Karl May — Winnetou — V3 Testamentul Lui Winnetou

Karl May 


Karl May 


Winnetou 


Vol. 3 - Testamentul Lui Winnetou 


CUPRINS: 

Capitolul | Pe marea linie ferată a Vestului 1 
Capitolul II Tâlharii pustiului 40 
Capitolul III Printre comanşi 72 
Capitolul IV În California 125 
Capitolul V Bandiţii de la linia ferată 178 
Capitolul VI Helldorf-Settlement 198 
Capitolul VII Pe muntele Hancock 214 
Capitolul VIII Testamentul lui Winnetou 239 


Capitolul 1. 

Pe marea linie ferată a Vestului. 

Parcursesem de dimineaţă o bună bucată de drum. Eram 
obosit şi soarele urcând spre amiază mă sâcâia cu dogoarea 
lui aprigă. Hotărâi deci să poposesc şi să mănânc. Preria, 
toată numai valuri şi coline, se întindea cât vedeai cu ochii. 
De cinci zile, de când grupul nostru fusese răzleţit de o 
ceată numeroasă a ogellallaşilor, nu-mi ieşise în drum nici 
un vânat mai acătării. De cinci zile nu dădusem peste vreo 
urmă de om. Simţeam nevoia să văd în sfârşit un chip 
omenesc şi să mă conving că, în pofida îndelungatei mele 
izolări, nu-mi pierdusem cu desăvârşire graiul. 

Nicăieri nici un pârâu, nici o gârlă, nimic. Şi tot atât de 
puţin pădure sau tufăriş. Aşadar n-aveam de ales. Puteam 
să poposesc oriunde. Descălecai într-o văiugă, priponii calul 
cu ajutorul lasoului şi, luând cu mine pătura, urcai pe un 
dâmb ca să-mi aştern acolo culcuşul. Mustangul trebuia să 
rămână jos, ferit de ochii eventualilor duşmani; mie, însă, 


îmi convenea locul cel mai înalt, pentru ca, neobservat de 
nimeni, să pot îmbrăţişa cu privirea întreg ţinutul. 

Aveam serioase motive să fiu prudent. Un grup de 
doisprezece inşi porniseră de pe malul lui La Plata pentru a 
cobori la est de Munţii Stâncoşi, spre Texas. Tocmai atunci 
câteva triburi ale siouxilor îşi părăsiseră aşezările pentru a 
răzbuna moartea unor războinici de-ai lor. Ştiam acest 
lucru şi totuşi, în pofida vigilenţei noastre, fuseserăm 
descoperiţi. După o luptă dârză şi sângeroasă, în care 
căzură cinci dintre noi, ne împrăştiarăm care încotro în 
largul preriei. 

Indienii, observând urmele pe care nu apucaserăm a le 
şterge cu totul, îşi vor fi dat desigur seama că ne îndreptam 
spre miazăzi. Era deci de aşteptat să se ia după noi. Trebuia 
să fim cu ochii în patru, ca nu cumva, culcându-ne seara 
fără grijă sub păturile noastre, să ne pomenim dimineaţa 
fără scalp, în „veşnicele plaiuri ale vânătoarei”. 

Lungit pe jos, scosei din sacul de merinde nişte pastrama 
de bivol, cumplit de vânoasă, şi, frecând-o cu praf de puşcă 
în loc de sare, mă apucai s-o sfâşii şi s-o macin între dinţi, ca 
s-o aduc în stare comestibilă. Îmi aprinsei apoi o ţigară „de 
fabricaţie proprie”, închipuind rotocoale măiestre şi 
trăgând fumul în piept cu satisfacția plantatorului din 
Virginia, care ar savura tabac din cel mai nobil, cules cu 
mănuşi glace. 

Fumam aşa, întins pe pătură, când, deodată, privind 
îndărăt, zării la orizont un punct care se apropia, mişcându- 
se oblic pe direcţia de unde venisem. Mă lăsai repede mai 
jos, după dâmb, urmărind din ochi arătarea. Curând băgai 
de seamă că e vorba de un călăreț care potrivit obiceiului 
indian se ţinea pe cal cu bustul mult aplecat înainte. 

În clipa când îl descoperisem, călăreţul se afla cam la o 
milă engleză şi jumătate. Calul se mişca încet de tot. Ca să 
parcurgă astfel o singură milă, i-ar fi trebuit aproape o 
jumătate de ceas. Plimbându-mi ochii în direcţia aceea, avui 
surpriza să mai descopăr încă alte patru puncte care 


înaintau exact pe urmele celui dintâi. Faptul nu putea să mă 
lase nepăsător. Mă încordasem tot. Primul călăreț, după 
cum îl arătau veşmintele, era un alb. Dar ceilalţi? Nu cumva 
indieni care îl urmăreau? Privii prin lunetă. Într-adevăr, nu 
greşeam. După arme şi tatuaj, recunoscui că sunt indieni 
din neamul siouxilor. Aveau cai excepţional de buni, pe când 
albul călărea o gloabă. Se apropiase atât de mult, încât îl 
puteam studia în amănunt. 

Era mărunţel de tot, foarte slab, şi purta o pălărie veche 
de pâslă, fără boruri fapt care în prerie nu prea bate la 
ochi, dar care de astă dată îmi atrase atenţia asupra unui 
beteşug extrem de ciudat; omul n-avea urechi. Cele două 
cicatrice arătau că urechile îi fuseseră tăiate. Pe umeri îi 
atârna o pătură uriaşă, acoperindu-i o bună parte din trup 
şi lăsând la vedere doar picioarele subţiri, vârâte în nişte 
cizme atât de caraghioase, încât dincolo, în Europa, ar fi 
stârnit hohote de râs. Făceau parte din acel soi de 
încălţăminte pe care obişnuiesc să o confecţioneze şi s-o 
poarte aşa-numiţii gauchos din America de Sud. Procedeul 
e următorul: jupoi pielea de pe piciorul unui cal după ce i-ai 
scos copita, o tragi pe propriul picior cât mai e caldă şi o 
laşi să se răcească. Pielea ia forma piciorului şi a pulpei, 
alcătuind astfel o foarte bună încălţăminte şi având 
particularitatea că-ţi îngăduie să calci pe propriile tale 
„pingele”. De şa, străinul agăţase un obiect care s-ar fi zis 
că e puşcă, dar aducea mai curând a ciomag găsit 
întâmplător prin pădure. Călărea o mârţoagă cu picioare 
lungi ca de cămilă şi cu un ciot golaş în loc de coadă. Capul 
animalului era mult prea mare, urechile enorme şi, în 
general, toată fiinţa părea un amestec de cal, măgar şi 
dromader. Mergea cu botul în pământ şi urechile, parcă 
prea grele, îi atârnau ca la prepelicar. 

În alte împrejurări, sau dac-aş fi fost un nou venit în acele 
locuri, aş fi râs de cal şi călăreț. Dar aşa, cu tot ridicolul 
înfăţişării sale, omul îmi făcea impresia unuia din acei 
westmeni-i care trebuiesc cunoscuţi îndeaproape înainte de 


a fi judecaţi într-un fel sau altul. Nici nu bănuia, probabil, că 
patru dintre cei mai crunţi duşmani ai vânătorilor de prerie 
mai că ajunseră să-i sufle în ceafă. Altminteri nu şi-ar fi 
continuat drumul cu atâta calm şi s-ar fi uitat cât de cât în 
jurul lui. 

Omul se apropie de mine cam la o sută de paşi. Abia atunci 
îmi descoperi urmele. N-aş putea spune cinel le observase 
mai întâi el sau iapa. Fapt e că mârţoaga se opri din proprie 
iniţiativă, se aplecă şi mai tare la pământ şi, după ce mirosi 
urmele mustangului meu, porni să-şi fâlfâie urechile ca pe 
nişte fanioane, culcându-şi-le apoi pe spate, ca lipite de o 
mână invizibilă. Călărețul dădu să coboare din şa, ca să 
cerceteze mai îndeaproape urmele ceea ce ar fi însemnat să 
întârzie în mod inutil. De aceea îi strigai: 

Hei. Omule! Apleacă-te şi fă-te-ncoa'! 

Îmi schimbasem poziţia, ca să mă poată vedea. Iapa îşi 
înălţă capul, îşi desfăcu urechile, ca şi când ar fi voit să-mi 
prindă glasul ca pe o minge, şi dădu vesel din ciotul ce-i 
ţinea loc de coadă. 

Alo, master răspunse călăreţul, stăpâniţi-vă gura şi 
zbieraţi mai încet. În pajiştea asta bătrână, ca să zic aşa, nu 
ştii niciodată dacă nu te pândesc niscai urechi nepofitite. 
Hai, Tony! 

La acest îndemn, iapa îşi puse în mişcare picioroangele şi 
se opri apoi de la sine lângă mustangul meu, căruia după o 
mândră şi maliţioasă ochire îi întoarse acea parte a corpului 
pe care marinarii o numesc pupa. 

Era probabil unul din acei cai de prerie care, slujindu-şi 
exclusiv stăpânul, sunt atât de refractari faţă de străini, 
încât nici nu se lasă încălecaţi. 

Las' că ştiu eu cum să vorbesc! mă adresai ciudatului 
călăreț. De unde vii, master, şi încotro ai de gând? 

Asta nu e treaba dumneavoastră! mi-o reteză el. 

Crezi? Nu eşti din cale-afară de politicos. Deşi am 
schimbat cu dumneata mai puţin de două vorbe, aş putea să 


te calific precis sub acest aspect. Dar ţin să-ţi declar că eu 
unul sunt obişnuit să mi se răspundă la întrebări! 

Hm, da! În orice caz, îmi faceţi impresia unui foarte distins 
gentleman rosti străinul în bătaie de joc. De aceea mă 
grăbesc să vă dau informaţia cerută. 

Plimbându-şi braţul înapoi şi înainte, continuă: 

Vin de colo şi merg încolo. 

Individul începea să-mi placă. Mă lua, desigur, drept un 
vânător de ocazie, rătăcit de ceata lui. Unui westman 
adevărat nu-i pasă de înfăţişarea lui exterioară. El 
manifestă un dispreţ făţiş pentru curăţenie. Cutreierând ani 
de zile Vestul Sălbatic, omul se sinchiseşte prea puţin de 
propria-i ţinută, iar când dă peste un ins îngrijit, îl ia drept 
greenhorn şi papă-lapte. Eu îmi procurasem în fortul 
Randall un rând de haine noi şi, în plus, obişnuiam să-mi ţin 
armele extrem de curate. Era deci firesc să nu-i inspir nici 
pe departe încredere unui vânător de savană. 

De aceea purtarea lui nu mă revoltă. Îl avertizai doar, 
imitându-i gestul: 

Atunci ia-o cât mai repede „încolo” şi păzeşte-te de cei 
patru indieni care vin din urmă! Probabil că nici nu i-ai 
văzut. 

Mă fixă cu ochii lui limpezi, pătrunzători, intrigat dar şi 
amuzat în acelaşi timp. 

Nu i-am văzut? Ha-ha-ha! Să umble patru indieni după 
mine şi eu să nu ştiu! S-ar părea că sunteţi, ca să zic aşa, un 
tip foarte nostim! Domnii aceştia se ţin după mine încă de 
azi-dimineaţă. Dar ce nevoie aş avea să mă holbez la ei? 
Parcă nu le cunosc eu metoda?! Cât mai e zi, vor păstra 
distanţa, iar seara, când va fi să poposesc, se vor aşeza la 
pândă. Dar îşi cam greşesc socotelile, ca să zic aşa. Mă 
gândesc să fac un ocol şi să ajung în spatele lor. Numai că 
n-am dat până acum de terenul potrivit. Aici, între 
dâmburile astea, mi-aş permite, în fine, manevra. Dacă vă 
îmbie să vedeţi cum un westman experimentat îi bagă în 
cofă pe indieni, atunci n-aveţi decât să aşteptaţi aici zece 


minute. Dar îmi închipui că o să vă lăsaţi păgubaş: unui tip 
ca dumneavoastră, ca să zic aşa, nu-i prea place parfumul 
de indian. Come on, Tony! Hai, Tony! 

Fără să-i mai pese de mine, o luă din loc şi, după vreo 
jumătate de minut, dispăru pe după dâmburi dimpreună cu 
frumoasa lui iapă. 

Planul lui mi se părea ingenios. Într-o situaţie 
asemănătoare aş fi procedat la fel. Omul intenţiona să 
descrie un arc care să-l ducă în spatele urmăritorilor şi să 
se apropie de ei înainte ca manevra să fie sesizată. Pentru 
a-şi atinge scopul, trebuia, bineînţeles, să călărească mereu 
pe după coline... 

Indienii se apropiau în şir, câte unul. Mai să atingă locul 
unde urmele pirpiriului călăreț se întâlneau cu ale mele, 
când indianul din fruntea şirului îşi struni calul şi se 
întoarse cu faţa la ai săi. 

Păreau cu toţii cuprinşi de uimire: albul urmărit de ei nu 
se mai zărea. Se adunară tuspatru şi se sfătuiră. l-aş fi 
putut lovi în plin cu doborâtorul meu de urşi. Dar nu mai fu 
nevoie. Un foc de armă trosni numaidecât, urmat de încă 
unul şi doi dintre Indieni se prăbuşiră de pe cai. În aceeaşi 
clipă izbucni un strigăt de triumf. 

O-hi-hi-hiiii! se înălţă acel chiot ascuţit, gutural, specific 
indienilor porniţi la atac. 

Dar strigătul nu se datora vreunui indian, ci era opera 
mărunţelului vânător, care se ivi de după o colină apropiată. 

Planul îi izbutise. 

După ce trăsese cele două focuri, se prefăcu a fugi şi iapa 
lui năstruşnică se transformă cât ai clipi. Zvârlea din 
picioare de se cutremura pământul, pătimaşă, cu urechile 
ciulite, cu coama zbârlită. Fiece fibră a trupului îi era 
încordată la culme. Cal şi călăreț păreau un singur trup. 
Omul încărca şi mânuia puşca din galop cu o siguranţă care 
demonstra că nu se află pentru întâia oară într-o astfel de 
situaţie. 


În spatele lui detunară două puşti: trăseseră cei doi indieni 
rămaşi în viaţă, dar fără succes; scoaseră apoi un urlet de 
furie şi, punând mâna pe tomahawbkuri, se repeziră la 
omuleţul nostru. Până atunci, acesta nici nu întorsese capul. 
De data asta îşi încarcă repede arma şi îşi struni mârţoaga. 
Părea că animalul îi ghiceşte intenţiile: se opri, se propti în 
câteşipatru picioarele şi rămase aşa, nemişcat, crăcănat ca 
o capră de tăiat lemne. Atunci omul duse puşca la ochi şi 
trase două focuri la rând, fără ca iapa să tresară măcar. Cei 
doi indieni se prăbuşiră loviți în cap. 

Stătusem toată vremea cu degetul pe trăgaci, gata să 
intervin. Dar mărunţelul se descurcase şi fără ajutorul meu. 
Acum sări din şa şi se apucă să-i cerceteze pe cei căzuţi. 
Între timp, mă apropiai şi eu. 

Ei, sir mă întâmpină el acum văzurăţi, ca să zic aşa, cum se 
face ca să-i vâri în cofă pe mişei? Este? 

Thank you, master! Mulţumesc! Are omul ce învăţa de la 
dumneata! 

Pesemne că zâmbetul mei i se păru echivoc, căci mă privi 
bănuitor. 

Ori aveaţi cumva altă idee? 

După mine, n-ar fi fost nevoie chiar de o asemenea 
manevră. Pe un teren ca ăsta, care-ţi îngăduie să dispari la 
adăpostul colinelor, e suficient să obţii un avans mare faţă 
de duşman şi apoi să te întorci pur şi simplu pe propriile 
tale urme. Ocolul, aşa cum l-ai făcut dumneata, e mult mai 
indicat în câmp neted, deschis. 

Ia te uită! De unde o mai ştiţi şi pe-asta? Şi, în fond, cine 
sunteţi? 

Scriitor. 

Scrieţi... cărţi... 

? Şi se dădu cu un pas înapoi, făcând o mutră plină de 
compasiune. Sunteţi bolnav, sir? 

Îşi duse arătătorul la frunte, ca să înţeleg exact ce anume 
boală avea în vedere. 

Nicidecum! îl asigurai eu. 


Nu? Dracu' să vă priceapă! Când vânez un bivol, ştiu că o 
fac pentru mâncare, dar cărţile astea pentru ce naiba le 
faceţi? 

Ca să fie citite de alţii. 

Scuzaţi, sir, dar prostie mai mare nici c-am auzit. Vrea 
cineva cărţi? N-are decât să şi le scrie singur. E la mintea 
cocoşului, ca să zic aşa. Nici eu nu vânez pentru alţii...! 

Prin urmare, sunteţi un book-maker, un făcător de cărţi? 
Păi atunci ce căutaţi în savană? Aveţi de gând să scrieţi aici? 

Asta mai târziu, după ce mă voi întoarce în patrie. Atunci 
voi istorisi tot ce-am trăit şi am văzut. Astfel, mii de oameni 
vor citi şi vor afla cum merg treburile în savană, fără ca 
piciorul lor să fi călcat vreodată prin aceste locuri. 

Adică, veţi scrie şi despre mine? 

Se-nţelege! 

Mai făcu un pas înapoi, după care, apropiindu-se brusc de 
mine, trase cu dreapta cuțitul, iar cu stânga mă prinse de 
braţ. 

Sir, iată-vă calul! Urcaţi în şa şi plecaţi cât mai e vreme, ca 
să nu vă treziţi cu fierul ăsta tăios între coaste! Cu de-alde 
ăştia, scriitorii, nu poţi scoate o vorbă fără ca toată lumea 
să o afle! Duceţi-vă naibii! Hai! 

Omuleţul, deşi abia îmi ajungea până la umăr, îşi luă rolul 
în serios. În sinea mea eram foarte amuzat. 

Îţi promit să scriu numai lucruri bune despre dumneata 
căutai să-l liniştesc. 

Plecaţi! Ce-am spus rămâne spus! 

Ei bine, îţi dau cuvântul meu că nici n-am să pomenesc de 
dumneata! 

Hodoronc-tronc! Ca să scrii cărţi, trebuie să fii nebun. Or, 
nebunii nu se ţin de cuvânt. Aşadar, valea! Altminteri mă 
apucă, ca să zic aşa, mâncărimea de degete şi vă fac o 
figură de mai mare dragul! 

Ce figură? 

V-o arăt eu numaidecât! 

Mă uitam calm şi zâmbitor în ochii lui aprinşi de mânie. 


Ei, hai, dă-i drumul! 

Atunci, poftim! Vă place cuțitul ăsta? 

Nu e rău. [i-o demonstrez pe loc! 

Cât ai clipi, îl înşfăcai, răsucindu-i braţele şi încleştându-i 
mâna cu atâta putere, încât omul gemu şi scăpă jos cuțitul. 
Atacul îl surprinsese peste măsură. Până să se 
dezmeticească, îi şi legai mâinile la spate cu o curea. 

All devils! Pe toţi dracii! exclamă el. Ce v-a apucat? Ce- 
aveţi de gând cu mine, ca să zic aşa? 

Master, stăpâneşte-ţi gura şi zbiară mai încet îi întorsei 
propriile sale cuvinte de adineauri. În pajiştea asta bătrână, 
ca să zic aşa, nu ştii niciodată dacă nu te pândesc niscai 
urechi nepoftite! 

Mă depărtai puţin şi ridicai de jos cuțitul, apoi puşca pe 
care o lepădase când cu examinarea indienilor ucişi. 
Omuleţul făcea eforturi disperate ca să-şi elibereze mâinile. 
Tot sângele i se urcase în obraz. 

Degeaba, master! îi strigai. Aşa-mi rămâi până mi-o veni 
pofta să-ţi dau drumul. Dovadă că un book-maker se 
pricepe să plătească cu aceeaşi monedă. Nu m-am atins de 
dumneata, nu te-am jignit. Şi, când colo, ai sărit la mine cu 
cuțitul. Acum, după legile preriei, eşti în puterea mea şi pot 
să te tratez cum vreau. Nimeni nu mi-ar găsi vreo vină 
dacă, aşa cum ziceai adineauri, ţi-aş înfige fierul acesta 
tăios intre coaste. 

Mă rog, loviți! Altceva nici nu merit! răspunse el mânios. 
Auzi, să mă biruie un ins, unul singur, ziua-n amiaza mare! 
Să-mi lege mâinile, şi eu să nu-i smulg măcar un fir de păr 
din cap! Ei bine, aşa nu se mai poate trăi! Ruşine, Sans-ear! 

Sans-ear ai spus? Dumneata eşti Sans-ear? Auzisem multe 
despre acest faimos westman care niciodată nu era văzut în 
tovărăşia cuiva, pentru că nu considera pe nimeni vrednic 
să şi-l apropie. Cu ani în urmă, îşi pierduse urechile la 
navajoşi şi de atunci îşi luase acest nume confecţionat din 
două limbi diferite: Sans-ear, adică „Fără-urechi”, poreclă 


sub care devenise cunoscut pe tot cuprinsul savanei şi chiar 
dincolo de ea. 

Omuleţul tăcu. Abia după ce repetai întrebarea, rosti: 

Numele meu nu vă priveşte! Dacă e păcătos, nu merită 
pronunţat, iar dacă e onorabil, ar trebui cruțat de umilinţă. 

Mă apropiai şi îi scosei cureaua de la mâini. 

a-ţi cuțitul şi puşca. Eşti liber! Vezi-ţi de drum! 

Lăsaţi glumele proaste! Cum adică, să trec peste ruşinea 
de a fi fost înfrânt de un greenhorn? Dacă eraţi, ca să zic 
aşa, un flăcău ca lumea, un Winnetou, sau lunganul de 
Haller, sau chiar Old Firehand, sau Old Shatterhand, atunci, 
mă rog... 

Îl priveam cu milă pe bătrân. Mica mea „lovitură” îl 
afectase profund şi-mi părea bine că-mi oferea posibilitatea 
să-l consolez, legându-mă de faptul că pomenise numele 
sub care eram cunoscut atât printre albi cât şi în wigwam- 
urile indiene. 

Un greenhorn, zici? Crezi dumneata că un greenhorn ar fi 
în stare să-i joace vestitului Sans-ear o asemenea festă? 

Dar ce altceva sunteţi? Arătaţi ca şi când aţi fi ieşit chiar 
acum de la croitor. Şi apoi, armele astea lucii! Parcă aţi 
merge la bal mascat. 

În schimb, sunt bune armele. Ai să vezi numaidecât! Fii 
atent! 

Luai o piatră cam de mărimea unei piese de un dolar, o 
aruncai în sus, dusei repede puşca la ochi şi, în momentul 
când piatra ajunsă la culmea zborului păru o clipă 
suspendată în aer, glonţul o lovi şi îi dădu un nou impuls. 

Exerciţiul acesta îl încercasem de sute de ori până să 
izbutesc. Totuşi, nu-l socoteam cine ştie ce tur de forţă. 
Mărunţelul însă mă privi cu nişte ochi plini de admiraţie. 

Heavens, cerule! Asta zic şi eu lovitură! Vă reuşeşte 
întotdeauna? 

De nouăsprezece ori din douăzeci. 

Păi atunci sunteţi un fenomen! Cum Vă cheamă, ca să zic 
aşa? 


Old Shatterhand! 

Imposibil! Old Shatterhand trebuie să fie mult mai bătrân, 
altminteri nu i s-ar spune „old”. 

Uiţi că porecla are un alt sens şi nu se referă la vârstă? 

Adevărat! Dar scuzaţi, vă rog, dacă insist: Old Shatterhand 
a încăput odată în labele unui grizzly care, surprinzându-l 
în somn, l-a sfâşiat de la umăr până-n şold. Se zice că şi-a 
prins apoi la loc tot acest amestec, însă rana, ca să zic aşa, 
trebuie să se mai vadă! 

Îmi descheiai vesta din piele de bivol, apoi cămaşa albă din 
piele de căprioară: 

Uite-aici! 

Măi, măi, grozav v-a mai lucrat bestia! Trebuie că v-a 
jupuit vreo şaizeci şi opt de coaste! 

Cam aşa ceva. Lucrurile s-au întâmplat jos, la Red River. 
Am zăcut aşa, rupt, însângerat, lângă leşul ursului, fără 
ajutor de nicăieri, până m-a găsit Winnetou, căpetenia 
apaşilor, de care ai pomenit adineauri. 

Vasăzică, ce mai calea-valea: Old Shatterhand! Atunci să 
vă întreb: credeţi că sunt, ca să zic aşa, un dobitoc atât de 
mare? 

Nu cred deloc. Ai greşit luându-mă drept un greenhorn, 
atâta tot. Doar nu te puteai aştepta ca un ageamiu să-ţi 
joace asemenea renghi. Aşadar nimic altceva decât surpriza 
e de vină. 

Oho! Pe cât se pare, dumneavoastră nici n-aveţi nevoie să 
apelaţi la surpriză. Nu prea cunosc mulţi inşi cu asemenea 
forţă de bivol. În sfârşit... nu mi-e ruşine că am fost înfrânt. 
Numele meu adevărat e Sam Hawerfield. Dacă vreţi să-mi 
faceţi o plăcere, spuneţi-mi Sam. 

Şi dumneata mie Charlie, cum îmi spun toţi prietenii. lată 
mâna! 

Bine, sir. Bătrânul Sam nu e dintre aceia care strâng mâna 
orişicui, dar în ce vă priveşte n-am nici o rezervă. Numai un 
lucru: fie-vă milă şi nu-mi striviţi degetele! Mai am nevoie 
de ele. 


Nici o grijă, Sam. Degetele dumitale or să-mi mai fie de 
folos, după cum şi ale mele îţi vor sta la dispoziţie. Şi-acum 
revin la prima mea întrebare: de unde vii şi încotro te duci? 

Vin tocmai din Canada, unde am ţinut de urât unor 
lumberstriker-i, unor tăietori de lemne. Acum, ea să zic aşa, 
vreau să trec în Texas sau în Mexic, unde ar fi, cică, atâţia 
criminali, încât îi râde omului inima în piept de câte gloanţe 
şi cuțite o pândesc. 

Vasăzică, avem aceeaşi ţintă. Eu tot în Texas şi California 
vreau să ajung, şi nu prea contează dacă fac un mic ocol 
prin Mexic. Mă iei cu dumneata? 

Ce întrebare! Fireşte că vă iau. Doar veniţi din Sud, 
sunteţi omul de care am nevoie. Dar, ia spuneţi: vorbeaţi 
serios în chestia aia cu scrisul? 

Bineînţeles! 

Hm! Dacă un Old Shatterhand se ocupă cu asemenea 
treburi, înseamnă că se schimbă socoteala, ca să zic aşa. 
Eu, unul, Vă mărturisesc că prefer să cad cu dosul în 
vizuina ursului, decât să moi condeiul în călimară. Nu mi-ar 
ajunge o viaţă ca să aştern pe hârtie un cuvânt. Mă rog, să 
trecem la altă chestiune: Ce-or fi căutând indienii pe-aici? 
Sunt ogellallaşi, periculoşi ai dracului! 

Îl informai asupra celor ştiute de mine. 

Hm! făcu el. Nu e prea bine să prindem rădăcini aici. Am 
întâlnit ieri nişte urme, să-ţi scoţi pălăria, zău aşa: pe puţin 
şaizeci de călăreţi! Ăştia patru, cu care m-am socotit 
adineauri, trebuie că aparţin acelei trup? Se aflau, probabil, 
în recunoaştere. Dumneavoastră aţi mai fost vreodată prin 
aceste locuri? 

Nu! 

La vreo douăzeci de mile spre vest preria devine absolut 
netedă şi la alte zece mile curge un pârâu către care 
trebuie să se fi îndreptat indienii ca să-şi adape caii. Noi, 
fireşte, îi vom ocoli şi vom lua-o spre sud, chiar cu riscul de 
a nu da de altă apă decât mâine după-amiază. Plecând 
imediat, ajungem până. În seară la calea ferată ce leagă 


Statele Unite cu ţinuturile vestice şi, dacă nu întârziem, ne 
vom desfăta, ca să zic aşa, privind cum trece trenul pe sub 
nasul nostru. 

Sunt gata. Dar ce facem cu indienii ucişi? 

Ce să facem? Nimic complicat. Îi lăsăm aici, şi basta. 
Numai să le tai mai întâi urechile. 

Ar trebui îngropaţi. Dacă-i descoperă fârtaţii, atunci trag 
imediat concluzia că ne aflăm aici. 

Las' să-i descopere, Charlie! Asta şi vreau. 

Duse pe rând cadavrele până pe creasta unei coline, le 
rândui unul lângă altul, apoi le tăie urechile şi le vâri în 
propriile lor mâini. 

Aşa, Charlie! Vor veni, vor vedea şi vor recunoaşte imediat 
că isprava i se datorează lui Sans-ear. Ascultaţi ce vă spun: 
iarna e o senzaţie cât se poate de proastă să vrei să îţi 
îngheţe urechile şi să nu le ai. Am fost cândva atât de tont, 
încât m-am lăsat prins de indieni. Lichidasem, ce-i drept, o 
seamă de inşi, dar unuia, în loc să-i crap capul cu 
tomahawkul, i-am retezat din greşeală o ureche. Drept 
răsplată, până să mă omoare, roşii mi-au tăiat ambele 
urechi. S-au ales ei cu urechile, dar nu şi cu hoitul lui Sam 
Hawerfield, care a şters-o frumuşel. De atunci, pentru 
perechea mea de urechi, ei da, numărați aici! 

Scoţându-şi puşca de pe umăr, îmi arătă semnele crestate 
în patul ei. Apoi continuă: 

De fiecare indian omorât, un semn. Acum se mai adaugă 
patru. 

Mai făcu patru crestături cu briceagul, apoi continuă: 

Vedeţi, aici sunt numai indieni; dincoace, sus, am opt albi 
care au gustat şi ei din gloanţele mele. Vă povestesc totul 
cu alt prilej. De fapt, erau zece cu toţii, îmi mai lipsesc doi, 
tată şi fiu, cei mai mari ticăloşi de pe faţa pământului. Când 
voi termina şi cu ăştia, înseamnă că mi-am împlinit menirea. 

Ochii i se tulburară; chipul i se învălui într-o umbră de 
tristeţe şi duioşie. Bănuiam că inima bătrânului vânător îşi 
primise cândva partea ei de zbucium. Poate că suferinţa şi 


nevoia de răzbunare să-l fi îndemnat şi pe el, ca pe atâţia 
alţii, spre Vestul Sălbatic, unde omul nu mai ţine cont de 
sublima poruncă „lubeşte-ţi duşmanii!” 

Sans-ear îşi încarcă din nou puşca. Era una din acele 
vechituri, pe care nu rareori le întâlneşti în prerie. Patul, 
zgâriat, crestat peste tot, îşi pierde cu timpul forma iniţială. 
Fiecare semn aminteşte moartea câte unui duşman. Ţeava 
se acoperă treptat de rugină groasă, parcă se strânge, se 
chirceşte de bătrâneţe. Nici un străin n-ar cuteza să apese 
pe trăgaciul unei asemenea arme. Dar în mâna stăpânului, 
ea funcţionează perfect. Omul s-a obişnuit cu ea de o viaţă, 
îi cunoaşte firea, toanele, beteşugurile şi, când sloboade un 
foc, poţi să pui rămăşag pe orice că loveşte în ţintă. 

Tony! chemă deodată Sam. 

Până atunci iapa păscuse nu departe de noi. Auzindu-se 
strigată, veni săltând şi se propti aşa fel lângă stăpânul ei, 
încât acesta nu avea decât să întindă un braţ şi să urce în 
şa. 

Ce să spun, Sam, ai un cal admirabil! Cine-l vede numai în 
treacăt n-ar da pe el un cent; dar observându-l cu atenţie, 
îţi dai seama că nici o mie de galbeni n-ar fi un preţ 
exagerat. 

O mie? Pshaw! Puteţi să-mi daţi şi un milion! Eu unul 
cunosc dincolo, în Munţii Stâncoşi, nişte zăcăminte, să scoţi 
bănet cu lopata, nu altceva, şi dacă voi da vreodată de un 
ins care să mi se lipească de suflet, am să-i arăt unde se 
află. Vasăzică, ce nevoie aş avea s-o vând pe Tony? Trebuie 
să ştiţi un lucru: Cel căruia i se spune astăzi Sans-ear a fost 
cândva într-o cu totul altă situaţie, a fost un om fericit, 
satisfăcut de propria-i existenţă. Era pe atunci un tânăr 
farmer, avea o soţie şi un copil pentru care şi-ar fi jertfit nu 
o viaţă, ci o mie, zece mii de vieţi. Nevasta şi-a adus-o la 
timpul său, călare pe cea mai splendidă iapă, una Tony. lar 
când lapa a născut un mânz vioi şi deştept, cum rareori se 
întâmplă, de ce să nu-i fi dat şi lui numele mamei, adică 
Tony? Aşa e? 


Ai dreptate aprobai mirat oarecum de naivitatea lui 
copilărească. 

Well! Apoi au venit cei zece albi pomeniţi adineauri, o 
bandă fără căpătâi care teroriza întregul ţinut. Mi-au 
incendiat ferma, mi-au ucis nevasta şi copilul, mi-au 
împuşcat şi iapa după ce au văzut că nu se lasă încălecată 
de străini. Numai mânzul a rămas în viaţă: se rătăcise 
întâmplător şi n-au dat cu ochii de el. Întorcându-mă de la 
vânătoare, l-am găsit drept unică relicvă a fericirii distruse. 
Eh, ce rost mai au vorbele...? 

Pe opt dintre criminali i-am lichidat cu puşca asta. Ceilalţi 
doi au scăpat, dar trebuie să-i prind! Când Sans-ear se ţine 
de cineva, apoi nu-i scapă, de-ar fi să fugă şi în Mongolia. 
lată ce mă mână acum spre 'Texas şi Mexic. Tânărul şi 
veselul farmer a ajuns cu anii vânătorul cărunt care 
cutreieră păduri şi savane, mistuit de un aprig foc al 
răzbunării; iar mânzul a devenit o făptură ciudată, 
semănând mai degrabă cu un ţap decât cu un cal adevărat. 
Dar amândoi sunt neînfricaţi, ca să zic aşa, şi vor duce-o 
împreună până ce un plumb, o săgeată sau poate un 
tomahawk va scurta zilele unuia din ei. Atunci, cel rămas în 
viaţă, cal sau călăreț, cine ştie, se va sfârşi de singurătate, 
pustiit de dorul celuilalt. 

Îşi trecu palma peste ochi, ca şi când ar fi voit să alunge o 
umbră, apoi continuă: 

Destul cu vechile mele poveşti, Charlie! Deşi nu vă cunosc 
mai demult, sunteţi primul om care le află din gura mea şi 
pesemne că veţi rămâne şi ultimul. Îmi închipui că aţi mai 
auzit destule despre mine, după cum şi mie mi-a fost dat să 
aud o mulţime de lucruri despre Old Shatterhand când îmi 
îngăduiam câte un mic popas pe la focurile altora. De aceea 
am ţinut să vă arăt că nu vă socotesc un străin. Dar făceţi- 
mi, vă rog, plăcerea şi uitaţi cum am picat în labele 
dumneavoastră! Am să vă dovedesc în viitor că bătrânul 
Sam Hawerfield, chiar dacă a păţit ce-a păţit adineauri, ştie 
să stea neînfricat la postul său. 


Îmi dezlegai mustangul şi încălecai. Iar Sam, deşi îmi 
spusese că vom merge spre sud, porni spre vest. De ce? Nu- 
l întrebai. Avea, probabil, o anume intenţie. Nu cerui 
lămuriri nici pentru faptul că luase cu el suliţele celor patru 
indieni ucişi. Omul acesta îmi amintea mult de bătrânul Sam 
Hawkens, mai ales că purta şi acelaşi prenume. 

O bună bucată de timp merserăm aşa, fără să schimbăm o 
vorbă. La un moment dat, Sam îşi struni calul, sări din şa şi 
înfipse una din sulițe sus, pe o colină. Atunci pricepui şi eu 
ce urmăreşte. Folosea suliţele drept indicatoare pentru a-i 
îndruma pe indieni către cadavrele lăsate în urmă. Voia ca 
duşmanii să afle că Sans-ear, răzbunătorul, a mai făcut 
patru victime. 

Apoi bătrânul desfăcu un cobur de la şa şi scoțând opt 
bucăţi de piele, îmi dădu şi mie patru. 

Poftim. Charlie, înfăşuraţi cu ele copitele mustangului. 
Astfel, pe terenul ăsta nu se mai imprimă nici o urmă, iar 
indienii n-au decât să creadă că am zburat pe sus, ca 
păsările. Vasăzică, dumneavoastră o luaţi drept spre sud, 
până la calea ferată, şi mă aşteptaţi acolo. Eu mai am de 
plantat, ca să zic aşa, trei sulițe, pe urmă vin la locul 
convenit. Ne întâlnim fără doar şi poate. Pentru cazul că 
totuşi ne-am rătăci niţel, reţineţi semnalul: ziua un țipăt de 
vultur şi noaptea un lătrat de coiot. 

După cinci minute, nici nu ne mai zăream unul pe celălalt. 
Cufundat în tot soiul de gânduri, călăream spre locul 
întâlnirii. Calul, având copitele înfăşurate, fugea mai greu 
ca de obicei; de aceea, după vreo cinci mile, descălecai şi-i 
scosei învelitorile. Doar nu avuseseră alt scop decât să evite 
orice semn în preajma suliţelor înfipte de Sam. 

Acum mustangul îşi luă viteză. Preria devenea tot mai 
întinsă, mai netedă, punctată ici şi colo de câte un corcoduş 
sau o tufă de alun. Soarele încă nu coborâse după orizont, 
când observai departe, în stânga mea, o dungă prelungită 
deopotrivă spre vest ca şi spre est. 

Să fi fost linia ferată? Tot ce se poate. 


Ţinui drumul înainte şi aşteptarea mea se împlini. În faţa 
ochilor mei apăru calea ferată. Şinele şerpuiau pe un 
terasament de înălţimea unui stat de om. 

Atunci mă cuprinse un sentiment ciudat, oarecum confuz, 
dar explicabil: după multă vreme, luam din nou contact cu 
civilizaţia. Nu aveam decât să fac un semn la apropierea 
unui tren, să mă urc într-un vagon şi să călătoresc fie spre 
apus, fie spre răsărit. 

După ce priponii calul cu lasoul, mă apucai să caut 
vreascuri pentru foc. Mă apropiai astfel de un tufiş ce se 
afla chiar lângă rambleul liniei ferate. Aplecându-mă, dădui 
pe neaşteptate de un ciocan. Trebuie că unealta se va fi 
aflat acolo de puţină vreme, căci arăta ca nouă fără urmă 
de rugină. Fusese folosită deci de către cineva care trecuse 
pe-acolo cel mult cu o zi înainte. 

Cercetai mai întâi locul unde mă aflam, dincoace de 
rambleu, dar nu descoperii nimic deosebit. Mă urcai apoi 
sus, căutând vreun semn, dar fără rezultat. Deodată mă 
întâmpină mirosul unui mănunchi de iarbă de Grama, cu 
firul scurt, des şi creţ, care-mi atrase atenţia, pentru că se 
găsea foarte rar prin partea locului. Nu încăpea nici o 
îndoială: mănunchiul fusese călcat. Urma era încă 
proaspătă, de cel mult două ore. Firele uşor îndoite pe 
conturul piciorului îşi reveniseră aproape cu totul, în timp 
ce partea călcată din plin mai păstra încă tiparul călcâiului 
şi al degetelor. Era limpede că omul purtase mocasini. Deci 
indian? Să fi fost indieni pe aproape? În acest caz, ce 
legătură între ei şi ciocanul acela părăsit? Şi parcă nu 
există şi albi care poartă mocasini? Nu cumva vreun 
cantonier a preferat această încălţăminte co-modă, pentru 
deplasarea de-a lungul liniei? Oricum, nu mă puteam 
mulţumi cu supoziţii liniştitoare. Îmi trebuiau certitudini. 

O examinare a liniei implica primejdii serioase. De ambele 
părţi ale terasamentului, îndărătul oricărei tufe, putea să 
pândească vreun duşman; iar dacă mă urcam sus, pe 
rambleul propriu-zis, era imposibil să nu fiu zărit de 


departe. În alte condiţii, descoperirea unui ciocan nu mi-ar 
fi dat prea multă bătaie de cap: aş fi cercetat de îndată 
împrejurimile. Dar acum, când ogellallaşii cutreierau 
regiunea, chiar şi cel mai mic semn chema la extremă 
prudenţă. Cu puşca în spinare şi cu pistolul în mână, mă 
strecurai târâş de la tufă la tufă. Nimic, nici un rezultat. 
Făcui apoi calea-ntoarsă, dar pe alt traseu. Iarăşi nimic. 
Examinai astfel partea dinspre vest de locul unde păştea 
mustangul meu. Pe urmă o luai spre est. Nici aici nu găsii 
nimic suspect. În sfârşit, când să trec în patru labe peste 
linia ferată, simţii în palme umezeală şi nisipul de dedesubt 
începu să lunece. Observai că acolo nisipul era parcă 
anume presărat pe o porţiune în formă de cerc. Scormonii 
cu degetele şi, mărturisesc, mă speriai. Mâna mi se înroşi 
toată! Nisipul era sângeriu. Strâns lipit de pământ, 
controlai locul mai de aproape şi-mi dădui seama că e vorba 
de o băltoacă de sânge acoperită cu nisip. 

Aici fusese ucis un om; dacă ar fi fost omorât un animal, 
nimeni nu s-ar fi trudit să camufleze astfel băltoaca de 
sânge. Cine era victima şi cine ucigaşul? Terenul dimprejur 
fiind uscat şi tare, nu se întipărise nici o urmă, nici un semn. 
Dar aruncându-mi privirea sus, pe creasta rambleului 
acoperită cu iarbă, zării nişte urme de tălpi şi două dâre 
paralele, ca şi când victima ar fi fost târâtă de subsuori, cu 
picioarele atârnând. 

Era cât se poate de primejdios să trec aici de partea 
cealaltă a liniei ferate. Pământul încă nu absorbise sângele, 
urmele se păstraseră foarte bine aşadar crima fusese 
săvârşită de curând şi făptaşii mai puteau fi prin apropiere. 
De aceea mă lăsai în jos şi abia după ce făcui o bună bucată 
de drum îndărăt, mă săltai dincolo, în partea dinspre est. 

Toate acestea se petreceau foarte încet, deoarece, spre a 
nu fi cumva zărit, trebuia să recurg la tot soiul de 
vicleşuguri şi dibăcii. Noroc că tufele erau aici destul de 
dese. Ascunzându-mă îndărătul lor, scrutând cu atenţie 
terenul înainte de a străbate câte un interval, târându-mă 


ca şarpele, ajunsei cu bine până sub locul acela însângerat, 
situat sus, pe rambleu. 

Un mărăcine stufos, încâlcit, se înălța chiar în dreptul tufei 
după care mă pitisem, ca la vreo opt metri depărtare. Deşi 
rămurişul lui mă cam încurca la vedere, totuşi mi se păru că 
zăresc o umbră lungită sub el, ca un trup de om Să fi fost 
cadavrul? Sau poate unul din făptaşi? Trebuia să mă 
lămuresc. 

În fond, de ce mă expuneam primejdiei? Puteam foarte 
bine să-l aştept pe Sam şi să ne vedem apoi liniştiţi de drum 
împreună. Dar vânătorul de prerie trebuie să ştie în orice 
moment ce duşman are în faţă, în spate sau în flancuri. Nici 
un amănunt nu poate fi trecut cu vederea; orice semn îşi 
poate dezvălui un fapt sau întări o concluzie în legătură cu 
realităţi la care nici cel mai erudit profesor sau savant nu s- 
ar gândi. Westman-ul trage adesea concluzii foarte serioase 
din cele mai mărunte indicii în care omul neiniţiat nu vede 
nici un fel de semnificaţie, sau care pur şi simplu îi provoacă 
râsul. Într-o zi, de pildă, el străbate călare patruzeci sau 
cincizeci de mile engleze, iar în ziua următoare nu face 
decât o jumătate de milă, fiind obligat să-şi cumpănească 
fiece pas. Şi chiar dacă prudenţa nu-i va aduce vreun folos 
personal, în schimb se va dovedi utilă pentru alţii: vânătorul 
îi va putea informa, sfătui, preveni... 

Luai de jos o cracă uscată, îmi agăţai pălăria în vârful ei şi, 
înălţând-o deasupra tufişului, făcui anume puţin zgomot, 
pentru ca insul de dincolo să creadă că aici se mişcă cineva. 
Dar umbra nu tresări deloc fie că nici nu era vorba de 
vreun duşman, fie că aveam de-a face cu un individ prea 
şiret ca să se lase păcălit de o asemenea manevră. 

Hotărâi să risc totul. Mă târâi încetişor, de-a-ndăratelea, 
apoi îmi luai avânt şi din două salturi ajunsei drept lângă 
umbra aceea, gata să lovesc, la nevoie, cu cuțitul. Şi iată că 
sub crengile frânte, răsucite, zăcea un om. Constatai 
numaidecât că e mort. Dădui crengile în lături şi mă 
pomenii în faţa unui chip groaznic răvăşit, cu ţeasta 


însângerată. Era un alb scalpat. O săgeată cu gheare îi 
găurise spinarea şi se frânsese. Judecând deci după felul 
săgeţii, făptaşii trebuie să fi fost indieni porniţi pe război. 

Să fi plecat departe, sau mai erau prin preajmă? Trebuia 
s-o aflu negreşit. Urmele erau clare: duceau de la rambleul 
liniei ferate către prerie. Mă luai după ele, trecând de la 
tufă la tufă şi aşteptându-mă din moment în moment la vreo 
săgeată sau la un atac pe care să-l parez cu cuțitul. Din 
tiparul tălpilor desluşeam că era vorba de patru bărbaţi, doi 
mai în vârstă şi doi tineri. În timp ce mă târâm pe vârful 
degetelor de la mâini şi de la picioare treabă care 
presupune mult exerciţiu şi nu puţină forţă dânşii nici 
măcar nu încercaseră să-şi ascundă urmele. Probabil că se 
simțeau în deplină siguranţă. 

Vântul îmi sufla în faţă dinspre sud-est. De aceea nici nu 
mă speriai prea tare când auzii fornăitul unui cal: doar nu 
mă putuse mirosi. Mersei târâş înainte până mă lămurii 
suficient ca să mă pot retrage. În faţa mea, printre tufişuri, 
se aflau aproximativ şaizeci de cai, toţi, cu excepţia a doi, 
dichisiţi după obiceiul indian. Şeile le fuseseră scoase, 
probabil pentru a folosi în tabără drept scaune sau perne. 

La cai nu erau decât doi oameni de strajă. Unul, foarte 
tânăr, purta o pereche de cizme grosolane, din piele de 
vițel, pesemne chiar încălţămintea celui ucis, pe care am 
uitat să notez îl găsisem gol-puşcă. Hainele şi celelalte 
lucruri ale victimei fuseseră împărţite între ucigaşi. Deci, 
tânărul din post era unul din cei patru inşi pe ale căror 
urme mă deplasasem. 

Indianul vine adeseori în contact cu albi care nu-i cunosc 
limba. De aceea, între cele două părţi s-a statornicit un fel 
de limbaj pantomimic, ale cărui semne şi înţelesuri trebuie 
să le cunoască orice om care se abate prin Vestul Sălbatic. 
Din obişnuinţă, oamenii cu temperament vioi sau aflaţi în 
situaţii încordate, chiar dacă se înţeleg prin cuvânt, mai 
adaugă şi cuvenita pantomimă. Cele două străji discutau 
între ele şi subiectul părea atât de interesant, încât, 


crezându-se neobservaţi, gesticulau într-un chip care le-ar 
fi atras mai mult decât o mustrare din partea celor doi 
tovarăşi ai lor mai vârstnici. Arătară către vest, făcură 
semnul focului şi al calului, deci al locomotivei căreia 
indienii îi spun „calul de foc”, îşi loviră arcurile de pământ, 
ca şi cum ar fi imitat mişcarea ciocanului, îşi duseră puştile 
la ochi ca pentru tragere, făcură ca şi când ar mânui cuțitul 
ori tomahawkul. În sfârşit, înţelesei destul ca să mă pot 
întoarce, nu fără a şterge însă pe cât posibil urmele. 

Din pricina acestei operaţii, întârziai cam mult până să 
ajung iar la mustangul meu. Swallow îşi găsise între timp 
societate: păştea lângă iapa lui Sam. Acesta şedea calm 
îndărătul unei tufe şi muşca dintr-un hartan de pastramă. 

Câţi sunt, Charlie? mă întrebă. 

Cine? 

Indienii. 

De unde ştii? 

Adică, vi se pare că bătrânul Sans-ear e un biet 
greenhorn, cum vă crezuse el pe dumneavoastră? Vă 
înşelaţi, ha-ha-ha! 

Era râsul lui semeţ, superior, pe care îl mai folosise faţă de 
mine. Chiar şi în această privinţă omul îmi amintea de Sam 
Hawkens, care îşi avea şi el râsul lui cu tâlc. 

Ce vrei să spui, Sam? 

Parcă mai e nevoie s-o spun? Ce-aţi fi făcut, de pildă, dacă 
eraţi dumneavoastră Sans-ear şi, venind încoace, aţi fi găsit 
colea, lângă calul lui Old Shatterhand, nu pe stăpânul 
acestuia, ci un ciocan? 

Aş fi aşteptat să se întoarcă stăpânul! 

Zău? Asta, ca să zic aşa, n-aş crede-o. Constatându-vă 
lipsa, m-am gândit că vi s-a întâmplat ceva şi m-am luat 
după dumneavoastră. 

Şi dacă aveam un plan pe care prezenţa dumitale mi l-ar fi 
zădărnicit? Şi apoi cred că Old Shatterhand nu întreprinde 
nimic fără precauţia necesară. Până unde m-ai urmărit? 


Peste tot, şi aici, şi dincolo, până la nenorocitul acela ucis 
de indieni. Puteam să vă ajung numaidecât, căci ştiam că 
sunteţi înaintea mea; dar văzând mortul, m-am gândit că v- 
aţi dus numai în recunoaştere şi m-am întors încoace. Aici v- 
am aşteptat în toată liniştea, ca să zic aşa. Ei, câţi sunt? 

Vreo şaizeci. 

Ia te uită! Asta-i trupa ale cărei urme le-am mirosit încă de 
ieri. Sunt puşi pe război? 

Da. 

Un scurt popas? 

Au deşeuat caii. 

Hait! Înseamnă că pun ceva la cale chiar aici. N-aţi mirosit 
Nimic? 

Bănuiesc că vor să scoată şinele, să provoace deraierea 
unui tren şi să-l jefuiască. 

Vorbiţi serios, Charlie? Atunci personalul şi pasagerii se 
află în faţa unei catastrofe teribile. Dar de ce vă trece prin 
gând tocmai aşa ceva? 

I-am spionat. 

Cunoaşteţi graiul ogellallaşilor? 

Îl cunosc, dar nici nu era nevoie. Străjile de la cai discutau 
într-o pantomimă foarte clară. 

Cu asta te poţi înşela uneori. Descrieţi-mi şi mie 
pantomimă. 

Îi făcui hatârul. Sans-ear cel pirpiriu dădu să sară în sus, 
dar se stăpâni. 

I-aţi înţeles bine. Trebuie să venim în ajutorul trenului. Dar 
să nu ne pripim, ca să zic aşa. Asemenea lucruri importante 
trebuie chibzuite serios şi cu calm. Prin urmare, şaizeci? 
Hm, abia dacă mai am loc pentru zece crestături pe patul 
puştii! Unde să-i mai însemn şi pe ceilalţi? 

Cu toată gravitatea situaţiei, era cât pe-aci să izbucnesc în 
râs. Faţă-n faţă cu şaizeci de indieni, mărunţelul Sam în loc 
să se sperie de-a binelea avea grija răbojului! 

Păi, câţi inşi ai de gând să dobori? îl întrebai. 


Asta, ca să zic aşa, încă nu se ştie. Cred că cel mult doi sau 
trei, fiindcă restul or s-o şteargă repede când se vor trezi în 
faţa a douăzeci sau treizeci de albi. 

Ne gândiserăm deci la acelaşi lucru. Conta şi el pe 
sprijinul personalului din tren şi pe călători. 

Principalul judecai eu ar fi să ştim care anume tren intră în 
vederile lor, din ce parte urmează să sosească. Grozav ne- 
am mai păcăli, dac-am apuca-o într-o direcţie greşită! 

După cât înţeleg din gesturile lor, e vorba de trenul 
Mountain, care vine dinspre vest. Şi tocmai asta mă miră, 
pentru că celălalt, dinspre est, e întotdeauna mai încărcat 
cu mărfuri necesare indienilor. Eu zic c-ar trebui să ne 
despărţim: unul s-o ia spre răsărit, celălalt spre apus. 

Oricum, vom fi obligaţi la aceasta dacă nu reuşim să aflăm 
exact intenţiile lor. Ei, de-am şti cum şi când circulă 
trenurile! 

Cine să ştie? De când trăiesc, n-am intrat măcar o dată în 
vreo drăcie de vagon, unde cică ţi-e teamă să-ţi întinzi 
picioarele. Mie, ca să zic aşa, îmi place preria şi Tony. Dar, 
spuneţi, nu cumva s-au şi apucat indienii de treabă? 

Habar n-am. Le-am văzut numai caii. S-ar părea că ştiu 
când soseşte trenul şi până în seară nu vor face nimic. În 
curând amurgeşte; să tot fie încă o jumătate de ceas. Atunci 
să ne furişăm până în preajma lor; poate aflăm ce ne 
trebuie. 

Well, fie şi aşa! 

Numai că, în cazul acesta, va fi necesar ca unul din noi să 
se posteze aici, la rambleu. Te pomeneşti că indienilor le 
trece prin gând să vină din cealaltă parte. Eu, unul, 
presupun că vor demonta şinele venind în direcţia noastră, 
ca să-şi amenajeze astfel o bună poziţie de atac. 

N-avem nevoie de nici o măsură specială, Charlie. Uitaţi-vă 
niţel la iapa mea. N-o priponesc niciodată; e un animal 
foarte inteligent şi are un miros demn de toată încrederea. 
Aţi mai văzut cal care să nu fornăie când simte un duşman? 

Nu. 


Totuşi există unul, şi acesta e Tony. Cei drept, fornăitul e 
un bun semnal, dar şi trădează două lucruri: mai întâi locul 
unde se află calul şi călăreţul, apoi faptul că acesta din 
urmă a fost avertizat. De aceea mi-am deprins iapa să tacă, 
şi dânsa, deşteaptă, m-a înţeles. O las să pască în voie şi 
când simte primejdia, numai o văd că se apropie şi mă 
împinge cu botul. 

Şi dacă, de pildă, în cazul nostru n-ar simţi nimic? 

Pshaw! Vântul bate din direcţia indienilor. Mă las împuşcat, 
dacă Tony nu-mi comunică de îndată ce vreun roşu se 
apropie de ea la o mie de paşi. De altfel, indivizii ăştia au 
ochi de vultur şi, chiar dacă v-aţi culca de-a lungul 
rambleului, tot s-ar putea să vă zărească. Staţi deci liniştit, 
Charlie! 

Bun. Hai să mă încred în Tony a dumitale. Deşi o cunosc de 
puţină vreme, sunt aproape convins de vrednicia ei. 

Scosei o ţigară de „fabricaţie proprie” şi-i dădui foc. Sam 
îşi holbă ochişorii pe cât putu de tare şi rămase cu gura 
căscată. Nările îi fremătau şi sorbeau lacom mireasma 
tutunului; chipul i se lumină de fericire. 

Westman-ul, deşi nu prea are prilej să savureze tutun de 
bună calitate, e de obicei fumător pătimaş. 

O, wondertull, minunat... 

! Charlie... 

! Aveţi ţigări? 

Se-nţelege, o duzină. Vrei una? 

Daţi-o-ncoace! Pentru asta meritaţi să-mi scot pălăria în 
faţa dumneavoastră. 

Luă foc de la ţigara mea, înghiţi câteva fumuri după 
obiceiul indienilor şi le suflă apoi cu voluptate afară. 
Obrazul i se transfigură, de parc-ar fi încăput în cel de-al 
şaptelea cer al lui Mahomed. 

Ce plăcere, Charlie! Te face să uiţi de griji! la să-i ghicesc 
soiul. 

Poftim. Eşti cunoscător? 

Cred şi eu! 


Ei? 

Goosefoot din Virginia sau Maryland. 

Aş! 

Cum? Ar fi să mă-nşel pentru prima oară în viaţă. Totuşi, e 
cu siguranţă Goosefoot. Îl recunosc după gust şi parfum. 

Nu e Goosefoot. 

Atunci, la sigur, Legittimo brazilian. 

Nici. 

Gurassao din Bahia? 

Nu! 

Păi, atunci ce-i? 

Uită-te bine la ţigară! 

Mai scosei încă una, o desfăcui şi-i arătai învelişul şi 
conţinutul. 

Aţi înnebunit, Charlie? Stricaţi bunătate de ţigară! Orice 
westman v-ar oferi pe ea, la nevoie, cinci până la opt piei de 
biber, mai ales dacă n-a mai fumat de multişor. 

Până-n două-trei zile am altele. 

În trei zile...?! 

De unde? 

De la fabrica mea. 

Oh! Aveţi fabrică de ţigări? 

Exact! 

Şi unde o aveţi? 

Uite colo! 

Arătai în direcţia unde se afla mustangul meu. 

Charlie, ce-i cu glumele astea deplasate, ca să zic aşa? 

Nu glumesc deloc; spun adevărul. 

Hm! Dacă n-aţi fi Old Shatterhand, aş crede că vă lipseşte 
o doagă sau că aveţi vreuna în plus. 

Examinează mai bine tutunul! 

Sam îl studie serios, cu toată atenţia. 

Nu mă dumeresc şi pace! Însă de bun, e bun, chiar 
excepţional. 

Atunci, haide să-ţi arăt fabrica! 


Mă apropiai de mustangul meu şi scosei de sub şa un 
săculeţ,. Îl dezlegai. 

Bagă mâna! 

Sam se execută şi scoase la iveală un pumn de frunze. 

Charlie, mă credeţi idiot? Astea-s frunze de cireş şi alte 
alea. 

Da, da. Şi ceva cânepă sălbatică. Iar învelişul nu e decât 
un soi de buruiană căreia voi aici îi ziceţi „Verhally”. 
Săculeţul ăsta e fabrica mea de tutun. Când dau de 
asemenea frunze, adun cât îmi trebuie, le vâr în săculeţ şi-l 
pun sub şa. Căldura face ca foile să fermenteze, asta-i toată 
arta! 

De necrezut! 

Dar adevărat! O asemenea ţigară nu e decât un surogat 
mizerabil; orice fumător destoinic, cu cerul gurii argăsit ca 
pielea de bivol, ar arunca-o după primul foc. Însă fumează 
dumneata drăcia asta după ce-ai cutreierat savana ani de-a 
rândul! Să vezi atunci cum ţi se pare cel mai bun Goosefoot. 
De altfel, te-ai convins personal! 

Charlie, aţi crescut în ochii mei! 

Numai nu mă trăda în faţa persoanelor care n-au mai fost 
prin Vest! Altminteri ne-ar lua drept tunguzi, kirghizi sau 
ostiaci care şi-au spălat gura şi nasul cu catran. 

Tunguz; ostiac, dacă ţigara îmi place, mi-e indiferent. De 
altfel, nici nu ştiu unde se află soiul ăsta de oameni. 

Dezvăluirea secretului meu de fabricaţie nu-i tulbură deloc 
plăcerea. Fumă ţigara până la capăt, mai să-şi frigă buzele. 

Între timp soarele asfinţi. Seara era atât de întunecoasă, 
încât puteam să pornim la executarea planului nostru. 

Mergem? întrebă Sam. 

Mergem. 

Şi cum procedăm? 

Ne apropiem amândoi de caii indienilor; acolo ne 
despărţim, dăm fiecare ocol taberei şi ne întâlnim din nou în 
spatele ei. 


Bine! Şi pentru cazul că va trebui să fugim şi ne vom 
pierde unul de altul, fixăm întâlnirea la sud, lângă malul 
apei. Acolo se întinde adânc în prerie capătul unei păduri 
virgine ce coboară din munţi. Către liziera de sud a pădurii, 
cam la vreo două mile distanţă, preria face un cot unde ne 
putem lesne regăsi. 

Am înţeles. Hai să mergem! 

Nu credeam să ajungem în situaţia de a ne refugia până 
acolo, dar era cuminte şi prudent să ne asigurăm pentru 
orice eventualitate. Pornirăm deci. 

Se întunecase bine de tot, aşa că trecurăm fără grijă peste 
linia ferată. O luarăm apoi la stânga, de-a lungul 
terasamentului, ţinând pentru caz de primejdie cuţitele 
pregătite. În prerie, ochiul se deprinde repede cu 
întunericul; puteam recunoaşte de la câţiva paşi orice 
siluetă de indian. Trecurăm pe lângă cadavrul albului şi 
ajunserăm la locul unde ştiam că se află caii. Erau tot acolo. 

De aici eu o iau la stânga îmi şopti Sam, şi se făcu nevăzut. 

Eu ocolii pe dreapta, pe lângă cai, apropiindu-mă de 
umbrele întunecate ale indienilor. Îşi amenajaseră tabăra 
într-un loc cam sterp şi nu aprinseseră nici un foc. Păstrau 
atâta linişte, încât s-ar fi auzit şi mersul gândacului prin 
iarbă. Ceva mai la o parte şedeau trei inşi singurii care 
păreau să discute între ei. Cu multă prudenţă, mă furişai 
până acolo. 

Oprindu-mă la nici şase paşi în spatele lor, constatai cu 
mirare că unul dintre ei era alb. Ce treabă să fi avut acesta 
cu indienii? Să fi fost prizonier? Se vedea limpede că nu. 
Poate că era unul din acei vagabonzi ai savanelor care ţin 
ba cu indienii, ba cu albii, după cum le dictează interesele 
lor prădalnice. Se putea să fie şi unul din acei vânători albi 
care, căzuţi în mâinile roşilor, îşi salvează viaţa luând de 
soţie o fată indiancă şi intră astfel în comunitatea tribului 
respectiv. Dar în acest caz, îmbrăcămintea pe care, în 
pofida întunericului, i-o desluşeam destul de bine, ar fi 
trebuit să se apropie mai mult de cea a indienilor. 


Ceilalţi doi aveau rang de căpetenii; chicile lor înalte erau 
împodobite cu pene de vultur. Păreau să fie războinici a 
două triburi sau aşezări diferite, aliate în vederea unei 
operaţii comune. 

Şedeau tustrei lângă o tufă, ceea ce îmi permitea să mă 
apropii până s-ajung a desluşi discuţia lor. Mă târâi încă o 
bucată. Mai că i-aş fi putut atinge cu mâna. 

Tocmai atunci intervenise probabil o pauză în discuţie. 
Tăcerea dură câteva minute. Apoi una din căpetenii îl 
întrebă pe alb în acel idiom alcătuit din expresii englezeşti 
şi indiene: 

Şi fratele meu e sigur că aurul vine chiar cu următorul cal 
de foc? 

Sigur întări cel întrebat. 

Cine i-a spus-o? 

Un om care lucrează chiar la grajdul calului de foc. 

Aurul vine din ţara waikurilor sau, cum îi ziceţi voi, 
California? 

Da. 

Şi merge la marele părinte al feţelor palide2, care face din 
el dolari? 

Chiar acolo. 

Tatăl feţelor palide nu va primi nici atâta aur cât să facă o 
monedă! Şi călăresc mulţi oameni pe calul de foc? 

Asta n-o ştiu, însă oricâţi ar fi, sunt sigur că fratele meu 
roşu şi vitejii săi războinici îi vor învinge. 

Războinicii ogellallaşilor vor culege multe scalpuri; soțiile 
şi fetele lor vor juca de bucurie. Oare călăreţii calului de foc 
aduc cu ei destule lucruri din cele trebuitoare oamenilor 
roşii: haine, arme, pături? 

Aduc de toate, chiar mai multe decât îţi închipui. Dar voi 
primi şi eu cele cerute de la bărbaţii roşii? 

Fratele meu alb va primi tot aurul şi argintul din pântecele 
calului de foc. Oamenii roşii n-au nevoie de aur. În munţii 
lor se găsesc nuggeţi cu grămada. Ka-wo-mien, căpetenia 
ogellallaşilor (şi se arătă cu degetul pe sine însuşi) a 


cunoscut cândva un alb înţelept şi viteaz care spunea că 
aurul nu este decât deadly dust, pulberea morţii, născocită 
de spiritul cel rău al pământului pentru a face din oameni 
hoţi şi ucigaşi. 

Această faţă albă era un neghiob. Cum îi zicea? 

Nu era neghiob, era tare înţelept şi curajos. Fiii 
ogellallaşilor se aflau atunci sus, la apele lui Broad-fork, 
porniţi să ia scalpurile unor albi care vânaseră pe pământul 
nostru o mulţime de biberi. Printre vânătorii aceia era unul 
pe care toţi îl socoteau nebun, fiindcă venise numai să vadă 
savana şi să culeagă ierburi şi gângănii. Dar în capul lui 
sălăşluia înţelepciunea şi în braţe puterea. Țintea fără greş 
cu puşca, iar cu cuțitul îl înfrunta fără teamă pe ursul 
cenuşiu din Munţii Stâncoşi. A încercat omul să-i înveţe şi 
pe ceilalţi cum să se poarte cu noi, clar l-au luat în râs, şi 
până la urmă au fost ucişi cu toţii. Scalpurile lor 
împodobesc şi azi wigwam-urile ogellallaşilor. Omul acela n- 
a vrut să-şi părăsească fraţii albi şi a luptat şi a răpus mulţi 
războinici de-ai noştri, până ce, covârşit de numărul lor, n-a 
mai avut încotro. Parcă era un stejar care, prăbuşindu-se 
sub secure, zdrobeşte totul în jur. A fost luat prizonier şi 
dus în satele ogellallaşilor. Acolo nu l-au ucis, fiindcă era un 
războinic mare şi multe fete de neam roşu ar fi vrut să-i fie 
squaw şi să-l urmeze în cortul lui. Ma-ti-ru, cea mai mare 
căpetenie a ogellallaşilor, voia să-i dăruiască wig-wam-ul 
fiicei sale sau, dacă nu, să-l ucidă. El însă o dispreţuia pe 
„Floarea preriei”. Într-o zi i-a răpit căpeteniei calul, şi-a luat 
armele, a ucis câţiva războinici şi a fugit. 

E mult de atunci? 

De atunci soarele a biruit patru ierni. 

Şi cum îi zicea albului aceluia? 

Avea un pumn ca laba ursului. O mulţime de capete, chiar 
şi de albi, le-a sfărâmat numai cu pumnul. De aceea 
vânătorii albi îi spuneau Old Shatterhand. 

Era, într-adevăr, una din aventurile mele mai vechi, de 
care pomenea acum Ka-wo-mien. Da, îi recunoscui, în 


sfârşit, şi pe el, şi pe Ma-ti-ru, care şedea alături şi care mă 
luase cândva prizonier. 

Povestitorul spusese adevărul, dar în sinea mea nu puteam 
să nu-i reproşez că prea mă acoperise cu laude şi înflorise 
lucrurile. 

Old Shatterhand? Îl cunosc şi eu! sări albul. Se afla într-un 
Hide-spot, în ascunzătoarea grupului de vânători a lui Old 
Firehand, când eu şi câţiva oameni cura-joşi am tăbărât ca 
să le luăm pieile de biber şi de vidră. Dar abia am putut 
scăpa împreună cu doi oameni de-ai mei. Tare-aş vrea să 
mai dau o dată ochii cu afurisitul acela şi să-i plătesc cu vârf 
şi îndesat! 

Acum îl recunoscui şi pe alb. Era conducătorul unei bande 
care ne atacase la Saskatschawanul de sud; într-adevăr, din 
bandă ne scăpaseră numai trei inşi. Era unul dintre acei 
tâlhari de prerie mai sângeroşi decât cei mai sălbatici 
indieni, pentru că reunesc în ei, la proporţii sporite, cele 
mai abjecte trăsături ale ambelor rase. 

Ma-ti-ru, care până atunci tăcuse, ridică un braţ: 

Vai şi amar dacă mai cade în mâinile noastre! L-am lega la 
stâlpul caznelor şi Ma-ti-ru i-ar rupe carnea de pe os, 
bucată cu bucată. Dânsul a omorât o mulţime de războinici, 
i-a furat căpeteniei cel mai bun cal şi a batjocorit inima celei 
mai frumoase fiice a savanei. 

De-ar fi bănuit cei trei fârtaţi că omul pe care îl blestemau 
sta întins la numai trei palme în spatele lor! 

Oamenii roşii nu-l vor mai vedea niciodată observă albul. 
S-a dus departe, peste apă, în ţara unde soarele arde ca 
focul şi pustiul e mai întins decât savana; acolo rage leul şi 
bărbaţii au mai multe femei. 

Pomenisem ocazional, la câte un foc de tabără, că am 
intenţia să plec în Sahara, ceea ce am şi făcut mai apoi. Şi 
iată că, spre marea mea surprindere, aflam acum la 
întoarcerea în prerie că vestea călătoriei mele ajunsese 
până la urechile indienilor. Se părea că, graţie cuţitului meu 


de vânătoare, izbutisem să cuceresc aici o mai mare faimă 
decât la mine acasă, cu ajutorul condeiului. 

Se întoarce el vorbi Ma-ti-ru. Cine a gustat o dată aerul 
preriei, acela îi duce dorul câte zile i-au mai rămas de trăit 
din voinţa Marelui Spirit. 

Aici avea dreptate. Ca şi munteanul care, stabilit la şes, nu 
mai poate de dorul înălțimilor, ca şi corăbierul care pentru 
nimic în lume nu s-ar despărţi de vuietul mării, tot astfel şi 
omul care a cunoscut o dată preria duce cu sine chemarea 
ei vrăjită. Nu degeaba mă aflam din nou aici! 

Deodată, Ka-wo-mien arătă spre cer: 

Fratele meu alb să privească stelele! E timpul să ieşim în 
drumul calului de foc. Sunt oare destul de tari mâinile 
acelea de fier pe care războinicii le-au luat de la slujbaşul 
alb al calului de foc? Vor fi în stare să rupă drumul? 

Această întrebare mă lămuri în privinţa victimei. Pesemne 
că era un cantonier care, cu uneltele lui căpetenia le numea 
„Mâini de fier” făcuse revizia şinelor. 

Sunt mai tari decât mâinile a douăzeci de bărbaţi roşii la 
un loc răspunse albul. 

Şi ştie fratele meu alb să umble cu ele? 

Da, fraţii mei roşii n-au decât să vină după mine. Până într- 
o oră trebuie să sosească trenul. Numai să nu uitaţi că tot 
aurul şi argintul mi se cuvine mie. 

Ma-ti-ru nu minte niciodată! îl asigură cu mândrie 
căpetenia, ridicându-se de jos. Aurul e al tău; în schimb, 
toate celelalte avuţii împreună cu scalpurile feţelor palide 
rămân pentru războinicii ogellallaşi. 

Dar catâri îmi daţi, ca să car de aici aurul, şi oameni care 
să mă însoţească până la Canadian River? 

Vei avea catâri şi războinici ogellallaşi care te vor însoţi 
până la hotarele ţării Aztlan3. lar în cazul când calul de foc 
va aduce multe lucruri care să placă lui Ka-wo-mien şi lui 
Ma-ti-ru, atunci războinicii te vor întovărăşi mai departe, 
până la marele oraş Aztlan unde, după cum spuneai, te 
aşteaptă feciorul tău. 


Căpetenia strigă o dată şi numaidecât toţi indienii se 
ridicară în picioare. Eu mă trăsei îndărăt. Nu departe de 
locul unde mă pitisem se auzi un foşnet uşor, de parcă o 
pală de vânt ar fi trecut peste ierburi. 

Sam! 

Abia de-i murmurasem numele şi totuşi, la câţiva paşi de 
mine, se şi arătă pentru a clipă statura scundă a lui Sans- 
ear. 

Charlie! 

Mă târâi uşurel în direcţia lui. 

Ce-ai observat? îl întrebai. 

Mai nimic; tot indieni, ca şi aici. 

Ai auzit ceva? 

Nici un singur cuvinţel. Dar dumneavoastră? 

Foarte multe. Hai să plecăm! Indienii o iau acum spre vest. 
Trebuie să ajungem cât mai repede la caii noştri. 

Mă furişai înainte, Sam după mine. Ajunserăm la calea 
ferată şi trecurăm târâş dincolo de terasament. 

Sam, ia dumneata caii şi deplasează-te o jumătate de milă 
de-a lungul liniei. Aşteaptă-mă acolo. N-aş vrea să-i pierd pe 
indieni din ochi, înainte de a mă fi orientat exact. 

N-aţi putea să-mi încredinţaţi mie această sarcină? Până 
acum i-aţi tot spionat dumneavoastră. Eu ce ispravă am 
făcut? Nimic! Mi-e şi ruşine. 

Nu merge, Sam! Mustangul meu te ascultă şi pe 
dumneata, dar Tony a dumitale poate să-mi joace renghiul. 

Aici, aveţi, ca să zic aşa, perfectă dreptate. Mă duc. 

Şi plecă hotărât, cu paşi apăsaţi. De data asta, ar fi fost 
într-adevăr inutilă străduinţa de a nu lăsa vreo urmă. 

Abia dispăru Sam în întunericul serii, că, stând aşa culcat 
sub rambleu, îi zării pe indieni târându-se în lanţ pe partea 
cealaltă a terasamentului. 

Eu, dincoace, mă furişai neobservat, căutând să fiu mereu 
în dreptul lor. Nu departe de locul unde găsisem ciocanul, 
indienii se opriră, apoi se urcară pe terasament. Mă pitii în 
spatele unor tufe, şi, peste puţin, auzii zdrăngănit de fier, 


apoi lovituri puternice de ciocan. Şeful alb al bandei se 
pusese pe lucru. Încerca să disloce şinele cu ajutorul 
sculelor luate de la cantonier. 

Sosise momentul să intervin. Părăsii în grabă terenul 
viitoarei bătălii şi plecai după Sam. În cinci minute îl ajunsei 
din urmă. 

Strică şinele? mă întrebă el. 

Da. 

Am auzit. Dacă-ţi lipeşti urechea de şină, se aud perfect 
loviturile de ciocan. 

Acum, la lucru, Sam! Peste trei sferturi de ceas are să vină 
trenul. Trebuie să-l întâmpinăm înainte ca indienii să-i 
zărească farurile. 

Charlie, eu nu merg! 

De ce? 

Dacă plecăm amândoi în întâmpinarea trenului, va trebui 
să pierdem pe urmă timp pentru o nouă recunoaştere; în 
schimb, întorcându-mă la indieni şi ţinându-i sub 
observaţie, vă pot da relaţii precise la înapoierea 
dumneavoastră. 

Ai dreptate. Şi cu Tony ce faci? 

O las aici. Nu se clinteşte ea din loc până nu mă întorc. 

Bine! Sper că n-ai să comiţi nici o imprudenţă. 

În ce mă priveşte, nici o grijă! Hai, căraţi-vă! Ne întâlnim 
tot aici. 

Încălecai şi porni cât putui mai repede în întâmpinarea 
trenului. Trebuia să-l opresc la o asemenea distanţă, încât 
indienii nici să nu-i observe apariţia. 

Noaptea se lumina treptat. Stelele îşi revărsau strălucirea 
lină asupra preriei, astfel că vedeam înaintea mea la câteva 
lungimi de cal. Gonii din ce în ce mai iute, fără răgaz, până 
străbătui vreo trei mile. 

Acolo sării din şa, îmi priponii mustangul şi-l împiedicai ca 
să nu fugă cumva, speriat de zgomotul trenului. Pregătii 
apoi repede o grămadă de vreascuri şi în plus încropii o 
torţă din iarbă uscată împletită în jurul unei crăci. După 


aceea, mă pusei pe aşteptat. Şedeam pe o pătură întinsă 
chiar peste linia ferată, lipindu-mi în răstimpuri urechea de 
şină şi scrutând zarea în direcţia din care urma să vină 
trenul. 

Să tot fi stat aşa vreo zece minute, când la un moment dat 
simţii un huruit abia perceptibil care se înteţea şi se 
apropia mereu. Apoi zării la mare depărtare un punct 
luminos, cât o gămălie de ac rătăcită printre stele. Luminiţa 
creştea văzând cu ochii. Trenul se apropia. 

Peste puţin, lumina aceea se despărţi în două. Sosise clipa 
decisivă. Dădui foc vreascurilor. Se iscă numaidecât o 
pălălaie pe care oamenii din tren nu puteau să n-o observe. 
Huruitul creştea din ce în ce. În sfârşit, prin snopul de 
lumină al celor două faruri se contura trupul locomotivei. 
Încă un minut şi trenul avea să ajungă ia mine. 

Repede, dădui foc şi „torţei”. Jucând-o în văzduh, pornii în 
goană înaintea trenului. Mecanicul, sesizând probabil 
situaţia, frână brusc. Locomotiva şuieră de două ori ascuţit. 
Frânele scrâşniră. Un huiet agitat, asurzitor, un pârâit 
prelung şi locomotiva se opri exact în dreptul vreascurilor 
aprinse. Aplecat în afară, mecanicul întrebă nervos: 

Hei, omule, ce-i cu dumneata? Vrei să te urci în tren? 

Ba dimpotrivă, sir, vreau să coborâţi dumneavoastră! 

Ei, las-o naibii! 

Totuşi, trebuie! Nu departe de aici indienii au demontat 
linia. 

Ce vorbiţi?! Indienii? 's death! La dracu”! E adevărat, 
omule? 

Nu văd de ce-aş minţi. 

Ce doriţi dumneavoastră? se amestecă şeful de tren, care 
între timp coborâse şi se apropiase de mine. 

Cică ar fi nişte indieni înaintea noastră îi lămuri mecanicul. 

Zău? l-aţi văzut? 

Desigur. l-am şi auzit. Sunt ogellallaşi. 

Cei mai afurisiţi dintre toţi! Câţi la număr? 

Vreo şaizeci. 


Mari bandiți! Al treilea atac din anul acesta! Dar las” că-i 
învăţăm noi minte! De mult aştept prilejul să le dau o lecţie! 
Sunt departe de-aici? 

La vreo trei mile. 

Mecanic, camuflează imediat luminile! Roşii ăştia văd ca 
pisicile. 

Vă sunt recunoscător, master! Ne-aţi prevenit la timp. 
După îmbrăcăminte, pare că sunteţi vânător de prerie... 

Cam aşa ceva. Mai am un tovarăş care îi ţine pe indieni 
sub observaţie până sosim la faţa locului. 

Foarte inteligent din partea dumneavoastră. Dar nu vă mai 
înghesuiți, oameni buni! Nu-i nimic grav. Din contră, 
tărăşenia promite să fie extrem de amuzantă. 

Auzind discuţia, călătorii deschiseră uşile vagoanelor şi, 
grămădindu-se în jurul nostru, nu mai conteneau cu 
întrebările. Dar la invitaţia şefului de tren calmul se 
restabili. 

Transportaţi aur şi argint? îl întrebai. 

Cine v-a spus? 

Am auzit de la indieni. Îi conduce un alb, şeful unei bande 
de tâlhari. Acesta urmează să capete aurul şi argintul, în 
timp ce indienii se vor mulţumi cu restul, dimpreună cu 
scalpurile dumneavoastră. 

Oh! De unde să ştie banditul ce încărcătură avem? 

Poate s-o fi aflat de la un feroviar, însă nu ştiu nimic precis. 

Lămurim noi, bineînţeles dacă-l prindem de viu, ceea ce 
mi-aş dori din tot sufletul. Dar ia spuneţi, master, rum vă 
cheamă? Să ştim şi noi cu cine avem de-a face. 

Tovarăşul care ne aşteaptă mai încolo e Sans-ear, iar eu... 

Sans-ear? Formidabil! Asta om! Face cât doisprezece. Şi 
dumneavoastră? 

Mie mi se spune în prerie Old Shatterhand. 

Old Shatterhand, omul care, cu trei luni în urmă, hăituit de 
peste o sută de siouxi, a străbătut pe schiuri, în nici trei zile, 
toată întinderea Yellow-Stone, de la Munţii înzăpeziţi până 
la fortul Union? 


Exact! 

Sir, am auzit multe despre dumneavoastră şi mă bucur că 
în sfârşit vă cunosc! Dar, lucru curios! Parcă tot 
dumneavoastră aţi salvat nu de mult un tren pe care 
Parranoh, căpetenia albă a siouzxilor, intenţiona să-l atace?! 

Într-adevăr. Eram atunci cu Winnetou, căpetenia apaşilor, 
cel mai vestit indian din toată preria. Ei bine, sir, luaţi o 
hotărâre! Indienii ştiu când trebuie să sosească trenul. 
Dacă zăbovim prea mult, ar putea bănui o trădare. 

Aşa e. Dar mai întâi aş dori să cunosc poziţiile lor. Pentru 
orice bătălie trebuie să te informezi în prealabil asupra 
măsurilor luate de inamic. 

Vorbiţi ca un mare strateg, sir. Din păcate, nu vă pot da 
suficiente lămuriri. Trebuia să ies în întâmpinarea 
dumneavoastră şi n-am mai avut timp să aştept până ce 
indienii vor fi gata cu pregătirile. Dar tovarăşul meu ne va 
oferi, desigur, informaţiile necesare. Rugându-vă să luaţi o 
hotărâre, nu vreau decât să aflu dacă aveţi de gând să 
atacați sau nu. 

Fireşte, fireşte că-i atac răspunse cu însufleţire şeful 
trenului. Sunt chiar obligat să le tai odată pofta de a ne jefui 
încărcăturile. Dumneavoastră, doi inşi, desigur că n-aţi 
putea ţine piept unei trupe de şaizeci de indieni. Nu e cazul 
să riscaţi, nu-i aşa, că... 

Pshaw! îi tăiai vorba. Ştim noi mai bine ce trebuie şi ce nu 
trebuie să riscăm. Azi, în plină zi, Sans-ear a lichidat în 
două minute patru indieni şi vă asigur că noi doi, fără nici 
un ajutor din partea dumneavoastră, putem expedia câteva 
duzini de ogellallaşi în veşnicele plaiuri ale vânătoarei. Aici 
nu e vorba atât de număr, cât de forţă şi de rațiune. Când 
eu trag, de pildă, pe întuneric, douăzeci şi cinci de focuri la 
rând cu carabina „Henry” fără s-o încarc pe parcurs, de 
unde să ştie indienii că suntem doi sau douăzeci?! Hei, 
domnilor, aveţi printre dumneavoastră oameni înarmaţi? 

De fapt, întrebarea era de prisos. Ştiam că toţi oamenii 
aceştia trebuie să fie într-un fel înarmaţi. Dar şeful trenului 


se purta ca şi când ar fi vrut să ia în mâinile lui conducerea 
acţiunii, ceea ce nu era de acceptat. Să dirijezi un atac 
nocturn împotriva indienilor e o treabă care presupune mai 
multe cunoştinţe decât ar putea să le aibă un funcţionar al 
căilor ferate, chiar dacă e inimos şi îndrăzneţ. 

Drept răspuns, răsună un „da” unanim, iar şeful trenului 
adăugă: 

Printre pasageri se află şi şaisprezece feroviari foarte 
pricepuţi în mânuirea puştilor şi cuţitelor, plus douăzeci de 
militari destinaţi fortului Niobrara, înarmaţi cu flinte, 
pistoale şi cuțite. Pe deasupra, mai sunt aici câţiva 
gentlemeni care se vor bucura să-i scarmene un pic pe 
bravii indieni. Hello, cine se înrolează, domnilor? 

Toţi, fără excepţie, se declarară gata de luptă şi, chiar 
dacă unora nu prea le da inima ghes, tot nu voiau să pară 
fricoşi. Fireşte că asemenea oameni nu-mi puteau fi de 
mare ajutor. Ba era chiar mai bine să rămână pe loc. De 
aceea intervenii: 

Ascultaţi, domnilor, sunteţi, desigur, bărbaţi curajoşi, dar 
nu e bine ca toată lumea să participe la acţiune. Sper că-mi 
veţi da dreptate. Sunt aici câteva doamne pe care nu le 
putem lăsa fără apărare. Chiar dacă învingem, şi nu mă 
îndoiesc de acest lucru, e totuşi posibil ca indienii să 
năvălească din fugă asupra trenului părăsit. De aceea 
trebuie să lăsăm aici, pentru pază, câţiva oameni 
neînfricaţi. Cine doreşte să preia această sarcină? Să se 
anunţe! 

Într-adevăr, opt inşi îşi oferiră serviciile, gata să apere 
trenul cu preţul scumpei lor vieţi. Erau trei dintre soţii 
doamnelor de faţă, şi alţi voiajori care făceau impresia că se 
pricep mai bine la preţul articolelor de fierărie, al vinului, 
ţigărilor şi sămânţei de cânepă decât la folosirea cuţitului 
de vânătoare. 

Primilor trei nu le-o puteam lua în nume de rău; mai 
presus de toate, trebuiau să-şi îndeplinească datoria de soţi. 


Garnitura nu poate fi lăsată fără personal. Cine rămâne? 
întrebă şeful trenului. 

Mecanicul şi fochistul i se răspunse. 

Să preia şi conducerea acestor viteji gentlemeni continuă 
şeful. În ce mă priveşte, merg, bineînţeles, la atac. Voi 
comanda eşalonul. 

Cum doriţi, sir! observai eu. Aţi mai luat, desigur, parte la 
bătălii împotriva indienilor! 

Ce nevoie? Aceşti yambarijos, indieni de strânsură, nu se 
pricep decât să atace şi să-şi masacreze adversarii prin 
viclenie. Când sunt însă atacați, la rândul lor, în mod 
organizat, o iau la sănătoasa. Oricum, va fi o treabă uşoară. 

Nu prea cred, sir. Sunt ogellallaşi, cei mai sângeroşi dintre 
siouxi, iar în fruntea lor se află vestitele căpetenii Ka-wo- 
mien şi Ma-ti-ru. 

Adică vreţi să spuneţi că ar fi cazul să mă sperii? Suntem 
aici peste patruzeci de bărbaţi. După mine, sar cina nu e 
deloc grea. Am camuflat farurile, pentru ca indienii să nu 
observe că suntem preveniţi. Acum, însă, lepădăm masca: 
dumneavoastră vă urcați pe locomotivă şi ne apropiem de 
locul unde au fost dislocate şinele. Acolo ne oprim brusc şi îi 
căsăpim pe mişei până la unul. Reparăm pe urmă linia şi nu 
ne rămâne decât să recuperăm o întârziere de cel mult un 
ceas. 

Trebuie să. recunosc că aveţi aptitudini remarcabile 
pentru un colonel de cavalerie a cărui supremă satisfacţie e 
să-i măture pe duşmani printr-o şarjă cumplită. Numai că 
şarja cere alte condiţii decât cele de faţă. Cu un asemenea 
plan, îi duceţi pe cei patruzeci de oameni ai dumneavoastră 
la moarte sigură. De aceea mă văd nevoit să nu particip la 
executarea lui. 

Cum? Nu vreţi să ne sprijiniți? Ce-i asta: laşitate sau 
invidie? Vă doare că nu veţi juca rolul de comandant? 

Laşitate? Pshaw! Dacă într-adevăr aţi auzit de mine, cred 
că e o nesocotinţă să folosiţi acest cuvânt. Pumnul lui Old 
Shatterhand v-ar putea demonstra pe loc că stăpânul lui 


ştie să-şi poarte cu cinste numele. Cât despre invidie, vă 
asigur că ar putea să-mi fie cu totul indiferent în mâna cui 
se vor găsi peste o oră trenul şi scalpurile dumneavoastră. 
Dar de propriul meu scalp nimeni, în afara mea, nu are 
dreptul să dispună. Am intenţia să-l mai păstrez câtva timp. 
Good evening, domnii mei! 

Mă pregătii să plec. Însă şeful trenului mă apucă de braţ: 

Stop, master! Nu merge aşa! Am preluat comanda şi 
trebuie să vă supuneţi. Cu nici un preţ n-am să consimt ca 
trenul să rămână la o asemenea distanţă de lecui bătăliei. 
Eu răspund aici pentru orice pagubă. 

Vasăzică, am hotărât: ne conduceţi până acolo! Pe parcurs 
nimeni nu coboară din tren! Un bun conducător de oşti 
trebuie să prevadă totul, chiar şi o eventuală înfrângere. 
Pentru acest din urmă caz, vagoanele ne oferă un adăpost 
sigur. Dinăuntru ne putem apăra până la sosirea unei alte 
garnituri, din vest sau din est. Nu-i aşa, domnilor? 

Toată lumea îl aprobă. Nu se afla printre ei nici un 
westman, de aceea planul acesta li se părea realist şi 
ispititor. Şeful trenului, foarte satisfăcut de rezultat, mi se 
adresă scurt: 

Urcaţi, sir! 

Bine, dacă porunciţi, mă supun! 

Dintr-un salt mă avântai pe spinarea mustangului care în 
tot timpul discuţiei stătuse dezlegat. 

Nu aşa, my dear, dragul meu! Am vrut să spun: pe 
locomotivă! 

Iar eu am înţeles pe cal, sir. Părerile noastre diferă şi aici. 

Vă ordon să descălecaţi! 

Mă apropiai călare de el, mă aplecai din şa şi-i spusei 
răspicat: 

Stimabile, se pare că n-aţi mai avut de-a face cu un 
adevărat westman, altminteri nu mi-aţi fi vorbit pe 
asemenea ton. Fiţi bun şi urcaţi-vă personal pe locomotivă. 

Îl înşfăcai cu dreapta de piept şi-l ridicai în sus. La un 
îndemn al meu, calul aproape că se lipi de locomotivă. Cât 


ai clipi, feroviarul-strateg ateriză în cabină, iar eu mă 
depărtai în galop. 

Stelele luminau acum atât de tare, încât puteam ocoli uşor 
orice obstacol. În mai puţin de un sfert de oră, ajunsei la 
Sam. 

Ei? întrebă acesta pe când descălecam. Mă aşteptam să 
aduceţi ceva oameni cu dumneavoastră! 

Îi explicai de ce m-am întors singur. 

Bine-aţi făcut, Charlie, foarte bine! Un funcţionar ca ăsta 
se uită de sus la de-alde noi, fiindcă, să zic aşa, nu ne 
bărbierim de trei ori pe zi. Îşi vor pune, desigur, planul în 
aplicare, dar o să vadă ei, ha-ha-ha! 

Şi, râzând cu poftă, Sam sugeră cu un gest operaţia 
scalpării. Apoi adăugă: 

Dar nici nu mi-aţi spus ce-aţi aflat aici adineauri! 

Căpeteniile lor sunt Ka-wo-mien şi Ma-ti-ru. 

Ah! Atunci, să vedeţi luptă! Un deliciu! O să-mi crească-n 
piept bătrâna inimioară. 

E şi un alb cu ei, care i-a informat că trenul transportă aur 
şi argint. 

Desigur că pe astea şi le-a rezervat lui. Indienii se vor 
alege cu scalpurile şi cu alte mărunţişuri. 

Întocmai. 

Mi-am închipuit. Trebuie să fie capul vreunei bande. 

Întâmplător îl ştiu. A tăbărât cândva cu banda lui asupra 
adăpostului lui Old Firehand, dar a fugit ca iepurele prin 
porumbişte. 

Cum îi spune? 

Habar n-am. De altfel, n-are importanţă; oamenii de teapa 
lui îşi iau zilnic alt nume. Ai fost în recunoaştere? 

Da. Indienii s-au împărţit în două grupuri şi stau la pândă 
de ambele părţi ale liniei, cam la jumătatea drumului dintre 
porţiunea demontată şi locul unde îşi ţin caii. Animalele le- 
au lăsat în paza a doi oameni. Ei, ce facem, Charlie? Le dăm 
ajutor feroviarilor, sau ne vedem de drum, ca să zic aşa? 

Avem datoria să-i ajutăm, Sam. Ori eşti de altă părere? 


Nicidecum! Sunt perfect de acord în ce priveşte datoria. 
În plus, mă gândesc şi la urechile mele, care încă nu mi-au 
fost pe deplin achitate. O dau pe Tony a mea în schimbul 
unei broaşte râioase, dacă mâine în zori nu vor zăcea lângă 
linie câţiva indieni cu urechile lipsă! Dar acum ce facem, 
Charlie? 

Ne despărţim, la rândul nostru. Ne postăm de ambele 
părţi ale rambleului, între indieni şi caii lor. 

Well! Dar mi-a venit o idee: ce părere aţi avea de un 
stampedo? Să dezlegăm caii şi să rămână dumnealor pe jos. 

Hm! N-ar fi rău, cu condiţia să fim în număr mai mare şi să 
putem conta pe înfrângerea totală a indienilor. Dar în cazul 
de faţă procedeul nu mi se pare indicat. Cei din tren ar păţi- 
o rău, iar noi doi n-am putea decât să-i ţinem în loc pe 
indieni până la sosirea trenului următor sau să-i speriem 
cumva, determinându-i s-o ia la sănătoasa. În ambele 
cazuri, însă, e de preferat ca ei să se poată deplasa repede. 
Lăsându-i fără cai, îi obligăm de fapt să rămână în preajma 
noastră. N-ai auzit de vorba aceea înţeleaptă care spune că, 
în anumite împrejurări, e bine să arunci punți de aur în 
calea inamicului? 

Până acum n-am cunoscut, ca să zic aşa, decât punți de 
lemn, de piatră sau de fier. Toată cinstea pentru 
argumentele dumneavoastră, Charlie, dar când îmi 
imaginez mutrele ce le-ar face indienii grăbindu-se să 
încalece şi negăsind nici un cal, zău că simt un fel de 
gâdilătură până în vârful degetelor. Şi încă ceva important: 
nu credeţi că, lipsindu-i de cai, i-am băga în sperieţi? 

Desigur. Totuşi prefer să aşteptăm desfăşurarea 
evenimentelor. 

Mă rog. Să aşteptăm. Însă un lucru trebuie făcut. 

Ce anume? 

Să-i lichidăm pe cei doi străjeri. De acord? 

De fapt, nu sunt niciodată pentru vărsări de sânge inutile. 
Acuma, însă, îţi dau dreptate: e o brutală, dar legitimă 


apărare. Punem astfel stăpânire pe caii lor. Hai să-i 
priponim mai întâi pe-ai noştri, şi pe urmă acţionăm! 

Ne depărtarăm niţel călare. Acolo îmi legai mus tângui aşa 
fel, încât să nu se poată deplasa decât vreo trei paşi. Sam o 
legă în acelaşi fel pe Tony... 

Făcurăm apoi un ocol care ne aduse iarăşi în spatele 
indienilor. Farurile locomotivei încă nu se zăreau; fie că 
planul şefului de tren întâmpinase între timp opoziţie, fie că 
oamenii nu se hotărau să pornească fără prezenţa mea. 

Ajunşi lângă cai, desluşirăm uşor siluetele celor doi străjeri 
care patrulau fiecare în parte în jurul animalelor. Unul 
tocmai se apropia încet de tufa de după care ne pitisem. 
Când veni în dreptul nostru, Sam sări şi-i înfipse cuțitul în 
inimă. Indianul se prăbuşi fără să zică nici pâs. Colegul lui 
avu parte de acelaşi sfârşit... 

Întorcându-mi instinctiv capul de la această sângeroasă 
privelişte, dădui cu ochii de un cal care păştea în 
apropierea mea. Purta în spinare o şa spaniolă, 
confortabilă, cu scări mari, prevăzute cu tălpici, cum se 
obişnuieşte în America Centrală şi de Sud. Harnaşamentul 
nu avea nimic indian. Să fi fost acesta calul banditului alb? 
Mă apropiai şi mai mult de el. Pe amândouă laturile şaua 
avea câte un buzunar îngust. Le scotocii repede şi dădui 
peste nişte hârtii şi două pungi. Neavând vreme să le 
cercetez conţinutul, le luai cu mine. 

Şi acum ce facem? întrebă Sam. 

Eu o iau la dreapta, dumneata la stânga! Dar stai niţel! 
Observi? 

Trenul, da, da, trenul! Vine, ca să zic aşa! Să mai zăbovim 
puţin, Charlie, să vedem cum se încurcă treaba. 

Planul şefului de tren fusese, deci, acceptat. Locomotiva, 
cu farurile ei puternice, se apropia încet, foarte încet, ca să 
depisteze la timp locul unde fuseseră demontate şinele. 
Curând, roţile scrâşniră prelung şi trenul se opri chiar în 
faţa spărturii. 


Ce furioşi trebuie să fi fost indienii văzând cum condiţia 
principală a izbânzii lor nu se realizase! Poate bănuiau 
chiar că însoțitorii trenului fuseseră preveniţi. Pentru 
aceştia, cel mai înţelept lucru ar fi fost acum să stea liniştiţi 
în vagoane. Speram, oarecum, că aşa vor face. Dar 
speranţa nu se împlini. Albii deschiseră larg uşile şi săriră 
jos, gata de luptă. Curând aveau să-şi dea seama de 
neghiobia comisă. Înaintând până în faţa locomotivei, ei 
ajunseră în bătaia farurilor; şi astfel le oferiră indienilor 
ţinte atât de sigure, aşa cum aceştia nici n-ar fi visat. 
Răsună o salvă, şi încă una, după care izbucni un urlet şi un 
vacarm înfricoşător. 

Agitându-şi armele descărcate, indienii se repeziră înainte, 
dar nu mai dădură decât peste morţi şi răniţi, pentru că 
ceilalţi părăsiseră în goană terenul, ascunzându-se în 
vagoane. Câţiva indieni se aplecară ca să scalpeze 
victimele, dar fură siliţi să renunţe, pentru că albii refugiaţi 
în primul vagon trăgeau asupra lor. 

Acum cel mai bine ar fi fost ca locomotiva să dea repede 
înapoi. Dar ea nu se mişcă din loc. Poate că mecanicul şi 
fochistul nici nu se aflau la posturile lor, ci stăteau ascunşi 
într-unui din vagoane. 

Îi aşteaptă, ca să zic aşa, un asediu în toată regula 
comentă Sam. 

Nu cred. Indienii ştiu că nu au vreme decât până la sosirea 
trenului următor. De aceea vor încerca un asalt, deşi 
procedeul acesta nu prea intră în obiceiul lor. 

Şi noi? E cam greu să iei o hotărâre. 

Orice hotărâre trebuie luată repede şi aplicată imediat. 
Altminteri, n-are valoare. Cea mai bună soluţie ar fi focul. 
Mergem la caii noştri şi călărim apoi roată, fiecare în sens 
opus. Descriem astfel câte un semicerc larg. Tot la cincizeci- 
şaizeci de lungimi de cal coborâm şi dăm foc preriei. Dar 
mai întâi să realizăm, vorba dumitale, un stampedo, 
împiedicându-i astfel pe indieni să atace rapid şi răpindu-le 


posibilitatea de retragere. În situaţia dată nu avem nimic 
mai bun de făcut. 

Drace! Cu planul ăsta îi băgăm în boală! Dar mă tem că şi 
trenul va lua foc. 

Ferească sfântul! Ce-i drept, s-ar putea să transporte 
materiale inflamabile, de pildă, ulei sau păcură, nu ştiu. Dar 
lemnul vagoanelor e destul de tare ca să reziste unui foc de 
ierburi... 

Dar v-aţi gândit şi la timpul necesar până să aprindem 
preria cu scăpărătoarele astea leneşe? Că făclii nu putem 
folosi. Ne-ar trăda. 

Un om al preriei trebuie să fie pregătit pentru orice 
situaţie. Eu, de pildă, sunt oricând aprovizionat cu 
chibrituri. Am destule. Ia şi dumneata! 

Bravo, Charlie! Vasazică, stampedo şi pe urmă la caii 
noştri! 

Stai, Sam! Abia acum îmi dau seama că era să fac o 
prostie. De fapt, ce nevoie avem de caii noştri? Nu sunt aici 
o mulţime de cai? Uite, eu îliau pe murgul ăsta! 

Şi eu pe roibul de alături. Haide, să tăiem lasourile. 

Ceea ce şi făcurăm, furişându-ne în grabă printre cai. Apoi 
dădurăm foc mărăcinişului şi încălecarăm. Flacăra nu se 
ridica decât la câţiva ţoii înălţime. Indienii încă nu puteau s- 
o vadă, iar noi puteam trece la lucru neobservaţi. 

Unde ne întâlnim după ce facem ocolul? întrebă Sam. 

Lângă linia ferată, dar nu în lumina focurilor, ci între ele. 
Clar? 

Absolut! Aşadar, go on, roibule, vulpoi bătrân! 

Tăierea lasourilor provocă nelinişte printre cai. Acum 
adulmecau focul apropiat şi îşi zbârleau coamele. Unii se şi 
cabrau, ridicându-se în două picioare, gata-gata s-o ia din 
loc. Eu apucai la dreapta, în prerie. Descriind în galop un 
arc cu o rază de aproape o milă engleză, sării pe parcurs de 
cinci ori din şa şi dădui foc ierburilor. În sfârşit, ajuns din 
nou în apropierea terasamentului, îmi veni în minte că 
săvârşisem amândoi o mare nechibzuinţă: dând urmare 


unei inspiraţii de moment, neglijaserăm a ne gândi la 
propriii noştri cai. 

Îmi întorsei numaidecât murgul şi mă repezii în linie 
dreaptă spre locul unde îi lăsaserăm priponiţi. Cercul de foc 
lumina totul în jur. Hăt-departe, în savană, tropoteau caii 
răzleţiţi ai indienilor, iar dincoace, în apropiere, se stârni un 
urlet de spaimă şi furie, cum numai indienii îl ştiau lansa din 
gâtlejurile lor. Printre roţile trenului ardeau câteva focuri 
cu flacără mică. Aşadar, după cum prevăzusem de altfel, 
roşii încercau să se salveze la adăpostul aşa-ziselor 
„contrafocuri”. Dincolo, în stânga, mustangul meu aştepta 
lângă 'Tony cea lungă de picioare. Şi, spre surpriza mea, 
iată-l şi pe Sam venind în goană pe calul său de împrumut, 
care galopa de ziceai că mătură pământul cu burta; în 
ultimul moment îşi dăduse şi el seama de neglijenţa ce o 
comisesem. 

Dar între timp indienii ne zăriseră caii. O ceată întreagă 
venea în fugă spre ei. Doi, mai sprinteni, se şi aflau la câţiva 
paşi depărtare. Îmi fixai mai strâns puşca la umăr, mă 
înălţai în şa şi apucai tomahawkul. În salturi ca de felină, 
calul se repezi înainte. Ajunsei la caii noştri o dată cu cei doi 
indieni. Dintr-o singură privire îi recunoscui. Erau 
căpeteniile. 

Înapoi, Ma-ti-ru! Caii sunt ai mei! 

Întoarse capul şi mă recunoscu la rândul lui. 

Old Shatterhand! Mori, broască albă! 

Trase cuțitul şi dintr-o săritură ajunse lângă mine. Dar în 
clipa când dădu să lovească, tomahawkul meu îl izbi, 
prăbuşindu-l. Celălalt între timp izbuti să-mi încalece 
mustangul, dar nu băgase de seamă că acesta era 
împiedicat. 

Ka-wo-mien, vorbeai adineauri cu trădătorul alb despre 
mine; acum am să-ţi vorbesc eu! 

Înţelese că pe calul înţepenit era pierdut, sări jos şi 
încercă să dispară în tufiş. Îmi avântai tomahawkul şi, 
slobozindu-l, îl nimerii pe indian drept în creştetul 


împodobit cu pene de vultur. Căpetenia căzu numaidecât la 
pământ. Atunci descălecai şi eu, apucai carabina „Henry” şi 
mă întorsei spre ceilalţi din ceată. Cu trei gloanţe doborăi 
trei indieni, dar cum focul ajunsese aproape de tot, nu mai 
avui timp să continui lupta. Îmi dezlegai repede mustangul 
şi, sărind în şa, o luai la goană. 

Alo, Charlie, spre locul acela deschis! îmi strigă Sam. 

Cât ai clipi ajunse la mine, sări de pe roibul indian care o 
luă din loc ca apucat de streche, se urcă pe iapa lui şi, 
aplecându-se, o slobozi din legături şi o îndemnă la galop. 
Astfel gonirăm alături către un petic de prerie, unde cercul 
de foc încă nu se închisese. 

Trecurăm cu bine dincolo, cotirăm la stânga şi ne oprirăm 
îndărătul flăcărilor. Ne aflam acum în punctul unde 
aprinsesem cel de-al treilea foc. Pământul era negru, 
pârjolit, dar se răcise între timp. În faţa şi înapoia noastră o 
fâşie de asemenea neagră, pustiită de foc, indica drumul pe 
care-l parcursese mai înainte, pe margini încă mai bântuia 
marea de flăcări, răspândind dogorea şi absorbind tot 
oxigenul din aer. Respirația devenea aproape imposibilă. 

Totuşi atmosfera aceasta sufocantă se îmblânzea pe 
măsură ce flăcările se depărtau de noi. În mai puţin de un 
sfert de oră, doar la orizont se mai zăreau flamurile roşii ale 
focului. În schimb, aici, în jurul nostru, sub stelele învăluite 
de fum, preria se întindea întunecată şi sumbră; abia de 
vedeai la trei paşi înaintea ta. 

Bless me, păzeşte-mă, Doamne! Parcă era focul gheenei! 
vorbi Sam. Mare minune ca trenul să nu fi suferit nici o 
pagubă! 

Ba eu cred că n-a suferit. Vagoanele sunt construite aşa 
fel, încât să reziste în asemenea cazuri, pentru că se 
întâmplă adeseori ca trenurile să treacă prin păduri ori 
savane incendiate. 

Şi ce facem acum, Charlie? Indienii ne-au văzut; vor fi cu 
ochii în patru. 


Ne văd ei şi acum, dacă stăm aşa profilaţi pe orizontul 
luminat de flăcări. Ar trebui păcăliţi, să creadă că ne 
depărtăm. Poate că ne vor lua drept vânători care se 
grăbesc să-şi anunţe tovarăşii, să-i mobilizeze în ajutorul 
feroviarilor. O luăm la galop spre miazănoapte, cotim spre 
răsărit şi, ocolind, ne întoarcem înapoi. 

Sunt de aceeaşi părere, ca să zic aşa. Până la urmă cred că 
afacerea îi va costa pe indieni câteva urechi bunicele. De 
altfel tomahawkul dumneavoastră a lucrat frumos 
adineauri. 

Dar nu i-am omorât! răspunse. 

Cum?! Nu pricep! 

I-am ameninţat cu tomahawkul, şi atâta tot. 

Atâta tot? Păi, sunteţi cu minţile acasă, ori... 

? Să-l loveşti pe indian cu securea numai aşa, ca să se 
trezească iar? Înseamnă că o să vă dea iarăşi de furcă. 

Am eu nişte motive. Poate c-ai să înţelegi măcar unul 
dintre ele. 

Ba n-am să înţeleg nimic, Charlie! Aici, după cum 
bănuiesc, e vorba de cele două căpetenii. Or, în cazul 
acesta, nu admit cruţare. 

Mă aflam cândva în mâinile lor. Ar fi putut să mă omoare, 
dar n-au făcut-o. lar eu, ca să evadez, am fost nevoit să 
săvârşesc atunci o nelegiuire. lată de ce acuma nu mi-am 
folosit tomahawkul decât pe jumătate. 

lertaţi-mă, Charlie, dar asta, ca să zic aşa, e o prostie 
uriaşă! Aş înţelege, mă rog, dacă pe urmă v-ar fi 
recunoscători. Dar ce-or să-şi spună indivizii? Că Old 
Shatterhand n-are forţă nici cât să scarpine bine o ţeastă de 
indian! Să sperăm că focul a reparat greşeala. 

Discutând aşa cu glas tare, galopam alături prin prerie. 
Bătrâna Tony îşi arunca voiniceşte picioroangele, ţinându-se 
de mustangul meu. În numai câteva minute ajunserăm din 
nou la linia ferată, cam la o milă departare spre est de locul 
uncie staţiona trenul. Priponirăm caii şi ne furişarăm apoi 
de-a lungul liniei spre locul respectiv. 


Peste tot mirosea a ars şi câmpul era acoperit cu un strat 
de cenuşă. Vântul o răscolea, o spulbera, îngreuindu-ne 
respiraţia. Nu era uşor să-ţi stăpâneşti tuşea şi să nu te 
trădezi. Vedeam desluşit farurile aprinse ale locomotivei. 
Dar în nici o parte a rambleului nu zăream vreun indian. Ne 
apropiarăm şi mai mult; îmi încordai privirea şi constatai că 
indienii, ferindu-se de foc, se adăpostiseră aşa cum 
prevăzusem, de altfel sub vagoane. Zăceau acolo claie peste 
grămadă şi nu se îndurau să iasă. Se temeau de gloanţele 
albilor. 

Deodată mă fulgeră o idee. Aplicarea ei nu era uşoară, dar 
efectul avea să fie decisiv. 

Sam, întoarce-te la cai, nu cumva să ni-i fure indienii. 

Pshaw! Sunt mulţumiţi că şi-au găsit adăpost. 

Dar eu am să-i scot de acolo. 

Trăgând în ei? 

Nu. 

Îi împărtăşii planul, iar el dădu din cap satisfăcut. 

Well, Charlie, ideea e cât se poate de fericită, numai că 
trebuie acţionat repede; nu cumva să vă înşface de picioare 
în timpul săriturii. Eu am să stau, ca să zic aşa, prin 
apropiere cu caii, ha-ha-ha...! 

Dăm iama în ei ca bizonul în coioţi. 

Se retrase de-a-ndăratelea, în timp ce eu, lipit de pământ, 
mă târâi înainte, strângând în dreapta cuțitul, gata de 
apărare. Ajunsei neobservat la piciorul rambleului, exact 
sub locomotivă. 

Poziţia în care mă aflam, ca şi roţile mari din faţă ale 
locomotivei mă împiedicau să văd dacă indienii se 
adăpostiseră şi sub maşină. Mă ridicai încet, cu atenţie, apoi 
din două sărituri mă cocoţai sus, pe „calul de foc”. 

Un strigăt puternic răsună sub mine, dar în aceeaşi clipă 
eu apucai manivela şi trenul porni îndărăt. Atunci izbucni 
un strigăt uriaş, colectiv, parte de durere, parte de groază. 
După vreo treizeci de paşi, dădui presiune şi trenul o luă de 
astă dată înainte. 


Câine! răcni cineva lângă mine şi un ins cu cuțitul în mână 
încercă să se salte pe locomotivă. 

Era banditul alb care venise cu indienii. Îl izbii cu piciorul 
în piept şi-l dădui de-a berbeleacul. 

Încoace, Charlie! mă auzii strigat. Repede! 

În stânga mea, Sans-ear, călare pe Tony, ţinea cu mâna 
dârlogii mustangului meu, iar cu cealaltă respingea atacul a 
doi indieni. Drept înainte, indienii care scăpaseră teferi de 
sub roţi fugeau pe ruptelea spre locul unde îşi lăsaseră caii. 
De fapt, era o prostie să mai spere în regăsirea cailor după 
pârjolul ce bântuise acolo. 

Oprii numaidecât locomotiva şi mă avântai în direcţia 
fugarilor. Chemarea lui Sam atrase atenţia celor doi indieni 
care îl împresurau: zărindu-mă, o luară imediat la picior. Eu 
încălecai şi, într-o clipă, mă şi năpustii pe urmele indienilor. 
Acţiunea nu era chiar atât de primejdioasă cum s-ar părea; 
indienii, speriaţi la culme după ce constataseră dispariţia 
cailor, fugeau care încotro, ca sălbăticiunile surprinse de 
copoi. 

Deodată îl auzii pe Sam strigând: 

All devils, pe toţi dracii, dar ăsta-i Fred Morgan! Piei, 
satană! 

Şi îl văzui, în lumina focului care mai ardea la orizont, cum 
se repede şi dă să-l lovească pe bandit. Dar acesta se feri cu 
dibăcie şi dispăru în gloata fugarilor. 

Sam dădu pinteni iepei şi dintr-un salt ateriza în mijlocul 
indienilor. Eu însă nu mai putui urmări acest intermezzo; 
câţiva roşii se iviră în calea mea şi dură câtva timp până să-i 
pun pe fugă. 

Nici nu mă mai luai după ei; cursese destul sânge şi eram 
sigur că, după această lecţie, indienii nu se vor mai 
întoarce. Pentru a-l face pe Sam să renunţe la urmărirea 
care nu putea fi decât primejdioasă, imitai tare de tot 
lătratul coiotului şi mă întorsei călare la locomotivă. 

Feroviarii coborâseră din tren şi, în timp ce mecanicul 
dădea drumul la aburi, se apucară să-şi caute morţii şi 


răniții. Şeful trenului asista la operaţie şi înjura de zor. 
Când mă văzu, se repezi furios la mine: 

Cum v-aţi permis să vă atingeţi de maşină şi să-i goniţi pe 
indieni? Îi aveam în mână, i-am fi putut decima pe toţi! 

Uşurel-uşurel, domnule! Fiţi bucuros că au plecat, 
altminteri s-ar fi putut întâmpla să vă judece ei, şi nu invers. 
Aţi încurcat bine de tot lucrurile! 

Cine a dat foc preriei? 

Eu. 

Aţi înnebunit? Şi m-aţi bruscat şi pe mine! Ştiţi că vă pot 
aresta şi deferi justiţiei? 

Nu, n-am habar, dar vă invit cu plăcere să-l aruncaţi pe 
Old Shatterhand de pe cal, să-l încuiaţi într-un vagon şi să-l 
predaţi apoi justiţiei. Sunt foarte curios să văd cum veţi 
realiza acest lucru. 

Şeful de tren parcă simţea că intrase în încurcătură. 

N-am gândit aşa, sir! Aţi dat, ce-i drept, cu oiştea în gard, 
dar îmi place să v-o trec cu vederea. 

Mulţumesc, sir. 'Ţi se moaie inima, nu alta, când constaţi că 
puternicii lumii au atât de duioase înclinații spre milă şi 
mărinimie. Şi acum ce aveţi de gând? 

Ce pot face decât să iau măsuri pentru repararea liniei şi 
să ne continuăm călătoria? Ori e de aşteptat cumva un nou 
atac? 

Nu cred, sir. Acţiunea dumneavoastră a fost atât de 
strălucit gândită şi executată, încât le-aţi tăiat indienilor 
orice curaj. 

Nu cumva mă luaţi peste picior, sir? Asta v-o interzic cu 
toată seriozitatea! Nu e vina mea că erau atât de mulţi şi 
atât de pregătiţi în vederea atacului nostru. 

Vă prevenisem doar că ogellallaşii ştiu să-şi folosească 
excelent armele. Uitaţi-vă: din cei şaisprezece feroviari plus 
douăzeci de militari ai dumneavoastră, au căzut nu mai 
puţin de nouă. Răspunderea nu e a mea. Şi dacă judecaţi 
faptul că numai eu şi camaradul meu, adică doi inşi, am pus 
pe fugă întreaga ceată, atunci veţi deduce cum ar fi mers 


lucrurile în cazul că m-aţi fi ascultat pe mine şi n-aţi fi 
acţionat după capul dumneavoastră. 

Omul parc-ar fi vrut să se ia în colţ cu mine, dar între timp 
se apropiaseră şi alte persoane care îmi dădură dreptate. 
De aceea îmi vorbi mai potolit: 

Rămâneţi aici până plecăm? 

Se-nţelege! Un adevărat westman nu face lucrul pe 
jumătate. Apucaţi-vă de treabă; aprindeţi câteva focuri, ca 
să aveţi lumină, vreascuri sunt aici destule. Rânduiţi şi 
santinele pentru cazul puţin probabil că roşii ar mai reveni. 

N-aţi vrea să preluaţi sarcina, sir? 

Care? 

Securitatea. 

Nici nu mă gândesc! Am făcut şi aşa destule; pe mine mă 
pândesc noi primejdii şi eforturi, în timp ce pe 
dumneavoastră vă aşteaptă un trai confortabil. De altfel, 
talentul dumneavoastră strategic vă va ajuta să organizaţi 
straja în condiţii optime. 

Dar ochii şi urechile noastre sunt mai puţin agere ca ale 
dumneavoastră! 

Încordaţi-le, sir, încordaţi-le! Atunci veţi vedea şi auzi ca şi 
mine. Am să v-o dovedesc numaidecât. Oameni buni, ia 
tăceţi şi ascultați! Auziţi ceva în stânga noastră? 

Da. Se aude un călăreț, un roşu, desigur. 

Pshaw! Credeţi că un indian ar face atâta zgomot, dac-ar 
vrea să vă surprindă? Acesta e camaradul meu şi vă 
sfătuiesc serios să-l primiţi cu toată politeţea. Sans-ear nu 
ştie de glumă. 

Era într-adevăr Sam. Descălecă de pe 'Tony a lui şi făcu o 
mutră de parc-ar fi vrut să sugrume toată omenirea. 

Mi-ai auzit semnalul? îl întrebai. 

Confirmă scurt din cap şi se adresă şefului de tren: 

Dumneavoastră sunteţi autorul acestor frumoase planuri 
strategice? 

Eu răspunse acesta cu o candoare care mă făcu să-mi 
stăpânesc cu greu râsul. 


Well, sir, atunci primiţi complimentele mele. În orice caz, 
bătrâna mea Tony are mai multe grăunţe în cap. Aveţi şanse 
să faceţi carieră. S-ar putea să vă aleagă chiar preşedinte, 
mai Ştii... 

Stai, Iony, mă-ntorc imediat! 

Bravul funcţionar rămase perplex. Nu ştia ce să răspundă. 
Şi chiar dac-ar fi găsit un răspuns, tot n-ar mai fi avut cui 
să-l adreseze. Sans-ear dispăruse în întunericul nopţii. Mă 
întrebam, fireşte, ce anume îl scosese în aşa măsură din 
pepeni pe bunul meu Sam şi nu vedeam altă pricină decât 
acel Fred Morgan care era, desigur, una şi aceeaşi 
persoană cu banditul alb pe care îl îmbrâncisem de pe 
locomotivă. Îmi puteam lesne imagina încotro se dusese 
acum Sam. L-aş fi urmat şi eu, dar până să plec, Sam se şi 
întoarse iarăşi printre noi. Mă aşezai, urmărind 
preparativele în curs pentru repararea liniei ferate. Sam se 
aşeză alături. Nu se calmase deloc. Dimpotrivă, era şi mai 
furios. 

Ei, încercai să-l trag de limbă. 

Ce, ei? se răsti dânsul. 

Morți? 

Care morţi? Ridicol! Cum să moară coşcogea căpetenii 
indiene, când abia îi gâdilaţi la ceafă ca şi cum i-aţi apăra de 
muşte! Aţi auzit ce i-am spus adineauri şefului de tren? 

Ce? 

Că Tony a mea are mai multe grăunţe în cap! 

Şi? Zi-i înainte! 

Judecaţi singur! 'Tony, de pildă, i-ar fi pocnit pe alde Ka-wo- 
mien şi Ma-ti-ru definitiv! Nu i-ar fi mângâiat, ca să zic aşa. 
S-au dus! 

E mai bine. 

Cum?! Zău că-mi vine să vă plâng de milă! Să-ţi scape 
nişte tâlhari ca ăştia când poţi să-i scalpezi?! 

Ţi-am mai arătat o dată motivele mele, aşa că lasă, te rog, 
comentariile. Mai bine spune-mi ce te-a enervat într-atât? 

Well! Ştiţi peste cine am dat? 


Fred Morgan. 

Da! De unde ştiţi? 

Chiar de la dumneata. Doar l-ai strigat pe nume după ce l- 
ai recunoscut. 

Aşa? Habar n-am. Dar ştiţi cine-i bestia? 

După această expresie ca şi după furia ce-l stăpânea, o 
bănuială îmi trecu prin minte: 

Nu cumva e asasinul soţiei şi copilului dumitale? 

Fireşte, cine altul?! 

Asta-i grozav! exclamai, sărind de la locul meu. E 
formidabil! L-ai prins? 

Mi-a scăpat, canalia! A fugit peste munţi şi văi. Of, mi-aş 
smulge urechile dacă le-aş mai avea. 

Dar te-am văzut cum te năpusteai după el călare, în 
mijlocul indienilor. 

N-a ieşit nimic. Mi-a tras clapa. Nici n-am mai dat de el! 
Poate s-a lipit de pământ şi am trecut peste el din geana 
calului. 

Dar fie ce-o fi, tot îl găsesc! Ei n-au cai, merg pe jos. Ne 
putem lua după urmele tălpilor. 

Grea treabă! Ce-i drept, urmele unui alb pot fi uşor 
deosebite, dar cine ştie dacă Morgan nu e atât de viclean, 
încât să imite călcătura indienilor? Şi, afară de asta, crezi 
că terenul e destul de moale peste tot pentru ca urmele să 
fie vizibile? 

Aşa e, Charlie, dar altă soluţie nu văd... 

Băgai mâna în buzunar şi scosei cele două pungi şi hârtiile 
pe care le găsisem în şaua banditului. 

Poate că e aici vreun semn care să ne arate calea. Desfăcui 
pungile. Chiar lângă noi mai ardea unul din focuri şi la 
lumina lui desluşii conţinutul pungilor. 

Pietre scumpe, diamante! exclamai în culmea surprizei. 
Sam dragă, ţin în mâinile mele o avere formidabilă! 

De unde avea tâlharul diamantele şi cum de venise cu ele 
în sălbăticia savanei? Pe cale cinstită nu putea să le fi 


agonisit, aista era clar. Şi era de datoria mea să-l caut pe 
adevăratul lor stăpân. 

Diamante? 's death, să leşini, nu alta! Ia să le văd! De când 
sunt n-am avut, ca să zic aşa, norocul să-mi cadă în mâini o 
astfel de comoară! 

Diamante de Brazilia constatai, întinzându-i-le. Uită-te şi 
dumneata. 

Hm, ciudată făptură e omul, ca să zic aşa! În fond, astea 
nu sunt decât nişte sărmane pietre, nici măcar metal mai 
acătării. Aşa-i, Charlie? 

Cărbune, şi atâta tot. 

Cărbune, fie şi cocs, mi-e indiferent. Eu, unul, n-aş da pe 
ele nici măcar rabla mea de puşcă. Şi ce-aveţi de gând cu 
mizeriile astea? 

Le restituim stăpânului lor. 

Şi cine-i acela? 

De unde să ştiu? Să sperăm că voi afla. O pagubă atât de 
serioasă nu se suportă în tăcere; se publică în toate ziarele. 

Ha-ha-ha-ha! Vasăzică, ar trebui să comandăm chiar mâine 
un ziar, să ne abonăm, aşa-i? 

Posibil să găsim altă cale; s-ar putea să găsim chiar în 
hârtiile astea vreun indiciu. 

Atunci căutaţi! 

Aşa şi făcui. Despăturind hârtiile, găsii două hărţi foarte 
clare ale Statelor Unite şi o scrisoare fără plic, cu următorul 
text: „Calverston, în Dragă tată! 

Am nevoie de tine; vino cât mai repede, indiferent dacă 
lovitura cu pietrele ţi-a reuşit ori ba. Vom fi bogaţi în orice 
caz. Pe la mijlocul lui august mă găseşti la Sierra Blanca, 
acolo unde Rio Pecos trece printre Skettel-Pik şi Head-Pik. 
Restul îţi voi comunica verbal. 

Al tău, Patrik” 

Colţul unde fusese data era rupt, deci nu puteam stabili 
vechimea scrisorii. I-o citii şi lui Sam. 

Behold! Ia te uită! făcu acesta după ce terminai. Se 
potriveşte, ca să zic aşa. Pe fiul lui îl cheamă Patrik. Şi chiar 


ăştia doi mi-au scăpat din zece câţi erau! la mai citiţi o dată: 
cum le spune la cei doi munţi? 

Skettel-Pik şi Head-Pik. 

Îi cunoaşteţi? 

Puțin. Am călătorit odată de la Santa Fe spre Munţii 
Organos şi, aflând că la Sierra Blanca şi Sierra Guadelupa 
s-ar găsi urşi, m-am abătut până acolo. 

Cunoaşteţi şi Rio Pecos? 

Foarte bine. 

Atunci sunteţi omul potrivit. Tot aveam noi de gând să 
trecem în Texas şi în Mexic. N-ar fi mare lucru să o cotim 
niţeluş spre dreapta. De altminteri, mă cam ispitea să dau o 
raită prin locurile alea. Bănuiam, nu ştiu cum, că acolo am 
să mă pot uita în ochii lor. Ei, şi acum, când au avut 
bunătatea să-şi divulge adresa, dobitoc aş fi să nu le ofer 
prilejul ca să-l admire pe Sans-ear călare pe Tony. Veniţi şi 
dumneavoastră dacă mâine dimineaţă nu dăm de urma lui 
Morgan? 

Fireşte. Am şi eu interesul să-l prind. Cine altul mi-ar 
putea indica persoana căreia îi aparţin diamantele?! 

Atunci băgaţi-le în buzunar şi hai să vedem ce fac 
feroviarii! 

Urmându-mi sfatul, şeful de tren rânduise santinelele. 
Personalul trenului şi lucrătorii de linie dădeau zor cu 
repararea şinelor, iar pasagerii fie că priveau la ei, fie că se 
ocupau de oamenii căzuţi în luptă. Câte unii ne iscodeau, 
neîndrăznind să se amestece în discuţia noastră. 

După ce ne ridicarăm de jos, câţiva se apropiară de noi ca 
să ne mulţumească pentru ajutorul dat. Înţeleseseră 
situaţia mai bine decât şeful trenului. Voind să-şi arate 
recunoştinţa, ne întrebară cu ce ne-ar putea răsplăti, îi 
rugai să ne vândă pulbere, plumb, tutun, pâine şi chibrituri 
din prisosul lor. Oamenii scotociră numaidecât prin bagaje, 
oferindu-ne cele cerute, chiar mult peste nevoile noastre. 
De plată nici nu voiau să audă şi nici nu era cazul să insist. 


Trecu astfel puţinul timp trebuincios reparaţiei; uneltele 
fură strânse şi şeful de tren veni spre noi întrebând: 

Nu urcați şi dumneavoastră, domnilor? Vă duc cu plăcere 
până unde doriţi. 

Mulţumim, sir. Nu plecăm. 

Cum vreţi. Bineînţeles că voi întocmi un raport despre cele 
întâmplate şi nu voi uita să vă trec la loc de cinste; veţi fi, 
fără îndoială, răsplătiți. 

Foarte amabil din partea dumitale, sir, însă banii nu ne-ar 
folosi la nimic. Nu mai rămânem în aceste locuri. 

Şi trofeele? Cine le ia? 

După legile savanei, toate lucrurile celui învins aparţin 
învingătorului. 

Adică nouă! Prin urmare, luăm totul. Puneţi mâna, 
domnilor! Să ne alegem măcar cu câte o amintire din 
bătălia de azi. 

Dar Sam interveni: 

Binevoiţi, sir, de-mi arătaţi şi mie pe indianul ucis de 
dumneavoastră! 

Nu înţeleg răspunse omul. 

Vreau să spun că, dac-aţi omorât vreun indian, îi puteţi lua 
lucrurile, altminteri nu. 

Sam, lasă-le plăcerea căutai eu să-l temperez. Nouă şi aşa 
nu ne trebuiesc asemenea fleacuri! 

Dacă vreţi dumneavoastră, fie! Însă de scalpuri, domnilor, 
nu se atinge nimeni! 

Iar pe cantonierul ucis de indieni îl luaţi cu dumneavoastră 
adăugai eu. E o datorie. 

Această dorinţă a mea trebuia, fireşte, împlinită. Indienii 
omorâţi fură scotociţi bine de tot, îi se luară armele şi 
celelalte lucruri. Apoi albii care căzuseră în luptă fură 
urcați într-un vagon. Un scurt rămas bun şi trenul porni 
pufăind. Mai auzirăm un timp huruitul din ce în ce mai slab 
al roţilor şi rămaserăm apoi singuri în preria nemărginită şi 
tăcută. 

Şi acum, Charlie? întrebă Sam. 


Să tragem un pui de somn. 

Nu credeţi că indienii s-ar putea întoarce, acum că „vitejii” 
s-au dus? 

Nu cred. 

Tare mă tem ca Fred Morgan să nu revină la faţa locului, 
să-şi caute calul şi diamantele! 

Posibil, dar nu cred că va veni. Cine mai speră să 
regăsească un cal fugit de spaima focului? Şi, în plus, 
Morgan al dumitale ştie că în afara celor din tren se mai 
află aici şi alţii, de care trebuie să se ferească pentru a nu 
da de dracu'. 

Banditul, m-a recunoscut şi m-ar mira să nu încercea mă 
găuri niţeluş cu plumbul sau cu cuțitul. 

Rămâne de văzut. Oricum, pentru astăzi putem fi liniştiţi. 
E bine, totuşi, să ne depărtăm de calea ferată, atât cât să 
avem siguranţa că nu vom fi tulburaţi. 

Well, să plecăm! 

Încălecarăm amândoi şi făcurăm aproximativ o milă spre 
nord. Acolo priponirăm caii şi ne culcarăm, înfăşuraţi în 
pături. 

Eram tare ostenit. Somnul mă fură numaidecât şi mi se 
păru apoi că aud prin vis zgomotul unui tren trecând 
dinspre est spre vest; dar nu mă trezii decât pe jumătate şi 
somnul mă cuceri pe deplin. 

Când mă deşteptai şi mă dezvelii, abia se crăpa de ziuă. 
Totuşi Sam era în picioare şi trăgea tacticos dintr-o ţigară 
de foi primită în ajun. 

Good morning, Charlie! Cam diferă buruiana asta do 
țigările „patent” pe care le „fabricaţi” sub şa. Aprindeţi un 
trabuc şi hai să ne apucăm de treabă. Până nu găsim apă, 
trebuie să renunţăm la dejun. 

Numai de-am da mai repede de un izvor! Mi-e de cai mai 
cu seamă. În definitiv, pot să fumez şi călare. 

Aprinsei ţigara şi îmi dezlegai mustangul. 

Încotro apucăm, Sam? 


y 


Călărim în spirală până la locul unde a staționat trenul. 
Astfel nu vom scăpa din vedere nici o urmă. 

Dar nu mergem alături. 

Bineînţeles, lăsăm o distanţă între noi. Haide! 

Iniţial, cenuşa fină a ierbii păstrase foarte vizibil urmele 
ogellallaşilor fugari; însă vântul din timpul nopţii le ştersese 
aproape cu totul. Ajunserăm astfel la locul convenit fără să 
fi obţinut nici un rezultat. 

Aţi descoperit ceva, Charlie? se interesă Sam. 

Nimic. 

Nici eu. Să-l ia dracu” de vânt! Se trezeşte tocmai atunci 
când nu trebuie. Dacă n-aţi fi găsit scrisoarea, habar n-am fi 
avut acum încotro s-o luăm. 

Ei, să pornim atunci spre Rio Pecos! 

Well! Numai să le spun mai întâi indienilor cui datorează 
petrecerea de aseară. 

În timp ce descălecai, lungindu-mă apoi pe rambleu, Sam 
se dedică operei la care eu nu voiam să particip: peste 
puţin, indienii morţi zăceau înşiraţi unul lângă altul, cu 
urechile tăiate şi vârâte în propriile lor mâini. 

Gata, mergem! rosti Sam. Ne aşteaptă drum lung până la 
cea mai apropiată sursă de apă; sunt curios cine rezistă mai 
bine: mustangul dumneavoastră, sau bătrâna mea Tony? 

Tony a dumitale nu duce în spinare greutatea ce o duce 
mustangul meu. 

Well, Charlie, ceva mai puţin hoit; în schimb, mai multă 
minte. Eu, omule, n-am nici o vină că mi-a scăpat Fred 
Morgan; dar că dumneavoastră nu i-aţi şters de pe faţa 
pământului pe cei doi şefi indieni, asta n-am să v-o iert, ca 
să zic aşa, decât dacă-mi ajutaţi să-l prind pe Morgan! 

Capitolul II Tâlharii pustiului. 

Între Texas, Arizona, New-Mexico şi teritoriul indienilor 
sau, altfel spus, între ramificaţiile munţilor Ozark, începând 
de la Sierra Guadelupa superioară şi inferioară şi 
prelungindu-se către munţii Gualpa înconjurată de 
înălțimile ce mărginesc cursul superior al lui Rio Pecos şi 


izvoarele lui Red River, Sabine, Trinidad, Brazos şi Colorado 
se află o nesfârşită întindere de pământ pe care am putea-o 
denumi „Sahara Statelor Unite”. 

Terenurile pustii, aride, acoperite cu nisip arzător, 
alternează cu aglomerări de stânci golaşe, fierbinţi, 
incapabile să ofere o existenţă măcar efemeră unei 
vegetaţii cât de sărăcăcioase. Brutal şi fără tranziţie, frigul 
nopţii înlocuieşte dogoarea din timpul zilei. Nici un „gebel” 
deal singuratic, nici un petic de verdeață nu întrerupe, ca în 
Sahara, acest deşert mort şi uniform; nici o fântână măcar, 
darnică şi tăcută, nu vesteşte apropierea vreunei oaze cât 
de mici; până şi stepa, care face de obicei trecerea de la 
ţinuturile muntoase, bogat împădurite, la sălbătăcia fără 
viaţă, lipseşte aici cu desăvârşire, iar moartea se arată 
pretutindeni în nuda ei grozăvie. Doar ici şi colo nu se ştie 
prin ce miracol răsare şi trăieşte câte un boschet însingurat 
de „mezquito”, ca o ironie pentru ochiul dornic de verdeață. 
Şi tot atât de surprinzător, întâlneşti pe alocuri un soi de 
cactuşi sălbatici, în câte un singur exemplar, sau 
îngrămădiţi pe suprafeţe întinse, fără să-ţi poţi explica 
enigma existenţei lor. Dar nici „mezquito”, şi nici cactuşii nu 
oferă o privelişte plăcută, reconfortantă; culoarea lor e un 
galben-murdar şi forma deloc simpatică; sunt acoperiţi cu o 
crustă groasă de nisip şi vai de animalul pe care un călăreț 
imprudent l-ar vâri într-o asemenea insulă de cactuşi! 
Ghimpii cu vârful subţire ca firul de păr şi tare ca sârma de 
oţel îi rănesc într-atât picioarele, încât nu mai poate alerga 
nicicum. Călărețul e nevoit să-l abandoneze, şi calul dacă nu 
e împuşcat pe loc va pieri de o moarte cumplită. 

Cu toate grozăviile acestui deşert, omul a cutezat totuşi 
să-l înfrunte. Şosele îl străbat până sus, către Santa Fe, şi 
fortul Union, sau dincolo, spre Paso del Norte, ca şi în jos, 
către fertilele prerii şi păduri din Texas. Dar denumirea 
„Şosea” nu trebuie să ne ducă cu gândul la construcţiile de 
acest fel din lumea civilizată. E drept că mai trece pe-acolo 
câte un vânător sau cercetaş, vreun grup de aventurieri 


îndrăciţi sau o ceată dubioasă de indieni. Străbătând în 
mare grabă deşertul, mai scârţâie prin pustietatea 
dezolantă câte un car cu boi, mişcându-se în pas de melc; 
dar un drum propriu-zis nu există, nici măcar acele făgaşuri 
răsfirate la câte un sfert de oră depărtare unul de altul, 
cum se găsesc în bărăganul din Luneburg sau în nisipăria 
brandemburgheză. Călătorul, călare sau pe jos, îşi taie 
drum atâta vreme cât întâlneşte puncte de reper către ţinta 
propusă. Dar treptat, aceste indicii naturale dispar chiar şi 
pentru ochiul cel mai ager; de aceea s-a luat măsura ca, de 
aci înainte, drumul să fie însemnat cu pari înfipţi în pământ 
din loc în loc. 

Totuşi pustiul îşi cere victimele, care, ţinând seama de 
suprafaţa regiunii, sunt mult mai numeroase şi mai greu 
încercate decât cele pe care le reclamă ca tribut Sahara şi 
platourile din nordul Asiei. Cadavre omeneşti, stârvuri de 
animale, resturi de şei, care sfărâmate şi alte asemenea 
mărturii risipite în drum povestesc în graiul lor mut istorii 
lugubre pe care, chiar dacă urechea nu le aude, ochiul le 
desluşeşte cu atât mai uşor. Şi sus, în văzduh, plutesc 
vulturii negri, urmărind cu o răbdare teribilă orice semn de 
viaţă pe pământ, ca şi cum ar şti că prada le e asigurată, 
neavând nici o şansă de scăpare. 

Şi cum se numeşte acest pustiu? Locuitorii teritoriilor 
învecinate îi dau tot felul de nume, când englezeşti, când 
franţuzeşti, când spaniole; dar cel mai răspândit, până 
departe, e Llano Estaccado, ceea ce înseamnă „[inutul 
marcat” referire la parii care indică drumul. 

Venind dinspre izvoarele lui Red River şi îndreptându-se 
spre Sierra Blanca, doi oameni înaintau încet, pe nişte cai 
frânţi de oboseală. Bietele animale slăbiseră aproape până 
la os şi arătau ca nişte păsări rebegite, gata să piară peste 
noapte în colivia lor. Poticnindu-se la fiece pas, abia îşi târau 
ciolanele; te aşteptai ca din clipă în clipă să se prăbuşească. 
Aveau ochii injectaţi, roşii ca sângele; limba le atârna uscată 
şi, cu toată arşiţa cumplită a zilei, nici strop de sudoare nu 


răsărea pe trupurile lor sfârşite; la zăbale nici urmă de 
spumă semn că în afara sângelui îngroşat, organismul nu 
mai dispunea de nici o rezervă de lichid din cauza 
fierbinţelii. 

Caii aceştia erau Tony şi mustangul meu; aşadar, călăreţii 
nu puteau fi alţii decât Sans-ear şi cu mine. 

De cinci zile călăream prin Llano Estaccado, găsind cu 
mare greu, ici şi colo, câte un firicel de apă; iar acum, cât 
vedeai cu ochii, totul era uscăciune şi mă gândeam cât de 
practică s-ar dovedi introducerea în acest ţinut a unor 
cămile. Abia acum înţelegeai într-adevăr tâlcul versurilor lui 
Uhland: „Şi caii-s flămânzi, lihniţi peste poate, Mai să-i care 
stăpânul în spate”. 

Dar performanţa din ultimul vers, chiar dacă îndeobşte ar 
fi fost posibilă, nu ne ispitea deloc în condiţiile date: 
călăreţii erau exact în aceeaşi jalnică stare ca şi caii lor. 
Sam, chinuit de sete, se mai ţinea ca prin minune în 
spinarea iepei sale; gura-i căscată, privirea fixă, aproape 
neînsufleţită, vestea apropierea unei totale apatii. Mie 
pleoapele îmi atârnau grele, ca de plumb; de uscat ce-mi 
era gâtlejul, nici nu mai încercam să vorbesc; parcă orice 
sunet, cât de slab, mi l-ar fi rănit, zgâriat, spart. Prin vine 
părea că-mi curge metal topit. Presimţeam că nu va mai 
dura nici un ceas şi ne vom prăbuşi leşinaţi de pe cai. 

A... pă! gemu Sam. 

Îmi ridicai anevoie capul. Ce-aş fi putut să-i răspund? 
Tăcui. 

Deodată calul meu se poticni şi rămase aşa, nemişcat, îmi 
dădui toată osteneala să-l urnesc din loc, dar în zadar. 
Bătrâna Tony îi urmă şi ea exemplul. 

Să descălecăm! îndrăznii să rostesc, şi fiecare silabă îmi 
provocă o durere cumplită în gât. Ai fi zis că pe traiectul 
glasului, de la plămâni la buze, mă înţepau o mie de ace. 

Coborâi de pe cal, îl apucai de dârlogi şi pornii înainte, 
clătinându-mă; calul, eliberat de povară, mă urmă încet. 
Sam, şi mai istovit decât mine, abia de-şi mai trăgea 


Rosinanta după el. Era pur şi simplu zdrobit şi ameninţa să 
cadă la fiece pas. 

Făcurăm astfel, cu chiu cu vai, cam o jumătate de milă, 
până auzii îndărătul meu un suspin prelung. Întoarsei 
capul. Bunul meu Sam zăcea în nisip, cu ochii închişi. Mă 
apropiai şi mă aşezai lângă el în tăcere. Cuvintele nu 
puteau să schimbe nimic. 

Aşadar, acesta să-mi fie sfârşitul, popasul final al 
peregrinărilor mele? Căutam să mă gândesc la părinţi, la 
fraţii şi surorile mele din depărtata Germanie, să-mi adun 
gândurile într-o rugă dar nu era chip. Creierul parcă-mi 
fierbea în cap. Căzusem amândoi victima unei teribile 
viclenii care costase înaintea noastră nenumărate vieţi. 

De la Santa Fe şi trecând prin Paso del Norte coboară 
adeseori în grupuri căutătorii de aur, cărora soarta le-a fost 
prielnică şi care se întorc spre est cu agonisita lor din 
minele şi zăcămintele Californiei. Ei sunt obligaţi să 
străbată Llano Estaccado şi tocmai aici îi aşteaptă marile 
primejdii care nu sunt legate doar de condiţiile specifice ale 
climei şi ale terenului. Oameni fără noroc în căutarea 
aurului şi care au pierdut gustul muncii cinstite, tot soiul de 
indivizi suspecți, decăzuţi, de care Estul se leapădă, 
reprezentanţi ai tuturor viciilor, se trag încoace, către 
hotarul lui Estaccado, adulmecându-i pe căutătorii de aur. 
Cum însă aceştia din urmă sunt îndeobşte bărbaţi puternici, 
curajoşi, căliţi într-o mulţime de bătălii, nu e deloc uşor să-i 
înfrunţi făţiş. De aceea tâlharilor le-a trecut prin cap o idee 
cât se poate de crudă şi mişelească: ei scot parii de la locul 
lor şi-i înşiră pe o direcţie falsă, rătăcindu-i astfel pe 
călători, înfundându-i în cea mai primejdioasă parte a 
pustiului şi condamnându-i la moarte prin epuizare. Pe 
urmă, fireşte că le vine uşor să-şi prade fără osteneală şi 
risc victimele, ale căror oseminte albesc întinsul dezolant al 
deşertului, în timp ce familiile îi tot aşteaptă zadarnic până 
la capătul vieţii, neştiind nici cum, nici unde au dispărut. 


Noi urmaserăm lungă vreme, încrezători, drumul marcat 
de aceşti pari şi abia în ziua aceea către prânz, ne dădurăm 
seama că apucasem o direcţie greşită. Nu ştiam când 
anume ne-am abătut de la drumul adevărat; de aceea n- 
avea rost să ne întoarcem, cu atât mai mult ca cât în situaţia 
noastră desperată orice minut era foarte preţios. Sam era 
cu totul sfârşit, nu mai putea merge; iar eu cu maximă 
încordare poate că aş fi reuşit să mai străbat o milă. Era 
clar: intrasem de vii în mormânt. Numai o întâmplare 
fericită ne-ar fi putut salva. Şi asta cât mai repede. 

Deodată răsună în văzduh un țipăt puternic şi răguşit. Mă 
uitai în sus şi zării un vultur care, după toate aparențele, se 
ridicase tocmai atunci de la pământ, nu departe de noi. 
Pasărea zbura în cerc deasupra capetelor noastre, ca şi 
cum ar fi descoperit o pradă sigură. Trebuia să se afle prin 
preajmă vreo victimă a pustiului sau a stakemen-ilor, cum 
sunt denumiți aceşti tâlhari din Estaccado, care mută 
indicatoarele. Îmi rotii privirea în jur, pentru a descoperi o 
cât de mică urmă. 

Deşi arşiţa soarelui şi febra îmi urcaseră sângele la cap de 
vedeam totul ca prin ceaţă, totuşi observai la vreo mie de 
paşi depărtare nişte umbre care nu puteau fi nici bolovani, 
nici movile de pământ. Apucai puşca şi căutai să mă apropii 
de ele. 

Nu făcusem nici jumătate de drum, când zării un număr 
de trei coioţi şi, ceva mai încolo, câţiva vulturi. Fiarele 
stăteau în jurul unui trup pe care nu-l desluşeam decât 
foarte vag. Trebuie să fi fost vreun animal sau un om încă 
viu, altminteri făpturile acestea lacome şi-ar fi sfâşiat de 
mult prada. Oricum, descoperirea îmi dădu o rază de 
speranţă, deoarece coioţii, neputând rezista mult timp fără 
apă, nu cutează să se afunde prea adânc în pustiu. Când să 
mă apropii şi mai mult, ca să văd cine-i victima, un gând mă 
fulgeră şi-mi dusei repede puşca la ochi. 

Nu lipsea mult să ne dăm sufletul, mai ales din cauza lipsei 
de apă. Oare sângele acestor animale n-ar fi putut să ne 


potolească setea cât de cât? Eram grozav de slăbit, şi 
frigurile mă zgâlţâiau de nu-mi puteam stăpâni arma. Mă 
lăsai la pământ şi-mi rezemai cotul de genunchi, ca să pot 
ochi cu mai multă siguranţă. 

Trăsei două focuri la rând şi doi coioţi se prăbuşiră în 
nisip; acest succes mă făcu să-mi uit slăbiciunea; dădui fuga 
într-acolo. Pe unul din lupi îl nimerisem în cap, dar a doua 
oară trăsesem atât de şcolăreşte, încât, dac-aş fi făcut 
abstracţie de situaţia în care mă găseam, m-aş fi ruşinat 
până la sfârşitul zilelor mele. Glontele zdrobise labele 
dinainte ale fiarei, care urla şi se zvârcolea pe nisip. 

Îmi scosei cuțitul şi, tăindu-i primului coiot artera de la 
gât, îi sorbii sângele cu nesaţ, de parc-ar fi fost vorba de 
nectar zeiesc. Apoi umplui plosca de piele pe care o purtam 
la brâu şi mă apropiai de victima care zăcea în nesimţire. 
Era un negru. Când îmi aruncai ochii asupra chipului său 
întunecat şi plin de noroi, cât pe-aci să scap plosca din 
mână. 

Bob! 

Auzindu-se chemat, nenorocitul întredeschise pleoapele. 

Apă! gemu el. 

Îngenuncheai, îl aşezai în capul oaselor şi-i dusei plosca la 
gură. 

Bea! 

Uscăciunea din gât nu-i permitea să înghită decât cu mare 
greutate. Dură mult timp până reuşi să bea greţosul lichid. 
Apoi omul se lăsă din nou pe spate. 

În sfârşit, trebuia să mă îngrijesc şi de Sam. Luasem 
anume mai întâi sângele coiotului mort, căci s-ar fi scurs 
mai repede decât al celui rănit. 

Acum mă apropiai de acesta din urmă. Deşi dădea să mă 
muşte, totuşi nu-l omorâi. Înşfăcându-l de ceafă, îl târâi 
până la Sans-ear. Acolo îl ghemuii sub mine, ca să nu mişte, 
şi-i tăiai vâna. 

Bea de-aici, Sam! 


Sărmanul zăcuse într-o apatie totală; dar acum se însufleţi 
brusc: 

Să beau? Oh! 

Apucă grăbit plosca şi o goli dintr-o răsuflare. I-o umplui 
din nou. Sam bău iarăşi până la fund. 

Brrr, sânge! Ptiu! Dar e mai bun decât s-ar crede! Sorbi şi 
ultimele picături, apoi se ridică în picioare. 

Al treilea coiot, care la început îmi scăpase, reveni între 
timp şi, fără să ţină seama de vecinătatea lui Bob, sfâşia 
hoitul tovarăşului său ucis. Îmi încărcai din nou puşca, mă 
apropiai cu precauţie şi-l doborâi dintr-un foc. Cu sângele 
acestuia reugşii să-l întremez pe Bob şi să-l pun pe picioare. 

I se întâmplă uneori călătorului să dea în chip cu totul 
neaşteptat peste un cunoscut al său. O astfel de întâlnire 
era aceasta cu negrul Bob, pe care îl cunoşteam foarte 
bine. Poposisem câteva zile în casa stăpânului său, 
giuvaergiul Marshall din Louisville, şi îl îndrăgisem atunci 
pe slujitorul acesta credincios şi mereu bine dispus. Cei doi 
fii ai giuvaergiului luaseră parte împreună cu mine la o 
vânătoare în munţii Cumberlan şi mă însoţiseră până la 
Mississippi. Erau amândoi nişte flăcăi admirabili, a căror 
companie îmi fusese foarte plăcută. Cum de-a ajuns 
bătrânul Bob tocmai aici, în Llano Estaccado? 

Ţi-e mai bine? îl întrebai. 

Oh, bine, foarte bine! 

Abia când se ridică în picioare, păru să mă recunoască: 

Massa Charlie? Mare, extra vânător? Oh, nigger Bob 
foarte bucuros; massa Charlie salvează massa Bern”. Altfel 
mort de tot. 

Bernard? Unde se afla? 

Negrul privi în jurul lui şi arătă cu mâna către sud: 

Oh, unde sunt massa Bern'? Acolo sunt! Nu, nu, acolo... 
sau dincolo... 

Vorbind astfel, se învârtea în jurul propriei sale axe, 
arătând în toate direcţiile. Bravul Bob nu ştia nici el în ce 
parte se afla tânărul massa. 


Şi ce caută Bernard aici, în Llano Estaccado? 

Ce căutăm! Bob nu ştim. Bob n-ai văzut massa Bern. Bob 
plecat cu alţii massa. 

Cu cine anume? 

Oameni vânător, negustor este Bob nu ştim bine! 

Şi încotro se ducea Bernard? 

La Californ”, la Francisco, la massa Allan tânăr. 

Vasăzică, Allan e la San Francisco? 

Acolo este. Cumpără mult aur pentru massa Marshall. Dar 
massa Marshall aur nu mai trebuie, fiindcă mort. 

Cum, a murit Marshall? întrebai, mirat, ştiind că bijutierul 
fusese încă în plină putere. 

Nu boală mort. Ucis bandit! 

Ucis? exclamai mişcat. Cine-i criminalul? 

Bob nu ştim, nimeni nu ştim. Bandit noaptea înfipt cuţit la 
inima lui massa Marshall şi luat tot, pietre, giuvaer, aur. 
Cine ucigaş şi unde plecat nu ştim nimeni, nici şerif, nici 
judecător, nici massa Bern”, nici Bob. 

Când s-a petrecut crima? 

Trecut cinci luni. Massa Bern' rămânem sărac. Massa 
Bern!” scris massa Allan la Californ' şi n-ai primit răspuns. 
De aceea mers singur Californ', căutăm massa Allan. 

Era, în orice caz, o ştire lugubră. Un act bestial pusese 
capăt fericirii acestei familii de oameni cumsecade, frânsese 
viaţa tatălui şi aruncase în sărăcie pe cei doi fii ai săi. Să fi 
dispărut oare cu acest prilej toate nestematele şi 
giuvaerurile? Gândul mă duse imediat la diamantele pe 
care le găsisem în şaua lui Fred Morgan şi le purtam încă la 
mine. Dar ce să-l fi mânat pe asasin de la Louisville până 
aici, în prerie? 

De unde veneaţi? continuai să-l descos pe Bob. 

De la Memphis spre fort Smith, apoi peste munţi la 
Preston. Bob mers în căruţă, pe jos, pe cal până la pustiu 
Estaccad unde nimeni nu găsim apă. Cal şi Bob obosit: sete 
mare ca Mississippi. Bob căzut de pe cal şi cal plecat şi Bob 
rămas jos. Mult suferit Bob şi mort de sete dacă nu venit 


massa Charlie, dat băut sânge. Oh, massa, salvaţi massa 
Bern! şi Bob iubeşte cât lume şi pământ! 

Era o dorinţă pe care nu prea vedeam să i-o pot îndeplini. 
Pe ce se întemeia însă speranţa negrului? Nu ştiam. Eu, 
unul, nu-i puteam făgădui nimic. Îl întrebai: 

Câţi oameni eraţi? 

Mult, foarte mult. Nouă massa şi Bob. 

Şi unde voiaţi să ajungeţi mai întâi? 

Asta Bob nu ştim. Bob călărit la urmă, nu auzit vorba la 
massa. 

Văd că ai cuţit şi sabie. Eraţi înarmaţi cu toţii? 

Mult puşti, carabin', cuţit, pistol, revolver. 

Cine vă conducea? 

Un massa Williams. 

Caută de-ţi aminteşte unde eraţi când ai căzut de pe cal. 

Asta nu putem. Acolo sau dincolo, nu ştim. 

Când s-a întâmplat, cam la ce oră? 

Aproape seara. Oh, acum Bob amintim: massa Bern' 
călărit faţa la soare când Bob căzut. 

Bine! Ie poţi ţine pe picioare? 

Bob poate fugim cum cerbul. Bun leac sânge la sete, bun. 

Într-adevăr, neobişnuita băutură mă înviorase şi pe mine, 
alungându-mi febra din trup. Sam, care stătuse alături, 
parcă se întrema şi el. Când se apropie de noi ca să asculte 
discuţia, arăta cu mult mai bine. În mai puţin de cinci 
minute se limpezise la faţă. 

Mă gândeam acum că Bernard şi însoțitorii lui trebuie să fi 
fost la fel de istoviţi ca şi noi, altminteri tânărul Marshall nu 
l-ar fi lăsat în părăsire pe servitorul său devotat. 

Poate că setea şi febra să-l fi măcinat într-atât încât nu mai 
era stăpân pe propriile sale gânduri. Ultimul răspuns al 
negrului mă făcu să presupun că Bernard se îndrepta, ca şi 
noi, spre vest. Dar cum să-l ajung, ce sprijin săi dau, când 
noi înşine aveam nevoie de ajutor, iar caii erau total 
epuizați? 


Chibzuiam în toate felurile şi, deşi eram aproape convins 
că grupul încă nu se depărtase prea mult, nu găseam vreo 
soluţie salvatoare. Totuşi cum se face că nu se zărea nici o 
urmă? 

Mă adresai lui Sam: 

Rămâi aici, la cai. Poate că-şi revin între timp, să mai poată 
face măcar o milă. Dacă nu mă întorc până în două ore, vii 
pe urmele mele. 

Well, Charlie! Departe tot n-ai să ajungi. Înghiţitura asta 
de suc, ca să zic aşa, nu poate să ne ţină prea mult. 

Se-nţelege că, după atâta vreme de când ne cunoşteam, 
trebuia să-i părăsim, în sfârşit, pe „dumneavoastră” şi pe 
„dumneata” în favoarea lui „tu”. 

Cercetai terenul şi constatai că, de la punctul unde zăcuse 
Bob, urmele paşilor săi duceau către miazănoapte. 
Mergând pe acest traseu, descoperii peste puţin o grămadă 
de urme de copite. Zece cai îşi continuaseră de aici drumul 
spre vest. Aici bietul Bob căzuse epuizat, fără să-l observe 
nimeni. Probabil că rămăsese încă mai demult în urma 
grupului. Cercetând mai departe, semnele îmi confirmară 
acest lucru. Calul lui Bob abia se mai târâse în urma 
celorlalţi. Se părea însă că şi restul cailor ajunseseră la 
extenuare. Animalele înaintaseră cu şovăieli şi poticneli. Din 
loc în loc, călcătura era strâmbă, pe muchia copitei. 

Datorită acestui fapt, urmele se întipăriseră foarte clar, mă 
orientam deci fără osteneală şi înaintam destul de repede. 
Spun „repede” fără să exagerez cu nimic. Nu-mi dau seama 
dacă băutura aceea scârboasă sau poate grija pentru soarta 
lui Bernard îmi dăruise puteri neaşteptate. 

Să tot fi mers aşa preţ de o milă, când observai nişte 
arbuşti de cactus, izolaţi, veştezi, îngălbeniţi. Ici şi colo 
răsăreau în pâlcuri stinghere, îndesindu-se treptat şi 
alcătuind în cele din urmă un hăţiş interminabil, prelungit 
până peste linia orizontului. 

Fireşte că urmele după care mă luasem nu duceau prin 
această vegetaţie vrăjmaşă, ci se înşirau pe marginea ei. 


Îmi continuai astfel drumul, dar nu multă vreme, căci îmi 
veni deodată un gând tonic, însufleţitor. 

Când în şesurile fierbinţi ale peninsulei Florida dogoarea 
seacă toate apele, când oamenii şi vitele sunt gata să piară 
şi pământul rămâne totuşi ca „de plumb topit”, iar cerul ca 
un mineral incandescent, fără petic de nor atunci locuitorii 
greu încercaţi dau foc stufărişului, buruienilor, tufelor şi 
iată că ploaia vine, în sfârşit, ca prin minune. Observasem 
personal în două rânduri acest fenomen care, pentru un om 
cât de cât familiarizat cu legile şi forţele naturii, e uşor 
explicabil. 

lată la ce mă gândeam în clipa aceea. Şi abia ce-mi veni 
ideea, că şi îngenuncheai lângă un arbust şi îmi preparai un 
mănunchi de fire uscate, uşor inflamabile. Câteva minute, şi 
focul se înălţă, la început timid, apoi din ce în ce mai 
puternic. Se întindea mereu, până mă trezii ca în faţa unui 
front în acţiune. Oceanul de flăcări părea nemărginit. 

Contemplasem în viaţa mea nu o dată incendii în plină 
prerie. Dar niciodată nu văzusem o asemenea dezlănţuire a 
focului, când cactuşii plesnesc şi bubuie infernal, când fiece 
vrej detună ca o carabină şi totul pare ca o năvală 
năprasnică, fără noimă, a unui întreg corp de armată. 
Vâlvătaia se înălța la cer, iar sus, deasupra ei, se învolburau, 
se frământau aburii încinşi, amestecați cu fărâme de cactus 
proiectate în văzduh. Pământul se cutremura şi în aer 
bântuia ca un vuiet de bătălie. 

Acesta era cel mai bun ajutor pe care cel puţin 
deocamdată îl puteam acorda lui Bernard Marshall şi 
grupului său. Făcui apoi cale-ntoarsă, fără să mă gândesc 
dacă voi mai regăsi urma lor. Nădejdea mă întărise; nu mi- 
ar fi trebuit mai mult de o jumătate de ceas ca să parcurg 
drumul înapoi. Dar iată că la jumătatea drumului îmi şi 
ieşiră înainte Sam şi Bob împreună cu cei doi cai, care 
izbutiseră să se pună oarecum pe picioare. 

Zounds, ce naiba se petrece, Charlie? Întâi am crezut că 
se cutremură pământul, dar se pare că a luat foc nisipul, ca 


să zic aşa. 

Nu nisipul, ci cactuşii. 

Cum s-a întâmplat? Doar nu le-oi fi dat tu foc! 

Şi de ce nu? 

El a făcut-o, al naibii! Păi, ce vrei cu asta, omule? 

Vreau ploaie! 

Ploaie?! lartă-mă, Charlie, cred că te-ai cam smintit la cap! 

Oare nu ştii că uneori scrântiţii trec drept oameni foarte 
deştepţi? 

Şi pretinzi cumva că ai făcut o treabă deşteaptă? Păi, 
căldura e şi mai mare acum, s-a dublat. 

Într-adevăr, căldura a crescut şi se produce electricitate. 

Lasă-mă-n pace cu electricitatea! Ce, asta se mănâncă, se 
bea? În fond, nici nu ştiu ce creatură o fi, cum arată. 

Ai să vezi numaidecât. Vom avea o ploicică grozavă, poate 
şi trăsnete. 

Zău că ai luat-o razna, Charlie! Eşti bun de balamuc! 

Mă privi cu atâta compătimire, încât îmi dădui seama că 
nu glumeşte. Arătai spre cer: 

Vezi cum se adună sus aburii? 

Formidabil, omule, te pomeneşti că n-ai înnebunit de tot! 

Uite că se formează un nor care va produce descărcări 
violente... 

Charlie, dacă treaba asta se adevereşte, atunci eu sunt 
măgar sadea, iar tu cea mai deşteaptă minte a Americii şi 
chiar a mapamondului. 

Nu exagera, Sam. Eu am mai văzut ploi din astea în 
Florida şi nu fac decât să imit. Mă gândesc că nu strică un 
pic de umezeală. Uite norul, s-a şi adunat! Cum se va stinge 
focul jos, cum va porni ploaia. Şi ca să te convingi de pe 
acum, priveşte-o pe Tony cum dă din ciotul ei de coadă şi 
cum adulmecă. Şi mustangul meu presimte ceva. De altfel, 
să ştii că ploaia nu se va întinde prea mult dincolo de 
porţiunea incendiată. Haide, s-o apucăm şi noi! 

Ne deplasarăm pe jos, deşi de astă dată am fi putut folosi 
caii, care se învioraseră şi, pe cât îi ţineau puterile, zoreau 


din instinct către mult râvnita răcoare. 

„Profeţia” mea se adeveri. Nu trecu nici o jumătate de oră 
şi norul crescu acoperind cerul deasupra noastră şi 
întunecând zarea. Apoi se porni ploaia, nu treptat ca în 
regiunile cu climă temperată, ci brusc, vijelios, de parcă s- 
ar fi răsturnat nişte găleți uriaşe. Apa ne izbea umerii ca şi 
când zeci de pumni s-ar fi abătut asupra lor. În mai puţin de 
un minut eram leoarcă; s-ar fi zis că înotasem îmbrăcaţi în 
valurile unui fluviu. Caii se lăsară la început în voia ploii, 
nechezând cu nesaţ. Apoi porniră să joace şi să zburde de 
mai mare dragul. Se vedea cât de colo că-şi reveniseră pe 
deplin. Iar noi, în culmea bucuriei, întinserăm păturile şi, 
colectând preţiosul lichid, băurăm pe săturate şi ne 
umplurăm burdufurile. 

Cel mai entuziast se arăta Bob. Se tăvălea pe jos, se dădea 
peste cap, şi croia nişte mutre care, datorită înfăţişării lui şi 
a contrastului dintre părul alb şi obrazul tuciuriu, apăreau 
cu totul năstruşnice. 

Massa, massa, oh, frumos apă, bun, mult apă! Bob sănătos, 
Bob puternic, Bob poate merge, călărim până la Californ”! 
Sunt oare apă şi la massa Bern”? 

Probabil, Nu cred că Bernard să fi trecut mult de cactuşi. 
Dar bea şi tu, Bob! Ploaia se opreşte îndată. 

Negrul îşi ridică de jos pălăria cu boruri largi, o ţinu până 
se umplu cu apă, căscă gura până la urechi şi, dându-şi 
capul pe spate, bău totul dintr-o răsuflare. 

Oh, bun, massa! Bob mai bem! îşi sticli el dinţii şi întinse 
din nou pălăria cu gura în sus. Dar şi-o retrase dezamăgit: 
Oh, gata ploaie? Nu mai vinem? 

Într-adevăr, după o ultimă salvă de tunete, ploaia încetă 
tot atât de brusc precum apăruse. De altfel, nici nu mai 
aveam nevoie de ea. Setea ne-o potolisem, iar burdufurile 
erau pline-ochi. 

Acum să îmbucăm ceva şi apoi, după Bernard mă adresai 
celor doi tovarăşi. 


Prânzirăm în câteva minute: câte o porţie de pastrama de 
vită. Apoi Sam şi cu mine încălecarăm şi pornirăm la trap, în 
timp ce Bob, dovedindu-se un excelent alergător, ţinu pas 
cu caii, fără prea mult efort. 

Ploaia ştersese, ce-i drept, urmele, dar eu cunoşteam 
acum direcţia. Nu dură mult şi întâlnii jos, în nisip, o 
tărtăcuţă, aruncată probabil de vreun călăreț din grupul lui 
Bernard. 

Cactuşii trebuie să se fi întins hăt-departe, dinspre est 
spre vest, deoarece porţiunea incendiată nu se mai 
isprăvea. Faptul mă bucura, de altminteri: vasăzică, 
Bernard cu oamenii lui avuseseră şi ei parte de ploaie. 
Totuşi depăşirăm curând locul incendiului şi peste puţin 
zărirăm în depărtare un grup de oameni şi animale. Dusei 
luneta la ochi şi numărai zece cai şi nouă oamenii, dintre 
care opt şedeau jos, iar cel de al nouălea, călare, tocmai îşi 
lua avânt în direcţia noastră. Deodată, observându-ne, îşi 
struni calul. Îl privii atent prin lunetă şi-l recunoscui pe 
Bernard Marshall. 

Intenţia lui îmi era clară. Se aflase, ca şi ceilalţi, într-o 
asemenea stare de sfârşeală şi depresiune, încât nici nu 
sesizase absenţa lui Bob. Acum, înviorat de ploaie, găsi de 
datoria lui să-l caute pe negru şi să-l readucă între ai săi. 
Nu întâmplător tânărul ducea de frâu un al doilea cal. 
Faptul că nimeni din grup nu i se alăturase îmi displăcea. 
Puteam să pariez că era vorba de nişte yankei pentru care 
viaţa unui nigger şi nici măcar propriul lor servitor nu 
valora o ceapă degerată. 

Bernard ne scrută de la distanţă, strigă ceva către ceilalţi 
din grup şi numaidecăt îi văzui încălecând, cu armele în 
mâini. 

Du-te tu înainte, Bob, şi explică-le cine suntem! îi poruncii 
negrului. 

Acesta o luă în pas alergător, iar noi îl urmarăm la 
oarecare distanţă. Când Marshall îl recunoscu pe Bob, orice 
bănuială îi dispăru. Toată lumea descăleca din nou, 


aşteptând apropierea noastră. Îi lăsasem lui Bob un mic 
avans, încât să putem auzi discuţia lui cu stăpânul regăsit: 

Nu puşcaţi, massa, nu puşcaţi! Frumos oameni vine, buni 
oameni, massa Charlie, care omoram tâlharii cu pumn, dar 
cruţăm gentleman şi nigger! 

Charlie?! E cu putinţă?! exclamă surprins Marshall şi mă 
fixă preţ de o clipă. 

Acolo, în patria lui, arătasem cu mult mai gentleman-like 
decât în savană. Un chip pe care îl ştiai abia umbrit de o 
bărbuţă delicată cu greu îl mai recunoşti când, după luni de 
zile, apare năpădit de o barbă deasă şi sălbatică! Adăugaţi 
şi îmbrăcămintea în care omul nu mă mai văzuse nicicând. 
Era deci firesc să nu fiu recunoscut imediat şi încă de la 
distanţă. Dar acum, când mă apropiasem la numai treizeci 
de lungimi de cal, tânărul giuvaergiu se convinse că Bob îi 
spusese adevărul. 

Charlie, formidabil! Chiar dumneata! Parcă intenţionai să 
mergi la fortul Benton şi în Munţii înzăpeziţi! Cum de-ai 
ajuns în sud? 

Am fost şi acolo, Bernard, dar era un frig crâncen şi m-am 
întors pentru o vreme. Ei, bine te-am găsit în Estaccado! Nu 
vrei să mă prezinţi camarazilor? 

Cum să nu! Să-ţi spun drept, nici o mie de dolari nu m-ar 
face mai fericit ca prezenţa dumitale. Descăleca şi vino mai 
aproape! 

Mă recomandă celorlalţi pe numele meu adevărat şi-mi 
comunică, pe rând, numele lor: Apoi mă copleşi cu o 
grămadă de întrebări, la care îi dădui lămuriri pe cât îmi 
stătea în putinţă. Toţi ceilalţi erau yankei cinci voiajori ai 
companiei de blănuri, prevăzuţi cu echipament splendid, şi 
trei persoane, atât de împovărate cu arme, încât în nici un 
caz nu puteau fi westmeni autentici. Erau, desigur, 
negustorii de care îmi pomenise Bob, dar care-mi păreau 
mai curând nişte aventurieri aciuaţi în Vest pentru a-şi 
căuta pe orice cale norocul. Cel mai în vârstă dintre 
voiajori, care-mi fusese prezentat sub numele de Williams, 


era conducătorul grupului şi îmi făcea impresia unui urs 
spălător „cam aşa şi-aşa”, cum se spune de obicei în Vest. 
După ce Bernard îşi epuizase întrebările, de altfel nu prea 
importante, acest Williams mi se adresă la rândul lui. Se 
vede că Sam nu-i prea trezise interesul: 

Acum ştim oarecum cine sunteţi şi de unde veniţi, dar nu şi 
încotro mergeţi rosti el. 

La Paso del Norte sau poate în altă parte, sir, depinde de 
împrejurări. 

Găsii de cuviinţă să nu-i divulg deocamdată mai mult decât 
credeam necesar. 

Şi ce ocupaţie aveţi? 

Cutreierăm şi noi lumea, să vedem cum arată. 

Lack-a-day! Nu mai spuneţi! E o ocupaţie plăcută şi nu 
cere eforturi prea mari. Sunteţi, probabil, bine situat, dacă 
nu chiar bogat de-a binelea. Se vede, de altfel, şi după 
armele dumneavoastră! 

Raționamentul său în această chestiune era foarte greşit, 
căci, în afara acestor arme, nu posedam decât nişte fleacuri 
pe care le lăsasem acasă. lar întrebarea ca atare nu-mi 
prea plăcuse. Şi încă mai puţin privirea omului şi intonaţia 
glasului său ironic, viclean, provocator. Procedase, de altfel, 
imprudent, reuşind ca în ciuda exteriorului său îngrijit, să- 
mi insufle neîncredere. Hotărâi deci să-l ţin la respect şi 
evitai un răspuns precis: 

Sărac sau bogat, mi se pare fără importanţă aici, în 
Estaccado. 

Aveţi dreptate, sir. Numai cu o jumătate de oră mai înainte 
era cât pe-aci să murim. S-a petrecut însă o minune cum nu 
cred să se mai fi întâmplat în aceste locuri. 

Ce fel de minune? 

Ploaia, domnule! Cri poate că veniţi dintr-o direcţie unde 
n-a plouat? 

Ba ne-a udat binişor. Dar noi înşine am provocato. 

Aţi provocato? Nu înţeleg! 


Adineauri, fiind şi noi sfârşiţi de sete şi dogoare, am ajuns 
la concluzia că singurul mijloc de a ne salva e să preparăm 
nişte nori, fulgere şi tunete. 

Ia lăsaţi palavrele, sir! Doar nu ne credeţi nătângi şi 
nătărăi cărora le poţi vinde iepuri morţi drept urşi vii! 
Altminteri, zău că aţi lua-o pe cocoaşă! Te pomeneşti că 
veniţi de dincolo, din Utah, unde cică se fac asemenea 
minuni! 

Am fost într-adevăr cândva pe-acolo, dar acum asta n-are 
importanţă. Ne permiteţi să vă însoţim, eu şi tovarăşul 
meu? 

De ce nu! Mai ales că vă cunoaşte master Marshall. Cum 
se face însă că v-aţi aventurat singuri în Llano Estaccado? 

Din cauza neîncrederii pe: care mi-o insuflase acest 
Williams, căutai s-o fac pe naivul lipsit de experienţă: 

Ce fel de aventură? Drumul e marcat. N-ai decât să te 
orientezi după indicatori şi ajungi drept La ţintă! 

Good lack, dar grăbit mai sunteţi! N-aţi auzit de 
stakemeni? 

Nu. Despre cine-i vorba? 

Ei, poftim! Mai bine n-aş îi pomenit de ei! Nu cumva să se 
întâmple, vorba ceea: vorbeşti de lup, şi lupul la uşă. Dar 
atâta vă spun: cine se încumetă numai aşa, în doi, prin 
Estaccado, acela trebuie să fie ori un Old Firehand, ori un 
Old Shatterhand, ori un şmecher ca Sans-ear, bătrânul 
vânător de indieni. Nici de ăştia n-aţi auzit? 

S-ar putea să fi auzit, însă mi-a intrat pe o ureche şi mi-a 
ieşit pe alta. Mai e mult până ieşim din Estaccado? 

Două zile călare. 

Ne aflăm, desigur, pe drumul cel bun? 

Şi de ce nu ne-am afla? 

Mi s-a părut că, la un moment dat, indicatorii se înşiră pe 
direcţia sud-est în loc de sud-vest. 

Vi s-o fi părut dumneavoastră, dar nu şi mie, care sunt un 
vechi şi încercat voiajor. Cunosc Estaccado ca în palmă. 


Bănuiala mea spori. Dacă Williams era într-adevăr atât de 
versat, atunci trebuia să-şi fi dat seama că se abătuse de la 
direcţia justă. Mă hotărâi deci să-l supraveghez mai atent. 

Cum se face că firma dumneavoastră vă trimite atât de 
departe în sud? Cred că în nord se găsesc mult mai multe 
blănuri. 

Deştept mai vorbiţi, zău aşa! Păi, una e blana şi alta e 
pielea! În nord sunt, într-adevăr, foarte mulţi urşi negri, 
racooni, oposumi şi alte fiare cu blănuri scumpe; dar noi 
mergem în sud, pentru ca la migraţiunea de toamnă a 
bivolilor să facem rost de câteva mii de piei. 

Aşa! Credeam că pe astea le puteţi obţine mult mai uşor 
sus, în rezervaţiile cu bivoli şi prin împrejurimi. De altfel, 
dumneavoastră, ca voiajor, beneficiaţi de un avantaj: nu 
aveţi a vă teme de indieni. Mi s-a spus că firma 
dumneavoastră şi-ar folosi voiajorii şi ca poştaşi sau curieri 
şi că o scrisoare din partea companiei ar fi cel mai sigur 
scut împotriva indienilor. E adevărat? 

Întocmai. Nu numai că nu ne temem de ei, dar ne şi bizuim 
pe ajutorul lor. 

Înţeleg. Înseamnă că aveţi, desigur, vreo scrisoare de 
acest fel la dumneavoastră. 

Fireşte. Ajunge să arăt sigiliul şi orice indian ne oferă 
sprijinul său. 

Mă faceţi curios, sir. Nu-mi arătaţi şi mie un astfel de 
sigiliu? 

Observai numaidecât că-l pusesem în încurcătură. El căută 
însă să pareze: 

N-aţi auzit, domnule, de secretul corespondenţei? Sigiliul 
nu se arată decât indienilor. 

Doar nu v-am cerut scrisoarea ca s-o citesc! În orice caz, 
se pare că nu v-aţi găsit niciodată în situaţia de a vă 
legitima în faţa unui alb. 

Atunci mă legitimez cu arma. Luaţi notă! 

Făcui o mină de om intimidat şi tăcui. Sam cel pirpiriu clipi 
din ochi cu înţeles, dar aşa fel, ca şi cum s-ar fi adresat nu 


mie, ci bătrânei sale Tony. 

Am aflat de la Bob încotro te duci şi ce motive te-au 
determinat la această călătorie îmi îndreptai de astă dată 
vorba către Marshall. Nu aveţi nici un indiciu în legătură cu 
asasinul? 

Nimic. De altfel, cred că trebuie să fi fost isprava mai 
multor persoane. 

Unde-i Allan? 

La San Francisco. Cel puţin aşa îmi indica în scrisori. 

Well, atunci va fi lesne de găsit. Mai continuaţi drumul 
astăzi, sau poposiţi aici? 

Ne-am înţeles să rămânem. 

Bine, să-mi deşeuez calul. 

Luai şaua de pe mustangul meu, îi scosei frâul şi zăbala şi 
îi dădui să ronţăie câţiva pumni de boabe de porumb. Sam 
procedă la fel cu iapa lui. Ne feream să schimbăm între noi 
vreo vorbă. De altfel, nici nu era necesar: ne înţelegeam 
fără cuvinte. Vânătorii, după ce au petrecut săptămâni 
întregi împreună, îşi citesc gândurile din ochi. Nici cu 
Marshall nu discutai nimic pe ascuns. Astfel, în taifasuri fără 
însemnătate, trecu restul zilei şi se făcu seară. 

Rânduiţi străjile, sir îl îndemnai pe Williams. Suntem 
obosiţi, trebuie să dormim. 

EI luă măsurile de rigoare, dar constatai că la nici unul din 
posturile duble nu ne programă nici pe mine, nici pe Sam, 
nici pe Marshall, ci numai pe câte doi dintre voiajorii săi. 

Culcă-te printre ei, ca să nu se poată sfătui în taină! îi 
şoptii lui Marshall. Acesta, auzindu-mi îndemnul misterios, 
mă privi foarte mirat, dar se supuse. 

Cum nu exista păşune prin apropiere, caii se lungiră pe 
jos. În timp ce fârtaţii se culcară roată, eu mă tolănii lângă 
mustangul meu, culcându-mi capul pe. trupul lui. Ceilalţi îşi 
rezemară capetele de şei. Aveam motivele mele să-mi aleg 
această poziţie. Sam mă înţelese şi, fără să mai aştepte 
vreun semn din partea mea, îşi potrivi culcuşul printre 


voiajori, în aşa fel, ca aceştia să nu poată vorbi între ei 
decât atunci când vor face de strajă. 

Stelele răsăriră, dar poate din cauza ploii ce o provocasem 
plutea în văzduh un abur uşor, învăluind şi domolindu-le 
strălucirea. Doi negustori alcătuiră prima strajă; schimbul 
lor se consumă fără să remarc vreun fapt deosebit. Al doilea 
schimb Williams îl rezervase pentru sine şi cel mai tânăr 
dintre voiajori. Până să le vină rândul, aceştia nu dormiră 
deloc. Se sculară, îşi luară în primire postul şi începură să 
patruleze fiecare pe semicercul lui. Reţinui exact ambele 
puncte unde se întâlneau de fiecare dată. Unul se afla în 
imediata vecinătate a calului de care se folosea Bob şi acest 
amănunt mi se părea preţios deoarece nu era de presupus 
ca negrului să i se fi încredinţat un cal de prerie dintre cei 
mai buni, al cărui instinct ager te poate pune în grea 
încurcătură. 

Nu-mi dădeam seama dacă cei doi discută între ei ori de 
câte ori se întâlnesc, dar mi se părea că paşii lor întârzie 
oarecum la fiecare din aceste întâlniri. Viaţa în savană îmi 
ascuţise auzul. Dacă nu mă înşelam, aveam de-a face cu 
nişte indivizi extrem de rafinaţi. 

Mă târâi uşurel până în preajma calului. Părea să fie o 
gloabă răbdătoare şi de nădejde, căci nu-mi trăda prezenţa 
în nici un fel; nici nu sforăi, nici nu tresări măcar. Astfel mă 
putui lipi strâns de trupul calului, fără a mă teme că voi fi 
divulgat. 

Williams venea dintr-o parte, tânărul din cealaltă parte. La 
întâlnirea lor, desluşii clar cuvintele: 

Tu sări pe el, cu negrul mă descurc eu! 

Vorbise Williams. Când se întâlniră a doua oară, auzii: 

Fireşte, şi pe ei! 

Probabil că la celălalt punct de întâlnire tânărul îl 
întrebase ceva în legătură cu mine şi cu Sam. 

La următoarea rundă prinsei alte câteva cuvinte: 

Pshaw! Unul e mărunţel de tot, iar celălalt... doar îl luăm 
din somn. 


„Mărunţelul” era, desigur, Sam, iar „celălalt”, eu. Deci 
voiau să ne omoare. Cu ce scop? Asta nu mi-o puteam 
explica. Când se întâlniră din nou, desluşii încă două vorbe: 

Tustrei! 

Probabil că dincolo tânărul se interesase dacă şi cei trei 
negustori ar urma să împărtăşească soarta noastră. Era 
clar: voiajorii, cinci la număr, intenționau să ne atace pe noi 
doi, pe Marshall, pe Bob şi pe negustori. Adică cinci contra 
şapte. Îşi făcuseră o socoteală foarte simplă. Dacă nu mi-ar 
fi venit ideea să-i spionez, ne-ar fi lichidat fără nici un risc. 
Mizerabilii se întâlniseră din nou. 

Cu nici un minut mai devreme. Gata! hotări Williams, 
încheind convorbirea. 

Prin urmare, pasionanta lor discuţie luase sfârşit. Ultimele 
cuvinte se refereau, desigur, la momentul când vor trece la 
acţiune. Dar când anume aveau s-o facă? În timpul 
somnului asta o aflasem. Totuşi nu ştiam dacă azi ori mâine. 
Azi, părea mai probabil. Şi cum cele două bestii mai aveau 
cel mult un sfert de oră până să iasă din schimb, trebuia să 
le-o iau repede înainte. 

Stăteam încordat, gata să sar. lată-i că se întâlnesc iarăşi, 
dar fără să mai schimbe nici un cuvânt. Fac amândoi 
stânga-mprejur. Câteva clipe, şi Williams ajunge în dreptul 
meu. Mă salt fulgerător în picioare, îi vâr stânga în 
beregată, ca să nu poată crâcni, şi-l izbesc cu pumnul drept 
în tâmplă. Canalia cade ca o cârpă la pământ. 

Îi iau repede locul şi fac pe santinela. Mă apropii calm de 
celălalt punct de întâlnire şi dau peste voiajorul cel tânăr, 
care habar n-are de nimic. Crede că sunt Williams, îl prind 
şi pe acesta de beregată şi, până să zică pâs, îl culc dintr-un 
pumn. Îmi fac socoteala că vor rămâne amândoi în 
nesimţire cel puţin zece minute. Asta e sigur. Mă reped la 
grupul nostru. Toţi dorm, afară de Sam, fireşte, şi de 
Bernard care, în urma avertismentului meu, n-a mai putut 
aţipi. 

Îmi scot lasoul de la brâu; Sam face la fel. 


Numai pe voiajori îi şoptesc pe tustrei! Apoi îmi înalţ glasul 
şi strig: Alo, voi ăştia, sus! 

Într-o clipă toată lumea sare în picioare, chiar şi Bob. Şi în 
aceeaşi clipă lasourile noastre îi prind pe doi dintre voiajori. 
Mai facem câte un nod şi îl strângem atât de tare, încât nu 
se mai pot mişca. Bernard, mai mult bănuind decât 
înțelegând situaţia, se aruncă asupra celui de-al treilea 
voiajor şi îl ţine în loc, până reuşim să-l legăm. Acum sunt 
tustrei la dispoziţia noastră. 

Toată operaţia s-a desfăşurat uimitor de repede. Abia când 
eram aproape gata, unul dintre negustori se repezi la puşcă 
strigând: 

La arme! Suntem atacați! Sam râse din toată inima: 

Las-o în pace de stropitoare, bre! S-ar putea să nu ia foc, 
ha-ha-ha! 

Prevăzător, în timp ce mă aflam încă la pândă, Sam 
scosese capsele de la cele trei puşti ale negustorilor dovadă 
cât de bine acţionam împreună, fără a schimba măcar un 
cuvânt. 

Staţi fără grijă, oameni buni, nu vi se întâmplă nimic! 
adăugai eu, ca să-i liniştesc pe negustori. Stimabilii aceştia 
voiau să ne omoare. De aceea, până una-alta, i-am făcut 
inofensivi. 

Cu tot întunericul, se putea observa panica pe care o 
semănaseră aceste cuvinte. Până şi Bob se apropie în mare 
grabă: 

Massa, voit omorât şi Bob? 

Da, şi pe tine au vrut să te omoare. 

Atunci spânzurăm pe ei în Estaccad', sus la pari! 

Cei prinşi tăceau mâlc. Sperau, pesemne, în ajutorul 
santinelelor. 

Ascultă, Bob mă adresai negrului acolo jos zace Williams, 
iar dincolo mai zace unul. Adu-i încoace! 

Mort sunt? se interesă el. 

Nu, numai leşinaţi. 

Aducem, gata! 


Uriaşul Bob îi cară câte unul pe umerii lui laţi şi îi depuse 
în faţa noastră. Îi legarăm şi pe ei fedeleş. Acum puteam 
discuta, în sfârşit, cu cei trei negustori, ca să-i lămuresc 
asupra celor întâmplate. Ascultându-mă, o mânie fără 
margini îi cuprinse şi cerură ca voiajorii să fie pedepsiţi cu 
moartea. Trebuii să mă opun: 

Domnilor, preria îşi are tradiţiile şi legile ei: Dacă voiajorii 
s-ar fi năpustit înarmaţi asupra noastră şi ar fi încercat să 
ne ucidă, atunci se cădea să-i împuşcăm pe loc; dar aşa cum 
stau lucrurile, nu avem dreptul să-i omoram, ar fi o crimă. 
Trebuie să alcătuim un complet de judecată. 

O, bun judecată! îşi dădu cu părerea negrul, bucuros să 
asiste la un asemenea spectacol. Apoi Bob spânzurăm la toţi 
cinci. 

N-o să-i judecăm acum. E noapte, nu avem lumină. Mai 
bine aşteptăm până dimineaţa. Suntem şapte inşi. Cinci pot 
să doarmă liniştiţi, iar câte doi vor sta de pază. În ce-i 
priveşte pe voiajori, n-o să ne dea nici o bătaie de cap în 
cursul nopţii. 

Îmi impusei punctul de vedere cu oarecare greutate, dar 
în cele din urmă căzurăm cu toţii de acord. Cinci dintre noi 
se culcară, în timp ce eu şi unul din negustori preluarăm 
sarcina de santinele. După un ceas, furăm înlocuiţi. Sam luă 
asupră-şi ultimul schimb, de unul singur, începea să se 
crape de ziuă; ajungea un singur om în post. 

Noaptea, prizonierii nu suflară o vorbă. Dimineaţa însă 
constatai că Williams şi complicele său se treziseră la 
realitate. 

Luarăm în primul rând gustarea de dimineaţă şi ne 
ospătarăm caii cu câte o porţie de grăunţe. Trecurăm apoi 
la dezbateri. Sam luă cuvântul arătând spre mine: 

lată-l pe şeriful nostru! Dumnealui va deschide şedinţa, ca 
să zic aşa. 

Nu, Sam, eu nu prezidez. Rolul acesta îţi revine ţie. 

Mie? Ce-ţi veni? Sam Hawerfield şerif? La treaba asta se 
pricep mai bine scriitorii. 


Eu nu sunt cetăţean al Statelor Unite şi am trăit în prerie 
mai puţin ca tine. Dacă nu vrei tu, atunci să conducă Bob! 

Bob? Şerit negru? Asta ar fi boacănă de tot! Ei, dacă 
insişti, ce să fac! Nu-mi rămâne decât să primesc, ca să zic 
aşa. 

Îşi umflă pieptul şi luă o atitudine marţială, voind să 
sublinieze astfel că în acest tribunal al savanei vor domni 
aceeaşi nepărtinire şi acelaşi respect al adevărului ca la 
oricare for de justiţie dintr-un stat civilizat. 

Aşezaţi-vă roată, domnilor! Sunteţi juraţi. Negrul Bob 
rămâne în picioare, în calitate de supraveghetor. 

Bob îşi strânse şi mai bine sabia la şold şi se strădui să 
arate cât mai demn de acest titlu. 

Supraveghetor, scoate legăturile arestaţilor! Suntem aici 
într-o lume liberă. Şi într-o asemenea lume chiar şi ucigaşii 
stau slobozi înaintea judecății. 

Dar dacă fug toţi cinci... încercă negrul să obiecteze. 

Executarea! tună Sans-ear. N-o să fugă nimeni, căci le-am 
luat armele şi, până să facă zece paşi, gloanţele noastre i-ar 
domoli, ca să zic aşa. 

Dezlegaţi, prizonierii se ridicară tăcuţi în picioare. Noi 
stăteam cu armele în mâini. O evadare ar fi fost cu 
neputinţă. 

Spui că te cheamă Williams începu Sam, adresându-se 
capului bandei. E numele dumitale adevărat? 

Nu răspund zise acesta îndârjit. Voi înşivă sunteţi 
criminali! Voi ne-aţi atacat! Pe voi ar trebui să vă judece un 
tribunal al savanei! 

Faci cum vrei, băiete, treaba ta! Îţi atrag doar atenţia că 
refuzul de a răspunde echivalează cu o mărturisire. Aşadar: 
eşti, într-adevăr, voiajor? 

Da. 

Dovedeşte! Unde-ţi sunt scrisorile? 

N-am nici o scrisoare. 

Bine, băiete, asta e de ajuns ca să ne lămurească asupra 
persoanei dumitale. N-ai vrea să ne spui ce ai discutat 


aseară cu camaradul tău când făceaţi de strajă, şi cam ce 
aţi hotărât? 

Nimic! N-am schimbat nici o vorbă! 

Acest bărbat demn de toată încrederea v-a ascultat şi a 
desluşit cuvânt cu cuvânt discuţia voastră! Voi nu sunteţi 
westmeni. Un adevărat vânător de prerie ar fi lucrat cu mai 
multă isteţime. 

Nu suntem westmeni? All devils, pe toţi dracii, sfârşiţi cu 
comedia, şi atunci vă arătăm noi cât face vitejia voastră! 
Cine sunteţi, la urma urmei? Nişte greenhorn-i, care ne-au 
atacat în somn ca să ne omoare şi să ne jefuiască. 

Nu te aprinde aşa, fiule! Am să-ţi fac cunoştinţă cu 
greenhorn-ii, care vor hotări aici asupra vieţii sau morţii 
voastre. Bărbatul acesta, după ce a înţeles ce puneţi la cale, 
v-a doborât de unul singur cu pumnul lui şi totul s-a 
petrecut, ca să zic aşa, atât de corect, încât nimeni nu l-a 
observat, nici măcar eu. Şi iată că stăpânul acestui pumn 
faimos răspunde la numele de Old Shatterhand! Clar! Ei, şi 
acum, uitaţi-vă niţel la mine! Are voie omul, după ce 
navajoşii i-au tăiat urechile, să se cheme Sans-ear? 
Vasăzică, suntem exact dintre cei puţini despre care ziceai 
că s-ar putea aventura şi singuri în Llano Estaccado. Iar 
afirmaţia că am provocat ieri ploaia corespunde perfect 
adevărului: cine altul ar fi putut s-o facă? Ori aţi auzit 
cumva că în Estaccado să plouă de la sine? 

Era vădit că numele noastre nu-i încântaseră deloc pe cei 
cinci „voiajori”. Williams luă cel dintâi cuvântul. Cumpănise 
bine situaţia şi spera, probabil, că n-are a se aştepta tocmai 
din partea noastră la vreun act de violenţă. 

Dacă sunteţi într-adevăr aceia drept care vă daţi, atunci 
sperăm într-o judecată cinstită. Am să vorbesc sincer, fără 
ocol. Purtam înainte alt nume; dar nu văd ce crimă ar fi 
aceasta, de vreme ce nici dumneavoastră nu vă numiţi de 
fapt Old Shatterhand şi Sans-ear. Orice om e liber să-şi 
spună cum îi place. 

Well, nici nu te acuzăm din cauza numelui! 


Şi nici pentru vreo crimă nu putem fi acuzaţi. N-am făcut 
nici un râu nimănui, n-am avut nici o intenţie de acest fel. 
Ce-i drept, aseară am discutat despre un omor. Dar am 
pomenit oare numele voastre? 

Bravul Sam privi o vreme în gol şi rosti în cele din urmă, 
cam supărat: 

Ei da, n-aţi pomenit, însă din vorbele voastre reieşea totul 
cât se poate de clar. 

Simpla discuţie după nişte vorbe nu înseamnă o dovadă, 
nu e un fapt dovedit. Înţeleg, un tribunal de prerie e o 
instituţie onorabilă şi un asemenea for are obligaţia să 
judece după fapte, nu după simple presupuneri. l-am 
întâmpinat pe Sans-ear şi pe Old Shatterhand cu 
ospitalitate şi, drept răspuns, ei caută să ne curme viaţa 
fără să fim cu nimic vinovaţi. Toţi vânătorii, de la Marele 
Ocean până la Mississippi, de la Golful Mexic până la Fluviul 
Sclavilor, toţi vor afla despre această faptă şi vor spune: 
„lată ce au devenit cei doi faimoşi westmeni: nişte bandiți, 
nişte asasini!” 

Trebuia să constat în sinea mea că omul îşi susţinea 
apărarea cu multă pricepere. Sam fu atât de răscolit de 
vorbele lui, încât exclamă: 's death, nimeni n-are să spună 
aşa ceva, pentru că nici n-o să vă condamnăm! Din partea 
mea, sunteţi liberi! Dumneavoastră ceilalţi ce părere aveţi? 

Să-i punem în libertate! Sunt nevinovaţi! aprobară repede 
cei trei negustori, care nici înainte nu prea fuseseră 
convinşi de vinovăția acuzaților. 

Nici eu, din câte cunosc, n-am motive să-i condamn 
adăugă la rândul lui Bernard. Ce sunt şi cum îi cheamă nu 
ne priveşte pe noi. lar dovezi pentru condamnare nu avem, 
doar bănuieli. 

Bob, negrul, stătea pleoştit, uluit. Vedea cum deodată i se 
năruiesc toate nădejdile în legătură cu spânzurarea celor 
vinovaţi. În ce mă priveşte, eram oarecum satisfăcut de 
întorsătura pe care o luau lucrurile; de altfel, o şi 
prevăzusem şi nu degeaba insistasem în ajun pentru 


amânarea judecății. Tot din acelaşi motiv propusesem ca 
Sam să prezideze tribunalul. Ca vânător era deosebit de 
înzestrat, dar pentru interogarea şi demascarea unui 
criminal nu era nicidecum omul potrivit. În prerie nu poţi fi 
niciodată sigur de propria ta viaţă. De ce atunci să curmi 
cinci vieţi omeneşti, când, de fapt, nimic concret nu s-a 
săvârşit împotriva ta?! Ar însemna să condamni la moarte 
pe oricine numai pentru o simplă bănuială. Şi, în fond, mă 
interesa mai puţin lichidarea acestor oameni şi mai mult 
siguranţa noastră. Or, în acest scop puteam lua măsurile de 
rigoare. Sam însă merita o papară pentru că lăsase să-i fie 
smuls un lucru pe care l-am fi putut oferi drept dovadă de 
milă şi mărinimie. De aceea, când îmi ceru şi mie părerea, îi 
replicai: 

Mai ţii minte, Sam, în ce constă marea superioritate a 
bătrânei tale Tony? 

În ce? 

Are grăunţe în cap. 

Da, îmi amintesc. Şi constat că nici ţie nu-ţi lipseşte 
memoria. Dar ce sunt eu de vină dacă, fiind vânător, nu am, 
ca să zic aşa, talent de jurist? Tu poate că ai fi scos de la ei 
ceva mărturisiri. De ce n-ai vrut să prezidezi juriul? Acuma 
oamenii sunt liberi: ce-am hotărât rămâne bun hotărât. 

Fireşte, părerea mea nu mai poate să schimbe nimic, însă 
dumnealor au fost achitaţi numai în ce priveşte tentativa de 
omor, nu şi în alte privinţe. Master Williams, am să te întreb 
un lucru. Răspunsul dumitale vă va decide soarta. Spune- 
mi, pe ce drum se ajunge cel mai repede la Rio Pecos? 

Drept înainte, spre vest. 

În cât timp? 

În două zile. 

Eu vă socotesc stakemeni, deşi ieri te-ai grăbit să ne previi 
împotriva acestor bandiți şi în ciuda faptului că, după ce 
avuseşi grijă să-i storci de vlagă, păreai să-i conduci pe 
aceşti oameni în direcţia justă. Veţi rămâne prizonieri timp 
de două zile. Dacă până atunci nu ajungem la Rio Pecos, s-a 


terminat cu voi! Mă voi îngriji personal de judecarea 
voastră! Acum ştiţi ce vă aşteaptă! Hai, legaţi-i şi urcaţi-i pe 
cai! Plecăm! 

Oh, asta bine! fu de părere Bob. Dacă la râu n-ajungem, 
Bob spânzurăm la ei în pom! 

După numai un sfert de oră ne aflam în mers. Prizonierii, 
legaţi pe şei, călăreau bineînţeles la mijloc. Bob părea că n- 
are de gând să renunţe la slujba de supraveghetor; se ţinea 
scai de ei şi îi păzea cu străşnicie. El încheia coloana, iar 
Bernard şi cu mine călăream în faţă. 

Natural că discutam despre întâmplarea de ieri, dar fără 
să-i dăm prea multă importanţă. În cele din urmă, ne 
distanţarăm mai mult de voiajori şi Bernard mă întrebă: 

E adevărat ceea ce susţine Sans-ear, cum că dumneata ai 
fi provocat ploaia? 

Da. 

Nu pricep, deşi ştiu prea bine că-ţi place să spui numai 
adevărul. 

Am provocat ploaia ca să ne salvăm cu toţi, atât noi cât şi 
voi. 

Îi explicai procedeul atât de simplu prin care „făcătorii de 
ploaie” şi vracii triburilor indiene îşi dobândesc printre 
credincioşii naivi un credit nelimitat. 

Prin urmare, îţi datorăm viaţa. Ne-am fi încheiat zilele 
chiar acolo unde ne-ai găsit. 

N-aţi fi murit de extenuare, aţi fi fost ucişi. Vezi numai ce 
cară cu ei aceşti „voiajori”! Burdufurile li-s pline cu apă! 
Nici n-au suferit măcar de sete, tâlharii. Dacă nu m-aş feri 
să vărs sânge omenesc, i-aş împuşca fără milă. Cum îi spune 
tânărului care a fost aseară în schimb cu Williams? 

Mercroft! 

Nume fals, desigur. În ciuda tinereţii sale, individul mi se 
pare cel mai suspect dintre toţi; parcă l-am mai văzut la faţă 
în împrejurări nu prea plăcute. Vai de pielea lor dacă nu 
ajungem la Rio Pecos în timpul fixat! Acum dă-mi, te rog, 


amănunte în legătură cu jefuirea şi asasinarea tatălui 
dumitale. 

Nu cunosc amănunte. Allan era plecat la San Francisco 
după achiziţii de aur. Rămăsesem cu Bob şi cu menajera 
noastră, deci patru la număr, având în vedere că lucrătorii 
şi calfele nu locuiau cu noi. Tata, după cum ştii, ieşea 
întotdeauna seara în oraş. Ei, şi într-o dimineaţă l-am găsit 
mort în culoarul casei. Uşa era încuiată pe dinafară, iar 
atelierul şi magazinul vraişte. Dispăruse tot ce-ar fi avut 
oarecare valoare. Bătrânul purta de obicei la el o cheie care 
se potrivea la toate uşile. După ce l-au omorât, criminalii i- 
au luat cheia şi astfel au jefuit casa fără nici o greutate. 

Şi n-aveţi nici o bănuială? 

Amănuntul cu cheia nu-l cunoştea decât una din calfe, dar 
toate cercetările poliţiei au rămas fără rezultat. Calfele au 
fost eliberate şi au dispărut. Printre bijuteriile furate se 
aflau şi importante depuneri aparţinând diverşilor clienţi. 
Am fost nevoit să-i despăgubesc pe toţi şi nu mi-au rămas 
decât mijloacele necesare acestei călătorii în California. 
Trebuie să-l caut pe Allan, de la care, în treacăt fie zis, n-am 
mai primit ştiri în ultima vreme. 

Aşadar, n-ai nici o nădejde să-i prinzi pe criminali şi să-ţi 
redobândeşti măcar în parte averea? 

Nici una. Făptaşii trebuie să-şi fi trecut de mult prada 
peste frontieră. Nu-mi prea pun speranţe nici în faptul că, 
la cererea mea, toate ziarele mari din Europa şi America au 
relatat despre acest furt, dând şi o descriere exactă a celor 
mai valoroase obiecte dispărute. Asemenea criminali 
rafinaţi au destule căi şi mijloace ca să se pună în siguranţă. 

Aş dori să văd şi eu un astfel de anunţ. 

Se poate. Am la mine un număr din „Morning Herald”. Îl 
păstrez pentru orice eventualitate. 

Băgă mâna în buzunar, scoase ziarul şi mi-l întinse. Citii 
anunţul în timp ce ne urmam drumul şi mă izbiră din nou 
unele înlănţuiri de fapte cărora scepticul le spune 


coincidenţe. După lectură, împăturii ziarul şi-l înapoiai lui 
Marshall. 

Ce-ai zice dac-aş fi în măsură să-ţi indic pe unul din 
făptaşi? 

Dumneata, Charlie?! se miră el. 

Şi dacă te-aş ajuta să recuperezi o parte însemnată din 
pagubă? 

Lasă glumele, Charlie. Când s-a petrecut crima, dumneata 
erai în prerie. Cum să-ţi reuşească dumitale ceea ce nu le-a 
reuşit organelor competente venite la faţa locului? 

Bernard, eu sunt un om dur. Dar ferice de acela care îşi 
păstrează credinţele copilăriei până la vârsta aspră a 
maturității! Eu cred că există un ochi care veghează peste 
tot şi un braţ care schimbă în bine chiar şi cele mai crunte 
lovituri. Pentru acest ochi, pentru acest braţ, Louisville şi 
savana sunt totuna. Ia priveşte aici! 

Scosei din buzunar pungile cu diamante şi i le dădui. 
Bernard le luă curios şi, când le desfăcu, mâinile începură 
să-i tremure. Recunoscuse diamantele dintr-o privire şi 
exclamă fericit: 

Doamne, sunt ale noastre! Fără nici o îndoială! Cum se 
face... 

E, 

Stop! îl potolii. Stăpâneşte-te! Indivizii din urma noastră 
nu trebuie să ştie despre ce discutăm. Dacă e într-adevăr 
vorba de pietrele voastre, lucru de care nu mă îndoiesc, 
atunci păstrează-le. Şi pentru ca să nu crezi cumva că aş fi 
eu însumi hoţul, am să-ţi explic cum au ajuns în mâinile 
mele. 

Dar, Charlie, cum îţi trece prin minte aşa ceva? 

Pst, mai încet! Vorbeşti de parc-ai vrea ca discuţia noastră 
să se audă până în Australia! 

Bernard se afla într-o explicabilă surescitare, iar eu 
trebuie să recunosc mă bucuram din tot sufletul de marea 
lui fericire. Regretam doar faptul că nu mai era nici o 
putinţă ca bietul său tată să-şi revadă comoara. 


Vorbeşte, Charlie! se rugă Bernard. Sunt nerăbdător să 
aud cum au ajuns diamantele la dumneata. 

N-a lipsit mult să pun mâna şi pe criminal. Eram atât de 
aproape unul de altul, încât i-am făcut vânt cu piciorul de 
pe o locomotivă pe care mă urcasem. Şi Sam l-a urmărit, 
dar fără rezultat. Sper totuşi să-l găsesc foarte curând 
dincolo de Rio Pecos, unde s-a deplasat desigur în vederea 
unei noi tâlhării. Trebuie să-i dăm de urmă! 

Mai spune Charlie! Zi-i! 

Îi relatai amănunţit încercarea ogellallaşilor de a jefui 
trenul, apoi îi citii scrisoarea adresată de Patrik tatălui s;iu, 
Fred Morgan. Tânărul Marshall mă ascultă cu cea mai mare 
atenţie şi în cele din urmă rosti entuziasmat: 

Îl prindem, Charlie! Îl prindem, şi aflăm ce s-a făcut cu 
restul bijuteriilor. 

Dar nu mai vorbi aşa de tare, Bernard! Nu suntem decât 
la câteva lungimi de cal înaintea lor, şi aici, în Vest, trebuie 
să păstrezi secretul chiar şi cu privire la cele mai 
neînsemnate lucruri. Uşurinţa nu foloseşte la nimic. 

Bine-bine! Şi ai de gând să-mi înapoiezi diamante fără nici 
o condiţie sau pretenţie? 

Desigur. Doar sunt ale dumitale! 

Ascultă, Charlie, eşti... dar stai... 

Băgă mâna într-una din pungi şi scoase un diamant dintre 
cele mai mari: 

Fă-mi plăcerea şi ia-l ca amintire. 

Pshaw! Ferească sfântul! Nici n-ai măcar dreptul să 
înstrăinezi vreo piatră din acestea, nimic, absolut nimic! 
Diamantele nu-ţi aparţin numai dumitale, ci şi lui Allan. 

EI va fi de acord cu mine. 

Se poate, sunt chiar convins că va fi de acord. Dar nu uita 
că pietrele astea sunt numai o mică parte din cât aţi 
pierdut. Păstrează-le deci şi, când va fi odată să ne 
despărţim, dăruieşte-mi un obiect oarecare. Te asigur că-mi 
va fi tot atât de drag şi de scump ca şi diamantul. Şi acum, 
ia-o dumneata înainte, că eu îl aştept pe Sam. 


Îl lăsai cu bucuria lui şi, strunindu-mi calul, aşteptai ca 
grupul să treacă înainte şi Sans-ear să ajungă în dreptul 
meu. 

Ce secrete grozave aţi discutat acolo, Charlie? întrebă 
Sam. Vă agitaţi mâinile, ca să zic aşa, şi băteaţi cu ele aerul 
ca într-o scenă de balet. 

Ştii tu cine l-a omorât pe tatăl lui Bernard? 

Ei, doar nu-l vei fi dibuit! 

Ba da! 

Well, frumoasă treabă! Charlie, ţie toate îţi merg în plin. 
Unul se zbate ani şi ani de-a rândul alergând să-şi 
împlinească o dorinţă, iar tu n-ai decât să întinzi mâna în vis 
şi gata, s-a făcut! Ei, cine-i banditul? Sper că nu te înşeli! 

Fred Morgan! 

Fred Morgan... tocmai ăla! Charlie, cred eu multe, dar pe 
asta nu! Morgan e o canalie a Vestului, dar în Est nici nu i-a 
călcat piciorul! 

Voiajorii îşi recăpătară deci lucrurile reţinute de noi şi 
porniră numaidecât. La întrebarea mea, Williams ne 
informase că aveau să urmeze cursul lui Rio Pecos până la 
întâlnirea acestuia cu Rio Grande, şi că acolo au de gând să 
vâneze bizoni. După nici o jumătate de ceas, plecară şi 
negustorii. Ambele grupuri dispărură pe rând după linia 
orizontului. 

Stăturăm o vreme liniştiţi, până ce Sam mi se adresă: 

Ei, Charlie, să-ţi aud părerea?! 

Cred că nu se duc la Rio Grande. Vor să ne taie drumul 
spre Santa Fe. 

Well, aşa cred şi eu. Deştept ai procedat informându-i 
asupra țintei noastre. Acum toată chestia e dacă mai 
întârziem aici sau pornim imediat. 

Cred că e mai bine să rămânem pe loc. De urmărit tot nu-i 
putem urmări, pentru că, aşteptându-se la una ca asta, vor 
fi cât se poate de vigilenţi. Pe de altă parte, drumul nostru 
va cere probabil eforturi, cărora caii încă nu sunt în stare să 


le facă faţă. Mai bine stăm aici până mâine, lăsând caii să 
pască şi să prindă puteri. 

Dar dacă indivizii se întorc şi ne atacă? interveni Marshall. 

Atunci vom avea, în sfârşit, motive să discutăm cu ei cum 
se cuvine! De altfel, eu plec în recunoaştere; mă duc chiar 
eu pentru că mustangul mi-e mai zdravăn decât caii voştri. 
Mă întorc probabil către seară. Voi staţi aici şi mă aşteptaţi. 

Fără să întâmpin vreo opoziţie din partea lui Sam, pornii 
pe urmele voiajorilor. Aceste urme duceau în direcţia sud- 
vest, către prerie, în timp ce negustorii o luaseră spre sud. 

Călăream la trap. Voiajorii se deplasaseră mai întâi fără 
grabă, dar pe urmă trebuie să-şi fi accelerat mersul, căci 
trecu mai bine de o jumătate de oră până să-i zăresc. Ştiam 
că ei nu dispun de nici o lunetă; puteam deci să-i urmăresc 
îndeaproape şi să-i ţin mereu sub observaţie cu ajutorul 
lunetei mele. 

După un timp, constatai cu surprindere că unul dintre 
voiajori se desparte de ceilalţi şi o apucă spre vest. În acea 
direcţie, hăt-departe, creşteau o seamă de desişuri intrând 
ca nişte peninsule în largul preriei. Curgea pe acolo, 
desigur, şi vreo apă. Cum trebuia să procedez? După cine 
să mă iau? După cei patru, sau după al cincilea, care 
călărea de unul singur? O presimţire îmi spunea că acesta 
urmăreşte, un plan care ne vizează pe noi. În ce-i priveşte 
pe ceilalţi, putea să-mi fie indiferent încotro se duc destul 
că se depărtau de tabăra noastră, în schimb, mi se părea 
mai important să aflu intenţiile călăreţului aceluia izolat. 
Apucai deci pe urmele lui. 

După vreo trei sferturi de oră, îl văzui dispărând printre 
arbuşti. Îmi îndemnai mustangul la galop şi făcui un ocol ca 
să nu-mi trădez prezenţa în cazul că individul s-ar întoarce 
pe acelaşi drum. Trecui prin desiş, foarte aproape de 
punctul unde dispăruse călăreţul, până descoperii un locşor 
neted, frumos înverzit, înconjurat de tufe; spre bucuria 
mea, văzui ţâşnind dintre ierburi un izvor cu apă limpede. 
Descălecai şi îmi priponii mustangul lângă izvor, ca să poată 


bea şi paşte. Băui şi eu cu nesaţ din apa aceea proaspătă, 
dăruitoare de puteri, apoi o luai pe jos, căutând urmele 
misteriosului călăreț. 

Le găsii foarte curând şi, spre mirarea mea, constatai că 
pe acolo nu trecuse numai unul, ci mai mulţi oameni călare. 
Ba descoperii chiar şi o potecă mai demult bătucită de pasul 
cailor. Mă ferii, bineînţeles, de acest drum, poate 
supravegheat ca să nu mă trezesc cumva cu un glonţ în cap. 
Mă furişai paralel cu poteca, tot pitulându-mă după tufe, 
până ce un nechezat puternic mă ţintui locului. 

Voiajorii îşi recăpătară deci lucrurile reţinute de noi şi 
porniră numaidecât. La întrebarea mea, Williams ne 
informase că aveau să urmeze cursul lui Rio Pecos până la 
întâlnirea acestuia cu Rio Grande, şi că acolo au de gând să 
vâneze bizoni. După nici o jumătate de ceas, plecară şi 
negustorii. Ambele grupuri dispărură pe rând după linia 
orizontului. 

Stăturăm o vreme liniştiţi, până ce Sam mi se adresă: 

Ei, Charlie, să-ţi aud părerea?! 

Cred că nu se duc la Rio Grande. Vor să ne taie drumul 
spre Santa Fe. 

Well, aşa cred şi eu. Deştept ai procedat informându-i 
asupra țintei noastre. Acum toată chestia e dacă mai 
întârziem aici sau pornim imediat. 

Cred că e mai bine să rămânem pe loc. De urmărit tot nu-i 
putem urmări, pentru că, aşteptându-se la una ca asta, vor 
fi cât se poate de vigilenţi. Pe de altă parte, drumul nostru 
va cere probabil eforturi, cărora caii încă nu sunt în stare să 
le facă faţă. Mai bine stăm aici până mâine, lăsând caii să 
pască şi să prindă puteri. 

Dar dacă indivizii se întorc şi ne atacă? interveni Marshall. 

Atunci vom avea, în sfârşit, motive să discutăm cu ei cum 
se cuvine! De altfel, eu plec în recunoaştere; mă duc chiar 
eu pentru că mustangul mi-e mai zdravăn decât caii voştri. 
Mă întorc probabil către seară. Voi staţi aici şi mă aşteptaţi. 


Fără să întâmpin vreo opoziţie din partea lui Sam, pornii 
pe urmele voiajorilor. Aceste urme duceau în direcţia sud- 
vest, către prerie, în timp ce negustorii o luaseră spre sud. 

Călăream la trap. Voiajorii se deplasaseră mai întâi fără 
grabă, dar pe urmă trebuie să-şi fi accelerat mersul, căci 
trecu mai bine de o jumătate de oră până să-i zăresc. Ştiam 
că ei nu dispun de nici o lunetă; puteam deci să-i urmăresc 
îndeaproape şi să-i ţin mereu sub observaţie cu ajutorul 
lunetei mele. 

După un timp, constatai cu surprindere că unul dintre 
voiajori se desparte de ceilalţi şi o apucă spre vest. În acea 
direcţie, hăt-departe, creşteau o seamă de desişuri intrând 
ca nişte peninsule în largul preriei. Curgea pe acolo, 
desigur, şi vreo apă. Cum trebuia să procedez? După cine 
să mă iau? După cei patru, sau după al cincilea, care 
călărea de unul singur? O presimţire îmi spunea că acesta 
urmăreşte un plan care ne vizează pe noi. În ce-i priveşte 
pe ceilalţi, putea să-mi fie indiferent încotro se duc destul 
că se depărtau de tabăra noastră, în schimb, mi se părea 
mai important să aflu intenţiile călăreţului aceluia izolat. 
Apucai deci pe urmele lui. 

După vreo trei sferturi de oră, îl văzui dispărând printre 
arbuşti. Îmi îndemnai mustangul la galop şi făcui un ocol ca 
să nu-mi trădez prezenţa în cazul că individul s-ar întoarce 
pe acelaşi drum. Trecui prin desiş, foarte aproape de 
punctul unde dispăruse călăreţul, până descoperii un locşor 
neted, frumos înverzit, înconjurat de tufe; spre bucuria 
mea, văzui ţâşnind dintre ierburi un izvor cu apă limpede. 
Descălecai şi îmi priponii mustangul lângă izvor, ca să poată 
bea şi paşte. Băui şi eu cu nesaţ din apa aceea proaspătă, 
dăruitoare de puteri, apoi o luai pe jos, căutând urmele 
misteriosului călăreț. 

Le găsii foarte curând şi, spre mirarea mea, constatai că 
pe acolo nu trecuse numai unul, ci mai mulţi oameni călare. 
Ba descoperii chiar şi o potecă mai demult bătucită de pasul 
cailor. Mă ferii, bineînţeles, de acest drum, poate 


supravegheat ca să nu mă trezesc cumva cu un glonţ în cap. 
Mă furişai paralel cu poteca, tot pitulându-mă după tufe, 
până ce un nechezat puternic mă ţintui locului. 

Tocmai dădui să mă dumeresc ce cal nechezase, când o 
descoperire făcu să mă ascund din nou, în cea mai mare 
grabă: Înaintea mea stătea lungit un om care îşi iţea capul 
de după o tufă, ţinând sub observaţie poteca. Era, desigur, 
un om de strajă, a cărui prezenţă dovedea că prin 
apropiere trebuie să fi fost mai mulţi camarazi de-ai săi. 

Omul nu văzuse şi nu simţise nimic. Făcui câţiva paşi 
îndărăt şi îl ocolii. Totul îmi reuşi perfect. În cinci minute mă 
lămurii asupra situaţiei terenului. 

Poteca ducea spre o rarişte la mijlocul căreia un mărăciniş 
stufos, năpădit de hamei sălbatic, îţi închidea orice 
perspectivă. De acolo venise nechezatul. Mă furişai pe 
marginea rariştei, căutând să pătrund cu privirea prin 
mărăciniş, dar în zadar: era ca un perete impenetrabil. De 
fapt însă, părea să fie numai un camuflaj, pentru că de 
dincolo străbătu până la mine mai întâi o voce, apoi alta, 
demonstrând prezenţa unor bărbaţi. 

Să mă strecor până acolo? Era extrem de periculos, dar 
mă hotărâi să încerc. Din câteva salturi intrai în rarişte, 
într-un loc ferit de ochii străjerului. Înaintai aşa, ascuns 
după mărăciniş, căutând în zadar o deschizătură prin care 
să trec. Nu exista decât un singur ochi, jos, chiar la 
rădăcina tufelor, prin care lipindu-mă cu burta de pământ 
aş fi putut să încerc trecerea. 

Mersei încet, foarte încet, dar până la urmă izbutii şi abia 
atunci constatai că dincolo, în inima rariştei, terenul era 
curâţit, netezit, pe un spaţiu cam de treizeci de coţi 
diametru, complet camuflat de jur împrejur. Se aflau acolo 
pe puţin optsprezece cai, legaţi strâns unul de altul; nu 
departe de mine zării şaptesprezece bărbaţi, care lungiţi în 
iarbă, care şezând. În rest, spaţiul era ocupat cu tot soiul de 
calabalăc clădit în grămezi şi acoperit cu piei crude de 


bivol. Totul făcea impresia unei vizuini în care tâlharii îşi 
depozitau marfa. 

Tocmai atunci unul dintre indivizi îşi înălţă glasul, îl 
recunoscui pe Williams. El era călăreţul care se despărţise 
de grup. Desluşeam fiecare cuvânt: 

Cred că am fost spionat. M-am pomenit cu un pumn în cap, 
de-am căzut ca buşteanul... 

Cum spionat, bre! se răsti la el un ins îmbrăcat într-un 
frumos costum mexican. Eşti un nătărău! Va trebui să ne 
lipsim de tine. Cum adică, să te spioneze tocmai în 
Estaccado, unde nu există măcar vreun ascunziş?! 

Nu fi atât de sever, capitano! se apără Williams. Dacă ai şti 
cine a fost, ţi-ai da seama că nici ţie nu ţi-ar fi mers mai 
bine. 

Mie? Vrei să-ţi găuresc scăfârlia? Şi nu numai că te-a 
spionat, dar te-a şi doborât cu pumnul ca pe un ţânc, ca pe 
un papă-lapte! 

De ciudă, lui Williams i se umflară vinele de pe frunte: 

Ştii bine, capitano, că nu sunt laş. Omul care m-a culcat la 
pământ te-ar da gata şi pe tine dintr-un pumn. 

Capitano râse cu zgomot: 

Dă-i înainte! 

Şi Patrik, adică să-i zic şi eu Mercroft, a păţit la fel. 

Patrik? Cu ţeasta lui de taur?! Şi pe urmă? 

Williams povesti toată întâmplarea până în momentul 
eliberării „voiajorilor”. 

Carajo, nemernicule, te împuşc ca pe o potaie! se înfurie 
capitano. Te laşi tu bătut împreună cu patru din cei mai 
buni oameni ai mei, de către două lepre pripăşite de 
aiurea... 

? Te laşi prins şi legat ca un mucos ce se ţine de fusta 
maică-si?! 

Thunder-storm, mii de trăsnete, capitano! Vrei să ştii cine 
sunt cele două lepre ce-şi zic Charlie şi Sam Hawerfield? 
Dac-ar apărea ei acum singuri-singurei, cu puştile în mâini 
şi cu cuţitele la brâu, mulţi dintre noi nici n-ar şti ce să facă: 


să se apere sau să se predea. Află că e vorba de Old 
Shatterhand şi de Sans-ear! 

Mincinos ordinar! sări în sus şeful. Vrei să-ţi scuzi 
laşitatea! 

Capitano, poftim, vâră cuțitul în mine! Să ştii că nici n-am 
să clipesc. 

Vasăzică, spui adevărul? 

Numai adevărul. 

Dacă-i aşa, por todos los santos, pe toţi sfinţii, trebuie să-i 
ucidem pe amândoi! Şi yankeul trebuie omorât împreună cu 
negrul lui: Altminteri, perechea asta de vânători nu se 
astâmpără până nu ne distrug. 

N-or să ne facă nimic; au hotărât să plece imediat la Santa 
Fe. 

Ţine-ţi clonţul! Eşti mai tâmpit de o mie de ori decât ei, şi 
tot nu le-ai spune adevărul dacă te-ar întreba încotro mergi. 
Îi cunosc eu pe vânătorii ăştia din nord. Dacă vor să ne ia 
urma, ne-o găsesc şi de-ar fi să zburăm. Nici măcar aici nu 
am siguranţa că nu ne pândeşte careva din tufiş. 

La aceste cuvinte, mă simţii destul de prost. Capitano 
continuă: 

Da, le cunosc eu felul. Am lucrat un an întreg cu vestitul 
Florimont, supranumit Track-smeller, omul care miroase 
urmele, căruia indienii îi spuneau As-ko-lah, adică Inimă-de- 
urs. De la el am învăţat toate manevrele şi trucurile lor. 
Ascultaţi ce vă spun: ăştia nu se duc la Santa Fe şi nici nu-şi 
părăsesc tabăra. Ştiind că şi mâine vă pot da de urmă, se 
vor îngriji mai întâi de odihna cailor. Abia mâine, refăcuţi şi 
cu mintea limpede, se vor lua după noi. Şi atunci, chiar dacă 
i-am birui, tot ar cădea barem jumătate dintre ai noştri. Old 
Shatterhand cică ar avea o armă cu care trage şapte zile în 
şir fără s-o mai încarce. I-o fi dat-o dracul, luându-i în 
schimb sufletul. Deci, va trebui să-i atacăm încă în seara 
asta, să-i luăm din somn. Ei sunt numai patru la număr, 
vasăzică nu pot rândui pe schimb decât un singur om. Ştii 
bine locul unde se află? 


Da răspunse Williams. 

Atunci, pregătirea! Trebuie să-i atacăm la miezul nopţii. 
Dar mergem pe jos, fără cai. Ne strecurăm până la ei şi-i 
luăm prin surprindere. 

Se vede că bravul capitano nu ne cunoştea chiar atât de 
bine cum credea că ne cunoaşte; altminteri ar fi luat şi alte 
măsuri. Oamenii din prerie, ca şi cei din regiunile civilizate, 
suferă nu o dată de mania exagerării care face din ţânţar 
armăsar. Când se întâmplă ca un westman, într-o 
împrejurare sau alta, să se comporte bărbăteşte în faţa 
duşmanului, dovedindu-şi totodată isteţimea, i se duce 
faima din tabără în tabără, umflându-se mereu. Până la 
urmă, omul ajunge un erou fără pereche, supranatural, de 
al cărui nume tremură toţi, ca şi când s-ar afla aievea în faţa 
puştii sale. Astfel ajunsesem şi eu posesorul unei arme 
miraculoase care cică mi-ar fi fost dăruită de însuşi diavolul 
şi cu care puteam trage o săptămână în şir, fără răgaz când 
de fapt nu era vorba decât de carabina „Henry” care, ce-i 
drept, avea un încărcător cu douăzeci şi cinci de cartuşe. 

Unde-i Patrik cu ai lui? se interesă acum capitano. 

S-a dus la Head-Pik, după cum ţi-a raportat, ca să-l aştepte 
pe taică-său. Pe drum o să „lămurească” şi chestiunea cu 
cei trei negustori, care au arme excelente şi o mulţime de 
bani. Poate că, între timp, a şi terminat cu ei; doar era 
grăbit. 

Şi prada mi-o trimite încoace? 

Da, cu doi oameni. Pe al treilea îl reţine ca însoțitor. 
Armele cele mai bune tot de la ăştia doi westmeni le vom 
lua. Sans-ear are, cică, o puşcă grozavă: bate la o mie două 

sute de paşi. 

În clipa aceea se auzi de departe lătratul unui câine de 
prerie. Semnalul era destul de prost ales, deoarece pe- 
acolo nici nu există asemenea câini. 

E Antonio, cu parii pentru Estaccado constată şeful. Să nu- 
i descarce afară, să-i aducă aici! De când cu vânătorii ăştia, 
trebuie să fim foarte atenţi. 


Acum mă convinsei pe deplin că aveam de-a face cu o bine 
organizată bandă de stakemeni şi că sub pieile acelea de 
bivol se aflau mormane de lucruri jefuite de la victimele 
care pieriseră în pustiu. 

Deodată, drept înaintea mea, se dădu la o parte desişul 
care închipuia în acel loc un fel de perdea de plante 
agăţătoare, uşor de ridicat sau de tras în lături, şi în tabără 
intrară trei călăreţi, trăgând după ei o sumedenie de pari 
legaţi cu curele de ambele părţi ale şeilor. 

Călăreţii atraseră asupra lor întreaga atenţie a celorlalţi 
indivizi, încât mă puteam retrage fără a fi observat. Avui 
însă grijă să iau cu mine un semn, o dovadă a prezenţei 
mele acolo. Şeful îşi lepădase cuțitul şi cingătoarea în care 
odihneau două pistoale cu ţeava dublă, bătute în alamă. Le 
aşezase la spatele său. Dacă întindeam mâna, puteam să iau 
unul din pistoale. Aşa şi făcui. Apoi mă strecurat îndărăt, 
ştergând cât mai bine toate urmele. La fel procedai şi 
dincolo de cercul mărăcinişului; mă îndepărtai apoi către 
rariştea unde îmi lăsasem mustangul. Mergeam târâş de-a- 
ndaratelea şi, pentru a nu lăsa nici un semn, mă sprijineam 
doar în vârful degetelor de la mâini şi de la picioare. În 
sfârşit, distanţa îmi îngădui să mă ridic în picioare şi să-mi 
continui drumul în mod normal. Dezlegai calul, încălecai şi 
făcui un ocol mare de tot, ca să mă asigur că stakemen-ii nu 
vor simţi nimic care să aibă darul de a-i pune pe gânduri. 

Ajuns spre seară la tovarăşii mei, citii pe feţele lor 
îngrijorarea cu care mă aşteptaseră. 

Asta massa Charlie! exclamă Bob, pe un ton care trăda 
bucurie şi ataşament faţă de mine. Bob avut frică, toţi avut 
frică pentru massa Charlie! 

Ceilalţi erau mai reţinuţi. Aşteptară să descalec şi să mă 
aşez lângă ei, apoi Sam începu cu întrebările: 

Ei? 

Negustorii sunt pierduţi! 

Mi-am închipuit. Voiajorii ăia, care sunt de fapt stakemeni, 
şi-au schimbat direcţia şi se vor răfui la noapte cu 


negustorii, dacă n-au şi făcut-o cumva în plină zi. 

Ghici cine-i Mercroft! 

Ţi-am spus-o şi altădată că mai curând mă iau la trântă cu 
ursul decât să mă obosesc cu ghicitorile când, de fapt, o 
vorbuliţă poate lămuri totul. 

Mercroft e un nume fals şi... 

Nu sunt chiar atât de prost ca să fi crezut că e numele lui 
adevărat! 

Şi iată că individul se cheamă, de fapt, Patrik Morgan! 
continuai eu. 

Pa... trik. 

Mor... gan! exclamă Sam şi rămase, pentru prima oară de 
când îl ştiam, absolut perplex. Patrik Morgan? Cum asta...? 
Ai, Sam Hawerfield, urs bătrân şi idiot! Îţi pică bestia în 
mâini, şi tu o faci pe şeriful şi-i dai drumul! Charlie, eşti 

convins sută-n sută? 

Foarte convins. Acuma ştiu şi de ce-mi părea cunoscut: 
seamănă leit cu tată-său. 

All right! Acu' m-am lămurit şi eu de ce-mi făcea impresia 
că l-aş mai fi văzut cândva. Unde-i? Sper că nu ne mai 
scapă! 

După ce-i lichidează pe negustori, pleacă numai în doi la 
Skettel-Pik şi Head-Pik, ca să-l întâlnească pe tată-său. 

Atunci sus, oameni buni, să-l ajungem din urmă! 

Stop, Sam! E aproape seara. Cum vrei să le desluşim 
urmele? Şi apoi, trebuie să ne pregătim pentru o vizită 
simandicoasă. 

Vizită?! Cine? 

Patrik face parte dintr-o bandă de stakemeni care-şi au 
tabăra nu departe de-aici. Şeful lor e un mexican, capitano, 
cum îi spun ei, care pare să fie luat lecţii serioase cu 
bătrânul Florimont. I-am spionat la vizuina lor: Williams le-a 
istorisit toată păţania. Ei, şi se pregătesc să ne atace la 
miezul nopţii. 

Vasăzică, ştiu că am rămas aici? 

Păi da, au ghicit. 


Well, facă-se voia lor! Îi aşteptăm şi le spunem frumos 
good-evening. Sunt mulţi? 

Douăzeci şi unu. 

Oho, cam multişori pentru noi patru! Tu ce crezi, Charlie? 
Eu zic să încingem un foc şi să ne atârnăm hainele roată, ca 
să pară că şedem în jurul focului. Iar noi, de fapt, să ne 
postăm mai încolo, afară, şi să-i prindem pe bandiți la 
mijloc, între flacăra focului şi armele noastre. Aşa îi pocnim 
la sigur. 

Planul e bun aprobă Bernard Marshall şi cred că e unicul 
realizabil în condiţiile date. 

Bine! Să adunăm repede vreascuri până nu se întunecă 
conchise Sam, ridicându-se de jos. 

Stai, nu te pripi îl oprii eu. Crezi într-adevăr că putem 
înfrunta în felul acesta douăzeci şi unu de inşi? 

De ce nu? La primul foc o şterg cu toţii! Doar n-au de unde 
să ne ştie numărul. 

Şi dacă, de pildă, capitano e destul de deştept ca să 
ghicească şiretlicul? Ne-ar lovi atunci de ne-ar năuci. Tot 
planul s-ar duce de râpă. 

La o asemenea surpriză trebuie să se aştepte orice 
vânător, ca să zic aşa. 

Atunci amândoi Morganii ţi-ar scăpa din mână şi de astă 
dată. 

Behold, aşa e! Prin urmare, vrei s-o tundem de-aici, să-i 
lăsăm în pace şi să nu le dăm peste cap socotelile? Ar fi să 
ne asumăm o grea răspundere în faţa lui Dumnezeu şi a 
oamenilor cinstiţi care vor trece prin Estaccado! 

Nici vorbă să plecăm aşa, omule! Am eu un alt plan, bun 
de tot. 

S-auzim! 

În timp ce bandiții ne caută aici, noi ne strecurăm în 
tabăra lor, le luăm caii şi proviziile. 

Good-lack, bună idee! Dar cum să le luăm caii? Crezi că 
vor veni încoace pe jos? 


Da. Şi asta înseamnă că vor porni de-acolo cu vreo două 
ore înainte de miezul nopţii; doar e o distanţă de parcurs. 

Eşti sigur că vor face aşa? 

Se-nţelege! Dacă stăm aici, ne punem viaţa în primejdie; în 
schimb, dacă-i lăsăm pe bandiți fără alimente, muniții şi cai, 
vor fi obligaţi să renunţe măcar temporar la noi fărădelegi. 
Şi bagă de seamă că obţinem totul fără un foc de armă. 

Nu se poate să nu lase strâji. 

Cunosc eu posturile. 

Dar ne vor urmări, ce zici? 

Parcă dacă am rămâne aici ne-ar lăsa în pace? Oricum, tot 
va trebui să fugim. 

Bine, sunt de acord! Când plecăm? 

S-ar putea chiar peste un sfert de oră; până atunci, se 
întunecă binişor. 

Oh, asta frumos! se bucură negrul. Bob călărim cu massa 
şi luăm tot, tot de la tâlhari. Asta mai bun, nu rămâne aici şi 
împuşcat la Bob! 

Peste puţin se întunecă de-a binelea. Nu se vedea la zece 
paşi. Pornirăm deci călare, eu înainte, ceilalţi înşiraţi câte 
unul în urma mea. 

Fireşte că n-o luarăm drept spre vizuina tâlharilor, ci 
făcurăm un ocol larg care ne aduse la marginea 
mărăcinişului, cam la o milă de Hide-Spot. Priponirăm caii şi 
ne continuarăm drumul pe jos. 

Deşi Marshall şi negrul nu prea aveau antrenament la 
mers, ajunserăm totuşi neobservaţi la hotarul rariştei, exact 
în dreptul potecii supravegheată mai înainte de străjerul 
pitulat în tufiş. 

O lumină palidă, abia strecurată în văzduh, ne vesti că 
bandiții aprinseseră un foc de tabără sau cel puţin o faclă; 
în preajma noastră însă era atât de întuneric, încât ne 
puteam deplasa fără grijă mergând normal. Revenii astfel la 
locul unde ascultasem discuţia tâlharilor şi, până să mă 
pitulez, auzii iarăşi vocea şefului. Mă strecurai printre 
mărăcini şi văzui toată banda adunată în mijlocul rariştii, 


înarmată până-n dinţi şi gata de plecare. Capitano îşi 
continua vorbirea începută mai demult: 

Dac-am fi găsit cât de cât vreo urmă, aş fi zis că a fost pe- 
aici unul dintre vânători şi ne-a spionat. Dar aşa, unde să fi 
dispărut pistolul? Poate l-oi fi pierdut pe când călăream azi- 
dimineaţă şi mi-am scos centura. Ei, Hoblyn, i-ai văzut tu cu 
ochii tăi pe tuspatru şezând? 

I-am văzut: trei albi şi un negru. Caii păşteau alături, unul 
fără coadă. Parc-ar fi ţap; numai coarnele îi lipsesc. 

Asta-i hodoroaga de iapă a lui Sans-ear; e vestită ca şi 
stăpânu-său. Dar pe tine nu cumva te-au simţit? 

Nu. M-am apropiat împreună cu Williams, călare, doar atât 
cât eram sigur că nu vom fi zăriţi, apoi am luat-o târâş până 
am văzut totul foarte limpede. 

Elevul bătrânului Florimont fusese deci destul de 
prevăzător ca să trimită o patrulă în recunoaştere. Din 
fericire, aceasta s-a petrecut abia după ce mă întorsesem la 
ai mei. 

Atunci o să meargă strună! chibzui capitano. Tu, Williams, 
eşti cam obosit, rămâi aici. Iar tu, Hoblyn, preiei paza la 
potecă. Voi, ăştilalţi, după mine! 

În lumina săracă a focului văzui cum perdeaua de crengi 
de la intrare se dădu în lături. Nouăsprezece inşi părăsiră 
tabăra. Rămaseră numai cei doi pomeniţi mai sus. Abia 
dispărură bandiții după un cot, că mă şi aflam iarăşi lângă 
Sam. 

Cum stăm, Charlie? Mi se pare că au plecat. 

Da. Doi au rămas aici; unul de pază la potecă, iar celălalt, 
adică Williams, în tabără. Acesta din urmă nu e înarmat; 
santinela, în schimb, are puşcă. Să stăm deocamdată pe loc, 
să nu întreprindem nimic; posibil ca vreunul din cei plecaţi 
să fi uitat ceva şi să se întoarcă, între timp însă, să ne 
pregătim. Hai cu mine, Sam! Iar voi staţi aici până vă chem 
ori vin personal. 

Ne strecurarăm până la potecă şi aşteptarăm acolo vreo 
zece minute până să se ivească santinela. Omul patrula 


foarte calm şi nepăsător, simțindu-se în toată siguranţa. Să 
fi trecut poate vreun sfert de ceas când ajunse iarăşi cam în 
dreptul nostru. Acum nu mai era de temut că s-ar întoarce 
cineva din drum. Puteam acţiona. 

Mă ghemuii de o parte şi Sam de cealaltă parte a tufişului. 
În clipa când banditul dădu să treacă printre noi, Sam îi sări 
în gât, iar eu, rupând o fâşie din haina lui ponosită, o făcui 
căluş şi i-o îndesai în gură. Îi prinserăm apoi mâinile şi 
picioarele în propriul său lasou, pe care îl purta la şold, şi-l 
legarăm de o tufă solidă. 

Hai, continuăm! 

Ne apropiarăm uşurel de intrare şi desfăcurăm niţel 
perdeaua de hamei sălbatic. Williams şedea lângă foc şi 
frigea un hartan de carne. Stătea întors cu spatele la noi; 
mă furişai până la el fără să simtă nimic. 

Ţine carnea mai sus, master Williams, că se arde! îi rostii 
în ceafă. 

Se întoarse fulgerător şi, recunoscându-mă, împietri de 
groază. 

Bună seara! Maică era să uit reverenţa ce se cuvine unui 
gentleman ca dumneata! 

O. 

O. 

Old Shat. 

Shatterhand! gângavi el cu ochii holbaţi. Ce vreţi aici? 

Nimic deosebit. Trebuie doar să-i restitui lui capitano 
pistolul pe care i l-am luat când îi povesteai păţaniile 
dumitale. 

Banditul îşi încorda un picior, ca şi cum ar fi voit să sară şi 
scormoni cu privirea în jurul său, căutându-şi puşca. Dar nu 
avea la îndemână decât cuțitul. 

Fii calm, master stakeman, cel mai mic gest ar putea să te 
coste viaţa. Întâi de toate, află că pistolul şefului dumitale e 
încărcat şi apoi, dacă priveşti niţeluş spre intrare, vezi 
numaidecât că te poate trăsni şi de-acolo un glonţ! 


Omul privi spre intrare şi văzu într-adevăr puşca lui Sam 
aţintită asupra lui. 

Thunder-storm, mii de trăsnete, m-am ars! 

Poate că mai ai oarecare şanse de scăpare dacă te supui şi 
nu ne faci greutăţi. Bernard, Bob, veniţi încoace! 

La chemarea mea, cei doi tovarăşi apărură şi ei la intrare. 

Bob, uite colo, lângă şei, sunt nişte lasouri. la unul şi 
leagă-l pe dumnealui! 

Nu, mai bine moartea! izbucni Williams. 

Şi tâlharul se ţinu de cuvânt. Cât ai clipi, îşi înfipse cuțitul 
în inimă şi se prăbuşi fără viaţă. 

Dumnezeu să-l ierte! rostii. 

Canalia! Va fi avut poate sute de vieţi pe conştiinţă vorbi 
Sam cu scârbă. Nicicând cuțitul nu şi-a făcut mai bine 
datoria. 

S-a osândit singur, dragă Sam. Bine că ne-a scutit pe noi 
de o faptă sângeroasă. 

Îl trimise apoi pe Bob după Hoblyn. Peste puţin, individul 
zăcea jos, în faţa noastră. Îi scosei din gură căluşul. 
Prizonierul răsuflă adânc, apoi privirea i se opri îngrozită 
asupra complicelui său mort. 

Dacă nu ne răspunzi la întrebări, ajungi cadavru ca şi ăsta! 
îl avertizai. 

Spun totul! făgădui Hoblyn înspăimântat. 

Aşadar: unde aţi ascuns aurul? 

L-am îngropat colo, sub sacii de făină. Dădurăm la o parte 
pieile de bivol şi ne apucarăm să cercetăm depozitul. Era o 
adevărată colecţie de tot ce fusese cândva transportat prin 
Estaccado: arme de cele mai diverse tipuri şi calibre, 
pulbere, plumb, cartuşe, lasouri, şei, pungi, pături, 
echipamente complete de voiaj şi de vânătoare, stofe şi 
pânzeturi, imitații de coral, giuvaieruri şi salbe de perle 
mult căutate de indience, tot soiul de alte mărfuri, 
instrumente şi unelte, o mulţime de cutii cu pemmican 
carne conservată apoi mari cantităţi de alte alimente. Nu 
era greu să-ţi dai seama că totul provenea din jaf. 


Bob arunca la o parte sacii grei de parc-ar fi fost pachete 
de tutun. Marshall scotoci printre unelte şi găsi un hârleţ şi 
o lopată. Începurăm a săpa. În scurt timp, puserăm 
stăpânire pe o asemenea cantitate de grăunţe şi praf de 
aur, încât am fi gheboşat sub ele un cal de povară solid. Mă 
înfioram la gândul câţi bieţi căutători de aur îşi vor fi 
pierdut viaţa pentru ca să se îngrămădească aici atâta 
deadly dust praf al morţii cum pe drept cuvânt îi spun 
indienii. Când se întorc în patrie, oamenii transportă cu ei 
numai o mică parte din aurul agonisit; restul îl schimbă în 
bancnote sau în cecuri. Cu siguranţă că victimele au avut şi 
ele asemenea valori. Dar unde s-or fi aflând acum? Mă 
adresai din nou lui Hoblyn: 

Spune-mi unde sunt banii şi cecurile jefuite de la călători! 

Departe, într-o altă ascunzătoare. Capitano nu vrea să le 
ţină aici. Nu are încredere în toţi oamenii lui. 

Aşadar, nimeni nu cunoaşte ascunzătoarea în afară de 
dânsul? 

O ştie şi locotenentul. 

Cum îl cheamă? 

Patrik Morgan. 

Mă fulgeră un gând. „Vom fi bogaţi în orice caz” îi scrisese 
el tatălui său. Nu cumva acest Patrik are intenţia să-l 
jefuiască pe propriul său şef? 

Şi nu ştii defel unde se află ascunzătoarea? 

Ştiu ceva, dar nu sunt sigur. Capitano pare să nu aibă 
încredere nici în locotenent. Acesta din urmă a plecat azi 
împreună eu un însoțitor la Head-Pik şi la Rio Pecos; eu 
trebuia să pornesc mâine pe acelaşi dram şi să-l ţin sub 
observaţie. 

Aha! Deci capitano ţi-a dat indicaţii precise, ţi-a descris 
locul! 

Hoblyn tăcu încurcat. Se codea. 

Spune adevărul! Dacă taci, moartea te paşte! Vorbeşte 
sincer şi te cruţăm, deşi meritaţi cu toţii ştreangul. 

Aţi judecat bine, sir! 


Ei, unde e ascunzătoarea? 

Mâine urma să merg acolo şi să-l împuşc pe locotenent, 
dac-ar încerca să se apropie! E o mică vâlcea; o cunosc 
foarte bine, am văzut-o cu ochii mei. Însă descrierea nu v-ar 
folosi prea mult; tot n-aţi găsi ascunzătoarea. 

Nu ţi-a indicat capitano precis locul ei? 

Se fereşte să dea amănunte. Mi-a poruncit doar să mă 
ascund în vâlcea şi să-l împuşc pe locotenent în clipa când 
ar pătrunde acolo. 

Bun! Îţi cruţ viaţa, dacă ne conduci la vâlceaua aceea. 

Sunt gata să vă conduc. 

Dar, ţine minte: dacă încerci să ne înşeli, îţi pierzi capul! 
N-ai să mergi liber; te legăm pe cal şi vii cu noi. 

Well zise Sam, deci treaba s-a cam terminat. Ce urmează? 

Luăm numai aurul şi alte câteva lucruri folositoare: arme, 
muniții, tutun, alimente, plus nişte mărunţişuri, daruri 
pentru indienii care ar fi să ne iasă în drum. Hai, alegeţi ce 
vă trebuie! între timp, eu mă duc să examinez caii. 

Găsii acolo patru cai de povară excelenți din Michigan, şi 
vreo trei mustangi care meritau toată atenţia. Erau, în orice 
caz, de preferat gloabelor lui Bernard şi Bob. Aşadar 
puteam să le schimbăm cu doi mustangi, iar pe-al treilea să- 
l repartizăm lui Hoblyn. 

Erau aici şi samare, pe care le aşezai în spinarea cailor de 
povară. Apoi, din toate lucrurile alese, făcurăm opt baloturi, 
câte două de fiecare cal. Tot restul prăzii îl adunarăm 
grămadă şi puserăm dedesubt pulberea ce ne prisosea, 
laolaltă cu lucrurile cele mai inflamabile. 

Ce facem cu caii ceilalţi? întrebă Sam. 

Să-i dezlege Bob şi să-i gonească în prerie. Nu e prea 
convenabil, dar mă doare inima să-i omor. Tu, Sam, preia 
conducerea convoiului! Eu rămân să dau foc mormanului 
ăsta. 

Păi, de ce nu i-am da foc imediat? întrebă Marshall. 

Flăcările ar lumina până departe. Or, stakemen-ii, după ce 
nu ne vor fi găsit la tabăra noastră, se vor întoarce, desigur, 


în mare grabă, şi atunci focul îi va ajuta să ne dibăcească. 
De aceea e mai bine să vă depărtaţi cât mai mult, iar eu vă 
ajung mai târziu din urmă. 

Well, ai dreptate! La drum, boys, ordonă Sam. Porni cel 
dintâi, ducând de frâu pe unul din caii de povară şi urmat 
de ceilalţi trei. Marshall, Bob şi Hoblyn legat pe un mustang 
încheiau convoiul. Eu cu calul meu rămăsei să aştept până 
se va fi stins orice zgomot. Trecu astfel mai bine de un sfert 
de ceas. Zăbava nu mai trebuia prelungită: mă puteam 
pomeni cu stakemen-ii. Întrai deci în ascunzătoare, ca să 
dau foc prăzii. 

Dintr-o pătură ruptă îmi confecţionasem din vreme un fitil 
lung, care îmi îngăduia să mă depărtez suficient înainte ca 
pulberea să ia foc. Cum vârâsem sub grămadă şi o mulţime 
de cartuşe, era de prevăzut o explozie puternică. 

Aprinsei capătul fitilului, luai calul de frâu şi ieşii pe potecă 
în direcţia preriei. Dincolo de mărăciniş mă avântai în şa. 

Atunci izbucni un bubuit şi o pălălaie grozavă. Focul făcuse 
să explodeze cartuşele. Dădui pinteni calului şi mânai cât 
putui de tare, ca să ies din raza luminii. Flăcările se înălţau 
sălbatice. Focul mistuia toată averea strânsă de bandiți prin 
jaf şi omor... 

Capitolul III Printre comanşi. 

Acolo unde se ating regiunile Texas, Arizona şi New 
Mexico, aşadar în ţinutul străbătut de afluenții lui Rio 
Grande del Norte, se înalţă munţii Sierrei şi Los Organos, 
Rianca şi Guadelupa, alcătuind un vălmăşag cu înălţimi 
sălbatice, răspândite fără noimă. Munţii aceştia seamănă 
uneori cu nişte cetăţi de piatră, uriaşe, despuiate, alteori cu 
fantastice bastioane învăluite în codri seculari, străbătute 
ici-colo de trecători abrupte sau despărțite de văiugi uşor 
înclinate. Coloşii par să stea de când lumea într-o superbă şi 
deplină izolare. Şi totuşi vântul aduce polen şi seminţe până 
sus, pe coamele şi piscurile lor, asigurând dezvoltarea 
vegetației. Ursul negru şi cel cenuşiu se caţără pe stânci şi 
coboară de cealaltă parte, în împărăţia singurătăţii, iar 


turmele de bizoni, numărând mii de capete, trec şi ele prin 
câte o strungă în migraţiunile lor de toamnă şi de 
primăvară. Apar aici chiar şi oameni, fie albi, fie arămii, 
sălbatici ca însăşi natura acestor locuri. Când aceştia se 
retrag şi dispar, nimeni nu ştie ce vor fi făcut acolo, căci 
uriaşii de piatră nu vorbesc, pădurile tac şi nu s-a găsit încă 
omul care să înţeleagă graiul animalelor. 

Aici, pe culmi, urcă vânătorul temerar, bizuindu-se doar pe 
sine şi pe arma lui; aici se refugiază insul care fuge de 
civilizaţie; aici se adăposteşte indianul care a declarat 
război întregii lumi, fiindcă lumea toată îi vrea pieirea. Aici 
răsare din rămuriş ba căciula de blană a vreunui vânător, 
ba sombreroul cu boruri largi al vreunui mexican, ba chica 
împletită a indianului. 

Ce caută aceşti oameni, ce-i mână tocmai pe înălțimile 
acestea izolate? Nu există decât un singur răspuns: 
vrăjmăşia faţă de om sau animal, lupta pentru o existenţă 
care nu merită totdeauna osteneala unei asemenea lupte. 

Jos, la şes, terenurile de vânătoare şi pământurile apaşilor 
se învecinează cu cele ale comanşilor; pe aici, la graniţă, se 
consumă fapte eroice neconsemnate în nici o istorie. 
Bătăliile dintre aceste puternice seminţii împing uneori câte 
o ceată izolată sau risipită până sus, în munţi, unde la fiece 
pas oamenii au de luptat cu moartea, cu forţele naturii ce 
par de neînvins. 

Rio Pecos izvorăşte din Sierra Jumanez, coboară spre sud- 
est şi coteşte apoi către Sierra Blanca, drept spre sud. Nu 
departe de ieşirea sa din munţi, fluviul face un arc mare 
spre vest, mărginit pe ambele părţi de înălţimi, între albia 
fluviului şi acest lanţ muntos care străjuieşte amândouă 
malurile, ici şi colo răsare câte o mică prerie, când foarte 
îngustă, când mai largă, acoperită cu ierburi bogate şi 
pierzându-se în codrii străvechi ce coboară până la poalele 
munţilor. 

E un teren cât se poate de periculos. Munţii îngemănaţi 
lasă arareori să se strecoare printre ei vreun drum, vreun 


defileu pe care să poţi trece de cealaltă parte, şi cine 
întâlneşte aici un duşman n-are cum să-l ocolească decât 
abandonându-şi calul, ceea ce iarăşi îi poate aduce pieirea. 

Ajunserăm, aşadar, în această vale, pe care eu o mai 
străbătusem o dată călare, dar într-o companie mai 
numeroasă şi mai sigură. Acum nu eram decât patru inşi şi, 
pe deasupra, obligaţi să-l supraveghem cu atenţie pe 
prizonier care, deşi se arăta extrem de docil, putea totuşi să 
urzească în taină planuri viclene. Hoblyn călărea la mijloc, 
alături de Bob; în fruntea grupului era Sam; pe urmă 
veneam eu şi Bernard Marshall care, în cursul marşului 
nostru îndelungat, se dovedi un bun călăreț. 

Era înainte de amiază şi soarele atinsese culmile munţilor 
înşiraţi pe partea cealaltă a fluviului. Deşi ne aflam la 
mijlocul lui august, totuşi prezenţa soarelui ne provoca o 
vădită plăcere, căci aici, printre înălțimile acestea 
întunecate, se înserează repede, nu mult după prânz. 
Nopțile erau atât de reci, dimineţile atât de jilave, încât 
mergeam mai tot timpul înfăşuraţi în pături. 


Ziua, Hoblyn călărea liber, îl legam numai pe timpul nopţii. 
Doar răspundea cu propria-i viaţă pentru adevărul 
maărturisirilor sale. 

Mai e mult până la Skettel-Pik şi Head-Pik? mi se adresă 
Marshall. 

Poate că am atinge munţii chiar mâine, dacă, potrivit 
spuselor lui Hoblyn, n-am fi obligaţi să cotim spre dreapta. 

Oare n-ar fi mai bine să mergem de-a dreptul în munţi, ca 
să dăm de Fred Morgan? 

În orice caz, de-a dreptul nu e bine; s-ar putea să fim 
observați. Morgan e cu siguranţă acolo: calendarul arată 
paisprezece august. Patrik, însă, cred că a luat-o către 
vâlceaua unde capitano îşi ţine banii. Şi acolo unde e fiul, s- 
ar putea să vină şi tatăl. De altfel, Patrik n-are decât un 
avans de cel mult câteva ore; doar ne-am ţinut strâns pe 
urmele lui. Astă-noapte a poposit la şase mile de aici; 
vasăzică, dacă a pornit în zori, o dată cu noi, trebuie să fie 
acum la cel mult trei ore înaintea noastră. 

Have care! Atenţie! exclamă deodată Sam, care călărea în 
faţă. Colo, la marginea pădurii, văd o creangă verde pe jos. 
Înseamnă că a fost ruptă de curând; a trecut cineva nu de 
mult pe-aici. 

Ne apropiarăm şi sărirăm din şa. Sam ridică de jos 
creanga, o examina, apoi mi-o întinse şi mie. 

la uită-te, Charlie, la drăcia asta, ca să zic aşa. 

Hm, pun prinsoare că a fost ruptă abia acum un ceas. 

Exact, aşa cred şi eu. lată şi urme de paşi, observi? 

Mă aplecai să le examinez mai îndeaproape. 

Doi bărbaţi. Stai să le măsurăm! 

Scosei din buzunar două beţişoare pe care însemnasem 
măsura urmelor lăsate de Patrik şi de însoţitorul său pe 
locul primului popas. 

Ei sunt! Exact tălpile lor! Nu mai înaintăm! 

Ai dreptate. Să nu simtă că ne ţinem după ei. Dar dacă au 
descălecat aici, înseamnă că aii un anume plan, un scop. 
Iată, colo şi-au lăsat caii; pământul e scormonit cu copitele. 


Iar dincoace urme de paşi care duc în pădure. Hai să 
vedem! 

Ceilalţi trei rămaseră să ne aştepte, iar noi pătrunserăm 
sub bolțile pădurii. Făcurăm o bună bucată de drum până 
când Sam, care mergea în faţă, se opri. Dăduse de un strat 
de muşchi călcat şi bătătorit. Parc-ar fi săpat cineva 
pământul dedesubt, apoi l-ar fi netezit şi acoperit cu 
muşchi. Mă aplecai şi dădui muşchiul la o parte. 

Un târnăcop! constată Sam cu uimire. 

Da, da, aici a stat un târnăcop. 

Sub stratul de muşchi, pe fundul unei adâncituri, se vedea 
conturul exact al uneltei. 

Vasăzică, l-au scos de aici. Dar cine l-o fi ascuns? cugetă cu 
glas tare Sam. 

E lesne de dedus. După ce capitano şi locotenentul au 
îngropat banii şi au părăsit vâlceaua, târnăcopul trebuie să- 
i fi incomodat; de aceea l-au ascuns aici. În orice caz trebuie 
să găsim la marginea pădurii vreun semn pe care l-or fi 
lăsat pentru orientarea lor la o eventuală întoarcere; vor 
avea nevoie de târnăcop ca să dezgroape comoara. 

Aşezai muşchiul la loc şi mă dusei să examinez copacii de 
la liziera pădurii. Într-adevăr, doi copaci, unul pe dreapta, 
celălalt pe stânga urmelor purtau fiecare câte trei 
crestături în cruciş, iar câte trei crengi de jos fuseseră 
rupte. 

Ce concluzie tragi de-aici? Te ajută capul, Charlie? 

Ca şi pe tine şi pe oricare altul. Problema e uşor de 
rezolvat: Patrik are într-adevăr intenţia să se ducă în 
vâlcea. 

Trebuie să i-o luăm numaidecât înainte. Mă întreb însă 
dacă se îndreaptă direct spre vâlcea, sau îl caută mai întâi 
pe tată-său. 

Asta, putem s-o aflăm imediat. 

Mai e mult până cârmeşte drumul vostru de la fluviu şi dă 
în vâlcea? mă adresai lui Hoblyn. 

Cel mult două ore, dacă mi-aduc bine aminte. 


Atunci, să mai întârziem aici! Dintr-o pricină sau alta, 
Patrik poate să se fi oprit undeva, înaintea noastră, şi atunci 
ne observă la sigur. 

All right! Să mai stăm. Dar să nu comitem imprudenţa pe 
care a comis-o el, şi să lăsăm caii de capul lor. Ia, mânaţi-i 
după copaci! Şi să mai îmbucăm ceva, că tot n-am pus nimic 
în gură de la răsăritul soarelui. 

Îi făcurăm pe plac şi ne aşezarăm pe muşchiul moale. Dar 
nici nu apucarăm să ne scoatem merindele, că Hoblyn 
tresări şi arătă cu mâna printre copaci: 

Domnilor, vedeţi strâmtoarea de colo? Parc-am zărit sus de 
tot ca un vârf de suliță lucind la soare, un vârf de oţel. 

Imposibil protestă Sam. Cum să observi vârful unei sulițe 
de la o asemenea distanţă? 

Şi totuşi, Sam intervenii eu nu-i deloc imposibil, dacă 
privirea cade întâmplător exact pe punctul cu pricina, fie el 
cât de mic. Dar asemenea sulițe nu poartă decât indienii... 

Vasăzică, ar trebui ca... 

În acel moment zării şi eu două puncte scânteietoare, unul 
sus, celălalt puţin mai jos. 

Oameni buni, ăştia nu pot fi decât indieni zisei eu. Mare 
noroc că ne-am adăpostit aici! Dacă mai mergeam, ne 
prindeau în toată legea; doar ne bătea soarele în faţă. 

Îmi pusei luneta la ochi şi cercetai strâmtoarea. Tabloul ce 
mi se oferi nu putea decât să-mi stârnească cea mai gravă 
îngrijorare. 

Priveşte şi tu, Sam! Uită-te atent: sunt cel puţin o sută 
cincizeci de inşi. 

Sam apucă luneta, o duse la ochi, apoi o trecu lui Bernard. 

Poftim, master Marshall! Admiraţi-i pe roşii ăştia! Aţi mai 
întâlnit vreodată comanşi? 

Încă nu. Sunt comanşi? 

Da răspunse Sam hotărât. Judecând după regiune, ar 
putea să fie şi apaşi; numai că aceştia poartă chica într-alt 
fel. Observaţii că sunt vopsiți în roşu şi albastru? Ei, asta 
înseamnă că se duc la război. De aceea şi-or fi ascuţit 


vârfurile suliţelor. Fiecare războinic va fi având în tolba lui 
câteva săgeți otrăvite cu care eu nu simt nici o nevoie să fac 
cunoştinţă, ca să zic aşa. Iu ce crezi, Charlie? Ce se 
întâmplă dacă trec pe-aici? 

Ne observă, fără doar şi poate. 

Măi, de-am putea să ştergem cât de cât urmele, să dăm la 
o parte creanga aceea ruptă şi s-o tulim! Dar nu văd cum! 

Nici nu ne-ar fi de prea mare folos, pentru că mai 
îndărătul nostru tot ne-ar descoperi urmele şi ar face cale- 
ntoarsă. 

Ştiu, ştiu. Însă am câştiga timp şi, până să se întoarcă ei, 
ne-am pune la adăpost. 

Ai şi tu dreptate. Urmele copitelor sunt chiar pe margine. 
Poate reuşim să le ştergem. 

În spatele meu se afla un lăstar de molid, subţire, uscat. Îl 
retezai şi-mi făcui un fel de undiţă cu care pescuii creanga 
buclucaşă. Adunai apoi ace uscate de brad şi le presărai pe 
locul unde stătusem, deşi urmele erau şi aşa foarte puţin 
vizibile; numai un ochi de indian ar fi fost în stare să le 
observe. 

Să vedem dacă ne ajută la ceva. Pe mine, unul, nu m-ai 
îmbrobodi cu asemenea procedee vorbi Sam fălos. 

Şi de ce? 

Păi, de când produce arțarul, ca să zic aşa, ace de molid? 

Într-adevăr, chiar în locul cu pricina creştea un arțar; dar 
nu mai aveam ce face. Indienii îmi absorbeau toată atenţia. 
Ajunseseră tocmai la capătul de jos al strâmtorii, se opriră 
acolo şi trimiseră trei călăreţi în recunoaştere. 

High-day, slavă Domnului, nu vin spre noi! exclamă Sam 
plin de bucurie. 

De unde ştiţi? se amestecă Bernard. 

Explică-i tu, Charlie, că tot îţi place să-l instruieşti. 

Foarte simplu. Din grupul lor de recunoaştere, doi au luat- 
o paralel cu fluviul, în jos, iar cel de-al treilea se îndreaptă 
spre albia apei. Aşadar au intenţia să treacă pe malul 
celălalt. Pe aici, însă, nu se vor abate, altminteri n-ar fi luat- 


O în jos, ci în sus. Primii doi au sarcina să controleze dacă 
totul e în regulă, dacă nu se văd ceva urme, iar al treilea va 
stabili dacă Rio Pecos poate fi traversat în acest loc. 

Curând, cei trei indieni se întoarseră din misiunea lor; 
păreau să fi adus veşti bune, deoarece trupa porni 
numaidecât în direcţia fluviului. Acum îi puteam număra cu 
ochiul liber şi se dovedi că le apreciasem forţele mai curând 
în minus decât în plus. Erau nişte flăcăi sănătoşi, zdraveni, 
care păreau să facă parte din două triburi sau aşezări 
diferite, deoarece erau conduşi de două căpetenii. 

Aia doi cu pene de vultur sunt şefii? întrebă Bernard. 

Da. 

Auzisem că şefii lor nu călăresc decât pe cai albi. 

Albi? Ha-ha-ha! râse cu poftă Sam. 

Eşti prost informat îl lămurii eu pe tânărul Marshall. La 
noi, în lumea veche, se găseşte, într-adevăr, câte un general 
care nu încalecă decât pe favoritul său alb. Aici, însă, nu e 
aşa. Indianul nu prea ţine la caii de culoare deschisă. Calul 
alb, putând fi lesne observat, îndepărtează vânatul, iar în 
caz de război te trădează inamicului. Doar iarna, când 
zăpada serveşte de camuflaj, se întâmplă să fie folosiţi şi 
caii bălani, în care caz călăreţul se acoperă şi el cu o pânză 
albă. Am încercat personal trucul acesta sus, la Nord-Park. 

Între timp, caii indienilor coborâseră de pe mal şi, deşi apa 
era repede, călăreţii ţinură atât de precis direcţia, încât 
ajunseră dincolo cu o abatere de numai câţiva coţi. Se 
procedă apoi la o nouă recunoaştere, după care întregul 
detaşament se puse în mişcare. 

Acuma puteam să respirăm uşuraţi; scăpasem de o 
primejdie destul de serioasă. Sam îşi mângâie iapa: 

Ei, bătrâne, ce-ai fi zis dacă roşii ţi-ar fi tăiat ţie coada şi 
mie urechile? Ha-ha-ha! Noroc că treaba asta s-a petrecut 
mai demult! Dar, Charlie dragă, ce se întâmplă acum cu 
Patrik şi cu stakeman-ul lui, ca să zic aşa? Indienii or să le 
descopere cu siguranţă urmele. 

N-or să se atingă de el răspunse în locul meu Hoblyn. 


Nu? Păi de ce? 

Fiindcă se cunosc. Aceştia sunt comanşii din tribul 
Racurroh cu care Patrik şi capitano au fumat pipa păcii. 
Ştiţi, multe din lucrurile acelea le cumpărau ei... 

Asta-i rău, ar putea să facă front comun împotriva noastră 
se îngrijoră Sam. 

Mă rog, aşteptăm şi vedem îl îmbărbătai eu. Patrik se va 
feri să-i aducă în vâlcea. Cel mult va întârzia din politeţe 
câteva ceasuri ca să fumeze calumetul cu căpeteniile lor. 
Apoi îşi va vedea de drum. 

Mă lipii de un copac şi privii în zare, ca să văd ce fac 
indienii. Aceştia dispăruseră la cotul fluviului, după munţi. 
Dar când îmi aruncai privirea în susul apei, mă trăsei 
repede îndărăt. Sam observase mişcarea şi întrebă: 

Ce-i? Mai vin şi alţii? 

Se pare că da! În orice caz, am văzut unul la strunga de 
colo. 

Sam, care păstrase la el luneta, o duse repede la ochi. 

La naiba! izbucni el. Ai dreptate. Dar nu văd decât un 
singur om. Poate că ceilalţi stau în spatele lui. Aha, ce văd? 
Un apaş, ca să zic aşa! 

Zău? 

Exact! Şi încă o căpetenie! Are părul lung de-i cade până 
pe spinarea calului. Iată-l, se îndreaptă spre fluviu, vrea să 
treacă dincoace. 

Dă-mi luneta! 

Mi-o dădu, însă, din păcate, nu mai văzui nimic; călăreţul 
coborâse în apă şi o ridicătură de pământ mi-l acoperea cu 
totul. 

Ştii tu, Charlie, cum vine asta? chibzui Sam. Comanşii, fără 
să ştie, sunt urmăriţi de apaşi, iar conducătorul apaşilor a 
luat-o înainte, ca să nu-i piardă din ochi pe adversari. Dar e 
deştept, al dracului! N-a apucat-o chiar pe urmele lor, ci 
alături, pe strungă. Daţi-vă, bre, mai înapoi! Apaşii ăştia au 
nişte ochi teribili. Şi astupaţi nările cailor, să nu sforăie 
când îl vor simţi pe indian! Că de venit, vine cu siguranţă. 


Cât despre Tony a mea, nici o grijă: are ea destule grăunţe 
în cap! Ei, linişte! 

Nu-l vedeam pe apaş; terenul ne împiedica vederea. Dar 
nu trecură nici cinci minute, că şi auzirăm tropotul calului 
său. 

Ceilalţi se traseră repede îndărăt; eu însă mă pitii după o 
tufă mare. Apaşul venea încet, examinând cu atenţie 
pământul dedesubt. Observase cumva nişte fire de iarbă 
călcate sau vreun alt semn? Aşa se părea. Şiiată că se opri 
chiar în dreptul meu studiindu-mi opera stratul din ace de 
brad improvizat adineauri şi, cuprins de bănuială, sări de 
pe cal cu tomahawkul în mână. 

Trage, Charlie! mă îndemnă în şoaptă Sam. 

Eu însă, pe cât de iute descălecase indianul, pe atât de 
repede ieşii din ascunziş. Braţul lui se înălţă, gata să 
izbească necruţător. 

Winnetou! strigai eu, apropiindu-mă. Vrea oare marele 
conducător al apaşilor să-l omoare pe fratele său? 

Braţul îi căzu şi ochii lui noptatici se luminară duios: 

Charlie! 

Nu-mi rosti decât numele, dar în glasul lui simţii o mare 
bucurie, pe care indienii şi-o stăpânesc de obicei cu 
discreţie. 

Apoi viteazul apaş mă strânse în braţe şi mă lipi de pieptul 
său. 

Fireşte că şi eu mă bucuram nespus de această întâlnire. 
După ce ne privirăm câteva clipe în tăcere, întrebai: 

Ce caută fratele meu tocmai aici, lângă Rio Pecos? 

Winnetou îşi vâri tomahawkul în brâu şi răspunse: 

Puricii au părăsit tabăra comanşilor ca să le dea apaşilor 
sângele acestora. Marele Spirit spune însă că Winnetou le 
va trage pielea de pe cap! Şi fratele meu alb ce face pe-aici? 
Doar îmi spunea acum câteva luni că se întoarce peste apa 
cea mare, la wigwamul său părintesc, pentru ca apoi să 
plece în deşertul acela mai mare şi mai crunt decât Mapimi 
şi Estaccado? 


Am şi fost acasă. Am fost şi în Sahara. Dar duhul preriei 
mă cheamă şi ziua, şi în visurile nopţii. l-am ascultat glasul 
şi m-am întors. 

Fratele meu alb a făcut bine! Inima preriei e largă şi 
darnică; viaţa şi moartea se cuprind în ea. Cine a simţit o 
dată bătaia acestei inimi, chiar de-ar pleca, tot va fi să se 
întoarcă. Howgh! 

Îşi luă calul de căpăstru şi veni cu mine până sub copaci. 
Abia aici dădu cu ochii de însoțitorii mei. Dar în ciuda 
faptului că nu-i pomenisem de prezenţa lor, nu se arătă 
deloc surprins, ci se făcu că nu-i observă. Băgă mâna sub 
oblâncul şeii, scoase pipa şi punga cu tutun şi se aşeză cu 
gravă demnitate. 

Winnetou a fost departe, în miazănoapte, la apa cea mare, 
ca să aducă humă sfântă pentru calumet. Charlie e primul 
om care va fuma cu Winnetou din această pipă. 

Mai sunt aici şi alţii care ar vrea să fumeze cu fratele meu 
TOŞu. 

Winnetou nu fumează decât cu bărbaţii viteji, care nu 
ascund viclenia în inimă şi minciuna în cuvânt. Dar el ştie că 
fratele său alb n-are legături cu oameni netrebnici. 

A auzit oare căpetenia apaşilor de Sans-ear, iscusitul şi 
neînfricatul vânător? 

Winnetou îl ştie din auzite, dar la faţă nu l-a văzut. Sans- 
ear e viclean ca şarpele, isteţ ca vulpea şi viteaz ca 
jaguarul. El îi omoară pe indieni şi-i înseamnă pe răbojul 
puştii! Dar eu ştiu că nişte indieni i-au ucis soţia şi copilul, şi 
că el nu-i omoară decât pe cei ticăloşi. Îi văd aici iapa. De ce 
nu se arată Sans-ear ca să fumeze cu Winnetou pipa păcii? 

Sam se ridică de la locul lui şi se apropie de Winnetou. Se 
vedea că e oarecum tulburat în faţa bărbatului pe care îl 
ştia drept cel mai vestit, mai netemător şi mai drept 
războinic al savanelor. 

Fratele meu roşu a rostit adevărul: eu nu-i omor decât pe 
cei răi, pe cei buni îi ajut spuse el cu modestie. 

Îi făcui semn şi lui Bernard Marshall: 


Căpetenia apaşilor să binevoiască a lumina cu ochiul său şi 
pe acest războinic. A fost, până nu de mult, un om foarte 
bogat; dar bandiții i-au ucis tatăl şi l-au jefuit de diamante şi 
dolari. Ucigaşul e un alb şi se află aici, lângă Rio Pecos. El 
va fi să piară chiar de mâna acestui tânăr! 

Winnetou îi e frate şi îl va ajuta să-l prindă pe ucigaş. 
Howgh! 

Acest ultim cuvânt echivala cu un angajament solemn pe 
care avea să-l respecte cu sfinţenie. Câştigasem deci pentru 
Bernard un ajutor cum nu se poate mai preţios. 

Apaşul îşi umplu pipa şi-i dădu foc. După ce suflă de câte 
trei ori fumul spre cer şi spre pământ, îndreptă calumetul 
către cele patru puncte cardinale şi apoi mi-l întinse mie. 
Împlinii şi eu ceremonialul şi-i trecui pipa lui Sam. După ce 
fuma şi Marshall, pipa reveni la Winnetou. Atunci Sam. Îl 
întrebă: 

Are fratele meu roşu mulţi războinici cu el? 

Iluf! 

Aceasta e, după cum se ştie, o exclamaţie de mirare. Sam 
însă nu cunoştea pe-atunci modul de exprimare al apaşilor 
şi, bănuind că nu fusese înţeles, repetă întrebarea: 

Ziceam dacă fratele meu roşu are mulţi războinici cu el. 

Iuf! Fratele meu alb ar putea să-mi spună de câţi urşi e 
nevoie ca să strivească un muşuroi cu o mie de furnici? 

Păi, ajunge şi un urs! 

Şi de câţi crocodili ca să înghită o sută de broaşte? 

Ajunge un crocodil. 

Şi de câte căpetenii ale apaşilor e nevoie ca să ucidă un roi 
de țânțari Racurroh? Când Winnetou dezgroapă securea 
războiului, el merge de unul singur, fără alţi oameni după 
el. Căci el nu e capul unui trib singuratic, ci regele tuturor 
apaşilor. Oriiîncotro şi-ar întinde braţul, mii de războinici 
zoresc să-i împlinească poruncile; o mulţime de glasuri 
aleargă spre el ca să-i spună ce fac fiii comanşilor; 
sumedenie de cuțite şi tomahawkuri vin să-l doboare pe 
duşman. 


Apoi tânărul şi viteazul şef al apaşilor mi se adresă mie: 

Bărbatul adevărat vorbeşte cu pumnul, Charlie! Dar, te 
rog, spune-mi ce urmăreşti aici împreună cu aceşti oameni 
ai tăi? 

Îi înfăţişai pe scurt, dar exact motivele care ne aduseseră 
la Rio Pecos. Winnetou ascultă atent şi stătu o vreme cu 
ochii în jos. Trăgând ultimul fum, îşi prinse calumetul la gât 
şi se sculă în picioare: 

Fraţii mei albi să binevoiască a veni după mine! 

Îşi scoase calul din pădure şi sări în şa. Încălecai şi eu şi 
plecarăm în trap rapid. Apaşul călărea un murg osos, 
costeliv, pe care îl cunoşteam mai demult. Arăta ca o gloabă 
de ham muncită, prăpădită, şi numai un cunoscător ca 
Winnetou s-ar fi putut hotări să-l folosească la călărie. Calul 
acesta era neîntrecut la galop statornic la trap, răbdător, 
neobosit la pas şi avea un suflu inepuizabil. Ca inteligenţă, 
nu era cu nimic mai prejos decât iapa lui Sam, iar cu 
copitele-i tari ca oţelul punea nu o dată pe goană 
sălbăticiuni primejdioase ca lupul sur sau puma. Când îl 
încăleca, Winnetou şi murgul lui păreau un trup şi un suflet, 
o singură voinţă şi hotărâre. Nicicând animalul acesta 
deosebit de curajos, puternic şi iute, nu a ostenit să-şi 
slujească stăpânul în cele mai grele situaţii. 

Dând de urmele comanşilor, înţeleserăm că hoarda se 
simţise aici sigură şi la largul ei: nu făcuse nici cel mai mic 
efort să le şteargă. Călărirăm aşa preţ de un ceas, oprindu- 
ne la fiece cot, ca să scrutăm împrejurimile. Eram tocmai pe 
punctul de a cârmi iarăşi pe după un pâlc de arbori, când 
apaşul trase puternic de frâu. 

Arătă cu dreapta înainte, iar cu stânga ne făcu semn să 
tăcem din gură, să fim atenţi. Îmi încordai privirea şi nu 
văzui nimic neobişnuit. 

Winnetou însă îşi atârnă puşca de oblâncul şeii, scoase 
cuțitul de vânătoare, descăleca şi, fără a rosti măcar un 
cuvânt, dispăru în pădure. 

Ce să fie, Charlie? întrebă Sam nedumerit. 


Habar n-am. 

Original tip Winnetou ăsta! Nu putea să ne spună şi nouă 
despre ce-i vorba?! 

N-ai auzit ce zicea adineauri: bărbatul adevărat vorbeşte 
cu pumnul. Adică prin faptă. Zărind ceva suspect, s-a dus să 
cerceteze mai îndeaproape situaţia. Ce nevoie să-ţi dea 
lămuriri verbale, de vreme ce acţionează sub ochii tâi...! 

Massa, oh, auzit, massa? interveni Bob. 

Ce? 

Strigat om! 

Unde? 

Aici, după colţ asta. 

Mă uitai întrebător la ceilalţi, dar nimeni nu auzise nimic. 
Se putea, totuşi, ca negrul să aibă dreptate. 

Deodată răsună şi îl auzirăm acum cu toţii glasul ciudat al 
unui wipp-por-will. Oricare altul ar fi fost convins că e într- 
adevăr glasul acestei păsări, dar eu ştiam că nu era decât o 
imitație perfectă realizată de Winnetou. De acest semnal ne 
folosisem cândva în expedițiile noastre comune. 

Un wipp-por-will spuse Sam. Aş fi curios, ca să zic aşa, pe 
unde nu se găseşte soiul ăsta de gaiţe. 

Ba te înşeli, Sam. E pentru întâia oară că auzi asemenea 
glas: ne cheamă Winnetou. Uite-l colo, la câteva sute de 
paşi în marginea pădurii. Haidem! 

Luai de căpăstru murgul apaşului şi pornii călare, însoţit 
de ceilalţi. După ce se convinse că i-am auzit chemarea, 
Winnetou dispăru imediat după copaci. Ajuns la locul cu 
pricina, descălecai şi intrai după el în pa dure. Îl găsii stând 
în picioare, iar jos, pe pământ, zăcea un tânăr legat cu 
propria lui cingătoare. Gemea şi privea în sus la Winnetou, 
cu nişte ochi îngroziţi. 

Fricosule! rosti cu dezgust apaşul. Şi, fără să adauge alt 
cuvânt, îi întoarse spatele. 

Tânărul capturat era un alb. Văzându-mă pe mine tot alb 
se însenină puţin la faţă. O undă de nădejde îi răcori 
sufletul, mai ales când se ivi şi Sam. 


Un alb, un yankeu! exclamă acesta din urmă. De ce fratele 
meu roşu îl tratează ca pe un duşman? 

Ochi rău! răspunse scurt Winnetou. 

Atunci un strigăt se auzi în spatele meu. Întorsei capul, şi-l 
văzui pe Marshall cum se uită stupefiat la prizonier. 

Holfert! Pentru Dumnezeu, ce cauţi aici? 

Marshall! Master Marshall! se miră prizonierul la rândul 
său. 

Era deci o cunoştinţă de-a lui Bernard. Se părea însă că 
apariţia prietenului meu nu-i provoca o deosebită plăcere. 

Cine-i tânărul? întrebai. 

E din Knoxville, îl cheamă Holfert. A lucrat în magazinul 
nostru ne lămuri Bernard. 

Cum de ajunsese aici un fost angajat de-al lui Marshall? Ce 
căuta tocmai în aceste locuri, unde speram să-l găsim pe 
Morgan? Îmi veni o idee: 

Era în serviciul dumneavoastră când aţi lichidat 
întreprinderea? 

Da. 

Mă adresai atunci prizonierului: 

Master Holfert, te căutăm de mult. N-ai vrea să ne spui 
unde se află bunul dumitale amic Fred Morgan? 

Sunteţi detectiv, sir? izbucni acesta speriat. 

Profesia mea vei afla-o la timp. Dar pot să-ţi spun că n-am 
intenţia să mă ocup de dumneata în mod oficial, deoarece 
înclin să cred că ai căzut victimă unei momeli. Răspunde 
aşadar: unde-i Morgan? 

Dezlegaţi-mă şi vă voi spune totul, sir. 

Bernard asista la discuţie ca un martor cu totul uluit. 

De dezlegat nu poate fi vorba, dar o să-ţi slăbim niţel 
legăturile. Bob, ia vezi! 

Negrul ieşi în faţă şi se aplecă. 

Bob, şi tu eşti aici?! exclamă Holfert. 

Yes! Unde massa Bern' acolo Bob. De ce nu rămânem 
massa Holfert de Lu'ville şi venit la munţi? De ce trebuim 
legat massa Holfert? 


Negrul desfăcu puţin legăturile, încât prizonierul reuşi să 
se salte în şezut. Eu continuai interogatoriul: 

Deci, pentru a treia oară: unde se află Morgan? 

În Head-Pik. 

Ai fost mult timp acolo, împreună cu el? 

Mai mult de o lună. 

Unde v-aţi întâlnit? 

Îmi poruncise să vin la Austin. 

Îţi poruncise? Prin urmare, sunteţi cunoştinţe vechi. 

Holfert tăcu. Eu scosei pistolul. 

Fii atent la jucăria asta, master Holfert! Deşi sunt lămurit 
în ce te priveşte, ţin totuşi să-mi spui câte ceva în legătură 
cu asasinarea şi jefuirea patronului dumitale. Dacă nu 
răspunzi sau încerci să minţi, îţi trântesc un glonţ în cap. 
Aici, în Vest, criminalii nu sunt judecaţi cu atâtea formalităţi 
ca dincolo, în Statele Unite! 

Nu sunt un criminal! bâigui Holfert în culmea spaimei. 

Ţi-am mai spus că sunt pe deplin lămurit în legătură cu 
dumneata! Problema ar fi numai dacă e cazul să te tratăm 
ca pe un înrăit fără leac sau ca pe un păcătos care se 
pocăieşte. Aşadar, îl cunoşti mai demult pe Morgan? 

Mi-e rudă. 

Şi te-a vizitat la Louisville? 

Da. 

Mai departe! N-am chef să te tot întreb: poţi vorbi şi 
singur. Gândeşte-te la pistolul meu! 

Dacă master Marshall se retrage, vă povestesc totul. 

Trebuia să ţin seama de starea de spirit, de tulburarea în 
care se găsea criminalul, văzându-se încolţit pe 
neaşteptate. 

Fie pe voia dumitale. 

Îi făcui semn lui Bernard, care se depărta ca să se întoarcă 
însă pe ocolite şi să se posteze la adăpostul unui copac, în 
spatele prizonierului. În clipa aceea parcă citeam în inima 
lui ca într-o carte deschisă. 

Dă-i drumul! îi ordonai lui Holfert. 


Morgan mă vizita adeseori, stăruind să joc cu el cărţi. Până 
la urmă m-a convins. 

Venea în locuinţa dumitale? 

Da. La magazin nu mă căuta niciodată. Tot câştigând la 
joc, am dat în patimă. Pe urmă, am început să pierd şi am 
tot pierdut până i-am rămas dator cu câteva mii de dolari. 
N-aveam de unde să-i plătesc. Atunci m-a ameninţat cu 
denunţul, căci îi dădusem poliţe falsificând semnătura 
patronului meu. Cum era să mă salvez? I-am indicat locul 
unde se află cheile de la magazin. 

Ştiai ce avea de gând să facă? 

Da. Urma să împărţim între noi prada şi să fugim în Mexic. 
Dar, din prevedere, pentru a nu fi descoperiţi de poliţie, 
trebuia să ne despărţim pentru un timp şi să ne dam 
întâlnire la Austin. 

I-ai spus că patronul poartă întotdeauna la el o cheie cu 
care descuie toate uşile? 

Da, i-am spus. Însă nu credeam că-l va ucide. Zicea că are 
intenţia să-l năucească şi atât. L-am pândit amândoi, iar 
Morgan, nici una nici două, l-a înjunghiat. Apoi am deschis 
uşa locuinţei şi am scos mortul pe culoar. Prada am 
împărţit-o pe loc. 

EI a luat diamantele, şi dumneata restul? 

Da. Fiind din branşă, nu mi-a fost greu să vând partea 
mea, fireşte, sub preţ... şi acum... 

Şi acum... da, da, înţeleg! Ţi-a luat Morgan banii! 

Mi i-a luat. 

Vasăzică, ai fost atât de naiv încât să-ţi închipui că un 
tâlhar ca Morgan se va purta corect cu dumneata? Nu ţi-ai 
dat seama că te ademeneşte în pustietatea asta ca să te 
jefuiască de bani? Cum ţi i-a luat? 

Aseară era rândul lui la strajă. Eu adormisem, dar deodată 
mă deşteptai. Morgan îmi luase armele şi portofelul, şi se 
aplecase să mă înjunghie. Spaima mi-a înzecit puterile: l-am 
aruncat de pe mine, am sărit în picioare şi am luat-o la fugă. 
Dânsul m-a urmărit, dar mulţumită întunericului am scăpat. 


Apoi am alergat toată noaptea, temându-mă să nu mă 
descopere în zorii zilei. Abia de curând m-am ascuns aici, 
să-mi trag puţin sufletul şi să dorm. Dar n-a fost chip: au 
trecut călăreţii indieni. Tocmai voiam să-mi continui drumul, 
când l-am văzut pe acest roşu. Am încercat să mă feresc de 
el, dar m-a prins. 

Holfert era frânt de oboseală. Poate că şi această stare îl 
determina să vorbească atât de franc şi deschis, căci 
altminteri glasul lui nu prea trăda căinţă sau regret. 

Mă adresai lui Bernard: 

E omul dumitale. Ce ai de gând cu el? 

Marshall nu răspunse. Pesemne că şovăia între răzbunare 
şi milă. În sfârşit, îi puse prizonierului câteva întrebări 
suplimentare, după care se hotări: 

S-ar putea ca ticălosul să merite moartea, dar ducă-se în 
plata Domnului! 

În condiţiile de aici, asta e şi mai rău ca o moarte imediată 
îi atrasei eu atenţia. Fără experienţă şi ajutor, fără armă şi 
cal, nu va ajunge prea departe. 

Atunci să vină cu noi până găsim un prilej să ne scăpăm de 
el. 

Ne-ar incomoda prea mult, doar mai avem un prizonier. Şi 
apoi, nu e deloc exclus să se înţeleagă amândoi împotriva 
noastră. 

Tot am fi patru contra doi. 

Nu mă gândesc că ne-ar covârşi ca forţă; s-ar putea ivi 
însă momente grele, situaţii încurcate. Mă rog, nici eu nu 
sunt setos de sânge. Am putea să-i dăm, de pildă, un cal de 
povară şi o armă. Consultă-te şi cu Winnetou! 

Indianul stătuse deoparte, urmărind discuţia noastră. 
Acum se apropie de Holfert şi-l dezlegă: 

Ridică-te! 

Prizonierul se sculă în picioare. Winnetou întinse 
arătătorul spre el: 

Ţi-ai spălat mâinile de sângele victimei? 

Da răspunse Holfert smerit. 


Asta înseamnă că aveai într-adevăr mâinile pătate cu 
sânge! Or, sângele, ca să-l speli, cere sânge, nu apă! Aşa 
vrea Manitu şi Marele Spirit al savanei. Vezi ramura aceea 
chiar pe marginea apei, lângă mal? 

Da. 

Du-te şi ad-o încoace! Dacă izbuteşti s-o smulgi de-acolo, 
rămâi în viaţă, căci ramura e semnul păcii şi al iertării. 

Noi, ceilalţi, eram întrucâtva surprinşi de acest ciudat 
procedeu. Holfert se duse până la marginea apei, cam la 
patru sute de paşi depărtare de noi. Condiţia nu era greu 
de îndeplinit: ramura se afla foarte aproape de mal. Întinse 
mâna şi o ajunse. Dar în aceeaşi clipă, Winnetou duse la 
ochi puşca lui de argint. Focul scapără şi Holfert, lovit la 
cap, căzu în apă, cu faţa în jos. 

Calm, fără să se grăbească, apaşul îşi încarcă din nou 
puşca. 

Omul alb nu s-a întors cu ramura, deci a trebuit să moară! 
Spiritul savanei e drept şi milostiv: el nu iartă ca să te ducă 
la pieire. Ucigaşul alb ar fi fost ucis la rândul lui de comanşi 
sau de stakemeni şi leşul lui l-ar fi mâncat coioţii. 

Acestea spuse, Winnetou încalecă şi porni la drum fără 
altă vorbă. 

Îl urmarăm în tăcere, tulburaţi până în adâncul sufletului. 
Comanşii lăsaseră urme peste tot. Era clar că mergeau la 
război; o dovedeau, de altfel, şi culorile cu care îşi vopsiseră 
faţa. Dar se vede că ţinta lor era cam departe, altminteri ar 

fi fost mult mai precauţi. 

Winnetou le cunoştea, desigur, intenţiile, dar era de felul 
lui un taciturn: nu vorbea decât strictul necesar. Tocmai 
voiam să mă apropii de el, când răsunară înaintea noastră 
trei focuri de armă. 

Ne strunirăm numaidecât caii. Winnetou, făcându-ne semn 
să aşteptăm, porni iarăşi înainte şi cârmi pe lângă un cot al 
pădurii. Noi stăturăm pe loc. Apaşul descăleca, se furişă 
printre tufişuri, apoi apăru din nou şi ne chemă printr-un 
gest al braţului. 


Comanşi şi două feţe palide ne informă el în grabă. 

Şi numaidecât se retrase iar în tufiş. Eu, Sam şi Bernard 
ne luarăm după el, în timp ce Bob rămase cu caii, păzindu-l 
şi pe Hoblyn. 

Terenul închipuia la un moment dat un fel de tăpşan larg şi 
de acolo ne izbi o privelişte neaşteptată. Cele două 
căpetenii ale comanşilor îşi înfipseseră suliţele în pământ şi 
îşi agăţaseră scuturile în ele. Şedeau şi fumau împreună cu 
doi albi care se instalaseră unul în dreapta, celălalt în 
stânga lor. Tuspatru caii păşteau în apropiere. Pe tăpşanul 
din faţa lor se desfăşura un exerciţiu de luptă, sălbatic şi 
paşnic în acelaşi timp: comanşii organizaseră unul din acele 
spectacole prin care obişnuiesc să-şi arate măiestria de 
călăreţi şi de mânuitori ai armelor. Aflându-se prea departe 
ca să le putem desluşi feţele, făcui apel la lunetă şi, 
surprins, mă adresai lui Sans-ear: 

Formidabil! Priveşte, Sam! Cine-i tipul de acolo? 

Sam luă luneta şi o duse la ochi: 's death, Fred Morgan cu 
fiul său! Cum de s-au întâlnit aici, ce-or fi căutând printre 
indieni? 

Uşor de dezlegat, dragul meu: Patrik călărea înaintea 
noastră, iar tatăl său venea dinspre Head-Pik, urmărindu-l 
pe Holfert. Şi s-au întâlnit aici. Cu indienii, după cum ştii, se 
află în raporturi bune, n-au de ce să se ferească. 

O fi, dar nu-mi convine deloc. 

De ce? 

Cum îi mai scoatem, ca să zic aşa, din mijlocul roşilor? 

Sper să nu stea mult timp împreună. Oricum, nu aceasta 
poate fi intenţia lor. N-au nici un interes să împartă 
comoara cu indienii. 

Atunci cel mai bun lucru e să rămânem pe loc şi să nu-i 
slăbim din ochi. 

Se pare că aici suntem puşi la adăpost, nu cred ca vreun 
comanş să vină încoace. 

Dar Morgan? interveni Bernard. N-o să treacă pe-aici în 
căutarea lui Holfert? 


Văzând că nici fiu-său, nici comanşii nu l-au întâlnit, va 
presupune că acesta a luat-o pe alt drum. Hai să ne punem 
caii în siguranţă. 

Winnetou aprobă din cap şi eu mă depărtai pentru a lua 
măsurile cuvenite. Era de prevăzut că popasul nostru va 
dura câteva ore. Scosei samarele de pe cai şi intrarăm cu 
toţii mal în adâncul pădurii. 

Bând cu ochii de tăpşanul cu pricina, Hoblyn mi se adresă; 

Sir, acolo sus, pe dreapta, e drumul spre ascunzătoare. 

Acolo? Proastă afacere! 

De ce, Charlie? se vâri în vorbă Sam. 

Fiindcă n-aveam cum ajunge acolo înaintea celor doi 
Morgani. Îţi dai seama: după plecarea comanşilor, bandiții 
vor lua-o imediat încolo. 

Nu vă faceţi griji, sir! interveni Hoblyn. Drumul acesta nu-l 
cunoaşte decât capitano şi cu mine. Locotenentul Patrik o ia 
pe altă parte, către un afluent al lui Rio Pecos. 

Bine, atunci să urmărim liniştiţi spectacolul comanşilor. 

Războinicii se împărţiseră în două tabere „inamice”. Părea 
că se înfruntă cât se poate de serios. În lupta corp la corp 
oamenii se arătau atât de sprinteni şi neosteniţi, încât ar fi 
cucerit admiraţia oricărui spectator european. Caii lor nu 
au şei, nici căpăstru obişnuit, ci poartă, fixată pe spinare fie 
o pătură, fie o piele sau rogojină. De ambele laturi o curea 
solidă, groasă, e petrecută pe grumazul calului, servind de 
sprijin pentru braţul călăreţului când acesta se apleacă pe o 
parte sau alta, agăţat numai cu un picior de spinarea 
bunului său tovarăş. Acest soi de echipament, ca şi 
exerciţiul îndelungat permit călăreţului să se folosească de 
calul său ca de o pavăză, având în acelaşi timp destulă 
libertate de mişcare şi expediind săgețile sau gloanţele 
când peste capul, când pe sub burta calului. Războinicii 
aceştia sunt deosebit de ageri. Dacă e nevoie, aproape că se 
culcă la pământ fie pe dreapta, fie pe stânga calului şi 
acţionează cu atâta viteză şi dibăcie, încât ar face cinste 
celei mai înalte şcoli de călărie artistică... 


Toată atenţia noastră era îndreptată spre acest spectacol 
războinic, plin de ciudăţenii şi frumuseți, semănând cu o 
„Phantasia” arabă. Doar o singură dată, şi spre norocul 
nostru, îmi aruncai privirea îndărăt, spre desişul de unde 
venisem. Şi atunci zării cu spaimă doi călăreţi venind spre 
noi, pe hotarul pădurii, şi cercetând cu atenţie urmele 
comanşilor. Îi avertizai pe ceilalţi: 

Have care, atenţie! Călăreţi! 

Îşi întoarseră cu toţii capetele, şi Hoblyn exclamă: 

Capitano cu Conchez! 

Exact, aşa e! Repede, în pădure! Ştergeţi orice urmă! 

În două minute se făcu totul. Oamenii se retraseră mai în 
adâncul pădurii, în afară de mine şi de Winnetou, care, 
rămaşi mai în faţă, îi observam în ascuns pe noii veniţi. 

Călăreţii se apropiau din ce în ce şi desigur că ar fi cârmit 
spre noi, dacă în acel moment războinicii comanşi n-ar fi 
scos un urlet ca de fiare sălbatice. Era semnalul lor de 
luptă. Călăreţii tresăriră, se uitară o clipă pieziş pe după 
colţul pădurii şi îşi mânară caii către locul unde stătuseră 
adineauri caii noştri. Atunci ne înfundarăm şi noi în pădure. 

Chiar îndărătul noilor veniţi creşteau doi arţari alăturaţi. 
Acolo reuşii să ajung şi să trag cu urechea la discuţia 
bandiţilor. Stăteam cu tomahawkul pregătit pentru orice 
eventualitate. 

Sunt comanşi vorbi capitano. Prin urmare, n-avem de ce 
ne teme. Dar trebuie să dibuim cine sunt cei doi albi. 

E prea departe, nu le vedem feţele. 

Poate să-i recunoaştem după îmbrăcăminte. Cel din faţă, 
nu... nu-l ştiu. 

Celălalt... eh, drăcie, mi-l acoperă cele două căpetenii! 

Capitano, ia vedeţi caii ăia patru! E şi un roib printre ei. 
Nu vi se pare că şaua e cam ciudată? 

Carajo, ăsta e roibul locotenentului! 

Cred şi eu. Înseamnă că unul din albi nu poate fi decât 
locotenentul Patrik. 


Aşa e! Uite că s-a aplecat. Poartă haina aceea pestriță. Ce-i 
de făcut? 

Dacă-aş şti ce intenţii aveţi cu el, poate că mi-ar veni vreo 
idee. 

Acum e într-adevăr cazul să-ţi spun. Am îngropat aici cea 
mai însemnată parte din averea noastră. Nu o puteam ţine 
dincolo, în Hide-Spot, fiindcă se află printre noi unii oameni 
care nu-mi inspiră încredere. Locul unde am ascuns 
comoara nu-l ştie nimeni în afară de mine şi de Patrik care, 
ciudat lucru, în loc să se întâlnească cu tat-său în tabăra 
noastră, a preferat să fixeze întâlnirea aici, la Rio Pecos. 
Asta m-a făcut să îl bănuiesc. Iar faptul că, după ultima lui 
misiune în Estaccado, a venit direct încoace, fără să treacă 
mai întâi pe la mine, mi-a întărit convingerea că are de 
gând să ne fure comoara. Cu indienii ăştia cred că s-a 
întâlnit întâmplător. Acuma, mă întreb cum e mai bine: să-l 
pedepsim chiar aici, pe loc, sau să ne ţinem de el şi să-l 
prindem asupra faptului? 

Cred că a doua cale e mai sigură. Acum n-am putea încă 
să-i dovedim nimic. Va spune că n-a avut alt scop decât să se 
întâlnească cu tat-său. Şi pe urmă, cine ştie ce-o să mai facă 
pentru a-şi atinge țelul! Suntem numai doi contra doi, iar cu 
indienii putem să dăm de bucluc. Nu-s oameni de nădejde. 

Era clar că acest Conchez dorea ca şeful să renunţe la 
planul lor iniţial. Probabil că-l trăgea şi pe el aţa să afle 
locul ascunzătorii. 

Ai dreptate aprobă capitano. Comanşii ăştia Racurroh 
merg la război, deci nu vor zăbovi aici decât un ceas ori 
două. Pe urmă, Patrik va pleca şi el; până la ascunzătoare 
nu mai are mult. Cunosc eu însă un drum şi mai scurt, ca să 
i-o luăm înainte. Numai de-ar fi încă acolo comoara, că nu 
pupă el nimic! 

Cum adică „de-ar fi încă acolo”? Cine s-o fi luat? Doar 
nimeni altul nu cunoaşte taina! 

Hm, Sans-ear şi Old Shatterhand ne-au mai jucat o dată 
renghiul... 


Ei? Păi cum să fi aflat? 

Foarte simplu. Eu voiam să-l trimit pe Hoblyn ca să-l 
urmărească pe locotenent şi am făcut o mare prostie: m-am 
grăbit să-i descriu locul ascunzătorii şi uite că Hoblyn a 
dispărut şi de atunci nu-mi iese din gând bănuiala că, 
pentru a se salva, le-o fi vândut vânătorilor secretul. 

Hm, în cazul acesta poate c-ar fi mai bine să... 

Ce vrei să spui? 

Să ne adresăm comanşilor. 

Adică, să-i punem la curent cu situaţia şi să le întindem 
comoara pe tavă? Nu, asta în nici un caz. De altfel, mai 
avem timp să chibzuim. După câte văd, roşii şi-au scos sacii 
cu merinde. Să îmbucăm şi noi ceva. Adu pastrama! 

Mergând spre cai, Conchez m-ar fi zărit, fără îndoială; de 
aceea mă trăsei repede îndărăt şi dispărui la timp din 
câmpul lui vizual. 

Întors la tovarăşii mei, le comunicai cele auzite. 

Dar în legătură cu cei trei „voiajori”, care au plecat atunci 
cu „locotenentul” pe urmele negustorilor, n-ai auzit nimic? 
întrebă Sam. Unul din ei parcă trebuia să-l însoţească pe 
Patrik! 

Nu, n-am auzit. Poate că Patrik i-a ucis ca să aibă mână 
liberă. Ei, Sam, ce facem cu ăştia doi? 

Îi lăsăm să-şi continue drumul, ca să zic aşa. 

Winnetou însă clătină din cap, arătându-şi dezacordul. 

Fraţii mei albi să nu uite că au numai câte un singur scalp. 

Şi cine o să ni-lia? replică Sam. 

Şerpii de Racurroh. 

N-o să le meargă! De altfel, ei se grăbesc la război şi vor 
pleca de aici cât de curând. 

Fratele meu alb e un vânător vestit şi un războinic viteaz, 
dar nu cunoaşte obiceiurile comanşilor. Ei se vor duce în 
munţi, la mormântul căpeteniei lor Ciu-ga-ciat, adică 
„Fumul negru”. Aşa fac ei o dată pe an, în ziua când Ciu-ga- 
ciat a căzut ucis de Winnetou, căpetenia apaşilor. 


Acum înţelegeam, în sfârşit, de ce Winnetou pornise pe 
urmele lor. 

Ce are a face?! raţionă cu glas tare Sam. Dacă au de făcut 
asemenea drum, de-abia n-o să le ardă de noi, ca să zic aşa, 
şi nici de bandiți. 

Şi eu înclin să rezolv lucrurile fără vărsare de sânge îl 
susţinui pe Sam. 

Fraţii mei albi facă după voia lor rosti ferm Winnetou. 
Cruţându-l pe duşman, pe tâlhar şi ucigaş, ei vor plăti 
greşeala cu propriul lor sânge. Apaşul a vorbit. Howgh! 

N-aş fi vrut să-l contrazic; dar numai cu puţin înainte 
căzuse ucis un om şi mă durea gândul că va fi să mai 
ucidem unul, fie şi un criminal, fără să ne aflăm în legitimă 
apărare. 

Pe când chibzuiam astfel, deodată tabăra comanşilor se 
umplu de strigăte şi de larmă, care păreau să se fi 
dezlănţuit dintr-o pricină neaşteptată. Văzând că şi 
capitano cu însoţitorul său deveniseră foarte atenţi, mă 
furişai până la liziera pădurii, ca să mă lămuresc despre ce-i 
vorba. 

Ajunsei într-un loc sigur, de unde puteam să urmăresc 
situaţia. Comangşii se înghesuiau pe mal, privind la o 
descoperire a lor, poate un cadavru sau uri obiect 
neobişnuit, îl împinseră apoi iarăşi în apă, şi, făcând roată în 
jurul căpeteniilor şi al celor doi albi, încălecară şi porniră cu 
toţii la drum. 

Ce s-a întâmplat? întrebă Bernard după ce revenii. 

Au găsit ceva în apă. S-ar putea să fie cadavrul lui Holfert. 
În cazul acesta suntem descoperiţi. 

Winnetou ascultă atent, apoi mă întrebă: 

Crede fratele meu că un hoit poate pluti atât de departe? 

Uneori da. Apa e iute şi adâncă, malurile netede, cadavrul 
n-are de ce să se agate; merge slobod la vale. 

Fără să-mi dea vreo replică, Winnetou se sculă de jos şi 
dispăru în stânga, pe după copaci. Ştiam ce vrea să facă. 
Mergând în sus, prin pădure, paralel cu fluviul, voia să 


coboare apoi în apă şi să înoate până la faţa locului, ca să se 
convingă ce anume atrăsese atenţia comanşilor. 

Deşi îl ştiam un înotător admirabil, încercarea mi se păru 
foarte primejdioasă. În primul rând, se putea întâmpla ca şi 
capitano cu Conchez, mânaţi de aceeaşi curiozitate, să se 
apropie de locul cu pricina; în al doilea rând, comanşii 
puteau să-şi spună că acolo unde se găseşte cadavrul unui 
om recent omorât, trebuie să se găsească şi autorul faptei. 
Or, în acest caz, plecarea lor nu era decât simulată şi ei s-ar 
fi putut întoarce ca să se convingă de adevăr. Aşa cum într-o 
campanie militară se cere să nu laşi niciodată înapoia ta un 
bastion necucerit sau măcar neîmpresurat, tot aşa şi în 
Vestul Sălbatic se cere să ştii întotdeauna exact pe cine ai în 
spate. Altminteri e foarte primejdios. 

Distanţa pe care urma Winnetou s-o parcurgă înot, dus şi 
întors, era de aproximativ o jumătate de milă. Socotind şi 
cele zece minute de drum pe uscat şi având în vedere 
calităţile lui de înotător, realizarea planului i-ar fi cerut o 
jumătate de ceas. Dar nu trecu nici un sfert de oră şi 
capitano cu însoţitorul său porniră în aceeaşi direcţie. 
Fireşte că nu-i puteam împiedica. 

Presupunerea mea se împlini: cei doi călăreţi se îndreptau 
spre fluviu. Trebuia să întreprind ceva, să-l ajut pe 
Winnetou, care îşi lepădase, desigur, hainele şi armele, 
păstrând asupra lui cel mult cuțitul. Trebuia să acţionez 
repede şi fără să fiu zărit. Îmi luai puşca; 

Voi staţi pe loc! 

Şi fără să dau alte lămuriri, ieşii din ascunziş şi alergai 
într-un suflet pe hotarul pădurii până ajunsei într-un punct 
de unde se vedea lămurit locul unde „obiectul” misterios 
fusese împins din nou în apă. Dar tocmai atunci văzui cum 
capitano îşi duce arma la ochi. Trase, dar nu nimeri. Ştiam 
cu câtă dibăcie înoată Winnetou sub apă. Nici cinci secunde 
nu cred să fi trecut şi-l zării pe apaş săgetând apa ca 
peştele, sărind pe mal şi aruncându-se asupra lui capitano. 
Atunci Conchez îşi ridică repede carabina. Nu mai aveam 


încotro. Mă pregătii să trag şi să-l rănesc. lată însă că 
Winnetou se desprinse de capitano şi se năpusti asupra lui 
Conchez, exact în clipa cinci acesta dădu să apese. pe 
trăgaci. Carabina se descarcă în gol, glonţul se pierdu în 
văzduh. Winnetou îi smulse arma din mână, o prinse ca pe-o 
măciucă şi tocmai bine se feri printr-un salt de capitano 
care, revenindu-şi la timp, era gata să-l lovească cu patul 
puştii. 

Neistovit, apaşul dădu să-i înfrunte pe amândoi deodată, 
când văzduhul se cutremură de un urlet puternic. Nu mă 
înşelasem deci nici în privinţa comanşilor: ei se depărtaseră 
puţin şi, auzind împuşcătura, se întorceau acum în mare 
grabă. 

Înţelegând situaţia, Winnetou îi zbură lui capitano puşca 
din mână din fericire era o puşcă simplă, cu o singură ţeava 
zvârli carabina hăt-departe în apă şi, cu salturi ca de 
panteră hăituită, o luă la goană în susul malului. 

Ştiam că în acest fel îl putea ţine la respect minimum zece 
minute pe cel mai rapid alergător. Cândva, tânărul apaş mă 
învățase şi pe mine să realizez asemenea salturi, care, ele 
fapt, nu mai înseamnă fugă, ci un fel de zbor, o lansare în 
arc prin văzduh... 

Într-adevăr, nu-i trebuiră decât vreo zece minute ca să 
ajungă la hainele sale. De-acolo, inteligent cum era, ştiam 
că o să mai alerge o bucată de drum până să dispară în 
pădure şi, la adăpostul ei, să se întoarcă iarăşi la noi, pe 
ocolite. 

Eu o luai într-un suflet îndărăt, spre ascunzişul nostru: 

Sus, băieţi! S-o ştergem de-aici! 

All devils! Încotro, ca să zic aşa? întrebă Sam. Din partea 
asta vin comanşii! Şi albii vin cu ei. 

Norocul nostru! Vor lua-o repede în sus şi-şi vor pierde 
timpul căutând urmele lui Winnetou. Hai, scoateţi caii la 
marginea pădurii. Cum vedeţi că au trecut comanşii, mânaţi 
la galop în josul apei; dar aveţi grijă să călcaţi chiar pe 
urmele lor, ca să nu le poată deosebi mai târziu pe-ale 


voastre. Eu rămân să vă acopăr retragerea şi să-l aştept pe 
Winnetou. 

Singur? întrebă Sam. 

Bineînţeles întării eu, aruncând o privire spre Hoblyn care 
nici acum nu-mi câştigase încă încrederea. Bernard şi Bob 
au prea puţină experienţă; îi las în seama, ta. 

Well! Atunci plecăm! Comanşii au şi trecut. 

Într-adevăr, ultimul călăreț indian tocmai ne depăşea. 
Acuma eram bine ascunşi de privirile lor: ne acoperea 
streaşină pădurii. În timp ce Sam şi ceilalţi se depărtau, mă 
apucai să şterg cât mai temeinic urmele. Abia sfârşii cu 
treaba, când un foşnet se auzi printre copaci şi Winnetou 
apăru în faţa mea. 

Iuf! Şacalii de comanşi caută urmele apaşului. Unde sunt 
celelalte feţe palide? 

Au luat-o înainte. 

Fratele meu ştie să fie înţelept în orice împrejurare. 
Prietenii lui nu trebuie să ne aştepte prea mult! 

Se îmbrăcă repede eu hainele pe care şi le adusese de la 
mal şi-şi scoase calul din adăpost. Eu privii încă o dată în 
susul fluviului, ca să mă încredinţez că suntem în siguranţă, 
apoi îl întrebai: 

Ce-a găsit fratele meu roşu în apă? 

Leşul albului. Winnetou s-a purtat azi în două rânduri ca 
un copil neştiutor. A greşit, dar nu se teme. Iar fraţii lui albi 
îl vor ierta. 

Era o mărturisire pe care Winnetou, atât de mândru şi 
încrezător în sine, numai mie putea să mi-o facă. Până să-i 
dau vreo replică, apaşul porni în galop, ca împins de 
furtună. Abia de-l putui urma călare pe mustangul meu. 

Oamenii noştri se opriseră la un cot, de unde drumul 
cârmea la dreapta, spre munţi, depărtându-se de cel al 
comanşilor. Sam descălecase şi se trudea, împreună cu 
ceilalţi, să învelească cu cârpe copitele cailor. În acest scop, 
rupserăm câteva pături din cele aduse de la Hide-Spot. Apoi 


ne continuarăm drumul. Winnetou, ţinându-şi calul de frâu, 
venea după noi pe jos, ştergând urmele. 

După ce trecurăm de prima buclă a trecătorii, eu mă oprii 
şi sării din şa: 

Bernard, du calul meu ele frâu, până vă ajung din urmă. 

Ce ai de gând? mă întrebă Sam. 

Vreau să aştept aici, să văd ce intenţii au comanşii. 

Prea bine. Sunt şi eu curios dacă li-e dor de noi sau nu 
prea. 

Grupul porni mai departe, în timp ce eu mă strecurai în 
desiş. Nu trecu decât foarte puţină vreme şi auzii tropot de 
copite. Se întorceau comanşii. Dar nu toată ceata. Numai 
jumătate. Unde să fi fost ceilalţi? Îi recunoscui şi pe cei doi 
Morgani. Capitano şi Cochez lipseau. Indienii veneau la pas, 
cu privirile aţintite în pământ. Deodată se opriră pe locul 
unde stătuserăm noi. Căpetenia, care se afla cu acest 
detaşament, sări repede de pe cal, se aplecă şi culese ceva 
de jos, arătându-le şi celorlalţi. Numaidecât terenul fu 
cercetat cu toată atenţia. Apoi se ţinu o consfătuire, după 
care cei doi Morgani şi căpetenia se desprinseră de restul 
trupei şi o luară prin trecătoare. 

Cei trei se apropiau examinând amănunţit fiecare petic de 
pământ. Erau clipe de mare primejdie pentru mine. Totuşi, 
datorită măsurilor pe care le luasem, nu desluşiră nici cel 
mai mic indiciu al prezenţei noastre. Când trecu pe lângă 
mine căpetenia, zării în mâna lui semnul care îi stârnise 
bănuiala. Era un fir de lână desprins de la o pătură pe care 
o rupsesem pentru a înveli copitele cailor. Aşadar, viaţa 
noastră atârna literalmente de un fir. 

Mai merseră o bucată, dar negăsind nimic suspect, făcură 
cale-ntoarsă. Convinşi că nimeni nu trecuse pe acolo, cei doi 
Morgani îşi mai dezlegară limbile. 

N-a fost nimeni pe-aici vorbi Fred Morgan. Urmele erau 
ale cailor noştri. 

Dar cine să fi fost indianul şi cei doi albi care au dispărut? 
întrebă fiul său. 


Aflăm noi în curând. N-au cum să ne scape. Păcat că n-am 
putut dibui din ce trib face parte indianul. Cum să-l 
recunoşti aşa, în pielea goală?! 

Oricum, dacă mortul era Holfert, acela despre care mi-ai 
vorbit, atunci indianul ne-a făcut un bun serviciu. 

Holfert era! Dar ce căuta indianul tocmai acolo unde 
poposiserăm atâta vreme? Să fi venit înaintea noastră, sau 
mai târziu? Cred că... 

Restul discuţiei îmi scăpă. Cei doi Morgani şi căpetenia se 
depărtară. Din cele auzite, puteam totuşi să trag concluzia 
că deocamdată ne aflam în siguranţă şi că ceilalţi doi 
bandiți capitano şi Conchez preferaseră să nu apară în faţa 
comanşilor, probabil pentru ca să-l poată surprinde pe 
„locotenent” asupra faptului. Mi se părea însă destul de 
problematic dacă acest capitano şi însoţitorul lui vor izbuti 
să se sustragă privirii veşnic treze a războinicilor comanşi. 

Acum, tustrei ajunseră din nou grupul indienilor care, la 
ordinul căpeteniei, cotiră şi dispărură pe după pădure. Eu, 
realizându-mi astfel scopul, mă luai repede după tovarăşii 
mei care, între timp, străbătuseră o distanţă serioasă. Îi 
ajunsei din urmă abia după o jumătate de ceas. Winnetou 
mă privi întrebător şi îi relatai toată istoria. 

Well zise Sam, care se apropiase să asculte. Am reuşit să le 
jucăm o festă. 

Comanşii au ochi care nu văd şi urechi care nu aud paşii 
duşmanului. Fraţii mei albi pot scoate acuma „mocasinii” de 
pe copitele cailor! 

Le scoaserăm bucuroşi, deoarece caii cu copitele 
înfăşurate biruiau cu greu obstacolele drumului. 

Nu era deloc uşor să urci călare prin acest defileu 
neumblat, plin de bolovani şi arbori prăbugşiţi de bătrâneţe 
sau frânţi de furtuni. Cu cât înaintam, cu atât mai sălbatic 
devenea ţinutul: Până ce, în amurg, ajunserăm sus, pe 
lanţul de culmi care se înşiră de la nord la sud, paralel cu 
Sierra. Trecurăm de partea cealaltă şi, pe când soarele 


asfinţea, coborârăm într-un loc foarte prielnic pentru 
popas. 

Seara şi noaptea se scurseră în linişte. Dimineaţa, o scurtă 
recunoaştere pe traseul străbătut mă convinse că nu 
fuseserăm urmăriţi. 

Ne continuarăm drumul pe un teren ce semăna mult cu 
cel întâlnit cândva de mine în Colorado. Pădurea se rărea 
treptat, din pricina climei din ce în ce mai calde şi 
secetoase. O sumedenie de vaduri adânci şi seci aminteau 
de apele ce domniseră cândva în acele locuri... 

În sfârşit, înaintând mereu în direcţia est, desluşirăm în 
faţa noastră culmile împădurite ale lui Sierra Blanca. 

La poalele muntelui dădurăm peste numeroase cursuri de 
apă, afluenţi ai lui Rio Pecos, şi printre acestea 
identificarăm pârâul care străbătea vâlceaua căutată de 
noi. 

Ajunserăm acolo târziu după-amaiză. Era o vâlcea lungă 
de aproximativ o milă şi jumătate şi largă cât s-o străbaţi în 
treizeci de minute. Jur împrejur se înălţau munţii 
împăduriţi, iar de-a lungul apei, până în inima vâlcelei, se 
întindea un covor de iarbă grasă, fragedă. 

Din păcate, nu puteam lăsa caii la păscut: ar fi însemnat să 
ne trădăm prezenţa. 

Asta-i vâlceaua? îl întrebai pe Hoblyn, ca să fiu sigur că nu 
greşesc. 

Sută-n sută, sir. Uitaţi-vă, sub stejarul acela de sus am 
poposit cu capitano când am fost prima oară aici. 

Propun să căutăm un loc de păşune într-o văiugă şi să 
lăsăm acolo caii, sub paza unuia dintre noi. 

Sună frumos cuvântă Sam dar ce te faci dacă la un 
moment dat avem nevoie urgentă de cai, ca să zic aşa? Eu, 
unul, n-o duc pe lony aşa departe. 

Well, atunci să găsim un adăpost potrivit în pădure. Mă 
duc eu cu Bob în partea asta, iar Winnetou să caute în 
cealaltă parte. Restul aşteptaţi până venim înapoi! 


Descălecai, îmi luai puşca la umăr şi, împreună cu Bob, 
dispărui în pădure. Aceasta se revărsa parcă, asemenea 
unei cascade verzi, pe coasta prăvălatică a văii. Datorită 
arborilor răsturnaţi peste tot şi blocurilor mari de piatră, nu 
era uşor să ne aducem acolo caii. Exploram astfel pădurea, 
mergând la o oarecare distanţă unul de celălalt, când, la un 
moment dat, auzii glasul îngrozit al lui Bob: 

Massa, venim! Oh, massa! 

Alergai în direcţia lui şi-l văzui agăţat cu desperare de 
craca unui fag mărunt. 

Ce-i cu tine, Bob? 

Venim, massa! Ajutăm! Ba nu! Nu venim! Fugim şi aducem 
lume tot, ucidem dihania! 

Nu era nevoie să-l mai întreb la ce anume se referă, 
deoarece dihania se afla lângă copac. Era un urs, unul din 
urşii aceia amabili pe care vânătorul îi numeşte „grizzly”. 

Auzisem şi leul scoțând acel răcnet rostogolit căruia arabii 
îi spun Rad, adică tunet. Ascultasem cu inima cât un purice 
chiar dacă mâna nu-şi permitea nici un tremur glasul 
înfricoşat al tigrului din Bengal. Dar mormăitul acestui urs 
gros, răguşit, demonic, sunând a batjocură îţi pătrunde 
toată fiinţa şi, oricât de curajos ai fi, parcă-ţi îngheaţă şi 
sângele în vine, şi dinţii în gură. 

Fiara se găsea cam la opt paşi de mine; căscase botul şi se 
ridicase pe labele dindărăt. Unul din doi ursul sau eu avea 
să piară. Ţintii un ochi al bestiei şi apăsai pe trăgaci. Cât ai 
clipi, mai trăsei un foc în regiunea inimii. Apoi aruncai 
puşca, scosei cuțitul şi, sărind mai în lături, pregătii 
lovitura. Ca şi cum cele două gloanţe nici nu l-ar fi atins, 
ursul venea spre mine, uriaş, ridicat în două labe, Trei, 
Cinci, şase paşi. 

Tocmai ridicasem cuțitul ca să lovesc când, deodată, 
colosul se muie, îşi aplecă labele din faţă, scoase un fel de 
grohăit sinistru şi stătu aşa nemişcat preţ de un minut. Apoi 
se prăbuşi ca trăsnit. 


Unul din gloanţe îi găurise capul, celălalt inima. Deci 
ambele pătrunseseră în plin centru vital. În asemenea 
condiţii pantera sau jaguarul ar fi căzut ca nişte pisoi. Dar 
grizzly-ul meu îşi continuase liniştit drumul; încă doi paşi, 
atât, şi m-ar fi strivit! 

Oh, massa, bun, frumos! se bucură Bob de sus de pe cracă. 
Urs mort bine, massa? 

E mort de-a binelea. Poţi să cobori. 

Sigur mort, massa? Nu mâncăm la Bob? 

Nici o grijă. 

Pe cât de repede se căţărase pe cracă, pe atât de repede 
cobori pe pământ. Dar de urs se apropie cu mare teamă. De 
fapt, şi eu mă aplecai cu destulă prudenţă, ca să-i aplic două 
lovituri de cuţit între coastele a doua şi a treia. 

Oh, mare dihania, mai mare ca om! Avem voie şi Bob să 
mâncăm urs? 

Desigur. Labele şi şuncile sunt foarte bune. 

Oh, massa, dam la Bob labe şi şunci! Asta place mult dacă 
foarte bun. 

Împărţim carnea între noi şi ai să-ţi primeşti porţia. 
Deocamdată stai aici că eu mă întorc imediat. 

Bob stăm aici? Oh, dacă urs face iar viu? 

Atunci sari din nou pe cracă. 

Dacă massa plec, mai bine sărim chiar acum. 

Şi nici una, nici două, negrul se caţără iarăşi pe cracă. 
Bietul de el de fapt, nu era fricos. Înfrunta cu vitejie orice 
duşman biped. Dar un grizzly încă nu-i ieşise în drum; de 
aceea nici nu-i luai în nume de rău caraghioasa prudenţă. 

Examinai apoi împrejurimile, pentru a stabili dacă nu 
aveam cumva de-a face cu o întreagă familie de urşi. Nu 
găsii însă decât urmele celui doborât. Aşadar, nu mai era 
primejdie. De altfel, nici nu rămaserăm prea multă vreme 
singuri. Winnetou şi ceilalţi, auzind împuşcăturile şi neştiind 
ce anume se întâmplase, alergară cu toţii în ajutorul nostru. 

Toată lumea se miră de neobişnuita mărime a ursului, iar 
Winnetou îşi muie punga cu „medicamente” în sângele 


fiarei. 

Fratele meu alb a ochit bine. Sufletul ursului îţi va mulţumi 
că a fost eliberat fără chinuri ca să ajungă la strămoşii săi, 
în veşnicele plaiuri ale vânătoarei. 

După credinţa indienilor, fiecare urs cenuşiu poartă în sine 
câte un suflet de vânător, care îşi ispăşeşte astfel păcatele. 

Winnetou îmi ajută să jupoi ursul şi să aleg carnea cea mai 
gustoasă. Restul îl acoperirăm cu crengi, pietre, muşchi şi 
pământ, ca să nu atragă vulturii, a căror năvală ar fi putut 
să stârnească atenţia şi bănuiala duşmanilor. 

Între timp, Winnetou descoperise de cealaltă parte a 
vâlcelei un loc potrivit pentru a pune caii la adăpost. 
Aflându-ne în plină zi, nu ne sfiirăm să aprindem focul şi să 
frigem labele ursului. Avurăm astfel un prânz copios şi 
mâncarăm cu poftă. 

Seara, după ce organizarăm schimburile de străji, ne 
învelirăm în pături, dându-ne odihnei. Dormirăm 
netulburaţi toată noaptea şi apoi o bună parte a dimineţii se 
scurse fără nici un eveniment deosebit. 

La intrarea în vâlcea stabilirăm un post de observaţie. 
Sam, preluând la un moment dat schimbul, nici nu apucă să 
se instaleze, că se şi întoarse în fuga mare. 

Vin! anunţă el. 

Cine? 

Asta încă n-o ştiu exact, ca să zic aşa, până nu se apropie. 

Câţi sunt? 

Doi călăreţi. 

la să-i vedem! 

Alergai până acolo şi, cu ajutorul lunetei, îi recunoscui pe 
cei doi Morgan. Mai aveau cam un sfert de ceas până să 
ajungă în vâlcea. Şterserăm cu grijă orice semn care le-ar fi 
putut da de gândit şi, având în vedere că eram mai 
numeroşi decât ei, socotirăm că-i putem întâmpina fără 
teamă. 

Dădui tocmai să mă întorc împreună cu Sam, când auzii în 
spatele meu trosnind tufişul. Să fi fost încă un urs? 


Ascultarăm atenţi, ţinându-ne răsuflarea, şi ajunserăm la 
concluzia că e vorba de două făpturi care se apropiau de 
noi dinspre munţi. 

All devils, pe toţi dracii! Cine să fie? 

Vedem noi. Hai în tufiş! 

Ne ascunserăm bine de tot, pitulaţi pe după crengi şi gata 
de apărare pentru cazul că ar fi dat peste noi nişte 
sălbăticiuni. Dar după câteva minute constatarăm că nu e 
vorba de nici un fel de fiare, ci de doi bărbaţi care veneau 
cu caii de căpăstru. Şi bărbaţii aceştia nu erau alţii decât 
capitano şi Conchez. Caii păreau sleiţi de puteri, dar nici 
călăreţii nu arătau ca după o plimbare de agrement. 

Se opriră nu departe de noi. De acolo aveau o perspectivă 
largă. 

În sfârşit! rosti capitano, respirând uşurat. Un drum ca 
ăsta n-aş mai vrea să fac prea curând. Bine c-am sosit 
barem la timp; încă n-a fost nimeni pe-aici. 

De unde ştiţi? se îndoi oarecum Conchez. 

Ascunzătoarea e neatinsă. Înseamnă că alde Morgan n-au 
fost. Iar altcineva ce să caute tocmai în locul ăsta sălbatic? 

S-ar putea, nu zic, să aveţi dreptate. Deci, nu vă mai 
sinchisiţi de Sans-ear şi Old Shatterhand? 

Nu, nu mai intră în consideraţie. Dacă s-ar fi luat după 
Morgani, atunci s-ar fi izbit de trupa comanşilor. 

Dar cine să fi fost indianul care înota gol-goluţ în Rio 
Pecos? Şi mortul? 

Nu ne priveşte. Bine că suntem asiguraţi. Pavăză ne sunt 
comanşii care vin din urmă. Nimeni nu poate să treacă de 
ei. 

Credeţi că vin într-adevăr? 

Mai mult ca sigur. Pe roşul acela l-au lichidat dacă era 
vreun duşman de-al lor (ceea ce însă nu cred, pentru că 
apaşii nu se aventurează acum până aici) şi s-au luat cu 
siguranţă pe urmele noastre. Doar le-am oferit la urme, de 
parc-ar fi trecut o cireada de bizoni. 

Şi dacă ne descoperă aici? 


Nu-i nimic. Suntem prieteni. Cel mult se, vor mira că i-am 
ocolit, dar îi lămuresc eu. Le spun că locotenentul... 

Dar, ia vezi! Mă las spânzurat dacă unul din călăreţii de 
colo nu e Patrik! 

Într-adevăr! 

Tocmai bine îmi pică-n labă! Îl învăţ eu minte ce înseamnă 
să-ţi trădezi căpitanul şi camarazii! 

Sunt singuri! Asta e o dovadă că trupa comanşilor vine 
într-adevăr încoace, în urma noastră. Dar să vă întreb ceva, 
capitano: vreţi să scoateţi comoara chiar azi, în prezenţa 
mea? 

Fireşte. 

Şi ce-o să faceţi cu ea? 

O împărţim. 

Ce înseamnă asta? O împărţim cu toţii, sau numai cu 
mine? 

Cum preferi? 

Asta e mai uşor de gândit decât de rostit, capitano. Dar 
ştiind cum stau lucrurile la Hide-Spot, zău că ar fi bine să 
nu mai dăm pe-acolo. După ce ţi-ai cheltuit anii în osteneli, 
te cam trage inima spre tihnă şi confort. Or, eu cred că din 
comoara asta, chiar dacă-mi pică şi mie o parte, veţi putea 
trăi fără grijă. 

Vorbeşti ca din carte, Conchez. N-aş putea să nu fiu de 
acord cu tine. Dar deocamdată, să le dăm o lecţie măgarilor 
ăstora. Haidem! Uite colo un locşor minunat, chiar lângă 
comoara după care li se scurg balele. 

Nu cumva capitano viza chiar locul unde se aflau oamenii 
noştri? în orice caz, apucară amândoi în direcţia respectivă. 
Sam şi cu mine ne luarăm tiptil după ei. Erau atât de siguri 
pe situaţie, încât nici nu dădură atenţie urmelor pe care le 
lăsaserăm venind încoace. Ce-i drept, ca să le descopere ar 
fi fost nevoie de un ochi ager, experimentat. 

Ai noştri sesizară, fireşte, că se apropie cineva străin şi 
luară poziţie de apărare. Îmi amintesc şi azi mutrele celor 
doi onorabili când, depăşind ultimul rând de tufe, dădură cu 


ochii de indianul pe care îl căutaseră la Rio Pecos. Era cât 
pe-aci să explodez în râs. 

Hoblyn! exclamă Conchez, recunoscând pe fostul său 
tovarăş de crime. 

Hoblyn? făcu fâstâcit capitano. Hoblyn, pe legea mea! Ce 
cauţi în Sierra Blanca? Cine sunt oamenii aceştia? 

Mă strecurai în spatele lui şi-l bătui uşurel pe umăr: 

Cunoştinţe vechi, capitano! Vă aflaţi între cunoscuţi. Poftiţi 
mai aproape, luaţi loc, simţiţi-vă ca acasă! 

Cine sunteţi dumneavoastră, se?or? întrebă el. 

Întâi de toate, îngăduiţi-mi să vi-i prezint pe domnii 
aceştia. lată-l pe master Bob, negrul şi prietenul unui 
anume master Williams, pe care l-aţi cunoscut foarte bine. 
Acest gentleman alb e domnul Marshall din Louisville, care 
are câte ceva de vorbit cu alde Morgan, tatăl şi fiul, care la 
rândul lor umblă să vă fure ouăle din cuib. Acest monsenior 
indian e Winnetou, despre care aţi mai auzit, desigur, şi nu 
e cazul să adaug amănunte. lar celălalt gentleman e, ca să 
zic aşa, Sans-ear. În ce mă priveşte, mie mi se spune uneori 
Old Shatterhand. 

Pe capitano îl trecură toate năduşelile. Bâlbâi: 

Să fie cu... cu putinţă? 

Ba bine că nu! Ei hai, staţi jos, făceţi-vă comozi ca şi mine 
când v-am spionat la Hide-Spot. Am stat atunci chiar în 
spatele dumneavoastră şi v-am luat pistolul drept amintire. 
Alaltăieri iarăşi, în timp ce-i supravegheați pe comanşi şi vă 
făceaţi destăinuiri reciproce. Bob, dezarmează-i, te rog, pe 
aceşti domni şi leagă-i frumos de mâini şi de picioare. 

Se?or 

! protestă capitano. 

Calm, stimabile! Vorbim cu dumneavoastră cum se cuvine 
să vorbeşti cu nişte stakemeni. Deci, nu vă osteniţi degeaba. 
Până să ajungă domnii Morgan în vâlcea, veţi sta amândoi 
legaţi şi cu căluşul în gură. Sau, poate... morţi! 

Toate acestea se desfăşuraseră atât de repede şi 
neaşteptat, încât capitano şi Conchez nici nu reuşiră să 


schiţeze măcar un gest de apărare. 

la spune, se?or capitano, unde se află ascunzătoarea după 
oare tânjesc cei doi Morgani? 

Lucrurile de acolo nu vă aparţin! 

Mă rog, s-ar putea totuşi să ne aparţină. Nu vreau să te 
oblig să-mi dezvălui secretele, dar am o întrebare la care 
trebuie să-mi răspunzi: Ce s-au făcut aşa-zişii voiajori care 
au plecat cu „locotenentul” dumitale, şi mai ales negustorii 
pe care aceştia îi urmăreau? 

Negustorii... hm, nu ştiu... 

Well, e clar. Şi voiajorii? 

Doi dintre ei trebuie să se fi întors la Hide-Spot. Pe al 
treilea l-a ucis locotenentul în drum. L-am găsit mort. 

Mi-am închipuit. Acum deschideţi frumos guriţele, să vi le 
astupăm. E o măsură de prevedere, ca nu cumva să ne 
trădaţi celor doi carajos. 

Tocmai terminasem cu operaţia, când Fred Morgan şi fiul 
său apărură la intrarea în vâlcea. Se opriră pentru o clipă şi 
cercetară cu ochii terenul. Apoi Patrik dădu pinteni calului 
şi porni la trap, urmat de tatăl său. Părea că au de gând să 
termine totul repede, să nu piardă mult timp. Drept în faţa 
noastră, cam la douăzeci de paşi, creştea tufăriş de mure. 
Într-acolo se îndreptară amândoi. 

Aici, tată! 

Aici? Bun loc! Nu i-ar trace nimănui prin minte să caute 
aici o comoară. 

S-o dezgropăm repede şi să plecăm. Naiba ştie cine or fi 
fost cei doi albi şi dac-au încăput sau nu pe mâinile 
comanşilor...! 

Descălecară. şi-şi priponiră caii lângă apă. În timp ce 
animalele se adăpau însetate, bandiții îngenuncheaseră, 
puseseră armele deoparte şi începuseră să taie tufărişul cu 
cuţitele. Scurmară apoi adânc în pământul negru, afânat. 

lată! exclamă Patrik după o vreme şi scoase la iveală un 
balot cusut cu grijă într-o piele păroasă de bivol. 

Asta-i tot? 


Tot, dar ne ajunge: bancnote, cecuri şi aşa mai departe. 
Hai să astupăm la loc şi s-o ştergem! 

Poate mai rămâneţi niţel, ca să zic aşa! 

Le vorbise Sam în timp ce eu, dintr-un salt, mă aşezai între 
bandiți şi armele lor. Ceilalţi duseră puştile la ochi. 

Sam stătea înaintea celor doi Morgani ea un tigru gata să 
sară asupra prăzii. În primul moment aceştia rămaseră cu 
gurile căscate, dar, revenindu-şi curând, dădură să apuce 
armele. 

Staţi aşa! Îi ameninţai cu pistolul. Un pas, şi vă împuşc! 

Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă Fred Morgan. 

Întreabă-l pe fiul dumitale, aşa-zisul master Mercroft. 

Cu ce drept ne ameninţaţi? 

Cu acelaşi drept cu care aţi atacat, de pildă, pe master 
Marshall din Louisville, apoi pe călătorii din tren, sau, cu 
mult înainte, ferma unui oarecare Sam Hawerfield, aci de 
faţă. Făceţi-ne, vă rog, plăcerea şi culcaţi-vă jos...! 

Preferăm să stăm în picioare! 

O să vă culcaţi, totuşi, după ce veţi afla numele nostru. 
lată-l aici pe Winnetou, căpetenia apaşilor; iată-l şi pe Sans- 
ear, fostul fermier Sam Hawerfield; iar despre mine îţi va fi 
vorbit desigur fiul dumitale. Număr până la trei. Dacă nu vă 
culcaţi, adio viaţă! Atenţie! Unu... doi... 

Se supuseră amândoi scrâşnind din dinţi de ciudă. 

Bob, leagă-i! 

Bob bine legăm, frumos legăm făgădui negrul şi făcu tot 
ce-i stătea în putinţă ca să se ţină de cuvânt. 

Bernard Marshall îi păzise până atunci pe ceilalţi 
prizonieri. Acum Bob îi luă locul şi tânărul se apropie de 
noi. Recunoscându-l, Fred Morgan holbă ochii cât cepele, 
ca în faţa unui strigoi. 

Marshall! 

Acesta îl fulgeră doar cu privirea şi nu rosti nici un cuvânt, 
dar ochii lui spuneau mai mult decât ar fi spus vorbele. 
Stăruia în el hotărârea fermă, calmă a dreptei răzbunări. 


Bob, adu-i şi pe ceilalţi! porunci Sam. Nici noi nu avem 
chef, ca să zic aşa, să întârziem multă vreme aici. Vom 
proceda scurt şi expeditiv. 

Negrul îi aduse pe capitano şi pe Conchez. Hoblyn veni şi 
el. Se comportase în orice caz mai corect decât era de 
aşteptat din partea unui tâlhar. 

Cine ia cuvântul? întrebă Bernard. 

Tu, Charlie! fu de părere Sam. 

Ba nu. Suntem aici toţi cointeresaţi. Numai Winnetou 
poate fi obiectiv, imparţial. Dânsul e căpetenia preriei. Să i 
se dea lui cuvântul! 

Ceilalţi căzură de acord, iar apusul încuviinţă din cap: 

Căpetenia apaşilor aude vorbind Spiritul savanei. Îi va 
judeca, deci, cu dreptate pe fiii feţelor palide. Fraţii mei să- 
şi ia armele în mâini, pentru că numai bărbaţii întregi au 
dreptul să-i judece pe prizonieri! 

Aceasta e tradiţia indienilor, şi ne supuserăm. Winnetou 
vorbi: 

Ce nume poartă acest alb? 

Hoblyn răspunse Sam. 

Ce vină are? 

A fost şi el stakeman. 

Au văzut fraţii mei ca el să fi ucis pe vreun alb? 

Nu. 

A mărturisit de bunăvoie că e ucigaş? 

Nu. 

Pe cine i-a ajutat până acum: pe stakemeni sau pe fraţii 
mei? 

Pe noi. 

Atunci fraţii mei să-l judece cu inima, nu cu arma. 
Winnetou doreşte ca acest om să fie liber, dar să nu se mai 
întoarcă printre stakemeni! 

Îl aprobarăm cu toţii. Sentința apaşului corespundea într- 
atât propriei mele păreri, încât luai puşca şi cuțitul lui Fred 
Morgan şi le dădui lui Hoblyn. 


Poftim! Eşti liber şi ai, prin urmare, dreptul să dispui iarăşi 
de arme. 

Mulţumesc, sir! spuse Hoblyn în culmea bucuriei. Vă 
asigur că n-am să vă dezamăgesc. 

I se citea pe faţă că-şi va ţine făgăduiala. Winnetou 
continuă: 

Cine-i această faţă palidă? 

Şeful stakemen-ilor. 

Ajunge atât! Să piară! E cineva de altă părere? Nimeni nu 
scoase vreun cuvânt. Era deci o confirmare a sentinţei. 

Şi pe omul acesta cum îl cheamă? 

Conchez. 

E un nume pe care-l poartă oamenii vicleni şi făţarnici ai 
sudului. Ce-a fost, cu ce se ocupă? 

Stakeman. 

Şi ce căuta aici? Voia să-i înşele pe propriii lui tovarăşi, să 
pună mâna de unul singur pe comoară. E un om cu două 
suflete şi cu două limbi. Să piară! 

Nici acum nu interveni nimeni în apărarea acuzatului. 
Winnetou adăugă: 

Dar nu de mâna unui om cinstit să piară, ci de mâna unuia 
condamnat ca şi el. Cum îl cheamă pe ăstălalt? 

Patrik. 

Să fie dezlegat şi să-i arunce pe stakemeni în apă! Nici o 
armă să nu se atingă de trupurile lor! Să piară înecaţi! 

Bob îl dezlegă pe Patrik şi, sub paza puştilor noastre, 
acesta execută ordinul cu un zel de care numai criminalii 
înrăiţi sunt capabili. Se ştia pierdut şi-şi manifesta deschis 
satisfacția de-a fi el călăul foştilor săi complici. Aceştia erau 
atât de strâns legaţi, încât nu puteau să se apere în niciun 
fel... 

În două minute totul se isprăvi. Patrik se lăsă iarăşi legat. 
Altă alegere nu avea. 

Şi acum, cine sunt aceste două feţe palide? întrebă 
Winnetou, arătând spre cei doi Morgani. 

Tată şi fiu. 


Ce vină le găsesc fraţii mei albi? 

Eu îi învinuiesc de moartea soţiei şi copilului meu vorbi 
Sam. 

Iar eu îl acuz pe bătrânul Morgan pentru tâlhărie şi 
asasinarea tatălui meu adăugă Bernard. 

La rândul meu, îl acuz pe Fred Morgan pentru atacarea 
unui tren de călători, cu care prilej a omorât pe un slujbaş 
al căilor ferate întregii eu rechizitoriul. 

Pe fiul său Patrik îl acuz pentru tentativă de omor 
împotriva mea şi a voastră. Atât ajunge. Restul nu mai 
contează! 

Fratele meu alb a vorbit bine: atât ajunge. Să piară! Să fie 
ucişi de omul negru! 

Un moment! interveni Sam. Nu sunt de acord. Eu i-am 
urmărit pe aceşti doi nemernici ani şi ani de-a rândul. 
Familia mea a fost una din primele lor victime. De aceea nu- 
i las pe mâna nimănui. Dreptul de a dispune de viaţa lor mi 
se cuvine mie! Trebuie să adaug cuvenitele crestături pe 
răboj! Numai atunci Sans-ear va fi mulţumit şi, împreună cu 
bătrâna lui Tony, îşi va găsi tihna în vreo văgăună din munţi 
sau undeva, în prerie, unde albesc ciolanele atâtor mii de 
vânători! 

Dorinţa fratelui meu e dreaptă. Să-i ia dânsul în primire pe 
cei doi ucigaşi! 

Sam, nu-ţi păta mâinile cu sânge, chiar dacă e vorba de 
ucigaşi îi şoptii lui Sans-ear. Nu trage cu sânge rece în nişte 
oameni fără apărare. O asemenea faptă dezonorează, şi e 
păcat. 

Sam, vânătorul dârz, se întunecă la faţă şi tăcu privind în 
gol. Pentru a-i da timp de gândire, îl luai cu mine pe 
Bernard şi ne duserăm amândoi la calul lui Fred Morgan. 
Mai găsirăm prin coburi câteva perle pe care Bernard le 
recunoscu ca fiind ale sale. Altceva nimic. Îi făcurăm apoi lui 
Fred Morgan o percheziţie corporală şi descoperirăm, în 
fine, un pacheţel prins cu o vână de cerb în căptuşeala 
cămăşii sale din piele de bizon. Conţinea bancnote în 


valoare considerabilă. Era, de bună seamă, partea răpită lui 
Holfert. Bernard vâri pacheţelul în buzunar. 

În clipa aceea auzii din direcţia unde păşteau caii noştri un 
fornăit speriat, care părea al mustangului meu. Mă dusei 
repede la faţa locului. Calul, cu coama zbârlită şi ochii 
scânteietori, se smucea să scape de strânsoarea curelei. Fie 
că se apropia vreun animal, fie că vreun indian pândea prin 
preajmă. Strigai, dând semnalul de alarmă tovarăşilor mei. 
Dar, din păcate, oamenii nu mă auziră, deoarece în aceeaşi 
clipă se înălţă un urlet îngrozitor. 

Dădui fuga până la marginea desişului şi mă uitai printre 
crengi spre locul nostru de popas. Înspăimântătoare 
privelişte! Un furnicar de indieni! Trei sau patru inşi 
tăbărâseră asupra lui Sam, ţinându-l sub genunchi; alţi doi 
îl prinseseră cu lasoul pe Winnetou, culcându-l la pământ; 
Hoblyn zăcea cu ţeasta sfărâmată, iar pe Bernard nu-l 
zăream deloc era împresurat de o mulţime de indieni. Bob, 
nicăieri. 

Aşadar, comanşii Racurroh îl urmăriseră într-adevăr pe 
capitano şi, în timp ce-i judecam pe criminali, se furişaseră 
în apropierea noastră şi se năpustiseră apoi atât de repede 
asupra tovarăşilor mei, încât orice încercare de a-i înfrunta 
era sortită eşecului. Cum să-i ajut pe oamenii noştri? Ce să 
întreprind în astfel de condiţii? Nu-mi rămânea decât să mă 
salvez pe mine însumi. Puteam să impuse, ce-i drept, vreo 
cinci, şase indieni, dar cui i-ar fi folosit? În afară de Hoblyn, 
ceilalţi prizonieri mai erau în viaţă, şi comanşii, după 
obiceiul lor, aveau să-i ducă acasă şi să-i condamne la 
moarte prin tortură. 

Mă întorsei deci la mustangul meu, îl dezlegai şi, luându-l 
de căpăstru, pornii în grabă spre creasta muntelui. Să mai 
salvez pe cineva, nu era timp. Desigur că indienii mă 
observaseră când am intrat în desiş şi aveau să mă 
urmărească. 

Urcuşul cu calul pe o pantă atât de abruptă era cât se 
poate de greu. Dar sus, pe creastă, drumul îmblânzindu-se, 


încălecai şi o luai la vale într-o goană, de parcă toată hoarda 
de indieni s-ar fi ţinut după mine. Trecui astfel de cealaltă 
parte a muntelui... 

Soarele asfinţise când, după un galop de câteva ore, lăsai 
în urma mea lanţul de înălţimi în spatele cărora se 
ascundea vâlceaua fatală. Mai departe nu era cazul să cutez 
în acea zi. Căutai deci în pădure un loc aşternut cu muşchi 
şi potrivit pentru popas. Mustangul era atât de obosit, încât 
nici de păscut nu-i ardea. Dornic de odihnă, bravul animal 
se lungi alături do mine. 

Cât de brusc se schimbase situaţia! Dar nu trebuia să mă 
las în voia gândurilor sumbre. Numai o acţiune concretă 
putea să salveze ceva. Or, pentru a fi capabil de acţiune, 
aveam nevoie în primul rând de odihnă şi somn. Mă 
încredinţai deci pazei Celui de Sus, coborâi pleoapele şi... 
nu mă trezii decât târziu dimineaţa. Dormisem buştean. 

Sculându-mă, căutai mai întâi un petic de păşune bine 
camuflat. Îmi legai acolo mustangul şi mă pregătii să fac o 
recunoaştere pe locul catastrofei din ajun. O astfel de 
operaţie era, fireşte, plină de riscuri, dar trebuia să mă 
încumet dacă voiam să fiu de folos tovarăşilor mei. Metru cu 
metru mă strecuram târâş spre creastă. Pentru o distanţă 
pe care un pieton mergând la pas ar fi străbătut-o în cel 
mult zece minute, eu consumai două ore în cap. Pe urmă, la 
vale merse mai uşor, deşi cu înzecită prudenţă. Dădui 
tocmai să trec de un stejar bătrân, când auzii un sunet 
ciudat: 

Pst! 

Privii atent în jurul meu, dar nu observai nimic. 

Pst! 

Abia atunci îmi dădui seama că sunetul venea de undeva, 
de sus. Îmi ridicai ochii. 

Pst, massa! 

De sus, dintr-un copac, dintr-o uriaşă scorbură, îmi 
zâmbea fericit Bob, cu gura până la urechi, sticlindu-şi 
dinţii. 


Aşteptam, massa! Bob venim aproape! 

Urmă un hârâit asemenea celui pe care-l auzi stând în 
rasă pe când homarul curăţă coşul vetrei; apoi joardele de 
alun înălțate în jurul arborelui foşniră sec. 

Venim înăuntru, massa, la odaie! mă pofti negrul în şoaptă. 
Aici indian nu găsim Bob şi massa! 

Mă căţărai până sus şi mă pomenii într-un interior complet 
învelit cu crengi de alun. 

Lack-a-day, măi al dracului, cum ai descoperit asemenea 
adăpost? îl întrebai. 

Văzut un animal cum fugim de Bob, urcăm pom i uităm pe 
fereastră. Facem şi Bob la fel. 

Ce animal era? 

Bob nu ştim. Suntem aşa, are, cu patru picior, doi ochi şi 
un coadă. 

Această descriere, pe cât de amănunţită pe atât de 
sugestivă, mă făcu să bănuiesc că era vorba de un urs 
spălător. 

Când ai ajuns la copacul ăsta? 

Îndată cum venim roşii. 

Vasăzică, stai ascuns aici de ieri. Ai prins ceva cu urechea? 
Ai văzut ceva? 

Bob auzit şi văzut indieni mulţime. 

Încolo nimic? 

Asta nu destul? 

N-au venit comanşii încoace? 

Fost aici, căutat, dar nu găsim Bob. Apoi aprins foc seara şi 
fript carne de urs care ai tăiat massa. Mâncat urs al nostru, 
tâlhari! 

Indignarea bravului Bob era, ce-i drept, foarte întemeiată, 
dar nimic nu mai putea fi schimbat. 

Spune mai departe! 

Dimineaţa indienii dus. 

Aha, s-au dus! Încotro? 

Nu ştim. Bob n-ai putut mergem după ei, dar văzut mult 
indieni ieşit afară din vale. De la fereastră vedem tot. Ai fost 


acolo şi massa Winnetou, şi massa Sam, şi massa Bern'. 
Mult funii şi curea legat la ei. 

Şi pe urmă? 

Pe urm'? Pe urm” indian căutat încolo, încoace, voit 
prindem Bob, dar Bob deştept. 

Câţi mai sunt pe-aici? 

Câţi nu ştim Bob, dar ştim unde. 

Ei, unde? 

Acolo, la urs. Bob vedem de sus prin fereastră. 

Mă uitai la ceea ce Bob numea fereastră. Din scorbură te 
puteai sălta până acolo. Bob o şi demonstrase, încercai la 
rândul meu şi reuşii. Ajuns la deschizătura cu pricina, putui 
să-mi arunc într-adevăr privirea până spre fundul văii; 
vedeam panorama cum o vede pasărea din zbor. Lângă 
trunchiul acelui fag în care Bob se cocoţase de teama 
ursului, şedea acum ghemuit un indian. Prizonierii erau 
duşi. Rămăsese acolo numai un grup restrâns de indieni, 
însărcinaţi, probabil, să ne prindă, pe mine şi pe Bob, dacă 
ne-am fi întors cumva la locul catastrofei. 

Ce era de făcut? Coborâi din copac. 

Bob, aşa-i că nu vezi acolo decât un singur indian? 

Altă parte suntem încă unul şi încă; dar Bob nu ştim loc. 

Aşteaptă-mă aici! 

Vrem plecat? Oh, mai bine rămâneam massa la Bob! 

Trebuie să văd cum am putea să-i salvăm pe-ai noştri. 

Salvăm? Massa salvăm Bern”? Oh, asta frumos, foarte bun! 
Bob salvăm şi el massa Bern', massa Sam, massa Winnetou! 

Atunci stai liniştit, să nu te simtă nimeni! 

Plecai luminat în sinea mea de o mare mulţumire pentru 
faptul că mai scăpase unul dintre noi, chiar dacă acesta nu 
era decât Bob. De altfel, comanşii, trebuie s-o recunosc, 
procedaseră foarte deştept instalând o santinelă tocmai 
lângă rămăşiţele ursului. Carnea, nădăjduiau ei, putea să 
constituie o momeală care să ne ducă la pierzanie. 

Peste un ceas mă aflam de cealaltă parte a văii, la nici trei 
coţi depărtare de indianul care şedea nemişcat ca o stană 


de piatră, jucându-şi doar degetele mâinii drepte pe 
fluieraşul ce-i atârna de gât. Ştiam că sunetul fluierului 
putea servi ca semnal. Să fi avut vreun consemn în privinţa 
aceasta? 

Era un războinic tânăr, de vreo optsprezece ani. Poate că 
lua parte pentru prima oară la o campanie. Avea un cap 
foarte expresiv. Veşmintele sale îngrijite, ca şi arma lui 
bogat ornamentată, mă făceau să bănuiesc că era fiu de 
căpetenie. Să-l omor? Să distrug această viaţă tânără, plină 
de nădejdi? Nu. 

Mă apropiai lin, lin de tot şi, apucându-l cu stânga de gât, 
îl lovi cu dreapta fel, ca nu cumva să-i fac vreun rău. Un 
bărbat în plinătatea vârstei poate nici nu s-ar fi resimţit, dar 
flăcăiandrul se prăbuşi pe loc. Îi legai apoi mâinile şi 
picioarele, îi astupai gura cu un căluş şi-l imobilizai de 
trunchiul unui arbore mascat de tufăriş. 

Dusei apoi la gură fluierul indianului şi scosei un sunet 
scurt. Aproape în aceeaşi clipă foşni desişul din faţa mea şi 
un indian mai vârstnic se apropie grăbit, îl culcai şi pe 
acesta dintr-o lovitură cu patul puştii, dar fără să-l omor 
căci nu aveam alt scop decât să-l fac inofensiv. 

Trebuie că prin preajmă se mai aflau vreo trei sau patru 
indieni. 

Era necesar să descopăr locul unde îşi adăpostiseră caii, 
acţiune legată de mari primejdii. Imitai deci un nechezat de 
armăsar şi iată că dinspre locul unde apăruse indianul cel 
vârstnic şi unde stătuseră în ajun caii noştri răsună un 
răspuns pe mai multe voci. 

De-acum, ce-o da norocul! Îl legai pe indianul vârstnic cu 
propria lui cingătoare, pe cel tânăr îl aburcai în spate şi, la 
adăpostul arborilor, cotii scurt prin fundul văii spre locul de 
unde îmi răspunseseră caii. Erau în număr de şase dovadă 
că se mai aflau la pândă patru indieni. Aceştia se instalaseră 
desigur ceva mai departe, către intrare, fapt care-mi dădea 
putinţa să-mi pregătesc lovitura în mod serios. 


Înainte de toate mă căţărai iarăşi sus, lângă Bob. Negrul, 
ascuns în scorbura copacului, mă tot aşteptase pândind la 
„fereastră”. De cum mă zări, cobori mai jos şi-şi iţi capul 
prin „draperia” de aluniş. 

Massa, oh, prins indian, omorât indian? 

Nu e mort. Vreau numai să-l ţinem prizonier. Ce zici: mă 
ajuţi să-l salvăm pe massa Bernard? 

Oh, Bob tare vrem salvăm massa Bern”! Cum trebuie 
facem? 

Îl iei pe indian şi-l duci mereu la vale, până dai de un copac 
uriaş, un hickory. Acolo îl lepezi jos şi mi aştepţi. 

Aşa facem, massa! 

Dar să nu-i slobozi cumva legăturile. Dacă se desface, o 
păţeşti rău de tot! 

Bob nu vrea păţim! 

Foarte bine. Hai! 

Atleticul Bobişi săltă povara pe spate şi porni cu paşi mari 
în direcţia indicată, dispărând pe după povârniş. 

Eu mă întorsei la caii comanşilor. Era, fireşte, greu ca, de 
unul singur, să scoţi de-acolo toţi şase caii, să-i mâni în sus, 
spre creastă, şi să-i cobori de cealaltă parte. Şi, totuşi, mai 
bine singur decât cu ajutorul lui Bob deoarece caii indieni 
nu se împacă deloc cu mirosul specific al negrilor. De 
încălecat se mai lasă încălecaţi, dar când negrul îi ia de 
căpăstru şi merge înaintea lor nici vorbă să-l urmeze. 

Ceea ce bănuisem se adeverea acum: toate lucrurile atât 
cele aduse de noi de la Hide-Spot, cât şi pachetul găsit la 
cei doi Morgan erau pierdute. Iată că aurul e într-adevăr 
deadly dust praf ucigător! Dintr-o sută de inşi care aleargă 
şi-l caută prin Vestul Sălbatic, nouăzeci sunt sortiţi pieirii. 
Luciul ispititor şi sunetul vrăjelnic al acestui metal trezesc 
din adânc forţele întunecimii. Acţiunea lui, spre a fi pozitivă, 
se cere îngrădită de legi. 

Desfăcui chingile şi legai cu ele caii cap la coadă într-un şir 
lung. Apucai calul din faţă de dârlogi şi-i trăsei pe tusşase 
după mine în sus, pe povârniş. Uşor nu era. Caii, cam 


îndărătnici, îmi dădură mult de furcă. Cei patru indieni vor 
fi fost la mare distanţă, de nu auziră fornăitul şi tropotul 
animalelor. Ajunsei totuşi cu bine sus, apoi dincolo, în vale. 
Echipa comanşilor rămăsese deci fără cai; nu mai aveau 
cum să ajungă şi să anunţe grosul trupei. Iotodată, planul 
lor de a ne prinde pe mine şi pe Bob sau de a ne omori, 
fusese zădărnicit. 

Negrul şedea sub copacul acela măreț, supraveghind pe 
tânărul indian. Aşteptând aşa, de unul singur, cu duşmanul 
lângă el, nu se simţea tocmai bine, căci, la ivirea mea, parcă 
i se luă o piatră de pe inimă şi faţa-i neagră se lumină de 
bucurie. 

O, frumos venit massa! Indian deschidem ochi cum dracul, 
facem mârâit, grohăit cum fiară. Dar Bob ai dat palmă una 
peste bot şi tăcut. 

Nu trebuie să baţi, Bob, nu-i cavalereşte. Şi apoi, eo 
jignire pe care indienii o plătesc cu moartea. Dacă tânărul 
acesta scapă, e din nou liber, şi dă cumva de tine, atunci te- 
ai ars! 

Negru Bob ars? Oh, massa! Mai bine omoram acum 
indian, să nu mai fim liber! 

Îşi trase cuțitul de la brâu şi-l sprijini cu vârful de pieptul 
comanşului. 

Stai, Bob, nu te apuca să verşi sânge! Dacă-l lăsăm în 
viaţă, ne-ar putea fi de mare folos. Ajută-mă să-l leg bine pe 
cal! 

Îi scosei prizonierului căluşul din gură: 

Fratele meu roşu să răsufle în voie, dar să nu vorbească 
neîntrebat! 

Ma-ram vorbeşte când îi place răspunse tânărul. Şi dacă n- 
ar vorbi, faţa palidă tot l-ar ucide şi i-ar lua scalpul. 

Ma-ram va rămâne în viaţă şi-şi va păstra scalpul, căci Old 
Shatterhand nu-i ucide pe duşmani decât în luptă. 

Cum, Old Shatterhand? luf! 

Da, da, eu sunt. Ma-ram nu va fi duşmanul, ci fratele meu, 
şi am să-l duc la wigwamul părintesc. 


Tatăl lui Ma-ram e To-kei-hun, „laurul cu coarne”, marea 
căpetenie a comanşilor care-i călăuzeşte pe războinicii 
Racurroh. El îl va ucide pe Ma-ram pentru că a căzut 
prizonier în mâinile unui alb. 

Ar dori fratele meu să fie iarăşi liber? Tânărul mă privi 
mirat. 

Poate Old Shatterhand să lase liber pe un războinic, să nu- 
i ia scalpul, nici viaţa? 

Dacă tânărul meu frate îmi făgăduieşte că nu va fugi şi că 
va merge cu mine până la wigwamul lui, atunci îl dezleg 
numaidecât şi-i dau un cal. Îşi poate lua şi armele care 
atârnă de oblâncul şeii. 

Iuf! Old Shatterhand are pumn de fier şi inimă bună. El nu 
seamănă cu celelalte feţe palide. Dar nu cumva limba lui 
vorbeşte cu două înţelesuri? 

Eu nu spun decât adevărul. Vrea fratele meu să-mi urmeze 
cuvântul până vom ajunge înaintea lui To-kei-hun? 

Ma-ram se învoieşte. 

Atunci treacă focul păcii din mâna mea într-a ta şi să te 
mistuie dacă ai să-ţi calci cuvântul. 

Mustangul meu se afla într-un ascunziş prin apropiere, ll 
adusei de acolo şi, scotocind în cobur, scosei la iveală două 
ţigări de foi din cele pe care le luasem din vizuina 
stakemeni-lor. Chibrituri aveam. După ce-l dezlegai pe 
indian, aprinsei cele două „havanos” subţirele şi ne 
apucarăm de fumat cu obişnuitul ritual. 

Oare albii nu au şi ei un Mare Spirit care să facă argilă 
pentru calumete? întrebă Ma-ram. 

Avem şi noi un spirit, chiar mai mare decât celelalte. Avem 
şi argilă din belşug. Numai că feţele palide trag din pipă 
doar acasă, în wigwam-urile lor. Altminteri, s-au deprins să 
„bea fumul păcii” din aceste ţigări, care ocupă mai puţin loc 
decât pipele. 

Iluf! Si-karr? Marele Spirit al feţelor palide e înţelept. 
Aceste si-karr sunt, într-adevăr, mai uşor de purtat. 


Bob se uita nedumerit cum fumam fără grijă tocmai aici, în 
vecinătatea unor duşmani atât de primejdioşi şi în compania 
unui indian pe care cu câteva clipe mai înainte hotărâsem 
să-l leg pe spinarea calului. 

Massa, vrem şi Bob fumăm la pace! se rugă el. 

Ia şi tu o ţigară! Dar fumeaz-o pe drum, că nu maie 
vreme: plecăm imediat. 

Comanşul îşi căută calul şi încalecă. Din cât învăţasem să-i 
cunosc pe indieni, nu aveam motive să-l suspectez. După 
multă osteneală, negrul reuşi să se salte şi el în cele din 
urmă pe un cal. Pe ceilalţi îi legarăm laolaltă, ca să-i putem 
trage după noi. În sfârşit, încălecai şi eu pe mustang şi 
marşul începu. 

Între noi şi nenorocita aceea de vâlcea terenul cobora 
mereu în pantă. O luarăm pe lângă un greabăn şi făcurăm 
un ocol pentru a ajunge pe urmele trupei comanşilor. Mâna 
de indieni rămaşi în vale, fără cai, ne văzu, bineînţeles, şi se 
porni pe un urlet nemaipomenit, care însă nu ne speria 
deloc. Nici Ma-ram nu le dădu vreo atenţie. 

Ne continuarăm drumul până în amurg, într-o tăcere 
deplină. Ajunşi la Rio Pecos, aleserăm un loc potrivit pentru 
popas. Sub şeile cailor luaţi de la indieni găsirăm pastrama 
din belşug, ceea ce ne scuti de foame şi de osteneala 
vânatului. De comanşii rămaşi în vâlcea nu aveam ce ne 
teme: ne depărtasem atât de mult încât nu mai puteau să 
ne ajungă din urmă în cursul nopţii. 

Ma-ram se lungi imediat şi adormi. Bob şi cu mine făcurăm 
toată noaptea de strajă cu schimbul. Când miji de ziuă 
scosei harnaşamentul de pe cei patru cai indieni neutilizaţi 
şi-i mânai spre apă. Animalele trecură fluviul înot şi 
dispărură curând dincolo, în pădure. Ma-ram asistase la 
toate acestea fără să scoată un cuvânt. 

Urmele după care ne orientam acum erau perfect vizibile, 
dovadă că trupa comanşilor se simţea în siguranţă. 
Coborâse de-a lungul malului drept al lui Rio Pecos, până la, 
vărsarea lui în Sierra Guadelupa superioară. Aici, spre 


surpriza mea, urmele se despărţeau. Majoritatea indienilor 
cotise către munţi, restul îşi continuau drumul pe direcţia 
iniţială. 

Descălecai pentru a cerceta urmele. Printre acestea 
deslugşii clar copitele bătrânei Tony. Le cunoşteam atât de 
bine forma şi dimensiunile, încât era cu neputinţă să mă 
înşel. Puțin mai încolo dădui de urmele unei tabere de 
noapte. 

Fiii comanşilor s-au dus în munţi, la mormântul marilor lor 
căpetenii? îl întrebai pe Ma-ram. 

Fratele meu a ghicit. 

Şi ceilalţi continuai, arătând în direcţia opusă au plecat cu 
prizonierii la wigwam-urile voastre? 

Aşa le-au poruncit cele două căpetenii. 

Oare au luat cu ei şi comorile feţelor palide? 

Le-au luat ca să le păstreze, fiindcă nu ştiu care dintre albi 
e stăpânul lor. 

Şi unde şi-au ridicat comanşii corturile? 

În savana ce se întinde până la apa căreia feţele palide îi 
spun Rio Grande. 

Adică în savana dintre cei doi munţi? 

Da. 

Atunci vom părăsi aceste urme şi ne vom abate spre 
miazăzi. 

Fratele meu va face cum crede de cuviinţă, dar să ştie că 
acolo nu va găsi apă. 

Îl privii stăruitor în ochi: 

Oare fratele meu a mai văzut vreodată munţi care, 
învecinaţi cu un mare fluviu, să fie lipsiţi de apă? Toate 
râurile îşi scot apa tocmai din adâncul munţilor. 

Fratele meu va vedea mai târziu cine are dreptate: 
comanşul sau el. 

Eu însă ştiu de pe acum de ce comanşul nu vrea s-o 
apucăm spre munţi. 

De ce? Fratele meu să mi-o spună şi mie. 


Fiii comanşilor îi duc pe prizonieri de-a lungul apei care 
face un mare ocol. Or eu, dacă o iau drept spre miazăzi, îi 
ajung din urmă înainte ca ei să fi sosit la wigwam-urile lor. 

Indianul tăcu. Îi citisem gândurile. 

Mă apucai apoi să număr urmele copitelor. Erau de 
şaisprezece ori câte patru; ceea ce însemna că escorta lui 
Winnetou, Sam şi Bernard era compusă din treisprezece 
comanşi. Cu siguranţă că prizonierii erau cât se poate de 
bine legaţi. Astfel, chiar dacă i-aş fi ajuns din urmă, nu i-aş fi 
putut salva cu forţa. Trebuia găsit un vicleşug. 

Pornirăm deci spre sud cu toată viteza de care erau în 
stare caii. Drumul se dovedi greu, întortocheat şi obositor. 
Mie regiunea îmi era necunoscută, iar Ma-ram nu-mi dădea 
decât sumare indicaţii. Totuşi, o scosei la capăt, Chiar a 
doua zi dimineaţa, după ce trecurăm munţii, văzui preria 
desfăşurată în adânc şi învecinându-se la stânga cu apele 
argintii ale lui Rio Pecos. Pădurea coborâse parcă din munţi 
împreună cu noi, însoţindu-ne încă o bucată bună de drum 
de-a lungul apei, în savană. Lângă un mic afluent al lui Rio 
Pecos, dădurăm iarăşi de urmele comanşilor. Aceştia 
trecuseră pe-acolo în ziua precedentă, cam pe la ora 
prânzului, pentru ca apoi, pe malul unui pârâiaş învecinat, 
să se adăpostească un timp de soarele arzător al amiezii. 

Hotărâi şi eu să ne odihnim puţin, dar alesei un loc mai 
depărtat de apă, mai dosnic, într-un desiş care ne oferea 
oarecare siguranţă. Această măsură de precauţie se dovedi 
curând extrem de utilă, căci abia mă aşezasem alături de 
Ma-ram, că-l şi văzui pe Bob venind în goană dinspre pârâu, 
unde se dusese la scăldat împreună cu calul său. 

Oh, massa strigă el venim călăreţi! Unu, doi, cinci, şase! 
Fugim, massa, ori ucidem la călăreţi? 

Alergai spre marginea desişului şi zării într-adevăr şase 
cai, în două grupuri de câte trei, suind din josul malului. 
Câte un cal, ultimul din fiecare grup, părea încărcat cu 
poveri, iar în faţă venea câte un om călare. Nu aveam de-a 
face, aşadar, decât cu doi vrăjmaşi aceasta în cazul că 


indivizii făceau într-adevăr parte dintr-o asemenea 
categorie; pentru că, de fapt, în ciuda depărtării, îmi 
dădeam seama că nu sunt indieni, ci albi. 

lată însă că, îndărătul lor, veneau în goana mare încă cinci 
călăreţi care nu puteau fi decât roşii. În cel mult cinci 
minute aveau să-i întreacă. Totul arăta ca o cursă de 
urmărire. Ca să desluşesc şi mai bine situaţia, îmi dusei 
luneta la ochi. 

Zounds! îmi scăpă fără voie de pe buze, constatând uimit 
că primii doi nu erau alţii decât Fred Morgan şi fiul său 
Patrik. 

Să-i omor, sau să-i prind de vii? Nu, nu voiam să-mi 
mânjesc mâinile cu sângele acestor tâlhari. Îmi pregătii 
puşca şi statui în aşteptare. Se apropiau tot mai mult de 
apă, cu indienii la nici cinci sute de paşi în urma lor. Auzeam 
de-acum gâfâitul cailor; cât pe-aci să treacă prin faţa mea. 
Atunci trăsei două focuri la o fracțiune de secundă unul de 
altul. Ochisem în capetele celor doi cai. Bietele dobitoace se 
prăbuşiră. Caii de povară, legaţi de cei dintâi şi cuprinşi de 
spaimă, se smuciră sălbatic, încercând să fugă. Cei doi 
Morgani zburară cât colo şi se izbiră de pământ. Mă 
încordai, gata să sar asupra lor. 

O-hi-hi-hiiii! răsună atunci strigătul de luptă al 
urmăritorilor, la care se asocie şi glasul lui Ma-ram. Şi într-o 
secundă mă trezii împresurat. Trei tomahawkuri şi două 
cuțite scânteiau deasupra capului meu. 

Cha! Staţi! strigă Ma-ram, ocrotindu-mă cu trupul lui. 
Această faţă palidă mi-e prieten! 

Comanşii mă lăsară numaidecât în pace, dar consecinţele 
atacului lor nu mai puteau fi evitate: cei doi Morgani avură 
timp să se reculeagă şi să dispară prin desiş, iar caii lor, 
cabrându-se din răsputeri la strigătul indienilor, rupseră 
legăturile şi se aruncară orbeşte în apă. Recunoscui din 
primul moment că erau cei patru cai de povară ai noştri. 
Supraîncărcaţi, ei se scufundară imediat. 


Patru dintre indieni se năpustiră în căutarea celor doi 
fugari. Pe al cincilea reuşii să-l opresc: 

Fratele meu roşu să fie bun şi să-mi spună de ce 
războinicii comanşi îi urmăresc pe prietenii lor albi? 

Oamenii albi au gură de şarpe cu limba, în două vârfuri. 
Peste noapte ne-au ucis straja şi au fugit cu comorile lor. 

Cu aurul? 

Şi cu aurul, şi cu hârtiile lor vrăjite, cusute sub haină. 

Comanşul ne părăsi şi dădu fuga după camarazii lui. 
Aşadar, temându-se că nu vor mai primi înapoi valorile din 
mâna comanşilor, cei doi Morgani hotărâseră să le 
şterpelească şi s-o ia din loc. Prin „hârtiile vrăjite” trebuia 
să înţeleg, desigur, bonurile de tezaur şi bancnotele după 
care umblaserăm noi. Exact în locul unde se scufundară 
caii, fluviul făcea o buclă şi vârtejul iute ne lua orice 
nădejde de a mai salva din valuri încărcătura de deadly 
dust, de „praf ucigător”. 

Ce mai puteam face? Dorinţa de a-mi ajuta prietenii era, 
fireşte, şi mai mare decât aceea de a-i prinde pe cei doi 
tâlhari şi asasini. De altfel, puteam să-i las în grija celor 
cinci comanşi care-i urmăreau. 

De ce fratele meu alb a tras în cai şi nu în călăreţi? se 
interesă Ma-ram. Oare Old Shatterhand nu prea ştie să 
ochească? 

De ce nu te-am ucis pe tine când îmi rezemasem vârful 
cuţitului de pieptul tău? La fel şi acum: m-am mulţumit să 
dobor numai caii pentru că mai aveam o vorbă cu călăreţii. 

Old Shatterhand îi poate urmări împreună cu fraţii mei 
roşii. Astfel, îi va prinde şi le va spune vorba cuvenită. 

Mai că-mi venea să râd de strădania lui Ma-ram dea mă 
abate de la urmărirea grupului care escorta prizonierii. 

Nu mă ţin eu de ei! îl lămurii. Războinicii comanşi sunt 
înţelepţi şi viteji. Ei vor pune mâna singuri pe albii aceia 
ticăloşi şi-i vor duce în wigwam-urile lor. Ma-ram 
binevoiască să încalece şi să pornim. 


Cele întâmplate îmi tăiaseră pofta de odihnă. Şi apoi mai 
era un motiv ce mă îndemna la drum. Escorta prizonierilor 
fusese alcătuită iniţial din treisprezece călăreţi acum, însă, 
cei doi Morgani plus cinci comanşi şi străjerul ucis nu mai 
intrau în socoteală; rămăseseră deci în escortă numai cinci 
inşi care îi păzeau pe cei trei prizonieri. În asemenea 
condiţii era mult mai uşor să-i eliberăm. 

Dădurăm aşadar pinteni cailor. Până spre asfinţit 
parcurserăm o distanţă serioasă şi, examinând urmele, 
apreciarăm că mica trupă trebuia să fi trecut pe acolo abia 
către prânz. Fuga celor doi Morgani, moartea santinelei, ca 
şi convingerea că nimeni nu le calcă pe urme toate acestea 
îi făcuseră să întârzie destul de mult. 

Deşi Ma-ram ne tot îmbia la odihnă şi-şi rotea ochii, în 
căutarea unui loc de popas, a trebuit, vrând-nevrând, să 
mai facă aproximativ patru mile engleze, până ce 
întunericul ne împiedica să mai desluşim vreo urmă. Abia 
atunci hotărâi să ne oprim. Dar a doua zi o pornirăm iarăşi 
la drum dis-de-dimineaţă. 

Acum urmele duceau în jos, spre sud, în largul savanei. 
Treceam ici-colo peste cărări tăiate de bivoli şi urmele după 
care ne dirijam ne arătau că depărtarea până la călăreţii 
din faţa noastră se scurtează treptat. Începui să nutresc 
chiar speranţa de a-i ajunge până la amiază când un 
amănunt veni să mă dezamăgească. Şi anume: dădurăm 
peste un loc bătucit de numeroşi cai, dintre care cel puţin 
zece se îndreptau spre sud. 

Iluf! zise Ma-ram. 

Apoi tăcu. Dar în ochii lui voit nepăsători i se aprinse un 
licăr de bucurie. Situaţia mi se lămuri numaidecât. Micul 
grup se întâlnise, desigur, cu o ceată de comanşi sub 
ocrotirea căreia îşi continuau acum drumul. 

Gât mai e până la tabăra voastră? 

Nu e tabără! Comanşii Racurroh şi-au ridicat în savană o 
aşezare mai întinsă chiar decât oraşele albilor. Dacă fratele 


meu îşi îndeamnă bine calul, poate să ajungă acolo înainte 
ca soarele să se culce în ierburile preriei. 

La prânz făcurăm o scurtă haltă, iar spre seară zării într- 
adevăr nişte dungi negre la orizont. Prin lunetă constatai 
numaidecât că e vorba de corturi dispuse în şiruri lungi. 

Comanşii se instalaseră aici, pe o mare întindere, în 
vederea vânătorii de bizoni. Păreau toţi atât de preocupaţi 
de sosirea grupului cu prizonierii, încât nimeni nu ne aţinu 
calea. Ajunserăm astfel nestingheriţi chiar în preajma 
corturilor. 

În sfârşit, îmi strunii mustangul şi-l întrebai pe Ma-ram: 

Acestea sunt wigwam-urile comanşilor? 

Da. 

Oare îl găsim aici şi pe To-kei-hun, marea căpetenie? 

Tatăl lui Ma-ram se află întotdeauna lângă copiii lui. 

Poate fratele meu să-l anunţe că Old Shatterhand vrea să 
vină la el în ospeţie? 

Tânărul mă privi oarecum mirat, apoi spuse: 

Şi nu-i e teamă lui Old Shatterhand de atâţia duşmani? 
Doboară el şi bizoni, şi urşi, dar fiii comanşilor sunt mulţi ca 
şi arborii pădurii...! 

Old Shatterhand ucide fiarele, dar nu şi pe fraţii lui roşii. 
El nu se teme nici de sioux, nici de kiowaş, apaş sau 
comanş, pentru că e prietenul tuturor bărbaţilor viteji. 
Glonţul lui nu loveşte decât în ucigaşi, în tâlhari şi trădători. 
Aşadar, du-te. Eu aştept aici. 

Dar Ma-ram e prizonier! Dacă Old Shatterhand nu-l mai 
găseşte pe urmă? 

Ma-ram e liber, nu-l mai socot prizonier. Doar ne-am 
împărtăşit împreună din fumul păcii! 

Iluf! 

Şi dând pinteni calului, tânărul porni la galop. Negrul şi cu 
mine lăsarăm caii slobozi şi ne aşezarăm în iarbă. Bravul 
Bob avea o mutră cât se poate de acră. 

Massa, ce facem indian la Bob dacă mergem acolo? 

Asta se va vedea. 


Vedea rău, nu plăcere. Indian frigem Bob la stâlp şi mort 
de tot. 

Poate că n-o să fie chiar aşa de rău. Oricum, dacă vrem să-l 
salvăm pe massa Bernard, trebuie să mergem. 

Oh, negru Bob vrem salvăm massa Bern”! Bob lăsăm fript, 
mâncat, numai indian lăsăm liber massa Bern”! 

Îşi însoţise această eroică declaraţie cu o grimasă care, 
mai mult ca sigur, le-ar fi tăiat indienilor pofta să-l mănânce. 
Apoi apucă o halcă de pastrama pentru ca, înaintea morţii, 
să se bucure barem de plăcerile vieţii. 

Nu aşteptarăm prea mult răspunsul la mesajul meu. Peste 
puţin, un numeros grup de călăreţi, strigând şi agitându-şi 
armele, veniră către noi, executară o manevră şi ne 
împresurară din toate părţile, strâns de tot, mai să ne calce 
sub copitele cailor. Patru căpetenii, venind ventre? terre, îşi 
struniră caii drept în nasul nostru. Bob se răsturnă pe 
spate; eu însă rămăsei calm şi neclintit la locul meu. 

Oh, indian omorât Bob şi massa! se tângui negrul în timp 
ce-şi înălţă ochii să vadă ce se mai întâmplă. 

Nici prin gând nu le trece! îl liniştii eu. Ne pun numai la 
încercare; vor să ştie dacă ni-e teamă sau nu. 

Încercare? Oh, indian facem cât vrea! Bob curaj, nu 
temem. 

Se ridică iarăşi în şezut, sforţându-se să pară cât mai 
fioros cu putinţă. Căpeteniile descălecară. Cel mai în vârstă 
luă cuvântul: 

De ce omul alb nu stă în picioare în faţa unor căpetenii ale 
comanşilor? 

Omul alb vă arată astfel că sunteţi bineveniţi îi dădui 
replica. Rog pe fraţii mei roşii să se aşeze. 

Căpeteniile comanşilor nu se aşază decât lângă o altă 
căpetenie. Unde îşi are omul alb wigwamul şi războinicii? 

Atunci apucai hotărât tomahawkul: 

Un conducător trebuie să fie puternic şi viteaz. Dacă 
oamenii roşii nu cred că sunt căpetenie, n-au decât să lupte 


cu mine şi se vor convinge că nu mint! Toţi vânătorii, ca şi 
războinicii, fie albi sau roşii, îmi spun Old Shatterhand! 

Pesemne că omul alb şi-a luat singur acest nume. 

Căpeteniile comanşilor să se măsoare cu mine dacă vor! Ei 
cu tomahawkul şi cuțitul, iar eu cu mâna goală. Howgh! 

Omul alb rosteşte vorbe trufaşe. Să ne arate însă că e într- 
adevăr curajos pe cât se laudă a fi. Să încalece şi să vină cu 
războinicii Racurroh! 

Vom fuma împreună calumetul? 

Războinicii vor ţine sfat şi se va vedea. 

Bine, merg cu gânduri de pace. 

Urcai în şa. Bob se caţără şi el pe calul său nărăvaş. Părea 
că nimeni nu-l ia în seamă. Indianul îi dispreţuieşte pe negri 
mai mult chiar decât unii albi. Pe mine, însă, căpeteniile mă 
luară la mijloc şi pornirăm cu toţii în galop spre tabără. 
Trecurăm printre corturi şi oprirăm în faţa unuia mai mare 
şi mai arătos. Căpeteniile descălecară. Făcui la fel. 

Pe Bob nu-l zăream nicăieri. Eram singur, înconjurat de 
toată ceata de războinici. Căpetenia care vorbise adineauri 
puse mâna pe puşca mea: 

Faţa palidă să ne dea armele! 

Ba le păstrez! N-am venit încoace ca prizonier, ci de 
bunăvoie. 

Totuşi, omul alb trebuie să ne dea armele până ce 
războinicii roşii se vor convinge cu ce gânduri a venit. 

Cum aşa? Oamenii roşii se tem de mine? Dacă îmi cereţi 
armele, înseamnă că v-aţi speriat. 

Indianul se simţi atins în prestigiul lui de războinic, îşi 
plimbă privirea întrebătoare către ceilalţi şi, înțelegând 
pesemne că aceştia înclină să-mi lase armele, hotări: 

Războinicii comanşilor nu cunosc teama. Omul alb să-şi 
păstreze armele! 

Cum îi spune fratelui meu roşu? 

Old Shatterhand vorbeşte cu 'To-kei-hun, căpetenia de care 
tremură toţi duşmanii. 


Îl rog pe fratele meu To-kei-hun să-mi dea un cort unde să 
stau până ce căpeteniile vor ţine sfat şi vor socoti să-mi 
vorbească. 

Spusa ta e bună. Vei aştepta într-un cort până ce 
războinicii Racurroh vor hotări dacă fumăm calumetul sau 
nu. 

Îmi făcu semn cu mâna şi se depărta. Eu îl urmai cu calul 
de căpăstru. Dându-se în lături, indienii ne lăsară loc de 
trecere. Observai cu acest prilej o mulţime de femei, tinere 
şi bătrâne, zgâindu-se curioase din corturi la omul alb care 
îndrăznise să pătrundă în peştera leilor. Din fericire, 
comanşii aceştia nu făceau parte din tribul cu care 
Winnetou se războise la Mapimi. 

Corturile, sau să le zicem colibele, arătau la fel ca şi la 
indienii din nord. Erau rodul exclusiv al muncii femeilor, 
bărbaţii ocupându-se numai cu războiul, cu vânătoarea şi 
pescuitul şi lăsând toate celelalte corvezi pe umerii sexului 
„slab”, cum îl numim noi de obicei... 

Cortul în care fusei condus era mic şi, pentru moment, 
neocupat. Îmi priponii calul afară, dădui la o parte cele 
două piei ce mascau intrarea şi păşii înăuntru fără să mă 
sinchisesc de căpetenie, care nici nu avea intenţia, de fapt, 
să mă urmeze... 

Nu trecură nici două minute că se ivi în cort o indiancă 
foarte bătrână, cu o legătură de vreascuri în spinare. 
Lepădă vreascurile şi ieşi, ca să se întoarcă apoi cu un vas 
de lut, mare şi cam hârbuit. Aprinse focul şi aşeză oala la 
fiert. 

Eu mă lungisem jos şi o priveam în tăcere. Ştiam că după 
mentalitatea indienilor mi-aş fi pierdut mult din prestigiu, 
dacă intram în vorbă cu ea. De altfel, pentru mine era clar 
că mă aflam aici de fapt sub supraveghere şi că, pe ascuns, 
ochii gazdelor mă spionau prin nu ştiu ce spărturi nevăzute. 

Mâncarea dădu în clocot şi mirosul mă anunţă că e vorba 
de carne de vită. Într-adevăr, după vreun ceas, bătrâna îmi 
aşeză la picioare oala fierbinte şi plecă iar, lăsându-mă să 


mănânc în toată voia. Ceea ce şi făcui. Mărturisesc că pulpa 
de bivol îmi plăcu foarte mult; nici zeama n-o găseam de 
lepădat; doar că vasul nu prea strălucea de curăţenie şi-mi 
lipsea sarea, de care indienii nu vor să audă. 

La drept vorbind, mă bucuram de un tratament 
excepţional, iar în ce priveşte vasul, pot paria şi azi că era 
singurul disponibil din toată tabăra. 

Mă ospătai deci şi, întins pe jos cu pătura strânsă sub cap, 
dădui frâu liber gândurilor. Stând aşa, îl auzii de afară pe 
mustangul meu, care se ospăta. Vasăzică, gazdele se 
îngrijiseră şi de cal. În acelaşi timp, auzeam cum doi indieni 
patrulează neîncetat în jurul cortului. Ceva mai târziu, focul 
se stinse şi adormii. Mă aflam, desigur, în pragul unor 
evenimente serioase şi oboseala nu-mi putea fi de folos. Un 
foşnet mă trezi în zori. Ridicându-mi pleoapele, o văzui 
iarăşi pe bătrână aprinzând focul şi aşezând oala la fiert. 

Îşi făcea datoria fără să mă privească, fără să-mi acorde 
cea mai mică atenţie; ceea ce nu însemna însă nici o jignire 
la adresa mea. 

Consumai carnea cu aceeaşi poftă ca în ajun, după care 
hotărâi să ies puţin din cort. Dar numai ce scosei capul 
afară, că una din străji se şi repezi la mine cu sulița. 

Această comportare n-o puteam tolera fără să-mi pierd 
pentru totdeauna autoritatea în ochii comanşilor. Apucai 
deci sulița cu amândouă mâinile, aproape de vârf, şi, 
împingând repede înainte, o smucii apoi cu atâta putere, 
încât bietul indian o scăpă din mâini şi căzu lat. 

lui! răcni el, ridicându-se şi smulgându-şi cuțitul de la 
brâu. 

Iuf! mă strâmbai, trăgând la rândul meu cuțitul şi 
aruncând sulița în cort. 

Faţa palidă să-mi dea sulița! 

Pielea-roşie n-are decât să intre înăuntru şi s-o ia! 
Judecând după mutra lui, invitaţia nu părea să-l ispitească. 
Dar iată că răsări celălalt străjer. 

Omul alb să intre în cort! îmi porunci pe un ton categoric. 


Vârful suliţei sale mai că-mi atingea faţa, încât nu putui 
rezista ispitei de a repeta experimentul de adineauri. Cât ai 
clipi, căzu şi acest de-al doilea comanş cu nasul în pământ, 
iar sulița lui urmă drumul celei dintâi. 

Lucrul acesta li se păru prea de tot; strigară amândoi, 
alarmând întreaga tabără. 

Exact în dreptul cortului meu se afla un alt cort, mult mai 
arătos şi cu trei scuturi agăţate la intrare. La strigătul 
paznicilor, perdeaua de piele se dădu la o parte şi un cap 
oacheş de fată se ivi ca să afle pricina tărăboiului. Doi ochi 
negri, focoşi, stăruiră o clipă asupra mea. Apoi căpşorul 
dispăru. Două secunde mai târziu se arătară cele patru 
căpetenii şi veniră spre noi. La un semn al lui Ilo-kei-hun, 
străjile se retraseră. 

Ce caută faţa palidă aici, în faţa cortului? 

Aud bine? Pesemne că fratele meu vrea să ştie ce caută 
aici cei doi paznici roşii! 

Ei fac de strajă pentru ca omului alb să hui se întâmple 
nimic. Deci, stai înăuntru! 

Oare printre războinicii lui To-kei-hun se află oameni răi şi 
păcătoşi care nu ascultă de poruncile căpeteniei, că se 
simte nevoia de paznici ca să-i ocrotească pe musafiri? Old 
Shatterhand se lipseşte de pază! El va zdrobi cu pumnul 
său ţeasta oricărui mişel şi făţarnic. 

Fraţii mei să se întoarcă fără grijă la wigwamul lor; vreau 
să mă plimb puţin. Pe urmă mă întorc şi stăm de vorbă. 

Intrai în cort şi-mi luai armele care, fireşte, nu era cazul să 
rămână acolo. Dar când să ies din nou, mă pomenii cu o 
duzină de sulițe îndreptate asupra mea. Eram, deci, 
prizonier! Să-i înfrunt? Să aleg calea luptei? Nu, îmi veni 
altă idee. Mă trăsei către fundul cortului şi cu tomahawkul 
despicai pielea groasă ca să mă strecor afară. 

leşii astfel prin dos, în timp ce comanşii păzeau cu 
străşnicie intrarea. Văzându-mă, îşi holbară mai întâi ochii 
de uimire. Apoi se stârni un vacarm, de parcă le-ar fi scăpat 
din lanţuri o sută de urşi. Căpeteniile, care între timp se 


întorseseră la corturile lor, reveniră într-o goană deloc 
potrivită cu ţinuta mândră de până atunci. Îşi făceau loc cu 
coatele printre războinici, alergând să mă prindă. 

Să mă fi opus cu arma? Nu era posibil. M-ar fi omorât şi pe 
mine, şi pe tovarăşii a căror salvare o urmăream. Hotărât, 
scosei din buzunar luneta şi o îndreptai asupra lor, strigând 
cât se poate de crunt: 

Staţi, că vă curâăţ pe toţi! 

Se traseră înapoi speriaţi. Ori nu cunoşteau deloc 
asemenea instrument, ori poate îl mai văzuseră aiurea, dar 
nu ştiau ce nefaste puteri o fi ascunzând. 

Ce vrea omul alb? vorbi To-kei-hun. De ce nu sade în 
wigwamul lui? 

Old Shatterhand e mare vraci printre oameni albi îl 
lămurii eu. Am să vă dovedesc că pot nimici întregul neam 
al comanşilor. 

Băgai luneta la loc în buzunar, apucai în schimb carabina 
„Henry” şi arătai spre unul din corturile mai depărtate: 

Oamenii roşii să se uite la prăjina aceea din faţa cortului! 

Dusei arma la ochi şi apăsai pe trăgaci. Glonţul nimeri 
exact în vârful prăjinii. Un murmur de admiraţie se făcu 
auzit peste tot. Indienii preţuiesc îndemânarea şi curajul 
chiar şi al celui mai neîmpăcat duşman al lor. 

Al doilea glonţ nimeri mai jos, la o distanţă de jumătate de 
ţol, al treilea şi mai jos, la aceeaşi distanţă. Acum murmurul 
încetă. Indienii, necunoscând decât puşca obişnuită cu două 
încărcături, rămaseră perplecşi în faţa carabinei mele cu 
repetiţie. La cel de-al patrulea foc, mulţimea înmărmuri. 
Apoi, cu al şaselea şi al şaptelea, uluirea comanşilor crescu 
fără margini şi groaza se desenă pe chipurile lor. Trăsei 
astfel nu mai puţin de douăzeci de ori, găurind prăjina în tot 
atâtea locuri şi mereu la aceeaşi distanţă. Apoi, cu cel mai 
firesc aer posibil, îmi agăţai carabina de umăr şi, pe un ton 
flegmatic, rostii: 

Ei, s-au convins bărbaţii roşii că Old Shatterhand e un 
vraci neîntrecut? Cine va încerca să-i facă vreun râu se va 


alege cu moartea! Howgh! 

Îmi văzui astfel de drum fără să întâmpin nici o 
împotrivire. În faţa corturilor înşirate de ambele părţi, 
femei şi fete se uitau la mine ca la o fiinţă cu puteri 
supraomeneşti. Puteam să fiu satisfăcut de impresia ce o 
lăsase scamatoria mea. 

La unul din corturi stătea o strajă, ceea ce mă făcu să 
bănuiesc că se află un prizonier. Dar cine anume? Să-l 
întreb pe paznic, să nu-l întreb? Când, deodată, aud un glas 
cunoscut: 

Massa, oh, lăsăm negru afară! Indian prins la Bob, vrem 
tăiem şi mâncăm. 

Cârmii spre intrare, dădui la o parte pieile şi-l scosei afară 
pe Bob înspăimântat, străjerul nici nu încercă să se opună, 
iar în rândurile celorlalţi nu se auzi nici un protest. 

Te-au închis aici chiar după sosire? îl întrebai pe negru. 

Da, massa. Luat Bob de la cal şi băgat cort. Aşa stăm Bob 
până acum. 

Vasăzică, nu ştii unde se află massa Bernard? 

Oh, massa Bern” n-ai văzut, n-ai auzit. 

Vino! 'Ţine-te după mine! 

Trecurăm astfel de câteva corturi, când, ne aţinură iarăşi 
calea cei patru şefi, urmaţi de o suită numeroasă. 

leşiseră prudenţi din dosul corturilor pentru a-mi tăia 
drumul. Dusei repede mâna la puşcă, dar To-kei-hun îmi 
făcu semn că nu vine cu gânduri rele. Mă oprii, deci, şi-l 
aşteptai. 

Încotro se duce fratele alb? Să vină la sfatul căpeteniilor, 
să stăm de vorbă! 

Până atunci fusesem „omul alb” sau „faţa palidă”. Acum 
mă transformasem în „fratele alb”. Se vedea deci că le 
impusesem oarecare respect. 

Vor fuma fraţii roşii calumetul cu mine? 

Vom sta mai întâi de vorbă şi dacă spusa ta se va dovedi 
dreaptă, vei fi privit ca un fiu al comanşilor. 


Atunci fraţii mei să se întoarcă! Old Shatterhand va veni în 
urma lor. 

O luarăm iarăşi îndărăt şi trecurăm de cortul meu. Ceva 
mai încolo, în susul uliţei, o zării pe Tony, bătrâna iapă a lui 
Sam, iar alături, priponiţi unul lângă altul, caii lui Winnetou 
şi Bernard. Prizonierii însă nu erau acolo; altminteri aş fi 
văzut afară străjile. 

În cele din urmă, ajunserăm într-un fel de piaţă aproape 
circulară, înconjurată de mai multe rânduri de indieni. Aici 
era, desigur, locul tradiţional al sfatului. 

Căpeteniile păşiră în mijloc şi se aşezară. O seamă de 
războinici, privilegiați din cine ştie ce motive, se apropiară 
şi ei, luând loc în semicerc dinaintea căpeteniilor. Fără să 
aştept o invitaţie specială, mă aşezai la rândul meu, ba îi 
făcui semn şi lui Bob să se ghemuiască mai în spate. 
Atitudinea mea nu le conveni deloc căpeteniilor. 

De ce omul alb se aşază când e vorba să-l judecăm? 
întrebă supărat To-kei-hun. 

Făcui un gest de om sigur şi stăpân pe sine: 

Şi mă rog, oamenii roşii de ce se aşază când e vorba să-i 
judece Old Shatterhand? 

În ciuda feţei lor ca de piatră, descifrai totuşi că replica 
mea îi surprinsese. 

Omul alb are o limbă cam glumeaţă, dar fie, să stea jos, 
Totuşi, pe negru de ce l-a scos din cortul lui şi ni-l aduce 
acum şi la sfat? Nu ştie Old Shatterhand că negrii m-au 
dreptul să şadă în faţa omului roşu? 

Omul acesta se află în slujba mea. Când eu îi poruncesc să 
şadă, atunci se aşază chiar şi în faţa căpeteniilor roşii! Hai, 
să înceapă sfatul! 

Eram convins că numai cu acest mod impertinent de amă 
purta îmi pregăteam oarecum salvarea. Cu cât mai 
îndrăzneţ mă arătam, fireşte, fără a-i ofensa direct, cu atât 
mai mult creşteam în ochii lor. O supunere pasivă ar fi 
echivalat cu moartea. 


To-kei-hun aprinse calumetul şi-l trecu din mână-n mână. 
Mie nu mi-l oferi. Ceremonia încheiată, căpetenia se sculă şi 
se porni pe cuvântat. Indienii sunt îndeobşte foarte tăcuţi şi 
rezervaţi faţă de străini. Dar cu anumite prilejuri ei 
demonstrează un debit verbal care în nici un caz nu rămâne 
în urma celui european. Există chiar căpetenii care şi-au 
cucerit faima prin talentul şi elocinţa lor, asemenea marilor 
oratori ai lumii antice sau moderne. Limbajul lor colorat, 
înflorit, aminteşte parcă poezia graiurilor orientale. 

Căpetenia începu cu obişnuita introducere ce se face la 
judecarea unui alb, de fapt un rechizitoriu adresat întregii 
rase: 

Omul alb să asculte! Vorbeşte 'To-kei-hun, căpetenia 
comanşilor! Multe ocoluri a făcut soarele din vremea când 
oamenii roşii erau singurii stăpâni ai pământului dintre cele 
două ape mari. Ei au ridicat oraşe, au sădit pomi, au vânat 
bizoni. Ale lor erau şi raza soarelui, şi ploaia; ale lor 
pădurea, muntele şi savanele fără sfârşit. Aveau neveste şi 
fiice, fraţi şi feciori. Şi erau fericiţi! 

Dar au venit oamenii cu faţa ca zăpada şi cu sufletul negru 
ca fumul. Nu erau mulţi la număr şi oamenii roşii i-au 
găzduit în wigwam-urile lor. Dar ei aveau arme necunoscute 
şi apă de foc; ei au adus alţi zei şi alţi preoţi, au adus 
trădarea, molima şi moartea. Şi veneau din ce în ce mai 
mulţi de dincolo de marea apă. Limba lor era vicleană şi 
cuțitul tăios. Oamenii roşii s-au încrezut în ei, dar au căzut 
pradă înşelăciunii. Au fost nevoiţi să le dea pământul unde 
odihnesc părinţii lor; au fost izgoniți din wigwam-uri şi din 
ţinuturile lor de vânătoare şi, la orice împotrivire, erau ucişi 
fără milă. Pentru a-i dobori, tetele palide au semănat 
zâzanie între triburile oamenilor roşii, care au prins să se 
bată între dânşii, murind ca şi coioţii în deşert. Blestem 
albilor, blestem lor! Cadă asupra ler nenorociri câte stele 
pe cer şi câtă frunză pe arborii pădurii! 

Un strigăt unanim de aprobare sublinie alocuţiunea şefului 
al cărui glas tunător răsuna până departe. Apoi To-kei-hun 


reluă: 

Şi iată că un astfel de om cu obrajii palizi a venit încoace, 
la wigwam-urile comanşilor. Culoare de mincinos şi limbă 
de trădător! Dar războinicii roşii îl vor asculta şi-l vor 
judeca după dreptate. Vorbească deci! 

Se aşeză la loc. În schimb, îi urmară la cuvânt alte trei 
căpetenii, rostind fiecare cate un discurs asemănător şi 
cerându-mi să vorbesc la rândul meu. În timpul 
discursurilor, eu îmi scosei caietul de schiţe şi încercai să 
desenez căpeteniile din faţa mea, ca şi mulţimea de 
războinici şi corturile din jurul pieţei. 

După ce şi al patrulea orator îşi încheie cuvântarea în 
uralele asistenţei, 'To-kei-hun mi se adresă arătând cu 
degetul: 

Ce tot face omul alb acolo, în timp ce conducătorii 
comanşilor vorbesc spre a fi ascultați? 

Rupsei fila din caiet, mă sculai în picioare şi i-o dădui. 

lată, marea căpetenie poate să vadă ce fac! 

Iuf! exclamă indianul, după ce-şi aruncă ochii pe schiţa 
mea. 

Iuf! Iuf! luf! strigau şi celelalte căpetenii, văzându-mi 
opera. lar 'lo-kei-hun adăugă: 

Mare minune! Omul alb vrăjeşte pe pielea asta albă 
sufletele comanşilor! Uite, aici e Io-kei-hun, aici tustrei 
fraţii lui, căpeteniile, dincoace războinicii şi corturile! Ce-o 
fi vrând omul alb? 

Omul roşu va vedea imediat. 

Îi luai hârtia din mână şi o arătai şi altor războinici din 
spatele meu; toţi rămaseră uluiţi ca şi căpeteniile lor. Se 
uitau la schiţa mea ca la o minune. Făcui apoi din ea un 
cocoloş şi-l băgai pe ţeava carabinei. 

To-kei-hun, ziceai adineauri că pe această hârtie v-am 
vrăjit sufletele. Iată-le acum în ţeava. Vrei să le împrăştii în 
cele patru vânturi pentru ca nimeni dintre voi să nu ajungă 
vreodată în veşnicele plaiuri ale vânătoarei? 


Efectul acestei farse îmi întrecu aşteptările. Şefii săriră în 
sus ca arşi. De jur împrejur se ridică un strigăt de groază. 

Văzând ce se întâmplă, mă grăbii să-i liniştesc: 

Oamenii roşii să se aşeze şi să fumeze cu mine calumetul 
păcii. Dacă se vor purta cu mine ca fraţii, le voi înapoia 
sufletele. 

Se aşezară în mare grabă şi To-kei-hun scoase pipa. Îmi 
veni atunci o idee năstruşnică prin care să-i fac şi mai docili: 
Unul din şefi purta la haină doi nasturi mari de alamă, 
socotindu-i, pesemne, podoabe de preţ. Mă apropiai de 
acesta: 

Fratele roşu să-mi împrumute podoabele! Am să i le dau 
repede înapoi. 

Şi, nici una, nici două, smulsei nasturii, întorcându-mă 
foarte calm, fără să-i iau în seamă uluirea. 

Fraţii mei roşii, văd aici, între degetele mele, aceste 
podoabe, câte una în fiecare mână. Acum, băgaţi de seamă! 

Mă prefăcui că le arunc în sus şi le arătai apoi mâinile 
goale: 

Fraţii mei să se uite bine! Unde sunt nasturii? 

Au zburat! exclamă cu ciudă păgubitul. 

Da, au zburat departe, spre soare. Fratele meu roşu să 
tragă după ei şi să-i aducă iar pe pământ! 

Asta n-o poate nimeni, nici măcar vraciul! 

Atunci trag eu! Fraţii mei să fie cu luare-aminte, ca să 
vadă când vor cădea podoabele. 

Nu folosii carabina, în care se afla cocoloşul de hârtie, ci 
puşca mea cea veche, cu două ţevi, gata încărcată. O ridicai 
de lângă To-kei-hun şi trăsei un foc în sus. Câteva secunde, 
şi se auzi căzând ceva lângă noi. Proprietarul preţioasei 
podoabe se repezi la locul cu pricina şi cu ajutorul cuţitului, 
dezgropa din pământ un nasture. 

luf, e al meu! 

Pe când toţi se îmbulzeau să vadă minunea, eu băgai 
nasturele celălalt pe cea de-a doua ţeava şi trăsei din nou. 


Indienii stăteau toţi cu ochii în sus. Deodată, Bob strigă, 
frecându-şi umărul şi ţopăind într-un picior: 

Oh, massa, nimerim Bob! Puşcat umăr! Într-adevăr, cel de- 
al doilea nasture căzu pe umărul lui şi se rostogoli la 
pământ. Indianul îl ridică şi pe acesta şi, prinzându-şi-i 
împreună la piept, făcu o grimasă care să arate clar că de 
aci încolo nu va mai permite să fie proiectaţi în soare. 

Această şmecherie, dintre cele mai simple, făcu o impresie 
de necrezut. Aruncasem doi nasturi în soare şi-i adusesem 
iarăşi pe pământ cu câte un foc de armă! Şi nasturii 
fuseseră într-adevăr sus, altminteri cum s-ar fi îngropat 
unul atât de adânc în ţărână şi cum ar fi căzut celălalt drept 
pe umărul negrului, provocându-i şi o vânătaie 
respectabilă?! Şefii şedeau gânditori, tăcuţi; nici nu mai 
ştiau ce să facă. lar războinicii din jur aşteptau intimidaţi 
desfăşurarea evenimentelor. 

Încercai atunci să risipesc încordarea, ce-i drept, într-un 
fel destul de riscant. Lângă To-kei-hun se afla calumetul şi 
punga de oposum în care indienii îşi ţin tutunul amestecat 
cu, foi de cânepă. Ridicai de jos calumetul şi-l umplui. Apoi, 
luând un aer solemn, cuvântai: 

Fraţii roşii să se uite la Old Shatterhand, care stă aici, în 
faţa lor! Văd ei oare la cingătoarea mea vreun scalp de 
indian, sau măcar un smoc de păr care să-mi împodobească 
încălţările? Unde e dovada că mi-aş fi pătat vreodată 
mâinile cu sângele comangşilor? Mă aflam cu soţii mei în 
pădure pe când războinicii Racurroh fumau calumetul cu 
cei doi duşmani ai noştri. Şi totuşi nu m-am atins de ei. Apoi, 
prinzându-l pe Ma-ram, fiul marei căpetenii To-kei-hun, nu 
l-am ucis, ci, înapoindu-i armele, l-am adus încoace, la 
wigwamul tatălui său. Oare mi-ar fi fost greu să omor şase 
războinici de-ai voştri? Şi totuşi nu le-am făcut nici un rău, 
mulţumindu-mă să leg pe unul din ei, pentru ca apoi să 
poată fi găsit şi eliberat de ai săi! N-aş fi putut oare să-i 
urmăresc pe războinicii care mergeau în munţi, să semăn 
moarte printre ei şi să pângăresc mormântul slăvitei 


voastre căpetenii? N-am tras eu în cei doi albi care v-au 
răpus straja şi au fugit cu aurul? Nu port eu aici, în ţeava 
puştii, sufletele voastre şi totuşi nu le spulber în vânt? N-aş 
fi în stare, credeţi, să arunc în soare toate pungile voastre 
cu „medicamente” fără să le mai aduc înapoi? Şi totuşi nu 
fac nimic din toate acestea, pentru că doresc să fiu frate cu 
comanşii, să fumez cu ei calumetul! Conducătorii voştri sunt 
viteji şi înţelepţi. Ei urăsc nedreptatea. Dar cel care nu 
crede ce-am spus va cădea trăsnit de puşca asta cu care eu, 
Old Shatterhand, trag câte o mie de gloanţe la rând! E 
timpul deci să fumăm pentru pace! 

Aprinsei pipa şi, sunând fumul spre cer, spre pământ şi în 
cele patru vânturi, o trecui în mâna lui 'lo-kei-hun. 
Izbutisem să-l supun voinţei mele. Omul luă calumetul, suflă 
la rândul lui şase fumuri şi-l dădu mai departe. Ultimul 
dintre şefi mi-l înapoie şi abia atunci mă aşezai din nou, de 
data asta chiar în mijlocul lor. 

Fratele alb ne va întoarce acum sufletele? întrebă 
îngrijorat unul din şefi. 

Trebuia să răspund cu mult tact diplomatic: 

Dar mă privesc oare bărbaţii roşii ca pe un fiu al 
comanşilor? 

Old Shatterhand e fratele nostru şi e liber. El va primi un 
cort şi va trăi după pofta inimii lui. 

Şi ce cort îmi daţi? 

Old Shatterhand e un mare războinic. El îşi va alege 
singur cortul. 

Atunci fraţii mei să mă însoţească! vreau să mi-l aleg. 

Se ridicară şi pornirăm împreună. 

Luai la rând toate corturile până ajunserăm în faţa unuia 
păzit de patru străji. Acolo îmi făcui mâinile pâlnie la gură şi 
imitai urletul coiotului. Numaidecât veni dinăuntru 
răspunsul aşteptat. Dintr-un salt mă postai la intrare: 

Old Shatterhand va locui aici! 

Şefii se uitară ca prostiţi unul la altul; nu prevăzuseră 
deloc această situaţie. 


Aici nu se poate. 

De ce, mă rog? 

Aici stau duşmanii comanşilor. 

Care duşmani? 

Două feţe palide şi un om roşu. 

Cum îi cheamă? 

Roşul e Winnetou, căpetenia apaşilor, iar unul dintre albi e 
Sans-ear, care îi omoară pe indieni. 

Să nu-şi fi dat ei oare seama că făceam parte din acelaşi 
grup? Ce-i drept, lui Ma-ram nu-i pomenisem nimic. Ar fi 
putut s-o afle însă de la Patrik Morgan. 

Old Shatterhand vrea să-i vadă pe prizonieri! 

Şi, fără să aştept răspuns, intrai în cort. Căpeteniile mă 
urmară în mare grabă. 

Prizonierii zăceau la pământ, legaţi de mâini şi de picioare, 
prinşi în acelaşi timp de proptelele cortului. Îmi 
recunoscuseră, fireşte, glasul, dar tăceau cu toţii mâlc. 
Nimeni nu-şi trăda cu vreun gest bucuria. 

Dar ce-au făcut aceşti oameni? mă adresai căpeteniilor. 

Au omorât războinici de-ai noştri. 

Fratele meu a văzut cu ochii lui cum îi omorau? 

Au văzut ceilalţi războinici. 

Atunci vor trebui să aducă dovezi! În orice caz, eu rămân 
aici, iar oamenii aceştia vor fi musafirii mei! 

Scosei cuțitul şi dădui să tai legăturile care îi imobilizau pe 
prizonieri, dar unul din capii indienilor mă apucă de braţ: 

Oamenii aceştia trebuie să moară. Fratele alb nu are 
dreptul să-i socotească musafiri. 

Şi cine poate să mă oprească? 

Cele patru căpetenii Racurroh! 

Poftim, să încerce! 

Mă intercalai între indieni şi prizonierii lor. În afară de 
cele patru căpetenii, nu mai intrase înăuntru decât negrul 
Bob. 

Bob, taie curelele! începe cu Winnetou! 


Negrul se apropiase între timp de stăpânul său, dar 
ordinul era ordin, şi pe urmă va fi chibzuit şi el că Winnetou 
ne poate fi de mai mare folos decât Bernard. 

Omul negru să bage cuțitul la loc! izbucni unul din şefii 
comanşilor. 

Dar, până una alta, Winnetou se şi eliberase. 

Iluf! exclamă căpetenia, văzându-se neluat în seamă. Şi 
dădu să se arunce asupra lui Bob, care tocmai se pregătea 
să taie legăturile lui Sam. 

Îi tăiai calea indianului, dar, sesizându-i intenţia, sării 
repede într-o parte. Totuşi cuțitul lui mi se înfipse sus, în 
braţ, pentru care îl pocnii numaidecât, de căzu ca o bucată 
de lemn. Nici nu avu timp să mai scoată cuțitul din rană. Cu 
încă o lovitură, scăpai de alt indian, apoi sării în gâtul celui 
de-al treilea, în timp ce Winnetou deşi cu mâinile umflate îl 
apucă de beregată pe Io-kei-hun. 

Nu se auzise decât un iuf! şi atât. Străjile stăteau fără grijă 
afară, în timp ce noi, aici, puneam stăpânire pe cort, iar 
tuspatru căpeteniile zăceau legate cobză, cu căluşe în gură. 

Heavens, cerule! Asta înseamnă, ca să zic aşa, ajutor la 
mare ananghie! se bucură Sam, frecându-şi mădularele 
amorţite. Dragă Charlie, tare sunt curios, ca să zic aşa, cum 
ai făcut şi ai dres toate astea? 

Las' că afli mai târziu. Acum făceţi-vă rost de arme! Luaţi 
de la şefii ăştia, că au destule. 

La rândul meu, desfăcui punga cu muniții şi-mi întăreai 
carabina, ca să fiu pregătit pentru orice eventualitate. Între 
timp, le dădui celorlalţi instrucţiunile necesare, 
recomandându-le să ucidă pe loc cele patru căpetenii în 
cazul că vom fi atacați. Apoi, ca şi când nimic nu s-ar fi 
întâmplat, ieşii afară. Din respect faţă de căpeteniile lor, 
străjile se mutaseră la oarecare distanţă. Mai încolo 
aşteptau o mulţime de comanşi, care se adunaseră din 
curiozitate. Mă dusei întâi de toate la străjeri: 

Ştiu războinicii comanşi că Old Shatterhand a devenit 
frate cu căpeteniile lor? 


Oamenii îşi plecară ochii în pământ, ceea ce ar fi voit să 
însemne: da. 

Fraţii mei să păzească bine cortul, să nu lase pe nimeni 
înăuntru până nu vor primi alte porunci din partea 
căpeteniilor. 

Apoi mă adresai mulţimii: 

Plecaţi şi chemaţi pe toţi războinicii la sfat! 

Se împrăştiară numaidecât, iar eu o luai singur spre locul 
sfatului. Cine nu e familiarizat cu uzanţele indienilor mi-ar 
atribui, desigur, un curaj fără seamăn. Aprecierea însă ar fi 
exagerată. Indianul nu e nicidecum „sălbaticul” drept care 
trece. El are legile şi datinile lui neclintite. Cine ştie să se 
folosească de ele nu prea are motive de teamă. Şi, în fond, 
aici totul era, încă de la început, o chestiune de viaţă sau 
moarte. Mai mult decât viaţa nu-mi puteam risca. 

Pe când mergeam spre locul întrunirii, reuşii să-mi leg 
rana de la braţ, de altfel neînsemnată. Mă aşezai apoi exact 
în locul pe care-l ocupasem cu câtva timp înainte. Nu dură 
decât zece minute şi piaţa se umplu de războinici, în afară 
de centrul unde şezuseră adineauri războinicii favoriţi. 
Oriunde în altă parte un asemenea miting n-ar începe fără 
forfotă şi gălăgie. Aici însă, printre aşa-zişii sălbatici, nu se 
auzea o şoaptă. Oamenii veneau solemni şi tăcuţi, îşi 
alegeau locul şi aşteptau apoi nemişcaţi ca nişte statui. 

Făcui semn celor mai aleşi dintre războinici să se apropie. 
După ce aceştia se aşezară în semicerc în faţa mea, rostii: 

Old Shatterhand a devenit frate cu căpeteniile comanşilor. 
Ştiaţi acest lucru? 

Ştiam! răspunse un războinic în numele celorlalţi. 

Prin urmare, trebuie să-şi aleagă un cort pe placul lui şi i-a 
plăcut cortul unde stau prizonierii. Oare cortul ales i se 
cuvine ori ba? 

1 se cuvine! 

Şi totuşi căpeteniile n-au vrut să ţină seama de dreptul lui. 
Sunt oare căpeteniile comanşilor nişte mincinoşi? 


Prizonierii au cerut ca Old Shatterhand să-i ocrotească. Să 
le fi respins cererea? 

Nu! 

Deci Old Shatterhand i-a luat sub scutul său, socotindu-i 
oaspeţi. Avea el acest drept? 

Avea şi dreptul, şi datoria întări acelaşi războinic. Dar nu 
are voie să-i scape de judecată. Poate să-i ocrotească şi să 
moară laolaltă cu ei. 

Dar dacă se pune chezaş pentru ei, are voie să-i dezlege? 

Asta da. 

Înseamnă că n-a făcut decât ceea ce se cuvine! Totuşi unul 
din şefii comanşilor a încercat să-l omoare şi l-a rănit la 
braţ. Ce face un comanş când cineva încearcă să-l ucidă în 
propriul său cort? 

Îl omoară el. 

Şi ce face cu ceilalţi, care dau ajutor ucigaşului? 

Îi omoară pe toţi! 

Fraţii mei sunt înţelepţi şi cântăresc lucrurile după 
dreptate. Cei patru şefi ai comanşilor au vrut să mă omoare. 
Totuşi eu nu i-am ucis. I-am doborât cu pumnul, şi atâta tot. 
Acum zac legaţi în cort şi păziţi de oaspeţii mei. Sânge 
pentru sânge, iertare pentru iertare! În schimbul libertăţii 
celor care au vrut să mă ucidă, vă cer eliberarea 
prizonierilor! Fraţii mei să se sfătuiască. Am să aştept aici 
răspunsul. Dar nu cumva oaspeţii mei să fie tulburaţi! Dacă 
cineva dintre voi pătrunde în cort, oamenii mei vă vor ucide 
căpeteniile. 

Nimic pe chipurile lor nu trăda grava impresie pe care 
cuvintele mele trebuie s-o fi făcut. Eu mă depărtai câţiva 
paşi, ca să nu asist la dezbateri. 

Războinicii din centru alcătuiau, aşa cum mă aşteptasem 
de altfel, un soi de consiliu ajutător. La un semn, ieşiră din 
rânduri câţiva bărbaţi, cărora sfetnicii parcă le dădură 
instrucţiuni spre a fi transmise mulţimii. În sânul 
războinicilor se produse oarecare animaţie, dar fără să-mi 
pricinuiască neplăceri. Apoi se desfăşurară discuţii 


îndelungate, până ce, în sfârşit, trei bărbaţi veniră spre 
mine şi unul dintre aceştia vorbi: 

Fratele alb îi ţine prizonieri pe şefii Racurroh? 

Da. 

El trebuie să-i predea războinicilor comanşi pentru 
judecată. 

Fraţii mei uită, pesemne, că nu au voie să-şi judece 
conducătorii decât în cazul că s-ar dovedi laşi în luptă. 
Căpeteniile comanşilor, încercând să-l ucidă pe Old 
Shatterhand, se află acum în wigwamul şi în puterea lui. 
Singur el are dreptul să-i judece. 

Şi ce are de gând fratele alb? 

Dacă musafirii mei nu vor fi eliberaţi, am să-i omor pe şefii 
voştri! 

Oare Old Shatterhand ştie cine sunt musafirii lui? 

Desigur. 

Unul dintre ei e Sans-ear, cunoscut ucigaş al indienilor. 

L-au văzut oare fraţii mei omorând vreun comanş? 

Nu. Dar câinele de Winnetou, care a ucis sute de fii ai 
comanşilor?! 

Ştiu cumva fraţii mei că Winnetou ar fi răpus măcar un 
singur comanş Racurroh? 

Nu. Dar al treilea? 

E un om de sus, din miazănoapte, care în viaţa lui nu s-a 
atins de vreun indian. 

Dacă fratele alb ne ucide căpeteniile, va pieri şi el, vor 
pieri şi oaspeţii lui! 

Fraţii mei glumesc? Cine ar putea să-l omoare pe Old 
Shatterhand? Nu ţine el în puşcă sufletele comanşilor? 

Oamenii se aflau într-o mare dilemă şi statură mult pe 
gânduri. Dar nu puteau să-şi lase căpeteniile în voia sorții! 

Fratele alb să aştepte până venim înapoi! 

Se depărtară şi luară dezbaterea de la capăt. Pe cât îmi 
dădeam seama, nu erau stăpâniţi de furie împotriva mea. 
Mă apărusem cu bărbăţie şi le arătasem încredere. 


A trata cu mine nu însemna, deci, a te umili; După vreo 
jumătate de oră, cei trei delegaţi se înapoiară. 

Old Shatterhand şi oaspeţii săi vor fi liberi cât durează o 
pătrime din drumul, soarelui pe cer. 

Aşadar, indienii îşi pregăteau obişnuita lor desfătare. 
Dându-ne drumul, aveau să ne hăituiască apoi ca pe nişte 
fiare, salvându-şi în acelaşi timp căpeteniile! Ne ofereau 
deci un avans de şase ore. Era puţin. Dar dacă Porneam 
exact cu şase ore înainte de asfinţit, termenul se prelungea, 
practic, până în zori: noaptea, pe întuneric, nu puteau să ne 
urmărească. În această situaţie, refuzul ar fi fost o greşeală 
de neiertat. Se cerea totuşi prudenţă. 

Old Shatterhand se va învoi numai dacă oaspeţii lui îşi vor 
primi înapoi armele. 

Le vor primi. 

Şi toate celelalte lucruri? 

Mă gândeam mai ales la valorile pe care le avusese 
Bernard asupra sa; nu ştiam dacă indienii i le lăsaseră ori 
ba. 

Vor primi totul! 

Oaspeţii mei au fost luaţi prizonieri, deşi nu făcuseră nici 
un rău comanşilor Racurroh. În schimb, căpeteniile voastre 
au încercat să mă omoare. Şi acum vreţi să-şi recapete 
libertatea? Schimbul nu e drept! 

Ce mai vrea fratele alb? 

Rana pe care mi-au făcut-o la braţ să fie plătită cu trei cai 
aleşi de mine! Dau în schimb trei din caii noştri. 

Fratele alb e viclean ca vulpea; el ştie că bieţii lui căişori 
sunt istoviţi. Dar împlinească-i-se voia! Când vor putea să 
iasă căpeteniile din wigwam? 

Când vom pleca de aici. 

Dar cum rămâne cu sufletele noastre? 

N-am să le mai spulber în vânt. 

Atunci Old Shatterhand să plece când vrea. Ele un mare 
războinic şi un şacal şiret. Căpeteniile vor fi fost cu mintea 
înceţoşată când au fumat cu el pipa păcii. Howgh! 


Târgul se încheiase. Puteam pleca. Indienii mă lăsară să 
trec nestingherit şi mă îndreptai agale spre cortul meu. 
Fireşte că acolo eram aşteptat cu multă nerăbdare. Văzând 
că intru neînsoţit, tovarăşii înţeleseră că lucrurile nu s-au 
terminat tocmai prost. 

Ei? sări cel dintâi Bernard. Nu-l răbda inima să mai 
aştepte. 

Ţi-au luat cumva diamantele şi hârtiile? 

Nu. De ce? 

Fiindcă altminteri ar fi trebuit să le primeşti înapoi. 
Suntem liberi pentru un răstimp de şase ore! 

Liber, massa? se bucură Bob. Oh, liber Bob, liber massa 
Bern'! Dar puţin şase ore. Vinem indian, iar prindem... 

Well zise Sam mai mult n-am fi putut să ne dorim. Doar 
intrasem aici, ca să zic aşa, într-o belea grozavă! Şi Tony? 
Ce se întâmplă cu Tony? 

O capeţi înapoi, ca de altfel şi toate lucrurile ce-ţi aparţin. 
Caii ceilalţi însă sunt prea obosiţi; deşi mă doare sufletul, 
am hotărât să-l înlocuiesc pe mustangul meu; am să aleg 
trei dintre caii căpeteniilor. 

High-day, ura! izbucni Sam. Şase ore avans şi cai odihniţi! 
Asta ajunge, ca să zic aşa, pentru nişte vânători bătrâni ca 
noi. Doar n-o să alegeţi nişte gloabe! 

Acum mă apucai în sfârşit să le povestesc pe scurt cele 
întâmplate din clipa dramaticei noastre despărţiri. Dar nici 
nu-mi terminai bine „raportul”, că mă auzii strigat. leşii din 
cort şi mă pomenii cu bătrâna care mă ospătase în două 
rânduri. 

Faţa palidă să poftească! 

Încotro? 

La Ma-ram. 

Era o invitaţie ciudată. Îmi înştiinţai tovarăşii şi o urmai pe 
bătrânică până la cortul care-mi servise de adăpost în 
cursul nopţii. Acolo aşteptau doi cai. Pe unul din ei 
încălecase Ma-ram. 


Fratele meu alb să meargă să-şi aleagă caii! Aşadar, asta 
era! leşirăm amândoi în prerie, unde păştea un număr 
considerabil de animale. Tânărul indian mă conduse la un 
armăsar murg. 

Acesta e cel mai bun dintre caii comanşilor! Ma-ram îl are 
de la tatăl său şi-l dăruieşte lui Old Shatterhand ca răsplată 
că nu i-a luat scalpul! 

Mă surprinse acest dar preţios, care dovedea mărinimia 
lui Ma-ram faţă de mine. Având un asemenea cal, nu mai 
puteam fi ajuns din urmă. Fireşte că acceptai. Apoi mă 
îngrijii de Bernard şi de Bob, alegându-le doi cai de 
nădejde. 

La întoarcere, Ma-ram opri în faţa cortului său: 

Fratele meu alb binevoiască să descalece şi să intre! 

Nu se putea, fireşte, să refuz invitaţia. Tânărul mă 
introduse în cort şi fui tratat cu „kammas”, un soi de turtă 
căreia comanşii ştiu să-i dea un gust foarte plăcut. După 
care îmi luai rămas bun. 

Când ieşii din cort, o văzui iarăşi pe fata cu ochi negri, 
lucitori, care îmi atrăsese atenţia de dimineaţă. Îşi făcea de 
lucru pe lângă caii noştri. Îmi pregătise nişte merinde şi, la 
apariţia mea, se îmbujora toată. 

Cine-i această fiică de Racurroh? îl întrebai pe Ma-ram. 

Este Hil-lah-dih, „Izvorul limpede”, fata căpeteniei To-kei- 
hun. le roagă să-i primeşti darul, pentru că l-ai cruțat pe 
Ma-ram, fratele ei. 

Îi întinsei fetei mâna: 

Manitu să-ţi dăruiască multă fericire şi multe veri însorite, 
floare gingaşă a preriei! Ochiul tău e limpede şi fruntea 
senină. Fie-ţi şi viaţa curată, netulburată de furtuni! 

Încălecai şi mă dusei să prezint prietenilor mei caii aleşi de 
mine. Toţi se arătară încântați, în special de armăsarul meu. 

Charlie exclamă Sam ăsta face aproape cât Tony, numai că 
a mea are coada mai scurtă şi urechile mai lungi. În sfârşit, 
totul e în regulă. Pramatiile astea roşii ne-au servit cât se 
poate de bine. Până-n seară mai avem exact şase ore. 


Propun să plecăm. Pe urmă să-i vedem dacă mai pun mâna 
pe noi, ca să zic aşa. 

Ne pregătirăm tot calabalâcul, apoi dezlegarăm pe cei 
patru şefi ai comanşilor. 

Massa, trebuie grăbim! ne îndemnă Bob. Foarte mult 
trebuie repede grăbim, ca indian să nu prindem iar massa 
Bern”, Sam, Charlie şi Winnetou! 

Cât mai întârziarăm în cort, căpeteniile nici nu se clintiră 
de la locurile lor. Urcarăm apoi în şa şi... la drum! Uliţa 
dintre corturi era pustie. Nici picior de indian. Fără îndoială 
că ne urmăreau cu toţii pe ascuns. Numai la cortul lui To- 
kei-hun mi se păru că stăruie două perechi de ochi de după 
perdea. O sută de inimi băteau în aşteptarea momentului 
când vom fi poate iarăşi prinşi. Aici însă, în acest cort, două 
inimi ne doreau salvarea... 

Capitolul IV În California. 

Trecurăm peste Rio Colorado, lăsarăm în urmă ţinutul 
Pahuta şi speram să atingem curând flancul răsăritean al 
munţilor Nevada şi să poposim câteva zile lângă lacul Mono. 
Drumul de la aşezările comanşilor până aici e un drum lung 
şi greu. Străbaţi savane nesfârşite, munţi uriaşi şi pustietăţi 
de nisip. Şi oricât de zdraveni ar fi cal şi călăreț, totuşi 
eforturile îi fac să se resimtă. 

Dar cine ne determina, de fapt, să batem atâta drum până 
în California? Întâi de toate Bernard, care voia să-şi 
găsească acolo fratele; în al doilea rând, presupunerea că 
cei doi Morgan, după ce şi-au pierdut toată prada la Rio 
Pecos, se vor fi îndreptat spre ţara aurului. Aveam destule 
temeiuri să bănuim acest lucru. 

Plecând atunci din satul comanşilor, călărisem fără popas 
seara şi toată noaptea, încât ajunserăm a doua zi către 
amiază lângă Sierra Guadelupa superioară. Iapa lui Sam şi 
calul ciolănos al lui Winnetou rezistau cât se poate de bine, 
în ciuda uriaşelor greutăţi ale drumului, iar caii primiţi de la 
comanşi nu ne provocau nici un fel de griji. Trecurăm şi de 
Guadelupa fără ca nimic să ne dea de bănuit că am fi 


urmăriţi. lar când, după câteva zile, traversarăm Rio 
Grande, orice teamă de comanşi dispăru. 

La vest de Rio Grande se înşiră către nord, ca o salbă de 
piscuri, Cordilierii din Sonora, la care ajunserăm fără vreo 
păţanie deosebită. Aici însă interveni un eveniment 
important. 

Poposeam la ora prânzului pe coasta unui defileu. 
Winnetou, cocoţat mai sus, pe o stâncă, supraveghea 
drumul din faţă şi din urma noastră. 

Iluf! zise el deodată pe tonul acela gutural, propriu 
indienilor. Şi, lipindu-se de pământ, cobori târâş până la noi. 
Bineînţeles că apucarăm numaidecât armele şi sărirăm în 

picioare. 

Ce s-a întâmplat? întrebă Marshall. 

Oameni roşii. 

Câţi? 

Atâţia! 

Ne arătă cele cinci degete de la mâna dreaptă şi trei de la 
mâna stângă. 

Opt? Din ce trib? 

Winnetou nu i-a putut recunoaşte; nu au nici un semn. 

Sunt puşi pe război? 

Nu sunt vopsiți cu albastru şi roşu, dar poartă arme. 

Unde se află? Departe de noi? 

Cam într-un sfert din ceea ce albii numesc o oră vor fi aici. 
Fraţii mei să se despartă. Sans-ear să vină cu mine, iar 
Marshall şi omul negru să meargă pe acelaşi drum şi să se 
ascundă în dosul stâncilor. Fratele Charlie va rămâne aici 
lângă calul lui. 

Îi prinse pe ceilalţi patru cai de dârlogi şi-i duse după o 
stâncă, unde erau bine camuflaţi. Apoi indică locul fiecărui 
om din grup. Eu rămăsei singur: stăteam pe jumătate întors 
spre direcţia de unde aveau să apară necunoscuţii. Puşca 
mi-o ţineam pregătită. 

Nu trecu bine sfertul de oră, că şi auzii tropot de cai. Făcui 
de parcă n-aş bănui nimic, dar trăgeam cu coada ochiului 


spre cei opt călăreţi care, zărindu-mă la rândul lor, se 
opriră locului. După un scurt schimb de cuvinte, îşi 
continuară drumul, apropiindu-se de mine. Terenul era atât 
de pietros, încât trecerea cailor noştri nu lăsase nici un 
semn. Drept urmare, străinii nu aveau de unde să ştie că 
suntem mai mulţi. 

Mă ridicai liniştit, cu puşca în mână. Indienii îşi struniră 
caii cam la zece paşi de mine. Cel din frunte întrebă: 

Ce face faţa palidă aici în munţi? 

Mă odihnesc după atâta drum. 

De unde vine faţa palidă? 

De la malul lui Rio Grande. 

Şi încotro merge? 

Iuf! exclamă un alt indian înainte ca eu să răspund. 
Războinicii comanşilor l-au văzut pe omul acesta lângă apa 
lui Rio Pecos! Era împreună cu Ma-ram, fiul căpeteniei, şi a 
tras cu puşca după cei doi albi urmăriţi de fraţii mei. 

Aşadar, indianul făcea parte din grupul celor cinci comanşi 
care mă atacaseră, dându-le, din păcate, răgaz lui Fred 
Morgan şi fiului său să spele putina. De recunoscut nu-l 
recunoşteam, pentru că atunci apăruse vopsit în culorile 
războiului; de altfel, nici timpul nu-mi îngăduise să-i rețin 
figura. 

Încotro a plecat atunci faţa palidă cu Ma-ram? mi se 
adresă iarăşi şeful micului eşalon. 

La wigwam-urile comanşilor. 

Şi cum de s-a întâlnit emul alb cu Ma-ram? 

L-am prins în valea aceea unde rămăsese după ce 
războinicii comanşilor i-au atacat pe Winnetou, pe Sans-ear, 
pe încă un alb şi pe un negru. 

Auzindu-mi răspunsul, comanşii puseră mâna pe cuțite. 

Iluf! strigă şeful. L-a luat prizonier pe Ma-ram! Şi cu ceilalţi 
oameni roşii ce s-a făcut? 

Nimic rău. Pe unul l-am legat, iar ceilalţi patru nici că au 
simţit când l-am prins pe fiul căpeteniei şi l-am dus cu mine. 


Dar Ma-ram, când l-am văzut, nici nu era legat! interveni 
indianul, care se amestecase şi adineauri în vorbă. 

L-am lăsat liber, după ce-mi făgăduise că mă va însoţi 
liniştit până la wigwam-urile comanşilor. 

Iluf! Şi ce voia omul alb acolo? 

Să-i eliberez pe Winnetou, căpetenia apaşilor, şi pe Sans- 
ear. Acolo i-am prins pe cei patru şefi Racurroh şi apoi i-am 
eliberat în schimbul tovarăşilor mei. Ni s-a îngăduit să 
plecăm împreună. Aveam un sfert de zi pentru salvarea 
noastră. 

Vasăzică prizonierii au scăpat? 

Fireşte! 

Îmi plăcea să-i scot din sărite, povestindu-le întâmplarea 
cu toate amănuntele ei. 

Atunci omul alb trebuie să moară! hotări şeful grupului şi 
apucă puşca. 

Era, de fapt, singura de care dispuneau. Ceilalţi aveau 
numai arcuri şi săgeți. 

Oamenii roşii ar pieri înainte de a-şi îndrepta armele 
asupra mea! Nu mă sperii eu de opt indieni! Dar ştiu că n-o 
să vă atingeţi de mine, dacă am să vă spun că-i puteţi 
prinde chiar azi pe Sans-ear, pe Winnetou şi pe ceilalţi doi. 

luf! Unde? 

Aici, pe loc! rostii, arătând spre tovarăşii mei pitulaţi după 
stânci. Acolo e Winnetou şi Sans-ear, vânătorul de indieni, 
iar dincolo e încă un alb şi negrul! 

În aceeaşi clipă, de o parte şi de alta răsăriră cei vizaţi, 
înaintând cu puştile îndreptate asupra călăreţilor, iar eu 
dându-mă un pas înapoi îl luai la ochi pe şef: 

Oamenii roşii sunt prizonieri! Să descalece imediat! le 
poruncii. 

Faţă de noi erau cu trei mai mult la număr, dar cele cinci 
puşti ale noastre ne dădeau superioritate. Văzându-se 
împresurat, nu-i de mirare că şeful îşi cobori numaidecât 
puşca şi întrebă: 


Oare fratele alb nu vede că oamenii roşii nu sunt porniţi pe 
război? 

Şi cu toate astea voiau să mă omoare! Eu însă nu râvnesc 
la sângele fraţilor roşii. Poftim, descălecaţi şi să fumăm pipa 
păcii. 

Călăreţii cam şovăiau să-mi urmeze invitaţia, se temeau să 
nu fie vorba de vreun vicleşug. 

Cum îl cheamă pe fratele meu alb? întrebă şeful. 

Mi se spune Old Shatterhand. 

Iuf! Atunci vorbele lui pot fi crezute. Fraţii mei roşii să 
descalece! 

Pregăti pipa şi se aşeză. Însoţitorii lui făcură la fel. Se 
apropiară şi ai noştri, luând loc pentru ceremonial. Pipa, 
umplută şi aprinsă, trecu din mână-n mână. Bernard făcu 
greşeala de a o întinde şi lui Winnetou. Acesta refuză. 

Căpetenia apaşilor sade aici, lângă comanşi, numai pentru 
că Old Shatterhand vrea să încheie pace cu ei, dar de fumat 
nu va fuma din calumetul lor. N-au decât să vorbească şi să 
se înţeleagă cu prietenii mei albi, însă pe urmă să se 
ferească din drumul meu, că de nu, vor pieri ca şacalii în 
deşert! 

Bernard ar fi trebuit să prevadă acest lucru. Comanşii se 
prefăcură a nu fi auzit cuvintele lui Winnetou. Mă adresai 
şefului lor: 

Oamenii roşii i-au urmărit pe cei doi trădători albi? 

Doar am spus-o şi adineauri. 

Şi nu i-aţi prins? 

Nu. Au fugit la duşmanii comanşilor, şi a trebuit să ne 
întoarcem. 

Cum de-au putut scăpa pe jos, fără cai? 

Ei au furat caii comanşilor! 

Cum, n-au comanşii ochi să-i vadă pe tâlhari? N-au urechi 
să le audă paşii? 

Fiii comanşilor se adunaseră la mormântul căpeteniei şi, 
când s-au întors la cai, au găsit straja omorâtă şi doi cai 
lipsă. 


Aceasta fusese, într-adevăr, pentru Fred Morgan şi fiul său 
singura posibilitate de a se salva. Dar ce curaj să te 
aventurezi cu urmăritorii în spatele tău tocmai în munţi, la 
comanşi, şi să le furi caii! Cei doi bandiți dovedeau, orice s- 
ar spune, multă cutezanţă şi, ca adversari, nu trebuiau 
dispreţuiţi. Eram însă hotărât să-i prind chiar dac-ar fi fost 
să ocolim pământul. Şi, în vederea acestui scop, întâlnirea 
cu comanşii era chiar binevenită. 

Indienii nu mai zăboviră mult. Când să plece, îi întrebai: 

Unde-au văzut fraţii mei roşii ultima oară urmele celor doi 
albi? 

La două zile călare de aici. Vrea fratele meu să-i găsească? 

Da. Şi dacă-i prindem, s-a terminat cu ei! 

Iuf! Omul alb parc-ar scoate vorbele din inima comanşilor. 
S-o ia deci călare spre asfinţit. După un ocol al soarelui, va 
ajunge într-o vale ce se întinde de la miazăzi spre 
miazănoapte. Ţinându-se mereu pe vale, va găsi un loc unde 
Cei doi albi s-au odihnit şi au aprins focul. Să treacă apoi 
muntele până la apa ce curge spre apus şi, tot mergând de- 
a lungul ei, va mai întâlni în două rânduri cenuşa focurilor 
aprinse de albi. Mai încolo comanşii n-au mers, ci s-au 
întors, pentru că dăduseră de hotarul unde începe ţinutul 
navajoşilor. 

Cât mai era până când fraţii mei au fost nevoiţi să se 
întoarcă? 

Nici jumătate de zi. Războinicii roşii s-ar fi ţinut de ei şi 
mai încolo, dar se vedeau în vale wigwam-urile duşmanilor 
şi era primejdie de moarte. 

Războinicii comanşilor pot spune lui To-kei-hun şi 
celorlalte trei căpetenii că Winnetou, Sans-ear şi Old 
Shatterhand îi vor prinde pe trădători. lar Ma-ram să nu-l 
uite pe Old Shatterhand, după cum nici acesta nu-l va uita! 

Dar Winnetou, apaşul, nu-i va urmări oare pe războinicii 
comanşilor? 

Nu. Deşi li-i duşman, nu se va atinge de ei, pentru că au 
încheiat pace cu fraţii lui. 


Comanşii săriră pe cai şi plecară. Făcurăm şi noi la fel. Ei 
duceau spre răsărit vestea neaşteptatei întâlniri, iar noi ne 
îndreptam spre apus, cu nădejdea că-i vom prinde pe cei 
doi Morgani. 

Indicaţiile primite de la ei se dovediră întru totul exacte. 
Cum apaşii şi navajoşii trăiau în bună prietenie, puturăm 
trage cu Winnetou la aceştia din urmă. Aflarăm că cei doi 
bandiți poposiseră acolo doar câteva ceasuri şi că se 
interesaseră de drumul cel mai scurt spre Colorado. 
Pomeniseră şi de lacul Mono. Deşi ne despărţea de eio 
distanţă de câteva zile, urmele lor erau încă foarte clare, 
ceea ce ne întări speranţa că vom putea să le dăm de urmă. 

Ne ţineam aşadar pe lângă Sierra Nevada, călărind întins 
prin preria semănată cu numeroase urme de bizoni. 
Doream din toată inima să ne iasă în cale un exemplar şi să- 
| vânăm. Nu mai mâncasem de mult decât pastrama tare şi, 
chiar dacă proviziile ne mai ajungeau pe câteva zile, totuşi o 
fleică sau un muşchiuleţ proaspăt nu ne-ar fi stricat deloc. 

lată de ce mă abătui niţel din drum, luându-l cu mine pe 
Bernard, care până atunci nu vânase bizoni. Făcurăm un 
arc pe dreapta, spre un zăvoi cu apă şi verdeață multă, 
unde presupuneam că într-o amiază ca aceasta, 
dogorâtoare, vor veni bizonii în turmă ca să se scalde şi să 
rumege în tihnă. 

Şi, într-adevăr, speranţa ni se împlini. În zare îşi făcu 
apariţia un grup de patru bizoni. Pornirăm în întâmpinarea 
lor. Din păcate, vântul bătând din direcţia noastră, 
animalele ne simţiră imediat. Ne văzurăm siliţi să angajăm 
caii într-o cursă foarte rapidă. Murgul meu se ţinea 
formidabil. Zbura de parc-ar fi purtat în spinare un jocheu 
mărunţel. În schimb, Bernard rămăsese serios în urmă. 
Agerimea calului mă ispiti să-l supun unei probe a cărei 
reuşită contează în mod deosebit aici, în Vest. Hotărâi ca, în 
locul puştii, să mă folosesc de lasou. Al meu era prevăzut cu 
un inel prin care laţul lunecă mai uşor decât prin urechiuşa 
de piele a lasourilor indiene. 


Îi ajunsei din urmă pe bizoni, nu departe de un grup de 
sălcii. Era un taur masiv cu trei bivoliţe. Îmi alesei dintre 
acestea una cu pielea netedă, lucioasă ceea ce înseamnă de 
obicei carne fragedă. O izolai printr-o manevră şi, galopând 
pe lângă ea, zvârlii lasoul. În acele clipe, murgul meu se 
comportă minunat. Cum auzi şuierul lasoului, se şi întoarse 
fără nici un îndemn şi sc propti straşnic, cu trupul încordat 
şi aplecat înainte. Laţul se strânse de gâtul bivoliţei. Urmă o 
smucitură puternică, mai-mai să ne răstoarne, dar murgul 
se ţinu zdravăn de tot, în timp ce la capătul celălalt bivoliţa 
se prăvăli la pământ. Atunci sării repede din şa şi împlântai 
cuțitul adânc în grumazul vitei. Murgul îmi urmări din ochi 
mişcările şi abia când văzu că totul e gata slobozi lasoul. Mă 
apropiai de bravul animal şi-l mângâiai drăgăstos cu palma, 
iar el drept recunoştinţă îşi frecă botul de umărul meu. 

Scosei apoi laţul de la gâtul bivoliţei şi mă pregătii să 
despic mormanul de carne. Iocmai atunci veni şi Bernard 
într-un suflet. 

Am întârziat! regretă el. Mai vânăm? 

Las” că ne ajunge. Dă-mi o mână de ajutor! 

Bernard descăleca, iar eu, întorcând bivoliţa pe partea 
cealaltă, constatai, surprins, că era însemnată cu fierul 
TOŞu. 

Aoleu, să ştii că e proprietatea unei estanzia, a unei 
hacienda sau a unui rancho! 

Şi aveam oare dreptul s-o vânăm? 

Da. Fermierii aceştia nu preţuiesc vitele decât pentru 
pielea lor. Orice trecător poate vâna cât pofteşte, cu 
condiţia ca pielea vitei să i-o lase proprietarului. Aşa e uzul 
pe-aici. 

Atunci va trebui să-i ducem pielea, nu-i aşa? 

Ba deloc. Dacă întâlnim prin preajmă vreo gospodărie, n- 
avem decât să anunţăm unde a rămas pielea. Având în 
vedere mulţimea de bizoni ce se vânează aici în fiecare an, 
e practic imposibil ca fermierul să nu doboare din greşeală 
vreun exemplar al vecinului său. De aceea, la urmă ei 


schimbă între ei pieile, orientându-se după semnul pe care-l 
poartă. 

Bivoliţa zăcea la cel mult cinci paşi de sălciile pomenite 
mai sus. Abia terminai cu explicaţiile, când auzii un şuier 
ascuţit şi, în aceeaşi clipă, Bernard strigă ca în ghearele 
morţii. Îmi ridicai repede privirea: tânărul meu prieten se 
zbătea dus de un lasou aruncat dintre sălcii. Apucai puşca şi 
mă năpustii în direcţia respectivă, sărind orbeşte peste 
tufele ce-mi închideau drumul. Un călăreț în port mexican 
se depărta în galop, târându-l pe tânărul Marshall după el! 

Aici nu mai încăpea zăbavă. Bernard putea să moară 
jupuit şi sfâşiat. Dusei arma la ochi, ţintii calul şi trăsei. 
Acesta mai făcu câţiva paşi şi se prăbuşi. Alergai într-acolo, 
Călărețul venise de-a berbeleacul. Când mă văzu, ţâşni în 
picioare şi, lăsând totul baltă, o zbughi din loc. 

Să-l urmăresc nu era vreme: mă interesa în primul rând 
Bernard. Lasoul îi strânsese braţele atât de tare, încât 
bietul băiat nu se putea mişca defel. Îl eliberai şi, spre 
bucuria mea, văzui că era aproape nevătămat. De altfel, se 
şi ridică imediat în picioare. 

Extraordinar, Charlie, ce mai lunecuş am tras! vorbi el 
răsuflând fericit. Ce-o fi vrut individul de la mine? 

Habar n-am! 

Dar dumneata de ce ai tras în cal şi nu în călăreț? 

Măi întâi, fiindcă omul e totuşi om, în timp ce calul e 
animal. În al doilea rând, fiindcă moartea călăreţului nu ţi- 
ar fi folosit la nimic. După cum vezi, lasoul e agăţat de şa, 
deci calul te-ar fi târât mai departe chiar şi în lipsa 
stăpânului. 

Exact! Trebuia să mă gândesc şi eu la una ca asta! vorbi 
Bernard ruşinat, pipăindu-şi mădularele, ca să se 
încredinţeze că e într-adevăr întreg. 

Acuma, haidem la bivoliţă! Trebuie să ne grăbim. Se pare 
că nu prea suntem în siguranţă aici. 

N-aş crede să ne mai pândească vreun necaz. Doar 
ţinuturile indienilor au rămas departe în urmă. 


Ba te înşeli. Ne aflăm aici într-o regiune plină de primejdii. 
Ce-i drept, nu mai avem de-a face cu indios bravos, cum le 
spun spaniolii, în schimb ne putem pomeni cu tot soiul de 
tâlhari mexicani de drumul mare şi escroci yankei, care îşi 
fac de cap pe aceste meleaguri. Ai să-i vezi şi ai să-i auzi în 
curând. 

Aleserăm carnea cea mai bună, legarăm hartanele de şei 
şi mânarăm după tovarăşii noştri. Cum aceştia făcuseră 
între timp un popas, îi ajunserăm repede din urmă. Bob, 
care observă primul că venim cu vânat proaspăt, ne 
întâmpină strigând de departe: 

Oh, massa cu biftec! Nigger Bob ducem după lemn, foc 
facem. Bob pulpa fript! 

Îl lăsai să facă pe bucătarul, în timp ce eu povestii 
camarazilor toată aventura. Când carnea se rumeni, Bob 
căscă o gură enormă şi începu să înfulece de-ţi era mai 
mare dragul. Mă şi miram unde încăpeau atâtea hălci! Era 
atât de preocupat de această masă regească, încât nici nu 
dădu atenţie exclamaţiei lui Sam: 

Behold, ia te uită, nişte călăreţi! Ori sunt numai cai? 

Îmi dusei luneta la ochi: 

Călăreţi! Trei, cinci, opt. 

Exact, opt! 

Ne vor fi văzut oare? 

Fireşte! Au observat încă de departe fumul. 

Cine naiba or fi? 

Judecând după pălăriile largi şi şeile înalte, cred că sunt 
mexicani. 

Atunci să ţinem, ca să zic aşa, degetul pe trăgaci! Vizita lor 
poate fi în legătură cu individul care a fugit, ăla cu lasoul. 

Grupul de călăreţi se apropia întruna. În sfârşit, se opriră 
la oarecare distanţă de noi. Erau mexicani, un fermier şi 
şapte oameni din serviciul lui cum se părea. lar unul din 
aceştia era chiar individul căruia îi împuşcasem calul. 
Oamenii se sfătuiră un timp, apoi se despărţiră în două 
grupuri şi ne înconjurară. 


S-ar zice că au chef de discuţie cu noi domnii ăştia, ha-ha- 
ha! râse Sam într-un fel din care se vedea că e bine dispus. 
Zău că m-aş ocupa de ei singur-singurel, ca să zic aşa! 

Cercul se strânse treptat, până ce diametrul măsură cel 
mult douăzeci de lungimi de cal. Apoi conducătorul mai 
înainta câţiva paşi şi ni se adresă într-un amestec de 
spaniolă şi engleză, obişnuit prin acele părţi: 

Cine sunteţi dumneavoastră? Sam se grăbi să răspundă 
pentru noi: 

Suntem mormoni din marele oraş de la Lacul Sărat. 
Mergem în California ca misionari. 

Nu-i nici o afacere. N-o să vă alegeţi cu nimic, atâta vă 
spun! Dar cine e indianul? 

Nu e indian, ci eschimos din New-Holland. Dacă vedem că 
nu ne merg afacerile, îl expunem la panoramă contra bani. 

Şi negrul? 

Păi nu e negru! E lawyer, avocat vasăzică, din Kamciatka. 
Are de pledat într-un proces la San Francisco. 

Era evident că mexicanul nu se avea tocmai bine cu 
geografia... 

Frumoasă familie! rosti el. Trei misionari mormoni, plus un 
avocat de nu ştiu unde îmi fură o bivoliţă şi încearcă să-l 
omoare pe vaquero. Las' că vă învăţ eu minte! Vă declar 
prizonieri! Mă urmaţi la rancho-ul meu! 

Sam se întoarse spre mine şi făcu o mutră de şmecher: 

Ce zici, Charlie, mergem? Poate găsim la rancho-ul 
dumnealui nişte mâncărică mai gustoasă decât aici. 

Să încercăm! Dacă nu e un haciendero cu sute de slugi, ci 
numai un modest ranchiero, atunci nu prea văd de ce ne- 
am speria. 

Well, ne vom distra un pic! se bucură Sam. 

Apoi se adresă din nou mexicanului: 

Vreţi, într-adevăr, se?or, să vă daţi atâta osteneală pentru 
un lucru de nimic? 

Nu sunt se?or! Sunt don, sunt grande! Mă cheamă don 
Fernando de Venango e Colona de Molynares de Gajalpa y 


Rostredo. Băgaţi la cap! 

High-day, că mare domn mai sunteţi! Înseamnă că trebuie 
să ne supunem la ordinele dumneavoastră. Sper însă că veţi 
fi delicat cu noi. 

Nu făcurăm nici un gest de împotrivire. Stinserăm focul şi 
ne săltarăm pe cai. Bob râdea cu gura până la urechi: 

Oh, asta frumos! Nigger Bob suntem lawyer din... din... 

Bob nu mai ştim de unde! La rancho bun mâncare pentru 
Bob şi băut şi stat frumos casa! 

Furăm încadraţi din toate părţile şi pornirăm toţi într-un 
galop furtunos, specific mexican. În drum avui răgazul să 
examinez mai atent îmbrăcămintea călăreţilor. 

Mexicanii poartă veşminte de un romantism rar întâlnit în 
portul altor popoare. Întâi de toate, pălăria joasă cu boruri 
foarte largi, aşa-numitul sombrero, din pâslă neagră ori 
cafenie, sau din acea împletitură de pai subţire, pe care şi 
Europa o cunoaşte din import sub numele de „panama”. 
Pălăria unui se?or, deci a unui domn, fie el haciendero, 
ranchero sau bandit, e totdeauna îndoită pe o parte în sus, 
prinsă cu o agrafă de aur sau de alamă, încrustată la rândul 
ei cu pietre scumpe sau cu sticlă colorată. Agrafa menţine 
borul pălăriei ridicat şi în acelaşi timp fixează o pană, mai 
aleasă sau mai de rând, după averea posesorului dar care 
nu lipseşte în nici un caz. 

Un fel de jachetă scurtă, fără nasturi, cu mânecile larg 
răscroite, acoperă bustul. La mâneci, pe spate, pe piept o 
bogăţie de ornamente din fir subţire de lână, bumbac sau 
mătase, din metal ieftin, lucitor sau din aur şi argint. 

Gâtul e înfăşurat într-o basma neagră, lungă, înnodată în 
faţă. Capetele ei, dac-ar fi lăsate în voie, ar ajunge până mai 
jos de brâu dar nu se poartă aşa, ci se aruncă înapoi, peste 
umeri, ceea ce dă costumului un plus de pitoresc. 

Pantalonii sunt cu totul originali. Strânşi pe talie şi întinşi 
pe şolduri, ei se lărgesc treptat, ajungând ca jos să fie de 
două ori mai largi. Unde mai pui că sunt şi spintecaţi pe 
partea dinafară, încărcaţi cu trese şi cu broderii late, iar 


şliţul e tighelit cu mătase de o culoare care distonează cât 
se poate de viu cu stofa pantalonului. 

Până şi cizmele de lac fin simt bogat împodobite şi 
bineînţeles prevăzute cu pinteni uriaşi, de argint sau din 
oţel frumos lucrat, dacă nu din alamă sau corn. Pintenii 
aceştia întrec cu mult în mărime pe cei ai cavalerilor 
împlătoşaţi din Evul Mediu... 

Costumul călăreţului şi harnaşamentul calului sunt 
deopotrivă de costisitoare. Şaua şi căpăstrul poartă tot felul 
de încrustături de argint, câteodată de aur. Caii bogătaşilor 
au zăbale din argint greu, iar lănţugurile nu sunt nicidecum 
goale pe dinăuntru, ci pline şi din aur masiv. 

Scările, prinse adeseori cu lanţ de argint, sunt îndeobşte 
de lemn. 

Pentru ocrotirea piciorului, partea din faţă a scării e 
prevăzută cu apărători de piele, tapageres, cum le numesc 
spaniolii, întărite cu împletituri de sârmă. 

Oamenii foarte bogaţi au scări din fier forjat, cu 
ornamente preţioase, întru totul asemănătoare celor din 
vechile armuri. Pentru apărarea călăreţului de intemperii, 
de ambele părţi ale şeii se află acele armas de pelo, nişte 
piei grosolane de capră, aşezate cu partea păroasă în afară, 
şi care se trag pe timp de ploaie peste coapse şi genunchi. 
De altfel, pieile acestea îl apără pe călăreț şi de mărăcinii 
ghimpoşi prin care, eventual, e nevoit să treacă. 

Dar să revin la peripeţiile noastre. După aproape o 
jumătate de ceas, ne răsări în faţă o clădire, probabil 
rancho-ul mexicanului. Intrarăm din goană în curtea vastă 
şi sărirăm de pe cai. 

Se?ora Eulalia, se?orita Alma! strigă fermierul înspre 
clădirea principală. Ia poftiţi încoace să vedeţi pe cine am 
adus! 

La chemarea lui, cele două făpturi apărură cu atâta grabă, 
încât, fără să vreau, gândul mă duse la versurile lui Schiller: 
„Şi uşa, deschizându-se lată, Scuipă două doamne 
deodată”. 


Da, erau se?ora şi se?orita, cum s-ar spune dar 
grăjdăriţele din Liineburg ar fi arătat pe lângă ele ca nişte 
doamne de elită. Desculţe, cu capul descoperit nici nu-mi 
dădeam seama dacă ciudăţenia de câlţi din capul lor era 
păr sau nu. Fustele le ajungeau doar până la genunchi, iar 
jegul de pe pulpe, gros, lucios, ar fi putut trece drept 
carâmb de cizmă. Sus, până la brâu, purtau cămăşi care, cu 
ani în urmă, trebuie să fi fost albe, dar care păreau să fi 
servit între timp la curăţatul hornurilor. 

Ţâşniră deci pe uşă şi se zgâiră la noi cu gurile căscate. 

Pe cine ne-aţi adus, don Fernando de Venango e Colonna? 
cârâi cea mai în vârstă. Ia te uită ce de treabă pe capul 
nostru! Cinci, deodată, cinci musafiri! Să le dai de mâncare 
şi de băut. 

Pe urmă or vrea să şi joace, să fumeze, să doarmă! Asta e 
prea de tot! Mai bine vă las aici şi fug unde mi-or vedea 
ochii din rancho-ul ăsta păcătos. Ah, cum de m-am lăsat 
convinsă, de mi-am părăsit frumosul San Jose şi... 

Dar, mămico, uită-te la domnul acela! Seamănă leit cu 
bunul nostru don Allano! interveni se?orita, arătând spre 
Marshall. 

N-are decât să-i semene, că tot nu-i el! o repezi mama 
supărată, văzându-se întreruptă din năvalnicul ei şuvoi de 
vorbe. Ce-i cu bărbaţii ăştia şi cine să le poarte de grijă? Eu 
şi iarăşi eu! Frumoasă surpriză, când ai treburi până peste 
cap cu o gospodărie atât de mare! Eu nu mai ştiu cum s-o 
scot la capăt, şi când colo îmi veniţi cu musafiri, cinci 
deodată, ce să zic... 

Dar, se?ora Eulalia, ăştia nu sunt musafiri! o linişti 
bărbatul. 

Nu? Atunci ce sunt, stimate don Fernando de Venango e 
Colonna? 

Prizonieri, se?ora Eulalia. 

Prizonieri? Şi ce-au făcut, stimate don Fernando de 
Venango de Molynares? 


Ne-au omorât o bivoliţă şi trei vagueros, dragă se?ora 
Eulalia. 

Era, într-adevăr, pasionant cu câtă neobrăzare înmulţea 
dumnealui isprăvile noastre. 

O bivoliţă şi trei vaqueros! exclamă femeia plesnindu-şi 
palmele murdare, încât caii, speriaţi, îşi ciuliră urechile. Dar 
€ groaznic! E strigător la cer! I-aţi prins asupra faptului, 
don Fernando e Colonna de Gajalpa? 

Nu numai asupra faptului, ci asupra tuturor faptelor, se? 
ora Eulalia. Mai întâi au ucis, pe urmă au fript şi au mâncat! 

Dona Eulalia îşi holbă şi mai crunt ochii. 

Fript şi mâncat? Pe cine? Pe bivoliţă sau pe cei trei 
vaqueros, stimate don Fernando de Gajalpa y Rostredo? 

Au început cu bivoliţa, dragă se?ora Eulalia. 

Şi pe urmă? Pe urmă ce-au făcut, stimate don Fernando 
Rostredo y Venango? 

Pe urmă? N-au mai avut timp. l-am surprins, arestat şi 
uite-i aici, se?ora Eulalia. 

Arestat şi uite... 

! O, toată lumea vă ştie de viteaz fără pereche! Dar cine 
sunt, de fapt, oamenii aceştia, stimate don Fernando de 
Molynares e Colonna? 

Albii sunt misionari din oraşul mormonilor şi se duc la San 
Francisco să convertească poporul din California! 

Ferească sfântul! Misionari care fură bivoliţe şi ne omoară 
slugile ca să le mănânce! Povestiţi mai departe, don 
Fernando de Rostredo y Venango! 

Cel smolit, care arată ca un negru, e avocat în În fine, în 
Ţara-de-Foc. Merge şi el la San Francisco ca să pună mâna 
pe o moştenire, se?ora Eulalia! 

Vasăzică, vrea să pună mâna! O, atunci nu-i de mirare că a 
pus mâna şi pe bivoliţele noastre, şi pe vagqueros! Şi ultimul 
cine-o fi, stimate don Fernando ele Colonna y Gajalpa? 

Seamănă cu un indio bravo, dar e hotentot din... din 
Groenlanda. Vrea să-i expună la circ pe misionari ca să 
adune bani de la curioşi, se?ora Eulalia! 


O-o-o! Şi ce-o să faceţi cu ei, scumpe don Fernando de 
Molynares y Gajalpa e Venango? 

Am să pun să-i spânzure şi să-i împuşte. Chemaţi toată 
lumea încoace, se?ora Eulalia! 

Ce lume? Păi suntem aici cu toţii, afară de Betty, negresa... 
uite că vine şi ea...! 

Dar bine, staţi un pic, văd că nu lipseşte nimeni, deşi 
ziceaţi că au fost omorâţi trei vaqueros! Cum vine asta, don 
Fernando e Rostredo de Colonna! 

Las' că o descurcăm mai târziu, se?ora Eulalia, încuiaţi 
porţile şi uşile, se?ores, ca să nu ne scape cumva 
prizonierii! Am să-i judec imediat şi cât se poate de aspru. 

Nu exista, de fapt, decât o singură poartă, care fu zăvorâtă 
bine de tot ceea ce însemna că-i şi aveam practic în mână 
atât pe stimabilul don, cât şi pe se?orii lui. 

Aşa! zise mexicanul mulţumit. Aduceţi-mi un scaun! Legaţi 
caii de stâlp, dincolo, inclusiv pe-ai prizonierilor, şi să 
începem judecata. 

Nu protestarăm în nici un fel. De altminteri; prin 
îndepărtarea cailor ni se crea tocmai bine spaţiul necesar. 
Nu aveam nici cel mai mic trac înaintea „spectacolului”. 

Dar iată că fură aduse trei scaune în loc de unul. La mijloc 
se aşeză don Fernando, iar la dreapta şi la stânga lui, se? 
ora Eulalia şi se?orita Alma în „robele” descrise mai sus. 
Noi stăteam tuscinci mai la o parte, supravegheați de 
slujitori. 

În primul rând, să auzim cum vă cheamă începu don 
Fernando. la spune tu! 

Bob răspunse negrul, căruia îi fusese adresată întrebarea. 

Aha, nume de pungaş! Şitu? 

Winnetou. 

Winnetou? Nume fals! Aparține, de fapt, celui mai mare şi 
mai vestit conducător al indienilor. Dar tu? 

Marshall. 

Vezi, până şi numele e acelaşi! sări bucuroasă se?orita, 
adresându-se mamei. 


Nume de yankeu stabili don Fernando. Indivizii ăştia nu 
fac doi bani. Şi ţie cum îţi spune? 

Sans-ear. 

Iarăşi fals! Adevăratul Sans-ear e un vânător de seamă, 
cunoscut în lungul şi în latul preriei. E cel mai teribil 
duşman al roşilor. Şi ultimul? 

Old Shatterhand. 

Sunteţi voi tâlhari, dar şi mincinoşi fără pereche! Şi ăsta e 
nume de furat! 

Atunci făcui un pas înainte şi mă postai chiar lângă 
ticălosul de vagquero care-l prinsese cu lasoul pe Bernard. 
Individul merita o lecţie. 

Nu minţim rostii hotărât. Vreţi dovezi? Poftim! 

În aceeaşi clipă, pumnul meu căzu ca o măciucă în capul 
văcarului, care se prăbuşi fără să crâcnească. 

Ei, ce pumn e ăsta, dacă nu al lui Old Shatterhand? 

Ah, Alma, îmi vine rău, mă apucă pandaliile, mă loveşte 
damblaua! izbucni desperată dona Eulalia, desfăcându-şi 
larg braţele şi căzând la pieptul viteazului don Fernando. 

Acesta dădu să sară de pe scaun, dar nu se putu debarasa 
de dulcea povară care-l ţinea încleştat. Strigă şi el ca din 
gură de şarpe, iar se?orita Alma îi ţinu isonul. 

Când e călare, mexicanul se arată foarte cutezător şi iute, 
în schimb, fără cal, e neputincios. Văcarii nu făceau nici ei 
excepţie de la această regulă. Văzându-ne pe toţi cinci cu 
armele aţintite asupra lor după ce-l năucisem pe 
nevrednicul lor camarad bieţii oameni nu mai ştiură ce să 
facă. 

Să n-aveţi teamă, se?ores! îi liniştii eu. Nu vi se întâmplă 
Nimic, fireşte, dacă sunteţi oameni de înţeles. Vrem numai 
să vă atragem atenţia asupra unei mici greşeli. Pe urmă 
trataţi-ne cum veţi crede mai potrivit. 

Şi, spunând acestea, mă îndreptai spre cele trei scaune şi 
făcui cea mai adâncă şi respectuoasă reverență: 

Dona Eulalia, îmi place nespus frumuseţea şi ador virtuțile 
femeii, Vă rog din suflet, alungaţi-vă spaima şi dăruiţi-mi o 


privire a ochilor dumneavoastră fermecători! 

A-a-ah! 

Un lung suspin de uşurare, şi ochii aceia mici, de scorpie, 
se întredeschiseră. Femeia se sili să-şi ascundă obrajii 
galbeni sub o mască languroasă, pudică. De fapt, însă, 
părea mai mult îngrozită. 

Frumoasă dona, veţi fi auzit, desigur, de acele Cours 
d'amour din alte vremuri, când cea mai admirată dintre 
doamne ocupa scaunul judecății şi toată lumea trebuia să-i 
împlinească hotărârile. Judecata la care don Fernando vrea 
să ne supună nu poate fi dreaptă, el însuşi fiind parte în 
cauză. De aceea îl rugăm să-şi treacă puterea în gingaşele 
dumneavoastră mâini. Suntem convinşi că astfel sentinţa va 
lovi în adevăratul vinovat! 

Doriţi, într-adevăr asta, se?or? făcu ea cu un glas fâstâcit, 
ce părea că se strecoară printre două perii de duşumea. 

Vorbesc foarte serios, dona Eulalia! E drept că ţinuta 
noastră nu prea corespunde unui asemenea moment 
solemn, când avem cinstea de a prezenta omagii unei 
doamne ca dumneavoastră, dar gândiţi-vă că ne aflăm de 
luni de zile în Vestul Sălbatic. Şi cum bunătatea e cea mai 
de preţ podoabă a femeii, sperăm să ne ascultați dorinţa şi 
să ne-o împliniţi. 

Sunteţi oare într-adevăr cei care v-aţi dat adineauri? 

Bineînţeles. 

Auziţi, don Fernando de Venango y Gajalpa? Aceşti faimoşi 
se?ores m-au ales pe mine să judec şi să hotărăsc. Ştiţi că 
nu permit vreo împotrivire! De acord? 

Don Fernando se acrise la faţă, dar nu îndrăzni s-o 
înfrunte pe dona lui. Şi, în fond, nici nu găsea că e rău să 
scape de buclucul în care intrase. 

Preluaţi funcţia, se?ora Eulalia! Sunt convins că-i veţi 
spânzura. 

După merit, totul după merit, don Fernando de Colonna e 
Molynares! 

Apoi femeia mi se adresă mie: 


Aveţi cuvântul, se?or! Vorbiţi! 

Să presupunem, dona Eulalia, că aţi fi un călător flămând 
şi ostenit şi aţi întâlni în savană o bivoliţă cu a cărei carne v- 
aţi putea potoli foamea. Aţi fi oare în drept să doborâţi 
animalul, urmând, fireşte, ca pielea s-o capete proprietarul? 

Desigur, aşa e uzul la noi. 

Nu peste tot... dădu să intervină bărbatul, dar dona 
Eulalia i-o reteză scurt: 

Vă rog, don Fernando! Eu dispun aici! Nu îngădui să 
vorbiţi neîntrebat! 

Mexicanul se aşeză la loc, resemnat şi respectuos. De 
altfel, şi atitudinea smerită a văcarilor sublinia faptul că 
dona Eulalia e suverana fermei. 

Asta-i toată crima noastră, sonora urmai eu. Deodată, 
acest vaquero, pe care l-am sancţionat adineauri, îl înhaţă 
cu lasoul pe se?or Marshall, târându-l după el. Şi lar fi 
omorât, cu siguranţă, dacă nu-i împuşcării eu calul. 

Marshall! E un nume drăguţ. Un se?or Marshall, adică 
Allano Marshall, a locuit la soră-mea, în San Francisco. 

Allan Marshall? Nu cumva din Louisville, din Statele 
Unite? exclamai eu surprins. 

Chiar aşa! Îl cunoaşteţi? 

Cum să nu! Acest Allan Marshall, bijutier din Louisville, e 
frate cu Bernard Marshall, aci de faţă. 

Santa Lauretta! Exact! Era bijutier şi avea un frate pe 
nume Bernard. Vezi, Alma, inima nu te-a înşelat! Fii 
binevenit, se?or Bernardo. Vino în braţele mele! 

Această explozie de bucurie părea oarecum inexplicabilă şi 
Bernard deşi fericit să capete aşa, deodată, veşti despre 
fratele său preferă să ducă doar mâna se?orei până în 
dreptul buzelor, renunțând politicos la îmbrăţişare. 

Am călătorit încoace vorbi el cu unicul scop de a-l găsi pe 
fratele meu. Puteţi să-mi spuneţi unde se află în prezent, 
stimată dona Eulalia? 

Alma a fost în vizită la soră-mea. Înainte de întoarcerea ei, 
se?or Marshall tocmai se pregătea să plece la minele de 


aur. Dar, vă rog, toţi aceştia sunt prieteni de-ai 
dumneavoastră, se?or Bernardo? 

Toţi! Şi le datorez foarte mult. Ei mi-au redat libertatea şi 
m-au salvat de la moarte. Se?or Old Shatterhand m-a 
scăpat de la pierzanie sigură, m-a scos din mâinile 
stakemen-ilor şi ale comanşilor. 

Dona îşi plesni din nou palmele a mirare: 

Vai-vai! Aţi trăit asemenea aventuri? Se?or Bernardo vă 
implor să ni le povestiţi şi nouă! Dar cum se face că 
dumneavoastră sunteţi mormon, iar fratele nu? 

Nu suntem nici unul mormon, dona Eulalia. N-a fost decât 
o glumă. 

Femeia se întoarse brusc către soţul ei: 

Aţi auzit, don Fernando de Venango e Gajalpa, nu sunt 
nişte mormoni, nici tâlhari, nici asasini! I-am achitat! Vor fi 
oaspeţii noştri şi vor sta la noi cât le va pofti inima. Alma, dă 
fuga la bucătărie şi adu o sticlă de basilikiulep! Să bem de 
bun sosit. 

La cuvântul basilikiulep, chipul lui don Fernando se 
lumină. Probabil că numai la ocazii foarte rare venea 
domnia-sa în contact cu o asemenea sticlă. Era deci 
explicabilă satisfacția pe care, în cele din urmă, prezenţa 
noastră i-o dădea, prilejuindu-i acest contact îndelung 
râvnit. Alcoolul era cel mai bun mijloc de a statornici pacea 
între noi. 

Se?orita Alma dădu fuga mai să-i crape jegul gros de pe 
pulpe şi reveni în pas alergător, aducând o sticlă 
pântecoasă şi un pahar de dimensiuni corespunzătoare. 
Cine cunoaşte otrava asta răspândită aici de americani va fi, 
desigur, convins că n-am băut mai mult de un strop şică 
doamnele nici nu s-au încumetat S-o ducă la gingaşa lor 
gură. În ce ne priveşte, ar avea dreptate; femeile însă au 
dat de duşcă câte un cogeamite pahar, plescăind din limbă 
de parc-ar fi fost ambrozie. Winnetou nici nu se atinse de 
băutură, cum făcea, de altfel, întotdeauna când era vorba 
de „apa de foc”. În schimb, don Fernando îşi tot umplu 


pahar după pahar până ce energica lui nevastă îi smulse 
sticla din mâini: 

Ajunge, don Fernando de Venango e Rostredo y Colonna! 
Ştiţi că nu mai avem decât două sticle! Conduceţi-i pe se? 
ores în odaie. Noi, doamnele, ne facem mai întâi toaleta şi 
pe urmă vă pregătim ceva de-ale gurii că, deh, sunteţi 
desigur înfometați. Hai, Alma! La revedere, se?ores! 

„Doamnele” dispărură într-o firidă îndărătul căreia se afla, 
probabil, garderoba sau bucătăria, dacă nu ambele la un 
loc. Pe noi mexicanul ne conduse în încăperea pe care se? 
ora Eulalia o numise „odaie”, dar căreia în altă parte i s-ar fi 
spus, probabil, „şopron”. Se aflau înăuntru o masă şi câteva 
bănci grosolane, negeluite pe care ne aşezarăm. Observând 
însă că văcarii îşi cam fac de lucru pe lângă caii noştri şi 
scotocesc prin coburi ieşii afară ca să pun totul în siguranţă. 
Nu degeaba se spune că cel mai bun vaquero e în acelaşi 
timp cel mai mare pungaş. Lui Bob îi poruncii să stea de 
pază la caii ce păşteau lângă poartă, ceea ce îl făcu să se 
tânguie amar: 

Massa mâncăm mult, bun, frumos la odaie. De ce nigger 
Bob să stăm la cai? 

Pentru că tu eşti mai puternic şi mai curajos decât 
Winnetou şi Sans-ear, deci n-o să mai am nici o grijă în 
privinţa cailor. 

Oh, este drept! Bob suntem tare şi n-avem frică: nu se 
atingem nimeni de cai! 

Îl împăcai deci cu soarta. Reîntors în „odaie”, îi găsii pe 
ceilalţi discutând rece şi monosilabic până ce, în sfârşit, 
apărură şi doamnele. Faţă de cum arătaseră mai înainte 
erau acum cu totul schimbate. Se gătiseră ca nişte dudui de 
pe Allameda de Mexico. 

Îmbrăcămintea doamnelor mexicane aminteşte doar pe ici, 
pe colo moda actuală din Europa. Pălăria şi boneta sunt 
absolut necunoscute chiar şi celor mai cochete dintre femei. 
În schimb, nici una nu se lipseşte, de rebozo, un şal lung de 
patru coţi care, la nevoie, le acoperă şi capul. Când se află 


în societate, în casă, ele îl poartă de obicei pe umeri, ca la 
noi. Dar când se duc în vizită pe la prietene sau ies seara la 
plimbare, îşi trag şalul peste cap, lăsându-şi doar faţa 
neacoperită. Fiind de regulă subţire şi transparent, rebozo 
poate fi folosit şi ca văl, îmbrăcând nu numai capul şi 
umerii, dar şi întregul corp. Rebozo-ul unei mexicane de 
rang e întotdeauna ţesut de o meşteră indiancă. Şi cum 
aceasta necesită o muncă de cel puţin doi ani, preţul de 
optzeci de piaştri e, bineînţeles, extrem de mic. Dar sunt şi 
cazuri când costă de două ori pe atât. 

Învelite în astfel de şaluri îşi făcură acum apariţia gazdele 
noastre. Îşi spălaseră faţa şi mâinile; se încălţaseră cu ghete 
şi ciorapi. Dacă nu le-aş fi văzut mai înainte, murdare, în 
hainele lor de lucru, mi-ar fi făcut acum îndeosebi fata o 
impresie destul de bună. 

Doamnele luară loc la masă pentru a „face onorurile”, 
lăsând serviciul exclusiv pe seama bătrânei negrese. Ceea 
ce mă intrigă era faptul că vorbeau necontenit de „se?or 
Allano”. Pesemne că mica se?orita Alma se cam îndrăgostise 
de fercheşul bijutier şi că inima continua să-i ardă de dor. 

Bucatele erau specific mexicane: carne de vită cu orez, 
scăldată în piper roşu, spaniol, făinoase cu usturoi, legume 
reci cu ceapă, friptură de berbec înnegrită cu piper 
obişnuit, pui împănat cu ceapă şi usturoi şi, la urmă, coastă 
de vită, iarăşi cu ceapă şi usturoi şi cu toate piperurile la un 
loc. Îmi simţeam gură arsă, gâtlejul fript, înţepat, stomacul 
argăsit, încât aş fi putut să improvizez şi versuri: „Şi totul 
cu sila în gură-am vârât, Mai-mai să m-apuce plânsul, De 
parcă tot iadu-l băgasem pe gât, Cu toată drăcimea dintr- 
însul”. 

În schimb, gingaşele doamne, mai puţin sensibile ca un 
Old Shatterhand, îşi sporeau plăcerea cu generoase raţii de 
basilikiulep, după care urmă inevitabila ţigară. Şi pentru ca 
Bob să nu fie păgubit, unul dintre slujitori îi duse de 
mâncare pe o împletitură veche de pai, împreună cu porţia 
de basilikiulep servită într-un borcănaş de pomadă. Poate 


că pe drum alcoolul, amestecându-se cu resturile 
cosmetice, se va fi transformat într-o licoare parfumată şi 
tămăduitoare. 

Să pornim din nou la drum în aceeaşi zi nu mai era cazul. 
Se?orita Alma nu se mai dezlipea de lângă Bernard, iar eu 
westman nenorocit îmi ispăşeam curtoazia de adineauri 
prin stăruitoarea vecinătate a se?orei Eulalia. Pe cât de 
greţoasă ca să vorbesc pe şleau se arătase la prima ei 
apariţie, pe atât de dulce îşi picura acum cuvintele din gură. 
De la titulatura simplă „Old Shatterhand”, mă avansa la cea 
de „se?or Carlos”, apoi la „don Carlos”. Şi pe când Bernard 
îşi povestea păţaniile, doamna mă atacă subit cu „bravul şi 
nobilul Carlos”. În cele din urmă, după ce ne ridicarăm de 
la masă, îl întrebă pe „dragul ei” Carlos ce suvenir are de 
gând să-i ducă logodnicei sale în Germania. Fireşte că nu 
putui minţi în faţa unei atât de abile întrebări şi declarai 
sincer că nu e cazul să duc vreun suvenir, având în vedere 
faptul că în registrul stării civile figurez drept celibatar. 
Pentru a nu o mai reţine de la treburile gospodăriei, mă 
scuzai şi plecai afară, la Bob. 

Îl găsii culcat pe burtă, agitându-şi mâinile şi picioarele 
într-un chip cu totul ciudat şi rostogolind pe gură nişte 
sunete de parcă repeta la un „ankleny” japonez instrument 
compus din 24 de ţevi de bambus şi greu de 25 de 
kilograme o nouă compoziţie de tip wagnerian. 

Bob! îl strigai. 

Auzindu-mi glasul, îşi ridică ochii dilataţi: 

Oh, massa... massa... 

Ce-i cu tine? 

Oh, massa-a-a! Bob înghiţit mâncare tot şi foc ardem! Bob 
ca sobă foc. Ajutăm, massa, să murim! 

Erau efectele celor două soiuri de piper, ale cepei şi 
usturoiului, dar şi ale borcănaşului pe care Bob îl golise. 
Bietul negru se schimbase la faţă de parcă dădea să moară. 
Trebuia ajutat. 


Îţi trebuie o băutură calmantă, că de nu, te-am pierdut de 
muşteriu! Ce preferi: lapte, apă sau basilikiulep? 

Se ridică şi mă privi cu recunoştinţă: 

Oh, massa, lapte şi apă ce folosim? Poate rachiu salvâăm 
sărman Bob! 

Atunci fugi la dona Eulalia şi spune-i că mori dacă nu-ţi 
mai dă nişte basilikiulep! 

Alergă glonţ şi după un timp se întoarse într-adevăr nici 
nu-mi venea să cred ochilor! cu o jumătate de sticlă de 
rachiu. Femeia îi dăruise toată poşirca rămasă de la prânz. 

Miss Eula' n-am vrut dam, dar Bob deştept spunem massa 
Charlie trimis. Atunci miss Eula' dăm tot „julep” repede. 

Hai, bea. O să-ţi facă bine. 

Cina o luarăm de asemenea în odaie. Se?ora se aşezase 
lângă mine. La un moment dat, îmi suflă la ureche: 

Don Carlos, vreau să vă dezvălui un secret. 

Ce anume? 

Nu aici! După cină veniţi afară, la cei trei platani! 

Un „rendez-vous”! Nu puteam s-o refuz. Poate avea să-mi 
comunice un lucru important. În timpul mesei caii fură 
aduşi în curte, dar poarta rămase deschisă. leşii după cină 
şi mă lungii sub platani. A trebuit să-mi schimb însă repede 
plăcuta poziţie, fiindcă sonora Eulalia nu se lăsă deloc 
aşteptată. 

Vă mulţumesc, don Carlos începu ea. V-am rugat să-mi 
acordaţi această întâlnire, pentru că am să vă împărtăşesc o 
taină. Aş fi putut s-o spun şi celorlalţi, dar v-am ales pe 
dumneavoastră, fiindcă... 

Fiindcă am stat la masă alături şi eram cel mai uşor de 
convocat, Nu-i aşa, dona Eulalia? 

Cam aşa. Uitaţi-vă ce-i: se?or Bernardo spunea că 
dumneavoastră aţi fi urmărit doi bandiți. Ei bine, bandiții au 
fost aici, în rancho. 

Ah, când? 

Au plecat alaltăieri dimineaţă. 

Încotro? 


Peste Sierra Nevada, la San Francisco. Am discutat mult 
cu ei despre se?or Allano. Cică vor să-l viziteze. 

Era o informaţie de mare preţ pentru mine şi îmi imaginai 
numaidecât cum se desfăşuraseră lucrurile. Se?ora Eulalia, 
gata oricând să aducă vorba despre Allan, îl pomenise şi în 
discuţia cu cei doi Morgan. lar aceştia, după ce s-au 
informat mai îndeaproape, socotiră că au o bună ocazie de 
a se răzbuna pe Bernard, jefuindu-l pe fratele său care 
purta asupră-şi valori considerabile. 

Sunteţi sigură, dona Eulalia, că erau chiar bandiții? 

Da, erau ei. Se potriveşte totul, deşi s-au prezentat sub 
alte nume. 

V-au cerut amănunte în legătură cu sora dumneavoastră şi 
cu se?or Allan? 

Da. A trebuit chiar să le dau un semn de recunoaştere ca 
să poată dovedi că au fost la noi. 

Ce fel de semn? 

O scrisoare pe care cumnatul meu mi-a trimis-o cândva la 
San Jose. 

Trăieşte cumnatul dumneavoastră? 

Bineînţeles. E patronul hotelului „Vailadolid” din strada 
Sutter. Îl cheamă Henrico Gonzales. 

Când a plecat se?orita Alma de la ei? 

Acum trei luni. 

N-aţi vrea să-mi descrieţi exact pe cei doi indivizi cărora 
le-aţi dat scrisoarea? 

Femeia îmi făcu descrierea cuvenită. Era limpede că 
fuseseră într-adevăr Fred Morgan şi fiul său Patrik... 

Îi mulţumii din inimă, după care dona Eulalia se înapoie în 
casă. 

Când revenii ceva mai târziu în aşa-zisa odaie, toţi mă 
aşteptau. Tovarăşii mei voiau să se culce. Trebuia rânduită 
straja în locul lui Bob, căci şi aici, în rancho, se cuvenea să 
fim vigilenţi. Apoi ne culcarăm, după indicaţiile gazdei. 

Pentru a vă da seama de condiţiile în care am dormit, e 
bine să ştiţi cât de cât cum arată interiorul unui rancho. 


Casa n-are, de obicei, decât o singură încăpere de locuit, în 
speţă aceea pe care se?ora Eulalia o numea odaie. Acolo 
vieţuieşte şi doarme patriarhal toată lumea din fermă, 
laolaltă cu eventualii musafiri. Dar din această lume fac 
parte adeseori şi vacile cu lapte, caii de călărie, oile, porcii, 
orătăniile, câinii, pisicile. Podeaua e din lut bine bătătorit, 
tare ca piatra şi aşternut cu iarbă sau muşchi, adăpost 
permanent de scorpioni, păianjeni, mi-riapozi şi alte 
gângănii. Drept învelitoare, se foloseşte pătura de la şa. 

La fel arăta şi acest rancho. Don Fernando de Venango, 
se?ora Eulalia, se?orita Alma, bătrâna negresă, toţi 
vaqueros şi, în sfârşit, noi, musafirii, ne lungirăm pe jos, 
claie peste grămadă, ca în vechile hanuri germane unde, în 
schimbul a trei pfennigi, te poţi odihni pe o rogojină 
rezemându-ţi capul de speteaza unui scaun răsturnat. M-aş 
fi culcat bucuros afară, în aer liber, dar trebuia să-mi 
îndeplinesc obligaţiile de musafir, pentru a nu jigni gazdele 
în chipul cel mai grav. 

Dimineaţa pornirăm la drum, însoţiţi de urările prieteneşti 
ale tuturor. Până şi păcătosul de vaquero, care îmi simţise 
pumnul, se văzu obligat pentru a face pe plac se?orei 
Eulalia să-mi ureze călătorie bună. 

Don Fernando de Venango e Colonna de Molynares de 
Gajalpa y Rostredo ne conduse călare o bună bucată de 
drum. Către prânz se întoarse acasă. Părea să regrete 
sincer despărţirea de misionarii mormoni, deşi aceştia îi 
consumaseră toată rezerva de basilikiulep. 

În urma informaţiei confidenţiale primite de la se?ora 
Eulalia, nu mai era nevoie să ne ţinem strict de itinerarul 
nostru iniţial. Ajunşi la lacul Mono, făcurăm un popas mai 
scurt decât fusese prevăzut. De altfel, caii noştri se 
odihniseră aproape o zi întreagă la fermă. 

Coborârăm apoi în marş rapid dincolo de Sierra Nevada, 
către Stockton şi, în sfârşit, spre San Francisco ţinta 
călătoriei noastre. 


Oraşul e situat la capătul unui promontoriu, mărginindu-se 
la vest cu Oceanul Pacific şi la est cu un golf de o magnifică 
frumuseţe. Intrarea în golf se află la miazănoapte. Portul e, 
cred, cel mai frumos şi mai sigur dintre toate porturile 
lumii, şi are o suprafaţă care i-ar îngădui să adăpostească în 
el flotele tuturor naţiunilor. Pretutindeni domneşte o 
activitate din cele mai vii, un vălmăşag de nedescris şi un 
amestec de populaţie, de toate culorile imaginabile. 
Europenilor de tot felul li se adaugă indieni sălbatici sau 
semicivilizaţi, care îşi aduc aici spre vânzare vânaturile, 
primind poate pentru întâia oară de când se ocupă cu acest 
negoţ un preţ care nu e chiar derizoriu. Întâlneşti aici şi pe 
mexicanul plin de sine, îmbrăcat în costumul său pitoresc, şi 
pe şvabul simplu, şi pe englezul plicticos, şi pe francezul 
exuberant. Iată-l, în veşmânt alb de bumbac, pe un culi din 
Indii lângă un biet evreu polonez, umblând să-şi caute 
norocul în lume; iată-l şi pe domnişorul elegant, spilcuit, din 
regiunile muntoase ale Americii, lângă tirolezul harnic sau 
căutătorul de aur bronzat, nepieptănat şi cu o barbă care îi 
acoperă tot ce se înţelege prin „fizionomie”. lată-l şi pe 
mongolul de pe platourile înalte ale Asiei, pe persanul din 
Asia Mică, pe pakistanez, pe malaiezul din arhipelagul 
Sunda sau pe chinezul de lângă Jangtze. 

Acesta din urmă, fiul „Împărăției de mijloc”, reprezintă 
tipul cel mai pregnant străin al populaţiei de aici. Chinezii 
par să fie toţi, fără excepţie, făcuţi pe aceeaşi măsură şi 
croiţi pe acelaşi calapod. Toţi au nasul scurt şi cârn. 
Maxilarul inferior îl întrece pe cel superior. Toţi au buzele 
răsfrânte, pomeţii ieşiţi în afară, ochii oblici, tenul galben- 
verzui închis, fără vreo altă nuanţă pe obraji sau pe frunte... 

Chinezii sunt cei mai harnici, cei mai muncitori oameni din 
San Francisco. 

Sculptează în fildeş sau în lemn, strunjesc metalul, 
brodează pe pânză, piele, postav şi mătase; tricotează şi 
ţes, desenează, zugrăvesc, decupează fieri de hârtie, 
confecţionează dantele şi şnururi, combină şi împletesc 


materiale aparent inflexibile şi produc obiecte rare ce 
stârnesc admiraţie şi le asigură clientela tuturor 
colecționarilor de curiozităţi. Se mai adaugă şi faptul că 
sunt puţin pretenţioşi şi se mulţumesc cu un câştig minim. E 
drept că cer mai întâi nişte preţuri ne ruşinate, clar toată 
lumea ştie că cedează apoi la nesfârşit şi că acceptă până la 
urmă o treime sau chiar un sfert din preţul iniţial. De altfel, 
şi simbria ce o primesc e mai mică decât a albilor; numai că 
şi aşa, redusă, e lotuşi înzecit mai mare decât cea din patria 
lor. Cheltuind foarte puţin, trăind neînchipuit de modest, ei 
o scot bine la capăt. Toate micile meşteşuguri se află în 
mâinile lor, iar femeile se ocupă cu spălatul rufelor, cu 
gătitul şi cu alte munci gospodăreşti. 

Dar nu numai chinezii sunt activi. Toţi locuitorii oraşului 
sunt cuprinşi de neastâmpăr. Oamenii nu urmăresc decât 
un singur ţel: să câştige cât mai repede şi mai mult. Toţi îşi 
dau seama că timpul înseamnă bani şi că, ţinându-l în loc pe 
altul, te păgubeşti şi pe tine. Şi, de fapt, nimeni nu se lasă 
reţinut şi toată lumea se agită, aleargă fără întrerupere... 

Sosirăm cu bine în această capitală a Ţării Aurului şi ne 
strecurarăm prin furnicarul de oameni până în strada 
Sutter, la hotelul „Valladolid”. Era, de fapt, un han în stil 
californian, o clădire din scânduri, cu un singur cat, lungă, 
aidoma barăcilor efemere care apar la noi cu ocazia 
serbărilor vânătoreşti. 

Lăsarăm caii în seama horse keeper-ului a îngrijitorului, 
care-i adăposti într-un mic şopron, iar noi intrarăm în 
restaurantul hotelului. În ciuda dimensiunilor lui uriaşe, 
localul era atât de plin, încât abia de găsirăm o masă liberă. 
Un barkeeper, un chelner, se apropie imediat. Comandarăm 
fiecare după pofta lui, apoi după ce furăm serviţi începurăm 
investigaţiile. 

Am putea vorbi cu master sau cu se?or Henrico Gonzales? 

Yes, sir. Vreţi să-l chem? 

Dacă nu te superi. 


Curând, un spaniol înalt şi grav veni la masa noastră şi se 
prezentă drept se?or Henrico. 

Ne-aţi putea spune dacă un domn Allan Marshall locuieşte 
la dumneavoastră? îl întrebai. 

Nu ştiu, se?or, nu-l cunosc, nu cunosc pe nimeni, nu mă 
interesez niciodată de numele oaspeţilor mei. Asta e treaba 
se?orei. 

Putem vorbi cu dumneaei? 

Nu ştiu nici asta. Întrebaţi pe una din fete! 

Şi zicând acestea, se depărta. Părea că se află cu se?ora 
cam în aceleaşi raporturi ca se?or Fernando de Venango cu 
sora ei, dona Eulalia. Mă ridicai de la masă, îndreptându-mă 
spre un anume „punct cardinal”, de unde năvălea peste 
întreg restaurantul un miros îmbietor de friptură. Şi pe 
acest drum mă întâlnii cu o femeiuşcă mlădioasă care, cu 
mâinile încărcate, dădu să se strecoare pe lângă mine. O 
apucai de braţ: 

Unde e se?ora, micuţo? 

Ochii ei negri mă fulgerară mânioşi: 

Vous?tes un îne! Sunteţi un măgar! 

Aha, o franţuzoaică! Se smuci indignată şi trecu înainte. 
Mă apropiai atunci de o altă nimfă care trebăluia într-un 
colţ: 

Mademoiselle, sunteţi bună să-mi spuneţi unde o pot găsi 
pe se?ora? 

I am not mademoiselle! Nu sunt mademoiselle! 

Şi plecă numaidecât. Aşadar, englezoaică sau americancă! 
Dacă trebuia să iau astfel la rând toate naţionalităţile, nu 
mai ajungeam nici până seara la se?ora mea. Observai însă 
o altă fată care mă tot urmărea din ochi şi... da, într-adevăr, 
parcă o cunoşteam de undeva! Înfruntând din nou valurile 
mulţimii, îmi eroii drum către ea. Dar până să ajung, fata îşi 
împreună mâinile a surpriză şi se năpusti spre mine, mai să 
mă răstoarne. 

Domnule, vecine, ce-mi văd ochii?! Cât pe-aci să nu vă 
recunosc cu barba asta, zău aşa! 


Ei drăcie, tu eşti, Gustel? Gusta lui Eberbach! Ce mare ai 
crescut! Aproape să nu te recunosc nici eu. Dar cum de-ai 
ajuns tocmai în California? 

Puțin după ce v-aţi călătorit a doua oară, am pierdut-o pe 
biata maică-mea. Într-o zi a trecut pe la noi un agent şi tata 
s-a lăsat convins să-şi încerce norocul. Acum e Sus, la 
zăcăminte, împreună cu fraţii mei. Cică ar fi acolo aur 
berechet. lar eu... eu am rămas aici şi-i aştept. O duc 
binişor. 

Mai vorbim noi despre asta, Gustel. Deocamdată, spune-mi 
unde o găsesc pe se?ora? Am întrebat şi pe două colege de- 
ale tale, dar m-au cam repezit fetele. 

Nici nu-i de mirare, pentru că Madame ne-a dat dispoziţii 
să i se spună „dona” şi mai ales „dona Elvira”. 

Bun, am să ţin seama. Dar unde o găsesc? 

Mă duc să văd. La ce masă staţi? 

Uite colo, masa a doua. 

Luaţi ioc. Îi dau eu de ştire. 

Era iarăşi una din acele întâlniri neaşteptate de care 
avusesem parte nu rareori. Părinţii noştri erau Vecini şi 
cumetri. Acum, bătrânul tâmplar se afla sus, la zăcămintele 
de aur. Amândoi feciorii, dintre care cel mai vârstnic îmi 
fusese coleg de şcoală, se trudeau şi ei să găsească metalul 
vrăjit. Şi iată că în prima cârciumă din San Francisco dau 
de Gustel, mezina casei, care pe vremuri îmi juca pe 
genunchi, îmi zbârlea părul şi se bucura, şi îşi freca 
născiorul de obrazul meu! Cine să-şi fi închipuit atunci că 
ne vom întâlni cândva în California?! 

Fata se întoarse repede: 

Se?ora vă aşteaptă, deşi nu e ora ei de primire. 

Oră de primire... la o hangiţă?! 

Gustel ridică din umeri: 

Ei da, primeşte de două ori pe zi: dimineaţa de la 
unsprezece la douăsprezece, şi după-amiază de la şase la 
şapte. Cine vine la alte orc trebuie să aştepte, afară de 
cazul că prezintă o recomandaţie specială. 


Îţi mulţumesc, dragă Gustel zâmbii eu. Nici nu-ţi închipui 
ce noroc e să dai de o vecină amabilă. 

Nu-i aşa? Haide, poftiţi! 

Totul se petrecea ca şi când aş fi cerut audienţă nu ştiu 
cărei somităţi politice sau de altă natură. Fata mă conduse 
într-o mică anticameră şi mă povăţui să aştept până ce va 
suna clopoţelul dindărătul unei portiere. 

Nostimada începea să mă intereseze, mai ales că trebuii să 
aştept o jumătate de ceas până să aud semnalul. Intrai şi 
mă pomenii într-o încăpere ticsită cu tot soiul de mobilier şi 
puzderie de mărunţişuri. O „dona Elvira” nu se putea să nu 
epateze prin bogăţie! De aceea îşi aranjase astfel odaia, 
încât să nu rămână nici un colţ de perete gol. Şedea pe 
sofa, cu mâna rezemată de o hartă întinsă peste spătar; în 
poală îi odihnea o chitară, alături o broderie neterminată, 
iar dinaintea ei vezi bine, tocmai în faţa geamului stătea un 
şevalet. Nici vorbă deci de lumină! Pe şevalet un carton alb 
cu două schiţe încă în lucru. Una se străduia să înfăţişeze 
un chip de motan, dacă nu cumva de bătrână care încă nu 
şi-a pus pe cap scufiţă de dimineaţă; a doua reprezenta în 
orice caz un exemplar dintr-o specie zoologică, numai că nu 
ştiam din care. Putea să fie un caşalot stors, diluat la 
maximum, ca şi o tenie hipertrofiată prin procedee 
ştiinţifice. 

Mă înclinai adânc şi cât se poate de smerit. Doamna păru 
să nu mă observe. Se uita fix în tavan, într-un anume punct 
care nu-mi spunea nimic. Deodată, smulgându-se parcă 
dintr-o profundă meditaţie, îşi întoarse capul în lături şi 
întrebă: 

Ce distanţă e între pământ şi lună? 

Întrebarea nu mă surprinse pe cât s-ar crede. Mă 
aşteptam, de fapt, la vreo trăsnaie. De aceea dădui o replică 
pe măsura ei: 

Cincizeci şi două de mii de mile, asta în zi de luni! Sâmbătă 
seara, numai cincizeci de mii! 

Just! 


Îşi pironi din nou ochii în tavan. Apoi, repetând gestul de 
adineauri, întrebă iar: 

Din ce se produc stafidele? 

Din struguri. 

Foarte just! 

Pentru a treia oară îşi înfipse privirea sus, în acelaşi punct 
de pe tavan, după care mă ferici cu o nouă întrebare: 

Ce înseamnă poil de ch?vre?! 

E un material de îmbrăcăminte. Preţul: un scud de aur 
pentru cincisprezece coţi. Dar nu se mai poartă. 

Just! Şi acum, se?or, fiţi binevenit! Augusta m-a rugat să vă 
acord o audienţă. Eu însă nu-mi prea risipesc favorurile 
pentru oricine şi oricând. De aceea îl supun pe solicitator 
unui scurt examen. Dumneavoastră v-am adresat cele mai 
grele întrebări din diferite domenii ale ştiinţei şi aţi răspuns 
excepţional, deşi arătaţi mai curând a urs decât a savant. 
Dar m-a informat Augusta că aţi fi trecut prin multe şcoli şi 
că aţi cunoaşte toate ţările şi popoarele lumii. Poftim, se?or, 
luaţi loc! 

Mulţumesc, dona Elvira de Gonzales! spusei eu cât se 
poate de modest, aşezându-mă pe marginea unui scaun. 

Doriţi să vă găzduiesc în casa mea? 

Desigur, dona Elvira. 

Se aprobă! Cum constat, sunteţi un bărbat politicos, iar în 
ce priveşte aspectul, aţi putea să vi-l schimbaţi cu puţină 
osteneală. Aţi vizitat Spania? 

Da. 

Ce părere aveţi de această hartă a Spaniei elaborată de 
mine? 

Îmi întinse coala. Era o copie realizată cu ajutorul hârtiei 
de mătase, şi încă după un foarte prost original. 

Extrem de precisă, dona Elvira de Gonzales! 

Acceptă lauda ca pe un lucru de la sine înţeles. 

Da, noi, doamnele, ne-am emancipat în sfârşit. Şi marele 
nostru triumf îl constituie faptul că am pătruns în 
profunzimile ştiinţei şi ale artei luând-o chiar înaintea 


bărbaţilor. Uitaţi-vă la aceste două schiţe! N-au seamăn în 
ce priveşte grandoarea obiectului. Linie subtilă, nuanţe, 
reflexe de lumini...! 

Deşi sunteţi cunoscător, îmi permit să vă pun la încercare: 
ce reprezintă asta de aici? 

Aş fi suferit un eşec lamentabil, dacă însăşi „grandoarea 
obiectului” nu mi-ar fi venit în ajutor. Declarai deci cu 
tupeu: 

Un şarpe marin, fireşte! 

Just! La drept vorbind, un asemenea exemplar nu l-a văzut 
nimeni de aproape, dar dacă savantul cercetează spaţii pe 
care omul nici nu le va străbate vreodată aievea, atunci şi 
ochiul artistului poate imagina făpturi pe care încă nu le-a 
văzut... 

Dar aici, în acest desen? 

E gorila celebrului Du Chailly. 

Minunat! Sunteţi cel mai cult dintre bărbaţii ce i-am 
întâlnit vreodată! Până azi nimeni n-a recunoscut atât de 
repede şarpele marin şi gorila, Vă găsesc demn de orice 
rang academic. 

Această sublimă recunoaştere a meritelor mele îmi făcea o 
plăcere aproape identică cu aceea provocată de piperurile 
şi de usturoiul donei Eulalia. Acum geniala ei soră îmi 
atrase atenţia asupra mesei de lângă uşă: 

Eu îmi conduc totodată şi casa, fără să mă ating, 
bineînţeles, de obiectele materiale ale gospodăriei. Pe masă 
găsiţi toc şi cerneală. Înscrieţi-vă numele în registru, vă 
rog! 

Făcui întocmai, după care întrebai cu respect: 

Să trec şi numele însoţitorilor mei? 

Nu sunteţi singur? 

Nu. 

Cine sunt ceilalţi? 

Începui cu Bob cel credincios şi tuciuriu: 

Mai întâi servitorul meu, Bob, un negru. 


Natural. Cineva care recunoaşte din prima clipă şarpele 
marin nici că se poate să nu aibă servitor. Dar pe ăsta nu-l 
înregistrăm. Alţii? 

Winnetou, căpetenia apaşilor. 

Dona Elvira de Gonzales tresări surprinsă: 

Cum, celebrul Winnetou? 

Chiar el! 

Trebuie să-l cunosc personal! Vă rog să mi-l prezentaţi. 
Înscrieţi-l în registru. 

Apoi Sans-ear, care... 

Vânătorul de indieni? 

Exact. 

Notaţi-l, mai încape vorbă! Cum văd, călătoriţi într-o 
companie cu totul aparte. Mai sunt...? 

Al patrulea şi ultimul e master Bernard Marshall, bijutier 
din Louisville, statul Kentucky. 

De data asta, nu-i lipsi mult să sară de pe sofa: 

Ce vorbiţi? Marshall din Louisville? Bijutier? 

Da, fratele său, Allan, s-a bucurat de cinstea de a fi găzduit 
de dumneavoastră, dona Elvira de Gonzales. 

Ah, vasăzică nu m-am înşelat! Treceţi-l repede, se?or! Veţi 
primi cele mai bune locuri. De fapt, hotelul propriu-zis nu 
are camere, dar voi face ca să vă simţiţi cât se poate de 
bine. lar pentru deseară, vă invit pe toţi în sufragerie, la 
supeu! 

Încântat, dona Elvira! Vă asigur de toată recunoştinţa 
mea. Obişnuiesc să-mi public impresiile de călătorie şi nu 
voi omite să recomand cu multă căldură hotelul „Valladolid”. 

S-o faceţi, se?or, deşi nu-mi prea imaginez făptura 
dumneavoastră aplecată pe masa de scris. Mai aveţi vreo 
dorinţă? Vă ascult. 

Mi-aş permite să cer o informaţie. 

Vă rog. 

Allan Marshall nu mai stă la dumneavoastră? 

Nu. A plecat acum vreo trei luni. 

Încotro? 


La minele de la Sacramente. 

Aţi primit vreo ştire de la el? 

Da, una singură. Mi-a indicat adresa unde să-i trimit 
corespondenţa sosită eventual pe numele lui. 

V-o mai amintiţi? 

Fără îndoială. E, de fapt, adresa unui bun cunoscut al 
nostru, master Holfey din Yellow-Water-Ground, un 
comerciant la care căutătorii de aur se aprovizionează cu 
de toate. 

Şi au mai sosit între timp ceva scrisori pe numele lui Allan 
Marshall? 

Doar câteva. I le-am expediat cu prima ocazie. Şi apoi, da, 
nu de mult, au trecut pe-aici doi bărbaţi, prieteni de afaceri 
cu se?or Allan, Aveau de discutat cu el o chestiune 
importantă. Le-am dat şi lor adresa. 

Când au plecat? 

Staţi să-mi amintesc, da, ieri dimineaţă. Erau călare. 

Un bărbat mai în vârstă şi unul tânăr? 

Exact. Păreau să fie tată şi fiu. Trecuseră pe la sora mea, 
care le-a dat o recomandaţie pentru mine. 

Vorbiţi de ferma lui don Fernando de Venango e Colonna 
de Molynares de Gajalpa y Rostredo? 

Cum, îl cunoaşteţi? 

Foarte bine. Ca, de altfel, şi pe dona Eulalia, de a cărei 
ospitalitate ne-am bucurat acum câtva timp. Nu i-am cerut 
însă nici o scrisoare de recomandaţie. 

Adevărat, se?or? Povestiţi, povestiţi! 

Îi relatai întâmplarea, fireşte, fără prea mult exces de 
sinceritate. Se?ora mă ascultă cu viu interes, apoi rosti: 

Vă mulţumesc, se?or! Sunteţi cel dintâi german care ştie 
să se poarte cu o doamnă spaniolă. Mă bucur că ne vom 
reîntâlni deseară la supeu. Vă înştiinţez din timp. La 
revedere! 

Făcui o plecăciune extrem de graţioasă, care distona 
cumplit cu ţinuta mea vestimentară şi mă retrasei de-a- 
ndăratelea până după uşă. În restaurant, chelneriţele mă 


măsurară cu priviri pline de respect. Gustel Eberbach se 
înfăţişă neîntârziat: 

Zău, domnule vecin, aveţi noroc! Nu s-a mai pomenit să 
discute cineva atâta timp cu dona. Se vede că i-aţi plăcut 
tare mult. 

Dimpotrivă! o liniştii râzând. Dumneaei mă acceptă ca 
locatar numai cu condiţia să-mi schimb. Înfăţişarea. Cică 
arăt ca un urs. 

Hm! N-a prea exagerat. Las” că vă duc sus, în odaia mea, şi 
vă fac rost de tot ce vă trebuie: brici, apă, săpun... 

Nu e nevoie. Primim camere în curând. 

Ba o să mai aşteptaţi destul. Repartiția se face abia la opt 
fix, nici un minut mai devreme. 

După cum mi-a promis dona Elvira, urmează să căpătăm 
cele mai bune locuri. Unde or fi astea? 

Toţi clienţii dorm sus, sub acoperiş, probabil că veţi fi 
plasați în locuri cu o mai bună aerisire. 

În clipa aceea se auzi sunând tare un clopoțel. 

Dumneaei! recunoscu Gustel semnalul. Mă duc. Trebuie să 
se fi întâmplat ceva de mă cheamă tocmai acum. 


Fata plecă, iar eu luai loc lângă tovarăşii mei care, deşi 
prezenţa unui westman sau a unui indian la San Francisco 
nu produce de obicei nici o senzaţie, atrăseseră totuşi 
asupra lor privirile întregii clientele. Îndeosebi statura 
maiestuoasă şi aerul cu totul aparte pe care îl avea 
Winnetou aţâţaseră curiozitatea tuturor. Şi apoi, lipsa 
urechilor lui Sam trebuie să fi trezit bănuiala că acesta 
trecuse prin nenumărate aventuri, care de care mai 
palpitante. 

la s-auzim! mă iscodi Bernard după ce luai loc. 

Allan a plecat de trei luni. A scris o singură dată de la 
Yellow-Water-Ground. Scrisorile dumitale i-au fost 
expediate pe adresa de acolo. 

Unde-i asta? 

După câte îmi amintesc, e vorba de o vale de lângă 
Sacramento, unde s-a găsit cândva foarte mult aur. Se 
spune că acolo veneau înainte o mulţime de săpători, acum 
cică s-ar fi mutat mai sus, de-a lungul fluviului. 

O fi depus oare Allan unele valori la San Francisco? 

Despre asta n-am discutat. 

Ar trebui s-o întrebăm pe dona dumitale. 

Vom avea foarte curând prilejul. Află că suntem invitaţi la 
supeu! 

O, amabil din partea ei! Dar până atunci am să mă 
interesez la bancă. Poate se ştie ceva de Allan. 

Gustel, tânăra mea vecină din patrie, se apropie din nou: 

Dona m-a chemat în legătură cu dumneavoastră raportă 
ea. Supeul are loc la nouă, iar camerele vi le. pot arăta 
chiar acum. 

Camere? Parcă era vorba că hotelul n-are camere, că toată 
lumea doarme în pod... 

În spate mai e un pavilion cu câteva odăi, dintre care două 
rezervate pentru eventuale vizite ale rudelor. 

Acolo a stat, probabil, şi se?orita Alma. 

Da, ştiu din auzite. Atunci încă nu mă aflam aici. 


Nu cumva ştii şi dacă se?orita Alma La cunoscut pe un 
domn Allan Marshall care locuia în hotel? 

Ba da! S-a făcut mult haz pe chestia asta. Cică se?orita s-a 
ţinut scai de dânsul; abia a scăpat, bietul om. Dar acum 
poftiţi: cheile sunt la mine. 

O urmarăm până la pavilionul din spate. Cele două odăi 
destinate nouă s-ar putea spune că erau „elegante” în 
raport cu restul hotelului. Într-una din ele se instală 
Winnetou împreună cu Sans-ear, în cealaltă eu şi Bernard, 
iar bravul Bob avea să doarmă separat. 

Serviabila mea vecină ne ajută să căpătăm o înfăţişare mai 
civilizată şi astfel, în scurt timp, ne-am putut îngădui să 
ieşim în oraş. Winnetou însă rămase la hotel. 

Nu răbda să fie privit ca la circ de mulţimea trecătorilor. 
Se simţea lezat în mândria lui. Sam preferă şi el să se 
întindă pe pat... 

La ce bun plimbarea? bombăni el. De umblat, slavă 
Domnului, ştiu să umblu. N-am nevoie de antrenament, ca 
să zic aşa. Case şi oameni am mai văzut, mi se pare. Abia 
aştept să plecăm din bârlogul ăsta nesigur şi să ne 
întoarcem în prerie! Altminteri, de plictiseală, îmi cresc 
urechile la loc şi s-a terminat cu Sans-ear! 

Sam se afla aici numai de câteva sferturi de oră, dar îl şi 
măcina dorul după savană. Mă întreb ce vor fi îndurând, 
bieţii „sălbatici” când, spre-a fi „reeducaţi”, sunt zăbreliţi în 
celula strâmtă, singuratică a vreunei fortărețe din 
Philadelphia sau Auburn doar pentru faptul că şi-au apărat 
glia străbună care îi hrăneşte şi păstrează în adâncul ei 
mormintele celor dragi! 

Ne prezentarăm eu şi Marshall la patronul băncii cu care 
acesta se afla în legături de afaceri. Allan trecuse într- 
adevăr de câteva ori pe acolo până ce, într-o bună zi, 
luându-şi în grabă rămas bun, plecă la minele de aur. 
Prefăcuse toate valorile în numerar ca să cumpere 
„nuggeţi”. Mai mult nu se ştia. 


După această vizită aproape infructuoasă mai 
cutreierarăm câtva timp străzile oraşului până când, la un 
moment dat, Bernard mă trase într-un „store”, un magazin, 
ticsit cu haine de tot felul. Găseai aici de toate, de la cel mai 
scump costum mexican până la şorţul ieftin, din pânză de 
în, al hamalului chinez. Fiecare gen de veşminte îşi avea 
raionul lui special şi fiecare costum era complet, cu tot 
dichisul corespunzător. 

Intenţia Ivii Bernard nu era greu de ghicit. Costum mele 
noastre, deşi foarte trainice, suferiseră atâta în cursul 
lungilor călătorii, încât arătau sub orice critică. De bărbierit 
ne bărbierisem, nu-i vorbă ba ne şi tăiasem reciproc părul 
dar îmbrăcămintea arăta într-un hal fără de hal. Ne 
puserăm deci pe târguieli, cu care prilej constatai că 
Bernard era un om de bun gust. Îşi alese un costum 
jumătate indian, jumătate vânătoresc, care-i venea destul 
de bine. Numai că preţul era şi el bine piperat, pe măsura 
condiţiilor din San Francisco. 

Acum treci dumneata, Charlie, şi alege-ţi un costum mă 
îndemnă el după ce se echipase. Te ajut eu să găseşti ceva 
potrivit. 

Mă rog, nevoie aveam şi încă serioasă dar pentru preţurile 
de aici nu mă ţinea cureaua. N-am făcut nicicând parte din 
acel soi nefericit de oameni care, cum întind mâna, se şi 
trezesc cu un sutar între degete, iar la primul pas dau peste 
o pungă cu galbeni. Mă număr în schimb printre oamenii 
demni de invidie care trăiesc cu plăcuta conştiinţă că pot 
agonisi azi ceea ce le trebuie pentru mâine. lată de ce nu 
arătam prea entuziast când Marshall se apucă să-mi aleagă 
costumul. 

Tânărul meu amic se opri la un echipament alcătuit din 
următoarele piese: o cămaşă vânătorească din piele de 
căprioară tăbăcită, albă ca zăpada şi cu broderii roşii, 
indiene; leggin-uri din spate de cerb cu ciucuri pe margini; 
surtuc de vânătoare din piele de bivol, dar moale ca pielea 
de veveriţă; cizme din piele de urs cu carâmbi pe care îi 


puteam trage mult peste genunchi, cu pingele din cel mai 
bun material, adică piele de pe coada unui aligator matur; 
în fine, o căciuliţă de biber cu marginile şi calota din piele 
de şarpe bine argăsită. 

După exemplul lui Bernard, mă retrasei şi eu într-o cabină, 
să probez costumul. Când ieşii, dânsul îl şi achitase. Poate 
ar fi trebuit să protestez cu mai multă tărie, dar, sincer 
vorbind, nu prea izbutii s-o fac. 

Lasă, Charlie stărui el îţi sunt atât de îndatorat, încât nici 
acum nu mă consider pe deplin achitat faţă de dumneata. 
De aceea voi trece lucrurile astea în cont până la socoteala 
finală. 

Ar fi vrut să-i cumpere şi lui Sam câte ceva, dar l-am 
sfătuit să n-o facă. Ştiam cât de mult ţine Sam la străvechea 
lui îmbrăcăminte. Şi apoi, degeaba am fi căutat haine 
pentru statura lui scundă. 

Când ne întoarserăm la hotel, cea mai mare bucurie în ce 
priveşte transformarea mea o manifestă Bob: 

Oh, massa, frumos arătăm! Oh, frumos cum Bob dac-ar 
căpătăm şi el haină nou cu căciul! 

Mă simţii, fireşte, dator să primesc cu recunoştinţă 
amabila comparaţie, ştiind bine că negrul îmi adresa astfel, 
sincer şi generos, supremul compliment. 

Între timp lui Sam îi devenise totuşi odaia prea strâmtă. 
Coborâse în restaurant şi se aşezase singur cuc la o masă. 
Când ne văzu apărând în uşă, ne făcu semn să venim lângă 
el. 

Fiţi atenţi! ne şopti. În spatele meu se desfăşoară o 
discuţie care ne interesează, ca să zic aşa. 

Despre ce-i vorba? 

Cică se petrec sus, la minele de aur, nişte chestii 
intolerabile. Mişună pe-acolo puzderie de „bravos”, dar nu 
„indios”, ci albi, cum s-ar părea. Îi pândesc pe căutătorii de 
aur când aceştia iau drumul spre casă, îi omoară şi nu ştiu 
ce alte năzbâtii mai fac. Aici e unul care a scăpat cu chiu cu 
vai din ghearele lor. Ascultaţi, că tocmai povesteşte! 


La masa din spatele nostru şedeau câţiva inşi ce arătau a fi 
trecut în viaţă prin multe primejdii şi greutăţi. Unul din ei 
vorbea, ascultat cu încordare: 

Well, eu sunt din Ohio. Vasăzică, am învăţat câte ceva pe 
apă şi în savane, în munţi şi jos, în văile Vestului, l-am 
cunoscut şi pe piraţii de pe Mississippi, şi pe tâlharii din 
Woodland, ba uneori m-am şi încăierat cu ei. Ştiu destule 
fapte pe care altul nici nu le-ar crede posibile. Dar ca 
asemenea orori să se întâmple pe o şosea atât de circulată 
şi ziua-n amiaza-mare, asta întrece până şi basmul cu 
bătrâna gun, puşca aceea cu care trăgeai, cică, în unghi de 
după colţ. 

Şi mie parcă tot nu-mi vine să cred observă unul dintre 
comeseni. Doar eraţi cincisprezece inşi contra opt! Ar fi 
ruşinos dacă s-a întâmplat precum spui! 

S-ar părea că judeci bine dumneata. Dar să te fi văzut 
acolo, la faţa locului! Eram, ce-i drept, cincisprezece inşi, 
adică şase tropeiros, catârgii, şi nouă mineri. Pe catârgii, 
degeaba, n-ai cum să te bizui. lar dintre noi ceştilalţi, trei se 
îmbolnăviseră de friguri; abia dacă se mai ţineau pe catâri, 
se bălăbăneau de ziceai ce-i aia. Nici pomeneală să tragă cu 
puşca ori să dea cu cuțitul. Ei, judecaţi acum şi 
dumneavoastră! Mai eram cincisprezece, ai? 

Dacă-i pe-aşa, se mai schimbă socoteala. Totuşi e şosea, 
domnule! Circulaţie mare, călăreţi, pietoni. În orice moment 
se află pe-aproape oameni care pot alerga în ajutor. 

Crezi? Şi ce-i împiedică, mă rog, pe bandiți să aştepte un 
moment potrivit, când sunt siguri pe situaţie? 

Ei, hai, povesteşte la rând, cum se cuvine! Dar amănunţit, 
să ne lămurim şi noi! 

Bu-un! Găsisem, vasăzică, sus, la lacul Piramidelor, un 
zăcământ cum nu se poate mai bogat. Puteţi să mă credeţi 
dacă vă spun că numai în opt săptămâni adunasem toţi 
patru câte un chintal de aur de căciulă. Mai departe nu 
mergea: lacul secase şi doi din echipa noastră se 
îmbolnăviseră de friguri. Vedeţi că nu e floare la ureche să 


stai toată ziua vârât în apă până la brâu şi să tot clăteşti 
bătea, adică vasul cu pământ aurifer. Am hotărât deci să ne 
cărăm de-acolo. Ne-am întors la Yellow-Water-Ground şi am 
vândut aurul unui yankeu ce plătea incomparabil mai bine 
decât porcii de speculanţi, care pentru o uncie de aur curat 
îţi oferă o jumătate de chil de făină proastă sau un sfert de 
tutun şi mai prost. Şi totuşi yankeul făcea afaceri bune. Îi 
zicea mi se pare Marshall, şi era din Kentucky, sau... 

Auzind acestea, Bernard îşi întoarse repede faţa spre 
povestitor: 

Şi mai e acolo? 

Nu ştiu, şi nici nu mă interesează. Dar vă rog, nu mai 
puneţi întrebări fără rost! Dacă e să istorisesc lucrurile 
amănunţit, cum vrea omul ăsta, păi atunci să nu fiu 
tulburat. Vasăzică Marshall, se pare că-i spune Allan, 
Marshall, ne-a cumpărat toată agonisita. Ei, să fi avut atunci 
minte, o ştergeam numaidecât. Dar nu, socoteam să ne 
odihnim după atâta tăvăleală, iar bolnavii aveau nevoie de 
îngrijiri. Şi apoi, nici ocazie bună n-am găsit, pentru 
plecare. Se vorbeau vrute şi nevrute despre nişte atacuri 
banditeşti, ba se pomeneau, chiar numele unor nefericiţi 
care, după ce au părăsit minele, n-au mai ajuns nicicând la 
Sacramente sau la San Francisco. 

Şi era adevărat? 

Staţi să vedeţi! Am aşteptat aşa câteva săptămâni. Dar 
viaţa, acolo sus, e a dracului de scumpă şi, în plus, ştiind că 
dispunem de bani, o droaie de trişori şi alţi pezevenghi se 
ţineau de capul nostru. Între timp, bolnavii se mai 
înzdrăveniseră puţin, încât am hotărât să nu mai întârziem 
şi ne-am întovărăşit cu încă cinci inşi care erau şi ei gata de 
drum. Număram, vasăzică, nouă persoane. Tocmind catârii 
necesari, ni s-au adăugat şi cei şase tropeiros. Toţi erau 
înarmaţi cum trebuie, chiar şi catârgiii, care păreau, de 
altfel, că ar fi în stare să se bată cu zece adversari. Am 
pornit la drum şi totul a mers cum s-ar spune, normal. Doar 
că ploua întruna, iar frigurile apărură din nou. Drumul era 


numai noroi şi băltoace. Înaintam anevoie. Abia dacă 
făceam opt mile pe zi. Nici corturile, noaptea, nu erau în 
stare să ne apere de potopul cerului. Astfel şi febra 
bolnavilor creştea mereu, de-am fost nevoiţi până la urmă 
să-i legăm de şei, ca să nu cadă în drum. 

Urâtă isterie! exclamă unul dintre ascultători. Am trecut şi 
eu prin asemenea plăceri, ştiu ce înseamnă! 

Well! Făcusem, care vasăzică, vreo două treimi din drum şi 
spre seară ne-am ales un loc de popas. Am ridicat corturile 
şi am încins un foc mărişor, ca să lumineze împrejurimile. 
Când, deodată, a răsunat o salvă. Eu tocmai 
îngenuncheasem lângă un cort, ca să strâng mai bine funia 
în jurul ţăruşului, şi ăsta mi-a fost norocul, de n-am fost 
zărit. Când m-am ridicat în picioare, catârgiii noştri 
încălecau, adică voiau s-o şteargă, dar se mişcau aşa de 
încet, încât ar fi putut încasa nu câte un glonţ, ci câte zece. 
Am dat să pun mâna pe armă, dar când am văzut ce-am 
văzut, m-am lăsat păgubaş. Cei opt bandiți, căci opt erau, 
ochiseră atât de bine, încât oamenii noştri teferi, pe care 
salva i-a surprins lucrând pe la corturi în lumina focului, 
zăceau tuscinci împuşcaţi! Şi chiar atunci, sub ochii mei, 
bandiții îi împuşcară şi pe cei trei bolnavi. Eram, deci, 
singurul supravieţuitor. Ei, ce-aţi fi făcut dumneavoastră în 
locul meu? 

Ei! Fir-ar să fie de treabă! M-aş fi năpustit asupra 
bandiţilor şi aş fi dat în ei cât m-ar fi ţinut puterile! 
răspunse unul. 

Ba nu interveni altul, eu aş fi împuşcat barem pe câţiva. 

Frumos, n-am ce zice! făcu ironic povestitorul. Din gură e 
uşor, dar la o adică n-aţi fi obţinut mai mult ca mine. Să sar 
la ei? Păi ce, eram nebun?! Să trag? M-ar fi ucis ca pe 
nimic! Doar n-aveau nici un interes să rămână vreun martor 
în viaţă...! 

Ei, ce-ai făcut? 

Banii îi aveam în buzunar, catârul stătea priponit nu 
departe. Aşa că, în timp ce bandiții cotrobăiau prin corturi, 


m-am strecurat până la catâr şi l-am dezlegat. Deodată, 
însă, am auzit un şuier, apoi tropot de copite şi, ce credeţi 
că era? 

Ce? 

Se întorceau catârgiii. Ne vânduseră tâlharilor şi veneau 
să-şi încaseze partea lor. Acum opt şi cu şase făceau la un 
loc, paisprezece. Am încălecat şi am mânat cu desperare. 
Noroc că aveam un catâr înţelegător, nu se încăpăţâna ca 
alţii din neamul lui. Am mai auzit, ce-i drept, larmă şi 
înjurături în urma mea, ba chiar tropot de copite, dar am 
scăpat mulţumită întunericului. 

Şi apoi? 

Ce apoi? Am făcut ce-am făcut ca să ajung la San 
Francisco şi iată-mă aici viu şi bucuros la un pahar de 
Porter. 

N-ai recunoscut pe vreunul din bandiți? 

Purtau măşti negre. Numai o dată unul, pesemne şeful lor, 
voind să-şi vâre degetele în gură ca să fluiere, şi-a scos o 
clipă masca de pe faţă. Dacă l-aş vedea, l-aş recunoaşte 
imediat. Era un mulatru şi avea pe obrazul drept o 
cicatrice, probabil tăietură de cuţit. 

Şi catârgiii? 

I-aş recunoaşte pe toţi. Dar cât oi trăi nu mă mai întorc în 
iadul acela, unde necuratul fierbe aurul şi-l topeşte ispitind 
sufletele oamenilor şi ducându-le la pierzanie. 

Dar pe mulero, pe conducătorul catârgiilor, cum îl chema? 
Nu strică să ştii pe nume asemenea pramatii. 

Îşi spunea Sanchez, dar trebuie că se chema altfel. Cred 
că majoritatea lor fac parte din „hounds”, bandele de 
tâlhari şi ucigaşi care, la San Francisco, ajunseseră să 
terorizeze toată lumea, iar după ce populaţia i-a izgonit din 
oraş, s-au apucat să lucreze mână-n mână cu agenţi, 
tropeiros, muleros şi jefuitori la drumul mare. Bine-ar fi 
dacă minerii, ca pe vremuri la San Francisco, ar forma un 
comitet de apărare şi ar prelua urmărirea şi stârpirea 


bandei, ca să facă, în sfârşit, ordine pe la zăcăminte. Ei, 
asta-i tot, V-am povestit de-a fir-a-păr întâmplarea. 

Dac-aţi terminat îndrăzni din nou Bernard atunci 
îngăduiţi-mi să vă mai întreb o dată în legătură cu Allan 
Marshall de care aţi pomenit adineauri. Sunt fratele lui. 

Frate? Într-adevăr, parcă-i semănaţi. De fapt, ce vă 
interesează? 

Tot ce ştiţi în legătură cu el. Când l-aţi văzut ultima oară? 

Păi, să tot fie vreo cinci săptămâni. 

Credeţi că se mai află la Yellovv-Water-Ground? 

Habar n-am. Acolo, la zăcăminte, chiar dacă intenţionezi 
să stai pe loc, azi eşti aici, mâine cine ştie unde. 

I-am scris, dar nu mi-a răspuns, deşi a primit scrisorile. 

În privinţa asta nu fiţi chiar atât de sigur. Gândiţi-vă chiar 
la povestea mea! Merge poşta de aici până la zăcăminte? 
Veţi spune că da. Numai că ăsta nu prea e serviciu de poştă. 
Eu, unul, vă declar că multe scrisori nu ajung niciodată în 
mâna adresantului. Intri acolo într-un birt şi afli că birtaşul 
face parte din hounds; cauţi un magazin şi negustorul e 
hound; joci „monta” să zicem cu trei inşi, şi doi din ei, dacă 
nu chiar toţi, sunt hounds; lucrezi alături de un om, sapi şi 
asuzi lângă el, şi când colo, fie că-ţi jefuieşte toată agonisita, 
fie că, ştiindu-te prea vânjos şi treaz, te vinde unui „bravos”, 
ca să-şi asigure măcar o parte din avutul tău, dobândit cu 
trudă şi sudoare. În administraţia locală sunt hounds, 
pretutindeni hounds! De ce n-ar fi şi în serviciul poştei, 
când au tot interesul ea anumite scrisori să nu ajungă la 
destinatar? 

Erau, fără îndoială, nişte amănunte puţin îmbucurătoare 
în legătură cu situaţia ce domnea la zăcămintele de aur. 

Aveţi, cumva, de gând să-l căutaţi sus pe fratele 
dumneavoastră? 

Bineînţeles! 

Well, atunci vă dau un sfat. Dacă-l urmaţi sau nu, vă 
priveşte. Există două drumuri care duc către diferitele 
districte miniere. Unul spre sud, până la aşa-numiţii munţi 


New-Almaden, unde se găsesc mari cantităţi de mercur şi 
de crom natural; celălalt, drept spre nord, cu o uşoară 
abatere spre est, până la vestitele regiuni aurifere de la 
Sacramente Ştiţi unde se află Yellow-Water-Ground? 

Ştiu doar că acolo e o vale laterală a lui Sacramente atâta 
tot. 

Trei sferturi din drum îl faceţi ocolind golful Francisco, pe 
urmă traversaţi Rio San Joaquin, sau o luaţi în sus, spre 
Sacramente De aici, urcând mereu, vă puteţi informa la 
orice trecător sau zăcământ cum şi încotro s-o apucaţi. 
Dacă nu vă încărcaţi cu prea mult bagaj, călătoria poate să 
dureze cinci zile. Dar eu, unul, nu v-aş sfătui să alegeţi 
acest drum. 

De ce? 

În primul rând, pentru că, deşi cel mai comod, nu e şi cel 
mai scurt. Şi apoi, e foarte primejdios din cauza bandiţilor 
de care vorbeam. Fireşte că ei atacă în special pe cei care 
se întorc de la zăcăminte, dar te pomeneşti că le vine pe 
căciulă să facă şi invers. Şi, pe urmă, nu uitaţi că drumul 
acesta e, ca să spun aşa, pavat cu dolarii călătorilor pe care 
îi speculează toţi şi în tot, felul. Prin hanuri s-ar zice că e 
civilizaţie grozavă: vi se prezintă socoteala în scris. Dar e 
mai uşor s-o citeşti decât să plăteşti. Camera te costă un 
dolar, şi dormi afară, în curte; pentru pat mai scoţi un dolar, 
şi ţi se aşterne un braţ de paie; lumina, un dolar, şi te alegi 
cu luna de pe cer; serviciul alt dolar, şi nu se ocupă nimeni 
de tine, batâr de-ai trage cu puşca; pentru chiuvetă un 
dolar, şi te speli în Sacramento; pentru prosop încă un 
dolar, şi te ştergi cu mâneca. Singurul lucru pe care îl 
capeţi într-adevăr e socoteala scrisă pe hârtie; mai costă şi 
ea un dolar! Ei, cum vă place, master Marshall? 

Hazliu de tot! 

Cred şi eu. De aceea vă sfătuiesc să apucaţi pe alt drum. 
Dacă aveţi un cal zdravăn, ajungeţi la Yellow-Water-Ground 
în patru zile, treceţi golful pe bac, o luaţi de-a dreptul spre 
San John, cotiţi către est şi daţi de Sacramento. Acolo 


sunteţi ca şi ajuns la ţintă. Cursuri de apă după care să vă 
orientaţi există destule. 

Mulţumesc, sir! Am să vă urmez sfatul. 

Well! Şi dacă întâlniți la Sacramento sau în altă parte un 
mulatru cu o cicatrice pe obrazul drept, făceţi-l să guste 
cuțitul sau plumbii dumneavoastră! Veţi săvârşi o faptă 
bună, vă asigur. 

Între timp, se făcuse de cină şi Gustel veni să ne cheme. 
Furăm conduşi într-o odaie izolată unde ne aştepta masa, 
gătită ca pentru nişte nobili spanioli. Dona Elvira ne 
întâmpină singură; hotelierul nu se arătă deloc. Făcui, 
bineînţeles, prezentările cu toată „grandezza”, iar 
dumneaei ne primi ca o regină ce acordă audienţe de 
favoare. Făcu onorurile mai solemn decât un principe 
indian. 

Cum ţinea să ne impună în totul, gazda dirija dintru 
început conversaţia către cele mai înalte sfere ale artei şi 
ştiinţei; dar mai târziu, când, fără a neglija cu nimic formele 
politeţei, ne arătarăm oarecum sătui de asemenea subiecte, 
dona îşi îndreptă atenţia către persoanele noastre, către 
viaţa şi întâmplările trăite de noi, încât ne văzurăm obligaţi 
să-i povestim o seamă de aventuri. Când ne ridicarăm de la 
masă, dona Elvira rosti: 

Se?ores, sper că v-am dovedit marea simpatie ce v-o port 
prin comparaţie cu alţi musafiri şi că veţi avea plăcerea de a 
rămâne la noi cât mai mult timp. 

Dona Elvira de Gonzales cuvântai eu vă mulţumim pentru 
amabilitate. Am fi rămas, într-adevăr, mai mult timp în 
ospitaliera dumneavoastră casă, acum însă e cu neputinţă. 
Mâine plecăm într-o mică escapadă. 

Încotro, se?or? 

Spre Sacramente Vrem să-l găsim pe Allan şi să vi-l 
aducem încoace. 

Foarte frumos, se?ores! Aprovizionaţi-vă aici cu tot ce vă 
trebuie pentru drum. Socoteala o facem pe urmă. Şi dacă 


aveţi vreo dorinţă, adresaţi-vă Augustei. Sper că mâine, 
înainte de plecare, veţi mai trece să-mi uraţi?dios. 

Părăsi odaia în foşnet de mătăsuri. leşirăm şi noi şi, după 
ce văzurăm de cai, ne culcarăm. A doua zi dimineaţa, 
trecând cu bacul peste apele golfului, coborârăm pe limba 
de pământ din dreptul oraşului San Francisco. 

Urmarăm exact direcţia indicată de povestitorul din 
restaurant şi în seara celei de-a treia zile atinserăm munţii 
de la San John, cotind apoi spre vest. Pe la amiaza 
următoare intrarăm în valea lui Sacramento. La fiece pas 
întâlneam semnele acelei febrile munci ce răscolea 
pământul în căutarea „prafului ucigător”, a cărui strălucire 
orbeşte ochiul, rătăceşte simţurile şi corupe inima. 

S-a scris şi s-a vorbit atât despre această muncă, încât mă 
abţin să mai adaug ceva; dar trebuie să subliniez că febra 
aurului îl subjugă şi pe omul cel mai lucid când se abate 
prin acest ţinut şi se vede înconjurat de oameni care 
adeseori cu obrajii supţi şi cu hainele numai petice îşi pun 
în joc sănătatea şi viaţa în nădejdea unei îmbogăţiri rapide 
pentru ca, îndată ce au dat de „noroc” să-şi risipească şi 
mai rapid averea trudnic dobândită. De multe ori aceşti 
oameni muncesc luni de-a rândul, irosindu-şi ultimele forţe, 
fără să obţină vreun rezultat mai acătării. Fiecare gest al 
lor e însoţit de blesteme şi înjurături; fantoma lividă a 
foamei, a mizeriei şi desperării se apropie de ei; mâna 
istovită tremură, şovăie şi e gata să renunţe, când, deodată, 
se iveşte zvonul despre nu ştiu ce zăcământ formidabil, 
descoperit sau pe cale de a fi descoperit undeva de către 
cineva. Şi iată-i apucând din nou târnăcopul, pentru a cădea 
iarăşi în ghearele acelei cumplite boli. 

Ajunserăm către seară la Yellow-Water-Ground, o vale 
îngustă, lungă, prin care şerpuieşte un pârâiaş către 
Sacramente. Pământul răscolit de la un capăt la celălalt al 
văii indica limpede fiece exploatare în parte. Bordeie şi 
corturi erau destule; se vădea însă că epoca de prosperitate 
a acestui ţinut aurifer trecuse de mult. 


Cam pe la mijlocul văii ne întâmpină o baracă de scânduri 
întinsa, spațioasă, la intrarea căreia scria cu cretă: „Store 
and boardinghouse of Yellow-Water-Ground”, magazinul şi 
hanul din Yellow-Water-Ground. Proprietarul acestui 
amestec de hotel, prăvălie şi cârciumă era, fără îndoială, cel 
mai în măsură să ne dea informaţiile necesare. Lăsarăm 
deci caii în paza lui Bob şi intrarăm în baracă. 

Mesele şi băncile grosolane, negeluite, erau ocupate în 
parte de nişte indivizi care ne priviră curios şi provocator. 

Mugşterii noi la săpat! râse unul. Te pomeneşti c-or să aibă 
mai mult noroc decât noi. Ia vino-ncoa', măi piele-roşie, 
trage aici o duşcă! 

Winnetou se prefăcu că nu aude. Atunci tipul se ridică de 
la locul lui, apucă un pahar cu rachiu şi se apropie 
încruntat: 

Măi păcătosule, tu nu ştii că cea mai mare ofensă pentru 
un om ca mine e să-i refuzi băutura! Te întreb: bei şi faci 
cinste la rândul tău? 

Războinicul roşu nu bea apă de foc, dar prin aceasta nu 
vrea să-l jignească pe omul alb. 

Atunci du-te dracului! 

Străinul îi zvârli paharul cu rachiu în obraz, trase cuțitul şi 
dădu să i-l înfigă în piept, dar în aceeaşi clipă se clătină pe 
picioare şi se prăbuşi gemând. Doar Winnetou avea şi el 
cuţit! Îl ţinea acum în mână, cu lama curată, strălucitoare. 
Nu-i trebuise decât o zecime de secundă ca să-l împlânte în 
inima agresorului. 

Imediat săriră şi ceilalţi de la locurile lor. Le scânteiau 
cuţitele în mâini. Noi însă duserăm repede puştile la ochi. 
Până şi Bob, care apăruse întâmplător, se propti în cadrul 
uşii ţinând degetul pe trăgaci. 

Stop! porunci atunci hangiul. Staţi liniştiţi! Chestia nu vă 
priveşte pe voi. N-a fost decât o răfuială între Jim şi indian. 
Gata, s-a terminat! Rell, scoate mortul! 

Oamenii se aşezară. În orice caz, replica noastră îi 
temperase nu mâi puţin decât vorbele hangiului. Din 


spatele bufetului se ivi barmanul, săltă mortul pe un umăr 
şi-l duse afară. Prin uşă văzui cum aruncă leşul într-o 
groapă şi o astupă cu pământ. Nenorocitul acela de Jim 
venise şi el în căutarea aurului, dar îşi căutase parcă 
dinadins sfârşitul. Cine ştie câte scene de acest fel se vor fi 
petrecut acolo! 

Ne aşezarăm şi noi la o altă masă. 

Ce beţi, domnilor? se interesă birtaşul. 

Bere hotări Bernard. 

Porter sau Ale? 

Ce-i mai bun. 

Atunci luaţi Ale, domnii mei! E bere Burton veritabilă, 
Burton din Staffordshire. 

Eram curios să încerc băutura asta, care, cică, ajungea în 
Sacramento venind tocmai din Anglia, de la cea mai vestită 
fabrică de bere. Cârciumarul ne aduse cinci sticle, din care 
una i-o dusei afară lui Bob. Negrul îşi vâri gura sticlei până 
în gâtlej, gata parcă s-o înghită cu totul, şi-o goli dintr-o 
suflare. Dar instantaneu dădu ochii peste cap şi, căscând 
gura până la urechi, scoase un strigăt de naufragiat ce se 
iveşte pentru ultima oară la suprafaţa apei. 

Ce-ai păţit? îl întrebai, bănuind că şi-o fi zgâriat gâtlejul cu 
sticla. 

Massa, oh, massa, murim Bob, otravă bem! 

Otravă? E Ale englezesc! 

Ale? Nu, asta nu Ale! Bob ştim. Bob băut Ale. Asta otravă. 
Bob simţim şoricioaică, mătrăgun...! 

Bietul negru, deşi obişnuit cu tot felul de poşirci, nu 
reuşise să suporte lichidul băut, darămite un om cu gust 
rafinat! 

Revenii în baracă tocmai când birtaşul întrebă: 

Aveţi cu ce plăti, domnilor? 

Bernard făcu o mină de om ofensat şi băgă mâna în 
buzunar. 

O clipă, master Bernard! interveni Sam. Eu plătesc. Cât 
face? 


Trei dolari sticla, total cincisprezece dolari. 

Ieftin, domnule, mai ales că ne daţi şi sticlele. Ori nu? 

Ba da. 

Ba păstraţi-le dumneavoastră. Oameni ca noi, care ştiu 
unde se găseşte aurul cu grămada, ca să zic aşa, n-au ce 
face cu nişte biete cioburi de sticlă. Aduceţi un cântar! 

Plătiţi în aur? 

Păi cum? 

Sam îşi desfăcu punga şi scoase câţiva nuggeţi din care 
unul cât oul de porumbiţă. 

Măi-măi, unde le-aţi găsit? se minună birtaşul. 

Am eu un locşor! 

Unde? 

Pe undeva, prin America. Memoria mi-e cam slabă, ca să 
zic aşa. Nu-mi amintesc de numele localităţii decât atunci 
când îmi mai trebuie ceva aur. 

Omul înghiţi în sec. Ochii îi scânteiară de lăcomie, când 
Sam puse pe cântar un bob de aur pentru care mai încasă 
şi rest. De fapt, birtaşul îl evaluase la un preţ foarte scăzut 
şi nici cântarul nu excela prin onestitate. Sam însă vâri 
banii în buzunar cu aerul unui ins căruia puţin îipasă deo 
uncie în plus sau în minus. Fără s-o bănuim, el purta în 
punga lui o avere frumuşică. Şi eu îmi amintii cum, la prima 
noastră întâlnire, omul îmi declarase că ştie în munţi destul 
aur pentru ca, la o adică, să-l pricopsească pe un bun amic. 

Gustarăm, în sfârşit, şi noi din bere. Dac-am fi picat atunci 
direct din savană, poate că am fi izbutit s-o dăm pe gât; aşa 
însă, după ce ne dreseserăm la hotelul „Valladolid” al 
ospitalierei dona Elvira, poşirca era imposibil de înghiţit. 
Fără îndoială că birtaşul prepara el însuşi acel Ale din cine 
ştie ce chimicale şi buruieni, ca să-l vândă apoi cu trei dolari 
sticla. Încă una din multele dovezi că acolo cel ce caută aur 
nu-i întotdeauna şi cel care-l găseşte. 

De altfel, birtaşul nu părea demobilizat de replica ce i-o 
dăduse Sam. Se aşeză la masa noastră şi continuă să-l tragă 
de limbă. 


Departe o fi locşorul acela, sir? 

Care locşor? Eu cunosc vreo patru sau cinci. 

Patru sau cinci? Nu se poate! Altminteri, ce-aţi căuta în 
nenorocitul ăsta de Yellow-Water-Ground, unde aurul 
aproape că a secat! 

N-aveţi decât să nu credeţi, vă priveşte personal, ca să zic 
aşa. 

Şi vă aprovizionaţi de-acolo, de fiecare dată, cu cât aveţi 
trebuinţă? 

Bineînţeles. 

Ce lipsă de prevedere! Ce vă faceţi dacă, în absenţa 
dumneavoastră, vin alţii şi vă şterpelesc toată averea pe 
care aţi fi putut-o pune în siguranţă? 

Asta nu se întâmplă, master Ale-man. 

V-aş cumpăra eu unul din zăcăminte, sir! 

N-aţi avea cu ce. Ori vă simţiţi cumva în stare să plătiţi 
vreo cincizeci-şaizeci de chintale de aur? 

Vai-vai, chiar aşa de mult? Asta n-ar merge decât cu un 
asociat, dacă nu cu doi sau trei. De pildă unul ca Allan 
Marshall, care a venit încoace cu câteva mii de dolari şi a 
plecat cu o avere serioasă de tot. Ştia omul meserie! 

Cum adică, ştia meserie? 

Cum vă spun. Avea el şi un ajutor de care s-a despărţit mai 
apoi, pentru că l-a prins furând. Ei, şi ăsta mi-a povestit 
totul. Cică praful şi boabele mici le-a schimbat pe bani jos, 
la Sacramento, iar nuggeţii mari i-a îngropat sub cortul lui. 
Pe urmă a şters-o fără ca nimeni să ştie când şi încotro. 

Avea cai sau alte dobitoace? 

N-avea decât un cal. Chiar alaltăieri au fost pe-aici nişte 
oameni de l-au căutat. 

A! Cine? 

Doi albi şi un mulatru. Mi-au cerut unele informaţii. Nu 
cumva îl ştiţi şi dumneavoastră? 

Mda, puţin. Am fi vrut să-l întâlnim şi noi, dacă se poate. Şi 
încotro au plecat ăia trei? 


S-au dus să caute locul unde fusese cortul lui Marshall. Pe 
urmă au revenit şi s-au apucat să studieze o hârtie pe care 
au găsit-o probabil acolo. După cât am dibuit eu, e vorba de 
o hartă sau un plan. 

Şi apoi? 

M-au întrebat cam pe unde vine valea Short-Rivulet. Le- 
am dat amănuntele necesare, le-am arătat drumul, şi au 
plecat iar. 

Cam greu să nimerească numai după o simplă descriere. 

Cunoaşteţi regiunea aceea? 

Am fost cândva pe-acolo. N-aţi putea să ne arătaţi şi nouă 
unde se afla cortul lui Marshall? 

Nu departe, uitaţi-vă: la dreapta, pe coastă, lângă 
mărăciniş. Acolo veţi observa imediat urme de foc. 

Şi cum îi zice ajutorului de care s-a descotorosit? 

Fred Buller. Cum cobori la vale, al doilea zăcământ pe 
stânga. 

Îi făcui semn lui Bernard şi părăsirăm împreună baraca. O 
luarăm de-a lungul pârâului până la zăcământul cu pricina, 
unde găsirăm la lucru, vârâţi în apă, doi inşi. 

Good-day, bună ziua, domnilor! Se află aici un master pe 
nume Buller? întrebai. 

Eu sunt răspunse unul. 

Aveţi cumva timp să-mi daţi câteva lămuriri? 

Poate, dacă rentează. Aici, la noi, orice minut înseamnă 
bani. 

Cât pretindeţi pentru zece minute? 

Trei dolari. 

Poftim! interveni Marshall şi-i întinse suma. 

Mulţumesc, sir! S-ar părea că sunteţi nişte gentlemeni 
generoşi. 

Şi s-ar putea să mai profitaţi binişor, cu condiţia să 
răspundeţi sincer la câteva întrebări! căutai eu să-l ispitesc. 

Well, sir. S-auzim! 

Omului îi juca viclenia în ochi. De unde să-l apuc? Mă 
hotărât să fac şi eu o dată pe şmecherul: 


Vreţi să ne retragem un pic? 

Pe toţi dracii, sir! Mi se pare că sunteţi cam bine înarmaţi! 

Aha, individul nu se avea tocmai bine cu propria 
conştiinţă...! 

Arme bune pentru duşmani, bani buni pentru prieteni îl 
liniştii eu. Veniţi? 

Haide! 

leşi din apă şi veni cu noi mai la o parte. 

Alaltăieri au fost pe-aici trei vizitatori. Adevărat? 

Au fost. 

Doi albi şi un mulatru. 

Da. Şi? 

Albii erau tată şi fiu? 

Da. lar mulatrul e o cunoştinţă comună. 

Nu ştiu cum de-mi veni ideea să afirm fără şovâăială: 

Pe mulatru îl cunosc. Are o tăietură de cuţit pe obrazul 
drept. 

Exact, îl cunoaşteţi vasăzică pe Cap... nu-i aşa... pe sir 
Shelley? Unde l-aţi întâlnit? 

Am fost în legătură de afaceri. Încotro a plecat? 

Asta n-o ştiu, sir! 

Se vedea pe el că spune adevărul. 

Şi ce căutau oamenii aceia la dumneavoastră? continuai 
să-l descos. 

Sir, mă tem că au trecut cele zece minute. 

Încă nu. Dar vă spun eu ce căutau: îi interesează fostul 
dumneavoastră patron, master Marshall. De altfel, până 
una alta, poftim încă cinci dolari! 

Bernard scoase suma din buzunar şi i-o întinse. 

Mulţumesc, sir, văd că am de-a face cu altfel de oameni 
decât Shelley sau Morganii ăia. Sunt gata să vă dau 
informaţii mai exacte decât cele pe care i le-am furnizat 
dumnealui. Dacă aţi fost cu el în legături de afaceri, atunci 
ştiţi cât de hapsân poate fi. Vasăzică... adică un camarad din 
Sid... 

Se opri brusc, parcă speriat de ceea ce urma să rostească. 


Sidney-Coves, îl ajutai eu. Curaj, dom'le! Nu e nimic nou 
pentru mine. 

Ştiţi şi asta? Ei, atunci veţi fi ştiind şi cât preţuiesc uneori 
micile servicii. Încotro au luat-o nu ştiu, dar până să plece 
au cotrobăit multă vreme dincolo, unde fusese cortul. Au 
găsit o hârtie. Mă rog, dacă sir Shelley s-ar fi purtat cu 
mine altfel, atunci s-ar fi ales şi cu alte documente. 

Şi cum ar trebui să ne purtăm cu dumneavoastră ca să le 
primim noi? 

Buller râse neruşinat şi răspunse: 

Ca şi până acum! 

Aşadar, dolari! Individul era un pungaş şi jumătate. 

Despre ce fel de hârtii e vorba? mă interesai. 

Scrisori. 

Ale cui şi către cine? 

Zău, sir, cum să v-o spun aşa, fără... 

? 

Ei, cât pretinzi? 

O sută de dolari. 

Bună afacere! Sustragi scrisorile patronului, ca să le vinzi 
„căpitanului' de bandiți şi, cum acesta nu-ţi oferă preţul 
cerut, le ascunzi, gândindu-te că ceea ce poate fi de folos lui 
sir Shelley n-are ce să-ţi strice nici dumitale. Ascultă însă 
ce-ţi spun: s-ar putea ca hârtiile acelea să nu-ţi fie de nici 
un folos. Cincizeci de dolari primeşti? 

Nu făcusem decât să exprim o bănuială născută din simpla 
confruntare a celor auzite până atunci; dar după expresia 
ochilor lui Buller, îmi dădui seama că nimerisem în plin. Şi, 
într-adevăr, individul se grăbi să accepte oferta: 

Acum sunt convins că-l cunoaşteţi pe căpitan, prea le ştiţi 
pe toate! Hai, să nu vă mai fac greutăţi. Primesc cincizeci. 

Unde sunt hârtiile? 

Veniţi în coliba noastră. 

Făcurăm o bucată de drum înapoi până la ceea ce Buller 
numea „coliba noastră”: patru pereţi de lut, iar drept 
acoperiş o pătură de cai găurită peste tot. În cele patru 


colţuri câte o nişă, servind probabil de ascunzătoare. Buller 
vâri mâna într-una din ele şi scoase o boccea veche, 
îndesată cu diverse lucruri. O desfăcu şi-mi întinse două 
scrisori. Dar când dădui să le apuc, îşi retrase repede 
mâna: 

Un moment, sir. Banii înainte! 

Nu înainte de a vedea măcar adresele de pe plic. 

Bine! Eu vi le ţin sub ochi, şi dumneavoastră citiţi. 

Ni le arătă şi le cercetarăm amândoi în acelaşi timp. 

În regulă. Dă-i banii, Bernard! 

Scrisorile erau adresate bătrânului Marshall, bijutierul 
Allan neştiind că tatăl său fusese ucis. Bernard scoase banii, 
deşi i se părea cel puţin straniu ca un furt care-i provocase 
grave prejudicii să-l mai şi coste pe deasupra atât de mult. 
Buller, satisfăcut, băgă banii în buzunar şi dădu să înnoade 
bocceaua la loc. Deodată, observarăm amândoi Un mic 
obiect lucitor şi Bernard puse imediat mâna pe el Era un 
ceas cu frumoase capace de aur. 

Ce-aveţi cu el? protestă Buller. 

Vreau să văd cât e ora răspunse Marshall. 

Nu e întors zise individul şi întinse repede mâna. Daţi-l 
încoace, sir! 

Stai! intervenii eu, apucându-l de braţ. Chiar şi neîntors, 
tot ar putea să arate dacă nu cumva ţi-a sunat dumitale 
ceasul! 

E al lui Allan! exclamă Bernard. 

Zău? Cum de-a ajuns la dumneata, stimabile? mă adresai 
lui Buller. 

Ce treabă aveţi! se răsti acesta, încercând să se desfacă 
din strânsoarea mea. 

Păi, uite că ne interesează: acest gentleman e frate cu 
proprietarul ceasului! Prin urmare, fii bun şi lămureşte-ne 
cum ai ajuns în stăpânirea unui lucru aparţinând lui Allan 
Marshall? 

Omul se simţi strâns cu uşa. 

Mi l-a dăruit răspunse el cam şovăielnic. 


Minţi! replică Bernard. Uită-te la pietrele astea, Charlie! 
Cine face cadou slujitorului său un ceas de trei sute de 
dolari?! 

Well, mai caută, Bernard! Eu îl ţin deocamdată pe acest 
domn. 

Îi încleştasem lui Buller ambele braţe. Dădea să se smulgă, 
dar în zadar. 

Adică, cine sunteţi dumneavoastră?! se răsti el. Cu ce 
drept îmi faceţi percheziţie? Am să strig după ajutor şi veţi 
fi linşaţi! 

Lasă-te de glume şi vezi ca master Lynch să nu se ocupe 
cumva de persoana dumitale. Dacă strigi, să ştii că-ţi astup 
gura! 

Cu stânga îi imobilizasem braţele şi dreapta i-o vârâsem 
sub bărbie. Omul înţelese că nu-i nimic de făcut şi că 
trebuie să se supună. 

N-am mai găsit nimic mă informă în cele din urmă 
Bernard. 

Ei, vedeţi? Daţi-mi ceasul şi lăsaţi-mă în pace! se rugă 
Buller. 

Încet, nu te grăbi! Te mai ţin până luăm o hotărâre. 
Bernard, dumneata ce părere ai? 

Ceasul a fost furat răspunse acesta. 

Bineînţeles. 

Trebuie, deci, să-l restituie. 

Natural. 

Dar cum să-l pedepsim? 

Eu zic să fim indulgenţi. Linşarea n-ar avea nici un rost. Ca 
pedeapsă, să ne dea gratuit scrisorile şi ceasul. 

Păi, cum... 

E, 

Foarte simplu. Îi luăm înapoi dolarii: cincizeci plus cinci, 
plus trei. Asta înseamnă că-l tratăm cât se poate de blând. 
Bagă-i mâna în buzunar, eu îl ţin! 

Cu toată rezistenţa opusă de Buller, îi luarăm banii înapoi, 
după care îi dădui drumul. Când se văzu liber, escrocul o 


zbughi afară şi, fugind de-a lungul pârâului, se refugie în 
han. 

Noi ne luarăm încet după el şi încă de departe furăm 
întâmpinați de strigăte mânioase. Grăbirăm paşii. Caii 
stăteau în faţa intrării, dar Bob nicăieri. Intrarăm repede în 
local şi ne pomenirăm în plină arenă de luptă, într-un colţ, 
Winnetou îl strângea de gât pe Buller, iar cu cealaltă mână 
îi altoia pe cei din jur cu patul puştii. Alături, Sans-ear se 
apăra împotriva câtorva inşi care-l împresuraseră. În alt 
ungher, Bob, care în încăierare îşi pierduse puşca, rezista 
voiniceşte numai cu pumnul şi cuțitul. 

Cum aflarăm mai târziu, Buller îi mobilizase pe oameni 
împotriva mea şi a lui Bernard, dar Sam le-o luase înainte. 
Aceştia, îndâărijiţi de păţania lui Jim şi susținuți de cârciumar 
care vedea că nu e rost să facă vreo afacere, i-ar fi 
măcelărit pe tustrei dacă nu apăream noi la timp. 

Winnetou şi Sam se mai puteau descurca o vreme; trebuia 
să-l ajutăm în primul rând pe Bob. 

Să tragem numai în caz extrem, Bernard! Loveşte cu patul 
puştii! 

Acestea zise, mă aruncai în luptă şi, în mai puţin de un 
minut, negrul din nou liber şi cu arma în mână se repezea 
asupra duşmanilor ca un tigru scăpat din cuşcă. Spre 
norocul nostru, agresorii nu aveau arme de foc. 

Hei, Charlie! îl auzii pe Sam. Să le mai dăm dracului de 
puşti şi să izbim, ca să zic aşa, cu tomahawku-rile! Dar nu 
cu tăişul, bre! 

Făcurăm întocmai. Acum nu mai era luptă, ci o adevărată 
comedie. Cum îi izbirăm pe câţiva în cap, toată gaşca năvăli 
pe uşă afară. Nici două minute nu trecuseră de la sosirea 
noastră şi iată-ne faţă-n faţă numai cu birtaşul şi cu Buller. 

E adevărat, Charlie, că i-ai luat ăstuia ceasul şi banii? mă 
întrebă Sam. 

Poveşti! Dânsul l-a furat pe Allan, i-a sustras scrisorile şi 
ceasul. 


Şi nu l-aţi pedepsit? Dar asta-i altă treabă. Fapt e că i-a 
aţâţat pe gândacii ăştia care scurmă prin aur. Ar trebui să i- 
o plătim, ca să zic aşa. 

Doar n-ai de gând să-i scurtezi zilele, Sam! 

Nici nu merită, măgarul! la ţine-l, Winnetou! 

Apaşul îl ţinea pe Buller ca în cleşte, încât acesta nici nu se 
putea mişca. Sam scoase cuțitul şi ţinti pe îndelete. O 
fulgerare scurtă, un țipăt şi Buller se pomeni cu vârful 
nasului tăiat. 

Aşa, şmechere! Ca să ţii minte că nu prea merge să linşezi 
westmeni ca noi! Cum îţi bagi nasul în asemenea treburi, ca 
să zic aşa, cum te trezeşti cu el lipsă. Ei, să trecem şi la 
domnul cârciumar. la poftim, puişor, să vedem cu cât îţi 
prisoseşte nasul! 

Prea puţin încântat de amabila invitaţie, cârciumarul nu 
îndrăzni să se apropie decât cu un pas. 

Gentlemeni vorbi el milog doar n-o să-mi plătiţi astfel 
ospitalitatea! 

Aşa îi zici dumneata, ospitalitate, când pretinzi trei dolari 
pentru o sticlă de leşie? 

Vă restitui banii, domnilor! 

Păstrează-i şi să-ţi fie de cap! Cine să mai prepare bere 
Porter şi Ale, dacă-ţi scurtăm noi zilele? Şi acum, oameni 
buni, să plecăm de-aici! Te pomeneşti că gândacii ar dori să 
ni se urce iar pe ceafă, ca să zic aşa. 

Bob însă nu prea era dispus să plece: 

Massa Sam vrem plecăm? Oh, de ce plecăm şi nu 
pedepsim birtaş pentru otravă dat şi aur luat? Nigger Bob 
arătăm la el! 

Apucă una din sticle şi i-o întinse birtaşului: 

Bem asta la stomac! Repede, dacă nu, Bob puşcăm mort! 

Negustorul se văzu nevoit să ia sticla şi să bea tot 
conţinutul. Dar Bob îi mai întinse una: 

Mai bem! 

Înspăimântat, omul bău astfel cinci sticle la rând 
strâmbându-se ca o biată paiaţă de circ. 


Aşa, acum băut birtaş cinci ori trei dolari şi avem la burtă 
mult frumos piatră vânătă! 

Încheiasem în sfârşit toate socotelile. Winnetou îi dădu 
drumul lui Buller care, strâns până atunci de beregată, 
tăcuse mâlc pentru ca acum să se pornească pe un urlet 
grozav. leşirăm afară şi, sărind în şa, o luarăm din loc. Era 
şi timpul, deoarece clienţii alungaţi din cârciumă 
începuseră să se adune iar, înarmaţi cu puşti. Din fericire, 
încă nu veniseră decât prea puţini şi ajunserăm la 
Sacramento în bună pace. 

Unde-o fi Short-Rivulet? întrebă Bernard. 

Deocamdată să mergem în susul apei răspunse Sam. 

Merserăm astfel în trap susţinut, punându-ne la adăpost 
de orice primejdie din partea eventualilor urmăritori. 

Acum hai să ne oprim! propuse Bernard. Vreau să citesc 
scrisorile. 

Descălecarăm. Bernard desfăcu plicurile şi citi. 

Da, sunt ultimele două scrisori trimise de Allan constată el. 
Se plânge că nu i-am răspuns, iar în asta din urmă e un 
pasaj foarte important pentru noi. lată:... „ de altfel, 
afacerile îmi merg aici mai bine decât mă aşteptam. Praful 
şi grăunţele de aur le-am trimis prin oameni siguri la 
Sacramento şi chiar la San Francisco, unde obţin preţuri 
mult mai ridicate în raport cu cele pe care le plătesc eu. În 
felul acesta mi-am dublat capitalul. Acum, însă, plec din 
Yellow-Waier-Ground, deoarece n-a mai rămas aur nici pe 
sfert cât era la început şi, afară de asta, drumul a devenit 
atât de nesigur, încât nu mai pot risca nici un transport. 
După unele semne bănuiesc chiar că nişte „bravos” vor să- 
mi calce cortul. De aceea trebuie să dispar de aici subit, 
fără să las nici o urmă, pentru ca bandiții să nu se ţină de 
capul meu. Aşadar, îmi iau nuggeţii, peste o sută de pfunzi, 
şi plec spre valea Short-Rivulet, unde au fost descoperite 
zăcăminte foarte bogate şi unde sper să realizez într-o lună 
cât aici în patru. Apoi, peste Lynn, mă îndrept spre portul 


Humboldt, unde nu se poate să nu găsesc un vapor care să 
mă readucă la San Francisco... , 

Aşadar, chestia cu Short-Rivulet se confirmă spuse Sam. 
Nu-ţi pare curios, Charlie? Cei doi Morgani o ştiau şi pe- 
asta. Dar cum de-au aflat? 

Păi, din hârtiile pe care le-au găsit sub cortul lui Allan; 
trebuie să fi dat acolo de nişte indicaţii. 

Posibil întări Bernard. Uite aici încă un pasaj care poate să 
ne lămurească. Ascultaţi! 

„mai ales că nu-mi trebuie prea mulţi însoțitori. Nici de 
călăuză n-am nevoie. Mi-am întocmit, după cele mai noi 
hărţi, o schiţă de itinerar, după care mă pot deplasa în toată 
siguranţa... , 

Să fi pierdut cumva schiţa, sau s-o fi aruncat din nebăgare 
de seamă? meditai eu cu glas tare. 

Tot ce se poate consimţi Sam. Westman nu era şi nu prea 
învățase, ca să zic aşa, că viaţa depinde uneori de cele mai 
neînsemnate lucruri. lar dacă a ajuns totuşi la ţintă, mă 
întreb cum se va fi descurcând cu indienii snake, adică 
şerpi, care-şi au acolo sus, către Lewis-South Fork, 
terenurile de vânătoare? 

Sunt mai periculoşi decât comanşii? se interesă îngrijorat 
Bernard. 

Toţi sunt la fel: generoşi cu prietenii şi necruţători cu 
duşmanii. În ce ne priveşte, n-avem motive să ne temem de 
ei. Am stat acolo destulă vreme. Orice snake îl ştie pe Sans- 
ear; dacă nu personal, atunci măcar din auzite. 

Snake? interveni Winnetou. Căpetenia apaşilor îi cunoaşte, 
şi e frate cu Shoshones, aşa le spunem noi celor din tribul 
Snake. Războinicii lor sunt viteji şi credincioşi. Ei vor fi 
bucuroşi să-l revadă pe Winnetou, care a fumat cu ei în 
câteva rânduri calumetul. 

Eram aşadar de două ori asiguraţi. Atât Winnetou cât şi 
Sam cunoşteau pe aceşti indieni, ca şi ţinutul unde se află 
Short-Rivulet. Amândoi aveau să ne călăuzească deci mai 
departe. 


Regiunea din faţa noastră era în întregime muntoasă. 
Părăsisem valea lui Sacramento şi ne îndreptarăm acum 
spre munţii San Jose. Drum dificil în schimb cel mai direct şi 
mai scurt. Ceea ce ne dădea speranţa ca, eventual, să 
puteai trece înaintea celor doi bandiți. Aceştia beneficiau de 
un avans de două zile, dar apucaseră, desigur, pe un drum 
mai lung, altminteri am fi dat de urmele lor. 

De la munţii San Jose cotirăm spre nord-est şi, la o 
săptămână de la plecarea noastră din Yellow-Water-Ground, 
atinserăm un impunător masiv care, având un diametru de 
peste cincisprezece mile, se înălța printre semenii săi ca un 
con uriaş, teşit. La poale cresc păduri dese, cu frunziş 
bogat, iar sus codri de conifere, străvechi şi nepătrunşi. 
Acolo sus, în centrul podişului, se afla un lac căruia, datorită 
apelor sale întunecate şi peisajului sumbru din jur, i se 
spune Black-eye, adică Ochiul-negru. În lacul acesta se 
varsă, venind dinspre vest, apele lui Short-Rivulet. 

Cum se face că acolo sus erau zăcăminte de aur...? 

Forţele din adânc, concomitent cu formarea acestui enorm 
masiv, vor fi scos la suprafaţă uriaşele comori de aur ale 
pământului. Aşa se explică de ce, în locul nisipului aurifer, 
se aflau acolo adevărate vine şi vetre compacte de aur, 
permiţând o exploatare mai vastă chiar decât cea din 
faimoasa vale Sacramento. 

Urcând în munţi, dădurăm la început peste un peisaj atât 
de sălbatic, încât aproape că ne pierdurăm curajul de a 
înfrunta vălmăşagul acela de stânci şi copaci. Dar, treptat, 
haosul se destrăma, se limpezi, până ce ajunserăm în sfârşit 
într-un fel de catedrală enormă, a cărei cupolă de frunziş 
părea că se reazemă pe mii şi mii de coloane, la distanţă de 
doisprezece şi chiar mai mulţi coţi una de alta şi atât de 
groasă fiecare, încât nici trei oameni la un loc n-ar fi putut 
s-o cuprindă cu braţele. 

Într-un asemenea codru secular te simţi ca şi copilul care 
calcă pentru întâia oară sub bolta unui dom copleşitor prin 
măreţia sa... 


Totul vibrează de jur împrejur, iar inima îţi creşte în piept 
şi se umple de smerenie. 

Urcând călare, încet, fără popas, ajunserăm în cele din 
urmă pe podiş. Aici ne puturăm deplasa mai uşor şi mai 
repede, încât atinserăm spre seară ţărmul sudic al lacului, 
care ne întâmpină cu apele sale adânci, încremenite, şi 
licărind enigmatic. 

Jos, în vale, soarele apusese, dar aici, sus, amurgul abia îşi 
revărsa primele umbre. Ni se oferea deci posibilitatea să 
mai cercetăm o parte a țărmului la lumina zilei. 

Continuăm drumul? întrebă Marshall, dornic să-şi revadă 
cât mai curând fratele. 

Fraţii mei să poposească aici ne sfătui Winnetou, în felul 
său scurt şi categoric. 

Well se învoi Sam. Ia te uită ce strat de muşchi pe jos, 
pentru odihna oaselor! Apă şi iarbă se găsesc berechet. 
Dacă găsim şi un loc ferit, dar acum, cât mai e lumină, 
atunci ne-am putea permite să încingem un focşor indian şi 
să punem la fript curcanul sălbatic vânat de Bob. 

Într-adevăr, Bob doborâse pentru întâia oară în viaţa lui 
un vânat ca lumea şi se fudulea grozav cu curcanul lui; îşi 
dovedise astfel incontestabil aportul la existenţa întregului 
grup. 

Găsirăm într-adevăr un loc ferit cum îl dorea Sam şi ne 
instalarăm acolo. Peste puţin, focul ardea şi Bob jumulea de 
zor pasărea aceea specific nord-americană. Între timp, 
întunericul cobori din plin şi se făcu noapte neagră ca 
smoala. Flacăra nestatornică a focului transforma parcă 
arborii în nişte fiinţe groteşti. În cele din urmă. Bob reuşi să 
frigă curcanul şi ne ospătarăm excelent. Dormirăm apoi 
adânc până dimineaţa. 

Reluându-ne drumul, atinserăm curând valea lui Short- 
Rivulet un curs de apă modest, după cum îl arată şi numele: 
„Râuleţul scurt”. Alimentat cu zgârcenie de nişte afluenţi 
prizăriţi ce coboară de pe marile înălţimi din jur, râul seacă 
probabil complet în timpul verii. 


Acolo dădurăm peste corturi sfâşiate, pământ răscolit, 
bordeie dărâmate şi, peste tot, semne ale unei teribile 
ciocniri. 

Nu încăpea îndoială: căutătorii de aur fuseseră atacați de 
bandiți. Cadavre însă nu erau nicăieri. 

După multe căutări, descoperirăm departe, printre copaci, 
un cort mai arătos. Era şi acesta sfâşiat, zdrenţuit. Nici o 
urmă, nici cel mai mic obiect nu trăda identitatea fostului 
stăpân. 

Uşor de înţeles cât de amărât era Bernard, care venise 
încoace convins că-şi va regăsi fratele. 

Aici a stat Allan spuse el. 

Era o deducție conformă cu realitatea. Ocolirăm călare 
valea împresurată de păduri şi dădurăm peste urmele 
bandiţilor; duceau spre povârnişul vestic al masivului 
muntos. 

Allan intenţiona să treacă de aici peste Lynn câtre portul 
Humboldt comentă Bernard amintindu-şi rândurile 
respective din scrisoare. Se vede că s-au luat după el. 

Desigur, dar numai în cazul că a plecat teafăr de aici 
explicai eu. Faptul că nu vedem nici un mort încă nu 
înseamnă că oamenii au reuşit să scape. Eu unul cred că 
morţii au fost aruncaţi în lac. 

În adânc, sub apele lui Black-eye, zăceau probabil 
cadavrele celor ce visaseră bogății, satisfacţii, fericire. 
Aurul, sinistrul demon, i-a smuls din visurile lor şi i-a năruit 
în neant. 

Şi cine să fi fost criminalii? întrebă Bernard, cuprins de 
revoltă. 

Mulatrul şi cei doi Morgani, ticăloşii aceia care ne-au 
scăpat din mâini, în ciuda stăruinţei noastre de a-i face 
inofensivi. 

Acum nu mai scapă ne asigură Sans-ear. Eu, Sam 
Hawerfield, am să mă răfuiesc cu dumnealor. Eu personal. 
Avem o veche socoteală. 

Atunci haidem, să ne continuăm drumul! 


Urmele nu se întipăriseră destul de adânc ca să le putem 
desluşi pe toate, îngrămădite cum erau. Dar mai încolo, prin 
pădure, se vede că grupul se răzleţise, şi numărarăm astfel 
urmele a douăzeci de animale. Cercetându-le atent pe 
parcursul drumului, ajunserăm la concluzia că era vorba de 
şaisprezece cai şi patru catâri de povară. Catării lăsaseră 
urme mai adânci, ceea ce făcu să-i putem recunoaşte cu 
uşurinţă. Apoi, îndărătnici ca tot neamul lor, se mai şi 
opriseră din loc în loc. Aşadar, bandiții nu aveau 
posibilitatea să se deplaseze cu viteza noastră. De aici şi 
speranţa ce o nutream de a-i ajunge din urmă înainte ca ei 
să-l prindă pe Allan. 

După-amiază dădurăm de locul unde netrebnicii îşi 
instalaseră prima lor tabără de noapte. Mai merserăm o 
bucată până se întunecă de tot, apoi ne odihnirăm câteva 
ore. Când miji de ziuă, pornirăm iar şi încă înainte de prânz 
descoperirăm cel de-al doilea loc de popas al bandiţilor. 
Recuperasem aşadar o zi întreagă din avansul lor. 

Nădăjduiam să atingem seara Sacramento-de-Sus, care 
curge dinspre Shasta, şi să-i ajungem pe bandiți chiar a 
doua zi. Ne lovirăm însă de un obstacol foarte neplăcut: la 
un moment dat, urmele se despărţeau. Sacramento descrie 
aici un arc întins şi noi ne aflam tocmai la jumătatea lui. Aici 
urmele a patru catâri şi a şase cai se abăteau spre stânga, 
tăind arcul, în timp ce restul se menținea pe direcţia 
iniţială. 

Fir-ar al dracului, nu e bine! rosti Sam cu năduf. Să fie 
oare o manevră premeditată, sau numai o întâmplare, ca să 
zic aşa? 

În raport cu noi, e o simplă întâmplare observai eu. 

De ce s-or fi despărţit? întrebă Bernard. 

E uşor de ghicit. Catârii încărcaţi cu prada de la Black-eye 
îi împiedică pe bandiți să ajungă mai repede la ţintă; de 
aceea au trimis caravana cu poveri înainte, în timp ce 
ceilalţi gonesc după Allan. După ce aceştia din urmă îl vor 


jefui de toată agonisita, se vor întâlni, probabil, cu toţii la 
Sacramento, într-un anume loc. 

Well, atunci lăsăm catârii să-şi vadă de drum, ca să zic aşa, 
şi tragem o goană pe urmele ăstorlalţi. Şi aşa Tony a mea e 
cam supărată că ne mişcăm în pas de melc. 

Frumos pas de melc, n-am ce spune! Dar să ştii, Sam, că 
mai avem ceva de stabilit: cu care din cei doi Morgani ţi-ai 
pus în gând să te răfuieşti personal? 

Zounds, asta-i acum! Mă mir cum mai întrebi. Cu amândoi, 
fireşte! 

Hm! Asta nu prea e posibil. 

De ce? 

Păi, catării sunt încărcaţi cu aur. Dacă Fred Morgan a luat- 
o pe urmele lui Allan, atunci cui să-i fi încredinţat 
transportul aurului? 

Cui? 

Normal că lui Patrik, fiu-său. 

Just. Atunci ce facem? 

Pe care din doi îl preferi? 

Pe bătrân. 

Păi, vezi? Atunci o luăm drept înainte! Trecurăm în timpul 
prevăzut peste Sacramento şi făcurăm dincolo un popas. 
Dimineaţa ne reluarăm drumul, orientându-ne după urmele 
care continuau să se vadă clar. Pe la prânz ajunserăm în 
câmp deschis. Aici urmele erau foarte proaspete. Călăreţii 
se aflau la cel mult cinci mile înaintea noastră. 

Acum dădurăm pinteni cailor pentru un ultim efort. 
Trebuia să ne apropiem de bandiți în aşa fel, încât noaptea 
să ne putem strecura la tabăra lor. Eram cu toţii stăpâniţi 
de nervozitate; doar nu mai lipsea mult până să ne răfuim 
cu ticăloşii aceştia, pe care-i urmăream de atâta vreme fără 
rezultat. Murgul meu zbura înaintea tuturor; la un pas de 
mine alerga calul lui Winnetou. Dar deodată ce-o mai fi 
asta? O grămadă de urme! De la cel puţin o sută de cai! 
Pământul păstra semne de bătălie şi pe frunza lată a unei 
buruieni descoperirăm pete de sânge. 


Examinarăm în amănunt locul. Spre stânga, în câmp 
deschis, duceau urmele a trei cai, în timp ce mulţimea 
celorlalţi o luase drept înainte. 

Fără zăbavă, pornirăm pe acest din urmă drum. Călăreţii 
din faţa noastră erau fără îndoială indieni. Cum Allan 
avusese un avans destul de mic, nu era deloc exclus să fi 
căzut în mâinile lor. Galoparăm astfel cel mult o milă şi iată 
că, înaintea noastră, răsăriră corturile unei tabere indiene. 

Shoshones! exclamă Winnetou. 

Da, da, „şerpii”! întări Sam şi fără nici o ezitare mânarăm 
caii spre tabără. 

Acolo, în jurul unei căpetenii, se strânseseră roată peste o 
sută de războinici. Observând apariţia noastră, puseră cu 
toţii mâna pe puşti şi tomahawkuri. 

Ko-tu-ho! strigă Winnetou, repezindu-se călare de parc-ar 
fi vrut să-l zdrobească pe şef. Dar nu! Apaşul îşi struni calul 
exact la un pas de acesta. 

Căpetenia nici nu clipi barem din ochi. Senin, îi întinse 
mâna. 

Winnetou, căpetenia apaşilor! Ce bucurie pentru 
războinicii Shoshones şi pentru căpetenia Ko-tu-ho! Mult a 
tânjit „Fulgerul nimicitor” după viteazul său frate! 

Dar pe Sans-ear oare nu-l recunoaşte căpetenia 
războinicilor Shoshones? întrebă Sam, anunţându-şi 
prezenţa. 

Ko-tu-ho îi recunoaşte pe toţi prietenii şi fraţii săi. Bine-aţi 
venit în wigwam-urile noastre! 

În clipa aceea răsună un strigăt sfâşietor. Întorsei capul şi- 
| văzui pe Bernard îngenunchind şi aplecându-se peste 
trupul cuiva. Mă repezii la el. Acolo, lângă un cort, zăcea un 
alb împuşcat în piept. Şi mortul semăna cu Bernard... 

Înţelesei totul. 

Se apropiară şi ceilalţi. Îngenuncheat, Bernard îşi sărută 
fratele pe frunte, pe obraz, îi mângâie părul răvăşit şi-l ţinu 
cuprins pe după gât. Apoi se ridică în picioare. 

Cine l-a ucis? 


Căpetenia veni mai aproape şi răspunse: 

Ko-tu-ho i-a trimis pe războinicii săi să-şi mai pană caii la 
încercare. Deodată, au răsărit trei albi urmăriţi de alţi 
paisprezece din neamul lor. Când trei inşi sunt fugăriţi de 
paisprezece, înseamnă că aceştia din urmă nu sunt oameni 
cumsecade şi curajoşi. De aceea războinicii roşii au alergat 
în ajutorul celor dintâi. Dar urmăritorii au tras şi l-au rănit 
pe omul acesta. Atunci războinicii roşii au prins unsprezece 
din ei şi i-au făcut prizonieri. Trei însă au scăpat. Omul rănit 
şi-a dat apoi sufletul, iar cei doi însoțitori ai lui se odihnesc 
în wigwam, pe rogojini. 

Trebuie să-i văd imediat! Acesta mi-e frate. Adică e fiul 
tatălui meu completă Bernard, gândindu-se la sensul mai 
larg pe care indienii îl dau cuvântului „frate”. 

Fratele meu alb a venit împreună cu Winnetou şi cu Sans- 
ear, prietenii shoshonilor. De aceea Ko-tu-ho îi va împlini 
dorinţa. Să mă urmeze! 

Furăm conduşi într-un cort spaţios, unde zăceau 
prizonierii, legaţi la mâini şi la picioare. Mulatrul cu 
cicatricea pe obrazul drept era printre ei. Cei doi Morgani, 
însă, lipseau. 

Ce au de gând să facă fraţii mei roşii cu aceşti albi? îl 
întrebai pe Ko-tu-ho. 

Oare fratele meu îi cunoaşte? 

Da, îi cunosc. Sunt bandiți şi au pe suflet moartea multor 
oameni. 

Atunci să-i judece fraţii mei albi. 

Mă înţelesei din ochi cu ceilalţi, apoi rostii: 

Ar merita să-i omoram, dar cum noi nu avem timp de 
judecată, îi lăsăm în seama războinicilor roşii. 

Fratele meu face bine ce face! 

Unde sunt cei doi albi care au venit împreună cu victima? 

Poftim după mine! 

Ne introduse într-un alt cort, în care găsirăm doi oameni 
dormind. Erau îmbrăcaţi ca nişte tropeiros. Îi trezirăm din 
somn. Din răspunsurile lor, nu aflarăm decât că fuseseră 


năimiţi de Allan ca însoțitori. Încolo, nu ştiau nimic. Ne 
întoarserăm deci la căpătâiul mortului. 

Bernard trecuse în ultimele luni prin grele încercări, care 
îi căliseră trupul şi sufletul. Totuşi mâinile îi tremurau când 
se apucă să cerceteze bagajele fratelui său. Le desfăcu şi 
privi înduioşat lucrurile atât de cunoscute. Iar când 
deschise carnetul cu însemnări şi revăzu scrisul atât de 
familiar şi de drag, nu se putu reţine şi, sărutând filele, 
izbucni într-un hohot de plâns. Stăteam lângă el şi, de 
compasiune, lacrimile îmi şiroiau pe obraz. 

Indienii erau şi ei de faţă şi ochii lui Ko-tu-ho trădau 
dispreţ pentru slăbiciunea noastră. Winnetou, care 
observase aceasta, îi vorbi: 

Căpetenia shoshonilor să nu creadă că aceşti bărbaţi sunt 
slabi ca muierile. Fratele mortului s-a bătut fără teamă cu 
stakemen-ii şi cu comanşii; cât despre celălalt, desigur că 
vei fi auzit multe: îi zise Old Shatterhand. 

Un murmur străbătu rândurile indienilor. Căpetenia se 
apropie de noi şi ne întinse mâna: 

Această zi va fi sărbătorită în toate wigwam-urile. Îi vom 
găzdui pe fraţii albi, îi vom ospăta cu vânat, vom fuma cu ei 
calumetul şi le vom arăta jocul războinicilor. 

Oamenii albi vorbii eu sunt bucuroşi să petreacă aci ca 
oaspeţi ai fraţilor roşii, dar nu acum, ci la întoarcere. Vă 
vom lăsa trupul şi avutul fratelui nostru ucis şi vom pleca 
deîndată pe urmele ucigaşilor. 

Chiar aşa! întări Bernard. Să rămână aici bietul Allan şi 
slujitorii săi, iar noi plecăm imediat. Nu trebuie să pierd nici 
un minut. Cine mai vine? 

Toţi, fără excepţie îl asigurai eu. 

Winnetou şi Sam se şi pregăteau să încalece. Ko-tu-ho 
dădu alor săi un ordin şi numaidecât i se aduse un splendid 
cal indian, gata înşăuat. 

Ko-tu-ho merge şi el cu fraţii lui. Avutul mortului va fi 
păstrat în wigwamul căpeteniei, iar femeile or cânta şi-l vor 
jeli! 


Astfel se încheie scurta noastră vizită la vitejii snakes. Şi 
grupul nostru se întări cu încă o forţă capabilă să ne ajute 
la prinderea bandiţilor. Urmele acestora se vedeau clar; ne 
despărţea o distanţă de aproximativ două ore. Caii, parcă 
înțelegând situaţia, zburau ca vântul este şesul întins. Dacă 
terenul ar fi fost pietros, desigur că ar fi sărit scântei în 
urma noastră. Numai roibul lui Bob dădea semne de 
oboseală, dar negrul îl îndemna de zor, obligându-l să ţină 
pas cu ceilalţi. 

Ho, hi, hi-i-i! striga Bob. Fuga cal, fugim cal! Bob trebuiem 
prindem ucigaşi lui massa Allan! 

Galopam vijelios. 

După-amiaza trecea şi noi trebuia să-i ajungem pe fugari 
până la căderea întunericului. Călătorirăm astfel peste trei 
ore, după care descălecarăm pentru a cerceta mai 
îndeaproape urmele. Acestea se vedeau foarte bine, deşi 
câmpul tot era un covor de iarbă deasă şi măruntă, lirele 
călcate nu-şi reveniseră încă la normal. Deci bandiții se 
aflau la cel mult o milă înaintea noastră. 

Mă foloseam acum de lunetă ca să scrutez din timp în timp 
depărtarea. Şi, într-adevăr, la un moment dat descoperii 
trei puncte care se deplasau încet. 

lată-i! 

Halo-o-o, pe ei! strigă Bernard, şi-şi grăbi calul. 

Stai niţel! îl domolii eu. Aşa nu iese nimic. Trebuie să-i 
împresurăm. Eu şi căpetenia Ko-tu-ho avem caii cei mai 
rezistenți. Vasăzică, eu o iau la dreapta, dânsul la stânga. În 
douăzeci de minute îi ajungem pe bandiți din ambele laturi, 
fără ca ei să observe, trecem înaintea lor, iar voi veniţi peste 
ei din spate. 

Iuf! zise căpetenia shoshonilor şi, ca împins de un resort, 
ţâşni în direcţia ce-i indicasem. 

Eu o luai în ocol spre dreapta... 

După vreo cincisprezece minute de galop întins, cotii mai 
spre stânga şi după alte cinci minute îi şi zării prin lunetă 
pe cei trei bandiți care rămăseseră în urmă, ca şi pe Ko-tu- 


ho, care le ieşise şi el înainte, deşi nu chiar în dreptul meu. 
Indianul se îndrepta acum spre fugari. Eu la fel. 

leşindu-le astfel în drum, fireşte că furăm curând 
observați. Bandiţii îşi aruncară privirea îndărăt şi se văzură 
ameninţaţii şi din spate de restul grupului nostru. Nu le mai 
rămânea decât o singură alternativă: să spargă 
împresurarea. Se avântară deci în direcţia lui Ko-tu-ho. 

Acu-i acu', murgule, ţin-te bine! 

Scoţând un chiot ascuţit semnal din care caii indieni 
înţeleg că trebuie să-şi încordeze toată puterea şi să alerge 
cu maximum de viteză mă ridicai vertical în scări ca să-i 
uşurez animalului povara şi respiraţia. Felul acesta de 
călărie se practică în cazuri extreme ca, de pildă, atunci 
când savana incendiată îşi rostogoleşte flăcările în spatele 
călăreţului. 

Deodată, unul din bandiți, în care recunoscui imediat pe 
Fred Morgan, îşi struni calul şi duse puşca la ochi. În clipa 
când arma scapără, Ko-tu-ho ca lovit de trăsnet căzu o dată 
cu calul. Crezui că fusese lovit fie omul, fie calul de sub el 
dar mă înşelam. Cât ai clipi, căpetenia era din nou în şa şi, 
avântându-şi tomahawkul, se năpusti asupra celor trei 
bandiți. Era unul din trucurile pentru care indienii îşi 
dresează caii ani de-a rândul. Calul, la un anume semn, se 
culcă fulgerător la pământ şi glonţul trece pe deasupra. 

Indianul tocmai îl lovise cu securea pe unul din bandiți, 
când mă repezii şi eu la Fred Morgan. Trebuia să-l prind de 
viu. Nici nu-mi păsa de faptul că-şi îndreptase asupră-mi 
arma în care mai avea un glonţ. El trase, dar, din pricina 
calului care n-avea astâmpăr, glonţul devie şi-mi trecu prin 
mâneca surtucului. 

Hei! strigai eu. Aici Old Shatterhand! 

Lasoul meu şuieră prin aer, murgul se cabra, apoi alergă 
îndărăt, până simţii o zdruncinătură serioasă, dar nici pe 
departe atât de tare ca în cazul cu bivoliţa stimabilului don 
Fernando de Venango e Colonna de Molynares de Gajalpa y 
Rostredo. Îmi întorsei privirea. Laţul îi cuprinsese pieptul şi 


braţele. Astfel, Fred Morgan, răsturnat de pe cal, venea 
după mine măturând pământul cu trupul său. Între timp, 
Sam şi ceilalţi doi ajunseră şi ei la faţa locului. Cel de-al 
treilea tâlhar trase asupra lui Bernard, dar în aceeaşi clipă 
căzu împuşcat de Sam şi lovit de tomahawkul lui Winnetou. 

În sfârşit, pusesem mâna pe Fred Morgan! Era buimac din 
cauza căzăturii de pe cal. Sării din şa, desfăcui lasoul meu 
şi-l legai pe bandit cu propriul său lasou. Se apropiară şi 
ceilalţi camarazi, privind la captura ce o făcusem. Bob 
descăleca cel dintâi şi trase cuțitul: 

Oh, aici suntem nigger Bob şi cuţit! Tăiem încet până dat 
ochii peste cap afurisit tâlhar şi ucigaş! 

Stop! îl opri Sam, prinzându-l de mână. Pe ăsta îl năşesc 
eu! 

Ceilalţi doi au murit? întrebai. 

S-a terminat cu ei! răspunse Bernard. 

Atunci văzui că sângerează din şoldul drept. 

Eşti rănit? 

O zgărietură. 

Nici asta nu-i bună. Mai avem cale lungă de bătut. Trebuie 
să ajungem din urmă şi convoiul de catări. Ce facem cu 
Morgan? 

Eu i-s stăpânul! mai sublinie o dată Sam. Aici nu hotărăsc 
decât eu. Master Bernard şi Bob îl vor duce în tabăra 
shoshonilor şi-l vor păzi cu străşnicie până ne întoarcem. 
După cum văd, Bernard e rănit, şi pe urmă are să se ocupe, 
ca să zic aşa, de bietul frate-său. Să rămână deci Bob cu el. 
Noi ăştialalţi patru suntem destui ca să o scoatem la capăt 
cu cei şase însoțitori ai convoiului. 

Planul e bun, facem aşa! 

Morgan fu legat cu grijă pe calul său. Bernard şi Bob îl 
luară la mijloc şi porniră înapoi către tabăra shoshonilor. 
Noi însă mai rămaserăm pe loc, ca să dăm cailor un scurt 
răgaz de odihnă şi să-i lăsăm să pască. 

Prea mult timp de zăbavă nu avem judecai eu. Trebuie să 
folosim lumina zilei ca să ajungem cât mai departe. 


Încotro au de gând fraţii mei? se interesă Ko-tu-ho. 

Către râul Sacramento, între munţii de la San John şi San 
Jose îl lămuri Sam. 

Atunci să nu-şi facă nici o grijă. Căpetenia shoshonilor 
cunoaşte drumul ca-n palmă. Lăsaţi caii să pască liniştiţi. 
Putem călători şi noaptea. 

Prea l-am expediat repede pe Morgan îşi aminti Sam. Ar fi 
trebuit să-l luăm mai întâi la întrebări. 

Pentru ce? 

Poate aflam câte ceva. 

Las” c-o facem mai târziu sau, la drept vorbind, nici nu va fi 
nevoie. Crimele lui sunt mai mult decât dovedite. 

Poate aflam încotro a trimis convoiul cu catâri şi unde avea 
să aibă loc întâlnirea cu restul bandei. 

Pshaw! Crezi că ne-ar fi spus adevărul? 

Probabil. 

Ba nicidecum! Doar n-o să ni-l ofere plocon pe fiul său cu 
pradă cu tot, mai ales acum când ştie că e iremediabil 
pierdut. 

Fratele Charlie are dreptate! întări Winnetou. De altfel, 
ochii vânătorilor roşii şi albi sunt destul de ageri ca să 
descopere urmele catărilor. 

Cam aşa era, deşi n-ar fi stricat să cunoaştem dinainte 
locul: am fi putut opera mai repede, câştigând timp. 

Pe cine vor să prindă fraţii mei? întrebă Ko-tu-ho, contrar 
obiceiului la indieni de a nu-şi manifesta niciodată 
curiozitatea în faţa străinilor. Aici se afla între oameni 
consideraţi de acelaşi rang cu el, ceea ce-l făcu să se abată 
de la discreţia pe care ar fi păstrat-o în altă împrejurare. 

Îi căutăm pe fârtaţii bandiţilor pe care i-aţi prins. 

Câţi la număr? 

Şase. 

Pe ăştia îi poate birui chiar şi unul singur dintre fraţii mei. 
Îl găsim noi şi-i aducem lângă ceilalţi. 

Până spre seară caii noştri se întremară atât de bine, încât 
îi puteam supune la noi eforturi. Pornirăm deci la drum 


călăuziţi de căpetenia shoshonilor. Seara şi noaptea toată 
Ko-tu-ho călări în fruntea grupului cu o siguranţă care 
dovedea pe deplin faptul că ştie drumul ca-n palmă. Şeful 
rămase mult în urmă. Acuma ba urcam pante muntoase, ba 
tăiam vâlcele, mici savane sau păduri. După un scurt popas 
în zori, ne continuarăm drumul în aceeaşi direcţie, până ce 
răsări în faţa noastră valea lui Sacramento. 

O străbăturăm şi pe aceasta mergând în josul apei. Drept 
în faţă, unde o vale lăturalnică se desfăşura către munţi, 
dădurăm peste o casă de lut cu acoperiş de scândură şi 
purtând la intrare inscripţia „Hotel”. Probabil că negustorul 
găsise aici un vad cât se poate de bun, deoarece în faţa 
casei staţionau mulţime de căruţe, precum şi cai de călărie 
sau de povară. Neîncăpând pesemne în local, numeroşi 
muşterii şedeau în jurul meselor înşirate afară. 

Ce-ar fi să ne apropiem şi să luăm ceva informaţii? 
propuse Sam. 

Mai ai ceva nuggeţi pentru licoarea faimosului Burton din 
Staffordshire? îl întrebai eu râzând. 

Se mai găsesc. 

Atunci, hai! 

Dar să nu intrăm. Mergem numai până acolo, dacă eşti de 
acord. Ştii doar că nimic nu mă atrage mai mult ca o gură 
de aer proaspăt, ca să zic aşa. 

Ne îndreptarăm spre „Hotel”, priponirăm caii şi ne 
aşezarăm într-un fel de colivie de lemn, deasupra căreia 
trona inscripţia „Veranda”. 

Domnii doresc să bea? se interesă chelnerul apropiindu-se 
grăbit. 

Bere. Cât costă? 

Bravul Sam devenise mai prudent după lecţia ce-o primise 
la Yellow-Water-Ground. 

Porter sau Ale, jumătate de dolar. 

Bine, adu Porter! 

Chelnerul aduse patru sticle şi Sam, deşi îl vedea grăbit, 
încercă să-l descoasă. Dar eu îl oprii printr-un semn discret. 


Întâmplător, îmi aruncasem ochii prin deschizătura dinspre 
drum a „Verandei”. 

Dinspre valea aceea lăturalnică se apropiau şase călăreţi, 
dintre care doi duceau de căpestre patru catâri, iar cel din 
fruntea convoiului nu era altul decât Patrik Morgan. Opriră 
lângă „Hotel”, priponiră animalele, apoi luară loc afară la o 
masă, chiar sub ferestruia prin care îi urmăream. Mai mult 
nici că ne-am fi putut dori! 

Dar de ce catârii nu erau încărcaţi? Cu siguranţă că 
bandiții ascunseseră undeva prăzile şi se duceau acum la 
întâlnirea convenită cu ceilalţi trei. 

Comandară brandy şi se porniră pe taifas. Noi, de sus, 
auzeam fiece cuvânt. 

Oare o să-i găsim în curând pe tatăl dumitale şi pe 
căpitan? întrebă unul, adresându-se lui Patrik. 

Aşa cred răspunse acesta. Doar aveau posibilitatea să 
mâne mai repede ca noi. Trebuie să fi terminat uşor cu 
Marshall. Ştiţi că nu avea decât doi însoțitori... 

Măi, ce uşuratic! Să cari asemenea comoară numai cu trei 
inşi! 

Ce vrei, ne-a făcut un serviciu! Uşuratic cred că a fost 
dintotdeauna, altfel nu ar fi aruncat la Yellow-Water-Ground 
schiţa cu itinerarul. Dar stai, asta ce dracu' o fi? 

Ce? 

Vezi caii ăia patru? 

Trei sunt într-adevăr splendizi. În schimb ultimul, ce să zic, 
e o piesă rară. Mă întreb ce om cu scaun la cap ar încăleca 
o asemenea caricatură! 

Auzind aceste vorbe, Sam strânse pumnii furios. 

Las' că-ţi dau eu caricatură de o să-ţi meargă fulgii! 
bombăni el. 

Da-da chibzui Patrik n-ai spus rău. E, într-adevăr, o piesă 
rară. Cu tot aspectul lui caraghios, e unul din cei mai buni 
cai din Vestul Sălbatic. Ştiţi al cui e? 

Ei? 

Al lui Sans-ear! 


Ptiu, trăsni-l-ar! Auzisem şi eu c-ar călări un fel de ţap. 

Vasăzică Sans-ear e aici. Hai să bem repede! Ne-am mai 
întâlnit o dată şi nu-mi convine să fiu recunoscut. 

Degeaba, puiule! sâsâi Sam printre dinţi. Cei şase se 
ridicară de la masă, încălecară şi porniră în josul văii. 

Vezi, pe ăştia îi căutăm îl făcui atent pe Ko-tu-ho. Amândoi 
fraţii mei roşii să le iasă înainte, iar Sam şi cu mine le vom 
cădea în spate. Aşa îi prindem la mijloc. 

luf! zise căpetenia shoshonilor. Se ridică de la masă şi ieşi 
ca să încalece. 

Winnetou sări şi el în şa. Sam achită costul berii, care de 
astă dată nu fusese chiar atât de proastă, şi pornirăm 
călare după cei şase bandiți, având grijă să nu ne simtă. 

Solul devenea din ce în ce mai pustiu, mai monoton. La un 
moment dat nu mai era nici un tufiş, nici un cot după care 
să ne ascundem. Atunci dădurăm frâu liber cailor şi-i 
ajunserăm din urmă pe bandiți înainte ca ei să-şi dea seama 
ce se întâmplă. Iar dincolo, la câţiva paşi în faţa lor, răsăriră 
dintr-o dată Winnetou şi Ko-tu-ho. 

Good day, bună ziua, master Mercroft! salută Sam. Caii 
ăştia sunt de furat? I-aţi luat de la comanşi? 

's death! blestemă banditul şi duse mâna la puşcă, dar se 
prăbuşi de pe cal înainte de a apăsa pe trăgaci. 

Cei doi indieni răsăriseră, cum spuneam, la câţiva paşi în 
faţa bandiţilor şi lasoul lui Winnetou se încolăci ca un şarpe 
în jurul umerilor lui Patrik. Într-o clipă, ceilalţi cinci tâlhari 
o şterseră care încotro. Sam şi Ko-tu-ho traseră după ei şi 
dădură să-i urmărească. 

Staţi! le strigai eu. Bine că l-am prins pe cel mai 
important! 

Dar ei nu mă ascultară. Mai traseră două focuri, uiumul 
fiind al lui Ko-tu-ho. 

Ce v-a apucat? îl certai pe Sam. Urmele lor ne-ar fi dus cu 
siguranţă la locul întâlnirii şi apoi la ascunzătoarea unde şi- 
au adăpostit prăzile. 

Las' că ne spune Morgan unde le-au ascuns. 


Va căuta să păstreze secretul. 

Şi, într-adevăr, foarte curând se dovedi că avusesem 
dreptate. În ciuda amenințărilor, Patrik refuză să răspundă 
la întrebări. Aurul, care făcuse atâtea victime omeneşti, era 
pierdut. Deadly dust, praf ucigător! 

Îl legarăm fedeleş, cum făcuserăm şi cu tatăl lui, îl 
urcarăm pe cal şi, pentru a ocoli „Hotelul”, traversarăm 
Sacramento, care în acel loc era puţin adânc. Astfel 
ajunserăm în munţi nestânjeniţi de nimeni. 

Nici în cursul lungii noastre deplasări nu puturăm stoarce 
măcar un cuvânt din gura lui Patrik. Tăcea ca un mut. Abia 
când intrarăm în tabăra shoshonilor şi-l văzu pe Bernard 
ieşindu-ne în întâmpinare, banditul înjură furios. Îl duserăm 
în cortul unde se aflau ceilalţi prizonieri împreună cu tatăl 
său. 

Master Morgan mă adresai acestuia vi-l prezint pe fiul 
dumneavoastră căruia desigur că i-aţi dus dorul. 

Fred Morgan mă privi cu ochi turbaţi, dar nu răspunse 
nimic. Era spre seară; judecata trebuia deci amânată 
pentru a doua zi. Ca oaspeţi ai căpeteniei, luarăm cina în 
cortul lui şi fumarăm calumetul. Apoi ne retraserăm fiecare 
în adăpostul ce-i fusese destinat. 

Ultimele zile sfârşiseră prin a mă obosi, încât adormii 
buştean, lucru posibil aici în tabără, dar nu şi în prerie. 
Visam, sau lucrurile se petreceau aievea? Se făcea că lupt 
cu nişte făpturi crâncene, nemiloase, care mă încolţeau din 
toate părţile. Loveam ca turbat în jurul meu şi totuşi 
duşmanii se înmulţeau întruna, ca scuipaţi din teribile 
muşuroaie subpământene. Sudoarea îmi şiroia pe frunte, 
simţeam că se apropie ceasul din urmă şi mă încercau 
pentru prima oară spaimele morţii. Visam, desigur dar atât 
de autentic părea totul, atât de fioros, încât sării din somn 
ca nebun. Şi iată că de afară veneau o larmă şi un huiet 
îngrozitoare. 

Pe jumătate dezbrăcat, apucai armele şi ieşii din cort. 
Prizonierii îşi desfăcuseră (niciodată n-am aflat cum) 


legăturile şi fugiseră din cortul lor, încercând să suprime 
străjile. Noroc că acestea erau destul de numeroase. 

Din toate părţile alergau acum indienii, parcă turnaţi în 
bronz. Care venea cu cuțitul, care cu securea sau cu puşca. 
Apăru şi Winnetou, rotindu-şi ochii peste acest spectacol 
desfăşurat la lumina focului. 

Încercuiţi tabăra! tună el, sfâşiind larma din jur şi, cât ai 
clipi, vreo şaizeci-optzeci de indieni se furişară printre 
corturi. 

Îmi dădeam seama că participarea mea la această operaţie 
nu era necesară. Prizonierii nu aveau arme de foc; totodată, 
indienii erau de zece ori mai mulţi ca număr. Când şi glasul 
lui Sam răzbătu până la mine, mă liniştii pe deplin. Şi, într- 
adevăr, nu dură mai mult de zece minute, că şi auzii răcnind 
a moarte pe ultimul bandit răpus. Îl recunoscui: era Fred 
Morgan. Cuţitul lui Sam îşi făcuse datoria. 

Acum autorul isprăvii se întorcea agale printre corturi. 

Charlie! De ce-ai stat deoparte? 

Mi-am zis că sunteţi destui. 

Chiar aşa. Însă dacă nu mă aflam eu în faţa cortului 
bandiţilor, mare minune să nu ne fi scăpat, ca să zic aşa. Mă 
culcasem chiar lângă cort şi, la un moment dat, numai ce 
aud nişte zgomote. Bineînţeles că am atras imediat atenţia 
străjilor. 

A fugit totuşi careva? 

Nici unul. l-am numărat. Dar, la drept vorbind, eu îmi 
imaginasem răfuiala cu Morganii într-alt chip. 

Se aşeză turceşte lângă mine şi crestă pe răbojul puştii 
ultimele două semne atât de râvnite. 

Aşa. De-acum i-am răzbunat pe-ai mei, dragă Charlie. Pot 
să mor oricând, nu-mi pasă. Azi, mâine, tot un drac...! 

Se îndepărtă cu paşi înceţi şi se strecură în cortul lui. 

A doua zi avu loc ceremonia înmormântării lui Allan 
Marshall. În lipsa coşciugului, fu înfăşurat în piei de bivol. 
Shoshonii zidiră din piatră un fel de ţarc în care fu culcat 
mortul. Apoi, tot din piatră, înălţară o piramidă, iar eu îi 


aşezai în vârf o cruce de lemn. Bernard mă rugă să ţin o 
scurtă cuvântare la mormânt, ceea ce făcui cu adâncă 
emoție... 

Ceremonia încheiată, indienii snake nu-i mai dădură lui 
Bernard răgazul ca să se lase în voia durerii. O săptămână 
întreagă ne văzurăm de vânătoare, asistarăm la exerciţii de 
luptă şi la tot soiul de distracţii, încât timpul trecu pe 
nesimţite. Apoi luarăm drumul îndărăt spre San Francisco. 

Capitolul V Bandiţii de la linia ferată „Senatul şi Camera 
Reprezentanţilor din Statele Unite hotărăsc: |. Regiunea 
situată în teritoriile Montana şi Wyoming, aproape de 
izvoarele lui Yellowstone-River, este prin prezenta 
exceptată de la orice luare în posesie, colonizare sau 
vânzare în cadrul legilor Statelor Unite şi se declară parc 
naţional public sau loc de amuzament pentru cetăţeni. 
Oricine, nerespectând dispoziţiile de faţă, se va stabili acolo 
sau va lua în posesie vreo parte din acest ţinut, va fi 
considerat contravenient la această lege şi expulzat. 

2. Parcul este pus sub controlul exclusiv al secretarului 
Afacerilor Interne, a cărui primă sarcină va fi să elaboreze 
cât mai curând posibil instrucţiunile şi dispoziţiile pe pare le 
va considera necesare pentru paza şi întreţinerea 
parcului.” 

Căzându-mi sub ochi textul acestei legi, mă bucurai din 
toată inima. lată cu câtă generozitate Congresul Statelor 
Unite punea la dispoziţia populaţiei această minune a 
naturii, mult prea valoroasă pentru a se îngădui specularea 
ei de nişte indivizi lacomi de câştig. 

Mii şi mii de oameni vor fi citit acest text fără să băânuiască 
măcar ce anume le-a fost oferit. Mulţi, foarte mulţi vor fi 
zâmbit, probabil, aflând că guvernul Statelor Unite rezervă 
un parc de 9 500 kilometri pătraţi, o regiune sălbatică, 
inaccesibilă, situată tocmai în Munţii Stâncoşi, pentru 
odihna şi distracţia cetăţenilor. Viitorul însă avea să 
demonstreze a şi demonstrat, de altfel că acest act 


constituie unul din acelea pe care, mai târziu, milioane de 
oameni le binecuvântează. 

Parcul acesta, de fapt, nu are pereche în lume. Primele 
ştiri fabuloase despre acest ţinut i-au parvenit în 1856 
generalului Warren, care se simţi îndemnat să organizeze o 
expediţie. Aceasta însă nu-şi atinse ţinta. Abia după un 
deceniu au izbutit alţii să înlăture oarecum vălul şi să ofere 
oamenilor o imagine a nebănuitului belşug din acest colţ de 
lume. În vara lui 1871, profesorul Hayden a pătruns acolo 
cu succes şi rapoartele lui, deşi succinte şi rezervate, au 
impresionat profund Congresul, determinându-l să ia 
măsuri pentru apărarea acestor imense avuţii de mâna 
hrăpăreaţă a speculanţilor. 

Dincolo de preriile vestice, mult în spatele masivului 
muntos Blackhill, se înalţă giganţii Munţilor Stâncoşi. S-ar 
părea că aici nu a lucrat mâna, ci pumnul Creatorului. Unde 
vor fi fiind ciclopii care au durat asemenea cetăţi? Unde 
titanii care au urcat asemenea poveri până hăt, deasupra 
norilor? Care meşter le-a încununat culmile cu zăpezi şi 
gheţuri nepieritoare...? 

Şi după acele ziduri uriaşe fierbe, clocoteşte, se zbuciumă 
străfundul pământului, năzuind spre afară. Atunci coaja 
subţire se băşică, aburi încinşi de pucioasă ţâşnesc din 
adânc şi, detunând ca o salvă de artilerie, gheizerii enormi 
şi fierbinţi năvălesc în văzduhul tremurător... 

Aici orice pas e legat de primejdia morţii. Piciorul poate să 
se înfunde în scoarţa înşelătoare, cataracta învăluită în 
aburi îl poate înghiţi pe drumeţul ostenit, stânca scobită 
dedesubt se poate prăbuşi o dată cu omul în abis. Dar acest 
ţinut năprasnic de primejdios va găzdui cândva miile de 
pelerini veniţi să-şi aline suferinţa la izvoarele sale fierbinţi 
şi în aerul său ozonat. Şi tot atunci se vor descoperi, 
probabil, acele grote şi văgăuni fermecate unde avariţia 
singurătăţii a strâns şi îngrămădit în cursul vremii 
indescriptibile comori... 


O oarecare chestiune de afaceri mă chemase la Hamburg, 
uncie dădui peste o cunoştinţă la vederea căreia toate 
amintirile înviară parcă din trecutul lor. Era un cetăţean 
originar din Saint-Louis cu care vânasem nu o dată prin 
mlaştinile de lângă Mississippi. Bogat, chiar foarte bogat, 
acesta se oferi să-mi plătească drumul dacă i-aş face 
plăcerea să-l însoțesc până la Saint-Louis. Simţii 
numaidecât cum mă cuprinde iarăşi irezistibila chemare a 
preriei şi căzui de acord. Expediai o depeşă acasă, cerându- 
le alor mei să-mi trimită de urgenţă armele şi întreg 
echipamentul. La numai cinci zile de la revederea noastră, 
pluteam amândoi în blânda legănare a Elbei. Ne îndreptam 
spre ocean. 

Ajunşi în America, hoinărirăm câteva săptămâni prin 
pădurile din josul fluviului Missouri. Apoi prietenul trebui să 
se întoarcă, pe când eu o luai în sus, către Omaha City, 
pentru ca de acolo să-mi continui călătoria spre vest, pe 
marea linie Pacific. 

Aveam motivele mele să mă folosesc de această rută. 
Cunoscusem Munţii Stâncoşi de la izvoarele râului Fraser 
până la trecătoarea Hell Gate, de la Nordpark până jos, în 
deşertul Mapimi dar ţinutul dintre pasul Hell Gate şi 
Nordpark, aşadar o porţiune de peste şase grade latitudine, 
îmi rămăsese încă străin. Şi tocmai acolo se întâlnesc cele 
mai interesante imagini ale acestui superb colţ de lume: cei 
trei letoni, munţii Windriver, pasul South şi izvoarele lui 
Yellowstone. 

În afară de unii indieni sau de câte un vânător rătăcit, 
nimeni nu se abătuse pe acolo şi mă ispitea pur şi simplu 
perspectiva de a cuceri acele locuri neprimitoare care, 
după credinţa pieilor-roşii, erau bântuite de spiritul cel rău. 

Fireşte că lucrul e mai uşor de povestit decât era de 
realizat. Câte pregătiri, care de care mai complicate, se cer, 
de pildă, pentru escaladarea Alpilor! Şi ce înseamnă, de 
fapt, o astfel de excursie în raport cu performanţa 
westman-ului singuratic, neajutorat de nimeni, bizuindu-se 


doar pe sine şi pe arma lui şi expunându-se unor primejdii 
cu totul necunoscute blajinului turist european! Dar tocmai 
primejdiile acestea îl atrag şi-l farmecă... 

În cemă priveşte, eram gata să întreprind o asemenea 
încercare. Un singur lucru îmi lipsea deşi problema nu era 
imposibil de rezolvat. Ca să mă pot aventura în the dark 
and bloody grounds (în acele tărâmuri de întuneric şi 
sânge), îmi trebuia un cal bun, de nădejde. Dar lipsa unui 
asemenea cal nu mă prea îngrijora. La Omaha vândui 
armăsarul bătrân ce mă adusese până acolo şi luai trenul, 
ferm convins că, de îndată ce va fi nevoie, voi găsi şi calul 
potrivit. 

Pe atunci, linia ferată mai era pe-alocuri provizorie; ici şi 
colo echipe de lucrători construiau poduri ori viaducte, sau 
reparau porţiuni de terasament. Când nu se aflau în 
preajma unor colonii, care pe-atunci răsăreau din pământ 
ca ciupercile, lucrătorii feroviari îşi ridicau barăci şi corturi, 
organizându-şi tabere întărite şi apărate împotriva 
indienilor care vedeau în construcţia de căi ferate o 
încălcare a dreptului lor strămoşesc şi se străduiau să 
împiedice sau măcar să îngreuieze şi să întârzie realizarea 
lor. 

Dar existau pe acolo şi alţi vrăjmaşi, mai teribili decât 
pieile-roşii. Mişunau prin prerie o mulţime de inşi fără 
căpătâi, recrutaţi dintre elementele izgonite din ţările 
civilizate, făpturi sfârşite, nemaiaşteptând de la viaţă decât 
ceea ce ar fi putut dobândi în Vestul Sălbatic prin jaf şi 
omor. Aceşti indivizi, organizaţi în bande de criminali, erau 
mai periculoşi decât cele mai crunte hoarde de indieni. 
Atacurile lor vizau mai ales tinerele colonii şi aşezările 
provizorii ale feroviarilor. Nu e deci de mirare că aceste 
tabere erau întărite şi că muncitorii umblau înarmaţi chiar 
şi în timpul lucrului. 

Datorită atacurilor pe care le dezlănţuiau asupra taberelor 
de feroviari şi a transporturilor de materiale cu care prilej 
smulgeau şine şi traverse ca să provoace oprirea trenului 


păcătoşii aceştia fuseseră denumiți railtroublers. Ştiind că 
toţi ochii sunt aţintiţi asupra lor, ei nu atacau decât în 
grupuri mari şi puternice. De altfel, îşi agonisiseră atâta ură 
din partea oamenilor cinstiţi, încât orice railtroubler prins 
putea să-şi ia rămas bun de la viaţă. Asemenea nelegiuiţi 
care ucideau fără alegere, fără să ţină seama de vârstă sau 
de sex, nu se puteau aştepta la nici o milă. 

Era într-o duminică după-amiază când trenul nostru porni 
din Omaha. Printre călători nu era nimeni care să-mi 
trezească mai mult decât în treacăt interesul. Abia a doua zi 
se urcă la Fremont un bărbat a cărui înfăţişare îmi atrase 
din prima clipă atenţia. Omul se aşeză chiar în faţa mea, 
încât avui prilejul să-l examinez de aproape. 

Înfăţişarea lui era de un asemenea comic, încât orice om 
neavizat şi-ar fi stăpânit cu greu râsul. Eu însă, deprins cu 
astfel de apariţii, mă păstrai serios. Omul era scund şi gras 
să-l dai de-a rostogolul. Purta pe elo bluză de oaie cu 
partea miţoasă în afară. De fapt, blana se jerpelise toată de- 
a lungul vremii; ici şi colo mai răsărea câte un smoc, 
asemenea unei oaze pe întinderea pustie a Saharei. 
Cândva, se prea poate să fi fost pe măsura stăpânului, dar 
intemperiile, ploaia, zăpada, căldura o chirciseră în aşa hal, 
încât nu-i mâi ajungea nici până la genunchi. De încheiat nu 
se mai putea încheia ca lumea, iar mânecile se terminau pe 
la coate. Sub aşa-zisa blană apărea o flanelă roşie şi un 
pantalon de piele, pe vremuri negru, acum însă tăvălit în 
toate culorile curcubeului şi făcând impresia că ar servi de 
la caz la caz drept prosop, faţă de masă sau batistă. Mai jos 
se iveau gleznele goale, învineţite de frig, apoi nişte 
ghetoaie vechi, menite să ţină o veşnicie, confecţionate 
dintr-o pereche de cizme de toval şi prevăzute cu tălpi 
duble bine ţintuite, capabile să strivească un crocodil. Omul 
purta o pălărie care nu-şi pierduse numai forma, ci şi o 
parte din boruri. În jurul acelei regiuni a trupului care, cu 
ani înainte, trebuie să se fi numit talie, dar care între timp 
luase nişte proporţii gigantice, se înfăşură un şal gros, 


vechi, total decolorat, în care odihneau un strămoşesc pistol 
de călăraş şi un cuţit de vânătoare. Lângă aceste arme 
atârnau două pungi una pentru plumbi, alta pentru tutun o 
oglinjoară din acelea ce se vând cu zece pfennigi la 
târgurile nemţeşti, o ploscă cu învelitoare şi patru 
„potcoave-patent”, care se trag ca o încălţăminte pe 
piciorul calului şi se fixează cu şuruburi în copită. Mai purta 
omul la brâu şi o cutie de metal al cărei conţinut îmi era 
deocamdată necunoscut. Aflai abia mai târziu că e vorba de 
un serviciu complet de bărbierit, ceea ce în prerie mi se 
părea cu totul de prisos. 

Dar ceea ce mă amuza într-adevăr erau obrajii lui raşi ca 
în palmă. Parcă ieşise chiar atunci de la bărbier, între 
obrajii aceştia trandafirii, bucălaţi, revărsaţi în rotunjimi 
gata să plesnească, nasul mic şi cârn abia de-şi puncta 
prezenţa, iar privirile ochilor căprui şi neastâmpăraţi cu 
greu îşi croiau o potecă spre larg. De după buzele-i mai 
mult decât pline se iţeau două şiruri de dinţi orbitor de albi, 
dar care, din păcate, deşteptau bănuiala de a nu fi tocmai 
originali. Pe partea stângă a bărbiei îi atârna o excrescenţă 
ca un castravete care, deşi părea să nu-l jeneze nicicum, 
sporea şi mal mult comicul întregii sale făpturi. 

Şedea aşa şi ţinea strâns între picioarele-i boante de 
elefant puşca străveche, semănând aproape leit cu flinta 
bătrânului meu Sam Hawkens. De altfel, omul acesta îmi 
amintea de Hawkens mai mult decât de Sans-ear. 

După ce se aşeză, adresându-mi un simplu „Good day, sir” 
păru să nu se mai sinchisească de mine. Abia după vreun 
ceas îmi ceru voie să-şi aprindă pipa, ceea ce îmi atrase în 
special luarea-aminte, căci vânătorului adevărat prea puţin 
îi pasă dacă deranjează sau nu pe vecin. 

Fumaţi după pofta inimii, master! îl îndemnai. De altfel, am 
să vă ţin de urât. Poate încercaţi un trabuc dintr-ale 
mele...? 

Mulţumesc, sir! Ţigările de foi nu prea sunt de nasul meu. 
Prefer pipa. 


Purta la gât, legată cu şnur, după obiceiul vânătorilor de 
prerie, o lulea scurtă şi înnegrită de fumul anilor. Şi-o 
îndesă cu tutun, iar eu mă grăbii să i-o aprind. Dar omul 
refuză din cap, vâri mâna în buzunar şi-şi scoase cremenea 
şi amnarul acel „punk” cum i se zice în prerie. 

Chibritul nu e bun în savană ţinu el să-mi explice. Invenţie 
de salon! Prea te-nvaţă cu răsfăţ! 

Astfel se încheie scurta noastră convorbire şi omul nu 
dădu deloc semne că ar avea chef de vreo vorbă în plus. 
Fuma o buruiană al cărei miros amintea frunza de nuc şi îşi 
dirija toată atenţia către peisajul de afară. 

Ajungând în staţia North Platte, punct de întâlnire North şi 
South Platte River, călătorul rotofei cobori pentru un 
moment, făcându-şi de lucru la vagonul din faţă. Observai 
că în acel vagon se afla un cal, de bună seamă al tovarăşului 
meu de călătorie. 

După ce-şi reluă locul în compartiment şi trenul se puse în 
mişcare, omul căzu din nou în tăcerea lui. Abia după- 
amiază, când oprirăm la Cheyenne, la poalele lui Black Hill, 
mi se adresă: 

Luaţi aici trenul de Colorado către Denver? 

Nu. 

Well, atunci rămânem împreună. 

Mergeţi până departe cu Pacificul? mă interesai la rândul 
meu. 

Hm! Da sau nu, după cum m-o tăia capul. Dar 
dumneavoastră? 

Până la Ogden City. 

Aha, vă interesează oraşul mormonilor? 

Şi asta, dar pe urmă vreau să urc în munţii Windriver şi pe 
Tetoni. 

Omul mă cântări din ochi neîncrezător: 

Sus? Asta n-o poate decât un westman tare ca oţelul. 
Sunteţi cumva în grup? 

Nu, singur. 


De astă dată ochii lui ca două gămălii mă priviră cu un 
zâmbet: 

Singur spuneaţi? Şi vreţi să ajungeţi la cei trei Tetoni, 
printre siouxi şi urşi cenuşii? Pshaw! Aţi auzit vreodată ce-i 
aia un sioux sau grizzly? 

Cred că da. 

Zău, zău! Îmi daţi voie să vă întreb ce profesie aveţi? 

Writer, scriitor, sir! 

Aşa, scrieţi cărţi, vasăzică? 

Da, scriu. 

Se porni pe râs de-i săltară toate cărnurile. Ca şi altădată 
lui Sans-ear, i se părea şi lui nespus de caraghios ca tocmai 
un scriitor să se aventureze singur-singurel în cea mai 
periculoasă regiune a Munţilor Stâncoşi. 

Bine! făcu el. Înseamnă că vreţi să scrieţi o carte despre 
cei trei letoni, preaonorate master. Nu-i aşa? 

Poate. 

Şi aţi răsfoit probabil vreun album cu poze de indieni şi de 
urşi? 

Fireşte îl asigurai cât se poate de serios. 

Şi credeţi că veţi face faţă, dacă nu greşesc? 

Fără îndoială. 

Şi aveţi, pesemne, şi o flintă în învelitoarea aia? 

Exact. 

Atunci vă dau un sfat, sir! Coborâţi la prima staţie şi 
ştergeţi-o acasă! Sunteţi, ce-i drept, un vlăjgan şi jumătate, 
totuşi cred că nu ştiţi dobori o veveriţă, darămite ursul! V- 
aţi ameţit cu lecturi şi ar fi păcat ca, la tinereţea 
dumneavoastră, să vă lovească damblaua din cauza vreunui 
pisoi sălbatic. L-aţi citit, probabil, pe Cooper? 

Da. 

Am bănuit. Şi aţi ascultat poveşti despre faimoşii eroi ai 
preriei? 

Desigur făcui cu toată naivitatea. 

Despre Winnetou, Old Firehand, Old Shatterhand, despre 
Walker bondocul şi Hilbers lunganul? 


Da, da, despre toţi confirmai eu. 

Grăsunul nici nu bănuia că mă distrez cel puţin la fel ca 
dânsul. 

Deh urmă el asemenea cărţi şi istorii te dau gata, te 
molipsesc. Totul pare cât se poate de frumos şi uşor. 
Îngăduiţi-mi totuşi, master, să vă exprim sincera mea 
compătimire. Winnetou, de pildă, căpetenia apaşilor, e în 
stare să lupte cu o mie de diavoli; Old Firehand nimereşte 
dintr-un foc până şi un ţânţar din mijlocul roiului; iar Old 
Shatterhand, ce să zic, loveşte totdeauna în plin: dintr-un 
pumn îl face zob pe cel mai al dracului indian. Dacă vreunul 
din aceştia mi-ar spune că vrea să urce pe Ietoni, încă m-aş 
gândi că e foarte riscant, dar la urma urmei, nu chiar 
imposibil. Însă dumneavoastră... autor de cărţi... 

Pshaw! Unde vă e calul? 

N-am cal. 

Când mai auzi şi asta, grăsunul izbucni într-un râs 
homeric: 

Cu-u-um? N-aveţi cal şi vreţi să urcați la letoni? Aţi 
înnebunit de-a binelea, sir? 

Nu cred. Chiar dacă nu-l am deocamdată, pot să-mi 
cumpăr sau să prind unul. 

Aha! Şi unde? 

Unde-mi convine. 

Adică, vreţi să-l prindeţi cu mâinile dumneavoastră? 

De ce nu! 

Asta-i bună! Văd eu că aveţi un lasou pe umeri; însă cu 
ăsta, sir, nu prindeţi nici muşte, darămite mustangi! 

De ce? 

Păi, uitaţi-vă de ce: pentru că sunteţi ceea ce la 
dumneavoastră, în lumea veche, se cheamă vânător de 
duminică. 

Şi ce vă face să mă consideraţi astfel? 

Răspunsul e foarte simplu: sunteţi mult prea îngrijit şi 
curat. Priviţi un vânător adevărat şi faceţi comparaţie! Ce-i 
cu cizmele astea nou-nouţe, lustruite ca oglinda? Dar cu 


jambierele astea din cea mai fină piele de elan? Cămaşa e 
cusută cu meşteşug de o femeie indiancă, pălăria v-a costat 
cel puţin doisprezece dolari, iar cuțitul şi pistolul nici gând 
să fi atins vreodată pe cineva. Ştiţi să trageţi cu arma, sir? 

Da, niţeluş. La un concurs am câştigat chiar titlul de rege 
al ţintaşilor făcui eu, dându-mi oarecare aere. 

Rege al ţintaşilor? Nu cumva sunteţi german? 

Aţi ghicit. 

Da-da-da! Vasăzică, sunteţi german. Aţi tras, nu-i aşa, într- 
o pasăre de lemn şi v-au şi proclamat rege al ţintaşilor! Aşa 
sunt nemţii. E drept că şi Old Shatterhand cică ar fi neamţ, 
dar asta e o excepţie, domnule, în sfârşit, daţi-mi voie să vă 
rog ceva: căraţi-vă acasă cât mai curând. Altfel aici vă 
putrezesc oasele! 

Vedem noi...! 

Dar pe unde va fi umblând Old Shatterhand de care îmi tot 
pomeniţi? 

Cine să ştie?! Când am urcat ultima oară sus, la Fox-Ridge, 
l-am întâlnit pe faimosul Sans-ear, cu care Old Shatterhand 
se însoţise o bucată de vreme. Zicea că ar fi plecat din nou 
în Africa, prin tâmpită aia de Sahara, unde se bate, 
probabil, cu indienii aceia supranumiţi arabi. Apropo, sper 
că ştiţi de ce-i spune „Shatterhand”? Fiindcă îşi doboară 
adversarul dintr-un pumn. Nu o dată a făcut-o. Ci uitaţi-vă 
la mânuţele dumneavoastră! Gingaşe, albe, ca de 
domnişoară! Se vede imediat că ştiţi să umblaţi doar cu 
hârtia şi cu pana de gâscă. De aceea, repet sfatul, sir: 
duceţi-vă acasă, în Germania. Vestul Sălbatic nu e pentru 
cuconaşi. 

Şi cu aceasta încheie discuţia, iar eu nu-mi dădui deloc 
osteneala să o reiau. Într-o singură privinţă îi dădeam 
dreptate: vorbisem, într-adevăr, cu Sans-ear despre intenţia 
de a pleca mai târziu în Sahara. 

Trecurăm de staţia Sherman. Apoi se însera. Prima gară 
de care dădurăm cu ochii a doua zi era Rawlins. Dincolo, în 
spatele acestei localităţi, se întinde un ţinut muntos, arid, 


aproape pustiu, a cărui unică vegetaţie constă din tufe de 
artemisia. E un enorm bazin fără viaţă, fără apă, o Sahara a 
munţilor, lipsită însă de orice oază. Curând ochii încep să te 
doară din cauza albului obsedant, orbitor, solul fiind îmbibat 
cu materii alcaline. Apoi deşertul se schimbă treptat într-o 
imensitate sumbră, apăsătoare, datorită povârnişurilor 
golaşe, râpelor de piatră şi pereţilor abrupți, mâncaţi, 
sfâşiaţi de vânturi, de trăsnete şi ploi. 

În această regiune dezolantă se află staţia „Pârâul-amar”, 
deşi nici pomeneală nu e de pârâu, apa fiind adusă de la o 
distanţă de şaptezeci de mile. Şi totuşi se va naşte şi aici 
cândva o viaţă activă, poate chiar deosebit de efervescentă, 
stimulată de nesecatele rezerve de cărbuni ale acestei 
pustietăţi. 

Ne continuarăm călătoria trecând prin staţiile Carbon şi 
Green-River, ultima situată la 846 de mile vest de Omaha. 
Tristeţea peisajului dispăru; vegetaţia intra din nou în 
drepturile ei; şiragul de munţi se colora din ce în ce mai viu. 
Lăsarăm tocmai în urmă o vâlcea superbă, după care 
începea şesul întins, larg, odihnitor când, deodată, şuierul 
ascuţit al locomotivei, repetat ia scurte intervale, ne atrase 
atenţia asupra unui pericol iminent. Sărirăm cu toţii de la 
locurile noastre, frânele scrâşniră lung, roţile la fel, trenul 
se opri şi iată-ne coborând în grabă din vagon. 

Jos, ne aştepta o privelişte de coşmar. Un tren cu lucrători 
şi furaje fusese obiectul unui atac banditesc, întreaga linie 
era blocată de epavele arse, ale vagoanelor. Atacul trebuie 
să se fi produs în timpul nopţii. Railtroubler-ii demontaseră 
şinele şi trenul a deraiat şi s-a prăbuşit de pe terasamentul 
foarte înalt. Ce-a mai fost nu e greu de ghicit. N-a mai 
rămas decât scheletul de fier al trenului. După ce-au prădat 
totul, bandiții au dat foc garniturii, vagon cu vagon. În 
mormanul de cenuşă găsirăm rămăşiţele multor oameni, 
care fie că au murit la prăbuşirea trenului, fie că au fost 
omorâţi de bandiți. Părea că nimeni n-a scăpat cu viaţă. 


Noroc că ne aflam în plin şes şi că perspectiva largă îi 
îngăduise mecanicului să observe din timp pericolul; altfel, 
ne-am fi prăbuşit şi noi de pe terasament. Locomotiva se 
oprise la câţiva paşi de locul catastrofei. 

Neliniştea de care fură cuprinşi călătorii şi personalul 
trenului era fără margini. 

Unii se apucară să scormonească prin cenuşa fierbinte, 
doar-doar să mai salveze ceva. Trudă zadarnică! Nu mai 
era nimic de făcut decât să se constate situaţia şi, cu 
uneltele de care dispune orice tren american, să se 
procedeze la repararea liniei. Cât priveşte crima săvârşită, 
şeful trenului declară că n-are altceva de făcut decât să 
raporteze la prima staţie. Restul, deci şi urmărirea 
criminalilor, rămânea în sarcina unui comitet care avea să 
se formeze acolo imediat. 

În timp ce pasagerii mai scormoneau, zadarnic prin 
dărâmături, găsii că cel mai bun lucru ce-mi rămâne de 
făcut e să cercetez urmele lăsate de bandiți. Terenul era 
întins, crescut cu iarbă şi presărat pe-alocuri cu tufe... 

La vreo trei sute de paşi de locul catastrofei, iarba era 
strivită, ca şi cum ar fi stat pe ea un mare număr de oameni. 
Urmele, încă vizibile, mă dirijară spre un alt loc, unde îşi 
priponiseră caii. Examinai cu grijă terenul, ca să stabilesc 
numărul şi felul acestora, apoi îmi continuai cercetările. 

Lângă linie mă întâlnii cu grăsanul din compartiment care, 
se vede treaba, pornise şi el în control pe partea stângă a 
terasamentului. Mă privi mirat: 

Dumneavoastră, sir?! Ce căutaţi aici? 

Ceea ce orice westman ar căuta într-o asemenea situaţie: 
mă interesează urmele railtroubler-ilor. 

Ia te uită! Veţi găsi pe dracu”! Ăştia s-au grăbit să şteargă 
totul. Eu unul n-am descoperit nimic. Şi mă întreb ce-ar 
putea să descopere un greenhorn?! 

S-ar putea ca greenhorn-ul să aibă ochi mai buni ca 
dumneavoastră îl înţepai zâmbind. De ce căutaţi, de pildă, 
urmele tocmai acolo, pe stânga? Vă pretindeţi vechi 


cunoscător al savanei şi nu sesizaţi că dincoace, pe dreapta, 
terenul e mai potrivit pentru instalarea unei tabere şi 
pentru camuflaj? Păi, dincolo nu e o tufă barem! 

Hm, nu e rău. Uite că şi un scriitor poate avea uneori idei. 
Şi aţi găsit ceva? 

Da. 

Ce anume? 

Tabăra lor a fost aici, în spatele corcoduşilor, iar caii au 
fost priponiţi dincolo, după aluniş. 

Aha! la să văd şi eu. Că dumneavoastră n-aveţi cum să 
descurcaţi urmele şi să stabiliţi numărul cailor. 

Ba le-am descurcat, au fost douăzeci şi şase de cai. 

Mă măsură din nou, încă şi mai surprins, dar şi bănuitor: 

Douăzeci şi şase? Din ce aţi dedus? 

Vă asigur că nu din poziţia norilor, master! Este vorba de 
opt cai potcoviţi şi optsprezece nepotcoviţi. lar călăreţii: 
douăzeci şi trei albi şi trei indieni. Conducătorul trupei e un 
alb care şchioapătă de piciorul drept şi călăreşte un 
armăsar roib, un mustang. Şeful indian care se află cu ei 
posedă un armăsar murg şi e probabil sioux din neamul 
ogellallaşilor. 

De nedescris mutra ce o făcu de astă dată grăsunul. Mă 
privi îndelung, cu ochişorii căscaţi, de parcă i-ar fi răsărit 
dinainte o vedenie. 

All devils! exclamă el în cele din urmă. Ce aiureală-i asta, 
sir? 

Mergeţi şi controlaţi! spusei eu nepăsător. 

Dar de unde naiba ştiţi câţi anume sunt albi şi câţi roşii? 
Cum adică, să citiţi care cal e murg şi care negru, care 
călăreț şchioapătă şi cărui trib aparţin indienii? 

V-am poftit să controlaţi şi apoi se va vedea cine are ochi 
mai buni: greenhorn-ul sau dumneavoastră, westman 
experimentat. 

Well, veniţi cu mine! Auzi, ce mai greenhorn căâpos...! 

Îl urmai la oarecare distanţă, încet şi râzând în sinea mea. 


Până să ajung şi eu la locul respectiv, grăsunul se şi 
cufundase în studierea urmelor. Timp de vreo zece minute 
le cercetă cu cea mai mare atenţie. În sfârşit, veni spre 
mine şi rosti: 

Pe cuvântul meu că aveţi dreptate! Douăzeci şi şase în cap, 
dintre care optsprezece nepotcoviţi. Dar, în rest, mi-aţi 
înşirat braşoave... 

Atunci poftim, sir, să vă arăt ce braşoave poate să înşire un 
greenhorn! 

Well, sunt curios! acceptă el sigur pe sine. 

Uitaţi-vă bine la urmele cailor. Trei dintre aceştia au stat 
izolaţi şi priponiţi nu în faţă, ci curmeziş: erau deci cai 
indieni. 

Grăsunul se îndoi din şale ca să măsoare exact distanţa 
dintre copite. Pământul fiind umed, un ochi experimentat 
putea să recunoască urmele destul de uşor. 

By God, pe Dumnezeul meu, aşa-i! rosti el uluit. E vorba de 
cai indieni. 

Poftim acum la băltoacă. Aici indienii s-au spălat pe faţă, 
apoi s-au vopsit în culorile războiului. Vopselele se prepară 
era grăsime de urs. lată şi cerculeţele astea întipărite în 
noroi: aici au stat borcanele cu vopsea. Fiind cald, grăsimea 
s-a topit şi a picurat pe jos. Uite o tracă pată roşie, una 
neagră, alte două albastre! 

Exact, pe legea mea! 

Ei, nu sunt negrul, roşul şi albastrul culorile ogellallaşiior? 

Se mulţumi să aprobe din cap. Dar faţa lui, scăldată ele 
admiraţie, spunea tot ceea ce gura nu izbutea să articuleze. 
Continuai: 

Ha idem mai departe! Chiar de la început trupa s-a oprit 
lângă băltoacă. Asta se vede după urmele pline cu apă. Doi 
călăreţi s-au desprins venind mai în faţă, restul au stat 
respectuoşi în spatele lor. Înseamnă că aceştia doi erau 
şefii; s-au dus să recunoască locul. Uitaţi-vă la urmele 
cailor: unul potcovit, celălalt nu. Al doilea, după cum vedeţi, 
şi-a înfundat copitele dinapoi mai adânc decât pe cele 


dinainte, dovadă că purta în spinare un indian. În schimb, 
primul călăreț era un alb: calul său potcovit călca mai 
apăsat cu picioarele din faţă. Cunoaşteţi, probabil, diferenţa 
dintre felul de a călări al indienilor şi al albilor? 

Sir, aş vrea numai să ştiu de unde... 

Bun îi tăiai vorba să continuăm! La şase paşi mai încolo, 
caii s-au luat la harţă şi s-au încolţit reciproc. Or, după atâta 
drum obositor, numai armăsarii mai au chef să se ia la 
bătaie. Aţi înţeles? 

Dar cine vă spune că s-au bătut şi s-au muşcat, ai? 

Mai întâi, poziţia copitelor. Calul indianului a sărit asupra 
celuilalt. E limpede, nu? Şi pe urmă, uitaţi-vă la firele astea 
de păr ce le ţin în palmă. Le-am găsit adineauri, până a veni 
dumneavoastră. Patru fire cafenii smulse de calul indianului 
din coama colegului său. Dar mai încolo am găsit şi aceste 
două fire negre de la coadă. După poziţia copitelor văd totul 
foarte exact: calul indianului l-a prins pe celălalt de coamă, 
dar stăpânul l-a pus la respect, mânându-l înainte. Atunci 
celălalt, rămânând în urmă, l-a ciupit de coadă şi, după 
câţiva paşi, a lăsat să-i scape firele din bot. Calul indianului 
e, prin urmare, murg, iar al albului roib. Veniţi mai departe! 
Aici, albul a descălecat şi s-a urcat pe rambleu. Urma se mai 
vede în nisip. Observaţi că un picior călca mai apăsat decât 
celălalt. Vasăzică, unul şchioapătă. De altfel, călăreţii s-au 
dovedit cât se poate de imprudenţi. Nu şi-au dat nici cea 
mai mică osteneală să şteargă urmele. Şi în această privinţă 
sunt două ipoteze. 

Anume? 

Fie că erau grăbiţi să se distanţeze cât mai mult de 
eventualii urmăritori, lucru de care însă mă îndoiesc, având 
în vedere starea de oboseală a cailor vizibilă după urme; fie 
că prin apropiere se afla o trupă mai numeroasă ca a lor, pe 
al cărei sprijin se bizuiau, ştiindu-se, deci, în siguranţă. 
Această a doua ipoteză mi se pare mai plauzibilă, mai ales 
că trei indieni izolaţi nu s-ar fi asociat cu atâţia albi fără să 
aibă acoperire. Presupun deci că mai încolo, la nord, sunt 


numeroşi ogellallaşi către care s-au îndreptat cei douăzeci 
şi trei ele railtroubler-i... 

Omule! exclamă exasperat grăsunul. De fapt, cine sunteţi 
dumneavoastră? 

Păi v-am spus. 

Pshaw! Nu sunteţi nici greenhorn, nici scriitor, deşi cam 
aşa arătaţi, echipat şi lustruit ca de sărbătoare. Cu 
înfăţişarea asta de sclivisit s-ar părea că nu sunteţi bun 
decât să jucaţi roluri de westmeni pe scenă. Şi, totuşi, dintr- 
o sută de westmeni adevăraţi abia dacă se găseşte unul 
care să descifreze urmele cu atâta iscusinţă. Păi, mă 
credeam şi eu un cineva în domeniul ăsta şi acuma văd că 
nici nu încape comparaţie între noi. 

Şi totuşi sunt scriitor. Am cutreierat, ce-i drept, pe 
vremuri, bătrâna prerie în lung şi-n lat. Aşa se face că mă 
pricep binişor în citirea urmelor. 

Şi chiar aveţi intenţia să urcați pe munţi, pe Windriver? 

Desigur. 

Ei bine, sir, pentru aşa ceva, iertaţi-mă că vorbesc deschis, 
nu vă cred destul de priceput. Nu ajunge să citeşti urmele. 

Şi de ce credeţi că nu m-aş pricepe? 

La un asemenea drum primejdios nu porneşti pe fie ce-o fi. 
Înainte de toate, se cere să ai un cal bun. Înţelegeţi? 

Îmi fac eu rost. 

De unde? 

Ei, în orice staţie se găseşte vreun cal de vânzare, fie şi o 
mârţoagă de ham. Şi odată călare, prind eu un exemplar pe 
placul meu din vreo turmă de mustangi sălbatici. 

Dumneavoastră? Păi sunteţi călăreț de mare clasă? Ştiţi să 
îmblânziţi mustangul? Şi credeţi că-l găsiţi acolo sus? 

Uitaţi, pesemne, că acum e anotimpul când bizonii şi 
mustangii migrează spre nord. Sunt convins că până în 
Tetoni întâlnesc o turmă. 

Hm! Vasăzică, sunteţi şi călăreț. Dar cum staţi cu tragerea 
la ţintă? 

Vreţi să mă supuneţi la examen, sir? îl întrebai râzând. 


Cam aşa răspunse el serios. Am eu o intenţie. 

Aş putea să aflu care anume? 

Mai târziu! Până una alta, vreau să văd cum trageţi. 
Aduceţi puşca! 

Acest scurt intermezzo mă înveselea. I-aş fi putut dezvălui 
pur şi simplu faptul că mă numesc Old Shatterhand, dar 
preferam s-o trec sub tăcere. 

Mă dusei deci la vagon ca să-mi aduc armele înfăşurate în 
învelitoare. Pasagerii, bănuind despre ce e vorba, se 
strânseră imediat în jurul meu. Aşa sunt americanii, în 
special cei din Vest: nu scapă nici o ocazie să asiste la un 
exerciţiu de tir. 

Desfăcui învelitoarea. Grăsunul, care mă asista, făcu ochii 
mari, exclamând: 

Behold! O carabină „Henry”! Câte focuri? 

Douăzeci şi cinci. 

Mult! Grozavă armă! Pentru asta, domnule, vă invidiez. 

Prefer, totuşi, cealaltă puşcă rostii calm, scoțând la iveală 
doborâtorul de urşi. 

Pshaw! O plesnitoare de rând. Numai lustrui de ea vorbi 
cu dispreţ grăsunul. Mai multe parale face o puşcă de 
Kentucky, acoperită de rugină, sau bătrâna asta cu care mă 
ajut de obicei. 

N-aţi vrea să vedeţi inscripţia, sir? îl ispitii, arătându-i 
numele lui Henry gravat pe puşcă. 

Omul aruncă o privire şi exclamă surprins: 

Scuzaţi, sir, asta-i cu totul altceva. Asemenea puşti sunt o 
raritate în ziua de azi. Mi s-a spus că Old Shatterhand ar 
deţine una. Dar cum de-a ajuns în mâinile dumneavoastră 
un exemplar atât de preţios? Nu cumva inscripţia e 
contrafăcută? Hm, da, chiar aşa trebuie să fie, mai ales că 
puşca nici nu prea pare să fi fost folosită ca lumea. 

Să încercăm. Daţi-mi o ţintă, sir! 

Păi, încărcaţi-o mai întâi! 

Ei, aş! E încărcată gata. 

Well, atunci ochiţi păsărica de colo, din tufiş. 


E prea departe interveni unul dintre pasagerii strânşi în 
jurul nostru. 

Să vedem răspunsei flegmatic, punându-mi tacticos 
ochelarii ce-i purtam legaţi cu şnur. 

Dolofanul izbucni într-un hohot de râs: 

Ha-ha-ha-ha! Ochelari! Ia te uită cei trăsneşte prin cap 
unui scriitor: se duce în savană ca să vâneze cu ţvicărul pe 
nas! Ha-ha-ha-ha! 

Râdeau cu toţii. Eu, însă, le spusei foarte serios: 

Ce-aţi găsit de râs, domnilor? După ce stai treizeci de ani 
cu ochii în cărţi, te mai lasă niţel vederea. E un fenomen cât 
se poate de normal. Şi apoi, cred că e preferabil să 
nimereşti ţinta cu ajutorul ochelarilor decât s-o ratezi fără. 

Foarte just, sir! se veseli grăsunul. Dar ia să vă atace prin 
surprindere nişte indieni! Până să vă ştergeţi ochelarii şi să 
vi-i aşezaţi pe nas, v-ar jupui ţeasta de vreo zece ori. Vedeţi, 
nici măcar pasărea n-aţi apucat s-o loviți: a şi zburat în altă 
parte! 

Atunci să mai căutăm o ţintă spusei eu la fel de serios şi de 
calm. 

Pasărea stătuse pe o cracă la vreo două sute de paşi 
depărtare; ar fi fost deci o ţintă cât se poate de obişnuită. 
Auzii însă în sus, în văzduh, o ciocârlie şi-mi ridicai ochii 
spre ea. 

Vedeţi ciocârlia, domnilor? O dau jos. 

Imposibil, lăsaţi-vă păgubaş! vorbi bondocul. O să găuriţi 
cerul şi atâta tot. Asemenea treabă n-o izbuteşte nici Sans- 
ear sau Old Firehand. 

Mă rog, nu strică o încercare. 

Dusei puşca la ochi şi trăsei. 

A fost şi nu mai e! râse iarăşi grăsunul. S-a speriat niţel şi- 
a zburat! 

Da? Atunci urcați pe terasament ca să vedeţi la ce sunt 
buni ochelarii mei. Ciocârlia a căzut cam la optzeci de paşi 
de aici. 


Arătai în direcţia respectivă şi câţiva pasageri, dând fuga 
până acolo, aduseră într-adevăr pasărea moartă. O 
nimerisem în plin. Grăsunul se uită când la pasăre, când la 
mine, apoi exclamă: 

A reuşit, zău c-a reuşit! Şi nu cu alice, cu glonţ! 

Păi cum, aţi trage dumneavoastră cu alice la o asemenea 
distanţă, sir? îl întrebai. Pentru un westman adevărat ar fi 
pur şi simplu ruşinos. Cu alice las' să tragă copiii sau 
vânătorii de stârvuri. 

Domnule, dar aţi izbutit o performanţă cum n-am mai 
văzut în viaţa mea! se minună sincer rotofeiul. Să fie o 
întâmplare, sau... 

Mai daţi-mi o ţintă! 

Lăsaţi, sir, că vă cred. Se pare că v-aţi cam bătut joc de 
mine. Dar nu-i nimic. la veniţi un pic! 

Mă trase la o parte, până într-un loc unde urmele cailor 
erau foarte clare. Scoase din buzunar o bucată de hârtie 
tăiată în formă de copită şi o aplică pe una din urme. 

Well, aceeaşi măsură! rosti el îngândurat. Sir, vreau să vă 
întreb ceva: sunteţi absolut stăpân pe timpul 
dumneavoastră? Ţineţi neapărat să urcați chiar acum pe 
Tetoni, sau aţi fi dispus să vă abateţi în altă direcţie? 

Pot să fac orice. 

Well! Atunci ascultați: îl ştiţi cumva, după nume, pe Fred 
Walker-cel-gras? 

Da. Cică ar fi un westman de seamă, unul din cei mai 
iscusiţi cercetaşi ai munţilor. Se zice că ar vorbi câteva 
dialecte indiene. 

EI bine, sir, iată-mă: eu sunt Fred Walker! 

Ar fi trebuit să-mi închipui. Permiteţi să vă strâng mâna! 
Mă bucur nespus că ne-am întâlnit. 

Vă bucură, într-adevăr? Atunci e cazul să ne cunoaştem 
mai îndeaproape. Aflaţi, de exemplu, că aş avea o vorbuliţă 
de discutat cu un anume Haller. Acesta era în ultima vreme 
capul unor tâlhari de codru şi hoţi de cai, ca să nu vorbim 
de ce mai are pe conştiinţă din anii trecuţi. Acum a pătruns 


cu banda lui în Vest şi eu îi calc pe urme. Hârtia asta e 
tăiată exact pe măsura copitelor dinapoi ale calului său. Şi 
uite că se potriveşte. Or, având în vedere faptul că Haller e 
şchiop de piciorul drept, simt că el e şeful railtroubler-ilor 
de aici. 

Haller? Şi mai cum? 

Sam, Samuel. Dar îşi ia mereu alte nume. 

Samuel Haller? Păi de ăsta am mai auzit. Nu cumva e 
vorba de contabilul lui Rellow, marele petrolist? Cel care a 
dispărut într-o zi uşurându-l pe patron de o serioasă sumă 
de bani? 

Exact. L-a convins pe casier să golească seiful şi s-o 
şteargă împreună cu el. Apoi l-a împuşcat. Urmărit de 
poliţie, a mai ucis şi doi sergenţi în momentul când erau să-l 
prindă. Au pus mâna pe ella New Orleans, când dădea să 
se îmbarce, dar a reuşit să scape şi atunci, omorându-l pe 
paznicul închisorii. Pe urmă a fugit în Vest. Altceva nu avea 
ce să mai facă: i se confiscase toată averea adunată prin jaf. 
De atunci o ţine numai în fărădelegi şi ar fi timpul să-l 
punem în sfârşit cu botul pe labe. 

Vreţi să-l prindeţi? 

Trebuie să-l prind, mort sau viu. 

Aveţi o răfuială personală cu el? Cobori o clipă privirea şi 
apoi răspunse: 

Nu-mi place subiectul, sir. Poate am să vă istorisesc mai 
târziu, după ce ne vom fi cunoscut îndeaproape, ceea ce, de 
altfel, sper că se va întâmpla. E o ciudată coincidenţă că m- 
am suit tocmai în acest tren. Şi, totuşi, în ce priveşte urma 
lui Haller, aş fi căutat-o mult şi bine dacă nu eraţi 
dumneavoastră să-mi atrageţi atenţia. Că şeful bandei de 
aici şchiopătează şi călăreşte pe un armăsar roib, astea nu 
le-aş fi ghicit niciodată. Or, aceste detalii sunt de cel mai 
mare preţ. Eu unul mă lipsesc de tren şi plec în urmărirea 
lui Haller. Mă însoţiţi, sir? 

Eu? Un greenhorn? zâmbii cu tâlc. 


Pshaw! Nu trebuie să mi-o luaţi în nume de rău. 
Înfăţişarea dumneavoastră aduce a bărbat de salon, 
nicidecum a westman. De când lumea n-am văzut om să-şi 
aşeze ţvicărul pe nas în plină prerie ca să împuşte pasărea 
din zbor. Şi uite că m-am înşelat. Vă cer scuze. Hai să ne 
lămurim, sir: veniţi cu mine? 

Hm! N-ar fi mai bine să vă alăturaţi oamenilor care vor 
sosi din staţiile învecinate ca s-o ia pe urmele bandei? 

Nu. Mie să nu-mi vorbiţi de asemenea urmăriri, în cazul 
nostru un singur westman face mai mult decât un întreg 
popor de gură-cască. Pe de altă parte, vă spun deschis şi vă 
avertizez că nu e deloc lipsit de primejdii să te ţii după 
aceşti bandiți. Viaţa îţi atârnă de un fir de păr. Dar pentru 
un om ca dumneavoastră care, după cum văd, caută 
aventura, prilejul e cât se poate de atrăgător. 

Asta e adevărat. Numai că mie nu-mi place să mă amestec 
în treburile altora. Acest Samuel Haller mi-e cu totul 
indiferent. Şi pe urmă, nici nu ştiu dacă tocmai eu sunt 
omul potrivit pentru dumneavoastră. 

Ochişorii lui îmi aruncară o privire isteaţă: 

Poate vreţi să spuneţi invers, că eu n-aş fi omul potrivit? 
Oricum, în privinţa dumneavoastră să nu vă faceţi griji. 
Walker-cel-gras nu se întovărăşeşte tam-nesam cu primul 
ins ce-i iese în cale. Vă asigur că nu. Mie îmi place să umblu 
singur şi dacă-mi iau odată un tovarăş de drum, apoi acela 
cred că-i om de nădejde, nu târâie-brâu. Limpede? 

Aici ne asemănăm amândoi. Şi eu prefer să mă descurc cu 
propriile forţe. Nu poţi să fii niciodată destul de precaut în 
alegerea unui tovarăş. Dai de câte unul cu înfăţişare de om 
onest, te culci seara lângă el şi dimineaţa, vorba ceea, te 
trezeşti mort, în timp ce dumnealui pleacă vesel mai 
departe. 

Zounds! Mă luaţi cumva drept un astfel de ticălos, sir? 

Nicidecum! Ştiu că sunteţi un om de treabă, v-o citesc în 
ochi. Ba chiar mai mult: faceţi parte din tagma agenţilor 
secreţi şi acolo ticăloşii n-au ce căuta. 


Grăsunul tresări, şi făcu feţe-feţe. 

Sir! exclamă el. Ce vă trece prin cap? 

Fiţi calm, master Walker! E drept că nu aduceţi nici pe 
departe cu tipul poliţistului, dar poate că tocmai de aceea 
sunteţi apreciat ca detectiv. M-aţi luat drept un naiv şi un 
credul. Eu, însă, v-am recunoscut imediat. Pe viitor să fiţi 
mai prudent. Dacă s-ar răspândi ştirea că Walker-cel-gras e 
de fapt un agent al poliţiei trimis în Vest ca să-i facă 
inofensivi pe anumiţi „gentlemeni”, apoi vi s-ar înfunda cât 
de curând. 

Sunteţi complet greşit, sir încercă el să nege. 

Nu vă mai ascundeţi după deget. Propunerea 
dumneavoastră mă atrage şi v-aş însoţi bucuros ca să le 
tăiem ghearele acestor railtroubler-i. Nu primejdia mă 
reţine. În fond aici, în prerie, unul ca noi nu e nicăieri sigur 
pe viaţa lui. Dacă ezit, e doar pentru faptul că vă jucaţi cu 
mine de-a v-aţi ascunselea. Întovărăşindu-mă cu cineva 
trebuie să ştiu cine şi ce fel e omul. 

Privi o vreme în pământ, îngândurat. Apoi îşi înălţă capul şi 
rosti ferm: 

Bine, sir, am să vă pun la curent în legătură cu persoana 
mea. Nu ştiu cum, dar în ciuda faptului că arătaţi ca un 
erou de operetă, reuşiţi să inspirați încredere chiar şi unui 
westman sadea. V-am tot studiat în tren şi mărturisesc că- 
mi place felul dumneavoastră de a fi. Eu unul sunt de obicei 
cam ursuz, dar în compania dumneavoastră m-aş simţi bine. 
De aceea vreau să vă vorbesc deschis. Da, fac parte din 
corpul de detectivi particulari ai doctorului Sumter din 
Saint-Louis. Misiunea mea e să cutreier codrii străvechi în 
urmărirea răufăcătorilor. Bineînţeles că nu duc o viaţă 
uşoară. Lucrez însă cu pasiune şi cu zel. De ce? Asta v-o 
spun cu altă ocazie, când va fi vreme de taifas. E o poveste 
tragică. Şi acum, sir, mă însoţiţi? 

Da, master Walker! Iată mâna. Să fim tovarăşi devotați şi 
să împărţim pe din două toate necazurile şi primejdiile. 

Omul se lumină la chip, bătu palma şi întări: 


Aţi vorbit frumos, sir! Vă mulţumesc. Sper să ne împăcăm 
ca fraţii. Şi mai lăsaţi-o încolo cu „master Walker”! Spuneţi- 
mi Fred. Scurt şi cuprinzător. Voi şti că de mine-i vorba. 
Dumneavoastră cum vă spune? 

Îi spusei numele meu de acasă şi adăugai: 

Spune-mi simplu Charlie, atât. Ei şi acum iată că linia a 
fost reparată. Lumea o să urce în tren. 

Bine, mă duc s-o scot afară pe Victory. Să nu te sperii la 
vederea ei. Arată de zici ce-i aia, dar e o iapă cu mari 
calităţi. Mă poartă în spinare de doisprezece ani şi n-aş da-o 
pe cel mai nobil cal de curse. Ai lăsat ceva în vagon? 

Nu. Stai puţin, Fred: să le spunem oare oamenilor ce scop 
urmărim? 

Nimic! Cu cât se va şti mai puţin despre noi, cu atâta vom 
fi mai în siguranţă. 

Se duse la primul vagon în care călătorea iapa şi rugă să i 
se deschidă. Configuraţia terenului nu permitea deloc 
debarcarea unui cal, nici vreo instalaţie mecanică nu exista. 
Dar lucrurile se desfăşurară în chip cu totul neaşteptat. 

Victory, come on! 

La îndemnul lui Fred, iapa îşi iţi mai întâi capul, cercetă 
terenul de dedesubt, medita o clipă cu ambele urechi aduse 
pe spate şi, dintr-un salt acrobatic, ateriză pe terasament. 
Toţi cei de faţă izbucniră în aplauze. Iapa, ca şi când ar fi 
înţeles că ea e obiectul admiraţiei, îşi flutură a mulţumire 
coada şi necheză politicos. 

Aparent, calul acesta nu-şi justifica deloc numele de 
„Victory”, adică izbândă. Era un roib sfrijit, cu picioare de 
cocostârc şi numărând pe puţin douăzeci de ani. Timpul mai 
că-i mâncase toată coama, iar din coadă abia de-i lăsase 
câteva fire. La urechi semăna cu un iepure uriaş. Şi, totuşi, 
animalul îmi impuse respect, mai ales când îl văzui zvârlind 
şi dând să-l muşte pe un pasager ce se apropiase prea mult. 
După cum veţi fi remarcat, Victory părea o copie fidelă a 
bătrânei Tony, iapa lui Sans-ear. Acum aştepta cu şaua în 
spinare şi frământând zăbalele între dinţi. 


Fără să spună o vorbă, Fred încalecă şi calul sări de pe 
terasament. De altfel, pasagerii nici nu se mai sinchisiră de 
persoana noastră. Nu aveau nimic comun cu noi, şi puţin le 
păsa că părăseam trenul. Ajuns jos, Walker mi se adresă: 

Vezi, Charlie, ce bine-ar fi fost să ai şi dumneata un cal? 

Las” că-mi fac eu rost cât de repede. Îl prind cu ajutorul 
iepei dumitale. 

Nu zău? Poate că ţi-l prind eu, că Victory, s-o ştii de la 
mine, nu te rabdă nicicum în spinare. Sunt singurul călăreț 
pe care-l acceptă. 

Asta rămâne de văzut. 

Te asigur că nu exagerez. Altminteri, ţi-ar fi şi dumitale 
mai uşor, am călări cu schimbul. Aşa însă, eşti osândit să 
mergi pe jos până întâlnim o turmă de mustangi. Proastă 
afacere! O să ne mişcăm încet de tot. Pierdem timpul de 
pomană! Ei, uite că urcă lumea, pleacă trenul. 

Într-adevăr, locomotiva strănută bufnind aburii afară şi 
trenul, urnindu-se greoi, porni spre vest. După câteva clipe 
dispăru din ochii noştri. 

Atârnă-ţi puşca aia mare de şa mă îndemnă Walker. 

Mulţumesc, Fred. Un vânător adevărat nu se desparte 
nicicând de arma lui. Haidem! 

Am s-o ţin la pas. 

Las-o să meargă cum îi place. Eu ştiu să alerg, sunt 
rezistent... 

Înaintând astfel pe urmele bandiţilor, ajunserăm după- 
amiază într-o regiune deluroasă şi destul de bogat 
împădurită. Drumul urca în pantă pe lângă un râuleţ cu 
malul în parte nisipos, în parte acoperit de iarbă fragedă în 
care copitele cailor se imprimaseră foarte clar. Aici 
împuşcai după-amiază un urs spălător, gras, dolofan, care 
ne făgăduia o cină bogată. Apoi, la lăsarea nopţii, 
poposirăm într-o mică peşteră, bine ascunsă de desiş. Fără 
teamă de a fi observați, aprinserăm focul şi puserăm carnea 
la fript. Simţindu-ne în cea mai deplină siguranţă, 


renunţarăm la gardă şi, după ce Fred se îngriji de calul său, 
ne aşternurăm somnului. 

În zori plecarăm iar la drum, pentru ca după-amiază să 
dăm de locul unde bandiții făcuseră popas cu o noapte în 
urmă. Încinseseră acolo câteva focuri, de parcă nici nu le-ar 
fi păsat de vreo urmărire. Către ocară călăream prin prerie 
paralel cu pârâul amintit. Apoi ne oprirăm la un cot de 
pădure. Bandiţii se aflau la aproximativ o zi călare înaintea 
noastră şi nimic nu vădea prezenţa vreunui alt călăreț... 

Când, deodată, tresărirăm amândoi. Înaintea noastră un 
indian tocmai cârmea de după cotul pădurii. Venea călare 
pe un murg şi ducea de frâu încă un cal încărcat cu poveri. 

Cum ne zări, cum alunecă fulgerător la pământ, pitulându- 
se îndărătul calului şi aţintindu-şi puşca spre noi. Totul se 
petrecu atât de repede, încât nu-l văzurăm decât o clipită. 

La rândul lui, Fred sărise cu aceeaşi iuţeală din şa, 
adăpostindu-se în spatele lui Victory. Eu însă o zbughii şi mă 
ascunsei în dosul unui fag uriaş. Chiar atunci fulgeră puşca 
indianului şi glonţul, şuierând, pătrunse în trunchiul fagului. 
O zecime de secundă mai devreme şi m-ar fi nimerit. Omul 
îşi dăduse probabil seama că eram mai primejdios decât 
Fred pentru că, la adăpostul copacilor, puteam să mă 
strecor şi să-l împuşc pe la spate. 

Ei bine, până în momentul când auzii împuşcătura îmi 
ţinusem arma gata de ripostă; acuma însă o lăsai în jos. De 
ce? 

Orice westman ştie că puştile îşi au fiecare glasul ei 
aparte. Desigur, nu e uşor să identifici în acest fel două 
puşti diferite, dar viaţa în prerie îţi ascute până într-atât 
simţurile, încât, după ce ai auzit de mâi multe ori aceeaşi 
armă, îi desluşeşti glasul dintr-o sută. Aşa se face că unii 
vânători, după ani de despărţire, se recunosc imediat numai 
după sunetul puştilor. 

Şi tot aşa se petrecură lucrurile acum. Arma indianului îmi 
era cât se poate de cunoscută şi n-o uitam nicicând. De 
multă vreme nu-i mai auzisem timbrul ascuţit şi sonor, dar îl 


recunoscui într-o fracțiune de secundă. Era puşca lui 
Winnetou, vestitul conducător al apaşilor, dascălul şi 
prietenul meu în cele mai grele împrejurări ale vieţii, pe 
când înfruntam sălbăticia codrilor şi a savanei. Dar să fi fost 
chiar el, sau poate puşca lui încăpuse în alte mâini? Pitulat 
pe după copac, strigai în idiomul apaşilor: 

Toselkita, shi shtece nu trage, sunt prietenul tău! 

To tiatsa t? ti. Ni peniyil nu te cunosc. leşi la vedere. 

Ni Winnetou, natan shis inte eşti Winnetou, căpetenia 
apaşilor? întrebai ca să mă asigur că nu greşesc. 

Ha-au eu sunt! veni răspunsul. 

Îmi părăsii în grabă adăpostul şi alergai spre Winnetou. 

Charlie! exclamă el în culmea bucuriei. 

Îşi desfăcu larg braţele şi mă strânse la pieptul lui. 

Charlie, şi steke, şi ntva-va Charlie, prietenul meu, fratele 
meu! rosti el lăcrimând de fericire. şi inta ni inta, şi ici ni ici 
ochiul meu e ochiul tău, inima mea e inima ta! 

Mişcat de această absolut neaşteptată revedere, mă 
pomenii şi eu cu ochii scăldaţi în lacrimi. Nu mi-aş fi putut 
dori mai mare noroc decât să-l întâlnesc aici pe bunul meu 
prieten. Winnetou mă privi îndelung şi cu dragoste, mă mai 
îmbrăţişa de câteva ori, până ce-şi aminti că nu eram 
singuri. 

Ti ti ute cine e omul acesta? se interesă el, arătând spre 
Walker. 

Aguan ute nşo, şi steke ni steke e un om bun, mi-e prieten, 
aşadar ţi-e prieten şi ţie. 

Ni tenlye aguan cum îl cheamă? 

The thick Walker Walker-cel-gras îi comunicai porecla 
englezească a lui Fred. 

Winnetou îi întinse mâna şi-l salută în felul său: 

Prietenul fratelui meu mi-e prieten şi mie! Cât pe ce să ne 
omorâm unii pe alţii. Noroc că Charlie m-a recunoscut după 
glasul puştii, cum de altfel l-aş fi recunoscut şi eu. Ce caută 
fraţii mei aici? 


Umblăm după nişte răufăcători ale căror urme se văd jos 
în iarbă. 

Le-am descoperit abia nu de mult. Eu vin de la răsărit şi 
m-am ţinut mereu lângă apă. Ce fel de oameni sunt aceia? 

Nişte albi şi câţiva ogellallaşi. 

Winnetou încruntă sprâncenele. Îşi sprijini mâna pe 
tomahawkul sclipitor atârnat la brâu şi rosti: 

Fiii ogellallaşilor sunt ca broaştele râioase. Cum vor ieşi la 
lumină am să-i strivesc. Se poate să merg şi eu cu fratele 
meu Charlie, să-i văd pe ogellallaşi? 

Nici că aş fi visat o propunere mai plăcută. Winnetou 
printre noi făcea cât douăzeci de westmeni. Bănuisem eu 
că, după o atât de lungă despărţire, nu mă va părăsi 
imediat, totuşi gestul lui atât de spontan dovedea că însăşi 
acţiunea noastră îl interesează. Îi răspunsei: 

Marea căpetenie a apaşilor ne-a ieşit în drum ca raza 
soarelui în dimineţile reci. Tomahawkurile noastre să se 
unească. 

Mâna şi viaţa mea vor fi una cu ale voastre. Howgh! 

În ce-l priveşte pe grăsanul de Fred, i se citea pe faţă cât 
de mult îl covârşise apariţia lui Winnetou. De altfel, oricine 
în locul lui ar fi fost la fel de impresionat. Winnetou era, 
într-adevăr, un bărbat splendid. Arăta cum îl ştiam 
dintotdeauna, îngrijit, mândru, suplu şi măreț, figură de 
erou în toată puterea cuvântului. 

Ceea ce îl surprindea îndeosebi pe Walker era faptul că 
indianul acesta strălucea pur şi simplu de curăţenie, că pe 
hainele lui în zadar ai fi căutat o pată cât de mică. Ochişorii 
lui Fred se plimbau atât de curioşi de la mine la Winnetou şi 
invers, încât nu-mi fu greu să ghicesc paralela ce o trăgea 
între noi. 

Fraţii mei să ia loc, să fumăm pipa păcii! ne invită apaşul. 

Se aşeză în iarbă, băgă mâna în cingătoare şi, scoțând 
dintr-o pungă tutun amestecat cu frunze de cânepă 
sălbatică, îşi umplu pipa împodobită cu pene. Ne aşezarăm 
şi noi alături. Ceremonia cu calumetul era inevitabilă, ea 


pecetluind legământul nostru, fără de care Winnetou nici 
nu s-ar fi interesat măcar de planul ce-l urmăream. 

După ce dădu foc pipei, se ridică şi suflă o gură de fum 
spre cer şi una spre pământ. Se înclină apoi către cele şase 
direcţii, suflând ele fiecare dată câte un fum. După care se 
aşeză la loc şi-mi întinse pipa: 

Marele Spirit îmi ascultă jurământul: fraţii mei sunt una cu 
mine şi eu sunt una cu ei. Suntem prieteni! 

Luând calumetul, mă ridicai în picioare, suflai cele şase 
fumuri şi rostii: 

Marele Manitu, căruia ne închinăm, stăpâneşte pământul 
şi stelele. El e părintele meu ca şi al tău. Suntem fraţi şi ne 
vom ajuta la orice greutate. Pipa păcii a înnoit legământul 
nostru! 

Îi trecui pipa lui Fred care, ca şi noi, suflă câte un fum în 
cele şase direcţii. Apoi jură: 

Ochii mei îl văd pe vestitul Winnetou, pe cel mai de seamă 
conducător al mescalerilor, mimbrenilor şi apaşilor. 
Trăgând din pipa lui, mă leg să-i fiu frate. Prietenii lui sunt 
şi prietenii mei, duşmanii lui sunt şi duşmanii mei. Fie ca 
legământul nostru să dureze veşnic. 

Luând iarăşi loc, îi restituii apaşului pipa, din care acesta 
continuă apoi să fumeze. Datina împlinită, ne puteam aşeza 
la sfat. 

Dragul meu frate Charlie binevoiască a-mi spune prin câte 
a trecut de când ne-am văzut ultima oară şi cum de-a ajuns 
pe urmele ogellallaşilor mă pofti Winnetou. 

Îi satisfăcui dorinţa, relatându-i totul foarte pe scurt. 
Amănuntele întâmplărilor trăite între timp puteam să i le 
povestesc mai târziu. Încheind, îl rugai la rândul meu: 

Şi acum, fratele Winnetou să-mi spună şi mie ce-a mai 
făcut de la despărţirea noastră. Cum de umblă atât de 
departe de wigwamul strămoşilor săi, tocmai aici, pe 
meleagurile unde vânează siouxii? 

Winnetou trase îndelung şi gânditor din calumet, apoi 
vorbi: 


Furtuna prăvăleşte la pământ apa norilor, iar soarele o 
înalţă iarăşi spre cer. Aşa se întâmplă şi cu viaţa omului. 
Zilele vin şi trec. Ce să spună Winnetou despre zorii care s- 
au dus? O căpetenie a siouxilor-dakota m-a jignit. L-am 
urmărit pe nemernic şi i-am luat scalpul. Atunci oamenii lui 
s-au luat după mine. Eu însă am şters toate urmele, m-am 
furişat înapoi în wigwam-urile lor şi mi-am luat de acolo 
semnele izbânzii. Iată, le-am încărcat chiar pe calul 
căpeteniei! 

În puţine şi modeste cuvinte, Winnetou ne relata de fapt o 
acţiune dintre cele mai temerare, pentru istorisirea căreia 
un altul ar fi consumat ore întregi. Dar aşa îi era felul. Îl 
urmărise pe duşman luni de-a rândul, din sud de la malul lui 
Rio Grande până sus la Milk-River, în nordul Statelor Unite; 
străbătuse păduri virgine şi prerii nemărginite până să-l 
ajungă pe vrăjmaş şi să-l doboare în luptă; cutezase apoi să 
intre chiar în tabăra inamică şi să smulgă de acolo 
preţioasele trofee. Realizase un tur de forţă de care numai 
un om ca dânsul era capabil. Şi totuşi cu câtă discreţie 
vorbea! 

Fraţii mei trecu el la alt subiect vor să-i urmărească pe 
ogellallaşi şi pe oamenii albi numiţi railtroublers. Pentru 
asta e nevoie de cai buni. N-ai dori, frate Charlie, să te urci 
pe calul acesta al siouxului-dakota? E dresat de minune, iar 
tu l-ai stăpâni mai bine ca oricare altă faţă palidă. 

Winnetou îmi mai dăduse cândva un mustang admirabil, 
îmi venea deci greu să accept şi acest dar: 

Cu îngăduinţa fratelui meu am să prind mai bine un 
mustang. Calul siouxului trebuie să ducă povara. 

Clătină din cap şi rosti stăruitor: 

De ce uiţi, dragă Şarli, că tot ce-ialmeu e şialtău? De ce 
să-ţi iroseşti timpul cu prinderea unui cal şi pe deasupra să 
te mai şi zărească ogellallaşii? Crezi că Winnetou va căra 
după sine povara asta când e vorba să-i urmărească pe 
duşmani? El o va îngropa şi calul va fi liber. Howgh! 


Nu era cazul să mă mai opun. Acceptai darul. De altfel, 
calul îmi cucerise dintru început admiraţia. Era negru ca 
pana corbului, bine legat, zvelt şi totuşi puternic, vânjos. 
Numai gândul că ai să-l încaleci îţi provoca o adevărată 
plăcere. Coama deasă îi atârna până la piept, coada mai că 
atingea pământul. Nările îi scânteiau de roşeaţă, fapt foarte 
prețuit la indieni. lar în ochii lui mari, focoşi, se citea totuşi 
un fel de calm şi cumpătare care anunțau că te poţi bizui pe 
el, cu condiţia să fii călăreț priceput. 

Dar şaua? observă Fred. Doar n-ai să încaleci pe samar! 

Asta-i floare la ureche ripostai eu. N-ai văzut cum 
transformă indienii samarul în şa sau cum westman-ul 
îndemânatic îşi încropeşte la iuţeală o şa destul de bună din 
pielea vreunui vânat abia răpus? Rabdă până mâine şi ai să 
mă invidiezi! 

Apaşul încuviinţă din cap şi zise: 

Nu departe de aici, lângă apă, Winnetou a văzut urme 
proaspete de lup. E un lup mare de tot. Până în seară îi vom 
lua pielea şi coastele şi o să meşterim o şa cumsecade. Au 
fraţii mei merinde? 

La răspunsul meu afirmativ, Winnetou continuă: 

Atunci veniţi! Punem mâna pe lup şi ne căutăm apoi un loc 
de popas. Acolo am să îngrop lucrurile luate de la siouxii- 
dakota, iar mâine în zori pornim pe urmele bandiţilor. 
Nemernicii aceştia au sfărâmat carele trase de calul de foc, 
au jefuit, au ars şi au ucis pe mulţi dintre fraţii lor albi. 
Marele Spirit e supărat pe faptele lor şi o să ni-i dea pe 
mână. După legile savanei, asemenea mişei trebuiesc 
omorâţi. 

Astfel părăsirăm acest loc al revederii noastre pe cât de 
neprevăzute, pe atât de fericite. 

Curând găsirăm vizuina lupului şi-l împuşcarăm. Era din 
acel soi de lupi cărora indienii le spun coioţi. După puţin, 
aşezaţi lângă foc, ne apucarăm să confecţionăm şaua. 

Dimineaţa Winnetou îşi îngropa trofeele constând din 
arme indiene şi pungi cu „medicamente”, însemnarăm locul 


ca să-l putem găsi mai târziu şi pornirăm pe urmele 
bandiţilor. Aceştia ar fi făcut, desigur, mult haz aflând că 
trei inşi, mari şi laţi, se aventurau să înfrunte liota lor atât 
de numeroasă... 

Capitolul VI Helldorf-Settlement. 

Chiar dintru început „corbul” meu se arătă a fi un cal 
minunat. Orice alt călăreț, neiniţiat în dresura indiană, ar fi 
fost zvârlit imediat din şa. Pe mine însă calul mă respectă 
din prima clipă, ceea ce făcu să cresc totodată în stima 
grăsanului de Fred. Acesta mă iscodea din când în când cu 
priviri ciudate. Îi dăduse de gândit probabil simpatia ce-mi 
arăta Winnetou. În mintea lui această caldă prietenie dintre 
gloriosul apaş şi un vânător oarecare luase proporţiile unui 
mister. 

Victory, bătrâna iapă a lui Fred, se ţinea şi ea bine, încât 
înaintam într-un tempo destul de rapid. Către prânz, 
ajunserăm la ultimul loc de popas al bandiţilor. Nu ne mai 
despărţea de ei decât o jumătate de zi. 

Aici urmele se abăteau de la râuleţul amintit către o vale 
prin care curgea un alt pârâu. Din ce în ce mai atent, 
Winnetou scruta mereu pădurea prelinsă de pe înălțimile 
laterale până în inima văii. În cele din urmă opri şi, cum eu 
călăream îndărătul lui, mi se adresă, întorcând capul: 

Iuf! Ce crede fratele meu Charlie despre drumul acesta? 

Duce în sus, pe creastă. 

Şi apoi? 

S-ar putea ca dincolo, după povârniş, bandiții să fi ajuns la 
ţinta lor. 

Ce ţintă? 

Păşunile ogellallaşilor. 

Winnetou aprobă printr-o mişcare scurtă a capului şi rosti: 

Fratele meu Charlie vede şi acum ca vulturul şi simte ca 
vulpea. Aşa e cum a spus! 

Îşi îndemnă calul şi porni prevăzător înainte. 

N-am înţeles, Ce-i cu păşunile ogellallaşilor? se interesă 
Fred. 


Ţi-am mai spus eu că trei indieni nu se întovărăşesc în mod 
normal cu o întreagă bandă de albi. În Vestul Sălbatic 
indienii sunt incomparabil mai mulţi decât albii şi nu văd de 
ce în acest caz raportul s-ar inversa. 

Pshaw! Nu pricep, Charlie. 

Omule, cei trei ogellallaşi au fost trimişi să-i călăuzească şi 
să-i supravegheze pe bandiți. Asta e. 

Cum adică? Cine i-a trimis? 

Nu mi-o lua în nume de rău, dragă Fred, dar astăzi rolurile 
par să se fi schimbat. S-ar părea că trebuie să te consider 
eu greenhorn. 

Na-na! 

Crezi că vreo douăzeci şi ceva de păcătoşi pot juca aici 
cum le place fără să-i dibuiască indienii? 

Desigur că nu. 

Şi atunci, ce le rămâne de făcut? 

Hm, da! Să se pună sub protecţia pieilor-roşii. 

Exact. Şi pieile-roşii. Îi vor ajuta din pură generozitate? 

Ba nu. Vor cere plată. 

Ce fel? 

O parte din pradă, fireşte. 

Bun. Acum înţelegi ce discutam adineauri cu Winnetou? 

Aha, vasăzică asta e! Bandiţii au jefuit trenul, iar cei trei 
ogellallaşi îi însoțesc şi-i conduc la ai lor ca să-şi achite 
datoria. 

Da sau nu. Sigur e însă un lucru: onorabilii noştri fraţi albi 
se vor întâlni în curând cu o mare trupă de ogellallaşi. Ţi-am 
mai spus-o asta când ne aflam la calea ferată. 

Mă întreb ce planuri vor mai fi având? 

Bănuiesc eu ceva. 

Aş! De unde să ştii ce urmăresc nişte oameni pe care nici 
nu i-ai văzut la faţa? Ga să fiu sincer, Charlie, azi-dimineaţă 
ai reuşit să creşti oarecum în ochii mei, dar ca să te cred şi 
proroc ar fi prea mult! 

Vom vedea. În orice caz, eu am trăit destul printre indieni 
şi le cunosc obiceiul. Ascultă: Ştii care-i cea mai bună 


metodă ca să ghiceşti intenţiile cuiva? 

Ei? 

Te transpui exact în caracterul şi în situaţia lui. Vrei să mă 
fac forte şi să dezleg taina ce ne interesează? 

Aş fi tare curios. 

Bine. Cui crezi că a raportat mai întâi şeful trenului nostru 
despre catastrofa constatată pe traseu? 

Celei mai apropiate staţii, desigur. 

Aşadar, de acolo vor fi fost trimişi oameni ca să cerceteze 
împrejurările în care s-a întâmplat catastrofa şi să-i 
urmărească pe făptaşi. Nu? 

Fără îndoială. 

Dar în felul acesta, oamenii plecând, staţia rămâne fără 
apărare şi un atac asupra ei n-ar prezenta prea multe 
riscuri. 

Egad! Aşa e! Acuma ghicesc şi eu ce-ţi umblă prin cap. 

Ei, după cum ştii, gările au aici încă un caracter 
provizoriu. Să ne întrebăm deci care anume staţie poate 
dispune de atâţia oameni încât să alcătuiască un 
detaşament. Pe mine mă duce gândul la Echo-Cannon. 

Se poate, Charlie. În orice caz, bandiții vor fi bănuind că 
staţia a rămas fără apărare. 

Judecând după faptul că sunt porniţi pe război, putem 
trage concluzia că siouxii nu vor sta deloc cu mâinile în sân. 
Aproape sigur că vor ataca staţia Echo-Cannon. Dar ia 
uitaţi-vă, am ajuns la izvoarele pârâului. De acum încolo 
urcăm pieptiş; nu mai e timp de palavre. 

Urcam pe sub arbori uriaşi. Terenul accidentat ne solicita 
multă atenţie. Sus se făcea un podiş. De aci ne lăsarăm iar 
în vale, către un curs de apă ce călătorea spre est. 

Acolo poposiră bandiții la prânz, cotind apoi o dată cu 
pârâul către miazănoapte. 

Trecurăm câteva râpe şi văiugi. Urmele, din ce în ce mai 
proaspete, ne îndemnau la mare vigilenţă. 

În sfârşit, către seară, după ce atinserăm greabănul unei 
culmi şi eram gata să coborâm de cealaltă parte, Winnetou 


care călărea în frunte trase brusc de frâu. 

Iluf! făcu el, repezindu-şi braţul înainte. 

Ne strunirăm şi noi caii, privind în direcţia respectivă. 

La dreapta noastră, jos de tot, se întindea o mică păşune 
pe care o puteai înconjura în cel mult o oră. Păşune lină, 
bogată în ierburi dese. Se înălţau acolo o mulţime de 
corturi indiene. Printre, corturi domnea o vie animaţie. Caii 
păşteau în voie, deşeuaţi. Sumedenie de oameni trebăluiau 
peste tot. Scheletele câtorva bivoli odihneau la o margine a 
taberei, iar pe funiile întinse atârnau hartane de carne pusă 
la uscat. 

Ogellallaşi! constată Fred. 

Ei, vezi că am avut dreptate? 

Treizeci şi două de corturi! preciză el. 

Winnetou măsură atent valea şi adăugă: 

Naki gutesnontin nagoiva două sute de războinici. 

Dar mai sunt şi albi pe-aici observai eu. la să numărăm 
caii; aşa ne lămurim mai precis. 

Puteam cuprinde cu ochii întreaga tabără. Erau două sute 
cinci cai. Dacă ogellallaşii ar fi avut de gând să plece de aici 
la vânătoare, atunci şi-ar fi pregătit desigur mai serioase 
provizii de carne. Şi apoi, n-ar fi ales tocmai acest ţinut 
destul de sărac în bizoni. Era vorba deci de altceva, şi 
anume o operaţie de război. Dovadă şi scuturile. La 
vânătoare scutul mai mult te împiedică decât te ajută. 

Oarecum izolat de celelalte se înălța un cort mai mare, cu 
pene de vultur prinse în vârf, ceea ce însemna că aparţine 
căpeteniilor. 

Ce crede fratele meu Charlie? mă consultă Winnetou. Oare 
broaştele astea vor mai zăbovi mult aici? 

Cred că nu. 

Şi din ce deduci asta, Charlie? se interesă Fred. E o 
problemă ce nu se rezolvă cât ai bate din palme şi, în 
acelaşi timp, e mult prea serioasă ca s-o tratăm aşa uşurel. 

Uită-te la scheletele bivolilor şi ai să găseşti răspunsul, 
dragă Fred! 


Şi ce-i cu ele? 

Ciolanele sunt albe, vasăzică au stat la soare pe puţin 
patru-cinci zile. Înseamnă că şi carnea trebuie să se fi uscat 
binişor. Nu-i aşa? 

Fireşte. 

Deci, pieile-roşii sunt gata de drum. Ori crezi că se vor mai 
întinde la câte o partidă de şah sau de dame? 

Mă cam iei peste picior, stimate sir! Eu însă n-am vrut 
decât să te pun la încercare. Aha, uite că a ieşit unul din 
cort! Cine să fie? 

Winnetou îşi vâri mâna în buzunar şi scoase... un ochean, 
în mâinile unui indian instrumentul acesta era într-adevăr o 
raritate. Fred îl privi surprins. Şeful apaşilor îşi cumpărase 
ocheanul cu ocazia vizitelor sale prin oraşele din est, îl 
reglă şi se apucă să-l studieze pe indianul care ieşise din 
cort. Apoi mi-l întinse mie. O umbră de scârbă şi mânie 
trecu pe chipul său. 

Mincinosul şi trădătorul de Ko-it-se! scrâşni el. Winnetou îi 
va crăpa ţeasta cu tomahawkul. 

Prin lentilele ocheanului îl examinai cu mare interes pe 
ogellallah. Ko-it-se înseamnă gură-de-foc. Omul acesta era 
cunoscut în întreaga savană şi în regiunile de munte drept 
un bun orator, războinic extrem de curajos şi duşman 
neîmpăcat al albilor. O înfruntare cu el nu era lucru de 
şagă. 

Trecând ocheanul lui Walker, îi spusei: 

Fred, n-ar strica să ne ascundem. Acolo se văd cu mult mai 
mulţi cai decât oameni; probabil că unii vor fi stând prin 
corturi, dar nu e deloc exclus ca alţii să patruleze în afara 
taberei. 

Fraţii mei să mai aştepte interveni apaşul. Winnetou va 
căuta un ascunziş potrivit. 

Dispăru printre copaci şi se întoarse abia după un răstimp 
destul de lung. Apoi ne conduse mai într-o parte, pe 
spinarea muntelui, până într-un desiş extrem de încâlcit, 
prin care ne strecurarăm cu chiu, cu vai. Dincolo era destul 


loc pentru oameni şi cai. Legarăm animalele, în timp ce 
Winnetou se înapoia ca să şteargă urmele trecerii noastre. 

Aici, în iarba răcoroasă, stăturăm până seara foarte atenţi 
la cel mai mic zgomot şi gata în orice clipă să alergăm la 
caii noştri, dac-ar fi dat semne de nelinişte. Mai târziu, 
ocrotit de întuneric, Winnetou se strecură prin desiş şi 
constată că jos ogellallaşii aprinseseră câteva focuri. 

Ăstora nu le pasă de nimic comentă Fred, ascultând ştirea 
adusă de Winnetou. De-ar bănui cât de aproape suntem! 

Bănuiesc ei, desigur, că sunt urmăriţi îi explicai eu. Dar 
deocamdată se ştiu în siguranţă, pentru că detaşamentul de 
feroviari încă nu putea să ajungă aici. Eu presupun că vor 
pleca în zori. Ar trebui să-i spionăm. 

Merge Winnetou se oferi numaidecât apaşul. 

Bine, te însoțesc. Fred, tu rămâi la cai. Puştile le lăsăm 
aici, n-ar face decât să ne stingherească. Tomahawkul şi 
cuțitul ajung. La o adică, avem şi pistoalele. 

Grăsunul de Fred se declară imediat de acord să rămână 
la cai. Deşi curajos din fire, prefera să nu se expună decât 
în caz extrem. Oricum, era riscant să cobori în vale şi să-i 
spionezi pe ogellallaşi. Dacă te prindeau, însemna că ţi-ai 
încheiat socotelile cu viaţa. 

Mai erau trei sau patru zile până la crai-nou. Pe cerul 
înnorat nu licărea nici o stea. Prielnic timp pentru acţiunea 
noastră! Ne furişarăm pe dibuite până în locul unde 
stătusem la pândă toată după-amiaza. 

Winnetou o ia la dreapta şi fratele Charlie la stânga! îmi 
şopti apaşul. Fără alt cuvânt, dispăru în bezna pădurii. 

Eu, urmându-i sfatul, mă furişai pe stânga povârnişului. 
Pitindu-mă mereu după tufe şi copaci, ajunsei neauzit până- 
n vale. Focurile de tabără se înălţau înaintea ochilor mei. 
Prinsei cuțitul de vânătoare între dinţi, mă lungii pe burtă şi 
pornii încet, târâş, către cortul cape teniei, înălţat la vreo 
două sute de paşi. Focul din faţa cortului nu-şi arunca 
lumina spre mine... 


Cam într-o jumătate de oră izbutii să ajung la cortul 
căpeteniei, numai la vreo opt coţi distanţă de oamenii care 
şedeau lângă foc. Discutau foarte însufleţit în limba 
engleză. Încumetându-mă să ridic puţin capul, observai că 
erau cinci albi şi trei indieni. 

Roşii şedeau liniştiţi. Numai un alb îşi permite să 
trăncănească cu glas tare lângă focul de tabără; prevăzător, 
indianul discuta mai mult prin semne decât prin cuvinte. De 
altfel, şi focul ardea cu flacără mare, nu înăbuşit ca la 
indieni. 

Unul dintre albi, o namilă bărboasă, avea pe frunte o 
cicatrice ca de la o tăietură de cuţit. În gaşca lui părea o 
persoană cu autoritate, al cărei cuvânt se cere respectat. 
Pitit în umbră, ascultai discuţia. 

Cât e până la Echo-Cannon? întrebă unul. 

Cam vreo sută de mile răspunse omul cu cicatricea. Trei 
zile de trap uşor. 

Şi dacă greşim, dacă, de pildă, oamenii au rămas în staţie 
şi nu s-au luat după noi? 

Lunganul cel bărbos râse pe un ton superior: 

Prostii! E sigur că vin! Doar am făcut aşa fel ca să le sară 
urmele în ochi. Şi apoi, atacul asupra trenului s-a soldat cu 
vreo treizeci de morţi şi cu pradă bogată. N-or să înghită ei 
hapul fără a încerca măcar să ne-o plătească! 

În acest caz, avem şanse se băgă în vorbă un al treilea. 
Rollins, ia spune, câţi oameni lucrează la Echo-Cannon? 

Vreo sută cincizeci, toţi înarmaţi răspunse cel interpelat. 
Dar să nu uităm că există acolo câteva magazine şi baruri 
bine aprovizionate. lar administraţia dispune de o casă de 
bani frumos garnisită! Am auzit că păstrează în ea suma 
destinată investiţiilor pe linia Green-River Promontory, deci 
o distanţă de peste două sute treizeci de mile. Plăcută 
sumă, pe cât s-ar părea! 

High-day! Bravo, îmi place! Şi crezi că o să-i ducem de 
nas? 


Fără îndoială. Mâine după-amiază vor ajunge aici. Noi, 
însă, plecăm încă din zorii zilei. Mergem o bucată spre 
nord, apoi ne răzleţim în câteva direcţii încât n-or să mai 
ştie cum şi încotro. După aceea, fiecare grup şterge cu grijă 
urmele şi ne întâlnim cu toţii jos, la Greenfork. De acolo, 
ferindu-ne de locurile deschise, intrăm frumos în Echo- 
Cannon. Tot drumul ne va lua vreo patru zile. 

Zici să trimitem cercetaşi înainte? 

Se înţelege. Cercetaşii vor pleca mâine direct la Echo- 
Cannon şi ne vor aştepta lângă Painterhill. Vasăzică, s-a 
hotărât. Chiar dacă feroviarii au rămas toţi la Cannon, încă 
nu trebuie să ne facem griji. Suntem superiori ca număr. 
Până să apuce ei armele, îi lichidăm. 

N-aş fi putut găsi un moment mai prielnic ca să-i spionez. 
Ceea ce aflasem aici întrecea cu mult aşteptările mele. Să fi 
stat încă acolo? Nu avea nici un rost. Mai mult decât atât 
nu-mi trebuia. Pe de altă parte, primejdia mă pândea la cea 
mai mică neatenţie. Mă retrasei deci cu mare băgare de 
seamă. 

Mergeam aplecat şi de-a-ndăratelea, ştergând cu grijă 
orice urmă care ar fi putut să fie descoperită a doua zi... 

Pierdui astfel aproape o oră până să ajung iar la pădure şi 
să mă pun la adăpost. 

Făcându-mi mâinile pâlnie la gură, imitai orăcăitul 
broaştei. Convenisem cu Winnetou acest semnal, ca să ştie 
când să se retragă. Eram sigur că-l va auzi şi-i va da 
urmare. Indienilor acest semnal nu putea să le pară 
suspect, având în vedere că acolo, în ierburile umede, 
prezenţa broaştelor era firească şi seara era normal ca 
glasul lor să se facă auzit. 

În sfârşit, ajunsei cu bine la desişul nostru. 

Cum a fost? se interesă Fred. 

Mai rabdă până se întoarce Winnetou. 

De ce? Ard de curiozitate! 

N-ai decât să arzi! Doar palavragiii macină mereu din 
gură. Mie nu-mi convine să repet acelaşi lucru de două ori. 


Fred trebui să se resemneze şi să aştepte răbdător, până 
când Winnetou apăru într-un târziu... 

Fratele meu Charlie m-a chemat? întrebă acesta. 

Da. 

Pesemne că fratele meu a avut noroc? 

Am avut. Dar Winnetou a aflat ceva? 

Nimic. Am pierdut mult timp până să trec de caii lor şi, 
când să ajung la foc, se auzi orăcăitul broaştei. Am mai 
întârziat apoi cu ştersul urmelor, de au răsărit şi stelele pe 
cer. Fratele meu ce a aflat? 

Tot ce ne trebuie. 

Le povestii cele auzite, drept care Fred mă felicită: 

Aşadar, presupunerile dumitale, Charlie, s-au adeverit! 
Chestia cu atacul de la Echo-Cannon ai ghicito excepţional 
de bine. 

Nici nu era greu. 

Şi cum arată lunganul acela? Zici că are o tăietură pe 
frunte? 

Da. 

Şi e bărbos? 

Exact. 

Înainte nu purta barbă. Dar nu mă îndoiesc că-i el. Cu 
tăietura s-a ales când cu atacul asupra unei ferme, jos, la 
Leawenworth. Şi cum îşi spune? 

Rollins. 

Da, da, să ţinem minte. Îşi schimbă numele pentru a patra 
oară. Şi acum? Nu văd cum l-am scoate azi de-acolo. 

E imposibil. Şi apoi, nu ne interesează numai el. Parcă 
ceilalţi sunt mai breji?! Îţi mărturisesc, dragă Fred, că, pe 
cât mi-a stat în putinţă, m-am ferit întotdeauna să ucid 
vreun semen al meu. Sângele omului e cea mai prețioasă 
licoare din lume. Am preferat să îndur multe până a mă 
hotări să trag în adversar, şi atunci numai ca să mă apăr. Şi 
chiar într-un asemenea caz m-am străduit să-l scot din luptă 
fără să-l omor... 


Măi făcu grăsunul parc-ai fi Old Shatterhand! Nici dânsul 
nu ucide indieni decât În caz de forţă majoră. Când e vorba 
de vânat, nimereşte fiara drept în ochi, dar când are de-a 
face cu oameni, ba zdrobeşte un picior, ba un braţ, ba le 
repede câte un pumn de-i năuceşte pentru câteva ceasuri! 

Iuf! se miră Winnetou, ascultându-l pe Fred. Abia acum îşi 
dădea seama că grăsunul nu mă ştie de Old Shatterhand. 

Mă prefăcui că n-am auzit exclamaţia şi reluai: 

Totuşi, nu mi-aş îngădui vreodată să-l fac scăpat pe un 
bandit sau chiar o întreagă haită de asemenea fiare. Ar fi să 
ajung complicele lor şi să-i las pe oamenii cinstiţi în voia 
criminalilor. Acum, judecând situaţia, e imposibil să-l 
scoatem de acolo pe acest Haller, care-şi zice Rollins. Aş fi 
putut, desigur, să-l împuşc. Dar, crede-mă, eu nu procedez 
ca ucigaşii de rând, chiar dacă, judecând isprăvile lui, o 
moarte fulgerătoare ar fi cea mai uşoară dintre sancţiuni. 
Prefer să-l prindem împreună cu toată banda. Şi asta nu se 
poate realiza decât dacă-i lăsăm să se deplaseze la Cannon. 

Şi noi ce facem? 

Mai întrebi? Căutăm să ajungem înaintea lor şi-i prevenim 
pe oamenii din staţie. 

Well! Aşa mai zic şi eu. Poate izbutim să-i prindem pe toţi 
de vii. N-or fi prea mulţi? 

Păi, dac-am putea să-i urmărim numai noi trei fără teamă, 
nu văd de ce ne-am teme la Echo-Cannon, unde vom avea, 
desigur, şi ajutorul localnicilor?! 

Mulţi nu cred să fie. Majoritatea vor fi plecaţi pe urmele 
bandei. 

Avem noi grijă să-i vestim şi să-i întoarcem din drum. 

Cum să-i vestim? 

leşim în drumul lor şi fixăm un bilet pe trunchiul unui 
copac. 

Şi or să se ia după informaţiile scrise pe bilet? N-or să 
creadă că e vorba ele un vicleşug al bandiţilor? 

Nu se poate să nu fi auzit de la personalul trenului nostru 
că doi dintre călători au coborât. Şi apoi, or să ne vadă 


urmele. lar răvaşul am să-l scriu aşa fel, încât să nu încapă 
nici o îndoială. Am să-i sfătuiesc să evite trecerea prin 
Greenfork şi Painterhill, primul fiind locul de adunare al 
grupurilor de ogellallaşi, după ce se vor fi împrăştiat în scop 
de manevră, iar al doilea locul unde urmează a se instala 
cercetaşii. Aceştia nu trebuie în nici un caz să-i observe pe 
feroviari când vor reveni în staţie. De aceea am să 
recomand să se întoarcă la Echo-Cannon dinspre sud. 

Iuf! exclamă nerăbdător Winnetou. Să plecăm repede! 

Chiar acum?! se miră Fred. 

Răsăritul soarelui să ne apuce departe de aici. 

Şi dacă mâine bandiții ne descoperă urmele? 

Câinii de ogellallaşi vor pleca numaidecât spre 
miazănoapte şi nimeni n-o să mai urce încoace. Howgh! 

Se ridică şi plecă să-şi dezlege calul. Secaserăm şi noi caii 
din desiş şi o luarăm înapoi pe drumul care ne adusese 
până acolo. Fireşte că de odihnă nu putea să mai fie vorba 
în acea noapte... 

Gonind până în zori, ne depărtarăm cu vreo nouă-zece 
mile de ogellallaşi. În sfârşit, caii puteau să mai răsufle 
niţel. Merserăm o bucată drept spre sud şi ne oprirăm într- 
un loc potrivit. Pe o foaie de carnet aşternui cu creionul 
mesajul nostru şi cu ajutorul unui beţişor fixai hârtia de 
trunchiul unui copac, astfel ca să atragă atenţia trecătorului 
care ar veni dinspre sud. Cârmirăm apoi la dreapta, în 
direcţia sud-vest. 

Către prânz trecurăm de Greenfork, însă departe de 
punctul unde urmau să se întâlnească grupele 
ogellallaşilor... 

Şi mânarăm întruna până în amurg. 

Făcuserăm în cursul zilei peste patruzeci de mile engleze 
şi era de mirare cum Victory, iapa lui Fred, nu rămânea 
deloc în urmă. 

La un moment dat se deschise în faţa noastră o vâlcea 
destul de întinsă şi adăpostind la mijlocul ei un lac modest, 


alimentat de un pârâu ce venea dinspre răsărit şi-şi 
continua cursul spre apus. 

Ne-am oprit locului privind cu surprindere, dar 
surprinderea noastră nu era provocată de valea în sine, ci 
de ceea ce ne-a fost dat să zărim în ea. Pe coama muntelui 
care se afla înaintea noastră nu creşteau copaci. Aceştia 
fuseseră tăiaţi şi pământul era cultivat. În vale păşteau cai, 
vite, oi şi capre. Pe malul râului se zăreau cinci colibe mari 
din bârne, iar lângă aceste colibe se vedeau coteţe şi 
grajduri. Parcă aveam înaintea ochilor cinci gospodării 
ţărăneşti de soiul celor pe care le văzusem de atâtea ori în 
Germania. Sus, către culme, se zărea o bisericuţă 
împodobită cu o cruce enormă, pe care fusese sculptat 
chipul Mântuitorului. Era de-a dreptul uluitor să descoperi 
în pustietate, în Vestul sălbatic, chiar la hotarul dintre 
pământurile aparţinând unor triburi indiene aflate 
permanent în război, chipul Mântuitorului! Mişcat, mi-am 
scos pălăria. 

Lângă capelă, un grup de oameni se tot uita către apus, 
unde soarele, atingând parcă apele pârâului, le dăruia cu 
fermecate culori. Oamenii păreau să nu ne observe. Un 
clopot răsună limpede şi chemător în duioasa pace a 
amurgului... 

Ti, ti ce e asta? întrebă Winnetou. 

Un settlement o aşezare omenească, fireşte îl lămuri Fred. 

luf! Winnetou vede că e o aşezare. Dar glasul? 

E clopotul care cheamă la slujba de seară... 

Iluf! se miră apaşul... 

După ce se stinseră ultimele vibrații ale clopotului, urcă în 
văzduh un cântec pe mai multe voci umplând cu sunetele 
sale toată valea. 

Soarele se-ndreaptă spre apus, ostenit, Şi noaptea cu 
umbrele ei a venit. 

Ah, ce bine ar fi dacă, Durerea din suflet ar fi uitată Si-ar 
trece precum ziua de îndată! 

Ruga-mi ascultă şi du-o la Tronul lui Dumnezeu! 


Ascultă-mă, mamă a Mântuitorului meu! 

Căci rugăciunea mea e din suflet rostită Şi tu vei fi pe veci 
slăvită, Ave Maria! 

Ce era asta? Era propria mea poezie, propriul meu „Ave 
Maria”! Cum de a ajuns în sălbăticia Munţilor Stâncoşi? Mai 
întâi am rămas fără cuvinte. Apoi însă, pe măsură ce 
armoniile simple curgeau ca o nevăzută revărsare cerească 
de pe munte pe vale în jos, m-a asaltat cu o putere 
irezistibilă. Inima în mine părea să vrea să se lărgească la 
nesfârşit, iar lacrimile îmi curgeau cu stropi mari pe obraji. 

Se întâmplase la Chicago, cu ani în urmă: un amic, dirijor 
de profesie, mă rugase să scriu un text de trei strofe pentru 
un „Ave Maria” compus de el. Bineînţeles că-i împlinisem 
dorinţa şi, mai târziu, ascultându-i lucrarea la un concert, 
îmi dădui seama că omul realizase o adevărată capodoperă. 
Auditoriul îl răsplăti cu aplauze entuziaste, iar bucata fu 
reluată de câteva ori. 

Şi iată că mă întâlnesc din nou cu compoziţia prietenului 
meu într-un loc unde nu m-aş fi aşteptat să descopăr nici 
picior de indian, darămite un dublu cvartet vocal! 

Sfârşindu-se cântecul, luai puşca de pe umăr, trăsei două 
focuri, consumând încărcătura ambelor ţevi, şi dădui 
pinteni calului. Mă repezii în vale ca vântul, traversai apa şi 
mă îndreptai spre colonie, fără să întorc măcar capul, ca să 
văd dacă şi ceilalţi doi mă urmează. 

Împuşcăturile cu ecoul lor prelung puseseră în mişcare 
colonia. Oamenii îngrijoraţi apăruseră în pragurile caselor, 
căutând să se dumerească cine şi de ce trăsese. 
Constatând, în sfârşit, că e vorba de un alb îmbrăcat destul 
de onorabil, se potoliră şi mă întâmpinară curioşi. 

În faţa primei case de la margine stătea o bătrânică, 
simplă şi curată la port. Întreaga ei înfăţişare sugera 
hărnicie şi pe chipul ei încadrat de un păr alb ca neaua 
stăruia un zâmbet paşnic şi senin... 

Good ivening, grand-mother bună sera, bunicuţo! Nu te 
speria! Suntem vânători de la munte, oameni civilizaţi. Ne 


îngădui să descălecăm? 

Bătrâna încuviinţă, zâmbind cu blândeţe: 

Welcome, sir! Bine-aţi venit, domnule! Pe oamenii cinstiţi îi 
primim întotdeauna cu plăcere. Uite că se întoarce şi 
moşneagul meu, împreună cu Willy! Poate să vă dea o mână 
de ajutor. 

Coriştii, tulburaţi de împuşcăturile mele, coborau în grabă 
spre casele lor. În frunte, un bătrân robust şi un flăcău 
mândru, voinic, urmaţi de alţi şase, unii mai tineri, alţii mai 
vârstnici, precum şi de nişte băieţaşi toţi în portul sobru şi 
tainic al muntenilor. Bătrânul îmi strânse dreapta şi îmi 
vorbi amical: 

Bine-aţi venit, sir, în Helldorf-Settlement! Ne bucură să 
mai vedem din când în când şi altă lume. Poftim, 
descălecaţi! 

Sării de pe cal şi vorbii la rândul meu: 

Thank you, sir! Vă mulţumesc, domnule! Nimic nu te 
bucură mai mult în viaţă decât o faţă de om limpede şi 
prietenoasă. Suntem trei călăreţi osteniţi. Am putea să ne 
odihnim aici peste noapte? 

Cum de nu! Pentru oameni de treabă se mai găseşte câte 
un locşor. 

Vorbisem până acum în englezeşte. Deodată însă, unul 
dintre tineri, care mă tot studiase atent, ieşi mai în faţă şi se 
adresă bătrânului: 

Moş Hillmann, ai putea vorbi cu acest domn şi germana. 
Ura! Ia ghici cu cine ai onoarea! 

Bătrânul Hillmann mă privi nedumerit şi întrebă: 

Vreun compatriot, cumva? Îl cunoşti? 

Desigur. M-am tot căznit să-mi aduc aminte. Nu-i aşa, 
domnule, că sunteţi autorul versurilor pe care le-am cântat 
adineauri? 

Acum era rândul meu să mă mir: 

Într-adevăr! Dar de unde mă cunoaşteţi? 

De la Chicago. Am fost membru al societăţii corale, 
condusă de domnul Balding, cel care a compus „Ave Maria” 


pe versurile dumneavoastră. Vă amintiţi de concertul în 
care a fost executat pentru prima oară? Eu eram pe-atunci 
tenor doi; acuma am trecut la prim-bas. Mi s-a îngroşat 
vocea. 

E german. 

Îl cunoaşte Bil. 

Da, da! E poet. 

Cel care a scris „Ave Maria...” 

Ascultam comentariile celor din jur bărbaţi, femei, băieţi, 
fete. O, câte mâini întinse, câte glasuri repetând acelaşi 
„bun-venit”! Erau clipe de adâncă, răscolitoare emoție, cum 
rareori ţi-e dat să trăieşti. 

Între timp se apropiară Winnetou şi Fred Walker. La ivirea 
celui dintâi, oamenii se arătară cam tulburaţi, dar avui grijă 
să le risipesc imediat temerile: 

Faceţi cunoştinţă cu Fred Walker, vânător de prerie! Iar 
acesta e Winnetou, marele conducător al apaşilor, de care 
în nici un caz nu trebuie să vă speriaţi. 

Winnetou? Cum aşa? se minună bătrânul Hillmann. De 
nenumărate ori am auzit povestindu-se de el! Numai laudă 
şi preţuire peste tot! Ei, la asta nu mă aşteptam! Ne 
onoraţi, domnule. Numele lui Winnetou se bucură de o 
faimă ce întrece pe a multor prinți şi regenţi de pe Ia noi. 

Îşi descoperi capul încărunţit şi, adresându-se lui 
Winnetou, îi întinse mâna: 

I am your servant, sir sluga dumneavoastră, domnule! 

Mărturisesc că acest gest plin de stimă şi supunere faţă de 
indian mi se păru oarecum comic şi exagerat. Dar simţeam 
că e sincer şi din toată inima. Winnetou, care înţelegea şi 
vorbea bine engleza, dădu prietenos din cap, strânse mâna 
bătrânului şi rosti: 

Winnetou is your friend. He loves the whites if they are 
good Winnetou e prietenul vostru. El îi iubeşte pe oamenii, 
albi când aceştia sunt de treabă. 

Se stârni apoi o dispută amicală între membrii coloniei. 
Problema era: Cine să ne găzduiască? Hillmann puse capăt 


disputei, hotărând: 

Domnii au deschis la mine. Vasăzică, e limpede: rămân 
aici! Şi pentru ca dumneavoastră, ceilalţi, să nu ieşiţi în 
pagubă, poftiţi cu toţii la mine deseară. După aceea, însă, 
lăsaţi-i în pace, că-s obosiţi. 

Oamenii acceptară. Caii fură adăpostiţi în grajd, iar noi 
păşirăm pragul casei. Înăuntru ne primi tânăra şi frumoasa 
soţie a lui Willy, fiul lui Hillmann. Furăm înconjurați cu toată 
atenţia şi, pe când serveau gustarea dinaintea cinei ce se 
anunţa un adevărat festin, aflarăm multe şi mărunte în 
legătură cu viaţa acestei modeste aşezări... 

Oamenii veniseră de prin munţii bavarezi, unde multă 
lume se ocupă cu şlefuitul pietrelor. Se instalaseră mai întâi 
la Chicago, muncind laolaltă şi cu sârguinţă ca să adune 
bani pentru achiziţionarea unei ferme. Erau cinci familii 
unite într-un acelaşi ţel. Dar când veni clipa să-şi aleagă un 
loc pentru colonie, lucrurile începură să se încurce. 
Auziseră ei din gura unui bătrân westman despre măreţia 
munţilor 'Tetoni şi despre avuţiile de acolo încă neexplorate. 
Omul îi asigurase cu jurământ că acolo, sus, vor găsi mari 
zăcăminte de calcedonie, de opali, agate, cornalină şi alte 
pietre semiprețioase. Hillmann, care era şlefuitor de 
meserie, se entuziasmă imediat. Îi convinse şi pe ceilalţi şi 
astfel hotărâră să plece în Tetoni. Numai că oamenii erau 
destul de prevăzători ca să nu-şi pună chiar toată speranţa 
în pietrele de acolo şi se apucară să caute prin preajma 
munţilor un teren de fermă, gândind să-şi întemeieze mai 
întâi colonia şi abia pe urmă, după ce se vor fi gospodărit, 
să înceapă cu explorarea zăcămintelor. Hillmann cu încă doi 
bărbaţi se duseră în cercetare şi descoperiră această vâlcea 
minunată, cu lacul ei limpede şi îmbietor. Terenul se 
potrivea tocmai bine pentru ce aveau de gând. Fiind 
anunţaţi, sosiră apoi şi ceilalţi, iar acum după trei ani de 
muncă fără preget oamenii îşi îngăduiau, în sfârşit, prima 
lor zi de odihnă şi sărbătoare. 

Şi aţi fost vreodată sus, pe Tetoni? întrebai eu. 


Willy al meu şi Bill Meinert, băiatul care vă cunoaşte din 
Chicago, au încercat să urce o dată până sus. Asta a fost în 
toamna trecută. Dar s-au oprit lângă lacul lui John Gray. Mai 
încolo, cică, e sălbăticie grozavă şi urcuşul foarte greu. De 
aceea s-au lăsat păgubaşi. 

Vina lor observai. Nu prea sunt westmeni! 

Ba cred că suntem, domnule se apără Willy. 

Nu vă supăraţi, dar rămân la părerea mea. Chiar după ce 
ai defrişat timp de trei ani un ţinut sălbatic, încă nu te poţi 
numi westman. Abia dacă eşti colonist. Dumneavoastră 
voiaţi să urcați spre letoni în linie dreaptă, ceea ce n-ar 
încerca nici un westman, pentru simplul motiv că nu se 
poate. Nici acum cinci sute de ani n-aţi fi reuşit, darămite 
acum, când pădurile s-au îndesit şi au crescut uriaşe. Cum 
să treci codrii aceştia virgini, populaţi numai cu lupi şi urşi, 
plini de râpe şi văgăuni, unde n-ai de ce să-ţi reazemi 
piciorul? Cum să te strecori prin defileurile acelea strâmbe 
şi întunecate ca noaptea, unde la tot pasul te poate pândi 
de după stânci vreun indian? Trebuia s-o luaţi mai întâi spre 
Salt-River sau John Grays-River. Amândouă se varsă nu 
departe unul de altul în Snake-River. De acolo, apucând-o în 
susul râului, aţi fi lăsat în stânga Snake-River Mountains, 
apoi Teton Pass Mountains, pe urmă trecătoarea 'Teton şi, în 
fine, aţi fi atins lanţul muntos al Tetonilor care se înşiră pe 
vreo cincizeci de mile engleze. Dar numai în doi o asemenea 
expediţie nu prea are şanse de reuşită. Ceva pietre n-aţi 
găsit? 

Câteva bucăţi de calcedonie şi atât. 

la să le văd! Winnetou cunoaşte fiecare palmă de loc din 
Munţii Stâncoşi. Vreau să mă consult cu el. 

Ştiind că indienii se feresc să discute de faţă cu albii 
despre aur şi celelalte comori ale Vestului, mă adresai lui 
Winnetou în graiul apaşilor, deşi nici aşa nu eram convins că 
îmi va da vreo informaţie. 

Oare fratele meu Charlie umblă după aur şi pietre 
scumpe? mi-o întoarse el, măsurându-mă cu ochii săi negri 


şi gravi. 

Îi explicai despre ce e vorba, iar el după ce privi câteva 
clipe în gol îşi înălţă fruntea către cei de faţă, întrebând: 

Oare oamenii albi îmi vor îndeplini o dorinţă, mie, 
căpetenia apaşilor! 

Ce dorinţă? 

Să mai cânte o dată cântecul ce l-am auzit la sosirea 
noastră. Dacă-mi făgăduiesc, atunci am să le spun unde se 
află pietrele. 

Eram de-a dreptul uluit. Făcuse care acest cântec o atât 
de profundă impresie asupra lui, încât în schimbul unei 
repetări să se declare gata a dezvălui secretul munţilor? 

Bine, vor cânta îl asigurai eu. 

Atunci să caute în munţii Ventra şi vor găsi multe grăunţe 
de aur. lar în valea râului Beaverdam, ce se varsă dinspre 
miazăzi în lacul Yellowstone, sunt multe pietre din acelea la 
care râvnesc albii. 

În timp ce traduceam aceste informaţii şi le explicam 
coloniştilor poziţia geografică a punctelor indicate de 
Winnetou, îşi făcură apariţia primii musafiri şi discuţia 
noastră încetă. 

Casa se umplu treptat şi petrecurăm o seară cum nu mai 
apucasem aici, în Vest. Oamenii ţineau minte toate 
cântecele îngânate cândva în patrie sau, mai târziu, la 
Chicago. Le şi plăcea, de altfel, să cânte şi înjghebară 
imediat un cor aproape perfect. Însuşi bătrânul Hillmann 
slobozi o frumoasă voce de bas. Astfel, printre discuţii, ne 
delectarăm cu cântece populare şi cu piese vocale pe patru 
voci. 

Apaşul asculta în tăcere. La un moment dat mă întrebă: 

Şi cum rămâne cu făgăduiala? 

Îi amintii lui Hillmann de promisiunea făcută şi, la un 
semn, toată lumea intona „Ave Maria”. Dar încă la primul 
vers apaşul întinse mâna şi-i opri: 

Nu! În casă nu sună bine. Winnetou vrea să audă cum 
coboară cântecul de sus, de pe colină. 


Are dreptate aprobă Bill Meinert. Sună mai frumos sub 
cerul liber. Haidem afară! 

Coriştii urcară pe colină, iar noi ceilalţi rămaserăm jos, la 
poalele ei. Winnetou stătu câtva timp alături de mine, dar 
dispăru curând. Lin şi armonios, cântecul se revărsa în 
noapte... 

Soarele se-ndreaptă spre apus, ostenit, Şi noaptea cu 
umbrele ei a venit. 

Ah, ce bine ar fi dacă Durerea din suflet ar fi uitată Şi-ar 
trece precum ziua de îndată! 

Ruga-mi ascultă şi du-o la Tronul lui Dumnezeu! 

Ascultă-mă, mamă a Mântuitorului meu! 

Căci rugăciunea mea e din suflet rostită Şi tu vei fi pe veci 
slăvită, Ave Maria! 

Îl ascultam tăcuţi şi smeriţi. Întunericul ne învăluia pe toţi 
cântăreţi şi auditori şi melodia parcă venea din înaltul 
cerului. Compozitorul nu născocise modulaţii şi efecte 
savante, nu apelase la repetări şi dezvoltări artificiale ale 
temei, nu-şi înecase motivul în preţiozităţi. Era o melodie 
frumoasă, simplă, de cântec bisericesc. Dar tocmai această 
simplă şi firească succesiune armonică era de natură să 
mişte adânc inimile noastre. 

Mai rămaserăm încă multă vreme tăcuţi la poalele colinei 
şi reintrarăm în casă abia după înapoierea coriştilor. 
Winnetou însă lipsea. Trecu un ceas sau poate mai mult, 
fără ca el să apară. Aflându-ne într-un ţinut atât de sălbatic 
şi străin, mă temeam să nu i se fi întâmplat ceva. De aceea 
îmi luai puşca şi ieşii să-l caut, lăsându-le vorbă celorlalţi să 
nu mă urmeze decât dacă vor auzi un foc de armă. Cam 
bănuiam eu ce-l reţine pe apaş în singurătate. 

Mergând în direcţia unde dispăruse Winnetou, ajunsei la 
malul lacului. O stâncă lucie, asemenea unei lespezi, ieşea 
din apa întunecată. Acolo şedea apaşul nemişcat ca o 
statuie. Mă apropiai cu paşi uşori şi mă aşezai lângă el. 

Se scurse apoi un foarte lung răstimp. Winnetou nu se 
clinti măcar. Abia într-un târziu îşi ridică alene un braţ şi, 


plimbându-l roată pe zarea lacului, vorbi ca obsedat de un 
gând: 

Ti pa-pu ji itci lacul acesta este precum sufletul meu. 

Apoi a tăcut din nou, pentru ca, după o vreme, să 
continue: 

Nci-nha Manitou nsho, Ji aguan t'enese Marele Spirit este 
bun; eu îl iubesc. 

Ştiam că, dacă aş fi rostit vreun cuvânt, aş fi întrerupt şirul 
gândurilor fratelui meu de cruce, aşa că am preferat să tac, 
şi Winnetou a continuat, după un timp: 

Fratele meu Sharlih este un mare războinic şi un bărbat 
înţelept. Sufletul său este ca sufletul meu, dar eu nu-l voi 
mai vedea, dacă voi pleca pe veşnicele plaiuri ale vânătorii. 

Pe Winnetou acest gând îl întrista. Ştiam cât de mult ţinea 
Winnetou la mine, dar acum aveam dovada. 

Fratele meu Winnetou a primit sufletul meu, iar sufletul 
său trăieşte prin faptele mele, dar eu n-am să-l zăresc 
atunci când voi ajunge în Cer. 

Unde este Cerul fratelui meu? a întrebat Winnetou. 

Unde sunt veşnicele plaiuri ale vânătorii despre care 
vorbeşte fratele meu. 

Manitou este stăpânul pământului şi al tuturor stelelor! a 
replicat fratele meu de cruce. 

Oare de ce marele Manitou le dă fiilor săi roşii atât de 
puţin şi le dăruieşte totul copiilor săi albi? Unde sunt 
minunatele pământuri pe care vânau indienii? Ce sunt 
teritoriile pe care vânează şi trăiesc războinicii roşii, dacă le 
asemuim cu nesfârşitele întinderi de pământ pe care albii 
trăiesc precum în Rai? Oare Manitou nu-i iubeşte pe fiii săi 
roşii? Oh, nu! Asta este o mare minciună! Crezul albilor 
spune: „Bunul Manitou este Părintele tuturor copiilor săi 
care se află atât în Cer, cât şi pe Pământ”. Crezul oamenilor 
roşii spune însă: „Manitou este stăpân numai peste oamenii 
roşii. El le porunceşte copiilor săi să-i ucidă pe toţi albii”. 
Fratele meu Winnetou este înţelept. Să se gândească! 
Manitou care stăpâneşte peste albi este şi Manitou care 


stăpâneşte peste indieni? Oare de ce Manitou îi amăgeşte 
pe fiii săi cu pielea roşie? De ce îngăduie El ca oamenii roşii 
să dispară de pe faţa pământului şi albii să se înmulțească 
cu milioanele şi să ia în stăpânirea lor lumea-ntreagă? Oare 
Manitou care stăpâneşte peste albi nu este unul şi acelaşi 
cu Manitou care stăpâneşte peste indieni? Oare Manitou 
care stăpâneşte peste albi este mai bun decât Manitou care 
stăpâneşte peste indieni? Manitou care stăpâneşte peste 
albi le dă fiilor săi tot pământul, toate bucuriile, toate 
plăcerile. Manitou care stăpâneşte peste indieni le dă fiilor 
săi doar savana, munţii goi, animalele sălbatice, vărsare de 
sânge şi moarte. Indienii îi cred pe vracii lor care le spun că 
pe veşnicele plaiuri ale vânătorii vor putea ucide toate 
sufletele feţelor palide. Dacă fratele meu Winnetou mă va 
întâlni pe veşnicele plaiuri ale vânătorii ce va face el? Mă va 
ucide? 

Uff! a exclamat apaşul. Winnetou l-ar apăra pe fratele său 
Sharlih împotriva tuturor războinicilor roşii! Howgh! 

Atunci fratele meu să se gândească dacă nu cumva vracii 
mint! 

Winnetou a tăcut. Căzuse pe gânduri, iar eu am crezut de 
cuviinţă să nu mai spun nimic. Ne cunoşteam de mulţi ani, 
am împărţit şi bucurii, şi necazuri, dar până atunci nu 
vorbisem nici o dată despre credinţă. 

După ce a tăcut multă vreme, Winnetou m-a întrebat: 

De ce nu sunt toate feţele palide asemenea fratelui meu? 
Dacă toate feţele palide ar fi asemenea fratelui meu, atunci 
Winnetou ar crede vorbele preoţilor albi. 

De ce nu sunt toţi războinicii roşii asemenea fratelui meu? 
am întrebat eu. Există oameni răi şi oameni buni atât 
printre indieni, cât şi printre albi. Pământul este foarte 
mare, iar fratele meu cunoaşte doar o mică parte din el. 
Peste tot stăpânesc albii, dar tocmai în savană, unde 
trăieşte fratele meu Winnetou, tocmai acolo trăiesc şi cei 
mai răi dintre albi. De aceea căpetenia apaşilor crede că cei 
mai mulţi dintre albi sunt răi. Fratele meu umblă singur 


prin savană şi pe crestele munţilor. El vânează bizonul şi 
luptă împotriva duşmanilor săi. De ce se poate bucura 
fratele meu? Oare moartea nu-l pândeşte peste tot, după 
fiecare tufiş, în dosul fiecărui trunchi de copac? Oare a 
putut el să se încreadă vreodată pe de-a-ntregul într-un 
războinic indian? Oare viaţa fratelui meu nu înseamnă doar 
muncă, griji şi dezamăgiri? Unde poate găsi fratele meu 
linişte sufletească? Printre scalpurile ce-i împodobesc 
wigwamul sau în sălbăticie, unde primejdiile îl pândesc la 
tot pasul? Mântuitorul albilor spune: „Veniţi la Mine, voi toţi 
ce sunteţi năpăstuiţi şi Eu vă voi da fericire”. Eu mi-am 
încredinţat sufletul în mâinile Mântuitorului şi acum sunt 
liniştit. De ce nu vrea şi fratele meu să facă ceea ce am 
făcut eu? 

Winnetou nu îl cunoaşte pe acest Mântuitor al albilor. 

Doreşte căpetenia apaşilor ca eu să-i povestesc despre 
Mântuitor? 

Apaşul a stat pe gânduri preţ de câteva clipe şi apoi a 
spus: 

Fratele meu a spus adevărul. Nici o dată Winnetou nu a 
ţinut la vreun tovarăş al său aşa cum ţine la fratele său 
Sharlih. Winnetou nu a avut nici o dată atâta încredere într- 
un om cum are încredere în fratele său, care este alb şi 
creştin. Winnetou nu are încredere deplină decât în fratele 
său alb. Fratele meu cunoaşte multe ţări de pe pământ şi i-a 
văzut pe locuitorii acelor ţări, a citit multe cărţi ale albilor, 
este viteaz în luptă şi înţelept atunci când stă la sfat, este 
milos faţă de duşmani. Fratele meu îi iubeşte pe oamenii 
roşii. El le vrea binele. El nu l-a dezamăgit nicicând pe 
fratele său Winnetou şi îi va spune şi astăzi adevărul. 
Cuvântul fratelui meu înseamnă pentru mine mai mult 
decât cuvintele rostite de toţi vracii indieni şi de toţi 
învățații albi. Indienii ţipă şi urlă, albii au cântece care 
pătrund în sufletul apaşului. Fratele meu să-mi tălmăcească 
vorbele pe care le-au cântat oamenii din această mică 
aşezare. 


I-am îndeplinit dorinţa lui Winnetou şi i-am tradus „Ave 
Maria”. Apoi am început să-i vorbesc despre credinţa 
feţelor palide. Am încercat să prezint într-o lumină 
favorabilă comportamentul albilor faţă de indieni. Am 
încercat să nu mă exprim în cuvinte pretenţioase, elevate, 
ci, dimpotrivă, în cuvinte cât mai simple. l-am vorbit pe un 
ton cald, convingător, astfel încât vorbele mele să pătrundă 
în sufletul apaşului, deşi eram convins că Winnetou nu va 
face nici o dată un lucru împotriva voinţei sale. 

Fratele meu de cruce a ascultat tăcut, fără a scoate nici 
măcar un singur cuvânt. Apaşul avea un suflet care merita a 
fi scos din mrejele îndoielii. După ce i-am spus tot ce 
avusesem de spus, Winnetou a petrecut încă multă vreme în 
tăcere. Apoi s-a ridicat în picioare şi mi-a strâns mâna, 
spunând: 

Fratele meu a rostit cuvinte care nu vor muri nicicând. 
Winnetou nu-l va uita pe marele Manitou al albilor, pe 
Mântuitorul care a murit pentru păcatele feţelor palide şi 
pe mama Mântuitorului despre care au cântat oamenii din 
această aşezare. Crezul oamenilor roşii vorbeşte despre ură 
şi moarte. Crezul oamenilor albi vorbeşte despre dragoste 
şi viaţă. Winnetou s-a gândit mulţi ani la deosebirea dintre 
crezul oamenilor roşii şi crezul oamenilor albi. Acum 
Winnetou şi-a limpezit gândurile şi îi mulţumeşte fratelui 
său alb. Howgh! 

Ne înapoiarăm la gazdele noastre, care între timp 
începuseră să se îngrijoreze de absenţa noastră. 
Discutarăm apoi despre railtroublers şi ogellallaşi. Eu îi 
sfătuii să-şi fortifice aşezarea, care de fapt era un post 
înaintat, iar ei, însuşindu-şi ideea, hotărâră să ia grabnice 
măsuri în acest sens. Era limpede că până atunci colonia 
fusese cruţată numai datorită poziţiei ei excepţionale, în 
afara razei de acţiune a indienilor şi a bandiţilor. Ajungea 
însă ca un singur indian să o descopere, pentru ca traiul 
paşnic să ia sfârşit. Cei paisprezece bărbaţi ai coloniei erau 
într-adevăr bine înarmaţi şi dispuneau de suficientă 


muniţie; în plus, femeile şi copiii mai măricei arătau mult 
curaj ca şi îndemânare în mânuirea armelor. Dar ce 
contează toate acestea în faţa unei hoarde dezlănţuite 
numărând poate sute de inşi! Eu unul aş fi ridicat casele nu 
pe terenul acesta deschis, ci chiar pe marginea lacului, 
asigurându-mă astfel că nu voi putea fi atacat decât dinspre 
uscat. 

Drumul pe care urmau să se deplaseze bandiții trecea în 
orice caz la mare depărtare de aici şi totuşi le recomandai 
coloniştilor să fie vigilenţi. 

Era târziu noaptea când, după plecarea vecinilor, ne 
aşternurăm în sfârşit somnului. Ne odihnirăm în paturile 
comode ale familiei Hillmann, puse ospitalier la dispoziţia 
noastră, şi părăsirăm dimineaţa pe oamenii aceştia de 
omenie, nu înainte de a le promite o nouă vizită, dacă am 
mai trece cumva prin apropiere... 

Înainte de a ne despărţi de gazdele noastre, coriştii din 
Helldorf, opt la număr, s-au aşezat unul lângă altul şi au mai 
cântat o dată „Ave Maria”. În semn de mulţumire, Winnetou 
le-a strâns mâna, spunând: 

Winnetou nu va uita niciodată cântecul fraţilor săi albi. 

Caii noştri îşi reveniseră după oboseala din ajun. Alergau 
acum de mai mare dragul. Locuitorii din colonia Helldorf- 
Settlement, denumită astfel după satul lor bavarez de unde 
erau de origine, fuseseră nu o dată la Echo-Cannon şi ca 
atare ne indicară drumul cel mai scurt. Având în vedere 
viteza cu care călăream, era de presupus că vom ajunge 
acolo cam spre seară. 

În timpul întregii zile, Winnetou a fost tăcut. Uneori apaşul 
ne-o lua înainte şi, când credea că nu-l auzea nimeni, 
fredona încet cântecul „Ave Maria”, lucru care m-a mirat 
foarte mult, pentru că majoritatea indienilor nu au ureche 
muzicală. 

După-amiază contururile munţilor se accentuară tot mai 
puternic. Trecurăm printr-un labirint minunat de defileuri 
strâmte, întortocheate, până ce, către seară, de pe o 


înălţime povârnită, zărirăm în faţa noastră Echo-Cannon, cu 
linia ferată şi cu paşnica aşezare muncitorească pe care ne 
grăbeam să o salvăm de la pieire. 

Capitolul VII Pe muntele Hancock. 

Prin „cannon” americanul înţelege o prăpastie abruptă 
printre stânci. Aceasta ne poate da o imagine succintă a 
locului unde ajunsesem. Trenurile circulau încă de mult 
prin Echo-Cannon, dar pe o linie provizorie. lerminarea şi 
definitivarea lucrărilor cerea multe eforturi şi numeroase 
braţe de muncă. 

Coborând pe o trecătoare îngustă, întâlnirăm jos pe cei 
dintâi lucrători ocupați să arunce în aer un bloc de stâncă. 
Oamenii ne priviră miraţi. Doi străini înarmaţi până-n dinţi 
şi un indian în fruntea lor aceasta putea să însemne o 
primejdie. Părăsindu-şi uneltele, puseră repede mâna pe 
arme. 

Le făcui semne liniştitoare şi ne apropiarăm tustrei în 
galop. 

Good day! îi salutai până a ne opri. Lăsaţi puştile! Suntem 
prieteni. 

Dar cine anume? se auzi un glas. 

Suntem vânători şi venim cu o misiune foarte importantă. 
Cine comandă aici, la Echo-Cannon? 

De fapt, inginerul colonel Rudge. Dar dumnealui lipseşte 
momentan. Apelaţi la master Ohlers, administratorul 
antreprizei. 

Şi colonelul Rudge unde se află? 

Urmăreşte banda de railtroublers, care ne-a distrus o 
garnitură de tren. 

Ah, vasăzică au plecat! Şi pe master Ohlers unde îl găsim? 

Mai încolo, în tabără, la coliba aceea mare. 

Pornirăm, însoţiţi de privirile curioase ale lucrătorilor. 
După vreo cinci minute ajunserăm la tabără, de fapt câteva 
clădiri din bârne, plus două de cărămidă, lucrate de 
mântuială şi înşirate una lângă alta. Jur-împrejur, un 


parapet din bolovani, înalt de cel mult cinci picioare şi 
destul de solid; în faţă o poartă din lemn masiv şi deschisă. 

Cum nu vedeam nici o colibă, apelarăm la serviciile unui 
lucrător, care ne îndreptă spre una din cele două clădiri de 
cărămidă. Oameni nu se prea zăreau, în afară de câţiva inşi, 
care descărcau un vagon. 

Clădirea, neavând decât o singură încăpere, era burduşită 
cu lăzi, butoaie şi saci semn că slujea ca magazie de 
alimente. Când ne văzu intrând, un omuleţ scund, slăbuţ se 
ridică de pe o ladă, întrebând cu glas ascuţit: 

Ce doriţi dumneavoastră? 

Dar observându-l pe Winnetou, se sperie rău de tot: 

Vai de mine, un indian! 

Nu vă temeţi, sir! îl liniştii eu. Căutăm pe master Ohlers, 
administratorul. 

Eu sunt răspunse omul, privind neîncrezător pe sub 
ochelarii lui mari cu ramă de oţel. 

De fapt, am fi vrut să discutăm cu colonelul Rudge, dar în 
absenţa lui îngăduiţi-ne să stăm de vorbă cu 
dumneavoastră. 

Poftim! ne invită el, aruncând o privire nostalgică spre uşă. 

Colonelul a plecat în urmărirea unei bande de 
railtroublers? 

Da. 

Câţi oameni a luat cu dânsul? 

Vă interesează...? 

Ei bine, atunci câţi oameni au mai rămas aici? 

Trebuie s-o ştiţi şi pe-asta...? 

Şi omuleţul se tot muta într-o parte cu câte un pas. 

În fond, putem renunţa deocamdată la aceste informaţii 
cedai eu. Spuneţi-mi însă când a plecat colonelul? 

Şi asta vă interesează? mi-o întoarse el, încă şi mai 
înfricoşat. 

Domnule, să vă explic de ce... 

Dar tăcui. Nu mai aveam cu cine vorbi. Mic şi neajutorat 
cum părea, master Ohlers ţâşnise pe lângă noi şi o zbughise 


afară, trântind uşa. Barele de fier zăngăniră, zăvorul masiv 
scrâşni. Auzirăm şi închizătoarea unui lacăt. Eram 
prizonieri. 

Mă uitai la tovarăşii mei. Winnetou, atât de grav de obicei, 
râdea ca pentru sine, dezvelindu-şi dinţii luminoşi. Fred, 
grăsunul, arăta de parc-ar fi înghiţit zahăr amestecat cu 
piatră acră. lar eu, amuzat de această nostimă întâmplare, 
izbucnii într-un adevărat hohot de râs. 

Vasăzică închişi, dar nu cu regim celular! glumi Fred. 
Omuleţul ne ia drept nişte terchea-berchea. 

Afară răsună sunetul strident al unui ţignal. Mă apropiai 
de fereastra în formă de crenel şi zării lucrătorii alergând şi 
încuind poarta. Numărai şaisprezece inşi. Se strânseră 
lângă parapet, în jurul administratorului, care le dădea, 
probabil, instrucţiuni. Apoi se risipiră repede pe la clădirile 
de lemn, ca să-şi ia armele. 

Ne aşteaptă execuţia! rostii bine dispus. Ce ne facem? 

Fumăm câte un trabuc propuse Fred. 

Vâri mâna într-o cutie ce odihnea deschisă pe lot, Scoase o 
țigară şi o aprinse, Luai şi eu una. Winnetou nu se atinse de 
ţigări. 

După puţin, uşa se întredeschise încet şi glasul piţigăit al 
domnului Ohlers ne somă de afară: 

Nu cumva să trageţi, vagabonzilor, că vă împuşcăm pe loc! 

Strecurându-se în fruntea oamenilor care se postaseră la 
intrare cu armele întinse, îşi ghemui mica făptură în dosul 
unui cogeamite butoi şi, astfel baricadat, ne ameninţa cu 
flinta-i lungă de vânat păsări. 

Cine sunteţi? strigă el sever, ştiindu-se apărat de ai săi şi 
de butoiul cu pricina. 

Ce prostie! râse Fred Walker. Adineauri ne-aţi considerat 
vagabonzi, iar acuma ne întrebaţi cine suntem. leşiţi de 
după butoi şi stăm de vorbă! 

Aha, credeţi că am căpiat?! Răspundeţi: cine sunteţi? 

Vânători de prerie. 


Cum Fred Walker avea chef să conducă tratativele, eu mă 
ţineam tăcut deoparte. 

Administratorul continuă interogatoriul: 

Cum vă cheamă? 

N-are nici o importanţă. 

Aşadar, refuzaţi să răspundeţi! Las' că vă dezleg eu limba! 
Ce căutaţi la Echo-Cannon? 

Vrem să vă punem în gardă. 

Să ne puneţi în gardă?! Şi împotriva cui, mă rog? 

Împotriva indienilor şi a bandiţilor care au distrus trenul şi 
acuma vor să vă atace pe dumneavoastră. 

Pshaw! la lăsaţi-vă de bancuri! Faceţi parte din banda de 
railtroublers, şi vreţi să ne duceţi de nas. Dar aţi dat de 
dracu”! 

Şi, întorcându-se spre oamenii lui, ordonă: 

Pe ei! Legaţi-i! 

Ho, staţi un pic! îl opri Fred Walker băgând mâna în 
buzunar. 

Bănuind că vrea să scoată legitimaţia de detectiv, 
intervenii: 

Nu e nevoie, Fred. Lasă drăcia aia în buzunar! Să vedem 
cum o scot la capăt şaptesprezece feroviari cu trei 
westmeni autentici, Care mişcă un deget, îi zbor creierii! 

Făcui o mutră cât se poate de fioroasă, luai puşca la umăr 
şi, cu amândouă pistoalele întinse, mă îndreptai spre ieşire. 
Winnetou şi Walker mă urmară. 

Cât ai clipi, viteazul administrator dispăru din faţa ochilor 
noştri, pitulându-se şi med adânc în spatele butoiului. Doar 
ţeava flintei, îndreptată spre tavan, mai indica locul unde, la 
nevoie, master Ohlers putea fi găsit. 

În ce-i priveşte pe feroviari, aceştia nu păreau să 
dispreţuiască exemplul şefului lor. Se dădură la o parte şi 
ne lăsară să trecem nestingheriţi. 

lată deci oamenii care urmau să ţină piept ogellallaşilor şi 
bandiţilor! Perspectiva nu era dintre cele mai roze. 

Mă adresai acestora: 


De fapt, am putea să vă închidem la rândul nostru, 
domnilor, dar n-o facem. Scoateţi-l pe bătăiosul master 
Ohlers la lumină, ca să ne putem înţelege cu el. E absolut 
necesar, dacă nu vreţi ca siouxii să vă şteargă de pe faţa 
pământului! 

După oarecare eforturi oamenii reuşiră să-l aducă pe 
administrator într-o poziţie normală. Le relatai toată 
povestea. Alb la faţă ca varul, master Ohlers după ce se lăsă 
moale pe un bloc de piatră vorbi sughiţând de frică: 

Acum vă cred, sir. Auzisem, într-adevăr, că la locul 
dezastrului doi călători ar fi coborât din tren, cică să 
împuşte o ciocârlie. Prin urmare acesta e master Winnetou? 
Am onoarea să vă salut, sir! şi se înclină în faţa indianului. 
lar dumnealui e master Walker, supranumit Walker-cel- 
gras? Vă salut cu tot respectul, sir! Mi-ar face plăcere să 
aflu şi numele dumneavoastră! încheie el, adresându-mi-se 
mie. 

Mă recomandai, bineînţeles cu numele meu de acasă, nu 
cu cel dobândit în prerie. 

Toată ştima, sir! mă salută el înclinându-se. Vasăzică, după 
părerea dumneavoastră, domnul colonel a găsit mesajul şi 
se va întoarce degrabă? 

Aşa cred. 

Asta mi-ar conveni şi mie; vă asigur că mi-ar conveni. 

Îl crezui pe cuvânt. El reluă: 

N-am la dispoziţie decât patruzeci de oameni, din care 
majoritatea lucrează pe linie. Poate ar fi bine să evacuăm 
imediat Echo-Cannon şi să ne retragem la staţia 
următoare? 

Ce vă trece prin gând, sir? Vă trageţi din neamul 
iepurilor? Cum v-ar judeca superiorii? V-ar scoate din slujbă 
numaidecât. 

Am să vă spun un adevăr, sir: mai scumpă mi e viaţa decât 
slujba. Înţelegeţi? 

Înţeleg. Câţi oameni au plecat cu colonelul? 

O sută în cap, cei mai destoinici. 


Asta se vede... 

Ştiţi cumva dumneavoastră numărul indienilor? 

Împreună cu bandiții albi, sunt peste două sute. 

Aoleu! Ne curăţă! Nu văd altă scăpare decât să fugim. 

Pshaw! Care e staţia cea mai populată? 

Promontory. Are vreo trei sute de lucrători. 

Atunci telegrafiaţi la Promontory să vă trimită de urgenţă 
o sută de oameni bine înarmaţi! 

Master Ohlers rămase mai întâi cu gura căscată, apoi îşi 
frecă palmele fericit: 

Zău dacă m-am gândit la una ca asta! 

Păi sigur, doar sunteţi un strateg nemaipomenit! Oamenii 
să vină cu merinde şi muniții, dacă n-aveţi destule. Şi încă 
un lucru: totul să se petreacă în cel mai desăvârşit secret, 
altminteri iscoadele pieilor-roşii vor bănui că le-am 
descoperit planul. Telegrafiaţi şi asta. Câte mile sunt până 
la Promontory? 

Douăzeci şi una. 

Vor fi având acolo o locomotivă şi vagoane disponibile? 

Totdeauna. 

Bine. Dacă telegrafiaţi chiar acum, detaşamentul poate 
sosi mâine la prima oră. Până atunci, ne rămâne timp să mai 
fortificăm niţel tabăra. Mobilizaţi-i pe cei patruzeci de 
oameni ai dumneavoastră şi porunciţi să înalțe parapetul cu 
încă trei picioare. Mâine ne vor ajuta şi cei din Promontory. 
Trebuie să facem în aşa fel încât indienii să nu poată 
observa ce se petrece şi câţi inşi se află dincoace de zid. 

Vor vedea de sus, de pe creastă, sir. 

N-or să vadă. les eu. În întâmpinarea cercetaşilor şi vă 
anunţ de cum îi zăresc. Oamenii dumneavoastră se vor 
ascunde prin clădiri, iar indienii vor crede că nu suntem 
decât foarte puţini la număr. Batem chiar azi nişte ţăruşi în 
pământ, dincoace de zid, fixăm pe ei grinzi sau scânduri, ca 
să aibă pe ce să urce oamenii când vor fi să tragă. După 
părerea mea, colonelul va fi aici mâine pe la prânz. 
Împreună cu cei de la Promontory vom fi atunci peste două 


sute patruzeci de inşi contra două sute şi ceva, în plus, 
suntem apăraţi de zid. Pieile-roşii, în schimb, n-au nici o 
acoperire. Pe de altă parte, nici nu se aşteaptă la o ripostă 
serioasă. Aproape de neconceput că, încă de la prima salvă, 
să nu-i punem pe fugă, tăindu-le orice poftă de atac. 

Şi pe urmă ne aruncăm asupra lor! jubilă omuleţul, pe 
care măsurile schiţate de mine îl făcuseră grozav de viteaz. 

Asta se va vedea. Deocamdată daţi-i zor! Aveţi trei lucruri 
de făcut: să ne asiguraţi mâncarea şi cazarea, să 
telegrafiaţi la Promontory şi să daţi dispoziţii pentru 
înălţarea parapetului. 

Se face, sir, se face imediat. Doar n-am să fug eu de teama 
roşilor! Vă pregătesc şi o cină să vă lingeţi buzele. O să 
vedeţi, am fost pe vremuri bucătar. 

Pe scurt, toate dispoziţiile mele fură puse în aplicare. Caii 
primiră nutreţ îndestulător, iar noi mâncarăm pe cinste. 
Master Ohlers părea, într-adevăr, mai dedat cu cratiţa 
decât cu flinta. Oamenii lucrară ca nişte titani la înălţarea 
zidului. Nu se odihniră toată noaptea. Când mă trezii 
dimineaţa din somn, rămăsei uimit de progresul făcut. 

Prin şeful unui tren de noapte Ohlers repetase cererea 
adresată telegrafic staţiei Promontory. Dar inutil, căci 
depeşa lui fusese recepţionată la timp şi se luaseră măsurile 
de rigoare. Într-adevăr, încă înainte de prânz, sosi un 
transport cu o sută de oameni, cu arme, muniții şi provizii 
de alimente. 

Noii veniţi se puseră şi ei pe lucru: până la prânz, totul era 
gata. La sugestia mea, butoaiele disponibile fură umplute 
cu apă şi aduse lângă parapet. Atâta omenire trebuia 
asigurată cu apă, nu glumă, ca să-şi poată stinge la nevoie 
setea; şi apoi nu era exclus să fim câtva timp asediați, sau 
să izbucnească un incendiu. 

Stațiile învecinate fuseseră puse la curent cu situaţia, dar 
trenurile circulau normal, spre a nu stârni bănuieli. 

După masa de prânz, Winnetou, Walker şi cu mine 
plecarăm din Cannon în cercetare. Luarăm sarcina asupra 


noastră pentru că preferam să ne bizuim pe propriile 
constatări. De altfel, nimeni dintre feroviari nu-şi oferise 
serviciile pentru această treabă periculoasă. Urma ca, de 
îndată ce unul din noi va fi adus ştirea că a descoperit 
iscoadele indienilor, la Cannon să se dea semnalul prin 
provocarea unei explozii. 

Aceasta, pentru că trebuia să ne despărţim. Indienii aveau 
să apară dinspre nord. Asta era clar. Numai că, după 
spusele administratorului, trei drumuri veneau dintr-acolo. 
Eu preluai deci spre control partea de vest a preriei, 
Winnetou pe cea din mijloc, iar Walker pe cea de est, având 
să supravegheze drumul pe care venisem noi la Cannon. 

Trecând de nişte stânci, intrai în pădure şi, printr-o râpă 
lăturalnică, mă îndreptai spre nord. După vreo trei sferturi 
de oră ajunsei într-un loc deosebit de prielnic scopurilor 
mele. Acolo, în pădure, se înălța un stejar, aproape lipit de 
un brad neobişnuit de înalt. Mă căţărai pe cel dintâi şi apoi, 
dintr-un salt, trecui pe vecinul său, tocmai sus, în vârf... 

Peisajul se întindea atât de clar în faţa ochilor mei, încât 
vedeam de sus toate luminişurile şi toţi arborii în parte. Mă 
instalai foarte comod şi mă pusei pe pândă. 

Trecu astfel ceas după ceas fără să zăresc nimic. Dar 
trebuia să-mi continui veghea cu multă răbdare. În sfârşit, 
zării la nord un cârd ele ciori înălțându-se din rămurişul 
copacilor. Ar fi putut să fie o simplă întâmplare. Dar păsările 
nu apucară, ca de obicei, o anume direcţie, ci se 
împrăştiară care încotro, rotindu-se câtva timp neliniştite în 
văzduh şi reaşezându-se apoi cu băgare da seamă. Trebuie 
că se speriaseră de ceva. 

După puţin, jocul se repetă. Apoi a treia şi a patra oară. 
Era limpede: venea cineva dinspre nord, se apropia prin 
pădure exact de locul meu de observaţie. Coborâi repede 
din copac şi, ştergând orice semn în urma mea, mă furişai 
într-acolo. 

Ajunsei astfel într-un huceag aparent de nepătruns: reuşii 
totuşi să mă strecor în el şi să mă întind cu burta la pământ. 


Şi iată... unul, doi, trei, cinci, şase indieni trecură pe lângă 
ascunzătoarea mea ca nişte strigoi. Se fereau să nu calce 
vreun vreasc, să nu facă zgomot. 

Erau iscoade şi aveau feţele vopsite în culorile războiului. 

Cum se depărtară de mine, cum ieşii şi eu din huceag. 
Fără îndoială că aveau să meargă prin porţiunea de pădure 
cea mai deasă; în acelaşi timp erau nevoiţi să examineze 
fiecare locşor înainte de a face un pas. Toate acestea 
însemnau întârziere. Pe când eu puteam să apuc drumul 
drept şi să alerg până la Cannon, fără a fi descoperit. Eram 
deci în mare avantaj. Făcui repede cale-n-toarsă şi nu dură 
mai mult de un sfert de ceas că mă şi lăsai în jos de pe 
povârniş spre tabăra din Cannon. 

Jos, omenirea era şi mai multă ca înainte. Sosiseră noi 
întăriri. Treceam tocmai linia ferată când, spre mirarea 
mea, îl văzui şi pe Winnetou coborând spre tabără. 

Văd că fratele meu roşu s-a întors o dată cu mine îl 
întâmpinai eu. A văzut ceva? 

Winnetou s-a întors, pentru că nu mai avea nici un rost să 
aştepte. Doar fratele Charlie a şi descoperit iscoadele! 

Ah! De unde ştie Winnetou că le-am descoperit? 

Stăteam sus, într-un copac, şi privind prin lunetă l-am zărit 
departe, la apus, pe fratele meu Charlie. Stătea lângă un 
arbore înalt. Eram sigur că mintea lui deşteaptă îl va sfătui 
să se caţăre sus. Apoi după o vreme, un cârd de păsări s-au 
ridicat în văzduh, speriate. Atunci, înțelegând că se apropie 
iscoadele ogellallaşilor, m-am grăbit să cobor. 

lată, aşadar, un nou exemplu de perspicacitate din partea 
lui Winnetou. 

Până a intra în tabără, ne ieşi înainte un bărbat pe care 
nu-l văzusem încă. 

Ei, v-aţi întors din cercetare, sir? întrebă el. Oamenii v-au 
zărit de departe şi m-au înştiinţat. Pe mine mă cunoaşteţi 
după nume: sunt colonelul Rudge. Permiteţi să vă 
mulţumesc! 


Pentru asta mai e timp, domnule colonel. Deocamdată, să 
dăm foc pulberii şi să-l avertizăm pe camaradul nostru Fred 
Walker. Porunciţi ca oamenii să intre toţi în adăposturi! În 
cel mult un sfert de ceas iscoadele ogellallaşilor vor şi 
scruta de sus tabăra. 

Well, se face! Poftim, intraţi. Eu mă întorc imediat. 

Trecură câteva clipe şi răsună o detunătură, destul de tare 
pentru a putea fi auzită de Fred. Apoi lucrătorii se 
adăpostiră în clădiri. Doar câţiva oameni rămaseră afară: 
ocupați în aparenţă cu treburi gospodăreşti. Colonelul 
Rudge veni după noi în magazie. 

Ei, spuneţi mai întâi ce aţi constatat, sir! mi se adresă el. 

Se apropie şase iscoade ale ogellallaşilor. 

Well! Vom avea grijă să-i păcălim. Ascultaţi-mă, sir, noi toţi 
vă suntem profund recunoscători dumneavoastră şi 
camarazilor ce vă însoțesc. Mă întreb cum să vă 
mulţumim... 

Prin a nu mai vorbi de recunoştinţă, sir. Aţi găsit biletul? 

Desigur. 

Şi mi-aţi urmat sfatul? 

Păi da, am făcut imediat cale-ntoarsă. Altminteri n-am sta 
acum de vorbă aici. Se pare că am picat exact la timp. Când 
credeţi că vor apărea ogellallaşii şi stimabilii bandiți? 

Mâine noapte. 

Atunci avem răgazul să ne cunoaştem mai îndeaproape, sir 
se bucură colonelul. Poftiţi-l şi pe camaradul indian. Îmi fac 
o plăcere prin a vă considera invitaţii mei. 

Ne conduse pe amândoi la cealaltă clădire, de cărămidă, 
alcătuită din mai multe încăperi. Una din ele, destul de 
mare, îi slujea de locuinţă. Furăm poftiţi înăuntru. Acest 
colonel-inginer, bărbat solid şi hotărât, făcea impresia că nu 
se prea teme de indieni. Curând reuşi să stabilească între 
noi relaţii de încredere reciprocă. De altfel, şi Winnetou, 
despre care auzise încă de mult, i se făcu repede simpatic. 

Hai, domnilor, să frângem deocamdată gâtul unei sticle, 
până vin pieile-roşii cu gâturile lor glumi gazda. Simţiţi-vă 


ca la dumneavoastră acasă şi nu uitaţi că vă sunt profund 
îndatorat. Când se întoarce domnul Walker, îl poftim, 
bineînţeles, să ne ţină tovărăşie. 

Era sigur că iscoadele indienilor ne şi observau de sus, de 
pe stânci. De aceea ne comportam în aşa fel, încât să-i 
inducem în eroare în ce priveşte situaţia din tabără. Curând 
se întoarse şi Fred. Nu descoperise nimic, dar auzise 
semnalul nostru. 

Cum soarele mai lenevea pe cer, nici noi nu aveam ce face. 
Totuşi, timpul nu ni se părea prea lung. Rudge trecuse prin 
multe şi era un bun povestitor. 

Dar când se lăsă seara şi cercetaşii ogellallaşilor căţăraţi 
pe stânci nu mai puteau vedea ce se petrece în tabără, 
dădurăm zor cu întăriturile, ca să le terminăm. 

Spre bucuria mea, colonelul Rudge se declară de acord cu 
toate măsurile preconizate de mine. 

Astfel se scurse noaptea, ca şi ziua următoare. Apoi o 
seară de crai-nou îşi întinse pânzele tivite cu stele, 
luminând destul de bine terenul de dincolo de zid. 

Toţi oamenii noştri erau înarmaţi cu puşti şi cuțite. Mulţi 
aveau şi pistoale sau mici revolvere de buzunar. Ştiind că 
indienii nu atacă de obicei decât înainte de ivirea zorilor, 
lăsai la parapet numai străjile absolut necesare. Ceilalţi, 
tolăniţi în iarbă, tăifăsuiau cu glas scăzut. Văzduhul părea 
încremenit: nici un freamăt, nici o pală de vânt. La miezul 
nopţii toată lumea puse mâna pe arme şi-şi luă în primire 
locurile dinainte stabilite. Eu şi Winnetou ne postarăm 
împreună cu alţii la poarta de intrare. Renunţasem la puşca 
obişnuită şi luasem cu mine carabina „Henry”, care putea 
să-mi fie de mai mult folos. 

Ne rânduisem în număr egal pe toate cele patru laturi ale 
taberei două sute şi zece bărbaţi. Restul de treizeci aveau 
să asigure paza cailor, pe care îi priponisem într-un loc mai 
izolat. 

Timpul se târa încet, ca melcul. Poate că unii dintre noi îşi 
şi luaseră de grijă în ce priveşte atacul ogellallaşilor când 


deodată se auzi o pietricică lovindu-se de şinele de fier. Apoi 
desluşii în văzduh acel freamăt abia perceptibil pe care 
orice neştiutor l-ar lua drept o boare lină de vânt... 

Veneau indienii. Se apropiau. 

Atenţie! îi şoptii vecinului meu. 

Acesta transmise cuvântul de ordine mai departe, astfel că 
în mai puţin de un minut toată lumea era pusă în gardă. 
Dincolo de zid, umbre fugare, fantomatice, lunecau prin 
noapte, care spre dreapta, care spre stânga, fără cel mai 
mic zgomot. Indienii se desfăşurau jur-împrejur, 
împresurând treptat întreaga tabără. Atacul era iminent. 

Umbrele se apropiau încet, amenințătoare. Nu le mai 
despărţeau de zid decât cincisprezece doisprezece zece opt 
şase paşi. Deodată izbucni în noapte un glas teribil de 
sonor: 

Selkhi Ogellallah! Ntsage sisi Winnetou natan Apaches! 
Shne ko Piară ogellallaşii! Aici e Winnetou, căpetenia 
apaşilor! Foc! 

Şi descărcându-şi puşca bătută cu ţinte de argint, 
Winnetou lumină ca un fulger întreaga tabără. Şi peste 
două sute de puşti detunară la rândul lor. Numai eu nu 
trăsesem. Aşteptam să văd efectul salvei, abătută asupra 
duşmanilor ca un blestem neiertător. Câteva clipe 
neînchipuit de lungi domni cea mai adâncă tăcere. Apoi se 
dezlănţui acel urlet îngrozitor care-ţi macină parcă nervii şi 
oasele. La început salva noastră îi făcu pe asediatori să 
încremenească. Acum însă urletul lor bântuia întregul 
Cannon, ca rostogolit din gâtlejul a o mie de draci. 

Încă o salvă, foc! comandă de astă dată colonelul, sfâşiind 
cu vocea lui văzduhul saturat de strigăte. 

Ordinul fu executat. Rudge lansă alt ordin: 

Pe ei, băieţi! Cu paturile puştilor! 

Într-o clipă oamenii escaladară zidul împrejmuitor. Chiar 
dacă unii aşteptaseră poate bătălia cu oarecare teamă, 
acum se năpusteau cu toţii la luptă ca nişte lei. Nici un 
indian nu apucă să urce pe parapet. 


Eu rămăsesem la postul meu. Afară se desfăşura o luptă 
aprigă, nimicitoare. Mult nu putea să dureze, căci rândurile 
agresorilor se răreau vertiginos. Cei rămaşi în viaţă nu 
aveau altă soluţie decât să dea bir cu fugiţii. Vedeam 
făpturile lor întunecate furişându-se, alergând care încotro. 
Şi deodată, ei, da, un alb! Şi încă unul! Jefuitorii de trenuri, 
venind din cealaltă parte, fugeau desperaţi prin dreptul 
meu. 

Acum abia îmi dusei carabina la ochi. Să poţi trage 
douăzeci şi cinci de gloanţe fără a mai încărca între timp 
arma! Înţelegeţi, desigur, ce atu aveam de partea mea. 
Trăsei opt focuri la rând, după care trebui să mă opresc, din 
lipsă de ţintă. În cine să mai trag? Cei scăpaţi neatinşi 
fugiseră; restul zăceau inerţi la pământ sau se târau 
anevoie, ca să iasă în afara câmpului de luptă. Zadarnică 
trudă! Erau împresuraţi cu toţii. lar cine nu se preda, nu 
făcea decât să-şi grăbească sfârşitul. 

După puţin, câteva focuri se aprinseseră afară, dincolo de 
zid, şi ochii putură măsura cumplita recoltă pe care 
moartea o secerase într-un interval atât de scurt. 
Priveliştea mă răscoli. Nu voiam să mai văd nimic, absolut 
nimic. O luai din loc şi intrai în locuinţa colonelului. Dar 
numai după câteva secunde mă pomenii cu Winnetou. Îl 
întâmpinai mirat: 

Cum, fratele meu roşu a părăsit câmpul de bătălie? Unde 
sunt scalpurile duşmanilor săi? 

Winnetou a hotărât să nu mai scalpeze pe nimeni! 
răspunse el. De atunci, de când cu cântecul acela pe 
munte... 

Îi va ucide pe duşmani, dar n-o să le mai tragă pielea de pe 
cap. Howgh! 

Pe câţi a doborât căpetenia apaşilor? 

Winnetou nu i-a numărat. La ce bun să-i numere, când 
fratele lui alb nici măcar n-a căutat să ucidă pe careva? 

De unde ştii? 


Oare n-a tăcut arma fratelui meu Charlie până în clipa 
când bandiții albi au trecut prin dreptul lui? Şi de ce a ochit 
numai la picioare? Pe aceştia i-am numărat. Sunt opt cu 
toţii. N-au putut fugi. Au fost prinşi şi zac afară. 

Cifra era exactă. Aşadar, nimerisem exact şi-mi atinsesem 
scopul: imobilizasem pe câţiva dintre bandiți. Poate că şi 
Haller era printre ei. De ceilalţi îmi păsa mai puţin. 

Nu dură mult până se ivi şi Fred grăsunul. 

Charlie, Winnetou, veniţi afară! Am pus mâna pe ticălos! 
ne strigă el. 

Pe cine? 

Pe Haller. 

Ah! Cine l-a prins? 

Nimeni. E rănit, nu mai poate umbla. Minunat, nu-i aşa? 
Au fost împuşcaţi opt railtroublers şi toţi în acelaşi loc, în 
coapsă! Se vânzolesc pe jos de durere. 

Într-adevăr, interesant. 

Dintre indieni nu s-a predat nici unul. Numai albii ăştia opt 
se roagă de iertare. 

E totuşi vreunul lovit mai grav? 

Nu ştiu. N-am avut timp să le văd rănile. Dar ce mai staţi? 
Haideţi afară! Din toată afacerea n-au scăpat teferi decât 
cel mult optzeci de indivizi. 

Era îngrozitor! Dar nu-şi meritaseră oare soarta? Desigur 
că multă vreme cei care au reuşit sa scape din acest 
dezastru vor avea să pomenească păţania de azi... 

Când dimineaţă, la lumină, văzui mulţimea de cadavre 
stivuite din loc în loc, un fior rece mă cuprinse şi-mi întorsei 
repede capul. 

Abia după-amiază sosi cu trenul un medic, care-i consultă 
pe răniţi. Dintre aceştia Haller nu mai putea fi salvat. Rana 
lui era mortală. Dar nici acum, deşi aflase că va muri, Haller 
nu dădea nici cel mai mic semn de remuşcare. Fred 
grăsunul, care stătuse tot timpul lângă el, veni fuga la mine, 
agitat, speriat: 

Hei, Charlie! Trebuie să plecăm! 


Încotro? 

La Helldorf-Settlement. 

De ce? îl întrebai cuprins de nelinişte. 

Ogellallaşii au de gând să atace colonia. 

Dumnezeule! De unde ştii? 

De la Haller. Şedeam lângă el şi vorbeam cu colonelul 
despre seara petrecută de noi la Helldorf-Settlement. 
Deodată Haller izbucneşte în râs, şi ce crezi că-mi spune? 
Cică n-o să mai apucăm acolo asemenea seri! Îi iau din 
scurt şi aflu că aşezarea va fi distrusă de oggellallaşi. 

Nemaipomenit! Fugi de-l anunţă pe Winnetou şi 
porunceşte să ni se aducă imediat caii. Între timp, vreau să 
stau şi eu de vorbă cu Haller. 

Nu-l mai văzusem pe omul acesta din ziua când spionasem 
tabăra ogellallaşilor. În încăperea unde zăcea rănit de 
moarte, îl găsii şi pe colonelul Rudge. Prizonierul, întins pe 
o pătură plină de sânge, stors de vlagă şi livid, mă fixă cu 
nişte ochi crânceni. 

Cum te cheamă: Rollins sau Haller? îl întrebai. 

Ce te priveşte pe dumneata?! răspunse, el răstit. 

Mă priveşte mai mult decât îţi închipui. 

Era de prevăzut că nu-mi va răspunde direct la nici o 
întrebare. De aceea mă gândisem să ating altă strună. 

Nu ştiu nimic! Cară-te! îmi strigă el. 

Nimeni nu e mai în drept ca mine să-ţi ceară un răspuns 
stăruii eu apăsat. Doar eu, cu puşca mea, te-am rănit de 
moarte! 

Haller făcu ochii mari. Sângele, cât mai era în el, îi năvăli 
în cap, accentuând şi mai mult cicatricea de pe frunte. 

Câine, vorbeşti adevărat? scrâşni el. 

Da. 

Atunci banditul se porni pe blesteme şi înjurături ce nu pot 
fi redate. Eu însă rămăsei calm în aparenţă. 

N-am vrut decât să te rănesc. Aflând azi că nu ai nici o 
scăpare, am trăit sincere remuşcări. Acuma, însă, m-am 
liniştit, pentru că îţi văd ticăloşia. Împuşcându-te, n-am 


făcut decât să aduc un serviciu semenilor mei. N-o să mai 
faceţi nici un rău nimănui, nici dumneata, nici ogellallaşii 
dumitale! 

Asta s-o crezi tu! rânji el, dezvelindu-şi dinţii ca de fiară. Ia 
încearcă şi te mai du la Hetldorf-Setilement! 

Pshaw! Colonia e bine apărată. 

Ce? Nu va rămâne piatră peste piatră acolo! Am cercetat 
personal locul şi m-am înţeles cu indienii ca, după ce vom 
ataca Echo-Cannon, să trecem pe la Helldorf-Settlement. 
Ne-aţi dat voi peste cap aici, dar dincolo, nici o grijă! 
Coloniştii vor plăti cu vârf şi îndesat victoria voastră! 

Bine, asta-i tot ce voiam să ştiu! Dumneata, Haller, ai 
căpăţâna tare, dar eşti prost de dai în gropi. Vom pleca 
numaidecât la Helldorf-Settlement ca să salvăm ce mai 
poate fi salvat. Dacă ogellallaşii dumitale îi vor răpi cumva 
pe colonişti, află că-i vom scoate pe aceştia din captivitate. 
Şi asta mulţumită faptului că mi ai trădat acum planul 
vostru. 

O să scoateţi pe naiba! strigă Haller mânios. Atunci unul 
din răniții care zăceau în aceeaşi încăpere, un fârtat din 
banda lui, îşi înălţă capul şi rosti: 

Poţi să-l crezi, Rollins! Ăsta nu vorbeşte în vânt. Eu îl 
cunosc: e Old Shatterhand! 

Old Shatterhand! exclamă Haller. Mii de trăsnete! De-aia 
am auzit opt focuri în serie...! 

Înghiţi-l-ar iadul şi... 

Îi întorsei spatele şi ieşii. Nu aveam chef să-i ascult 
blestemele spurcate. Colonelul Rudge veni după mine şi mă 
întrebă surprins: 

Sunteţi, într-adevăr, Old Shatterhand, sir? 

Ei da, eu sunt. Haller m-a întâlnit cândva la o vânătoare. Şi 
acum, colonele, aştept să-mi daţi câţiva oameni. E absolut 
necesar să mă reped la Helldorf-Setilement. 

Asta, dragă domnule, nu se poate. Aş merge bucuros cu 
dumneavoastră împreună cu întreg detașamentul, 


înţelegeţi însă că, fiind în serviciul căilor ferate, am anumite 
obligaţii. 

Atunci să-i lăsăm pe bieţii colonişti în voia agresorilor? 
Oamenii vor fi decimaţi. Cum veţi răspunde în faţa propriei 
conştiinţe? 

Vă rog, sir, n-am dreptul să plec de-aici decât în interes de 
serviciu. Şi nici nu am latitudinea să vă pun la dispoziţie 
oamenii mei. Dar într-un fel, pot să vă ajut: poftim, vorbiţi 
dumneavoastră cu ei! Cine vrea să renunţe la lucru şi să vă 
urmeze, n-are decât. Eu n-am să-l opresc. Ba îi voi repartiza 
şi un cal, arme, muniții şi ceva de-ale gurii, cu condiţia ca 
armele şi caii să-mi fie înapoiaţi mai târziu. 

Bun, vă mulţumesc, sir! Cred că faceţi într-adevăr 
maximum posibil, dar să nu-mi luaţi în nume de rău dacă 
mă abţin acum de la complimente. Sunt tare grăbit. Când 
ne întoarcem, voi căuta să recuperez această lipsă. 

Două ore mai târziu mărşăluiam cu Winnetou şi cu Fred 
Walker în fruntea unei coloane de patruzeci de călăreţi bine 
înarmaţi, întorcându-ne pe acelaşi drum pe care venisem 
atât de repede de la Helldorf-Settlement la Echo-Cannon. 

Winnetou tăcea mereu, dar jarul din ochii lui spunea mai 
mult decât vorbele. Dacă această tânără colonie a fost într- 
adevăr distrusă, atunci va fi vai şi amar de făptaşi! 

Nu ne îngăduirăm nici un popas, nici măcar în timpul 
nopţii. Drumul îl cunoşteam. Nu cred ca în tot timpul 
deplasării să fi schimbat între noi barem o sută de cuvinte. 

Era pe la amiaza zilei următoare când caii năduşiţi ne 
aduseră la marginea vâlcelei în care ştiam că e situată 
colonia Helldorf-Settlement. Şi iată, se dovedea că Haller nu 
minţise, iar ajutorul nostru venea, din păcate, prea târziu. 
Toate casele nu mai erau decât mormane de dărâmături 
fumegânde. 

Iuf! exclamă Winnetou. 

Am să-i sfâşii pe lupii de ogellallaşi! 

Sus, pe colină, capela fusese şi ea incendiată, iar crucifixul 
zvârlit undeva, în vale. 


Ne apropiarăm în galop de ruine. Acolo dădui dispoziţii 
feroviarilor să se oprească, pentru ca nu cumva să şteargă 
urmele lăsate de ogellallaşi. În ciuda căutărilor, nu reuşii să 
descopar nicăieri vreo rămăşiţă de trup omenesc. 
Răscolirăm şi cenuşa, încă destul de caldă, fără să găsim 
nimic. Faptul acesta ne consolă deocamdată. 

Winnetou, care se urcase între timp pe colină, cobori din 
nou, aducând cu sine micul clopot al capelei. 

Căpetenia apaşilor a găsit glasul de sus ne anunţă el. Am 
să-l îngrop aici până mă întorc biruitor. 

Apoi Walker şi cu mine făcurăm în mare grabă înconjurul 
lacului, cercetând dacă nu cumva coloniştii fuseseră înecaţi. 
Rezultatul se dovedi negativ. Un studiu atent al terenului ne 
conduse la concluzia că atacul se produsese în cursul nopţii 
şi se încheiase, de fapt, fără nici o luptă. Năvălitorii, 
împreună cu prada şi captivii lor, se îndreptaseră spre 
graniţa dintre Idaho şi Wyoming. 

Oameni buni mă adresai întregului nostru grup orice clipă 
e de mare preţ. Nu avem timp de odihnă. 

Trebuie să pornim pe urmele ogellallaşilor cât mai e 
lumină. Abia seara ne vom permite un popas. Haidem! 

Cu aceste cuvinte sării în şa. Ceilalţi la fel. Winnetou 
călărea în frunte şi nu-şi lua o clipă ochii de la urmele 
ogellallaşilor. Ar fi preferat mai degrabă moartea decât să 
se abată de la hotărârea lui. Şi noi ceilalţi eram stăpâniţi de 
o îndârjire extraordinară. Eram doar patruzeci de inşi 
contra optzeci, dar în mânia noastră nu mai încăpeau 
asemenea socoteli. 

În cele trei ore până la lăsarea serii străbăturăm un drum 
serios. Caii se comportau cât se poate de bine. În sfârşit, o 
dată cu primele umbre ale nopţii, ne îngăduirăm un popas. 

Dimineaţa constatarăm că ogellallaşii nu mai aveau decât 
un avans de trei sferturi de zi, deşi goniseră fără răgaz, 
renunțând la odihnă şi somn. Motivul acestei grabe era uşor 
de ghicit. În noaptea bătăliei de la Echo-Cannon, Winnetou 
îşi anunţase cu glas tare prezenţa. Ogellallaşii îşi închipuiau 


deci că acuma sunt urmăriţi şi ca atare zoreau să se pună la 
adăpost. 

Caii noştri, care făcuseră aproape imposibilul, trebuiau 
acum menajaţi de prea mari eforturi, căci totul depindea la 
urma urmei de rezistenţa lor. Iată de ce în primele două zile 
aproape că nu scurtarăm defel distanţa dintre noi şi 
ogellallaşi. 

Ne-o cam ia timpul înainte rosti la un moment dat Fred 
Walker. Vom ajunge prea târziu. 

Ba deloc îl liniştii eu. Prizonierii urmează a fi torturați; or, 
aceasta se face abia după ce ogellallaşii vor fi ajuns la 
corturile lor. 

Şi unde-or fi corturile? 

Acuma sunt la Quacking-asp-Ridge interveni în discuţie 
Winnetou dar noi o să-i ajungem pe mişei mult mai încoace. 
În cea de-a treia zi ne izbirăm de un obstacol cât se poate 
de serios: urmele se despărţeau în două, îndreptându-se 
unele spre nord şi altele spre vest. Mai importantă ni se 

păru prima direcţie. 

Vor să ne întârzie! observă Walker. 

Oamenii albi binevoiască a se opri aici ne pofti Winnetou. 
Urmele nu trebuie atinse de nimeni. 

Şi spunând acestea, îmi făcu un semn pe care îl pricepui 
imediat: eu să controlez urma care duce înainte, iar el o va 
cerceta pe cealaltă, care apuca spre stânga. Pornirăm deci 
călări, fiecare în direcţia lui. Coloana se opri pe loc să ne 
aştepte. 

Să tot fi mers aşa vreun sfert de ceas. Numărul cailor care 
trecuseră pe acolo era greu de stabilit, întrucât fuseseră 
dispuşi în şir indian. Dar judecând după adâncimea şi forma 
urmelor, s-ar fi zis că nu erau mai mult de douăzeci. Pe când 
examinam aceste urme, zării la un moment dat în nisip 
câteva pete mici, rotunde, negricioase, şi pe ambele părţi 
nişte dâre subţiri. Mai încolo fâşia de teren arăta ca şi când 
ar fi fost anume nivelată. Mă întorsei repede la ai noştri. 
Winnetou mă şi aştepta. 


Ce-a văzut fratele meu? îl întrebai. 

Urme de călăreţi şi atât. 

Hai după mine! poruncii eu şi o luai înapoi spre locul cu 
pricina. 

Iuf! făcu apaşul, surprins de hotărârea din glasul meu şi 
presimţind că am găsit o dovadă certă a trecerii 
prizonierilor. 

Ajunşi la faţa locului, mă adresai lui Fred: 

Master Walker, dumneata, ca westman încercat, studiază 
te rog urmele astea şi spune-mi ce vor fi însemnând. 

Care urme? se foi el. 

Uite-le aici! 

Ah! Ce să fie? S-a plimbat niţeluş vântul pe nisip, a dat cu 
mătura. 

Curios! Parcă odată se plimbă vântul pe nisip, cum zici 
dumneata?! Eu însă pun rămăşag pe orice că Winnetou va 
ajunge la altă concluzie, adică la ceea ce cred eu. Îl rog pe 
fratele roşu să cerceteze! 

Apaşul cobori de pe cal, se aplecă şi, privind eu atenţie 
semnele, stabili: 

Fratele meu Charlie a dat de drumul cel bun: pe aici au 
fost căraţi prizonierii. 

Şi care-i dovada? întrebă Fred neîncrezător şi în acelaşi 
timp contrariat de propria sa lipsă de orientare. 

Fratele meu să se uite bine îl pofti Winnetou. Iată aici nişte 
stropi de sânge! Pe dreapta şi pe stânga sunt urmele unor 
mâini de copil, iar la mijloc şi mai în afară e pieptul... 

Prin urmare, căzând de pe cal, copilul s-a lovit în nas şi i-a 
dat sângele explicai eu. 

Aha! exclamă Walker, luminându-se în sfârşit. 

Ei, asta n-a fost greu de rezolvat. Sunt convins că vom 
întâlni mai încolo alte ciudăţenii, mult mai complicate. Hai! 

Şi într-adevăr, după numai zece minute, ajunserăm pe un 
teren pietros, unde urmele nu se mai vedeau deloc. 

Eşalonul se opri mai în spate, ca să nu încurce cercetările, 
şi peste puţin Winnetou îmi arătă triumfător un fir de lână 


gros, galben. 

Ce spui de asta? mă adresai iarăşi lui Fred. 

E de la o pătură. 

Exact! Uite capetele firului: sunt tăiate. Vasăzică, au tăiat 
fâşii, ca să facă învelitori pentru copitele cailor. Ia să vedem, 
să căscăm bine ochii! 

Ne puserăm din nou pe căutate. Şi iată, la vreo treizeci de 
paşi, descoperirăm în iarba ce răsărea pe alocuri din 
pământul arid urma ştearsă prea în grabă a unor mocasini. 
Poziţia tălpii ne indica direcţia de deplasare. 

Mergând pe acest drum, găsirăm curând şi alte câteva 
puncte de reper care arătau toate că, de-aci încolo, 
ogellallaşii îşi încetiniseră neobişnuit de mult ritmul de 
deplasare. Abia după o bună distanţă urmele deveniră 
iarăşi mai vizibile. Indienii scoseseră cârpele de pe copitele 
cailor şi îşi continuaseră drumul pe jos, lângă patrupezii lor. 

Lucrul mi se păru ciudat şi-mi dădu de gândit. Winnetou, 
strunindu-şi calul, privi îndelung peisajul dinaintea lui, ca şi 
când ar fi vrut să-şi amintească de ceva. 

Iuf! exclamă el într-un târziu. Acolo e peştera muntelui 
căruia albii îi spun Hancock! 

Şi ce-i cu peştera asta? 

Winnetou s-a lămurit pe deplin. În această peşteră siouxii- 
ogellallaşi se închină şi-i jertfesc pe prizonieri Marelui 
Spirit. Vasăzică, o mare parte din ogellallaşi au luat-o spre 
stânga, ca să adune cetele risipite ale tribului lor; ceilalţi, 
mai puţini, îi duc pe prizonieri la peşteră. I-au legat pe 
spinarea cailor, iar dânşii merg pe jos. 

Când am putea să ajungem la muntele acela? 

Cam spre seară. 

Nu se poate! După câte îmi amintesc, Hancock se află 
între Snake-River şi Yellowstone-River. 

Fratele meu nu ştie că sunt doi munţi cu acelaşi nume? 

Aha! şi Winnetou îl cunoaşte pe ăsta de aici? 

Da. 

Şi peştera? 


Asta e peştera în care Winnetou a făcut legământ cu tatăl 
lui Ko-it-se, pe care acesta însă l-a călcat. Fraţii albi să lase 
în pace urmele şi să vină după mine! 

Hotărât, sigur de sine, Winnetou dădu pinteni calului şi 
porni în galop, urmat de întreg eşalonul. Trecurăm în goană 
peste văiugi, peste ponoare şi coclauri până ce la un 
moment dat, munţii se deschiseră larg, oferindu-ne 
priveliştea unui şes dăruit cu ierburi îmbelşugate, şi întins 
până spre brâul de culmi pierdut la orizont. 

Aici e J-akom akono, cum îi spun tehuaşii, adică „Preria 
sângelui” ne lămuri Winnetou, fără a-şi încetini galopul. 

Aşadar, aceasta era „Preria sângelui”, despre care 
auzisem atâtea grozăvii! Aici triburile Dakota reunite îşi 
aduceau prizonierii, le dădeau drumul şi se veseleau apoi 
hăituindu-i până la moarte. Aici pieriseră cu miile osândiţii 
la stâlpul torturii, arşi, spintecaţi, sfâşiaţi, îngropaţi de vii. 
Nimeni, nici un indian din alt trib, nici un alb nu cuteza să 
se aventureze în acest ţinut blestemat. Şi iată că noi 
înaintam, sfidând primejdia, ca într-o plăcută şi paşnică 
plimbare. Călăuză într-un astfel de loc nu putea să ne fie 
decât un Winnetou! 

Caii începuseră să dea semne de oboseală. Înaintea ochilor 
noştri apăru un munte izolat, născut parcă din îngemănarea 
mai multor coloşi de pământ. Ajunşi la poalele lui, lăsarăm 
caii să se odihnească lângă desiş. 

Acesta e muntele Hancock ne informă Winnetou. 

Şi unde-i peştera? 

E dincolo, pe partea cealaltă a muntelui. Până într-o oră 
fratele meu o va vedea. Haide, dar fără armă! 

Să merg numai eu? 

Da. Suntem aici pe un tărâm al morţii. Numai bărbatul 
bine călit îl poate înfrunta. Ceilalţi să se ascundă prin desiş 
şi să ne aştepte. 

Muntele din faţa noastră era de origine vulcanică. 

Îmi lepădai puşca şi carabina şi mă luai după Winnetou, 
care şi începuse urcuşul pe latura dinspre vest a muntelui. 


Drumul era greu, şerpuia întruna, iar Winnetou mergea cu 
o prudenţă excepţională. Un ceas încheiat ne trebui până să 
ajungem astfel sus, pe creştetul muntelui Hancock. 

Fratele meu să nu facă zgomot şi să stea cu ochii treji îmi 
şopti apaşul, culcându-se pe burtă şi târându-se printre 
tufe. 

Eu îl urmai, însă tresării deodată speriat: abia îmi vârâsem 
capul prin crengăriş, că văzui căscându-se sub mine o 
prăpastie ca o pâlnie uriaşă, de fapt gura unui crater stins. 
Mă aflam chiar pe marginea ei. Înconjurată sus de tufe 
răzlețe, prăpastia număra până jos cel puţin o sută cincizeci 
de picioare. Şi acolo jos, pe fundul neted şi rotund, cu un 
diametru de vreo patruzeci de picioare, zăceau bieţii 
oameni din Helldorf-Settlement, victimele căutate de noi. 
Zăceau legaţi de mâini şi de picioare, îmi stăpânii emoția şi 
mă apucai să-i număr. Erau toţi, supravegheați de un 
puternic grup de indieni. 

Cercetai centimetru cu centimetru gura craterului, ca să 
văd pe unde s-ar putea coborî. Coborâşul nu era imposibil, 
cu condiţia să ai curaj, să dispui de o frânghie solidă şi să 
găseşti un mijloc de a sustrage atenţia străjilor. Pe alocuri 
ieşeau la iveală nişte colţi masivi de care puteai să te sprijini 
şi să te odihneşti. 

Aceasta-i peştera? îl întrebai pe Winnetou, după ce ne 
retraserăm niţel de la marginea craterului. 

Asta e. 

Şi pe unde se intră? 

Dinspre răsărit. Dar nimeni nu poate intra pe-acolo cu 
forţa. 

Atunci să coborâm pe-aici. Avem lasouri. Prietenii de la 
calea ferată au şi ei destule frânghii. 

Winnetou aprobă în tăcere şi luarăm drumul înapoi spre 
oamenii noştri. Eu, unul, nu înţelegeam deloc de ce indienii 
nu păzeau şi partea dinspre vest a muntelui. Atunci ar fi fost 
imposibil să te apropii neobservat. 


Când ajunserăm iarăşi jos, ziua se apleca spre amurg, 
începurăm deci imediat preparativele. Strânserăm toate 
frânghiile de rezervă şi le legarăm cap la cap, iar Winnetou 
alese pentru operaţie douăzeci de oameni din cei mai 
sprinteni, restul urmând să rămână de pază la cai. Doi 
dintre aceştia primiră însă şi o altă misiune: cam la trei 
sferturi de oră după plecarea noastră, trebuiau să încalece, 
să ocolească muntele spre est, să se depărteze apoi cât mai 
mult posibil şi să aprindă câteva focuri, având grijă să nu 
incendieze cumva preria. Apoi trebuiau să se întoarcă 
repede la ai lor. Urmăream să distragem astfel atenţia 
străjerilor şi să le-o îndreptăm spre focurile din prerie. 

Spre apus orizontul se coloră treptat în nuanţe din ce în ce 
mai stacojii, după care soarele se topi încet în cenuşiul serii. 
Winnetou se depărtase de noi. În ultimul timp mi se părea 
cu totul schimbat. Privirea lui sigură şi fermă plutea ca într- 
un foc straniu, neliniştit, iar pe fruntea lui întotdeauna 
netedă apăraseră cutele unei tainice îngrijorări sau poate 
ale unor gânduri deosebit de grave, care îi tulburau parcă 
admirabilul său echilibru lăuntric. Îl vedeam umbrit, apăsat 
şi mă credeam nu numai dator, dar şi în drept să-l determin 
la o mărturisire. De aceea mă dusei să-l caut. 

Stătea la marginea pădurii, rezemat de un arbore, 
uitându-se ţintă spre apus, unde norii poleiţi de ultimele 
raze ale soarelui plăsmuiau fantastice figuri de peisaje. 

Deşi mă apropiai pe nesimţite şi în pofida gândurilor ce-l 
absorbeau, Winnetou nu numai că-mi auzi, dar îmi şi 
recunoscu paşii. Fără să-şi întoarcă ochii spre mine, rosti: 

Fratele Charlie a venit să-şi vadă prietenul. Bine a făcut, 
căci în curând nu-l va mai vedea. 

Nu cumva sufletul lui Winnetou e apăsat de umbre? Să le 
gonească! vorbii eu, aşezându-i mâna pe umăr. 

Atunci apaşul ridică braţul şi arătă spre apus: 

Acolo ardea până acum flacăra vieţii. Şi iată că s-a stins, s- 
a făcut întuneric. Du-te tu până acolo şi încearcă să alungi 
umbrele! Vei putea? 


Nu. Dar lumina se va întoarce mâine şi va începe o nouă zi. 

Pentru muntele Hancock va începe într-adevăr o nouă zi, 
dar nu şi pentru mine. Soarele meu se va stinge cum s-a 
stins şi soarele zilei, numai că al meu n-o să mai răsară 
nicicând. Mâine, zorii îmi vor surâde în altă lume. 

Astea sunt gânduri negre cărora fratele meu Winnetou nu 
trebuie să le dea crezare! Într-adevăr, deseară vom avea de 
înfruntat primejdii mari; dar de câte ori n-am biruit noi 
moartea, de câte ori, hotărâți şi neabătuţi, n-am silit-o să-şi 
retragă braţul sterp întins spre inimile noastre! Alungă 
tristeţea care te-a cuprins! Nu e decât urmarea oboselii din 
ultimele zile. 

Nu, Winnetou nu se lasă doborât de oboseală; oricât de 
mare ar fi, ea nu-i poate răpi pacea sufletului. Fratele meu 
Charlie ştie cât de însetat am fost întotdeauna după apa 
cunoaşterii şi a ştiinţei. Mi-ai dat să beau din ea şi am băut 
cu lăcomie şi am învăţat mai multe decât oricare din fraţii 
mei roşii. Dar am rămas totuşi indian. Oamenii albi seamănă 
cu animalele domestice care şi-au pierdut treptat tăria 
simţurilor, pe când indianul e ca sălbăticiunea care simte 
totul şi al cărei suflet aude orice zvon. Ea ştie când îi vine 
sfârşitul. Nu că-l bănuieşte doar, ci îl şi simte aievea şi se 
ascunde hăt în desişul pădurii, ca să moară în linişte şi 
singurătate. Vezi tu, Charlie, acest simţământ, care nu 
minte niciodată, îl încearcă acum pe Winnetou. 

Îl strânsei îndelung la pieptul meu şi vorbii: 

Totuşi fratele meu se înşală. N-ai mai simţit niciodată la 
fel? 

Nu, niciodată. 

Aşadar e prima oară? 

Da. 

Atunci de unde ştii ce înseamnă şi că-ţi prevesteşte 
sfârşitul? 

E foarte limpede, prea limpede! Winnetou va muri 
împuşcat, căci numai glonţul îl poate răpune. De cuţit sau 
tomahawk se apără el uşor... 


Fratele meu Charlie să-mi dea crezare: chiar azi mă voi 
duce în veşnicele da, da. 

Tăcu. „În veşnicele plaiuri ale vânătoarei” voia să spună. 

Dar nu-şi duse vorba până la capăt. 

Abia după un răstimp adăugă: 

Astăzi voi pleca acolo unde a plecat Fiul Bunului Manitou 
spre a pregăti locuinţe pentru noi toţi. Voi pleca într-un loc 
în care fratele meu Sharlih mă va urma peste mulţi ani. 
Acolo avem să ne revedem. Acolo nu va mai fi nici o 
deosebire între copiii cei albi şi copiii cei roşii ai Bunului 
Părinte, care-i iubeşte la fel de mult pe albi şi pe indieni. 
Acolo nu va mai fi crimă. Acolo Bunul Părinte are o balanţă 
şi cu această balanţă el are a cântări faptele albilor şi ale 
indienilor. Căpetenia apaşilor va fi acolo şi-l va ruga pe 
Bunul Părinte să aibă milă de albii care au ucis indienii. 

Mă strânse la piept şi tăcu din nou. Eram adânc mişcat. Un 
glas lăuntric îmi spunea că instinctul lui fără greş nu-l înşală 
nici de data asta. Încercai totuşi să-i alung gândurile atât de 
sumbre; s-a crezut mai tare şi mai rezistent decât este 
aievea. Nu zic, Winnetou e într-adevăr cel mai neînfricat 
războinic al seminţiei sale, dar la urma urmelor nu e nici el 
mai mult decât un om. Şi dacă niciodată nu l-am văzut 
obosit, iată că astăzi dă lotuşi semne de oboseală. Zilele şi 
nopţile din urmă au fost peste măsură de grele. De aici şi 
neîncrederea în sine şi gândul amar. Ca să le alungi nu e 
nevoie decât de odihnă. Să rămână deci fratele meu aici şi 
să se culce pe lângă oamenii care ne vor aştepta la poalele 
muntelui. 

Îi înşirai toate acestea cu multă căldură şi convingere. Dar 
Winnetou clătină uşor din cap: 

Cred că fratele Charlie glumeşte. 

Ba nu. Am văzut adineauri cum arată peştera şi am 
măsurat-o bine din ochi. Mă prind deci să conduc de unul 
singur atacul. 

Adică să nu fiu şi eu de faţă? întrebă el, în timp ce o flacără 
ciudată îi învălui ochii. 


Doar ai făcut destul. Ai dreptul să te odihneşti. 

Şi tu? Eu cred că ai făcut mai mult decât mine şi decât toţi 
laolaltă. Nu, nu rămân! 

Nici dacă te rog în numele prieteniei noastre? 

Nici atunci! Vrei să se spună că Winnetou, căpetenia 
apaşilor, s-a speriat în faţa morţii? 

Nimeni n-ar îndrăzni să spună aşa ceva. 

Chiar dac-ar tăcea toată lumea şi nimeni nu m-ar lua drept 
fricos, încă s-ar găsi un om a cărui mustrare mi-ar urca 
sângele în obraz! 

Cine să te mustre? 

Winnetou! El însuşi! Pe când fratele Charlie s-ar lua la 
trântă cu moartea, Winnetou şi-ar spune mereu că, trecând 
de partea laşilor, nu mai are dreptul să se cheme războinic, 
nicidecum căpetenia unui neam viteaz. Nu, nu! Nu-mi cere 
să rămân! Adică să crezi chiar tu până la urmă că am ajuns 
să mă port ca un coiot, iar mie să-mi fie scârbă de mine? 
Mai bine de o mie de ori moartea! 

Acest ultim argument mă făcu să tac. Mândrul Winnetou s- 
ar fi năruit sufleteşte şi trupeşte sub povara propriilor sale 
imputări. 

După o scurtă pauză, apaşul reluă: 

Am văzut amândoi de atâtea ori moartea cu cehii şi fratele 
meu a fost întotdeauna pregătit pentru cel din urmă ceas. 
Ştiu că şi-a însemnat în carneţel ultimele lui dorinţe pentru 
cazul că ar fi căzut în luptă. Eu trebuia să i le împlinesc. În 
graiul feţelor palide aceasta se cheamă testament. 

Winnetou şi-a făcut şi el testamentul, dar nu ţi-a vorbit 
nimic până acum când îşi presimte moartea. Vrei să-mi 
împlineşti tu dorinţele? 

Sunt gata, deşi sper din toată inima că presimţirile tale nu 
se vor adeveri şi vei mai petrece pe pământ multe ocoluri 
de soare. Dar dacă totuşi ai să cazi vreodată, te asigur că-ţi 
voi împlini cu sfinţenie porunca. 

Chiar dac-ar fi greu, foarte greu de împlinit? 


Winnetou ştie că întrebarea e de prisos. Trimitemă în 
ghearele morţii şi mă duc! 

Ştiu, Charlie, ştiu. Pentru mine ai sări şi în focul cel mâi 
crâncen. Vei face tot ce-ţi cer. Eşti singurul om în stare s-o 
facă. Mai ţii tu minte că odată, când nu ne cunoşteam încă 
prea bine, am vorbit amândoi despre bogăţie şi aur? 

Da, îmi amintesc. 

Mi se părea atunci că ai gândi altfel de cum vorbeai şi că 
aurul ar avea de fapt mare preţ în ochii tăi. Aveam 
dreptate? 

Nu te înşelai prea mult mărturisii eu. 

Dar acum? Spune-mi adevărat. 

Orice alb preţuieşte averea. Eu însă nu mă gândeam 
atunci la comori moarte şi la bucurii trecătoare. Adevărata 
fericire nu se află decât în comorile inimii. 

Ştiam că acuma vei vorbi aşa. Nu e o taină pentru tine că 
eu cunosc multe locuri pline cu nuggeţi sau cu praf de aur. 
Ar fi destul să-ţi arăt numai un singur zăcământ din acestea 
şi ai ajunge un om bogat, chiar foarte bogat. Dar atunci n-ai 
mai fi fericit. Bunul Manitu nu te-a făcut să trândăveşti şi să 
te îmbuibi cu bogății. Trupul tău semeţ şi sufletul tău curat 
merită ceva mai bun. Eşti om şi om trebuie să rămâi! De 
aceea încă de mult m-am hotărât să nu-ţi spun unde se află 
acele vetre de aur. Mă vei condamna oare pentru acest 
lucru? 

Nicidecum! răspunsei cu deplină sinceritate. 

Îl aveam în faţă pe cel mai bun prieten al meu. Presimţind 
că i se curmă firul vieţii, omul acesta îmi încredința ultimele 
lui dorinţe. Cum să mă fi coborât într-o asemenea clipă la 
josnicul gând al înavuţirii? 

Şi totuşi ai să vezi mult, foarte mult aur continuă 
Winnetou. Numai că aurul acela nu e pentru tine. După ce 
voi muri, du-te până la mormântul tatălui meu. Îl ştii doar. 
Sapă dinspre apus la temelia mormântului şi vei găsi acolo 
testamentul lui Winnetou, fratele tău plecat dintre cei vii. 
Acolo mi-am însemnat dorinţele şi te rog să le împlineşti. 


Mă leg cu jurământ! îl asigurai eu şi lacrimile îmi scăldară 
obrajii. Nici o primejdie, oricât de mare, nu mă va împiedica 
să-ţi împlinesc voia, precum ai scris-o în testamentul tău. 

Îţi mulţumesc. De-acum, gata! Să ne pregătim de atac. Eu 
am să mor. Să ne luăm deci rămas bun, dragul meu Charlie! 
Bunul Manitu să te răsplătească pentru tot ce mi-ai fost şi ai 
săvârşit alături de mine! Prea sărac mi-e cuvântul pentru 
cele ce simt. Să nu plângem! Doar suntem bărbaţi! 
Îngroapă-mă în munţii Ventre, pe malul lui Metsur, 
împreună cu calul şi cu toate armele mele. Nu uita nici 
puşca de-argint; n-aş vrea să încapă pe alte mâini. Şi când 
te vei întoarce printre ai tăi, acolo unde nimeni nu te va iubi 
ca mine, aminteşte-ţi uneori de prietenul şi fratele 
Winnetou. Fii binecuvântat, tu, care mi-ai fost 
binecuvântare! 

Şi apaşul îşi lipi palma de creştetul meu. Îi ascultai 
suspinul greu, înăbuşit şi, strângându-l la piept, rostii 
printre lacrimi: 

Winnetou, scumpul meu Winnetou, nu e decât o părere, o 
umbră fugară! Tu trebuie să rămâi în viaţă. Nu veni la atac! 
Nu se poate! răspunse el încet dar hotărât şi, smulgându- 

se de lângă mine, porni în direcţia taberei noastre. 

Urmându-l, mă frământam zadarnic cum să-l feresc de 
primejdia ce-l aştepta. Nu vedeam nici o cale, nici una. Îmi 
amintesc şi azi, după atâta vreme, cum aş fi jertfit atunci 
orice pentru un singur cuvânt, pentru un argument 
salvator. 

Eram răscolit până-n adâncul inimii. Şi Winnetou la fel în 
ciuda sforţărilor sale de a se stăpâni. Îi desluşeam tremurul 
din glas pe când vorbea cu oamenii noştri: 

S-a întunecat bine de tot. E timpul să pornim. Fraţii mei să 
se ţină după mine şi Old Shatterhand! 

Căţărându-ne în şir câte unul, urmarăm acelaşi drum pe 
care îl străbătusem mai înainte cu Winnetou. Urcuşul 
acesta încet şi tăcut se dovedea acum, din cauza 
întunericului, şi mai anevoios. Abia după o oră şi ceva ne 


văzurăm ajunşi la marginea craterului. Pe fundul aşa- 
numitei peşteri ardea un foc mare, la lumina căruia vedeam 
prizonierii, ca şi paznicii, tolăniţi pe jos. Nici un cuvânt, nici 
un zgomot nu ajungeau până la urechile noastre. 

Întâi de toate fixarăm frânghia de un colţ masiv de piatră, 
apoi stăturăm liniştiţi, aşteptând ca oamenii noştri să 
aprindă focurile în partea cealaltă a muntelui. Nu dură mult 
şi zărirăm în apus aprinzându-se pe rând cinci flăcări, ca 
nişte focuri de tabără. Ascultarăm apoi atenţi, privind în 
acelaşi timp în adâncul prăpastiei. Controlul se dovedi 
foarte util: observarăm un indian ieşind dintr-un soi de 
tunel şi comunicând ceva cu ceilalţi străjeri care, ridicându- 
se repede de jos, dispărură împreună cu el în deschizătura 
respectivă. Se grăbeau să vadă focurile aprinse de noi. 

Acesta era momentul aşteptat. Apucai capătul frânghiei, 
Winnetou însă mi-l smulse din mână. 

Căpetenia apaşilor va cobori primul! hotărî el. Fratele meu 
să mă urmeze. 

Stabiliserăm dinainte ca oamenii să coboare la un anume 
interval unul de altul, încât atunci când capătul frânghiei va 
fi atins fundul prăpastiei, să nu fie agăţaţi de ea decât patru 
inşi. Winnetou coborî. Aşteptai până se crea distanţa 
cuvenită şi-l urmai. După mine venea Fred. Coborâşul se 
desfăşura mult mai repede decât ne-am fi aşteptat. Din 
fericire, frânghia rezista, iar oamenii de sus o manevrau în 
ritmul cuvenit. 

Fireşte că se prăvăliră în adânc nu puţine pietricele şi 
fărâmituri de stâncă. Noaptea, pe întuneric, nici nu se 
putea altfel. Probabil că una din pietre lovi un Copil, căci îl 
auzirăm ţipând. Cât ai clipi, apăru prin deschizătură capul 
unui indian. Auzind cum se rostogolesc pietrele, îşi întoarse 
privirea în sus şi răcni lung, în semn de alarmă. 

Hai, repede! îl îndemnai pe Winnetou. Altminteri se duce 
de râpă totul! 

Ai noştri, observând de sus ce se întâmplă, sloboziră funia 
cu şi mai mare viteză. În vreo treizeci de secunde atinserăm 


fundul craterului, dar în aceeaşi clipă câteva gloanţe 
fulgerară prin deschizătura pomenită mai sus şi Winnetou 
se prăbuşi! lar eu împietrii de groază. 

Winnetou, frate, te-au lovit? strigai. 

Winnetou va muri! răspunse el. 

O mânie surdă, nemăsurată, mă potopi atunci. Fred 
Walker mă ajunse din urmă. 

Moare Winnetou! îl anunţai. Pe ei! 

Nici nu mai scosei pistolul de la brâu. Cu pumnii goi mă 
năpustii asupra celor cinci indieni care ieşiseră din tunel. 
Cel din faţă era însăşi căpetenia. Îl recunoscui imediat. 

Ko-it-se, te zdrobesc! urlai nebuneşte şi-i repezii un pumn 
năprasnic în tâmplă. Indianul căzu ca un butuc. Străjerul de 
alături tocmai ridicase tomahawkul asupră-mi, dar un 
mănunchi de raze venind de la focurile noastre îmi lumină o 
clipă faţa... şi omul scăpă din mână unealta ucigătoare. 

K?-ut-skamasti pumnul care omoară! exclamă el îngrozit. 

După cum vezi: Old Shatterhand. Piei, fiară! tunai eu. 

Nu mai reuşeam să mă ţin în frâu. Îl culcai la pământ şi pe 
acesta. 

K?-ut-skamasti! urlau indienii speriaţi, năuciţi. 

Old Shatterhand?! se miră la rândul lui Fred Walker. 
Vasăzică din ăştia-mi eşti, Charlie! Acum înţeleg totul. Am 
câştigat partida! Dăm iama în ei! 

O lamă de cuţit mă fripse în umăr, dar nu-mi păsa. Alţi doi 
ogellallaşi căzură împuşcaţi de Fred, iar pe un al treilea îl 
lichidai eu. Între timp coborâră pe frânghie destui oameni 
de-ai noştri. Restul indienilor puteam să-i las în seama lor. 

Alergai repede la Winnetou şi îngenuncheai lângă el: 

Unde te-au rănit, frate? 

Nts?ge-tche aici, în piept răspunse Winnetou cu glasul 
stins, ducându-şi mâna spre partea dreaptă a pieptului. Şi 
mâna se înroşi de sânge. 

Scosei cuțitul şi-i despicai haina. Glonţul îi pătrunsese în 
plămân. Toată fiinţa mea se cutremura de o durere 
nemaiştiută până atunci. 


Mai e nădejde, dragul meu căutai să-l consolez. 

Fratele Charlie să mă ridice lângă pieptul lui ca să pot 
urmări lupta se rugă el. 

Îi împlinii dorinţa. Astfel, Winnetou putu să vadă cu ochii 
lui cum ogellallaşii, de îndată ce apăreau prin deschizătură, 
cădeau sub loviturile oamenilor noştri, ce coborau din ce în 
ce mai mulţi pe frânghie. Coloniştii prizonieri fură 
dezlegaţi. Se auzeau exclamaţii de bucurie, cuvinte de 
recunoştinţă. Dar toate acestea nu-mi spuneau nimic. Nu-l 
vedeam decât pe Winnetou, pe prietenul muribund. Rana 
încetă să mai sângereze. Bănuiam că se produsese o 
hemoragie internă. 

Are fratele meu vreo dorinţă? îl întrebai. 

Stătea tăcut, cu ochii închişi, cu capul sprijinit de pieptul 
meu. lar eu nu mă încumetam să fac cea mai mică mişcare. 

Bătrânul Hillmann şi ceilalţi colonişti eliberaţi puseseră şi 
ei mâna pe armele împrăştiate pe jos şi, se pregăteau să 
pătrundă în tunelul cu pricina. Dar nici asta nu mă mai 
interesa. Priveam neputincios chipul prietenului meu, 
chipul lui ca de aramă, cu pleoapele grele, lăsate. 

După puţin, se ivi şi Fred Walker. Sângera şi el. 

I-am lichidat pe toţi! mă anunţă bravul grăsun. Au pierit ca 
muştele. 

Dar şi omul acesta va muri spusei cu glasul sugrumat. Toţi 
laolaltă nu valorează cât acest suflet ce se stinge în braţele 
mele. 

Apaşul zăcea nemişcat. Feroviarii care, trebuie spus, se 
purtaseră vitejeşte în luptă, precum şi bieţii colonişti se 
adunară în jurul nostru, tăcuţi şi adânc îndureraţi. În cele 
din urmă, Winnetou deschise ochii. 

Are fratele meu vreo dorinţă? repetai întrebarea de 
adineauri. 

Dădu din cap şi rosti încet: 

Fratele meu Charlie să-i conducă pe aceşti oameni în 
munţii Ventre-Mari. Lângă pârâul Metsur ei vor da de 


pietrele scumpe pe care le caută. Să le stăpânească 
sănătoşi. 

Altceva, Winnetou? 

Fratele meu Charlie să nu-l uite pe apaş. 

Să se roage pentru mine la Bunul Manitou. Aceşti oameni 
pot să iasă din peşteră cu rănile pe care le poartă pe trup? 

Da! am răspuns eu, deşi vedeam bine că unii dintre 
colonişti aveau răni adânci făcute de curelele cu care 
fuseseră legaţi. 

Winnetou îi roagă să îi cânte acel cânt pentru Regina 
Cerurilor! 

Bătrânul Hillmann le-a făcut un semn coriştilor şi oamenii 
au urcat încet pe un bloc de piatră. Apaşul a închis ochii şi 
mi-a prins mâinile într-ale sale. Coloniştii au început să 
cânte: 

Soarele se-ndreaptă spre apus, ostenit, Şi noaptea cu 
umbrele ei a venit. 

Ah, ce bine ar fi dacă Durerea din suflet ar fi uitată Şi-ar 
trece precum ziua de îndată! 

Ruga-mi ascultă şi du-o la Tronul lui Dumnezeu! 

Ascultă-mă, mamă a Mântuitorului meu! 

Căci rugăciunea mea e din suflet rostită Şi tu vei fi pe veci 
slăvită, Ave Maria! 

Coriştii au cântat şi a doua strofă. Apaşul a deschis ochii, a 
privit zâmbind spre stele, mi-a strâns mâinile şi m-a 
întrebat: 

Sharlih, acum vor cânta despre moarte, nu-i aşa? 

Nu puteam să-i răspund. Nu eram în stare. Lacrimile îmi 
curgeau şiroaie pe obraz. Hillmann şi ai săi au trecut la 
strofa a treia: 

Soarele se-ndreaptă spre apus, ostenit, Şi noaptea cu 
moartea cumplita venit. 

Sufletu-ar vrea să zboare de-ar putea, Dar pe om îl 
cuprinde moartea cea grea. 

Fecioară Preacurată, ascultă supusa rugă a mea, Fierbinte 
eu te rog, te rog mereu: 


Vreau să mor crezând în Bunul Dumnezeu Şi vreau apoi, 
din morţi vreau să mă scol din nou! 

Ave Maria! 

Cântecul luase sfârşit. Winnetou ar mai fi vrut să spună 
ceva, dar nu mai avea putere. Mi-am apropiat urechea de 
buzele lui şi apaşul a şoptit: 

Sharlih, eu cred în Mântuitor! Winnetou este creştin. 
Charlie Rămâi cu bine! 

Un tremur îl străbătu şi un val de sânge îi ţâşni pe gură. 
Marele conducător al apaşilor îmi mai strânse o dată 
mâinile, crispat, convulsiv, apoi trupul i se destinse şi 
strânsoarea slăbi treptat. Winnetou murise! 

„Ce-aş mai putea spune? Marile dureri nu încap în cuvinte. 
O, de-ar veni totuşi timpul când astfel de întâmplări tragice 
să nu se mai petreacă decât în legendele străvechi! 

Privisem nu o dată moartea în ochi. În Vestul Sălbatic 
trebuie să fii oricând pregătit de moarte. Şi totuşi acum, în 
faţa trupului neînsufleţit al celui mai drag şi mai devotat 
prieten al meu, inima mi se frângea de durere. Mă găseam 
într-o stare de nedescris. Ce om minunat se stinsese! Şi cât 
de brusc, de nemilos îl lovise moartea! Aşa se vor stinge pe 
rând oamenii rasei sale! Asemenea lui, cel mai nobil fiu al 
indienilor! 

Întreaga noapte îl vegheai tăcut, cu ochii arşi de un foc 
lăuntric. Zăcea şi acum în braţele mele precum murise. Ce 
gândeam? Ce simţeam? Ce sens ar avea întrebarea?! Dac- 
ar fi fost cu putinţă, o, cât de bucuros mi-aş fi dat o 
jumătate din viaţă pentru el! Dar iată-l mort şi destinul nu 
avea întoarcere. Aşa se stinsese cândva în braţele mele 
bătrânul său dascăl Klekih-Petra, iar mai târziu propria-i 
soră, frumoasa Nşo-ci. 

Presimţirea nu-l înşelase. Cu lucidă şi stranie prevedere, el 
îmi indicase şi locul unde dorea să fie înmormântat. Cum pe 
colonişti îi aşteptau acolo, în munţi, mult râvnitele pietre, 
aceştia se oferiră cu dragă inima să apuce acelaşi drum cu 


mine. Astfel sarcina de a-l transporta pe Winnetou la locul 
de veci îmi fu simţitor uşurată. 

A doua zi în zori ne depărtarăm de muntele Hancock. 
Hoardele ogellallaşilor puteau să apară în orice clipă. Pe 
Winnetou, învelit în pături, îl legasem pe spinarea unui cal. 
Până la munţii Ventre-Mari nu erau decât două zile de 
drum. Într-acolo mergeam, având grijă ca ogellallaşii să nu 
dea de urmele noastre. 

În seara zilei următoare atinserăm valea lui Metsur. Acolo 
îl înmormântarăm pe minunatul meu prieten, dându-i toate 
onorurile cuvenite unui mare şi viteaz conducător, îl 
îngroparăm în ţinuta de război şi călare pe mustangul lui, 
împuşcat anume în acest scop. lar deasupra înălţarăm un 
gorgan masiv pe care nu-l împodobesc, după obiceiul 
indienilor, scalpurile duşmanilor răpuşi ci trei cruci de 
lemn. 

Solul nisipos al acelei văi nu conţinea doar făgăduitele 
pietre, ci şi mult praf de aur, care-i răsplăti din belşug pe 
feroviari pentru strădania lor. Câţiva se hotărâseră chiar să 
întemeieze, împreună cu coloniştii, o nouă aşezare purtând 
acelaşi nume: Halldorf. Ceilalţi se întoarseră la Echo- 
Cannon. Între timp, banditul Haller murise de pe urma 
rănii. Complicii lui fuseseră judecaţi şi pedepsiţi potrivit 
legilor. 

Clopotul îngropat de Winnetou a fost adus în noua 
aşezare. Coloniştii au înălţat o bisericuţă şi cântă „Ave 
Maria”, gândindu-se la căpetenia apaşilor a cărui 
rugăminte spusă-n stihuri, a fost, desigur, îndeplinită: 

Fecioară Preacurată, ascultă supusa-mi rugă, Fierbinte eu 
te rog, te rog mereu: 

Vreau să mor crezând în Bunul Dumnezeu Şi vreau apoi, 
din morţi vreau să mă scol din nou! 

Ave Maria! 

Capitolul VIII Testamentul lui Winnetou. 

Winnetou mort! Aceste două cuvinte sugerează starea în 
care mă, aflam. Părea că nu voi reuşi să mă despart de 


mormântul lui. Stăteam acolo zile întregi, mut de durere şi 
contemplând forfota oamenilor care lucrau la noua lor 
aşezare. Mă uitam, dar de fapt nu vedeam nimic. Eram ca şi 
absent. Parcă mă lovise cineva în moalele capului şi 
căzusem în acea stare de semiconştienţă când sunetele se 
pierd undeva departe, iar imaginile joacă stranii ca după un 
geam aburit. Noroc că ogellallaşii nu dăduseră între timp 
de urmele noastre şi că nu mai, puteau descoperi acum 
locul unde ne aflam. Altminteri n-aş fi fost în stare să le ţin 
piept. Sau, mai ştii, poate că primejdia m-ar fi trezit din 
apatie? Poate. 

Bravii oameni încercau cu stăruinţă să-mi deştepte 
interesul pentru munca lor, dar nu reuşeau decât în foarte 
mică măsură. Mi-au trebuit câteva zile ca să-mi revin şi să le 
dau în sfârşit o mână de ajutor. 

Acţiunea reconfortantă a muncii nu întârzie să-şi arate 
roadele. Ce-i drept, rosteam cu greu câte un cuvânt, totuşi 
vechea mea energie începu să se manifeste din nou, încât 
ajunsei în curând îndrumătorul activităţii pe şantier. 

Toate acestea durară două săptămâni, până hotărâi să 
curm zăbava. Testamentul lui Winnetou mă chema, spre 
Nugget-tsil, acolo unde îi înmormântasem pe Inciu-ciuna şi 
pe minunata-i fiică, Nşo-ci. În plus, mă simţeam dator să 
trec pe la Rio Pecos şi să-i înştiinţez pe apaşi despre 
moartea celui mai mare şi mai vestit dintre conducătorii lor. 
Ştiam că în prerie asemenea veşti se răspândesc fulgerător 
(poate că apaşii vor fi aflat totul încă înainte de sosirea 
mea), dar mă credeam obligat să-i informez în calitate de 
martor ocular, să le descriu tragica întâmplare cât mai fidel 
şi mai amănunţit. Coloniştii se puteau dispensa acum de 
mine; dacă simțeau cumva nevoia să se consulte cu un 
westman încercat, îl aveau pe Fred Walker, care hotărâse 
să mairămână cu ei. 

Plecai, aşadar, după o despărţire emoţionantă. Plecai la 
drum călare pe murgul meu credincios şi fortificat în urma 
zilelor lungi de odihnă. 


Poate că altădată aş fi dorit să trec prin cât mai multe 
aşezări omeneşti; acuma, însă, nu voiam să întâlnesc pe 
nimeni; trebuia să-mi port durerea în singurătate. 

Şi, într-adevăr, nu văzui faţă omenească până la Beaver- 
Creek, din Canadienii nordici, unde îmi răsări în cale 
cruntul şi primejdiosul To-kei-hun, căpetenia comanşilor, din 
mâinile căruia scăpasem cândva cu multă abilitate. Pe când 
noi ne băteam cu siouxii, la sud comanşii dezgropaseră din 
nou securea războiului şi To-kei-hun pornise împreună cu 
şaptezeci de supuşi spre sacrul Makik-Natun, muntele 
galben, unde se află mormintele căpeteniilor lor, ca să 
oficieze acolo dansul războiului şi să consulte „vracii”. În 
drum ei capturaseră câţiva albi şi hotărâseră să-i omoare la 
stâlpul torturii. Apariţia mea îi salvă pe aceşti oameni din 
ghearele morţii. Trec însă peste această întâmplare, ea 
neavând legătură cu Winnetou. Am s-o povestesc cu altă 
ocazie. Pe albii eliberaţi îi călăuzii până la frontiera cu New 
Mexico, unde se aflau în siguranţă. De acolo m-aş fi putut 
duce direct spre Rio Pecos. Dar mă interesa în primul rând 
testamentul lui Winnetou; trebuia să lămuresc totul cât mai 
repede. Mă îndreptai deci spre sud-est, către Nugget-tsil. 

Drumul era primejdios, trecând prin teritoriul ostil al 
comanşilor şi prin cel al kiowaşilor, de care trebuia să mă 
feresc cu toată atenţia. Întâlnii şi o seamă de urme, dar, 
ţinându-mă cât mai departe de ele, sosii neobservat până în 
preajma lui Canadian-River. Acolo descoperii nişte urme de 
copite înşirându-se exact pe direcţia în care înaintam eu. Ca 
să nu mă pomenesc cu niscai indieni şi nici cu albi, ar fi 
trebuit să fac un ocol mare, ceea ce nu-mi prea convenea. 
În afară de asta, voiam să ştiu cine erau călăreţii din faţă: 
indieni sau albi. De aceea îmi continuai drumul în aceeaşi 
direcţie. Urmele nu erau mai vechi de o oră. 

Curând constatai că e vorba de trei călăreţi; întâlnii apoi şi 
locul unde se opriseră pentru un scurt popas. Unul 
descălecase, probabil pentru a mai strânge chinga şeii. Era 
încălţat cu cizme. Aşadar, un alb. Şi cum nu vedeam de ce 


un alb s-ar fi însoţit cu doi indieni, ajunsei la concluzia că 
tustrei călăreţii trebuie să fie albi. 

Nici nu-mi trecea prin gând să-mi schimb itinerarul din 
cauza lor. Îmi văzui mai departe de drum. De altfel, chiar 
dacă îi întâlneam, nimic nu mă obliga să rămân cu ei. 
Călăreţii era vizibil se deplasau fără grabă. Astfel îi ajunsei 
din urmă în numai două ore. Nu departe se zăreau nişte 
coline printre care şerpuia în vale Canadian-River. 

Era în asfinţit şi intenţionam să poposesc pe malul apei. 
Nu vedeam de ce prezenţa celor trei străini din faţa mea m- 
ar fi făcut să renunţ la acest plan. Chiar dacă-şi puseseră şi 
ei în gând să poposească aici, nu eram deloc obligat să le ţin 
companie. După puţin, călăreţii dispărură în desişul ce 
acoperea colinele, iar când ajunsei şi eu acolo, îi văzui lângă 
râu, ocupați cu priponirea cailor. Păreau să aibă cai şi arme 
bune. Dar înfăţişarea lor nu-mi inspira nici o încredere. 

Zărindu-mă aşa, dintr-o dată, se speriară mai întâi, apoi 
însă se liniştiră şi-mi răspunseră la salut. Mă oprisem la 
oarecare distanţă de ei. 

Omule, ne-ai băgat în sperieţi! vorbi unul, apropiindu-se 
de mine. 

Aveţi cumva conştiinţa încărcată, ca să tresăriţi din te miri 
ce? îl întrebai. 

Pshaw! Cât despre asta, dormim liniştiţi! Fiindcă altcum, 
vei fi ştiind şi dumneata că o conştiinţă încărcată nu prea e 
pernă moale. Dar ţine cont, domnule, că aici, în Vestul plin 
de primejdii neaşteptate, apariţia unui străin te cam 
îndeamnă să pui mâna pe cuţit. Dar îmi dai voie să te întreb 
de unde vii? 

Dinspre Beaver-Fork. 

Şi încotro? 

Spre Rio Pecos. 

Atunci ai drum lung de făcut. Noi mergem numai până la 
Mugworthills. 

Ciulii urechile. Mugworthills făcea parte din acelaşi lanţ de 
munţi pe care Winnetou şi tatăl său îl numeau Nugget-tsil. 


Ce interese vor fi având acolo aceşti trei oameni? Trebuia 
să le aflu intenţiile. 

Mugworthills? Unde vine asta? întrebai, făcând-o pe 
neştiutorul. 

E o regiune foarte frumoasă. Creşte acolo un soi de 
peliniţă căreia i se spune „mugwort”, ele unde şi denumirea 
regiunii. Dar se mai găseşte şi altceva. 

Ce? 

Hm, dac-ai şti...! 

Dar nu-ţi spun nimic. Altminteri te-ai grăbi să mergi şi 
dumneata cu noi. 

Gură-spartă! interveni mânios unul din ceilalţi doi călăreţi. 
Ce tot îndrugi acolo? 

Pshaw! Nu ştii că gândurile plăcute îţi gâdilă limba? Dar, 
în definitiv, dumneata, domnule, cine eşti? 

Fireşte că aluzia ce-i scăpase de pe buze îmi stârni 
interesul. Era, desigur, vorba de Nugget-tsil. Văzusem şi eu 
cu altă ocazie peliniţa ce creşte acolo pe întinderi mari. 
Cuvintele acestea învăluite în mister mă îndemnau să mă 
alătur grupului fără a-mi declara însă identitatea. De aceea 
îmi dădui o meserie inventată ad-hoc: 

Sunt puitor de capcane, dacă n-aveţi nimic împotrivă. 

Nu ne deranjează. Şi numele? Sau preferi să ţi | ascunzi? 

Ba deloc. Mă cheamă Jones. 

Rar nume, foarte rar, n-am ce zice! se veseli el. Mă întreb 
dacă o să-l pot reţine. 

Şi capcanele unde le-ai lăsat? 

Mi le-au luat comanşii împreună cu toată agonisita mea de 
două luni. 

Ghinion! 

Da, mare ghinion. Dar sunt bucuros că am scăpat teafăr. 

Te cred. Indivizii ăştia nu cruţă nici un alb, mai cu seamă 
acum. 

Parcă kiowaşii nu sunt la fel de răi?! 

Ba da. 

Şi cu toate astea, v-aţi încumetat prin teritoriul lor. 


Cu noi e altceva. Noi suntem aici în siguranţă. Avem nişte 
recomandaţii clasa întâi. Mister Santer e prieten cu Tangua, 
şeful lor. 

Santer! Vă puteţi imagina şocul ce-l produse asupra mea 
acest nume. Cu mare greu izbutii să mă prefac indiferent şi 
calm. Deci oamenii aceştia îl cunoşteau pe Santer! Acum 
eram hotărât să mă alătur grupului lor. 

Doar nu putea fi vorba de un alt Santer decât de banditul 
care ne scăpase de atâtea ori din mâini. Ştiam că e prieten 
cu Tangua, căpetenia kiowaşilor. 

Şi Santer al dumneavoastră e un om atât de influent? 
întrebai eu cu toată naivitatea. 

Ba bine că nu! Mai ales printre kiowaşi. Dar ia spune, 
dumneata n-ai de gând să descaleci? Înserează şi-mi 
închipui că vrei să poposeşti aici. Uite apa, uite şi păşunea 
pentru cal! 

Hm, chiar dumneata spuneai adineauri că aici trebuie să 
fii prudent. Şi cum eu nu vă cunosc... 

Cum adică, avem noi mutre de bandiți? 

Asta nu. Dar dumneata m-ai descusut în tot felul fără să-mi 
spui măcar cu cine am onoarea. 

Ţi-o spunem imediat. Suntem westmeni şi ne îndeletnicim 
când cu una, când cu alta. Omul se hrăneşte pe-aici cum 
poate. Mie îmi zice Gates; dincoace îl vezi pe mister Clay, iar 
dumnealui de dincolo e mister Summer. Acum eşti 
mulţumit? 

Yes! 

Atunci descăleca sau vezi-ţi de drum, după pofta inimii! 

Dacă-mi îngăduiţi, voi rămâne cu dumneavoastră. Pe 
meleagurile astea e de preferat să nu stai de unul singur. 

Well! Cât eşti cu noi, să n-ai nici o grijă, Numele lui Santer 
ne ocroteşte pe toţi. 

Dar ce fel de om mai e şi Santer ăsta? mă interesai eu, în 
timp ce descălecam. 

Un gentleman în toată puterea cuvântului. O să-i fim 
foarte îndatoraţi dacă lucrurile vor ieşi aşa cum ne-a 


făgăduit. 

Îl ştiţi de multă vreme? 

Nu. L-am cunoscut acum câteva zile. 

Da? Unde? 

La fortul Arkansas. Dar de ce te interesează? Nu cumva îl 
cunoşti şi dumneata? 

Păi dacă l-aş cunoaşte, ce rost ar avea să mai întreb? Nu-i 
aşa, mister Gates? 

Hm, asta cam aşa-i. 

Spuneai că numele lui Santer vă asigură împotriva 
kiowaşilor. Or, aflându-mă acum printre dumneavoastră, 
profit şi eu, ca să zic aşa, de ocrotirea lui. E cazul deci să 
mă interesez, nu? 

Yes! Atunci ia loc lângă noi şi fă-te comod. Ai de mâncare? 

Doar o bucată de pastrama. 

Noi ne-am aprovizionat mai serios. Pofteşte şi dumneata, 
dacă vrei. 

La început îi privisem cu suspiciune, crezând că am de-a 
face cu nişte vagabonzi. Acuma însă înclinam să-i socotesc 
oameni de treabă, adică ceea ce după normele specifice 
Vestului s-ar putea numi oameni mai mult sau mai puţin 
cinstiţi. 

Adusei apă limpede de la râu şi ne aşezarăm pe frupt. 
Oamenii mă tot măsurau cu coada ochiului. După un 
răstimp Gates, care părea să vorbească şi în numele 
celorlalţi, mi se adresă din nou: 

Aşadar, ţi-au luat capcanele şi vânatul. Păcat! Cum ai să-ţi 
mai procuri de mâncare? 

Dobor eu vreun animal. 

Văd că ai două puşti. Sunt bune? 

Bunicele. Asta mare e pentru gloanţe, cealaltă pentru 
alice. 

Îmi înfăşurasem carabina într-o husă croită de mine. Dacă 
le pomeneam de doborâtorul de urşi şi de carabina 
„Henry”, se lămureau imediat cine sunt. 


Ciudat om! De ce să te cari cu două puşti, una pentru alice 
şi alta pentru gloanţe, când ţi-ar ajunge una singură cu 
două ţevi, fiecare pentru alt soi de muniţie! 

E drept, dar m-am deprins cu arma asta veche. 

Şi ce-ai de gând la Rio Pecos, mister Jones? 

Nimic deosebit. Cică se găseşte acolo vânat bunicel. 

Dacă te laşi în nădejdea că apaşii îţi vor da voie să vânezi 
pe teritoriul lor, atunci nu te văd bine. Cum să-ţi treacă prin 
gând aşa ceva? Deocamdată n-ai pierdut decât nişte 
capcane şi câteva piei de animal. Dincolo, însă, rişti să-ţi 
pierzi propria piele. Ţii neapărat să te duci la Rio Pecos? 

Nu. În fond, nu mă obligă nimeni şi nimic. 

Atunci hai cu noi! 

Cu dumneavoastră?! mă prefăcui eu mirat. 

De ce nu? 

Păi, ziceaţi că vă duceţi la Mugworthills! 

Ei da. 

Şi ce să caut eu acolo? 

Hm, ştiu eu dacă să-ţi spun sau nu? Voi ce părere aveţi, 
Clay, Summer? 

Ceilalţi doi se priviră o clipă întrebător, apoi Clay 
răspunse: 

E o chestiune cam delicată. Ştii doar că mister Santer ne-a 
obligat să tăcem. Dar, pe de altă parte, tot dânsul spunea că 
ar mai fi nevoie de câţiva oameni potriviţi. Aşa că 
procedează cum crezi. 

Well! se hotări Gates. Dacă mister Santer mai angajează 
oameni, de ce nu l-am lua pe Jones cu noi? Vasăzică, n-ai 
nici o altă obligaţie? 

N-am nimic îl asigurai eu. 

Înseamnă că dispui de timp? 

Berechet. 

Ai vrea să te apuci de o treabă care ne-ar aduce bani 
serioşi? 

De ce nu? Orice om vrea să câştige bani. Şi dacă afacerea 
promite, nu văd de ce aş sta pe gânduri. Fireşte că trebuie 


să aflu mai întâi despre ce e vorba. 

Păi altminteri cum! De fapt e un secret, dar dumitale am 
să ţi-l spun. Ai o mutră atât de cinstită şi sinceră, încât nu 
cred să ne tragi pe sfoară. 

Ei, în ce priveşte cinstea, te rog să n-ai îndoieli! 

Nici nu am. Ei bine, mergem la Mugworthills după 
nuggeţi. 

Nuggeţi! exclamai eu mirat. Se găseşte aur acolo? 

Nu ţipa aşa! Spune dacă te trage inima, că nuggeţi sunt, 
slavă Domnului! 

De unde ştiţi? 

Păi, de la mister Santer. 

I-a văzut el? 

Asta nu. Altminteri de ce ne-ar mai lua şi pe noi? Ar pune 
singur mâna pe comoară. 

Vasăzică nu i-a văzut? E numai o presupunere. Hm! 

Ba nu e presupunere. E sigur. Omul cunoaşte regiunea, 
numai locul nu-l ştie precis. 

Pare cam ciudat. 

Pare, nu zic nu. Dar ăsta-i adevărul. Să-ţi spun exact cum 
stau lucrurile, cum ni le-a înfăţişat el. Ai auzit vreodată de 
Winnetou? 

Căpetenia apaşilor? Da, ştiu. 

Poate că vei fi auzit şi de un anume Old Shatterhand? 

Parcă. 

Bun. Află că ăştia doi, care sunt prieteni la cataramă, au 
urcat cândva la Mugworthills, împreună cu tatăl lui 
Winnetou, cu o tată roşie şi cu încă un alb. Mister Santer îi 
spionase şi surprinsese tocmai momentul când Winnetou se 
sfătuia cu tatăl lui când şi cum să urce până sus şi să aducă 
nuggeţi. Era deci limpede. Însemna că nuggeţii zac pe- 
acolo cu grămada, nu?! 

Probabil. 

Ascultă mai departe: mister Santer a pândit ce-a pândit ca 
să vadă încotro apucă cei doi apaşi şi să afle unde anume e 
situat zăcământul. De fapt nu e nimic rău în asta. Şi aşa 


sălbaticii n-au ce face cu aurul. Nu-i cunosc valoarea, nu se 
pricep. 

Şi a reuşit mister Santer? 

Din păcate, nu prea. S-a luat după ei (urcase şi sora lui 
Winnetou), dar trebuind să tot cerceteze urmele, a pierdut 
o mulţime de timp şi a ajuns prea târziu. Apaşii terminaseră 
treaba şi coborau de pe munte. Ghinion, ce zici? 

Nu văd. 

Cum adică, nu vezi? Explică-mi şi mie. 

Apaşii n-aveau decât să coboare. Mister Santer putea să 
urce apoi liniştit, orientându-se după urmele lor. Acestea |- 
ar fi condus exact la nuggeţi. 

Formidabil! Văd că-ţi lucrează bine mintea. Poţi să ne fii 
într-adevăr de ajutor. Numai vezi că lucrurile s-au 
desfăşurat altfel. Santer, crezând pe bună dreptate că 
apaşii se întorc cu pungile doldora, a tras în ei ca să le ia 
nuggeţii. 

Şi? l-a ucis? 

Doar pe bătrân şi pe fată. Mormintele lor sunt chiar acolo 
sus. L.-ar fi împuşcat el şi pe Winnetou, dar n-a mai fost chip, 
pentru că apăruse ca din pământ Old Shatterhand, care s-a 
năpustit să-l prindă şi l-a tot fugărit împreună cu nişte cete 
de apaşi, până ce cu mare greu omul a reuşit să se 
refugieze la tribul kiowaşilor, cu a cărui căpetenie a legat 
prietenie. Pe urmă, s-a mai urcat el la Mugworthills în 
repetate rânduri şi a căutat peste tot, dar degeaba. Abia 
acum i-a venit ideea să-şi ia nişte oameni de ajutor. Mai 
multe perechi de ochi văd mai bine decât una singură. Ei, şi 
oamenii aceia suntem noi, trei la număr. Dacă vrei, poţi fi al 
patrulea. 

Şi credeţi că avem şanse de succes? 

Sută-n sută! Apaşii au coborât atunci atât de repede de la 
ascunzătoare, încât aceasta nu putea fi prea departe de 
locul unde i-a întâlnit apoi mister Santer. Nu vom avea deci 
de explorat decât o mică porţiune de teren. Numai dracu” 
dacă ne-ar putea încurca socotelile, că de timp nu ducem 


lipsă. Stăm oricât de mult, câteva săptămâni sau chiar luni, 
până găsim aurul. Nu e nici ţipenie de om acolo. Ei, ce 
părere ai? 

Ca să fiu sincer, povestea nu-mi prea place. 

De ce, omule? 

Păi, s-a vărsat sânge, au fost victime omeneşti... 

Ia lasă prostiile! L-am vărsat eu sau dumneata? Ce vină 
avem? Nici una. Vrei să-i jelim acum pe indieni? În fond, 
asta e soarta lor: vor pieri cu toţii. Ce-a fost, nu ne priveşte. 
Noi să găsim aurul. Ne luăm fiecare partea şi huzurim ca 
domnul Astor sau ca alţi milionari. 

Îmi dădui în sfârşit seama cu cine am de-a face. Nu erau 
ce-i drept chiar lepădături de ultimă speţă, cum întâlnisem 
atâtea în peregrinările mele; totuşi, viaţa unui indian nu 
preţuia în ochii lor mai mult decât aceea a unui vânat 
oarecare. Nici nu prea erau oameni încercaţi şi prevăzători. 
Altminteri nu s-ar fi încrezut atât de lesne în înfăţişarea 
mea onestă, iniţiindu-mă nitam-nisam în secretul lor, ba 
propunându-mi chiar participarea la acţiune. 

De prisos să mai spun cât de mult îmi convenea această 
întâlnire. lată că mă găseam din nou în preajma lui Santer. 
De astă dată, nu cu siguranţă că nu avea să-mi mai scape 
din mâini. Mă arătam încă destul de indiferent şi sceptic în 
legătură cu propunerea lor. 

Mi-ar conveni, nu zic, nişte nuggeţi. Dar şi în cazul că i-am 
găsi, încă nu-mi vine să cred că vor fi ai noştri. 

Ce idee! Păi, dacă-i găsim, nu ne rămân nouă? 

Da? Şi pentru cât timp? 

Pentru oricât. Doar n-o să-i aruncăm la păsări. 

Şi dacă ni-i ia cineva?! 

Cine? 

Santer. La el mă gândesc. 

Măi, dumneata parcă n-ai fi în toate minţile! 

Parcă voi îl cunoaşteţi ca lumea...? 

În privinţa asta, da! 

Abia de curând l-aţi întâlnit pentru întâia oară. 


Ascultă ce-ţi spun: e un om cinstit. Cine-l vede nu se mai 
îndoieşte de cinstea lui. Mai adaugă că, interesându-ne la 
fort în legătură cu persoana sa, nu ne-a fost dat să auzim 
decât laude. 

Unde-i acum? 

Ne-am despărţit ieri, urmând ca noi s-o luăm de-a dreptul 
spre Mugworthills, iar el să tragă o raită până pe Red River, 
unde se află Iangua cu kiowaşii lui. 

Şi ce caută acolo? 

Îi duce lui Tangua o veste foarte bună: a murit Winnetou. 

Cum? Zici că a murit? 

Păi da. L-au împuşcat siouxii. Tangua şi Winnetou erau 
duşmani de moarte. Îţi închipui ce bucurie va fi pe kiowaş. 
Tocmai de aceea mister Santer s-a grăbit să-i ducă vestea. 
Rămâne să ne întâlnim din nou la Mugweorthills. Un 
gentleman Santer ăsta! Ţine să ne pricopsească, zău aşa. Îţi 
garantez că o să îţi placă şi dumitale. 

Sper. Dar e bine să fim precauţi, în legătură cu el? 

Da. 

Eu te asigur că nu e nici un motiv de bănuială. 

Iar eu ţi-o spun de pe-acuma că, deşi sunt hotărât să vă 
însoțesc, am să fiu cu ochii-n patru. Un ins care de dragul 
nuggeţilor omoară doi oameni paşnici e capabil să ne 
împuşte şi pe noi, după ce vom fi găsit aurul, ca să-l 
păstreze numai pentru el. 

Mister Jones, ce tot spui... 

Se întrerupse şi mă fixă cam descumpănit. Clay şi Summer 
păreau de-a dreptul consternaţi. 

Da, da continuai eu nu e numai posibil, ci chiar probabil că 
v-a angajat ca să scotociţi peste tot, să găsiţi comoara şi 
apoi să vă măture din drum. 

Vorbeşti ca să te afli-n treabă! 

Ba nicidecum! Dacă veţi cumpăni lucrurile în mod serios şi 
fără nici o idee preconcepută, atunci cu siguranţă că-mi veţi 
da dreptate. Gândiţi-vă mai întâi că omul acesta e prieten 


cu Tangua, unul din cei mai fioroşi duşmani ai albilor. Cum 
de-a ajuns să lege prietenie tocmai cu el? 

Asta n-o ştiu. 

Nici nu-i nevoie să ştii. Poţi să judeci, e cât se poate de 
simplu. 

Nu înţeleg, mister Jones! 

Ca să te împrieteneşti cu un asemenea mâncător de albi, 
trebuie să-i fi dovedit cumva că nici ţie nu-ţi pasă de soarta 
lor. lată de ce trebuie să ne păzim de Santer. Just sau nu? 

S-ar părea că nu e chiar greşit. Ai şi alte argumente? 

Da, cel de adineauri. 

Că i-a împuşcat pe roşii aceia? 

Nu ajunge? 

Cât despre asta, repet că nu i-o iau în nume de râu. Nue 
un motiv ele suspiciune. 

Nu-ţi dai seama, mister Gates, că te pui şi dumneata într-o 
lumină proastă? 

Eh, indienii sunt nişte sălbatici! Trebuie distruşi! 

Ba înainte de toate sunt oameni, au şi ei drepturile lor. lar 
noi avem datoria să le respectăm. 

Ceea ce spui sună cât se poate de frumos. Dar şi aşa stând 
lucrurile, încă nu văd de ce împuşcarea a doi indieni ar fi un 
act atât de reprobabil. 

Într-adevăr, nu vezi... 

? 

Deloc. Să luăm lucrurile pe partea lor practică. Poate 
înţelegi şi dumneata că, de fapt, indienii sunt sortiţi pieirii... 

p 

Din păcate da, înţeleg. 

Ei, dacă tot trebuie să dispară, atunci ce importanţă are că 
unul sau altul o sfârşeşte cu un ceas mai devreme?! Acesta-i 
punctul de vedere practic pe care-l susţin eu. lar dacă-i aşa, 
atunci omul care-i lichidează nu e de fapt un ucigaş. El nu 
face decât să anticipeze deznodământul. 

Curioasă teorie de „morală” practică! 

Poate. Însă nu ţi-ar strica nici dumitale dacă ţi-ai însuşi-o. 


Well, să judec şi eu niţel din punctul dumitale de vedere. 
Vasăzică, mister Santer nu e de condamnat. 

Sigur că nu. 

Ba este. Dumneata susţii că, împuşcându-l pe bătrânul şef 
al apaşilor şi pe fata acestuia, Santer n-ar fi comis nici o 
crimă; să presupunem pentru moment că aş fi de aceeaşi 
părere. Urmează însă întrebarea cea mai practică: de ce i-a 
ucis? 

Îl interesau nuggeţii. 

Ca să afle unde e ascunzătoarea nu era necesar să-i ucidă. 

Să-i fi lăsat să treacă şi apoi urmele lor l-ar fi dus direct la 
ţintă. 'Ţi-am mai spus-o asta adineauri. 

Mă rog, n-are a face. Asta nu-mi răstoarnă teoria, mister 
Jones. 

Hai să judecăm, mister Gates. Vasăzică Santer nu i-a 
împuşcat ca să descopere ascunzătoarea, ci ca să-i jefuiască 
de nuggeţii pe care-i aveau asupra lor. 

Ceea ce nu schimbă nimic. 

Pentru victime şi pentru asasin e într-adevăr totuna. Nu 
însă şi pentru noi. 

De ce? 

Ia spune, cât aur crezi că era acolo sus? Puțin? 

Ba mult, foarte mult. N-am nici o dovadă sigură, dar e uşor 
de presupus. 

Eu, însă, ţi-o pot dovedi. 

Dumneata? 

Fireşte, cu un pic de rațiune. Chiar şi necunoscând 
regiunea, îţi poţi lesne închipui că la Mugworthills nu există 
aur. Aşadar, nuggeţii trebuie să fi fost aduşi din altă parte. 
Or, dacă indienii au făcut acolo un depozit, înseamnă că nu 
era vorba de un pumn de grăunţe. 

Într-adevăr. 

Ei, şi din depozitul acela de aur Winnetou şi tatăl său n-ar 
fi putut lua cu ei decât o parte foarte mică. Nu-i aşa? 

De acord. 


Şi iată că pentru o bagatelă mister Santer a ucis doi 
oameni! 

Hm, da! E un om practic. Voia să pună mâna şi pe 
punguliţele lor. 

Tot nu-ţi dai seama ce vreau să spun? Omul dumitale atât 
de practic poate constitui o mare primejdie pentru noi. 

Cum aşa? 

Păi gândeşte, mister Gates: să zicem că am ajuns sus şi am 
dibuit depozitul. Şi pe urmă... 

Împărţim nuggeţii între noi se grăbi el să completeze. 

Da, îi împărţim. Cam cât crezi că ne-ar reveni de căciulă? 

Cine să ştie? Ar trebui să aflăm mai întâi cât aur e în 
depozit. 

Chiar şi aşa, tot n-am putea să prevedem câştigul nostru. 
Santer va da să-şi oprească partea leului şi nouă să ne 
arunce câte un mizilic. 

Nu, asta n-are s-o facă. Te înşeli. 

Nu mă înşel, poţi să fii sigur. 

Ba da. Împărţeala va fi cinstită, toţi în mod egal. 

Nici chiar Santer n-o să apuce mai mult? 

Nici el. 

V-a promis că aşa o să facă? 

Nu că a promis, a şi bătut palma cu noi. 

Şi v-a făcut impresia unui suflet generos? 

Fireşte. E un model de cinste şi nobleţe. 

lar dumneavoastră, tustrei, sunteţi modele de naivitate! 

Cum aşa? 

Dacă-i daţi crezare! 

De ce nu i-am da? 

Vreţi să v-o spun deschis? 

Spune. 

Ei bine, uri ins care nu se sileşte să ucidă doi oameni de 
dragul câtorva nuggeţi e un ahtiat nemaipomenit după 
avere. Nici prin gând nu i-ar trece să împartă aurul cu voi. 

Dar atunci avea de-a face cu indienii... 

Nici cu albii nu s-ar fi purtat mai frumos. 


Hm! mormăi el neîncrezător. 

Ascultaţi ce vă spun! Santer v-a promis să împartă aurul în 
părţi egale, iar eu susţin... 

Nici o grijă, se va ţine de cuvânt mă întrerupse el. 

S-ar putea, pentru că ştie c-o să-l ia înapoi. 

Să ne ia înapoi aurul? 

Da, da. Partea noastră, a fiecăruia, va fi în orice caz însutit 
mai mare decât ceea ce duceau cu ei Inciu-ciuna şi 
Winnetou. Şi totuşi Santer i-a omorât. Ei bine, pot să jur că 
din clipa când primim aurul nu mai suntem siguri de viaţa 
noastră. 

Să vedem, mister Jones, să aşteptăm. 

Eu oricum aştept. 

Chiar dac-ai avea dreptate în general, totuşi greşeşti în 
cazul de faţă. Mister Santer e un gentleman în toată 
puterea cuvântului. 

M-ar bucura să nu aveţi deziluzii. 

Sunt sigur pe ceea ce spun, mister Jones. Mai întâi să-l 
cunoşti şi pe urmă să vorbeşti. Din prima clipă se vede că e 
un om integru. 

Well! Sunt curios să-l văd. 

Dumneata eşti plin de bănuieli ca balta de broaşte. Dacă te 
temi într-adevăr, n-ai decât să eviţi primejdia, să renunţi. 

Adică, să nu merg cu voi la Mugworthills? 

Păi! Doar nu te sileşte nimeni. Şi în fond, nici nu ştiu dacă 
mister Santer va fi mulţumit de dumneata. Credeam că-ţi 
facem un hatâr... 

De data asta Gates îmi vorbi aproape cu scârbă. Îl iritase 
neîncrederea mea. De aceea căutai s-o dreg: 

Îmi faceţi într-adevăr un bine. Vă sunt sincer îndatorat. 

Atunci arată-ţi recunoştinţa în alt chip, nu ponegrindu-l pe 
un om în necunoştinţă de cauză. Hai să lăsăm ciorovăiala! 
Vom trăi şi vom vedea. 

Cu acestea epuizarăm subiectul şi discuţia luă alt curs. 
Până la urmă izbutii să şterg proasta impresie ce le-o 
făcusem datorită neîncrederii mele. 


Câtă dreptate mi-ar fi dat oamenii aceştia dacă le-aş fi 
dezvăluit adevărul! Dar nu puteam să risc. Erau nişte gură- 
cască, nişte ageamii care, aflând cine e Santer, mi-ar fi adus 
mai multă pagubă decât folos. 

Între timp se făcuse destul de târziu şi urma să ne culcăm. 
Dar până atunci, deşi după părerea mea ne aflam într-un 
loc sigur, cercetai totuşi împrejurimile. Neobservând inimic 
suspect, renunţai la ideea de a organiza straja. Cât priveşte 
pe naivii mei fârtaţi, aceştia nici nu-şi puneau asemenea 
probleme. 

Dimineaţa pornirăm tuspatru spre Mugworthills. Gates şi 
ai lui nici nu bănuiau că aceasta fusese de fapt dintru 
început şi ţinta mea. 

Toată ziua mi-o petrecui în nelinişte şi încordare. Ceilalţi 
nu-şi făceau nici un fel de griji. Erau siguri că la o eventuală 
întâlnire cu kiowaşii, simpla referire la Santer ar fi făcut să 
fie trataţi cu prietenie. Pe mine, însă, kiowaşii m-ar fi 
recunoscut imediat. În timp ce Gates şi ai lui nici nu se 
gândeau la vreo măsură de prevedere, eu deşi într-o cu 
totul altă situaţie trebuia să accept această nepăsare ca să 
nu le trezesc încrederea sau antipatia. Noroc că nimeni, 
absolut nimeni nu ne ieşi în drum. 

Seara poposirăm în prerie deschisă. Ceilalţi ar fi vrut a 
aprindă un foc de tabără, dar n-aveau cu ce lucru de care 
mă bucuram în sinea mea. De altminteri, focul n-ar fi avut 
nici un rost: vremea era destul de udă, iar de fript nu 
aveam ce frige. 

În zori, până a porni iar la drum, împărţirăm între noi 
ultima ciosvârtă de pastrama. Trebuia, deci, să mai vânăm 
câte ceva. În privinţa asta, Gates făcu o observaţie de 
natură să mă amuze. 

Vei fi fiind dumneata puitor de capcane îmi spuse el dar nu 
şi vânător, chiar dacă, precum ziceai, ştii să tragi cu puşca. 
Mie, unul, dă-mi voie să mă îndoiesc de priceperea d urni 
tale. Ia spune, nimereşti de la o sută de paşi? 

O sută de paşi? Hm, cam mult făcui eu. 


Te cred. Mai mult ca sigur că dai pe-alături. De altfel, nu 
ştiu de ce te cari cu bombarda aia cât toate zilele, că tot nu- 
ţi serveşte la nimic. Cu asemenea armă poţi să dărâmi o 
turlă de biserică, dar la vânat nu face două parale. În 
sfârşit, las” că avem noi grijă şi de dumneata. 

Aveţi experienţă, nu-i aşa? 

Păi cum! Doar suntem vânători de prerie, westmeni! 
înţelegeţi? 

Asta n-ajunge. 

Zău? Şi ce-ar mai trebui? 

Un fleac, adică să ai ce vâna! Degeaba toată măiestria, 
când n-ai în ce trage! O să cam înghiţim în sec. 

N-avea dumneata grijă! Găsim noi câte ceva. 

Aici, în savană? Poate nişte antilope, dar astea sunt grozav 
de prudente, nu le poţi nimeri. 

Că deştept vorbeşti! Adică, de fapt, mi se pare că ai 
oarecum dreptate. În schimb, sus, la Mugworthills, e 
pădure, deci şi vânat mult. Ne-a spus mister Santer. 

Când credeţi că ajungem sus? 

Poate către prânz, dacă mânăm bine şi ne ţinem vârtos în 
şa. 

Nimeni nu ştia mai sigur ca mine că, mânând binişor caii, 
puteam ajunge la Nugget-tsil încă înainte de prânz. De fapt, 
eu îi conduceam pe domnii aceştia fără ca ei să-şi dea 
seama. Nu eu îi urmam pe ei, ci ei pe mine. 

Nici nu se ridicase încă soarele în zenit, că şi apărură la 
sud nişte culmi împădurite, dominând maiestuos câmpia. 

Te pomeneşti că e Mugworthills? rosti Clay. 

Păi, sigur confirmă Gates fără ezitare. Mister Santer ne-a 
descris foarte clar peisajul ce se oferă ochilor când vii 
dinspre nord. Priveliştea corespunde precis. Mai avem o 
jumătate de oră până la ţintă. 

Ba nicidecum! îl contrazise Summer. 

Ce vrei să spui? 

Ai uitat că pe munţii aceştia nu te poţi sui călare venind 
dinspre nord? E imposibil să treci dincolo. 


Las” că ştiu. Voiam doar să spun că într-o jumătate de oră 
atingem munţii. Apoi ocolim pe la sud până dăm în vâlcea. 
Santer le descrisese deci foarte precis terenul. Pentru a 
mă lămuri totuşi cât de departe a mers banditul cu această 

descriere, întrebai: 

Şi în vâlceaua aceea v-aţi dat întâlnire, mister Gates? 

Ba nu. Ne întâlnim sus. 

Şi urcăm călare? 

Da. 

E vreo potecă? 

Nu e nici una, dar e o albie de râu. Fireşte că pe-acolo n-o 
să ne legănam toată vremea în şa. Mai mergem şi pe jos, 
ducem caii de căpăstru. 

La ce bun atâta trudă? E neapărat nevoie să ne căţărăm 
până sus? N-am putea rămâne în vale? 

Păi, nuggeţii sunt sus. Acolo trebuie căutaţi. 

Atunci să lăsăm măcar caii jos. Ne-am uşura urcuşul! 

Absurd! Se vede că nu eşti decât puitor de capcane. S-ar 
putea să treacă săptămâni de zile până să dăm de nuggeţi. 
Cum să laşi caii atâta vreme singuri? Ar trebui să stea 
cineva cu ei, să-i păzească. Sus, însă, îi avem sub ochii 
noştri. Pricepi? 

Acuma pricep. Când nu cunoşti locul, e normal să-ţi răsară 
în minte asemenea întrebări... 

De altfel, cum ţi-am mai spus, avem şi câte ceva de 
admirat: sus, pe creastă, se află mormântul căpeteniei 
apaşilor, precum şi al fiicei sale. 

Şi chiar acolo, la morminte, să ne instalăm tabăra? 

Exact. 

Şi noaptea ce ne facem? 

Întrebarea îşi avea tâlcul ei. După cum se ştie, eu trebuia 
să sap la mormântul lui Înciu-ciuna, ca să dau de 
testamentul lui Winnetou. Or, pentru asta nu aveam nevoie 
de martori şi nu-mi convenea deloc să stăm toată vremea 
împreună. Poate izbuteam să-i sperii, să nu stea noaptea 
lângă morminte; mi-aş fi asigurat astfel libertatea de 


acţiune măcar pentru câteva ceasuri. Şi chiar aşa, încă mi- 
ar fi fost foarte greu. Pe întuneric nu te poţi orienta şi riscul 
de a greşi e cu atât mai mare. Şi apoi, chiar dacă lucrurile 
ar fi mers bine, cum să astup la loc groapa, aşa, orbecăind, 
fără să se observe nimic a doua zi? 

Şi ce-i cu noaptea? zâmbi ironic Gates. De ce te 
interesează? 

Hm, să dormi lângă nişte morminte... nu prea convine 
orişicui. 

A, ţi-e frică! 

Asta nu. 

Ba ţi-e frică. Auziţi, Clay, Summer! Mister Jones se teme de 
morţi! le pomeneşti că se vor scula noaptea din somn şi-i 
vor sări în spate, ha-ha-ha-ha! 

Râdea cu poftă şi ceilalţi îi ţineau hangul. Eu tăceam. Doar 
asta îmi fusese intenţia: să-i conving că mi-e frică de morți. 
Altminteri, ar fi putut crede că am alte planuri. În cele din 
urmă Gates vorbi în batjocură, căutând să mă liniştească în 
acelaşi timp: 

Sunteţi superstiţios? Mare nerozie, zău aşa! Morţii, 
domnule, nu se mai întorc, iar ăştia doi se vor feri ca de 
dracu” să părăsească veşnicele plaiuri ale vânătoarei, unde 
hălăduiesc fără grijă, înfulecând carne de cerb şi de bizon. 
Ei, şi dacă totuşi s-ar scula din mormânt, n-aveţi decât să ne 
chemaţi în ajutor, că-i fugărim noi să le scapere călcâiele... 

Pe când discutam astfel, atinserăm poalele muntelui şi 
cârmirăm spre vest, ocolind o bună bucată, pentru ca, după 
o nouă abatere la stânga, să intrăm în vâlceaua de care 
pomenise Gates. De aci urcarăm călare până într-un loc 
unde strunga de care am mai amintit în aceste rânduri se 
ramifica în două. Ne continuarăm apoi suişul pe jos, printr-o 
albie pietroasă, către creasta ce trebuia s-o depăşim. 

Eu rămăsesem intenţionat în urmă. Gates era capul 
coloanei. De câteva ori omul se opri ca să-şi amintească 
descrierea făcută de Santer. Avea memorie bună, se orienta 
repede. Luând-o prin pădure, cobori în sfârşit de partea 


cealaltă, unde copacii se răreau treptat. Acolo Gates se 
opri. 

Am nimerit cât se poate de precis constată el cu bucurie. 
Iată şi mormintele! Le vedeţi? De-acum nu rămâne decât să 
apară şi mister Santer. 

Da, ne aflam la mormântul lui Inciu-ciuna, fosta căpetenie 
a apaşilor, care sub movila aceea de pământ cu bolovani 
stivuiţi deasupra, odihnea pe calul său, cu toate amuletele şi 
armele sale, în afară de puşca de argint. Şi alături, la 
rădăcina copacului ce-şi înălța coroana din vârful piramidei 
de piatră, îşi dormea somnul de veci frumoasa Nşo-ci. În 
timpul peregrinărilor mele cu Winnetou mai trecusem nu o 
dată pe acolo, pentru a cinsti memoria celor două fiinţe 
dragi. Şi iată-mă din nou dar singur şi despărţit pentru 
totdeauna de bunul meu prieten! Venea şi el singur uneori, 
pe când eu cutreieram meleaguri depărtate. Ce gânduri va 
fi frământat în mintea lui, ce simţiri îi vor fi bântuit sufletul? 
Santer! Dorinţa de răzbunare împotriva asasinului pusese 
stăpânire pe toată fiinţa nobilului apaş... 

Şi acum...? 

Nu eram eu oare executorul său testamentar şi 
moştenitorul setei sale de răzbunare? Nu mă însoţise şi pe 
mine gândul neostoit de a-l pedepsi pe Santer pentru 
odioasa lui crimă? Şi nu aş comite oare un păcat de neiertat 
dacă, prinzându-l în sfârşit pe asasin, m-aş lăsa condus de 
milă...? 

Şi totuşi. 

Ce tot stai şi te uiţi la movilele alea? mă trezi din gânduri 
glasul lui Gates. i s-au năzărit cumva strigoii? Păi dacă 
tremuri de frică în miez de zi, atunci ce mai faci deseară, ca 
să nu zic la noapte? 

Nu-i dădui nici un răspuns. Dusei calul în luminiş, îi scosei 
şaua şi-l lăsai să se bucure de libertate. Apoi, după vechiul 
meu obicei, mă apucai să cercetez împrejurimile. Până să 
revin, Gates şi ai lui se lungiseră comod lângă mormântul 
căpeteniei, tocmai în locul unde trebuia să sap. 


Pe unde umbli? mă luă acesta la rost. Te-ai şi apucat să 
cauţi comoara? Lasă-te de şotii, bre! Asta o facem 
împreună, ca nu cumva vreun deştept să pună mâna pe toţi 
nuggeţii şi să-i ascundă de ochii celorlalţi. 

Tonul acesta nu-mi plăcea. E adevărat că oamenii nu ştiau 
cine sunt, dar nici nu le puteam îngădui să-mi vorbească pe 
acest ton. De aceea replica mea fu aspră, fireşte, fără a 
jigni: 

Mă întrebi din curiozitate, sir, sau pentru că-ţi închipui că 
eşti în drept să-mi comanzi? Pentru ambele cazuri, te 
avertizez că am ajuns la o vârstă când nu îngădui să fiu 
muştruluit! 

Cum, muştruluit? Ce vrei să spui cu asta, mister Jones? 

Vreau să spun că mă consider stăpân pe toate actele mele. 

Ei, vezi, tocmai aici e baiul! Din clipa când te-ai asociat cu 
noi, ai devenit parte dintr-un lanţ. Nici o verigă nu se mai 
poate mişca după voia ei. S-a zis cu independenţa! 

Dar nici n-am să mă las dominat de altul! 

Ba da! Unul din noi trebuie să dirijeze întregul grup. 

Şi crezi că acela eşti dumneata? 

Fără discuţie. 

Atunci află că te-nşeli. Dacă e cineva căruia îi datorăm 
ascultare, acela nu poate fi decât Santer. 

EI nu-i aici. Între timp, conduc eu. 

Dar nu şi pe mine! Uiţi că Santer încă nu m-a angajat? 
Aşadar, nu sunt încă „verigă”, cum spui dumneata. 

Atunci nu te mai foi peste tot, pentru că nici n-ai dreptul, 
de vreme ce te consideri în afara grupului nostru. 

Să lăsăm cearta, sir. Am dreptul să mă mişc cum vreau. 
Adineauri m-am dus să văd dacă nu e vreo primejdie. 
Sunteţi doar westmeni, parcă aşa v-aţi lăudat! Atunci ar 
trebui să ştiţi că nu e bine să stai în pădure fără să-ţi iei mai 
întâi măsuri de siguranţă. Or, pentru că dumneavoastră aţi 
neglijat acest lucru, m-am dus eu să văd cum stăm. În 
consecinţă, aş merita mai curând laudă decât răstelile 
dumitale. 


Aha! le-ai dus să cauţi niscai urme? 

Exact. 

Te pricepi în socotelile astea? 

Probabil. 

Credeam că umbli după nuggeţi. 

N-oi fi chiar atât de prost! 

Adică, de ce trebuie să fii prost pentru aşa ceva? 

Ştiu eu unde să-i caut? Singurul care ar putea să ştie ceva 
e Santer. Asta, presupunând că se găseşte într-adevăr aur 
pe-aici. Pentru că eu, ca să fiu sincer, mă cam îndoiesc. 

Păi da, dumneata parcă eşti plămădit numai din bănuială 
şi neîncredere! Mai bine te lăsam să-ţi vezi de drum. 

Aşa? Aflaţi că eu aş fi singurul în măsură să descopăr 
nuggeţii, dac-ar mai fi aici. Dar nu mai sunt. 

Cum nu sunt? Cine ţi-a spus? 

Eu însumi mi-o spun. 

Ce tot vorbeşti! De unde să ştii dumneata că a dispărut 
aurul? 

E la mintea oricui şi mă miră că dumneavoastră, nişte 
westmeni încercaţi, nu v-aţi dat încă seama de realitate. 

Nu ne mai suci, omule! Vorbeşte pe şleau! A fost aici aur 
sau nu? 

A fost. 

Şi cine să-l fi luat? 

Winnetou. 

Ia te uită: Cum de ţi-a venit asemenea idee? 

Iar eu aş întreba cum de nu ţi-a venit dumitale şi celorlalţi. 
Din câte ştiu, Winnetou nu era numai cel mai viteaz dintre 
indieni, dar şi cel mai inteligent. 

Asta se ştie. 

Mă rog, atunci judecă niţeii Winnetou a urcat încoace 
după nuggeţi. Fiind atacat, şi-a dat numaidecât seama că 
cineva caută să descopere depozitul. Era imposibil ca 
bănuiala lui să nu cadă pe Santer, care mai încercase o dată 
să pună mâna pe nuggeţi. Ce-ai fi făcut dumneata, mister 
Gates, în locul apaşului? Ai fi lăsat aurul tot acolo? 


Ei, drace! exclamă cel întrebat. 

Lasă-l pe dracu'. Mai bine răspunde. 

E o părere, să zicem, dar nenorocită şi urâtă. 

Dacă socotiți că Winnetou era un idiot, atunci poftim de 
căutaţi nuggeţii! Mie să nu-mi reproşaţi însă că aş umbla 
să-i iau fără ştirea voastră. Să nu-mi atribuiţi asemenea 
gogomănii. 

Şi crezi că n-o să găsim nimic? 

Sunt convins de asta. 

Păi atunci de ce-ai mai venit cu noi? 

Fireşte că nu puteam să-i spun adevărul. De aceea minţii: 

Pentru că ideea mi-a venit abia acum. 

Aha! Vasăzică până adineauri erai tâmpit ca şi noi. Să 
admitem că judecata dumitale nu e chiar de lepădat. Se pot 
găsi însă tot atâtea argumente împotrivă. 

Care anume? 

Să-ţi spun numai unul: poate că aurul e atât de bine 
ascuns, încât Winnetou nu se temea deloc că va fi 
descoperit. Posibil? 

Da. 

Bine. Aş mai avea şi altele, dar până una alta e suficient, 
Să-l aşteptăm pe mister Santer şi să auzim ce spune. 

Când credeţi că va fi aici? 

Azi nu. Mâine, însă, cu siguranţă. 

Mâine? Nu se poate. Cunosc întâmplător Saltfork-ul, unde 
ziceai că se află Santer. Chiar dac-ar călări cu toată viteza, 
încă n-ar ajunge aici decât poimâine seara. Mă întreb ce 
facem până atunci... 

Vânăm. Doar avem nevoie de hrană. 

Hm, credeţi că e cazul să merg şi eu la vânătoare? 

Pusesem întrebarea cu alt scop: nădăjduiam ca tustrei să 
plece la vânătoare şi să mă lase singur. Din păcate, 
răspunsul lui Gates nu mă satisfăcu: 

Mai bine nu. Ne-ai strica tot rostul. O să mergem numai eu 
şi Clay. Să sperăm că nu ne întoarcem cu mâinile goale. Iar 
dumneata rămâi cu Summer. 


Cei doi îşi luară armele şi plecară. Nu cumva Gates căuta 
să mă ţină sub supraveghere? În cazul acesta, mă socotea 
într-adevăr un gogoman. Pe de altă parte, dacă într-adevăr 
se temea să nu-i stric vânătoarea, însemna că mă lua drept 
un agiamiu sută-n sută... 

Cutreierând toată pădurea, cei doi vânători smeriţi nu se 
aleseră decât cu un iepure mic şi prăpădit, din care ar fi 
trebuit să se sature patru guri. 

A doua zi dimineaţă Gates îşi luă tovarăş de vânătoare pe 
Summer. Toată recolta se rezumă la câţiva porumbei 
sălbatici, cu carnea bătrână şi tare ca pielea de bocanc. 

Avem ghinion, mare ghinion! se scuză el. Nu răsare nici un 
vânat ca lumea. 

Bine măcar că ghinionul dumneavoastră nu se poate frige 
şi consuma îi luai eu peste picior că altminteri v-aţi aştepta 
şi la felicitări. Porumbeii ăştia sunt ele pe vremea lui 
Matusalem. Au pierit de tineri, săracii! 

Ia ascultă, domnule, ne iei în băşcălie? 

Nicidecum. Cu stomacul gol nu-ţi arde de glume. 

Atunci poftim, arată dumneata ce poţi! 

Well, vă aduc eu o fripturică. 

Pe dracu' ai să aduci! 

Vreun iepure sau porumbel de dinaintea potopului tot am 
să găsesc. 

Îmi luai ambele puşti şi pornii spre pădure. În urma mea 
se auzi râsul lui Gates: 

Ha-ha-ha, uitaţi-vă la el! Cu tunul ăla te pomeneşti că 
doboară niscai copaci, că de vânat, nici vorbă! 

Restul nu mai auzii. Din păcate, nu-mi veni în gând să mă 
opresc o clipă şi să trag cu urechea. Pentru că aş fi auzit şi 
alte vorbe, de mare importanţă pentru mine. După cum 
aveam să aflu mai târziu, oamenii erau sincer convinşi că n- 
am să vânez nimic. De aceea hotărâră să-şi mai încerce o 
dată norocul şi să-mi arate mie la întoarcere ce pot ei şi ce 
târâie-brâu sunt eu. Aveau poftă să-şi râdă de mine. O luară 
deci şi ei spre pădure. Dac-aş fi ştiut de plecarea lor, m-aş fi 


putut întoarce să sap în linişte la mormântul lui Inciu-ciuna. 
Astfel, găsind testamentul lui Winnetou, l-aş fi putut 
ascunde frumos în buzunar, rămânându-mi şi timp ca să 
vânez vreo sălbăticiune. Dar n-a fost să fie aşa. 

Cum până atunci bravii mei vânători apucaseră în două 
rânduri spre sud, speriind, desigur, din calea lor vânatul, 
hotărâi s-o iau spre nord, să cobor povârnişul şi să trec 
pajiştea în cane altădată îi ademenisem pe kiowaşi, 
îngrămădindu-i la strunga ce se deschidea în faţă. Pe aici 
fără îndoială că nu mai călcase de ani de zile picior de om şi 
se putea nădăjdui într-un vânat serios. Dar era către prânz, 
cel mai prost timp de vânătoare. De aceea mare îmi fu 
bucuria când, după vreun ceas de pândă, mă alesei cu două 
curci grase, de toată frumuseţea. Drept care, făcui calea- 
ntoarsă spre locul nostru de popas. 

Acolo însă nimeni! Unde se vârâseră oamenii? Să se fi 
ascuns undeva ca să mă pândească, să vadă ce-am adus? 
Ori au plecat iar la vânătoare? îi strigai pe nume. Nici un 
răspuns. 

Ah, de-ar fi cât mai departe! Trebuia însă să fiu prudent, îi 
căutai peste tot. Da, lipseau într-adevăr. Aşadar, la lucru! 
Repede! 

Scosei cuțitul şi tăiai afară o brazdă de pământ cu iarbă de 
pe marginea dinspre apus a mormântului, ca să am cu ce 
masca locul după ce voi fi terminat de săpat, îngrămădeam 
ţărâna pe o pătură întinsă alături. După plecarea mea de 
acolo nu trebuia să se vadă nici un semn, nici un fir răscolit; 
groapa trebuia astupată la loc. 

Lucram cu o grabă febrilă, căci Gates şi ai săi puteau să 
revină din moment în moment. Trăgeam mereu cu urechea, 
ca să desluşesc la timp paşii sau vocile lor. Dar agitat cum 
eram, fireşte că auzul nu-mi funcţiona chiar atât de perfect 
ca în condiţii de calm. 

Groapa se adâncea treptat. La peste un cot adâncime 
vârful cuţitului se întâlni scrâşnind cu o piatră. O scosei 
repede afară, apoi dădui de încă una dedesubt şi, în fine, 


văzui un lăcaş pătrat, îngrădit cu pietre lucioase, netede. Pe 
fundul lui, o bucată de piele groasă, împăturită! Da, acesta 
era testamentul lui Winnetou! îl băgai în buzunar şi, cu o 
viteză nebună, mă apucai să astup iarăşi groapa. 

Treaba asta mergea mult mai repede decât săpatul. 
Răsturnai ţărâna la loc în groapă, o îndesai tare cu pumnii 
şi potrivii tocmai bine deasupra brazda verde pe care o 
scosesem la început. Nimeni, oricât de ager la vedere, n-ar 
fi putut să descopere vreo urmă. 

Slavă Domnului, izbutisem! Cel puţin aşa mi se părea. 
Ascultai atent; nu se auzea nicăieri nici un zgomot. Aveam 
deci tot timpul să desfac pielea îndoită în formă de plic. 
Înăuntru mai era încă un asemenea plic cusut pe margini cu 
coarde de cerb. Tăiai cusăturile. Testamentul lui Winnetou 
apăru sub ochii mei: câteva foi de hârtie scrise des şi 
mărunt. 

Să-l ascund sau să-l citesc chiar acum? mă întrebam în 
sinea mea. Adică de ce nu l-aş citi? Nu vedeam niciun 
motiv. Dacă Gates şi ai săi se întorc şi mă văd citind, cu ce- 
ar putea să-mi căşuneze? Doar nu ştiau despre ce e vorba. 
O scrisoare, nişte însemnări, atâta tot. În fond, cu ce drept 
şi-ar fi vârât nasul în intimităţile mele?! Şi chiar dacă mi-ar 
fi cerut o lămurire, îi puteam îmbrobodi după plac. 

Mă hotărâi deci să citesc, mai bine spus să sorb din ochi 
rândurile scrise de Winnetou. Căci el cu mâna lui trebuie să 
le fi aşternut. Klekih-Petra îl învățase să scrie, după cum îl 
instruise în atâtea alte domenii. Numai că viteazul apaş nu 
prea avusese ocazia să se folosească de condei sau creion. Îi 
cunoşteam totuşi scrisul după nişte însemnări ce le făcuse 
în carnetul meu. Nu era un scris frumos, nici prea sigur, dar 
purta o amprentă personală. La prima vedere semăna cu 
caligrafia unui şcolar încă stângaci. 

Momentul mă copleşea. Mă aşezai şi despăturii foile. Da, 
nu încăpea îndoială, era scrisul lui. Literele aşternute cu 
grijă, la aceeaşi înălţime, păreau mai degrabă desenate. 
Când şi unde înşirase el toate aceste rânduri dese? Cât timp 


va fi închinat oare acestei migăloase munci? Ochii mei se 
împăienjeniră de lacrimi când începui să citesc: „Dragul 
meu frate! 

Tu trăieşti în timp ce Winnetou, care te-a iubit atât de 
mult, e mort. Dar sufletul lui se află acum în palma ta, 
pentru că e scris în aceste foi. Păstrează-le la piept, lângă 
inimă. 

Vei şti ultima dorinţă a fratelui tău roşu şi vei afla şi multe 
altele pe care nu trebuie să le uiţi. Dar mai întâi să-ţi spun 
ce-i mai însemnat. În faţa ochilor tăi nu se află singurul 
testament al lui Winnetou. El a mai lăsat unul în urechile şi 
în gândul războinicilor săi. Acesta însă e numai pentru tine. 

Vei găsi foarte mult aur şi vei face cu el ceea ce spiritul 
meu iţi porunceşte. Aurul a stat ascuns în Nugget-tsil, dar 
ucigaşul de Santer umbla să pună mâna pe el. De aceea 
Winnetou l-a luat de acolo şi l-a dus la Deklit-to, la apa 
întunecată, pe unde am trecut cândva amândoi. Caută de 
găseşte locul acela. Mergi călare prin Îndelce-cil, prin 
pădurea de brazi, până la Te-şoş, la stânca ursului, unde 
apa se prăvale de sus. Acolo descaleci şi te urci... , 

Până aici ajunsei cu lectura când, deodată, un glas răsună 
în spatele meu: 

Good day, mister Shatterhand! Faci exerciţii de silabisire? 

Mă întorsei şi-mi dădui imediat seama că făcusem cea mai 
mare prostie din viaţa mea. La vreo zece paşi înapoia mea 
îmi lepădasem neglijent puştile şi cele două curci. Şedeam 
sprijinit de mormânt, cu spatele către drumul ce urca din 
vale. 

Armele nici gând să le pot ajunge, mai ales că noul venit 
stătea cu mâna pe trăgaci. Şi omul acesta nu era altul 
decât... 

Santier! 

Dintr-un gest reflex îmi dusei repede mâinile la centură. Ei 
da, n-ar fi stricat să găsesc pistoalele la locul lor! Dar 
îngenunchind ca să sap groapa, mă despovărasem şi de 
centură, şi de celelalte lucruri care ar fi putut să mă 


stingherească. Procedasem cu multă uşurinţă. Acum 
centura şi cuțitul odihneau alături în iarbă. Pentru moment, 
eram complet lipsit de apărare. Santer, observând gestul 
meu inutil, râse ironic şi mă avertiză: 

Nici un pas, domnule, şi lasă armele în pace dacă nu vrei 
să te împuşc imediat! Vorbesc foarte serios! 

Ochii lui mă fixau cu atâta turbare, încât nu mă îndoiam că 
era gata să tragă în mine ca într-un câine. 

Deşi foarte surprins la început, redevenii totuşi stăpân pe 
fiinţa mea. Şedeam nemişcat şi îl priveam în ochi cu sânge 
rece. 

În sfârşit, eşti al meu! rosti Santer cu Satisfacţie. Mă vezi 
cum stau cu degetul pe trăgaci? O scurtă apăsare şi-ţi 
zboară creierii! În privinţa asta n-ai ce te îndoi. Prin 
urmare, să nu minţi, că altminteri te expediez la naiba! Cu 
tine nu merge să te slăbească omul din ochi. Mă aşteptai, 
nu-i aşa? 

Deloc! răspunsei calm. 

Ei da, credeai că am să vin abia mâine seară. Ai calculat 
greşit. 

Ştia de calculul meu, deci vorbise între timp cu Gates şi 
ceilalţi. Dar unde întârziau €ei...? 

Oricum, nu erau nişte ucigaşi, iar prezenţa lor mi-ar fi fost 
ele folos, căci Santer chiar dacă l-aş fi provocat n-ar fi 
îndrăznit să mă lichideze de faţă cu ei. Şedeam deci ţeapăn, 
în timp ce banditul mă lămurea pe un ton de batjocură şi 
ură: 

Mă duceam la Saltfork ca să-l informez pe Tangua în 
legătură cu pieirea câinelui de Winnetou; dar întâlnind 
întâmplător o ceată de kiowaşi am luat-o mai repede 
încoace. Jos îl văd pe Gates şi aflu despre un anume Jones, 
care ar fi venit cu el. Cică are două puşti, una mare cât 
toate zilele şi alta mică. Asta m-a făcut să intru la bănuieli. I- 
am cerut să mi-l descrie exact pe individul cu pricina şi am 
înţeles imediat. O făcuseşi, ce-i drept, pe prostul cu el, 
jucaseşi teatru, dar am mirosit eu că „prostul” se cheamă 


Old Shatterhand. Am urcat încoace cu intenţia să mă 
ascund până te întorci de la vânătoare. Când colo, te găsesc 
aici. Straşnic mai săpai, stimabile! Te-am admirat cu toţii. 
Ce-i cu hârtiile din mâna ta? 

O notă de plată a croitorului. 

Câine, îţi permiţi să glumeşti cu mine?! Ce-i cu hârtiile? 

Ţi-am mai spus: o notă de plată a croitorului. Vino şi vezi! 

Ţi-ar conveni! Dar las' că te fac eu inofensiv! Ce vrei aici, 
la Mugweorthills sau Nugget-tsil, cum îi spun apaşii? Ce 
cauţi? 

Caut şi eu nişte comori. 

Aha, mi-am închipuit. 

Din păcate, însă, n-am găsit decât nota croitorului. 

O s-o cercetez. Dracu” te pune să-ţi vâri mereu nasul unde 
nu-ţi fierbe oala! Dar de data asta s-a terminat cu tine, s-a 
ZIS! 

Sau cu dumneata. Căci unul din noi tot trebuie s-o 
păţească. Asta e sigur. 

Potaie obraznica! 'Tle pândeşte moartea şi tot mai mârâi? 
Dar degeaba îţi arăţi colții. Ţi-o repet: s-a zis cu tine! Iar 
aurul după care umbli va fi al nostru! 

N-aveţi decât să-l luaţi şi să-l roadeţi până vi se tocesc 
dinţii. 

Nu-ţi bate joc! Spuneai tu că aurul nu mai e aici, dar 
hârtiile astea or să ne informeze exact. 

Poftim, ia-le! 

Las' că le iau, n-ai grijă! Dar bagă la cap ce-ţi spun: cum te 
mişti într-aiurea sau încerci să mi te opui, trag! Cu altul m- 
aş opri la ameninţări. Tu, însă, eşti un afurisit; am să te 
împuşc fără ezitare. 

Nu e nevoie s-o subliniezi. Sunt oricum convins. 

Bine că-ţi dai seama. Hei, voi de colo, veniţi şi legaţi-l! 

Gates, Clay şi Summer se iviră de după nişte arbori, unde 
stătuseră ascunşi până atunci. Se apropiară încet de mine. 
Scoţând o curea din buzunar, Gates mi se adresă în chip de 
scuză: 


Spre surprinderea noastră, am aflat, sir, că nu vă cheamă 
Jones, ci Old Shatterhand. De ce ne-aţi minţit? Aţi vrut să ne 
trageţi pe sfoară. Acum trebuie să vă legăm. Mai bine nu vă 
opuneţi, că tot nu ajută la nimic. Mister Santer vă împuşcă 
pe loc, nu încape îndoială. 

Nu mai trăncăniţi! strigă Santer. Iar tu lasă hârtiile jos şi 
întinde mâinile! 

Eram convins că mă aflu la cheremul lui. Nici nu-i trecea 
prin gând că de fapt eu îi sunt stăpânul. Trebuia doar să 
profit cât mai abil şi energic de situaţie. 

Ei, ce faci? Executarea, că de nu, te împuşc! tună Santer. 
Aruncă hârtiile! 

Le lăsai să cadă. 

Întinde mâinile! 

Aparent docil, întinsei mâinile către Gates, dar aşa fel, 
încât să-l oblig să se posteze între Santer: şi mine. 

Dă-te la o parte, Gates! îi strigă banditul. Ce-mi stai în 
dreptul puştii?! Dacă... 

Dar nu continuă, deoarece îi tăiai vorba într-un mod foarte 
nedelicat. În loc să mă lege Gates pe mine, îl apucai eu de 
mijloc, îl ridicai de jos şi-l zvârlii cu toată puterea asupra lui 
Santer. Acesta dădu să se ferească, dar era prea târziu. Îl 
izbi atât de tare, încât căzu la pământ şi puşca îi zbură din 
mână. Cât ai clipi, mă şi aflam lângă el; îi proptii genunchiul 
în piept şi dintr-un pumn îl ameţii bine de tot. Apoi, sărind 
în picioare, mă răstii la ceilalţi trei: 

lată dovada că sunt într-adevăr Old Shatterhand! 
Vasăzică, aţi vrut să mă legaţi? Jos armele, că vă împuşc! 
Aruncaţi-le! Vorbesc şi eu cât se poate de serios! 

Îi smulsesem lui Santer pistolul de la brâu şi-l ţineam 
întins spre cei trei vajnici westmeni. Drept care oamenii se 
executară. 

Aşezaţi-vă colo, la mormântul fiicei lui Inciu-ciuna! Hai, pas 
alergător! 

Se duseră şi se aşezară repede la locul indicat. Îi 
trimisesem tocmai acolo, ca să stea departe de armele lor. 


Staţi liniştiţi! N-am să mă ating de voi, pentru că ştiu că aţi 
fost înşelaţi. Dar să n-o luaţi la picior, nici să vă daţi cumva 
la mine, că atunci e rău! 

Măi, ce nenorocire, ce năpastă! se tânguia Gates, 
frecându-şi mădularele lovite. Nici nu ştiu când şi cum m- 
am trezit zburând ca o minge! Cred că mi-am frânt oasele. 

Nu-i decât vina dumitale. În orice caz, fii atent să n-o 
păţeşti şi mai rău. De unde ai cureaua? 

De la mister Santer. 

Mai ai şi altele? 

Yes. 

Dă-le-ncoace! 

Îşi deşertă buzunarul şi mi le dădu, iar eu îl legai pe 
Santer de picioare şi cu mâinile la spate. 

Aşa, cu ăsta am rezolvat. Doriţi să vă leg şi pe voi? 

Nu, sir, mulţumesc răspunse Gates plin de umilinţă. Mi- 
ajunge. Stau aici cât vă place. Nu mă mişc. 

Foarte înţelept, căci eu, după cum vezi, nu prea ştiu de 
glumă. 

Glumă? Ce să mai vorbim! Şi noi care vă credeam puitor 
de capcane... 

Nu v-aţi înşelat prea mult. Un vânător adevărat trebuie să 
se priceapă în toate cele. Dar cu vânătoarea de adineauri 
cum staţi? Aţi împuşcat ceva? 

Nici n-am tras măcar o dată! 

Ia uitaţi-vă la curcile mele! Dacă staţi cuminţi, până la 
urmă le frigeţi şi le mâncaţi. Sper să vă convingeţi în 
curând că acest Santer nu e omul cumsecade pe care l-aţi 
crezut, ci un ticălos fără pereche. O să vedeţi. Mi se pare 
că-şi revine. 

Santer începu să dea semne de trezire. Se dezmetici şi 
deschise ochii. Stăteam în faţa lui şi-mi strângeam catarama 
de la centură. Când îi văzu şi pe cei trei tovarăşi ai lui 
şezând dezarmaţi lângă mormântul lui Nşo-ci, banditul 
exclamă speriat: 

Ce-i asta? Eu... 


Vasăzică sunt legat! 

Întocmai îl asigurai eu. Situaţia s-a schimbat spre 
mulţumirea dumitale. Cred că n-ai nimic împotrivă. 

Câine! urlă el ca ieşit din minţi. 

Pst, nu-ţi agrava soarta! 

Lua-te-ar dracu”, bestie! 

Te mai previn o dată. Adineauri te-am lăsat să mă tutuieşti; 
aşa era situaţia, trebuia să înghit. Acum însă ai face foarte 
bine să te porţi mai politicos. 

Santer se uită întrebător la oamenii lui şi le strigă de 
departe: 

Doar n-oţi fi pălăvrăgit?! 

Nu răspunse Gates. 

Vă sfătuiesc să n-o faceţi nici de-aici înainte. 

Ce s-a întâmplat? Despre ce anume le interzici să 
pălăvrăgească? mă interesai eu. 

Despre nimic. 

Oho! Vorbeşte, că de nu, îţi deschid eu gura! Deci? 

E vorba de nişte aur făcu el, ca şi când mi-ar mărturisi-o 
silit de împrejurări. 

Aşa. Şi? 

Adică de locul unde cred eu că se află nişte aur. Le-am 
spus-o şi lor şi mă temeam să nu fi pălăvrăgit. 

Aşa e? îl întrebai pe Gates. 

Da răspunse acesta. 

Şi de altceva nu-i vorba? 

Nu. 

Fii sincer! Vă atrag atenţia la tustrei că tot voi o să ieşiţi în 
pagubă dacă încercaţi să mă duceţi de nas. 

Gates şovăi câteva clipe, apoi mă asigură pe un ton 
convingător: 

Puteţi să mă credeţi, sir. Nu-i nici o minciună. De aure 
vorba. 

Şi totuşi nu te cred. Dumneata te prefaci doar că eşti 
sincer, iar Santer e perfidia întruchipată. Ei bine, n-o să vă 
meargă aşa! Te invit din nou să-mi spui adevărul, mister 


Gates. V-a pomenit Santer jos, când v-aţi întâlnit cu el, 
despre kiowaşi? 

Da. 

Era singur? 

Absolut singur. 

Zicea că s-a întâlnit pe drum cu kiowaşii? 

Da. 

Şi de aceea nu s-a mai dus la Saltfork? 

Exact, nu s-a mai dus. 

Kiowaşii erau mulţi? 

Şaizeci. 

Sub conducerea cui? 

A lui Pida, fiul căpeteniei Tangua. 

Acum unde se află? 

Acasă, la corturile lor. 

Nu minţi? 

Deloc, sir! 

Bine, mister Gates, fă cum vrei! Voința îl poate duce pe om 
la fericire sau îl poate nenoroci. Dacă mă minţi, vei regreta 
amarnic mai târziu. În ce priveşte aurul, degeaba v-aţi 
ostenit până aici. N-o să găsiţi nici un bob. Aurul s-a dus şi 
nu mai e. 

Ridicai de jos testamentul, îl împăturii la loc în cele două 
plicuri de piele şi-l băgai în buzunar. 

Se pare că mister Santer ştie mai bine ca dumneavoastră 
unde se află aurul mi se adresă Gates. 

Ştie mai mult decât nimic. 

Dar dumneavoastră ştiţi unde-i acum? 

Poate. 

Atunci spuneţi-ne şi nouă. 

Asta nu. 

Vedeţi, sir? Nu ne doriţi folosul, ci paguba. 

Dar aurul nu e al vostru! 

O să fie. Mister Santer ne arată locul şi ne luăm fiecare 
partea noastră. 

Cine să vi-l arate?! Păi Santer e în mâna mea! 


Ce-i puteţi face? O să fie din nou liber. 

Cam greu. Va plăti curând pentru toate crimele lui. 

La acestea, Santer izbucni într-un râs. impertinent, îmi 
întorsei faţa la el: 

Are să-ţi treacă pofta de râs! Ce crezi c-am să fac cu 
dumneata? 

Nimic! rânji el. 

Ce mă poate împiedica să-ţi zbor creierii? 

Dumneata însuţi. Toată lumea ştie că Old Shatterhand nu 
ucide pe nimeni. Se teme. 

Mă feresc să ucid. Dumneata însă ai merita să te împuşc 
pe loc şi pot să-ţi spun că, dacă te întâlneam acum câteva 
săptămâni, îţi astupam imediat gura. Dar între timp 
Winnetou a murit şi o dată cu el am îngropat şi dorul de 
răzbunare. 

Lasă vorbele meşteşugite! Nu poţi să-mi faci nimic, asta e! 

Ce neruşinat! Nu-mi explicam atitudinea lui decât prin 
tupeul care îi era propriu. Căci nu bănuiam ceea ce ştia el. 
Drept care, i-o întorsei cu tonul cel mai calm din lume: 

Vorbeşte, provoacă-mă cât îţi place! Unul ca dumneata nu 
mă poate scoate din fire. Spuneam că răzbunarea a fost 
înmormântată o dată cu Winnetou; dar una e răzbunarea şi 
alta pedeapsa... 

Fiecare crimă trebuie ispăşită. N-am să mă răzbun pe 
dumneata, dar de pedeapsă nu scapi. 

Pshaw! Zi-i pedeapsă ori răzbunare, tot un drac! Cică nu 
vrei să te răzbuni, dar mă pedepseşti, adică mă ucizi 
pesemne. Păi omorul e omor, ce te joci cu cuvintele...! 

Uite că greşeşti. Eu n-am să mă ating de viaţa dumitale. Te 
duc până la fortul cel mai apropiat şi te dau pe mâna 
judecătorilor. 

Zău? Vorbeşti serios? 

Foarte serios. 

Şi, mă rog, stimate domn, cum veţi face asta? 

Treaba mea. 


Ba e şi a mea, fiindcă îmi închipui că va trebui să ajung şi 
eu acolo. Cred însă că lucrurile se vor petrece invers. Am să 
te duc eu pe dumneata, nu dumneata pe mine. Or, eu sunt 
mai puţin evlavios, să ştii. Nici nu mă gândesc să renunţ la 
răzbunare. Aha, uite-i! Au şi venit! 

Banditul nu mai putea de bucurie; Şi nu fără motiv. Căci în 
clipa aceea un urlet asurzitor năvăli din toate părţile. O 
mulţime de kiowaşi cu feţele vopsite în culorile războiului 
veneau târâş ca şerpii, împresurându-mă. 

Deci Gates mă minţise. Santer îi chemase pe kiowaşi la 
Nugget-tsil. Aflând de moartea lui Winnetou, ei hotărâseră 
să prăznuiască fericitul eveniment chiar la mormintele 
tatălui şi surorii sale, Nşo-ci. Astfel datina indienilor se 
împletise cu lăcomia şi cruzimea acestui neom, care mai 
avea şi satisfacția de a-l prinde tocmai aici, la Mugworthills, 
pe cel mai bun prieten al lui Winnetou şi legatarul, 
testamentului său. 

Deşi lucrurile se întâmplaseră atât de neaşteptat, totuşi 
nu-mi pierdui cumpătul în nici un fel. La început, hotărât să 
mă apăr, scosei pistolul; apoi, însă, văzându-mă înconjurat 
de şaizeci de inşi, renunţai şi-l băgai la loc. Să fug era 
imposibil; să opun rezistenţă ar fi fost în van. Puteam cel 
mult să-mi înrăutăţesc situaţia. Nu făcui decât să-i împing 
pe kiowagşii ce tăbărâseră asupra mea şi să strig cu glas 
tare: 

Old Shatterhand e gata să se predea războinicilor kiowaşi! 
Unde-i tânărul vostru şef? Vreau să mă predau lui de bună 
voie! 

Roşii îmi dădură drumul, căutându-l din ochi pe Pida, care 
încă nu se apropiase şi stătea după un copac. 

De bunăvoie? făcu ironic Santer. Individul care se făleşte 
cu porecla Old Shatterhand n-are ce vorbi despre o aşa-zisă 
predare de bunăvoie. E obligat să se predea, pentru că 
altminteri îl ia dracu”. Pe el, băieţi! 

Singur însă se feri să se apropie de mine, în timp ce 
kiowaşii, dându-i ascultare, se repeziră asupra mea cu 


mâinile goale, fără arme, voind să mă prindă de viu. 
Rezistai din răsputeri. Cu câţiva din ei măturai chiar 
pământul. Dar până la urmă n-aş fi fost în stare să ţin piept 
atâtor oameni, dacă nu intervenea Pida cu glas poruncitor. 

Lăsaţi-l în pace! Omul doreşte să mi se predea. N-are rost 
să-l loviți! 

Kiowaşii se dădură la o parte. Santer, însă, izbucni mânios: 

De ce să-l cruţe? Ba să-i care la pumni cât or putea! Pe el! 
Vă poruncesc! 

Tânăra căpetenie se apropie atunci de bandit şi, cu un gest 
nu prea curtenitor, îl puse la respect: 

Te-ai apucat să ordoni aici? Ştii cine e căpetenia acestor 
războinici? 

Tu. 

Şi tu cine eşti? 

Sunt prietenul kiowaşilor; dorinţa mea se cade să fie luată 
în seamă. 

Prieten? Cine te socoate astfel? 

Tatăl tău. 

Nu-i adevărat. langua, căpetenia kiowaşilor, nu s-a 
împrietenit niciodată cu tine. Eşti doar un alb căruia i-am 
îngăduit să stea în mijlocul nostru. 

Aş fi putut să profit de prilejul ce mi-l oferea acest schimb 
de cuvinte ca să mă strecor din îngrămădeală şi să fug; 
probabil c-aş fi reuşit chiar să scap căci indienii erau cu toţii 
atenţi la discuţia dintre Santer şi Pida; aproape că nici nu 
mă mai luau în seamă. Dar asta ar fi însemnat să-mi las 
armele acolo, ceea ce nu-mi convenea deloc. În fine, Pida 
veni spre mine şi rosti: 

Old Shatterhand vrea să-l iau prizonier. Se va preda el în 
bună pace şi va lepăda toate lucrurile? 

Da. 

Şi se va lăsa legat? 

Şi asta. 

Bine. Atunci să-mi dea armele! 


Întrebările lui nu-mi displăceau. Însemna că-i e frică de 
mine. Îi dădui pistoalele şi cuțitul. Santer voi să ridice de jos 
carabina „Henry” şi doborâtorul meu de urşi. Interveni însă 
Pida: 

De ce iei armele? Lasă-le jos! 

Nici gând să le las! Astea sunt ale mele. 

Ba ale mele! 

Ba nu se îndărătnici Santer. 

Old Shatterhand e prizonierul meu, deci armele lui trec 
asupra mea. 

Şi cum l-ai prins, dacă nu datorită mie?! Doar era în 
mâinile mele! Nu renunţ nici la el, nici la carabina „Henry”. 

Atunci Pida ridică ameninţător dreapta şi porunci: 

Lasă armele jos dacă-ţi spun! 

Ba nu le las! 

Luaţi-le! ordonă kiowaşul oamenilor săi. 

Vasăzică săriţi la mine...? 

făcu Santer, luând poziţie de apărare. 

Hai repede! îi îndemnă Pida pe kiowaşi. 

Văzându-se încolţit, Santer lepădă puştile. 

Poftim! Doar n-o să stea la voi până la sfârşitul lumii! Am 
să mă plâng lui Tangua. 

N-ai decât rosti Pida cu vădit dispreţ. 

I se aduseră puştile. Kiowaşii tocmai se apucaseră să-mi 
lege mâinile, când Santer se apropie şi se făcu din nou 
auzit. 

Mă rog, armele păstraţi-le naibii, dar celelalte lucruri sunt 
ale mele. Uite astea, din buzunar... 

Şi întinse mâna spre buzunarul în care păstram 
testamentul lui Winnetou. 

Înapoi! îl repezii eu. 

Probabil că tonul meu îl cam sperie pe bandit. Se dădu 
înapoi. Dar imediat se reculese şi rânji: 

Obrăznicătura dracului! E prizonier, îşi vede moartea cu 
ochii şi tot mai latră ca dulăul legat de lanţ! Dar n-o să-ţi 


ajute, stimabile! Mie să-mi spui ce-ai dezgropat adineauri şi 
ce-ai citit! 

Încearcă de-mi ia hârtiile! 

Fireşte că am s-o fac. Şi ai să crapi de ciudă când voi pune 
mâna pe comoara aceea. Dar va trebui să te resemnezi. 

Se apropie din nou şi dădu să-mi scoată testamentul din 
buzunar. Kiowaşii încă nu-mi legaseră de tot mâinile; abia 
de-mi petrecuseră cureaua în jurul uneia din încheieturi. 
Smucindu-mă fulgerător, îl apucai pe Santer de piept şi, 
repezindu-i un pumn în cap, îl făcui una cu pământul. Arăta 
ca şi când n-ar mai fi avut suflare în el. 

Iluf! luf! luf! se mirară indienii din jur. 

Hai, legaţi-mă! îi îndemnai eu, întinzând amândouă 
mâinile. 

Old Shatterhand îşi merită într-adevăr numele mă lăudă 
Pida, tânărul şef. Ce voia Santer de la tine? 

O hârtie îi explicai, fără să dau alte amănunte. 

Parcă vorbea despre o comoară? 

Pshaw! Habar n-are ce scrie în hârtia mea. Dar, la urma 
urmei, al cui prizonier sunt eu: al tău sau al lui? 

Păi, al meu. 

Atunci de ce-i dai voie să se atingă de mine şi să-mi ia 
lucrurile? 

Războinicii roşii nu-ţi iau decât armele. Cu celelalte n-au 
ce face. 

Şi asta înseamnă că lucrurile mele să încapă pe mâna unui 
mişel? Dar cine-i Old Shatterhand? Un bâieţaş căruia orice 
haimana are dreptul să-i umble prin buzunare? Eu nu m-am 
predat decât lui Pida, cinstindu-l astfel ca pe un războinic şi 
conducător viteaz. Cu Santer n-aş face decât să-i dau un 
picior în dos! 

Indianul preţuieşte curajul şi hotărârea chiar dacă e vorba 
de cel mai înverşunat duşman al său. Or, eu nu aveam deloc 
reputaţia unui laş, iar când pentru a-l salva pe Sam fusesem 
nevoit să-l răpesc pe tânărul Pida, îl tratasem cu toate 
menajamentele. Acum contam pe această amintire a lui şi 


se dovedi imediat că nu mă înşelam. Privindu-mă fără pic de 
duşmănie, Pida vorbi: 

Old Shatterhand e cel mai viteaz dintre vânătorii albi. În 
schimb ăsta, pe care l-ai doborât, are două limbi în gură şi 
cu fiecare spune într-alt fel; are şi două feţe schimbătoare. 
De aceea n-am să-i îngădui să-ţi umble prin buzunare. 

Mulţumesc. Se vede că meriţi într-adevăr rangul de 
căpetenie şi că vei ajunge cândva printre cei mai străluciți 
războinici ai kiowaşilor. Un luptător cinstit îşi ucide 
duşmanul, dar nu-l umileşte. 

Vorbele mele îl umplură de mândrie şi o undă de regret îi 
învălui glasul: 

Da, îl ucide. 

Old Shatterhand va trebui să moară. Va fi legat la stâlpul 
caznelor. 

Chinuiţi-mă, omorâţi-mă! Nu voi scoate nici un geamăt. 
Dar pe ticălosul acesta să-l ţineţi departe de mine! 

După ce-mi legară mâinile, trebui să mă întind la pământ, 
ca să-mi lege şi picioarele. Între timp, Santer îşi reveni şi, 
sculându-se de jos, mă izbi cu vârful cizmei, strigând: 

M-ai lovit, câine! Ai să mi-o plăteşti! Te sugrum! Şi se 
aplecă să mă strângă de gât. 

Nu te atinge de el! interveni! Pida răspicat, îţi poruncesc! 

N-ai ce să-mi porunceşti! Câinele ăsta e duşmanul meu de 
moarte şi a cutezat să mă lovească. Las” că-l învăţ eu... 

Nu apucă însă să-şi termine fraza, căci pe neaşteptate îmi 
încordai genunchii şi-l izbii în piept cu amândouă picioarele. 
Lovitura fu atât de puternică, încât banditul se dădu peste 
cap şi rămase lat la pământ. Se dezmetici totuşi repede şi, 
de furie, începu să urle ca o fiară; încercă să se ridice şi să 
se arunce asupra mea, dar nu izbuti: nu-l ţineau picioarele. 
Până la urmă, într-un efort îndărijit, se sculă, scoase pistolul 
şi îl îndreptă asupra mea: 

Ţi-a sunat ceasul! În iad cu tine, câine! Kiowaşul care se 
afla lângă el îl apucă brusc de mână şi glonţul scăpat din 
ţeava nimeri în gol. 


De ce te bagi? se răsti Santer la indian. Eu fac ce vreau! 
Câinele ăsta m-a lovit şi m-a călcat în picioare. Trebuie să-l 
ucid! 

Nu, n-ai să faci ce vrei interveni Pida, apropiindu-se şi 
prinzându-l vârtos de braţ. Old Shatterhand e prizonierul 
meu. Nimeni n-are vreun drept să se amestece. Eu şi numai 
eu îi hotărăsc soarta. 

Dar şi eu am o răfuială cu el. Şi încă una Veche de tot. 

Asta nu mă priveşte. I-ai făcut unele servicii tatălui meu, 
pentru care ţi-a îngăduit să rămâi printre noi. Asta-i totul. 
Bagă-ţi deci minţile în cap şi nu te atinge de Old 
Shatterhand, că altminteri te omor cu mâna mea! Înţelegi? 

Păi, atunci ce facem cu el? întrebă Santer intimidat. 

Ne vom sfătui şi vom vedea. 

Ce mai e de sfătuit? lotul e limpede. 

Cum adică, limpede? 

Trebuie ucis. 

Îl vom ucide. 

Şi când? Doar aţi venit încoace ca să sărbătoriţi moartea 
lui Winnetou, cel mai aprig duşman al vostru! Nici că s-ar 
putea sărbătoare mai frumoasă decât chinuindu-l şi 
omorându-l chiar aici pe Old Shatterhand, care i-a fost cel 
mai apropiat prieten! 

Asta n-o putem face. 

De ce? 

Trebuie să-l ducem la corturile noastre. 

Nu văd ce nevoie ar fi. 

Trebuie să-l înfăţişăm lui Tangua, părintele meu. Old 
Shatterhand i-a sfărâmat cândva genunchii. Numai Tangua 
poate hotări în ce fel să moară. 

Prostie! Să vă căraţi cu el până la corturi. 

Mare prostie! 

Taci! Pida, căpetenia kiowaşilor, nu spune prostii! 

Dar nu pricepi că... 

E 

N-am ce pricepe! 


Nu ştii că acest Old Shatterhand a mai fost prins în multe 
rânduri şi de fiecare dată a scăpat prin şiretlic? Dacă-l 
căraţi până la corturi, scapă din nou. 

Lasă, n-ai grijă! O să-i dăm cinstea ce se cuvine unui 
războinic încercat, dar nu-l vom slăbi din ochi. Degeaba s-ar 
gândi la fugă! 

Fir-ar al naibii! Să-l mai şi trataţi ca şi când ar fi ceva de 
capul lui! Rămâne doar să-i împletiţi cununi de laur şi să-i 
agăţaţi medalii de piept! 

Nu înţeleg ce spui. Nu ştiu ce-s alea cununi de laur şi 
medalii. Dar Pida, căpetenia kiowaşilor, ştie un lucru: cu Old 
Shatterhand se cade să ne purtăm altfel decât ne-am purta 
cu tine dac-ai fi prizonier. 

Frumos! M-am lămurit. Deşi am drepturi mari asupra lui, 
totuşi eram gata să renunţ. Ziceam că vi-l las, să-l pedepsiţi 
voi. Dar acum se schimbă socoteala. Dacă aveţi de gând să 
vă purtaţi cu el ca şi cum ar fi cogeamite om de seamă, 
atunci lăsaţi că-i fac eu zile fripte! Pe voi poate să vă înşele 
şi să scape. Eu, însă, am să veghez şi am să io plătesc cu 
vârf şi îndesat. Merg şi eu până la corturi. 

N-am să te opresc, dar îţi mai spun o dată: nu te atinge de 
el, că mori de mâna mea. Şi acum, gata! E timpul să ne 
sfătuim şi să hotărâm ce-i de făcut. 

Nu e nevoie de sfat. Vă spun eu ce să faceţi. 

Păstrează părerile pentru tine. Doar nu te-a ridicat nimeni 
în sfatul bătrânilor şi al înţelepţilor. 

Şi Pida îi întoarse spatele. Alese pe câţiva dintre 
războinicii mai în vârstă şi se aşeză cu ei la sfat. Ceilalţi 
stăteau în jurul meu şi discutau în şoaptă. Păreau bucuroşi 
şi mândri că mă predasem în mâinile lor. Schingiuirea şi 
omorârea lui Old Shatterhand ar fi fost pentru ei un titlu de 
glorie invidiat de toate celelalte triburi. 

Mă prefăceam că nu-i iau în seamă, căutând să citesc însă 
pe chipurile lor cum mă apreciază şi ce sentimente au faţă 
de mine. Ceea ce constatam nu aducea deloc a duşmănie, a 
ură pătimaşă. Altădată, pe când nu eram încă atât de vestit 


şi-l schilodisem pe Tangua pentru tot restul zilelor, ura lor 
trebuie să fi fost fără margini. Dar de atunci trecuseră ani. 
Îndârjirea lor se potolise treptat, iar eu ajunsesem celebru, 
dovedind în repetate rânduri că ştiu să preţuiesc oamenii în 
mod egal, fie ei albi, fie roşii. Poate doar Tangua să-mi fi 
păstrat o ură neîmpăcată lucru firesc, judecând după 
nenorocirea ce-i provocasem. Că vina era numai a lui, asta 
n-ar fi recunoscut-o, desigur, nici în ruptul capului. 

Faptul că odinioară, capturându-l pe Pida, mă purtasem cu 
el deşi duşman cu deosebită blândeţe, nu se putea să nu 
atârne în judecata lor. Ei mă priveau nu ca pe iun alb 
oarecare, ce a îndrăznit să-l schilodească pe Tangua, ci ca 
pe vestitul şi neînfricatul Old Shatterhand. S-ar putea 
spune că mă priveau deci cu mult respect. Totuşi, nu 
trebuia să-mi fac iluzii în ce priveşte soarta mea. Stima 
rămâne stimă; la îndurare însă nu mă puteam aştepta. Ba 
mai curând l-ar fi iertat pe oricare altul în locul meu; pentru 
că prinderea şi osândirea lui Old Shatterhand avea să-i 
înalțe mult în ochii celorlalte seminţii indiene... 

Deşi conştient de acest adevăr, nu eram stăpânit nici de 
frică, nici de îngrijorare. Din câte situaţii aparent fără ieşire 
nu scăpasem până atunci! De ce să mă fi lăsat tocmai acum 
pradă deznădejdii, socotindu-mă iremediabil pierdut? Omul 
trebuie să spere până în ultimul ceas, acţionând, fireşte, cu 
toată energia de care e capabil pentru a-şi împlini propria 
speranţă. Doar cine nu posedă această forţă se poate 
considera într-adevăr răpus. 

Santer se aşeză lângă Gates şi ai săi, vorbindu-le cu glas 
scăzut şi stăruitor. Bănuiam despre ce e vorba. Oamenii mai 
auziseră de mine, ştiau deci că nu sunt un nemernic. În 
consecinţă, purtarea lui Santer faţă de mine îi cam revolta. 
Probabil că se adăugau şi mustrările de conştiinţă, căci 
urmându-l docil pe Santer ei mă minţiseră grav şi-mi 
tăinuiseră apariţia kiowaşilor. Erau deci direct vinovaţi 
pentru faptul că ajunsesem să mă predau şi, nefiind totuşi 
nişte oameni fără scrupule, regretau acum gestul lor infam. 


De aceea Santer se ostenea să prezinte lucrurile în aşa fel 
încât el să apară în ochii lor basma curată. 

Sfatul kiowaşilor nu dură mult. Participanţii se ridicară toţi 
în picioare, iar Pida se adresă cu glas tare oamenilor săi: 

Războinicii kiowaşi nu vor rămâne aici. Mâncăm şi pornim 
de îndată spre corturile noastre. Pregătiţi-vă deci de drum! 

Eu mă aşteptasem la această hotărâre; nu însă şi Santer, 
care cunoştea prea puţin obiceiurile şi mentalitatea 
indienilor. Banditul sări de la locul lui şi se adresă lui Pida: 

Cum vine asta? Vreţi să plecaţi? Doar ne-am înţeles să mai 
stăm câteva zile! 

Parcă o dată se întâmplă să te înţelegi într-un fel şi pe 
urmă să se schimbe lucrurile? spuse tânărul şef. 

Păi, cum rămâne cu sărbătorirea morţii lui Winnetou? 

O sărbătorim noi altă dată. 

Când? 

Va hotări Tangua. 

Nu înţeleg de ce aţi dat totul peste cap... 

Şi crezi c-ar trebui să-ţi dau socoteala?! Dar hai să-ţi spun, 
ca să audă şi Old Shatterhand. 

Şi, întors mai mult spre mine decât spre Santer, continuă: 

Când veneam încoace ca să ne bucurăm de moartea lui 
Winnetou, mai-marele peste câinii de apaşi, atunci noi nu 
ştiam că prietenul şi fratele său Old Shatterhand va cădea 
în mâinile noastre. Căzând el, izbânda noastră e şi mai 
mare. Winnetou ne-a fost, fără îndoială, duşman, dar să nu 
uităm că era totuşi din neamul nostru, pe când Old 
Shatterhand e şi duşman, şi din neamul albilor! Moartea lui 
ne va bucura chiar mai mult decât aceea a lui Winnetou. Fiii 
şi fiicele kiowaşilor vor avea deci prilejul să prăznuiască în 
acelaşi timp două sărbători. Aici însă nu se află decât puţini 
războinici, iar eu sunt prea tânăr ca să hotărăsc de capul 
meu când şi în ce fel va muri Old Shatterhand. Va trebui ca 
pentru asta să se adune toţi kiowaşii şi Tangua, cel mai 
mare şi mai bătrân dintre conducători, să-şi spună cuvântul, 
să hotărască ce avem de făcut. De aceea plecăm de îndată 


spre corturi. Fraţii şi surorile noastre trebuie să afle cât mai 
degrabă ce s-a întâmplat. 

Dar nicăieri nu e un loc mai potrivit ca aici ca să-l 
supunem pe Old Shatterhand la chinurile morţii. L-aţi ucide 
chiar la mormântul acelora pentru care v-a purtat atâta 
duşmănie. 

Înţeleg. Dar am hotărât noi oare ca să-l ucidem într-alt 
loc? Parcă nu putem să ne întoarcem? 

N-o să puteţi. Tangua va trebui să fie de faţă. Or, el nu-i în 
stare să se ţină pe cal. 

O să-l aducem cu o pereche de cai. Ştie el ce şi cum. lar 
Old Shatterhand va fi îngropat aici. 

Chiar dacă-l vom ucide la Saltfork? 

Da. 

Şi-o să-l căraţi încoace? 

Desigur. 

Şi cine-o să facă treaba asta? 

Eu. 

Nu înţeleg nimic. Ce-i nevoie ca un războinic întreg la 
minte să se ostenească atâta cu hoitul unui câine alb? 

Am să-ţi răspund, nu de alta, dar pentru că nu strică să-l 
cunoşti mai bine pe Pida, şeful cel tânăr al kiowaşilor. Şi Old 
Shatterhand să asculte şi să afle cu acest prilej câtă 
recunoştinţă îi port pentru faptul că nu m-a omorât mai 
demult, ci m-a lăsat liber în schimbul unui prizonier alb. 

Şi adresându-se din nou mai curând mie decât lui Santer, 
urmă: 

Old Shatterhand ne duşmăneşte într-adevăr, dar e un 
duşman cu inima bună. La Rio Pecos el ar fi putut să-l ucidă 
pe langua şi nu I-a ucis. l-a zdrobit numai genunchii. Aşa s- 
a purtat întotdeauna. De aceea oamenii roşii se cade să-l 
cinstească. El va muri, desigur, dar nu oricum, ci ca un 
mare viteaz. Îndurând cele mai grele chinuri ce i-au fost 
date cândva unui om să îndure, dânsul nu va geme şi nu se 
va tângui. Apoi, după ce va muri, trupul lui nu va fi mâncat 
de peşti, nici de vulturi sau de lupi. O căpetenie ca dânsul 


trebuie să-şi aibă lăcaşul său de veci spre cinstea celor care 
l-au înfrânt. Şi unde va trebui să fie mormântul? Ştiu din 
auzite că Nşo-ci, frumoasa fiică a apaşilor, i-a dăruit cândva 
inima ei înflăcărată. De aceea trupul lui va fi să se 
odihnească lângă al ei, pentru ca şi spiritele lor să-şi fie 
aproape în veşnicele plaiuri ale vânătoarei. Astfel îi 
mulţumeşte Pida celui care l-a cruțat cândva. Fraţii mei 
roşii mi-au ascultat cuvintele. Oare suntem cu toţii într-un 
acelaşi gând, sau nu? 

Îşi plimbă întrebător privirea peste chipurile kiowaşilor. 

Howgh! Howgh! Howgh! veni aprobarea din toate gurile. 

Fără îndoială că acest Pida era un tânăr neobişnuit şi, 
ţinând seama de mediul în care trăia, chiar un caracter 
nobil. Că vorbea cu atâta siguranţă despre moartea mea, 
aceasta nu mă impresiona prea mult; dar că-mi rezerva un 
sfârşit atât de sublim, menit să-mi sporească faima de erou, 
aceasta mă obligă într-adevăr la recunoştinţă. Iar grija lui 
de a mă aşeza după moarte lângă Inciu-ciuna şi Nşo-ci 
vădea un suflet sensibil, duios, bineînţeles în raport cu felul 
de a fi al altor băştinaşi. 

În timp ce războinicii îşi exprimau zgomotos aprobarea, 
Santer izbucni în râs şi mă apostrofă: 

Felicitările mele, stimabile! Ce poate fi mai plăcut decât să 
te însori în veşnicele plaiuri ale vânătoarei cu o frumuseţe 
indiană! Zău că m-aş bucura barem cu o invitaţie, dacă nu 
mi-e dat să-i fiu eu mire. Mă pofteşti, ce zici? 

Măgarul nu merita nici o replică. Ţinui totuşi să-l 
avertizez: 

De invitaţie nu va fi nevoie: vei fi acolo înaintea mea. 

Ba nu zău! Ţi-ai pus în gând să fugi? Bine că mi-o spui pe 
şleau. Voi avea eu grijă de tine, te asigur. 

Indienii se ridicară apoi îndreptându-se spre caii ce se 
aflau în vale. Mie îmi sloboziră picioarele şi mă legară în 
schimb de doi indieni care mă flancau. Aşa trebuia să merg 
până jos. Pida îşi agăţă de umeri amândouă puştile mele. În 
urma lui veneau banditul de Santer împreună cu ceilalţi trei 


albi, care-şi duceau caii de dârlogi; pe al meu îl ducea un 
kiowaş. 

Jos, poposirăm din nou. Indienii aprinseră un foc şi se 
apucară să frigă nişte vânat. În sacii lor de merinde aveau şi 
pastrama. Îmi oferiră şi mie ditamai porţia, pe care cu greu 
o putui dovedi. O înghiţii însă toată pentru că trebuia să-mi 
păstrez forţa fizică. Pe timpul mesei kiowaşii îmi scoseseră 
legăturile de la mâini; în schimb, mă păzeau cu atât mai 
vârtos. Nici vorbă nu putea fi de o evadare. Apoi, după ce 
toată lumea termină de mâncat, mă legară strâns pe calul 
meu. Şi astfel pornirăm la drum spre corturile kiowaşilor. 

Ajunşi în câmp, aruncai o ultimă privire spre Nugget-tsil. 
Oare aveam să mai revăd totuşi mormintele bravului Inciu- 
ciuna şi al gingaşei Nşo-ci? Speram. Trebuia să sper în 
viaţă. Căci mort degeaba m-ar mai fi adus Pida încoace. 
Morţii nu mai pot vedea. 

Drumul spre Saltfork, lângă Red River, e cunoscut 
cititorului. Nu e nevoie deci să-l mai descriu. De altfel, nici 
vreo întâmplare mai aparte n-aş avea de relevat. Kiowaşii 
mă păzeau cu toată sârguinţa. Şi chiar dacă n-ar fi făcut-o, 
încă n-aş fi putut evada din cauza lui Santer care aşa cum 
făgăduise îmi purta de grijă fără răgaz, căutând cu un zel 
diabolic să-mi îngreuieze drumul, să mă calce pe nervi, să 
mă umilească. 

Eu însă reuşeam să nu dau nici o atenţie persecuțiilor şi 
provocărilor sale. Dimpotrivă, eram de un calm 
imperturbabil şi nu-i răspundeam la nimic în nici un fel... 

Gates, Clay şi Summer aproape că nici nu erau luaţi în 
seamă de indieni; se ţineau de Santer şi atât. Vedeam însă 
c-ar fi dorit să stea de vorbă cu mine, ceea ce Pida nu le-ar 
fi refuzat. În schimb Santer căuta să împiedice orice contact 
dintre noi. Făcea el cum făcea ca oamenii să nu se apropie 
de mine şi să nu am prilejul de a-i lămuri asupra persoanei 
mele. De altfel, nici nu-i trata ca pe nişte camarazi. Era clar 
că, după ce l-ar fi ajutat să descopere comoara, banditul s- 
ar fi descotorosit de ei. Nu s-ar fi sfiit deloc să mai lichideze 


trei oameni! Acum însă situaţia se schimbase. Banditul ştia 
desigur chiar din gura lor că Winnetou după afirmaţiile 
mele şi-a mutat nuggeţii în altă parte. Iar hârtiile pe care le 
văzuse la mine păreau să-i confirme acest lucru. Or, dacă 
aurul nu mai era acolo, ce rost ar fi avut să-l mai caute? 
Prin urmare, nici de ajutorul celor trei inşi nu mai avea 
nevoie. Gates, Clay şi Summer deveniseră, aşadar, o povară 
de care s-ar fi descotorosit fără nici un regret. Dar cum? 
Să-i expedieze pur şi simplu? Nu. Vrând-nevrând, trebuia 
să mai tolereze prezenţa lor până se ivea un prilej nimerit. 

E lesne de înţeles că toată atenţia îi era concentrată 
asupra testamentului. Nu avea altă dorinţă mai mare decât 
să intre în posesia lui. Să-mi ia hârtiile cu forţa? S-ar fi opus 
Pida. Nu avea deci decât una din două căi de ales: ori să mi 
le fure în timpul somnului, ori, ajungând la kiowaşi, să-l 
determine pe Tangua să mi le ia. Nu i-ar fi fost deloc greu 
să-şi ajungă scopul pe una din aceste căi. Testamentul era 
tot în buzunarul meu. În ce alt loc l-aş fi putut ascunde? 
Poate în căptuşeală. Dar pentru asta ar fi trebuit să fiu 
singur şi cu mâinile libere. Cât priveşte cealaltă cale, Santer 
îi făcuse destule servicii lui Tangua, pentru ca bătrânul şef 
să-i fie îndatorat. Acesta s-ar lăsa deci uşor convins să-mi ia 
hârtiile şi să i le cedeze banditului. De fapt, problema 
testamentului era singura ce-mi dădea dureri de cap. Nu 
mă preocupau nici persoana, nici viaţa mea. Toate 
gândurile mele roiau în jurul acestor hârtii lăsate de bunul 
meu prieten, Winnetou. 

Corturile kiowaşilor se aflau în locul ştiut, adică la 
întâlnirea dintre Saltfork şi Red River. Îl traversarăm pe 
acesta din urmă într-un punct unde apa era mai scăzută. 
Apoi, când mai rămăseseră doar puţine ore de mers, Pida 
expedie doi curieri care să anunţe sosirea noastră. Câtă 
zarvă şi bucurie trebuie să fi stârnit printre kiowaşi vestea 
că Old Shatterhand fusese făcut prizonier! 

Ne aflam încă în plină prerie şi încă nu se zărea pădurea 
răspândită pe malurile celor două râuri, când ne şi 


întâmpinară călăreţii, venind valvârtej câte doi, câte trei, 
după cum apucaseră să-şi mâie caii. Goneau nebuneşte, 
fiecare dorind să-l vadă cel dintâi pe faimosul Old 
Shatterhand. 

Călăreţii, oum ajungeau în dreptul meu, scoteau câte un 
strigăt ascuţit în semn de salut şi, după ce mă priveau o 
clipă, se orânduiau în urma coloanei noastre. Nimeni nu se 
înghesuia să mă vadă de aproape, să mă pipăie, cum ar face 
curioşii din lumea civilizată. Nu. Indienii sunt mult prea 
sobri pentru a-şi manifesta astfel interesul sau emoția de 
care sunt cuprinşi. 

În felul acesta eşalonul nostru creştea întruna, fără ca eu 
să fiu câtuşi de puţin incomodat. Iar când în cele din urmă 
zărirăm pădurea care aici, pe malul lui Saltfork, nu alcătuia 
decât o fâşie îngustă, eram însoţiţi de aproape patru sute 
de indieni, toţi bărbaţi în puterea vârstei. În ce priveşte 
satul kiowaşilor, acesta mai crescuse în ultimul timp şi ca 
întindere şi ca număr de locuitori. 

Printre copaci se înălţau sumedenie de corturi în care 
desigur că nu era nimeni în acea clipă. Toată lumea ieşise 
afară să ne vadă. Femei bătrâne şi tinere, adolescenţi, fete, 
copii toţi căscau ochii la noi. Nefiind obligaţi să păstreze 
rezerva gravă şi tăcută a războinicilor, aceştia făceau o 
asemenea larmă asurzitoare încât, dacă n-aş fi fost cu 
mâinile legate, mi-aş fi astupat numaidecât urechile. Ţipau, 
chiuiau, urlau, râdeau zgomotos; pe scurt, făceau un 
tărăboi grozav, demonstrând calde mult îi bucură apariţia 
mea ca prizonier. 

La un moment dat Pida, care călărea în faţă, ridică un braţ 
şi făcu semn de linişte. Larma încetă imediat. La un al 
doilea semn călăreţii alcătuiră din mers un semicerc. Eu 
veneam legat pe cal şi flancat de câte un kiowaş. Santer, 
înghesuit în mulţimea călăreţilor, se ostenea să-şi taie drum 
spre noi. Pida însă nu-i acorda nici un fel de atenţie. 

Ne apropiarăm astfel de un cort mare, împodobit cu pene 
în vârf. La intrare şedea cam într-o rână, chinuit şi chircit, 


însuşi Tangua. Îmbătrânise mult. Ajunsese ca un schelet şi 
părul îi albise de tot. Numai ochii scufundaţi în orbite 
fulgerară la vederea mea ca două pumnale reci. Mocnea în 
ei o veche şi năprasnică ură. 

Pida sări de pe cal şi războinicii, descălecând la rândul lor, 
se adunară ca să audă primirea ce mi-o face bătrânul şef. 
Coborându-mă de pe cal, îmi dezlegară numai picioarele, ca 
să pot sta drept. Eram şi eu destul de curios să aud primul 
cuvânt al lui Tangua, dar acesta nu se grăbi deloc. 

Mai întâi mă măsură îndelung şi de repetate ori cu nişte 
ochi crânceni care, mărturisesc, m-ar fi speriat într-adevăr 
dacă n-aş fi fost pregătit să-i înfrunt. Apoi îşi plecă 
pleoapele. Nimeni nu suflă un cuvânt. Se lăsase o linişte 
grea, întreruptă doar din când în când de fornăitul cailor. 
Ca să spun drept, nu mă prea simţeam în apele mele. Îmi 
venea să sparg eu tăcerea aceasta cruntă, chinuitoare. Dar 
în cele din urmă Tangua, fără să deschidă ochii, rosti apăsat 
şi solemn: 

Floarea tânjeşte după rouă. Tot aşteptând-o zadarnic, se 
apleacă şi Se ofileşte. Gata-gata să moară, când iată că roua 
se arată în sfârşit! 

Tăcu apoi un răstimp până să reia: 

Bivolul scormoneşte zăpada sub care nu se arată nici un 
fir de iarbă. Mugeşte flămând şi cheamă primăvara, dar în 
zadar; slăbeşte apoi şi cocoaşa i se moaie, puterile îi scad, 
aproape să-şi dea sufletul. Şi iată că adie un vânt călduţ: se 
apropie primăvara. 

Urmă o nouă pauză. 

Co făptură ciudată mai e şi omul! Indianul acesta m-a 
umilit şi m-a batjocorit ca nimeni altul, m-a urmărit cu ura 
lui feroce, căutând să mă ucidă. Care a fost răspunsul meu? 
L-am tratat cu îngăduinţă. În loc să-l omor, i-am zdrobit 
numai genunchii. Şi asta silit de împrejurări! Şi iată-l acum 
în faţa mea, o ruină, numai piele şi os, cu glasul stins, 
hârâit, venind parcă din adâncul unei hrube. Şi ce simţeam 
de astă dată? Îl compătimeam, regretam sincer întâmplarea 


care m-a făcut să-l schilodesc, deşi îmi era clar că bătrânul 
arde de patima răzbunării. Stătea cu ochii închişi ca într-un 
extaz. Îl covârşea clipa aceasta în care i-a fost dat în sfârşit 
să-şi potolească setea de sânge. Da, omul e într-adevăr o 
fiinţă plină de ciudăţenii... 

Ghemuit, cu faţa încremenită şi abia mişcându-şi buzele, 
bătrânul şef vorbi din nou: 

Tangua era floarea, era bivolul flămând. El a dorit şi a 
chemat răzbunarea. Şi ea nu venea. Şi Iangua se stingea 
din lună-n lună, din săptămână-n săptămână, din zi în zi. Şi 
răzbunarea zăbovea mereu. Şi Tangua îmbătrânea, şi 
moartea îl pândea din ce în ce mai lacomă. Şi iată că ceasul 
răzbunării a sosit! 

Şi spunând acestea, bătrânul deschise ochii mari, se ridică 
pe cât îi îngăduia şubrezenia picioarelor, întinse amândouă 
mâinile spre mine cu câteşicinci degetele răşchirate şi 
strigă ca ieşit din minţi: 

Da, ceasul a sosit. E aici! Ochii mei văd răzbunarea! Eh, 
cum ai să piei, câine! Cum ai să crapi! 

Se prăbuşi apoi epuizat şi închise din nou ochii. Nimeni nu 
se încumeta să spargă tăcerea. Nici măcar Pida, fiul său. 
Abia după un răstimp destul de lung bătrânul îşi înălţă 
iarăşi pleoapele şi întrebă: 

Cum de-a căzut în mâinile voastre acest broscoi împuţit? 
Povestiţi-mi! 

Santer nu lăsă să-i scape ocazia. Căutând s-o ia înaintea lui 
Pida, deşi acesta era singurul în drept să vorbească, 
banditul se oferi grăbit: 

Eu ştiu cel mai bine. Să spun? 

Vorbeşte! 

Santer începu să povestească, arogându-şi cu neruşinare 
tot meritul. Nimeni nu protestă. Pida era prea mândru ca s- 
o facă, iar mie puţin îmi păsa de lăudăroşenia banditului. La 
sfârşit, Santer adăugă în chip de concluzie: 

Aşadar, numai datorită mie vă puteţi răzbuna în sfârşit pe 
acest nemernic. Recunoşti? 


Da încuviinţă bătrânul. 

Atunci îmi împlineşti o dorinţă? 

Dacă pot. 

Sigur că poţi. 

Ce anume? 

Am nevoie de nişte hârtii pe care le ţine Old Shatterhand 
în buzunar. 

Le-a luat de la tine? 

Nu. 

Atunci ale cui sunt? 

Oricum, nu sunt ale lui. Eu m-am dus să le caut la 
Mugworthills, dar din păcate le-a găsit el mai înainte. 

Bine, ale tale să fie! Scoate-i-le din buzunar. 

Santer, fericit că obținuse această hotărâre, se apropie de 
mine. Eu stăteam liniştit, nu mă mişcăm. Doar cu ochii îl 
fixam ameninţător. Banditul se cam sperie. Şovăi. 

Aţi auzit, sir, ordinul căpeteniei? mi se adresă el. De astă 
dată nu mă mai tutuia, ba îmi spunea chiar sir. Eu însă nu-i 
dădui nici un răspuns. 

Mister Shatterhand stărui el cel mai bun lucru ar fi să nu 
vă împotriviţi. Staţi cuminte să vă caut în buzunar. 

Se apropie şi mai mult şi întinse mâna. Atunci, deşi cu 
mâinile legate, îi repezii amândoi pumnii sub bărbie, încât 
banditul zbură cât colo şi căzu icnind la pământ. 

Iuf! exclamară câţiva indieni cu o nuanţă de bucurie în 
glas. 

Dar Tangua era de altă părere. El strigă foc de mânios: 

Legat, şi tot se împotriveşte, câinele! Ia faceţi să nu se mal 
poată mişca deloc şi scoateţi-i hârtiile din buzunar! 

De data asta Pida îşi ieşi din muţenie: 

Părintele meu, marea căpetenie a kiowaşilor, e înţelept şi 
judecă cu dreptate, dar să asculte şi glasul fiului său. 

Dacă până atunci bătrânul vorbise parcă întors către sine, 
ca într-o stare de transă, acum îndreptându-şi ochii spre fiul 
său chipul i se lumină ca prin farmec şi glasul i se limpezi: 


De ce vorbeşte fiul meu astfel? Oare Santer nu cere pe 
drept ceea ce cere? 

Nu. 

De ce? 

Nu Santer, ci noi l-am luat prizonier pe Old Shatterhand, 
care nici nu s-a împotrivit măcar şi n-a lovit pe nimeni. S-a 
predat de bunăvoie. Mie mi s-a predat. Şi atunci al cui 
prizonier e dânsul? 

Al tău. 

Ale cui trebuie să fie deci calul şi armele lui, şi toate 
celelalte lucruri? 

Ale tale. 

Într-adevăr, aşa e drept. A mea e toată prada. Şi alunei, 
cum vine Santer să ceară pentru el acele hârtii? 

Fiindcă sunt ale lui. 

Cum ale lui? S-o dovedească! 

Păi, cică a fost la Mugworthills ca să le caute acolo, dar Old 
Shatterhand i-a luat-o înainte. 

Dacă s-a dus să le caute înseamnă că ştia şi ce scrie în ele. 
E adevărat, tată? 

Adevărat. 

Să ne spună atunci Santer ce scrie în hârtiile acelea! 

Bine. Să-l ascultăm. Dacă va şti, înseamnă că sunt ale lui. 

Cererea aceasta nu-l puse pe Santer deloc în încurcătură, 
îşi putea uşor imagina că e vorba de aurul care fusese 
ascuns la Nugget-tsil. Dar dacă totuşi hârtiile se refereau la 
altceva? Atunci s-ar fi dat de gol. Şi apoi, parcă-i convenea 
să divulge adevărul adevărat? Taina cu aurul trebuia să 
rămână numai a lui. De aceea căută să ameţească lucrurile: 

Ceea ce scrie acolo n-are însemnătate pentru nimeni afară 
de mine. lar că hârtiile sunt ale mele, asta o vedeţi chiar din 
faptul că m-am dus să le iau de la Mugworthills. Numai 
întâmplarea a făcut ca Old Shatterhand să le găsească 
înaintea mea. 

Ai vorbit cu înţelepciune hotări Tangua. Vei primi hârtiile; 
sunt ale tale. 


Sosise şi pentru mine momentul să intervin, mai ales că 
Pida părea resemnat. Rostii calm şi cu hotărâre: 

Într-adevăr, a vorbit cu înţelepciune Santer, numai că a 
minţit. Nu pentru aceste hârtii a urcat el la Mugworthills. 

La auzul glasului meu, bătrânul tresări ca în faţa unei 
primejdii neaşteptate, apoi şuieră printre dinţi: 

Câinele împuţit s-a pornit să latre, dar n-o să-i ajute la 
nimic! 

Pida, tânărul şi viteazul tău fiu, spunea adineauri că eşti 
înţelept şi judeci cu dreptate continuai eu. Asta înseamnă că 
nu părtineşti pe nimeni. 

Aşa este. 

Atunci spune deschis: te aştepţi oare ca din gura mea să 
iasă vreo minciună? 

Nu. Old Shatterhand e cel mai primejdios dintre albi şi cel 
mai înverşunat duşman al meu, dar el nu vorbeşte niciodată 
cu două limbi. 

Ei, află că eu sunt singurul om care putea şti unde se 
găsesc hârtiile şi ce scrie în ele. Santer habar n-avea de 
nimic. Nu i-am luat-o eu înainte, ci dânsul le-a zărit din 
întâmplare, după ce le-am găsit. Sper că mă crezi. 

Tangua bănuieşte că Old Shatterhand nu spune minciuni. 
Dar şi Santer zice că a spus adevărul. Cum vreţi atunci să 
judec cu dreptate? 

Judecata dreaptă merge mână-n mână cu înţelepciunea. 
Santer a mai fost în câteva rânduri la Mugworthills. Voia să 
dea de aur, însă n-a găsit nimic. Aista o ştie şi Iangua, 
pentru că a făcut-o cu îngăduinţa lui. Or, acum tot după aur 
s-a dus! 

Minciună! exclamă Santer. 

Ba e adevărul adevărat susţinui eu. Tangua n-are decât să 
întrebe pe ceilalţi trei albi, care trebuiau să-l ajute pe 
Santer la găsirea aurului. 

Bătrânul îmi dădu ascultare. Iar Gates, Clay şi Summer n- 
avură încotro şi confirmară spusele mele. Atunci Santer mai 
făcu o ultima tentativă: 


Şi totuşi m-am dus pentru hârtii! E adevărat că şi aurul mă 
ispitea şi de aceea mii-am luat de ajutor pe oamenii aceştia. 
Lor nu le-am spus nimic despre hârtii. Astea mă priveau 
numai pe mine personal. 

Bătrâna căpetenie îşi ieşi din fire şi exclamă: 

Acuma iar au dreptate amândoi! Ce vreţi la urma urmei? 

Nimic decât o judecată dreaptă. Să spună Santer dacă 
hârtiile au vreo valoare pentru el. 

Fireşte că au răspunse banditul chiar foarte mare. 
Altminteri n-aş stărui atât. 

Bine! Câte foi sunt? 

Mai multe se grăbi ei să răspundă, căci le văzuse doar pe 
când le citeam lângă mormânt. 

Câte? Două, trei, patru, cinci? 

Tăcu. Dacă nu reuşea să ghicească, se dădea de gol. 

Vedeţi că tace?! Nu ştie. 

Nu mai ţin minte. Cine stă să le numere exact? 

Dacă hârtiile au atâta valoare pentru el, atunci ar trebui să 
ştie şi câte foi sunt. Dar hai să ne spună măcar dacă sunt 
scrise cu cerneală sau cu creionul. Sunt convins că o să tacă 
şi acum. 

Vorbisem dinadins pe un ton foarte ironic, pentru a-l 
provoca la un răspuns imediat. Mă aşteptam să nu 
ghicească, având în vedere faptul că în Vest cerneala e 
lucru rar, se găseşte doar prin forturi, iar oamenii scriu 
îndeobşte cu creionul. Calculasem fără greş, căci banditul 
se grăbi să-mi pareze ironia printr-o afirmaţie pe cât de 
hotărâtă pe atât de necugetată: 

Fireşte că ştiu. Asta nu se uită. Sunt scrise cu creionul! 

Nu cumva te înşeli? stăruii eu ca să-l facă să mai repete o 
dată. 

Nici gând să mă-nşel: sunt scrise cu creionul, nu cu 
cerneală. 

Bun. E vreun războinic de faţă care ştie să deosebească 
cerneala de creion? Unul care a mai văzut hârtii din acestea 
care grăiesc? 


Câţiva inşi se încumetară să-şi arate cunoştinţele. De 
altfel, mai erau de faţă şi Gates cu ai săi. Mă adresaia Lunci 
lui Pida: 

Tânăra căpetenie a kiowaşilor să scoată hârtiile din 
buzunarul meu şi să le arate acestor războinici. Dar aşa fel 
încât Santer să nu le poată vedea. 

Tânărul se învoi numaidecât, iar eu avui grijă ca ceilalţi 
trei albi să vadă şi ei în treacăt testamentul fără să-l poată 
citi. Toţi constatară că e scris cu cerneală, iar Tangua şi 
Pida, deşi nu pricepeau mare lucru, se declarară de acord 
cu ei. 

Dobitocilor! se răsti atunci Santer la Gates. Cine m-a pus 
să mă întovărăşesc cu voi? Nici nu ştiţi să deosebiți 
cerneala de creion! 

Ei, chiar atât de proşti n-om fi noi, dom'le Santer! E 
cerneală toată ziua. 

Da? Şi aţi căzut acum ca musca în călimară! N-o să mai 
ieşiţi de-acolo uşor. 

Bineînţeles că Santer nu îndrăznea să le spună de la obraz 
că ar fi trebuit să mintă. 

În timpul acesta Pida, împăturind la loc testamentul în cele 
două plicuri de piele, se adresă tatălui său: 

Old Shatterhand a biruit. Părintele meu va hotări acum 
dacă Sânteill are vreun drept asupra hârtiilor. 

N-are nici un drept. Sunt ale lui Old Shatterhand vorbi 
bătrânul. 

Atunci le iau eu, pentru că Old Shatterhand mi s-a predat 
mie. De vreme ce oamenii se ceartă atâta pentru ele, 
înseamnă că au un mare preţ. Am să le ţin în punga cu 
„medicamente”. 

Le ascunse într-adevăr în punga agăţată de gât. Lucrul era 
aproape funest pentru mine. Şi totuşi dintr-un anume punct 
de vedere îmi convenea. Desigur că aş fi dat orice ca 
testamentul să rămână în buzunarul meu. Aşa, cum aş fi 
putut să mai ajung în posesia lui în cazul unei evadări? Pe 
de altă parte însă, dacă hârtiile ar fi rămas la mine, foarte 


probabil că Santer ar fi încercat să mi le ia, fie pe ascuns în 
timpul somnului, fie chiar făţiş, cu forţa. Fiind legat, mă 
aflam la discreţia lui, nu mă puteam împotrivi în nici un fel. 
Judecând din acest punct de vedere, era mai convenabil ca 
testamentul să stea în păstrarea tânărului kiowaş de care 
Santer n-ar fi avut curajul să se atingă. De altfel, banditul 
renunţă imediat la stăruinţele sale şi se prefăcu că, în fond, 
nu-i prea pasă de hârtii: 

Poftim, păstrează-le, că tot n-ai să înţelegi nimic! Doar nu 
ştii să citeşti. Pentru mine, ce să zic, erau într-adevăr de 
preţ şi aş fi vrut să fie în mâna mea. Dar la urma urmei mă 
pot lipsi. Bine că ştiu ce scrie în ele. Haideţi, domnilor! Nu 
mai avem nici o treabă aici. Să ne căutăm un adăpost. 

Şi se depărta împreună cu Gates, Clay şi Summer. Nimeni 
nu-l reţinu. Problema cu hârtiile era deci rezolvată. 
Aşteptam ca Tangua să se ocupe acum de mine. Şi, într- 
adevăr, bătrânul îl întrebă pe fiul său: 

Dacă Old Shatterhand mai avea asupra lui hârtiile acelea 
care grăiesc, înseamnă că nu i-aţi golit buzunarele, nu-i 
aşa? 

Nu, nu i le-am golit răspunse Pida. El e un mare războinic. 
Îi vom lua viaţa, însă fără să-l jignim umblându-i prin 
buzunare. Destul că i-am luat armele. Celelalte lucruri şi 
aşa ne rămân nouă după ce-l omoram. 

Mă aşteptam ca bătrânul să fie de altă părere, dar mă 
înşelam. El îşi privi fiul cu mândrie şi dragoste. 

Pida, tânăra căpetenie a kiowaşilor, e un războinic cu 
suflet mare şi cald. El îi cruţă până şi pe cei mai temuţi 
duşmani ai săi; îi ucide, dar nu-i jigneşte şi nu-i face de 
ocară. Numele lui va fi odată şi mai vestit decât al lui 
Winnetou, câinele acela de apaş. Drept răsplată pentru 
vitejia lui am să-i îngădui să-şi moaie cuțitul în inima lui Old 
Shatterhand când, după caznele toate, acesta va fi să-şi dea 
sufletul. A lui să fie slava de a-l fi răpus cu propria mână pe 
cel mai tare şi mai vestit dintre albi. Şi acum să vină 
bătrânii la sfat, să vedem ce fel de moarte îi hotărâm 


acestui câine cu faţa palidă. Până atunci, agăţaţi-l de 
arborele morţii. 

Ce fel de arbore era acesta? Explicaţia mi se oferi 
neîntârziat. Fusei dus până la un pin cu diametrul de vreo 
două picioare, înconjurat de nişte stâlpi înfipţi în pământ 
patru câte patru, de al căror rost aveam să mă dumeresc 
abia seara. Pinului acesta kiowaşii îi ziceau „arborele 
morţii” pentru că de el erau legaţi prizonierii condamnaţi la 
moarte prin tortură. Jos, de trunchi erau fixate curelele. 
Aici mă legară exact după sistemul aplicat cândva lui 
Winnetou şi tatălui său când aceştia căzuseră în mâinile 
noastre şi ale kiowaşilor. Doi războinici înarmaţi mă 
străjuiau în dreapta şi în stânga, în faţa cortului căpeteniei 
se adunaseră în semicerc bătrânii tribului pentru a-mi 
hotări sfârşitul, mai bine zis felul cum aveam să mor, pentru 
că, de fapt, condamnarea la moarte era de mult hotărâtă. 
Înainte de a începe dezbaterea, Pida se apropie de mine şi- 
mi controla legăturile. Erau cumplit de strânse. Tânărul le 
mai slobozi puţin şi rosti către străjeri: 

Fiţi cu ochii-n patru, dar nu cumva să-l umiliţi. E o mare 
căpetenie a vânătorilor albi şi niciodată nu s-a atins din 
senin de vreun războinic roşu. 

Apoi se depărtă ca să participe la sfat. 

Stăteam drept în picioare, legat cu spatele de copac, şi pe 
dinaintea mea treceau mereu o mulţime curioasă de femei, 
fete şi copii. Războinicii, în schimb, se ţineau deoparte. Ba 
chiar şi băieţii mâi răsăriţi, mândri şi retraşi, căutau să-şi 
ascundă curiozitatea. Ură nu citeam în ochii nimănui, ci mai 
curând respect şi aşteptare, ca în ajunul unei sărbători. Îi 
interesa într-adevăr acest vânător alb despre care auziseră 
multe şi a cărui moarte avea să le ofere un spectacol 
nemaipomenit de crud şi pasionant. 

Printre femei zării la un moment dat o tânără care părea 
să nu fie încă „squaw”, adică nevastă. Întâlnind du-mi 
privirile, fata se desprinse de cercul celorlalte şi se opri 
apoi în loc, examinându-mă pe furiş. Parcă i-ar fi fost ruşine 


să se amestece şi ea în grămada de gură-cască. Nu era o 
frumuseţe fără cusur, dar nicidecum urâtă. Trăsăturile ei 
delicate atrăgeau atenţia! ca şi ochii ei mari cu profunzimi 
sincere şi grave. Îmi amintea de Nşo-ci, deşi nu semăna 
deloc cu sora apaşului. Dintr-un imbold de o clipă, îi făcui 
un semn prietenesc din cap. Fata se roşi ca focul, îmi 
întoarsei spatele şi-şi văzu repede de drum. Dar după puţin 
se opri din nou şi, după ce mă privi încă o dată, dispăru! 
Într-unui din corturile cele mai arătoase. 

Cine e tânăra fiică a kiowaşilor care a stat acolo: singură şi 
apoi a plecat? îl întrebai pe unul din paznicii mei. 

Neavând consemn să refuze discuţia cu mine, străl jerul 
îmi răspunse: 

E Kaho-Oto „Păr-negru”, fiica lui Sus-Ho-maşa „Pană-de- 
vultur* care încă de copil şi-a cucerit dreptul să poarte o 
pană în creştetul capului, îţi place fata? 

Îmi place confirmai eu, deşi în situaţia dată întrebarea 
indianului suna cel puţin ciudat. 

E soră cu nevasta lui Pida, completă el. 

Cu nevasta lui Pida? 

Da. 

Vasăzică, e rudă cu tânăra voastră căpetenie. 

Desigur. Uite-l şi pe tatăl ei, colo la sfat, cu o pană mare în 
chică. 

Scurta noastră convorbire se încheie aici; dar avea să aibă 
urmări nebănuite. 

Sfatul bătrânilor dură mult, aproape două ceasuri, după 
care fui dezlegat şi adus în faţa lor, ca să aflu soarta ce mă 
aşteaptă. A trebuit să ascult mai întâi lungi cuvântări 
despre crimele albilor în general şi despre ale mele în 
particular. Tangua istorisi până în cele mai mici amănunte 
înfruntarea noastră de odinioară care se încheiase cu 
betegirea lui. Nu omise nici faptul că l-am eliberat pe Sam 
Hawkens, capturându-l pe Pida. Într-un cuvânt, îmi fu dat 
să ascult un rechizitoriu cu atâtea capete de acuzare încât 
orice indulgență părea a fi exclusă. Dar şi mai lungă fu 


înşirarea chinurilor ce mă aşteptau. Cred că nici un alb 
osândit de indieni nu fusese supus vreodată la atâtea 
rafinate şi sălbatice torturi. Puteam fi într-adevăr mândru 
de o asemenea distincţie cea mai concretă manifestare a 
stimei şi respectului de care se bucură cineva în ochii 
acestor oameni atât de îndatoritori! Singura-mi consolare 
consta în faptul că mi se acordase un termen de graţie până 
la revenirea din deplasare a unui detaşament de kiowaşi 
plecat nu ştiu unde. Nu se cădea ca războinicii absenţi să 
piardă marele prilej de a asista la moartea, lui Old 
Shatterhand. 

În faţa sentinţei mă comportai ca un om căruia nu-i pasă 
că va muri, dar fără să rămân dator în ce priveşte 
răspunsul. Vorbii scurt, cuprinzător, ferindu-mă să fac vreo 
afirmaţie prin care să-i jignesc pe judecătorii mei. 

Atitudinea mea era foarte neobişnuită în asemenea cazuri 
când, spre a-şi dovedi neînfricarea, cel osândit căuta cu tot 
dinadinsul să mai pună paie pe foc, copleşindu-i pe 
judecători cu blesteme şi injurii. Eu însă renunţai la acest 
joc de dragul lui Pida, care se purtase! cu mine atât de 
prietenos şi chiar de dragul celorlalţi kiowaşi, care nu-mi 
arătau nici un fel de ură. Mă bucurasem în fond de o 
primire foarte bună la ei, dacă; ţineam seama de firea şi de 
obiceiurile lor, ca şi de duşmănia ce le-o purtau apaşilor. Că 
această atitudine; a mea putea să fie interpretată ca un 
semn de laşitate? Nu, de asta eu, unul, cu toate 
antecedentele mele, nu trebuia să mă tem. 

Condus înapoi la „arborele morţii”, trecui pe lângă cortul 
ce aparţinea bătrânului Pană-de-vultur. Fiica lui stătea în 
faţa intrării. Fără să stau mult pe gânduri, mă oprii şi o 
întrebai: 

Tânăra mea soră se bucură, desigur, că Old Shatterhand 
cel hain a fost în cele din urmă prins? 

Fata se făcu iar ca focul şi răspunse abia după un timp: 

Old Shatterhand nu e hain. 

De unde ştii? 


Toată lumea ştie. 

Atunci de ce-mi pregătiţi moartea? 

Fiindcă l-ai schilodit pe Tangua şi fiindcă nu mai eşti faţă 
palidă, ci apaş. 

Ba nu sunt apaş. Am fost şi rămân alb. 

Inciu-ciuna te-a primit printre apaşi şi te-a făcut chiar 
căpetenie. N-ai băut tu din sângele lui Winnetou şi el dintr- 
al tău? 

Asta-i adevărat. Dar în afară de cazul când am fost silit, ce 
rău le-am făcut eu vreodată kiowaşilor? Oare sora mea 
Kaho-Oto uită cum m-am purtat? 

Cum, Old Shatterhand mă ştie pe nume? 

Am căutat să-ţi aflu numele, fiindcă eşti fiica unui mare şi 
prețuit războinic. Fie ca să apuci multe ocoluri ale soarelui, 
mai multe decât mi-au rămas mie ceasuri de trăit! 

Acestea zise, îmi continuai drumul. Străjerii nu 
interveniseră deloc în acest schimb de cuvinte. Alt prizonier 
ar fi fost tratat desigur cu mai puţine menajamente. 
Purtarea lor binevoitoare nu se datora numai atitudinii lui 
Pida, ci şi faptului că însuşi Tangua sa schimbase mult. Şi la 
rândul ei această schimbare nu se datora doar împrejurării 
că bătrâneţea te face mai îngăduitor sau îţi slăbeşte 
energia, ci serioasei înrâuriri pe care fiul o exercita asupra 
tatălui său. Un vlăstar mlădiu, viguros, împrumută şi 
bătrânului trunchi forţe noi. 

După ce fusei iarăşi legat la „arborele morţii”, se retraseră 
chiar şi femeile şi copiii. Părea că se dăduse ordin în 
această privinţă, ceea ce mă bucura într-un fel; nu-mi făcea 
nici o plăcere să se uite lumea la mine ca la urs, chiar dacă 
era vorba de copii. 

Ceva mai târziu o văzui pe tânăra indiancă ieşind din 
cortul ei. Venea spre mine ducând un vas de lut. 

Tata mi-a îngăduit să-ţi aduc ceva de mâncare. Primeşti? 
mă întrebă ea când ajunse în dreptul meu. 

Cu plăcere răspunsei eu prietenos. Dar nu mă pot servi de 
mâini. Mi-s legate. 


N-ai nevoie de mâini. Voi fi slujnica ta. 

Îmi adusese carne de bizon friptă şi tăiată bucăţi. Luând 
cale o bucată în vârful cuţitului, mi-o ducea cu gingăşie la 
gură. Frumos, nu-i aşa? Old Shatterhand hrănit ca un prunc 
de o indiancă! Cu toată situaţia mea deloc veselă, îmi venea 
să pufnesc în râs. De ruşinat nu mă ruşinam, căci fata ce mă 
servea cu atâta graţie nu era o lady năzuroasă sau o 
signorina plină de fumuri, ci o indiancă-kiowa, pentru care 
gestul acesta va fi fost cât se poate de firesc. 

Cele două străji ne priveau fără să-şi mişte o cută a feţei, 
deşi cred că scena îi amuza. După ce terminai de mâncat, 
unul din ei, cam palavragiu, crezu de cuviinţă să-i facă fetei 
p surpriză plăcută: 

Old Shatterhand zicea că Păr-negru îi place mult. Tânăra 
mă privi cu ochi mari şi cred că de astă dată mă roşii eu la 
faţă. Apoi dădu să plece. Dar se întoarse iar spre mine şi mă 
întrebă: 

E adevărat ce spune războinicul roşu? 

Dânsul voia să ştie dacă-mi placi şi i-am spus că da. 

De astă dată fata plecă numaidecât. 

Târziu după-amiază, zărindu-l pe Gates cum se plimbă 
printre corturi, mă adresai unuia dintre paznicii mei: 

S-ar putea să vorbesc cu această faţă palidă? 

Da încuviinţă el. Dar să nu vorbeşti cumva despre fugă! 

Nicidecum. În privinţa asta fratele meu roşu poate fi 
liniştit. 

Îl strigai pe Gates, care se apropie cu paşi înceţi, nesiguri, 
ca unul care nu prea ştie ce are de făcut. 

Hai, nu te sfii! îl îndemnai eu. Ori n-ai voie să vorbeşti cu 
mine? 

Mister Santer s-ar necăji răspunse el. 

Ţi-a atras el atenţia să nu-mi vorbeşti? 

Da. 

Cred şi eu! Se teme să nu ţi-l descriu în adevărata lui 
lumină. 


Mi se pare şi acum că vă înşelaţi în ce-l priveşte, mister 
Shatterhand. 

Nu eu mă înşel, ci dumneata. 

E un gentleman. 

Cu ce-mi dovedeşti? Eu însă pot să-ţi demonstrez 
contrariul, cu fapte, concret şi temeinic. 

Nu mă interesează, de vreme ce ştiu că-l duşmăniţi. 

Asta da. Îl duşmănesc în aşa măsură, încât ar face bine să 
se păzească de mine. 

De dumneavoastră? Hm! Nu vă supăraţi, sir, dar nu văd 
cui şi cum i-aţi mai putea face vreun rău. 

Pentru că sunt condamnat la moarte? 

Păi?! 

Între dorinţă şi realizare e o serioasă distanţă. Eu am mai 
stat nu o dată pe muchia prăpastie! şi uite că n-am căzut în 
ea. Dar hai să vedem: crezi dumneata că Old Shatterhand e 
într-adevăr un ticălos abject, cum susţine Santer? 

Cred şi nu cred. Adevărul e că vă duşmăniţi. De aceea nu 
mă interesează cine are dreptate. 

Atunci cel puţin să nu mă fi minţit! 

Când am făcut eu asta? 

Sus, la Mugweorthills, când mi-ai ascuns faptul că kiowaşii 
sunt în apropiere. Dacă te-ai fi purtat cinstit cu mine, nu aş 
fi ajuns prizonier. 

Nu cumva aţi fost dumneavoastră mai sincer? 

Dar ce, v-am înşelat cu ceva? 

Fireşte. 

Când? Cum? 

Când v-aţi dat drept Jones. 

Asta numeşti dumneata înşelătorie? 

Dar cum s-o numesc? 

N-a fost decât o necesitate din cele mai fireşti. Santer e un 
ucigaş notoriu, un escroc fără pereche, un ins extrem de 
periculos. A vrut să mă omoare şi pe mine. Când voi îl 
slujeaţi pe acest nemernic, cum era să vă spun că mă 
numesc Old Shatterhand şi ca ţinta mea e Mugworthills? 


Hm! mormăi el. 

lartă-mă, mister Gates, dar dacă tot te mai îndoieşti de 
mine, dă-mi voie să nu te înţeleg. 

Ar fi trebuit totuşi să ne spuneţi adevărul. Era de datoria 
dumneavoastră. 

Nu eram cu nimic obligat, înţelegi? Sunteţi nişte oameni 
lipsiţi de experienţă. Da, nişte uşuratici, cel puţin în 
comparaţie cu mine care ştiu ce înseamnă Vestul Sălbatic. 
De aceea trebuia să fiu cu băgare de seamă. 

Dacă ne spuneaţi adevărul, v-am fi dat crezare. 

Nu mi-aţi fi dat. 

Ba da. 

Ba eu îţi dovedesc că nu. 

Cu ce? 

Păi acum, când ştii cine sunt, parcă-mi dai crezare? 

Acum e altceva. 

După ce ne-aţi indus o dată în eroare, sigur că... 

Asta se cheamă pretext. Doar ştii acum şi cine sunt, şi ce 
motive m-au determinat să-mi ascund numele. Şi ceea ce-i 
mai important, ai fost personal de faţă la maşinaţiile lui 
Santer împotriva mea. 

Nu va pus nici un gând rău. 

Cine spune asta? 

EI însuşi a repetat-o chiar adineauri. 

Nu face decât să vă arunce praf în ochi. De fapt, țelul lui e 
să mă omoare. 

Vă înşelaţi. Omul acesta nu minte. 

Uite că şi acuma ţii cu el. Cu atât mai inutil ar fi fost să vă 
împărtăşesc adevărul la Mugworthills. N-am căutat eu în 
zadar să vă conving acolo de faptul că Santer umblă cu 
gânduri ascunse? lată că nici acuma n-o crezi, deşi datoria 
voastră ar fi să-mi luaţi apărarea, să mă ajutaţi, să mă 
scăpaţi de o moarte cumplită. 

Santer însuşi vrea să vă salveze. O ştiu de la el. 

Minte! Minte cu neruşinare! În sfârşit, se vede că nu te laşi 
convins. V-a îmbrobodit serios banditul, n-am ce spune. N-o 


să vă dezmeticiţi decât prea târziu. Şi are să vă coste. 

Pe noi? Ce să ne coste? Cu dumneavoastră e altceva; l-aţi 
urmărit, îl ameninţaţi. Cu noi, însă, omul se poartă 
omeneşte. 

Vasăzică, tot mai speraţi să găsiţi aurul? 

Păi cum! 

La Mugworthills n-o să găsiţi nici un bob. 

Atunci îl găsim în altă parte. 

Unde? 

Deocamdată nu ştim. O să aflăm. 

De la cine o să aflaţi? 

Santer va lămuri totul. 

Dar în ce fel? V-a spus? 

Nu. 

Vezi că nu e sincer cu voi? 

Cum să ne spună ceea ce nici el nu ştie încă?! 

Ba ştie! Ştie foarte bine cum poate afla locul unde sunt 
depozitaţi nuggeţii. 

Dacă vorbiţi astfel, Înseamnă că ştiţi şi dumneavoastră. 

Desigur. 

Îmi spuneţi şi mie? 

Nu, asta nu. 

Aha! Unde-i sinceritatea? Şi mai pretindeţi să vă dăm 
ajutor! 

Aş vorbi foarte deschis cu voi dacă mi-aţi inspira 
încredere. Dar aşa, datorită atitudinii voastre, sunt silit să- 
mi păstrez secretul. la spune, unde v-aţi adăpostit? 

Stăm într-un cort ales de Santer. 

E şi dânsul acolo? 

Da. 

Şi unde-i cortul acesta? 

Lângă cel al lui Pida. 

Ciudat. Zici că l-a ales chiar Santer? 

Chiar el. Tangua i-a îngăduit să locuiască unde-i place mai 
mult. 


Şi s-a stabilit tocmai lângă Pida care, în nici un caz, nu-i 
poartă simpatia ce i-o poartă bătrânul? Băgaţi de seamă! Se 
poate întâmpla ca Santer să dispară subit şi să vă lase de 
izbelişte! Şi atunci atitudinea kiowaşilor faţă de voi s-ar 
schimba radical. 

Nu înţeleg: 

Acum vă tolerează; atunci însă vă vor trata ca duşmani. Şi 
e destul de problematic ca eu să vă pot salva. 

Dumneavoastră... pe... pe noi?! se bâlbâi Gates. Vorbiţi de 
parc-aţi fi liber şi v-aţi bucura de prietenia kiowaşilor! 

Am şi eu nişte temeiuri, pentru că... 

Aoleu! mă întrerupse el deodată. Ne-a şi văzut stând de 
vorbă! 

Tocmai apăruse Santer dintre corturi. Se apropia repede 
de noi. 

Rău mai tremuri de frica individului ăstuia! îl ironizai eu 
pe Gates. 

Nu că mi-e frică, dar dumnealui doreşte să nu stau de 
vorbă cu dumneavoastră. 

Atunci fugi, mister Gates, aruncă-te la picioarele lui şi 
cere-i îndurare, biet păcătos ce eşti! 

Ce faci aici, Gates? se răsti Santer încă de departe. Cine 
te-a trimis să vorbeşti cu acest om? 

Treceam din întâmplare şi dânsul a început vorba se scuză 
Gates smerit. 

Aici n-ai ce căuta din întâmplare. Hai cu mine! 

Mister Santer, doar nu sunt copil şi... 

Ţine-ţi gura şi mişcă-te! 

Banditul îl apucă de braţ şi-l trase după sine. Ce naiba le-o 
fi îndrugat el acestor gură-cască de-i îngăduiau să-i trateze 
astfel? 

Paznicii mei fuseseră aleşi dintre kiowaşii care o rupeau 
niţel pe englezeşte. Înţeleseseră aşadar toată discuţia şi, 
drept dovadă că mă bucuram în ochii lor de mai multă stimă 
decât Santer, unul din ei cel care-mi vorbise adineauri făcu 
următoarea observaţie: 


Ăştia parc-ar fi nişte oi blege care se iau după lup. Când l-o 
apuca foamea, îi înghite pe tustrei. De ce nu l-or fi 
ascultând pe Old Shatterharfd care le vrea binele? 

După puţin sosi şi Pida, pentru a-mi controla legăturile, 
dar şi pentru a se convinge de starea mea. Arăâtă spre 
stâlpii aceia înşiraţi câte patru: 

Old Shatterhand o fi obosit de atâta stat în picioare. 
Noaptea va putea să se culce aici, între pari. Sau doreşte 
cumva să se culce de pe-acum? 

Nu. Mai stau aşa. 

Atunci după masa de seară. Are vânătorul alb vreo 
dorinţă? 

Da. 

Vorbească! O îndeplinesc cu plăcere dacă pot. 

Vreau numai să te previn împotriva lui Santer. 

Faţă de Pida, fiul căpeteniei kiowaşilor, Santer nu-i decât 
un păduche! 

Foarte adevărat. Dar şi de păduche trebuie să te scapi 
când ţi se vâră sub cămaşă. Am auzit că Santer locuieşte 
chiar lângă tine. 

Da. Cortul acela era liber. 

Atunci bagă de seamă să nu pătrundă în cortul tău! Se 
pare că asta urmăreşte. 

Îl dau afară! 

Fireşte, dac-ar intra sub ochii tăi. Ce te faci însă dacă vine 
pe furiş, fără să-l vezi? 

Îl văd eu! 

Chiar dacă eşti plecat? 

Atunci îl vede nevasta şi-l alungă. 

Să ştii că el vrea să pună mâna pe hârtiile ce mi le-ai luat. 

N-am să i le dau. 

Ştiu că n-ai să i le dai. Însă fii atent să nu ţi le fure! 

Chiar dac-ar intra pe ascuns în cortul meu, tot nu le-ar 
găsi. Le păstrez la loc sigur. 

Să sperăm. Dar mie mi-ai îngădui să le mai văd o dată? 

Păi le-ai văzut şi le-ai citit. 


Nu în întregime. 

Atunci ai să le vezi, dar nu acum, când înserează. [i le 
aduc mâine în zori. 

Îţi mulţumesc. Şi încă ceva: Santer nu umblă numai după 
hârtiile, ci şi după armele mele. Sunt nişte puşti fără 
seamăn de bune şi tare ar vrea să-i încapă pe mâini. Unde 
le ţii? 

La mine. 

Te sfătuiesc să le păzeşti. 

N-avea grijă. Chiar dac-ar intra în cort ziua-n amiaza-mare 
şi tot nu le-ar vedea. Le-am învelit în două pături şi le-am 
ascuns sub aşternut, ca să nu prindă umezeală. De-acuma 
numai eu mă voi sluji de ele. Cu carabina „Henry” va 
însemna că sunt urmaşul lui Old Shatterhand. Dă-mi voie să 
te rog un lucru. 

Poftim, te ascult cu dragă inimă. 

Am cercetat armele cu de-amănuntul. La doborâtorul de 
urşi mă pricep, dar cu carabina nu ştiu să trag şi pace. Ai 
vrea, până nu mori, să-mi arăţi şi mie cum trebuie mânuită, 
cum se încarcă şi cum se trage cu ea? 

Sigur că-ţi arăt. 

Nimeni nu te sileşte să-mi spui taina. Şi dacă nu mi-o spui, 
atunci carabina nu-mi foloseşte la nimic. Văd însă că vrei să 
mă ajuţi. De aceea şi eu am să-ţi port de grijă până vor 
începe caznele: ai să primeşti tot ce-ţi pofteşte inima. 

Şi Pida se depărta fără să ştie ce nădejdi trezise în sufletul 
meu. 

Ca să fiu sincer, crezusem la început că m-aş putea alege 
cu vreun folos de pe urma prezenţei lui Gates, a lui Clay şi 
Summer. Chiar dacă nu-mi erau cu adevărat prieteni, încă 
ar fi avut datoria ca albi să intervină pe cât posibil în 
favoarea mea. Cu oarecare bunăvoință ar fi găsit chiar un 
prilej să mă elibereze de acest păcătos „arbore al morţii”. 
Să-mi fi tăiat numai legăturile de la mâini, că pe urmă m-aş 
fi descurcat şi singur. Din păcate însă trebuia să renunţ la 


acest gând. Comportarea lui Gates îmi dovedea că nu pot 
nădăjdui în ajutorul lui, nici în al celorlalţi doi papă-lapte. 

Nu mă puteam bizui decât pe propriile mele puteri. Dar şi 
aşa nu mă încerca desperarea. Trebuia, trebuia negreşit să 
găsesc un mijloc care să mă scape de tortură şi de moarte. 
Câteva clipe doar să fi avut o mână liberă şi un cuţit la 
dispoziţie! În fond lucrul nu era imposibil şi nici măcar atât 
de greu de realizat. Până atunci nu-mi trecuse prin gând să 
cer ajutorul tinerei indience, dan acum ideea aceasta mă 
obseda. Fata părea să nutrească sentimente de milă şi 
simpatie faţă de mine. 

Fie ce o fi, trebuia să scap, să fug, să evadez, chiar 
recurgând în ultima clipă la vreun act desperat! 

Şi Pida! Vrea să-i explic mecanismul carabinei! Ce mi-aş 
putea dori mai mult? Ca să-i arăt cum se încarcă arma şi 
cum se manipulează, trebuie să mi se dezlege mâinile. 
Atunci aş putea să-i smulg cuțitul de la brâu şi să-mi tai 
curelele din jurul gleznelor. Ei, şi pe urmă aş fi stăpân şi pe 
mine, şi pe carabina mea cu repetiţie! Ar fi, desigur, o 
lovitură foarte riscantă, dar în fond ce pot pierde decât 
viaţa, care altminteri e pierdută...? 

Aşadar, noaptea voi sta culcat între parii aceştia, 
şaisprezece la număr, înfipţi în grupuri de câte patru în 
jurul copacului. Sunt deci ţarcuri pregătite pentru patru 
prizonieri şi, după dispoziţia parilor, se vede cam în ce fel te 
poţi simţi acolo, culcat la mijloc, cu membrele legate fiecare 
de câte un par. Nici gând să adormi răstignit astfel la 
orizontală. lar şansa de a evada e inexistentă. 

Pe când mă frământam cu aceste gânduri, seara cobori de- 
a binelea. La corturi se aprinseră focurile, iar femeile se 
apucară să gătească de cină. Din nou Păr-negru îmi aduse 
de mâncare şi de băut. Obţinuse, probabil, prin intermediul 
tatălui ei, permisiunea lui Tangua de a se îngriji de mine. De 
astă dată nu schimbarăm nici un cuvânt. Îi mulţumii doar la 
plecare. Între timp, cei doi gardieni fură schimbaţi de alţi 
doi, care se arătau nu mai puţin prietenoşi faţă de 


prizonierul lor. Întrebându-i când aveam să mă culc în 
ţarcul meu, îmi explicară că aceasta se va petrece în 
prezenţa lui Pida. 

Dar până să apară tânăra căpetenie se apropie de mine cu 
paşi rari şi solemni altcineva şi anume Pană-de-vultur, tatăl 
fetei care mă îngrijea. Se opri, mă măsură în tăcere preţ de 
un minut, după care ordonă străjilor: 

Fraţii mei să stea mai deoparte până îi chem din nou! Am 
ceva de vorbit cu acest alb. 

Cei doi se retraseră imediat, ceea ce dovedea că „Pană-de- 
vultur”, chiar fără a fi căpetenie, se bucura de o trecere 
deosebită. După ce străjerii se depărtară, bătrânul se aşeză 
în faţa mea. Trecu din nou un răstimp până să înceapă 
vorba. Glasul lui avea în el ceva sărbătoresc: 

Feţele palide locuiesc dincolo ele apa cea mare şi au 
pământ destul. Totuşi au venit încoace să ne răpească 
munţii şi plaiurile strămoşeşti. 

Tăcu. Cunoscându-i pe indieni, mă aşteptam ca aceasta să 
nu fie decât o introducere. Pesemne că bătrânul voia să 
discute cu mine o problemă de mare importanţă. Dar ce 
anume? Aproape că ghiceam. „Pană-de-vultur” făcuse, 
desigur, pauza sperând într-un răspuns. Dar văzând că eu 
tac, reluă: 

Albii au fost primiţi cu bunăvoință de câtre oamenii roşii, 
dar ei ne-au răsplătit prin jaf şi omor. 

Altă pauză. 

Chiar şi astăzi feţele palide folosesc tot soiul de vicleşuguri 
ca să ne asuprească, iar când nu le merge n felul ăsta, vin 
peste noi cu puterea armelor. 

Din nou pauză. 

Când un om roşu vede în faţa lui un alb, poată fi sigur că 
acesta îi e duşman de moarte. Vor fi fiind oara şi feţe palide 
care nu ne duşmănesc? 

Înţelegeam unde vrea să ajungă; de fapt, gândurile lui mă 
vizau pe mine. Şi cum eu încă nu mă hotărâsem să răspund, 
omul atacă mai direct chestiunea ce-l interesa: 


Văd că Old Shatterhand nu-mi răspunde. Oare nu s-au 
purtat albii faţă de noi aşa cum spun eu? 

Ba da recunoscui. Pană-de-vultur are dreptate. 

Şi nu sunt ei duşmanii noştri? 

Sunt. 

Vor fi fiind totuşi printre albi şi unii care ne duşmănesc mai 
puţin? 

Sunt şi din aceştia. 

Să-mi numească Old Shatterhand măcar unul dintre aceşti 
albi. 

Aş putea să-ţi dau destule nume, dar n-o fac. Daca ai ochi 
de văzut, atunci vei recunoaşte că un asemenea! alb stă 
acum în faţa ta! 

Nu-l văd decât pe Old Shatterhand. 

Păi da, la mine mă gândesc. 

Vasăzică pretinzi că te-ai purtat cu noi mai puţin duşmănos 
decât fraţii tăi? 

Nu, nu pretind. 

Nuuu?! se miră Pană-de-vultur. Negaţia mea îi cam 
încurca şirul gândurilor. 

Fratele meu roşu a rostit cuvinte nelalocul lor. 

Ce cuvinte? 

Că m-aş fi purtat doar mai puţin duşmănos decât alţii. Or, 
eu mă port faţă de oamenii roşii fără pic de duşmănie. 

N-ai ucis, n-ai rănit pe nimeni? 

Ba da, însă numai când am fost silit s-o fac. 

Eu nu v-am arătat decât prietenie, am nenumărate dovezi. 
De câte ori mi-a stat în puteri, v-am luat partea împotriva 
albilor, v-am apărat de samavolnicii. Dacă judeci cu 
dreptate, ai să recunoşti acest adevăr. 

Eu sunt un om drept. 

Aminteşte-ţi, de pildă, de Winnetou! Am fost cei mai buni 
prieteni şi fraţi de sânge. Oare Winnetou nu era indian? 

Nu zic ba. Însă Winnetou era duşmanul nostru. 

Greşeşti. Numai voi l-aţi făcut să vă duşmănească. El îi 
iubea pe toţi indienii ca şi pe apaşii lui şi ar fi vrut să 


trăiască în pace şi în bună înţelegere cu toţi. Dar triburile s- 
au apucat să se bată şi să se sfâşie între ele. Aceasta era 
marea lui suferinţă, mâhnirea care nu l-a părăsit nicicând. 
Şi tot aşa simţeam şi eu. Toate faptele le săvârşeam din 
dragoste pentru seminţiile roşii. 

Vorbisem la fel de rar şi serios ca şi dânsul. Pană-de-vultur 
îşi înclină capul şi se cufundă câtva timp în tăcere. Apoi, 
smulgându-se parcă din gânduri, rosti: 

Old Shatterhand a spus adevărul. Pană-de-vultur e un om 
drept şi recunoaşte ce-i bun chiar şi la duşmanii săi. Dacă 
toţi oamenii roşii ar fi ca Winnetou şi toate feţele palide ca 
Old Shatterhand, atunci am trăi laolaltă ca fraţii, ne-am iubi 
şi ne-am ajuta la nevoie. Şi pământul ar fi destul pentru toţi 
fiii şi toate fiicele noastre. Dar e lucru primejdios să dai 
pilde pe care nimeni nu le urmează. Winnetou a căzut ucis 
de un glonţ duşman, iar Old Shatterhand va pieri în 
groaznice chinuri. 

Discuţia se opri acum la punctul unde căuta el să ajungă. 
Socotii că e mai bine să tac şi să-l ascult. Pană-de-vultur 
reluă: 

Old Shatterhand e un viteaz; el va trebui să îndure cazne 
multe şi cumplite. Oare se va arăta el slab, spre bucuria 
judecătorilor săi? 

Nu. Dacă va fi să mor, atunci voi muri în aşa fel încât să 
merit un mormânt pe care să-l cinstească lumea. 

Dacă va fi să mori? Adică te mai îndoieşti? 

Da. 

Văd că eşti foarte sincer. 

Ai vrea să te mint? 

Nicidecum. Dar îţi trebuie mult curaj ca să vorbeşti astfel. 

Old Shatterhand n-a fost niciodată un laş. 

Vasăzică ţi-ai pus nădejdea în fugă? 

Da. Şi sunt sigur că am să izbutesc. 

Afirmația mea categorică îl uimi şi mai mult decât primul 
răspuns. 


luf, iuf! exclamă el, ridicând mâinile la cer. Te-ai bucurat 
până acum de blândeţe; va trebui să ţi se arate asprime mai 
multă. 

Nu mă tem de nimic. Nu mă îngrozeşte nici o asprime. 
Sunt chiar mândru că nu simt nevoia să ascund adevărul. 
Altul în locul meu n-ar face aşa. 

Old Shatterhand are dreptate. E singurul prizonier care 
spune deschis, răspicat, că are de gând să fugă. Nu e vorba 
numai de curaj. E şi obrăznicie! 

N-ai dreptate. Obraznicul fie că nu-şi dă seama ce face, fie 
că nu are nimic de pierdut. Eu însă vorbesc sincer, pentru 
că am temeiurile mele, pentru că urmăresc un scop cu totul 
diferit. 

Care anume? 

Asta nu-ţi spun. Trebuie să ţi-o închipui singur. De fapt, era 
vorba de următoarele: Pană-de-vultur venise fără îndoială 
cu intenţia de a-mi oferi mâna fiicei sale şi de a mă salva în 
acest fel. Consimţând la aceasta căsătorie, n-aş mai fi fost 
ucis, mi-aş fi redobândit libertatea şi, în plus, m-aş fi ales cu 
o nevastă tânără. Dar asta însemna să devin kiowaş, lucru 
fireşte inacceptabil pentru mine. A respinge propunerea 
echivala cu a-l jigni profund pe Pană-de-vultur şi a naşte în 
el dorinţa răzbunării. Pentru a evita asemenea complicaţii şi 
pentru a-l descumpăni pe bătrân, îi făcusem acele 
mărturisiri pline de cutezanţă şi tupeu. Îi dădusem astfel a 
înţelege că n-are rost să mi-o ofere pe fiica lui, pentru că eu 
aveam să-mi recapăt libertatea şi fără să ajung soţul unei 
indience... 

Pană-de-vultur păru să cugete la cele spuse de mine, dar, 
din păcate, nu-mi sesiză adevărata intenţie. Îmi răspunse pe 
tonul lui obişnuit, măsurat: 

Old Shatterhand caută doar să ne tulbure gândurile, că de 
scăpat ştie şi el că nu va scăpa de aici. El nu vrea să 
recunoască pe faţă că a pierdut, pentru ca nu cumva să-şi 
piardă din faimă. Dar Pană-de-vultur nu se lasă amăgit. 
Degeaba orice gând de fugă! 


Şi totuşi am să fug! 

Vei fi chinuit de moarte. 

Ba am să scap! 

Uite ce-i: dacă aş şti că poţi să fugi, m-aş prinde chiar eu 
să te păzesc. Dar ştiu bine că nu poţi. Numai o singură 
scăpare ar fi, una singură... 

Care? Cum? întrebai eu, văzând că nu-l pot scoate pe 
bătrân din ale sale. 

Dacă te-aş ajuta eu. 

Nu-mi trebuie nici un ajutor! 

Eşti mai încrezut chiar decât bănuiam. Cum să respingi un 
ajutor care te poate scăpa de la moarte? 

De ce să nu-l resping când n-am nevoie de el, când ştiu că 
mă voi salva singur! 

Eşti prea mândru şi încăpățânat. Mai bine îţi dai viaţa 
decât să rămâi îndatorat faţă de cineva. Dar eu nu-ţi cer 
recunoştinţă. Nu vreau decât să te văd liber. O ştii pe Kaho- 
Oto care ţi-a adus de mâncare? 

O ştiu. 

Mi-e fiică. Şi tare îi mai e milă de tine! 

Înseamnă că Old Shatterhand nu e un viteaz, ci un biet 
nevolnic, o făptură demnă de plâns. Mila nu e decât jignire! 

Mă foloseam anume de acest limbaj sever şi brutal; voiam 
să-l abat de la intenţiile lui. Dar nu reuşii nici de astă dată. 
Pană-de-vultur mă asigură pe un ton prietenesc: 

N-am vrut să te supăr. Până a te fi întâlnit aici, Kaho-Oto 
auzise multe despre tine. Ea ştie că Old Shatterhand e cel 
mai mare viteaz al albilor şi gândul ei e să te scape de la 
moarte. 

Asta înseamnă că Păr-negru are inimă bună. Dar ca dânsa 
să mă scape de aici mi se pare cu neputinţă. Nu văd deloc 
cum. 

Ba să ştii că se poate. Nici măcar nu e greu. 

Te înşeli! 

Eu nu spun vorbe în vânt. Cunoşti, pesemne, datinele 
oamenilor roşii, dar pe asta la care mă gândesc s-ar putea 


să n-o ştii. 'Te vei supune deci acestei datini. Fiica mea îţi 
place, nu-i aşa? I-ai spus-o chiar tu. 

Nu-i adevărat; nu i-am spus-o ei. 

Păi de la dânsa o ştiu! Kaho-Oto nu mă minte niciodată! 

E o neînțelegere la mijloc. Dânsa mi-a adus de mâncare. 
Pe urmă unul din străjeri m-a întrebat dacă-mi place fata şi 
i-am răspuns că da. l-am spus-o deci străjerului. 

Asta nu schimbă nimic. Înseamnă că-ţi place. Ştii că 
bărbatul care o ia de squaw pe o faţă roşie poate fi primit în 
tribul ei? 

Ştiu. 

Chiar dacă până atunci a fost duşman sau prizonier... 

Ştiu şi asta. 

e dezlegat de orice vină şi trăieşte în libertate... 

Toate astea le cunosc. 

Iuf! Atunci mă vei înţelege. 

Te-am şi înţeles. 

Tu o placi şi ea te place. Vrei să-ţi fie squaw? 

Nu. 

Se lăsă o tăcere lungă şi penibilă. Pană-de-vultur nu se 
aşteptase la un asemenea refuz. Eu, un condamnat la 
moarte iar dânsa, una din fetele cele mai râvnite ale 
tribului, fiică de războinic fruntaş! Şi totuşi, o refuzam! Era 
de necrezut! 

În cele din urmă bătrânul întrebă scurt: 

De ce? 

Să-i fi spus adevăratul motiv? Să-i fi explicat că un 
european instruit nu-şi poate distruge întreaga viaţă 
căsătorindu-se cu o fată de indian? Că o asemenea căsnicie 
nu se poate ridica la înălţimea cerinţelor sale? Că Old 
Shatterhand nu e un nemernic dintre aceia care iau de soţii 
fete de indieni spre a le părăsi la prima ocazie, căutându-şi 
apoi alte victime şi având până la urmă câte o nevastă în 
fiecare trib? Să-i fi spus toate acestea, să fi adăugat şi alte 
argumente pe care orizontul lui nu ar fi fost în stare să le 


cuprindă? Nu. Trebuia să-i dau un răspuns pe care să-l 
înţeleagă şi să-l găsească plauzibil. 

Fratele meu roşu spunea că vede în Old Shatterhand un 
mare războinic; se pare însă că nu gândeşte chiar aşa. 

Am spus ceea ce gândesc. 

Atunci de ce-mi ceri să mă las salvat de o femeie? Oare 
Pană-de-vultur aşa ar face? 

luf! exclamă el contrariat. 

Apoi tăcu. Argumentul acesta părea să-l convingă măcar în 
parte. După un răstimp, mă întrebă: 

Ce părere are Old Shatterhand despre Pană-de-vultur? 

Cred că e un războinic mare, viteaz, priceput, în care 
tribul îşi poate pune toată nădejdea şi la luptă, şi la sfat. 

Ai vrea să fim prieteni? 

Din toată inima. 

Şi ce crezi despre Kaho-Oto, fiica mea mezină? 

E cea mai gingaşă dintre flori şi cea mai frumoasă dintre 
toate fiicele kiowaşilor. 

Are ea dreptul să-şi aleagă un bărbat după placul ei? 

Oricare dintre războinicii kiowaşi ar fi fericit să i-o dai de 
nevastă. 

Vasăzică, nu e vorba că mă dispreţuieşti pe mine sau pe 
fata mea? 

Departe de mine acest gând! Doar atât că Old 
Shatterhand vrea şi poate să-şi apere singur viaţa. Nu se 
cade a fi salvat de o femeie. Asta nu! 

Iluf, iuf! încuviinţă bătrânul. 

Vrei ca oamenii adunaţi pe lângă focurile de tabără să 
strâmbe din nas la auzul numelui meu? 

Ei, cum să vreau?! 

Vrei să se spună că Old Shatterhand a scăpat de moarte 
ascunzându-se în poala unei tinere squaw? 

Nicidecum! 

Oare nu-i de datoria mea să-mi apăr cinstea şi renumele 
chiar şi cu preţul vieţii? 

Fără îndoială. 


Atunci, îţi dai seama că nu pot primi propunerea. Dar vă 
mulţumesc din suflet şi ţie, şi fiicei tale! Mult aş dori să vă 
arăt cândva recunoştinţa-mi toată; cu fapta, nu cu vorba aş 
vrea să vă mulţumesc. 

Iluf, iuf, iuf! Old Shatterhand e un om întreg! Păcat că va 
muri. Ceea ce am propus era singura ta cale de scăpare. 
Dar te înţeleg. Ca războinic viteaz şi vestit nu poţi merge pe 
acest drum. Îi voi spune totul fiicei mele şi dânsa n-o să-ţi 
poarte pică. 

Da, spune-i. Mi-ar părea tare rău dac-ar crede că din 
pricina ei nu m-am învoit. 

Ea te va iubi şi cinsti încă şi mai mult ca până acum; iar 
când vei îndura cumplitele chinuri şi oamenii se vor desfăta 
privind, ea va sta ascunsă în cel mai întunecat ungher al 
cortului, ascunzându-şi faţa şi ochii. Howgh! 

După aceasta se ridică şi plecă. Abandonase probabil 
ideea de a mă supraveghea personal. Cei doi străjeri se 
întoarseră şi-şi ocupară posturile lor. 

Slavă Domnului, ieşisem cu bine dintr-o situaţie gingaşă şi 
complicată; căci mă aflasem într-un impas în care speranţa 
de a mă salva era cât pe ce să naufragieze. Dacă Pană-de- 
vultur mi-ar fi devenit duşman, atunci vigilenţa lui ar fi fost 
mai primejdioasă decât toţi străjerii la un loc. 

Peste puţin sosi şi Pida. Era timpul să mă culc în ţarc. Fui 
legat între patru pari cu braţele şi picioarele larg 
răşchirate. Totuşi, oamenii îmi aduseră o pătură făcută sul 
şi servind drept pernă, iar cu alta mă acoperiră grijuliu. 

Nici nu plecă bine Pida, că primii o altă vizită, care mă 
bucură nespus. Era calul meu! Păscuse, sărmanul, prin 
apropiere, singur, izolat de ceilalţi cai. Dar acum, 
mângâindu-mă uşor cu botu-i catifelat, se întinse alături de 
mine. Străjerii nu interveniră; doar nu era în stare calul să 
mă dezlege şi să mă răpească. 

Bravul animal! Gestul lui devotat putea să-mi fie de mare 
folos. Evadarea nu era realizabilă decât în timpul nopţii; or, 
dacă animalul se culca în fiecare seară lângă mine, atunci în 


momentul decisiv, n-aş mai fi fost obligat să caut la 
repezeală un alt cal, poate mai puţin potrivit, şi să mai pierd 
şi timp preţios în dificila mea acţiune. 

După cum prevăzusem, era imposibil de dormit. Membrele 
întinse până la refuz începură să mă doară, apoi îmi 
amorţiră. Abia aţipeam, sfârşit de oboseală, că mă şi 
trezeam din nou. Astfel se scurse noaptea şi zorii se înălţară 
deasupră-mi ca un duh mântuitor. Kiowaşii mă scoaseră din 
ţarc şi mă legară din nou de trunchiul copacului. 

Dacă procedeul avea să se repete câteva nopţii la rând, 
atunci, în ciuda alimentaţiei consistente, aş fi ajuns la 
capătul puterilor. Dar trebuia să rabd şi să tac. Un Old 
Shatterhand să se plângă de nesomn? Mi-aş fi pierdut toate 
atuurile. 

Eram curios să văd cine va veni cu mâncarea. Oare Păr- 
negru? Puțin probabil. Doar refuzasem s-o iau de soţie! Şi 
totuşi veni dânsa. Nu-mi adresă nici un cuvânt; se vedea 
însă că nu e supărată pe mine, ci doar tristă, mai tristă ca în 
ajun. 

Pida, care veni apoi să-mi inspecteze legăturile, mă 
informă că se duce la vânătoare cu un grup de războinici şi 
că se va întoarce abia după prânz. Mai târziu ieşiră într- 
adevăr călare, apucând drumul preriei. 

Trecură apoi câteva ore liniştite până ce, deodată, apăru 
Santer dintre copaci. Cu puşca pe umăr, venea ducând de 
frâu un cal înşăuat. Venea drept spre mine. Se opri şi-mi 
spuse plin de emfază: 

Mă duc şi eu la vânătoare, mister Shatterhand, şi consider 
de datoria mea să vă dau raportul. Poate să-l întâlnesc în 
prerie pe prietenul dumneavoastră Pida, care nu mă suferă 
deloc. 

Părea să aştepte un răspuns, dar eu făcui pe surdomutul. 

V-aţi pierdut auzul, stimabile? 

Îl ignorai şi de astă dată. Parcă nici nu exista. 

Îmi pare grozav de rău, ce să zic... 

Pleacă de-aici, măgarule! îl repezii în cele din urmă. 


Aha, limba se mai învârte, doar timpanul s-a blegii Păcat, 
mare păcat! Voiam să vă întreb câte ceva. 

Şi mă fixa cu impertinenţă, drept în ochi. Avea o expresie 
diabolică, triumfătoare. Cocea el ceva, eram sigur de asta. 

Mda, voiam să vă întreb ceva repetă el. Cred că v-ar 
interesa întrebarea, mister Shatterhand. 

Şi se tot uita la mine, aşteptând un răspuns. Cum eu însă 
continuam să tac, banditul izbucni în râs: 

Ha-ha-ha-ha, ce privelişte rară! Faimosul Old Shatterhand 
legat fedeleş de arborele morţii şi nemernicul de Santer 
plimbându-se liber! Dar ceea ce urmează e şi mai grozav, 
sir. Cunoaşteţi cumva o pădure, hm, de molizi... 

? Aţi auzit de Indelce-cil? 

Denumirea aceasta mă zgudui ca un şoc electric. 
Winnetou se referea la ea în testamentul său. Îmi venea să-l 
străpung pe ticălos cu privirea. 

Ia te uită, acuma parc-ar avea săbii în loc de ochi! râse el. 
Da, da, se pare că există asemenea pădure după câte am 
auzit. 

Mizerabile, de unde ştii? 

Exact de-acolo de unde ştiu şi alte nume: Te-şoş. De ăsta 
aţi auzit cumva? 

Lua-te-ar moartea! Am să... 

Stai, nu te pripi! mă întrerupse el. Ce drăcie o mai fi şi aia 
Deklil-to, sau cum îi zice? Mi-ar plăcea să... 

Bestie! izbucnii aproape urlând. Ai pus mâna pe hârtiile 
care... 

Ei da! îmi râse el în faţă batjocoritor. 

Le-ai furat de la Pida! 

Furat? Auzi ce-i în stare să-mi spună! N-am făcut decât să 
iau ce-mi aparţine. Asta se cheamă furt? Ei, şi acum hârtiile 
stau frumuşel aici cu tot cu ambalaj se făli banditul, lovindu- 
se cu palma de piept. 

Atunci îmi ieşii complet din fire şi strigai către străjeri: 

Puneţi mâna pe el! Repede! Nu-l lăsaţi să fugă! 


Să mă oprească pe mine? rânji el, sărind în şa. N-au decât 
să încerce! 

Nu-l lăsaţi! Săriţi! urlai eu. L-a prădat pe Pida! Nu cumva 
să scape... nu cumva... 

Glasul mi se frânse din cauza efortului meu desperat de a 
mă smulge din legături. Banditul o luă la goană şi străjerii, 
deşi săriseră în picioare, nu făceau decât să se uite miraţi 
după el. Testamentul lui Winnetou, cel din urmă cuvânt al 
fratelui meu Winnetou fusese furat! Şi acolo, în prerie, 
galopa hoţul, şi nimeni, absolut nimeni nu încerca măcar să- 
l oprească. 

Îmi pierdusem complet cumpătul şi trăgeam nebuneşte de 
curelele de la mâini, ce mă imobilizau lângă trunchiul 
copacului. Nici nu mai ţineam cont de faptul că era aproape 
imposibil să le rup. 

Nici nu mai simţeam durerea crâncenă pe care mi-o 
provocam la încheieturi. Mă zbăteam năprasnic, trăgeam şi 
urlam întruna, până ce deodată mă prăbuşii la pământ: 
curelele de la mâini se rupseseră. 

luf, iuf! exclamară străjile. S-au desfăcut, s-au rupt! 

Săriră amândoi, încercând să mă apuce, să mă ţină în loc. 

Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă în pace! urlam eu. Nu vreau să fug! 
Vreau numai să-l prind pe Santer, tâlharul, banditul care l-a 
jefuit pe Pida, tânărul vostru şef! 

Bineînţeles că urletele mele sculară tot satul în picioare. 
Toată lumea se luă după mine. Era de altfel des tul de uşor 
să mă prindă: ei, sute de inşi, iar eu de unul singur şi cu 
picioarele legate. Totuşi afacerea nu se soldă fără lovituri şi 
cucuie. În sfârşit, reuşiră să-mi pună alte curele şi să mă 
lege iarăşi de copac. 

Kiowaşii, deşi se aleseseră cu destui pumni din partea 
mea, nu păreau deloc supăraţi. Dimpotrivă, comentau cu 
admiraţie faptul că izbutisem să rup curelele. 

Iluf, iuf, iuf... le-a rupt... nici un bivol n-ar fi fost în stare. 

Măi, ce om...! 


De peste tot auzeam asemenea comentarii pline de 
respect, în timp ce încheieturile de la mâini mă ardeau şi 
mă săgetau din ce în ce mai tare: până a se rupe, curelele 
îmi sfâşiaseră carnea până la os. 

Ce staţi şi vă holbaţi la mine? strigai eu către mulţimea de 
kiowaşi. Tot n-aţi înţeles nimic? Santer l-a jefuit pe Pida. 
Repede, urcaţi-vă pe cai şi aduceţi-l îndărăt! 

Nici o mişcare. Nimeni nu catadicsi să-mi asculte 
îndemnul, îmi venea să rup cerul în două; strigam şi urlam 
la ei totul degeaba. În cele din urmă se găsi totuşi cineva 
mai înţelegător. Era Pană-de-vultur. Îşi tăie drum până la 
mine şi se interesă ce anume se întâmplase, îi dădui repede 
lămuriri. 

Vasăzică hârtiile care vorbesc sunt acum ale lui Pida? 
întrebă el în mod inutil. 

Fireşte, fireşte! Doar ai fost şi tu de faţă când le-a luat în 
primire de la mine. 

Şi eşti sigur că Santer a fugit cu ele şi nu se mai întoarce? 

Sigur, fără nici o îndoială! 

Atunci s-auzim ce spune langua. El e căpetenia şi va 
hotări. 

Hai, întrebaţi-l, dacă vreţi! Dar nu mai întârziaţi, oameni 
buni! Grăbiţi-vă! 

Şi totuşi Pană-de-vultur nu se grăbi. Văzând curelele 
rupte, răspândite pe jos, se aplecă, le culese, le examina 
îndelung şi, clătinând din cap, se adresă celorlalţi: 

Pe astea le-a rupt? 

Da. 

luf, iuf! Şi un asemenea om trebuie să moară! De ce n-ar fi 
şi el un războinic de-al nostru, un kiowaşi? De ce e o faţă 
palidă?! 

Abia acum se depărta luând cu sine şi curelele. Kiowaşii îl 
urmară liniştiţi. Rămaseră numai paznicii mei. 

Aşteptam cu încordare, cu neastâmpăr chinuitor să 
înceapă urmărirea banditului. Dar nicăieri nici un semn! 
Viaţa satului se aşeză iarăşi în matca ei calmă şi tăcută. 


Simţeam că înnebunesc. Mă rugai de paznici să se 
informeze, dar aceştia n-aveau voie să-şi părăsească postul, 
îl chemară pe un alt kiowaş şi acesta le relată că Tangua nu 
era de acord cu urmărirea. Ce să se bată pentru nişte hârtii 
pe care Pida nici nu ştia să le citească? N-aveau nici o 
valoare, nu-i erau de nici un folos! 

Îşi poate oricine închipui câtă mânie clocotea în sufletul 
meu. Scrâşneam pur şi simplu din dinţi de ciudă. Paznicii 
vedeau în ce stare sunt şi mă pândeau îngrijoraţi. Cât pe ce 
să mă smulg iarăşi din legături, cu toate durerile ce-mi 
provocau orice mişcare. 

La ce puteau folosi însă toate acestea? La absolut nimic! 
Nu-mi rămânea decât să mă resemnez. De aceea mă liniştii 
în cele din urmă, cel puţin aparent, concentrându-mi toate 
gândurile asupra felului cum aveam să evadez din 
captivitate. Căci nu încăpea îndoială că trebuia să fug. Şi 
jurai în sinea mea că voi fugi trecând peste orice obstacole. 

După vreo trei ore de linişte auzii deodată ţipătul. unei 
femei. Observasem eu mai înainte că Păr-negru, ieşind din 
cortul ei, plecase undeva, departe. Acum se întorcea fuga şi 
ţipa. Dispăru apoi în cort şi reveni însoţită de tatăl ei. 
Alergau amândoi şi strigau cât îi ţinea gura. Kiowaşii aflaţi 
prin apropiere li se alăturară imediat. Se întâmplase, 
probabil, ceva deosebit, poate chiar în legătură cu furtul 
testamentului. 

Nu dură mult şi Pană-de-vultur veni în mare grabă spre 
mine, strigând încă de departe: 

Old Shatterhand se pricepe la multe. E şi vraci sau nu? 

Da răspunsei eu, în speranţa că voi fi dezlegat, ca să 
îngrijesc pe cineva. 

Ştii să alungi bolile? 

Desigur. 

Morţii ştii să-i înviezi? 

Dar ce, a murit cineva? Cine? 

Fiica mea. 

Cum? Păr-negru? 


Nu ea, ci sora ei mai mare, nevasta lui Pida. Zace jos, pe 
pământ, legată, nemişcată. Vraciul nostru spune că a murit. 
Cică a ucis-o Santer, care a furat hârtiile. Vrei s-o aduci din 
nou la viaţă? 

Duceţi-mă la ea! 

Mă sloboziră de lângă copac, dar având grijă să-mi lege 
totuşi mâinile şi picioarele ce-i drept, mai puţin strâns, ca să 
pot umbla. Mergând astfel, încet şi bine păzit, ajunsei la 
cortul lui Pida. Mi se oferea deci prilejul să cunosc interiorul 
cortului, ceea ce-mi convenea foarte mult: ştiam doar că 
acolo se află armele mele. În faţa cortului se adunaseră 
între timp o mulţime de bărbaţi, femei şi copii care, 
privindu-mă respectuos, îmi făcură loc să trec. 

Intrai în cort împreună cu Pană-de-vultur. Înăuntru se 
aflau Păr-negru şi un bătrân hidos, şezând ghemuit pe vine 
lângă presupusul cadavru: era onorabilul vraci. La intrarea 
mea, bătrânul se ridică în picioare. Îmi plimbai privirea jur 
împrejur şi iată, da, da, colo în stânga, văzui şaua şi pătura 
mea, iar sus, atârnate într-un par, pistoalele şi cuțitul meu 
de vânătoare! Era şi firesc ca lucrurile să se afle aici: doar îi 
aparţineau acum lui Pida. Inutil să spun câtă bucurie îmi 
provocă această descoperire. 

Să vadă Old Shatterhand dacă fiica mea mai poate să învie 
din morţi mă rugă Pană-de-vultur. 

Mă lăsai în genunchi şi aşa, cu mâinile legate, o examinai 
atent. Abia după câtva timp constatai că pulsul femeii bate 
totuşi. Tatăl şi sora ei mă priveau cu o încordare plină de 
teamă. 

E moartă şi nimeni n-o mai poate învia! declară sentenţios 
vraciul. 

Ba Old Shetterhand poate! i-o întorsei eu, hotărât. 

Ai spus că poţi? Chiar poţi? întrebă plin de speranţă Pană- 
de-vultur. 

Trezeşte-o, trezeşte-o! se rugă de mine Păr-negru, 
aşezându-mi mâinile pe umăr. 


Bine, se face. O trezesc. Dar pentru asta trebuie să mă 
lăsaţi singur. 

Vrei să ieşim din cort? 

Da. 

Iluf! îţi dai seama ce-mi ceri? 

Adică? zisei eu, deşi ştiam bine ce-l îngrijora. 

Aici se află armele tale. Dacă le iei şi fugi? Făgăduieşte-mi 
că n-ai să te atingi de ele! 

Se înţelege că-mi venea greu să promit. Ce ocazie 
minunată! Cu ajutorul cuţitului puteam să mă eliberez din 
legături apoi, înarmat cu carabina şi cu pistoalele mele, 
puteam să evadez fără nici un risc. Care smintit ar mai fi 
cutezat să-mi stea în drum?! Dar nu! S-ar fi iscat totuşi o 
luptă şi un tărăboi sălbatic. Şi apoi de ce să fug folosindu- 
mă de leşinul unei femei? 

Pe o blană, între diverse mărunţişuri de uz casnic ace, 
sfredele şi alte asemenea zării şi două-trei lame din acelea 
de care se servesc femeile indiene pentru a tăia tendoanele 
de la cusături. Aceste lame sunt de obicei foarte fine şi 
ascuţite. Nu-mi trebuia decât o asemenea sculă ca să-mi tai 
legăturile fără multă greutate şi să ajung iarăşi stăpân pe 
propriile mele mişcări. De aceea îl asigurai pe Pană-de- 
vultur: 

N-am să mă ating de arme. Făgăduiesc. De altfel, puteţi să 
le luaţi cu voi. 

Nu, nu e cazul. Când Old Shatterhand făgăduieşte, 
înseamnă că se va ţine de cuvânt. Dar asta nu ajunge. 

Ce mai e? 

S-ar putea să fugi şi fără arme, aşa cum ai încercat 
adineauri, când te-ai smuls de lângă copac. Făgăduieşti că 
n-ai să fugi? 

Da. 

Şi că ai să te întorci la arborele morţii, ca să te legăm din 
nou? 

Vă promit! 


Atunci haidem afară! Old Shatterhand nu e un mincinos ca 
Santer; putem avea încredere în el. 

După ce părăsiră ei cortul şi rămăsei doar cu femeia 
leşinată, prima mea grijă fu să ascund una din acele lame 
într-o manşetă a cămăşii. Apoi mă ocupai de aşa-zisa 
moartă. 

Soţul ei, Pida, plecând la vânătoare, Santer se folosise de 
prilej ca să pătrundă în cort. De atunci trecuse destulă 
vreme şi iată că femeia încă mai zăcea fără cunoştinţă. Nu 
se putea, deci, să fi leşinat doar datorită unui şoc psihic; cu 
siguranţă că fusese lovită. Îi săltai capul şi descoperii în 
creştet o umflătură serioasă. Apăsai, şi femeia scoase un 
geamăt de durere. Repetând apăsarea, o făcui să deschidă 
ochii. Se uită la mine mai întâi buimacă, apoi privirea i se 
limpezi. 

Old Shatterhand şopti ea. 

Mă cunoşti? 

Da, te cunosc. 

Fii tare, să nu adormi şi să mori din nou! Adu-ţi aminte ce 
s-a întâmplat! 

Teama că va muri dacă nu-şi forţează memoria o făcu să se 
concentreze la maximum. Îşi duse mâna la umflătura de la 
cap şi spuse: 

Eram singură. 

A intrat şi mi-a cerut punga cu „medicamente...” 

I-am dat-o. 

Atunci m-a lovit. 

Unde-i punga? Mai este? 

Privi spre un ungher unde era înfiptă o prăjină şi constată 
speriată: 

luf! Nu maie! A furat-o! M-a lovit, am căzut şi... nu mai 
ştiu nimic. 

Atunci îmi amintii că Pida îmi spusese în ajun unde şi-a 
ascuns hârtiile, şi anume în punga cu „medicamente”. lar 
azi, înainte de a fugi, Santer se lăudase că le are cu ambalaj 
cu tot, în buzunarul de la piept. Furase aşadar punga în 


care era şi testamentul. Pentru Pida, tânărul şef, pierderea 
pungii echivala cu o catastrofă. Ar fi trebuit să plece imediat 
în urmărirea hoţului şi să-şi redobândească amuletele. 

Poţi să te ţii aşa, trează? Te ajută puterile? Sau ai să mori 
iar? o întrebai pe femeie. 

Nu mai mor mă asigură ea. M-ai adus iar la viaţă. Îţi 
mulţumesc. 

Mă ridicai şi dădui la o parte perdeaua ce masca intrarea 
în cort. Afară, tatăl şi sora bolnavei, precum şi o mulţime de 
kiowaşi aşteptau rezultatul vrăjitoriei mele. 

Intraţi! îi poftii eu. Moarta a înviat! 

Nu mai e cazul să descriu bucuria ce o răspândiră aceste 
cuvinte. Toţi, în cap cu Pană-de-vultur şi fiica lui mezină, 
erau convinşi că săvârşisem o minune. lar eu nu aveam nici 
un interes să-i contrazic. Fireşte că nu-i recomandai 
pacientei decât nişte comprese reci, dând indicaţii cum să 
fie pregătite şi aplicate. 

Pe cât era de mare bucuria kiowaşilor în legătură cu 
„învierea” din morţi, pe atât de crâncenă era furia lor 
împotriva hoţului care furase punga cu „medicamente”. 
Desigur că faptul fu adus la cunoştinţa lui langua, care 
ordonă imediat ca o trupă de războinici să-l urmărească pe 
bandit. În acelaşi timp câţiva cercetaşi plecară să-l caute pe 
Pida. Iar eu, condus de Pană-de-vultur, mă îndreptai iarăşi 
spre arborele morţii, de care bătrânul mă legă foarte 
meticulos. Era plin de laude pentru mine şi-mi arăta o 
recunoştinţă fără margini. Dar, fireşte, în felul său 
indienesc. 

Îţi vom pregăti chinuri şi mai grozave decât aveam de 
gând mă asigură el. Nimeni pe lume nu va fi pătimit cât ai 
să pătimeşti tu. Astfel, când ai să ajungi sus, în veşnicele 
plaiuri ale vânătoarei, vei fi cel mai cu vază şi mai cinstit 
dintre toţi albii care au pătruns acolo. 

„Foarte plăcut, n-am ce zice” gândii în sinea mea. Lui, 
însă, îi spusei cu glas tare: 


Dacă l-aţi fi urmărit pe Santer când v-am cerut eu, acum 
banditul ar fi fost în mâinile voastre. Aşa, însă, cred c-o să 
vă scape. 

Îl prindem noi! A lăsat urme foarte desluşite. 

Eh, dacă m-aş putea lua şi eu după el! 

Asta se poate. 

Cum? Doar sunt prizonier, sunt legat! 

Poţi să pleci călare împreună cu Pida. Numai să 
făgăduieşti că vii înapoi, ca să te supunem caznelor. Vrei? 

Nu. Dacă e să mor, atunci să se întâmple cât mai repede. 
Nu mai am răbdare să aştept. 

Eşti un mare viteaz, asta o ştie toată lumea. Numai un 
viteaz ca tine vorbeşte aşa. Kiowaşilor le pare foarte rău că 
nu eşti unul de-ai lor. 

Pană-de-vultur plecă fără ca eu să-i fi mărturisit că 
regretul lor nu găsea de fapt nici un ecou în sufletul meu 
insensibil şi că nutream speranţa să-i părăsesc pe toţi aceşti 
admiratori ai mei chiar în noaptea următoare. Şi încă fără 
să-mi iau rămas bun! 

Pida fu repede găsit şi se întoarse în goana mare pe calul 
lui înspumat. Intră mai întâi în cortul lui, apoi în cel al 
bătrânului. Pe urmă veni spre mine. Părea cât se poate de 
calm, dându-şi desigur multă osteneală ca să-şi ascundă 
tulburarea inimii. 

Old Shatterhand a trezit-o din morţi pe soţia mea dragă şi 
i-a dat din nou viaţă. Îţi mulţumesc. Ai aflat cu de- 
amănuntul cum s-au petrecut lucrurile? 

Da. Cum se simte nevastă-ta? 

O doare capul, însă apa rece îi mai domoleşte durerile. Se 
va face bine curând. În schimb, sufletul meu e bolnav şi nu 
poate fi tămăduit până nu-mi recapăt punga cu 
„medicamente”. 

De ce n-aţi ţinut seama de cuvântul meu? 

Old Shatterhand are totdeauna dreptate. Dacă războinicii 
noştri l-ar fi ascultat măcar azi şi S-ar fi luat de îndată pe 
urmele hoţului, atunci l-am avea de mult aici. 


Pida vrea să plece şi să-l caute? 

Da. Trebuie să plec în mare grabă şi am venit să-mi iau 
rămas bun de la tine. Acum iarăşi va trece o bucată de timp 
până să te omoram, deşi, după câte mi-a spus Pană-de- 
vultur, ai vrea să mori cât mai curând. Ce să-i faci, trebuie 
să mai rabzi până mă-ntorc. 

Aştept cu plăcere! 

O spusesem cu toată sinceritatea. El însă se simţi dator să 
mă consoleze cât de cât: 

Cred că nu e prea uşor să-ţi aştepţi atâta vreme sfârşitul, 
să stai mereu cu moartea în faţă. Dar am poruncit să ţi se 
facă aşteptarea mai plăcută. Dac-ai vrea să-mi asculţi 
propunerea, ţi-ar fi şi mai uşor... 

Despre ce-i vorba? 

Vino cu mine! 

Vin, cum să nu! 

Iuf! Asta-i bine. Cu ajutorul tău nu mai încape îndoială că 
voi pune mâna pe hoţ. Te dezleg chiar acum şi-ţi dau înapoi 
armele. 

Stai! Încă nu! Am şi eu o dorinţă. 

Spune. 

Merg cu tine dacă mă eliberaţi cu totul. 

Iuf! Nu se poate! 

Atunci rămân aici. 

Te eliberăm pentru cât durează drumul. Pe urmă, însă, te 
întorci ca să-ţi împlineşti soarta. Nu-ţi cerem decât să ne 
dai cuvântul că nu vei fugi pe drum. 

Vasăzică, mă luaţi cu voi numai pentru că ştiţi că ochiul 
meu descoperă orice urmă? Vă mulţumesc. Mai bine rămân 
pe loc. Old Shatterhand nu e un copoi, o javră pe care o 
foloseşti la vânat. 

Mai gândeşte-te, totuşi. 

N-am ce mă gândi! 

Hai, cumpăneşte bine. Fără ajutorul tău s-ar putea să nu-l 
prindem pe hoţ. Şi atunci punga mea... 


Mie, dac-ar fi, nu mi-ar scăpa nici în gaură de şarpe. Dar 
nu eu sunt păgubitul, ci tu. Caută-l, deci, prinde-l! 

Fără să înţeleagă încotro bat, Pida dădu dezamăgit din cap 
şi rosti cu resemnare: 

Te-aş fi luat cu dragă inimă drept mulţumită că ai întors-o 
de la moarte pe soţia mea. Dar dacă nu vrei, n-am ce face. 

Mulţumeşte-mi într-alt chip. Aş avea, de pildă, o 
rugăminte. 

Te ascult. 

Bănuiesc ceva în legătură cu cei trei albi care l-au însoţit 
pe Santer. Unde se află acum? 

Sunt la ei în cort. 

Liberi? 

Ba nu. l-am legat. Doar sunt prieteni cu hoţul! 

Păi, ce vină au ei? 

Şi ei întreabă tot aşa. Însă Santer, fiind duşmanul nostru, 
înseamnă că şi prietenii lui trebuie socotiți duşmani. Vor fi 
legaţi la arborele morţii şi vor muri o dată cu tine. 

Să ştii că ei habar n-au avut de isprava lui Santer. 

Asta nu ne priveşte. De ce nu te-au ascultat măcar pe tine? 
Doar i-ai sfătuit ce şi cum. 

Pida, tânărul, viteazul şi preacinstitul şef al kiowaşilor, să- 
şi plece urechea la cele ce-i spun: eu va trebui să mor, dar 
nu mă rog pentru viaţa mea. În schimb, vă cer să-i iertaţi pe 
aceşti oameni. 

Iluf! Şi ce să facem? 

Să le daţi drumul. 

Cum adică, să-i las să plece cu caii. şi cu armele lor? 

Lasă-i, drept răsplată că ţi-am înviat soţia, care zici că ţi-e 
dragă. 

Se întoarse cu spatele la mine. Înţelegeam că se află pradă 
unui cumplit zbucium sufletesc. După un răstimp, mi se 
adresă din nou: 

Old Shatterhand nu seamănă cu celelalte feţe palide, nici 
cu alţi oameni. De aceea e greu să-l înţelegi Dacă s-ar fi 
rugat pentru el, poate că i-am fi dat un prilej de scăpare, 


încercându-l în luptă cu cei mai viteji şi mai tari războinici ai 
noştri. Însă el nu cere să i se schimbe soarta. Doar pentru 
alţii se roagă. 

E adevărat. Şi mă mai rog încă o dată pentru ei. 

Bine, să fie liberi! Dar atunci să ne înţelegem asupra unui 
lucru. 

Să aud. 

Tu îţi pierzi astfel dreptul la orice îngăduinţă, ca şi la orice 
răsplată pentru învierea soţiei mele. Adică nu-ţi mai rămân 
dator cu nimic. 

Fie şi aşa! Suntem chit. 

Am să-i eliberez, dar de umilire n-am să-i scap. Destul că 
nu te-au ascultat la timpul cuvenit. Să vină deci la tine şi să- 
ţi mulţumească. Howgh! 

Şi Pida se depărta. Îl văzui apoi intrând în cortul tatălui 
său, care trebuia fireşte informat asupra discuţiei. După 
puţin ieşi din nou şi se pierdu printre arbori, revenind în 
cele din urmă cu cel trei albi care îşi purtau caii de dârlogi. 
Pida întinse braţul în direcţia mea, dar fără să se apropie. 

Gates, Clay şi Summer încălecară şi veniră spre mine cu 
nişte mutre de autentici pocăiţi. 

Mister Shatterhand începu primul am auzit ce s-a 
întâmplat. E oare atât de grav când dispare o biată pungă 
umplută cu cine ştie ce leacuri băbeşti? 

Întrebarea dumitale confirmă faptul că habar n-aveţi de 
datinile pieilor-roşii. Pierderea pungii cu „medicamente” e 
tot ce poate fi mai grav pentru un războinic indian. Măcar 
atâta s-ar fi cuvenit să ştiţi. 

Well! Acuma pricep de ce s-a înfuriat Pida atât de tare, de 
a pus să ne lege numaidecât. Ce-o să mai păţească Santer 
când l-or prinde! 

Nici nu merită altceva. Ei, acum recunoaşteţi că banditul 
plănuia să vă ducă de nas? 

Pe noi? Ce ne pasă nouă de punga aia? 

Ba ar trebui să vă pese mult de tot! Aflaţi că în pungă se 
află hârtiile pe care ţinea el să le aibă. 


Şi ce ne interesează pe noi hârtiile? 

Acolo e descris exact locul unde se află nuggeţii. 

Ei, al dracului! Vorbiţi serios? 

Cât se poate de serios. 

Şi dacă totuşi vă înşelaţi? 

Nici gând. Doar le-am citit cu ochii mei! 

Vasăzică, ştiţi şi dumneavoastră locul? 

Fireşte. 

Păi, spuneţi-ne şi nouă! O să-l ajungem din urmă pe Santer 
şi-i luăm aurul de sub nas! 

Nu sunteţi voi făcuţi pentru aşa ceva. Şi-apoi, dacă nu m- 
aţi crezut mai înainte, ce vă face să-mi daţi crezare tocmai 
acum? Adevărul e că Santer v-ar fi folosit numai drept copoi 
care să adulmece vulpea de aur, după care v-ar fi împuşcat. 
Acum, însă, se poate lipsi de ajutorul vostru şi nici nu-şi mai 
bate capul cum să vă înlăture, fiindcă ştie că indienii, 
socotindu-vă complicii lui, vă vor trata ca pe nişte duşmani. 

De necrezut! Se pare că numai datorită dumneavoastră 
am fost eliberaţi. 

Aşa ne-a spus Pida. 

S-ar putea. În orice caz, vă aşteaptă tortura şi moartea 
alături de mine. 

Şi aţi intervenit pentru noi...? 

Dar cu dumneavoastră cum rămâne? Ce se întâmplă? 

Ce să se întâmple? O să mă tortureze şi atât. 

Şi va fi să muriţi? 

Yes. 

Ne pare rău, sir, ne pare foarte rău. N-am putea să vă 
ajutăm în vreun fel? 

Mulţumesc, mister Gates. În cazul meu orice ajutor e de 
prisos. Vedeţi-vă de drum şi povestiţi pe unde treceţi că Old 
Shatterhand s-a dus dintre vii, că a murit printre kiowaşi, la 
stâlpul torturii. 

Tragică veste! Aş prefera să le duc oamenilor un mesaj 
mai plăcut în legătură cu persoana dumneavoastră. 


Ai fi putut să-l duci, dacă nu mă minţeai la Mugworthills. 
Atunci kiowaşii n-ar mai fi pus mâna pe mine. De fapt, şi 
dumneata eşti vinovat pentru moartea atât de oribilă şi de 
grea care mă aşteaptă. Ei, haide, plecaţi de-aici! 

Gates se cam fâstâcise; nu ştia ce să răspundă. Clay şi 
Summer, care stătuseră ca muţii, păreau şi mai încercaţi. 
Până la urmă tustrei găsiră cu cale să se cărăbănească. De 
fapt, nici nu-mi mulţumiră măcar. Atâta doar că, ajunşi la 
oarecare depărtare, mai întoarseră o dată capetele şi mă 
răsplătiră cu nişte priviri idioate şi rătăcite. 

Abia plecară ei, că şi Pida ieşi călare din sat, fără să se uite 
barem în direcţia mea. Şi pe bună dreptate. Doar eram 
chit! Dânsul credea că la întoarcere mă va găsi tot aici, 
legat de copac. Eu, în schimb, eram convins că, dacă se 
ţinea mereu după Santer, aveam să-l revăd fie la Rio Pecos, 
fie şi mai departe, la Sierra Rita. Cine urma să aibă 
dreptate? El sau eu? 

Când Păr-negru îmi aduse mâncarea de prânz, mă 
interesai cum îi merge pacientei mele şi aflai cu bucurie că 
durerile de cap scădeau din intensitate. Fata, drăguţa de 
ea, mă hrăni cu atâta sârg, încât mă văzui nevoit să o refuz 
până la urmă; nu mai încăpea în mine friptura. Când să 
plece, Păr-negru mă învălui într-o privire plină de 
compasiune. Ochii îi erau umezi. Vedeam că o apasă ceva pe 
suflet, dar se sfia să vorbească fără îndemnul meu. De 
aceea o încurajai: 

Tânăra mea soră vrea să-mi spună ceva? 

Old Shatterhand n-a făcut bine îmi reproşa ea. 

În ce privinţă? 

Mai bine ar fi plecat cu Pida. 

N aveam de ce să plec. 

Ba Old Shatterhand avea de ce! El aşteaptă să moară 
mândru şi neînfricat la stâlpul caznelor. Dar Păr-negru 
crede că e totuşi mai bine să trăieşti decât să mori. 

Aşa e. Numai că trebuia să mă întorc şi să mă las ucis. 


Pida nu putea să nu ceară acest lucru. Până la urmă însă, 
cine ştie dacă Old Shatterhand nu s-ar fi înfrățit cu el, 
fumând pipa păcii! 

Şi dac-am fi fumat, crezi că m-ar fi scăpat el de la moarte? 

Da. 

Pesemne că ai dreptate. Eu însă trebuia să fac ce am făcut. 
Spune-mi: doreşti cu tot dinadinsul ca eu să rămân în viaţă? 

Doresc recunoscu ea cu sinceritate. Doar ai înviat-o pe 
sora mea! 

Atunci nu-ţi mai face griji. Old Shatterhand ştie totdeauna 
cum să se descurce. 

Rămase o clipă pe gânduri, aruncă apoi o privire piezişă 
paznicilor şi făcu un gest nervos. O înţelesei. Dorea să-mi 
vorbească despre evadare şi nu putea. Îi vorbii eu zâmbind: 

Ochii tinerei mele surori sunt frumoşi şi limpezi. Old 
Shatterhand vede prin ei inima şi gândurile tale. 

Le vede cu adevărat? 

Desigur. Şi gândurile tale se vor împlini. 

Când? 

Foarte curând. 

Împlinească-se ceea ce spui. Păr-negru va avea o mare 
bucurie. 


Acest scurt schimb de cuvinte îi uşura inima şi-i dădu 
curaj. Seara, în timpul cinei, fata riscă şi mai mult. Cu şi în 
ajun, focurile ardeau în faţa corturilor, dar dincoace, pe sub 
arbori, era întuneric beznă. În timp ce mă hrănea, 
întinzându-mi câte o bucată de friptură în vârful cuţitului, 
fata se apropie mult de mine. La un moment dat, mă calcă 
pe picior, atrăgându-mi atenţia asupra celor ce avea să-mi 
spună, şi-mi vorbi apăsat, cu tâlc: 

Old Shatterhand n-a mâncat destul. O să-i fie foame. Poate 
mai doreşte ceva? Sunt gata să-i aduc. 

Paznicii nu se sesizară de aceste vorbe. Eu însă le descifrai 
imediat tâlcul. Trebuia să-i răspund referindu-mă foarte 
firesc la mâncare, dar indicându-i de fapt un obiect de care 
aş fi avut nevoie ca să-mi asigur posibilitatea unei evadări. 
Păr-negru se oferea să mi-l aducă. 

Sora mea e bună cu mine şi-i mulţumesc rostii eu pe un 
ton cât se poate de firesc. Mie însă nu-mi mai trebuie nimic, 
sunt îndestulat. Cum îi mai merge soţiei lui Pida, tânăra 
căpetenie a kiowaşilor? 

O doare din ce în ce mai puţin, dar mai trebuie legată la 
cap cu cârpe reci. 

Foarte bine! Să i se dea îngrijire. Cine stă lângă ea de 
obicei? 

Eu. 

Şi deseară? 

Tot eu. 

Dar nici noaptea nu trebuie părăsită! 

Stau eu toată noaptea. Glasul îi tremura. Înţelesese. 

Vasăzică, stai cu ea până dimineaţa. Şi pe urmă mai treci 
pe-aici? 

Trec. O să ne revedem... 

Şi plecă. Gardienilor le scăpase total sensul discuţiei 
noastre. 

Trebuia deci, după ce îmi voi fi tăiat legăturile cu ajutorul 
lamei, să mă strecor în cortul lui Pida şi să iau de acolo 
lucrurile ce-mi aparţin. Cu siguranţă că Păr-negru avea să 


mă aştepte în cort. Faptul mă bucura, dar năştea în acelaşi 
timp unele complicaţii. Dacă-mi luam armele şi celelalte 
lucruri de faţă cu cele două surori, atunci a doua zi ar fi fost 
aspru dojenite. Pentru a nu mă da de gol, ele trebuiau să 
tacă mâlc deşi datoria lor era să dea alarma, să strige după 
ajutor. Cum aveam să rezolv problema? Numai, 
determinându-le să se lase legate de mine. Apoi, după ce 
voi fi plecat, surorile n-aveau decât să ţipe şi să se zbată în 
toată legea şi să povestească, îngrozite, că apărusem pe 
furiş în cortul lor şi că le lovisem, năucindu-le dintr-un 
pumn. Kiowaşii le-ar fi crezut cu siguranţă: doar eram 
renumit în ce priveşte metoda cu pumnul. Că şi nevasta lui 
Pida va fi de acord cu acest şiretlic, nu mă îndoiam, de 
vreme ce mă socotea salvatorul ei. 

Mă mai frământa încă o problemă cât se poate de serioasă. 
Oare carabina mea să fi rămas în cort? Oare Pida, care îi 
cunoştea valoarea, n-o fi luat-o cu el? Pe de altă parte însă, 
tânărul şef nu ştia s-o mânuiască şi nici nu venise la mine ca 
să-i explic mecanismul înainte de a pleca. Ce era mai 
probabil: s-o fi luat sau nu? Trebuia văzut la faţa locului. 
Dacă n-o găseam, atunci, până a mă ocupa de urmărirea lui 
Santer, trebuia să-mi regăsesc această armă de mare preţ. 

În fine, sosi şi garda de noapte, dirijată personal de Pană- 
de-vultur. Serios, dar nu fără simpatie pentru mine, 
bătrânul mă dezlegă cu mâinile lui, temându-se ca nu 
cumva ceilalţi umblând mai brutal, să-mi deschidă iar rănile 
de la încheieturi. Mă culcai în ţarcul meu şi, fără să observe 
nimeni, trăsei afară lama ascunsă în manşeta de la mâneca 
stângă. Îmi întinsei apoi braţul stâng, ca să mi-l lege de un 
par. Când îmi petrecură cureaua, făcui ca şi cum m-ar 
durea cumplit şi dusei repede mâna la gură, în timp ce cu 
dreapta încă liberă tăiai legătura respectivă aproape 
complet. 

Bagă de seamă! îl dojeni Pană-de-vultur pe unul din 
kiowaşi. I-ai atins rana. O să-l chinuim noi la timpul cuvenit; 
acum n-are nici un rost! 


Profitând de acest moment, lăsai lama să cadă într-un loc 
ce-l alesesem dinainte, aşa fel încât s-o pot apuca mai târziu 
cu mâna stângă. Kiowaşii îmi legară apoi şi mâna dreaptă, 
şi picioarele. Ca şi în seara precedentă, mă înveliră cu o 
pătură şi alta mi-o puseră sub cap. Totul fiind gata, Pană-de- 
vultur vorbi într-un fel cât se poate de liniştitor pentru 
mine: 

Înainte Old Shatterhand a putut să se smulgă de-aici cât 
de cât, dar acum, cu rănile astea la încheieturi, nici gând să 
mai rupă curelele! 

După care bătrânul, plecă, iar străjerii se aşezară chiar la 
picioarele mele. 

Sunt oameni care, în clipe de mare cumpănă, abia dacă îşi 
pot stăpâni nervii. Eu însă îmi păstram calmul 
dintotdeauna. Cred că eram chiar mai liniştit ca oricând. 

Trecu o oră şi încă una. Focurile se stinseră pe rând; 
numai cel din faţa cortului lui Tangua mai stăruia. 

Noaptea se lăsase răcoroasă şi paznicii şedeau ghemuiţi, 
cu genunchii strânşi la gură. Dar poziţia fiind mai 
incomodă, se lungiră la un moment dat cu capetele spre 
mine. Atunci o smucitură scurtă şi cureaua din stânga, 
aproape tăiată, se rupse de tot, îmi eliberasem deci mâna 
stângă. O întinsei uşurel şi, pipăind, găsii lama. 

Apoi, răsucindu-mă puţin într-o parte ceea ce înainte n-ar 
fi fost deloc cu putinţă îmi strecura! mâna stângă pe sub 
pătură, până izbutii să tai şi cureaua ce-mi imobiliza 
dreapta. În fine, nu mai era mult. Mă socoteam ca şi salvat! 

Şi acum, picioarele. 

Dar străjerii? Oare dorm? Mă mişcai anume, o dată şi încă 
o dată. Păreau că dorm şi că nu aud nimic... 

Fie ce-o fi...! 

Dădui pătura la o parte şi mă ridicai în capul oaselor. 

Într-adevăr, flăcăii dormeau buştean. Două tăieturi repezi 
şi gata: liber! Apoi câte un pumn zdravăn în capetele 
străjerilor! Bieţii kiowaşi, nici nu se mai deşteptară din 
somn. Îi legai cu bucăţile de curea ce le aveam la îndemână, 


rupsei două colţuri din pătură şi le băgai la amândoi în 
gură, drept căluşe, ca să nu poată alarma satul când se vor 
trezi. Calul, credinciosul meu prieten, venise şi în seara 
aceea să se culce lângă mine. Deci totul era în ordine. 

Mă ridicai şi-mi dezmorţii mădularele. Cât de bine-mi 
făcea! Pornii apoi târâş de la copac la copac, de la cort la 
cort. Nimeni nu se mişca în tot satul. Ajunsei astfel cu bine 
la cortul lui Pida. Când să intru, auzii în stânga mea un 
zgomot uşor. Trăsei cu urechea. Se apropiau de mine nişte 
paşi mărunți. Şi cine credeţi că era? 

Păr-negru! şoptii eu. 

Old Shatterhand! se auzi vocea ei reţinută. 

Mă ridicai de la pământ şi o întrebai. 

De ce nu stai în cort? 

Nu e nimeni Înăuntru. Ştii, ca să nu ne certe mâine, am 
dus-o pe sora dincolo, în cortul tatii. Cică s-o îngrijesc mai 
bine. 

O, viclenie femeiască, multe mai eşti în stare să inventezi! 

Şi lucrurile mele unde sunt? 

Aici, la locul lor. 

Le-am văzut eu azi atârnate sus. Dar puştile? 

Sub aşternutul lui Pida. Cal ai? 

Îl am pe-al meu; mă aşteaptă. Dragă Păr-negru, ai fost 
tare bună cu mine! S-ar cădea să-ţi mulţumesc pentru 
multe, pentru foarte multe... 

Old Shatterhand a fost bun cu toți. 

Ai să te mai întorci pe la noi? 

Cred că da. Am să mă întorc cu Pida, care va fi să-mi fie 
frate şi prieten. 

Te duci după el? 

Da. Vreau să-l găsesc. 

Dar să nu-i spui că am vreun amestec în fuga ta. Numai 
sora mea şi cu mine să cunoaştem această taină. 

Dă-mi mâna, să-ţi mulţumesc! Mi-o întinse, vorbind cu 
gingăşie şi sfială: 


Fie ca toate să-ţi meargă din plin! Acum trebuie să plec; 
sora va fi îngrijorată. 

Se smulse înainte de a-i fi putut duce mâna la buzele mele 
şi dispăru. Copilă indiană, dragă şi bună copilă! 

Intrai repede în cort şi în primul rând îmi căutai armele. 
Erau într-adevăr sub aşternut, învelite într-o pătură. Le 
scosei afară şi mi le atârnai de umăr. Se aflau în cort şi 
pistoalele, şi cuțitul meu de vânătoare, precum şi 
harnaşamentul întreg. După numai cinci minute părăseam 
cortul şi mă întorceam la arborele morţii, ca să-mi înşeuez 
calul. Mă aplecai asupra celor doi paznici: se treziseră între 
timp. 

Războinicii kiowaşilor n-au avut noroc le vorbii eu în 
şoaptă. Ei nu-l vor vedea niciodată pe Old Shatterhand cum 
se chinuie şi piere la stâlpul caznelor. Acum mă duc în 
ajutorul lui Pida. Trebuie să-l prind pe Santer, tâlharul şi 
ucigaşul care ne-a scăpat din mâini. lar cu tânăra voastră 
căpetenie să ştiţi că am să mă port ca un frate. Poate să ne 
întoarcem chiar împreună. Faceţi ca 'Tangua să afle cele ce 
vă spun. Să nu-şi facă griji în legătură cu fiul său, căci am 
să-l ocrotesc. Fiii şi fiicele kiowaşilor mi-au arătat multă 
prietenie. De aceea le datorez mulţumiri. Spuneţi-le că n- 
am să-i uit niciodată. Howgh! 

Luând calul de dârlogi, mă depărtai tiptil; mergeam 
deocamdată pe jos, ca să nu trezesc pe nimeni din somn. 

Abia mai încolo urcai în şa şi mă îndreptai prin prerie spre 
miazăzi... 

Ştiam că Santer o luase spre Rio Pecos şi atât îmi era de 
ajuns. De unde ştiam că o apucase într-acolo? Din 
testamentul lui Winnetou! 

Fragmentul pe care izbutisem să-l citesc conţinea trei 
denumiri în apasă. Pe una din ele, Indelce-cil, banditul o 
înţelesese. Dar celelalte două Te-şoş şi Deklil-to îi erau total 
necunoscute. Şi chiar dac-ar fi priceput sensul cuvintelor, 
încă nu putea şti unde se găsesc de fapt „Stânca ursului” şi 
„Apa întunecată”. Acestea se aflau departe, dincolo de 


Sierra Rita, pe unde trecusem o singură dată cu Winnetou. 
Noi înşine botezasem astfel stânca şi apa cu pricina, încât 
nimeni nu ştia la ce puncte se referă aceste denumiri în 
afară de mine şi de doi apaşi, care ne însoţiseră atunci şi 
care, îmbătrânind între timp, nu se mai urneau din satul lor 
de lângă Rio. Pecos. Deci, ca să dezlege misterul, Santer 
trebuia să-i caute pe ei. 

Dar de unde să afle Santer că tocmai aceşti bătrâni erau 
singurii deținători ai secretului? Nimic mai simplu. Orice 
apaş l-ar fi îndreptat spre ei; pentru că toţi ştiau denumirile 
respective, precum şi întâmplarea ce o trăisem atunci; doar 
că nimeni nu călcase vreodată pe-acolo, în afara celor doi 
bătrâni. Eram deci sigur că Santer, la îndemnul celorlalţi 
apaşi, li se va adresa lor. 

Dar printre apaşi se găseau şi unii care ştiau că Santer 
fusese duşmanul lui Winnetou, că-i omorâse pe Inciu-ciuna 
şi Nşo-ci. Avea el să rişte într-atât şi să se arate chiar în 
satul lor? 

De ce nu? De dragul aurului, banditul riscă orice. La 
nevoie recurge la tot soiul de şiretlicuri. Chiar şi 
testamentul furat îl putea scoate din cele mai grele 
încurcături, servindu-i de legitimaţie. Căci pe plicul de piele 
Winnetou îşi crestase totemul său. 

Planul meu era să ajung la apaşi înaintea lui Santer, 
pentru ca, preveniţi la timp, aceştia să pună mâna pe bandit 
de îndată ce-ar fi apărut. Era cea mai bună soluţie, mai ales 
că mustangului meu iute ca vântul nu i-ar fi fost prea greu 
să câştige întrecerea cu calul lui Santer. Planul acesta mă 
scutea totodată de căutarea urmelor, ceea ce ar fi însemnat 
multă risipă de timp. 

Din nefericire, încă de a doua zi calul meu începu să 
şchiopăteze şi mă căzneam în zadar să descopăr cauza. 
Abia a treia zi observai la picior o inflamație provocată de 
un spin. Îi scosei, ce-i drept, spinul din picior, dar incidentul 
mă şi întârziase rău de tot. Era aproape sigur că nu-l mai 


puteam întrece pe bandit, ba că aveam să ajung chiar mult 
în urma lui. 

Încă înainte de Rio Pecos, pe când străbăteam o savană 
aproape lipsită de vegetaţie, apărură deodată doi călăreţi 
venind în direcţia mea. Erau indieni. Văzându-mă de unul 
singur, nu se sfiiră să-şi continue drumul. Ajunşi în dreptul 
meu, unul din ei îşi agită puşca deasupra capului şi, 
strigându-mă pe nume, se apropie în galop. Era Yato-ka, 
adică „Picior-sprinten”, un războinic apaş cu care mă 
cunoşteam. Pe celălalt nu-l întâlnisem până atunci. După un 
schimb de saluturi, mă adresai amândurora: 

După câte văd, fraţii mei nu se află nici pe picior de război, 
nici pe drum de vânătoare. Atunci încotro graba? 

Mergem spre miazănoapte, în munţii Ventrei-Mari, ca să 
cinstim mormântul lui Winnetou, căpetenia noastră 
răspunse Yato-ka. 

Vasăzică, aţi aflat de moartea lui? 

Am aflat acum câteva zile. Îţi închipui ce jale şi ce bocet a 
fost peste tot! 

Ştiu fraţii mei că eu am fost de faţă la moartea lui 
Winnetou? 

Da, ştim. Old Shatterhand ne va povesti totul şi ne va 
călăuzi apoi în luptă, ca să răzbunăm moartea viteazului 
conducător. 

Despre asta o să mai vorbim. Şi aţi plecat numai aşa, în 
doi, spre miazănoapte? Doar e drum până acolo, nu şagă! 

Noi suntem iscoade, pentru că potăile alea de comanşi iar 
au dezgropat securea războiului. Fraţii noştri ne urmează 
de departe. 

Câţi? 

De cinci ori câte zece. 

Cine vă conduce? 

Til-Lata, „Mâna-sângeroasă”, pe care l-am ales căpetenie. 

Îl cunosc. E cel mai vrednic şi mai potrivit pentru rangul 
de căpetenie. Aţi văzut cumva vreun călăreț străin? 

Am văzut unul. 


Când? 

Chiar ieri. Era o faţă palidă. Ne-a întrebat de Te-şoş şi l-am 
îndrumat spre pueblo, la bătrânul Inta. 

Iluf! zisei eu ca indienii. E tocmai omul pe care-l caut. 
Dânsul l-a ucis pe Inciu-ciuna. Trebuie să-l prind! 

luf, iuf! repetară amândoi apaşii cu ciudă. Şi noi nici n-am 
ştiut! L-am lăsat să-şi vadă de drum! 

Nu face nimic. Bine că l-aţi văzut. Acuma, însă, faceţi cale- 
ntoarsă! Haideţi! Vă conduc eu mai târziu în munţii Ventrei- 
Mari. 

Bine, ne întoarcem! consimţi Yato-ka. Trebuie să-l prindem 
pe ucigaş! 

Pornirăm deci tustrei spre Rio Pecos. 

După câteva ore de călărie ajunserăm la râu şi, 
traversându-l, ne continuarăm drumul de-a lungul malului. 
Între timp, le povestii celor doi războinici întâlnirea mea cu 
Santer la Nugget-tsil, precum şi celelalte întâmplări trăite 
printre kiowaşi. 

Vasăzică Pida, tânăra căpetenie, îl urmăreşte pe mişel? 
întrebă Yato-ka. 

Întocmai. 

De unul singur? 

Înaintea lui a plecat şi o ceată de războinici trimisă de 
Tangua. Cred că trebuie s-o fi ajuns repede din urmă. 

Ştii câţi războinici erau? 

I-am văzut la plecare. Erau zece. Acum, cu Pida, sunt 
unsprezece. 

Numai atâţia? 

Doar n-or fi prea puţini pentru urmărirea unui singur 
fugar! Mai degrabă sunt prea mulţi. 

luf! Fiii apaşilor se vor bucura grozav; o să-l prindem pe 
Pida împreună cu războinicii lui şi o să-i legăm pe toţi la 
stâlpul caznelor. 

Ba n-o să-i legaţi! rostii ferm. 

Nu? Crezi c-o să ne scape? Păi Santer a plecat spre satul 
nostru, iar kiowaşii vin pe urmele lui; aşa că putem să-i 


prindem. 

De asta sunt convins. Dar n-o să-i legaţi la stâlpul caznelor. 

Nu te înţeleg. Doar sunt duşmani! Şi pe tine au vrut să te 
omoare. 

Ba s-au purtat omeneşte. Şi să ştii un lucru: cu toate că, 
potrivit obiceiului, se pregăteau să mă omoare, totuşi Pida 
mi-e prieten! 

Iluf! zise Yato-ka. Old Shatterhand nu s-a schimbat deloc; 
îşi cruţă şi acum duşmanii. Dar va fi oare şi Til-Lata de 
aceeaşi părere? 

N-am nici o îndoială. 

Nu uita că Til-Lata a fost întotdeauna un războinic viteaz, 
iar acum e căpetenia apaşilor! El trebuie să arate că merită 
a fi în fruntea războinicilor săi. Aici nu prea încape mila. 

Oare nu sunt şi eu o căpetenie a voastră? 

Da, Old Shatterhand e căpetenie. 

Şi n-aş fi ajuns eu, oare, încă înaintea lui Til-Lata, să 
conduc întregul vostru neam? 

Adevărat, chiar cu mult înainte. 

Atunci va trebui să mă asculte. Dacă-i prindeţi pe kiowaşi, 
Til-Lata n-o să le facă nimic. Aceasta mi-e dorinţa. 

Poate că apaşul ar mai fi înşirat unele argumente contra, 
dar deodată atenţia noastră fu atrasă de nişte urme care 
veneau dinspre stânga, unde albia râului era mai uşor de 
trecut şi se înşirau pe mal paralel cu direcţia pe care ne 
mişcăm noi. Bineînţeles că descălecarăm ca să le cercetăm 
mai îndeaproape. Călăreţii cu pricina trecuseră în şir indian 
pentru a nu-şi divulga numărul; se deplasau deci cu mare 
precauţie, ştiindu-se pe teritoriu duşman. Deşi nu puteam 
stabili numărul călăreţilor, bănuiam totuşi că e vorba de 
Pida şi de kiowagşii lui. 

După puţin ajunserăm într-un loc unde călăreţii se 
opriseră, părăsind ordinea strictă de până atunci. Izbutii 
astfel să desluşesc urmele a unsprezece cai. Aşadar, nu mă 
înşelasem. 


Războinicii voştri vin încoace, spre râu? îl întrebai pe Yato- 
ka. 

Da, se vor întâlni deci cu kiowaşii. Aceştia sunt numai 
unsprezece, pe când ai noştri sunt de cinci ori zece. 

Şi la ce depărtare se află? 

Când te-am întâlnit, erau cam la o jumătate de zi în urmă. 

lar kiowaşii, după cum se vede, sunt numai la o jumătate 
de ceas înaintea noastră. Hai să ne grăbim şi să-i ajungem 
până nu se vor întâlni cu fraţii tăi. Să dăm pinteni cailor! 

Cei doi apaşi nu se împotriviră. Galoparăm deci pe urmele 
călăreţilor lui Pida. Aceştia erau încă prea departe ca să ne 
observe. Dar când ne apropiarăm, îşi întoarseră capetele şi 
ne recunoscură imediat. Pida răcni speriat, înfingându-şi 
călcâiele în burta calului... 

Stai. Pida! Nu te teme! îi strigai cât putui de tare. Mă pun 
chezaş pentru tine în faţa apaşilor! 

Cu toată spaima ce-i provocasem, tânărul păru să aibă 
încredere în spusele mele. Îşi struni calul, dând şi celorlalţi 
kiowaşi ordin de oprire. 

Pe măsură ce mă apropiam de el. Observam din ce în ce 
mai clar cât de uluit era de neaşteptata-mi apariţie. Cel 
puţin oamenii săi încremeniseră de-a binelea. 

Old Shat... terhand! exclamă tânăra căpetenie. Old Shat... 
terhand e liber! Cine ţi-a dat drumul? 

Nimeni. M-am dezlegat singur. 

luf, iuf, iuf! Asta nu se poate! 

Ba uite că se poate! Ştiam eu că am să fug. De aceea nici 
nu m-am dus cu tine; nu voiam ca tu să-mi faci vreo 
înlesnire. Fiecare să redobândească singur ceea ce a 
pierdut, aşa ţi-am spus. Acum te rog să ai încredere, îţi sunt 
prieten şi voi avea grijă ca apaşii să nu-ţi facă nici un rău. 

Iuf! Vrei să-mi dai o mână de ajutor? 

Da. Pe cuvântul meu de cinste. 

Eu cred în cuvântul lui Old Shatterhand. 

Crede şi nu fi neliniştit. Uită-te colo! Ceata apaşilor s-a şi 
întâlnit cu cei doi oameni trimişi de mine. Au descălecat şi 


mă aşteaptă. Voi aţi dat de urmele lui Santer? 

Am dat. Însă deocamdată nu l-am prins pe bandit. 

Dânsul vrea să ajungă în satul apaşilor. 

Aşa gândim şi noi; urmele duc într-acolo. Tocmai ne ţineam 
de ele. 

Mare nechibzuinţă! Apaşii v-ar fi omorât pe toţi. 

Ce să fac! Trebuie să-mi caut punga cu „medicamente” fie 
şi cu preţul vieţii! Ziceam să ne furişăm până lângă sat. 
Poate am fi izbutit să punem mâna pe Santer. 

Acum o să-l prindeţi mai uşor. Vă apăr eu de primejdii. Dar 
asta numai dacă ne înfrăţim. Descăleca şi hai să fumăm pipa 
păcii! 

Iuf! Old Shatterhand, marele războinic care a izbutit să 
scape de arborele morţii fără nici un ajutor, vrea să-l 
cinstească pe Pida cu prietenia lui? 

Vreau! Hai, grăbeşte-te, că altminteri apaşii îşi vor pierde 
răbdarea. 

Descălecarăm, fumarăm calumetul potrivit ritualului, după 
care îl rugai pe Pida să stea pe loc până îi voi face semn. Mă 
săltai iarăşi în şa şi pornii către ceata apaşilor, pe care Yato- 
ka îi informase între timp despre intenţiile mele. Ţinându-şi 
caii de căpăstru, oamenii formaseră un semicerc la mijlocul 
căruia stătea Til-Lata. 

Îl cunoşteam foarte bine pe acest apaş. Era, ce-i drept, 
foarte orgolios, dar în raporturile sale cu mine se purtase 
totdeauna plin de politeţe şi supunere. Puteam spera deci 
că n-o să refuze o înţelegere cu Pida. Îi strânsei mâna, îi 
adresai câteva vorbe amicale şi adăugai: 

Old Shatterhand a venit de data asta singur, fără prietenul 
său Winnetou, căpetenia apaşilor. Fraţii mei roşii vor afla de 
la mine toate amănuntele în legătură cu moartea mult- 
slăvitului lor conducător. Dar mai întâi v-aş spune ceva 
despre kiowaşii aceştia. 

Ştiu ce vrea Old Shatterhand interveni Mâna sângeroasă. 
Mi-a spus Yato-ka. 

Şi ce părere ai? 


Old Shatterhand e căpetenie şi apaşii îi cinstesc dorinţa. 
Cei zece războinici kiowaşi să se întoarcă fără zăbavă la 
corturile lor. Atunci nu ne atingem de ei. 

Şi cum rămâne cu Pida, tânăra lor căpetenie? 

V-am văzut fumând calumetul. De aceea să vină Pida cu noi 
şi să fie oaspetele nostru cât timp vei dori tu, pe urmă o să-l 
socotim iarăşi duşman. 

Bine, aşa să fie. Războinicii apaşilor să se întoarcă deci cu 
mine, ca să-l prindem pe ucigaşul lui Inciu-ciuna şi al fiicei 
sale, Nşo-ci. După aceea vă voi însoţi la mormântul lui 
Winnetou. Howgh! 

Howgh! zise şi apaşul, strângându-mi dreapta, spre a 
întări înţelegerea intervenită între noi. 

Îi făcui apoi semn lui Pida să se apropie. Acesta se declară 
de acord cu condiţiile puse de Til-Lata şi-i trimise pe cei 
zece kiowaşi înapoi, în tabăra lor. În sfârşit, pornind-o cu 
toţii în jos, pe malul lui Rio Pecos, călărirăm până spre 
seară, când făcurăm un popas. 

Fiind pe teritoriul apaşilor, ne puturăm îngădui să 
încingem un foc de tabără. Ne aşezarăm în jurul focului, 
îmbucarăm câte ceva şi pe urmă mă apucai să descriu în 
amănunt moartea lui Winnetou. Relatările mele făcură o 
impresie profundă. Multă vreme apoi oamenii statură tăcuţi 
şi duşi pe gânduri, până ce ba unul, ba altul începură să-şi 
amintească întâmplările din viaţa neînfricatului conducător. 
Iar eu, ascultându-i, retrăiam parcă întreg tragismul 
ultimelor sale clipe. Chiar şi după ce apaşii adormiră pe 
rând, eu încă nu-mi găseam somnul. Mereu mă frământa 
chestiunea testamentului şi a comorii la care acesta se 
referea. Adormii abia într-un târziu şi mă cufundai într-un 
vis îngrozitor. Se făcea că nuggeţii zăceau într-o grămadă 
uriaşă cât muntele, iar Santer îi zvârlea cu lopata în gura 
unei prăpăstii adânci. Eu, voind să salvez comoara, mă 
năpusteam zadarnic asupra banditului. Deodată, se căscă 
parcă pământul de sub noi. Făcui un salt în lături, în timp ce 
Santer se prăbuşi cu tot aurul în abis. 


M-am trezit scăldat în sudori. Visurile sunt amăgiri şi 
totuşi, cât fu ziua de lungă, nu reuşii să mă dezbar de 
gândul că visul acesta ascundea un anume tâlc... 

Călărind cu toată viteza, nu făcurăm decât un singur 
popas, la prânz. Cum Santer era desigur interesat să 
dispară cât mai repede din satul apaşilor, ne temeam să nu 
ajungem prea târziu. 

Soarele asfinţea când ne apropiarăm de pueblo. În 
dreapta se vedea monumentul funerar ridicat pe vremuri! 
lui Klekih-Petra. 

În stânga şerpuia râul prin care înotasem atunci 
nebuneşte, ca să scap de caznele ce-mi pregătiseră apaşii. 
De câte ori nu vizitasem apoi acele locuri împreună cu 
Winnetou, amintindu-mi de vechile păţanii! 

Cotirăm spre dreapta prin vâlcea şi în faţa ochilor mei se 
desfăşură iarăşi priveliştea „capitalei” apaşilor, unde îl 
cunoscusem pe Winnetou şi pe ai săi. Fuioare albastre de 
fum se înălţau în limpezimea serii dovadă că femeile 
pregăteau cina. Oamenii ne zăriră de departe şi Til-Lata, 
făcându-şi mâinile pâlnie la gură, strigă din răsputeri: 

Old Shatterhand! Vine Old Shatterhand! Războinicii să-i 
iasă în întâmpinare! 

Se iscă imediat o forfotă nemaipomenită la toate caturile 
marii clădiri comune. Trunchiurile de copaci ce serveau 
drept scări fură coborâte la repezeală. Sărirăm şi noi de pe 
cai şi începurăm urcuşul pe jos. Sute de mâini fluturau în 
semn de bun venit. O, cât de triste erau totuşi clipele 
acelea! Căci veneam de astă dată fără Winnetou, căruia 
soarta îi refuzase bucuria de a mai revedea aceste locuri 
atât de dragi sufletului său. 

Cum spuneam încă pe la începutul acestor istorisiri, în 
pueblo locuia numai acea parte a tribului cu care Winnetou 
avea relaţii mai strânse, de rudenie sau de altă natură. E 
deci lesne de ghicit ce ploaie de întrebări mă potopi după 
primele cuvinte de salut. În cele din urmă reuşii să mai 
potolesc întrucâtva curiozitatea oamenilor şi mă interesai 


de cei doi bătrâni care cunoşteau secretul denumirilor din 
testament. 

E aici Inta? Trebuie să vorbesc cu el. 

E acasă mi se răspunse. Să-l chemăm! 

Nu, lăsaţi-l în pace. E bătrân şi bolnav. Mă duc eu să-l caut. 

Oamenii mă conduseră într-un mic lăcaş săpat în stâncă, 
unde îşi trăia zilele bătrânul războinic. Inta se bucură 
sincer de venirea mea şi îmi adresă un lung discurs 
omagial, pe care însă fui nevoit să-l întrerup: 

Lasă asta pe mai târziu! Spune-mi dacă a trecut pe la tine 
vreun alb. 

Da răspunse bătrânul. 

Când? 

Ieri. 

Ţi-a spus cum îl cheamă? 

Nu. Zicea că Winnetou i-a poruncit să nu-şi spună numele. 

Şi a plecat? 

Da. 

Cât a stat aici? 

O oră, după socoteala albilor. 

A venit să-ţi vorbească? 

Da. Cineva l-a călăuzit până la mine. Dânsul mi-a arătat pe 
o piele semnul lui Winnetou, dovadă că era chemat să-i 
împlinească ultima dorinţă. 

Şi ce voia de la tine? 

Să-i spun unde se găseşte locul pe care voi l-aţi numit 
Deklil-to. 

Şi i-ai spus? 

Trebuia. Doar era porunca lui Winnetou. 

I-ai descris locul cu toate amănuntele? 

Da, şi locul, şi drumul până acolo. 

Pădurea, stânca şi apa care cade de sus? 

Totul, de-a fir-a-păr... 

Bătrânul nu avea în fond nici o vină. Nu făcuse decât să 
respecte totemul veneratului său conducător plecat dintre 
cei vii. 


Spune-mi, calul albului era istovit sau nu prea? îl mai 
întrebai pe Inta. 

Deloc. Când l-a încălecat, a luat-o la goană ca şi când n-ar 
fi venit de la drum. 

Albul a mâncat cumva la tine? 

A mâncat ceva la repezeală. Mi-a cerut şi nişte fire, ca să 
facă din ele fitil. 

Aha! Şi i-ai dat? 

Desigur. 

Ce nevoie avea de fitil? 

Nu mi-a spus. l-am dat şi o grămadă de pulbere. 

Ce fel de pulbere? Pentru armă? 

Nu. Cică trebuia să arunce ceva în aer. 

Ai văzut unde ţinea pielea cu semnul lui Winnetou? 

Într-o pungă cu „medicamente”. M-am şi mirat de unde o 
are, că doar feţele palide nu cred ca noi. 

Iuf! exclamă deodată Pida, care stătuse tot timpul tăcut 
lângă mine. Vasăzică mai are punga la el! E a mea! Mi-a 
furat-o! 

Zău? se miră Inta. E cumva hoţ? 

Mai rău decât hoţ. 

Păi, cum de avea la el semnul lui Winnetou?! 

Tot de furat! El i-a ucis pe Inciu-ciuna şi pe Nşo-ci. Îl 
cheamă Santer. 

Bietul bătrân încremeni. Iar eu îl lăsai singur cu spaima şi 
cu remuşcarea lui. 

Aşadar nu numai că nu-l ajunserăm din urmă pe Santer, 
dar nici măcar nu ne apropiasem de el. Eram cât se poate 
de amărât. Atunci Mâna-sângeroasă ne propuse: 

Să nu mai întârziem. Mai bine ne luăm după el chiar acum. 
Poate să-l mai ajungem până la „Apa-întunecată...” 

Să plecăm aşa, neodihniţi? Adevărat că-i lună plină şi am 
putea mâna toată noaptea. 

Eu, unul, n-am nevoie de somn. 

Dar Pida? 


Eu nu ştiu ce-i aia pace până nu-mi găsesc punga cu 
„medicamente” răspunse acesta hotărât. 

Bine. Atunci să îmbucăm ceva şi să schimbăm caii. Îl las şi 
pe-al meu aici. Nici n-aş avea răbdare să stau pe loc. Dacă 
banditul şi-a făcut rost de fitil şi pulbere, înseamnă că pune 
la cale o explozie. Atunci tot planul nostru ar fi dat peste 
cap. Trebuie să ne grăbim! 

Bineînţeles că apaşii din pueblo ne rugară stăruitor să mai 
stăm, să le mai povestesc despre Winnetou, despre ultimele 
noastre isprăvi şi despre moartea lui. Amânai însă totul 
până la întoarcerea noastră. 

După nici două ore de la sosire călăream din nou pe cai 
odihniţi şi aprovizionaţi cu de toate Til-Lata, Pida, eu şi 
douăzeci de războinici apaşi. Til-Lata stăruise să luăm cu 
noi o escortă atât de numeroasă, deşi teritoriul pe care 
urma să-l străbatem aparţinea tribului înrudit al 
mimbrenjoşilor, de care nu aveam a ne teme. 

Până la „Apa-întunecată” aveam de parcurs cel puţin 
şaizeci de mile geografice, din care o bună parte, şi mai ales 
în apropierea țintei, pe un teren stâncos, foarte dificil. În 
asemenea condiţii cinci mile pe zi însemna foarte mult. Deci 
la un loc douăsprezece zile. 

Urmele lui Santer nu ne interesau defel. Căutându-le, n- 
am fi făcut decât să ne irosim timpul. Drumul îmi era doar 
binecunoscut de când îl bătusem alături de Winnetou. Mai 
mult ca sigur că şi Santer, dirijându-se după indicaţiile 
bătrânului Inta, apucase pe acest drum. Iar dacă s-a abătut 
cumva de la el, faptul nu era decât în favoarea noastră. 

Timpul trecu fără nimic demn de relevat până ce, în a 
unsprezecea zi, ne întâlnirăm cu doi indieni, tată şi fiu. Pe 
bătrân îl cunoşteam: era un mimbrenjo, care pe vremuri ne 
procurase carne, mie şi lui Winnetou. Omul mă recunoscu la 
rândul său, îşi struni calul şi exclamă plin de bucurie: 

Ce-mi văd ochii! Old Shatterhand! Mai trăieşti, n-ai murit? 

Şi de ce să fi murit? 

Păi, cică te-ar fi împuşcat siouxii... 


Bănuind că omul se întâlnise cu Santer, îl întrebai: 

De unde ai auzit asemenea lucru? 

Din gura unui alb. Dânsul ne-a povestit cum şi-au pierdut 
viaţa şi Old Shatterhand, şi Winnetou. Puteam să nu-l cred? 
Doar avea asupra lui semnul lui Winnetou şi chiar punga lui 
cu „medicamente”! 

Şi totuşi te-a minţit. Uite că mai sunt în viaţă! 

Atunci nici Winnetou n-a fost ucis? 

Cu el, din păcate, s-a sfârşit. 

Dar cum de te-ai văzut cu albul acela? 

A venit chiar în tabăra noastră. Căuta un cal că al lui era 
sfârşit de oboseală. Ne-a rugat să-i dăm şi o călăuză spre 
Deklil-to, adică „Apa întunecată”. Mie mi-a dat în schimbul 
unui cal punga cu „medicamente” a lui Winnetou. Pe urmă 
eu şi feciorul meu l-am călăuzit până acolo. S-a uitat dânsul 
ce s-a uitat şi ne-a spus că e bine, că acolo e locul căutat. 

Dar pe tine te-a tras pe sfoară. Unde-i punga? 

O am aici. 

Arat-o, te rog. 

Omul o scoase dintr-un buzunar al şeii. Pida nu mai putu 
de bucurie şi întinse mâna după ea. Bătrânul, însă, nici 
gând să-i dea punga. Şi astfel se stârni o scurtă harţă căreia 
îi pusei capăt lămurindu-l pe bătrân: 

Să ştii că punga e a lui Pida, tânărul şef al kiowaşilor, aci 
de faţă. Winnetou nici n-a pus vreodată mâna pe ea. 

Trebuie că te înşeli! zise omul contrariat. 

Crede ce-ţi spun: o ştiu foarte bine. 

Şi numai de dragul pungii i-am dat un cal de toată 
frumuseţea şi am mai făcut şi atâta drum cu el! 

Avea omul nevoie de un cal bun pentru că se ştia urmărit. 
Te-a minţit, ca să faci schimbul. 

De n-ai fi Old Shatterhand, zău dacă te-aş crede! Vasăzică 
să dau înapoi punga? 

Neapărat. 

Bine! Dacă-i pe-aşa, atunci mă întorc şi-l omor, mincinosul 
naibii! 


Pofteşte cu noi! Să-i scurtăm împreună zilele! 

Omul ni se alătură fără altă vorbă. Când îi zugrăvii pe 
scurt cine anume e Santer şi câte are pe conştiinţă, indianul 
se căi amarnic pentru faptul că-i dăduse un cal şi-l mai şi 
călăuzise până la ţintă căci numai aşa banditul îşi putu 
menţine avansul faţă de noi. 

Pida era fericit că reintrase în posesia „medicamentului”, 
care nici nu suferise vreo stricăciune. Scopul era atins. Pe 
când eu... 

? 

A doua zi ajunserăm la malul lacului, dar abia către seară, 
când nu mai era nimic de făcut. Poposirăm liniştiţi la 
adăpostul copacilor şi nu aprinserăm nici un foc. Santer nu 
le spusese celor doi mimbrenjos ce anume caută acolo. Îi 
expediase scurt, afirmând că nu mai are nevoie de ei. 

Venind dinspre Rio Pecos, tăiaserăm colţul din sud-vest al 
lui New-Mexico şi ne aflam acum în Arizona, unde se 
întâlnesc cele două teritorii ale triburilor mimbrenjos 
respectiv ghilenjos acesta din urmă de asemenea înrudit cu 
apaşii. Pământurile sunt aici aride şi triste. Stânci după 
stânci, piatră şi iar piatră! Doar în locurile străbătute de 
râuri creşte o vegetaţie deasă, bogată, care însă nu trece 
mult dincolo de malul propriu-zis. Fără aceste ape care 
dăruiesc umezeală pământului din preajma lor, soarele ar 
pârjoli şi ucide totul. Păduri aproape că nu există. Numai 
aici, în locul unde ne aflam, natura parcă făcuse o excepţie. 

Câteva izvoare umpluseră aici fundul unei văi şi formaseră 
un iezer întins. Noi ne aflam pe ţărmul de răsărit al 
iezerului. Ţărmul, bogat împădurit jur împrejur, se înălța 
drept şi maiestuos, împrumutând apei acel luciu închis, 
profund, care ne făcuse s-o denumim „Apa întunecată”, în 
timp ce mimbrenjoşii îi spuneau „Lacul negru”. Cel mai înalt 
dintre ţărmuri era cel nordic. O stâncă golaşă se 
desprindea din el, suspendată parcă deasupra apei. 
Şuvoaiele coborâte de pe culmile din spatele ei o 
sfredeliseră cu timpul, croindu-şi cale în adânc şi ţâşnind ca 


printr-un furtun uriaş de la o înălţime de cel puţin o sută de 
picioare. Aceasta era cascada pomenită în testamentul lui 
Winnetou. Exact deasupra ei se vedea o grotă de piatră la 
care pe vremuri nu putusem ajunge, dar pe care Winnetou 
probabil că o vizitase mai târziu. Şi încă şi mai sus, 
deasupra grotei, ieşea în afară partea de sus a stâncii ca o 
streaşină colosală şi nemaipomenit de grea, încât era de 
mirare că nu se prăbuşise încă din înalt. 

Pe dreapta acestei stânci şi strâns lipită de ea, se înălța oa 
doua stâncă, unde vânasem pe vremuri un urs cenuşiu. De 
aceea Winnetou o botezase Te-şoş, adică „Stânca-ursului”. 
Toate acestea le spun pentru o mai bună cunoaştere a 
situaţiei în care ne aflam. 

Se apropia clipa hotărâtoare şi gândul la ea mă făcu să nu 
dorm decât foarte puţin. Abia se crăpă de ziuă, că ne şi 
apucarăm de căutat urmele lui Santer. Nu se vedea nimic. 
Mă hotărâi deci să urc mai sus, unde banditul trebuie să fi 
căutat comoara. Nu luai cu mine decât pe Til-Lata şi pe 
Pida. Ne îndreptarăm spre păduricea de molizi de care 
pomenea Winnetou în testament şi urcarăm până la 
„Stânca-ursului”. „Acolo descaleci şi te caţări... „, cam aşa 
scria în testament. Mai mult nu apucasem să citesc din el. 
Unde să mă caţăr? Probabil sus, la grotă. Trebuia încercat. 
Peretele era foarte abrupt, dar nu cu totul inaccesibil. 
Astfel, urcând cu greu, ajunserăm în sfârşit sub grotă, pe 
stânga ei. Mai departe nu mergea, Dacă exista totuşi vreo 
cale de acces, însemna că, necunoscând restul indicaţiilor 
cuprinse în testament, nu dădusem de această cale. 

Mă gândeam tocmai să cobor din nou când, deodată, se 
auzi o detunătură şi un glonţ şuieră pe lângă umărul meu, 
muşcând din stâncă. Şi în aceeaşi clipă răsună un glas 
venind de sus: 

Câine, iar eşti liber? Credeam că numai kiowaşii vin pe 
urmele mele. Cară-te în iad! 

Nici al doilea glonţ nu mă nimeri. Privirăm în sus: Santer 
stătea la gura grotei. 


Vrei testamentul, hai? 'Te ispiteşte comoara? râse el 
batjocoritor. Prea târziu, şmechere! Sunt de mult aici şi 
fitilul e aprins. Arde, m-auzi?! Nu capeţi nimic, absolut 
nimic! Şi aurul destinat fundațiilor alea tâmpite tot eu am 
să-l înghit! 

Se porni apoi pe un râs isteric, nestăpânit, după care 
adăugă: 

Nu cunoşti drumul, precum văd?! Şi nici la vale nu mai ştii 
cum s-o iei! Am să car tot aurul fără să-mi puteţi face nimic. 
Degeaba v-aţi ostenit, ha-ha-ha! De astă dată v-am luat 
caimacul! 

Ce era de făcut? Banditul stătea sus, lângă comoară, iar 
noi nu puteam ajunge până la el. Poate că în cele din urmă 
am fi găsit drumul, dar până atunci Santer ar fi dispărut cu 
pradă cu tot. 

Pe de altă parte, din locul unde ne aflam era aproape 
imposibil să-l împuşti, deşi de astă dată aş fi făcut-o fără nici 
un fel de şovăire. Mă lăsai deci ceva mai în jos, încet, cu 
atenţie, şi-mi scosei carabina de pe umar. 

Ia uite potaia, vrea să mă împuşte! rânji Santer de sus. Aici 
n-o să-ţi meargă! Stai să vezi! 

Dispăru pentru câtva timp, ca să apară apoi şi mai sus, 
tocmai pe streaşină de piatră. Se opri la marginea ei. 
Privind de jos, cât pe ce să mă apuce ameţeala: banditul 
ţinea ceva alb în mână! 

Căscaţi ochii! Uite că nu-mi mai trebuie: îl ştiu pe de rost. 
Ducă-se naibii! Îl arunc în lac, iar voi, ha-ha-ha, rămâneţi cu 
buzele umflate! 

Rupse filele bucăţi-bucăţi şi le împrăştie în aer. Şi bucăţile 
se legănară multă vreme ca nişte fluturi albi până ce 
atinseră faţa lacului. Testamentul, cuvântul cel din urmă al 
marelui Winnetou, fusese distrus. Ceea ce simţeam acum nu 
se mai putea numi nici ciudă, nici mânie, nici regret. Mi-ar 
trebui un cuvânt mai crâncen decât toate. 

Mişelule! urlai de jos către Santer. Fii atent la cele ce-ţi 
spun! 


Mă rog, cu plăcere! zise el ironic. 

Inciu-ciuna îţi trimite salutări! 

Mulţumesc. 

Şi Nşo-ci! 

Oh, mulţumesc! Sunt încântat! 

Dar pentru ceea ce urmează, n-o să-mi mai mulţumeşti. 
Mori, scârnăvie, în numele lui Winnetou! 

Dusesem de astă dată la ochi doborâtorul de urşi. Cu el 
ţinteam mai sigur. Trebuia cu orice preţ să-l nimeresc pe 
bandit! De obicei nu ocheam decât o fracțiune de secundă. 
Dar... ce-i asta? Îmi tremură mâinile? S-a mişcat Santer din 
loc? Se clatină stânca. Ce s-a întâmplat? Nu reuşeam să mă 
fixez asupra țintei... 

Dumnezeule, stânca se clătina! Şi o bubuitură surdă, grea, 
cutremură deodată depărtările. Grota, ca o nară de 
monstru, suflă fumul în văzduh şi, ca împinsă de un gigant, 
streaşină de piatră se înclină deasupra grotei, tot mai mult, 
tot mai adânc, cu Santer sus, agitându-şi desperat braţele şi 
urlând după ajutor. Apoi, pierzându-şi ultima rezistenţă, 
colosul trosni sălbatic şi se rostogoli ca într-o viziune de 
coşmar de-a dreptul în lac! Sus, la locul exploziei, pulberea 
mai juca în aer ca un abur albicios. 

Privisem totul cu groază şi în tăcere. 

Iuf! exclamă Pida, înfiorat de cele văzute. Marele Spirit l-a 
judecat şi a rupt stânca de sub el. 

Til-Lata arătă spre apele răscolite ale lacului care, în clipa 
aceea, părea un cazan imens în plin clocot. Palid la faţă, în 
ciuda tenului său bronzat, căpetenia apaşilor rosti: 

Spiritul rău l-a tras în jos înecându-l în apa care fierbe. S-a 
dus şi nu se mai întoarce în vecii vecilor. Era un blestemat! 

Îl ascultai tăcut; nici nu eram în stare să vorbesc. Visul 
meu! Da, visul acela năprasnic! Aurul ce se prăvale în abis! 
Şi ce sfârşit pentru Santer! lată dar că şi în această clipă 
supremă fusesem scutit să-l omor cu mâna mea. S-a judecat 
el însuşi dând foc fitilului. Călăul care nimicise atâtea vieţi 
şi-a fost până la urmă propriul său călău. 


Jos, lângă lac, apaşii discutau şi gesticulau însufleţiţi. Pida 
şi Til-Lata coborâră să vadă dacă leşul lui Santer ieşise 
cumva la suprafaţă. Dar nu se zărea nimic. Colosul de 
piatră îl proiectase în adânc, într-un mormânt invizibil. 

Până şi pe mine, om cu nervii tari şi greu de zdruncinat, 
mă cuprinse o stare de slăbiciune şi de ameţeală, încât 
trebui să mă aşez şi să închid, ochii. Şi tot mai vedeam 
parcă tabloul acela înfricoşător, teribila dislocare a stâncii şi 
prăbuşirea ei. Şi încă mai auzeam parcă strigătele de ajutor 
ale lui Santer. 

Cum de se petrecuseră toate astea? Probabil că efectul 
catastrofal al exploziei se datora unei măsuri de prevedere 
luată de Winnetou. Descrierea ascunzătoarei, ca şi a felului 
cum trebuia umblat la intrarea ei vor fi fost astfel făcute în 
testament încât nimeni în afara mea să nu le poată înţelege 
decât greşit. Winnetou aşezase acolo o mină căreia 
impostorul, din pricina greşitei înţelegeri a textului, avea 
să-i dea foc fără să întrevadă că aceasta înseamnă propria 
sa pieire. Dar cum stăteau lucrurile cu comoara, cu aurul? 
Se mai afla oare sus, sau se prăvălise o dată cu stânca în 
fundul lacului? 

La urma urmei, soarta nuggeţilor mă interesa prea puţin. 
În schimb pierderea pe veci a testamentului, această sacră 
amintire lăsată de Winnetou, mă lovea extrem de dureros. 
Gândul că aş putea să recuperez măcar o parte din bucăţile 
risipite aiurea îmi reînvie la un moment dat energia. Sării 
de la locul meu şi coborâi cât putui de repede în vale. Da, 
parcă se vedea licărind o hârtie pe faţa lacului. Fără să 
preget, mă dezbrăcai, sării în apă şi înotai în direcţia 
respectivă. Era într-adevăr o părticică din testament! 
Străbătui apoi lacul în lung şi-n lat, căutai peste tot înfiorat 
de speranţă, până mai găsii încă trei astfel de bucăţi. 

Aceste resturi ale testamentului le aşezai la soare, ca să se 
usuce, după care dădui să descifrez scrisul lăţit, spălat şi 
cenuşiu. Fireşte că nu reuşii să dezleg ceva precis. Cu mari 
eforturi adunai următoarele cuvinte...: „să capete 


jumătate... fiindcă sărăcia... stânca va crăpa... vei împărţi... 
fără răzbunare... , 

Asta era tot. Ca şi nimic, şi totuşi suficient pentru a ghici 
măcar o parte a conţinutului. Ascunsei aceste patru petice 
de hârtie ca să le păstrez cu toată sfinţenia. 

Mai târziu, după ce-mi regăsii echilibrul sufletesc, 
reîncepui cercetările. Câţiva apaşi porniră să facă ocolul 
lacului, ca să caute calul lui Santer; trebuia să-l găsim, 
altminteri fiind desigur legat s-ar fi prăpădit de foame şi de 
sete. Alţii urcară cu noi spre grota care nu mai exista de 
fapt, ca să ne ajute să găsim eventual aurul. Pierdurăm în 
van câteva ceasuri, până ce-mi amintii aproape cuvânt cu 
cuvânt cele citite în testament. Ultima frază nu-mi ieşea din 
cap: „Acolo descaleci şi te caţări... „Mă izbea mai ales 
cuvântai „caţări”. E drept că „a te căţăra” înseamnă de 
obicei să urci pe o înălţime, mai ales pe una foarte 
povârnită, dar te pomeneşti că nu era vorba de aşa ceva. 
Nu cumva Winnetou se referise la un copac? Într-adevăr, la 
marginea stâncii creştea un molid înalt şi gros. N-o fi ăsta? 
Mă căţărai până-n vârf. De acolo mă săltai pe buza stâncii, 
care era mai lată decât părea de jos. Şi iată, trecând de un 
colţ, zării un drum, o potecă de vreo doi coţi lăţime, ce 
ducea prin spatele stâncii, prelungindu-se apoi în sus spre o 
nouă streaşină de piatră născută prin prăbuşirea celei 
dintâi. Acolo mă întâmpină un vălmăşag haotic de bolovani 
şi dărâmături prin care totuşi se vedea ceea ce până nu de 
mult fusese fundul grotei. Dacă aurul nu se găsea cumva 
îngropat sub fundul acesta, dacă Winnetou îl ascunsese în 
pereţii grotei atunci nu mai era nimic de sperat. Atunci 
toată comoara se prăbuşise în adâncul lacului. 

Îi mobilizai pe apaşi să mă ajute la căutat. Răsturnarăm 
bolovâănişul, răscolirăm totul pas cu pas, dar nicăieri nu se 
ivi vreun semn lămuritor. Eram cu toţii bărbaţi deprinşi să 
ne orientăm după cel mai neînsemnat indiciu, după orice 
amănunt; aici însă toate eforturile se dovedeau inutile şi 
perspicacitatea noastră de prisos. 


Către seară făcurăm drumul înapoi, în jos. Între timp 
reveniră apaşii trimişi în căutarea calului lui Santer. Îl 
găsiseră. Scotocii prin coburile şeii: nu conţineau nimic. 

Mai zăbovirăm încă patru zile la „Apa întunecată”, mereu 
încordaţi şi frământaţi, căutând zadarnic o soluţie care să 
ne conducă la descoperirea comorii. Sunt convins că, dacă 
aurul ar fi rămas sus, la locul lui, nu se putea să nu-l găsim. 
Dar pesemne că uriaşul tezaur zăcea pe fundul lacului 
lângă insul avid şi crunt care pierise năprasnic chiar în 
momentul când îşi credea visul împlinit. 

Ne înapoiarăm astfel fără nici un rezultat la „reşedinţa” 
apaşilor de la Rio Pecos, aducând cu noi măcar consolarea 
că Inciu-ciuna şi frumoasa Nşo-ci fuseseră în sfârşit 
răzbunaţi. 

Aşa pieri testamentul gloriosului Winnetou, fiul vrednic al 
apaşilor, căruia nu i-a fost dat să ducă la bun sfârşit înalta 
misiune ce-şi asumase şi din care îşi făcuse scopul suprem 
al vieţii. Ca foile rupte din testament şi risipite în cele patru 
vânturi, aşa rătăceşte fără răgaz şi pace străvechiul său 
neam pe uriaşele întinderi de pământ ce-i aparținuseră 
cândva. 

Dar cel ce se opreşte în munţii Ventrei-Mari, la râul 
Metsur, lângă mormântul marelui apaş, îşi spune cu respect 
şi pietate: „lată, aici doarme Winnetou, un om roşu, un om 
minunat!” Şi noile generaţii de oameni albi, cu simţul 
dreptăţii mult evoluat, trecând prin preriile Vestului 
Sălbatic, prin faţa munţilor săi semeţi, vor rosti cândva cu 
gravitate: „Aici odihneşte un vlăstar al rasei roşii care n-a 
ajuns mare fiindcă nu i s-a îngăduit să ajungă...! 


SFÂRŞIT 


1 Notă: Acest volum conţine şi anumite fragmente de text, 
care, datorită cenzurii din timpul comunismului, nu au 
putut fi introduse în acest volum tipărit la editura 
Eden/Pallas. Fragmentele respective se regăsesc adăugate 
în capitolele VI şi VII, şi de fapt, fac referire la religie. Ele 
sunt de fapt nişte versuri (plus anumite fragmente de text), 
dintr-un cântec/psalm religios. (nota lui BlankCd) 

2 E vorba de Preşedintele Statelor Unite ale Americii. 

3 Mexic.