Karl May — Groaznica Moarte A Lui Old Cursing Dry

KARL MAY 


GROAZNICA MOARIE A LUI OLD CURSING- 


DRY 


CUPEIN &: 
Groazmca moarte a lui Old Cursing- Dry 2 
Lurmunile Stântului Elrn 46 


GPROAZINICA MOARTE A LUI OLD CURSING-DEY, 

l, 

Încercând să vă istorisego cele ce urmează, nu pot să nu 
rearuntesc şi următoarea întâmplare din copilăria mea. Şi astăzi 
aceasta înrni stăruie atât de lkmpede în rninte, de parcă s-ar hi 
petrecut abia ieri, 

Stătearm, cinci sau şase bzueţi, în piață gi p-iveam un căruțag. Cau 
lui nu erau în stare să urnească din loc căruţa grea. Îi bătea furios, 
dar în zadar, În cele din urmă, ornul începu să injure, biciuind 
totodată atât de tare animalele, încât, în cele din urmă, caii reugiră 
într-adevăr să treacă povara peste obstacol, 

— Da, dacă niruc nu mai ajută, atunci singura noastră speranță 
rămăne într-o înțurătură cu „durnnezei”, râse căruțagul gi plecă rnau 
departe. 


LI Li Li L] 1 Li Li Li Li LILI 
[] Pi | SUI na MERE Da E E E E e E a E m E n m E a E a E i Nu n Et a ger aura În E O a i | Η —  ._ —j i Pope alpEă înca PE n Im NE iu ui PIE AA Di pă ÎN Fe, [RER 


KARL MAY 


GROAZNICA MOARIE A LUI 
OLD CURSING-DRY 


CUPRINS: 
Groaznica moarte a lui Old Cursing-Dry 2 
Luminile Sfântului Elm 46 


GROAZNICA MOARTE A LUI OLD CURSING-DRY. 

[. 

Încercând să vă istorisesc cele ce urmează, nu pot să nu 
reamintesc şi următoarea întâmplare din copilăria mea. Şi 
astăzi aceasta îmi stăruie atât de limpede în minte, de parcă 
s-ar fi petrecut abia ieri. 

Stăteam, cinci sau şase băieţi, în piaţă şi p-iveam un 
căruţaş. Caii lui nu erau în stare să urnească din loc căruţa 
grea. Îi bătea furios, dar în zadar. În cele din urmă, omul 
începu să înjure, biciuind totodată atât de tare animalele, 
încât, în cele din urmă, caii reuşiră într-adevăr să treacă 
povara peste obstacol. 

— Da, dacă nimic nu mai ajută, atunci singura noastră 
speranţă rămâne într-o înjurătură cu „dumnezei”, râse 
căruţaşul şi plecă mai departe. 

Cei aflaţi prin apropiere râdeau şi ei, iar noi, băieţii, eram 
atât de impresionați de înjurătură, încât imediat o 
preluarăm şi începurăm să o folosim cât mai des în jocurile 
noastre. Un timp se, „dumnezeia” cu o adevărată încântare, 
până când tatăl meu auzi această şi îmi făcu un semn 


binecunoscut mie prin fereastra deschisă. Acest semn avea 
darul de a mă transpune cât se poate de repede într-o stare 
accentuată de mâhnire. Aşa se întâmpla şi de această dată, 
nu fără motiv, deoarece trebui să ispăşesc folosirea acelui 
cuvânt tare prin lipsa mesei de prânz şi, mai mult, trebui să 
privesc neputincios, cu sentimente foarte tulburi cum fraţii 
mei savurau cu poftă orezul cu lapte. Această renunțare 
involuntară m-a durut atât de tare, încât am luat hotărârea 
de neclintit de a nu mai folosi niciodată cuvântul respectiv. 
Această hotărâre demnă a fost consolidată şi mai mult de 
faptul că, în urma mesei, iubita mea bunică, care pe atunci 
împlinise optzeci de ani, m-a luat deoparte şi m-a spălat pe 
gură cu o cârpă, frecându-mă atât de tare, încât mi-au dat 
lacrimile. 

— Ptiu, ptiu! Spunea în acest timp. Cine înjură, îşi 
murdăreşte gura şi asta atrage după sine o spălătură bună! 
Să ţii minte şi să n-o mai faci niciodată, dacă vrei ca să-mi fii 
drag şi în continuare! 

Ca să fiu sincer, trebuie să recunosc, această „spălătură” 
m-a impresionat şi mai mult decât renunţarea la desert, 
întrucât ceea ce-mi spunea bunica era pentru mine mult 
mai sfânt decât orice alt cuvânt. M-am retras, deci, într-un 
colţ neobservat pentru a continua curățirea buzelor cu 
mâna proprie. Totodată mi-am adus aminte că nu fusesem 
singurul care înjurase. Deci, m-am înarmat pe furiş cu 
cârpa de spălat şi m-am furişat din casă cu gând să-i adun 
pe toţi complicii. După ce am izbutit acest lucru, le-am 
explicat ce soartă aveau de înfruntat şi i-am îndemnat spre 
marea adăpătoare cu apă, din partea de sus a pieţei. Acolo 
a început „spălarea”, cu atâta silinţă, încât apa ne curgea 
până pe picioare şi am fost nevoiţi în cele din urmă să stăm 
la soare pentru a ne usca. 

Cât de multă plăcere ne făcuse această spălătură! Trebuie 
să spun că din acea zi am o repulsie împotriva oricărei 
înjurături sau sudălmi. Un om poate să-mi fie cât de 
simpatic, dar în momentul în care am auzit o singură 


înjurătură din partea sa, mă simt respins, iar dacă se 
dovedeşte în cele din urmă că ar fi chiar un om care înjură 
cu plăcere, atunci el nu mai există pentru mine. 

Cât de departe poate ajunge un om care se lasă pradă 
acestui viciu, am putut constata la bărbatul de care am să 
vă povestesc astăzi. Pilda lui constituie o dovadă clară că 
nu-i de glumit cu răbdarea şi bunăvoința lui Dumnezeu. 

În perioada când s-au întâmplat cele ce urmează, mă 
găseam cu Winnetou, căpetenia apaşilor, la indienii navajos, 
care îl recunoşteau ca supremă căpetenie, făcând, în cele 
din urmă, şi ei parte din poporul apaşilor. Pe atunci, ei 
făcuseră tabără în ţinutul numit Agua Grande şi aveau de 
gând să coboare de aici în Colorado. Dar, mai întâi, aşteptau 
ca un număr de vânători albi, pe care îi chemasem să ni se 
alăture, să sosească în tabăra lor. 

În timp ce aşteptam sosirea acestor oameni, paznicii 
indieni aduseră în tabără doi indieni străini, pe care îi 
prinseseră în condiţii foarte ciudate, îi interogară, dar 
refuzau să răspundă la întrebări. Nu putea fi scos nici un 
cuvânt de la ei. Feţele lor nu erau vopsite şi, deoarece nu 
purtau nici un semn distinctiv, nu se putea stabili cărui trib 
îi aparţineau. Ştiam că pieile roşii utah erau, în ultimul 
timp, duşmănoase tribului navajos. Din acest motiv m-am 
adresat lui Winnetou: 

— După părerea mea, sunt indieni utah, deoarece ei au 
coborât tot mai mult spre sud şi se pare că plănuiesc un 
atac împotriva indienilor navajos. Poate că aceştia doi au 
fost trimişi de ei pentru a iscodi tabăra. 

Credeam că spusesem un adevăr, dar Winnetou cunoştea 
mai bine indienii care trăiau aici sus, în nord, şi îmi 
răspunse: 

— Sunt indieni pa-utes, dar fratele meu alb are dreptate 
când spune că sunt iscoade. 

— Oare indienii pa-utes s-au aliat cu indienii utah? 

— Winnetou este convins de acest fapt. Dacă ar fi altfel, 
aceşti doi războinici nu s-ar opune să răspundă la întrebări. 


— Atunci trebuie să fim foarte atenţi! Într-un ţinut ca 
acesta, trebuie să presupui că iscoadele se îndepărtează de 
oamenii lor la cel mult cale de trei zile. Putem, deci, bănui 
cam cât de aproape de noi sunt duşmanii. 

— Uff! Trebuie să-i căutăm. 

— Cine? 

— Tu şi cu mine. 

— Altcineva, nu? 

— Patru ochi buni văd mai mult decât o sută de ochi slabi 
şi cu cât vom lua mai mulţi cu noi, cu atât mai repede putem 
fi descoperiţi. 

— Aceasta este adevărat, dar poate va trebui să trimitem o 
solie spre tabără... 

— Atunci vom mai lua un navajos cu noi, dar pe nimeni 
altul. Howgh! 

Acest ultim cuvânt, îl folosea mereu pentru a-şi întări 
spusele. Nu însemna altceva decât: am vorbit, aşa va fi, 
amin. Din acest motiv, am renunţat să-i mai fac propuneri. 

În afară de bătrâni, femei şi copii, ceata de indieni navajos 
la care ne găseam, dispunea de încă trei sute de războinici, 
conduşi de Nitsas-Kar, o căpetenie foarte destoinică, 
suficienţi, deci, pentru a respinge un duşman despre care 
presupuneam că nu-şi va face apariţia în cete mari. Totuşi 
furăm precauţi şi trimiserăm un sol spre ceata cea mai 
apropiată, pentru a-i înştiinţa de pericolul existent. După o 
scurtă consfătuire cu Nitsas-Kar, apaşul, eu şi un războinic 
tânăr dar foarte experimentat pornirăm călare în căutarea 
taberei duşmanilor noştri. Indienii navajos rămaseră pe loc, 
dublând paza, supraveghindu-i foarte strict pe cei doi 
prizonieri şi aşteptând întoarcerea solului trimis de noi. 

Era încă dimineaţa devreme şi aveam, deci, la dispoziţie o 
zi întreagă. În general, ştiam că indienii utah au făcut 
tabără în partea sudică a aceluiaşi ţinut, în timp ce indienii 
pa-utes trebuiau căutaţi în colţurile în care se întâlnesc 
statele Utah, Colorado, Arizona şi New-Mexico. Asta, însă, 
nu era sigur, mai ales că era de presupus că pieile roşii, 


având de gând să atace, îşi părăsiseră deja ţinuturile. Deci, 
încotro s-o luăm? Această întrebare şi-o putea pune numai 
un om neobişnuit cu Vestul Sălbatic. Noi, însă, aveam un 
semn pe care ne puteam bizui, şi anume urma celor doi 
cercetaşi pe care o şi găsirăm, de altfel, imediat ce 
părăsirăm tabăra. 

Ne aflam într-unui din cele mai fertile ţinuturi din Arizona. 
Dar asta nu înseamnă prea mult. În ţinutul acesta nu plouă 
decât rar, iar puţinele râuri îşi au albiile în fundul unor 
prăpăstii foarte adânci. Principalul râu, şi anume Colorado, 
se scurge printre pereţii de stâncă de multe ori depăşind în 
verticală înălţimea de două mii de metri. Sus se află un 
platou lipsit de vegetaţie, expus arşiţei, vânturilor şi 
furtunilor. Foarte rar, deci, se poate găsi un curs de apă. 
Dacă, totuşi, asta se întâmpla, atunci apare şi o vegetaţie 
foarte bogată în ierburi, tufe şi copaci, care bucură ochiul 
cu atât mai mult cu cât, în general, nu vezi decât stânca 
golaşă. Aici apar, uneori, chiar şi păduri, iar între acestea se 
întind preerii cu iarbă grasă. Acesta era cazul ținutului în 
care ne aflam noi. Din acest motiv, nu era nevoie deo 
agerime ieşită din comun pentru a descoperi urma celor doi 
cercetaşi capturați. 

Deoarece fuseseră prinşi imediat ce sosiseră, totul era 
încă proaspăt, iarba călcată de copitele cailor lor nu 
apucase încă să se ridice, iar noi puteam călări în galop, 
fără să pierdem urma din ochi. Se părea că iscoadele 
călătoriseră toată noaptea, deoarece nu se vedea nici un 
semn de popas. Mai târziu, însă, terenul se schimbă, iarba 
făcând loc unui sol stâncos. Trebui să încetinim, nevoiţi, 
deodată, să fim mult mai atenţi. Pe întuneric, însă, 
cercetaşii nu-şi puteau lua măsuri de precauţie. Chiar dacă 
terenul stâncos nu mai lăsa să se vadă urmele de copite, 
existau suficiente semne care ne indicau drumul cel bun. 

Abia spre seară ajunserăm la un mic curs de apă, unde 
spionii poposiseră cu o zi înainte. Găsirăm acolo talismane 
şi urme de vopseluri şi ne puturăm da seama că, într- 


adevăr, aceştia aparţineau tribului pa-utes, care se afla pe 
poteca războiului. Ne-am odihnit în acelaşi loc întreaga 
noapte, pornind mai departe abia în zori. 

Din păcate, urmele nu se mai puteau distinge, dar aceasta 
nu era o problemă, căci noi trebuia să mergem direct spre 
Rio San Juan, unde, cu siguranţă, aveam să-i găsim pe 
duşmanii noştri. Deci, călărirăm spre est-nord-est, 
traversând mai întâi o savană ale cărei ierburi deveniră tot 
mai sărace, până ce întâlnirăm din nou o suprafaţă 
stâncoasă, atât de netedă şi golaşă, de parcă ar fi fost 
turnată din ciment. 

Era spre amiază, când desluşirăm la orizont trei puncte 
care se apropiau de noi. Deoarece nu exista nici o 
ascunzătoare prin preajmă şi nu ştiam dacă vom avea de-a 
face cu indieni sau albi, descălecarăm, puserăm caii să se 
culce la pământ şi ne întinserăm şi noi lângă ei. În acest fel 
nu puteam fi zăriţi prea curând. 

Punctele deveneau tot mai mari, cu cât se apropiau de noi. 
În cele din urmă, apărură trei călăreţi. Winnetou îşi pusese 
palma streaşină la ochi, îi privi foarte atent şi exclamă: 

— Uff! Dick Hammerdull, Pitt Holbers şi un al treilea alb, 
pe care nu-l cunosc. 

Hammerdull şi Holbers erau dintre vânătorii pe care îi 
aşteptam. Şi eu îi puteam recunoaşte acum, aşa că mă 
ridicai în picioare. Winnetou şi indianul navajos ţâşniră şi ei. 
În acea clipă, cei trei călăreţi ne zăriră şi ei şi încremeniră. 
Noi traserăm de hăţuri, ridicând caii în picioare, ne 
aruncarăm pe spinările lor şi pornirăm spre ei. Hammerdull 
şi Holbers ne recunoscură şi se îndreptară în goană spre 
noi cu strigăte de bucurie. 

Trebuie spus că cei doi bărbaţi erau nişte originali, cum 
numai în Vestul Sălbatic poţi găsi. Erau porecliţi „feliile 
întoarse”. Dick şi Pitt, la luptele corp la corp, stăteau, de 
obicei, spate în spate pentru a se putea apăra mai bine, ca 
feliile unui sandwich cu unt. Ca nişte felii aşezate invers, cu 
partea unsă în afară, de unde şi numele de „felii întoarse”. 


Hammerdull era un individ mic dar foarte gras, fapt care 
în Vestul Sălbatic constituie o excepţie. Faţa lui brăzdată de 
cicatrici şi semne, era mereu şi pe cât posibil bine rasă. 
Viclenia să se putea compara numai cu îndrăzneala să, ceea 
ce îl făcea simpatic oricui îl avea de aliat. Cu toate acestea, 
de multe ori ai fi preferat să fie mai mult chibzuit decât 
îndrăzneţ. Se obişnuise să folosească foarte des cuvintele 
„de... sau nu... rezultatul este acelaşi”. Datorită acestui tic, 
prietenii pufneau în râs de cum îl vedeau deschizând gura. 

Spre deosebire de el, Pitt Holbers era deşirat şi uscăţiv. 
Faţa sa suptă era... cât pe-aci să spun, din obişnuinţă, 
„încadrată de o barbă stufoasă”, ceea ce nu ar fi corespuns 
adevărului, deoarece această barbă nu avea mai mult de o 
sută de fire, care se străduiau să-i acopere obrajii, bărbia şi 
buza superioară, într-o învălmăşeală deplină care nu le 
împiedica totuşi să-i atârne până la brâu. Ai fi zis că moliile 
i-au distrus mai bine de nouă zecimi din această podoabă 
bărbătească. Pitt era foarte scump şi chibzuit la vorbă, fiind 
totodată un tovarăş de încredere. Nu deschidea gura decât 
atunci când era întrebat. 

Pe al treilea călăreț nu-l cunoşteam. Era aproape mai 
deşirat decât Holbers, atât de deşirat încât aproape te 
speriai de el. Ba, mai că aveai senzaţia că îi auzi oasele 
clămpănind. De la prima vedere mi-am dat seama că n-am 
să mă pot împrieteni cu acest om: faţa lui era dominată da 
trăsături dure, iar privirea îi era sfidătoare. Dacă există, 
într-adevăr, un om fără scrupule, atunci cam aşa ar trebui 
să arate, îmi spuneam. 

Apropiindu-ne în goană unii pe alţii, Dick Hammerdull 
începu să strige: 

— Winnetou, Old Shatterhand! Îi vezi, Pitt Holbers, 
bătrâne coon, îi vezi? 

Coon este o prescurtare a cuvântului racoon, care 
înseamnă „urs spălător”. Astfel îl alinta Hammerdull pe Pitt 
Holbers al său. Acesta, în ciuda bucuriei, pe care sigur o 
resimțea, răspunse foarte sec: 


— Dacă zici că-i văd, probabil ai ghicit, Dick! Ne-au prins 
mâinile şi le-au scuturat cu putere. 

Hammerdull exclamă în continuare: 

— În sfârşit, în sfârşit, am dat de voi! 

— În sfârşit? Am întrebat. Doar nu vă aşteptaţi să ne 
întâlniți aşa de repede! V-am rugat doar să veniţi la Agua 
Grande, iar până acolo este de mers cel puţin o zi şi 
jumătate. Dorul vostru a fost atât de mare? 

— Bineînţeles! Nesfârşit de mare! 

— De ce? Şi unde sunt ceilalţi? 

— Tocmai asta e! De aceea ne-a fost atât de dor de voi şi 
era aproape să ne omorâm caii. Trebuie să plecăm imediat 
spre Agua Grande şi să adunăm o ceată de navajos 
destoinici. 

— Pentru ce? 

— Ca să-i atacâm pe indienii pa-utes care i-au făcut 
prizonieri pe tovarăşii noştri. Să pornim, domnilor! Nu 
avem timp de pierdut! 

Dădu să plece. Eu, însă, apucai hăţurile calului său: 

— Nu fi atât de grăbit, Dick! În primul rând, vrem să ştim 
ce s-a întâmplat. Descălecaţi o clipă şi povestiţi-ne! 

— Să descalec? Nici gând! Pot să vă povestesc şi în timp 
ce... 

— Eu însă vreau să ascult totul în linişte, îl întrerupsei. 
Ştiţi cum sunt în asemenea împrejurări. Datorită grabei poţi 
da multe peste cap înainte de a întreprinde ceva, este bine 
să chibzuieşti de două ori. 

— Dar dacă nu mai e timp de chibzuit? 

— Vă spun eu că este. În primul rând, însă, trebuie să ne 
spuneţi cine este bărbatul care a venit cu voi. 

Winnetou descălecase deja. Eu îl urmai, aşezându-mă 
lângă el. Celorlalţi nu le mai rămânea altceva decât să facă 
la fel. 

— Ei, Pitt Holbers, bătrâne coon, hai să mai pierdem nişte 
timp preţios, mormăi supărat Hammerdull. Ce părere ai? 


— Dacă Old Shatterhand şi Winnetou vor aşa, atunci, 
probabil, aşa e bine, răspunse acesta. 

Se aşezară lângă noi, pe pământ. Necunoscutul îmi întinse 
mâna în semn de salut, de parcă ne-am fi cunoscut de-o 
viaţă. Eu, însă, o întinsei numai puţin, deoarece nu 
obişnuiesc să strâng mâna cuiva de prima dată. Când omul 
repetă gestul şi cu Winnetou, acesta se făcu pur şi simplu că 
nu observă. Apaşul avea, deci, în privinţa individului 
aceleaşi presentimente ca şi mine. 

— Vreţi să ştiţi cine este acest domn, spuse Dick. Se 
numeşte Fletcher şi e de aproape trei decenii în Vestul 
Sălbatic. Împreună cu alţi patru tovarăşi, ni s-a alăturat 
pentru a-i cunoaşte, în sfârşit, pe Winnetou şi Old 
Shatterhand. 

— Da, domnilor, este adevărat ce vă spune domnul 
Hammerdull, interveni Fletcher, cu o figură gravă şi 
importantă. De aproape treizeci de ani mă aflu pe-aici şi am 
bătut toate locurile în lung şi-n lat. Mi-am luat drept sarcină 
să le arăt acestor piei roşii af... că nu au ce căuta pe acest... 
pământ al nostru şi să se ducă dracului. Astfel... de canalii, 
cum sunt ei, să-i omoare pe... Şi deoarece cred că sunteţi 
de aceeaşi părere cu mine, ar trebui să-şi vâre... şi... 
aceşti... tâlhari... n-ar trebui să-şi ducă oasele... acolo unde 
Satana va face făină... din ele! 

Ne-am speriat în adevăratul sens al cuvântului de modul 
de exprimare al acestui om. Erau cuvinte care nici nu se pot 
repeta, darmite să le mai şi aşterni pe hârtie! Fiecare din 
cele pe care le-am înlocuit cu puncte, era o înjurătură. Opt 
înjurături într-un discurs atât de scurt! Şi, în plus, ne privea 
de parcă ar fi trebuit să fim entuziasmați de acest lucru! 
Eu, însă, mă simţeam de parcă tocmai aş fi primit opt 
lovituri în cap. Acum, deci, ştiam cu siguranţă cu cine 
aveam de-a face. Şi încă mult mai bine decât mi-ar fi putut 
spune Hammerdull. De multe ori mi se povestise despre 
acest personaj de neconfundat. Era, într-adevăr, un om al 
Vestului Sălbatic, dar unul de speța cea mai joasă. Nu exista 


nici o faptă de care să nu fi fost în stare, aşa că ştreangul 
atârnase de multe ori deasupra capului său. În ura lui 
împotriva indienilor îl depăşea chiar şi pe cel mai crud 
duşman al rasei roşii şi se povesteau despre el lucruri care 
îţi făceau părul măciucă. În plus, când vorbea, părea să facă 
baie în înjurături, încât nici chiar oamenii cei mai nesimţiţi 
nu mai doreau să aibă de-a face cu el. Până în prezent 
scăpase, cu ajutorul unui noroc inexplicabil, de poterele 
autorităţilor şi de răzbunarea indienilor, cu toate că toţi cei 
cere îl cunoşteau, susțineau că nu merită altceva decât să 
fie ucis ca o fiară sălbatică. Datorită înfăţişării lui deşirate şi 
uscăţive şi obiceiului de a scoate o înjurătură la fiecare 
vorbă pe care o rostea, primise porecla de Old Cursing Dry. 
Dar, totodată se ştia că îşi riscă viaţa cel ce are curajul să-l 
numească astfel în faţă. 

— Ei, bine, domnilor, aţi amuţit? Întrebă văzând că nu 
primeşte nici un răspuns. Eu cred, totuşi, că nu v-aţi pierdut 
graiul aşa dintr-odată. 

Winnetou stătea nemişcat, cu pleoapele lăsate şi faţa 
împietrită. Dacă ar fi fost să vorbească, ar fi făcut-o cu 
pumnalul, nu cu gura. Din acest motiv, am preferat să 
răspund eu: 

— Spuneţi-mi dacă greşesc cumva afirmând că am de-a 
face cu Old Cursing-Dry! 

Omul sări brusc în picioare, scoase pumnalul şi zbieră la 
mine: 

— Cum... ce... cine sunt eu... cum m-aţi numit? Să bag 
cuțitul ăsta în dumneavoastră...? Am s-o fac dacă nu-mi 
cereţi imediat iertare şi... 

— Tăceţi! L-am întrerupt, scoțând şi eu la rândul meu 
pistolul şi îndreptându-l spre el. La cea mai mică mişcare, 
un glonţ vă străbate scăfârlia! Old Shatterhand nu e omul 
care să se lase înjunghiat atât de uşor după cum credeţi. 
Priviţi, şi Winnetou are deja pistolul pregătit! Aţi dat astăzi 
de oameni care încheie chestiunile astea foarte repede. 
După cum puteţi observa, degetul meu se află exact pe 


trăgaci. Deci, răspundeţi-mi răspicat dacă sunteţi Old 
Cursing-Dry sau nu? 

Ochii săi scânteiară perfid, dar trebui să accepte că se afla 
în dezavantaj. Îşi puse pumnalul la loc, se aşeză şi răspunse 
aparent calm: 

— Mă numesc Fletcher! Cum sunt numit de alţii... 
nemernici, mi-e indiferent şi nici pe voi nu vă priveşte! 

— Oho! Eu, din contră, cred că ne priveşte foarte mult cine 
ni se alătură. Dick Hammerdull, aţi ştiut că acest om este 
Old Cursing-Dry? 

— Nu, răspunse grăsanul, încurcat. 

— De cât timp sunteţi împreună cu el? 

— De aproximativ o săptămână. Nu-i aşa, Pitt Holbers, 
bătrâne coon? 

— Dacă aşa crezi, Dick, s-ar putea să ai dreptate. 

— Dacă am sau nu dreptate, îmi e totuna, dar e exact o 
săptămână, nici mai mult, nici mai puţin! 

— Înjurăturile lui ar fi trebuit să vă atragă atenţia! 
Continuei eu. 

— Înjurăturile lui? Hm, da! Câteodată m-am gândit că ar fi 
cazul să se mai exprime şi altfel, dar că ar fi Old Cursing- 
Dry, nici prin gând nu-mi trecea. 

— Dacă aţi fi ştiut şi l-aţi fi adus, totuşi, la noi, atunci... 
Ştiţi, probabil, ce vreau să spun. În prezenţa noastră, 
trebuie să vorbeşti omeneşte. Nu suportăm înjurăturile. Iar 
cui nu-i convine acest lucru, acela să-şi vadă cât mai repede 
de drum, dacă nu vrea să-i facem noi vint! Dar, acum, să 
terminăm cu flecăreala! Avem lucruri mult mai importante 
de discutat. Voi doi urma să fiţi însoţiţi de alţi patru bărbaţi. 
Au căzut şi ei în mâinile indienilor pa-utes? 

— Da. 

— Când? 

— Aseară. 

— Unde? 

— La Rio San Juan. 

— Cum? 


Dacă aşa sau invers, tot una! Eu nu ştiu nici cum, nici în ce 
fel. 

— Bine, dar trebuie să ştiţi ce s-a întâmplat?! 

— Aşa e, dacă totul s-ar fi petrecut în prezenţa noastră, 
domnule Shatterhand. 

— Ah, deci, nu aţi fost de faţă? 

— Nu. Eram plecaţi pentru a face rost de carne. Când ne- 
am întors, era deja întuneric. A fost cât pe-aci să ne 
aruncăm, fără să ştim, drept în braţele indienilor pa-utes. 
Spre norocul nostru, domnul Fletcher ne-a venit în 
întâmpinare şi ne-a prevenit. 

— Mai departe! Eraţi călare? 

— Da, căci aveam de gând să ne încercăm norocul la 
antilope. 

— Era şi Fletcher călare? 

— Bineînţeles! Când a dat de noi, am ascuns caii şi ne-am 
furişat spre tabără, care, între timp, fusese ocupată de 
indienii pa-utes. Am reuşit să ne apropiem atât de mult 
încât i-am putut vedea pe cei opt tovarăşi ai noştri legaţi 
fedeleş. 

— Niciunul nu fusese ucis? 

— Nu, nici măcar rănit. 

— Hm! Foarte ciudat! N-aţi auzit, deci, nici împuşcături? 

— Nu, ne îndepărtasem mult de tabără. 

— Se vedeau cumva urme de luptă? 

— Doi indieni zăceau morţi lângă foc. 

— Şi mai ciudat! Aţi tras cu urechea la ce se vorbea? 

— Dacă am tras cu urechea sau nu, tot una. Îndrăznisem şi 
aşa foarte mult şi trebuia să fim cu mare băgare de seamă. 
Din acest motiv, ne-am întors repede la caii noştri şi am 
şters-o. 

— Încotro? 

— Bineînţeles că încoace. Nu ne-a rămas altceva de făcut, 
decât să vă căutăm şi, apoi, cu ajutorul indienilor navajos, 
să-i eliberăm pe tovarăşii noştri. De aceea, propun să 
pornim imediat spre Agua Grande şi... 


— Puţină răbdare! L-am întrerupt. Încă nu suntem nici pe 
departe pregătiţi. Trebuie să avem o imagine clară, înainte 
de a lua o hotărâre. În primul rând, este vorba de cele două 
leşuri. Cine i-a ucis pe indieni? Ştiţi cumva dumneavoastră, 
domnule Fletcher? 

— Să mă lăsaţi în pace! Răspunse acesta indispus. Ce mă 
privesc pe mine tâlharii ăia roşii? 

— Nu vă privesc nici vânătorii albi, care au fost făcuţi 
prizonieri? 

— Dacă printre ei nu s-ar afla un fiu şi un nepot al meu, 
atunci şi pe eii-ar putea lua...! 

— Auziţi? Încercaţi să vorbiţi cum se cuvine! În caz 
contrar, suntem siliţi să vă izgonim. Şi atunci vă priveşte 
cum vă veţi elibera rudele! Suntem gata să vă ajutăm, dar 
pentru aceasta avem nevoie de adevărul gol-goluţ. Deci, nu 
ştiţi cum au murit acei indieni? 

— Nu. 

— Atunci, spuneţi-ne cum s-a desfăşurat atacul. 

— Nici asta nu pot, fiindcă nici eu nu am fost de fată. 

— Deci şi dumneavoastră aţi părăsit tabăra? Încotro v-aţi 
dus? 

— Să fac rost de carne. 

— Aşadar, şi dumneavoastră eraţi la rând să mergeţi la 
vânătoare? - 

— Nu, dar mă plictisisem. Am plecat pur şi simplu. Când 
m-am întors, la lăsarea întunericului, am auzit urletele de 
război ale pieilor roşii. Atacaseră tabăra. N-am mai putut 
face altceva decât să plec în întâmpinarea domnilor 
Hammerdull şi Holbers pentru a-i preveni şi pe ei. Asta-i tot 
ce ştiu... 

— În ce număr erau indienii pa-utes care v-au atacat? 

— S-ar putea, să fi fost trei sute. Dacă am avea norocul să 
ne însoţească numai jumătate din navajos, atunci îmi iau 
angajamentul să termin cu aceşti nemernici... să le scot 
năravul pe nas... aşa încât... 


— Taci! Se răsti, în acel moment, apaşul, care până atunci 
nu scosese nici un cuvânt. Tu eşti cel care i-a ucis pe cei doi 
pa-utes! 

— Nu, nu sunt eu acela! 

— Este o minciună. Tu eşti ucigaşul! 

Ochii celor doi scăpărară ameninţător. Trăsăturile de 
bronz ale lui Winnetou erau reci şi mândre ca ale unui rege, 
în timp ce pe faţa lui Fletcher se vedea vâlvătaia urii 
nestăvilite. Dar, cel din urmă nu rezistă mai mult de câteva 
secunde. Îşi plecă privirea, ridicând însă degetele ca pentru 
jurământ, şi strigă: 

— Să-mi crape ochii, să mă trăsnească dacă eu sunt 
ucigaşul! Prin asta am spus destul şi să mă lăsaţi în pace cu 
dracii voştri cu piele roşie...! 

Mă trecu un fior rece ca gheaţa. Şi eu eram convins că el 
era ucigaşul, dar nu i-o aruncasem în faţă. Iar, acum, aceste 
cuvinte! Aceasta însemna să atragi pedeapsa asupra ta cu o 
inconştienţă şi o obrăznicie fără seamăn! Îmi pierise graiul. 
Winnetou, însă, se ridică şi vorbi, cu o voce tulburătoare, ca 
unu în ochii căruia se dezvăluia viitorul: 

— Această faţă palidă hulitoare, mai înainte chiar de 
salutul de bun venit, a insultat întreaga rasă roşie, deci pe 
toţi fraţii mei, inclusiv pe mine. Winnetou a tăcut, căci ştie 
că bunul Manitou va transforma blestemul celui rău în 
bunăstare şi binecuvântare. Însă, acum, acest hulitor l-a 
blestemat pe însuşi Manitou cel măreț şi drept şi l-a 
provocat la răzbunare. A pus rămăşag cu Atotputernicul pe 
lumina ochilor săi şi pe nevătămarea membrelor sale. 
Winnetou vede cum pedeapsa îl va ajunge din urmă şi nu 
doreşte să la parte la asta. Marele Manitou ştie, la fel de 
bine ca şi mine şi ca Old Shatterhand, că el este ucigaşul, şi 
va îndeplini tot ceea ce acesta i-a cerut. Howgh! 

După ce apaşul se aşeză la loc, simţirăm cu toţii o înfiorare 
surdă. Fletcher, însă, ţâşni în picioare şi continuă cu 
înjurăturile şi blestemele, cu o mârşăvie la care nu mai 


putui rămâne indiferent. Într-o secundă, am ajuns lângă el 
cu pumnul ridicat gata să izbesc. Îi scrâşnii în faţă: 

— Să încetezi imediat, omule, altfel te zdrobesc ca pe un 
gândac! Nici eu nu mai dau o ceapă degerată pe dumneata! 
Fie ce-o fi, de la noi să nu aştepţi nici o mână de ajutor! 

Omul bătu în retragere, dar mai avu, totuşi, obrăznicia să 
spună cu jumătate de gură şi plin de venin: 

— Lăsaţi-mă-n...! Nu am nevoie de voi! Dar aici nu e vorba 
de mine, ci de prizonieri. Unde e ajutorul pe care-l aşteaptă 
ei de la doi vestiți oameni ai Vestului Sălbatic? Halal! 

— În ceea ce priveşte prizonierii, vom face tot ce ne stă în 
putinţă. Dacă e omeneşte posibil, îi vom salva. 

— În acest caz, însă, trebuie să ne grăbim! Se rugă Dick 
Hammerdull. Nu mai putem pierde nici un singur minut, 
domnule Shatterhand! Nu eşti şi tu de aceeaşi părere, Pit 
Holbers, bătrâne coon? 

— Hm! Mormăi gânditor cel întrebat. Dacă stau şi mă 
gândesc bine, aici altceva nu avem de făcut, decât să ne 
bizuim pe domnii Shatterhand şi Winnetou. Ei sunt mai 
isteţi decât tine, bătrâne Dick, ca să nu mai vorbim de mine! 

— Acum era cazul să taci! Aşa un coon, cum eşti tu, nici n- 
ar trebui să aibă voie să deschidă gura! 

— Bun, dacă-i aşa, te rog, pe viitor, să nici nu mă mai 
întrebi. Şi atunci, bătrânul coon îşi va putea ţine pliscul în 
voie. 

Bineînţeles, de fapt, totul era o glumă. Cei doi nu se certau 
niciodată în adevăratul înţeles al cuvântului. Asta ar fi fost 
în totală contradicţie cu spiritul lor de „felii”. 

Hammerdull se strădui să ne descrie cu precizie locul în 
care se aflase tabăra. În încheiere, spuse: 

— Probabil că pieile roşii nu se mai află în acel loc. Sunt 
aproape sigur că sunt deja pe urmele noastre. De asta sunt 
aşa de grăbit şi insist să pornim cât mai repede! 

— Greşeşti, Dick, i-am răspuns. Nu sunteţi urmăriţi. Dacă 
indienii pa-utes ar şti că le-au scăpat printre degete trei 
feţe palide de mult şi-ar fi făcut apariţia. 


— Dar urmele noastre?! Trebuie să-şi fi dat seama, după 
ele, că am fost plecaţi la vânătoare şi că nu eram acolo când 
au atacat. 

— Atacul a avut loc aseară, după ce s-a lăsat întunericul. 
Azi dimineaţă urmele lăsate de voi erau deja atât de 
neclare, încât nu se mai putea distinge cu siguranţă când 
au fost făcute, înainte sau după atac. Iar tovarăşii voştri se 
vor feri să vă trădeze, în caz că vor fi întrebaţi, fiindcă 
salvarea lor depinde de voi! În plus, indienii pa-utes au 
pornit război şi, deci, nu pot căra cu ei peste tot cele două 
leşuri. Morţii vor fi îngropaţi în acel loc. Cu toate că sunt 
siliţi să scurteze ceremonia, totuşi, nu vor putea să termine 
până mâine, înaintea amiezii. Pe deasupra, nu se grăbesc, 
fiindcă îi aşteaptă pe cei doi cercetași trimişi în 
recunoaştere. Ei nu ştiu că aceştia au căzut în mâinile 
indienilor navajos. Deci, recunoaşteţi şi voi că dispunem de 
timp suficient? 

— Avem sau nu timp, tot una. Oricum, trebuie să mă bizui 
pe ce judecaţi dumneavoastră, fiindcă, în orice caz, sunteţi 
mai isteţ decât Pitt Holbers, bătrânul coon. Chiar ela 
recunoscut-o mai devreme. 

— Ca să nu mai vorbim despre tine, dragă Dick, interveni 
Holbers, cât se poate de serios, deşi, de fapt, în glumă. 

— Tu să taci când vorbeşti cu mine! N-ai spus că nu mai 
vrei să deschizi pliscul ca să nu mai piardă lumea vremea cu 
tine? Ce aveţi, deci, de gând să faceţi, domnule 
Shatterhand? 

— Winnetou va hotări în această privinţă. Clarificarea 
situaţiei a fost problema mea. De aici înainte îi cedez lui 
orice iniţiativă. 

Winnetou şi cu mine ne cunoşteam cum rareori se pot 
cunoaşte doi oameni, în clipele în care trebuia luată o hotări 
re, de multe ori se întâmpla să fim ca un singur suflet, o 
singură minte. Ceea ce rostea unul, celălalt rostise deja în 
gând. Aşa se întâmpla şi de această dată. Apaşul aruncă o 
privire cercetătoare spre mine şi, când încuviinţai din cap, 


se adresă indianului navajos, care până atunci stătuse 
alături de noi fără să clipească, deoarece, ca războinic 
obişnuit, nu putea îndrăzni să la cuvântul la sfatul 
căpeteniilor: 

— Fratele meu roşu cunoaşte bine locul Dekilil-Nasla al 
râului Juan? 

Cel întrebat încuviinţă din cap, plin de respect. Apaşul 
continuă: 

— La ambele capete ale acestuia, coboară poteci înguste 
ce pot fi găsite numai de războinicii navajos. Nitsas-Kar, 
viteaza lor căpetenie, să-i ducă spre canion, jumătate din ei 
la un capăt, jumătate la celălalt, dar puţin mai sus, printre 
stânci, că nu cumva să fie văzuţi. Noi îi vom atrage pe 
indienii pa-utes în canion. Abia după ce au pătruns ei acolo, 
ceata de sus să coboare până la apă. Astfel, indienii pa-utes 
vor fi prinşi între cele două cete şi vor fi siliţi să se predea. 
Dacă nu, vor fi împuşcaţi până la ultimul. Între pereţii 
canionului nu se vor putea adăposti nicăieri. Războinicii 
navajos nu vor putea fi loviți de nici un glonţ, fiindcă se vor 
adăposti în spatele blocurilor de stâncă. Fratele meu roşu 
m-a înţeles? 

Urmă aceeaşi încuviinţare, prin simpla mişcare a capului. 

— Atunci să încalece imediat şi să pornească spre tabără! 

Câteva clipe mai târziu, indianul navajos se îndepărta în 
galop, fără să fi spus un singur cuvânt. Încălecarăm şi noi şi 
ne îndreptarăm degrabă spre Rio San Juan, ale cărui maluri 
ne erau bine cunoscute, atât mie, cât şi lui Winnetou. Chiar 
dacă n-ar fi fost aşa, în Dick Hammerdull şi Pitt Holbers am, 
fi avut călăuze foarte bune. Nimeni nu-i adresă un singur 
cuvânt lui Fletcher, nimeni nu-i aruncă măcar o privire. Toţi 
se purtau de parcă nici n-ar fi existat pentru noi. Nimeni 
nu-l îndemnă să ne urmeze. După ce ne îndepărtaserăm 
deja câteva mile, la un scurt popas îl observarăm cum vine 
în urma noastră. Bineînţeles, ne-am fi bucurat de zece ori 
mai tare, dacă am fi constatat că hotărâse să ne lase în 
pace. 


II. 

Winnetou şi cu mine eram convinşi că indienii pa-utes se 
aflau încă în locurile unde atacaseră tabăra albilor. Cu toate 
acestea, eram foarte atenţi să nu o luăm direct într-acolo, 
ştiind că ei aveau de gând să se îndrepte spre tabăra 
navajos, de unde noi tocmai veneam şi, oricum, nu era 
exclus ca ei să fi pornit, totuşi, mai repede decât credeam 
noi. lotodată exista şi posibilitatea ca ei să fi trimis din nou 
cercetaşi. Din aceste motive, am ocolit mult spre dreapta, 
spre est, iar a doua zi dimineaţa, ajunşi aproximativ în 
dreptul taberei, trecurăm mai departe, pentru a coti apoi 
încă o dată spre stângă şi a ne apropia de locul cu pricina 
din est în loc de vest. Era sigur că pieile roşii nu aşteptau 
adversari din această parte. Trebuia, totuşi, să fim precauţi, 
fiindcă aveau nevoie de carne şi era foarte posibil ca vreo 
patrulă să se nimerească exact prin zona unde ne aflam noi. 

Am ajuns la râu şi am poposit într-o mică poiană încercuită 
de tufe dese. Acum trebuia să aflăm care era situaţia 
indienilor pa-utes şi a prizonierilor. Asta nu era numai un 
lucru dificil, ci şi foarte periculos. M-am oferit să rezolv eu 
problema. Winnetou, însă, era foarte convins că e de 
datoria sa, deci trebui să mă supun. După ce se 
îndepărtase, prima noastră grijă fu ştergerea urmelor pe 
care le lăsasem prin preajmă. 

Trebuia, apoi, să-i dăm un avertisment lui Old Cursing-Dry. 
Eu nu mai vroiam, de fapt, să stau de vorbă cu el, dar nu 
aveam încotro, fiindcă era în joc siguranţa noastră. Ne 
urmărise până în acest loc, îşi legase calul şi se trântise apoi 
în iarbă, la o anumită distanţă de noi. De la plecarea 
noastră de ieri, nimeni nu-i adresase nici un singur cuvânt. 
Se vedea pe el că e foarte supărat. Părea de la sine înţeles 
că ne coace el ceva. Dacă printre prizonieri nu s-ar fi aflat 
fiul şi nepotul său, aş fi înclinat să cred că era în stare să ne 
trădeze indienilor. În orice caz, nu puteam fi siguri pe el. 
Cine putea şti ce punea el la cale, de fapt? Din acest motiv, 
trebuia să stau eu însumi de vorbă cu e! Ştiam că, în orice 


caz, prezenţa mea avea să-l impresioneze mai mult decât 
dacă i-aş fi transmis ce aveam să-i spun prin Dick 
Hammerdull sau Pitt Holbers. Deci, m-am îndreptat spre el. 

— Ne-aţi urmat până aici, domnule Fletcher, fără ca noi să 
vă fi îndemnat la asta. Se pare că şi în continuare aveţi de 
gând să vă ţineţi prin preajmă. Greşesc cu ceva? 

— Asta nu vă priveşte deloc, la dracu! Răspunse el. 

— Ba, eu cred că ne priveşte foarte mult şi vă rog, 
domnule, să alegeţi alt ton când vorbiţi cu mine! Nu sunt 
obişnuit să ascult obrăzniciile cu braţele încrucişate! Aţi 
văzut şi aţi auzit că nu vrem să avem de a face cu 
dumneavoastră. Nu ne priveşte persoana dumneavoastră. 
Dar, dacă, totuşi, ne-aţi urmat şi aţi poposit aici, putem fi de 
acord cu asta numai în cazul în care ne asiguraţi şi ne 
convingeţi că nu aveţi nimic duşmănos în gând. 

— Duşmănos? Rânji el. Ei, aş! Ce-aş avea de duşmănit la 
nişte putori ca voi? 

Nici nu terminase cu aceste cuvinte, când dintr-o tufă 
apropiată am rupt o nuia, am desfrunzit-o dintr-o singură 
smucitură şi i-am aplicat mai multe lovituri puternice peste 
faţă. 

— Aşa! Cine nu înţelege de vorbă bună, să simtă pe pielea 
lui! Vă voi învăţa eu să vorbiţi amabil! 

Cursing-Dry scoase un strigăt dezarticulat de furie, sări în 
picioare şi trase pistolul îndreptându-l asupra mea. Dar, 
înainte de a apăsa pe trăgaci, îl lovii atât de puternic peste 
braţ, încât arma îi zbură din mână. Apoi, îi trimisei un pumn 
în tâmplă, făcându-l să se aştearnă ca un sac gol la pământ. 
Într-o clipă, Dick Hammerdull se şi află lângă mine, cu faţa 
strălucind de bucurie: 

— Ce zi! În sfârşit, în sfârşit! Am putut vedea din nou 
această lovitură vestită! Vă mulţumesc, domnule! Individul 
a căpătat ce a meritat. Acum, să-l legăm niţei! Ştiţi, nu 
cumva să-i treacă prin cap vreo blestemăţie când şi-o veni 
în fire... 


— Da, dragă Dick! Legaţi-i câteva curele la mâini şi la 
picioare. Ce-i sigur, e sigur! 

— Atunci, pofteşte-ncoa şi tu, Pitt Holbers, bătrâne coon, 
să-l împodobim noi pe flăcău cu vreo jumătate de duzină de 
cureluşe din cea mai bună pielicică. Sau tu nu eşti de 
aceeaşi părere? 

Pitt se apropie agale, zâmbind satisfăcut şi răspunse ca de 
obicei: 

— Dacă tu crezi că e-n ordine, hai s-o facem, bătrâne Dick! 

— O facem sau nu, tot una, dar trebuie s-o facem în orice 
caz. 

Nu numai că îl legară, ciî! Şi priponiră de un trunchi gros, 
astfel încât să nu se poată nici măcar rostogoli pe nevăzute. 
După ce isprăviră, Dick îşi frecă mâinile grase şi spuse 
zâmbind: 

— Cu dumneavoastră, viaţa capătă alt gust, domnule! Noi 
suntem de-o lună-ntreagă pe drum şi n-am avut nici o 
aventură mai acătării. Dar, abia v-am întâlnit şi ne şi aflăm 
în mijlocul vârtejului. 

— Dar a-tacul de alaltăieri? L-am întrebat. Ce vrei mai 
aventură decât atât? 

— Pentru noi doi nu, fiindcă n-am fost de faţă. Şi chiar 
dacă am fi fost, într-o săptămână cu dumneavoastră, poţi 
trăi mai multe decât în zece ani obişnuiţi. Asta e un fapt 
cunoscut. Dar, acum, ce-aţi spune de o masă cu peşte? 
Carnea noastră uscată este pe terminate. 

— Aveţi undiţe? 

— Ce întrebare?! Asta-i bună, domnule! Dick Hammerdull 
să nu aibă undiţe! Întrebarea e: are Rio San Juan ăsta atâta 
peşte cât pot prinde eu. Dacă nu, pescuim niscaiva lipitori, 
pe care le prăjim la foc mic. Ce zici, Pitt Holbers, bătrâne 
coon? 

— Hm! Dacă sunt aşa de grase ca tine, bătrâne Dick, 
atunci, probabil, c-ar merita. Dar, sincer să fiu, prefer 
peştele. Peştele e cea mai grozavă mâncare. Şi, pe 
deasupra, azi nici nu prea am chef de lipitori. 


Un discurs atât de lung nu ţinuse Pitt Holbers niciodată. 
Excepţia se datora faptului că venise vorba de delicatesa lui 
preferată. Cei doi îşi târâră undiţele până la râu şi se 
puseră pe treabă, neuitând să se ascundă, mai întâi, într-un 
tufiş. Oricând ne puteam trezi cu o iscoadă pa-utes pe cap. 
Eu m-am întins în iarbă şi am închis ochii, cu toate că nu 
eram obosit. Nici nu putea fi vorba de somn în condiţiile 
acelei aşteptări încordate. 

Omul din Vest obişnuieşte, când se întinde, să închidă ochii 
nu ca să doarmă, ci ca să audă mai bine. 

Trecu, astfel, cam o oră bună. Apoi, cei doi pescari îşi 
făcură apariţia, fălindu-se cu recolta lor (într-adevăr, 
îndemânarea lor era atât de mare, încât aveam suficient 
peşte pentru prânz şi chiar pentru cină). Din păcate, 
trebuia să renunţăm la aprinderea unui foc, înainte de 
întoarcerea lui Winnetou, fiindcă nu ştiam dacă există vreun 
pericol. Nasul unui indian, care simte de departe fumul 
unui foc, adulmecă şi mai bine mirosul cărnii prăjite, 
indiferent da că este carne de peşte sau de vânat. 

Trecură încă două ore, iar cele două „felii” începură să se 
teamă pentru apaş. Pentru a-i linişti, am fost nevoit să le 
amintesc de distanţa mare care trebuia parcursă pentru a 
ajunge la tabăra duşmană şi de încetineala cu care trebuia 
să se furişeze. Old Cursing-Dry îşi revenise de mult, dar 
continua să ţină ochii închişi şi să stea nemişcat. Nouă, asta 
ne convenea de minune. 

În sfârşit, în sfârşit! Se auzi o mişcare prin tufe. Winnetou 
revenise. Faţa sa era impenetrabilă, ca de obicei. Eu, însă, îl 
cunoşteam şi eram convins că ne adusese veşti bune. 
Văzând peştii, se exprimă în felul său: fără să scoată un 
cuvânt, începu să adune iarbă şi crengi uscate, le potrivi, 
scoase, apoi puncs-ul Şi aprinse focul. Dick Hammerdull 
afişa o mină foarte veselă. Îl împungea cu cotul între coaste 
pe Pitt Holbers şi chicotea: 

— Bună treabă! Se pare că totul e-n ordine şi putem să ne 
frigem lipitorile. Ce părere ai, Pitt Holbers, bătrâne coon? 


— Dacă-ţi închipui că mă bucur, atunci probabil c-ai 
nimerit-o, bătrâne Dick. 

Peştii fură împărţiţi în două porţii: pentru prânz şi cină. 
Apoi, fiecare primi partea sa, chiar şi Fletcher. Dick 
Hammerdull îl înfruptă ca pe un copil, ceea ce îi făcea mare 
plăcere. Winnetou văzu că omul era legat, dar după obiceiul 
său, nu întrebă nimic. 

Nici eu nu-l întrebai nimic despre ce aflase din turul său 
de recunoaştere. Ştiam că la momentul potrivit va începe 
singur să povestească. Ceilalţi doi însă avură mai puţină 
răbdare. Imediat ce înghiţi ultimul dumicat de peşte şi se 
şterse cu mâneca strălucind de unsoare, Dick Hammerdull 
spuse: 

— Aşa, acum suntem sătui şi ne putem gândi la indienii pa- 
utes. Sper că încă n-au luat-o din loc! 

Winnetou nu răspunse, aşa că Dick insistă: 

— Sau mă înşel? Au plecat cumva? 

Peste trăsăturile frumoase, bărbăteşti ale apaşului trecu 
un zâmbet uşor: 

— Roua cade la vremea ei, soarele străluceşte la timpul 
său, rosti el cu un glas îngăduitor. De ce fratele meu alb nu 
aşteaptă timpul cuvenit pentru a vorbi? 

— Foarte simplu, fiindcă sunt curios, răspunse grăsanul cu 
înduioşătoare naivitate. 

— Curioasă are voie să fie numai femeia, nu şi bărbatul, 
mai ales dacă acesta este un războinic ca Dick Hammerdull. 
Dar fratele, meu va afla ceea ce doreşte. Indienii pa-utes 
sunt încă aici. 

— Unde? 

— În tabăra pe care au ocupat-o ieri. Winnetou i-a 
numărat. Sunt în totul de două orio sută şi de şase ori zece 
oameni. Conducătorul lor este Pats-Avat. 

— Dar prizonierii? 

— Sunt legaţi, dar sănătoşi şi nu sunt răniţi. Îi vom elibera 
noaptea următoare. 


— Să-i eliberăm? Tresări grăsanul. Eu credeam că ar fi 
mai bine să aşteptăm până când indienii pa-utes vor cădea 
în mâinile indienilor navajos, şi abia apoi să-i eliberăm... 

— Winnetou crede că fratele său greşeşte în această 
privinţă. Dacă îi încercuim pe indienii pa-utes în canion, iar 
aceştia mai au prizonierii la ei, atunci ei pot pune condiţii. 
Dar dacă aceştia vor fi liberi, atunci duşmanii trebuie să 
accepte tot ce li se cere. 

— Foarte bine, foarte bine! Şi mie îmi convine să-i 
eliberăm pe prietenii noştri cât mai repede. Astfel le putem 
juca o festă indienilor, cum nici nu se putea închipui mai 
bine. Dar, în ce fel va avea loc eliberarea? 

— Fratele meu va afla aceasta la timpul potrivit. Winnetou 
a tras cu urechea şi a surprins mai mulţi indieni pa-utes, 
care stăteau de vorbă. Astfel a aflat de ce n-au plecat încă şi 
cum a avut loc atacul asupra bărbaţilor albi. Printre cei doi 
morţi se află şi fiul căpeteniei, a cărui ceremonie funerară 
va dura până mâine dimineaţă, fiindcă trebuie ridicat un 
mormânt înalt, din pietre. Mai au de construit cel puţin 
până la miezul nopţii. Căpetenia este foarte furioasă pentru 
moartea fiului său şi este deci foarte posibil că va ucide 
prizonierii, astfel încât sufletele lor să-l servească pe al lui 
în ţinuturile veşnice ale vânătorii. 

— Pe toţi dracii, asta ar fi groaznic! 

— N-ar fi altceva decât o răzbunare pe care bărbaţii roşii 
au învăţat-o de la albi. lar această pedeapsă ar fi cu atât 
mai dreaptă cu cât fiul şi nepotul ucigaşului se află printre 
prizonieri. 

— Deci, totuşi, a fost Old Cursing-Dry? 

— Da, ela fost. 

Fletcher' se afla destul de aproape pentru a auzi fiecare 
cuvânt. De când mâncase, ţinea ochii deschişi, iar acum se 
amestecă în vorbă: 

— Nu eu am fost, nu eu am fost, nu ştiu nimic despre asta! 
Aceşti nemernici... sunt cei mai ticăloşi... pe care îi poate 
întâlni cineva. Jur pe... că am spus adevărul! 


Această apărare conţinea din nou trei înjurături murdare, 
care nu pot fi reproduse sub nici un chip. Winnetou nu-l 
băgă în seamă şi continuă: 

— Indienii pa-utes nu aveau de gând să poposească acolo 
unde sunt acum, ci aveau de gând să plece mei departe. 
Nici nu i-ar fi descoperit pa albi, dacă nu s-ar fi comis cele 
două crime. Fiul căpeteniei, însoţit de doi războinici, se afla 
în fruntea cetei. Din senin s-au auzit două împuşcături, una 
după alta, şi ela fost doborât. Lână el a căzut şi unul dintre 
războinici. Amândoi au fost împuşcaţi în cap. 

— Asta dovedeşte cumva că eu am tras? Strigă furios 
Fletcher. 

Winnetou se adresă lui Hammerdull şi Holbers: 

— Dacă acest individ mai îndrăzneşte o singură dată să 
deschidă gura, atunci îi rog pe fraţii mei să-i pună un căluş 
şi să-l lege încovoiat, ca pe o pisică. Apoi, îl vom atârna 
deasupra râului, astfel încât să se înece încet şi în chinuri! 

Apoi, îşi continuă discursul netulburat: 

— Cel de-al doilea însoțitor şi-a îndemnat repede calul în 
direcţia din care se trăsese şi a văzut un călăreț 
îndepărtându-se în grabă. Deoarece încă nu se întunecase, 
l-a putut vedea foarte bine pe ucigaş. Călărețul purta o 
pălărie de paie şi, dedesubt avea o năframă, ca un cowboy 
sau un vaqueros. Nu l-a mai putut ajunge din urmă. Calul 
avea o culoare întunecată, iar pe coamă avea un petec 
deschis. Fraţii mei ştiu cine poartă o astfel de pălărie cu 
năframă şi al cui cal are un astfel de petec? Winnetou a 
auzit clar când un indian pa-utes a povestit acest lucru. 

Bineînţeles că singurul căruia i se potrivea această 
descriere era Fletcher. În ciuda acestui fapt, el continua să 
nege şi şuiera plin de furie spre noi: 

— Minciună, totul este minciună! Ce povesteşte o piele 
roşie... nu are nici o valoare... Jur pe... că sunt la fel de 
nevinovat ca şi...! 

Acestea erau din nou patru expresii pentru care l-aş fi 
bătut măr! Apaşul însă continuă cu o voce rece, gravă: 


— Îşi mai amintesc fraţii mei de cuvintele pe care omul 
care zace acolo le-a rostit ieri, când ne-am întâlnit, cu 
privire la indieni? Le-a rostit, cu toate că a putut vedea că şi 
eu aparţin pieilor roşii. Câte cuvinte a rostit, tot atâţia 
judecători şi martori există împotriva sa. El şi nu altul este 
ucigaşul, în ciuda faptului că a făcut un jurământ cumplit, 
invocând că nu el ar fi acela. 

În acea clipă, Old Cursing-Dry se răsuci în legăturile sale şi 
strigă: 

— Iar eu repet acest jurământ al meu în faţa tuturor... Să 
orbesc sau să mă trăsnească dacă sunt un ucigaş! Dacă 
sunteţi atât de proşti, să... 

Nu mai putu continua deoarece îngenuncheasem lângă el. 
Strângându-l puternic de beregată, smulsei cu mâna stângă 
o cârpă din îmbrăcămintea sa şi făcui un căluş. O apăsare 
mai puternică pe beregată şi tipul cu ochii holbaţi îşi 
desfăcu fălcile, horcăind. Îi strecurai căluşul, iar 
Hammerdull, care venise repede după mine, îi legă o a doua 
cârpă peste gură, astfel încât să nu-l poată scuipa. Acum 
aveam, în sfârşit, linişte. 

Un timp stăturăm laolaltă fără să scoatem un cuvânt. 
Fiecare ştia ce gândeşte şi simte celălalt, dar niciunul nu 
scotea o vorbă. Drojdia societăţii umane! Nemernicul era 
mai rău decât orice animal! Poate, într-adevăr, o fiinţă 
umană să ajungă până la această treaptă? Până atunci cu 
siguranţă aş fi negat. Ce puteam face cu acest individ? Să-i 
redăm libertatea însemna să dăm drumul unui animal 
turbat, sălbatic, care se va repezi la primul om care-i va ieşi 
în cale. Nu, în nici un caz! Să-l predăm indienilor pa-utes? 
Da, asta da! Ar fi meritat cu prisosinţă. Un asemenea ucigaş 
putea fi făcut nepericulos doar prin moarte. 

Winnetou mă prinse de braţ, ca şi când mi-ar fi citit 
gândurile, şi spuse: 

— Fratele meu să nu-şi mai facă griji! Dacă îi este greu să 
la parte la nimicirea unui om, fie el şi unul atât de groaznic, 
atunci căpetenia apaşilor va fi singurul judecător. În orice 


caz, Old Cursing-Dry va fi predat indienilor pa-utes. Am 
spus. Howgh. 

— Crezi că sunt slab de înger? 

— Nu, dar eşti milos. 

— Da, chiar şi acest individ îmi inspiră milă, dar nu pentru 
trupul, ci pentru sufletul său. El urmează să înceapă 
călătoria spre veşnica pieire. E drept ca el să nu aibă o 
şansă, una singură, de a-şi îndrepta privirea spre cer, 
implorând iertare? 

— De ce îţi faci griji degeaba? Cine are puterea de a-şi 
îndrepta privirea încotro doreşte? Există unul singur care 
are această putere: marele şi bunul Manitou. lu m-ai 
învăţat să am încredere în el şi acum tu eşti cel care se 
îndoieşte? Nu-ţi face probleme! Viaţa pământească a 
acestui hulitor şi ucigaş depinde de legea neîndurătoare a 
savanei. În ceea ce priveşte însă sufletul său, va decide 
Manitou. De acum înainte, nu mai este pentru noi un 
tovarăş tolerat, ci prizonierul nostru, pe care trebuie să-l 
predăm indienilor pa-utes, fiindcă el e acela care a săvârşit 
crimele împotriva lor. Din acest motiv, nu mai are voie să 
asculte ceea ce vom discuta şi vom hotări împreună. 

După o pauză de gândire, continuă cu o voce domolită: 

— Winnetou vă va spune acum în ce mod vom reuşi să 
eliberăm pe cei opt prizonieri. Dick Hammerdull şi Pitt 
Holbers cunosc locul unde au poposit şi se află încă indienii 
pa-utes. Există acolo o mică peninsulă, care este legată de 
mal printr-o îngustă fâşie de pământ. Prizonierii au fost duşi 
pe această peninsulă, fiindcă ea poate fi păzită foarte uşor. 

— Cunosc această peninsulă, încuviinţă Hammerdull. 
Aveam de gând să facem tabăra acolo, dar în cele din urmă 
am renunţat. Erau prea multe muşte înţepătoare pe acolo. 
Marginile peninsulei ăsteia sunt înconjurate de tufe. 

— Foarte corect! Şi asta va înlesni foarte mult eliberarea 
prizonierilor. Cei opt bărbaţi sunt legaţi şi nu au cum să 
evadeze înot. Din acest motiv, este suficient un singur 
paznic, pe puntea îngustă care leagă peninsula de uscat. 


Chiar în cazul că s-au luat măsuri suplimentare, sigur nu au 
pus mai mult de doi-trei războinici. Într-un singur minut, 
noi îi putem înlătura. 

— Bine, sunt de acord că putem înlătura trei sau chiar mai 
mulţi paznici, la fel de repede le putem tăia prizonierilor 
legăturile, dar ce vom face în continuare? Pe mal sunt peste 
două sute cincizeci de războinici indieni. Nu vom putea 
trece pe furiş pe lângă ei! 

— Nici nu va fi nevoie pentru că noi vom pleca pe apă. 

— Hm! Asta este mai uşor de spus decât de făcut! Sunt 
convins că tovarăşii noştri pot înota cu toţii, dar datorită 
timpului îndelungat cât au fost legaţi, nu vor fi în stare să-şi 
mişte mâinile şi picioarele. Trebuie să ne gândim că, 
inevitabil, unui va înota mai repede decât celălalt. Asta va 
face să fim despărțiți o vreme unul de altul şi nevoiţi să ne 
aşteptăm reciproc. Între timp indienii ne pot pescui pe rând 
şi ne pot stinge lumânarea vieţii fără multă bătaie de cap. 

— Fratele meu alb n-a fost atent la vorbele mele. Eu am 
spus că vom evada pe apă şi nu prin apă. Nu vom înota, ci 
vom construi o plută. Dacă va fi nevoie ca doi dintre noi să 
intre totuşi în apă, atunci aceia vor fi Old Shatterhand şi cu 
mine. 

— Ah, o plută! Dar cu o plută pe care să încapă opt 
persoane nu e de glumit! Indienii o vor observa cu 
siguranţă chiar dacă în această noapte va fi foarte 
întuneric, fiind lună nouă. Nu eşti şi tu de aceeaşi părere, 
Pitt Holbers, bătrâne coon? 

— Dacă spui că va fi lună nouă, atunci ai dreptate, bătrâne 
Dick - răsună răspunsul - dar Winnetou ştie cu siguranţă ce 
vrea. 

— Dacă ştie sau nu, tot una! Dar şi eu sunt pe deplin 
convins că-i o idee bună. Ce spuneţi de acest lucru, 
domnule? 

Întrebarea îmi era adresată mie. Am răspuns: 

— Ghicesc intenţia fratelui nostru roşu. Pluta trebuie să 
treacă neobservată. Dar dacă indienii pa-utes vor rămâne în 


tabără, atunci o vor observa. Din acest motiv, presupun că 
Winnetou are de gând să-i ademenească în altă parte. 

— Fratele meu alb a ghicit, încuviinţă apaşul. Indienii pa- 
utes trebuie ademeniţi să părăsească tabăra. 

— Dar cum vom face asta? Întrebă Dick Hammerdull. 

— Prin foc. 

— Bine. Dar ce vom aprinde? Doar n-o să aprindem 
pădurea? Prin părţile astea, unde şi aşa sunt puţine păduri, 
ar fi curată nelegiuire! 

— Pădurea e sfântă şi pentru căpetenia apaşilor. Ea nu va 
fi distrusă. Noi trebuie să aprindem ceva ce le este sfânt 
indienilor pa-utes, astfel încât aceştia să uite de toate. Dacă 
nu vor fi foarte tulburaţi, nu vor fi atât de naivi încât să 
părăsească tabăra. 

— În acest caz sunt foarte curios să aflu care este obiectul 
pe care vrea Winnetou să-i aprindă. 

— Este noul mormânt. 

— Excelent! Ideea merită zece mii de dolari! Dar 
mormântul nu va arde, pentru că e din piatră! 

— Nici nu este necesar să ardă în întregime. Noi vom 
aşeza iarbă şi vreascuri uscate peste el. Dacă le aprindem 
pe acestea, atunci indienii se vor îngrozi şi se vor repezi 
repede să stingă focul. 

— Dar să nu uităm că se lucrează încă la mormânt. 
Trebuie să aşteptăm până când îl vor termina. Chiar şi 
atunci, apropierea va fi periculoasă, fiindcă e mai mult ca 
sigur că vor face de pază la el. 

— Fratele meu Dick Hammerdull să-şi amintească de 
obiceiurile pieilor roşii! Imediat după ce se va înălța 
mormântul, leşul fiului căpeteniei va fi dus acolo şi nimeni 
altul decât tatăl lui îl va însoţi pentru a începe cântecele 
morţii pe care numai sufletul celui ucis trebuie să le audă. 
Deci, vom avea de-a face cu un singur om. 

— Va fi şi el ucis? 

— Nu. Old Shatterhand şi Winnetou nu ucid un om decât 
atunci când acesta îi sileşte. Va primi o lovitură de la fratele 


meu Shatterhand doar cât să stea liniştit până terminăm 
noi. În rest, nu-i vom face nici un rău. 

— Dar nu putem fi în acelaşi timp pe plută şi la mormânt! 
Pieile roşii vor stinge focul înainte ca noi să ne fi făcut 
treaba. 

— Dick Hammerdull să nu-şi facă nici un fel de griji. Ne 
vom împărţi şi vom acţiona în acelaşi timp. Dar, acum să 
trecem la treabă şi să ne apucăm să construim pluta. 
Trebuie terminată înainte de a se lăsa întunericul. 

— Dar nu vom fi observați? 

— Winnetou este sigur că indienii pa-utes nu vor veni pe 
aici. 

— Dacă vor veni sau nu, tot una, dar în orice caz e mai 
bine dacă nu prind de veste. Întotdeauna şi în orice caz e 
mai bine să se întâmple ceea ce este mai bine. Nu eşti şi tu 
de aceeaşi părere, Pitt Holbers, bătrâne coon? 

— Dacă crezi că binele este mai bun, dragă Dick, atunci 
nici prin gând nu-mi poate trece să am ceva împotrivă, 
răspunse Pitt în felul său sec. 

Începurăm să tăiem trunchiuri subţiri de copac. Această 
muncă era dificilă, deoarece nu dispuneam de nici un fel de 
topoare, dar în schimb era foarte silenţioasă. Nuiele 
elastice şi proaspete pentru legarea trunchiurilor existau 
din belşug. Am terminat astfel pluta înainte de a trece două 
ore. Pluta era echipată cu două cârme, una în faţă şi una în 
spate. În afară de aceasta, am mai prevăzut şi patru lopeţi 
pentru cazul în care trebuia să atingem o viteză de 
deplasare mai mare decât o asigura debitul râului. 

Apoi, am făcut patru baloturi mari de iarbă şi vreascuri 
uscate pe care le-am aşezat pe plută. După ce terminarăm 
această operaţie, trebuiau îndepărtați caii. Ne aflam, cum 
am mai spus, deasupra taberei indienilor pa-utes şi, deci, 
trebuia să coborâm cu plută pe râu, la vale. În cazul în care 
reuşeam să eliberăm prizonierii, trebuia să-i transportăm 
tot în josul râului şi să acostăm pe malul opus. Astfel, 
indienii, dacă aveau de gând să ne urmărească, ar fi fost 


nevoiţi la rândul lor să treacă râul. Din aceste motive era 
necesar să ducem caii într-un loc mai ferit. Totodată, 
trebuia să-l luăm cu noi şi pe Old Cursing-Dry. 

Trecurăm, deci, caii cu pluta în partea cealaltă şi îl 
priponirăm pe Fletcher de şaua sa. Pitt Holbers trebuia să 
rămână la plută. Noi ceilalţi am mers călare în josul râului, 
dar nu ne ţineam aproape de malul acestuia, pentru a fi 
siguri că nu vom fi văzuţi. 

Pentru a folosi încă lumină zilei, călăream în galop şi, 
astfel, după o jumătate de oră, am ajuns la o distanţă de 
aproximativ o jumătate de milă engleză depărtare de 
tabăra indiană. Aici am găsit o mică prăpastie îngustă. Ne- 
am legat caii de copacii care creşteau în adâncul ei. Pe Old 
Cursing-Dry, odată coborât din şa, l-am legat astfel că nu 
avea nici o posibilitatea de a se elibera. El îşi arătase 
supărarea faţă de noi prin faptul că ne lovise cu picioarele 
înainte de a reuşi să i le imobilizăm. Dacă n-ar fi existat şi 
căluşul, cu siguranţă am mai fi auzit şi o cascadă de 
înjurături. 

Eram nevoiţi să-l lăsăm singur, nesupravegheat şi să 
parcurgem distanţa pe care o parcursesem călare în josul 
râului, dar, de data asta pe jos, în susul râului. 

Am urcat pe plută, am desprins-o de mal şi am început 
călătoria care nu era chiar lipsită de pericole. Eu am luat 
cârma din spate, iar Winnetou se afla la cea din faţă, dându- 
mi din când în când instrucţiuni cu voce şoptită. Era atât de 
întuneric încât un om care nu era obişnuit să trăiască în 
Vestul Sălbatic abia de-şi vedea palma în faţa ochilor. Eu, 
însă reuşeam să desluşesc silueta fiecărui copac de pe mal, 
iar Winnetou vedea, în mod sigur, şi mai bine decât mine. 
Dick Hammerdull şi Pitt Holbers stăteau în mijlocul plutei şi 
se bizuiau în întregime pe noi. 

Indienii pa-utes poposiseră pe malul stâng al râului şi din 
acest motiv noi trebuia să ţinem aproape de malul drept. 
Înaintam destul de repede, căci apa avea un flux bun. După 
ce Winnetou consideră că ne-am apropiat suficient de 


tabără, am acostat la malul sting, într-un loc în care să 
putem ascunde pluta sub crengile care atârnau deasupra 
apei. Trebuia să debarcăm pe malul stâng pentru a face 
câteva pregătiri. 

În primul rând, Winnetou plecă în recunoaştere. S-a întors 
după aproximativ două ore şi ne-a comunicat că totul ar fi 
favorabil pentru noi: mormântul va fi sigur terminat până la 
miezul nopţii, iar din acea clipă acolo se va afla numai 
căpetenia. Mormântul era la aproximativ trei sute de paşi 
depărtare de tabără, în pădure. Apaşul se furişase în 
recunoaştere chiar şi în apropierea peninsulei pentru ca 
mai târziu să ştie unde să conducă pluta. 

Apoi, stăturăm întinşi, aproape nemişcaţi, sub crengile 
bogate şi dese. La miezul nopţii, Winnetou îmi şopti: 

— Fratele meu să scoată fitilul din buzunarul bandulierei. 

Urmă, deci, să trecem la treabă. Fiecare om precaut al 
Vestului Sălbatic poartă asupra sa un ghemotoc de fitil 
subţire, fiindcă, din când în când, are prilejul să-l 
folosească. Am tăiat o bucată suficient de lungă şi am băgat- 
o în buzunar, pentru a o avea la îndemână. Apoi, am coborât 
toţi pe mal, ducând în braţe cele patru baloturi de iarbă şi 
vreascuri uscate. Winnetou ne călăuzea. 

Mergeam în diagonală spre stânga, pătrunzând în pădure. 
Apaşul reţinuse locurile în care copacii nu erau prea deşi. 
Puteam umbla mai uşor şi curând zărirăm în dreapta 
noastră lumina focurilor de tabără, iar, apoi, ceva mai 
departe, în stânga, lumina unui foc mic. În apropierea 
mormântului, l-am putut recunoaşte pe Pats-Avat, căpetenia 
indienilor pa-utes, care veghea singur lângă leşul fiului său. 
Apropiindu-ne şi mai mult îl auzirăm murmurând bocete. 
Am aşezat baloturile noastre pe jos. Dick şi Pitt rămaseră pe 
loc. Eu mă furişai împreună cu Winnetou în spatele 
căpeteniei. Brusc, Winnetou intră în cercul de lumină. Pats- 
Avat ridică privirea. Zărindu-l pe apaş, sări în picioare şi 
exclamă speriat: 

— Uff! Winnetou, căpetenia apaşilor! 


Cel strigat ridică braţul, arătă spre mine şi spuse: 

— Da, eu sunt. lar acolo se află prietenul meu şi fratele 
meu alb, Old Shatterhand. 

Indianul pa-utes se răsuci repede şi mă privi cu ochi mari 
înspăimântați. Deschisese gura pentru a striga după ajutor, 
când primi lovitura mea, la tâmplă, după care se prăbuşi 
inconştient la pământ. Apoi, Hammerdull şi Holbers 
aduseră baloturile cât se poate de iute. Le aşezarăm în jurul 
mormântului, fixarăm fitilul şi după ce l-am aprins ne-am 
îndepărtat în fuga mare. În mai puţin de un minut ne aflăm 
din nou pe plută. 

Am desprins plută de la mal şi am lăsat-o să meargă în 
josul râului, dar nu pe firul apei, fiindcă nu o puteam 
controla după cum doream, ci în apropierea malului, chiar 
vâslind încet cu lopeţile. 

În faţa noastră, se vedeau focurile de tabără şi peninsula, 
care se afla în raza lor de lumină. Brusc, izbucni şi în partea 
stângă, în pădure, un incendiu, care atrase imediat atenţia 
indienilor pa-utes. L-am auzit strigând şi pe mulţi i-am văzut 
alergând în acea direcţie. 

— Putem începe! Spuse Winnetou. Să aveţi armele 
pregătite pentru o eventuală rezistenţă şi pumnalele pentru 
a tăia repede legăturile prizonierilor! 

Deodată, dinspre pădure răsună un țipăt puternic de 
spaimă: 

— Neav ecve, neav ecve - căpetenia a murit, căpetenia a 
murit! 

În acea clipă toţi cei care mai rămăseseră pe loc se 
repeziră spre focul din pădure. Am văzut foarte bine cum 
două piei roşii, care veneau de pe peninsulă spre mal, o 
luară la goană spre pădure. 

— Repede la cele patru lopeţi şi spre peninsulă! Am dat 
comanda. Holbers rămâne pe plută pentru a o ţine pe loc! 

Pluta se deplasa cu viteza unei bărci. La mal, Hammerdull, 
Winnetou şi cu mine văzurăm că aici se afla un al doilea 
paznic. Era cu spatele la noi, privind şi el spre pădure. 


Auzind un zgomot, pe care nu-l putusem evita, se răsuci şi, 
în clipa în care ne zări, îndreptă arma împotriva lui 
Winnetou şi strigă după ajutor. Eu am sărit repede asupra 
lui şi i-am prins arma, fără să-l pot, totuşi, împiedica să 
tragă un foc. Din fericire, glonţul îşi greşi ţinta, i-am smuls 
fulgerător puşca din mână, am răsucit-o şi l-am lovit cu 
patul ei în cap. Omul se prăbuşi. Apoi, cu pumnalele în 
mâini, ne-am repezit spre prizonieri. În mai puţin de un 
minut, cei opt erau liberi şi urcați deja pe plută. Am sărit şi 
noi pe ea, am pus mâna pe lopeţi şi am pornit spre celălalt 
mol. 

Totul se desfăşurase mult mai repede şi mult mai bine 
decât ne-am închipuit de la început. Totuşi, trebuia s-o 
ştergem cu toată iuţeala, căci împuşcătura şi strigătul după 
ajutor fuseseră auzite. Pieile roşii se înapoiau în fugă pentru 
a vedea ce se întâmplase. Ne-au putut zări, când tocmai 
treceam prin lumina focurilor. Auzeam urlete de furie. Dar 
vocea puternică a lui Winnetou domina totul: 

— Pats-Avat, căpetenia indienilor pa-utes, nu este mort, el 
se va trezi. Old Shatterhand doar l-a adormit. lar aici se află 
Winnetou, căpetenia apaşilor. Noi am eliberat prizonierii 
albi şi nici o mie de indieni pa-utes nu-i vor putea lua de la 
noi. Howgh! 

În urma acestor cuvinte, urletul se multiplică şi auzirăm 
chiar mai multe împuşcături. Dar nimeni dintre noi nu 
fusese atins. leşisem între timp din lumină şi pluteam în 
întuneric, unde nu mai puteam oferi nici o ţintă. Mult timp i- 
am putut auzi pe duşmanii noştri, care alergau ca nişte 
băieţandri fără minte de-a lungul malului în urma noastră, 
fără însă a ne putea întrece. 

Bărbaţii eliberaţi şi, sigur, salvaţi de la o moarte posibilă, 
reuşiseră să-şi dea seama din cuvintele apaşului cu cine 
aveau de-a face. Ei aveau de gând să izbucnească în 
strigăte de bucurie şi de mulţumire, însă Winnetou îi linişti 
foarte repede, spunându-le următoarele cuvinte: 


— Linişte! Încă nu suntem în siguranţă! Şi cine ştie dacă 
toţi dintre voi se vor bucura că au scăpat din mâinile 
indienilor pa-utes. Peste puţin timp ne vom afla în faţa unei 
judecăţi. Howgh! 

III. 

Winnetou era, ca şi mai înainte, la cârma din faţă şi orienta 
pluta spre malul drept. Ajunsesem în apropierea locului în 
care ascunsesem caii şi pe Fletcher. Cei opt bărbaţi abia 
eliberaţi credeau că aici pot debarca, însă Winnetou le 
spuse: 

— Rămâneţi pe locuri! Plecăm mai departe. 

— De ce mai acostaţi aici dacă noi nu avem voie să 
debarcăm? Întrebă, cu o voce impertinentă, unul dintre ei. 

— Deoarece caii noştri sunt aici. 

— lar noi nu avem! La naiba! Nu aţi avut chef său timp să 
ne eliberaţi şi nouă caii? Ne lipsesc şi armele. Cum să 
supravieţuim în acest Vest Sălbatic fără cai şi arme? 
Trebuia să vă gândiţi şi la acest lucru, ce dracu?! 

Urmă o scurtă tăcere, iar apoi apaşul îl întrebă: 

— Tânărul bărbat alb, care tocmai a vorbit, se numeşte 
cumva Fletcher? 

Cunoşteam foarte bine nuanţa cu care rostise această 
întrebare. Distingeam această nuanţă întotdeauna când 
avea de-a face cu un om pe care-l dispreţuia, dar îşi dă, 
totuşi, silinţa să-şi înăbugşe furia. 

— Da, răspunse cel întrebat. 

— Deci, eşti fiul bătrânei feţe palide, care este denumită 
Old Cursing-Dry? 

— Mii de draci! Cine ţi-a permis să rosteşti acest nume? 

— Winnetou şi-a luat singur acest drept şi ar vrea să-l vadă 
pe cel care ar îndrăzni să-l tragă la răspundere pentru 
acest fapt?! 

— Eu îndrăznesc! Acest nume este un nume de ocară şi nu 
permit nimănui acest lucru! Unde se află, de altfel, tatăl 
meu? Atunci când am fost atacați, el era plecat şi nu putea fi 
prins. Sper, domnilor, că nu ne răpiți pe noi şi în schimb îl 


lăsaţi pe tatăl meu în acest loc într-o situaţie dificilă, într-un 
asemenea caz, în oasele voastre ar pătrunde... şi vă jur pe... 

— Stai! Îl întrerupse Winnetou. Nici un jurământ şi nici o 
înjurătură! Nu îngăduim aşa ceva! Bătrânul Fletcher este în 
siguranţă şi se va întâlni mâine cu voi. Dacă v-am fi făcut 
rost imediat de cai şi arme, dacă numai la asta ne-ar fi stat 
gândul, ar fi însemnat că nu mai avem nici un pic de minte. 
Winnetou, însă, vă va spune ce se va întâmpla mâine: 
indienii pa-utes ne vor urmări şi îi vom atrage într-o 
capcană din care nu va exista scăpare pentru ei. Atunci, vor 
fi siliţi să vă înapoieze tot ce v-au răpit. Războinicii 
indienilor navajos îi aşteaptă deja pentru a-i face prizonieri. 
Cine nu are cal, trebuie să rămână pe plută până când vom 
ajunge la locul stabilit. De aici, râul face un ocol mare, 
ajungând în cele din urmă la locul pe care pieile roşii îl 
numesc Sitsu-to. Fratele meu, Old Shatterhand, îşi mai 
aminteşte exact de acel loc? 

— Da, răspunsesem. Dacă plecăm de aici călare, acum, 
mâine în zori ajungem la acel loc. 

— Este corect. Noi, care vom călători cu pluta, vom ajunge 
ceva mai târziu acolo. Old Shatterhand, fratele meu, 
dispune de patru cai. Să debarce, cu Dick Hammerdull, Pitt 
Holbers şi unul din tovarăşii lor, şi să plece călare spre acel 
loc numit Sitsu-to. Ne vor aştepta acolo. Ce vom face după 
aceea, vom vedea la timpul potrivit. 

Eliberasem opt prizonieri, patru tovarăşi ai lui 
Hammerdull şi Holbers şi patru ai bătrânului Fletcher. 
Winnetou îmi indicase intenţionat unul din primii patru şi 
nu dintre ceilalţi. Fletcher era prizonierul nostru. 
Hammerdull îl alese pe unul din prietenii săi şi păşirăm pe 
mal. Pluta plecă, imediat, mai departe. Era un act de curaj 
din partea lui Winnetou să călătorească împreună cu patru 
indivizi de tipul tânărului Fletcher. Judecând după modul de 
exprimare şi pretenţiile obraznice pe care le formulase, se 
putea constata că, nici în acest caz, mărul nu căzuse 
departe de trunchi. 


Noi am părăsit malul şi, în ciuda întunericului, am găsit 
prăpastia în care ne lăsasem caii. Nimic tulburător nu se 
întâmplase între timp. Old Cursing-Dry, după cât mi-am dat 
seama, depusese eforturi mari pentru a scăpa din 
strânsoare, însă fără nici un efect. L-am aşezat din nou pe 
calul său, iar apoi l-am legat de şa. 

Nu mică i-a fost mirarea tovarăşului lui Hammerdull când 
l-a văzut pe Fletcher în această situaţie, în câteva cuvinte i- 
am explicat totul, iar apoi am încălecat cu toţii şi ne-am 
îndepărtat. Am părăsit râul şi am trecut în câmpia deschisă. 
Acolo am tăiat în linie dreaptă arcul pe care îl descrie Rio 
San Juan. Deasupra noastră nu mai aveam acoperişul de 
frunziş şi vedeam stelele strălucind. La lumina lor nu 
puteam greşi direcţia. 

Călăream în frunte, ţinând în mâna hăţurile calului lui 
Fletcher, şi nu mă interesa discuţia pe care o purtau în 
spatele meu ceilalţi trei. Dispuneau de suficiente subiecte, 
având în vedere mai ales întâmplările din ultima seară. 

La mijitul zorilor, am văzut de departe fâşia verde care 
creştea pe malurile râului. Curând am sosit şi în dreptul 
apei şi descălecarăm pentru a-l aştepta pe Winnetou. 
Fletcher fusese, bineînţeles, legat din nou. În timpul întregii 
călătorii avusese căluşul în gură. Din milă i l-am scos. Însă, 
abia ce se văzu cu gura liberă, că începu o asemenea 
revărsare de înjurături şi blesteme la adresa noastră încât 
am fost nevoit să-l ameninţ că îi voi pune din nou căluşul şi, 
în plus, am să-l şi biciuiesc. În cele din urmă, am reuşit să-l 
aduc la tăcere. 

Din lipsă de timp, ieri nu apucasem să prăjim şi a doua 
parte din peşti. Am aprins, acum, un foc şi am început să 
recuperăm cina pierdută în schimbul unui mic dejun. Chiar 
şi Fletcher şi-a primit porţia. În timpul mesei, Hammerdull 
avea de gând să-şi facă auzite întrebările pe care le purtase 
pe suflet până atunci, l-am făcut semn să tacă. Fletcher nu 
trebuia să afle nimic. După ce acesta a mâncat, i-am pus iar 


căluşul şi l-am îndepărtat la o anumită distanţă. Rotofeiul nu 
mai putea să tacă, iar curiozitatea sa n-avea limite: 

— De ce nu trebuia să rămână bătrânul aici, domnule 
Shatterhand? De ce l-aţi ascuns acolo, printre tufişuri? 

— Pentru că fiul său, în cazul în care va debarca aici, dacă 
îl vede legat, va încerca să ni se opună. În schimb, dacă nu 
ştie ce avem de gând cu tatăl său, va rămâne, probabil, 
liniştit. 

— Ei, bine, ăsta-i un lucru foarte isteţ. Pricep. Dar, mai am 
o sută de întrebări pe care... 

— Pe care ar fi bine să le păstraţi pentru dumneavoastră, l- 
am întrerupt. Luaţi-vă undiţele şi vedeţi dacă şi în această 
zonă a râului se poate pescui ceva. Winnetou şi însoțitorii 
săi vor fi foarte flămânzi când vor ajunge aici. Între timp, 
am să vă comunic următoarele: indienii pa-utes ne vor 
urmări, bineînţeles, atât pe uscat cât şi pe apă. Fiindcă pe 
întuneric nu au putut vedea urmele noastre, a trebuit să 
aştepte zorile. Noaptea au folosit-o pentru a construi plute. 
Totodată, i-au înmormântat şi pe cei doi oameni ucişi, astfel 
că în zori să poată porni, să nu le mai stea nimic în cale. 
Deci, puteţi calcula foarte uşor ce avans avem faţă de ei. 

— Nu-l vor putea recupera? 

— Nu, dar îi vom lăsa, totuşi, să se apropie de noi, pentru 
a-i întărită să comită, în cele din urmă, imprudenţa de a 
pătrunde în canion. 

— Indienii navajos sunt deja acolo? 

— Acum, încă nu. Chiar şi noi vom ajunge abia spre seară. 
Până atunci, Nitsas-Kar va ajunge cu siguranţă cu 
războinicii lui în acel loc. Asta-i tot ce mai trebuie să ştiţi 
pentru moment. 

— Dar încă n-aţi apucat să vorbiţi cu Winnetou despre 
aceste lucruri. Poate că, în această privinţă, are cu totul alt 
plan decât dumneavoastră. 

— Nu. Dar eu îl cunosc şi mă cunoaşte şi el pe mine... 
Acum, însă, trebuie să facem rost de mâncare! 


Hammerdull şi Holbers au fost şi astăzi norocoşi, făcând 
repede pradă bogată. Când tocmai terminaseră pescuitul, s- 
a auzit apropiindu-se pluta. Winnetou era în picioare la 
cârma din faţă şi privea spre noi plin de interes. 
Nevăzându-l pe Fletcher, încuviinţă din cap şi aduse pluta la 
mal. Mirosul cărnii prăjite îi atrase pe cei opt bărbaţi, care 
se aşezară foarte repede în jurul focului. 

Acum, în plină zi, puteam să văd şi eu mutrele celor patru 
indivizi, tovarăşii lui Old Cursing-Dry. Nu inspirau deloc 
încredere, iar modul în care vorbeau şi se purtau nu le era 
favorabil. Winnetou mă trase deoparte pentru a discuta cu 
mine cele necesare. Discuţia a fost foarte scurtă şi tocmai 
terminasem când tânărul Fletcher ni se adresă: 

— Ce secrete aveţi acolo”? Aveţi ceva pe conştiinţă şi 
credeţi, cumva, că n-avem dreptul să auzim şi noi ce 
discutaţi? 

Dick Hammerdull îi răspunse în aceeaşi clipă: 

— Se pare că nu ştiţi cu cine staţi de vorbă, domnule 
Fletcher. Old Shatterhand şi Winnetou nu sunt obişnuiţi să 
li se vorbească pe un asemenea ton! 

— Aşa, deci! Crezi că trebuie să le mulţumesc şi să le fac 
plecăciuni pentru faptul că nu-mi închid gura? 

— Dacă aveţi gură sau nu, e tot una, dar riscaţi, în orice 
caz, foarte tare să încasaţi una peste ea! 

— Aş vrea să-l văd şi eu pe acela care ar avea acest curaj! 
Faptul că ne-aţi eliberat este un lucru secundar, deoarece a 
fost obligaţia voastră cea... iar noi nu suntem datori să vă 
mulţumim pentru asta. Acum, vreau să ştiu, cu orice preţ, 
unde se află al meu...! 

Era revoltător să auzi ce cuvânt întrebuința în loc de 
„tată”. Dick îi răspunse: 

— Dacă vă referiţi, cu această frumoasă expresie, cumva la 
tatăl dumneavoastră, atunci pot să vă spun că el se află deja 
în drum spre indienii navajos şi, deci, este în faţa noastră. 
Nu-i aşa, Pitt Holbers, bătrâne coon? 


— Da, dragă Dick, încuviinţă acesta. Dacă este în faţa 
noastră, atunci nu poate fi în spatele nostru. 

— Ei, bine, dacă aşa stau lucrurile, atunci, deocamdată, 
pot să fiu liniştit, declară Fletcher. Sper că... de pa-utes vor 
intra în capcană, iar apoi vor... 

Din nou vărsă un val de blesteme, care nu pot fi relatate, şi 
legat de acestea, începu să povestească nişte întâmplări din 
care reieşea că cei doi Fletcher erau obişnuiţi să considere 
fiecare indian drept o fiinţă care trebuia „lichidată”. Oare 
câte piei roşii vor fi avut pe conştiinţă? 

Deoarece aveam de gând să micşorăm cât mai mult 
avansul nostru faţă de urmăritori, am rămas patru ore 
încheiate în locul numit Sitsu-to. Abia după aceea, Winnetou 
plecă împreună cu cei şapte pasageri ai săi. Noi ceilalţi, 
însă, trebuia să avem grijă ca indienii pa-utes să constate de 
departe, la sosirea lor, că pluta ancorase în locul respectiv 
şi tot aici am poposit şi noi călăreţii. Apoi, am părăsit şi noi 
locul, luându-l, bineînţeles, şi pe Old Cursing-Dry din 
ascunzătoare. Pe drum, i-am scos căluşul din gură. Chiar 
dacă acum n-avea curajul de a ne ocări, totuşi a trebuit să 
ascultăm aproape fără întrerupere expresii pe care nu 
avusesem încă prilejul să le auzim din altă gură. Insista, în 
special, şi se jura că nu este el ucigaşul celor doi indieni pa- 
utes. 

Drumul pe care mergeam ne aducea deseori în apropierea 
râului, iar apoi ne îndepărta de acesta, până când, după- 
amiaza târziu, trebui să umblăm pe mal. În spatele nostru 
era o câmpie întinsă, stâncoasă, în stânga râul, iar în faţă 
terenul începea treptat să se înalțe. În zare se puteau vedea 
chiar pereţii verticali printre care Rio San Juan dispărea. 
Acolo era canionul în care aveam de gând să-i prindem pe 
indienii pa-utes. Dar, întrebarea era dacă vom reuşi să-i 
determinăm să pătrundă acolo. 

Pentru a-i ademeni, convenisem cu apaşul ca eu sămă 
opresc până când ei vor putea să ne vadă. El avea de gând 
să procedeze la fel cu pluta. Deci, descălecarăm. Nu 


trecuse însă nici un sfert de oră de aşteptare, când am zărit 
un călăreț oare venea în susul râului. Era un indian navajos 
care ne spuse că războinicii lui au ajuns şi s-au postat în 
modul indicat de Winnetou. Apoi, se îndepărtă pentru a-i da 
de veste lui Nitsas-Kar că ne-a întâlnit. 

Scurt timp după aceea, am văzut sosind şi pluta noastră. 
Am dat semnalul convenit cu Winnetou, iar el acostă la mal. 
Râul, mai sus, se desfăşura în linie dreaptă, astfel încât 
Winnetou putea să vadă ca şi noi sosirea urmăritorilor săi. 
Dick Hammerdull întrebă dacă indienii pa-utes vor fi pornit, 
într-adevăr, în urmărirea noastră, când Pitt Holbers arătă în 
zare, spunând: 

— Priveşte în urma ta, bătrâne Dick, şi vei constata că 
domnul Shatterhand are dreptate ca de obicei. 

Da, într-adevăr, veneau. Era o ceată mare de călăreţi, 
aproximativ două sute la număr! Noi mai aşteptam, totuşi. 
Când ne-au zărit, s-au oprit şi ei. În aceeaşi clipă, privirea 
noastră fusese atrasă spre râu, în susul său, unde îşi făcură 
apariţia patru, chiar cinci plute. Şi Winnetou le zări şi se 
desprinse de mal pentru a fi văzut. Îl descoperiră şi imediat 
îşi măriră viteza de deplasare. În acelaşi timp, se pusese din 
nou în mişcare şi ceața de călăreţi. Se părea că planul 
nostru avea să reuşească. 

Am plecat şi noi călare în aşa fel încât să rămânem mereu 
cam la aceeaşi înălţime cu Winnetou. Privind, din când în 
când, în urma noastră, am putut constata cum călăreţii 
ajunseseră în locul în care poposiserăm şi noi. Din acel loc 
vedeau atât plutele lor cât şi pluta în care se afla Winnetou. 
Nu auzeam, dar datorită braţelor ridicate bănuiam că 
izbucniseră în strigăte de victorie. Apoi, îndemnară caii la 
galop. Noi procedarăm la fel. Râul se îngusta şi debitul său 
se mărea. Acest fapt îi permitea lui Winnetou să mărească şi 
el viteza de deplasare a plutei şi să rămână pe aceeaşi linie 
cu noi. 

Stâncile deveneau tot mai înalte şi mai apropiate încât 
între apă şi pereţi rămânea un drum de cel mult cinci metri. 


Acesta se îngusta şi el tot mai tare. În cele din urmă, am 
ajuns la intrarea în canion. Aruncând o privire laterală, am 
constatat că indienii navajos, o parte din ei, îşi ocupaseră 
locurile pe înălţimi. Continuăm goană în galop, de-a lungul 
apei, printre pereţii de stâncă, atât de înalţi încât păreau să 
ajungă acum până la cer. Treceam printre crăpături şi 
bolovani într-un fel de semiintuneric, până când, brusc, se 
lumină din nou în faţa noastră. Pereţii naturali dispăruseră. 

În faţa noastră apăru un morman imens de blocuri de 
stâncă, iar în spatele acestora se iţiră siluetele altor indieni 
navajos. Ne-am oprit pentru a descăleca şi a ne conduce 
caii prin spaţiile foarte înguste. Căpetenia însăşi ne primi, 
iar eu i l-am predat pe bătrânul Fletcher, dispunând ca 
acesta să fie bine păzit. Scurt timp după aceea, Winnetou îşi 
orienta pluta spre o suprafaţă înclinată a malului, unde 
acostă, şi ni se alătură cu pasagerii săi. Bineînţeles că toate 
se întâmplaseră mult mai repede decât povestesc eu. La 
capătul superior al canionului am zărit şi călăreţii şi plutele 
indienilor pa-utes. Întraseră în capcană. 

Am dus puşca de vânătoare de urşi la ochi şi am împuşcat 
doi cai. Focurile răsunară între pereţii de stâncă de parcă 
ar fi fost trase de un tun. Indienii navajos ieşiră din 
ascunzătorile lor, pe toate muchiile, vârfurile şi 
proeminenţele, având în mâini armele pregătite. Când 
călăreţii pa-utes i-au observat, şi-au oprit imediat caii şi le- 
au făcut semne oamenilor lor de pe plute. Aceştia acostară 
foarte repede, cu toate că nu era o operaţiune-uşoară. De 
ambele părţi începură să se audă împuşcături, dar de 
partea noastră nu se înregistrase nici o pierdere. 

Duşmanii şi-au dat seama, în cele din urmă, că nu puteau 
trece pe la noi şi se întoarseră. După ce dispărură, am 
văzut, în dreptul nostru, plutele lor goale. Aşteptam, şi nu 
peste mult timp, indienii pa-utes apărură din nou. Nu 
aveau, însă, curajul să se apropie la bătaia armelor. 
Fuseseră respinşi de ceata noastră care se afla în partea 
superioară a canionului şi le venea greu să accepte că se 


aflau în mâinile noastre. În timp ce noi dispuneam de spaţiu 
şi ne puteam răspândi pentru a avea posibilităţi mai bune 
de folosire a armelor, ei erau înghesuiți pe un spaţiu mic. 
Numai cei din prima linie puteau folosi armele, fără să-şi 
rănească tovarăşii. Unde mai pui că se părea că vor rămâne 
închişi în spaţiul acela îngust şi periculos, poate chiar şi 
peste noapte? Să faci aşa ceva, era o prostie. Eram, deci, 
convinşi că nu vom aştepta mult pentru succesul nostru. 

Se dovedi curând că aveam dreptate, căci trimiseseră spre 
noi un sol. Drept semn al intenţiei paşnice, flutura o cârpă 
sau ceva asemănător şi l-am lăsat să se apropie. Căpetenia 
sa dorea să discute cu noi. L-am comunicat că Pats-Avat 
putea veni la noi, fiind în deplină siguranţă. 

Ceea ce speram, se împlini: căpetenia indienilor pa-utes 
avea încredere în cuvântul nostru şi veni. Tratativele 
mergeau cu o încetineală tipic indiană. Se făcuse între timp 
seară şi trebuia aprins un foc. Căpetenia indienilor navajos 
pretindea pace şi cincizeci de puşti. Conducătorul indienilor 
pa-utes dorea pace, dar nu dorea să dea puştile, fiindcă 
fuseseră împuşcaţi fiul său şi un războinic. În cele din urmă, 
interveni şi Winnetou. Urmarea a fost că Pats-Avat a dat 
puştile şi l-a primit în schimb pe ucigaşul fiului său. 
Înțelegerea se pecetlui de ambele părţi cu pipa păcii. 
Indianul pa-utes se întoarse la oamenii săi cu rezultatul 
tratativelor. Faptul că el, care atacase, reuşise să scape atât 
de ieftin se datora numai bunătăţii lui Winnetou. 

Apoi fusese trimis un sol spre grupul din partea superioară 
a canionului. Indienii navajos începură să se retragă, urmaţi 
de indienii pa-utes. În primul rând, mă interesa ca, din clipa 
înţelegerii, să nu mai existe moi o neîncredere la niciuna 
din cele două părți. 

Cele două tabere poposeau faţă în faţă. Pentru Pats-Avat 
era deosebit de dificil să-i convingă pe războinicii care 
trebuiau să-şi predea puştile. Era aproape miezul nopţii 
când acestea au fost, în cele din urmă, aduse. Căpetenia 
însăşi se înfăţişă pentru a-l lua în primire pe ucigaş. Se 


înţelege de la sine că toate bunurile răpite de la cei opt albi 
fuseseră înapoiate. Adusese aceste lucruri, chiar şi caii, 
odată cu puştile. Nu lipsea absolut nimic. Împreună cu el 
venise şi acel indian pa-utes care apucase să-l vadă pe 
ucigaş în timp ce o ştergea de la locul faptei. 

Bineînţeles că înainte de a-l preda pe Old Cursing-Dry 
trebuia dovedit că este vinovat de crimă. Din acest motiv, se 
constituise un juriu, din cere făceau parte cele două 
căpetenii, Winnetou, Dick Hammerdull şi eu. 

Fletcher fusese ţinut atât de izolat încât fiul său nu 
avusese cum să-l vadă. Când îşi văzu, acum, tatăl, în faţa 
noastră, adus legat lângă foc, fiul s-a repezit plin de furie 
asupră-ne, cerând eliberarea, în cuvinte pline de înjurături 
şi blesteme. Se produse un spectacol pe care nu-l pot 
descrie. Singura soluţie pentru a putea începe judecată era 
ca tânărul Fletcher să fie legat şi încredinţat unui paznic. 

În jurul nostru se formase un cerc mare de oameni. Până 
să pornească interogatoriul, pe care îl conducea Winnetou, 
celui învinuit, după un vechi obicei al preeriei, i s-au scos 
curelele cu care fusese legat. Degeaba s-ar fi gândit să 
evadeze. Martorul îl recunoscu imediat pe cel care o luase 
la goană, iar atunci când a fost adus şi calul lui Fletcher, 
indianul declară cu toată hotărârea că acela este animalul 
pe care ucigaşul îl călărise în acel moment. Dovadă era 
făcută. Cum nu avea ce să spună pentru a se apăra, 
Fletcher începu să înjure şi să blesteme fără contenire. 
Repeta mereu că preferă să orbească şi să fie zdrobit, dar 
nu recunoaşte că el este ucigaşul. Întrucât juriul îi acordase 
cuvântul de apărare, trebuia să-l lăsăm să vorbească. Dar 
cine mai rezista să-i asculte ocările? Dar să-i vadă figura 
schimonosită? Faţa lui părea mai degrabă a unul animal 
sălbatic furios decât a unui om! 

Pats-Avat, tatăl indianului ucis, era aşezat chiar în faţa 
mea, cu puşca lângă el. La brâu avea un pumnal, securea 
de război şi săculeţul cu pulbere. Probabil, numai pentru a- 
şi ascunde furia şi nervozitatea, îşi scosese pistolul şi 


începuse să-l încarce. Eu nu-i dădeam nici o atenţie. 
Privirea mea era aţintită asupra lui Old Cursing-Dry, care-şi 
striga ultima ocară. Winnetou tocmai repeta ultimele 
puncte ale acuzării. Apărarea nu putuse consemna nici un 
punct. Urma să hotărâm soarta. Decizia a fost unanimă şi 
sună: vinovat. Apaşul se ridică şi spuse: 

— Deci, acest juriu drept al preeriei a recunoscut că Old 
Cursing-Dry i-a ucis pe cei doi războinici pa-utes. Pentru că 
am promis că ucigaşul va fi predat, căpetenia pa-utes poate 
să-l ia. 

La aceste cuvinte, Pats-Avat se ridică şi el în picioare. 
Având pistolul în mâna stângă, întinse mâna dreaptă după 
ucigaş şi strigă: 

— Acest feroce animal alb, de acum încolo îmi aparţine. El 
va fi legat imediat la stâlpul Torturilor şi va fi chinuit încât 
trei zile şi trei nopţi va urla de durere. Dar nu va muri, căci 
a comis două crime, în plus, este ucigaşul şi schingiuitorul 
multor alte piei roşii. Howgh! 

Pentru scurt timp, Fletcher rămase nemişcat, ca lovit de 
paralizie, apoi, brusc, îi şuieră căpeteniei: 

— Eu să mor? La stâlpul torturilor? Cu toate că prefer să 
orbesc dacă eu sunt vinovatul! Câine... cu piele roşie! Dacă 
pentru mine nu mai există nici o salvare, atunci să te duci şi 
tu dracului! Ți-arăt eu ţie! 

Şi-i smulse căpeteniei pistolul, îl îndreptă spre acesta şi 
trase. Apoi, duse iute arma la tâmplă şi apăsă trăgaciul. 
Cele două focuri răsunară atât de repede unul după altul, 
de parcă ar fi fost unul singur. Aproape n-am observat că, la 
prima împuşcătură, căpetenia sărise fulgerător într-o parte, 
iar la cea de-a doua întinsese mâna după armă. Am sărit cu 
toţii în picioare, crezând că amândoi se vor prăbuşi morţi la 
pământ. Însă, căpetenia, nevătămată spuse cu o voce 
dispreţuitoare: 

— Nu m-a nimerit, deoarece l-am lovit peste mâna şi, apoi, 
pistolul era încărcat doar cu pulbere, nu şi cu gloanţe. Dar, 
priviţi-l pe acest câine decolorat! Ce s-a întâmplat cu el? 


Da, ce se întâmplase, de fapt, cu Fletcher? Pistolul îi 
căzuse din mână şi acum stă nemişcat, acoperindu-şi ochii 
cu palmele. Deodată îşi lăsă mâinile în jos şi îşi înălţă capul 
de parcă ar fi vrut să privească spre cerul înstelat. În 
acelaşi timp, scoase un urlet strident şi sălbatic şi, gemând, 
se trânti la pământ, scurmându-l cu degetele. 

— Uff, uft, uff! Strigă Winnetou. A vrut să orbească dacă 
este vinovat, singur s-a împuşcat cu pulbere în ochi. Legea 
preeriei l-a judecat. Dar marele Manitou l-a judecat şi mai 
drept. Acestui hulitor i s-a împlinit întocmai ce a vrut de la 
Marele Spirit. Winnetou, căpetenia apaşilor, a văzut şi a 
trecut multe, câte poate alţii nici nu-şi pot imagina, dar faţă 
de această judecată are un respect deosebit. Howgh! 

Se scutură de parcă i-ar fi fost frig şi se întoarse pentru 
plecare. Se întâmplase aşa cum a spus: Fletcher avea de 
gând să-şi pună capăt zilelor, împuşcându-se în tâmplă, dar 
pentru că în aceeaşi clipă cu el prinsese şi Pats-Avat 
pistolul, ţeava acestuia îi aruncase încărcătura în ochi. Şi 
mie, la fel ca lui Winnetou, mi se făcuse groază şi m-am 
îndepărtat atât de mult de tabără încât nu mai auzeam 
gemetele celui judecat de Dumnezeu. Când, după un timp, 
am revenit, fusese dus, deja, dincolo, între indienii pa-utes. 
Căpetenia acestora nici nu se mai gândea să-l lege în cursul 
zilei respective la stâlpul torturilor. 

Oricât de necesar ne era tuturor somnul, n-am putut 
adormi, totuşi. Eu mă răsuceam degeaba de pe o parte pe 
alta, fără să-mi găsesc locul. În urechi îmi sunau într-una 
cuvintele pe care le rostise apaşul: 

— Dar marele Manitou l-a judecat şi mai drept! Când am 
reuşit, totuşi, să adorm, mi se părea că aud, în vis, mereu 
cele două focuri de pistol. 

Dar, într-adevăr, era în vis? Sau eram treaz? Se auziră, 
într-adevăr, focuri şi toată lumea alerga şi strigă. Când am 
sărit în picioare, întreaga tabără se afla, deja, în mişcare. La 
întrebarea mea mi se răspunse că Old Cursing-Dry evadase. 


Era, oare, cu putinţă? El, orb şi legat, să reuşească s-o 
şteargă? Nu-mi venea să cred! Sau, poate, nu era adevărat 
şi nu orbise de tot? Dick Hammerdull şi Pitt Holbers veneau 
în fugă şi îmi strigară de departe: 

— Ştiţi, domnule, că bătrânul Fletcher a şters-o? 

— Am auzit, dar nu-mi vine să cred. 

— Dacă credeţi, sau nu, e tot una, fapt este că a dispărut, 
domnule Shatterhand! 

— Dar n-a fost legat? 

— Ba da! 

— Atunci indienii pa-utes nu l-au păzit destul de bine? 

— Poate că asta e cauze! Dar, orb şi legat, trebuie să fie 
foarte sigur pe el... 

— Cum a reuşit, totuşi, s-o şteargă? L.-o fi ajutat cineva? 

— Bineînţeles că l-a ajutat cineva şi anume fiul său, căci şi 
el a dispărut. Unul dintre paznicii taberei a zărit doi bărbaţi 
călare pe un singur cal. 

— Înseamnă că erau cei doi Fletcher care n-au avut timp 
să fure un al doilea cal. Însă tânărul Fletcher nu era legat şi 
el? 

— Dacă era legat sau nu, e totuna. Paznicii i-au desfăcut 
legăturile fiindcă i-a rugat, promițând că va sta liniştit. 
Nimeni nu s-o gândit să-i pună la îndoială sinceritatea, 
deoarece tatăl său fusese, deja, predat indienilor pa-utes şi, 
deci, se găsea în mâini sigure. 

— Ce imprudenţă! În ce direcţie au şters-o? 

— Paznicul taberei, care i-a văzut, se află îh partea sudică. 
Ei au încercat să se furişeze pe lângă el, dar au fost văzuţi 
şi somaţi. Dar n-au răspuns la somaţie şi paznicul a tras 
două focuri. Avea o armă cu ţevi duble şi era unul din 
tovarăşii mei. 

— Atunci, veniţi! Vreau să merg în locul unde se afla 
paznicul. Poate că, în ciuda întunericului, putem găsi vreo 
urmă. 

Am plecat. Mulţi alţii ne urmară în aceeaşi direcţie. 
Curând, însă, auzirăm vocea puternică a lui Winnetou, care 


le interzicea celorlalţi să mai înainteze, căci puteau distruge 
urmele fugarilor. Toţi dădură ascultare cuvintelor apaşului. 
Eu, însă, continuam să înaintez, După ce am ajuns în 
dreptul lui, spuse: 

— Fratele meu va fi auzit ce s-a întâmplat. Trebuie... 

Se opri şi ascultă în noapte. Auzeam tropotul făcut de un 
cal, care se apropia de noi. Am pornit în întâmpinarea 
acestuia, cu pistoalele pregătite în mâini. Prudenţa aceasta 
nu se dovedi necesară. Calul nu era călărit de nimeni. Era 
calul tânărului Fletcher. Când l-am adus din nou în lumina 
focurilor de tabără, am putut constata că era plin de sânge 
pe spate, însă era nevătămat. Probabil că unul dintre 
călăreţi fusese lovit de gloanţele paznicului. Calul îi 
aruncase din şa pe amândoi şi, apoi, se întoarse în tabără. 
Acum eram siguri că vom prinde fugarii. Deci, puteam 
aştepta zorii zilei. 

Când ziua începuse să mijească, am pornit căutarea lor. N- 
a fost nevoie să ne îndepărtăm prea mult. Din locul în care 
fuseseră zăriţi cei doi Fletcher, urma se îndepărta cel mult 
o mie de paşi. Acolo zăcea fiul. Era mort şi, deja, rece. 
Glonţul pătrunsese din spate în pieptul său şi, deci, nu a 
avut putere să se ţină pe cal decât câteva secunde. Calul 
plecase mai departe cu bătrânul. Acesta fiind orb, a condus 
calul într-o direcţie greşită şi anume spre un perete 
stâncos, care avea o cădere de cel puţin treizeci de metri 
până la râu. Acolo, însă, calul oprindu-se brusc l-a aruncat 
din şa. Privind peste marginea peretelui, l-am zărit pe 
bătrân. Zăcea acolo jos. Era încă în viaţă. De sus, vedeam că 
se mai mişca şi auzeam şi un geamăt uşor. 

N-am suferit niciodată de ameţeală, dar, acum, m-a 
apucat, totuşi, ameţeala când m-am gândit că s-a adeverit şi 
cea de-a doua parte a blestemului: „Să orbesc şi să fiu 
zdrobit!” spusese Fletcher, iar acum zăcea acolo jos, 
zdrobit. 

Am chemat ajutoarele necesare şi am coborât pe latura 
unde nu era atât de periculos. Când am ajuns lângă el, 


bătrânul gemea în continuare ţinând pe jumătate deschişi 
ochii umflaţi. Am îngenuncheat lângă el şi l-am întrebat: 

— Domnule Fletcher, mă auziţi? Mă înţelegeţi? 

Deschise încet ochii şi globii împânziţi de granulele 
prafului de puşcă mă priviră fix. N-am primit însă nici un 
răspuns. 

Am repetat întrebarea, dar cu acelaşi rezultat. Am început 
să-l cercetăm. La cap nu avea nici o altă rană, în schimb 
ambele braţe şi picioare erau rupte. 

— Zdrobit, cum dorea?! Îmi şopti Winnetou. 

În orice caz era grav vătămat. Când am încercat să-l 
ridicăm, a scos un țipăt care semăna cu urletul neîntrerupt 
al unui tigru. Părea că nu se mai opreşte. Suferind dureri 
groaznice, devenise din nou conştient. Când l-am întrebat 
din nou dacă mă aude şi Înţelege, se opri din urlet şi îmi 
răspunse: 

— Cine este? Cine e aici? 

— Old Shatterhand şi Winnetou. 

— Unde este fiul meu? 

— E mort. 

— Împuşcat? 

— Da 

— Îm... puş... cât, silabisi, îm... puş... cât! De... acest... 
fapt... numai... eu... sunt... de... vină! 

— Da, dumneavoastră singur purtaţi toată vina, atât a 
morţii dumneavoastră groaznice cât şi a sfârşitului tragic al 
fiului dumneavoastră! 

Oftă adânc, adânc de tot şi închise ochii distruşi. Zăcu, 
astfel, o bucată de timp, fără să mişte şi fără să scoată un 
sunet. În cele din urmă, l-am întrebat: 

— Sunteţi conştient? Mă mai puteţi auzi? 

— Da, şopti. 

— Mai aveţi foarte puţin de trăit, gândiţi-vă la moarte, 
gândiţi-vă la păcatele dumneavoastră şi la Judecata de apoi! 
Gândiţi-vă, însă, şi la mila fără de sfârşit a lui Dumnezeu! 


— Mi... la... lui. Dum... ne... zeu! Rostiră buzele sale 
învineţite. 

— Spuneţi odată adevărul? L-aţi ucis sau nu pe cei doi 
indieni pa-utes? 

— Da, recunoscu. 

— Vă căiţi de acest păcat şi de toate păcatele săvârşite? 

— Căinţă... căinţă... oh... câinţă! Rugaţi-vă... pentru... 
mine! 

— Mai întâi, ascultați ce am să vă spun! Dacă vă căiţi de 
faptele dumneavoastră, atunci veţi putea muri împăcat. 
Atotputernicul vă va fi judecător drept şi milos. Puteţi pleca 
liniştit cu această speranţă în suflet spre viaţa veşnică! 
Acum, să ne rugăm! 

Făcu o mişcare ca şi cum ar fi dorit să-şi împreuneze 
mâinile rupte şi fără vlagă. Nu reuşi, însă. Atunci, eu i-am 
împreunat mâinile şi m-am rugat cu voce tare. Mai întâi, am 
spus rugăciunea, iar, apoi, tot ce mai credeam de cuviinţă. 
Pe faţă i se aşternu un zâmbet aproape uşurat... apoi făcu o 
mişcare înceată, obosită, din cap, ca un om care doreşte să 
adoarmă. În cele din urmă, dorinţa i se împlini. Old Cursing- 
Dry era mort. Sper că nimic din înjurăturile sau blestemele 
sale nu l-a însoţit pe tărâmul celălalt! 

Winnetou mă ajută să mă ridic şi spuse: 

— Acum fratele meu Charley şi-a impus, totuşi, voinţa: 
sufletul acestui om a găsit calea spre marele şi bunul 
Manitou. Corpul său, însă, împreună cu cel al fiului său, se 
va odihni în țarină, până în ziua veşnică, luminoasă, când 
sufletul se va reîntoarce la el. Howgh! 

LUMINILE SFÂNTULUI ELM. 

După întâmplarea anterioară doresc să vă mai mai 
istorisesc una, care dovedeşte încă o dată că omul care, în 
trufia lui, pune la încercare îngăduinţa lui Dumnezeu este 
supus pe neaşteptate unor pedepse tot atât de grele pe cât 
este păcatul săvârşit. 

Cu Winnetou, admirabila căpetenie a apaşilor, pe care 
între timp o cunosc deja toţi cititorii, am participat, toamna, 


la o vânătoare de bizoni, la un trib de indieni dincolo de 
Munţii Stâncoşi. Ne-am întors traversând munţii în ciuda 
anotimpului destul de aspru; am trecut călare prin 
Wyoming, ajungând, în cele din urmă, la Fortul Niobara din 
Nebraska. Aici, i-a surprins iarna. Pentru că, deseori, la 
acest fort poposeau şi indieni sioucşi, care ne considerau, 
fără nici un temei, drept duşmanii lor de moarte, ne-am 
ferit să facem cunoscute numele noastre adevărate. În orice 
caz, era de preferat ca nimeni să nu afle de prezenţa lui 
Winnetou şi a lui Old Shatterhand. Întrucât costumele 
noastre de vânătoare ajunseseră într-o stare jalnică, fiind 
necesară repararea lor, şi pentru că aveam de gând să ne 
îndreptăm spre estul civilizat, la fort ne-am cumpărat 
costume din stofe groase, călduroase, şi pături groase 
pentru călărie. În îmbrăcămintea aceasta nu arătam, 
fireşte, ca un adevărat om al Vestului Sălbatic, numindu-mă 
şi „domnul Beyer”. Winnetou, care nu mă părăsea nici o 
clipă, ajunsese cunoscut, până la urmă, drept „indianul 
domnului Beyer”. 

Din păcate, fortul Niobara fusese complet înzăpezit. Nu te 
puteai avânta nicăieri prin împrejurimi şi, astfel, am fost 
siliţi să petrecem lunile decembrie şi ianuarie în această 
pustietate. Nu ne găseam tovarăşi de discuţie decât printre 
puţinii ofiţeri ai garnizoanei, însă nu pot afirma că aceştia 
îmi erau deosebit de simpatici. Restul de soldaţi nu ne 
interesa deloc, în relaţiile cu aceştia mărginindu-ne doar la 
strictul necesar. Printre ceilalţi locuitori ai fortului existau 
doar două persoane cu care vorbeam mai mult. Aceştia 
erau fraţii Burning, din Moberly, în Missouri, care au avut 
noroc în Black Hills, unde au găsit aur, iar acum se aflau pe 
drumul spre casă, cu roadele muncii lor grele asupra lor. 
Amândoi erau căsătoriţi şi duceau dorul celor dragi. 
Datorită zăpezii şi întârzierii mari, acest lucru era şi mai 
greu de suportat. 

În afară de ei, la fort, au mai sosit un mare număr de 
indivizi de toate soiurile, inşi dubişi, cu care fraţii Burning, 


însă, nu stabileau legături. Între ei se afla o serie de indivizi 
foarte brutali. Vurolo s-a consumat o mare cantitate de praf 
de puşcă, jocul de cărţi nu mai sfârşea, se făceau multe 
pariuri, iar de băut se bea şi mai mult. Ioate acestea 
alcătuiau o atmosferă care îmi repugnă. Întrăm în spaţiul 
destinat restaurantului numai dacă n-aveam altă cale. Cel 
mai brutal se comportau doi indivizi, pe nume Grinder şi 
Slack. Erau trişori, beţivi notorii şi bătăuşi nemiloşi, fără 
însă a dovedi vreodată şi un curaj adevărat. Nu se putea 
sărbători nimic fără să sfârşească într-o bătaie. Păreau să 
aibă o predilecție cu totul ieşită din comun pentru duelurile 
de tip american. Şi, totdeauna, reuşeau să le organizeze în 
aşa fel încât ei nu luau niciodată parte la ele, ci mereu alţii. 
Lăudăroşii erau, în realitate, nişte laşi. Ceea ce mă scârbea 
nespus de mult, era faptul că aveau obiceiul să ţină, stând 
în picioare, discursuri interminabile. Aceste discursuri, pe 
care le puteai auzi de sute de ori pe zi, includeau jurăminte, 
afirmaţii solemne şi alte asemenea vorbe de clacă. Una din 
expresiile cel mai des folosite de Grinder era „să orbesc pe 
loc”, în timp ce a tovarăşului său era „Dumnezeu să mă 
înnebunească”. 

Cu aceşti doi indivizi am avut o singură dată un conflict. 
Aflaseră că sunt german şi refuzând, printr-o simplă 
mişcare a mâinii, invitaţia lor la un joc de cărţi, mi-au 
aruncat în faţă expresia „damned dutchman”. Pentru 
aceasta, fiecare primise din partea mea câte o palmă atât 
de puternică încât s-au răsturnat cu scaune cu tot. Cei de 
faţă se aşteptau, fireşte, la o bătaie grozavă sau la un 
schimb violent de focuri, dar s-au înşelat, căci secăturile nu 
aveau curajul să se ia de „domnul Beyer” sau de „indianul” 
său. 

Trebuie să mai amintesc aici şi doi indieni, care se 
retrăseseră la fort din pricina viscolului. Susţineau că 
aparţin tribului caddo, care este de fapt îndoielnic. În 
realitate, cred că erau alungaţi din vreun alt trib. Săraci 
lipiţi pământului, abia aveau cu ce să îşi acopere goliciunile 


trupurilor şi nu posedau nici un fel de arme, căci fuseseră 
complet prădaţi de indienii sioucşi. Aveau de gând să 
coboare la Karfas şi confecţionau săgeți şi arcuri, pentru a 
nu fi siliţi să flămânzească. L-am ajutat după cum am putut, 
însă nu am avut posibilitatea să le facem rost de cai şi puşti, 
fiindcă aceste efecte atât de necesare nu puteau fi 
procurate de aici. 

Pe la începutul lui februarie, timpul s-a schimbat brusc, 
zăpezile s-au topit şi a început ploaia. În scurt timp, zăpada 
dispărând, noi ne puteam pregăti pentru călătoria călare. 
Primii au plecat, bineînţeles, cei doi indieni, pe jos. I-am 
înzestrat cu alimente care, în mod sigur, le ajungeau până 
când ar fi sosit la Fort Hillock, unde se puteau odihni din 
nou. Acest fort, construit atunci în mod provizoriu, a fost 
părăsit în anul următor. Două zile mai târziu, au plecat 
călare fraţii Burning, fiind urmaţi, după o zi, de Grinder şi 
Slack. Mă aflam împreună cu Winnetou la poartă. Trecând 
pe lângă noi, Slack mi s-a adresat cu următoarele cuvinte: 

— Feriţi-vă să ne întâlniți! Dacă vom da vreodată cu ochii 
de voi, atunci Dumnezeu să mă înnebunească de nu vă 
curăţ la fel de repede cum stingi o lumânare de seu! 

Iar Grinder adăugă furios: 

— Da, asta s-o ţineţi bine minte, nemernicilor! De vom 
pune cumva mâna pe voi, să orbesc dacă nu veţi pieri de 
palmele pe care vi le datorăm! 

Bineînţeles, priveam în sus, ca şi cum nici n-am fi auzit. Nu 
eram noi oamenii care să se înspăimânte de astfel de 
potlogari, chiar dacă nu ştiam încotro se îndreaptă. 

Ca oameni pricepuţi ai Vestului Sălbatic, am mai aşteptat o 
zi să vedem dacă ameliorarea vremii este de durată. Abia 
după aceea am pornit la drum. Se poate lesne imagina că 
mersul pe pământul desfundat nu era prea uşor. Însă 
armăsarii noştri negri se odihniseră săptămâni de-a rândul 
şi acum treceau cu uşurinţă de orice obstacol. Nebraska 
are aproape numai ţinuturi întinse de preerie. Terenul prin 
care treceam noi era deschis şi puteam desluşi în solul 


moale urmele celor care părăsiseră Fort Niobara înaintea 
noastră. loţi, fără excepţie, cei doi indieni, fraţii Burning, 
Grinder şi Slack, păreau să aibă intenţia de a ajunge la Fort 
Hillock. Acest fapt mă puse pe gânduri, dar mai ales 
îngrijorarea faţă de fraţii Burning. După cum aflasem, 
Grinder şi Slack avuseseră ghinion la jocurile de cărţi şi 
pierduseră aproape tot. În astfel de cazuri, nişte otrepe ca 
ei erau în stare de orice. Nu puteai avea nici o încredere. 
Ştiau la fel de bine ca noi că fraţii Burning aveau asupra lor 
praf aurifer şi pepite. Chiar dacă erau mult prea laşi să se 
arate într-o luptă deschisă, îi credeam în stare, lipsiţi de 
caracter cum erau, să organizeze un atac perfid de dragul 
aurului. Mărturisindu-i lui Winnetou gândurile mele, el nu 
spuse nimic, însă dădu pinteni calului. Gestul îmi era la fel 
de clar ca şi cum mi-ar fi răspuns: 

— Ai dreptate, să ne grăbim să-i ajungem din urmă! 

Nu am nici un motiv să stărui mai mult asupra 
particularităţilor acestei călătorii, care a durat mai multe 
zile. Urmele rămâneau în continuare la fel, iar noi am mers 
după ele, trecând de Loux Fork. Gheaţa era, pe alocuri, încă 
atât de groasă încât suporta greutatea unor călăreţi. De 
aici, călare, se putea ajunge lejer, într-o zi, la Fort Hillock. 
Dar era, deja, amiază, şi noi nu puteam ajunge acolo 
înaintea amiezii de mâine. 

Urmele adânci din solul moale se puteau recunoaşte atât 
de uşor de parcă ai fi citit într-o carte deschisă. În ceea ce 
priveşte prospeţimea lor, mai ales pentru ochii ageri şi 
exersaţi ai lui Winnetou, puteau fi desluşite chiar şi până la 
oră în care au fost făcute. Cei doi indieni, cu toate că 
plecaseră cu două zile înaintea fraţilor Burning, aveau un 
avans, dar erau pe cale de a fi ajunşi din urmă. În orice caz, 
în seara zilei respective sau cel mai târziu a doua zi 
dimineaţa, trebuia să fie întrecuţi de aceştia. Grinder şi 
Slack părăsiseră Fort Niobara cu o zi după fraţii Burning. 
Dar, după cum înţelegeam din urme, îşi forţaseră caii în aşa 
măsură încât se aflau acum foarte aproape de ei. Asta îmi 


spori şi mai mult grijile. Ce scop aveau aceste secături de 
călăreau atât de repede? Să-i ajungă şi să-i atace pe fraţii 
Burning sau să ajungă mai repede la Fort Hillock? Şi 
răspunsul din urmă era foarte posibil, dar, totuşi, asta nu 
mă putea linişti. În următoarele ore trebuia să găsim 
certitudinea. În cazul în care urmele ar fi arătat că Grinder 
şi Slack i-au depăşit pe fraţii Burning, grijile mele ar fi 
rămas neîntemeiate. 

Deci, parcurgeam câmpia în galop, având mereu în vedere 
cele trei urme. Trecu o oră, şi încă una, apoi, deodată, 
Winnetou îşi opri calul, spunându-mi, după ce mă oprisem şi 
eu: 

— Cei doi bărbaţi albi care se numesc Burning sunt 
pierduţi. Vor fi ucişi în această noapte. 

Am încuviinţat doar din cap, tăcut, fiindcă eram şi eu de 
aceeaşi părere. El continuă, după o tăcere scurtă: 

— Diferenţa dintre aceste două urme este doar de o oră. 
Pe o distanţă de peste opt zile aceasta nu s-a schimbat. 
Deci, Grinder şi Slack nu au de gând să-i întreacă pe fraţii 
Burning, ci să-i ajungă abia după ce s-a lăsat întunericul şi 
să-i ucidă. 

— Dumnezeule! Am exclamat. lar noi nu avem nici o 
posibilitate de a interveni! 

— Howgh! Încuviinţă Winnetou. Nu putem să-i ajungem 
atât de repede, căci peste două ore se întunecă şi atunci nu 
vom mai vedea urmele. Să mergem, totuşi, cât mai repede 
cu putinţă şi să-l implorăm pe marele Manitou să-i apere pe 
fraţii Burning! 

Stimate cititor, ai trecut vreodată printr-o spaimă de 
moarte, mă refer dacă ai simţit vreodată o adevărată 
spaimă de moarte? Probabil că nu. În ceea ce priveşte 
persoana mea, nici eu, cu toate că deseori am fost în pericol 
să-mi pierd viaţa. Niciodată nu mi-a fost frică de moarte şi 
nici astăzi nu-mi este, fiindcă ea nu este altceva decât 
îngerii dragi care îi conduc pe copiii lui Dumnezeu la tatăl 
lor ceresc. Dar, pentru alţii, nu am trăit aceste spaime doar 


o dată sau de zece ori. Aşa s-a întâmplat şi atunci, în acea 
după-amiază, în timpul serii şi al nopţii următoare. Să fii 
încredinţat de posibilitatea unei crime şi, totuşi, să nu poţi 
face nimic pentru salvarea celui ameninţat! Acea noapte, pe 
care am petrecut-o lângă o tufă, pe malurile unui mic 
afluent al râului Loux Fork, n-am s-o pot uita niciodată! 

Dacă ar fi fost zăpadă, acestea ar fi strălucit şi ne-ar fi 
indicat calea, urmele puţind fi recunoscute cu uşurinţă, şi 
poate că am fi reuşit să împiedicăm nelegiuirea. Dar pentru 
că zăpada se topise, în timpul nopţii era imposibil să vedem 
vreun semn şi, în ciuda nerăbdării, care nu ne lăsa să 
dormim, trebuia să aşteptăm până la ivirea zorilor. Datorită 
anotimpului se făcea ziuă destul de târziu. Îndată ce am 
zărit o geană de lumină la răsărit, am încălecat şi am pornit 
mai departe. Exista o speranţă şi anume aceea că fraţii 
Burning n-au aprins focul de popas şi, deci, nu au putut fi 
văzuţi şi nici găsiţi. Dar speranţa devenea tot mai slabă, 
căci constatam cum cele două urme se apropiau tot mai 
mult în timp. Grinder şi Slack se apropiaseră, ieri, imediat 
după ce se întunecase, cât mai mult cu putinţă de cei doi 
fraţi. În orice clipă ne puteam convinge cu tristeţe că două 
vieţi omeneşti au fost curmate. 

Ne apropiam călare de un tufiş, pe care urmele îl ocoleau. 
Ocolindu-l şi noi, caii ni se opriră brusc, fără să-i fi 
îndemnat. Fraţii Burning zăceau într-o băltoacă mare de 
sânge, lângă cenuşa unui foc stins. Am descălecat pentru a 
examina corpurile. Muriseră, deja, de ieri seară. Spre 
mirarea noastră, nu fuseseră împuşcaţi, ci înjunghiaţi. Să 
înjunghii un om este nevoie de un curaj mai mare decât 
pentru a-l împuşca de la o distanţă sigură. Ucigaşii nu erau, 
oare, atât de laşi pe cât îi credeam? Sau vor fi avut un motiv 
bine întemeiat să prefere glonţului cuțitul? 

Ceea ce ne rămăsese de făcut, e foarte uşor de imaginat. 
Nu puteam să ne oprim la cele două leşuri, ci trebuia să-i 
urmărim pe ucigaşi, care, după semne, nu îşi prădaseră 
complet victimele, ci luaseră doar aurul şi armele, plecând 


în cele din urmă şi cu cei doi cai. Am continuat să călărim în 
galop pe urmele lor, care, spre marea noastră uimire, 
duceau direct, spre Fort Hillock. Oare nu există tocmai în 
nelegiuirea săvârşită un motiv temeinic pentru a ocoli un 
astfel de loc? 

După aproximativ o jumătate de oră, am constatat că cei 
doi călăreţi s-au oprit. În acel loc nu erau doar urme de 
copite de cai, ci şi de picioare de om. Totodată, de acolo, 
cele două urme amestecate se despărţeau în două urme 
lăsate de câte doi cai. 

Ce putea să însemne asta? Ne-am oprit, iar Winnetou 
exclamă: 

— Uff! Pe aici au trecut pieile roşii caddo şi au primit în 
dar caii celor ucişi! 

Cu ce agerime nimerise Winnetou adevărul în plin! 
Ucigaşii îi ajunseseră din urmă în acel loc pe indieni şi le 
făcuseră cadou caii, pentru a distrage atenţia şi a îndrepta 
bănuiala asupra celor doi sărmani. Acesta a fost şi motivul 
pentru care nu-şi împuşcaseră victimele, ci le înjunghiaseră. 
Indienii caddo nu aveau arme de foc, ci doar arcuri, săgeți 
şi pumnale. Pieile roşii au fost, deci, destinate încă de ieri să 
plătească pentru vina altora. Seninătatea cu care au căzut 
în capcană şi obrăznicia fără margini dovedită de ucigaşi se 
puteau constata şi numai după urmele lăsate. Ticăloşii 
făcuseră un ocol pentru a ascunde mai întâi prada şi apoi, 
ajungând după indieni la Fort Hillock, pentru a-i acuza de 
ucidere. 

În timp pe galopam, Winnetou îşi scutură capul şi pletele 
sale lungi, de un albastru închis, fluturau în vânt ca o 
coamă. În cele din urmă, el rosti furios printre buzele 
întredeschise: 

— Fratele meu Sharly poate să vadă iar cine este mai bun, 
albii sau pieile roşii. În ciuda acestui fapt, soarta este de 
partea feţelor palide. Noi, însă, trebuie să pierim şi să 
dispărem! Uff! Uff! Uff! 


Ce puteam spune, ce puteam să-i răspund? Nimic! Mai 
mult, nici nu mai aveam timp pentru o discuţie, căci la 
orizont îşi făcuse: apariţia o ceată de călăreţi la fel de 
grăbiţi ca şi noi. Ne-am întâlnit cu ei foarte curând. Era o 
parte din paza fortului Hillock, condusă de un locotenent. 
Între aceşti soldaţi de cavalerie se aflau cei doi indieni 
caddo, legaţi şi fixaţi chiar şi de cai. După ce ofiţerul dădu 
ordin pentru oprire, ni se adresă cu următoarea întrebare: 

— De unde veniţi, domnilor? 

— De la Fortul Niobara. 

— Aţi venit pe aceste urme? 

— Da. 

— Aţi văzut cumva, astăzi, ceva neobişnuit? 

— Într-adevăr, domnule, am dat peste cadavrele a doi 
bărbaţi care au fost ucişi şi prădaţi. 

— Ei bine, este corect! Cât de departe de aici se află locul 
respectiv? 

— Trei sferturi de oră. Dar văd doi indieni care sunt legaţi. 
Din ce motive au fost legaţi? 

— Fiindcă sunt ucigaşii celor doi bărbaţi ale căror cadavre 
le-aţi găsit, îi ducem la locul faptei pentru a-şi îngropa 
victimele şi, apoi, îi spânzuram deasupra mormintelor. După 
cum, probabil ştiţi, în Vestul Sălbatic justiţia acţionează 
foarte rapid. 

— Asta ştim, domnule, dar dumneavoastră sunteţi convins 
că indienii sunt vinovaţii? 

— Bineînţeles! Au fost întâlniți având asupra lor caii şi 
armele victimelor. 

— De unde ştiţi, însă, că armele şi caii au aparţinut celor 
ucişi”? 

— Domnule, cine vă dă dreptul să mă interpelaţi în acest 
fel? Sunteţi un necunoscut care, se pare, nici nu-şi găseşte 
locul în acest Vest Sălbatic. Eu sunt, însă, ofiţer şi, deci, nu 
pot fi tras la răspundere de către dumneavoastră! 

După această mustrare, mi-a întors spatele. Eu, însă, l-am 
împiedicat din nou să ordone „plecarea”: 


— Staţi, domnule! Încă o clipă! În fort se găsesc două 
persoane la al căror denunţ vi s-a dat ordinul să-i 
spânzurați pe aceşti doi indieni? 

— Da! lar acum ţineţi-vă pliscul, domnule! Eu nu am timp 
să ascult întrebări de prisos şi... 

— De prisos?! L-am întrerupt. Nu am numai toate 
motivele, ci şi obligaţia sfânta să pun aceste întrebări. 
Indienii aici de faţă sunt nevinovaţi, iar denunţătorii lor sunt 
adevărații ucigaşi. 

— Aşa?! Cum aţi ajuns la această concluzie?! 

— Ştiam, deja, de ieri seară de crimă care se punea la 
cale, însă, din păcate, nu am reuşit s-o împiedicăm. Duceţi- 
ne la comandantul fortului! Vom dovedi în întregime ceea ce 
susţinem! 

— Asta nu merge chiar atât de repede cum credeţi. Am 
primit ordin strict să-i îngrop pe cei doi morţi, iar pe ucigaşi 
să-i spânzur atât de sus încât să nu atingă pământul cu 
picioarele. 

— Nimeni nu va avea nimic împotrivă, dacă se dovedeşte 
că sunt spânzurați, într-adevăr, adevărații ucigaşi. Dar, 
permiteţi-ne să vă spunem şi noi ceea ce ştim! 

În ciuda ordinului primit, mi-a făcut favoarea să mă 
asculte. M-a privit, după ce am terminat, cu o expresie de 
uimire: 

— Hm! După aparenţe, sunteţi nişte domni, care, în ceea 
ce priveşte Vestul Sălbatic, sunt atât de necopţi încât şi un 
brotac este mai verde decât ei. Dar, din cuvintele 
dumneavoastră reiese că aveţi un spirit de observaţie pe 
care trebuie să-l recunosc cu tot respectul. Oare acel 
Grinder şi acel Slack să ne fi minţit? De fapt, nici nu arătau 
ca nişte domni. În orice caz, o parte din ordin trebuie s-o 
execut neapărat, şi anume să îngrop cadavrele. Renunţ la 
executarea celei de a două părţi, bazându-mă pe spusele 
dumneavoastră. Însă va fi vai şi amar de dumneavoastră, 
domnule, dacă ne-aţi înşelat! Eu nu permit să se facă glume 
cu mine! 


Alese opt oameni care trebuiau să sape cu lopeţile două 
morminte şi le dădu ordin să plece în căutarea celor două 
cadavre. Apoi, ne luă, pe mine şi pe Winnetou, în mijloc, 
lângă cei doi indieni legaţi, şi ne îndreptarăm spre fort. În 
ciuda depoziţiei mele importante, nici nu întrebase de 
numele noastre. Indienii caddo nu aveau voie să vorbească 
cu noi, însă privirile pe care ni le aruncau spuneau, la fel de 
clar cum ar fi spus-o cuvintele, ce mulţumiri ne aduceau. 

Trecuseră doar câteva minute de când ne pusesem din 
nou în mişcare. Începuse, între timp, încet, iar, apoi, tot mai 
tare, să ningă. Zăpada, însă, nu se topea, căci temperatura 
scăzuse brusc câteva grade. Winnetou cercetă cerul cu o 
privire care îmi atrase atenţia. Când am ajuns la fort, se 
aşternuse un strat de câţiva țoli, şi de jur împrejur totul era 
alb. Aceasta constituia un lucru foarte neplăcut pentru noi, 
deoarece acoperise urmele cu care am fi putut dovedi totul. 

Fort Hillock, în afară de nume, nu avea nici pe departe 
aspectul unui adevărat fort. Cabanele de bârne formau un 
pătrat împrejmuit de un gard înalt de pari. Clădiri lungi, 
confecţionate din lemn, sub forma unor magazii, dădeau 
aşezământului mai curând înfăţişarea unui târg decât a 
unei fortărețe. Unele resturi alb-cenuşii arătau că, 'ân acel 
loc, se aflase şi un troian de zăpadă, care se topise însă. Se 
părea că aici nu există teamă de indieni, deoarece poarta 
prin care intrasem era larg deschisă. După cum ne-am dat 
seama, clădirile lungi, în forma unor magazii, erau grajduri 
şi depozite pentru hrană animalelor. Atraşi de tropotul 
cailor noştri, dintr-una din cabanele de bârne, ieşiră doi 
ofiţeri, un locotenent şi un căpitan, ultimul făcând o faţă 
foarte severă când ne văzu. Conducătorul cetei noastre 
descăleca şi se apropie de acesta pentru a-i da raportul. 
Descălecarăm şi noi. 

Căpitanul ascultă raportul fără un interes deosebit, iar, în 
momentul în caro se apropie de noi, atenţia lui se îndreptă 
mai mult spre cai decât spre persoanele noastre. Cerceta 
animalele cu priviri de cunoscător şi. Deodată, exclamă: 


— Mii de trăsnete, ce fiinţe superbe! Vi le cumpăr, 
domnilor! Cât cereţi? 

Abia după ce rostise întrebarea ne privi. Înfăţişarea lui 
Winnetou nu făcu nici un fel de efect asupra sa. Întorcându- 
şi, însă, privirea şi asupra mea, am văzut pe faţa lui 
expresia uimirii: 

— Pe toţi dracii! Pe cine văd aici?! Poate fi adevărat? Cine 
sunteţi, domnule? 

— Mă numesc Beyer. 

Clătină din cap, se apropie de mine şi mă prinse de bărbie, 
întorcându-mi capul spre dreapta pentru a putea privi 
partea stângă a gâtului, şi rosti, în cele din urmă, 
triumfător: 

— Mi-am închipuit imediat! Această cicatrice, aici, la baza 
gâtului, se datorează unei înjunghieri, care este cunoscută. 
V-am văzut la mama Thick, în Jefferson-City, şi ştiu că aceşti 
doi armăsari nu sunt de vânzare, deoarece pe întreg 
teritoriul Statelor Unite nu există alte animale care să se 
poată compara cu acestea. Dacă alţii sunt convinşi că 
sunteţi brotaci, pe mine nu mă puteţi duce de nas, în ciuda 
îmbrăcămintei pe care o purtaţi, domnilor! Sunteţi... 

— Vă rog, nu rostiţi nici un nume, domnule căpitan! L-am 
întrerupt repede. 

— De ce nu? 

— Din cauza indienilor sioucşi. Suntem nevoiţi să trecem şi 
prin ţinuturile lor. Dacă ne-aţi recunoscut cu adevărat, 
atunci trebuie să ştiţi: cei care aparţin acestui popor nu 
trebuie să afle că suntem deja pe teritoriul lor. 

— Ei, bine, cum doriţi, domnule! Tocmai aveam de gând 
să-l muştruluiesc cum se cuvine pe locotenentul meu pentru 
că s-a lăsat influenţat de dumneavoastră şi ş-a întors fără 
să-mi execute ordinul în întregime. Acum, sunt, însă, de 
părere că a procedat cum trebuia. Dar, poftiţi, intraţi în 
cabană! Voi dispune ca să fie foarte bine îngrijiţi şi caii 
dumneavoastră. Dumneavoastră, însă, veţi primi un grog ca 


lumea şi o să-mi povestiţi, între timp, ce aveţi de spus 
împotriva lui Grinder şi a lui Slack. 

— Unde se află ei, domnule căpitan? Nu-i văd nicăieri. 
Sper că n-au luat-o, deja, din loc! 

— O, nu! Caii lor se mai află, acolo, în magazie. Ei, însă, au 
plecat la vânătoare pentru a-şi face rost de o bucată de 
carne pentru mâncare. 

— Şi, probabil, să caute şi aurul pe care l-au obţinut prin 
jaf şi pe care l-au ascuns. Păcat că ninge atât de puternic! 
Va fi, astfel, imposibil să-i urmărim şi să-i iscodim. Această 
zăpadă distruge şi dovezile noastre care sunt atât de 
necesare pentru a demonstra crima pe care au făcut-o. 

— Mie nu-mi pasă de asta, domnule! Eu sunt convins că 
sunteţi oamenii potriviţi să găsească dovezi şi sub zăpada 
cea mai mare. 

Cabana de bârne în care intrasem în timpul discuţiei 
servea căpitanului şi celor doi locotenenţi drept spaţiu de 
locuit. În timp ce locotenentul cel mai tânăr se ocupa de 
prepararea grogului, căpitanul arătă spre două scaune 
construite într-un mod foarte primitiv şi spuse: 

— Luaţi loc, domnilor! Vă rog să-mi răspundeţi cinstit: aşa- 
i că sunteţi domnul Old Shatterhand şi demnul Winnetou? 

I-am răspuns arătându-i armele noastre pe care le 
adusesem în cabană: 

— Aici se află vestica puşcă cu ţinte de argint a căpeteniei 
apaşilor, iar aici puteţi vedea carabina mea, construită de 
Henry, şi puşca mea pentru vânătoare de urşi. Sper că 
acum sunteţi deplin convins pe cine aveţi în faţa 
dumneavoastră. 

— În orice caz, e o mare onoare pentru noi. Vă spunem un 
sincer bun sosit. Fiecare cuvânt pe care îl veţi rosti în 
legătură cu crima, îl vom considere ca un jurământ. 

— Vă mulţumesc, domnule! Dar o astfel de faptă trebuie, 
pedepsită conform legilor preeriei, iar aceste legi cer 
dovezi sigure, de necontestat. Nu puteţi lua nici o hotărâre 


bazându-vă numai pe faptul că ne credeţi pe cuvânt şi aveţi 
încredere în noi. 

Winnetou, care nu consuma niciodată băuturi spirtoase, 
renunţase la grog. Eu, în schimb, beam câte o înghiţitură 
din lichidul fierbinte şi povesteam mai pe îndelete decât 
până acum ce ştiam despre Grinder şi Slack şi care erau 
părerile noastre despre aceşti indivizi dubioşi. Nu 
terminasem, încă, şi îşi făcură apariţia cei doi despre care 
vorbeam. 

— Pe toţi dracii! Exclamă Grinder văzându-ne, să orbesc 
pe loc dacă ăia nu sunt domnul Beyer şi indianul său! 

— Ei sunt, într-adevăr, răspunse căpitanul, făcându-i semn 
locotenentului. Acesta ieşi din încăpere. După cum 
bănuiam, semnul fusese făcut pentru a-i aresta pe ucigaşi. 
Comandantul, însă, continuă: 

— Probabil că nu vă bucuraţi văzându-i aici pe aceşti doi 
domni... 

— Nu ne bucurăm? Să mă ia dracul dacă-mi face sau nu 
plăcere ceva ce îi priveşte pe aceşti doi bărbaţi. Nu mă 
interesează, îmi sunt indiferenți, pentru mine sunt total 
inexistenţi! 

— Asta nu mai cred! Dacă aţi şti de ce au venit spre Fort 
Hillock, nu aţi mai fi atât de indiferenți faţă de ei. 

— Ei, aş! Ce mai vor? Noi doi nu avem nimic, dar absolut 
nimic de a face cu ei! Noi am venit doar să vă întrebăm 
dacă oamenii dumneavoastră s-au întors. Sper că, între 
timp, cei doi indieni nemernici atârnă de câte o funie 
zdravănă! 

— Nu, încă nu atârnă! Domnul Beyer i-a adus înapoi. 

— Cum?! Ce? Domnul Beyer? Dar ce au de-a face acest 
domn Beyer şi indianul său cu această treabă? 

— Chiar foarte mult! Îi cunosc pe adevărații ucigaşi şi i-au 
urmărit până aici! 

— Adevăraţii ucigaşi? Dar aceştia sunt cei doi indieni 
caddo... 


— Nu! Domnul Beyer susţine, dimpotrivă, că ucigaşii se 
numesc Grinder şi Slack. 

— Slack şi Grin..., pe toţi dracii! Noi? Exclamă Grinder 
speriat. 

— Da, voi! 

— Dacă el susţine acest lucru, atunci să orbesc pe loc dacă 
nu şi-a pierdut minţile! Slack, spune şi tu, care este părerea 
ta? 

Cel întrebat îmi arătă pumnul şi strigă: 

— Să-l la dracu'! Ce vrea acest individ de la noi? El este un 
dutchman, al cărui cuvânt nu valorează nimic. Să-mi ia 
Dumnezeu minţile dacă n-am să-i astup gura, încât toată 
viaţa nu va mai scoate un cuvânt! Hai, Grinder, Pentru un 
astfel de specimen prezenţa noastră este mult prea 
onorabilă! 

— Veţi rămâne aici! Se răsti căpitanul. 

În ciuda ordinului, aveau de gând să iasă din încăpere. 
Dar, deschizând uşa, se pomeniră faţă în faţă cu 
locotenentul însoţit de o jumătate de duzină de soldaţi, care 
tocmai erau gata să intre. Aceştia îi înconjurară şi îi 
reţinură. 

— Ce înseamnă asta? Ce aveţi de gând? Urlă Grinder, 
încercând zadarnic să se elibereze. 

— Asta înseamnă că sunteţi arestaţi pentru crimă şi 
tâlhărie, răspunse căpitanul. 

Urmă o scenă în care nu mai era vorba de rezistenţa 
opusă de cei doi, mult prea laşi pentru aşa ceva, ci numai de 
cuvinte rostite ca apărare. Dar ce cuvinte şi expresii?! 
Înjurături, blesteme, jurăminte, ocări, afirmaţii solemne, 
încât auzindu-le ţi se făcea părul măciucă. „Orbirea” şi 
„înnebunirea” urmară curând una după alta. În toată viaţa 
mea nu auzisem încă astfel de blesteme. Mi se părea că mă 
sufoc în valurile de expresii păcătoase. Când cei doi au fost 
scoşi afară pentru a fi închişi în altă parte, sub pază, până la 
interogatoriu, am respirat adânc uşurat. Până şi Winnetou, 


pe care nimic nu-l descumpănea curând, mă strânse de braţ 
într-un mod care exprima durerea şi compasiunea: 

— Sharly, o piele roşie s-ar purta vreodată în acest fel, 
ocărându-l în aşa hal pe Manitou, stăpânul cerului? Cine 
mai poate susţine că feţele palide sunt mai bune şi mai 
cultivate decât copiii născuţi liber în preerie? Dacă există, 
într-adevăr, un Vest Sălbatic, acesta a luat naştere numai 
datorită invadatorilor albi, pe care noi i-am tratat cândva ca 
pe nişte zei, iar aceste ţinuturi au devenit într-adevăr 
sălbatice! Howgh! 

Howgh era la el cuvântul unei afirmaţii solemne, care la 
noi, s-ar putea compara cu „amin”. Sharly - astfel îmi rostea 
el prenumele, Karl. 

După un timp, cei opt cavalerişti se întoarseră. Aduceau 
tot ce găsiseră în buzunarele celor doi oameni ucişi. Printre 
altele, şi notițe, din care am aflat adresele exacte ale 
rudelor lor. Apoi, se dădu semnalul pentru prânz. Eu şi 
Winnetou, am fost invitaţi să luăm loc la masa ofiţerilor. 
Existau atât de multe feluri câte îţi dorea inima: trebuia 
doar să te serveşti singur din halcă de carne de cerb, 
aşezată pe masă pe o bucată de lemn brut. 

Apoi, se constitui juriul, format din cei trei ofiţeri şi încă 
trei subofiţeri. Winnetou şi cu mine eram martori. Trebuiau 
să apară şi indienii caddo pentru a răspunde la eventuale 
întrebări. Grinder şi Slack au fost aduşi după ce s-au 
întrunit toate aceste persoane. Fireşte, erau legaţi şi sub 
pază straşnică, de câte doi soldaţi pentru fiecare. 

Cei doi acuzaţi nu păreau foarte deprimaţi, ci, din contră, 
foarte siguri de ei, chiar obraznici. Afirmau ritos că nu 
recunosc competenţa juriului. În orice caz, ştiau, şi 
susțineau, că nu aveam posibilitatea, datorită căderilor mari 
de zăpadă, să aducem dovezi concludente. Acestea se 
învârteau mai ales în jurul aurului furat, noi fiind singuri că 
ei sunt cei care l-au ascuns. Faptul că au dăruit indienilor 
caddo caii şi armele nu putea constitui o probă, fiindcă se 
putea ajunge în posesia lor şi fără să se fi comis omorul. 


Valoarea acestei dovezi era minimă şi pentru că mărturia 
celor două piei roşii, conform obiceiului preeriei, nu avea 
nici un fel de efect. 

Nu pot susţine că interogatoriul, condus de căpitan, ca 
preşedinte al juriului, era foarte iscusit; dar, sincer vorbind, 
trebuie să recunosc că nici mie nu mi-ar fi reuşit, dacă aş fi 
fost în locul lui, să-i determin pe ticăloşi să-şi recunoască 
fapta. Dovadă elocventă, pe care am reuşit s-o formulăm în 
acele condiţii, consta în faptul că îşi organizaseră 
deplasarea în aşa fel, încât să nu-i întreacă pe cei doi fraţi, 
ci doar să-i ajungă din urmă, abia după lăsarea serii, când 
nu se mai vedeau nici urmele. Dar noi puteam depune 
jurământ pentru ce spusesem. Din păcate, însă, prin 
aceasta se proba numai prinderea din urmă a fraţilor 
Burning, nu şi uciderea lor. 

Din aceste motive, interogatoriul se baza pe acuzaţiile 
aduse de către căpitan şi pe respingerea acestora de către 
cei doi inculpaţi. Obrăznicia lor luase forma ironiei şi 
aroganţei, iar defăimările lor întreceau orice închipuire. În 
cele din urmă, n-am mai rezistat şi l-am rugat pe căpitan să 
încheie sau, cel puţin, să întrerupă pentru ziua aceea 
cercetările. 

— Să întrerupă? Întrebă Grinder, rânjind. Nu permitem 
aşa ceva. Noi solicităm judecarea imediată în baza dovezilor 
incontestabile sau imediata eliberare. Să orbesc pe loc 
clacă între aceste două existe vreo cale de mijloc! 

— Da, încuviinţă şi Slack, spânzuraţi-ne sau redaţi-ne 
libertatea! Altceva nici nu se mai poate închipui. Ceea ce 
susţin acest domn Beyer şi indianul său împotriva noastră 
este de-a dreptul caraghios. Mi-e chiar milă de prostia lor. 
Nu ne puteţi acuza de absolut nimic. Cu toate acestea, 
pentru a ne dovedi nevinovăția, vrem să le mai dăm o şansă 
să-şi apere acuzaţiile. Băgaţi-ne, diseară, într-o încăpere 
întunecoasă împreună cu ei şi daţi fiecăruia în mână câte un 
pumnal ascuţit! Dacă sunt de acord cu susţinerea dovezilor 
lor în acest mod cavaleresc, atunci să mă lase Dumnezeu să 


înnebunesc pe loc de nu-i vom convinge de nevinovăția 
noastră înţepându-i între coaste, încât mâine dimineaţă nu 
veţi mai găsi decât cadavrele lor împuţite. Eşti de acord cu 
asta, Grinder? 

— Cu cea mai mare plăcere. Duelurile americane, om 
centra om, pe întuneric, sunt specialitatea noastră. Au mai 
pierit şi alţii de pumnalele noastre, iar pentru mine ar fi o 
plăcere dacă aşa zişii domni ar accepta această propunere. 
Sunt convins, din păcate, că nu vor avea curajul. Pot minţi 
ca o gazetă, dar să şi lupte?! Ei, aş! 

I-am aruncat o privire întrebătoare lui Winnetou, iar el mi- 
a răspuns doar printr-o simplă mişcare a pleoapelor, după 
care a spus: 

— Asta nu-i nimic altceva decât lăudăroşenie! Dacă noi 
acceptăm propunerea, atunci ei, precis, şi-o retrag! 

— Să o retragem?! Râse Grinder atât de tare încât răsună 
întreaga încăpere. Doi maeştri ai duelului, ca noi, vestiți şi 
temuţi, şi să ne retragem?! Această idee este atât de 
imbecilă şi caraghioasă că nu găsesc cuvinte pentru a o 
defini mai bine. 

Cei doi continuară să ne batjocorească astfel până când i- 
am cerut preşedintelui să considere acest duel dublu ca o 
ordalie. Cuvântul ordalie dădu din nou prilej inculpaţilor să 
devină foarte voioşi şi să susţină plini de îngâmfare că ei nu 
cred în Dumnezeu. Se arătau pe deplin convinşi că noi am 
acceptat duelul numai siliţi de împrejurări, în schimb vom 
dispărea, cu siguranţă, diseară. Căpitanul, care ştia, însă, 
cine suntem şi, deci, nu-şi făcea griji pentru noi, declară că 
este de acord. Deci, dădu dispoziţii în acest sens: patru 
persoane, fiecare înarmată cu un pumnal, să fie închise într- 
o magazie, începând de la orele opt seara şi până la orele 
opt dimineaţa, pentru a clarifica, printr-o luptă sângeroasă, 
problema vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpaţilor. În timp ce 
erau scoşi din încăpere, ne adresară, din uşă, înjurături şi 
rânjete, pe care mi-e imposibil să le reproduc. Bineînţeles, 
au fost închişi din nou. Singura lor speranţă se baza pe 


faptul că, supuşi unei percheziţii foarte amănunțite, nu s-a 
putut găsi asupra lor nici urmă de aur. Pe deasupra, erau 
convinşi că aveau de-a face cu nişte începători, cărora nici 
prin gând nu le trecea să rămână în Fort Hillock după orele 
opt seara. 

După plecarea lor, căpitanul nu îndrăzni să ne dea nici un 
sfat. Pentru el, rezultatul duelului dintre Old Shatterhand şi 
Winnetou şi doi tâlhari de teapa acelora închişi în magazie 
nu putea fi pus la îndoială, întregul personal al 
aşezământului era entuziasmat că în acel loc avea să se 
desfăşoare un eveniment atât de interesant. 

Am cercetat magazia. Se afla sub un copac şi era 
construită din scânduri groase, neprelucrate. În partea 
exterioară a uşii era fixat un cârlig mare şi greu. În acel 
moment, în magazie, nu se afla nimic, în afară de nişte paie, 
aruncate în fund, în colţul din dreapta. 

Până aproape de orele opt, am stat de vorbă cu ofiţerii, 
însă fără să pomenim vreodată duelul. Dar paznicii ne 
comunicau, în repetate rânduri, că Slack şi Grinder 
întrebau dacă ne mai aflăm în fort. La orele opt fix, am fost 
duşi spre magazie şi fiecare a fost înzestrat cu un. Pumnal. 
Apoi, am predat şi noi armele, păstrând doar pumnalele. 
Am luat şi păturile noastre călduroase. În magazie am intrat 
împreună cu căpitanul şi locotenenţii. Un soldat lumina 
locul cu o făclie de brad. Grinder şi Slack, cu pumnalele în 
mâini, aşteptau rezemaţi de peretele din fund. 

— lată-i că vin! Ne batjocori Grinder. Merg spre pieire, 
precum intră muştele în flacără! De ce să mai aşteptăm 
până mâine dimineaţă? Uşa va putea fi deschisă, deja, după 
un sfert de oră, fiindcă până atunci îi şi expediem în iad pe 
aceşti nemernici! 

Voia să pară foarte sigur, dar am ghicit, totuşi, un anumit 
tremur al vocii sale. Când calculele lor se dovediseră 
eronate, spaima îşi făcuse apariţia. În timp ce ne întindeam 
păturile în colţul din dreapta, ca şi când am fi avut de gând 


să ne pregătim un culcuş acolo, căpitanul îi spuse 
lăudărosului: 

— Este foarte posibil ca totul să se sfârşească rapid, dar 
tot atât de bine poate să fie şi un rezultat cu totul 
neaşteptat. De fapt, nici nu ştiţi cine sunt acest domn Beyer 
şi indianul său. 

— Cine să fie?! Râse Slack. Oameni care încă nu s-au uscat 
după urechi. Să dea Dumnezeu să înnebunesc, astăzi, aici, 
în această magazie, dacă aceşti nemernici vor mai avea 
peste o oră o singură picătură de sânge în venele lor! 

— Încetaţi odată cu blestemele voastre! Dacă ele se vor 
împlini, atunci veţi părăsi acest loc unul orb, iar celălalt 
nebun. Dar este timpul să aflaţi, în sfârşit, cu cine aveţi de-a 
face. Aceşti domni nu sunt alţii decât Old Shatterhand şi 
prietenul său indian, Winnetou. Suntem siguri că ei doi vor 
părăsi această magazie complet nevătămaţi. 

— Old Shatt... Winn,.! Se auzi dinspre peretele din fund. 
De spaimă, nu reuşiră să ne pronunţe numele întregi. Trecu 
o bună bucată de vreme până când Grinder reuşi să mai 
adauge: 

— Să orbesc pe loc dacă asta nu-i o minciună blestemată şi 
obraznică! 

În acel moment, m-am apropiat de el, l-am prins cu mâna 
dreaptă de cingătoare, l-am ridicat sus şi l-am izbit de 
perete. Toate scândurile şi stâlpii au început să se clatine. 
Apoi, fără să spun un singur cuvânt, m-am întors la locul 
meu. În timp ce Grinder se ridică înjurând şi gemând, 
comandantul spuse: 

— Aceasta a fost dovada că v-am spus adevărul! Aşa probă 
de forţă, cu o singură mână, doar Old Shatterhand poate 
executa. Acum credeţi că este el, în carne şi oase? 

— Să vă la dracu'! Şuieră Slack. Asta se numeşte 
înşelăciune, perfidie! De ce nu ne-aţi spus din vreme cine 
sunt aceşti oameni? În mod sigur ne vor omorî uşor, ne vor 
înjunghia mişeleşte pe întuneric! Asta-i mai rău chiar decât 


să ni se facă proces în încăperea aceea cu juraţi. Vrem să 
ieşim de-aici! Vrem să fim audiaţi din nou! 

— Aveţi de gând să recunoaşteţi crima şi jaful? 

— Nu, nu! Suntem nevinovaţi! 

În acea clipă, Winnetou făcu un semn cu mâna cerând 
linişte şi spuse în felul său calm, insistent: 

— Aici se află Winnetou, căpetenia apaşilor, iar aici se află 
prietenul şi fratele său, Old Shatterhand, căruia încă nu i-a 
rezistat nici un adversar. N-am spus până acum niciun 
cuvânt, însă acum am să vorbesc despre ce se va întâmpla 
în continuare. Vom fi încuiaţi aici, iar apoi magazia va fi 
încercuită, pentru că ucigaşii să nu încerce să scape 
spărgând pereţii de scândură. Apoi, pumnalele noastre se 
vor înfige în beregatele lor. Ochii noştri sunt obişnuiţi cu 
întunecimea şi putem vedea destul de bine. Noi suntem ca 
şerpii, pe care nu-i auzi când se apropie. Astăzi au fost 
rostite destule cuvinte de prisos. Acum, însă, este rândul 
faptelor. Nu se va mai auzi nimic altceva decât strigătele de 
moarte ale ucigaşilor care vor cădea sub pumnalele 
noastre, la fel cum i-au înjunghiat ei pe fraţii Burning. Să 
începem! 

Felul în care vorbise Winnetou făcu impresie atât de 
zdrobitoare asupra mişeilor încât, atunci când începură să 
vorbească, vocea le tremură. Protestau, se rugau, 
amenințau, înjurau, însă toate erau în zadar. Când soldatul, 
care ţinea făclia, părăsi încăperea, înnebuniţi de spaimă, 
scoaseră nişte urlete sălbatice. Abia după ce uşa a fost 
zăvorită, tăcură şi evitară orice zgomot, chiar şi cel mai mic, 
pentru a nu ne atrage atenţia asupra locului în care se 
aflau. 

Noi nu aveam de gând să-i înjunghiem, ci doar să-i 
obligăm ca, în spaimă lor de moarte, să-şi recunoască fapta. 
Eram convinşi că se vor feri să ne atace. În ciuda acestui 
lucru, ne-am dus păturile dintr-un colţ în celălalt. Ne-am 
aşezat în aşa fel încât nimeni să nu se poată apropia de noi. 
Ne întinsesem picioarele anume ca oricine s-ar fi apropiat 


să le atingă. Apoi, ţinând pumnalele pregătite, gata să ne 
apărăm imediat, începurăm să aşteptăm. 

Bineînţeles, nu dispuneam de nici un mijloc de a măsura 
trecerea timpului. Eu, însă, calculam cu aproximaţie 
trecerea unei jumătăţi de oră, apoi a încă uneia. N-am 
auzit, în acest răstimp, nici un zgomot, cu toate că urechile 
noastre erau obişnuite să recepţioneze şi cel mai slab sunet. 
Brusc se răcise, dar atât de rece se făcuse încât aveam 
senzaţia că frigul pătrunde prin carne până la oase. În scurt 
timp, se auzi un vuiet surd, trecând neîncetat deasupra 
acoperişului. După câteva minute, afară, o voce strigă: 

— Vedeţi luminile Sfântului Elm pe toate vârfurile şi în 
toate colţurile? Se apropie un mare viscol! Salvaţi-vă în 
cabanele de bârne! Repede, repede! 

Acest viscol este o furtună de zăpadă, care, de obicei, 
bântuie în apus de Mississippi, şi vine totdeauna dinspre 
nord. Îşi anunţă sosirea printr-o scădere bruscă şi foarte 
mare, dar de scurtă durată, a temperaturii, însă în ceea ce 
priveşte pericolul nu stă cu mult în urma viscolului wjuga, 
care bântuie în podişul Asiei. Deseori, este însoţit de 
fenomene electrice şi în ciuda iernii se pot auzi şi vedea 
tunete şi fulgere. Vai celui surprins de acest viscol în aer 
liber sau într-o clădire puţin solidă! El mătură totul în cale 
sau cară totul pe aripile sale, acoperind orice obiect 
neprotejat cu un giulgiu imens sub forma unui strat de 
zăpadă gros de mai mulţi metri. 

Strigătele de afară dispărură, paznicii se refugiaseră în 
cabanele de bârne. Sosi şi primul suflu al vântului, care 
părea să rupă şi să măture totul în cale. Urla, şuiera, vâjiia, 
gemea deasupra noastră ca un potop nevăzut, descătuşat, 
care nu cunoaşte nici milă, nici margini. lunetele se 
rostogoleau, fulgerele luminau. Magazia se umplea încet cu 
o fină şi foarte densă pulbere de zăpadă, pe care viscolul o 
aruncă în interior prin cele mai mici crăpături. Tremuram 
de frig, ne clănţăneau dinţii, cu toate că eram bine înveliţi 
în păturile noastre. Pământul părea să se cutremure. 


Magazia începu să se clatine. Aceasta dură aproximativ o 
jumătate de oră, apoi în furia elementelor păru că intervin 
pauze. În aceste răgazuri, ni se părea că-i auzim pe Slack şi 
Grinder gemând, suspinând şi horcăind. Poate doar de 
frică? Oricum, nu cunoşteam încă motivul. Apoi, viscolul îşi 
adună forţele pentru o ultimă lovitură năprasnică. Pământul 
se cutremură sub noi. Magazia se înclină spre dreapta, 
începu să trosnească, apoi se înclină spre stânga, şi, în cele 
din urmă, partea din spate se prăbuşi. Ca şi cum s-ar fi 
mulţumit cu isprava asta, viscolul se linişti brusc, la fel cum 
şi izbucnise. Pericolul trecuse. 

Dar trecuse, într-adevăr? Pentru mine şi Winnetou, în 
orice caz, dar oare trecuse şi pentru ceilalţi? Din 
dărâmăturile magaziei prăbuşite apăru o siluetă, care o luă 
la fugă urlând. Era. Slack. Din celălalt colţ, se auzeau 
sunete nearticulate, ca şi când cineva ar fi vrut să strige, 
dar nu reuşea. leşirăm de sub păturile noastre şi ne 
apropiarăm. Grinder zăcea între scânduri frânte şi sub o 
grindă prăbuşită, care îi apăsa pieptul. Am ridicat grinda, 
iar Winnetou scoase rănitul care îşi pierdu cunoştinţa. L-am 
dus spre clădirea. În care se aflau locuinţele ofiţerilor. În 
uşă ne aştepta căpitanul, care ieşise să cerceteze pagubele 
făcute de viscol în fort, dar, acum, reveni împreună cu noi în 
încăpere. L-am aşezat pe Grinder lângă foc şi văzându-i 
rănile, am scos cu toţii un strigăt de spaimă. O scândură cu 
muchie ascuţită, care căzuse de-a latul feţei sale, îi scosese 
amândoi ochii, zdrobindu-i şi rădăcina nasului. 

— Orb, orb, orb! Exclamă căpitanul, împreunându-şi 
mâinile. Cum a blestemat! Judecata Domnului! 

Eu n-am reuşit să scot nici un cuvânt. Winnetou sta şi el 
tăcut, alături de mine. L-am bandajat pe omul judecat de 
Dumnezeu şi l-am culcat în patul unuia dintre locotenenţi. 
După aceea, am ieşit afară să vedem pagubele provocate de 
viscol. Uimitor, singura pagubă produsă era prăbuşirea 
magaziei. Am început să-l căutăm pe Slack, care dispăruse. 
Urmele sale duceau spre împrejmuire, pe care o 


escaladase, iar apoi se îndreptau spre pădurea din 
apropiere. Zăpada ne ajungea la genunchi. Strălucea atât 
de tare că vedeam urmele chiar şi fără făclii. Ajunşi la 
marginea pădurii, auzirăm o voce stranie, bolborosind, care 
părea să vină dintre copaci. Am pătruns mai adânc în desiş 
şi, în cele din urmă, am dat de Slack. Îndepărtase zăpada 
de lângă trunchiul unui arbore şi zăcea pe pământ, cu o 
mână introdusă sub rădăcini. Cânta continuu, ca un copil: 

— Pulbere, pepite... pulbere, pepite... opt săculeţi plini... 
opt săculeţi plini...! 

Numai cu forţa, l-am putut îndepărta. Apoi, sub muşchi, 
am găsit opt săculeţi de piele, destul de grei. Totul se 
potrivea cu notițele fraţilor Burning. Era aurul care le 
adusese moartea. 

Pe Slack l-am dus la fort. Acolo, am văzut că părul îi era 
năclăit de sânge. Şi el fusese rănit grav de lemnele 
magaziei prăbuşite. Dacă mintea i se întunecase de durerea 
rănii sau dacă i s-a întunecat de spaimă, n-aş putea afirma 
cu precizie. 

Deci, Grinder era orb, iar Slack nebun! Exact aşa cum îi 
ceruseră lui Dumnezeu, în necredinţa şi trufia lor! Cine mai 
neagă faptul că există o Judecată căreia nu-i scapă nici un 
om, indiferent dacă este în viaţă sau a trecut în viaţa de 
apoi? Omul să se ferească să pună la încercare judecată şi 
dreptatea cerească! Judecata lui Dumnezeu este dreaptă şi 
inevitabilă. Orice vină trebuie ispăşită, mai devreme sau 
mai târziu, în viaţa de aici sau de apoi şi nici un vinovat nu 
scapă de pedeapsă. 

Ciudat, după acea zi cumplită, vremea se îmbunătăţi din 
nou. Puteam, deci, să ne continuăm călătoria. Grinder şi 
Slack au rămas fireşte, în fort. Soarta lor depindea, dacă li 
se vindecau rănile, de ofiţeri. 

La plecare, ofiţerii ne-au condus o bucată de drum. Cei doi 
indieni caddo primiră cadou caii lui Grinder şi Slack, deci, 
ne puteau însoţi şi ei. Am călătorit împreună până la Rio 
Platte, unde ne-am despărţit. La despărţire ne-au asigurat 


de mulţumirile lor veşnice pentru că i-am scăpat de 
spânzurătoarea nemeritată. 

Patru ani mai târziu, coboram dintr-un vas care circulă pe 
Mississippi. Localitatea în care debarcasem se numea 
Baton-Rouge. Aici trebuia să aştept legătura, vasul cu aburi, 
pentru Natchez. Pe cheiul de acostare se aflau doi 
cerşetori, slabi, zdrenţuiţi. Feţele lor îmi păreau cunoscute. 
Unuia îi lipseau ambii ochi, iar în loc de rădăcina nasului 
avea o cicatrice mare şi adâncă. Celălalt îmi întinse, cu un 
gest de implorare, pălăria. După ce am lăsat o monedă de 
argint să cadă înăuntru, o scoase şi o introduse repede în 
buzunar, mormăind: 

— Pulbere, pepite... opt săculeţi plini... opt săculeţi! 
Acum ştiam cine era în faţa mea. Ucigaşii nu-şi găsiseră, 
totuşi, la Fort Hillock, binemeritata moarte. Dar situaţia lor 

era mult mai gravă decât moartea. 

Din întâmplare, în acelaşi an, am trecut şi prin Moberly, în 
Missouri. Acolo, m-am interesat de rudele fraţilor Burning. 
Am avut ocazia să ascult povestea uciderii lor, însă mult 
înflorită cu faptele lui Winnetou şi ale lui Old Shatterhand. 
Nu le-am dezvăluit cine sunt, ci m-am mulţumit să aflu că 
toţi cei opt săculeţi plini şi întregi, împreună cu un raport 
amănunţit scris de căpitan, au fost expediaţi rudelor celor 
ucişi mişeleşte. 


SFÂRŞIT