noaptea. Vom porni în zori; atunci fratele meu 
poate să ne însoţească. 

Bine! Dar nu plec singur. Mai am patru tovarăşi. 

Vor fi şi ei bineveniţi la „Biberul alb”. Fraţii mei ne vor 
îngădui să petrecem noaptea în preajma casei. 

N-am nimic împotrivă răspunse mexicanul. V-am mai spus 
că sunt prieten cu toţi oamenii roşii care vin la mine eu 
gânduri paşnice. Şi, drept dovadă, vă dăruiesc şi o vită ca s- 
o tăiaţi. Puteţi să aprindeţi focul şi să puneţi carnea la fript. 

Această promisiune făcu o deosebită impresie asupra 
comanşilor. Acum erau pe deplin convinşi că ne făcuseră o 
nedreptate. De aceea se purtau cât se poate de frumos. 
Desigur că, în bună măsură, trebuie să fi contribuit la 
această schimbare de atitudine şi prestigiul de care se 
bucura printre ei Old Death. Într-adevăr, nu se atinseră de 
nici un lucru şi părăsiră casa fără măcar să fie somaţi. 
Scările erau lăsate şi poarta deschisă. Câţiva peoni înarmaţi 
rămaseră de gardă pe platformă, în ciuda comportării 
prieteneşti a comanşilor, vigilenţa nu era de prisos. 

Noi, ceilalţi, coborârăm în urma lor, iar slujitorii vaqueros 
primiră ordin să prindă o vită. Caii comanşilor aşteptau în 
faţa casei, dincolo de zid. Erau păziţi de trei războinici. O 
santinelă a pieilor-roşii veghea în spatele casei. Toţi oamenii 
aceştia fură numaidecât rechemaţi din posturi. Printre ei se 
afla şi comanşul pe care-l ademenisem până dincolo, pe 
malul opus. Veşmintele lui, foarte sumare, erau încă ude. 


Întors la postul său, nu avusese încă prilejul să raporteze 
cele întâmplate. Acum se apropie de şef şi-i vorbi, având 
grijă ea noi, albii, să nu auzim nimic. Părea să-şi fi încheiat 
raportul, când dădu cu ochii de mine! Vopsit cum era, nu 
observai vreo schimbare pe faţa lui, dar văzui că 
gesticulează furios. Arăta spre mine şi-i striga superiorului 
său nişte vorbe neînţelese. Şeful mă privi cu ochi injectaţi şi 
veni mai aproape: 

Albul acesta tânăr a trecut adineauri prin apă. L-a doborât 
el oare pe războinicul meu? 

Old Death interveni imediat, interesându-se ce anume 
vrea să spună indianul. Acesta îi relată cele petrecute, la 
care bătrânul westman se porni pe un râs grozav. 

Războinicii roşii par să nu se descurce prea bine când e 
vorba de chipurile albilor. Mă întreb chiar dacă omul pe 
care l-a văzut fiul comanşilor a fost într-adevăr un alb. 

A fost un alb! răspunse hotărât santinela. Chiar, ăsta de 
aici! L-am văzut când înota pe spate. Era îmbrăcat în 
hainele astea albe. 

Aşa! Vasăzică a înotat cu hainele pe el? Văd că ale tale 
sunt ude leoarcă. Înseamnă că şi ale lui ar trebui să fie la 
fel. N-ai decât, să le pipăi şi ai să vezi că sunt uscate. 

S-a strecurat în casă şi a îmbrăcat altele. 

Şi pe unde naiba să fi intrat? Nu stăteau oare străjile 
voastre la poartă? Nimeni nu poate urca sau cobori din casă 
fără scară. Or, acolo pândea toată ceata voastră de 
războinici. Şi atunci, cum ar fi reuşit tânărul meu tovarăş să 
se plimbe pe afară? 

Trebuiră să recunoască şi ei justeţea raţionamentului, iar 
paznicul păcălit se resemna şi el în cele din urmă. Ultima 
umbră de îndoială o risipi haciendero, afirmând că de câtva 
timp bântuie prin împrejurimi o bandă de hoţi de cai şi că, 
desigur, omul cu pricina face parte din această bandă. 
Misterios rămânea doar faptul că nu exista nici o urmă care 
să indice pe unde dispăruse individul. 


Pentru a dezlega enigma, şeful, împreună cu santinela în 
cauză şi cu alţi războinici, porni călare prin vad şi apoi către 
locul unde se petrecuse tărăşenia. Noroc că se înserase şi o 
cercetare atentă nu mai era posibilă. Vicleanul de Old 
Death mă pofti la plimbare de-a lungul malului. Cu ochii 
ţintă la călăreţii de pe malul opus, prefăcându-ne că nu 
avem alt scop decât să-i urmărim cu privirea, ne 
depărtarăm agale şi ne oprirăm lângă petunii. Acolo, 
bătrânul westman vorbi încetişor, ca să nu-l audă decât 
omul din barcă: 

Aici e Old Death şi tânăra faţă palidă care l-a adus încoace 
pe Inda-nişo. Oare cinstita căpetenie a apaşilor îmi 
recunoaşte glasul? 

Da se auzi răspunsul abia şoptit. 

Comanşii cred, în sfârşit, că „Omul bun” nu se află aici. Ei 
vor pleca în zori. Va putea fratele meu alb să mai rămână 
atâta vreme în barcă? 

Apaşul va răbda. Răcoarea apei îl înviorează, frigurile i-au 
trecut. Dar aş vrea să ştiu cât mai rămâne aici Old Death cu 
tovarăşii lui. 

Plecăm mâine, o dată cu comanşii. 

Iuf! De ce se însoţeşte prietenul meu alb cu duşmanii 
noştri? 

Căutăm nişte oameni care se află acum la ei. 

Dar pe războinicii apaşilor nu-i veţi vedea? 

S-ar putea să-i întâlnim, fireşte. 

Atunci, îngăduiţi-mi să-i dau ceva tânărului războinic care 
şi-a primejduit viaţa pentru mine. E vorba de un totem pe 
care, arătându-l, va fi totdeauna binevenit în mijlocul 
apaşilor. Old Death e un om iscusit şi încercat; câinii de 
comanşi nu-l vor prinde dacă, după lăsarea nopţii, îmi va 
aduce o bucată de piele albă şi un cuţit; iar în zori poate să 
vină iarăşi ca să-i dau totemul pe care-l voi pregăti. 

Îţi voi aduce pielea şi cuțitul. Mai doreşti ceva? 

Nu. Apaşul e mulţumit. Fie ca bunul Manitu să vegheze 
pururea căile lui Old Death şi ale tânărului prieten alb! 


Ne înapoiarăm. Nimeni nu observase absenţa noastră de 
un minut. Bătrânul westman îmi lămuri gestul apaşului: 

Se întâmplă foarte rar ca un alb să capete un totem de la o 
căpetenie indiană. Aveţi baftă, sir.” Manuscrisul” acesta al 
lui Inda-nişo poate să vă fie de mare folos. 

Vreţi, într-adevăr, să-i procuraţi pielea şi cuțitul? Dacă vă 
prind comanşii, v-aţi ars şi dumneavoastră, şi apaşul! S-a zis 
cu amândoi. 

Aş! Mă credeţi un şcolar neisprăvit? Ştiu eu ce se poate, şi 
ce nu. 

Conducătorul comanşilor se întoarse fără nici o ispravă. 
Urma nu mai putea fi recunoscută. 

Seara trecu fără alte întâmplări, noaptea la fel. În zori mă 
trezi Old Death. Îmi dădu un pătrăţel, de piele tăbăcită, 
albă. O întorsei pe ambele feţe şi nu descoperii decât pe 
partea netedă nişte crestături subţiri, ce-mi păreau fără 
însemnătate. 

Acesta-i totemul? întrebai. Nu văd nimic extra ordinar. 

Nici nu-i nevoie să vedeţi. Arătaţi-l primului apaş care vă 
iese în drum şi vă veţi lămuri. Aveţi în mână o comoară. 
Mesajul de pe totem e deocamdată invizibil, deoarece 
„Omul bun” nu a avut vopsele la dispoziţie. Dar orice apaş 
poale colora crestăturile şi atunci iese la iveală desenul cu 
tot tâlcul lui. Vă conjur, însă, nu-l lăsaţi cumva pe mâna 
vreunui comanş! Vă veţi demasca numaidecât ca prieten al 
apaşilor. Şi acum, haide, îmbrăcaţi-vă şi coborâţi. Peste 
puţin comanşii vor fi gata de plecare. 

Indienii tocmai îşi ameţeau stomacul cu rămăşiţele fripturii 
din ajun. Apoi îşi duseră caii la adăpat, din fericire hăt- 
dincolo de ascunzătoarea apaşului. Apăru şi haciendero cu 
cele două femei, bucuroase că scăpaseră de primejdie. 

Când slujitorii aduseră caii noştri, se?or Atanasio clătină 
din cap şi rosti câtre Old Death: 

Aceştia nu sunt cai potriviţi, se?or. Ştiţi ce înseamnă, nu-i 
aşa, un cal bun. Domnul Lange şi fiul său, ca şi negrul, de 
altfel, nu mă privesc. Dar dumneavoastră îmi sunteţi vechi 


prieten. Şi văzând cât îl îndrăgiţi pe acest tânăr se?or, 
mărturisesc că mi-a devenit şi mie simpatic. Veţi primi 
amândoi nişte cai mai cumsecade. 

Întâmpinarăm cu satisfacţie oferta mexicanului. La 
porunca lui, slujitorii prinseră doi cai, pe jumătate sălbatici, 
cu care îi înlocuirăm pe-ai noştri. Apoi ne luarăm rămas bun 
de la gazde şi plecarăm în tovărăşia comanşilor. 

Soarele încă nu se ridicase deasupra orizontului că şi 
trecurăm peste Elm-Creek şi ne continuarăm galopul spre 
vest. Noi, cinci la număr, călăream în faţă, împreună cu 
şeful comanşilor; trupa venea în urmă. Mă simţeam mereu 
în nesiguranţă; îmi era de parcă din clipă în clipă m-aş fi 
putut pomeni cu o suliță sau cu o săgeată în spate. Aceşti 
indieni, pe caii lor mărunți, slabi, zbârliţi şi totuşi atât de 
rezistenți, aceşti indieni, zic, cu armele, vopselele şi întreg 
felul lor de a se purta, nu aveau darul să-mi inspire prea 
multă încredere. Dar împărtăşindu-i lui Old Death îndoielile 
mele, acesta mă linişti. Încă nu venise până atunci vorba 
nici de momentul, nici de locul unde urma să ne întâlnim cu 
grosul trupelor. Abia acum aflarăm că acestea nu se 
opriseră aşteptând întoarcerea detaşamentului. Şeful de 
lângă noi primise, de fapt, ordin să pună mâna pe „Omul 
bun” şi să-l trimită în spatele comanşilor sub paza a zece 
războinici. Acolo, prizonierul avea să fie ucis la stâlpul 
torturii. Ceilalţi patruzeci de oameni din detaşament 
trebuiau să se îndrepte spre Rio Grande şi să ajungă din 
urmă grosul trupelor. „Biberul alb”, aflând de la Gibson că 
Winnetou traversase râul şi bănuind că acesta va da alarma 
printre apaşi, socotise necesar să se deplaseze cu toată 
viteza ca să-i surprindă pe duşmani înainte de a-şi îi luat 
măsurile de apărare. Pentru noi țelul principal era să 
ajungem în tabăra comanşilor şi să-l găsim pe Gibson. 

După vreo, două ore sosirăm în punctul unde 
detaşamentul celor cincizeci de războinici se despărţise de 
grosul trupei. În direcţia sud, la Rio Grande, se afla 
trecătoarea Eagle cu fortul Duncan pe care comanşii 


trebuiau, să-l evite. După alte două ore dădurăm în sfârşit 
peste ceva iarbă săracă; deşertul Nueces rămase îndărătul 
nostru. Urmele după care ne orientam mergeau în linie 
dreaptă, fără nici o încrucişare cu alte urme. Aceasta 
însemna că trupa comanşilor trecuse neobservată de 
nimeni. Pământul se colora treptat într-un verde intens şi, 
în fine, zărirăm la apus pădurea. Ajunsesem deci în 
apropierea lui Rio Grande del Norte. 

Iuf! făcu uşurat conducătorul comanşilor. Nu ne-am 
întâlnit cu nici o faţă palidă; prin urmare, putem să trecem 
numaidecât apa. Câinii de apaşi se vor pomeni în curând cu 
noi şi vor urla de spaimă. 

Călărirăm câtva timp la pas pe sub platani şi ulmi, pe sub 
frasini şi arbori de cauciuc, până atinserăm malul râului. 
„Biberul alb” era un comandant şi călăuză pricepută. 
Urmele, deşi străbătuserăm câteva mile, duceau exact până 
în dreptul unui vad. Acolo albia lui Rio Grande era foarte 
largă, apa, în schimb, săracă. Din loc în loc se iveau bancuri 
de nisip moale, afânat, în care uşor te puteai împotmoli. 
Semnele arătau că aici, pe mal, poposiseră comanşii în 
cursul nopţii. Era de presupus că au pornit, ca şi noi, 
devreme dar fără să se poată deplasa cu aceeaşi viteză, dat 
fiindcă intraseră pe un teritoriu cutreierat de patrulele 
apaşilor. Această împrejurare impunea măsuri de precauţie 
care, la rândul lor, încetineau deplasarea. Se vedea că şi 
trecerea râului o realizaseră cu foarte multă prudenţă. 
Numeroase urme de paşi arătau că o seamă de războinici 
descălecaseră pentru a cerceta înşelătoarele bancuri de 
nisip. Locurile de aceea fuseseră marcate cu crengi înfipte 
în fundul albiei. Pentru noi era mai lesne să trecem dincolo; 
n-aveam decât să ne luăm după semnele lor. Bancurile de 
nisip despicau apa în mai multe şuvoaie pe care caii noştri 
le trecură înot. Dincolo, traversarăm o fâşie îngustă de 
teren bogat în arbori şi mărăciniş, după care dădurăm de 
iarbă şi, în sfârşit, iarăşi de nisip. Ne aflam în ţinutul dintre 
Rio Grande şi Bolson de Mapimi, unde indienii făceau dese 


incursiuni. Era o întindere largă, nisipoasă, punctată pe 
alocuri de nişte oaze de cactuşi. O urmă clară străbătea 
şesul în direcţia vest cu o vagă deviere spre sud. Dar mă 
înşelasem serios crezând că vom ajunge până-n seară la 
tabăra comanşilor. Nisipul răscolit de copitele cailor şi 
aruncat departe îndărăt dovedea că trupa comanşilor 
călărise în galop forţat. Către prânz depăşirăm un lanţ de 
dealuri joase, după care ne aştepta iar aceeaşi monotonie 
netedă, fără viaţă. 

Nu puteam să nu admir rezistenţa cailor indieni. Deşi 
trecuse mult de amiază, totuşi animalele nu dădeau nici un 
semn de oboseală. Caii celor doi Lange şi al negrului călcau 


mal anevoie. Al meu, însă, şi al lui Old Death ne demonstrau 


că făcusem un schimb excelent. 
La primul scăpătat al soarelui, desluşirăm, spre mirarea 


noastră, că urmele coteau brusc în altă direcţie. Cu un sfert 
de ceas mai înainte, tăiaserăm drumul dintre San Fernando 
şi Baya; acum însă urma o lua spre sud-vest. De ce? Căutam 


motivul. Old Death ne lămuri şi de astă dată. Semnele 
arătau că aici comanşii făcuseră o haltă. Într-un anume 
punct, urmele a doi călăreţi, venind dinspre nord, se 
întâlneau cu cele ale indienilor. Old Death descălecă, le 
cercetă cu atenţie, şi zise: 

Aici doi călăreţi, desigur, tot indieni, le-au ieşit în drum 
comanşilor. Se vede că le-au adus o veste care i-a silit pe 
războinicii „Biberului alb” să-şi schimbe direcţia. Nu ne 
rămâne decât să ne-o schimbăm şi noi. 

Conducătorul comanşilor descăleca la rândul lui şi, 
examinând urmele, confirmă părerea lui Old Death. O 
luarăm, aşadar, spre sud. Călărirăm întruna cât mal 
desluşeam urmele: eram decişi să mai străbatem până la 
căderea nopţii o bună parte de drum. Chiar şi pe înserate 
încă se mai puteau distinge amprentele copitelor. Apoi nu 
mai deosebirăm nimic. Eram gata să ne oprim. Dar calul 
meu, umflându-şi nările, necheza mereu şi ne îndemna 


înainte. Simţise, probabil, apă. Îi făcui hatârul şi, peste 
câteva minute, poposirăm într-adevăr pe malul unui râu. 

După atâta drum şi osteneală sub dogoarea soarelui, apa 
era un dar nepreţuit pentru oameni şi cai. Ne aleserăm apoi 
un loc de popas. Comanşii rânduiră santinele, şi caii, puşi 
sub pază bună, se apucară de păscut. Noi, albii, ne 
gruparăm laolaltă. Old Death se cufundă în tot soiul de 
calcule, încercând să stabilească denumirea râului la care 
ajunsesem în chip neprevăzut. Până ia urmă, trase 
concluzia că ar fi râul Morelos care se varsă lângă fortul 
Duncan în Rio Grande. 

Dimineaţa, cercetările ne arătară că ne aflăm lângă un 
curs de apă frumos, pitoresc, pe care, nu departe de noi, 
comanşii îl traversaseră înot. Îl trecurăm şi noi, 
continuându-ne apoi drumul pe urmele comanşilor. Spre 
amiază, aceştia îşi schimbară direcţia către vest, spre nişte 
munţi pleşuvi. Old Death avea o mină îngândurată. 
Întrebându-l ce are, bătrânul westman mărturisi: 

Nu-mi place istoria asta. Nu înţeleg cum de s-a vârât 
„Biberul alb” tocmai aici. Ştiţi cum se cheamă ispititorul 
ţinut din faţa noastră? 

Da, Bolson de Mapimi. 

Şi cunoaşteţi acest deşert? 

Nu. 

Mapimi, domnule, e un adevărat muşuroi de triburi 
sălbatice, renumite încă din timpuri vechi pentru jafurile pe 
care le săvârşeau în regiunile megieşe. Dar să nu credeţi că 
e vorba de un pământ fertil care ar favoriza existenţa atâtor 
oameni. S-a făcut de mult constatarea că ţinuturile sterpe 
constituie puncte de pornire ale migraţiunii popoarelor. De 
triburile acestea, care locuiesc sus pe platou, prin văgăuni 
ca şi în văile din jur, nu te poţi apropia. Ştiu precis că acolo 
s-au stabilit şi numeroase hoarde de apaşi. Dacă intenţia 
comanşilor e să-i atace, atunci le plâng de milă, nu apaşilor, 
ci comanşilor. Apaşii cutreieră regiunea dintre Rio del 
Norte şi Rio Pecos, şi controlează întregul ţinut din nord- 


vest până dincolo de Gila. Prin urmare, comanşii pot cădea 
într-o capcană din oare să n-aibă şanse de scăpare. 

Vai! Atunci cădem şi noi! 

Da, numai că nu prea văd de ce ne-am teme. Noi nu le-am 
făcut nici un rău apaşilor. S-ar cuveni, deci, să ne trateze 
fără duşmănie. La nevoie, totemul dumneavoastră îşi va 
face efectul. 

N-ar trebui să-i prevenim pe comanşi? 

Dacă vreţi să încercaţi, poftim! Zi-i prostului că-i prost, că 
tot nu te crede. Adineauri i-am mărturisit şefului părerea 
mea. Şi ştiţi ce-a făcut? S-a răstit la mine. Cică el trebuie să 
meargă pe urmele „Biberului alb”, iar noi, dacă nu pe 
convine, n-avem decât s-o apucăm în altă parte! 

Urât din partea lui! 

Într-adevăr, comanşii nu frecventează cursuri de bună- 
cuviinţă şi de conversaţie. Dar să vedem ce ne mai aşteaptă. 
M-aş mira dacă acolo sus nu se cloceşte ceva împotriva 
noastră. Granița, mă rog, am trecut-o. Faptul s-a consumat. 
Însă dacă şi cum ne vom întoarce, astea sunt lucruri scrise 
într-o carte pe care n-am citit-o încă... 

Capitolul IV Prin Mapimi. 

Fusesem convins că voi pune mâna pe Gibson încă în 
Statele Unite, Şi iată că eram nevoit să-l urmăresc tocmai în 
Mexic, şi încă în cea mai primejdioasă dintre regiuni. 
Drumul ce m-ar fi dus la Chihuahua atinge nordul acelei 
pustietăţi numită Mapimi şi trece îndeosebi prin câmp 
deschis. Dar acum trebuia să ne îndreptăm spre sud, unde 
se anunțau primejdii extrem de serioase. Gândurilor 
sumbre li se adăugau oboseala trupului de care nici 
comanşii nu mai erau cruţaţi. Încă de la Hacienda del 
Caballero o ţinuserăm mereu într-un ritm cât se poate de 
intens. Comanşii îşi epuizaseră rezervele de pastrama, în 
timp ce noi mai dispuneam de foarte puţine provizii din cele 
oferite nouă de haciendero. Terenul urca mereu în pantă. 
Atinseserăm şi munţii pe care îi observasem de departe la 
amiază: nişte coloşi de piatră, fără pic de vegetaţie. 


Trecurăm printre munţi, păstrând mereu direcţia sud. Între 
povârnişurile abrupte soarele dogorea şi mai tare decât pe 
câmp. Caii înaintau din ce în ce mai greu. De altfel, după 
cum arătau urmele, şi grosul trupei comanşilor călărise pe 
aici foarte încet. Deasupra noastră se roteau vulturii, 
însoţindu-ne ore întregi, de parc-ar fi aşteptat să cădem 
istoviţi şi să le oferim un ospăț regal. 

Deodată, pe când coteam după o stâncă, orizontul se 
întunecă spre miazăzi. Acolo parcă se înălţau nişte munţi 
împăduriţi şi caii, ca şi cum ar fi simţit apropierea acestora, 
grăbiră pasul Old Death se însenină la faţă şi vorbi: 

În sfârşit încep să-mi dau seama încotro ne îndreptăm! 
Cred că am ajuns în preajma lui Rio Sabinas care coboară 
din Mapimi. Dacă „Biberul alb” şi comanşii lui s-au hotărât 
să meargă în susul râului, înseamnă că mizeria s-a sfârşit. 
Chiar şi în ţinutul acesta nenorocit nu se poate ca, pe lângă 
un curs de apă, să nu crească iarbă şi să nu fie pădure, 
poate chiar vânat. Hai să dăm pinteni cailor. Cu cât vor face 
eforturi mai mari, cu atât mai repede se vor odihni. 

Urmele se îndreptau acum spre răsărit. Ajunserăm într-un 
defileu lung şi îngust, care, lărgindu-se treptat, ne oferi din 
ce în ce mai clar priveliştea unei văi înverzite, străbătută de 
un firicel de apă. Ne repezirăm în goana mare până la 
pârâu şi descălecarăm. La rândul lor, comanşii chiar dac-ar 
fi preferat să mai rabde de sete trebuiră să facă pe voia 
cailor. Dar nici nu se adăpostiră încă bine ultimii cai că şi 
pornirăm mai departe. Ceva mai încolo, pârâul se vărsa 
într-o apă mai mărişoară. Ne continuarăm drumul pe mal în 
sus, trecând printr-o văgăună cu pereţi aproape verticali şi 
năpădiţi din loc în loc de buruieni. Apoi ajunserăm sub 
coasta unor dealuri verzi, a căror umbră ne odihni cât de 
cât ochii orbiţi de soare. Între timp începu să se întunece. 
Trebuia să ne gândim la popas. Şeful comanşilor stărui să 
mai mergem o bucată până vom da de nişte arbori. Îl 
ascultarăm. Caii obosiţi se poticneau de pietrele din drum. 
Se făcu aproape noapte când, deodată, auzirăm un glas, un 


semnal, căruia şeful comanşilor îi răspunse cu mare 
bucurie. Ne oprirăm locului. Old Death plecă împreună cu 
şeful şi se întoarse numaidecât: 

În faţa noastră e tabăra comanşilor ne informă el. 
Judecând după urme, n-aş fi crezut să-i întâlnim atât de 
repede. Se vede că nu s-au încumetat mai departe fără ca, 
mai întâi, să facă o recunoaştere a terenului. De aceea s-au 
oprit aici şi, încă la amiază, şi-au trimis iscoadele care, 
probabil, nu s-au întors nici până acum. Se întâmplă! 
Curând vom zări focurile. 

Ştiam că într-o asemenea situaţie nu se aprind focuri de 
tabără obiectai eu. 

Pesemne că terenul le-o permite. Bizuindu-se pe vigilenţa 
cercetaşilor aflaţi în acţiune, ei sunt siguri că nu se găseşte 
prin preajmă nici un duşman. 

Pornirăm mai departe. De la capătul defileului observarăm 
într-adevăr vreo zece focuri arzând ca de obicei în taberele 
indiene cu flacără potolită. Tabăra se afla într-o vale închisă, 
circulară, ca o căldare. Nu exista nici pădure, nu se vedeau 
nici arbori izolaţi. Înălţimile, atât cât puteam desluşi prin 
întuneric, urcau prăvălatice jur-împrejur. Probabil că 
această poziţie li se păruse indienilor mai avantajoasă şi mai 
sigură. 

Comanşii cu care sosiserăm o luară drept spre tabără, în 
timp ce noi urma să aşteptăm până vom fi chemaţi. Trecu 
câtva timp până ce unul din războinici se întoarse, 
invitându-ne la căpetenia lor. „Biberul alb” şedea la focul 
din centrul taberei, flancat de doi bărbaţi, probabil 
războinici de frunte. Avea părul înspicat, lung şi adunat 
într-un coc cu trei pene de vultur. Purta mocasini, pantaloni 
din postav negru, vestă şi surtuc mai deschis la culoare. 
Alături odihnea o armă cu două ţevi; la brâu purta un pistol. 
Învechit. Căpetenia tocmai se aşezase la cină, dar, zărindu- 
ne, puse la o parte cuțitul şi halca de carne. Friptura de cal 
răspândea un miros puternic. Prin preajmă se auzea 
murmur de izvor. Nici nu descălecarăm bine, că se şi formă 


în jurul nostru un cerc larg de războinici, printre care se 
zăreau şi câţiva albi. Caii noştri fură imediat duşi în altă 
parte. Cum Old Death nu protestă deloc, însemna că faptul 
nu prezintă nici un pericol. Căpetenia şi ceilalţi doi se 
ridicară în picioare venind în întâmpinarea lui Old Death. Îi 
strânseră mâna după obiceiul albilor, apoi Oyo-coltsa, adică 
„Biberul alb”, vorbi solemn şi amical: 

Fratele meu Old Death ne-a făcut o bucurie neaşteptată. 
Cine-ar fi bănuit să-l întâlnească tocmai aici? Fie deci 
binevenit ca prieten în lupta noastră contra câinilor de 
apaşi. 

Vorbise anume în jargonul acela amestecat, spre a se face 
înţeles şi de noi. Old Death îi răspunse tot în jargon: 

Înțeleptul Manitu. Îşi călăuzeşte copiii, roşii sau albi, pe 
drumuri minunate. Fericit acela care întâlneşte prieteni în 
cuvântul cărora poate avea încredere. Oare „Biberul alb” va 
binevoi să fumeze pipa păcii şi cu însoțitorii mei? 

Prietenii tăi sunt şi prietenii mei; oamenii pe care îi iubeşti 
se vor bucura şi de dragostea inimii mele. Să se aşeze lângă 
mine şi să soarbă pacea din calumetul meu, căpetenia 
comanşilor. 

Old Death luă loc. Noi îi urmarăm exemplul. Numai negrul 
se trase mai la o parte şi se aşeză pe iarbă. Indienii stăteau 
jur-împrejur, muţi, nemişcaţi ca statuile. În ce-i priveşte pe 
albi, îmi era imposibil să le disting trăsăturile. Focul lumina 
prea slab. 

Oyo-coltsa îşi desprinse calumetul de la gât, îl umplu cu 
tutun din punga atârnată la brâu şi-l aprinse. Se repetă 
aproape identic ceremonia la care participasem în tabăra 
fiului său. Abia acum puteam fi siguri că nu trebuia să ne 
mai temem de vrăjmăşia comanşilor. 

Încă înainte de a pătrunde noi în tabără, şeful celor 
cincizeci de războinici îl informase pe „Biberul alb” în ce ne 
priveşte. Acum, căpetenia îl pofti pe Old Death să-i relateze 
personal cele petrecute... Bătrânul westman zugrăvi 


întâmplarea în aşa fel, încât să nu provoace bănuieli 
împotriva noastră, nici împotriva lui se?or Atanasio. 

„Biberul alb” îşi adună câtva timp gândurile, apoi rosti: 

Fratele meu e vrednic de crezare. Din cele istorisite de el, 
văd că nu umblă cu şiretlicuri. Dar şi cealaltă faţă palidă 
trebuie crezută, pentru că mă întreb de ce i-ar minţi pe 
războinicii comanşi, de vreme ce minciuna l-ar duce la 
moarte. Albul acela se mai găseşte aici, printre noi. Dacă 
ne-ar fi minţit, desigur că ar fi căutat s-o şteargă cât mai 
repede. Vasăzică, nu-mi rămâne decât să cred că unul din 
voi s-a înşelat. 

Judecase foarte logic din punctul său de vedere. Old Death 
trebuia să fie atent. Nu era exclus ca „Biberul alb” să mai 
trimită o ceată de războinici şi să-l atace pe haciendero în 
timpul nopţii! Cel mai bine ar fi fost să i se dea presupusei 
erori o explicaţie plauzibilă. Aşa gândea şi bătrânul 
westman. De aceea răspunse: 

Trebuie să fi fost o neînțelegere la mijloc. Eu, însă, în orice 
caz, nu m-am înşelat. Greşeala e de cealaltă parte. Fratele 
meu roşu ştie doar că nu s-a găsit încă omul care să-l înşele 
pe Old Death! 

Atunci lămureşte-mă cum s-au petrecut lucrurile! 

Mai întâi trebuie să-ţi spun că însăşi căpetenia comanşilor 
a fost dusă de nas. 

De cine? se interesă „Biberul alb”, devenind deodată 
foarte serios. 

Bănuiesc că a fost minţit de toţi albii aceştia pe care îi 
adăposteşte în tabără. 

Eu nu-mi plec urechea la o simplă bănuială. Vreau dovezi! 
Oamenii care mă mint după ce au fumat cu mine pipa păcii 
trebuie să piară! 

Aşadar, pe lângă că le-ai întins o mână prietenească, ai 
fumat cu ei şi pipa păcii? Să fi fost eu de faţă, te-aş fi 
prevenit. Uite, am să-ţi dau dovada pe care mi-o ceri. 
Spune-mi, al cui prieten te socoti? Nu cumva al 
preşedintelui Juarez? 


Indianul răspunse cu dezgust: 

Juarez e un roşu care şi-a părăsit neamul şi datina. Stă în 
case de zid şi trăieşte ca şi feţele palide. Eu îl dispreţuiesc. 
Războinicii comanşi şi-au pus vitejia în slujba marelui 
Napoleon care le dă în schimb arme, cai şi pături, ajutându- 
i în lupta cu apaşii. Feţele palide pe care le adăpostesc sunt 
şi ele de partea lui Napoleon. 

Vezi, tocmai asta-i minciuna cu care te-au îmbrobodit. Albii 
aceştia au trecut în Mexic ca să-l sprijine pe Juarez. 
Tovarăşii mei sunt martori. Ştii pe cine îl ocroteşte părintele 
alb de la Washington? 

Ştiu, pe Juarez. 

Mai ştii, desigur, că dincolo se recrutează pentru Juarez 
soldaţi, care sunt trimişi pe ascuns peste graniţă. Ei, în La 
Grange locuieşte un mexican pe nume Cortesio. Noi doi l- 
am vizitat deunăzi, iar însoțitorii noştri i-au fost chiar vecini 
şi prieteni. Omul acela ne-a spus-o pe şleau că face 
recrutări şi că în ajunul sosirii noastre câţiva dintre albii 
care se află acum la tine intraseră în solda lui Juarez. În ce-i 
priveşte pe ceilalţi, nu sunt decât militari travestiţi care-i 
însoțesc pe recruți. lată, aşadar, că, minţit şi înşelat, ai 
ajuns să fumezi pipa păcii cu oamenii lui Juarez, tocmai tu, 
care îl duşmăneşti atâta! 

Ochii căpeteniei scânteiau de mânie. Dădu să vorbească, 
dar Old Death îl opri: 

Ascultă mai întâi până la capăt! După cum am spus, aceste 
feţe palide sunt ostaşi de-ai lui Juarez. Alaltăseară ei au tras 
la hacienda lui se?or Atanasio, care ţine cu Napoleon. 
Acesta tocmai primise vizita unui bătrân şi vestit 
conducător francez. Dac-ar fi aflat cine-i musafirul, albii l-ar 
fi ucis, De aceea, omul a fost nevoit să se prefacă bolnav şi 
să se vâre în pat. Slujitorii lui Atanasio i-au vopsit repede 
faţa ca să pară indian. Când feţele palide l-au văzut şi au 
întrebat cum îl cheamă, li s-a spus că e un şefal apaşilor, pe 
nume Inda-nişo. 


„Biberul alb” ridică sprâncenele a mirare. Credea în 
povestea născocită de Old Death, dar mai stărui, totuşi, din 
precauţie: 

Şi de ce Atanasio le-a spus tocmai acest nume? 

Pentru că apaşii sunt de partea lui Juarez şi astfel albii 
puteau fi convinşi că „bolnavul” cu pricina e un prieten. Se 
mai adaugă faptul că francezul era bătrân H cărunt, deci se 
potrivea cu vârsta şi înfăţişarea lui Inda-nişo. lată de ce i-au 
dat tocmai numele apaşului. 

Iuf! Acum înţeleg. Acest se?or trebuie să fie tare deştept, 
dacă a găsit în mintea lui asemenea răspuns. Dar unde era 
francezul când au sosit războinicii mei? Că doar nu l-au 
văzut! 

Plecase între timp. Aşadar, faptul că Winnetou l-ar fi 
ascuns pe „Omul bun” la Atanasio nu e decât o poveste 
ticluită de nevoie. Iar albii au crezut-o. Pe urmă, întâlnindu- 
vă pe voi şi ştiind cu cine sunteţi, s-au dat şi ei drept 
prieteni ai francezilor. 

Te cred, clar îmi trebuie o dovadă sigură că oamenii 
aceştia sunt cu Juarez. Altfel n-am cum să-i judec. Doar au 
fumat din pipa noastră! 

Repet că am să-ţi dau şi dovada. Trebuie să ştii însă că, 
printre aceste feţe palide, se află doi inşi pe care vreau să-i 
iau prizonieri. 

De ce? 

Sunt duşmanii noştri. De multă vreme ne ostenim caii pe 
urmele lor. 

Era cel mai bun răspuns. Dacă Old Death s-ar fi apucat să 
depene toată istoria cu Gibson şi William Ohlert, n-ar fi 
obţinut nici pe departe rezultatul la care îl conduseră 
aceste trei cuvinte: „Sunt duşmanii noştri”. Căpetenia 
declară imediat, fără ezitare: 

Dacă sunt duşmanii voştri, atunci, de îndată ce vom 
desface legământul, îi vom socoti şi noi drept duşmani. Am 
să ţi-i dau pe amândoi. 


Bine! Trimite dar după conducătorul feţelor palide: am să 
vorbesc cu el şi vei înţelege numaidecât că e de partea lui 
Juarez. 

Căpetenia făcu semn unui războinic şi-i dădu ordinul 
cuvenit. Acesta plecă în grabă, se opri în faţa unuia dintre 
albi şi-i transmise invitaţia. Albul un bărbat înalt, bărbos, cu 
trăsături soldăţeşti se apropie de noi. 

Ce doriţi? întrebă el, măsurându-ne cu ochii întunecaţi, 
ostili. 

Probabil că Gibson mă recunoscuse şi îl prevenise asupra 
primejdiei. Eram curios cum se va descurca Old Death. 
Bătrânul, şiretul westman îl privi amical şi vorbi cu cea mai 
aleasă politeţe: 

Se?or, îngăduiţi-mi să vă salut din partea lui Cortesio din 
La Grange. 

Îl cunoaşteţi? întrebă repede omul, fără a bănui că muşcă 
dintr-o nadă extrem de primejdioasă. 

Fireşte că-l cunosc răspunse Old Death. Suntem vechi 
prieteni. Din păcate, am sosit prea târziu ca să vă mai 
întâlnesc în casa lui, dar mi-a indicat direcţia în care vă pot 
găsi. 

Aşa? înseamnă că sunteţi într-adevăr buni prieteni. Şi ce 
drum v-a indicat? 

Trecătoarea dintre Las Moras şi Rio Moral, apoi peste 
Baya şi Iabal spre Chihuahua. După cum văd, v-aţi abătut 
însă niţel de la această rută. 

Da, pentru că ne-am întâlnit cu prietenii comanşi. 

Prieteni? Cred, dimpotrivă, că e vorba de adversarii voştri! 

Omul se afla într-o serioasă dilemă; tuşea în sec, se lăsa ba 
pe un picior, ba pe altul şi încerca să-i facă semne discrete 
lui Old Death, care se prefăcea însă a nu le observa. 
Bătrânul westman reluă: 

Dumneavoastră sunteţi doar partizanii lui Juarez, în timp 
ce comanşii luptă de partea francezilor. 

Acum, mexicanul deveni iarăşi stăpân pe sine. 


Se?or răspunse el vă înşelaţi. Şi noi luptăm alături de 
francezi. 

Şi-i însoţiţi pe voluntarii care vin din Statele Unite în 
Mexic? 

Da, însă pentru Napoleon. 

Aşa? Vasăzică se?or Cortesio lucrează pentru Napoleon? 

Fireşte. Pentru cine altul ar lucra? 

Eu cred că pentru Juarez. 

Nici gând! 

Bine! Vă mulţumesc pentru lămuriri, se?or! Vă puteţi 
întoarce la locul dumneavoastră. 

Pe chipul omului zvâcni o undă de mânie. Să se lase tratat 
ca un subaltern de către un ins oarecare? 

Se?or exclamă el cine v-a dat dreptul să-mi porunciţi? 

V-am ordonat să vă retrageţi, pentru că aici, la focul 
acesta, nu iau loc decât căpetenii şi persoane de vază. 

Eu sunt ofiţer! 

Al lui Juarez? întrebă repede Old Death, sărind în picioare. 

Da, adică al lui Napoleon, cum am mai spus. 

Ei, v-a luat gura pe dinainte. Un ofiţer, mai ales când se 
află în asemenea împrejurări, ar trebui să-şi controleze mai 
bine vorbele. Am terminat. Puteţi pleca. 

Ofiţerul ar fi voit să mai spună ceva, dar căpetenia tăie eu 
braţul un gest de concediere. 

Ei, ce părere are acum fratele meu? întrebă Old Death. 

Chiar propria lui faţă îl învinuieşte răspunse „Biberul alb”. 
Dar aceasta încă nu-i o dovadă. 

Te-ai convins, totuşi, că e ofiţer şi că a fost la Cortesio? 

Da. 

Aşadar, trebuie să lucreze cu Cortesio pentru acelaşi scop? 

Aşa e. Dar ca să mă convingi pe deplin, dă-mi o dovadă că 
acest Cortesio recrutează oameni pentru Juarez. 

Ei bine, iată! 

Old Death vâri mâna în buzunar şi scoase documentul 
semnat „Juarez”. Despături hârtia şi rosti: 


Pentru a ne convinge pe noi înşine că se?or Cortesio 
lucrează pentru Juarez şi că feţele palide care îl vizitează 
sunt prietenii acestuia, ne-am prefăcut că am vrea să fim 
recrutaţi. Cortesio ne-a împlinit rugămintea şi ne-a dat câte 
un paşaport semnat cu numele lui Juarez. 'Tovarăşul meu îţi 
poate arăta şi el o astfel de hârtie. 

Căpetenia luă paşaportul şi îl examina cu atenţie. Apoi 
spuse cu un zâmbet amar: 

Biberul alb” nu a învăţat meşteşugul albilor şi nu ştie să 
vorbească pe hârtie declară el. Cunosc însă prea bine un 
semn care e zugrăvit şi aici: e totemul lui Juarez. De altfel, 
printre războinicii mei se numără un tânăr, un metis, care a 
trăit de mic printre feţele palide şi se pricepe să culeagă 
asemenea vorbe. Am să-l chem. 

Strigă un nume. De îndată apăru un tânăr, mai alb la faţă 
şi după ce ascultă porunca şefului se aşeză lângă foc. 
Traduse apoi documentul cuvânt cu cuvânt. Eu nu 
înţelegeam ce vorbeşte, dar chipul lui Old Death se lumina 
din ce în ce mai mult. Încheind, tânărul vizibil satisfăcut de 
propriile-i cunoştinţe înapoie paşaportul şi se retrase. Old 
Death băgă hârtia în buzunar şi întrebă: 

Vrea „Biberul alb” să vadă şi paşaportul tovarăşului meu? 

Căpetenia refuză din cap. 

Crede acum fratele meu roşu continuă Old Death că 
aceste feţe palide l-au minţit şi că sunt nişte duşmani? 

Crede şi nu se mai îndoieşte. Voi chema numaidecât pe cei 
mai înţelepţi războinici şi vom ţine sfat. 

Să vin şi eu? 

Nu. Fratele meu are gânduri mari şi multă vitejie în fapte; 
dar la sfat nu e nevoie să vină: spusele lui au fost dovedite. 
Ceea ce urmează e numai treaba comanşilor. Noi am fost 
cei minţiţi. 

Mai am ceva. E drept că n-are legătură cu cele de până 
acum, în schimb, e de mare însemnătate pentru noi. De ce 
fratele meu roşu s-a abătut atât de mult spre miazăzi? De 
ce vrea să urce tocmai sus, pe înălțimile acestei pustietăţi? 


La început, gândeam că tot mergem înainte, spre 
miazănoapte; dar am aflat că Winnetou a pornit cu cete 
mari către Rio Conchos şi că satele apaşilor au rămas fără 
pază. De aceea am cotit repede către miazăzi. Vom căra 
acasă la prăzi, cum nicicând n-am cărat. 

Winnetou la Rio Conchos? Hm! Oare te poţi încrede în 
această ştire? De la cine o ai? Nu cumva de la cei doi indieni 
cu care v-aţi întâlnit ceva mai la miazănoapte? 

Da. Le-aţi zărit urmele? 

Le-am zărit. Ce fel de indieni erau aceia? 

Din neamul 'Topia, tată şi fiu. 

Se mai află aici, în tabără? Aş putea să vorbesc cu ei? 

Fratele meu e liber să facă tot ce pofteşte. 

Îmi îngădui să vorbesc şi eu cu cele două feţe palide pe 
care urmează să mi le predai? 

De ce nu?! 

Atunci am o singură rugăminte: dă-mi voie să fac un ocol 
în jurul taberei! Suntem aici în ţară duşmană şi vreau să mă 
conving că s-au luat toate măsurile pentru siguranţa 
noastră, dacă totul e în bună regulă. 

Mare trebuie să fi fost stima lui pentru Old Death, dacă nu- 
| jignise rugămintea acestuia de a controla măsurile de 
siguranţă luate de comanşi. Cei doi fruntaşi ai comanşilor, 
care stătuseră toată vremea lângă şeful lor fără să scoată o 
vorbă, se ridicară acum şi, cu paşi rari, apăsaţi, plecară să 
organizeze consfătuirea. Ceilalţi războinici se risipiră pe la 
focurile lor. Fierarul Lange, fiul său Will şi negrul Sam fură 
invitaţi să se aşeze la unul din focuri. Li se oferea câte o 
porţie de carne de cal. Pe mine Old Death mă luă de braţ şi 
mă conduse către focul în jurul căruia şedeau albii. Cum ne 
zări, ofiţerul se sculă în picioare până la doi paşi de noi şi 
întrebă în englezeşte, foarte indignat: 

Ce-a vrut să însemne examenul la care v-aţi permis să mă 
supuneţi adineauri, master? 

Bătrânul îi râse în nas şi răspunse: 


Asta o veţi afla mai târziu de la comanşi, nu e cazul să-mi 
bat eu gura. De altfel, printre dumneavoastră se află nişte 
hoţi de cai. De aceea s-ar cuveni să nu-i vorbiţi lui Old 
Death pe un ton atât de arogant! Toţi comanşii sunt alături 
de noi şi împotriva voastră. Ajunge un semn cât de mic din 
partea mea, şi sunteţi pierduţi! 

Îi întoarse hotărât spatele, dar nu se urni din loc, pentru a- 
mi da şi mie ocazia să intru în vorbă. Gibson şi William 
Ohlert şedeau printre ceilalţi. Fiul bancherului arăta bolnav 
şi întregul său aspect era jalnic. Hainele îi erau zdrenţuite, 
părul vâlvoi. Obrajii îi căzuseră, ochii se adânciseră în 
orbite. S-ar fi zis că nu vede şi nu aude nimic din ceea ce se 
petrece în jur. Ţinea în mâini un creion şi o hârtie de pe 
care nu-şi lua ochii. Deocamdată, nu-i dădui nici o atenţie. 
Era cu desăvârşire absent. M-am adresat deci escrocului 
care îl răpise: 

Ei, ne-am găsit în cele din urmă, master Gibson? Se 
sperăm că de azi înainte vom rămâne mai mult timp 
împreună. 

Individul pufni într-un râs cinic şi răspunse: 

Cu cine vorbiţi, sir? 

Cu dumneavoastră, natural! 

Nu mi se pare chiar atât de natural. Singură privirea 
dumneavoastră mă face să ghicesc că vă adresaţi persoanei 
mele. Mi-aţi spus, dacă nu mă-nşel, Gibson? 

Exact. 

Numai că pe mine nu mă cheamă aşa. 

Oare n-aţi şters-o de frica mea atunci, la New Orleans? 

Cred, master, că vă cam umblă şoarecii sub pălărie! Pe 
mine nu mă cheamă Gibson! 

Ei da, cine posedă atâtea nume se poate uşor dispensa de 
unul din ele. Oare la New Orleans nu eraţi Clinton? Şi în La 
Grange nu v-aţi dat drept se?or Gavilano? 

Vedeţi, acesta din urmă e într-adevăr numele meu Dar, în 
definitiv, ce doriţi de la mine? N-am nimic comun cu 
dumneavoastră. Nici nu vă cunosc. Lăsaţi-mă în pace! 


Cred şi eu că nu mă cunoaşteţi! Se întâmplă, nu-i aşa, ca 
poliţiştii să rămână anonimi. Dar cu tăgada n-o să vă 
meargă. Rolul dumneavoastră s-a încheiat. Doar n-am bătut 
drumul de la New York până aici ca să fiu luat peste picior! 
De aici încolo mă veţi urma unde vreau eu. 

Oho! Şi dacă refuz? 

Atunci vă leg frumugşel de spinarea unui cal şi sper că 
animalul mi se va supune. 

Gibson sări în sus, îşi smulse pistolul din teacă şi strigă: 

Omule, încă un cuvânt şi dracu te... 

Nu mai apucă se termine. Old Death trecuse îndărătul lui 
şi îl pocni peste braţ cu patul puştii. Gibson scăpă pistolul 
din mână. 

Nu face pe grozavul, Gibson! îl repezi bătrânul westman. 
Se găsesc pe aici destui oameni în stare să-ţi astupe gura! 

Gibson, ţinându-se de braţ, strigă: 

Domnule, vrei cumva să-ţi înfig cuțitul în coaste? Crezi că 
dacă eşti Old Death, mi-e frică de dumneata? 

Nu, băiatule, să nu-ţi fie frică. Dar te vei supune! Dacă mai 
rosteşti o vorbă care să-mi gâdile nasul, află, stimabile, că 
strănut cu gloanţe de nu te vezi! Să sperăm că gentlemenii 
aici de faţă vor fi bucuroşi să scape de o puşlama ca tine. 

Tonul şi atitudinea lui nu rămaseră fără efect asupra lui 
Gibson. Acesta răspunse mai potolit: 

Dar nici nu ştiu ce vreţi de la mine! Mă confundați, 
probabil, cu altcineva. 

Ba deloc. Ai o mutră de pungaş atât de autentică, încât nu 
poţi fi confundat. De altfel, martorul principal al acuzării 
sade chiar aici, lângă tine. 

Şi arătă spre William Ohlert. 

Asta? Martor al acuzării?! se miră Gibson. lată încă o 
dovadă că mă confundați. N-aveţi decât să-l trageţi de 
limbă! 

Pusei mâna pe umărul lui William şi îl chemai pe nume. El 
ridică încet capul, mă privi ca pe o nălucă şi nu răspunse. 


Maşter Ohlert, sir William, nu mă auziţi? repetai eu. Vin 
din partea tatălui dumneavoastră. 

Ochii lui goi rămaseră aţintiţi asupra mea într-o tăcere 
stranie. Atunci Gibson se răsti la el: 

Vrem să auzim numele tău! Spune-l imediat! 

Bietul William întoarse capul spre Gibson şi rosti cu 
jumătate de glas, ca un copil speriat: 

Mă cheamă Guillermo. 

Şi cine eşti tu? 

Sunt poet. 

Atunci îl întrebai, la rândul meu: 

Îţi zice Ohlert, nu-i aşa? Eşti din New York? Ai tată? 

Fără să judece măcar o clipă, tânărul răspunse negativ la 
toate întrebările mele. Era clar că fusese dresat şi că, de 
când se găsea în mâinile acelui om nefast, mintea i se 
întunecase din ce în ce mai mult. 

Ilată-l pe martorul dumneavoastră! râse escrocul. V-a 
demonstrat şi el eroarea în care vă aflaţi. Aşadar, fiţi amabil 
şi vedeţi-vă de drum! 

Vreau, totuşi, să-l întreb ceva stăruii eu. Poate că memoria 
lui e mai tare decât bazaconiile pe care i le-aţi vârât în cap. 

Îmi venise o idee. Scosei din buzunar portvizitul în care 
purtam foaia de ziar cu poezia lui Ohlert. O despăturii şi 
citii rar, răspicat, prima strofă. Credeam că, la auzul 
propriilor sale versuri, tânărul se va smulge din starea lui 
de prostraţie. Dar el continua să se uite fix în hârtia lui şi să 
tacă. Citii şi strofa următoare, dar fără nici un rezultat. 
Trecui la a treia: 

Cunoşti tu noaptea ce în gând se lasă Şi nu-i poţi smulge 
vălu-ntunecat, Şi sufletu-i pierdut, ca strâns în plasă, Şi mii 
de diavoli creierii-ţi străbat? 

Ultimele două versuri le rostii cu patos sporit. Ohlert 
deveni atent, înălţă capul, se ridică în picioare. Eu 
continuai: 

Atunci nu-ţi afli tihna şi nici pace Căci niciodată ziuă nu se 
face! 


William scoase un chiot şi se repezi cu mâna întinsă spre 
foaia de ziar. I-o dădui. Se aplecă lângă foc şi citi cu glas 
tare toată poezia. Apoi se îndreptă şi exclamă triumfător, 
sfâşiind liniştea noptatică a văii: 

Versuri de Ohlert, de William Ohlert! De mine! Chiar de 
mine! Chiar eu sunt William Ohlert! Eu! Nu tu, m-auzi? Nu 
tu! 

Protestul acesta i se adresa lui Gibson. O bănuială gravă 
încolţi în mintea mea. Nu cumva Gibson, aflându-se în 
posesia documentelor personale ale lui William, se 
substituia deşi mai bătrân nefericitei sale victime? Oare... 

? Dar nu avui timp să-mi duc până la capăt raţionamentul, 
deoarece căpetenia comanşilor, uitând şi de consfătuirea cu 
înţelepţi, şi de propria-i demnitate, veni într-o goană şi-l 
dobori pe William la pământ: 

Taci, câine! Vrei să audă apaşii că suntem aici? Cu glasul 
tău ascuţit chemi bătălia şi moartea asupra noastră! 

William Ohlert gemu de durere. Năuc, îşi ridică ochii spre 
indianul înfuriat. Scânteia de o clipă se stinse din nou în 
mintea lui. Îi luai din mână ziarul şi-l pusei la loc în portvizit. 
Poate că mai târziu mă gândeam să-l pot readuce la stare 
normală cu ajutorul acestor versuri. 

Nu-l certa! stărui Old Death pe lângă şeful comanşilor. 
Mintea lui e întunecată. De-acum încolo, nu va mai deschide 
gura. Dar, spune-mi, te rog, nu cumva aceştia doi de colo 
sunt oamenii din tribul 'Topia de care mi-ai vorbit? 

E] îi arătă doi inşi îmbrăcaţi în veşminte indiene, care 
şedeau şi ei la focul albilor. 

Da, ăştia sunt răspunse „Biberul alb”. Ei nu înţeleg prea 
bine graiul comanşilor. Trebuie să le vorbeşti în limba de la 
graniţă. Dar fii atent ca albul acesta, a cărui minte a cam 
luat-o razna, să nu mai ţipe, altminteri va trebui să-i 
astupăm gura. 

Căpetenia se întoarse la focul unde îl aştepta sfatul 
înţelepţilor. Old Death tăcu un timp, măsurându-i stăruitor 


pe cei doi indieni. Apoi se adresă celui mai vârstnic dintre 
ei: 

Fraţii mei roşii vin din ţara tribului Iopia? Oare războinicii 
care trăiesc acolo, în munţi, sunt prieteni cu comanşii? 

Da răspunse indianul. Noi îi ajutăm pe comanşi cu 
tomahawkurile noastre. 

Cum se face atunci că, după cum arată urmele, aţi venit 
dinspre miazănoapte? Doar acolo nu locuiesc fraţii voştri, ci 
duşmanii comanşilor, adică apaşii Llanero şi Iaracon! 

Întrebarea îl cam puse în încurcătură pe indian. Nici el, 
nici fiul său nu erau vopsiți, de aceea dilema se citea pe 
feţele lor. În cele din urmă, omul răspunse: 

Fratele meu alb ar putea să-şi răspundă singur şi foarte 
uşor la întrebare. Tribul nostru a dezgropat securea 
războiului, iar noi am călărit spre miazănoapte, ca să 
iscodim unde se află apaşii. 

Şi i-aţi găsit? 

L-am văzut pe Winnetou, cea mai mare căpetenie a 
apaşilor. Dânsul i-a adunat pe toţi războinicii şi i-a dus la 
luptă dincolo de Rio Conchos. Iar noi, după ce am văzut ce- 
am văzut, am apucat repede calea îndărăt ca să-i înştiinţăm 
pe ai noştri şi să-i grăbim la năvală în satele apaşilor. 
Întâlnindu-i în drum pe războinicii comanşi, i-am călăuzit 
încoace ca să tabere şi ei asupra duşmanilor. 

Comangşii vă vor purta recunoştinţă. Dar ia spune, de când 
războinicii tribului Topia au uitat să mai fie oameni cinstiţi? 
Era clar că bătrânul westman îi suspecta. Deşi prietenos, 

glasul lui avea unele inflexiuni ciudate. Aşa îi suna 
totdeauna glasul când avea de gând să demaşte pe cineva, 
întrebările lui Old Death erau, desigur, supărătoare pentru 
aceşti presupuşi Topia. Tânărul îi aruncă priviri 
duşmănoase. Tatăl căuta să răspundă calm, dar nu izbutea. 

De ce vorbeşte de cinste fratele meu alb? spuse el în 
sfârşit. Ce-l face să se îndoiască de noi? 

Nu vreau deloc să vă jignesc, dar mă întreb de ce nu staţi 
împreună cu războinicii comanşilor, ci vă ţineţi aici, lângă 


feţele palide? 

Old Death întreabă prea multe. Dacă şedeam aici, 
înseamnă că aşa ne place! 

Dar asta arată ca şi când războinicii comanşilor v-ar 
dispreţui şi, în ciuda faptului că se folosesc de serviciile 
voastre, nu v-ar îngădui să vă aşezaţi la focurile lor. 

Era o insultă. Indianul se supără: 

Nu rosti asemenea vorbe, altminteri vei avea de furcă cu 
noi. Am stat împreună cu comanşii, apoi ne-am mutat aici, 
lângă feţele palide, să mai învăţăm câte ceva. Ori nu-i 
îngăduit cumva să ascultăm şi noi ce se întâmplă în oraşele 
şi pe meleagurile albilor? 

Ba e îngăduit. Însă eu, în locul vostru, aş fi cu mai multă 
băgare de seamă. Ochiul tău a văzut multe ierni. Ar trebui 
să înţelegi ce vreau să spun. 

Dacă nu înţeleg, n-ai decât să mă lămureşti! sună 
răspunsul cam în doi peri. 

Atunci Old Death se apropie de indian, se aplecă puţin şi-l 
întrebă aspru: 

Aţi fumat oare pipa păcii cu războinicii comanşilor? Aţi 
scos fumul pe nas? 

Da! 

Dacă-i aşa, aveţi datoria să faceţi totul numai spre binele 
lor. 

Şi crezi că n-am vrea s-o facem? Interlocutorii se fixau 
ţintă în ochi. S-ar fi zis, după privirile lor, că sunt gata să se 
încaiere. Old Death răspunse: 

Citesc în ochii tăi că m-ai înţeles şi că mi-ai ghicit gândul. 
Dacă l-aş tălmăci în cuvinte, aţi fi pierduţi amândoi. 

Iuf! făcu indianul sărind în picioare şi punând mâna pe 
cuţit. Fiul său se ridică de asemenea furios, scoţându-şi 
tomahawkul de la brâu. Dar Old Death se mulţumi să 
clatine din cap cu gravitate, şi rosti: 

Sunt convins că nu veţi rămâne multă vreme printre 
comanşi. Când vă întoarceţi la ai voştri, spuneţi-le că 


suntem prietenii lor. Old Death îi preţuieşte pe toţi oamenii 
roşii şi nu-i întreabă din, care trib fac parte. 

Indianul şuieră printre dinţi: 

Vrei să zici că nu ţinem de tribul Iopia? 

Fratele meu roşu ar fi trebuit să se gândească niţeluş 
înainte de a pune această întrebare nesocotită. Eu mi-am 
ascuns anume gândurile, fiindcă nu sunt şi nu vreau să-ţi fiu 
duşman. De ce te trădezi tu însuţi? Nu-ţi dai seama că te 
pândeşte moartea? 

Mâna indianului zvâcni, ca şi cum ar fi vrut să repeadă 
cuțitul. 

Haide, spune odată drept cine ne iei! îl somă el pe Old 
Death. 

Acesta îl apucă de braţ, îl trase deoparte până lângă mine 
şi îi spuse încet, dar în aşa fel ca să aud şi eu: 

Sunteţi apaşi! 

Indianul sări un pas înapoi şi, smulgându-şi braţul din 
strânsoarea lui Old Death, se repezi să-l lovească: 

Minţi, câine! 

Old Death nu se mişcă, nu schiţă nici un gest de apărare, 
ci doar îi şopti în grabă: 

Vrei să-l ucizi pe prietenul lui Winnetou? 

Nu ştiu ce anume nimerise drept la ţintă: cuvintele 
acestea sau privirea semeaţă, hotărâtă a bătrânului 
westman? Destul că indianul îşi lăsă braţul în jos. Se 
apropie apoi de urechea lui Old Death şi îl avertiză: 

Să-ţi ţii gura! 

În sfârşit, se întoarse şi se aşeză la locul lui. Părea de un 
calm desăvârşit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Deşi se 
ştia demascat, nu dădea nici un semn de frică sau şovâială. 
Îl cunoştea oare atât de bine pe Old Death, încât era sigur 
că nu va fi trădat? Sau poate erau alte motive care îi 
dădeau atâta siguranţă? Fiul său se aşeză, de asemenea, 
liniştit, şi îşi vâri tomahawkul în brâu. Aceşti doi apaşi 
îndrăzniseră să iasă în calea comanşilor, duşmanii lor de 
moarte şi s-o facă pe călăuzele. Ce curaj demn de 


admiraţie! Dacă planul lor izbutea, comanşii erau sortiţi 
pieirii. 

Cât pe-aci să-i părăsim, când o mişcare în rândurile 
comanşilor ne opri locului. Sfatul se încheiase. Participanţii 
la sfat se ridicaseră în picioare, iar mulţimea, la un semn al 
căpeteniei, formară un cerc masiv în jurul focului nostru. 
Albii fură împresuraţi. Căpetenia păşi solemn în mijlocul 
cercului şi, ridicând braţul, îşi anunţă intenţia de a vorbi. O 
tăcere adâncă se făcu jur-împrejur. Albii încă nu bănuiau ce 
avea să urmeze. Se sculară şi ei în picioare. Numai cei doi 
presupuşi Topia continuau să şadă şi se uitau în gol, ca şi 
când nimic nu i-ar fi interesat. Şi William Ohlert rămăsese 
inert la locul lui, cu ochii ţintă la creionul pe care-l ţinea 
între degete. 

„Biberul alb” începu rar şi solemn: 

Feţele palide au venit la războinicii comanşilor şi i-au 
asigurat că le sunt prieteni. De aceea au fost bine primiţi şi 
au fumat cu ei pipa păcii. Dar acum comanşii ştiu că aceste 
feţe palide i-au minţit. Eu, „Biberul alb”, am cumpănit cu 
luare-aminte tot ce vorbeşte pentru ei sau împotriva lor. M- 
am sfătuit cu cei mai încercaţi războinici pentru a hotări 
calea de urmat. Am ajuns împreună cu ei la convingerea că 
feţele palide ne-au minţit şi că nu mai au dreptul la 
prietenia şi ocrotirea noastră. De aceea, chiar din clipa 
asta, legământul nostru e desfăcut şi duşmănia ia locul 
prieteniei. 

Tăcu un moment. Ofiţerul care se dăduse drept partizan al 
francezilor se folosi de prilej şi interveni: 

Cine ne-a bârfit? Cu siguranţă că cei patru albi, care au 
venit aici împreună cu negrul lor, caută să ne arunce într-o 
primejdie nemeritată. Noi am dovedit şi repetăm: suntem 
prietenii comanşilor. Poftească şi aceşti străini să aducă 
vreo dovadă că sunt sinceri faţă de fraţii noştri roşii! Cine 
sunt ei? Cine-i cunoaşte? Dacă au clevetit pe seama 
noastră, atunci cerem să ni se spună şi nouă minciunile lor, 
ca să ne putem apăra. Dacă nu suntem ascultați, atunci nu 


ne supunem judecății! Eu sunt ofiţer, aşadar o căpetenie. 
De aceea pot să pretind şi am dreptul să iau parte la orice 
sfat în care se hotărăşte soarta noastră! 

Dar cine ţi-a dat voie să dai din gură? întrebă „Biberul alb” 
cu asprime. Când vorbesc eu, toată lumea trebuie să 
aştepte până termin ce am de spus! Ceri să fii ascultat? 'Te- 
am ascultat adineauri, când ai vorbit cu Old Death. E 
limpede că sunteţi de partea lui Juarez. Noi, însă, suntem 
cu Napoleon. Prin urmare, voi sunteţi duşmanii noştri. Mă 
întrebi cine sunt aceste patru feţe palide şi eu îţi răspund: 
sunt nişte războinici viteji şi cinstiţi. Noi îl cunoaştem pe Old 
Death de multe ierni; în schimb, pe voi v-am întâlnit acuma 
pentru întâia oară. Vrei să iei parte la sfatul nostru? îţi spun 
ca să ştii: nici măcar Old Death nu a primit asemenea 
învoire. Războinicii comanşilor sunt bărbaţi în toată firea. Ei 
n-au nevoie de viclenia feţelor palide ca să înţeleagă ce-i 
bine şi ce nu, ce-i adevăr şi ce-i minciună. Am venit acum ca 
să vă vestesc hotărârea noastră. Nu vă rămâne decât să 
ascultați în linişte şi să nu scoateţi o vorbă. Altminteri... 

Am fumat cu voi pipa păcii îl întrerupse ofiţerul. Dacă vă 
purtaţi ca vrăjmaşii, atunci... 


Taci, câine! tună căpetenia. Te şi repezi să ne jigneşti! Nu 
uita că sunteţi împresuraţi de cinci sute şi mai bine de 
războinici gata să răzbune orice jignire! V-am întins pipa 
păcii numai datorită vicleniei şi minciunilor voastre. Totuşi, 
războinicii comanşilor cunosc porunca Marelui Spirit. Ei 
ştiu că vă mai aflaţi încă sub scutul legământului şi că 
deocamdată, câtă vreme vă mai ocroteşte acest scut, 
trebuie să se poarte cu voi prieteneşte. Roşu e lutul sfânt 
din care a fost plămădit calumetul. Roşie e culoarea luminii, 
a zilei şi a flăcării cu care se aprinde calumetul. Când 
flacăra se stinge, atunci pacea mai dăinuie până la ivirea 
zorilor. O dată cu zorii, încetează pacea şi legământul. Până 
atunci mai sunteţi oaspeţii noştri. Pe urmă, va fi duşmănie. 
Puteţi şedea şi dormi aici. Nimeni nu se va atinge de voi. 
Dar cum se crapă de ziuă trebuie să plecaţi în direcţia de 
unde aţi venit cu noi. Vă lăsăm să călăriţi cinci minute după 
măsura voastră. Apoi vă gonim din urmă. Puteţi căra cu voi 
toate lucrurile; numai că, după ce vă ucidem, vi le luăm pe 
toate. Şi acum, în ce-i priveşte pe cei doi albi ceruţi de Old 
Death, îi vom socoti şi pe ei oaspeţii noştri, fiindcă am fumat 
împreună calumetul; dar ei nu vor pleca în zori cu ceilalţi, ci 
vor rămâne aici ca prizonieri ai lui Old Death. Să facă ce-o 
vrea cu ei. Aceasta e hotărârea şi vă veţi supune întocmai. 
„Biberul alb”, căpetenia comanşilor, a vorbit! 

După care se depărta. 

Ce? izbucni Gibson. Eu să fiu captivul acestui boşorog? Păi 
am să... 

Nu vă pierdeţi cumpătul! îl întrerupse ofiţerul. Hotărârea 
căpeteniei e inatacabilă. Îi cunosc eu pe indieni. Dar sunt 
convins că lovitura pregătită nouă se va întoarce împotriva 
calomniatorilor. Până dimineaţa se mai pot întâmpla multe. 
Poate că răzbunarea e mai aproape decât s-ar crede. 

Se aşezară din nou. Comanşii însă nu se mai înapoiară la 
locurile lor. Stinseră repede focurile şi se culcară formând 
patru cercuri concentrice şi înconjurându-i astfel pe albi. 


Old Death mă scoase din mijlocul cercului. Intenţiona să 
meargă în recunoaştere. 

Credeţi, sir, că suntem acum siguri în privinţa lui Gibson şi 
a lui William? îl întrebai. 

Dacă nu se întâmplă ceva neaşteptat, atunci putem fi 
siguri îmi răspunse el. 

N-ar fi mai bine să-i luăm de pe acum în seama noastră? 

Imposibil! Cu afurisita aceea de pipă nu-i chip să te joci. 
Comanşii n-ar îngădui să ne atingem de Gibson înainte de 
revărsarea zorilor. Pe urmă, putem să-l fierbem, să-l frigem, 
să-l mâncăm cu furculiţa sau fără, nu importă. 

Vorbeaţi de „ceva neaşteptat”. Bănuiţi vreo primejdie? 

Din păcate, da! Am în vedere faptul că cei doi apaşi îi vor 
atrage pe comanşi într-o capcană teribilă. 

Credeţi că sunt într-adevăr apaşi? 

Dacă nu sunt, mă las spânzurat. Chiar de la bun început 
nu prea mi-a venit să cred ca doi indieni Topia să se 
deplaseze încoace, tocmai de la Rio Conchos. Asta i-o poţi 
spune unui comanş, clar nu unui westman ca mine. Apoi, 
când i-am văzut, m-ara convins imediat că nu mă înşelasem. 
Topia e un trib de indieni semicivilizat, cu o fizionomie mai 
ştearsă, mai blajină. Priviţi, în schimb, trăsăturile aspre, 
ascuţite, voluntare ale acestor doi indieni! Şi pe urmă, când 
i-am auzit vorbind! S-au trădat numaidecât prin pronunția 
lor specifică. lar când le-am spus în faţă că sunt apaşi, nu 
mi-au confirmat-o chiar ei prin felul cum s-au comportat? 

Sunteţi, vasăzică, sigur? 

Fireşte. Când a pomenit de Winnetou, indianul a adăugat 
„cea mai mare căpetenie”. Care duşman al apaşilor s-ar 
folosi de această expresie plină de respect şi adoraţie? Pun 
rămăşag pe viaţa mea că nu mă-nşel! 

Într-adevăr, argumentele sunt puternice. Dar dacă e aşa, 
atunci oamenii aceştia sunt pur şi simplu de admirat. Doi 
apaşi care se încumetă să înfrunte cinci sute de războinici 
comanşi! E mai mult decât eroic! 

Ehei, Winnetou îşi cunoaşte oamenii! 


Credeţi că i-a trimis chiar dânsul personal? 

Fără îndoială. Ştim de la se?or Atanasio când şi unde a 
trecut Winnetou peste Rio Grande. E cu neputinţă să fi 
ajuns de pe acum la Rio Conchos, şi încă împreună cu toţi 
războinicii săi. După cum îl cunosc, trebuie să se fi dus mai 
întâi la Bolson de Mapimi spre a-şi aduna oamenii, între 
timp, a trimis iscoade pentru a-i căuta pe comanşi şi a-i 
atrage la Mapimi. Acum comanşii cred că apaşii s-ar afla la 
Rio Conchos şi că satele lor au fost lăsate fără apărare. De 
fapt, însă, Winnetou îi pândeşte aici ca să-i nimicească 
dintr-o lovitură. 

Ei, drăcie! Atunci nu stăm pe roze: cei doi apaşi ne 
consideră duşmani! 

Nu. Ei ştiu că nu trebuia decât să-i suflu o vorbă „Biberului 
alb” şi amândoi ar fi fost ucişi în chinuri groaznice. Faptul 
că n-am făcut-o e cea mai sigură dovadă că nu le sunt 
duşman, ba chiar că le sunt prieten. 

Totuşi, nu înţeleg un lucru, sir. Nu e oare de datoria 
dumneavoastră să-i preveniţi pe comanşi? 

Hm! Aţi atins aci un punct nevralgic. Adevărul e că aceşti 
comanşi sunt nişte trădători... Ei îl sprijină pe Napoleon. S- 
au năpustit în plină pace asupra apaşilor şi i-au măcelărit 
mişeleşte. După orice drept, asemenea faptă trebuie 
pedepsită. Dar pentru că am fumat cu ei pipa păcii, nu se 
poate să-i dăm pe mâna adversarilor. 

Aveţi, fireşte, dreptate. Totuşi, întreaga mea simpatie se 
îndreaptă spre Winnetou. 

Şi a mea. Îi doresc numai bine, lui, ca şi întregului său 
neam. Desigur că pe aceşti doi apaşi nu trebuie să-i trădăm, 
ceea ce înseamnă, de fapt, pieirea comanşilor. Or, noi, 
potrivit legământului, avem datoria să fim de partea lor. Şi 
atunci, ce-i de făcut? Dar dacă i-am avea de pe acum în 
mână pe Gibson şi Ohlert, alta ar fi situaţia. Am şterge-o de 
aici şi am lăsa ca taberele să se răfuiască între ele. 

Păi, mâine dimineaţă Gibson şi Ohlert vor fi ai noştri! 


Da sau ba. E foarte posibil ca mâine pe vremea asta să ne 
plimbăm, laolaltă cu apaşii şi comanşii, duşi dintre cei vii, 
prin veşnicele plaiuri ale vânătoarei şi să vânăm împreună 
câteva duzini de biberi sau poate vreun taur din ăia bătrâni. 

Să fie oare pericolul atât de iminent? 

Aşa cred, şi anume din două motive. Mai întâi că suntem 
aici destul de aproape de satele apaşilor şi Winnetou nu-i va 
lăsa pe comanşi să se apropie şi mai mult. În al doilea rând, 
ofiţerul acela mexican a rostit nişte vorbe din care reiese că 
lovitura s-ar pregăti chiar astăzi. 

Foarte posibil. Noi, însă, ne putem bizui nu numai pe 
calumetul comanşilor, ci şi pe totemul meu; mai ales că 
Winnetou vă cunoaşte personal, iar pe mine mă ştie din 
vedere. Şi, totuşi, stau şi mă gândesc că, între două pietre 
de moară, chiar dacă nu-ţi pasă de fiecare în parte, tot 
sfârşeşti prin a fi măcinat. 

Aşadar, nu rămâne decât să ne ferim de ele sau să 
împiedicăm ca moara să pornească. Haideţi în 
recunoaştere! Poate că, în ciuda întunericului, vom 
descoperi cât de cât ceva care să-mi alunge îngrijorarea. 
Urmaţi-mă încet, fără zgomot! Dacă nu mă înşel, am mai 
fost cândva prin valea asta; sper să ne descurcăm uşor. 

Peisajul era într-adevăr aşa cum îl bănuisem. Ne aflam 
într-o vâlcea aproape închisă, circulară, pe care o puteai 
parcurge în cinci minute de fugă. Amândouă, şi intrarea 
prin care trecusem, şi ieşirea erau la fel de strâmte. Prin 
aceasta din urmă plecaseră iscoadele. Tabăra se afla în 
mijlocul vâlcelei, ai cărei pereţi de piatră, abrupți, păreau 
inaccesibili pentru urcuş sau coborâş. Ocolirăm toată 
această căldare, trecând pe lângă străjile postate la intrare 
şi la ieşire. Apoi ne îndreptarăm din nou spre tabără. 

Ce soartă nenorocită! bombăni bătrânul westman. Ne 
aflăm într-o capcană şi n-am idee cum să scăpăm de aici. Ar 
trebui să procedăm ca vulpea care-şi retează cu dinţii 
piciorul prins între ghearele de fier ale cursei. 


Oare nu l-am putea convinge pe „Biberul alb” să 
părăsească imediat tabăra şi să-şi caute alt loc? 

E singura soluţie vrednică de încercat. Dar mă îndoiesc că 
va fi de acord, dacă nu-l informăm despre prezenţa celor 
doi apaşi. Or, asta trebuie evitat cu orice preţ. 

Ei, dar prea vedeţi totul în negru, sir! Te pomeneşti că ne 
aflăm aici în deplină siguranţă. Cele două puncte de acces 
sunt doar destul de bine păzite. 

Într-adevăr, câte zece santinele de fiecare parte. S-ar 
părea că-i suficient. Dar să nu uităm că avem de-a face cu 
Winnetou. Mă mir cum de-a putut „Biberul alb”, altminteri 
deştept şi, prevăzător, să se instaleze într-o asemenea 
căldare! Cele două iscoade ale apaşilor trebuie să-i fi înşirat 
la gogoşi, nu glumă. Am să discut cu el. Dacă nu acceptă să 
se mute şi se întâmplă ceva, ne ţinem pe cât posibil 
deoparte. Suntem noi, cum s-ar zice, prieteni cu comanşii, 
dar trebuie să facem aşa fel, încât să nu fie ucis nici un 
apaş. În fine, iată că am ajuns în tabără. Uite-l şi pe „Biberul 
alb”. Hai să-i vorbim! 

Căpetenia şedea lângă focul mocnit. Îl recunoşteai de 
departe, după penele de vultur din păr. Când ne 
apropiarăm, întrebă: 

S-a convins fratele meu alb că ne aflăm în siguranţă? 

Nu! răspunse bătrânul westman. 

Şi ce anume nu-i place? 

Suntem aici ca într-o capcană... 

Fratele meu greşeşte. Locul acesta nu-i o capcană, ci 
seamănă întocmai, cum spun feţele palide, cu un fort. Aici 
nu e în stare să pătrundă nici un duşman. 

Ai dreptate. Jos, prin cele două intrări, e greu de pătruns, 
pentru că sunt foarte strâmte şi zece războinici le pot apăra 
cu succes. Dar dacă apaşii vin de sus, de pe înălţimi? 

Nu se poate. Pereţii sunt prea drepți. 

Fratele meu roşu s-a convins chiar cu ochii lui. 

Fiii comanşilor au venit încoace în plină zi şi au cercetat 
peste tot. Au încercat chiar să se caţăre pe stânci şi n-au 


izbutit. 

Dar poate că la coborâre e mai uşor decât la urcare. Eu 
ştiu că Winnetou se caţără mai abitir decât capra neagră 
din munţi. 

Winnetou e departe. Mi-au spus-o cei doi oameni din tribul 
Topia. 

Şi dacă s-au înşelat, ori au aflat-o de la alţii care nu cunosc 
bine situaţia? 

Mi-au spus-o răspicat, iar eu îi cred, fiindcă şi ei îl 
duşmănesc pe Winnetou. 

După cât se ştie, Winnetou a trecut pe la fortul Inge. În 
cazul acesta putea el oare, într-un timp atât de scurt să facă 
drumul până aici, să-şi adune războinicii şi să ajungă de 
cealaltă parte a lui Rio Conchos? Fratele meu să judece. 

Căpetenia căzu pe gânduri. Observațiile lui Old Death 
păreau să-l convingă. În sfârşit, zise: 

Da, timpul a fost scurt şi drumul lung. Să-i mai întrebăm o 
dată pe bărbaţii din tribul Topia. 

Se îndreptă spre locul unde se odihneau albii. Noi îl 
urmarăm. Acolo oamenii ne priviră cu ostilitate. Lange, fiul 
său şi negrul Sam şedeau ceva mai încolo, izolaţi! William 
Ohlert zmângălea hârtia, surd şi orb la fot ce se petrece în 
jur. Pretinşii Topia îşi ridicară ochii abia când căpetenia li se 
adresă: 

Sunt fraţii mei într-adevăr siguri că... 

Se opri. Pe înălţimi răsună ca un piuit de pasăre măruntă, 
speriată, urmată de un țipăt de cucuvea. „Biberul alb” 
deveni extrem de atent. Old Death la fel. Ca în joacă, Gibson 
apucă o crenguţă pe care o ţinea lângă el şi scormoni jarul, 
stârnind o flacără scurtă şi vie. Se pregătea să repete 
gestul, în timp ce albii ceilalţi îl priveau mulţumiţi dar Old 
Death se repezi şi-i smulse creanga din mână. 

Lăsaţi asta, sir! Vă interzic! strigă el ameninţător. 

De ce? întrebă mânios Gibson. N-am voie să zgândăresc 
niţel jarul? 


Nu! Când bufnița ţipă sus, nu se cade să faceţi aici, jos, 
semnul convenit. 

Ce semn? Aţi înnebunit de-a binelea? 

Da, am înnebunit în aşa hal, încât sunt gata să-i trag un 
glonţ în cap individului care ar încerca să mai aţâţe o dată 
focul! 

Ei, drăcia dracului! Vă purtaţi aici de parc-aţi fi stăpân! 

Păi sunt! lar dumneata, până m-oi sătura de mutra 
dumitale, şi te-oi lichida, eşti prizonierul meu. Să nu-ţi 
închipui că ai să-l tragi pe sfoară pe Old Death! 

S-o înghiţim şi pe-asta? Ce părere aveţi, domnilor? Putem 
oare să mai răbdăm? 

Întrebarea fusese adresată celorlalţi albi. Old Death îşi 
scoase fulgerător ambele pistoale. Eu la fel. Cât ai clipi, cei 
doi Lange şi Sam săriră de la locurile lor cu pistoalele în 
mâini. Dac-ar fi întins cineva braţul după armă, ar fi tras în 
el fără ezitare. În plus, căpetenia ordonă oamenilor săi: 

Săgeţile! 

Comanşii executară ordinul pe dată. Câteva duzini de 
săgeți ţinteau ameninţător asupra albilor. 

Vedeţi? râse Old Death. Acum vă mai aflaţi sub ocrotirea 
legământului. Până şi armele vă stau la dispoziţie. Dar 
puneţi mâna barem pe vreun cuţit, şi s-a zis cu ocrotirea! 

Din nou se auzi un piuit, apoi ţipătul cucuvelei. Veneau de 
sus, ca din tăriile cerului. Gibson tresări, de parc-ar fi vrut 
să aţâţe iarăşi focul, dar se lăsă păgubaş. 

Căpetenia reluă întrebarea întreruptă adineauri: 

Sunt oare siguri fraţii mei Topia că Winnetou se află 
dincolo de Rio Conchos? 

Da, ştim sigur răspunse cel mai în vârstă. 

Gândiţi-vă bine! 

Fraţii tăi nu se înşală. Eram ascunşi printre tufe şi l-am 
văzut cum trecea dincolo. 

Căpetenia continuă interogatoriul primind răspunsuri cât 
se poate de categorice. În sfârşit, declară: 


Răspunsurile m-au liniştit. Fraţii mei albi poftească după 
mine! 

Invitaţia era destinată lui Old Death şi mie, dar bătrânul 
westman făcu semn celor doi Lange să vină şi ei. Aceştia ne 
urmară, luându-l şi pe Sam. 

De ce fratele meu i-a chemat şi pe ceilalţi? întrebă 
căpetenia. 

Fiindcă mi se pare că voi avea nevoie de ei. Vreau ca 
primejdia să ne găsească laolaltă. 

Nu e nici o primejdie. 

Te înşeli. Nu-ţi spune nimic ţipătul acela de cucuvea? După 
mine, e vorba de un semnal. 

Biberul alb” cunoaşte glasurile tuturor păsărilor şi 
dobitoacelor. El ştie să le deosebească de orice sunet 
prefăcut, scos din gura omului. A fost o cucuvea! 

Iar eu ştiu că Winnetou se pricepe atât de bine să imite 
glasurile diferitelor animale, încât seamănă aidoma cu cele 
adevărate. De aceea, te rog să fii prevăzător. Gândeşte-te 
numai: de ce albul acela s-a apucat să zgândărească jarul? 
Avea sarcina să dea un semn. 

Atunci ar fi trebuit să fie înţeles cu apaşii. Or, el nici nu i-a 
întâlnit. 

Şi dacă s-a înţeles altcineva cu ei, iar albul acesta s-a oferit 
să-l ajute, adică să facă el semnul, ca să nu cadă cumva 
bănuiala asupra adevăratului trădător? 

Crezi că avem trădători printre noi? Eu nu cred. Şi chiar 
dac-ar fi aşa, nu trebuie să ne temem de apaşi. Ei nu pot 
nici să treacă de străjile noastre, nici să coboare de sus. 

Mă îndoiesc. Dacă, de pildă, coboară puţin câte puţin, 
folosindu-se de lasouri, şi ascultă! 

Iarăşi se auzi cucuveaua, însă de astă dată mult mai jos. 

E pasărea constată comanşul, fără să manifeste nici o 
nelinişte. Nu-ţi face griji! 

Pe toţi dracii! Apaşii sunt aici, în vale. Nu-i auzi? 

La gura văii izbucni un strigăt puternic, ascuţit, înfiorător. 
Şi numaidecât văzduhul, până atunci netulburat, se 


cutremură de urletele războinice ale apaşilor. Asemenea 
urlet, dacă l-ai auzit o dată, nu-l mai uiţi până în mormânt. 

Într-o secundă, albii săriră în picioare. 

Iată-i acolo, câinii! exclamă ofiţerul, arătând în direcţia 
noastră. Pe ei! 

Da, pe ei! cârâi Gibson. Omorâţi-i! 

Noi eram în întuneric şi ofeream o ţintă foarte nesigură. 
De aceea oamenii, în loc să tragă, se năpustiră asupra 
noastră cu armele ridicate. În orice caz, îşi pregătiseră 
planul dinainte, căci prea se mişcau repede şi coordonat ca 
să fi fost vorba numai de o acţiune spontană. Stăteam la cel 
mult treizeci de paşi de ei. Totuşi, Old Death mai găsi 
răgazul să spună: 

Ei, n-am avut dreptate? Repede, sus armele! Să-i primim 
cum se cuvine! 

Îndreptarăm toate cele şase puşti asupra agresorilor, 
socotind-o şi pe a „Biberului alb” care se afla cu noi. Puştile 
trosniră de câte două ori fiecare. Nu era timp să număr câţi 
oameni fură culcaţi la pământ. Comanşii ne săriră şi ei în 
ajutor, slobozind o ploaie de săgeți în coasta şi în spatele 
atacatorilor. Mai putui observa că Gibson, în ciuda 
îndemnului pe care-l lansase împotriva noastră, nu se 
repezi înainte, ci rămase pe loc. Stătea lângă foc şi-l trăgea 
pe Ohlert de braţ, silindu-l să se scoale. O clipă doar, şi 
imaginea dispăru din ochii mei. Apaşii se apropiaseră 
vertiginos şi, umplând cerul de urlete, îi atacară pe 
comanşi. 

Pe întuneric, apaşii nu puteau şti cu câţi adversari au de-a 
face. Comanşii mai stăteau în cerc, dar acesta fu străpuns şi 
spulberat într-o clipă. Puştile detunau, suliţele vâjâiau, 
săgețile şuierau, cuţitele scăpărau. Unde mai pui strigătele 
celor două tabere duşmane şi vălmăşagul de trupuri 
încăierate asemenea unor diavoli furioşi. Luând-o înaintea 
cetei sale, unul dintre apaşi pătrunse în rândurile inamice 
ţinând în mâna stângă un pistol şi rotindu-şi cu dreapta 
tomahawkul. În timp ce gloanţele sale nimereau în plin, 


securea fulgera peste capetele comanşilor. Apaşul nu purta 
nici un semn distinctiv, nici faţa nu-i era vopsită. Aceasta se 
vedea clar. Dar fie şi numai după curajul lui, şi după faptul 
că poseda pistol nu era greu de identificat. „Biberul alb” îl 
recunoscu tot atât de repede ca şi noi. 

Winnetou! exclamă el. În sfârşit, am să-l prind! Îl iau pe 
seama mea! 

Ne părăsi în grabă şi se aruncă în vâltoarea luptei. 
Comanşii se buluciră în urma lui, încât ne scăpă din ochi. 

Ei, ce facem? îl întrebai pe Old Death. Apaşii sunt mai 
puţini la număr şi, dacă nu se retrag repede, vor fi decimaţi. 
Trebuie să-i prevenim. Mă duc să-l scot pe Winnetou din 
împresurare. 

Voiam să mă reped, dar bătrânul westman mă apucă de 
braţ: 

Nu faceţi prostii! Noi nu avem dreptul să-i trădăm pe 
comanşi; doar am fumat cu ei pipa păcii! De altfel, 
Winnetou n-are nevoie de ajutor. Se descurcă el şi singur. 
Nu-l auziţi? 

Într-adevăr, recunoscui glasul prietenului meu. Striga: 

Am fost înşelaţi! Înapoi! Retragerea! 

În timpul acestei lupte scurte şi crâncene, singurul nostru 
foc de tabără aproape că se stinsese şi el, mai licărea totuşi 
suficient ca să pot urmări ceea ce se petrecea. Apaşii se 
retrăgeau. Winnetou îşi dăduse seama că inamicul e mult 
prea puternic. Mă mira însă faptul că el, împotriva bunului 
său obicei, nu fusese mai întâi în recunoaştere pentru a 
stabili forţa duşmanului. Motivul aveam să-l aflu curând. 

Comanşii încercau acum să-i urmărească pe apaşi, dar 
gloanţele îi ciocăneau întruna. Cel mai des se auzea puşca 
de argint a lui Winnetou, moştenită de la tatăl său. 

„Biberul alb” puse să se înteţească focul şi lumina spori 
din nou. 

Apoi, căpetenia se apropie de noi şi ne spuse: 

I-am scăpat. Dar mâine, în zori, îi urmărim şi îi nimicim. 

Crezi că se poate? întrebă Old Death. 


Sunt sigur! Oare fratele meu are îndoieli? Se înşală! 

Nu mi-ai spus şi adineauri că mă înşel, când te-am 
prevenit asupra situaţiei? Ziceam că vâlceaua este o 
capcană. S-ar putea să nu mai ieşi de aici. 

Să se crape numai de ziuă şi să-i vedem la faţă, că-i 
zdrobim numaidecât. Până acum, pe cei ce-au rămas i-a 
ocrotit întunericul. 

Înseamnă că acum nici n-ar mal trebui să trageţi în ei; n- 
are rost să vă irosiţi săgețile. Ce-i drept, lemn se găseşte 
aici berechet pentru altele noi, dar ce te faci dacă n-ai 
vârfuri de fier?... la spune-mi, cum stăm cu cei zece 
războinici care străjuiau intrarea văii? Mai sunt acolo? 

Nu. Au venit şi ei încoace ca să ia parte la bătălie. 

Trimite-i imediat înapoi la postul lor. Trebuie să-ţi asiguri 
barem o cale de retragere. 

Fratele meu se teme fără rost. Apaşii au fugit pe dincolo, 
iar de intrat, nu mai intră nimeni. 

Ascultă-mi, totuşi, sfatul! Cei zece oameni nu-ţi sunt de nici 
un folos aici. În schimb, acolo sunt necesari. 

Căpetenia îi acceptă sfatul, desigur, mai mult din stimă 
decât din convingere. Curând se văzu câtă dreptate avea 
Old Death. Abia ajunseră cele zece străji la posturile lor, că 
şi răsunară acolo două împuşcături, însoţite de un urlet 
crunt. După câteva minute, doi dintre războinici se 
întoarseră fuga, raportând că fuseseră întâmpinați la 
intrare de două focuri de armă şi o mulţime de săgeți şi că, 
din toţi cei zece, doar ei scăpaseră cu viaţă. 

Ei, m-am înşelat şi de astă dată? întrebă Old Death. Acum 
capcana e închisă de amândouă părţile, iar noi suntem 
prinşi! 

„Biberul alb” nu găsea. nici o explicaţie. Întrebă dezolat: 

luf! Ce să fac? 

Nu-ţi risipi oamenii şi armele! Aşază câte douăzeci sau 
treizeci de războinici la ieşire şi la intrare. Să păşească 
măcar aceste două puncte. Ceilalţi să se odihnească şi să 


prindă puteri pentru dimineaţa. Acesta e singurul lucru ce- 
ţi rămâne de făcut. 

De astă dată, căpetenia îi urmă fără şovăire sfatul. Ne 
apucarăm apoi să-i numărăm pe cei căzuţi. În ce-i priveşte 
pe albi, dispăruseră toţi, adică Gibson, William şi încă opt 
inşi. Nu rămăseseră decât morţii. 

Foarte rău! exclamai. Indivizii s-au refugiat dincolo, la 
apaşi. 

Da. Şi au fost, desigur, bine primiţi, fiindcă au lucrat 
împreună cu cei doi cercetaşi, aşa-zişii Topia. 

Înseamnă că Gibson ne-a scăpat din nou! 

Ba nu. Nu uitaţi că avem totemul lui Inda-nişo. Pe de altă 
parte, apaşii mă cunosc. Aşadar, vom fi primiţi ca prieteni. 
Pe urmă, aranjez eu lucrurile ca să ni-i predea pe Gibson şi 
pe Ohlert. Pierdem o singură zi, asta-i tot. 

Şi dacă cei doi spală putina? 

Nu cred s-o facă. Ar trebui să străbată întregul Mapimi, şi 
nu vor avea curaj. 

Dar asta ce mai e? 

Un număr de comanşi se strânseseră grămadă. Din 
mijlocul lor răzbăteau gemete şi vaiete sfâşietoare. Ne 
apropiarăm de ei şi văzurăm un alb grav rănit, care tocmai 
îşi revenise în simţiri. O suliță îl spintecase pe la spate 
ieşind prin burtă. Aşadar, îl lovise un comanş, în clipa când 
albii năvăleau asupra noastră. 

Old Death îngenunche, cercetă rana şi-i vorbi: 

Omule, ţi-au mai rămas poate zece minute de trăit. 
Uşurează-ţi sufletul, nu căra minciuna cu tine pe lumea 
cealaltă. Spune cinstit: aţi fost de partea apaşilor? 

Da gemu râănitul. 

Ştiaţi că vom fi atacați în noaptea asta? 

Da. Iocmai de aceea oamenii din tribul Topia i-au condus 
încoace pe comanşi. 

Şi Gibson trebuia să semnalizeze înteţind focul? 

Da, sir. De fapt, trebuia să dea câte un semnal din acesta 
pentru fiecare sută de comanși prezenţi în tabără. Dacă 


apuca s-o facă, atunci Winnetou n-ar mai fi atacat imediat, 
ci abia mâine, şi din altă parte, pentru că, deocamdată, nu 
dispune decât de o sută de războinici. Mâine, însă, îi vin 
întăriri. 

Mi-am închipuit. Împiedicându-l eu pe Gibson să 
stârnească focul încă de patru ori, apaşii au crezut că 
inamicul e slab şi că-l pot ataca numaidecât. Acum, însă, au 
ocupat ambele ieşiri şi nu putem răzbi pe nicăieri. Mâine, 
vâlceaua noastră se va transforma într-un mormânt deschis, 
în care vom fi căsăpiţi sistematic. 

Ne vom apăra! scrâşni mânios căpetenia, care se afla de 
faţă. Iar acest trădător ducă-se pe plaiurile vânătoarei ca 
un câine râios şi să-l hăituiască lupii şi să-l curgă balele din 
gură în vecii vecilor! 

Scoase cuțitul şi-l înfipse adânc în inima rănitului. 

Neghiobule! exclamă Old Death revoltat. Nu trebuia să-l 
ucizi! 

Uite că l-am ucis! De-acum sufletul lui e robul sufletului 
meu. Haide, să ţinem sfat de război. Vitejii comanşilor nu 
vor să aştepte până ce câinii de apaşi vor năvăli în haite 
asupra lor. Am putea să ne croim drum şi să ieşim din 
vâlcea încă în noaptea asta. 

Se aşeză lângă foc, împreună cu sfetnicii lui. Şi Old Death 
fu invitat să participe. Eu, cei doi Lange şi negrul 
rămaserăm mult prea departe de foc ca să putem trage cu 
urechea la discuţia lor; mai ales că se discuta aproape în 
şoaptă. Desluşeam totuşi, din expresia feţei şi din gesturile 
lui Old Death, că acesta era în divergență cu indienii. 
Încerca să-şi apere cu energie părerile, dar fără rezultat. În 
cele din urmă, sări mânios de la locul lui şi rosti cu glas 
tare, încât îl auzirăm cu toţii: 

N-aveţi decât să vă duceţi la pieire! V-am prevenit nu o 
dată, dar n-am fost ascultat. Şi de fiecare dată dreptatea a 
fost de partea mea. Va fi şi de-aci încolo. Faceţi, aşadar, 
după cum vă taie capul. Eu şi tovarăşii mei vom rămâne 
aici. 


Cum adică, eşti atât de laş, încât te fereşti să lupţi alături 
de noi? întrebă unul din sfetnici. 

Old Death îşi repezi braţul înainte, gata să-i dea un 
răspuns usturător. Dar se răzgândi şi vorbi calm: 

Ar trebui ca fratele roşu să-şi dovedească propria vitejie, 
până a se îndoi de curajul meu. Mă numesc Old Death şi cu 
asta am spus totul. 

Se întoarse şi se aşeză lângă noi, în timp ce comanşii îşi 
continuau sfatul. În sfârşit, ajunseră la o hotărâre şi se 
ridicară de la locurile lor. Deodată, de după cercul 
comanşilor care înconjurau focul, se înălţă un glas puternic: 

Biberul alb” să-şi caşte bine ochii! Puşca mea nu mai poate 
de dorul lui! 

Toate privirile se îndreptară într-acolo. Cu arma întinsă, 
Winnetou stătea drept şi neînfricat în tabăra comanşilor. 
Puşca lui fulgeră de două ori. „Biberul alb” se prăbuşi la 
pământ împreună cu sfetnicul ele lângă el. 

Aşa vor pieri toţi făţarnicii şi trădătorii! mai spuse 
Winnetou. 

Apoi dispăru în noapte. 

Totul se petrecu atât de repede, încât comanşii nici nu 
apucaseră sau, mai bine zis, nu avură timp să intervină. 
Abia pe Urmă ţâşniră în picioare repezindu-se după 
Winnetou. Numai noi rămaserăm pe loc. Old Death se 
aplecă asupra celor doi comanşi. Erau morţi. 

Ce curaj! se minună Lange. Winnetou ăsta e dracul gol! 

Ei, aş! râse Old Death. Fiţi atenţi, să vedeţi ce mai 
urmează! 

Nu isprăvi bine vorba, că şi auzirăm un urlet 
înspăimântător. 

V-am spus eu! sublinie bătrânul westman. Nu numai că i-a 
pedepsit pe trădători, pe „Biberul alb” şi pe sfetnicul său, 
dar i-a mai şi atras pe comanşi în gura lupului. Săgeţile 
apaşilor nu-şi vor cruța victimele. Ascultaţi! 

Un pistol detună de opt ori la rând, cu ecou scurt, subţire. 


Acesta e pistolul lui Winnetou constată Old Death. Cred că 
pezevenghiul a sărit drept în grămada comanşilor şi nimeni 
nu e în stare să-l oprească. 

Pentru bătrânul westman asemenea întâmplări erau destul 
de obişnuite. Stătea atât de calm, încât ai fi zis că 
urmăreşte desfăşurarea unui spectacol de teatru, al cărui 
deznodământ îi e dinainte cunoscut. 

Comanşii se retraseră, fără să-l fi putut răpune pe 
Winnetou. În schimb, aduseră pe braţe mai mulţi camarazi 
de-ai lor, morţi şi răniţi. Într-o asemenea împrejurare, s-ar fi 
cuvenit, fie din compasiune pentru victime, fie din 
prudenţă, să păstreze linişte. Dar comanşii urlau şi zbierau 
de parc-ar fi fost traşi. În ţeapă şi îşi agitau securile, 
ţopăind în jurul cadavrelor. 

În locul lor, aş stinge focul şi aş tăcea mâlc zise Old Death. 
Aşa însă, nefericiţii îşi cântă propriul prohod. 

De fapt, ce se hotărâse în sfatul lor de război? întrebă 
Lange. 

Să-şi croiască imediat ieşire spre vest. 

Ce prostie! Ar însemna să iasă drept în calea celorlalţi 
apaşi, care urmează să sosească. 

Nu prea, master, pentru că nici nu vor izbuti să treacă. Şi 
chiar dac-ar izbuti, l-ar avea în spate pe Winnetou, iar în 
faţă s-ar lovi de rezervele sale, ceea ce înseamnă moarte 
sigură. Ei cred însă că apaşii le sunt inferiori ca număr şi, 
drept urmare, vor fi înfrânți. De altfel, comanşii mai ştiu că 
fiul „Biberului alb”, cu care am avut ocazia să ne întâlnim, 
se îndreaptă încoace, împreună cu trupa lui. Faptul acesta 
le sporeşte şi mai mult încrederea în victorie. Arde în ei 
dorinţa de a răzbuna moartea celor două căpetenii. După 
mine, comanşii ar trebui să aştepte zorile, şi abia atunci să 
treacă la acţiune şi să spargă împresurarea. La lumină îl 
observi mai bine pe inamic şi vezi toate obstacolele. Eu i-am 
sfătuit în acest sens, dar degeaba. Acum, descurcă-se după 
mintea lor. Pentru noi e cu totul indiferent ce şi cum vor 
face. Nu luăm parte la nimic. 


Dar pasivitatea noastră va fi luată în nume de rău! 

Treaba lor! Eu, unul, n-am chef să-mi pun inutil pielea în 
joc. Atenţie! Ce-a fost asta? 

Se auzi un zgomot. Dar comanşii continuau să urle atât de 
tare, încât era cu neputinţă să distingem natura şi 
semnificaţia lui. 

Proştii dracului! se mânie Old Death. Winnetou nu e omul 
care să nu folosească din plin gălăgia lor. Pesemne că a 
doborât nişte copaci ca să baricadeze ieşirea. Mie aşa mi-a 
sunat la ureche. Aş putea să jur că nici un comanş nu va 
scăpa de aici. E o lecţie dură, dar dreaptă. Să nu uităm că, 
în plină pace, au năvălit în aşezările apaşilor. Până şi pe solii 
acestora i-au ucis. Dacă Winnetou izbuteşte să închidă 
ambele ieşiri, îşi poate aduna în linişte oamenii şi să iasă 
apoi în spatele inamicului. Eu îl cred capabil de o asemenea 
manevră. 

Într-un sfârşit, urletele comanşilor se potoliră. Oamenii se 
adunară laolaltă şi cel mai mare în rang, care preluase între 
timp comanda, le repartiza sarcinile de luptă. 

Cred că vor să pornească neîntârziat constată Old Death. 
Trebuie să avem grijă de caii noştri. Nu cumva să pună 
mâna pe el. Master Lange, mergeţi împreună cu fiul 
dumneavoastră şi cu Sam şi aduceţi caii încoace. Noi 
rămânem locului; prevăd că noul şef se pregăteşte să ne 
ţină un scurt discurs. 

Într-adevăr, cum plecară cei trei tovarăşi ai noştri, noua 
căpetenie se şi apropie cu paşi mari de noi: 

Văd că dumneavoastră, feţele palide, staţi pe loc, în bună 
linişte, în timp ce comanşii aleargă la caii lor. De ce aţi 
înţepenit aici? 

Păi, nici nu ştim ce-aţi hotărât. 

Părăsim vâlceaua. 

N-o să puteţi ieşi. 

Old Death e ca o cioară care cârâie urât. Comanşii vor 
trece peste orice stavilă şi-i vor călca pe duşmani în copitele 
cailor. 


Nu veţi călca pe nimeni; acolo vă aşteaptă prăpădul. Noi 
rămânem pe loc. 

Oare Old Death nu mi-e prieten? Oare n-am fumat 
împreună pipa păcii? Nu e de datoria lui să lupte alături de 
comanşi? Feţele palide sunt luptători buni şi curajoşi. Să 
vină în fruntea noastră! 

Atunci Old Death se ridică şi, apropiindu-se de indian, îi 
râse în obraz: 

Fratele meu e foarte şiret. Feţele palide să meargă în faţă 
şi să piară deschizându-vă vouă drumul! Suntem, ce-i drept, 
prietenii comanşilor, dar nu ne aflăm sub ordinele 
căpeteniei lor. Ne-am întâlnit din întâmplare şi nu ne-am 
obligat să luăm parte, la luptă. Că avem curaj şi pricepere 
în război, asta se ştie, şi fratele meu roşu n-a făcut decât să 
spună adevărul. Ne ajutăm prietenii când lupta e dusă cu 
cap şi cu bună judecată. Dar ca să ne batem după nişte 
planuri care ştim că nu vor izbuti, asta nu! 

Prin urmare, albii nu vor să meargă alături de noi? Vă 
credeam mai viteji! 

Viteji vom fi fiind, însă nu şi uşuratici. Şi apoi, nu uitaţi că 
suntem oaspeţii voştri. Mă întreb de când aţi luat obiceiul 
ca, în loc de a-i ocroti pe musafiri, cu toată grija, să-i 
trimiteţi la moarte? Fratele meu e deştept, dar nici noi nu 
suntem proşti. Fratele meu este, desigur, un războinic 
foarte viteaz şi va merge el însuşi în frunte. Acolo îi e locul. 

Intenţia indianului de a ne jertfi pe noi pentru a se salva 
pe sine era cât se poate de sfruntată. Când văzu că nu-i 
merge, se simţi oarecum încurcat şi-l cuprinse furia. Tonul 
lui, până atunci măsurat, se înăspri. 

Şi ce vor face feţele palide după ce vom pleca de-aici? Nu 
cumva vor trece de partea apaşilor? 

Cum adică, să facem una ca asta? Doar fratele meu vrea 
să-i nimicească pe toţi apaşii! Nici n-am mai avea la cine să 
trecem! 

Dar pe urmă, le vor veni întăriri. 

Nu! Nu veţi rămâne aici! Trebuie să veniţi cu noi! 


Ţi-am mai spus o dată: nu ne mişcăm din loc! 

Dacă albii nu ne însoțesc, va trebui să-i privim ca duşmani. 

Şi dacă roşii ne socotesc duşmani, îi socotim şi noi la fel. 

Nu vă dăm înapoi caii! 

Prea târziu! I-am şi luat! Uite-i! 

Într-adevăr, cei doi Lange şi Sam tocmai se întorceau cu 
caii noştri. Căpetenia îşi încruntă sprâncenele şi zise: 

Vasăzică, albii şi-au făcut din timp pregătirile, înseamnă că 
ne duşmănesc. Voi da poruncă să fie luaţi prizonieri. 

Old Death râse scurt şi cam acru: 

Căpetenia comanşilor se înşală grozav în privinţa noastră. 
I-am spus şi „Biberului alb” că rămânem aici. Dacă ne 
îndeplinim acum hotărârea, nu facem decât să ne ţinem de 
cuvânt, nicidecum să vă arătăm duşmănie. Nu văd de ce ne- 
aţi lua prizonieri. 

Totuşi, aşa vom face dacă albii nu făgăduiesc imediat că 
vin cu noi şi vor merge în frunte. 

Old Death îşi plimbă privirea în jur. Zâmbea răutăcios 
semn că în gândul lui punea la cale o festă. Discuţia la care 
asistam se desfăşura lângă foc. Lia câţiva paşi de noi stăteau 
cei doi Lange şi Sam cu caii noştri. Nici un alt indian nu se 
găsea prin preajmă. Plecaseră toţi după cai. 

Old Death ne vorbi în nemţeşte, pentru ca roşul să nu 
înţeleagă: 

Dacă-l dobor, săriţi pe cai şi goniţi după mine spre gura 
văii; comanşii sunt dincolo, la ieşire. 

Fratele meu să nu vorbească în limbă străină. Vreau să 
ştiu şi eu ce anume are de spus. 

Vei afla imediat. Voi aţi nesocotit astăzi în câteva rânduri 
sfaturile mele şi acum, după câte aţi păţit, tot nu vă vine 
mintea la cap. Vă duceţi la pieire şi vreţi să ne aruncaţi şi pe 
noi în braţele morţii. Pesemne că încă nu-l cunoaşteţi bine 
pe Old Death! Îţi închipui că mă poţi sili să fac ceva 
împotriva voinţei mele? Află că nu mă tem nici de tine, nici 
de toţi comanşii tăi. Zici că ne iei prizonieri? Nu-ţi dai 


seama că eşti, de fapt, în mâna mea? Uită-te la arma asta! 
La cea mai mică mişcare, te trăsnesc! 

Întinse repede pistolul. Indianul încercă să pună mâna pe 
cuţit, dar în aceeaşi clipă Old Death îi lipi ţeava de piept. 

Jos mâna! tună el. Indianul se execută speriat. 

Aşa! Să ştii că nu glumesc. Ai arătat că ne eşti duşman. De 
aceea, ori te supui imediat, ori te împuşc! 

Faţa vopsită a indianului se crispa. Privirea îi lunecă 
primprejur, cercetătoare, dar Old Death îl preveni: 

Nu căuta ajutorul nimănui. Chiar dacă oamenii tăi ar fi de 
faţă, tot te-aş împuşca. Ţi-e mintea slabă şi veştedă ca de 
muiere bătrână. Eşti împresurat de duşmani, înfrângerea 
se apropie, şi tu stârneşti noi duşmănii, încă şi mai rele. Cu 
armele noastre nu te joci! Până să ne zgârie o săgeată, 
ucidem o sută de comanşi. Vrei să-ţi duci oamenii la pieire? 
Treaba ta! Dar pentru noi poruncile tale nu valorează 
NIMIC! 

După ce se gândi un timp, indianul începu să retracteze: 

Fratele meu nu trebuie să înţeleagă pe dos vorbele mele. 

Le înţeleg aşa cum le aud. Că ai fi vrut să spui altceva, mă 
rog, te priveşte! 

Lasă arma jos şi să rămânem prieteni! 

Asta se poate. Dar mai întâi, trebuie să mă asigur că ai de 
gând să ne fii prieten cinstit. 

Mi-am rostit cuvântul. Asta ajunge. 

Păi nu spuneai chiar tu, adineauri, că într-un fel îţi sună 
vorba şi într-alt fel gândeşti? Cum să mai avem încredere în 
cuvintele şi în făgăduielile tale? 

Dacă nu mă crezi pe cuvânt, n-am ce face, n-am altă 
chezăşie. 

Ba da. Dă-mi calumetul tău şi... 

Iluf! făcu acesta speriat. Calumetul nu se dă nimănui. 

Mie, de fapt, nici pipa nu-mi ajunge. Vreau şi punga ta cu 
„medicamente”. 

luf-iuf-iuf! Nu se poate! 


Nu ţi le cer pentru totdeauna. La despărţire ţi le dau 
înapoi, bineînţeles, dacă rămânem prieteni. 

Nici un războinic nu se desparte de „medicamentul” său! 

Şi, totuşi, va trebui să te desparţi. Eu cunosc datinile 
voastre. Din clipa când îmi dai calumetul, şi 
„medicamentul”, sufletul tău trece în mine. Şi atunci, dacă 
mi-ai face vreun rău, te-ai lipsi tu însuţi de bucuria din 
veşnicele plaiuri ale vânătoarei. 

Nu ţi le dau! 

Ei, atunci am terminat! 'Te împuşc şi-ţi iau scalpul, ca să 
ajungi câinele şi robul meu. Uite, ridic mâna stângă de trei 
ori. La a treia oară, dacă nu te supui, trag în tine! 

Şi ridică mâna o dată, de două ori, apăsându-i întruna 
pieptul cu ţeava pistolului. Când să facă al treilea gest, 
indianul strigă: 

Stai puţin! Mă asiguri că le primesc înapoi? 

Da. 

Atunci ne-am înţeles. Am să... 

Îşi ridică mâinile, ca şi când ar fi vrut să le ducă la gât, 
unde atârnau calumetul şi punga cu „medicamente”. 

Stai! îl opri Old Death. Jos mâinile, că trag! Nu te cred 
până nu am lucrurile în stăpânirea mea. Tovarăşii med le 
vor desprinde şi le vor atârna la gâtul meu. 

Comanşul se supuse. Eu executai operaţia, după care Old 
Death îşi retrase mâna înarmată cu pistolul. 

Aşa! zise el. Acum suntem prieteni şi fratele meu n-are 
decât să facă ce-i place. Noi rămânem aici şi aşteptăm 
sfârşitul luptei. 

Căpetenia de bună seamă că nu mai trecuse niciodată 
printr-o furie atât de cumplită. Mâna îi zvâcni spre cuţit, 
dar nu îndrăzni să-l tragă de la brâu. Se mulţumi să 
scrâşnească din dinţi: 

Feţele palide sunt acum sigure că nu li se poate întâmpla 
nimic rău. Dar când voi fi iarăşi în stăpânirea calumetului şi 
a „medicamentului”, atunci va fi vai de voi. Duşmănia mea 


se va aprinde ca un foc grozav şi nu se va stinge până nu 
veţi pieri la stâlpul caznelor! 

Ne întoarse spatele şi plecă. 

Ei, acum putem vieţui ca în sânul lui Avraam! conchise 
bătrânul westman. Totuşi, să nu uităm nici o măsură de 
precauţie. Nu stăm aici, lângă foc; ne retragem în fundul 
văii şi aşteptăm acolo desfăşurarea lucrurilor. Haideţi, 
domnii mei! Luaţi şi caii! 

Pornirăm spre locul indicat, priponirăm acolo caii şi ne 
aşezarăm la poalele dealului, sub nişte copaci. Focul lumina 
dinspre tabăra pustie. Peste tot domnea pacea. 

Stăm aici până la deznodământ hotări Old Death. 
Presupun că vânzoleala o să înceapă foarte repede. 
Comanşii vor porni eu urlete drăceşti, dar mulţi îşi vor 
pierde pentru vecie glasul. Aha! Iată că încep! 

Se dezlănţui un urlet şi un țipăt ea de fiare sălbatice. 

Fiţi atenţi! Auziţi vreun răspuns al apaşilor? întrebă 
bătrânul. Bineînţeles că nu. Sunt deştepţi şi-şi văd de 
treabă. 

Clocotind, strigătul de luptă ricoşa de pereţii stâncoşi. 
Trosniră deodată două împuşcături. 

Tot Winnetou, cu puşca lui de argint stabili Old Death. 
Semn sigur,că tentativa comanşilor a dat greş. 

Dacă s-ar fi auzit şi zbârnâitul săgeţilor şi al lăncilor, valea 
toată s-ar fi umplut de un zgomot neverosimil. Dar nu 
răzbăteau decât vocile comanşilor şi detunăturile puştii lui 
Winnetou. 'Toate astea nu durară mai mult de două minute. 

ivivivivivi !” spintecă văzduhul şi ne 
înfiora. 

Este apaşi! constată cu bucurie negrul Sam. Ai învins şi 
bătut comanşi. 

Avea dreptate. După ce strigătul de izbândă se stinse, 
tăcerea deplină învălui vâlceaua. Numaidecât apărură 
lângă foc siluetele unor călăreţi cărora li se adăugau mereu 
alţii. Erau comanşii. Evadarea eşuase. O învălmăşeală 
grozavă domni un timp în jurul focului. O mulţime de morţi 


şi răniţi erau aduşi pe braţe. Şi iarăşi se porni un bocet 
prelung. 

Old Death nu avea astâmpăr. Era supărat foc şi înjura în 
fel şi chip pe comanşi pentru nechibzuinţa lor. Un singur 
lucru îl aproba şi anume că postaseră mai întâi un număr de 
războinici la ambele ieşiri. Asta da, fusese o măsură absolut 
necesară. 

Când, după un răstimp destul de lung, bocetele amuţiră, 
comanşii păreau să se adune la sfat. Mai trecu vreo 
jumătate de oră; apoi zărirăm un grup de războinici 
părăsind tabăra şi venind răzleţi în direcţia noastră, spre 
fundul văii. 

Ne caută zise Old Death. S-au convins, pesemne, ce 
prostie au făcut şi, lăsând mândria la o parte, vor să ne 
ceară sfatul. 

Unul din războinici ajunse lângă noi. Old Death tuşi uşor. 
Omul îl auzi şi se apropie. 

Sunt feţele palide aici? întrebă indianul. Să poftească 
lângă foc. 

Cine te-a trimis? 

Căpetenia. 

Şi ce să facem acolo? 

Vrem să ţinem sfat şi s-a îngăduit ca şi feţele palide să ia 
parte. 

S-a îngăduit? Ce drăguţ din partea voastră! în sfârşit, 
merităm să fim ascultați de către înţelepţii războinici ai 
comanşilor? Noi însă vrem să ne odihnim, ni-e somn. Spune 
căpeteniei voastre că duşmănia dintre voi şi apaşi nu ne 
interesează. 

Indianul trecu la rugăminţi, ceea pe muie inima generoasă 
a lui Old Death. Acesta răspunse; 

Ei haide, fie. Dacă nu găsiţi mântuire fără sfatul nostru, 
atunci să vi-l dăm. Dar un lucru să fie limpede: nu ne 
supunem nici unui ordin al şefului vostru. Anunţă, deci, că 
dacă are nevoie de noi, să vină încoace. 

Asta n-are s-o facă: e căpetenie. 


Ascultă, omule, eu sunt o căpetenie mult mai mare şi mai 
vestită. Pe dânsul nici nu-l ştiu măcar pe nume. Spune-i şi 
asta! 

Chiar dac-ar vrea să vină, tot n-ar putea: e rănit la braţ. 

De ce, fiii comanşilor nu mai merg pe picioare, ci pe mâini? 
Mă rog, n-are decât să rămână locului. Noi n-avem 
trebuinţă nici de el, nici de voi toţi! 

Vorbise cu atâta hotărâre, încât indianul nu mai stărui şi 
dădu să se retragă. 

Am să-i duc căpeteniei vorbele lui Old Death. Poate că 
totuşi va veni. 

Dar spune-i să vină singur. N-am chef să mai ascult şi 
vorbăria altora. Hai! 

Omul plecă. Îl văzurăm cum se apropie de foc şi intră în 
cercul războinicilor. 

Trecu apoi destulă vreme fără să zărim nici o mişcare, în 
fine, o siluetă se desprinse dintre războinici şi veni către 
noi. Purta pene de vultur în chică. 

la uitaţi-vă, astea sunt penele „Biberului alb”! S-a şi 
împopoţonat cu însemnele răposatului! Acum o să se poarte 
cu şi mai mare trufie. 

Observarăm că, într-adevăr, braţul stâng îi atârna legat cu 
o curea. Probabil că i se indicase exact locul unde ne aflam, 
căci păşea drept spre noi. Se opri apoi tăcut în faţa noastră, 
aşteptând, se vede, să deschidem noi vorba. Dar Old Death 
nu se clinti din loc şi nu rosti nici un cuvânt. Noi, la fel. 

Fratele meu alb m-a rugat să vin încoace? întrebă în cele 
din urmă indianul. 

Old Death n-are de ce să roage şi să se închine în faţa 
oricui. Tu ai dorit să-mi vorbeşti. Prin urmare, dacă e vorba 
de rugăminte, aceasta vine din partea ta. Şi acum, te-aş 
ruga totuşi foarte respectuos să-mi spui şi mie cum te 
cheamă, pentru că nu-ţi cunosc numele. 

Îl ştie toată preria. Îmi zice „Cerbul sprinten”. 

Eu am cutreierat toate ţinuturile, dar n-am auzit de 
numele tău. Se vede că l-ai tăinuit. Însă de vreme ce nouă ni 


l-ai spus, îţi îngăduim să te aşezi aici. 

Căpetenia se dădu un pas îndărăt, N-ar fi dat curs unei 
astfel de „invitaţii” umilitoare, dar înţelegea că situaţia îl 
obliga să cedeze. Se aşeză deci încruntat, fără grabă, drept 
în faţa lui Old Death. Acesta însă nu deschise nici acum 
discuţia. Şedea nepăsător, ca şi cum de nimic nu-i păsa. 
Văzând că aşteptarea e zadarnică, indianul se hotări să 
spargă el gheaţa: 

Războinicii comanşilor gândesc să ţină un mare sfat, la 
care să vină şi feţele palide şi să-şi spună părerea. 

N-are nici un rost. Eu v-am spus nu o dată părerea şi nu v- 
aţi sinchisit de ea. Or, află de la mine că Old Death s-a 
deprins ca părerile sale să fie luate în serios. De aceea nu 
vă mai spun nimic. 

Fratele meu să înţeleagă, totuşi, că avem nevoie de 
priceperea lui! 

Ah, da! V-au dat apaşii o lecţie ca să vedeţi, în sfârşit, că 
Old Death are mai multă minte în cap decât toţi cei cinci 
sute de comanşi ai tăi? Şi, mă rog, cu ce v-aţi ales din atacul 
vostru? 

N-am reuşit să spargem împresurarea. Apaşii ne-au închis 
ieşirea cu bolovani şi cu copaci retezaţi. 

Ştiam! Apaşii doborau copacii cu tomahawkurile, iar voi 
nici gând să-i auziţi: tot urlaţi întruna şi acopereaţi cu gura 
voastră toate zgomotele! De ce n-aţi stins focul? Nu vă daţi 
seama ce primejdie vă paşte? 

Războinicii noştri au făcut precum hotărâse sfatul. Acuma, 
însă, vrem să hotărâm altceva mai înţelept, îţi vei spune 
cuvântul, nu-i aşa? 

Sunt convins că nici de dalta asta n-o să-l urmaţi. 

Ba da. 

Dacă-mi făgădui eşti, atunci sunt gata să vă ajut. 

Atunci, haide! Să mergem la focul de tabără. 

Mulţumesc! Acolo nu mă duc. Faceţi o mare greşeală că 
ţineţi focul aprins şi le arătaţi astfel apaşilor ce se petrece 
la voi. Pe de altă parte, nu am poftă să mă cert cu oamenii 


tăi. Îţi spun pe loc părerea mea şi tu n-ai decât să faci ce-ţi 
place! 

Spune! 

Apaşii nu se găsesc numai afară, la amândouă ieşirile, ci şi 
înăuntru. Ei s-au cuibărit aici şi au baricadat trecerile. Se 
pot mişca deci în voie, după cum vor găsi de cuviinţă. Iar ca 
să-i alungi, nu se poate. 

Dar suntem mult mai numeroşi ca ei! 

Câţi războinici aţi pierdut? 

Marele Spirit i-a chemat pe mulţi sus, la El. Au murit mai 
bine de zece ori câte zece. S-au prăpădit şi destui cai. 

Prin urmare, în noaptea asta nu trebuie să mai 
întreprindem nimic, altminteri v-ar merge ca şi până acum, 
de-a-ndoaselea. Pe de altă parte, nici ziua nu e prielnică. 
Apaşii se vor orândui astfel încât să vă doboare cu armele 
lor, în schimb voi nu-i veţi putea nimeri, între timp, vor sosi 
şi întăririle după care a trimis Winnetou. Astfel, o să 
ajungeţi mai puţini la număr decât apaşii. Ce să mai vorbim, 
sunteţi condamnaţi! 

Oare crezi că stăm aşa de prost? Atunci spune, cum să 
scăpăm de aici, şi-ţi vom urma sfatul. 

Dacă te gândeşti cum să scapi, înseamnă că recunoşti ceea 
ce ţi-am spus dintru început: vâlceaua asta e o capcană. 
Chibzuind bine, aş vedea două căi pe care să încerci o 
scăpare. Fireşte că nu sunt sigur dacă veţi izbuti sau nu. 
Una din ele ar fi să vă căţăraţi sus, pe stânci. Dar asta 
înseamnă să aşteptaţi până se luminează de ziuă. Or, atunci 
apaşii v-ar zări şi s-ar năpusti asupra voastră, dincolo de 
vâlcea. Şi cum ei ar fi călare, iar voi, fireşte, nu v-aţi putea 
căţăra împreună cu caii, judecă şi tu ce s-ar alege. Vasăzică, 
nu mai rămâne decât o singură cale: intraţi în vorbă cu 
apaşii! 

Nicicum! protestă căpetenia. Apaşii ar hotări moartea 
noastră. 

Tot ce se poate. Eu, unul, nici nu le-aş lua-o în nume de 
rău. Aţi atacat satele lor paşnice, le-aţi jefuit avutul, le-aţi 


răpit nevestele şi fiicele, aţi ucis mulţime de războinici sau i- 
aţi supus la chinuri până şi-au dat sufletul. Apoi v-aţi călcat 
cuvântul şi le-aţi omorât solii. Asemenea ticăloşii se cer 
răzbunate. De aceea nu vă puteţi aştepta la blândeţe din 
partea apaşilor. Asta o ştii şi tu. Înseamnă că recunoşti ce 
păcate mari v-aţi făcut cu ei. 

Old Death vorbise cât se poate de deschis, fără ocolişuri, 
încât căpetenia amuţi pentru o vreme. 

Iluf! exclamă în cele din urmă indianul. Şi toate astea mi le 
spui mie, mie, căpetenia comanşilor! 

Ţi le-aş spune chiar dacă ai fi Marele Spirit în persoană. 
Cu ce-au greşit solii lor că i-aţi ucis? Aţi pornit acest război 
ca să semănaţi moarte. Răspunde! 

Abia după o lungă tăcere, indianul izbucni mânios: 

Ei sunt duşmanii noştri! 

Nu-i adevărat! Ei au trăit în pace cu voi. Nici măcar nu le- 
aţi dat de ştire când aţi dezgropat securea războiului. De 
fapt, voi vă cunoaşteţi vinovăția; de aceea nici nu aveţi 
nădejde că veţi fi iertaţi. Şi totuşi, aţi putea obţine o pace 
cât de cât blândă. Aveţi mare noroc că şeful lor e Winnetou, 
care nu doreşte niciodată vărsare de sânge. El e singura 
căpetenie a apaşilor care s-ar arăta, poate, mai îndurător 
cu voi. Trimiteţi un om să-l caute pe Winnetou şi să 
pregătească o întâlnire. Uite, pot să mă duc chiar eu şi să-l 
rog din partea voastră. 

Comanşii mai bine mor decât să ceară îndurare apaşilor! 

Mă rog, asta nu mă priveşte. Ţi-am dat un sfat şi atât. Îl 
urmezi sau nu, treaba ta. 

Fratele meu nu mai ştie şi altă cale? Văd că el îi vorbeşte 
de bine pe apaşi, vasăzică e prietenul lor! 

Eu sunt prieten cu toţi oamenii roşii cât timp nu mă 
tratează cu duşmănie. Dinspre partea apaşilor n-am avut 
nicicând de suferit. Aşadar, de ce le-aş fi duşman? În 
schimb, voi eraţi gata să vă revărsaţi ura asupra noastră. Îţi 
venise în gând să ne faci chiar prizonieri. Acum judecă şi tu 
cine merită mai mult prietenia noastră, voi sau apaşii? 


Tu porţi asupra ta calumetul şi punga mea cu 
„medicamente”. Înseamnă că vorbele tale sunt ca şi cum ar 
fi ale mele. Iată de ce nu-ţi pot răspunde precum aş vrea. 
Dar sfatul tău nu-i bun la nimic. Urmăreşti să ne dai pe 
mâna apaşilor. Lasă, ne descurcăm noi şi singuri! 

Dacă-i aşa, mă mir de ce-mi mai ceri sfatul! Am terminat! 
Nu mai avem ce vorbi! 

Da, am terminat sublinie comanşul. Dar nu uita că, deşi te 
afli încă sub ocrotire, te numărăm printre duşmani. Nu-ţi 
mai îngădui să păstrezi calumetul şi „medicamentele”. 

Trebuie să mi le înapoiezi înainte de a ieşi noi din vâlceaua 
asta. Pe urmă, ţi-o plătim după merit. 

Well! Sunt de acord. Oi păţi, n-oi păţi, eu unul aştept în 
toată liniştea. Deci, să fie limpede: l-ai ameninţat pe Old 
Death. Repet, că nu mai avem ce discuta. Poţi să pleci! 

Iluf! zise sălbatic căpetenia. 

Apoi ne întoarse spatele şi se înapoie cu paşi hotărâți la 
focul de tabără. 

Păcătoşii ăştia parcă-s loviți cu leuca în cap! îmi spuse Old 
Death mânios. Nu se mai pot salva decât cerând pace, dar 
în loc s-o ceară, îşi pun încă nădejdea în superioritatea lor 
numerică. Situaţia e însă de aşa natură, încât singur 
Winnetou face cât o sultă de comanşi. Dumneavoastră, ca 
novice în Vestul Sălbatic, vi se pare desigur că exagerez. 
Nici nu vă daţi seama însă cât valorează în anumite 
împrejurări un om priceput. Spre exemplu, v-aş povesti 
isprăvile pe care acest tânăr apaş le-a săvârşit împreună cu 
prietenul său alb, Old Shatterhand. Nu v-am istorisit încă 
nimic despre ei? 

Astfel, Old Death îmi rosti pentru întâia oară numele. 

Nu! i-am răspuns. Cine-i Old Shatterhand? 

Un tânăr ca şi dumneavoastră, dar cu totul alt tip. Dintr-un 
pumn îl dă gata pe orice adversar, trage cu puşca de parc- 
ar avea pe dracul în el şi, pe deasupra, e un şmecher fără 
pereche. 


Deodată, se auzi îndărătul nostru un foşnet, apoi un glas 
reţinut: 

Iluf! Old Death aici? N-am bănuit. Mă bucur grozav! 

Bătrânul apucă repede cuțitul şi întoarse speriat capul. 
Întrebă: 

Cine-i acolo? Cine îndrăzneşte să mă spioneze? 

Bătrânul meu prieten să lase cuțitul în pace. Doar n-o să-l 
înfigă în Winnetou! 

Winnetou! Nemaipomenit! Păi sigur, numai Winnetou 
putea să se strecoare până în spatele lui Old Death, fără ca 
acesta să-l simtă! E o ispravă pe care nu m-aş încumeta s-o 
imit. 

Apaşul apăru acum întreg lângă noi şi, fără a se trăda că 
mă cunoaşte, vorbi: 

Căpetenia apaşilor habar n-a avut că Old Death se află 
aici. Altminteri, ar fi venit mai devreme ca să mai stea de 
vorbă. 

Dar te expui unei mari primejdii! Te-ai furişat printre 
străjile comanşilor, apoi te-ai târât până aici; unde mai pui 
că va trebui să te întorci... 

Ba nu e nimic din toate astea. Feţele palide îmi sunt 
prieteni şi le pot spune adevărul. Vâlceaua e situată pe 
teritoriul nostru, al apaşilor, iar eu am orânduit-o ca să 
servească de capcană pentru năvălitori. Aceşti pereţi de 
stâncă nu sunt chiar de netrecut, cum s-ar crede. Apaşii au 
croit sus o cărare ce înconjoară vâlceaua la o înălţime de 
câteva staturi de om. Folosind lasoul, urci şi cobori destul 
de lesne. Comanşii s-au lăsat atraşi în această cursă de 
către iscoadele mele. Acum vor pieri aci până la unul. 

Adică, le-aţi hotărât pieirea? 

Da. Winnetou a ascultat discuţia ce ai purtat-o cu 
căpetenia comanşilor şi a înţeles că ne ţii partea. I-ai arătat 
ce mare vină au comanşii şi cu drept cuvânt i-ai spus că 
avem de răzbunat crimele lor mişeleşti. 

Dar crezi că e nevoie ca, pentru aceste pricini, să curgă 
valuri de sânge? 


Oare n-ai auzit cu urechile tale că ei nu-şi recunosc vina? 
Nici nu vor să ia în seamă sfatul tău, nici să judece ca 
oamenii. Curgă, deci, sângele! Vom da astfel o pildă de felul 
cum pedepsim trădarea. N-avem încotro. Trebuie să luăm 
măsuri ca asemenea ticăloşii să nu se mai repete. 

Îngrozitor! Dar nu-mi arde să mai stărui cu sfaturile mele, 
de vreme ce n-au urechi să audă. 

Nu ţi le-ar lua în seamă nici acum. După câte am înţeles, 
porţi la tine lucrurile sfinte ale căpeteniei, calumetul şi 
punga cu „medicamente”. Cum de-au ajuns în mâna,ta? 

Old Death îi povesti întâmplarea. După ce-l ascultă, 
Winnetou zise: 

I-ai promis să i le înapoiezi, deci trebuie să te ţii de cuvânt. 
Dă-i-le chiar acum şi treci la noi. Veţi fi primiţi cu toţii ca 
prieteni. 

Adică să trecem chiar imediat? 

Da. În trei ore Vor fi aici peste şase! sute de războinici 
apaşi. Mulţi dintre ei sunt înarmaţi cu puşti. Gloanţele lor 
vor mătura toată vâlceaua şi veţi fi în primejdie. 

Dar cum să ajungem la voi? 

Mă miră că Old Death întreabă asemenea lucruri. 

Hm, da! încălecăm şi mergem la focul de tabără. Acolo îi 
înapoiez căpeteniei lucrurile sfinte. Pe urmă dăm pinteni 
cailor şi mânăm în direcţia voastră, trecând în galop peste 
străjile care ne stau în drum Toate bune, dar cum 
escaladăm baricadele? 

Foarte uşor. După ce voi fi plecat, mai staţi încă zece 
minute, până să începeţi acţiunea. Între timp, eu ajung la 
gura văii şi vă întâmpin acolo. 

Acestea fiind zise, Winnetou dispăru. 

Ei, ce părere aveţi? ne întrebă Old Death. 

Formidabil bărbat! se entuziasma Lange. 

Fără îndoială. Dac-ar fi alb şi, să zicem, militar, ar putea să 
urce până la funcţia de comandant suprem. Nu-i invidiez pe 
albii care l-ar aduce în situaţia să mobilizeze toate triburile 
roşii la lupta pentru apărarea drepturilor strămoşeşti! Dar 


Winnetou e un om al păcii. De altminteri, el îşi dă limpede 
seama că indienii, oricâtă rezistenţă ar opune, sunt sortiţi 
pieirii. Numai că tace şi nu-şi divulgă convingerea. O 
tăinuieşte în adâncul inimii. Ei, să ne mai aşezăm un pic: 
avem zece minute răgaz. 

Vâlceaua se scufundase într-o linişte dulce. Comanşii încă 
nu-şi terminaseră sfatul. După zece minute, Old Death se 
sculă de jos şi încalecă. 

Hai după mine! ne îndemnă el. 

Călărirăm la pas până la focul de tabără. Comanşii 
deschiseră cercul şi ne făcură loc. Dacă feţele lor n-ar fi fost 
vopsite, cu siguranţă că ara fi citit pe ele o uimire fără 
margini; 

Ce vreţi? ne întâmpină căpetenia sărind în picioare. De ce 
v-aţi urcat pe cai? 

Venim călare pentru a cinsti cum se cuvine pe vitejii şi 
înţelepţii războinici,ai comanşilor. Ei, ce aveţi de gând să 
faceţi? 

Sfatul nu s-a încheiat încă. Descălecaţi imediat! Sunteţi 
vrăjmaşi şi nu putem răbda să ne vorbiţi de sus, de pe cai. 
Ori aţi venit să-mi înapoiaţi lucrurile? 

Nu crezi că ar fi o prostie din partea mea? Doar ne-ai 
ameninţat că, din clipa când vei ajunge din nou în 
stăpânirea acestor lucruri, duşmănia îşi va spune cuvântul 
şi vom fi sortiţi să murim la stâlpul caznelor! 

Şi aşa va fi! Eu nu arunc vorbe în vânt, veţi pieri de mânia 
comanşilor! 

Şi, totuşi, ca să te convingi cât de puţin ne pasă de mânia 
voastră, iată-ţi lucrurile! Vreau să văd ce-o să ne faceţi! 

Îşi smulse cele două obiecte de la gât şi le zvârli cât colo. 
În aceeaşi clipă, îşi îndemnă calul şi, dintr-un salt, trecu 
peste foc, tăind o breşă în rândurile comanşilor. Sam, 
negrul, îl urmă primul şi-l răsturnă pe şef. Noi, ceilalţi, 
sărirăm după ei. Vreo zece-cincisprezece comanşi fură 
călcaţi de cai, printre care şi un străjer ce se afla în calea lui 


Old Death. Zburarăm apoi peste vâlcea, petrecuţi de urletul 
turbat al aşa-zişilor prieteni ai noştri de până atunci. 

lui! ne întâmpină o voce. Staţi! Aici e Winnetou! 

Strunirăm caii, pe care ni-i luară imediat în primire câţiva 
războinici apaşi. Împreună cu Winnetou, ne continuarăm 
drumul pe jos, până la ieşirea din vâlcea. Acolo totul era 
pregătit. Chiar şi caii putură trece în şir, unul câte unul. 

Cum depăşirăm baricada, priveliştea se lărgi. Nu prea 
departe, doi indieni şedeau ghemuiţi lângă un foc slab, 
răsucind o frigare. Văzându-ne, se ridicară respectuoşi şi se 
dădură în lături. La fel procedară şi ceilalţi apaşi, 
retrăgându-se după ce ne priponiră caii. La oarecare 
distanţă, păşteau o mulţime de cai ai apaşilor sub paza unor 
străjeri. Totul avea aspect de bivuac. Mişcările erau sigure, 
precise, ca şi când toţi oamenii aceştia ar fi fost îndelung şi 
minuţios instruiți. 

Fraţii mei să poftească lângă foc ne invită Winnetou. Am 
pus să se frigă o ciozvârtă de bivol. Ospătaţi-vă până mă 
întorc. 

Vei lipsi mult? se interesă Old Death. 

Nu. Trebuie doar să văd ce se mai întâmplă în vâlcea. Te 
pomeneşti că, furioşi de a vă fi scăpat din mână, comanşii se 
vor lega de războinicii mei. Vreau să le expediez câteva 
gloanţe. 

Se depărta. Aşezându-se tacticos lângă foc, Old Death îşi 
scoase cuțitul şi tăie din friptură. Era excelentă. Amândoi 
nu mâncaserăm cam de multişor. De altfel, şi ceilalţi trei 
abia dacă gustaseră din carnea de cal a comanşilor. 

Friptura disiparea văzând cu ochii. În scurt timp, se 
întoarse şi Winnetou, privindu-mă cercetător. Voia să afle 
dacă mai e cazul să ne tăinuim prietenia în faţa celorlalţi. 
Drept răspuns, mă ridicai de la loc şi-l prinsei de amândouă 
mâinile. 

Aşadar, n-a mai fost nevoie să bat drumul până la Rio 
Pecos spre a-l întâlni pe fratele meu Winnetou! Sunt nespus 
de bucuros să te văd aici! 


Ne îmbrăţişarăm. Old Death înlemni de mirare. Apoi 
izbucni: 

Dar asta ce-o fi însemnând? Vă cunoaşteţi? 

Cum să nu ne cunoaştem! răspunse apaşul. E fratele meu, 
Old Shatterhand! 

Old. 

Shat... ter... hand! silabisi bătrânul, făcând o mutră grozav 
de caraghioasă. 

Şi după ce eu, râzând, confirmai adevărul, bravul Old 
Death bombăni supărat: 

Vasăzică, m-aţi minţit, m-aţi dus de nas! Pe mine, Old 
Death! Auzi! Old Shatterhand! Şi dumnealui mi-o juca pe 
novicele, ba înghiţea chiar porecla de greenhorn! 

Îi lăsarăm pe toţi să se mire singuri, căci Winnetou avea 
să-mi spună multe. 

Fratele meu ştie că am fost la fortul Inge. Acolo am aflat 
că... 

Ştiu totul. Când vom avea mai mult răgaz, îţi voi povesti 
cum am aflat întâmplarea. Acuma, însă, mă interesează ce 
s-a făcut cu cei zece albi care au poposit printre comanşi şi 
pe urmă au şters-o cu iscoadele tale, aşa-zişii lopia? 

Au plecat. 

Încotro? 

Spre Chihuahua, la Juarez. 

Prin urmare, au şi plecat? 

Da. Erau foarte grăbiţi. Ziceau că întârziaseră din pricina 
ocolului făcut împreună cu comanşii. 

Mare păcat! Printre ei se aflau şi cei doi inşi pe care vreau 
să pun mâna. 

Iluf, iuf! Asta n-o ştiam. Ei mi-au spus că trebuie să fie într- 
o anume zi la Chihuahua şi că se grăbesc pentru că au 
pierdut o mulţime de timp. Ca prieten al lui Juarez, i-am 
ajutat să plece cât mai repede. Le-am dat cai odihniţi, 
alimente şi, drept călăuze, pe cei doi Topia, care cunosc 
bine drumul prin Mapimi spre Chihuahua. Spuneau că nu 
mai au nici un minut de pierdut. 


Asta mai lipsea! Provizii, cai odihniţi, călăuze pricepute! îl 
şi aveam pe Gibson în mână! Acum îmi scapă iarăşi! 

Winnetou se gândi o clipă, apoi spuse: 

Fără să vreau, am săvârşit într-adevăr o mare greşeală. 
Dar am s-o repar. Îl voi prinde pe Gibson. Misiunea pe care 
o aveam în Matagorda s-a încheiat; îndată ce-i voi învăţa 
minte pe comanşi, voi fi liber şi te voi însoţi. Vă dau caii cei 
mai buni şi, dacă nu se întâmplă ceva neprevăzut, îi 
ajungem pe albi până a doua zi la prânz. 

Deodată, un apaş veni în goană dinspre vâlcea şi raportă: 

Câinii de comanşi au stins focul şi au ieşit din tabăra lor. 
Se pregătesc să ne atace. 

Vor păţi-o ca şi până acum răspunse Winnetou. Dacă fraţii 
mei albi doresc să mă urmeze, îi conduc într-un loc de unde 
vor auzi totul. 

Ne ridicarăm imediat în picioare. Winnetou ne conduse 
înapoi, până aproape de baricade. Acolo îi întinse lui Old 
Death capătul de jos al unui lasou agăţat de stâncă şi rosti: 

Urcaţi până la vreo două staturi de om. Acolo vedeţi nişte 
copăcei. Îndărătul lor e poteca pe care au tăiat-o războinicii 
apaşi. Eu nu vă pot însoţi; trebuie să alerg la oamenii mei. 

Între timp, desprinse un obiect spânzurat de peretele 
stâncii. Era puşca lui. 

Hm! bodogăni Old Death. Să te sui vreo douăsprezece 
picioare pe un lasou subţirel ca ăsta! Doar n-oi fi maimuţă 
care se caţără pe liane! în sfârşit, hai să încerc. 

Totuşi izbuti. Îl urmai şi eu, apoi ceilalţi, desigur, nu fără 
eforturi. Ajunserăm la un copac cu rădăcinile înfipte în 
stâncă, de trunchiul căruia era legat lasoul. Alături, nişte 
arbuşti camuflau poteca. Era întuneric beznă, aşa că mai 
degrabă pipăiam decât vedeam locul, înaintarăm astfel câte 
puţin, orbecăind, până ce Old Death se opri. Rezemaţi de 
stâncă, ne puserăm pe aşteptare. Îmi făcea impresia că 
peste vâlcea coborâse liniştea de plumb a morţii. Oricât îmi 
încordam auzul, nu desluşeam decât zbârnâitul uşor al 
nărilor lui Old Death care adulmeca aerul. 


Nişte nătărăi comanşii ăştia, nu-i aşa? mi se adresă el. De 
acolo, dinspre dreapta, simt că vine miros de cai aflaţi în 
mişcare. Da, da, în mişcare! Pentru că atunci când caii stau 
pe loc, mirosul e cu totul altul, gros, leneş ca să zic aşa; poţi 
să-ţi vâri nasul în el. Când caii merg, mirosul devine mai rar, 
mai fluid, se răspândeşte uşor. Oricât de curios ar părea, 
totuşi un westman desluşeşte după densitatea mirosului 
dacă e vorba de nişte: cai în repaus sau în deplasare. 
Bineînţeles, cu condiţia ca atmosfera să fie liniştită. Acum, 
iată că-mi vine dinspre dreapta un asemenea iz de cai în 
mişcare, iar bătrânele mele urechi parcă aud călcătură de 
copite, uşoară, înăbuşită, ca pe iarbă. Cred că acum 
comanşii se îndreaptă încetişor spre fundul vâlcelei, ca să 
forţeze ieşirea. 

Deodată răsună un glas limpede: 

Ntsa-ho! 

Cuvântul acesta înseamnă „acum”. În clipa următoare, 
puşca de argint a lui Winnetou trosni de două ori. Urmară 
focuri de pistol. O larmă nemaipomenită urcă până la noi. 
Ţipetele indienilor răscoleau toată valea. lomahawkurile 
vâjâiau prin văzduh. Lupta se încinse. 

Nu dură mult. Peste sforăitul şi nechezatul cailor, peste 
vacarmul pe care îl produceau comanşii se înălța victoriosul 
„Ivivivivi” strigat de apaşi. Auzeam cum comanşii se retrag 
în goană nebună. Oameni şi cai fugeau de-a valma spre 
inima vâlcelei. 

N-am spus eu? triumfă Old Death. Apaşii luptă admirabil. 
Stau pitiţi, trag cu arcul şi aruncă suliţele de ţi-e mai mare 
dragul! În schimb, comanşii sunt toţi grămadă; săgețile, 
suliţele, gloanţele lui Winnetou, toate nimeresc în plin. Apoi, 
când duşmanul se retrage, apaşii sunt destul de deştepţi să 
nu-l urmărească. Ei rămân frumuşel ascunşi. Ce rost ar 
avea să iasă în câmp deschis, când şi aşa nimeni nu poate să 
le scape? 

După noul lor eşec, comanşii, parcă amintindu-şi de sfatul 
lui Old Death, rămaseră liniştiţi. Urletul încetă, focul 


dispăru, şi astfel apaşii nu mai ştiau ce se întâmplă în 
tabăra adversă. Mai pândirăm câtva timp, dar nici o 
mişcare nu se produse. Deodată, auzirăm glasul reţinut al 
lui Winnetou: 

Fraţii mei albi să coboare. Lupta s-a încheiat şi nu mai 
începe din nou. 

Ne întoarserăm la copacul de care era legat lasoul şi ne 
lăsarăm în jos. De acolo, împreună cu Winnetou, revenirăm 
la micul foc de tabără şi ne aşezarăm în jurul... 

Au încercat de cealaltă parte zise apaşul. Dar nici acolo nu 
le-a mers. Sunt supravegheați cu atenţie şi nu mai pot face 
un pas fără să-i simţim. Războinicii mei au pătruns până în 
preajma lor şi s-au pitit în iarbă, înşiraţi de la un capăt la 
altul al vâlcelei. Orice mişcare a duşmanului e pusă sub 
control. 

Vorbind, îşi aplecă puţin capul spre dreapta, ca şi când ar 
fi auzit ceva. Sări apoi brusc în picioare şi statura lui se 
înălţă măreaţă în lumina focului. 

Ce s-a întâmplat? întrebai. 

Aud copite de cal pe drum pietros. Vine un călăreț, un 
războinic de-al meu şi o să vrea, desigur, să descalece, ca să 
cerceteze cine sade aici, lângă foc. De aceea m-am ridicat în 
picioare; să vadă de departe că e vorba de Winnetou. 

Auzul lui fin nu-l înşelase. Un călăreț se apropie de noi la 
trap, îşi struni calul şi sări din şa. Căpetenia îl întâmpină 
oarecum sever. Îl mustră pentru caricatura zgomotoasă a 
calului. 

Războinicul ascultă mustrarea într-o atitudine demnă, 
respectuoasă. Părea un om mândru şi liber, care recunoaşte 
cu satisfacţie înaltele însuşiri ale şefului său. 

Sosesc raportă el. 

Câţi? 

Toţi până la unul. Când aud chemarea lui Winnetou, 
războinicii apaşi nu mai întârzie în preajma femeilor. 

La ce depărtare se află acum? 

Vor fi aici o dată cu zorile. 


Bine. Leagă-ţi calul şi culcă-te lângă străji. Caută de te 
odihneşte. 

Omul făcu întocmai. Winnetou se aşeză iarăşi lângă noi. Îi 
povestirăm despre popasul nostru la Hacienda del 
Caballero, apoi, despre întâmplările din La Grange. 

Timpul înainta mereu, dar nouă nu ne ardea de somn. 
Căpetenia asculta cu atenţie relatările noastre, intercalând 
câte o scurtă observaţie sau întrebare. În felul acesta, 
noaptea trecu pe nesimţite şi începu să se crape de ziuă. 

La un moment dat, Winnetou întinse braţul şi arătă spre 
apus: 

Fraţii mei albi se pot convinge încă o dată cât de punctuali 
sunt războinicii apaşi. lată-i! 

Ceaţa vălurea în văzduh ca o apă cenuşie, lină, şi îşi 
strecura trâmbele opace printre culmile munţilor. Din acest 
ocean lăptos se iviră mai întâi unul, apoi o coloană lungă de 
călăreţi. Zărindu-ne, capul coloanei se opri pentru un 
moment şi, recunoscându-l numaidecât pe Winnetou, se 
apropie în trap mărunt de noi. Era o căpetenie; purta două 
pene de vultur înfipte în chică. De fapt, călăreţii nu posedau 
ceea ce se cheamă harnaşament. Îşi conduceau caii din 
căpăstru, şi atât. Totuşi,; cum se apropiară în galop elegant 
şi luară poziţie în cinci şiruri paralele, ai fi zis că fac parte 
dintr-o unitate de cavalerie europeană de prim rang. 
Majoritatea războinicilor aveau puşti; doar câţiva erau 
înarmaţi cu arc, săgeți şi suliță. Comandantul unităţii se 
întreţinu câtva timp cu Winnetou, după care acesta făcu un 
semn şi, într-o clipă toţi descălecară. Cei fără puşti luară în 
grija lor caii. Ceilalţi se îndreptară spre potecă, urcând unul 
după altul cu ajutorul lasoului pe care ne căţăraserăm 
adineauri. Operația se desfăşura într-o linişte totală şi atât 
de precis, de ordonat, încât părea că fiecare îşi învățase 
dinainte rostul şi locul. Winnetou stătea calm, urmărind cu 
atenţie mişcarea. După ce dispăru şi ultimul războinic, 
căpetenia apaşilor se întoarse spre fraţii mei albi îşi dau, 


desigur, seama că, la un ordin al meu, comanşii ar fi făcuţi 
una cu pământul. 

Fără îndoială, suntem convinşi replică Old Death. Dar vrea 
Winnetou să verse sângele atâtor oameni? 

Iar eu vă întreb: merită ei altceva? Ce fac albii când un 
semen de-al lor e omorât? Nu-l caută pe ucigaş? Şi după ce- 
| găsesc, nu se adună căpeteniile lor la sfat, pentru a-l 
judeca şi a-l osândi la moarte? De ce le-aţi reproşa apaşilor 
dacă fac şi ei la fel? 

Dar vezi că lucrurile nu seamănă întru totul! 

Şi care-i deosebirea? 

Noi îl pedepsim chiar pe ucigaş. Voi, însă, aveţi de gând să 
ucideţi nişte oameni care nici n-au fost de faţă la pustiirea 
satelor voastre. 

Vina e aceeaşi. Ei au încuviinţat crima. Ei au stat şi au 
privit cum apaşii noştri pier la stâlpul caznelor. Ei au pus 
stăpânire pe soțiile şi pe fiicele noastre, pe caii şi pe averea 
prădată. 

Oricum, nu-i poţi numi ucigaşi! 

Nu înţeleg ce vrea Old Death! Doar voi pedepsiţi cu 
moartea nu numai pe ucigaşi, ci şi tot soiul de alţi 
răufăcători. De pildă, orice westman îi împuşcă pe hoţii de 
cai. Dacă cineva răpeşte soţia sau fiica unui alb, e omorât 
împreună cu toţi părtaşii la această faptă. Şi iată că aici, în 
vâlcea, se află blestemaţii care ne-au răpit femeile şi fetele, 
ne-au furat caii. Nu cumva să-i mai împodobim pe deasupra 
eu ceea ce albii numesc distincţie sau ordin? 

Fireşte că nu! În schimb, puteţi să-i iertaţi şi să vă luaţi 
avutul înapoi. 

Caii îi putem lua, nu însă şi femeile. Cât priveşte iertarea, 
de ce vrea fratele meu să ne purtăm cu totul altfel decât 
bunii lui creştini? Oare pe noi ne iartă creştinii? Şi, la urma 
urmei, pentru ce să ne ierte când ei sunt aceia care ne 
cotropesc pământul? Când la voi cineva mută o piatră de 
hotar sau doboară în taină vreo sălbăticiune, îl şi aruncaţi 
după zidurile temniţei. În schimb, aici ce faceţi? Unde sunt 


preriile şi savanele noastre? Unde sunt hergheliile de cai, 
cirezile de bizoni şi atâtea alte vite care ne aparţineau? Aţi 
venit hoarde peste hoarde şi orice băieţandru cu puşcă şi-a 
luat dreptul să ne fure hrana noastră zilnică. Fără nici un 
temei ne-aţi răpit ţinut după ţinut. Şi când omul, roşu îşi 
apără glia, îi ziceţi ucigaş şi-l împuşcaţi laolaltă cu ai săi. Ai 
vrea să-i iertăm pe nişte răufăcători cărora noi niciodată nu 
le-am făcut vreun rău! Atunci de ce nu ne iartă pe noi albii 
care, iară nici un motiv, seamănă jalea în inimile noastre? 
Dacă ne apărăm, e dreptul nostru; nu ne facem decât 
datoria. Şi pentru asta voi ne ucideţi. Vă întreb, ce-aţi zice 
dac-am veni la voi şi v-am sili să trăiţi ca indienii? Ne-aţi 
omori până la unul, sau ne-aţi vâri în case de nebuni. De ce 
n-am avea dreptul să procedăm şi noi la fel? Da, toată 
lumea! Ţipă că omul roşu e un sălbatic şi nu merită cruţare, 
că nu va învăţa niciodată ce înseamnă cultura şi de aceea 
trebuie nimicit. Dar judecaţi cinstit: oare purtarea voastră 
dovedeşte că aveţi ceea ce se cheamă cultură...? 

Mă rog, ajunge! Acesta mi-e răspunsul. N-o să-ţi placă, 
ştiu, dar, în locul meu, n-ai vorbi nici tu altfel. Howgh! 

Rostind această expresie indiană, menită să întărească 
cele spuse, Winnetou ne întoarse spatele şi se depărta 
câţiva paşi. Se opri apoi, scrutând depărtarea. Era bântuit 
de propriile-i gânduri şi făcea eforturi să se ţină în frâu. Pe 
urmă reveni şi se adresă lui Old Death: 

Am vorbit cam mult. Nădăjduiesc însă că fratele meu îmi 
va da dreptate, fiindcă are cugetul drept şi sufletul cinstit. 
Şi, totuşi, inima mea nu doreşte vărsare de sânge. Gândul 
mi-e mai blând decât vorbele. Credeam că duşmanii noştri, 
comanşii, vor trimite un sol ca să cădem la înţelegere. Cum 
n-au făcut-o, nici eu n-ar fi trebuit să-i cruţ. Dar, uite, am să 
trimit eu un om să le vorbească în numele meu. 

Asta mă bucură mult spuse Old Death. Aş fi plecat de aici 
foarte mâhnit dacă toţi aceşti oameni ar îi fost omorâţi, fără 
să încerc salvarea lor. Doar sunt şi eu oarecum vinovat că 
au căzut în mâinile voastre. 


Nu trebuie să ai remuşcări. I-aş fi înfrânt şi fără ajutorul 
tău replică Winnetou. 

Dar ştii că alte sute de comanşi se îndreaptă încoace. 

Ştiu. M-am furişat până la ei împreună cu Inda-nişo. Nu 
sunt decât o sută. Îi voi închide aici, în vâlcea, laolaltă cu cei 
vechi şi, dacă nu se predau, îi omor pe toţi. 

Vezi numai să nu vină prea devreme. Ar trebui să termini 
mai întâi cu cei de aici. 

Chiar dac-ar veni acum, tot nu mi-e teamă. Dar nu strică 
să mă grăbesc. 

Ai vreun om potrivit ca să vorbească cu comanşii? 

Am destui, dar l-aş prefera pe fratele meu alb. 

Cu plăcere. Mă apropii de ei şi-l chem la mine pe şef. Ce 
condiţii să le pun? 

Le cerem câte cinci cai pentru fiecare om ucis în luptă şi 
câte zece pentru cei omorâţi la stâlpul caznelor. 

Foarte puţin. Totuşi, acuma, când au dispărut marile 
herghelii de mustangi, nu e prea lesne să faci rost de un cal. 

Să ne înapoieze întreg avutul. Totodată, să ne dea câte o 
fată tânără pentru fiecare femeie sau copil ce ne-au răpit. 
Femei de-ale lor nu ne trebuie. Apoi să ne restituie copiii. 
Crezi că-i prea mult? 

Deloc. 

Şi, în sfârşit, să hotărâm împreună locul unde căpeteniile 
apaşilor şi ale comanşilor să se adune la sfat spre a 
statornici pacea pentru cel puţin treizeci de veri şi ierni. 

Dacă vor cădea la înţelegere, eu, unul, am să-i felicit. 

Propun ca sfatul să aibă loc chiar în vâlceaua asta unde-i 
ţinem împresuraţi pe războinicii lor. Tot aici să aducă şi cele 
hotărâte de noi. Deocamdată, până ce-or împlini toate 
cererile, comanşii să se predea şi vor fi prizonieri. 

Găsesc că pretenţiile tale nu sunt prea mari. Mă duc chiar 
acum să le vorbesc. 

Old Death îşi petrecu puşca pe umăr şi tăie o creangă, 
semn distinctiv al parlamentarului. Dispăru apoi împreună 


cu Winnetou. Nu era deloc lipsit de primejdie să te apropii 
de comanşi; dar bătrânul nu ştia ce-i frica. 

După ce constată personal că Old Death intrase în vorbă 
cu şeful comanşilor, Winnetou reveni şi ne conduse la caii 
sosiți de curând. Erau acolo şi unii de rasă nobilă, aduşi ca 
rezervă şi cruţaţi pe drum de povara călăreţului. Aceştia 
urmau să fie folosiţi numai în situaţii cu totul excepţionale. 
Restul erau cai de toată mâna, fără calităţi deosebite. 

Am făgăduit fraţilor mei să le ofer cai mai buni zise 
Winnetou. Hai să alegem! Lui Old Shatterhand îi dăruiesc 
un bidiviu de-al meu. 

Alese cinci cai. Eram încântat de frumuseţea bidiviului. Cei 
doi Lange şi Sam nu erau mai puţin bucuroşi. Negrul îşi 
sticli dinţii şi exclamă: 

O-o, ce cal primit! Negru cum şi Sam! Şi voinic cum Sam! 
Cal şi Sam grozav potriveşte! 

Old Death se întoarse după aproximativ trei sferturi de 
oră. Era serios şi grav. Fusesem convins că, dată fiind 
situaţia lor desperată, comanşii vor accepta condiţiile lui 
Winnetou, dar chipul bătrânului westman arăta contrariul. 

Fratele meu îmi aduce, desigur, vestea ce o bănuiam îl 
întâmpină Winnetou. Comanşii refuză. 

Din păcate, da. 

Marele Spirit le-a luat mintea, ca să-i pedepsească pentru 
faptele lor. El nu vrea ca ei să aibă parte de indurare. Şi de 
ce nu se învoiesc? 

Încă mai speră că vor învinge. 

Le-ai comunicat că mi-au mai sosit peste cinci sute de 
războinici? Le-ai spus şi unde se află? 

Le-am spus totul, dar nu vor să creadă. Ba m-au luat şi 
peste picior. 

Atunci, nu le rămâne decât moartea. Întăririle lor vor veni 
prea târziu. 

Când mă gândesc câţi vor pieri, zău dacă nu mi se face 
părul măciucă! 


Fratele meu are dreptate. Deşi nu mă încearcă vreo teamă 
totuşi simt că inima mi-e grea la gândul că va trebui să fac 
semnul pierzării. N-am decât să ridic un braţ şi toate puştile 
prind să trosnească. Dar hai să mai fac o ultimă încercare! 
Poate că Marele Spirit le va lumina pentru o clipă mintea. 
Mă voi duce chiar eu să le vorbesc. Fraţii mei să mă 
însoţească până la baricade. Dacă nici cuvântul meu nu va 
găsi urechi care să-l audă, atunci Manitu va înţelege că nu 
fac decât să-i împlinesc voia. 

Ne deplasarăm împreună până la baricade. Acolo 
Winnetou se săltă cu ajutorul lasoului până sus, pe poteca 
tăiată de apaşi în aşa fel încât să fie văzut de războinicii 
comanşilor. De altfel, nici nu ajunse bine sus, că şi porni o 
ploaie de săgeți. Dar bătaia lor era prea scurtă. Se auzi şi 
un foc de armă. Era puşca „Biberului alb” cu care noul şef 
al comanşilor trase asupra lui Winnetou. Glonţul se izbi de 
stâncă, în timp ce apaşul îşi văzu de drum ca şi când n-ar fi 
auzit nimic. Apoi se opri şi îşi înălţă glasul. Vorbi preţ de 
cinci minute pe un ton răspicat, energic. La un moment dat, 
în timpul vorbirii, făcu un semn cu braţul şi văzurăm cum 
toţi războinicii săi, până hăt-departe în jurul vâlcelei, se 
ridicau din ascunzişuri pentru a fi observați de duşmani. 
Aceştia nu puteau să nu priceapă că sun! împresuraţi de un 
inamic care dispune de forţe superioare, încercarea lui 
Winnetou de a-i convinge că n-au nici o şansă de reuşită şi 
că e preferabil să depună armele era un gest cât se poate 
de leal şi de generos. Căpetenia apaşilor îşi reluă apoi 
discursul. 

Deodată, dispăru fulgerător din ochii noştri şi, în aceeaşi 
clipă, răsună încă un foc. 

Şeful comanşilor trage iar asupra lui Winnetou, constată 
Old Death. Asta e răspunsul. Noroc că apaşul a sesizat la 
timp primejdia şi, într-o frântură de secundă, s-a lăsat la 
pământ. Acum însă... ia uitaţi-vă! 

La fel de repede cum se pitise, Winnetou ţâşni iarăşi în 
sus, îşi potrivi la ochi puşca de argint şi trase. Un urlet 


prelung al comanşilor cutremură vâlceaua. 

L-a pocnit pe şef zise Old Death. 

Acum Winnetou tăie cu mâna un semn pe orizontală. 

Apaşii, câţi îi puteam cuprinde cu privirea, duseră toţi 
armele la ochi. Trosniră pe puţin vreo patru sute de puşti... 

Veniţi, domnilor! ne îndemnă bătrânul westman. Să nu 
asistăm la spectacol. E prea „indian” pentru ochii mei, deşi 
trebuie să recunosc că nătărăii de comanşi îşi merită 
soarta. Winnetou a făcut tot ce a putut ca să evite prăpădul. 

Ne întoarserăm la cai, unde Old Death îşi cercetă pe 
îndelete darul. Mai răsună o salvă, apoi strigătul de victorie 
al apaşilor. 

După câteva minute se înapoie şi Winnetou. Pe chipul lui 
stăruia ca o umbră suferinţa. El rosti: 

În corturile comanşilor va fi numai jale şi bocet. Nimeni 
dintre războinicii lor nu va mai veni acasă. Marele Spirit a 
vrut ca morţii noştri să fie răzbunaţi şi duşmanii m-au silit la 
neîndurare. Dar ochii mei nu mai pot privi această vale a 
morţii. Ce-a mai rămas de făcut, vor face războinicii mei. 
Las totul în seama lor. Eu plec numaidecât cu fraţii mei albi. 

Într-o jumătate de oră pornirăm la drum, aprovizionaţi din 
belşug cu cele necesare. Winnetou mai luă cu el zece apaşi, 
dintre cei mai buni călăreţi. Cu câtă bucurie părăseam, în 
sfârşit, aceste locuri blestemate! 

Mapimi se găseşte pe teritoriul celor două provincii 
mexicane Chihuahua şi Chohahuila. E o regiune de şes, 
foarte întinsă, aparţinând platoului înălţat la peste o mie şi 
o suită de metri faţă de nivelul mării. Cu excepţia limitei de 
nord, regiunea e înconjurată de un lanţ de stânci abrupte, 
calcaroase, despărțite prin numeroase râpe de ţinutul 
Mapimi propriu-zis. Acesta e alcătuit din terenuri ondulate, 
neîmpădurite, cu iarbă sărăcăcioasă, care alternează cu 
întinderi de nisip arareori punctate de mărăciniş. Ici-colo se 
înalţă în acest şes golaş câte un deal singuratic. Adeseori 
pământul se cască până în străfund, iar călătorul e nevoit să 
facă drumuri lungi pentru a ocoli prăpăstiile. Totuşi, Mapimi 


nu este cu totul lipsit de apă cum îmi imaginasem eu. Există 
lacuri care, deşi cele mai multe seacă pe vreme de arşiţă, 
dăruiesc totuşi umiditate aerului şi permit perpetuarea unei 
oarecare vegetaţii în preajma lor. 

Către unul din aceste lacuri, Laguna de Santa Maria, ne 
îndreptam noi. Se afla la aproximativ zece mile germane, 
adică vreo 75 de kilometri, de vâlceaua unde se desfăşurase 
masacrul, deci o bună zi de marş după o noapte nedormită. 
Călăream aproape numai prin văgăuni, care se ţineau lanţ 
şi ne închideau orice perspectivă. 

Soarele nu pătrundea la noi decât arareori, şi atunci doar 
pentru câteva clipe. În plus, trebuia să cotim ba la dreapta, 
ba la stânga, ba să ne întoarcem înapoi, încât aproape că 
pierdeam orientarea în teren. 

Cobora seara când atinserăm ţărmul lacului. Pământul era 
nisipos. În locul unde poposirăm, nu creştea nici un copac, 
doar nişte specii necunoscute de arbuşti. Apa se odihnea 
tulbure, înconjurată de mărăciniş sărac şi învecinându-se cu 
un şes mărginit spre apus de câteva coline joase. Soarele se 
şi culcase îndărătul colinelor. Pe înălţimi, razele mai ardeau 
cu toată puterea; în schimb, prin văgăunile strâmte şi 
adânci aproape că dârdâiai de frig. Sus, unde poposeam, 
pământul radia o căldură la care puteai coace cozonaci. Dar 
în cursul nopţii, după ce aerul absorbi dogoarea, se făcu 
atât de rece, încât ne învelirăm temeinic în păturile noastre 
de lână. 

În zori ne reluarăm drumul, mai întâi exact spre vest. Dar 
apoi furăm nevoiţi să tot mergem în ocol din cauza râpelor. 
Să cobori pe astfel de stânci prăpăstioase ar fi practic 
imposibil dacă natura n-ar fi avut grijă să formeze un fel de 
scări, deşi şi acestea pline de primejdie. Iar dacă ai coborât, 
cată să mai ieşi de-acolo! Trebuie să treci călare un şir lung 
de văgăuni sumbre, întunecoase, şi de gropi prăvălatice, 
până ce, după multe peripeții, ajungi în sfârşit sus, pe teren 
mai deschis. Dar şi acolo nu e nici o plăcere. Călăreţ şi cal 
parcă sunt suspendaţi deasupra stâncilor. Sus, un petic de 


cer fierbinte; jos prăpastie căscată ameninţător. Şi în acele 
adâncimi nu se găseşte strop de apă, numai bolovăniş, 
numai piatră seacă şi dezolantă. În văzduh rotesc vulturii, 
însoţindu-l pe drumeţ din zori până-n seară. Când omul se 
dă odihnei, coboară şi ei la mică depărtare, iar în zori îşi 
continuă urmărirea, avertizându-l cu glasuri aspre, 
flămânde, că nu aşteaptă decât să-şi dea duhul sau să cadă 
în prăpastie cu cal cu tot. Altminteri, cel mult dacă zăreşti 
câte un şacal jigărit, scheletic, dispărând ca o fantomă după 
vreo stâncă, pentru ca să reapară apoi hămesit şi sperând, 
asemenea vulturilor, într-un eventual ospăț. 

Către prânz trecurăm iarăşi printr-un fel de labirint fără 
sfârşit, apoi străbăturăm în galop o câmpie verde. Acolo 
descoperirăm urmele a cel puţin zece călăreţi venind 
dinspre dreapta în unghi ascuţit. Winnetou găsea că 
acestea sunt urmele ce ne interesează. Desluşi chiar, după 
tiparul copitei, caii potcoviţi ai albilor şi caii nepotcoviţi ai 
celor doi pretinşi Topia pe care dânsul îi trimisese ca 
însoțitori. Old Death susţinea, de asemenea, că ne aflăm pe 
drumul cel bun. Din păcate, constatarăm că Gibson 
câştigase faţă de noi un avans de cel puţin şase ore. 
Bănuind că vor fi urmăriţi, el şi grupul lui călăriseră, 
probabil, fără ostenire, toată noaptea. 

Spre seară, Old Death, care mergea în frunte şi se cam 
distanţase de noi, îşi struni calul şi aşteptă să ne apropiem. 
Pe acolo treceau dinspre sud alte urme, provenind de la 
vreo treizeci-patruzeci de călăreţi dispuşi în şir câte unul, 
ceea ce îngreuia stabilirea exactă a numărului. Acest fel de 
a călări în monom, ca şi faptul că toţi caii erau nepotcoviţi, 
ne duse la concluzia că e vorba de indieni. Călăreţii cotiseră 
dinspre stânga în direcţia noastră. După ce, prin 
comparaţie, stabilirăm vechimea urmelor aproape identică 
cu a celor întâlnite la prânz se trezi în noi bănuiala că, de 
fapt, indienii aceştia se întâlniseră cu albii. Old Death se foi, 
se socoti, apoi spuse: 


Mă întreb cel fel de indieni or fi fost? Apaşi nicidecum. Prin 
urmare, nu ne putem aştepta la nici o plăcere. 

Fratele meu alb are dreptate îl aprobă Winnetou. Apaşi nu 
se mai găsesc acum pe-aici. Şi în afara lor, numai hoarde 
vrăjmaşe dacă mai circulă de obicei prin această vale din 
Mapimi. Să fim deci cu băgare de seamă. 

Pornirăm iar şi ajunserăm curând la punctul unde indienii 
îi întâlniseră pe albi. Probabil că ambele grupe se opriseră 
aici şi duseseră tratative. Rezultatul părea să fi fost 
favorabil albilor; indienii îi luaseră sub ocrotirea lor. 
Aceasta reieşea din faptul că cele două călăuze, oamenii lui 
Winnetou, se desprinseseră de grup. Urmele lor duceau în 
altă parte. 

După câtva timp, sub nişte dealuri acoperite cu iarba şi 
tufăriş, dădurăm lucru rar în acele locuri peste izvorul unui 
pârâiaş unde fugarii îşi adăpaseră caii. Malurile pârâului 
erau aproape golaşe, încât puteai urmări cursul apei până 
hăt-departe, spre nord-vest. Old Death îşi puse palma 
streaşină la ochi şi se uită lung în josul pârâului. 

Văd în depărtare două puncte. Parc-ar fi lupi Dar ce vor fi 
făcând acolo? Dac-ar fi cu adevărat lupi, ar şterge-o 
numaidecât; nici o fiară nu e mai fricoasă ca lupul de prerie. 

Fraţii mei să tacă un pic! interveni Winnetou. Parcă aud 
ceva. 

Făcurăm linişte deplină şi, într-adevăr, dinspre cele două 
puncte venea ca o chemare stinsă, desperată. 

E glas de om! stabili Old Death. Hai într-acolo! 
încălecarăm repede. 

Simţind că ne apropiem, cele două fiare care stătuseră pe 
mal o rupseră la fugă. Şiiată că din apă se iţea capul 
descoperit al unui om. Era asaltat de țânțari. I se vârau în 
ochi, în urechi, în nas, în gură. 

Salvare, se?ores, pentru Dumnezeu! îngână el în spaniolă. 
Mor, nu mai pot! 

Bineînţeles că sărirăm imediat din şei. 


Ce-i cu dumneata? întrebă Old Death tot în spaniolă. Cum 
de-ai ajuns acolo? De ce nu ieşi la mal? Apa nu-i deloc 
adâncă. Nici două picioare. 

Sunt îngropat. 

Cum? Pe toţi dracii! îngropat de vin? Dar cine a făcut 
pozna asta? 

Nişte indieni şi albi împreună. 

Abia atunci băgarăm de seamă că urmele unor tălpi se 
înşirau pe mal în direcţia victimei. 

Să-l scoatem numaidecât! Haidem, domnilor! Cum n-avem 
unelte, îl despresurăm cu mâinile. 

Am o sapă aici, la spatele meu. Mi-au vârât-o în nisip rosti 
omul gemând. 

O sapă? Ce căuta la dumneata? 

Eu sunt gambusino, căutător de aur. Oameni ca mine nu se 
despart de sapă şi târnăcop. 

Găsirăm unealta, intrarăm în apă şi ne puserăm pe lucru. 
Fundul apei era moale, nisipos, încât săpatul nu ne ceru 
prea multă trudă. Descoperirăm abia acum că gâtul îi era 
legat de o lance înfiptă bine în pământ, în spatele său, astfel 
încât victima să nu-şi poată înclina deloc capul. Apa i se 
ridica până sub bărbie, dar imobilizat cum era, omul n-ar fi 
reuşit să soarbă măcar o picătură. Afară de aceasta, îi 
unseseră faţa cu carne proaspătă, sângerândă, ca să atragă 
insectele şi să-l chinuiască. O degajare din această poziţie i- 
ar fii fost imposibilă: mâinile şi picioarele îi erau legate. 
Groapa în care îl scufundaseră avea o adâncime de peste 
doi coţi. Când, în sfârşit, îl scoaserăm la suprafaţă şi îi 
slobozirăm legăturile, omul leşină. Nici nu era de mirare. 
Fusese despuiat de haine şi biciuit pe spate până la sânge. 

Dar omul îşi recapătă curând cunoştinţa şi-l duserăm spre 
locul unde aveam intenţia să poposim. Înainte de toate, îi 
dădurăm să mănânce. Scosei apoi o cămaşă din cobur şi 
încropirăm din ea un bandaj. În cele din urmă, omul porni 
să ne lămurească asupra celor întâmplate: 


Am lucrat ultima oară într-o bonanza, într-un zăcământ de 
aur situat în munţi, la o zi depărtare de aici. Aveam acolo un 
camarad, un yankeu, pe nume Harton, care... 

Harton? îl întrerupse Old Death. Şi mai cum? 

Fred. 

Nu ştii unde s-a născut? Câţi ani are? 

E din New York. Cred că numără vreo şaizeci de ani. 

Ţi-a spus cumva dacă are familie? 

Nevasta i-a murit. Un fecior al lui lucrează la San 
Francisco, dar nu ştiu în ce meserie. Îl cunoaşteţi cumva? 

Old Death părea extrem de agitat. Ochii îi ardeau şi obrajii 
lui căzuţi se îmbujoraseră. Făcea însă eforturi să rămână 
stăpân pe sine. Răspunse pe an ton mai indiferent: 

Da, l-am cunoscut cândva. Se pare că avea o situaţie foarte 
bună. Ţi-a vorbit şi de asta? 

Mi-a spus că părinţii săi fuseseră oameni onorabili şi că 
dânsul apucase la început calea negustoriei. Cică treptat- 
treptat ajunsese la o poziţie excelentă, dar un frate ticălos 
se tot ţinea de capul lui şi-l sugea ca o lipitoare. 

Ştii şi numele fratelui? 

Da, Henry. 

Exact. Sper că voi avea ocazia să-l revăd pe Harton al 
dumitale. 

Cam greu. Cred că nu mai are mult de trăit. L-au duscuei 
bandiții care m-au îngropat aici. 

Old Death se încorda ca un arc gata să sară. Dar se 
stăpâni din nou şi întrebă liniştit: 

Cum s-a ajuns la situaţia asta? 

Tocmai voiam să vă spun. Harton fusese, aşadar, negustor, 
însă fratele său îi mâncase toată averea minţind şi 
escrocând. Şi, totuşi, omul pare să-l mai iubească şi azi pe 
neisprăvitul de frate-său care l-a ruinat. După ce a sărăcit, 
s-a ocupat de una, de alta, însă fără noroc, într-un timp, s-a 
angajat ca vaguero. Pe scurt: a încercat de toate şi fără 
succes, până ce s-a alăturat căutătorilor de aur. Numai că 


nu avea stofă de aventurier, în meseria asta de gambusino i- 
a mers tot pe dos. 

Nici n-ar fi trebuit să se apuce de ea! 

Dumneavoastră, se?or, vă vine uşor să vorbiţi. Milioane de 
oameni nu ajung niciodată ceea ce ar dori sau pentru ceea 
ce ar avea chemare, ci se ocupă cu treburi pentru care n-au 
pic de talent. Poate că vreun motiv ascuns l-a determinat pe 
Hart6n să-şi încerce norocul printre căutătorii de aur. 
Fratele lui asta făcuse. Şi ce mai baftă a avut! 

Dar povestea e cam încurcată. Cum se face că 
destrăbălatul după ce ajunge un gambusino atât de 
norocos, îl despoaie totuşi pe fratele său de toată averea? 
Păi, unul ca el trebuie să se fi scăldat în bani! 

Şi dacă i-a tocat mai repede decât i-a găsit? Fratele lui 
Harton era un risipitor fără pereche. Bietul Fred, când a 
venit la Chihuahua, a căutat să se angajeze la patronul meu. 
Atunci l-am cunoscut şi l-am îndrăgit, un caz rar de altfel, 
pentru că pizma şi duşmănia domnesc aproape pretutindeni 
printre căutătorii de aur. De atunci am tot săpat împreună. 

Cum îi zice patronului dumitale? 

Davis. 

Nu mai spune! Ştii cumva engleza, se?or? 

Ca şi spaniola. 

Atunci fă-mi hatârul să vorbim englezeşte, deoarece doi 
dintre tovarăşii mei nu înţeleg spaniola. Or, povestirea 
dumitale îi va interesa, desigur, extrem de mult. 

Şi Old Death arătă spre cei doi Lange. 

De ce i-ar interesa chiar atât de mult? întrebă străinul. 

Ai să vezi numaidecât. Auziţi, master Lange, omul acesta e 
căutător de aur şi se află în slujba unui anume Davis din 
Chihuahua. 

Cum? Davis? sări fierarul. Păi ăsta e patronul ginerelui 
meu! 

Nu vă grăbiţi, sir! Poate că există mai mulţi inşi cu acelaşi 
nume. 


Dacă acest master se referă la domnul Davis care 
exploatează zăcăminte de aur şi de argint, atunci nu există 
decât unul singur preciza omul pe care îl salvasem. 

Exact! La el mă gândeam! se bucură Lange. Îl cunoaşteţi? 

Cum să nu-l cunosc! Doar mi-e patron! 

Şi pe ginerele meu? 

Cine anume? 

Un german. Îi zice Uhlmann. A studiat la Freiberg. 

Da, da. E director de mine şi câştigă bani grei. De câteva 
luni lucrurile s-au întors în aşa fel, încât e pe cale să ajungă 
chiar asociatul patronului. Sunteţi, vasăzică, socrul lui 
Uhlmann? 

Păi, cum! E căsătorit cu fiica mea, Agnes. 

Noi îi spunem se?ora Inez. O cunoaştem bine, sir! Auzisem 
că părinţii ei ar locui în Missouri. Vreţi să-i faceţi o vizită? 

Da, da. 

Atunci nu e nevoie să mai mergeţi până la Chihuahua. O 
luaţi de-a dreptul spre bonanza de care am pomenit 
adineauri. Nu ştiaţi? E proprietatea ginerelui 
dumneavoastră! Nu de mult, la o excursie în munţi, a 
descoperit un zăcământ de aur excepţional de bogat. Se?or 
Davis i-a pus la dispoziţie lucrători ca să înceapă imediat 
exploatarea. Acum, munca se desfăşoară din plin şi 
rezultatele sunt atât de bune, încât se?or Davis pare să se 
gândească la o tovărăşie foarte rentabilă pentru amândoi. 

Grozav! Ai auzit, Will? 

Se adresase fiului său. Acesta tăcea şi plângea de bucurie. 

Fireşte că şi noi, ceilalţi, ne bucuram sincer de neaşteptata 
veste care îi fericea pe tovarăşii noştri. Old Death făcea tot 
soiul de grimase care, deşi foarte anapoda, nu reuşeau să 
ascundă tâlcul lor; bătrânul westman era mişcat până în 
adâncul sufletului. 

Trecu un timp până să se mai potolească emoția produsă 
de această ştire senzaţională. 

Apoi străinul îşi reluă povestirea: 


I-am ajutat lui Harton să pună în funcţiune bonanza. Pe 
urmă, ne-am pus în gând să cercetăm dacă nu cumva există 
aur prin Mapimi. Timp de trei zile am cutreierat ţinutul 
călare, dar n-am găsit nici o urmă de zăcământ. Azi, înainte 
de amiază, am poposit la pârâul acesta. Nu dormisem 
aproape deloc toată noaptea şi eram obosiţi. Ne-a furat 
somnul. Când ne-am trezit, eram înconjurați de o mulţime 
de albi şi de indieni. 

Ce fel de indieni? 

Din tribul Cimarra, patruzeci la număr. Şi zece albi. 
Cimarra! Păi ăştia sunt cei mai periculoşi dintre bandiții 
care vântură regiunea. Şi toată haita asta a tăbărât pe doi 
bieţi oameni fără apărare? De ce? Oare se duşmănesc cu 

albii? 

Nu se ştie niciodată de partea cui sunt; nici tu prieteni, 
nici tu duşmani. Se feresc pe cât posibil să-şi dea pe faţă 
ostilitatea, de altfel sunt şi prea slabi pentru o luptă 
deschisă, dar nici nu ni se alătură vreodată în mod sincer, 
amical. Ceea ce implică primejdii şi mai mari decât 
duşmănia declarată; nu ştii la ce să te aştepţi. 

Mă întreb ce i-a făcut, totuşi, să se poarte chiar atât de 
crunt cu voi. Poate i-aţi provocat... 

Câtuşi de puţin. Doar se?or Davis ne echipase excelent. 
Aveam câte doi cai, arme bune, muniții, hrană, unelte şi 
toate cele necesare pentru un popas mai îndelungat într-o 
regiune atât de pustie. 

Hm! Fireşte că toate astea sunt foarte atrăgătoare pentru 
nişte indivizi puşi pe jaf. 

Ne-au înconjurat întrebându-ne cine suntem şi ce căutăm. 
Le-am spus adevărul. Atunci s-au făcut foc, susţinând că 
Mapimi, cu toate bogăţiile solului şi subsolului, le aparţine 
exclusiv lor. Apoi ne-au cerut să le dăm lucrurile noastre. 

Şi v-aţi supus? 

Harton, mai deştept, le-a dat totul. Eu, însă, am pus mâna 
pe armă, nu ca să trag faţă de numărul lor mare ar fi fost o 
nebunie!), ci ca să-i intimidez. Atunci au sărit pe mine, m-au 


doborât şi m-au despuiat până la piele. Albii nu ne-au dat 
nici o mână de ajutor; în schimb, ne-au sâcâit cu lot felul de 
întrebări. Cum nu voiam să răspund, m-au biciuit cu 
lasourile. Şi de data asta Harton s-a descurcat mai bine. Le- 
a spus totul, până şi despre bonanza lui se?or Uhlmann. Aici 
albii au devenit foarte atenţi. L-au obligat pe Harton să le 
descrie locul, dar am intervenit eu şi l-am sfătuit să tacă. 
Drept pedeapsă, m-au legat şi m-au îngropat aici, iar pe 
Harton l-au bătut până le-a mărturisit toate amănuntele. 
Totuşi, bănuind că i-ar fi putut induce în eroare, l-au dus cu 
ei sub ameninţarea că, dacă până mâine seară nu vor fi 
ajuns la mină, îl vor ucide în chinuri groaznice. 

Deşi îl cunoşteam din atâtea împrejurări, Old Death mi se 
părea acum foarte straniu. O hotărâre crâncenă, sălbatică, 
neînduplecată i se întipări pe obraz. Arăta ca un om ferm 
decis să nu-şi cruţe deloc victima, să o şteargă de pe faţa 
pământului. 

Cu o,voce aspră, răguşită, întrebă: 

Şi crezi că s-au dus direct la bonanza? 

Da. Vor să atace şi să jefuiască mina. Se află acolo mari 
rezerve de muniţie, provizii de alimente şi tot felul de 
obiecte valoroase, chiar şi cantităţi mari de argint. 

Pe toţi dracii! Îşi vor împărţi prada. Albii vor lua metalul, 
indienii restul. Cât e până la mină? 

O zi călare. Mâine seară ar putea ajunge acolo, dacă 
Harton nu-mi urmează sfatul. 

Ce sfat? 

L-am îndemnat să-i poarte pe drum ocolit. Speram ca, 
între timp, să treacă cineva pe-aici şi să mă salveze. În acest 
caz, gândeam să-l rog pe salvatorul meu ca să mâie la galop 
şi să-i prevină pe cei din bonanza. Eu însumi nu văd cum să- 
i anunţ, de vreme ce nu am cal. 

Old Death căzu o clipă pe gânduri, apoi zise: 

De preferat ar fi să plecăm numaidecât şi să ne ţinem de 
urmele acestor canalii, însă numai până se întunecă. Apoi se 


schimbă situaţia. N-ai putea dumneata să ne descrii drumul 
încât să ne orientăm şi noaptea? 

Omul răspunse negativ, sfătuindu-ne categoric să nu ne 
deplasăm în cursul nopţii. Ca urmare, Old Death hotări să 
aşteptăm până în zori. 

Vasăzică noi, şaisprezece inşi socoti el am avea de-a face 
cu patruzeci de indieni şi zece albi; cred că nu e cazul să ne 
temem. Cum erau înarmaţi indienii Cimarra? 

Doar cu sulițe, arcuri şi săgeți răspunse străinul, însă 
acum dispun şi de cele două puşti, precum şi de pistoalele 
noastre. 

Nu-i nimic. Ei nu se pricep să mânuiască asemenea arme. 
De altfel, vom căuta să ne folosim de orice împrejurare 
favorabilă. Oricum, primul lucru e să aflăm precis unde se 
află zăcământul. Ziceai că e atât de ascuns, încât nu poate fi 
descoperit decât întâmplător. Asta n-o pricep. Trebuie ca 
bonanza să fie totuşi în apropierea vreunei ape. Or, aceasta, 
desigur că izvorăşte dintr-o râpă, să zicem, care nu se 
poate să nu bată la ochi dacă ţinutul e deschis şi 
neîmpădurit. Descrie-mi locul! 

Închipuiţi-vă o văgăună tăiată adânc în pădurea lăţită la 
centru şi împrejmuită de stânci înalte, calcaroase, foarte 
bogate în zăcăminte de argint, aramă şi plumb. Pădurea 
împresoară văgăuna din toate părţile; până şi pe pereţii de 
piatră cresc arbori şi tufe. Din adânc izvorăşte un fir de apă 
care lărgindu-se treptat, devine un pârâiaş. Văgăuna, sau 
mai curând valea aceasta are o lungime de vreo două mile 
engleze, dar nicăieri nu se arată vreo potecă, vreun 
coborâş. Singurul punct de trecere se află chiar pe albia 
pârâului şi anume la ieşirea acestuia din vale. Dar acolo, 
între stânci şi firul apei, nu e loc decât pentru trei oameni 
umblând pe jos sau doi călăreţi alăturaţi. 

Înseamnă că acolo e o foarte bună poziţie de apărare 
împotriva unui atac! 

Bineînţeles. Altă trecere nu există, cel puţin pentru 
oamenii care nu populează actualmente această vale. În 


inima ei se munceşte. Cum uneori drumul de o jumătate de 
ceas până la ieşire crea dificultăţi în muncă, se?or Uhlmann 
a pus să se amenajeze într-un anume loc o altă trecere. 
Acolo peretele stâncos urcă mai lin. S-au tăiat trepte 
ascunse sub un fel de streaşină solidă de copaci doborâţi şi 
de crengăriş. Astfel, treptele sunt invizibile pentru orice 
ochi neavertizat. 

Oho! Pun rămăşag că eu aş descoperi imediat aceste 
faimoase trepte. Chiar voi înşivă, doborând arborii, v-aţi 
trădat secretul. Un loc despădurit indică prezenţa 
oamenilor. 

Nici n-aţi bănui că aceşti copaci sunt doborâţi. Oamenii au 
lucrat din greu, folosindu-se de lasouri şi riscându-şi viaţa. 
Să mă înţelegeţi bine! Copacii n-au fost tăiaţi. Nu veţi 
întâlni nicăieri cioturi. Au fost desprinşi din rădăcini şi 
înclinați încet-încet peste văgăună. Cam la treizeci de 
oameni ţineau cu otgoane fiece copac pentru ca să nu,se 
prăbuşească, ci să lunece treptat, oprindu-se sus, pe 
podişul de piatră. 

Aşa de mulţi lucrători are Uhlmann? 

Acum sunt la vreo patruzeci. 

Ei, atunci nu trebuie să ne îngrijorăm în cazul unui atac. Şi 
legătura cu lumea de afară? 

O dată la două săptămâni vin convoaie de catâri care aduc 
cele necesare şi încarcă în schimb minereul. 

Intrarea e păzită? 

Numai noaptea, când majoritatea oamenilor se odihnesc. 
De altfel, a fost angajat şi un vânător care toată ziua 
cutreieră împrejurimile şi asigură aprovizionarea cu vânat. 
Ăstuia nimic nu-i scapă. 

S-au construit şi case? 

Nu. Se?or Uhlmann locuieşte într-un cort spaţios. Acolo se 
adună toată lumea după lucru. În alt cort învecinat e 
magazia de materiale. Amândouă corturile se reazemă de 
peretele stâncos. În dreptul lor, rânduite în semicerc, se 
află nişte bordeie improvizate unde stau lucrătorii. 


Dar de sus, de pe muchea acestei clădiri, probabil că orice 
străin poate vedea corturile, nu-i aşa? 

Nu. Corturile sunt ascunse sub nişte coroane de arbori şi, 
în plus, acoperişul nu e ca de obicei din foaie de cort albă, ci 
dintr-o pânză cauciucată şi de culoare închisă. 

Aşa da. Şi cum staţi cu armele? 

Excelent. Toţi lucrătorii au câte o armă cu două ţevi, cuţit 
şi pistol. 

Dacă-i aşa, atunci drăguţii de Cimarra n-au decât să 
poftească! Bineînţeles, cu condiţia ca noi să sosim înaintea 
lor. Mâine va trebui să ne punem caii la grea încercare. 
Haideţi dar să ne culcăm, să ne odihnim cu toţii, oameni şi 
cai. 

Dar iată că, deşi nu dormisem deloc în noaptea 
precedentă, somnul râvnit mă ocolea. Gândul că a doua zi 
voi pune, în sfârşit, mâna pe Gibson, nu-mi dădea pace. Nici 
Old Death nu dormea. Se tot foia sub pătură. Era într-o 
stare neobişnuită. Ba suspina, ba îşi spunea sieşi nişte 
vorbe pe care, deşi eram culcaţi alături, nu le desluşeam. 
Ceva îi împovăra inima. De altfel, nu-mi scăpase tulburarea 
lui în momentul când străinul gambusino adusese vorba 
despre Harton şi nu mi-o explicam decât prin faptul că 
bătrânul cercetaş îl cunoscuse într-adevăr pe omul în 
cauză. Sau poate va fi avut cu el relaţii oare depăşeau o 
simplă cunoştinţă trecătoare? 

După vreo trei ore de veghe, Old Death se sculă. Câteva 
clipe stătu să ne asculte respiraţia şi să se convingă că 
dormim. Apoi se strecură pe tăcute, mergând de-a lungul 
pârâului. Straja, un indian, îl lăsă să treacă. Eu rămăsei pe 
loc în aşteptare. Se scurse astfel un sfert, două, trei sferturi 
de oră. Bătrânul tot nu venea. Atunci mă ridicai şi eu culcuş, 
luând-o pe urmele lui. 

Se depărtase mult. Îl zării abia după vreo zece minute. 
Stătea la malul apei, întors cu spatele spre mine şi privind 
discul lunii. Deşi nu-mi dădeam osteneala să calc fără 
zgomot, totuşi iarba îmi înăbuşea paşii. Dar şi aşa Old Death 


m-ar fi simţit dacă n-ar fi fost atât de cufundat în gânduri. 
Abia când ajunsei aproape de tot, bătrânul tresări şi 
întoarse capul. 

La naiba! Cine eşti? Ce tot îmi dai târcoale? Ţi-a venit 
poftă de glonţ... 

Deodată, tăcu. Cine ştie unde-i fusese mintea că mă 
recunoscu atât de târziu. 

Ah, dumneavoastră! se miră el. Cât pe-aici să trag. 
Credeam că e vreun străin. De ce nu dormiţi? 

Mă frământă gândul la Gibson şi Ohlert. 

Aşa? Îmi închipui. Dar lăsaţi că mâine ne pică, în sfârşit, în 
mână amândoi. De nu, să nu-mi ziceţi Old Death. Pe urmă, 
gata, nu mă mai ţin de ei. Rămân la bonanza. 

Dumneavoastră? De ce? Sau e secret? 

Da. 

Atunci, nu mai stărui. Nu vreau să vă sâcâi cu curiozitatea 
mea. V-am auzit suspinând şi mă gândeam că mi-aţi putea 
împărtăşi şi mie cauza mâhnirii dumneavoastră. Noapte 
bună, sir! 

Dădui să plec, dar Old Death mă opri. 

Staţi! Aţi spus mâhnire. Într-adevăr, mi-e sufletul greu, 
sunt mâhnit. Vă ştiu ca pe un tânăr discret, cu inima caldă. 
Cred că nu mă veţi judeca prea aspru. lată de ce am săvă 
spun câte ceva în legătură cu zbuciumul meu. Restul vi-l 
veţi imagina singur. 

Mă luă de braţ şi o pornirăm încet de-a lungul malului. 

Cam ce părere v-aţi făcut despre mine? mă întrebă el pe 
neaşteptate. De fapt, ce credeţi despre caracterul meu, 
despre... ei... despre moralitatea lui Old Death? 

Sunteţi un om de onoare. De aceea vă stimez şi vă iubesc. 

Hm! Dumneavoastră aţi comis vreodată o faptă rea? 

Hm! zisei la rândul meu. Mi-am necăjit părinţii şi 
profesorii. Am sărit gardul în livada vecinului. Pe băieţii 
care se încontrau cu mine îi scărmănăm serios şi... aşa mai 
departe. 


Nu mai îndrugaţi prostii! Mă refer la vreo faptă gravă, 
pedepsită de codul penal, de pildă, o crimă. 

O, m-a ferit sfântul! 

Atunci sunteţi un om fericit. Vă invidiez. Nu există 
pedeapsă mai grea decât o conştiinţă încărcată! E mai rău 
decât ştreangul şi închisoarea! 

Vorbise pe un ton care mă zgudui profund. Da, omul 
acesta purta povara unei fapte grave, altminteri n-ar fi fost 
atât de zbuciumat. Tăceam. Trecu un răstimp până să 
continue: 

Domnule, să nu uitaţi un lucru: există o justiţie imanentă, 
lăuntrică, faţă de care justiţia oficială, organizată de 
oameni, e un simplu joc de copii. Conştiinţa îşi are 
tribunalul ei care osândeşte fără cruţare. Trebuie să vă 
mărturisesc vina mea. Trebuie! De ce tocmai 
dumneavoastră? Fiindcă, deşi sunteţi atât de tânăr, îmi 
inspirați multă încredere. Şi pentru că presimt că mâine mi 
se va întâmpla ceva ireparabil, ceva care nu-i va mai 
permite bătrânului cercetaş să-şi recunoască păcatele. 

Aţi înnebunit, sir? Vă obsedează moartea? 

Da confirmă el. Aţi auzit ce-a povestit adineauri acel 
gambusino, în legătură cu Harton. Ce părere aveţi despre 
fratele lui? 

Începeam să ghicesc adevărul; de aceea dădui un răspuns 
evaziv: 

Era, probabil, cam uşuratic. 

Pshaw! Vreţi să fiţi indulgent? Ascultaţi-mă pe mine: un om 
uşuratic e mai rău ca o canalie. Pe ticălos îl recunoşti de la 
distanţă; în schimb, uşuraticul e de obicei băiat simpatic, şi 
de aceea mult mai primejdios. O mie de răufăcători pot fi 
îndreptaţi, educaţia îi poate schimba. Dar dintr-o mie de 
uşuratici, de iresponsabili, abia dacă unul singur se 
corijează, fiindcă superficialitatea, lipsa de seriozitate şi de 
morală n-au contur, n-ai de unde să le apuci pentru a le 
combate. De fapt, n-am fost niciodată un ticălos, dar 
uşuratic am fost, fără margini de uşuratic, căci acel frate 


Henry, care i-a răpit lui Harton toată averea, absolut totul, 
acela era... adică eram eu! 

Dar îmi spuneaţi cândva că numele dumneavoastră 
adevărat e altul! 

Fireşte! Mi-am luat alt nume; pe cel autentic l-am 
dezonorat. Nici un păcătos nu vorbeşte cu plăcere despre 
păcatul lui. Vă amintiţi ce v-am povestit la New Orleans şi 
anume că răposata mea mamă mă îndemnase pe drumul 
fericirii, dar că eu am apucat alt drum? 

Da, îmi aduc aminte. 

Atunci, să mă spovedesc pe scurt. Cu limbă de moarte 
mama m-a îndemnat pe drumul virtuţii, dar n-am ascultat-o. 
Voiam să ajung bogat, milionar. Am negustorit fără 
pricepere şi mi-am pierdut partea din moştenire o dată cu 
cinstea de negustor. M-am dus apoi printre căutătorii de 
aur. Ce-i drept, mi-a mers bine, am găsit aur cu grămada, 
dar l-am risipit în jocuri de noroc. Trudeam luni de zile în 
căutarea aurului, pentru ca apoi să mizez totul pe un număr 
şi să-mi pierd în cinci minute întreaga avere. Dar nici asta 
nu-mi era de ajuns. Zăcământul meu de aur producea prea 
puţin faţă de lăcomia mea. Îmi pusesem în gând, nebunul de 
mine, să mizez o sută de mii de dolari, să sparg banca de 
joc şi apoi toate băncile de acest gen din lume. Am plecat în 
Mexic, m-am angajat gambusino şi am avut parte de un 
noroc chior, dar şi de astă dată am risipit lotul. Felul acesta 
de viaţă m-a ruinat fiziceşte. S-a mai adăugat şi faptul că 
am ajuns fumător de opiu. Fusesem cândva un tânăr 
puternic, musculos, un atlet, şi am venit cu vremea o 
zdreanţă. Nu mai puteam continua. Nimeni nu mă mai lua 
în seamă, doar câinii se ţineau de mine şi mă lătrau. Atunci 
l-am căutat pe fratele meu re avea prăvălie în San 
Francisco. Cu toată starea mea deplorabilă, fratele m-a 
recunoscut şi m-a primit în casa lui. Mai bine n-ar fi făcut-o! 
Să mă fi lăsat în voia sorții! Şi-ar fi cruțat lui suferinţa şi mie 
toate mustrările de cuget. 


Tăcu un timp. Vedeam cum i se zbate pieptul şi mă 
simţeam cuprins de o adâncă milă. 

Eram nevoit să mă port bine reluă el. Fratele credea că 
mă corijasem pe deplin şi mă angaja în întreprinderea lui. 
Dar demonul jocului dormita în mine şi, când se deşteptă, 
mă prinse în ghearele lui mai abitir ca înainte. Am sustras 
bani din casă ca să-mi încerc norocul! Am iscălit poliţe în 
fals. Dar pierdeam, pierdeam întruna, până n-a mai fost 
chip să mă salvez. Atunci am dispărut fără urmă. Fratele 
meu, obligat să-mi onoreze poliţele false, a ajuns sărac lipit 
pământului. A dispărut şi el împreună cu băieţaşul lui, după 
ce soţia îi murise de inimă rea. Toate astea le-am aflat abia 
după ani de zile, când am îndrăznit să revin la San 
Francisco. Atunci am încercat să repar răul. Zburasem între 
timp iarăşi ca gambusino, avusesem din nou noroc, şi voiam 
să-l despăgubesc pe fratele meu. Dar ia-l de unde nu-i. L-am 
căutat peste tot şi nu l-am mai găsit. Această viaţă de 
pribegie veşnic agitată m-a făcut să devin cercetaş în Vest, 
reuşind adeseori să fiu şi un sprijin moral pentru alţii. M-am 
lăsat de joc, dar nu şi de opiu. Nu-l mai fumez; îl mănânc. 
Bag otrava în tutunul de mestecat, ce-i drept, în doze foarte 
mici. lată mărturisirea mea. Şi acum scuipaţi-mă, câlcaţi- 
mă; în picioare! Altceva nu merit. 

Îşi desprinse braţul de al meu, se aşeză pe iarbă şi 
sprijinindu-şi coatele de genunchi, îşi îngropa obrazul în 
palme. Rămase aşa multă, multă vreme, încremenit într-o 
tăcere grea. Eu îl priveam covârşit de gânduri cel nu se pot 
descrie. În cele din urmă, Old Death se ridică în picioare, 
mă fixă cu nişte ochi fantomatici şi mă întrebă: 

Mai sunteţi aici? Nu vă e scârbă de o zdreanţă ca mine? 

De ce mi-ar fi scârbă? Vă compătimesc, sir! Aţi greşit mult, 
dar aţi şi suferit, iar regretul dumneavoastră; e sincer şi 
profund... 

Da, am suferit mult, foarte mult. Ce sunt toate trâmbiţele 
din lume. faţă de glasul mut şi veşnic răscolitor al unei 
conştiinţe încărcate? Trebuie să ispăşesc şi să îndrept pe 


cât pot răul pe care l-am pricinuit. Mâine sper să-l revăd, în 
fine, pe fratele meu. Simt de parcă mi-ar răsări un soare 
nou în faţă, unul din alte văzduhuri. În sfârşit, toate astea 
nu vă privesc. Altceva aş vrea să vă spun şi să vă rog. Puteţi 
să-mi îndepliniţi o dorinţă? 

Fireşte, din tot sufletul! 

Atunci, ascultați: am un motiv temeinic să port cu mine 
şaua chiar şi atunci când umblu fără cal. Tăindu-i 
căptuşeala, dai de nişte lucruri destinate fratelui meu. Vreţi 
să reţineţi, sir, acest amănunt? 

Îmi cereţi o nimica toată. 

Nu chiar. Poate că vă veţi convinge câtă încredere vă 
acord. Şi acum, plecaţi! Lăsaţi-mă singur! Ceva mă 
îndeamnă ca în noaptea asta să-mi răsfoiesc registrul 
datoriilor. Mâine s-ar putea să nu mai am răgaz. Există 
presimţiri de care eşti conştient că anunţă o viitoare 
realitate. Vă rog, plecaţi! Dormiţi liniştit! Doar n-aveţi nimic 
pe conştiinţă! Noapte bună, sir! 

Mă întorsei fără grabă în tabără şi mă culcai. Abia într-un 
târziu adormii, când noaptea era pe sfârşite. Bătrânul 
westman tot nu se înapoiase. 

Când ne trezirăm, Old Death era în şa. Parcă un 
neastâmpăr febril îl gonea spre împlinirea presimţirii sale. 
Străinul gambusino ne asigură că se simte destul de bine; 
doar spinarea îl cam durea. Îi dădurăm o pătură cu care îşi 
înfăşură mijlocul, iar cu alta îşi acoperi umerii. Un apaş îl 
săltă pe cal, în spatele său. Apoi pornirăm. 

Până la amiază, străbăturăm din nou o mulţime de văgăuni 
şi râpe, depăşind cel puţin pentru ziua respectivă unul din 
cele mai dificile terenuri. Trecurăm apoi şesuri bogate în 
iarbă şi punctate ici-colo cu dealuri şi coline. Ceasuri multe 
urmarăm astfel drumul marcat de caii indienilor Cimarra. 

La un moment dat, mexicanul gambusino rosti, plin de 
satisfacţie: 

De aici încolo, părăsim urmele. Văd că Harton, mi-a 
ascultat sfatul şi a luat-o pe drum ocolit. Noi, însă, vom coti 


la dreapta şi vom ţine drumul cel mai scurt. 

Well! Să mergem cum spui dumneata. 

În direcţia pe care o urmam, spre nord-vest, zărirăm la 
orizont nişte mese albăstrii. Mexicanul susţinea că sunt 
munţi. Dar erau atât de departe, încât abia după câteva ore 
de mers începurăm să le deosebim contururile. Imediat 
după-amiază făcurăm un scurt popas, după care ne 
continuarăm drumul cu viteză sporită, în sfârşit, apăru 
primul copăcel, firav şi uscat, apoi tufăriş din ce în ce mai 
des. În cele din urmă, se deschise în faţa noastră preria 
verde, cu insule de arbuşti pe care trebuia să le ocolim. 
Respiram uşuraţi. 

Caii rezistau cât se poate de bine. Erau într-adevăr mult 
superiori celor pe care îi primisem de la se?or Atanasio. 
Înaintau sprinten, de parcă abia ar fi ieşit din grajd. 

Încet-încet, ne apropiam de munţi. Era şi timpul. Soarele 
coborâse mult, apropiindu-se de piscurile lor. Un copac 
straniu ne întâmpină în drum. Stătea stingher în largul 
preriei, cu crengile sfâşiate de vânt. Îl salutarăm însă ca pe 
un sol râvnit al pădurii. În sfârşit, după mici pâlcuri izolate 
de copaci, se alcătui o dumbravă luminoasă ce urca în pantă 
lină. Dincolo de pantă, terenul cobora brusc într-o vale nu 
prea adâncă, pe care trebuia s-o străbatem. Apoi ne aştepta 
urcuşul anevoios către culmea pleşuvă a unui deal, în 
spatele căruia creştea o pădurice. Drumul ducea când 
printre copaci, când peste coclauri sterpe. Până la urmă, 
urcarăm pe un mic platou acoperit de iarbă, fără altă 
vegetaţie. Dar abia ajunserăm acolo, că şi observarăm nişte 
dâre late căzând perpendicular pe drumul nostru. 

Urme! exclamă mexicanul. Cine să fi trecut pe-aici? 

Cobori de pe calca să le cerceteze. 

Le văd şi eu şi fără să descalec! zise posomorât Old Death. 
Asemenea urme nu pot proveni decât de la o trupă de cel 
puţin patruzeci de călăreţi. Prin urmare, am întârziat. 

Credeţi că e vorba de indienii Cimarra? 

Fără îndoială! 


Winnetou descăleca şi el. Examina urmele pe oarecare 
distanţă şi conchise: 

Da, zece feţe palide şi patruzeci de indieni! Au trecut 
acum o oră şi mai bine. 

Ei, se?or gambusino, ce mai zici acum? întrebă Old Death. 

Chiar şi aşa, încă le-o putem lua înainte răspunse omul. 
Până să atace, trebuie să facă o recunoaştere minuțioasă. 
Or, asta cere timp. 

Lor fi silit pe Harton să le descrie totul, ca să nu-şi mai 
piardă timpul cu recunoaşterea. 

Dar indienii nu atacă la orice oră. Ei aşteaptă totdeauna 
mijitul zorilor. 

Lasă-mă-n pace cu zorii dumitale! Doar ştii că sunt şi albi 
printre ei! O să-i doară-n cot de obiceiul indienilor. Pun 
rămăşag că nu s-ar sfii să atace bonanza şi ziua-n amiaza 
mare. Haideţi mai departe! 

Dădurăm pinteni cailor şi, ca în zbor, străbăturăm şesul în 
cu totul altă direcţie decât aceea a indienilor Cimarra. 
Harton nu-i condusese spre intrarea în bonanza, ci spre 
limita din spate a văii. În schimb, noi grăbeam să ajungem 
cât mai curând la intrare. Din nefericire, întunericul se lăsa 
din ce în ce mai des. În câmp deschis mai mergea. Dar prin 
pădure, printre copaci, pe un teren absolut neumblat, ba în 
urcuş, ba în coborâş, drumul era foarte dificil. Până la urmă, 
a trebuit să ne lăsăm cu totul în seama mexicanului care 
mergea înainte. Ne mai puneam nădejdea şi în privirea 
ageră a cailor. Dădeam mereu de cioturi şi crengărişul ne 
biciuia obrajii, amenințând să ne răstoarne de pe cai. De 
aceea descălecarăm şi ne continuarăm drumul pe jos, cu o 
mână purtând caii de dârlogi, în cealaltă ţinând pistolul 
încărcat deoarece ne aşteptam ca, din clipă în clipă, să 
apară vreun inamic. În fine, auzirăm clipocit de apă. 

Am ajuns la intrare ne şopti călăuza. Fiţi eu băgare de 
seamă! În dreapta e apă. Mergeţi în şir câte unul şi ţineţi 
mereu pe stânga, lângă stânci. 


Foarte bine! aprobă Old Death. Dar nu e nici o strajă pe 
aici? 

Acuma, nu. Încă nu e ora de culcare. 

Ce să zic, straşnică rânduială pentru o bonanza! Dar 
drumul cum e? Umblăm ca orbii. 

Mergeţi drept înainte. Terenul e neted. Până la cort nu mai 
e nici un obstacol. 

Nu sesizam, prin întuneric, decât faptul că terenul era 
într-adevăr neted. În stânga se înălța peretele de piatră al 
muntelui. În dreapta susura apa. Înaintam cu dârlogii la 
mână. Eu, Old Death şi mexicanul mergeam în frunte. 
Deodată, mi se păru că zăresc furişându-se pe lângă stâncă 
o umbră ca de câine; totul nu dură decât o clipă. Atrasei 
atenţia celorlalţi. Ne oprirăm. Traserăm cu urechea. Era 
linişte. 

Întunericul înşală zise călăuza. De altfel, scările camuflate 
se află îndărătul nostru. 

Atunci, poate că umbra venise de acolo. 

În acest caz, n-am avea motive de teamă. Ar fi vorba de un 
prieten. Cum însă, la ora asta, nici un locuitor al văii n-are 
ce căuta aici, cred că v-aţi înşelat. 

Nu ne mai ocuparăm de această chestiune care, din 
păcate, avea să fie fatală pentru unul din noi. Mai trecu 
puţin şi o rază se strecură până în preajma noastră, venind 
dinspre cortul luminat de lămpi. Se auziră voci. Old Death, 
Winnetou şi cu mine merserăm înainte. 

Dumneata stai şi aşteaptă-i pe ceilalţi îl rugă Old Death pe 
mexican. Rămâneţi lângă cort până îl vom înştiinţa pe se?or 
Uhlmann. 

Zgomotul copitelor trebuie să fi pătruns în cort, dar 
nimeni nu se arătă. 

Veniţi, sir, mi se adresă Old Death. Să intrăm şi să 
împărtăşim cu cei dinăuntru bucuria surprizei. 

Se vedea de afară perdeaua de la intrare. Old Death o 
dădu în lături. 

lată-i, au şi sosit! exclamă cineva. Nu-i lăsaţi! 


Şi, pe neaşteptate, trosni un foc de armă. Old Death se 
agăţă cu mâinile de cadrul perdelei, în timp ce câteva puşti 
îl pândeau amenințătoare. Bătrânul se chirci şi căzu 
gemând: 

Presimţirea... frate... iertare. 

În şaua mea... 

Pentru Dumnezeu, se?or Uhlmann, nu trageţi! strigai eu, 
de afară. Suntem prieteni! Socrul şi cumnatul 
dumneavoastră sunt aici. Venim să vă apărăm împotriva 
atacului pus la cale împotriva voastră! 

Doamne! se auzi dinăuntru un glas. Adevărat? 

Da, e adevărat, nu trageţi! Lăsaţi-mă să intru, barem eu 
singur! 

Intraţi! Dar numai unul! 

Pătrunsei în cort. Se aflau acolo vreo douăzeci de oameni 
înarmaţi cu puşti. Trei lămpi agăţate sus luminau încăperea. 
Mă întâmpină un tânăr. Lângă el stătea un pm mai în 
vârstă, cu înfăţişare jalnică. 

Era şi ăsta printre ei, Harton? îl întrebă tânărul, arătând 
spre mine. 

Nu, se?or! 

Absurd! exclamai eu. Nu mai umblaţi cu cercetări! Noi vă 
suntem prieteni, duşmanii vin în urma noastră. Din clipă-n 
clipă pot fi aici. Pe acest om îl cheamă Harton? Vasăzică, pe 
dânsul l-au cărat pe drumuri indienii Cimarra? 

Da. A reuşit să scape. Nu sunt nici zece minute de când a 
sosit. 

Atunci, chiar dumneavoastră v-aţi furişat adineauri pe 
lângă noi, master Harton. Eu v-am zărit, însă tovarăşii mei 
nu mi-au dat crezare. Şi cine a tras? 

Eu! răspunse unul. 

Slavă Domnului! răsuflai uşurat, căci mă temusem ca 
însuşi Harton să nu-şi fi împuşcat fratele. A fost ucis un om 
nevinovat, căruia îi datoraţi salvarea voastră! 

În clipa aceea, intrară şi cei doi Lange, împreună cu 
mexicanul. Nu mai răbdaseră să aştepte. Revederea 


provocă o explozie de bucurie, care îi atrase şi pe locatarii 
corturilor din jur. A trebuit să strig din răsputeri ca să-i 
astâmpăr şi să impun linişte. Old Death era mort, lovit în 
inimă. Negrul Sam îl duse înăuntru şi, jelind cu glas tare, îl 
culcă la picioarele noastre. Dintr-o despărţitură a cortului, 
apărură două femei, dintre care una îngrijitoarea cu un 
băieţaş în braţe. Cealaltă abia se ţinea pe picioare. Era 
susţinută de tatăl şi de fratele ei. 

În aceste împrejurări nu mai puteam să mă bizui decât pe 
propria mea luciditate. Îl întrebai pe Harton cum de a reuşit 
să scape. În timp ce oamenii se foiau care încotro şi 
trăncăneau întruna, Harton începu: 

I-am condus anume pe alt drum până sus, în pădurea din 
spatele văii. Acolo au poposit, în vreme ce căpetenia a făcut 
recunoaşterea. Apoi, pe întuneric, au pornit mai departe, 
lăsându-şi caii sub paza câtorva oameni. Eu, cu mâinile şi 
picioarele legate, zăceam lângă paznici. La un moment dat, 
am izbutit să-mi dezleg mâinile, apoi m-am eliberat de tot. 
M-am furişat repede până la scara secretă şi de acolo am 
coborât în vale. Zărindu-vă pe dumneavoastră şi crezându- 
vă duşmani, am dat fuga încoace, unde erau adunaţi 
majoritatea muncitorilor. I-am anunţat că se pregăteşte un 
atac asupra noastră. Aşa se explică de ce primul om care a 
dat să intre în cort a şi fost împuşcat. 

Mai bine v-aţi fi dus la dracu-n praznic! Aţi provocat o 
mare nenorocire. În sfârşit. 

Spuneaţi că ticăloşii aceia se pot ivi din moment în 
moment. Să luăm, deci, măsurile cuvenite. 

Vorbii tare ca să mă audă Uhlmann, tânărul care la 
apariţia mea stătuse lângă Harton. Îi dădui apoi câteva 
detalii asupra situaţiei şi, cu ajutorul lui, luarăm la iuţeală 
măsurile de rigoare. Caii fură duşi departe, în fundul văii. 
Apaşii noştri se postaseră în spatele cortului, împreună cu 
lucrătorii lui Uhlmann. Old Death, sărmanul, fu scos din 
cort. Duserăm repede de pe malul apei un butoiaş eu gaz şi 
o sticlă cu benzină. După ce desfundarăm butoiaşul, 


dădurăm sarcină unui ora să stea de veghe şi, la semnalul 
convenit, să toarne benzina peste gaz şi să-i dea foc. Îndată 
ce va fi izbucnit pălălaia, butoiaşul trebuia aruncat în pârâu. 
Gazul aprins, revărsându-se la suprafaţa apei, avea să 
lumineze întreaga vale. 

Stăteam acum mai bine de cincizeci de oameni; în 
aşteptarea atacului. Eram egali ca număr cu duşmanul, dar 
mult mai bine înarmaţi. Câţiva muncitori mai descurcăreţi 
ş; mai cu experienţă fură trimişi la punctul de acces în 
bonanza, ca să ne dea de ştire când vor sosi răufăcătorii. 

Avurăm, de asemenea, grijă să desprindem cârligele de la 
spatele cortului, pregătindu-ne astfel o ieşire dosnică. 

Femeile şi copilul se ascunseră în fundul văii. 

Uhlmann, Winnetou, cei doi Lange şi cu mine rămaserăm 
singuri în cort. Negrul Sam aştepta afară, împreună cu 
apaşii. 

Cred că stăturăm aşa vreo zece minute. Deodată, apăru 
unul dintre oamenii noştri trimişi în recunoaştere şi ne vesti 
că a adus doi albi care, cică, vor să-l viziteze pe se?or 
Uhlmann. Totodată, ne atrase atenţia că îndărătul acestor 
„musafiri” observase o mişcare suspectă; probabil că toată 
haita se află prin apropiere. 

Albii fură poftiţi înăuntru. Între timp eu, amândoi Lange şi 
Winnetou ne ascunserăm în cealaltă despărţitură a cortului. 

Ei bine, cei doi „musafiri” erau chiar Gibson şi William 
Ohlert. Fură primiţi cu politeţe şi invitaţi să ia loc. Gibson se 
recomandă Gavilano şi se dădu drept geograf care, 
împreună cu colegul său întreprind cercetări în această 
regiune de munte. Zicea că-şi aşezase tabăra prin 
apropiere, dar un gambusino, un anume Harton, trecând pe 
acolo, îl informase că aici s-ar putea adăposti mai 
confortabil. Colegul lui e bolnav şi de aceea dânsul, 
Gavilano, acceptase propunerea lui Harton de a-i conduce 
până aici pentru ca se?or Uhlmann dacă va binevoi să-l 
găzduiască în noaptea asta pe suferind. 


Nu avui răbdare să stau şi să judec dacă spusele lui erau 
bine sau prost ticluite. Fără să mai aştept, ieşii la vedere. 
Gibson sări ca ars. Mă fixă cu nişte ochi plini de spaimă. 

Dar indienii Cimarra care vin în urma dumitale sunt şi ei 
bolnavi, master Gibson? îl întrebai. Desigur, William Ohlert 
poate să rămână aici. Ba, îl şi iau cu mine. Pe dumneata la 
fel. 

Ohlert era, ca de obicei, cu totul absent. Gibson, însă, îşi 
reveni repede. 

Mizerabile! se răsti el la mine. Te-ai apucat să-i urmăreşti 
până şi aici pe oamenii cumsecade? Am să te... 

Taci! îi tăiai vorba. Eşti prizonierul meu! 

Încă nu! replică el furios. Mai întâi, uite... 

| 

Se repezi să mă lovească în cap cu patul puştii. Dar îi 
prinsei braţul răsucindu-l fulgerător, încât lovitura devie în 
capul lui Ohlert. Acesta se prăbuşi. Pe moment năvăliră din 
spate câţiva lucrători şi îşi îndreptară armele asupra lui 
Gibson, pe care-l mai ţineam încă strâns de braţ: 

Nu trageţi! le strigai, căci voiam să-l am viu la dispoziţia 
mea. Dar era prea târziu. Un glonţ îi găuri ţeasta, şi Gibson 
se prăbuşi. 

Nu ne-o luaţi în nume de rău, domnule, dar aşa e obiceiul 
pe la noi mi se adresă muncitorul care trăsese. 

Ca şi când împuşcătura ar fi fost un semnal, poate chiar 
cel convenit între Gibson şi complicii săi, în preajma 
bordeielor izbucni deodată urletul de luptă al indienilor. 
lată cât de aproape ajunseseră împreună cu fârtaţii lor albi! 

Uhlmann se repezi afară, urmat de ceilalţi. Îi auzeam 
glasul. Se porni un schimb de focuri, exclamaţii, blesteme. 
Eu rămăsesem în cort, lângă Ohlert. Îngenuncheai să văd 
dacă nu cumva murise. Mă liniştii însă numaidecât: pulsul 
bătea. Prin urmare, puteam să particip şi eu la luptă. 

leşind din cort, îmi dădui seama că nici nu mai era nevoie 
de ajutorul meu. Valea se luminase toată de flăcările ce 
pluteau la suprafaţa apei. Bandiţilor li se făcuse o primire 


cu totul neprevăzută. Cei mai mulţi zăceau la pământ; alţii, 
urmăriţi, fugeau către ieşire. Ici şi colo mai rezista câte 
unul, încolţit de doi sau trei dintre oamenii lui Uhlmann, 
dar, fireşte, fără speranţă de scăpare. 

Uhlmann stătea lângă cort şi trăgea foc după foc. Îl 
îndemnai să trimită un grup de oameni sub conducerea lui 
Harton, pe scara secretă, ca să pună stăpânire pe caii 
invadatorilor. Tot acolo ar putea fi lichidaţi şi cei din urmă 
fugari. Uhlmann îmi ascultă sfatul fără întârziere. 

Nu trecuseră nici trei minute de la primul foc de armă, şi 
terenul era complet curăţat. 

Prefer să nu descriu aici amănuntele acestui carnagiu. 
Imagini care cutremură inima omului e mai bine să nu fie 
zugrăvite nici cu penelul, nici cu condeiul. Simţământul de 
omenie îi refuză învingătorului bucuria unui astfel de 
triumf. 

Grupul trimis de Uhlmann puse uşor stăpânire pe cai. 
Oamenii rămaseră toată noaptea acolo. Singur Harton se 
întoarse. Nici nu bănuia cine e omul care fusese prima 
victimă a acelei seri, omul care, datorită pripelii, căzuse 
ucis de propriii să-i tovarăşi. De altfel, Old Death era 
singura jertfă pe care o dăduse tabăra noastră. leşii cm 
Harton afară, în vale, unde între timp fuseseră aprinse 
câteva focuri. Ne aşezarăm într-un loc retras şi îl informai 
asupra tragicului adevăr. 

Bietul om plângea în hohote, ca un copil. Îl iubise 
dintotdeauna pe Old Death, îl iertase de mult şi se făcuse 
căutător de aur numai în speranţa că această ocupaţie îi va 
da prilejul să-şi întâlnească undeva fratele dispărut. 

A trebuit să-i povestesc totul, de la întâia mea întâlnire cu 
bătrânul westman până în clipa când glonţul pregătit 
pentru alţii i-a curmat firul vieţii. Voia să afle fiece cuvânt 
schimbat între noi. Şi când, după mai bine de un ceas, ne 
înapoiarăm în cort, mă rugă să-i găsesc loc în inima mea şi 
să-i fiu prieten cum fusesem cu fratele său. 


Dimineaţa ni se aduse şaua lui Old Death. Fără nici un 
martor, Harton şi cu mine desfăcurăm căptuşeala şeii şi 
dădurăm de un portvizit. Era uşurel, în schimb foarte 
preţios. Decedatul lăsa fratelui său valori bancare 
importante şi, ceea ce era principalul, îi indica pe un plan, 
minuţios desenat, o bonanza cu mari resurse, descoperită 
de el la Sonora. Din clipa aceea Harton era, de fapt, un om 
bogat. 

Fireşte că nu mai putui afla care anume fuseseră planurile 
lui Gibson în legătură cu William Ohlert. Nici chiar sora lui 
Gibson, Felisa Perillo, la care, probabil, intenţiona să 
ajungă, n-ar fi fost în stare să mă lămurească, între lucrurile 
lui găsii toţi banii ridicaţi în contul bancherului Ohlert, 
minus cheltuielile de călătorie. 

Tânărul Ohlert trăia, nu-i vorbă, dar nu-şi revenea în 
simţiri. Era deci de prevăzut că va trebui să mai întârzii aici 
destulă vreme, ceea ce, la drept vorbind, nu-mi displăcea. 
Aveam prilejul să mă refac după atâtea osteneli şi să cunosc 
îndeaproape viaţa şi activitatea unei exploatări aurifere. 
Aceasta, până ce starea lui Ohlert va fi îngăduit să-l 
transport la Chihuahua şi să-l dau în îngrijirea unui medic 
priceput. 

Old Death fu înmormântat cum se cuvine. Îi ridicarăm un 
monument cu o cruce cioplită din minereu de argint. 
Fratele său renunţă la slujba de până atunci la mina lui 
Uhlmann şi se pregăti să plece la Chihuahua. Dorea să se 
odihnească un timp după viaţa grea pe care o dusese ca 
gambusino. 

De nedescris era bucuria ce o trăiau soţii Uhlmann 
datorită regăsirii cu bătrânul Lange şi cu fiul său. Erau 

O pereche amabilă, ospitalieră, care îşi meritau pe deplin 
fericirea. 

Luându-şi rămas bun, Fred Harton mă invită să-l însoțesc 
în căutarea zăcământului din Sonora. Nu eram în situaţia 
de a-i da un răspuns definitiv, dar îi promisei că am să-l 
vizitez la Chihuahua. 


În ce-l priveşte pe Winnetou, acesta se hotărî să rămână 
cu mine. Pe cei zece apaşi îi trimise acasă, după ce. 
Uhlmann îi răsplăti cu daruri bogate. Negrul Sam plecă şi 
el ca însoțitor al lui Harton. Am aflat mai târziu că şi-a tăcut 
bine datoria. Nu ştiu însă dacă şi-a mai reluat slujba la se? 
or Cortesio. 

Şi iată că, peste două luni, mă aflam la bravul călugăr 
Benito din congregația El buono Pater de la Chihuahua. Era 
cel mai renumit medic din provinciile nordice. I-l dădui în 
grijă pe William Ohlert şi, până la urmă, călugărul reuşi, 
într-adevăr, să-l vindece pe deplin. Zic „pe deplin”, fiindcă 
ciudat lucru! pacientul reveni nu numai la bunăstare fizică, 
dar şi la o comportare normală. Părea că lovitura ce o 
primise în cap cu patul puştii i-ar fi spulberat ideea fixă cu 
poetul nebun. Se arăta vioi, sănătos, uneori chiar 
exuberant, şi dorea foarte mult să se întâlnească iarăşi cu 
tatăl său. De fapt, bătrânul bancher, înştiinţat de mine, 
urma să sosească în curând; dar tânărul nu ştia nimic 
despre această vizită. Tatăl primise din parte-mi un raport 
detaliat asupra tuturor peripeţiilor prin care trecusem şi 
mă asigurase, prin corespondenţă, că va veni personal ca 
să-şi ducă acasă fiul regăsit, îl rugasem totodată să obţină 
de la master Josy Taylor eliberarea mea din funcţia de 
detectiv. Mă simţeam din ce în ce mai atras de propunerea 
lui Harton de a-l însoţi la Sonora. Acesta venea zilnic să mă 
vadă. Îmi arătă o prietenie cu adevărat emoţionantă şi se 
bucura din tot sufletul de însănătoşirea tânărului Ohlert. 

În privinţa acestuia din urmă, trebuie să mărturisesc că se 
întâmplase pur şi simplu un miracol. William Ohlert refuza 
să audă până şi cuvântul „poet”. Îşi amintea de orice clipă a 
vieţii, excluzând perioada dintre fuga cu Gibson şi revenirea 
lui la normal. Acest răstimp rămase în mintea lui ca o 
pagină goală. 

Ne aflam, aşadar, într-o zi împreună: călugărul, eu, Ohlert 
şi Harton. Depanam diversele întâmplări şi speranţe ale 
vieţii noastre. Deodată, auzirăm bătăi în uşă. Servitorul 


deschise şi în prag îşi făcu apariţia un domn, la vederea 
căruia William scoase un strigăt de bucurie. Câtă suferinţă 
şi câte griji pricinuise părintelui său aceasta o aflase încă 
înainte din gura mea. Acum se aruncă plângând în braţele 
bătrânului, în timp ce noi, ceilalţi, părăsirăm discret odaia. 

Mai târziu, avurăm destul timp să ne deschidem inimile şi 
să ne povestim de toate. Tatăl şi fiul şedeau alături, mână în 
mână. Bătrânul bancher obținuse de la Taylor eliberarea 
mea din post şi, fără să mai preget, mă angajai să-l însoțesc 
pe Harton. Fireşte că ne-ar fi bucurat să participe şi un al 
treilea la expediţie. Şi când spun „al treilea”, mă gândesc, 
bineînţeles, la sărmanul Old Death, faimosul cercetaş al 
Vestului Sălbatic. 

Capitolul V Old Firehand. 

Multe, foarte multe ar fi de povestit despre întâmplările 
trăite alături de Harton. Dar cum urmăresc să-l înfăţişez în 
special pe Winnetou, care se afla atunci în altă parte mă voi 
mărgini să spun că, după numeroase eforturi şi înfruntând 
multe primejdii, descoperirăm până la urmă bonanza. 
Nefiind dispus să mă ocup de exploatarea părţii ce-mi 
revenea, hotărâi s-o vând pe un preţ care îmi acoperi cu 
vârf şi îndesat toate pagubele suferite în naufragiu. Pornii 
apoi călare spre Rio Peco, la apaşi. Acolo, în pueblo, apaşii 
mă primiră ca pe un frate; dar Winnetou lipsea. Făcea un 
tur de control pe la toate aşezările şi detaşamentele sale. 

De fapt, îmi lăsase vorbă să-l aştept. Cum însă aşteptarea 
ar fi durat cel puţin o jumătate de an, nu mă lăsai convins să 
rămân şi făcui o escapadă în Colorado, pentru ca apoi, prin 
Kansas, să mă întorc la Saint Louis. Pe drum, mi se alătură 
englezul Emery Bothwell, un bărbat extrem de instruit, 
întreprinzător şi curajos pe care după cum stimaţii cititori 
vor afla cu alt prilej aveam să-l regăsesc mai târziu în 
Sahara. 

Toate întâmplările prin care trecusem alături de Winnetou, 
ca şi cele trăite împreună cu Harton şi acum, de curând, cu 
Bothwell deveniră repede cunoscute, încât, sosind la Saint 


Louis, fusei de-a dreptul surprins de câte se discutau 
pretutindeni în legătură cu Old Shatterhand. Când bătrânul 
mister Henry îmi observă mirarea, zise, în felul său original: 

Al dracului om! Treceţi într-o lună prin mai multe aventuri 
decât altul în două decenii, scăpaţi din primejdii ca prin 
minune, vă luaţi, ia, un greenhorn tinerel, colea, la 
întrecere cu cei mai mari oameni ai Vestului, daţi peste cap 
toate obiceiurile sângeroase de acolo, cruţându-i până şi pe 
duşmanii cei mai răi, şi pe urmă căscaţi gura de mirare că 
se discută peste tot de isprăvile lui Old Shatterhand! Eu 
atâta vă spun: în ce priveşte faima, l-aţi depăşit în scurtă 
vreme până şi pe marele Old Firehand, care numără de 
două ori atâţia ani ca dumneavoastră. Nici nu ştiţi câtă 
bucurie îmi face când aud aceste discuţii! Doar eu, şi nimeni 
altul, v-am sfătuit să apucaţi drumul Vestului! Pentru 
bucuria ce-mi dăruiţi, se cade să-mi arât recunoştinţa. la 
priviţi încoace! 

Deschise scrinul în care îşi ţinea armele, scoase la iveală 
primul exemplar din carabina „Henry” făurită de el, îmi 
explică mecanismul, modul de întrebuințare şi mă conduse 
apoi la poligonul de tir ca să încerc şi să apreciez 
neîntrecuta lui operă. Eram mai mult decât entuziasmat de 
carabină, dar, aşa cum procedasem şi altădată, îi atrasei 
atenţia asupra faptului că răspândirea unei asemenea arme 
cu repetiţie va avea cele mai grave urmări în ce priveşte 
fauna şi chiar existenţa populaţiei din Vest. 

Ştiu, ştiu confirmă meşterul. Mi-aţi mai spus-o şi cu alt 
prilej. Eu, însă, nu fac decât puţine exemplare. Asta de aici, 
adică primul, vă aparţine dumneavoastră. l-aţi dus faima în 
lume doborâtorului meu de urşi; păstraţi-l, deci, împreună 
cu carabina. Cred că o să vă folosească pentru viitoarele 
expediţii dincolo de Mississippi. 

O, nu mă îndoiesc! Însă, pentru moment, nu pot să accept 
darul. 

De ce? 

Fiindcă, deocamdată, n-am intenţia să plec în Vest. 


Atunci, încotro? 

Întâi de toate, în patrie, apoi în Africa. 

Ha... 

! zise mister Henry, uitând să-şi închidă gura. Sunteţi într- 
o ureche? Vreţi să ajungeţi negru... hotentot? 

Ei, nu merg eu până acolo! Dar i-am promis domnului 
Bothwell să ne întâlnim în Algeria, unde locuiesc nişte rude 
ale sale. Şi ne bate gândul să facem o călătorie în Sahara. 

Ca să vă înghită leii sau hipopotamii? 

Pshaw! Hipopotamilor nu le place carnea şi nu trăiesc în 
pustiu. 

Dar leii? 

Nici ăştia nu stau chiar în inima Saharei. Au şi fiarele 
nevoie de apă. 

Ştiu, stimabile, ştiu. Doar n-o să bea sirop! E vorba însă de 
ceva mult mai complicat. Nu-i aşa că în Algeria se vorbeşte 
franceza? 

Da. 

Şi? Vă descurcaţi? 

Mă descurc. Ştiu franţuzeşte. 

Dar în deşert? 

Acolo e nevoie de arabă. 

Ei, asta-i problema! O să aveţi dificultăţi. 

Ba nu. Profesorul meu de arabă trecea în Germania drept 
cel mai mare specialist în limbile orientale. 

Ei, bată-vă norocul! Nimeni nu vă poate veni de hac! Mă 
mai gândesc însă la ceva care pesemne că v-ar scoate din 
cap ideea expediției. 

Ce anume? 

Cheltuiala! Vreau să zic, paralele. 

Am eu nişte economii. 

Ei, aş...! 

Vorbesc serios. Bonanza mi-a adus câştiguri mari. În plus, 
bancherul Ohlert m-a onorat cu o gratificaţie considerabilă. 
Nu mai vorbesc de restul salariului pe care l-am încasat de 
la Josy Taylor pentru serviciile mele ca detectiv. 


Atunci, poftim, luaţi-o la picior, ştergeţi-o în Sahara! 
izbucni meşterul supărat. Nu înţeleg ce poate să caute un 
om acolo! Nisip, nisip şi iar nisip, şi, pe deasupra, milioane 
de purici ai deşertului! Aici, la noi, aţi duce-o mult mai bine. 
În sfârşit, aflaţi că între noi doi s-a declarat divorţul. Nici nu 
ştiu dacă ne vom mai vedea vreodată! 

Se plimba cu paşi mari, grăbiţi, prin atelier, bombănea şi 
ocăra întruna, gesticulând cu ambele mâini. Dar firea lui, în 
fond blândă, răzbi repede. Se proţăpi în faţa mea şi mă 
întrebă: 

Acolo, prin pustiu, vă mai foloseşte la ceva doborâtorul 
meu de urşi? 

Desigur. 

Şi carabina? 

Mai ales! 

Atunci, luaţi-le în spinare şi căraţi-vă! Hai, să nu vă mai 
prind pe-aici, că vă dau pe uşă afară, măgar de Sahara ce- 
mi sunteţi! 

Îmi vâri cu de-a sila armele în mâini, deschise uşa larg, mă 
îmbrânci şi trase zăvorul în urma mea. Dar pe când ieşeam 
în stradă, îşi scoase capul pe fereastră şi strigă: 

Deseară treceţi pe la mine, nu-i aşa? 

Mai încape vorbă? 

Well! Vă pregătesc o supă de bere, cina dumneavoastră 
preferată. Ei, ce mai staţi? N-aţi şters-o? 

Când, după câteva zile, îmi luam rămas bun de la bătrânul 
meşter, acesta îmi ceru cuvântul că dacă nici o piedică 
serioasă nu-mi va sta în cale mă voi întoarce în cel mult şase 
luni. Şi, într-adevăr, am reuşit să mă ţin de cuvânt. Exact 
după o jumătate de an, mă aflam din nou la Saint Louis. 

Bătrânul meşter se bucură din inimă auzind cât de mult 
îmi folosiseră cele două arme la stârpirea faimoasei gum 
acea mult temută caravană de tâlhari. Totodată, mă informă 
că Winnetou îl vizitase între timp. 

Aflând termenul când promisesem să mă întorc, Winnetou 
îl rugase pe meşter să mă îndrepte spre Rio Suanca unde, 


împreună cu un grup de războinici apaşi, avea să 
organizeze o mare vânătoare. 

Pornii numaidecât la drum. Îmi trebuiră trei săptămâni 
încheiate până să ajung la râul cu pricina şi, după o scurtă 
recunoaştere, dădui de tabăra vânătorilor. Winnetou 
admiră plin de entuziasm carabina lui Henry, dar nu-şi 
exprimă deloc dorinţa s-o încerce; considera că arma e 
proprietatea mea exclusivă, sfântă şi intangibilă. Spre 
plăcuta mea surpriză, tânărul apaş îmi oferi un armăsar 
murg pe care mi-l adusese în dar anume. Animalul, datorită 
vioiciunii sale, fusese botezat „Swallow”, adică rândunică 
sau rândunel. Se bucurase de cea mai înaltă dresură 
indiană şi se obişnui cu mine foarte curând. 

După vânătoare, Winnetou intenţiona să viziteze tribul 
Navajo, ca să aplaneze conflictul ce izbucnise între acesta şi 
oamenii tribului Niora. L-aş fi însoţit cu dragă inimă, dar nu 
se putu. Câteva zile înainte de proiectata noastră plecare, 
ne întâlnirăm cu un transport californian de aur. Călătorii 
se speriaseră cumplit văzându-se deodată înconjurați de 
indieni, dar se calmară curând auzind de numele lui 
Winnetou şi ai lui Old Shatterhand. Ce răsunet aveau aceste 
două nume se vedea şi din faptul că oamenii mă rugară, 
fireşte, contra unei remuneraţii corespunzătoare, să-i 
călăuzesc până la fortul Scott. Eu refuzai din capul locului, 
pentru că nu voiam să mă despart de Winnetou, dar dânsul, 
ca fost dascăl al meu, măgulit de atenţia şi încrederea de 
care mă bucuram mă sfătui să le fac serviciul cerut şi apoi, 
de la fortul Scott, să mă îndrept spre miazănoapte, către 
preria Gravei, la vest de Missouri, unde urma să ne 
regăsim. Avea intenţia să-l viziteze pe vechiul şi vestitul său 
prieten Old Firehand, care se afla în acele ţinuturi. 

Despărţindu-ne, aşadar, din propria lui dorinţă, plecai 
împreună cu străinii aceia, conducându-i, nu fără a înfrunta 
destule primejdii, până la destinaţie. Trebuie spus Că numai 
mulţumită carabinei „Henry” şi calului meu excelent reuşii 
să ies teafăr din toate încercările. 


Trecui apoi prin Kansas şi Nebraska, străbătând ţinutul 
siouxilor, de urmărirea cărora scăâpai tot datorită lui 
Swallow, calul meu nemaipomenit de iute. Winnetou îmi 
explicase că acest drum mă va duce către un teren 
petrolifer proaspăt descoperit şi pus în exploatare de un 
anume Forster; îmi spusese că ar exista acolo şi un magazin 
universal, unde puteam să-mi cumpăr de toate. 

După calculele mele, trebuia să fi ajuns în preajma acelui 
teren petrolifer. Ştiam că-i spune New Venango şi că se află 
în una din acele văgăuni numite „bluffs”, tăiate aproape 
vertical în prerie şi străbătute, de obicei, de un pârâiaş care 
fie că dispare fără urmă sub stânci, fie că se scurge treptat 
în pământul avid sau dacă volumul de apă e mai mare se 
lărgeşte şi devine râu în toată legea. Până aici, însă, câmpul 
plin de floarea-soarelui nu vădea nici un semn care să 
indice apropierea unei astfel de depresiuni. Calul simţea 
nevoie de odihnă şi eu însumi, ostenit de lunga mea 
călătorie în necunoscut, râvneam din ce în ce mai mult să 
ating odată țelul ce mi-l fixasem pentru ziua respectivă. 
Acolo gândeam să poposesc o zi, să mă odihnesc şi să-mi 
procur muniţia necesară, pentru că-mi epuizasem pe drum 
aproape toate rezervele. 

Când să-mi pierd cu totul nădejdea că voi ajunge la ţintă, 
Swallow îşi înălţă capul şi scoase acel fornăit specific, prin 
care adevăratul cal de prerie anunţă prezenţa unei fiinţe. Îl 
oprii uşurel în loc şi mă răsucii în şa scrutând împrejurimile. 

Nu era nevoie de prea multă cercetare. La orizont, doi 
călăreţi care, probabil, mă văzuseră la rândul lor, se 
apropiau de mine în galop. Distanţa dintre noi era încă prea 
mare ca să le pot desluşi chipurile, dusei la ochi luneta şi, 
spre surpriza mea, constatai că unul din călăreţi fapt 
neobişnuit în acele ţinuturi era un tânăr aproape 
nevârstnic. 

„Ciudat lucru! comentai în sinea mea. Un copil călare prin 
prerie! Şi îmbrăcat într-un autentic costum vânătoresc!” 


Cuprins de nerăbdare, îmi vârâi la loc pistolul şi cuțitul pe 
care, din precauţie, le scosesem de la brâu. 

„Şi bărbatul de alături să fie oare un yankeu din tagma 
celor care se dau în vânt după întâmplări excentrice? Sau e 
vorba de acel flats ghost, duh al câmpiei, care, după 
credinţa indienilor, căâlăreşte noaptea pe un cal de foc şi 
ziua, sub tot felul de înfăţişări înşelătoare, pribegeşte în 
preajma pădurilor, momindu-i pe albi şi ducându-i la 
pierzanie? Sau e un ostatic alb capturat în regiunile de 
răsărit?” 

Îmi controlai, oarecum stânjenit, aspectul exterior, care nu 
semăna nici pe departe cu al unui gentleman; jambierele 
erau numai noroi, pantalonii plini de jeg deoarece 
respectam onorabilul obicei vânătoresc de a înlocui şervetul 
sau ştergarul cu postavul nădragilor, pătându-i din belşug 
cu grăsime de bizon şi de urs. Vesta, ca Un sac de piele, 
care suportase cu stoicism atâtea intemperii şi calamităţi 
atmosferice, îmi dădea înfăţişarea unei sperietoare de ciori 
biciuită de furtuni. lar căciuliţa de biber nu numai că se 
lăţise peste măsură, clar şi năpârlise parcă după termen: 
părea să fi fost în foarte intime relaţii cu focurile de tabără. 

Din fericire, nu mă aflam într-o lojă a Operei Mari, ci între 
Black-Kills colinele negre şi Munţii Stâncoşi. Şi nici timp n- 
aveam să mă necăjesc; abia apucasem să-mi examinez 
ţinuta, că ciudaţii călăreţi şi ajunseră lângă mine. Drept 
salut, băiatul îşi înălţă cravaşa cu mânerul în sus şi rosti cu 
glas pur, aproape copilăresc: 

Good day, sir! Aţi pierdut ceva de vă uitaţi atât de atent la 
propria persoană? 

Your servant, sluga dumneavoastră, domnişorule! îmi 
încheiam platoşa ca nu cumva privirea dumneavoastră 
ageră să-mi sfredelească pieptul. 

Vasăzică, e strict interzis să vă privesc? 

Nicidecum. Consider însă că şi mie mi-e îngăduit să vă 
măsor cu toată atenţia. 


Mă rog, cu un cavaler care poartă platoşă şi coif de biber 
trebuie să te porţi frumos. Ridicaţi-vă, deci, privirea cruntă 
şi studiaţi-mă! 

Mulţumesc. Ne putem cântări deci în toată voia, ceea ce 
pentru mine e, desigur, mai plăcut; ţinuta dumneavoastră 
impecabilă s-ar potrivi de minune cu orice salon. 

Şi, răsucindu-mi calul, adăugai: 

Aşa, acum mă puteţi vedea din toate părţile, călare şi în 
mărime naturală! Vă plac? 

Staţi niţel, uitaţi-vă şi la mine! răspunse băiatul râzând. Îşi 
cabră calul şi se roti la rândul lui. Acum prezentarea e 
completă. Binevoiţi a vă exprima primul: vă plac? 

Hm, nu e rău! în orice caz, păreţi destul de acceptabil 
pentru aceste locuri. Dar eu? 

Aşa şi aşa! Numai că nu se cade să mă apropii de 
dumneavoastră mai mult decât îmi impune o anume 
prudenţă. 

Într-adevăr, făcând abstracţie de persoana ca atare, alura 
e destul de impozantă adăugă însoţitorul lui pe un ton de 
zeflemea şi privindu-l cu vădită admiraţie pe Swallow. 

Neluând în seamă jignirea, mă adresai băiatului, care, 
pentru vârsta lui, dovedea excepţională bună-creştere: 

Rezerva dumneavoastră, sir, e îndreptăţită. Cred însă că 
mă scuză însăşi sălbăticia acestor locuri. 

Sălbăticie! Vasăzică, sunteţi străin? 

Atât de străin, încât caut de o zi întreagă o anume adresă 
şi nu 0 găsesc. 

Atunci, dacă vreţi să cunoaşteţi nemărginirea acestei 
sălbăticii, haideţi cu noi! 

Apucă în direcţia pe care o urmasem eu şi îşi îndemnă 
calul în toate felurile, de la trap uşor până la galopul cel mai 
vijelios. Swallow al meu îl imită fără greutate, deşi nu se 
odihnise toată ziua. Da, bravul animal parcă înţelesese că e 
vorba de un mic concurs şi o luă atât de repede înainte, 
încât băiatul, neputând să se mai ţină de el, îşi struni calul, 
exclamând: 


Extraordinar, sir! Nu aveţi cumva de gând să vindeţi 
armăsarul? 

Cu nici un preţ, sir răspunsei, mirat de propunere. 

Nu mă tot luaţi cu „sir”! 

Cum doriţi. Însă mustangul acesta, care m-a scos din 
atâtea primejdii, nu-l vând pentru nimic în lume. 

A fost dresat de indieni observă el, cercetându-l cu ochi de 
cunoscător. De unde îl aveţi? 

De la Winnetou, căpetenia apaşilor, cu care m-am văzut 
ultima oară la Rio Suanca. 

Mă privi vădit surprins. 

De la Winnetou? Păi ăsta e indianul cel mai vestit şi mai 
temut dintre Sonora şi Columbia! Nu faceţi deloc impresia 
că l-aţi cunoaşte, sir! 

De ce nu? întrebai, zâmbind. 

Păreţi mai degrabă vreun geometru; veţi fi măsurând 
terenul sau cam aşa ceva. Oamenii aceştia sunt de obicei 
destul de pricepuţi şi curajoşi, dar nu-i văd să se aventureze 
tocmai printre apaşi, niori sau navajoaşi. Ar fi prea de tot. 
Pistolul dumneavoastră curăţel, lucios, cuțitul prea delicat, 
puşca aceea de paradă prinsă în curea, până şi poziţia 
călăreţului pe cal nu prea se potrivesc cu imaginea unui 
squatter sau vânător de prerie. 

Ce-i drept, e drept: nu sunt decât un vânător de duminică. 
Dar armele mele nu sunt chiar de lepădat. Le am din Saint 
Louis, de pe Front-Street. Şi dacă, după cum Se pare, 
sunteţi, aici ca şi acasă, atunci trebuie să ştiţi că la Saint 
Louis găseşti pe preţ bun marfă corespunzătoare. 

Mă rog, numai că marfa îşi dovedeşte calitatea abia după 
ce-a fost folosită cum trebuie. Ce părere aveţi de pistolul 
acesta? 

Îşi vârî mâna în coburul şeii şi scoase un coşcogea pistol 
vechi şi ruginit, care semăna mai degrabă cu un retevei 
uzat decât cu o armă. 

Deh! E de pe vremea lui Pazvante, dar în mâna unui 
trăgător obişnuit cu astfel de arme s-ar putea dovedi destul 


de bună. Am văzut nu o dată indieni mânuind admirabil cele 
mai prăpădite puşti. 

Atunci, spuneţi-mi dacă atingeau şi ei asemenea 
performanţă? 

Îşi îndemnă calul, se roti apoi în trap întins împrejurul 
meu, înălţă pistolul şi, până să-mi dau seama de intenţie, 
trase asupra mea. Căciuliţa îmi zvâcni uşor şi, în acelaşi 
timp, floarea-soarelui cu care mi-o împodobisem, zbură pe 
dinaintea ochilor mei. Pesemne că acest trăgător excelent 
voia să-mi vadă reacţia şi să se convingă câte parale fac în 
calitatea mea de vânător duminical. De aceea rostii foarte 
calm: 

Cred că oricine e capabil de asemenea performanţă, în 
schimb, nu oricui îi face plăcere să-şi expună astfel pălăria, 
sub care s-ar putea să se afle din întâmplare şi un cap. De 
aceea vă sfătuiesc să nu mai trageţi înainte de a-l fi convins 
pe interlocutor că mânuiţi într-adevăr fără greş 
stropitoarea asta de pulbere. 

Wherefore? Şi de ce? auzii întrebând în spatele meu. 

Însoţitorul tânărului călărea o mârţoagă înaltă, greoaie, 
care nu reuşise să ţină pasul cu caii noştri şi ne ajunse din 
urmă abia când trosni pistolul. 

Capul unui vântură-lume reluă el plus căciuliţa nu fac, în 
orice caz, mai mult decât o porţie de pulbere. 

Era un bărbat înalt, uscăţiv, deşirat, cu gâtul subţire, cu o 
fizionomie de yankeu viclean. Din consideraţie pentru 
tovarăşul său, trecui şi peste această grosolănie, deşi mi se 
păru că atitudinea mea pasivă era atribuită de băiat unei 
alte cauze. Evident, tânărul nu-mi admira deloc lipsa de 
combativitate. 

Toată această întâlnire mi se părea foarte stranie. Dac-aş fi 
găsit-o relatată într-un roman, l-aş fi bănuit cu siguranţă pe 
autor că dă imposibilul drept posibil. Oricum, un lucru era 
limpede: trebuia să fie vreo aşezare omenească pe aproape 
şi, cum în aceste locuri de mult nu se mai desfăşuraseră 


bătălii între triburile sălbatice, chiar şi un adolescent putea 
să se plimbe fără teamă prin prerie. 

Nu-mi era tot atât de limpede cum să mă port cu acest 
tânăr interesant. Dibăcia şi cunoştinţele lui asupra Vestului 
mă făceau să bănuiesc că-şi duce viaţa în condiţii cu totul 
speciale. Nu era, deci, de mirare că-l cercetam din ochi cu 
cea mai vie atenţie. 

Călărea înaintea mea la o jumătate lungime de cal şi 
soarele, coborând spre apus, îl scălda în razele-i de aur. Era 
„oacheş şi frumos”, cum vorbeşte psalmul despre micul 
David. Trăsăturile lui nobile, cu toată frăgezimea specifică 
vârstei, aveau accente hotărâte, dovedind o dezvoltare 
precoce a spiritului şi o voinţă dârză. Întreaga-i ţinută, 
sigură, degajată, parcă te obliga să nu-l tratezi ca pe un 
copil, deşi nu părea să aibă mai mult de şaisprezece ani. 

Mă gândeam fără voie la unele povestiri pe care le citisem 
odinioară, la istorisirile despre vitejia şi cutezanţa proprii 
până şi copiilor, aici, în Far West. Dar această dezinvoltură 
şi hotărâre nu puteau fi puse numai pe seama firii sale, ci şi 
a bunăstării materiale de care, probabil, se bucura. 
Altminteri, nici nu m-ar fi întrebat adineauri dacă vreau să 
vând mustangul. 

Deodată, băiatul strânse de frâu şi domoli trapul calului. 

Vreţi să ajungeţi la New Venango, sir? mă întrebă el. 

Da. 

Şi veniţi din savană, nu-i aşa? 

Exact. Se şi vede, de altfel, după înfăţişare. 

Dar westman nu sunteţi! 

Trebuie să aveţi nişte ochi foarte ageri, ca să mă 
pătrundeţi numai dintr-o privire! 

German? 

Da. Pesemne că mă cam trădează engleza mea, adică 
accentul. 

Accentul nu e chiar atât de prost, însă destul de 
caracteristic ca să vă ghicesc obârşia. Dacă n-aveţi nimic 
împotrivă, putem vorbi în limba maternă. 


Cum, suntem compatrioți?! 

Tata e german; eu, însă, m-am născut la Quicourt. Mama 
era indiancă, din tribul asineboinilor. 

Abia acum îmi explicam profilul său caracteristic şi nuanţa 
închisă a pielii. Aşadar, mama îi murise şi tatăl trăia. Mă 
aflam în faţa unui caz neobişnuit şi curiozitatea mea se 
transformă dintr-o dată într-un interes profund. 

Uitaţi-vă în zare mă îndemnă băiatul. Vedeţi fumul de colo, 
care se ridică din pământ? 

Ah, am ajuns, vasăzică, la acel „bluff” pe care-l caut! Acolo, 
cică, se află New Venango, aşezat ca într-o copaie. Îl 
cunoaşteţi pe Emery Forster, prinţul petrolului? 

Oarecum. E tatăl cumnatei mele, adică al soţiei fratelui 
care locuieşte în Omaha. Tocmai le-am făcut o vizită, şi la 
înapoiere am tras aici, la o gazdă. Aveţi vreo treabă cu 
Forster, sir? 

Nu. Mi-ar trebui doar să găsesc un magazin ca să-mi 
procur câte ceva de acolo. De Forster n-am întrebat decât 
din curiozitate, cum fac, desigur, toţi drumeţii care trec pe- 
aici. Nu se poate să nu te interesezi de unul din cei mai 
mari prinți ai petrolului! 

L-aţi şi văzut? 

O, habar n-am cum arată! 

Ba dimpotrivă! îl vedeţi şi acum. Călăreşte alături. Ce-i 
drept, nu am făcut prezentările, dar e de scuzat: în prerie 
nu se prea respectă normele bunei-cuviinţe. 

Nu sunt de aceeaşi părere protestai, fără a-l onora pe 
yankeu măcar cu o privire. Socot chiar că preria are un 
mod al ei de a selecta oamenii, nu după criteriul bogăției, ci 
al valorii autentice. Daţi arogantului dumneavoastră prinţ al 
petrolului arma pe care o mânuiţi cu atâta precizie şi 
expediaţi-l de unul singur în Vest: cu toate milioanele lui, se 
va prăpădi. Şi, dimpotrivă, întrebaţi pe orice westman 
serios care, ca un stăpân absolut, cutreieră cu puşca lui 
imensitatea preriei, câţi bani posedă şi vă va râde în nas. 
Acolo unde omul se măsoară după primejdiile pe care ştie 


să le înfrunte, căciuliţa mea, de pildă, face mai mult decât 
actul de proprietate asupra nu ştiu câtor izvoare de ţiţei. În 
prerie nu profesorii de dans, ci cuţitele de vânătoare 
stabilesc regulile de conduită. 

Tânărul îşi îndreptă privirea mai întâi asupra lui Forster, 
apoi asupra mea. Observai că vorbele mele îi merseseră la 
inimă. Totuşi, nu se putu abţine de la o rectificare: 

N-am să vă contrazic întru totul, sir. Cred însă că există pe 
ici, pe colo şi trapperi sau squatteri care nu mi-ar râde în 
nas dacă i-aş întreba cât aur posedă. Aţi auzit vreodată de 
Old Firehand? 

Cum să nu! E unul din cei mai vestiți vânători ai pădurilor; 
îl cunosc, dar numai din auzite. 

Ei bine, el şi Winnetou, vasăzică un alb şi un roşu, fac 
parte dintre oamenii la care mă refer. Ei ştiu toate 
hăţişurile, munţii, râpele, pădurile şi vă pot conduce la 
zăcăminte de aur sau argint nebănuite de alţii. Mă îndoiesc 
că vreunul din ei ar face schimb cu un petrolist! 

Pshaw, Harry interveni Forster sper că nu vrei să mă 
jigneşti! 

Tânărul evită să răspundă. Eu însă rostii glacial: 

Oricum, nu petrolistul a descoperit aceste comori şi cred 
că nici n-ar cuteza să le exploateze cu preţul scumpei sale 
vieţi. De altfel, tinere master, veţi conveni că observaţia 
dumneavoastră confirmă, de fapt, cele spuse de mine. Un 
adevărat westman, chiar dac-ar descoperi cea mai bogată 
vână de aur, nu şi-ar da pentru ea libertatea la care ţine 
mai presus de orice. Dar iată că am ajuns la „bluff”, ţinta 
călătoriei noastre! 

Ne oprirăm la marginea unei râpe şi zării pe fundul ei o 
aşezare mai măruntă decât bănuisem. Terenul, jos, era 
relativ mic, străjuit jur împrejur de stânci prăpăstioase şi 
străbătut de un râu destul de lat, ce-şi tăia drum prin 
bolovăniş. Peste tot instalaţii de foraj. O sondă lucra din plin 
chiar pe malul apei. La centru, în vecinătatea unor hale, se 
afla o clădire cu locuinţe. Deşi improvizată, clădirea părea 


destul de confortabilă. Orişiunde îţi roteai privirea, vedeai 
doage, funduri de butoaie şi tot soiul de rezervoare, unele 
încă goale, altele pline cu mult râvnitul carburant. 

Da, sir, acesta este „bluff”-ul spuse Harry. Dincolo vedeţi 
magazinul, alături restaurantul, apoi un hotel şi altele. Iar 
aici e drumul cam povârnit, pe care va trebui să coborâm, 
desigur, cu precauţie, ca să nu ne rupem gâtul. Veniţi şi 
dumneavoastră? 

Descălecarăm sprinten amândoi. 

Luaţi calul de dârlogi mă sfătui băiatul. 

Swallow al meu mă urmează singur. Luaţi-o 
dumneavoastră înainte! 

Într-adevăr, mustangul venea după mine fără nici un 
îndemn şi, în timp ce Forster cu gloaba lui ne urmau 
anevoie şi cu teamă, eu admiram viteza şi siguranţa 
băiatului la coborâş. Era exclus ca asemenea deprinderi să 
şi le fi însuşit în Est. Şi faptul acesta îmi sporea şi mai mult 
interesul pentru persoana lui. Jos, încălecarăm iarăşi. Eram 
pe punctul de a mă despărţi de ei, crezând că se vor 
îndrepta spre Clădirea cu locuinţe, în timp ce eu trebuia să 
caut magazinul. Dar Forster mi se adresă arogant: 

Fără grabă, stimabile! Mergem şi noi până la magazin. Mai 
am o bagatelă de aranjat cu dumneavoastră. 

Datorită interesului pe care mi-l stârnise băiatul, mă 
ispitea într-adevăr gândul să mai rămân puţin în societatea 
lui. Dar pe Forster nici măcar nu-l întrebai ce anume 
„bagatelă” va fi având de aranjat cu mine. De altfel, aveam 
să mă lămuresc foarte curând în această privinţă. Ajunşi la 
„Store and Boardinghouse”, magazin şi hotel precum scria 
cu cretă pe uşa acelei construcţii simple ca o cabană 
sărirăm de pe cai şi Forster, niciuna, nici două, îl prinse pe 
Swallow de dârlogi. 

Cumpăr calul. Cât costă? 

Nu-l vând. 

Două sute de dolari! 

Am pufnit în râs, refuzând categoric. 


Două sute cincizeci! 

Nu vă mai osteniţi degeaba, sir! 

Trei sute! 

Nu-l vând! 

Trei sute şi, în plus, alegeţi din magazin, în contul meu, tot 
ce vă trebuie. 

Credeţi cu adevărat că un om al preriei îşi înstrăinează 
calul, fără de care s-ar putea duce de râpă? 

Vă mai dau şi calul meu pe deasupra. 

Păstraţi-vă, domnule, gloaba! Nu merită nici un fir de păr 
din căciula mea! 

Dar îmi place! Trebuie să-mi daţi calul! îşi pierdu răbdarea 
Forster. 

Cred şi eu că vă place, însă degeaba stăruiţi. Sunteţi prea 
sărac ca să-l puteţi cumpăra. 

Prea sărac?! repetă Forster, privindu-mă de sus, ca şi când 
ar fi vrut să mă intimideze. N-aţi aflat că mă cheamă Emery 
Forster? Cei care mă cunosc ştiu bine că pot să cumpăr şi o 
mie de mustangi ca ăsta! 

Banii dumneavoastră mă lasă rece. Dacă vă trebuie un cal, 
n-aveţi decât să apelaţi la geambaşi. Dar armăsarul meu 
lăsaţi-l, vă rog, în pace! Daţi-i drumul! 

la te uită, neobrăzatul, neisprăvitul! Asemenea individ, 
căruia îi ies degetele prin spărtura ghetei, ar trebui să se 
bucure nespus că i se oferă bani pentru o pereche de cizme 
şi că-i agoniseşte barem o dată în chip cinstit! 

Emery Forster, ţine-ţi limba-n frâu! Altfel te vei convinge 
îndată că omul care, după cum te-ai exprimat adineauri, nu 
face mai mult decât „o porţie de pulbere”, ştie să ţi-o 
plătească pe merit. 

Oho, băiete, aici nu ne aflăm în prerie, unde orice haimana 
îşi poate face mendrele! în New Venango eu sunt stăpân, eu 
poruncesc! lar pentru cel ce nu înţelege cu binele, găsim 
noi leacul! Te mai întreb o singură dată: îmi dai calul, ori 
ba? 


Orice alt westman i-ar fi răspuns de mult cu pistolul. Dar 
pe mine, în loc să mă înfurie, purtarea lui Forster mă 
amuza. Pe de altă parte, simpatia pentru tânărul său 
însoțitor mă îndemna la răbdare. Aşadar, refuzai încă o 
dată, liniştit: 

Nu-l dau! Luaţi, vă rog, mâna de pe dârlogi! 

Dădui să-mi iau calul în primire, dar Forster mă împinse 
zdravăn şi sări în şa. 

Aşa, viteazule, ca să vezi că Emery Forster ştie să cumpere 
chiar când i se refuză vânzarea! Urcă-te pe calul meu, îţi 
aparţine. La magazin târguieşte în contul meu. Iar dolarii îi 
capeţi când doreşti! Vino, Harry! Am terminat discuţia! 

Băiatul nu-l urmă imediat. Mai stătu câteva clipe locului, 
privindu-mă ţintă în ochi. Cum nu schiţam nici un gest ca 
să-l pun la respect pe Forster, şi să-mi reiau calul, o 
expresie de scârbă se aşternu pe chipul lui tânăr. 

Ştiţi ce înseamnă coiot, sir? mă întrebă el. 

Da confirmai cu tot calmul. 

Ei? 

Vă referiţi la lupul preriei? E un animal extrem de laş. 
Fuge la orice lătrat de câine şi nu merită decât dispreţ. 

Aţi răspuns bine. De altfel, nici nu era greu, fiindcă sunteţi 
din acelaşi neam... un coiot! 

Total decepţionat, îmi întoarse spatele şi plecă după 
individul care stăpânea şi poruncea în New Venango. 

Eu nu scosei nici o vorbă. Ştiam ce fac. Îl lăsam pe Forster 
să se legene câtva timp în iluzii. În felul acesta îmi asiguram 
prilejul de a-l mai revedea pe Harry, ale cărui ultime cuvinte 
nici măcar nu mă jigniseră. 

Câţiva cetăţeni ieşiseră între timp din magazin şi 
asistaseră la penibila noastră tocmeală. Unul din aceştia 
legă mârţoaga lui Forster de un stâlp şi se apropie de mine. 
După părul său roşcat, îţi dădeai seama de la o poştă că 
individul, cam cherchelit de altfel, era irlandez. 

Nu pierdeţi ocazia, master mă sfătui el. E o afacere bună. 
Aveţi intenţia să staţi mai mult timp la New Venango? 


N-am nici un chef! Sunteţi, cumva, proprietarul acestui 
renumit complex comercial? 

Da, eu în persoană. lar complexul, vorba dumneavoastră, e 
într-adevăr renumit. Aveţi întru totul dreptate. Unde mai 
pui că şi eu personal sunt cât se poate de faimos: nu-mi 
găsiţi pereche la suptul rachiului. Se pare că norocul v-a 
adus încoace. 

Cum aşa? 

Uite ce-i: aţi putea rămâne la mine nu o zi-două, ci 
definitiv. Am nevoie de un tejghetar căruia să nu-i sară 
ţandăra când se pomeneşte cu un picior în spate. În 
meseria noastră de negustor, orgoliul nu e rentabil, ba 
dimpotrivă. Or, am văzut adineauri că ştiţi să înghiţiţi chiar 
şi un brânci tărişor. Batem palma? E spre binele 
dumneavoastră! 

De fapt, ar fi trebuit să-l plesnesc. Dar propunerea lui era 
mai curând caraghioasă decât supărătoare. De aceea intrai 
în magazin, fără să-i dau nici un răspuns. Alesei o seamă de 
lucruri şi-l întrebai de preţ. Negustorul mă privi mirat. 

N-aţi înţeles că plăteşte Forster? Dumnealui e om de 
cuvânt. Puteţi lua tot ce vă trebuie. Nu-mi datoraţi nici un 
penny. 

Mulţumesc! Eu nu apelez la punga unui hoţ de cai. Îmi 
achit singur marfa. 

Negustorul parc-ar fi vrut să mai stăruie. Dar când văzu 
monedele de aur din mâna mea, făcu subit o mutră extrem 
de amabilă şi târgul începu cu acel amestec de viclenie şi 
dârzenie cu care, în orice parte a lumii, negustorii ştiu să-i 
buzunărească pe naivi. 

Până la urmă, căzurăm la învoială. Intrai în posesia unui 
costum vânătoresc nou-nouţ, şi, în schimbul unei sume 
bunicele, îmi asigurai provizii de alimente şi muniții pentru 
un răstimp destul de lung. 

Între timp, seara cobori de-a binelea şi peste tot se 
aşternu un întuneric dens, opac. Odăile scunde ale hanului 
nu mă prea îmbiau. Îmi săltai deci pe umăr sacul cu 


târguieli bucşit până la refuz şi ieşii afară, la aer. Gândeam 
să-l caut pe Forster şi să-i spun o vorbuliţă despre 
„drepturile” sale de atotstăpân. 

Drumul ducea de-a lungul râului şi, ceea ce nu 
observasem mai înainte, mi se preciza abia acum, când 
atenţia nu-mi mai era sustrasă de prezenţa însoţitorilor: 
mirosul de gaz răspândit peste tot se înteţea şi mai mult eu 
cât te apropiai de apă. Însemna, deci, că pe râu se scurgea 
o mare cantitate de carburanţi. 

Clădirile spre care mă îndreptam se înălţau sumbre, 
mohorâte. Dar după ce înaintai pe drumul uşor cotit, un val 
de lumină mă întâmpină dinspre veranda casei lui Forster. 
Îmi dădui seama că patronul avea musafiri. Mă apropiai de 
gardul ce împrejmuia curtea şi desluşii un fornăit pe care-l 
recunoscui deîndată. 

Ştiam că Swallow al meu nu se lasă dus în grajd de nici o 
mână străină. De aceea fusese lăsat afară şi priponit chiar 
sub verandă, de unde putea fi mai uşor de supravegheat. 
Mă strecurai tiptil în curte, până la zidul scund pe care se 
sprijinea terasa. Ajunsei astfel la mustangul meu şi iată că 
de acolo îl zării pe Harry întins într-un hamac. Era tocmai 
pe punctul de a se angaja într-o discuţie cu Forster, care 
şedea alături. Fără să-mi iau ochii de la ei legai sacul cu 
târguieli de şaua lui Swallow. Dragul de el, nici nu se lăsase 
măcar deşeuat. Când îl încălecase Forster, n-ar fi trebuit 
decât să fluier o dată şi mustangul ar fi dat cu el de pământ 
şi s-ar fi întors la mine. 

Treabă inutilă şi urâtă, dear uncle, dragă unchiule îl auzii 
pe băiat vorbind. Nici n-ai judecat bine ce faci, te-ai pripit. 

Doar n-oi fi vrând să mă-nveţi tu cum să procedez! 
Afacerile sunt afaceri. Preţurile au scăzut din cauza 
debitului prea mare. Dacă lăsăm deci să se scurgă ţiţeiul 
timp de o lună, preţul va creşte, beneficiul va spori. Ascultă- 
mă pe mine! Lovitura trebuie dată până la capăt. Aşa s-a 
hotărât, şi aşa va fi! Prin spărtura aceea se duce totul pe 
Venango-River. Până urcă iarăşi preţurile, punem în 


funcţiune şi noua sondă. De butoaie nu ducem lipsă; peste 
câteva zile, expediez un transport în Est şi pun mâna pe o 
sumă considerabilă, câteva sute de mii. 

E o afacere necinstită. Şi, pe urmă, se pare că aţi uitat cu 
totul de existenţa zăcămintelor din vechiul continent şi din 
alte părţi ale lumii. Politica voastră îi va îndemna pe 
adversari la eforturi maxime, aşa că voi înşivă veţi pune în 
mâna concurenţei, deocamdată neinformate, armele de 
rigoare. De altfel, şi aici, în Statele Unite, stocurile sunt atât 
de mari, încât acoperă necesarul pentru multă vreme. 

Habar n-ai ce uriaşe sunt cererile; de aceea nu eşti în 
măsură să apreciezi. Şi nici virata nu te ajută. 

Asta rămâne de văzut. 

Ce să se mai vadă?! E limpede ca bună ziua. Nu mi-ai spus 
chiar tu, adineauri, că te-ai înşelat în legătură cu pădurarul 
acela, sau ce dracu' o mai fi? Mie nici prin vis nu mi-ar fi 
trecut că te-ai putea complace într-o asemenea tovărăşie! 

Îl văzui pe Harry că se simte jenat. 

Ştii doar că am crezut tocmai într-o asemenea tovărăşie 
răspunse el cu fermitate. Ştii că mi-am trăit până acum 
viaţa în aşa-zisa „lume de jos”. Ar fi să nu-mi iubesc tatăl 
nici atâtica, dacă aş dispreţui această lume numai pentru 
aspectul ei exterior. Găseşti acolo oameni cu care mulţi 
dintre nobilii voştri gentlemeni şi baroni putrezi de bogaţi 
nu se pot măsura în privinţa valorii. lar în legătură cu cazul 
de astăzi, nu înseamnă că m-am înşelat. [i-am spus doar că 
la început omul mi se păruse altfel. Pentru mine nu e totuna 
să presupun sau să mă conving. 

Forster îşi pregătea replica, dar nu apucă să deschidă 
gura că bubui ca un trăsnet infernal, de parcă pământul de 
sub noi ar fi crăpat în două. Văzduhul se cutremură până 
hăt-departe şi când îmi întorsei speriat privirile, constatai 
că mai în sus, pe mal, acolo unde Funcţionase până 
adineauri sonda, se ridica o trâmbă incandescentă de vreo 
cincizeci de picioare înălţime, zbuciumându-se în aer, 
prăbuşindu-se apoi în adânc, şi inundând cu o viteză 


uimitoare terenul înclinat în pantă. În acelaşi timp, năvăli 
asupră-mi un miros tare, înţepător de gaz. Aerul părea 
încins de un foc străveziu, fluid. 

Cunoşteam fenomenul acesta teribil, căci mai asistasem la 
o asemenea catastrofă în valea Kanawha. Dintr-un salt, 
ţâşnii în faţa oamenilor adunaţi pe verandă şi împietriţi de 
groază. 

Stingeţi luminile! strigai. Repede, stingeţi luminile! A 
erupt sonda, năvăleşte gazul! Stingeţi, că de nu, în două 
minute totul ia foc, m-auziţi”?! 

Şi, niciuna, nici două, mă apucai să sting lămpile. Dar şi în 
odaia de sus era lumină, ca şi dincolo, în prăvălie. Gazul se 
răspândea cu o iuţeală fantastică. Trebuia pus totul în joc 
pentru salvarea oamenilor. 

Fugiţi de-aici! Fugiţi, pentru numele lui Dumnezeu! Urcaţi 
sus, cât mai sus, cocoţaţi-vă pe stânci! strigam întruna. 

Fără să mă mai sinchisesc de ceilalţi, îl înşfăcai pe Harry şi, 
cât ai clipi, îl urcai în şa, săltându-mă la spatele lui. Băiatul, 
interpretându-mi greşit gestul şi nebănuind cât de gravă e 
primejdia, se zbătea din răsputeri să scape din strânsoare. 
Dar cum în asemenea momente forţa fizică se manifestă la 
extrem, îl strânsei cu atâta tărie, încât rezistenţa lui slăbi 
curând, în timp ce Swallow, al cărui instinct făcea de prisos 
zăbala şi pintenii, ne duse ca vântul în jos, de-a lungul 
râului. 

Poteca pe care coborâsem din savană spre New Venango 
nu mai putea fi folosită. O năpădise focul. Abia la capătul 
văii puteam încerca o salvare. Ziua, când cercetasem locul, 
nu observasem nici un drum care să ducă pe acolo; 
dimpotrivă, pereţii de piatră erau atât de apropiaţi, încât 
apa îşi croia anevoie cale printre ei, zbuciumându-se şi 
spumegând. 

Spuneţi repede mă adresai lui Harry există vreun drum 
care să ne scoată din valea asta? 

Nu, nu! gemu băiatul, încercând din nou să scape din 
strânsoarea mea. Lăsaţi-mă! Daţi-mi pace! 


Fireşte că nu puteam lua în seamă dorinţa lui. Măsurai cu 
atenţie peticul de cer care mijea printre cei doi pereţi 
abrupți de piatră. Deodată, simţii o apăsare sub piept, 
însoţită de glasul hotărât al lui Harry: 

Daţi-mi drumul, că de nu, vă tai cu propriul 
dumneavoastră cuţit! 

Zării cuțitul scânteind în mâna lui; mi-l smulsese de la 
brâu. Nu mai era timp pentru explicaţii. Îi încleştai cu 
dreapta încheieturile ambelor mâini, iar cu braţul stâng îl 
strânsei şi mai tare. 

Pericolul creştea cu fiece clipă; valul arzător inundase 
depozitele şi butoaiele detunau ca nişte salve de artilerie. 
Conţinutul lor se revărsa ca un evantai de foc în oceanul 
arzând care potopea totul în calea lui. Aerul se 
înfierbântase. Aveam senzaţia că mă sufoc fierbând într-un 
cazan cu apă. Dogoarea crescu atât de mult şi de repede, 
încât mi se părea că-mi frige măruntaiele. Mai-mai să-mi 
pierd cunoştinţa, dar îmi încordai toate fibrele corpului. Nu- 
mi era numai de mine: răspundeam şi de viaţa lui Harry. 

Come on, Swallow, înainte, înainte, well... 

Căldura ucigătoare îmi uscase gâtlejul; glasul nu mă mai 
asculta. Dar nici nu era nevoie de glas. Fără să aştepte 
îndemn, neînfricatul meu Swallow alerga cu o iuţeală 
fantastică. lar eu nu mai vedeam cu ochii decât că dincoace 
de râu nu era scăpare. Flăcările luminau suficient pereţii de 
piatră ca să mă pot convinge că escaladarea e imposibilă. 
Trebuia să sărim în apă! Trebuia să tot mergem prin apă 
până am fi putut ieşi undeva, pe partea cealaltă. 

Strânsei uşor genunchii şi Swallow, dintr-un salt, despică 
valurile care ne înghiţiră apoi pentru o clipă. Simţeam că se 
nasc în mine puteri noi; sângele îmi pulsa proaspăt în vine. 
Saltul fusese atât de puternic, încât mustangul, bunul meu 
Swallow, dispăru sub mine în adâncuri. Acum, insă, îmi era 
totuna. Trebuia să ajung dincolo, trebuia să ne tăiem cale! 
Swallow întrecuse în viteză focul ce ne gonea din urmă. 
Acum, pălălaia se înălța până la cer şi învăluia râul, 


alimentată de ţiţeiul scurs în şuvoaie. Într-un minut, în 
câteva secunde, poate şi mai repede, putea să ne ajungă şi 
pe noi. Băiatul se lipise de mine, inert. Leşinase. Înotam ca 
niciodată în viaţa mea; de fapt, nu înotam, ci mă aruncam 
înainte, nebuneşte, prin fulgerele ce zvâcneau luminând 
fundul apei. Mă stăpânea o groază cumplită, neîndurătoare, 
ca un coşmar. Deodată, auzii înaintea mea fornăitul lui 
Swallow. „Bravo, credinciosule, viteazule... tu eşti?” Malul 
era aproape. 

Repede, în şa! 

Dar cum să mă salt? Parcă mi s-a uscat şi măduva din oase. 

Doamne, ajută-mă, nu mă lăsa! 

Încă o încercare sus am izbutit! 

„Swallow, înainte, înainte! 

Încotro vrei, numai să ieşim din iadul acesta!” 

Înaintam, şi asta era tot; nici nu mă întrebam unde vom 
ajunge. Ochii orbiţi de lumină mă ardeau ca metalul topit; 
limba îmi atârna între buzele crăpate; trupul parcă-mi era 
burete ars, cenuşă, gata să se destrame. Calul de sub mine 
icnea, gemea aproape omeneşte; alerga întruna, se sălta pe 
înălţimi, se căţăra, zbura cu iuţeală de tigru şi cu mlădieri 
de şarpe. Îi cuprinsesem gâtul cu braţul drept; cu stângul îl 
strângeam la piept pe Harry. O săritură, un salt lung, 
neverosimil şi, în sfârşit, în sfârşit trecurăm de peretele de 
piatră! încă o sută-două de paşi şi iată-ne în prerie! Swallow 
se opri. Eu căzui din şa ca o cârpă. 

Totuşi, încordarea, emoția dusă la culme alungară leşinul 
ce mă ameninţa. Mă ridicai cu greu, mă lipii de grumazul 
viteazului, devotatului animal care tremura din toate 
mădularele şi, stăpânit de un plâns convulsiv, îl sărutai cu 
atâta patimă, cum rareori vreun îndrăgostit îşi va fi sărutat 
aleasa inimii sale. 

„Swallow, prieten minunat, îţi mulţumesc. Mi-ai salvat 
viaţa, ne-ai salvat pe amândoi! Ceasul acesta n-am să-l uit 
niciodată!” 


Cerul se colorase în sângeriu şi aburii de ţiţei pluteau ca 
nişte valuri negre-purpurii peste aşezarea devastată. Dar 
nu era timp de contemplări; în faţa mea zăcea Harry, palid, 
rece, cu mâna înţepenită pe cuţit. Mă temeam că murise 
înecat în valuri. În timp ce eu încercam să-l salvez de năvala 
flăcărilor. 

Hainele îi erau numai apă, lipite de trupul nevolnic. Pe faţa 
lui palidă jucau reflexele sinistre ale focului care! lingeau 
până pe creştet înălțimile de piatră. Îl luai în braţe, îi dădui 
părul de pe frunte, îi frecai tâmplele, îmi lipii gura de 
buzele lui ca să-i trezesc răsuflarea, într-un cuvânt, făcui tot 
ce-mi stătea în puteri ca să-l readuc la viaţă. 

Şi iată, în fine! îl străbătu un fior, mai întâi abia 
perceptibil, apoi din ce în ce mai tare; îi simţii bătaia inimii 
şi suflul respirației. Se trezi, deschise ochii mari şi mă privi 
Cu 0 expresie pe care n-aş putea-o descrie. Apoi se însufleţi 
brusc şi, sărind drept în picioare, strigă cu groază: 

Unde... cine eşti... ce s-a întâmplat? 

V-am smuls de jos, din prăpădul acela! Sunteţi salvat! 

La auzul glasului meu şi observând abia acum incendiul, 
băiatul îşi reveni pe deplin: 

Prăpăd? Vai de mine, arde...! 

Şi Forster cu ai lui... 

Ca şi când, pronunţând numele lui Forster, ar fi înţeles 
dintr-o dată întreaga primejdie în care-şi lăsase rudele, 
băiatul mă apostrofă cu pumnii ridicaţi: 

Sunteţi un laş, domnule, un laş fără seamăn, un coiot, cum 
am mai spus! Puteaţi să-i salvaţi pe toţi, pe toţi! Dar aţi fugit 
cum fuge coiotul din faţa unei potăi. Vă... vă urăsc! Trebuie 
să mă întorc numaidecât! 

Dădu să plece, dar îl ţinui strâns de mână. 

Staţi! Nu mai e nimic de făcut! Vă duceţi la pieire! 

Lăsaţi-mă! Cu fricoşi ca dumneavoastră nu vreau să am 
de-a face! 

Îşi smulse mâna din strânsoare şi o luă la goană. Simţii 
atunci în palmă un obiect fin, rotund. Era inelul lui, care, 


datorită smuciturii, i se desprinsese din deget. 

Alergai să-l ajung, dar băiatul dispăru fulgerător printre 
stâncile povârnite. N-aveam motive să mă supăr pe el. Era 
încă prea tânăr şi catastrofa îi răpise calmul necesar pentru 
a judeca normal. Vârâi deci inelul în buzunar şi, trebuind să 
mă odihnesc după atâta trudă şi zbucium, hotărâi să-mi 
petrec noaptea pe loc fireşte că până la ivirea zorilor nici 
vorbă nu putea fi să mai cobor iarăşi în valea pustiită. 

Tremuram din toate fibrele trupului, iar valea, în care 
incendiul continua cu furie turbată, îmi părea un cazan al 
iadului din care izbutisem să scap. Hainele de pe mine se 
făcuseră ferfeniţă; mi le schimbai cu cele noi, care, deşi 
îmbibate de apă, altminteri rămăseseră nevătămate. 

Swallow se lungi în preajma mea. larbă era destulă, dar 
bravul meu mustang nu se atinse de nici un fir, fiind, 
probabil, şi mai istovit ca mine. lar eu stam şi mă tot 
gândeam ce vor fi ajuns oamenii din vale. Întrebarea 
aceasta mă obseda, mă chinuia, deşi aveam atâta nevoie de 
odihnă. 

Statui astfel treaz întreaga noapte, deplasându-mă mereu 
până pe marginea „bluff”-ului pentru a cerceta situaţia. 
Incendiul scăzuse oarecum, totuşi oferea o privelişte 
sinistra, de neuitat. Păcura ţâşnea vertical, într-o coloană 
de vreo treizeci de coţi, care ardea năprasnic, se pulveriza 
în jerbe şi în puzderie de scântei, cădea la pământ pentru a 
se scurge apoi ca un brâu de foc înspre albia apei, 
acoperind-o pe toată lăţimea ei. 

Astfel, dezastrul continuă până dimineaţa şi avea să mai 
dureze încă multă vreme. Lumina zilei estompă oarecum 
lumina orbitoare a flăcărilor. Când îmi aruncai din nou 
privirea în jos, constatai că, în afară de o căsuţă izolată, 
unde focul nu ajunsese, totul, absolut totul fusese mistuit. 
Locuinţa, instalaţiile industriale, ca şi restul clădirilor şi 
depozitele căzuseră pradă focului. Întregul „bluff”, până 
sus, pe cea mai înaltă stâncă, era negru de funingine şi 


semăna cu o tigaie uriaşă pe care un bucătar neglijent a 
uitat-o pe plita încinsă. 

În faţa singurei căsuțe scăpate de la pieire stăteau câţiva 
oameni, printre care şi Harry. Mânat de un curaj 
excepţional, băiatul reuşise să ajungă acolo în timpul nopţii. 
Acum, ziua, drumul nu mai prezenta dificultăţi. Apucai, 
aşadar, poteca pe care coborâsem ieri, la sosire. La un 
moment dat, îl zării pe Harry arătând în direcţia mea. Lin 
bărbat intră repede în casă şi reveni cu o puşcă în mână. 
Îmi ieşi în întâmpinare pe malul opus al râului şi se opri, 
aşteptând să ajung în dreptul lui. 

Alo, dumneata de colo îmi strigă el ce te foieşti întruna pe- 
aici? Cară-te, dacă nu vrei să te trăsnesc imediat! 

Am rămas aici ca să vă dau, pe cât posibil, o mână de 
ajutor. 

Las” că ştim noi! râse el în bătaie de joc. Cunoaştem 
asemenea ajutoare! 

Vreau, totuşi, să vorbesc cu tânărul Harry! 

Cam greu! 

Trebuie să-i dau ceva. 

Nu mă duce dumneata pe mine! Adică ce-oi fi având să-i 
oferi, haimana păcătoasăa? După ce că eşti laş, te mai şi 
răzbuni şi dai foc păcurii! 

În prima clipă, nici nu fusei în stare să scot o vorbă. Eu şi 
incendiator! Eram stupefiat. Se vede însă că omul îmi 
interpreta tăcerea în alt chip. Credea că e o dovadă a 
vinovăţiei mele. 

la uitaţi-vă la el cum s-a speriat! Păi da, ne pricepem noi la 
de-alde ăştia! Dacă n-o ştergi imediat, te lichidez! 

Ce-ţi veni, omule? Cum adică, îmi pui în cârcă asemenea 
crimă?! Gazul emanat de la sondă a luat foc din cauza 
lămpilor voastre. Numai neglijenţa voastră a provocat 
întreaga nenorocire. 

Lasă, nu ne învăţa tu! Cărăbăneşte-te, că trag numaidecât! 

Oare dacă eram eu făptaşul, l-aş mai fi salvat pe băiat cu 
riscul propriei mele vieţi? 


Gogoşi! Dacă n-o luai la goană, puteai să-i salvezi pe toţi! 
Dar aşa, scrumul s-a ales de bieţii oameni! Ei bine, ia-ţi 
răsplata! 

Trase. Împietrit de mirare, nu făcui nici un gest pentru a 
mă feri de bătaia puştii. Spre norocul meu, glonţul dădu 
greş. Mă frigeau degetele să-i răspund cu aceeaşi monedă, 
însă mergând la sigur. Bineînţeles că n-am făcut-o. l-am 
întors pur şi simplu spatele şi am plecat fără să-i arunc o 
singură privire. Ajuns sus, încălecai şi-mi continuai drumul. 
Când, în loc de mulţumiri pentru salvarea unei vieţi, te 
pomeneşti învinuit de crimă, nu-ţi rămâne altceva de făcut 
decât să pleci şi să-ţi vezi de treburile tale. 

Peste câteva zile, mă aflam în preria Graval, unde îl 
aşteptai o săptămână întreagă pe Winnetou. În ce priveşte 
hrana, mă descurcam binişor; se găsea acolo vânat din 
belşug. De altfel, regiunea nu mi se părea deloc părăsită şi 
plicticoasă. Mişunau peste tot cetele siouxilor, obligându-mă 
la vigilenţă ca să nu fiu descoperit. După ce, în sfârşit, sosi 
Winnetou şi îl informai de prezenţa indienilor, căzurăm de 
acord să părăsim cât mai repede ţinutul. 

Mă bucuram nespus la gândul că-l voi vedea pe Old 
Firehand, şi mă pregăteam să învăţ multe, foarte multe de 
la faimosul westman. Drumul până la el nu era lipsit de 
primejdii. Chiar a doua zi ne dădurăm seama de această 
realitate, descoperind urmele unui cercetaş indian. 

Studiai cu atenţie locul. Calul indianului fusese priponit şi 
retezase în jurul lui iarba veştedă a preriei; călăreţul şezuse 
jos şi îşi deşertase, probabil, tolba cu săgeți; o tijă ruptă în 
două rămăsese acolo, uitată neglijenţă aproape de necrezut 
când e vorba de un indian. 

Ridicai bucăţile de jos şi constatai imediat că nu era o 
săgeată de vânătoare, ci una de campanie. 

Vasăzică, indianul a trecut pe-aici, în misiune de luptă 
comentai eu. Se vede însă că e tânăr şi lipsit de experienţă; 
altminteri, ar fi strâns numaidecât cele două fragmente de 


tijă. Şi apoi, nici urmele tălpilor nu sunt ale unui bărbat în 
puterea vârstei. 

Dintr-o privire, ajunserăm la concluzia că omul plecase 
doar cu puţin înainte; conturul urmelor era încă precis, iar 
firele de iarbă călcate încă nu se ridicaseră la loc. 

O luarăm deci pe drumul bătut de iscoada indiană, până ce 
umbrele noastre se tot lungiră şi seara cobori de-a binelea. 
Trebuia să descălecăm ca să nu pierdem urma din ochi. 
Dar, până atunci, dădui să mai scrutez împrejurimile. 

Ne aflam pe una din numeroasele coline ce se înalţă în 
acea parte a preriei ca valurile unei mări împietrite. De sus, 
dominam cu privirea întregul peisaj. 

Nici nu-mi potrivisem bine luneta la ochi, că şi zării la nord 
o linie lungă, dreaptă, prelungindu-se în zare, dinspre 
răsărit până departe spre apus. Bucuros de descoperire, îi 
trecui luneta lui Winnetou. După ce privi câteva clipe, 
acesta scoase acel „iuf!”, exclamaţie de surpriză sau mirare 
a indienilor. 

Ştie fratele meu ce drum e acela? îl întrebai. Pe acolo nu 
cred să fi călcat nici bizoni, nici oameni roşii. 

Ştiu. Bizonul nu aleargă pe atâta întindere, iar omul roşu 
nu are cum să-şi taie asemenea drum prin prerie. Drumul 
acesta e al calului de foc, pe care îl vom zări chiar astăzi. 

Ridică din nou luneta, privind cu deosebit interes linia 
ferată pe care lentila o apropia vederii. Apoi, pe 
neaşteptate, sărind din şa, îşi trase repede calul jos, într-o 
adâncitură. 

Desigur că n-o făcuse fără vreun motiv serios; de aceea îi 
urmai neîntârziat exemplul. 

Lângă drumul calului de foc se află nişte oameni roşii mă 
lămuri Winnetou. Sunt ascunşi, dar am zărit un cal de-al lor. 

Procedarăm just pitindu-ne cu atâta grabă. Dacă 
rămâneam sus, pe creasta colinei, puteam fi lesne 
observați. Ce-i drept, distanţa era mare chiar şi pentru ochii 
cei mai pătrunzători, dar în cursul expedițiilor mele 
văzusem nu 0 dată indieni folosindu-se de lunete. Civilizaţia 


înaintează cu paşi uriaşi, oferind chiar şi neamurilor 
năpăstuite de purtătorii ei mijloace de apărare împotriva 
agresiunii. 

Ce crede fratele meu, ce gânduri vor fi având aceşti 
oameni? îl întrebai pe Winnetou. 

Vor să distrugă drumul calului de foc răspunse acesta. 

Aşa mi se pare şi mie. Mă strecor până la ei să iscodesc. 

Luându-i luneta din mână, îl rugai să mă aştepte şi pornii 
în direcţia indienilor. 

Deşi eram convins că aceştia nu bănuiesc deloc prezenţa 
noastră, înaintai cu mare precauţie, apropiindu-mă atât de 
mult, încât, culcat pe burtă, îi puteam observa şi număra. 

Erau treizeci, de inşi, toţi vopsiți în culorile războiului, 
înarmaţi cu săgeți şi cu arme de foc. Numărul cailor 
priponiţi era însă cu mult mai mare şi acest amănunt îmi 
întări convingerea că e vorba de o bandă pornită pe jaf. 

Deodată, auzii îndărătul meu o respiraţie uşoară. Scosei 
repede cuțitul. Din fericire, era Winnetou. Nu mai avusese 
răbdare să-mi aştepte întoarcerea. 

Iuf! Fratele meu prea se vâră până sub nasul duşmanilor. 
Ăştia sunt poncaşi, cei mai curajoşi din neamul siouxilor, iar 
acolo iată-l pe Parranoh, căpetenia albă. 

Îl privii mirat: 

Căpetenia albă? 

N-a mai auzit fratele meu de Parranoh, crunta căpetenie a 
atabaskahilor? Nimeni nu ştie de unde a răsărit, dar fiind 
un războinic grozav, a fost primit în sfatul oamenilor roşii. 
Când căpeteniile cărunte s-au dus pe veci la Manitu, Marele 
Spirit, atunci Parranoh a ajuns căpetenie şi a cucerit în 
războaie o mulţime de scalpuri. Pe urmă, însă, orbit de 
spiritul cel rău, a început să se poarte cu războinicii ca şi 
când ar fi din neamul negrilor şi aceştia, mânioşi, l-au pus 
pe fugă. Acum face parte din neamul poncaşilor şi îi va 
conduce, desigur, la fapte cumplite? 

Fratele meu îl ştie cum arată? 


Ne-am şi înfruntat cu tomahawkul. Dar căpetenia albă 
umblă cu viclenii, nu luptă cinstit. 

Pesemne că-i un ticălos. Vrea să oprească în drum calul de 
foc, să-i jefuiască şi să-i ucidă pe fraţii mei. 

Pe albi?! se miră Winnetou. Doar e şi dânsul de aceeaşi 
culoare! Şi ce-ai de gând să faci? 

Aştept să văd dacă într-adevăr se apucă să strice drumul şi 
alerg înaintea calului de foc ca să-i previn pe călători. 

Winnetou aprobă din cap. Pe atunci nu rareori se întâmpla 
ca bandiții albi sau indieni să provoace deraieri pentru a 
jefui trenurile. Despre asemenea nelegiuiri am să mai 
pomenesc în aceste pagini. 

Noaptea devenea tot mai neagră. Îmi era din ce în ce mai 
greu să urmăresc mişcările duşmanilor. Trebuia să mai 
rămân, totuşi, ca să mă informez exact asupra intenţiei lor. 
Îl rugai pe Winnetou să se întoarcă la caii noştri şi să mă 
aştepte acolo. 

Dacă fratele meu va fi în pericol îmi spuse el să ţipe ca 
găinuşa de prerie. Atunci am să-i vin în ajutor. 

Plecă târâş, iar eu, evitând orice zgomot, mă îndreptai 
spre terasamentul liniei ferate. Dură mult până să ajung 
acolo. Rostogolindu-mă, trecui dincolo de linie şi l mă aşezai 
la pândă. Poncagşii erau foarte aproape. Lucrau de zor. Fapt 
extrem de rar: tocmai acolo, în mijlocul preriei, se găseau o 
mulţime de bolovani. Probabil că de aceea indienii îşi 
aleseseră acest loc pentru punerea în aplicare a planului. 
Auzeam cum îngrămădesc bolovanii pe linie. Din icnelile şi 
opintelile lor, înţelegeam că e vorba de pietroaie mari, nu 
glumă. 

Nu mai era nici o clipă de pierdut. După ce mă târâi de-a- 
ndoaselea o bucată de drum, mă sculai în picioare şi o 
pornii în goana mare îndărăt. Nu ştiam în ce punct al căii 
ferate ne aflam şi nici ora când urma să treacă trenul; 
bănuiam, totuşi, direcţia din care avea să vină. Oricum, 
dacă voiam să nu dau greş, trebuia să-mi asigur uni avans 
important pentru ia-l preveni pe mecanicul locomotivei. 


Eram atât de agitat şi grăbit, încât nu lipsi mult să mor 
înjunghiat de Winnetou care, până a mă recunoaşte, 
crezuse un moment că vine un duşman asupra lui. 

Ne înţeleserăm din câteva vorbe, apoi o luarăm călare 
spre răsărit, de-a lungul căii ferate. Fireşte că nu ne-ar fi 
stricat măcar un petic de lună, dar şi la lumina stelelor 
distingeam drumul cât de cât. 

Călărirăm în întâmpinarea trenului mai bine de o jumătate 
de oră. Aşadar, dacă izbuteam să ne facem văzuţi de 
mecanic, primejdia deraierii nu mai era chiar atât de mare. 
Distanţa până la indieni era convenabilă. Aceştia nu mai 
puteau observa apariţia şi oprirea trenului, a cărui 
locomotivă americană, cu faruri puternice, străbătând şesul 
neted şi întins, se anunţa vederii încă de la câteva mile 
depărtare. Aşadar, lăsarăm frâu liber cailor şi, tăcuţi, mai 
făcurăm încă o bună bucată de drum. 

În sfârşit, mi se păru că a sosit momentul să ne oprim. 
Descălecarăm amândoi. După ce legarăm bine caii, făcurăm 
un şomoiog de iarbă uscată, semănând cu o torţă. Îl 
presărarăm cu pulbere, ca să se aprindă mai uşor şi 
puserăm pe aşteptat. 

Lungiţi pe pături, pipăiam cu auzul tăcerea neagră, 
privind încordaţi în direcţia din care urma să sosească 
trenul. 

În scurt timp care ni se păru o veşnicie o luminiţă, la 
început abia vizibilă, apoi din ce în ce mai clară, se ivi din 
adâncul nopţii. Pe urmă, se auzi un huruit, amplificându-se 
treptat ca un tunet în rostogol. 

Sosise clipa. Trenul se apropia, duduind şi luminând 
depărtările. Luai pistolul şi trăsei în şomoiogul de iarbă. 
Pulberea luă foc imediat şi torţa izbucni în flăcări. O agitam 
într-o mână; cu cealaltă făceam semne de oprire. 

Mecanicul trebuie să mă fi observat repede prin gemuleţul 
locomotivei, căci numaidecât răsună un şuier ascuţit, 
repetat şi, aproape în aceeaşi clipă, frânele se puseră în 
funcţiune şi vagoanele împiedicate scrâşniră asurzitor, 


trecând prin faţa noastră. Îi făcui semn lui Winnetou să mă 
urmeze şi alergarăm după trenul care îşi încetinea mereu 
viteza. 

În fine, trenul se opri. Fără a-i lua în seamă pe călătorii 
care îşi iţeau capetele prin ferestre, fugii de-a lungul 
vagoanelor până la locomotivă, acoperindu-i farurile cu 
pătura pe care avusesem grijă să o iau cu mine. Totodată, 
strigai din răsputeri: 

Stingeţi peste tot! 

Felinarele se stinseră imediat. Personalul liniei „Pacific” 
era alcătuit din oameni energici şi cu prezenţă de spirit. 

“adeath! Fir-ar să fie! se auzi de sus, de pe locomotivă. De 
ce-ai acoperit farurile, omule? Sper că nu se întâmplă nimic 
grav pe traseu. 

Staţi aşa, pe întuneric, sir! îl avertizai pe necunoscut. 
Nişte indieni vor să provoace deraierea trenului. 

Ei, drăcie! Dacă-i aşa, înseamnă că sunteţi tipul cel mai 
curajos din câţi a poposit prin aceste locuri blestemate! 

Şi, sărind jos, îmi strânse mâna, de-mi veni să ţip de 
durere. 

Cât ai clipi, ne trezirăm înconjurați de puţinii călători care 
populau trenul. 

Ce s-a întâmplat? De ce-aţi oprit? 

Le explicarăm în puţine cuvinte situaţia şi se stârni zarvă 
mare. 

Bine, foarte bine! exclamă conductorul trenului. Chiar 
dacă tărăşenia asta ne cam încurcă treburile, avem, în 
schimb, prilejul să-i învăţăm minte pe bandiți. Om fi noi 
puţini, dar în schimb suntem înarmaţi cumsecade. Ştiţi 
cumva numărul indienilor? 

După aprecierea mea, cam treizeci de poncaşi. 

Well! Atunci, ne batem cu plăcere. Dar ăla de calo cine-i? 
Un roşu, pe onoarea mea! 

Îşi duse repede mâna la pistol, gata să tragă în Winnetou, 
care stătea mai la o parte, mândru şi netemător. 


Calmaţi-vă, sir. E tovarăşul meu de vânătoare, care va fi 
foarte bucuros să-i cunoască pe vitejii călăreţi ai calului de 
foc! 

Aşa se mai schimbă situaţia. Chemaţi-l! Cum îi spune? 

Winnetou, căpetenia apaşilor. 

Winnetou? se auzi un glas din spatele grupului ce ne 
înconjura şi un bărbat îşi croi repede drum spre noi. E aici 
Winnetou, marea căpetenie a apaşilor? 

Omul, cum desluşeam prin întuneric, avea o statură de 
gigant şi nu purta nici haine obişnuite, nici uniformă de 
feroviar, ci un costum vânătoresc de prerie. Se opri m faţa 
lui Winnetou şi-l întrebă cu vădită bucurie: 

Să fi uitat oare Winnetou cum arată şi cum vorbeşte 
prietenul său? 

Iuf! izbucni atunci tânărul şef indian. Chiar dac-au trecut 
multe luni de când ne-am întâlnit ultima oară, Winnetou nu 
l-a uitat pe Old Firehand, cel mai mare dintre vânătorii albi! 

Te cred, te cred, frate! Nici eu nu te-am uitat! 

Old Firehand! Old Firehand! se mirau în gura mare cei de 
faţă, privindu-l cu venerație pe faimosul westman, în jurul 
căruia se ţeseau legende de necrezut şi al cărui renume 
creştea mereu, alimentat de imaginaţia vânătorilor. 

Old Firehand! exclama şi conductorul. De ce nu mi-aţi spus 
numele dumneavoastră când v-aţi urcat în tren? V-aş fi 
oferit locul cel mai bun! 

Mulţumesc, sir, călătoresc şi aşa destul de comod. Dar să 
nu ne pierdem vremea. Mai bine să vedem ce-i de făcut în 
chestiunea cu indienii. 

Toţi se adunară în jurul lui, ca şi când ar fi fost de la sine 
înţeles că dânsul, şi nimeni altul, avea să decidă iar eu fui 
obligat să mai prezint o dată toate amănuntele situaţiei. 

Sunteţi, aşadar, prieten cu Winnetou? mă întrebă în cele 
din urmă Old Firehand. Nu-mi prea stă în obicei să fac 
tovărăşie tam-nisam cu persoane necunoscute; dar cine se 
bucură de încrederea lui Winnetou, acela se poate bizui şi 
pe mine. Daţi-mi voie să vă strâng mâna! 


Suntem prieteni şi fraţi confirmă Winnetou. Am băut 
fiecare din sângele celuilalt pentru veşnica noastră unire. 

Ah, v-aţi unit aşadar, prin legământul sângelui! vorbi Old 
Firehand, înfigându-şi privirea în mine. Înseamnă că €... da, 
da... e... 

Old Shatterhand, care doboară dintr-un pumn pe orice 
vrăjmaş Întregi Winnetou. 

Old Shatterhand! Old Shatterhand! repetară cu uimire cei 
din jur, zgâindu-se să-mi vadă mai bine faţa. 

Old Shatterhand? se bucură conductorul. Ce întâlnire 
grozavă! Old Firehand, Old Shatterhand şi Winnetou. 
Tustrei laolaltă! Cei mai renumiţi oameni ai Vestului, 
treimea invincibilă! Ei, atunci ne-am asigurat! Vai de 
bandiții aceia roşii! Domnilor, vă stăm la dispoziţie. Spuneţi 
ce avem de făcut! 

Vasăzică, treizeci de haimanale roşii chibzui Old Firehand. 
Ei bine, îi lichidăm pe toţi fără multă vorbă. 

Dar, sir, sunt şi ei oameni! intervenii eu. 

Oameni? Poate. Însă nişte decăzuţi, nişte brute; sălbatici 
obiectă el. Ştiu bine că şi în cele mai grave împrejurări 
dumneavoastră vă arătaţi indulgent cu asemenea indivizi; 
numai că atitudinea mea e alta. Dac-aţi fi păţit câte am păţit 
eu, atunci nu s-ar mai vorbi despre Old Shatterhand ca 
despre omul care îi menajează pe duşmani. Şi cum această 
bandă e condusă de Parranoh, renegat şi ucigaş notoriu, 
cine îmi poate lua dreptul de a-i lichida pe toţi, absolut pe 
toţi?! Am eu o veche socoteală cu el! Scrisă cu sânge! 

Howgh! aprobă Winnetou, pe care îl ştiam atât de generos 
din fire. Avea, probabil, motive temeinice să adopte astăzi. 
În ciuda caracterului său paşnic, o atitudine atât de dură. 

Aveţi perfectă dreptate, sir declară şi conductorul, în cazul 
nostru, cruţarea ar echivala cu o crimă. Aşadar, ce plan 
aveţi? 

Personalul trenului va rămâne pe loc. Sunteţi funcţionari, 
nu trebuie să vă amestecați în luptă. Ceilalţi gentlemeni îşi 
pot îngădui plăcerea de a lua parte la acţiune şi de a-i 


învăţa minte pe bandiți că o puţin rentabil să se ocupe de 
jefuirea trenurilor. Ne furişăm până la ei şi-i atacăm 
fulgerător. Astfel, surprinşi şi îngroziţi, nici nu vor apuca să 
se apere. După ce-i fugărim de la linia ferată, la un semnal 
trenul se va pune în mişcare, dar încet, cu precauţie, pentru 
că nu se ştie dacă, între timp, vom fi fost în stare să 
înlăturăm toate obstacolele. Aşadar, cine merge cu noi? 

Eu, eu, eu! strigară toţi, în afară de feroviari. Nimeni nu 
voia să rămână cu braţele încrucişate. 

Atunci, luaţi-vă armele şi haidem! Trebuie să acţionăm 
rapid. Indienii ştiu, desigur, cu aproximaţie, când ar trebui 
să sosească trenul. Dacă mai întârziem, ar putea să cadă la 
bănuială. 

Winnettou şi cu mine o luarăm înainte. Peste tot era o 
linişte adâncă, şi ne sileam să n-o tulburăm. Nimic, în 
această pace blândă a preriei, nu trăda catastrofa atât de 
iminentă. 

Mai întâi, străbăturăm o bună distanţă mergând normal, 
fără prea mari eforturi, dar pe urmă o luarăm târâş, câte 
unul, de-a lungul terasamentului, sprijinindu-ne numai în 
mâini şi în vârful picioarelor. 

Între timp, răsărise luna, luminând, calm şi familiar, 
depărtările. Ochii vedeau la o distanţă apreciabilă. Ce i 
drept, lumina ne cam stingherea la furişat, clar în acelaşi 
timp ne ajuta, căci colinele, semănând între ele şi peisajul 
repetându-se aidoma, ne-ar fi fost destul de greu să ne 
orientăm prin beznă şi să nu cădem în braţele poncaşilor. 

Din când în când mă opream, mă săltăm niţeluş de la 
pământ şi îmi aruncam privirea dincolo ele terasament. 

La un moment dat, văzui din partea cealaltă silueta unui 
om profilată pe orizont. Era o strajă. Dacă omul, care privea 
ţintă în direcţia de unde urma să sosească trenul, ar fi fost 
mai atent la ceea ce se petrecea în preajma lui, atunci 
desigur că ne-ar fi simţit. 

După câteva minute, îi zărirăm şi pe ceilalţi poncaşi. 
Aşteptau liniştiţi, întinşi la pământ. Îşi priponiseră caii 


foarte aproape, chiar îndărătul lor, ceea ce ne cam încurca 
socotelile. În momentul când am fi pornit atacul, caii aceştia 
ne-ar fi putut trăda. Vedeam acum şi măsurile pe care 
indienii le luaseră pentru a provoca deraierea: 
îngrămădiseră pe şine o cantitate şi mai mare de bolovani 
decât văzuserăm noi înainte. Mă îngrozeam, gândindu-mă 
la soarta ce i-ar fi aşteptat pe călători dacă nu descopeream 
la timp tentativa. 

Ne furişarăm apoi încă o bucată până exact în dreptul 
poncaşilor. Acolo ne oprirăm, întinşi pe burtă, cu armele 
pregătite. 

În primul rând, trebuia să scăpăm de străjer, misiune pe 
care cu greu aş fi încredinţat-o altuia decât lui Winnetou. La 
lumina lunii, omul putea să desluşească uşor cea mai 
neînsemnată mişcare, şi orice zgomot, cât de mic, se auzea 
amplificat în tăcerea din jur. Chiar dacă izbuteai să te 
apropii, era nevoie să te ridici de la pământ, să sari în 
picioare ca să-i înfigi cuțitul. Or, lucrul acesta putea să 
atragă atenţia celorlalţi poncaşi. Totuşi, Winnetou se oferi 
imediat să execute dificila sarcină. Se furişă uşor de tot şi, 
într-o clipă, străjerul dispăru ca înghiţit într-o genune, 
pentru ca, aproape simultan, să apară din nou, drept, 
neclintit, ca mai înainte. Totul se petrecu uimitor de repede. 
Winnetou stătea acum de... strajă în locul poncaşului. 

Făcuse iarăşi una din acele operaţii specific indiene, care 
cer o iscusinţă neobişnuită. Liniştea nu fusese tulburată. 
Poncaşii nu simţiseră nimic. Astfel, problema cea mai grea 
fusese rezolvată. Puteam trece la acţiune. 

Dar iată că încă înaintea semnalului de atac, îndărătul meu 
răsună un foc de pistol. Cineva din grupul nostru, un 
imprudent, apăsase din neatenţie pe trăgaci. Deşi surprinşi, 
poncaşii nu-şi pierdură cumpătul. Nouă, însă, nu ne mai 
rămânea nimic de făcut decât să sărim din ascunziş şi să 
tăbărâm asupra lor. Indienii izbucniră într-un strigăt 
cumplit, alergând spre cai. Voiau, deocamdată, s-o şteargă 


cât mai repede, punându-se la adăpost, să hotărască ce au 
de făcut. 

Fiţi atenţi! ne strigă Old Firehand. Trageţi asupra cailor, 
ca să nu ne scape, blestemaţii! Apoi săriţi pe ei! 

Armele trosniră şi numaidecât se produse o învălmăşeală 
de oameni şi cai rostogoliţi, de călăreţi care încercau să se 
salveze în goana mare şi pe care nu-mi era deloc greu să-i 
opresc eu ajutorul carabinei „Henry”. Cum dădea vreun 
poncaş să fugă, îi culcam calul la pământ şi omul se trezea 
aruncat cât colo. 

Old Firehand şi Winnetou se repeziră cu tomahawkurile în 
vălmăşagul acela de oameni şi animale. Ceilalţi albi, după 
cum bănuisem, de altfel, nu ne puteau fi de folos. Trăgeau 
la întâmplare, nimerind cel mai adesea în gol şi o luau la 
sănătoasa, ca nişte laşi, de câte ori vreun indian se apropia 
de ei. 

Isprăvindu-mi gloanţele, lepădai doborâtorul de urşi şi 
carabina, intrând în acţiune cu tomahawkul, alături de Old 
Firehand şi Winnetou. De fapt, nu rămăseserăm decât noi 
trei să continuăm lupta cu poncaşii. 

Winnetou, a cărui neînfricare îmi era cunoscută, nu mai 
constituia pentru mine o noutate. În schimb, mă uimea 
grozav Old Firehand. Statura lui îmi evoca personaje din 
alte vremuri, despre care, ca adolescent, citisem atâtea 
poveşti eroice. Cu picioarele răşchirate, stătea drept, 
semeţ, imbatabil, luându-i în primire pe duşmanii fugăriţi 
de noi şi zdrobindu-le ţestele cu tomahawkul. Părul lung îi 
flutura în jurul tâmplelor, şi pe chipul lui se citea, în bătaia 
lunii, acea siguranţă a izbânzii care împrumută fizionomiei 
accente stranii. 

Îl văzui pe Parranoh în mijlocul mulţimii învălmăşite şi 
încercai să ajung până la el. Dar şeful poncaşilor, căutând 
să-mi scape, fugi în direcţia lui Winnetou pentru ca, 
sesizând imediat pericolul, s-o ia iarăşi la goană în altă 
parte. Atunci Winnetou se avântă în urma lui strigând: 


Parranoh, câine de atabaskah, ai vrea să fugi de mânia lui 
Winnetou, căpetenia apaşilor? Trădătorule blestemat, fie ca 
pământul să-ţi soarbă sângele, vulturii să-ţi mănânce 
trupul, iar scalpul tău să-mi împodobească cingătoarea! 

Lepădă în grabă tomahawkul, smulse cuțitul de la brâul lui 
împodobit cu scalpuri şi cât ai clipi, îl prinse pe Parranoh de 
beregată. Dar nu-l omori pe loc, fiind oprit de Old Firehand. 

Tocmai în clipa când, împotriva obiceiului său, Winnetou se 
năpustise urlând asupra adversarului, Old Firehand 
recunoscu pe neaşteptate în şeful alb al poncaşilor un 
individ pe care-l ura din toate fibrele fiinţei sale şi pe care îl 
căutase cu o perseverenţă neînduplecată ani şi ani de-a 
rândul. Acum, în sfârşit, îl avea în faţa ochilor! 

Tim Finnetey! exclamă el şi, măturându-i pe indienii ce-i 
stăteau în drum, se repezi la Winnetou şi-i încleşta braţul 
ridicat: Opreşte, frate, nu lovi! De omul acesta mă ocup eu! 

O clipă, auzindu-se strigat pe adevăratul său nume, 
Parranoh împietri de spaimă. Dar când îl recunoscu pe Old 
Firehand, profită de un moment de neatenţie, se smulse din 
strânsoarea lui Winnetou şi, ca împins de un resort, o luă la 
goană. În acea clipă, mă descotorosii imediat de adversarul 
meu şi alergai cât putui de repede în urmărirea lui 
Parranoh... 

Old Firehand şi Winnetou ţâşniră şi ei, în aceeaşi secundă, 
pe urmele lui. Dar le-o luasem binişor înainte şi-mi dădeam 
seama că nu vor putea să mai recupereze distanţa. În plus, 
Parranoh se dovedea un alergător extrem de iute şi de 
sprinten, pe când Old Firehand, deşi mare meşter în toate 
deprinderile specifice Vestului, nu mai era la vârsta cea mai 
prielnică unei asemenea întreceri pe viaţă şi pe moarte; cât 
despre Winnetou, acesta îmi mărturisise, nu o dată, că în ce 
priveşte fuga, nu e în stare să se măsoare cu mine. 

Spre bucuria mea, observai că Parranoh, în loc să-şi 
economisească forţele, alerga desperat, fără noimă şi, în 
zăpăceala lui, nu aplica obişnuita tactică în zigzag a 
indienilor; în schimb, eu îmi reglam respiraţia şi, 


drămuindu-mi puterile, mutam greutatea trupului când pe 
un picior, când pe altul măsură care mi-a fost totdeauna de 
folos. 

Cei doi tovarăşi ai mei rămâneau tot mai în urmă: le 
auzeam din ce în ce mai slab respiraţia, apoi deloc, în 
schimb, recunoscui, de la oarecare distanţă, glasul lui 
Winnetou: 

Old Firehand poate să se oprească fără grijă! Fratele meu 
alb îl va prinde cu siguranţă pe ticălos şi-l va birui. Nu-i 
scapă nimeni. Are picioare iuți ca vântul! 

Oricât de măgulit aş fi fost la auzul acelor vorbe, nu-mi 
puteam permite luxul să mă uit înapoi, ca să constat dacă 
înverşunatul westman se oprise într-adevăr locului. Ce-i 
drept, lumina lunii m-ar fi ajutat să desluşesc repede 
situaţia, clar mai important era să nu-l pierd din ochi pe 
fugarul din faţa mea. 

O vreme, nu izbutii să mă apropii cu nici un pas de 
Parranoh, dar când observai că-şi domoleşte fuga, făcui un 
efort teribil şi, peste puţin, ajunsei atât de aproape, încât îi 
auzeam gâfâiala. Nu aveam altă armă decât cele două 
pistoale descărcate şi cuțitul meu de vânătoare, pe care-l 
ţineam gata de atac. Tomahawkul m-ar fi stingherit la fugă, 
de aceea îl lepădasem încă de la bun început. 

Deodată, Parranoh sări în lături, crezând că-l voi depăşi 
din plin avânt, iar dânsul îmi va cădea în spate. Fireşte că 
mă aşteptasem la o asemenea manevră. Fulgerător, sării şi 
eu în aceeaşi direcţie, încât ne izbirăm amândoi şi băgai 
cuțitul în el până-n prăsele. 

Din izbitură ne rostogolirăm amândoi la pământ, numai că 
dânsul rămase lat, în timp ce eu, nefiind sigur că-l 
omorâsem, ţâşnii numaidecât în picioare. Văzând c; nu mai 
mişcă, răsuflai uşurat şi scosei cuțitul din rană. 

Nu era prima oară canid biruiam un vrăjmaş. Corpul meu 
purta destule amintiri din încăierările, nu totdeauna 
favorabile mie, cu băştinaşii stepelor americane, atât d căliţi 
în luptă! Dar aici, iată, zăcea un alb omorât de mâna mea şi- 


] priveam cu oarecare strângere de inimă. Îşi meritase 
totuşi pe deplin soarta; de aceea nu aveam motive de 
regret. 

Pe când stam şi cumpăneam ce trofeu să-mi ale ca semn al 
victoriei, auzii îndărătul meu paşi grăbiţi d om. Mă culcai 
repede la pământ, dar teama se risipi în dată: era 
Winnetou, care, în grija lui frăţească, alergase în urma mea. 

Fratele meu alb zboară ca săgeata apaşului, ia cuțitul nu-i 
nimereşte decât în plin rosti el, uitându-se la Parranoh, care 
zăcea fără suflare. 

Dar Old Firehand unde a rămas? întrebai. 

E puternic ca ursul când cad primii fulgi de nea; murai că 
anii i s-au cam agăţat de picioare. Vrea fratele meu să-şi ia 
ca podoabă scalpul acestui atabaskah? Ia-l tu, frate. Ţi-l 
dăruiesc! 

Din trei tăieturi de cuţit, Winnetou desprinse pielea le pe 
ţeasta mortului. Cât de crunt trebuie să-l fi urât pe acest 
Tim Finnetey, dacă nici nu şovăia măcar el, iubitorul de 
oameni să-i jupoaie pielea de pe cap! Operația mă scârbea 
peste măsură. Îmi întorsei ochii în altă parte. Şi iată, parcă 
zării nişte puncte negre apropiindu-se încet de noi. 

Winnetou ar face bine să se culce la pământ d prevenii pe 
tânărul apaş. Vom avea de apărat scalpul acestei căpetenii 
albe! 

Poncaşii se apropiau de noi cu vădită prudenţă; erau vreo 
şase la număr şi veneau încet, atent, ca şi când ar fi fost în 
căutarea unui obiect pierdut. 

Cu burta lipită de pământ, apaşul se târi într-o parte, iar 
eu, ghicindu-i intenţia, făcui la fel. În ce-l priveşte pe Old 
Firehand, acesta ar fi trebuit, după calculele mele să ne fi 
ajuns de mult însă, pierzându-l, probabil, din ochi pe 
Winnetou, apucase într-o direcţie greşită. Abia după câtva 
timp observarăm că indienii avuseseră grijă să-şi ia şi caii; 
animalele veneau în urma lor, duse de dârlogi. 

Faptul acesta constituia pentru noi o primejdie în plus, iar 
pentru indieni un avantaj considerabil: puteau să acţioneze 


călare şi, la nevoie, s-o ia la goană. Trebuia, deci, să-i 
deposedăm de cai. Făcurăm în acest scop un ocol care ne 
aduse exact în spatele animalelor. Poncaşii, nebănuind 
nimic, mergeau liniştiţi înainte. 

Să dai peste un cadavru tocmai acolo, la o asemenea 
distanţă de locul bătăliei?! Cuprinşi de mirare, poncaşii se 
repeziră şi se aplecară asupra mortului. Dacă le-ar fi trecut 
prin gând că fusese ucis chiar acolo, pe loc, desigur că nu s- 
ar fi grăbit să se apropie. Dar ei credeau, pesemne, că 
omul, fiind rănit, se târâse departe de vălmăşagul luptei. 
Când colo ce surpriză! Chipul acela schimonosit de 
spasmele morţii era al lui Parranoh! Recunoscându-l, 
poncaşii scoaseră o exclamaţie de furie şi groază. 

Era un moment cât se poate de prielnic pentru noi. Cât ai 
clipi, smulserăm dârlogii din mâinile poncaşilor încremeniţi 
de spaimă, încălecarăm şi o pornirăm la galop, trăgând caii 
ceilalţi după noi. Goneam îndărăt, spre locul bătăliei. O 
încăierare cu cei şase poncaşi ar fi fost prea riscantă. Destul 
că, aproape neînarmaţi, izbutiserăm să scăpăm de un 
duşman întreit ca număr şi, pe lângă scalpul lui Parranoh, 
să aducem cu noi şi caii. În orice caz, îi păcălisem zdravăn şi 
îmi imaginam cu satisfacţie mutrele lor pleoştite, 
caraghioase, după ce se vor fi trezit la realitate. Până şi 
veşnic gravul Winnetou nu-şi mai stăpânea râsul. Eu, însă, 
mă gândeam în acelaşi timp la Old Firehand. Nu cumva să fi 
dat şi peste el vreun grup răzleţ al poncaşilor! 

Şi această grijă a mea se dovedi întemeiată. Întorşi pe 
câmpul de luptă, nu-l găsirăm nicăieri pe faimosul, vânător, 
deşi de la plecarea noastră trecuse destulă vreme. 

Bătălia se sfârşise. Albii, care ne ajutaseră sau, mai precis, 
nu ne ajutaseră la nimic, adunau cadavrele indienilor. 
Poncaşii scăpaţi teferi dispăruseră, cărând cu ei pe răniţi; 
La linia ferată, lângă locul unde fuseseră îngrămădiţi 
bolnavii, se ridicau acum două focuri mari, luminând 
împrejurimile şi slujind de semnal pentru personalul 
trenului. 


Înaintând încet, trenul se apropia şi se opri apoi în faţa 
celor două semnale. Feroviarii săriră jos, interesându-se de 
rezultatele luptei. După ce aflară ce şi cum, se porniră pe 
laude la adresa noastră lumi la care aş fi renunţat bucuros. 
Ba conductorul trenului ne făgădui chiar o menţiune 
specială în raportul pe care urma să-l prezinte 
administraţiei, adăugând că va avea grijă ca numele şi 
faptele noastre să ajungă cunoscute peste tot. 

Nu e nevoie, sir căutai să-l temperez. Suntem uestmeni, 
nimic mai mult, şi renunţăm cu plăcere la reclamă. Dar 
dacă vă simţiţi într-adevăr obligat la recunoştinţă, atunci 
popularizaţi pretutindeni în Statele Unite pe aceşti eroici 
gentlemeni care au consumat o grămadă de pulbere şi 
merită din plin elogiile noastre. 

Vorbiţi serios, sir? întrebă conductorul trenului, bănuind în 
tonul meu oarecare ironie. 

Fireşte. 

Adică, s-au comportat eroic? 

Peste aşteptări. 

Mă bucură nespus. Îmi voi nota numele dumnealor şi le voi 
da publicităţii. Dar unde-i Old Firehand? Nu-l văd nicăieri! 
Sper că nu i s-a întâmplat vreo nenorocire! 

La aceasta răspunse Winnetou: 

Fratele meu Old Firehand, pierzându-i urma lui Parranoh, 
trebuie să se fi izbit de vreun grup de poncaşi. Mă duc în 
căutarea lui, împreună cu Old Shatterhand. 

Bine, plecăm numaidecât consimţii eu. Poate că se află în 
pericol. Pe dumneavoastră, domnilor, sperăm să vă mai 
găsim aici la întoarcere. 

Ne luarăm puştile şi tomahawkurile abandonate când cu 
urmărirea lui Parranoh, şi pornirăm grăbiţi, apucând 
direcţia de adineauri. Speram că pe drumul acesta vom da 
de Old Firehand. 


Lumina era slabă, zgârcită, nu vedeam decât la mică 
distanţă. Trebuia să ne bizuim în primul rând pe auz, ceea 
ce deocamdată era imposibil, din cauza larmei din jurul 
trenului, care acoperea orice alt zgomot. Abia după ce ne 
depărtarăm suficient, liniştea nopţii, profundă, atotstăpână, 
se aşternu peste tot. Când şi când ne opream din mers, ca 
să mai tragem cu urechea. 

Multă vreme nu auzirăm şi nu văzurăm nimic, încât eram 
gata să ne lăsăm păgubaşi şi să facem cale-ntoarsă, 
nădăjduind că Old Firehand se va fi întors între timp la tren. 
Dar tocmai atunci ne ajunse de departe o chemare. 

Pesemne că e Old Firehand observă Winnetou. Nu cred că 
vreun poncaş, scăpat din ghearele morţii, să strige şi să 
atragă astfel atenţia asupra lui. 

Adevărat! Hai să dăm fuga! 

Desigur că se află în primejdie, altfel n-ar chema! Să ne 
grăbim! 

Pornirăm în mare grabă, dar ciudat lucru! 

Winnetou o luă spre nord, eu spre est. Ne oprirăm 
amândoi, nedumeriţi. 

De ce o apucă fratele meu spre răsărit? Chemarea venea 
de dincoace. 

Ba nu. Ascultă! 

Chemarea se repetă. Căutai să-l conving pe Winnetou: 

E limpede. Se aude de la răsărit. 

Ba de la miazănoapte. Fratele meu se înşală. 

Sunt convins că nu mă înşel. Însă nu avem timp de pierdut. 
Winnetou n-are decât s-o apuce spre nord, eu mă duc spre 
est; unul din noi îl va găsi cu siguranţă pe Old Firehand. 

Bine! 

Şi Winnetou, care în asemenea chestiuni nu greşea 
niciodată, dispăru în noapte, pe când eu o luai în direcţia 
aleasă de mine. În scurt timp, constatai că tot eu avusesem 
dreptate; chemarea se auzi din nou, mai aproape, mai tare. 
Apoi desluşii înaintea mea un grup de oameni j încăieraţi în 
luptă. 


Hei, Old Firehand, vin şi eu! strigai, alergând cât mă 
ţineau picioarele. 

Tabloul devenea din ce în ce mai clar. Old Firehand, rănit, 
se lăsase în genunchi, dar se mai apăra eroic împotriva a 
trei duşmani, după ce alţi trei căzuseră doborâţi. Erau cei 
şase poncaşi pe care îi păcălisem, luându-le caii. Orice clipă 
putea fi fatală pentru viteazul westman, iar eu mai aveam 
încă vreo cinci sute de paşi până să ajung la el. Mă oprii din 
fugă şi dusei la ochi carabina, pe care mi-o încărcasem între 
timp. Lumina şovăielnică, bătăile precipitate ale inimii, 
gâfâiala de pe urma alergăturii toate acestea nu-mi dădeau 
siguranţă la ochit. Mă temeam să nu-l lovesc tocmai pe 
omul pentru salvarea căruia venisem încoace. Trebuia, 
totuşi, să încerc. Trei focuri consecutive, şi iată, tustrei 
indienii căzură laţi! Din câteva salturi, apărui înaintea lui 
Old Firehand. 

Slavă Domnului! exclamă el. Aţi venit la ţanc, poate chiar 
în ultima clipă! 

Sunteţi rănit? mă interesai în grabă. Sper că nu e nimic 
serios! 

Într-adevăr, nu e mortal. Două lovituri de secure. 
Neputând să mă atingă sus, m-au pocnit jos, la picioare, de 
am căzut în genunchi. 

Aţi pierdut, probabil, mult sânge. Daţi-mi voie să văd! 

Da, da, pofitiţi! Dar să vă spun o vorbă, sir! sunteţi un 
trăgător fenomenal! Pe asemenea lumină şi după atâta fugă 
să-i nimeriţi pe tustrei în cap! Numai un Old Shatterhand e 
în stare de aşa ceva. Adineauri, când alergaţi după Tim 
Finnetey, nu v-am putut ajunge din urmă; am o rană de 
săgeată la picior, chestie veche. Mă pierdusem de voi, şi vă 
tot căutam când, deodată, ca din pământ, răsăriră în jurul 
meu aceşti şase indieni; stătuseră ascunşi şi aşteptaseră să 
mă apropii. Nu aveam altă apărare decât pumnii şi cuțitul; 
armele de foc şi tomahawkul le aruncasem cât colo, ca să 
pot fugi mai uşor. Ei, şi m-au plesnit peste picioare! Trei 
inşi, ce-i drept, au pierit, dar ceilalţi m-ar fi ucis 


numaidecât, dacă nu veneaţi dumneavoastră. Old 
Shatterhand, vă asigur că voi ţine! minte ajutorul ce mi l-aţi 
dat. 

În timp ce povestea, îi cercetai rănile; erau dureroase, dar 
nu prezentau mare pericol. 

Sosi apoi şi Winnetou, care mă ajută la pansarea rănilor. 
Prietenul meu indian recunoscu deschis că, în ciuda auzului 
său excelent, greşise de astă dată. 

Lăsarăm acolo cele şase leşuri ale poncaşilor şi ne 
întoarserăm la linia ferată. Drumul însă îl străbăturăm 
încet, din cauza lui Old Firehand, care se mişca greu de tot. 
De aceea, nici nu ne miră faptul că, între timp, trenul 
plecase. Garnitura nu mai putea aştepta: trebuia să 
recupereze întârzierea. 

Caii pe care îi luaserăm de la poncaşi stăteau priponiţi 
lângă ai noştri şi aveau să ne prindă bine pentru deplasarea 
mai lesnicioasă a lui Old Firehand. 

Fireşte că, din pricina stării acestuia, eram nevoiţi să 
facem un popas de o săptămână, sau chiar şi mai lung, până 
ce ar fi fost capabil să se ţină singur în sa. Dânsul ne 
propuse un loc situat la jumătate zi călare, unde era şi 
pădure, şi apă, de care, bineînţeles, aveam neapărată 
nevoie atât noi cât şi animalele. 

Capitolul VI În „Fortăreaţă” 

Trecură destule zile până ce Old Firehand se încumetă să 
plece călare spre „fortăreaţa” lui, însoţit de Winnetou şi de 
mine. Drumul ne duse printr-o regiune cu triburi vrăjmaşe, 
pe care însă o străbăturăm netulburaţi. Acum, că 
primejdiile rămăseseră în urma noastră, puteam să ne 
dedăm, în sfârşit, odihnei şi să ne îngrijim. 

Puştile se odihneau şi ele în ultimul timp; renunţarăm să le 
folosim, ca să nu atragem atenţia pieilor-roşii. Totuşi, nu 
duceam lipsă de hrană: vânam cu lasourile. 

Într-o seară, şedeam cu Old Firehand lângă focul nostru 
de tabără. Winnetou făcea de gardă şi, într-unui din 
rondurile lui, se apropie de foc. Old Firehand îl îmbie: 


Haide, frate, poate vrei să te aşezi! Drumul celor din tribul 
Rapaho nu duce pe-aici. Suntem, deci, în siguranţă. 

Ochiul apaşului trebuie să fie întotdeauna treaz răspunse 
Winnetou. El nu se încrede în noapte. Noaptea e ca femeia. 

Şi dispăru din nou în întuneric. 

Urăşte femeile insinuai eu, pentru a provoca vreo 
destăinuire intimă, care, şoptită sub licărul duios al stelelor, 
rămâne de obicei multă vreme în memorie. 

Old Firehand desprinse punga ce o purta la gât, scoase 
luleaua, o îndesă pe îndelete cu tutun şi-i dădu foc. 

Credeţi? Poate că nu le urăşte decât aparent. 

În orice caz, vorbele lui lasă această impresie. 

Tocmai, vorbele. Dar în fond, nu-i chiar aşa preciza Old 
Firehand. A fost cândva o femeie pentru care s-ar fi luptat şi 
cu iadul; de atunci, însă, nici nu mai rosteşte cuvântul 
squaw. 

Şi de ce n-a luat-o de soţie? 

Ea iubea pe altul. 

Indianul nu se dă bătut într-o asemenea situaţie. 

Dar era vorba de un prieten al său. 

Cum îi zicea? 

Astăzi îi zice Old Firehand. 

Îmi ridicai privirea, surprins. Mă aflam în faţa uneia din 
multele drame care se desfăşoară în Vestul Sălbatic, 
imprimând oamenilor şi întâmplărilor acea violenţă atât de 
caracteristică. Fireşte că nu era cazul să insist. Probabil 
însă că pe chipul meu se citea dorinţa de a afla cât mai 
multe. De aceea, după o scurtă pauză, Old Firehand 
adăugă: 

Nu răscoliţi trecutul, sir! Dar dacă m-aş hotări vreodată să 
vorbesc despre trecut, vă asigur că, în ciuda tinereţii 
dumneavoastră, aţi fi singurul căruia m-aş destăinui. Şi asta 
pentru că, în scurtul răstimp de când suntem împreună, aţi 
reuşit să-mi câştigaţi prietenia. 

Vă mulţumesc, sir. Şi eu mă simt foarte legat de 
dumneavoastră. 


Ştiu, vă cred. Mi-aţi dovedit-o cu prisosinţă. Fără ajutorul 
dumneavoastră, m-aş fi topit în noaptea veşniciei. Mă aflam 
într-o situaţie extrem de critică, sânge ram ca un bizon 
ciuruit de gloanţe, când aţi apărut şi m-aţi salvat, Numai de 
un lucru îmi pare rău: am scăpa ocazia să mă răfuiesc 
personal cu Tim Finnetey. Mi-a fi jertfit un braţ, numai să 
simt această satisfacţie: să iau pe mişel în vârful cuţitului! 

La aceste cuvinte, un rictus amar şi sever se ivi p chipul 
său, altfel atât de calm şi deschis. Cum stătea în faţa mea, 
cu ochii săgetând, cu pumnii strânşi, îmi imaginam cât de 
crâncenă ar fi fost răfuiala lui cu acel Parranoh sau 
Finnetey. 

Mărturisesc că eram din ce în ce mai curios să aflu cele 
petrecute cândva şi nu mă îndoiesc că oricine în locul meu 
ar fi fost la fel de curios. Doar era vorba de un fapt cu totul 
nou pentru mine, şi anume că Winnetou fusese cândva 
îndrăgostit. Nici măcar mie, prietenul şi fratele său prin 
jurământ, tânărul apaş nu-mi încredinţase taina! Oricum, 
trebuia să am răbdare. Eram sigur că timpul îmi va dezvălui 
acest mister. 

Old Firehand se întremase mai repede decât ne-am fi 
aşteptat. Străbătuserăm astfel curând ţinutul rapahoşilor şi 
al pawnseşilor, îndreptându-ne spre râul Mankizila, pe 
malul căruia Old Firehand îşi avea aşa-numita „fortăreaţă”. 
Cum cu două zile în urmă trecuserăm înot râul Kehupahan, 
nu mai rămânea mult până la ţintă. 

Acolo intenţionam să mă alătur pentru câtva timp 
vânătorilor de sub conducerea lui Old Firehand şi apoi, prin 
Dakota şi Preria Câinelui, să ajung în regiunea lacurilor. 
Speram ea timpul ce urma să-l petrecem împreună să-mi 
ofere prilejul de a afla câte ceva din trecutul celebrului 
westman. De aceea tăceam fără să-i tulbur deocamdată 
discreţia. Mă ridicam doar din când în când ca să aţâţ focul. 

La un moment dat, inelul de aur ce-l purtam în deget 
scânteie puternic în jocul flăcărilor, atrăgând atenţia lui Old 
Firehand. Acesta sări perplex de la locul lui. 


Ce inel purtaţi, sir? întrebă dânsul. 

E o amintire dintr-un ceas cumplit al vieţii mele. 

Vreţi să mi-l arătaţi? 

Îl scosei din deget şi i-l dădui. Omul apucă inelul cu o 
grabă nestăpânită şi, cum îl văzu mai de aproape, întrebă 
grav: 

De la cine îl aveţi? 

O emoție teribilă îl cuprinsese. Îi dădui informaţii asupra 
provenienţei inelului: 

Îl am de la un băiat. Povestea s-a petrecut la New 
Venango. 

New Venango? izbucni el. Aţi fost la Forster? L.-aţi văzut 
cumva pe Harry? Vorbeaţi parcă de un ceas cumplit, 
probabil o nenorocire...! 

O împrejurare teribilă, în care eu şi bravul meu Swallow 
era să fim arşi de vii Îi explicai, întinzând mâna după inel. 

Nu vi-l dau! refuză Old Firehand. Mă interesează cum de a 
ajuns inelul în posesia dumneavoastră. Am asupra lui un 
drept sacru şi exclusiv al meu. 

Fiţi pe pace, sir! Dacă altcineva ar fi refuzat să mi-l 
înapoieze, aş fi ştiut să-l constrâng, dar pe dumneavoastră 
am să vă pun mai întâi la curent asupra celor întâmplate. Pe 
urmă n-aveţi decât să-mi demonstraţi ce drept aveţi asupra 
inelului. 

Poftim, vorbiţi! Dar vă declar că, dac-aş avea de-a face cu 
un om în care n-am încredere, inelul acesta ar. Însemna 
condamnarea lui la moarte. Haide, spuneţi! 

Aşadar, celebrul westman îl cunoştea pe Harry, îl ştia şi pe 
Forster. Nerăbdarea lui dovedea marele interes ce-l purta 
acestor persoane. Sute de întrebări îmi veneau în minte, 
dar nu rosteam niciuna. În sfârşit, dădui drumul povestirii. 

Şedeam lângă foc, faţă-n faţă. Old Firehand se rezemase 
într-un cot şi chipul lui vădea încordarea cu care mă 
asculta. Parcă-mi sorbea cuvintele. Relatându-i scena când 
îl înşfăcasem pe Harry şi-l urcasem în şa lângă mine, omul 
se ridică, exclamând: 


Aşa, aşa! Era unica salvare! Continuaţi, povestiţi totul! 
Tremur pentru viaţa lui! 

Retrăind la rândul meu grava încercare prin care 
trecusem, mă sculai de jos şi-mi continuai istorisirea. Old 
Firehand se apropie tot mai mult de mine; ţinea gura 
întredeschisă de parc-ar fi vrut să înghită silabă după 
silabă; ochii dilataţi îmi urmăreau mişcarea buzelor; trupul i 
se încrâncenase, ca şi cum s-ar fi aflat el însuşi în spinarea 
calului dezlănţuit şi s-ar fi aruncat aievea în valurile 
spumegânde, căţărându-se apoi pe stânca abruptă şi 
colţuroasă. Mă apucase de braţ şi mă strângea atât de tare, 
încât îmi încleştam dinţii de durere; asculta cu răsuflarea 
tăiată, răscolit, zguduit. 

Heavens! Cerule! exclamă el uşurat, aflând că trecusem cu 
bine pe marginea prăpastiei şi-l pusesem în siguranţă pe 
băiat. Ce coşmar! M-aţi făcut să trăiesc nişte momente de 
zbucium ca şi când trupul mi-ar fi fost incendiat. Şi, totuşi, 
eram sigur că veţi izbuti să vă salvaţi. Altminteri, băiatul nu 
v-ar fi putut dărui inelul. 

Nici nu mi l-a dăruit. | l-am smuls fără să vreau din deget, 
iar dânsul habar n-a avut. 

Atunci trebuia să i-l înapoiaţi numaidecât! 

Fireşte, am şi vrut să i-l restitui, dar băiatul o luase la 
goană. Am alergat după el şi nu l-am mai ajuns. Abia a doua 
zi l-am zărit în mijlocul unei familii ce scăpase de la moarte 
pentru că locuia pe un teren mai ridicat. 

Şi i-aţi spus chestia cu inelul? 

Nu, nici nu m-au lăsat să-i vorbesc. Au şi tras asupra mea, 
încât a trebuit să dispar din ochii lor. 

Aşa e Harry, da, exact aşa! Nimic nu-l scârbeşte mai mult 
decât laşitatea! V-a luat, desigur, drept un laş. Dar cu 
Forster ce s-a făcut? 

După câte ştiu, n-a mai scăpat nimeni în afară de familia 
de care v-am vorbit. Oceanul de flăcări a inundat valea şi i-a 
înghiţit pe toţi. 


Grozavă pedeapsă! Prea grea, aş zice, faţă de încercarea 
mârşavă de a ridica preţurile irosind atâta petrol. 

L-aţi cunoscut pe Forster, sir? întrebai. 

L-am văzut în câteva rânduri la New Venango. Era un tip 
arogant, mândru de bănetul lui, deşi avea motive, vă asigur, 
să se poarte mai cuviincios în ce mă priveşte. 

Şi l-aţi văzut acolo şi pe Harry? 

Harry? făcu el, şi un zâmbet ciudat se ivi pe faţa lui din 
nou limpezită. Da, l-am întâlnit şi acolo, ca, de altfel şi în 
Omaha, unde are un frate. Poate l-am mai văzut şi 
altundeva. 

Îmi închipui că aţi putea să-mi povestiţi câte ceva despre 
băiat... 

Cred că da. Însă nu acum. Nu, nu! Cele auzite m-au 
impresionat în aşa măsură, încât n-aş putea să nu adun 
gândurile. Mai târziu, la timpul potrivit, vă voi istorisi cele 
ce ştiu despre dânsul. Nu v-a spus ce face la New Venango? 

Ba da. Cică era în trecere. 

Aha! Şi sunteţi convins că a scăpat definitiv de primejdie? 

Categoric! 

Vasăzică, l-aţi văzut cum trage cu arma? 

Cum vă spuneam, trage excepţional. E un băiat cu totul 
neobişnuit. 

Aveţi dreptate. Tatăl său e un vechi colecţionar de scalpuri. 
Gloanţele lui nimeresc fără greş între coaste, ţinta 
preferată a indienilor. Se vede că băiatul a învăţat meşteşug 
temeinic de la el. Dacă vă îndoiţi cumva că; ştie să tragă 
fără ezitare, şi cu mare precizie, atunci văl înşelaţi. 

Şi unde-i tatăl său? 

Când ici, când colo, şi aş putea spune fără exagerare că ne 
cunoaştem binişor. Poate vă înlesnesc cândva o întâlnire cu 
el. 

Mi-ar face plăcere. 

Vom vedea, tinere. 

Meritaţi, desigur, recunoştinţa lui de tată pentru salvarea 
fiului. 


O, nu mă gândeam la asemenea lucru! 

Se-nţelege, se-nţelege; vă cunosc destul de bine. Dar 
poftim inelul! Veţi afla mai târziu ce semnificaţie are faptul 
că vi l-am restituit. Deocamdată, mă duc să-l schimb pe 
Winnetou. Dormiţi fără grijă, ca să fiţi mâine sprinten şi 
bine dispus. Dimineaţă ne cocoţăm în spinarea gloabelor şi-i 
tragem pe urmă o călărie de două zile. 

Două zile? Parcă era vorba ca mâine să mergem doar până 
la Green-Park! 

M-am răzgândit. Good night! Noapte bună! 

Good guard! Serviciu uşor! Nu uitaţi să mă treziţi când îmi 
vine rândul. 

Staţi liniştit! Pot să veghez şi eu o dată în locul 
dumneavoastră, că, slavă Domnului, aţi făcut destule pentru 
mine! 

Eram într-o stare de spirit cu totul stranie. Nu ştiam ce să 
cred şi, cum stăteam aşa întins, înfăşurat în pătură, mii de 
ipoteze îmi treceau prin cap, fără ca vreuna să-mi pară 
întemeiată. Multă vreme încă, după ce Winnetou se înapoie 
şi se înveli în pătura lui, mă tot sucii ba pe o parte, ba pe 
alta. Evocarea celor. Întâmplate la New Venango mă 
răscolise; toate amănuntele acelei seri îngrozitoare îmi 
năpădeau din nou cugetul şi printre imaginile coşmarului 
pe care-l trăisem, apărea iar şi iar figura lui Old Firehand. 
Până şi în ultima luptă dintre somn şi trezie îmi tot stăruiau 
în auz cuvintele lui: „Staţi liniştit...! 

Aţi făcut destule pentru mine!” 

La deşteptare, dimineaţa, constatai că rămăsesem singur 
lângă foc. Totuşi, cei doi tovarăşi de drum nu puteau fi prea 
departe dovadă, căzănelul de tablă, cu apa clocotindă, 
atârnat deasupra flăcărilor şi mai încolo, lângă carnea 
rămasă de aseară, săculeţul cu făină deschis la gură. 

Mă ridicai de sub pătură şi coborâi la apă, să mă spăl. 
Acolo, angajaţi într-o discuţie aprinsă, stăteau tovarăşii mei. 
Din reacţia lor în clipa când mă zăriră pricepui că obiectul 
discuţiei eram eu. 


În scurt timp ne pregătirăm de drum şi apucarăm apoi 
spre valea Mankizila, călărind paralel cu fluviul Missouri, 
cam la vreo douăzeci de mile distanţă de mal. 

Ziua era răcoroasă. Înaintam cu spor. Caii, odihniţi şi 
hrăniţi din belşug în ultimele zile, străbăteau cu nădejde 
întinderile verzi ale preriei. 

Observai în acest timp o ciudată schimbare în atitudinea 
prietenilor mei. Parcă-mi acordau o atenţie deosebită, aş 
spune un respect nedisimulat, iar Old Firehand mă învăluia 
din când în când cu o privire plină de afecţiune şi tandreţe. 

Mă mişcau totodată dragostea şi devotamentul ce şi le 
arătau reciproc. Fraţi buni să fi fost, şi tot nu s-ar fi dovedit 
mai grijulii unul faţă de altul. Îmi făcea impresia că 
persoana mea juca un oarecare rol în această comportare a 
lor. Winnetou îl trata pe Old Firehand mai prietenos chiar 
decât pe mine, ceea ce m-ar fi putut împinge la invidie, dac- 
aş fi fost predispus pentru asemenea simţământ. 

Când, pe la prânz, făcurăm un popas şi Old Firehand plecă 
în recunoaştere, Winnetou se tolăni alături de mine şi-mi 
spuse pe neaşteptate: 

Fratele meu e curajos ca pisica sălbatică şi tăcut precum 
stâncile de piatră. 

Misterioasă introducere faţă de care nu reacţionai u nici o 
vorbă. 

A trecut călare prin flăcări şi mie, fratelui său, ni i-a 
povestit nimic. 

Limba omului meditai cu glas tare e ca cuțitul ascuns în 
teacă: tăios, primejdios. Nu e bine să te joci cu el. 

Fratele meu vorbeşte înţelept şi are dreptate. Totuşi, 
Winnetou e mâhnit când inima bunului său prieten se 
închide ca şi piatra care ascunde în miezul ei grăuntele de 
aur. 

Dar inima lui Winnetou s-a mărturisit oare urechilor mele? 

Nu ţi-am împărtăşit eu toate tainele preriei? Nu i-am 
arătat cum se recunosc urmele, cum se aruncă lasou! cum 


se ia scalpul? Nu te-am învăţat toate lucrurile pe care 
trebuie să le ştie un bun războinic? 

Într-adevăr, m-ai învăţat de toate, dar mi-ai vorbit oare şi 
de Old Firehand, care-ţi stăpâneşte sufletul, şi de femeia pe 
care o păstrezi în amintire? 

Winnetou a iubit şi iubirea nu sălăşluieşte în vorbe. Mă 
întreb, însă, de ce nu mi-a pomenit fratele meu nimic 
despre băiatul pe care l-a trecut prin foc, călare pe 
Swallow? 

Pentru c-ar fi sunat ca o laudă de sine. Îl cunoşti pe băiat? 

L-am purtat pe braţe; i-am arătat toate florile câmpului, 
copacii pădurii, peştii apelor şi stelele cerului; l-am învăţat 
să tragă cu arcul şi să încalece armăsarii sălbatici; l-am 
făcut să cunoască graiurile oamenilor roşii şi i-am dăruit în 
cele din urmă puşca de al cărei glonţ a murit Ribanna, fiica 
asineboinşilor. 

Îl priveam surprins. Încolţea în mine o bănuială pe care nu 
cutezam s-o exprim. Şi, totuşi, cred c-aş fi făcut-o, dacă în 
clipa aceea nu s-ar fi întors Old Firehand şi nu ne-am fi 
aşezat tustrei la masă. În timpul prânzului, vorbele lui 
Winnetou îmi stăruiau mereu în minte; raportându-le la 
ceea ce aflasem de la Harry, deduceam că însuşi Old 
Firehand e tatăl băiatului. De altfel, comportarea 
bătrânului, în ajun, când îi povestisem toată aventura, 
întărea presupunerea mea. Şi, totuşi, Old Firehand, vorbise 
de tatăl lui Harry la persoana a treia şi nu scăpase nici un 
cuvânt care să-mi transforme bănuiala în certitudine... 

După câteva ore de repaus, pornirăm din nou la drum. Ca 
şi când ar fi ştiut că-i aşteaptă un popas de câteva] zile, caii 
tăiau preria în zbor. Străbăturăm astfel până spre seară o 
distanţă bunicică, apropiindu-ne de lanţul muntos îndărătul 
căruia se întinde valea lui Mankizila. Terenul urca din ce în 
ce mai sus; intrarăm într-un defileu care, după toate 
aparențele, avea să ne conducă] drept spre malul râului. 

Stai! Parola! răsună deodată un glas pieziş dl după nişte 
tufe de bumbac. Şi, în aceeaşi clipă, se ivi dintre crengi 


ţeava unei puşti îndreptată asupra noastră. 

Viteaz! 

Şi? 

Discret! completă Old Firehand parola, privind cu 
insistenţă tufa cu pricina. 

Crengile se desfăcură şi în faţa noastră apăru un ins care 
îmi provocă o surpriză foarte plăcută. 

De sub borurile pleoştite ale unei pălării de pâslă c o 
vechime şi un colorit care l-ar fi dezarmat şi pe c mai abil 
cercetător, din încâlceala unei bărbi fără noimă, neagră- 
cenuşie, pornea un nas de dimensiuni impresionante, 
putând sluji drept arătător oricărui cadran solar. Din cauza 
bărbii atât de stufoase, nu se mai distingeau în afara 
eminentului organ olfactiv decât doi ochişori ageri, jucăuşi, 
care îşi mutau luminile şirete când spre unul, când spre 
altul dintre noi. 

Acest cap original se sprijinea pe un fel de trup invizibil 
până la genunchi, pierdut într-o haină vânătorească din 
piele de ţap, croită probabil pe măsura unui semen mult 
mai voluminos. Astfel, omul nostru părea un prunc îmbrăcat 
în halatul de noapte al bunicului. Din costumul lui ridicol de 
larg se iveau picioarele subţiri şi strâmbe ca nişte secere, 
înfăşurate în jambiere rupte şi atât de vechi, încât păreau 
să depăşească cel puţin cu un secol vârsta stăpânului. 
Dedesubt răsărea încălţămintea o pereche de cizme indiene 
în care, la nevoie, ar fi încăput întreaga sa persoană. 

Omuleţul purta o flintă veche, de care numai cu cea mai 
mare precauţie m-aş fi atins. Şi cum se apropia de noi, plin 
de prestanţă şi măreție, cu greu s-ar fi putut imagina o 
caricatură mai reuşită a unui vânător de prerie. 

Sam Hawkens! exclamă Old Firehand. Oare ţi-au 
îmbătrânit într-atâta ochii, încât să-mi ceri mie parola? 

N-aş crede, sir! Dar socot că o santinelă, în post trebuie să 
mai arate din timp în timp că nu-şi uită îndatoririle. Bine aţi 
venit la Bafou, domnilor! Bucurie, mare bucurie! Să 
înnebunesc de fericire, nu alta, când îi văd aici pe fostul 


meu greenhorn, supranumit Old Shatterhand, şi pe 
Winnetou, marea căpetenie a apaşilor, dacă nu mă-nşel! 

Îmi întinse amândouă mâinile şi mă strânse la piept cu 
atâta foc, încât haina lui de vânătoare trosni ca o cutie 
goală de lemn strivită. Dădu apoi să mă sărute, lucru pe 
care-l evitai cu multă prezenţă de spirit. Barba, altădată 
neagră ca pana corbului, îi cam încărunţise. 

Mă bucur din inimă că te întâlnesc, dragă Sam! îi declarai 
cu toată sinceritatea. Dar spune-mi, te rog, nu l-ai informat 
încă pe Old Firehand despre cunoştinţa; noastră şi despre 
faptul că ţi-am fost ucenic? 

Fireşte că i-am spus-o! 

Şi dumneavoastră de ce nu mi-aţi suflat o vorbă că-l voi 
revedea pe Sam Hawkens aici? 

Reproşul, amical de altminteri, se adresa lui Old Firehand. 
Acesta râse: 

Ziceam să vă fac o surpriză. Vedeţi, prin urmare, că vă 
ştiam cu mult înainte de a ne întâlni; am vorbit adesea de 
dumneavoastră. O să mai daţi aci şi peste alte două 
cunoştinţe. 

Nu cumva Dick Stone şi Will Parker? 

Exact. Sosirea dumneavoastră va fi şi pentru ei, o surpriză 
plăcută. Ascultă, Sam, care dintre ai noştri au rămas azi 
acasă? 

Toţi, afară de Bill Bulcher, Dick Stone şi Harris; ăştia trei 
au plecat să mai facă rost de carne. Micul sir s-a întors şi el. 
Ştiu, ştiu că-i aici. În rest, ce s-a mai întâmplat? Ceva piei- 

roşii? 

Deloc, sir, deloc. N-am simţit pe nimeni, deşi (aici Sam îşi 
arătă puşca) „Liddy” a mea cam umblă, cum s-ar spune, 
după măritiş. 

Şi cursele? 

Au dat rezultate bune, foarte bune, dacă nu mă-n-şel. Veţi 
vedea şi singur; vreau să spun că la poartă nu e decât 
foarte puţină apă. 


Făcu stânga-mprejur şi, în timp ce noi ne reluam drumul, 
se strecură iarăşi în ascunzătoarea lui. 

Din cele petrecute înţelesei că ne apropiem de 
„fortăreaţă” şi că Sam Hawkens făcea de strajă în preajma 
ei. Mă tot uitam cu atenţie ca să descopăr undeva poarta. 

La stânga se deschidea o trecătoare plină de bolovani şi 
tufăriş de mure. Era atât de îngustă, că, întinzând braţele, 
atingeai amândoi pereţii laterali. Jos şerpuia o gârlă ne al 
cărei fund pietros nici gând să se imprime vreo urmă de 
talpă. Curată, străvezie, apa se vărsa în râuleţul pe lângă 
care trecuserăm mai înainte. Old Firehand cârmi pe 
trecătoare. Noi îl urmarăm, înaintând încet în susul gârlei. 
Pricepui acum şi tâlcul celor spuse de Sam în legătură cu 
apa de la poartă. 

Foarte curând stâncile se apropiară atât de mult între ele, 
încât păreau să ne închidă drumul. Dar, spre surprinderea 
mea, Old Firehand înainta mereu şi, la un moment dat, 
văzui că dispare, ca şi când ar fi trecut prin peretele de 
piatră. Winnetou dispăru la rândul lui. Ajungând şi eu la 
locul cu pricina, descoperii misterul: iedera extrem de 
deasă, care atârna de sus, alcătuise un fel de perdea, dând 
iluzia că drumul s-ar închide. De fapt, dacă treceai înainte, 
ajungeai într-un soi de tunel lung şi întunecos. 

Mult şi cu nenumărate viraje, călărirăm prin noaptea 
întortocheată a tunelului, până ce, în sfârşit, răsări înaintea 
noastră o zare de lumină. Şi iată-ne din nou într-o 
trecătoare care părea prelungirea cele dintâi. La capătul ei, 
mă oprii, stăpânit de uimire. 

Mă aflam în faţa unei căldări uriaşe, cu pereţi de piatră, 
inaccesibili. Un brâu lat de arbuşti încingea această vale 
aproape circulară, acoperită cu iarbă bogată, unde păşteau 
herghelii întregi de cai şi de catâri. O droaie de câini 
alergau de colo-colo, unii zdraveni dintr-o rasă 
asemănătoare lupilor, de care indienii se slujesc pentru 
pază şi tracţiune alţii, nişte corcituri mărunte, uşor de 


îngrăşat, a căror carne, alături de a panterelor, trece la 
băştinaşi drept cea mai bună delicatesă. 

lată-mi fortăreaţa! rosti Old Firehand, întorcându-se spre 
noi. Vă veţi simţi aici mai bine ca în sânul lui Avraam. 

Există vreo cale de acces dinspre munţi? întrebai eu, 
arătând spre peretele din fund. 

Cu neputinţă să se strecoare cineva. lar căţăratul de afară, 
pe stânci, e aproape imposibil... 

Cum aţi dat peste locul acesta grozav? 

Urmăream un racoon, un urs spălător, şi din goană am 
ajuns tocmai la breşa aceea care încă nu era acoperită de 
iederă. Fireşte că am pus numaidecât stăpânire pe viitoarea 
mea fortăreață. 

Singur? 

La început, singur. Găsisem o ascunzătoare bună, care m-a 
salvat de nenumărate ori din faţa blestemaţilor de piei-roşii 
care mă hăituiau. Mai târziu, însă, mi-am chemat încoace 
„băieţii”, ca să înfruntăm împreună şi primejdiile, şi 
asprimea iernii. 

Nu termină bine vorba, că răsună deodată un şuier ascuţit 
peste întinderea văii. Şi abia se stinse ecoul, că de jur 
împrejur, din tufărişul ce împrejmuia valea, ieşi la vedere o 
ceată de inşi pe care i-ai fi recunoscut de la o poştă că sunt 
oameni ai Vestului. 

Coborârăm la pas în întâmpinarea lor şi într-o clipă furăm 
înconjurați. Oamenii erau extrem de fericiţi să-l vadă pe Old 
Firehand iarăşi printre ei. Se afla acolo şi Will Parker, care, 
zărindu-mă, se bucură ca un copil. Şi bucuria îi crescu şi 
mai mult, când constată că însuşi Winnetou îi acordă un 
salut prietenesc. 

În toiul hărmălaiei, permisă doar într-un loc atât de 
singuratic, Winnetou îşi deşeua fără grabă calul şi, bătându- 
| cu palma pe crupă, îi dădu a înţelege că e slobod să se 
aştearnă pe frupt, îşi săltă apoi şaua pe umăr, luă pătura, 
frâul şi se depărta, făcând abstracţie de lumea din jur. 


Îi urmai şi eu exemplul, căci Old Firehand era prea 
solicitat din toate părţile ca să se mai ocupe de noi. Îl lăsai 
liber pe bravul meu Swallow şi, răspunzând în treacăt 
curiozităţii gălăgioase a „băieţilor”, pornii să mă 
familiarizez cu locul. 

Aruncat în sus de forţele ascunse ale pământului, masivul 
stâncos crăpase cândva ca un uriaş balon de săpun, 
alcătuind o jumătate de sferă, goală pe dinăuntru, cu gura 
căscată spre cer, ca un crater colosal. Aerul, soarele, 
furtunile îşi luaseră apoi sarcina să fărâmiţeze terenul dur 
şi să-l facă propriu vegetației, iar şuvoaiele din adânc, 
împreunându-se, sfredeliseră cu răbdare peretele de 
piatră, croind drum pârâului care ne-a servit de călăuză. 

Alesei pentru plimbarea mea hotarul din fund al văii. 
Păşeam între brâul de tufe şi zidul de piatră care urca 
aproape vertical şi părea pe alocuri suspendat. Descoperii 
în zid numeroase deschizături, camuflate cu piei de animale 
şi ducând, probabil, spre adăposturile şi magaziile atât de 
necesare unei aşezări vânătoreşti. 

În orice caz, aşezarea trebuia să aibă mai mulţi locuitori 
decât cei care ne ieşiseră în întâmpinare. Cel puţin aşa era 
de presupus după numărul femeilor pe care le zăream ba 
ici, ba colo, în cursul plimbării. Se vede însă că majoritatea 
bărbaţilor erau duşi la vânătoare şi aveau să revină o dată 
cu iarna care se anunţa destul de aproape. 

Hoinărind astfel, descoperii la un moment dat, pe una din 
stâncile care păreau cu totul inaccesibile, o colibă mică, 
improvizată din crăci. De acolo putea fi, desigur, văzută 
întreaga vale, cu toate amănuntele ei. De aceea hotărâi să 
mă urc până sus. Potecă nu era: în schimb, dădui peste 
urme de paşi şi mă luai după ele. 

Nu mai aveam mult de urcat, când zării strecurându-se 
afară, prin uşiţa joasă a colibei, o făptură omenească pe 
care eu desigur că nu o deranjasem cu nimic; de fapt, nici 
nu mă văzuse. Întoarsă cu spatele spre mine, se apropie de 


marginea stâncii şi, făcându-şi palma streaşină la ochi, 
cercetă adâncul văii. 

Purta o cămaşă vânătorească, pestriță, dintr-o țesătură 
groasă, şi jambiere împodobite de la şold până la glezne cu: 
ciucuri; mocasinii mici, delicaţi, aveau bogate ornamentaţii 
din mărgele de sticlă şi din păr de porc ghimpos. O basma 
roşie înfăşurată în chip de turban îi acoperea capul şi o 
eşarfă de aceeaşi culoare îi ţinea loc de brâu. 

Când pusei piciorul pe mica platformă, făptura aceea mă 
auzi şi se întoarse spre mine. Era oare vis, ori vedeam 
aievea? O bucurie năvalnică mă cuprinse. Strigai! 

Harry! E posibil? 

Şi mă apropiai de el grăbit. 

Dar Harry mă privea sever şi rece. Nici o tresărire pe 
chipul lui, acum Şi mai ars de soare, nu trăda vreo emoție 
pricinuită de apariţia mea. 

Dacă n-ar fi posibil îmi răspunse atunci nu m-aţi vedea aici, 
sir! Dar dreptul de a pune asemenea întrebări e mai 
degrabă al meu decât al dumneavoastră. Cum de v-aţi 
permis să intraţi în tabără? 

Meritam oare o astfel de primire? Luai deci o atitudine şi 
mai distantă decât a lui. 

Pshaw! 

Numai atât rostii şi, întorcându-i spatele, coborât încet de 
pe platformă. 

Aşadar, Harry era într-adevăr cum bănuisem fiul lui Old 
Firehand. Astfel mi se limpeziră dintr-o dată toate lucrurile. 
Deşi Harry nu era, în fond, decât un copil, totuşi purtarea 
lui după toate cele petrecute mă necăjea serios. Părerea lui 
Old Firehand că băiatul m-ar socoti un laş se” confirma, ce-i 
drept, prin insulta cu care acesta mă gratulase încă atunci, 
la sondă; nu înţelegeam însă deloc cum anume îmi 
dovedisem laşitatea. În sfârşit, biruindu-mi proasta 

dispoziţie, revenii m tabără. 

Se înserase. În largul văii jucau, bogate, flăcările unui foc 
proaspăt încins, în jurul căruia se adunase întreg efectivul 


prezent în fortăreață, inclusiv Harry, care, după cum îmi 
dădui repede seama, se bucura de egalitate deplină cu 
bărbaţii maturi. Şedea şi el acolo, lângă foc, şi parcă mă 
privea cu mai puţină răceală decât adineauri. 

Oamenii îşi istoriseau tot felul de întâmplări din viaţa lor. Îi 
ascultai şi eu un timp, apoi după bunul meu obicei plecai să 
văd ce-mi face mustangul. Era o noapte superbă, înstelată, 
cu cerul atât de blând şi calm, de parcă habar n-ar fi avut 
că jos, pe biata noastră planetă, nişte creaturi cu totul 
superioare stau veşnic gata să se încaiere şi să se sfâşie 
între ele. 

Un nechezat uşor, vesel, dinspre tufişurile de la gârlă, îmi 
indică locul unde se afla Swallow. Calul mă recunoscu 
imediat şi îşi frecă drăgăstos botul de umărul meu. De când 
mă salvase din foc şi apă îl îndrăgisem încă şi mai mult. 
Mângâindu-l, îmi lipii faţa de grumazul lui suplu, catifelat. 

Deodată, calul fornăi scurt; era obişnuitul lui semnal de 
alarmă. Devenii atent şi mă uitai în jurul meu. O siluetă 
omenească venea spre mine şi zării fluturând basmaua 
înfăşurată în jurul capului. Era Harry. 

Scuzaţi că vă deranjez rosti el cu vocea oarecum mai 
blândă. Mi-am adus aminte de Swallow, calul 
dumneavoastră, căruia îi datorez viaţa. Voiam să-l văd, să-i 
fac o vizită de prietenie. 

Ilată-l! în ce mă priveşte, n-am să vă tulbur întâlnirea. Good 
night! Noapte bună! 

Dădui să plec, dar după câţiva paşi mă auzii strigat: 

Sir! 

Mă oprii. Harry se apropie sfios de mine. Se vedea; că nu 
ştia cum să-şi stăpânească emoția. 

V-am jignit. 

Jignit? zisei cu indiferenţă. Vă înşelaţi, sir! Nu sunt decât 
indulgent cu dumneavoastră şi atâta tot. Nici vorbă să mă 
simt jignit. 

Dură mai bine de un minut până ce băiatul găsi o replică 
acestui răspuns neaşteptat. 


Atunci, iertaţi-mi, vă rog, eroarea. 

Cu plăcere. Sunt deprins cu erorile. 

lar eu vă asigur că n-am să mai profit pe viitor de 
indulgenţa dumneavoastră. 

V-o pun, totuşi, oricând la dispoziţie. 

Dădui din nou să plec, însă Harry mă prinse de braţ. 

Să trecem peste chestiunile noastre personale! Adevărul e 
că aţi salvat de două ori într-o singură seară viaţa: tatălui 
meu; şi aceasta, cu riscul propriei dumneavoastră vieţi. De 
aceea, sunt dator să vă mulţumesc, chiar dacă mi-aţi arunca 
în obraz cuvinte şi mai grele decât până acum. Abia 
adineauri am aflat... 

Orice westman e capabil de o asemenea faptă. Se petrec 
adeseori lucruri mult mai impresionante decât cele despre 
care vorbiţi. Poate că omul care sare în ajutorul altuia s-a 
bucurat şi el cândva de un sprijin asemănător. Aşa că 
treburile astea nu prea merită discutate şi nici nu e cazul să 
apreciaţi oamenii prin prisma dragostei ce o purtaţi tatălui 
dumneavoastră. 

La început am fost eu nedrept; acuma chiar 
dumneavoastră vă subestimaţi. Vă întreb: ţineţi cu tot 
dinadinsul să mă jigniţi şi pe mine? 

Nu ţin deloc! 

Atunci îmi îngăduiţi o rugăminte? 

Poftim! 

Purtaţi-mi pică, sir, supăraţi-vă pe mine cât vreţi, dacă vi 
se pare că am greşit, dar vă rog, nu-mi mai pomeniţi de... 
indulgență! Sunteţi de acord? 

Bine. 

Vă mulţumesc! Şi acum să ne întoarcem, să le urăm 
oamenilor noapte bună. Am să vă arăt odaia 
dumneavoastră. Trebuie să ne odihnim; mâine plecăm 
devreme. 

Încotro? 

Mi-am aşezat cursele la Beefork şi aş vrea să văd ce s-a 
prins. Mă veţi însoţi, fireşte. 


Peste câteva minute, ajunserăm la o uşă cu trapă. Harry 
mă introduse într-un adăpost complet întunecat şi, 
scăpărând amnarul, aprinse la iuţeală o lumânare din seu 
de cerb. 

lată dormitorul dumneavoastră, sir. Oamenii noştri se 
retrag în aceste adăposturi atunci când, sub cerul liber, îi 
ameninţă reumatismul. 

Şi credeţi că m-aş putea alege şi eu cu tovărăşia lui 
blestemată? 

Dinspre partea mea, vă doresc contrariul. Dar, vedeţi, 
valea e umedă şi vântul nu pătrunde deloc din pricina 
munţilor care o înconjoară de jur-împrejur. Deci, 
prevederea e mama înţelepciunii. Somn uşor! 

Îmi întinse mâna şi, înclinând grațios capul, ieşi. Rămas 
singur, îmi plimbai privirea prin încăpere. Era un lei de 
peşteră nu naturală, ci săpată în piatră de mâna omului. Pe 
jos piei tăbăcite, pe pereţi de asemenea, în fund un pat 
confecţionat din crengi de cireş şi aşternut cu piei de ciută. 
Numeroase pături moi de Navajo, clădite în stivă, parcă te 
îndemnau şi ele la somn. De nişte ţăruşi fixaţi în crăpăturile 
pereţilor de piatră atârnau diverse obiecte de-ale lui Harry, 
ceea ce mă duse la concluzia că băiatul îmi cedase, de fapt, 
propriul său „cabinet”. 

Numai oboseala-mi aprigă mă făcu să rămân în acest 
adăpost scund şi puţin comod. Cine s-a obişnuit cu nopţile şi 
cu nemărginirea preriei, acela numai de nevoie mai poate 
accepta închisoarea căreia civilizaţia îi spune „locuinţă”. 

Poate că izolarea acestui „dormitor” original făcu ca 
somnul să mă cuprindă mai vârtos ca de obicei şi să mă ţină 
mult în braţele sale. Când mă deşteptai, auzii un glas la 
intrare: 

Ptiu, sir, mai terminaţi cu măsuratul pe orizontală, dacă nu 
mă-nşel! Ridicaţi-vă un pic! O să vă facă bine.! 

Sării din pat şi mă uitai la musafirul nepoftit din cadrul 
uşii. Era Sam Hawkens. În ajun nu-l văzusem decât cu 


puşcă; acum se echipase măreț, ca un trapper, dovadă că 
avea să ne însoţească. 

Vin îndată, dragă Sam! 

Să sperăm. Micul nostru sir cred că ne şi aşteaptă dincolo, 
la ieşire. 

Mergi şi dumneata? 

Merg, dacă nu mă-nşel. Doar n-o să se care băiatul cu 
uneltele. Şi nici lui Old Shatterhand, ca să zic aşa, n-am să-i 
pretind asemenea lucru. 

Afară, îl zării numaidecât pe băiat. Mă aştepta la ieşirea 
din tabără. Sam îşi pusese în spinare o legătură imensă de 
capcane şi, fără să-i mai pese de mine, porni ca glonţul 
înainte. 

Nu luăm şi caii? strigai din urmă. 

Dar ce, calul dumneavoastră a învăţat cum se aşază 
cursele şi cum se prind biberii pe fundul apei?! Mai bine 
grăbiţi-vă, ca să ajungeţi la timp. Haide! mă îndemnă Sam 
plin de importanţă. 

Stai niţel, bătrâne, vreau să mai văd ce-mi face calul! 

Nici o grijă! Tânărul sir a luat toate măsurile, dacă nu mă- 
nşel! 

Răspunsul lui mă bucură. Vasăzică, Harry se ocupase de 
Swallow încă din zorii zilei, semn că nici stăpânul calului nu- 
i era indiferent. Desigur că tatăl îi vorbise de mine şi-l 
determinase să-şi schimbe părerea. Tocmai mă întrebam 
cum de lipseşte Old Firehand de obicei atât de atent şi 
grijuliu când îl zării trecând gârla împreună cu Winnetou şi 
cu încă un vânător. 

Winnetou îl salută pe Harry în felul indienilor: 

Fiul Ribannei e puternic ca războinicii de pe malul râului 
Gila. Ochiul său va zări mulţi biberi şi braţele sale vor osteni 
sub povara blănurilor. 

Şi, observând că-mi rotesc privirea peste vale ca să-l 
descopăr pe Swallow, mă linişti: 

Pleacă, frate! Winnetou îţi va îngriji calul cu toată 
dragostea. 


Trecurăm râpa şi o cotirăm spre stânga, în josul râului, 
înaintând până la vărsarea lui în Mankizila. 

Malurile erau năpădite de mărăciniş des, aproape de 
nepătruns; vrejurile de viţă sălbatică se căţărau pe tufe, se 
lăbărţau peste tot, se încolăceau pe tulpinile alăturate, 
alcătuind o reţea prin care nu răzbăteai decât cu ajutorul 
cuţitului. 

Sam, pe cât de mărunţel, pe atât de vajnic, mergea mereu 
în fruntea noastră şi, încărcat, cum era de poveri, îmi 
amintea de tinichigiii slovaci care cutreierau periodic 
tihnitele târguşoare germane. Deşi nimeni nu ne urmărea, 
totuşi cizmele-i uriaşe ocoleau cu mare dibăcie orice petic 
de pământ care ar fi putut păstra vreun semn al pasului 
său, iar ochişorii veşnic agitaţi scrutau neobosiţi vegetaţia 
bogată care, în ciuda vremii târzii, se putea luai la întrecere 
cu flora virgină din valea lui Mississippi. 

La un moment dat, Sam se aplecă şi se strecură sub nişte 
vrejuri. 

Veniţi, sir! mă chemă Harry, care îl urma pe bătrânul 
poznaş. Aici se despart potecile biberilor. 

Într-adevăr, după perdeaua aceea de vrejuri, şerpuia o 
cărăruie îngustă, pe care înaintarăm un timp, paralel cu 
râul, printr-un vălmăşag de copaci şi de tufe, până ce Sam, 
auzind un fel de şuier şi mârâit care veneau din spre apă, se 
opri numaidecât şi, întorcându-se spre noi, îşi duse un 
deget la gură. 

Aici! şopti Harry. Biberul de gardă a simţit ceva. 

După o vreme, când liniştea cobori densă peste 
împrejurimi, ne strecurarăm până la un cot al râului, unde 
ni se oferi prilejul să contemplăm o întreagă colonie de 
biberi. 

Până hăt, în largul apei, animalele construiseră un fel de 
stăvilar pe care şi un om sprinten ar fi putut să păşească 
destul de lesne. Acum se străduiau de zor să fortifice şi să 
mărească stăvilarul. Dincolo, pe malul opus, un grup de 
biberi retezau întruna lăstare de copaci; până le prăbuşeau 


în apă; alţii se ocupau cu transportul materialului, 
împingându-l cu boturile, în timp ce coechipieri de-ai lor 
legau şi tencuiau construcţia cu lut gros, adus de pe mal, 
potrivindu-l cu labele şi bătându-l cu, cozile lor groase, 
transformate în mistrii. 

Urmărind cu admiraţie munca acestui mic destoinic popor, 
îmi atrase luarea aminte un biber neobişnuit de solid, care 
stătea sus pe stăvilar şi, după toate aparențele, făcea de 
gardă. Deodată, biberul îşi ciuli urechile scurte; se învârti în 
semicerc, dădu iarăşi un semnal sonor, apoi dispăru sub 
apă. 

Cât ai clipi, îl urmară şi ceilalţi biberi. Era extrem de 
caraghios să-i vezi cum se afundă cu dosul în sus, plesnind 
temeinic apa cu cozile şi stârnind puzderie de stropi jur 
împrejur. 

Fireşte că nu era timp să ne pierdem în consideraţii 
umoristice. Neaşteptata perturbare în familia biberilor 
fusese provocată, desigur, de apariţia unui vrăjmaş. Or, cel 
mai temut duşman al acestor fiinţe atât de râvnite nu e altul 
decât omul! 

Încă nu dispăruse sub apă ultimul biber, că ne şi 
culcaserăm la pământ, cu armele pregătite, camuflaţi de 
crengile joase ale unor coconari. Pândeam cu încordare 
ivirea vreunui musafir nepoftit. Şi iată, peste puţin, ceva 
mai sus de ascunzătoarea noastră, începu să se agite 
păpurişul. Câteva clipe mai târziu văzurăm furişându-se 
spre mal doi indieni. Unul ducea în spinare câteva curse; 
celălalt căra nişte blănuri. Ambii erau bine înarmaţi şi 
atitudinea lor vădea că se ştiau în preajma duşmanului. 

Zounds! şuieră Sam printre dinţi. Mişeii au dat de 
capcanele noastre şi au cules fără să fi semănat, dacă nu 
mă-nşel! Las' că le arăt eu cine-i stăpânul capcanelor şi al 
blâănurilor! 

Ridică încet puşca, pregătindu-se să tragă. Eu, însă, îmi 
ziceam că indienii trebuie doborâţi fără zgomot. De aceea îl 
apucai pe bătrânul trapper de braţ. Încă din prima clipă 


observasem că e vorba de războinici ai poncaşilor, iar 
vopseaua de pe feţele lor îmi confirma faptul că nu 
porniseră la vânătoare, ci la bătălie. Aşadar, nu puteau fi 
singuri. Orice foc de armă putea să atragă asupra noastră o 
droaie de alţi războinici. 

Stai, Sam, nu trage! Mai bine scoate cuțitul. Ăştia au 
dezgropat securea războiului. Cu siguranţă că mai sunt şi 
alţii pe aproape. 

Sam însă, care avea mare poftă să apese pe trăgaci, se 
cam codea: 

Fireşte că e mai bine să-i lichidăm fără zgomot. Dar cuțitul 
mi-e bătrân şi tocit. Cam greu să taie doi vlăjgani dintr-o 
dată. 

Aida-de! Dumneata sări pe unul, eu pe celălalt. Comme on! 
Haide! 

Hm! Patru capcane dintre cele mai bune! Trei dolari şi 
jumătate bucata! Ai naibii hoţi! M-ar bucura, zău, dacă pe 
lângă cele furate, ne-ar lăsa şi pieile lor proprii. 

Dă-i drumul, sir, să nu-i scăpăm! 

Ne aflam în spatele indienilor care, cu ochii în pământ, 
căutau să descopere vreo urmă. Lepădând puşca, mă târâi 
uşurel înainte. Cuţitul îl strângeam între dinţi. Deodată, 
auzii o şoaptă la urechea mea: 

Lăsaţi-mă pe mine, sir! Aranjez eu totul. 

Era Harry. 

Mulţumesc, mă descurc singur. 

Ajuns la marginea păpurişului, mă săltai o dată, şi cu 
stânga îl apucai de ceafă pe unul din indieni, iar cu dreapta 
îi repezii cuțitul între omoplaţi, încât omul căzii fără să 
crâcnească. O făcusem, bineînţeles, din motive de forţă 
majoră. Era vorba de poncaşi. Nu-i puteam cruța. Dacă ne- 
ar fi descoperit „fortăreaţa”, ar fi fost vai şi amar de noi. 

Scosei repede cuțitul din rană, gata să sar, la nevoie, 
asupra celuilalt poncaş. Dar şi acesta zăcea la pământ, iar 
Sam încălecat pe victimă îi trăgea cu nădejde pielea de pe 
cap. 


Aşa, băiete! De-acum poţi să pui capcane în veşnicele 
plaiuri ale vânătoarei! Dar pe-ale noastre le laşi aici! 

Şi, tăvălind scalpul însângerat prin iarbă, adăugă 
chicotind: 

Prin urmare, ăsta e al meu. Unul la mână. Old Shatterhand 
să-l jupoaie pe al doilea. 

Deloc! îl apostrofai. Încă nu cunoşti părerea mea în 
legătură cu scalparea? Mă miră mult că te ocupi de 
asemenea treburi! 

Am motivele mele, sir. De când ne-am văzut ultimă oară, 
am trecut prin destule necazuri. Am fost obligat să mă lupt 
în fel şi chip cu pieile-roşii. De aceea nu mai am nici o 
cruţare. Parcă ei s-au purtat cu mănuşi! Uitaţi-vă! 

Îşi scoase pălăria pleoştită şi, o dată cu aceasta, peruca lui 
de pomină. De fapt, văzusem eu încă de mult ţeasta 
scalpată, roşie ca sângele. 

Ce ziceţi, sir, dacă nu mă-nşel? Mi-am purtat încă din 
pruncie, onest şi cu drepturi depline, smocul de păr 
original. Nici cel mai şmecher avocat din lume n-ar fi 
îndrăznit să-mi conteste acest drept, până s-au găsit o 
duzină sau două de pawne, care pur şi simplu m-au 
deposedat de podoaba capilară. A trebuit să mă duc la 
Tekama, să-mi cumpăr un scalp nou, adică o perucă, dacă 
nu mă-nşel. M-a costat o avere: trei legături groase de blăni 
de biberi. Mă rog, n-ar fi nimic. Uneori părul ăsta nou e mai 
practic decât celălalt. Mai ales vara e o plăcere: îl lepezi şi 
nu mai transpiri. Totuşi, nu pot să nu mă răzbun. Le-am 
plătit-o indienilor nu o dată. Vedeţi, scalpul ăsta e pentru 
mine o încântare. Mă bucură mai mult decât cea mai fină 
blană de biber. 

Acestea zisei îşi potrivi la loc peruca şi pălăria. 

Dar nu era timp pentru vorbă lungă şi amintiri. În orice 
moment, putea să zbârnâie o săgeată sau să fulgere vreo 
puşcă dindărătul unui copac. În plus, era nevoie să dăm cât 
mai iute alarma în tabără şi să-i prevenim pe vânători 
asupra primejdiei. 


Pune mâna îl îndemnai pe Sam să-i facem dispăruţi pe 
indienii ăştia! 

Just, adică necesar vreau să spun. Dar tânărul sir ar face 
bine să treacă niţel în dosul tufelor. Sunt gata să-mi schimb 
mocasinii pe pantofiori de balet dacă nu ne trezim în 
curând cu pieile-roşii. 

Harry ascultă de sfatul bătrânului, iar noi aruncarăm 
repede cadavrele în păpurişul de pe mal. Să le aruncăm în 
apă, n-ar fi fost prudent. 

Aşa, s-a făcut! se bucură Sam după ce terminarăm 
operaţia. Şi acum, luaţi-l pe micul sir, mergeţi la 
„fortăreaţă” şi pregătiţi-i pe oamenii de acolo. În ce mă 
priveşte, vreau să studiez niţel urmele acestor doi poncaşi. 
Poate descopăr ceva mai mult decât au apucat ei să ne 
spună... 

N-aţi vrea, Sam Hawkens, să vă duceţi dumneavoastră 
până la tata? interveni Harry. Vă pricepeţi grozav la 
manipularea capcanelor şi pe urmă, nu-i aşa, patru ochi văd 
mai bine decât doi. 

Hm! Cum doriţi! O fac şi pe-asta. Dar să nu-mi puneţi vină 
dacă iese vreo dandana. 

Nici o grijă, Hawkens! Ştiţi doar că-mi place şi mie să am 
satisfacţii. Dumneavoastră v-aţi ales cu un scalp; trebuie să 
mă aleg şi eu cu ceva. Haideţi, sir! 

Şi băiatul îl părăsi pe Sam, luând-o prin desiş. Eu îl urmai. 

Deşi trebuia să fiu atent la eventuala primejdie din jur, nu 
puteam să nu-b admir pe Harry, care, asemenea unui 
vânător iscusit, se strecura fără pic de zgomot prin 
încâlceala tufelor, dovedind multă pricepere şi agilitate. 

Era cu neputinţă ca băiatul să nu fi fost familiarizat încă de 
mic cu viaţa din „ţara vânatului”, să nu fi înregistrat 
impresii care i-au ascuţit simţurile,:i-au călit sufletul şi au 
dat destinului său o direcţie atât de neobişnuită. 

Merserăm astfel preţ de o oră, fără răgaz, până dădurăm 
de o altă colonie ele biberi, ai cărei membri, însă, nu-şi 
părăseau deloc vizuinile. 


Aici instalaserăm noi capcanele pe care le-au furat cei doi 
poncaşi mă informă Harry. lar colo sus se ramifică acel 
Beefork la care voiam să ajungem. Se pare însă că va trebui 
să renunţăm, căci, vedeţi, urmele roşilor vin dinspre 
pădure. Să mergem după ele. 

Era gata să pornească, dar îl oprii: 

Harry! 

Stătu şi mă privi întrebător. 

N-ar fi mai bine să vă întoarceţi şi să lăsaţi restul în seama 
mea? 

Ce vi s-a năzărit? 

Cunoaşteţi primejdiile la care vă puteţi expune mergând în 
direcţia asta? 

Şi de ce nu le-aş cunoaşte? Imposibil să fie mai mari decât 
cele prin care am trecut până acum. 

Vreau să vă cruţ! 

Păi asta vreau şi eu! Ştiu să mă păzesc. Ori credeţi că 
orice faţă vopsită mă şi bagă în sperieţi? 

Ne continuarăm drumul, distanţându-ne de cursul râului şi 
înaintând printre arbori, sub rămurişul bogat şi verde al 
pădurii. Pământul era învelit cu muşchi umed pe care, fără 
multă osteneală, puteai desluşi orice urmă de paşi. 

Deodată, Harry, care mă preceda, se opri în loc. Jos se 
vedeau urmele nu a doi, ci a patru oameni care se 
despărţiseră acolo. După cum se ştie, poncaşii doborâţi de 
noi erau echipați de campanie; presupuneam deci că şi alţi 
războinici de-ai lor se vor fi aflând prin preajmă. 

În acelaşi timp era limpede că numai o acţiune de mare 
importanţă i-ar fi putut determina să bată atâta drum pe 
teritoriu inamic. lată de ce-mi trecu prin gând că prezenţa 
lor aici ar fi în legătură cu atentatul nereuşit împotriva 
trenului şi că s-ar putea să fie vorba de o expediţie de 
răzbunare, în care indienii pun în joc totul şi nu cruţă nimic. 

Cum procedăm? întrebă Harry. Urmele acestea duc spre 
tabăra noastră. Indienii nu trebuie s-o descopere eu niciun 


preţ. Îi urmărim pe cei patru, sau o apucăm fiecare în altă 
direcţie? 

Oricum, tuspatru sunt iscoade şi au venit încoace dinspre 
tabăra poncaşilor, care, desigur, aşteaptă înapoierea lor. De 
aceea e preferabil ca, mai întâi, să reperăm tabăra, să 
vedem câţi sunt şi ce planuri urmăresc. În ce priveşte 
„fortăreaţa”, cred că santinela de la intrare ştie ce are de 
făcut pentru a nu trăda nimănui secretul. 

Aveţi dreptate! Mergem înainte! 

Pădurea cobora acum în pantă lungă, prelingându-se în 
vale. Ici şi colo se căscau nişte adâncituri mari, asemenea 
unor bazine împresurate de ferigi şi arbuşti sălbatici. 

Tocmai ne apropiam de o astfel de râpă, când un miros 
suspect îmi atrase atenţia. Scrutând adâncul pădurii, 
observai drept înaintea noastră o coloană subţirică de fum, 
care ba se înălța, ba dispărea, ba urca iarăşi, jucăuşă, 
printre coroanele copacilor. 

Fumul nu putea proveni decât de la foc aprins de, indieni, 
şi iată de ce: pe câtă vreme albii aruncă pe foc crăci întregi, 
stârnind astfel flacără mare, înaltă, cu fum mult şi gros, 
băştinaşii întreţin focul împingând vreascurile încet, 
treptat, cu vârful în jos, provocând o ardere mai mult 
mocnită, cu flacără măruntă şi fum abia vizibil. Winnetou 
obişnuia să spună despre procedeul albilor: „Feţele palide 
fac atâta căldură cu focul lor, încât nici nu se mai pot 
apropia de el ca să se încălzească”. 

Îl oprii pe Harry şi-l făcui atent asupra celor constatate. 

Staţi după tufişul de colo; eu mă duc să-i pândesc pe 
indieni. 

Şi eu de ce să nu merg? 

Ajunge unul singur; în doi creşte primejdia de a fi 
descoperiţi. 

Băiatul căzu de acord. Călcând uşor ca să nu lase nici o 
urmă, se pitula după un tufiş, în timp ce eu mă strecurai de 
la copac la copac în direcţia coloanei de fum. 


Într-un bazin din cele pomenite se aflau o mare mulţime 
de indieni, care şezând, care culcaţi, încât abia îşi găseau 
loc. La intrare stătea nemişcat ca o statuie de bronz un 
flăcău chipeş, cu părul revărsat pe umeri; pe alocuri erau 
postate străji care, din fericire, nu observaseră apariţia 
mea. 

Dădui să-i număr pe rând, câte unul, dar mă oprii deodată 
uluit. Primul care-mi sări în ochi cu putinţă oare?! era 
căpetenia albă Parranoh sau Tim Finnetey, cum îi zicea Old 
Firehand. Şi doar îl recunoscusem perfect atunci, noaptea, 
la lumina lunii, când l-am înjunghiat! Să fie numai o iluzie? 
Imposibil! Nu ştiam ce să mai cred. Şi, culmea individul 
avea în cap chica lui întreagă, deşi văzusem cu ochii mei 
cum l-a scalpat Winnetou. Or, de-atunci apaşul nu şi-a scos 
nici o clipă scalpul de la brâu. 

Pe neaşteptate, una din santinele păru că se îndreaptă 
spre locul unde mă adăpostisem eu, culcat îndărătul unui 
bolovan uriaş. A trebuit să mă retrag înapoi şi să fac repede 
cale-ntoarsă. 

Ajunsei iarăşi la Harry şi-i făcui semn să vină după mine. 
Ne înapoiarăm la punctul unde se ramificau urmele 
iscoadelor. De aci o luarăm pe potecuţa tăiată prin hăţiş de 
poncaşii doborâţi de noi. Aceasta cobora până jos în valea 
prin care trecuserăm la sosirea noastră şi unde ne 
întâmpinase santinela. 

Ştiam acum precis că poncaşii căpătaseră întăriri şi ne 
urmăriseră îndeaproape cu intenţia să se răzbune. Popasul 
nostru în timpul bolii lui Old Firehand le oferise răgazul să- 
şi adune toate forţele disponibile. Dar de ce era nevoie ca 
numai pentru trei inşi să mobilizeze atâţia războinici şi de 
ce nu ne-au atacat mai demult, asta n-o mai înţelegeam 
afară de cazul că Parranoh ştia unde se află „fortăreaţa” şi 
plănuia să atace întreaga aşezare. 

Cele două iscoade croiseră o potecă destul de bună, încât 
coboram relativ repede spre valea ce se întindea înaintea 


noastră. Când, deodată, auzii un zăngănit ca de fiare venind 
dinspre un desiş de cireşi sălbatici. 

Făcându-i semn lui Harry să se ascundă, mă lungii repede 
la pământ, trăsei cuțitul din teacă şi mă târâi în ocol către 
locul cu pricina. Primul lucru care mă izbi era o grămadă de 
capcane de fier şi alături o pereche de picioare subţiri, 
strâmbe, încălţate în nişte mocasini colosali. Descoperii mai 
apoi un surtuc vânătoresc de dimensiuni remarcabile, la 
capătul căruia, sus, odihneau borurile obosite ale unei 
pălării de pâslă sub care se iţea o barbă câlţoasă, fără 
noimă. Şi din haosul bărbii pândeau doi ochişori vioi, atenţi, 
sfredelind frunzişul. 

Era Sam. Dar ce căuta bătrânul aici când eu îl credeam de 
mult sus, în „fortăreaţă”? Enigma era în fond lesne de 
dezlegat: n-aveam decât să-l întreb. Mă furişai deci uşurel 
în spatele lui, bucurându-mă de pe acum de spaima ce avea 
s-o tragă. 

Uşor, cât se poate de uşor, pusei stăpânire pe puşca de 
lângă el, preistorica lui „Liddy”, şi îi ridicai cocoşul ruginit. 
Auzind clămpănitul, Sam sări atât de iute în picioare, încât 
îşi agăţă de rămuriş faimoasa pălărie laolaltă cu peruca. Iar 
când văzu propria-i armă îndreptată asupra lui, sub nasul 
de papagal stropit cu toate culorile curcubeului, i se căscă o 
gură cât o şură. 

Sam Hawkens îi şoptii închide repede gura, că de nu, îţi 
vâr toate capcanele în ea! 

Good lack! Păcatele mele! M-aţi speriat, sir, dacă nu mă- 
nşel! răspunse omuleţul care, în pofida spaimei, nu scosese 
nici măcar o exclamaţie. Şi, potrivindu-şi peruca şi pălăria 
la locul cuvenit, adăugă: Dracu' să vă ia! Mi-au îngheţat 
mădularele, vreau să spun... dacă aţi fi fost o piele-roşie, 
atunci... 

atunci mâncarea ce ai înghiţit-o aseară ar fi fost, desigur, 
ultima. lată-ţi puşcociul! Şi spune-mi, te rog, ce ţi-a venit să 
te culci tocmai aici? 


Să mă culc? Adică să dorm? Ei, asta-i bună! Nici vorbă de 
aşa ceva... chiar dacă, întâmplător, nu v-am băgat de 
seamă. Îmi zburau gândurile la perechea aia de şobolani pe 
care voiam să-i vânez şi să le iau pielea. Totuşi, cum să 
spun, apelez la discreţie. N-are rost să ştie lumea cum l-aţi 
luat pe bătrânul Sam ca din oală. 

Lasă, nu află nimeni. 

Dar unde-i tânărul sir? 

E aici, mai în spate. Auzisem sunând fierăria asta şi 
fusesem, fireşte, curios să ştiu cine trage clopotele. 

Clopote? Se auzea chiar atât de tare? Măi, măi, Sam 
Hawkens, urs idiot şi bătrân ce-mi eşti! Stai la pândă ca un 
catâr ramolit, cică să mai faci rost de nişte scalpuri, şi când 
colo, te aud până şi surzii din Canada, dacă nu mă-nşel! Dar 
cum de-aţi nimerit aici? Veneaţi şi dumneavoastră pe 
urmele celor două piei-roşii? 

Confirmai şi îi povestii cele văzute. 

Hm! Va fi mare cheltuială de pulbere, sir, mare de tot! 
Veneam cu capcanele în susul apei, când, deodată, zăresc 
doi indieni, dacă nu mă-nşel. Se foiau la marginea tufişului, 
la vreo opt paşi de mine. Fireşte că m-am făcut una cu 
pământul. Unul a luat-o în jos, celălalt în sus, ca să 
cerceteze valea. Las' că-mi pică ei în mână, mi-am spus. Am 
aşteptat până a trecut unul pe lângă mine, pe urmă m-am 
ascuns repede aici. Numai să se întâlnească amândoi sub 
nasul meu, c-apoi îi întreb eu de nume! 

Crezi că se poate? 

Fireşte că se poate. Dacă sunteţi deştept, duceţi-vă în 
partea cealaltă şi o să-i prindem în cleşte. Preveniţi-l şi pe 
micul sir, să nu facă vreo boroboaţă. 

Procedai după sfatul lui şi, întorcându-mă la Harry, îl 
informai, în câteva cuvinte, asupra situaţiei. Apoi ne 
postarăm exact în dreptul lui Sam, aşteptând să se întoarcă 
cei doi indieni. 

Răbdarea ne fu supusă la greu examen. Trecură câteva 
ore până auzirăm paşii unui om care se furişa în direcţia 


noastră. Era unul din poncaşii pe care-i aşteptam, un hojma 
de bărbat, dat naibii se vede pentru că, nemaiavând loc la 
cingătoare pentru câte scalpuri luase în viaţa lui, îşi 
împodobise şi pantalonii cu ciucuri din păr de om. 

Abia intră în „domeniul” nostru, că se şi pomeni înşfăcat 
de ambele părţi şi doborât. La fel o păţi şi celălalt, care 
apăru după scurt timp. Treaba împlinită, ne înapoiarăm 
tustrei la „fortăreaţă”. 

La intrare îl găsirăm de gardă pe Will Parker, care stătuse 
pitulat îndărătul unor tufe şi trebuie să-l fi văzut pe poncaş 
spionând la numai câţiva paşi de el. Sam îl măsură, 
dezamăgit. 

Greenhorn mi-ai fost, greenhorn ai să rămâi până nu te-or 
apuca roşii de chică, dacă nu mă-nşel. Crezuşi, pesemne, că 
poncaşul umblă după furnici, de n-ai înfipt cuțitul în el?! 

Ascultă, Sam Hawkens, mai ţine-ţi limba-n frâu, că 
altminteri fac cu tine ce n-am făcut adineauri! Cui îi zici 
greenhorn? Lui Will Parker? Păi, numai gluma asta, şi 
ajunge să-ţi găuresc mutra, hodorogule! Oare fiul mumă-ti 
n-are atâta glagorie în cap ca să ştie că pe o iscoadă mai 
bine o laşi să treacă decât s-o dobori fără rost, trădându-ţi 
astfel prezenţa? 

Fie pe voia ta, omule, dacă nu te îmbie, cum văd, răci un 
scalp indian... 

Şi Sam porni ţanţoş spre gârlă. Dar înainte de a dispărea 
după stânci, se mai întoarse o dată spre Will Parker şi 
adăugă: 

Cască bine ochii! Dincolo, în văgăună, e un cuib întreg de 
arcaşi. S-ar putea să-şi vâre şi ei nasul printre picioarele 
tale. Păcat de tine, dacă nu mă-nşel, mare păcat! 

Şi ne-o luă iarăşi înainte. Mai că nu se zărea de sub 
capcanele lui. Curând ieşirăm din râpă şi ne plimbarăm în 
voie privirea peste întreaga tabără. Bătrânul trapper şuieră 
o dată lung, ascuţit, şi toată lumea se înfăţişă în mare grabă 
ca să afle ultimele noutăţi. 


Old Firehand ne ascultă tăcut până la capăt. Dar când îi 
comunicai chestiunea cu Parranoh, scăpă o exclamaţie de 
mirare şi totodată de bucurie. 

Dacă nu v-aţi înşelat cumva, sir, înseamnă că pot să-mi 
împlinesc în cele din urmă jurământul şi să-l prind în pumni 
pe ticălos. Ani de zile aceasta mi-a fost singura şi cea mai 
arzătoare dorinţă. 

Dar chica lui mă cam derutează. 

Aş! Nu e nici o minune. Îl aveţi ca exemplu pe Sam 
Hawkens cu căpăţâna şi cu peruca lui. Şi, totuşi, mai că nu- 
mi vine să cred că nu l-aţi ucis în noaptea aceea. Poate că n- 
a fost decât rănit şi, găsindu-l, poncaşii l-au transportat de 
acolo. S-o fi întremat în timpul zăcerii mele. Apoi s-o fi 
apucat să ne adulmece, să ne urmărească. 

Atunci de ce nu atacă? 

Nu ştiu. În orice caz, va fi având vreun motiv. Aflăm noi 
mai târziu. Sunteţi obosit, sir? 

Nu prea. 

Vreau să-l văd şi eu. Mă însoţiţi? 

Se înţelege. Dar trebuie să vă atrag atenţia că drumul e 
primejdios. Indienii îşi vor aştepta zadarnic iscoadele, apoi 
vor trimite oameni în căutarea lor. lar aceştia vor da peste 
cele două cadavre. Ne putem pomeni printre poncaşi şi fără 
sprijin de nicăieri. 

Posibil, fireşte. Dar nu mă rabdă inima să stau aici, în bună 
linişte, până ne vor ataca, Dick Stone! 

Acesta fusese plecat la vânătoare, deci nu mă văzuse până 
atunci. Omul mă salută cordial, după care Old Firehand îl 
întrebă: 

Ştii ce avem de făcut? 

Îmi închipui. 

Ia-ţi puşca şi hai după pieile-roşii! 

Sunt gata, sir! Plecăm călare? 

Nu. Mergem numai până la groapa aceea a lor. Şi voi, 
ăştilalţi, nu staţi cu mâinile în sân! Camuflaţi cui verdeață 
catch-urile, adăposturile pentru piei! Nu poţi săi ştii ce se 


mai întâmplă. Dacă indienii trec cumva de stânci şi vin 
încoace, barem să nu găsească nimic de jefuit. Harry, tu du- 
te la Will Parker! Iar tu, Bill Bulcher, vezi să fie ordine în 
absenţa noastră! 

la-mă şi pe mine, tată! se rugă Harry. 

N-are nici un rost, băiete. Mai bine odihneşte-te. O să-ţi 
vină şi ţie rândul la timpul cuvenit. 

Harry mai stărui, dar Old Firehand rămase ferm pe 
poziţie. Pornirăm aşadar în trei, tăind gârla. 

După câteva instrucţiuni date santinelei, ne îndreptarăm 
spre locul unde stătuse ascuns Sam Hawkens. Drumul care 
ducea de acolo spre râpă era în orice caz mai potrivit: 
aveam acoperire din ambele părţi şi, în plus, siguranţa că-i 
vom întâlni pe indienii care, după cum chibzuisem, îşi vor fi 
părăsit ascunzişul ca să-i caute pe camarazii dispăruţi. 

După ce noi plecaserăm, în zori ieşise şi Winnetou din 
tabără şi, din păcate, încă nu se întoarse. Ne-ar fi fost, 
desigur, un însoțitor ideal. Pe de altă parte, întârzierea lui 
mă cam îngrijora. Nu era deloc exclus să se fi întâlnit cu 
poncaşii. Or, în acest caz, cu toată vitejia lui, n-ar fi putut 
scăpa teafăr. 

Mă gândeam, tocmai, la aceste lucruri, când, deodată, 
tânărul şef al apaşilor răsări dintr-un desiş. Mâinile noastre 
care, la foşnetul crengilor, se încleştaseră pe puşti, reveniră 
brusc în poziţia normală. 

Winnetou va merge şi el cu oamenii albi ca să-i vadă pe 
Parranoh şi pe poncaşi hotări acesta. 

Îl privirăm nedumeriţi. Ştia, vasăzică, de prezenţa 
duşmanului în acele locuri. 

I-a zărit oare fratele meu roşu pe cei mai cruzi dintre 
războinicii siouxilor? îl întrebai. 

Winnetou trebuie să-l ocrotească pe fratele său, Old 
Shatterhand, şi pe fiul Ribannei. De aceea s-a ţinut toată 
vremea după ei. A văzut şi cum s-au înfipt cuţitele în trupul 
celor două iscoade. Cât despre Parranoh, acesta şi-a pus pe 


cap chica unui războinic din neamul osagilor. Are părul 
mincinos şi gândul viclean. Winnetou îl va ucide. 

Nu, să nu te atingi de Parranoh! Lasă-l în grija mea! 
protestă Old Firehand. 

Winnetou l-a mai dăruit o dată prietenului său alb. 

Acum nu-mi mai scapă, fii sigur, căci... 

Restul frazei nu-l auzii, pentru că, în acel moment, 
observai doi ochi lucind dindărătul unei tufe şi, repezindu- 
mă, dintr-un salt, îl înşfăcai pe spion. 

Şi cine credeţi că era? Parranoh în persoană! Abia îl 
apucasem însă de beregată, că tufele vecine foşniră 
ameninţător şi câţiva poncaşi se năpustiră în ajutorul 
căpeteniei. 

Prietenii mei, văzând ce se întâmplă, săriră la rândul lor în 
luptă. Pe şeful alb al poncaşilor îl imobilizasem apăsându-l 
cu genunchiul în piept. Cu stânga îl strângeam de gât, cu 
dreapta îi încleştam mâna în care ţinea cuțitul. Se zvârcolea 
ca şarpele şi făcea eforturi desperate să se smulgă din 
strânsoare. Zvârlea din picioare caii taurul împiedicat, 
încercând să se ridice; scalpul de împrumut, bogat şi pletos, 
îi zburase de pe cap; ochii bulbucaţi mai că-i săreau din 
orbite; gura îi spumega şi ţeasta, pe care Winnetou o 
jupuise de piele, zvâcnea oribil în ritmul pulsului său 
sălbatic. Parcă aveam de-a face cu un animal turbat. Îi 
înfipsei nemilos degetele în beregată, încât trupul i se 
chirci, se cutremură, mădularele i se frânseră fără vlagă şi, 
dând ochii peste cap, rămase inert la pământ. Îl biruisem. 

Abia acum, în fine, mă uitai în jur şi văzui o scenă pe care 
nici un condei n-ar putea-o descrie. Pentru a nu atrage 
atenţia inamicului, nimeni dintre noi nu se folosise de 
puşcă, ci numai de cuţit şi de tomahawk. Şi, totuşi, nici un 
poncaş nu mai rămăsese în picioare. Toţi se zvârcoleau pe 
jos, însângeraţi şi zdrobiţi. 

Winnetou tocmai îşi înfigea cuțitul în pieptul unui poncaş 
doborât; nu avea nevoie de ajutorul meu. Old Firehand îl 
strivea pe unul sub genunchi şi încerca să-l ţină la distanţă 


pe un altul, care-i sfârtecase braţul. Alergai într-acolo şi-l 
trăsnii pe poncaş cu propria-i secure. Trecui apoi la Dick 
Stone care, între două leşuri, se zbătea sub genunchii unui 
vlăjgan gata să-l omoare. Îl izbii şi pe acesta cu tomahawkul 
unuia dintre morţii de alături. 

Stone se sculă de jos şi-mi strânse mâna. 

By God, pe Dumnezeul meu, sir, asta zic şi eu ajutor venit 
la timp! Să te baţi cu trei inşi, când nici n-ai voie să tragi cu 
puşca, e cam mult! Vă mulţumesc. 

Old Firehand dădu să-mi întindă şi el mâna, dar tocmai 
atunci îl zări pe Parranoh culcat la pământ. 

Tim Fin... 

? Căpetenia? Cine l-a altoit? 

Old Shatterhand răspunse Winnetou în locul meu. Marele 
Spirit i-a dat putere de bivol care spintecă pământul cu 
coarnele sale. 

Omule exclamă Old Firehand câte drumuri am bătut, n-am 
mai întâlnit fiinţă ca dumneavoastră! Dar Parranoh şi ai săi 
cum de-au reuşit să se ascundă aici, cu toate că Winnetou 
se găsea prin preajmă? 

Eu nu mă aflam în partea asta lămuri Winnetou. Căpetenia 
albă descoperise urmele şi se luase după ele pe potecă. 
Desigur că războinicii săi vor fi în curând aici. Eu zic ca 
fraţii mei albi să mă urmeze numaidecât până în wigwamul 
nostru: 

Aşa e! întări Dick Stone. Trebuie să ajungem cât mai 
curând la „fortăreaţă”. 

Bine, să mergem aprobă Old Firehand, al cărui braţ 
sângera din belşug. Dar până una alta, trebuie să ştergem 
urmele luptei. Dick, tu postează-te niţel mai în faţă şi vezi să 
nu fim surprinşi. 

Gata, mă duc, sir, dar scoateţi-mi mai întâi cuțitul din 
spate. Nu-i chip să-l ajung cu mâna. 

Unul dintre poncaşi îi împlântase cuțitul care, în cursul 
încăierării, intrase şi mai adânc în carne. Din fericire, rana 


era uşoară şi, după ce-i smulserăm cuțitul, Dick Stone cu 
trupul lui de fier părea ca şi nevătămat. 

Cum îl cărăm de-aici pe prizonier? se interesă Old 
Firehand. 

Să-l ducem pe sus Îmi dădui cu părerea. Dar când o să-şi 
vină în fire, vom mai avea niţel de furcă. 

Adică, îl ducem în spinare? întrebă Stone. De mult nu m- 
am simţit mai zdravăn ca acum. Hai să-i pregătesc flăcăului 
ăsta bătrân o călătorie cât mai plăcută! 

Lovi de câteva ori cu securea, culcă la pământ nişte 
arbuşti, curăţă tulpinile, luă pătura lui Parranoh, tăind-o 
fâşii-fâşii, apoi dădu din cap satisfăcut. 

Alcătuim o targa, dacă vreţi, un fel de sanie, numele n-are 
importanţă. Îl legăm bine de tot, îl culcăm ca în leagăn şi 
dă-i drumul! 

Propunerea fu acceptată şi pusă în practică. Apoi ne 
puserăm în mişcare, lăsând însă în urma noastră o dâră atât 
de pronunţată, încât Winnetou, care era ultimul, se tot 
căznea să o şteargă, cât de cât... 

A doua zi, foarte devreme, eram de mult în picioare şi 
urcam pe stânca unde îl revăzusem prima oară pe Harry. 
Soarele încă nu mijise pe culmi şi o pace adâncă domnea 
peste întreaga tabără. 

Jos, în vale, plutea o ceaţă deasă, învăluind tufele în 
rotocoale alburii, dar sus văzduhul era clar şi o boare 
proaspătă încă adia în jurul tâmplelor. Un botgros tot sălta 
printre vrejii de mure, îmbiindu-şi parcă, din guşa lui mare, 
ca de purpur, femeiuşcă neastâmpărată. Ceva mai încolo, 
țopăia pasărea poreclită „pisică” pentru ţipătul ei 
caraghios, care aducea a mieunat. lar jos răsuna viersul 
măiestru al unei alte minuni zburătoare care, după fiece 
arpegiu, parcă se aplaudă singură, cu un măcăit zgomotos. 
Totul era cât se poate de idilic şi atrăgător. Însă gândurile 
mele stăruiau mai puţin la acest concert matinal şi mai mult 
la întâmplările petrecute în ajun. 


După aprecierea unuia dintre vânătorii noştri care 
cutreierase pădurile şi se întorsese în „fortăreaţă”, poncaşii 
erau mult mai numeroşi decât presupuneam. Omul mai 
zărise încă o tabără de-a lor, unde îşi ţineau şi caii. 

Era deci aproape sigur că acţiunea poncaşilor nu viza 
nişte persoane izolate, ci întreaga noastră aşezare. Or, 
punând în cumpănă numărul covârşitor al inamicului, 
situaţia noastră nu era de invidiat. 

Pregătirile în vederea apărării împotriva unui eventual 
atac ne ocupară toată după-amiaza până seara târziu. 
Astfel, nici nu mai avurăm timp să luăm o decizie în 
legătură cu soarta lui Parranoh. Acesta zăcea, legat fedeleş 
şi bine păzit, într-o mică peşteră scobită în piatră... 

Zilele următoare, poate chiar mai repede, aveau să se 
petreacă evenimente importante. Tocmai meditam cu 
îngrijorare la această perspectivă, când zgomotul unor paşi 
apropiaţi mă smulse din gânduri. 

Bună dimineaţa, sir! mă salută Harry. S-ar părea că 
somnul v-a părăsit cam devreme, ca şi pe mine, de altfel. 

Dădui la rândul meu bineţe şi adăugai: 

Vigilenţa e calitatea cea mai de preţ în acest colţ de lume 
plin de primejdii neaşteptate. 

V-aţi speriat de pieile-roşii? întrebă băiatul zâmbind. 

Ştiu că glumiţi. lotuşi, dacă e să judecăm serios, nu 
suntem în total decât treisprezece oameni, în timp ce 
duşmanul numără de vreo zece ori pe-atât. Nu-l putem 
înfrunta într-o luptă făţişă. Singura noastră speranţă ar fi să 
nu ne descopere. 

Vedeţi lucrurile prea în negru. Treisprezece bărbaţi ca ai 
noştri sunt în stare să se bată şi să pună pe fugă pieile-roşii. 

Eu judec altfel. Poncaşii sunt furioşi din pricina atacului 
nostru neaşteptat şi, mai mult, din pricina pierderilor 
suferite ieri. În plus, ei ştiu că Parranoh, căpetenia lor, se 
află în mâinile noastre. Fără îndoială că au şi cercetat 
terenul, au găsit leşurile şi au constatat lipsa lui Parranoh. 


Când o hoardă ca a lora bătut atâta drum în vederea unui 
scop, atunci îl va urmări cu cea mai mare dârzenie şi 
viclenie. 

Toate bune, sir, dar nu văd de ce ne-am înfricoşa, îi cunosc 
eu. Sunt laşi, îşi pierd repede cumpătul, atacă numai pe la 
spate şi pe cei lipsiţi de apărare. Am bătut în lung şi-n lat 
pământurile lor, de la Mississippi până la Oceanul Pacific, 
din Mexic până în regiunea lacurilor. I-am fugărit şi i-am 
hărțuit. Uneori, am fost nevoiţi să ne retragem şi să ne 
ascundem în faţa superiorității lor numerice,” dar 
întotdeauna, datorită curajului nostru, am rostit ultimul 
cuvânt. 

Îl priveam atent, fără să-i răspund. Băiatul, însă, citea, 
probabil, în ochii mei cu totul altceva decât aprobare. De 
aceea, după o scurtă pauză, reluă: 

Gândiţi cum vreţi, sir, dar uneori numai arma e în stare să 
slujească anumite simţăminte ale omului, fie el bărbat 
matur, fie tânăr ca mine. Dacă aţi trece pe la Beefork, aţi 
vedea mormântul a două fiinţe pe care le-am iubit mai 
presus de orice. Au fost omorâte de indieni. De atunci, ori 
de câte ori zăresc fluturând o chică de indian, mâna îmi 
zvâcnegşte şi simt nevoia să mă răzbun. Mulţi s-au prăbuşit 
de pe caii lor, fulgeraţi chiar de pistolul acesta cu care mi-a 
fost ucisă mama şi de a cărui precizie v-aţi convins şi 
dumneavoastră la New Venango. 

Scoase pistolul de la brâu şi mi-l ţinu sub ochi. 

Sunteţi un bun ţintaş, sir, dar cu această vechitură n-aţi 
nimeri nici într-un trunchi de copac aflat la numai 
cincisprezece paşi de aici. Gândiţi-vă, deci, cât exerciţiu mi- 
a fost necesar ca să ajung la o asemenea siguranţă... 

De unde aveţi pistolul? De la Winnetou, nu-i aşa? 

V-a spus el? 

Da. 

Vasăzică, ştiţi totul? 

Nu ştiu nimic în plus. 


Da, îl am de la Winnetou. Aşezaţi-vă, sir! Să vă istorisesc 
câte ceva, deşi situaţia în care ne găsim nu prea îngăduie 
vorbă multă. 

Harry se aşeză şi el lângă mine şi cercetă o clipă valea ce 
se întindea sub ochii noştri. Apoi îşi începu povestirea: 

Tatăl meu era inspector silvic, dincolo, în vechiul continent. 
Îşi trăia zilele paşnic şi mulţumit alături de soţia şi de fiul 
său; până au început unele evenimente care au răscolit 
viaţa familiei sale, silind-o să plece din patrie. În timpul 
traversării oceanului, i-a murit soţia, adică mama băiatului. 
Apoi, în Lumea Nouă, s-a pomenit fără mijloace de trai, fără 
cunoscuţi. S-a agăţat de singura soluţie, adică acceptând ca 
băiatul să fie adoptat de o familie înstărită şi s-a dus în Vest, 
ca vânător. Astfel şi-a petrecut destui ani, plini de încercări, 
afirmându-se ca un westman destoinic, foarte prețuit de 
albi şi temut de duşmani. Participând la o expediţie de 
vânătoare, a ajuns la Quicourt, în mijlocul triburilor de 
asineboini, unde l-a întâlnit pentru prima oară pe Winnetou, 
care urca de pe malurile lui Colorado ca să aducă de sus, 
din regiunea Mississippi, argila sfântă pentru calumetele 
tribului său. Iata şi Winnetou au fost primiţi de căpetenia 
Ta-ciatunga, s-au împrietenit cu el şi au cunoscut în 
wigwamul lui pe fiica acestuia, Ribanna. Era frumoasă ca 
răsăritul zilei, fermecătoare ca raza munţilor. Niciuna din 
fetele tribului nu se pricepea ca dânsa la prelucrarea pieilor 
fine şi la cusutul măiestru al straielor de vânătoare. Când 
ieşea să aducă lemne, făptura ei ca de regină se mlădia cu o 
graţie fără seamăn şi păru-i atârna în cozi grele şi lungi 
până la pământ. Era favorita lui Manitu, a Marelui Spirit, 
era mândria neamului ei, şi tinerii războinici se grăbeau să-i 
pună la picioare scalpurile duşmanilor. Dar nici un bărbat 
roşu nu se bucura de atenţia ei, căci Ribanna îl iubea pe 
vânătorul alb, deşi acesta era cu mult mai în vârstă decât 
ceilalţi adoratori. Dintre aceştia, Winnetou era cel mai 
tânăr, aproape adolescent. La rândul lui, musafirul alb îi 


purta fetei cele mai calde sentimente. Îi călca veşnic pe 
urme, o veghea cu duioşie şi-i vorbea ca unei fete albe. 

Şi iată că, într-o seară, Winnetou veni să-i vorbească: 
„Omul alb nu seamănă cu ceilalţi din neamul său. Din gurile 
lor curge minciuna ca maţele din burta bivolilor spintecaţi. 
EI, însă, nu l-a minţit niciodată pe Winnetou, prietenul său”. 
„Fratele meu roşu are braţe vânjoase de războinic, şi la sfat 
e mai înţelept ca oricare dintre căpetenii. El nu râvneşte la 
sânge nevinovat. De aceea i-am întins cu drag mâna de 
prieten. Să vorbească, aşadar!” „Fratele meu alb o iubeşte 
pe Ribanna, fiica lui Ta-ciatunga?” „Mi-e mai scumpă ca 
toate turmele preriei şi ca toate scalpurile oamenilor roşii.” 
„Şi va fi bun cu ea? Nu-i va vorbi cu asprime? îi va dărui 
inima? O va păzi de furtunile vieţii?” „Am s-o port pe braţe 
şi am s-o apăr de orice restrişte.” „Winnetou cunoaşte 
cerul, ştie numele şi graiul stelelor; dar steaua vieţii lui 
apune şi în inima lui se lasă bezna. El ar fi vrut să culeagă 
trandafirul din Quicourt, să-l ducă în wigwamul lui, să-şi 
culce capul ostenit la sânul Ribannei de câte ori se va fi 
întors de la vânătoare sau din satele vrăjmaşe. Dar ochii ei 
lucesc la vederea fratelui meu alb şi buzele ei îi şoptesc 
numele. Winnetou va părăsi lăcaşul fericirii şi va rătăci 
însingurat pe malurile lui Rio Pecos. Nicicând mâna lui nu 
va mângâia capul unei femei, nicicând glăsciorul unui fiu 
nu-i va bucura urechea. Dar se va întoarce aici la vremea 
când cerbul ia drumul trecătorilor şi va vedea dacă 
Ribanna, fiica lui Ta-ciatunga, e într-adevăr fericită”. 

Şi zicând acestea, Winnetou se pierdu în noapte. A doua zi 
nu a mai fost de găsit. 

Când s-a întors în primăvară, a revăzut-o pe Ribanna, şi 
ochii ei aprinşi îi mărturisiră mai bine decât orice cuvânt 
fericirea pe care o trăia. Tânărul apaş îi luă pruncul din 
braţe adică pe mine (număram pe atunci doar câteva zile), 
îl sărută pe gură şi, aşezându-i palma pe creştet, rosti ca 
într-un legământ: „Winnetou te va ocroti ca pomul în 
crengile căruia dorm păsările şi sub care se adăpostesc 


vieţuitoarele preriei când le ameninţă furtuna. Viaţa lui va fi 
şi a ta, sângele lui va fi şi al tău. Niciodată răsuflarea lui nu 
se va stinge şi braţul nu va osteni când va fi să-l apere pe 
fiul rozei din Quicourt. Fie ca roua dimineţii să se aştearnă 
sub talpa ta şi soarele să-ţi lumineze drumul spre bucuria 
fratelui meu alb”. Trecură apoi anii şi eu crescui mare. Şi în 
aceeaşi măsură crescu şi dorul tatălui meu după primul lui 
născut. Eu luam parte la joaca băieţilor de seama mea şi-mi 
plăcea grozav să-i imit pe războinici. Tata nu-şi mai putea 
stăpâni dorul ce-l mistuia. Într-o zi mă luă cu el şi plecarăm 
amândoi spre răsărit. Acolo, alături de fratele meu şi în 
mijlocul lumii civilizate, cunoscut o viaţă nouă de care, la un 
moment dat, mi se păru că nu voi reuşi să mă mai despart. 
Tata se întoarse singur în Vest şi mă lăsă în grija părinţilor 
adoptivi ai fratelui meu. Dar curând, nostalgia Vestului mă 
răscoli în aşa măsură, încât abia de mai putui răbda. O nouă 
vizită a tatii puse capăt şederii mele în lumea modernă. M- 
am întors cu el în adevărata mea patrie. Şi iată că acolo 
găsirăm tabăra pustiită şi arsă. După multe căutări, 
dădurăm de un wampum, o anume scoică pe care Ia- 
ciatunga o crestase pentru ca, la întoarcerea noastră, să 
putem afla despre cele petrecute. 

Tim Finnetey, un vânător alb, vizitase încă mai demult, în 
repetate rânduri, tabăra şi se îndrăgostise şi el de roza din 
Quicourt. Dar asineboinii nu-l simpatizau, pentru că era 
tâlhar şi le jefuise nu o dată catch-urile. 

Aşadar l-au gonit, iar el, la rândul lui, a jurat să se 
răzbune. Aflase de la tata, cu care se întâlnise de mai multe 
ori în Black Hills, la Colinele Negre, că Ribanna devenise 
soţia lui, şi apelă la tribul „Picioarele-negre”, îndemnându-l 
la război împotriva asineboinilor. Aceştia au năvălit asupra 
taberei într-un moment când războinicii noştri erau plecaţi 
la vânătoare. Au prădat, au incendiat totul, au ucis bătrânii 
şi copiii, au răpit femeile şi fetele. Când s-au întors ai noştri, 
n-au mai găsit decât cenuşă. Repede, s-au luat pe urmele 
tâlharilor şi, cum aceştia plecaseră doar cu câteva zile 


înainte, ar fi reuşit, probabil, să-i prindă şi să le plătească 
faptele. Între timp, după plecarea lor, am sosit şi noi. Dar ca 
să fiu scurt: în drum l-am întâlnit pe Winnetou, care venea 
de peste munţi să-şi vadă prietenii. Aflând de la tatăl meu ce 
se întâmplase, viteazul apaş ni se alătură imediat. N-am să 
uit niciodată imaginea celor doi bărbaţi care, tăcuţi şi cu 
inimile arzând, călăreau cu o grabă nestăpânită, ca să-i 
ajungă din urmă pe oamenii noştri. l-am găsit la Beefork. 
Dibuiseră că „Picioarele-negre” poposesc în valea râului şi 
aşteptau să cadă noaptea, ca să-i atace. Pe mine mă 
lăsaseră la cai, dar nu m-a răbdat inima să stau deoparte, şi 
în clipa decisivă m-am strecurat până la marginea pădurii. 
Tocmai atunci trosni primul foc de armă. A fost o noapte 
îngrozitoare. Duşmanul era superior ca număr şi vacarmul 
luptei n-a încetat decât la ivirea zorilor. Asistasem la 
încleştarea aceea sălbatică, auzisem gemetele muribunzilor 
şi mă ghemuisem înfricoşat în iarba umedă, rugându-mă 
cerului. Pe urmă, m-am întors la caii noştri. Straja de acolo 
dispăruse. Mă cuprinse o frică teribilă şi, când răsună 
urletul de triumf al duşmanilor, am înţeles că suntem 
înfrânți. Abia seara, după ce stătusem ascuns întreaga zi, 
îmi luai inima în dinţi şi mă furişai până la locul bătăliei. 
Pacea stăpânea împrejurimile şi morţii se scăldau parcă în 
lumina lunii. Îngrozit, rătăceam printre cadavre şi, deodată, 
la un pas, o descoperii pe maică-mea, împuşcată în piept, cu 
braţele înlănţuite desperat în jurul surioarei mele abia 
venită pe lume, ucisă şi ea cu o lovitură de cuţit. Priveliştea 
mă copleşi şi căzui într-un lung leşin. Cât voi fi stat aşa, nu 
ştiu. Se făcu ziuă, seară, apoi iarăşi zi. Şi iată, răsunară, 
nişte paşi. Mă ridicai de jos şi, o, Doamne! îi văzui pe tata şi 
pe Winnetou, amândoi zdrenţuiţi, plini de răni. Covârşiţi de 
numărul mare al duşmanilor, fuseseră prinşi, legaţi şi 
ridicaţi, dar izbutiră să se elibereze şi să fugă. 

Respirând adânc, Harry tăcu şi privi aspru în depărtări. 
Apoi se întoarse brusc spre mine: 

Mama dumneavoastră mai trăieşte, sir? 


Da. 

Ce-aţi face dac-ar veni cineva şi ar ucide-o? 

Aş lăsa ca legea să-l pedepsească pe ucigaş. 

Bine. Şi dacă braţul legii e prea slab sau prea scurt, ca, de 
pildă, aici, în Vest, atunci nu i-aţi veni în ajutor cu propriul 
dumneavoastră braţ? 

Pedeapsa nu e totuna cu răzbunarea, Harry! Prima este 
răsplata necesară a fărădelegii comise şi e strâns legată de 
noţiunea de justiţie; a doua, însă, e odioasă şi-l coboară pe 
om la treapta pe care se află animalul. 

Vorbiţi aşa, fiindcă prin vinele dumneavoastră nu curge 
sânge fierbinte de indian. Când cineva, în mod conştient, se 
leapădă de omenie şi devine un pericol pentru ceilalţi, 
atunci trebuie tratat ca o fiară, adică ucis. în ziua în care 
am îngropat sub ţărână cele două fiinţe dragi ca să nu le 
sfâşie vulturii, inimile noastre nu cunoşteau alt simţământ 
decât cel al urii cumplite împotriva ucigaşilor. Răscolitor s-a 
înălţat jurământul pe care Winnetou l-a rostit atunci şi în 
numele nostru: „Căpetenia apaşilor a scormonit ţărâna şi a 
găsit săgeata răzbunării. Pumnul lui e ca piatra, piciorul 
sprinten şi tomahawkul ascuţit ca fulgerul. Winnetou îl va 
căuta şi-l va prinde pe Tim Finnetey, ucigaşul rozei din 
Quicourt. Îi va lua scalpul, ca să răzbune moartea Ribannei, 
fiica asineboinilor!” 

Chiar Finnetey a ucis-o? 

Chiar el. În primele clipe ale luptei, când se părea că cei 
din tribul „Picioarelor-negre”, buimăciţi de surpriză, vor fi 
învinşi. Tim Finnetey a împuşcat-o. Winnetou l-a văzut, a 
sărit la el, i-a smuls arma şi l-ar fi omorât pe loc dacă n-ar fi 
fost împresurat de o ceată întreagă. După o luptă inegală, 
desperată, apaşul căzu prizonier. Ca să-şi bată joc de el, îi 
lăsară pistolul golit de gloanţe. Aceasta e arma pe care mi-a 
dăruit-o mai târziu şi de care nu mă despart niciodată, fie 
că bat caldarâmul oraşelor, fie că umblu prin ierburile 
preriei. 

Trebuie să vă spun că... 


Băiatul făcu un gest hotărât şi-mi tăie vorba: 

Ştiu ce vreţi să-mi spuneţi! Mi-am spus-o şi eu de mii de 
ori. Dar se vede că nu cunoaşteţi legenda lui flatsghost, 
strigoiul preriilor, care stârneşte vârtejuri sălbatice şi 
nimiceşte totul în calea lui...? 

Prin vinele mele pulsează ceva din acest duh dezlănţuit şi 
trebuie să mă supun chemării lui, deşi ştiu că mă duce la 
pierzanie. 

Era ca o presimţire gravă. lăcerea se aşternu apoi, grea 
de gânduri. Băiatul acesta cugeta, vorbea şi acţiona ca un 
om în puterea vârstei. Mi se părea nefiresc, straniu, 
înfricoşător. Rupsei liniştea şi-l mustrai, căutând cuvinte 
aspre. Dânsul mă ascultă clătinând din cap. În fraze 
emoţionante îmi istorisi toate amănuntele acelei nopţi de 
groază, ca şi viaţa lui de mai târziu, care-l aruncase între 
extremele sălbăticiei şi ale civilizaţiei. Şi înţelesei până la 
urmă că nu aveam nici un drept să-l condamn... 

Deodată, un şuier ascuţit sfâşie văzduhul. 

Tata îşi cheamă oamenii mă lămuri Harry. Să coborâm. E 
timpul să-l judecăm pe prizonier, pe Tim Finnetey. 

Mă ridicai de jos şi-l prinsei de mână: 

Am o rugăminte, Harry. 

V-o îndeplinesc bucuros, dacă se poate. 

Lăsaţi-i pe ceilalţi să se ocupe de judecarea prizonierului. 
Îmi cereţi tocmai imposibilul. De atâta vreme doresc cu 
ardoare să stau înaintea lui şi să-i zvârl moartea în faţă; de 

mii de ori mi-am zugrăvit acest ceas în toate culorile, cu 
toată imaginaţia de care sunt capabil. Ceasu' acesta a 
devenit scopul vieţii mele, răsplata tuturor suferințelor. Şi 
acum, tocmai acum, când o să-mi ating ţinta, vreţi să 
renunţ? Nu, nu, cu nici un preţ! 

Dorinţa dumneavoastră se va împlini şi fără să participaţi 
direct la judecată. Spiritul, caută a năzui spre țeluri mai 
înalte decât cel pe care vi l-aţi propus; omul poate avea 
satisfacţii mai mari decât cele pe care i le oferă răzbunarea. 

Credeţi cum vă place, sir, eu rămân la hotărârea mea. 


Prin urmare, nu vreţi să-mi împliniţi rugămintea. 

Chiar dac-aş vrea, nu pot. Veniţi. 

Precocitatea acestui tânăr atât de dotat îmi inspira un viu 
interes, dar regretam îndărătnicia şi spiritul său vindicativ. 
Impresionat în chip bizar de convorbirea noastră, coborâi 
încet în urma lui. 

După ce trecui pe la Swallow ca să-i aduc salutul meu 
matinal, mă îndreptai spre grămada de oameni strânşi în 
jurul unui copac, de care era legat Parranoh. 

Ticălosul! Trebuie distrus, dacă nu mă-nşel! îşi ridica 
tocmai glasul Sam Hawkens. Numai că eu nu vreau s-o 
înjosesc pe „Liddy” a mea cu asemenea însărcinări. 

Fireşte că trebuie să piară! aprobă Dick Stone. lare mi-ar 
prii să-l văd cum se leagănă pe cracă! Altceva nu merită. Ce 
părere aveţi, sir? 

De acord! răspunse Old Firehand. Dar tabăra noastră, aici, 
frumoasă şi îngrijită, nu se cade s-o murdărim cu sânge de 
fiară. La Beefork, unde i-a ucis pe-ai mei, acolo să-şi 
primească pedeapsa. Vreau să-mi împlinesc jurământul 
chiar acolo unde l-am făcut. 

Daţi-mi voie, sir interveni Stone atunci, de ce l-am mai 
cărat degeaba până aici? Credeţi că am poftă să-mi las 
tocmai acum cârlionţii în mâinile indienilor? 

Să auzim ce crede Winnetou, căpetenia apaşilor! rosti Old 
Firehand, înțelegând motivele acestei obiecţii a lui Stone. 

Winnetou nu se terne de săgețile poncaşilor; la brâul lui 
atârnă scalpul acestui câine atabaskah; fratele alb să-i 
stăpânească în schimb trupul; i-l dăruiesc, să facă ce-o vrea 
cu el. 

Şi dumneavoastră? întrebarea îmi era adresată mie. 

Isprăviţi cu el pe loc! Fireşte că nimeni dintre noi nu se 
sperie din cauza indienilor, dar nu văd de ce ne-am expune 
inutil primejdiei, trădând totodată dușmanului că ne aflăm 
în acest ţinut. Individul nu merită un asemenea risc. 

N-aveţi decât să rămâneţi aici, sir, să vă păziţi culcuşul! 
interveni Harry, nemulţumit. În ce mă priveşte, cer ca 


sentinţa să fie neapărat executată la locul crimei. Soarta 
însăşi a vrut aşa, scoţânduni-l în cale pe ucigaş tocmai aici şi 
nu în altă parte. Suntem datori faţă de morţii noştri, cărora 
le-am jurat să nu avem odihnă până în ceasul răzbunării. 

Mă depărtai fără să-i răspund. 

Prizonierul sta legat de trunchiul copacului, drept, 
neclintit, fără să se vaiete, în ciuda durerii pe care, desigur, 
i-o pricinuiau funiile intrate în carne şi în pofida situaţiei 
grave în care se găsea. Nici o fibră nu tresărea pe chipul lui 
mâncat de ani şi de patimi. Pe faţa-i hâdă parcă se citea 
întreaga poveste a vieţii sale, şi ţeasta jupuită, pe care 
jucau reflexe sângerii, sporea impresia dezgustătoare pe 
care individul ar fi făcut-o chiar şi asupra unui spectator 
neutru. 

După o consfătuire lungă (eu mă ţinusem deoparte), 
cercul se desfăcu şi oamenii începură să se echipeze de 
plecare. 

Aşadar, Harry îşi impusese voinţa, iar eu nu reuşeam să-mi 
alung presimţirea unei nenorociri. Old Firehand se apropie 
şi-mi puse mâna pe umăr: 

Lăsaţi ca lucrurile să-şi urmeze calea, sir, şi nu judecaţi 
greşit nişte procedee care ies din tiparele aşa-zisei 
dumneavoastre culturi. 

Eu nu-mi îngădui să condamn procedeele dumneavoastră, 
sir. Crima trebuie pedepsită. Aşa e drept. Dar să nu-mi luaţi 
în nume de rău dacă nu voi asista la execuţie. Plecaţi la 
Beefork? 

Plecăm. Şi pentru că nu veniţi cu noi, mă bucur să vă pot 
încredința securitatea taberei. Ştiu că o las pe mâini bune. 

Dacă, totuşi, se va întâmpla ceva, nu eu voi fi vinovatul, sir. 
Nu va depinde de mine. 

Când vă întoarceţi? 

Greu de precizat. Să vedem ce ne aşteaptă dincolo. Ei, 
rămâneţi cu bine şi fiţi cu ochii-n patru! 

Se îndreptă spre grupul destinat să-l însoţească pe 
prizonier. Acesta fu dezlegat de copac. Se înapoie şi 


Winnetou, care cercetase în grabă dacă trecerea e sigură şi 
nu constatase nimic suspect. După ce-i îndesară 
prizonierului un căluş în gură, porniră cu toţii spre ieşire. 

Fratele meu alb rămâne aici? mă întrebă Winnetou înainte 
de a se alătura celorlalţi. 

Căpetenia apaşilor îmi ştie gândurile. Nu e nevoie să le 
mai rostesc. 

Fratele meu e atent ca şi piciorul înainte de a călca în apa 
cu crocodili. Dar Winnetou nu poate să rămână. El trebuie 
să meargă împreună cu fiul Ribannei. 

Plecă şi el. Înţelegeam că-mi împărtăşeşte temerile şi că 
numai din grijă pentru ceilalţi, mai ales pentru Harry, se 
hotărâse să-i urmeze. 

Puţini rămaseră cu mine în „fortăreaţă”, printre ei şi Dick 
Stone. Le adusei la cunoştinţă că mă duc să cercetez 
împrejurimile. 

Nu cred să fie necesar observă Stone. Avem un om de 
strajă. Şi apoi, Winnetou a cercetat chiar adineauri terenul. 
Mai bine staţi pe loc şi profitaţi de odihnă. S-ar putea să 
aveţi de lucru mai târziu. 

Cum aşa? 

Păi, vreau să zic, indienii ăia n-or fi ei orbi şi surzi de-a 
binelea. Vor dibui ei că e rost de niscai vânat prin preajmă. 

Ai perfectă dreptate, Dick. Tocmai de aceea vreau să-mi 
rotesc puţin privirea, să văd dacă nu e vreo mişcare pe 
undeva. Între timp, staţi de pază aici cu toată atenţia. N-am 
să lipsesc mult. 

Îmi luai carabina şi ieşii din „fortăreaţă”. Omul din post mă 
asigură că nu observase nimic care să-i dea de bănuit. Eu, 
însă, mă obişnuisem să cred numai ce-mi văd ochii. Mă 
apucai, deci, să caut printre tufe urme de indieni. 

Chiar la intrarea în valea noastră zării câteva crenguţe 
frânte şi, la o cercetare mai atentă, constatai că acolo 
stătuse culcat un om şi că, la plecare, ştersese cu mare grijă 
conturul trupului său întipărit în frunzişul de pe jos şi în 
huma moale, afânată. 


Fuseserăm, aşadar, spionaţi. „Fortăreaţa” era descoperită 
şi un atac se putea produce în orice moment. Presupunând 
însă că duşmanul îşi va îndrepta în primul rând atenţia 
asupra lui Parranoh şi a escortei sale, trebuia să-l previn cât 
se poate de repede pe Old Firehand şi, ca atare, luai 
hotărârea să-i ajung din urmă. 

Dădui străjii dispoziţiile necesare şi pornii după convoiul 
nostru, care o luase pe malul râului, în sus. Drumul trecea 
tocmai pe lângă locul unde, cu o zi înainte, se desfăşurase 
bătălia. Ceea ce bănuiam se întâmplase aievea. Poncaşii 
veniseră la faţa locului şi descoperiseră morţii. larba era 
călcată pe o mare porţiune. Era, deci, de presupus că un 
număr considerabil de oameni se îndeletniciseră aici cu 
evacuarea cadavrelor... 

După un timp relativ scurt, ajunsei la vărsarea lui Beefork 
în Mankizila. 

Cum nu ştiam unde fixaseră ai noştri locul de execuţie, 
trebuia să-mi dublez atenţia şi, mereu ascuns după 
verdeață, să calc fără greş pe urmele lor. 

Acum apa ocolea un luminiş unde aşa-zisa „vegetaţie 
neagră” făcuse loc ierburilor să crească în voie. Aici, chiar 
la mijloc, se înălţau un pâlc de molifţi, sub care şedeau 
vânătorii noştri discutând aprins, în vreme ce prizonierul 
stătea legat de un arbore. 

Exact înaintea mea, la cel mult trei lungimi de om, câţiva 
indieni îi pândeau pe ai noştri de după tufele de mărăcini. 
Am înţeles deîndată că ceilalţi poncaşi executaseră o 
manevră, ocolind pe stânga şi pe dreapta, ca să-i înconjoare 
pe albi şi, printr-un atac fulgerător, să-i nimicească ori să-i 
arunce în râu. 

Nu mai era timp de pierdut. Îmi dusei carabina. „Henry” la 
ochi şi trăsei. Câteva clipe, nu se mişcă nimeni, nici un 
zgomot nu se făcu auzit. Atât prietenii cât şi duşmanii erau, 
pesemne, uluiţi de întorsătura neaşteptată pe care o 
luaseră lucrurile. Dar mai apoi izbucni strigătul de luptă al 
indienilor, de peste tot, de după fiecare tufă; un nor de 


săgeți se abătu asupra luminişului şi, ca la un semn, un 
furnicar de oameni alergând, gâfâind, urlând acoperi 
câmpul. Se încinse o bătălie dintre cele mai crâncene. 

Aproape în acelaşi timp cu indienii mă aruncai şi eu în 
luptă şi tocmai bine nimerii peste un poncaş care se 
năpustise asupra lui Harry, împiedicându-l să tragă în 
Parranoh pentru că aceasta fusese intenţia băiatului. 
Fireşte că-l doborâi imediat. Stând spate în spate sau lipiţi 
de trunchiurile copacilor, vânătorii noştri se apărau din 
răsputeri, înconjurați de duşmani. Erau trapperi cu 
experienţă, tot unul şi unul, care mai făcuseră faţă multor 
încercări şi nu cunoşteau frica. Dar era limpede că vor fi 
înfrânți de numărul covârşitor al atacanţilor, cu atât mai 
mult cu cât surprinşi într-o poziţie neprielnică fuseseră 
aproape toţi răniţi încă din primele clipe. 

Câţiva indieni se repeziră de la bun început la Parranoh, 
ca să-l elibereze şi, în ciuda intervenţiei pline de curaj a lui 
Old Firehand şi Winnetou, reuşiră până la urmă să-şi 
realizeze planul. Smucindu-se violent şi dezmorţindu-şi 
repede braţele, Parranoh înalt şi solid smulse tomahawkul 
din mâna unui poncaş şi se repezi la Winnetou: 

Vino-ncoace, câine Pimo ce-mi eşti! Vino să-mi plăteşti 
pielea de pe cap! 

Apaşul, insultat cu numele de ocară al tribului său, încercă 
să-i ţină piept vitejeşte, dar fusese rănit; pe deasupra, se 
pomeni atacat şi din altă parte. Old Firehand se afla în plină 
luptă, încercuit de duşmani, iar noi, ceilalţi, eram atât de 
încăieraţi cu poncaşii, încât ne-ar fi fost imposibil să sărim 
în ajutorul cuiva. Să fi continuat, fără nici o şansă, 
rezistenţa? Ar fi fost curată nebunie. Trebuia să renunţăm 
la orice ambiţie deşartă. De aceea, smulgându-l pe Harry 
din mijlocul duşmanilor, strigai: 

Săriţi în apă, oameni buni! În apă! 

Şi, fără a mai sta pe gânduri, mă aruncai cel dintâi. 

Cu tot vacarmul, oamenii mă auziră şi cei care reuşeau să 
scape de împresurare îmi urmau îndemnul. Apa, deşi 


adâncă, era destul de îngustă; ajungea să dai din braţe de 
câteva ori ca să atingi malul opus. Totuşi, eram departe de a 
fi în siguranţă. Eu îmi făcusem planul să ajung până la limba 
de pământ ce despărţea râuleţul de apele fluviului 
Mankizila, pe urmă să-l trec înot şi pe acesta. Îi făceam 
tocmai semn lui Harry, indicându-i direcţia aleasă de mine, 
când crăcănatul de Sam cu haina leoarcă şi cu mocasinii 
fleşcăiţi ne depăşi, sfidând cu ochişorii lui isteţi pe indienii 
care îl urmăreau. Sări cât putu în lături, luând-o pieziş şi 
dispărând într-un zăvoi cu sălcii. 

Mă luai numaidecât după el, căci planul lui mi se părea 
într-adevăr mai ingenios decât al meu. 

Dar tata, ce-i cu tata? îmi strigă Harry înspăimântat, 
Trebuie să mă întorc, nu pot să-l părăsesc! 

Lăsaţi! Haideţi după mine! îl îndemnai, trăgându-l de 
mână. Dacă n-a reuşit singur să scape, atunci, în zadar, nu 
mai putem să-l salvăm! 

Într-o grabă febrilă, fugind printre sălcii, ajunserăm în 
sfârşit din nou la malul lui Beefork şi anume ceva mai sus de 
locul unde ne aruncaserăm în apă. Indienii, neînţelegând 
manevra, se îndreptau cu toţii spre Mankizila. Astfel noi, 
dincoace, ne puteam vedea cu oarecare siguranţă de drum. 
Sam Hawkens, însă, se opri locului. 

Vedeţi puştile alea părăsite, sir? mă întrebă. 

Le-au lepădat indienii când au sărit în apă. 

Hi-hi-hi-hi, că proşti mai sunt, zău aşa! Ne-au lăsat, 
vasăzică, puşcoacele! 

Ai vrea să le iei? Periculoasă treabă! 

Cum adică, periculoasă? Credeţi că Sam Hawkens e un 
fricos şi un papă-lapte?! 

Sărind în zigzag ca un cangur hăituit, Sam strânse puştile 
grămadă. Mă apucai şi eu să tai corzile arcurilor risipite pe 
jos, scoţându-le astfel din uz pentru câtva timp. 

Nimeni nu ne-a împiedicat în această operaţie. Nici vorbă 
să le treacă prin cap indienilor că, fugăriţi şi ameninţaţi cu 
moartea, am fi avut curajll să ne întoarcem chiar la locul 


luptei. Hawkens ridică grămada de puşti, le privi cu 
oarecare milă, apoi le slobozi în apă. 

Bune unelte, sir, tare bune! în astfel de ţevi s-ar putea 
cuibări guzganii fără să le pese de nimic, dacă nu mă-nşel. 
Dar să mergem! Aici nu prea suntem la adăpost. 

Pornirăm de-a dreptul, fără nici un ocol, ca să ajungem cât 
mai curând la tabără. Numai o parte dintre indieni fuseseră 
la Beefork. Având în vedere faptul că iscoadele lor ne 
descoperiseră „fortăreaţa”, era de presupus că ceilalţi 
poncaşi, profitând de absenţa noastră, se vor fi decis la un 
atac asupra micului grup de apărători. 

Mai aveam încă o bună bucată de mers, când răsună o 
împuşcătură în vale. 

Temerile mele fuseseră justificate. Se auziră împuşcături 
repetate. Nu mai încăpea îndoială. Cei rămaşi în 
„fortăreaţă” se apărau şi aveau nevoie de ajutor. Fără 
îndoială că poncaşii stăteau ascunşi la marginea pădurii 
amenințând şi blocând intrarea. Pentru a ne asigura accesul 
trebuia să ajungem neobservaţi în spatele lor. 

Deodată, îndărătul nostru foşniră nişte tufe. Parcă s-ar fi 
strecurat cineva pe acolo în mare grabă. La un semn al 
meu, ne ascunserăm tustrei, aşteptând să se ivească cel în 
cauză. Mare ne fu bucuria când recunoscurăm pe Old 
Firehand, însoţit de Winnetou şi de încă doi vânători. 
Scăpaseră, vasăzică! Şi chiar dacă Harry nu-şi manifestă 
zgomotos fericirea de a fi iarăşi împreună cu tatăl său, 
vedeam cât de profund îl mişca faptul acesta şi ce mult îi 
ardea inima. Drept care, mă împăcai definitiv cu ei. 

Aţi auzit şi voi împuşcăturile? întrebă repede Old 
Firehand. 

Desigur! 

Atunci, haideţi, să dăm o mână de ajutor! Ce-i drept, 
intrarea e strâmtă de tot; poate fi apărată şi de un singur 
puşcaş. Totuşi, mai ştii ce se întâmplă?! 

Nu se întâmplă nimic, sir, dacă nu mă-nşel îşi dădu cu 
părerea Sam Hawkens. Roşii ne-au descoperit cuibul şi ce 


şi-au zis? „Hai să vedem ce clocesc albii acolo!” Bill Bulcher, 
caro e de schimb la intrare, trebuie să-i fi împroşcat cu ceva 
plumbi; aşa că, din toată zarva asta, ne-om alege cu nişte 
pielicele de guzgan. 

Se poate. Dar trebuie să ne convingem la faţa locului. 
Nimeni nu va reuşi însă să treacă de unul singur prin 
blocajul indienilor şi să intre în „fortăreaţă”. Ar trebui, 
totuşi, să vedem dacă nu încearcă vreunul să se strecoare 
până aici. 

Fraţii albi să rămână pe loc interveni Winnetou. Mă duc să 
văd unde şi-au atârnat poncaşii scalpurile. 

Fără să mai stea pe gânduri, Winnetou plecă, iar nouă nu 
ne rămase decât să ne aşezăm şi să-i aşteptăm întoarcerea. 
Între timp, doi dintre oamenii noştri risipiţi reuşiră să ni se 
alăture. Auziseră şi ei focurile de armă şi se furişară în 
mare grabă până la noi... 

Eram acolo în total nouă inşi, ceea ce însemna cât de cât o 
forţă. 

Trecu destulă vreme până se întoarse Winnetou. Purta la 
cingătoare un scalp proaspăt. Doborâse, daci, un poncaş 
fără să-l fi văzut şi simţit nimeni. Acum însă, vrând-nevrând, 
trebuia s-o luăm din loc; descoperind mortul, poncaşii ar fi 
avut indicii sigure asupra poziţiei noastre. 

După părerea lui Old Firehand, trebuia să ne strecurăm 
pe lângă desiş, să cădem în spatele inamicului şi să-l 
izgonim din ascunziş. Pornirăm deci, după ce ne curăţarăm 
bine armele scoase din apă. Merserăm astfel preţ de câteva 
minute. Apoi toate cele nouă puşti trosniră, nimerind în 
plin. Un urlet cutremură văzduhul. 

Înşiraţi pe o linie destul de lungă şi trăgând foc după foc, 
băgarăm spaima în poncaşi. Crezându-ne mult superiori ca 
număr, aceştia o luară la goană. Dar în loc s-o apuce spre 
valea deschisă, unde ne-ar fi oferit o ţintă sigură, dădură 
buzna chiar printre trăgătorii noştri şi fugiră fără să se mai 
sinchisească de morţii lor... 


Noi însă, trecând de Bill Bulcher şi Dick Stone, care 
stăteau pitiţi la intrare, ne făcurăm apariţia în „fortăreaţă” 
şi furăm numaidecât asaltaţi de micul grup de apărători, 
dornici să afle cele petrecute. 

În clipa aceea, se auzi un tropăit ca al unei cirezi de bivoli. 
Surprinşi, luarăm imediat poziţie de tragere. Însă mare ne- 
a fost uimirea, când văzurăm nişte cai înşeuaţi şi înaintea 
lor, călare, un om în costum vânătorese, rănit la cap şi cu 
faţa însângerată. De altfel, tot trupul îi era năpădit de răni. 
Omul se afla într-o stare vrednică de milă. 

Se opri exact la intrare şi păru să-l caute pe omul în post, 
Bill Bulcher. Cum nu-l zări, clătină nemulţumit din cap şi 
descăleca în faţa porţii. Atunci răsună de lângă mine glasul 
lui Sam, care se grăbi să-i iasă în întâmpinare. 

Mă las jupuit de viu dacă ăsta nu-i Will Parker! Are felul lui 
de a sări din şa, dacă nu mă-nşel! 

Fie cum spui, măgar bătrân! răspunse noul venit. lată-mă, 
Will Parker în carne şi oase, adică greenhorn-ul, mă rog, ştii 
dumneata... ha-ha-ha! 

Iar când ieşirăm şi noi în faţa porţii, adăugă: 

Ce-mi văd ochii? Păi, sunteţi aici toţi, grămadă, vitejilor 
care, dimpreună cu feciorul mamei mele, aţi rupt-o la fugă 
din faţa pieilor-roşii! Ei, sir, nu vă fie cu supărare, dar 
uneori fuga e tare sănătoasă! 

Lasă, omule, ştiu şi eu cum e fuga. Mai bine spune ce-i cu 
caii ăştia? întrebă Old Firehand. 

Hm! Mi-a trăsnit nu ştiu cum prin gând că pieile-roşii or să 
mă caute peste tot în afară de propria lor vizuină. Şi m-am 
vârât acolo. Nu mai era ţipenie de om. Ei, şi latunci 
prăpăditul de greenhorn, mă asculţi, Sam Hawkens, ha-ha- 
ha-ha! ce credeţi că face? Se furişează frumuşel până la 
locul unde se aflau caii şi unde nu rămăseseră decât doi 
paznici. Ardeau, pesemne, de dorinţa să-şi lase pielea în 
mâinile mele. Şi le-am făcut pe plac! A fost o treabă destul 
de urâtă. M-am ales şi eu, nu-i vorbă, cu câteva zgârieturi, 
dar nu m-am lăsat. Mi-era că rămân caii de izbelişte. Pe caii 


nevolnici i-am gonit în prerie; pe ăştia buni i-am adus cu 
mine. 

Zău, zău? aşa să fie? zise Dick Stone, mirat de vitejia 
tovarăşului său. 

Fireşte că-i aşa! întări Parker. Şi, bagă de seamă, fără cai, 
poncaşii sunt pierduţi. Nu le mai rămâne, vorba aia, decât 
„să ia de pe jos...” 

Vedeţi murgul ăsta, sir? Un asemenea exemplar de soi 
musai să fi fost chiar al şefului! 

Parranoh! mormăi Sam zbârlit de ciudă. Ticălosul pe care 
l-am dus cu toată pompa la plimbare în aer liber, dacă nu 
mă-nşel... 

Am înghiţit o găluşcă formidabilă, pe cinstea mea! 

Old Firehand nu-l luă în seamă. Se apropie de cal şi-l 
măsură cu admiraţie. 

Marfă rară conchise, adresându-mi-se. Dac-ar fi să aleg 
între ăsta şi Swallow, nu ştiu, zău, pentru care m-aş hotări. 

Winnetou vorbeşte cu sufletul cailor şi aude cum le curge 
sângele în vine. Tot Swallow e mai bun! hotărî apaşul. 

Şuierând prin văzduh, o săgeată nimeri pe neaşteptate 
braţul lui Hawkens, dar ricoşa din mâneca surtucului său de 
piele, tare ca scândura. Concomitent, răsunară din desiş 
strigăte asurzitoare „ho-ho-hi”. Dar în ciuda acestei 
demonstraţii războinice, nimeni nu se ivi de nicăieri. Sam 
Hawkens ridică săgeata de jos şi o privi cu scârbă: 

Un fleac de nuia, hi-hi-hi-hi! Se dă la surtucul meu! 
Treizeci de ani i-am tot pus petic peste petic şi uite că stau 
acum. În el ca San Iago în sânul lui Avraam, dacă nu mă- 
nşel! 

Cum îşi va fi sfârşit oda închinată bătrânului surtuc nu 
ştiu, pentru că o zbughirăm cu toţii după tufiş, ca să putem 
răspunde la salutul atât de puţin amical al poncaşilor. Dac- 
am fi încercat să ne refugiem iarăşi în „fortăreaţă”, ar fi 
durat prea mult, din cauza intrării foarte strâmte; căutând 
să trecem unul câte unul, puteam fi împuşcaţi pe rând. Pe 


de altă parte, ar fi însemnat să abandonăm caii capturați de 
Will şi care se găseau afară, lângă intrare... 

De fapt, întreaga larmă nu fusese decât un fel de 
demonstraţie agitatorică; practic, nimeni nu întreprinse 
vreo acţiune agresivă. Poncaşii se retraseră şi amuţiră 
imediat, aşteptând întăriri. lar noi socotirăm mai prudent să 
ne întoarcem totuşi în „fortăreaţă”. 

Puserăm de santinelă pe unul dintre vânătorii care nu 
participaseră la deplasare, fiind deci mai odihnit. Ceilalţi ori 
îşi oblojeau rănile, ori mâncau, ori îşi vedeau de somn. 

Lângă foc, unde se adunaseră mai ales cei cu mâncărime 
de limbă, domnea multă însufleţire. Toţi aveau câte ceva de 
comentat, toţi aveau câte o idee. De altfel, nimeni nu se 
temea de un atac al poncaşilor. Dobândisem o mulţime de 
scalpuri; aventura se încheiase favorabil pentru noi; rănile 
erau uşoare. În plus, adăpostul nostru părea să fie sigur; 
aveam alimente şi muniţie din belşug. Aşa că duşmanii 
puteau să ne asedieze mult şi bine sau să-şi spargă capetele 
în stâncile din jur. 

Old Firehand era şi el optimist. Numai Winnetou parcă 
stătea la îndoială. Se retrase mai la o parte, lângă calul său, 
şi părea copleşit de gânduri grave. 

De ce s-a întunecat fratele meu şi grijile îi brăzdează 
fruntea? Ce temeri îl apasă? întrebai, apropiindu-mă. 

Căpetenia apaşilor vede cum coboară moartea din munţi. 
Valea e cuprinsă de flăcări, apa e roşie ca sângele. 
Winnetou vorbeşte cu Marele Spirit. Orbiţi de ură sunt ochii 
feţelor palide. Pofta de răzbunare alungă înţelepciunea. Va 
veni Parranoh. Va veni după scalpurile vânătorilor voştri. 
Dar Winnetou e gata de luptă; el îi va prohodi pe duşmani. 

Cum să pătrundă Parranoh aici, în tabără, când intrarea e 
păzită? 

Fratele meu vorbeşte fără să creadă nici el în propriile 
sale cuvinte. Poate oare un singur puşcaş să ţină în loc o 
grămadă de oameni care ar năvăli asupra porţii? 

Avea dreptate Winnetou... 


Vorbii mai apoi cu Old Firehand în această privinţă. Dar el 
mă asigură: 

Dacă ar îndrăzni, i-am împuşca pe rând, de cum ar ajunge 
în dreptul râpei. 

Părea să aibă şi el dreptate. De aceea, renunţai să mai 
stărui, deşi bănuiam că realitatea l-ar putea dezminţi destul 
de uşor. 

Fireşte că o dată cu seara, vigilenţa noastră spori simţitor. 
Deşi mi se împlinise dorinţa de a intra în schimb abia către 
zori, când indienii preferă de obicei să atace nu-mi găseam 
deloc liniştea. Vegheam mereu, gata pentru orice 
eventualitate. 

Noaptea era liniştită. Focul învăluia împrejurimile într-o 
lumină nestatornică. Swallow păştea fără grijă tocmai la 
capătul văii, unde domnea întunericul. Mă deplasai până 
acolo. Îl găsii chiar lângă stânci. Mângâindu-l ca de obicei, 
dădui să plec, dar încremenii locului: parcă se rostogolise 
de sus o pietricică. Swallow îşi înălţă repede capul, ciulind 
urechile. Cum şi zgomotul respirației ne putea fi fatal, îl 
apucai de bot, acoperindu-i cu palma nările dilatate. De sus 
era greu să ne zărească cineva; în schimb, de jos, puteam 
să văd cu uşurinţă orice mişcare profilându-se pe bolta 
limpede a cerului. Priveam încordat. Căutam să descopăr ce 
anume provocase rostogolirea pietrei. 

La început, nu observai nimic suspect. 

Pe urmă, însă, descoperii câteva umbre desprinzându-se 
de stânci şi coborând încet. Mai apoi desluşii un întreg şir 
de indieni prelingându-se de sus, de pe creste, cu paşi 
măsuraţi, înaintea lor venea un ins care părea să cunoască 
foarte bine locul. Acesta nu mai avea mult până să ajungă în 
vale. 

Cu un singur foc de carabină mi-ar fi fost uşor să-l arunc în 
prăpastie, dând astfel şi semnalul de alarmă. Pierzând 
călăuza, ceilalţi n-ar mai fi cutezat să coboare pe un teren 
atât de primejdios. Din păcate, însă, nu aveam la mine decât 
pistolul, cu care degeaba aş fi tras la o asemenea distanţă. 


Să fi tras numai un semnal de alarmă? Atunci poncaşii m-ar 
fi încolţit înainte ca tovarăşii să-mi poată veni în ajutor. M-aş 
fi aflat într-o situaţie extrem de grea... 

De aceea mă hotărâi pentru altă soluţie. 

Călăuza probabil Parranoh care nu bătea, se vedea, întâia 
oară acest drum, ajunsese tocmai lângă un stei pe care era 
nevoit să se caţăre spre a-l ocoli. Dacă reuşeam să ajung 
acolo înaintea lui, soarta îi era pecetluită. Hotărâi deci să 
urc cu toată viteza. Dindărătul blocului de piatră puteam, 
de altfel, să-i înfrunt şi să-i lichidez pe toţi, dacă s-ar fi 
apropiat de mine. 

Dar nu apucai să fac primul pas, când la intrarea în 
„fortăreaţă” răsună o împuşcătură, urmată curând de 
altele. Era un şiretlic al indienilor, care simulau un atac la 
intrare, pentru a ne distrage atenţia de la obiectivul 
propriu-zis al atacului. Eu, cu grabă sporită şi cu îndârjire, 
mă căţăram tot mai sus. Mai-mai să-mi ating ţinta, când 
bolovanii de sub mine cedară şi căzui de-a berbeleacul din 
pietroi în pietroi, rostogolindu-mă până jos. Câtva timp 
rămăsei fără cunoştinţă. 

Când îmi revenii, indienii din faţă se aflau la câţiva paşi de 
mine. Deşi lovit şi zdrelit peste tot, mă ridicai fulgerător şi, 
trăgând glonţ după glonţ, sării în spinarea lui Swallow, care 
mă duse în galop către focul nostru de tabără... 

Poncaşii, ştiindu-se descoperiţi, urlau cât îi ţinea gura şi 
alergau în urma mea... 

S-a încins apoi o bătălie cruntă, fantastică. 

Ne vârâsem prin ascunzători, prin peşteri, şi de acolo ne 
apăram cu desperare. 

A fost o luptă cum nici cea mai bogată imaginaţie mar 
putea-o zugrăvi. Focul, pe jumătate stins, îşi arunca 
reflexele slabe asupra oamenilor, care păreau nişte demoni 
ieşiţi din infern şi angajaţi într-o teribilă sfâşiere. Printre 
urlete răzbăteau îndemnurile noastre la luptă şi pocnetele 
seci, scurte ale pistoalelor. Pământul părea să se cutremure 
sub paşii grei ai morţii. 


Nu mai încăpea nici o îndoială că eram pierduţi. Poncaşii 
ne copleşeau ca număr, şi zadarnic am mai fi sperat să le 
ţinem piept. O întorsătură în favoarea noastră era tot atât 
de puţin posibilă ca şi o eventuală încercare de a răzbate 
printre rândurile lor. De aceea eram cu toţii convinşi că, 
peste puţin, vom părăsi această lume. Dar, totodată, eram 
hotărâți să ne vindem pielea cât mai scump şi să ne apărăm 
crâncen, fără istov. 

În toiul încăierării, gândul mă ducea la bătrânii mei de 
acasă, care nu vor mai primi nici o veste de la fiul lor 
dispărut. Dar îmi alungam gândul, mă smulgeam din 
resemnare, îmi adunam iar şi iar puterile. Situaţia cerea o 
supremă tărie fizică şi morală. 

Ah, de-aş fi avut carabina cu mine...! 

Dar aşa, mânat de o cruntă înverşunare, loveam ca nebun 
cu tomahawkul în jurul meu. 

Aşa, sir, daţi-i înainte! mă îmbărbăta Sam Hawkens din 
peştera în care se vârâse. Noi amândoi, ca să zic aşa, ne 
potrivim grozav. Ar fi mare păcat să ne curețe, dacă nu mă- 
nşel! 

Eu izbeam fără să scot o vorbă; era o luptă surdă şi cu atât 
mai necruțătoare. Will Parker, sfidând rănile primite în ajun, 
îşi rotea de zor patul puştii şi lovea cu nădejde. Auzindu-l pe 
Sam, îi strigă în bătaie de joc: 

Sam Hawkens, uite-ncoa', măgar bătrân! Uite cum se face 
treaba! leşi din vizuină, omule, şi spune dacă greenhorn- 
ul... ha-ha-ha... dacă a învăţat ceva, ori ba! 

În dreapta, la nici doi paşi de mine, se afla Old Firehand. 
Proptit în peretele de piatră şi stropit tot cu sânge, îi 
snopea în bătaie pe poncaşii grămădiţi în jurul lui. Părul 
pletos, cărunt, îi era năclăit de sudoare. Picioarele parcă-i 
prinseseră rădăcini în pământ. Cu tomahawkul într-o mână, 
cu cuțitul în cealaltă, îi ţinea la distanţă pe duşmani. Avea 
mai multe răni chiar decât mine, dar nimeni nu reuşea să-l 
doboare. Iar eu, deşi încolţit din toate părţile, nu puteam să 
nu-i admir din când în când statura de uriaş. 


Deodată, croindu-şi drum prin mulţimea indienilor, apăru 
Parranoh. Îl fulgeră din ochi pe Old Firehand şi exclamă: 

În sfârşit, mi-ai căzut în mână! Gândeşte-te la Ribanna şi 
mori! 

Dădu să treacă pe lângă mine, ca să ajungă la Olci 
Firehand, dar îl prinsei de umăr şi ridicai tomahawkul să-l 
ucid. Mă recunoscu imediat, sări în lături şi tomahawkul 
meu lovi în gol. 

Şi tu? urlă el. Pe tine te vreau de viu. Luaţi-l în primire! 

Nici nu avui vreme să mai ridic de jos securea. Cât ai clipi, 
Parranoh îşi descarcă pistolul în Old Firehand. Acesta îşi 
desfăcu larg braţele şi, fără a scoate măcar un strigăt, se 
prăbuşi ca din zbor în mijlocul duşmanilor. 

Îmi era de parcă eu însumi aş fi fost împuşcat, într-atât mă 
răscoli soarta viteazului meu tovarăş. Culcându-l la pământ 
pe un indian care tocmai se legase de mine, dădui să săr 
asupra lui Parranoh, când observai silueta unui om, 
întunecată, mlădioasă, strecurându-se ca şarpele printre 
duşmani. Şi omul acela se înălţă crunt în faţa ucigaşului: 

Unde-i broscoiul de atabaskah? Eu, Winnetou, căpetenia 
apaşilor, voi răzbuna moartea fratelui alb! 

Ha, câine de Pimo! Mânca-te-ar iadul! 

De rest nu-mi mai dădui seama. Atras câteva clipe de 
înfruntarea dintre cele două căpetenii, neglijai propria-mi 
apărare şi mă pomenii cu un laţ în jurul gâtului. O 
smucitură puternică, o lovitură în creştet... şi îmi pierdui 
cunoştinţa... 

Când îmi revenii, era linişte şi beznă, şi mă căzneam în 
zadar să ghicesc unde mă aflu şi ce se întâmplase cu mine. 
O durere groaznică în creştet făcu să-mi amintesc, în 
sfârşit, de lovitura ce primisem. Apoi, încet-încet, se 
limpeziră amănunte, imagini, închegându-se într-un tot. Pe 
lângă rana de la cap, mă chinuiau celelalte răni ca şi 
strânsoarea diabolică a funiilor care mă imobilizau complet, 
muşcându-mi adânc din carne. La un moment dat, tresării. 
Parcă tuşise cineva lângă mine, slab, înăbuşit. 


E cineva aici? întrebai. 

De bună seamă că este! Ca şi când Sam Hawkens n-ar fi 
nimeni, dacă nu mă-nşel... 

Dumneata, Sam? Spune-mi, omule, unde ne găsim? 

Păi, cum s-ar zice, suntem la umbră. Ne-au vârât în 
peştera asta, vreau să spun în depozitul de piei. Ştiţi şi 
dumneavoastră unde le-am îngropat. N-or să găsească o 
pielicică, vă asigur, niciuna! 

Şi ceilalţi? Ce soartă au ceilalţi? 

Aşa şi-aşa, sir Old Firehand, stins, Dick Stone, stins, Will 
Parker, stins (ăsta, domnule, era un greenhorn, hi-hi-hi, un 
greenhorn fără leac, dar nu voia s-a creadă, da, nu voia s-o 
creadă, dacă nu mă-nşel!), Bill Bulcher, stins, Harry Korner, 
stins, toţi, toţi până la unul. Numai dumneavoastră mai 
pâlpâiţi, vreau să spun. Şi Winnetou la fel. Şi micul sir mai 
pâlpâie parcă. Şi pe urmă, vasăzică, Sam Hawkens, nu-l 
aşa, pe care nu l-au curăţat încă de tot, hi-hi-hi-hi! 

Ştii precis că Harry mai e în viaţă? insistai. 

Credeţi că eu, bătrân colecţionar de scalpuri, nu ştiu ce-mi 
văd ochii? L-au aruncat în peştera de alături, împreună cu 
Winnetou. Aş fi stăruit să mă cazeze şi pe mine acolo: se 
pare însă că mi-au refuzat audiența. 

Şi cum se simte Winnetou? 

E ciuruit tot, sir? Dacă scapă de-aici, va arăta ca surtucul 
lui Sam Hawkens: petic peste petic. 

De scăpare, nici nu poate fi vorba deocamdată. Mă întreb, 
însă, cum de a căzut viu în mâinile poncaşilor? 

Ca şi noi. S-a bătut ca un păgân, nu alta, hm, e al dracului 
de viteaz, dacă nu mă-nşel! Mai degrabă s-ar fi lăsat ucis în 
luptă decât să cadă prizonier şi să fie fript la stâlpul torturii. 
Însă n-a fost chip. Când l-au apucat, era cât pe-aci să-l rupă 
în două...! 

Mă rog, şi credeţi că nu-i nici o şansă de scăpare? Vă 
asigur că Sam Hawkens ar avea mare poftă de aşa ceva. 

Degeaba pofta, Sam, când n-ai nici o perspectivă! 

Niciuna? Hm! Sună a Will Parker. 


Oameni de treabă indienii ăştia, foarte de treabă! M-au 
jefuit cum scrie la carte. Mi-au luat şi pistolul, şi pipa, hi-hi- 
hi-hi, ce-or să se mire de parfumul ei! Cam duhnegşte a hoit, 
dar o să le placă. S-a dus naibii şi „Liddy”, biata mea 
„Liddy”! Cine ştie ce şacal va pune stăpânire pe ea! Şi 
pălăria, şi peruca, minunea de perucă, hi-hi-hi-hi. 

Am plătit-o atunci, la Dekama, trei legături de... 

Adică, ştiţi, ce să vă mai spun! Mi-au luat-o şi pe-asta. Însă 
cuțitul, vedeţi dumneavoastră, cuțitul mi l-au lăsat. Oameni 
cumsecade! Văzusem că e lată rău şi mi-l vârâsem în 
mânecă, să stea acolo. Şi uite că stă! 

Vasăzică, ai cuțitul la tine? Dar cum îl scoţi din mânecă? 

Asta, recunosc, e o treabă grea. S-ar cuveni să-mi daţi un 
pic de ajutor. 

Hai să încerc. Poate reuşesc să mă dau de-a rostogolul 
până la tine... 

Era, de altfel, singura modalitate de a mă urni din loc. Dar 
nici nu apucai să-mi sfârşesc bine vorba, că pieile agăţate la 
intrare se dădură în lături şi în peşteră intră Parranoh, 
însoţit de câţiva indieni. Plimbă niţel torţa cu care venise, 
prinzându-ne chipurile în lumina ei. Nu-mi luai osteneala să 
simulez că aş zăcea şi acum în nesimţire, dar nici nu-i dădui 
vreo atenţie. 

În sfârşit, eşti al meu! şuieră el printre dinţi. Ţi-am rămas 
oarecum dator; acuma, însă, nu vei mai avea motive să te 
plângi. Cunoşti asta? 

Şi-mi puse sub ochi un scalp. Era chiar scalpul lui, luat de 
Winnetou. Ştia, deci, că eu îl înjunghiasem atunci! Să i-o fi 
spus Winnetou? Cu neputinţă! Apaşul, oricâtă străduinţă s- 
ar fi depus, n-ar fi scos nici o vorbă. S-ar putea însă ca 
Finnetey însuşi să mă fi recunoscut atunci, la lumina focului, 
sau chiar în momentul încăierării. Nu dădui nici un răspuns. 

Veţi simţi şi voi reluă dânsul ce înseamnă să-ţi tragă cineva 
pielea peste urechi. Doar puţină răbdare, până se face ziuă. 
Atunci vă voi răsplăti cu toată recunoştinţa! 


N-are să vă meargă, dacă nu mă-nşel! interveni Sam 
Hawkens, cu gura lui neastâmpărată. Sunt curios ce piele 
mai găsiţi pe căpăţâna mea, ca să mi-o trageţi peste 
urechi... 

Doar mi-aţi luat peruca. Operă de maestru, ce zici, 
bătrâne Wambarico? 

Insultă-mă cât pofteşti! Mai găsim noi ceva piele pe cine ca 
să te jupuim! 

Şi, după o pauză în care ne controla legăturile, rânji: 

Credeaţi, desigur, că Tim Finnetey nici nu bănuieşte în ce 
gaură” v-aţi ascuns, ca şoarecii. Eu cunosc valea asta încă 
înainte s-o fi mirosit câinele de Firehand, fi-iar sufletul 
blestemat. Eram sigur că vă adăpostiţi aici. Mi-a spus-o 
unul... uite cine! 

Scoase de la brâu un cuţit şi-l vâri sub nasul lui Sam. 
Acesta privi mânerul de lemn, citi literele încrustate, şi 
exclamă: 

Fred Owins! Hm, toată viaţa lui a fost o pramatie! Vreau să 
sper că a simţit şi el gustul cuţitului. 

Nici o grijă, omule! Credea el că va scăpa vânzându-mi 
secretul, dar degeaba! I-am luat viaţa şi pielea, cum veţi 
păţi şi voi, de altminteri, numai că de-a-ndoaselea: întâi 
pielea şi apoi viaţa. 

Cum vreţi! Eu, unul mi-am făcut testamentul. Vă las 
moştenire peruca, aşa îi zice, dacă, nu mă-nşel. O să vă 
prindă bine, hi-hi-hi-hi! 

Parranoh îl izbi cu piciorul şi ieşi împreună cu însoțitorii 
lui. 

Un timp rămaserăm, tăcuţi, nemişcaţi. Pe urmă, crezându- 
ne în oarecare siguranţă, reuşirăm cu multă trudă să ne 
apropiem de-a rostogolul unul de celălalt. Deşi cu mâinile 
strânse ca în menghine, scosei până la urmă cuțitul din 
mâneca lui Sam şi îi tăiai legăturile din jurul braţelor. Astfel, 
după câteva clipe, eram amândoi în picioare, dezmorţindu- 
ne de zor mădularele. 


Bravo, Sam Hawkens! S-ar părea că nu eşti chiar atât de 
prost! se felicită omuleţul. Ai mai trecut tu, nu zic ba, prin 
destule belele, dar asta de-acum le pune capac la toate. Mă 
întreb pe unde ai să scoţi cămaşa, dacă nu mă-nşel? 

Să vedem mai întâi ce-i pe afară, Sam! 

Cred şi eu! Asta în primul rând! 

Apoi să facem rost de arme. Dumneata, oricum, ai un cuţit, 
dar eu sunt cu mâinile goale. 

Găsim noi ceva! 

Ne apropiarăm de ieşire şi dădurăm niţel în lături cele 
două piei ce închipuiau uşa. 

Nişte poncaşi îi escortau tocmai pe cei doi prizonieri din 
peştera vecină, iar dinspre lagăr venea Parranoh. Se 
crăpase ele ziuă, încât puteam cuprinde cu ochii întinsul 
văii. Aproape de intrare, Swallow al meu se cam războia cu 
murgul capturat de bietul Will Parker. Zărindu-mi prietenul 
drag şi neostenit în credinţă, renunţai la o evadare pe jos, 
de altfel cea mai prielnică în situaţia dată. Puțin mai încolo 
păştea calul lui Winnetou, căruia cu greu i-ai fi ghicit 
valoarea după aspectul lui ciolănos şi greoi. Dacă reuşeam 
să ne facem rost de arme şi să ajungem la cai, aveam 
oarecare şanse de salvare. 

Observaţii ceva, sir? se înveseli Hawkens. 

Ce să observ? 

Colea, flăcăul acela bătrân care stă lungit în iarbă fără 
grijă. 

Îl văd. 

Şi obiectul de alături rezemat de un pietroi? 

Ei da. 

Păi asta înseamnă cum s-ar zice pară mălăiaţă în gura 
bătrânului Sam Hawkens. Să nu-mi spuneţi pe nume dacă 
puşca de colo nu e „Liddy” în persoană! Iar dumnealui 
poncaşul o fi având la el şi o pungă cu gloanţe. 

Bucuria lui Sam mă afectă destul de puţin, pentru că toată 
atenţia mea se îndreptase asupra lui Parranoh. Din păcate, 
nu desluşeam nimic din discuţia lui cu cei doi prizonieri. 


Trecu o bună bucată de vreme până se hotări să plece de 
lângă ei. Totuşi, ultimele cuvinte pe care le rosti cu glas tare 
ajunseră până la urechile mele şi-mi lămuriră conţinutul 
întregii convorbiri. 

Fii gata, Pimo! Am şi pus să bată stâlpul, iar tu aruncând o 
privire cruntă lui Harry ai să te prăjeşti alături de el. Făcu 
un semn şi ordonă ca prizonierii să fie duşi lângă focul pe 
care oamenii săi îl încinseseră din nou şi în jurul căruia 
făcuseră cerc. Apoi se depărta ţanţoş, sigur de sine. 

Sosise momentul să acţionăm, fără amânare. Dacă 
Winnetou şi Harry ajungeau în cercul pieilor-roşii, era 
exclus să-i mai putem salva. 

Ce zici, Sam, mă pot bizui pe dumneata? îl întrebai pe 
mărunţel. 

Hm! Cum, adică, să ştiu eu, când nici dumneavoastră nu 
ştiţi? Hai să încercăm, dacă nu mă-nşel! 

Dumneata îl iei în grijă pe cel din dreapta, eu pe celălalt. 
Repede de tot, înţelegi, le tăiem curelele. 

Pe urmă o luăm şi pe „Liddy”, aşa-i? 

Ei, eşti gata? 

Confirmă din cap. Era entuziasmat de perspectiva unei 
asemenea lovituri. 

Atunci, fii atent, îi dăm drumul! 

Uşor, neauziţi de nimeni, îi ajunserăm din urmă pe indienii 
din escortă, care îi târau după ei pe prizonieri. Deşi îşi 
întorceau mereu ochii către victimele lor, nu apucaseră să 
ne observe. 

Înarmat cu cuțitul, Sam îl atacă pe unul din indieni cu 
atâta dibăcie, încât acesta se prăbuşi surd, ca un bolovan. 
Eu însă, neavând armă, sării asupra celuilalt, îi smulsei 
cuțitul de la brâu şi-i tăiai beregata, încât nici nu apucă să 
mai strige. Doar sângele şuieră ţâşnind din rană şi omul 
căzu la pământ. 

Tăiarăm apoi curelele care-i imobilizau pe tovarăşii noştri, 
eliberându-i. Toată operaţia se desfăşură cu o iuţeală 


fantastică. Winnetou şi Harry nici nu-şi dădură bine seama 
ce se petrece. 

Înainte! Puneţi mâna pe nişte arme! le strigai eu, căci îmi 
dădeam seama că altfel evadarea nu era posibilă. Luând 
punga cu gloanţe de la brâul poncaşului ucis, mă repezii 
după Winnetou, care, înțelegând imediat situaţia, se năpusti 
nu înspre ieşire, ci drept în mulţimea de indieni adunaţi în 
jurul focului. 

Când e vorba de viaţă sau de moarte, omul e capabil de 
performanţe uluitoare. Astfel, ştiind ce riscuri prezintă 
acţiunea noastră, trecurăm glonţ printre indienii surprinşi, 
buimăciţi, smulgându-le armele din mâini. 

Swallow, Swallow! îmi chemai calul şi, cât ai clipi, mă 
avântai în şa. 

Winnetou sări pe roibul său, iar Hawkens încalecă primul 
cal mai acătării care-i căzuse sub ochi. 

Urcă aici, lângă mine, repede, pentru numele lui 
Dumnezeu! îi strigai lui Harry, văzând cum încearcă 
zadarnic să încalece mustangul lui Finnetey, care zvârlea 
avan. Îl apucai de braţ, îl săltai în şa şi o întinsei la galop 
spre ieşirea unde tocmai dispărea Sam. 

Se dezlănţui atunci un vacarm nemaipomenit. Urlete 
umpleau văzduhul, puştile trosneau, săgețile şuierau jur 
împrejur, tropoteau şi nechezau caii pe care se aruncaseră 
poncaşii gonind sălbatic pe urmele noastre. 

Eu fugii ultimul şi mi-e cu neputinţă să descriu în ce fel 
trecui prin tunelul acela îngust, întortocheat, fără să fiu 
ajuns din urmă. Hawkens nu se mai zărea; Winnetou cobora 
spre dreapta, în valea prin care, cu câteva zile înainte, ne 
îndreptasem încoace. Întorcea mereu capul ca să vadă unde 
sunt. Eram tocmai la curmătură, când un foc de armă îl făcu 
pe Harry să tresară. Fusese lovit. 

Swallow, dragule, iuţeşte pasul! îmi îndemnai calul. 
Neliniştea mă cuprinse. Goneam în galop nebun, ca şi 
atunci, după explozia de la New Venango. 


Întorcând o clipă capul, îl văzui aproape de tot pe 
Parranoh, mânându-şi cu furie mustangul în urma mea. Pe 
tovarăşii din faţă nu-i vedeam pentru moment din cauza 
curmăturii. Nu m-aş fi dat în lături de la o înfruntare cu 
Parranoh, dar cu Harry în braţe aş fi fost, desigur, 
handicapat. De aceea nu-mi rămânea altă soluţie decât să 
fug cât mai repede. 

Zburam de-a lungul malului ca purtaţi de furtună. Roibul 
lui Winnetou, cu picioarele-i solide şi lungi, alerga atât de 
iute, încât îi scăpărau copitele. O ploaie de pietriş se 
stârnea îndărătul lui. Swallow deşi cu doi oameni în spinare 
ţinea pasul cu colegul său. Şi, totuşi, simţeam chiar fără să 
mă uit înapoi că Parranoh nu se dă bătut: galopul 
mustangului său se auzea desluşit, ameninţător. 

Din plină cursă, îl întrebai pe Harry: 

Sunteţi rănit? Răspundeţi! 

Da. 

Grav? 

Sângele-i cald mi se prelingea pe mâna cu care îl ţineam 
strâns lipit de mine. Prea îl îndrăgisem, ca să nu fiu cuprins 
de cea mai vie îngrijorare. 

Mai puteţi suporta drumul? 

Sper. 

Îmi îndemnai iarăşi calul, care zbura ca o rândunică. Abia 
de-şi atingea copitele de pământ. Nu degeaba fusese 
botezat „Swallow”. 

Ţineţi-vă bine, Harry! încă puţin, şi suntem salvaţi! 

Nu-mi prea pasă de soarta mea. Dacă vă stingheresc, 
lăsaţi-mă jos! 

Ba nu! Trebuie să trăiţi! Aveţi dreptul la viaţă! 

Acum, când tata e mort, mi-e totuna. Mai bine am fi pierit 
amândoi! 

Băiatul tăcu. În răstimp, ne continuarăm goana sau mai 
bine zis zborul. 

Tata s-a stins din vina mea reluă Harry, căinându-se. Dacă 
vă ascultam, Parranoh ar fi fost ucis la „fortăreaţă” şi tata n- 


ar fi murit de gloanţele indienilor! 

Nu vă mai gândiţi la ce-a fost! Să vedem cum ne 
descurcăm de-aci încolo! 

Eu, în orice caz, trebuie să cobor din şa. Parranoh a cam 
rămas în urmă; putem să răsuflăm un pic. 

Bine, să încercăm! 

Privii îndărăt, ferm hotărât să-l înfrunt pe duşman. 
Părăsisem de mult cursul apei şi călăream acum peste şesul 
întins, paralel cu linia pădurii din stânga noastră. Parranoh 
rămăsese multişor în urmă. Bunul meu Swallow se dovedi 
net superior mustangului său. După şeful alb al poncaşilor 
veneau grupuri mici, răzlețe, de războinici care, în ciuda 
avansului nostru, nu abandonaseră urmărirea. 

Dincoace, înaintea noastră, Winnetou coborâse de pe cal. 
Stătea îndărătul roibului său şi-şi încărca arma cucerită de 
la poncaşi. Mă oprii şi eu. Îl ajutai pe Harry să alunece jos, 
sării apoi din şa şi-l culcai în iarbă. Dar iată că, între timp, 
Parranoh se apropie atât de mult, încât nu mai avui răgazul 
să-mi încarc puşca. Mă aruncai deci iarăşi pe cal şi apucai 
tomahawkul. 

Desigur că Parranoh observase mişcarea, dar se lăsă dus 
de propriul său avânt şi se năpusti asupră-mi agitând 
securea. Atunci trosni un foc de armă. Trăsese Winnetou. În 
turbarea lui, Parranoh tresări ca atins de trăsnet. Îl lovii şi 
eu cu tomahawkul. Şi nemernicul căzu din şa cu ochii 
holbaţi, cu capul zdrobit. 

Apropiindu-se, Winnetou răsturnă cu piciorul trupul inert 
Şi zise: 

Şarpele de poncaş n-o să mai şuiere. Nici n-o să mai 
batjocorească pe căpetenia apaşilor, spunându-i Pimo. 
Fratele meu alb să-şi ia înapoi armele. 

Într-adevăr, cuțitul, securea, pistolul şi carabina mea se 
aflau asupra lui Parranoh. Le luai din nou în stăpânire şi mă 
grăbii să văd de Harry. Între timp, Winnetou îl prinse pe 
mustangul rămas fără stăpân. 


Poncaşii ajunseseră atât de aproape, încât gloanţele lor 
ne-ar fi putut ajunge eu uşurinţă. Încălecarăm deci repede 
şi pornirăm în galop forţat. 

Deodată, la stânga noastră luciră parcă nişte arme: într- 
adevăr, dinspre liziera pădurii se apropia o trupă 
numeroasă de călăreţi; intercalându-se între noi şi poncaşi, 
veneau în goana mare asupra celor din urmă. 

Era un detaşament de dragorii din fortul Wilke. Văzând că 
dragonii vin în ajutorul nostru, Winnetou îşi răsuci roibul, 
ţâşni ca fulgerul pe lângă ei şi, cu tomahawkul ridicat, se 
năpusti asupra poncaşilor, care abia de-şi mai puteau 
stăpâni caii. Eu rămăsei pe loc, ca să văd de rana lui Harry. 

Nu era adâncă. Neavând altceva la îndemână, rupsei o 
fâşie din cămaşa mea şi improvizai un bandaj ca să opresc 
cât de cât hemoragia. 

Ce ziceţi, o să mai puteţi călări împreună cu mine? îl 
întrebai pe băiat. 

Zâmbi şi se apropie de calul lui Parranoh, al cărui frâu 
Winnetou mi-l trecuse din goană. Şi iată-l pe băiat săltându- 
se sprinten în şa. 

Acum, când nu-mi mai văd sângele, parcă nici rana au mă 
mai doare. Uitaţi-vă, indienii se retrag. Haideţi după ei, sir! 
Lipsiţi de căpetenia lor, care i-ar fi condus în luptă sau cel 
puţin le-ar fi organizat retragerea, urmăriţi îndeaproape de 
dragoni, poncaşii goneau îndărăt pe drumul ce-l bătusem 
noi în fuga noastră. Era, deci, de presupus că-şi vor căuta 

un refugiu în „fortăreaţa” părăsită... 

Într-adevăr, indienii o cotiră spre intrare. Dar tocmai în 
clipa când primul călăreț dădu să treacă înăuntru, un glonţ 
îl prăbuşi de pe cal. Alt foc, şi încă un indian căzu de-a 
rostogolul. Ceilalţi, constatând uluiţi că intrarea e blocată şi 
că, dintr-o clipă în alta, pot cădea în mâinile noastre, se 
repeziră spre Mankizila şi, urmăriţi pas cu pas de dragoni, 
galopară disperaţi de-a lungul malului. 

Nu mai mică decât a lor era însă mirarea mea în ce 
priveşte ajutorul acesta neaşteptat şi preţios care ne scuti 


de atâtea alte eforturi. Mă lămurii însă repede asupra 
identităţii curajosului puşcaş. Nici nu se stinsese încă bine 
tropotul cailor pe care goneau dragonii, că se şi arătă, 
dintr-o claie de stuf, un nas enorm deasupra căruia jucau 
doi ochişori foarte isteţi. Apoi, orientându-se după nasul 
trimis în recunoaştere, ieşiră la iveală de după o stâncă, cu 
precauţie, dar şi cu încredere, celelalte părţi componente 
ale unui ins cât se poate de caraghios. 

Binecuvântaţi să-mi fie ochii, sir! Ce vânt v-a purtat 
încoace, dacă nu mă-nşel? întrebă prichindelul, nu mai 
puţin surprins ca mine. 

Dumneata, Sam? Cum de-ai ajuns aici? Doar am văzut cu 
ochii mei cum ai şters-o călare! 

Am şters-o călare? Mulţumesc de aşa călărie! Dădui peste 
o bestie, sir. Abia se urnea din loc. Îşi scutura ciolanele, 
Doamne, Doamne! Gata să mă împrăştie pe jos, dobitoc 
bătrân ce sunt! Am avut inspiraţia să las bestia în câmp, 
blestemata naibii, şi m-am întors, hi-hi-hi-hi! îmi ziceam că 
roşii luându-se grămadă după voi, vor fi lăsat „fortăreaţa” 
pustie. Şi chiar aşa s-a întâmplat, vai de capul lor! Ce s-au 
mai speriat adineauri! Ce mutre, domnule, ce mutre, vreau 
să spun...! 

Dar soldă-ţoii ăştia de unde au mai răsărit, sir? 

Aflăm noi mai târziu cum de-au picat la momentul oportun 
tocmai în locul acesta uitat de lume. Apariţia lor seamănă 
cu un miracol. Nu exagerez spunând că ne-au salvat de la 
pieire. 

Ba nu sunt de acord. Old Shatterhand, Winnetou, Sam 
Hawkens, păi ăştia ştiu să se salveze şi singuri! Totuşi, ca să 
zic aşa, au sosit taman la tanc. N-o să ne uite poncaşii cât or 
trăi. Sunteţi de părere să pornim numaidecât după ei? 

La ce bun! O scot dragonii la capăt şi fără noi. Nici 
Winnetou nu se mai sinchiseşte de ei; a intrat în 
„fortăreaţă” împreună cu Harry. Să vedem mai bine de 
morţii noştri! 


Păşind din nou în această vale care ne pusese la grele 
încercări, îi văzurăm pe Winnetou şi pe Harry chiar la locul 
bătăliei, aplecaţi asupra trupului lui Old Firehand. Băiatul 
plângea în hohote, lipindu-şi de piept capul tatălui său, în 
timp ce apaşul cerceta rana. În clipa când ajunserăm şi noi, 
Winnetou exclamă fericit: 

Iluf, iuf, iuf! Nu e mort... trăieşte! 

Cuvintele lui ne-au electrizat pe toţi. Harry chiui de 
bucurie. Participarăm laolaltă, plini de nădejde, la eforturile 
apaşului de a-l readuce pe Old Firehand în simţiri. Şi mare 
fu satisfacția când, după un timp, acesta deschise într- 
adevăr ochii. Ne recunoscu, îi surâse băiatului, dar nu putu 
scoate nici o vorbă şi căzu iarăşi în nesimţire. 

Îl examinai la rândul meu. Glonţul îi găurise plămânul 
drept şi ieşise prin spate; o rană foarte gravă, care îi 
provocase multă pierdere de sânge. Şi totuşi, în ciuda 
faptului că mai fusese rănit destul de recent în bătălia de la 
calea ferată, nădăjduiam amândoi Winnetou şi cu mine că, 
graţie organismului său extrem de viguros şi, fireşte, cu o 
îngrijire atentă, va izbuti să-şi revină, îl pansarăm după 
metoda verificată a lui Winnetou şi îi aşternurăm un culcuş 
cât se poate de bun, în raport cu locul şi cu împrejurările. 

În sfârşit, aveam răgazul să ne îngrijim şi de noi. Nimeni 
nu scăpase neatins, totuşi ne cârpirăm de bine, de rău 
rănile. Ceilalţi tovarăşi, însă, plătiseră cu viaţa, fiindcă nu 
luaseră în seamă avertismentul meu. 

Către amiază, sosiră şi dragonii. Îi urmăriseră pe poncaşi 
cu atâta perseverenţă, încât nu le scăpase niciunul. 
Comandantul un ofiţer ne declară că apariţia 
detaşamentului său n-a fost întâmplătoare. Aflând că 
poncaşii încercaseră să provoace deraierea trenului, el 
hotărâse să-i pedepsească. Pornise, deci, pe urmele lor, fără 
să-i slăbească o clipă. Această cu atât mai mult, cu cât, între 
timp, fusese informat şi asupra campaniei lor de răzbunare 
împotriva noastră. 


Pentru a-şi odihnii caii, ofiţerul şi trupa rămaseră trei zile 
cu noi în „fortăreaţă”, timp în care avurăm grijă să-i 
înmormântăm pe cei căzuţi. Apoi ne adresă invitaţia ca, de 
îndată ce Old Firehand va putea să suporte drumul, să-l 
transportăm la fortul Wilke unde, chiar dacă nu se va 
bucura de o atenţie atât de frăţească, va fi, în schimb, supus 
unui tratament medical corespunzător, îi făgăduirăm, 
fireşte, să răspundem invitaţiei. 

Că bătrânul şoltic Sam Hawkens deplânse cu profund 
regret moartea lui Dick Stone şi a lui Wili Parker se înţelege 
de la sine. Ne asigura întruna că, pe viitor, nici un poncaş 
nu va mai scăpa de răzbunarea lui. Eu, însă, nu-mi schimbai 
deloc atitudinea. Cine fusese acest Parranoh? Un alb! lată 
încă un argument care-mi întărea convingerea că numai 
datorită „feţelor palide” indianul a devenit aşa cum arată 
azi... 

Capitolul VII Negustorul ambulant. 

Era la trei luni după peripeţiile descrise mai sus şi, cu 
toate că trecuse atâta vreme, urmările lor încă nu se 
şterseseră pe deplin. Ce-i drept, nădejdea noastră în 
salvarea lui Old Firehand se îndeplini, dar procesul de 
vindecare se desfăşura mult prea încet: din cauza 
slăbiciunii persistente, bolnavul nu-şi părăsea culcuşul; 
ceea ce ne obliga să abandonăm proiectul nostru iniţial de 
a-l transporta la fort. Trebuia să rămână pe loc, la 
„fortăreaţă”, până la totala lui întremare. Aici, după cum 
dovedea experienţa, îi puteam oferi o îngrijire destul de 
bună. 

Rana lui Harry fusese, din fericire, neînsemnată. Winnetou 
se pricopsise cu câteva răni uşoare, care se cicatrizau 
repede. Eu nu aveam decât nişte contuzii fără importanţă; 
mă mai dureau la atingere, dar învăţasem să suport orice 
durere ca un Indian adevărat. Cel mai puţin vătămat ieşise 
Sam Hawkens: câteva julituri care nu meritau atenţie. 

Era de prevăzut că Old Firehand, chiar după completa lui 
restabilire, va trebui să se cruţe încă mult timp. l-ar fi fost 


imposibil să reia numaidecât viaţa de westman; hotărâse, 
aşadar, ca îndată ce va suporta călătoria, să-l ia pe Harry şi 
să plece în Est, la fiul său cel mare. Se înţelege că, în acest 
caz, nu putea să lase aici în părăsire marele stoc de blănuri 
pe care le strânsese împreună cu vânătorii lui; acestea 
trebuiau puse în valoare, adică vândute. La fort nu exista 
deocamdată nici o perspectivă de a le plasa, iar unui 
convalescent îi era dacă nu chiar imposibil totuşi foarte 
greu să facă atâta drum cu blănurile după el. Ce era de 
făcut? Soluţia ne-o dădu un soldat din cei rămaşi o vreme la 
noi ca să ne apere în eventualitatea unui atac. Omul ştia că 
dincolo, la Turkey-River, trăia un pedlar, un negustor 
ambulant, care cumpăra aproape orice marfă, plătind nu 
numai în natură, ci şi cu bani peşin. Negustorul acesta 
putea să ne scoată din încurcătură. 

Dar cum să-l aducem la faţa locului? Prin cine să-l 
anunţăm, când nu dispuneam decât de soldaţii aceia care 
aveau ordin să nu-şi părăsească postul? Nu rămânea decât 
ca unul din noi să se deplaseze şi să-l anunţe pe negustor. 
Mă oferii eu să plec călare până la Turkey-River. Mi se 
atrase însă atenţia că mişună pe-acolo nişte siouxi- 
okananda, extrem de porniţi împotriva albilor. Pedlar-ul 
putea să circule liniştit oriunde, pentru că roşii nu prea îi 
atacă pe negustori, de la care îşi procură, prin schimb, cele 
de trebuinţă. Cu atât mai vârtos însă trebuiau să se 
ferească albii ceilalţi. Deşi faptul nu mă îngrozea chiar atât 
de mult, mă bucurai totuşi când Winnetou hotări să mă 
însoţească. La urma urmei, puteam să lipsim câtva timp 
amândoi, lăsându-l pe Old Firehand în grija lui Harry şi a lui 
Sam Hawkens. În ce priveşte hrana, aceasta era asigurată 
de ostaşii care vânau cu schimbul. 

Aşadar plecarăm. Cum Winnetou cunoştea perfect drumul, 
sosirăm a treia zi la Turkey-River sau Turkey-Creek, cum i 
se mai zice. Există câteva râuri cu acelaşi nume, dar acesta 
la care mă refer era faimos pentru multele bătălii 


sângeroase dintre albi şi diverse triburi de siouxi, 
desfăşurate în cursul vremii de-a lungul malurilor sale. 

Bine, dar cum să-l găsim pe negustor? Dacă era cumva 
printre indieni, trebuia să fim cu băgare de seamă. Chiar pe 
mal şi prin vecinătate locuiau nişte colonişti albi care, cu ani 
în urmă, cutezaseră să se aşeze în acele locuri. Era, deci, 
indicat să-i vizităm şi să ne informăm asupra situaţiei. Şi 
iată-ne călărind pe marginea apei. Câtva timp nu întâlnirăm 
nici o aşezare omenească până ce, pe înserate, răsăriră 
înaintea noastră nişte lanuri de secară. Lângă un mic 
afluent al râului se înălța o casă destul de arătoasă, clădită 
din buşteni solizi, neciopliţi, cu grădină şi cu gard masiv de 
lemn. Alături, într-un ocol bine împrejmuit, se aflau caii şi 
vacile. Cotirăm într-acolo, descălecarăm şi, priponindu-ne 
caii, dădurăm să ne apropiem de casa aceea cu geamuri 
înguste ca nişte creneluri. Deodată, la două geamuri apăru 
câte o armă cu ţeava dublă şi un glas răstit ne somă: 

Staţi! Aici nu-i coteţ de porumbei în care intră şi zboară 
Care cum îi place. Cine sunteţi şi ce vreţi? 

Eu sunt german şi caut un negustor despre care mi s-a 
spus că se află prin partea locului. 

Atunci căutaţi-l acolo unde se află! N-avem nimic de 
împărţit! Căraţi-vă! 

Dar, sir, cred că veţi fi atât de înţelept ca să nu-mi refuzaţi 
o informaţie pe care, eventual, o deţineţi. Numai pe nişte 
vântură-lume îi alungi din prag. 

Exact. Tocmai de aceea vă şi alung. 

Ne luaţi, aşadar, drept puşlamale? 

Yes! 

De ce? 

Asta-i treaba mea. N-am de dat nici o socoteală. lar faptul 
că sunteţi german e o născocire. 

Ba e adevărul curat. 

Pshaw! Un german nu se aventurează până la noi, afară 
doar de Old Firehand... 

Chiar din partea lui vin. 


Dumneavoastră? Hm! Şi de unde anume? 

Vă despart trei zile călare de tabăra lui. Poate că aţi auzit. 

Ce-i drept, a trecut odată pe-aici unul Dick Stone, care 
zicea la fel. Cică e în serviciul lui Old Firehand. 

Dick s-a prăpădit. Am fost prieteni. 

Se poate. Dar cum să am încredere în dumneavoastră, 
când vă văd cu un indian?! Acum, vremurile sunt aşa fel. 
Încât nu pot să permit ca un roşu să-mi treacă pragul. 

Aflaţi că indianul acesta, trecându-vă pragul, v-ar face o 
mare cinste, pentru că-l cheamă Winnetou şi e căpetenia 
apaşilor. 

Winnetou? Formidabil! Să-i văd puşca! 

Winnetou îşi scoase de pe umăr faimoasa lui puşcă cu ţinte 
de argint şi o arătă stăpânului casei. 

Da, ţintele de argint! exclamă acesta. În regula. Dar 
dumneavoastră văd că aveţi două puşti, una mare şi alta 
măi mică. Asta îmi dă oarecum de gândit. Nu cumva cea 
mare e doborâtorul de urşi? 

Aţi ghicit. 

Şi cea mică e carabina „Henry”? 

Chiar aşa. 

Şi purtaţi alt nume decât cel adevărat? Vreau să spun o 
poreclă dobândită în prerie? 

Exact. 

Nu cumva sunteţi Old Shatterhand, care, cică, e neam de 
dincolo? 

Chiar eu în persoană. 

Asta-i bună! Poftiţi repede în casă, domnii mei! Asemenea 
oaspeţi sunt bineveniţi, fireşte... Vă stau la dispoziţie. 

Ţevile duble dispărură de la geamuri şi gazda se ivi 
numaidecât în cadrul uşii. Era un om destul de vârstnic, dar 
vânjos şi zdravăn. Se vedea că luptase din greu cu viaţa, 
fără să se lase doborât. Ne întinse amândouă mâinile, apoi 
ne conduse în casă, unde se găseau nevasta şi feciorul lui, 
un flăcău chipeş, puternic. Mai târziu aflarăm că avea încă 
doi feciori, plecaţi în pădure. 


Locuinţa nu număra decât o singură încăpere. Pereţii erau 
împodobiţi cu arme şi trofee de vânătoare. Pe vatra simplă, 
din piatră, fierbea apa într-un cazan de tuci, vesela şi 
tacâmurile numai strictul necesar se înşirau pe o poliţă. 
Câteva lăzi serveau drept dulapuri de haine şi cămară de 
provizii, iar de tavan atârnau afumături cât să ajungă 
pentru luni de zile unei familii de cinci persoane. Într-un 
colţ o masă meşterită primitiv de stăpânul casei şi câteva 
scaune pe potrivă. 

Furăm invitaţi să luăm loc şi, în timp ce tânărul vedea de 
caii noştri, gazda ne servi cina, care, ţinând cont de 
împrejurări, nu lăsă nimic de dorit. 

În timp ce ne ospătam, sosiră şi ceilalţi doi fii ai gazdei. 
Fără nici un fel de fasoane, luară loc la masa noastră şi, 
liniştiţi, mâncară zdravăn, neamestecându-se în discuţie. 

Da, domnilor vorbi bătrânul să nu mi-o luaţi în nume de 
rău dacă v-am întâmpinat cam aspru. Aici, în orice moment 
te poţi trezi cu pieile-roşii, mai ales cu siouxii-okananda, 
care chiar deunăzi, nu mai departe decât La o zi călare de 
aici, au atacat o casă de oameni cinstiţi, gospodari. Şi mai 
puţin încă te poţi încrede în albii care pică aici, după ce-au 
fugit din Est pentru cine ştie ce isprăvi necurate. lată de ce 
simt o bucurie îndoită când văd că am de-a face cu nişte 
gentlemeni ca dumneavoastră. Vasăzică, îl căutaţi pe 
negustor? Vreţi să încheiaţi vreo afacere? 

Da confirmai eu, în timp ce Winnetou, potrivit obiceiului, 
tăcea. 

Ce anume afacere? Nu vă întreb din curiozitate, ci pentru 
a vă da eventual unele indicaţii. 

Am vrea să-i oferim nişte blănuri. 

Multe? 

Da, multe. 

Contra marfă, sau pe bani? 

Pe bani, dacă se poate. 

Atunci negustorul acesta e, într-adevăr, singurul om 
potrivit. Alţii nu fac decât schimb de mărfuri. El, însă, 


dispune totdeauna de aur sau bani, pentru că umblă şi pe la 
zăcămintele aurifere. E un capitalist, nu un pârlit colea, ce- 
şi poartă în bocceluţă marfa. 

O fi şi cinstit? 

Ei da, cinstiţi Ce înţelegeţi dumneavoastră prin cinstit? 
Orice negustor face negustorie ca să câştige parale şi nu e 
niciodată atât de prost, încât să renunţe la vreun profit. 
Cine se lasă înşelat, treaba lui! E singur de vină. Aşa, 
vasăzică, omul de care vorbesc se cheamă Burton şi îşi 
cunoaşte meseria, nu glumă. Are atâta dever, încât 
călătoreşte în permanenţă cu câte patru sau cinci ajutoare 
după el. 

Şi unde credeţi că l-am putea găsi? 

Aflăm noi încă în seara asta. Unul din ajutoarele lui, îi zice 
Rollins, a trecut ieri pe-aici după comenzi; acum e dus în 
sus, pe la coloniştii vecini, şi se întoarce deseară ca să 
înnopteze la noi. De altfel, Burton a cam avut ghinion în 
ultima vreme. 

Cum aşa? 

I s-a întâmplat nu de mult, de vreo cinci-şase ori, să se 
deplaseze în chestiuni de afaceri şi să găsească aşezările 
arse şi prădate de indieni. Asta înseamnă nu numai 
pierdere de timp pentru el, dar şi pagubă curată, fără a mai 
socoti primejdia la care se expune, chit că e negustor, 
bătând atâta drum prin regiunile bântuite de pieile-roşii. 

Atacurile s-au săvârşit în vecinătatea dumneavoastră? 

Da, ţinând seama că aici, în Vest, cuvinte ca „aproape” sau 
„departe” au cu totul altă măsură. Spre pildă, vecinul meu 
col mai apropiat se află la nouă mile de aici. 

Asta-i rău. La asemenea distanţe nu vă puteţi ajuta în caz 
de primejdie. 

Fireşte. Dar nu mi-e frică. Nu le-ar merge pieilor-roşii cu 
bătrânul Corner, aşa mă cheamă, Corner. l-aş învăţa eu 
minte! 

Totuşi, nu sunteţi decât patru persoane! 


Patru? Puteţi, fără nici un risc, s-o numărați printre 
persoane şi pe soţia mea. Şi ce mai persoană! Nu se sperie 
de nimic, iar puşca o mânuieşte ca şi mine. 

Vă cred. Totuşi, în faţa unei cete de indieni, vorba ceea: 
duşmani mulţi, înfrângere sigură, sau, cum zice neamţul, 
mulţi câini, moartea iepurelui. 

Well! Dar unde scrie că am fi nişte iepuri? Mă rog, n-am 
pretenţie, nu sunt nici pe departe un westman ca 
dumneavoastră, nu posed nici puşcă de argint, nici carabină 
Henry”; dar de tras ştiu să trag cu nădejde. Avem arme 
bune şi, dacă blochez uşa, nici picior de indian nu-mi calcă 
în casă. O sută de m-ar împresura îi curăţ pe rând... 

Dar staţi puţin! Cred c-a sosit Rollins. 

Într-adevăr, se auzi un tropot de cal în curte. Corner ieşi, 
discută câtva timp afară cu cineva, apoi se întoarse însoţit 
de un bărbat pe care ni-l prezentă: 

lată-l pe mister Rollins despre care v-am vorbit, ajutorul 
negustorului. 

Şi, adresându-se noului sosit, adăugă: 

Vă spuneam afară că veţi avea o mare surpriză în legătură 
cu musafirii mei. Ei bine, aflaţi că aceşti doi gentlemeni nu 
sunt alţii decât Winnetou, căpetenia apaşilor, şi Old 
Shatterhand, despre care veţi fi auzit destule. Îl caută pe 
mister Burton. Vor să-i ofere spre vânzare nişte piei şi 
blănuri. 

Rollins era un bărbat de vârstă mijlocie, un tip cât se poate 
de comun, fără nimic aparte nici de bine, nici de rău; la 
prima vedere nu provoca nici o bănuială. Şi, totuşi, 
căutătura şi aerul lui parcă nu-mi plăceau. Dacă eram, într- 
adevăr, oameni atât de marcanţi cum ne înfăţişase gazda, 
se cădea să-l bucure o asemenea cunoştinţă. Cu atât mai 
mult, cu cât îi surâdea şi perspectiva unei bune afaceri. Dar 
omul nu arăta nici bucurie, nici satisfacţie. Părea, mai 
degrabă, indispus. Să fi fost numai o aparenţă? Posibil. 
Ceea ce îmi displăcea la el putea, la urma urmei, să nu fie 
decât o simplă timiditate pe care un modest slujbaş o 


resimțea în compania unor westmeni ca noi, cu renume 
bine stabilit. De aceea, îmi înfrânai orice idee preconcepută, 
invitându-l să ia loc pentru a discuta cu noi afacerea. 

Gazda îi oferi de mâncare, dar omul părea să nu aibă nici 
pic de poftă. Curând, se ridică de la masă, cică să vadă de 
cal. Pentru o asemenea treabă nu era nevoie de prea mult 
timp; şi totuşi Rollins zăbovi peste un sfert de oră. N-aş 
putea spune că-l suspectam, dar mă zgândărea un 
simţământ nedefinit, îndemnându-mă să ies şi eu în curte 
pentru o clipă. Calul lui era priponit de un stâlp, lângă casă. 
Rollins însă nicăieri. Se înnoptase de-a binelea, totuşi, în 
lumina darnică a lunii, ar fi trebuit să-l zăresc de îndată. 
Abia târziu îl văzui cum apare de după un colţ al gardului. 
Mă observă la rându-i, stătu o clipă în loc şi, în cele din 
urmă, se apropie cu paşi repezi. 

Vă plac plimbările sub clar de lună, mister Rollins? îl 
întrebai. 

Nu, nu sunt chiar atât de visător. 

Se pare totuşi că sunteţi o fire poetică. 

De ce? 

Păi, vă plimbaţi. 

Oh, nu de dragul lunii! Mi-e cam rău. Mi-am stricat 
stomacul azi-dimineaţă. Şi pe urmă, am tot şezut în şa... 

Simţeam nevoie de puţină mişcare. Asta-i tot, Bir. 

Îşi dezlegă calul şi-l duse în ocolul unde se aflau şi caii 
noştri. Apoi intrarăm amândoi în casă. De ce oare mă 
intriga personajul acesta? în fond, era liber să se mişte cum 
vrea şi să facă ce-i place. Totuşi, spiritul de vigilenţă, atât de 
propriu oricărui westman, îl împinge spre suspiciune. 
Desigur că motivul invocat de Rollins în ce priveşte 
„plimbarea” era întru totul plauzibil. Mâncase, de altfel, cu 
atâta lipsă de poftă, încât părea că într-adevăr îl supără 
stomacul. Şi apoi, după ce ne aşezarăm din nou în jurul 
mesei, se purtă foarte natural, discret, politicos. În felul 
acesta orice neîncredere, chiar gata conturată oarecum, 
era de natură să dispară. 


Fireşte că vorbeam de afacerea noastră, de preţurile zilei, 
de tratarea şi transportul pieilor şi de multe altele. Rollins 
dovedea cunoştinţe bune în branşa lui şi vorbea cu atâta 
cumpăt, modest, chibzuit, încât cuceri până şi simpatia lui 
Winnetou, care se antrena în discuţie mai mult ca oricând. 
Povestirăm şi ultimele noastre peripeții, fiind ascultați cu 
deosebită atenţie. Desigur că mă interesai şi de negustor, 
fără prezenţa şi consimţământul căruia nu se putea încheia 
târgul. La aceasta, Rollins răspunse: i Din păcate, nu ştiu 
unde se află şeful în clipa de faţă, nici unde va fi mâine sau 
poimâine. Misiunea mea e să înregistrez comenzile şi să i le 
prezint în anumite zile, când ştiu unde poate fi găsit. Ce 
distanţă e până la mister Firehand? 

Trei zile călare. 

Hm! Peste şase zile mister Burton va fi sus, la Riffley Fork. 
Până atunci, aş avea timp să merg cu dumneavoastră, să 
văd marfa şi s-o evaluez cu aproximaţie. Apoi mă duc să-l 
informez pe patron şi mă întorc împreună cu el, fireşte, 
dacă în prealabil mă voi fi convins că afacerea rentează. Ce 
ziceţi, sir? 

Bineînţeles că trebuie să vedeţi marfa înainte de ao 
cumpăra. Ar fi însă de preferat să tratăm cu mister Burton 
personal. 

Acuma, în nici un caz nu e posibil. De altminteri, chiar 
dacă şeful ar fi aici, nu cred că v-ar însoţi numaidecât. 
Firma noastră e mai mare decât vă închipuiţi, şi patronul nu 
dispune de timp ca să-şi îngăduie o călătorie de trei zile 
înainte de a şti dacă oferta îl interesează practic. Sunt sigur 
că nu s-ar deplasa cu dumneavoastră, ci ar delega pe unul 
din funcţionarii săi. lată de ce spun că lucrurile s-au potrivit 
tocmai bine; fiind deocamdată disponibil, aş face eu drumul. 
Sunteţi de acord sau nu, ca să ştiu cum stăm? 

Nu aveam nici un motiv ca să-i refuz propunerea. 
Dimpotrivă, eram convins că şi Old Firehand ar fi acceptat- 
0. 


Dacă aveţi destul timp aprobai atunci foarte bine, poftiţi! 
Ar însemna să plecăm chiar mâine în zori. 

Desigur! Oameni ca noi nu-şi irosesc zilele. Pornim la 
primele ore, cum se crapă de ziuă. De aceea, n-ar strica să 
ne culcăm devreme. 

Şi în această privinţă nu era nimic de obiectat, deşi mai 
târziu aveam să constatăm că omul nostru nu era nici pe 
departe inofensiv precum părea. 

Se ridică de la masă şi dădu o mână de ajutor nevestei 
colonistului la aşternutul blănurilor şi păturilor. Apoi ne 
îndemnă să ne culcăm. 

Mulţumesc, dar preferăm să dormim afară, în aer liber îl 
asigurai. 

Oh, mister Shatterhand, afară e lumină, bate luna! Şi pe 
urmă, gândiţi-vă, noaptea e cam răcoare. 

Suntem obişnuiţi cu răcoarea. lar în ce priveşte luna, las” 
să lumineze unde-i place, nu ne supărăm. 

Rollins mai stărui câtva timp, dar fără succes. Nu vedeam 
nimic suspect în grija ce ne-o arăta, şi abia pe urmă, când |- 
am cunoscut mai bine, ne-am amintit fireşte, prea târziu de 
aceste insistenţe ale lui, cărora nu le acordasem atenţia 
necesară. 

Când să ieşim din odaie, gazda ne spuse: 

Noi, domnilor, obişnuim să închidem seara uşa cu zăvorul. 
Poate vreţi s-o las deschisă de astă dată? 

La ce bun? 

Poate că aveţi trebuinţă de ceva... 

N-o să avem. Şi-apoi, prin părţile astea, nu e cazul să laşi 
uşa descuiată. Dacă avem ceva de spus, v-o spunem prin 
geam. 

Într-adevăr, geamurile nu le închidem. 

De afară auzirăm clar cum gazda noastră împinse zăvorul. 
Luna coborâse jos de tot, încât umbra casei cădea până 
peste ocolul în care se aflau animalele. Intrarăm şi noi la 
cai, ca să dormim ocrotiţi de întuneric. Swallow al meu se 
lungise alături de roibul lui Winnetou. Îmi aşternui pătura şi 


mă culcai lângă el, folosind drept pernă ca şi în atâtea alte 
rânduri grumazul cald, catifelat. Era de mult obişnuit cu 
procedeul meu şi îl accepta cu plăcere. 

Curând, mă fură somnul. 

Să tot fi dormit un ceas, când, deodată, o tresărire a 
calului mă trezi brusc. De obicei, Swallow îmi respecta cu 
stricteţe somnul şi nu se mişca decât în cazuri ieşite din 
comun. De data asta îşi înălţase capul şi trăgea zgomotos 
aerul pe nări. Mă sculai repede şi, aplecându-mă pentru a 
nu fi zărit, mă strecurai spre gard, în direcţia pe care mi-o 
indicase Swallow. Cu multă precauţie mă uitai printre ulucii 
gardului: la vreo două sute de paşi parcă se mişcau nişte 
umbre, încet-încet, apropiindu-se de noi. Erau oameni. 
Veneau târâş. Dădui să mă întorc în grabă ca să-l informez 
pe Winnetou, dar acesta se şi afla lângă mine: paşii mei 
uşori îl treziseră totuşi din somn. 

Vede fratele meu mişcarea de colo? îi şoptii. 

Văd răspunse el. Sunt războinici roşii. 

Pesemne okananzi care vor să-l atace pe colonistul nostru. 

Old Shatterhand a ghicit. Să intrăm în casă. 

Haide, trebuie să-i dăm o mână de ajutor. Dar caii? O să ne 
trezim fără ei. 

Îi băgăm şi pe ei în casă. Repede! Bine că suntem la 
întuneric. N-au cum să ne vadă siouxii. 

Dădurăm fuga la cai, îi scularăm de jos şi, scoţându-i din 
ocol, îi duserăm până la uşa casei. Winnetou, lângă geam, 
tocmai voia să-i anunţe pe cei dinăuntru, când eu, dincoace, 
observai că, de fapt, uşa nu era încuiată, ba chiar crăpată 
niţel. O dădui larg în lături şi-l trăsei pe Swallow după mine 
Winnetou procedă la fel eu roibul său, apoi trase zăvorul. 
Fireşte că zgomotul îi trezi pe toţi din somn. 

Cine-i? Ce s-a întâmplat? Cai, în casă?! exclamă colonistul 
sărind din pat. 

Noi suntem, Winnetou şi Old Shatterhand îl lămurii, 
văzând că nu ne recunoaşte prin întuneric. 

Dumneavoastră? Pe unde aţi intrat? 


Pe uşă. 

Cum aşa?! Doar îi pusesem zăvorul! 

Am găsit-o deschisă. 

Pe toţi dracii! Oi fi zăpăcit. Dar de ce aţi adus caii? 

Omul zăvorâse, într-adevăr, uşa, însă bravul său musafir, 
negustorul, a deschis-o, pesemne, iar, ca să le pregătească 
indienilor terenul. 

Am adus caii înăuntru ca să nu ni-i fure îi explicai gazdei. 

Să-i fure? Cine, adică? 

Siouxii-okananda, care se apropie. Vor să ne atace. Vă 
puteţi imagina ce panică stârniră aceste vorbe. 

Corner, care se fălise că nu-i e teamă de nimic, se îngrozi 
în faţa primejdiei iminente. La rândul lui, Rollins o juca pe 
speriatul. Winnetou ceru să se facă linişte şi rosti: 

Ţineţi-vă cumpătul! Doar n-o să-i bateţi pe okananzi cu 
gălăgie! Hai să ne sfătuim, să luăm măsuri. 

Ce să ne mai sfătuim?! interveni Corner. Suntem pregătiţi. 
Cum apare unul, îl şi împuşcăm. Şi aşa, pe rând, până la 
ultimul. Bine că e lună şi-i vedem! 

Nu, asta să n-o facem! protestă apaşul. 

Şi de ce nu? 

Nu trebuie să vărsăm sânge când nu e neapărat nevoie! 

Dar acum se cere. Le-aş da câinilor ăstora o lecţie să n-o 
uite neam de neamul lor! 

Vasăzică, fratele meu alb îi socoteşte pe indieni drept 
câini! N-ar fi rău să-şi amintească faptul că şi eu sunt indian 
şi că-mi cunosc mai bine fraţii roşii decât îi cunoaşte el. 
Când indienii îl atacă pe un alb, ei n-o fac fără pricină. Fie 
că acesta le-a dat într-adevăr dovadă de duşmănie, fie că o 
altă faţă palidă îi stârneşte şi-i îndeamnă la atac. Poncaşii 
care au tăbărât asupra lui Old Firehand erau conduşi de un 
alb; iar acum, dacă siouxii-okananda vin să te prade, sunt 
încredinţat că tot un alb de-al vostru e de vină. 

Nu cred... 

Crezi, nu crezi, asta n-are importanţă. Winnetou, 
căpetenia apaşilor, ştie ce vorbeşte. 


Chiar aşa fiind, tot trebuie să-i pedepsim pe okananzi cu 
asprime. De ce se lasă momiţi? Când cineva vrea să intre cu 
forţa în casa mea, îl împuşc fără milă. E dreptul meu, şi am 
s-o fac! 

Dreptul tău? Păstrează-ţi-l sănătos! Când eşti singur, n-ai 
decât să faci ce vrei. Dar acum suntem şi noi aici, adică Old 
Shatterhand şi cu mine. Şi află că noi, oricând şi oriunde, 
cerem să fim ascultați. De la cine ai cumpărat pământul 
acesta? 

Să-l cumpăr? Dar ce, sunt chiar atât de prost?! M-am 
instalat aici, pentru că aşa mi-a plăcut; şi dacă rămân până 
la termenul prevăzut de lege, obţin dreptul de proprietate. 

Desigur, că pe siouxii, adevărații stăpâni ai acestui 
pământ, nici nu i-ai întrebat dacă au ceva împotrivă? 

Cum adică: să-i întreb?! 

Şi te mai miri că te privesc ca pe un duşman, ca pe un hoţ 
care le-a răpit pământul? Zici că sunt câini? Vrei să-i 
împuşti? Încearcă numai, că-ţi zbor numaidecât creierii! 

Păi, atunci, ce vrei să fac? întrebă colonistul, care sa potoli 
văzându-se astfel tratat de către faimosul şef al apaşilor. 

Să nu faci nimic, mă-nţelegi, nimic! răspunse acesta. Eu şi 
fratele Old Shatterhand vom lucra în numele tău. Dacă ne 
asculţi întocmai, scapi cu bine. 

Tot acest schimb de cuvinte nu dură mai mult de un minut. 
Între timp, eu pândeam la o fereastră ca să observ mişcarea 
okananzilor. Nu se zărea nimeni! Probabil că ocoleau casa 
pe departe, ca să se convingă că nu sunt descoperiţi şi că 
nu-i aşteaptă vreo surpriză. Winnetou veni lângă mine, 
curios: 

Fratele meu îi vede? 

Încă nu. 

Eşti şi tu de părere să nu-i ucidem? 

Suntem într-un gând. Colonistul le-a furat glia. Şi apoi, mă 
gândesc că venirea lor poate să aibă şi un alt motiv. 

Se prea poate. Dar cum să-i alungăm fără vărsare de 
sânge? 


Fratele Winnetou ştie ca şi mine ce-i de făcut. 
Într-adevăr, Old Shatterhand îmi ghiceşte gândurile, cum 
le ghicesc şi eu pe-ale lui. Să punem mâna pe unul de-ai lor, 

să-l luăm prizonier. 

Exact. Îl prindem pe cel dintâi care va veni ca iscoadă. Nu- 
i aşa? 

Da. Sunt sigur că vor trimite pe careva. Şi atunci, îl 
înşfăcăm! 

Desfăcurăm zăvorul şi crăparăm niţel uşa, cât să putem 
privi în curte. Mă aşezai la pândă. 

Timpul trecea încet, apăsător. În casă era beznă. Nici o 
şoaptă, nici o mişcare. Deodată, auzii nişte paşi sau, mai 
bine spus, nu-i auzii căci nu urechea sesizează zgomotul, ci 
un anume instinct specific oricărui westman cu experienţă. 
Câteva clipe, şi îl zării într-adevăr pe indianul trimis în 
recunoaştere. Se lungise la pământ şi se târa uşor, atent, 
aproape, mai aproape. Ajuns la uşă, ridică mâna ca s-o 
pipăie. Într-o secundă, o deschisei toată, larg. Sării asupra 
omului şi-l apucai cu mâinile de gât. Indianul încercă să se 
apere, zvârli din picioare, îşi agită braţele, dar degeaba. 
Nici măcar un strigăt nu reuşi să scoată. Îl trăsei repede în 
casă şi Winnetou zăvori uşa la loc. 

Faceţi lumină, mister Corner! îi poruncii colonistului. Să-l 
vedem pe dumnealui cum arată la faţă. 

Corner se execută şi aprinse o lumânare de seu de cerb. 
După ce-i slobozii gâtul, încleştându-i în schimb vârtos 
braţele, ne uitarăm de aproape la chipul indianului. 

Murgul”, căpetenia siouxilor-okananda! exclamă 
Winnetou. Grozavă captură a făcut Old Shatterhand! 

Strânsoarea mea aproape că-l sufocase pe indian. Acum 
răsuflă din adâncul pieptului şi rosti uluit: 

Winnetou, căpetenia apaşilor! 

Da, eu sunt! Mă cunoşti, nu ne vedem pentru întâia oară. 
Dar pe omul acesta nu-l ştii. Ai auzit cum i-am spus pe 
nume? 

Old Shatterhand? 


Chiar aşa. De altfel, te-ai putut încredința şi singur cu cine 
ai de-a face: te-a tras înăuntru ca pe o cârpă. Acum eşti al 
nostru. Ei, ce te aşteaptă, cum crezi? 

Fraţii mei sunt vestiți pretutindeni. Ei or să-mi dea drumul 
şi voi fi slobod. 

Aşa crezi? 

Da. 

De ce? 

Pentru că războinicii okananda nu se află în duşmănie cu 
apaşii. 

Dar voi faceţi parte din neamul siouxilor ca şi poncaşii, 
care ne-au atacat deunăzi. 

N-avem nici o legătură cu ei. 

Ascultă, lui Winnetou să nu-i vorbeşti cu viclenie! Eu sunt 
prietenul tuturor oamenilor roşii, dar pe ticăloşi, de orice 
culoare ar fi ei, îi socot duşmani. Zici că n-ai nimic comun cu 
poncaşii? E o minciună. Ştiu sigur că okananzii şi poncaşii 
nu s-au războit nicicând între ei; mai mult, acum sunt chiar 
aliaţi. Aşa că minciuna ta nu se prinde. Aţi venit aici ca 
sa-+ atacați pe aceşti albi. Crezi cumva că eu şi Old 
Shatterhand vom îngădui asemenea lucru? 

Şeful okananzilor îşi plecă privirea întunecată şi întrebă: 

De când Winnetou, marea căpetenie a apaşilor, a ajuns un 
om fără cumpăna dreptăţii? Lumea îl preţuieşte pentru că 
ş-a străduit de-a lungul vremii să nu oropsească pe nimeni. 
Şi astăzi să-mi stea împotrivă tocmai mie, care sunt în 
dreptul meu? 

Te înşeli. Ceea ce vreţi voi să faceţi nu e bine. 

De ce? oare nu-i al nostru pământul? Şi dacă cineva 
doreşte să se aşeze aici nu e dator să ne ceară învoire? 

Aşa e. 

Dar aceste feţe palide nu ne-au întrebat de nimic. Prin 
urmare, nu e dreptul nostru sfânt să-i alungăm? 

Departe de mine să vă tăgăduiesc acest drept; depinde 
însă ce şi cum faceţi. Trebuie oare să năpăstuiţi, să ardeţi, 
să ucideţi, dacă vreţi să scăpaţi de aceşti nepoftiţi? Adică, 


trebuie să vă purtaţi după pilda lor, să fiţi şi voi tâlhari care 
atacă noaptea, pe furiş? Omul curajos nu se fereşte să dea 
faţă cu duşmanii deschis, cinstit. Tu, însă, vii ca un laş, cu 
mulţime de războinici, ca să ataci o mână de oameni. Mie, 
Winnetou, mi-ar fi ruşine să fac astfel. Orişiunde mă voi 
duce, voi spune lumii ce fricoşi sunt fiii okananzilor, care 
nici nu merită să se cheme războinici. 

„Murgul” fierbea de mânie, dar ochii apaşului îl fixau atât 
de poruncitor, încât se mulţumi să mormăie: 

Fac şi eu după obiceiul oamenilor roşii; duşmanul trebuie 
atacat noaptea. 

Când atacul e necesar! Numai atunci! 

Şi ce-ai vrea, să-i iau pe aceşti albi cu vorbe bune? Să mă 
rog de ei? 

Ba să le porunceşti, însă nu aşa, furişându-te noaptea, ca 
tâlharul, ci arătânduc-te înaintea lor demn, în plină zi, ca 
stăpân al acestui ţinut. Spune-le deschis că nu le îngădui să 
rămână aici; dă-le răgaz de câteva zile pentru mutare, şi 
numai dacă nu te vor asculta şi nu vor înţelege de cuvânt, 
atunci lasă-ţi frâu liber mâniei. Dacă procedai astfel, 
vedeam în tine pe căpetenia okananzilor şi vorbeam ca de 
la egal la egal. Aşa însă, te privesc ca pe un om care, 
lipsindu-i curajul, apucă drumuri piezişe. 

Okanandul se uita ţintă spre un colţ al încăperii, fără a 
scoate un cuvânt. Ce-ar fi putut răspunde? Îi eliberasem 
braţele din strânsoare, totuşi stătea în faţa noastră 
conştient de primejdia în care s-a vârât. Pe chipul grav al lui 
Winnetou licări un zâmbet uşor când mi se adresă cu 
întrebarea: 

Murgul” spunea că o să-i dăm drumul şi va fi iarăşi liber. 
Ce părere are fratele meu Old Shatterhand? 

Cred că şi-a greşit socotelile. Cine vine să pârjolească şi să 
ucidă, acela nu merită să mai vadă lumina soarelui. 

Cum, Old Shatterhand vrea să mă omoare? tresări 
okanandul. 


Nu. Eu nu sunt ucigaş. Însă e o mare deosebire între a 
omori pe cineva şi a-l pedepsi pe bună dreptate cu moartea. 

Şi ar fi oare drept să-mi luaţi viaţa? 

Fireşte! 

Ba nu! Eu mă aflu aici pe pământul nostru. 

Ba te afli în casa unui alb, chiar dacă pământul de 
dedesubt îţi aparţine. După legile Vestului, am dreptul să te 
ucid, dacă pătrunzi cu forţa în wigwamul meu. Fratele 
Winnetou ţi-a spus cum trebuia să procedezi; şi eu sunt cu 
totul de părerea lui. Nimeni nu ne poate învinui de nimic 
dacă îţi scurtăm chiar acum zilele. Dar tu ne cunoşti; ştii că 
nu vărsăm niciodată sângele oamenilor dacă nu e 
neapărată nevoie. S-ar putea să ajungem la o învoială care 
să te salveze. Întreabă-l pe Winnetou, căpetenia apaşilor, şi 
vei afla ce şi cum. 

Omul venise ca să-i judece pe alţii, şi acum stătea el 
înaintea judecății. Se afla în mare încurcătură. Tulburarea i 
se citea pe faţă, deşi îşi dădea osteneală s-o ascundă. Ar fi 
vrut, fireşte, să mai aducă alte argumente în favoarea sa, 
dar nu le găsi. De aceea preferă să tacă, privindu-l pe apaş 
cu nişte ochi plini de aşteptare şi de mânie reţinută. 
Deodată, îşi îndreptă privirea spre Rollins, ajutorul 
negustorului, şi mi se păru că, premeditat sau nu, îi cerea 
acestuia să-l susţină. Şi, într-adevăr, negustorul îi luă parte: 

Sper că Winnetou, şeful apaşilor, nu e setos de sânge. 
Chiar şi aici, în Vest, nu se aplică pedeapsa decât pentru 
fapte săvârşite. Or, în cazul nostru, nu s-a petrecut nimic 
care să justifice o pedeapsă. 

Winnetou îl măsură cu privirea, bănuitor. Apoi rosti: 

Când fratele meu Old Shatterhand şi cu mine, şeful 
apaşilor, avem ceva de hotărât, nu ne trebuie sfatul 
nimănui. Vasăzică, degeaba îţi baţi gura. Şi vâră la cap că 
bărbaţilor nu le stă bine limbuţia. Vorbeşte numai când e 
nevoie. 

De ce asemenea dojana aspră? Poate că nici Winnetou nu- 
şi dădea seama de ce. Însă, după cum s-a dovedit mai 


târziu, instinctul lui nu dăduse greş nici de astă dată. 
Adresându-se „Murgului”, continuă: 

Ai auzit cuvântul lui Old Shatterhand: judecata lui e şi a 
mea. Nu vrem să te ucidem, dar trebuie să ne spui totul pe 
şleau, fără ocolişuri sau înşelăciuni. Mărturiseşte cinstit: De 
ce aţi venit încoace? Doar n-ai să fii atât de laş, încât să ne 
ascunzi adevărul...! 

Iuf! exclamă indianul cu ciudă. Războinicii okananzi nu 
sunt nişte fricoşi cum ziceai adineauri. N-am nimic de 
ascuns. Am vrut să atacăm casa. 

Şi să-i daţi foc? 

Da. 

Şi cu oamenii ce urma să se întâmple? 

I-am fi ucis. 

Şi v-aţi hotărât singuri la această faptă? 

Okanandul şovăi. De aceea, Winnetou îşi preciza 
întrebarea: 

Poate v-a îndemnat cineva? 

Omul tăcu şi de astă dată, ceea ce pentru mine însemna de 
fapt o confirmare. 

Murgul” pare să nu găsească răspuns stărui Winnetou. 
Dar aici e în joc însăşi viaţa lui. Dacă vrea să aibă zile, 
atunci să răspundă. Cine a pus la cale atacul? Poate cineva 
din afara voastră? 

A fost unul care ne-a îndemnat mărturisi în cele din urmă 
prizonierul. 

Cine? 

Oare căpetenia apaşilor obişnuieşte să-şi trădeze aliaţii? 

Nu! recunoscu Winnetou. 

Atunci, să nu fie cu supărare, nici eu nu trădez. 

Înţeleg, şi nu mă supăr. De fapt, cine-şi vinde prietenul 
merită ucis ca un câine râios. N-ai decât să treci sub tăcere 
numele lui. Vreau să ştiu numai dacă omul cu pricina e din 
neamul vostru, al okananzilor. 

Nu. 

E dintr-un alt trib? 


Nu. 

Vasăzică, e un alb? 

Da. 

Se află acum afară, printre războinicii tâi? 

Nu, nu-i afară. 

Aşadar, se adevereşte bănuiala noastră, a lui Old 
Shatterhand şi a mea: aţâţătorul e un alb. Asta înseamnă că 
vom fi mai blânzi cu tine. Siouxii-okananda au tot dreptul să 
nu îngăduie aşezarea albilor pe glia lor străbună, dar nu e 
cazul să-i şi ucidă după cum vă puseserăţi în gând. 
Chibzuind, pe de altă parte, că totuşi nu v-aţi dus la 
îndeplinire planul, o să-ţi dăruim, cu anumite condiţii, viaţa 
şi libertatea. 

Ce condiţii? întrebă „Murgul”. 

Două la număr. Mai întâi, trebuie să te lepezi de albul care 
v-a îndemnat încoace. 

Condiţia aceasta părea să nu-i convină okanandului. 
Totuşi, după oarecare şovăială, consimţi şi se interesă de 
cea de-a doua condiţie. Winnetou îl lămuri: 

Vei cere acestei feţe palide, care se numeşte Corner, să 
cumpere de la voi pământul sau să-l părăsească. Numai 
dacă nu-ţi va împlini cererea, atunci te vei întoarce cu 
războinicii tăi şi-l vei alunga. 

De astă dată, „Murgul” se învoi mai repede. În schimb, 
colonistul era împotrivă. Se referi la legea proprietăţii 
private şi debită un lung discurs, pe care Winnetou i-l 
reteză în cele din urmă: 

Noi îi cunoaştem pe albi numai ca pe nişte nemernici care 
ne fură pământul. Legile, dreptul şi datinile voastre nu ne 
interesează. Crezi că după ce-ai răpit pământul altora, vei 
scăpa de pedeapsă punându-te sub ocrotirea legilor ticluite 
de voi? Te ajut cât pot; mai mult să nu-mi ceri. Acum vom 
fuma calumetul, Old Shatterhand, eu şi căpetenia 
okananzilor, ca să consfinţim înţelegerea noastră. 

Winnetou vorbise pe un ton atât de hotărât, încât Corner 
renunţă să mai protesteze. Apoi apaşul umplu pipa păcii şi, 


cu ceremonialul cunoscut, convenţia fu pecetluită. 
Socoteam puţin probabil ca şeful okananzilor să-şi calce 
cuvântul. Nici Winnetou nu ezita să-i acorde încrederea; se 
îndreptă spre uşă, trase zăvorul şi rosti: 

Fratele meu roşu se poate întoarce acum la războinicii săi 
şi să plece cu ei împreună. Suntem, convinşi că-şi va ţine 
legământul. 

Okanandul ieşi. Prevăzători, puserăm din nou zăvorul la 
uşă şi ne postarăm la ferestre ca să-l urmărim. Se depărta 
doar câţiva paşi şi se opri anume în bătaia lunii; dorea să-l 
vedem şi noi. Vârându-şi două degete în gură, şuieră o dată 
lung şi ascuţit. Cât ai clipi, războinicii se adunară în jurul 
lui. Erau, fireşte, surprinşi de acest semnal, de vreme ce 
însuşi „Murgul” le ordonase să stea ascunşi şi liniştiţi. Dar 
căpetenia le vorbi cu glas tare, spre bună-ştiinţă. 

Războinicii okananzilor să asculte aici! Am venit încoace 
pentru a-l pedepsi pe Corner, faţa palidă care s-a cuibărit 
pe pământul nostru fără să ne ceară învoirea. Eu m-am 
strecurat înainte ca să iscodesc, şi totul ar fi mers ca pe apă 
dacă nu se aflau aici, în popas de noapte, doi dintre cei mai 
vestiți bărbaţi ai preriei şi ai munţilor: Old Shatterhand şi 
căpetenia apaşilor, Winnetou. Ei ne-au zărit când veneam 
încoace, iar pe mine Old Shatterhand m-a prins şi m-a vârât 
cu forţa în casă. De fapt, nu-i nici o ruşine să fii biruit de un 
asemenea om. În schimb, e o cinste să fumezi cu el şi cu 
Winnetou pipa păcii. Aşa am şi făcut. Şi am încheiat cu ei 
legământ să-i lăsăm în viaţă pe albii care s-au aşezat aici, 
dacă ne cumpără locul sau îl părăsesc într-un termen ce 
rămâne să-l hotărâm împreună. Aceasta e înţelegerea 
noastră şi eu, din parte-mi, mă voi ţine de cuvânt. Winnetou 
şi Old Shatterhand stau la fereastră şi îmi ascultă vorbele. 
Între noi e pace şi prietenie. Fraţii mei să mă urmeze! Ne 
întoarcem la wigwamurile noastre! 

Plecă şi dispăru după gard. Ceata de războinici pieri şi ea 
în noapte. 


Bineînţeles că ne repezirăm cu toţii afară să controlăm 
dacă plecaseră cu adevărat deşi eram aproape siguri că nu 
aveau intenţia să ne tragă pe sfoară. Găsind totul în ordine, 
scoaserăm caii din casă şi ne culcarăm iar în ocolul cu 
pricina. Numai Rollins părea bănuitor şi se luă după indieni, 
cică să-i mai ţină un timp sub observaţie. Fireşte că, mai 
târziu, aveam să ne lămurim de ce devenise atât de zelos. 
Nici nu băgarăm de seamă când se înapoie. Dar dimineaţa, 
când mă trezii din somn, îl văzui şezând alături de gazdă, în 
faţa uşii, pe un buştean ce ţinea loc de bancă. 

Corner ne dădu bineţe pe un ton prea puţin amabil. Era 
supărat şi convins că ar fi fost mult mai bine dacă i-am fi 
„curăţat” pe indieni, cum se exprimase în ajun. Acum avea 
de ales între a plăti şi a pleca. La urma urmei, nu-l 
plângeam deloc. De ce se instalase tocmai aici? 

Ce-ar spune locuitorii din Illinois sau din Vermont dacă un 
indian sioux, cu familia după el, s-ar opri acolo, declarând 
trufaş: „Pământul acesta îmi aparţine!” 

Nu ne prea sinchisirăm deci de supărarea colonistului şi, 
mulţumindu-i pentru găzduire, pornirăm la drum. 

Potrivit înţelegerii, Rollins ne însoțea, dar aproape că nu-i 
simţeam prezenţa. Călărea la oarecare distanţă, ca un mic 
slujbaş, care-şi arată astfel respectul faţă de superiori. 
Lucrul nu avea în sine nimic supărător, ba ne şi convenea. 
Puteam să discutăm în voie, nestingheriţi de nimeni. 

Abia după câteva ore se apropie de noi şi deschise vorba 
despre afacerea” proiectată. Se informă asupra calităţii şi 
cantităţii pieilor pe câre Old Firehand avea intenţia să le 
vândă. După ce-i dădurăm lămuririle necesare, încercă să 
afle în ce anume loc ne aştepta Old Firehand, unde şi cum 
îşi adăpostise marfa. Am fi putut să-i satisfacem şi această 
curiozitate, dar neştiind ce hram poartă, evitarăm să-i dăm 
un răspuns precis. De altfel, nu stă în obiceiul westmen-ilor 
sau al vânătorilor să divulge locurile în care îşi păstrează 
agonisita. Sincer vorbind, nici nu ne păsa dacă discreţia 


noastră îl indispune. Şi într-adevăr, din acea clipă, Rollins se 
ţinu mereu retras, cât mai departe de noi. 

Călăream în aceeaşi direcţie din care veniserăm în ajun 
prin urmare, nu mai era necesar să cercetăm împrejurimile. 
Le cunoşteam destul de bine. Totuşi, nu renunţaserăm 
complet la acea precauţie de care un westman încercat nu 
s-ar lipsi nicicând, chiar dacă ar cunoaşte ţinutul ca pe 
propriul său buzunar. Observam mereu terenul şi nu 
pierdeam din ochi urmele de oameni sau animale. Şi 
această atenţie neslăbită ne duse, către amiază, la 
descoperirea unei urme pe care am fi trecut-o, poate, cu 
vederea, dacă n-am fi constatat că cineva se ostenise s-o 
şteargă. Şi nici atunci poate că n-am fi luat-o în seamă, dacă 
n-am fi văzut alături iarba culcată la pământ, semn că acolo 
poposiseră nişte oameni. Ne-am oprit, aşadar, ca să 
examinăm urma de aproape. Atunci se apropie şi Rollins, 
descălecând lângă noi. 

O fi de animal sau de om? întrebă el. 

Winnetou nu-i acordă nici un răspuns; eu, însă, i-l dădui 
din politeţe: 

Se pare că nu prea aveţi experienţă în citirea urmelor. Aici 
totul e clar de la prima vedere. 

Adică, oameni? 

Desigur. 

Nu-mi vine să cred. 

Ar însemna ea iarba să fie mult mai strivită. 

Vă imaginaţi că există pe-aici inşi care bătătoresc anume 
pământul din plăcerea de a fi descoperiţi şi înşfăcaţi? 

Ah, nu, dar călare nu poţi evita să laşi urme mai 
pronunţate. 

Şi dacă respectivii merg pe jos, fără cai?! 

Cum pe jos? Prea ar bate la ochi, ar fi chiar suspect. Aici 
nu cred să găsiţi om care să nu-şi aibă calul său. 

De acord. Numai că se întâmplă, poate aţi auzit 
dumneavoastră, ca omul să-şi piardă într-un fel calul. 


Se întâmplă, fireşte. Dar în cazul nostru, nu e vorba de un 
singur ins. Unul, mă rog, rămâne fără cal, dar mai mulţi 
deodată... 

? 

O făcea pe deşteptul, deşi era clar că nu prea îl ajută 
cunoştinţele. De altfel, nici nu mai aveam chef să-i răspund. 
Şi chiar atunci interveni Winnetou: 

Ştie fratele meu Old Shatterhand ce urmă e asta? 

Ştiu. 

Trei albi fără cai, fără puşti, numai cu ciomege. Au plecat 
de aici în şir, unul după altul. Cel din coada a încercat să 
şteargă urmele. Vasăzică, se ştiau urmăriţi. 

Aşa gândesc şi eu. Totuşi... fără nici un fel de arme... 

f, 

În orice caz, nu aveau puşti. Altminteri am găsi vreun 
semn pe locul unde le-au lepădat în timpul popasului. 

Hm! Ciudat! Trei albi neînarmaţi, într-o regiune atât de 
periculoasă! Nu văd altă explicaţie decât că li s-a întâmplat, 
poate, o nenorocire; poate au fost atacați şi prădaţi. 

Fratele meu alb parcă ar gândi cu capul meu. Aceşti 
oameni au trecut pe-aici sprijiniți în crăci rupte din arbori; 
dovadă, găurile lăsate în pământ. Desigur că au nevoie de 
ajutor. 

Şi vrei să mergem în ajutorul lor? 

Căpetenia apaşilor e gata oricând să ajute, fără să întrebe 
dacă e vorba de indieni sau de albi. Mă interesează totuşi 
părerea lui Old Shatterhand, fiindcă eu, deşi aş vrea, mă 
cam îndoiesc, n-am încredere. 

De ce? 

Mi se pare cam suspectă purtarea acestor feţe palide. De 
ce şi-or fi dat osteneală să şteargă urmele care duc mai 
încolo, de vreme ce aici, pe locul popasului, au lăsat totul 
vraişte? 

Poate că n-au avut timp. Sau şi-or fi zis că nu e nicio 
primejdie dacă urmăritorii descoperă locul acesta; 


important e să nu vadă în ce direcţie au apucat de aci 
încolo. 

O fi cum spune fratele meu; dar asta înseamnă că sunt 
nişte oameni fără experienţă, nu westmeni adevăraţi. Hai 
după ei, să le dăm ajutor! 

De acord, mai ales că, după cât se pare, nu trebuie să ne 
abatem prea mult din drumul nostru. 

Încălecarăm din nou. Rollins însă şovăi. 

N-ar fi mai sănătos să-i lăsăm în plata Domnului? Ce 
interes avem să ne luăm după ei? Nu ne foloseşte la nimic. 

Nouă, ce-i drept, nu ne foloseşte, în schimb, lor...! 

Ne pierdem vremea... 

Nu suntem chiar atât de grăbiţi încât să abandonăm nişte 
oameni care, probabil, au nevoie de sprijinul nostru. 

Deoarece îi vorbisem pe un ton cam aspru, Rollins, 
îmbufnat, bâigui ceva neînțeles şi se săltă la rândul lui în şa. 
Mărturisesc că nu-l prea aveam la inimă. Totuşi, nu mi-l 
închipuiam încă nici pe departe atât de perfid pe cât era. 

Urmele treceau prin pădure, ducând apoi în câmp deschis. 
Erau proaspete. Le apreciam vechimea la cel mult o oră. Şi, 
într-adevăr, mânând bine caii, îi observarăm repede pe cei 
în cauză. Erau cam la o milă engleză depărtare şi abia 
străbăturăm jumătate din drum, că ne zăriră şi ei. Statură o 
clipă locului, parcă speriaţi. Pe urmă o luară la picior, fugind 
ca şi când i-ar fi ameninţat moartea. Dădurăm pinteni 
cailor. Fireşte că i-am fi putut ajunge imediat, dar căutarăm 
mai întâi să-i liniştim strigându-le câteva vorbe amicale. 
Atunci s-au oprit. 

Erau, într-adevăr, complet neînarmaţi; nu aveau nici 
măcar cuțite; îşi încropiseră nişte ciomege din crăci. În 
schimb, hainele de pe ei arătau destul de bine. Primul era 
legat la cap cu o basma; al doilea îşi purta braţul stâng într- 
o eşariă; al treilea părea nevătămat. Ne priviră bănuitori, 
înfricoşaţi. 

De ce fugiţi aşa, domnilor? îi întrebai. 

Dacă nu ştim cine sunteţi şi ce gânduri nutriţi...! 


răspunse cel mai vârstnic dintre ei. 

Asta n-are importanţă. Oricine am fi, tot v-am fi ajuns din 
urmă. De aceea, fuga e inutilă. Dar fiţi pe pace: suntem 
oameni de treabă. Ne-am luat după dumneavoastră ca să vă 
dăm, la nevoie, un ajutor. Bănuiam că nu sunteţi într-o 
situaţie tocmai plăcută. 

Şi n-aţi greşit, sir. Ne-a mers prost. Slavă cerului că am 
scăpat de la moarte! 

Dar cine v-a maltratat în felul ăsta? Nişte albi? 

Nu, Siouxii-okananda. 

Aşa, vasăzică. 

Şi când? 

Ieri dimineaţă. 

Unde? 

Sus, la Turkey-River. 

Dar cum s-au petrecut lucrurile? Sau poate aţi prefera să 
nu vă întreb? 

De ce nu, dacă sunteţi într-adevăr oameni de treabă, cum 
ne-aţi declarat adineauri?! în acest caz, n-am putea să 
aflăm oare numele dumneavoastră? 

Desigur, acest gentleman roşu e Winnetou, căpetenia 
apaşilor, eu sunt Old Shatterhand, iar dumnealui e mister 
Rollins, negustor de profesie, care ne însoţeşte în interes de 
afaceri. 

High-day! Slavă Domnului! Atunci, orice bănuială trebuie 
exclusă. Despre Winnetou şi Old Shatterhand am auzit 
multe, deşi nu ne numărăm printre westmeni. lată doi 
bărbaţi de nădejde, pe care te poţi bizui! Norocul nostru că 
ne-aţi ieşit în cale. Da, domnilor, avem urgentă nevoie de 
ajutor, foarte urgentă. Răsplătească-vă cerul pentru binele 
ce ni-l veţi face! 

Suntem gata! Numai să ştim ce anume ar fi de făcut. 

Înainte de toate, să ne recomandăm. Eu mă numesc 
Warton. Acesta e fiul meu. lar celălalt mi-e nepot. Venim din 
regiunea New-Ulm, ca să ne stabilim la Turkey-River. 

Mare imprudenţă! 


Aşa e, din păcate. Dar n-am ştiut ce ne aşteaptă aici. Ni se 
înfăţişase totul atât de frumos şi de simplu! Ai fi zis că n- 
aveam decât să ne instalăm şi să strângem recolta. 

Cum se poate! Şi la indieni nu v-aţi gândit deloc? 

Ba da, însă ne-au fost descrişi cu totul altfel decât sunt în 
realitate. Ne-am echipat bine şi am venit încoace ca să ne 
alegem un loc bun pentru gospodărie. Ei, şi am căzut în 
mâinile pieilor-roşii! 

Să fiţi mulţumiţi că aţi scăpat aşa de ieftin! 

Aveţi dreptate, sir. La început, lucrurile se anunțau mult 
mai grave. Indienii îi dădeau zor cu stâlpul torturii şi cu alte 
asemenea „plăceri”. Dar pe urmă s-au mulţumit să ne 
alunge, după ce ne-au luat totul, afară de haine. Aveau 
preocupări mai importante decât să se care cu noi. 

Aţi înţeles, poate, despre ce anume preocupări era vorba? 

Nu le cunoaştem graiul, însă căpetenia o rupea niţel pe 
englezeşte şi ne-a pomenit de unul Corner, un colonist, 
căruia probabil că-i purtau sâmbetele. 

Exact. Se pregăteau să-l atace chiar aseară; de aceea nu 
prea aveau timp, nici chef să se ocupe de voi. Asta v-a salvat 
viaţa. 

Dar ce fel de viaţă! 

Ce-aţi spus? Nu înţeleg! 

Vreau să spun că e un calvar să n-ai asupra ta nici o armă, 
nici măcar un cuţit cu care să-ţi faci rost de vânat. De ieri 
dimineaţă ne-am hrănit doar cu rădăcini şi cu coacaze, iar 
aici, în prerie, nici atât. Dacă nu veneaţi, cred că muream 
de foame. Pentru că, scuzaţi, ceva ic ale gurii, poate o 
bucăţică de carne, se va fi găsind, probabil, la 
dumneavoastră... 

Se găseşte. O să vă dăm. Şi acum, de fapt, încotro 
grăbeaţi? 

Spre fortul Wilke. 

Cunoaşteţi drumul? 

Nu prea, dar cred că am ghicit oarecum direcţia. 


Într-adevăr, aţi ghicit-o. Şi aveţi vreun interes special să 
ajungeţi la fort? 

Avem un interes cât se poate de serios. Vă spuneam 
adineauri că noi, ăştia trei, am luat-o înainte ca să depistăm 
locul. Familiile noastre, venind din urmă, ne aşteaptă la 
fortul Wilke. Dacă ajungem acolo, am scăpat cu toţii de 
primejdie. 

lată o coincidenţă fericită! Şi noi mergem exact în aceeaşi 
direcţie. În plus, ne aflăm în raporturi amicale cu 
garnizoana din fort. Dacă vreţi, facem drumul împreună. 

Da? Ne îngăduiţi, sir? 

Cum de nu! Doar n-o să vă lăsăm aici la voia întâmplării! 

Dar nu avem cai; ni i-au luat indienii. Va trebui să mergem 
pe jos şi veţi pierde mult timp din cauza noastră. 

N-avem ce face. Acum staţi, odihniţi-vă. Să vă dăm şi ceva 
de mâncare. 

Rollins nu părea deloc mulţumit de hotărârea luată, înjură 
printre dinţi, apoi trăncăni ceva despre întârziere şi despre 
caritatea noastră inutilă. Dar nu-l luarăm în seamă. Sărirăm 
din şa şi, după ce le dădurăm de mâncare străinilor, ne 
culcarăm în iarbă. Nefericiţii drumeţi se ospătară cu poftă 
şi se odihniră câteva ore. Apoi ne continuarăm drumul, 
reluând direcţia de la care ne abătusem; Oamenii erau 
fericiţi şi dispuşi să mai sporovâiască, dar Winnetou şi cu 
mine nu ne arătam prea guralivi. 

În ce-l priveşte pe Rollins, cei trei încercară zadarnic să-i 
dezlege limba. Era supărat foc şi, drept orice răspuns, îi 
repezea cu brutalitate. Faptul acesta îl scăzu şi mai mult în 
ochii mei. Omul îmi deveni şi mai antipatic. De aceea îl 
urmăream, mereu, pe ascuns, cu privirea. Şi rezultatul 
acestei atente examinări se dovedi pe parcurs cu totul altul 
decât cel bănuit. 

Aşa, de pildă, văzui că, ori de câte ori se credea 
neobservat, un zâmbet ironic, satisfăcut, şi răutăcios îi 
strâmba gura. Totodată, se uita pieziş, cercetător, la 
Winnetou şi la mine. Desigur că aici era un tâlc, şi încă unul 


primejdios. Atent, ca să nu bage de seamă, continuam să-l 
urmăresc. Din când în când, privirea i se întâlnea cu a celor 
trei străini care, repede, şi-o mutau în altă parte, lăsându- 
mi totuşi impresia că ar fi înţeleşi între ei. Să fi fost oare 
tuspatru cunoştinţe vechi sau chiar asociaţi? Şi atitudinea 
ostilă a lui Rollins să nu fi fost decât o mască? Dar ce motive 
să-i fi determinat la un asemenea joc? Doar străinii aceştia 
ni se arătau plini de recunoştinţă! Ori mă înşelam? 

Curios lucru! Identitatea, aş zice permanentă, de simţire şi 
de gândire dintre apaş şi mine, se manifestă şi acum. 
Tocmai când meditam asupra constatărilor mele, Winnetou 
se opri, cobori de pe cal şi se adresă bătrânului Warton: 

Fratele alb a mers destul pe jos; să mai urce acum pe calul 
meu. Cred că şi Old Shatterhand va face la fel. Avem 
amândoi picioare bune şi vom ţine pasul cu caii. 

La început, Warton se prefăcu a nu accepta, dar până la 
urmă primi bucuros. Fiul său încalecă pe Swallow. 

S-ar îi cuvenit ca şi Rollins să-i ofere calul celui de-al 
treilea drumeţ. Dar n-o făcu. De aceea, pe parcurs, fiul şi 
nepotul lui Warton se folosiră cu schimbul de calul meu. 

Mergând pe jos, ne cream posibilitatea de a rămâne mai în 
urmă, fără a da de bănuit. Ne ţineam la oarecare distanţă, 
ca să nu fim auziţi şi, ca măsură de precauţie, vorbeam în 
graiul apaşilor. 

Fratele meu Winnetou nu şi-a cedat calul din milă, ci din 
altă cauză începui eu. 

Old Shatterhand judecă bine confirmă apaşul. 

I-ai observat cu atenţie pe cei patru? 

Văzându-te cam bănuitor, m-am apucat şi eu să-l 
urmăresc. Dar şi mai înainte băgasem de seamă unele 
lucruri. 

Ce anume? 

Fratele meu va ghici, desigur, şi asta. 

Nu cumva e vorba de bandajele lor? 

Chiar aşa. Unul şi-a înfăşurat capul, celălalt braţul, şi cică 
rănile astea ar proveni de la întâlnirea lor de ieri cu siouxii- 


okananda. Crezi că-i adevărat? 

Nu cred. Mai curând mi se pare că nici n-au fost răniţi. 

Desigur, sunt teferi. Până acum am trecut pe lângă două 
ape şi ei nici gând să stea să-şi mai răcorească rănile. Dar 
dacă nu sunt răniţi, înseamnă că toată povestea cu 
okananzii e o minciună... 

Şi încă un lucru: te-ai uitat la ei când mâncau? 

Da. Au mâncat serios. 

Totuşi, prea puţin şi fără lăcomia unor oameni care, de ieri 
dimineaţă cică, nu s-ar fi hrănit decât cu rădăcini şi 
coacăze. Şi pe urmă, ei susţin că au fost ieri la Turkey-River. 
Dar gândeşte-te: când au putut să bată atâta drum până 
aici? 

Asta n-o mai ştiu, nu cunosc distanţa. 

Doar călare dacă poţi s-o parcurgi atât de repede. 
Vasăzică, ori au cai, ori n-au fost la Turkey. 

Hm! Să presupunem că au cai, dar atunci de ce ne-au 
minţit şi în seama cui şi-au lăsat animalele? 

Aflăm noi şi asta. Crede fratele meu că Rollins îi 
duşmănegşte într-adevăr? 

Ba eu cred că se preface. 

Am văzut şi eu: sigur că se preface. Se cunosc tuspatru. 
Poate că sunt chiar înţeleşi. 

Şi de ce tot jocul acesta? în ce scop? 

Greu de ghicit acum. Dar vom afla. 

Ce-ar fi să le spunem deschis bănuiala noastră? 

Nu e bine. 

, 

Purtarea lor poate avea altă pricină, fără nici o legătură cu 
noi. S-ar putea ca, în ciuda bănuielii noastre, oamenii să fie 
foarte de treabă. De aceea, să nu-i jignim: să nu le spunem 
nimic până nu ne convingem. 

Hm! Uneori fratele meu Winnetou mă face să mă ruşinez, 
pentru că mă întrece cu mult în bunătate şi delicateţe. 

Oare Old Shatterhand îmi găseşte vreo vină că mă port 
aşa? 


Nicidecum. Departe de mine să-ţi fac vreun reproş. 

Howgh! Să nu condamni niciodată până nu cunoşti 
adevărul. Mai bine îndură tu nedreptatea decât s-o 
săvârşeşti. Fratele meu să stea şi să judece: ce pricină ar 
avea Rollins să ne facă vreun rău? 

Absolut niciuna. Dimpotrivă, ar trebui să fie bucuros de 
întâlnirea noastră. 

Aşa e, fireşte Omul are tot interesul să vândă marfa; 
patronul lui ar putea să încheie o afacere bună cu Old 
Firehand. Or, în cazul că ni s-ar întâmpla ceva pe drum, 
totul ar cădea baltă, pentru că nimeni n-ar afla din gura 
noastră unde se adăposteşte Old Firehand şi marfa lui. Prin 
urmare, chiar dacă Rollins ar plănui vreo ticăloşie, 
deocamdată, până nu va vedea pieile, putem fi liniştii. Ce 
crede fratele meu? 

Cred la fel ca şi Winnetou. 

Şi acum, în privinţa celor trei, care pasămite, au venit să-şi 
caute aici un loc pentru viitoarea lor colonie şi au fost 
atacați... 

Nu sunt colonişti! 

Aşa gândesc şi eu. Sunt altceva. 

Dar ce? 

Orice-ar fi, cât călătorim împreună, n-avem de ce ne teme. 

Pe urmă, însă, după ce vom fi sosit la destinaţie... 

Iuf! zâmbi apaşul. Old Shatterhand parc-ar gândi iarăşi cu 
capul meu. 

Nu-i de mirare. Presupunerea e la mintea oricui, nici nu 
văd alta posibilă. 

Adică vrei să spui că tuspatru sunt negustori înţeleşi între 
ei? 

Da. Colonistul Corner ne-a informat ieri că Burton, 
negustorul, lucrează cu patru sau cinci ajutoare. S-ar 
putea, deci, ca bătrânul acesta, care îşi zice Warton, să fie 
de fapt Burton. Numele se cam aseamănă. Se poate ca 
negustorul să fi poposit azi-noapte în vecinătatea lui Corner, 
iar Rollins, ajutorul, tocmai de aceea să fi dispărut o vreme 


din casă; o fi plecat să-l anunţe pe patron în legătură cu 
afacerea propusă de noi. Şi atunci, bătrânul a hotărât să ne 
iasă în drum şi să ni se alăture împreună cu celelalte două 
ajutoare. 

Dar cu ce gând? Bun sau rău? 

Hm! Cred că nu tocmai bun. Altminteri, ar însemna ca 
toată şmecheria să nu aibă decât un singur scop: ca 
negustorul să ajungă la magaziile lui Old Firehand, să vadă 
marfa şi s-o preţuiască în taină, fără ca noi să bănuim cu 
cine aveam de-a face. Ar fi, ca să spun aşa, un şiretlic 
negustoresc. Dar nu-i prea înţeleg rostul, de vreme ce 
Rollins poate stabili tot atât de bine valoarea pieilor. 

Fără îndoială. Rămâne deci să bănuim altceva. „Drumeţii” 
ăştia, împreună cu Rollins. vor să pătrundă la noi, să vadă 
unde se găsesc pieile şi să le ia fără nici o plată. 

Prin urmare, jaf sau chiar omor? 

Da. 

Şi eu bânuiesc acelaşi lucru. 

E aproape sigur. Sunt oameni suspecți, par a fi nişte 
răufăcători. Însă pe drum, nici o grijă: nu ne vor face nimic. 
Lovitura urmează abia când vom ajunge la „fortăreaţa” lui 
Old Firehand. 

Dar nu e deloc greu să le stricăm socotelile. Pe Rollins n- 
avem încotro, trebuie să-l luăm cu noi. În schimb, de ceilalţi 
putem scăpa mai repede. Ne despărţim, şi gata. Ziceau 
doar că se duc la fortul Wilke, unde sunt aşteptaţi de 
familiile lor. Aşa că e simplu. Totuşi, chiar pe parcurs, nu 
trebuie să uităm nici o măsură de precauţie. De aceea, 
trebuie să fim cu ochii pe ei zi şi noapte. 

Da, da, să fim atenţi; eu, unul, cred că şi caii lor se află 
prin preajmă, sub paza cuiva. Vasăzică, să ne hotărâm: 
deseară dormim cu schimbul. Vom veghea pe rând, gata de 
luptă şi fără să ne simtă nimeni. 

Astfel se desfăşură discuţia noastră, în timp ce mergeam 
pe jos, în urma cailor. Cu luciditatea lui, Winnetou judecase 
iarăşi bine. Dar nu întrezărise totul. Dac-am fi bănuit şi 


restul, cu greu ne-am fi putut păstra calmi în faţa 
„tovarăşilor” noştri de drum. 

Nici după-amiază, deşi invitaţi cu stăruinţă, nu ne 
folosirăm de caii noştri. Când se făcu seară, am fi poposit 
bucuroşi în preria deschisă unde, privind roată, poţi depista 
mai uşor primejdiile, dar se pornise o vântoasă rece cu 
ploaie, care ne-ar fi muiat până la piele. Am preferat deci să 
ne continuăm drumul şi, ajungând la marginea unei păduri, 
ne-am adăpostit sub nişte arbori cu coroana deasă. Astfel, 
căutând să ne ferim de ploaie, lăsarăm oarecum pe al doilea 
plan preocuparea noastră în legătură cu pericolul poate 
chiar iminent care ne ameninţa şi căruia, dacă s-ar fi 
produs, nu i-am fi putut face faţă decât prin neadormită 
vigilenţă. 

Proviziile noastre erau calculate numai pentru două 
persoane, dar Rollins avea şi el de-ale mâncării, încât toată 
lumea se îndestulă. Ba mai rămase şi un rest pentru a doua 
zi când, de altfel, ne puteam îngriji de ceva vânat proaspăt. 

După cină ar fi fost desigur cazul să ne culcăm, numai că 
însoțitorii noştri nu se arătau dispuşi să doarmă. Discutau 
zgomotos, nestingheriţi, cu toate că-i prevenisem să nu 
vorbească tare. Până şi Rollins deveni vorbăreţ, povestindu- 
şi aventurile trăite în timpul diverselor sale călătorii de 
afaceri. Fireşte că nici eu, nici Winnetou nu puteam adormi. 
Stăteam amândoi treji, deşi nu luam parte la discuţie. 

Această animaţie gălăgioasă nu-mi părea deloc 
întâmplătoare, ba mai degrabă întreţinută intenţionat. Nu 
cumva era un mod de a ne abate atenţia de la nişte lucruri 
ce se petreceau în preajmă? Privindu-l pe Winnetou, 
constatai că era şi el frământat de acest gând. Toate 
armele, chiar şi cuțitul, le ţinea la îndemână, iar privirea-i 
ageră, abia mijită printre gene, pândea orice mişcare deşi 
numai eu, care-l cunoşteam ca pe mine însumi, eram în 
măsură să-i observ încordarea. Ziceai că stă cu ochii închişi, 
că doarme. Fireşte că şi eu făceam la fel. 


Ploaia încetă curând şi vântul se mai potoli. Ne-ar fi 
convenit să ne mutăm acum în câmp deschis, dar am fi dat 
loc la nemulțumiri şi proteste din partea celorlalţi. De aceea 
râămaserăm pe loc. 

Aflându-ne pe teritoriul ostil al indienilor siouxi, aveam un 
pretext serios ca să nu încingem focul, după care s-ar fi 
putut orienta eventualii aliaţi ai însoţitorilor noştri. Eram 
siguri că, datorită deprinderii noastre cu întunericul, vom 
descoperi la timp orice mişcare suspectă... 

Ne adăpostiserăm, cum spuneam, sub nişte copaci cu 
rămuriş bogat şi, presupunând că duşmanul nu ar putea 
veni decât dintr-o anume direcţie, stăteam cu faţa la 
pădure. Sus, în văzduh, se ivi secera subţire a lunii, 
presărând cu lumină uşoară, mată, creştetele copacilor 
boltiţi deasupra noastră. Conversaţia celor patru se 
prelungea mereu, zgomotos. Era clar că, deşi nu ni se 
adresau direct, urmăreau să ne reţină atenţia şi să ne-o 
sustragă de la alte preocupări. Winnetou stătea întins pe 
jos, rezemat în cotul stâng şi cu capul în palmă. Deodată, 
observai că-şi îndoaie uşurel piciorul drept, închipuind cu 
genunchiul un unghi ascuţit. Avea oare de gând să tragă cu 
arma „de la genunchi”, acea faimoasă şi dificilă poziţie pe 
care am descris-o în altă parte? 

Într-adevăr! Apucă puşca de argint şi o lipi, aparent fără 
nici o intenţie, de coapsă. Scrutând întunericul în 
prelungirea puştii lui Winnetou, descoperii o licărire slabă 
de tot, cam fosforescentă, ce stăruia într-o tufă, sub un 
copac al patrulea de lângă noi. Numai un om ca Winnetou, 
extrem de ager şi exersat, o putuse zări. Fără îndoială că 
acolo se ascundea cineva. Winnetou se pregătea deci să-l 
împuşte pe spion „de la genunchi”, să-l trăsnească drept 
între ochi, singura ţintă sigură. Încă niţel şi ochii aceia vor 
intra în bătaia puştii. Aşteptam încordat clipa fatală. 
Winnetou nu trăgea niciodată pe alături, fie chiar şi 
noaptea, din această poziţie dificilă. Văzui cum îşi fixează 
degetul pe trăgaci. 


Dar nu a-păsă. 

Dimpotrivă, lăsă să-i alunece puşca din mână şi îşi întinse 
la loc piciorul. Ochii din tufiş dispăruseră. 

Şiret, băiatul! îmi şopti Winnetou în graiul apaşilor. 

Pesemne că ştie cum se trage „de la genunchi”. S-o fi 
descurcând şi el din asemenea poziţie îi spusei tot în şoaptă. 

E o faţă palidă. 

Desigur. Un sioux n-ar sta cu ochii căscaţi. Acuma ştiu că 
duşmanul ne pândeşte. 

Dar şi dânsul ştie că l-am simţit. 

Aşa e, din păcate. O fi înţeles că te pregăteai să tragi; de- 
acum înainte, va fi cât se poate de atent. 

N-o să-i ajute la nimic. Mă iau după el. 

Mare primejdie...! 

Pentru mine? 

Va observa numaidecât că ai dispărut de aici, şi... 

Pshaw! Îl fac să creadă că mă duc la caii noştri. Asta n-o 
să-l neliniştească. 

Lasă-l mai bine în seama mea, Winnetou! 

Cum, vrei să te trimit pe tine în gura lupului, ca şi când 
mie mi-ar fi teamă?! Eu l-am zărit primul şi e dreptul meu 
să-l învăţ minte. Ajută-mă numai să ies de aici fără să-i 
trezesc bănuiala. 

Ca să-i împlinesc dorinţa, mă adresai după câtva timp 
însoţitorilor noştri: 

la mai încetaţi cu sporovăială! Pornim dis-de-dimineaţă şi 
trebuie să mai apucăm un pic de somn! Spuneţi, vă rog, 
mister Rollins, v-aţi priponit bine calul? 

Bine! răspunse acesta contrariat că le-am întrerupt 
taifasul. 

Al meu se cam plimbă în voie interveni cu glas tare 
Winnetou. Trebuie să-i aleg şi eu un locaş de păscut în 
timpul nopţii şi să-l priponesc. Vrea fratele Old Shatterhand 
să-l duc şi pe-al lui? 

Dacă eşti atât de bun! încuviinţai, ca şi când am fi avut 
într-adevăr grija cailor. 


Winnetou se ridică încet, îşi aruncă pe umeri pătura şi 
plecă agale spre cai. Ştiam însă că, mai încolo, se va culca 
pe burtă şi se va târi înapoi spre pădure. Fireşte că pătura 
nu-i slujea la nimic; nu o luase decât pentru a-i deruta pe 
ceilalţi. 

Discuţia, întreruptă o clipă, se reanimă. Faptul îmi 
convenea numai în parte. Winnetou putea, ce-i drept, să se 
apropie mai uşor de spionul cu pricina, dar în acelaşi timp 
eu, de aici, nu-l mai puteam urmări cu auzul. Mă prefăcui că 
moţăi, cu ochii aproape închişi, ca şi cum nimic nu m-ar 
interesa. De fapt, observam cu mare atenţie liziera pădurii. 

Trecură cinci, zece minute; se făcu aproape o jumătate de 
oră. Începea să mă îngrijoreze soarta lui Winnetou, căci 
ştiam cât de dificil e să te furişezi pe întuneric şi câtă 
precauţie se cere când ai de-a face cu un duşman şiret care, 
pe deasupra, se mai şi aşteaptă la o surpriză. În sfârşit, 
auzii zgomot de paşi din direcţia în care plecase Winnetou, 
cică după cai. Întorsei pentru o clipă capul şi zării o umbră 
care venea de departe, fără grabă. Desluşeam şi pătura 
aruncată pe umeri. Aşadar, era limpede. Winnetou îl 
prinsese pe spion şi-l făcuse inofensiv. 

Îl aşteptam acum cu sufletul uşurat. Paşii se apropiau din 
ce în ce, apoi se opriră îndărătul meu şi... stupoare! Un glas 
care nu era al lui izbucni: 

Şi acum, ţine! 

Mă întorsei brusc şi văzui într-adevăr pătura, dar cel ce o 
purta ca să mă inducă în eroare nu era apaşul, ci un individ 
bărbos, care-mi păru cunoscut. Se pregătea tocmai să mă 
lovească cu patul armei. Dădui să sar la o parte, însă prea 
târziu: dar atât că nu mă nimeri în creştet, ci la ceafă un 
loc, de altfel, şi mai primejdios. Lovitura mă paraliza; o a 
doua, drept în creştet, mă făcu să-mi pierd cunoştinţa. 

Trebuie să fi zăcut aşa pe puţin cinci-şase ore, deoarece, 
când îmi revenii în fire şi, cu mari eforturi, îmi ridicai niţel 
pleoapele ca de plumb, se lumina de ziuă. Câteva clipe, şi 
închisei din nou ochii. Eram într-o stare cu totul aparte: nici 


somn, nici trezie, nici ceva intermediar, îmi era de parcă aş 
fi murit şi spiritul meu asculta discuţia celor adunaţi lângă 
propriu-mi cadavru. Numai că nu distingeam cuvintele până 
ce auzii o voce care m-ar fi putut scula într-adevăr din 
morţi: 

Câinele de apaş nu vrea să mărturisească nimic, iar pe 
ăstălalt îmi pare că l-am ucis. Păcat! Capturarea lui m-a 
bucurat mai mult ca orice. L-aş fi făcut eu să simtă ce 
înseamnă să cazi în mâinile mele! Aş da nu ştiu cât să văd 
că mai trăieşte! 

Timbrul acestei voci mă făcu să holbez ochii. Priveam fix la 
individul pe care din cauza bărbii lui dese şi buimac cum 
eram, nu-l recunoscusem din prima clipă. Îmi veţi înţelege 
desigur grava uimire, aflând că omul respectiv era Santer, 
nimeni altul decât Santer! Aş fi vrut să nu observe că 
trăiesc dar nu reuşeam. Pleoapele, care mai înainte îmi 
păruseră atât de grele, refuzau acum să se închidă. Îl 
ţintuiam cu privirea şi parcă nu eram în stare să mi-o mut 
de la elpână ce, la un moment dat, ticălosul sări în sus de 
bucurie: 

Trăieşte, trăieşte! A deschis ochii! Ia să controlez dacă mă 
înşel, ori ba. 

Îmi adresă o întrebare. Neprimind nici un răspuns, se lăsă 
în genunchi lângă mine, mă apucă de guler şi mă zgâlţăi 
zdravăn, izbindu-mă cu capul de pietroaiele pe care 
zăceam. Să mă apăr, nu era chip: fusesem legat cobză. 

N-ai de gând să vorbeşti, câine? Văd că răsufli, ţi-ai venit 
în simţiri, poţi să răspunzi. Dacă nu vrei, îţi smulg eu vorba 
din gură. 

Îmi tot scutura capul în toate părţile, încât îl zării alături 
pe Winnetou, legat fedeleş, strâns ca un ghem. O asemenea 
poziţie l-ar fi dat gata până şi pe „omul-şarpe” de la bâlci. 
Câtă suferinţă va fi îndurat bietul meu prieten! Şi poate că 
stătea aşa de multe ore, chinuit în mod barbar. În afară de 
el şi de Santer, nu mai vedeam decât pe pretinsul Warton, 


cu fiul şi cu nepotul său, Rollins, ajutorul negustorului, nu 
era de faţă. 

Ei, ai de gând să vorbeşti? răcni Santer ameninţător. Vrei 
să-ţi trezesc limba cu cuțitul? Răspunde dacă mă cunoşti, 
dacă ştii cine sunt, dacă înţelegi ce-ţi spun! 

Ce rost mai avea să tac? Ne-am fi înrăutățit situaţia şi 
atâta tot. Măcar de dragul lui Winnetou trebuia să mă arăt 
mai maleabil. Ce-i drept, nici nu ştiam dacă sunt în stare să 
vorbesc, dar încercarea îmi reuşi oarecum: 

Vă cunosc. Sunteţi Santer. 

Aşa, aşa! Mă recunoşti, care vasăzică! rânji el satisfăcut, 
îmi închipui că te bucuri grozav! Ce surpriză pentru tine, ce 
plăcere, ce încântare! Nu-i aşa? 

Am ezitat să răspund acestei explozii de batjocură. Atunci 
îşi scoase cuțitul şi îi sprijini vârful de pieptul meu. 

Deschide gura, spune „da” răspicat! Că de nu îţi străpung 
inima! 

În ciuda durerilor, care desigur că-l tortura, Winnetou 
interveni: 

Fratele meu Shatterhand nu va spune „da”! Mai degrabă 
se va lăsa ucis! 

Taci, câine! se răsti la el Santer. Dacă mai scoţi un cuvânt, 
îţi strâng legăturile până-ţi crapă os cu os. Aşadar, Old 
Shatterhand, prietene, dragule, nu-i aşa că eşti fericit de 
revedere? 

Da am răspuns hotărât, fără a ţine seama de dorinţa lui 
Winnetou. 

Aţi auzit? Aţi auzit? triumfă Santer, adresându-se 
celorlalţi. Old Shatterhand, faimosul, invincibilul Old 
Shatterhand cum mai tremură în faţa cuţitului! Iată-l cum 
recunoaşte frumos, ca un băâieţaş cuminte, că-l bucură 
nespus întâlnirea noastră. 

Să nu fi fost starea mea chiar atât de proastă cum 
credeam sau cinismul acestui om să-mi fi dat, poate, puteri 
nebănuite nu ştiu. Dar îmi simţii deodată capul limpede, 


uşor, eliberat parcă de durere şi ameţeală. Izbucnii cu glas 
tare, râzând: 

Vă înşelaţi rău de tot! Nu de teama cuţitului am spus „da”. 

Zău? Atunci, de ce? 

Fiindcă acesta e adevărul: mă bucur sincer că ne revedem, 
în sfârşit. 

Cuvintele din urmă le rostii cât se poate de serios, fără nici 
o nuanţă de ironie sau de batjocură. Tonul acesta îl 
nedumeri pe Santer. Îşi înălţă capul, încruntă sprâncenele 
şi mă studie câtva timp. 

Ce-ai spus? Am auzit bine? Oare ţi-am zguduit creierul în 
aşa hal, încât aiurezi? Care vasăzică, te bucuri cu adevărat? 

Bineînţeles! confirmai cu hotărâre. 

Pe toţi dracii! Mai că-mi vine să cred că vorbeşti neserios! 

Cât se poate de serios! 

Atunci eşti inconştient, eşti nebun! 

Nicidecum. Sunt mai conştient ca niciodată. 

Da, da, da, atunci e vorba de obrăznicie, nemaipomenită 
obrăznicie! Omule, te fac covrig, ca şi pe Winnetou... te 
spânzur de picioare, să-ţi ţâşnească sângele prin toţi porii! 

Asta n-o veţi face! 

Şi de ce n-aş face-o? Din ce motiv? 

Îl cunoaşteţi atât de bine, încât nu e nevoie să vi-l spun. 

Oho! Nu ştiu nimic! 

Pshaw! Pe mine nu mă păcăliţi! Vreţi să mă spânzurați? 
Poftim! În zece minute îmi dau duhul şi n-o să mai aflaţi 
ceea ce vă interesează. 

Nimerisem în plin. I-o citeam pe faţă. Privind mirat către 
Warton, clătină din cap şi zise: 

Aţi văzut, blestematul? Noi îl credeam mort, şi când colo, 
nici nu-şi pierduse cunoştinţa! A auzit tot ce l-am întrebat 
pe Winnetou, roşul ăsta al naibii, care şi-a pus lacăt la gură! 

Iar aţi dat pe-alături interveni eu. Am zăcut într-adevăr în 
nesimţire, însă Old Shatterhand are destulă minte în cap ca 
să vă ghicească planul. 

Aşa? Păi atunci, n-ai decât să spui ceea ce ne interesează! 


Absurd! Vă ţineţi de copilării! N-o să aflaţi nimic, absolut 
nimic! Dimpotrivă, vă declar încă o dată că mă bucur sincer 
de întâlnirea noastră. Prea mult am dorit o, pentru ca acum, 
când s-a realizat, să nu-mi încânte inima. În sfârşit, ne 
găsim faţă în faţă, în sfârşit! 

Mă privi îndelung, ca absent. Trânti apoi o înjurătură, pe 
care nu o pot reda, şi se răsti la mine: 

Afurisitule, ai noroc că te cred nebun, căci, dacă aş fi 
convins că eşti în toată firea, şi că-mi vorbeşti anume aşa, ţi- 
aş oferi nişte lecţii de tortură să te-nveţi minte! Voi fi deci 
îngăduitor. Dar te previn: răspunde sincer şi de bunăvoie. 
Altfel, te aşteaptă o moarte de care n-a mai murit nimeni pe 
lumea asta! 

Se aşeză în faţa mea, şi, după câteva clipe de meditaţie, 
continuă: 

Voi, ăştia, vă credeţi grozav de deştepţi, cei mai teribili din 
tot Vestul Sălbatic. Dar cât de proşti sunteţi de fapt 
amândoi! Uite, de pildă, Winnetou se luase pe urmele mele. 
Credea că mă prinde. Ei, ce zici, m-a prins? Altul în locul lui 
ar crăpa de ruşine. Şi acum, răspunde-mi cinstit: aşa-i că 
aseară mi-aţi zărit ochii? 

Da confirmai eu. 

Aşa-i că Winnetou voia să tragă în mine? 

Da. 

Ei vezi, eu mi-am dat seama numaidecât şi m-am ascuns. 
Dânsul s-a sculat de lângă tine şi a dat să se strecoare pe 
furiş în spatele meu. Aşa-i? 

Exact. 

Zicea să mă surprindă, ha-ha-ha-ha! Parcă n-aş fi ştiut ce 
urmăreşte! Şi un copil ar fi înţeles manevra. Cică să mă 
surprindă pe mine! Ce tâmpenie! Zău dacă n-aţi merita să 
vă batem la dos ca pe nişte ţânci! Venise să mă înşface pe 
mine, şi, când colo, l-am prins eu şi l-am doborât cu patul 
puştii. Pe urmă, mi-am aruncat frumuşel pe umeri pătura pe 
care o lepădase el şi m-am dus să-ţi fac o vizită. De fapt, ce 
ţi-ai zis când m-ai văzut în locul apaşului? 


M-am bucurat. 

Şi când te-am pocnit o dată şi a doua oară? Te-ai bucurat şi 
atunci? Cred că mai puţin. V-am dus de nas ca pe nişte 
băieţaşi, de care nici măcar nu-ţi vine să râzi, pentru că-ţi 
inspiră milă. Şi acum? Acum vă aflaţi în puterea noastră şi 
nicăieri o salvare, absolut nicăieri, afară de cazul că mi s-a 
muia mie inima şi m-aş hotărî la blândeţe. Nu e deloc exclus 
să vă ofer o dovadă de mărinimie, însă cu o condiţie: să-mi 
daţi informaţiile de care am nevoie. Uită-te la aceşti trei 
bărbaţi! Sunt oamenii mei. Vi i-am scos în cale ca să vă 
ademenească. Ei, să-ţi aud acum părerea: drept cine ne iei? 

Ştiam eu acuma şi cine şi ce sunt cu toţii, dar raţiunea îmi 
poruncea să fiu abil. De aceea, rostii: 

Mi-ajunge cât ştiu despre dumneavoastră; de mai mult n- 
am nevoie. Aţi fost şi aţi rămas, desigur, până în ziua de azi, 
un nemernic. 

Bine! Ascultă ce-ţi spun: voi trece deocamdată peste 
această gravă insultă; dar după ce încheiem discuţia 
noastră, vine şi răsplata. "Ţine minte, să nu uiţi! îţi 
mărturisesc fără ocol că decât semănatul, ne place mai mult 
culesul. Cel dintâi ne cam oboseşte şi îl lăsăm în seama 
altora. Noi, unde dăm peste vreo recoltă uşor de cules, o şi 
strângem fără a sta mult pe gânduri; nici nu ne pasă ce vor 
spune oamenii care pretind că ogorul e al lor. Aşa am făcut 
până acum, aşa vom face şi de aci încolo, până vom găsi că 
ne ajunge. 

Şi când va fi asta? 

Poate chiar în curând. Aici, prin apropiere, se află un lan 
tare frumos şi bine copt. Am vrea să-l secerăm. Dacă 
izbutim, s-ar zice că ne-am căpătuit. 

Felicitările mele! rostii ironic. 

Mulţumesc! răspunse el pe acelaşi ton. Dacă ne feliciţi, 
înseamnă că ne doreşti binele şi vei fi drăguţ să ne dai o 
mână de ajutor ca să găsim lanul cu pricina. 

Ah! Nu ştiţi unde se află? 

Ştim numai că nu e departe de aici. 


Asta-i neplăcut. 

Nici o grijă! Ne dai tu informaţiile necesare! 

Mă cam îndoiesc. 

Zău? 

Pe onoarea mea! 

De ce? 

Fiindcă nu cunosc nici un lan care să vă convină. 

Ba cunoşti! 

Ba deloc! 

Asta s-o crezi tu! Dacă-mi îngădui, am să-ţi împrospătez 
memoria. Fireşte că nu e vorba, propriu-zis, de un lan, de 
un câmp, ci de o magazie ascunsă, pe care vrem să o golim. 

Ce fel de magazie? 

Cu piei, cu blănuri şi cu alte asemenea. 

Hm! Şi ziceţi c-o cunosc? 

Da. 

Cred că vă înşelaţi. 

Nicidecum. Ştiu totul. N-ai să tăgăduieşti că aţi fost în casa 
bătrânului Corner, la Turkey-River. 

Am fost... 

Ce-aţi căutat la el? 

Am poposit întâmplător, fără nici o intenţie. 

Nu încerca să mă duci cu preşul! Eu am vorbit cu Corner 
şi am aflat chiar din gura lui pe cine aţi căutat acolo. 

Ei, pe cine? 

Pe un negustor, anume Burton. 

Palavragiu, bătrânul. 

Asta n-ar fi trebuit să v-o spună... 

Uite că mi-a spus. Negustorul urma să cumpere de la voi o 
mare cantitate de piei. 

De la noi? 


Adică, mai precis, de la Old Firehand, care conduce un 
grup de vânători şi a strâns o grămadă de piei în depozit. 

Măi, măi, dar ştiu că sunteţi bine informat! 

Nu-i aşa? râse Santer, plin de sine, fără să priceapă că-l 
iau peste picior. Nu l-aţi găsit pe negustor; în schimb, v-a 
însoţit unul din oamenii lui. Noi am urmărit să vă prindem 
pe tustrei; din păcate, însă, individul, cred că-i zice Rollins, 
a şters-o în timp ce ne ocupam de voi. 

Deprins să observ totul, chiar şi cel mai mic amănunt, nu- 
mi scăpă faptul că, povestindu-mi acestea, Santer aruncase 
o privire către locul de unde ne pândise în ajun. Ochii lui 
stăruiseră numai o clipă, poate fără voie, asupra tufişului 
respectiv dar destul ca să devin atent. Nu cumva această 
fugară privire îl vizase tocmai pe Rollins? Trebuia să dezleg 
taina. Deocamdată, însă, nici nu mă uitai într-acolo, ca să nu 
simtă că bănuiesc ceva. Santer continuă să-mi vorbească: 

Dar nu face nimic. Nu-mi trebuie nici un Rollins câtă 
vreme dispun de voi. Îl cunoşti pe Old Firehand? 

Da. 

Ştii şi bârlogul unde se ascunde? 

Cum sănu! 

Aha! Mă bucură că mi-o mărturiseşti cu atâta francheţe. 

Pshaw! De ce n-aş spune adevărul...! 

Well! Presupun, deci, că n-o să-mi faci greutăţi. 

Credeţi? 

Da. Pentru că recunoşti, desigur, că n-aveţi cale mai bună 
decât să spuneţi totul, absolut totul. 

Şi întrucât calea asta e cea mai bună? 

Vă veţi uşura soarta. Chiar foarte mult. 

Şi altminteri, ce credeţi că ne-ar aştepta? 

Moartea! Doar mă cunoaşteţi şi vă cunosc. Ştim foarte 
bine cum stăm: cine cade în puterea celuilalt e pierdut. Ei, 
şi aţi căzut voi în puterea mea, deci trebuie să muriţi. 
Întrebarea e însă: cum, în ce fel? Am fost dintotdeauna 
hotărât să vă jupoi pe îndelete, eu voluptate, până vă daţi 


sfârşitul. Acuma, luând în considerare afacerea cu Old 
Firehand, poate că m-aş arăta mai puţin sever. 

Şi, adică, ce am avea de făcut? 

Să-mi descrieţi ascunzătoarea şi să-mi indicaţi unde se 
află. 

Şi, în schimb? 

Vă asigur o moarte rapidă, fără dureri; un glonţ în cap. 

Splendid! Oferta e într-adevăr ispititoare, dar nu prea 
cuminte din partea dumneavoastră. 

Cum aşa? 

De pildă, vrând să profităm de această moarte uşoară şi 
rapidă, am putea foarte bine să vă minţim, să vă indicăm un 
loc care nici măcar nu există. 

Ar însemna că mă credeţi mult prea naiv; doar n-am să mă 
mulţumesc fără dovezile necesare. Deocamdată, să vedem 
dacă-mi trădaţi locul. 

Trădare, da, ăsta-i cuvântul. Numai că Old Shatterhand, 
după cum veţi fi ştiind, nu are obiceiul să trădeze. De altfel, 
şi Winnetou v-a refuzat. Îmi închipui că nici nu v-a 
învrednicit cu vreun răspuns, pentru că e prea mândru ca 
să stea de vorbă cu orice secătură. Eu, însă, m-am pretat la 
discuţie, şi n-am făcut-o fără scop. 

Vasăzică, dumneavoastră urmăriţi un anume scop? Care? 
întrebă Santer cu vădită curiozitate. 

Nu e cazul să vi-l divulg; îl veţi afla mai târziu, încercase să 
fie mai politicos cu mine, nu mă mai tutuise, îmi spunea 
„dumneavoastră” dar acum se răsti din nou: 

Prin urmare, refuzi şi tu? 

Da. 

Nu vrei să-mi spui nimic? 

Absolut nimic! 

Te fac ghem ca pe Winnetou! 

N-aveţi decât! 

Vă chinuim până scoatem sufletul din voi! 

Degeaba! Nu v-aţi alege cu nici un rezultat. 

Asta s-o crezi tu! Găsim noi în orice caz (depozitul! 


V-ar trebui un noroc chior, dar nici atunci nu v-aţi atinge 
ţinta. Ar fi prea târziu. Pentru că, fiţi atent! dacă nu ne 
întoarcem până la un anumit termen, atunci Old Firehand 
va fi avertizat şi va goli depozitul. Aşa ne-am înţeles cu el 
înainte de plecare. 

Întunecat, scormonind în sinea lui, Santer îşi tot juca în 
neştire cuțitul, ceea ce însă nu mă înspăimântă deloc. Îi 
ghicisem de fapt dubla sa intenţie. Prima eşuase: trebuia să 
treacă deci la cea de-a doua. Deşi făcea eforturi, nu reuşea 
decât în mică măsură să-şi ascundă şovăiala. 

Să ne ucidă şi să-l jefuiască pe Old Firehand iată ce-şi 
propusese. Însă pofta de înavuţire covârşea până şi ura ce-o 
nutrea faţă de noi. În ultimă instanţă, era chiar gata să ne 
elibereze, dacă astfel ar fi putut intra în posesia comorii. De 
aceea, aşteptam oarecum fără grijă hotărârea lui. În fine, îşi 
înălţă din nou privirea: 

Vasăzică, eşti decis să taci? 

Categoric! 

Chiar dacă refuzul v-ar costa imediat viaţa? 

Cu atât mai mult! O moarte rapidă e de preferat chinurilor 
la care vreţi să ne supuneţi. 

Well! Am să te silesc. Să vedem dacă mădularele tale sunt 
insensibile ca şi ale apaşului. 

Făcu un semn celorlalţi trei. Aceştia mă înşfăcară şi mă 
duseră lângă Winnetou cu care prilej privii din nou către 
locul unde luciseră aseară ochii spionului. Da, bănuiala se 
adeveri; acolo se ascundea cineva. Îşi scosese puţin capul 
din frunziş ca să vadă ce se întâmplă cu mine. Şi mi se păru 
că e Rollins. 

Ca să fiu scurt, voi spune doar că mă legară ca şi pe 
Winnetou. Zăcurăm aşa vreo trei ore, fără să schimbăm 
între noi un cuvânt, fără să scoatem măcar un geamăt. 
Santer venea din sfert în sfert de ceas să ne întrebe dacă 
ne-am schimbat hotărârea, dar nu primea nici un răspuns. 
Totul depindea de cine va şti să rabde mai mult el sau noi. 
Eram convins că Winnetou vede situaţia în acelaşi fel. 


Către amiază, după ce mai stăruise o dată fără succes,pe 
lângă noi, Santer se retrase şi se sfătui în taină cu complicii 
săi. Apoi vorbi anume cu glas tare: 

Mi se pare şi mie că s-o fi ascuns prin preajmă. 

Că de fugit, cum să fugă aşa, fără cal?! Hai, căutaţi-l peste 
tot! Eu rămân să-i păzesc pe dumnealor. 

Se referise la Rollins. Însă faptul că vorbise în gura mare, 
îi demasca adevărata intenţie. Când vrei să prinzi pe cineva 
care se ascunde prin apropiere, nu te apuci să strigi şi să-l 
pui astfel în gardă. Complicii îşi luară armele şi plecară. lar 
eu, în sfârşit, îi şoptii lui Winnetou: 

Ştie fratele meu ce se urmăreşte? 

Ştiu. Îl vor, prinde, cică, pe Rollins şi-l vor aduce aici. 

Cu siguranţă! Iar Santer, după ce, chipurile, îl va fi crezut 
duşman, se va preface că descoperă în el o veche 
cunoştinţă. Şi, atunci Rollins va interveni în favoarea 
noastră. 

şi Santer, „şovăind” câtva timp, o să ne dea drumul. 
Lucrurile se vor petrece ca în acele case mari, frumoase, 
unde feţele palide joacă teatru. 

Exact! Santer fireşte că e negustorul care-şi zice Burton, 
iar Rollins nu s-a arătat până acum, pentru că trebuia să fie, 
cică, prins, şi astfel să intervină pentru eliberarea noastră. 

Aşa e. Judecăm la fel. Dacă Santer ar fi fost mai deştept, n- 
ar fi avut nevoie de atâtea şiretlicuri. Îl lăsa pe Rollins să ne 
însoţească până la capăt, şi apoi ar fi aflat de la el unde ne 
poate găsi pe toţi, pe noi şi pe Old Firehand. 

S-a pripit, vezi bine. Fără îndoială că era cu siouxii- 
okananda când cu atacul asupra casei lui Corner. Doar sunt 
aliaţi. lar Rollins, ajutorul, avea misiunea să iscodească. 

Bandiţii ar fi trebuit să-şi dea seama de la bun început că 
nu vom fi atât de păcătoşi, încât să-l trădăm pe Old 
Firehand. Acum încearcă să-şi repare greşeala. Ne vor da 
drumul ca să ne urmărească apoi până la „fortăreaţă”. Bine 
că nu i-am dat lui Rollins informaţii în legătură cu 
ascunzătoarea! 


Discutarăm astfel, aproape fără să mişcăm buzele, încât 
Santer nici nu băgă de seamă. Stătea, de altfel, pe jumătate 
întors cu spatele şi trăgea cu urechea la cele ce se 
petreceau în pădure. 

După câtva timp, se auzi de acolo un strigăt puternic, apoi 
răsunară alte glasuri şi, tot ţinând-o într-o gălăgie, cei trei 
Warton se arătară de după tufiş; îl înşfăcaseră pe Rollins, 
care se zbătea nevoie-mare, cică să scape din mâinile lor. 

În sfârşit, l-aţi adus! le sări în întâmpinare Santer. Nu vă 
spuneam eu că trebuie să fie pe-aici?! Duceţi-l lângă ceilalţi 
şi să mi-l faceţi ghem, ca şi... 

Nu sfârşi fraza şi, covârşit parcă de o surpriză grozav de 
plăcută, exclamă bâlbâindu-se: 

Ceee?! Ci... cine-i ăsta? Văd eu bine, sau e o părere? 

La rândul său, Rollins simula aceeaşi surpriză nebănuită, 
se smulse din mâinile celor trei Warton şi rosti emoţionat: 

Mister Santer! Dumneavoastră aici? E cu putinţă? O, 
atunci ara scăpat! Nu mă mai tem de nimic! 

Fireşte, mister Rollins, fireşte! Fiţi pe pace! Ia te uită cum 
m-am înşelat! Vasăzică, dumneavoastră sunteţi acel Rollins 
pe care umblam să-l prind? Cui să-i treacă prin gând că 
sunteţi, nu-i aşa, una şi aceeaşi persoană eu adică, vreau să 
spun, că lucraţi acum cu Burton, negustorul?! 

Da, mister Santer, am dus-o şi eu, ca omul, când mai bine, 
când mai rău, dar acum pot spune că sunt mulţumit. Mă 
aflam tocmai într-o călătorie de afaceri, excelentă afacere, 
mister Santer. Din păcate, însă, mă pomenesc aseară că... 

Dar nu mai continuă şi-i strânse cu efuziune mâinile, a 
unui amic pe care nu-l văzuse de multă vreme. Apoi, 
deodată, uitându-se la noi, se arătă consternat: 

Ei, dar staţi niţel, mister Santer! Nu cumva chiar 
dumneavoastră ne-aţi făcut pozna aseară? 

Bineînţeles. 

Drace! Să mă trezesc atacat de cel mai bun prieten al 
meu, căruia i-am salvat de atâtea ori viaţa? Ce-aveţi cu 
mine? 


Ce să am? Nimic. Nici nu v-am văzut bine la faţă. Aţi şters- 
o ca din puşcă...! 

E adevărat. Voiam să mă pun mai întâi în siguranţă, pentru 
ca, pe urmă, să le dau o mână de ajutor acestor doi 
gentlemeni. De aceea nici n-am fugit prea departe. M-am 
ascuns chiar aici, aşteptând momentul potrivit ca să-i scap 
şi pe ei. Dar de ce i-aţi legat în aşa hal? Asta-i prea de tot! 
Daţi-mi voie să-i dezleg numaidecât! 

Dădu parcă să vină spre noi, dar Santer îl apucă de braţ: 

Ce vă trece prin gând, mister Rollins? Indivizii ăştia sunt 
duşmanii mei de moarte! 

Dar, pe de altă parte, sunt prietenii mei! 

Nu mă priveşte! Noi avem o răfuială, trebuie să-i şterg de 
pe faţa pământului. De aceea i-am şi luat prizonieri. 
Fireşte... fără să ştiu de prezenţa dumneavoastră. 

Vai de mine, ce încurcătură! Vasăzică, sunt duşmanii 
dumneavoastră de moarte? Şi, totuşi, n-am altă cale, 
trebuie să-i ajut! Oare aveţi dovezi chiar atât de temeinice 
împotriva lor? 

Prea suficiente ca să le frâng de zece ori gâtul. 

Nu uitaţi, totuşi, cine sunt! 

Credeţi că nu-i cunosc? 

E vorba de Winnetou şi de Old Shattterhand. Pe ăştia nu e 
cazul să-i ucideţi aşa, cu una, cu două! 

Tocmai fiindcă e vorba de ei nu pot să-i cruţ pentru nimic 
în lume. 

Vorbiţi serios, mister Santer? 

Foarte serios. Vă asigur că sunt iremediabil pierduţi. 

Chiar dacă vă rog eu...? 

Chiar şi atunci. 

Dar gândiţi-vă la ce-mi datoraţi! V-am salvat viaţa în atâtea 
rânduri... 

Ştiu, şi n-am s-o uit niciodată, mister Rollins. 

Vă mai amintiţi ce s-a petrecut ultima oară? 

Ce? 

Aţi jurat că-mi veţi împlini orice dorinţă, orice rugăminte! 


Hm! Parcă-mi amintesc. 

Şi dacă v-aş ruga, de pildă, acum... 

E, 

Mai bine tăceţi, pentru că în cazul de faţă sunt nevoit să vă 
resping rugămintea, şi n-aş vrea să-mi calc promisiunea. 
Lăsaţi-o pentru altă ocazie. 

Nu pot. E vorba de nişte obligaţii care-mi sunt sfinte. Vă 
rog, mister Santer, veniţi să vă explic! 

Îl luă de braţ şi-l conduse mai la o parte. Acolo se încinse, 
aparent, o discuţie; în contradictoriu, însoţită de gesturi 
nervoase. Îşi jucau comedia cu atâta pricepere, încât dacă 
nu eram convinşi de purul adevăr am fi fost în stare să-i 
credem. Apoi, Rollins se apropie de noi singur: 

Domnii mei, am obţinut deocamdată permisiunea de avă 
uşura situaţia în care vă aflaţi. Aţi văzut şi dumneavoastră 
câtă osteneală mi-am dat. Să sperăm că, până la urmă, tot 
voi reuşi să vă eliberez. 

Ne slobozi puţin legăturile, cât să putem respira mai uşor. 
Apoi se întoarse iar la Santer, reluându-şi aşa-zisa pledoarie 
în favoarea noastră. Dură destul de mult până ce, în sfârşit, 
reveniră amândoi şi Santer ne ţinu următorul logos: 

S-ar zice că dracul şi-a pus în gând să vă ocrotească. l-am 
făcut cândva o promisiune acestui gentleman, şi acum 
trebuie să mă ţin de cuvânt. Se foloseşte de ea şi nu 
renunţă nici în ruptul capului. De dragul lui sunt nevoit să 
fac cea mai gogonată prostie din viaţa mea. Vă voi da 
drumul. Dar toate lucrurile voastre, aşadar şi armele, 
rămân la mine. 

Nu-i răspunserăm nimic, nici eu, nici Winnetou. 

Ei? Vă surprinde aşa de mult mărinimia mea, încât v-aţi 
pierdut graiul? 

Tăcurăm şi de astă dată. Atunci interveni Rollins: 

Fireşte că sunt uluiţi în faţa unui gest atât de nobil. Am să-i 
dezleg. 

Întinse mâna spre mine. 


Staţi, nu vă atingeţi! îi strigai. Lăsaţi-mă aşa, mister 
Rollins! 

Ce aveţi? Aţi înnebunit? 

Ori totul, ori nimic! 

Cum adică? 

Nu primim libertatea dacă nu ni se restituie armele şi 
celelalte lucruri! 

Dar e posibil? Ce gânduri mai sunt şi astea? 

Gândească alţii cum le place! Winnetou şi Old Shatterhand 
nu se urnesc de aici fără lucrările lor. Mai bine murim decât 
să se afle pe urmă că am fost dezarmaţi! 

Omule, ar trebui să fiţi bucuroşi că... 

Destul! îi tăiai vorba. Ştiţi că noi, când luăm o hotărâre, 
ținem morţiş la ea. 

Ei, drăcia dracului! După ce că fac totul ca să vă salvez, 
mai trebuie să înghit şi răstelile voastre! 

Îi trase din nou pe Santer deoparte. La această nouă 
consultare participară şi cei trei Warton. 

Fratele meu a întors-o bine îmi şopti Winnetou. Cu 
siguranţă că ne vor face pe plac. Doar sunt convinşi că, 
până la urmă, toate vor fi ale lor. 

Eram şi eu de aceeaşi părere. Bineînţeles că Santer o juca 
iarăşi pe intransigentul, dar după câtva timp se apropie de 
Nn0i şi rosti: 

Pot spune că aveţi astăzi noroc cu carul. Cuvântul dat mă 
obligă să fac nişte lucruri de-a dreptul nebuneşti. Veţi râde 
voi acum de mine, dar vă asigur că eu voi râde la urmă. Şi 
asta cât de curând! Uite ce am hotărât... 

Făcu o pauză pentru a pregăti efectul scontat. Apoi reluă: 

Vă dau drumul, vă restitui şi lucrurile. Dar toată ziua de 
azi veţi rămâne aici, legaţi de copaci, ca să nu ne puteţi 
urmări. Noi plecăm numaidecăt la treburile noastre. Mister 
Rollins merge cu noi, pentru ca nu cumva să vă elibereze 
prea curând. Se va întoarce însă o dată cu căderea nopţii. Îi 
datoraţi viaţa. Să-l răsplătiți cum se cuvine! 


Nimeni nu mai scoase o vorbă. Furăm legaţi de doi copaci 
vecini. Apoi oamenii lui Santer ne priponiră caii în 
apropiere şi ne aruncară lucrurile grămadă. Mare ne-a fost 
bucuria când am văzut printre lucruri şi armele noastre. 

Fără a mai zăbovi, toţi cinci încălecară şi porniră. Noi 
rămaserăm tăcuţi, extrem de atenţi, gata să prindem cel 
mai mic foşnet şi stăturăm aşa preţ de un ceas. La un 
moment dat, Winnetou îmi şopti: 

N-au plecat nicăieri. S-au ascuns. Vor să ne urmărească 
după ce vom porni de aici, adică la căderea nopţii, cum au 
hotărât ei. Asta ca să nu-i putem zări pe întuneric...! 

Ce-ar zice fratele meu dacă am pune mâna pe Santer? 
Cum să facem? 

În nici un caz nu trebuie să-l purtăm după noi până la Old 
Firehand. 

Fireşte că nu! N-are voie să vadă ascunzătoarea. Dacă 
mergem călare toată noaptea, apoi şi ziua, putem ajunge 
mâine seară la „fortăreaţă”. Dar noi ne vom opri pe 
parcurs. Rollins, urmându-ne, va lăsa, desigur, anumite 
semne în drum după care să se orienteze ceilalţi. Când va 
sosi clipa, îl doborâm şi ne întoarcem o bucată ca să-l 
aşteptăm pe Santer cu ai săi. Se învoieşte fratele meu cu 
acest plan? 

Da, cred că e bun. Santer e convins că ne are în mână şi, 
când colo, îl avem noi. 

Howgh! 

Un singur cuvânt, atâta rosti apaşul. Dar răzbătea din el o 
uriaşă satisfacţie că omul căutat de atâta vreme va fi, în 
sfârşit, prins... 

Ziua se târa tăcută, cu încetineală de melc. Cobori apoi o 
seară lungă, leneşă şi, în cele din urmă, o dată cu primele 
semne ale nopţii, auzirăm un tropot de cal. Rollins sări din 
şa, veni spre noi şi ne desfăcu legăturile. Desigur că nu 
pierdu ocazia să se înfăţişeze drept îngerul nostim salvator 
şi să ne înşire verzi şi uscate despre drumul pe care, cică, îl 
străbătuse însoţindu-l pe Santer. Noi făcurăm pe naivii şi-l 


asigurarăm de toată recunoştinţa noastră, ferindu-ne însă 
de vorbe prea mari. Apoi ne suirăm pe cai şi o luarăm încet 
din loc. 

Fireşte că „salvatorul” se ţinea înapoia noastră. Observam 
că, pentru a lăsa urme cât mai vizibile, îşi juca din când în 
când calul pe loc. Mai târziu, după ce răsărise luna, rupea 
din desiş câte o crenguţă, aruncând-o jos drept semn de 
orientare. 

Dimineaţa făcurăm un popas, iar la prânz altul de data 
asta mai lung, cam de vreo trei ore. Întârziam anume 
pentru ca Santer, care urma să pornească abia a doua zi în 
zori, să se apropie cât mai mult de noi. Făcurăm apoi încă 
vreo două ore de drum şi mai rămânea cam tot atâta până 
la „fortăreaţă”. 

În sfârşit, sosi momentul să ne răfuim cu Rollins. 
Descălecarăm. Faptul trebuie să-i fi dat de bănuit, căci sări 
şi el de pe cal, întrebându-ne: 

De ce v-aţi oprit, domnilor? Trei popasuri într-o zi? Doar n- 
o mai fi chiar aşa de mult până la Old Firehand! Decât să 
înnoptăm aici, mai bine i-am da drumul înainte. 

Winnetou, altminteri atât de temperat, îi răspunse: 

Uite că ne-am oprit, pentru că bandiții n-au ce căuta la Old 
Firehand! 

Bandiţi? Ce vrea să spună căpetenia apaşilor? 

Vreau să spun că tu însuţi faci parte dintr-o bandă. 

Eu? De când Winnetou e atât de ingrat, încât aruncă cu 
noroi asupra salvatorului său? 

Salvator? Crezut-ai oare cu adevărat că ne vei duce de nas 
pe amândoi, pe Old Shatterhand şi pe mine? Ştim totul, de- 
a fir-a-păr. Burton, negustorul, e de fapt Santer, iar tu eşti 
sluga lui. Tot drumul până aici l-ai aşternut cu semne, ca să- 
i arăţi pe unde s-o ia spre ascunzătoarea lui Old Firehand. 
Lucrezi cu duşmanul, şi te lauzi că ne-ai salvat! Am fost tot 
timpul cu ochii pe tine, fără să bănuieşti. Dar acum ţi s-a 
înfundat. Santer ne-a Cerut să-ţi arătăm recunoştinţă. Ei 
bine, facem socotelile! 


Dădu să-l umfle pe Rollins. Văzând primejdia, acesta se 
feri în lături şi se aruncă în şa. Dar în aceeaşi clipă, eu 
prinsei dârlogii, iar Winnetou sări pe crupa calului. Cum eu 
îl ţineam în loc, Rollins căută să scape mai întâi de mine. 
Scoase pistolul, îl îndreptă asupra mea şi trase. Mă aplecai 
fulgerător. Glonţul nu mă nimeri. Exact atunci trase şi 
Winnetou, răsturnându-l pe bandit de pe cal; îl dezarma şi-i 
vâri un căluş în gură. Apoi îi petrecurăm bine curelele în 
jurul trupului aceleaşi cu care fuseserăm noi înşine legaţi, şi 
îl imobilizarăm lângă un copac. Calul i-l priponirăm la mică 
distanţă. Ne gândeam ca, mai târziu, după ce-l vom fi prins 
pe Santer, să-l ducem acolo. Apoi încălecarăm şi ne 
întoarserăm o bucată îndărăt însă nu pe urmele noastre, ci 
paralel cu ele până ajunserăm la un desiş izolat, de unde 
puteam supraveghea apropierea lui Santer şi alor săi. 
Ascunserăm caii în hugeag şi ne aşezarăm la pândă. 

Trebuiau să vină dinspre apus; într-acolo se întindea o 
mică prerie netedă, fără nici un obstacol, care ne permitea 
să-l zărim pe Santer înainte de a ajunge în dreptul nostru. 
După calculele noastre, nu mai aveam mult de aşteptat. Mai 
rămăsese aproximativ un ceas şi jumătate până la asfinţitul 
soarelui. Probabil însă că Santer avea să apară mai curând. 

Şedeam tăcuţi unul lângă altul, fără să ne sfătuim măcar 
asupra modului cum vom proceda. Doar ne înţelegeam atât 
de bine, încât ştiam fiecare ce avem de făcut. Ne 
pregătiserăm lasourile. Santer şi cei trei Warton nu ne mai 
puteau scăpa. 

Dar trecu primul sfert de oră, apoi al doilea şi al treilea, 
fără ca nimeni să se arate. Abia după aproape un ceas de 
aşteptare zării la un moment dat, în partea de miazăzi a 
preriei, un punct care se deplasa rapid. 

Iuf! Un călăreț! exclamă Winnetou, arătând într-acolo. 

Exact, e un călăreț. Curios lucru! 

Iluf, iuf! Galopează în întâmpinarea lui Santer. Desluşeşti 
cumva culoarea calului? 

Pare să fie un roib. 


Într-adevăr, ca şi calul lui Rollins. 

Rollins? Imposibil! Doar l-am legat bine de tot! Ochii lui 
Winneltou fulgerau. Respirația i se acceleră şi faţa lui 
bronzată se întunecă şi mai mult. Dar se stăpâni şi zise 
calm: 

Să mai aşteptăm un sfert de ceas. 

Trecu şi acesta. Călărețul dispăruse de mult şi Santer nu 
mai venea. În sfârşit, apaşul luă o hotărâre: 

Fratele meu să dea fuga până la Rollins, să vadă dacă mai 
e acolo şi să se întoarcă numaidecât. 

Şi dacă Santer cu ai lui apar între timp? 

Îi dovedesc eu şi singur. 

Scosei repede calul din hugeag şi o luai înapoi la galop. 
Când, după zece minute, ajunsei la locul cu pricina Rollins, 
nicăieri! Dispăruse cu cal cu tot. Întârziai încă vreo cinci 
minute, ca să cercetez urmele lăsate de fugar. Apoi mă 
repezii iarăşi la Winnetou. Auzind care-i situaţia, apaşul 
ţâşni în sus, ca împins de un resort. 

Încotro să fi fugit? întrebă el. 

La Santer, ca să-l prevină. 

Ce arată urmele? 

Acelaşi lucru. 

Iuf! A ghicit că vom lua drumul înapoi, ca să punem mâna 
pe Santer şi a cotit-o niţel spre miazăzi ca să nu treacă prin 
dreptul nostru. De aceea l-am zărit tocmai la marginea 
preriei. Dar, mă-ntreb, cum s-o fi dezlegat? N-ai găsit vreo 
altă urmă? 

Ba da. Un călăreț, venind probabil din est, a descălecat 
lângă el şi i-a dat drumul. 

Te pomenegşti că vreun soldat din fortul Wilke... 

În nici un caz. Urma tălpilor e aşa de mare, încât nu poate 
fi vorba decât de uriaşele încălțări indiene ale lui Sam 
Hawkens. lar după forma copitelor, cred că am recunoscut- 
o şi pe bătrâna lui Mary. 

luf! Poate că mai e totuşi timp să-l prindem pe Santer. 
Fratele meu Shatterhand să vină! 


Sărirăm pe cai şi pornirăm ca vântul spre vest. Winnetou 
nu scotea o vorbă şi gonea năprasnic. Vai şi amar dacă-l 
prindea pe Santer! 

Soarele dispăruse după orizont. În cinci minute, 
străbăturăm mica prerie; după alte trei minute dădurăm de 
urmele lui Rollins, venind din stânga şi alăturându-se 
urmelor noastre mai vechi; încă trei minute, şi ajunserăm la 
locul unde fugarul se întâlnise cu Santer şi cu cei trei 
Warton. Stătuseră doar câteva clipe în loc şi făcuseră 
repede cale-ntoarsă. Deşi era întuneric, ne-ar fi fost destul 
de uşor să-i urmărim dacă ar fi luat-o îndărăt, pe drumul 
ştiut de noi. Dar ei, prudenţi, se abătuseră în altă direcţie. 
lată de ce, orbecăind o vreme prin necunoscut nici urmele 
nu se mai vedeau din cauza întunericului furăm nevoiţi, în 
ultimă instanţă, să abandonăm. 

Mut ca şi până atunci, Winnetou îşi întoarse calul şi o 
luarăm la galop înapoi. Goneam iarăşi spre vest. Mai 
văzurăm o dată locul unde îl pândiserăm pe Santer, apoi 
copacul de care fusese legat Rollins şi trecurăm înainte 
spre „fortăreaţă”. Santer ne scăpase iarăşi din mâini. Oare 
numai vremelnic, sau pentru totdeauna? Urmărirea n-o 
puteam relua decât la revărsatul zoilor. Şi era de aşteptat 
ca Winnetou să nu renunţe la ea cu nici un preţ. 

Tocmai răsărea luna când ajunserăm în preajma Mankizilei 
şi ne lăsarăm în jos către râpa unde, ascuns după tufişuri, 
stătea de obicei omul nostru de gardă. Era, într-adevăr, 
acolo şi ne somă cu glas tunător. Auzind răspunsul nostru, 
se grăbi să-şi ceară scuze: 

Nu vă supăraţi că am strigat cam tare, însă azi trebuie să 
fim mai treji ca oricând. 

De ce? 

Pare că se întâmplă ceva înăuntru. 

Ce anume? 

Nu prea ştiu. Dar cum s-a întors, mărunţelul acela de Sam 
Hawkens, parcă aşa îi zice, s-a pornit pe un discurs 
interminabil. 


Păi cum, a fost plecat? 

Da. 

Singur? 

Singur? 

Se confirma deci faptul că bătrânul Sam, altminteri atât de 
şiret, făcuse prostia de a-l elibera pe Rollins. 

Intrând în „fortăreaţă”, primul lucru ce-l aflai era că 
starea lui Old Firehand se înrăutăţise. Deşi boala nu 
prezenta un pericol deosebit, menţionez totuşi 
împrejurarea, pentru că tocmai ea avea să mă despartă de 
Winnetou. 

Sărind de pe cal, apaşul se îndreptă repede spre focul de 
tabără unde Sam Hawkens, Harry şi ofiţerul de la fortul 
Wilke şedeau lângă Old Firehand, întins pe jos şi învelit în 
pături. 

Slavă Domnului că v-aţi întors! ne întâmpină acesta cu 
voce stinsă. L-aţi găsit pe negustor? 

L-am găsit şi l-am pierdut răspunse Winnetou. Fratele meu 
Hawkens a fost cumva plecat? 

Da, am tras o raită prin împrejurimi confirmă cu candoare 
Sam. 

Ştie frăţiorul meu cam ce e dânsul? 

Ce să fie! Un westman, dacă nu mă-nşel! 

Westman? Un dobitoc, asta eşti. Un dobitoc cum nu s-a 
văzut şi nu se va vedea vreodată. Howgh! 

După această solemnă caracterizare, apaşul îi întoarse 
spatele şi plecă. O asemenea explozie din partea lui 
Winnetou, altminteri atât de calm şi delicat, stârni, 
bineînţeles, senzaţie. Dar totul se clarifică după ce le 
povestii oamenilor cele întâmplate. Îl găsisem pe Santer şi 
ne scăpase din nou! Era o păţanie cum nu se poate mai 
tristă. Prichindelul de Sam îşi ieşi pur şi simplu din fire; se 
blestema, se înjura, îşi zbârlea întruna barba haotică şi nu 
mai reuşea să se potolească; îşi smulse şi peruca din cap, 
batjocorind-o în fel şi chip, dar nici aşa nu se calmă. Până la 
urmă, o dădu de pământ şi trase concluzia: 


Winnetou are dreptate, perfectă dreptate! Sunt cel mai 
sinistru dobitoc, cel mai tâmpit greenhorn din câţi fac 
umbră pământului! Şi tâmpit voi fi câte zile-oi avea! 

Cum s-a făcut, dragă Sam, de-a scăpat Rollins? îl descusui. 

Prostia mea, omule! Auzii două împuşcături şi o luai călare 
în direcţia respectivă. La un moment dat, ce-mi văd ochii? 
Un om legat de un copac şi alături un cal priponit, dacă nu 
mă-nşel. Îl întreb, fireşte, pe individ cum de-a ajuns în 
starea asta şi el se dă drept negustorul care îl caută pe Old 
Firehand; cică indienii l-au atacat şi l-au legat de copac. 

Hm! Dintr-o singură privire ai fi putut constata că urmele 
nu proveneau de la indieni. 

Aşa-i, dar pesemne, că intrasem într-o zodie rea. Şi uite că 
l-am dezlegat. Aveam de gând să-l aduc încoace, dar a sărit 
pe cal şi dă-i, exact în direcţie opusă. Eu, ce să spun, căzui 
la griji, mai ales din cauza indienilor de care îmi vorbise. 
Aşa că hotărâi să dau fuga încoace şi să dau alarma, dacă 
nu mă-nşel. Îmi vine să-mi smulg părul din cap, dar ia-l de 
unde nu-i! lar peruca, pot s-o şi calcan picioare, că tot nu se 
schimbă situaţia. Mâine, însă, las' pe mine, găsesc eu 
urmele individului şi nu, mă las până nu-l prind şi nu-i curăţ 
pe toţi! 

Fratele Sam nu va face nimic interveni Winnetou, care se 
înapoiase între timp. Eu, căpetenia apaşilor, îl voi urmări 
singur pe ucigaş. Fraţii mei albi să rămână pe doc, pentru 
că Santer s-ar putea să vină totuşi la „fortăreaţă” ca s-o 
prade şi atunci e nevoie aici de oameni curajoşi care să-i 
stea împotrivă. 

Ceva mai târziu, după ce oamenii se mai liniştiră, 
dăruindu-se odihnei, măi dusei să-l caut pe Winnetou. Calul 
lui păştea la malul apei, iar el stătea culcat în iarbă. Când 
mă văzu, se ridică în picioare şi-mi prinse mâna: 

Ştiu ce vrei să-mi spui, frate Charly; ai dori să mă însoţeşti 
ca să-l prindem pe Santer, nu-i aşa? 

Da. 


Asta nu trebuie s-o faci. Old Firehand o duce cam rău cu 
sănătatea; Harry e încă un copil; Sam Hawkens, după cum 
te-ai putut-convinge şi tu adineauri; îmbătrâneşte; iar 
soldaţii de la fort sunt nişte străini totuşi. Aici, Old Firehand 
are mai multă nevoie de tine decât am eu dincolo; cu Santer 
o scot şi singur la capăt. În schimb, ce se întâmplă dacă, în 
lipsa mea, ticălosul vine pe drum ocolit şi, cu câţiva oameni 
de strânsură, pătrunde în „fortăreaţă”? Haide, arată-mi că 
ţii la mine şi rămâi cu Old Firehand! Vrei să-mi împlineşti 
dorinţa, frate? 

Îmi venea nespus de greu să mă despart de viteazul meu 
prieten, dar în faţa stăruinţei sale mă văzui obligat să 
cedez. În fond, argumentul lui era just: Old Firehand avea 
mai multă nevoie de ajutor decât dânsul. Totuşi, nu mă 
putui abţine să nu-l însoțesc o bucată de drum. Mai scânteia 
încă pe boltă luceafărul dimineţii când pornirăm împreună 
prin pădure. Apoi, o dată cu răsăritul soarelui, ne oprirăm 
chiar în locul de unde Santer făcuse cale-ntoarsă. Ochiul 
ager al apaşului mai desluşi încă urmele. 

Aici ne luăm rămas bun rosti Winnetou, aplecându-se din 
şa ca să mă îmbrăţişeze. Marele Spirit porunceşte să ne 
despărţim, dar la timpul cuvenit vom fi iarăşi împreună, căci 
Old Shatterhand şi Winnetou nu pot rămâne departe unul 
de celălalt. Pe mine vrăjmăşia mă mână înainte, pe tine te 
opreşte aici prietenia, iar dragostea va face să ne întâlnim 
din nou. Howgh! 

Mă sărută şi, îndemnându-şi calul cu un strigăt ascuţit, se 
depărta în grabă. Pletele-i lungi şi negre fluturau în 
văzduhul alb al dimineţii. Vei reuşi oare să pui mâna pe 
duşman? Când ne vom revedea, dragul meu Winnetou? 


SFÂRŞIT 


1 Benito Juarez (18061872), om politic mexican, 
participant la revoluţia burgheză din secolul XIX, 
preşedinte al Mexicului din 1858 până în 1872. În timpul 
preşedinţiei sale au fost adoptau; măsuri economice şi 
politice care au contribuit la dezvoltarea capitalistă a 
Mexicului şi au fost respinse intervenţiile armate ale 
Spaniei (186162), ale Angliei (1862) şi Franţei (186267). 

2 Ulysses Simpson Grant (18221885), om politic şi general 
american. A fost comandant suprem al forţelor armate ale 
Statelor din Nord în timpul războiului de secesiune 
(18641865). Preşedinte al S. U. A. Între anii 1869 şi 1877. 

3 E vorba de poezia „Clopotele” a poetului german 
Schiller. 

4 Ludwig Uhland (17871862), poet şi istoric literar 
german, liberal-burghez, aparţinând romantismului târziu. 

5 Achille Bazaine (18111888), mareşal francez, 
comandant al armatei franceze în timpul intervenţiei din 
Mexic din anii 186287. 

6 Pierre Jean de Beranger (17801857), poet francez, 
autor de cântece satirice populare, foarte răspândite în 
prima jumătate a sec. XIX. A publicat mai multe culegeri de 
cântece apărute între anii 1812 şi 1830. 

7 E vorba de Fenimore Cooper, scriitor american 
(17891851), autor ai unor romane de aventuri din viaţa 
pieilor-roşii.