Karl May — Old Surehand — V2 Taina Lui Old Surehand

Karl May 


Karl May 


Old Surehand 


Vol. 2 - Taina Lui Old Surehand 


CUPRINS: 


Capitolul I - La mama Thick 1 

Capitolul Il - La copacul cu sulița 50 
Capitolul III - O întâlnire neaşteptată 83 
Capitolul III - La ferma lui Harbour 118 
Capitolul IV - Omul misterios 173 

Capitolul V - Roluri schimbate 221 
Capitolul VI - O luptă între ciclopi 278 
Capitolul VII - În Valea Urşilor 325 
Capitolul VIII - Moartea lui Old Wabble 392 
Capitolul IX - La Capul Diavolului 424 


Capitolul I - La mama Thick. 

Jefferson City, capitala statului Missouri şi totodată 
principalul centru din Country Cole, se află pe un platou nu 
prea înalt al fluviului Missouri, de unde ţi se oferă o 
privelişte captivantă asupra vieţii şi activităţii animate de pe 
fluviul ce curge în vale. Având pe atunci cu mult mai puţini 
locuitori decât azi, oraşul îşi avea însemnătatea lui, datorită 
şi faptului că acolo îşi desfăşura activitatea judecătoria 
districtuală. Mai multe hoteluri mari ofereau un adăpost 
acceptabil şi o mâncare destul de bună - dacă plăteai bine. 
Eu însă am renunţat la un astfel de adăpost, preferând să 
trag acolo unde puteam cunoaşte oamenii mai îndeaproape, 
şi fiindcă ştiam un loc unde se putea sta şi mânca excelent 
şi cu mult mai ieftin. La mama Thick, pe Five street, la nr. 
15, în hanul al cărui renume ajunsese de la Marile Lacuri 
până la Golful Mexicului şi de la Boston până la San 


Francisco. Un adevărat westman, dacă venea la Jefferson 
City, în nici un caz nu ocolea acest local. Intra acolo pentru 
un drink, mai lung sau mai scurt, ascultând poveştile care 
făceau ocolul meselor ocupate, de vânători, călăuze sau 
cercetaşi. În salonul mamei Thick puteai să faci întotdeauna 
cunoştinţă cu Vestul Sălbatic, fără să fii obligat să vizitezi 
personal acele dark and bloody ground, „meleaguri de 
beznă şi sânge”. 

Era seară când am intrat în sala restaurantului, pe care 
până atunci n-o cunoscusem. Calul, şi armele le lăsasem la o 
fermă, în amonte pe fluviu, unde eram aşteptat de 
Winnetou. Lui nu-i plăceau oraşele, de aceea s-a hotărât să 
rămână câteva zile la fermă. Aveam intenţia să fac în City 
diverse cumpărături. Îmbrăcămintea mea avea nevoie de 
unele îmbunătăţiri, mai bine zis avea mare nevoie de ele, 
pentru că era tare ponosită. Cizmele, mai ales, deveniseră 
în câteva locuri foarte „deschise la suflet” şi erau foarte 
neascultătoare, căci oricât le-aş fi tras peste genunchi, 
carâmbii lunecau imediat în jos, până la gleznă. 

Scurta mea prezenţă în oraş voiam s-o folosesc şi pentru a 
mă interesa de Old Surehand. La despărţire, când îl 
întrebasem când şi unde ne vom mai întâlni, nu putuse să- 
mi dea un răspuns precis, dar îmi spuse: „Dacă întâmplător 
o să ajungeţi la Jefferson City, atunci duceţi-vă la banca 
„Wallace et company,. Acolo sigur o să aflaţi unde mă 
găsesc”. 

Acum eram în Jefferson City şi nu voiam să pierd prilejul 
să-l vizitez pe acest „Wallace et company”. 

Deci, când am intrat la mama Thick, era pe înserat. Am 
zărit o sală lungă şi destul de lată, luminată puternic de mai 
multe lămpi, şi cu vreo douăzeci de mese. Cam la jumătate 
din ele se afla o societate foarte pestriță, care împrăştia în 
jur un fum gros de tutun. Erau de faţă: câţiva gentlemeni 
bine îmbrăcaţi, cu manşete de hârtie scoase mult din 
mâneci, cu jobenul lăsat mult pe ceafă şi cu picioarele 
încălţate în cizme de piele lucioasă urcate pe masă; călăuze 


şi vânători de tot soiul, înveşmântaţi în hainele cele mai 
bizare; oameni de culoare, începând de la negrul închis 
până la măsliniul deschis, cu păr creţ, cârlionţat sau lins, cu 
buze groase sau subţiri, cu nas turtit de negru sau cu nas 
mai mult sau mai puţin caucazian; plutaşi şi marinari - cu 
carâmbii cizmelor traşi până peste genunchi, la brâu cu 
cuțite cu lama lucitoare şi revolvere gata să tragă; metişi şi 
alte amestecături de toate soiurile şi nuanțele. 

Corpolenta şi respectabila mama Thick se învârtea peste 
tot, având grijă să nu le lipsească oaspeţilor nimic. Îi 
cunoştea pe toţi, pe fiecare îl striga pe nume, unuia îi 
arunca o privire prietenoasă, altuia una amenințătoare, 
dacă i se părea că ar avea chef de ceartă, avertizându-l pe 
ascuns cu degetul. După ce mă aşezai la masă veni şi la 
mine şi mă întrebă ce doresc. 

Pot căpăta o sticlă de bere, mamă Thick? 

Yes, răspunse ea, dând din cap, ba chiar una foarte bună. 
Îmi place când oaspeţii mei beau bere. E mai bună şi mai 
sănătoasă decât brandy, care, uneori, îi scoate pe oameni 
din minţi. Sunteţi probabil neamţ, sir, nu? 

Yes. 

Mi-am dat seama de cum mi-aţi cerut bere. Nemţii beau 
întotdeauna bere şi bine fac. N-aţi mai fost pe la mine? 

Nu, aş vrea însă astăzi să mă bucur de ospitalitatea 
dumneavoastră. Aveţi un pat bun? 

Toate paturile mele sunt bune! 

Mă măsură cercetător, se vede că faţa mea îi inspira mai 
multă încredere decât straiele mele, pentru că adăugă: 

Se pare că de multă vreme n-aţi mai schimbat lenjeria, dar 
îmi place privirea dumneavoastră deschisă. Vreţi o găzduire 
ieftină? 

Găzduirea ieftină însemna să împart patul cu altul. 

Nu, răspunsei. Mi-ar conveni să am o cameră separată şi 
să nu fiu obligat să dorm în sala comună. În ciuda 
îmbrăcăminţii mele proaste, de plătit, pot plăti. 


Vă cred, sir. O să aveţi o cameră numai pentru 
dumneavoastră. lar dacă vă e foame, iată şi lista de bucate. 

Îmi dădu hârtia şi plecă să-mi aducă berea. Această femeie 
cumsecade era o gospodină bună, plină de înţelegere şi de 
prietenie, şi fericirea ei era să vadă în jur oamenii 
mulţumiţi. Familiar mi se părea şi aranjamentul din local, 
care era mai degrabă nemţesc decât american. 

Luasem loc la o masă liberă ce se afla lângă una mai lungă, 
ocupată în întregime de consumatori, care întreţineau o 
conversaţie deosebit de animată. Povesteau fel de fel de 
peripeții şi aventuri din Vestul Sălbatic, o parte auzite, 
altele la care participaseră direct. Unii dintre ei 
înfruntaseră ani în şir pericolele Vestului Sălbatic, iar pe la 
mama 'Thick veneau foarte rar, pentru a se întoarce din nou 
la îndeletnicirea lor istovitoare şl totuşi plină de bucurii. Din 
vorbele lor putui deduce destul de repede cine sunt acei 
oameni: un trapperl, un recrutor de braţe de muncă din 
rândul indienilor, un puitor de capcane, un negustor 
ambulant şi mai mulţi squatteri2. Aproape fiecare avea cu 
ce contribui la discuţie, povestind din propria s-a 
experienţă. Se povestea despre întâlniri şi întâmplări cu Old 
Firehand, Old Death, Sans-ear, şi cu prietenii mei vechi şi 
nostimi, Dick Hammerdull şi Pitt Holbers. S-a vorbit despre 
Old Surehand şi s-a pomenit, de asemenea, şi numele meu. 
Unul relata despre Canada Bill, altul despre Căpitan 
Caiman. Unul dintre povestitori locuia tot în han, fiind chiar 
detectivul Trescow, cel care participase la capturarea 
acestui pirat şi care se întâlnise şi cu Winnetou. 

Mama 'Thick îmi umplu a doua oară paharul, şoptindu-mi 
confidenţial la ureche: 

Azi e deosebit de plăcut aici, sir. Totdeauna îmi place când 
e vorba de asemenea întâmplări frumoase, fiindcă atunci 
ascultă toţi în linişte şi pace. Adică, vreau să spun că e mult 
mai bine aşa, decât să se certe şi să se încaiere, 
distrugându-mi mese şi scaune, spărgând pahare şi sticle. 


Trecură astfel câteva ore, cu povestiri urmărite în linişte, 
până când apărură câţiva consumatori noi. Erau şase 
persoane, intrând cu tărăboi, după ce probabil băuseră cam 
prea mult. Căutând un loc unde să se aşeze, aleseră tocmai 
masa mea, cu toate că erau destule locuri libere. 

Aş fi preferat să mă ridic, dar desigur că acest gest ar fi 
fost considerat jignitor şi, nevoind să dau prilej de scandal, 
rămăsei pe loc. Cerură brandy, mama 'Ihick îi servi, dar o 
făcu într-un fel din care reieşea că tare i-ar fi plăcut să-i 
vadă ieşind pe uşă afară... 

Aveau la ei, pe lângă cuțite, revolvere şi puşti, aşa că nu 
puteau fi locuitori ai oraşului. Arătau ca nişte bandiți şi erau 
aşa de băuţi că pur şi simplu puţeau. Ca să pot rezista să 
stau cu ei la masă, trebuia să fac un efort să mă stăpânesc. 
Îşi dădeau importanţă şi vorbeau întruna şi atât de tare, 
încât aproape că nu se mai auzea nimic din discuţiile 
celorlalţi consumatori. Dispăruseră liniştea şi intimitatea 
care domniseră mai înainte. 

Cel mai gălăgios dintre ei era un individ înalt şi butucănos, 
cu o adevărată mutră de buldog. Trăsăturile şi conformaţia 
feţei lui păreau cioplite cu barda în lemn. Făcea pe şeful 
celorlalţi, care, la rândul lor, îl priveau cu un anumit 
respect. 

Vorbeau de isprăvi eroice pe care le săvârşiseră sau aveau 
de gând să le săvârşească, despre averi pe care le-au avut 
şi le-au risipit, dar pe care aveau de gând să le înjghebeze 
din nou. Turnau în ei pahar după pahar, şi când mama Thick 
îşi permise să le zică să bea mai cumpătat, deveniră 
grosolani şi ameninţară că pun stăpânire pe rafturi şi că se 
vor servi singuri. 

Aşa ceva n-am să permit, zise patroana cu îndrăzneală. 
lată revolverul meu; primul care se va atinge de agoniseala 
mea, primeşte un glonte. 

Te pomeneşti că da la tine?! Râse cel cu mutră de buldog. 

Da, de la mine! 


Eşti o caraghioasă! În astfel de mâini n-are ce căuta un 
revolver; poate doar un ac de cusut. Chiar crezi că poţi să 
ne sperii? 

Ce cred eu, e treaba mea. În orice caz, nu mă tem de voi, 
şi dacă aş avea nevoie de ajutor, sunt destui gentlemeni aici 
care ar lua apărarea unei văduve lipsite de sprijin. 

Destui gentlemeni? Repetă el cuvintele, ironic, ridicându- 
se de pe scaun şi privind provocator în jur. N-au decât să 
vină şi o să vedem cine o ia pe coajă: eu sau ei. 

Nimeni nu-i răspunse, nici eu, fireşte. La mine, de fapt, nici 
nu se uitase, atât de puţin se aştepta la o împotrivire din 
partea mea. Poate că faţa mea liniştită i se părea atât de 
blândă, încât nici nu considera necesar să mă ia în seamă. 

Fac parte dintre acei oameni la care, tocmai atunci când 
fierb mai tare pe dinăuntru, trăsăturile feţei iau un aspect 
deosebit de calm. Cineva, care se considera mare psiholog, 
căutase odată să-mi explice că atunci când omul devine 
introspectiv, mai întotdeauna pare nătâng; e firesc să fie 
aşa. 

Văzând că nimeni nu-i răspunde la provocare, buldogul 
deveni şi mai agresiv. 

Mi-am închipuit eu. Nimeni nu se încumetă să se apropie! 
Râse el. Chiar că aş vrea să văd şi eu cine ar îndrăzni să se 
măsoare cu 'Tloby Spencer! I-aş întoarce mutra la spate! Mă 
cheamă Toby Spencer, şi cine vrea să ştie ce fel de băiat 
este acest Toby, n-are decât să poftească! 

Ridicându-şi pumnii, privi din nou, provocator, în jur. Era 
poate frica, sau poate numai dezgustul faţă de un astfel de 
om, dar nici de rândul acesta nu se mişcă nimeni. Aşa că el 
râse şi mai tare, exclamând: 

Vedeţi, boys! E suficient ca Toby Spencer să spună un 
singur cuvânt şi tuturor li se face imediat inima cât un 
purice. Chiar că nu e niciunul, măcar unul singur, care să 
îndrăznească să se clintească? Şi ăştia vor să treacă drept 
gentlemeni! 


Atunci, totuşi, unul dintre consumatori, care părea să fie 
fermier, un om masiv, dar care tot nu se putea măsura cu 
găliganul, se ridică şi făcu câţiva paşi, zicând: 

Te înşeli, Toby Spencer, dacă tu crezi că nimeni nu se 
încumetă să te înfrunte. lată, eu sunt unul care îi ia 
apărarea mamei Thick. 

Aşa, aşa! Zise scandalagiul, privindu-l cu dispreţ. Dacă eşti 
atât de curajos, de ce te-ai oprit? De ce nu vii mai aproape? 

Vin numaidecât! Răspunse celălalt, făcând câţiva paşi şi 
apropiindu-se din nou. 

Vocea lui însă nu mai era atât de sigură. Şi cum Toby 
Spencer înaintase şi el, se aflau acum foarte aproape unul 
de altul. 

Well, deci dumneata eşti omul care nu se teme? Întrebă 
provocatorul. Un băieţel pe care cu un singur deget îl fac 
să-şi piardă echilibrul! 

Dovedeşte-o, dacă poţi! 

S-o dovedesc? Se face imediat! Şi odată cu ameninţarea 
făcu doi paşi spre el. 

Da, come on! Exclamă celălalt, făcând doi paşi înapoi. 

Opreşte-te, eroule, şi ţine-te bine, altfel te lipesc de perete 
ca pe un afiş. 

Spencer înaintă din nou, fermierul se dădu iar înapoi, 
încercând să se apere cu gura: 

Să nu-ţi închipui că ne poţi intimida cumva! 

Vreau să văd dacă poţi să mă înfrunţi sau nu! O să te agăţ 
acolo sus, pentru ca toţi să vadă ce apărător grozav are 
mama 'Ihick. 

Îi fulgeră două lovituri puternice, cu dunga mâinii, voind 
parcă să-i reteze grumazul, apoi îl prinse în braţe şi, 
ridicându-l, îl agăţă în cuier. Nu era o încercare de forţe 
chiar aşa de simplă, dar el o execută fără un efort prea 
vizibil. Pentru o clipă, celălalt rămase atârnat de cuier, dar, 
zbătându-se, gulerul hainei sale din piele de bivol se rupse 
şi el căzu pe podea. Spencer începu să râdă în hohote, 
banda lui îl acompanie, şi nici ceilalţi nu putură rămâne 


complet serioşi, cu toate că scandalagiul nu se bucura de 
aprobarea lor. Râsul acesta îl însoţi pe fermier, care, 
ruşinat, se întoarse la locul lui; apoi avui eu norocul să fiu 
luat în seamă. Spencer mă privi cu curiozitate şi întrebă: 

Şi dumneata eşti un ins la fel de viteaz ca cel de colo? 

Nu cred, sir, răspunsei eu liniştit. 

La mesele din jur tăcură toţi, să audă ce o să urmeze. 
Poate că aveau să asiste iar la ceva hazliu. 

Deci, nu, continuă el. Nu mi se pare să fii un erou. Spre 
norocul dumitale, căci altfel te-aş agăța şi pe dumneata de 
un cui. 

Întrucât tăceam, se răsti la mine: 

Nu mă crezi? 

Hm! Sunt gata să te cred. 

Serios? Ei, află că Toby Spencer nu-i omul care să permită 
să se facă glume cu el! 

Era clar că voia să se lege de mine. Văzui cum mama Ihick 
mă priveşte îngrijorată şi-i făcui pe plac, răspunzând foarte 
politicos. 

Sunt convins, sir. Cine are atâta putere încât să agaţe 
dintr-o singură mişcare un om într-un cuier, acela n-are de 
ce să permită să fie luat în râs. 

Privirea încruntată cu care mă fixa deveni mai blândă şi 
faţa lui luă o expresie aproape prietenoasă, în timp ce-mi 
zise pe un ton mulţumit: 

Ai dreptate, sir. S-ar părea că eşti un om la locul lui. Vrei 
să-mi spui ce meserie ai? 

Hm! Propriu-zis niciuna, căci tocmai acum n-am nici o 
treabă. 

Totuşi trebuie să fii ceva, sau să faci ceva. Ori nu faci 
NIMIC? 

Fără îndoială că fac câte ceva. Am încercat diferite 
meserii. 

Şi nu ţi-a reuşit niciuna? 

Din păcate! 

Ce ai făcut ultima dată? 


Ultima dată am fost în prerie. 

În prerie? Deci vânător? Ştii să tragi cu arma? 

Oarecum. 

Ştii să călăreşti? 

La fel. 

Am impresia că eşti cam fricos din fire! 

Hm! Depinde de împrejurări. Numai la nevoie trebuie să 
dovedeşti că ai curaj, altfel e lăudăroşenie. 

Aşa e. Ştii că începe să-mi placă de dumneata. Eşti un boy 
modest, care poate fi folositor. Dacă aş şti că nu eşti un 
greenhorn sadea, atunci... 

Atunci? Întrebai eu, deoarece nu terminase fraza. 

Te-aş întreba dacă ai chef să vii cu noi. 

Unde? 

În Vestul Sălbatic. Vrei să vii? 

Înainte de a vă răspunde, e firesc să ştiu unde vă duceţi şi 
ce vreţi să faceţi acolo. 

Well, şi asta e adevărat şi bine gândit. Mergem puţin sus, 
în Colorado, cam prin Parcul de la Saint Louis. Nu cumva ai 
mai fost pe acolo? 

Da. 

Cum? Aşa departe? Nu te-aş fi crezut în stare! Cunoşti 
regiunea care se cheamă Foam Cascade3? 

Nu. 

Acolo mergem. De curând s-a descoperit acolo, sus, în 
parcurile alea, atâta aur încât nu trebuie pierdut prilejul. 

Vreţi să faceţi săpături? 

Hm... da... a... a... a, răspunse el tărăgănat. 

Şi dacă nu găsiţi nimic? 

O să găsească alţii, răspunse el cu un gest semnificativ din 
umeri. Nu trebuie să fii neapărat un digger4, ca să câştigi 
ceva, în aceste digginsuri5. 

Înţelesesem la ce se referea. Voia să culeagă de unde nu 
semănase. 

Nu trebuie să-ţi faci griji că n-o să găsim nimic, căută el să 
mă tenteze. Se gândea serios să mă ia cu el, deoarece, cu 


cât avea mai mulţi oameni, cu atât putea face afaceri mai 
bune, iar pe mine probabil mă taxase drept cineva de care 
poţi profita şi după aceea îl poţi goni, în cel mai bun caz. 
Suntem convinşi cu toţi, urmă el, că o să dăm de surse 
bogate; avem, cu noi un om priceput în meserie. 

Un geolog? 

E mai mult decât geolog; are toate cunoştinţele şi 
experienţa necesară la diggins. Spunânduc-ţi că e un ofiţer 
de cel mai înalt grad, un general, n-o să mai ai nici o 
îndoială. 

General? Întrebai eu în timp ce îmi veni o idee. Cum îl 
cheamă? 

Douglas. A participat la numeroase bătălii şi apoi a 
întreprins cercetări ştiinţifice foarte amănunțite în munţi, 
ajungând la convingerea că vom găsi mult aur. Ei, ce zici, ai 
chef să vii? 

Dacă ar fi vrut cu adevărat să caute aur, s-ar fi ferit 
desigur, să vorbească despre asta aici, de faţă cu atâţia 
martori. Deci, avea cu totul alte intenţii, iar faptul că 
pseudogeneralul aparţinea acestei societăţi, dovedea că nu 
era lucru curat. Păstrându-şi numele de Douglas, era o 
mare imprudenţă din partea lui, pe care cu greu puteam s-o 
înţeleg. 

Nu, sir, n-am chef, îi răspunsei. 

Şi de ce nu? 

Foarte simplu: nu-mi place afacerea. 

Şi de ce nu-ţi place? 

Trăsăturile prietenoase de mai înainte se înăspriră tot mai 
mult, devenind, până la urmă, amenințătoare. 

Fiindcă nu sunt pe gustul meu. 

Dar ce fel de gusturi ai, sir? 

De felul celor care ţin la cinste. 

Sărind în sus, ţipă la mine: 

Mii de draci! Vrei cumva să spui că nu sunt cinstit? 

Se ridicară şi câţiva dintre ceilalţi clienţi. Voiau să vadă 
mai îndeaproape scena care avea să urmeze. 


Mă interesează la fel de puţin cinstea dumitale, cum nici 
pe dumneata nu te privesc gusturile mele. 

Rămăsesem liniştit pe scaun, urmărindu-l însă de aproape 
cu privirea, spunând, în continuare: 

N-avem nimic comun şi e bine să ne lăsăm reciproc în 
pace! 

Să ne lăsăm în pace? M-ai insultat şi trebuie să-ţi arăt cine 
e Toby Spencer. 

Nu mai e nevoie să-mi arăţi. 

Aşa? Ştii deja cine sunt? 

Da. Ceea ce de fapt sunt şi eu, şi anume un client al mamei 
Thick, şi ca atare trebuie să te porţi cuviincios, dacă vrei să 
fii tratat cum se cuvine. 

Aha! Şi cum vrei să mă tratezi? 

După cum meriţi. Nu ţi-am cerut să te aşezi la masa mea, 
mai erau destule locuri libere. Nu ţi-am cerut nici să 
vorbeşti cu mine. lar după ce m-ai atras în discuţie, am 
rămas politicos şi la obiect. Nu-mi pasă de planurile şi 
intenţiile dumitale, dar întrucât m-ai întrebat dacă vreau să 
te însoțesc în Colorado, ţi-am răspuns liniştit că n-am chef. 

Mi-ai vorbit despre cinste, boy, şi asta nu permit. 

Nu? Hm! Cred că un om cinstit poate să asculte liniştit 
vorbindu-se despre cinste, fără să se înfurie din cauza 
aceasta. 

Omule, păzeşte-te, iar îmi aduci o jignire, pe care eu... 

Hangiţa îl întrerupse, cerându-i să păstreze linişte. Furios, 
el ridică mâna asupra ei. 

Nu trebuie să vă expuneţi primejdiei, mamă Thick, o rugai 
eu. Sunt obişnuit să-mi port eu însumi de grijă şi să mă apăr 
singur întotdeauna. 

Scandalagiul se înfurie mai tare şi ţipă la mine: 

Te aperi singur? Apără-te! Na, pentru jignirile tale! 
Ridicase pumnul să lovească, dar eu eram pregătit. Într-o 
clipă ridicai paharul cu bere, parând cu el lovitura. În loc să 
mă nimerească pe mine, lovi paharul, care se făcu ţăndări. 

În acelaşi timp, sării în picioare şi-i repezii cu atâta putere 


un pumn de jos în sus în bărbie, încât corpul său, cât era de 
mare şi solid, zbură înapoi, prăbuşindu-se pe podea, 
răsturnând o masă şi mai multe scaune. 

De el deocamdată scăpasem şi trebuia să fiu cu ochii pe 
fârtaţii lui, care mă împresurară imediat, cu strigăte 
sălbatice. Cu doi pumni făcui ca unul să zboare în dreapta, 
altul în stânga; celui de-al treilea îi repezii ambii pumni în 
burtă, făcându-l să se prăbuşească icnind. Ultimii doi se 
dădură înapoi, uluiţi. 

Între timp, însă, Spencer se ridicase, anevoie. Din cauza 
cioburilor de sticlă, o mână îi sângera, iar din gură îi curgea 
sângele gârlă; când îl pocnisem, îşi muşcase limba. 
Scuipând sânge spre mine, urlă: 

Câine, te omor! Un ţopârlan, care nici nu ştie ce meserie 
are, îndrăzneşte să-l înfrunte pe Toby Spencer! O să te... 

Stai! la mâna de la centură! Îl întrerupsei eu, pentru că 
dusese mâna la revolver; între timp, îl scosei pe al meu, 
îndreptându-l spre el. 

Ba am să pun mâna la centură, zise el spumegând. 
Glontele meu o să te... 

Îţi spun încă o dată, ia mâna de pe armă, altfel trag! Îl 
avertizai eu din nou. 

Îşi scoase revolverul. Îi ochii mâna; scoase un urlet, lăsă 
mâna în jos, iar revolverul îi căzu pe podea. 

Mâinile sus! Imediat, voi toţi, mâinile sus! Cine nu se 
supune, primeşte un glonte! Strigai eu. 

În Vest, „mâinile sus!” este o expresie periculoasă. 
Avantajul e de partea celui care are primul arma în mână. 
Pentru a se salva, nu are voie să-şi cruţe adversarul. Dacă 
cineva comandă „mâinile sus!” şi nu i se dă imediat 
ascultare, atunci trebuie să tragă. Acest lucru, ştiut de toţi, 
îl ştiau şi cei şase găligani. Fără zăbavă îşi ridicară mâinile 
în sus. Scoasei şi pe cel de-al doilea pistol şi, cu ţevile 
îndreptate spre ei, îi prevenii: 

Nu cumva să lăsaţi mâinile jos, până nu terminăm! Mai am 
unsprezece gloanţe... Mamă Thick, ia-le, te rog, acestor 


indivizi, puştile, pistoalele şi cuţitele! Mâine dimineaţă pot 
trimite sau pot veni personal să şi le ia. Şi vezi dacă au bani 
în buzunare. Le scazi consumaţia şi preţul paharului spart 
de Spencer. Pe urmă, se pot căra. 

Mama Thick se grăbi să-mi urmeze povaţa, şi, de fapt, era 
cam comic cum stăteau cei şase în jurul mesei, cu mâinile 
ridicate, fără să îndrăznească să se mişte. Din ceea ce 
aveau asupra lor, se putea vedea cam ce fel de oameni sunt; 
aveau numai câţiva cenți peste ceea ce consumaseră. După 
ce hangiţa îşi încasă dreptul, zisei: 

Acum, mamă Thick, deschide uşa, ca să poată ieşi în pas de 
defilare! Afară, pot să lase mâinile jos, dar nu înainte de a 
ieşi, altfel trag şi în ultima clipă. 

Uşa fu deschisă şi bandiții ieşiră unul câte unul, cu mâinile 
ridicate. Spencer ieşi ultimul. Înainte de a păşi pragul, se 
întoarse şi strecură printre dinţi ameninţarea: 

La revedere! Dar atunci o să stai tu cu mâinile ridicate, 
câine! 

Prin sală trecu un suspin de uşurare, destrămând 
tensiunea generală. Aceşti gentlemeni cumsecade nu şi-ar fi 
putut închipui un atare deznodământ. Aducându-mi încă un 
pahar cu bere, mama Thick îmi întinse mâna şi-mi zise: 

Trebuie să vă mulţumesc, sir. M-aţi scăpat de aceşti 
şnapani, care cine ştie ce ar mai fi făcut. Şi ce bine v-aţi 
descurcat! Am să vă dau cea mai bună cameră din câte am. 
Dar păziţi-vă de oamenii ăştia! Cu siguranţă că la prima 
întâlnire au să vă atace. 

Pshaw! Nu mi-e frică! 

Să nu luaţi lucrurile aşa uşor! Asemenea derbedei caută să 
lovească pe la spate, nu din faţă. 

După aceea observai că oamenii o întrebară despre mine, 
dar nici ea nu putu să dea vreo lămurire. Voiau să ştie cine 
sunt, dar eu nu aveam nici un motiv să leg cunoştinţe care 
ar fi durat cel mult două, trei zile; mai mult de atât, nu 
voiam să rămân la Jefferson. 


Când mi se arătă camera, am constatat că mama Thick se 
ţinuse de cuvânt. O cameră mai bună şi mai curată nici că 
puteam să-mi doresc, aşa că am dormit cu mult mai bine 
decât mi-aş fi putut închipui; pentru că, de obicei, un 
westman nici nu poate închide ochii când se află pentru 
prima dată între patru pereţi. 

A doua zi, dimineaţa, prima mea grijă fu să arăt mai ca 
lumea, după care căutai banca „Wallace & comp”, pentru a 
mă interesa de Old Surehand. Eram foarte curios să aflu ce 
fel de legături avea cu această firmă şi ce veşti o să aflu 
despre el. 

De la mama Thick nu trebuia să merg prea mult, banca 
aflându-se pe aceeaşi stradă. La ghişeu, când întrebai de 
mister Wallace, îmi cerură să-mi spun numele, pe care însă 
îl trecui sub tăcere, neştiind cum stau lucrurile. Deseori, e 
bine să nu fii identificat. De multe ori, în peregrinările mele, 
am avut de câştigat numai datorită faptului că nu se ştia 
cine sunt. 

Spuneţi-i lui mister Wallace că sunt un cunoscut de-al lui 
Old Surehand. 

Abia pronunţai acest nume, şi capetele tuturor 
funcţionarilor se întoarseră spre mine. Am fost anunţat în 
felul în care am dorit şi apoi condus într-o cameră unde, în 
spatele unui birou, se afla un singur bărbat, care, la 
intrarea mea, se ridică în picioare. Era un yankeu, de vârstă 
mijlocie, şi avea o înfăţişare plăcută. Privindu-mă cercetător 
şi întrebător, se prezentă: 

Mă numesc Wallace, sir. 

lar pe mine mă cheamă Old Shatterhand. 

Ah! Fiţi binevenit şi luaţi loc, sir. Am auzit multe lucruri 
bune despre dumneavoastră. Desigur că abia aţi sosit la 
Jefferson City? 

Nu. Sunt de ieri aici. 

Cum, aţi venit fără să mă anunţaţi imediat? Unde aţi tras, 
sir? 

Aici în apropiere, la mama Thick. 


O cunosc, e o femeie bună şi cinstită, dar nu-i o gazdă 
destul de potrivită pentru un gentleman ca Old 
Shatterhand. 

Oh, dar stau minunat acolo şi sunt destul de mulţumit. 

Da, fiind obişnuit cu popasurile în aer liber, nu prea sunteţi 
pretenţios. Dar dacă ajungeţi, totuşi, într-un loc civilizat, 
trebuie să vă odihniţi şi să profitaţi de tot ce vă puteţi 
permite. Asta e o datorie faţă de sănătatea dumneavoastră 
fizică şi psihică. 

Tocmai de dragul acestei sănătăţi, nu vreau ca diferenţa să 
fie prea mare, sir. 

Se poate! Dar sper că nu o să-mi refuzaţi invitaţia şi să 
staţi la mine cât vă mai aflaţi în oraş. 

Mulţumesc şi vă rog să mă iertaţi că vă refuz! Probabil că 
mâine o să plec deja, şi apoi îmi place să fiu complet 
independent, ca să pot acţiona liber, ceea ce n-ar fi cazul 
dacă aş locui la dumneavoastră. Pe urmă, sunt obligat faţă 
de mister Surehand să nu vă deranjez. 

Cum aşa? 

Îl cunoaşteţi bine? 

Mai bine ca oricine. O să vă spun că suntem chiar rude. 

Well. M-a rugat să nu mă interesez de situaţia lui. Dacă aş 
sta la dumneavoastră, probabil că aş sesiza vreun amănunt, 
sau aş ghici câte ceva ce n-ar trebui să ştiu. 

Hm! Mormăi el dus pe gânduri. Fireşte, că trebuie să 
accept acest motiv, ca şi argumentul cu independenţa 
dumneavoastră. De aceea n-o să insist. Dar vreau să vă 
spun deschis că aţi fi cât se poate de binevenit. 

Mulţumesc, mister Wallace! Singurul scop al vizitei mele 
este să vă întreb dacă ştiţi unde se găseşte acum mister 
Surehand! 

A plecat sus, pe la Parcuri, la început în cel de la Saint 
Louis. 

Ah! Când a plecat de aici? 

De vreo două zile; 

Asta înseamnă că pot să-l ajung din urmă. 


Vreţi să vă duceţi acolo sus, la el? 

Da. Împreună cu Winnetou. 

Cu Winnetou? Mă bucur enorm de acest lucru. Tot timpul 
suntem foarte îngrijoraţi pentru Old Surehand. Ştiind că doi 
oameni ca dumneavoastră sunt alături de el, putem fi cu 
mult mai liniştiţi. l-aţi mai salvat o dată viaţa, de aceea cred 
Căi 

O, vă rog! Îi tăiai eu cuvintele de laudă. După cum v-am 
mai spus, nu vreau să pătrund în tainele lui. Puteţi însă să- 
mi spuneţi dacă l-a găsit atunci, în Fort Terret, pe acel Dan 
Etters pe care-l căuta? 

Nu, Etters nici nu a fost acolo. 

Vasăzică a fost o minciună de-a „generalului”? 

Da. 

În clipa aceea intră un funcţionar cu un cec în mână şi 
întrebă dacă poate să fie onorat. 

Un cec de cinci mii de dolari, din partea lui „Gray & 
Wood”, din Little Rock, citi Wallace. E bun şi poate fi plătit. 

Funcţionarul ieşi. După câtva timp, prin faţa ferestrei 
trecu un om, pe care îl zării atât eu cât şi bancherul. 

Cerule! Exclamai. E „generalul”! 

Cum? E „generalul” care l-a trimis pe Old Surehand 
degeaba în Fortul Terret? 

Da. 

A trecut pe aici, mi se pare că a intrat chiar în banca mea. 
Îmi permiteţi să mă interesez ce-a vrut? 

Iar eu trebuie să văd unde se duce! 

Mă grăbii să ies în stradă, dar „generalul” dispăruse. Mă 
dusei până la prima intersecţie, dar nici acolo nu-l văzui. 
Dar cum eu nu aveam nimic dea face cu el, nu, era cazul să 
fiu dezamăgit. Numai să nu mă fi zărit el pe mine, pentru că 
atunci trebuia să mă păzesc, să nu mă atace în mod josnic, 
pe la spate. Întorcându-mă la Wallace, aflai că cecul fusese 
prezentat de „general”. Fireşte că nu-l cunoscuse nimeni. 

Deoarece nu acceptasem să locuiesc la el, Wallace mă 
invită să luăm măcar micul dejun împreună. Apoi, ai lui mă 


convinseră să rămân şi la masă şi după acea fui reţinut 
până aproape de cină. Deci era către ora nouă când mă 
întorsei la mama Thick. 

Hangiţa avea chef să mă certe că lipsisem atâta timp. Îmi 
mărturisi că-mi pregătise o friptură cu totul specială, şi 
pentru că nu venisem, o mâncase mister Trescow. O parte 
din „clienţii de ieri erau din nou prezenţi şi conversaţia fu 
iarăşi animată. 

Interesându-mă, aflai că, imediat după ce plecasem, Toby 
Spencer trimisese după armele lor. De la locul meu, puteam 
observa bine uşa de la intrare, aşa că am fost printre primii 
care a văzut intrarea a doi oameni, asupra cărora toţi cei 
prezenţi îşi îndreptară imediat privirile. De altfel, după felul 
cum arătau era firesc să stârnească cel mai viu interes. 

Unul era scurt şi gras, celălalt lung şi slab. Grasul era 
bronzat la chip şi fără pic de barbă, în timp ce lunganul 
avea faţa la fel de bronzată, dar parcă bântuită de secetă, 
deoarece barba lui consta din numai câteva fire de păr, 
care-i atârnau împreună cu mustăţile până pe piept, şi 
arăta de parcă ar fi fost mâncată de molii. Îmbrăcămintea 
lor era şi mai fistichie. Din cap şi până în picioare erau 
înveşmântaţi într-un verde ca scaiul. Aveau nişte bluze 
scurte şi largi, verzi, pantaloni scurţi şi încăpători, tot verzi, 
manşete verzi, cravate verzi, mâănuşi verzi şi şepci tot verzi, 
cu două cozoroace, unul în faţă, altul în spate, în genul 
căştilor coloniale. Numai monoclul la ochi le lipsea, ca să 
poată fi categorisiţi printre precursorii sau inventatorii 
fanţilor de astăzi, mai ales că şi în mâini purtau nişte 
umbrele uriaşe, informe, tot verzi. 

Bineînţeles că toate privirile se îndreptară spre ei. În ciuda 
îmbrăcămintei, sau mai degrabă a travestirii lor, am 
recunoscut imediat pe vechii mei prieteni. Dar vrând să mă 
distrez puţin, mi-am întors scaunul, în aşa fel ca să nu-mi 
poată vedea faţa. Nici nu le trecu prin cap să salute, 
considerând că aşa ceva ar fi sub demnitatea lor. Nici să 
vorbească mai încet nu considerau necesar. Privind în jur, 


grasul se opri lângă o masă goală şi-l întrebă pe cel slab, 
care îl urma cu paşi măsuraţi: 

Ce părere ai, Pitt, bătrân racoon6, putem să poposim aici, 
la acest obiect cu patru picioare? 

Dacă tu crezi că se potriveşte pentru noi, n-am nimic 
contra, bătrâne Dick, răspunse lunganul. 

Well, deci să ne aşezăm aici! 

Se aşezară la masă. Patroana localului se duse la ei şi-i 
întrebă ce doresc. 

Dumneavoastră sunteţi stăpâna acestui palat unde se 
poate mânca şi dormi, maam? Întrebă Dick Hammerdull. 

Yes! Vreţi cumva să înnoptaţi la mine, sir? 

Dacă vrem să înnoptăm aici sau nu, e totuna; avem deja o 
cocioabă unde să stăm. Ce aveţi de băut? 

Tot felul de brandy. Dar v-aş recomanda, în mod deosebit, 
drojdia mea de mentă şi caravay7 care este excepţională. 

Drojdie încoace, drojdie încolo, noi nu bem spirtoase. Bere 
nu aveţi? 

Chiar foarte bună. 

Atunci aduceţi două ulcioare pline, dar să fie mari! Mama 
Thick le aduse berea. Hammerdull puse cana la gură şi o 
goli dintr-o răsuflare. Atunci şi Pitt Holbers şi-o goli pe-a lui 
până la fund, tot dintr-o dată. 

Ce părere ai, Pitt, să ne mai toarne un rând? 

Dacă tu crezi, dragă Dick, că n-o să ne îmbătăm, n-am 
nimic împotrivă. Berea asta are un gust mai plăcut decât 
apa din savană. 

Cănile le fură umplute din nou, şi abia atunci noii veniţi se 
hotărâră să privească în jur, la cei prezenţi în sală. Astfel, 
grasul îşi aruncă, primul, ochii asupra detectivului Trescow, 
care se uita cu surprindere şi curiozitate la cei doi. 

Mii de trăsnete! Exclamă grasul. Pitt, racoon bătrân, ia 
uită-te la masa aia lungă! Îl cunoşti pe acel gentleman, cure 
sta în colţul din dreapta, zâmbindu-ne de parcă i-am fi socri 
sau altfel de rude? 


Dacă tu crezi că-l cunosc, dragă Dick, atunci n-am nimic 
contra. 

Nu-i polițistul care vroia să-l prindă pe piratul acela? Hai, 
vino să-i scuturâăm labele din faţă! 

Se îndreptară repede spre masa cea lungă. Trescow veni 
cu mare bucurie în întâmpinarea lor. Încă de ieri îl 
observasem cu mare atenţie în timp ce povestea despre 
Căpitanul Caiman. Avea o faţă tare arsă de soare şi bătută 
de vânturi şi ploi, chiar dacă nu arăta ca un westman. Însă 
trăsăturile lui însufleţite, privirea deschisă, pătrunzătoare şi 
inteligentă, vădeau un caracter hotărât, stăpânit şi sigur de 
sine. Voise să vadă dacă e recunoscut de cei doi westman-i, 
de aceea nu-i salutase el primul. lată că Dick Hammerdull şi 
Pitt Holbers, despre care chiar ieri pomenise, se aflau aici, 
la mama Thick! Fireşte că era un eveniment mare şi 
îmbucurător. Toţi cei de la masă le strânseră mâna şi se 
înţelege de la sine că cei doi trebuiră să-şi părăsească masa 
şi să se aşeze lângă cunoştinţele lor vechi şi noi. 

Abia ieri am vorbit despre voi, spuse Trescow. Le 
povesteam aventurile noastre de atunci. De aceea nu 
trebuie să vă mire că aceşti domni vă cunosc şi vă 
îndrăgesc. Vreţi să ne spuneţi cum aţi dus-o de atunci? 
După ce am asistat la nimicirea Căpitanului Caiman şi a 
fârtaţilor săi, împreună cu vasul „Miss Amiral”, a trebuit să 
ne despărţim la New York. 

Cum am mai dus-o? Foarte bine, răspunse Hammerdull. 
Am plecat drept spre Vestul Sălbatic, unde, fireşte, am 
căutat imediat hide-spotul, ascunzişul nostru. De atunci am 
trecut prin multe şi am avut mereu vânat din belşug. În 
felul ăsta ni s-au umplut pungile, încât nici nu mai ştim ce să 
facem cu atâta bănet. 

Înseamnă că sunteţi de invidiat, mister Hammerdull. 

De invidiat, mister Trescow? Astea-s prostii! Ce să faci cu 
atâţia bani când nu ai cum să-i foloseşti? Ce pot să fac în 
Vestul Sălbatic cu bucăţile mele de aur, cu cecurile şi 
hârtiile mele de valoare? 


Duceţi-vă cu ele în Est şi profitaţi de viaţă! 

Mulţumesc. De ce anume să profit acolo? Să mă instalez 
într-un birt şi să înghit mâncăruri gătite numai la cuptor, 
după cartea de bucate şi nimic preparat la un foc de 
tabără? Să mă las strivit pe jumătate în îmbulzeala dintr-o 
sală de concert şi să respir cel mai infect aer de pe tot 
globul, şi să-mi expun urechile unor sunete asurzitoare de 
tobe şi trompete? Afară, în foşnetul pădurilor seculare şi în 
glasurile tainice ale regiunilor sălbatice, Dumnezeu, oferă 
fiecăruia, care ştie să-l guste, un concert mai presus de 
viorile şi tobele noastre. Sau să mă aşez într-un teatru şi să- 
mi bag nasul în mirosurile de mosc şi de paciuli care umplu 
aerul, în timp ce piesa care se joaca mă face să mă 
îmbolnăvesc de râs sau de plâns, zdruncinându-mi 
sănătatea? Să-mi închiriez o locuinţă în care să nu poată să 
bată vântul, şi nici să cadă o picătură de ploaie? Să mă culc 
într-un pat, deasupra căruia nu există nici cer liber, nici 
stele, nici nori, şi unde eu însumi să mă tolănesc între 
perne, încât să cred că sunt o pasăre pe jumătate jumulită? 
Nu! Slăbiţi-mă eu plăcerile Estului. Singurele şi adevăratele 
plăceri le găsesc în Vestul Sălbatic, şi pentru astea nu 
trebuie să plătesc nimic. lată de ce nu am nevoie de aur şi 
bani, şi vă puteţi închipui cât este de supărător să fii un om 
bogat, căruia însă bogăţia nu-i aduce nici o plăcere sau 
folos. Şi atunci ne-am gândit ce să facem cu banii de care 
nu avem nevoie. Luni întregi ne-am bătut capul, şi până la 
urmă Pitt Holbers a avut o idee foarte bună, excelentă. Nu-i 
aşa, Pitt racoon bătrân? 

Dacă tu crezi că-i adevărat excelentă, atunci sunt de 
acord. Te referi la bătrâna mea mătuşă? 

Că ţi-e mătuşă sau nu, e totuna, însă ideea va fi realizată. 
Trebuie să ştiţi că Pitt Holbers şi-a pierdut părinţii de când 
era mic şi a fost crescut de o mătuşă bătrână, de la care, 
însă, a fugit, pentru că felul în care-l creştea era cam 
dureros. O să recunoaşteţi şi dumneavoastră, meş-şurs, că 
există impresii de care nu poţi scăpa, mai ales dacă zilnic 


sunt împrospătate cu bătaie, fie cu băţul, fie cu palma. 
Astfel de impresii dureroase l-au determinat pe Pitt Holbers 
să fugă de acasă. Cu înţelepciunea s-a tinerească, a 
apreciat că talentul pedagogic al mătuşii era cam prea 
insistent asupra unor părţi deosebit de sensibile ale 
corpului său. Acum, însă, i-a venit mintea la cap, şi 
recunoaşte că ar fi trebuit să încaseze mai multe bătăi. 
Buna mătuşă nu-i mai apare în chip de balaur, ci în celal 
unei zâne, care voia să modeleze cu băţul forma lui umană 
exterioară, ca să-i facă fericit interiorul. Această convingere 
i-a trezit sentimentul recunoştinţei, precum şi ideea de a 
cerceta dacă mătuşa mai este în viaţă. Dacă a murit, trebuie 
să trăiască urmaşii, pentru că pe lângă nepot, mai avea şi 
copiii ei, pe care i-a educat la fel, şi acum merită să fie 
oameni fericiţi. Acest noroc vrem să l-il dăruim. Dacă o 
găsim, mătuşa va primi banii noştri, adică şi pe ai mei, căci 
n-am nevoie de ei, şi e totuna dacă e mătuşa mea sau a lui. 
Acum, meş-şurs, ştiţi de ce ne găsiţi aici, la hotarul dintre 
Est şi Vest. Vrem să o vizităm pe zâna cea bună a lui Pitt 
Holbers, şi neputând apărea în ochii unei asemenea fiinţe 
aşa cum umblăm în pădurile seculare, am lepădat leggins- 
urile şi peticitele noastre haine vânătoreşti şi am îmbrăcat 
aceste frumoase costume verzi, pentru că ne amintesc de 
culoarea preriei şi de verdele desişurilor. 

Şi dacă nu găsiţi mătuşa, sir? Întrebă Trescow. 

Atunci îi căutăm copiii şi le dăm lor banii. 

Şi dacă şi ăştia au murit? 

Să moară? Prostii! Copiii crescuţi după astfel de principii 
sunt căliţi pentru viaţă şi nu mor aşa uşor. 

Şi banii îi aveţi la dumneavoastră? 

Yes. 

Dar fără îndoială că-s puşi bine, mister Hammerdull? 
Întreb asta întrucât ştiu că există westman-i care manifestă, 
de obicei, o uluitoare nepăsare în legătură cu păstrarea 
banilor. 


Nepăsare sau nu, e totuna; noi i-am pus aşa de bine încât 
nici cel mai abil hoţ nu ar putea să dea de ei. 

Dick şi Pitt Holbers aveau agăţate de umăr câte o geantă 
verde-gălbuie, şi Dick, bătând cu palma peste ea, zise: 

Îi purtăm mereu cu noi, aici în gentile astea, pe care 
noaptea le punem sub cap. Am preschimbat averea noastră 
în frumoase cecuri bune, în hârtii de valoare, eliberate de 
„Grey & Wood” din Little Rock, pentru care orice bancă îţi 
eliberează suma corespunzătoare. la, uitaţi-vă aici! 

Auzindu-i pomenind de firma „Grey & Wood” din Little 
Rock, mă gândii, fără să vreau, la „general”, care 
prezentase în cursul dimineţii, la banca „Wallace et Comp”, 
un cec de la banca amintită. Dick Hammerdull deschise 
geanta, băgă mâna şi scoase un portofel din piele, pe care îl 
descuie cu o cheiţă. 

Banii stau aici, meş-şurs, spuse el, de două ori închişi în 
două genţi, aşa că nimeni nu poate să ajungă la ei. Dacă 
cecurile astea... 

Se opri în mijlocul frazei. Cuvântul nu numai că nu-i ieşise 
din gură, dar îi rămase undeva în fundul gâtului. Voise să 
scoată nişte cecuri din portofel, ca să le arate tuturor. De la 
distanţă văzui că ţinea în mână un pachet mic, de culoare 
deschisă. Faţa lui exprima mirare, ba chiar consternare. 

Cei asta? Întrebă el. Ieri, când am avut cecurile în mână, 
le-am învelit oare în hârtie de ziar? Poate că ştii tu ceva, Pitt 
Holbers? 

Nu ştiu nimic despre nici un ziar, răspunse Pitt. 

Nici eu; şi totuşi aici e un pachet învelit în hârtie de ziar. 
Curios, foarte curios! 

Desfăcu hârtia şi, pălind, exclamă speriat: 

Ei, drăcia dracului! Unde-s cecurile? Căută apoi şi în 
celelalte despărţituri ale genţii: erau goale. Au dispărut 
cecurile! Nu sunt aici... nici aici... şi nici aici nu-s. la vezi, 
unde sunt ale tale, Pitt Holbers, bătrâne racoon. Sper ca tu 
să le mai ai! 

Holbers îşi deschise geanta, zicând: 


Dacă tu crezi că au dispărut, dragă Dick, nu ştiu cum s-ar 
fi putut întâmpla aşa ceva. 

Se dovedi imediat că şi cecurile lui dispăruseră. 

Cei doi westman-i săriseră în picioare şi se priveau aiuriţi. 

Faţa, şi aşa îngustă a lui Pitt Holbers, se mai lungi încă pe 
jumătate, iar Dick Hammerdull, după ultimele cuvinte, 
rămase cu gura căscată, uitând s-o mai închidă. 

Toţi cei de faţă, nu numai cei de la masa lor, împărtăşiră 
părerea că fuseseră prădaţi, căci tuturor, chiar şi mie, ne 
era clar că e vorba de un furt; ba mai mult puteam să 
ghicesc cine este hoţul. Cu toţii îi asaltau cu întrebări pe 
Hammerdull şi Holbers, la care nici nu putură răspunde, 
până ce Trescow interveni în această hărmălaie, strigând cu 
glas tare: 

Linişte, gents! Cu gălăgia asta nu dobândim nimic. Treaba 
trebuie începută altfel. Fiind de competenţa mea, te rog, 
mister Hammerdull, să-mi răspunzi liniştit şi cu chibzuinţă 
la unele întrebări. Eşti sigur că hârtiile de valoare s-au aflat 
în geanta asta? 

La fel de sigur pe cât sunt de convins că mă cheamă Dick 
Hammerdull! 

Şi ziarul ăsta nu era în ea? 

Nu. 

Înseamnă că hoţul a scos hârtiile de valoare şi a pus în 
schimb uri ziar împăturit, ca să vă ţină cât mai mult sub 
impresia că cecurile sunt la locul lor. Portofelul era la fel de 
umflat ca şi înainte si, dacă l-aţi fi luat în mână, puteaţi să 
credeţi că nu a fost deschis. Dar cine e hoţul? 

Da... cine... €... hoţul? Zise tărăgănat Hammerdull, extrem 
de agitat. Habar n-am; nici măcar atâtica. Dar tu, Pitt? 

Nici eu, dragă Dick, răspunse Holbers. 

Trebuie să căutăm hoţul, fu de părere Trescow. Există 
cineva care să fi ştiut că aveţi bani sau obiecte de valoare în 
geantă? 

Absolut nimeni, mârâi grăsanul. 

De când se află hârtiile în geantă? 


De alaltăieri. 

Când aţi deschis ultimă dată portofelele? 

Aseară, când ne-am culcat, şi atunci hârtiile erau la locul 
lor. 

Unde aţi înnoptat? 

În Boardinghouse-ul8 lui Hilley, de pe Waterstreet. 

Hotelierul acesta e un om cinstit, el nu poate fi bănuit. Dar 
el n-are camere separate, ci numai un dormitor comun, 
mare. 

Da, acolo se aflau şi paturile noastre. 

Aha, şi acolo v-aţi deschis portofelele. 

Nu în dormitor, ci jos, în saloon. 

Şi va văzut cineva? 

Nu. În momentul acela eram singurii clienţi şi nu a fost 
nimeni care să fi văzut ce făceam. Pe urmă, am mers la 
culcare şi am pus genţile sub pernă. 

Aşa. Hm! Nici un indiciu. Trebuie să mergem repede la 
Hilley, să văd încăperile şi să caut alte puncte de reper. Hai, 
să ne grăbim, mister Hammerdull şi mister Holbers! 

Atunci, fără să mă ridic de la locul meu şi în timp ce ceilalţi 
clienţi se înghesuiau în jurul mesei lor, interveni şi eu: 

Pentru Dumnezeu, rămâneţi aici, mister Trescow! Acolo nu 
mai găsiţi nici un hoţ! 

Toţi îşi întoarseră privirea spre mine, în timp ce Trescow 
întrebă repede: 

Cine spune asta? Ah, dumneavoastră? Cum aţi ajuns la 
această concluzie? Sunteţi jurist său poliţist? 

Nicidecum, dar cred că nu trebuie să fii aşa ceva ca să ştii 
cum să te apuci de treabă. Permiteţi-mi să pun eu acum 
câteva întrebări lui mister Hammerdull şi mister Holbers! 

M-am ridicat de pe scaun şi porni spre masa cea lungă. Cei 
doi, despre care am pomenit deja, putură să mă vadă, cu 
toate că erau înconjurați din toate părţile de atâtea 
persoane. Se produse ceea ce mă aşteptam. Dick 
Hammerdull, cu degetul arătător de la ambele mâini 
îndreptat spre mine, strigă: 


Heavens! Pe cine văd aici? E posibil, sau mă înşeală 
vederea? Pitt Holbers, racoon bătrân, îl vezi pe acest 
gentleman? 

Hm, dacă tu crezi că-l văd, atunci ai nimerit-o bine, dragă 
Dick, răspunse lunganul, radiind de bucurie. 

Welcome, welcome, mister Shatterhand! Ce surpriză şi ce 
bucurie să vă vedem aici! Acum aţi sosit? 

Nu. Eram deja aici când aţi venit voi. Intenţionat m-am 
întors cu faţa în aşa fel încât să nu mă puteţi recunoaşte 
imediat. 

Deci, aţi auzit totul şi ştiţi că am fost jefuiţi? 

Desigur. Şi sper chiar să vă pot ajuta. 

În saloon, o dată cu pronunţarea numelui meu, se lăsă o 
linişte adâncă. Retrăgându-se de lângă masă ca să mă pot 
apropia, oamenii aflaţi în jur mă priveau cu curiozitate. 
Atunci hangiţa se strecură printre ei şi-mi întinse amândouă 
mâinile, strigând: 

Sunteţi Old Shatterhand, chiar Old Shatterhand? Bine aţi 
venit, sir, de mii de ori bine aţi venit! Pentru casa mea e ozi 
memorabilă, şi o să mi-o însemn. Auziţi, oameni buni, Old 
Shatterhand stă deja de ieri la mine şi eu n-am ştiut. De 
fapt, aseară, când i-a obligat pe cei şase scandalagii s-o ia 
frumuşel din loc, ne-am fi putut, gândi cine este! Acum însă 
aş vrea... 

Mai târziu, mamă Thick, o rugai eu, întrerupând-o. 
Deocamdată vreau să spun că-mi place aici şi că sunt 
mulţumit de dumneata, mai târziu o să aflaţi de la mine tot 
ce vreţi. Dar acum trebuie să ne ocupăm de furtul banilor. 
Deci, Dick Hammerdull, hârtiile care vi s-au furat le-aţi pus 
alaltăieri în portmoneele voastre? 

Da, răspunse Dick: Chiar alaltăieri le-am cumpărat aici. 

Şi când le-aţi pus în portmonee? 

Chiar în magazin. 

Aţi fost singurii cumpărători din magazin? 

Nu. După noi a mai venit un bărbat, care voia să cumpere 
nu ştiu ce. Portvizitele noastre i-au plăcut aşa de mult încât 


a cumpărat şi el două exact ca ale noastre. 

Observase că puseserăţi hârtiile în portmonee? 

Da. 

Ştia ce fel de hârtii sunt? 

De ştiut nu a ştiut, dar dacă a bănuit, asta nu putem şti, 
nu-i aşa, Pitt Holbers, racoon bătrân? 

Dacă tu crezi că nu putea şti, n-ai dreptate, dragă Dick; 
răspunse Pitt, contrazicându-l de astă dată. 

N-am dreptate? Cum adică? 

Pentru că tu însuţi ai vorbit de hârtii. 

Eu? Nu-i adevărat, n-am schimbat nici un cuvânt cu acel 
om. 

Cu vânzătorul, însă, da; în timp ce băgai hârtiile, i-ai spus 
că astfel de portmonee sunt foarte potrivite pentru 
păstrarea unor cecuri de o valoare aşa de mare. 

Ce imprudenţă! Intervenii eu din nou. Omul cumpărase 
portmoneele înainte de a fi auzit discuţia voastră? 

Nu, le-a cumpărat după aia, răspunse Holbers. 

Şi cine a plecat primul din prăvălie, el sau voi? 

Noi. 

Nu aţi observat cumva dacă a venit după voi? 

Nu. 

După aceea, totuşi, presupun că v-a urmărit, bineînţeles 
pe ascuns, vrând să vadă unde staţi. 

Acum Dick Hammerdull interveni repede şi cu ardoare: 

Unde am stat sau nu, e totuna; dar şi el era acolo. 

În Boardinghous-ul, adică în hanul vostru? 

Da. Locuia tot acolo. 

Dormea în acelaşi dormitor cu voi? 

Fireşte, fiindcă altul nici nu există. 

Atunci el este hoţul. Niciunul dintre portofelele care sunt 
la voi nu este al vostru. 

Nu? Întreba Dick, în timp ce expresia lui şireată se 
transformă în contrariul. 

Nu; sunt cele cumpărate de omul acela. A pus în ele ziare 
şi, probabil, pe când voi dormeaţi, el le-a schimbat pur şi 


simplu cu ale voastre. 

Ah...! Înseamnă că a procedat foarte iscusit, banditul! 

Fără îndoială. Trebuie să fie un hoţ de buzunare cu multă 
îndemânare, căci nu-i uşor să scoţi nişte portmonee de sub 
perna unor westman-i experimentați, care au un somn ca 
de iepure. 

În această privinţă, sir, n-aveţi dreptate. N-am dormit ca 
iepurii, ci buştean. Aerul îmbâcsit din încăpere şi mirosul de 
ulei erau groaznice. Eram ca ameţiţi. 

În felul acesta furtul s-a săvârşit şi mai uşor. Îi ştiţi cumva 
numele individului? 

Nu. 

Îl putem afla la hotel, interveni Trescow. 

Probabil că nu, răspunsei eu. Ca poliţist, ştiţi mai bine că, 
în mod sigur, s-a folosit de un nume fals. Aşa că n-avem nici 
un folos ca să ştim ce nume şi-a luat. 

Dar e un punct de reper pentru a porni să-l căutăm. 

Credeţi cumva că se mai află aici, în Jefferson City, mister 
Trescow? 

Nu. O să mă duc să anunţ imediat poliţia şi... 

La poliţie nici să nu vă gândiţi, ii zisei eu. Păgubaşii n-au 
de ce să se aştepte la vreun ajutor de la poliţişti. 

Poate că totuşi... 

În nici un caz. Dacă noi nu găsim soluţia, poliţia cu atât 
mai puţin. Să chibzuim. Dar nu aici, unde e prea multă 
gălăgie. Să mergem în încăperea cea mică! Mama Thick să 
ne aducă paharele acolo. 

Trescow, Hammerdull, Holbers şi cu mine intrarăm într-o 
cameră mai mică de alături. Nu voiam ca ceilalţi să audă ce 
discutăm; putea să fie de faţă şi vreo persoană dubioasă, 
care să ne strice toate socotelile. Dar niciunul nu se 
pregătea să ne urmeze. 

Aflându-ne laolaltă, fără să fim deranjaţi sau auziţi, 
declarai pe şleau: 

Meş-şurs, îl cunosc pe hoţ şi v-am chemat aici pentru că 
vreau să vă spun cine este. Nimeni în afară de noi nu 


trebuie să afle numele lui, pentru că e posibil să fie cineva 
care să-l prevină. Să ştiţi că întâmplător l-am văzut pe 
individ când a schimbat unul din cecuri în bani. Erau cinci 
mii de dolari? 

Cum? Chiar cinci mii de dolari? Exclamă supărat Dick 
Hammerdull. Dracul să-l călărească pe bandit dacă ne 
scutură de această sumă, înainte de a-l prinde. Cum îl 
cheamă? 

Probabil că şi-a luat fel de fel de nume. Eu l-am cunoscut 
sub numele de Douglas. 

Douglas? Interveni Trescow. Numele mi-e cunoscut. Ei, 
dacă acest Douglas ar fi cel pe care-l caut! 

Căutaţi un om cu acest nume? Îl întrebai. 

Da. Adică acesta era unul din numeroasele nume pe care 
şi le-a luat. Deoarece l-aţi văzut, puteţi, desigur, să mi-l 
descrieţi, sir. 

Chiar foarte bine. Două zile am fost împreună. l-am făcut o 
descriere a „generalului”. 

Ele! E chiar el, exclamă Trescow. Pot să vă împărtăşesc în 
mod confidenţial că am venit aici, în Jefferson City, ca să-l 
prind. Am aflat că are intenţia să vină încoace. Unde l-aţi 
cunoscut, mister Shatterhand? 

În Llano Estacado. Şi acolo, prima lui ispravă a fost un furt. 

Le povestii pe scurt întâmplarea. 

Numai cincizeci de lovituri a primit? Întrebă Trescow cu 
părere de rău. Merita mai mult. Nici nu vă puteţi închipui 
câte are pe conştiinţă. Nu trebuie să-l scap, trebuie 
neapărat să-l prind. 

Nu e nevoie să vă obosiţi, sir. l-am şi dat de urmă. 

Şi încotro duce urma aceea? 

Departe de aici! Atât de departe, încât s-ar putea să 
renunţaţi să o urmaţi. 

Nici nu mă gândesc. Pe piratul acela l-am urmărit 
traversând tot globul. N-am să fac mai puţin ca să-l prind pe 
„general”. Spuneţi-mi, deci, unde vrea să meargă? 

Sus, în Rocky Mountains. 


E posibil? Cu atâta bănet în buzunare? 

Desigur. Omul e prea deştept ca să rămână în statele din 
est, să-şi cheltuiască banii şi să fie prins între timp. 

Dar Munţii Stâncoşi se întind dea lungul întregului 
teritoriu al Statelor Unite. Cunoaşteţi exact locul unde se 
duce? 

Da, şi-l cunoaşteţi şi dumneavoastră. 

Eu? Mă întrebă el mirat. De la cine să fi aflat de acest loc? 

De la omul care mi l-a spus şi mie, şi anume de la Toby 
Spencer. 

Spencer... Spencer... cine-i ăsta... aha, vă referiţi la 
bădăranul acela pe care l-aţi poftit atât de politicos ieri să 
iasă afară? 

Da. Aţi auzit ce a vorbit cu mine? Mi-a făcut o ofertă. 

Să mergeţi cu el la Parcul Saint Louis? 

Da. Acolo merge şi „generalul”, Aşa v-a spus Spencer? 

N-aţi reţinut acest lucru? 

Nu ştiu să fi auzit de „general”. Probabil că, în acel 
moment, m-a determinat ceva să nu mai fiu atent la discuţia 
dumneavoastră. Vasăzică, vrea şi „generalul” să meargă 
acolo? 

Da. E chiar şeful acestor indivizi, care se pare că vor să se 
organizeze într-o bandă de tâlhari. Vreţi să urmăriţi astfel 
de oameni şi vă încumetaţi să vă apropiaţi de ei, mister 
Trescow? 

Nimic nu mă poate speria ca să-l prind pe „general”. 

Înseamnă că, în afară de ceea ce ştiu eu, e vorba de un 
bandit renumit? 

Da, aşa e. Aş putea povesti multe despre el, dar nu acum şi 
nu aici; nici nu avem timp pentru aşa ceva. 

Gândiţi-vă, însă, ce înseamnă un drum până sus, în Parc. 
Trebuie să treceţi prin teritoriul indienilor osagi! 

N-au ce să-mi facă! 

Credeţi? De curând s-au răsculat din nou. Fac parte din 
triburile sioux, şi ce înseamnă asta v-au dovedit-o atunci 
ogellallaşii. Şi încă o întrebare: aveţi însoțitori? 


Hm. Sunt singur, cred, însă, că pot conta pe mister 
Hammerdull şi mister Holbers. 

Şi de ce pe noi? Întrebă Dick. 

Pentru că are la el banii dumneavoastră. Sau vreţi să-i 
lăsaţi lui, sir? 

Nici nu ne gândim. Dacă ar fi ai noştri, treacă-meargă, dar 
banii aparţin mătuşii lui Pitt Holbers, şi de aceea trebuie să- 
i luăm înapoi. 

Deci, avem acelaşi scop şi acelaşi ţel şi cred că n-o să mă 
lăsaţi să plec singur ca să vă apăr interesele. 

Scop încolo, scop încoace, venim cu dumneata şi gata. 

Bine. Vasăzică suntem trei, şi deci am o speranţă întreită 
să-l prind pe acest „general”. 

Întreita sau nu, e totuna; dar dacă pun mâna pe el, nu mai 
scapă. Eşti de acord, Pitt Holbers, racoon bătrân? 

Dacă vrei, dragă Dick, mergem şi noi, ne luăm banii înapoi 
şi-i tragem o bătaie bună; pe urmă îl predăm lui mister 
Trescow, care n-are decât să-i aleagă o spânzurătoare cât 
mai frumoasă. Noi trei o pornim împreună. Dar când? 

Să ne mai sfătuim. Poate că ne dă mister Shatterhand un 
sfat bun, spuse Trescow. 

Cu plăcere, răspunsei eu. Şi anume, să nu plecaţi numai 
dumneavoastră trei, luaţi-mă şi pe mine, mister Trescow. 

Pe dumneavoastră? Întrebă el tresărind. Vreţi într-adevăr 
să veniţi cu noi? 

Desigur. Şi o să ne însoţească şi Winnetou. 

Oh, Winnetou! E şi el aici, în Jefferson? 

Nu, dar e în apropiere. 

Şi credeţi că o să ni se alăture? 

Asta e absolut sigur. Aici voiam numai să ne interesăm de 
cineva, ca apoi să-l căutăm, dacă nu e prea departe. Am 
aflat că a plecat sus, în Colorado şi ne ducem după el. Deci, 
avem acelaşi drum şi nu trebuie să vă gândiţi că facem 
vreun sacrificiu. 

Chiar dacă nu vrem să spunem că e un sacrificiu, ne faceţi 
totuşi un mare serviciu. Deci suntem cinci persoane. 


lar mai târziu vom fi şase. 

Şase? Cine-i al şaselea? 

Cel despre care m-am interesat aici. Şi dacă aţi auzit de 
numele lui, o să ziceţi că tovărăşia lui e binevenită. E vorba 
de Old Surehand. 

Cum? Old Surehand? Acum n-are decât să fugă unde o 
vrea acest „general”, că tot o să-l găsim. Spune, nu te 
bucură să-i avem pe aceşti trei oameni cu noi, Dick 
Hammerdull? 

Dacă mă bucur sau nu, e totuna, dar sunt foarte încântat 
să am posibilitatea să fiu într-o asemenea societate. Ce zici 
de asta, Pitt Holbers, racoon bătrân? 

Dacă tu crezi că pentru noi e o cinste, atunci sunt de 
acord, dragă Dick, şi propun să nu mai pierdem prea mult 
timp în acest cuib, care se cheamă Jefferson City. 

Bunul de Pitt Holbers obişnuia să vorbească numai când 
era întrebat de al său „drag Dick” şi atunci numai ca să-l 
aprobe. De rândul ăsta se avântă şi făcu chiar o propunere. 
Răspunsei: 

În nici un caz n-o să ne mai pierdem vremea aici, dar nici 
n-o să neglijăm ceea ce trebuie făcut. Înainte de toate e 
vorba de cai. Voiaţi să mergeţi în Est, prin urmare, probabil 
că nu aveţi caii cu voi. 

Să n-avem caii cu noi? Nu-l cunoaşteţi pe Dick 
Hammerdull, mister Shatterhand! Doar în clipa morţii s-ar 
despărţi de buna s-a iapă bătrână. Calul e cu mine, iar Pitt îl 
are şi el pe al lui. Voiam să-i lăsăm aici undeva, în îngrijire, 
şi să-i luăm la întoarcere. Acum nu mai e nevoie să-i lăsăm. 

Bine. Amândoi aveţi caii voştri. Dar cu îmbrăcămintea 
voastră de vânători cum e? 

I-am făcut vânt, aşa că plecăm cum suntem. 

Vă luaţi şi umbrelele? Îl întrebai în glumă. 

Din moment ce le-am plătit, sigur că le luăm cu noi, şi 
pentru că ceea ce am plătit e al meu, şi ceea ce ealmeu pot 
să iau cu mine, fără ca poliţia să aibă dreptul să se 
amestece. 


Well! Şi armele? 

Le avem la han. 

Cum s-ar zice, totul e în ordine. Dar dumneavoastră, 
mister Trescow? 

Eu am doar un revolver, tot restul trebuie să mi-l procur. 
Vreţi să mă ajutaţi? 

Cu plăcere. Puşcă şi muniții să vă cumpăraţi aici, calul, 
însă, abia la Kansas City sau la Topeca. 

Mergem într-acolo? 

Da. De aici nu plecăm călare, ci cu vaporul. În primul rând, 
ajungem mai repede, şi, în al doilea rând, în acest fel ne 
cruţăm caii. Dacă Old Surehand procedează inteligent, 
atunci s-a dus în sus, pe Republican River, pe care vrem să-l 
urmăm şi noi. Pentru un asemenea drum călare ai nevoie de 
cai buni. 

Ştiţi când pleacă vaporul de aici? 

Cred că mâine după-amiază. Aşa că avem toată dimineaţa 
pentru cumpărăturile necesare. Dar trebuie să mai aflăm 
unele lucruri, fără să aşteptăm până mâine. 

Şi anume ce? 

Că „generalul” a plecat, e sigur, de aceea nu mai trebuie 
să ne obosim să-l căutăm. Dar ar fi bine să aflăm când şi pe 
ce cale au părăsit sau vor să părăsească oraşul Toby 
Spencer şi cei cinci fârtaţi ai lui. 

Asta pot să vă spun eu, sir. Au plecat cu trenul de la ora 
două. 

Aşa! Vasăzică au plecat cu trenul. Au plecat la Saint Louis? 

Da, cu trenul de Missouri, spre Saint Louis. Aţi crezut că 
pleacă împreună cu „generalul”? 

Da, întocmai! 

Sir, dar ceva nu se potriveşte. „Generalul” vrea să ajungă 
sus, în Parc, deci în Vest, în timp ce cei şase au plecat spre 
Est. 

Desigur. Apoi se vor întoarce puţin, ca după aceea să 
înainteze mai repede. E limpede că de la Saint Louis o să 
vrea să ajungă la Kansas eu trenul. 


Ei, drăcie! Şi unde au să se întâlnească atunci cu 
„generalul”? 

Sunt de pe acum împreună. 

Cum? Credeţi că... a plecat cu ei? 

Da. De fapt, unde l-aţi văzut pe acest Toby Spencer? 

La gară. Stătea împreună cu cei cinci, haidamaci ai lui 
într-un compartiment. Se pare că m-au recunoscut de 
aseară, pentru că rânjeau la mine de la fereastra vagonului. 

Dar unul s-a ferit să privească pe fereastră şi să vă râdă în 
faţă. 

Vă referiţi la „general”? 

Da. Sunt convins că a plecat împreună cu ei, mister 
Trescow. 

Dacă-i aşa, înseamnă că aici l-am căuta degeaba, iar când 
a plecat am stat numai la câţiva paşi de uşa vagonului în 
care era. 

Întocmai! 

Să înnebuneşti, nu alta! Dar greşeala poate fi îndreptată, 
dacă schimbăm planul. 

Cum? 

În loc să plecăm cu vaporul, mergem încă în noaptea asta 
la Saint Louis. 

Nu sunt de aceeaşi părere. Aş renunţa la tren măcar din 
cauza cailor. Apoi nici Winnetou nu este aici şi trebuie să 
trimit un sol care să-l cheme. În al treilea rând, este foarte 
posibil ca indivizii noştri, dintr-un motiv oarecare, să 
rămână la Saint Louis şi să nu plece imediat mai departe. 
Atunci ne-am pomeni înaintea lor şi n-am mai şti încotro s-o 
luăm. 

Asta-i adevărat! 

Deci recunoaşteţi şi dumneavoastră că am putea da greş 
în intenţia noastră de a-i captura. Nu, dacă vrem să-i 
prindem, trebuie să-i avem înaintea noastră. Mergând pe 
urmele lor, nu ne putem rătăci. Sunteţi de acord, meş-şurs? 

Da, răspunse Trescow. 


De acord sau nu, e totuna, declară Dick Hammerdull, dar 
vom proceda exact aşa cum aţi spus dumneavoastră. Decât 
să ne luăm după capetele noastre proaste, e mai bine să 
urmăm sfaturile dumneavoastră. Ce părere ai Pitt Holbers, 
racoon bătrân? 

Acesta răspunse în felul lui sec: 

Dacă tu crezi că eşti un prostănac, n-am nimic contra, 
dragă Dick. 

Ce neghiobie! N-am vorbit de capul meu, ci despre ale 
noastre. 

Atunci ai făcut foarte rău! Cum poţi vorbi despre un cap 
care nu-ţi aparţine ţie, ci mie? Eu nu mi-aş permite 
niciodată să spun ceva despre capul tău prost; tu însă ai 
spus-o singur, şi probabil că ştii mai bine decât mine, dragă 
Dick. 

Că-ţi sunt sau nu drag e totuna, dar dacă mă jigneşti, n-o 
să mai rămân „dragul tău Dick”. Acum, mister Shatterhand, 
spuneţi-ne dacă noi doi mai avem astăzi ceva de făcut. 

Nu prea. Tot ce mai am să vă spun este să veniţi mâine de 
dimineaţă cu caii la debarcader. Da, era să uit ceva 
important: din moment ce aţi fost jefuiţi, înseamnă că nu 
mai aveţi bani! 

Vreţi să ne împrumutaţi dumneavoastră, sir? 

Cu plăcere. 

Mulţumesc. Dar putem să vă împrumutăm şi noi, dacă 
aveţi nevoie. Vă pun la dispoziţie această pungă şi m-aş 
simţi chiar onorat dacă aţi fi atât de bun să o primiţi drept 
cadou din partea mea. 

Zicând aceste cuvinte, scoase din buzunar o pungă mare 
de piele, şi o aruncă pe masă, făcând-o să scoată un clinchet 
metalic; era plină cu aur. 

Dacă aş lua-o eu, n-ai mai avea dumneata nimic, răspunsei. 

Nici o pagubă, căci Pitt Holbers are un săculeţ de piele la 
fel de mare şi la fel de plin. Am fost deştepţi şi numai 
hârtiile le-am băgat în portofele. Câteva mii de dolari le-am 
schimbat în monede de aur, pe care le-am băgat în 


săculeţele astea. Aşa că putem achita tot ce avem nevoie. 
Acum, însă, am face bine să ne odihnim, căci de aici până în 
Kansas City n-o să prea putem dormi. Se ştie doar că pe 
vapor nu poţi închide un ochi. Vino, Pitt Holbers, racoon 
bătrân! Sau mai ai chef să rămâi? 

Am! Dacă mă gândesc bine, berea care curge din butoi 
aici la mama 'Thick e un lichid în care n-o să ne prea 
scăldăm acolo sus, în Munţii Stâncoşi. Sau ţine nu-ţi place, 
dragă Dick? 

Dacă îmi place sau nu, e totuna; dar e o băutură minunată, 
şi dacă ai chef să rămâi, n-o să te abandonez, mai ales că 
am vorbit şi de plecarea la culcare numai ca să nu pleci, 
deoarece mie încă mi-e sete. 

Aşa că rămaseră locului, iar eu şi Trescow n-am fost chiar 
atât de inumani să-i lăsăm singuri în acea încăpere atât de 
plăcută. Se iscă o discuţie destul de vie, hazul celor doi 
vânători făcându-mi multă plăcere. Cu toate că fuseseră 
jefuiţi, aceşti oameni, cărora în Vest li se spunea cei doi 
„Ioasts întorşi”, erau inepuizabili în vorbăria lor veselă şi 
plină de umor. În Vestul Sălbatic, toast se cheamă două felii 
de pâine prăjită, date cu unt şi puse una peste alta cu 
partea unsă; şi pentru că Hammerdull şi Holbers obişnuiau 
când luptau să stea spate în spate, ca să se acopere 
reciproc, primiseră porecla de „toşti întoarse”. 

Faptul că i-am întâlnit mi-a făcut mare plăcere. Dick cel 
vesel şi Pitt cel sec erau doi însoțitori a căror tovărăşie nu 
putea fi plicticoasă, şi întrucât erau doi westman-i cu mult 
mai buni decât Sam Parker şi Jos Hawley, de exemplu, nu 
trebuia nici să mă tem că o să-mi strice buna dispoziţie prin 
vreo gafă. Trescow, fără să fie un westman, era un 
gentleman cu spirit şi experienţă, om priceput şi totuşi 
modest. Era de aşteptat că o să ne înţelegem foarte bine. 

Mama Thick îmi făcu rost de un sol priceput, pe care îl 
trimisei la Winnetou. Omul acesta mersese atât de repede, 
încât dimineaţa, în timp ce-mi luam cafeaua sus în camera 
mea, căpetenia apaşilor sosise în faţa barului. Fireşte, 


adusese şi calul meu. În sinea mea mă bucuram de privirile 
respectuoase şi admirative cu care cei prezenţi se uitau la 
Winnetou, şi pentru felul atent în care a fost servit de mama 
Thick, cu toate că nu ceruse decât un pahar cu apă. 

Îi povestii ce s-a întâmplat şi de ce l-am chemat. Winnetou 
îl recunoscu imediat pe Trescow, dar se pare că-şi aminti de 
greşelile săvârşite în trecut, pentru că îi zise: 

Deadly-gun era şeful care comanda albii, de aceea 
Winnetou, în clipa în care a păşit în hide-spot, nu a mai dat 
nici un ordin, călăuzindu-se după el. Nici fratele Old 
Shatterhand nu era de faţă. Acum o să fie altfel; o să evităm 
orice greşeală şi o să se verse mai puţin sânge. În ce 
direcţie a plecat Old Surehand? 

Nu ştiu, dar am să aflu când am să mă duc la Wallace, să- 
mi iau rămas-bun. 

Dar mai întâi îl ajutai pe Trescow să-şi facă cumpărăturile. 
Nu se prea pricepea la puşti şi sunt sigur că ar fi fost înşelat 
cu vreo flintă, pe cât de lucie, pe atât de nefolositoare. Şi 
mie mi-a fost greu cândva să descopăr în praful de puşcă ce 
mi se oferise un conţinut de cel puţin douăzeci la sută 
cenuşă sau rumeguş. 

Terminând cumpărăturile, mă dusei la bancher, să-i spun 
că sunt pe cale să părăsesc oraşul. Despre „general” şi 
evenimentele din seara trecută nu pomenii nimic, deoarece 
nu aveam nici un motiv s-o fac; dacă nu eşti obligat sau 
când crezi că nu trebuie să spui ceva, e mai bine să taci. 
Deodată îmi veni în minte întrebarea pe care trebuia să i-o 
pun: 

Ştiţi că la Fortul Terret, Old Surehand a fost însoţit de 
tânăra căpetenie a comanşilor, Apanatşca? 

Da, mi-a povestit, răspunse Wallace. 

Şi ce s-a întâmplat cu indianul? S-a despărţit de Old 
Surehand? 

De la Fortul 'Terret au plecat împreună la Rio Pecos, unde 
Apanatşca şi-a luat rămas-bun, întorcându-se la tribul său. 


Bun. Dar ştiţi cumva în ce direcţie a pornit-o Old 
Surehand? 

A plecat cu vaporul până la Topeca, apoi călare, pe 
Republican River, în sus. 

Mi-am închipuit. Ce fel de cal are? 

A plecat pe calul pe care i l-aţi dăruit dumneavoastră. 

Înseamnă că are un cal bun. Sper să-i găsesc urma cât mai 
curând. 

În această privinţă pot să vă dau un indiciu. Când ajungeţi 
la 'Topeca, duceţi-vă la birtul lui Peter Lebrun, unde cu 
siguranţă că s-a oprit. Îl cunoaşte pe hangiu. Pe urmă, pe 
malul drept al Republican River-ului, la două zile de mers 
călare în susul apei, există o fermă, situată în mijlocul unor 
terenuri întinse. Fermierul are mari cirezi de vite şi 
herghelii de cai. Îl cheamă Fenner, şi Old Surehand 
obişnuieşte întotdeauna să-l viziteze când trece prin partea 
locului. Din păcate, alte puncte de orientare nu pot să vă 
dau, mister Shatterhand. 

Nici nu-i nevoie. Ceea ce mi-aţi spus, îmi ajunge să mă 
orientez. Sper să-l întâlnesc pe prietenul Surehand. 

Plecai de la bancă. 

Sosind vremea de plecare la debarcader, o întrebai pe 
mama Thick cât îi datorez; se simţi atât de ofensată de 
„gafa mea”, încât fu aproape gata să izbucnească în plâns. 
Declară că e o jignire extraordinară să i se dea bani pentru 
faptul că ar fi avut prilejul să-l găzduiască pe Old 
Shatterhand. Eu, la rândul meu, făcui observaţia că mă 
consider musafir numai atunci când sunt invitat, şi că, 
potrivit caracterului meu, nu vreau să primesc pe degeaba 
ceea ce eu am comandat şi consumat, şi de aceea aş dori să 
plătesc. Recunoscu apoi că am şi eu dreptate, propunându- 
mi următoarea înţelegere, destul de surprinzătoare: 

Ei bine, dumneavoastră vreţi neapărat să-mi daţi ceva, iar 
eu nu vreau să-mi plătiţi; aşa că daţi-mi ceva, dar nu bani! 

Şi anume, ce? 


Ceva care să păstrez cu sfinţenie toată viaţa, ca amintire 
de la Old Shatterhand, ceva mai presus de bani şi anume, o 
buclă din părul dumneavoastră. 

Mă dădui pur şi simplu câţiva paşi înapoi. 

O b... buclă... de... la... mine...? Am auzit bine? Te-am 
înţeles exact, mamă Thick? 

Da, da, sir, m-aţi înţeles foarte bine. Vă rog să-mi daţi o 
buclă din părul dumneavoastră. 

În ciuda acestei confirmări, îmi venea greu să cred. O 
buclă din părul meu! Îmi venea să râd. Trebuie spus că am 
un păr des ca o pădure seculară. Pe cât de des mi-e părul, 
pe atât de gros şi de tare e fiecare fir. lar femeia aceasta 
cumsecade îmi cerea o „buclă”! Dacă ar fi zis măcar o 
şuviţă! Interpretând mirarea mea drept aprobare, fugi să 
aducă foarfeca. 

Îmi daţi voie? Întrebă ea, căutând cu privirea locul de pe 
capul meu de unde să taie o „buclă”. 

Ei, dacă vorbeşti serios, mamă Thick, ia ce vrei. Aplecai 
capul, şi bătrâna - căci avea peste şaizeci de ani - dornică 
de o „buclă”, îşi plimbă degetele peste creştetul meu. 
Descoperi locul unde podoaba mea capilară era mai deasă, 
înfipse foarfeca aproape de rădăcină şi... harş! Se auzi un 
sunet de parcă ar fi tăiat fire de sticlă, şi „bucla” mult dorită 
era în mâna ei. Ridicând-o triumfătoare în faţa mea, zise: 

Vă mulţumesc din inimă, mister Shatterhand! Bucla asta o 
să ajungă într-un medalion şi o s-o arăt fiecărui musafir 
care ar vrea s-o vadă. 

Faţa îi radia de bucurie, dar nu şi a mea, pentru că ce 
ţinea în mână nu era o „buclă”, şi nici o şuviţă, ciun 
asemenea smoc de păr, încât ar fi ajuns pentru o bidinea 
bunicică. S-o pună în medalion! Ce expresie delicată! Dacă 
ar fi vrut să bage acest smoc de păr într-o cutie mare de 
conserve, ar fi umplut-o astfel încât n-ar mai fi rămas loc şi 
pentru altceva! Dusei speriat mâna la locul unde foarfeca 
făcuse ravagii: era chel, pe o porţiune cam cât o monedă de 
argint de cinci mărci. Era de speriat această mamă Thick! 


Mi-am îndesat repede pălăria pe cap şi de atunci n-am mai 
lăsat pe nici o mamă şi nici chiar vreo fiică să-mi taie o 
buclă de păr! 

După această întâmplare, despărţirea de hangiţa mea atât 
de cumsecade îmi deveni mai uşoară decât mi-am închipuit- 
0. Urcând pe vapor, căutai un loc ferit, unde să pot 
întreprinde nestingherit şi neobservat de nimeni o 
cercetare planimetrică privind numărul mai mare sau mai 
mic de astfel de intervenţii cu foarfecă necesare pentru a 
face din capul unui westman războinic un cap chel şi paşnic. 

Vaporul care ne-a luat la bordul său nu era unul din acele 
palate plutitoare la care te gândeşti când e vorba de o 
călătorie pe Mississippi sau pe Missouri, ci un pachebot 
greoi şi diform, propulsat încet de maşinile lui gâfâitoare. 
Ne-au trebuit cinci zile ca să ajungem la 'Topeca, unde ne- 
am interesat de Old Surehand, la birtul lui Peter Lebrun. 
Trecuse pe acolo cu trei zile înaintea noastră. Găsind un cal 
bun pentru Trescow, îl cumpărarăm. După aceea, mergând 
de-a lungul Republican River-ului, ieşirăm în preria 
„învolburată”, numită aşa deoarece partea de est a statului 
Kansas e foarte deluroasă, oferind o privelişte, cât vezi cu 
ochii, de valuri după valuri; e ca şi cum o mare învolburată 
ar fi încremenit în plină mişcare; de aici provine şi expresia 
„rolling preerie”. 

A doua zi, spre seară, ajunserăm la ferma lui Fenner. Am 
dat de ea interesându-ne la numeroşii cowboy care păzeau 
cirezile aflate la păşunat. Fenner, de altfel un om prietenos, 
ne primi la început bănuitor, dar după ce pomenirăm 
numele lui Old Surehand ne invită să-i fim oaspeţi. 

Nu trebuie să vă miraţi, meş-şurs, că nu v-am invitat 
imediat, zise el. Aici, pe la ţară, trec fel de fel de oameni. 
Chiar alaltăieri au poposit la mine şapte indivizi, pe care i- 
am primit cu plăcere, iar dimineaţă, după ce au plecat, am 
constatat că-mi lipsesc şapte dintre cei mai buni cai ai mei. 
Am trimis după ei, dar n-au putut fi ajunşi, având un avans 
prea mare şi tocmai pentru că mi-au luat caii cei mai buni. 


Făcându-ne o descriere a celor în cauză, ne-am convins că 
era vorba de „general”, Toby Spencer şi de ceilalţi cinci. Old 
Surehand petrecuse şi el la fermă o noapte. Ne-am hotărât 
să facem şi noi la fel. 

Preferând să stăm în aer liber decât în casă, ni se aduseră 
scaune şi o masă. Şedeam la masă în faţa casei, mâncând şi 
discutând, în timp ce, nu departe, caii noştri, cărora le 
scosesem şeile, păşteau, iar în depărtare vedeam cowboy 
alergând încoace şi încolo, adunând cirezile pentru noapte. 
Dinspre stânga apăru un călăreț, care galopa direct spre 
fermă; în urma lui fâlfâia ceva alb, ca o coamă. Imediat m- 
am gândit la Old Wabble. 

Ah, iată-l că vine! Zise Fenner. Acum o să cunoaşteţi un om 
foarte interesant, care a fost vestit pe vremuri şi 
supranumit The king of the cowboys. 

Uff! Îi scăpă lui Winnetou. 

L-aţi angajat pe acest om la ferma dumneavoastră? 
Întrebai eu. 

Nu. A sosit azi dimineaţă cu un mic grup de westman-i, cu 
care s-a aşezat pentru popas afară, lângă tufişuri, şi va 
pleca mâine dimineaţă. Are peste nouăzeci de ani, dar 
călăreşte, ca un flăcău. lată-l că a sosit. 

Da, sosise. Venise în goană mare până aproape, fără să se 
uite prea mult la noi, îşi struni calul, fiind gata să sară jos; 
abia atunci ne privi drept în faţă şi imediat îşi băgă înapoi 
piciorul drept în scara şeii, exclamând: 

All thousand devils10! Old Shatterhand şi Winnetou! 
Mister Fenner, indivizii ăştia rămân azi aici? 

Yes, răspunse fermierul mirat. 

Atunci noi plecăm. Unde se află asemenea derbedei, 
oamenii cinstiţi n-au ce căuta. Adio! 

Cu o smucitură, întoarse calul şi plecă din nou în galop. 
Fenner fu surprins nu numai de comportarea bătrânului, ci 
şi din cauza numelor pe care le rostise. 

Sir, dumneavoastră sunteţi Old Shatterhand? Şi acest 
gentleman roşu e Winnetou, căpetenia apaşilor? 


Da, mister Fenner. 

De ce nu mi-aţi spus imediat? V-aş fi primit cu totul altfel! 

Suntem oameni ca toţi oamenii şi nu putem să pretindem 
nimic mai mult decât oricare altul! 

Se poate, dar e treaba mea şi nu a dumneavoastră să vă 
primesc cum îmi place mie. Să-i spun soţiei ce fel de 
musafiri are să îngrijească. 

Intră în casă. Winnetou privea în direcţia în care mai 
fâlfâia coama lui Old Wabble. 

Avea în priviri ură şi dorinţă de răzbunare, zise el. Old 
Wabble a zis că pleacă, dar are să se întoarcă la noapte. 
Winnetou şi fraţii săi albi trebuie să fie atenţi. 

Nu terminasem masa, când Fenner ieşi din noul din casă. 
Strângând tot ce era în faţa noastră - carne, pâine, farfurii, 
pe scurt, totul, zise: 

Vă rog, meş-şurs, faceţi o pauză. Soţia mea aranjează o 
altă masă înăuntru. Vă rog să nu mă refuzaţi şi faceţi-mi 
plăcerea să vă pot dovedi cât de mult mă bucur că aţi venit! 

Nu puteam să-l refuzăm, omul era bine intenţionat, aşa că 
îi făcurăm pe plac. Când stăpâna casei ne invită să intrăm, 
văzurăm ce bunătăţi, e în stare să ofere o fermă situată la o 
distanţă de două zile de mers călare faţă de cel mai 
apropiat oraş. Deci, masa începu din nou, într-o nouă ediţie, 
îmbunătăţită. Între timp, îi explicarăm gazdei noastre 
motivul purtării atât de ciudate a lui Old Wabble, 
povestindu-i cum ne-au furat armele şi pedeapsa ce a 
urmat. Totuşi nu putea să înţeleagă înverşunarea bătrânului 
„rege al cowboy-lor”. Old Wabble avea toate motivele să ne 
fie recunoscător, pentru că am fost foarte indulgenţi cu el. 
Cu toate că participase la furt, conducându-l pe „general” 
în casa lui Bloody Fox, bătrânul nu primise nici o pedeapsă. 

Între timp se întunecase. Îi explicarăm fermierului că 
suntem îngrijoraţi din cauza cailor noştri. Ne făcu o 
propunere: 

Am în spatele casei un şopron, puteţi adăposti caii acolo, 
dacă nu vreţi să-i lăsaţi afară, din cauza lui Old Wabble şi a 


oamenilor săi. De apă şi nutreţ o să am eu grijă. Este 
adevărat că şopronul nu poate fi încuiat, una din laturi fiind 
deschisă. Dar o să pun de pază un om de încredere. 

În această privinţă, zisei eu, preferăm să ne bizuim pe noi 
înşine. Prin urmare, o să stăm de strajă pe rând, câte două 
ore, la început Pitt Holbers, apoi Dick Hammerdull, după 
aceea eu şi la urmă, Winnetou. 

Well! Şi o să dormiţi în camera de alături, unde o să vi se 
aştearnă nişte locuri bune de dormit. În felul acesta, veţi fi 
la adăpost de un atac perfid. În plus, afară, în câmp, la 
păşune, am destui cowboy, care pot să ia şi ei seama. 

Deci, caii fură adăpostiţi în şopron, iar Pitt Holbers îşi luă 
în primire postul. Ceilalţi ramaserăm în cameră, în jurul 
mesei, discutând. Obosiţi nu prea eram, iar Fenner ne 
îndemna mereu la alte şi alte povestiri, vrând să afle cât mai 
multe din întâmplările prin care trecuserăm. El şi soţia lui 
se amuzau mai ales de felul hazliu în care pântecosul de 
Dick îşi relata diferitele episoade ale vieţii sale pline de 
peripeții. 

După două ore, Dick ieşi ca să-l schimbe pe Pitt Holbers. 
Intrând, acesta ne anunţă că peste tot e linişte, cănua 
văzut sau auzit nimic suspect. Mai trecu o oră, şi tocmai 
povesteam despre o întâmplare veselă petrecută într-un 
cort al unui lapon, fiind atent numai la feţele pline de 
veselie ale ascultătorilor mei, când, deodată, Winnetou mă 
apucă de guler şi mă smuci cu toată puterea într-o parte, 
încât era să cad de pe scaun. 

Uff! O armă, strigă el, arătând spre fereastră. 

În timp ce rostea aceste cuvinte, se auzi o împuşcătură, iar 
glontele sparse un geam, înfigându-se într-un stâlp ce 
susţinea tavanul, aflat în spatele meu. Era clar că eu 
fusesem ţinta, iar glontele m-ar fi lovit drept în cap, dacă 
Winnetou nu m-ar fi smucit într-o parte. Într-o clipă, sării 
spre uşă cu carabina în mână şi ceilalţi după mine. 

Din prevedere, nu deschisei uşa de tot, ca să nu fiu ţinta 
unui al doilea glonte. O crăpai doar puţin şi privii afară. Nu 


se putea vedea nimic. Dădui uşa de perete şi ieşi în curte. 
Eram numai ochi şi urechi. 

Atunci auzirăm în spatele casei fornăituri şi tropăituri de 
cai şi, totodată, glasul lui Dick Hammerdull, care strigă: 

Ajutor! Caii! Caii! 

Sărirăm după primul şi cel de-al doilea colţ al clădirii, şi 
văzurăm cum nişte indivizi se luptau cu caii noştri, care se 
împotriveau să-i urmeze, ridicându-se în două picioare. Doi 
călăreţi voiau să scape, trecând în goană pe lângă noi. 

Staţi! Jos cu voi! Strigă Fenner. 

Când fusese tras focul de armă asupra mea, Fenner 
smulsese de pe perete puşca lui cu două ţevi, iar acum o 
îndreptă asupra celor doi călăreţi; se auziră două focuri de 
armă şi cei doi se prăbuşiră de pe cai. Indivizii care se 
osteniseră degeaba cu caii noştri, văzându-şi intenţia 
zădărnicită, renunţară la ea şi o luară la fugă. Trăsesem 
câteva gloanţe după ei. 

Bine, foarte bine, îl auzirăm din nou pe Dick Hammerdull. 
Trageţi-le câte un plumb bun în cap! Veniţi aici repede! 
Derbedeul nu vrea să stea liniştit. 

Răspunzând chemării sale, îl văzurăm îngenuncheat peste 
cineva care se căznea să se ridice, şi pe care îl ţinea trântit 
la pământ cu toate puterile sale. Omul acesta era... 
bătrânul Wabble. 

Fu prins imediat. 

Spune-mi cum s-a întâmplat? Îl întrebai eu pe grăsanul 
care acum stătea în faţa mea, răsuflând din greu, din cauza 
efortului făcut. 

Cum s-a întâmplat, răspunse el, e totuna; dar stăteam 
culcat în şopron, când deodată mi se păru că aud în spatele 
şopronului vorbindu-se în şoaptă. Am ieşit să trag cu 
urechea. Atunci am auzit focul de armă de lângă casă, şi 
după aceea cineva veni în fugă după colţul casei, cu arma în 
mână. În ciuda întunericului, am văzut clar părul alb al lui 
Old Wabble, şi-l recunoscui; îi sării în spate, doborându-l la 
pământ şi am început să strig după ajutor. Fârtaţii lui, care 


stătuseră după şopron, au sărit să ne fure caii. Armăsarul 
lui Winnetou şi al dumneavoastră, împreună cu iapa mea 
isteaţă, nu s-au lăsat ademeniţi. Calul lui Pitt Holbers şi al 
lui mister Trescow nu au fost atât de deştepţi; doi dintre 
hoţi au încălecat pe ei şi tocmai voiau s-o şteargă de aici, 
când aţi venit dumneavoastră şi i-aţi doborât cu armele. Aşa 
stă treaba. Ce o să se întâmple acum cu bătrânul king ofthe 
cowboys, care, de fapt, ar trebui numit „regele 
derbedeilor”? 

Duceţi-l înăuntru, în casă, vin şi eu imediat! 

Focurile de armă atrăseseră pe câţiva dintre cowboy-i lui 
Fenner, cu ajutorul cărora dusei din nou caii în şopron, 
lăsându-i apoi să-i păzească. După aceea, cercetarăm 
împrejurimile; hoţii plecaseră. Iar cei doi, pe care-i 
doborâse Fenner de pe cai, erau morţi. 

Când intrai în casă, Old Wabble stătea legat de stâlpul de 
susţinere în care pătrunsese glontele său. Departe de a-şi 
cobori privirea, ba dimpotrivă, se uită la mine deschis, 
obraznic, drept în faţă. Ce bun şi îngăduitor am fost cu el 
cândva! Îl respectasem pentru vârsta lui înaintată; de 
rândul acesta, mi se făcu scârbă de el. Se discutase despre 
pedeapsa care să i se dea, pentru că, tocmai când intrai eu, 
Pitt Holbers zise: 

Nu este numai un hoţ, ci şi un criminal periculos! Trebuie 
spânzurat! 

A tras asupra lui Old Shatterhand, interveni Winnetou, aşa 
că să spună Old Shatterhand ce să facem cu el. 

Da, e almeu, am să mă ocup eu de el, îl aprobai. Noaptea 
asta să rămână legat de acest stâlp; mâine dimineaţă am să 
vă spun hotărârea mea. 

Spune-o imediat! Se stropşi la mine mişelul. Trage-mi un 
glonte în cap, ca pe urmă să ai motiv să te poţi văieta şi 
ruga, ca un pastor evlavios, pentru sărmanul meu suflet 
pierdut. 

Îi întorsei spatele, fără să răspund. Fenner ieşi să trimită 
un grup de cowboy în urmărirea hoţilor fugiţi. Toată 


noaptea au cutreierat împrejurimile, dar nu au găsit pe 
nimeni. Se înţelege că am dormit foarte puţin. Abia se 
lumină de ziuă că noi ne şi părăsirăm culcuşurile. Old 
Wabble arăta destul de vioi; noaptea petrecută legat de 
stâlp se părea că nu-i pricinuise nici un rău. Când ne luam 
micul dejun, privea cu atâta indiferenţă la noi, ca şi când nu 
ar fi avut nici o vină şi ar fi fost şi el unul dintre prietenii 
noştri cei mai buni, ceea ce îl revoltă pe Fenner atât de tare 
încât exclamă supărat: 

N-am mai întâlnit în viaţa mea o asemenea obrăznicie! Ori 
de câte ori venea acest om la mine, îl tratam cu tot 
respectul, măcar de dragul vârstei lui; acum, însă, sunt şi 
eu de părere că trebuie tratat după legile preriei. Hoţii de 
cai şi ucigaşii trebuie spânzurați! N-are decât să cadă în 
groapa în care de mult stă cu un picior. 

Atunci bătrânul mârâi la el, ironic: 

N-are de ce să vă pese de groapa mea. Dacă hoitul meu 
mai rămâne în viaţă câţiva ani sau dacă va putrezi de pe 
acum în mormânt, nu-i nici o diferenţă şi puţin îmi pasă! 

Pe toţi ne revoltară aceste cuvinte. 

Ce om! Exclamă Trescow. Merită ştreangul şi nimic 
altceva. Pronunţaţi sentinţa, mister Shatterhand! O s-o 
îndeplinim necondiţionat! 

Da, am s-o pronunţ, şi nu dumneavoastră trebuie s-o 
îndepliniţi, răspunsei eu. Viu sau mort, îi este totuna. 

Îl dezlegai de stâlp. Rămase locului, îşi întinse şi îndoi 
braţele amorţite, privindu-mă întrebător. 

Da, poţi pleca, spusei eu. 

Ah, sunt liber? 

Da. 

Atunci izbucni într-un râs batjocoritor şi zise: 

Exact cum scrie în Biblie; să aduni cărbuni încinşi pe capul 
duşmanului. Sunteţi un exemplu de creştin, mister 
Shatterhand! La mine însă nu se prinde, pentru că astfel de 
cărbuni nu mă ard. Poate că e foarte mişcător să poţi face 
pe păstorul mărinimos, care îşi lasă oiţele rele să fugă, dar 


pe mine nu mă impresionează. La revedere, meş-şurs! Dacă 
o să ne reîntâlnim o s-a fie cu totul altfel decât acum! 

Plecă cu capul sus. Cât de curând aveau să se adeverească 
aceste cuvinte ale lui. Da, când l-am revăzut într-adevăr, cu 
totul altfel stăteau lucrurile cu el. 

Capitolul Il - La copacul cu sulița. 

Cititorii cărţilor mele mi-au reproşat deseori că, atunci 
când am pus mâna pe oameni răi, i-am tratat cu prea multă 
indulgență, pe oameni care ne-au provocat numai pagube şi 
ne-au dovedit multă duşmănie. De fiecare dată, am privit 
aceste reproşuri şi prin prisma cu care erau gândite, dar 
întotdeauna am găsit, după cum găsesc şi astăzi, că am 
procedat bine. Între răzbunare şi pedeapsă e o mare 
deosebire. Un om răzbunător nu este un om bun; acţiunile 
sale sunt nu numai nedemne, dar şi condamnabile. El îşi 
arogă dreptul, pe care nu-l are, să o ia înaintea justiţiei 
umane şi divine şi, pierzând controlul asupra pasiunilor şi 
îngâmfării sale, dovedeşte doar propria sa slăbiciune, 
demnă de dispreţ. Pedepsirea e cu totul altceva; este 
urmarea pe cât de firească, pe atât de inevitabilă a oricărui 
fapt condamnat de legi şi de glasul conştiinţei. Dar nimeni, 
nici chiar victima, nu are dreptul să se considere chemat a 
fi judecător, căci, într-unul din cazuri, lucrul acesta poate să 
fie permis, iar în celălalt se poate transforma într-un act 
urât de răzbunare. Există vreun om care să nu aibă nici un 
păcat şi de o moralitate atât de desăvârşită încât să se 
proclame singur judecător al faptelor aproapelui său, fără 
să aibă împuternicirea puterii publice? 

Totodată, trebuie să te fereşti să consideri că cel ce 
săvârşeşte o greşeală, un păcat sau chiar o infracţiune, ar fi 
singurul vinovat. Trebuie cercetate antecedentele fiecărui 
fapt reprobabil. Oare omul se naşte numai cu defecte fizice 
şi psihice? Nu poate avea şi defecte morale? Apoi, gândiţi- 
vă ce forţă rezidă în educaţie! Aici mă refer la educaţie în 
sensul ei larg, nu numai la influenţa părinţilor, educatorilor 
şi rudelor. Sunt mii şi mii de împrejurări ale vieţii care au o 


influenţă mai profundă şi mai de durată asupra omului 
decât persoanele care se consideră în mod obişnuit ca fiind 
educatorii săi. O singură seară petrecută într-un teatru de 
calitate îndoielnică, citirea unei singure cărţi proaste, 
privirea unui singur tablou imoral, pot provoca 
putreziciunea întregului, rod al unei bune educaţii 
părinteşti. Cât de multe, chiar enorm de multe păcate nu 
are această hidră cu milioane de capete, pe care o numim 
„societate”! Şi tocmai această societate asistă cu desfătare 
la judecată, atunci când cancerul de care suferă izbucneşte 
undeva, într-o singură parte a trupului său. Şi cu ce priviri 
pline de smerenie, cu ce strâmbături din nas şi cu ce teamă 
se feresc să-l atingă pe acel nenorocit care a avut ghinionul 
ca starea generală proastă să ajungă să se inflameze tocmai 
la el şi să facă puroi! 

Dacă cele de mai sus se referă la relaţiile din societatea 
„civilizată”, atunci vederile mele în legătură cu popoarele 
aşa-zise semisălbatice trebuie să fie şi mai înţelegătoare. 
Omul sălbatic sau sălbăticit, care nu cunoaşte o adevărată 
scară a datoriilor morale pentru faptele sale, sau care şi-a 
pierdut această normă, poate fi făcut în şi mai mică măsură 
răspunzător de abaterile sale decât cel ce se împotriveşte şi 
cade păcătuind, cu toate că avea la dispoziţie toate 
preceptele morale ale eticii noastre atât de proslăvite. Un 
indian hăituit de albi, care apucă arma ca să se apere, 
merită compasiune şi nu biciul. Unul, din cauza unei 
oarecare greşeli, este izgonit pentru totdeauna de această 
very moral and virtuous society11 şi este primit în Vestul 
Sălbatic, dar cade tot mai jos, deoarece nu poate să se 
oprească, şi în calitate de westman este expus mereu asprei 
şi sângeroasei judecăţi a preriei; în ochii mei, însă, are 
nevoie de indulgență şi de iertare. La fel şi Winnetou, cu 
veşnica lui mărinimie şi comportare nobilă, nu-mi refuza 
niciodată cruţarea faţă de un astfel de degenerat. Se 
întâmpla ca să procedeze în acest fel din proprie iniţiativă, 
fără să mai aştepte vreo rugăminte din partea mea. 


Recunosc că această bunăvoință a noastră ne-a provocat, 
uneori, anumite dificultăţi; dar, până la urmă, avantajele 
obţinute astfel le contrabalansau cu prisosinţă. Cel ce voia 
să ni se alăture trebuia să renunţe la cruzimile şi asprimile 
Vestului Sălbatic, devenind, fără să ştie sau să vrea, chiar 
dacă nu în vorbe, dar în fapte, un propovăduitor şi un 
înfăptuitor al iubirii de oameni, iubire care, figurativ 
vorbind, o respira alături de noi. 

Un astfel de degenerat era Old Wabble, faţă de care nu 
dovedisem mai multă indulgență decât ar fi meritat. De vină 
în această privinţă a fost, pe lângă acea înţelegere 
sentimentală pe care o resimte omul în general, şi impresia 
pe care o făcuse personalitatea lui neobişnuită, mai ales 
asupra mea. Şi vârsta lui înaintată îşi avea contribuţia ei; pe 
deasupra, în prezenţa lui, aveam totdeauna un sentiment 
ciudat, care mă reţinea să-l tratez potrivit faptelor şi 
necredinţei sale etalate cu atâta frondă. Era ca şi când 
trebuia să mă conduc după o voinţă independentă de mine, 
aflată totuşi înăuntrul meu, şi care mă oprea să mă ating de 
el. De aceea i-am dat drumul şi în acea dimineaţă, chiar 
după încercarea de asasinat de la ferma lui Fenner, 
procedând astfel după voinţa lui Winnetou. Fireşte că Dick 
Hammerdull şi Pitt Holbers n-au prea fost încântați, iar 
Trescow, fireşte, nici atât. Cel puţin cei trei nu mi-au făcut 
reproşurile pe care a trebuit să le ascult din partea 
proprietarului fermei; nu putea să înţeleagă nicidecum să i 
se dea drumul, fără nici o judecată, unui om de al cărui 
glonte m-a salvat doar ochiul ager al lui Winnetou. Fenner 
spunea că o asemenea prostie nu a mai întâlnit niciodată în 
viaţa lui şi se jura că, luând răzbunarea în propriile lui 
mâini, o să-l împuşte pe Old Wabble ca pe un câine, în caz 
că bătrânul ar mai îndrăzni să se arate pe la ferma lui. De 
altfel, Fenner ne dovedi cât de bucuros era de vizita 
noastră. La despărţire ne-a dat provizii pentru cinci zile, 
aşa că, tot atâtea zile, eram scutiţi să mai pierdem vremea 
cu vânatul pentru a ne procura carnea. Importanţa acestui 


lucru reiese mai ales atunci când, din cauza unor duşmani 
indieni sau albi aflaţi prin apropiere, n-ai voie să tragi cu 
arma, deci eşti obligat să rabzi de foame sau să te expui 
pericolului de a fi descoperit. 

De fapt, după plecarea lui Old Wabble de la fermă, ar fi 
trebuit să-i căutăm urma. Ştiam că ne duşmăneşte şi aveam 
toate motivele să ne străduim să cunoaştem ce intenţii avea. 
Dar voiam să-l ajungem din urmă, cât mai repede posibil, pe 
Old Surehand, pentru că îi aveam înaintea noastră pe 
„general” şi pe Toby Spencer. Aceştia se îndreptau cu 
oamenii lor tot în sus spre Colorado, şi de aceea „regele 
cowboy-lor” putea să ne intereseze mai puţin. 

După ce trece de ferma lui Fenner, Republican River-ul 
face un cot mare, pe care noi voiam să-l tăiem; de aceea 
părăsirăm râul, pătrunzând direct în preeria „învolburată”, 
pentru ca mai târziu să ieşim din nou la râu. Dădurăm de 
urmele cowboy-lor care noaptea trecută îi căutaseră pe Old 
Wabble şi pe însoțitorii săi, fără să-i găsească. După un 
timp, urmele dispărură, şi până seara nu mai dădurăm 
peste nici un semn privind vreun suflet de om. 

Trebuia să trecem de partea cealaltă a râului. Ca toate 
râurile din Kansas, Republican River-ul este lat şi puţin 
adânc, putând să fie cu uşurinţă traversat peste tot; totuşi 
Winnetou ştiu să ne conducă la un vad atât de mic, încât 
apa, pe toată lăţimea ei, abia de ajungea până la burta 
cailor. 

Ajunşi pe malul celălalt, ne strecurarăm prin fâşia de 
tufişuri care se întindea dea lungul râului şi pătrunserăm 
din nou în preria deschisă. Abia părăsirăm tufişurile, că şi 
zărirăm o urmă, care trecea cam la cinci sute de paşi 
distanţă de râu. Arătând cu degetul spre ea, Dick 
Hammerdull zise uscăţivului său prieten: 

Pitt Holbers, racoon bătrân, vezi acolo în iarbă linia aia 
întunecoasă? Ce părere ai, ce-o fi: o linie imaginară sau o 
urmă de om? 


Dacă tu, dragă Dick, crezi că e o urmă, eu n-am nimic 
împotrivă, replică acesta în felul lui sec. 

Da, aşa e. Trebuie să mergem acolo şi să vedem de unde 
vine şi încotro se îndreaptă. 

Credea că suntem de aceeaşi părere şi că o să mergem 
toţi într-acolo. Winnetou însă, fără să spună un cuvânt, o luă 
spre dreapta, conducându-ne dea lungul râului, fără să-i 
pese de urma aceea. Neputând înţelege acest lucru, 
Hammerdull mi se adresă mie: 

Mister Shatterhand, de ce nu vreţi să mergem într-acolo? 
În Vestul Sălbatic, de dragul securităţii tale, dacă vezi o 
urmă necunoscută, trebuie s-o cercetezi. 

Asta aşa e, îl aprobai eu. 

Atunci? Trebuie să aflăm neapărat în ce direcţie merge! 

De la est la vest. 

Cum adică, de la est la vest? Fără să o cerceteze 
îndeaproape, nimeni nu poate şti. Poate să meargă de la 
vest spre est. 

Pshaw! Urma merge, de la est spre vest şi nu altfel. De 
câteva zile, vântul a bătut dinspre vest şi, ca urmare, după 
cum vă puteţi convinge, toată iarba are vârful aplecat spre 
est. Un westman bun ar fi trebuit să ştie că o urmă în 
direcţia vântului nu poate fi atât de clară ca atunci când s-a 
mers contra lui. Urma de acolo e la cel puţin cinci sute de 
paşi distanţă. Faptul că o vedem, în ciuda acestei distanţe, e 
o dovadă că s-a mers în sens opus, deci s-a mers călare de 
la est spre vest. 

All devils, ce raţionament ingenios! Eu nu aş fi putut 
deduce asta. Nu eşti de aceeaşi părere, Pitt Holbers, racoon 
bătrân? 

Dacă crezi că te consider destul de prost ca să nu poţi 
ajunge singur la această idee isteaţă, atunci ai dreptate, îl 
aprobă Holbers. 

Dreptate sau nu, e totuna. În orice caz, nici tu n-ai cules cu 
sacul isteţimea din pom! Dar, mister Shatterhand, trebuie 


să cercetăm totuşi urma, pentru că trebuie să aflăm cine şi 
câte persoane au făcut-o. 

Pentru asta nu-i nevoie să ne abatem cinci sute de paşi în 
direcţia aceea. Ia uitaţi-vă, în curând o să ne întâlnim cu ea! 

Într-adevăr, nici la asta nu m-am gândit. lată cum atâţia 
ani te-ai socotit un bun westman, şi acum, la Republican 
River, trebuie să constaţi că mai ai multe de învăţat! Am 
dreptate, mister Shatterhand? 

Lăudabilă recunoaştere! Iar cel ce-şi recunoaşte greşelile 
şi lipsurile se află deja pe drumul cel bun. 

Nu ne îndepărtarăm mult de vad, că râul coti într-un unghi 
drept spre nord, lăsând preria liberă spre Vest. Din direcţia 
aceea se zărea o fâşie verde, care se pierdea în tufişurile de 
pe malul Republican River-ului, în nord, ceea ce însemna că 
era vorba de un pârâu care se vărsa în râu în dreapta, 
departe de noi. Până la vărsare, pârâul acesta făcea o serie 
de cotituri. Punctul cel mai îndepărtat al ultimului arc pe 
care-l forma trebuia să fie o pădurice, la vreo jumătate de 
oră distanţă în faţa noastră. Urma despre care am vorbit 
cotea brusc de la stânga spre cotul râului, unde ne aflam 
noi; de aceea, ne oprirăm. Era urma unui singur călăreț 
care se oprise aci pentru scurtă vreme, fără să descalece. 
Copitele din faţă ale calului formaseră un semicerc, în 
mijlocul căruia se aflau copitele picioarelor din spate. Din 
acest fapt puteam deduce că omul care venise dinspre est, 
oprindu-se, privise spre celelalte trei puncte cardinale, 
căutând probabil ceva. După aceea o pornise în galop spre 
păduricea amintită mai înainte. Prin urmare, acolo trebuia 
să fie locul căutat. Acest gând ne făcu să privim în direcţia 
aceea. 

De fapt, cine era călăreţul ne putea fi indiferent, şi nici 
păduricea nu constituia un motiv de precauţie deosebită. 
Dar urma nu era mai veche de o jumătate de oră, ceea ce 
constituia totuşi un motiv ca să fim prevăzători. 

Uff! Vo-uh-ke-ţa! Îl auzii pe apaş exclamând şi ridicându-şi 
mâna, pentru a ne indica un anume punct al păduricii. 


Vo-uh-ke-ţa este un cuvânt al indienilor dakota şi înseamnă 
suliță. De ce nu a folosit Winnetou respectivul cuvânt în 
limba apaşilor? Motivul aveam să-l aflu în curând, 
constatând din nou, ca în atâtea alte rânduri, ce ochi ageri 
avea. Privind în direcţia braţului său întins, văzui la 
marginea păduricii un copac, care avea o creangă ieşită 
mult în afară. Pe această creangă văzui şi eu că era fixată o 
suliță în poziţie verticală. Datorită depărtării, semăna cu o 
linie de creion trasă pe cer, pe care soarele ce apunea o 
colora în roşu. Nimeni dintre noi n-ar fi observat sulița, 
dacă urma nu ne-ar fi îndreptat atenţia asupra păduricii. 
Oricine ar fi trecut chiar aproape de pădure, tot n-ar fi 
zărit-o. Auzind de ea, Dick Hammerdull zise: 

Nu o pot recunoaşte, dar dacă e într-adevăr o ţeapă, aşa 
cum credeţi dumneavoastră, atunci oricine ştie că suliţele 
nu cresc în copaci. Deci, trebuie să fie un semn! 

Semnul unui dakota, aprobă Winnetou. 

E sulița unui dakota? Întrebă grăsanul mirat. 

Da, deocamdată, însă, nu ştim din ce trib este acest 
dakota. 

Trib sau nu, e totuna! Oricum, e o minune extraordinară 
faptul că există ochi în stare să recunoască atât de exact 
această suliță de la o distanţă de o milă. Întrebarea 
principală e dacă avem vreo legătură cu ea. 

Întrucât aceste cuvinte îmi erau adresate mie, îl lămurii: 

Fireşte că prezenţa ei acolo nu poate să ne lase 
indiferenți. Pe aici, afară de osagi, nu există alţi indieni 
dakota, şi întrucât ştim că osagii au dezgropat acum 
securea războiului, şi că această suliță este un semn pentru 
cineva, trebuie să aflăm semnificaţia acestui semn. 

Atunci să mergem acolo! 

Şi pe loc vru să-şi pună bătrâna iapă în mişcare. Eu însă îi 
apucai hăţurile, avertizându-l: 

Vrei să-ţi pui pielea în joc? Suliţa, ca semn, probabil că 
vrea să anunţe că osagii sunt pe acolo, şi că aşteaptă, sau 
mai bine zis au aşteptat pe cineva. Călărețul, ale cărui urme 


le vedem aici, s-a dus la ei, probabil după ce a zărit sulița. 
Dacă mergem chiar pe urmele lui, o să fim văzuţi. 

Credeţi că încă n-am fost văzuţi? 

Da, aşa cred. Nu se putea să fim văzuţi, deoarece figurile 
noastre nu se pot distinge din cauza tufişurilor din spatele 
nostru. Totuşi trebuie să plecăm de aici cât se poate de 
repede. Haideţi, după cum vedeţi, Winnetou a şi plecat. 

Fără să ţină seama de discuţia noastră, apaşul o pornise 
din locul acela, din prevedere, îndreptându-se spre nord. Îl 
urmarăm până ce pierdurăm păduricea din ochi, apoi o 
cotirăm spre vest, ca să ajungem la pârâu. Pe acolo, trebuia 
să mergem în susul apei, pentru a ajunge, la adăpostul 
tufişurilor, la pădurice, venind dinspre nord. La un moment 
dat, Winnetou se opri, descălecă, îmi dădu în păstrare arma 
sa cu ţinte de argint, şi zise: 

Fraţii mei să mă aştepte până mă întorc şi le spun pe cine 
am văzut la copacul cu sulița! 

Voia să meargă la pădurice în cercetare şi să se strecoare 
printre hăţişuri, pentru a-şi îndeplini misiunea nu prea 
uşoară. Astfel de treburi obişnuia să le rezolve personal, şi 
existau toate motivele să-l lăsăm să le facă. Descălecarăm şi 
mânarăm caii printre tufişuri, până la pârâu, unde puteau 
să se adape. Apoi ne aşezarăm în aşteptarea întoarcerii 
apaşului. În caz că osagii erau într-adevăr în crâng, putea 
să lipsească mai multe ore. Dar de abia trecuse jumătate de 
oră, când apaşul se întoarse şi ne comunică: 

O faţă palidă stă sub copacul cu sulița şi aşteaptă 
întoarcerea unui războinic roşu, care a stat acolo o 
jumătate de zi, apoi a plecat să facă rost de carne. 

Pentru mine, aceste date, care confirmau perspicacitatea 
deosebită a lui Winnetou, erau arhisuficiente. Lui Dick 
Hammerdull i se păru însă mult prea sumare, de aceea 
întrebă: 

Căpetenia apaşilor a fost în mijlocul dumbrăvii? Winnetou 
dădu afirmativ din cap şi grăsanul continuă: 


Aşadar n-a văzut nici un indian? Winnetou îşi scutură 
capul a negaţie. 

Cine e oare albul care stă sub copac? 

Old Wabble, răspunse apaşul scurt. 

Zounds, oare ce face acolo bătrânul cowboy? Winnetou 
dădu din umeri; atunci Hammerdull continuă să-l întrebe: 

Oare cine e indianul pe care-l aşteaptă Old Wabble? 

Matto Şahco - Şapte urşi - căpetenia pe timp de război a 
osagilor. 

Matto Şahco? Nu-l cunosc pe individ, n-am auzit niciodată 
vorbindu-se de el. Căpetenia apaşilor îl cunoaşte? 

Winnetou răspunse dând din cap, că da. Nu prea îi plăcea 
să fie chestionat în acest fel, iar eu aşteptai, amuzat în sinea 
mea, clipa când răbdarea sa o să se cam termine. Micuţul 
vânător, însă, continuă, curios să se informeze: 

E viteaz indianul? 

Întrebarea aceasta era complet de prisos. Matto Şahco 
înseamnă Şapte-urşi; e vorba de urşi grizzly. Cine a răpus 
şapte urşi grizzly şi a pornit pe poteca războiului fără 
însoțitori trebuie să aibă curaj. De aceea, Winnetou nu 
răspunse la întrebare, ceea ce îl făcu pe Hammerdull să o 
repete. Neprimind nici de data asta răspuns, întrebă; 

De ce nu continuă Winnetou să vorbească? E un avantaj să 
ştii cu cine ai de-a face. De aceea am întrebat de două ori. 

Winnetou, care până atunci privise în jos, îşi ridică capul 
şi, privindu-l drept în faţă, îi răspunse cu tonul acela blând 
dar categoric, pe care numai la el l-am întâlnit: 

Oare de ce nu m-a întrebat nimic fratele meu Old 
Shatterhand? De ce a tăcut el? Întâi să te gândeşti şi apoi 
să întrebi. Pentru gândit e suficient un singur om, la vorbit 
însă e nevoie de cel puţin doi. Fratele meu alb Hammerdull 
trebuie să aibă mult creier şi să fie şi un gânditor; cel puţin 
e destul de gras ca să fie aşa! 

Pus la punct, văzui cum cel în cauză voi la început să sară 
în sus, supărat. Dar respectul pentru Winnetou îl făcu să se 
stăpânească şi să se scuze pe un ton liniştit: 


Destul de gras sau nu, e totuna; dar am şi eu dreptul să 
remarc că nu pot gândi cu burta, pentru că, după cât se 
ştie, creierul nu trebuie căutat pe undeva pe la mijloc, ci în 
cap! N-am dreptate, Pitt Holbers, racoon bătrân? Spune-mi 
tu! 

Nu, răspunse cel întrebat, în felul lui scurt. Nu se întâmpla 
prea des ca slabul să nu-i dea dreptate grasului; de aceea 
Dick Hammerdull exclamă uimit: 

Nu? N-am dreptate? De ce nu am? 

Pentru că ai pus nişte întrebări care pot da de bănuit că nu 
ai creierul în cap, ci pe undeva unde la alţi oameni, făcuţi 
normal, se află splina sau ficatul. 

Cum? Îţi baţi joc de mine? Ascultă Pitt Holbers, racoon 
bătrân, dacă o apuci pe calea asta proastă, s-ar putea... 

Îl întrerupsei cu un semn al mâinii, care-l făcu să tacă, 
deoarece Winnetou îşi luase într-o mână puşca de argint şi 
dârlogii calului în cealaltă, pentru a părăsi locul unde ne 
aflam. Nu-i displăcea să asculte când Dick şi, Pitt, jumătate 
în glumă, jumătate în serios, se ciorovăiau între ei; acum 
însă exista ceva mai serios de făcut. Ne luarăm şi noi caii şi-l 
urmarăm la marginea desişului. Fără a încăleca, ne conduse 
de-a lungul hăţişului, până ce ajunserăm aproape de 
pădurice. Acolo, am intrat din nou în tufişuri, şi căpetenia 
ne zise, cu glas scăzut: 

Old Shatterhand va merge cu mine. Ceilalţi fraţi albi să 
rămână aici, până or să audă trei fluierături. Atunci să vină 
la copacul cu sulița, unde o să ne găsească cu doi prizonieri. 

Spusese acest lucru cu atâta siguranţă, ca şi când ar fi 
stabilit dinainte tot ce urma să se întâmple. Îşi puse jos 
arma, le pusei şi eu pe ale mele şi, fără a părăsi desişul, 
urmarăm cursul pârâului, care ne conducea la pădurice. 

Se lăsase înserarea şi, aflându-ne sub copaci, în jurul 
nostru era mai întuneric decât afară, în prerie. Înaintarea 
noastră se desfăşura fără nici un zgomot. Ajunserăm la 
locul unde malurile apei o coteau spre dreapta şi aveam 
păduricea în faţă. Pe jos nu erau rădăcini, astfel că ne 


puteam apropia mai uşor furişându-ne. Strecurându-ne de 
la un copac la altul, ne apropiarăm de copacul în a cărui 
creangă văzuserăm atârnând sulița. Fiind la marginea 
pădurii, unde începea din nou tufişul, aveam mai multă 
lumină decât sub frunzişul des al copacilor şi astfel, fără să 
fim observați, puteam vedea cine se află sub copacul cu 
semnul atât de des amintit. 

Exista acolo un vechi şi părăsit culcuş de iepuri, care 
forma o movilă mică, având totuşi peste un metru înălţime. 
Acolo şedea „regele cowboy-lor” de odinioară. Calul lui 
păştea afară, în prerie, ceea ce dovedea că Old Wabble se 
simţea în deplină siguranţă în acest loc, altminteri şi-ar fi 
ascuns calul în dumbravă, unde văzurăm încă un cal, cu 
dârlogii legaţi de copac. Era un armăsar murg cu 
harnaşament indian, de o excelentă conformaţie, cel puţin 
după cât se vedea în întunericul ce se lăsa tot mai des. Şi, 
cum rar se întâmplă la un cal indian, între şa şi crupă se 
afla o pătură de piele de culoare închisă, în care erau 
decupate figurile a şapte urşi, vizibile datorită unei alte piei 
albe, aşezată dedesubt. 

lată de ce putuse Winnetou să spună cu atâta precizie că 
Old Wabble îl aşteaptă pe Matto Şahco, pentru că numele 
lui însemna Şapte-urşi, deci armăsarul nu putea fi decât al 
lui. 

Împrejurările arătau clar că şeful de trib plecase numai 
după vânat; proviziile i se terminaseră. Faptul că-şi lăsase 
preţiosul cal aici dovedea că şi el consideră împrejurimile şi 
păduricea ca absolut sigure. Eu sau Winnetou în nici un caz 
nu am fi manifestat o asemenea lipsă de grijă. Venirea lui 
Old Wabble aici şi felul liniştit în care îl aştepta erau o 
dovadă că între ei exista o înţelegere specială. De ce 
natură, uşor de ghicit. Pe vremuri, Old Wabble purta 
porecla de,„ucigător de indieni” şi de aceea era urât şi 
temut de toţi indienii. Căpetenia unui trib roşu nu putea să 
intre în legătură cu dânsul, decât dacă se aştepta să obţină 
de la el mari avantaje. Întrucât osagii porniseră pe cărările 


războiului, precis că era vorba de vreo mârşăvie îndreptată, 
probabil, împotriva albilor. Evident că nu era prima 
întâlnire între Old Wabble şi Matto Şahco, şi eram aproape 
convins că bătrânul, se oferise să facă pe spionul osagilor. 
Era în stare şi de aşa ceva! 

Mai înainte, Winnetou spusese tovarăşilor noştri că vom 
avea doi prizonieri, fiind convins că nu va fi nevoie să 
aşteptăm prea mult până să se întoarcă osagul. Aceasta era 
şi părerea mea, pentru că, după ce se lasă întunericul, nu 
se mai poate vâna. Şi, într-adevăr, vrând parcă să-mi 
confirme justeţea acestei păreri, văzurăm, în ultima licărire 
a înserării, privind preria printre copaci, un indian, care 
venea cu atâta lipsă de grijă spre crâng, încât cu siguranţă 
că nici nu-i trecea prin cap că aici s-ar putea afla o fiinţă cu 
intenţii agresive faţă de el. 

Pe măsură ce se apropia, cu mersul acela specific, care se 
datoreşte mocasinilor subţiri, fără tocuri, îl recunoşteam 
din ce în ce mai bine. În general, osagii sunt de statură 
înaltă, bine făcuţi. Acesta nu era înalt, dar era foarte lat în 
umeri şi, în ciuda picioarelor foarte strâmbe şi a vârstei - 
putea să aibă cincizeci de ani - îţi dădea impresia unui om 
de o mare forţă fizică. Într-o mână ducea puşca, iar în 
cealaltă o găinuşă de prerie. Se opri şi strigă spre pădure, 
într-o englezească acceptabilă: 

Cine este omul care a lăsat dâra asta şi acum se află sub 
copac? 

Winnetou îmi strânse uşor braţul, ca şi când ar fi zâmbit cu 
milă. În pădurice se afla sau aliatul osagului, şi atunci putea 
să intre liniştit în ea, sau un duşman, în care caz întrebarea 
lui oricum nu l-ar fi putut apăra de atac. Bătrânul cowboy 
răspunse cu voce tare: 

Sunt Old Wabble, vino încoace! 

Există şi alte feţe palide cu tine? 

Nu. Puteai să vezi şi după urma mea că am venit singur. 

Afirmația putea să fie falsă, întrucât ar fi putut să vină cu 
însoțitori de care să se fi despărţit şi să fi venit în crâng 


printr-un loc mai îndepărtat, aşa cum făcuserăm şi noi. Noi 
ştiam că Old Wabble nu se afla singur la Republican River. 
Dar unde erau însoțitorii lui? Ei nu trebuiau să ştie nimic de 
întâlnirea lui cu osagul, sau i-a lăsat în urmă dintr-un alt 
motiv? Speram să aflu acest lucru. 

Matto Şahco veni până la el cu paşi precauţi, se aşeză 
lângă el şi întrebă: 

Când a sosit Old Wabble aici? 

De aproape două ceasuri, răspunse, bătrânul. 

A observat imediat semnul convenit? 

Nu chiar imediat. Dincolo, la cotul râului, am cercetat jur- 
împrejur şi m-am gândit că păduricea de aici trebuie să fie 
o ascunzătoare bună. De aceea am venit încoace şi apoi am 
văzut sulița înfiptă. Ai ales foarte bine locul. 

Afară de mine şi de tine nu se află nimeni până hăt 
departe, de jur-împrejur, aşa că suntem în siguranţă. Stau 
aici încă de ieri, aşa cum voiai să vi şi tu. Trebuind să te 
aştept până astăzi, mi s-a terminat carnea şi am fost obligat 
să plec ca să vânez această pasăre. 

Suna ca un reproş. Old Wabble răspunse: 

Căpetenia osagilor n-o să se supere că a trebuit sa aştepte. 
Am să-i spun de ce am întârziat şi sunt convins că vestea pe 
care i-o aduc o să-l bucure tare mult; it's clear. 

A fost Old Wabble la ferma lui Fenner? 

Da. Am sosit cu puţin înainte de amiază. Vizitarea şi a 
celorlalte trei ferme, pe care vreţi să le atacați, ne-a reţinut 
mai mult decât ne-am aşteptat. Faptul că am putut veni abia 
acum, se datoreşte unei capturi importante pe care-o poţi 
face, dacă o să fii de acord cu propunerea mea. 

La ce captură se referă Old Wabble? 

O să-ţi spun pe urmă. Mai întâi să-ţi povestesc ce am găsit 
la cele patru ferme, pe care vreţi să le atacați. 

Ne-am strecurat încet până în partea cealaltă a cuibului 
de iepuri, de unde puteam auzi fiecare cuvânt. Ceea ce am 
auzit, m-a convins că Old Wabble era într-adevăr spionul 
osagilor. Era vorba de atacarea şi jefuirea a patru ferme, 


printre care şi a lui Fenner. Era vechea poveste, care se 
repeta mereu: în comerţul cu albii, osagii fuseseră înşelaţi; 
ca o despăgubire oarecare şi, totodată, pentru a-şi procura 
carnea necesară, au gonit vitele de la fermă. Fiind urmăriţi, 
o parte din războinici au fost ucişi. După concepţiile lor, 
acest lucru se cerea răzbunat, şi astfel, la sfatul 
războinicilor, fusese hotărâtă lupta contra feţelor-palide. La 
început urmau să fie atacate cele patru ferme mai mari de 
pe Republican River. În aceste ferme, însă, slujeau mulţi 
Cowboy, şi indienii se temeau de aceşti inşi semisălbatici şi 
deosebit de curajoşi mai mult decât oricare alt adversar; de 
aceea trebuiau trimise iscoade, ca să afle numărul 
aproximativ al cowboy-lor. Din spirit de prevedere, această 
sarcină nu putea fi încredinţată unor indieni, mai ales 
războinici din propriul trib. Atunci întâmplarea l-a adus în 
calea lor pe Old Wabble şi pe însoțitorii săi. Se pare că mai 
avuseseră astfel de relaţii cu ei, altminteri osagul nu i-ar fi 
făcut o astfel de propunere. Potrivit înţelegerii, osagii 
urmau să primească scalpurile, armele şi cirezile, iar Old 
Wabble pretindea pentru el şi oamenii săi, restul de lucruri 
de la fermă. Fireşte, pe ei îi interesau doar banii şi alte 
obiecte care puteau fi uşor vândute. Cred că nu mai trebuie 
spus care dintre cei doi, Matto Şahco sau Old Wabble, era 
adevăratul bandit. Observasem că nici măcar o singură dată 
căpetenia nu i s-a adresat „regelui cowboy-lor” cu cuvintele 
„fratele alb”, ci i-a zis doar pe nume, o dovadă că asemenea 
oameni nu se bucurau la indieni de mai mult respect decât 
la albii civilizaţi. 

Osagii nu terminaseră încă „mobilizarea”, când Old 
Wabble îşi începuse misiunea de spionaj. Şi cum reuşita 
incursiunii depindea foarte mult de cunoaşterea condiţiilor 
de apărare a celor patru ferme, căpetenia pornise, personal 
şi singur să primească informaţiile aduse de bătrân la cotul 
Republican Riveru-lui. Suliţa trebuia să indice locul de 
întâlnire cu Matto Şahco. 


Acum se întâlniseră aici, în pădure, iar Old Wabble 
prezenta lucrurile ca şi când fermele ar putea fi cucerite 
fără pierderi însemnate din partea războinicilor roşii. Peste 
propunerile lui o să trec, deoarece, datorită intervenţiei 
noastre, atacurile, plănuite au trebuit să fie părăsite. 
Căpetenia le acceptă parţial, revenind apoi la „marea 
captură” la care se referise Old Wabble la începutul 
discuţiei. Bătrânul îi răspunse în felul lui rece şi calculat: 

Înainte de ai spune despre ce este vorba, căpetenia 
osagilor trebuie să-mi răspundă la o întrebare. Îl cunoşti pe 
Winnetou, căpetenia apaşilor? 

Pe câinele ăla? Îl cunosc! 

Spui că-i un câine. S-a purtat vreodată duşmănos cu tine? 

Nu numai o dată! Cu trei veri în urmă, dezgropasem 
securea războiului împotriva cheiennilor şi în multe ciocniri 
am omorât mulţi războinici de-ai lor. Atunci a venit apaşul şi 
a trecut în fruntea lor, alături de căpetenia cheiennilor. E 
laş ca un coiot, dar şiret ca o mie de babe. S-a prefăcut că 
vrea să lupte cu noi, apoi s-a retras şi, când l-am urmărit, a 
dispărut dincolo de Arkansas. În timp ce noi îl căutam acolo, 
el împreună cu cheiennii, care fugiseră ca nişte laşi, s-au 
întors în cea mai mare grabă la wigwamurile noastre, ne-au 
luat cirezile, şi pe toţi cei care rămăseseră acasă i-au făcut 
prizonieri. Când ne-am întors noi, ne-am găsit tabăra 
transformată într-o cetate, în care se aflau toţi ai noştri; 
războinicii rămaşi acasă, bătrânii, femeile şi copiii. În felul 
acesta, el cu cheiennii lui ne-au obligat să încheiem pacea, 
fără să-l coste un strop de sânge, nouă însă ne-a distrus 
toată faima vitejiei noastre. Ce n-aş da ca Marele Spirit, să 
mă ajute ca acest pimo râios să-mi cadă în mână! 

Faptele la care se referea căpetenia osagilor fuseseră o 
adevărată lovitură de maestru a lui Winnetou. Din păcate, 
eu nu fusesem de faţă, dar cunoşteam de la el toate 
amănuntele acestei manevre iscusite, prin care nu numai că 
i-a scăpat de la pieire pe prietenii noştri cheienni, dar, cu 
toate că erau mai slabi decât duşmanii lor, i-a condus spre o 


victorie deplină. Aşa că înverşunarea lui Matto Şahco 
contra lui Winnetou era uşor de înţeles. 

De ce nu v-aţi răzbunat încă pe el? Întrebă Old Wabble. E 
atât de uşor să-l prinzi! Foarte rar stă pe la wigwamurile 
apaşilor săi, fiind mereu mânat de spiritul cel rău prin 
savană şi prin munţi. Nu-i place să aibă însoțitori, aşa că 
dacă vrei să-l prinzi trebuie doar să întinzi mâna. 

Vorbeşti fără să gândeşti ce spui. Tocmai pentru că e 
mereu pe drumuri nu poate fi prins. De multe ori ne-a sosit 
vestea că a fost văzut în cutare loc, dar când am ajuns noi 
acolo, era din nou plecat. Seamănă cu luptătorul pe care 
nu-l poţi prinde şi nu-l poţi ţine, pentru că şi-a uns trupul cu 
untură. Şi când, în sfârşit, crezi că îl ai în mână, atunci are 
alături pe Old Shatterhand. Albul acela este cel mai mare 
vrăjitor dintre toţi, iar când acesta şi Winnetou sunt 
împreună, nici o sută de vazail2 nu sunt în stare să-i atace, 
cu atât mai puţin să-i prindă. 

O să-ţi dovedesc că greşeşti. Şi pe acest Old Shatterhand îl 
consideri duşmanul vostru? 

Îl urâm chiar mai mult decât pe Winnetou. Căpitănia 
apaşilor este măcar războinic roşu, Old Shatterhand însă 
este un alb şi trebuie să-l urâm. De două ori i-a ajutat pe 
indienii utahi contra noastră şi este cel mai înverşunat 
duşman al ogellallaşilor, care sunt prietenii şi fraţii noştri. 
Câţiva dintre războinicii noştri au fost împuşcaţi în picior, 
aşa că acum sunt neputincioşi ca nişte babe, ceea ce e mai 
rău decât dacă i-ar fi omorât. Acest câine susţine că numai 
dacă e forţat de împrejurări le ia viaţa duşmanilor săi. El le 
trimite gloanţele puştii sale vrăjite fie în genunchi, fie în 
coapsă, şi astfel le ia posibilitatea pentru tot restul vieţii de 
a se număra printre bărbaţi, printre războinici. E mai 
groaznic chiar decât moartea înceată la stâlpul caznelor. 
Dacă ne-ar cădea odată în mâini ar fi vai şi amar de el. 
Probabil, însă, că niciodată n-o să reuşim să-l prindem, 
pentru că el şi Winnetou seamănă cu acele păsări mari care 


zboară sus de tot deasupra mării şi nu pot fi prinse 
niciodată, pentru că nu coboară niciodată. 

Din nou te înşeli. Coboară chiar foarte des. Ba mai mult, 
ştiu că chiar acum sunt din nou jos şi pot fi prinşi cu 
uşurinţă. 

E adevărat ce spui? I-ai văzut? 

Am şi vorbit cu ei. 

Unde, unde? Spune-mi! 

Vorbise repede şi precipitat. Ne dădeam seama că ardea 
de nerăbdare să-şi vadă împlinită dorinţa sa fierbinte de a 
pune odată mâna pe noi. Cu atât mai calm şi mai măsurat 
răspunse Old Wabble: 

Pot să te ajut să-i prinzi pe Winnetou şi pe Old 
Shatterhand şi încă trei feţe-palide, dar taina asta ţi-o pot 
spune cu o singură condiţie. 

Spune-mi, despre ce e vorba? 

Îi prindem pe toţi cinci; voi îi luaţi pe ceilalţi trei albi, iar 
mie îmi lăsaţi pe căpetenia apaşilor şi pe Old Shatterhand. 

Cine sunt celelalte trei feţe-palide? 

Doi westman-i, pe numele de Hammerdull şi Holbers şi un 
poliţist, pe care-l cheamă Trescow. 

Nu cunosc pe niciunul dintre ei; şi apoi, cum adică, să-i 
prindem pe toţi cinci şi să primim numai pe cei trei, care ne 
sunt complet indiferenți, şi să-ţi lăsăm pe cei doi, pe care 
punem un preţ atât de mare? Cum poţi să-mi ceri aşa ceva? 

Pretind acest lucru pentru că vreau să mă răzbun; îi urăsc 
cu atâta înverşunare şi neînduplecare pe Old Shatterhand 
şi pe Winnetou, încât mi-aş da şi viaţa pentru asta! 

Duşmănia noastră pentru ei nu e cu nimic mai prejos! 

Se poate, dar eu sunt cel care-i are în capcană şi de aceea 
mi se cuvine întâietatea de a-i lua pe cei pe care-i vreau. 

Căpetenia se gândi puţin, apoi întrebă: 

Unde se află acum? 

Foarte aproape! 

Uff! Uff! Cine ar fi crezut? Dar eşti sigur de ei? Se află 
deja în capcana de care vorbeşti? 


Am nevoie doar de câţiva dintre războinicii tăi ca să-i 
prind. 

Ai nevoie de războinicii mei? Asta înseamnă că nu eşti 
sigur că-i poţi prinde. Deci, războinicii mei urmează să te 
ajute să pui capcana pe care ai destinat-o acestor câini; fără 
oamenii mei, planul nu ţi-ar reuşi. Atunci cum poţi avea o 
asemenea pretenţie de a cere pentru tine tocmai pe aceia 
pe care noi punem atâta preţ? 

Pentru că, dacă nu-mi faci pe plac, n-o să primeşti nimic. 

Şi ce o să primeşti tu dacă nu-i ai pe războinicii vazai? 
Nimic, dar chiar nimic! Îmi ceri prea mult! 

În acest fel, cearta continuă între ei. Matto Şahco era prea 
deştept ca să poată fi dus de nas, iar Old Wabble îşi dădea 
seama că ar trebui să renunţe complet la răzbunarea lui, 
dacă n-ar ceda din pretenţiile sale, aşa că se prefăcu că 
cedează: 

Ei bine, fie! Ca să vezi că vreau să ne înţelegem, pe lângă 
cei trei albi, vi-l las şi pe Winnetou; dar Old Shatterhand 
trebuie să-mi aparţină mie, neapărat! Am cu el o socoteală 
mai serioasă, cu mult mai serioasă decât cu apaşul, şi dacă- 
mi refuzi persoana lui, mai bine îi las pe cei cinci să scape. 
Asta-i ultimul meu cuvânt. Acum fă ce vrei! 

Osagul nu era prea încântat să accepte o atare pretenţie, 
dar până la urmă îşi zise că e mai bine să se mulţumească 
cu ce i se oferea; de aceea îşi dădu încuviințarea vorbind: 

Să fie cum vrea Old Wabble şi o să-l capete pe Old 
Shatterhand. Acum însă vreau, în sfârşit, să ştiu unde sunt 
cei cinci oameni şi cum putem să-i prindem. 

Bătrânul cowboy îi spuse că ne-a întâlnit la ferma lui 
Fenner, dar se feri să vorbească despre acţiunea lipsită de 
glorie pe care o întreprinsese. Terminându-şi relatarea, 
adăugă: 

Acum ştii de ce nu am putut ajunge la timp; trebuia să aflu 
totul în legătură cu aceşti cinci indivizi şi nu puteam neglija 
nimic dacă vrem ca această captură să ne reuşească. 
Cowboy-i de la fermă nu ştiau cum stau eu cu Winnetou şi 


Old Shatterhand. Unul din ei, fiind în casă, aflase de ce au 
venit aceştia doi pe Republican River şi le spusese şi 
celorlalţi. Eu i-am descusut, şi apoi, când s-a făcut întuneric, 
m-am strecurat la fereastră. Fenner şedea cu ei la masă. 
Povesteau diferite întâmplări de ale lor. Din când în când 
scăpau şi câte un cuvânt despre intenţiile lor actuale. Vor să 
meargă sus, în Colorado, după un alb plecat înainte, care şi 
el e un duşman neîmpăcat al oamenilor roşii. O să se 
întâlnească undeva, dar n-am putut să aud unde, şi o să 
atace un grup de albi, care... 

Cine e albul despre care vorbeşti? Îl întrerupse căpetenia 
osagilor. 

De obicei i se spune Old Surehand. 

Old Surehand? Uff! Pe acest câine l-am vânat o dată timp 
de trei zile, fără să-l putem prinde. Ne-a împuşcat atunci 
doi războinici şi mai mulţi cai. După aceea nu a mai venit 
prin ţinutul nostru. Îi e teamă de răzbunarea noastră şi ne 
ocoleşte ţinutul. 

Şi de astă dată te înşeli. Cu câteva zile mai înainte a fost la 
ferma lui Fenner şi, întrucât de aici s-a îndreptat în sus spre 
Colorado, trebuie să fi trecut prin ţinutul vostru. Deci, după 
câte se pare, nu se teme de voi. 

Spiritul cel rău trebuie să-i fi dat darul de a se face 
nevăzut! Dar dacă nu trece munţii cei mari, o să ne cadă în 
mâini la întoarcere. Asta-i sigur. Probabil, de frică, au 
călărit numai noaptea, altfel l-am fi văzut. 

Chiar dacă ar fi fost aşa, tot ar fi trebuit ca ziua să-i 
descoperiţi urma. Omul acesta nu ştie ce-i frica. În generat, 
cât de puţin se tem de voi, se poate vedea şi din faptul că 
duşmanii voştri de moarte, Winnetou şi Old Shatterhand, au 
venit aici, cu toate că trebuie să ştie că aţi dezgropat 
securea războiului. 

Taci! Nu pentru că nu le e frică de noi au venit, ci pentru 
că Marele Manitu i-a orbit, ca să-i mâne în mâinile noastre. 
Principalul este să ştim unde se găsesc şi pe ce drum vor să 
o ia. 


Crezi că aş fi venit la tine fără să fi aflat acest lucru? Am 
luat toate măsurile ca să nu-mi scape. Este adevărat că nu 
ştiu cât timp au rămas la ferma lui Fenner, din păcate a 
trebuit să plec. Dar e sigur că ei au plecat de acolo, pentru 
că vor să-l ajungă din urmă pe Old Surehand. Fireşte, au să 
meargă de-a lungul râului şi, pentru că trebuie să treacă pe 
malul ăsta, am lăsat câte unul din însoțitorii mei de pază în 
cele mai prielnice locuri de trecere. De altfel, acesta e 
motivul pentru care am venit aici singur. Celor ce stau de 
pază le-am spus să aştepte până când cei cinci oameni au să 
treacă râul, apoi să-i urmărească pe ascuns şi să se 
grăbească să vină aici, ca să ne înştiinţeze încotro au luat-o. 
Spune dacă nu am procedat cât se poate de iscusit. 

Da, Old Wabble a procedat cu înţelepciune, îl aprobă 
osagul. 

Desigur că noi doi, care ascultam ascunşi, eram de altă 
părere. Bătrânul king of the cowboys, dimpotrivă, cu 
presupunerile lui că o să mergem de-a lungul râului, făcuse 
nişte socoteli complet greşite. După cum am amintit, am 
tăiat în linie dreaptă arcul care îl forma Republican River- 
ul, şi i-am depăşit cu mult pe paznicii puşi de Old Wabble. 
Acum n-aveau decât să aştepte cât aveau poftă; iar în locul 
lor, Old Wabble avea să ne vadă pe noi. 

Căpetenia osagilor va recunoaşte că am făcut tot ce era 
posibil să fac, continuă Old Wabble. Acum mai trebuie doar 
ca războinicii tăi să sosească la momentul potrivit. 

O să plec imediat ca să-i aduc, zise Matto Şahco. 

Unde se află ei? Sunt departe de aici? 

Le-am poruncit să se adune la Vara-tu, Apa de ploaie, 
aşezată pe marea cale a bizonilor. Acest loc e atât de 
departe de râurile pe lângă care feţele palide preferă să 
circule, încât toţi războinicii mei se pot aduna acolo, fără să 
fie văzuţi de vreun alb. De aceea feţele palide nici nu pot 
bănui din ce loc şi din ce direcţie atacăm, cu toate că ştiu că 
am dezgropat securea războiului. 


Eu nu ştiu unde e aşezat Vara-tu. Cât timp iţi trebuie ca să 
ajungi acolo mergând călare? 

Armăsarul meu s-a odihnit şi este cel mai bun cal al 
vazailor. Încă înainte de revărsatul zorilor pot să fiu acolo şi 
până la amiază să-ţi aduc atâţia războinici cât e nevoie ca 
să-i luăm prizonieri pe cei patru albi şi pe apaş. 

Şi câţi o să aduci? 

Douăzeci au să fie mai mult decât trebuie. 

Nu cred. Doar dacă n-ar exista blestemata aia de carabină 
a lui Old Shatterhand, pe care voi o consideraţi fermecată! 
Eu ştiu că nu e vorba de nici o vrajă, dar această carabină 
valorează cât douăzeci sau treizeci de puşti obişnuite. Ţie 
pot să-ţi spun că odată i-am furat lui Old Shatterhand 
această puşcă, dar n-am reuşit să trag cu ea nici măcar un 
singur foc. Degeaba mi-am bătut capul, n-am putut pune în 
mişcare nici un arc, nici un şurub, căci are o construcţie 
foarte secretă. 

Uff, uff! I-ai furat arma şi n-ai păstrat-o? 

Da. Într-adevăr, te miri că m-am lăsat constrâns să i-o 
restitui, dar lucrurile sau întâmplat ca şi când toţi dracii ar 
fi fost împotriva mea; it's clear. Ar fi trebuit să o distrug. 
Chiar am avut un asemenea gând, dar n-a vrut „generalul”. 
Acest nemernic voia să păstreze armele pentru el, şi de 
aceea nu era de acord ca eu... 

Se opri în mijlocul frazei, probabil îşi aduse aminte că e 
mai bine să tacă decât să povestească întâmplarea aceea 
care, se încheiase atât de lamentabil pentru el. De aceea, 
căpetenia întrebă: 

Old Wabble vorbea despre un general. De ce s-a oprit, aşa 
deodată, din vorbă? 

Pentru că nu are rost să mai vorbesc. Există nume pe oare 
e mai bine nici să nu le pomeneşti; sper însă că, înainte de a 
muri, acest general o să-mi mai cadă o dată în mână. Atunci 
o să primească de zece ori mai multe lovituri decât a primit 
la Helmers Home, când a comis ticăloşia de a trăda, că eu... 
Pshaw! Deci, căpetenia osagilor vrea să plece să aducă 


douăzeci de războinici? Atâţia nu ajung, e nevoie de 
cincizeci; it's clear. 

Căpetenia vorbise de numai douăzeci ca nu cumva să fie 
bănuită că i-ar fi frică; acum însă aprobă repede: 

Probabil că Old Wabble ştie ce spune. Dacă el crede că 
avem nevoie de cincizeci de războinici, am să-i fac pe plac. 
Am să plec să-i adun. 

lar eu să rămân aici până te întorci? N-ar fi mai bine să te 
însoțesc? 

Nu. Trebuie să rămâi aici ca să-ţi primeşti oamenii. Ei nu 
cunosc locul unde te afli, de aceea e nevoie să aprinzi un foc 
mare, care să lumineze departe. 

Aşa ceva nu fac, pentru că, dacă ar veni, Old Shatterhand 
şi Winnetou l-ar vedea. E mai bine să... 

Vorba îi rămase în gât, deoarece Winnetou îl apucase cu 
amândouă mâinile de beregată. Matto Şahco se ridicase şi o 
pornise spre calul său ca să-l dezlege. De aceea era 
momentul să acţionăm. În timp ce apaşul luă asupra lui pe 
Old Wabble, eu mă strecurai după căpetenie, mă ridicai în 
spatele lui, îl apucai eu mâna stângă de ceafă şi-i plasai, cu 
pumnul drept, lovitura mea vânătorească, doborându-l la 
pământ. Îl adusei la locul unde şezuse şi unde Winnetou 
tocmai termina cu Old Wabble. Nu trecură nici două minute 
şi amândoi erau legaţi cobză, iar Winnetou dădu semnalul 
convenit, fluierând ascuţit de trei ori. Camarazii noştri 
sosiră curând, cu caii şi cu armele noastre. Cei doi 
prizonieri, care încă nu-şi reveniseră, fură duşi la caii lor şi 
legaţi pe ei ca nişte saci. Din cauza însoţitorilor lui Old 
Wabble nu puteam rămâne în pădurice. Chiar dacă numai 
unul dintre ei ar fi nimerit la „copacul cu sulița”, fără ca noi 
să-l observăm, puteam ajunge sau, mai bine zis, ne-am fi 
aflat în cel mai mare pericol. De aceea mânarăm caii în 
susul pârâului, apoi traversarăm apa, luând-o drept spre 
prerie, până ce am ajuns la un pâlc de arbuşti, unde ne 
priponirăm caii. Datorită bizonilor care se tăvăliseră pe aici 
terenul era mai adâncit şi mai umed, aşa că puteam risca să 


facem un mic foc printre tufişuri, în mijlocul văiugii, fără ca 
lumina lui să ajungă în prerie. 

Când îi dezlegarăm de pe cai pe cei doi prizonieri şi-i 
aşezarăm lângă foc, îşi reveniseră. Pe drum nu scoaseră o 
vorbă. Văzându-ne la faţă, căpetenia tăcu în continuare. Old 
Wabble însă, smucind de legături, exclamă speriat: 

Mii de trăsnete, iar am dat de aceşti păstori cuvioşi; şi de 
astă dată duc la păscut nu una, ci două oiţe! Ce va venit să 
mă legaţi din nou? V-a părut rău de tăciunii aprinşi pe care 
v-aţi închipuit că mi i-aţi pus pe cap? 

Winnetou era prea mândru ca să-i răspundă, iar eu îi 
urmai exemplul. Însă Dick Hammerdull, care ştia ce 
plănuise bătrânul contra noastră, pentru că pe drum le 
povestisem cele auzite, era furios pe Old Wabble şi 
considera că ar fi o laşitate să asculţi în linişte cuvintele lui 
batjocoritoare, de aceea răspunse: 

Cum poţi să vorbeşti despre „oiţe”? Eşti mai rău decât cele 
mai rele fiare sălbatice, care ucid numai ca să poată trăi. 
Tare aş avea chef să iau câţiva cărbuni adevăraţi din acest 
foc şi să-i pun pe bătrâna dumitale perucă. Dacă mai 
vorbeşti mult, poţi fi sigur că aşa o să fac! 

Nu ţi-ar permite evlaviosul de Old Shatterhand, râse 
moşneagul cowboy. 

Dacă-mi permite sau nu, e totuna. Daca ieri măsura 
dumitale încă nu era plină, azi e gata să se reverse, şi dacă 
tu crezi că-ţi uşurezi situaţia prin obrăznicie, atunci te înşeli 
amarnic! 

Zău? Atunci spune-mi măcar cu ce drept ne consideraţi şi 
ne trataţi ca prizonieri! 

Ce mai întrebi tâmpeniile astea, ticălosule! Old 
Shatterhand şi Winnetou au stat tot timpul tupilaţi în 
spatele vostru în pădurice şi au auzit tot ce aţi vorbit. Ştim 
precis ce-aţi plănuit contra noastră şi cred că avem toate 
motivele să vă facem inofensivi! 

Această ştire potoli îndrăzneala bătrânului Wabble. Din 
moment ce ştiam că voiau să ne prindă şi să ne omoare, nici 


obrăznicia lui nu mai putea ţine piept fricii de răzbunarea 
noastră. Cu toate că-l iertasem pentru tentativa de omor 
împotriva mea, aş fi fost, poate, din nou înclinat să-l iert, 
dacă ar fi fost vorba numai de mine; acum însă planul lui 
era îndreptat contra noastră a tuturor şi de aceea bătrânul 
îşi dădea seama că nu mai poate obţine nimic prin zeflemea. 
Nu mai spuse deci nimic şi astfel trebui să tacă şi Dick 
Hammerdull. 

Acum interveni ceva care dovedea încă o dată cât de 
apropiaţi sufleteşte eram eu şi apaşul şi cât de bine se 
apropiau gândurile noastre întotdeauna. Imediat după ce 
am părăsit păduricea m-am gândit la Fenner şi la ceilalţi 
fermieri, care urmau să fie atacați. Neavând habar de 
Nimic, ei trebuiau preveniţi. Chiar dacă şeful tribului 
osagilor căzuse în mâinile noastre, şi presupunând că acest 
fapt va amâna realizarea planurilor lor, eram atât de puţin 
stăpâni pe împrejurările de aici cât şi pe timpul nostru, 
încât fiecare oră putea să aducă ceva neprevăzut, care să 
ne răpească avantajul cucerit. Pentru moment, atacul 
plănuit fusese amânat, dar nu părăsit complet, aşa că cel 
puţin Fenner trebuia înştiinţat. El, la rândul lui, putea 
preveni pe ceilalţi. Dar cine să-l înştiinţeze pe Fenner? 
Trescow în nici un caz. Hammerdull şi Holbers erau 
westman-i destoinici, totuşi nu voiam să încredinţez nici 
unuia dintre ei o astfel de misiune importantă; pentru că nu 
era vorba numai de a ajunge cu bine acolo, ci trebuia să se 
întoarcă, lucru şi mai greu. Rămâneau, deci, numai 
Winnetou şi cu mine. Îmi convenea mai mult ca solia 
aceasta s-o preia apaşul. Dacă aş fi plecat eu, ar fi trebuit să 
rămână el eu ceilalţi trei tovarăşi ai noştri, cu care, fără 
mijlocirea mea, s-ar fi înţeles mai greu. 

Văzui cum măsoară cu ochii să-i negri şi ageri, de bun 
cunoscător în materie, calul lui Matto Şahco. Apoi se ridică, 
se duse la animal, scoase şi aruncă tot ce era în cobur, băgă 
câteva bucăţi de carne, apoi mi se adresă cu întrebarea: 


Ce părere are fratele meu despre acest armăsar al 
osagilor? 

Are un plămân sănătos, tendoane rezistente şi picioarele 
sunt ca de căprioară, răspunsei. Murgul fratelui meu roşu o 
să adune forţe pentru Colorado; o să am o deosebită grijă 
de el, aşa că e bine ca Winnetou să încalece acest cal murg, 
care o să-l ducă repede la fermă şi înapoi. 

Uff! Fratele meu Old Shatterhand ştie unde vreau să mă 
duc? 

Da. O să rămânem aici şi o să te aşteptăm. O să fii înapoi 
mâine, înainte de apusul soarelui. 

Howgh! La revedere, fraţilor! 

Sări în şa şi plecă. Ştia că nu mai trebuie să-mi spună 
nimic, cu atât mai puţin să-mi dea indicaţii de ceea ce 
trebuie să fac. Fireşte că altfel stăteau lucrurile cu cei trei 
camarazi ai mei, care, îndată ce Winnetou ne întoarse 
spatele, mă întrebară despre scopul şi ţinta misiunii sale 
nocturne. Le spusei atât cât era necesar, dar în şoaptă, ca 
prizonierii să nu afle că proprietarii fermele amenințate 
urmau să fie preveniţi. Pe urmă mâncarăm. Apoi stabilii 
rândul la pază, în aşa fel încât să pot dormi până după 
miezul nopţii, deoarece timpul de după miezul nopţii până 
în zori este cel mai critic din viaţa preriei, iar eu voiam, 
tocmai de aceea, să fiu treaz, bizuindu-mă mai degrabă pe 
mine decât pe tovarăşii mei. 

Atrăgându-le atenţia în mod deosebit să nu-i piardă din 
ochi pe prizonierii noştri, mă culcai şi adormi pe loc. Nu 
exista nici un motiv de îngrijorare care să-mi tulbure 
somnul. Am dormit până când mă trezi Dick Hammerdull, 
care era schimbul trei de pază. Găsii totul în ordine şi, în 
timp ce schimbul dinaintea mea se culca, am urcat dâmbul 
vâlcelei, pentru a mă plimba de colo până colo, în afara 
tufişurilor, meditând ce ar trebui să facem cu prizonierii. 

Cu toate că, potrivit legilor savanei, eram complet 
îndreptăţiţi să-i executăm, făcându-i astfel inofensivi pentru 
noi şi pentru alţii, eu nu voiam să le luăm viaţa. Dar puteam 


lăsa cu totul nepedepsită tentativa lor de omor? Şi dacă era 
vorba să-i pedepsim, ce fel de pedeapsă trebuia să le 
aplicăm? Îmi veni ideea de a-i duce cu noi sus în Colorado, 
atât de departe încât să fie prea târziu ca să mai poată 
ataca fermele. Împotriva acestei idei existau însă 
argumente serioase. Prezenţa a doi oameni legaţi avea să 
ne întârzie mult şi să ne fie chiar povară în multe privinţe. 
Cel mai bine era să nu-mi bat capul cu astfel de chestii şi să 
aştept să văd ce părere o să aibă şi Winnetou. 

Cunoşteam foarte bine locul unde se aflau osagii, fusesem 
deseori acolo cu Winnetou. Cirezile de bizoni, care migrau 
toamna spre sud, iar primăvara din nou spre nord, 
obişnuiau să folosească mereu aceleaşi drumuri, care, pe 
alocuri, rămâneau adânc însemnate tot timpul anului. Pe 
lângă un asemenea drum se afla Vara-tu, în traducere Apa- 
de-ploaie. Era un loc asemănător cu cel unde ne oprisem 
acum, numai că avea mai multă iarbă şi tufişuri, şi era într-o 
vale mai adâncă, astfel încât apa de ploaie se putea aduna 
fără să se evapore complet nici în lunile cele mai fierbinţi. 
Winnetou ne condusese intenţionat la locul unde 
poposisem, pentru că el se afla tocmai în direcţia care 
ducea de la păduricea unde prinsesem prizonierii spre 
Vara-tu. Se pare că, la întoarcere, avea intenţia să-şi arunce 
privirea, măcar de la distanţă, asupra acestei Ape-de-ploaie. 

Trecu noaptea şi se iviră zorile. Totuşi nu-i trezi pe 
tovarăşii mei, lăsându-i să doarmă. Nu aveam nimic de 
făcut, iar somnul le împrospăta forţele de care puteam să 
avem nevoie. Când se treziră, la micul dejun mâncară o 
bucăţică de carne. Prizonierii nu primiră nimic; o cură de 
foame de câteva zile, unor astfel de oameni, nu putea să le 
strice. Apoi mă culcai din nou şi astfel, dormind şi stând de 
pază, trecu dimineaţa şi după-amiaza, până spre seară, 
când se întoarse Winnetou, aşa cum presupusesem încă de 
ieri. Făcuse un drum de douăzeci de ore, fără să doarmă o 
clipă. Arăta totuşi proaspăt şi vioi, ca şi când s-ar fi odihnit 
la fel ca noi. Nici calul pe care călărise nu arăta deosebit de 


obosit şi văzui cu câtă mulţumire, ba chiar cu mândrie, 
constată acest lucru şi stăpânul lui de până atunci, 
căpetenia osagilor. Mă gândii să-i transform mândria în 
furie. Potrivit legilor savanei, prizonierul aparţine cu tot ce 
are asupra s-a celui care la prins. Aveam nevoie de cai buni. 
Murgul meu şi ce al lui Winnetou erau excelenți. lapa lui 
Dick Hammerdull era puternică şi rezistentă, în ciuda 
urâţeniei sale, şi ştiam că Dick nu ar fi putut fi convins să se 
despartă de ea. Calul lui Trescow era cel mai bun din tot ce 
ni s-a oferit, dar în cele câteva zile s-a dovedit că nu face 
faţă necesităţilor noastre. Acelaşi lucru era valabil şi pentru 
gloaba lui Pitt Holbers. Chiar dacă nu avusesem necazuri 
din această cauză, dacă s-ar fi ivit situaţia - inevitabilă de 
altfel - ca atingerea unui anumit scop sau chiar salvarea 
noastră să depindă de iuţeala cailor noştri, atunci aveam în 
caii amintiţi două piedici, care puteau să ne fie fatale. Matto 
Şahco nu avea să-şi mai primească murgul înapoi. 

Winnetou sări de pe cal, ne saluta cu un uşor semn din cap 
şi se aşeză lângă mine. Un schimb de priviri era de ajuns; 
fără să ne spunem un singur cuvânt, ştiam tot ce ne 
interesa; el reuşise să-l prevină pe Fenner, iar la tabără nu 
se întâmplase nimic deosebit; acest lucru ni-l comunicasem 
din priviri, deci vorbele erau de prisos. Sigur că Trescow, 
Hammerdull şi Holbers se uitau la el nerăbdători; erau 
dezamăgiţi că nu spunea nimic, dar nu îndrăzneau să-l 
sâcâie cu întrebări. 

Dacă Winnetou considera că orice cuvânt în legătură cu 
drumul cel făcuse era de prisos, îl cunoşteam destul de bine 
ca să ştiu că tăcerea lui nu o să dureze mult în legătură cu o 
altă chestiune. Trebuia să ştim cum stau lucrurile cu osagii 
de la Apa-de-ploaie. Câţi erau? Şi, cel puţin de dragul lui 
Fenner, poate că reuşeam să-i înştiinţam pe osagi că feţele 
palide sunt prevenite în legătură cu atacul lor. Totuşi, acest 
loc nu era în direcţia drumului spre Colorado. Şi, dacă 
voiam să ne strecurăm pe lângă osagi, nu puteam să ne 
apropiem de indieni cu cei doi prizonieri, pentru că exista şi 


posibilitatea ca aceştia să ne fie luaţi înapoi. Sigur că acest 
lucru îl preocupa şi pe Winnetou, şi eram convins că în 
curând o să-şi exprime părerea sa această privinţă. Într- 
adevăr, nu m-am înşelat, pentru că nu trecură nici cinci 
minute de când şedea lângă mine şi-mi zise: 

Fratele meu Charlie s-a odihnit bine. Este el dispus să 
plece imediat la Vara-tu? 

Da, răspunsei. 

O să luăm prizonierii cu noi până la graniţa cu Colorado, 
dar trebuie să ştim cum stăm în spatele nostru cu 
războinicii osagilor, ceea ce o să caute să afle fratele meu. 

Fratele meu Winnetou porneşte împreună cu ceilalţi drept 
înainte? 

Da. După ce calul osagului o să-şi potolească foamea cu 
iarbă. 

N-ar fi mai bine ca Winnetou să aştepte până mâine 
dimineaţă? Nu a dormit toată noaptea şi nu ştiu dacă 
noaptea următoare o să ne putem odihni. 

Căpetenia apaşilor este obişnuită să doarmă numai când 
are timp. Şi fratele meu Old Shatterhand, care are o 
sănătate de fier, ştie că nu sunt obosit. 

Bine, fie cum vrei tu! Unde ne întâlnim? 

Fratele meu cunoaşte locul căruia cei din tribul Dakota îi 
spun Vaco-can13 iar cei din tribul Picioarelor negre îi spun 
Kih-pe-ta-kih? 14 

Da. 1 se spune aşa pentru că seamănă cu o babă care şede. 
Vrei să mă aştepţi acolo? 

Da. Deoarece tu trebuie să faci un ocol şi o să ai nevoie de 
timp, pentru ca să-i observi pe osagi, noi o să ajungem mai 
repede decât voi, tu şi Hammerdull. 

Hammerdull? O să vină cu mine? Crede fratele meu că e 
nevoie să mă însoţească? 

Da, dar nu din cauza numărului osagilor. S-ar putea însă 
ca Old Shatterhand să aibă nevoie de un ajutor, fie şi numai 
pentru a-i păzi calul, pe care nu va putea să-lia cu elpână 


unde va trebui să se încumete să înainteze; şi pentru atât, 
tot e bine. Fratele meu îmi dă dreptate? 

Da, cu toate că ştiu că mai degrabă dragostea de mine 
decât îngrijorarea te face să doreşti să-l am pe acest 
însoțitor alături. 

Văzând că i-am ghicit gândul, zâmbi afirmativ. Apoi se 
întoarse spre căpetenia osagilor, făcut prizonier, cu care 
până în clipa aceea nu schimbase nici o vorbă, şi zise: 

Matto Şahco să-mi răspundă la întrebare: aţi vrut să 
atacați patru ferme ale feţelor-palide? 

Osagul nu răspunse şi de aceea Winnetou îi repetă 
întrebarea. Neprimind nici de data asta răspuns, zise: 

Căpetenia osagilor se teme într-atât de căpetenia apaşilor, 
încât i-a amorţit limba în gură? 

Aceste cuvinte îşi atinseră scopul, căci Matto Şahco se 
răsti la el: 

Eu, căpetenia supremă a vazailor, am doborât cu mâna 
mea şapte urşi grizzly, aşa cum spune şi numele meu celui 
ce vrea să audă. Cum aş putea să mă tem de un coiot care 
aparţine neamului pimo? 

Cuvântul „pimo” fusese folosit ca nume de ocară, 
împotriva lui Winnetou, care rămase totuşi liniştit şi 
continuă: 

Aşadar, Matto Şahco nu recunoaşte că a vrut să atace 
fermele? 

Nu, nu recunosc, nu-i adevărat! 

Noi, totuşi, ştim că-i adevărat. Stăteam lungiţi în spatele 
vostru, înainte de a fi venit tu cu găinuşa de prerie şi apoi 
am auzit fiecare cuvânt al vostru. Suliţa ta a rămas agăţată 
de cracă. O să vestească celor care au să vină mai târziu cât 
de prost poate fi un om care îşi zice căpetenie. Winnetou nu 
a auzit încă niciodată ca un om care vrea să se ascundă să- 
şi însemne ascunzătoarea, spunând astfel fiecăruia: „aici s-a 
ascuns cineva”. Nu trebuie să recunoşti atacul asupra 
fermelor, căci el nu va mai avea loc. Aseară am plecat şi am 
prevenit feţele palide. Dacă, totuşi, câinii de osagi ar veni, 


ar fi omorâţi în bătăi. Le-am mai spus albilor că Old Wabble 
a fost iscoada ta. Dacă se mai arată vreodată pe la vreo 
fermă, n-o să primească un glonte, ci un ştreang în jurul 
gâtului, aşa cum i se cuvine unei iscoade. 

Osagul tăcea, dar se vedea cât era de furios pentru că 
Winnetou îi dejucase planurile. Bătrânul „rege al cowboy- 
lor” însă strigă: 

Eu iscoadă? E cea mai mare minciună posibilă! Dacă 
Winnetou m-a prezentat drept spion, e un nemernic. 

Winnetou nu răspunse la insultă, eu însă considerai că 
obrăznicia asta e prea mare ca să fie lăsată nepedepsită. 
Individul merita o bătaie bună. Totuşi, îi dădui lui Holbers o 
altă poruncă: 

Pitt, strânge-i curelele în jurul încheieturilor atât de tare 
încât să urle şi să nu i le slăbeşti până nu imploră iertare. 

Pitt Holbers era gata să se supună, dar nobilul Winnetou îl 
opri zicând: 

Nu-i nevoie. Omul acesta nu mă poate insulta. Are zilele 
numărate şi e cu mult mai aproape de groapă decât îşi 
închipuie, şi nimeni nu are dreptul să chinuiască un 
muribund. 

Ah! Râse ironic bătrânul. Acum începe să predice şi 
indianul! Ei, dar chiar dacă s-ar deschide o groapă acum, 
aici, în faţa mea, tot aş râde şi nu m-aş teme. Viaţa nu 
înseamnă nimic, deci nici moartea, iar viaţa de apoi, de care 
vorbiţi, e cea mai mare înşelătorie, născocirea unor popi 
deştepţi, bună pentru copii şi babe. V-am mai spus o dată şi 
cred că vă mai amintiţi cuvintele mele: am fost vârât în viaţă 
fără să fiu întrebat dacă vreau şi dracul să mă ia dacă o să-i 
cer cuiva permisiunea să ies din ea. 

Da, îmi aduceam foarte bine aminte că mai spusese o dată 
exact aceleaşi cuvinte. 

Am plecat de lângă el îndreptându-mă spre Dick 
Hammerdull, spunându-i în şoaptă, încât prizonierii să nu 
poată auzi, că o să plece cu mine la Vara-tu. Era foarte 
bucuros, considerând această alegere ca o dovadă de 


încredere în el. Ne-am aprovizionat cu carne pentru o zi, 
am încălecat pe cai şi am plecat! 

Capitolul III - O întâlnire neaşteptată. 

Când am părăsit tabăra, soarele era la orizont. Peste o 
jumătate de oră începea să se întunece, ceea ce nu putea să 
ne deranjeze; westman-ul este obişnuit să nu facă 
deosebire între zi şi noapte. Dacă are experienţa necesară, 
se poate orienta fără greş şi într-o noapte fără lună, după 
stelele de pe cer, încât niciodată nu rătăceşte drumul. E un 
lucru minunat să vezi cum milioane de lumini de pe 
firmament, fiecare un corp ceresc, faţă de care pământul 
nostru e doar un fir de praf, ne servesc drept călăuze sigure 
prin regiunile cele mai neumblate, în timpul nopţilor 
pământene. 

Soarele apusese, amurgul roşu se stinse; ultimele licăriri 
ale înserării dispăruseră de la orizont, ca nişte speranţe 
spulberate. Ce bine că există un răsărit care ne aduce nouă 
speranţă şi lumină! Ne învăluia acea întunecime din prima 
parte a serii, care e mai adâncă decât însăşi noaptea, 
pentru că stelele încă n-au răsărit pe cer. Un orăşean ar fi 
trebuit să descalece şi să aştepte ivirea stelelor, dacă nu 
dorea să rişte să-şi rupă gâtul. Noi însă zburam în galop 
peste preeria care nu mai era unduită, ci ca o masă întinsă. 
Aveam ochii bine exersaţi, iar caii noştri aveau ochi şi mai 
buni. La un moment dat, murgul meu făcu un ocol, fără ca 
eu să cunosc motivul, dar îl lăsai în voia lui, pentru că ştiam 
că nu-l face degeaba. Probabil trecusem în goană pe lângă 
o haită de câini de prerie. Aceste animale trăiesc la un loc 
cu sutele şi, de multe ori, săpăturile făcute de ele sub 
pământ îl obligă pe orice călător să facă un ocol, dacă nu 
vrea să-şi rupă picioarele, împreună cu cele ale calului său. 
Lipsa ierbii făcea ca ecoul copitelor să răsune tare în 
noapte. Ne aflam acum în partea vestică a statului Kansas, 
mai stâncoasă, mai uscată şi mai puţin fertilă decât cea 
estică. 


Nu exista nici un copac sau vreun alt semn ce ne-ar fi 
putut servi drept punct de reper, şi chiar dacă ar fi existat, 
tot nu l-am fi putut zări prin întuneric. Într-o asemenea 
situaţie, trebuie să te laşi condus de acel simţ propriu doar 
celor aleşi dintre westman-i şi pe care nici un savant nu-l 
poate explica. „Simţul locului” nu defineşte suficient acest 
lucru; poate că „simţul orientării” are un sens mai apropiat. 
O fi instinctul? Poate acel tainic simţ lăuntric care 
călăuzeşte păsările călătoare din Scandinavia spre Egipt, 
pe drumul cel mai scurt. Nu ştiu, dar ori de câte ori m-am 
bazat pe acest simţ, inexplicabil, eram condus de el direct la 
ţintă. 

Dick Hammerdull m-a întrebat de câteva ori dacă suntem 
pe drumul cel bun. Nu puteam să-i răspund decât că, în 
această regiune nelocuită, nu există nici un fel de drum, aşa 
că nu puteam fi nici pe drumul bun, nici pe cel greşit. 
Auzind, se văietă în felul lui nostim: 

Ce goniţi aşa, mister Shatterhand! Putem merge şi mai 
încet! E ca şi când am călări printr-un tunel fără de sfârşit. 
Gâtul meu valorează şi el ceva şi dacă mi-l rup, în timp ce 
calul mi se dă peste cap, nu am alt gât cu care să-l 
înlocuiesc. Trebuie să ne grăbim chiar atât de tare, sir? 

Desigur. Trebuie să ajungem la Vara-tu cu mult înainte de 
revărsatul zorilor. Locul se află pe un câmp deschis destul 
de vast, iar ziua osagii ne-ar vedea venind. 

Dacă ne văd sau nu, e totuna; dar, oricum, trebuie să ne 
grăbim, pentru că, dacă ne văd, am făcut degeaba atâta 
drum călare. Pitt Holbers, racoon bătrân, tu ce crezi... 

Izbucnii într-un hohot de râs. Se opri în mijlocul frazei şi 
râse şi el. Era obişnuit să se sfătuiască cu bătrânul Pitt, de 
aceea voise să-i adreseze obişnuita întrebare celui care, din 
păcate, nu era cu noi. 

Mai târziu răsări o stea, şi încă una şi tot aşa, până ce 
deasupra noastră se întinse cel mai frumos cer înstelat; 
astfel ieşirăm din „nesfârşitul tunel” al lui Dick Hammerdull. 
Fireşte că înaintam mai uşor decât înainte, fapt cu atât mai 


îmbucurător cu cât terenul, chiar daca nu avea „valuri”, 
devenise mai accidentat, după cum se spune în armată. 
Erau multe defileuri, atât de neregulate, încât menţinându- 
ne direcţia trebuia ba să urcăm, ba să le tăiem în curmeziş. 
Pentru cai era un drum obositor, dar se odihniseră o zi 
întreagă, aşa că Hatatitla al meu nu se resimțea din cauza 
efortului, iar iapa lui Hammerdull alerga în acelaşi ritm, 
încât părea să fie umbra armăsarului meu. Din când în când 
îi lăsam să meargă la pas, iar când ajunserăm la o apă îi 
lăsarăm să se adape. În medie, însă, merseserăm atât de 
repede încât caii lui Holbers şi Trescow cu siguranţă că ar fi 
rămas în urmă. 

După ce trecu de miezul nopţii, stelele începură să 
pălească, nu pentru că era timpul să scapete, ci fiindcă 
cerul se acoperise treptat de nori tot mai deşi. Se apropia o 
furtună. 

Asta ne mai lipsea! Exclamă supărat Hammerdull. lar se 
întunecă în jurul nostru, mai tare ca înainte. Propun să ne 
oprim aici şi să ne aşezăm. 

De ce? 

Păi denumirea de Vara-tu nu înseamnă apă de ploaie? 

Ba da. 

Bun. Atunci de ce să mergem mai departe? Dacă poposim 
aici, în mijlocul acestei prerii bătrâne şi aşteptăm doar 
câtăva vreme, o să avem mai multă apă de ploaie decât ne 
trebuie. 

Fără glume proaste! Oricât ai cârti, mie îmi convine 
schimbarea vremii. 

Să înţeleagă asta cine poate! 

Nu-ţi dai seama că pe acest întuneric ne va fi mult mai 
uşor să ne apropiem de osagi decât la lumina de mai înainte 
a stelelor? 

Hm, da; la asta nu m-am gândit. Aveţi dreptate, 
presupunând că vă încumetaţi să daţi de acest Vara-tu în 
ciuda întunericului. 

Într-o jumătate de oră suntem acolo. 


Deja? Trebuie să fie mai departe. Cel puţin aşa rezulta din 
spusele lui Matto Şahco, care voia să plece seara şi să-şi 
aducă războinicii abia a doua zi la amiază. 

Şi totuşi e aşa cum spun. Locul unde am făcut noi popase 
mai aproape decât „copacul cu sulița”. Osagul nu ar fi putut 
pleca imediat după sosirea lui la Vara-tu. Ar fi trebuit să 
zăbovească acolo cel puţin o jumătate de oră. lar la 
întoarcere, din cauza cailor mai slabi ai oamenilor săi, nu ar 
fi putut alerga atât de repede ca la ducere, cu murgul lui 
iute. El a ţinut socoteală de toate astea când i-a spus lui Old 
Wabble cât timp o să lipsească. Adaugă la asta şi felul cum 
am mers noi, mai precis cum am gonit noi, şi atuncinuo să 
te miri dacă o să-ţi spun că mai avem doar două mile şio să 
ajungem la ţintă. 

Well, cu condiţia să o găsim şi să nu trecem pe lângă ea, în 
această eclipsă totală de soare, lună şi stele, ca în Egipt. 

Fii fără grijă, dragă Dick. Cunosc bine locurile astea. 

Că le cunoaşteţi sau nu, e totuna, numai să vă puteţi 
orienta. 

Spusesem toate astea cu multă siguranţă; în curând 
trebuia să se ivească ţinta călătoriei noastre, dacă nu 
cumva mă supraapreciasem. Trebuia să trecem de-a 
curmezişul unei văi lungi şi late, ca o copaie; dacă nu 
dădeam de acel loc, însemna că ne-am rătăcit. Şi tocmai 
când era să mă cuprindă îndoiala, terenul începu să 
coboare destul de abrupt. Descălecarăm, ducându-ne caii la 
vale. Apoi, jos, încălecarăm din nou, traversarăm valea şi 
apoi urcarăm panta de partea cealaltă. În sfârşit puteam 
spune cu bucurie: 

Am călărit atât de exact şi atât de bine, încât parc-am fi 
mers în plină zi. Mai avem un galop de cinci minute peste o 
câmpie întinsă, netedă, şi dăm cu nasul în Vara-tu. 

Sir, n-aveţi decât să vă folosiţi de nasul dumneavoastră, pe 
al meu îl am pentru alte scopuri. De altfel, mă bucur şi eu 
că pe drumul acesta, fără nici un felinar nu am ajuns la 
Polul Nord. Există tufişuri la Vara-tu? 


Multe, chiar şi câţiva copaci. 

Mergem aproape de tot? 

Ca să pot răspunde la această întrebare, trebuie mai întâi 
să mă duc în cercetare. Dacă nu era atât de întuneric, 
trebuia să te las cu caii dincolo de viroagă şi să mă furişez 
singur şi cu multă greutate. Vezi ce bine ne prinde furtuna, 
care a acoperit cerut şi va izbucni în curând?! E ca şi când 
ar fi venit de dragul nostru. Acum trebuie să mergem mai 
încet. Trebuie să fim cât se poate de atenţi. 

Domolirăm caii şi abia mai înaintarăm preţ de un minut, 
când un fulger brazdă orizontul drept în faţa noastră. La 
lumina lui puturăm zări un tufăriş întins, de care ne 
apropiaserăm cam la cinci sute de paşi. 

Am ajuns la ţintă, zisei eu, descălecând. Caii se pot culca. 
Dumneata rămâi aici cu ei. la şi armele mele. 

Vreţi să ne înţelegem asupra vreunui semnal, sau credeţi 
că o să mă găsiţi şi aşa? Se interesă Hammerdull. 

Din moment ce am găsit Vara-tu-ul, te găsesc eu şi pe 
dumneata. Eşti doar destul de gras. 

Acum dumneavoastră faceţi glume proaste, mister 
Shatterhand. Aveţi frumosul Vara-tu în faţă. N-aveţi decât 
să vă loviți cu nasul de el! 

Făcui calului meu un semn cu mână, ca să se culce; mă 
ascultă imediat, la fel şi iapa lui Hammerdull. Pe urmă 
pornii cu băgare de seamă spre tufişuri. 

Închipuiţi-vă o vale ca un castron, aproape umplută cu 
apă, având un diametru de circa cincizeci de metri, 
înconjurată de tufişuri, în parte formând o masă compactă, 
în parte boschete răzlețe. Între apă şi tufişuri, o fâşie fără 
vegetaţie, dar plină de scobituri în formă de scoică, care s- 
au format datorită bizonilor. Aceste animale obişnuiesc să 
se tăvălească în mocirlă, ca să capete o crustă de nămol, 
care le apără de tot felul de insecte. Aşa arăta Vara-tu, pe 
care trebuia să o înconjur, furişându-mă. Să mă furişez? 
Nu; lucrurile sau petrecut altfel. 


Ajunsei cu uşurinţă până la primele tufişuri şi... în stânga 
mea mirosii şi auzii în acelaşi timp prezenţa unor cai. 
Aplecându-mă, mă îndreptai în direcţia lor, pentru că, în 
astfel de ocazii, e bine să te interesezi şi de caii duşmanului. 
Toţi erau priponiţi, în afară de unul, care era legat de doi 
pari înfipţi în pământ. După tufiş, ardeau mai multe focuri, 
iar, printr-o spărtură din frunziş, lumina cădea tocmai pe 
acest cal. Suficient ca să-i pot vedea conformaţia. Era un 
roib minunat, de culoare mai închisă, a cărui coamă 
splendidă era împletită în noduri şi noduleţe tot mai mici, 
aşa cum văzusem la comanşii naiini. Cum au ajuns osagii să 
împletească în felul acesta coama calului? Dar pentru 
moment lucrul acesta n-avea importanţă, găseam că e mai 
important faptul că lângă cai nu era nici o pază. Se vede că 
osagii se simțeau în deplină siguranţă! Ca să evit lumina 
focului, mă întorsei câţiva paşi, mă culcai la pământ şi mă 
strecurai sub tufişuri. 

Mai bine de două sute de osagi se aşezaseră în jurul apei, 
pe fâşia aceea liberă de care am amintit mai înainte, fiind 
puternic luminaţi de patru focuri. Priveau cu mare 
încordare la cei şase războinici care tocmai începuseră 
„dansul bizonilor”. Uitându-mă jur-împrejur, privirea mi se 
opri asupra unuia dintre puţinii copaci care existau aici şi 
de care stătea rezemat un indian, cu faţa nevopsită. Era 
legat, deci prizonier. Faţa îi era puternic luminată. Când o 
văzui, tresării, dar de bucurie. Cunoşteam bine această 
faţă, era aceea a unei cunoştinţe dragi. Acum puteam să-mi 
explic prezenţa calului cu coama înnodată în mod atât de 
diferit de obiceiul de aici; roibul era al prizonierului. 
Statura înaltă, lată în spate, constituţia robustă şi totuşi atât 
de nobilă, faţa aceea ca o sculptură caucaziană, cu o linişte 
mândră şi încrezătoare în trăsături, nu putea să aparţină 
decât unui singur om, pe care de mult nu-l mai văzusem, 
dar la care mă gândisem cu atât mai des, şi anume: 
Apanatşca, tânăra, nobila căpetenie a comanşilor naiini! 


Ce-l adusese în Kansas? Cum de căzuse în mâinile 
osagilor? Osagi şi comanşi! Ştiam cât de înverşunată era 
duşmănia între aceste două neamuri. Dacă nu reuşeam să-l 
salvez, Apanatşca era pierdut! Să-l salvez? Păi, era un fleac. 
Toţi se uitau la dansatori şi nimeni nu-l lua în seamă. 
Dincolo de copacul de care era legat se aflau două 
boschete, oferindu-mi suficientă acoperire ca să ajung la el 
pe la spate. 

Mă strecurai pe sub tufiş cu aceeaşi iuţeală cu care îmi 
venise această idee, mă ridicai şi mă grăbii să ajung la 
Hammerdull. 

Scoală caii! Încalecă-ţi iapa şi vino cu mine! Poruncii eu. 

Dar ce s-a întâmplat? Mă întrebă el. Trebuie să plecăm? 

Osagii au un prizonier pe care îl cunosc şi pe care trebuie 
să-l eliberez. 

Heavens! Despre cine e vorba, mister Shatterhand? 

Asta o s-o afli mai târziu, acum vino cu mine, hai, vino! 

La un semn, murgul meu sări în picioare. Îl luai de dârlogi 
şi-l dusei mai departe. În ciuda corpolenţei sale, 
Hammerdull sări repede în şa şi mă urmă. Nu-l condusei la 
locul unde fusesem mai înainte, ci exact după boschetul 
care se afla în spatele lui Apanatşca. 

Aşteaptă aici! Mai aduc un cal. 

Cu aceste cuvinte, plecai în fugă. Trebuia să mă grăbesc 
să-l eliberez pe prizonier înainte de a se termina „dansul 
bizonilor”, care capta toată atenţia osagilor. Fugii în partea 
cealaltă, la roib, îl dezlegai de pari şi voii să-l iau cu mine, 
dar calul se opuse, se opri şi necheză tare. Acest lucru 
putea constitui un pericol pentru mine şi pentru planul 
meu. Din fericire, ştiam ce trebuie să fac, ca să-l domolesc. 

Minam, cobi, minam, minam15, îl dezmierdai, mângâindu-l 
pe gâtul mătăsos. 

Auzind cuvintele cunoscute, încetă imediat să se mai 
opună şi mă urmă. locmai ajunsesem cu el la Hammerdull 
când cerul fu brăzdat de primul fulger, urmat de un tunet 


puternic. Trebuia să ne grăbim, ca nu cumva, din cauza 
furtunii, să se întrerupă dansul. 

Ţine şi calul acesta; are să-l încalece prizonierul după ce l- 
oi elibera, îi spusei grăsanului. Şi imediat ce mă întorc, îmi 
dai armele. 

Well, numai să-l aduceţi şi să nu vă împotmoliţi şi 
dumneavoastră, răspunse el. 

Fulgerele şi tunetele izbucniră din nou. Mă strecurai cât 
putui de repede şi fără zgomot în tufişuri, mă aruncai la 
pământ şi înaintai târându-mă. Dansul îşi urma cursul, 
însoţit de strigătul peteh, peteh, peteh16 pe care-l scandau 
cu toţii în falset, bătând în acelaşi timp tactul cu mâinile. 
Desigur că, într-o atare hărmălaie, foşnetul frunzelor nu 
mai putea fi auzit, aşa că înaintai foarte repede până în 
spatele prizonierului. Văzui că nimeni nu se uita la el; 
probabil că şi el privea dansul. Ca să-i atrag atenţia asupra 
mea, îi atinsei mai întâi gamba piciorului. Tresări, dar 
numai pentru o clipă. 

Karbune17! Spusei în aşa fel ca, în ciuda cântecului, să mă 
audă doar el. 

Îşi lăsă capul în jos, un semn perceput de mine, cum că mi- 
a simţit atingerea şi că m-a auzit. Era legat de copac cu trei 
curele. Una îi fixa picioarele de copac, a doua îi înconjura 
gâtul legându-l de trunchi, iar cu a treia îi erau prinse 
mâinile răsucite după trunchiul copacului. Aşa cum 
stăteam, acum în spatele lui Apanatşca, stătusem cândva în 
spatele lui Winnetou şi al tatălui său Intşu-tşuna, ca să-i 
eliberez de legăturile cu care fuseseră legaţi de copaci de 
către kiowaşi. Scoţând cuțitul, eram convins că Apanatşca o 
să se comporte la fel de iscusit cum se comportaseră cei doi 
apaşi. Cu două lovituri de cuţit, reuşii să-i tai cureaua de la 
mâini şi de la picioare. Pentru a ajunge la cea de la gât, 
trebuia să mă ridic în picioare, ceea ce implica un risc, 
pentru că era suficient ca un singur osag să privească în 
clipa aceea spre prizonier şi să mă vadă. Întâmplarea mi-a 
venit într-ajutor. Din cauza mişcărilor prea dezordonate, 


unul dintre dansatori apropiindu-se prea mult de apă, făcu 
să se surpe o bucată de pământ de pe mal şi căzu în 
mocirlă. Osagii izbucniră într-un hohot de râs, privind la cel 
ce reprezenta acum un bizon înnămolit. Mă folosii de prilej 
şi, ridicându-mă repede în picioare, tăiai cureaua, apoi mă 
lăsai imediat în jos. Nimeni nu mă văzuse. 

Afinam. Temakimaar! Noma hiiki18! Mă adresai în acelaşi 
mod ca şi mai înainte, retrăgându-mă câţiva paşi. 

Observându-l îndeaproape, văzui că mai zăboveşte o clipă, 
apoi se aplecă brusc, o rupse la fugă şi se furişă lângă mine 
în tufiş. 

De acum încolo îmi era indiferent ce avea să se mai 
întâmple, căci nu ne mai lăsam prinşi. Îl luai de mână şi-l 
trăsei după mine; deocamdată fugeam aplecaţi. Un fulger 
imens lumină toate tufişurile, apoi urmă un tunet asurzitor 
şi deodată începu să cadă o ploaie ca şi când s-ar fi revărsat 
peste noi un lac. Dansul trebuia să ia sfârşit, şi era clar că 
se va descoperi fuga comanşului. Renunţând să mai fug 
aplecat, îi făcui şi lui semn să se ridice şi alergarăm ieşind 
din tufişuri, afară la Hammerdull. Îmi luai armele, pe care 
mi le întinse grăsanul. În spatele nostru strigau, urlau şi 
ţipau mii de voci. Văzându-şi calul, Apanatşca, fără să se 
mire de asta, sări în şa. Într-o clipă încălecai şi eu şi o 
luarăm din loc; nu trebuia să ne grăbim prea tare, deoarece 
răpăitul ploii făcea ca paşii cailor să nu poată fi auziţi. 

Nu merserăm în direcţia din care veniserăm, ci ne 
îndreptarăm spre locul unde trebuia să mă întâlnesc cu 
Winnetou, şi anume la Kih-pe-ta-kih; aveam patru ore bune 
de mers călare de la Vara-tu până acolo. Calculând bine 
distanţa şi luând în consideraţie faptul că Winnetou nu avea 
de ce să părăsească prea repede locul popasului nostru de 
ieri, mi se păru posibil ca noi să ajungem înaintea lui la 
Bătrâna. El socotise că furişarea pe lângă osagi o să ne ia 
un timp mai îndelungat. Pe deasupra mai obţinusem şi un 
succes care mă bucura foarte mult, fiindcă acolo jos, în 
Llano, îl îndrăgisem pe Apanatşca. 


Nu putuse să mă vadă bine, aşa că încă nu ştia cine l-a 
salvat. În timp ce eu cu Hammerdull mergeam în faţă, el 
călărea în urmă; dar cum ploaia turna atât de tare, încât nu 
putea distinge decât cel mult contururile noastre, trebuia 
să se ţină foarte aproape de noi, ca să nu se piardă. Mă 
amuza gândul ca, deocamdată, să nu-i îngădui să mă 
recunoască. De aceea mă aplecai spre Hammerdull şi-i 
spusei cu glas scăzut: 

Dacă întreabă, să nu-i spui străinului cine sunt! 

Dar el cine e? 

O căpetenie a comanşilor. Dar prefă-te că nu ştii, altfel o să 
bănuiască că-l cunosc. 

Poate să afle că mergem la Winnetou? 

Nu. În nici un caz să nu-i vorbeşti despre apaş. 

Well. Totul o să fie trecut sub tăcerea cea mai deplină! 

Probabil că osagii încălecaseră toţi repede şi, în ciuda 
ploii, cutreieraseră toate împrejurimile de la Vara-tu. 
Întâmplător, niciunul dintre ei nu se apropiase de noi, cu 
toate că mergeam destul de încet. În potopul ce se revărsa 
din cer, era foarte greu să păstrezi direcţia cea bună. Era 
atât de întuneric încât, vorba aceea, puteai să-ţi bagi 
degetele în ochi, şi oricât de des şi de orbitor fulgera, tot nu 
ne uşura orientarea; dimpotrivă, ne-o îngreuna, pentru că 
trecerea bruscă de la întunericul beznă la lumina orbitoare 
supăra ochiul, iar fulgerul deformează înfăţişarea lucrurilor. 
Şi ploaia deasă dură mai mult de două ore. Era imposibil să 
duci o conversaţie; trebuia să te limitezi la comunicările 
strict necesare. 

Nu trebuia să mă tem că Apanatşca o să mă recunoască 
înainte ca eu să doresc acest lucru, mai ales că eram 
îmbrăcat altfel decât atunci când mă cunoscuse, şi borurile 
largi ale pălăriei le trăsesem atât de mult în jos, încât eram 
cu totul de nerecunoscut. 

În sfârşit ploaia încetă, dar norii nu se risipiseră, 
întunericul fiind la fel de adânc ca şi mai înainte. Îmi 
îndemnai calul, ca să scap de nişte întrebări premature. 


Astfel, Apanatşca îl ajunse pe Dick Hammerdull, cu care 
începu să discute. Deşi nu aveam intenţia să fiu atent la 
ceea ce vorbeau, prinsei totuşi unele expresii ale 
grăsanului, care îmi treziră interesul. De aceea lăsai murgul 
să-şi domolească paşii şi, fără să dau de bănuit, ascultai ce 
se vorbea în spatele meu. Apanatşca folosea acel dialect 
obişnuit între albi şi roşii, un amestec de cuvinte englezeşti, 
spaniole şi indiene, înţeles şi vorbit de orice westman. 
Probabil că tocmai îl întrebase cine sunt eu, pentru că îl 
auzii pe Dick zicând: 

E un „player19”, nimic altceva. 

Ce-i aia un player? 

Un om care cutreieră peste tot şi dănţuieşte precum ursul 
şi bizonul, aşa cum i-ai văzut adineauri pe osagi. 

Uff! Ce curioase fiinţe sunt feţele-palide! Oamenii roşii ar 
fi prea mândri să danseze pentru alţii. Vrei să-mi spui cum îl 
cheamă? 

Îl cheamă Cattapattafattapattaşattaşa. 

Uff! O să trebuiască să aud foarte des acest nume ca să-l 
pot pronunţa. De ce nu vorbeşte cu noi această faţă palidă 
care m-a salvat? 

Pentru că nu poate auzi ce-i spun. E surd! 

Ce rău îi pare inimii mele că nu poate să audă mulţumirile 
pe care Apanatşca ar vrea să le exprime! Are squaw-ă20 şi 
copii? 

Are douăsprezece squaw-e, pentru că fiecare player 
trebuie să aibă douăsprezece soţii, şi de două ori douăzeci 
de fii şi fiice, care şi ei sunt surzi şi nu aud nimic. 

Uff! Uff! Asta înseamnă că nu se poate înţelege cu soțiile şi 
copiii să-i decât prin semne? 

Da. 

Trebuie să cunoască de zece ori zece semne diferite şi 
chiar mai multe. Cine poate să le ţină minte? Dacă s-a 
încumetat să intre în ţinuturile astea sălbatice, fără să 
poată auzi, înseamnă că-i un om tare curajos, pentru că 


pericolele care există pe aici sunt de două ori mai mari când 
trebuie să te bizui numai pe ochi. 

Dacă Dick Hammerdull urmărise să se amuze, sau dacă 
fără nici un motiv îi scăpase afirmaţia că aş fi surd, „era 
totuna”, cum obişnuia el să se exprime, pentru că interveni 
o împrejurare care dădu toată coţcăria peste cap. lată ce se 
întâmplă: în ciuda zgomotului făcut de paşii cailor noştri, mi 
se păru că aud în faţa noastră bătaia unei copite de cal. 
Oprii imediat şi îi spusei grăsanului şi lui Apanatşca, desigur 
destul de încet, să oprească şi ei. Da, auzisem bine; se 
apropia un călăreț, dar nu venea spre noi. Se punea 
întrebarea dacă să-l lăsăm să treacă sau nu. Din motive 
lesne de înţeles, am presupus că este un osag, şi dacă era 
într-adevăr aşa, putea să ne fie de mare folos un mesager 
între noi şi războinicii lor, care oricum trebuiau să afle că l- 
am prins pe şeful de trib; de aceea hotărâi să-l iau 
prizonier. 

Staţi aici, ţineţi-mi calul şi armele, şoptii eu descălecând şi 
dându-i lui Apanatşca dârlogii calului meu, iar lui 
Hammerdull armele. 

După aceea fugii spre stânga, unde, dacă nu mă înşela 
auzul, trebuia să dau de cel ce se apropia. Şi într-adevăr 
venea. Lăsându-mă pe vine, îl aşteptai să treacă, ca să-mi 
pot lua avânt, şi sării pe cal în spatele călăreţului. Când 
trecuse pe lângă mine, văzusem că-i un indian. Omul, 
nebănuind nimic, fu atât de surprins când mă simţi în 
spatele lui, că nu schiţă nici o mişcare de apărare. Îl 
strânsei de gât aşa de tare, încât scăpă frâul calului iar 
mâinile îi căzură în jos. Din păcate, calul se comportă mai 
puţin supus. Simţind că povara se dublase brusc, se ridică 
în două picioare, apoi se cabră şi începu să zvârle din toate 
picioarele, aşa că nu mai era deloc uşor să rămân călare pe 
crupa lui fără şa, să-l ţin strâns pe călăreț şi să încerc să 
pun mâna pe frâu. Ziua ar fi fost mai uşor, dar în bezna 
aceea nu vedeam frâul şi singura mea preocupare era să nu 
fiu azvârlit de pe cal. Chiar atunci apăru lângă mine cineva 


care întinse mâna spre botul calului. Eliberându-mi mâna 
dreaptă, scosei revolverul de la brâu şi întrebai: 

Cinei acolo? Stai că trag! 

Eu sunt, Apanatşca, răspunse cel întrebat. Old 
Shatterhand poate să-l arunce jos pe osag. 

Îşi dăduse seama de situaţia în care mă aflam, din felul în 
care auzise că se zbate calul, predase lui Hammerdull calul 
meu şi se grăbise să-mi vină în ajutor. Reuşi să prindă de 
căpăstru calul indianului şi să-l domolească. Lăsai 
prizonierul să cadă şi sării imediat să pun mâna pe el din 
nou, deoarece nemişcarea lui de până atunci putea să fie un 
şiretlic menit să mă înşele. Dar când îl prinsei iar, nu opuse 
nici o rezistenţă. De fapt nu-şi pierduse cunoştinţa, dar 
sperietura îl paralizase. 

Apanatşca m-a recunoscut? Îl întrebai pe comanş. 

Când mi-ai dat să-ţi ţin calul, mi s-a părut că-l recunosc pe 
Hatatitla al tău, răspunse el. Apoi am observat că însoţitorul 
tău a primit de la tine două puşti şi, dacă aş mai fi avut vreo 
îndoială, trebuia să ştiu cine eşti când te-am văzut cum ai 
sărit în spatele războinicului roşu. Numai Winnetou şi Old 
Shatterhand se încumetă să facă un asemenea salt, şi încă 
noaptea. Ce păcat că acest vânător alb nu mă aude! Ce 
facem cu prizonierul, care în mod sigur este un osag? 

Presupun că este un cercetaş, pe care trebuie să-l luăm cu 
noi! 

Îl chemarăm şi pe Hammerdull. Indianul îşi recapătă 
putinţa să se mişte, încercă să se opună, dar degeaba, fu 
legat de calul său şi aşa ne continuarăm drumul. 

Să nu-şi închipuie cineva că între mine şi Apanatşca urmă 
un lung schimb de cuvinte, cum se obişnuieşte între albi. 
Când doi prieteni nu sau văzut de atâta vreme şi se 
reîntâlnesc atât de neaşteptat, şi încă în împrejurări ca cele 
povestite, s-ar părea că primul lucru este ca ei să-şi 
vorbească de la inimă la inimă. La fel se întâmplă şi acum, 
dar fără cuvinte de prisos. După ce am pornit din nou la 


drum, comanşul naiin îşi mână calul lângă al meu, îmi 
întinse mâna şi-mi zise cu deosebită bucurie în glas: 

Apanatşca mulţumeşte marelui şi bunului Manitu că i-a dat 
posibilitatea să-l revadă pe cel mai bun dintre toţi 
războinicii albi. Old Shatterhand m-a salvat de la o moarte 
sigură! 

De când a trebuit să mă despart de tânărul meu prieten, 
viteaza căpetenie a naiinilor, în sufletul meu mereu îi 
duceam dorul, răspunsei. Marele Manitu îşi iubeşte copiii şi 
le îndeplineşte dorinţele tocmai atunci când ei cred mai 
puţin posibil de realizat. 

Şi, fără să ne mai spunem ceva, călărirăm unul lângă altul. 
În curând noaptea cedă zorilor şi am putut constata că nici 
de astă dată n-am greşit drumul, ceea ce-mi convenea, 
deoarece voiam să ajung la destinaţie înaintea lui Winnetou. 

Kih-pe-ta-kih se află în vestul Kansasului şi s-a format în 
perioada cretacică. Acolo, în partea lui sud-vestică, se 
exploatează în ultima vreme multă sare. Dacă pe undeva 
apar zăcăminte de sare în cantităţi mai mari, spălate de ploi 
sau de izvoare, pot apărea şi goluri subterane, cu 
acoperişuri care, neavând suficiente puncte de sprijin, se 
scufundă. Aceste prăbuşiri au, de obicei, pereţi verticali şi 
adânci, cu margini foarte ascuţite. Dacă solul este 
impermeabil, cu timpul se formează un lac, care cuprinde 
toată surpătura, dar dacă terenul e poros, apa se filtrează şi 
numai terenurile mai joase păstrează suficientă umiditate 
pentru a permite ivirea şi dezvoltarea unei vegetaţii mai 
mult sau mai puţin abundente. La început răsar doar plante 
specifice solurilor sărate, dar cu timpul, pe măsura scăderii 
conţinutului de sare din sol, răsar în aceeaşi măsură şi 
plante care nu suportă sarea. O surpătura de felul acesta, 
când se află pe o câmpie întinsă, îţi dă din depărtare o 
imagine ciudată. Vezi numai vârfurile copacilor, ale căror 
rădăcini sunt înfipte în terenul aflat undeva în adânc. 

Un asemenea loc era şi Kih-pe-ta-kih, care în limba 
indienilor Picioare negre înseamnă Bătrâna, deoarece locul 


acesta cu multă vegetaţie, care se desprinde net de câmpia 
stearpă înconjurătoare, avea forma unei sguaw-e indience 
aşezate pe jos. 

Când zărirăm în faţa noastră această squaw-ă verde, în 
spatele nostru răsărea tocmai soarele. Ajunserăm la locul 
unde era şoldul stâng al figurii, în timp ce Winnetou trebuia 
să vină din partea dreaptă. Din precauţie, lăsai pe ceilalţi pe 
loc, iar eu înconjurai toată „femeia”. Negăsind nici urmă de 
fiinţă omenească, duserăm caii jos pe o porţiune mai puţin 
abruptă, unde îl dezlegarăm pe prizonier de pe calul lui şi-l 
legarăm din nou de un trunchi de copac. Indianul era într- 
adevăr un osag. Era vopsit în culorile războiului şi nu 
răspunse la niciuna din întrebările puse. 

Aş fi avut timp să vorbesc cu Apanatşca despre toate prin 
câte trecusem de la despărţirea noastră până la această 
întâlnire, dar preferai să aştept să înceapă el să 
povestească. Faţă de un asemenea om, nu trebuia să-mi 
manifest curiozitatea. Grăsanul de Hammerdull, însă, nu 
avea scrupule. Abia se aşeză, că-l şi întrebă: 

Aud că fratele meu roşu e o căpetenie a comanşilor. Cum 
de a căzut prizonier la osagi? 

Cu un zâmbet uşor pe faţă, Apanatşca făcu un semn cu 
mâinile spre urechile sale. 

A fost vreo luptă între tine şi ei? Insistă Dick în continuare. 

Cel întrebat răspunse cu acelaşi gest. Hammerdull mi se 
adresă mie: 

Mi se pare că nu vrea să-mi răspundă; întrebaţi-l 
dumneavoastră, mister Shatterhand! 

Ar fi zadarnic, îi răspunsei eu. Nu vezi că nu aude? 

Abia atunci pricepu grăsanul. Râse vesel cu gura până la 
urechi şi zise: 

Well! Înseamnă că şi el are douăsprezece neveste şi de 
două ori câte douăzeci de fii şi fiice, ca şi dumneavoastră? 

Probabil. 

Atunci o să am grijă să nu surzesc şi să ne pomenim că 
niciunul dintre noi nu mai aude! Şi aşa e destulă linişte pe 


aici. Nu aveţi nici o treabă pentru mine, sir, ca să-mi treacă 
timpul mai uşor? 

Ba da. Urcă-te şi vezi când vine Winnetou; aş dori să ştiu 
dinainte. 

Că o să ştiţi sau nu, e totuna; dar am să vă înştiinţez. 

După ce plecă Hammerdull, Apanatşca simţi nevoia să facă 
măcar o aluzie, ca nu cumva să-l judec greşit. Aruncând o 
privire plină de dispreţ asupra prizonierului, zise: 

Fiii osagilor nu sunt războinici, ei se tem de armele unor 
oameni viteji şi atacă numai pe cei neînarmaţi. 

Fratele meu nu era înarmat? Îl întrebai. 

Nu. Aveam la mine numai cuțitul, deoarece nu aveam voie 
să port altă armă cu mine. 

Ah! Fratele meu pornise după narac-ecşa2 1. 

Aşa este. Sfatul bătrânilor la ales pe Apanatşca să meargă 
la carierele sfinte, care se află în nord. Fratele meu 
Shatterhand ştie că atâta timp cât vor exista pieile roşii, un 
războinic trimis de tribul său după narac-ecşa nu trebuie să 
aibă asupra lui altă armă decât cuțitul. Nu are voie să aibă 
arc şi săgeți, puşcă sau tomahawk, pentru că nici carne nu 
are voie să mănânce, ci numai plante, şi nu trebuie să se 
apere de duşmani, întrucât e interzis ca un om care merge 
la carierele sfinte să fie tratat neprietenos. Apanatşca încă 
nu a auzit ca vreodată această lege, recunoscută de toate 
triburile, să fie nesocotită. Câinii de osagi, însă, sau acoperit 
de ruşine prin faptul că m-au atacat, m-au luat prizonier şi 
m-au legat, cu toate că nu aveam la mine decât cuțitul, şi 
prin vampumul calumetului le-am dovedit că mă aflu în 
drum spre marele „medicament”. 

Le-ai arătat vampumul? 

Da. Mi l-au luat şi l-au aruncat în foc, unde a ars tot. 

De necrezut! În orice caz, aşa ceva încă nu s-a pomenit! 
Chiar dacă ai fi fost cel mai rău duşman al lor, şi tot ar fi 
trebuit să te primească ca pe un oaspete. 

Uff! Voiau să mă şi omoare! 

Te-ai apărat când te-au prins? 


Aveam voie s-o fac? Dacă m-aş fi apărat, ar fi curs sângele 
multora dintre ei. Dar m-am bizuit pe vampumul meu şi pe 
legile strămoşeşti, pe care încă nimeni nu a îndrăznit să le 
calce, de aceea i-am urmat de bună voie în tabăra lor. De 
acum înainte orice osag întâlnit de un războinic cinstit 
poate fi scuipat în faţă şi... 

Fu întrerupt de Dick Hammerdull, care veni să ne 
comunice că la zărit în depărtare pe Winnetou. Voiam să-i 
fac apaşului o surpriză cu comanşul naiin şi de aceea îl 
rugai pe Apanatşca să rămână pe loc cu prizonierul, iar eu 
mă urcai cu Dick Hammerdull pe partea cealaltă a Kih-pe- 
ta-kih-ului, unde trebuiau să sosească cei anunţaţi. Mă 
aşteptam să văd cinci persoane şi anume pe Winnetou, 
Holbers, Old Wabble, Trescow şi Matto Şahco, dar, spre 
mirarea mea, constatai că aveau cu ei încă un indian. 
Apropiindu-se, constatai că şi acesta era legat la ochi. Deci 
Winnetou luase încă un prizonier; culorile de pe faţa lui 
arătau că e tot osag. 

Pentru ca apaşul să nu fie nevoit să cerceteze terenul, ieşii 
în faţa tufişurilor, ca să mă poată recunoaşte. Veni drept 
spre noi şi, când ajunse, se opri şi mă întrebă: 

Fratele meu se află aici înaintea mea pentru că a păţit 
ceva rău? 

Nu, ci fiindcă totul a decurs mai repede şi mai bine decât 
m-am aşteptat. 

Atunci fratele meu să mă ducă la caii săi. Am să-i comunic 
ceva foarte important. 

Aceste cuvinte fuseseră auzite şi de Matto Şahco, care îmi 
aruncă o privire triumfătoare. De aceea spusei: 

Caii se află în partea cealaltă. Noi însă o să poposim chiar 
aici, jos. 

Winnetou, cu isteţimea lui, bănui imediat că e vorba de 
vreo surpriză mă privi drept în ochi şi în jurul gurii i se ivi 
un zâmbet de mulţumire. Căpetenia osagilor, însă, mi se 
adresă pe un ton plin de aroganță: 


Old Shatterhand o să afle ce s-a întâmplat şi o să-mi dea 
imediat drumul. 

Fără să-i răspund, coborâi în râpă. Ceilalţi mă urmară, caii 
celor doi indieni fiind conduşi de Hammerdull şi de Holbers. 
Între timp, auzii cum grăsanul îi spunea bunului său 
prieten: 

Deci, la voi, Pitt Holbers, racoon bătrân, s-a întâmplat ceva 
important? 

Dacă tu crezi căi important, ai ghicit, veni răspunsul. 

Că am ghicit sau nu, e totuna. În orice caz, însă, nu e mai 
important decât ceea ce... 

Lasă pălăvrăgeala, îl întrerupsei eu. Înainte de a-ţi veni 
rândul să vorbeşti, să ştii că mai sunt şi alţii înaintea ta! 

Îşi dădu seama că era pe cale să facă o gafă şi-şi acoperi 
gura cu podul palmei. Ajunşi pe fundul râpei, prizonierii 
fură dezlegaţi de pe cai şi lungiţi pe jos, apoi ne aşezarăm şi 
noi lângă ei. Winnetou, care nu putea şti ce ţin ascuns sub 
obroc, îmi făcu semn tainic, întrebător; de aceea îi cerui: 

Fratele meu să-mi comunice ce lucru important s-a 
întâmplat. 

Să-ţi spun totul, absolut totul? 

Voia să ştie dacă poate vorbi fără a ţine seama de ceea ce 
aş vrea să rămână secret. 

Da, îl aprobai. Sper să nu se fi întâmplat ceva neplăcut. 

Se produse ceva la care mă aşteptam. Old Wabble 
interveni repede şi, cu răutăcioasă ironie, strigă: 

Da, e ceva foarte neplăcut pentru dumneavoastră! Vă 
înşelaţi dacă voi credeţi că ne ţineţi tare şi sigur în mâinile 
voastre. Să spună Winnetou cum stau lucrurile. 

Trecând peste mândria lui, apaşul zise cu dispreţ: 

Nu vreau să-l împiedic pe „bătrânul cowboy” să-şi verse 
asupra noastră otrava ce o are pe limbă. 

Da, această otravă o să vă nimicească pe toţi, dacă nu ne 
daţi drumul imediat, it's clear. 

Palavre fără rost, menite să ne sperie, râsei eu. 


Râdeţi, râdeţi, dar o să vă treacă pofta de râs când o să 
auziţi ce s-a întâmplat în lipsa dumneavoastră plină de 
glorie. Arătând spre indianul proaspăt luat prizonier, 
continuă: deoarece războinicilor osagi li s-a părut că 
întoarcerea căpeteniei lor cam întârzie, l-au trimis pe acest 
indian să afle motivul absenței sale îndelungate. A sosit la 
păduricea unde ne-aţi atacat; noi plecaserăm, el însă a venit 
pe urmele noastre şi a descoperit locul unde am poposit 
ieri. Asta nu vă spune nimic? 

Văd doar că a fost luat prizonier. 

Bun! Nu ştiţi însă un lucru şi anume că nu a fost singur. 
Mai era încă un osag cu el, mai deştept şi mai atent. Acela a 
scăpat şi s-a întors în goană să aducă imediat câteva sute de 
războinici, care trebuie să fie pe urmele voastre. Aşa că vă 
sfătuiesc să ne eliberaţi imediat; e lucrul cel mai bun pe 
care îl puteţi face; pentru că dacă mulţimea de osagi ne mai 
găseşte aşa cum suntem, o să fie fără cruţare şi o să vă 
stingă cum stinge furtuna flăcăruia unui chibrit! 

Să presupunem că e aşa cum spui, totuşi osagii nu sunt 
aici, în timp ce voi vă aflaţi în puterea noastră. Cine ne 
împiedică să vă stingem noi flacăra vieţii cum stinge vântul 
nişte chibrituri? 

Sunteţi un creştin mult prea bun şi prea milostiv ca să 
faceţi aşa ceva şi mai ştiţi că osagii s-ar răzbuna crunt 
pentru moartea noastră. 

Aşa? Hm! Ei, acum o să-ţi fac dumitale şi lui Matto Şahco o 
mică surpriză. 

Îi şoptii lui Dick Hammerdull câteva cuvinte la ureche. El 
râse aprobativ, se ridică şi se îndepărtă. Toţi, chiar şi 
Winnetou, acesta însă netrădându-şi curiozitatea, aşteptau 
cu nerăbdare să vadă pe cine o să aducă grăsanul. Când, 
după o scurtă absenţă, Dick se întoarse, îl aducea de braţ 
pe prizonierul nostru osag. 

Uff! Exclamă speriat Matto Şahco. 

All devils! Strigă Old Wabble. Dar ăsta este... 


Consideră că este mai nimerit să se oprească în mijlocul 
frazei. Făcu-i lui Hammerdull un semn să-l ducă pe indian 
înapoi, pentru că ar fi putut dezvălui printr-un cuvânt 
prezenţa lui Apanatşca, şi-l întrebai pe cowboy: 

Asta e indianul care ar fi trebuit să aducă sutele de osagi. 
Mai eşti şi acum de părere că au să vina? 

Să vă ia dracu! Scăpă el printre dinţi. 

Uff! Interveni Matto Şahco. Se vede că Old Wabble a uitat 
cu totul de acel naiin! 

Nu! Replică acesta şi adăugă întorcându-se spre mine: mai 
am o carte, pe care sigur nu o puteţi supralicita, oricât de 
deştept şi de înţelept v-aţi crede! 

Aş vrea s-o cunosc şi eu! 

Am să vă ajut! Desigur că vă mai aduceţi aminte cu 
plăcere despre Llano, unde aţi avut onoarea să... 

Să fiu jefuit de dumneata, îi luai eu vorba. 

Şi asta e adevărat, dar despre altceva voiam să vorbesc, 
râse el. Era acolo o căpetenie tânără a naiinilor. Cum naiba 
îl chema? 

Apanatşca, răspunsei, prefăcându-mă că nu ştiu nimic. 

Yes. Apanatşca! L-aţi iubit foarte tare, nu? 

Da. 

Vorbea cu multă superioritate, crezându-se sigur pe 
situaţie, iar eu acceptai acest ton, pentru că observai că 
Apanatşca era gata să mă ajute să-şi joace rolul pe care-l 
plănuisem. După ce-l condusese pe osag, Hammerdull nu se 
întoarse singur. În locul prizonierului îl văzui în tufiş pe 
căpetenia naiinilor. Trebuie să fi ghicit că aveam intenţia să 
fac o surpriză cu prezenţa lui şi se furişase spre noi, fără să 
aştepte să-l chem. Aruncând o privire lui Winnetou, pricepui 
că ochii de vultur ai apaşului îl ajutaseră să-l descopere şi 
el. 

Deci îl iubiţi cu adevărat? Zise Old Wabble cu răutate. 
Vreţi probabil să spuneţi că-l consideraţi şi azi, ca şi atunci, 
prietenul şi fratele dumneavoastră? 


Absolut adevărat! Mi-aş risca viaţa, dacă ar trebui să-l 
scap de primejdie. 

Bun! Întâmplător pot să vă spun că se află în cea mai mare 
primejdie posibilă; e prizonierul osagilor. 

Nu cred aşa ceva. 

Old Wabble mă urmărise cu nerăbdare; dar când primi un 
răspuns atât de categoric şi cu un ton atât de indiferent, 
ţinu să mă asigure plin de zel: 

Vă închipuiţi probabil că vreau să vă duc de nas? Întrebaţi- 
| pe osagul pe care l-a prins Winnetou aseară! El ne-a adus 
vestea, care pe noi ne-a bucurat la fel de tare, pe cât de 
neplăcută trebuie să fie pentru dumneavoastră. 

Prinderea lui Apanatşca este cartea pe care n-o pot 
supralicita? Eşti de părere că în schimbul lui o să vă dau 
drumul vouă? 

Vedeţi ce deştept puteţi deveni dacă cineva vă loveşte cu 
nasul de locul potrivit? În orice caz, aţi ghicit... 

Atunci îmi pare rău de dumneata, pentru că există un loc 
de care acum eu trebuie să lovesc nasul dumitale. 

Ce fel de loc? 

Tufişul de acolo, din dreapta dumitale. Fii atât de bun şi 
îndreaptă-ţi puţin nasul într-acolo! 

Îşi întoarse capul spre partea indicată. Apanatşca, auzind 
şi înțelegând tot ce s-a vorbit, îndepărtă cu mâna tufişul şi 
păşi spre noi. 

Ei, cine are atuul cel mare? 

Nimeni nu răspunse. Deodată se auzi glasul aceluia care 
obişnuia să vorbească numai când bunul lui prieten - Dick 
Hammerdull - îl întreba, şi anume Pitt Holbers, lunganul: 

Heigh-day, asta numesc şi eu gaudium22; Nici un schimb 
şi paraschimb! Ai pierdut partida, Old Wabble! 

Cel al cărui nume fusese pronunţat scrâşni atât de tare din 
dinţi, încât îl auzirăm cu toţii, apoi strigă şi începu să mă 
blesteme în mod groaznic, cu o voce întretăiată de furie: 

Să fii blestemat de mii de ori, câine! 'Te-ai aliat cu iadul şi 
cu toţi dracii. Trebuie să-ţi fi vândut sufletul şi viaţa, căci 


prea se petrec toate după cum vrei. Scuip în faţa dumitale! 
Te urăsc nespus, cum încă nimeni nu a urât! Pe dumneata, 
auzi, pe dumneata, dutshman23 blestemat! 

lar mie îmi e cât se poate de milă de dumneata, îi 
răspunsei liniştit. Am cunoscut mulţi oameni demni de 
compătimire, dar dumneata eşti cel mai de compătimit 
dintre toţi! Fie ca Domnul, la timpul potrivit, să aibă măcar 
o părticică din mila şi îndurarea pe care le simt eu acum 
pentru dumneata! lată răspunsul meu la blestemul 
dumitale, deoarece orice blestem ieşit din gura dumitale la 
adresa cuiva se transformă în binecuvântare pentru cel 
căruia i l-ai adresat. Eşti un om atât de bicisnic, încât pe cel 
care e obligat să te vadă îl dor ochii. Piei din faţa noastră! 

Mă dusei la el, îi tăiai legăturile şi-i întorsei spatele. M-am 
gândit că o să sară în sus şi o să o ia repede din loc, dar m- 
am înşelat. Auzii cum se ridică încet şi tacticos, simţii apoi 
mâna lui pe umărul meu şi-l auzii spunând pe un ton plin de 
batjocură: 

Deci, dacă sunteţi obligat să mă vedeţi, vă dor ochii? De 
aceea mă eliberaţi? Şi vă închipuiţi că din punct de vedere 
moral vă aflaţi mult deasupra mea! Tare vă mai lăudaţi cu 
credinţa dumneavoastră în Dumnezeu; ei bine, dacă există 
cu adevărat Dumnezeu, atunci în ochii lui sunt egal cu 
dumneavoastră, altfel ar fi el un individ mai rău decât mă 
consideraţi dumneavoastră pe mine! Pe amândoi ne-a creat 
el, trimiţându-ne în lumea asta şi dacă am ieşit altfel decât 
dumneavoastră, el e de vină şi nu eu. Deci, lui să vă adresaţi 
cu indignare şi nu mie, şi dacă într-adevăr ar exista o viaţă 
de apoi şi judecata cea din urmă, care însă mă face să râd, 
atunci pentru aşa-zisele greşeli şi păcate cu care m-a 
înzestrat, sabia ar trebui să cadă asupra lui şi nu asupra 
mea. Poate că, în sfârşit, o să recunoaşteţi ce prostii 
copilăreşti şi demne de râs sunt evlavia şi smerenia 
dumneavoastră! Desigur, dumneavoastră credeţi că ceea ce 
faceţi e dovadă de bunătate, de fapt însă şi pe 
dumneavoastră vă călăuzeşte doar convingerea pe care o 


am şi eu, că nu există om bun sau râu, pentru că singurul 
vinovat de toate ar fi doar Dumnezeu - cel care a inventat 
păcatul originar. Vă spun „la revedere”, om al dragostei şi 
milei! În ciuda neghiobiei de care aţi dat dovadă, azi sunt 
iar foarte mulţumit de dumneavoastră. Să nu vă închipuiţi 
însă că, dacă am să vă reîntâlnesc, am să vorbesc altfel 
decât cu arma! Nu avem loc amândoi aici în savană, unul 
trebuie să dispară, şi întrucât vă sfiiţi şi vă e teamă atât de 
tare de sângele omenesc, la prima întâlnire o să vă deschid 
eu vinele. Promisiunea e valabilă şi pentru ceilalţi. Meş- 
şurs, rămâneţi cu bine, pentru câteva zile! În curând o să 
auziţi de mine. 

Fireşte că prizonierilor le fuseseră luate armele. Puşca lui 
Old Wabble atârna de şaua calului său, iar cuțitul lui şi-l 
vârâse Dick Hammerdull la brâu. Bătrânul cowboy se 
apropiase de grăsan şi întinse mâna să-şi la cuțitul. Dick se 
feri şi-l întrebă: 

Ce vrei de la mine, în brâul meu n-ai ce căuta! 

Vreau cuțitul meu! Declară Old Wabble. Sau poate că am 
dea face cu hoţi? 

Păzeşte-ţi botul spurcat, escroc bătrân, altfel îţi sar în cap! 
Cunoşti legile preriei şi ştii deci cui aparţin armele unui 
prizonier. 

Doar sunt liber, nu mai sunt prizonier! 

Liber sau nu pe mine nu mă interesează. Dacă Old 
Shatterhand ţi-a redat libertatea, nu înseamnă că trebuie 
să-ţi primeşti armele înapoi. 

Păstrează cuțitul şi fii blestemat, mops îndopat ce eşti! O 
să găsesc altul la osagi. 

Merse la calul său, îşi luă puşca şi şi-o atârnă de umăr, 
pregătindu-se să încalece. Atunci Winnetou se ridică, 
întinse măna spre el şi strigă: 

Stai! Pune puşca la loc! 

În atitudinea apaşului era ceva atât de impunător, încât 
Old Wabble se supuse, în totală contradicţie cu felul lui de-a 


fi. Agăţă puşca la loc, apoi se întoarse spre mine 
protestând: 

Ce înseamnă asta? Calul şi puşca îmi aparţin doar. 

Nu, răspunse Winnetou. Redându-ţi libertatea, fratele meu 
Old Shatterhand a vrut doar să-ţi arate dezgustul pe care 
orice om îl simte faţă de tine. Ne e silă să ne atingem de 
tine cu mâna, cu cuțitul sau cu glontele, de aceea îl 
aprobăm cu toţii. Nu vrem să te atingă răzbunarea noastră, 
ci judecata dreaptă a marelui Manitu. Ai fi primit înapoi şi 
calul şi armele, dar ne-ai ameninţat că ai să faci să curgă 
sângele nostru, de aceea îţi redobândeşti doar libertatea. O 
să pleci imediat; dacă peste zece minute o să mai fii văzut 
prin apropiere, o să ţi se pună o curea de gât şi apoio să te 
săltăm sus pe o cracă. Am vorbit. Howgh! Şi acum şterge-o! 

Old Wabble izbucni într-un hohot de râs puternic, făcu o 
plecăciune adâncă şi zise: 

Ai vorbit exact ca un rege; ce păcat însă că în urechile 
mele vorbele tale au sunat ca un lătrat de câine. Plec, dar o 
să ne mai revedem! 

Făcu stânga împrejur, urcă panta râpei pe unde era mai 
puţin abruptă şi dispăru. Din spirit de prevedere, urcai şi eu 
şi văzui cum se îndepărtează pe câmpia întinsă, încet, cu 
mersul lui legănat. Cândva îl respectasem pe acest om nu 
numai pentru vârsta lui înaintată, dar şi datorită faimei sale 
şi-l considerasem un westman destoinic; apoi mi-am 
schimbat părerea în ambele privinţe. Chiar de-ar fi fost să 
fie un om mai bun, pentru noi tot nu era potrivit în calitate 
de man of the west. L-am lăsat şi de data asta să plece 
nepedepsit, şi nu datorită nechibzuinţei, cât datorită unei 
porniri de dezgust, care m-au făcut să nu-i pot adresa nici 
un cuvânt. 

Winnetou fusese întru totul de acord cu mine. Ştiam că 
Hammerdull şi Holbers nu gândeau la fel, dar nu 
îndrăzneau să-mi facă reproşuri. În schimb Trescow, care 
din sentiment sau din conştiinţă poliţienească, se simţise 


vexat de repetata mea blândeţe, îmi zise, după ce coborâi 
din nou la ei: 

Să nu mi-o luaţi în nume de rău, mister Shatterhand, dar 
trebuie să vă dojenesc. Chiar şi din punct de vedere 
creştinesc aţi procedat greşit, pentru că şi creştinul învaţă 
că orice faptă rea trebuie pedepsită; dar puneţi-vă în 
situaţia unui criminalist, al unui reprezentant al justiţiei 
publice. Ce părere vreţi să aibă acesta despre 
dumneavoastră, când lăsaţi un nemernic atât de înrăit şi 
fără putinţă de a fi îndreptat, cum este acest Fred Cutter, să 
scape mereu, mereu? În viaţa lui, omul acesta ar fi meritat 
moartea de o sută de ori, chiar dacă s-ar fi ţinut seama 
numai de faptele lui ca „omorâtor de indieni”. Şi dacă aţi 
spune că asta nu ne priveşte, rămâne dovedit că a încercat 
în repetate rânduri să vă ia viaţa dumneavoastră, ca şi pe a 
noastră, şi chiar acum din nou ne-a ameninţat cu moartea. 
Deci, ce ar trebui să zică un jurist de faptul că 
dumneavoastră vă daţi chiar osteneala să-l scăpaţi de 
pedeapsa meritată? Mi-e imposibil să înţeleg motivele 
comportării dumneavoastră. 

Sunt eu jurist, mister Trescow? Îl întrebai. 

Nu cred. 

Sau măcar criminalist? 

Probabil că nu. 

Ei, vedeţi? Cu toate acestea n-am deloc intenţia să-l scap 
de pedeapsa binemeritată, dar nu vreau să-i fiu eu 
judecătorul, cu atât mai puţin călăul. Sunt ferm convins că 
există legi ale inimii, ale sufletului omenesc, care nu pot fi 
încălcate, mai implacabile şi mai puternice decât toate 
paragrafele voastre scrise. 

S-ar putea. În această privinţă, oricum nu sunt atât de 
sensibil ca dumneavoastră. Dar trebuie să va atrag atenţia 
asupra consecinţelor ce decurg din supunerea faţă de 
aceste legi misterioase şi pe care eu nu le înţeleg. 

Cum adică „consecinţe ce decurg”? Daţi-mi un exemplu. 


Pe Old Wabble l-aţi grațiat. Ce facem cu căpetenia osagilor, 
care e la fel de vinovat? Trebuie să-l eliberăm cumva şi pe 
el, fără nici o pedeapsă? 

Dacă ar depinde de mine, da! 

Atunci ducă-se dracului toate legile dumneavoastră, aşa- 
zisele legi ale savanei, pe care nu le aplicaţi, cu toate că le 
lăudaţi că ar fi deosebit de severe! 

Osagii au fost înşelaţi de albi; prin atacul plănuit, au vrut 
să se despăgubească; după concepţia lor, ar fi avut tot 
dreptul s-o facă. Să-l pedepsim acum pe Matto Şahco numai 
pentru intenţia sa, care nici măcar nu a fost pusă în 
aplicare? 

Probabil că ştiţi că încercarea de a comite o infracţiune e 
pasibilă de pedeapsă! 

Hm, iată un jurist cum scrie la carte! 

Da, şi am dreptul şi obligaţia să fiu aşa. Şi vă rog să 
adoptați aceeaşi poziţie! 

Bine, aşa am să fac! Admiţând că încercarea de infracţiune 
e pasibilă de pedeapsă, oare intenţia căpeteniei osagilor de 
a ataca fermele şi de a ne omori a ajuns în stadiul 
încercării? 

La început ezită să răspundă, apoi zise mormăind: 

Intenţia... intenţia... încercarea... poate cel puţin un fel de 
intenţie de a încerca... hm, nici asta nu poate fi! la mai 
slăbiţi-mă cu acest despicat al firului de păr în patru, mister 
Shatterhand. 

Aha, poziţia dumneavoastră începe să se clatine! Spuneţi 
clar şi hotărât: simpla intenţie e pasibilă de pedeapsă? 

Din punct de vedere moral, da, juridic, nu. 

Well! Deci Matto Şahco trebuie pedepsit? Se suci încoace 
şi încolo şi răspunse supărat: 

Pentru un judecător sunteţi, cel mai afurisit avocat posibil! 
Nu mai vreau să ştiu nimic de toată afacerea asta! 

Domol, domol, mister 'Trescow. Sunt mai sever decât vă 
închipuiţi. Chiar dacă nu putem pedepsi intenţia, totuşi sunt 


pentru adoptarea unor măsuri de prevedere, care se 
aseamănă cu o pedeapsă cum seamănă doi gemeni între ei. 

Aşa ceva îmi place să aud! Ce propuneţi? 

Deocamdată nimic. Nu sunt singurul care are ceva de spus 
aici. 

Foarte adevărat! Aprobă Dick Hammerdull. Indianul 
trebuie să primească o anumită răsplată; eşti şi tu de acord, 
Pitt Holbers, racoon bătrân? 

Hm, dacă crezi că merită un bobârnac serios peste nas, 
atunci ai dreptate, dragă Dick, răspunse lunganul. 

Atunci să ne sfătuim ce facem cu el, propuse Trescow, 
aşezându-se şi luându-şi cea mai severă înfăţişare posibilă. 

Era foarte interesant cum se oglindea schimbul nostru de 
păreri pe faţa lui Matto Şahco. Nu pierduse nici un cuvânt 
din discuţia noastră, aşa că ştia cum îi luasem apărarea. 
Privirea sa, întunecată la început, avea o expresie aproape 
prietenească faţă de mine; evident îmi purta recunoştinţă. 
Fireşte că mie îmi era indiferent, pentru că, ajungând să 
discut în contradictoriu cu Trescow din cauza lui, nu eram 
mânat de sentimente personale. Când Trescow ceru pe un 
ton atât de serios să ne sfătuim, căpetenia osagilor puse 
capăt tăcerii lui, adresându-mi-se: 

După ce o să vorbească feţele-palide, o să fie dispus Old 
Shatterhand să mă asculte şi pe mine? 

Vorbeşte, spusei eu la rândul meu. 

Am auzit cuvinte care îmi sunt străine, şi deci nu le pot 
înţelege. Cu atât mai clar am auzit însă că Old Shatterhand 
era de partea mea, în timp ce cealaltă faţă palidă era 
împotriva mea. Winnetou, căpetenia apaşilor, a tăcut în 
timpul discuţiei, de aceea cred că-i dă dreptate prietenului 
şi fratelui său. Amândoi sunt duşmani ai vazailor, dar toţi 
oamenii roşii şi albi ştiu cât de drepte sunt gândurile şi 
faptele acestor doi războinici renumiţi şi de aceea le cer să 
fie şi astăzi drepţi! 

Făcu o pauză şi privi spre mine, ca şi când ar fi aşteptat un 
răspuns din partea mea, de aceea îi spusei: 


Căpetenia osagilor nu se înşeală în privinţa noastră şi nu 
trebuie să se aştepte să-i facem vreo nedreptate. Vreau să-i 
atrag atenţia, înainte de toate, că noi nu suntem duşmanii 
osagilor. Vrem să trăim în pace cu toţi oamenii albi şi roşii, 
dar dacă cineva ne stă în cale şi mai ales ne ameninţă viaţa, 
nu trebuie să ne apărăm? Şi dacă apărându-ne îl învingem, 
omul acesta are dreptul să afirme că suntem duşmanii lui? 

Cu „omul acesta”, Old Shatterhand probabil că s-a referit 
la mine. Cine are tot dreptul să spună că a fost atacat? 
Matto Şahco, căpetenia vazailor, ar vrea să întrebe pentru 
ce feţele-palide au judecători şi judecătorii? 

Pe scurt: ca să facă dreptate, să aplice legile. 

Şi această dreptate se face, legile se aplică? 

Da. 

Old Shatterhand crede în ceea ce spune? 

Da. Cu toate că şi judecătorii sunt oameni care se pot 
înşela, şi de aceea... 

Uff, uff! Mă întrerupse el repede. De ce se înşeală mereu 
aceşti judecători când e vorba să fie drepţi faţă de oamenii 
roşii?! Old Shatterhand şi Winnetou au stat lângă mii de 
focuri de tabără şi au auzit zeci de mii de plângeri, pe care 
omul roşu le are de făcut împotriva albilor. Nu vreau să 
repet niciuna dintre aceste plângeri, nici să adaug vreuna 
la ele. Eu însă sunt şeful tribului meu şi deci am dreptul să 
vorbesc despre ceea ce au pătimit vazaii şi despre păţaniile 
lor recente. De cate ori nu am fost înşelaţi, fără a găsi un 
judecător care să împartă o judecată dreaptă! Cu vreo lună 
în urmă, am fost din nou înşelaţi, şi când am cerut dreptate, 
au râs de noi. Ce face omul alb dacă judecătorul îi refuză 
ajutorul? Se adresează unei instanţe superioare. Şi dacă 
nici ea nu-l ajută, se transformă el însuşi în judecător, 
linşându-şi adversarul sau organizându-se în aşa-numitele 
comitete care acordă ajutor pe ascuns şi împotriva legilor, 
dacă nu găseşte sprijin deschis şi legal. De ce să nu aibă şi 
omul roşu voie să facă ce face omul alb? Voi îi spuneţi linşaj, 
noi îi spunem „răzbunare”. Voi ziceţi „comitet”, noi spunem 


„sfatul bătrânilor”; e unul şi acelaşi lucru. Ajutându-vă 
singuri, voi spuneţi că aţi făcut dreptate din constrângere, 
dacă noi facem la fel, voi îi spuneţi jaf şi tâlhărie. Adevărul 
adevărat este de fapt următorul: albul, este un om de 
onoare, care însă îl înşeală şi-l fură pe omul roşu, iar 
indianul este hoţul şi tâlharul, de pe care albul ia şapte piei. 
În acelaşi timp voi vorbiţi mereu de credinţă şi cucernicie, 
despre dreptate şi bunătate. Nu de mult am fost înşelaţi în 
ceea ce priveşte carnea, praful de puşcă şi multe altele pe 
care urma să le primim. Când am mers la agent ca să-i 
cerem dreptate, am fost întâmpinați cu râsete 
batjocoritoare şi cu ţevi de puşcă îndreptate ameninţător 
asupra noastră. Atunci am făcut rost de carne, de praf de 
puşcă şi plumb de unde am putut, pentru că fără ele nu 
puteam trăi. În timpul urmăririi, mulţi dintre războinicii 
noştri au fost ucişi. Cine e de vină că acum am pornit să 
răzbunăm moartea acestor războinici? Cine este cel înşelat 
şi cine este cel care înşeală? Cine este cel jefuit şi cine cel 
care jefuieşte? Cine e cel atacat şi cine e duşmanul? La 
aceste întrebări să-mi dea Old Shatterhand răspunsul 
potrivit! 

Mă fixă cu privirea, aşteptând răspunsul. Ce trebuia şi ce 
puteam să-i răspund, în mod cinstit? Mă scoase din 
încurcătură Winnetou, cel de obicei atât de tăcut, care rosti 
următoarele: 

Winnetou este căpetenia triburilor de apaşi. Fericirea 
poporului meu şi binele oamenilor roşii îmi stă mai mult la 
inimă decât îl preocupă pe oricare dintre căpeteniile 
noastre. Pentru mine nu-i nimic nou în tot ceea ce a spus 
Matto Şahco; lucrurile acestea le-am prezentat şi eu de 
foarte, foarte multe ori împotriva feţelor palide... fără nici 
cel mai mic succes! Dar într-o apă în care există mulţi peşti 
de pradă, oare e necesar ca fiecare peşte să trăiască din 
carnea altui peşte? Într-o pădure, trebuie ca toate 
animalele care se adăpostesc în ea să fie nişte viezuri 
puturoşi? De ce căpetenia osagilor nu face nici o deosebire? 


Cere dreptate şi procedează cât se poate de nedrept, 
duşmănind persoane care nu au nici o vină în legătură cu 
nedreptatea făcută lui şi alor săi! Poate el să ne spună 
măcar despre un singur caz în care Old Shatterhand şi cu 
mine să fi fost adversarul cuiva, fără să fi fost atacați în 
prealabil de acesta? Dimpotrivă, nu a auzit şi a constatat în 
nenumărate rânduri că foarte des îi cruţăm, pe cât se 
poate, chiar şi pe cei mai răi duşmani ai noştri? Şi dacă nu a 
ştiut acest lucru până azi, o dovadă le-a fost adusă în faţa 
ochilor şi urechilor sale adineauri, când Old Shatterhand i-a 
luat apărarea, cu toate că Matto Şahco voia să-i ia viaţa! 
Ştim de mult tot ce ne-a spus căpetenia osagilor, aşa că, în 
această privinţa, fiecare cuvânt e de prisos; se pare că nu 
ştie şi nu a auzit încă niciodată ceea ce vreau să-i spun eu, 
şi anume că nu ai voie să faci o nedreptate când vrei să ţi se 
facă dreptate! Ela vrut să ne pună la stâlpul caznelor şi ştie 
că acum am putea să-i luăm scalpul şi viaţa, dar o să le 
păstreze pe amândouă. Ba o să-şi reprimească şi libertatea, 
e adevărat că nu chiar astăzi. La duşmănie, o s-a 
răspundem cu bunătate, la setea de sânge, prin cruţare, şi 
dacă o să mai susţină că noi am fi duşmanii osagilor, atunci 
să ştie că numele lui nu merită să mai fie pomenit vreodată 
de un războinic roşu sau alb. Adineauri, Matto Şahco a 
vorbit îndelung, iar eu i-am urmat exemplul, cu toate că nu 
era nevoie nici de cuvintele lui şi nici de ale mele. Acum am 
încheiat! Howgh! 

După acest ultim cuvânt, se lăsă o linişte adâncă, 
îndelungată. Efectul se datora nu numai cuvântării în sine, 
ci mai ales personalităţii lui Winnetou şi felului său de a se 
exprima. În afară de el, poate că eram singurul care ştiam 
că se adresase nu numai osagului. Cuvintele lui îi vizau şi pe 
ceilalţi, mai ales pe Trescow. Matto Şahco stătea cu faţa 
nemişcată, nu se putea şti dacă replica apaşului a avut vreo 
influenţă asupra lui. Trescow privea într-o parte în pământ, 
era evident că se simţea încurcat. După un timp, îşi 
îndreptă ochii spre mine şi zise: 


Tare curioasă treabă e cu dumneavoastră şi cu Winnetou, 
mister Shatterhand. Vrea, nu vrea, până la urmă omul 
trebuie să gândească, cum gândiţi dumneavoastră. Dacă 
vreţi să le daţi drumul căpeteniei şi celor doi fârtaţi ai săi, 
aşa cum l-aţi eliberat pe Old Wabble, acum eu sunt acela 
care nu are nimic împotrivă! Atâta doar că mi-e teamă că o 
să ne urmărească cu tribul lui, şi dacă ar avea noroc, ar 
pune totuşi mâna pe noi. 

O să vedem! Dacă înţeleg bine, nu mai consideraţi necesar 
să ne sfătuim? 

Nu-i nevoie! Faceţi cum credeţi! 

Well, atunci să terminăm repede! Ascultaţi, deci, ce 
hotărăsc, în înţelegere cu Winnetou. Matto Şahco vine cu 
noi, până unde vom considera că-l putem pune în libertate; 
cu toate că o să-lţinem legat, o să fie tratat aşa cum se 
cuvine unui şef de trib curajos din partea oricărui westman 
adevărat. Cei doi războinici ai să-i sunt liberi şi se pot 
întoarce la Vara-tu, ca să le povestească osagilor ce s-a 
întâmplat. Să le spună că feţele-palide au fost prevenite şi, 
dacă totuşi o să încerce să atace fermele, o să le împuşcăm 
căpetenia. Dezlegaţi-le curelele! 

Ordinul fusese adresat lui Hammerdull şi Holbers, care se 
conformară îndată. Simţindu-se liberi, cei doi osagi săriră 
imediat în picioare şi o porniră grăbiţi spre caii lor; la fel de 
repede le strigai şi eu: 

Staţi! La Vara-tu o să mergeţi pe jos, nu călare. Caii şi 
armele voastre le luăm cu noi. Depinde de comportarea lui 
Matto Şahco ca să le primiţi înapoi. Mergeţi şi-i anunţaţi pe 
fraţii voştri că Old Shatterhand a fost acela care l-a eliberat 
ieri pe Apanatşca, căpetenia naiinilor. 

Le venea cam greu să se supună acestei porunci. Se uitară 
întrebător la căpetenia lor, care le ordonă: 

Faceţi cum va spus Old Shatterhand! Dacă războinicii 
vazailor ar avea totuşi vreo nedumerire cum să se poarte, 
să-l întrebe de Numbeh-grondeh24, căruia îi încredinţez 
conducerea. O să ştie el ce are de făcut. 


În timp ce dăduse această indicație, nu-l pierdusem din 
ochi. Era de nepătruns; nici o tresărire a feţei nu trăda 
dacă transmiterea comenzii însemna pentru noi război sau 
pace de aici încolo. Cei doi urcară panta şi se îndreptară în 
aceeaşi direcţie în care pornise mai înainte Old Wabble. 
Mergeau pe urmele lui şi era de presupus că în curând îl 
vor ajunge din urmă. 

Le-am reţinut caii din mai multe motive. Călare ar fi ajuns 
cu mult mai repede la Vara-tu decât pe jos, şi urmărirea la 
care ne puteam aştepta ar fi putut începe cu câteva ore mai 
devreme; deci câştigam timp. În afară de asta, având 
misiunea de soli, care trebuie să meargă repede şi departe, 
li se dăduseră cai foarte buni, şi tocmai de astfel de cai 
aveam noi nevoie. Şi armele lor, ne puteau fi de folos. După 
cum am mai amintit, Apanatşca avea la el doar un cuţit; 
primi deci puşca lui Matto Şahco. Renunţă deocamdată la 
intenţia de a merge la carierele sfinte şi se hotări să ne 
însoţească sus, în Colorado. Să rămânem în continuare în 
acel loc nu mai avea nici un sens, deoarece puteam 
considera ca aproape sigur că, fiind înştiinţaţi de cei doi soli 
despre captivitatea căpeteniei lor, osagii aveau să vină 
imediat la Kih-pe-ta-kih, ca apoi să ne urmărească pentru a- 
l elibera. Matto Şahco fu legat pe calul său, dar într-un mod 
pe cât de uşor ne permiteau împrejurările. Pitt Holbers şi 
Trescow încălecară pe cei doi cai ai osagilor; ceilalţi cai fură 
folosiţi ca animale de povară şi astfel părăsirăm Bătrâna, 
unde avusesem parte de un atât de scurt popas de odihnă. 

Capitolul III - La ferma lui Harbour. 

Mergând în direcţia stabilită, ne îndepărtarăm mult de 
Republican River, care aici cotea spre nord, către 
Nebraska. Înaintam drept spre Vest, pentru a ajunge la 
Salomon River. În felul acesta ne aflam între două primejdii, 
dintre care pe una o aveam în faţă, iar pe alta în spate. Cea 
din faţa noastră o constituia grupul „generalului”, de ale 
cărui urme nădăjduiam să dăm în curând; cea din spatele 
nostru era reprezentată de osagi, care, mai mult ca sigur, 


veneau după noi. Dar niciuna din aceste două primejdii nu 
ne putea nelinişti în mod deosebit. Nu bănuiam că poate 
exista şi o a treia, mult mai apropiată, deşi călăream în 
întâmpinarea ei. 

Pentru ai induce în eroare pe osagi, am fi putut să ne 
îndepărtăm pentru câtva timp spre sud. Dar, pe de o parte, 
nu ne temeam de aceşti indieni, iar pe de alta, datorită unui 
asemenea ocol, ne-am fi amânat şi mai mult decât am fi 
dorit întâlnirea cu Old Surehand. De acea, până a doua zi 
după-amiază am tot mers spre vest. Când, datorită unei 
întâlniri neaşteptate, am fost nevoiţi să o luăm totuşi spre 
sud, cu toate că nu avusesem o astfel de intenţie. 

lată ce s-a întâmplat: am întâlnit trei călăreţi, de la care 
am aflat că o bandă foarte numeroasă de tâlhari ar 
cutreiera toată regiunea din faţa noastră. Căzuţi în mâinile 
câtorva din bandă, aceşti oameni fuseseră jefuiţi de tot ce 
aveau. Unul dintre ei îmi arătă chiar o rană destul de 
periculoasă, provenită de la un glonte primit în pulpă cu 
acest prilej. Cine a auzit de ei sau i-a cunoscut personal pe 
aceşti declasaţi, o să înţeleagă că n-aveam chef să întâlnim 
astfel de oameni, de care orice westman cumsecade se 
fereşte ca de păduchi, considerând că nu-i demn de el să-şi 
măsoare puterile cu ei. Aşa cum cel mai distins spadasin 
consideră că ar fi imposibil să se bată cu un grăjdar înarmat 
cu o furcă, la fel şi orice vânător cinstit din prerie se fereşte 
să vină în contact cu aceşti indivizi, scoşi pentru totdeauna 
din rândul societăţii şi asta nu pentru că s-ar teme, ci din 
cauza dezgustului faţă de mârşăviile ce le comit. 

La fel şi noi. Ca să nu dăm ochii cu ei, o cotirăm brusc spre 
sud, şi câtre seară trecurăm braţul nordic al Salomon 
Riverului, făcându-ne popasul pentru noapte pe malul său 
drept. 

Curmându-şi tăcerea de până atunci, Apanatşca îmi 
povesti întâmplările prin care trecuse după despărţirea 
noastră din Llano Estacado. Drumul la Fort Terret, parcurs 
împreună cu Old Surehand, cum se ştie, a fost zadarnic, 


întrucât nu l-au găsit acolo pe numitul Dan Etters. De fapt, 
acolo nimeni nu auzise şi cu atât mai puţin nu-l văzuse pe 
cel ce purta acest nume. Ascultând cele spuse de 
Apanatşca, zisei: 

Înseamnă că am avut dreptate atunci. Eu n-am avut 
încredere în acel „general”, pentru că aveam 
presentimentul că vrea să-l inducă în eroare pe Old 
Surehand în legătură cu acel Etters. Avea el o anumită 
socoteală, pe care, din păcate, n-am putut-o ghici. Mi s-a 
părut că, în ce priveşte, raporturile dintre Old Surehand şi 
Etters, el cunoştea mai multe decât arăta. l-am atras 
atenţia prietenului nostru, dar el nu voia să mă creadă. 
Fratele meu roşu, Apanatşca, a vorbit mai îndeaproape în 
această, privinţă? 

Nu. 

N-a spus de ce-l caută atât de stăruitor pe acest Etters? 

Deloc. 

După aceea, v-aţi despărţit la Rio Pecos şi tu te-ai întors la 
tribul tău? 

Da, am plecat călare la Caam-culano. 

Unde, desigur, mama ta te-a întâmpinat cu bucurie. 

Pentru o clipă m-a recunoscut şi m-a primit cu drag, după 
aceea însă sufletul ei a părăsit-o din nou, răspunse el, 
întristându-se brusc. 

Fără să ţin seama de amărăciunea lui, îl întrebai: 

Îţi mai aduci aminte de cuvintele pe care le-am auzit din 
gura ei? 

Mereu le spune; le cunosc bine. 


Crezi şi acum, ca şi atunci că ele fac parte din vrăjile 
indiene? 

Da. 

Eu niciodată n-am crezut asta şi nici acum nu cred. În 
mintea ei trăiesc imagini şi amintiri despre întâmplări şi 
persoane care nu-i pot deveni clare. N-ai putut să vezi la ea 
măcar pentru o clipă când sunt mai limpezi aceste amintiri? 

Niciodată. Am stat puţin timp împreună cu ea, pentru că, 
imediat după întoarcerea mea, a trebuit să mă despart iar. 
Războinicii naiinilor şi mai ales căpetenia lor, Vupa Umugi, 
nu au putut să-mi ierte că Old Shatterhand m-a considerat 
demn de a fuma cu mine pipa prieteniei şi credinţei. Mi-au 
făcut viaţa imposibilă în Valea lepurilor şi de aceea am 
plecat. 

Unde? 

La tribul pohonim al comanşilor. 

Comanşii l-au primit imediat pe fratele meu? 

Chiar dacă am fost cea mai tânără căpetenie a naiinilor, nu 
a existat însă nici un războinic în stare să mă învingă. De 
aceea, când bărbaţii tribului pohonim sau sfătuit dacă să 
mă primească, nimeni nu s-a ridicat împotrivă. Acum sunt 
marea căpetenie a acestui trib. 

Îmi face plăcere să aud aşa ceva, pentru că te iubesc. Nu 
ai putut s-o iei pe mama ta cu tine de la naiini? 

Am vrut, dar omul a cărui squaw-ă este ea nu a permis. 

Vraciul? Îi spui „omul a cărui squaw-ă este ea” şi nu că-i 
tatăl tău. De atunci am observat că nu-l poţi iubi. 

Înainte nu i-am putut dărui dragostea mea, acum însă îl 
urăsc, pentru că a refuzat să o lase să vină cu mine pe cea 
care m-a născut. 

Eşti sigur că e mama ta? Privindu-mă cu uimire, mă 
întrebă: 

De ce mă întrebi? Sunt convins că fratele meu Old 
Shatterhand nu spune niciodată ceva fără motiv; tot ce face 
sau spune e bine chibzuit; de aceea sunt sigur că există un 
motiv pentru care mi-a pus această neobişnuită întrebare. 


Întocmai, dar motivul nu este rodul unui raţionament, ci 
urmarea unui glas interior, pe care l-am auzit şi mai înainte. 
Fratele meu Apanatşca vrea să-mi răspundă? 

Daca fratele meu Old Shatterhand întreabă, o să-i 
răspund, chiar dacă nu înţeleg motivul întrebării. Femeia 
despre care vorbim, am ştiut întotdeauna că este mama 
mea şi o iubesc. 

Şi este ea, într-adevăr, soţia vraciului? 

Răspunse din nou mirat: 

Nu înţeleg nici această întrebare. De când ştiu, cei doi 
treceau drept soţ şi soţie. 

Şi tu eşti sigur că ele tatăl tău? 

Întotdeauna mi s-a spus că e tatăl meu. 

A spus şi el asta? Gândeşte-te bine! Plecându-şi capul, tăcu 
o clipă, apoi îl ridică brusc şi zise: 

Pentru prima dată îmi dau seama că el niciodată, nici 
măcar o singură dată, nu m-a numit itue. 

Dar maică-ta ţi-a spus nertuah? 

Tot nu. 

Trebuie ştiut că pentru cuvântul „fiul meu”, la majoritatea 
triburilor indiene există expresii diferite, în funcţie de cine 
le pronunţă, tatăl sau mama. În cazul de faţă, itue e folosit 
de tată şi nertuah de mamă. Apanatşca spuse în continuare: 

Amândoi îmi ziceau mereu numai unoso25 şi numai mama 
mă numea uneori nertuah, dar numai când vorbea cu alţii 
despre mine. 

Curios, foarte curios! Acum aş vrea să mai ştiu doar dacă 
el îi spunea i-vuete26, iar ea lui i-vounşinova2 7? 

Din nou stătu pe gânduri, înainte de a răspunde, apoi zise: 

Mi se pare că în prima perioadă a copilăriei mele îşi 
spuneau aşa, mai târziu însă nu i-am mai auzit să fi rostit 
aceste cuvinte. 

De atunci nu mai foloseau decât numele de Tibo-taca şi 
Tibo-vete? 

Da. 

Şi tu consideri că aceste cuvinte sunt formulate de vrăji? 


Da. Tata spunea mereu că ar fi vrăji. Şi aşa trebuie să fie, 
pentru că nici un indian şi nici un alb nu ştie ce înseamnă 
cuvântul „Iibo”. Sau poate ştie fratele meu Old 
Shatterhand? 

Desigur că nici eu nu ştiam. E adevărat că mă gândeam la 
numele franțuzesc de Thibaut sau Thibault; şi totuşi mi se 
părea că ar fi prea mult ca să fac legătura între ele şi 
cuvântul Tibo, care se pronunţă aproape la fel. Tocmai 
voiam să-i dau un răspuns corespunzător, când două 
persoane mi-au luat-o înainte, intervenind în acelaşi timp şi 
cu aceeaşi grabă. Fără să fi acordat vreo atenţie discuţiei 
noastre la început, dar când au auzit pronunţându-se 
cuvintele Tibo-taca şi Tibo-vete, deveniră cu atât mai 
interesaţi. Cititorii îşi aduc aminte că atunci, în Llano 
Estacado, a trebuit să-i promit lui Apanatşca că nu am să 
comunic nimănui aceste cuvinte tainice. Mi-am ţinut 
cuvântul şi nici măcar lui Winnetou nu i-am pomenit de ele. 
De aceea, nu mică mi-a fost mirarea când el interveni în 
discuţia noastră: 

Tibo-taca şi Tibo-vete? Cunosc aceste cuvinte! 

Nici nu-şi termină bine vorba, că şi căpetenia osagilor 
exclamă: 

Îi cunosc pe Tibo-taca şi Tibo-vete! Au fost în tabăra 
vazailor şi ne-au furat multe piei şi cei mai buni cai. 

Mirat ca şi mine, Apanatşca se adresă mai întâi lui 
Winnetou: 

De unde cunoaşte căpetenia apaşilor aceste cuvinte? A 
fost el în tabăra naiinilor, fără ca eu să fi aflat? 

Nu, însă tatăl meu, Intşu-tşuna, a întâlnit un bărbat şi o 
femeie pe care îi chema Tibo-taca şi Tibo-vete. El era o faţă- 
palidă, iar ea o indiancă. 

Unde i-ai întâlnit? Când s-a întâmplat asta? 

La marginea pustiului Estacado. Erau să moară de sete, 
împreună cu caii lor; ea avea un copil înfăşurat într-o 
pânză. Tatăl meu, căpetenia apaşilor, i-a luat sub ocrotirea 
lui, aducându-i lângă o apă mai apropiată, şi le-a dat de 


mâncare şi apă, până sau refăcut. Apoi voia să-i ducă până 
la cea mai apropiată aşezare a feţelor palide; bărbatul, însă, 
a cerut să spună mai degrabă unde ar putea să dea de 
comanşi. Au călătorit timp de două zile împreună, până ce 
au dat de urma comanşilor. Întrucât aceştia erau duşmani 
de moarte ai tatălui meu, a trebuit să se întoarcă, dar le-a 
dat carne şi apă într-un bostan, precum şi îndrumări atât de 
precise, încât cu siguranţă că au ajuns la comanşi. 

Când s-a întâmplat, acest lucru? 

Demult, eram încă un băieţel. 

Şi ce-a mai aflat fratele meu despre acele două persoane şi 
despre copil? 

Că femeia şi-a pierdut sufletul. Vorbele ei erau fără şir, şi 
unde găsea câte un tufiş, rupea o crenguţă, ca să o pună în 
jurul capului. Asta-i tot ce mi-a povestit tata în legătură cu 
întâlnirea aceea. 

Cu o mişcare a mâinii, apaşul întări cele spuse şi îşi reluă 
tăcerea de mai înainte. Atunci Matto Şahco, agitat, spuse la 
rândul său: 

Eu mai pot să spun şi altele. Despre aceşti hoţi, ştiu mai 
multe decât ştie Winnetou, căpetenia apaşilor! 

Apanatşca voia să intervină, dar eu îi făcui semn să tacă. 
Era clar că el era copilul în cauză, iar bărbatul şi femeia, 
care treceau drept părinţii lui, fuseseră învinuiți de furt de 
către osag. Voind să evit o jignire posibilă, luai cuvântul în 
locul lui: 

Căpetenia osagilor să ne povestească ce putem afla de la 
el despre persoanele amintite. Se pare că nu o să ne spună 
lucruri prea bune. 

Old Shatterhand are dreptate: nu pot spune nimic bun în 
ceea cei priveşte, confirma el. Cu multe veri în urmă, a venit 
la noi un om, care-şi zicea Raller şi purta îmbrăcăminte de 
ofiţer. Spunea că e trimisul părintelui alb, de la Washington! 
Atunci fusese ales un nou părinte alb, care, cică, l-ar fi 
trimis pe acel sol să ne comunice că eli-ar iubi pe oamenii 
roşii şi că ar dori pace pentru ei, şi ar vrea să le poarte mai 


mult de grijă decât cei dinaintea lui, care n-ar fi fost cinstiţi 
şi buni cu ei. Desigur că războinicii vazailor s-au bucurat şi 
l-au primit pe acel sol ca prieten şi frate, tratându-l cu mai 
mult respect şi atenţie decât obişnuiau să arate chiar celei 
mai mari şi mai în vârstă căpetenii de-a lor. Raller încheie 
cu ei o înţelegere: să-i furnizeze piei şi blănuri, în schimbul 
cărora a promis că le va da arme frumoase, plumb şi praf 
de puşcă, cuțite şi tomahawk-uri, precum şi costume şi 
rochii minunate, împreună cu podoabe pentru squaw-ele 
lor. Le-a dat două săptămâni timp de gândire asupra 
înţelegerii şi a plecat. Dar s-a întors mai devreme, aducând 
cu el un alb, o tânără femeie indiancă foarte frumoasă şi un 
copil mic, un băieţel. Albul avea braţul bandajat; fusese 
rănit de un glonte, dar s-a dovedit că rana era pe vindecate. 
Tânăra femeie era soţia lui, iar băieţelul, fiul lor. Frumosul 
trup al femeii era pustiu, fiindcă sufletul îl părăsise. Ea 
vorbea despre Tibo-taca şi despre Tibo-vete şi îşi aşeza 
crenguţa în jurul capului. Uneori spunea ceva şi despre 
Vava Derric. Noi nu ştiam ce vrea să zică, dar albul a cărui 
soţie era ne-a spus că nici el nu-i înţelegea vorbele. Au fost 
primiţi la noi ca şi când ar fi fost fratele şi sora vazailor. 
După aceea, Raller a plecat din nou. 

Folosi pauza pe care o făcu Matto Şahco ca să-l întreb: 

Din felul în care se purtau cei doi între ei, ce se putea 
deduce: erau prieteni sau numai cunoştinţe întâmplătoare? 

Cât timp se ştiau priviţi, manifestau prietenie, dar când 
credeau că nu-i observă nimeni, se certau. 

Bărbatul sau femeia aveau vreun semn distinct pe 
trupurile lor? 

Nu, în schimb ofiţerul care îşi zicea Raller avea unul: îi 
lipsea doi dinţi. 

Unde? Îl întrebai repede. 

În faţă, în partea de sus, unul în dreapta şi unul în stânga. 

Ah! Etters! Exclamai. 

Uff! Era Dan Etters! Izbucni şi Winnetou, care de obicei 
era aşa de tăcut. 


Etters? Întrebă căpetenia osagilor. Nu cred să fi auzit 
vreodată acest nume. Aşa îl chema pe omul acela? 

Probabil că în realitate nu. Era sau este şi acum un mare 
bandit, care a purtat multe nume false. Cum îi spunea el 
celuilalt alb, care era rănit? Trebuie să-i fi pronunţat Raller 
vreun nume când vorbea cu el şi mai ales când îl chema. 

Când vorbea prieteneşte, îi spunea Loteh; dar când se 
certau, şi se certau destul de des, îi spunea, supărat, E-ca- 
mo-teh. 

Nu te înşeli? Căpetenia osagilor a reţinut bine cele două 
nume? Nu cumva sau schimbat ele în memoria ta? 

În timpul îndelungat care a trecut de atunci? 

Uff! Exclamă el. Numele oamenilor pe care îi urăşte Matto 
Şahco le ţine minte aşa de bine, încât până la moarte rămân 
neschimbate în capul lui. 

Involuntar, mi-am sprijinit cotul pe genunchi şi-mi rezemai 
capul pe mână. Îmi venise un gând, îndrăzneţ şi totuşi atât 
de firesc. Winnetou mă privi, cu un zâmbet în jurul gurii, şi 
zise: 

Fraţii mei să se uite bine la Old Shatterhand! Exact aşa 
arată când descoperă o nouă pistă importantă. 

Fireşte că nu ştiu să fi făcut vreo mutră prea inteligentă; 
ştiu că, dimpotrivă, când cad pe gânduri, am o mină destul 
de stupidă. Probabil că asta era şi părerea lui Dick 
Hammerdull, pentru că, după remarca lui Winnetou, zise: 

În cazul de faţă, se pare că e tocmai invers: mister 
Shatterhand arată ca şi când ar fi pierdut complet o urmă 
importantă şi nu de parcă ar fi găsit-o. Nu eşti de aceeaşi 
părere, Pitt Holbers, racoon bătrân? 

Hm! Mormăi lunganul, luându-mi apărarea în felul lui sec; 
dacă crezi că mutra ta are o expresie mai deşteaptă decât a 
lui, atunci eşti o broască râioasă, care se crede statuia unui 
zeu mitologic. 

Tacă-ţi gura! Îl repezi grăsanul. Ce ştii tu despre statui şi 
mitologie? Să mă porecleşti pe mine broască! Asta este un 


fel de lezmajestate, pentru care ai merita cel puţin zece ani 
de Eastern penitentiary28. 

Tu să taci! Replică Pitt Holbers. Nu eu, ci tu ai comis un 
delict de lezmajestate, confundând mutra ta cu a lui Old 
Shatterhand. Nu el, ci tu arăţi ca şi când niciodată nu ai fi 
găsit vreo urmă, şi nu că ai fi pierdut-o. Este adevărat că 
eşti prietenul meu, dar nu admit ca mister Shatterhand să 
fie jignit nici măcar de tine! 

Îi aruncai o privire recunoscătoare, cu toate că nu-l 
luasem în serios pe Dick Hammerdull; apoi, adresându-mă 
lui Winnetou şi lui Matto Şahco, spusei: 

S-ar putea să greşesc, dar mi-a venit un gând pe care n-aş 
vrea să-l resping fără să-l verific, şi anume: cred că acum 
ştiu ce înseamnă acest cuvânt misterios, 'Tibo. Depinde 
numai dacă cele două nume rostite mai înainte au fost bine 
reţinute de căpetenia osagilor. În primul rând, e vorba de 
Loteh. E o particularitate a vorbirii lui Matto Şahco, 
pronunţând sunetul din prima silabă a cuvântului jumătate 
ca pe un „l” şi jumătate ca pe un „vr”. Probabil că a vrut să 
spună Lothaire, care e un prenume franțuzesc. 

Da, da! Interveni repede osagul. Aşa, tocmai aşa se auzea 
numele când îl pronunţa Raller! 

Bun. Atunci Ecamoteh, cel de-al doilea cuvânt, sună în 
orice caz în franţuzeşte escamoteur, şi vrea să însemne un 
prestidigitator, un scamator, care posedă o mare 
îndemânare în a face ca anumite obiecte să dispară şi să 
apară în mod imperceptibil. 

Uff! Uff! UfF! Exclamă Matto Şahco. Văd că Old 
Shatterhand se află pe drumul cel bun! 

Într-adevăr? Întrebai eu bucuros. Albul a făcut cumva 
prostia să-i distreze pe osagi cu astfel de scamatorii? 

Da, aşa a şi fost. A făcut ca totul să apară şi iar să dispară, 
după cum voia. L-am considerat un vrăjitor atât de mare, 
cum nu se poate găsi niciunul la pieile roşii. Bărbaţi şi 
femei, băieţi şi fete, toţi priveau la el plini de uimire şi 
adeseori cu groază. 


Bun. Acum vreau să-i amintesc şi căpeteniei apaşilor de un 
om despre care a auzit şi el povestindu-se. Ştiu că, în 
prezenţa lui şi a mea, s-a vorbit despre dispariţia bruscă a 
unui scamator foarte renumit, care, după spusele 
oamenilor, făcea nişte coţcării inimaginabile şi era pur şi 
simplu de neîntrecut. Winnetou îşi aminteşte că nu i se 
spunea decât Mister Lothaire, the king of the conjurers29. 

Uff! Aprobă apaşul: în forturi şi la focurile de tabără am 
auzit de multe, ori vorbindu-se despre el. 

Fratele meu ştie şi de ce a trebuit să dispară omul acela? 

Da. Falsificase bani, mulţi bani, şi când să-l prindă, a 
împuşcat doi poliţişti şi a mai rănit unul. 

Nu numai atât! Cazul îl cunosc şi eu bine, interveni 
Trescow, chiar dacă nu şi persoana; deseori se vorbea de el 
în cercurile oficiale, fiind considerat ca foarte instructiv 
pentru fiecare poliţist. Să ştiţi că acest Lothaire a reuşit să 
scape de câteva ori de sub urmărire cu atâta abilitate, 
săvârşind, totodată, noi omoruri, încât cazul lui ne era 
predat ca obiect de studiu. Era originar din nu ştiu ce 
colonie franceză, dar nici acolo nu putea să se mai întoarcă. 
Dacă nu mă înşel, era un creol din insula Martinica şi ultima 
dată a fost văzut în Bents Fort, sus în Arkansas. 

Se potriveşte, şi o să vedeţi că totul se potriveşte 
extraordinar! Îl aprobai eu. Lothaire era numai prenumele 
lui. Se ştie că, deseori, astfel de oameni îşi aleg prenumele 
drept pseudonim de artist. Spuneţi, mister Trescow, puteţi 
să vă mai amintiţi numele lui întreg? 

ÎI chema... îl chema... hm, cum îl chema? Avea tot un nume 
specific franțuzesc, şi dacă... ah, acum îmi aduc aminte: îl 
cheamă Lothaire Thibaut, şi... ei, drăcie! lată şi acel Tibo, 
despre care v-am auzit adineauri spunând că a fost căutat 
atâta timp fără succes! 

Da, iată-l, taca e soţul şi vete e soţia; Thibaut-taca şi 
Thibaut-vete sunt domnul şi doamna Thibaut. Femeia 
vraciului îşi spune pe numele întreg Tibo-vete-elen. 
Bănuiesc ce vrea să zică cu acest Elen. 


E vorba oare de prenumele Ellen? 

Probabil, dacă femeia vraciului, în nebunia ei, nu se 
identifică cu o altă persoană, ci este adevărata Tibo-vete- 
Ellen, atunci ea este o indiancă botezată din tribul Moqui. 

De ce Moqui? 

Pentru că e vorba şi de vava, adică fratele Derric al ei. 
Taca, vete, şi vava sunt cuvinte care fac parte din 
vocabularul tribului Moqui. Tibo-taca, un fost prestidigitator 
renumit, a dispărut la indieni, pentru că nu se mai putea 
arăta nicăieri printre albi. Pentru un scamator dibaci ca el 
nu era greu să devină vraci la indieni şi să câştige un mare 
prestigiu printre ei. 

Dar culoarea feţei, culoarea unui indian? 

Pshaw! Pentru un escroc ca el, e un fleac. Acum aproape 
că sunt convins că Tibo-taca şi Tibo-vete nu sunt soţ şi soţie. 
Şi chiar dacă ar fi, aş vrea să afirm cel puţin că Apanatşca 
nu este băiatul lor, în orice caz nu al scamatorului, care nici 
nu l-a tratat ca pe fiul său. 

Deducţiile mele au fost urmărite cu deosebită atenţie de 
către Apanatşca. Se înţelege de la sine că pentru el fiecare 
cuvânt avea o deosebită importanţă. Sentimente dintre cele 
mai contradictorii i se oglindeau pe faţă. Era mai puţin 
preocupat de faptul că vraciul nu e tatăl lui, cât de faptul că 
voiam să-i răpesc mama. Am văzut că, în această privinţă, 
era gata să mă contrazică, dar îi făcui un semn liniştitor cu 
mâna, să tacă, şi mă adresai din nou lui Matto Şahco: 

Am întrerupt-o pe căpetenia osagilor şi o rog să continue 
acum. Albul care îşi zicea Raller a respectat oare 
înţelegerea pe care a încheiat-o cu voi? 

Nu, pentru că era un escroc, ca toate feţele-palide, în 
afară de Old Shatterhand şi de alţi câţiva... Războinicii 
vazai, însă, şi-au ţinut cuvântul faţă de el. L-au dus la 
adăposturile în care îşi ţineau pieile şi blănurile şi i le-au 
adus în tabără. 

Şi unde era tabăra voastră pe atunci? 

Lângă fluviul pe care albii îl numesc Arkansas. 


Aha! Şi tot lângă Arkansas a fost văzut pentru ultima oară 
şi Thibaut. Ce coincidenţă! Erau multe piei? 

Multe, foarte multe pachete. S-a umplut cu ele o barcă 
mare de tot, pe care am construit-o din pari groşi şi piei, 
special pentru faţa palidă. Numai piei de vulpe erau de zece 
ori câte zece legături, la zece dolari legătura, fără a mai 
socoti celelalte blănuri, care valorau cu mult mai mult. 

Era o cantitate atât de mare? E imposibil să le fi putut 
duce departe; trebuia să le vândă imediat. Unde voia să le 
ducă? 

La Fort Dodge. 

Aha! E tot pe Arkansas, la încrucişarea cu drumul 
Cimaronului, pe care se desfăşoară o circulaţie deosebit de 
vie şi unde există, întotdeauna, negustori de blănuri, 
dispunând de capital suficient ca să poată plăti oricând 
astfel de sume. Acolo se afla însă şi o garnizoană destul de 
numeroasă. Îndrăzneala de a merge acolo şi încă cu 
intenţia de a înfăptui o asemenea escrocherie este de-a 
dreptul o obrăznicie fără seamăn. Aţi comis o mare 
imprudenţă încredinţându-i atâta marfă. Presupun că nu l- 
aţi lăsat să plece fără însoțitori de-ai voştri? 

Old Shatterhand a ghicit. Întrucât era trimisul marelui 
părinte alb, am crezut că nu-i nici o imprudenţă dacă-i 
acordăm încredere. L-am crezut cu atât mai mult, cu cât el 
însuşi ne-a cerut să-l însoţim la Fort Dodge, unde urma să 
primim plata în mărfuri. 

Câţi osagi l-au însoţit? 

Şase oameni, şi am fost şi eu printre ei. 

Au avut loc în barcă atâţia oameni? Cam greu, după 
socoteala mea. 

În barcă a luat cu el numai doi oameni, ca să-l ajute la 
vâslit. Ceilalţi patru au fost nevoiţi să-l urmeze călare, 
mergând pe lângă râu. Ca să putem ţine pasul cu barca, 
care înainta cu iuţeală, a trebuit să alegem cei mai buni cai. 

Ce idee perfectă! Sunt convins că a pus ochii şi pe aceşti 
cai. 


Old Shatterhand a ghicit din nou adevărul. Tocmai atunci 
râul avea multă apă şi un curs repede; de aceea barca a 
sosit la Fort cu o zi înainte de a fi ajuns noi cu caii. Am intrat 
în fort seara târziu, cu puţin înainte de închiderea porţilor; 
caii i-am lăsat afară, împreună cu doi oameni. Poarta a fost 
închisă, aşa că noi nu mai puteam ieşi. Raller ne-a dat de 
mâncare, precum şi „apă de foc” câtă doream. Am băut 
până am adormit. Când ne-am trezit, era a doua zi spre 
seară. Raller plecase, celălalt alb, femeia şi copilul 
plecaseră şi ei; dar lipseau şi caii noştri, împreună cu cei doi 
războinici lăsaţi de pază. Când ne-am interesat, am aflat că 
Raller vânduse pieile şi încasase banii pentru ele încă 
înaintea sosirii noastre. În timp ce pe noi ne prinsese 
somnul din cauza „apei de foc”, el a cerut să-i deschidă 
poarta şi de atunci nici el, nici celălalt alb cu femeia şi 
copilul nu au mai fost văzuţi. Între timp, iar se făcuse 
noapte, aşa că n-am putut să le cercetăm urmele. Eram 
foarte supăraţi şi ne-am cerut înapoi pieile, care se mai 
aflau în barca de pe mal, dar soldaţii şi celelalte feţe palide 
au râs de noi, ceea ce ne-a întărâtat şi mai mult, şi ca 
urmare am fost ţinuţi închişi şi eliberaţi abia după trei zile, 
timp în care nu am primit mâncare şi nici măcar apă. De 
urmele escrocilor n-am mai putut da. Iotuşi am căutat şi am 
găsit, în tufişurile de pe malul râului, cadavrele celor doi 
războinici care păziseră caii. Fuseseră înjunghiaţi în faţa 
Fortului, apoi târâţi şi ascunşi acolo. 

Aţi anunţat asasinatul în Fort? 

Da, dar nu ne-au lăsat să intrăm, ameninţându-ne că o să 
ne închidă din nou dacă îndrăznim să păşim dincolo de 
poartă. Pierdusem tot ce vânase tribul timp de un an de 
zile, precum şi caii noştri, iar doi dintre războinici ne-au fost 
ucişi. Autorităţile albe, în loc să ne dea ajutorul cerut, voiau 
să ne aresteze tot pe noi. Escrocul şi ucigaşul de Raller nu 
era trimis de părintele alb; dar nu l-am putut urmări ca să-l 
pedepsim, fiindcă am fost închişi şi am rămas şi fără cai. Aşa 
arată dreptatea feţelor palide, care vorbesc despre 


dragoste, bunătate şi împăcare, şi care îşi spun creştini, iar 
pe noi ne numesc păgâni! Acum Old Shatterhand ştie ce am 
avut de spus despre Tibo-taca şi Tibo-vete. 

În calitate de alb, trebuia să mă abţin dea mă pronunţa 
faţă de cele povestite, neputând decât să-i dau un răspuns 
general, nesemnificativ: 

Căpetenia osagilor a auzit că eu nu consider că vreo rasă 
ar fi mai bună ca alta; la toate popoarele şi în toate ţările 
există oameni buni şi oameni răi. A mai întâlnit vreodată 
Matto Şahco pe vreuna din acele feţe palide? 

Nu. Pentru prima dată din ziua aceea abia azi am mai 
auzit din nou cele două nume, Tibo-taca şi Tibo-vete. Mereu 
şi peste tot ne-am interesat de omul cu cei doi dinţi lipsă, 
dar toate cercetările noastre au fost zadarnice. Între timp 
au trecut mai bine de douăzeci de veri şi ierni, şi ne-am 
gândit că nu mai trăieşte. Dar dacă moartea nu l-a luat încă, 
îl rog pe marele Manitu să ne ajute să cadă în mâinile 
noastre; pentru că Manitu e bun şi drept, nu ca feţele 
palide, cu toate că ei spun că sunt copiii lui preferaţi. 

Urmă o pauză lungă, căci niciunul dintre noi, albii, nu se 
simţea în stare să dezmintă sau chiar să contrazică 
acuzaţiile osagului. Întotdeauna mă simţeam stingherit 
când membrii altor rase făceau reproşuri albilor, fiind 
obligat să le accept în tăcere. Tot ce s-ar putea obiecta n-ar 
mai avea un rost, cel puţin deocamdată. În astfel de situaţii, 
lucrul cel mai bun pe care îl poţi face este că, prin propria 
ta comportare, să dovedeşti că, astfel de acuzaţii nu sunt 
valabile, cel puţin în ce priveşte persoana ta. Dacă toţi ar 
proceda la fel, e sigur că nu s-ar mai putea spune nimic. 

Discuţia trebuie să-l fi impresionat în mod deosebit pe 
Apanatşca. Probabil că avea de pus multe întrebări şi de 
adus multe argumente, dar fu destul de deştept ca să 
priceapă un semn făcut de mine şi să tacă. Nu era nimerit 
ca relaţiile lui cu Tibo-taca să fie amintite mai amănunţit 
decât se făcuse. Oricum, eram tare mulţumit că osagului nu 


i-a venit ideea să se intereseze de legătura dintre vraciul de 
la comanşi şi Tibo-taca. 

În cel priveşte pe Raller, presupusul trimis al „marelui 
părinte alb”, în mintea mea apăru o bănuială, de a cărei 
justeţe, deocamdată, mă îndoiam. De aceea evitai s-o 
exprim, cu toate că ştiam, din experienţă, că deseori 
nimerisem adevărul cu astfel de deducţii, aparent 
neîntemeiate şi numai involuntar legate între ele. 

Când Matto Şahco spusese că Raller s-a prezentat ca fiind 
ofiţer, mi-am amintit de Douglas, de „general”. Un motiv 
destul de temeinic pentru o asemenea apropiere între cele 
două nume exista doar. Amândoi erau bandiți; şi-au luat, pe 
nedrept, un grad militar; asta era totul, dar nici pe departe 
suficient pentru a presupune că ar fi una şi aceeaşi 
persoană; şi totuşi, în sinea mea, în închipuirea mea, cei doi 
se contopeau tot mai mult, până ce, în loc de două, formau o 
singură persoană. 

Viaţa sufletească a omului este atât de îngrădită de legi, 
forţe şi aparenţe tainice, al căror efect, deseori, nu-l luăm în 
seamă! Dar un om ca mine, care a stat atât de mult aplecat 
asupra cărţilor şi care s-a aflat timp atât de îndelungat în 
păduri seculare, sau sub cerul pustiului şi al savanei, 
dobândind o atât de adâncă putere de introspecţie, învaţă 
să fie atent la această voce interioară, acordându-i 
încrederea pe care o merită. 

Se înţelege de la sine că vedeam o legătură, şi încă una 
foarte strânsă, între aceste persoane, împrejurări şi Old 
Surehand. În orice caz, el se afla în centrul acestor 
întâmplări şi deţinea, fără să ştie, cheia lor. De aceea 
hotărâi să păstrez pentru mine aceste bănuieli şi să aduc 
vorba despre ele numai după ce mă voi fi întâlnit cu el. 
Oricum, ne aflam în urma lui şi în curând trebuia să-l 
ajungem. 

Când m-am culcat, m-am mai gândit mult timp la toate 
acestea, înainte de a adormi. Dimineaţa, la plecare, eram 
convins de justeţea presupunerilor mele şi singura 


întrebare pe oare mi-o puneam era cine putea fi Vava 
Derric. 

În regiunea prin care treceam nu exista nici un copac sau 
tufiş. Ne aflam într-o prerie cu iarbă pentru bizoni, între 
braţul nordic şi cel sudic al Salomon River-ului. După- 
amiază ne apropiaserăm de braţul sudic şi zărirăm de 
departe un călăreț singuratic, care mergea perpendicular 
cu direcţia noastră, venind dinspre nord. Ca să nu ne vadă, 
oprirăm imediat şi descălecarăm; dar el ne zărise şi se 
îndrepta spre noi. De aceea încălecarăm din nou şi 
pornirăm în întâmpinarea lui. 

Ajungând destul de aproape ca să-l putem recunoaşte, 
văzurăm că-i un alb. Constatând că grupul nostru e format 
din oameni de două rase, se opri brusc, pentru că oricând 
acest lucru putea da de bănuit Ne aştepta cu arma în mână, 
gata să tragă. Ajunşi la vreo treizeci de lungimi de cal de el, 
ridică arma şi ne somă să ne oprim, că de nu, trage. 
Amenințarea nu-l sperie deloc pe grăsanul de Hammerdull 
şi, fără să se sinchisească, îşi mână iapa mai departe, 
strigându-i râzând străinului: 

Fără glume proaste, sir! Sau poate vă închipuiţi că ne 
temem de furtunul dumneavoastră pe care-l socotiți drept 
armă? Daţi-o încolo şi fiţi înţelegător, că şi noi suntem 
înarmaţi! 

Faţa rotundă a omuleţului radia de o bunăvoință căreia nu- 
i putu rezista nici călăreţul, nici calul, acesta din urmă 
scoase un nechezat vesel, iar primul răspunse lăsându-şi 
arma în jos: 

Pot să vă fac pe plac, din moment ce, deocamdată, nu cred 
nimic în legătură cu dumneavoastră, nici bine, nici rău; cu 
toate că, trebuie să recunoaşteţi, am toate motivele să 
nutresc bănuieli în legătură cu dumneavoastră. 

Bănuieli? De ce? 

Albii şi roşii nu au ce căuta împreună, şi când vezi, totuşi, 
că aceste două culori se suportă, trebuie de obicei să 
plăteşti pentru asemenea spectacol. 


Se suportă? Nu vedeţi că unul dintre indieni e prizonier? 

Cu atât mai rău că nu i-aţi pus şi celuilalt nişte legături. 
Prizonierul arată parcă ar fi un laţ cu clei, de care dacă te 
atingi nu te mai dezlipeşti. 

Dacă o să rămâneţi lipit sau nu, ne e totuna; dar de scăpat, 
nu scăpaţi. Vrem să ştim cine sunteţi şi în ce scop v-aţi scos 
calul la plimbare în această bătrână prerie. 

Mulţumesc pentru asemenea plimbare! Drumul pe care l- 
am lăsat în urma mea n-a fost deloc plăcut. Dar înainte de a 
vă informa, aş vrea să ştiu cine sunteţi dumneavoastră? 

Aha! Ei, află că sunt gata să-ţi răspund cu cel mai profund 
respect. Şi întinzând mâna mai întâi spre el, apoi spre noi, 
continuă: Eu sunt împăratul Braziliei, după cum v-aţi putut 
da seama imediat. Indianul care nu este legat este unul 
dintre cei trei magi de la Răsărit, dintre care, după cum 
scrie în Biblie, unul era alb, al doilea roşu, iar al treilea, 
negru; ăsta probabil că este al doilea. Omul cu puşca aia 
mare şi cea mică - arăta spre mine - este Bileam, care o să 
vă facă imediat să vorbiţi. Albul de lângă el - se referea la 
Trescow - este un prinţ fermecat din Maroc, pe lângă care 
îl vedeţi şi pe măscăriciul său... 

Întrucât la cuvântul măscărici îl arătase pe Pitt Holbers, 
acesta îl întrerupse supărat: 

Ţineţi pliscul, cuc bătrân! Te comporţi ca şi când ai avea în 
faţa ta o menajerie de fiare, pe care trebuie să le prezinţi 
acestui străin! 

Fiare sau nu, e totuna. Crezi cumva că trebuie să-i spun 
cum ne cheamă, Pitt Holbers, racoon bătrân? Înseamnă că 
nu mă cunoşti nici pe mine, nici legile Vestului. El este 
singur, noi, însă, o trupă întreagă. Deci întâi nu noi, ci el 
trebuie să răspundă, şi dacă nu răspunde imediat, îmi bag 
arma în el, sau pur şi simplu trec peste el cu calcu tot. 

Glumea, desigur. Înţelegând sau nu gluma, străinul aruncă 
o privire plină de dispreţ asupra bătrânei iepe chele a lui 
Hammerdull şi exclamă în hohote de râs: 


Lack-a-day! 30 Cu această capră de turtă dulce vreţi să mă 
doborâţi? S-ar desface imediat din toate încheierile, 
încercaţi! Come on! 

Grăsanul îşi preţuia atât de mult calul încât nimic nu-l 
scotea mai mult din sărite decât atunci când cineva îşi bătea 
joc de aspectul lui urât. Aşa se întâmplă şi acum. Buna lui 
dispoziţie dispăru de îndată şi abia îşi încheie străinul 
provocarea, că şi răcni imediat: îndată! Îndată! Go on! lapa 
auzi îndemnul cunoscut, simţi strânsoarea coapselor, 
pricepu direcţia dată de dârlogi şi se supuse imediat. Se 
năpusti dintr-o singură săritură - de care ceicenuo 
cunoşteau n-ar fi crezut-o în stare - asupra calului 
străinului, care, la început se clătină, iar apoi, la a doua 
lovitură de atac, căzu pe crupă. Totul se petrecu atât de 
repede şi fără de veste, încât călăreţul, fără a avea timp să 
se ferească, îşi pierdu echilibrul şi zbură din şa. Acum era 
rândul lui Dick Hammerdull să râdă. Gesticulând cu mâinile 
lui scurte şi groase, strigă: 

Heigh-day31! Uite cum zboară omul de turtă dulce! 
Numai să nu se fi spart! Ce părere ai, Pitt Holbers, racoon 
bătrân, a făcut treabă bună bătrâna mea capră? 

Lunganul răspunse cu calmul său obişnuit: 

Dacă tu crezi că merită o traistă plină cu ovăz, dragă Dick, 
ai dreptate. 

Ovăz sau nu, e totuna; din păcate, aici are la dispoziţie 
numai iarbă. 

Străinul se ridică în picioare, îşi culese de pe jos arma pe 
care o scăpase şi se săltă din nou în şa, supărat. Pentru ca 
această glumă c-am tare să nu degenereze în ceva prea 
serios, mă adresai străinului: 

Vedeţi, şi celui mai bun cowboy i se poate întâmpla 
câteodată să subaprecieze un cal străin şi să-l 
supraaprecieze pe al său. Se pare că la fel v-aţi înşelat şi 
dumneavoastră în legătură cu călăreţii de aici. Faptul că 
avem un prizonier indian nu-i un motiv să ne consideraţi 
nişte inşi în care nu poţi avea încredere. Suntem nişte 


westman-i cinstiţi şi pentru că ştim că acolo sus în Nord, de 
unde veniţi, îşi fac de cap nişte bande pe care dorim să le 
evităm, am vrea să ştim aproximativ cine şi ce sunteţi. 

Îmi dădusem seama că-i un cowboy, după îmbrăcăminte şi 
arme. De astă dată răspunse amabil: 

Tocmai din cauza acestor bande am fost bănuitor şi 
continui să mai fiu. 

Hm, se poate! Sper să vă câştigaţi îndată încrederea în 
noi, în cazul în care vă este cunoscut numele lui Winnetou. 

Winnetou? Cine nu cunoaşte acest nume? 

Ştiţi cum este îmbrăcat şi înarmat de obicei? 

Da. Are haine confecţionate din piele, cu o pătură de 
santilo la brâu, şi are păr lung de tot şi o puşcă de argint... 

Se opri cu ochii aţintiţi o clipă asupra apaşului, apoi se lovi 
cu palma peste frunte şi exclamă: 

Unde mi-au fost ochii! Ele în persoană, renumita 
căpetenie a apaşilor! Acum totul e bine. Din partea mea, voi 
ăştialalţi puteţi să fiţi cine poftiţi. Unde este Winnetou, 
există numai cinste. Acum vă pot spune tot ce doriţi să ştiţi. 
Eu sunt în serviciu la ferma lui Harbour şi mă cheamă Bell. 

Unde se află această fermă? 

La două mile de aici, pe râu, spre sud. 

Mai înainte nu exista ferma; înseamnă că a fost întemeiată 
de curând. 

Într-adevăr. Sunt abia doi ani de când Harbour s-a stabilit 
aici. 

Trebuie să fie un om curajos, dacă a îndrăznit să se aşeze 
în această pustietate. 

Şi asta-i adevărat. Nu ne temem. Cu indienii ne-am 
descurcat până acum, dar bandele trebuie luate mai în 
serios. Când am auzit că o ceată de bandiți se învârteşte sus 
prin Norfolk, m-am dus să aflu ce plănuiesc. Acum ştiu că se 
îndreaptă spre Nebraska, aşa că nu trebuie să mai fim 
îngrijoraţi. Vreţi să mergeţi azi mai departe, meş-şurs? 

Înainte de a face popas la un loc potrivit, vrem să mai 
mergem cam o oră călare. 


Decât să staţi sub cerul liber, n-aţi vrea mai bine să veniţi 
la ferma noastră? 

Nu-l cunoaştem pe proprietar. 

Vă spun eu, e un gentleman din cap până-n picioare şi pe 
deasupra un mare admirator al lui Winnetou, pe care l-a 
văzut deja de câteva ori. Deseori ne povesteşte despre 
Winnetou şi Old Shatterhand, care au nişte cai splendizi, 
mMurgi... 

Tăcu din nou, aruncă o privire spre calul meu, la care, 
după cât se pare, nici nu se uitase până atunci, pentru ca 
apoi să-şi continue repede cu bucurie vorba: 

Vorbesc de Old Shatterhand şi văd un murg care seamănă 
cu cel al lui Winnetou ca două picături de apă. Aveţi două 
puşti, sir. Nu cumva sunt „doborâtorul de urşi” şi carabina 
„Henry”? Sunteţi chiar Old Shatterhand? 

Întocmai. 

Atunci, sir, atunci să-mi îndepliniţi rugămintea şi să veniţi 
cu mine la Harbour! Nici nu vă închipuiţi ce bucurie i-aţi 
face lui şi oamenilor săi! În orice caz, un popas de-o noapte 
la o fermă e mai plăcut decât în preria deschisă, sub cerul 
liber. Caii dumneavoastră au să aibă furaje din belşug şi 
dumneavoastră o să găsiţi o mâncare mai bună decât puteţi 
găsi în savană. 

Omul ne invită cu atâta căldură, în mod atât de cinstit, şi 
pe deasupra avea şi dreptate! Caii noştri meritau nişte 
grăunţe, iar nouă ferma ne oferea posibilitatea să ne 
împrospătăm proviziile aflate pe sfârşite. Îi aruncai lui 
Winnetou o privire, întrebându-l din ochi; îmi răspunse cu o 
clipire, apoi se uită spre osag. Înţelegând acest semn tăcut 
şi totuşi atât de grăitor, îi zisei cowboy-ului: 

Vedeţi, avem cu noi un prizonier. E foarte important să nu 
scape. Putem fi siguri că nimeni de la fermă nu se va 
încumeta să-l elibereze? 

Vă asigur, sir, că la noi va fi la fel de bine păzit ca în 
ungherul cel mai ascuns al unui castel medieval! Iar venirea 


dumneavoastră o să transforme ziua de astăzi în zi de 
sărbătoare pentru mister Harbour. 

Deci, ne pregătirăm să părăsim locul în care ne opriserăm. 
Matto Şahco putea să-şi mâne singur calul, având legate 
numai picioarele pe sub burta calului, mâinile putându-şi-le 
folosi, deoarece braţele îi fuseseră dezlegate. Matto Şahco 
se codi să ne urmeze. Întrebat de ce face una ca asta, ne 
răspunse: 

Înainte de a pleca mai departe, căpetenia vazailor vrea să 
spună ceva lui Old Shatterhand şi Winnetou. 

Să vorbească! Zisei eu cu un ton hotărât. 

Ştiu că nu vreţi să-mi luaţi viaţa, şi că o să mă eliberaţi de 
îndată ce o să fiţi atât de departe încât să-mi fie imposibil să 
mă mai întorc repede acasă şi să vin după voi cu războinicii 
mei. Am predat comanda vazailor lui Numbek-grondeh, 
pentru că n-am vrut să vă urmărească. El era împotriva 
luptei şi a atacului asupra feţelor-palide. Din faptul că i-am 
predat lui comanda transmiţându-i, totodată, că o să ştie ce 
are de făcut, o să ghicească că voinţa mea este să renunţe 
la orice duşmănie. Old Shatterhand şi Winnetou cred aceste 
cuvinte? 

Nu-ţi acordăm nici încredere, nici neîncredere; o să te 
punem la încercare. Un duşman nu se transformă atât de 
repede în prieten! 

Atunci ascultați ce o să vă spun acum! Chiar dacă mi-aş 
recăpăta acum libertatea, tot nu aş pleca de lângă voi. 

Uff! Răspunse Winnetou. 

Căpetenia apaşilor n-are decât să se mire, totuşi e aşa cum 
am spus: într-adevăr aş veni cu voi. Aseară s-a spus că Tibo- 
taca e vraci la naiini. Am tăcut şi m-am gândit mult la asta. 
Azi am ajuns la o hotărâre: o să vin cu voi, chiar dacă mă 
eliberaţi, pentru că vreau să câştig prietenia lui Apanatşca, 
căpetenia comanşilor. 

De ce? 

Când o să fie prietenul meu, o să mă ajute să pun mâna pe 
vraciul naiinilor. 


Acum Apanatşca ridică mâna, de parcă ar fi depus un 
jurământ, şi zise: 

N-am să fac niciodată aşa ceva, niciodată! 

Întinsei braţul spre el şi spusei pe acelaşi ton: 

Ba ai să o faci! 

Niciodată! Îl urăsc, dar e tatăl meu! 

Nu e tatăltău! 

Atunci o are pe acea squaw-ă, care e totuşi mama mea! 

Cine ştie? Eşti un copil răpit! Hoţii sunt Tibo-taca şi Etters, 
de asta sunt convins. Cred că Tibo-vete e şi ea părtaşă la 
răpire. Sunt dispus să vin cu tine şi cu căpetenia vazailor la 
naiini, ca să-l demascam pe acest vraci. Acum să nu mai 
vorbim despre asta, mai bine să ne vedem de drum. 

Cowboy-ul o porni în frunte, ca să ne călăuzească, iar noi îl 
urmarăm. Nu trecu nici o jumătate de oră şi, după vegetaţia 
mai abundentă, ne dădurăm seama că ne apropiem de râu. 
Apărură tufişuri şi copaci, la început câte un boschet, apoi 
tot mai multe, printre care păşteau vite, cai şi oi. Zărirăm şi 
câteva ogoare semănate cu porumb şi alte plante, apoi 
apăru în faţa noastră clădirea care urma să ne ofere 
adăpost. 

Când am zărit-o, am avut o vagă pornire de a mă întoarce 
pe loc. Era aşezată într-un mod foarte asemănător cu ferma 
lui Fenner, doar că era mai spre vest şi lângă alt râu. La 
ferma lui Fenner mă ameninţase moartea, iar aici am fost 
străbătut de un fel de presimţire, căreia, dacă i-aş fi dat 
ascultare, ar fi trebuit să mă opresc de a intra în clădire. 
Îmi zisei că asemănarea fermelor este de vină. E uşor de 
înţeles că unui om, trecut printr-o întâmplare neplăcută 
într-un anumit loc, când ajunge într-un loc asemănător, 
amintirile îi provoacă un simţământ care îl îndeamnă să se 
întoarcă din drum. 

Dar nu puteam ţine seama de acest sentiment, nici măcar 
nu puteam vorbi de el, dacă nu voiam ca ceilalţi să râdă de 
mine, sau cel puţin să mă privească zeflemitor. Bell, 
cowboy-ul, plecase înainte, ca să anunţe sosirea noastră. 


Când am ajuns, îl găsirăm pe proprietarul fermei gata să ne 
primească. Familia lui se compunea, în, afară de el, din soţia 
lui, trei fii şi două fiice, toţi înalţi, bine dezvoltați, puternici, 
rezistenți, adevăraţi oameni ai naturii, la care puteai vedea 
că nu le este frică de câţiva indieni şi nici nu aveau motiv să 
le fie. 'Toţi şapte erau într-adevăr bucuroşi de sosirea 
noastră. Bucuria lor sinceră s-a transmis şi oamenilor pe 
care-i aveau în serviciul lor şi care aşteptau curioşi, strânşi 
în faţa casei, ca să-l cunoască pe vestitul şef de trib al 
apaşilor. 

Ferma semăna mai degrabă cu o hacienda32 sudică, doar 
că era construită numai din lemn; pe Salomon River 
pietrele sunt o raritate. Un gard făcut din bârne înalte 
înconjura un teren mare, delimitând curtea, clădirea fiind în 
partea ei nordică. În partea sudică era un şopron pentru 
vite. În celelalte două părţi se aflau anexele gospodăriei şi 
camerele de locuit ale servitorilor şi cele rezervate 
oaspeţilor obişnuiţi. Dincolo de gard erau coral-urile33 
pentru cai, vite şi oi, unul din ele fiind destinat, în mod 
special, cailor de călărie ai lui Harbour şi ai familiei sale. În 
acest corral au fost duşi, la cererea lui Winnetou, calul meu 
şi al lui, iar doi peoni34 au fost puşi de pază. Nu voiam să-i 
expunem pericolului de care abia scăpaseră la ferma lui 
Fenner, şi anume să-i lăsăm să fie furaţi. Casa fermierului 
era formată din trei încăperi. Jumătate din mărimea casei, 
care se întindea cât era clădirea de lată, prevăzută cu o 
uşă, era camera de zi. Avea şi trei ferestre cu geamuri. 
Mobila era durabilă şi simplă, făcută cu mijloace proprii. Pe 
pereţi, de jur împrejur, atârnau trofee vânătoreşti şi arme. 
Partea din spate a casei era ocupată de bucătărie şi de un 
dormitor, care urma să ne fie cedat nouă. Noi însă nu am 
acceptat, am spus că o să ne culcăm mai târziu în camera 
mare, cu ferestrele deschise. 

După ce primirea călduroasă luă sfârşit şi caii fură duşi în 
corral, sub privirile noastre, de către peoni, securitatea 


noastră cerea să întrebăm dacă în afară de locuitorii fermei 
se mai află cineva acolo. Proprietarul ne răspunse: 

Cu o oră în urmă a sosit un medic cu o bolnavă, pe care 
trebuie s-o ducă la Fort Wallace. 

De unde vin? Mă interesai. 

Din Kansas City. Suferă de o boală incurabilă şi vrea să se 
întoarcă la rudele ei. Are un fel de afecţiune canceroasă, 
care i-a desfigurat faţa atât de tare, încât e nevoită să 
poarte un văl gros pe faţă. Au venit călărind pe doi cai şi un 
cal de povară, fără să fie întovărăşiţi de altcineva. 

În acest caz, medicul e un om sau foarte curajos, sau 
foarte lipsit de prudenţă. Mi-e milă că doamna trebuie să 
facă un drum călare atât de lung. Există şi alte mijloace. 

I-am spus-o şi eu medicului, el însă mi-a răspuns, nu fără 
temei, că a fost obligat la această călătorie singuratică 
deoarece boala urâtă a celei pe care o îngrijeşte ar fi fost 
greu de suportat pentru oricare alt călător. 

Într-adevăr, la aşa ceva n-ai ce zice. Când vor să plece? 
Mâine dimineaţă. Amândoi erau foarte obosiţi, au mâncat 
ceva repede şi apoi au fost conduşi în clădirea de alături, să 

se culce. Caii le-au fost adăpostiţi în curte, în fund. 

Întrucât în faţa casei nu aveam pe ce ne aşeza, am intrat 
în camera de primire, unde am fost serviţi de îndată cu o 
masă îmbelşugată. Stăpânul casei, împreună cu soţia şi 
copiii, s-au aşezat şi ei lângă noi şi foarte curând a început o 
discuţie, căreia cel mai bine i se potriveşte denumirea de 
povestiri în jurul focului de tabără. Căpetenia osagilor 
stătea împreună cu noi, între mine şi Winnetou, ca om 
deocamdată liber, deoarece îi scosesem legăturile. 
Considera acest fapt ca o dovadă a încrederii noastre şi a 
primit-o cu o recunoştinţă plină de demnitate; iar eu eram 
convins că nu ne va da motiv să ne pară rău de această 
bunăvoință, cu care, fireşte, Trescow nu era de acord. 

În timp ce se însera, se aprinse lampa, o lampă mare, care 
lumină toată încăperea. Şi aşa cum pretutindeni lumina 
intimă a lămpii dezleagă limba şi deschide gura, sferturile 


de oră treceau unele după altele, iar discuţia devenea tot 
mai animată. Se înşirau povestiri şi întâmplări, pe care nici 
cel mai înzestrat scriitor nu şi le-ar putea imagina, pentru 
că viaţa este şi rămâne poetul cu cea mai bogată fantezie. 
Mai ales Dick Hammerdull ne-a făcut din nou să râdem, cu 
felul lui nostim de a prezenta lucrurile, fără menajamente; 
totuşi, el nu putea să umple golul pe care fermierul şi ai săi 
îl aşteptau zadarnic să fie umplut; ei ar fi dorit ca Winnetou 
să povestească ceva din viaţa lui atât de zbuciumată, dar 
apaşului, atât de tăcut, nici nu-i trecea prin minte să preia 
locul povestitorului, numai ca să-i distreze pe alţii. Era un 
om al faptelor. Avea şi darul vorbirii, şi încă în cel mai înalt 
grad, el însă se folosea de acest izvor numai când era 
absolut necesar, şi când era vorba de un rezultat pe care 
nimeni, în afară de el, nu l-ar fi putut realiza. În schimb, în 
astfel de ocazii, graiul lui, bogat în expresii pline de imagini 
şi forţă, captiva orice altă logică asemenea unui fluviu ce se 
revarsă cu putere, umplând ca o binecuvântare canalele de 
irigație, pentru a aduce viaţă după secetă şi a transforma 
pustietatea în belşug. 

Şi Harbour povestea foarte captivant. Pe vremuri umblase 
prin numeroase state ale ţării, trecuse prin multe 
întâmplări, până ce, după o îndelungă aşteptare, îşi găsise 
norocul într-o afacere reuşită şi, aş adăuga, şi cinstită. Pe 
urmă a fost destul de deştept ca să renunţe la viaţa lui 
aventuroasă şi să-şi întemeieze un cămin stabil, la început 
în altă parte, iar cu doi ani în urmă definitiv aici, lângă 
Salomon River. 

Cel mai mult îmi plăcea la el credinţa ferma şi senină care 
la întovărăşit peste tot şi nu la părăsit niciodată. De 
asemenea, mă bucura faptul că nu împărtăşea părerea, 
curentă pe acele meleaguri, despre rasa indiană. Aduse 
numeroase exemple de oameni roşii care ar fi putut servi 
oricărui alb drept pildă în ce priveşte caracterul şi 
comportarea în viaţă. Şi când Trescow susţinu totuşi că 


indienii ar fi inapţi pentru civilizaţie şi creştinism, Harbour 
se supără şi-i adresă o întrebare destul de serioasă: 

De fapt, sir, ce înţelegeţi dumneavoastră prin civilizaţie şi 
creştinism? Dacă le cunoaşteţi, după cum s-ar părea, atunci 
spuneţi-mi ce i-au adus indianului? În Sfânta Scriptură 
scrie: „O să-i recunoaşteţi după roade”. Şi acum fiţi bun şi 
arătaţi-mi roadele dăruite indienilor de către donatorii albi 
atât de civilizaţi şi de creştini! la mai slăbiţi-mă cu civilizaţia 
care se hrăneşte numai cu ocuparea pământului străin şi se 
scaldă în sânge! Şi să nu vorbim numai de rasa roşie, nu! 
Priviţi spre toate continentele, indiferent cum s-ar numi ele! 
Oare nu peste tot şi pretutindeni tocmai cei mai civilizaţi 
dintre civilizaţi săvârşesc un jaf neîncetat şi o deposedare 
cu ajutorul forţei şi al banului, răstoarnă imperii, nimicesc 
naţiuni şi frustrează milioane şi milioane de oameni de 
drepturile pe care le-au moştenit? Dacă sunteţi un om bun, 
şi fără îndoială că aşa vreţi să fiţi, atunci nu aveţi voie să 
judecaţi după părerea cuceritorilor, ci după sentimentele şi 
opinia celor învinşi, asupriţi şi subjugaţi. Poate că o să-mi 
spuneţi că, de când sunt oameni pe pământ, au existat 
cuceritori şi întemeietori de noi imperii; eu am să vă 
răspund: da, ăştia au fost macedoneni, greci, romani, 
persani, mongoli, huni, adică păgâni; creştinii au un fel cu 
totul deosebit de a cuceri: băgaţi-vă săbiile în teacă! 
Dragostea să vă fie singura armă, „iar pe stindardul vostru 
să existe doar cuvântul „împăcare”. Sunt sigur că aşa cum a 
existat un om care a născocit prima armă ucigătoare şi aşa 
cum deasupra noastră există un cer, tot aşa o să existe şiun 
om care va sfărâma în pumni ultima armă. Dar cât o să mai 
aşteptăm ca să se întâmple aceasta? Oare să fie nevoie de 
alte milenii pentru ca acest lucru să se împlinească? Mai 
repet o dată: să nu-mi vorbiţi de civilizaţia şi de creştinismul 
dumneavoastră, atâta timp cât un strop de sânge omenesc 
mai este vărsat de puterea fierului şi a oţelului, a plumbului 
şi a prafului de puşcă! 


Bravul fermier tăcu şi se rezemă de speteaza scaunului. 
Nimeni nu îndrăzni să-l contrazică nici măcar cu un cuvânt. 
Primul care rupse tăcerea fu Winnetou, cel de obicei atât de 
reţinut. Îi strânse mâna cu căldură lui Harbour, şi-i zise: 

Fratele meu alb a rostit cuvintele care se pot citi în sufletul 
meu. Îl rog să-mi spună din ce izvor a scos aceste idei pe 
care, din păcate, numai puţine feţe palide le împărtăşesc? 

Izvorul nu se află în inima unui alb, ci în cea a unui roşu, 
care era neîndoielnic un propovăduitor al adevăratului 
creştinism. Niciunul dintre predicatorii şi dascălii albi pe 
care i-am auzit nu se pot compara cu el. Prima oară l-am 
întâlnit dincolo de Munţii Mogolon, lângă Rio Puerco. 
Fusesem luat prizonier de navajoşi şi sortit să mor la stâlpul 
caznelor; atunci a apărut el şi a revărsat asupra lor o 
asemenea cuvântare, încât abia a terminat de vorbit şi am 
şi fost eliberat. Avea un suflet mare, şi la corp era un 
adevărat Goliath, şi nu se temea nici măcar de ursul 
cenuşiu. 

Uff! Nu putea fi altul decât I-cvehtsi-pa! 

Nu. Căpetenia apaşilor se înşeală, probabil. Navajoşii îl 
numeau Sichis-sas. 

E unul şi acelaşi nume. Era din tribul Moqui şi în ambele 
limbi cele două nume au acelaşi sens, şi anume: Marele 
prieten. Albii din Noul Mexic şi alţi oameni de limbă 
spaniolă îi spuneau Padre Diterico. 

Aşa e! Aşa e! Deci Winnetou l-a cunoscut? 

Nu. Dar tatăl meu, Intşu-tşuna, care a fost prietenul lui, 
mi-a vorbit adeseori despre el. Sufletul lui aparţinea 
marelui şi bunului Manitu, inima sa oamenilor asupriţi, iar 
braţul său fiecărui alb sau roşu care se afla în primejdie, 
sau care avea nevoie de vreun ajutor. Din ochii lui radia 
numai dragoste; nici un om nu putea să se împotrivească 
cuvintelor lui, iar el nu se gândea decât cum să 
răspândească în jurul lui fericirea şi binefacerea. A devenit 
creştin şi a avut două surori, care, datorită lui, au devenit 
creştine. Manitu cel bun le-a dăruit acestor surori o mare 


frumuseţe, şi mulţi războinici şi-ar fi dat viaţa ca să le 
câştige dragostea, dar nu au reuşit. Pe cea mai mare o 
chema lahua35, pe cea mai mică Iocbela36. La un moment 
dat au dispărut împreună cu fratele lor, fără ca cineva să 
ştie unde, şi nimeni nu le-a mai văzut vreodată. 

Nimeni? Chiar nimeni? Întrebă fermierul. 

Nimeni! Răspunse Winnetou. Odată cu Cerul şi Soarele, au 
pierit şi speranţele războinicilor roşii; iar prin I-cvehtsi-pa 
creştinismul a pierdut un predicator, cum probabil nu a mai 
existat de la un ocean la altul. Fusese un prieten şi un frate, 
un bun sfetnic al lui Intşu-tşuna, tatăl meu. L-a închis în 
inima lui şi tare ar fi vrut să afle, chiar cu riscul vieţii, 
datorită cărei nenorociri au pierit cei trei - fratele şi cele 
două surori; pentru că numai o nenorocire putea fi de vină 
că au dispărut şi nu s-au mai întors niciodată. 

Fermierul, care urmărise cu deosebită atenţie cuvintele lui 
Winnetou, îl întrebă: 

Dacă cel care a fost căpetenia apaşilor ar fi făcut totul în 
această privinţă, cel de acum ar face la fel? 

Da, sunt gata să fac totul în numele şi în spiritul tatălui 
meu, care îl iubea din tot sufletul pe Marele prieten. 

Atunci, o minunată şi fericită întâmplare va condus la 
mine, pentru că eu vă pot da unele informaţii. 

Ca să ilustrez ce efect puternic au avut aceste cuvinte, e 
de ajuns să spun că Winnetou, acest model de linişte şi 
stăpânire asupra oricărei porniri, nu s-a ridicat, ci 
literalmente a sărit de pe scaun ca împins de un arc, 
strigând sugrumat de emoție: 

Ne poţi da unele informaţii? Despre I-cvehtsi-pa, despre 
Marele prieten, Padre Diterico, pe care toţi l-au crezut 
pierdut? E adevărat? E posibil? Nu poate fi decât o 
greşeală, o confuzie! 

Nu-i nici o confuzie. Pot să vă informez precis; dar, din 
păcate, informaţia nu e prea îmbucurătoare, aşa cum aş fi 
dorit-o. El nu mai trăieşte. 

Uff! E mort? 


Da. A fost ucis. Dar despre tot ce s-a întâmplat între 
dispariţia şi moartea sa, nu ştiu nimic. Nici măcar nu pot să 
spun cum a fost şi cine este ucigaşul. 

Atunci, datorită unei mişcări bruşte, părul minunat al lui 
Winnetou, care îi atârna pe spate, îi căzu pe faţă, 
acoperindu-i obrajii ca un văl. 

Uff! Uff! Se auzi de după acest văl tânguirea. Ucis, a fost 
ucis! Un ucigaş ne-a răpit viaţa scumpă a lui I-cvehtsi-pa! 
Vreau dovezi! 

Dintr-o smucitură a mâinilor, apaşul îşi aruncă înapoi părul 
pe spate. Ochii îi scânteiau, iar gura îi era întredeschisă, ca 
şi când ar fi vrut să soarbă răspunsul de pe buzele 
fermierului. 

I-am văzut mormântul, zise acesta. Ascultaţi-mă! Winnetou 
se aşeză încet pe scaun, respirând adânc şi greu. 

Harbour luă o înghiţitură de ceai, din ceaşca pe care o 
avea în faţă, apoi întrebă: 

Căpetenia apaşilor a fost vreodată sus, în Parcul San Louis 
şi cunoaşte locul numit Foam Cascade37? 

Da. 

Cunoaşte şi poteca aceea, extrem de periculoasă, care 
duce de acolo la Devils Head38? 

Nu cunosc nici drumul, nici acel Devils Head, dar sunt 
sigur că o să le găsesc. Howgh! 

Acolo am luat hotărârea să renunţ la Vestul Sălbatic şi la 
viaţa de aventură. Eram căsătorit şi îi aveam deja pe aceşti 
doi boys mai mari, care, desigur, atunci erau nişte 
prichindei neînsemnaţi. Aveam şi un venit bunicel, dar dacă 
viaţa din Vest te prinde, nu te mai scapă uşor din mână, aşa 
că mi-am părăsit soţia şi copiii - mulţam lui Dumnezeu, 
pentru ultima dată! 

— Şi m-am alăturat unor oameni care mergeau sus, în 
Colorado, să prospecteze, în căutare de aur. Am ajuns cu 
bine acolo sus, dar cu cât mă îndepărtam, cu atât mai mult 
doream să mă întorc la nevastă şi copii. Mi-am dat seama că 
nu-i totuna să te caţeri pe munţi şi să te expui la mii de 


pericole, când eşti holtei sau când eşti om căsătorit. La 
început eram patru, dar sus am ajuns numai trei, căci unul, 
de frică, ne-a părăsit la poalele muntelui. Nu vreau să 
lungesc povestea, vreau să fiu scurt. Mai mult de două luni 
am tot căutat, cu eforturi şi într-o mizerie de nedescris, dar 
fără măcar să dăm de un fir de aur; atunci, tocmai cel care 
era cel mai bun căutător de aur s-a prăbuşit de pe stâncă şi 
şi-a rupt gâtul. Rămăsesem numai doi şi eram convinşi că 
avem şi mai puţine şanse decât înainte să dăm de aur; dacă 
până atunci nu găsisem nimic, cu atât mai puţin aveam să 
găsim mai târziu! Şi aşa a şi fost. Nici la vânat nu aveam 
noroc, aşa că înduram o foame cumplită. Hainele ni se 
făcuseră ferfeniţă, iar cizmele ne cădeau pur şi simplu din 
picioare. Era o mizerie cum nu poate fi descrisă nici măcar 
în cărţi. Nu mai aveam putere, camaradul meu slăbise 
foarte tare şi s-a îmbolnăvit, ceea ce era foarte rău pentru 
el, căci a trebuit să plătească cu viaţa. Plouase timp de mai 
multe zile şi trebuia să trecem un torent de munte, care se 
umflase îngrijorător. Eu am vrut să aşteptăm să treacă 
puhoiul, dar ela crezut că o să-l putem răzbi, aşa că n-am 
avut încotro şi am pornit-o. Apa l-a târât în jos. După multe 
căutări, l-am găsit departe, în vale, înecat şi zdrobit, l-am 
înmormântat unde-l înmormântasem şi pe celălalt tovarăş al 
nostru, la o adâncime de trei picioare, acoperindu-l cu 
pământ rece şi cu o rugăciune caldă, din inimă. Rămăsesem 
singur şi nu mai aveam altă soluţie decât să plec spre casă, 
cu picioarele numai răni şi aproape desculţ. Cu puterile 
slăbite, nu puteam merge decât foarte încet şi eram mort 
de oboseală, când, după câteva zile, am ajuns la Devils 
Head. Eram pentru prima oară acolo, dar ştiam că acela-i 
locul. Ştiţi, stânca are o formă perfect asemănătoare unui 
cap de drac, ca şi când satana în persoană iar fi stat model 
unui sculptor. Am căzut la pământ pe muşchiul umed şi cel 
mai mult aş fi dorit să plâng. Apă era, mâncare însă, nimic. 
Închizătorul puştii mele se stricase, aşa că era imposibil să 
vânez ceva şi astfel două zile n-am pus nimic în gură. Mă 


învinse slăbiciunea şi am închis ochii, ca să adorm şi să nu 
mă mai scol. Totuşi i-am deschis o dată, de fapt fără să 
vreau. Între timp, mă răsucisem şi atunci privirea mi-a 
căzut pe un alt loc al stâncii. Acolo erau nişte litere, săpate 
cu cuțitul, sau cu altă unealtă asemănătoare. Ca şi când 
brusc aş fi câştigat puteri, m-am ridicat, şi m-am dus acolo, 
să citesc inscripţia. Atunci am văzut că nu erau numai litere, 
ci şi nişte figuri desenate. Despre unele nu ştiam ce vor să 
spună, cu toate că era vorba despre chipuri omeneşti; se 
aflau deasupra, în dreapta şi în stânga unei cruci dăltuite în 
stâncă. Sub cruce se putea citi clar: „în locul acesta a fost 
omorât Padre Diterico, de către ]. B., drept răzbunare 
pentru fratele său E. B.”. Dedesubt se putea vedea un 
soare, având la stânga un „E” şi în dreapta un „B”. 

Ajuns aici cu povestirea, vorbitorul fu întrerupt de 
Winnetou: 

Fratele meu cunoaşte vreun nume ale cărui iniţiale sunt ]. 
B.? 

Probabil că oameni cu asemenea iniţiale sunt cu miile; eu 
însă nu cunosc niciunul. 

Unde era mormântul? În stâncă poate? 

Nu, ci aproape de tot. Moviliţa era acoperită cu muşchi şi 
lăsa impresia că era îngrijită. 

Acolo, în pustietatea aia? Uff! 

Lucrul în sine n-ar fi de mirare. De neînțeles este ceea ce 
mi s-a întâmplat în urmă. Vă puteţi închipui, meş-şurs, cum 
m-am simţit dând atât de neaşteptat de mormântul 
părintelui. M-a cuprins o slăbiciune şi mai mare şi, scoțând 
un strigăt, mi-am pierdut cunoştinţa. Trecuse aproape încă 
O zi, când m-am trezit iar, pentru că era înainte de amiază, 
din ziua următoare. Din cauza foamei şi slăbiciunii, abia m- 
am putut ridica. M-am târât până la un izvor mai apropiat şi 
am băut apă, apoi m-am strecurat sub un tufiş, unde, spre 
norocul meu, am găsit nişte mushroom39 comestibile, pe 
care le-am mâncat aşa, crude. Pe urmă am adormit din nou. 
Când m-am trezit, era pe înserat; lângă mine se afla o 


jumătate de bighorn40 friptă. Cine-l pusese acolo? Fireşte 
că nu era o întrebare fără importanţă; dar nu mi-am pus-o 
decât o singură dată, apoi m-am apucat să mănânc, să 
mănânc, până m-am săturat şi iar am adormit. Abia a doua 
zi de dimineaţă m-am trezit întremat. Restul de carne era 
tot acolo. L-am ascuns şi am pornit să caut persoana care- 
mi făcuse acest bine, dar n-am găsit nici o urmă; am început 
să strig, dar tot fără rezultat. Atunci m-am întors la 
mormânt, am scos carnea din ascunzătoare şi am pornit-o 
pe drumul ce duce la Foam Cascade. E un drum foarte 
periculos, dar am reuşit să-l trec cu bine. A doua zi, tocmai 
când carnea era pe sfârşite, am dat de un vânător care m-a 
luat sub ocrotirea lui. Cum am ajuns din parc până jos 
acasă, acum nu are nici o importanţă. Am povestit ce era 
mai de seamă, iar căpetenia apaşilor o să mă creadă când 
afirm că Padre Diterico a fost ucis. 

Winnetou îşi ţinea capul în mâini, mult aplecat înainte, aşa 
că nu-i puteam vedea faţa. Ridicându-şi-o, văzui în 
trăsăturile sale stăruind mereu expresia unei îndoieli. Îmi 
adresă o privire întrebătoare, iar eu răspunsei acestei 
invitaţii tăcute: 

După părerea mea, nu există nici o îndoială că omorul a 
fost într-adevăr săvârşit. 

Deci fratele meu Old Shatterhand crede că mormântul cu 
inscripţia există? 

Da. Iar în mormânt se află cel la care te gândeşti. 

Poate că fratele meu Shatterhand mai are şi alte dovezi? 
Winnetou crede că el se gândeşte la ceva. Are vreo legătură 
cu mormântul din munţi? 

Da. Mister Harbour, primitoarea noastră gazdă, mi-a spus 
cu mult mai multe decât bănuieşte. L-am găsit, în sfârşit, pe 
mult căutatul Vava Derric. El este I-cvehtsi-pa. 

Uff! 

Şi mai pot să-ţi spun că s-ar putea ca ITahua, sora mai mare 
a Padrelui, să mai trăiască. 

Gândurile tale pot face minuni, să învie morţii! 


Ai auzit că sub inscripţia mormântului era dăltuit un soare. 
Sora cea mare se numea Tahua, adică „Soare”. Ea a săpat 
mormântul şi semnele, deci mai trăia când el a fost ucis. 

Uff! Ideea este atât de simplă şi de potrivită, încât mă mir 
cum de n-am ajuns şi eu la ea! Deci Tahua mai e în viaţă; 
jumătatea de bighorn fript era de la ea? 

Da. Oricine ar fi dăruit carnea, putea să se arate fără a sta 
pe gânduri, dacă nu avea vreo legătură cu mormântul, deci 
cu omorul; dar nu s-a arătat, deci are o anumită legătură cu 
fapta criminală. 

S-ar putea presupune că însuşi criminalul ar fi fost acolo, 
cu toate că acesta ar fi trebuit să se ferească cel mai mult 
să se arate la locul crimei, interveni Trescow. Se ştie că un 
ucigaş e mereu atras de locul crimei. 

Sunt de acord cu dumneavoastră, dar donatorul sau 
donatoarea cărnii a dovedit că are inimă miloasă, o fire 
caritabilă. Cum se potriveşte asta cu însuşirile unui ucigaş, 
care trebuie să fie tocmai opuse? 

Deci, Old Shatterhand este convins că a fost Tahua? 
Interveni iar Winnetou. Ce motiv ar avea să trăiască 
ascunsă, când ştie câţi prieteni sunt îndureraţi din cauza ei 
în patria-i îndepărtată? 

E o taină pe care încă nu mi-o explic. Poate că există un 
singur motiv. locmai pentru că un criminal, de obicei, e 
mereu atras spre locul faptei sale, ea a rămas pe loc şi îl 
aşteaptă! Poate că nu s-a întors în patrie pentru că e 
reţinută de familia ei. 

Familia ei? Crede fratele meu că ea ar putea fi căsătorită? 

De ce nu? Dacă sora mai mică e sgqguaw-a unui bărbat, sora 
mai mare poate fi căsătorită chiar mai de mult. 

Da, interveni Trescow, dar există o împrejurare care dă 
peste cap toate socotelile dumneavoastră, oricât de 
perspicace ar fi ele. 

Care anume? 

Harbour a fost prietenul Padrelui; el a cunoscut-o pe sora 
sa şi ea la cunoscut pe el. Nu? 


Da. 

Lângă mormânt, el s-a prăbuşit de foame şi a primit carne 
dintr-o mână necunoscută. Dacă Tahua, sora Padrelui, i-ar fi 
dat-o, nu s-ar fi ascuns de el, prietenul ei, ci, dimpotrivă, l- 
ar fi luat sub ocrotirea ei şi l-ar fi îngrijit. 

Poate că se temea să nu fie recunoscută de Harbour şi voia 
să evite acest lucru. 

Dar o femeie slabă nu poate duce o viaţă de una singură, 
plină de greutăţi, acolo sus în Rocky Mountain! 

Singură, sus? Oare nu tocmai în asta constă deosebirea 
dintre o indiancă bine călită şi o femeie albă? 

Asta aşa este. Dumneavoastră găsiţi un răspuns la toate 
obiecțiile mele şi trebuie să-l accept. 

Şi totuşi cele ce spun sunt mai degrabă presupuneri decât 
afirmaţii. Ţinta noastră a fost şi este Foam Cascade. Ajunşi 
acolo, sus, o să căutăm şi mormântul, şi atunci, probabil, o 
să vedem care din gândurile mele se vor adeveri şi care nu. 

Da, o să căutăm mormântul, mă aprobă Winnetou. Trebuie 
să găsim urmele omorului şi ale ucigaşului, chiar dacă a 
trecut atâta vreme de atunci. Şi e vai de el, dacă-l prindem! 
Niciodată nu l-am contrazis pe fratele meu Old Shatterhand 
când a intervenit să fiu îngăduitor. În cazul acesta, însă, nu 
cunosc îndurare! 

Cuvintele acestea dovedeau încă o dată ce minunat, 
inegalabil om era Winnetou. Avea certitudinea că va 
descoperi o urmă de-a ucigaşului chiar şi după douăzeci de 
ani. Poate că alţii ar fi zâmbit, eu însă ştiam că era în stare 
s-o facă. Chiar dacă orice altă cercetare s-ar fi dovedit 
zadarnică, s-ar fi descoperit poate un indiciu prin 
deschiderea mormântului. Din fericire, puteam prin câteva 
noi observaţii să-i susţin încă de pe acum intenţiile, 
declarându-i în sprijinul celor spuse de el: 

Şi eu sunt de acord ca în acest caz să acţionăm cu 
maximum de severitate. De altfel, sunt ferm convins că nu o 
să mergem degeaba la mormânt. Unul dintre ucigaşi se află 
deja în drum spre el. 


Uff! Despre cine e vorba? 

Despre Douglas, aşa-zisul „general”. 

Uff, uff! Omul acesta să fi participat la omor? Cum de i-a 
venit lui Old Shatterhand acest gând? 

Cititorii îşi mai amintesc că atunci, la ferma lui Helmer, 
„generalul” pierduse o verighetă, care mi-a fost 
încredinţată mie. Am pus-o în deget, unde o aveam şi acum. 
Am scos-o şi i-am dat-o apaşului, zicându-i: 

Fratele meu cunoaşte această verighetă, găsită pe când 
am fost la ferma lui Helmer. Să se uite la literele gravate pe 
partea interioară. 

Luă verigheta, privi şi citi: „E. B. 5. VIII. L8G42”, Apoi o 
dădu fermierului şi spuse: 

Pentru a afla dacă suntem pe urmele ucigaşilor, fratele 
Harbour să compare puţin inscripţia de aici cu cea de pe 
stâncă. 

Citind, fermierul exclamă: 

All devils! E acelaşi E. B. pe care l-am găsit acolo pe 
stâncă, chiar de două ori! Şi numele ucigaşului avea tot un 
B., ceea ce dă încă... 

Ce a mai spus n-am mai ascultat, pentru că atenţia mea 
fusese atrasă de altceva. Întrucât fermierul se afla în faţa 
mea, iar în spatele lui una din ferestre, în timp ce mă uitam 
la el mi-a căzut şi fereastra în raza privirilor şi am zărit 
capul unui om, care era afară şi se uita înăuntru. Avea o 
piele de culoare deschisă, ca aceea a unui alb, şi mi s-a 
părut cunoscut. Eram sigur că l-am mai văzut pe undeva pe 
acest om, numai că nu-mi aminteam unde anume. locmai 
voiam să le atrag atenţia celor prezenţi asupra nepoftitului 
ascultător, când Matto Şahco, care şedea lângă mine, 
întinse grăbit mâna şi strigă cu voce tare: 

Tibo-taca! Afară la fereastră stă Tibo-taca! Toţi cei ce 
cunoşteau acest nume săriră în picioare. 

Da, era vraciul naiinilor! De data aceasta, faţa lui nu mai 
era brun-roşcată, ci avea culoarea deschisă a unui alb. lată 
motivul pentru care nu l-am recunoscut imediat. Un atare 


duşman la fereastră, iar noi în cameră, toţi în plină lumina! 
Amintindu-mi de focul de armă al bătrânului Wabble la 
ferma lui Fenners, strigai: 

Stingeţi repede lumina. Ar putea să tragă! 

Încă nu terminasem bine acest avertisment, când geamul 
se făcu ţăndări şi ţeava unei puşti se ivi pe fereastră. 

Dintr-o săritură mă adăpostii în colţul peretelui ce da spre 
curte; un glonte, care evident că-mi era destinat mie, porni 
din armă, zbură peste scaunul meu şi se înfipse în peretele 
ce dădea spre bucătărie. Arma fu trasă repede înapoi. 
Grăbindu-mă să ajung la lampă, o stinsei; apoi fugii până la 
uşă, care acum era în întuneric, o deschisei, scosei 
revolverul de la brâu şi mă uitai afară. Stelele încă nu 
răsăriseră, aşa că era întuneric beznă şi nu mă putea vedea 
nimeni. Dar nici afară nu se putea auzi nimic, pentru că cei 
dinăuntru făceau o gălăgie de nedescris, şi încercarea lui 
Winnetou de a-i face să tacă era zadarnică. Atunci veni la 
mine, aruncă o scurtă privire în noaptea întunecoasă, după 
care îmi zise: 

Să nu rămânem aici, ci să mergem cât mai departe afară! 

Dacă vraciul ar fi fost un om deştept, nu şi-ar fi părăsit 
locul, ci ar fi aşteptat liniştit până ce aş fi apărut în uşă şi ar 
fi slobozit spre mine al doilea glonte. El, însă, a şters-o 
imediat după primul insucces. Împreună cu Winnetou m-am 
îndepărtat repede de casă, până unde nu ne mai deranja 
hărmălaia dinăuntru; aci ne culcarăm cu urechea la pământ 
şi ascultarăm. Desluşirăm clar bătaia copitelor a trei cai, 
care se îndepărtau repede de fermă, în direcţia vestică. 

Trei cai? Deci, vraciul n-a fost singur la fermă. Cum de-a 
reuşit să ajungă atât de departe din sud până aici în 
Kansas, trecând prin teritoriul atâtor triburi duşmane de 
indieni? Ce motiv, ce scop avea acest drum pe cât de lung, 
pe atât de anevoios? 

Eram obişnuit ca dintr-o singură privire rapidă şi totuşi 
temeinică să cuprind orice eveniment, pentru a putea 
stabili, fără ezitare, ce este de făcut, ca să pot preîntâmpina 


eventualele pericole. lată de ce îmi trecură repede prin 
minte întrebările de mai sus şi încă altele, iar Winnetou 
părea să facă la fel. Amândoi ajunserăm repede la aceeaşi 
concluzie, pentru că nu se stinseseră încă bătăile copitelor 
cailor şi trecuse deci foarte puţin timp între începutul şi 
sfârşitul reflecţiilor noastre, când Winnetou zise: 

Tibo-taca a devenit o faţă-palidă, un medic alb, care vrea 
să ducă o femeie bolnavă de cancer sus, la Fort Wallace. Ce 
părere are fratele meu Shatterhand? 

Că ai ghicit. Lady cea bolnavă este Tibo-vete, soţia lui 
sănătoasă, cel puţin trupeşte, pe care o prezintă drept 
bolnavă, ca să-i poată acoperi faţa cu un voal, şi în felul 
acesta să nu se vadă că un alb călătoreşte cu o indiancă. 
Fireşte, nu se duce la Fort Wallace, ci sus, în Colorado, 
împreună cu „generalul”. O să-i întâlnim pe criminali la 
mormântul celui ucis. Vino înăuntru, să-l întrebăm pe 
fermier. 

Ne întoarserăm în casă; abia acum toţi cei care se aflau în 
cameră se înghesuiau, cu arma în mână, să iasă pe uşă 
afară. 

Matto Şahco se afla şi el printre ei, cea ce îmi făcu multă 
plăcere. S-ar fi putut folosi de împrejurare şi să fugă. Faptul 
că nu fugise era o dovadă sigură că se decisese în mod 
cinstit să vină cu noi de bună voie. Am mers spre el şi i-am 
spus: 

Din clipa aceasta căpetenia osagilor este liberă. Curelele 
noastre n-o să-i mai atingă mâinile sau picioarele şi să poată 
să plece unde vrea. 

Rămân cu voi! Răspunse el. Apanatşca ar fi trebuit să mă 
conducă la Tibo-taca. Acum a venit el însuşi aici, în nici un 
caz nu mai poate să-mi scape. O să-l urmăriţi? 

Neapărat! L-ai recunoscut imediat? 

Da. Şi după o mie de veri l-aş recunoaşte. Ce caută aici, în 
Kansas? De ce s-a furişat noaptea la această fermă? 

Nu s-a furişat venind încoace, ci s-a îndepărtat pe furiş, ce 
e drept, după ce a tras un glonte, care din fericire nu a avut 


urmări. O să-ţi dovedesc asta îndată. 

În acest scop mă adresai fermierului care se afla lângă 
mine: 

Medicul şi femeia bolnavă mai sunt aici? 

Nu, răspunse el. Bell, cowboy-ul, mi-a spus că au plecat. 

Omul acela nu era medic, ci vraciul naiinilor, iar femeia era 
squaw-a lui. A vorbit careva dintre voi cu această femeie? 

Nu; dar am auzit-o vorbind. I-a cerut presupusului medic 
un mirtle-wreath, o ghirlandă de mirt; atunci el a condus-o 
repede afară din cameră, în casa din fund. 

Voia să plece abia mâine. Cum de i-a venit ideea de a 
schimba această hotărâre? 

Auzind întrebarea, cowboy-ul se apropie de mine şi-mi 
spuse: 

În această privinţă, eu vă pot informa cel mai bine, mister 
Shatterhand. Străinul a venit în curte ca să-şi controleze 
caii. A auzit râsete în casă, tocmai când mister Hammerdull 
îşi povestea una dintre păţaniile sale hazlii, şi m-a întrebat 
cine sunt oamenii care se află înăuntru. l-am spus cine 
sunteţi şi, în ciuda întunericului, am observat că s-a speriat. 
Am mers împreună până în faţa casei, unde, de departe, a 
privit prin ferestre în cameră. Apoi, mi-a spus confidenţial, 
dăruindu-mi câţiva dolari, că prezenţa lui aici a devenit 
incomodă, întrucât nu de mult a câştigat un proces, în care 
a fost vorba de bani grei, contra dumneavoastră, din care 
cauză v-aţi jurat că vă veţi răzbuna crunt. De aceea viaţa lui 
aici nu mai este în siguranţă şi doreşte mai bine să plece în 
taină. Bietul de el, tare îi mai era frică; îmi era milă de el şi 
de aceea l-am ajutat să iasă pe ascuns din casă şi din curte. 
I-am deschis poarta din spate şi l-am lăsat să iasă, împreună 
cu femeia şi calul de povară. La o distanţă potrivită, 
probabil că a legat cei trei cai de ceva şi s-a întors pe furiş. 

Nici nu se putea altfel. Mister Bell, aţi făcut o mare 
greşeală, însă nu aveţi nici o vină, pentru că n-aţi ştiut că 
omul acela este un bandit. A vorbit numai de mine? 

Da. 


N-a pomenit nimic de tânărul războinic roşu, pe care îl 
numim Apanatşca? 

Nici un cuvânt! 

Well! Acum doresc să văd încăperea în care a stat 
împreună cu femeia. 

Cowboy-ul aprinse un felinar şi mă conduse prin curte la o 
clădire foarte joasă, alcătuită numai din patru pereţi şi 
dintr-un acoperiş plat, având o singură încăpere. Nu că aş fi 
crezut că ar fi fost atât de imprudent încât să lase sau să 
piardă ceva important pentru noi, mai ales că el cunoştea 
bine pericolul în care se afla; dar, ca de obicei, nu voiam să 
neglijez nimic din ceea ce în astfel de ocazii e cerut de 
spiritul de prevedere şi de precauţie; într-adevăr n-am găsit 
nimic. Mi-am făcut însă datoria şi m-am întors mulţumit în 
camera în care din nou se aflau toţi laolaltă, discutând 
despre cele întâmplate... 

Spiritele nu se liniştiseră, şi întâmplarea era comentată cu 
o însufleţire, aş putea spune, extrem de naivă. Fireşte că cel 
mai afectat de apariţia lui Tibo-taca şi Tibo-vete trebuie să fi 
fost Apanatşca, întrucât crezuse atâta timp că cei doi sunt 
părinţii săi şi probabil că şi acum credea acest lucru, în 
ciuda argumentelor mele. În afară de mine şi de Winnetou, 
toţi îl asaltau pe Apanatşca cu întrebări, el însă nu 
răspundea, dând când şi când din cap. Eu şi căpetenia 
apaşilor îl înţelegeam. Ce-ar fi putut să răspundă sau să nu 
răspundă? Toţi erau contra soţilor Tibo; el nu cuteză nici să- 
i apere, nici să dea dovezile necesare şi să se dezică de ei; 
deci nu putea să facă nimic altceva şi nimic mai bun decât 
să tacă. 

Ceilalţi s-au lansat în sute de presupuneri asupra 
călătoriei vraciului şi a soţiei sale încoace spre Kansas. 
Emiteau fel de fel de păreri asupra motivului şi scopului 
acestei călătorii. Împreună cu Winnetou mă amuzam şi 
aşteptam să auzim cum îşi pun isteţimea la încercare şi cum 
se certau între ei, fiecare socotind că celălalt greşeşte, cu 
toate că, de fapt, şi el greşea. N-am mai considerat necesar 


să lămurim tot ce ştiam, astfel că, până la urmă, au trebuit 
să se mulţumească cu asigurarea pe care le-am dat-o că a 
doua zi o să-l urmărim pe vraci şi că, deci, în curând o să ne 
lămurim despre tot ce, pentru moment, era neclar în 
legătură cu el. 

După aceea ni se pregătiră locurile de culcare în camera 
cea mare, întrucât a doua zi voiam să pornim dis-de- 
dimineaţă. Totuşi, nu prea aveam încredere în Tibo-taca; 
era posibil să-i treacă prin minte să se întoarcă în timpul 
nopţii şi să ne facă vreun rău. De aceea voiam să facem de 
pază cu rândul, aşa cum făceam de obicei, când poposeam 
noaptea sub cerul liber. Harbour se împotrivi cu 
vehemenţă, zicându-ne: 

Nu, sir, aşa ceva nu permit. Vă aflaţi pe drum şi nu ştiţi ce 
vă aşteaptă. S-ar putea ca nopţi de-a rândul să nu mai aveţi 
posibilitatea să dormiţi liniştii; acum, aici la mine, trebuie 
să dormiţi cât mai mult posibil! Am o mulţime de cowboy şi 
peoni, care o să preia cu plăcere serviciul de pază, ca o 
dovadă a cinstei deosebite de a vă fi văzut. 

Vă suntem recunoscători pentru această propunere, 
mister, Harbour, răspunsei. O primim, însă cu condiţia ca 
oamenii aceştia să-şi facă datoria cu cea mai mare grijă. 

Asta e de la sine înţeles. Locuim şi trăim aici într-un ţinut 
pe jumătate sălbatic şi suntem obligaţi să fim atenţi. De 
altfel, e vorba de un singur, om, care pe deasupra a şters-o 
pe furiş, de teama dumneavoastră; iar squaw-a lui nici nu 
intră în socoteală. Dacă totuşi ar fi atât de obraznic ca să se 
întoarcă, oamenii mei i-ar burduşi pielea în aşa hal încât 
nici un tăbăcar n-ar mai găsi ce să facă cu ea. Deci, puteţi 
să vă culcaţi liniştiţi. 

Aşa şi făcurăm; dar mai întâi mă dusei o dată la corral, ca 
să controlez cum stau caii noştri. Întorcându-mă în casă, mă 
gândeam că fermierul avea probabil dreptate, era vorba 
numai de vraci, care, de altfel, nu putea să întreprindă 
nimic contra noastră şi datorită prezenţei soţiei sale. 
Simţeam însă o nelinişte care mă împiedica să adorm. 


Mereu, mereu, îmi revenea în minte comparaţia zilei de 
astăzi cu cea de la ferma lui Fenner, şi iar îmi revenea 
gândul că acum nu mai lipseşte decât un atac! 

Aşa se face că am adormit târziu, apoi am avut un vis 
chinuitor, de care azi nu-mi mai aduc aminte, dar care m-a 
speriat în asemenea măsură încât am fost bucuros când, 
după scurt timp, m-am trezit. M-am sculat şi am ieşit tiptil 
afară, ca să nu-i trezesc pe cei care dormeau. Datorită 
luminii stelelor, se putea vedea destul de bine. Mersei din 
nou la corral, unde paza era asigurată de doi peoni. 

Totul e în ordine? Întrebai, după ce închisei poarta de 
scânduri în urma mea. 

Da, veni răspunsul. 

Hm! Murgul meu şi al lui Winnetou, de obicei, noaptea, se 
culcă; acum însă sunt în picioare; nu-mi place. 

Abia adineauri sau sculat, probabil pentru că aţi venit 
dumneavoastră! 

E sigur că nu din cauza asta. Hai să vedem! Mă dusei la cei 
doi cai. Stăteau cu capul în direcţia casei, aveau în ochi 
licăriri de nelinişte, şi când mă văzură începură să fornăie. 
Era rezultatul unui dresaj îndelungat. În absenţa stăpânilor, 
erau obişnuiţi să stea liniştiţi, chiar dacă se apropia vreo 
primejdie, dar în prezenţa lor anunțau primejdia cu un 
fornăit. Simţiseră o ameninţare şi se ridicaseră în picioare, 
rămânând însă liniştiţi, pentru că noi nu eram cu ei; dar 
văzându-mă în apropiere, mă avertizară. Mă întorsei la 
paznici şi zisei: 

În aer e ceva, ce anume, nu ştiu. Fiţi cu ochii în patru! În 
apropierea casei sunt oameni; o să vedem dacă ne sunt 
prieteni sau duşmani. De văzut, nu-i vedem, s-au ascuns; 
prietenii însă nu trebuie să se ascundă. Ori se află acolo, 
după tufişuri, ori stau culcaţi în iarba înaltă. 

Ei, drăcie! Nu cumva sunt bandiții pentru oare Bell a făcut 
drumul la Norfolk pe Salomon River? 

O să vedem. E bine să cânţi tu prima notă, înainte ca 
duşmanul să-şi mânuiască arcuşul. Aha, iată, exact în 


dreptul uşii s-a ridicat cineva din iarbă. Deci, în casă nu mă 
mai pot întoarce, dar tot o să-mi trezesc tovarăşii. Puştile le 
aveţi cu voi? 

Da. Sunt rezemate acolo. 

Luaţi-le şi apăraţi intrarea. Dar să nu trageţi până vă spun 
eu! 

Am dus mâinile căuş la gură şi scoasei de trei ori strigătul 
vulturului regal, atât de tare că putea fi auzit de la cel puţin 
o jumătate de milă englezească, numai după câteva 
secunde, se auzi din casă acelaşi strigăt. Era răspunsul lui 
Winnetou, care cunoştea destul de bine acest semnal de 
avertizare. La foarte scurt timp, văzui o mulţime de figuri 
întunecoase ridicându-se din iarbă, iar văzduhul se 
cutremură de urletul în care recunoscui semnalul de atac al 
indienilor cheienni. 

Ce căutau aici? De ce coborâseră atât de departe de 
regiunea de unde izvorăşte Republican River-ul? Voiau să 
atace ferma, deci dezgropaseră şi ei securea războiului, ca 
osagii. Motiv de a ne teme nu aveam, pentru că eram cu ei 
nu numai în relaţii paşnice, ci chiar prieteneşti. Cititorii să- 
şi aducă aminte ce ia povestit Matto Şahco bătrânului 
Wabble, sub copacul cu sulița, în legătură cu Winnetou. 
Acesta, punându-se în fruntea cheiennilor, a cucerit tabăra 
osagilor, cheiennii deci trebuiau să-i fie recunoscători lui 
Winnetou. E adevărat că eu nu fusesem de faţă, dar nici un 
indian nu putea să-i fie prieten lui Winnetou şi, în acelaşi 
timp, duşman lui Old Shatterhand. Iată de ce, recunoscând 
din semnalul de luptă că atacatorii sunt cheienni, mă liniştii 
imediat. 

Mai era un lucru ciudat: după obiceiul indian, ar fi trebuit 
ca imediat să fi tăbărât pe cai. Deocamdată, însă, ţinta 
atacului lor părea casa, ceea ce dovedea că au un motiv cu 
totul aparte. Corral-ul nu trebuia să-l apărăm, pentru că 
nici un indian nu venea spre noi; văzusem că toţi stăteau în 
faţa casei. În orice caz, intenţia lor era să se furişeze până 
la uşă, să o dărâme şi să pătrundă înăuntru, dar planul lor 


fusese zădărnicit de strigătul meu, care-i trezise pe cei din 
casă. Atacul dăduse greş. 

Eram curios să ştiu ce va urma. În casă nu puteau 
pătrunde, şi erau şi foarte imprudenţi, deoarece rămâneau 
în faţa ei. Oare niciunul nu se gândea că oamenii aflaţi 
înăuntru ar putea trage cu arma de la o fereastră? Urlând 
şi zbierând, se răspândiră în semicerc, de la un capăt la 
celălalt al fațadei clădirii, după care urmă o linişte adâncă. 
Cunoscându-l bine pe Winnetou, eram convins că acum o să 
vorbească el. Şi într-adevăr, uşa se deschise, Winnetou păşi 
fără teamă în curte şi grăi cu vocea lui puternică: 

Se aude strigătul de luptă al cheiennilor. Aici stă 
Winnetou, căpetenia apaşilor, care a fumat cu ei pipa păcii 
şi prieteniei. Cum îl cheamă pe conducătorul războinicilor 
care sunt în faţa mea? 

Din mijlocul semicercului răspunse o voce: 

Aici este Mahki Moteh41, conducătorul cheiennilor. 

Winnetou cunoaşte toţi războinicii de seamă ai cheiennilor, 
însă printre aceştia nu se află niciunul care să se cheme 
Mahki Moteh. De când este cel care se numeşte astfel o 
căpetenie? 

Are să spună numai când o să-i convină! 

Nu-i convine? Trebuie să se ruşineze de numele său, ori 
acest nume se ruşinează din cauza lui? De ce vin cheiennii 
cu strigătul de război la această casă? Ce caută aici? 

Îl vrem pe Matto Şahco, căpetenia osagilor. 

Uff! De unde ştiu ei că acesta se află aici? 

Nici asta nu avem de ce s-o spunem! 

Uff! Uff! Se pare că cheiennii ştiu numai să urle, nu şi să 
vorbească! Winnetou e obişnuit ca atunci când întreabă, să i 
se răspundă! Nu răspundeţi, atunci o să se întoarcă liniştit 
în casă şi o să aştepte să vadă ce o să se întâmple! 

O să luăm casa cu asalt, pentru că îl vrem pe Matto Şahco, 
osagul. Dacă ni-l daţi, plecăm mai departe! 

Pentru cheienni ar fi mai bine să plece imediat, fără să 
aştepte să-l primească. 


Nu plecăm înainte de al căpăta. Ştim că în această casă se 
află Winnetou şi Old Shatterhand; că mai e un tânăr 
războinic, pe care-l cheamă Apanatşca, şi cerem să ne fie 
predat şi el! 

Vreţi să-l omorâţi pe Matto Şahco? 

Da. 

Şi pe Apanatşca? 

Nu, elnu o să păţească nimic. E aici cineva care vrea să 
vorbească cu el. După aceea poate să plece unde vrea. 

N-o sa vină nici el, nici Matto Şahco. 

Winnetou e lovit de orbire. Nu vede că aici stau mai mult 
de opt ori câte zece războinici? Dacă luăm casa cu asalt, ce 
pot face cei care se află înăuntru? Pe toţi îi aşteaptă 
moartea. Îi dăm căpeteniei apaşilor o oră, să se sfătuiască 
cu Old Shatterhand. Dacă nici după aceea n-o să ne fie 
predaţi Matto Şahco şi Apanatşca, o să trebuiască să muriţi 
cu toţii. Howgh! 

Înainte ca Winnetou să poată răspunde, se produse un 
lucru, la care nici Winnetou, nici căpetenia cheiennilor nu 
se aşteptau şi care provenea de la mine. Din întreaga 
manieră a atacului eşuat, se putea vedea că aveam de-a 
face cu oameni lipsiţi de experienţă. Nu puteai decât să 
zâmbeşti de greşelile săvârşite în timpul atacului, îndreptat 
doar împotriva fațadei, fără să încercuiască în întregime 
casa, aşezându-se într-un semicerc expus gloanţelor 
noastre. Din faptul că apaşul îi numise numai cheienni, şi nu 
războinicii cheiennilor, se putea vedea că aceşti optzeci de 
indieni nu-l impresionaseră nici pe el; îl cunoşteam prea 
bine pe Winnetou al meu. Să ne fi comportat cu astfel de 
oameni aşa cum te comporţi cu vechi războinici, care au o 
experienţă îndelungată? Nici nu mă gândeam; nu trebuia 
să-i lăsăm să se laude mai târziu că i-am considerat drept 
egalii noştri. De aceea, fără să mă observe, mă strecurai 
prin poarta corral-ului, mă lungii la pământ şi mă târâi prin 
iarbă până la acel punct al semicercului, unde se afla 
Cuţitul de fier. Putui înainta repede şi fără greutate, 


întrucât toţi indienii priveau numai spre casă şi nu se 
sinchiseau de ceea ce se întâmplă în spatele lor. Abia 
terminase Mahki Moteh ultimul său cuvânt, acel atât de 
poruncitor Howgh, când mă ridicai, mă repezii înainte şi, 
ajungând la semicerc, străbătui cu forţa rândurile indienilor 
şi mă oprii lângă conducătorul lor, fără ca ei să se poată 
gândi să mă împiedice măcar, atât erau de surprinşi. 
Înainte ca Winnetou, de acolo din uşă, să poată respinge 
cum ar fi meritat acel ultimatum caraghios, spusei cu glas 
tare: 

Pentru a afla ce hotărâm, n-avem nevoie de o oră; 
cheiennii o să afle îndată. 

Apariţia mea neaşteptată printre ei, în interiorul 
semicercului, provocă o mare agitaţie. Fără a ţine seama de 
ea, urmai: 

Aici se află Old Shatterhand, al cărui nume e probabil 
cunoscut de toţi cheiennii. Dacă există printre ei cineva 
care vrea să ridice mâna asupra mea, să vină la mine! 

Aşa cum mă şi aşteptam, în locul agitaţiei se făcu o linişte 
mormântală. Dacă apariţia mea, în aparenţă plină de curaj 
şi îndrăzneală, i-a surprins numai, cuvintele mele pur şi 
simplu i-au buimăcit. Exploatând fără ezitare această 
situaţie, luai căpetenia de mână şi zisei: 

Mahki Moteh trebuie s-audă ce vrem să facem; să vină cu 
mine! 

Ţinându-l strâns de mână, păşii spre casă. Aşa ceva nu mai 
putea fi numit curaj, ci obrăznicie, dar avu un efect; îl 
zăpăcisem în asemenea hal, încât nici nu se gândi să se 
opună. Merse cu mine ca un copil ascultător, până la 
Winnetou, care mai stătea în uşă, şi care-l apucă pe cheienn 
de cealaltă mână. Împingându-l şi trăgându-l înăuntru, 
închiserăm uşa în urma noastră. 

Mister Harbour, lumină, repede lumină, strigai o dată 
ajuns în cameră, unde era întuneric. Un scăpărat de chibrit 
şi lampa fu aprinsă. Acum puteam vedea şi noi faţa Cuţitului 


de fier. Sper că o să mă credeţi că, în clipa aceea, nu ne-a 
impresionat printr-o mutră prea inteligentă. 

Totul se petrecuse atât de repede încât cheiennii de afară 
abia îşi dădură seama de greşeala pe care o săvârşiseră 
lăsându-mă să fac ce vreau. Îi auzeam strigând şi urlând, 
dar puţin ne păsa, pentru că, atâta timp cât căpetenia lor 
era prizonieră, nu puteau să întreprindă nimic împotriva 
noastră. Împingându-l spre un scaun, îi ordonai: 

Mahki Moteh să se aşeze! Suntem prieteni ai cheiennilor şi 
ne bucurăm să-l primim ca oaspete al nostru. 

Atât de neobişnuită i se păru această primire, încât se 
aşeză fără nici o împotrivire. Venise cu optzeci de oameni să 
atace ferma şi iată că, la nici zece minute după primul 
strigăt de luptă, se afla înăuntru, dar nu ca învingător, ci în 
mâinile noastre, şi trebuia să accepte şi ironia de a fi numit 
oaspetele nostru. Prin îndrăzneaţa mea acţiune am evitat 
orice vărsare de sânge, schimbând seriozitatea situaţiei 
aproape în ridicol, bătând în aşa fel cărţile, încât toate 
atuurile şi cărţile mari se aflau la noi; cheiennii rămăseseră 
doar cu cărţile mici. 

Cât de mult mă bucuram în sinea mea de recunoştinţa lui 
Winnetou! Nu şi-o exprima prin cuvinte, dar ea se putea citi 
pe faţa lui şi în privirea senină şi caldă cu care mă privea. 
Această privire îmi încălzea şi mi-e inima. Îi strânsei mâna, 
zicând: 

Citesc în sufletul fratelui meu şi vreau doar să-i spun că el 
mi-a fost dascăl, iar eu elevul lui. 

Îmi strânse mâna în tăcere. Nici nu era nevoie de cuvinte, 
îl înţelegeam şi aşa. Ce om minunat era, mai ales dacă îl 
comparai cu cheiennul care stătea atât de stingherit printre 
noi, încât aproape că nici nu îndrăznea să-şi ridice ochii! 
Matto Şahco se aşeză în faţa lui, îl privi cu o uitătură 
întunecată şi-l întrebă: 

Conducătorul cheiennilor mă cunoaşte? Eu sunt Matto 
Şahco, căpetenia vazailor, a cărui predare a cerut-o. Ce osă 
facem cu el? 


Simţind ameninţarea din aceste cuvinte, cel întrebat 
răspunse: 

Old Shatterhand m-a numit oaspete! 

A spus-o el, dar nu eu! Mi-ai dorit moartea, aşa că acum 
am eu dreptul să cer viaţa ta! 

Old Shatterhand o să mă apere! 

Era o chemare adresată mie, căreia îi răspunsei destul de 
sever: 

Asta depinde de cum o să te comporţi. Dacă îmi dai în mod 
cinstit informaţiile pe care ţi le cer, rămâi sub ocrotirea 
mea, altfel nu. V-aţi întâlnit azi cu un alb şi cu o squaw-ă 
roşie? 

Da. 

Omul acesta v-a comunicat că ne aflăm aici şi Matto Şahco 
e printre noi? 

Aşa e. 

Pentru serviciul ce ţi l-a făcut, a cerut să-i predai pe 
Apanatşca, cel care stă lângă mine. Ce voia să facă 
căpetenia naiinilor? 

Nu ştiu, pentru că acest războinic străin ne e indiferent, 
aşa că nu l-am întrebat. 

Unde se afla omul alb? 

E afară, la războinicii mei! 

Dar squaw-a sa e şieacuel? 

Nu, ea e acolo unde ne-am lăsat caii. 

Înainte, de a putea continua, interveni Winnetou: 

Am fost în repetate rânduri la cheienni; cum se face că pe 
Mahki Moteh nu l-am văzut niciodată? 

Aparţin de tribul sibi-cheiennilor, la care căpetenia 
apaşilor n-a fost niciodată. 

E tot ce am vrut să ştiu. Fratele meu Old Shatterhand 
poate continua. 

Urmându-i îndemnul, pusei cheiennului întrebarea: 

Văd că aţi scos tomahawkul războiului. Contra cui a pornit 
ceata voastră? 

Împotriva osagilor. 


Aha, aţi auzit că osagii şi-au părăsit tabăra ca să 
pornească împotriva feţelor-palide şi aţi vrut să vă folosiţi 
de acest prilej pentru a ataca tabăra părăsită? 

Da. 

Atunci bucură-te că ne-ai întâlnit aici! Osagii s-au întors, 
sunt din nou acasă şi întrucât voi numărați numai optzeci 
de oameni, la toţi vi s-ar fi luat scalpurile. Întâlnirea cu noi e 
un mare noroc pentru voi; va salvat viaţa, cel puţin multora 
dintre voi. Acum ce vreţi să faceţi? 

Îl luăm pe Matto Şahco cu noi. Pe Apanatşca, din partea 
mea, puteţi să-l păstraţi. 

Mă faci să râd. Ştii bine că eşti prizonierul nostru, şi crezi 
că ne este frică de cei optzeci de oameni al tăi? Sibi- 
cheiennii sunt cunoscuţi ca oameni care nu se pricep deloc 
să lupte. 

Uff! Exclamă el furios. Cine ţi-a spus minciuna asta? 

Nu-i minciună, aţi dovedit-o chiar astăzi. Atacul vostru a 
fost atât de neîndemânatic încât am putea crede că sunteţi 
nişte băieţandri. Apoi, am stat în mijlocul vostru, fără ca 
vreunul să fi îndrăznit să mă atingă. Pe urmă te-am adus în 
casă ca pe un copil ascultător. Dacă o să răspândim această 
veste, prin savane şi prin munţi, o să se râdă peste tot cu 
hohote, iar celelalte triburi de cheienni, de ruşine, o să se 
dezică de voi. Ai de ales: vrei luptă, te împuşcăm de îndată 
ce oamenii tăi de afară trag primul foc de armă. Gloanţele 
voastre nu ne pot face nici un rău, fiindcă suntem apăraţi 
de ziduri; dar uită-te la armele noastre, probabil că ştii... 

Pshaw! Mă întrerupse Winnetou, ridicându-se de la locul 
lui şi păşind lângă Cuţitul de fier. La ce atâtea vorbe! O să 
terminăm imediat cu cheiennii! 

Cu o mişcare rapidă, smulse punga cu „medicamente” pe 
care Mahki Moteh o purta la gât. Cheiennul sări repede în 
picioare, cu un strigăt de spaimă, vrând să-şi reia 
„medicamentul”. Eu îl împinsei pe un scaun şi, ţinându-l 
strâns, îi spusei: 


Stai jos! Dacă te supui, îţi primeşti „medicamentul” înapoi, 
altfel nu! 

Desigur, numai dacă se supune, aprobă Winnetou. Vreau 
ca cheiennii să se întoarcă în pace acasă şi atunci nu o să li 
se întâmple nimic, şi nimeni nu o să afle că aici s-au purtat 
ca nişte copii. Dacă, însă, Mahki Moteh nu face acest lucru, 
îi arunc imediat „medicamentul” în vatra aceea, să ardă, şi 
pe urmă au să înceapă să vorbească puştile noastre. 
Howgh! 

Cine ştie ce este „medicamentul” pentru un indian, mai 
ales pentru o căpetenie, şi ce ruşine este să ţi-l pierzi, acela 
nu 0 să se mire că cheiennul, după oarecare împotrivire, se 
învoi să facă cum îi ceruse apaşul. 

Am şi eu de pus o condiţie, declară Trescow. 

Care? Îl întrebai. 

Cheiennii să ne predea pe Tibo-taca şi Tibo-vete! 

Ar fi cea mai mare greşeală să le cerem acest lucru. De 
altfel sunt convins că vraciul nici nu se mai află afară. 
Imediat ce am sechestrat căpetenia, a ştiut dincotro bate 
vântul şi a şters-o, ceea ce chiar îmi convine. Motivul o să-l 
aflaţi mai târziu. 

Să povestesc cum am încheiat pace cu cheiennii, mi-ar lua 
prea mult timp; e suficient să spun că, până la urmă, erau 
bucuroşi că atacul fermei a avut un deznodământ fără 
vărsare de sânge. Plecară a doua zi către prânz; o oră mai 
târziu, am pornit şi noi la drum. Matto Şahco, ca om liber, 
şi-a recăpătat şi armele. Era deosebit de supărat că vraciul 
ne scăpase din nou. Veşnic bine dispus, Dick Hammerdull îl 
consolă: 

Căpetenia osagilor n-are de ce să nu-l lase să fugă, pentru 
că tot o să-l prindem, căci o zicală dreaptă spune că cine 
trebuie să fie spânzurat, va fi spânzurat! 

Spânzurat? Nu! O să aibă o moarte care va conta cât zece, 
mârâi osagul. 

Că o să moară simplu, dublu, sau de şase ori, e totuna, şi 
totuşi o să fie spânzurat! Pentru un individ ca ăsta nu există 


moarte mai frumoasă decât să fie spânzurat. Nu-i aşa, Pitt 
Holbers, racoon bătrân? 

Yes, dragă Dick, răspunse lunganul. Tu ai întotdeauna 
dreptate! 

Capitolul IV - Omul misterios. 

A doua zi după ce am părăsit ferma lui Harbour am avut 
un ghinion: calul lui Trescow s-a împiedicat şi l-a trântit pe 
călăreț. Calul s-a ridicat repede şi a pornit-o la goană, 
târându-l după el pe Trescow, care rămăsese cu un picior 
agăţat de scara şeii. Cu toate că am sărit repede în ajutorul 
lui, pentru a prinde calul, a fost puţin cam târziu şi nu am 
putut împiedica să primească o lovitură de copită, care, 
spre norocul lui Trescow, nu la nimerit în cap, ci în umăr. 
Durerea nu era localizată numai la locul atins, ci, aşa cum 
se întâmplă destul de rar, dar totuşi, se întâmplă, se extinse 
pe întreaga parte stângă a corpului, rănitul fiind ca 
paralizat. Şi piciorul abia că putea să şi-l mişte, iar după 
aceea se vădi că era imposibil să-l urcăm din nou pe cal. Nu 
puteam merge mai departe. 

Din fericire, era o apă în apropiere, unde l-am dus. Acum 
eram obligaţi să facem acolo tabăra. Pentru cât timp, 
rămânea de văzut. Winnetou îi cercetă rana. Nici omoplatul, 
nici vreun alt os nu era rupt; locul lovit era tare umflat şi 
închis la culoare. Nu-l puteam ajuta decât cu comprese reci 
şi masaje extrem de dureroase, mai ales că se dovedi că 
Trescow nu prea le suporta, tocmai pentru că nu făcea 
parte din categoria westmani-lor, învăţaţi la şcoala naturii 
să suporte durerile în tăcere. 

Se văieta la orice atingere sau mişcare; dar noi nu prea ne 
sinchiseam şi drept rezultat, paralizia cedă, şi a doua zi deja 
putu să-şi mişte braţul şi piciorul! După alte două zile, 
umflătura aproape că dispăruse şi durerile cedară într-atât 
încât puturăm să plecăm mai departe. 

Datorită acestei întâmplări neplăcute am pierdut trei zile, 
timp imposibil de recuperat. Deci, trebuia să renunţăm la 
intenţia noastră de a-l ajunge din urmă pe Old Surehand, 


încă înaintea sosirii lui sus, în Parc. Această împrejurare mă 
nelinişti. Dacă ar fi ştiut măcar că şi „generalul” vrea să 
urce cam în acelaşi timp şi spre acelaşi Parc, ar fi putut să 
se ferească de el; dar nu ştia nimic. În ceea ce-l privea pe 
bătrânul „rege al cowboy-lor” şi pe însoțitorii săi, fireşte că 
nu ştiam unde voia să meargă, cu toate că aveam unele 
bănuieli destul de vagi. După cele întâmplate, însă, trebuia 
să presupunem că ne va urmări, ca să se răzbune. Faptul că 
i-am luat calul nu schimba nimic, cel mult putea să întârzie 
realizarea acestei dorinţe. Şi nu mai puneam la socoteală 
întârzierea, pentru că cele trei zile pierdute de noi iau dat 
posibilitatea să recupereze avansul pe care-l luasem. La fel 
trebuia să mă gândesc şi în privinţa lui Tibo-taca. De fapt, 
nu ştiam care sunt intenţiile lui; că voia să meargă la Fort 
Wallace era, evident, o minciună. Ca şi Winnetou, 
presupuneam şi eu că, pe o cale încă necunoscută nouă, 
„generalul” chemase pe acest vraci sus, în Colorado, pentru 
a se întâlni cu el într-un anumit loc. Un om singur, 
împiedicat datorită prezenţei soţiei sale să se mişte în voie, 
nu era de fapt de temut; dar, întrucât ceea ce se cheamă 
norocul orb îi surâde deseori mai mult omului rău decât 
celui bun, m-am gândit că e bine să ţinem socoteală şi de 
acest individ. 

Pe drum furăm foarte prevăzători şi, trecând graniţa, am 
mers o bună bucată de drum în interiorul statului Colorado, 
fără să fim împiedicaţi de ceva sau să dăm de vreo urmă a 
persoanelor amintite. 

Ne aflam în apropierea râuleţului Rush Creek, şi Winnetou 
cunoştea acolo un loc de popas vechi şi părăsit, unde voia să 
ajungem pe înserat. După descrierea apaşului, exista în 
locul acela un izvor, care nu seca niciodată; avea şi o 
împrejmuire de piatră, oferind o bună poziţie de apărare, 
cu toate că nu era propriu-zis un zid, pietrele fiind doar 
suprapuse, aşa cum obişnuiesc ţăranii când adună pietrele 
găsite pe câmp şi le aşează în jurul ogorului lor. O 
asemenea împrejmuire, chiar dacă nu e înaltă, oferă 


westman-ului o acoperire bine venită împotriva unui 
eventual atac. 

Imediat după-amiază descoperirăm urma a douăzeci de 
călăreţi, venind dinspre nord-vest, care părea să ducă tot 
spre Rush Creek. După urme, se putea vedea că e vorba de 
cai potcoviţi; acest lucru, precum şi lipsa de ordine în care 
merseseră, ne făcură să presupunem că e vorba de nişte 
albi. Chiar de n-am fi mers în aceeaşi direcţie, tot am fi 
urmărit această urmă; în Vestul Sălbatic e bine să ştii 
întotdeauna ce fel de oameni ai înaintea ta. Pentru noi, era 
clar că se îndreptau în sus, spre munţi; mai ales că tocmai 
atunci se vorbea despre descoperirea unor însemnate 
zăcăminte de aur, iar de argint şi mai mari. Probabil că 
urma dinaintea noastră era lăsată de un grup de 
aventurieri care se bazau mult pe zvonuri de felul acesta şi 
care, cum aud un atare zvon, se adună repede şi tot atât de 
repede se împrăştie. Sunt nişte fârtaţi îndrăzneţi şi fără 
scrupule, care aşteaptă totul de la viaţă şi cărora totuşi nici 
că le pasă dacă nu primesc nimic. 

Urma era veche de cel puţin cinci ore; aveam, deci, toate 
motivele să presupunem că nu o să ne întâlnim în aceeaşi zi 
cu oamenii aceia. Aşa că o urmarăm fără nici o grijă, până 
ajunserăm la un loc unde dânşii se opriseră. Mai multe cutii 
de conserve, goale, erau împrăştiate fără nici o precauţie şi 
arătau că în acel loc luaseră masa de prânz. Era şi o sticlă 
goală. Am descălecat să cercetăm locul mai îndeaproape, 
dar n-am găsit nimic care să ne fi dat motiv de vreo temere 
mai deosebită. Dick Hammerdull ridică sticla, o ţinu în 
direcţia luminii, văzu că mai era o înghiţitură, o puse la 
gură şi apoi o aruncă furios cât putu de departe. Făcând 
feţe-feţe şi scuipând, exclamă: 

Ptiu! Apă, apă stătută, veche, caldă. Mi-am închipuit că 
găsesc o înghiţitură de brandy bun! Ăştia nu pot fi nişte 
gentlemeni. Cel care cară cu elo sticlă, şi are în ea numai 
apă, nu poate să aibă pretenţia să-l respect, e un om 


absolut de nimic. Nu eşti şi tu de aceeaşi părere, Pitt 
Holbers, racoon bătrân? 

Hm! Mormăi lunganul. Dacă te-ai aşteptat la rachiu, să ştii 
că-mi pare rău de tine din tot sufletul, dragă Dick. Crezi tu 
că o să-ţi pună cineva sub nas o sticlă de brandy, tocmai 
aici, în Vestul Sălbatic? 

Plină sau goală, e totuna, numai dacă ar fi fost ceva în ea. 
Dar să fie apă, e pur şi simplu un atentat ruşinos împotriva 
mea. 

Uneori şi cel mai inteligent om face o prostie, şi poate că 
tocmai atunci când are toate motivele să fie înţelept. Aşa s-a 
întâmplat şi cu noi! Era o neglijenţă de neiertat că nu i-am 
acordat nici o atenţie acelei sticle goale. Cutiile jegoase de 
conserve nu aveau nici o semnificaţie; dar sticla ar fi trebuit 
să ne trezească luarea aminte. Dacă ar fi fost una de rachiu, 
ei bine, i s-ar fi băut conţinutul, şi apoi ar fi fost aruncată. 
Dar sticla respectivă avusese în ea apă! Deci, nu fusese 
luată de dragul brandy-ului, ci ca sticlă de apă, folosind-o în 
loc de bidon, pe care îl umpli şi-l bagi în cobur, ca să-ţi poţi 
stinge setea unde nu se găseşte apă. În Vestul Sălbatic este, 
sau era pe atunci, o raritate o astfel de sticlă. De obicei, ea 
nu este aruncată, ci ridicată. Nici cea de acolo nu fusese 
aruncată, ci uitată. Dacă proprietarul ei observa că a uitat-o 
şi se întorcea după ea, trebuia să ne descopere urmele. La 
asta nu, ne-am gândit, cu toate că ar fi trebuit s-o facem. 

Oamenii stătuseră mai mult de trei ore în acel loc. În 
continuare, urma nu avea nici două ore vechime. Totuşi, am 
mers călăuziţi de ea circa o jumătate de oră, peste o savană 
cu iarbă, până ce am zărit la orizont, de ambele părţi, 
mărăciniş, în spatele tufişurilor din dreapta fiind o colină 
împădurită, un deal dinaintea văii Big Sandy, peste al cărei 
râuleţ trecusem dimineaţa. Arătând spre colină, Winnetou 
zise: 

Dacă vrem să ajungem la locul de popas stabilit, trebuie să 
trecem pe lângă dealul acela. Fraţii mei să mă urmeze. 

O coti spre dreapta. 


Şi urma aceasta nu o mai luăm în seamă? 

Azi nu. Mâine o regăsim noi. 

Socoteala lui ar fi fost bună, pentru că dimineaţa ne-am fi 
întors la ea, dacă n-am fi comis neglijenţa cu sticla. Fără să 
avem vreo bănuială, îl urmarăm pe Winnetou, care nici el 
nu presimţea ce funest avea să fie acest loc de popas. 

Călărind mereu printre tufişuri, trecurăm după o oră pe 
lângă dealul amintit, după care constatarăm că se întretăia 
cu un alt deal, ca într-un decor de teatru. Trecurăm printre 
ele, urmărindu-l pe apaş, până ce, pe înserat, ajunserăm 
într-o vale largă, uşor înclinată, având în mijloc un iaz 
liniştit, strălucitor, cu un pârâiaş de scurgere în care se 
jucau nenumărați peştişori argintii. Jur-împrejur se înălţau 
răzleţi sau în pâlcuri copaci cu coroană deasă, iar în spatele 
iazului văzurăm împrejmuirea de piatră, arătând de 
departe ca nişte ruine ale unei aşezări cândva locuite. 

lată camp-ul42 la care m-am referit, spuse Winnetou. Dacă 
punem un post de pază la intrarea în vale, ne putem simţi în 
siguranţă contra oricărui atac. 

Avea dreptate. Cu greu puteai găsi un loc mai nimerit 
pentru o tabără sigură decât acest camp. Din cauză că 
pământul era moale, paşii cailor noştri aproape că nici nu 
se auzeau, în timp ce înaintam unul în spatele celuilalt spre 
iaz. Deodată, Winnetou, care mergea în faţă, îşi opri calul, 
ridică degetul în semn de tăcere şi trase cu urechea. 

Îi urmarăm exemplul. De dincolo de pietre se auzeau nişte 
sunete, care, de la distanţa unde ne aflam, nu puteau, 
fireşte, să fie percepute decât de cineva care avea un auz 
foarte bun. Apaşul descălecă şi-mi făcu semn să fac la fel. 
Lăsând caii la tovarăşii noştri, ne furişarăm încet spre 
împrejmuire. Pe măsură ce ne apropiam, sunetele deveneau 
tot mai clare. Era ori vocea de tenor a unui bărbat, ori cea 
de alto profund a unei femei, care cânta încet un cântec de 
jale într-o limbă indiană. Nu era ceva în genul indian, dar 
nu era nici o melodie de-a noastră; era ceva între cele două, 
ca şi când un indian s-ar fi acomodat cu felul de a cânta al 


albilor şi l-ar fi adaptat la limba şi specificul indienilor. Aş fi 
pus mâna în foc că cel care cânta compusese singur 
cuvintele şi melodia. Era un cântec desprins aproape 
inconştient din sufletul cântăreţului, ca să se piardă în 
taină, precum dintr-o taină s-ar fi născut. 

Ne târârăm tot mai aproape, până ce ajunserăm la o 
spărtură din împrejmuirea de pietre, prin care puteam 
privi. 

Uff! Uff! Spuse Winnetou aproape tare, din cauza 
surprizei. 

Uff! Uff! Scăpai şi eu în acelaşi timp, la fel de mirat ca şi el. 

Pietrele formau o îngrăditură cu un diametru, de circa 
patruzeci de metri, umbrită ici-colo de copaci şi tufişuri, 
solul fiind acoperit de iarbă înaltă şi grasă. La marginea 
acestei îngrădituri, foarte aproape de spărtura lângă care 
stăteam culcaţi, şedea... Winnetou, căpetenia apaşilor! 

Da, de la o distanţă ceva mai mare, indianul de acolo, 
dinăuntru, putea fi luat drept Winnetou. Capul îi era 
descoperit. Părul lung şi închis la culoare şi-l legase într-un 
smoc, de unde ii atârna pe spate până la pământ, deoarece 
era aşezat jos. Haina de vânătoare şi leggins-urile erau din 
piele; avea şi mocasini. Mijlocul îl avea înfăşurat într-o 
pătură pestriță, în care se afla doar un cuţit. Lângă el, o 
armă cu două ţevi. Diferite obiecte necesare erau înşirate 
pe curele şi şnururi şi legate după gât, dar niciunul nu 
putea fi luat drept „medicament”. 

Oare, nu era totul aproape ca la Winnetou? Desigur, 
indianul dinăuntru era mai în vârstă decât apaşul, dar se 
putea vedea şi azi că fusese cândva frumos. Trăsăturile feţei 
erau grave şi severe, aveau în ele ceva aproape feminin. În 
general, însă, în prima clipă am fost uimit de asemănarea 
cu Winnetou, dar după ce uimirea a trecut, m-a cuprins un 
sentiment pe care nu-l pot descrie. Mă aflam în faţa a ceva 
misterios, în faţa unei imagini voalate, fără ca vălul să fie 
vizibil. 


Indianul continua să cânte cu glas scăzut. Dar cum se 
potrivea nostalgia cântecului cu tăietura curajoasă şi 
energică a feţei? Cum putea fi armonizată acea linie aspră 
şi neînduplecată din jurul gurii, cu strălucirea blândă a 
ochilor, despre care aş vrea să afirm că erau cu siguranţă 
negri, cu toate că, de altfel, nu există ochi cu adevărat 
negri? Acest indian nu era ceea ce voia să pară a fi. Îl mai 
văzusem cândva? Sau niciodată, sau de sute de ori! Era 
pentru mine un mister, dar de ce şi în ce fel, nu puteam să 
spun. 

Winnetou ridică mâna în sus şi şopti: 

Colma Puşi! 

Şi el avea ochii larg deschişi, vrând parcă să-l cuprindă pe 
indianul străin dintr-o singură privire; rar am văzut o 
asemenea privire în ochii apaşului. 

Colma Puşi! Am bănuit deci bine. În faţa noastră se afla o 
personalitate misterioasă, cu adevărat misterioasă. Sus, în 
Parcuri, exista un indian, pe care nimeni nu-l cunoştea mai 
îndeaproape, care nu aparţinea nici unui trib şi care 
refuzase cu mândrie orice legătură. Vâna ba ici, ba colo, şi 
unde era văzut, dispărea la fel de repede precum apăruse. 
Niciodată nu a manifestat vreo duşmănie faţă de vreun om 
roşu sau alb, însă nimeni nu se putea lăuda că l-ar fi avut 
vreodată tovarăş măcar o singură zi. Unii îl văzuseră călare, 
alţii pe jos dar întotdeauna lăsa impresia că e un om care 
ştie să-şi mânuiască armele şi cu care nu se poate glumi. 
Persoana lui, atât pentru indieni, cât şi pentru albi, era 
neutră şi inatacabilă; să-l tratezi ca duşman, ar fi însemnat 
să-l mânii pe marele Manitu şi să vrei să provoci 
răzbunarea lui. Existau şi indieni care afirmau că omul 
acesta roşu nici nu-i om, ci spiritul unei căpetenii renumite, 
pe care Manitu l-a trimis înapoi din veşnicele plaiuri ale 
vânătoarei ca să cerceteze cum o duc copiii lui roşii. Nimeni 
nu i-a aflat numele, şi întrucât fiecare obiect şi fiecare 
persoană trebuie să aibă un nume, l-au numit Colma 
Puşi43, sau Tocvi Puy44. Fireşte că nu se ştie cine i-a dat 


acest nume, cine l-a pronunţat prima oară şi cine l-a 
răspândit. 

Pe acest indian misterios îl aveam deci în faţa noastră. 
Winnetou nu-l cunoştea şi nici nu-l văzuse până atunci, dar 
afirmase imediat că e Colma Pugşi. Nici nu-mi trecu prin 
minte să mă îndoiesc de această afirmaţie, pentru că oricine 
avea prilejul să-l vadă pe acest indian sau să audă măcar o 
dată de Colma Puşi, trebuia, să-şi spună din prima clipă că 
el este şi nu altul. 

Nu aveam motiv să stăm mult timp ascunşi; şi, pentru că 
nu voiam să-i lăsăm pe tovarăşii noştri să aştepte, ne 
ridicarăm în picioare, făcând intenţionat zgomot. Repede ca 
fulgerul, indianul puse mâna pe armă, îndreptă ţeava spre 
noi, trase cocoşul armei şi strigă: 

Uff! Doi oameni! Cine sunteţi? 

Întrebarea era pe cât de scurtă, pe atât de poruncitoare. 
Winnetou deschise gura să răspundă, dar străinul vădi 
brusc o schimbare. Lăsă arma în jos, ţinând-o cu mâna de 
ţeava şi cu patul rezemat de pământ, desfăcu celălalt braţ 
ca pentru un „bun venit” şi exclamă: 

Intşu-tşuna! Intşu-tşuna, căpetenia apa... ba nu! Nue 
Intşu-tşuna; nu poate fi decât Winnetou, fiul său, fiul cu 
mult mai renumit şi cu mult mai mare! 

L-ai cunoscut pe Intşu-tşuna, tatăl meu? Întrebă Winnetou, 
după ce păşirăm dincolo, strecurându-ne prin spărtura 
îngrăditurii. 

Mi s-a părut că omul acela misterios se gândeşte dacă să 
recunoască sau nu ceea ce-l întrebase Winnetou. Din 
moment ce nu mai putea nega, răspunse: 

Da, l-am cunoscut; l-am văzut o dată sau de două ori, iar tu 
eşti leit taică-tău. 

Vocea lui suna plăcut şi totuşi avea un ton ferm şi viguros; 
era mai sonoră, mai melodioasă decât a apaşului şi avea o 
tonalitate mai înaltă, aproape feminină. 

Da, eu sunt Winnetou, m-ai recunoscut. lar pe tine te 
cheamă Colma Puşi? 


Winnetou mă cunoaşte? 

Nu. Nu te-am văzut niciodată, dar am ghicit. Colma Puşi, 
despre care am auzit întotdeauna vorbindu-se numai de 
bine, ne îngăduie să ne aşezăm lângă el? 

Atunci indianul îşi îndreptă privirea, asupra mea. După ce 
mă privi scrutător, răspunse: 

Şi eu am auzit vorbindu-se numai de bine despre 
Winnetou. Ştiu că, deseori, umblă împreună cu o faţă 
palidă, care niciodată n-a făcut o faptă rea, pe nume Old 
Shatterhand. El e acel alb? 

Da, el e, dădu Winnetou afirmativ din cap. 

Atunci aşezaţi-vă şi fiţi bineveniţi la Colma Puşi! Ne dădu 
mâna, care mi se păru neobişnuit de mică. 

Winnetou îi spuse în continuare: 

Avem cu noi tovarăşi care aşteaptă afară, lângă apă. Au 
voie să vină şi ei încoace? 

Marele Manitu a creat pământul pentru toţi oamenii buni. 
Aici este loc pentru toţi aceia care vă însoțesc. 

Am plecat să-i chem pe însoțitorii noştri. În partea 
cealaltă, îngrăditura avea o intrare mai mare decât 
spărtura prin care intrasem noi. Întorcându-mă împreună 
cu tovarăşii noştri, i-am găsit pe Winnetou şi pe Colma Puşi 
sub un copac. Acesta din urmă ne privi aşteptându-ne. 
Privirea lui trecu peste cei ce se apropiau, cu interesul 
obişnuit faţă de oameni necunoscuţi şi cu care urma să aibă 
de-a face pentru scurtă vreme. Zărindu-l pe Apanatşca, 
care intrase ultimul, privirea îi rămase aţintită asupra lui ca 
vrăjită. Sări dintr-o dată în picioare, împins parcă de-o forţă 
nevăzută şi, fără să-şi ia privirea de la el, făcu câţiva paşi 
spre Apanatşca, apoi, se opri, urmări fiecare din mişcările 
lui cu o încordare de nedescris, pe urmă se duse la el şi-l 
întrebă aproape bâlbâindu-se: 

Cine eşti... tu? Spune-mi! 

Apanatşca răspunse cu oarecare prietenie indiferentă: 

Sunt Apanatşca, căpetenia comanşilor pohonini. 

Şi ce... anume cauţi aici în Colorado? 


Am vrut să mă duc în nord, la carierele sfinte, dar între 
timp m-am întâlnit cu Winnetou şi Old Shatterhand, care 
vor să ajungă în munţi şi atunci mi-am schimbat şi eu 
drumul şi am pornit-o împreună cu ei. 

Uff! Uff! Căpetenia comanşilor! Nu se poate, nu, nu se 
poate! 

Continuă să-l privească la fel de cercetător şi de 
pătrunzător, încât acesta întrebă: 

Mă cunoşti? M-ai văzut vreodată? 

Trebuie, trebuie să te fi văzut, dar probabil că în vis, în 
visul vieţii mele, care a trecut de mult. 

Făcu un efort să se stăpânească, îi întinse mâna lui 
Apanatşca şi-i zise: 

Fii binevenit! Astăzi e o zi cum sunt puţine altele! 

Apoi se întoarse la Winnetou, lângă care între timp mă 
aşezasem şi eu, uitându-se mereu la Apanatşca, aflându-se 
parcă şi acum în „visul tinereţii sale”, şi se aşeză lângă noi. 
O asemenea comportare din partea unui indian este o 
raritate, şi nu poate trece neobservată. Atât eu cât şi 
Winnetou eram oarecum intrigaţi, fără a lăsa să se vadă 
ceva, oricât de curioasă ni s-ar fi părut această scenă. 

Caii fură duşi la adăpost şi lăsaţi să pască din belşug iarbă 
şi frunze de copac. Doi oameni adunară vreascuri pentru 
foc, pe care-l aprinserăm imediat ce se întunecă; în acelaşi 
timp, Pitt Holbers plecă să-şi ia cel dintâi în primire postul 
de pază la intrarea văii. Trebuia să fie schimbat de Trescow, 
după care am fi urmat noi ceilalţi în ordinea obişnuită. 

În scurt timp ne aflam, cu toţii într-un mare cerc în jurul 
focului. Având provizii suficiente, îl servirăm şi pe Colma 
Puşi, crezând că nu are nimic de mâncare. 

Fraţii mei sunt prietenoşi cu mine, spuse el, dar şi eu le-aş 
putea da carne, să-i satur pe toţi. 

Unde o ai? Îl întrebai. 

La calul meu. 

De ce nu l-ai adus aici, cu tine? 


Pentru că n-am vrut să rămân aici, voiam să plec mai 
departe. Calul se află într-un loc în mai mare siguranţă 
decât aici. 

Crezi că acest camp nu e destul de sigur? 

Pentru un singur om, nu. Voi fiind însă mai mulţi şi putând 
pune pază la intrarea văii, probabil că nu aveţi de ce vă 
teme. 

Aş fi continuat cu plăcere discuţia cu el; văzând însă că era 
atât de reţinut, renunţai şi eu. Fireşte că ne-a întrebat 
încotro ne ducem. Aflând că ţinta noastră e Parcul Saint 
Louis, deveni şi mai tăcut decât înainte, ceea ce nu putea 
nici să ne mire, nici să ne jignească. În Vestul Sălbatic, omul 
e mai prudent decât în altă parte, chiar şi faţă de cunoştinţe 
mai vechi. Numai Dick Hammerdull era nemulţumit că nu 
poate afla mai multe lucruri de la acest străin. Voind să-l 
descoasă, i se adresă într-un mod familiar: 

Fratele nostru roşu a auzit că venim de jos, din Kansas, 
putem să ştim şi noi de unde a venit el? 

Colma Puşi vine ba de ici, ba de colo; e ca vântul care 
străbate toate drumurile. 

Şi încotro se va duce de aici? 

Într-o parte sau alta; unde o să-l călăuzească paşii calului 
său. 

Well! Că va fi într-o parte sau alta, e totuna; omul însă 
trebuie să ştie încotro o ia calul său! Ori nu? 

E suficient că ştie Colma Puşi. 

Oh! Deci eu nu trebuie să ştiu! Răspunsul e dat nu numai 
sincer, dar chiar grosolan! Nu crezi şi tu, Pitt Holbers, 
bătrâne... 

Observă că Pitt Holbers lipsea, aşa că-şi înghiţi ultimul 
cuvânt al întrebării sale. Colma Puşi se întoarse cu faţa spre 
el şi-i zise foarte serios: 

Faţa palidă care se numeşte Hammerdull îmi spune că-s 
grosolan. Dar adineauri a fost el oare politicos şi delicat, 
vrând să-mi deschidă gura, când eu doresc să rămână 
închisă? Aceluia care-şi tăinuieşte bine ţinta, pericolul nu i-o 


poate lua înainte şi nici surprinde. Dick Hammerdull să-şi 
noteze bine aceste cuvinte! 

Mulţumesc! Răspunse acesta, primindu-şi râzând 
mustrarea. Păcat, mister Colma Puşi, că n-aţi devenit 
dascăl! Aveţi înclinații grozave în această direcţie. De altfel, 
nu am avut nici o intenţie rea. Îmi place de dumneavoastră 
şi m-ar fi bucurat să avem acelaşi drum. De aceea am 
întrebat. 

Ştiu că fratele meu alb şi gras nu a avut nici un gând rău 
cu mine, altfel nici nu i-aş fi răspuns. O să vadă dacă avem 
acelaşi drum. Howgh! 

Cu asta, discuţia era încheiată. Voind să pornim la drum a 
doua zi de dimineaţă, ne culcarăm foarte devreme, tocmai 
când Pitt Holbers se întorcea în tabără, după ce fusese 
schimbat în postul de pază de Trescow. 

Cât timp să fi dormit, nu ştiu. M-au trezit urletele mai 
multor oameni şi am apucat să deschid ochii doar atât cât 
să pot vedea, pentru o clipă, un om stând în faţa mea, gata 
să mă lovească cu patul puştii. Înainte de a putea face vreo 
mişcare, lovitura m-a nimerit şi s-a terminat cu mine... spre 
norocul meu, nu pentru totdeauna. 

Dragă cititorule, ai cumva o fire destul de sensibilă că să-ţi 
poţi imagina cum te simţi când te trezeşti dintr-un leşin 
adânc şi când constaţi cu bucurie că ai un cap de prostănac, 
care a fost atât de neprevăzător şi a încasat o lovitură dată 
cu patul armei? Spun intenţionat un „cap de prostănac”, 
pentru că nici un cap de om nu poate fi mai prost decât 
acela care a primit o asemenea lovitură! La început, nici nu- 
l simţi; trăieşti numai până la gât şi numai treptat, datorită 
unui zumzet şi unui vâjâit continuu, ajungi să înţelegi că n- 
ai fost decapitat, ci doar pocnit la partea cea mai de sus a 
corpului. Că această parte e capul, nu prea îţi dai seama, 
pentru un moment foarte neclar, simţi doar cum vâjâitul se 
transformă într-un fel de apăsare înşurubare, ca şi când 
capul prins într-un teasc ţi-ar fi sfredelit de o jumătate de 
duzină sau chiar de un set întreg de tirbuşoane. În stadiul 


următor, fiecare puls, care asigură creierului sânge, îţi dă o 
senzaţie de parcă ţi-ai fi băgat capul sub ciocanul unei mori 
de ulei sau al unei forje, sau că gheare de leu ţi-ar scormoni 
în ţeastă. Recunosc că nu-i demn de un om deştept să 
descrie o stare în care te afli după o asemenea lovitură; 
vreau numai să spun că e proastă, cât se poate de proastă! 

Aşa şi cu mine. După ce am trecut prin stadiul descris mai 
înainte, îmi apărură în faţa ochilor toate culorile 
curcubeului, iar în urechi începură să-mi vuiască valurile a 
sute de furtuni de pe mare. Nu puteam nici să văd, nici să 
aud şi făcui lucrul cel mai bun şi mai inteligent pentru cazul 
de faţă, şi anume, îmi pierdui din nou cunoştinţa. 

Revenindu-mi pentru a doua oară, mă simţii, spre bucuria 
mea, în posesia aproximativă a facultăţilor mele fizice şi 
psihice; doar că încă nu puteam desluşi bine dacă dintre 
umeri îmi crescuse un cap sau un pat de armă. Mă folosii 
imediat de puterile mele şi deschisei mai întâi ochii. Ceea ce 
văzui, nu prea s-ar putea numi un fapt consolator. Ardea un 
foc mare, viu, iar în faţa mea şedea Old Wabble, cu ochii 
plini de ură aţintiţi asupra mea. 

Ah, în sfârşit, exclamă el. Ai dormit bine, mister 
Shatterhand? Nu-i aşa că m-ai visat pe mine? Sunt convins 
că ţi-am apărut în visul dumitale drept un înger şi sunt 
foarte dispus să joc în continuare rolul acesta; it's clear! Ce 
fel de înger vrei să fiu? Unul salvator sau unul răzbunător? 

Pshaw! Răspunsei. N-ai talent pentru niciunul dintre 
aceştia. 

Eram tare necăjit că trebuie să-i răspund acestui om, dar o 
tăcere fudulă ar fi fost o greşeală. Privii de jur împrejur. Toţi 
ai noştri fuseseră luaţi prizonieri, chiar şi Trescow, care 
stătuse de pază. Probabil că, nefiind destul de atent, a fost 
luat prin surprindere. Eram legaţi cu toţii. În stânga mea se 
afla Winnetou, în dreapta, Hammerdull cel gras. Dintre cei 
douăzeci de inşi care stăteau în jurul nostru, îl cunoşteam 
numai pe Old Wabble. Erau oamenii ale căror urme le 
văzusem în cursul, zilei. Cum ajunseseră aici, la camp? Erau 


doar înaintea noastră, şi o luaseră spre stânga, în timp ce 
noi am ocolit-o spre dreapta! Atunci îmi veni în minte sticla 
de apă şi dintr-o dată îmi deveni clar ce greşeală 
comisesem. 

Bătrânul „rege al cowboy-lor” se aşezase drept în faţa 
mea. Bucuria plină de ironie de a mă fi luat prizonier se 
oglindea pe fiecare cută a bătrânei şi a zbârcitei sale feţe 
bătute de vânturi. Părul lui lung şi alb, căzând şuviţe 
subţiri, semăna cu nişte şerpi şi-l făcea să semene a 
Eumenidă45, sau Gorgonă46 bătrână de gen masculin, din 
ale cărei braţe de caracatiţă nu există scăpare. Lumina 
schimbătoare a focului, care ba se înălța, ba cobora, făcea 
să arate fantastic, şi figura lui, nemăsurat de lungă şi de 
bălăbănită, să apară atât de neobişnuită, încât îmi venea să 
cred că mă aflu într-o scenă de coşmar, dacă nu aş fi fost 
conştient că, din păcate, aveam de-a face cu cruda realitate, 
cu totul nepoetică. 

Luă răspunsul meu drept ceea ce, de fapt, era, adică o 
bătaie de joc, şi mă repezi furios: 

Nu fi atât de obraznic, altfel îţi strâng curelele să-ţi 
ţâşnească sângele prin piele! N-am chef să mă las batjocorit 
şi jignit de dumneata. Eu nu sunt indian! Înţelegi ce vreau 
să-ţi spun? 

Da, că dumneata nu aparţii deloc acelei categorii de fiinţe 
care se cheamă oameni! 

Atunci de care aparţin, mă rog? 

Coboară cât mai adânc în regnul animal şi alegeţi vietatea 
cea mai urâtă şi mai nesuferită şi ai să afli ce eşti! 

Individul este într-adevăr atât de prost, încât nu m-a 
înţeles! Am spus să ţii seama că nu sunt indian. Roşii târăsc 
prizonierii mult timp cu ei, ca să-i ducă la locurile lor de 
păşune; îi hrănesc bine, ca să fie destul de tari, să reziste la 
chinuri cât mai mari. Astfel, prizonierilor li se dă 
posibilitatea - după cum am văzut chiar în tovărăşia 
dumitale - să aştepte un moment prielnic pentru a fugi. 
Cine nu are speranţă de scăpare şi vrea să moară repede şi 


fără dureri, acela foloseşte vechea şi răsuflata metodă de ai 
jigni în aşa fel pe indienii care au pus mâna pe el, încât 
aceştia, în furia lor, să-şi piardă cumpătul şi să-l omoare pe 
loc. Dacă crezi cumva că poţi alege între aceste două 
posibilităţi, te înşeli. De la mine nu ai să ai ocazia să scapi, 
pentru că nici nu-mi trece prin minte să te târăsc mult timp 
cu mine, dar nici n-o să mă determini să-ţi trag repede un 
glonte sau o lovitură de cuţit şi să renunţ la plăcerea pe 
care o s-o am văzânduc-te că ai să mori încet-încet de foame, 
trecând din lumea aceasta în vestita dumitale lume fericită 
de apoi. Îţi mai aduci aminte ce mi-ai trăncănit în noaptea 
aceea, când călăream prin Llano Estacado, despre viaţa 
veşnică? Neprimind nici un răspuns, continuă: 

După părerea dumitale, pe lumea cealaltă trebuie să fie 
atât de minunat, încât mie, care sunt, în orice caz, prietenul 
dumitale cel mai bun, mi-e inima plină de jale văzând cum 
te căzneşti în viaţa asta pământească. Deci, o să-ţi deschid 
poarta raiului dumitale şi, trecându-te prin micile neplăceri 
pe care o să ţi le pregătesc, o să mă îngrijesc ca minunăţiile 
de dincolo să-ţi apară cu atât mai perfecte. 

N-am nimic împotrivă, răspunsei eu cu un ton cât mai 
indiferent. 

Sunt convins! De aceea sper că, pentru dragostea ce-ţi 
dovedesc, o să-mi faci un mic serviciu. Vezi, tare aş vrea să 
ştiu cum e pe acolo. N-ai vrea ca după fericitul şi obştescul 
dumitale sfârşit, să-mi apari o dată, în chip de spirit sau de 
stafie, şi să mă informezi? 'Ţi-aş purta o mare recunoştinţă, 
iar din partea mea poţi fi sigur că te-aş primi deosebit de 
călduros. Vrei să faci acest lucru pentru mine, mister 
Shatterhand? 

Cu plăcere! Am să fac chiar mai mult decât îmi ceri; chiar 
înainte de a muri, o să vin peste dumneata, dar în aşa fel 
încât o să vezi în mine o mie de stafii, nu una! 

Well, deci în această privinţă ne-am înţeles, râse el. 
Fireşte, eşti un individ care niciodată nu-şi pierde curajul; 
dar dacă mai ai şi acum vreo speranţă să scapi, înseamnă că 


nu-l cunoşti pe Fred Cutter, numit Old Wabble. Mi-am 
propus să-mi închei socotelile cu dumneata, şi linia pe care 
o s-o trag dedesubt va fi linia peste viaţa dumitale. Pentru 
că ieri după-amiază aţi făcut o greşeală, dragul meu, nu-i 
aşa? 

Pshaw! E vorba de sticlă! 

Da, dar sticla a devenit fatală pentru voi. Mulţi sau 
prăpădit datorită sticlei, adică conţinutului ei, dar ca cineva 
să fie expediat în veşnicele plaiuri ale vânătoarei datorită 
unei sticle goale, probabil că aşa ceva nu s-a mai auzit. Cum 
de nu aţi încercat să o mirosiţi? În locul meu răspunse Dick 
Hammerdull: 

Nici nu ne-a trecut prin minte aşa ceva. Crezi că am duce 
ta nasul nostru un obiect pe care la atins mâna dumitale? 

Ai vorbit foarte frumos, grăsanule, dar în curând o să-ţi 
treacă pofta de glumă! Aţi crezut că clondirul e o sticlă de 
rachiu aruncată; sticla pe care am uitat-o îmi aparţinea însă 
mie şi îmi ţinea loc de bidon de apă. Dacă ştiţi ce înseamnă 
o înghiţitură de apă acolo unde ea nu se găseşte, atunci nu 
o să vă miraţi că am cerut să ne oprim şi că m-am întors, 
când am constatat pierderea ei. Există regiuni unde viaţa 
depinde de câţiva stropi de apă. Când am ajuns la marginea 
preriei, unde am poposit de amiază, v-am văzut, dar nu v- 
am recunoscut imediat. Voi însă aţi plecat mai departe, şi 
astfel v-aţi apropiat de mine. Atunci, spre bucuria mea, am 
constatat că în faţa mea erau tocmai gentlemenii pe care îi 
căutam. De aceea am fugit înapoi şi mi-am chemat oamenii. 
V-am urmărit până în valea aceasta, unde omul vostru de 
pază a fost atât de amabil şi s-a lăsat prins de noi. Apoi ne- 
am strecurat încoace pe jos şi v-am încercuit. Aţi dormit 
somnul celor drepţi şi aţi visat despre lucruri atât de 
minunate, încât îmi părea extrem de rău că a trebuit să vă 
trezesc. Pentru continuarea drumului, vă ofer tovărăşia 
noastră. Din păcate, mister Shatterhand n-o să ne poată 
însoţi, întrucât se pregăteşte pentru o altă călătorie, îndată 


ce se va face ziuă, o să urce din această frumoasă vale, pe 
scara cerească şi n-o să poată merge alături de noi... 

Termină odată cu pălăvrăgeala asta fără rost! Îl întrerupse 
un individ, care, cu braţele încrucişate pe piept, stătea 
rezemat de trunchiul unui copac. Ceea ce trebuie să se 
facă, se poate face fără prea multă trăncăneală. Socotelile 
dumitale cu Old Shatterhand pe noi nu ne privesc deloc; 
pentru noi, principalul e ceea ce ne-ai promis. 

Promisiunea făcută mi-o ţin! Răspunse Old Wabble. 

Atunci adă vorba despre ea. Vreau să ştiu cum stăm! 

Asta o ştii. 

Nu. Până nu vorbeşti cu Winnetou, tot restul nu are nici o 
valoare. Ne-ai luat de jos din Kansas, de la cele mai bune 
afaceri. Acum, că i-am prins pe aceşti indivizi, vrem să 
aflăm, înainte de toate, dacă speranţele pe care ni le-ai dat 
sunt realizabile. Şi nu mai trăncăni atâta cu Old 
Shatterhand, ci adresează-te lui Winnetou. Apaşul e doară 
omul de care avem nevoie! 

Nu te grăbi, mister Redy, nu te grăbi! Avem destul timp ca 
să mai poţi aştepta puţin. 

Deci, omul care stătea lângă copac se numea Redy. Din 
vorbele lui cu privire la Kansas şi la afacerile bune de pe 
acolo, am dedus că oamenii care ne atacaseră aparţineau 
acelor bande pe care am căutat cu tot dinadinsul să le 
evităm când ne aflam în Kansas. După câte părea, Redy era 
şeful acestei bande şi fusese determinat de Old Wabble s-o 
pornească cu el, ca să ne urmărească; în ce condiţii şi 
pentru care motiv, asta trebuia s-o aflăm. 

Situaţia noastră era proastă. Indivizii care puseseră mâna 
pe noi erau mai de temut decât cea mai înapoiată hoardă de 
indieni. Fusese hotărât să fiu omorât pe loc şi eram convins 
că, de nu se iveşte vreo împrejurare favorabilă, Old Wabble 
avea să-şi ducă ameninţarea la îndeplinire. De astă dată, 
viaţa îmi atârna de un fir de păr. 

Redy se apropie de apaş şi-i zise: 


Mister Winnetou, treaba stă aşa: avem o afacere cu 
dumneavoastră. Sper că n-o să refuzaţi să acceptaţi! 

Winnetou îşi dădu seama, ca şi mine, că n-avea rost să 
tacă. Trebuia să ne lămurim asupra intenţiilor acestor 
indivizi, deci era necesar să vorbim cu ei. De aceea, apaşul 
răspunse: 

La ce fel de afacere se referă faţa palidă? 

Nu vreau s-o lungesc, de aceea o să-ţi spun deschis. Old 
Wabble voia să se răzbune pe Old Shatterhand, singur însă 
nu îndrăznea să vă facă nimic. A venit la noi şi ne-a cerut să- 
l ajutăm. Am fost de acord, cu condiţia să primim o răsplată 
corespunzătoare. Ne-a promis aur, mult aur. Sper că ne-aţi 
înţeles. 

Uff! 

Nu ştiu ce vreţi să spuneţi cu acest „uff”, sper însă că este 
acordul dumneavoastră. Am auzit că aici în Colorado ar fi 
nişte zăcăminte bogate. După ce am fi terminat în Kansas, 
de fapt, voiam să venim şi noi sus, să „prospectăm”; aşa 
ceva însă e o treabă nesigură. Cine nu găseşte nimic, aceia, 
fireşte, nu câştigă nimic şi trebuie să se retragă cu buzele 
umflate. Iată însă că Old Wabble ne-a dat o idee prețioasă: 
dumneavoastră, mister Winnetou, ştiţi probabil multe locuri 
unde se găseşte aur! 

Winnetou răspunse liniştit: 

Există oameni roşii care ştiu bine locurile unde se găseşte 
aur foarte mult. 

O să ne arâtaţi un asemenea loc? 

Oamenii roşii nu obişnuiesc să trădeze astfel de locuri. 

Dar daca sunt siliţi? 

Mai degrabă îşi dau viaţa. 

Pshaw! Nu se moare aşa uşor. 

Lui Winnetou niciodată nu i-a fost frică de moarte. 

După ceea ce am auzit despre dumneavoastră, vă cred. 
Dar de astă dată nu mai e vorba numai de dumneavoastră 
singur, ci de toţi cei ce vă însoțesc. Old Shatterhand trebuie 
să moară, asta i-am promis-o lui Old Wabble şi deci nu mai 


putem schimba nimic. Dar vă puteţi salva pe 
dumneavoastră şi pe toţi ceilalţi dacă ne arătaţi un 
zăcământ bun. 

Winnetou închise ochii, drept semn că vrea să se 
gândească. Urmă o pauză. Da, cunoştea destule filoane de 
aur, însă nici cea mai grea ameninţare nu l-ar fi putut 
determina să trădeze vreunul. Pentru ai induce în eroare pe 
cei din bandă, trebuia să se arate docil. Avea de rezolvat 
două lucruri: întâi, să mă salveze pe mine, deoarece ei erau 
ferm hotărâți să mă omoare, şi, în al doilea rând, trebuia să 
câştige timp, în aşteptarea unei împrejurări favorabile 
pentru eliberarea noastră. 

Ei, când primesc răspunsul? Întrebă Redy, când pauza i se 
păru prea lungă. 

Feţele-palide nu au să primească aur, zise Winnetou, 
deschizând iar ochii. 

De ce? Vrei să spui că refuzi să ne trădezi locul unui 
zăcământ? 

Nu. Winnetou ştie nu numai locul unui zăcământ oarecare, 
ci chiar o bonanza mare şi bogată. V-ar spune locul unde 
este, dacă ar avea posibilitatea. 

Cum? Ştiţi unde e o bonanza şi nu puteţi să ne-o arătaţi? 
Asta nu prea e de crezut. 

Winnetou nu are nevoie de aur. În Colorado există un 
singur zăcământ şi anume această bonanza, nemăsurat de 
bogată. Dar nu pot să vă duc, întrucât nu cunosc precis 
poziţia ei. 

All devils! O bonanza nemăsurat de bogată şi nu-i 
cunoaşteţi poziţia! Aşa ceva numai unui indian i se poate 
întâmpla. Nu puteţi să ne spuneţi măcar aproximativ în ce 
regiune se află? 

Asta ştiu. Este pe Squirrel Creek. Odată, fratele meu, Old 
Shatterhand, şi cu mine ne-am despărţit ca să urmărim 
două urme diferite. După câteva zile ne-am întâlnit din nou, 
la locul convenit. Atunci Old Shatterhand m-a informat că 
nu avem de ce ne teme de urma pe care a cercetat-o. A 


întârziat la întâlnire, întrucât pe drum a trebuit să ascundă 
bine o bonanza. A adus cu el doar câteva mostre. 

Mostre? Cât de mari... cât de mari? Întrebă Redy, în timp 
ce ceilalţi, ascultau totul cu mare atenţie. 

Până la mărimea unui cartof măricel. Unele erau şi mai 
mari. 

Mii de trăsnete! Acolo se află adunate milioane, multe 
milioane. Şi le-aţi lăsat să zacă acolo? 

De ce să fi luat aurul cu noi? 

De ce? De ce să-l fi luat cu voi? Auziţi, oameni buni, ăştia 
doi găsesc o bonanza uriaşă, şi omul mai întreabă de ce să fi 
luat aurul cu ei! 

Răspunsul fu un murmur general de mirare. Se poate 
imagina cu câtă atenţie urmăriseră oamenii aceştia 
cuvintele apaşului. Nici nu le trecea prin minte să se 
îndoiască de adevărul celor spuse. La rândul meu, eram 
convins că nici acum nu minţea, pentru că în orice caz 
exista o bonanza bogată, dar ea nu se afla pe Squirrel 
Creek, ci cu totul în altă parte. 

De ce se miră aşa de tare omul alb? Întrebă apaşul. Peste 
tot există filoane, de unde Winnetou şi Old Shatterhand îşi 
pot procura aur. Când au nevoie de aur, se duc la filonul cel 
mai apropiat în momentul acela. Acum tocmai mergeam sus 
la Squirrel Creek, să luăm câteva buzunare pline cu aur. 

Aha! Aţi vrut să aduceţi aur! Ne-am închipuit noi că ăsta e 
motivul, sau ceva asemănător, care va făcut să porniţi sus în 
munţi. Dar cum vine asta? Aţi spus că nu ştiţi unde se află 
bonanza aceea! 

Aşa e; fratele meu Old Shatterhand şi-a notat locul. 

Iată, în sfârşit, ce a vrut să spună şi cum voia să mă 
salveze de la moarte. Dacă voiau bonanza aceea, a cărei 
poziţie numai eu o cunoşteam, trebuiau să-mi cruţe viaţa. 
Era destul de inteligent, ca să nu accentueze asupra 
acestor ultime cuvinte, pentru a nu se putea ghici adevărul. 
Faptul că-şi atinse scopul, se dovedi pe loc, pentru că Redy 
declară imediat: 


Este acelaşi lucru! Că locul este cunoscut de Winnetou sau 
Old Shatterhand, nu-i nici o deosebire, amândoi sunt 
prizonierii noştri. Dacă nu ne poate duce acolo Winnetou, o 
să ne călăuzească Old Shatterhand. 

Mister Redy, spui asta fără să mă întrebi şi pe mine? Zise 
Old Wabble. Eu cred că Old Shatterhand trebuie să moară 
chiar astăzi şi chiar aici, în valea asta! 

Trebuie? Nu, el trebuie să moară, acum însă o să rămână 
în viaţă şi o să ne conducă la bonanza. 

Nu admit aşa ceva! 

Eu cred că ţi-ai pierdut minţile, bătrâne Wabble. Vrei să 
renunţi la bonanza? All devils! Ai înnebunit dea binelea! 

Deloc. V-am angajat să mi-l prindeţi pe Old Shatterhand, 
pentru aceasta v-am dat sfatul să-l constrângeţi pe 
Winnetou să vă arate zăcământul de aur. Deci, bonanza v-ar 
aparţine vouă, nu şi mie. Aşa că, după ce am avut norocul 
să-l prind pe Old Shatterhand, nu vi-l mai dau pentru o 
treabă din care eu nu mă aleg cu nimic. Dacă nu-l omor 
chiar astăzi, o să fugă, o să evadeze! 

Redy izbucni în hohote de râs şi exclamă: 

Să evadeze, să evadeze de la noi! Aţi auzit, oameni buni, 
omul care e prins de noi să poată evada? 

Se porniră cu toţii pe râs. Old Wabble însă strigă furios: 

Voi, care m-aţi făcut prost, aflaţi că voi sunteţi nişte proşti. 
Dacă vă închipuiţi că-l puteţi reţine pe acest individ, atunci 
îmi pare rău de voi! Ăsta, cu pumnii lui, rupe şi lanţuri de 
fier, şi dacă nu reuşeşte cu forţa, atunci se pune pe 
şiretlicuri, în care este cel mai mare maestru. 

Lanţuri de fier n-avem, şi nici nu ne trebuie. Mai bune sunt 
curelele de piele, cu mult mai bune. Şiretlicuri! Aş vrea să-l 
văd şi eu pe acela care scapă prin şiretlicuri din mâinile a 
douăzeci de oameni ca noi. Oricâtă viclenie ar folosi, îl 
păzesc patruzeci de ochi, şi ceea ce nu vede unul, vede 
celălalt. Cel mai viclean plan pe care l-ar încerca, ar fi 
descoperit de noi. 


E pur şi simplu caraghios ce închipuiţi sunt unii oameni! 
N-ai auzit de câte ori a fost luat prizonier de indieni şi că 
mereu le-a scăpat din mâini? 

Noi nu suntem indieni. 

Dar a scăpat şi din mâna unor albi! Vă spun, ceea ce n-ar 
reuşi nimeni să facă, nemernicul ăsta ar face! Ăsta trebuie 
împuşcat imediat cel prinzi, căci altfel îţi fuge ca apa printre 
degete! Ştiu acest lucru, pentru că am fost mult timp 
împreună cu el! 

Faci din ţânţar armăsar. Repet încă o dată: aş vrea să văd 
omul care evadează de la mine, când e în mâinile mele! 
Rămâne cum am spus: ne va duce la bonanza! 

lar eu nu admit! 

Stăteau faţă în faţă, parcă gata să se încaiere; Old Wabble, 
cel care lua totul în zeflemea, care nega tot ce e sfânt, şi 
Redy, bestialul şef al bandei, care se învoise fără scrupule să 
mă prindă şi să mă predea ucigaşului. Era un moment 
captivant, atât de captivant încât am uitat o clipă că cearta 
se purta în jurul vieţii mele. Dar nu ajunseră la bătaie. Redy 
puse mâna pe umărul bătrânului Wabble şi-i zise pe un ton 
plin de ameninţări: 

Crezi, într-adevăr, că o să-ţi cer aprobarea? 

Sper. Sau vrei să mă înşeli în legătură cu Old Shatterhand 
şi să nu te ţii de cuvânt? 

Nu. Cuvântul e cuvânt. Ţi-am promis să-l prindem pe Old 
Shatterhand şi să ţi-l predăm. De prins, l-am prins şi poţi fi 
sigur că o să ţi-l predăm, dar nu astăzi! 

Dracu să te ia cu promisiunea dumitale cu tot! Tot n-o să-l 
poţi ţine! 

O să-l ţinem. Şi dacă cumva ai vrea să ne împiedici să-l 
luăm cu noi, atunci priveşte puţin în jur. Suntem douăzeci la 
număr! 

Da, desigur, pe asta te bazezi! Strigă cowboy-ul furios. Cel 
mai bun lucru e să nu te întreb nimic şi să-i trag un glonte 
în cap. Cu asta toată cearta s-ar termina! 


Să nu cumva să faci una ca asta! Dacă îl împuşti pe Old 
Shatterhand sau îl răneşti cât de cât, în clipa următoare ai 
un glonte asigurat de la mine. 

Îndrăzneşti să mă ameninţi? 

Dacă îndrăznesc? În asta nu-i nici o îndrăzneală! Am 
pornit împreună cu dumneata şi vrem să fim tovarăşi buni. 
Dar e vorba de bonanza, care valorează milioane. Şi dacă 
ne faci să pierdem o asemenea cantitate de aur, nici pe 
dracu nu-l întreb în ce priveşte viaţa dumitale. Aşa, ca să 
ştii: Old Shatterhand merge cu noi, şi dacă îndrăzneşti 
numai să-l zgârii măcar, o să urci dumneata pe scara 
cerească pe care ai vrut să urce el! 

Mă ameninţi cu moartea? Asta e tovărăşia despre care 
vorbeşti? 

Da, asta e! Sau poate crezi că e un gest prietenesc să ne 
lipseşti de o bonanza? 

Ei bine, fie, trebuie să mă supun. Dar când dăm de 
bonanza, vreau şi eu o parte din ea; it's clear? 

Well. De acord! După cum vezi, noi avem intenţii bune faţă 
de dumneata! 

E şi firesc, pentru că dacă o să aveţi asemenea bulgări de 
aur, mie o să mi-o datoraţi, numai mie. De altfel, în ce-l 
priveşte pe Old Shatterhand, n-o să mă bizui pe voi, ci 
numai pe mine. 

Întorcându-se către mine, continuă în batjocură: 

Am un mijloc minunat să te rețin de la evadare. 

Arătă spre carabina „Henry”, apoi spre „doborâtorul de 
urşi”, şi adăugă: 

Sunt sigur că n-o să fugi fără aceste arme. le cunosc şi 
ştiu că în nici un caz nu le părăseşti. O dată le-am avut în 
mână, din păcate doar pentru puţină vreme, dar acum sunt 
ale mele pentru totdeauna. Să nu-ţi faci iluzii că moartea e 
chiar atât de departe de dumneata. Sau eşti în relaţii atât 
de bune cu cerul, încât atunci când Cel de Sus o să aibă 
nevoie de dumneata, o să-ţi trimită un curier special, care 
să te invite cu tot respectul să treci în viaţa de apoi? 


Nu huli! Încă nu sunt gata să mor, pentru că mai am multe 
de făcut. 

Oh! Şi-ţi închipui că drăguţul de Dumnezeu aşteaptă până 
îţi termini treburile? Înseamnă că e un Dumnezeu foarte 
înţelegător, n-am ce spune! Nu? 

Nu-i răspunsei nimic. Lovindu-mă cu piciorul, zise: 

Ai să faci bine să vorbeşti, când te întreb! E o mare şi 
nemeritată cinste pentru dumneata că Old Wabble îţi 
vorbeşte. Când m-ai expediat fără armă şi fără cal de la Kih- 
pe-ta-kih, nu te-ai gândit probabil că o să te prind aşa de 
curând. M-am dus la osagi. Acolo am primit cal şi puşcă, dar 
oamenii ăia n-au avut spirit de iniţiativă. Numbeh-grondeh 
ăla, căruia i s-a încredinţat comanda, n-avea chef să te 
urmărească. Ba, pe deasupra, ca un caraghios ce e,a 
încetat orice luptă contra albilor şi s-a întors acasă cu 
războinicii săi. De aceea m-am dus la aceşti gentlemeni şi i- 
am angajat, desigur pe socoteala dumitale, precum ai auzit! 
Acum am din nou calul şi puşca mea şi pe deasupra şi 
armele dumitale. Acum nu mai valorezi nimic în ochii mei şi 
nu mai meriţi decât aceste lovituri de picior. 

Îmi trase încă una cu piciorul, din toate puterile, apoi îl lovi 
şi pe Winnetou. Se pregătea să dea şi în Hammerdull, dar 
renunţă; grăsanul îi era indiferent. Când Old Wabble se 
pregătea să plece, Hammerdull îi zise, cu felul lui mucalit, 
de care nu se putea debarasa nici în cea mai primejdioasă 
situaţie: 

A fost norocul dumitale, prea stimate mister Wabble! 

Ce anume? 

Că ţi-ai retras piciorul. 

De ce? 

Pentru că sunt deosebit de sensibil, mai ales în ceea ce 
priveşte corpul meu. 

Atunci îi trase şi lui una zdravănă cu piciorul. În ciuda 
faptului că era atât de corpolent, grăsanul era un flăcău 
foarte agil. Şi, ca şi noi, avea picioarele legate, iar mâinile 
prinse la spate. Hammerdull îşi îndoi genunchii lipindu-i de 


burtă, se sprijini cu mâinile legate la spate de pământ şi, 
împins ca de un arc, se năpusti cu capul în burta lui Old 
Wabble. Şocul fu atât de puternic, încât Hammerdull căzu 
înapoi la locul său, dar bătrânul cowboy, în schimb, zbură 
de-andărătelea şi se prăbuşi drept pe foc. Cu toate că sări 
imediat în picioare, o clipă a fost de ajuns ca flăcările să-i 
răpească jumătate din coama lui albă şi să-i pârlească 
haina. În jur izbucni un râs general. Furios, Old Wabble îşi 
revărsă supărarea nu asupra lui Hammerdull, ci asupra 
celor din bandă, care râdeau de el. În timp ce dezlănţuia 
contra bandiţilor o morală belicoasă, grăsanul se adresă lui 
Pitt Holbers: 

Am făcut treabă bună, nu? Desigur că te-ai bucurat de ea, 
bătrâne Pitt? 

Hm, dacă crezi că i-ai jucat o festă bună, atunci ai 
dreptate, răspunse lunganul său prieten, în felul lui sec. 

Cum îşi închipuie omul acela că-mi poate da una cu 
piciorul, fără să mă apăr! Ce părere ai? 

Şi eu l-aş fi aruncat în foc, ca şi tine! 

În foc sau nu, e totuna, că oricum a zburat în el! Abia acum 
se apropie Old Wabble de grăsan, ca să se răzbune. Redy, 
însă, îl opri, zicându-i: 

Lasă oamenii în pace şi atunci n-o să mai păţeşti nimic. Old 
Shatterhand îţi aparţine, ceilalţi însă sunt ai noştri şi nu 
vreau să fie maltrataţi fără rost. 

Ce uman ai devenit dintr-o dată! Mârâi bătrânul. 

Spune-i cum doreşti. Oamenii aceştia trebuie să vină 
călare cu noi, şi nu pot târi după mine nişte oameni răniţi 
sau loviți. De altfel, decât să ne certăm aici cu ei, avem 
lucruri mai bune de făcut, căci deocamdată nici nu ştim 
unde sunt caii. Căutaţi-i! 

Caii fuseseră duşi şi priponiţi în afara camp-ului; au fost 
găsiţi imediat. În timp ce eu zăceam fără cunoştinţă, 
oamenii bandei mâncaseră, şi acum voiau să doarmă până 
dimineaţă. Old Wabble avu o idee cât se poate de neplăcută 
pentru mine, şi anume de a se culca între mine şi Winnetou 


şi de a-mi lega braţul drept cu o curea de braţul lui. Luă 
această măsură de prevedere, ca să nici nu mă gândesc la 
evadare. 

Şi totuşi mă gândeam la evadare şi încă cum! Pentru orice 
om, aproape că nu există situaţie atât de proastă şi fără de 
ieşire încât să nu se poată elibera, fie prin propriile eforturi, 
fie cu ajutor străin. Nici eu nu-mi pierdu-i cumpătul. 
Deocamdată, moartea imediată pe care mi-o hărăzise Old 
Wabble trecuse pe lângă mine. Până la Squirrel Creek 
aveam un drum lung. Nu se putea ivi un prilej de scăpare 
până acolo? De altfel nici nu trebuia să privesc aşa de 
departe, ci mai degrabă aproape de tot. Aveam o speranţă, 
o speranţă care purta un nume indian; şi anume Colma 
Puşi. 

Dacă aş fi întrebat de ce n-am pomenit acest nume de 
când ne culcasem, aş răspunde: Colma Puşi nu mai era cu 
noi. Când m-am trezit din leşin şi m-am uitat în jur, am 
observat că misteriosul indian nu mai era cu noi. Unde se 
găsea? 

La început a încolţit în mintea mea o bănuială urâtă; poate 
că era în legătură cu banda. Dar imediat a trebuit să 
resping aceste gânduri. Faima lui Colma Puşi făcea să pară 
imposibilă vreo legătură între el şi astfel de oameni. 

A doua întrebare era: auzise oare când se apropiaseră 
bandiții şi o şterseseră atât de repede, fără să ne anunţe? 
Nici de aşa ceva nu putea fi bănuit. Nu, pentru faptul că s-a 
îndepărtat exista probabil un alt motiv. 

Fusese întrebat de Dick Hammerdull dacă vrea să vină cu 
noi şi răspunsese că o să se mai gândească. Calul lui nu era 
în camp, ci undeva în altă parte, şi când noi am adormit, ela 
plecat pe furiş, sau să-şi aducă aici calul, sau să nu se mai 
întoarcă deloc. Şi dacă a plecat pentru a nu se mai întoarce, 
ne-a părăsit fără să-şi ia rămas bun, pentru a evita orice 
discuţie şi întrebări insistente. În timpul scurtului răgaz cât 
stătuse cu noi arătase de câteva ori că nu-i place să fie 
iscodit. 


Dacă plecase fără să se mai întoarcă, nu mai puteam 
aştepta nimic de la el. Dar dacă s-a dus doar ca să-şi ia 
calul, asta a fost cu puţin timp înainte ca noi să fim atacați, 
iar când s-a înapoiat, auzind larma pe care o făceau, 
bandiții, a trebuit să-şi dea seama imediat că s-a întâmplat 
ceva şi a trebuit să fie atent. După aceea, probabil că s-a 
furişat spre noi şi, descoperind schimbarea produsă, a 
ascultat tot ce s-a discutat. lar dacă era omul pe care-l 
ştiam, după faima pe care o avea, eram convins că a luat 
hotărârea de a ne ajuta să scăpăm, cu atât mai mult cu cât 
fusese deosebit de bucuros că l-a întâlnit pe Winnetou şi 
manifestase un interes şi mai viu faţă de Apanatşca, chiar 
dacă acest interes era învăluit în mister. Persoanele pentru 
care ai sentimente atât de puternice nu le părăseşti în 
situaţii ca acelea în care ne aflam noi. 

Dacă acest raţionament era bun, atunci Colma Puşi era pe 
aproape şi, îndată ce cei din bandă vor fi adormit, puteam 
să mă aştept la un semn de la el. De aceea era firesc sămă 
aflu într-o stare destul de încordată. 

Mă bucuram dinainte că aceste aşteptări nu aveau să fie 
zadarnice. Cei doi paznici stăteau de o parte şi de alta a 
focului, întreţinându-l. După un timp, cel din partea opusă 
nouă se culcă într-o rână; probabil că era foarte obosit. Cel 
dinspre noi stătea cu spatele la mine, iar faptul că eram 
culcat la un loc cu Winnetou şi Old Wabble făcea să nu fiu 
văzut de celălalt. Era o împrejurare favorabilă, şi speram ca 
indianul să se folosească de ea. Prin vale trecu o pală de 
vânt, făcând ca tufişurile şi copacii să foşnească. Zgomotul 
pe care l-ar fi provocat un om apropiindu-se era acoperit de 
acest foşnet. 

Ridicând din când în când capul, cercetam cercul celor 
adormiţi şi, după o jumătate de oră, eram convins că, în 
afară de paznici, de Winnetou şi de mine, nimeni nu mai era 
treaz. 

Tocmai mă gândeam: acum ar fi momentul cel mai nimerit 
să vină, în caz că voia s-o facă sau putea, când observai în 


partea dreaptă, în spatele meu, o foarte uşoară mişcare. Un 
cap se apropie de al meu; era cel pe care-l aşteptam. 

Old Shatterhand nu cumva să se mişte! Îmi şopti el. 
Fratele meu s-a gândit la mine? 

Da, îi răspunsei la fel de încet. 

Colma Pugşi voia, de fapt, să meargă la Winnetou, dar n-ar 
fi avut acoperire, de aceea m-am târât la Old Shatterhand, 
unde ne aflăm în spatele paznicilor. Fratele meu să-mi 
spună ce doreşte; sunt gata să-l ascult. 

Vrei să ne eliberezi? 

Da, de îndată ce Old Shatterhand o să hotărască; el o să 
ştie mai bine care este momentul cel mai potrivit. 

Aici nu se poate. Trebuie să avem posibilitatea ca, în 
acelaşi timp, să-i eliberăm pe toţi tovarăşii noştri. Dar 
fratele meu roşu o să vrea să ne urmeze? 

Cu plăcere. O să merg atâta timp şi atât de departe până 
când o să fiţi liberi. 

Ai auzit ce s-a discutat? 

Da. Colma Puşi a fost culcat dincolo de gard şi a auzit tot 
ce să vorbit. Albii vor să ajungă la bonanza de pe Squirrel 
Creek. 

Fratele meu cunoaşte Squirrel Creekul? 

Cunosc toate locurile de aici şi chiar şi cele cu mult mai 
depărtate. 

Există vreun loc pentru eliberarea noastră astă seară, în 
drum spre acest râu? Ar trebui să fie cu mult mai mulţi 
copaci sau tufişuri decât aici, unde paznicii ne pot cuprinde 
cu o singură privire şi unde cu mult mai greu am putea 
ajunge la ele. 

Colma Puşi cunoaşte un asemenea loc şi unde puteţi 
ajunge tocmai la timpul potrivit, aşa că n-o să bată la ochi 
dacă vă opriţi acolo. Oamenii albi, însă, o să vrea să vă 
urmeze oriunde? 

Desigur. Se pare că ei nu cunosc regiunea aceasta şi sunt 
obligaţi să se lase conduşi de noi, dacă vor să ajungă la 
Squirrel Creek. 


Atunci, Old Shatterhand să pornească drept spre vest-sud- 
vest, şi dând de Rush Creek, să-l treacă în punctul unde dă 
de el. După aceea să meargă pe malul celălalt, unde se 
întâlneşte braţul nordic cu cel sudic al acestui râu. Pe urmă 
o luaţi în jurul ultimei cotituri a braţului sudic şi apoi drept 
spre vest-nord-vest, peste preria cu multe tufişuri, care 
urcă într-o uşoară pantă spre un deal stâncos, vizibil încă 
de departe, la poalele căruia se află mai multe izvoare. Pe 
dealul stâncos şi în jurul izvoarelor există mulţi copaci. 
Trebuie să poposiţi lângă izvorul cel mai nordic. 

Bine, am să găsesc acest izvor. 

Colma Pugşi va veni şi el acolo. Old Shatterhand mai are să- 
mi spună ceva? 

Deocamdată nimic, pentru că nu ştiu precis cum se va 
prezenta diseară tabăra noastră. Să sperăm că ai să 
reuşeşti să te apropii, dar numai de Winnetou sau de mine, 
pentru că niciunul dintre ceilalţi nu au îndemânarea de a se 
folosi pe loc şi cu toată energia de ajutorul pe care ni-l vei 
da. 

Acum pot să mă retrag? 

Da. Şi îi mulţumesc fratelui meu roşu, Colma Puşi, şi, 
îndată ce vom fi liberi, sunt gata ca, la nevoie, să-mi risc şi 
eu viaţa pentru el. 

Marele Manitu călăuzeşte minunat paşii copiilor săi, de 
aceea e posibil ca şi Colma Pugşi să aibă vreodată nevoie de 
ajutorul lui Old Shatterhand şi Winnetou. Sunt prietenul 
vostru şi vreau să-mi fiţi fraţi. 

Se retrase fără zgomot, aşa cum venise. De cealaltă parte 
a lui Old Wabble, îl auzii pe Winnetou tuşind uşor; voia să- 
mi dea de înţeles că ştia de vizita lui Colma Pugşi. Având 
simţuri atât de ascuţite, fireşte că nu se putea să-i scape 
acest lucru. 

Eram amândoi mulţumiţi şi ştiam că situaţia de faţă n-are 
să dureze mult; puteam dormi liniştiţi. Până una alta, îmi 
trecură prin minte fel de fel de gânduri în legătură cu 
Colma Pugşi. Vorbea englezeşte aproape curent; se folosise 


de expresiile ca vest-sud-vest şi nord-nord-vest, ceea ce nu 
mai auzisem la nici un indian. De unde avea această bogăţie 
de cuvinte, el care nu avea relaţii cu nimeni şi ducea o viaţă 
atât de retrasă, de singuratică? Avusese oare, cândva, 
legături mai strânse cu albii? Dacă da, fusese împins la 
izolarea în care trăia acum de unele experienţe destul de 
triste în legătură cu albii? Când m-am trezit dimineaţa, 
tâlharii erau ocupați cu împărţirea prăzii pe care o luaseră 
prin capturarea noastră, considerând firesc ca totul să fie al 
lor. Old Wabble luase lucrurile mele, Redy luase pentru el 
puşca de argint a lui Winnetou, fără să se gândească măcar 
că acest lucru l-ar putea trăda mai târziu, peste tot unde s- 
ar arăta, dovedindu-l tâlhar şi ucigaş sau cel puţin hoţ. 
Hotări ca şi armăsarul Iltşi al apaşului să fie al lui şi îi dădu 
un sfat bun şi lui Old Wabble. 

la armăsarul lui Old Shatterhand, mister Cutter. Din asta 
îţi poţi da seama că nu-ţi vreau decât binele. 

Old Wabble, însă, dădu din cap şi răspunse: 

Mulţumesc, n-am nevoie de el! 

Ştia el ce ştia. Avusese prilejul să-l cunoască pe Hatatitla al 
meu. 

De ce nu-l vrei? Întrebă mirat Redy. Eşti mai bun 
cunoscător de cai decât mine şi ar trebui să ştii că nici un 
cal nu poate fi comparat cu aceşti doi murgi. 

Asta ştiu şi eu, şi totuşi îl iau pe acesta. 

Arătă spre calul lui Matto Şahco. Deci Redy numi pe altul 
ca să ia calul meu. La fel procedară şi cu ceilalţi cai ai 
noştri, care toţi erau mai buni decât cei ai bandiţilor, în 
afară de iapa lui Dick Hammerdull, pe care nimeni nu o 
voia. 

Mă bucurăm dinainte, gândindu-mă la scena care avea să 
rezulte din împărţirea cailor, ştiind bine că armăsarii noştri 
nu vor suporta nici un străin în şa. 

Ni se luară şi proviziile şi le împărţiră între ei, fireşte; 
primirăm şi noi câte ceva, dar foarte puţin. Caii fură 
adăpaţi, apoi urma să încălecăm şi să plecăm. Ne legară de 


gloabele lor, cu mâinile în faţă, ca să putem ţine dârlogii. 
După aceea fură aduşi caii luaţi pradă. Caii osagilor nu le 
puseră probleme celor care voiră să-i încalece. Mai rău era 
cu roibul lui Apanatşca: abia încalecă pe el călăreţul că o şi 
luă la fugă şi dură destul de mult până ce calul şi călăreţul 
se întoarseră. Apoi încalecă Redy pe Iltşi al lui Winnetou. 
Acesta îl suportă atât de liniştit, ca şi când ar fi fost cel mai 
blând cal de recrut sau de manej. Banditul tocmai voia să se 
aşeze mai comod în şa, când deodată zbură prin aer destul 
de departe şi, cam în acelaşi timp, alături se auzi un strigăt: 
Hatatitla al meu îl aranjase la fel de frumos şi de prompt pe 
individul care-l încălecase. 

Cei doi se ridicară înjurând şi, spre mirarea lor, văzură că 
murgii noştri stăteau tot aşa de nemişcaţi, ca şi când nu s-ar 
fi întâmplat nimic, deci încălecară din nou, şi iar fură 
azvârliţi jos, pentru a doua oară şi în acelaşi timp. Făcură a 
treia încercare, cu acelaşi rezultat. Old Wabble urmărise 
totul chicotind pe înfundate; acum izbucni într-un hohot de 
râs şi-i strigă şefului: 

Ei, mister Redy, acum înţelegi de ce n-am vrut să-l iau pe 
acest drac negru? Murgii ăştia sunt dresați în aşa fel încât 
nici cel mai bun călăreț din lume nu se poate ţine în şa pe ei 
măcar un minut. 

Şi de ce îmi spui acest lucru abia acum? 

Pentru că am vrut să am plăcerea să faci şi dumneata 
cunoştinţă cu pământul, măcar o dată. Te declari mulţumit? 

Dracu să te la. Chiar pe nimeni nu suportă ei? Atunci ce 
facem? 

Dacă nu vrei ca pe drum să avem fel de fel de neplăceri, 
deocamdată urcă-i pe proprietarii lor de mai înainte pe ei. 
Mai târziu am mai putea încerca dacă ciorile astea pot fi 
îmblânzite sau nu. 

Aşa se şi făcu. Primirăm caii noştri şi Apanatşca pe al lui şi 
apoi o pornirăm. În drum spre intrarea văii, Redy veni lângă 
mine şi-mi zise: 


Cred că nici nu vă trece prin minte să ne faceţi greutăţi şi 
astfel să vă complicaţi situaţia! Cunoaşteţi bine drumul? 

Da. 

Azi încotro o luăm? 

Spre un izvor, dincolo de Rush Creek. 

Consideră că e ceva de la sine înţeles ca eu să fac pe 
călăuza, pentru că, după spusele apaşului, eu eram acela 
care memorasem locul bonanzei. Treaba îmi convenea. 
Voiam, totodată, să ştiu dacă aceşti declasaţi cunoşteau 
locurile de pe aici, de aceea mă interesai: 

Cunoaşteţi probabil regiunea spre Squirrel Creek? 

Nu. 

Poate o cunoaşte vreunul dintre oamenii dumneavoastră? 

Era destul de prost ca să răspundă: 

Niciunul. 

Atunci n-are decât să vă arate drumul Winnetou. 

Dar el nu ştie exact unde se află aurul. 

Şi sunteţi chiar siguri că am să vi-l arăt? Tare ciudaţi mai 
sunteţi! 

Cum adică? 

Ce folos o să am dacă o să vă duc la aurul acela? Niciunul, 
absolut niciunul! S-a hotărât că trebuie să mor; atunci ce- 
mi pasă mie dacă o să aveţi bonanza aia sau nu? Sau poate 
credeţi că-mi face plăcere să vă fac pe toţi milionari, pentru 
că ne-aţi atacat şi jefuit şi pe deasupra să mai fiu şi ucis? 

Hm! Mârâi el, fără să mai spună ceva. 

S-ar părea că nu v-aţi gândit deloc la asta. 

Fireşte că nu; dar trebuie să ţineţi seama şi de camarazii 
dumneavoastră. Dacă nu căpătăm bonanza, o să moară cu 
toţii! 

Ce mă priveşte pe mine, din moment ce şi eu trebuie să 
mor? Cine ţine seama de mine? Şi ce aş avea eu de câştigat 
din faptul că ceilalţi trăiesc, dacă eu o să fiu mort? 

Chimner corner! 47 Doar n-o să dovediţi atâta cruzime 
faţă de ei? 


Crud? Eu? Ştiţi că aveţi haz? Omul vorbeşte de cruzime şi 
el însuşi vrea să-i omoare, dacă nu capătă aurul! 

Privi un timp în pământ, apoi zise: 

Well, să vorbim deschis unul cu altul! Chiar v-aţi gândit să 
ne tăinuiţi locul zăcământului? Asta ar însemna neapărat 
moartea camarazilor dumneavoastră şi ar fi şi spre paguba 
dumneavoastră. 

Cum adică şi a mea? 

Pentru că nu e deloc sigur că am să vă predau bătrânului 
Wabble. 

Aha! Exclamai eu tărăgănat şi cu mirare. 

Da, confirmă el. Întâmplător se află acolo în faţă, aşa că nu 
poate auzi ce vorbim noi. Dacă ne duceţi la bonanză şi dacă 
e atât de bogată precum a descris-o Winnetou, sunt în stare 
să vă eliberez şi pe dumneavoastră, nu numai pe tovarăşii 
dumneavoastră. 

Adevărat? Îmi promiteţi acest lucru? 

Din păcate nu pot să promit sută la sută. 

Atunci toată vorbăria nu foloseşte mai nimic. Vreau să ştiu 
ce mă aşteaptă! 

Totuşi foloseşte la ceva! Depinde de cât de bogată e 
bonanza. Dacă o să fim mulţumiţi de ceea ce o să găsim 
acolo, o să fiţi şi dumneavoastră mulţumiţi de mine. 

Dar ce o să zică Old Wabble? 

Asta nu vă priveşte, lăsaţi-l pe mine! Dacă ar încerca să-mi 
facă necazuri, îl trimit pur şi simplu la dracu! 

Aşa ceva nu merge, dacă e şi el copărtaş la bonanza. 

Aiurea! N-aţi văzut că i-am spus-o doar ca să-l leg la ochi? 
Nu-s prost să-mi respect cuvântul pe care i l-am dat! 

Şi totuşi era un prost. Dacă nu se ţinea de cuvânt faţă de 
Old Wabble, cum aş fi putut crede că o să respecte 
promisiunea făcută mie? Fireşte că nici nu-i trecea prin 
minte să mă elibereze, dacă ar fi reuşit să pună mâna pe 
bonanza, ba mai mult, deoarece nu trebuia să rămână 
martori în legătură cu atacul dat asupra noastră, nici 
însoțitorii mei nu puteau fi siguri de viaţa lor. Voia numai să- 


mi câştige bunăvoința, dar când ar fi pus mâna pe 
zăcământ, ce mai conta încă o încălcare de cuvânt şi o 
crimă în plus? Ceea ce mă revolta cel mai mult era tonul 
familiar cu care acest declasat mi se adresa. 

Ei, v-aţi mai gândit? Mă întrebă el după un timp. Ce vreţi 
să faceţi? 

Să văd dacă o să vă ţineţi de cuvânt. 

Deci, o să-mi arătaţi zăcământul? 

Da. 

Well. Ceva mai bun nici n-aţi putea face. De altfel, chiar 
dacă nu mi-aş ţine cuvântul şi aţi fi un om mort, prea puţin 
v-ar păsa dacă aurul ar fi al nostru sau ar sta acolo în 
pământ. 

Ce minunată şi mulţumitoare încheiere a discuţiei noastre! 
Da, fiind mort, putea să-mi fie indiferent! Din fericire, 
aveam marea satisfacţie să ştiu că la Squirrel Creek nu 
există nici un zăcământ de aur şi că nu eu, cielo să fie cel 
păcălit. 

Nu trecu mult timp de când Redy se depărtase, că avui 
prilejul să ascult o discuţie la fel de captivantă. În spatele 
meu călărea Dick Hammerdull şi Pitt Holbers cu unul dintre 
bandiți. Paza şi ordinea nu erau prea severe, eram doar 
legaţi şi, după părerea acestor declasaţi, nu era posibil să 
fugim. De aceea, puteam merge care cum voiam. 

Cei doi, toşti” discutau cu însoţitorul lor, ceea ce înseamnă 
că Dick Hammerdull vorbea cu el, iar Pitt Holbers adăuga 
câte un cuvânt sec, când era întrebat. Atâta timp cât Redy 
călărise lângă mine, nu puteam să fiu atent la ceea ce se 
vorbea în spatele meu. Rămânând singur, îl auzii pe Dick 
spunând: 

Şi, într-adevăr, credeţi că ne aveţi în mod sigur în mâinile 
voastre? 

Da, răspunse banditul. 

Prostii! Am ieşit cu voi puţin la plimbare şi atâta tot. 

Păi, sunteţi legaţi! 

Asta spre plăcerea noastră! 


Mulţumesc de o asemenea plăcere. Pe deasupra mai 
sunteţi şi jefuiţi! 

Da, suntem jefuiţi! Ce trist! Râse grăsanul. 

Râse, pentru că, înainte de a pleca în Vest, el şi Pitt îşi 
cususeră banii în haine. 

Dacă aşa ceva ţi se pare comic, să ştii că ai umor, spuse 
banditul necăjit. În locul dumitale aş fi mai serios! 

Serios? Ce motiv aş avea să-mi pierd capul? Ne simţim 
atât de bine cum nu ne-am mai simţit niciodată. 

Banditul scoase o înjurătură şi exclamă: 

Asta-i haz de necaz! Cred că ştii ce soartă vă aşteaptă? 

Nici în cea mai mică măsură! Despre ce soartă formidabilă 
e vorba? 

O să vi se stingă puţin lumina vieţii. 

Pshaw! Nu face nimic, absolut nimic, pentru că dacă o să 
ni se stingă lumina vieţii, o să ne-o aprindem pe urmă foarte 
frumos din nou! 

Eşti nebun, nebun de legat! 

Nebun! Ascultă, dacă dintre noi trei e cineva nebun, atunci 
dumneata eşti acela. E adevărat că sunt cam gras, dar o să 
mă strecor şi prin cel mai strâns nod făcut de voi. Pitt 
Holbers, lunganul de faţă, nu poate fi reţinut nici pe-atât; cu 
nasul lui lung ajunge mult peste plasele şi gardurile 
voastre. De Winnetou şi Old Shatterhand nici nu mai 
vorbim. Îţi declar în mod solemn: o să ne luăm zborul de la 
voi, mai repede decât vă închipuiţi. Şi atunci veţi rămâne cu 
botul pe labe. Sau nu ne luăm zborul, ci mai bine, cu mult 
mai bine, întoarcem foaia şi vă prindem noi pe voi. Atunci 
puteţi să vă închideţi gurile la loc. Ar fi şi ruşinos să stăm la 
voi mai mult de o zi, iar constituţia mea delicată nici n-ar 
putea suporta. O s-o luăm din loc! Nu-i aşa, Pitt Holbers, 
racoon bătrân? 

Hm! Mormăi lunganul. Dacă tu crezi că aşa o să facem, ai 
dreptate, dragă Dick. O s-o luăm din loc! 

Să vă luaţi tălpăşiţa? Să ne scăpaţi nouă din mână? Râse 
banditul ironic. Eu vă spun că o să vă ţinem aşa de bine şi 


atât de strâns, precum întâmplător şi pe mine mă cheamă 
Holbers. 

Aha, te cheamă tot Holbers? Frumos nume. Şi tot Pitt? 

Nu. Prenumele meu e Hosea. Vă interesează? 

Hosea? Uff! Fireşte că ne interesează! 

Ai strigat „UfF”! 'Te-a durut cumva când ai auzit numele 
meu? 

În loc să-i răspundă la întrebare, Dick se adresă lui 
Holbers: 

Ai auzit, Pitt Holbers, racoon bătrân, că omul acesta 
poartă frumosul şi piosul nume biblic de Hosea? 

Dacă tu crezi că am auzit, să ştii căi adevărat, răspunse 
Pitt. 

Ce vor să însemne vorbele astea misterioase? Întrebă 
tâlharul. Are vreo legătură cu numele meu sau cu mine? 

Se pare că da. Spune-mi, în familia dumitale mai există şi 
astfel de nume biblice? 

Mai este unul: Joel. 

Uff, încă unul dintre proroci! Se pare că aiavutun tată 
evlavios şi iubitor al Bibliei! 

Nu prea e cazul să credeţi aşa ceva. Era un om deştept, 
care nu se lăsa prostit de popi, iar eu îi semăn lui. 

Atunci înseamnă că mama dumitale a fost o femeie 
evlavioasă. 

Din păcate, da. 

De ce, din păcate? 

Pentru că, prin rugăciunile şi smiorcăielile ei, atât i-a 
amărât viaţa lui tata, încât s-a văzut nevoit să şi-o 
îndulcească cu brandy. Deoarece unui om deştept îi este 
imposibil să rabde mult timp lângă el o persoană 
bisericoasă, o lasă să stea acasă, iar el se duce la cârciumă. 
Ceva mai bun nu poate face. 

Aşa! Şi-a îndulcit viaţa până la devenit prea dulce? 

Da, până s-a săturat de ea şi, văzând într-o zi că are o 
funie în plus, care nu poate fi folosită la altceva, o agăţă de 


un cui, îi făcu un laţ şi-şi vâri capul în el, stând aşa, până ce- 
i tăiară funia. 

Auzind acest individ vorbind cu atâta cinism de 
sinuciderea tatălui său, îmi trecură furnicături prin mâini, 
care, din păcate, erau legate. Hammerdull se feri să-şi arate 
nobila-i indignare, căci ar fi fost inutilă faţă de un atare om, 
şi să-i spună că şi cel mai decăzut indian s-ar ruşina să 
vorbească în felul acesta despre taică-său; el continuă să-şi 
urmărească scopul ascuns al acestei discuţii şi zise râzând: 

Well! Să revenim la mama dumitale, aş vrea să ştiu dacă, 
pe lângă faptul că era evlavioasă, nu avea şi alte însuşiri 
care ţi-au rămas în minte? 

Alte însuşiri? Nu înţeleg. La ce te referi? 

Ei, aşa în privinţa educaţiei. Oamenii credincioşi sunt, de 
obicei, severi. 

Ah, da! Râse banditul, care nu bănuia unde voia 
Hammerdull să ajungă. Ceea ce spui, e, din păcate, 
adevărat. Dacă toate urmele vinete sau albastre s-ar mai 
afla pe spatele meu, ele ţi-ar putea dovedi acest lucru, iar 
eu, de durere, n-aş putea sta pe cal. 

Aha, deci avea o metodă pedagogică foarte 
pătrunzătoare? 

Da, deseori trecea şi prin piele. 

Şi la Joel, fratele dumitale? 

Da. 

Mai trăieşte? 

Desigur, şi nici nu se gândeşte să moară. 

În prezent unde se află, cu amintirile acelea frumoase pe 
spate şi probabil şi pe alte părţi ale trupului? 

E aici, cu noi. E acolo în faţă; cel care călăreşte lângă 
Redy, ele! 

Good lack! Deci ambii proroci sunt aici. Hosea şi Joel, 
amândoi. Ce zici de asta, Pitt Holbers, bătrân racoon? 

Nimic, răspunse lunganul şi mai scurt decât obişnuia el să 
răspundă. 


Dar ce aveţi cu mine şi cu fratele meu? Se interesă 
banditul, începând să fie intrigat de discuţie. 

Probabil că ai să afli imediat. Spune-mi mai întâi cu ce s-a 
ocupat tatăl dumitale? 

Cu ce se poate ocupa un om care are atâtea motive de 
supărare din cauza soţiei? 

Asta vrea să însemne: cu toate şi cu nimic. Vreau să ştiu cu 
ce se ocupa în ziua când a găsit de cuviinţă că funia 
respectivă era de prisos? 

Întemeiase de curând o agenţie de căsătorii. 

Curios. A vrut, probabil, ca şi alţii să guste oleacă de 
necazuri? Foarte frumos că s-a gândit la binele obştesc. 

Da, intenţia a fost bună, rezultatul însă a fost prost. Până 
la urmă s-a întors, cu spatele la viaţa care nu i-a oferit nimic 
de mâncare. 

A avut un suflet fin, de gentleman de cea mai pură speţă. 
Dar dacă l-aş avea la îndemână, cred că spatele lui s-ar lăfăi 
foarte repede cu aceleaşi amintiri ca ale dumitale. Ce 
porcărie! Să-ţi părăseşti în mod laş soţia şi copiii! 

De ce vorbeşti prostii? După ce n-a mai fost cu noi, am 
dus-o mult mai bine. 

Da, aşa e. Când bărbatul nu mai bea banii pe care îi 
câştigă soţia, atunci văduva şi copiii o duc mult mai bine! 

Ascultă! De unde ţi-a venit acest gând? În orice caz, mama 
era aceea care aducea banii în casă. 

Da, lucra ca un cal. 

De unde ştii? 

Atunci când soţul ei şi iubitul dumitale tată s-a spânzurat, 
trăiaţi în orăşelul Smithville din Tennessee? 

Aşa e. Dar de unde... 

Apoi ea a plecat cu copiii spre est, îl întrerupse Dick 
Hammerdull, netulburat. 

Şi asta-i adevărat. Dar, spune-mi odată... 

Mai aşteaptă. A muncit şi a câştigat, încât a putut să-şi 
crească şi un nepoţel, sărac ca vai de el, şi care a dispărut 
într-o frumoasă zi de vară. E aşa sau nu? 


Aşa e. Numai că nu înţeleg de unde ştii toate astea. 

Aţi avut şi o soră? Ea unde este? 

A murit. 

Deci dumneata, împreună cu stimatul proroc Joel, aţi fost 
singurii moştenitori după mamă? 

Mogştenitori? Pe dracu. Doar câteva sute de dolari, nimic 
altceva. Ce puteam face cu ei altceva decât să-i bem? 

Well, se pare că amândoi semănaţi leit cu tatăl vostru! Iar 
eu vă spun: feriţi-vă de funia care lui i-a devenit atât de 
funestă! Ce părere ai, Pitt Holbers, bătrâne racoon, au să 
capete ceva? 

Hm, mormăi Pitt foarte prost dispus, o să fac cum vrei tu, 
dragă Dick. 

Well, atunci nu o să capete nimic. Eşti de acord? 

Yes, ăştia nu merită. 

Că merită sau nu, e totuna, dar ar fi pur şi simplu 
scandalos, dacă ar fi să le dăm ceva! 

Ce secrete aveţi? De fapt de cine vorbiţi? Se interesă 
banditul. 

Despre Hosea şi Joel, răspunse Hammerdull. 

Vasăzică despre mine şi frate-meu? Noi doi suntem aceia 
care ar trebui să capete ceva? 

Da. 

Ce anume să capete? Dracu să vă înţeleagă. 

Pshaw! Averea noastră! Am strâns multe mii de dolari, să ţi 
le dăm cadou dumitale şi faimosului Joel. Acum însă am 
ajuns la concluzia că n-o să vă dăm nimic, absolut nimic, nici 
măcar un singur cent. 

Fără să-mi întorc capul, îmi puteam închipui mutra mirată 
a banditului. Trecu câtva timp până ce l-am auzit întrebând: 
Trebuie... să căpătăm... averea noastră? Vă bateţi joc de 

mine? 

Nici nu ne gândim. 

Probabil că-i cercetă îndelung cu privirea pe cei doi 
„toşti”, pentru că trecu din nou o pauză lungă, înainte de a-l 
auzi spunând cu mirare: 


Zău că nu ştiu ce să cred despre voi! Faceţi nişte mutre cât 
se poate de serioase, şi totuşi nu poate fi decât o glumă! 

Atunci o să te lămuresc. Ne-ai spus numele dumitale de 
familie. 

Da, Holbers! 

Şi prietenul meu se numeşte? 

La fel. 

lar prenumele? 

După câte am auzit Pitt. Pitt Holbers. Dar este... aha, aha! 

Se opri. Îl auzii şuierând printre dinţi, apoi continuă 
precipitat: Pitt! Pitt, Pitt, aşa îl chema şi pe băiatul, vărul 
ăla, pe care l-a luat mama la ea şi... lhunderstorm! E 
posibil? Oare găliganul ăsta lung cât o veşnicie să fie 
micuțul Pitt? 

E] este. În sfârşit, ai nimerit cuiul în cap. Am avut nevoie 
de multă oboseală şi muncă până să înţelegi. N-ai de ce să 
te făleşti cu deşteptăciunea dumitale! 

Trecând peste această jignire, banditul exclamă: 

Cum? E adevărat? Dumneata eşti prostul de Pitt, care de 
bunăvoie se lăsa mereu bătut de mama în locul nostru? Şi 
care, până la urmă, s-a săturat de astfel de lecţii şi a luat-o 
la sănătoasa? 

Probabil că Pitt aprobase dând din cap, pentru că n-am 
auzit nici un cuvânt. 

Să înnebuneşti, nu alta! Continuă vărul său. lar acum te 
revăd ca prizonier! 

Pe care vrei să-l omori, adăugă Hammerdull. 

Să-l omor? Hm! Să nu mai vorbim acum de asta. Mai bine 
povesteşte-mi, Pitt, unde-ai fugit atunci şi ce-ai făcut în tot 
acest timp? Sunt tare curios să aflu! 

Pitt tuşi de câteva ori, apoi spuse, nicidecum în felul lui sec 
în care altminteri obişnuia să vorbească: 

Vasăzică, atât de mult aţi decăzut! Aţi devenit nişte oameni 
care au aruncat cinstea şi renumele lor atât de departe, 
încât nu le-a fost ruşine să între în rândul bandiţilor! Din 
păcate, trebuie să recunosc că sunt fiul fratelui tatălui 


vostru; spre justificarea mea, pot să spun însa că n-am nici 
o vină pentru această rudenie. Pot spune chiar cu bucurie 
că împotriva voinţei mele sunt rudă cu voi. 

Oho! Interveni supărat banditul. Ţi-e ruşine cu mine? Dar 
ţi-a fost oare ruşine să te laşi hrănit de noi? 

De voi? Am fost hrănit doar de mama voastră! Şi trebuia 
să trudesc din greu pentru ceea ce-mi dădea. În timp ce voi 
vă ţineaţi de pozne, eu munceam de-mi trosneau oasele şi 
mai încasam şi bătaia în locul vostru, ceea ce s-ar numi un 
fel de supliment la masă. Aşa că n-am de ce să vă 
mulţumesc. Am vrut totuşi să vă fac la amândoi o mare 
bucurie. Noi suntem westman-i şi n-avem nevoie de bani, de 
aceea v-am căutat s-a vă dăm economiile noastre şi astfel să 
deveniți bogaţi. Acum însă, după ce am văzut că sunteţi 
nişte bandiți, nişte decăzuţi mizerabili, să mă ferească 
bunul Dumnezeu să vă dau pe mână atâta bănet, cu care 
putem face fericiţi oameni mai buni, mai merituoşi. Aici e 
pentru prima oară când ne revedem de când am fost copii, 
şi iată că suntem oameni care nu mai avem nimic comun. 
Doresc din toată inima să nu mai am niciodată supărarea şi 
jignirea de a ne reîntâlni! 

Pitt Holbers, de obicei atât de zgârcit la vorbă, ţinuse 
această lungă cuvântare atât de curgător, că pur şi simplu 
mă uimise. Nici purtarea celui mai stilat gentleman n-ar fi 
putut fi mai bună decât a lui. Dick Hammerdull exprimă 
grabnic aceeaşi părere, fără a lăsa vreo pauză la mijloc: 

Aşa e, dragă Pitt, aşa e! Ai vorbit din adâncul sufletului. Cu 
banii noştri putem face fericiţi oameni mai buni. 

Unui străin, banditul iar fi răspuns, probabil, altfel; acum, 
când ştia că Pitt îi e rudă, alese ironia în locul furiei şi 
spuse, râzând batjocoritor: 

Nu suntem deloc invidioşi pe acei oameni buni, mai buni 
decât noi, care urmează să primească banii voştri. N-avem 
nevoie de cei câţiva dolari pe care i-aţi agonisit cu chiu cu 
vai. Îndată ce o să găsim bonanza, o să avem milioane! 


Dacă o s-o găsiţi, chicoti Hammerdull. Îl văd pe Old 
Shatterhand cum indică cu degetul locul şi zice: aici sunt 
bulgări de aur, unul peste altul, unul mai mare decât 
celălalt. Fiţi atât de buni şi scoateţi-i. Nouă, ca nişte 
prizonieri prăpădiţi ce suntem, nici nu ne puteţi face un 
serviciu mai mare. Apoi ne împuşcaţi la grămadă, ca să nu 
putem trăda ceva; după aceea vă împachetaţi milionul, îl 
duceţi în est la o bancă şi trăiţi fericiţi din dobânzi ca 
bogătaşul din Evanghelie, comandându-vă zilnic prăjituri cu 
frişca pentru pliscurile voastre. Aşa îmi închipui eu lucrurile 
şi aşa o să se întâmple. Nu eşti de aceeaşi părere, Pitt 
Holbers, racoon bătrân? 

Da, mai ales chestia cu prăjiturile cu frişca ai nimerit-o 
bine, răspunse Pitt, din nou în felul lui sec. 

Ia nu mai trăncăniţi asemenea prostii! Îi repezi Hosea pe 
cei doi prieteni. Numai supărarea şi invidia neputincioasă 
vă face să vorbiţi aşa! Ce mult aţi vrea să aveţi bonanza 
pentru voi! 

O, nici nu-ţi dai seama cu câtă plăcere v-o cedăm! Ne 
bucurăm dinainte ce ochi o să faceţi când o să ajungeţi la 
locul exact. În toată povestea asta, mă tem de un singur 
lucru. 

De ce anume? 

Că o să fiţi atât de încântați încât o să uitaţi să întindeţi 
mâna. 

Ei, numai pentru atâta nu-i nevoie să-ţi spargi capul cu 
gândurile. Acum însă trebuie să mă duc la frate-meu să-i 
spun că l-am găsit pe Pitt, pe vărul Pitt, care a luat-o atunci 
la sănătoasa! 

Îşi îndemnă calul şi, trecând pe lângă mine, se duse în faţă, 
în capul coloanei, unde se afla Joel, frăţiorul în ale mişeliei. 

Te-ai fi aşteptat la aşa ceva? Îl auzii pe Hammerdull în 
spatele meu, întrebând. 

Nu! Răspunse Pitt scurt. 

Frumoasă rudenie! 

Mare mândrie pe capul meu! 


Extrem de supărător! 

O, nu! Nu sunt supărat, pentru că îmi sunt indiferenți. 

Nu la asta mă refer! Dar banii noştri? Acum cui să-i 
dăruim? Eu nu vreau să fiu bogat, să stau cocoţat pe sacul 
cu bani şi să-mi pierd somnul cel bun şi sănătos, de frică să 
nu mi-i fure cineva. 

Da, acum putem să ne batem iar capul cu ei! 

Să o luăm de la început, să ne gândim cui să dăm banii! 
Proastă, foarte proastă treabă! 

Atunci îmi întorsei capul spre ei şi spusei: 

Nu vă mai faceţi griji de pomană! 

Veniră imediat lângă mine, unul în dreapta, altul în stânga 
mea, şi grăsanul întrebă: 

Credeţi că ne facem griji degeaba? Ştiţi cumva pe cineva 
pe care l-am putea pricopsi? 

V-aş putea propune sute de inşi, dar nu la asta mă refer. 
Aveţi toţi banii? 

Din păcate, nu. Sunt la „general”, după cum ştiţi, mister 
Shatterhand. 

Atunci de ce vă faceţi griji de pe acum? Cine ştie dacă-l 
prindem! 

Ei, dacă sunteţi de faţă dumneavoastră şi Winnetou, e ca şi 
când l-am avea în mână. Aţi auzit ce am vorbit şi că i-am 
găsit pe verii lui Pitt? 

Da. Aţi fost foarte imprudenţi. 

Cum adică? Nu trebuia să spunem cine e Pitt Holbers? 

Ba da. Dar te-ai comportat ca şi când ai fi ştiut foarte 
precis că în curând o să fim liberi, ceea ce poate trezi uşor o 
bănuială şi ar putea să ne provoace greutăţi sau chiar să 
strice totul. 

Hm. E adevărat, dar să le fac indivizilor ăstora pe plac şi, 
din cauza tristeţii, să-mi las nasul să atârne până la oblâncul 
şeii? Doar şi dumneavoastră, când aţi vorbit cu Redy şi Old 
Wabble, v-aţi arătat la fel de încrezător! 

Dar nu într-un mod atât de bătător în ochi ca dumneata cu 
acest Hosea Holbers, care, din fericire, nu-i prea isteţ ca să 


devină bănuitor. Ironia dumitale în legătură, cu bulgării de 
aur era extrem de periculoasă pentru noi. Bandiţii ăştia 
trebuie să creadă, până în ultima clipă că eu cunosc locul 
acelei bonanza. 

Da, dar când o să vină această ultimă clipă? 

Poate chiar azi! 

Urra! E adevărat? În ce fel? 

Deocamdată nu ştiu precis. Colma Pugşi, indianul, o să vină 
şi o să mă elibereze. 

Indianul! Se poate? 

Mi-a făgăduit. Ce o să fac când o să fiu liber, depinde de 
împrejurări. Diseară nu aveţi voie să adormiţi, trebuie să vă 
prefaceţi numai că dormiţi. Transmiteţi acest lucru de la om 
la om, tuturor camarazilor noştri. Nu vreau să vorbesc cu 
ei, să trezesc cumva vreo bănuială. 

Ei nu ştiau că acel Colma Puşi se strecurase pe furiş până 
la mine şi de aceea mă întrebaseră de unde ştiu cao să 
vină. Eu însă le cerui să rămână din nou în spatele meu şi să 
aştepte liniştiţi evenimentele. Era mai bine ca cei din bandă 
să mă vadă discutând cât mai puţin cu tovarăşii mei. 

Fraţii Holbers îşi opriseră, caii, aşteptând pe Pitt şi Dick. 
Arătând către Pitt, Hosea zise: 

lată-l pe verişorul cel mereu bătut, care acum face pe 
mândrul. 

Joel aruncă o privire dispreţuitoare spre Pitt şi zise la 
rândul său: 

O să fie bucuros când o să-i permitem să vorbească cu noi! 
Vasăzică a vrut să ne dăruiască bani. 

Da. Chiar o adevărată avere! 

la te uită! El şi averea! Un şiretlic destul de prostesc! A 
vrut să ne momească. O să ne păzim şi n-o ne lăsăm prinşi 
de-o asemenea prostie. Hai, vino! 

Îşi mânară caii în faţă. Dick Hammerdull glumi: 

Suntem, vasăzică, şi şireţi şi proşti. Pitt Holbers, racoon 
bătrân! Astea-s două însuşiri pe care le putem iarăşi împărţi 


între noi. Dacă îţi convine, eu iau asupra mea şiretenia; tu 
primeşti restul. 

Sunt de acord! Aşa trebuie să fie între prieteni; înseamnă 
că fiecare ia împrumutat celuilalt capitalul său! 

Mii de trăsnete! Răspunsul nu-i rău! Îţi mulţumesc! 

N-ai de ce! Cu plăcere! 

Capitolul V - Roluri schimbate. 

La un moment dat mă chemară în faţă, să mă plasez în 
frunte în calitate de călăuză a grupului. Până atunci, 
indicasem doar din când în când, cu câte un cuvânt strigat 
mai tare, direcţia în care trebuia mers. Înaintarăm destul 
de repede şi ajunserăm în apropierea locului unde se 
împreunau cele două braţe ale Rush Creekului. Regiunea 
fiind bogată în apă, preria era deseori întreruptă de pâlcuri 
mai mari sau mai mici de copaci şi de tufişuri. Deci, era 
necesar să mă aflu în faţă. Ca nu cumva să folosesc 
împrejurarea pentru a fugi, Redy şi Old Wabble mă luară 
între ei. Înaintea noastră apăru un grup de copaci, când Old 
Wabble îşi întinse mâna şi exclamă: 

All devils! Cine vine acolo? Băieți, fiţi atenţi! Ţineţi 
prizonierii strânşi laolaltă, căci cel care vine o să facă totul 
ca să-i scape! 

Cine-i? Întrebă Redy. 

Un bun prieten al lui Winnetou şi al lui Old Shatterhand. Îl 
cheamă Old Surehand. Cel puţin mi se pare că eel. 

Din spatele pădurii apăru un călăreț, Venind în plin galop 
spre noi. Era încă departe, faţa nu i-o puteam recunoaşte, 
dar văzurăm că părul său lung îi flutura pe spate ca un voal. 
Fireşte, acest lucru îi dădea o mare asemănare cu Old 
Surehand, dar eu observai imediat că nu avea statura 
impunătoare, puternică a acestuia. Nu era Old Surehand, 
era Colma Puşi, care venea în întâmpinarea noastră. Voia să 
ne arate că e la post. 

La început, se comportă ca şi când nu ne-ar fi văzut. 
Deodată îşi opri calul şi se uita la noi. Pe urmă se prefăcu că 
vrea s-o ia într-o parte, apoi iar coti spre noi şi aşteptă să 


înaintăm. Apropiindu-ne suficient ca să-i putem recunoaşte 
faţa, Old Wabble spuse vădit uşurat: 

Nu este Old Surehand, ci un indian. E bine. Oare cărei 
hoarde i-o fi aparţinând? 

Proastă întâlnire, fu de părere Redy. 

De ce? E cu mult mai bine decât să fi fost un alb. Însă n- 
are ce căuta tocmai pe drumul nostru, it's clear! Trebuie să- 
l luăm tare, ca nu cumva să-i treacă prin minte să ne 
spioneze. 

Ajungând lângă el, ne oprirăm. Indianul salută cu o 
mişcare mândră a mâinii şi întrebă: 

Poate fraţii mei au văzut un războinic roşu care ducea o şa 
şi îşi căuta calul care i-a fugit azi-noapte? 

Redy şi Old Wabble izbucniră într-un hohot de râs, iar 
primul răspunse: 

Un războinic care ducea o şa? Grozav războinic! 

De ce râde fratele meu alb? Întrebă serios şi mirat 
indianul, pe care bandiții nu-l cunoşteau. Dacă un cala 
fugit, trebuie căutat! 

Foarte adevărat. Dar cine lasă să-i scape calul şi pe urmă 
umblă după el cu şaua, nu poate fi un războinic renumit. E 
cumva un prieten de-al tău? 

Da. 

Mai ai şi alţi tovarăşi? 

Nu. Noaptea, în timp ce dormeam, calul şi-a rupt funia cu 
care era priponit şi azi dimineaţă nu l-am mai găsit. Am 
plecat să-l căutăm, acum însă nu găsesc nici calul şi nu-l mai 
găsesc nici pe el. 

Nici calul şi nici pe el! Veselă întâmplare! Se pare că 
sunteţi doi oameni foarte pricepuţi, cărora trebuie să le dai 
tot respectul. Din ce trib faceţi parte? 

Din niciunul. 

Vasăzică sunteţi nişte izgoniți! Ei bine, eu vreau fiu bun şi 
să te ajut. Da, l-am văzut. 

Unde? 


Cam la două mile în urmă. Trebuie să mergi doar pe 
urmele noastre. Ne-a întrebat de tine. 

Ce cuvinte a spus războinicul? 

Foarte frumoase, pline de stimă, de care poţi să fi mândru. 
A întrebat dacă n-am găsit câinele roşu care pute şi pe care 
păduchii îl gonesc prin prerie. 

Fratele meu alb l-a înţeles greşit pe acel războinic. 

Hm! Zău? Şi cum crezi că a zis? 

Dacă feţele palide n-au văzut câinele pe care păduchii care 
put îl gonesc prin prerie. Astea trebuie să fi fost cuvintele, 
iar câinele o să găsească păduchii. Cu o zvâcnitură îşi săltă 
calul în două picioare, apoi îl îndemnă cu o uşoară apăsare 
a pulpelor, şi calul zbură într-un semicerc larg, ducându-l 
apoi într-un galop elegant pe urmele noastre, aşa cum i se 
spusese. Toţi se uitară după el, în timp ce el nu-şi întoarse 
capul nici măcar o singură dată. Redy zise mârâind: 

Dracu' să-l ia de lichea roşie! Oare ce a vrut să zică! 
Dumneata ai înţeles răstălmăcirea cuvintelor lui, Mister 
Cutter? 

Nu, răspunse bătrânul Wabble. Vorbărie de indian! A vrut 
să spună nici el nu ştie ce. 

Well! O să facă cele două mile, şi n-are decât să caute mai 
departe. O bandă de mizerabili, care decade tot mai mult! 

După acest scurt intermezzo, plecarăm mai departe. 
Bandiţii nu erau westman-i, dar cum de putea Old Wabble 
să considere cuvintele indianului ca fiind fără sens? Mie, în 
locul lui, în orice caz, mi-ar fi dat de bănuit şi în mod sigur 
că l-aş fi urmărit pentru a vedea ce face. Cine nu ia astfel de 
răspunsuri ca avertisment, acela nu e pregătit să facă faţă 
pericolelor Vestului Sălbatic. 

Nu merserăm multă vreme, când avurăm o nouă întâlnire, 
una chiar foarte importantă pentru noi, la care niciunul 
dintre noi nu se aştepta, cel puţin nu atunci. 

Tocmai treceam pe lângă o fâşie îngustă de tufişuri, 
întinzându-se ca o panglică şerpuitoare peste savană, şi 
ajunseserăm la capătul ei, când zărirăm doi călăreţi cu un 


cal de povară, care, venind dinspre dreapta, trebuiau să se 
întâlnească cu noi. Întrucât şi ei ne văzuseră, nu mai putea 
fi vorba de a ne ascunde, nici noi de ei, nici ei de noi. Deci, 
ne continuarăm drumul şi văzurăm că unul dintre călăreţi 
îşi luă arma în mână, aşa cum se întâmplă întotdeauna când 
e vorba de o întâlnire cu străini. 

Când ajunserăm la vreo trei sute de paşi de ei, se opriră, 
probabil cu intenţia de a ne lăsa să trecem, fără ca grupul 
nostru să le poată vorbi. Old Wabble însă spuse: 

Ăştia nu vor să ştie de noi; hai să mergem direct la ei! 

Aşa şi făcurăm. Înaintasem doar jumătate din distanţa 
care ne despărţea, când în spatele meu auzii câteva 
exclamaţii: 

Uff! Uff! Se auzi glasul lui Matto Şahco. 

Uff! Exclamă şi Apanatşca o singură dată, dar cu atât mai 
expresiv. 

Trebuie să fi fost tare surprins. 

Atunci privii şi eu mai atent decât până atunci şi m-am 
mirat la fel de tare ca şi ceilalţi doi, deoarece călăreţul cu 
arma în mână era vraciul cel alb, de la comanşii naiini, mult 
discutatul Tibo-taca al nostru, iar celălalt călăreț nu putea fi 
decât squaw-a lui roşie, misterioasa 'Tibo-vete. Un cal de 
povară avuseseră cu ei şi la ferma lui Harbour. 

Văzând că nu trecem mai departe şi că ne-am îndreptat 
spre ei, vraciul începu să se neliniştească, dar, numai, 
pentru câteva clipe. Apoi o porni în goană spre noi, 
gesticulând cu mâna ridicată deasupra capului şi strigând: 

Old Wabble, Old Wabble! Welcome! Dacă dumneavoastră 
sunteţi, atunci n-am de ce să mă tem, mister Cutter! 

Cine-i individul? Întrebă bătrânul cowboy. Eu nu-l cunosc. 

Nici eu, răspunse Redy. 

O să vedem când o să ajungem la el. 

Old Wabble era uşor de recunoscut, de departe chiar, 
datorită staturii sale extrem de înalte şi slabe şi mai ales 
datorită părului, său alb, care îi flutura pe spate, chiar dacă, 
înainte cu o zi, pierduse jumătate din el în foc. Când ne 


apropiarăm, ne recunoscu şi pe noi. La început nu ştia ce să 
facă, s-o ia la goană sau să rămână pe loc, dar când văzu că 
suntem legaţi, pur şi simplu chiui de bucurie. 

Old Shatterhand, Winnetou, Matto Şahco şi. $i..., nu voia 
să pronunţe numele presupusului său fiu... şi fârtaţii lor, 
sunt cu mâinile legate. E un eveniment formidabil, mister 
Cutter! Cum aţi reuşit să faceţi acest lucru? Cum s-a 
întâmplat? 

Ajunsesem lângă el, când Old Wabble întrebă: 

De fapt, cine sunteţi, sir? Mă cunoaşteţi? Şi mie mi se pare 
că v-aş cunoaşte, dar nu-mi amintesc de unde? 

Gândiţi-vă la Llano Estacado Unde, când şi cum aţi fost 
acolo? 

Când am fost prizonierii apaşilor. 

Când spuneţi „am fost”, la cine vă referii? 

La noi, comanşii. 

Ce? Cum? Faceţi parte din tribul comanşilor? 

Atunci, da, eram, acum nu mai sunt. 

Şi adineauri spuneaţi că nu mai aveţi de ce vă teme! 

Foarte adevărat. E imposibil să fiţi prieten cu duşmanii 
mei, pentru că atunci i-aţi furat armele lui Winnetou şi Old 
Shatterhand şi aţi fost prietenul „generalului”. lar la ferma 
lui Harbour am mai aflat că aţi avut o ciocnire destul de 
urâtă cu Winnetou şi cu Old Shatterhand. De aceea sunt 
atât de bucuros că v-am întâlnit când nu mă aşteptam. 

Well! Toate-s bune, dar. 

Ia amintiţi-vă, îl întrerupse fostul comanş. Ca indian, eram 
desigur vopsit cu roşu şi aşa... 

All devils! Vopsit cu roşu? Acum îmi amintesc. Sunteţi 
probabil vraciul comanşilor de atunci! 

Da, într-adevăr, eu sunt! 

E posibil? Un vraci, care, după cum văd, de fapt e un alb. 
Interesant! Foarte interesant! Trebuie să-mi povestiţi cum 
s-a întâmplat. E o aventură cum rar se întâmplă. O să facem 
aici un popas. 


Mulţumesc, mister Cutter, mulţumesc mult! Nu pot zăbovi, 
trebuie să plec, dar sper să ne revedem. [in să vă spun că 
astăzi e cea mai fericită zi din viaţa mea, pentru că văd că 
aţi pus mâna pe oamenii care, dacă ar depinde de mine, i-aş 
lichida pe loc. Ţineţi-i bine, să nu vă scape! 

În timpul acestui schimb de cuvinte, îl cercetai pe cel de-al 
doilea călăreț. Era acea squaw-ă, dar fără vălul sub care-şi 
ascundea faţa la ferma lui Harbour. Era îmbrăcată 
bărbăteşte şi totuşi ea era. Aceeaşi statură înaltă, lată în 
spate, pe care o întâlnisem atunci în Caam-culano. Cu faţa 
aceea de culoare închisă, brăzdată de riduri şi suptă, cu 
trăsături aproape caucaziene, cu aceiaşi ochi trişti, cu 
privire aproape fixă, pe care, de cum i-am văzut, a trebuit 
să mă gândesc la o casă de nebuni. Se ţinea bine pe cal, cu 
siguranţă, bărbăteşte, ca o călăreaţă versată. Îşi mână calul 
spre noi. Făcurăm neintenţionat un semicerc în jurul 
vraciului, la al cărui capăt ajunse şi ea o dată cu ultimul 
cuvânt al soţului ei. Acolo se opri, fără a scoate un cuvânt, 
privind în gol. Mă uitai la Apanatşca. Stătea pe cal, 
nemişcat, ca o statuie. Pentru el, parcă nu mai exista nimeni 
în afară de ea, pe care o considerase până acum mama lui. 
Totuşi nu făcu nici cea mai mică mişcare să se apropie de 
ea. 

Vraciul observase cu vădită jenă apropierea soţiei sale, dar 
îl linişti completa ei indiferenţă. Se întoarse din nou spre 
Old Wabble. 

V-am mai spus, mister Cutter, trebuie să plec, dar când o 
să ne revedem o să aflaţi de ce mă bucur atât de mult că i- 
aţi prins pe aceşti indivizi. Ce o să se întâmple cu ei? 

Depinde, răspunse bătrânul. Vă cunosc prea puţin ca să vă 
pot răspunde la această întrebare. 

Well. Sunt şi aşa destul de mulţumit şi cred că nu osăvă 
faceţi prea multă bătaie de cap din cauza lor. Vă spun că 
merită moartea, numai moartea. Nu puteţi să faceţi un 
păcat mai mare decât să-i lăsaţi în viaţă. Faptul că îi văd aici 
legaţi valorează cât zece ani din viaţa mea. Ce bucurie 


pentru mine! Pot să mă uit puţin mai îndeaproape la ei, 
mister Cutter? 

De ce nu? Uitaţi-vă la ei cât poftiţi şi cum vă place! 

Vraciul se apropie de osag, îi râse în faţă şi-i zise: 

Ilată-l pe Matto Şahco, care atâţia ani a încercat să mă 
descopere, dar fără succes! Sărmanul de tine! Tu să prinzi 
nişte oameni cum am fost şi mai suntem noi doi! La aşa ceva 
nu-ţi ajunge bietul tău creier! Atunci ţi-am jucat o festă 
straşnică, nu? Probabil că nimeni n-a reuşit să cumpere atât 
de multe şi pe deasupra atât de ieftine piei! 

Căpetenia nu răspunse nimic, doar muşchii braţelor i se 
încordară şi ochii îl priviră ameninţători pe duşmanul său. 

Probabil că ai vrea să mă sugrumi, râse acesta. N-ai decât 
să te sugrumi singur! 

După aceea se adresă lui Trescow: 

Probabil că acesta e faimosul poliţist, despre care mi-a 
spus cowboy-ul că s-ar afla în casă? Ce nătărău! De fapt, ce 
anume adulmeci? Faci o treabă caraghioasă şi zadarnică. 
Doar câteva săptămâni şi totul va fi prescris. De aceea ne şi 
întoarcem. Nu ţi-ai dat seama? 

Las să treacă aceste săptămâni, răspunse Trescow. O să 
ieşiţi prea devreme la suprafaţă, monsieur Thibaut. 

Milles tonnerres48! Cunoşti numele meu? A devenit poliţia 
aşa, deodată, atât de perspicace? Vă felicit, sir! 

Apoi trecu la Apanatşca; îi aruncă un scurt tsari49 şi se 
apropie de Winnetou. 

Asta-i căpetenia apaşilor, în general, cea mai vestită dintre 
toate căpeteniile, spuse el cu glas batjocoritor. Nici n-ai 
crede ce poate ieşi dintr-un asemenea pui de căţea! Ne 
cunoaştem, nu-i aşa? Sper că de data asta te afli în drum 
spre veşnicele plaiuri ale vânătoarei! De nu, fereşte-te de 
mine, că de te întâlnesc, îţi trec un glonte prin cap, în aşa 
fel încât soarele să aibă posibilitatea să-ţi lumineze creierul 
din două părţi. 

Winnetou privi într-o parte şi nici o trăsătură a feţei nu i se 
mişcă. Vraciul folosi prilejul ce i se oferi şi se îndreptă spre 


mine. Ca alb, nu eram obligat să păstrez indiferența stoică a 
lui Winnetou. Mândria mă putea determina să mă uit de sus 
la vrăjitorul şi scamatorul de odinioară, dar înţelepciunea 
îmi impunea o altă comportare: trebuia să-l fac să scape 
anumite cuvinte necontrolate. De aceea, când se apropie de 
mine, îmi întoarsei faţa spre el şi-i spusei cu veselie: 

Probabil că acum vin eu la rând, în faţa vestitului Tibo- 
taca? După cum vezi, stau aici, legat. Ai prilejul să te 
distrezi după pofta inimii, aşa că dă-i drumul! 

Diable! Se stropşi el la mine, furios. Omul acesta nici nu 
aşteaptă să-i vorbesc eu întâi! Asemenea obrăznicie nu are 
asemănare! Da, am să-ţi vorbesc, ticălosule, şi foarte 
temeinic. Îmi pare bine că te văd în situaţia în care te afli 
acum! 

Well! Sunt gata să te ascult, dar înainte de a începe, spre 
binele dumitale, aş vrea să-ţi dau un sfat bine intenţionat. 

Un sfat? Care anume? Dă-i drumul! 

Să nu fii prea imprudent când vorbeşti cu mine! Ştii 
probabil, mai dinainte, că am toanele mele! 

Da, le ai, dar în curând o să ţi le scoată cineva din cap. De 
fapt, de obicei, nu prea iţi place să vorbeşti mult. 

Oh, îmi place să conversez, dar nu cu tâmpiţi, care nu sunt 
în stare să scoată decât un bâlbâit prostesc. 

Şi asta mi-o spui mie, nemernicule? Crezi că dacă glontele 
meu a greşit o dată n-o să te nimerească niciodată? 

Îşi îndreptă arma spre mine, ridicând cocoşul. Într-o clipă 
Redy veni lângă el, îi dădu arma la o parte şi-l preveni: 

Puneţi puşca la loc, sir, că altfel intervin eu! Cine îl răneşte 
pe Old Shatterhand, primeşte de la mine un glonte! 

De la dumneavoastră? Aha! Şi cine sunteţi, mă rog? 

Mă cheamă Redy şi sunt conducătorul acestui grup. 

Dumneavoastră? Credeam că-i Old Wabble! 

Eu sunt, şi cu asta ajunge! 

Atunci, scuzaţi-mă, sir! N-am ştiut. Dar trebuie să te laşi 
jignit fără să te împotriveşti? 


Eu cred că da! Mister Cutter va permis, fără aprobarea 
mea, să vorbiţi tot ce vreţi cu aceşti oameni, şi până acum 
am admis totul. Dacă ei nu vor să se lase şi răspund la 
politeţea dumneavoastră, singur sunteţi de vină. Dar nu 
permit să vă atingeţi de el sau să-i răniţi cumva! 

Dar pot vorbi mai departe cu omul acesta? 

N-am nimic împotrivă. 

Şi nici eu, am adăugat la rândul meu. O conversaţie cu un 
hâtru indian e, întotdeauna, înveselitoare. Teribil mă amuză 
acest măscărici bătrân! 

Ridică mâna, apoi o strânse pumn şi o laşă iarăşi să cadă, 
spunând cu trufie: 

Pshaw! N-o să reuşeşti să mă scoţi din sărite! De n-ai fi 
prizonier şi te-aş întâlni în preerie! 'Ţi-aş da o răsplată 
pentru vizita aia din Caam-culano, care ţi-ar întrece toate 
aşteptările. 

Da, se pare că vizita aceea depăşeşte toată capacitatea ta 
de înţelegere. Ai putea face ceva asemănător? N-aş vrea să 
te supăr, prea stimabile, dar cine nu are din naştere, acela 
nu are, şi cred că sub pălăria ta nu prea e suficient creier 
pentru aşa ceva! 

Ei, drăcie! Scrâşni el. Să fiu obligat să înghit toate astea! 
Dacă aş putea şi aş avea voie să fac ce vreau. 

Da, da, totdeauna îţi lipseşte câte ceva! Nici măcar pe 
Vava Derric nu l-ai putut înlătura singur! 

Îşi holbă ochii, de parcă ar fi vrut să vadă prin mine şi, 
când observă că eu continui să zâmbesc indiferent, 
exclamă: 

Ce ţi-a îndrugat atunci blestematul ăla, tânărul Bender? 

Aha, Bender! Numele acesta începe cu B. Imediat m-am 
gândit la literele ]. B. şi E. B. de la mormântul lui Padre 
Diterico care fusese asasinat. Dar la cine se referea când 
spunea numele de Bender? Desigur că nu-l puteam întrebă 
direct. Încercai într-o altă formă, spunând foarte repede 
fără ca el să aibă timp să reflecteze: 

Atunci? Când asta? 


Când era în Llano Estacado şi când cu propriul său fra... 

Deodată se opri speriat. Într-un răstimp mai puţin de o 
clipă, atât cât mintea omenească poate să perceapă, îmi 
trecu un gând fulgerător şi continuai la fel de repede fraza 
începută de el: 

Cu propriul său frate a fost nevoit să lupte? Pshaw! Ceea 
ce mi-ai spus, atunci, ştiam de mult, ştiam chiar mai bine 
decât el însuşi. Avusesem prilejul să cercetez ce s-a 
întâmplat cu Padre Diterico cu mult înainte! 

Di... te... ri.? Spuse eltărăgănat, şi speriat. 

Da, dacă nu-ţi place să pronunţi acest nume putem să-i 
spunem Ik-veh-tsi-pa după cum era numit în patria sa, la 
indienii moqui. 

La început nu putu să scoată un cuvânt; faţa i se crispă; 
înghiţi de câteva ori în sec, ca unul căruia i s-a oprit o 
bucată prea mare în gât. Apoi strigă răguşit: 

lar mai dus de nas, aşa cum i-ai păcălit atunci pe toţi. 
Trebuie, trebuie neapărat să fi făcut inofensiv! Ţine drept 
răsplată! 

Din nou ridică arma, cocoşul ţăcăni şi... 

Redy îşi mână calul spre noi, dar dacă nu m-aş fi ajutat 
singur, ar fi sosit prea târziu ca să mă salveze de glontele 
acestui turbat. M-am aplecat, pentru a putea prinde, cu 
mâinile legate la încheieturi, foarte strâns frâul, am înfipt 
călcâiele în burta calului şi am strigat: 

Tşah, Hatatitla, tşah! 50 

Aceste cuvinte, pe care murgul meu le ştia foarte bine, 
urmau să anihileze dezavantajul că eram legat. Armăsarul 
se ghemui ca o pisică şi dintr-o săritură mă duse atât de 
aproape de Thibaut, încât cei doi cai se frecară unul de 
altul. Cu toată forţa dezlânţuită de această săritură, piciorul 
meu se lovi de al celuilalt şi, lăsând frâiele din mână, în 
mijlocul săriturii, îl izbii cu pumnii legaţi unul de altul cu 
atâta putere, încât chiar în clipa în care a tras cu arma, fu 
smuls şi aruncat jos din şa, hăt departe. 


În momentul acela nimeni dintre cei de faţă, în afară de 
Winnetou şi de femeia nebună, nu se putu abţine să nu 
scoată strigăte de spaimă, surprindere sau admiraţie. 
Minunatul meu armăsar făcuse numai o săritură, nici un 
pas mai mult, apoi rămăsese atât de liniştit, de parcă era 
turnat în bronz. Mă întoarsei spre vraci. Se ridică cu greu 
şi-şi luă arma pe care o scăpase jos. Ochii ii scânteiau de 
furie. Redy îi luă puşca din mână şi-i spuse supărat: 

Am să ţin arma până ce plecaţi, sir, altfel puteţi provoca 
vreo nenorocire! V-am spus că nu permit să comiteţi vreo 
violenţă faţă de Old Shatterhand! 

Lăsaţi-l, puteţi să-l lăsaţi! Zisei eu. De altfel, l-am prevenit 
să se ferească. Omul ăsta este, într-adevăr, un tâmpit 
iremediabil! 

Tremurând de furie, acesta zise, gâfâind: 

O să-l omorâţi, mister Redy? O să-l omorâţi? 

Da, aprobă acesta. Viaţa lui a fost încredinţată lui Old 
Wabble. 

Mulţumescu-ţi ţie, Doamne! Altfel l-aş fi împuşcat, imediat 
ce mi-aţi fi înapoiat puşca, chiar cu riscul de a fi eu 
împuşcat pe urmă de dumneavoastră. Nici nu vă vine să 
credeţi că acest ticălos este cel mai mare dintre toţi dracii! 
În comparaţie cu el, Winnetou e un înger! De aceea, 
împuşcaţi-l, împuşcaţi-l neapărat! 

În această privinţă, puteţi fi sigur că dorinţa 
dumneavoastră va fi împlinită! Îl asigură Old Wabble, El sau 
eu! Dintre noi doi, numai unul are loc pe acest pământ, şi 
întrucât eu sunt acela, el o să fie cel care o să dispară. Jur 
pe toate mormintele posibile. 

Între timp, femeia indiancă, fără să se lase tulburată de 
ceva, nici măcar de focul de armă, îşi mână calul lângă un 
tufiş, rupse câteva crenguţe, le împleti sub formă de 
coroniţă şi şi-o puse apoi pe cap. La întoarcere, îşi îndreptă 
calul spre primul bandit aflat în calea ei şi, arătând spre 
coroniţă, zise: 


Vezi, ăsta e myrtle-wreath-ul meu. Acest myrtle-wreath mi 
l-a aşezat Vava Derric pe cap! 

Atunci fostul comanş uită de mine şi dădu fuga la ea, de 
teamă că prin vorbele ei să nu trădeze vreuna din tainele 
lui. Ameninţând-o cu pumnul, îi strigă: 

Taci, nebun-o! Termină cu prostiile tale! Şi, întorcându-se 
spre bandiți, le explică: ştiţi, femeia este nebună şi vorbeşte 
multe lucruri în stare să te zăpăcească. 

Cu ei îşi atinse scopul, dar imediat trebui să-şi îndrepte 
atenţia către altcineva, şi anume spre Apanatşca. Aşa cum 
am mai spus, acesta rămăsese până atunci nemişcat ca o 
statuie. Auzind-o vorbind, se duse la squaw-ă şi o întrebă: 

Pia51l mă cunoaşte azi? Sunt ochii ei deschişi pentru fiul 
ei? 

Femeia se uită la el zâmbind trist şi se mulţumi doar să 
dea din cap. Cu toate astea, Tibo-taca se repezi la 
Apanatşca şi strigă la el: 

Tacă-ţi gura! Ce ai de vorbit cu ea? 

E mama mea, răspunse Apanatşca liniştit. 

Acum nu mai e! Ea e o naiină, iar tu a trebuit să-ţi 
părăseşti tribul. Acum nu mai aveţi nimic unul cu altul! 

Sunt căpetenia comanşilor şi nu permit să-mi comande un 
alb care a înşelat-o şi m-a înşelat. Am să vorbesc cu ea! 

lar eu sunt soţul ei şi nu te las să vorbeşti cu ea! 

Împiedică-mă, dacă poţi! 

Tibo-taca nu îndrăzni să se atingă de Apanatşca, cu toate 
că acesta era legat, dar se adresă lui Old Wabble: 

Mister Cutter, ajutaţi-mă! Dumneavoastră sunteţi omul în 
care am încredere. El, fostul meu fiu adoptiv, e de vină că 
soţia mea a înnebunit. Ori de câte ori îl vede, e şi mai rău cu 
ea. Să o lase în pace. Deci, sir, ajutaţi-mă! 

Old Wabble, fiind probabil invidios că Redy se dăduse 
drept comandant, iar acum oferindu-i-se un prilej binevenit 
să arate că şi el ar avea un cuvânt de spus, i se adresă lui 
Apanatşca pe un ton poruncitor: 


Ia-o din loc de lângă ea, indianule! N-ai auzit că nu mai ai 
nimic cu dânsa? Pleacă de aici, şterge-o! 

Apanatşca nu era omul care să lase să i se vorbească în 
asemenea fel. Îi măsură pe bătrânul cowboy cu o privire 
plină de dispreţ şi întrebă: 

Cine vorbeşte aşa cu mine, căpetenia supremă a 
comanşilor din tribul pohonim? E o broască, care orăcăie, 
sau o cioară care croncăne? Nu văd pe nimeni care m-ar 
putea împiedica să vorbesc cu squaw-a care a fost mama 
mea! 

Aha! Broască! Cioară! Exprimă-te mai politicos, băiete, că 
altfel vei afla cum trebuie respectat un „rege al cowboy- 
lor”! 

Îşi interpuse calul între al lui Apanatşca şi al femeii. 
Comanşul îşi dădu calul câţiva paşi înapoi şi-l mână pe 
partea cealaltă. Bătrânul îl urmă. Apanatşca merse mai 
departe, bătrânul după el. În felul acesta, călăreau în jurul 
femeii în doua cercuri, Cutter aflându-se mereu între ea şi 
comanş. În acest timp amândoi se priveau ţintă. 

Vezi-ţi de treabă, mister Cutter! Îi strigă Redy. Lasă ca 
tatăl şi fiul să-şi rezolve singuri problemele. Ce te priveşte 
pe dumneata? 

Mi s-a cerut ajutor! Răspunse bătrânul. Crezi că n-am să 
pot să ţin din scurt un indian, care mai e şi legat? 

Legat? Pshaw! Gândeşte-te la Old Shatterhand şi la străin. 
Indianul e cu totul alt soi de om decât dumneata. 

Să încerce numai! 

Well. Cum doreşti! Pe mine nu mă priveşte! Toate privirile 
erau îndreptate asupra celor doi adversari care continuau 
să se mişte în cerc. Old Wabble pe cel interior, iar 
Apanatşca pe cel exterior. Femeia stătea la mijloc, cu totul 
absentă la ce se întâmplă. Tibo-taca stătea în apropiere şi, 
probabil, aştepta cel mai încordat deznodământul acestei 
scene. După câtva timp, Apanatşca întrebă: 

Old Wabble are să mă lase în sfârşit să vorbesc cu squaw- 
a? 


Nu, declară bătrânul. 

Atunci am să-l oblig! 

N-ai decât să încerci! 

Şi n-am să-l cruţ deloc nici pe bătrânul ucigaş de indieni! 

Nici eu pe tine! 

Uff! Atunci păstrează squaw-a pentru tine! 

Îşi întoarse calul, ca şi când ar fi vrut să-şi părăsească 
cercul. Era un şiretlic; voia să-i distragă atenţia bătrânului 
de la el, fie numai şi pentru o clipă. Deznodământul se 
apropia, căci Old Wabble se lăsă într-adevăr indus în 
eroare. Întorcându-se spre locul unde se afla Redy, îi strigă 
plin de îngâmfare: 

Ei, cine a avut dreptate? Fred Cutter să se lasă intimidat 
de un indian! E ceva imposibil, it's clear! 

Atenţie, atenţie că vine! Strigară mai mulţi bandiți. 

Bătrânul se întoarse, dar nu şi calul. Atunci văzu cum calul 
lui Apanatşca se apropia în salturi mari şi scoase un strigăt 
de spaimă, căci nu mai avea timp să se dea la o parte. Mai 
erau numai câteva clipe până să se producă tot ce am 
urmărit noi toţi cu sufletul la gură. Saltul lui Hatatitla al 
meu asupra vraciului fusese doar ceea ce în Vest se cheamă 
un salt de force and droitness52, Apanatşca voia altceva, 
ceva mai cutezător. Scoţând strigătul de luptă al comanşilor, 
zbură spre bătrân şi apoi sări peste el, de-a curmezişul 
calului său, ca şi când n-ar fi fost nici cal, nici călăreț în şa. 
În felul acesta îşi risca viaţa, deoarece avea mâinile legate 
în faţă şi picioarele sub cal, şi trebuia să se ciocnească de 
Old Wabble. Ajunse totuşi cu bine de partea cealaltă. Când 
calul său atinse pământul, era cât pe-aici să se dea peste 
cap, dar Apanatşca zvâcni înapoi, ridicând calul în două 
picioare şi apoi alergă o bucată de drum până se opri. 
Răsuflai adânc, adânc de tot, pentru că-mi fusese tare frică 
pentru el. 

Dar Old Wabble? Acesta fusese aruncat din şa cu 
deosebită forţă; calul său căzuse, se rostogolise de câteva 
ori apoi se ridicase nevătămat. Bătrânul însă rămase jos, 


leşinat. Se produse o agitaţie, o zăpăceală extraordinară; 
uşor am fi putut fugi şi am fi scăpat cu viaţă, dar fără 
armele şi lucrurile noastre, de aceea rămaserăm pe loc. 

Redy îngenunche lângă bătrân şi se strădui să-l ajute. Nu 
murise şi se trezi curând din leşin. Dar când voi să se 
scoale, sprijinindu-se pe braţe; nu reuşi. Îl ajutară să se 
ridice şi, stând aşa tremurând şi clătinându-se, constată ca 
nu-şi poate mişca decât un braţ, celălalt îi atârna de-a 
lungul trupului; era rupt. 

Te-am prevenit! Îl repezi Redy, ceea ce, fireşte, nu putea 
îmbunătăţi sau schimba situaţia cu nimic. Acum suporţi 
consecinţele. Ce contează titlul de „rege al cowboy-lor” 
când trupul dumitale, bătrân de peste nouăzeci de ani, are 
ca adversar pe unul ca Apanatşca? 

Împuşcaţi-l grămadă, pe acest individ blestemat, care m-a 
păcălit cu vicleşugurile lui! Strigă furios bătrânul. 

De ce numaidecât să-l împuşcăm? 

Pentru că aşa poruncesc eu! Auziţi, eu poruncesc! Ei, se 
aude? 

Nu se găsi niciunul care să-i dea ascultare. Atunci începu 
să urle ca un turbat, cât putea de tare, până ce Redy, la 
rândul său, răcni la el: 

Dar taci odată, că altfel te lăsăm aici şi plecăm! Mai bine ai 
grijă de braţul dumitale! Trebuie să vedem ce putem face! 

Old Wabble recunoscu că Redy are dreptate şi lăsă să i se 
scoată vesta lui veche, ceea ce nu se putu face fără ai 
pricinui dureri mari. Pe urmă Redy îi pipăi braţul, şi după el 
şi alţii din bandă, în timp ce bătrânul urla, gemea, scrâşnea 
de durere. Niciunul nu se pricepea cât de cât la îngrijiri 
medicale. Atunci Redy ni se adresă nouă: 

Ascultaţi, meş-şurs, se pricepe careva dintre 
dumneavoastră la râni şi altele de felul acesta? 

Medicul nostru special şi particular este totdeauna 
Winnetou, răspunse Dick Hammerdull. Dacă sunaţi 
clopoţelul său de noapte, o să apară imediat. 


Grăsanul greşise însă, deoarece Winnetou, când fu 
solicitat să cerceteze braţul bătrânului, refuză spunând: 

Winnetou nu a învăţat să vindece ucigaşi. De aceea, acum, 
când e vorba de ajutorul nostru, ni se spune meş-şurs. De 
ce n-am fost şi mai înainte numiţi la fel? Bătrânul cowboy şi- 
a impus adineauri voinţa, n-are decât să facă şi acum la fel. 
Winnetou a vorbit! 

Dar este şi el om! Zise Redy. 

Asta-i bună! O asemenea obiecţie din partea 
conducătorului acestor bandiți! Winnetou nu-i răspunse. 
Dacă spusese cuvintele „am vorbit”, atunci era ferm hotărât 
şi nu mai încăpea nici o îndoială că va tăcea. Dick 
Hammerdull luă din nou cuvântul: 

Aţi descoperit aşa, deodată, că se află printre 
dumneavoastră şi un om? Eu cred că nici noi nu suntem 
fiare sălbatice, care pot fi prinse şi împuşcate după voie. Şi 
noi suntem oameni! Ne trataţi ca atare? 

Hm! Asta-i altă treabă! 

Dacă-i alta sau nu, e totuna, numai să fie altfel! Eliberaţi- 
ne şi daţi-ne înapoi lucrurile şi atunci o să-l lipim la loc pe 
bătrânul flăcău, încât o să fie o plăcere să-l priveşti. De 
altfel, nici o altă fiinţă de pe faţa pământului nu poate fi atât 
de uşor de bandajat, ca mister Cutter. E numai piele şi oase. 
Scoateţi pielea de pe el şi înfăşuraţi-o în jurul osului rupt şi 
o să mai rămână o grămadă de piele pentru alte fracturi, pe 
care i le doresc din toată inima. Nu eşti de aceeaşi părere, 
Pitt Holbers, racoon bătrân? 

Hm, da, aprobă lunganul. Şi chiar dacă ar avea sute de 
fracturi, nu mi-ar părea rău de niciuna, dragă Dick. 

Cutter gemea şi se văieta de ţi se făcea milă. Îndată ce-l 
atingea careva, vârfurile osului rupt îl înţepau, în carne. 
Redy se duse la el, apoi reveni la mine şi-mi zise: 

Aud de la Old Wabble că şi dumneavoastră sunteţi la fel de 
chirurg. Ajutaţi-l! 

E dorinţa lui? 

Da. 


Şi credeţi într-adevăr că mi-e milă de el? Cu toate că sunt 
un om pe care l-a sortit morţii? 

Da. S-ar putea să se mai răzgândească şi să vă lase să 
scăpaţi. 

Bun. Văd că e omul cel mai excepţional din câţi pot exista. 
Vasăzică s-ar putea, adică „s-ar putea”, să mă lase să scap! 
Mai rar aşa o prostie şi o obrăznicie ca asta! N-aţi observat 
adineauri că am fi putut să fugim cu toţii, numai să fi vrut? 
Chiar credeţi că suntem nişte oiţe, pe care le târâţi şi le 
duceţi unde vreţi voi, şi pe care le măcelăriți când vă place? 
Şi dacă o să spun că o să-l ajut pe bătrân numai daca ne 
eliberaţi? 

Fireşte că n-am să accept! 

Şi dacă o să pretind să nu fiu omorât, ci tratat la fel ca 
tovarăşii mei? 

Despre asta s-ar putea discuta cu el! 

S-ar putea! Acest „s-ar putea” la ce-mi poate fi de folos? 

Well! Să mă duc să-l întreb? 

Da. 

Discută îndelung cu Old Wabble, apoi se întoarse la mine 
şi-mi spuse: 

E încăpățânat rău de tot; susţine una şi bună că trebuie să 
muriţi şi că mai bine suportă durerile decât să vă lase să 
scăpaţi. Vă urăşte cu prea multă înverşunare. 

Pentru tovarăşii mei era prea de tot. N-ar fi crezut să fie 
posibil să mă urască atât de mult şi foloseau la adresa lui 
expresii deloc măgulitoare. 

Nu pot schimba nimic, spuse Redy. Acum fireşte că nu o 
să-l ajutaţi, mister Shatterhand? 

De ce nu? Adineauri aţi spus că doar şi el e om, nu? V-aţi 
exprimat greşit. Adevărul e ceea ce spun în legătură cu 
mine: şi eu sunt om şi o să procedez omeneşte. O să trec 
peste toate şi o să văd în el numai pe cel care suferă. Veniţi! 

Prietenii mei voiră să mă reţină. Trescow se certă chiar cu 
mine. Până la urmă, îi lăsai să spună şi să gândească fiecare 
cum vrea şi, după ce am fost dezlegat de pe cal, mersei la 


Cutter. Acesta închise ochii ca să nu fie nevoit să mă 
privească. Fireşte, îmi fuseseră dezlegate şi mâinile. 
Fractura braţului era dublă şi, la vârsta lui, aproape 
nevindecabilă şi foarte primejdioasă. 

Trebuie să plecăm de aici, pentru că am nevoie de apă, 
hotărâi eu. Fluviul e aproape, aşa că nu trebuie să mergem 
prea mult. O să poată merge călare, că numai braţul îi e 
rănit. 

Cutter se porni pe o serie întreagă de blesteme, iar lui 
Apanatşca îi jură cea mai îngrozitoare răzbunare. 

Greu ai mai putea fi socotit printre oameni! Îl întrerupsei 
eu. Oare nu ai nici măcar atâta minte încât să-ţi dai seama 
că numai dumneata singur eşti de vină pentru ceea ce ţi s-a 
întâmplat? 

Nu, într-adevăr, la asta nu mă duce mintea, răspunse el 
ironic. 

Dacă nu l-ai fi provocat pe comanş, n-ai fi fost trântit de pe 
cal, iar braţul dumitale ar fi rămas întreg, dacă nu mi-ai fi 
luat armele. 

Ce legătură au armele dumitale cu fractura mea de braţ? 

Am văzut foarte clar cum ai fost smuls de pe cal. Armele le 
aveai pe umăr. Când ai căzut jos, pe pământ, braţul a 
nimerit între ele, şi au acţionat ca două răngi, de aici 
provine şi fractura dublă. De nu te-ai fi atins de lucrurile 
mele, te-ai fi putut ridica de jos, nevătămat. 

Spui asta numai ca să mă necăjeşti. Pshaw! Acum o să fii 
din nou legat şi o să plecăm la râu. Blestemat să fie străinul 
ăsta cu femeia lui! Dacă n-ar fi venit, nimic din toate astea 
nu s-ar fi întâmplat! Şi se mai zice că există o providenţă, un 
Dumnezeu, care nu se pricepe măcar să aibă mai multă 
grijă de oamenii săi! 


Fără să mă împotrivesc, lăsai să fiu din nou legat, cu toate 
că aş fi avut un prilej cât se poate de bun pentru a evada. 
Când stătusem lângă bătrânul Wabble, fusesem complet 
liber. Armele mele erau pe jos, în apropiere, iar murgul meu 
mă aştepta. Mi-ar fi fost de ajuns doar o jumătate de minut 
ca să-mi recapăt armele, să sar pe cal şi s-o iau din loc. Şi 
pe urmă? I-aş fi urmărit pentru a-mi elibera tovarăşii în 
timpul nopţii; numai că cei din bandă ar fi fost prevăzători 
şi iar fi păzit cu atenţie înzecită. Aşa, însă, nu aveau nici o 
bănuială, şi astfel, cu ajutorul lui Colma Puşi, eliberarea 
noastră putea fi cu mult mai lesnicioasă. De aceea n-am 
folosit prilejul ivit pentru a evada. 

Apanatşca se afla lângă femeie şi vorbea cu ea, dar fără 
nici un succes. Thibaut stătea în apropiere şi îi observa cu 
mânie ascunsă, dar nu îndrăznea să-l împiedice pe comanş 
cu ceva. Lecţia primită de la mine îşi făcuse efectul. Nici 
când mă îndreptai spre cei doi, nu spuse nimic, doar că se 
apropie şi el mai mult. Stăteam şi ascultam; erau aceleaşi 
cuvinte pe care Apanatşca le auzise altădată de la ea, nimic 
altceva. 

Sufletul ei e departe şi nu vrea să se întoarcă, se tângui el. 
Fiul nu poate vorbi cu mama lui, ea nu-l poate înţelege! 

Lasă-mă să încerc eu să-i rechem sufletul! Spusei, trecând 
de partea cealaltă a calului ei. 

Nu, nu! Strigă Thibaut. Old Shatterhand nu are voie să 
vorbească cu ea. Nu permit! 

Ba ai să permiţi! Îl repezii eu cu voce amenințătoare. 
Apanatşca, păzeşte-l, şi dacă face cel mai mic gest de 
ameninţare, îl dobori cu calul, dar în aşa fel încât să-şi rupă 
şi mâinile şi picioarele. Te ajut şi eu. 

Fratele meu Shatterhand se poate bizui pe mine, răspunse 
Apanatşca, şi poate vorbi cu femeia, iar dacă vraciul mişcă 
doar un deget, în clipa următoare o să fie un cadavru 
zdrobit de copitele calului meu. 

Se apropie de Thibaut şi luă poziţie atentă, amenințătoare. 

Ai fost azi în Caam-culano? Întrebai femeia. 


Îşi scutură capul şi mă privi cu nişte ochi atât de lipsiţi de 
expresie, încât pur şi simplu mă duru. Totalul vid în privire 
te poate cutremura. 

Ai un Vou-şingva53? O întrebai în continuare. 

Îşi scutură din nou capul. 

Unde este tsaio54 al tău? 

O nouă scuturătură a capului. 

Ai văzut-o pe cocha55 ta? 

Acelaşi scuturat din cap, fără sens, mă convinse că este 
insensibilă la întrebările legate de viaţa comanşilor. Făcui o 
altă încercare: 

L-ai cunoscut pe vava56 I-kvehtsi-pa? 

[... kweh... tsi... pa, şopti ea. 

Da, [... kveh. Tsi... pa, repetai, accentuând fiecare silabă. 

Atunci răspunse de parcă vorbea în vis: 

I-kvehtsi-pa e vava al meu. Presupunerea mea se adeveri. 
Era sora Padrelui. 

O cunoşti pe Tahua? Ia... hu...a! 

Tahua era I-cocha57. 

Cine e Tocbela? 'Tocbela! 

Tocbela muh58. 

Devenise atentă. Cuvintele referitoare la tinereţea şi 
copilăria ei o impresionaseră. În sufletul ei îşi făcea loc 
perioada dinainte de boală, căutând zadarnic lumină în 
acest întuneric. Dar când sunetele din acea perioadă îi 
răsunară în urechi, se înălţă şi sufletul ei din adâncul uitării. 
Era şi lesne de înţeles. Întrucât se apropia plecarea 
noastră, deci timpul fiind foarte preţios, pusei imediat 
întrebarea cea mai importantă pentru mine: 

Îl cunoşti pe mister Bender? 

Bender... Bender... Bender repetă ea după mine, în timp 
ce pe faţă îi apăru un zâmbet prietenesc. 

Sau pe mistress Bender? 

Bender... Bender! Repetă ea, cu ochii tot mai luminoşi, cu 
zâmbetul tot mai prietenos şi cu vocea mai sigură. 

Poate 'Tocbela Bender! 


Eu nu sunt Tocbela Bender! Mă privi direct în faţă, 
conştientă. 

Sau Tahua Bender? 

Atunci bătu din palme fericită, ca şi când ar fi găsit ceva 
mult timp căutat, şi răspunse cu un zâmbet aproape 
încântat: 

Tahua este mistress Bender, da, mistress Bender! 

Mistress Bender are un baby! 

Doi baby. 

Fetiţe? 

Cei doi baby sunt băieţi. Tocbela îi duce în braţe. 

Cum îi cheamă pe aceşti baby? Ei au doar un nume? 

Aceşti baby sunt Leo şi Fred. 

Cât de mari? 

Fred atât şi Leo atât! 

Arătă cât de mari au fost băieţii, socotind de la şa. 
Rezultatul întrebărilor mele depăşise toate aşteptările. 
Vedeam cum Thibaut mă priveşte cu o furie tot mai greu 
reţinută, ca un animal de pradă însetat de sânge, gata să se 
repeadă la prada sa; Apanatşca însă veghea. 

Din păcate, tocmai Apanatşca fu acela care mă făcu să 
întrerup cercetările mele. Grija pentru femeia pe care o 
considerase mama lui îl îndemna să mă întrerupă; şi 
imediat după aceea constatai că faţa bietei femei luă din 
nou expresia aceea lipsită de viaţă, dezolantă, de dinainte 
de discuţia noastră. 

Apanatşca se apropie de mine, fără a-l pierde din ochi pe 
Thibaut, şi mă întrebă: 

Vraciul cel alb o să vrea să se despartă de banda aici. O s-o 
ia şi pe squaw-ă cu el. Nu s-ar putea ca ea să rămână cu 
noi? 

Nu. 

Uff! De ce nu e posibil? 

Mai întâi vreau să-mi spună Apanatşca de ce vrea ca ea să 
rămână cu noi? 

Pentru că e mama mea. 


Nu este mama ta. 

Chiar dacă, într-adevăr, nu ar fi, totuşi m-a iubit şi m-a 
crescut ca pe copilul ei. 

Bun! Dar războinicii comanşi, fiind chiar şi căpetenii, 
obişnuiesc să-şi ia cu ei squaw-ele şi mamele, când ştiu 
dinainte că se vor afla multe zile pe drum şi că vor avea de 
înfruntat multe primejdii? 

Nu. 

De ce totuşi Apanatşca vrea ca această squaw-ă să rămână 
cu el? Presupun că are un motiv cu totul deosebit. 

Există un motiv; să nu mai rămână cu faţa palidă care s-a 
dat drept om roşu şi astfel i-a înşelat ani de-a rândul pe 
naiini. Şi unde se duce omul acesta cu squaw-a lui? Dacă îl 
lăsăm să plece cu ea, nu am s-o mai văd niciodată pe cea 
care am considerat-o mama mea. 

Apanatşca greşeşte, are s-o revadă. 

Când? 

Cred că în scurt timp. Fratele meu Apanatşca să se 
gândească la toate! Vraciul cel alb n-o să vrea să ne-o dea; 
bandiții n-au s-o ia, noi suntem legaţi. Dar dacă o ia Tibo- 
taca cu el, toate astea cad şi noi o s-o revedem în curând. 

Dar drumul are să fie greu, iar Tibo-taca n-are să se 
poarte bine cu ea! 

Nici în Caam-culano nu s-a purtat altfel, deci e obişnuită. 
De altfel, sufletul ei e rar prezent, şi de aceea, nu-şi dă 
seama când nu e prietenos cu ea. Şi încă ceva: se pare că a 
întreprins această călătorie cu un scop care reclamă 
prezenţa ei, prin urmare o să se poarte cu atenţie şi grijă, 
ca să nu păţească ea ceva. De aceea fratele meu Apanatşca 
poate să o lase să plece cu el. E sfatul cel mai bun pe care i-l 
pot da. 

Dacă asta e părerea fratelui meu Old Shatterhand, aşa să 
fie; el ştie, întotdeauna, cum e mai bine pentru prietenii săi. 
Între timp, Old Wabble fu urcat pe cal şi încăleca şi Tibo- 

taca. Se duse apoi la bătrân să-şi ia rămas-bun. 


Primiţi mulţumirile mele, mister Cutter, pentru că m-aţi 
susţinut atât de energic! Spuse el. O să ne revedem şi am 
multe să vă spun... 

Fă bine şi taci! Îl întrerupse bătrânul. Dracu te-a adus în 
calea mea, dacă există cumva draci, ceea ce nu cred. Din 
cauza dumitale mi-am rupt braţul ca pe o bucată de 
scândură, şi dacă acest drac, a cărui existenţă o doresc 
pentru dumneata, te-ar prăji în iad câteva milioane de ani, l- 
aş considera ca cel mai de treabă gentleman care există 
printre toate spiritele rele. 

Îmi pare rău de braţul dumitale, mister Cuter. Nădăjduiesc 
să se vindece repede şi bine. Ai doar cei mai buni plasturi la 
îndemână. 

Care anume? 

Indivizii care sunt prizonierii voştri. Dacă-ţi pui zilnic câte 
un plasture de acest fel, o să fi în curând din nou sănătos. 

Vrei să zici să împugşc zilnic câte unul? Well. E un sfat bun, 
şi poate că o să ţin cont de el. Cea mai mare plăcere mi-ar 
face dacă ai avea bunăvoința să vrei ca dumneata să fi 
primul plasture, it's clear. Şi acum şterge-o de aici şi să ai 
grijă să nu mai apari în ochii mei! 

Vraciul râse batjocoritor şi răspunse: 

N-avem decât să aşteptăm, bătrâne Wabble. Nici eu nu 
doresc să mă mai întâlnesc vreodată cu un ticălos bătrân ca 
dumneata. Şi dacă totuşi, fireşte cu totul împotriva voinţei 
mele, s-ar întâmpla să ne întâlnim, o să-ţi spun un „bun 
venit” nu mai puţin prietenos decât cuvintele de despărţire 
pe care mi le-ai adresat acum. Iadul să te înghită! 

Blestematule! Trageţi-i un glonte în cap! Urlă bătrânul. 

Desigur, nimeni nu se gândi să-i dea ascultare. Tibo-taca 
plecă nestânjenit, cu femeia după el, către stânga, în 
aceeaşi direcţie spre care se îndrepta când ne-am întâlnit. 

Oare o s-o mai revedem? Întrebă Apanatşca încet. 

Sigur! Răspunsei eu. 

Fratele meu alb are motive chiar atât de temeinice să 
creadă acest lucru? 


Da. 

Winnetou, care venise lângă noi şi auzise întrebarea 
comanşului, precum şi răspunsul meu, adăugă: 

Ceea ce a spus Old Shatterhand se va împlini. Există 
întâmplări pe care nu le poţi cunoaşte dinainte, dar le 
simţim cu atât mai precis. O asemenea presimţire are el 
acum, şi eu la fel. 

Armele mele care contribuiseră la accidentul lui Old 
Wabble fuseseră date la alţi bandiți. A trebuit să trec din 
nou în fruntea coloanei, şi în curând ajunserăm la râu. În 
timp ce câţiva bandiți căutau un vad pe unde să trecem, pe 
mine mă dădură jos de pe cal, ca să-l bandajez pe bătrânul 
Wabble. N-aş putea să mă laud că-mi făcui opera cu prea 
multă delicateţe, şi dură destul de mult până ce terminai. 
Bătrânul Wabble urlă de câteva ori de durere şi mă 
blagoslovi cu fel de fel de ocări şi de expresii imposibil de 
redat. 

Terminându-mi treaba, mă urcai din nou pe cal, găsirăm şi 
un vad prin care să trecem, apoi urmarăm cursul apei, până 
ce dădurăm de confluenţa celor două braţe, înconjurarăm 
arcul format de braţul sudic, şi ne îndreptarăm spre vest- 
nord-vest, peste preeria despre care îmi vorbise Colma 
Puşi. 

Preeria nu era netedă, ci avea un fel de coline şi văi mici, 
presărate cu boschete şi tufişuri, ca într-un parc. Se găseau 
o mulţime de curcani sălbatici, din care bandiții reuşiră să 
vâneze vreo şase. Dar cum? Trăgând ca vai de capul lor. 

Pe la chindie zărirăm drept în faţa noastră un deal, cu 
siguranţă cel la poalele căruia se aflau izvoarele, dintre 
care trebuia să-l găsesc pe cel mai nordic. De aceea o luai 
mai întâi spre dreapta, apoi, când dealul fu exact către sud, 
din nou spre stânga. În felul acesta, izvorul amintit trebuia 
să fie primul de care să dăm. Eram curios să văd dacă 
isteţimea lui Colma Pugşi va fi confirmată şi dacă poziţia 
împrejurimilor de lângă izvor se vor potrivi cu scopul 
urmărit de noi. 


Cu cât ne apropiam mai mult, cu atât mai clar se putea 
vedea că dealul era împădurit, trimiţându-ne în întâmpinare 
câţiva pinteni de pădure. Începuse deja să se întunece, 
când dădurăm de un pârâiaş şi pornirăm în galop, pe lângă 
el, pentru a ajunge la izvorul lui, înainte de a se întuneca. 
Ajunserăm la ţintă tocmai când începeau să se stingă 
ultimele licăriri ale amurgului, ceea ce îmi convenea, 
deoarece, în caz că bandiţilor nu le plăcea locul, nu puteau 
să se mai gândească să caute altul în noaptea întunecoasă. 

Nu eram sigur dacă ne aflam la izvorul de care-mi 
pomenise Colma Puşi, dar gândeam că acesta trebuie să fie. 
Ţâşnea dintr-o învălmăşeală de pietre, acoperite de muşchi, 
înaintând într-o porţiune acoperită de iarbă, împărţită în 
trei secţiuni, datorită unor copaci şi tufişuri. Aceste secţiuni 
ofereau spaţiu suficient pentru noi şi caii noştri, dar nu mai 
mult, ceea ce îngreuna simţitor păzirea noastră. Nouă ne 
convenea; Old Wabble însă, căruia nu-i scăpă această 
situaţie dezavantajoasă, zise pe un ton destul de 
nemulţumit, în timp ce descăleca: 

Nu-mi place acest loc de popas. Dacă n-ar fi întuneric, am 
pleca mai departe, până am găsi unul mai bun. 

De ce nu-ţi place? Întrebă Redy. 

Din cauza prizonierilor. Cine să-i păzească? Aici avem 
nevoie de trei paznici deodată. 

Pshaw! Atunci la ce mai servesc legăturile? Ia daţi-i jos de 
pe cai! Îndată ce-i culcăm şi-i legăm bine suntem siguri de 
ei. 

Trebuie să ne împărţim în trei grupe, căci locul e împărţit 
în trei. 

Prizonierii o să stea în luminişul din mijloc, celelalte două 
sunt pentru noi. 

Şi caii? 

Îi ducem în prerie şi-i priponim cu ţăruşi. În felul acesta e 
de ajuns un paznic pentru cai şi unul pentru prizonieri. 

Da, dacă aprindem două focuri! 

Nu-i nevoie! O să vedeţi îndată că am dreptate. 


Am fost daţi jos de pe cai, duşi în luminişul din mijloc şi 
legaţi din nou. Apoi, Redy dădu ordin să se aprindă un foc 
mare, unde se întâlneau cele trei otave, luminându-le pe 
toate. Foarte mulţumit, îl întrebă pe Old Wabble: 

Ei, am avut dreptate sau nu? După cum vezi, ajunge un 
singur om ca să-i păzească pe toţi. E tot ce ţi-ai dorit! 

Bătrânul mârâi în barbă ceva de neînțeles şi se declară 
mulţumit. Dar eu? Eu eram şi mai mulţumit, probabil mai 
mult decât el, pentru că nici nu se putea ca o tabără să se 
potrivească mai bine pentru scopurile noastre, mai ales cu 
aranjamentul făcut de Redy. 

Am fost culcat la mijlocul luminişului, dar imediat mă 
rostogolii spre marginea lui; o manevră asemănătoare făcu 
şi Winnetou şi, spre bucuria noastră, nici nu fu luată în 
seamă de bandiți. Stăteam cu capetele lângă marginea unui 
tufiş, alegându-ne un loc unde tufişurile erau mai dese, 
uşurându-i astfel posibilitatea lui Colma Pugşi să se strecoare 
până la noi. Locul era destul de mic. Toţi ai noştri erau atât 
de aproape unul de altul încât nu numai că ne atingeam 
aproape, dar ne şi puteam înţelege vorbind în şoaptă. 

În curând aerul se umplu de miros de friptură de curcan. 
Bandiţii mâncară pe săturate, noi însă nu căpătarăm... 
NIMIC. 

Flăcăii noştri sunt prea înghesuiți, aşa încât nici nu poţi 
trece printre ei să-i hrăneşti, spuse Old Wabble. N-au decât 
să aştepte până mâine dimineaţă, când o să se facă ziuă. 
Până atunci n-or să moară de foame sau de sete, it's clear! 

N-aveam nici o grijă că o să murim de foame sau de sete, 
fiind convins că, în timpul nopţii, o să ne saturăm de 
mâncare şi o să avem şi apă de băut. Dick Hammerdull, 
care se afla lungit lângă mine, nu putu trece aşa de uşor 
peste acest fapt, şi zise supărat: 

Ce comportare! Să ne lase fără nimic de mâncare, fără nici 
o înghiţitură de apă! Aş vrea să-l văd pe ăla care nu se 
satură să mai fie prizonier. Nu eşti de aceeaşi părere, Pitt 
Holbers, racoon bătrân? 


Din moment ce nu primim nimic, nu mai am nici o părere, 
răspunse lunganul. Sper ca povestea asta neplăcută să se 
termine în curând. 

Că o să termine sau nu, e totuna, numai să ia sfârşit. 
Putem să ştim şi noi ce părere aveţi şi dumneavoastră, 
mister Shatterhand? 

Probabil că încă în noaptea asta o să avem o porţie bună 
de friptură de curcan, răspunsei. Numai să nu adormiţi şi să 
evitaţi orice ar putea trezi bănuiala bandiţilor. 

Well! Am să vă ascult liniştit. Unde este speranţă, nu maie 
nevoie de nimic, decât ca speranţa aceasta să o capeţi 
transformată în realitate. 

Întrucât această spirituală reflecţie îl linişti, nici ceilalţi nu 
mai avură nimic de spus şi ascultam fără invidie cât de 
gustoasă li se părea bandiţilor mâncarea; de văzut nu-i 
puteam vedea, dar cu atât mai mult percepeam cu auzul. 

Când primul paznic, care stătea lângă foc, termină de 
înfulecat carnea de pe oase, într-un fel care-ţi tăia orice 
poftă de mâncare, terminaseră şi tovarăşii lui de mâncat şi 
se pregăteau de culcare. Bătrânul „rege al cowboy-lor” veni 
la noi bălăbănindu-se, aducându-l pe Redy cu el; voia să 
controleze legăturile noastre. Convingându-se că se află în 
starea dorită, Cutter îmi zise: 

Totul este în ordine şi cred că, şi fără masa de seară, o să 
dormiţi bine. Vise plăcute dinspre mine! 

Mulţumesc, răspunsei. Îţi doresc şi dumitale un somn cât 
mai adânc şi plin de desfătări. 

Ah, nemernicule! Tare te-ai mai bucura, probabil, dacă 
Fred Cutter ar avea dureri cât mai mari şi n-ar putea 
dormi. Dar această prematură bucurie o să cadă în apă. 
Bătrânul meu trup e mai bun şi mai rezistent decât îţi 
închipui. Am o constituţie de urs, şi aş vrea să văd 
fierbinţeala care ar putea să se apropie de mine. În orice 
caz, o să dorm mai bine decât dumneata. 

Râse cu duşmănie, şi-i spuse celui de-al doilea om de pază, 
care tocmai îl schimbase pe primul, cu severitate: 


Se pare că omul acesta, cu care tocmai am vorbit, nu prea 
îşi încape în piele. Ai grijă de el şi, dacă ar face o singură 
mişcare nelalocul ei, vii să mă trezeşti! 

Se îndepărtă de mine împreună cu Redy, iar paznicul se 
aşeză în aşa fel încât să mă poată vedea direct, ceea ce 
fireşte că nu prea îmi convenea. 

O mare grămadă de crengi uscate fuseseră adunate şi 
îngrămădite lângă foc. Ca să ia lemne şi să le pună pe foc, 
paznicul era obligat să se întoarcă. Scurtele clipe în care se 
ocupa de acest lucru erau singurele pauze în care nu ne 
observa, şi urmau să fie folosite de noi, în eventualitatea în 
care Colma Puşi s-a putut ţine de cuvânt şi avea să vină la 
izvor. Dacă am avut vreo grijă deosebită în această privinţă, 
ea mi-a fost repede înlăturată. Când paznicul se apucă a 
doua oară să pună crengi pe foc, auzii în spatele meu un 
zgomot uşor, o gură se apropie de urechea mea şi şopti: 

Colma Pugşi e aici. Ce am de făcut? 

Aşteaptă până mă culc pe partea cealaltă, răspunsei la fel 
de încet. Apoi îmi tai legăturile de la mâini şi-mi dai cuțitul. 
Paznicul se întoarse din nou spre noi şi din acelaşi foşnet 

uşor înţelesei că Colma Pugşi se retrăsese. 

Încă nu sosise timpul să acţionăm. Trebuia să aşteptăm 
până când puteam presupune că cei din bandă au adormit. 
Lăsai să treacă mai mult de o oră; din sforăitul şi 
binecunoscutele sunete guturale puteam presupune că 
nimeni nu mai era treaz, în afară de Old Wabble. O fâşie 
îngustă în tufiş ne despărţea de cei ce dormeau, aşa că nu-i 
puteam vedea. Printre sunetele pomenite mai sus se 
amesteca şi câte un oftat sau geamăt scurt, venind probabil 
de la cowboy. Îl durea braţul. Să fi aşteptat până ce 
adormea şi el, măcar pentru scurtă vreme? Şi dacă nu-l 
prindea somnul până dimineaţa? Nu, nu aveam voie să 
lăsăm să treacă această noapte. Din gemetele lui constatai 
cu bucurie că se află într-un loc, dincolo de tufişuri, de unde 
nu putea să vadă paznicul din partea noastră. 


Mă întorsei deci pe partea cealaltă şi ţinui mâinile în aşa 
fel încât salvatorului nostru să-i fie cât mai uşor să-mi taie 
curelele. După aceea, când paznicul nostru se întoarse din 
nou spre foc, simţii imediat cum trece o lamă de cuţit prin 
curele şi în clipa următoare mânerul cuţitului îmi fu 
strecurat în mână. Ridicându-mă în şezut şi strângându-mi 
picioarele, îmi tăiai legăturile. Abia terminasem şi mă 
culcasem repede la loc, când paznicul termină de pus pe foc 
şi se întoarse din nou spre noi. Trebuia să mai aşteptăm, eu 
însă mă simţeam de pe acum liber. 

Acum dezleagă-mă şi pe mine! Îmi şopti Winnetou, care 
fireşte că văzuse mişcările mele şi succesul obţinut. 

Se culcă în aşa fel încât mâinile lui să fie întoarse spre 
mine. Când paznicul se apucă din nou să ia lemne, avusei 
nevoie doar de două secunde şi mâinile şi picioarele 
apaşului erau libere. Ne-am menţinut poziţia ca şi când am 
fi tot încă legaţi, pe urmă îi şoptii apaşului: 

Acum mai întâi paznicul. Cine se ocupă de el? 

Eu, răspunse el. 

Omul trebuia făcut inofensiv, fără să producem nici cel mai 
mic zgomot. Camarazii noştri se aflau între el şi noi, aşa că 
aveam de sărit peste trupurile lor. Dacă s-ar fi auzit cel mai 
mic zgomot, iar el s-ar fi întors şi ar fi strigat după ajutor, 
eliberarea oamenilor noştri, aşa cum am plănuit-o, devenea 
imposibilă. Winnetou era omul potrivit şi probabil singurul 
dintre noi în stare să facă faţă acestei dificultăţi. Aşteptam 
încordat clipa hotărâtoare. 

De rândul acesta, paznicul lăsă focul mult timp 
nealimentat, în sfârşit, el îşi întoarse faţa de la noi spre 
grămada de vreascuri. Winnetou sări ca fulgerul în picioare 
şi, cu o adevărată săritură de panteră, se avântă peste 
tovarăşii noştri, îi puse paznicului genunchiul în spate şi-l 
apucă cu mâinile de beregată. Omul înţepeni de spaimă, nu 
schiţă nici un gest de apărare; nu se auzi nici un sunet, nici 
măcar un oftat. Acum îi sării şi eu în ajutor; întrucât 
Winnetou avea amândouă mâinile ocupate, îi dădui 


banditului o lovitură de pumn în cap. Apaşul îşi desfăcu 
încet şi prevăzător mâinile, individul se prăbuşi şi rămase 
nemişcat. Fu repede legat şi i se puse un căluş în gură. 
Prima parte a acţiunii reuşise! 

Camarazii noştri, rămaşi treji, văzură cum fusese doborât 
paznicul. Nevrând să vorbesc, le făcui semn cu mâna să 
tacă şi, împreună cu Winnetou, mă apucai să le desfac 
legăturile, nevrând să le tăiem, deoarece aveam nevoie de 
curele pentru a-i lega pe bandiți. În timp ce făceam acest 
lucru, mă miram că nu-l văd pe Colma Puşi. Omul acesta 
misterios plecase oare din nou? Aveam s-o aflu mai târziu. 

Când toţi cei eliberaţi se aflară laolaltă, eu şi Winnetou ne 
târârăm încet, în jurul focului, ca să ne ocupăm de cei din 
bandă. Toţi dormeau. Old Wabble stătea culcat în iarbă, cât 
era de lung; era legat, avea şi un căluş în gură, iar lângă el 
şedea... Colma Pugşi, salvatorul nostru. Această adevărată 
capodoperă merita toată admiraţia pentru felul cum fusese 
înfăptuită, fără pic de zgomot, de acest misterios indian. 

Avea privirile îndreptate spre locul pe unde ştia că o să 
apărem. Când ne văzu, ne făcu semn cu capul şi ne zâmbi. 
Câtă linişte, cât sânge rece, ce siguranţă! 

Acum, înainte de toate, trebuia să ne înarmăm. Deoarece 
şi bandiții au trebuit să stea înghesuiți, adunaseră toate 
armele la un loc, ca să nu-i incomodeze. Într-un singur 
minut am pus stăpânire pe ele. Îmi luai carabina şi o 
pregătii pentru a trage. Numai puşca de argint a lui 
Winnetou se afla lângă Redy, care nu voise să se despartă 
de ea. Apaşul se strecură ca un şarpe până lângă el şi şi-o 
luă; şi această manevră era o capodoperă de-a lui! 

Când toţi ai noştri fură înarmaţi, îi încercuirăm pe bandiți, 
ca nu cumva să scape vreunul. Dick Hammerdull aruncă 
nişte lemne pe foc, şi o lumină puternică se răspândi în jur. 

Acum trebuie imobilizat paznicul de la cai, spusei încet lui 
Winnetou, făcând semn cu mâna dincolo de tufişuri. 

Colma Puşi văzu semnul făcut de mine, se apropie tiptil de 
noi şi raportă: 


Faţa-palidă la care se referă Old Shatterhand se află 
legată, lângă cai. L-am doborât cu patul armei. Fraţii mei să 
aştepte până mă întorc. 

Plecă, strecurându-se fără zgomot şi se întoarse după 
câteva secunde, aducând o grămadă de curele, le aruncă 
Jos şi zise: 

Colma Puşi a doborât pe drum un căprior şi a făcut curele 
din pielea lui, considerând că aici o să fie nevoie de ele. 

Un om extraordinar! Winnetou îi întinse mâna în tăcere, şi 
eu făcui la fel. Acum puteam să-i trezim pe cei ce dormeau 
fără grijă. Dick Hammerdull ne rugă să-l lăsăm să facă el 
treaba asta. Încuviinţarăm. Atunci scoase un urlet de 
credeai că are o falcă în cer şi una în pământ. Indivizii 
săriră cu toţii în picioare, ne văzură cu armele gata de 
tragere şi rămaseră nemişcaţi de frică. Numai Old Wabble 
stătea culcat, fiind legat şi cu căluş în gură. Exploatând 
această primă impresie de groază, le strigai: 

Hands up, sau tragem! All hands up! 

Hands up, adică mâinile sus! Cine aude aceste cuvinte şi 
nu ridică imediat mâinile, primeşte un glonte. Se întâmplă 
că numai doi sau trei oameni îndrăznesc să atace un tren. 
Vai de călătorul care nu ridică îndată mâinile, când aude 
strigându-se „sus mâinile”! E împuşcat pe loc. În timp ce 
unul dintre tâlhari îi ţine în şah cu revolverul său pe toţi 
călătorii, ceilalţi se apucă să-i jefuiască şi mâinile nu pot fi 
coborâte până ce ultimul buzunar, nu este golit de 
conţinutul lui. Numai datorită acestui hands up! Se 
întâmplă ca un mare număr de oameni, surprinşi de numai 
câţiva, să nu poată face nimic. Fie un om cât de curajos, mai 
degrabă îşi ridică mâinile decât să încerce să-şi scoată 
arma, pentru că, înainte de a ajunge cu mâna la ea, 
primeşte un glonte în cap. 

Aşa şi cu noi. Abia am strigat ordinul a doua oară, că toate 
mâinile se ridicară sus. 

Bun, meş-şurs! Continuai. Acum fiţi atenţi; staţi aşa, fără 
să mişcaţi Cine lasă o singură mână în jos, înainte de a 


termina cu voi, acela cade mort în iarbă. Ştiţi câte focuri pot 
să trag cu carabina mea. Am mai mult de un glonte pentru 
fiecare din voi! Dick Hammerdull şi Pitt Holbers o să vă 
lege. Fără nici o împotrivire. Dick, Pitt, apucaţi-vă de 
treabă! 

Situaţia era serioasă şi, totuşi, în sinea noastră, atât eu cat 
şi ceilalţi ai noştri, ne amuzam teribil, văzându-i pe aceşti 
oameni cu mâinile ridicate ca la gimnastică sau la un joc de 
societate, aşteptând fără nici o împotrivire să-i vină 
fiecăruia rândul să fie legat de mâini şi de picioare şi să fie 
culcat în iarbă. Curelele aduse de Colma Puşi ne erau, 
fireşte, foarte utile. 

Abia când ultimul bandit fu culcat în iarbă, lăsarăm armele 
în jos. Salvatorul nostru plecă împreună cu Matto Şahco să-l 
aducă pe cel care păzise caii. După ce îl aduseră, îi scoaseră 
căluşul din gură lui Old Wabble şi paznicului de lângă foc. 

Acum noi, şi nu ei, eram stăpâni pe situaţie. Erau atât de 
abătuţi, încât niciunul nu scoase o vorbă. Doar Old Wabble 
slobozea câte un blestem. Ca să câştigăm loc, îi 
înghesuirăm cât se poate de mult, unul lângă altul, astfel că 
ne rămase nouă mai mult spaţiu lângă foc. Mai erau doi 
curcani întregi, pe care îi fripserăm pentru noi. În acest 
timp, doar Dick Hammerdull nu se putu stăpâni să stea 
liniştit. Intenţionat îi culcase pe cei doi fraţi Holbers unul 
lângă altul şi acum le făcu o vizită: 

Good evening, unchiuleţilor şi verişorilor, îi salută el în 
felul lui solemn şi poznaş totodată. Am onoarea să vă întreb 
dacă mai ştiţi ce v-am spus ieri pe drum? 

Nu primi nici un răspuns. 

Întocmai! Aşa este, zise el dând din cap. V-am spus că ori 
ne vom lua zborul de la voi şi o să rămâneţi cu gurile 
căscate, ori întoarcem foaia şi vă luăm noi pe voi prizonieri 
şi atunci gurile voastre s-ar închide la loc? Nu-i aşa, Pitt 
Holbers, racoon bătrân? Aşa am spus, sau nu? 

Holbers, cum stătea lângă foc şi jumulea un curcan, 
răspunse sec: 


Da, aşa ai zis, dragă Dick. 

Aşa, vasăzică! I-am prevenit şi acum stau cu gurile bine 
închise şi n-au curajul să le mai deschidă. Sărmanii de ei, şi- 
au pierdut graiul! 

Nu-i adevărat! Îl repezi Hosea. De frica voastră nu ne 
pierdem noi graiul, dar lasă-ne în pace! 

Hm, să vă las în pace! Pshaw! Până acum aţi avut timp să 
dormiţi în pace! Fireşte că v-aţi trezit cam pe neaşteptate, 
nu? Ce aţi căutat pe sus cu mâinile? Era ca şi când aţi fi 
vrut să prindeţi nişte stele căzătoare. Foarte curioasă 
poziţie. 

Nici a voastră nu era mai bună, când v-am prins noi pe voi! 
Nici măcar nu aţi putut ridica mâinile! 

Eu nici nu fac aşa ceva vreodată, pentru că nu mă apuc să 
prind stele căzătoare. De altfel, mult stimate Hosea, nu te 
mai înfierbânta aşa! Uită-te ce liniştit şi calm stă Joel al 
dumitale. Dacă nu-l judec greşit, probabil că se gândeşte la 
moştenirea bătrânului meu Pitt Holbers. 

Atunci rupse şi Joel tăcerea. 

Nu are decât să-şi ţină averea! Nu vreau nimic de la el, 
copilul-bun-de-bătut, pentru că o să fim bogaţi şi o să... 

Deoarece se opri din vorbă, continuă Dick Hammerdull, 
râzând în hohote: 

O să mergem la Squirrel Creek şi o să dăm de bonanza? 
Asta ai vrut să spui, nu-i aşa, prorocule Joel? 

Da, asta o să facem, ţipă necâăjit celălalt. Nimic de pe 
pământ n-o să ne poată reţine să facem acest lucru. Ai 
înţeles? 

Cred că o să vă reținem noi de la această treabă, 
împuşcându-vă puţin. 

Atunci aţi fi nişte ucigaşi! 

Nu-i nimic. Şi voi ne-aţi spus că vreţi să ne stingeţi puţin 
lumina vieţii. Eu, fireşte, am fost de părere că o să ne-o 
aprindem la loc. Nu eşti şi tu de aceeaşi părere, Pitt 
Holbers, racoon bătrân? 


Sunt doar de părere că ar trebui să-ţi ţii pliscul, îl sfătui 
cel de lângă foc. Indivizii ăştia nici nu merită să vorbeşti cu 
ei. Mai bine vin-o aici şi ajută-mă la jumulit! 

Dacă o să te ajut sau nu, e totuna, dar nejumulit nu-mi 
place curcanul şi de aceea iată-mă! 

Se aşeză lângă Pitt la foc şi-l ajută la jumulit. 

Între timp, Colma Puşi se îndepărtase. Se dusese la calul 
său, care era ascuns undeva, şi ne aduse carne vânată de el 
în cursul zilei, dăruindu-ne-o. Apoi se opri în faţa lui Redy şi- 
i zise: 

Faţa palidă a vorbit azi despre un câine împuţit şi despre 
nişte insecte. Colma Puşi a răspuns că acel câine o să se ia 
după acele insecte împuţite şi o să le prindă. 

Redy mârâi în barbă ceva de neînțeles. Indianul continuă: 

Faţa palidă i-a numit pe oamenii roşii o bandă nenorocită, 
care decade tot mai mult. Cine a decăzut mai mult şi e mai 
de disprețuit, albul ajuns bandit, care împuţeşte toate 
locurile pe unde trece, ca un câine râios şi flămând, sau 
indianul jefuit şi gonit întruna, şi care rătăceşte prin păduri 
şi deplânge pieirea rasei sale nevinovate? Află că tu eşti un 
ticălos, iar eu un gentleman. Asta am vrut să spun, cu toate 
că un războinic roşu nu vorbeşte cu nişte ticăloşi! Howgh! 

Întoarse spatele fără să aştepte vreun răspuns şi se aşeză 
lângă noi; îl aprobarăm pe de-a întregul şi din toată inima. 
Cel puţin în ce ne priveşte, pe mine şi pe Winnetou, ne-a 
uns la suflet. Ceilalţi erau de acord pentru cazul de faţă, în 
general, însă, poate mai puţin. Raporturile dintre rasa albă 
şi cea roşie constituie una dintre problemele care se poate 
judeca mai bine de la distanţă. Adevăratul yankeu, cel 
înnăscut, nu o să recunoască niciodată vina lui pentru 
exterminarea indienilor, pentru prăbuşirea fratelui său 
TOŞu. 

În timp ce noi mâncam, prizonierii stăteau liniştiţi. Doar 
din când în când auzeam, fără să înţelegem, câte o 
observaţie făcută în şoaptă de la unul la altul. Ne era 
indiferent ce vorbeau între ei. Old Wabble se rostogoli de 


câteva ori de pe o parte pe alta. Oftatul său se transforma 
într-un geamăt repetat tot mai puternic. Avea dureri, 
sporite de curelele cu care Hammerdull şi Holbers îl 
legaseră mai tare decât era, de fapt, nevoie, după ce la 
început fusese legat mai uşor de Colma Puşi. Până la urmă 
strigă către noi înfuriat: 

Nu auziţi că mă chinuiesc durerile? Sunteţi oameni sau 
hingheri fără nici un sentiment? 

Făcui mişcarea de a mă ridica pentru a vedea dacă nu-i 
pot uşura situaţia, fără a ne crea vreun pericol. Trescow, 
însă, mă reţinu, dând dezaprobator din cap: 

Eu nu vă înţeleg, mister Shatterhand! Probabil că vreţi să 
vă duceţi la el să-i schimbaţi iadul în rai. Sunt şi eu pentru o 
omenie raţională şi cu înţeles, dar mila dumneavoastră faţă 
de acest ticălos e un adevărat păcat! 

E adevărat că e plin de răutate, şi totuşi e un om! 
Răspunsei eu. 

El? Pshaw! Amintiţi-vă ce aţi spus când l-aţi bandajat: aţi 
considerat nu că el era un om, ci că dumneavoastră sunteţi 
un om. Da, dumneavoastră sunteţi un om, şi chiar unul 
foarte slab când e vorba de el. Nu mi-o luaţi în nume de rău. 
Acum duceţi-vă la el şi, dacă n-am dreptate, în numele 
întregii omeniri, dezlegaţi-l! 

Braţul meu, braţul meu, se văicărea jalnic bătrânul. 

Atunci Hammerdull îi strigă: 

Ai ajuns să te vaieţi, bufniţă bătrână ce eşti! Cum e cu 
rezistenţa fizică şi cu impunătoarea ta constituţie de urs, cu 
care făceai pe grozavul mai înainte? Acum ai început să 
miorlăi după milă? 

Nu cer milă! Răspunse bătrânul Wabble. Vreau numai să- 
mi slăbiţi legăturile. 

Dacă îţi sunt slăbite sau nu, e totuna, numai de ţi-ar strica 
cheful, aşa după cum meriţi. Orice lucru îşi are rostul său, 
curelele îl au pe al lor. 

Colma Puşi mâncă şi el cu noi, fără să spună un cuvânt. 
Era parcă mai tăcut chiar decât Winnetou şi numai o 


singură dată, când veni vorba de întâlnirea noastră cu 
vraciul cel alb şi squaw-a lui, zise: 

După ce a fost jignit de faţa palidă care se cheamă Redy, 
Colma Puşi a luat urma fraţilor săi, ca să se convingă că au 
apucat-o pe drumul cel bun. Aşa a ajuns la locul unde s-au 
oprit. A văzut urmele a trei cai, întâlnindu-se cu cele ale 
fraţilor săi, venind dinspre dreapta şi apoi cotind la stânga. 
Acesta era omul alb cu femeia sa roşie, despre care aţi 
vorbit acum? 

Da, răspunsei. 

Acest om alb a fost cândva comanş roşu. Fiind comanş, ce 
treabă are el aici, în nord? 

Asta nu ştiu. 

De ce a îndepărtat culoarea de pe faţa lui? De ce nu vine 
ca om roşu şi vine ca unul alb? 

Probabil ca să fie în mai mare siguranţă. Ca un comanş, ar 
fi privit cu duşmănie de către toate feţele palide, iar de 
către toţi indienii cu şi mai multă duşmănie. 

Se pare că aceste cuvinte sunt adevărate, totuşi Colma 
Puşi are şi alte gânduri. 

Putem să le aflăm şi noi? 

Un războinic roşu nu are voie să spună decât acele 
gânduri despre care ştie că sunt adevărate. Acum am să mă 
gândesc! 

Strânse puşca lângă el şi se culcă ca şi când ar fi vrut să 
doarmă. O considerarăm ca un semn că nu mai voia să 
vorbească. Mai târziu îmi dădui seama ce bine ar fi fost 
dacă aş fi continuat cu el această discuţie. În orice caz, dacă 
aş fi pronunţat numele lui Thibaut, acesta ar fi produs 
asupra lui un efect cu totul nebănuit de mine. În ciuda 
faptului că se laudă cu însuşirile sale psihice, cel ce-şi zice 
„stăpânul naturii” să cuteze să mai afirme că nu depinde de 
nici o altă voinţă decât de a sa proprie! 

Terminând de mâncat golirăm buzunarele prizonierilor. 
După ce ne-am luat înapoi lucrurile care ne aparţineau, 
fiecare îşi primi înapoi ceea ce era al lui, dar nu puteam 


evita ca, în timpul acestei operaţiuni, bandiții să nu fie 
trataţi cu prea multă delicateţe. Old Wabble îşi însuşise 
toate lucrurile mele şi era furios că trebuie să le dea înapoi. 
Mai mare decât această supărare erau însă, după cât se 
pare, durerile. Mă rugă de mai multe ori să i le uşurez. 
Eram destul de slab ca să nu ţin seama de reproşurile lui 
Trescow, dar până la urmă nu mai putui să suport văietatul 
lui şi-i spusei: 

Vreau să fiu milostiv, dar răspunde la întrebările mele. 

Întrebaţi-mă, întrebaţi-mă, am să vorbesc! Se rugă el. 

Ai vrut cu adevărat să mă omori? 

Da. 

Ce fel de om eşti dumneata? Nu ştiu să-ţi fi făcut vreodată 
vreun rău şi totuşi vrei să-mi iei viaţa! Chiar azi, ai fi vrut să 
suporţi orice durere, numai să nu mă eliberezi. Ce mândru 
te-ai simţit când te-ai văzut în posesia armelor mele! 
Spuneai că de acum ai să le stăpâneşti pentru totdeauna, şi 
eu ţi-am spus dinainte că o să le recapăt foarte curând. 
Acum sunt iarăşi ale mele! 

Doresc să fie în iad, împreună cu dumneata. Cele câteva 
ore în care mi-au aparţinut, le-am plătit cu un braţ rupt! 

Şi cu multe alte dureri pe care o să le mai suporţi. Pentru 
că nici să nu te gândeşti că ai ajuns la capătul lor. Te-ai 
simţit atât de sigur pe situaţie încât mi-ai cerut ca după 
moarte să-ţi apar în chip de stafie. Mai ştii ce ţi-am răspuns 
atunci? 

Nici nu vreau să aud! 

Trebuie să asculţi! Am zis: încă înainte de moarte am să 
vin la dumneata. lată cum şi cel mai simplu om devine 
profet, dacă ştie că binele e mai tare decât răul! Recunoşti 
că te-ai comportat rău faţă de mine? 

Da, da, şi iarăşi da! 

Vrei să părăseşti această cale şi să porneşti pe una mai 
bună? 

Da, da, şi iarăşi da! Slăbiţi-mi numai curelele şi încetaţi cu 
dădăceala asta blestemată! Nu mai sunt un copil! 


Din păcate, nu! Ceea ce dumneata consideri dădăceală, e 
cu totul altceva. Să te fereşti să iei indulgenţa mea drept 
slăbiciune. Simt pentru dumneata milă şi numai milă. N-am 
nici cea mai mică speranţă să te pot influenţa în bine. Până 
şi cele mai frumoase şi mai mişcătoare vorbe se lovesc de 
dumneata ca de un zid. Cineva, care e cu totul altfel decât 
mine, o să-ţi vorbească nu prin vorbe, ci prin fapte. Şi dacă 
o să te prăbuşeşti sub greutatea lor, vreau să pot spune că 
nu am neglijat nimic, dar absolut nimic din ceea ce te-ar fi 
putut salva. lată de ce mereu, mereu vorbesc cu dumneata. 
Şi acum, hai, să trecem la treabă. Nu e vorba numai de 
legături, ci mai ales de fierbinţeala pe care o ai la braţ. 

În timp ce ceilalţi se culcară, eu preluai paza şi folosii tot 
timpul pentru a pune comprese reci pe braţul bătrânului. 
După mine, urma să vină la rând Colma Puşi. Plecând de 
lângă Old Wabble ca să-l trezesc pe Colma Puşi, îl auzii pe 
bătrân murmurând în urma mea: 

Nerod plângăcios! Păstor de oiţe! 

Nu mă putea jigni cu acest fel de a-mi mulţumi. Nu mă 
aşteptam la vreun succes, şi totuşi îmi părea nespus de rău 
pentru acest om bătrân, dându-mi seama că e irecuperabil. 

Când am fost trezit, se făcuse ziuă de vreo oră. O scurtă 
privire aruncată în jur îmi fu de ajuns să constat că totul e 
în ordine; doar pe Colma Puşi nu-l văzui. Matto Şahco fiind 
cel care-l schimbase la pază, când am întrebat de el, mi-a 
răspuns: 

Colma Puşi mi-a spus că Marele Spirit l-ar fi chemat să 
plece de aici şi de aceea nu mai poate rămâne. Mi-a cerut 
să-i salut din partea sa pe Old Shatterhand, Winnetou, 
Apanatşca şi să le spun că o să-i revadă. 

L-ai văzut încălecând când a plecat? 

Nu. A plecat pe jos. Nu ştiam unde îşi avea calul şi nu 
aveam voie să părăsesc tabăra, fiind de pază. Dar imediat 
ce s-a făcut ziuă i-am căutat urma. M-a condus în pădure, la 
locul unde fusese ascuns calul. 


Dacă vrem să ştim unde s-a dus, găsim uşor urma lui. Să 
mă duc să o caut şi să ţi-o arăt? 

Nu. Dacă ar fi un duşman, ar fi trebuit să-l urmărim, dar e 
prietenul nostru. Şi dacă ar fi vrut să ştim unde se duce, ne- 
ar fi spus-o de bunăvoie. Voința unui prieten trebuie 
respectată. 

Înainte de a mânca din carnea lăsată de Colma Puşi, 
mersei afară în prerie, unde erau caii priponiţi de ţăruşi. Se 
aflau pe un intrând acoperit cu iarbă, între pintenii de 
pădure amintiţi, unde fuseseră aduşi când se crăpase de 
ziuă. Din locul acela se vedea foarte departe spre nord, 
dincotro venisem seara. Privind în direcţia respectivă, văzui 
trei puncte, care se apropiau de tabăra noastră. Nu trecu 
mult şi putui să recunosc doi călăreţi şi un cal de povară. 

„Oare o fi Thibaut cu femeia lui, care au plecat ieri spre 
sud-vest?”, mă gândii eu. Dacă presupunerea aceasta se 
adevereşte, oare ce motiv o fi avut să se întoarcă şi să vină 
iar pe urmele noastre? 

M-am întors imediat în tabără să-l înştiinţez pe Winnetou. 

Omul acesta are alte motive, în afară de ura lui, spuse el. 
Tibo-taca vrea să ştie dacă Old Shatterhand mai trăieşte 
sau e mort. Să ne ascundem. 

Ne ascunserăm după un tufiş şi aşteptarăm. Nu trecu mult 
timp şi auzirăm paşii unui cal. Thibaut îşi lăsase femeia şi 
calul de povară la oarecare distanţă şi venea singur la izvor, 
în recunoaştere. Îi zări pe Old Wabble şi văzu banda de 
declasaţi legaţi şi întinşi pe jos, şi exclamă mirat: 

Behold! 59 E adevărat ce văd? Sunteţi legaţi? Dar unde 
sunt indivizii care ieri erau prizonierii voştri? 

Old Wabble nu ştia că îl văzusem pe omul acesta venind şi 
că ne ascunsesem tocmai din cauza lui. Îl chemă repede şi-i 
zise încet: 

Ah, dumneavoastră sunteţi aici? Repede jos de pe cal şi 
tăiaţi-ne legăturile! 

Să vă tai legăturile? Păi, mă consideraţi duşmanul 
dumneavoastră, aşa că... 


Prostii! Aia era doar aşa, o vorbă aruncată în vânt! Hai, 
repede! 

Unde sunt prizonierii dumneavoastră? 

S-au eliberat azi noapte şi ne-au luat prin surprindere. 
Dar nu mai aşteptaţi o veşnicie, ci daţi-ne odată drumul! 
Haide! 

Unde s-or fi băgat? Dacă vin şi mă surprind? 

Dacă vă mişcaţi repede, o să fim liberi şi-i dăm gata! 

Well! Mie mai ales Old Shatterhand îmi stă în cale. Îndată 
ce-o să fie prins, trebuie neapărat lichidat în aceeaşi clipă, 
altfel cu siguranţă că mai târziu dispare. Deci, imediat vă 
eliberez! 

Spunând acestea descăleca şi se duse la Old Wabble. Îşi 
scoase cuțitul. În clipa următoare, Dick Hammerdull îşi 
scoase ţeava puştii prin tufişul din faţa lui şi strigă: 

Mister Tibo-taca, mai aşteaptă puţin! Anumiți oameni sau 
adăpostit aici în tufişuri! 

Ei, blestemăţie! E prea târziu! Înjură Old Wabble furios. 

Thibaut se dădu câţiva paşi înapoi şi întrebă: 

Cine e acolo, în tufiş? Lasă arma jos! 

Cine e aici, e totuna. Şi dacă o să las arma deoparte sau 
nu, e de asemenea totuna; dar dacă nu arunci imediat 
cuțitul jos, o să se descarce! Număr numai până la trei. 
Deci, unu, doi... 

Thibaut aruncă cuțitul, apoi se retrase până ce calul său 
ajunse între el şi acel tufiş periculos, şi spuse: 

Dar lăsaţi odată puşca aceea! Nu vreau să am nimic de-a 
face cu dumneavoastră. Am să plec imediat! 

Imediat? Nu, dragă prietene, mai stai puţin pe loc. Sunt 
aici nişte oameni care doresc să-ţi spună „bună dimineaţa”. 

Cine anume? Şi unde? 

Chiar în spatele dumitale. 

Thibaut se întoarse repede şi ne văzu pe toţi. În timp ce el 
discutase cu Hammerdull, noi ieşisem încet de după 
tufişuri! Mă apropiai de el şi-i zisei: 


Adică eu să fiu lichidat! Se pare că mă cunoşti numai pe 
jumătate, dar nu în întregime. Ce ar fi, monsieur Thibaut, 
dacă am schimba rolurile şi acum v-aş lichida eu? 

All devils! N-o să cutezaţi aşa ceva! Doar nu v-am făcut 
nimic! 

Ajunge că m-ai ameninţat cu moartea. Cunogşti legile 
preriei, nu? 

Am făcut numai o glumă, mister Shatterhand. 

Atunci am să glumesc şi eu cu dumneata. Aici mai sunt 
ceva curele. Întinde mâinile! O să fii legat ca şi bandiții 
aceştia. 

Imposibil! 

Nu numai că e posibil, dar se va face chiar imediat. Pitt 
Holbers şi Dick Hammerdull, legaţi-l! Dacă se opune, 
primeşte un glonte de la mine. Auzi ce-l ducea mintea: să 
fiu împuşcat, îndată ce-o să fiu prins! În acest caz, nici eu 
nu fac multe fasoane. Deci, legaţi-l repede! 

Hammerdull venise şi el lângă noi. El şi Pitt Holbers îl 
legară pe Thibaut, care nu îndrăzni să opună nici o 
rezistenţă, cel puţin în fapt, dar cu gura se împotrivea cu 
străşnicie: 

E o samavolnicie, meş-şurs, pentru care o să răspundeţi! 
N-am meritat aşa ceva. 

Nici prin sfatul pe care i l-ai dat ieri lui Old Wabble să 
împuşte în fiecare zi câte unul dintre noi? 

Era tot numai o glumă. 

Se pare că eşti tare mucalit, de unde deduc că o săne 
distrăm bine împreună. De aceea vrem să te reținem la noi 
şi trebuie să recunoşti că acest lucru se poate face cel mai 
bine cu ajutorul acestor curele. Glumă pentru glumă, e 
foarte bine aşa. 

Dar nu sunt singur! 

Ştim şi noi! Afară te aşteaptă squaw-a ta. 

Şi ea o să fie legată? 

Nu. Cu ladies nu facem astfel de glume. Dimpotrivă, o s-o 
primim ca pe un oaspete binevenit. Depinde numai de cum 


te vei purta, ce o să hotărâm în legătură cu dumneata. 
Poate că n-o să mai ai deloc de ce te teme, dacă o să fii 
ascultător. Aşezaţi-l singur, nu lângă bandiți! 

Well. Forţa primează dreptăţii. Deci, trebuie să mă supun! 

Fu culcat la o parte de ceilalţi prizonieri, ca să nu poată 
discuta cu ei. Apoi, eu şi Winnetou părăsirăm tabăra, să 
căutăm femeia. Şedea tot în şa, cu căpăstrul calului de 
povară în mână. Venirea noastră nu făcu nici cea mai mică 
impresie asupra ei. Era ca şi când nici n-am fi existat. O 
aduserăm la izvor, unde, fără să i se spună, descălecă şi se 
aşeză lângă Thibaut. Parcă nici nu observă că este legat. 

Calul de povară rămase afară, în luminiş, unde dusei şi 
calul ei şi pe al lui. Nu trebuia să vadă că-i cercetăm 
bagajele. S-ar fi putut să găsim ceva care ne-ar fi fost foarte 
util. 

Când m-am întors la izvor, i-am găsit pe Redy şi Trescow în 
dispută. Trescow îşi prezentase din nou concepţiile sale 
juridice şi se enervase, în timp ce ceilalţi aşteptau liniştiţi. 
El mă întâmpină: 

Închipuiţi-vă, mister Shatterhand, că acest Redy cere să 
fie eliberat. Ce părere aveţi despre asta? 

În clipa aceasta, niciuna. Mai târziu o să fiu de aceeaşi 
părere cu Winnetou. 

În felul acesta ne învârtim ca într-un cerc. Şi ce părere are 
Winnetou? 

Ceea ce este drept. 

Bun. De acord. Legea însă spune că... 

Pshaw! Îl întrerupsei. Aici nu suntem jurişti, ci mai înainte 
de toate nişte oameni flămânzi! Hai să mâncăm! 

Ah, să mâncăm! Vreţi ca în felul acesta să evitaţi o 
discuţie! 

Ba deloc! Vreau să vă arăt doar ceea ce, după părerea 
mea, e legal! 

Şi anume ce? 

Aseară au mâncat bandiții şi noi nu am căpătat nimic; 
acum o să mâncăm noi, iar ei n-au să capete nimic. Nu 


constituie asta cea mai legală procedură ce se poate 
imagina? 

Să vă ia... dracu, aproape că aş spune şi eu! Fac pariu, pe 
capul meu că sunteţi în stare să-i lăsaţi pe aceşti indivizi să 
plece unde vor. 

Iar eu nu fac pariu, ştiu însă că se va întâmpla ceea ce e 
drept să se întâmple. 

Mâncarăm cu poftă şi-i dădurăm şi femeii tot ce era mai 
bun; luă mâncarea din mâinile lui Apanatşca, fără să-l 
recunoască. Niciunul dintre prizonieri nu căpătă ceva de 
mâncare. După ce Winnetou şi cu mine terminarăm 
gustarea, merserăm să cercetăm bagajele lui Thibaut. Calul 
de povară avea merinde, ceva îmbrăcăminte femeiască şi 
alte lucruri asemănătoare; n-am găsit ceva deosebit nici la 
calul femeii. Trecurăm să controlăm pe cel al bărbatului. De 
ciochină era atârnată puşca. În coburul din dreapta se afla 
un pistol cu ţeava dublă, încărcat, şi o casetă de tablă cu 
vopsele diferite, folosite, de bună seamă, la vopsitul feţei şi 
la nimic altceva, în cel din stânga găsirăm cartuşe, unelte 
de bărbierit şi săpun, şi din nou o casetă de tablă, cu mult 
mai subţire decât cealaltă. Conţinea o bucată de piele albă, 
lungă şi îngustă, foarte bine tăbăcită, cu linii şi semne roşii. 

Ah, o „piele vorbitoare”, cum spun indienii, îi zisei lui 
Winnetou. Poate că descoperim ceva cu ajutorul ei. 

Fratele meu să mi-o arate, zise el. 

I-am dat-o. Se uită atent şi îndelung la ea, dădu din cap, o 
privi încă o dată, dădu din nou din cap, şi zise: 

E o scrisoare pe care o înţeleg numai pe jumătate. E scrisă 
cu vârful cuţitului şi colorată cu cinabru, aşa cum se 
obişnuieşte la oamenii roşii. Liniile astea întortocheate 
reprezintă râuri; pielea e o hartă. Aici e Republican River- 
ul, aici cele două Salomon-uri, apoi vine Kansasul cu Big 
Sandy Creek şi Rush Creek, pe urmă Adobe Creek şi Horse 
Creek, mai spre sud e Apishapa River şi râul Huerfano. Şi 
tot aşa urmează un creek şi un râu după celălalt, până sus 
în Parcul Saint Louis. Cunosc toate aceste ape; dar sunt şi 


semne, pe care nu le înţeleg, puncte, cruci de diferite 
forme, cerculeţe, triunghiuri, pătrate şi alte figuri. Pe 
această hartă ele se află, de fapt, unde nu-i nici un oraş, nici 
o localitate, nici măcar o casă. Nu pot să înţeleg ce 
reprezintă aceste semne. 

Îmi înapoie pielea, care fusese într-adevăr gravată cu 
deosebită grijă şi fineţe. Până şi cea mai mică şi cea mai fină 
linie putea fi văzută clar. Nici eu nu mi-am putut explica 
semnele, până ce întorsei pielea. Pe partea cealaltă, 
semnele erau reproduse unul sub celălalt, având alături 
nume de persoane, şi nu de locuri. Extrem de ciudat! Mă 
gândii şi mă tot gândii, mult timp, fără vreun rezultat; dintr- 
o dată îmi bătu la ochi faptul că unele dintre ele erau nume 
de sfinţi. Asta e! Îmi scosei carnetul din buzunar, care avea 
şi un calendar bisericesc, comparai diferitele nume cu 
distanţele dintre anumite semne de pe hartă şi-i putui 
spune apaşului: 

Scrisoarea aceasta a fost adresată vraciului şi are ca scop 
să-i spună unde şi în ce zi urmează să-l întâlnească pe 
expeditorul ei. O enumerare directă a zilelor lunii ar fi dat 
totul de gol. Aşa cum ţi-am explicat mai demult, creştinii 
obişnuiesc să dea fiecărei zile a anului numele unor 
credincioşi sau sfinţi, bărbaţi sau femei, care au murit 
demult. Descifrarea e de două ori mai grea, pentru că 
numele nu se află pe hartă, ci pe partea cealaltă. Iată, aici 
se poate citi: Aegidius, Roza, Regina, Protus, Eulogius, Josef 
şi Thecla. Aceasta înseamnă 1, 4, 7, 11, 13, 18 şi 23 
septembrie. În zilele respective, expeditorul scrisorii se va 
afla în locurile unde sunt semnele de pe hartă, notate lângă 
numele amintite. Deci, avem aici în mâinile noastre datele 
privind locul şi zilele întregului plan de călătorie al 
expeditorului şi al primitorului. 

Îl înţeleg foarte bine pe fratele meu, numai că nu ştiu în ce 
zile ale anului cad aceste nume de bărbaţi şi femei. 

Nu face nimic, ştiu eu. Pielea asta ne poate fi de mare 
folos, dar nu o putem păstra. 


De ce? 

Fiindcă Tibo-taca nici nu trebuie să bănuiască măcar că-i 
cunoaştem itinerarul. 

Atunci fratele meu trebuie să transcrie tot ce e însemnat 
pe această piele. 

Da, asta am s-o fac imediat. 

Winnetou ţinea misiva, iar eu o copiam în carnetul meu, 
folosind şaua calului drept suport. După aceea puserăm 
pielea la loc în cutia de tablă şi o băgarăm înapoi în cobur. 
Apoi ne întoarserăm la tabăra noastră. 

Chiar în momentul în care dădeam cotul după un tufiş, 
văzurăm femeia venind spre noi. Se ridicase de jos şi, fără 
să ţină seama de strigătele lui Thibaut, se depărtase, el fiind 
legat, nereuşind s-o oprească. Trecu pe lângă noi, cu capul 
sus, dar cu privirile în pământ, fără să ne observe, păşind 
încet şi măsurat, pas cu pas, ca o somnambulă. Mă întorsei 
şi mă dusei după ea. Se opri, rupse o crenguţă şi şi-o puse 
în jurul capului. Îi adresai câteva cuvinte, nu-mi răspunse, 
de parcă nici nu mă auzea. Trebuia să pronunţ un cuvânt 
cunoscut de ea şi o întrebai: 

Acesta e myrtle-ul tău? 

Atunci îşi întoarse privirea spre mine şi răspunse 
inexpresiv: 

Este myrtle-wreath-ul meu. 

Cine ţi-a dat acest myrtle-wreath? 

Vava Derric al meu. 

Şi Tahua Bender a avut un myrtle-wreath? 

Şi ea! Răspunse zâmbind. 

În aceeaşi zi în care ai avut şi tu? 

Nu. Cu mult mai înainte! 

Ai văzut-o cu myrtle-wreath-ul ei? 

Da. lahua a fost tare frumoasă, foarte frumoasă! 
Urmărind succesiunea mea de idei, continuai cu întrebarea, 
oricât ar părea de curioasă: 

Ai văzut un frac? 

Frac... da! Răspunse ea după o clipă de gândire. 


Un frac de nuntă? 

Atunci bătu din palme fericită, şi, râzând, exclamă: 

Frac de nuntă. Frumos. Cu o floare! 

Cine îl purta? Cine îl îmbrăcase? 

Tibo-taca. 

Şi tu stăteai lângă el? 

Lângă Tibo-taca, dădu ea afirmativ din cap. Mâna mea în 
mâna lui, apoi... 

Deodată, cutremurată parcă de un fior de groază, tăcu. 
Următoarele întrebări rămaseră fără răspuns, până îmi 
adusei, aminte ceea ce povestise Matto Şahco şi anume că, 
atunci când venise la osagi, Tibo-taca avea un braţ 
bandajat. Reluând de aici succesiunea de idei, o întrebai: 

Fracul a devenit roşu? 

Roşu, aprobă ea, înfiorânduse. 

De vin? 

Nu vin, sânge! 

Sângele tău? 

Sângele lui Tibo-taca. 

A fost lovit cu cuțitul? 

Nu cu cuțitul. 

A fost împuşcat? 

Cu glonte. 

De cine? 

De Vava Derric. Oh, oh, oh, sânge, mult sânge, foarte mult 
sânge! 

Deveni foarte agitată şi fugi de lângă mine. Mă dusei după 
ea, însă alergă ţipând, aşa că am fost nevoit să renunţ să 
mai obţin vreun răspuns de la ea. 

Acum eram convins că de ziua nunţii ei a intervenit un 
eveniment care a făcut-o să-şi piardă minţile. Thibaut, 
banditul, îi fusese logodnic. Oare a fost demascat în ziua 
aceea şi propriul ei frate trăsese asupra lui? Din această 
cauză 'Thibaut îi omorâse fratele? Simţeam o milă profundă 
faţă de această nenorocită, a cărei nebunie era, probabil, 
nevindecabilă, mai ales că ziua aceea s-ar părea că fusese 


cu vreo treizeci de ani în urmă. După fracul acela, se putea 
deduce că, deşi logodnica aparţinea rasei roşii, nunta s-a 
sărbătorit sau ar fi trebuit să se sărbătorească într-o 
ambianţă de oameni mai înstăriți. Ea era doar o creştină, 
sora unui renumit predicator indian, ceea ce putea constitui 
o explicaţie destul de clară. 

Şi sora ei, lahua, fusese, probabil, bine căsătorită. Poate 
că nebuna îşi cunoscuse logodnicul la sora ei. Păcat că n-am 
putut afla mai multe. 

O lăsai lângă calul ei, cu care începuse să se joace ca un 
copil, şi mă întorsei în tabără, unde Winnetou se afla deja. 
Când sosii, ochii tuturor se îndreptară spre mine; înţelesei 
că mă aşteptaseră. 

În sfârşit! În sfârşit! Strigă Redy. Unde aţi dispărut? Era 
vorba să discutăm despre eliberarea noastră şi tocmai 
atunci aţi plecat! 

Trescow se grăbi să-l lămurească: 

Înainte de a fi vorba de vreo eliberare, trebuie s-a 
discutăm despre pedepsirea voastră! 

Pedepsirea! Oho, dar ce v-am făcut? 

Ne-aţi atacat şi ne-aţi luat prizonieri, ne-aţi jefuit, ne-aţi 
legat şi ne-aţi adus aici. Asta nu-i nimic? Aşa ceva se 
pedepseşte cu închisoare. 

Ah! Vreţi să ne duceţi la Singsing? N-aveţi de cât să 
încercaţi! 

Aici nu se fac încercări, ci se iau hotărâri şi se execută pe 
loc. În curând juriul se va întruni. 

Nu-l recunoaştem! 

Ne faci să râdem! Veniţi, mister Shatterhand, să nu mai 
amânăm treaba şi sper că, de data asta, nu o să ne mai 
stricaţi socotelile printr-o ispravă umanitară. Aceşti indivizi 
nu merită. 

Fireşte că avea dreptate: trebuiau pedepsiţi, dar cum? Să- 
i ducem la închisoare? Aici nu există niciuna. Să-i 
amendăm? Oamenii ăştia nu aveau nimic. Să le luăm caii şi 
armele? Ar fi fost pierduţi, iar noi am fi devenit faţă de ei 


nişte hoţi. Să-i batem? Hm, da, ăsta ar fi un remediu foarte 
eficace. În general, ce părere am eu despre pedeapsa cu 
bătaia? Pentru orice om, care mai are un suport moral, e 
groaznic; îl poate distruge complet. Dar tatăl îşi pedepseşte 
copilul, şi învățătorul elevul cu nuiaua, tocmai pentru ai 
imprima suportul moral! Oare copilul acela e mai rău, mai 
periculos şi mai lipsit de cinste decât răufăcătorul, oare nu 
e voie să fie bătut, cu toate că e recidivist pentru a 
douăzecea oară şi trimis la închisoare, dar imediat ce se 
eliberează, se apucă din nou de fărădelegi? Dacă un tată 
denaturat, aşa cum există şi în realitate, îşi leagă de piciorul 
mesei, săptămâni de-a rândul, copilul nemâncat şi-l bate 
zilnic fără nici un cuvânt, cu băţul, cu vătraiul, cu funia sau 
cu sticle de bere goale, şi primeşte pentru această faptă 
doar câteva luni de închisoare, pedeapsa aceasta, este pe 
măsura cruzimii, mai bine zis a bestialităţii sale? Pentru că 
un asemenea individ este o bestie! În închisoare are gratuit 
locuinţă, mâncare suficientă, îmbrăcăminte caldă, linişte, 
ordine, curăţenie, cărţi de citit şi încă multe altele. Stă 
închis câteva luni şi apoi râde de toată treaba. Nu, o 
asemenea bestie ar trebui tratată ca bestie! Bătăi, bătăi şi 
anume bătăi zdravene şi, pe cât posibil, zilnice, ar fi singura 
pedeapsă potrivită pentru el. În astfel de cazuri, 
umanitarismul înrăutăţeşte răul. Ori dacă o femeie beţivă şi 
dezmăţată îşi transformă intenţionat şi cu o răbdare 
drăcească copiii în schilozi ca să cerşească cu ajutorul lor 
sau pentru ai împrumuta, pe bani, altor cerşetori, oare ce 
este mai drept, să fie doar închisă temporar, pe baza 
paragrafelor codului penal, sau pedeapsa cu închisoarea să 
fie însoţită de bătăi straşnice? Cine păcătuieşte ca om, să fie 
pedepsit omeneşte, pentru neoameni ar trebui ca, pe lângă 
temniţă, să existe şi bâta. Aceasta este părerea unui om 
care ridică de pe stradă fiecare gânganie utilă şi o aşează 
unde nu poate fi călcată, aceasta este părerea unui om 
umblat prin lume, preocupat ca, peste tot unde îşi pune 
piciorul, să-i rămână faima că a fost un om bun şi, în sfârşit, 


părerea unui scriitor care îşi scrie operele numai cu 
intenţia de a fi propovăduitorul iubirii veşnice. 

Vasăzică bandiţilor li se cuvine bătaie! Recunosc că-mi cam 
făcea silă, mai ales că eram parte implicată, dar altfel nu se 
putea; şi, în realitate, şi-o meritaseră din plin. 

Probabil că Winnetou îmi ghicise gândurile şi îndoielile, 
pentru că mă întrebă, având în jurul gurii un zâmbet 
energic, aproape sever: 

Fratele meu vrea cumva să-i ierte? 

Nu, răspunsei... N-am face decât să încurajăm răul. Dar ce 
pedeapsă să le dăm? 

Ciomagul! Howgh! 

Când spunea Howgh era un lucru hotărât şi orice discuţie 
ar fi devenit fără rost. Trescow interveni imediat, aprobând: 
Da, o bătaie bună ajunge. Asta le trebuie, orice altceva ar 
fi fără rost sau chiar păgubitor. Nu-i aşa, mister 

Hammerdull? 

Întocmai, o să le tragem o mamă de bătaie, răspunse 
grăsanul. Şi primii o să fie Hosea şi Joel, cei cu nume sfinte. 
O să primească o ciomăgeală în loc de banii de care au râs. 
Sau le iei partea verişorilor tăi, Pitt Holbers, racoon bătrân? 

Nici nu mă gândesc, răspunse lunganul. 

Da, o să le înscriem rudenia cu tine într-un registru care 
nu are foi de întors, însă cu litere atât de groase şi de vinete 
încât să nu poată fi şterse cu guma! Howgh! 

Toţi izbucnirăm în râs de entuziasmul şi de felul lui de a se 
exprima. Toţi am fost de acord, numai osagul se opuse: 

Matto Şahco roagă să i se permită să tacă. 

De ce? Îl întrebai. 

Pentru că şi el a fost duşmanul vostru şi a vrut să vă ia 
viaţa. 

Dar acum eşti prietenul nostru, şi ai fost şi tu atacat şi 
jefuit de această bandă. Intenţia ta, pe care oricum nu ai 
reuşit s-o pui în practică, ai adoptat-o în calitate de 
căpetenie a tribului tău, de războinic. Dar ei sunt nişte 


declasaţi, nişte nemernici din afara societăţii, şi singurul 
grai pe care-l mai înţeleg e acela al ciomagului. 

Dacă Old Shatterhand vorbeşte în felul acesta, să afle şi 
părerea mea: să audă acest grai de la primul până în 
ultimul. 

Bun! Vasăzică toţi suntem de acord, spuse Hammerdull. 
Vino, dragă Pitt, să tăiem nişte fluiere, ca să poată începe 
muzica. 

Cei doi se ridicară şi plecară să caute nişte puieţi pentru 
ciomege. Nu vorbiserăm atât de tare încât să ne poată auzi 
bandiții. Văzând că sfatul nostru s-a terminat, Redy se 
interesă de rezultat într-un mod cu totul nepotrivit situaţiei 
sale: 

Ei, cum stăm? Când ne eliberaţi? 

Când o să ne convină, răspunse Trescow. Deocamdată nu 
ne convine. 

Cât timp, o să mai stăm aşa? Vrem să plecăm! 

Ceea ce vreţi voi, nu ne interesează deloc. Azi se va face 
ceea ce vrem noi! 

Notaţi-vă că suntem westman-i liberi! Dacă cumva n-o să 
ţineţi seama de acest lucru, o să aveţi din nou dea face cu 
noi! 

Nemernicule! Vrei să fii mai caraghios decât ai fost ieri, 
când îţi dădeai nişte aere ca şi când noi am fi fost nişte câini 
pe care îi duceai de zgardă după tine, aşa cum îţi plăcea? 
Nici nu ţi-a trecut prin minte că numai la o oră după ce ne- 
aţi atacat, noi cunoşteam deja locul şi timpul când vom fi 
eliberaţi! Câinele împuţit, cum l-aţi numit pe Colma Puşi, 
ne-a întâlnit numai din calcul şi înţelepciune. Voia să se 
convingă că, într-adevăr, vă conduceam spre capcana în 
care trebuia să vă prindem pe voi, neisprăviţilor. Faptul că 
n-ai observat şi n-ai ghicit nimic din toate astea te făcea să 
apari ca prototipul celui mai de compătimit tâmpit. Şi acum 
îţi mai permiţi să ne ameninţi? Idioţilor! În curând o să 
cântaţi şi o să dansaţi după fluierele care vi se taie acum! Şi 
întrucât, în prostia voastră, tot nu ştiţi ce vreau să spun cu 


aceste cuvinte, am să mă exprim mai pe şleau, fără 
parabole: se taie bâte, pentru că o să fiţi ciomăgiţi în toată 
regula, până o să vă treziţi din tâmpenia voastră. Aşa acum 
ştiţi ce vă aşteaptă! 

Efectul acestei lungi cuvântări a juristului nostru 
înfierbântat de mânie întrecu orice posibilitate de 
descriere; în general, cred că e mai bine să trec cât mai 
repede posibil peste ora cât se poate de neplăcută din 
punctul de vedere al bandiţilor. Dick Hammerdull îşi făcu 
datoria cu atâta efort şi dăruire, încât, la sfârşitul 
zgomotoasei „opere”, era scăldat în sudoare, în adevăratul 
înţeles al cuvântului. Pitt Holbers, la rândul lui, dovedi şi el 
o asemenea îndemânare în mânuirea „fluierelor” 
provocatoare de dureri, încât nici el nu ar fi crezut că e în 
stare de aşa ceva. 

În urmă acestei grandioase îndeletniciri a celor doi „toşti”, 
aspectul exterior al bandiţilor arăta puţin cam jalnic, în 
sufletul lor, în schimb, „clocoteau de dorul răzbunării”, cum 
se spune. Nouă, însă, puţin ne păsa. Old Wabble fu scutit de 
bătaie, ceea ce mi-o datora, fireşte, numai mie. N-am vrut 
să las să fie bătut bătrânul, care, oricum, era rănit. În loc 
să-mi fie recunoscător, se întrecea cu bandiții în sudălmi. 
Thibaut făcea pe spectatorul indiferent, cu toate că nici lui 
nu i-ar fi stricat o porţie de ciomăgeală. 

Pregătindu-se de plecare, Apanatşca mă rugă ca măcar 
acum, fiind liberi şi neavând de întâmpinat decât 
împotrivirea lui Tibo-taca, să luăm femeia cu noi. Numai cu 
greu am putut să-l conving să renunţe la această dorinţă; 
femeia nu putea să fie decât o piedică pentru noi, şi, 
cunoscând planul de călătorie al vraciului, aveam siguranţa 
că ne vom reîntâlni în curând. Această asigurare îl 
determină pe Matto Şahco să-l lase, deocamdată, 
nepedepsit pe vraci. 

Eram din nou în posesia tuturor lucrurilor noastre. 
Nimănui nu-i lipsea nici cel mai mic obiect. După câte 
permiteau împrejurările, se făcuse dreptate, şi astfel 


plecarăm mulţumiţi de la izvorul care ne văzuse venind în 
cu totul alte condiţii. Mai puţin mulţumiţi erau oamenii pe 
care îi lăsam în urma noastră. l-am părăsit acolo jos, legaţi; 
nu aveau decât, după plecarea noastră, să se dezlege cum 
s-or pricepe. Desigur că în nici un caz nu am mai auzit din 
partea lor urări de bine. lar Old Wabble, în ciuda braţului 
rupt, mă ameninţă în cele din urmă cu moartea şi cu 
răzbunarea lui. Dacă n-aş fi ştiut-o dinainte acum ar fi 
trebuit să recunosc că orice pornire omenească, faţă de el 
era de prisos. Avea un caracter atât de împietrit, încât era 
imposibil să se mai înmoaie, măcar pentru o clipă. Niciodată 
nu aş fi crezut ca poate exista un asemenea om! 

Înainte de a încăleca, Apanatşca încercase zadarnic să 
obţină de la femeia de afara, de lângă cal, un cuvânt de 
despărţire. Nu-l recunoscu şi se dădu înapoi ca şi când ar fi 
fost un duşman. Abia când am pornit la drum a fugit după 
noi, luându-şi crenguţa verde de pe cap şi strigând, 
fluturând-o întruna: 

lată myrtle-wreath-ul meu, iată myrtle-wreath-ul meu! 

Capitolul VI - O luptă între ciclopi. 

Datorită drumului pe care fusesem obligaţi să-l facem de 
la camp la izvor, deviasem mult de la direcţia noastră. 
Pentru a reduce, pe cât posibil, proporţiile acestui ocol, ar fi 
trebuit să mergem acolo, unde altfel n-am fi ajuns şi unde 
am plasat bonanza existentă doar în fantezia noastră, şi 
anume la Squirrel Creek. Auzind acest lucru, Dick 
Hammerdull făcu o mutră serioasă, apoi începu să râdă şi 
zise: 

Să sperăm că nu o să fie atât de proşti! 

Cine? Întrebă Trescow, care călărea alături de el. 

Bandiţii. 

Cum adică, proşti? 

Să vină după noi la acest creek. 

Atunci ar merita şi mai multă bătaie decât au primit! Şi-or 
fi dând şi ei seama că această bonanza nu există. 


Să-şi dea seama? Eu vă spun că nu-şi dau, mister Trescow. 
Cine face o gogomănie ca ei, nu poate să-şi dea seama de 
nimic. Pun pariu că ei şi acum sunt siguri că noi avem o 
bonanza în buzunar! 

Desigur, dacă aveţi dreptate, precis că o să vină după noi 
şi atunci, e bine să avem grijă să nu ne găsească. 

Sunt exact de aceeaşi părere. Probabil că asta e şi părerea 
dumneavoastră, mister Shatterhand, nu? 

Desigur, răspunsei. Au chiar două motive să ne 
urmărească. 

Două? Eu ştiam de unul, şi anume bonanza. Şi 
dumneavoastră sunteţi de părere că ei mai cred şi acum că 
există zăcământul de aur? 

Da. În ciuda prostiei lor, oamenii aceştia se cred foarte 
deştepţi şi, întrucât noi n-am râs suficient de ei pentru 
faptul că au dat crezare acestei fantezii, sunt încă ferm 
convinşi că bonanza există cu adevărat. 

Deci, din acest motiv au să ne urmărească. Şi care e al 
doilea? 

Răzbunarea, fireşte. 

Într-adevăr. Cred că clocotesc în sufletele lor ca nişte oale 
pe o plită încinsă. La asta nu m-am gândit. De aceea o să 
facă orice efort să ne urmărească şi să ne ajungă din urmă. 

Ceea ce însă n-au să reuşească! În primul rând, pentru că 
noi avem cai mai buni decât ei. În al doilea rând, o să treacă 
oarecare vreme înainte de a putea s-o ia din loc de la izvor. 

Da, o să dureze cam mult până ce vreunul dintre ei va 
reuşi să se dezlege de curele, ca apoi să-i elibereze şi pe 
ceilalţi. 

Pe femeia indiancă nu se pot bizui, chiar dacă ea nu e 
legată. Dacă îi cer cumva să-i dezlege, o să dea din cap şi o 
să meargă mai departe. Şi apoi, când vor fi liberi şi vor 
încăleca... Hm! 

Hammerdull înţelese acest „Hm”! Mă completă mai 
amănunţit: 


Tot n-au să poată călări aşa de repede după cum cred că 
doresc. Ciomăgeala i-a făcut să fie foarte sensibili tocmai 
acolo unde un călăreț trebuie să fie mai insensibil. Doresc 
din toată inima să fie aşa. Tu nu, Pitt Holbers, racoon 
bătrân? 

Acesta răspunse: 

Dragă Dick, dacă tu crezi că în partea respectivă au 
devenit mai bogaţi în simţăminte, atunci eu n-am nimic 
împotrivă. Într-o situaţie ca asta, cred că nici ţie nu ţi-ar 
merge mai bine. 

Să-ţi fie ruşine! Eu pentru nimic în lume nu m-aş lăsa 
ciomăgit! 

Dacă te prind, sunt sigur că au să te ciomăgească la fel de 
temeinic precum i-ai bătut şi tu pe ei! 

Că aş fi sau nu ciomăgit, e totuna, pentru că se înţelege de 
la sine că în viaţa lor n-au să reuşească să mă prindă. 

Pshaw! Ie şi prinseseră. 

Ţine-ţi pliscul şi nu mă necăji fără rost! Ştii că în această 
privinţă am nervii slabi! 

Da, groşi ca nişte odgoane de vapor! 

Ia ascultă, m-au prins numai pe mine, sau pe noi toţi! În 
acest caz, de ce-mi faci reproşuri, bătrân ursuz ce eşti? Să 
le mai reuşească figura încă o dată? E absolut imposibil. 

Ai grijă! Broasca aia care orăcăie cel mai tare e prima 
înghițită de barză. Asta e o poveste veche şi adevărată. 

Vasăzică eu sunt broască? A mai existat vreodată o 
asemenea lezmajestate? Dick Hammerdull, întruchiparea a 
tot ce e sublim, frumos şi delicat să fie asemuit unei 
broaşte! Oare ce fel de amfibie sau insectă ar fi aceea cu 
care ai putea fi tu asemuit, lăcustă bătrână? Da, lăcustă, 
asta şi se potriveşte. Ei, acum eşti mulţumit, dragă Pitt? 

Yes. O lăcustă în comparaţie cu o broască e o insectă 
foarte nobilă. 

Aş vrea să ştiu, unde e noblețea asta a ta? De altfel, nu e 
vorba nici de broaşte, nici de lăcuste, ci de bandiți, care în 
nici un caz nu stau pe o treaptă mai înaltă pe scara 


zoologică. Aşa cum ştim cu toţii, o să vină după noi la 
Squirrel Creek; dar oare o să-l şi găsească, mister 
Shatterhand? 

Sigur că da! 

Dar ei nu ştiu unde se află! 

O să se ia după urma noastră. 

Nu prea îi cred capabili să descifreze o urmă. 

Nici eu. Dar astăzi toată ziua mergem numai prin prerie şi 
o să lăsăm o urmă care o să fie vizibilă şi mâine. În afară de 
asta, presupun că şi la ei e cineva care cunoaşte drumul 
spre Squirrel Creek. 

Cine anume? 

Vraciul cel alb. 

Tibo-taca! Şi de unde l-ar cunoaşte acest fals comanş? 

Pe vremuri, înainte de a ajunge la comanşi, a fost în 
această regiune. Nu pot fi sigur că are să-şi aducă aminte 
tocmai de acest creek, dar e posibil să cunoască cel puţin 
poziţia lui aproximativă. 

Well! Dar oare se va alătura bandiţilor? Ieri, în prerie, s-a 
cam ciondănit cu Old Wabble! 

Azi, însă, sau împăcat iar. Şi chiar dacă nu s-ar fi împăcat, 
atât el cât şi bandiții ne consideră duşmani. De aceea e 
foarte posibil să se întovărăşească şi să ne urmărească. 

Dar o să-l primească între ei? 

Fără îndoială că da. De altfel, mergând împreună cu ei, nu 
face nici un ocol, întrucât el însuşi vrea să ajungă sus, în 
Parcul Saint Louis. 

Înseamnă că o să-l întâlnim sus în Parc? 

Mult mai sigur decât faptul că o să-i facă şi plăcere. 

Well. Acum sunt mulţumit! Individul are pur şi simplu o 
mutră de luat la palme, aşa că mă bucur din toată inima că 
o să-l revăd. O să-mi plimb puţin pumnii ăştia pe figura lui, 
în aşa fel încât chiar peste ani de zile să se poată citi urmele 
lăsate de ei. 

Aşa cum s-a mai spus, drumul nostru trecea peste o 
savană care urca într-o pantă lină, dar continuă. Înainte de 


masă, munţii ne apărură în depărtare ca un zid neîntrerupt, 
uşor voalat; în timp ce înaintam în goana cailor şi ne 
apropiam, tot mai mult de ei, vălurile se destrămau, iar 
după-amiază puturăm desluşi destul de clar masivele 
stâncoase, golaşe, din roci sedimentate de nisip, de un 
galben roşiatic, ivindu-se printre, pădurile dese, ca nişte 
avanposturi ale munţilor Rocky Mountains. 

Pe când se însera, am ajuns la Squirrel Creek, într-un loc 
bine cunoscut de noi, aşa că nu mai era nevoie să căutăm 
un alt loc de popas. 

Înainte vreme, mai petrecusem de două ori noaptea pe 
aici, împreună cu Winnetou, aşa că împrejurimile ne erau 
cunoscute. Pentru o mai bună siguranţă, am fi cercetat-o 
din nou, dar se lăsase noaptea. Această neglijenţă forţată 
nu ne-a prea neliniştit, pentru că, încă de când mai fusesem 
pe aici, nu am observat să fi călcat picior de om acolo şi, în 
general, cursul Squirrel Creek-ului nu era prea cunoscut, 
aşa că nu aveam nici un motiv să credem că tocmai acum s- 
ar putea afla în preajma noastră vreun duşman. 

Râul forma un arc scurt şi strâmt şi avea la mijloc un 
luminiş înconjurat de stânci, unde am aprins un foc, după 
obiceiul indian, care mai mult mocnea decât ardea cu 
flacăra. Pe malul celălalt al Squirrel Creekului erau tufişuri 
dese, după care se întindea din nou preria. Mâncare aveam 
suficientă, pentru că luasem cu noi nu numai proviziile 
noastre, ci şi pe cele ale bandiţilor, iar lor nu le lăsasem 
nimic. N-aveau decât să-şi caute alt vânat. 

În timp ce mâncam, Hammerdull începu să râdă cu poftă şi 
zise: 

Meş-şurs, tocmai mi-a venit o idee formidabilă! 

Ţie? Întrebă Holbers. Asta e o adevărată minune! 

Iar îţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala? Dacă ideile bune 
ar fi la mine atât de rare, pe cât vrei să faci să se creadă, tu 
însuţi ai fi cel blamat. 

Cum aşa? 


Păi n-ar fi un blam pentru tine, care eşti culmea oricărei 
înţelepciunii şi şiretenii, să umbli cu un om atât de prost? 

O fac numai din milă, aşa că nu pot fi blamat. 

Ascultă, milă e numai din partea mea! Dacă nu recunoşti 
asta, te las baltă! 

Da, m-ai lăsa baltă şi te-ai aşeza lângă mine! Dar, ia spune, 
bătrâne Dick, de fapt ce idee ţi-a venit? 

Vreau să-i necăjesc pe bandiți. 

Nu mai e nevoie. Se necăjesc ei şi aşa destul. 

Departe de a se necăji suficient. Meş-şurs, sunteţi de 
părerea mea că ei o să creadă că am plecat imediat spre 
bonanza? 

Tot ce e posibil, spuse Trescow. 

E nu numai posibil, ci absolut sigur! O să creadă că 
imediat o să ne ducem la locul respectiv şi o să ascundem 
zăcământul în aşa fel încât să nu poată fi descoperit. Aşa că 
trebuie să le tragem o păcăleală bună. 

Anume cum? 

Facem pe aici o groapă şi apoi o acoperim la loc, dar în aşa 
fel încât să poată fi uşor recunoscută şi văzută de oricine. Ei 
au să creadă că bonanza se află acolo şi se vor apuca de 
cotrobăit cu mult zel. 

Well! Şi n-au să găsească nimic! Aprobă Trescow. 

Eu la altceva mă gândesc. Dacă nu vor găsi nimic, ar fi ca 
şi când ar fi căutat în altă parte pe creek. Ar fi doar 
dezamăgiţi; eu însă vreau să-i înfurii, să-i fac să turbeze... 
da, o să găsească ceva! 

Aur? 

Pshaw! Chiar dacă aş înota în aur până la urechi nu i-aş 
lăsa nici măcar în glumă să găsească un bob. Eio să 
găsească altceva, un bileţel, un bileţel frumos! 

Cu ceva scris în el? 

Fireşte! Tocmai ceea ce o să fie scris pe el are să-i 
necăjească cumplit! 

Desigur, ideea nu e rea! 


Că e rea sau nu, e totuna, numai să-i înfurie pe ei. Ce 
părere ai de ideea mea, Pitt Holbers, racoon bătrân? 

Hm, cred că este o glumă destul de bună, şi putem să ne-o 
permitem. 

Aşa e, dragul şi bătrânul meu prieten! Spuse grăsanul pe 
cel mai dulce ton, fericit de consimţământul lui Pitt. Uneori 
nu eşti chiar atât de prost precum arăţi! 

Da, tocmai aici e marea deosebire între mine şi tine. 

Deosebire? Cum aşa? 

Eu nu sunt atât de prost, precum arăt, iar tu arăţi mai 
deştept decât eşti. 

Ei drăcie! Iar vrei să mă înfurii! Nu mă zgândări, că altfel 
o să spun ce gândesc despre tine şi ai putea să te simţi 
jignit. 

Well. Şi eu vreau să te menajez. Dar de unde vrei să iei 
bileţelul pe care urmează să-l găsească bandiții? În prerie 
nu creşte hârtie. 

Ştiu că mister Shatterhand are un carneţel. O să-mi dea el 
o foaie ca să-mi realizez preţioasa idee, nu-i aşa mister 
Shatterhand? 

Depinde dacă găsesc şi eu ideea amuzantă, aşa cum spui. 

Şi oare nu este? 

Nu. În primul rând nu e chiar atât de sigur că bandiții au 
să vină chiar aici. Vreo împrejurare neprevăzută le-ar putea 
schimba planurile. 

Şi în al doilea rând? 

În al doilea rând, ar fi tare gogomani dacă ar crede că ne- 
am dus direct la bonanza. Dacă într-adevăr ar exista una, 
mai degrabă ar trebui s-o ocolim decât să mergem direct la 
ea. 

Oh, nu sunt ei chiar atât de deştepţi să se gândească la aşa 
ceva. 

Şi dacă ar fi aşa cum crezi şi ar ieşi cum gândeşti 
dumneata, ce am avea noi de câştigat? Tot nu o să fim de 
faţă când au să găsească biletul. 


Nici nu e vorba să fim. E suficient să-mi imaginez mutrele 
lor şi-i văd de parcă i-aş avea în faţa ochilor mei. 

Şi ce o să fie scris în bileţel? 

Să ne sfătuim şi să scriem ceva care să-i facă să crape de 
necaz. 

Îşi susţinea cu atâta ardoare ideea, că până la urmă a 
trebuit să rup o foaie din carnetul meu de notițe şi să i-o 
dau împreună cu creionul. Urma să ne sfătuim mai întâi ce 
să scrie în bileţel. Mi-au cerut mie să compunem textul, dar 
am refuzat orice colaborare. Trescow şi cele trei căpetenii 
îmi urmară exemplul, aşa că, pentru marea operă literară, 
au rămas doar Hammerdull şi Holbers. Acesta din urmă 
spuse: 

Dragă Dick, eu nu prea scriu bine, aşa că trebuie s-o faci 
tu. 

Hm, mormăi grăsanul. Eu am învăţat să scriu, dar există o 
mare dificultate. 

Care anume? 

Nu pot citi ceea ce am scris. 

Dar alţii pot? 

Alţii cu atât mai puţin! 

Am încurcat-o rău de tot! Ei, dacă gentlemenii de aici nu 
vor să contribuie la conceperea textului, poate se găseşte 
unul atât de drăguţ să-l aştearnă pe hârtie. 

După repetate insistenţe şi rugăminţi, Trescow se învoi să 
le facă pe plac. 

Well, acum să-i dăm drumul, spuse Hammerdull. Începe tu, 
Pitt! 

Păi da, răspunse acesta, tu întotdeauna iei asupră-ţi cei 
mai uşor, dar când e ceva deosebit de greu, atunci trebuie 
să încep eu! Mai bine începe tu! 

Tu te-i fi pricepând la versuri? 

Ei, da, la asta mă pricep! Dar tu? 

Pentru mine e o pură distracţie. Sunt fenomenal la versuri. 

Pentru ei, ca şi pentru mulţi analfabeți, a face „versuri” 
însemna compunerea oricărui text! Trescow, care ştia acest 


lucru şi care voia să petreacă puţin pe socoteala lor, spuse: 

Versuri? Dar voi ştiţi că atunci e nevoie ca sfârşitul 
rândurilor să rimeze? 

Să rimeze? Întrebă Hammerdull cu gura căscată de 
uimire. Mii de trăsnete! La asta nu m-am gândit. Deci, 
trebuie să rimeze, să rimeze? 

Fireşte. 

De exemplu, cum? 

Durere cu cădere, mare cu sare, bani cu ani, cam aşa. 
Le vorbea englezeşte, rimele erau, deci, luate din limba 
engleză. Scriind în limba germană, am ales cuvintele care 

au o anumită asemănare, atât din exemplele date de 
Trescow, cât şi în cele folosite în continuare de Hammerdull, 
care, aprobându-l plin de zel, spuse: 

Asta-i tot? Păi aşa şi eu pot să fac rime. Am să vă dau un 
exemplu: rachiu cu zbanghiu, pantofi cu cartofi, pâine şi 
câine, cotoi şi noroi. Vedeţi, merge minunat! Tu cum stai, 
dragă Pitt? Poţi să faci şi tu rime? 

De ce nu? Un flăcău priceput ca mine să nu poată? Întrebă 
lunganul. 

Atunci, hai, dă-i drumul! 

Imediat! Vasăzică, iată: ou şi bou, om şi pom, corp şi... şi 
COrp şi... Şi... 

Măi, pentru corp se pare că nu există nimic, nici eu nu 
găsesc. Mai bine spune altceva! 

Bun! Deci: bot şi tot, puşcă şi duşcă, Paul şi staul, Dick şi 
NIMIC... 

Grăsanul interveni imediat: 

Încetează, încetează imediat! Ce fel de rimă mai e şi aia 
care mă compară cu nimic! Dar văd eu că o să meargă. 
Deci, să începem împreună. 

Împreună? Nu! Cine a născocit ideea cu bileţelul, ăla să 
înceapă. Aşa că să începi tu! 

Well! Să-i dăm drumul! 

Hammerdull se fâţâi de colo-colo plin de importanţă, 
străduindu-se să-şi ia o mutră cât mai spirituală, dar 


rezultatul fu tocmai contrariul. Munca începu, şi ce muncă! 

Am văzut oameni muncind, plini de sudoare, tăietori de 
lemne, turnători, hamali, fochişti de pe vapoare, fierari, şi 
atâţia alţii, dar efortul lor era o joacă de copil pe lângă 
încordarea tuturor forţelor spirituale cu care se chinuiau 
Hammerdull şi Holbers ca să înşire câteva rânduri rimate. 
Noi, ceilalţi, priveam şi ascultam în linişte, abia reţinându- 
ne râsul. Trescow mai arunca, din când în când, câte o 
fărâmitură în ciorba deasă a vorbelor, drept ajutor, şi astfel, 
după o oră plină de destule oftaturi, tuse şi transpiraţie, 
gemete de spaimă şi altele, au reuşit să încropească şase 
versuri, transcrise pe bileţel. Redarea lor textuală e 
imposibilă; vreau să le redau aici cât de cât citibile: „Vai ce 
se grăbesc fărtaţii! 

Proştii scotocesc cu toţii, Făr' de-a găsi nicăieri, Bonanza 
de-alaltăieri. 

Născocită doar de noi Ca să ne-amuzăm de voi 

(semnat) Dick Hammerdull şi Pitt Holbers. 

Deci, Trescow a trebuit să iscălească această capodoperă 
cu numele celor doi poeţi de chinuri şi gemete, fapt după 
care aceştia s-au apucat să sape pământul, ceea ce le-a 
venit cu mult mai uşor decât cu „compunerea” operei, cu 
toate că pământul era plin de pietre. Astfel au lucrat vreo 
două ore, până ce au apreciat că groapa corespunde 
scopului propus. Hârtiuţa, învelită în aşa fel încât să nu 
tragă umezeala, fu pusă în groapă, apoi acoperită cu 
pământ. După ce astupară groapa, bătătoriră pământul şi 
pietrele cât putură de tare, pentru ca bandiții să facă 
eforturi cât mai mari, fără să se gândească că strădania 
depusă de ei era cu mult mai mare decât o pregăteau 
celorlalţi. 

Se înţelege că în tot timpul cât au săpat pământul, l-au 
scos afară, l-au aruncat la loc în groapă şi l-au bătătorit, au 
făcut o gălăgie infernală! De n-ar fi fost atât de lăturalnică 
şi de neumblată regiunea în care ne aflam, n-am fi admis 
această glumă copilărească. Am făcut-o de dragul bucuriei 


LLA 


pe care o resimțea deja Hammerdull, dar pentru această 
glumă trebuia să plătească cineva şi, din păcate - fără a 
simţi personal vreo plăcere - acel cineva am fost eu. 

Groapa fusese astupată. Stăteam în jurul focului şi 
discutam, după obiceiul locului, cu glas coborât. Deodată îl 
văzui pe Winnetou că-şi apucă de închizător puşca lui de 
argint, luând-o încet în mână şi, pe cât posibil, fără a bate la 
ochi. În acelaşi timp îşi trase piciorul drept lângă el, 
ridicându-şi astfel genunchiul. Nu încăpea nici o îndoială că 
voia să tragă, şi anume un foc de la genunchi, poziţia cea 
mai dificilă care există şi pe oare am mai descris-o deseori. 
Apaşul privea pe malul celălalt al apei. Probabil că 
descoperise în tufişurile de pe mal pe cineva în care voia să 
tragă. 

Trasul cu puşca din genunchi e folosit numai în anumite 
cazuri. Descoperi un duşman care te urmăreşte din 
ascunzătoare; ca să te salvezi, trebuie să-l omori. Dacă 
ridici arma să-l împuşti, celălalt te vede şi, fiind prevenit, 
dispare. Pentru a evita acest lucru, alegi poziţia de tras de 
pe genunchi, numită astfel pentru că genunchiul îţi oferă 
linia de tragere. Îţi ridici gamba piciorului până ce poziţia 
coapsei e îndreptata în linie directă spre ţinta pe care vrei 
s-o atingi. Totodată, iei arma la mână, ceea ce nu poate bate 
la ochi, fiindcă fiecare westman bun şi experimentat o are 
mereu lângă el. Evitând orice lucru care divulgă ce vrei să 
tragi, ridici cocosul cu degetul cel mare de la mâna dreaptă, 
pui degetul arătător pe trăgaci, ridici puşca, desigur tot cu 
o singură mână, şi o lipeşti de coapsă, strâns, exact în linie 
de tragere. Cu toate că ţeava e îndreptată asupra persoanei 
care stă ascunsă, aceasta nu trebuie să bănuiască nici 
atunci că vrei să tragi asupra ei; de aceea cauţi s-o induci în 
eroare cu un anumit şiretlic: îţi cobori pleoapele, ca să nu 
observe unde te uiţi; fireşte că e greu să ocheşti din poziţia 
asta, pentru că trebuie să priveşti printre gene şi nu cu 
ochiul deschis, şi pentru că nici n-ai voie să închizi ochiul 
celălalt, ceea ce i-ar deştepta bănuiala. Îţi mişti braţul 


drept, priveşti în jur, discuţi mai departe cu prietenii tăi, pe 
scurt, faci totul ca omul ascuns să nu-şi dea seama că l-ai 
descoperit şi că vrei să tragi asupra lui. În momentul când 
țeava puştii a ajuns în poziţia dorită, tragi. 

Aceasta se cheamă focul tras de pe genunchi! Fireşte că 
toţi camarazii tăi se vor speria, pentru că nu pot fi preveniţi 
de ceea ce vrei să faci. Prin comportarea lor, prin gesturi, 
priviri sau tăcerea care s-ar lăsa deodată, duşmanul ar 
deveni bănuitor şi ar pricepe că a fost văzut. Aşa cum am 
mai spus, e cea mai grea poziţie de tragere. Dacă mii de 
trăgători de elită s-ar încumeta să încerce această poziţie, 
s-ar putea ca niciunul să nu reuşească această probă, mai 
ales noaptea. Pentru a-ţi asigura succesul, trebuie să 
exersezi ani şi ani cu multă răbdare, şi mai trebuie să şi fii 
născut pentru aşa ceva. Tragerea din poziţia aceasta am 
învăţat-o de la Winnetou, şi, în afară de noi doi, am întâlnit 
puţini oameni cărora le-am fi acordat calificativul de 
trăgători de pe genunchi. Winnetou însă era un maestru 
neîntrecut în mânuirea tuturor armelor Vestului, şi n-a 
greşit niciodată ţinta din poziţia respectivă, fie şi în noaptea 
cea mai întunecoasă. În general, nu ştiu ca glontele lui să-şi 
fi greşit ţinta. 

Eu, şi azi încă, ţin foarte mult la armele mele. Carabina 
„Henry” şi „doborâtorul de urşi” sunt obiectele cele mai 
dragi pe care le posed. Dar mai scumpă îmi este puşca de 
argint a lui Winnetou, pe care am primit-o sau am luat-o în 
mână cu o anumită evlavie şi sfială, pe când încă se afla în 
viaţă. După ce a fost împuşcat, a fost înmormântat şezând 
pe calul său călare şi cu toate armele sale, deci şi cu puşca 
de argint. Câţiva ani mai târziu, în timp ce urmăream, 
împreună cu tovarăşii mei din acea vreme, un grup de 
indieni ogellallaşi, am dat peste cei din tribul sioux, 
încercând să deschidă mormântul, ca să-l jefuiască. După o 
luptă grea, i-am alungat. Scopul lor principal era să ia 
puşca de argint. Nu puteam să rămân şi să păzesc 
permanent mormântul său din calea râului Metsur şi, 


întrucât pângărirea mormântului se putea repeta, am scos 
puşca de argint de acolo şi am avut grijă ca, peste tot, să se 
afle acest lucru. Siouxii au aflat şi ei că puşca îngropată a 
„înviat” şi de atunci au lăsat mormântul în pace. Acum 
această armă minunată stă agăţată lângă biroul meu de 
scris, între bătrânul gun al lui Sam Hawkens şi „doborâtorul 
meu de urşi” şi de câte ori povestesc despre Winnetou, o 
am în faţa mea şi mă gândesc cu adâncă mâhnire la acela 
pe care l-a slujit cu credinţă şi care a fost cel mai bun, poate 
singurul meu prieten, prieten în adevăratul înţeles al 
cuvântului, cel mai înalt şi mai nobil! 

Vasăzică Winnetou era aşezat cu faţa spre apă şi ţeava 
puştii lui era îndreptată spre tufişul de pe malul celălalt. 
Acolo se afla cineva care avea să primească glontele. Mă 
întinsei şi eu după arma mea, pusei mâna pe carabină şi-mi 
ridicai genunchiul drept. Începui să discut cu Hammerdull 
şi, prefăcându-mă că-l urmăresc cu toată atenţia, îmi 
coborâi pleoapele pe jumătate şi privii printre gene dincolo, 
în tufişuri. În clipa aceea apăru, de sub un tufiş de arin, 
ţeava unei arme îndreptate asupra mea, şi, înainte de a 
avea timp să-mi îndrept carabina spre punctul acela, arma 
respectivă se descarcă, o dată cu puşca lui Winnetou. De 
dincolo de apă se auzi un strigăt; Winnetou nimerise, iar eu 
primii o lovitură în coapsă, care îmi întinse brusc piciorul. 

O clipă mai târziu, în tufişul de dincolo se auzi un pârâit de 
crengi, apoi se lăsă cea mai adâncă tăcere. Creek-ul avea 
acolo cel puţin trei metri şi jumătate lăţime, totuşi, 
Winnetou, cu acel salt specific lui, sări dincolo şi apoi în 
mijlocul tufişului. 

Camarazii noştri, care nu bănuiseră până atunci nimic, 
săriră în picioare; am făcut şi eu la fel şi, în timp ce ei mă 
asaltau cu o grămadă de întrebări, stinsei focul cu 
picioarele pentru a nu ne mai oferi drept ţintă şi altor 
gloanţe. 

Apoi ascultarăm. 


Trecu un timp destul de lung, mai mult de o jumătate de 
oră. Mă durea piciorul şi, pipăind locul, simţii că sângerează 
tare. Eram rănit. Atunci auzirăm de dincolo de apă vocea 
limpede a lui Winnetou: 

Aprindeţi din nou focul! 

Adunând vreascurile care mai ardeau mocnit şi suflând în 
ele, reaprinserăm focul şi mai puserăm alte crengi uscate. 
Atunci îl văzurăm stând pe malul celălalt al apei. Într-o 
mână ţinea un capăt al lasoului său, celălalt fiind legat de 
corpul unui om, lungit lângă el. Fără să-şi poată lua avânt, 
sări din nou apa, ţinând bine lasoul, şi apoi trase corpul 
nemişcat, care căzu în apă. Sării să-l ajut. În acest timp, el 
ne explică: 

Dincolo de apă, am zărit un individ şi am tras în el, dar mai 
era încă unul, pe care nu l-am văzut; a tras şi el. Am fugit 
într-acolo, să văd dacă mai sunt şi alţii. Am auzit cum fuge 
unul şi m-am luat după el. Dincolo de tufişuri erau cinci 
călăreţi, dar şapte cai. Unul a fugit drept spre ei şi le-a spus 
că l-a împuşcat pe Old Shatterhand, dar că însoţitorul său a 
fost omorât de Winnetou. Erau feţe palide, fără oameni roşii 
printre ei, iar cel care a încălecat pe unul din caii liberi 
vorbea o engleză curată. L-au mai aşteptat puţin pe cel pe 
care-l nimerise Winnetou şi, văzând că nu vine, individul 
care a scăpat a spus: „E mort, altfel ar veni sau ar striga 
după, ajutor. Trebuie să plecăm, pentru că o să fim căutaţi. 
Dar dorinţa mi s-a împlinit, m-am răzbunat, pentru că Old 
Shatterhand e mort!” Winnetou s-a speriat din cauza veştii 
morţii prietenului său, s-a târât înapoi la locul unde ţintise 
şi a găsit cadavrul acesta. L-a legat cu lasoul lui şi a cerut să 
se aprindă focul. Tare s-a bucurat când a văzut că fratele 
său, Old Shatterhand, mai trăieşte! 

Cine să fi fost albii aceia? Întrebă Trescow. Bandiţii legaţi 
de noi în nici un caz nu puteau să ajungă până aici. 

Mă aplecai asupra mortului. Glontele apaşului, bine ţintit, 
îl nimerise drept în frunte. Îl recunoscui imediat: era unul 
din banda lui Toby Spencer. Atenţia tuturor era îndreptată 


numai asupra cadavrului şi a lui Winnetou; acesta văzu pe 
iarbă pete umede, de culoare mai închisă, le urmări cu 
privirea, până ce ajunse la mine şi exclamă speriat: 

Uff! Fratele meu e rănit, deci a fost totuşi atins. Sângele 
lui curge tare. E o rană periculoasă? 

Nu cred, răspunsei. 

Osul e atins? 

Nu, căci pot sta în picioare. 

Dar e o rană curioasă. După poziţia pe care o aveai stând 
jos, nici nu puteai fi atins în locul respectiv! 

Aşa m-am gândit şi eu. Glontele şi-a greşit ţinta, s-a lovit 
de o stâncă şi, ricoşând, mi-a intrat în coapsă. 

Asta nu e bine. Glontele ricoşat provoacă dureri. O să 
cercetez imediat rana! 

Mai bine mai târziu, acum să plecăm imediat! 

Din cauza celor şase feţe-palide de dincolo? 

Da. Focul nostru arde din nou. Dacă se întorc, ne pot 
lichida foarte uşor. 

N-au să mai vină, pentru că glasul celui care vorbea era 
plin de teamă. Din prevedere, trebuie totuşi să plecăm; mai 
înainte, însă, trebuie să cercetez rana, care stă de multă 
vreme deschisă. Fratele meu a pierdut mult sânge, de 
aceea, fără să mai amânăm, trebuie să-l bandajăm. 

În acest caz, Hammerdull să arunce multe lemne în foc, ca 
flăcările să lumineze bine până dincolo de râu, iar ceilalţi să 
stea cu puştile pregătite de tras, să păzească malul celălalt 
şi să tragă imediat ce s-ar mişca vreo creangă! 

Cercetarea rănii avu un rezultat şi bun şi rău; bun, pentru 
că femurul era neatins, rău, fiindcă rana putea să se 
infecteze. Glontele pătrunsese prin carne până la os, iar 
Winnetou îl scoase cu ajutorul cuţitului său. Ricoşând, 
glontele se turtise, iar marginea, nemaifiind netedă, n-a 
făcut o rană „curată”, ci a rupt carnea. Era de prevăzut că o 
să fiu cuprins de friguri, că o să am dureri mari şi că 
vindecarea o să dureze mult. Foarte neplăcută poveste. 


Tocmai când, în drumul nostru, orice întârziere era atât de 
nedorită. 

Din fericire, în cobur aveam bucăţi de pânză curată. 
Făcându-mi un pansament provizoriu, Winnetou zise: 

E bine că fratele meu a învăţat să suporte durerile, ca 
războinicii roşii. Dacă nu găsim repede destul tşitutlişi6O 
rana o să se inflameze rău, dar dacă găsim mai înainte 
destul disbita-ntşo61l, atunci sper să scapi mai uşor de 
această rană, căci ai şi o constituţie robustă şi un sânge 
foarte sănătos. Să sperăm că o să poţi merge călare. 

Desigur. N-am chef să joc rolul pacientului slab. 

Atunci, pentru securitatea noastră, să părăsim acest loc şi 
să căutăm altul. Dar şi grijă, să nu reînceapă rana să 
sângereze! 

Părăsind locul, pentru mine atât de neplăcut, urmarăm, 
timp de aproape o oră, cursul apei la vale, unde 
descălecarăm şi aprinserăm din nou un foc. Ceilalţi adunară 
crengi bogate în răşină, care urmau să fie folosite ca torţe 
în căutarea de plante medicinale. Cele trei căpetenii ale 
indienilor şi-au aprins câte o creangă şi sau îndepărtat, 
fiecare voind să-şi arate priceperea în ale botanicii, de 
dragul prietenului şi fratelui lor rănit, Old Shatterhand. 

Dick Hammerdull se aşezase lângă mine. Mă privea duios 
cu ochii lui bătrâni şi buni şi, deodată, mă mângâie pe 
obraz, cu o gingăşie plină de grijă, mormăind: 

Drăcească invenţie, aceste arme de foc! Mai ales când 
gloanţele te nimeresc. Aveţi dureri mari, mister 
Shatterhand? 

Acum deloc, răspunsei. 

Să sperăm că nu o să aveţi nici în viitor. 

Din păcate, nu ne putem aştepta să fie aşa. Orice rană 
trebuie să-şi aibă durerile, altfel nu se vindecă. 

Dureri! Ce cuvânt mizerabil. Şi totuşi aş vrea să pot lua 
asupra mea durerea dumneavoastră. Cred că nu sunt 
singurul care gândeşte astfel. Nu-i aşa, Pitt Holbers, racoon 
bătrân? 


Hm, răspunse lunganul, aş fi vrut să fiu atins mai degrabă 
eu! 

Aşa! Atunci de ce nu te-ai aşezat unde s-a dus glontele? E 
uşor să te sacrifici când nu mai e cazul! 

Sunt eu atotştiutor, bădăran gras ce eşti? 

Fireşte că nu; dar din moment ce am spus că aşvrea să 
am eu durerile acelea, ce mai vii şi tu să le ceri! 

Doar tu m-ai întrebat! Şi-l iubesc şi eu pe mister 
Shatterhand, cel puţin la fel ca tine! 

Că-l iubesc eu, sau îl iubeşti tu, e totuna, numai să-l iubim 
amândoi; s-a înţeles? Dacă-l prind pe nemernicul ăsta, care 
a tras atât de neîndemânatic încât glontele ăla prost a fost 
în stare să ricoşeze, o să-l fac să-şi adune cele douăsprezece 
oase ale sale! 

Două sute patruzeci şi cinci, dragă Dick, îl corectai eu. 

De ce atât de multe? 

Pentru că fiecare om are atâtea oase. 

Cu atât mai bine, căci cu cât are mai multe oase, cu atât 
mai multă vreme o să-i trebuie să caute până le găseşte pe 
toate! Deci două sute patruzeci şi cinci de oase? E adevărat 
că pe ale mele nu le-am numărat, dar că sub pielea mea 
sunt băgate atâtea oase, n-am bănuit niciodată până acum. 

Între os şi os e o diferenţă! Printre ele se numără şi 
oscioare din interiorul urechii: scăriţa, ciocânelul... 

Scăriţa? Ciocănelul? Mă las linşat, jupuit şi jumulit pe loc 
dacă am văzut vreodată o astfel de scăriţă... Pitt Holbers, 
spune tu, care eşti mai tare şi mai bogat în oase decât mine, 
ai ştiut de aceste scăriţe ale tale? 

Never mind62. Crezi că m-am întors pe dos, cum se 
întoarce o mănuşă, ca să număr scăriţele din mine? E 
suficient că le am şi n-am nevoie să le văd şi să le număr... 

În schimb, dacă-l prind pe omul care a tras, o să-l fac să-şi 
numere oasele. Tare aş vrea să ştiu cine e! 

Probabil că-i Toby Spencer în persoană, spusei. 

Halal ţintaş! 


În orice caz, înainte trăgea mai bine; şi acum a ochit bine, 
dar când a apăsat pe trăgaci, i-a tremurat mâna, pentru că, 
spre norocul meu, îl rănisem la mână cu un glonţ, acolo, la 
mama Thick; altfel n-aş mai fi în viaţă. În schimb, glontele 
lui Winnetou a nimerit drept în frunte şi încă pe întuneric, 
din poziţia de tras de pe genunchi! Şi ce ochi o să facă 
mâine banda de ticăloşi când o să găsească aici mortul! 

Well. Şi au să fie mai convinşi că aici e bonanza aceea, şi 
au să creadă că l-am împuşcat pentru că descoperise 
zăcământul. 

S-ar putea! Dar tot bonanza dumitale e de vină că am fost 
rănit. 

Ei, nu! Cum aşa? 

Oamenii au fost atraşi de zarva pe care aţi făcut-o cu 
groapa aceea! 

Hm, nu vă pot contrazice. Prin urmare, îmi faceţi 
reproşuri? 

Nu, ce a fosta trecut şi nimeni nu poate schimba ce s-a 
întâmplat. Dar iată că se întorc căpeteniile! 

Sosind, Winnetou îmi strigă cu bucurie: 

Fratele meu Old Shatterhand se poate bucura, am găsit 
mult tşitutlişi, şi câteva fire de disbitar-ntşo. Aşa că rana are 
să se vindece uşor, chiar dacă va trebui să suporţi unele 
dureri. 

Nu mă gândisem la o vindecare uşoară, totuşi cuvintele lui 
m-au liniştit. Nu pot fi neglijate urmările unei răni care ar fi 
putut să se agraveze. Ar fi trebuit poate să renunţ să plec 
mai departe, dacă ar fi intervenit ceva şi mai râu. Dar 
cunoşteam puterea miraculoasă a ierburilor lui şi eram 
convins că pot trece fără urmări grave peste consecinţele 
rănirii. 

Bandajul fu îndepărtat şi rana spălată din nou. Pe urmă, 
Winnetou luă o frunză moale şi făcu din ea un fel de dop, pe 
care îl muie în zeama usturătoare a disbitar-ntşo-ului. 
Această plantă face parte din familia papaveraceelor, ca şi 
chelidoniumul nostru, deosebindu-se de el prin aceea că 


zeama ei nu este galben-roşiatică, ci albă şi mai puţin 
vâscoasă. Când îmi vâri dopul în rană, mă săgetă de parcă 
m-ar fi ars cu fierul roşu. De obicei suport bine durerile, dar 
de astă dată a trebuit să fac un efort ca să nu ţip, încercând 
chiar să zâmbesc. Privindu-mă, Winnetou clătină din cap şi 
zise: 

Ştiu că Old Shatterhand se află la stâlpul caznelor şi, dacă 
suportă aceste dureri zâmbind, înseamnă că ar râde şi la un 
adevărat stâlp al caznelor. Howgh! 

Procedeul acesta extrem de dureros a mai fost repetat de 
două ori, dar de fiecare dată era mai puţin chinuitor. După 
aceea, apaşul îmi picură în rană seva de culoare deschisă 
stoarsă din tşitutlişi, puse deasupra o frunză şi mă bandajă 
strâns. Această erbacee aparţine familiei plantaginaceelor, 
dar în nici un caz nu e pătlagina noastră. Cele două ierburi 
de leac, care fac adevărate minuni, nu le-am găsit nici în 
Germania şi nici în partea răsăriteană a Statelor Unite. Pe 
lângă denumirile deja amintite, apaşii le mai zic şi şis-inteh- 
tsi, adică „planta indianului” şi afirmă că ele ar fi un daral 
Marelui Spirit dat copiilor săi roşii şi că cresc numai unde 
locuiesc aceştia, că s-ar retrage o dată cu ei din Est spre 
Vestul îndepărtat, şi că va dispărea o dată cu ei. Până şi 
Winnetou, cel fără de prejudecăţi, îmi afirmase odată, cu 
toată seriozitatea: 

Când o să moară ultimul indian, o să se veştejească şi 
ultima frunză de şis-inteh-tsi, fără să mai înverzească 
vreodată, şi va reînvia în viaţa de dincolo, odată cu oamenii 
roşii! 

Era totuşi posibil ca cei şase oameni albi văzuţi de 
Winnetou să se fi întors ca să ne spioneze. De aceea, am 
luat toate măsurile de prevedere necesare, stabilind 
ordinea oamenilor de pază. Eu am fost scutit din cauza 
rănii, care însă nu m-a împiedicat să dorm adânc până în 
zori, când m-am trezit cu gura uscată şi cu înţepături la 
locul rănit. Winnetou se apucă din nou să-şi facă datoria de 


chirurg, folosind, de această dată, numai cea dea doua 
plantă. După aceea, mâncarăm şi pornirăm la drum. 

Mai întâi trebuia să aflăm încotro au luat-o cei şase albi. 
Traversarăm creek-ul şi, ca să mă cruţe pe mine, mânarăm 
caii mai domol, în timp ce apaşul o porni în galop să caute 
urma. În curând se întoarse şi ne conduse la ea. Aşa cum 
presupusesem, urma trecea peste preerie, înaintând în 
direcţia pe care o urmam şi noi. Ştiam că Toby Spencer se 
îndrepta spre Parcul Saint Louis. Ne-am luat după el. 

Preeria aceasta nu e mare. În general, acum nu mai erau 
acele pajişti întinse, de obicei atât de monotone, care îţi dau 
totuşi impresia înălţătoare a imensităţii oceanului. 
Ajunserăm la dealurile piemontane şi furăm obligaţi să 
renunţăm la mersul călare în linie dreaptă. Din fericire, 
cunoşteam drumurile şi trecătorile pe care urma să le 
traversăm. Mai întâi trebuia să ajungem la aşa-zisa „cale 
continentală”, foarte căutată pe vremuri de către westman- 
i; trecea prin nenumărate întortocheri peste munţi, dar se 
părea că, în prezent, este aproape dată uitării. 

Urma nu se mai vedea uşor, întrucât pământul nu mai era 
acoperit de iarbă. Deseori dispărea pentru mai multa 
vreme, ca apoi, fără prea mari eforturi, să dăm iar de ea, şi 
astfel am dedus că cei şase mergeau în faţa noastră şi se 
îndreptau spre calea continentală. 

Trebuie să amintesc că, de fiecare dată când ajungeam la 
câte o apă, descălecam, să-mi pun comprese reci pe rană. O 
făceam în aşa fel încât să nu-mi ia mult timp, şi anume îmi 
legasem cu ajutorul curelei cizma înaltă deasupra 
genunchiului, atât de strâns, încât apa să nu pătrundă în 
jos, astfel că puteam să-mi umplu partea de sus a 
carâmbului cizmei cu apă, şi-mi ajungea aproape 
întotdeauna până ce dădeam iar de apă proaspătă. Uneori 
nici nu descălecam, ci rugam pe unul din tovarăşii mei să-mi 
umple cizma. 

După ce zile de-a rândul goneşti peste câmpia întinsă şi, în 
aparenţă, fără de sfârşit, ivirea în zare a masivului Rocky 


Mountains - Munţii Stâncogşi - îţi face o impresie 
extraordinară. În savană, privirea se pierde în depărtare, în 
nesfârşit, ochiul tânjeşte pur şi simplu după un obstacol fix, 
fără să dea de el; oboseşte şi totuşi se înalţă mereu, mereu 
tânjitor... dar degeaba, degeaba! Omul se simte ca un fir de 
iarbă în această mare verde fără de sfârşit, ca şi acel 
Ahasver care caută dar nu poate să dea de odihnă. Când, în 
sfârşit, după atâta dor şi nostalgie, în depărtare se arată, ca 
o alinare pentru ochi, vălurile nedesluşite ale munţilor care 
se înalţă spre cer! Nu mai ai în faţă un orizont înşelător, 
care se retrage fără milă din calea ta. Nu... Această perdea 
se ţine de cuvânt, îţi este credincioasă! Da, da, nu numai că 
aşteaptă, dar se pare chiar că devine mai transparentă, mai 
bine zis, se ridică tot mai sus, şi treptat te lasă să-i zăreşti 
splendorile, mai mari decât ţi le-ai putea închipui de 
departe. Atunci ochiul are ce vedea şi viaţa capătă culoare 
şi formă. 

Acestea au fost simţămintele pe care le-am încercat 
întotdeauna, de câte ori ajungeam din preriile întinse în 
munţi, când urcam din văi spre culmi. Mii de oameni veneau 
cu arme ucigătoare în mâini, pentru a măcelări fără milă 
făpturile Domnului; mii se căţărau şi se caţără şi astăzi 
orbiţi de luciul înşelător al aurului şi argintului, riscându-şi 
viaţa pentru Mammon-ul pierzaniei; câţi dintre ei se 
gândeau la adevărata lor izbăvire şi la, singurul salvator, 
chiar dacă ştiau cuvintele biblice: „îmi ridic ochii sus, spre 
munte, unde sălăşluieşte izbăvirea şi salvarea mea”? 

Ca să nu fiu deranjat, călăream în urma tovarăşilor mei şi 
lăsam ca lumina şi culoarea să-mi pătrundă în suflet. Pentru 
că Munţii Stâncoşi sunt mai bogaţi în culori şi radiază 
lumini mai sublime decât oricare alt şir de munţi de pe 
globul pământesc. Nu e acel ceva grandios, mândru şi 
masiv al Alpilor, nici cel epic al Pirineilor sau cel apăsător al 
Himalaiei, ci este o măreție care priveşte în jos, plină de 
demnitate gravă şi, totodată, zâmbind cu blândeţe. Grecii 
antici şi-au aşezat zeitățile în Olimp; cu atât mai mult este 


îndreptăţit indianul să aibă credinţa că în munţii aceştia 
sălăşluieşte marele şi bunul său Manitu. 

Eram încă departe de a merge printre munţi, fiind abia 
printre degetele picioarelor de la poalele munţilor, şi totuşi 
ce splendori ne întâmpinau! La fiecare cotitură, se ridica o 
nouă cortină, oferindu-ne o altă privelişte frumoasă. 
Panorama în plină mişcare era neasemuită, atât doar că 
munţii erau cei ce stăteau pe loc, iar noi eram cei în 
mişcare. lată şi primul sol al codrilor seculari, care ne primi 
cu un: „Bine aţi venit! Bolta mea e un templu care nu-i făcut 
de mână de om!” în locul apelor leneşe şi tulburi ale savanei 
ne întâmpinau aici ape sprinţare şi limpezi ca lacrima şi ne 
aminteau, prin susurul lor, cuvintele: „Precum cauţi să 
ajungi la izvorul meu, la fel străduieşte-te să descoperi 
originea tuturor lucrurilor!” Şi vânturile, care adiau din faţă 
şi la fiecare cotitură ne răcoreau obrajii, ne şopteau: „Lu nu 
ştii de unde venim şi încotro plecam; pe noi ne călăuzeşte 
stăpânul tuturor lucrurilor. La fel şi viaţa omului: nu-i 
cunoşti nici începutul, nici ce-o aşteaptă”. 

Eu sunt, în general, un om vesel, mereu bine dispus şi ştiu 
cui trebuie să-i mulţumesc pentru această bună dispoziţie. 
Nu trebuie să-mi iei în nume de rău dacă transcriu aici, în 
patria domesticită de „civilizaţie”, ceea ce am simţit şi 
gândit tocmai acolo, în Vestul Sălbatic. Tot ce am cugetat şi 
am făcut acolo a fost rezultatul concepţiilor şi simţămintelor 
mele şi dacă îţi povestesc efectul lor, nu pot să nu-ţi explic şi 
cauza! De altfel, orice cititor are dreptul să privească în 
inima scriitorului, şi acesta are obligaţia să i-o ţină mereu 
deschisă. Aşa ţi-o prezint şi eu pe a mea. Dacă îţi place, mă 
bucur, dacă nu, eu o ţin totuşi deschisă în faţa ta. Pentru ca 
o carte să-şi atingă scopul, trebuie să aibă un suflet şi 
anume, sufletul scriitorului ei. Dacă e scrisă cu haina 
încheiată la nasturi, nu pot s-o citesc. 

După-amiază, nu departe de pădure, dădurăm de Calea 
continentală. Cunoşteam locul respectiv, şi fiind siguri că nu 
greşim, o luarăm într-acolo. În curând ne aflarăm într-o 


pădure cu brazi splendizi, înalţi, care ne înconjurau din 
toate părţile. Călărirăm cam un sfert de oră pe sub umbra 
lor, când văzurăm venind spre noi un călăreț, având o 
îmbrăcăminte din pânză subţire şi un sombrero cu boruri 
largi pe cap. În general, în Colorado sombreroul e foarte 
căutat. 

Omul era tânăr, avea probabil nu mult mai mult de 
douăzeci de ani. Zărindu-ne, îşi opri calul şi, cu o uitătură 
scrutătoare, voia parcă să ne cântărească. Avea ca armă 
doar un cuţit înfipt la brâu. Ne salută cu puţin înainte de a 
ajunge la el: 

Good day, gents! Aş vrea să vă întreb, încotro aţi pornit? 

Sus, în munţi, răspunsei. 

Cât de departe? 

Nu ştim exact. Probabil până se întunecă şi până găsim un 
loc de popas. 

Sunteţi albi şi roşii. Pot afla numele dumneavoastră? 

De ce? 

Pentru că am plecat după ajutor şi nu-l pot primi decât din 
partea unor gentlemeni. 

Atunci ai dat de oameni potriviţi. Mă numesc Old 
Shatterhand şi... 

Old Shatterhand, mă întrerupse el repede. Credeam că aţi 
murit. 

Să fi murit? Cine va spus asta? 

Cel oare va împuşcat aseară. 

Aha! Şi unde e individul? 

O să aflaţi imediat, sir. Dar dacă dumneavoastră sunteţi cel 
asupra căruia au tras indivizii aceia, pot să am încredere. 
Tatăl meu e blacksmith63. Nu demult ne-am mutat aici, 
deoarece se pot câştiga bani buni pe acest drum vechi. Sus, 
în munţi, s-au descoperit noi zăcăminte de aur şi de argint 
şi zilnic trec oameni într-acolo, dintre care mulţi au nevoie 
de potcovar. Până acum ne-a mers bine, suntem mulţumiţi, 
doar că uneori se mai opresc şi oameni care pot fi numiţi, 
orice, numai gentlemeni nu. Dar nimeni încă nu s-a purtat 


aşa de urât ca aceşti şase indivizi, care au venit astăzi. Au 
sosit de vreo patru ore, ne-au pus să le facem treaba şi nu 
vor să ne plătească. Sora mea a fost nevoită să se ascundă, 
nu mai trebuie să spun de ce. Pe tata l-au închis, iar eu am 
fost silit să-i servesc cu tot ce am avut de mâncare şi 
băutură în casă. Acum calcă pur şi simplu în picioare 
carnea, făina, pâinea, iar sticlele le sparg de pereţi, înainte 
chiar de a le fi golit. Am reuşit să scap şi acum mă duc să-l 
chem pe fratele meu din vale, unde s-a dus la pescuit. 

Ştii cumva cum îi cheamă pe indivizii ăia? 

Pe unul îl cheamă Spencer, altuia îi zice „generalul”. 

Well. Ai dat de oamenii cei mai nimeriţi şi nu mai e nevoie 
să mergi în vale, la fratele dumitale. O să te ajutăm noi. 
Haideţi! 

Îşi întoarse calul, iar noi merserăm mai departe. După 
câtva timp, ieşirăm din pădurea care mai continua încă spre 
stânga noastră, până ce făcea o cotitură şi apoi se termina. 
Oprirăm sub ultimii copaci, deoarece, la o distanţă cam 
jumătate din bătaia unei arme, se afla în drum o casă, şi se 
vedea bine că e a unui potcovar. Alături de casă era un ţarc, 
unde se aflau câţiva cai, fără să putem vedea câţi erau. 

Winnetou mă privi întrebător. Haimanalele probabil că se 
aflau încă înăuntru, deoarece nu se vedea nimeni în jurul 
casei; de aceea spusei: 

Cel mai bine e să-i luăm prin surprindere. Deci să mergem 
în galop până acolo, sărim de pe cai şi dăm năvală peste ei, 
le luăm puştile şi apoi: „Hands-up!” Haideţi! Mister 
Trescow, dumneavoastră rămâneţi afară, lângă cai! 

Ultima indicație o dădui pentru că Trescow nu era un 
westman şi la „hands-up” putea uşor comite vreo greşeală, 
şi oricum cineva trebuia să stea lângă cai. Gonirăm înainte. 
Ajunşi în faţa casei, ceilalţi săriră într-o clipă din şa; cu mine 
merse puţin mai greu, dură un timp până să intru după ei. 
Casa era compusă din două încăperi: atelierul de fierărie şi 
camera de locuit, unde se ajungea trecând prin fierărie. 
Când am ajuns eu la uşa camerei, ticăloşii stăteau cu 


mâinile ridicate. Le vedeam numai mâinile, nu şi pe ei; 
încăperea fiind mică, a trebuit să mă opresc în uşă, iar între 
mine şi ei se aflau tovarăşii mei. locmai auzii ordinul dat de 
Winnetou: 

Cine lasă mâna în jos va fi împuşcat! Matto Şahco să le ia 
puştile! 

După ce Li se luară armele, Winnetou continuă: 

Hammerdull să le ia şi restul de arme pe care le au la 
brâu. 

Se făcu şi asta. Pe urmă, apaşul porunci: 

Aşezaţi-vă lângă perete, unul lângă altul! Acum puteţi lăsa 
mâinile în jos; dar cel care le ridică, capătă un glonte! 

Dându-i la o parte pe Apanatşca şi pe Holbers, care îmi 
stăteau în cale, păşii înainte. Se auzi un strigăt de spaimă: 

Drăcia dracului! Old Shatterhand! 

Strigase Spencer, La mama Thick nu ştiuse cine sunt; 
aseară, când trăsese în mine, pomenise numele meu 
fârtaţilor săi, acum îl repeta. De unde îl ştia? De fapt, 
întrebarea era un lucru secundar, important era omul în 
sine. Mă adresai individului cu un ton destul de sever: 

Da, morţii învie. Ai ochit destul de rău. 

Ochit...? Eu...? Întrebă el. 

Nu încerca să faci pe prostul, că nu-ţi foloseşte la nimic! Îţi 
mai aminteşti cuvintele cu care ţi-ai luat rămas bun de la 
mine la mama Thick, în Jefferson City? 

Nu... mai... ştiu, se bâlbâi el. 

Atunci o să-ţi ajut eu să-ţi împrospătezi memoria. Ai spus: 
„La revedere! Dar când o să ne vedem, o să ridici tu mâinile 
sus, câine ce eşti!” Azi ne revedem, dar cine a ridicat 
mâinile: eu sau tu? 

Tăcu, lăsându-şi privirea în jos. Faţa lui arăta ca a unui 
buldog care a mâncat bătaie. 

Desigur că azi o să ne socotim cu totul altfel decât atunci, 
când a trebuit să achiţi doar costul unui pahar spart. Acum, 
fiindcă mai rănit, ai să plăteşti cu sânge! 


N-am tras asupra dumitale, strigă el. Scoasei revolverul şi- 
l îndreptai spre el, zicând: 

Spune adevărul. Dacă mai minţi o dată, trag. Dumneata ai 
tras? 

Nu... da... nu... da, da, da, răcni el cu atât mai 
înspăimântat cu cât îi apropiam ţeava revolverului de 
tâmplă. 

Camaradul tău a plătit cu viaţa acţiunea mârşavă pe care 
aţi întreprins-o aseară. Cu ce o să plăteşti rana pe care o 
am mulţumită ţie? 

Suntem chit, răspunse el arogant. 

Cum aşa? 

Şi dumneavoastră mi-aţi zdrobit mâna, zise el, ridicând 
mâna dreaptă, încă bandajată. 

Şi cine poartă vina? 

Cine altul decât dumneavoastră? 

Nu zău? Ai uitat că ai vrut să tragi asupra mea şi că ţi-am 
luat-o înainte. Eram în legitimă apărare şi aş fi putut nu 
numai să te rănesc, dar să te şi ucid. Unde e „generalul”? 

Întrebai de el, pentru că Douglas nu era în cameră. 

Nu ştiu. A plecat fără să ne spună ceva. 

Când? 

Cu puţin înainte de a veni dumneavoastră. 

Ştii prea bine unde s-a dus! Văd că iarăşi minţi, aşa că am 
să termin repede cu tine, băgânduc-ţi un glonte în cap. 

Văzu pistolul îndreptat din nou spre el. Soiul acesta de 
oameni brutali, care se bazează numai pe violenţă, sunt, de 
obicei, nişte laşi. Ar fi putut să ştie că nu aş fi tras chiar 
dacă nega, dar frica îl făcu să recunoască: 

A vrut să-l urmărească pe fiul fierarului, crezând că s-a 
dus să cheme oameni în ajutor. 

Deci n-a plecat cu puţin timp înainte de a veni noi? 

Nu, ci imediat după ce a plecat băiatul. 

A plecat pe jos? 

Nu. Şi-a luat şi calul, pentru că băiatul plecase tot călare. 

În ce direcţie a plecat? 


Nu ne-a interesat. 

Well. Cred că treaba asta o s-o lămurim noi imediat. 

Am ieşit să-l previn pe Trescow pentru cazul când s-ar fi 
întors „generalul”. Lângă el se afla fiul fierarului, care, din 
prevedere, nu intrase în casă. Dinspre stânga venea o fată. 
Arătând spre ea, îl întrebai pe băiat: 

Dânsa cine este? 

Sora mea, care s-a ascuns din cauza haimanalelor alea. 

Trebuie s-o întreb ceva. 

Ajungând lângă noi, după ce fratele ei îi explică cine 
suntem şi că nu trebuie să-i mai fie frică, mă interesai: 

Unde te-ai ascuns, miss? 

Dincolo, în pădure, răspunse ea. 

Ai stat acolo tot timpul? 

Nu. L-am văzut pe fratele meu plecând călare şi am vrut 
să mă duc cu el. Atunci, omul pe care ceilalţi îl numeau 
„generalul” a ieşit din casă şi şi-a luat calul din ţarc. După 
aceea a încălecat, m-a văzut şi a pornit spre mine. Eu am 
fugit înapoi, el însă m-a ajuns tocmai când să intru în 
pădure. 

Pe urmă? Întrebai, întrucât ea făcu o pauză. 

Au venit nişte călăreţi spre casă. 

Noi eram. Ne-a văzut? 

Da. Mi s-a părut că s-a speriat tare şi a scos chiar o 
înjurătură groaznică. 

Ne-a recunoscut? 

Probabil. Vorbea mult de Old Shatterhand şi de un anume 
Winnetou. 

Asta nu-mi convine. Şi ce-a mai făcut? 

A plecat. 

Fără să mai spună un cuvânt? 

Mi-a spus să-i comunic ceva lui Old Shatterhand. 

Eu sunt acela. Ce trebuie să-mi spui? 

Că. Adică... probabil că o să vă supere, sir. 

Nu, deloc. Te rog să-mi spui exact fiecare cuvânt! 


A spus că sunteţi cel mai mare nemernic de pe pământ şi 
că, dacă vă face plăcere, n-ar avea nimic contra să-i 
spânzurați sau să-i omorâţi, cum doriţi, pe însoțitorii săi, 
dar că o să se socotească el cu dumneavoastră. 

Asta-i tot? 

Altceva n-a mai spus. Numindu-vă nemernic, m-a făcut să- 
mi fie frică şi de dumneavoastră, şi n-aş fi venit nici acum, 
dacă n-aş fi văzut că fratele meu stă nemişcat atâta timp în 
faţa uşii, fără să i se facă vreun rău. 

Poţi să fii liniştită, n-ai să mai păţeşti nimic. Intrai din nou 
în casă, cu băiatul după mine. 

Ei, aţi aflat unde este „generalul”? Mă întâmpină Toby 
Spencer. 

Da, răspunsei. Şi-a luat tălpăşiţa. 

Aha, spuse el bucuros. A reuşit chiar să scape? 

Da. Eu spun adevărul de prima dată, nu ca tine. 

Aha! Înseamnă că n-o să puneţi mâna pe el! 

Astăzi nu, dar cu atât mai sigur mai târziu! Pe voi însă vă 
ţin bine! 

Pshaw! O să ne daţi drumul şi încă repede! 

De ce? 

Fiindcă vă e frică de „general”. 

De acest laş care a şters-o de îndată ce a dat cu ochii de 
noi? 

Da, pentru a ne putea răzbuna. 

Pshaw! Prin fata fierarului mi-a trimis vorbă că nu-i pasă 
dacă vă spânzur sau vă iau viaţa într-alt fel. 

Nu cred aşa ceva. 

Dacă crezi sau nu, mi-e totuna. Dar să trecem la o altă 
chestiune. Unde e stăpânul casei? 

Jos, în beci, spuse fiul său, arătând spre o trapă de 
scândură din podea. 

A fost închis acolo? 

Da. L-au legat şi l-au aruncat în beci. 

Lăsaţi-l să iasă afară. 


Nu se găsea cheia. Spencer tăgăduia că ar fi la el, dar 
până la urmă, sub ameninţarea revolverului, o scoase la 
iveală. 

Prin încăpere erau împrăştiate cioburi de sticlă, pahare, 
oale sparte şi alte vase, dovadă a comportării sălbatice a 
acestor declasaţi. Trapa fu ridicată, şi fierarul ieşi afară; 
avea o statură înaltă, cu osatură puternică. În orice caz, 
omul acesta se apărase şi nu le-a fost uşor să-l bage în beci. 
Avea faţa zgâriată şi tumefiată; mai sângera şi acum şi 
arăta groaznic. După ce privi în jur, şi ghicind, probabil, că 
eu sunt cel care conducea discuţia, mi se adresă mie: 

Cine m-a scos din beci? 

Noi, răspunsei. 

Cum vă cheamă? 

Old Shatterhand. 

Nu e cumva numele unui renumit westman? 

Da. 

Dar indienii aceştia? Se poate avea încredere în ei? 

Sunt căpetenii vestite ale triburilor lor şi obişnuiesc să-i 
ajute pe cei aflaţi la strâmtoare. 

Well. Asta înseamnă, meş-şurs, că aţi venit la timpul şi la 
locul potrivit. Dar e un lucru neplăcut că trebuie să vină 
indienii să apere un om cinstit de nişte nemernici albi. Nici 
nu vă puteţi închipui ce ticăloşi fără pereche sunt ăştia! 

Ştim, pentru că îi cunoaştem. Avem şi noi o socoteală cu ei. 

Da? Şi e una mare? 

Destul de mare. Individul ăla, cu faţa ca a unui buldog, a 
tras aseară asupra mea, vrând să mă omoare. 

Mulţumesc lui Dumnezeu! 

Cum? Îi mulţumeşti lui Dumnezeu că s-a comis o tentativă 
de omor împotriva mea? 

Da. Îi mulţumesc lui Dumnezeu, în primul rând, că n-aţi 
fost omorât şi aţi putut veni aici, ca să mă eliberaţi din beci 
şi, în al doilea rând, pentru faptul că a tras în 
dumneavoastră şi aveţi dreptul ca, fără multă vorbă, să-l 
judecaţi pe acest mârşav asasin, chiar dacă nu v-a nimerit. 


Dar m-a nimerit! 

Ah! Într-adevăr? Dar nu se vede nimic! 

Glontele m-a lovit aici în pulpă şi m-am ales cu o rană 
serioasă la picior. lată că se vede şi sângele care a curs! 

Asta înseamnă că-l costă viaţa, ceea ce mă bucură mult. 

Şi ce avantaj o să am eu din asta? 

Conştiinţa că pe pământ o să fie un ticălos mai puţin! 

Şi credeţi că o să am dureri mai mici? Sau o să mi se 
vindece rana? 

Ia ascultați, nu cumva vreţi să-l lăsaţi să fugă? 

Nici nu-mi trece prin minte! 

Atunci spuneţi ce o să facem cu el! 

Vom ţine o judecată a savanei, care o să decidă ce avem de 
făcut. 

Aşa e bine. Pot să fac şi eu parte dintre judecători? 

Nu numai că puteţi, dar chiar trebuie să participaţi la 
judecarea lui, din moment ce v-a maltratat şi pe 
dumneavoastră. 

Şi încă cum! Dacă ar depinde de mine, i-aş cânta prohodul. 
Şi când o să se întrunească judecata? 

Cred că cel mai bine e chiar acum, imediat! 

Unde? 

Afară, în faţa casei. După cum se ştie, orice judecată a 
savanei trebuie să se ţină, pe cât posibil, sub cerul liber. 

Dar între timp indivizii ăştia au să încerce să fugă! 

Să încerce numai! De altfel, îi şi putem lega. 

Well. Asta îmi place. Am destule curele şi frânghii. 

Să le aduc? Întrebă plin de zel, fiul său. 

Da, adu-le! Sunt agăţate afară. Atunci interveni Toby 
Spencer. 

Nu cumva să vă erijaţi în judecătorii noştri, nu aveţi 
căderea şi nu o să ne lăsăm legaţi. 

Fierarul se apropie de el, îşi plimbă pumnul osos pe sub 
nasul lui şi zise: 

Taci, mizerabile! Dacă îţi mai dai aere, pe lângă judecată 
îţi mai pregătesc şi un număr special de dans. Ai înţeles? 


După ce fiul aduse curelele şi frânghiile, zisei.: 

Legaţii în ordinea în care stau jos. Cel care se opune, să fie 
bătut! 

Da, şi o să-i batem zdravăn! Zise fierarul triumfător. Am 
afară câteva nuiele mlădioase; băiete, adu-le înăuntru! 

Fiul său ieşi şi le aduse, ceea ce avu un efect grozav. E 
adevărat că înjurau cât puteau, dar nu îndrăzneau să opună 
vreo rezistenţă efectivă şi în curând toţi stăteau lungiţi şi 
legaţi după metoda westman-ilor. Băiatul fierarului primi 
misiunea să-i păzească cu străşnicie, iar noi ieşirăm în faţa 
casei. Avusesem intenţia să-i scot şi pe bandiți afară, dar, 
întrucât treaba ar fi fost prea complicată, renunţarăm. 

Urmară după aceea întrebările şi repetatele răspunsuri 
contradictorii. Eu, personal, deoarece fusesem rănit, nu 
aveam în nici un caz intenţia să umblu cu mănuşi; în afară 
de Winnetou, toţi cerură pedeapsa cu moartea, cel puţin 
pentru 'Iloby Spencer, lucru cu care eu, totuşi, nu puteam fi 
de acord! A urmat o discuţie aprinsă, până ce fierarul, care 
avea atitudinea cea mai neînduplecată, sări în picioare şi 
exclamă: 

Văd că o să stăm aici până mâine, fără să ne înţelegem. 
Oamenii ăştia au năvălit ca sălbaticii peste mine, au făcut 
totul ţăndări, pe mine m-au rănit, deci ei îmi aparţin, în 
primul rând, mie. Am şi acum faţa însângerată! 
Dumneavoastră, mister Shatterhand, sunteţi prea 
îngăduitor, dar o să ţin seama de părerea dumneavoastră şi 
n-o să cer moartea lui Spencer. În schimb, aştept să fie 
aprobate propunerile pe care le fac acum. 

Ce propuneţi? Îl întrebai. 

Mai întâi, din ceea ce au asupra lor, să mă despăgubească 
pentru stricăciunile făcute. Sunteţi de acord, sir? 

Da. E de la sine înţeles că trebuie să vă despăgubească. 

Well. Acum urmează pedepsirea lui Spencer, care e de 
vină de toate astea. Întrucât v-a rănit numai, fără să vă 
omoare, nu vreţi să lăsaţi să fie ucis. Consider că eo 
slăbiciune a dumneavoastră, pentru că Vestul Sălbatic nu 


cunoaşte mila faţă de ucigaşi, indiferent dacă tentativa de 
omor a reuşit sau nu. Şi totuşi, o să dovedim faţă de elun 
anumit fel de îndurare. Merită din plin moartea, dar nu o să 
fie executat aşa direct, ci o să se poată apăra. 

La ce vă gândiţi? 

Lăsaţi-l să lupte cu mine pe viaţă şi pe moarte! 

Nu prea cred că o să fiu de acord cu aceasta. 

De ce nu? 

E un om care are o forţă extraordinară. 

Pshaw! Nici eu nu sunt un copil. Sau poate vă gândiţi la 
faptul că m-am lăsat închis în beci? M-au luat prin 
surprindere şi erau şase contra unu. 

Se poate. Văd că aveţi oase bune. Totuşi, lupta ar fi 
inegală. 

Cum adică? 

El e un ticălos, pentru care moartea nu ar fi nici o 
problemă, iar dumneavoastră sunteţi un om de onoare şi 
tată de copii. N-aveţi voie să vă primejduiţi viaţa în luptă cu 
el. 

Nici nu mi-o primejduiesc. Inegalitatea despre care 
vorbeaţi o să dispară datorită armelor cu care o să luptăm. 

Ce fel de arme? 

Ciocane de fierărie. 

Ciocane de fierărie! Ce idee! Urma, deci, să aibă loc o 
luptă de ciclopi! 

Recunosc sincer că această luptă mă atrăgea ca westman, 
ca om însă îmi repugna, dar întrucât tovarăşii mei o 
acceptară imediat, şovăiala mea nici nu avu timp să se 
manifeste. 

După obiceiurile savanei, un duel, mai ales ca acesta, nu 
putea fi oprit. Ce spectacol, să-i vezi înfruntându-se cu 
ciocanele pe acest fierar cu constituţia robustă şi pe Toby 
Spencer, cu o forţă, cât a trei oameni! Aşa ceva nu se mai 
văzuse, nu se mai auzise! Imediat, toţi fură cuprinşi de 
entuziasm, iar Hammerdull exclamă: 


Minunat! E o idee extraordinară. La astfel de lovituri e 
nevoie de ţeastă, nu glumă! Eu votez pentru! Tu, nu, Pitt 
Holbers, racoon bătrân? 

Dacă tu crezi că are un efect mai plăcut să fii mângâiat cu 
astfel de ustensile decât cu mănuşi de catifea, atunci, dragă 
Dick, trebuie să-ţi dau perfectă dreptate, răspunse 
lunganul. 

Şi ceilalţi fură de acord. Chiar şi căpetenia apaşilor spuse: 

Da, să lupte între ei, Winnetou nu are nimic împotrivă! 

Aşa că nu am mai putut să mă opun şi-mi dădui 
asentimentul. 

Bandiţii fură aduşi afară, deoarece acest neobişnuit duel 
nu se putea desfăşura decât sub cerul liber. Aflând ce am 
hotărât, la început nu prea le venea să creadă, dar îndoiala 
lor dispăru de îndată ce văzură seriozitatea cu care tratam 
chestiunea. Fireşte că cel mai vehement protestă Toby 
Spencer, declarând că în nici un caz nu o să lupte. Atunci 
fierarul i se adresă: 

Dacă vrei să lupţi sau nu, te priveşte. Imediat ce se va da 
semnalul, eu o să lovesc şi, dacă nu te aperi, în clipa 
următoare eşti un cadavru. N-o să ne pierdem vremea cu 
un ticălos ca tine, dar ştiu că ai să te aperi. 

Dar e un adevărat asasinat! 

Ieri, când ai tras asupra lui Old Shatterhand era altceva? 

Asta nu te priveşte! 

Ba mă priveşte chiar foarte mult, pentru că lupt cu tine în 
locul acestui gentleman. Ar fi o moarte sigură, pentru tine, 
dacă s-ar cobori într-atât încât să lupte cu tine. Cu mine ai 
oarecare şanse să mă învingi. 

Banditul îl măsură pe fierar din cap până în picioare şi 
apoi întrebă: 

Şi ce are să se întâmple cu mine dacă te omor? 

Nimic. Învingătorul nu va fi supărat de nimeni. 

Pe urmă pot pleca, unde vreau? 

Da, dar nu călare. 

Cum aşa? 


Aşa, bine. 'Tot ce aveţi cu voi îmi aparţine de acum înainte 
mie. 

Ei, drăcie! De ce? 

Drept despăgubire pentru pagubele pe care le-aţi 
pricinuit. 

Totul? Caii şi ce avem? 

Da. 

Asta e hoţie! Înşelătorie! Curat jaf! 

Pshaw! Stricăciunile pe care le-aţi făcut trebuie plătite. 
Bani n-aveţi, fiindcă mai înainte v-aţi lăudat de mai multe 
ori că aţi consumat la mine tot ce-aţi găsit, fără să aveţi 
posibilitatea de a plăti. De aceea sunt nevoit să mă 
mulţumesc cu lucrurile pe care le posedaţi. 

Dar e cu mult mai mult decât suma care ţi se cuvine. 

Oh, nu o să fac o socoteală prea exactă! Dar nici voi nu v- 
aţi sinchisit de mărunţişuri şi de chestiuni de drept. Acum 
urmează consecinţele! 

Considerând că dintre toţi eu am principiile cele mai 
umanitare, Spencer mi se adresă mie: 

Dumneavoastră sunteţi în stare să aprobaţi o asemenea 
nedreptate? 

Vrei cumva să faci contestaţie la mine? Răspunsei mirat. 
La mine, la cel pe care ai vrut să-l ucizi? 

Da, întrucât între intenţia mea şi jaful asupra noastră nu 
există nici o legătură. 

lar eu nu mai am nici o legătură cu dumneata, după cum 
probabil îţi dai seama. 

Lua-v-ar dracu pe toţi, de la primul până la ultimul! Vreţi 
să duceţi lucrurile până la extrem, dar să nu credeţi cumva 
că o să mă port delicat cu acest schelet de fierar! E ca şi 
când ar avea de pe acum ţeasta sfărâmată. Să-i dăm 
drumul! Să înceapă dansul! 

Scrâşnind din dinţi, faţa lui de buldog devenise vânătă de 
furie. Fierarul se învoi şi el: 

Da, mă duc să aduc ciocanele şi o să mi te modelez fără 
foc. 


Se duse în fierărie, eu îl urmai ca să-i dau un sfat bun: 

Fiţi atent, sir! Spencer e un tip solid şi periculos! 

Pshaw! Nu mă tem, pentru că ştiu că nu poate să-mi facă 
NIMIC! 

Prea sunteţi sigur de dumneavoastră! După câte înţeleg, 
vreţi numai să loviți? 

Da. Ar mai trebui ceva? 

Trebuie să fiţi pregătit, pentru că el ar putea nu numai să 
lovească, ci să şi arunce ciocanul! 

O să stabilim că n-are voie să facă aşa ceva! 

Chiar dacă îi interzicem, tot o să arunce! Şi pe urmă nu 
mai poţi schimba nimic. V-ar incomoda daca ciocanul ar fi 
legat? 

Legat? Cum? 

De mână, de braţ, sau cel mai bine de încheietura mâinii, 
cu o curea. 

Nu m-ar incomoda deloc, dar absolut deloc. Dar de ce 
asta? 

Pentru ca luptătorul necinstit să nu aibă vreun avantaj 
prin aruncarea ciocanului asupra dumneavoastră. Vă 
convine? 

Fireşte că da. Numai să am atâta libertate ca să pot mişca 
coada ciocanului. 

Am să vă leg eu, aşa că o să am grijă. Atunci, să mergem! 

Ajunşi în faţa casei, îl găsirăm pe Toby Spencer dezlegat. 
Cu revolverul în mână, Winnetou stătea în faţa lui şi-l 
ameninţa: 

Dacă faţa-palidă încearcă să fugă, trag! 

Legai ciocanul de încheietura mâinii fiecăruia din cei doi 
luptători, în aşa fel încât să le poată mânui, dar nu să le şi 
arunce. Apoi scosei revolverul şi repetai ameninţarea 
apaşului. 

Era o situaţie plină de tensiune şi de aşteptare. Formarăm 
un cerc, având în mijloc pe cei doi, care stăteau alături cu 
ciocane la fel de grele, în mâini. Se măsurau reciproc din 


priviri. Fierarul era liniştit, calm, în schimb Spencer era 
foarte nervos. 

O să începeţi când o să vă spun eu, zise Winnetou. În luptă, 
vă puteţi folosi de ambele mâini şi profita de orice prilej. 

E bine, e chiar foarte bine, jubilă Spencer. Acum sunt sigur 
de el. 

Da, îi strigă unul dintre oamenii lui. Dacă ai voie foloseşti şi 
mâna cealaltă, e la cheremul tău. Apucă-l de beregată şi 
sugrumă.-l! 

Ţine-ţi pliscul! Se răsti la el Dick Hammerdull. Ce te bagi 
ca musca în lapte! N-ai decât să priveşti şi să taci! 

Oho! Dar pentru ce am gură? Nu ca să vorbesc? 

Că ai sau nu, e totuna, dar ţine-o închisă, că de nu, să ştii 
că-ţi bag între dinţi un căluş, ai înţeles? 

Aşteptam lupta cu aceeaşi înfrigurare ca şi ceilalţi. Cine o 
să iasă învingător? Evident, Toby Spencer avea forţă fizică 
mai mare, în timp ce fierarul era mai versat în mânuirea 
neobişnuitei arme; totodată, dovedea un sânge rece care 
trezea încrederea, în timp ce banditul se arăta tot mai 
nervos. 

Băiatul fierarului şi fiică-sa stăteau în rând cu noi. Nu li se 
citea pe faţă nici cea mai mică îngrijorare pentru tatăl lor, 
ceea ce constituia încă un motiv să fiu liniştit. 

Acum se poate începe! Spuse Winnetou. 

De la început, Toby Spencer se năpusti să lovească cu 
mâna dreaptă, iar cu stânga să-l de apuce de beregată pe 
fierar, fără să-şi dea seama că în felul acesta îşi diminuează 
forţa loviturii. Fierarul îl întâmpină cu o contra lovitură, 
cele două ciocane se loviră în aer, pentru ca imediat fierarul 
să lovească braţul stâng al lui Spencer, pe care acesta şi-l 
retrase cu un urlet de durere. 

Câine, strigă Spencer, dacă n-am reuşit prima dată, o să 
reuşesc acum! 

Cu ciocanul dat pe spate, se năpusti înainte şi lovi cât putu 
de tare; fierarul făcu un pas lateral, încât lovitura îşi greşi 


ţinta; datorită forţei de inerție a loviturii, corpul banditului 
se aplecă pe jumătate, descoperindu-i spatele. 

Tată, acum! Strigă băiatul. 

Nu mai era nevoie de acest îndemn, căci fierarul se suci 
puţin pe loc cu ciocanul ridicat deasupra capului şi, cu o 
singură lovitură, îl dobori la pământ pe Spencer. Ridică din 
nou mâna, gata să-l lovească pe duşmanul care se zvârcolea 
la pământ, scoțând un horcăit de groază. Atunci, fierarul 
lăsă mâna în jos, râse scurt, dispreţuitor şi zise: 

Ilată-l pe nemernicul acesta doborât. I-aş putea sfărâma 
ţeasta, dar n-o fac, pentru că nu se mai poate apăra. 
Oarecum şi-a primit porţia! 

Da, Spencer îşi primise porţia! Nu era nici leşinat, nici 
mort, dar se părea că-şi pierduse controlul mişcărilor. Abia 
după câtva timp îşi recapătă capacitatea de a se mişca 
conştient şi se ridică de pe jos, foarte încet, sprijinindu-se 
pe un braţ; celălalt atârna inert, fără să-l poată folosi. 

Blestemaţi... scrâşni el printre dinţi, cu ochii injectaţi de 
sânge, cu o expresie pe faţa schimonosită atât de sălbatică, 
cum nici măcar un coiot cu botul rânjit nu o are. 

I-am sfărâmat omoplatul, fu de părere învingătorul. Dacă 
scapă cu viaţă, cel puţin nu o să se mai poată năpusti 
asupra unor oameni cinstiţi. Dezlegaţi-mi ciocanul! 

Întinse mâna spre mine, iar eu îl eliberai de greaua 
unealtă. 

Banditul se ridicase în picioare, dar se clătina când la 
stânga, când la dreapta, de parcă ar fi fost lipsit de puteri. 
În schimb, îşi recapătă graiul şi începu să înjure şi să 
blesteme, determinându-l pe Hammerdull să-i pună 
revolverul la tâmplă, ameninţându-l: 

Taci imediat, că de nu, îţi zbor creierii! 

Spencer rânji şi scuipă la picioarele lui, apoi se întoarse, 
clătinându-se, la camarazii săi, unde se prăbuşi şi se lăsă 
legat, fără să se împotrivească. 

Fiat justiţia! Exclamă Trescow. A primit ceea ce a meritat, 
chiar dacă nu şi-a pierdut viaţa. Acum ce facem cu el? Îl 


bandajăm? 

La aceste cuvinte se uită la Winnetou. Acesta zise: 

Căpetenia apaşilor nu-l atinge pe acest om! 

Nici de la mine să nu vă aşteptaţi la vreun ajutor, declarai 
la rândul meu. 

Well. Pentru umărul său, n-are decât să-şi caute singur un 
medic. 

În clipa aceea zărirăm patru oameni venind călare dinspre 
pădure, unul mai tânăr, trei mai în vârstă. Veneau spre noi. 
Fierarul zise: 

Ilată-l şi pe cel de-al doilea băiat al meu, care se întoarce 
de la pescuit, iar ceilalţi sunt trei buni cunoscuţi de-ai mei, 
cei mai apropiaţi vecini, ceea ce, aici, desigur că are un 
înţeles mai larg. Dar vin la ţanc, pentru că mâine dimineaţă, 
când au să plece de aici, au să mă scape de aceşti musafiri, 
care s-au invitat singuri la mine, fără să mă întrebe şi fără 
alte formalităţi. 

Băiatul ţinea de-a curmezişul şeii o plasă plină cu peşte, 
dovadă că avusese noroc la pescuit. Dând cu ochii de 
oamenii legaţi fedeleş, se miră, ca şi cei care-l însoțeau. În 
câteva cuvinte, fierarul le povestea cele întâmplate şi le 
comunică şi rugămintea sa. Era o coincidenţă fericită că cei 
trei oameni voiau să plece mai departe, fără a zăbovi la 
fierărie. Aveau o chestie de judecată la oraş, adică ceea ce 
se numea pe atunci şi pe acolo oraş. Ca să ajungă dimineaţa 
la destinaţie, urmau să călătorească toată noaptea, şi se 
oferiră să-i ia cu ei şi pe răufăcători, dar nu până în oraş, ci 
eliberându-i unul câte unul pe drum, la anumite intervale. 
În felul acesta, li se lua posibilitatea să se poată întâlni 
curând pentru a întreprinde ceva împotriva familiei 
fierarului. Întrucât prizonierii urmau să fie duşi călare, era 
nevoie să plece cu ei şi fiii fierarului, pentru a aduce caii 
înapoi. 

Bandiţii făcură mare zarvă când li se goliră buzunarele, în 
timp ce fură legaţi pe cai. Faptul că puteau fi îndepărtați în 
felul acesta, era o ocazie fericită, pentru că trebuia să ne 


aşteptăm ca adunătura de derbedei, care era pe urmele 
noastre, să sosească de asemenea la fierar. Nu era bine să 
se întâlnească cu răufăcătorii aceştia şi, eventual, să se 
alieze contra noastră. 

Pe când, însoţiţi de cinci oameni, prizonierii părăseau locul 
unde la început le plăcuse atât de mult, iar la urmă atât de 
puţin, desigur că nu ne adresau urări de bine. Fireşte că 
dacă „generalul”, adevăratul lor şef, n-ar fi avut norocul să 
scape, ar fi fost mult mai bine. 

Pentru noi, omul acesta avea o asemenea importanţă încât 
însuşi Winnetou plecă să-i caute urma şi, când se întoarse, 
era deja întuneric. Se convinsese că Douglas nu avea 
intenţia să rămână în preajma fierăriei; urma lui ducea în 
linie dreaptă, mereu înainte. Prea se temea de noi, ca să-i 
vină ideea de-a se furişa pe lângă tabăra noastră, pentru a 
afla ce anume au devenit tovarăşii lui. Preferase să-i 
părăsească şi se grăbise să ajungă cât mai departe. 

Winnetou adusese ierburi de leac, găsite în timpul căutării 
urmei, ceea ce-mi convenea de minune. Cât timp şleahta de 
pramatii fusese la fierar, mă ocupasem mai mult de ei decât 
de mine; după ce se făcu linişte, simţii durerea cauzată de 
rană, şi în cap nişte înţepături ca de ace, ceea ce-mi 
producea o senzaţie de leşin, care, cel puţin la mine, era 
lucrul obişnuit premergător temperaturii. 

Cu toate că mi se schimbase pansamentul, făcui 
temperatură. Dormii un sfert de oră, apoi mă trezii şi tot 
aşa mereu, iar când dimineaţa am adus vorba despre 
plecare, Winnetou, care veghease toată noaptea, spuse, 
clătinând din cap: 

Fratele meu să nu se încreadă prea mult în forţele sale. O 
să rămânem pe loc. 

Dar n-avem timp. 

Întotdeauna avem timp, când e vorba de sănătatea lui Old 
Shatterhand! Mai bine stăm aici încă o zi şi lăsăm ca 
ierburile să-şi facă efectul, decât să fie doborât Old 
Shatterhand de fierbinţeli, mai târziu, în munţi. 


Avea dreptate, aşa că am rămas la fierar, care ne găzdui 
cu plăcere. 

Fiii lui se întoarseră şi ne povestiră despre felul în care 
bandiții se împotriviseră să fie daţi jos de pe cai şi lăsaţi 
unul câte unul în întunericul nopţii. Pe Toby Spencer l-au 
dus cel mai departe. Eu, în locul lor, i-aş fi lăsat un însoțitor 
să-l îngrijească, ei însă n-au manifestat o asemenea 
indulgență, mai ales că pe drum s-a comportat într-un fel 
care, în nici un caz, nu i-a îndemnat să se poarte mai blând 
cu el. 

În timp ce tovarăşii mei se aflau înăuntru şi stăteau la 
masă, mâncând peşte şi vânat, eu eram culcat pe iarbă, în 
faţa casei, neavând poftă de mâncare şi simţindu-mă mai 
bine în aer liber decât între patru pereţi. Caii noştri se aflau 
în ţarcul amintit, unde primiseră fân proaspăt din 
abundență şi unde nu puteau fi văzuţi de departe, sau cel 
puţin nu puteau fi recunoscuţi ca fiind ai noştri. Din această 
cauză, grupul de călăreţi, care apăru de sub ultimii copaci 
ai pădurii, nu găsi de cuviinţă să evite fierăria, în faţa căreia 
eram culcat. Era banda de nemernici. Redy şi Old Wabble 
călăreau în faţă, iar în urma lor veneau fostul vraci şi femeia 
lui. 

Nu m-am ridicat de jos, ca să nu fiu văzut, m-am târât în 
fierărie şi apoi în cameră, ca să anunţ sosirea „dragilor 
noştri prieteni”. Fierarul, căruia îi povestisem despre 
întâlnirea cu ei, spuse: 

Gentlemeni, rămâneţi aici! O să mă duc să-i întâmpin 
singur. Ce mutre au să mai facă ei, văzând cine e la mine! 

Între timp grupul ajunse în faţa casei. Îl chemară la ei pe 
proprietar şi descălecară, cu mişcări nu prea sprintene. 
Dick Hammerdull chicoti încet şi zise: 

Mai simt dulcea mângâiere a ciomegelor noastre. Desigur 
că ar fi fost mai bucuroşi ca în locul fierăriei să fi dat aici de- 
o farmacie! 

Old Wabble arăta rău de tot, şi nu numai datorită părului 
pârlit pe jumătate. El, ca şi squaw-a, nu descălecă imediat, 


stând fără vlagă aplecat în şa. Avea febră mai mare decât 
avusesem eu cu o noapte înainte. Când fierarul ieşi la ei, 
afară, Redy îl întrebă: 

Ascultă, omule, a trecut ieri pe aici un grup de şapte 
călăreţi? 

Da, răspunse fierarul. 

Printre ei erau şi trei roşii? 

Întocmai. 

Printre caii lor aveau doi deosebit de negri? 

Şi asta e exact. 

Probabil că ai observat şi ştii că erau tare grăbiţi? 

Nu s-au grăbit mai tare decât voi. 

Bun! Ai cumva în casă vreun leac contra fierbinţelii? 

Nu. Aici nu prea avem fierbinţeli. 

Dar ceva de mâncare se poate găsi la dumneata? 

Din păcate, nu. Am fost jefuit de o bandă de tâlhari. 

Ei, nu mai spune! O să ne convingem singuri, dacă putem 
găsi ceva. 

Aşa ceva n-am să permit. E casa mea şi nu a oricărui 
venetic. 

Mă faci să râd! Nu cumva îţi închipui că douăzeci de 
oameni se tem de dumneata! Vrem să mâncăm şi ai să ne 
aduci tot ce avem nevoie! 

Văd că eşti cam iute! Dar cu plata cum stăm? Aveţi bani? 

Bani? Râse Redy. Bani n-avem, dar dacă vrei o să-ţi dăm 
câteva ciomege pe spinare! 

Hm, observ şi eu că dacă e vorba de ciomăgeală, se vede 
foarte bine încă urma ei. 

Ce vrei să spui, omule? 

Exact ceea ce am spus. 

Vreau să ştiu de unde-ţi veni să pomeneşti de ciomăgeală? 

Cine a început să vorbească despre ea? Eu sau dumneata? 

Ah, da! Mă gândeam... Fă bine şi dă-te la o parte din uşă! 

Locul din pragul casei mele îmi aparţine mie şi nu altuia. 

Nu mai vorbi prostii! Avem nevoie de carne, făină şi altele, 
şi vrei cumva să ne împiedici să le căutăm? 


Well, faceţi cum vreţi! Desigur că nu vreau să vă interzic, 
dar cred că o să vă mire cam ce fel de carne o să găsiţi. 

Lasă pălăvrăgeala şi fă loc! 

Fierarul se lăsă împins înăuntru, iar bandiții intrară buluc 
după Redy. Trecând pragul casei, fierarul zise: 

Iată carnea pe care o am. Sunt oameni în carne şi oase. 

Toate armele noastre erau îndreptate spre uşă. Văzându- 
ne Redy se sperie şi strigă: 

Înapoi, înapoi, băieţi, haideţi înapoi! În cameră se află Old 
Shatterhand, Winnetou şi toţi ceilalţi! 

Atunci ne observară şi cei din spatele lui Redy şi se grăbiră 
să iasă. La ieşire se înghesuiau, se înghionteau, se 
împingeau pe uşă afară, însoţiţi de hohotele noastre de râs. 
Săriră repede pe cai şi o luară din loc mai repede decât 
veniseră. Vraciul era tot în coadă, ducând de dârlogi calul 
squaw-ei sale. Grăsanul de Hammerdull nu se putu abţine 
să nu tragă un glonte după ei, strigând prin fereastră: 

la te uită cum au şters-o, fără carne şi făină! Le e prea 
fierbinte ciorba! N-am dreptate, Pitt Holbers, racoon 
bătrân? 

Hm, nu prea s-ar fi mulţumit ei cu o simplă ciorbă. S-ar fi 
comportat aici ca şi tâlharii de ieri. Fierarul a avut un mare 
noroc că am rămas aici şi nu am plecat! 

Că a avut noroc sau nu, e totuna, bine că n-au avut noroc 
tâlharii! 

Winnetou ieşi repede din casă şi fugi la cai, iar peste un 
minut îl văzurăm gonind călare după bandiți. Ştiam de ce se 
grăbea: voia să fie văzut de ei, să ştie că-i urmăreşte şi-i 
observă. Astfel, le lua pofta de a se mai întoarce pe furiş ca 
să ne spioneze. Se întoarse după vreo două ore şi ne 
asigură că au şters-o şi că, cel puţin pentru o vreme, putem 
fi siguri că nu vor întreprinde nimic contra noastră. 

Simţindu-ne în siguranţă, fără să mai fim obligaţi să stăm 
toţi laolaltă, Matto Şahco şi Apanatşca plecară să „procure 
carne”. Şi avură succes. Winnetou rămase acasă pentru a 
se îngriji de rana mea. 


Trebuie să reamintesc că încă de dimineaţă fierarul 
aprinsese focul, ca împreună cu fiii săi să ne potcovească 
toţi caii. În faţa noastră nu mai aveam solul moale al preriei, 
ne îndreptam spre Munţii Stâncoşi, unde cel puţin caii 
feţelor palide aveau nevoie de potcoave bune. Celor doi 
murgi ai noştri, îndată ce era nevoie, le prindeam cu 
şuruburi încălţările de fier o invenţie a apaşului - pe care le 
aveam la noi, împreună cu uneltele necesare, în cobur. De 
multe ori ne-au fost de folos şi potcoavele de formă 
întoarsă, pentru a induce în eroare eventualele iscoade. 

În felul acesta trecu timpul până seara, când din nou făcui 
febră, dar mai mică decât în ziua precedentă şi pentru mai 
puţină vreme. Am dormit toată noaptea şi Winnetou dormi 
şi el până în zori. Dimineaţa, cercetând rana zise mulţumit: 

Constituţia robustă a fratelui meu şi ierburile de leac mi- 
au întrecut toate aşteptările. Hatatitla al tău are un mers lin 
şi, aşa cum ştii tu să călăreşti, putem să plecăm liniştiţi, fără 
să-ţi facă vreun rău, în caz că nu o să ajungem pe un teren 
unde mersul călare o să-ţi fie prea obositor. O să ne odihnim 
mai des decât de obicei. 

Scoase dintr-o ascunzătoare a cingătoarei lui câţiva 
nuggeţi de aur, ca să-i plătească fierarului. Acesta susţinu 
că e prea mult, vrând să primească plată numai pentru 
munca lui, nu şi pentru ospitalitatea oferită; apaşul însă nu 
voi să ia nimic înapoi. Încălecarăm şi plecarăm spre munţi, 
însoţiţi de urările de bine, făcute cu toată căldura, de cei 
patru oameni atât de bravi. 

Capitolul VII - În Valea Urşilor. 

De aci înainte drumul nostru ducea mereu în urcuş. Spre 
seară lăsarăm în urmă dealurile sedimentare piemontane, 
aflându-ne de acum în preajma Munţilor Stâncoşi propriu- 
Zişi. 

De bandiți nu prea ne-am sinchisit. Voiam să ajungem cât 
mai repede posibil la Parcul Saint Louis. Ştiam, mai precis 
bănuiam că acolo o să-i vedem pe Thibaut şi squaw-a lui; 
celelalte persoane, cu excepţia lui Old Wabble, nu ne 


interesau. Acum trebuia să părăsim pista continentală şi să 
o luăm pe alături. Peisajul montan ni se înfăţişa în toată 
splendoarea lui impresionantă. Ne aflam în ţinutul 
pădurilor de taxodiacee64, deseori copleşiţi de înălţimea 
extraordinară a copacilor, cu toate că aceştia nici pe 
departe nu puteau fi comparaţi cu uriaşii sequoia din Sierra 
Nevada, printre care existau giganţi cu o circumferință de 
peste treizeci de metri. În districtul Visalia există un 
sequoia care are un diametru de doisprezece metri. 

Călăream pe o câmpie largă de câteva mile engleze, destul 
de înclinată, ca un acoperiş şi complet împădurită. Nu era 
ca în pădurile seculare din nord, unde coroanele copacilor 
sunt împletite, formând o boltă deasă; aici coniferele uriaşe 
stăteau răsfirate, extremităţile crengilor abia dacă se 
atingeau, crescând numai în sus. 

Razele soarelui se strecurau printre ele, împiedicând 
formarea acelui întuneric propriu pădurilor nordice. 
Înaintam încet, călare, urcând tot mai sus pe această pantă 
pe care eu nu o cunoşteam. Winnetou însă mai fusese pe 
aici şi ne anunţă: 

Dincolo de coama aceea se află Kui-erant-yuaw65, unde 
oricând poţi să dai de un grizzly. Ursul cenuşiu din Munţii 
Stâncoşi nu suportă focul şi-l atacă pe om chiar dacă nu e 
zgândărit, de aceea nici un indian nu se încumetă să-şi facă 
tabăra acolo pe timp de noapte. 

O să înnoptăm acolo? Întrebă Hammerdull. Tare aş vrea să 
împuşc un grizzly. 

Nu. Din cauza urşilor grizzly, am avea nevoie de patru 
străji, şi suntem numai şapte, aşa că doar trei dintre noi ar 
putea dormi. În nici un caz nu poate fi un loc bun de tabără 
acela unde, din şapte oameni care vor să se odinească, 
patru trebuie să stea de pază şi numai trei să doarmă. 

Dacă o să împuşc un grizzly în somn sau treaz, e totuna, 
numai să-l nimeresc astfel încât să nu se mai poată ridica. 

Micul şi rotofeiul meu frăţior a doborât vreodată un vânat 
în somn? 


Sute de mii! De câte ori nu am visat că am împuşcat cirezi 
întregi de bizoni şi alte soiuri de animale! Nu-i aşa, Pitt 
Holbers, racoon bătrân? 

Da, aprobă lunganul. Toate faptele eroice le înfăptuieşti în 
vis şi, când te trezeşti, vezi că a zburat şi eroismul. 

De ce mă blamezi? Eu încerc să fiu un om destoinic, cel 
puţin în somn, tu însă mereu eşti acelaşi nepriceput racoon, 
fie că eşti treaz, fie că dormi. 

Nepriceput? Adă-mi cel mai mare grizzly de pe pământ şi 
o să vezi cine e nepriceput: tu sau eu? 

Felul în care vorbise Winnetou despre ursul cenuşiu din 
Kui-erant-yuaw îmi trezise în mod deosebit interesul. Din 
cuvintele apaşului reieşea că aici urşii fuseseră găsiţi în 
turme, cu toate că grizzly-ul trăieşte, de obicei, singuratic. 
De aceea întrebai: 

Urşii din valea aceasta nu trăiesc tot aşa de izolaţi ca cei 
din alte părţi? 

Nici un grizzly nu-i sociabil, răspunse Winnetou. Şi femela 
lui, imediat după ce fată pui, se izolează de el, fiindcă e un 
tată care nu-şi iubeşte puii şi uneori chiar îi devorează. 
Dacă fratele meu o să vadă însă această vale, nu o să se mai 
mire de ce urşii cenuşii sunt aici mai mulţi decât în altă 
parte. În timpul migrării lor, bizonii din parcurile muntoase 
trebuie să treacă prin Kui-erant-yuaw, fapt care îi 
determină pe urşi să se stabilească aici. Valea, având o 
faimă proastă şi fiind lăturalnică, nu e prea frecventată nici 
de vânători. Aici există şi zmeură în mari cantităţi, ceea cei 
place ursului, iar în râpele laterale şi sălbatice ale văii poate 
trăi liniştit, fără a fi supărat de semenii săi. Cu toate 
acestea, între ei se desfăşoară lupte crâncene, mai ales în 
timpul împerecherii, dovadă fiind rămăşiţele găsite şi din 
care se poate vedea că nu au fost doborâţi de vânători. 
Dacă am avea timp, ne-am opri aici să vânăm. 

Da, din păcate nu aveam timp, şi totuşi evenimentele 
ulterioare aveau să ne oblige să stăm în această vale rău 
famată mai mult decât am fi bănuit. 


Am avut nevoie de mai mult de o oră ca să urcăm panta 
abruptă a muntelui stâncos şi să ajungem în vârf, de unde 
începea un platou întins şi împădurit brăzdat de numeroase 
râpe, şi care, în partea opusă, se termina cu un povârniş la 
fel de abrupt. 

Jos se afla Valea Urşilor, pe care, deocamdată, n-o puteam 
vedea, din cauza pădurii. Winnetou ne conduse la una din 
râpe, rezultată de pe urma apelor năvalnice ale unui torent 
de munte; ea cobora atât de repede încât am fost nevoiţi să 
descălecam şi să ducem caii de dărlogi. Trebuie să amintesc 
că mersul călare de la fierărie nu mă mai obosise, nici febra 
nu-mi mai crescuse. Rana îmi provoca încă dureri destul de 
mari dar nu era un motiv nici să ne oprim, dar nici să mă 
culc pe o ureche. 

Ajunşi jos, puturăm cuprinde cu privirea cel puţin o parte 
din Valea Urşilor. Locul unde ne aflam avea o lăţime de cel 
puţin o milă engleză. În partea ei cea mai de jos, curgea un 
râu, alimentat de pâraiele de munte. Numeroasele blocuri 
de stâncă prăbuşite din înălţimi erau împrăştiate peste tot 
şi ofereau, împreună cu tufişurile înconjurătoare, 
ascunzişuri prielnice pentru animalele din această 
sălbăticie. De ambele părţi existau râpe de genul aceleia pe 
care coborâserăm noi. Câţiva copaci uriaşi izolaţi, cu 
coroane bogate, se înălţau spre cer, iar povârnişurile văii 
erau împădurite şi acoperite de desişuri ţepoase. Un 
adăpost mai bun pentru ursul cenuşiu nici că putea exista, 
faptul că aceste animale aveau aici hrană din belşug 
puteam să-l deducem din nenumăratele urme de bizoni. 

Timpul propriu-zis al marilor migraţiuni de bizoni sosise, 
dar unele animale, care, în timpul verii, se aflaseră pe 
pajiştile montane de la mari altitudini, şi deci mai reci, 
trecuseră deja pe aici. Buffalo-ul, mai ales exemplarele mai 
în vârstă şi mai puternice, este singurul animal care se 
încumetă să înfrunte un grizzly. Ursul cenuşiu ajunge până 
la o greutate de o tonă, bizonul la peste două; la ce lupte 


crâncene trebuie să fi fost martoră această liniştită vale 
lăturalnică numită Kui-erant-yuaw! 

Traversarăm valea, fără a da vreo atenţie urmelor de 
bizoni, luând-o spre o râpă, prin care Winnetou ştia că 
putem ajunge relativ uşor până sus. 

Şi aici exista un pârâu îngust, care se prăbuşea din 
înălţimi prin numeroase fire de cascadă, oferindu-ne şi nouă 
loc suficient pentru urcuş. Ajunsesem poate pe la mijlocul 
povârnişului, când apaşul se opri şi sări de pe cal. Cercetă 
cu deosebită atenţie pământul stâncos, ici colo acoperit de 
iarbă şi muşchi, declarând apoi: 

Dacă am avea timp, am putea pune mâna pe pielea unui 
urs cenuşiu. A trecut pe aici râpa, venind din dreapta şi îşi 
are, probabil, bârlogul acolo, după stânci, în stânga. 

Coborârăm şi noi de pe cai, pentru a cerceta urma, 
Winnetou îi reţinu pe tovarăşii noştri, zicând: 

Fraţii mei să rămână pe loc, ca să nu distrugă urma! Să 
vină la mine numai Old Shatterhand. 

Mă dusei la el. Doar nişte ochi pătrunzători, ca ai apaşului 
puteau descoperi o asemenea urmă. Ne luarăm după ea 
până dincolo de pârâu, unde devenea mai clară. Trebuie să 
fi fost un „Moş Efraim” bătrân şi foarte puternic. 

— Westman-ii îi spun grizzlyului „Moş Efraim”, aşa cum la 
noi i se spune ursului „Moş Martin” - Aici urmele labelor 
uriaşe erau vizibile şi, căţărându-ne ceva mai departe, ne 
dădurăm seama, după diferite urme, că bârlogul ursului 
trebuia să fie aproape. 

Eram tare tentat să-i fac o vizită acestui Moş Martin şi mă 
uitam întrebător la Winnetou, care însă dădu din cap a 
negaţie şi o porni înapoi. Fireşte că trebuia să presupunem 
că nu vom avea timp, şi nici nu era comod să târâm după 
noi blana grea a ursului. Sosind la ai noştri, văzui cum îi 
străluceau ochii lui Matto Şahco şi ai lui Apanatşca, fără 
însă să spună ceva. Dar Hammerdull întrebă: 

Se află vreunul acolo? 

Da, răspunsei eu. 


Well! Să punem mâna pe el! 

Ba nu, o să-l lăsăm în pace. 

Dar de ce? Să dai de un bârlog de urs şi să nu te atingi de 
el, este ca şi când ai găsi o bonanza şi ai lăsa aurul pe loc. 
Zău că nu înţeleg! 

Trebuie să plecăm. 

Da, dar după ce-l ardem puţin pe blană pe individ! 

Nu-i chiar atât de uşor şi nu se face aşa de repede după 
cum îţi închipui, dragă Hammerdull. Trebuie să mai ţii 
seama că ne-am pune şi viaţa în pericol. 

Că-i pericol sau nu, e totuna, numai să rămânem în viaţă. 
Propun, deci, ca acum să... 

Fratele meu Hammerdull să ne urmeze, fără să propună 
ceva, îl întrerupse apaşul, încălecând şi pornind mai 
departe. 

Ce greşeală! Mormăi prost dispus mititelul nostru, 
săltându-se şi el în şaua bătrânei lui iepe. În faţa noastră 
avem un cuib atât de frumos şi lăsăm ouăle-n el! Ce zici de 
asta, Pitt Holbers, racoon bătrân? 

Că e vorba de ouă periculoase, pe care e bine să le lăsăm 
acolo, dragă Dick, răspunse lunganul. 

Periculoase! Dar de ce? Un grizzly e un grizzly şi nimic 
altceva. 

Îmi părea şi mie rău să lăsăm neatinse „ouăle din acest 
cuib”, cum se exprimase el, dar Winnetou avea dreptate. La 
o întâlnire cu ursul cenuşiu, chiar dacă nu-ţi rişti neapărat 
viaţa, te poţi expune unui accident, şi ne dădea destul de 
furcă rana mea! 

De cum ajunserăm pe creastă, dădurăm de unul din acele 
luminişuri care, în Rocky Mountain, poartă denumirea de 
„parc”. Acesta se întindea circa două mile engleze de-a 
lungul crestei şi avea în medie o lăţime de jumătate de milă. 
Datorită unor copaci izolaţi sau unor pâlcuri de copăcei şi 
tufişuri parcă aranjate în boschete, parcul ăsta lăsa 
impresia că ar fi o plantație. De partea parcului opusă nouă 
pădurea cobora treptat într-o vale largă. 


Parcul era orientat dinspre sud spre nord. Ne aflam în 
colţul său sudic şi căâlăream dea lungul marginii sale sudice, 
pentru a ajunge şi poposi jos în vale, înainte de a se însera. 
Atunci văzui în direcţia nord-estică un stol de ciori, care se 
ridica din când în când deasupra pădurii, pentru a cobori 
din nou, şi nu în acelaşi loc, ci înaintând mereu, ceea ce era 
bătător la ochi. Privi şi Winnetou în direcţia respectivă, 
urmărind zborul ciorilor. Ceilalţi deveniră şi ei atenţi, iar 
Matto Sahco spuse: 

Uff! Acolo sunt oameni care urcă din vale. Ei sunt cei care 
fac ca ciorile să se ridice din vreme în vreme. 

Căpetenia osagilor are, probabil, dreptate, răspunsei. Şi 
eu cred că pe acolo vin oameni, şi nu puţini; pentru că 
ciorile nu s-ar feri de două, trei persoane. 

N-ar trebui să aflăm cine sunt? 

De fapt, am putea rămâne aici; altfel nu ajungem jos în 
vale până se înserează. Să hotărască Winnetou dacă 
apariţia atâtor oameni are importanţa necesară pentru a 
rămâne aici ca să-i observăm. 

Trebuie să fie indieni, declară apaşul. 

Lucrul acesta îmi dă de gândit! Ce caută ei de partea 
aceasta a munţilor? Daca sunt într-adevăr indieni, nu pot fi 
decât din triburile utahilor, care au potecile lor de trecere 
mai sus, spre nord. 

Fratele meu Old Shatterhand are dreptate. Ce caută aici? 
Trebuie să aflăm. Şi întrucât nu ştim în ce direcţie o s-o ia 
când o să ajungă la acest parc, trebuie să ne întoarcem şi să 

aşteptăm în pădure. 

De astă dată - lucru foarte rar, de altfel - nu eram de 
acord cu Winnetou, de aceea zisei politicos, aşa cum se 
obişnuieşte mai ales între prieteni: 

Să mă ierte fratele meu, dar aş prefera să nu aşteptăm 
aici. 

De ce? Întrebă el mirat. 

Dacă aşteptăm aici, trebuie să mergem după ei de îndată 
ce vor ajunge la latura nordică a parcului, ceea ce înseamnă 


o distanţă de două mile. Întrucât ei nu au să se oprească şi 
vor merge mai departe, o să fie foarte greu să desluşim 
urma, din cauza întunericului care se va lăsa între timp. 

Fratele meu are dreptate, aprobă Winnetou. 

Aş vrea să-i observăm când trec călări. 

Pentru toţi nu mai e timp. Doar noi doi, care avem cei mai 
buni cai, putem ajunge acolo sus, ceilalţi însă nu. 

Atunci să mergem numai noi, iar prietenii noştri să ne 
urmeze mai încet. În luminişul dinspre parc nu au voie să 
lase urme, de aceea trebuie să se ţină mereu de-a lungul 
lizierei pădurii, pe sub copaci, iar când ajung la colţ, să o ia 
spre nord, tot pe margine. Vedeţi pâlcul acela de copaci 
înalţi, care se ridică deasupra celorlalţi? Să ne aşteptaţi 
acolo. 

Winnetou e de acord cu fratele său; să ne aşteptaţi acolo, 
dar nu cumva să aprindeţi vreun foc, prin care să vă trădaţi 
prezenţa! 

Ne despărţirăm deci de ei şi gonirăm pe sub liziera pădurii 
mai întâi spre vest, apoi, când ajunserăm la colţul sud-vestic 
al parcului, spre nord. Puteam să galopăm, deoarece 
copacii nu erau prea deşi, totuşi trebuia să avem grijă să nu 
nimerim în vreo groapă mascată sau să ne împiedicăm de 
numeroasele rădăcini. 

Fiind obligaţi să ocolim pe sub copaci, drumul nostru era 
lung de aproape trei mile, în timp ce de la locul unde 
zărisem ciorile deasupra pădurii şi până la parc nu era 
decât ceva mai mult de o jumătate de milă; dar cei care 
veneau trebuiau să urce, înaintând probabil încet, în timp 
ce noi zburam în galop întins chiar dacă trebuia să fim 
atenţi, aşa că puteam să sperăm să ajungem înaintea lor la 
colţul nord-vestic al parcului. 

Cu puţin înainte de a ajunge la colţul respectiv, ne-am 
oprit să lăsăm caii pe loc, priponindu-i, şi am continuat 
drumul pe jos, până am ajuns la marginea de sus a unei 
râpe care, după cât ni se părea, ducea în vale. După 
presupunerea noastră, pe aici trebuiau să urce cei pe care 


îi aşteptam. Ne-am strecurat printre tufişuri cât se poate 
mai în faţa, pentru a putea privi în jos, şi n-am zărit nici o 
urmă de om sau de cal; pe aici încă nu trecuseră. 

Bucuroşi că am ajuns la timp, aşteptarăm cu atenţia 
încordată. Nu dură mult şi auzirăm paşii unui singur cal 
care se apropia. Să ne fi înşelat oare? Să fi fost un singur 
călăreț în loc de o ceată întreagă? Aproape imposibil. 
Probabil că unul călărea în faţă ca cercetaş. 

În sfârşit apăru. La început îi zărirăm numai capul 
deasupra tufişurilor, apoi îl văzurăm şi pe el şi calul său în 
întregime. Era un indian utah, o căpetenie; avea două pene 
de vultur înfipte în păr, Calul său. 

Cerule! Calul său! Vedeam oare bine? Era fir cu fir, exact 
calul pe care îl luasem atunci din Caam-culano de la 
căpetenia comanşilor şi-l dăruisem mai târziu lui Old 
Surehand! Winnetou mă atinse cu mâna şi-mi şopti: 

Uff! Calul tău comanş! Calul fratelui nostru Old Surehand! 

Da, aşa e, e absolut sigur că e aşa! Răspunsei la fel de 
încet. 

Dacă l-au prins şi l-au omorât? 

Atunci e vai de ei. Îl cunoşti pe indian? 

Da, îl cunosc. E Tusahga Saritş66, căpetenia utahilor din 
Tribul Capote. L-am văzut de mai multe ori. 

Ce fel de războinic este? 

Nu-i viteaz, în schimb e foarte laş şi perfid. 

Să aşteptăm să-i vedem şi pe războinicii săi. Căpetenia 
trecuse. Acum veniră oamenii lui, în şir indian, unul după 
altul. Numărarăm cincizeci şi doi de oameni. În mijlocul lor, 
pe o gloabă bătrână, călărea... Old Surehand, cu mâinile 
legate şi picioarele fixate sub burta calului. 

Cum de a căzut în mâinile utahilor? Se vedea că suferă, 
dar nu era deloc abătut. Probabil că se afla deja de câteva 
zile în mâinile lor şi că îl trataseră prost, fără să-i dea ceva 
de mâncare. 

Pentru moment nu puteam face nimic, absolut nimic 
pentru el. Trebuia să-i lăsăm să treacă, dar eram hotărâți să 


facem şi să riscăm totul pentru a-l elibera. După ce nu mai 
auzirăm paşii cailor lor, ieşirăm din tufişuri, urmărindu-i cu 
precauţie. Trebuia să aflăm unde o să-şi aşeze tabăra. 

Ajungând la parc, indienii călăriră de-a lungul părţii 
nordice, dar nu merseră prea departe şi descălecară. 
Înţeleserăm că intenționau să rămână în locul acela. De 
aceea ne întoarserăm la caii noştri şi ne îndreptarăm spre 
pâlcul de copaci înalţi, unde stabilisem întâlnirea cu 
tovarăşii noştri. 

Erau acolo şi ne aşteptau. Oricine îşi poate închipui ce 
impresie le-a făcut vestea pe care le-o aduseserăm. Trebuia 
să aflăm neapărat cu ce scop veniseră utabhii aici, şi ce voiau 
să facă cu Old Surehand şi ce ocazie ni se oferea să-l 
eliberăm. 

Mai întâi trebuia să aşteptăm întunericul nopţii, ca să ne 
putem furişa nevăzuţi la utahi. Era deja pe înserate, dar 
pentru acţiunea noastră aveam nevoie să fie complet 
întuneric. Între timp, Winnetou îmi cercetă rana, pe care o 
găsi într-o stare satisfăcătoare. 

Când se lăsă întunericul nopţii, pornirăm spre tabăra 
utahilor. Nu o luarăm de-a dreptul peste luminişul parcului, 
ci merserăm din nou pe marginea lui, cotind-o la colţ spre 
dreapta. Văzurăm curând lumina câtorva focuri, al căror 
fum îl mirosiserăm mai devreme chiar. Fuseseră aprinse 
sub copaci şi nu sub cerul liber, ceea ce ne convenea, 
tocmai pentru că eram acoperiţi de copaci. Numai caii 
fuseseră priponiţi afară, în luminiş, fiind păziţi de doi 
indieni, care se plimbau plictisiţi în sus şi în jos. 

Intrarăm în pădure prin stânga, ca să venim în spatele 
indienilor, ceea ce ne reuşi de minune, pentru că dădurăm 
peste nişte ferigi înalte, prin care ne puturăm târî aproape 
de tot de ei. Fireşte că am avut nevoie de mare îndemânare 
şi de timp, fiindcă orice atingere a evantaiului plantelor în 
partea de jos se reflectă în mod vizibil în partea de sus. 
Pentru a fi mai siguri, apaşul se târa în faţă, iar eu în urma 
lui; ne-am despărţit abia după ce am parcurs, o distanţă 


destul de mare; în felul acesta, în loc de două piste, am 
folosit una singură şi am economisit jumătate din munca pe 
care trebuia s-o facem la întoarcere. 

Prin munca respectivă, mă refer la ştergerea urmelor, 
pentru ca indienii să nu vadă a doua zi, la lumina zilei, că 
cineva fusese între ferigi. Nu-i nevoie să mai spun cât de 
greu este şi cât timp cere o asemenea treabă. Pe măsură ce 
omul se retrage, evantaiul fiecărei plante trebuie îndreptat, 
iar pământul curăţat de orice amprente ale mâinilor şi 
picioarelor. 

Tusahga Saritş şedea rezemat de un copac lângă foc, pe 
care aproape că-l atingea cu piciorul, şi avea obrazul stâng 
îndreptat spre noi. De partea cealaltă a focului, faţă în faţă 
cu căpetenia, stătea Old Surehand, lângă un copac, legat de 
mâini şi de picioare. Părul lui lung şi castaniu, înfoiat ca o 
coamă, îi atârna pleoştit şi dezordonat până la pământ, ceea 
cel făcea să semene cu Winnetou, dar şi mai mult cu... 
Coma Puşi, indianul misterios; acum asemănarea mi se 
părea dea dreptul izbitoare. 

Din resturile împrăştiate văzurăm că utahii mâncaseră, 
însă Old Surehand probabil că nu primise nimic. Era 
imposibil să bănuiască măcar că suntem aproape, neştiind 
că eu fusesem la Jefferson City şi că, aflând despre intenţiile 
lui, pornisem călare după el. Aş fi putut să-i dau un semnal 
cunoscut mai dinainte, dar, din precauţie, m-am abținut, 
trebuind să ţin seama că, fiind luat prin surprindere, ar fi 
putut să ne trădeze prezenţa. 

Stăturăm la pândă mai mult de o jumătate de oră, fără să 
auzim nimic important. Indienii discutau între ei, dar fără 
interes pentru noi. Nici un cuvânt despre scopul actualei 
expediţii. Căpetenia era complet tăcută, abia de se mişcă o 
dată. Faţa şi tot corpul parcă erau sculptate în lemn. Numai 
ochii îi erau vii, aruncând spre prizonier câte o privire, de 
ură şi satisfacţie. Acesta stătea de asemenea aproape 
nemişcat, cu pleoapele coborâte. Dădea impresia unui 
asemenea dispreţ şi arăta atâta indiferenţă faţă de cei ce-l 


înconjurau, încât ai fi zis că nu-i considera demni nici măcar 
de-o privire. Atitudinea lui putea fi caracterizată cu un 
singur cuvânt: mândrie! 

După trecerea timpului amintit, se auzi din depărtare 
urletul unui lup de munte, căruia îi răspunse al doilea, al 
treilea şi apoi al patrulea. Atunci căpetenia găsi de cuviinţă 
să curme tăcerea: 

Faţa-palidă aude lupii? Se ceartă pentru oasele lăsate 
după ospăț de kui-erant67. 

Old Surehand nu răspunse. Căpetenia utahilor continuă: 

La fel o să se certe şi mâine seară în jurul osemintelor tale. 

Deoarece prizonierul nu răspunse nici acum, lusahga 
Saritş se răsti la el: 

De ce nu vorbeşti? Nu ştii că trebuie să răspunzi când o 
căpetenie vestită pune o întrebare? 

Vestită? Pshaw! Rosti cu dispreţ Old Surehand. 

Te îndoieşti cumva? 

Da. Nu am auzit niciodată de numele tău şi nu te-am 
cunoscut până nu te-am văzut. Şi atunci cum poţi pretinde 
că este cunoscut? 

Numai acela e vestit al cărui nume a fost auzit de urechile 
tale? 

Cine cunoaşte Vestul cum îl cunosc eu, ştie numele fiecărui 
om vestit! 

Uff! Vrei să mă jigneşti, ca să te omor repede! Dar nu o să 
fie aşa. O să trebuiască să înfrunţi ursul cenuşiu! 

Ca să te poţi împodobi cu pielea, urechile, ghearele şi 
dinţii lui şi să te lauzi că tu i-ai ucis! 

Taci! Peste cincizeci de războinici au să ştie că nu l-am 
răpus eu. Cum aş putea să mă laud cu ceea ce zici tu? 

Cine e laş, e în stare de orice minciună. De ce mă trimiţi pe 
mine în Valea Urşilor? De ce nu coborâţi voi înşivă acolo? 

Câine! Ai auzit doar fiecare cuvânt când ţi-am hotărât 
soarta la sfat. Ai omorât doi războinici, tată şi fiu, pe care îi 
chema Dinte de urs şi Labă de urs. Amândoi îşi purtau 


numele pentru că au răpus puternicul urs cenuşiu din 
Munţii Stâncoşi; au fost războinici foarte renumiţi... 

Au fost nişte laşi, îl întrerupse Old Surehand, laşi care m- 
au atacat pe la spate! I-am omorât în luptă dreaptă, 
deschisă, apărându-mă. Dacă n-aţi fi căzut asupra mea, 
cincizeci contra unu, şi dacă aş fi fost pregătit de luptă, şi n- 
aş fi fost atacat mişeleşte, m-aţi fi cunoscut altfel decât s-a 
întâmplat! 

Orice om roşu ştie că feţele-palide sunt însetate de sânge 
şi crude ca nişte fiare sălbatice, şi trebuie tratate fără 
cruţare. Pe cei ce cred într-o luptă dreaptă, îi asasinează. 
Eşti o faţă-palidă, dar am bănuiala că ai şi sânge de indian 
în vine; şi ăştia ca tine sunt cei mai răi. 

Aceste cuvinte ale căpeteniei m-au surprins: Old Surehand 
să aibă sânge de indian în vine! Nu avea trăsăturile unui 
metis; totuşi, de câte ori îl observam în linişte, mi se părea 
că are ceva de indian în el, numai că nu am putut găsi ce 
anume. Acum, căpetenia utahilor exprimase deschis acest 
gând, iar când ochii lui Old Surehand, drept răspuns, 
aruncară doar flăcări, cel puţin un lucru îmi deveni clar: 
avea ochi de indian! Căpetenia utahilor continuă: 

Moartea lui Dinte-de-urs şi a lui Labă-de-urs trebuie 
răzbunată. Nu te putem lua cu noi la tabăra tribului nostru, 
ca să mori acolo la stâlpul caznelor, pentru că e prea 
departe. De aceea, ţi-am ales o altă moarte: ai omorât pe 
cei doi „Urşi” şi tot ursulo să te omoare şi pe tine. Există 
vreo laşitate în asta din partea noastră? 

Direct nu, dar în felul în care vreţi să procedaţi da. 

Asta nu e laşitate, ci dovadă de îngăduinţă faţă de tine! 

Pshaw! De ce nu vă încumetaţi voi să coborâţi în Valea 
Urşilor? 

Păzeşte-ţi limba, câine! Oare nu-ţi arătăm destulă 
încredere, lăsându-te să pleci singur două zile la rând 
dimineaţa, numai pe baza cuvântului dat că te vei întoarce 
seara? 


Cum se împacă această încredere cu vorbele tale de 
adineauri despre feţele-palide? De ce-mi acordaţi această 
încredere? 

Pentru că ştim că Old Surehand respectă ceea ce promite. 
În această privinţă, este la fel ca Old Firehand şi Old 
Shatterhand. 

Îi cunoşti pe aceşti doi vânători albi? 

Nu i-am văzut până acum, dar ştiu că nu şi-ar călca 
niciodată cuvântul. Acelaşi lucru îl ştiu şi despre tine. Cu 
toate că sunteţi şi voi duşmani ai oamenilor roşii, ca toate 
feţele-palide, faceţi parte dintre acei albi în al căror cuvânt 
te poţi încrede. Socoţi cumva că prin vorbele tale ai să 
reuşeşti să ne faci să ne schimbăm părerea despre tine? 

Nici nu mă gândesc. Vă cunosc prea bine! 

Vrei să spui că şi noi ştim să ne ţinem de cuvânt. Rămâne, 
deci, aşa cum am stabilit. Mâine, în zori, te eliberăm, ca să 
poţi cobori în Valea Urşilor. Îţi dăm înapoi puşca şi cuțitul. 
Seara te întorci şi o să poţi pleca din nou în dimineaţa 
următoare, ca să vii apoi seara înapoi. Dacă în aceste două 
zile o să reuşeşti să dobori patru urşi şi o să ne aduci pieile 
lor, o să scapi cu viaţă. 

Dar libertatea nu mi-o dați? 

Nu. Libertatea ţi-o recâştigi numai dacă o să vii cu noi să-ţi 
iei ca squaw-ă pe una din fiicele noastre. Din cauza ta am 
pierdut doi războinici viteji, în schimb o să trebuiască să 
devii tu un războinic al tribului nostru, desigur dacă nu o să 
te înghită urşii. 

V-am mai spus că nu sunt de acord cu asta! 

O să vedem. O să ştim noi cum să te constrângem. 

Pshaw! Old Surehand nu poate fi constrâns! 

De astă dată o să se poată! N-am putea să te supunem 
doar dacă nu te-ai mai întoarce, încălcându-ţi cuvântul dat, 
ceea ce însă ştiu că nu o să se întâmple. Numai dacă 
ghearele şi colții urşilor te-ar sfâşia, n-ai mai veni înapoi. 

Well. Nu o să fiu sfâşiat şi o să mă întorc. Chiar aici, la 
liziera pădurii, există o potecă, care duce de pe creastă, în 


jos, înspre Valea Urşilor; pe acolo o să cobor şi tot pe acolo 
o să mă întorc. Dacă totuşi nu o să vin, o să mă căutaţi? 

Nu. Dacă nu o să revii, înseamnă că te-au omorât şi 
mâncat urşii. 

Dar s-ar putea să fiu numai rănit! 

Nu. Un om rănit într-atât încât să nu mai poată să meargă, 
e pradă sigură pentru animalele sălbatice. De aceea n-o să 
te căutăm! 

Spune-mi mai bine adevărul: vă e teamă de ursul cenuşiu! 

Taci din gură! Suntem peste cincizeci de războinici! 
Printre noi nu există niciunul care s-ar feri din calea grizzly- 
ului. Şi atunci de ce să ne temem când suntem aşa de mulţi? 
Aşteptăm aici şi aduci patru piei, două pentru Dinte-de-urs 
şi două pentru L.abă-de-urs. Dacă te întorci nevătămat, fără 
să aduci pieile, o să fii împuşcat; dacă nu te întorci, 
înseamnă că eşti mort şi cei doi războinici sunt răzbunaţi. 
lată ce am hotărât şi aşa rămâne. Am terminat. Howgh! 

Făcu semn cu mâna că nu mai vrea să audă nimic şi se 
rezemă din nou de copac. Am mai aşteptat un sfert de oră şi 
cum niciunul din ei nu mai scoase nici un cuvânt, ne-am dat 
seama că nu o să mai aflăm nimic şi am părăsit postul de 
observaţie în modul descris mai sus. 

Focurile aprinse de utahi ne-au dat posibilitatea să 
ştergem urmele lăsate de noi. Lungiţi la pământ şi privind 
înspre focuri, aveam lumina necesară, şi totuşi a durat mai 
bine de o oră până să putem afirma că a doua zi dimineaţă 
nimic nu o să arate că am trecut pe acolo. 

Trecuserăm tocmai de ferigi şi voiam să ne mai târâm 
câţiva paşi înainte de a ne ridica în picioare, când căpetenia 
se sculă de lângă foc, pentru a stabili ordinea de pază pe 
timpul nopţii. loate focurile urmau să fie stinse, afară de 
unul, în jurul căruia, avându-l şi pe prizonier la mijloc, 
trebuiau să se culce cu toţii, în două cercuri concentrice. În 
afară de aceasta, doi oameni de strajă trebuiau să dea 
mereu ocol taberei, pentru că era posibil ca un grizzly să se 


rătăcească pe aici, venind din Valea Urşilor, aflată în 
apropiere. 

Măsura aceasta de prevedere era desigur firească, mai 
ales că cei mai mulţi dintre utahi nu aveau decât sulițe, 
arcuri şi săgeți; nouă însă nu ne convenea deloc. Dacă ne- 
am fi propus să-l eliberăm în timpul nopţii pe Old Surehand, 
cercul dublu ne-ar fi îngreuiat mult misiunea, iar cele două 
străji ne-ar fi zădărnicit-o complet, în caz că nu voiam să se 
lase cu vărsare de sânge. Bineînţeles că, de teama urşilor, 
străjile erau cu ochii în patru, iar dacă eu şi Winnetou ne- 
am fi hotărât să acţionăm în felul nostru obişnuit, trebuia să 
ne gândim că şi ceilalţi, la fel de îngrijoraţi, aveau să 
doarmă iepureşte. Aici metoda utilizată de mine pentru 
eliberarea lui Apanatşca din mâna osagilor, sau de Colma 
Puşi pentru eliberarea noastră din mâinile bandiţilor, nu 
putea fi folosită. 

Executând ordinul căpeteniei lor, utahii făceau o 
asemenea gălăgie încât ne puturăm îndepărta uşor şi 
neobservaţi. Winnetou mergea alături de mine, fără a 
scoate o vorbă, căzut pe gânduri. Ştiam că nu o să se 
întoarcă la tovărăşii noştri, fără să fi luat vreo hotărâre. 

Nu m-am înşelat. Eram încă destul de departe de ei, când 
se opri şi rosti în felul lui hotărât: 

Fratele meu Shatterhand e convins că astăzi nu mai putem 
face nimic? 

Din păcate, da, răspunsei. 

Cu străjile probabil ne-am mai descurca noi; dar mai sunt 
doi inşi lângă cai, iar somnul utahilor azi e uşor. 

Totuşi ar merge, dacă ne-am hotări să luptăm şi să ne 
riscăm viaţa, ceea ce, însă, nu vreau. 

Nici Winnetou nu vrea. Ce se poate dobândi fără risc, 
merită obţinut aşa. Vom aştepta deci până mâine dimineaţă. 

Deci, ne întoarcem la Valea Urşilor? 

Da, ca să vorbim cu Old Surehand. 

Ce surpriză şi ce bucurie o să aibă când o să ne vadă! 


Inima o să i se umple de încântare! Şi totuşi n-o să vină cu 
Noi. 

Nu, fiindcă o să se ţină neapărat de cuvânt. 

Uff! Un grizzly ştiu eu unde îşi are bârlogul. Se spune că în 
Valea Urşilor poţi întotdeauna întâlni mulţi dintre ei. Ce 
bine ar fi să fie adevărat! 

Gândul fratelui meu roşu e formidabil, demn de el! 

Astfel Old Surehand ar putea să aducă pieile cerute. 

Situaţia lui nu s-ar schimba totuşi prea mult. Ar scăpa, cu 
viaţă. Dar nu şi-ar redobândi libertatea. 

Fratele meu are dreptate. În orice caz o să fim nevoiţi să-l 
eliberăm. O să poată veni cu noi, dacă obţine pieile, altfel 
nu. Dar să meargă împreună cu utabhii şi să-şi ia o sqaw-ă 
de-a lor, asta n-a promis. 

Bine, mâine o să căutăm urme de urşi! Utahii o se 
hoinărească toată ziua prin parc şi o să dea de locul unde 
am poposit astăzi. 

Uff! Nu avem voie să rămânem pe loc. Dar unde să ne 
ducem? 

Trebuie să evităm parcurile şi împrejurimile, unde cu 
siguranţă că ne-ar putea descoperi urmele. Există numai 
două posibilităţi: ori coborâm mai jos, în vale, de unde au 
venit utahii, ceea ce însă nu e posibil din cauza 
întunericului, iar mâine oricum ar trebui să ne întoarcem; 
ori coborâm în Valea Urşilor, şi o să ne aflăm dimineaţă la 
faţa locului. Fireşte că pe întuneric e o treabă cam proastă, 
dar cunoaştem râpa din timpul zilei şi, conducând caii şi 
mergând încet, poate că o să reuşim. Desigur că nu trebuie 
să uităm nici că un grizzly îşi are bârlogul atât de aproape 
de drumul nostru. 

O să mergem noi doi în faţă şi atunci ceilalţi vor fi în 
siguranţă. Caii noştri ne-ar da de veste dacă ursul ar fi pe 
aproape. lar împotriva întunericului există un mijloc. În 
partea de sus a râpei, probabil că şi Winnetou a văzut un 
taiotsi68 complet uscat, din care o să ne facem torţe. 

Bun! Deci coborâm din nou în Valea Urşilor? 


Da. În ce priveşte ursul, din cauza zgomotului provocat de 
torentul apei, nu-l vom putea auzi dacă s-ar apropia, dar cu 
atât mai mult o să ţinem ochii deschişi. 

Şi urma pe care o s-o lăsăm trecând prin parc? Pentru că 
trebuie să-l traversăm, nu-l mai putem ocoli mergând pe 
marginea lui. 

Winnetou o s-o şteargă cu pătura lui. Howgh! Acest 
„howgh” înseamnă că nu mai avem ce discuta. Ajunserăm la 
tovarăşii noştri, comunicându-le ce am văzut şi auzit şi apoi 
ce am hotărât. Cu toţii, dar mai ales prietenii lui Old 
Surehand - adică Apanatşca, Dick Hammerdull şi Pitt 
Holbers - erau gata să participe la eliberarea lui. Relatarea 
noastră fusese scurtă, ei însă ar fi vrut să afle mai multe, 
dar Winnetou le-o tăie cu aceste cuvinte: 

Fraţii mei să aştepte până ce vom avea mai mult timp 
decât acum. Înainte de toate, trebuie să înlăturăm orice 
urmă de-a noastră de pe aici, ceea ce presupune oarecare 
zăbavă. 

Treaba aceasta o făcu el, ajutat de Apanatşca şi de Matto 
Şahco, deoarece, din cauza durerilor, mie-mi venea greu să 
mă aplec. Pe urmă încălecarăm şi pornirăm de-a curmezişul 
parcului spre râpa pe unde urcasem cu puţin timp înainte. 
Călăream în şir indian. Winnetou era ultimul şi, trăgând 
după sine pătura legată de un lasou, făcea să se ridice la loc 
iarba călcată de noi. Ajunşi la râpa, descălecarăm pentru a 
duce caii de dârlogi. 

Acum Winnetou trecu în faţă, eu mergeam imediat după 
el, iar ceilalţi după noi. Din cauza ursului, fiecare îşi ţinea 
puşca gata să tragă. Sus, în parc, stelele ne luminaseră 
întrucâtva calea, însă aici, în râpa adâncă, domnea un 
întuneric atât de profund, încât abia de puteam vedea calul 
lui Winnetou, cu toate că mă ţineam foarte aproape, putând 
să ating până şi coada calului. Cu acest prilej se dovedi încă 
o dată extraordinarul simţ de orientare şi perspicacitatea 
apaşului. 


Cu toate că ochii noştri se obişnuiseră cu întunericul, era 
un drum foarte anevoios, uşurat doar de faptul că 
trecuserăm deja ziua pe lângă apă, iar clipocitul ei ne fu din 
când în când chiar de ajutor. În sfârşit, după un timp destul 
de îndelungat, Winnetou se opri şi zise: 

Aici, în stânga mea, se află taiotsi-ul acela uscat. Fraţii mei 
să pipăie crengile şi să taie din cele cu răşină mai multă, ca 
să facem din ele torţe. Între timp, din cauza grizzly-ului, o 
să fiu atent. 

Fiind cel mai apropiat de copac, găsii primul o cracă 
potrivită, o tăiai şi o aprinsei, uşurând astfel treaba 
celorlalţi. Curând avea fiecare câte o torţă şi ne 
continuarăm drumul cu dârlogii agăţaţi de braţ, ţinând într- 
o mână făclia şi în cealaltă arma. 

Fireşte că am avut nevoie de mult mai mult timp pentru 
coborâre decât pentru urcare. Era o scenă extraordinar de 
fantastică. Ajunserăm la locul unde Winnetou dăduse de 
urma ursului. Luminând poteca, nu se vedeau urme 
proaspete. Probabil că Moş Martin se simţea bine în 
bârlogul lui, sau că acesta era atât de departe încât ursul 
nu ne-a văzut şi nici auzit; ajunserăm jos în vale, fără să ne 
fi bucurat de cea mai mică atenţie din partea lui. Mai aveam 
de înfruntat destule greutăţi, deoarece trebuia să găsim un 
loc de popas potrivit. 

Torţele improvizate din crengi se arseseră şi din nou nu 
mai avurăm lumină. Valea era însă largă, aşa că ne puteam 
orienta şi la lumina slabă a stelelor. Nu era nevoie să luăm 
obişnuitele măsuri de precauţie pentru cazul că în 
apropiere s-ar fi aflat duşmani, încât eram siguri că, în 
afară de noi, nu mai era nimeni pe aici, în Kui-erant-yuaw. 
Aşa că nu ne-am oprit undeva la margine, sub copaci, ci ne- 
am îndreptat sub cerul liber, spre mijloc, găsind până la 
urmă un loc potrivit pentru popas. 

Blocuri mari de stânci înconjurau aici un spaţiu din trei 
părţi, suficient de mare pentru noi şi caii noştri, aşa că 
trebuia să păzim numai latura a patra, neînconjurată de 


stânci, unde creşteau tufe de mure şi, sub ele, multă iarbă 
uscată. Întrucât asemenea locuri sunt, de obicei, pline de 
şerpi, dădurăm foc ierbii; focul se întinse repede şi asupra 
mărăcinişului, dându-ne astfel posibilitatea s-a cercetăm 
mai îndeaproape locul nostru de popas. Într-adevăr, am dat 
de şerpi şi i-am omorât în timp ce încercau să scape de 
flăcări. Acum locul nostru de tabără era curat şi puteam să 
ne culcăm liniştiţi. Doi inşi trebuiau să stea de pază. Pe 
mine, din cauza rănii, voiră din nou să mă scutească, eu 
însă nu acceptai şi, împreună cu Hammerdull, preluai 
primul schimb, care avea să dureze două ore. 

Ne aşezarăm unul lângă altul în partea deschisă a 
îngrăditurii stâncilor, cu puştile la îndemână. Tovarăşii 
noştri mai discutară puţin, apoi adormiră, iar eu îi povestii 
grăsanului cele auzite la utahi. Apoi mă dusei la un tufiş, să 
strâng rămurele tinere drept nutreţ pentru caii noştri. 
Astfel trecu vremea şi se terminară cele două ore de gardă; 
îi trezirăm pe Apanatşca şi pe Holbers, fiind rândul lor. 
Următoarea gardă trebuia să fie preluată de Matto Şahco şi 
Trescow, în timp ce ultima trebuia să fie asigurată de apaş, 
singur. Winnetou era arhisuficient ca să ne asigure 
securitatea. 

Tare aş fi vrut să adorm, dar nu reuşii. Nu că aş fi avut 
febră din cauza rănii, dar pulsul îmi bătea mai rapid decât 
în mod obişnuit, fără să pot spune de ce. Probabil că tot 
rana era de vină. În acelaşi loc unde stătusem eu cu 
Hammerdull, şedeau acum cei doi paznici, discutând încet. 
Liniştea nopţii era tulburată doar de trosnetul crengilor şi 
de câte o lovitură de copită a cailor. Deasupra noastră 
stelele străluceau mai tare, stâncile şi persoanele aflate 
între ele, ca şi caii, putându-se distinge foarte clar. 

Deodată văzui că murgul lui Winnetou, care stătuse cu 
capul cufundat în nutreţ, îl înalţă cu o mişcare bruscă şi 
neobişnuită. Aceeaşi mişcare observai şi la calul meu. Ambii 
începură să fornăie speriaţi şi se întoarseră cu picioarele 
din spate către mine. Presimţeau un pericol, apropiindu-se 


din direcţia unde mă aflam eu. Dacă ar fi fost un om, caii ar 
fi nechezat mai încet, prevenitor şi nu atât de speriat. Îmi 
încordai auzul. 

Eram culcat lângă o spărtură între stânci, iniţial închisă de 
mărăcini, care însă după foc rămăsese liberă, şi care, din 
fericire, nu era mai mare decât să poţi trece braţul prin ea. 
Dincolo de spărtură se auzi un zgomot de scormonit şi de 
foşăit, cum nici un om nu ar fi fost în stare să-l scoată, şi, în 
acelaşi timp, auzii binecunoscutul mormăit furios. Sării 
imediat în picioare, luai „doborâtorul de urşi” în mână şi îi, 
şoptii încet căpeteniei comanşilor: 

Apanatşca, un urs! Dar fii liniştit, complet liniştit şi vino 
încoace! 

Winnetou, cu auzul lui fin, simţise când am sărit în picioare 
şi venise imediat lângă mine, cu puşca de argint în mână. 

În spatele nostru, după stânci, e un urs! Îi şoptii. Ceilalţi 
continuară să doarmă; nu auziseră nimic şi considerarăm 
că e bine să nu-i trezim; probabil că ar fi, început să se 
agite şi să ţipe, mai ales Trescow. 

Apanatşca, împreună cu Holbers, veniră lângă noi, cu 
armele pregătite. Winnetou le zise categoric: 

Numai în caz extrem trageţi! Puşca lui Old Shatterhand e 
cea mai nimerită pentru grizzly, deci primele două gloanţe 
vor fi trase de el, apoi urmez eu. Voi să trageţi numai când 
am să vă spun! Holbers, puţin cam agitat, întrebă: 

O să se caţere cumva peste stâncă? 

Nu, răspunsei. Cu siguranţă că... oh, iată-l! Staţi liniştiţi! 
Lăsaţi-mă pe mine! 

În partea liberă a locului nostru de popas, de după colţ, 
apăru, păşind încet, greoi, o masă mare întunecată; era 
ursul, adulmecând cu botul pe jos. Caii nechezau speriaţi. 
Murgii noştri se întoarseră în poziţie de apărare, cu 
copitele din spate îndreptate spre urs. Încă nu aveam voie 
să trag; glontele meu trebuia să-i pătrundă printre coaste 
drept în inimă, în care scop ar fi trebuit să se ridice în 
picioare. Deci făcui un salt spre el, ca să-i atrag atenţia 


asupra mea, mă retrasei însă tot atât de repede, pentru că 
grizzly-ul este un animal deosebit de iute, cu toate că pare 
greoi. 

Îmi atinsesem scopul. Abia mă zări că se şi ridică drept în 
sus, la distanţă de cel mult şase paşi de mine. Trăsei imediat 
primul foc. De parcă ar fi primit o lovitură în piept, fu gata 
să cadă pe spate, dar îşi reveni şi înainta în două picioare, 
bălăbănindu-se. Atunci trăsei al doilea glonte, care îl dobori 
pe loc. Căzut la pământ, îşi trase labele din faţă spre el, ca 
şi când ar fi vrut să îmbrăţişeze şi să strivească pe cineva, 
se întoarse pe partea cealaltă, apoi iar se tăvăli înapoi, 
desfăcu labele şi rămase nemişcat. Între timp, nu scosese 
nici un sunet, nici măcar respiraţia nu i se putea auzi. De 
fapt, ursul cenuşiu nu are glas. Lupta cu el se desfăşoară, 
de obicei, într-o linişte deplină şi tocmai de aceea ea „îţi 
pătrunde în oase”, cum obişnuia să se exprime bătrânul 
meu Sam Hawkens. E mai uşor să tragi când auzi răgetul 
de tunet al leului! 

S-a terminat cu el! Spuse Winnetou. Amândouă gloanţele 
iau pătruns în inimă. Totuşi încă nu vă apropiaţi de el! 
Grizzly-ul este extrem de rezistent, uneori îşi mai revine 
pentru o clipă. 

Fireşte că toţi se treziseră la primul glonte tras. Matto 
Şahco stătea calm, cu demnitatea obişnuită indianului. 
Trescow se retrăsese mult în spate, cu toate că nu era un 
laş, Hammerdull se strecură printre cai până la mine şi zise: 

Un urs! Ei, drace, un urs adevărat! lar eu să dorm cu o 
asemenea, matahală în apropiere! Adormisem doar un 
minut. Eram atât de obosit! Sunt supărat, sunt furios pe 
mine! Aş putea să mă pălmuiesc cu amândouă mâinile! 

Aşa să faci, dragă Dick, fă-o chiar imediat! Îl încurajă 
Holbers. 

Taci, lăcustă bătrână! Ca să te pălmuieşti singur, ai nevoie 
de o îndemânare cu mult mai mare decât o ai tu, de 
exemplu! Ei, nu, să mi se întâmple mie una ca asta! Îmi vine 
pur şi simplu să-mi ies din piele! 


Dacă-ţi ieşi din piele, tot o să trebuiască să intri la loc! 

Că intru sau nu, e totuna, numai să nu fi fost bestia asta 
atât de perfidă şi să vină tocmai când adormisem puţin. 
Dacă nici un asemenea urs nu are mai multă minte, te 
întreb, cine poate să aibă? 

Cu toată nostimada cu care îşi exprima supărarea, era 
foarte serios. Desigur că grăsuţul de el nu s-ar fi temut şi l- 
ar fi înfruntat pe urs! Ceea ce însă nu înseamnă că ar fi 
reuşit să-l şi răpună. Deseori, curajul orb poate deveni 
periculos. Şi pentru că nu l-a putut întâmpina pe grizzly-ul 
viu, Hammerdull se duse acum la ursul mort, în ciuda 
avertismentului dat de apaş, ca să arate că lui nu-i e frică. Îl 
întoarse pe partea cealaltă, ceea ce nu era deloc uşor, şi-i 
mişcă laba încoace şi încolo, zicând: 

E mort, meş-şurs, mort dea binelea, altfel nu ne-ar răbda 
el. Propun să-i scoatem mănuşile şi cizmele, împreună cu 
toată blana de pe cap. Căci de somn nu mai poate fi vorba! 

Avea dreptate. Nici un vânător n-ar putea dormi lângă un 
grizzly proaspăt vânat. Aveam nevoie de un foc şi plecarăm 
aproape cu toţii după vreascuri. La lumina focului văzurăm 
că era vorba de o ursoaică de vreo şapte chintale, un animal 
extraordinar de frumos. 

Probabil că urmele ei le-am văzut noi, fu de părere 
Trescow. 

Nu, răspunse Winnetou. Urma aceea era de la un animal 
cu mult mai greu. Nu era squaw-a ursului, ci chiar el în 
persoană, şi o să-l vânăm când o să vină Old Surehand. 

Afară de Winnetou şi de mine, îşi scoaseră toţi cuţitele şi 
se apucară să-i scoată ursoaicei mănuşile şi cizmele 
împreună cu haina de vânătoare. Noi doi ne uitam la ei. 

Uff! Exclamă după un timp apaşul, arătând spre partea 
neîmprejmuită. lată şi baby-ul ei! 

Focul îşi arunca lumina departe printre stânci şi, lângă 
tufişurile de unde adusesem crengile verzi pentru cai, 
văzurăm un ursuleţ. Avea mărimea unui vițel mijlociu, doar 
că era mai rotund. 


Ura! Baby-ul acestei lady! Strigă Hammerdull, sărind în 
picioare şi luând-o la fugă spre ursuleţ. 

Dick, Dick! Strigai după el. Nu-l atinge! Nu-l atinge! 
Animalul e mai periculos decât îţi închipui! 

Fleacuri! Fleacuri! Am şi pus mâna pe el! Mi-o întoarse el, 
strigând. Da, pusese mâna pe urs, dar şi ursul pe el. La 
început nu voia să-i dea drumul, pe urmă nu mai putea. Nu 
se vedea cum se apucaseră unul pe altul; se tăvăleau prin 
iarbă, în timp ce grăsanul ţipă cât putu: 

Woe to me! Help! Help! 69. Fiara asta nu mă lasă în pace! 

Cu cuțitul în mână, Apanatşca se repezi spre cei doi eroi 
rotofei. Vârându-şi stânga între om şi animal, dădu cu 
dreapta lovitura mortală. Trebuie să fi nimerit bine, pentru 
că văzurăm cum ursul rămase jos, nemişcat, în timp ce 
Hammerdull se ridică anevoie, exclamând supărat: 

Ce bestie! Ce animal prost crescut! Voiam să-l prind de 
viu, iar el mă tratează cu atâta impoliteţe. A trebuit să mă 
împotrivesc din răsputeri, ca să mă feresc de colții săi. 
Drept pedeapsă o să fie fript şi mâncat, chiar în carne şi 
oase. 

Apucându-l de un picior pe baby-ul ursului, îl târî spre noi. 
Cuţitul lui Apanatşca nimerise perfect, drept în inimă. 
Hammerdull nu arăta prea bine; hainele ferfeniţă, faţa 
zgâriată, mâna îi sângera, picături roşii i se prelingeau şi pe 
picioare. Înfăţişarea lui îl descumpăni complet pe fratele lui 
de cruce, pe lunganul de Holbers. În loc să-i spună cuvinte 
pline de compătimire, dragostea lui se manifestă prin 
supărare şi reproşuri: 

Ce-ai făcut? Şi cum arăţi?! Omul ăsta a fugit de aici să 
prindă un grizzly viu! O prostie ca asta nimeni n-a mai 
văzut! Ce mă fac cu tine? Asta e dragostea ta faţă de mine, 
pe care mi-ai mărturisit-o de atâtea ori? Vrei să ne 
nenoroceşti complet pe amândoi cu astfel de neghiobii? De 
aceea ţi-a crescut pielea ca să laşi să-şi bată joc de ea nişte 
gheare de urs? Ce stai aici şi te holbezi la mine? Vorbeşte! 
Spune ceva! Răspunde, omul lui Dumnezeu! 


Într-adevăr, Hammerdull stătea cu gura căscată şi se uita 
mirat la prietenul său. Ce cuvântare lungă! Cuvintele se 
revărsaseră ca un torent. Acesta să fie liniştitul şi tăcutul 
Pitt Holbers? Hammerdull dădu mirat din cap şi spuse: 

Pitt, bătrâne Pitt, eşti chiar tu ăsta cu adevărat? Nu te 
recunosc! Ai devenit deodată un orator cum nu întâlneşti 
nici în cea mai bună carte. le-ai transformat cu totul. Nici 
nu-mi vine să cred. Chiar mă iubeşti atât de mult? 

Desigur că te iubesc atât de mult, prostule! Şi cum adică? 
Trebuie să-mi faci mie una ca asta şi să te laşi zgâriat în 
halul ăsta? Cum arăţi? Uită-te puţin în oglindă! Ei, da, 
lipseşte! Cu tine n-are omul decât necazuri, griji şi jale! Şi 
bucurii? Pshaw! Cu tine omul nu mai poate avea nici o 
bucurie! 

Nu mă mai certa atâta! Dacă ai bucurii sau necazuri cu 
mine e totuna, norocul tău e însă că mă mai poţi vedea în 
viaţă. Cine s-ar fi aşteptat ca un căţeluş ca ăsta să aibă 
astfel de gheare? 

Căţeluş? Un grizzly e pentru tine un căţeluş? Nici să nu te 
mai văd în halul în care eşti! Mă dor ochii de atâta necaz şi 
mâhnire. Faţa asta dragă şi bătrână jupuită toată! Vino, 
Dick, să mergem la apă să te spăl! 

Îl luă de braţ şi-l târî spre creek-ul apropiat. Când se 
întoarseră, dragul de Dick arăta spălat, dar cu hainele 
rupte, şi cu urmele ghearelor, care, fireşte, nu au putut fi 
spălate. 

Spuneţi dacă omul acesta nu arată ca un vagabond! Zise 
Pitt, tot supărat. Vă rog, mister Shatterhand, faceţi-mi un 
serviciu! 

Ce anume? 

Ştiu că aveţi în cobur ustensile de cusut. Vă rog să mi le 
împrumutaţi, pentru că, desigur, nu pot să-l las să umble cu 
boarfele zdrenţuite! 

Cu plăcere, Pitt Holbers, ia-le! 

După ce le luă, să fi văzut cum s-a chinuit timp de un sfert 
de oră, ca să vâre aţa în urechile acului! Pe urmă, ce 


cusătură! Împunsături la distanţe precum copacii de pe 
marginea şoselei! După ce băgase aţa pentru a doua oară, 
uitase să facă nod, şi cosea, cosea, fără să înainteze, până i- 
am atras atenţia că, după fiecare împunsătură, trage tot 
firul. Mai târziu îl sfătuii ca într-un loc să facă un nod, în 
altul un tighel, în al treilea o cusătură surfilată. Atunci 
azvârli supărat mosorul, împinse piciorul grăsanului spre 
mine şi, înţepându-mă în deget cu acul pe care voia să mi-l 
întindă, exclamă: 

Luaţi-vă toată peticăria asta, sir! Dacă vă pricepeţi mai 
bine, faceţi-o singur! Cine a mai auzit de tighele şi 
împunsături sub formă de surfilare? Şi ce fel de 
împunsături mai există, mister Shatterhand? 

Cusături tighelate în lanţ, tighele simple sau duble, 
precum şi împunsături de cuțite şi săbii. 

N-am nimic contra împunsăturilor de cuțite, dar de 
celelalte nici să nu aud! Cârpiţi-l dumneavoastră pe domnul 
ăsta! M-am săturat de cusut! 

Şi pe urmă? Am stat până aproape de zorii zilei şi i-am 
cârpit grăsanului - vânător de baby-grizzly - haina, 
pantalonii şi vesta. Între timp mâncarăm friptură de urs. 
Partea cea mai gustoasă de la urs, şi anume labele, fură 
înfăşurate în frunze şi puse la păstrare, pentru că ele devin 
tot ce poate fi mai delicios abia când viermii încep să 
mişune prin ele. O fi oare pe gustul oricui? 

Când se crăpă de ziuă, Winnetou şi cu mine încălecarăm 
şi, luând calul lui Matto Şahco de dârlogi, o pornirăm la 
deal, să aşteptăm sosirea lui Old Surehand. Să tot fi mers 
vreo două mile engleze, când zărirăm, în stânga, văiuga 
prin care trebuia el să coboare, după cele auzite ieri. Ne 
oprirăm la oarecare distanţă de ea, după un tufiş, unde 
puteam sta ascunşi împreună cu caii noştri, dar în aşa fel 
încât să-l putem vedea. 

Eram foarte nerăbdători să vedem dacă o să vină, căci s-ar 
fi putut ca sus, la utahi, să fi intervenit ceva neprevăzut, sau 
căpetenia să-şi fi schimbat planul. Trecuse mai bine de o 


jumătate de oră, când în sfârşit văzurăm păşind pe sub 
copaci un om. Cum însă nu ieşise încă sub cerul liber, nu L- 
am putut recunoaşte. Totuşi mă încumetai să strig destul de 
tare: 

Mister Surehand! Mister Surehand! 

Omul se opri, dar numai pentru o clipă. Dacă era 
Surehand, trebuia să vină repede spre noi. Fiind prizonier 
la indieni, nu putea să fie decât prea bucuros să întâlnească 
oameni care îl cunoşteau. Nu mă înşelasem în 
presupunerea mea. Strigând încă o dată, pentru a treia 
oară, numele lui Surehand, îl văzui ieşind de sub 
întunecimea copacilor, îndreptându-se în grabă spre noi. 
Totuşi, din cauză că nu ne vedea, se opri pe la mijlocul 
drumului şi strigă spre noi: 

Cine e acolo în tufiş? Cine m-a chemat? 

Un prieten, răspunsei. 

leşi la iveală! În Vestul Sălbatic trebuie să fii precaut. 

lată-mă! 

Cu aceste cuvinte ieşii, ca să mă poată vedea. Winnetou 
însă mai rămase ascuns. Old Surehand mă recunoscu 
imediat. 

Old Shatterhand! Old Shatterhand! 

Pronunţându-mi numele, era atât de bucuros-surprins 
încât scăpă arma din mână. Se repezi spre mine cu braţele 
deschise şi mă strânse la piept, gata să mă sufoce, şi 
exclamă: 

Ce bucurie! Ce noroc! Prietenul meu Old Shatterhand, 
salvatorul meu de odinioară şi probabil şi de acum! 

La fiecare cuvânt, ba mă îndepărta de el, ba mă strângea 
din nou la piept, cu ochii strălucitori şi obrajii îmbujoraţi. 
Era într-o stare de extremă agitaţie şi de fericire şi spuse: 

Cine şi-ar fi putut închipui că vă aflaţi tocmai acum aici, în 
Valea Urşilor din Munţii Stâncoşi! Şi cât mă bucur şi cât de 
fericit mă simt că sunteţi aici. Aveţi un motiv special de-aţi 
venit încoace? 

Da. Vin de la Jefferson City. 


Aşa? Aţi fost la bancherul meu? El v-a spus că am plecat în 
munţi? 

Da. 

Şi aţi venit după mine? 

Fireşte! Jefferson City, apoi birtul lui Lebrun în Topeca, 
ferma lui Fenner şi aşa mai departe! După cum se vede, 
sunt bine informat. 

Slavă Domnului! Slavă Domnului! Acum sunt salvat! Nici 
nu bănuiţi la ce mă refer. Ştiţi, sunt prizonier! 

La căpetenia Tusahga Saritş! 

Cum? Ştiaţi că... întrebă el mirat. 

Azi şi mâine sunteţi liber, pe cuvânt de onoare; continuai, 
râzând. 

Chiar ştie! Se minună el. 

Ca să aduceţi patru piei de urs! 

Dar... dar... sir, spuneţi-mi, cum de-aţi aflat? 

Aseară, când aţi stat sus în parc lângă foc, împreună cu 
căpetenia, eram la trei paşi de dumneavoastră, ascunşi în 
tufişul de ferigă. 

Cerule! Dacă aş fi ştiut! 

Am auzit fiecare cuvânt. Era imposibil să vă eliberăm încă 
din noaptea trecută, de aceea am coborât, în ciuda 
întunericului, din nou în această vale, ca să vă aşteptăm. 
Tare ne bucurăm că aţi venit! 

Vorbiţi la plural. Deci nu sunteţi numai dumneavoastră 
singur aici. Mai e cineva? 

Da. Veniţi să vedeţi. 

L-am condus după tufişuri. Văzându-l pe Winnetou, scoase 
un chiot de bucurie şi îi întinse amândouă mâinile, pe care 
apaşul le apucă, rostind cuvinte de bun sosit. 

Winnetou se bucură din inimă să-l vadă din nou pe fratele 
său Old Surehand. Noi am crezut că o să-l ajungem abia 
dincolo, în parcul de la Saint Louis, dar ne bucurăm cu atât 
mai mult că acum îi putem dovedi căpeteniei capote- 
utahilor că nu e în stare să-l reţină pe Old Surehand nici cu 
cei cincizeci de războinici ai săi. 


Mi-am dat cuvântul că o să mă întorc! Obiectă prevăzător 
Old Surehand. Altfel nu m-ar fi lăsat să plec. 

Ştiu; Old Surehand n-o să-şi calce cuvântul, şi o să se 
întoarcă la ei. Atunci, însă, o să vină şi Old Shatterhand cu 
Winnetou la ei şi o să le spună o vorbă. 

Până mâine seară trebuie să le duc patru piei de grizzly, 
altfel viaţa mea e pierdută. Căpetenia apaşilor ştie lucrul 
acesta? 

Da, ştiu, Old Surehand o să ducă pieile. Pentru aceasta să- 
mi permită ca, deocamdată, să mă îndepărtez. 

Încalecă pe calul său şi plecă. 

Încotro a pornit? Întrebă Old Surehand. 

Să caute urme de grizzly. 

Well. Trebuie să-l aşteptăm aici? 

Nu. Plecăm şi noi. O să ne găsească el mai târziu. 

Fireşte că aş veni cu plăcere cu dumneavoastră, dar n-am 
voie să uit că timpul meu este extrem de drămuit. 

Din cauza pieilor de urs? 

Da. 

Pentru asta mai e timp. Vă rog încălecaţi pe acest armăsar. 

Aveţi trei cai. Nu sunteţi singuri? Mai e cineva cu 
dumneavoastră? 

Da. O să daţi de cunoştinţe. 

Winnetou o luase la deal; noi o pornirăm la vale. Old 
Surehand, între timp, îşi ridicase puşca de jos, unde o 
scăpase mai înainte din cauza emoţiei. Ştia că-l mai 
aşteaptă o surpriză, dar nu întrebă nimic, presupunând că 
oricum n-o să-i răspund. Apropiindu-ne de tabăra noastră, îl 
zării de departe pe Dick Hammerdull. Şi Old Surehand îl 
văzu, îl recunoscu şi mă întrebă: 

Nu cumva e bătrânul Dick Hammerdull, mister 
Shatterhand? 

Da, răspunsei. 

Atunci mai mult ca sigur că e cu dumneavoastră şi „eul” 
său celălalt, Pitt Holbers? 

Fireşte. Aceşti doi „toşti” sunt doar nedespărţiţi. 


Deci asta era surpriza pe care mi-aţi rezervat-o? Vă 
mulţumesc! 

Nu l-am contrazis. Hammerdull veni în fugă, spre Old 
Surehand, căruia îi întinse mâna, zicând: 

Welcome, mister Surehand, welcome, în aceşti munţi 
bătrâni! Sper că, de când nu ne-am mai văzut, nu l-aţi uitat 
pe Dick Hammerdull al dumneavoastră? 

Nicidecum, dragă Hammerdull. Mereu m-am gândit cu 
plăcere la dumneata. 

Cu sau fără plăcere, e totuna, numai să-l fi păstrat în inima 
dumneavoastră şi pe Pitt Holbers! 

Desigur că l-am păstrat! 

Pe amândoi, deci? 

Fireşte. Pe el cât e de lung, pe dumneavoastră cât sunteţi 
de gras şi de scurt. E bine aşa? 

Foarte bine! Haideţi să vi-l arăt acum pe bunul şi bătrânul 
nostru flăcău! 

Merserăm călare până la tabără, unde descălecarăm. 
Hammerdull îl conduse pe Old Surehand printre stânci 
înăuntru şi strigă, triumfător: 

Pitt Holbers, bătrâne racoon, iată-l! Ţi-l aduc întreg. Dă-i 
mâna, dar nu cumva să i te agăţi de gât, că de tine omul nu 
mai scapă; cu braţele tale lungi înconjuri de două ori pe 
oricine. 

La început, Old Surehand nu-l văzu decât pe Pitt Holbers; 
însă când privirea îi căzu pe Apanatşca, tresări plin de 
uimire. 

Apanatşca! Fratele meu roşu, Apanatşca! Exclamă el. La... 
aşa... la asta nu m-am aşteptat deloc! Acum, desigur, înţeleg 
mai bine la ce surpriză v-aţi referit înainte, mister 
Shatterhand. Fratele meu roşu să-mi dea voie să-l 
îmbrăţişez! 

Ochii comanşului străluceau de bucurie. Fără să scoată un 
cuvânt, desfăcu braţele pentru al strânge la piept. Se 
ataşaseră mult unul de altul în timpul drumului făcut la Fort 
Terret şi acum se îmbrăţişară cu căldură. Îl salută şi pe 


Trescow şi apoi îi prezentai pe căpetenia osagilor. Cu 
demnitatea obişnuită, acesta îi întinse mâna şi, arătând spre 
cele două piei de urşi, îi zâmbi prieteneşte şi spuse: 

Fratele meu Old Surehand urmează să le ducă utahilor 
patru piei de urşi? 

Da, răspunse Surehand. 

Iată, aici sunt două. Old Shatterhand l-a doborât pe cel 
mare şi Apanatşca pe cel mic. 

Asta nu contează, eu însumi trebuie să-i omor. 

Atunci îl întrebai: 

Aşa v-a cerut textual căpetenia utahilor? 

Nu, textual nu. Dar nu putea şti că o să găsesc aici astfel 
de ajutoare. În orice caz, a presupus şi a crezut că o să pot 
aduce pieile urşilor vânaţi numai de mine. 

Nu ne priveşte ce a presupus şi ce a crezut în sinea lui. 
Trebuie să execuţi numai ceea ce a spus. 

E adevărat că nu mi-a spus decât să aduc patru piei. 

Şi o să i le duceţi! Cred că o să se mai găsească încă două! 

Pe asta mică s-ar putea ca Tusahga Saritş să nu o accepte! 

De ce? 

Fiindcă e de la un urs tânăr. 

E o piele întreagă, dintr-o bucată, din care nu lipseşte 
nimic. Va trebui s-o accepte. 

Şi dacă totuşi nu o să vrea? 

O să ştim cum să-l silim să vrea. Aveţi de dus patru piei de 
urs şi asta e şi ea una din ele. 

Aveţi dreptate; trebuie să ţin seama numai de cuvintele 
rostite de el. 

Şi nici măcar atât! Treaba poate fi privită şi altfel. Nici nu 
trebuie să le duceţi pieile. 

Hm! 

Da, se poate foarte uşor să judecăm şi aşa: ce s-ar 
întâmpla dacă n-aţi duce nici o piele? 

Ar urma să fiu împuşcat. 

Atunci să nu duceţi niciuna şi o să avem noi grijă să nu vă 
împuşte. Să nu vă faceţi prea multe mustrări de conştiinţă 


în legătură cu ei. În definitiv, ce v-au promis? În caz că o să 
omorâţi, cu riscul vieţii, patru urşi grizzly, vă lasă în viaţă, 
fără să vă redea libertatea. Dreptate e asta? 

Desigur că nu. 

Dumneavoastră însă aţi promis numai că vă întoarceţi. 
Această promisiune trebuie s-o respectaţi, aşa cum şi eu aş 
respecta-o. Mai mult nu au ce să vă ceară. În general, n- 
avem acum de ce să ne pierdem timpul cu astfel de fleacuri. 
Sunt convins că există ceva mult mai important pentru 
dumneavoastră. 

Ce anume? 

Să mâncaţi. 

Aveţi dreptate, răspunse el zâmbind. Indienii s-au purtat 
cam zgârcit cu mine şi de trei zile nu mi-au dat nici o 
fărâmitură. 

Acum mai întâi mâncaţi, săturaţi-vă, şi de restul o să 
vedem. 

Fu servit şi mancă cu o poftă demnă de postul lui de trei 
zile. În mod intenţionat îl aşezasem în aşa fel încât să pot 
transmite tovarăşilor noştri o observaţie pe care elsă nu o 
audă şi pe care ar fi trebuit să le-o fi spus încă înainte dea fi 
plecat după el. Şi anume, ca nu cumva să pomenească în 
faţa lui cuvintele: Tibo-taca, Tibo-vete, Vava Derric şi 
myrtle-wreath. Aveam motivele mele pentru aceasta. La 
propunerea mea, Apanatşca se uită la mine cu o privire 
stranie, visătoare, cercetătoare, dar nu zise nimic. Să fi 
început să bănuiască ceea ce credeam că ştiu numai eu? 

Caii, pe care îi lăsasem afară, liberi, păşteau pe lângă apă, 
iar noi ne aşezarăm în afara îngrăditurilor de stânci, ca să-i 
avem în raza privirilor noastre şi, la nevoie, să-i apărăm cu 
armele. Cei prezenţi începură să-şi povestească diferite 
întâmplări personale şi evenimente care ne interesau pe 
toţi, dar care nu aveau importanţă pentru desfăşurarea 
acţiunilor noastre actuale, cu excepţia, relatării lui Old 
Surehand despre felul în care căzuse prizonier la utahi. 


Făcuse tot drumul singur pe calul său, până acum patru 
zile, când poposise lângă un izvor, în apropierea căruia nu 
exista nici o urmă lăsată de vreun om. Se simţise în 
siguranţă şi aţipise, dar fu trezit de doi indieni, unul mai în 
vârstă şi altul mai tânăr, care stăteau deasupra lui cu 
cuţitele gata să-l lovească. Sărind în picioare, îi izbise în 
lături şi scosese pistolul. Totuşi, fiind din nou atacat de ei cu 
cuţitele, fusese nevoit să-i împuşte, ca să se apere. În clipa 
următoare, însă, fusese încercuit de cincizeci de războinici 
roşii, care îl înghesuiau în aşa fel, încât, în ciuda forţei sale 
fizice, nu mai putuse să se apere. Îi smulseseră revolverul, 
fiind apoi doborât şi legat. Restul nu mai era nevoie să ni-l 
povestească, pentru că-l aflasem de la utahi, când stătusem 
aseară la pândă. 

Şi, cu astfel de discuţii, timpul trecu. Se făcu amiază. Ceva 
mai târziu, se întoarse şi apaşul; sări de pe cal şi mă 
întrebă: 

Tot ceea ce trebuia să ştie i s-a spus fratelui meu 
Surehand? 

Da, totul, răspunsei. 

Vrea să ia aceste două piei de urs? 

Da. 

O să mai facem rost de încă două. Acum să mă însoţească 
fraţii mei Old Shatterhand şi Apanatşca. 

Încotro? 

Să găsim bârlogul ursului, a cărui urmă am văzut-o ieri. 

În clipa aceea interveni repede Dick Hammerdull: 

Pe mine nu mă luaţi? 

Nu. Râpa e îngustă şi oamenii de prisos ne-ar sta în cale. 

Dick Hammerdull niciodată nu stă în cale. Consideraţi că 
nu vă pot fi de folos sau că sunt un laş, care o ia la 
sănătoasa îndată ce vede nasul unui urs? 

Dimpotrivă, Dick Hammerdull are prea mult curaj şi, prin 
vitejia sa prea mare, ne poate uşor provoca neplăceri. Baby- 
ul bătrânei ursoaice i-a dat o foarte bună lecţie. 


Lecţie sau ne-lecţie, e totuna, însă promit c-am s-o ţin 
minte! 

Mititelul se ruga cu atâta ardoare, încât Winnetou le lăsă 
înduplecat: 

Ei bine, să vină şi fratele meu grăsuţ, dar dacă mai face 
vreo greşeală, sau dacă nu-mi dă ascultare, nu-l mai iau 
niciodată cu mine. 

Holbers şi Trescow nu se simțeau jigniţi de faptul că 
urmau să rămână, Matto Şahco însă întrebă necăjit: 

Crede oare Winnetou că şeful vazailor a devenit dintr-o 
dată un războinic fără nici o valoare? 

Nu. Matto Şahco nu ghiceşte de ce îl las aici? Dacă în lipsa 
noastră apare un urs sau poate vin nişte oameni ca 
duşmani, cine apără caii noştri? 

În orice caz, pe Holbers şi mai ales pe Trescow nu puteam 
pune prea mare bază. Osagul se simţi măgulit şi zise cu 
mândrie: 

Caii n-or să păţească nimic. Fraţii mei pot pleca fără grijă! 

Deci, noi cei cinci ne luarăm armele şi plecarăm. Cam 
după zece minute, ajunserăm la râpa amintită şi 
pătrunserăm în ea. În timpul urcării, căutarăm să evităm 
orice zgomot şi cu cât ajungeam mai sus, deveneam tot mai 
atenţi. Dick cel mic mergea al doilea, imediat după 
Winnetou, având întipărită pe faţă o deosebită încredere în 
sine. Dacă ar fi depins de această faţă, toţi urşii suri, bruni, 
negri sau de orice culoare, ar fi luat-o la fugă! 

Ajunşi la locul unde ne mai opriserăm o dată, cercetarăm 
cu multă grijă o porţiune a drumului în sus şi în jos, fără să 
descoperim ceva; ursul nu-şi mutase reşedinţa. Apoi 
trecurăm torentul şi începurăm să ne căţărăm pe stânci. 
Winnetou în frunte şi Dick Hammerdull după el. Dădurăm 
de cărările pe care le zărisem şi cu o zi înainte. Aceste 
cărări se uneau într-o largă potecă umblată de urşi şi cotea 
brusc după un colţ de stâncă. Winnetou nu trecu imediat 
dincolo. Întinse gâtul doar atât cât să poată privi cu un ochi. 
Rămase nemişcat şi, cu un gest al mâinii întinse spre noi, ne 


porunci să păstrăm cea mai deplină linişte. Eram convins că 
vede ursul. Când se întoarse din nou spre noi, faţa îi radia 
de bucurie. 

Îl prinse pe Hammerdull de umăr şi, fără să scoată un 
cuvânt, îl împinse încet, foarte încet până la colţ, făcându-l 
să privească cu precauţie în partea cealaltă. În clipa 
următoare, omuleţul îşi retrase capul şi se strecură repede 
pe lângă mine şi pe lângă ceilalţi, până ajunse ultimul. Se 
făcuse galben ca ceara! Acum mă uitai şi eu după stâncă şi 
trebuie să recunosc că nu era o ruşine pentru Hammerdull 
să îngălbenească. Printre stânci şi mărăcinişul des, se 
întindea o potecă bătătorită, până într-un loc unde stânca 
forma un perete masiv şi un fel de acoperiş destul de 
înclinat. Acolo, apărat de vânt şi de ploaie, culcat pe o 
grămadă de pământ, iarbă şi crengi adunate la un loc, se 
afla regele urşilor cenuşii. Da, merita această denumire, 
pentru că niciodată nu văzusem un exemplar de o 
asemenea mărime. Acest Moş Martin avea cu siguranţă 
vreo patruzeci de ani, dovadă fiind blana, care arăta şi mai 
bătrână. Ce trup, ce cap, ce membre! Dacă aş fi fost cel mai 
tare bizon, aş fi luat-o la sănătoasa din faţa lui. Dormea. Ce 
înfăţişare trebuia să aibă acest colos când se ridica în 
picioare! Într-adevăr, putea să te apuce tremuriciul! Mă 
retrasei şi-i lăsai şi pe ceilalţi să privească plini de încântare 
la frumuseţea bărbătească şi superba înfăţişare a acestui 
plantigrad Adonis. Pe urmă, începurăm să ne sfătuim. Old 
Surehand şi Apanatşca veniră cu propunerile lor în timp ce 
Hammerdull se învălui în tăcere. 

Winnetou mă privi cu acea expresie de nedescris pe care 
n-am putut-o niciodată uita şi mă întrebă: 

Fratele meu Old Shatterhand mai are încredere în mine ca 
pe vremuri? 

Ştiam ce plănuia şi dădui afirmativ din cap. 

În mine, în mâna mea, în cuțitul meu? Întrebă el în 
continuare. 

Da. 


E gata să-mi încredinţeze viaţa sa? 

Da. 

Atunci fraţii mei să mă urmeze! 

Ne conduse înapoi spre un tufiş des, unde se opri şi spuse: 
Eu mă ascund după aceşti arbuşti. Old Shatterhand o să- 
mi aducă după el ursul, conducându-l pe aici. Ceilalţi fraţi ai 

mei să se tupileze după pietrele alea şi să fie atenţi la ce o 
să se întâmple! Old Shatterhand şi Winnetou sunt unul 
singur. Amândoi suntem un trup, un suflet, o viaţă. A lui îmi 
aparţine mie, iar a mea îi aparţine lui. Howgh! 

Ce vreţi să faceţi? Întrebă Old Surehand îngrijorat. 

Nimic din ceea ce ar putea să vă sperie, îi răspunsei. 

Bănuiesc că vreţi să vă expuneţi unui mare pericol! 

Nu-i nici un pericol, pentru că îl cunosc pe Winnetou al 
meu. Fiţi liniştiţi, şi faceţi ceea ce v-a cerut. Luaţi şi armele 
mele! 

Cum? Ce? Vrei să rămâneţi fără apărare? 

Nu. N-o să fiu deloc fără apărare. Hai, duceţi-vă! Merseră 
şi se tupilară după stânci. Winnetou îşi luă cuțitul în mâna 
stângă şi se strecură în tufiş, încât nu mai putea fi văzut. 
Pentru a mă mai linişti o dată, îmi şopti: 

Vântul e aliatul nostru şi, dacă ursul m-ar descoperi, dai tu 
prima lovitură de cuţit. 

Nu simţeam nici un fel de teamă. Un pericol necunoscut îl 
poate nelinişti pe om, dar de îndată ce-l cunoşti şi îl vezi în 
faţă, neliniştea trece. Luai şi eu cuțitul în mâna stângă şi mă 
apropiai tiptil de cotul pe care-l făcea stânca. Uitându-mă 
după ea, văzui că ursul era în aceeaşi poziţie de mai înainte. 
Probabil că în timpul nopţii mâncase pe săturate şi acum 
dormea cu atât mai bine. Ştiam că e ultimul său somn 
înainte de moarte. Luai o piatră, trecui de stâncă şi o 
aruncai în direcţia lui. Fiind lovit, îşi ridică brusc capul. 
Privirea ochilor săi mici şi veninoşi căzu asupra mea, şi, fără 
să se mai întindă sau să se căznească, se ridică în picioare 
cu o iuţeală pe care cu siguranţă că nici un tigru sau o 
panteră nu ar fi întrecut-o. Mă trăsei înapoi după stâncă cu 


privirea mereu spre el, mergând de-n-dărătelea, mă 
apropiai de tufişul după care stătea ascuns apaşul. Deodată 
apăru ursul şi, desigur, că acum era vorba de viaţă şi de 
moarte; dacă m-aş fi împiedicat şi aş fi căzut, eram pierdut. 


Toată măiestria era să atrag ursul după mine până 
treceam de Winnetou şi apoi să-l fac să se oprească, ca să-i 
ofer apaşului prilejul de a aplica o lovitură sigură. Ursul mă 
urmă cu pas greoi şi totuşi sprinten, specific ursului şi 
elefantului, încet şi, într-un fel, cumpănit, în realitate însă 
foarte repede şi precis. Fiara mă vedea numai pe mine şi se 
apropia tot mai mult, ceea ce şi voiam. Când ajunsei lângă 
tufiş, mai erau doar opt paşi între noi. Făcui câteva sărituri 
mari şi repezi înapoi şi ursul ajunse lângă tufiş. Încă un pas 
şi, dacă nici de rândul ăsta nu reuşeam să-l fac să se 
oprească, se termina cu mine! Nici o vietate a pământului 
nu putea să reziste loviturilor de labă ale acestui monstru. 
Cu siguranţă că era cu mult mai puternic decât leul. 

Deci: sau-sau! Sării doi paşi înainte şi ridicai braţul. leşise 
şi Winnetou de după tufiş şi stătea în spatele ursului, cu 
cuțitul gata să dea lovitura. La aparentul meu atac, ursul se 
opri şi se ridică pe labele, de dinapoi, întrecându-mă cu un 
cap înălţime. În clipa aceea, apaşul lovi fără a se precipita, 
cu acel calcul rapid şi totodată măsurat, necesar pentru a 
putea nimeri acolo unde trebuia şi anume între cele două 
coaste, drept în inimă. Cuţitul pătrunse până la plăsele; dar 
Winnetou nu-l lăsă acolo, ca să nu rămână neînarmat, de 
aceea îl smulse imediat. 

Monstrul se clătină, ca şi când ar fi fost gata să se 
prăbuşească, dar, pe neaşteptate, se întoarse într-o clipă şi 
lovi cu labele din faţă înspre Winnetou, care abia avu timp 
să se ferească. Acum nu mai era viaţa mea în pericol, ci a 
lui. Sării imediat la urs, îl lovii cu cuțitul şi, lăsându-l înfipt 
în el, mă retrasei repede înapoi. Acum, fără să se mai 
clatine sau îndoi, bătrânul Moş Martin rămase liniştit, 
nemişcat; nici capul nu-şi schimbă poziţia. Trecură zece, 
douăzeci, treizeci, patruzeci de secunde, când deodată se 
prăbuşi, ca şi când ar fi fost lovit de un ciocan invizibil. Şi nu 
se mai mişcă. 

Uff! Straşnică lovitură! Spuse apaşul, întinzându-mi mâna. 
Gata, nu se mai scoală! 


Eu am fost doar încheierea, răspunsei. Inima acestui uriaş 
are probabil zece învelişuri. Câtă forţă pentru a o 
străpunge cu lama cuţitului! Era cât pe-aci să te prindă. 

În faţa noastră zăcea o masă de carne de cel puţin o tonă! 
Individul puţea de-ţi trecea orice poftă de a gusta din 
perniţele labelor lui. De obicei, dintre animalele de pradă, 
felinele răspândesc un miros mai pătrunzător decât ursul; 
acesta făcea excepţie. 

Între timp, se apropiară şi tovarăşii noştri. Întinserăm 
corpul grizzly-ului şi abia acum puturăm admira proporţiile 
sale înfricoşătoare şi ne puturăm închipui ce am fi păţit 
dacă nu ne-am fi putut baza pe cuţitele noastre. 

Aşa ceva ne mi-aş fi putut imagina, spuse Old Surehand. 
Să porneşti contra unui astfel de monstru doar cu un cuţit, 
înseamnă cu adevărat să-l pui la încercare pe Dumnezeu. 
Nu sunt un slăbănog şi nici laş; dar la aşa ceva nu m-aş 
încumeta. 

Fratele meu greşeşte, răspunse Winnetou. Un cuţit bun şi 
o mână sigură valorează deseori mai mult decât un glonte 
care nu ocheşte exact. Nu orice urs e atât de puternic ca 
ăsta! 

Apanatşca nu zise nimic; se uită doar gânditor la monstrul 
mort şi scoase cuțitul meu, privindu-l cu admiraţie. În 
schimb Hammerdull, cercetând cele două răni, exclamă cu 
glas tare: 

Ce aproape sunt amândouă! De fapt, cum se poate şti locul 
unde trebuie înfipt cuțitul, meş-şurs? 

Nu există o anumită regulă, ci doar după ochi, îi răspunsei. 
Constituţia unui urs nu seamănă cu a altuia şi chiar starea 
blănii poate provoca uşor o nenorocire. 

Hm! Şi dacă nimereşti în coastă? 

Atunci îţi alunecă cuțitul şi pe urmă probabil că îţi pierzi 
viaţa. 

Mulţumesc. În cazul ăsta prefer puşca mea. Da şi eu aş 
încerca, dacă s-ar putea căuta comod cu o mână locul şi cu 
cealaltă să înfigi cuțitul. 


Lupta cu un grizzly nu-i totuna cu a tăia un porc! 

Asta am văzut şi eu! Acum însă hotărâți ce facem cu acest 
drăguţ de Moş Martin. 

Îi luăm blana şi restul lăsăm pe loc. 

Carnea nu o luăm? 

Mulţumesc! Mai degrabă aş mesteca pingele. Dar se pare 
că Winnetou mai are să ne dea de lucru, aşa că, hai să ne 
grăbim! 

Fratele meu Shatterhand a ghicit, aprobă apaşul. 

Mai există vreo urmă de grizzly? 

Da, însă mult mai departe de aici, chiar la capătul celălalt 
al văii, acolo sus. 

E de la sine înţeles. Urşii grizzly nu pot trăi atât de 
aproape unul de altul, ca biberii sau câinii de prerie. 
Fratele meu Winnetou e de părere că putem termina încă 
înainte de căderea nopţii? 

Da, aşa cred. Cu caii noştri putem ajunge repede acolo. 

Mă luaţi din nou şi pe mine? Întrebă Hammerdull. 

Nu, răspunsei, nu se poate. Trebuie să-l avem în vedere şi 
pe Matto Şahco. Dacă l-am lăsa iarăşi de-o parte, ar lua-o 
drept o jignire. Gândeşte-te, el a reuşit până acum să 
doboare singur şapte urşi grizzly. 

Că-l lăsaţi iarăşi de-o parte sau nu, e totuna, numai să 
poată participa şi el la vânătoare. Mă retrag, deci, cu 
plăcere. 

Cu plăcere sau nu, e totuna, numai că trebuie să faci ceea 
ce trebuie, îi imitai eu felul de a vorbi. Acum fugi până în 
tabără şi adu un cal, ca să nu trebuiască să ne cărăm cu 
blana asta grea. 

Plecă imediat şi se întoarse cu iapa lui bătrână, precum şi 
cu Pitt Holbers. lapa o lăsă pe poteca de lângă râu, în timp 
ce el şi Pitt se căţărară pe stâncă, lângă noi; apoi 
Hammerdull zise: 

lată calul de care aveţi nevoie, mister Shatterhand! Între 
timp terminasem de a-i scoate ursului mănuşile, cizmele şi 
haina, aşa că spusei: 


Ia luaţi pielea şi duceţi-o până la cal! 

Cum? La iapa mea? Întrebă Hammerdull zâmbind pe sub 
mustață. Pe ea am adus-o numai pentru mine, nu pentru 
blană. 

Şi blana cine o s-o ducă? 

Calul pe care l-aţi cerut, mister Shatterhand, şi anume 
lăcusta70 aceasta de Pitt Holbers, bătrânul racoon. 

Abia atunci se lămuri Pitt Holbers de ce îl luase cu dânsul 
grăsanul său prieten. Se răsti la el supărat: 

Ce tot spui acolo? Credeam că mi se face cinstea de a fi 
primul care să-l vadă pe acest urs! lar tu te ţii din nou de 
şotii cu mine! 

Nu trebuie să te înfierbânţi aşa de tare, dragă Pitt! Nu eşti 
tu primul dintre toţi care-l vede pe Moş Martin? 

Blana însă n-o duc! 

Bine, am să dau dovadă de înţelegere, căci tu ai avut 
destul de furcă trebuind să porţi propria ta piele. Deci 
ajută-mă numai până la cal. la apucă! 

În timp ce târau după ei blana grea, noi o luarăm înainte. 

Ajunşi în tabără, îi comunicarăm lui Matto Şahco că acum 
îl luăm cu noi, ceea ce găsi că e ceva firesc. Trescow, 
Hammerdull, Holbers şi Apanatşca rămaseră în tabără. 

Pornirăm călare în susul văii, trecând de locul unde îl 
întâlniserăm pe Old Surehand. În afară de distanţa până 
unde trebuia să mergem, Winnetou nu ne dăduse alte 
amănunte cu privire la aventura în întâmpinarea căreia 
mergeam. 

Valea era extrem de lungă şi se îngusta pe măsură ce 
urcam. Din când în când întâlneam bizoni, uneori câte unul, 
alteori în familii, dar nu în turme mari, pentru că timpul 
propriu-zis al migraţiei de toamnă încă nu începuse. Aceste 
animale nu se fereau deloc de oameni şi ne ocoleau numai, 
fără să fugă de noi. De aici am dedus că, în timpul verii, nici 
un vânător nu dăduse de ele. Existau chiar tauri bătrâni, 
care nici nu se dădeau la o parte din calea noastră, oprindu- 
se cu ochii miraţi aţintiţi asupra noastră şi cel mult 


coborându-şi capul mare cu coarnele masive, până treceam. 
Desigur că în fiecare din noi se trezi pasiunea de vânător, 
însă, ne-având timp, nu puteam să-i dăm ascultare, iar de la 
urşi aveam carne mai mult decât suficientă. 

Un westman nu omoară niciodată un animal, dacă nu are 
nevoie de carnea lui. De asemenea, nu-i adevărat că, în 
timpul celor două migrații anuale, indienii ar obişnui să 
dezlănţuie un adevărat masacru asupra bizonilor. Indianul 
ştie prea bine că fără cirezi nu poate trăi şi ar fi sortit 
pieirii, de aceea se fereşte întotdeauna să-şi procure mai 
multă carne decât are nevoie. Numai omul alb poartă vina 
pentru dispariţia buffalo-ului. Aşa, de exemplu, s-au 
constituit adevărate asociaţii de vânători de pradă, care 
închiriau şi trenuri, oprindu-se în prerie când dădeau de o 
turmă de bizoni, şi apoi trăgeau din tren asupra animalelor, 
mânaţi doar de plăcerea de a ucide, până se săturau de 
pocnetul puştilor. Apoi mergeau mai departe, ca să se 
oprească la cireada următoare. Le era complet indiferent 
dacă bizonul atins era mort sau numai rănit. Animalele 
rănite se târau până unde puteau, ca pe urmă să se 
prăbuşească şi să constituie o pradă uşoară pentru lupi şi 
vulturi. Sălbăticia şi setea de sânge au făcut ca mii şi mii de 
bizoni să fie omorâţi sau răniţi; milioane de chintale de 
carne au putrezit prin locuri unde avuseseră loc astfel de 
măceluri, şi am văzut grămezi mari de oase albe. Nu 
fuseseră luate nici măcar pieile şi coarnele. 

La vederea unor astfel de câmpuri pline de leşuri de 
bizoni, nu se putea să nu i se cutremure inima de indignare 
oricărui westman adevărat, şi cu atât mai lesne de înţeles 
este ce gândeau şi spuneau indienii. Ei erau de părere că 
guvernul nu numai că tolerează aceste masacre oribile, dar 
că le şi încurajează, pentru a accelera prin înfometare 
dispariţia rasei pieilor roşi. Şi în caz că indianul se 
împotrivea acestor exerciţii de tragere, era şi el împuşcat 
fără milă, ca şi bizonii. 


Unde mai sunt azi bizonii de altădată şi unde sunt 
vânătorii roşii şi albi, plini de mândrie şi de cavalerism? Pot 
afirma că nu mai există niciunul; şi măcar unul din acei 
westman-i, despre ale căror fapte şi întâmplări se povestea 
pe vremuri la fiecare foc de tabără. Osemintele lor zac 
împrăştiate, iar dacă sapa sau plugul scoate la iveală câte 
un craniu pe jumătate putrezit, cu siguranţă că locul a fost 
cândva scena unui atac mişelesc sau a unei lupte disperate, 
în care forţa nemiloasă a triumfat asupra dreptăţii, ca peste 
tot aici, în Vestul îmbibat de sânge. 

Călăream de mai bine de o oră şi tot nu ajunseserăm la 
capătul Kui-erant-yuaw-ului, când Winnetou îşi opri calul şi 
spuse: 

Peste două minute ajungem într-un loc unde Winnetou a 
dat de un bizon doborât. Fusese răpus de un grizzly, care 
însă nu a mâncat decât prea puţin din carnea lui şi i-a 
sfărâmat şira spinării, ca să-i soarbă măduva; numai ursul 
cenuşiu procedează aşa. Urma lui ducea spre marginea văii 
şi o bucată în sus, pe munte. 

I-a descoperit Winnetou bârlogul? Se interesă Old 
Surehand. 

Nu. Voiam doar să cercetez urma, fără să-l zgândăresc, 
pentru ca şi fraţii mei să poată spune că au vânat un grizzly. 
Cred că am procedat bine. 

Da, e bine! Când o să predau pieile, vreau să-mi pot spune 
că am dobândit cel puţin una. 

Poate că Old Surehand doreşte să lăsăm acest grizzly în 
seama lui? 

Da, vă rog chiar! 

O să-l aibă. Vrea cumva să împrumute în acest scop 
„doborâtorul de urşi” al lui Old Shatterhand? 

Nu. Mă bizui pe arma mea. 

Şi eu ce fac între timp? Întrebă căpetenia osagilor. Să se 
spună despre Matto Şahco că, în prezenţa lui, au fost vânaţi 
patru urşi, fără ca el să fi mişcat o singură mână? 


Şi fratele meu roşu o să aibă ce face răspunse Winnetou. 
În ce fel, asta se va vedea când o să găsim grizzly-ul. Ne 
oprim aici în apropiere şi... uff, uff! 

În timpul ultimei părţi a acestei discuţii, am călărit mai 
departe. Winnetou îşi opri din nou calul şi întinse braţul, 
făcându-ne să ne uităm înainte. La vreo mie de paşi de noi 
zării un grizzly ieşind de sub copaci în partea stângă a văii, 
pe care o traversa greoi. Mergea cu capul aplecat mult, 
fără să se uite în dreapta sau în stânga. Dacă şi l-ar fi întors 
numai puţin spre partea noastră, ne-ar fi văzut neapărat. 
Deoarece curentul de aer ducea la vale, nu putea nici să ne 
adulmece prezenţa. 

Acum, ziua în amiaza mare! Spuse Old Surehand. Trebuie 
să-i fie tare foame individului! 

Da, aprobă Winnetou. Faptul că şi-a părăsit bârlogul acum, 
e semn că are o serioasă poftă de mâncare, dar e şi o 
dovadă că de mult nu au mai trecut pe aici vânători. 

Unde se află leşul bizonului? Întrebai eu. 

Fratele meu nu-l poate zări de aici, fiindcă e ascuns de 
tufişul acela mic din faţă, răspunse apaşul. 

Faptul că ursul a venit acum, cu totul contrar obiceiului lui, 
ne economiseşte mult timp. Nu mai trebuie să-l căutăm. Să 
descălecăm şi să priponim caii aici! Tufişul despre care a 
vorbit Winnetou ne permite să ne apropiem, fără să ne 
observe. 

Fraţii mei să mai aştepte o clipă; am de făcut o propunere! 
Zise osagul, în timp ce descălecarăm. 

Şi anume? Întrebă Old Surehand. 

N-am nimic împotrivă ca pe acest grizzly să-l doboare 
fratele meu Surehand; dar să-mi fie îngăduit să iau şi eu 
parte. 

În ce fel? 

Dick Hammerdull mi-a povestit cum l-au vânat pe al lor 
Old Shatterhand şi Winnetou. La fel vreau să-l doborâm şi 
noi pe acest urs, eu şi Old Surehand. 

E prea riscant! 


Nu. 

Ba da, spuse Surehand. Eu nu sunt atât de sigur că-l 
nimeresc cu cuțitul în inimă şi că-l dobor imediat. Matto 
Şahco e sigur de el? 

Nici eu n-am doborât încă nici un urs numai cu cuțitul. 
Nici nu mă gândesc să luăm cuţitele. Pe puşca sa, însă, se 
bizuie Old Surehand? 

Da. 

Atunci o să fie uşor să doborâm ursul. Fratele meu se 
ascunde cu arma sa, iar eu îi aduc animalul, exact aşa cum 
a făcut mai înainte Old Shatterhand. 

N-am nimic împotrivă, dacă Matto Şahco are curajul 
necesar. 

Nu-i vorba de nici un curaj, dacă glontele nimereşte la 
ţintă. 

Pshaw! Că doar n-o să trag alături! 

Winnetou şi Old Shatterhand sunt de acord? 

Fireşte că eram. Priponirăm caii la un loc şi pornirăm în şir 
indian spre tufişul amintit. Ajunşi acolo, văzurăm la vreo 
sută de paşi ursul grizzly lângă hoitul bizonului. Era întors 
cu spatele la noi şi era ocupat cu descărnarea oaselor, ca să 
ajungă la măduva lor. Ursului, în afară de creier, îi place cel 
mai mult măduva. Cam la treizeci de paşi de noi era o 
bucată de stâncă, destul de mare pentru a ascunde un om. 
Osagul o arătă, zicând: 

Fratele meu Surehand să se tupileze după piatra aia. Eu 
mă duc să aduc ursul, lucru tot atât de uşor ca un joc de 
copii. 

Nici eu şi nici Winnetou nu împărtăşeam părerea lui Matto 
Şahco. Distanţa dintre urs şi stâncă era prea mare, dar 
tăcurăm, pentru a nu-l jigni pe osag. 

Acesta îşi lăsă puşca la noi, se lungi la pământ şi se târî 
spre stâncă, folosind-o ca mijloc de acoperire faţă de urs. 
Old Surehand îl urmă în acelaşi fel, având fireşte puşca la 
el. Ajunşi la stâncă, Old Surehand rămase pe loc, în timp ce 
osagul se târi mai departe. 


Ursul tot nu observase nimic din ceea ce se plănuia contra 
sa. În ciuda distanţei, auzeam trosnetul oaselor între 
măselele lui. Matto Şahco înainta tot târâş, dând dovadă 
mai degrabă de lipsă de prevedere decât de curaj. 

Uff! Exclamă apaşul. Să avem armele pregătite de tragere. 
Căpetenia osagilor nu se pricepe să-şi calculeze drumul! 

Nici eu nu-l puteam înţelege pe Matto Şahco; nu ţinea 
deloc seamă de rapiditatea cu care fuge un urs grizzly. Nu 
trebuia să se îndepărteze de Old Surehand decât atât cât la 
întoarcere să nu poată fi ajuns din urmă de urs. Dar în loc 
să-i atragă atenţia grizzly-ului, astfel încât, urmărit de urs, 
să poată ajunge înaintea lui la Old Surehand, el se târa tot 
mai departe! Atunci Winnetou, punându-şi mâinile la gură, 
strigă: 

Matto Şahco să se oprească! Să se oprească şi să se ridice! 

Osagul îl auzi şi se ridică. Îl auzise şi ursul şi se întoarse în 
direcţia de unde venise strigătul. Îl zări şi pe indian şi 
imediat o porni spre el în trap. Trebuie ştiut că trapul unui 
grizzly e tot atât de iute cât galopul unui cal. Matto Şahco 
se apropiase la douăzeci de paşi de el, mai avea deci 
cincizeci până la Old Surehand, şi părea fi ajuns de urs 
înainte de a ajunge la Old Surehand. Pe deasupra, dacă Old 
Surehand voia nu numai să rănească, ci să nimerească fiara 
mortal, nu avea voie să tragă până ce ursul nu se ridica în 
două picioare, oferindu-şi astfel pieptul drept ţintă. De 
aceea îl avertizai în grabă: 

Nu cumva să trageţi acum, mister Surehand! O să-l apăr 
eu pe osag. 

Pusei „doborâtorul de urşi” la umăr şi aşteptai. Probabil că 
încă niciodată în viaţă Matto Şahco nu făcuse nişte salturi 
aşa de mari, dar degeaba, grizzly-ul se apropia repede de 
el. 

Matto Şahco, ia-o într-o parte! Îi strigai. 

Atât el, cât şi ursul, venea spre noi în linie dreaptă, aşa că 
nimeni nu putea trage în urs fără al nimeri pe om. Neţinând 
seama de apelul meu, Matto Şahco alerga mai departe 


drept înainte. Atunci sării de după tufiş şi-l avertizai din 
nou. Ursul era la numai trei paşi în urma lui. Acum mă 
înţelese şi o coti brusc lateral. Având acum ţinta liberă, 
ursul fu imediat lovit de un glonte de-al meu, înainte de a se 
fi putut lua după fugar. Fireşte, nu l-am lovit mortal; voiam 
doar să opresc fiara în loc, ceea ce reuşii; îl lăsă pe osag să-i 
scape şi se opri; Mişcându-şi capul într-o parte şi alta, îşi 
văzu sângele curgând din rana de la gât, ducându-şi laba 
într-acolo. Old Surehand profită de această clipă, se ridică 
de lângă stâncă şi păşi cu îndrăzneală spre urs; distanţa era 
de vreo zece metri. Grizzly-ul îl văzu venind şi se ridică în 
două picioare. Old Surehand înaintă fără zăbavă şi-i slobozi 
în piept primul glonte, iar după câţiva paşi şi pe al doilea. 
Apoi aruncă puşca şi-şi scoase cuțitul. Din fericire, măsura 
aceasta de prevedere fu de prisos. Şi acest Moş Martin îşi 
primise porţia, se prăbuşi, se zvârcoli de câteva ori, apoi, cu 
o ultimă zvâcnitură crispată a labelor, îşi trimise duhul să 
călătorească în veşnicele plaiuri ale vânătoarei, lăsându-ne 
însă nouă trupul şi blana lui. 

De la strigătul de avertizare al lui Winnetou nu trecuse 
nici măcar un minut, atât de repede se petrecură toate. 
Matto Şahco se opri lângă noi, gâfâind, şi zise: 

Era... Era... să mă coste... viaţa! 

Cum de-a putut fratele meu să fie atât de neprevăzător? 
Întrebă apaşul. 

Neprevăzător? Eu? 

Da. Cine altul? 

Tu! Winnetou! 

Uff! Adică eu să fi fost neprevăzător? 

Da. Se înţelege doar; dacă nu m-ai fi strigat prea devreme, 
ursul nu m-ar fi luat în seamă! 

O clipă Winnetou se uită la el zâmbind, însă nu spuse nimic 
şi-i întoarse mândru spatele. 

Îmi întoarce spatele! N-am dreptate? Mă întrebă osagul. 

Căpetenia osagilor greşeşte, zisei. 


Old Shatterhand se înşeală! Trebuia oare Winnetou să 
atragă atenţia ursului asupra mea? 

Da. Nu te-ai târât spre animal ca să-i atragi atenţia asupra 
ta? 

Ba da. Dar nu aşa devreme! 

Devreme? Ar fi trebuit s-o faci mai din timp, cu mult mai 
din timp; ar fi trebuit să te scoli şi să-l strigi, ca să ai vreme 
să te întorci. Aşa i-ai stricat şi bucuria lui Old Surehand. 

I-am stricat bucuria? Cu ce? 

Cu glontele pe care a trebuit să-l trag eu, ca să-ţi salvez ţie 
viaţa. Înainte ca Old Surehand să-l doboare, ursul primise 
un glonte de la mine. Ce crezi, are motiv să fie supărat? 

Uff! Uff! Da. La asta nu m-am gândit. 

Şi mai gândeşte-te că lui Winnetou trebuie, să-i 
mulţumeşti şi nu să-i faci reproşuri! Dacă n-ar fi strigat el la 
tine şi te-ai fi apropiat şi mai mult de urs, probabil că acum 
n-ai mai fi în viaţă. Astea fiind zise, îl părăsii şi eu şi mă 
dusei la grizzly-ul unde Winnetou şi Old Surehand se 
apucaseră să-i scoată „haina de blană”. Acest Moş Martin 
era, ca să zic aşa, în cea mai înfloritoare vârstă 
bărbătească. Îi tăiarăm labele şi una din pulpele din spate. 
Era bine să ne aprovizionăm cu cât mai multă carne, ea 
putându-se păstra bine sus, în răcoarea munţilor. 

Acum aveam şi a patra blană de urs şi puteam să 
reîntoarcem la tabără. Patru urşi într-o singură zi! O 
performanţă vânătorească ieşită din comun, chiar dacă unul 
dintre urşi era mai tânăr, şi mai ales că nimeni dintre noi nu 
suferise nici măcar o zgârietură, ceea ce nu s-ar fi putut 
întâmpla nicăieri în altă parte decât în această Vale a 
Urşilor, unde nu prea călcase vreun vânător alb. 

Ajunserăm la tabără după-amiază şi a trebuit să luăm 
unele măsuri de prevedere înainte de căderea nopţii. Old 
Surehand obținuse de fapt un răgaz de două zile, însă nici 
nu ne gândeam să pierdem o zi de pomană. 

Puteam întreprinde imediat totul pentru eliberarea lui, dar 
ce şi cum să facem, acestea erau tocmai problemele 


principale. 

Era imposibil ca Old Surehand să transporte singur până 
sus pieile; trebuia să le încărcăm pe caii noştri. Nu puteam 
însă urca pe unde coborâse, căci am fi fost văzuţi de utahi. 
De aceea, aleserăm pentru urcuş râpa noastră, acolo unde 
îl vânasem, pe bătrânul şi puternicul nostru Moş Martin. 
Astfel ajungeam, ca şi ieri, în partea nord-estică a parcului. 
Winnetou se strecură înainte, pentru a ne preveni în cazul 
că vreun utah s-ar fi rătăcit prin aceste locuri. 

Desigur că Dick Hammerdull nu era în stare să tacă în 
timpul unui asemenea urcuş dificil, aşa că am fost martor la 
următoarea discuţie: 

O să le cântăm indienilor o bucată de toată frumuseţea! La 
ce instrument de suflat te pricepi să cânţi, bătrâne Pitt? 

La cea mai lungă trâmbiţă din Ierihon, răspunse acesta. 

Da, aşa e. Ştii să sufli la tot ce e lung, numai pe tine singur 
nu te poţi sufla! Chiar că aş vrea să aud sunetele care ar 
ieşi din acest oboi bătrân! 

Mai bine ciupeşte-ţi propriile coarde, chitară bătrână ce 
eşti! le-ai dezacordat! 

Că sunt dezacordat sau nu, e totuna dar azi aş vrea să fiu 
ascultat! Trei urşi uriaşi şi un baby pe deasupra! Aşa ceva 
nu s-a mai pomenit, nu, n-a mai fost niciodată! 

Da, şi pe toţi patru tu i-ai doborât! 

Îţi baţi joc de mine? Te mustră cumva conştiinţa pentru 
moartea lor? 

Nu. Dar nici nu mă umflu în pene ca tine! 

Cred şi eu. Cum ar putea un schelet lung ca tine să se 
umfle! De altfel, eu n-am făcut decât să înşir evenimentele 
istorice din ziua de astăzi, care încă nu s-a sfârşit. Abia 
acum urmează groaza cumplită pe care o s-o provocăm, 
acolo sus, utahilor. 

Uff! Probabil că o să se îngrozească mai ales din cauza ta! 

În orice caz, mai mult decât tine! Acum însă taci, că 
suntem aproape de destinaţie! 


Când am ajuns sus, se făcuse întuneric, încât nu mai 
puteam desluşi eventualele urme care să ne arate dacă 
utahii s-au rătăcit până aici sau nu. Cunoşteam drumul încă 
de ieri şi, nefiind călări, ci conducându-ne caii de dârlogi, 
ajunserăm relativ uşor la pâlcul de copaci, lângă care ne 
aşteptaseră camarazii, în timp ce eu şi Winnetou ne 
furişaserăm lângă utahi. 

Dacă am fi luat caii cu noi, mai aproape de utahi, uşor ne- 
ar fi trădat; de aceea îi lăsaserăm pe loc. 

Merserăm apoi, cărând pieile, până aproape de focul de 
tabără al indienilor, dar fără să riscăm a fi descoperiţi, şi 
aşezarăm pieile pe jos. 

Acum trebuia să ne furişăm, la fel de neobservaţi, până în 
apropierea lor chiar. Pentru aceasta, era bine să le 
distragem atenţia, ceea ce în modul cel mai sigur, se putea 
face prin Old Surehand. La sosirea lui în tabără, ochii şi 
urechile lor aveau să fie neapărat îndreptate spre el. Aşa că 
i se dădu sfatul de a se arăta la focurile lor cam la zece 
minute după ce vom fi plecat noi. 

Pătrunseserăm deci în pădure, ţinându-ne de mână unul 
de altul; înaintarea ne fu uşurată de focurile din stânga 
noastră. Totuşi, răgazul amintit aproape că trecuse, dar noi 
ne şi aflam ghemuiţi sub copaci, în spatele indienilor. Pentru 
a ne apropia şi mai mult de ei, trebuia să aşteptăm sosirea 
lui Old Surehand. 

Auzirăm deodată exclamaţii puternice: sosise, iar noi ne 
târârăm în desişul de ferigi amintit mai înainte. Nimeni nu 
se uita în direcţia noastră, aşa că nu era nevoie să fim atât 
de precauţi ca în seara precedentă. 

Încă nu trecuse surpriza provocată de întoarcerea lui Old 
Surehand, când noi ne şi instalasem cât se poate de comod 
între ferigi. Trebuie să amintesc că Tusahga Saritş, 
căpetenia, şedea în acelaşi loc ca şi în seara trecută, dar 
acum singur. Numai el nu se ridicase, toţi ceilalţi îl 
înghesuiau pe Old Surehand cu întrebările lor, pe care însă 
el le lăsa fără răspuns, privind doar jur-împrejur. Abia când 


putu presupune că ne-am ocupat locurile dorite, spuse cu 
glas tare: 

Războinicii utahilor mă asaltează cu întrebări, fără să ţină 
seama că numai căpetenia lor e omul cu care am să stau de 
vorbă! 

Uff! Faţa-palidă are dreptate, încuviinţă Tusahga Saritş. 
Old Surehand să vină şi să se aşeze lângă mine! 

Old Surehand făcu ce i se ceruse, fără să fie dezarmat şi 
legat în prealabil; utahii considerau că oricum era în 
mâinile lor. 

Old Surehand să spună dacă a fost jos în Valea Urşilor! 

Da, am fost, răspunse Vânătorul. 

Ai văzut urma vreunui grizzly? 

Chiar a mai multor grizzly! 

Dar urşi ai văzut? 

Da. 

Fără însă a te lupta cu ei? 

Nu cunosc vreun grizzly care să nu fi trebuit să-şi dea 
viaţa, de îndată ce a fost atât de neprevăzător să-mi vină în 
faţa ochilor! 

Tu însă nu eşti rănit. 

Niciodată nu i-am permis unui urs să mă atingă. De ce am 
puşcă? 

Ai ieşit, deci, învingător? 

Da. 

Nu văd însă nici o blană! 

O blană? Vorbeşti de una singură! Ai uitat ce pretenţii ai 
avut? Nu trebuia să-ţi aduc patru piei? 

Uff! Tare mândru vorbeşti! Ai cumva cele patru piei? 

Da, le am. 

Aşa ceva nu e adevărat, nu-i posibil, nu poate fi crezut! 

Ce spune Old Surehand e întotdeauna adevărat. 

Cum ai putut duce pieile?! Patru piei de urs cenuşiu sunt 
aşa de grele că nu pot fi duse de un singur om! 

Fiii utahilor par a fi oameni foarte slabi. Trimite patru 
războinici la vreo patruzeci de paşi de aici, la marginea 


pădurii şi să aducă ce-o să găsească acolo! 

Uff! Uff! 'Ţi-am dat două zile timp, azi şi mâine, dacă crezi 
că poţi să glumeşti, am să te pedepsesc, reducând cele două 
zile la una singură şi o să trebuiască să mori! 

De ce atâta vorbă, mai bine trimite oamenii acolo! 

Uff! Probabil că faţa-palidă a înnebunit în timpul acestei 
zile! 

La un semn al său, patru inşi se îndepărtară. Căpetenia, ca 
şi ceilalţi, aştepta cu maximă încordare, fără a scoate un 
cuvânt. Când deodată se auziră strigăte puternice de 
mirare, semn sigur că indienii nu făcuseră drumul degeaba. 
Utahii, care mai înainte se aşezaseră cu toţii, săriră din nou 
în picioare, cu ochii aţintiţi spre locul de unde urmau să 
apară cei patru camarazi de-ai lor. Veneau târând fiecare 
câte o blană de grizzly şi o lăsară jos lângă focul de tabără. 

Pieile fură trase din toate părţile şi cercetate foarte 
îndeaproape. Admiraţia cea mai mare o stârni blana 
bătrânului Moş Martin, cel pe care îl doborâsem în râpă. 
Degeaba căutau gaura făcută de vreun glonte, şi când, 
până la urmă, descoperiră cele două tăieturi apropiate, 
înțelegând că n-a fost împuşcat, ci înjunghiat cu cuțitul, 
hărmălaia se potoli, lăsând loc unei linişti neobişnuite, în 
timp ce toţi stăteau cu ochii căscaţi de mirare asupra 
vânătorului. 

Cel mai mare act de eroism la indieni este doborârea unui 
urs cenuşiu. Cine omoară un grizzly, fără ajutorul cuiva, e 
stimat până la moarte şi chiar dincolo de ea şi, oricât de 
tânăr ar fi, are primul cuvânt, după căpetenie, la sfatul 
războinicilor. Deoarece capote-utahii nu se prea distingeau 
prin însuşiri deosebit de războinice, victoria asupra unui 
grizzly trebuie ca ei s-o fi apreciat cu mult mai mult decât 
alte triburi, mai renumite pentru vitejia lor. lar acum aveau 
în faţă nu una, ci patru piei! Printre acestea una era a unui 
animal cu adevărat uriaş, omorât cu cuțitul! Nici un capote- 
utah nu s-ar fi încumetat să se apropie doar cu cuțitul de un 
urs sur cu mult mai mic! lată de ce se lăsase atâta linişte, în 


timp ce toate cele cincizeci şi trei de perechi de ochi erau 
îndreptate asupra lui Old Surehand. 

Acesta se prefăcu a nu observa nimic, scoase o bucată de 
carne friptă din tolbă şi începu să o mănânce. Atunci 
căpetenia întrebă: 

Carnea e de la unul din urşii ăştia? 

Da. 

Pentru a frige carne e nevoie de foc! Noi am golit toate 
buzunarele lui Old Surehand. El n-a avut nici un puncs71, 
nici altceva cu care să poată aprinde focul! 

E adevărat! 

Şi totuşi a aprins un foc. Cum de-a reuşit? 

Tusahga deveni bănuitor. Old Surehand îi răspunse: 

Oamenii roşii nu ştiu ce cunoştinţe au feţele-palide. Albul 
nu are nevoie de nici un puncs, nici de bețe, cu sulf. 
Tusahga Saritş încă nu a auzit că se poate face foc cu oţel şi 
o bucată de piatră? 

Asta ştiu şi eu. 

Ei bine, lama cuţitului meu e de oţel, iar piatră care să 
scoată scântei am găsit jos printre stânci, în timp ce iască 
există în orice scorbură de copac. 

Uff! E adevărat. M-am gândit că Old Surehand să nu fi 
întâlnit alţi oameni, feţe-palide, care să-i fi dat un foc. Dar, 
cum ai reuşit să găseşti patru urşi? 

Pentru ce am ochi? 

Şi cum i-ai vânat? 

Pentru ce am puşcă şi cuţit? 

Şi cum ai adus până aici pieile atât de grele? 

Cu umerii şi braţele mele! 

Dar nimeni nu poate duce piei atât de grele! 

Dintr-o dată nu! Cine a afirmat că aş fi făcut aşa? 

Puteai să faci altfel? 

Desigur! Nu puteam să le aduc sus una câte una? 

Uff! E adevărat. O să vedem dacă mâine ai să mai răpui un 
urs! 

Încă unul? Cine-mi poate cere aşa ceva? 


Eu. Se află printre ei unul foarte mic, care nu contează. 

Cu atât mai mare a fost grizzly-ul bătrân. 

N-are importanţă că e mai mare. Un urs e un urs! 

Sunt şi eu de acord că un urseun urs; şicel mica fostun 
urs şi trebuie luat ca atare. Am adus patru piei! 

Eu hotărăsc şi nu tu! lusătaci! 

Cu aceste cuvinte grăbi, fără să vrea, evenimentul de care 
avea să se mire mai mult decât la vederea pieilor. Old 
Surehand îi răspunse cu cel mai liniştit ton: 

Chiar crezi că Old Surehand e omul căruia poţi să-i 
porunceşti să tacă atunci când vrea să vorbească? Vorbesc 
când vreau şi fac ce vreau. N-ai ce să-mi porunceşti! 

Nu? Nu eşti prizonierul meu? 

Nu. 

Uff! Poate pentru că mai ai puşca şi cuțitul tău? 

Pshaw! 

Dacă nu am spus să ţi le ia, e ca să vezi cât de sigur te 
avem în mâinile noastre. Am să pun să fi legat din nou. 

N-ai să reuşeşti! Am făcut ceea ce mi-ai cerut şi acum sunt 
liber! 

Nicidecum! Ursul ăsta mic nu contează. Şi chiar dacă l-aş 
pune la socoteală, ţi-ai salvat doar viaţa! Eşti gata să vii cu 
noi şi să-ţi iei o squaw-ă de-a noastră? 

Nu! 

Atunci rămâi prizonier! 

Mă miră că îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu mine. Cine a 
coborât fără frică în Kui-erant-yuaw şi a adus şi patru piei 
de urs cenuşiu, nu se teme de nici un indian! Din vale mi-am 
adus sus şi libertatea! 

Vorbeşte mai clar, pentru ca urechile mele să poată 
înţelege cuvintele tale. 

Da, am să vorbesc mai clar! Vă las să alegeţi de-al avea pe 
Old Surehand drept prieten sau duşman. Redă-mi 
libertatea! 

Refuz! Şi degeaba te bizui pe cuțitul şi puşca ta. Tu nu ai 
puşca fermecată a lui Old Shatterhand, în stare să tragă 


într-una, fără să fie reîncărcată, şi căruia nu i se pot 
împotrivi nici cincizeci sau o sută de războinici. 

Aha, deci crezi că puşca aceea întrece armele voastre? 

Da, cred, şi orice războinic e nevoit să creadă aşa. 

Ai văzut vreodată această puşcă? 

Nu. 

Atunci întoarce-ţi capul spre partea stângă! 

Old Surehand nu primise de la noi indicaţii şi nici nu ne 
înţelesesem ce să facă şi ce să spună. Comportamentul lui şi 
al nostru depindea de desfăşurarea evenimentelor. Ultimele 
lui cuvinte adresate de el căpeteniei au constituit pentru 
mine şi pentru Winnetou semnalul de a ne ridica în picioare. 
În timp ce eu am îndreptat carabina asupra lui Tusahga 
Saritş, Winnetou păşi spre el, fără frică, ca şi când s-ar fi 
aflat printre prietenii cei mai buni, şi, ridicând puşca lui 
bătută cu ţinte de argint, ca să o poată vedea mai bine, îl 
întrebă: 

Probabil că poţi să-mi spui ce fel de puşcă e asta şi cum e 
numită? 

Din nou se confirma impresia deosebită pe care o stârnea 
măreaţa apariţie şi ţinuta mândră şi sigură a apaşului. Toţi 
îi priveau fascinaţi. Nimeni nu îndrăznea să pună mâna pe 
arme. Utahii erau atât de surprinşi, ba chiar speriaţi de 
ivirea noastră, încât nici măcar nu schiţau vreun gest de 
apărare. Căpetenia lor uită să sară de la locul său. Cu ochii 
ţintă la puşcă, răspunse bâlbâindu-se: 

E... e... uff! Este puşca de argint a lui Winnetou! 

Da, sunt Winnetou, căpetenia apaşilor, şi acolo stă fratele 
meu alb, Old Shatterhand, cu carabina lui fermecată, iar în 
spatele lui poţi vedea alte căpetenii ale triburilor roşii şi 
feţe-palide viteze, toţi cu puşca îndreptată asupra voastră. 
Spune războinicilor tăi ca nu cumva să mişte vreunul o 
mână sau un picior, pentru că altfel primeşte imediat un 
glonte în cap! 

Era o adevărată desfătare pentru noi să observăm efectul 
vorbelor sale. Niciunul dintre indieni nu făcu nici cea mai 


mică mişcare; stăteau ca nişte statui. Căpetenia lor se uită 
la mine cu ochii plini de spaimă şi-i răspunse apaşului, 
rugător: 

Văd că eşti Winnetou şi cred, de asemenea, că faţa-palidă 
de acolo e Old Shatterhand. Nu pot suporta ca puşca lui 
vrăjită să fie îndreptată asupra mea. Spune-i să o lase în jos. 

Căpetenia capote-utahilor se pare că nu înţelege situaţia 
în care se află, răspunse Winnetou. Ce fel de curele sunt 
acelea pe care le văd la picioarele fratelui meu Surehand? 

Sunt curelele cu care am stat legat până azi-dimineaţă, 
răspunse Surehand. 

Ridică-le şi leagă-l de mâini şi de picioare pe Tusahga 
Saritş. 

Căpetenia era gata să sară în picioare. Atunci ridicai 
cocoşul armei. 

Stai liniştit! Îl preveni Winnetou. Încă o mişcare şi te 
nimereşte glontele. Ascultaţi, voi bărbaţi din tribul utah: de 
la cuvintele pe care o să vi le spun, nu o să mă abatnicicu o 
iotă! Sunteţi prizonierii noştri, depuneţi armele şi lăsaţi-vă 
legaţi de noi. Mâine dimineaţă o să vă recăpătaţi armele şi 
libertatea şi puteţi să vă duceţi unde vreţi. Cui nu-i place, să 
ridice mâna; dar dacă o ridică, se pomeneşte imediat cu un 
glonte în cap! 

Fireşte că nimeni nu ridică mâna. 

L-aţi târât cu voi pe prietenul, şi fratele nostru Old 
Surehand, ţinându-l legat şi obligându-l să aleagă între 
moarte şi lupta cu ursul, lucru ce trebuie ispăşit. Noi vă 
impunem o ispăşire mai uşoară, mai blândă: să fiţi 
prizonierii noştri o noapte. Mâine dimineaţă sunteţi din nou 
liberi. Cine se supune, dă dovadă de înţelepciune, cine 
respinge bunătatea noastră, plăteşte cu viaţa. Winnetou a 
vorbit. Howgh! 

Nici un cuvânt de împotrivire nu se auzi, aşa că spusei: 

Şi eu, Old Shatterhand, le dau cuvântul meu capote- 
utahilor: dacă se lasă să fie legaţi acum, mâine dimineaţă o 
să fie liberi. Primul căruia o să i se pună curelele, o să fie 


căpetenia. Dick Hammerdull şi Pitt Holbers, voi vă pricepeţi 
la afacerea asta! Am terminat şi eu de vorbit. Howgh! 

O asemenea comportare calmă, hotărâtă şi plină de 
siguranţă, a provocat efectul aşteptat, chiar dacă puţin cam 
neobişnuit, asupra unor oameni ca utahii. Faima noastră şi 
teama de presupusa mea puşcă fermecată au contribuit 
probabil şi ele, dar mai ales apariţia lui Winnetou şi felul lui 
de a fi şi de a vorbi au determinat şi aici ceea ce a urmărit: 
căpetenia nu se împotrivi când i se puseră curelele, iar 
războinicii săi n-au putut decât să-i urmeze exemplul. Abia 
când şi ultimul utah fu legat, lăsai arma în jos. Mă dureau 
braţele. 

Imediat după aceasta, Old Surehand intră din nou în 
posesia lucrurilor sale; nu lipsea nimic, ceea ce îl mai 
îmbună, declarându-ne: 

De fapt, indienii aceştia ar fi meritat o lecţie, deoarece nu-i 
deloc plăcut să fii târât peste tot, zile de-a rândul, ca 
prizonier. Faptul că le-am împuşcat doi oameni, n-au de ce 
să mi-l pună la socoteală, întrucât a trebuit să-mi apăr viaţa. 
Aşa că, de fapt, încă n-aş fi chit cu ei şi ar trebui să pretind 
ceva în plus, dar întrucât datorită lor v-am întâlnit aici, 
vreau să trag o linie peste toată afacerea şi să fiu şi eu de 
acord ca mâine să poată să-şi vadă de drum. Desigur că 
pieile de urs nu le primesc! 

Atât ar mai lipsi! Încuviinţă Dick Hammerdull. Cine vrea o 
blană de urs, n-are decât să stea de vorbă personal cu cel 
ce a crescut în ea în mod natural. Nu-i aşa, Pitt Holbers, 
racoon bătrân? 

Hm! Mormăi lunganul. În ce fel de piele ai crescut tu, de 
fapt? 

Desigur că nu în a ta! Sau iar vrei să începi să mă 
necăjeşti? De când mister Shatterhand a devenit azi-noapte 
croitorul meu personal, ţin la onoarea şi reputaţia mea şi nu 
mă mai las şicanat. Dar, meş-şurs, cine o să ducă pieile 
astea grele până departe, sus, în munţi! Tare incomodă 
povară! 


Fraţii mei o să renunţe la piei şi o să reţină numai trofeele, 
răspunse Winnetou. E destul şi atât. 

Se referea la dinţii, ghearele şi urechile urşilor, pe care 
vânătorul obişnuieşte să şi le atârne de gât sau la pălărie, în 
semn de izbândă. Trebuie să amintesc că scosesem dinţii 
sălbăticiunilor cu ajutorul tomahawk-urilor şi cuţitelor. 
Acum se punea întrebarea cine să primească trofeele. Pe 
cel de-al patrulea urs l-a doborât Old Surehand, deci lui îi 
aparţinea. În legătură cu bătrânul şi puternicul Moş Martin, 
Winnetou susţinea că ar fi fost doborât de cea dea doua 
lovitură de cuţit, deci de a mea. De aici se iscă o discuţie 
contradictorie între mine şi el, din care eu am ieşit 
învingător: ceilalţi acceptară că grizzly-ul fusese omorât de 
el. Winnetou i se supuse, zicând: 

Old Shatterhand şi Winnetou sunt o singură persoană, 
deci e totuna cine primeşte trofeele. 

Şi acum baby-ul, spuse Dick Hammerdull. Cine să 
primească semnele de onoare ale acestuia? 

Apanatşca, răspunsei. 

Cum? De ce el? 

Pentru că el a înjunghiat tânărul urs. 

Ei, nu! Şi de ce a putut să-l înjunghie, mister Shatterhand? 

Pentru că a avut un cuţit în mână, fireşte. 

Aiurea. Pentru că eu l-am ţinut strâns pe baby. Dacă nu L- 
aş fi îmbrăţişat atât de strâns, nu ar fi putut fi înjunghiat. 

A fost puţin cam invers! 

Cum adică? 

Nu dumneata l-ai ţinut strâns pe puiul de urs, ci elpe 
dumneata! 

Dacă l-am ţinut eu sau dacă m-a ţinut el, e totuna; ne 
îmbrăţişasem foarte strâns şi de aceea nu i-am dat drumul 
până ce nu la înjunghiat Apanatşca. Dacă vestita căpetenie 
a comanşilor are în inima lui un simţ cât de mic al dreptăţii, 
trebuie să recunoască neapărat că eu sunt cel care merită 
trofeele şi singurul cu acest drept! 

Atunci interveni Apanatşca, zâmbind: 


Fratele meu Hammerdull poartă urmele baby-ului pe corp, 
de aceea să-şi reţină şi blana. 

Vorbiţi serios, Apanatşca, fratele şi prietenul meu cel mai 
bun? 

Da. Apanatşca renunţă la haina cu care maică-sa şi-a 
îmbrăcat baby-ul pentru că acesta la îmbrăţişat atât de 
strâns pe fratele meu Hammerdull. 

Această haină noi i-am scos-o din nou şi acum ea mea. Ai 
auzit şi ai înţeles, Pitt Holbers, racoon bătrân? 

Yes! Aprobă sec lunganul. 

Dar ce te-a apucat? 

Nimic! Eu n-aş avea nevoie de cadouri! 

E cumva blana un cadou pentru mine? 

Yes, şi nimic altceva! 

Oho! L-am câştigat pe merit! Contractul de cumpărare e 
scris cu litere clare pe pielea mea! 

Şi atât de tare, încât nici spălatul nu le-a putut şterge. 

lar vrei să mă necăjeşti! Dar nu face nimic. Tot eu sunt şi 
rămân cel mai bun şi mai credincios prieten al tău. O să-l 
împărţim! 

Ce anume? Baby-ul? 

Nu, doar amintirea acestui copil drăguţ. Spune, bătrâne 
Pitt, vrei jumătate din el? 

Pe faţa lui Holbers se ivi cea mai dulce cută zâmbăreaţă şi 
exclamă: 

Ai face aşa ceva, dragă Dick? 

De ce nu? Mai ştii ce a spus Winnetou adineauri? 

Ei, ce? 

Că el şi Old Shatterhand nu sunt două persoane, ci una 
singură, e deci totuna cine primeşte trofeele. La fel e şi cu 
noi doi. Dick Hammerdull şi Pitt Holbers sunt trup şi suflet, 
şi anume, trupul eşti tu, iar sufletul sunt eu. Să dăm, deci, 
din obiectele drăguţe ale baby-ului jumătate trupului şi 
jumătate sufletului. De acord? 

Îi întinse mâna, Holbers bătu palma şi răspunse: 

Yes, de acord! Eşti totuşi un băiat bun, bătrâne Dick. 


Nici tu nu eşti altfel. Trupul şi sufletul trebuie să se susţină 
reciproc, aşa că nu mă mai necâji şi o să fiu alături de tine 
până la moarte! 

Cam greu puteai să te decizi dacă trebuia să fii mişcat sau 
să râzi de cei doi prieteni atât de neobişnuiţi. Sufletul, cam 
rotunjor în trupul lung şi slab, era o imagine cât se poate de 
originală despre doi bărbaţi care formau o „unitate” 
inseparabilă. 

Despre împărţirea trofeelor discutaserăm în aşa fel încât 
utahii să nu poată auzi nimic. N-aveau decât să creadă şi să 
povestească şi în viitor că Old Surehand a doborât într-o 
singură zi patru urşi cenuşii. După ce i-am legat, rămaseră 
foarte tăcuţi, nu-şi şopteau nimic unul altuia, şi nici 
căpetenia lor nu ne adresă vreun cuvânt, ceea ce ne 
convenea de minune, întrucât noaptea trecută dormiserăm 
puţin şi aveam cu toţii nevoie de somn. Pentru a simplifica 
iluminarea taberei, se aprinse un singur foc mare, la care 
ne pregătirăm cina compusă din carne de urs friptă, şi, în 
timp ce mâncam, stabilirăm ordinea pazei. Primul schimb îl 
cerui pentru mine, fiindcă, oricum, făcusem eforturi cam 
mari şi rana mă durea mai tare ca în ziua trecută, ceea ce 
căutai să trec sub tăcere. De aceea, voiam să dorm pe urmă 
fără întrerupere. 

În ce priveşte paza, luarăm o măsură, probabil încă 
neîntâlnită în Vestul Sălbatic: prizonierii urmau să participe 
şi ei la ea. Aveam în total şaizeci de cai şi trebuiau ţinuţi toţi 
laolaltă în timpul nopţii, ceea ce putea fi asigurat de utahi; 
la fiecare oră, doi dintre aceştia erau dezlegaţi, 
supravegheau caii şi apoi erau din nou legaţi. Faptul nu 
prezenta pentru noi nici un pericol; nu aveau arme şi, 
întrucât ştiau dinainte că dimineaţa au să fie liberi, n-aveau 
de ce să ne aşteptăm la neplăceri din partea lor. 

După ce tovarăşii noştri se culcară, Old Surehand se aşeză 
lângă mine şi zise: 

Permiteţi-mi să stau de pază împreună cu dumneavoastră! 
Am dormit toată noaptea şi mă simt vioi ca un peşte în 


creek. Şi bucuria întâlnirii mă ţine treaz. De dimineaţă am 
mai discutat câte puţin, dar numai noi doi singuri e cu totul 
altceva. L-aţi vizitat pe Wallace, în Jefferson City. Mai era 
cineva cu dumneavoastră când aţi fost la el? 

Nu, eram singur, răspunsei. 

Aţi fost oaspetele lui? 

El ar fi vrut, dar l-am refuzat. 

De ce? 

Pentru că atunci, probabil, am fi discutat despre 
dumneavoastră mai mult decât era necesar. Am vrut să aflu 
de la el numai ţinta spre care aţi pornit şi itinerarul. 

Şi numai despre asta aţi discutat? 

Da. 

Vă mulţumesc, sir! 

N-aveţi de ce! M-aţi fi crezut în stare să pun întrebări care 
mi-ar fi fost permise numai în cazul în care aţi fi murit? 

Nu, în nici un caz! Dar Wallace ar fi putut deveni mai 
comunicativ faţă de dumneavoastră. Am constatat chiar la 
mine că cine discută cu dumneavoastră îşi deschide imediat 
inima. 

Vă asigur că nu s-a pronunţat un cuvânt măcar din care s- 
ar fi putut desprinde cât de cât o taină. 

Vă cred, mister Shatterhand. Fiţi sigur că dacă aş putea 
vorbi, aţi fi primul căruia m-aş destăinui. Există însă 
împrejurări care mă obligă la tăcere. 

Ştiu că aveţi încredere în mine; şi totuşi, sau tocmai de 
aceea, mi-aş permite o întrebare. 

S-o auzim. 

Trebuie să tăceţi, indiferent de împrejurări? 

Acum încă n-am voie să vorbesc, dar se pot ivi împrejurări 
care să-mi permită. 

Hm! Mă simt aproape obligat să fac o remarcă. Am întâlnit 
cazuri în care o tăcere forţată, chiar pe cuvânt de onoare, a 
constituit un păcat, o fărădelege. Sper că reținerea 
dumneavoastră nu face parte din această categorie. 

Nu; sunt curat şi absolvit de orice vină. 


Actuala călătorie are vreo legătură cu taina 
dumneavoastră? 

Toate au avut şi au legătură cu ea. 

Presupunerea mea este: căutaţi ceva sau pe cineva, vreţi 
să faceţi lumină într-o afacere învăluită în întuneric. 
Gândiţi-vă, câte locuri ale Vestului şi ale Statelor Unite n-am 
cutreierat! N-ar fi posibil ca tocmai eu să fi aflat ceva 
important pentru dumneavoastră, să vă pot da un indiciu, 
dacă mi-aţi da măcar un amănunt? 

Nu; aşa ceva nu-i posibil, mister Shatterhand. Ceea ce-mi 
apasă inima, vă e cu totul străin, nu vă poate atinge 
niciodată. 

Nu mă poate atinge niciodată? Well! Dar dacă e invers şi 
am şi atins acest ceva? 

Nu e cazul. Credeţi-mă, nu e cazul! 

Şi totuşi, tare aş vrea să vă ajut să scăpaţi de povara care 
vă apasă! 

Se dădu deodată înapoi şi spuse cu un ton aproape tăios: 

Povară? Mister Shatterhand, eu nu port nici o povară! Vă 
TOg, nu insistaţi, că tot nu o să reuşiţi să mă faceţi să 
vorbesc! 

Ei, ce fel de vorbe-s astea, dragă prietene! Nici nu-mi 
trece prin minte să vă trag de limbă, înţelegeţi, să vă trag 
de limbă ca să aflu ceea ce vreţi şi trebuie să păstraţi doar 
pentru dumneavoastră. N-am vorbit din curiozitate, ci din 
pură şi caldă înţelegere. Vă asigur de acest lucru şi gândesc 
că mă puteţi crede. 

Da, vă cred. Acum însă am obosit şi vreau să mă culc. Vă 
doresc noapte bună, mister Shatterhand! 

Noapte bună! 

Îşi căută un loc comod şi se culcă. Cum de obosise aşa 
deodată? Era prost dispus. El, care avusese posibilitatea să 
mă cunoască, a luat drept indiscreţie interesul meu sincer 
şi a respins ajutorul meu bine intenţionat. Caracterul meu 
bărbătesc voia să se simtă jignit, dar omul, buna şi 
străvechea fire umană din mine, învinse amărăciunea care 


începuse a se înfiripa. Cine trebuie să poarte taine, poate 
nişte taine grele, nu poate fi fericit şi orice om nefericit are 
nevoie de iertare şi înţelegere. Aşa că l-am iertat pe 
prietenul meu pentru răspunsul lui tăios. 

Spre sfârşitul schimbului meu, avu-i grijă să-i înlocuiesc pe 
cei doi utahi, după care îl trezii pe Apanatşca, care urma 
după mine. Eram obosit, şi totuşi îmi frământai încă mult 
timp creierul ca să descopăr taina care-mi era interzisă şi, 
chiar când dormeam, mă gândeam la un mormânt de lângă 
o stâncă, sus în munţi, şi auzeam acolo o voce de femeie 
jelind după Vava Derric al ei. Am şi visat acest mormânt, în 
jurul căruia se mişcau figuri care se luptau; dar când m-am 
trezit dimineaţa, nu mi-am putut aminti niciuna dintre ele... 

Capitolul VIII - Moartea lui Old Wabble. 

Ne aflam sus de tot, în Rocky Mountains - Munţii Stâncoşi, 
propriu-zişi, călărind pe partea estică a Pah-savahre- 
payavh-ului72. Eram ca nişte pitici mişunând într-o 
panoramă imensă, deosebit de impresionantă. Aici te 
copleşea măreţia imensă a masivelor stâncoase, în unison 
cu bogăţia de culori a stâncilor golaşe. Mile în şir se ridicau 
spre cer ziduri de granit, cu bastioane în forme minunate, 
peste care părea imposibil să treci. Dacă priveam înapoi 
spre est, se întindea la picioarele noastre preeria, 
strălucind în adâncuri ca o mare nesfârşită. Susurul 
pâraielor ne întovărăşea cu spuma lor argintie. Doamna 
Flora, învăluită artistic în haina ei de catifea de un verde 
deschis, pe cap purtând o coroană de aur, se înălța mândră 
spre creste, iar uneori chiar şi în văgăunile munţilor. Ici se 
formau uriaşe trepte de stâncă, una deasupra celeilalte, 
purtând uriaşi brazi balsamici şi servind drept scară 
spiritelor muntelui, când coboară în timpul nopţii, „cu o 
blană de urs la şolduri şi cu un maxilar în mână”; colo, la 
picioarele unui singur titan muntos, aşezat solitar, s-a 
format un rând întreg de coloane uriaşe, în ale căror culise 
împădurite se ascund tainele minunate ale înălțimilor. După 
vârfurile care par a fi cele mai înalte, cu contururi 


pregnante, sclipesc puncte argintii şi aurii, împrăştiind, de 
după valuri gri-albastre, raze de lumină ca de diamant. 
Sunt ele oare semnalele unei lumi de basm inaccesibile 
muritorilor de rând, venind dintr-o lume vrăjită de dincolo 
de pământ, ori soarele e reflectat de piscurile îndepărtate 
ale unor munţi, cu care vârfurile stâncilor uriaşe ce ne 
înconjoară nu se pot lua la întrecere? 

Urcam, înconjurați de această splendidă privelişte. Ţinta 
noastră pentru ziua respectivă era „Pah-savahre”, un lac 
izolat, de un verde deschis, despre care legendele indiene 
ştiu să povestească lucruri minunate. Voiam să înnoptăm 
acolo, pentru a cobori a doua zi în Parcul Saint Louis, unde 
eu aşteptam dezlegarea atâtor enigme. 

Potrivit cuvântului dat, în dimineaţa ce a urmat 
evenimentelor din Valea Urşilor, i-am eliberat pe cei cinci 
zeci şi trei de capote-utahi. Avându-l acum pe Old Surehand 
cu noi, nu prea mai aveam motiv să ne grăbim, aşa încât, 
înainte de a porni din parc, îi lăsarăm mai întâi pe utahi să 
plece, pentru că întotdeauna e mai avantajos să ai oamenii 
cu intenţii duşmănoase în faţă decât în spate. 

Şi era firesc ca utahii să aibă gânduri duşmănoase faţă de 
noi, cu toate că nu se puteau plânge de tratamentul de care 
avuseseră parte. Nu le-am adresat nici un cuvânt de jignire 
şi nu le-am făcut rău nici cât negru sub unghie, şi totuşi, 
dimineaţa, pe când îi dezlegam, căpetenia lor ne declară: 

Old Surehand a spus aseară că de fapt nu e chit cu noi; s-a 
exprimat greşit, pentru că noi nu suntem chit cu el. Ne-a 
omorât doi războinici. 

Tocmai de aceea va adus patru piei, replică Winnetou. 

Pe care nu le-am primit. 

Puteţi să le luaţi! 

După ce le-aţi tăiat urechile şi ghearele? Nu! Şi chiar dacă 
le-am fi primit, numai viaţa i s-ar fi dăruit nu şi libertatea. El 
trebuia să fie al nostru! 

Şi dacă l-aţi avea, l-aţi omori? 


Da, fiindcă n-am primit ce am cerut pentru viaţa lui: pieile. 
Ne desparte iarăşi sângele, pentru care cerem sângele său. 

Old Shatterhand şi Winnetou au fost întotdeauna prietenii 
tuturor oamenilor roşii. Nici vouă nu v-am făcut nimic, cu 
toate că aţi fost prizonierii noştri şi am vrut ca astăzi, 
înainte de a ne despărţi, să fumăm cu voi pipa păcii. 

Nici nu vrem să vedem măcar calumetul vostru! 

Deci, veţi fi şi duşmanii noştri, nu numai ai lui Old 
Surehand? 

Între noi şi voi o să fie mereu numai şi numai duşmănie. 

Să fie după voia lui Tlusahga Saritş, căpetenia capote- 
utahilor. Winnetou, căpetenia apaşilor, nu obligă pe nimeni 
să-i accepte prietenia, pentru că nu are obiceiul să se teamă 
de un duşman. Acum, utahii să-şi ia caii şi să plece! 

Da, să plece, proştii ăştia! Exclamă Hammerdull. Oricum, 
n-am nevoie de prietenia lor, pentru că imediat îşi trădează 
chiar şi frăţia; întotdeauna am observat că cel ce-şi oferă 
prietenia şi apoi frăţia, de fapt vrea doar să te ducă de nas. 
Asta e un adevăr incontestabil. Nu-i aşa, Pitt Holbers, 
racoon bătrân? 

Nu, răspunse lunganul. 

Cum? Nu-mi dai dreptate? Cunoşti pe cineva care să nu fi 
încercat imediat să mă ducă de nas? 

Da, eu sunt acela. 

A, da, ai dreptate! Dintre toţi, tu eşti singurul, o adevărată 
excepţie, pentru că toţi ceilalţi aşa au făcut. 

Bătrânul şi mucalitul grăsan nu era departe de adevăr. Şi 
eu am făcut aceeaşi experienţă, desigur numai printre 
feţele-palide. De câte ori nu s-a apropiat cineva de mine în 
chip de prieten, pentru ca în curând să urmeze câte un 
eveniment care să confirme ceea ce Hammerdull numise 
atât de puţin estetic şi de brutal „a fi dus de nas!”. Indianul 
nu e în stare să facă aşa ceva, în timp ce o faţă-palidă se 
pare că o face chiar destul de uşor. Ca autor al operelor 
mele pot spune despre aceasta, din păcate, nu numai unul, 
ci mii de cuvinte. Howgh! 


Deci utahii plecară. De fapt, era mare păcat de frumoasele 
blănuri de urs, pe care trebuia să le lăsăm să putrezească 
aici. Să le cărăm cu noi, nu era posibil, şi ca să le preparăm 
şi să le îngropăm, pentru a le ridica mai târziu, ar fi fost 
muncă zadarnică, întrucât nu ştiam ce drum o să urmăm la 
întoarcere. Oare cine ar putea spune ce cantităţi uriaşe de 
piei şi blănuri sau prăpădit în felul acesta în Vestul 
Sălbatic?! 

Ar fi fost o greşeală să pornim imediat pe urmele utahilor, 
de aceea i-am lăsat să aibă un avans de o jumătate de zi 
înaintea noastră. Atunci observarăm că se grăbiseră foarte 
tare şi că plecaseră în aceeaşi direcţie în care intenţionam 
s-o luăm şi noi. Semn rău. 

Old Shatterhand e de părere că vor să se răzbune pe noi? 
Mă întrebă Apanatşca. 

Da, aşa cred, răspunsei. 

Dar atunci nu pot rămâne în faţa noastră, ci trebuie să ne 
ajungă din spate! 

Chiar aşa or să şi facă. Pun rămăşag că o să folosească 
primul prilej pentru a face să le dispară urmele. 

Am avut dreptate. În noaptea următoare izbucnise o 
furtună, care a durat până dimineaţa, şi când ne-am uitat 
după urmele utahilor, am constatat că ele fuseseră spălate 
de ploaie. 

În următoarele două zile, Old Surehand a fost extrem de 
reţinut, mai ales faţă de mine, desigur nu într-un mod 
neprietenos. Nu era stăpânit de un resentiment împotriva 
mea; bănuiam că în el se dădea o luptă dacă trebuie să tacă 
în continuare sau să vorbească deschis cu mine. N-am făcut 
nimic ca să-i influenţez această frământare; era un om 
matur şi trebuia să-şi deschidă singur inima. Până la urmă, 
observai că pornirea spre tăcere ieşise învingătoare. Totuşi 
consideră că trebuie să se explice pentru ultima noastră 
discuţie; îşi mână calul lângă al meu şi zise: 

Mister Shatterhand, v-am jignit oare în timpul discuţiei din 
parc? 


Nu, mister Surehand, răspunsei. 

Cred că am fost puţin prea tăios. 

Nu. Când omul e obosit nu are chef de vorbă. 

Aşa e. Obosisem, aşa deodată, foarte tare. Dar, vă rog, vă 
mai puteţi aminti de discuţia noastră de atunci, din Llano 
Estacado? 

Da. 

Mai înainte aţi discutat cu Old Wabble despre Dumnezeu, 
şi despre religie. 

Ştiu. 

Vă aduceţi aminte tot ce am discutat atunci? 

Da. 

V-am rugat să-mi readuceţi credinţa pierdută! 

Iar eu v-am spus: sunt prea slab pentru aşa ceva. 

Aţi mai spus ceva, numai că nu-mi mai amintesc acum 
cuvintele. 

Erau cam următoarele: „Căutaţi-l pe cel ce călăuzeşte 
simţămintele inimii ca nişte pâraie şi spune: „Eu sunt 
adevărul şi viaţa!, Dumneavoastră căutaţi şi luptaţi pentru 
adevăr; dar nici meditaţiile nici studiile nu vi-l pot da; fiţi 
însă liniştit; o să se arate brusc, pe neaşteptate, aşa cum 
celor trei magi de la Răsărit li s-a arătat steaua care la 
condus la Betleem”. 

Da, aşa mi-aţi spus, mister Shatterhand. Da, mi-aţi prezis 
chiar că o să dau în curând de această stea! 

Da, îmi amintesc că v-am spus: „Betleemul dumneavoastră 
se află nu prea departe de aici şi de ziua de astăzi - am 
presimţirea asta!” 

Din păcate încă n-am dat de el! 

O să-l găsiţi. Spun exact ca atunci: am această presimţire! 
Azi sunteţi mai aproape de el decât vă închipuiţi. 

Mă scrută cu privirea şi întrebă: 

Aveţi vreun motiv pentru această presimţire? 

Răspund tot printr-o întrebare: există presimţiri 
neîntemeiate? 

Nu ştiu. 


Dar întemeiate... pot exista? 

Sunt un om fără multă carte. Sunt întrebări care mă 
depăşesc. 

Atunci să ne mulţumim cu faptul că eu o presimt. 
Presimţirile sunt nişte imbolduri interne, pe care le-am 
prețuit întotdeauna, Mi-aţi spus atunci, în Llano Estacado, 
că v-aţi pierdut credinţa datorită unor întâmplări 
nenorocite. E firesc deci să presupun că doriţi să puneţi 
capăt acestei nefericiri. 

Aşa e! Credeam că, în calitate de prieten, vă frământaţi 
mintea cum să-mi redaţi liniştea pierdută. 

La ce v-ar folosi gândurile mele? Adevărata prietenie se 
dovedeşte prin fapte şi, dacă în această privinţă aveţi 
vreodată nevoie de mine, nici nu-i nevoie să mă mai 
întrebaţi. 

Traversând o apă curgătoare, nu prea adânca, a trebuit să 
întrerupem discuţia. Apa era atât de limpede încât se putea 
vedea prundişul unde se zăreau clar urme de copite de cai, 
fără să ne putem da seama de numărul lor; în orice caz, au 
fost mai mult de patru sau cinci. De asemenea, era imposibil 
să stabilim timpul de când datau aceste amprente, pentru 
că apa avea un curs atât de neînsemnat, încât nu avea forţa 
necesară de a le şterge repede. Urmele puteau fi lăsate de 
câteva ore, zile sau chiar săptămâni. Totuşi avură un efect: 
începurăm să acordăm drumului nostru mai multă atenţie 
decât până atunci. 

Dincolo de trecătoare şi de serpentinele sale nu puturăm 
descoperi nimic, călărind acum în codri seculari, de o 
asemenea lăţime încât ar fi trebuit să căutăm zile în şir 
până să dăm de vreo urmă. 

Ajunserăm pe platoul Pah-savahre-payavh-ului, al Lacului 
Apei Verzi. Era acoperit cu copaci uriaşi, sub care înaintam 
ca sub un dom şi prin al căror frunziş razele soarelui 
rareori ajungeau până la noi. Aşa arăta pădurea seculară a 
nordului, care creştea la o asemenea altitudine. 


Călărirăm sub acest acoperământ ore şi ore în şir, urcând 
mereu. Soarele apuse de partea cealaltă a crestei, astfel că 
aici se făcu întuneric, şi am fost obligaţi să îndemnăm caii, 
ca să ajungem înainte de a se înnopta la Lacul Apei Verzi! 

În sfârşit, ajunserăm sus! Soarele părăsise această parte a 
muntelui, dar era încă destulă lumină ca să putem vedea 
lacul atât cât puteai cuprinde cu privirea. Spun cât puteai 
cuprinde cu privirea, pentru că malul celălalt nu-l zăream, 
atât de vast era lacul. Întrucât începuse a se întuneca, nu 
ne puteam da seama de culoarea lui verde-deschisă, de la 
care provenea denumirea ce o avea, pentru că în limba 
utahilor pahe înseamnă apă şi savahre e verde-deschis. Cât 
vedeam cu ochii, lacul era înconjurat de pădure. Ne aflam 
la capătul său estic. Malul sudic era ca o linie arcuită, 
neîntreruptă de vreun golf, în timp ce de pe malul nordic se 
întindea o peninsulă lungă şi împădurită. Ca să ajungem la 
ea, ar fi trebuit să mai călărim un sfert de oră, dar ne-având 
nici un motiv să ne facem tabăra acolo, ne oprirăm unde ne 
aflam. 

Hammerdull şi Holbers dădură fuga prin împrejurimi, să 
adune vreascuri, cât mai dura lumina. Strângând cât 
crezură că sunt suficiente pentru o noapte, vrură să 
aprindă focul, dar apaşul îl opri, zicând: 

Deocamdată, nu! Un foc luminează departe peste lac, iar 
astăzi am văzut urme de cai. Pe lângă apă s-ar putea să fie 
oameni, care nu trebuie să ştie nimic de noi. Să aşteptăm 
până se întunecă şi atunci o să vedem dacă putem să 
rămânem aici şi să aprindem un foc. 

Dădurăm drumul cailor să pască şi ne culcarăm. Se 
întunecă repede şi spiritul de prevedere al lui Winnetou se 
dovedi pe deplin întemeiat: în peninsula de pe malul celălalt 
se ivi un foc. Deci acolo erau oameni. lar câteva minute mai 
târziu, pe acelaşi mal al lacului, dar cu mult mai departe, 
apăru încă un foc, vizibil doar cât un punctişor luminos, 
putând fi desluşit numai de un ochi bun şi exersat. Oamenii 
de pe peninsulă nu puteau să vadă acest al doilea foc, nici 


să fie văzuţi de acolo; numai noi le puteam vedea pe 
amândouă. 

Prin urmare trebuia să ne mulţumim numai cu carne rece. 
Ne-am fi putut retrage din nou în pădure şi să aprindem un 
foc, dar acolo nu aveau caii iarbă. Neputând profita de unul 
din elementele naturii, ne folosirăm de celălalt, adică de 
apă, făcând o baie bună. După aceea hotărârăm că trebuie 
să aflăm cine erau oamenii de lângă cele două focuri. Era 
firesc ca Winnetou să primească această misiune; dar ca eu 
să-l însoțesc, acceptă numai după ce-l asigurai că rana nu 
mă mai supără deloc; altminteri l-ar fi luat pe Old Surehand 
cu el. 

Ne lăsarăm armele la tovarăşii noştri şi pornirăm pe 
drumul nocturn, destul de dificil. Trebuia mai întâi să 
pătrundem în pădure, până unde ajungeau tufişurile de sub 
copaci. Apoi înaintarăm, pipăind în jur cu mâinile, până la 
cotul dinspre malul nordic al lacului. Aş putea afirma că un 
trenuleţ de copii înaintează mai repede decât puteam 
merge noi pe aici, pentru că trecu mai bine de o oră până 
ajunserăm în dreptul peninsulei. O luarăm deci la stânga, 
spre ea. Curând pătrunse până la noi miros de fum şi, nu 
după mult timp, zărirăm şi focul. 

Acum ne lungirăm la pământ, înaintând târâş. Peninsula 
avea un intrând, un mic golf, la al cărui capăt interior ardea 
focul. Dacă ajungeam la extremitatea golfului, puteam să ne 
apropiem de foc şi de cei ce şedeau acolo, venindu-le din 
spate, în loc să le venim în faţă. Încercarăm şi reuşirăm de 
minune. Dădurăm peste o mulţime de pipirig, care ne oferi 
nu numai acoperire, ci şi un culcuş moale, fireşte acoperit 
de muşchi umed. 

Cei căutaţi erau acum aproape de tot de noi. Şi pe cine 
vedem? Pe Old Wabble şi bandiții săi! 

Prezenţa lor aici nu era chiar o minune, totuşi eram 
surprinşi. Era careva printre ei care cunoştea acest drum? 
Zăbava noastră la fierar şi în Valea Urşilor le dăduse 
acestor oameni un avans de câteva zile. Se părea că se simt 


foarte bine, în orice caz erau deosebit de însufleţiţi. Nu 
lipsea niciunul dintre cei pe care-i cunoşteam şi toţi şedeau 
lângă foc; unul singur stătea rezemat de un copac - 
bătrânul Wabble. 

Purta braţul într-un bandaj de piele şi arăta să te sperii, nu 
alta. Trupul lui slab şi lung devenise şi mai uscat, iar faţa 
lui, şi înainte destul de descărnată, acum era atât de trasă 
încât din faţă arăta ca un cap de mort. Coama lui de păr alb, 
de obicei atât de curată, desigur acum numai jumătate din 
ea, era năclăită de murdărie, ca să folosesc o expresie 
populară. Nu mai era decât un schelet, iar îmbrăcămintea 
ferfeniţă atârna pe el ca nişte zdrenţe agăţate de un par. 
Probabil că de alimente nu ducea lipsă, aşa că fractura 
braţului trebuie să fi fost cauza schimbării lui. Dădea 
impresia că e tare slăbit şi că de abia reuşeşte să se ţină 
drept. Nici glasul nu-i mai era ca înainte. Suna gol, ca dintr- 
un butoi, şi tremurat, parc-ar fi fost scuturat de friguri. 

Când ne-am ocupat locul în ascunzătoarea noastră, el 
tocmai vorbea. Eram destul de aproape ca să putem auzi 
totul, însă trebuia să ne încordăm auzul ca să-l şi înţelegem. 

Îţi mai aminteşti, secătură, ce mi-ai jurat atunci la Helmers 
Home? Îl auzirăm întrebând. 

Privirea ochilor săi, afundaţi în orbite şi fără strălucire, era 
îndreptată spre un loc unde zărirăm un fel de pachet lung, 
legat de jur-împrejur. Era un om? Şi dacă da, cine putea fi? 
La Helmers Home? Oare se referea la întâmplarea noastră 
de atunci? Neprimind nici un răspuns, continuă: 

Mi-am notat cuvânt cu cuvânt ameninţarea ta. Ea suna: 
„Păzeşte-te de mine, câine! Imediat ce am să te întâlnesc, ai 
să-mi plăteşti cu viaţa pentru aceste lovituri. 'Ţi-o jur cu 
toate jurămintele posibile!” Sper că nici tu nu ai uitat aceste 
cuvinte. 

Aha, aşa ceva nu se putea spune decât „generalului”! Deci 
era prizonier, aici, prizonierul lui Old Wabble! Drumul 
încoace a trebuit să-l facă singur, pentru că cei din banda 
lui nu l-au putut urma, şi a căzut în mâinile bătrânului „rege 


al cowboy-lor”. Era un fapt deosebit de important pentru 
noi, ceea ce îmi confirmă şi Winnetou printr-un triplu uff, 
uff, uff! Şoptit. 

Nu le-am uitat! Răspunse acum „generalul” furios. M-ai 
bătut! 

Da, cincizeci de lovituri bune, splendide! Şi azi mă bucur 
de ele, pentru că m-ai trădat lui Old Shatterhand şi 
Winnetou, şi le-ai spus că şi eu am participat la furtul 
armelor. Vrei, deci, să te răzbuni, să-mi iei viaţa? 

Da, da, aşa o să fie! 

Nu însă atât de repede precum crezi. Mai întâi e rândul 
meu. Deoarece îmi spui atât de sincer la ce mă pot aştepta 
de la tine, vreau să fiu la fel de deschis, căci dragostea 
unuia e la fel ca şi a celuilalt; it's clear! O să-ţi iau şi eu 
puţin viaţa. Auzi, viaţa! 

Îndrăzneşte numai! 

Pshaw! Ce fel de îndrăzneală e asta? 

Nu sunt singur. 

la nu mai pălăvrăgi! 

Am ajutoare, multe ajutoare, care m-ar răzbuna. 

Pe cine ai ajutoare? 

Asta e treaba mea. 

Vasăzică a ta şi nu a mea? În cazul ăsta n-am de cesămă 
sinchisesc de ea! De altfel, spui asta numai ca să mă sperii 
şi să-ţi salvezi pielea. Old Wabble, însă „the king of the 
cowboys”, nu e omul căruia tu să-i bagi frica în oase. Ştim 
foarte bine cine sunt cei ce te pot ajuta şi câţi sunt la 
număr. 

Nu ştii nimic, dar absolut nimic! 

Ehei! Da, dacă Shelley n-ar fi aici cu noi! La Topeca i-ai 
spus totul, când ai vrut să-l iei cu voi, dar apoi l-ai lăsat cu 
buzele umflate, după ce i-ai câştigat la joc tot ce avea. Ai 
şase băieţi cu tine. Şi de ăştia vrei să ne fie nouă frică? 
Probabil că se află dincolo, la Foam Cascade, iar tu umblă 
aici singur să prospectezi, ca să-i înşeli. Nu, nouă nu ne poţi 
înşira verzi şi uscate. Eşti singur şi nimeni nu o să te ajute! 


Greşeşti, canalie bătrână. Păzeşte-te! 'Tot ce ai să-mi faci, 
ai să plăteşti înzecit. 

Tu mă numeşti canalie, tu care eşti cel mai mare ticălos de 
pe acest continent? Se răsti la el furios bătrânul. Bine, o să 
ai o mică introducere chiar acum din ceea ce te aşteaptă 
mâine. Pentru cuvântul „canalie” o să-ţi deştept nişte 
amintiri din Helmers Home. Ai să fii ciomăgit. Ai să primeşti 
cincizeci de ciomege, exact ca atunci, trase doar ceva mai 
tare, pentru că atunci m-am prefăcut numai că te lovesc 
tare. Boys, sunteţi toţi de acord să le capete imediat? 

Da, cincizeci de lovituri cu ciomagul, bine aplicate! 
Exclamă primul, cel care purta numele de Shelley. De ce m- 
a jumulit la Topeca în halul acela? 

Şi ceilalţi bandiți aprobară cu chiote de bucurie, în timp ce 
o voce răsună, acoperindu-i pe toți: 

În felul ăsta ne antrenăm şi pentru Winnetou, Old 
Shatterhand şi oamenii lor, care o să capete de zece ori 
atâtea lovituri câte ne-au dat... adică, asta nu-l priveşte pe 
individul acesta! Care, în loc de aur, i-au lăsat biletul ăla 
blestemat în bonanza aceea. Să tăiem şi noi nişte fluiere, 
frumoase fluiere, ca grăsanul de Hammerdull, acolo la 
Izvor! 

Am să trec acum peste scena care a urmat. „Generalul” 
ameninţa şi înjura, bandiții râdeau, iar Old Wabble 
intervenea cu observaţiile lui pline de hulă. După primele 
lovituri, Winnetou mă atinse şi-mi făcu semn să ne retragem 
din nou de pe peninsulă în pădure. Trebuia să ne strecurăm 
şi până la al doilea foc. Mai înainte, însă, apaşul mă întrebă: 

Ce propune fratele meu în legătură cu faţa-palidă care îşi 
spune „generalul”? 

Avem nevoie de el. 

Deci, bandiții vor fi obligaţi să ni-l lase nouă. Întrucât ar 
urma să-l omoare mâine dimineaţă, îl vom lua la noapte. 

O pornirăm, înaintând de la un copac la altul. Trebuia să 
parcurgem un drum de două ori mai lung decât cel 
dinainte. Dar nu trecu nici un sfert de oră, când, în faţa 


noastră, auzirăm un zgomot, ca şi când cineva ar fi călcat 
pe o crenguţă uscată, frângând-o. Acesta e un alt sunet 
decât ruperea unei crengi căzute. O creangă ruptă dintr-un 
copac produce un ecou în copacul respectiv. Ne prinserăm 
repede de mâini şi ne traserăm într-o parte. Acolo ne 
lungirăm, cu urechea la pământ. Veneau mai mulţi oameni, 
chiar foarte mulţi, cu paşi uşori, dar erau atât de aproape 
încât îi puteam auzi. Veneau din direcţia spre care ne 
îndreptasem noi. 

Uff! Exclamă Winnetou după ce trecură. Oare ăştia sunt 
oamenii de lângă focul celălalt? 

După mers, trebuie să fie indieni. 

Da, sunt oameni roşii. De unde vin şi încotro se duc? Vin de 
la un foc şi se îndreaptă către celălalt? Sau vin din altă 
parte? Nu cumva au intenţia să treacă chiar pe malul 
celălalt, unde am poposit noi? 

Asta trebuie s-o ştim, Winnetou! 

Trebuie să aflăm chiar foarte repede, căci s-ar putea ca 
tovarăşii noştri să se afle în pericol. Pericolului i se va pune 
imediat capăt dacă Old Shatterhand se duce la ei. 

Deci, să mă întorc în tabăra noastră? 

Da, cât se poate de repede, fără a te mai opri la bandiți. 

lar tu? 

Eu mă duc mai departe, jos, la focul celălalt. 

În felul acesta ajungi între indieni şi noi, un lucru 
îndrăzneţ, care s-ar putea termina cam prost. 

Pshaw! Winnetou nu se pierde când cunoaşte pericolul. 
Fraţii mei să nu se culce până nu mă întorc. 

Porni înainte, iar eu plecai spre ai noştri. 

Avându-i pe indieni în faţă, drumul era acum mai periculos 
decât înainte. După presupunerea mea, țelul lor era 
peninsula, totuşi pătrunsei mai adânc în pădure, ca în nici 
un caz să nu mă întâlnesc cu ei. Nu vreau să descriu, 
„frumuseţile” naturii întâlnite în cale. Niciodată în viaţă nu 
am fost atât de „ciocănit” ca în ora aceea. Copacii de lângă 
acel lac pot depune mărturie! Plin de răşină pe pieptul 


hainei şi pe pantaloni, zgăriat şi lovit pe mâini şi pe faţă, 
sosii în tabăra noastră în timpul prevăzut. Aici am fost 
întrebat ce s-a întâmplat cu Winnetou. Povestii ce-am văzut, 
auzit şi făcurăm eu şi camarazii mei un lanţ de posturi în 
linie dreaptă, de la malul lacului până în adâncul pădurii. 
Era singurul şi cel mai bun lucru pe care îl puteam face în 
acele împrejurări. 

Şedeam cu toţii pe pământ, cu puşca în mână. După vreun 
sfert de oră, dinspre peninsulă, se auzi deodată un urlet 
oare ne pătrunse până în măduva oaselor. Indienii, care 
trecuseră pe lângă noi, năvăliseră asupra bandiţilor, fără să 
se audă vreun, foc de armă. Însemna că albii nu s-au putut 
împotrivi şi că au fost răpuşi de indieni. 

Din nou se lăsă o tăcere adâncă. 

O singură clipă, una singură, din viaţa nocturnă a codrilor 
seculari, şi cât de multe puteau fi schimbate şi câte jertfe 
puteau costa neamul omenesc şi aveau să mai coste încă! 
Ăsta e Vestul Sălbatic, sângeros! 

Să tot fi trecut o oră, până când se stinse focul de pe 
peninsulă, în timp ce al doilea, cel de departe, continua să 
ardă. După încă două ore, auzii pe cineva păşind fără 
fereală. Numai Winnetou putea să fie, căci altcineva s-ar fi 
apropiat pe furiş. Da, el era, la fel de zgâriat şi de lovit ca şi 
mine, după câte aveam să constatăm dimineaţa. El, 
întotdeauna atât de precaut, mai întâi ne linişti: 

Fraţii mei pot rămâne liniştiţi împreună, nu au de ce să se 
teamă. Până dimineaţa n-o să vină aici un duşman. 

Desfăcui deci lanţul de pază şi, după ce ne aşezarăm unul 
lângă altul, îl întrebai pe apaş: 

Fratele meu roşu a fost jos, la celălalt foc? 

Da, răspunse el. 

Indienii pe care i-am întâlnit poposiseră acolo? 

Da. 

Ai putut afla cărui trib aparţin? 

Am aflat. Doi dintre ei au fost lăsaţi de pază la cai. Old 
Shatterhand o să se mire. 


Nu cumva e vorba de capote-utahi? 

Ba da, în frunte cu căpetenia lor Tusahga Saritş! 

Desigur că e o surpriză. Trebuie să se fi întâlnit cu 
„generalul”, care a ştiut să-i câştige de partea lui. Presupun 
că el cunoaşte de mai înainte această regiune; iată de ce au 
putut să ne-o ia înainte. 

Aşa este. Fratele meu a judecat bine. Am auzit cum au 
vorbit despre acest lucru cei doi indieni lăsaţi de pază. 
„Generalul” a plecat la peninsulă şi nu s-a mai întors; atunci 
au pornit după el. 

Ce-a căutat acolo? 

Asta n-au spus. N-a vrut să ia pe nimeni cu el. Ofiavutel 
vreun secret. De aceea utahii au devenit bănuitori şi, după 
ce s-a înnoptat, l-au urmat; văzând acolo că fusese luat 
prizonier de bandiți, i-au atacat şi l-au eliberat. 

Fratele meu s-a mai dus încă o dată la bandiți? 

Da, însă utabhii stinseseră focul. 

De ce? 

Winnetou nu ştie de ce. 

Deci, n-ai putut vedea nimic? 

Nici n-am văzut, nici n-am auzit nimic. 

Hm! Ce putem face? De „general” avem absolută nevoie! 

Dacă nu arde focul, e imposibil să-l scoatem. 

Din păcate, aşa e. Trebuie să aşteptăm fie până se aprinde 
altul, fie până la ivirea, zorilor. Nu ne rămâne nimic altceva 
de făcut. Sau ai tu o idee mai bună? 

Ideile lui Old Shatterhand sunt întotdeauna bune. 

Atunci să ne culcăm, dar să punem pază dublă. 

Winnetou e de acord. Ne aflăm într-un loc primejdios, 
unde trebuie să fim foarte precauţi. Şi nici nu o să dormim 
aici lângă lac, ci ceva mai departe, mai înăuntrul pădurii, iar 
cei din ultimul schimb o să aducă şi caii înainte de a se face 
ziuă, pentru ca nu cumva capote-utahii să-i vadă la primele 
licăriri ale dimineţii. 

Deci, ne retraserăm de lângă apă în pădure, lăsând însă 
caii să pască. Unul dintre cei doi paznici trebuia să stea cu 


ei, celălalt lângă noi. Mă nimeri din nou în primul schimb, 
care dură o oră şi jumătate, timp în care nu se întâmplă 
nimic. După ce i-am sculat pe cei ce ne urmau, m-am culcat. 

Dimineaţa, când mă trezii, trecuseră deja două ore de la 
răsăritul soarelui. Voiam să-i cert că m-au lăsat să dorm 
atâta, dar Winnetou mă linişti, asigurându-mă: 

Fratele meu n-a pierdut nimic. Am fost în ultimul schimb 
şi, de îndată ce s-a luminat, m-am dus în recunoaştere. E 
imposibil să-i mai atacăm pe utahii din peninsulă şi să 
eliberăm prizonierii. Trebuie să aflăm unde vor să se ducă 
şi să le-o luăm înainte, ca să putem alege un loc potrivit 
pentru atac. Fratele meu Shatterhand ştie că cel ce are 
avantajul de a stabili dinainte locul bătăliei, e de la început 
pe jumătate învingător. Avantajul acesta trebuie să fie al 
nostru. 

Avea perfectă dreptate, aşa că ramaserăm culcaţi acolo 
unde dormiserăm, aşteptând plecarea utahilor. Winnetou se 
depărtă cu intenţia de a-i supraveghea, ceea ce, la lumina 
zilei, era o treabă pe cât de grea, pe atât de periculoasă. 
Fireşte, caii nu se mai aflau pe malul lacului, ci la noi în 
pădure. 

Am aşteptat oră după oră. Fiind prea departe, nu puteam 
vedea ce se întâmplă pe peninsulă. Doar lumina focului 
putea să ajungă până la noi în timpul serii. Winnetou se 
întoarse de câteva ori, pentru a ne linişti cel puţin în 
legătură cu el; nu ne putea comunica decât că indienii încă 
nu plecaseră. Apoi ne informă că auzise puternice lovituri 
de secure; utahii se pare că începuseră să taie cu 
tomahawk-urile lor un copac; în ce scop, nu puteam ghici. 
În sfârşit, trecuse de amiază când veni şi ne spuse că 
indienii au plecat. Stând ascuns după un copac, cam la vreo 
sută de paşi, îi văzuse plecând călări. 

Şi-au adus caii de acolo de unde ardea cel de-al doilea foc? 
Întrebai. 

Aşa este, încuviinţă el. Am văzut când i-au adus. 

I-ai putut vedea pe toţi când au plecat? 


Nu. Erau prea mulţi copaci între mine şi ei. 

Desigur că prizonierii erau cu dânşii? 

Eram atât de departe încât nu am putut distinge pe 
oamenii roşii de cei albi, şi nu puteam să mă apropii mai 
mult de peninsulă. 

În ce direcţie au pornit? 

Spre nord-vest. Drumul, pe care o să-l urmăm şi noi. 

Hm! Trebuie să mergem la peninsulă. Putem ajunge acolo 
direct călare sau trebuie mai întâi să cercetăm dacă suntem 
în siguranţă acolo? 

Suntem în siguranţă. Winnetou s-a dus mai înainte pentru 
a se convinge dacă utabhii au plecat cu adevărat. 

Putându-ne bizui pe spusele apaşului, încălecarăm şi o 
pornirăm spre peninsulă. Ajunşi în apropierea ei, 
cercetarăm mai întâi urmele utahilor şi ne convinserăm că 
plecaseră; nu mai aveam deci motiv să ne temem de a fi 
surprinşi de ei. De aceea călărirăm fără grijă până la locul 
unde poposiseră mai întâi Old Wabble şi bandiții şi apoi 
indienii. Acolo descălecarăm. 

De jur-împrejur muşchii purtau urmele de copite şi 
picioare, cum se întâmplă, de obicei, la un loc de popas. Nu 
aveam motiv să presupunem că o să dăm peste ceva 
deosebit, totuşi, din obişnuinţă, aruncarăm o privire în jurul 
nostru. Indienii nu s-au oprit numai în tabăra propriu-zisă; 
urmele lor conduceau în diferite direcţii. Ne despărţirăm 
pentru a cerceta fiecare din urmele lăsate şi, foarte curând, 
îl auzirăm pe Old Surehand strigând: 

Veniţi încoace; veniţi, veniţi cu toţii aici! I-am găsit, sunt 
aici! Repede! Repede! 

Dădui fuga în direcţia de unde venise chemarea. Oh, 
Dumnezeule, ce privelişte mă aştepta! Bandiţii toţi, fără 
excepţie, erau lungiţi acolo, sub copaci. De pe capetele lor 
însângerate lipseau părul şi pielea. Fuseseră scalpaţi. 

După aceea fuseseră aşezaţi în rând, după mărime chiar, şi 
încă o privire ne arătă că fuseseră înjunghiaţi. 


Ne îngrozirăm! Făcuseră parte dintr-un soi de oameni 
decăzuţi, şi nu se dădeau în lături de la nici o fărădelege, şi 
totuşi era îngrozitor să-i vezi mutilaţi în halul acesta! 

Pentru a dobori douăzeci de oameni atât de repede şi de 
sigur, trebuia ca fiecare dintre indieni să fi ştiut dinainte pe 
care dintre albi să-l atace. Cincizeci de indieni contra 
douăzeci de albi. Morţii erau ţepeni, dovadă că bandiții 
fuseseră omorâţi încă de aseară, nu de dimineaţă. Dar de ce 
au mai rămas pe urmă indienii aici? De ce îşi aduseseră şi 
caii? Trebuie să fi fost ceva care a trebuit să fie amânat 
până dimineaţa şi a durat până la amiază. Dar oare, ce 
anume? Îmi adusei aminte de Old Wabble. Cadavrul lui 
lipsea. Probabil că „generalul” îl luase cu el să se răzbune 
într-un chip deosebit. 

În primul moment, ramaserăm în faţa cadavrelor 
înmărmuriţi, fără a scoate o vorbă, apoi începurăm cu toţii 
să vociferăm, care de care mai tare. Cred că dacă indienii 
ar fi fost atunci în bătaia puştilor noastre, pe toţi i-am fi 
împuşcat. Dar şi de data aceasta se dovedi că, şi în cea mai 
mare nenorocire, intervine comicul. Hammerdull arătă spre 
unul din cadavre şi-i zise lui Holbers: 

Pitt, iată-l pe Hosea, care voia să ne ia viaţa! 

Yes, şi aici e Joel, care îşi bătea joc de banii noştri! 
Răspunse lunganul, arătând spre un alt mort. 

Sunt totuşi verii tăi. Nu eşti de aceeaşi părere, bătrâne 
racoon? 

Da, aşa e. 

Vrei să-i laşi să zacă aici? 

Aşa ceva n-aş vrea, măcar în amintirea mamei lor, cu toate 
că mi-a provocat multe clipe tare amare. 

Bine te-ai gândit, bătrâne Pitt! Deci, ce propui? 

Să-i îngropăm. Nu eşti de aceeaşi părere, dragă Dick? 

Dacă-i îngropăm sau nu, e totuna, dar dacă avem timp, le 
pregătim un mic locşor, în care să stea atât de comod cât o 
să le permită împrejurările. E o datorie omenească, mai 
ales că sunt verii tăi. E bine aşa, bătrâne racoon? 


Hm. Dacă vrei să faci aşa ceva pentru mine şi rudele mele, 
înseamnă că eşti un băiat tare bun, dragă Dick! 

Îşi strânseră mâinile şi trebuie să recunosc că nimic nu ar 
fi putut atenua impresia lăsată de groaznica scenă ca felul 
deosebit al acestor doi oameni buni. N-aveam prea mult 
timp la dispoziţie, trebuia să ne luăm după utahi şi să 
punem mâna pe „general”, care, neîndoios, purta vina 
morţii celor douăzeci de declasaţi. Dar dacă era vorba ca 
fraţii cei doi să fie îngropaţi, nici pe ceilalţi nu puteam să-i 
lăsăm să zacă acolo, de aceea mă îndepărtai să caut un loc 
potrivit pentru a săpa o groapă. Astfel dădui de o urmă lată; 
mergând după ea, ajunsei la un molid, care crescuse ceva 
mai izolat de ceilalţi copaci, şi când o... 

Pana se împotriveşte să continue descrierea. Ceea ce văzui 
era groaznic, atât de groaznic, încât scosei un strigăt 
puternic. De aceea, oamenii veniră în goana mare la mine, 
şi ceea ce le văzură ochii, îi făcu să se îngrozească la fel ca 
şi mine. 

Molidul, care avea grosimea, unui copil de opt ani, fusese 
despicat la înălţimea unui stat de om. lată explicaţia 
loviturilor pe care le auzise Winnetou. Neputând sparge 
molidul numai cu tomahawk-urile, indienii se folosiseră de 
pene de lemn. Vârând tot mai multe pene mai mari şi mai 
groase, crăpătura fusese lărgită mai mult decât grosimea 
unui corp omenesc, după care îl vârâseră înăuntru pe 
bătrânul Old Wabble legat. Pe urmă, penele mai groase 
fuseseră scoase afară; erau împrăştiate pe jos. Şi astfel, 
nenorocitul de bătrân stătea în chip de cumpănă, prins de 
partea de jos a corpului în cleştele molidului presat 
groaznic, cu picioarele atârnându-i într-o parte şi pieptul şi 
capul în cealaltă parte. Dacă i-ar fi fost vârât toracele în 
cleştele molidului, ar fi murit imediat, aşa însă, cu un calcul 
diabolic, fusese prinsă partea de jos a corpului. Mai trăia; 
braţul sănătos şi picioarele se mişcau, dar, în ciuda 
chinurilor de nedescris pe care le îndura, nu putea striga, 
având un căluş în gură, legat special la ceafă. Avea ochii 


închişi. Din nas îi curgea sângele, în picături mari, 
întunecate. Respirația şuierătoare făcea să ţâşnească 
sângele. Aici nu mai era loc nici de revoltă, nici de 
compasiune, trebuia venit repede, repede de tot în ajutor, 
fără o clipă de zăbavă. 

Băgaţi penele mari înăuntru! Poruncii eu. Sus şi jos! 
Repede, repede de tot! Avem nevoie de mai multe pene 
decât există pe jos. Scoateţi cuţitele şi tomahawk-urile! 

Zicând aceste cuvinte, am şi vârât o pană în crăpătură, 
bătând-o cu patul întărit cu fier al armei mele, „doborâtorul 
de urşi”. Să-i fi văzut pe camarazi la treabă! Numai 
Winnetou şi Matto Şahco aveau tomahawk-uri, dar erau 
suficiente. Câţiva copaci răsturnaţi de furtună se aflau în 
apropiere. Aşchiile zburau în toate părţile, şi într-o clipă 
fură făcute pene noi, mai mari. „Doborâtorul meu de urşi” şi 
puşca veche a lui Hammerdull, cu paturile întărite cu benzi 
de fier, erau folosite drept maiuri. Pe scurt, abia trecuseră 
două minute şi despicătura fu într-atât lărgită încât 
puturăm să-l scoatem pe Old Wabble. Îl întinserăm pe jos şi- 
i scoaserăm căluşul, ceea ce de fapt ar fi trebuit să facem 
de la început, dar uitasem, atât eram de tulburaţi. 

La început rămase nemişcat, vomitând cheaguri de sânge, 
după care i se prelinse un firicel de sânge proaspăt, roşu 
deschis. Pieptul i se umflă; auzirăm o respiraţie adâncă, 
adâncă. Pe urmă, deschise ochii, injectaţi de sânge. Apoi, 
apoi urmă ceva, ceva ce n-o să uit toată viaţa, şi anume un 
urlet, dar ce urlet! Am auzit răgetul leilor şi tigrilor; cunosc 
sunetul ca de trompetă al elefanților; am ascultat geamătul 
de moarte al cailor, şi el de nedescris, nimic însă din toate 
acestea nu poate fi comparat cu urletul de acum; era ca şi 
când durerea întregii lumi ar fi ieşit din gura lui Old 
Wabble, şi ar fi fost reflectată de ecoul nemilos ce venea din 
adâncul pădurii, de pe malul celălalt al lacului. Un fior trecu 
prin noi! 

După aceea, preţ de o clipă, se lăsă din nou liniştea. 
Stăteam în jurul lui cu cele mai contradictorii sentimente în 


inimă; şi totuşi, mila le domina pe toate. Pe urmă, a început 
să geamă, tare, din ce în ce mai tare, apoi scoase un nou 
urlet ca o întreagă haită de fiare. Îmi astupai urechile cu 
degetele; iar începu să se vaiete şi să geamă, mai încet, şi 
apoi din nou un urlet îngrozitor, care pur şi simplu ne făcu 
să ne dăm înapoi. Şi aşa continuă mereu, mereu; gemea şi 
se văieta, vaietele fiind din când în când întrerupte de câte 
un strigăt înfiorător, fără sfârşit. Se părea că nu poate nici 
vedea, nici auzi, nici vorbi. Ce puteam face? Holbers rămase 
lângă el săi picure apă pe buze; iar noi ne îndepărtarăm să 
săpăm groapa pentru ceilalţi. Nu scoaserăm nici un cuvânt 
despre nenorocitul de bătrân. Un fior de pioşenie ne 
cuprinse pe toţi. Simţeam că venise timpul ca judecata 
supremă să-i ceară socoteală bătrânului. 

Pe malul vestic al peninsulei găsirăm ceea ce căutam, şi 
anume o mulţime de pietre aduse de râu, care ajungeau şi 
pentru un mormânt atât de mare. Pentru a face o groapă 
atât de largă şi de adâncă pentru câte cadavre erau, nu 
aveam unelte. Am început să cărăm pietrele spre mijlocul 
peninsulei, unde exista un şanţ natural de aproape un 
metru. Acolo urma să fie mormântul. 

Treaba aceasta dură mult; în acest timp auzirăm mereu 
urletul bătrânului „rege al cowboy-lor”, până ce, după vreo 
oră, se mai linişti. Mai târziu, Pitt Holbers veni la mine şi-mi 
spuse că acum bătrânul era în stare să vadă şi să 
vorbească. Mă dusei la el. 

Zăcea pe jos, respira încet şi cu întreruperi şi se holba la 
mine. Ochii i se mai limpeziseră. 

Old... Shat... ter... hand, şopti el. Apoi îşi ridică braţul şi 
ţipă la mine: 

Câine blestemat, pleacă, pleacă de aici! 

Mister Cutter, te afli în faţa eternității! Răspunsei. Nimeni 
nu te mai poate ajuta. Peste scurtă vreme, poate peste o 
oră, o să-ţi dai sufletul. 

Păstor de oiţe! Şterge-o de aici! Vreau să mor fără tine. 
Dispari din ochii mei! 


Old Wabble îşi pierduse din nou cunoştinţa. Căzuse din 
nou în starea de mai înainte, când ba gemea, ba răcnea de 
durere. Mă îndepărtai. După o jumătate de oră, când se 
linişti din nou, mă întorsei la el. Mă recunoscu şi se stropşi 
la mine: 

Îţi mai aminteşti că în Llano Estacado ţi-am cerut un fapt 
concret, şi încă o dată un fapt şi a treia oară iar un fapt? 

Să-i fi răspuns la fel ca înainte, în timp ce el îşi bătea joc? 
Nu. Nu mai aveam ce face pentru acest suflet pierdut. 
Exista o singură putere în stare să-l ajute, şi ea nu-mi 
aparţinea. Old Surehand observase unde mă dusesem, şi 
venise şi el după mine; doar noi doi ne aflam lângă bătrân. 

Old Wabble mă privea batjocoritor, dar din gura lui 
schimonosită de durere nu se auzea nici măcar o silabă. 
Oare ezita să-şi mai bată joc de mine? Ar fi fost un semn 
bun. Nu trebuia să stric acest efect şi mă îndepărtai, 
trăgându-l după mine şi pe Old Surehand. 

În curând, izbutirăm să aşezăm cadavrele în şanţul 
natural, acoperindu-le apoi cu crengi şi pe urmă cu pietre. 
Deodată îmi veni o idee, nu o idee, ci o inspiraţie, da, 
simţeam că e o inspiraţie; am cerut ca bătrânul Wabble să 
fie adus la mormânt. Transportarea îi provoca dureri mari; 
ţipând întruna, întrebă de ce nu l-am lăsat să zacă pe loc. 

Am vrut să vezi unde-i îngropăm pe camarazii dumitale 
scalpaţi, îi răspunsei. Lăsăm un loc şi pentru dumneata, 
fiindcă, înainte ca soarele de astăzi să apună, o să zaci 
lângă ei, sub pietrele acestea. 

Mă aşteptam să strige furios la mine; stătea însă liniştit, cu 
totul liniştit... Privea cum îi aşezam pe bandiți unul după 
altul, acoperindu-i apoi cu crengi şi ramuri; văzu cum 
deasupra puneam pietre, lăsând un loc gol şi pentru dânsul. 
Ne urmărea fiecare mişcare, şi tot nu spunea nimic. 
Observai însă că în privirea lui se ivise o frică tot mai mare. 
Când, în sfârşit, terminarăm cu îngroparea, când am depus 
şi acoperit şi ultimul cadavru, lăsând liber doar locul pentru 


ei, am plecat fără să-i dăm în aparenţă vreo atenţie. 
Simţeam însă o tensiune cum nu se poate mai mare. 

Deodată văzduhul se cutremură de un urlet, asemănător 
celui dintâi. Mă dusei din nou la el. Fu iar cuprins de dureri, 
dar fără să-şi piardă cunoştinţa. Se răsucea ca un vierme; 
se zbătea şi se zvârcolea, fără ca din gură să-i mai iasă vreo 
înjurătură sau vreun blestem. Apoi rămase iarăşi liniştit, 
gemând şi scâncind fără să se mai mişte. Scrâşni din dinţi şi 
picături mari de sudoare îi apărură pe frunte şi pe faţă. Îl 
ştersei de câteva ori, dar mereu apăreau „alte picături de 
sudoare. Aşa trecu o bună bucată de timp, când îl auzii că 
mă cheamă încet: 

Mister Shatterhand! 

Mă aplecai asupra lui, şi atunci mă întrebă încet şi cu 
întreruperi: 

Dumneavoastră... ştiţi totul... Cunoaşteţi... vechiul... foarte 
vechiul. Cântec... despre... despre... veşnicie? Ce v-aş fi 
ascultat mai devreme, mai devreme! V-aţi dat toată 
osteneala cu mine. Aţi avut dreptate; clipele dinaintea 
morţii îţi par că durează cu mult mai mult decât viaţa toată. 
Am trăit aproape o sută de ani; au trecut ca vântul; dar 
ceasul acesta... este... mai lung decât toată viaţa mea; e de 
pe acum 0 veşnicie. Am spus că n-am nevoie de nimeni nici 
în viaţă... nici la moarte... Nenorocitul de mine! Nebunul de 
mine! Ce rece, ce frig e în mine, huu! Ce întuneric, ce 
întuneric, huuu...! E o prăpastie adâncă... adâncă... 
adâncă... fără fund... Ajutor, ajutor! Se prăbuşeşte peste 
mine... peste mine... ajutor... ajutor! Se strânge în jurul 
meu... ajutor... Îndurare... Îndurare... Îndu...! 

Închisese ochi, şi strigătele lui de ajutor, la început scoase 
cu glas ascuţit, deveniră apoi din ce în ce mai încete. 
Închise gura şi nici o părticică a corpului său, nici măcar o 
geană nu se mai mişcă. 

O, Dumnezeule! Oftă Old Surehand. Am văzut oameni 
căzând în bătălie; dar niciodată nu am văzut o moarte ca 
asta... 


Auzind strigătele de ajutor ale lui Old Wabble, toţi 
tovarăşii noştri veniră la el; stăteam de jur-imprejur. 

Vârâi mâna sub haina bătrânului şi o ţinui pe inimă, abia 
simţindu-i bătăile cu mari întreruperi. 

Descoperiţi-vă, meş-şurs! Îi rugai. Ne aflăm în faţa unui 
moment sublim şi sfânt: un fiu rătăcit se întoarce la casa 
părintească. Rugaţi-vă, rugaţi-vă pentru ca întruchiparea 
supremei iubiri să-i arate îndurare acum, în această grea 
clipă, şi dincolo, în vecii vecilor! 

Secundele deveneau minute, şi apoi sferturi de oră. 

O rămurică se frânse sub ghearele unei păsărici, răsunând 
în liniştea adâncă şi sfântă din jur ca frângerea unui copac, 
atât de neaşteptat ni se păru sunetul, iar bătaia uşoară a 
aripilor ei părea foşnetul unor aripi de vultur! 

Şi iată că Old Wabble deschise ochii şi-i îndreptă asupra 
mea. Avea privirea limpede şi blândă, iar glasul se auzi 
încet, dar clar, când spuse: 

Am dormit îndelung şi adânc de tot şi am văzut în vis casa 
părintească, am văzut-o pe mama, ceea ce până acum 
niciodată nu mi s-a mai întâmplat. Am fost rău, foarte rău, şi 
am visat că am supărat-o; am rugat-o să mă ierte. Şi ea m-a 
îmbrăţişat şi m-a sărutat. Încă niciodată Old Wabble n-a fost 
sărutat de cineva, ci numai acum, în ceasul morţii. Era 
cumva sufletul mamei mele, mister Shatterhand? 

Ţi-o doresc din toată inima. Ai s-o afli în curând, îi 
răspunsei. 

Peste faţa lui brăzdată de vreme trecu un zâmbet, iar el 
rosti eu o voioşie emoţionantă: 

Da, peste câteva clipe o să aflu. Ea m-a iertat când am 
rugat-o. 

Vorbise încet şi cu întreruperi, fusese însă înţeles de noi 
toţi. Muribundul acesta a fost un om rău şi, mai ales, 
duşmanul meu de moarte şi totuşi, lacrimile, pe care nu le 
puteam reţine, îmi curgeau pe obraji. 

Îi luai mâna în mâna mea. Închisese din nou ochii. Mă 
aplecai cu urechea la gura lui şi-i auzii ultima şoaptă: 


Adio! Sunt... atât... de... feri... cit... feri... cit! 

Pe faţă i se întipări un zâmbet, atât de blând, ca şi când 
visa din nou pe maică-sa. Doar că nu mai era vis, care să-i 
arate iertarea; el o vedea acum cu adevărat, cu adevărul 
acela care e mai presus de tot ce e pământesc; murise! 

Ce fiinţă curioasă e şi omul! Ce simţăminte avusesem doar 
cu câteva ore mai înainte faţă de cel mort! Iar acum 
stăteam profund mişcat în faţa cadavrului său, ca şi când 
mi-ar fi murit un prieten iubit! Convertirea îndreptase tot 
trecutul lui. Şi nu numai eu simţeam astfel. Dick 
Hammerdull se apropie, luă mâna mortului, o strânse încet 
şi spuse: 

Adio, bătrâne Wabble! De-ai fi ştiut mai devreme ceea ce 
ştii acum, nu ai fi murit de-o moarte atât de mizerabilă. 
Mare prostie ai făcut, dar eu nu-ţi port pică! Pitt Holbers, 
dă-i şi tu mâna! 

Holbers nici nu trebuia îndemnat prea mult, pentru că se 
şi apropiase. Spuse, şi nu în felul lui sec, ci adânc mişcat: 

Farewell73, bătrâne rege! Regatul tău s-a sfârşit. Dacă 
erai deştept, puteai să călăreşti cu noi şi nu cu bandiții. 
Păcat, un mare păcat pentru un asemenea straşnic boy, cum 
ai fost cândva! Vino, dragă Dick. Să-l aşezăm în patul său 
cel de pe urmă! 

Nu, încă nu, intervenii eu. 

Cum, nu trebuie să plecăm? Întrebă Hammerdull. 

Mai avem doar două ore de lumină a zilei, aşa că nu merită 
să căutăm un alt loc de popas. Rămânem aici! 

Dar utabhii şi „generalul”? 

Lasă-i să-şi continue drumul că de scăpat tot n-o să ne 
scape, acum cu atât mai puţin cu cât trebuie să dea 
socoteală şi pentru, durerile pe care a trebuit să le suporte 
mortul de aici. Dimineaţa mi s-a părut că n-am avea timp, 
acum ştiu că avem suficient. 

Sunt de aceeaşi părere cu fratele meu Shatterhand, spuse 
şi Winnetou. Old Wabble să nu fie îngropat fără să se fi răcit 
măcar. 


Se hotări, deci, să rămânem acum în peninsulă. Unul 
dintre noi, însă, şi anume Old Surehand, nu aprobă această 
hotărâre. Mă chemă deoparte şi-mi spuse: 

Nu pot rămâne aici, mister Shatterhand. Am să plec în 
taină călare, ca nimeni să nu încerce să mă reţină. Dar 
cuiva trebuia să-i spun, şi numai dumneavoastră puteţi fi 
acela. Să nu mă trădaţi până plec! 

Şi trebuie neapărat să plecaţi mă interesai. Chiar nu puteţi 
rămâne aici? 

Nu. Trebuie să plec! 

Singur? 

Da, singur! 

Hm! Sunteţi un westman încercat şi nu vreau să vă 
vorbesc despre pericolele care v-ar putea pândi. N-aţi vrea 
însă ca măcar să-mi spuneţi ce fel de treabă vă împiedică să 
rămâneţi cu noi, mister Surehand? 

Nu pot să vă spun. 

N-am voie să ştiu nici unde vă duceţi? 

Nu. 

Hm! Nu vreau să vă fac reproşuri, dar comportarea 
dumneavoastră denotă parcă o lipsă de încredere. 

Devenind dintr-odată contrariat, răspunse: 

Ştiţi la fel de bine ca şi mine că am încredere în 
dumneavoastră, sir. V-am mai spus că e vorba de o taină, 
despre care nu pot şi nu vreau să vorbesc. 

Nici mie? 

Nici! Răspunse el scurt şi categoric. 

Well. Fiecare are dreptul să-şi păstreze secretele numai 
pentru el. Eu însă v-am urmat călare de la Jefferson City şi 
până aici, cu convingerea ca o să ne înţelegem ca prieteni. 
Nu vream să vă spun că din asta ar rezulta anumite 
drepturi pentru mine şi obligaţii pentru dumneavoastră, 
totuşi mi-ar părea rău dacă aţi întreprinde ceva care var 
provoca necazuri, acţionând singur, în timp ce poate că aţi 
reuşi dacă aţi fi mai puţin enigmatic şi ceva mai deschis faţă 


de mine. Sunteţi chiar atât de sigur de ceea ce 
întreprindeţi, încât puteţi afirma că nu aveţi nevoie de noi? 

Aş fi venit singur călare până aici, dacă aş fi crezut că am 
nevoie de ajutor? 

Întocmai. Şi chiar n-aţi avut nevoie? 

Vă referiţi, desigur, la faptul că utahii m-au luat prizonier? 
Probabil că m-aş fi descurcat şi cu ei. 

De rândul acesta îi răspunsei eu pe un ton reţinut: 

Da, sunt convins. Să considerăm deci discuţia încheiată şi 
drum bun. Nu vă mai rețin! 

Voiam să-i întorc spatele, când mă apucă de mână şi mă 
rugă: 

Nu fiţi supărat pe mine, sir! Cuvintele mele sună a 
ingratitudine, ştiţi însă bine că nu sunt un nerecunoscător! 

Ştiu. 

Şi... şi... vreau să vă spun cel puţin că am fost atât de 
reţinut pentru că am crezut că o să-mi întoarceţi spatele 
dacă o să aflaţi cine sunt. 

Prostii! Cine sunteţi? Old Surehand e un om cinstit! 

Însă... Însă... e fiul unui puşcăriaş! 

Pshaw! 

Cum? Nu vă sperie acest lucru? 

Nu. 

Dar gândiţi-vă, sir... puşcăriaş! 

Ştiu că în închisori, în puşcării au existat şi oameni 
cumsecade! 

Dar tatăl meu a murit în închisoare! 

Destul de trist! Dar ce legătură are asta cu prietenia 
dintre noi? 

Chiar n-are? 

Absolut deloc! 

Şi mama mea a fost închisă, şi condamnată! 

Într-adevăr, îngrozitor! 

Şi unchiul! 

Sunteţi un om vrednic de toată mila! 

Dar mama şi unchiul au evadat şi au fugit! 


Îmi pare foarte bine! 

Dar, sir, nici nu întrebaţi de ce au fost condamnaţi? 

La ce ar folosi dacă aş şti? 

Au fost acuzaţi de falsificare de bani. 

E grav. Falsificarea banilor se pedepseşte foarte aspru. 

Ei...? Şi tot mai staţi de vorbă cu mine? 

De ce nu? 

Vorbind cu fiul şi nepotul unor falsificatori de bani, al unor 
puşcăriaşi? 

Ascultaţi aici, ce am eu cu banii şi închisorile Statelor 
Unite? Hai să presupunem că rudele dumneavoastră au 
săvârşit aceste fărădelegi şi şi-au meritat pedeapsa, dar ce 
vină aveţi dumneavoastră? 

Înseamnă că nu-mi întoarceţi spatele? 

Să nu mă jigniţi, mister Surehand! Sunt un om, un creştin 
şi nu un barbar! Cine merită să fie pedepsit, să fie; după 
ispăşirea pedepsei, e ca şi înainte, cel puţin în ochii mei. În 
general, sunt de părere că cel puţin cincizeci la sută din cei 
condamnaţi nu sunt răufăcători, ci fie oameni bolnavi, fie 
victime ale unor împrejurări nefericite. 

Da, ştiu, în această privinţă gândiţi foarte omenegşte. Iar eu 
vă pot asigura că părinţii şi unchiul meu au fost nevinovaţi, 
n-au făcut nimic rău. 

Cu atât mai mare e nenorocirea care i-a lovit. Şi nu pot să 
înţeleg cum v-aţi putut gândi că eu v-aş întoarce spatele, 
chiar dacă ar fi fost vinovaţi! Şi de acum încolo o să fiţi tot 
atât de enigmatic? 

Trebuie! 

Well. Atunci spuneţi-mi cel puţin când o să ne mai 
întâlnim? 

De azi în patru zile. 

Unde? 

În Pui-mauvh74, care se află aproape în centrul Parcului 
Saint Louis. Winnetou trebuie s-o cunoască. Are forma unei 
inimi, de unde i se trage şi numele. Am să fiu sigur acolo. 

Dacă nu intervine nimic. 


Ce să intervină? 

Ascultaţi, mister Surehand, în socotelile dumneavoastră 
folosiţi aceleaşi calcule ca atunci când aţi plecat din 
Jefferson City. Între timp, multe sau petrecut, şi 
împrejurările sau schimbat. „Generalul” e aici şi se... 

Pshaw! Mă întrerupse el. Nu mi-e teamă de el. Şi de fapt, 
ce mă priveşte persoana lui? 

Poate mai mult decât vă închipuiţi! 

Da de unde! Nu mă priveşte absolut deloc, sir. 

Ei, bine, să nu ne certăm. Apoi mai sunt şi utahii! 

Mi-e totuna. 

Şi vraciul comanşilor! 

Asta mi-e şi mai indiferent. De altfel, mă îndoiesc că se află 
aici. L-aţi văzut? 

Nu. 

Potrivit spuselor camarazilor dumneavoastră, se alăturase 
grupului de bandiți, aşa că ar fi trebuit să fie aici, în 
peninsulă. Probabil că s-a despărţit de ei. 

Ceea ce în orice caz arată că a fost deştept. 

Dacă a fost cu adevărat deştept, a rămas în urmă. 

Eu sunt de altă părere. Ca să vină cineva împreună cu 
soţia în această regiune sălbatică, trebuie să existe un motiv 
foarte serios. 

Într-adevăr. 

Acest motiv mai e valabil; asta înseamnă că nu s-a întors 
din drum. Probabil că nu voia să ştie şi ceata de declasaţi ce 
caută el aici sus, aşa că s-a despărţit de ei. Cred că ăsta e 
motivul. 

Dar la început de ce li s-a alăturat? 

Din duşmănie şi dorinţa de a se răzbuna pe noi, şi ca să 
ajungă în munţi sub ocrotirea lor. Îndată ce şi-a atins scopul 
a luat-o din loc, dar cu siguranţă că se află prin apropiere. 

N-are decât, nu mă interesează! Ştiţi, deci, ceea ce aţi 
dorit; de azi în patru zile, vă aştept în Pui-mauvh. Până 
atunci, puteţi să vă ocupați de vânarea utahilor şi să-i 


pedepsiţi pentru masacrul săvârşit aici! Sper că nimeni 
dintre dumneavoastră n-o să mă urmărească pe furiş. 

Puteţi fi liniştit în privinţa asta. 

Vreţi să-mi promiteţi? 

Da, aveţi cuvântul meu! 

Atunci am terminat. La revedere! 

Încă ceva. Nu vreţi să vă aprovizionaţi cu carne de la noi? 

Nu, aveţi şi dumneavoastră nevoie de ea şi ar bate la ochi 
dacă m-aş aproviziona acum. 

Am face treaba asta fără să se observe. 

Mulţumesc. O să găsesc destul vânat pe drum. Deci, încă o 
dată, la revedere. 

Ne despărţirăm şi făcu în aşa fel încât să poată ajunge la 
calul său şi să se îndepărteze fără a fi observat. Mai târziu, 
absenţa lui provocă mirarea tuturor, şi când aflară de la 
mine că a plecat, se întrebară de ce a plecat fără să-şi ia 
rămas bun. Voiau să ştie de ce a dispărut pe furiş, dar nu le 
spusei nimic. Numai Winnetou nu puse nici o întrebare, 
totuşi, mai târziu, după ce se întunecă, în timp ce şedeam 
lângă foc, el consideră nimerit să facă următoarea 
observaţie: 

O să fie nevoie să-l eliberăm din nou pe Old Surehand. 

Aşa cred şi eu, îi răspunsei. 

Sau o să-i găsim cadavrul. 

Şi asta e posibil. 

Fratele meu n-a încercat să-l reţină? 

Ba da, dar n-am reuşit. 

Puteai să-i spui că ştii mai multe decât crede el. 

I-aş fi spus, dar a vrut să-şi păstreze taina. 

Atunci e bine că ai tăcut. Încrederea nu se obţine cu forţa. 

În curând o să-şi dea seama cât de bine ar fi fost să fie 
ceva mai deschis la suflet. 

Da. Şi ce-o să se mire când o să afle că, într-un timp atât 
de scurt, agerimea fratelui meu Shatterhand a ajuns mai 
departe decât el în atâţia ani! Datorita plecării sale, e 


necesar să ne comportăm altfel decât dacă ar fi rămas cu 
noi? 

Nu. 

O să-i urmărim pe utahi? 

Da. 

Mâine dimineaţă n-o să mai putem vedea şi descifra 
urmele lor. 

Nu-i nimic. „Generalul” care-i conduce doreşte să ajungă 
sus, la cascadă; deci ştim încotro au luat-o. 

Iar ei ştiu că-i urmărim, aşa că o să pună capcane, ca să se 
răzbune că l-am eliberat pe Old Surehand. 

De aceea, presupun că o să le cadă din nou în mână. 

O să ne grăbim. Noaptea nu pot călări prea repede, noi în 
schimb o să putem să-i urmărim mai iute, ceea ce trebuie să 
ştie şi Old Surehand. Chiar dacă nu păţeşte nimic, n-o să 
ajungă la cascadă cu mult timp înaintea noastră. Ar fi 
trebuit să rămână! 

După ce trupul lui Old Wabble se răci, l-am culcat în 
mormânt şi l-am acoperit şi pe el cu ramuri şi pietre. După 
o rugăciune şi un Tatăl nostru, făcurăm o cruce de lemn, pe 
care o înfipserăm lângă mormânt. lată cum „regele cowboy- 
lor”, care şi-a petrecut toată viaţa în câmpiile Vestului, a 
ajuns să fie îngropat sus în munţi şi să fie înmormântat de 
cei pe care i-a urmărit până aici ca să se răzbune şi să-i 
ucidă, fiind el însuşi ucis de alţii. 

Ne culcarăm lângă mormântul său luminat de foc şi 
dormirăm un somn nu atât de lung ca al lui. 

Capitolul IX - La Capul Diavolului. 

A doua zi dimineaţă pornirăm o dată cu revărsatul zorilor. 
Pe pământul moale al pădurii urmele utahilor mai erau 
vizibile, dar când dădurăm de sol mai tare ele dispărură, 
ceea ce nu ne putea deranja. Nici nu ne uitarăm după ele, 
ci merserăm în direcţia ştiută de noi, atât de repede cât ne 
permitea terenul, fără a ne sinchisi de ceva. 

De la Lacul Apei Verzi, drumul cobora spre Parcul Saint 
Louis. Ajunserăm în parc spre seară. Se întindea în faţa 


ochilor noştri în toată frumuseţea lui, lat de multe, multe 
mile şi la fel de lung. Pentru un vânător nu putea să existe 
privelişte mai frumoasă decât acest parc înconjurat de 
coloşi muntoşi ce se înălţau spre cer, într-o alternanță de 
pădure şi prerie, de stânci şi de ape, ca şi când un pasionat 
de vânătoare l-ar fi amenajat special - fireşte cheltuind 
milioane - ca rezervaţie, dar şi ca loc de vânătoare a 
tuturor animalelor Vestului Sălbatic. 

Odinioară, bizonii trăiseră aici cu miile; acum erau 
izgoniți. I-au alungat gloanţele căutătorilor de aur. locmai 
Parcul Saint Louis fusese, cu mult timp înainte, ţinta 
principală a căutătorilor de aur. Acum îl părăsiseră, 
îndreptându-se spre munţii Cores Range; se povestea că 
acolo s-ar fi descoperit zăcăminte inepuizabile da aur, ceea 
ce noi însă aflarăm abia mai târziu. Pentru moment, mai 
eram convinşi, cum fusese şi Toby Spencer, că aici, mai ales 
la Foam Cascade, ar fi existat filoane bogate. Totuşi, parcul 
nu era complet părăsit de prospectanţi. Plecaseră numai cei 
mai buni, dar cei ce aparţineau drojdiei rămăseseră, pentru 
că nu aveau suficiente mijloace pentru un drum atât de 
lung. Aceşti oameni hoinăreau prin parc, pentru ca, la fel cu 
cerşetorii mizeri ai oraşelor, să cotrobăiască în minele şi 
zăcămintele părăsite, fără să piardă vreo ocazie să 
recolteze de unde nu semănaseră. 

Old Surehand ne dăduse întâlnire la Pui-mauvh, adică la 
Pădurea Inimii. Winnetou cunoştea locul, însă nici nu ne 
gândeam să mergem acolo. Prima noastră ţintă era Foam 
Cascade, încotro se îndrepta în orice caz şi el. 

Am călărit toată dimineaţa printr-o regiune asemănătoare 
frumoaselor noastre ţinuturi din Suabia germană. Spre 
amiază, ne îndreptarăm spre o pădurice, unde voiam să 
lăsăm caii să se odihnească o oră. Pe acolo curgea un pârâu 
limpede, care ne oferea apa necesară pentru masa de 
prânz. 

Încă nu ajunsesem bine la pădurice, când dădurăm de o 
urmă, care, venind dintr-o parte, se îndrepta în aceeaşi 


direcţie. Cu cel mult o oră înaintea noastră doisprezece 
până la cincisprezece călăreţi trecuseră pe acolo. Fireşte că 
ne oprirăm. Winnetou descălecă şi, la început, porni singur 
înainte, pentru a cerceta, cu ce fel de oameni ne-am putea 
întâlni. Se întoarse în curând. Nu putea fi vorba de oameni 
experimentați ai Vestului, căci altfel ar fi avut nevoie de mai 
mult timp ca să afle unde sunt. Pe faţă avea acea expresie 
discret amuzată, rareori vizibilă la el, care prevestea 
întotdeauna o întâmplare hazlie. 

Se pare că oamenii ăştia nu-s periculoşi? Întrebă Trescow, 
văzând zâmbetul apaşului, Chiar foarte periculoşi! 
Răspunse acesta, devenind deodată serios. 

Indieni? 

Nu. 

Deci albi. Câţi? 

Treisprezece. 

Bine înarmaţi? 

Da, în afară de indian. 

Ah! E şi un om roşu cu ei? 

Un roşu prizonier. De aceea a spus Winnetou că-s 
periculoşi. 

Aha! Unde au poposit? Departe de aici? 

La marginea cealaltă a pădurii. 

Şi ce sunt? Vânători? 

Aceste feţe-palide nu sunt vânători, nici westman-i, ci 
căutători de aur. Dar de ce nu întreabă Trescow ceea ce e 
mai important? 

Mai important? Ce anume? 

Indianul! 

Aha, el? Adevărat! Se poate deduce cărui trib aparţine? 

Nu aparţine nici unui trib. 

Aşa! Îl cunoaşte cumva Winnetou? 

Îl cunosc. Şi fraţii mei îl cunosc şi ei, pentru ca e un bun 
prieten de-al nostru. 

Un indian? Un bun prieten de al nostru? Nu pot, să 
ghicesc. 


Trescow să-l întrebe pe Dick Hammerdull, pentru că văd 
că ela ghicit! 

Fără să mai aştepte întrebarea, grăsanul răspunse plin de 
zel: 

E uşor de ghicit cine este indianul care nu aparţine nici 
unui trib şi se află aici, în Parcul Saint Louis şi ai cărui 
prieteni suntem. Nu poate fi decât Colma Pugşi. 

Ei, drăcie! Salvatorul nostru? El e prizonierul unor albi? 
Fireşte că trebuie să-l eliberăm! 

Dar nu imediat, interveni Winnetou. Ne facem că nici nu-l 
cunoaştem; cu atât mai mult o să se sperie ceilalţi. 

E adevărat că mă aşteptam să-l întâlnesc aici în Parc pe 
Colma Puşi, dar nu acum şi nu ca prizonier. Faptul acesta 
îmi servi drept îndemn de a nu păstra doar pentru mine 
ceea ce ghicisem şi dedusesem. Înconjurarăm păduricea 
călare, până ajunserăm la pârâul lângă care îşi făcuseră 
popas albii cu prizonierul lor. 

Zărindu-ne, săriră cu toţii în picioare, cu mâna pe arme. 
Erau nişte indivizi zdrenţăroşi, de la care te puteai aştepta 
la orice, numai la ceva bun nu. 

Good day, meş-şurs! Îi salutai, după ce ne oprirăm. După 
cât se pare, aici e un loc minunat de popas. Şi noi aveam 
intenţia să stăm vreo oră pe aici. 

Cine sunteţi? Întrebă unul. 

Suntem westman-i. 

Dar şi indieni, ceea ce dă de bănuit! Avem aici unul de 
acest soi, un hoţ. Probabil e un utah. Şi indienii voştri 
aparţin acestui trib? 

Nu, ei sunt: un apaş, un comanş şi un osag. 

Well. Înseamnă că nu există nici un pericol. Triburile 
acestea locuiesc departe de aici, aşa că sunt convins că nu o 
să vă pese de pezevenghiul ăsta roşu. 

Avusesem intenţia să o întoarcem în glumă; văzând însă 
prizonierul mai de aproape, părăsirăm imediat ideea. Da, 
era Colma Puşi şi am fi procedat cât se poate de prost, dacă 
nu l-am fi eliberat imediat, deoarece era legat într-un 


asemenea mod încât trebuia să-i provoace mari dureri. Fu 
suficient să-i arunc o privire lui Winnetou, ca să-mi 
ghicească intenţia. Descălecarăm cu toţii şi priponirăm caii. 
Între timp, albii îşi puseseră armele jos şi se aşezară din 
nou. Cu carabina în mână, mă apropiai de ei şi-i întrebai: 

Sunteţi siguri că acest om va furat ceva? 

Fireşte, l-am prins asupra faptului, răspunse cel ce vorbise 
şi mai înainte. 

Well, atunci să ne prezentăm. Pe mine mă cheamă Old 
Shatterhand. Acesta e Winnetou, căpetenia apaşilor, şi... 

Winnetou! Exclamă omul. Ei, drăcie, ce musafiri de seamă! 
Bine aţi venit la noi, bine aţi venit! Aşezaţi-vă, meş-şurs! 
Aşezaţi-vă şi spuneţi, ceea ce ţineţi în mână e carabina 
„Henry”, mister Shatterhand? lar pe umăr aveţi 
„doborâtorul de urşi”? 

Se pare că aţi auzit de puştile mele. Vreau să vă spun că 
îmi faceţi o impresie bună; un singur lucru nu-mi place! 

Şi anume? 

Că l-aţi legat pe acest indian. 

De ce nu vă place? Doar nu aveţi nimic cu el. 

Ba am, chiar foarte mult, pentru că e un bun prieten de-al 
nostru. Fără multe fasoane, sir. Vreau să vă vorbesc 
prieteneşte. Scoateţi-i indianului legăturile! Cine ridica 
arma, va fi împuşcat pe loc! 

În timp ce spuneam aceste cuvinte, ţevile tuturor armelor 
noastre erau îndreptate spre căutătorii de aur. La aşa ceva 
nu se aşteptaseră. Era bine că ne cunoşteau, cel puţin după 
nume, pentru că astfel nici nu s-au gândit să opună vreo 
rezistenţă. Şeful lor mă întrebă numai: 

Vorbiţi serios, mister Shatterhand? 

Da, nu glumesc. 

Ei bine, atunci noi am făcut o glumă şi o să-i punem capăt! 

Se duse la Colma Puşi şi-l dezlegă. Acesta se ridică, se 
întinse din încheieturi, luă o puşcă de jos, scoase un cuţit de 
la brâul unui alb, apoi veni la noi şi spuse: 


Mulţumesc fratelui meu Shatterhand. Aceasta e puşca 
mea şi ăsta e cuțitul meu; nu mi-au luat mai mult până 
acum. Fireşte că eu nu le-am furat nimic. 

Sunt convins de asta. Ce părere are fratele meu Colma 
Puşi, ce să facem cu ei? O să-i îndeplinim dorinţa. 

Lăsaţi-i să plece! 

Într-adevăr? 

Da. Abia de o oră mă aflu în mâinile lor şi nici nu merită să 
le dăm măcar atâta atenţie încât să-i pedepsim. Nu doresc 
ca fraţii mei să se ocupe de ei. 

Nu pot să-ţi îndeplinesc în întregime această dorinţă; 
câteva cuvinte trebuie să le spun înainte de a porni mai 
departe, că doar n-o să stăm cu ei. Vreau să aflu de ce au 
prins şi au legat un indian, care în nici un caz nu le-a făcut 
vreun rău. 

Pot să-i spun şi eu acest lucru fratelui meu Shatterhand! 

Nu, vreau să-l aflu de la ei înşişi. 

Cel care vorbise mai înainte îşi trecu mâna prin păr şi se 
scărpina în cap, apoi spuse, jenat: 

Sper că nu ne consideraţi nişte papă-lapte, pentru că nu 
ne-am apărat, sir. Nu din laşitate, ci din respect faţă de 
oameni ca dumneavoastră. Vreau să vă spun totul cinstit. 
Am venit aici să căutăm aur, dar n-am făcut nici o brânză. 
Acest indian stă tot timpul pe aici prin parc şi se spune 
despre el că ar cunoaşte nişte zăcăminte bogate, pe care 
însă nu le trădează nimănui. L-am prins ca să-l forţăm să ne 
arate un asemenea loc, după care l-am fi lăsat să plece. Aşa 
stă treaba şi cred că n-o să ne-o luaţi în nume de rău. Era 
imposibil să ştim că e prietenul dumneavoastră! 

Bine, bine! Răspunsei; apoi întorcându-mă către Colma 
Puşi, îl întrebai: E aşa cum a spus el? 

Aşa este, şi vă rog să nu le faceţi nimic. 

Well. Să fim deci îngăduitori. Sper însă că nici mai târziu 
n-o să avem motive să ne comportăm altfel decât aşa. Cine 
vrea să cunoască un filon de aur, n-are decât să şi-l caute 
singur. E cel mai bun sfat pe care vi-l pot da, gentlemeni. Vă 


rog să nu plecaţi de aici decât, după trecerea a două ore, că 
de nu, o să înceapă totuşi puştile noastre să vorbească! 

Între timp, Colma Puşi încălecase pe calul său, aflat 
printre cei ai căutătorilor de aur şi, fără ai mai învrednici cu 
o privire, pornirăm înainte călare. Erau oameni de cea mai 
decăzută speţă. 

Ca să ajungem cât mai departe de ei, galoparăm cât 
puturăm de repede şi ne oprirăm într-un loc la fel de 
potrivit pentru popas, ca şi păduricea de mai înainte. 

Întrucât la Rush Creek îl văzusem doar scurtă vreme, 
eram curios să văd cum arată calul lui Colma Puşi. După 
cum mi-am putut da seama într-un interval aşa de scurt, era 
un mustang de o construcţie splendidă, iute şi rezistent. 

În timpul cât mâncam, nu s-a discutat nimic. Era din cauza 
prezenţei misteriosului indian. După ce consumai bucata 
mea de carne şi-mi băgai cuțitul la brâu, observai că a 
terminat şi el. Se ridică, se duse la calul său, sări în şa şi 
spuse: 

Fraţii mei mi-au făcut un mare serviciu; le mulţumesc! O 
să mă bucur să-i revăd. 

Fratele meu vrea să plece? Întrebai. Aşa repede? 

Da, răspunse el. Colma Puşi e ca vântul: trebuie să meargă 
încotro e nevoie! 

De ce se sfieşte de noi Colma Puşi? 

Colma Pugşi nu se sfieşte de nimeni, dar misiunea pe care o 
are de îndeplinit îi porunceşte să fie singur. 

Pentru mine era o desfătare să-i vâd lui Winnetou faţa. 
Bănuia ce intenţionam să fac şi, în sinea lui, se bucura de 
efectul pe care comportarea mea trebuia să îl provoace. 

Nu o să mai fie nevoie ca fratele meu roşu să se ocupe 
mult timp de această misiune, răspunsei. În curând o să fie 
rezolvată. 

Old Shatterhand spune cuvinte pe care nu le înţeleg. O să 
plec şi o să le spun fraţilor mei „la revedere!” 

Ridică mâna pentru a-şi îndemna calul, când mă dusei mai 
aproape şi-i spusei: 


Well, atunci nu mai spun decât un singur lucru: dacă 
fratele meu Colma Puşi trebuie să plece, o rog pe sora mea 
Colma Puşi să mai rămână cu noi! 

Accentuasem în mod deosebit cele două cuvinte „frate” şi 
„soră”. Tovarăşii mei mă priveau miraţi. În schimb, Colma 
Pugşi sări dintr-o dată de pe cal, se grăbi să vină la mine şi 
aproape că strigă: 

Ce spune Old Shatterhand? Ce cuvinte am auzit de la el? 

Am spus: Colma Pugşi nu este fratele meu, ci sora mea, 
răspunsei. 

Consideri cumva că sunt femeie? 

Da. 

Te înşeli, te înşeli! 

Nu mă înşel deloc. Old Shatterhand ştie întotdeauna ce 
zice. 

Nu, nu! Exclamă ea întinzând spre mine ambele mâini, în 
semn de protest. De astă dată, totuşi, Old Shatterhand nu 
ştie ce spune! Cum ar putea o femeie să fie un războinic 
precum Colma Puşi? 

Tahua, frumoasa soră a lui I-kvehtsi-pa ştia încă din 
tinereţe să călărească bine şi să tragă cu arma! 

Se dădu câţiva paşi înapoi şi mă privi înmărmurită, cu 
ochii larg deschişi. Continuai. 

Acum Colma Puşi o să mai rămână aici, cu noi? 

Ce... ce... ce ştii tu... despre Tahua, şi ce... ce... ce poţisă 
ştii despre I-kvehtsi-pa?! 

Ştiu multe, foarte multe, şi despre amândoi. Sora mea 
Colma Pugşi are inima destul de tare ca să mă asculte? 

Spune, o, spune! Răspunse ea, împreunându-şi mâinile a 
implorare şi venind lângă mine. 

Ştiu că I-kvehtsi-pa era numit şi Vava Derric. 

Uff! Uff! Exclamă ea. 

Sora mea a auzit vreodată numele de Tibo-taca, Tibo-vete? 
Cunoaşte povestea myrtle-wreath-ului? 

Uff, uff, uff! Continuă! Spune mai departe! 


Trebuie să-ţi transmit salutări de la cei doi mici babies, 
care cu ani în urmă purtau numele de: Leon Bender şi Fred 
Bender. 

Braţele îi căzură, vru să scoată un strigăt, dar nu reuşi. 
Încet, încet, se lăsă în jos, puse mâinile pe iarbă, îşi îngropă 
faţa în ea şi începu să plângă, încet, de să-ţi frângă inima. 

E uşor de închipuit cu câtă mirare ascultaseră tovarăşii 
mei de drum şi cu ce expresie se uitau la cea care plângea, 
căreia îi atribuisem, poate, prea multă tărie şi stăpânire de 
sine. Atunci se ridică şi Apanatşca şi venind la mine mă 
întrebă: 

Fratele meu Shatterhand a vorbit despre Tibo-taca, Tibo- 
vete şi Vava Derric. Sunt cuvinte şi nume pe care le cunosc. 
De ce plânge Colma Puşi la auzul lor? 

Plânge de bucurie, nu de durere. 

Colma Puşi nu-i un bărbat? Nu-i un războinic? 

Nu, e o femeie! 

Uff, uff! 

Da, e o femeie! Fratele meu Apanatşca să fie tare, 
stăpânindu-se din toate puterile. Tibo-taca nu i-a fost tată, 
iar Tibo-vete nu i-a fost mamă. Fratele meu a avutun alt 
tată şi o altă mamă... 

Nu am putut continua, pentru că, sărind în picioare, Colma 
Puşi mă apucă de mână şi strigă, arătând spre Apanatşca: 

E Leo... e cumva Leo Bender?! 

Nu e Leo... ci Fred Bender, fratele mai mic, răspunsei. 

Se întoarse imediat spre Apanatşca, căzu la picioarele lui, 
îi îmbrăţişa genunchii, plângând cu sughiţuri şi strigând: 

Băiatul meu, băiatul meu! E Fred, băiatul meu! 

Atunci, Apanatşca strigă, mai bine zis urlă la mine: 

Ea este... e mama mea adevărată? 

Da, ea este, răspunsei. 

Apanatşca se aplecă, o ridică în picioare, o privi în ochi şi 
exclamă: 

Colma Puşi nu-i un bărbat, e o femeie! Colma Puşi e mama 
mea, mama mea! lată de ce mi-ai fost atât de dragă de cum 


te-am văzut! 

Îngenunche împreună cu ea, o ţinu strâns în braţe şi îşi 
apăsă capul pe obrazul ei. Winnetou se ridică şi plecă; făcui 
un semn şi celorlalţi şi toţi ne urmară. Ne-am îndepărtat ca 
să-i lăsăm singuri pe cei doi, nu trebuiau deranjaţi. După 
scurt timp însă Apanatşca veni grăbit la mine şi-mi spuse 
precipitat şi rugător: 

Fratele meu Shatterhand să vina la noi! Nu ştim încă 
nimic, nimic, şi avem atâtea de întrebat! 

Mă conduse înapoi la Colma Puşi, care şedea jos şi mă 
privea plină de nerăbdare. Apanatşca se aşeză lângă ea, o 
cuprinse cu braţul de după umeri şi-mi ceru: 

Fratele meu să stea lângă noi şi să ne spună cum a aflat că 
e Colma Puşi mama mea! Întotdeauna am crezut că Tibo- 
vete este mama mea. 

Tibo-vete este mătuşa ta, sora mamei tale; în tinereţe o 
chema Iocbela. 

Aşa e, exclamă mama. Mister Shatterhand, gândiţi-vă bine 
dacă tot ce aflăm de la dumneavoastră este adevărat! Aş 
putea înnebuni ca şi sora mea, dacă v-aţi înşela, dacă aş 
crede că l-am regăsit pe fiul meu şi totuşi nu ar fi el! 
Gândiţi-vă, vă rog, gândiţi-vă bine! 

Felul ei de a se exprima şi de a vorbi era acum ca al unei 
lady albe. De aceea renunţai să-i spun, după obiceiul indian, 
Colma Puşi sau sora mea, şi răspunsei: 

Vă rog să-mi spuneţi dacă sunteţi mistress Bender? 

Sunt Tahua Bender, răspunse ea. 

Atunci nu mă înşel; Apanatşca e fiul dumneavoastră mai 
Mic. 

Deci e adevărat, mister Shatterhand? Daţi-mi, vă rog, 
dovezi, dovezi vă rog! 

Îmi cereţi dovezi? Inima dumneavoastră nu vorbeşte în 
favoarea lui? 

Ba dă, vorbeşte, vorbeşte. Mi-a vorbit imediat când l-am 
văzut prima oară, intrând călare în îngrăditura aceea. 
Inima mă asigură că e băiatul meu şi totuşi tremur de 


teamă că poate nu e el. De aceea, raţiunea mea cere 
dovezi! 

Da, şi ce înţelegeţi prin dovezi, mistress Bender? Să vă 
aduc un certificat de naştere? Aşa ceva nu pot. 

Nici nu m-am gândit la asta, dar ceva dovezi trebuie să 
existe. 

Există, sigur că există, numai că nu le am la îndemână în 
momentul de faţă. Pe sora dumneavoastră aţi recunoaşte-o? 

Sunt absolut sigură! 

Dar pe cumnatul dumneavoastră? 

N-am cumnat! 

Tocbela n-a fost măritată? 

Nu. Cununia a fost întreruptă. 

De către padre Diterico, fratele dumneavoastră? 

Da. 

Cum îl chema pe logodnic? 

Thibaut. 

Fratele dumneavoastră a tras în el? 

Da; l-a rănit în braţ. 

Atunci nu poate fi vorba de vreo eroare. Ce era Thibaut? 

Un scamator. 

Ştia şi locbela? 

Nu. 

Îmi cereţi dovezi pe care nu vi le pot da decât dacă cunosc 
împrejurările şi evenimentele de atunci. Căci trebuie să vă 
spun sincer că tot ce ştiu se bazează numai pe presupuneri, 
ceea ce însă nu trebuie să vă provoace vreo îndoială. 
Apanatşca e fiul dumneavoastră Fred, şi cred că în curând o 
să-l vedeţi şi pe fratele lui, pe Leo. 

Leo? O, cerule. Trăieşte şi el? 

Da. Se află chiar pe aici, prin Parcul Saint Louis. Ani dea 
rândul v-a căutat, dar toate cercetările lui au fost până 
acum zadarnice. 

Înseamnă că ceea ce ştiţi aţi aflat de la el, sir? 

Din păcate, nu. De la el n-am aflat nimic, dar absolut nimic, 
decât că taică-său a murit în închisoare şi maică-sa şi 


unchiu-său fuseseră şi ei închişi în locul acela trist. 

Ştie el acest lucru? V-a spus dumneavoastră? De mult ştie? 
Pe atunci avea doar câţiva ani! De la cine a aflat? 

Nu mi-a spus. Dar spuneţi-mi, în legătură cu unchiul care 
a fost şi el în închisoare, e vorba de fratele dumneavoastră 
I-kvehtsi-pa? 

Da. 

Îngrozitor! El, un predicator, să fie considerat un 
falsificator de bani? 

Din păcate, da. Existau dovezi pe care nu le-am putut 
spulbera. 

Dar cum a fost posibil să fie condamnaţi trei oameni 
nevinovaţi? Când e vorba de unul singur, e mai uşor. 

Cumnatul meu a calculat şi aranjat totul atât de perfect 
încât era imposibil să fim apăraţi. 

Acesta era fratele soţului dumneavoastră? 

Da, era un frate vitreg, nu unul bun. 

Hm! Deci nu erau fraţi nici măcar pe jumătate? 

Nu. Era fiul primului soţ al soacrei mele. 

Cum îl chema? 

De fapt, Etters. Daniel Etters, însă mai târziu şi-a luat 
numele tatălui său vitreg, şi-l chema Bender, şi anume John 
Bender, pentru că primul său născut se numise tot John. 

Dintre aceste două nume, cel de John Bender că era mai 
familiar decât Dan sau Daniel Etters? 

Da. Al doilea nume nu era folosit niciodată. 

Aha! De aceea pe cruce stă scris ]. B. şi nu D. E., numele 
adevărat! 

La ce fel de cruce vă referiţi? 

La crucea de pe mormântul fratelui dumneavoastră. 

Cum? Aţi fost şi acolo sus, la mormânt? 

Nu. 

Atunci de unde ştiţi despre cruce? 

Un cunoscut a văzut-o şi a citit inițialele de pe ea, apoi mi- 
a povestit şi mie. 

Cine era omul acela? 


Numele lui e Harbour. 

Harbour? Da, pe acest om l-am cunoscut şi noi. Deci, ela 
fost sus? 

Cum de mă întrebaţi aşa ceva, mistress Bender? L-aţi 
văzut doar. 

Eu? Cine afirmă acest lucru? 

Eu. Doară dumneavoastră l-aţi salvat să nu moară de 
foame, cu acea jumătate de bighorn friptă! 

Presupuneri, sir! Zise ea zâmbind. Deci, el va povestit 
despre mormântul acela? 

Da. Datorită acestei povestiri, treptat, treptat am putut 
deduce faptele. 

V-a ajutat şt Winnetou? 

În felul lui tăcut, fără vorbe, da. Tatăl său a fost doar un 
bun prieten al fratelui dumneavoastră, care pe urmă a 
dispărut aşa, deodată. 

Da, împreună cu mine şi cu Tocbela. 

Pot să aflu motivul acestei dispariţii bruşte? 

Da. Fratele meu - la indieni i se spunea I-kvehtsi-pa, 
devenind creştin, îl chema Diterico sau Derric în engleză - 
era predicator renumit, dar nu avea studii. Voia să le 
absolve ulterior şi de aceea a plecat în Est. Mai înainte, îl 
văzusem pe Bender şi el pe mine; ne-am iubit, însă înainte 
de a deveni soţia lui trebuia să-mi însuşesc cunoştinţele şi 
modul de viaţă al feţelor-palide. Fratele meu era mândru şi 
nu voia să se afle că trebuie să mai înveţe. Mai mulţi 
războinici roşii doreau să le fiu squaw-ă; aceştia m-ar fi 
urmărit şi l-ar fi omorât pe Bender. lată două motive pentru 
care am plecat de acasă, fără să spun de ce. Fratele meu a 
urmat un seminar, iar eu cu Iocbela am ajuns într-un 
pension. Bender ne vizita adeseori şi într-o zi îl aduse şi pe 
fratele său. Din ziua aceea, acest frate a făcut totul ca să mă 
despartă de Bender. Nereuşind, dragostea lui se 
transformă în ură faţă de mine. Bender era bogat, Etters 
sărac. Cel sărac era funcţionar la magazinul celui bogat, 
cunoştea toate încăperile şi toată mobila din magazin. Când 


ne-am căsătorit, 'Tocbela a locuit la noi. Etters aduse în casa 
noastră un tânăr, cu numele de Thibaut. După scurtă 
vreme, am observat că Thibaut şi Iocbela se iubeau. Bender 
află despre Thibaut lucruri urâte şi-i interzise să mai vină la 
noi. Etters s-a supărat şi l-a adus mereu pe prietenul său cu 
el. De aceea a trebuit să părăsească magazinul şi nu mai 
avea nici el voie să ne viziteze. Amândoi s-au înţeles să se 
răzbune. 

Încep să mă lămuresc Thibaut era deci falsificatorul de 
bani! 

Bănuiala dumneavoastră este adevărată, mister 
Shatterhand. Într-o zi sosi la noi poliţia şi găsi în casa de 
bani numai bani falşi, în loc de bani buni. În haina fratelui 
meu s-au găsit bani falşi sub căptuşeală, iar în camera mea 
s-au descoperit tiparele. 'Toţi trei am fost arestaţi. Ne-au 
fost prezentate nişte acte; erau falsificate, dar semănau în 
întregime cu scrisul soţului meu şi al fratelui meu. Aceste 
acte dovedeau vinovăția lor, precum şi a mea. Am fost 
condamnaţi şi întemnițați. 

Şi magazinul lui Bender? 

A fost preluat de Etters. Bender nu l-a putut împiedica. 
Sora mea, 'Iocbela şi cei doi băieţi ai mei au ajuns în acelaşi 
pension în care am fost şi eu ca fată. 

Îngrozitor! O indiancă, obişnuită cu libertatea, cum eraţi şi 
dumneavoastră, să stea la închisoare! 

Uff! Mi s-a tăiat părul. A trebuit să îmbrac haina vărgată a 
puşcăriaşilor şi am fost închisă într-o celulă mică, îngustă. 
Eram tare nenorocită şi tot timpul mă gândeam cum să fug 
şi să mă răzbun. 

Între timp Thibaut stărui din nou să o ia pe Tocbela, sora 
dumneavoastră? 

Aşa este. Ea i-a promis că, dacă ne eliberează, îi devine 
soţie. Atunci el a mituit un gardian al închisorii, care a fugit 
împreună cu fratele meu. 

De ce nu cu Bender sau cu dumneavoastră? 


Din cauza aurului. Fratele meu cunoştea unele filoane, de 
unde adusese aur, pe care îl dăruise lui Bender în ziua 
nunţii noastre, ceea ce ştia şi Etters. De aceea l-au eliberat 
numai pe fratele meu, ca să primească aur de la el sau prin 
el. Când a fugit cu gardianul, i-a luat cu el pe Tocbela şi pe 
cei doi băieţi ai mei, pe care i-au dus la Denver, lăsându-i în 
grija gardianului, în timp ce ela plecat în munţi să aducă 
din nou aur, ca să-i răsplătească pe acest gardian şi să ne 
elibereze pe noi, pe Bender şi pe mine. Cu aurul pe care l-a 
primit, gardianul a întemeiat o firmă bancară. Tocbela şi 
copiii locuiau la el; îndrăgise copiii. Fratele meu a părăsit 
Denverul întorcându-se să mă elibereze pe mine şi pe soţul 
meu. Reuşi numai pe jumătate: eu am izbutit să scap, în 
schimb Bender, din cauza supărării pentru fericirea 
pierdută şi a onoarei pătate, s-a îmbolnăvit şi a murit în 
închisoare. Derric a plecat cu mine la Denver. Între timp, 
împreună cu Thibaut sosise acolo şi Etters care dăduse 
faliment. Cu tot felul de minciuni au reuşit s-o convingă pe 
Tocbela să devină soţia lui Thibaut. Noi am sosit în ziua 
cununiei, tocmai când mirele şi mireasa erau gata să-şi dea 
mâna. Derric smulse miresei coroniţa de pe cap, după care 
Etters şi Thibaut s-au năpustit asupra fratelui meu; se iscă o 
încăierare, în timpul căreia Derric l-a împuşcat pe Thibaut 
în braţ. 

Lucrurile s-au petrecut la biserică? 

Nu acolo, ci în locuinţa 'Tocbelei, la fostul angajat al 
închisorii, actualul bancher. 

Vă rog, mi-a venit aşa, o idee. Nu cumva îl cheamă Wallace 
pe bancher? 

Nu. Cum va venit un asemenea nume în minte? 

O să vă spun mai târziu. Povestiţi mai departe. 

Tocbela, mâhnită din cauză că fusesem închişi, s-a 
îmbolnăvit şi a slăbit. Spaima provocată de cununia 
întreruptă şi lupta de atunci au doborât-o complet. Avea 
temperatură mare, aiura, iar din cauza stării febrile a 
înnebunit. O apuca furia şi se liniştea numai când îl avea 


lângă ea pe Fred, băiatul meu mai mic, pe care îl iubea cel 
mai tare. Fratele meu a dus-o la un medic psihiatru, 
împreună cu băiatul, fără de care nu s-ar fi dus. Derric, eu 
şi Leo locuiam împreună la bancher. Etters şi Thibaut 
dispăruseră, noi aşa credeam. Aurul se terminase şi Derric 
trebuia să plece din nou în munţi. L-am rugat să mă ia cu el, 
ceea ce acceptă, deoarece călăream şi trăgeam cu arma la 
fel de bine ca un războinic roşu. Am ajuns până la Devils 
Head, Capul Diavolului, unde am fost atacați. Etters şi 
Thibaut nu dispăruseră, stătuseră doar ascunşi, ca să ne 
observe şi să ne urmărească şi ne-au urmărit. Etters, pe 
care noi îl numeam tot John Bender, îl împuşcă pe Derric, 
iar eu am fost dezarmată şi legată. Ucigaşii credeau că 
fusesem la zăcământ şi că acum aveam aurul cu noi. 
Negăsind nimic, erau atât de furioşi încât hotărâră să nu 
mă omoare dintr-o dată, ci să mă lase să mor încet de 
foame. Pe fratele meu îl îngropară aproape de tot de stâncă, 
iar pe mine mă culcară pe mormântul lui. Acolo mă legară 
strâns de tot, încât nici nu mă puteam mişca. 

Am zăcut aşa trei zile şi patru nopţi şi era aproape să mor, 
când indienii din tribul capote-utahilor au dat peste mine şi 
m-au eliberat. 

Ce ciudat! Continuatţi! 

Utahii mi-au dat să mănânc şi să beau şi apoi m-au luat cu 
ei. Un tânăr războinic dintre ei, pe nume Tusahga Saritş, 
voia să fiu squaw-a lui şi de aceea n-a vrut să mă lase să 
plec. Când am ajuns la păşunile utahilor, am refuzat să-i fiu 
soţie. Voia să mă constrângă, eu însă, între timp, 
redevenisem puternică şi l-am învins. Atunci renunţă cu 
bucurie el singur la mine, şi nici un altul nu mă mai dori, 
pentru că nimeni nu voia să aibă o squaw-ă care-i învinge 
pe războinici. 

Ce relaţii mai aveţi acum cu utahii? 

Sunt prietenii mei. Tusahga Saritş mă iubeşte şi astăzi, 
chiar dacă atunci a renunţat la mine. Pot să-i cer ce vreau. 
Desigur că libertatea nu mi-au redat-o imediat, ci abia după 


doi ani. M-am întors la Denver imediat. Copiii mei 
dispăruseră. Etters şi Thibaut s-au dus la medicul psihiatru 
şi, cu ameninţări au luat-o de acolo pe Tocbela. Ea a plecat 
cu ei, dar când au vrut s-o despartă de Fred, au apucat-o 
furiile, aşa că au fost obligaţi să ia şi băiatul cu ei. Şi 
bancherul a dispărut, împreună cu fiul meu Leo. M-am 
interesat şi am aflat de la şerif că, la câteva zile după 
dispariţia lui, ar fi venit nişte poliţişti să-i aresteze pentru 
eliberarea unui deţinut. 

După toate probabilitățile, fusese denunţat de Etters şi 
Thibaut, dar altcineva i-a avertizat la timp. A părăsit 
localitatea, ştergând cu grijă orice urmă. 

Aşa a făcut, pentru că ani dea rânduli-am căutat, şi pe el 
şi pe Tocbela, dar în zadar. 

Ca să vă liniştesc, pot să vă spun că a luat un alt nume şi 
că la crescut pe băiat cu grijă. El, împreună cu cel ce este 
acum ca şi fiul său, locuiesc în Jefferson City. 

Într-adevăr? Sunteţi sigur? 

Da, am fost la el. Dar povestiţi mai departe! 

Termin repede. Mi-am căutat copiii, dar degeaba. Am 
cutreierat toate savanele, toate văile; am cercetat oraşele şi 
triburile indiene, fără să-i găsesc. Ca femeie, nu aş fi putut 
face aşa ceva; am îmbrăcat deci haine bărbăteşti şi de 
aceea am fost bărbat. Când totul, totul a devenit zadarnic, 
m-am întors, aproape cu disperare, la Devils Head. Mâna 
Domnului îl conduce pe ucigaş din nou la locul faptei sale; 
ştiam acest lucru, de aceea cerul acestui parc a devenit 
acoperământul meu. Ucigaşul încă n-a venit, dar o să vină, o 
să vină! Sunt convinsă de asta! Şi o să fie vai de el! Nu se 
poate să fi murit; o să mi se arate în cale, ca să mă pot răfui 
cu el şi să-l pedepsesc! 

L-aţi recunoaşte dacă ar veni? 

Da. 

Au trecut însă atâţia ani de atunci, mistress Bender! 

Îl cunosc, îl cunosc! Şi oricât s-ar fi schimbat, l-aş 
recunoaşte după dinţii săi. 


Cei doi dinţi lipsă din falca de sus? 

Uff! Ştiţi şi asta? Îl cunoaşteţi, deci, şi dumneavoastră îl 
cunoaşteţi? 

Nu, nu-l cunosc. Sau dacă presupunerea mea nu mă 
înşeală, îl cunosc totuşi! Chestia cu dinţii lipsă mi-a spus-o 
fiul dumneavoastră, Leo. 

Leo? Aţi vorbit într-adevăr cu Leo? 

Da. 

Atunci spuneţi-mi unde se află? 

Aici, în Parcul Saint Louis. O să-l vedeţi, dacă nu azi, 
tocmai mâine sau poimâine. Şi, dacă nu mă înşel, tocmai 
acum ucigaşul e mânat spre dumneavoastră. E în drum 
spre locul faptei sale. Thibaut vine cu Tocbela, iar Etters e 
înaintea lor. De fapt, pot să vă spun pe ce drum au luat-o 
aceşti doi indivizi, atunci când au plecat cu Tocbela şi Fred 
de la Denver. 

Aţi aflat şi asta? De la cine? 

De la Winnetou şi de la Matto Sahco. 

Spuneţi-mi, mister Shatterhand, spuneţi-mi! 

S-au dus la osagi şi nu numai că i-au înşelat şi le-au luat tot 
vânatul pe un an întreg, dar le-au şi omorât câţiva 
războinici. Pe urmă s-au despărţit; Thibaut cu sora 
dumneavoastră şi cu băiatul, s-au dus la comanşii din tribul 
naiinilor. Trebuia să se ascundă, pentru că fărădelegile lui 
fuseseră descoperite. Pe drum, pe marginea pustiului Llano 
Estacado, era să moară de foame, şi a fost salvat de tatăl lui 
Winnetou; 

Trebuie să aflu amănunte. Cei doi să-mi povestească! 

Sări în picioare, vrând să plece. 

Aşteptaţi, mistress Bender, o rugai! Putem să vă povestim 
totul pe drum. Să nu pierdem timpul; trebuie să ajungem 
sus, la Devils Head. Sau mai vreţi şi acum să vă despărțiți 
de noi şi să vă conduceţi singură drumul? 

Nu, nu! Rămân cu dumneavoastră! 

Atunci să-mi chem prietenii şi să pornim. După scurtă 
vreme, ne aflam iar pe drum. Colma Puşi cunoştea drumul 


mai bine chiar decât Winnetou. Călărea în frunte, împreună 
cu Winnetou, Apanatşca şi osagul. Între ei avu loc o 
discuţie, la care eu eram de prisos, şi de aceea rămăsei în 
urmă. După mine veneau cei doi „toşti” şi Trescow. 
Hammerdull era entuziasmat de surpriză, aflând că 
indianul misterios se dovedise a fi o squaw-ă. Îl auzii când 
zise în spatele meu: 

Unde s-a mai auzit ca un bărbat să fie de fapt o femeie? 
Din Colma Puşi, ale cărui îndemânare şi curaj le-am 
admirat, a ieşit o squaw-ă, demnă de o şi mai mare 
admiraţie decât atunci când era un războinic bărbat. Ce 
părere ai de asta, Pitt Holbers, racoon bătrân? 

Niciuna! 

De fapt, aşa e bine. Absolut nici o părere! Cine să ştie ce să 
mai zică? De acum încolo cred că orice e posibil. Acum nu 
m-aş mai mira dacă bătrânul meu Pitt Holbers s-ar schimba 
într-o squaw-ă. 

Nici nu-mi trece prin gând, bătrâne Dick. 

Că-ţi trece sau nu prin gând, e totuna. Cum te-ai putea 
împotrivi dacă deodată ai descoperi că eşti femeie travestită 
pe ascuns? 

Te-aş lua imediat în căsătorie! 

Hello! Fără să mă mai întrebi? 

Da, fără să te întreb. 

Atunci, imediat după cununie, aş divorța de tine! 

lar eu nu ţi-aş da drumul! 

Aş vrea să văd cum! Crezi că aş porni divorţul fără să am 
motive temeinice de divorţ? 

Care nu există! 

Mai mult decât suficiente! 

Spune măcar unul! 

lată-l: hrană insuficientă; e un motiv, ce zici? 

Arăţi cumva prost hrănit? 

Nu eu, citu! Osă arăâtcă nu-mi pot hrăni soţia şi dacă nu 
sunt crezut, te prezint ca dovadă. Cine te vede şi tot mai 


crede că am destulă mâncare pentru tine, acela merită să 
fie înrămat şi agăţat de perete în chip de tablou! 

Ceea ce îmi lipseşte în grăsime, îmi prisoseşte în lungime! 

Ce poţi face cu o femeie oricât de lungă ar fi, daca nu-i poţi 
trage din când în când o săpuneală? Probabil că şti la ce mă 
refer? 

Yes! 

Pentru că la tine e necesar să aplic acest procedeu din 
când în când, racoon bătrân. Uneori ai un asemenea cap 
pătrat, încât nici nu mai ştiu încotro să-l îndrept. 

Iar tu gândeşte-te la acel baby al ursoaicei. Grăsanul se 
hârjoneşte cu un grizzly, ca şi când ar fi ieşit împreună cu el 
de la şcoală! Rolul pe care l-ai jucat atunci se mai vede şi azi 
pe pielea ta. 

Dacă eu l-am jucat, sau dacă l-a jucat ursul, e totuna, 
principalul e că a fost jucat! Şi apoi nu înţeleg cum ai ajuns 
de la căsătoria noastră la întâmplarea aceea. Mai bine ai 
vorbi despre ceva mai vesel, de pildă ce o să facem cu 
„generalul”, dacă punem mâna pe el! 

O să-i plătim cu aceeaşi monedă. O să fie strivit şi el într- 
un copac. O merită din plin, după părerea mea. 

Cu asta, fireşte, sunt de acord. O să fac cu cea mai mare 
plăcere o despicătură într-un copac, în care el să cânte mai 
bine decât a cântat sărmanul Old Wabble în al lui. O să fie 
strivit, aşa rămâne! 

Simţul dreptăţii al celor doi prieteni găsise aceeaşi soluţie 
ca în Vechiul Testament sau cea pe care o cere legea 
deşertului la beduinii mahomedani: ochi pentru ochi, dinte 
pentru dinte, sânge pentru sânge. În afară de Hammerdull 
şi Holbers, probabil că fiecare dintre noi avea o răfuială cu 
aşa numitul „general”. Nu mai exista pentru mine nici cea 
mai mică îndoială că era vorba de mult căutatul Dan Etters. 
Faptul că nu-i mai lipseau cei doi dinţi din faţă nu mă putea 
induce în eroare; există doar şi dinţi falşi, şi se ştie că 
existau încă şi la vechii egipteni. Ceea ce mă mira era faptul 
că nimeni nu se gândise la asta, nici măcar Old Surehand. 


Ceva mai târziu am fost chemat de Colma Puşi. Pot să spun 
că, pe drum, atâta s-a vorbit şi s-a povestit, s-au pus atâtea 
întrebări şi s-au dat atâtea răspunsuri, cum probabil că 
rareori s-a mai întâmplat în alte ocazii. Astfel trecu după- 
amiaza şi se făcu seară! Intenţionam să nu ne oprim încă, 
deoarece pe cer luna mai strălucea şi, înainte de a apune, 
ne mai putea lumina calea încă o bună jumătate de oră. 
Puteam deci să ne continuăm drumul. 

Soarele apusese de mult, când cotirăm într-una din acele 
văi, care constituie particularitatea reliefului Parcului Saint 
Louis. Deodată zărirăm o urmă venind dintr-o parte şi 
continuând în direcţia în care mergeam şi noi. Cercetând-o, 
constatarăm că provenea de la trei cai şi că avea o vechime 
de cel mult o oră. Imediat mă gândii la vraciul cu squaw-a şi 
calul de povară. Din privirea lui Winnetou, îmi dădui seama 
că şi el gândea la fel. 

Îndemnarăm caii să meargă mai iute şi înaintarăm în 
tăcere. Winnetou se aplecase mult din şa în faţă, fiind atent 
să nu piardă urma care, după vreo zece minute, nu mai 
putea fi văzută. Cu toate că lumina lunii ne ajuta întrucâtva, 
era totuşi prea slabă să ne poată arăta urma. De aceea, 
descălecai, împreună cu Winnetou. Caii îi lăsarăm în seama 
celorlalţi şi, mergând în frunte, ne aplecam din când în când 
să cercetăm dacă se mai văd urmele copitelor. În felul 
acesta timpul trecu până aproape să apună luna. Oare nu 
era mai bine să poposim unde ne aflam şi să continuăm 
urmărirea dimineaţa? 

În timp ce ne preocupa această întrebare, simţirăm un 
miros de fum adus de adierea vântului. Focul de la care 
provenea probabil că tocmai fusese aprins, altfel l-am fi 
simţit mai devreme. Îi rugarăm pe ceilalţi să aştepte pe loc, 
iar noi doi, eu şi Winnetou, merserăm încet, mai departe. 
Nu după mult timp, zărirăm în depresiune un loc mai ferit, 
umbrit de copaci, unde ardea un foc. Ne lungirăm la 
pământ şi ne târârăm mai aproape, deoarece văzurăm trei 


cai şi două persoane şezând lângă foc. Când ajunserăm 
destul de aproape, le recunoscurăm. Winnetou îmi şopti: 

Uff! Vraciul şi squaw-a lui. Să-i luăm prizonieri? 

Cum vrea fratele meu. 

Dacă îl prindem, trebuie să-l cărăm după noi; dacă, însă, îl 
lăsăm în pace, e posibil să ne scape din nou. Deci e mai bine 
să-l prindem. 

Ne furişarăm cât se poate mai aproape de foc, fără să fim 
văzuţi. Squaw-a mânca, în timp ce bărbatul se trântise 
leneş în iarbă. 

Acum! Spuse Winnetou încet. 

Ne ridicarăm şi, dintr-o săritură, ne aruncarăm asupra lui. 
Scoase un țipăt, dar cu două lovituri de pumn în cap îl 
liniştii. Îl legarăm cu propriul său lasou. Apoi Winnetou 
plecă să-i cheme pe prietenii noştri, pentru că era comod să 
înnoptăm chiar în acest loc. Veniră şi descălecară. Femeii 
nici nu-i păsa de noi, de faptul că-i legasem bărbatul. 
Apanatşca o luă pe maică-sa de mână, o conduse lângă foc, 
arătă spre squaw-ă şi zise: 

Iat-o pe Tibo-vete-elen. Elen era prenumele Tocbelei. 

Colma Puşi o privi îndelung pe femeia din faţa ei, apoi zise, 
cu un oftat profund: 

Ea să fie sora mea atât de frumoasă şi drăgălaşă? 

Ea este, continuai eu. 

Doamne, Dumnezeule, ce a devenit cea mai frumoasă fiică 
a neamului meu! Cât de mult trebuie să mă fi schimbat şi 
eu! 

Da, amândouă fuseseră foarte frumoase; dar viaţa, viaţa în 
sălbăticie şi nebunia au schimbat într-atât Cerul - căci 
Tocbela înseamnă „cer” - încât sora ei avu nevoie de timp 
pentru a o recunoaşte. Colma Pugşi voi să îngenuncheze 
alături, ca să se ocupe de dânsa, dar Winnetou ii zise: 

Sora mea încă nu s-a uitat la bărbat. Deocamdată e bine să 
se ascundă, pentru că îndată o să-şi revină. Să nu observe 
imediat cine se află aici. După copaci e o ascunzătoare; e 
bine să vă duceţi acolo! 


Spunând acestea, se referea şi la ceilalţi. Urmându-i sfatul, 
se ascunseră, aşa că, trezindu-se, Thibaut nu ne vedea 
decât pe noi, pe mine şi pe Winnetou. 

N-a trebuit să aşteptăm mult, că se mişcă şi îşi deschise 
ochii. Recunoscându-ne, strigă: 

Apaşul! Şi Old Shatterhand! Uff, uff, uff! Ce vreţi de la 
mine? Ce v-am făcut? De ce m-aţi legat? 

la mai taci cu „uff-urile” dumitale, răspunsei, şi nu te mai 
comporta ca un indian! Scamatorul Thibaut şi-a terminat de 
jucat rolul de indian! 

Drace! Scamator! 

Da, scamator, hoţ, escroc, ticălos, falsificator de bani; 
ucigaş şi altele asemănătoare. Auzi, e un şir întreg de 
cuvinte de dezmierdare, care, toate, ţi se potrivesc de 
minune. 

O să-mi plătiţi această insultă. 

Pshaw! Ai vrut să ştii de ce te-am legat din nou. Ţi-o spun 
cu plăcere: să nu apari prea devreme la întâlnirea 
convenită. 

Întâlnire? Ce înseamnă aiureala asta? 

Întâlnirea de la Devils Head. 

Când? 

La douăzeci şi şase septembrie. 

Am mai constatat şi altă dată că vă place să vorbiţi în 
cimilituri, azi însă îmi e cu totul imposibil să ghicesc la ce vă 
referiţi. 

Atunci să nu zic în douăzeci şi şase septembrie, ci în ziua 
sfântului Ciprian. Probabil că aşa înţelegi mai bine. 

Ciprian? Ce mă priveşte pe mine acest sfânt? 

De ziua lui trebuie să ajungi la Devils Head. 

Cine a spus-o? 

Dan Etters! 

Mii de trăsnete! Răcni deodată. Nu cunosc nici un Dan 
Etters! 

Atunci te cunoaşte el! 

Nici asta! 


Nu? Dar îţi scrie scrisori! 

Scrisori? Habar n-am! 

Scrisori scrise pe piele, vopsită cu cinabru. E adevărat? 

Să vă ia dracu! Nu ştiu nimic de nici o scrisoare! 

Se află în coburul dumitale. 

Spionule! Cred că aţi cotrobăit prin lucrurile mele. Când 
asta? 

Când mi-a plăcut s-o fac! După socoteala mea, ai ajunge la 
Devils Head cu o zi înainte de sfântul Ciprian, de aceea te- 
am legat puţin, ca să mai întârzii oleacă. De ce să te 
grăbeşti? N-am dreptate? 

Aş vrea ca împreună cu Ciprian al dumneavoastră să vă 
duceţi unde şi-a înţărcat dracu copiii! 

O, sunt convins că ai vrea, din păcate, nu-ţi pot îndeplini 
această dorinţă, pentru că e nevoie de mine în altă parte. 
Spune, cine e, de fapt, Vava Derric, despre care squaw-a 
dumitale vorbeşte uneori? Tare aş vrea s-o aflu. 

Întrebaţi-o singur! 

Nu-i nevoie. Vava este un cuvânt al neamului moqui, deci 
presupun că e indiancă moqui şi se referă la fratele ei. 

N-am nimic împotrivă. 

Cred că tocmai împotriva acestui frate ai avut ceva. 

Credeţi ce vreţi. 

Contra lui şi a familiei Bender! 

Pe toţi dracii! Exclamă el speriat. 

Te rog, nu te enerva! Cam ce ne poţi spune despre această 
familie? Ştii, e căutat un anume Fred Bender! 

Se sperie atât de tare, încât nu putu să răspundă. 

Mi se pare că pe acest Fred Bender l-ai adus cu dumneata 
la osagi, faţă de care mai ai o datorie. 

O datorie? Nu ştiu nimic! 

Dumneata, împreună cu un renumit „general”, ai încheiat 
acolo un târg cu piei şi blănuri, care ar putea să te coste 
capul. 

Nu cunosc nici un general. 


Se mai spune că amândoi, cu acel prilej, aţi omorât câţiva 
osagi. 

Aveţi o fantezie extraordinară, mister Shatterhand! 

O, nu! După cum ştii, Matto Şahco e cu mine. El te-a văzut, 
dar n-a spus nimic, ca să nu ne strice gluma. 

N-aveţi decât să vă continuaţi gluma, dar lăsaţi-mă în 
pace. Nu vreau să am dea face cu dumneavoastră. 

Mă rog, mă rog! Dacă e să continuam gluma, dumneata nu 
poţi lipsi, căci interpretezi rolul principal. Acum, mai întâi 
să-ţi arăt pe cineva. 

Pe cine? 

Un indian. Sunt curios să văd dacă îl cunoşti. Uită-te puţin 
la el! 

Făcui semn lui Colma Puşi, care se apropie şi se opri în 
faţa lui. 

Uită-te bine la el! Îi poruncii lui Thibaut Îl cunoşti? 

Cei doi se sfredeleau cu privirile. Văzui că lui Thibaut 
începe să i se înfiripe o bănuială; nu spuse însă nimic. 

Poate că mă recunoşti dacă mă auzi vorbind, zise Colma 
Puşi. 

Ei, mii de draci! Strigă el deodată. Cine... cine... eşti? 

Îţi aminteşti? 

Nu. 

Gândeşte-te la Devils Head! Acolo te-ai despărţit de mine, 
ucigaşule! 

Uff, uff! Morţii pot să învie? Nu se poate! 

Da, morţii învie! Nu sunt un bărbat, ci o femeie. 

Nu e posibil! Şi nu e voie să fie posibil. lahua, lahua 
Bender...! 

Închise ochii şi rămase liniştit. 

L-aţi recunoscut şi dumneavoastră? O întrebai încet pe 
Colma Puşi. 

Imediat! Confirmă ea. 

Vreţi să mai vorbiţi cu el? 

Nu, acum nu. 

Dar cu sora dumneavoastră? 


Da. 

Atunci îl ridicai de subsuori pe vraci şi-l rezemai cu spatele 
de cel mai apropiat copac, unde fu legat fără să scoată o 
vorbă. Îi era destul. Spaima provocată de apariţia aceleia 
pe care o crezuse moartă îl pătrunse până la măduva 
oaselor. 

Colma Puşi se aşeză lângă sora ei şi eram tare curios cum 
o să se comporte acum cea care îşi pierduse minţile. O să o 
recunoască oare? 

Tocbela, dragă 'Tocbela! Spuse Colma Puşi, apucând-o de 
mână pe sora ei. Mă cunoşti? Mă mai cunoşti? 

Squaw-a nu răspunse. 'locbela, sunt sora ta, sora ta, 
Tahua! 

Tahua, şopti nebuna, însă fără nici o expresie. 

Uită-te la mine! Uită-te la mine! Trebuie să mă mai 
recunoşti. 

Ea însă nu-şi ridică privirea. 

Spuneţi-i numele băiatului dumneavoastră mai mic! Îi 
şoptii lui Colma Pugşi. 

Tocbela, ascultă, spuse ea. E aici Fred. E aici Fred Bender! 

Acum nebuna îşi ridică privirile spre ea, o privi îndelung, 
însă inexpresiv, în faţă, şi repetă totuşi numele! 

Fred Bender. Fred Bender.! 

Îl cunoşti pe Etters? Dan Etters? 

Se cutremură şi răspunse: 

Etters. Etters... om râu... om foarte rău! 

L-a omorât pe Vava Derric al nostru! Auzi? Vava Derric! 

Vava Derric! Unde e myrtle-wreath-ul meu, myrtle-wreath- 
ul meu? 

Nu mai e, a dispărut; însă eu sunt aici, sora ta, lahua 
Bender. 

Acum apăru totuşi puţină viaţă în ochii squaw-ei. Şi 
întrebă: 

Tahua Bender? Tahua Bender? Ea... e sora mea. 

Da, sora ta! Uită-te la mine! Uită-te şi vezi dacă mă 
cunoşti! 


Tahua... Iahua... Tocbela sunt eu, eu, eu! 

Da, tu eşti. Îi cunoşti pe băieţii mei, pe Fred Bender şi Leo 
Bender? 

Fred Bender... şi Leo Bender... Fred e al meu, al meu! 

Da, e altău. L-ai iubit. 

L-am iubit. Tare l-am iubit! Aprobă ea, zâmbind cu 
bunătate Fred e boy-ul meu. Fred... pe braţele mele... lângă 
inima mea. 

Tare îţi plăcea să-i cânţi un cântec de leagăn! 

Cântec de leagăn... da, da, cântec de leagăn...! 

Pe urmă te-a dus Vava Derric al nostru, cu Fred şi Leo, la 
Denver, Mă auzi? Vava Derric v-a dus la Denver! 

Numele acestui oraş îi trezi amintiri, care însă nu-i erau 
prea plăcute. Îşi scutură trist capul, puse mâna la frunte şi 
zise: 

Denver... Denver... acolo am avut un myrtle-wreath... În 
Denver... 

Adu-ţi aminte, adu-ţi aminte! Şi uită-te la mine, uită-te la 
mine! 

Îi prinse capul în mâini, la tâmple, în aşa fel încât nebuna 
trebuia să o privească, şi adăugă: 

Uită-te la mine şi spune-mi numele! Spune-mi acum cine 
sunt eu! 

Cine sunt eu...! Sunt Iocbela, sunt Tibo-vete, elen! 

Cine eşti tu... tu...tu? 

Acum se uită la soră-sa cu o privire conştientă şi o expresie 
de voinţă. Apoi răspunse: 

Tu eşti... eşti un bărbat... eşti un bărbat. 

O, Dumnezeule, nu mă recunoaşte, nu mă recunoaşte! Se 
plânse Tahua. 

Cereţi prea mult de la ea, intervenii eu. Trebuie aşteptat 
până se iveşte un moment luminos, atunci există mai multă 
speranţă să-şi amintească. Acum e trudă zadarnică. 

Sărmana Tocbela, sărmana mea surioară! 

Trase capul squaw-ei la pieptul ei şi o mângâie pe obrajii 
brăzdaţi şi supţi. O asemenea dezmierdare era o atât de 


mare raritate pentru nenorocită, încât închise din nou ochii, 
faţa primind o expresie de aşteptare. Dar nu dură mult şi 
căzu din nou în apatia ei obişnuită. 

Apanatşca se aplecă spre maică-sa şi o întrebă: 

Când a fost tânără, Tocbela era frumoasă? 

Foarte, foarte frumoasă. 

Pe atunci sufletul era mereu la ea? 

Da. 

Şi era fericită? 

Fericită ca floarea din prerie, când soarele îi soarbe rouă 
de pe faţă. Era fiica preferată a tribului. 

Şi cine i-a răpit fericirea, sufletul? 

Thibaut, cel care stă legat de copacul acela. 

Nu-i adevărat! Exclamă acesta, care auzise tot ce s-a 
vorbit. Nu eu am făcut-o nebună, ci fratele dumneavoastră, 
când ne-a întrerupt cununia. Lui să-i faceţi reproşuri, nu 
mie! 

Atunci se ridică Matto Şahco, se postă în faţa lui şi zise: 

Câine, mai îndrăzneşti să negi! Nu ştiu cum simt şi cum 
iubesc feţele-palide, dar dacă nu şi-ar fi pierdut sufletul ar fi 
rămas la fel de fericită ca mai înainte. Mie milă să-i văd 
ochii şi mă doare felul cum arată la faţă. Nu poate să te 
acuze şi să-ţi ceară socoteală; în schimb am să ţi-o cer eu. 
Recunogşti că ne-ai înşelat atunci când te-am primit la noi ca 
oaspete? 

Nu! 

Ai participat la uciderea războinicilor noştri? 

Nu. 

Uff! Ai să afli imediat răspunsul meu la minciunile tale! 

Osagul veni la noi şi întrebă: 

De ce vor fraţii mei să-l ducă pe acest om la Devils Head? 
Au nevoie de el acolo? 

Nu, răspunse Winnetou. 

Atunci ascultați ce are să spună Matto Şahco: am călărit 
cu voi până aici, ca să răzbun ceea ce s-a comis atunci 
împotriva noastră. L-am prins pe Tibo-taca şi o să punem 


mâna şi pe „general”. Până aici, am tăcut mereu. Acum ştiu 
că pe „general” nu-l pot căpăta pentru că dorinţa de 
răzbunare a altora faţă de ele mai mare decât a vazailor. În 
schimb, îl vreau pe acest Tibo-taca, da, îl vreau şi trebuie 
să-l am, astăzi, acum, imediat! Nu vreau să-l omor, cum ai 
căsăpi un câine. Am văzut ce faceţi voi şi că celui ce merită 
moartea îi daţi posibilitatea să-şi apere viaţa. Spun că-mi 
aparţine, dar o să se poată apăra. Sfătuiţi-vă şi dacă mi-l 
lăsaţi mie, o să se lupte cu mine; dar dacă nu sunteţi de 
acord şi vreţi să-l ocrotiţi, o să-l împuşc, fără să vă întreb. 
Vă dau timp de un sfert de oră. Faceţi ce vreţi, dar eu mă 
ţin de cuvânt! Dacă nu vreţi să mă lupt cu el, îl împuşc! Am 
vorbit! Howgh! 

Se trase puţin mai deoparte şi se aşeză. Propunerea lui 
căzu pentru noi pe neaşteptate. Trebuia luată foarte în 
serios şi eram ferm convinşi că o să se ţină de cuvânt. Cazul 
era foarte simplu: dacă nu permiteam lupta, atunci peste un 
sfert de oră Thibaut era un cadavru; dacă o permiteam, 
acesta putea să se apere şi să-şi salveze viaţa. Consfătuirea 
noastră fu scurtă, nu dură nici cinci minute; lupta urma să 
aibă loc. Fireşte, Thibaut nu era de acord, dar când văzu că 
osagul nu glumeşte cu împuşcatul, se supuse. În ce priveşte 
armele, Matto Şahco era destul de mândru ca să lase 
alegerea pe seama adversarului. Acesta alese glonţele. 
Fiecare, la comanda lui Winnetou, putea să tragă de trei 
ori, nu mai mult. Focurile trebuiau trase în acelaşi timp, de 
la o distanţă de cincizeci de paşi. 

Măsurai afară, în vale, această distanţă; apoi, la cele două 
capete ale locului, fu aprins câte un foc, ca ţinta să fie 
vizibilă. Dezlegarăm mâinile lui Thibaut; la picioare rămase 
legat cu o curea, care-i permitea să stea comod, să umble 
chiar încet, fără să poată fugi. Pe urmă, îşi primi puşca şi 
trei gloanţe şi-l conduserăm la locul său. Desigur că toţi ne 
aflam pe arena de luptă; normal squaw-a rămase jos, lângă 
focul de tabără. 


Când Winnetou dădu semnalul, cele două focuri porniră 
aproape simultan; nu nimeri niciunul. Thibaut râse ironic. 

Nu râde! Îl prevenii. Nu-l cunoşti pe osag! În caz că mori, 
ai vreo dorinţă? Ai vreo misiune, pe oare am putea să ţi-o 
îndeplinim? 

Dacă o să fiu împuşcat, doresc să vă ia dracu şi pe voi. 

Gândeşte-te la squaw-ă. 

Gândiţi-vă voi la ea; mie nu-mi pasă de ea. 

Well, Acum o întrebare: „generalul” e Dan Etters? 

Întrebaţi-l pe el, nu pe mine! 

Duse din nou arma la umăr. Winnetou dădu semnalul şi 
răsunară împuşcăturile. Thibaut se clătină, duse mâna la 
piept şi se prăbuşi. Winnetou se duse la el şi-i cercetă rana. 

Nimerit ca de la doi paşi; drept în inimă; e mort, spuse 
Winnetou. 

Osagul se apropie cu paşi mărunți, îl privi pe mort, fără să 
spună vreun cuvânt, apoi se duse la focul de tabără, unde 
se aşeză. Din nou trebuia să săpăm un mormânt, treabă de 
care se apucară pe loc Hammerdull şi Holbers. Squaw-a nu 
bănuia că era văduvă; pierderea pe care o suferise era, în 
orice caz, mai degrabă un câştig pentru ea. 

Pot trece peste noaptea care a urmat pentru că nu s-a 
petrecut nimic demn de povestit. Dimineaţa pornirăm la 
drum la fel de devreme ca şi în ajun. Apanatşca şi maică-sa 
călăreau împreună şi discutau mult, însă, dacă mi-e permisă 
expresia, era mai mult un monolog. Apanatşca se simţea 
deprimat. Nu-i era indiferent faptul că Tibo-taca, pe care-l 
considerase tată, murise de o asemenea moarte. 
Deprimarea aceasta îi făcea toată cinstea! 

După toate probabilitățile, era începutul sfârşitului, şi cu 
cât mergeam mai departe, cu atât mai mare devenea 
pericolul. Era de presupus că „generalul” ne-a pus cât mai 
multe capcane în cale, şi trebuia să ne ferim. Multe locuri 
erau propice pentru ascunzători, de unde se putea trage 
asupra noastră; totuşi nu se petrecu nimic. Fie că nu se 


gândea că am putea sosi astăzi, fie că îşi rezervase lovitura 
împotriva noastră sus, la Foam Cascade sau la Devils Head. 

Ca să fiu scurt, mă mărginesc să spun că, spre seară, am 
ajuns în apropiere de Foam Cascade. Închipuiţi-vă vestita 
cădere de apă a pârâului Staubbach din valea 
Lauterbrunnen din Elveţia, doar că stânca de aici este, ceva 
mai scurtă, iar pârâul care se prăbuşeşte, prefăcându-se în 
picături fine ca praful, de trei ori mai abundent în apă; 
aceasta este imaginea Foam Cascade-i din Parcul Saint 
Louis. Sus de tot, stânci cu coamă de pădure pe spinare, iar 
în fundul prăpastiei, de asemenea, stânci acoperite cu 
păduri. Era haos de pietre prăbuşite, peste care se întindea 
un acoperiş de crengi de nepătruns, îndată ce ne aflarăm 
sub el, în jurul nostru se lăsă semiobscuritatea înserării. 

Pe unde trece drumul de aici spre Devils Head? O întrebai 
pe Colma Pugşi. Acolo trebuie să-i căutăm pe utahi. 

Prin pădure, aici spre stânga, apoi sus pe stâncile abrupte, 
răspunse ea. Sunteţi îngrijoraţi din cauza utahilor? 

Nu, totuşi trebuie să ştim unde sunt! 

Şi azi le mai aparţin lor, aşa că o să vorbesc cu ei. Dacă 
sunt eu cu voi, nu trebuie să vă temeţi de ei. 

V-am mai spus, nu ne temem de ei, totuşi n-aş vrea să mă 
bazez numai pe mijlocirea dumneavoastră. 

De ce nu? 

Au şi ei motive de răzbunare, şi pe deasupra i-au promis 
„generalului” ajutorul lor împotriva noastră. Acestea 
reprezintă două forţe ostile nouă, în timp ce 
dumneavoastră, pentru noi, puteţi folosi numai una, şi 
anume influenţa dumneavoastră. În cel mai bun caz, o să 
aibă loc tratative lungi, în timpul cărora „generalul” ar 
putea să ne scape. Nu, nu, mai bine ne bizuim pe noi înşine! 

Atunci veniţi cu mine! Cunosc pădurea şi fiecare stâncă şi 
am să vă călăuzesc. 

Călărea în faţă, iar noi o urmarăm în şir indian, timp de 
vreo jumătate de oră, până ce întunericul ne obligă să 
descălecam şi să ducem caii de dârlogi. Afară probabil că 


abia se lăsase amurgul, aici, în adâncul pădurii însă, era 
deja noapte adâncă. Merserăm aşa mai departe, şi tot mai 
departe, fără sfârşit, după cât mi se părea. Deodată, 
auzirăm în faţa noastră un nechezat de cal şi ne oprirăm. 

Al cui era calul? Trebuia să aflăm. Camarazii noştri 
trebuiră să rămână pe loc, în timp ce eu şi Winnetou, ca de 
obicei, merserăm mai departe. După scurt timp în faţa 
noastră se mai lumină; pădurea se sfârşi şi la numai câţiva 
paşi se ridica un zid de stâncă, cu o potecă îngustă ce urca 
foarte abrupt. Acesta trebuia să fie drumul spre Devils 
Head. În spaţiul deschis dintre stâncă şi pădure stăteau 
culcaţi prea binecunoscuţii noştri capote-utahi, păzind 
cărarea. Ştiau că, dacă vrem să ajungem la Devils Head, 
trebuia să trecem pe aici şi de aceea se postaseră pe cărare 
ca să ne prindă. Ce oameni miopi! Puteau doar să-şi 
închipuie că întâi o să cercetăm terenul şi că nu o să le 
cădem drept în braţe. 

„Generalul” nu era cu ei, în schimb, văzurăm pe cineva 
care nu ţinea de tribul lor, şi anume pe Old Surehand al 
nostru! Deci se întâmplase totuşi ceea ce i-am prezis noi 
amândoi: că va fi prins. De ce ne-a părăsit, în loc să mai 
aştepte o singură noapte? Pentru moment, eram tare 
supărat pe el. 

Acum, iată-l legat de copac şi din nou prizonier! Spusei. 
Fratele meu să nu mă aştepte. 

Unde vrea să se ducă Old Shatterhand? Întrebă Winnetou. 

Să ne chemăm tovarăşii. 

Pentru a-l elibera? 

Da. Şi dacă nu vrea şi căpetenia apaşilor să mă ajute, 
atunci mă arunc singur în mijlocul indienilor. Povestea 
aceasta trebuie să se termine odată. M-am săturat să mă 
târăsc mereu la pândă! 

Uff! Winnetou o să vină şi el cu plăcere! 

O să ducem caii într-o ascunzătoare şi pe urmă venim 
încoace. Tu rămâi deocamdată aici. 


Zorii înapoi, neavând timp de pierdut. Ceea ce 
intenţionam, trebuia făcut cât mai era lumină. 

Terenul oferea suficiente ascunzători, aşa că am găsit 
repede una pentru cai. Îl lăsarăm pe Trescow să-i păzească 
şi ne duserăm la Winnetou, care, între timp, îşi elaborase 
planul tactic. Ceilalţi fură postați în semicerc în jurul 
indienilor. După ce le-am dat fiecăruia dispoziţiile cuvenite, 
puturăm să trecem la executarea acestei lovituri, cu 
adevărat îndrăzneţe. Nu mai aveam răbdare. Supărarea mă 
îndemnă să acţionez repede, iar bunul Winnetou era destul 
de înţelegător să nu mă aţâţe şi mai mult prin eventuale 
contraziceri. 

Căpetenia şedea foarte aproape de prizonier. Indienii 
stăteau liniştiţi, fără să scoată un cuvânt. Atunci, deodată, 
apărurăm amândoi în mijlocul lor. Într-o clipită, Winnetou 
tăie legăturile lui Old Surehand, iar eu îl apucai pe şeful de 
trib cu o mână de gât, iar cu cealaltă îi trăsei o lovitură de 
pumn în tâmplă, încât se prăbuşi pe loc. Indienii săriră în 
picioare, îşi apucară armele, scoțând strigăte de luptă. Eu 
însă îndreptai ţeava carabinei spre capul căpeteniei şi 
strigai şi mai tare ca ei: 

Să se facă imediat linişte, altfel îl împuşc în cap pe 
Tusahga Saritş. Tăcură. 

Să nu se mişte nimeni, continuai. Dacă unul singur îşi 
îndreaptă arma asupra noastră, aduce moartea căpeteniei. 
Dar dacă staţi liniştiţi, nici el şi nici voi nu o să păţiţi nimic. 
Sunteţi încercuiți de noi şi am putea să vă împuşcăm pe toţi. 
Şi totuşi nu o să facem aşa ceva; Colma Pugşi o să vă explice 
de ce! 

Colma Puşi ieşi de sub copaci. Văzând-o, utahii deveniră 
mai calmi. Le vorbi aşa cum cereau împrejurările şi, spre 
bucuria noastră, obţinu ca indienii să ne predea armele. 
Avea într-adevăr o influenţă mai mare decât mi-aş fi putut 
închipui. Tusahga Saritş fu legat. 

În primul rând, ne interesarăm, desigur, de general. 
Plecase călare la Devils Head, urmând să se întoarcă a doua 


zi înainte de masă. Totuşi, l-am trimis imediat pe osag să 
stea de pază pe poteca de pe stâncă, ca să nu cumva să fim 
surprinşi de Douglas-Etters. Acesta trebuia să se întoarcă 
prin trecătoare, deoarece, aşa cum ne spusese Colma Puşi, 
altă cale nu exista. 

E lesne de înţeles ce mutră făcu apoi căpetenia, văzându-l 
pe Old Surehand liber, în timp ce el era legat. Am avut grijă 
ca şi el să fie câştigat de partea noastră. Colma Puşi şedea 
lângă el şi-l lămurea. Îi povesti tot răul care îl făcuse 
„generalul”, după ce mai înainte fusesem nevoit s-o asigur 
că acesta e una şi aceeaşi persoană cu Dan Etters. l-a mai 
spus că actualul aliat al căpeteniei e cel care i-a împuşcat 
fratele şi a legat-o de mormântul lui. Cu aceasta, îl 
câştigasem mai mult de jumătate de partea noastră. lar 
când, în numele meu, îl anunţă că noi venisem să răzbunăm 
moartea îngrozitoare a lui Old Wabble şi a bandiţilor, 
săvârşită de ei, dar că vom renunţa la orice răzbunare, dacă 
ni se alătură nouă, părăsindu-l pe „general”, atunci declară, 
tare, în auzul tuturor: 

Dacă ne promiteţi acest lucru, n-o să-l mai ocrotim. Noi 
însă i-am făgăduit să-i fim fraţi şi am fumat calumetul cu el; 
de aceea ne e interzis să-i fim duşmani. Deci nu putem face 
decât următoarele: ne îndepărtăm imediat de aici şi ne 
întoarcem prin pădure în parc, iar dimineaţa călărim mai 
departe. Voi rămâneţi stăpâni pe această potecă, pe unde 
trebuie să vină, şi puteţi să faceţi cu el ce vreţi. Tusahga 
Saritş a vorbit. Howgh! 

Nici eu, nici Winnetou nu puteam avea încredere deplină 
în ei, însă Colma Puşi îi luă apărarea, aşa că, fără să stăm 
mult pe gânduri, acceptarăm propunerea lui. Nu trecu nici 
o jumătate de oră şi utahii plecară din pădurea întunecoasă, 
conducându-şi caii cu torţe în mâini. Noi trimiserăm cu ei 
pe Colma Puşi, care, la întoarcere, ne anunţă că utahii au 
plecat într-adevăr şi că nu au gânduri ascunse împotriva 
noastră. Stinserăm focul şi ne culcarăm, asigurând însă 
pentru toată noaptea paza la trecătoare. După cât se părea, 


Old Surehand, fără să fie întrebat de noi, nu voia să ne 
spună cum de-a căzut din nou prizonier în mâinile utahilor, 
dar nici noi nu voiam să-l necăjim cu întrebările, aşa că 
întrebarea fu trecută sub tăcere. 

Am aşteptat aproape până la amiază, fără ca „generalul” 
să apară; atunci ne veni în gând că utabhii ne-au minţit. Era 
posibil ca el nici să nu se fi dus la Devils Head. N-aveam 
încotro, trebuia să mergem noi într-acolo. 

Călare, drumul era extrem de periculos şi Harbour 
avusese dreptate când ni-l descrisese ca atare. Înaintam 
printre stâncile care se ridicau ca nişte ziduri de ambele 
părţi, sau lângă prăpăstii adânci, având pe Colma Puşi 
drept călăuză. Caii erau supuşi unor eforturi deosebite. 
Călărirăm aşa mai mult de două ore, când Colma Puşi ne 
anunţă că mai aveam cel mult o jumătate de oră. Abia spuse 
aceste cuvinte, când în faţa noastră apăru un călăreț, care 
venea spre noi: era „generalul”. Prima s-a exclamaţie se 
datora călăuzei noastre, pe care o privi plin de groază. Apoi 
mă văzu şi pe mine, care călăream după ea. 

Ei, mii de trăsnete, Old Shatterhand! Strigă el. 

Îşi întoarse calul, având tocmai atât loc cât să întoarcă, şi 
dispăru. 

După el! Repede! Iute! Cât poate calul de iute să fugă! Îi 
strigai lui Colma Pugşi. Dacă ne scapă acum nu-l mai vedem 
niciodată! 

Colma Puşi îşi îndemnă calul, şi începu o vânătoare să-ţi 
rupi gâtul nu altceva, încât şi acum mi se face părul 
măciucă, numai când mă gândesc la ea. Ne aflam, în urma 
lui, el însă gonea nebuneşte. Ba apărea, ba dispărea, după 
cum era cărarea, ba dreaptă, ba cotită. După mine venea 
Winnetou. L-am hăituit aşa vreun sfert de oră, când poteca 
îngustă se preschimbă într-o trecătoare largă. „Generalul” 
o luă spre dreapta. Colma Puşi îl urmă. Întorcându-şi calul, 
îmi strigă: 

Câţiva s-o ia la stânga, să-i iasă în faţă! Eu o luai într-acolo, 
strigându-i lui Winnetou: 


Tu ia-o tot la dreapta! Suntem de ajuns doi! 

După spusele lui Colma Puşi, cele două cărări trebuiau mai 
târziu să se întâlnească, şi astfel îl prindeam pe fugar între 
noi. Goneam cât de repede ne permitea drumul, care 
continua din nou printre stânci tot mai înalte; pentru orice 
eventualitate, luai carabina în mână. 

Ajunsei acum într-un loc unde, în stânga, se deschidea o 
prăpastie imensă, iar în dreapta o stâncă despicată în două 
cu crăpătura îndreptată în sus. În clipa aceea auzii un 
tropot de cal, venind spre mine. Apăru după cotitură; era 
„generalul”. Văzu prăpastia de-o parte, pe mine cu puşca în 
faţă şi scoase un blestem înfricoşător. Aproape din galopul 
calului, se aruncă de pe şa drept în despicătura stâncii ce 
ducea spre culme. Aş fi putut să-l împuşc, dar îl voiam viu. 
Întâi sosi Winnetou, apoi Colma Puşi, şi, ca şi mine, îşi 
frânară caii. 

A urcat pe aici! Spusei. Haideţi după el, haideţi! 

Asta e Devils Head, Capul Diavolului, răspunse Colma Puşi. 
Nu există altă cale, decât aceasta. E al nostru! 

Începu un căţărat care i-ar fi făcut cinste oricărui vânător 
de capre negre. „Generalul” avea numai un mic avans faţă 
de noi. Fiind jenat de armă, şi-o aruncă. Eu aveam la mine 
numai carabina „Henry”; „doborâtorul de urşi” îl lăsasem 
jos. Şi astfel ne căţărarăm tot mai sus. Despicătura se 
îngusta şi se termina într-o cornişă, îngustă de o palmă, 
care ducea într-o parte şi pe unde continua să se caţere 
„generalul”. Poteca devenea tot mai primejdioasă. Într-un 
loc, cornişa se întrerupea; trebuia făcut un salt cam cât un 
stat de om. De spaimă, fugarul se încumetă să sară şi chiar 
ajunse de partea cealaltă, acolo, însă, piatra, insuficient 
fixată în stâncă, se desprinse şi se prăbuşi în adâncuri 
împreună cu „generalul”, lovindu-se din loc în loc. Făcui 
cale întoarsă: 

Înapoi! Haideţi înapoi, s-a prăbuşit, le strigai celor care 
veneau după mine. 


Cu aceeaşi grabă ne întoarserăm pe unde ne căţăraserăm. 
Ajunşi jos, sărirăm pe cai şi gonirăm îndărăt. 

După scurtă vreme, îi văzurăm pe camarazii noştri. 
Stăteau lângă o grămadă de stânci prăbuşite din înălţimi. 
Piatra rostogolită făcuse să se desprindă şi alţi bolovani mai 
mari; sub cea mai mare, cântărind vrea patru tone, zăcea 
„generalul”. Partea superioară a corpului, de la coaste în 
sus, era liberă, partea de jos aflată sub piatră era făcuta 
zob. Pentru moment, „generalul” nu simţea nimic; îşi 
pierduse cunoştinţa. 

O, cerule! Exclamai. Exact ca Old Wabble! Partea de jos a 
corpului zdrobită! Ce răzbunare! 

Ia uitaţi-vă aici! Spuse Colma Puşi, arătând spre peretele 
stâncii. Ce vedeţi aici? Ce se poate citi aici, dăltuit de mâna 
mea? 

Vedeam nişte figuri cu o cruce la mijloc, sub care se putea 
citi: „În acest loc a fost ucis Padre Diterico, de către ]. B., 
drept răzbunare pentru fratele său E. B.”. Dedesubt era 
săpat un soare cu literele E. B. Mă trecu pe şira spinării un 
fior de gheaţă. O întrebai pe Colma Puşi: 

Acesta e mormântul de pe stâncă? 

Da. Iscălitura e numele meu, E. B., numele creştinesc fiind 
Emily. Omul acesta se află exact pe mormântul fratelui meu, 
pe acelaşi loc unde mă legase atunci, şi unde mi-am pierdut 
verigheta în timp ce mă luptam cu el. 

O verighetă? Asta e? 

Scosei verigheta de pe deget şi i-o întinsei. Se uită la ea, 
citi inscripţia interioară şi exclamă triumfătoare: 

E. B. 5. VIII. L642! A mea este, a mea este, am din nou 
verigheta mea, verigheta mea! De unde o aveţi, mister 
Shatterhand? 

I s-a desprins lui Etters de pe deget, în timp ce căpăta 
cincizeci de ciomege, pe Helmers Home, la marginea Llano 
Estacado. 

Ce întâmplare... ce întâmplare! 


Nu-i nici o întâmplare, interveni Old Surehand. De când 
Wallace, tatăl meu adoptiv, mi-a povestit ce s-a întâmplat cu 
familia mea, am pornit s-o caut pe mama, pe fratele meu şi 
pe sora mamei. 

Şi acum de ce aţi venit aici? 

Lui Wallace i s-a predat o scrisoare către mine, prin care 
eram chemat la Devils Head, pentru ziua de douăzeci şi 
şase septembrie, dar fără să spun cuiva ceva. 

Scrisoarea provenea cu siguranţă de la acest „general”. Va 
recunoscut în Llano şi s-a interesat de dumneavoastră. Voia 
să vă distrugă. Va atras aici, probabil, ca să vă omoare. 

„Generalul” acesta? Dar ce legătură are el ca treburile 
astea? 

„Generalul” acesta e Dan Etters, pe care l-aţi căutat. 

Dan Etters? Dumnezeule, e adevărat? 

Da. Pot să vă dovedesc chiar. Aveţi şi dumneavoastră ochi 
buni de westman. Uitaţi-vă la gura lui! E larg deschisă, şi 
aici... 

Apucai proteza cu cei doi dinţi falşi de sus şi o scosei din 
gura celui ce zăcea zdrobit sub stâncă. 

Sunt dinţi falşi, continuai. Vedeţi acum locul celor doi dinţi 
lipsă? 

Ce se mai mirară cu toţii! Eu însă continuai imediat, fără ai 
lăsa să la cuvântul: 

Am spus că răsplata pentru dumneavoastră există deja. 
Dumneavoastră sunteţi Leo Bender şi aici stă mama 
dumneavoastră. 

Scena care a urmat e imposibil de descris. Mă asaltau cu 
întrebări, mă împresurau... încât a trebuit să fug şi să stau 
departe, până auzii un urlet prelung şi groaznic, care mă 
aduse înapoi. Dan Etters îşi revenise şi urla de te înfiora 
până la rărunchi. Nu se putea vorbi cu el nimic, nu auzea. 
Striga şi urlă, se văieta şi gemea. Era imposibil de suportat. 
Trebuia să ne îndepărtăm. Nu puteam să-l ajutăm, pentru 
că era imposibil să ridicăm stânca de pe el, ca să-l eliberăm. 
Trebuia să moară pe locul pe care zăcea, şi care era 


totodată locul unde săvârşise crima. Mai târziu, când nu l- 
am mai auzit, ne-am întors. Îşi strânsese dinţii şi ne privea 
cu nişte ochi de fiară, ba nu, de vită. 

Dan Etters, mă auzi? Îl întrebai. 

Old Shatterhand! Să fii blestemat! Răspunse el. 

Ai vreo dorinţă? 

Să fii în veci blestemat, câine! 

Moartea te ţine strâns în ghearele ei, aş vrea să mă rog cu 
dumneata. 

Să ne rugăm? Hahahaha! Mai bine... Era groaznic, 
neomenesc ceea ce spunea! Continuai totuşi să-l întreb; şi 
ceilalţi îl întrebară, se rugară de el, îl preveniră. Drept 
răspuns, n-avea în gură decât blesteme şi înjurături. 
Plecarăm, să nu mai auzim ceea ce era mai rău. Atunci 
începu din nou să zbiere. Ce dureri trebuie să fi fost acelea 
care îi smulgeau astfel de urlete! Şi totuşi, ele nu reuşiră 
să-l îndemne la căinţă. 

Ne aşezarăm popasul la o distanţă de la care strigătele lui 
le percepeam ca pe un vuiet uşor al vântului. Ramaserăm 
acolo tot restul zilei, toată seara şi până dimineaţa, timp în 
care nu au încetat povestirile; e lesne de închipuit despre 
ce vorbeam. Mai erau numeroase întrebări şi enigme; însă 
cel ce-ar fi putut să le dezlege şi să răspundă, era destul de 
diabolic ca să ne refuze orice lămurire, şi anume Dan 
Etters. De mai multe ori în timpul serii şi al nopţii, ne-am 
dus la el, însă primirăm drept răspuns numai înjurături şi 
blesteme şi un râs batjocoritor. N-a vrut să accepte de la noi 
nici măcar o gură de apă, pentru uşurarea suferinţei lui; 
când am încercat să-i dau, m-a scuipat în obraz. Pe urmă 
urlă, zbieră şi blestemă vreme îndelungată; spre dimineaţă, 
l-am găsit mort; murise nu ca un om, ci ca un... ca un... Îmi 
lipseşte cuvântul de comparaţie: nici un câine turbat, nici 
fiinţa cea mai de jos nu poate sfârşi ca el. L-am lăsat acolo 
unde era, ridicând o movilită de pietre deasupra. 

Şi acum sfârşitul, dragă cititorule? Ştiu că ai vrea să fii 
informat cât mai amănunţit în legătură cu fiecare personaj; 


dar nu vreau să o iau înainte şi să mă lipsesc de plăcerea 
ca, într-unul din viitoarele mele volume, să pot povesti şi 
mai multe despre fiecare din ei. Vreau să te liniştesc numai 
în legătură cu Tocbela. Nebunia ei se prefăcu într-o 
melancolie liniştită, care n-o împiedică să participe intim şi 
sincer la tot ce se întâmpla în jurul el. „Sufletul ei revenise 
iarăşi la ea”. 

Dar Dick Hammerdull şi Pitt Holbers? Aceştia sunt 
amândoi flăcăi simpatici... dar dacă sunt sau nu sunt, asta-i 
totuna, cu condiţia să mai existe... 


SFÂRŞIT 


1 Vânător care foloseşte curse (engl.) 

2 Primii ocupanţi ai unor terenuri libere, fermieri (engl.). 
3 Cascada înspumată (engl). 

4 Căutător de aur (engl.). 

5 Mine de aur (engl.). 

6 Specie de şobolan care trăieşte în America. 
7 Plantă aromatică. 

8 Hotel, pensiune (engl). 

9 Munţii Stâncoşi. 

10 Pe toţi dracii? (engl.). 

11 Societate foarte morală şi virtuoasă (engl.). 
12 Aşa se numesc osagii pe ei înşişi. 

13 Bătrâna 

14 Idem 

15 Vin-o, căluţule, vino, vino! 

16 Bizon, bizon, bizon. 

17 Fii atent! 

18 Vino! Strecoară-te pe aici! Dă-mi mâna! 
19 Actor (engl.). 

20 Soţie indiană. 

21 Lut roşu pentru făcut pipe. 


22 Bucurie, petrecere (germ.). 

23 Denumire cu nuanţă peiorativă dată. Germanilor 
(engl.). 

24 Mână-lungă 

25 Tu 

26 Soţia mea. 

27 Soţul meu. 

28 închisoare în Philadelphia, cu o izolare severă. 

29 Lothaire, regele conjuraţilor (engl.). 

30 Ei, nu! (engl.). 

31 Ei, da! (engl.). 

32 Fermă mexicană. 

33 Tarcuri de închis vitele. 

34 Îngrijitori de cai. 

35 Soare (în limba moqui). 

36 Cer (în limba moqui). 

37 Cascada înspumată. 

38 Capul Diavolului. 

39 Un soi de ciuperci. 

40 Oaie. 

41 Cuţit de fier. 

42 Loc de popas. 

43 Ochi negri (în limba moqgui). 

44 Ochi negri (în limba utah). 

45 Eumenide (mitologie), nume eufemistic dat Furiilor. 

46 Gorgonă (mitologie), meduză 

47 Încurcată situaţie! (engl). 

48 Mii de trăsnete! (fr.). 

49 Câine. 

50 Sus, Fulger, sus! (lb. Apasă). 

51 Mama mea (Sn limba comanşilor). 

52 Forţă şi îndemânare (engl.). 

53 Soţ 

54 Băiatul 

55 Soră mai mare 

56 Frate 


57 Soră cea mai mare (toate în limba comanşă) 

58 Sunt eu (lb. Comanşă) 

59 Ia te uită! (engl.). 

60 Plantă medicinală, care se pune pe răni (în limba 
apasă). 

61 ldem. 

62 Nu contează 

63 Potcovar (engl.). 

64 Familie de arbori din care face parte chiparosul şi 
segquoia 

65 Valea Urşilor (în limba comanşă). 

66 Câinele negru 

67 Ursul cenuşiu. 

68 Conifer. 

69Vai de mine! Ajutor! Ajutor! (engl.). 

70 Joc de cuvinte în limba germană, între Pferd = cal şi 
Heupferd = lăcustă. 

71 Unealtă de aprins focul în preerie 

72 Muntele Apei Verzi. 

73Drum bun (engl.). 

74 Pădurea Inimii.