Karl May — Winnetou — Vol 1

KARL MAY 


Winnetou (1893) 


CUVÂNT ÎNAINTE, 

De câte ari gândul mă poartă la pieile-rogu, de atâtea ari îrru 
arnuntesc, tără să vreau, de Turcia. Oricât de ciudat, faptul are o 
justificare, Dezi indianul şi turcul au foarte puține trăsături 
carmurie, totugi există ceva care îi aseamănă: într-un grad rai mare 
zau rai rnic, socotelile cu ei au fost încheiate, Despre turce nu se 
discută altfel decât ca despre „omul bolnav” 

[1], în timp ce inchanul — aga susțin taţi cei care cunosc atuația — e 
„pe moarte”, 

Da, rasa pieilor-rogii este pe moarte Acest pacient urias, doborât 
de o soartă cumplită ce nu cunoaşte îndurare, zace întins de la Ţara 
de Foc până dincolo de Manle Lacuri ale Americii de Hard, 
Îrmpotrivirea lui disperată a fost în van. Forţele i s-au stins treptat. 
fbia de mau respiră. 

Făzvrătirile periodice ale trupului său golag sunt convulziuni care 
anunță sfârgitul, 

Are vreo vină, a meritat inchianul acest sfârgit prematur? 

Dacă acceptăm ideea că tot ce triegte are dreptul la miață gi că 
un atare adevăr se referă atât la indimid, cât şi la specia întreagă, 
atunci incdhanul are şi el dreptul la existență, asemenea ornului alb; 
el poate chiar să pretindă lhbertatea de a se dezvolta din punct de 
vedere social gi statal potrimit personaltățu sale, Unu ahrmă că 
indhanul nu ar poseda însuşirile necesare pentru a-gi făuri un stat, 
Oare asa să fie? Eu erun răspicat: Nul Însă n-arn de când să 


KARL MAY 


Winnetou (1893) 


CUVÂNT ÎNAINTE. 

De câte ori gândul mă poartă la pieile-roşii, de atâtea ori 
îmi amintesc, fără să vreau, de Turcia. Oricât de ciudat, 
faptul are o justificare. Deşi indianul şi turcul au foarte 
puţine trăsături comune, totuşi există ceva care îi 
aseamănă: într-un grad mai mare sau mai mic, socotelile cu 
ei au fost încheiate. Despre turc nu se discută altfel decât 
ca despre „omul bolnav” 

[1], în timp ce indianul - aşa susţin toţi cei care cunosc 
situaţia - e „pe moarte”. 

Da, rasa pieilor-roşii este pe moarte! Acest pacient uriaş, 
doborât de o soartă cumplită ce nu cunoaşte îndurare, zace 
întins de la Ţara de Foc până dincolo de Marile Lacuri ale 
Americii de Nord. Împotrivirea lui disperată a fost în van. 
Forţele i s-au stins treptat. Abia de mai respiră. 

Răzvrătirile periodice ale trupului său golaş sunt 
convulsiuni care anunţă sfârşitul. 

Are vreo vină, a meritat indianul acest sfârşit prematur? 

Dacă acceptăm ideea că tot ce trăieşte are dreptul la 
viaţă şi că un atare adevăr se referă atât la individ, cât şi la 
specia întreagă, atunci indianul are şi el dreptul la 
existenţă, asemenea omului alb; el poate chiar să pretindă 
libertatea de a se dezvolta din punct de vedere social şi 
statal potrivit personalităţii sale. Unii afirmă că indianul nu 
ar poseda însuşirile necesare pentru a-şi făuri un stat. Oare 
aşa să fie? Eu spun răspicat: Nu! Însă n-am de gând să 


dovedesc aceasta printr-o lucrare savantă. Omul alb a avut 
norocul să urce un lung drum istoric, trecând de la treapta 
vânătorii la păstorit, apoi la agricultură şi, în sfârşit, la 
civilizaţia industrială. Indianul nu a parcurs o asemenea 
evoluţie. Totuşi unii îi cer să realizeze saltul gigantic de la 
treapta cea mai de jos la cea mai de sus, fără a lua în 
considerare faptul că, sărind astfel, ar putea să cadă şi să se 
rănească mortal. 

Natura vie se guvernează după o lege cruntă: cel mai 
slab e nevoit să cedeze în faţa celui mai tare. Când e vorba 
însă de oameni, această lege sălbatică trebuie să devină mai 
clementă, pentru că o lege de asemenea veşnică este ca şi 
iubirea între oameni. Putem să spunem oare că faţă de 
indianul muribund s-a aplicat o astfel de clemenţă? 

Primii albi nu numai că s-au bucurat de toată 
ospitalitatea indienilor, dar aproape că au fost divinizaţi. Şi 
cu ce răsplată s-au ales indienii? Ţara ce o stăpâneau le-a 
fost răpită; nimeni nu o poate nega. Cine a citit istoria 
„vestiţilor” conchistadori ştie cât sânge a curs şi câte 
cruzimi s-au săvârşit; iar exemplul lor a fost continuat de 
urmaşi. Omul alb a venit cu vorbă mieroasă pe buze, dar 
purtând cuțitul tăios la brâu şi în mâini arma încărcată. El 
făgăduia iubire şi pace, dar semăna ură şi sânge. Indianul 
trebuia să se retragă pas cu pas. De repetate ori i s-au 
promis drepturi „veşnice” asupra teritoriului care de fapt îi 
aparţinea, pentru ca după scurt timp să fie alungat din nou 
mai departe, tot mai departe. 1 s-au „cumpărat” 
pământurile, cu plata în obiecte fără valoare, de care nu se 
putea folosi. Ori nu i se plătea nimic. În schimb, a fost 
blagoslovit cu otrava perfidă a „apei de foc”, precum şi cu 
vărsatul sau cu alte boli rele, dezgustătoare, care au 
decimat triburi întregi, depopulând satele. Dacă indianul 
încerca să-şi apere drepturile, i se răspundea cu gloanţe; şi 
din nou trebuia să se retragă, cedând în faţa superiorității 
armelor omului alb. Plin de amărăciune, se răzbuna pe 
feţele palide, ca indivizi; urmau atunci acele masacre 


odioase printre indieni. Şi astfel, vânătorul de odinioară, 
mândru, curajos, viteaz, iubitor de adevăr şi profund 
devotat prietenilor săi, a devenit un om bănuitor, prefăcut, 
care se furişează pe ascuns; nu ela vrut-o, ci omul alb l-a 
obligat să fie aşa. 

Unde au dispărut hergheliile de mustangi, din mijlocul 
cărora indianul îşi alegea cu îndrăzneală calul de călărie? 
Unde sunt bizonii care hălăduiau, milioane, în prerie şi îl 
hrăneau? Din ce trăieşte indianul de azi? Din făina şi carnea 
pe care le primeşte? Dar cum arată făina? Amestecată cu 
ipsos şi cu alte murdării, încât nici nu poţi să o consumi? 

Unui trib i se promit o sută de „vaci grase”, dar pe drum 
acestea se transformă în două-trei vite jigărite, a căror 
carne nu ar sătura nici măcar un vultur mâncător de 
stârvuri. Sau poate că indianul ar trebui să se apuce de 
agricultură? Dar este el sigur că va ajunge să-şi strângă 
recolta, el, omul lipsit de drepturi, mâncat mereu mai 
departe, fără a i se da putinţa de a se aşeza undeva? Înainte 
vreme puteai să admiri figura semeaţă, frumoasă a 
indianului zburând peste savana întinsă pe mustangul lui cu 
coada în vânt; şi cât de mizer, de obidit arată el azi în 
zdrenţele sale, care nici măcar nu sunt în stare să-i acopere 
goliciunea trupului! Indianul care altădată înfrunta cu mâna 
goală pe ferocele urs cenuşiu se furişează acum prin 
unghere ca un câine râios, pentru a cerşi o ciosvârtă de 
carne sau pentru... a fura. 

Da, indianul a ajuns un om bolnav, un muribund, iar noi, 
la căpătâiul lui, aşteptăm să-i închidem ochii. Să stai la 
căpătâiul unui muribund este un lucru foarte grav, dar de 
mii de ori mai grav e să stai la căpătâiul unei rase sortită 
morţii. În acest din urmă caz, se pot pune multe, foarte 
multe întrebări şi mai ales următoarea: ce ar fi înfăptuit 
această rasă dacă i s-ar fi lăsat timp şi spaţiu pentru a-şi 
valorifica forţele şi talentele, înlăuntrul ei ca şi în afară? Ce 
forme specifice de cultură pierde omenirea prin dispariţia 
acestei rase? Indianul, aflat astăzi pe moarte, avea un 


caracter ferm, nu se lăsa asimilat; era oare acesta un motiv 
ca să-l omori, nu putea fi păstrat în viaţă? Dacă pentru 
prevenirea dispariţiei bizonilor s-a găsit un azil protector în 
Parcul Naţional din Montana şi cel din Wyoming, de ce oare 
nu se găseşte şi un loc unde să poată trăi, propăşind în 
linişte, fostul stăpân legitim al ţării? 

Ce rost mai au însă astfel de întrebări în pragul morţii! 
Ce să ajute reproşurile, când nimic nu mai poate ajuta! Pot 
numai să deplâng situaţia, dar nu s-o schimb; pot să umblu 
îndoliat, dar nu pot învia nici o victimă. De ce mă refer la 
persoana mea? Pentru că sunt unul dintre aceia care i-a 
cunoscut pe indieni de-a lungul mai multor ani şi am 
cunoscut îndeosebi pe unul a cărui făptură deosebit de 
luminoasă şi minunată sălăşluieşte adânc şi la loc de cinste 
în inima mea, în gândurile mele. Dintre toţi prietenii el a 
fost cel mai bun, cel mai credincios, oricând gata să se 
sacrifice pentru alţii, un adevărat tip reprezentativ al rasei 
sale. Şi aşa cum rasa îi e osândită la moarte, a pierit şi el, 
răpus de un glonte ucigaş al duşmanului. A fost cel mai 
nobil fiu al acestei naţiuni în agonie, pe care o iubesc şi azi, 
aşa cum l-am iubit şi pe el. Mi-aş fi dat bucuros viaţa ca să-l 
salvez, precum şi el şi-a pus de mii de ori viaţa în primejdie 
pentru mine. Dar în timp ce mie nu mi-a fost dată fericirea 
să-l scap de la moarte, ela murit salvându-şi prietenii. Şi 
totuşi, dispariţia lui nu e decât fizică, pentru că Winnetou, 
căpetenia cea mare a apaşilor, va continua să trăiască în 
paginile cărţilor mele. Scriindu-le, voi căuta să-i ridic un 
monument binemeritat. Şi dacă tu, cititorule, privindu-l cu 
ochii minţii, vei judeca fără părtinire poporul pe care 
această căpetenie l-a întruchipat atât de fidel, atunci voi fi 
întru totul mulţumit. 

AUTORUL 

Part 1 Volumul | 

Chapter 1 UN „GREENHORN” 

Ştii dumneata, dragă cititorule, ce înseamnă cuvântul 
greenhorn? Ei bine, e o poreclă foarte supărătoare şi 


jignitoare pentru cel căruia i se adresează. Green, în 
englezeşte, înseamnă verde; iar prin horn - corn, în limba 
noastră - se înţelege antena, adică acel mănunchi de 
firişoare subţiri cu care gâza pipăie împrejurimile. Un 
greenhorn este deci un om încă verde, adică necopt, un 
nou-sosit în ţinuturi necunoscute lui, un ins care trebuie să- 
şi întindă bine antenele dacă nu vrea să se facă de râs. 

Un greenhorn nu se ridică de pe scaun pentru a-l ceda 
unei doamne care se apropie; salută pe stăpânul casei 
înainte de a se înclina în faţa doamnei şi domnişoarei de 
gazdă; îşi încarcă arma vârând gloanţele de-a-ndoaselea, 
sau bagă mai întâi dopul, apoi cartuşul şi abia la urmă 
praful de puşcă. Un greenhorn ori nu ştie deloc limba 
engleză, ori o vorbeşte prea corect şi înflorit; îi este groază 
de englezeasca „yankeilor” şi chiar de idiomul folosit prin 
regiunile cu codri neumblaţi; nu-i intră nimic în cap şi încă 
mai puţin îi vine pe limbă. 

Greenhorn-ul ia un racoon drept un oposum şi o mulatră 
cât de cât frumoasă drept o metisă. Un greenhorn fumează 
țigarete şi nu poate suferi tutunul tocat. Când un greenhorn 
e pălmuit de un „paddy”, adică de un irlandez, dă fuga să se 
plângă judecătorului de pace, în loc să-l împuşte fără multă 
vorbă pe individul cu pricina, cum ar face un yankeu 
autentic. Un greenhorn ia urmele paşilor de curcă drept 
urme de urs şi o ambarcaţie uşoară, destinată sportului, 
drept un vapor cu aburi de pe Mississippi. Un greenhorn se 
sfieşte să-şi urce cizmele pline de noroi pe genunchii 
călătorului de alături şi să soarbă supa ca şi când ar horcăi 
un bivol în agonie. Un greenhorn cară după el în prerie 
buretele de spălat cât un dovleac uriaş, precum şi zece livre 
de săpun; îşi bagă în buzunar o busolă care, după trei sau 
patru zile, indică toate punctele cardinale afară de nord. Un 
greenhorn notează opt sute de expresii ale indienilor şi, 
când întâlneşte prima piele-roşie, bagă de seamă că a 
expediat din greşeală însemnările într-un plic celor de 
acasă, reţinând în schimb scrisoarea destinată lor. Un 


greenhorn, deşi a studiat timp de zece ani astronomia, 
poate să se uite alţi zece ani la cerul înstelat fără să afle cât 
e ceasul. Un greenhorn îşi vâră cuțitul de vânătoare la brâu 
în aşa fel, încât, atunci când se pleacă, să-i intre vârful în 
coapsă. Un greenhorn aprinde în Vestul sălbatic un foc de 
tabără atât de semeţ, încât vâlvătaia se înalţă cât prăjina şi 
apoi se miră că indienii l-au dibuit şi au tras în el. În sfârşit, 
un greenhorn e, ca să zic aşa, un greenhorn - şi un 
asemenea greenhorn eram pe-atunci chiar eu. 

Dar să nu se creadă cumva că aş fi ştiut sau măcar bănuit 
vreo legătură între mine şi această poreclă jignitoare! 
Nicidecum! Pentru că tocmai asta e cea mai de seamă 
ciudăţenie a oricărui greenhorn: el îi socoteşte „boboci” pe 
toţi în afară de sine. 

Dimpotrivă, mă credeam foc de deştept şi de priceput; 
făcusem doar ceea ce se cheamă studii şi nu tremurasem 
niciodată înaintea unui examen. Că de fapt viaţa este 
adevărata şcoală, unde dai examene zi de zi şi ceas de ceas, 
obligat fiind să treci prin nenumărate probe - toate acestea 
mintea mea tânără de atunci nu voia să le priceapă. Unele 
împrejurări neplăcute din patrie şi, aş putea spune, un fel 
de neastâmpăr înnăscut, m-au mânat peste ocean, către 
Statele Unite, unde condiţiile de parvenire ale unui tânăr 
sârguincios erau pe atunci mult mai bune şi mai prielnice 
decât azi. Poate că în statele din est aş fi putut găsi mai uşor 
o slujbă bună, dar mă atrăgea vestul. 

Lucrând scurtă vreme ba ici, ba colo, am agonisit destul 
pentru a mă echipa cuviincios şi pentru a-mi asigura buna 
dispoziţie. Am ajuns astfel la Saint Louis. Acolo, norocul m-a 
adus într-o familie germană, unde am găsit, până una alta, 
adăpost ca meditator. Venea aici, în familie, un oarecare 
mister Henry, om ciudat, meşter de puşti, care-şi făcea cu 
pasiune de artist meseria şi se recomanda el însuşi, cu o 
mândrie patriarhală: „Mister Henry, the Gunsmith” - 
domnul Henry, făuritorul de puşti. 


Bărbatul acesta era un mare iubitor de oameni, deşi 
părea mai curând contrariul, deoarece, în afară de 
pomenita familie, nu avea legături de prietenie cu nimeni, 
iar pe clienţi îi trata rece şi aspru, încât nu-l căutau decât 
pentru calitatea produselor sale. Îşi pierduse soţia şi copiii 
într-o împrejurare îngrozitoare, despre care nu vorbea 
niciodată; totuşi, după unele aluzii ale sale, bănuiam că 
fuseseră ucişi într-un atac neaşteptat. Asta îl făcea atât de 
aspru în aparenţă şi poate că nici dânsul nu-şi dădea seama 
cât de grosolan se purta; dar în fond era blând şi bun şi am 
observat adeseori cum i se umezeau ochii când povesteam 
despre patrie şi despre ai mei, la care ţineam şi ţin din toată 
inima. 

De ce bătrânul acesta ursuz îmi arăta preferinţă tocmai 
mie, tânărul străin? 

Asta n-am înţeles-o până ce, într-o bună zi, m-a lămurit 
chiar dânsul. De când mă aflam în familia respectivă, omul 
venea pe acolo mai des ca înainte, trăgea cu urechea la 
lecţiile mele, se punea în preajma mea, cercetându-mă şi 
rugându-mă chiar să-l vizitez. Nu mai făcuse nimănui o 
asemenea favoare şi de aceea mă feream să abuzez de ea. 
Dar reținerea mea nu părea să-i fie pe plac; îmi amintesc şi 
astăzi chipul său mânios când, într-o seară, căutându-l 
acasă, m-a întâmpinat răstit şi, la respectuosul meu salut 
good evening - bună seara, mi-a răspuns: 

— Unde naiba v-aţi ascuns ieri, sir? 

— Acasă. 

— Şi alaltăieri? 

— Tot acasă. 

— Ia nu-mi mai vindeţi braşoave! 

— Spun adevărul, mister Henry. 

— Pshaw. Fleacuri! O pasăre tânără ca dumneavoastră nu 
stă ghemuită în cuib, ci îşi vâra pliscul pretutindeni, numai 
unde trebuie nu! 

— Şi unde, mă rog, ar trebui să mi-l vâr, dacă-mi 
permiteţi? 


— Ei, unde! Aici, la mine, bineînţeles! Voiam încă de 
multă vreme să vă întreb ceva. 

— Şi de ce n-aţi făcut-o? 

— Fiindcă n-am vrut! Înţeles? 

— Şi când o să vreţi? 

— Poate chiar astăzi. 

— Atunci n-aveţi decât să mă întrebaţi. Voia 
dumneavoastră! 

Mă privi mirat drept în faţă, clătină din cap nemulţumit, 
apoi izbucni: 

— Voia mea! Ca şi când unui greenhorn ar trebui să-i cer 
mai întâi voie când vreau să-i vorbesc! 

— Greenhorn? Întrebai, încreţindu-mi fruntea, căci mă 
simţeam adânc jignit. Vreau să sper, mister Henry, că aţi 
rostit acest cuvânt fără intenţie şi fără control. 

— Nu vă faceţi iluzii, sir! Am vorbit cu toată chibzuiala; 
sunteţi un greenhorn şi încă un greenhorn sadea! Ceea ce 
scrie-n cărţi, fireşte, v-a intrat în cap. Să te cruceşti, nu alta, 
câte mai învăţaţi voi ăştia, de dincolo! Orice tinerel ştie pe 
dinafară distanţa de-aici până la stele, ştie ce-a scris regele 
Nabucodonosor pe cărămizi şi cât cântăreşte aerul pe care 
nici măcar nu-l poate vedea! Şi fiindcă ştie toate astea, se 
crede băiat deştept! Dar ia băgaţi-vă nasu-n viaţă, aşa, vreo 
cincizeci de ani, adânc în viaţă! Atunci veţi afla şi poate nici 
atunci, ce înseamnă adevărata înţelepciune! Tot ce 
cunoaşteţi până acum e o nimica toată - absolut nimic! Şi 
ceea ce sunteţi în stare să faceţi e şi mai puţin. 

Nici măcar cu puşca nu ştiţi să trageţi! 

Spusese toate acestea pe un ton de adânc dispreţ şi cu o 
asemenea siguranţă de sine, încât ai fi zis că se bizuie pe 
temeiuri serioase. 

— Dacă ştiu să trag cu puşca? Hm! Răspunsei zâmbind. 
Să fie asta întrebarea ce voiaţi să mi-o puneţi? 

— Întocmai, asta e. Aştept răspunsul! 

— Daţi-mi mai întâi o puşcă bună şi apoi vă răspund. 
Înainte, nu! 


Meşterul puse deoparte ţeava de puşcă la care tocmai 
lucra, se ridică, se apropie de mine, mă privi cu ochi uimiţi 
şi strigă: 

— Să vă dau o puşcă, sir? Nici prin gând nu-mi trece! 
Nicidecum! 

Puştile mele nu ajung decât în mâini cărora le pot fi 
încredințate cu cinste! 

— Am asemenea mâini! Mă încumetai eu. 

Mă mai privi o dată, pieziş, se aşeză iar, îşi reluă lucrul la 
ţeava şi mormăi ca pentru sine: 

— Ce mai greenhorn. Zău că mă scoate din pepeni cu 
îndrăzneala lui! 

Îl lăsai să creadă ce vrea, căci îl cunoşteam; scosei un 
trabuc şi-i dădui foc. 

Timp de un sfert de oră păstrarăm tăcere. Dar mai mult 
bătrânul nu putu răbda; ridică ţeava la lumină, se uită prin 
ea şi zise: 

— Să tragi cu puşca e mai greu decât să caşti gura la 
stele sau să dezlegi ce scrie pe cărămizile lui 
Nabucodânosor. Înţeles? Aţi ţinut vreodată o puşcă în 
mâini? 

— Cred şi eu! 

— Când? 

— Demult şi nu o singură dată. 

— Şi aţi ochit? Aţi apăsat pe trăgaci? 

— Da. 

— Şi aţi nimerit? 

— Fireşte! 

Lăsă să-i scape din mână ţeava pe care o cercetase, mă 
privi din nou şi rosti: 

— Da, aţi nimerit, fireşte, dar ce? 

— Ţinta, bineînţeles! 

— Cum? Şi vreţi s-o cred şi pe asta? 

— Nu insist să mă credeţi pe cuvânt; aş vrea să vă 
conving; e purul adevăr! 


— Dracu' să vă ia, sir! Cine să vă priceapă? Sunt sigur că 
aţi trage peste zid, chiar dac-ar fi înalt de douăzeci de coţi 
şi lat de cincizeci şi totuşi îmi vindeţi toate astea cu o mutră 
atât de hotărâtă şi serioasă, încât simt că se răsuceşte 
fierea în mine! Eu nu sunt un puşti pe care să-l meditaţi. 
Limpede? Un greenhorn cu nasu-n cărţi, ca dumneavoastră, 
pretinde că ştie să ochească! A cotrobăit prin tot felul de 
hârţoage turceşti, arăbeşti şi prin alte tâmpenii şi mai zice 
că a găsit timp să tragă cu puşca. Luaţi, vă rog, din cui, gun- 
ul acela vechi, puşca de colo, duceţi-o la ochi ca şi când aţi 
ţinti! E un doborâtor de urşi, cea mai bună armă pe care 
am avut-o vreodată în mână. 

Luai puşca din cui şi o dusei la ochi. 

— Hello! Strigă meşterul, încât tresării. Ce treabă-i asta? 
Umblaţi cu arma de parc-ar fi un bastonaş şi totuşi e cea 
mai grea puşcă din câte cunosc! Sunteţi chiar atât de 
puternic? 

Drept răspuns, îl apucai cu dreapta de surtuc şi de 
cureaua pantalonilor şi îl ridicai în sus. 

— Thunder-storm! Mai să fie! Strigă el şi mai tare. Daţi- 
mi drumul! 

Sunteţi mai puternic şi decât Bill al meu! 

— Bill al dumneavoastră? Dar despre cine-i vorba? 

— Feciorul meu care... dar să lăsăm asta! E mort, ca şi 
ceilalţi. 

Făgăduia să ajungă un băiat destoinic, dar pe când 
lipseam de acasă, s-a dus şi el. Îi semănaţi la statură, aveţi 
cam aceiaşi ochi şi în gură o limbă ca a lui. De aceea 
dumneavoastră... na, restul nu vă priveşte! 

O expresie de adâncă mâhnire i se ivi pe chip; îşi trecu 
mâna peste faţă şi continuă, de astă dată ceva mai calm: 

— Dar, sir, cu asemenea muşchi e mare păcat că aţi 
tăbărât asupra cărţilor. Trebuie să vă antrenați... 

— Ceea ce am şi făcut. 

— Zău? 

— Da! 


— Box? 

— Nu se obişnuieşte la noi. Dar de la gimnastică şi de la 
luptă dreaptă nu mă dau în lături. 

— Călărie? 

— Da. 

— Scrimă? 

— Am dat şi lecţii. 

— Ia nu mai minţiţi atâta! 

— Poate doriţi să încercaţi? 

— Mulţumesc! Îmi ajunge ce-am văzut până acum. Afară 
de asta, mai am şi de lucru. Aşezaţi-vă la loc! 

Se reîntoarse la strung. Conversaţia se desfăşură apoi 
aproape monosilabic. Henry părea să clocească în minte 
ceva foarte important. Deodată, îşi ridică ochii spre mine şi 
întrebă: 

— V-aţi ocupat cândva de matematică? 

— Era unul din obiectele mele preferate. 

— Aritmetică, geometrie? 

— Fireşte! 

— Topografie? 

— Îmi făcea mare plăcere. leşeam adeseori, aşa, fără nici 
o treabă, la câmp cu teodolitul şi ridicam planuri. 

— Şi ştiţi să măsuraţi, adică să măsuraţi cu adevărat? 

— Bineînţeles. Am participat atât la măsurători 
orizontale, cât şi la cele de altitudine, deşi nu pot să afirm 
că sunt specialist în geodezie. 

— Well... foarte bine, foarte bine! 

— Dar de ce vă interesează, mister Henry? 

— Oi fi având motivele mele. Înţeles? Nu e nevoie s-o ştiţi 
acum; veţi afla la timp. Trebuie mai întâi... hm! Da, trebuie 
mai întâi să mă încredinţez cum staţi cu mânuirea puştii. 

— N-aveţi decât să mă puneţi la încercare! 

— Asta am s-o şi fac, fireşte, am s-o şi fac! Vă puteţi bizui 
pe mine! 

La ce oră începeţi mâine dimineaţă lecţiile? 

— La opt. 


— Atunci poftiţi aici la orele şase. Vom urca sus, la 
poligonul de tir, unde-mi încerc eu puştile. 

— De ce aşa devreme? 

— Fiindcă nu vreau să mai aştept. Ard de nerăbdare să 
vă dovedesc că sunteţi un greenhorn şi nimic mai mult. Dar 
acum, destul! 

Am altceva de făcut; ceva mult mai important. 

Părea să fi terminat lucrul la ţeava de puşcă. Scoase 
dintr-un dulap o bucată de fier în formă de prismă şi începu 
să-i pilească muchiile. Observai că fiecare latură a piesei 
avea câte un orificiu. 

Se cufundase atât de adânc în lucrul lui, încât părea să fi 
uitat cu totul de mine. Ochii îi scânteiau şi, de câte ori îşi 
cerceta mai îndeaproape lucrarea, constatam că o privea cu 
o expresie de adâncă dragoste. Piesa aceea de fier părea să 
aibă pentru el o valoare deosebită. Eram curios să ştiu de 
ce; aşadar, îl întrebai: 

— Nu cumva e şi asta o componentă a vreunei puşti, 
mister Henry? 

— Da, îmi răspunse, ca şi când abia atunci şi-ar fi amintit 
de prezenţa mea. 

— Nu cunosc nici un sistem de armă care să aibă o 
asemenea piesă. 

— Cred şi eu! Dar o să fie. 1 se va spune, desigur, „sistem 
Henry”. 

— Ah, o nouă invenţie? 

— Yes! 

— Atunci vă rog să-mi iertaţi curiozitatea. E de bună 
seamă un secret. 

Privi îndelung fiecare gaură în parte, întoarse piesa pe 
toate feţele, o cercetă de câteva ori la capătul ţevii şi zise în 
cele din urmă: 

— Da, e un secret; dar am încredere în dumneavoastră. 
Sunt convins că puteţi păstra o taină, deşi sunteţi un 
greenhorn în lege; de aceea am să vă spun ce-o să iasă de- 


aici. Va fi o carabină, o carabină cu repetiţie. Douăzeci şi 
cinci de focuri! 

— Cu neputinţă! 

— Ia mai ţineţi-vă pliscul! Nu sunt atât de prost, încât să 
mă apuc de ceva irealizabil. 

— Păi, în cazul acesta se cer încărcătoare pentru 
douăzeci şi cinci de gloanţe! 

— Am! 

— Atunci trebuie să fie foarte mari şi greu de mânuit. 

— Nu-i decât un singur încărcător; se mânuieşte uşor şi 
nu stânjeneşte deloc. Fierul ăsta e încărcătorul. 

— Hm! Nu mă pricep în meseria dumneavoastră, dar ce 
facem cu temperatura? N-o să se încingă ţeava peste 
măsură? 

— Nici gând! Materialul ţevii şi tratamentul ce-l aplic 
sunt secretul meu. Afară de asta, parcă e totdeauna nevoie 
să tragi toate cele douăzeci şi cinci de focuri la rând? 

— Nu prea! 

— Păi, vedeţi? Această piesă de fier devine un butoiaş 
care se roteşte excentric; douăzeci şi cinci de orificii conţin 
tot atâtea gloanţe. 

După fiecare împuşcătură butoiaşul se mişcă atât cât să 
ajungă în dreptul ţevii glonţul următor. De ani de zile mă 
lupt cu ideea asta; nu izbuteam în nici un chip; acum pare 
să meargă. Ca făurar de puşti, am de pe-acum un nume 
respectabil, dar de-aci încolo am să ajung renumit şi voi 
câştiga bănet, nu glumă! 

— Dar veţi trăi cu conştiinţa încărcată. 

Preţ de câteva clipe mă privi drept în ochi, apoi întrebă: 

— Cu conştiinţa încărcată? Cum aşa? 

— Credeţi oare că un ucigaş poate avea conştiinţa 
curată? 

— Zounds! La naiba! Vreţi să spuneţi că aş fi un ucigaş? 

— Pentru moment, nu. 

— Adică aş putea deveni un ucigaş? 


— Da. A înlesni omorul e tot atât de grav ca şi când l-ai 
săvârşi tu însuţi. 

— Să vă ia dracu'! Mă voi feri pe cât posibil ca să ajung 
părtaş la vreun omor. 

— La unul singur, fireşte, se poate; ce te faci însă cu 
masacrul? 

— Cum asta? Nu înţeleg! 

— Dacă veţi face o armă care trage în serie douăzeci şi 
cinci de focuri şi dacă o astfel de armă încape pe mâna 
oricărei haimanale, atunci se va dezlănţui dincolo, în prerii, 
în pădurile seculare şi în văgăunile munţilor, un măcel 
înspăimântător; bieţii băştinaşi vor fi împuşcaţi ca lupii şi în 
câţiva ani nu va mai exista un singur indian. 

Vreţi să vă încărcaţi astfel conştiinţa? 

Mă privi lung şi în tăcere. 

— Şi, urmai eu, dacă oricine poate cumpăra această 
armă, veţi vinde, ce-i drept, în scurtă vreme mii de bucăţi, 
dar caii sălbatici şi bizonii vor fi stârpiţi până la unul şi, o 
dată cu ei, tot felul de vânat de care pieile-roşii au nevoie 
pentru hrană. Sute şi mii de braconieri se vor înarma cu 
carabina dumneavoastră şi se vor îndrepta spre vest. 

Sângele oamenilor şi al animalelor va curge şiroaie şi, 
foarte curând, ţinuturile de dincoace şi de dincolo de Munţii 
Stâncoși vor fi pustiite. 

— 's death! Ho! Strigă el deodată. Ia spuneţi, sunteţi 
chiar atât de proaspăt venit din Germania! 

— Da. 

— Şi n-aţi mai fost nicicând pe-aici? 

— Nu. 

— Nici în Vestul sălbatic? 

— Nici. 

— Aşadar, un greenhorn desăvârşit! Şi totuşi, acestui 
„boboc” îi turuie gura de parc-ar fi strămoşul tuturor 
indienilor şi-ar fi trăit aici o mie de ani şi mai trăieşte încă! 
Omuleţule, să nu-ţi închipui că mă poţi scoate cumva din 
fire! Şi chiar de-ar fi aşa cum spuneţi, n-o să-mi treacă 


niciodată prin minte să deschid o fabrică de armament. 
Sunt un însingurat şi vreau să rămân singur. N-am poftă să- 
mi bat capul cu sute de lucrători sau cu şi mai mulţi. 

— Dar aţi putea, totuşi, pentru a câştiga bani, să vă 
patentaţi invenţia şi să vindeţi brevetul? 

— Puteţi aştepta mult şi bine, sir! Până acum am avut 
totdeauna din ce trăi şi cred că şi de-aci încolo am să ştiu s- 
o scot la capăt. Şi-acum, hai, căraţi-vă acasă! Destul pentru 
azi! Nu am chef să ascult ciripit de pui abia răsărit din 
găoace; mai întâi să-nveţe zborul, pe urmă, mă rog, să 
fluiere sau să cânte! 

Nici gând să-i iau în nume de rău aceste expresii brutale. 
Aşa era dânsul şi îi cunoşteam prea bine tâlcul cuvintelor. 
Mă îndrăgise şi, de bună seamă că dorea, pe cât îi sta în 
putere, să mă servească, să-mi fie de folos. Ne scuturarăm 
zdravăn mâinile şi plecai. 

Nu bănuiam câtă însemnătate avea să aibă pentru mine 
seara aceea, nici nu-mi trecea prin minte că doborâtorul de 
urşi, căruia meşterul îi zicea „bătrânul gun” ca şi carabina 
neterminată a lui Henry, vor juca un rol atât de mare în 
viaţa mea. Mă bucura însă perspectiva dimineţii următoare, 
căci într-adevăr trăsesem în trecut la ţintă mult şi cu succes 
şi eram întru totul convins că voi câştiga prețuirea bunului, 
ciudatului şi bătrânului meu prieten. 

A doua zi dimineaţa, exact la ora şase, mă înfăţişai la 
dânsul. Mă aştepta în prag; îmi strânse mâna şi, în timp ce 
chipul lui aspru se însenina de un zâmbet şiret, îmi spuse: 

— Welcome, sir! Bun venit, domnule! Văd că faceţi o 
mutră de parc-aţi fi sigur de izbândă. Credeţi că veţi nimeri 
zidul de care vă vorbeam aseară? 

— Sper. 

— Well, atunci să mergem! lau cu mine o puşcă mai 
uşoară şi dumneavoastră o să căraţi doborâtorul de urşi; 
nu-mi vine să trag după mine o asemenea greutate. 

Îşi agăţă de umăr o puşcă uşoară cu două ţevi, iar eu 
înşfăcai arma aceea grea cu care meşterul nu voia să se 


împovăreze. Ajunşi la poligon, Henry încarcă amândouă 
armele şi trase mai întâi cu puşca lui două focuri. Apoi venii 
eu la rând, cu doborâtorul de urşi. Nu cunoşteam încă bine 
arma. De aceea, la primul glonţ nu nimerii decât marginea 
neagră a discului; al doilea glonţ lovi mai bine, iar al treilea 
găuri exact centrul discului; celelalte trecură toate prin 
gaura lăsată de al treilea. Mirarea lui Henry creştea cu 
fiece împuşcătură; a trebuit să trag şi cu arma lui uşoară şi, 
când izbutii la fel de bine, bătrânul sfârşi prin a exclama: 

— Ori îl aveţi pe dracu', sir, ori sunteţi sortit să fiţi un om 
al vestului! N-am mai pomenit un greenhorn să tragă cu 
atâta precizie! 

— Nu-l am pe dracu, mister Henry, râsei eu. De o astfel 
de alianţă mă lipsesc. 

— Atunci, nu aveţi numai menirea, ci şi datoria să 
deveniți un om al vestului. Vă trage inima la aşa ceva? 

— De ce nu? 

— Well, vom vedea ce se poate face cu acest greenhorn. 
Ştiţi să şi călăriţi? 

— La nevoie. 

— La nevoie? Hm! 

— Pshaw Mare lucru şi călăria! Să încaleci, asta-i cel mai 
greu. 

Dar dacă mă văd în şa, nu mă mai răstoarnă nici un cal 
din lume. 

Mă privi cercetător, să vadă dacă am vorbit serios sau în 
glumă. 

Făcui o mutră cât se poate de nevinovată, după care el mi 
se adresă iar: 

— Credeţi cu adevărat? Vreţi cumva să vă ţineţi cu 
mâinile de coamă? Atunci vă înşelaţi. Aţi spus bine: 
încălecatul e cel mai greu lucru, căci treaba asta o faci 
singur. Descălecatul e mult mai uşor, îţi poartă de grijă 
calul, de aceea merge cu mult mai lesne. 

— Numai că, în ce mă priveşte, nu apelez la serviciile 
calului. 


— Aşa? Vom vedea! Aţi vrea să faceţi o proba? 

— Cu plăcere! 

— Bine. Atunci haideţi! Nu-i decât ceasul şapte şi mai 
aveţi o oră întreagă. Să mergem la Kim Korner, geambaşul; 
are el un cal dereş care o să vă cam dea de furcă. 

Ne înapoiarăm în oraş şi intrarăm la geambaş. Acolo se 
afla un mare manej de călărie, înconjurat de grajduri. Ne 
întâmpină chiar Korner în persoană şi ne întrebă ce poftim. 

— Acest june, sir, susţine că nici un cal nu-l poate arunca 
din şa, răspunse Henry. Ce părere aveţi, mister Korner? N- 
aţi vrea să-l vedeţi cocoţat pe dereşul dumneavoastră? 

Negustorul mă cercetă cu privirea, dădu apoi satisfăcut 
din cap şi răspunse: 

— Osatura pare bună şi destul de elastică; afară de asta, 
tinerii nu-şi frâng gâtul atât de lesne ca oamenii mai în 
vârstă. Dacă gentlemanul vrea să încerce calul, n-am nimic 
împotrivă. 

Dădu poruncile cuvenite şi, după puţin, doi argaţi 
aduseră din grajd calul gata înşeuat. Animalul era cât se 
poate de neastâmpărat şi căuta să le scape din mâini. 
Bătrânului meu Henry începuse să-i fie teamă pentru mine; 
mă rugă chiar să renunţ la încercare. Dar mie, mai întâi de 
toate, nu-mi era deloc frică şi apoi consideram examenul ca 
o chestiune de onoare. Cerui o cravaşă şi o pereche de 
pinteni; apoi, ce-i drept, după unele tentative nereuşite, mă 
avântai în şa. Argaţii săriră grăbiţi în lături, iar calul se sălta 
pe toate patru picioarele, mai întâi în sus, apoi într-o parte. 
Mă ţinui vârtos în şa, deşi nu-mi vârâsem încă bine 
picioarele în scări; dar mă sileam să le vâr. Când izbutii, 
calul începu să se cabreze; văzând că nu-i ajută la nimic, o 
porni glonţ spre zid, ca să mă strivească, dar cravaşa îl 
corectă curând. Se încinse o luptă crâncenă, pentru mine 
de-a dreptul primejdioasă, între călăreț şi cal. Întrebuinţai 
toate mijloacele de care dispuneam, puţina dibăcie şi 
neîndestulătoarea mea pricepere de atunci, precum şi forţa 
genunchilor mei şi, în fine, biruii. Când descălecai, îmi 


tremurau picioarele de încordare, iar calul, leoarcă de 
sudoare, părea nins cu spumă. Asculta acum de fiecare 
îndemn al meu. 

Pe negustor îl cuprinse grija de cal. Porunci să fie învelit 
în pături şi plimbat încet de dârlogi; apoi se întoarse către 
mine: 

— Asta, domnule, nu mi-aş fi închipuit-o! Credeam că o să 
vă întindeţi pe jos la prima smucitură. Fireşte că nu-mi 
datoraţi nimic şi, dacă vreţi să-mi faceţi o favoare, mai 
poftim şi cuminţiţi-mi până la urmă bestia. Nu mă zgârcesc 
la zece dolari; animalul e de rasă şi, dacă învaţă să asculte, 
realizez o afacere bună. 

— Cum doriţi. Mi-ar face chiar multă plăcere! Răspunsei. 
De când descălecasem, Henry nu mai scoase o singură 
vorbă, mulţumindu-se să mă privească şi să clatine din cap. 

Apoi îşi lovi palmele şi strigă: 

— Acest greenhorn e fără îndoială nemaipomenit, sau 
măcar neobişnuit! Mai-mai să-l înăbuşe din strânsoare pe 
bietul animal în loc să cadă plăcintă în nisip! Cine v-a 
învăţat călăria, sir? 

— Întâmplarea. O întâmplare care mi-a potrivit între 
pulpe un armăsar unguresc de pustă, atât de sălbatic, încât 
nu răbda pe nimeni în spinare. 

L-am domolit încetul cu încetul, dar mi-am pus şi viaţa-n 
joc. 

— Mulţumesc de asemenea creaturi! Atunci se cuvin 
laude bătrânului meu jilţ care n-are nimic împotrivă când 
mă odihnesc în el. 

Haideţi! M-a prins ameţeala. Dar nu de florile mărului v- 
am văzut cum trageţi şi călăriţi. Vă puteţi bizui pe asta! 

Plecarăm fiecare spre casele noastre. În timpul acelei zile 
şi în următoarele două, meşterul nu s-a mai arătat şi nici eu 
nu avui prilejul să trec pe la el; dar în a treia zi, după-prânz, 
m-a căutat acasă; ştia că era ziua mea liberă. 

— Aţi avea chef să faceţi o plimbare cu mine? 

— Încotro? 


— La un gentleman căruia i-ar face plăcere să vă 
cunoască. 

— De ce tocmai pe mine? 

— Nu-i greu de ghicit: omul n-a mai văzut până azi un 
greenhorn. 

— Atunci merg! O să mă cunoască dumnealui, n-aveţi 
grijă. 

Henry mă privea cu atâta şiretenie, încât bănuiam că-mi 
pregătise o surpriză. Străbăturăm câteva străzi şi ne 
oprirăm la un birou în care se intra din stradă printr-o uşă 
mare de sticlă. Meşterul mi-o luă repede înainte; nici nu-mi 
lăsase vreme să citesc firma aurie zugrăvită pe geam. Dar 
desluşii ceva ca „Office şi Surveying”, adică birou de 
măsurători de terenuri. Aflai curând că nu mă înşelasem. 

Înăuntru, trei domni ne primiră foarte prietenos şi 
curtenitor; pe mine mă cercetară din cale-afară de curioşi. 
Mesele erau încărcate cu hărţi, cu planuri. Printre mese - 
tot soiul de instrumente de măsurat. 

Ne aflam la un serviciu de geodezie. 

Nu înţelegeam ce scop urmărea prietenul meu cu 
această vizită; n-avea de făcut nici o comandă şi nici vreo 
informaţie de cerut; părea să fi venit numai de dragul unei 
discuţii amicale. În orice caz, conversaţia luă în curând un 
curs vioi şi nu s-ar fi zis că avea vreo legătură cu obiectele 
de pe masă; îmi convenea, fiindcă puteam astfel să particip 
mai activ la discuţii decât în cazul când s-ar fi abordat 
subiecte pur americane sau de altă natură, care nu-mi erau 
încă destul de familiare. 

Henry părea să se intereseze de astă dată deosebit de 
mult de ştiinţa măsurării terenurilor; voia să ştie totul şi eu 
mă lăsai cu plăcere antrenat în discuţie; în cele din urmă, 
ajunsesem să răspund eu la întrebări, să descriu 
întrebuinţarea diverselor instrumente, să explic felul cum 
se desenează hărţile şi cum se ridică planurile. Eram într- 
adevăr un greenhorn desăvârşit, căci nu le ghicisem 
intenţiile. Abia după ce mă pronunţasem cu privire la 


natura şi la deosebirile dintre metoda de stabilire a 
coordonatelor pe de o parte şi metoda polară şi diagonală 
pe de altă parte, dintre măsurătoarea perimetrelor şi 
procedeul repetării, după ce explicasem calculul 
trigonometric şi observasem că cei trei domni îi fac cu 
ochiul meşterului Henry-abia atunci lucrul îmi deveni 
suspect; mă ridicai de la locul meu, arătându-mi intenţia de 
a pleca. Bătrânul nu se împotrivi. La despărţire furăm 
salutaţi şi mai amical ca la început. 

Ne depărtasem suficient ca să nu ne mai zărească 
funcţionarii din birou. Atunci Henry se opri locului, îmi puse 
mâna pe umăr şi, în timp ce faţa îi strălucea de satisfacţie, 
îmi strigă: 

— Sir, domnule, omule, tinere, greenhorn ce sunteţi, mi- 
aţi făcut o mare bucurie! Sunt de-a dreptul mândru de 
dumneavoastră! 

— De ce? 

— Aţi întrecut cu mult atât recomandările mele, cât şi 
aşteptările acelor oameni. 

— Recomandări? Aşteptări? Nu înţeleg! 

— Nici nu-i nevoie. Dar chestiunea e cât se poate de 
simplă. Aţi afirmat nu demult că vă pricepeţi în topografie 
şi, pentru a mă convinge că n-a fost doar o fanfaronadă, v- 
am introdus la acei gentlemeni, buni cunoscuţi de-ai mei, ca 
să vă sondeze. A fost o încercare mai mult decât binevenită; 
le-aţi arătat ce vă poate căpăţâna! 

— Fanfaronadă? Mister Henry, dacă mă credeţi capabil 
de aşa ceva, nici n-am să mai trec pe la dumeavoastră! 

— Nu vă faceţi de râs! Doar n-o să-i răpiți unui nătărău 
bătrân ca mine bucuria de a vă vedea! Ştiţi: din pricina 
asemănării cu feciorul meu... Aţi mai fost pe la geambaş? 

— Zilnic. 

— Şi i-aţi călărit dereşul? 

— Da. 

— lese ceva din calul ăsta? 


— Cred şi eu! Mă tem însă că eventualul cumpărător nu 
se va înţelege cu el tot atât de bine. Calul s-a obişnuit cu 
mine şi pe oricare altul îl aruncă jos. 

— Mă bucură, mă bucură nespus! Aşadar, nu vrea să fie 
încălecat decât de un greenhorn... Haideţi acum cu mine pe 
uliţa asta dosnică. 

Ştiu aici un faimos dining-house, un birt, unde se 
mănâncă bine şi se bea şi mai bine. Se cade sărbătorit 
examenul pe care l-aţi trecut astăzi cu atâta succes. 

Nu-l puteam înţelege pe bătrân; părea cu totul schimbat. 
El, singuraticul, omul atât de retras, să cineze într-un 
dining-house! Până şi la faţă arăta altfel, iar glasul îi era mai 
limpede, mai tineresc ca de obicei. Examen, aşa spusese. 
Cuvântul m-a surprins dar poate că-l folosea fără a-i da vreo 
importanţă. 

De atunci venea zilnic pe la mine şi mă trata ca pe un 
prieten drag pe care ţi-e teamă să nu-l pierzi. Dar nu-mi 
îngăduia ca, pe temeiul acestei simpatii, să mă umflu în 
pene; avea totdeauna frâna pregătită şi aceasta era fatalul 
cuvânt greenhorn. 

În chip cu totul ciudat se schimbase în acest răstimp şi 
purtarea familiei unde lucram ca mediator. Părinţii îmi 
acordau în mod vizibil mai multă atenţie, iar copiii 
deveniseră mai afectuoşi. Îi surprindeam aruncându-mi 
priviri al căror tâlc nu izbuteam să-l dezleg; le-aş putea 
numi pline de dragoste amestecată cu regrete. 

Cam la trei săptămâni de la curioasa noastră vizită în 
biroul mai sus pomenit, stăpâna casei mă rugă să nu ies 
seara în oraş, deşi era ziua mea liberă, ci să iau cina în 
familie. Ca motiv al acestei neobişnuite invitaţii mi-a invocat 
faptul că vor fi de faţă mister Henry şi alţi doi domni, dintre 
care unul se numeşte Sam Hawkens şi e, în lumea vestului, 
o personalitate. Eu, ca un greenhorn ce mă aflam, nu 
auzisem de acest nume, totuşi mă bucurai la gândul că voi 
cunoaşte un adevărat westman şi încă unul atât de renumit. 


Cum eram de-ai casei, nu trebuia să aştept mai întâi 
sunetul clopoţelului, aşa că intrai în sufragerie cu câteva 
minute mai devreme. 

Spre surprinderea mea, constatai că aspectul obişnuit al 
încăperii fusese transformat ca pentru o festivitate. Mica 
Emmy, fetiţa de cinci ani, se afla singură în sufragerie şi îşi 
vârâse degetul în compotul cu mure. 

Cum mă zări şi-l retrase, ştergându-l în grabă cu buclele 
ei blonde. 

Când, privind-o mustrător, o ameninţai cu degetul, alergă 
spre mine şi-mi ganguri câteva cuvinte la ureche. Ca să-i 
iert purtarea, îmi destăinui secretul pe care, în ultimele zile, 
îl ţinuse ascuns în inimioara ei. Crezui că nu înţeleg bine, 
dar la stăruinţele mele, copila repetă: „Serbarea ta e de 
bun rămas”. 

Ospăţul meu de despărţire! Cu neputinţă! Cine ştie prin 
ce confuzie ajunsese copilul să înţeleagă anapoda rostul 
acestei mese. Am ascultat-o zâmbind. 

Se auziră apoi voci în salonaşul de alături; sosiseră 
oaspeţii, iar eu trecui dincolo pentru a-i saluta. Veniseră 
tustrei în acelaşi timp, aşa cum se înţeleseseră - fapt pe 
care îl aflai mai târziu. Henry mă prezentă unui bărbat 
tânăr, cam rigid şi stângaci, care se numea mister Black şi 
apoi lui Sam Hawkens, omul din vest. 

Omul din vest! Mărturisesc deschis că, în clipa când 
privirea mea uluită se opri asupra lui, trebuie că arătam 
foarte puţin deştept. O astfel de apariţie nu mai întâlnisem 
de când sunt. Fireşte că, mai târziu, am văzut altele şi mai 
şi. Era omul şi aşa destul de ciudat, dar ciudăţenia lua 
proporţii prin faptul că aici, în acest salon luxos, dumnealui 
se înfăţişa ca şi când s-ar fi aflat departe, în plin vest 
sălbatic şi anume, cu pălăria pe cap şi cu puşca în mână. 
Imaginaţi-vă cum arăta! 

Sub borul lat al pălăriei de pâslă, care, în ce priveşte 
vechimea, culoarea şi forma, ar fi provocat dureri de cap şi 
celui mai calm observator, se detaşa dintr-o pădure de păr - 


barbă şi mustăţi, atârnând melancolic, un cogeamite nas de 
dimensiuni aproape înspăimântătoare, care ar fi putut servi 
cu cinste de arătător oricărui cadran solar. Din pricina 
acestei bărbi uriaşe, în afara organului olfactiv atât de 
măreț edificat, nu se vedeau pe restul figurii decât doi 
ochişori mici, isteţi, înzestrați cu o mobilitate neobişnuită şi 
cu o expresie de şiretenie şăgalnică. Ne uitam unul la altul 
cu aceeaşi atenţie; abia mai târziu aflai de ce prezentasem 
atâta interes pentru dânsul. 

Aşadar, această porţiune superioară a făpturii sale se 
planta pe un trup invizibil până la genunchi, pierdut într-o 
haină de vânătoare din piele de ţap, destinată pe cât se 
părea unei persoane mult mai voluminoase şi dând acestui 
om mărunţel o înfăţişare de copil care, în joacă şi-ar fi pus 
halatul bunicului. De sub veşmântul acesta mai mult decât 
abundent, se iţeau o pereche de picioare subţiri, încovoiate 
ca secera, scufundate în nişte jambiere rupte şi atât de 
vechi, încât trebuie să fi ostenit până atunci cel puţin două 
decenii, după care ieşeau la iveală cizmele indiene; într- 
acestea, la nevoie, posesorul ar fi putut intra cu totul. 

Faimosul westman ţinea în mână o flintă pe care numai 
cu cea mai mare precauţie aş fi atins-o; semăna mai curând 
a măciucă decât a puşcă. În acele clipe, cu greu mi-aş fi 
putut închipui o caricatură mai şarjată a vreunui vânător de 
prerie, dar nu avea să treacă mult timp până să recunosc 
pe deplin valoarea acestui original omuleţ. 

După ce mă cercetă atent, îl întrebă pe meşterul de puşti, 
cu o voce subţirică de copil: 

— O fi ăsta tânărul greenhorn de care mi-aţi vorbit, 
mister Henry? 

— Yes! Încuviinţă meşterul. 

— Well! Nu-mi displace. Nădăjduiesc să-i placă şi 
dumisale Sam Hawkens, hi-hi-hi-hi! 

Cu acest râs piţigăiat şi neobişnuit pe care, mai târziu, 
aveam să-l aud de mii de ori, îşi întoarse faţa către uşa care 
tocmai se deschidea. 


Intrară stăpânul şi stăpâna casei, salutându-l pe vânător 
cu deosebită prietenie, ceea ce dădea de bănuit că nu-l 
întâlneau acum pentru întâia oară... Apoi furăm invitaţi să 
trecem în sufragerie. 

Am dat urmare invitaţiei. Spre mirarea mea, Sam 
Hawkens nici nu-şi scosese pălăria. Abia după ce ni se 
indicaseră locurile la masă, arătă spre puşcociul lui şi zise: 

— Un adevărat westman şi cu atât mai mult eu, nu-şi lasă 
niciodată puşca din ochi. Pe mult stimata mea Liddy am s-o 
agăţ acolo, de cârligul perdelei. 

Aşadar, puşcociul se chema Liddy. Mai târziu am aflat că 
era în obiceiul oamenilor din vest să-şi trateze armele ca pe 
nişte fiinţe dragi şi să le boteze. 

Agăţă deci puşca şi dădu să-şi anine alături faimoasa 
pălărie; când şi-o scoase, constatai cu groază că toată 
podoaba lui capilară rămăsese în fundul pălăriei. Ţeasta lui 
jupuită de piele şi roşie ca sângele era într-adevăr 
înfricoşătoare. Doamnei îi scăpă un țipăt şi copiii se porniră 
să urle cât îi ţinea gura. Dar Sam se întoarse către noi şi 
rosti calm: 

— Nu vă speriaţi, doamnelor şi domnilor! Nu e nimic 
grav. Aveam propriul meu păr în deplină proprietate şi îl 
purtam cu cinste din anii copilăriei, de pe când mergeam 
încă de-a buşilea; nici un avocat din lume n-ar fi îndrăznit 
să-mi pună în discuţie dreptul la părul din cap, până au 
tăbărât pe mine o duzină sau două de pawnes, băştinaşi de 
pe Mississippi şi mi l-au smuls cu piele cu tot. A fost o 
senzaţie a dracului de neplăcută, dar am suportat-o cu 
vrednicie, hi-hi-hi! M-am dus apoi la Tlekama şi mi-am 
cumpărat un alt scalp, dacă nu mă-nşel, îi zice „perucă” şi 
m-a costat destule blănuri de biber, trei baloturi grele. Nu-i 
nimic. Pielea cea nouă e mult mai practică, mai ales în 
timpul verii; o pot scoate la nevoie, când transpir, hi-hi-hi- 
hi! 

Îşi cocoţă pălăria pe flintă şi îşi potrivi peruca la loc, pe 
cap. Apoi îşi scoase haina şi o aşeză pe spătarul scaunului. 


Haina, care fusese ţesută şi cârpită de foarte multe ori, 
petic peste petic, ajunsese atât de ţeapănă şi de groasă, 
încât cu greu s-ar fi lăsat străpunsă de o săgeată indiană. 

Acum picioarele lui subţiri şi strâmbe se vedeau pe de-a- 
ntregul. 

Partea de sus a trupului îi era strânsă într-un surtuc de 
piele, vânătoresc. La brâu purta un cuţit şi două pistoale. 
După ce se înapoie la locul lui, îmi aruncă întâi mie, apoi 
doamnei de gazdă, o privire şireată şi glăsui: 

— N-ar vrea cumva my lady, până a nu ne pune pe 
mâncat, să-l informeze pe acest greenhorn despre ce e 
vorba, dacă nu mă-nşel? 

Expresia „dacă nu mă-nşel” era un tic. Doamna consimţi, 
se întoarse către mine, arătă spre celălalt oaspete, mai 
tânăr şi începu: 

— Desigur, nu ştiţi încă, domnule, că mister Black este 
succesorul dumneavoastră. 

— Suc... ceso... rul meu? Bâlbâii eu uluit. 

— Da! Sărbătorim astăzi plecarea dumneavoastră din 
această casă - nu-i aşa? Şi ne-am văzut nevoiţi să căutăm 
un alt meditator. 

— Plecarea... mea? 

Astăzi mulţumesc soartei că n-am fost fotografiat în clipa 
aceea, căci trebuie să fi arătat ca o personificare a 
zăpăcelii. 

Da, sir, plecarea dumneavoastră! Îmi surâse ea cu o bună 
dispoziţie pe care n-o prea găseam la locul ei, pentru că mie 
nu-mi venea deloc să zâmbesc. Ar fi trebuit, poate, urmă ea, 
să stabilim mai întâi un termen, dar pentru că v-am îndrăgit 
cu toţii, n-am fi vrut să vă întârziem în căutarea norocului. 
Regretăm din toată inima că plecaţi şi vă facem cele mai 
bune urări. Plecaţi, în numele Domnului, chiar mâine. 

— Să plec? Mâine? Încotro? Îngăimai cu greutate. 

Atunci Sam Hawkens, care şedea lângă mine, mă bătu pe 
umăr şi răspunse râzând: 


— Încotro? Cu mine, spre Vestul sălbatic. Aţi trecut cu 
laude examenul, hi-hi-hi-hi! Ceilalţi experţi pornesc călare 
mâine în zori şi n-au timp să vă aştepte; trebuie să veniţi 
fără multă vorbă. Eu, Dick Stone şi Will Parker am fost 
angajaţi călăuze de-a lungul lui Canadian River până în 
New Mexico. Nu cred că aţi prefera să rămâneţi un 
greenhorn şi să staţi mereu în acelaşi loc! 

Atunci mi-a căzut ca un văl de pe ochi. Aşadar, totul 
fusese pus la cale dinainte! Expert topograf! Poate pentru 
noile drumuri de fier aflate în proiect. Ce idee grozavă! Nici 
n-a mai fost nevoie să-i descos; căpătai lămuririle fără să le 
mai cer; bătrânul, bunul meu Henry, mă apucă de mână şi- 
mi zise: 

— V-am mai spus, de altfel, de ce mi-aţi căzut cu tronc la 
inimă. 

Vă aflaţi aci la oameni cumsecade, însă o slujbă de 
meditator, sir, nu e potrivită pentru dumneavoastră. Trebuie 
să plecaţi în vest. Am intervenit pentru asta la „Atlantic and 
Pacific Company” şi, fără să bănuiţi, aţi fost supus unui 
examen. L-aţi trecut cu bine. lată angajamentul! 

Îmi întinse hârtia; dintr-o ochire, citii salariul meu 
probabil, simţeam că-mi sar ochii din orbite. 

— Veţi porni călare; vă trebuie aşadar un cal bun. Am 
cumpărat dereşul pe care l-aţi îmblânzit; păstraţi-l din 
partea mea. Şi de arme e nevoie; vă ofer doborâtorul meu 
de urşi, pe care eu nu-l pot folosi, dar cu care 
dumneavoastră aţi tras drept în centrul discului. Ei, sir, ce 
spuneţi? 

Mai întâi n-am spus nimic; apoi, când mi-a revenit graiul, 
am încercat să refuz darurile, însă fără succes. Aceşti 
oameni atât de buni hotărâseră să mă facă fericit şi un 
refuz al meu i-ar fi rănit adânc. 

Spre a curma, cel puţin pentru moment, orice alte 
formalităţi, doamna luă loc la masă, încât ne văzurăm 
obligaţi să-i urmăm exemplul; atacarăm bucatele şi discuţia 
fu întreruptă. 


Abia după cină aflai ce trebuia să ştiu. Calea ferată avea 
să parcurgă distanţa de la Saint Louis prin Indian Ierritory, 
New Mexico, Arizona şi California, până la coasta 
Pacificului. Se elaborase un plan de cercetare şi de 
măsurare în secţiuni aparte a acestui lung traseu. 

Secţiunea căreia fuseserăm repartizaţi eu şi alţi trei 
experţi, sub conducerea unui inginer-şef, se afla între 
ţinutul de la izvoarele lui Rio Pecos şi cursul sudic al lui 
Canadian River. Cele trei călăuze încercate, Sam Hawkens, 
Dick Stone şi Will Parker trebuiau să ne conducă într-acolo, 
unde ne aştepta un întreg detaşament de oameni ai 
vestului, bărbaţi curajoşi, însărcinaţi cu securitatea noastră. 
Fireşte că mai contam şi pe sprijinul trupelor din forturi. 
Era, în orice caz, inutil ca lucrurile ce le aflam în acea seară 
să mă mai tulbure. Mă liniştea în acelaşi timp faptul că 
oamenii se îngrijiseră până în cele mai mici amănunte chiar 
şi de echipamentul meu. Nu-mi mai rămânea altceva de 
făcut decât să mă prezint colegilor care mă aşteptau în 
locuinţa inginerului-şef. Mă dusei acolo, însoţit de Henry şi 
de Sam Hawkens şi mă bucurai de o primire cât se poate de 
amicală. Ştiau că fusesem luat prin surprindere şi, ca 
urmare, nu-mi reproşară întârzierea. 

După ce, în dimineaţa următoare, îmi luasem rămas bun 
de la gazdele mele, îl căutai pe Henry. Acesta îmi opri 
repede avalanşa de mulţumiri, scuturându-mi mâna cu 
toată căldura şi adresându-mi-se în felul lui aspru: 

— Tacă-vă clanţa, sir! Dacă vă trimit pe alte meleaguri, 
apoi vreau ca gun-ul meu să aibă iarăşi un cuvânt de spus. 
Când vă întoarceţi, binevoiţi a pofti până la mine să-mi 
povestiţi câte aţi petrecut şi învăţat. 

Se va vedea atunci dacă aţi rămas ceea ce sunteţi şi nu vă 
credeţi a fi. 

— Adică un greenhorn cum scrie la carte! 

Zicând acestea, mă împinse pe uşă afară. Dar, înainte de 
a o închide, îi zării ochii înlăcrimaţi... 

Chapter 2 KLEKIH-PETRA. 


Ne aflam către sfârşitul superbei toamne nord-americane 
şi, de mai bine de trei luni, în plină activitate. Dar nu ne 
îndeplinisem încă sarcinile, în timp ce oamenii din celelalte 
sectoare se întorseseră în bună parte acasă. Întârzierea 
noastră se datora următoarelor două împrejurări: întâi de 
toate, lucram într-o regiune foarte dificilă. Linia ferată 
trebuia să treacă prin prerii şi să urmeze cursul sudic al lui 
Canadian River; aşadar, direcţia ce ni se indicase ducea 
până la izvoarele fluviului şi pornea de la New Mexico peste 
văi şi trecători. Dar sectorul nostru se găsea între Canadian 
River şi New Mexico şi ne revenea nouă misiunea de a 
stabili pe teren direcţia prevăzută. Pentru aceasta făceam 
drumuri lungi călare, cu multă pierdere de vreme şi 
umblam mult pe jos, executând măsurători complicate. 
Toate astea înainte de a putea trece la construcţia propriu- 
zisă. În plus, regiunea era foarte primejdioasă, mişunau 
diferite triburi de indieni, kiowaşi, comanşi, apaşi, care nici 
nu voiau să audă de o cale ferată pe pământurile lor. 
Trebuia să fim atenţi, să ne ferim, să fim în permanentă 
stare de alarmă, ceea ce, bineînţeles ne stânjenea mult 
activitatea şi încetinea ritmul. 

Din pricina indienilor eram nevoiţi să renunţăm la vânat. 
Altminteri i-am fi pus pe urmele noastre. Ne procuram cele 
necesare transportându-le din Santa Fe în care cu boi. Dar 
şi acest mijloc de aprovizionare era, din păcate, foarte 
nesigur. Ne vedeam adeseori obligaţi ca, în aşteptarea 
carelor, să întrerupem măsurătorile. 

Alte greutăţi proveneau din însăşi componenţa grupului 
nostru. 

Am arătat în primul capitol că, la Saint Louis, fusesem 
întâmpinat cât se poate de amical de către inginerul-şef şi 
cei trei experţi. Primirea de care m-am bucurat atunci mă 
îndreptăţea să sper într-o conlucrare rodnică; dar mă 
aştepta o cruntă dezamăgire. 

Colegii mei erau nişte veritabili yankei, care vedeau în 
mine un greenhorn şi un dutshmann cuvânt rostit cu 


intenţie injurioasă, cum ai spune „şoacâţ”. 

Urmăreau să câştige bani, fără să le pese prea mult dacă- 
şi îndeplinesc conştiincios datoria. Şi iată că eu le stăteam 
în cale. Simpatia ce mi-o arătaseră la început mi-au retras-o 
cât se poate de repede. Ce-i drept, faptul nu mă demoraliza 
şi-mi vedeam de treabă. În scurt timp mi-am dat seama că 
nici cunoştinţele lor nu erau prea strălucite; îmi repartizau 
cele mai grele lucrări şi îşi făceau viaţa cât mai uşoară. Eu 
le acceptam. Totdeauna am fost de părere că omul e cu atât 
mai puternic, cu cât duce mai multe sarcini în spinare. 

Mister Bancroft, inginerul-şef, era cel mai pregătit dintre 
toţi; din păcate, îi plăcea prea mult rachiul. Sosiseră de la 
Santa Fe câteva butoiaşe pline şi de-atunci Bancroft se 
ocupa mai mult de alcool decât de instrumentele de 
măsurat. Se întâmpla uneori să zacă beat-turtă câte o 
jumătate de zi pe pământul gol. Riggs, Marcy şi Wheeler, 
cei trei experţi, suportau, ca şi mine de altfel, o câtime din 
costul băuturii şi, pentru a nu rămâne în pagubă, beau şi ei 
pe întrecute. Fireşte că nici aceşti gentlemeni nu se aflau 
totdeauna în cea mai bună formă. 

Cum eu nu consumam nici o picătură de rachiu, 
ajunsesem să duc greul muncii, pe când dumnealor beau cu 
schimbul şi dormeau ca să-şi alunge ameţeala. Dintre toţi, 
Wheeler îmi era totuşi mai apropiat; avea măcar atâta bun- 
simţ ca să recunoască eforturile pe care eu, fără a fi obligat, 
le depuneam în locul lor. E limpede că, în asemenea 
condiţii, lucrul suferea. 

Nici restul grupului nu lăsa mai puţin de dorit. La sosirea 
noastră, găsirăm în sector pe westmanii care ne aşteptau. 
Eu, ca novice, nutream la început o stimă deosebită pentru 
aceşti oameni, dar constatai mult prea curând că aveam de- 
a face cu nişte inşi de un nivel moral foarte scăzut. 

Calificativ injurios dat străinilor, în special nemților; 
şobolan. 

Le revenea misiunea de a face de gardă şi de a ne ajuta 
în muncă. 


Din fericire, timp de trei luni nu se întâmplă nimic şi nu 
avui prilejul de a apela la această foarte îndoielnică 
apărare. Iar în ce priveşte ajutorul în muncă, pot să afirm 
fără exagerare că-şi dăduseră întâlnire aici doisprezece 
dintre cei mai înrăiţi pierde-vară ai Statelor Unite. 

Nu e greu de înţeles că, în astfel de împrejurări, stăteam 
extrem de prost cu disciplina. 

Bancroft era, după titlu şi sarcină, şeful nostru şi îşi 
dădea chiar aerul de a fi. Numai că nimeni nu-l asculta. 
Când emitea un ordin, râdeau de el. Atunci pornea să înjure 
cum n-am mai auzit om înjurând şi alerga la butoiaşul cu 
rachiu, unde-şi afla răsplata pentru efortul făcut. Nici 
Riggs, Marcy şi Wheeler nu se purtau altfel. Aveam deci 
toate motivele să iau în mâinile mele frâul, dar o făceam pe 
nesimţite. 

Un ins ca mine, tânăr şi lipsit de experienţă, n-ar fi fost 
luat în serios. 

Dacă m-aş fi încumetat, nedibaci, să le vorbesc de sus şi 
să dau ordine, atunci totul s-ar fi soldat cu un hohot de râs. 
Trebuia să procedez cu prudenţă, asemenea unei soţii 
inteligente care ştie să-şi strunească şi să-şi conducă 
bărbatul nărăvaş fără ca el să-şi dea seama. E drept că 
aceşti westmeni jumătate sălbăticiţi şi greu de astâmpărat 
nu mă scoteau din greenhorn; totuşi se lăsau, în mod 
inconştient, conduşi de mine; îi făceam să creadă că nu se 
supuneau decât propriei lor voințe. 

Aveam, în acest sens, un sprijin excelent în Sam Hawkens 
şi în ceilalţi doi însoțitori, Dick Stone şi Will Parker. Erau 
tustrei oameni întregi şi, ceea ce nu puteam şti încă la 
prima mea întâlnire cu micul Sam - la Saint Louis —, erau 
toţi bărbaţi încercaţi, săritori, deştepţi şi curajoşi, renumiţi 
până hăt-departe. Se ţineau mai mult în preajma mea, 
izolaţi de ceilalţi, dar în aşa fel, ca să nu-i jignească. Mai 
ales Sam Hawkens, cu toată înfăţişarea lui caraghioasă, ştia 
să se impună acelui colectiv îndărătnic şi de câte ori, cu 
tonul lui jumătate aspru, jumătate glumeţ, dobândea 


ascultare, mă făcea să înţeleg că-mi acordă asistenţă în 
vederea scopului ce-l urmăream. 

Se statorniciseră între el şi mine, în mod tacit, relaţii pe 
care cel mai bine le-aş defini prin cuvântul „suzeranitate”. 
Mă luase sub protecţia lui ca pe un om căruia n-ar fi nevoie 
să-i ceri în prealabil părerea. Eu eram greenhorn-ul, iar el 
încercatul om din vest, ale cărui vorbe şi fapte urma să le 
consider infailibile. De câte ori aveam timp şi se ivea 
prilejul, îmi oferea sfaturi teoretice şi practice în tot ce 
interesa existenţa mea de om al vestului. Şi dacă astăzi, 
credincios adevărului, trebuie să recunosc că Winnetou mi- 
a fost dascăl în clasele superioare, mărturisesc cinstit că 
Sam Hawkens m-a instruit în cursul elementar. Mi-a 
confecţionat cu propria-i mână un lasso şi îngăduia să mă 
exersez cu această periculoasă unealtă asupra măruntei 
sale făpturi şi asupra calului său. Când mi-am însuşit, în 
fine, îndemânarea de a strânge fără greş, dintr-o 
aruncătură, laţul în jurul țintei, s-a bucurat din inimă şi mi-a 
strigat: 

— Foarte frumos, tânărul meu sir; aşa e bine! Numai să 
nu vă îngâmfaţi de pe urma laudelor mele! Un profesor 
trebuie să laude din când în când şi pe cel mai netot dintre 
elevii săi. Am fost dascălul multor tineri westmeni care au 
învăţat meşteşugul mai repede ca dumneavoastră, însă cu 
stăruinţă veţi ajunge, poate, peste şase-opt ani, să ieşiţi din 
stadiul greenhorn-ului. Până atunci, vă puteţi mângâia cu 
vechiul adevăr că prostul poate uneori să-l ajungă, ba chiar 
să-l întreacă pe deştept, dacă nu mă-nşel! 

Spunea toate astea la modul cel mai serios din lume şi eu 
mă prefăceam că-l cred; ştiam însă că altele erau gândurile 
lui. 

Din toate învăţămintele lui, cele practice îmi erau 
îndeosebi necesare, pentru că eram atât de prins în 
treburile zilnice, încât dacă n-ar fi fost Sam Hawkens, n-aş fi 
găsit răgazul să mă exersez în diversele meşteşuguri 
specifice vânătorului de prerie. De altfel, ţineam exerciţiile 


astea în cel mai mare secret; le făceam la o asemenea 
depărtare de tabără, încât nu puteam fi observați. Sam 
hotărâse aceasta şi când l-am întrebat de ce, mi-a răspuns: 

— De dragul dumneavoastră, sir! Sunteţi atât de 
neîndemânatic, încât mi-ar fi ruşine dacă v-ar zări 
dumnealor. Acuma ştiţi de ce, hi-hi-hi-hi! Să nu vă faceţi 
inimă rea! 

Prin urmare, în ce priveşte mânuirea armelor şi 
pregătirea fizică, nimeni din tot colectivul n-ar fi dat un ban 
pe mine; faptul însă nu mă supăra câtuşi de puţin. 

Cu toate obstacolele pomenite, ajunserăm în cele din 
urmă atât de departe, încât, peste o săptămână, am fi putut 
realiza joncţiunea cu sectorul vecin. Pentru a transmite mai 
departe această ştire, ne trebuia un curier. Bancroft luă 
misiunea asupra sa. Va face drumul călare luându-şi 
însoțitor pe unul din westmeni. Se mai făcuseră comunicări 
şi mai înainte, cu alte ocazii; eram în permanentă legătură 
prin curieri atât cu sectorul din spatele nostru, cât şi cu cel 
din faţă. 

Ştiam că inginerul însărcinat cu conducerea întregului 
şantier era un om foarte capabil. 

Sosi şi dimineaţa de duminică în care Bancroft hotărâse 
să pornească la drum. Crezu necesar să golească mai întâi 
un păhărel împreună cu fârtaţii lui. Numai eu nu fusesem 
chemat, iar Hawkens, Stone şi Parker nu dădură urmare 
invitaţiei. Se încinse un chef teribil, aşa cum bănuisem. Şi 
cheful se prelungi până când Bancroft abia mai reuşea să 
lege două vorbe. Camarazii de beţie ţinură pasul cu el şi, 
până la urmă, nu erau mai puţin piliţi decât şeful. Cine să 
mai plece la drum în asemenea stare? Indivizii făcură şi 
acum ceea ce obişnuiau să facă şi în alte ocazii: se retraseră 
în tufişuri şi adormiră buştean. 

Cum s-o descurcăm? Curierul trebuia să plece şi oamenii 
ăştia aveau să doarmă mult şi bine, până seara. Aş fi 
preferat să pornesc chiar eu; dar puteam s-o fac? Eram 
convins că, până la înapoierea mea, cel puţin patru zile 


lucrul ar fi rămas pe loc. Pe când mă sfătuiam cu Sam 
Hawkens, acesta arătă cu mâna spre apus şi zise: 

— Nu mai e nevoie să plecaţi, sir. Puteţi preda mesajul 
celor doi oameni care sosesc acum. lată-i! 

Zării într-adevăr doi călăreţi care se apropiau. Erau doi 
albi şi într-unul din ei îl recunoscui pe bătrânul scout, 
cercetaşul care mai fusese de câteva ori pe şantierul nostru 
şi ne adusese veşti de la sectorul învecinat. Alături călărea 
un bărbat mai tânăr care nu purta haine de westman. Pe 
acesta nu-l mai văzusem. 

Le ieşii în întâmpinare. Când ajunsei în dreptul lor, 
călăreţii se opriră şi tânărul se interesă de numele meu. 
Auzind cum mă cheamă, mă privi amical şi zise: 

— Aşadar, dumneavoastră sunteţi tânărul gentleman care 
face aici toată treaba, în timp ce alţii trândăvesc! Îmi daţi 
voie să mă recomand, sir. Sunt White. 

Era însuşi şeful sectorului învecinat unde urma să fie 
trimis curierul nostru. Trebuia să existe un motiv serios ca 
să se deplaseze chiar dânsul până aici. Descăleca, îmi 
întinse mâna, după care îşi plimbă privirea peste tabăra 
noastră, căutând parcă pe cineva. Îi zări pe oamenii 
adormiţi prin tufişuri, cu butoiaşul de rachiu alături şi un 
zâmbet amar i se ivi pe faţă. 

— Sunt beţi? Întrebă el. 

Confirmai cu capul. 

— Toţi? 

— Da. Mister Bancroft se pregătea să plece spre 
dumneavoastră şi, la despărţire, a oferit câte un păhărel. 
Am să-l trezesc şi... 

— Staţi! Mă opri. Lăsaţi-l să doarmă! Prefer să stau de 
vorbă cu dumneavoastră în absenţa lor. Să ne retragem mai 
la o parte. Nu-i treziţi! Cine sunt cei trei bărbaţi cu care 
eraţi adineauri? 

— Sam Hawkens, Will Parker şi Dick Stone, însoțitorii 
noştri încercaţi, călăuze. 


— Ah, Hawkens, vânătorul acela mărunţel şi ciudat! 
Vrednic om! 

Am auzit de numele lui. Să vină tustrei cu noi. 

Făcui semn celor trei, după care întrebai: 

— Aţi venit în persoană, mister White. E ceva important 
care v-a adus încoace? 

— Nimic altceva decât dorinţa de a face puţină rânduială; 
aş vrea să stăm de vorbă. Noi am terminat, ne-am realizat 
sarcinile în sectorul nostru. Aici însă, la dumneavoastră, 
lucrul întârzie. 

— Terenul e dificil şi... 

— Ştiu, ştiu! Mă întrerupse. Din păcate, ştiu totul. Dacă 
n-aţi fi depus dumneavoastră singur eforturi întreite, 
Bancroft s-ar mai găsi cu lucrările ca la început. 

— Nu e cazul, mister White. Cum de-aţi ajuns la concluzia 
greşită că numai eu singur aş fi activ? Este, în orice caz, de 
datoria mea... 

— Domol, sir, domol! Au circulat curieri între noi şi au 
văzut ce se petrece. Am tras cu urechea la comentariile lor. 
Sunteţi prea generos apărându-i pe aceşti beţivani. Totuşi, 
vreau să cunosc întreg adevărul. 

Şi cum, din câte aud şi văd, sunteţi un om prea discret ca 
să-mi dezvăluiţi realitatea, vă voi scuti de întrebări; mă voi 
adresa lui Sam Hawkens. Hai să ne aşezăm! 

Ajunsesem la corturile noastre. White se aşeză pe iarbă şi 
ne îndemnă să-i urmăm exemplul. Apoi începu să-i 
iscodească pe rând, pe Sam Hawkens, pe Stone şi pe 
Parker. Îi mărturisiră totul, fără să îngroaşe deloc adevărul. 
Totuşi, aruncai şi eu din când în când o vorbă pentru a 
îndulci anume asprimi şi a-mi apăra colegii, deşi 
intervenţiile mele nu reuşeau să influenţeze impresia lui 
White. Dimpotrivă, mă rugă în câteva rânduri să nu mă mai 
ostenesc degeaba. 

După ce află totul, îmi ceru să-i arăt desenele şi jurnalul 
de şantier. 


Nu eram obligat să-i satisfac cererea. O făcui însă pentru 
a nu-l jigni şi pentru că vedeam că-mi acordă multă 
încredere. Cercetă totul cu luare-aminte, iar eu - luat de 
întrebări - nu putui nega faptul că eram unicul autor al 
desenelor şi al însemnărilor. Ceilalţi nu interveniseră nici 
măcar cu o virgulă, necum cu vreun cuvânt. 

— Dar de aici nu reiese munca ce a prestat-o fiecare, 
constată el. 

Aţi mers prea departe cu lăudabila dumneavoastră 
colegialitate! 

Sam Hawkens se amestecă în vorbă, zâmbind cu tâlc: 

— Băgaţi-i mâna în buzunarul de la piept, mister White! 
Veţi găsi o drăcie de tinichea în care au locuit cândva 
sardele. Peştii au dispărut şi acuma cutia e plină de hârtii. E 
jurnalul lui intim, dacă nu mă-nşel. 

Acolo lucrurile sună altfel decât în rapoartele oficiale 
menite să muşamalizeze trândăvia colegilor. 

Sam ştia că-mi făcusem însemnări personale şi că le 
purtam într-o cutie goală de sardele. Îmi era penibil că mă 
dăduse de gol. White mă rugă să-i arăt hârtiile. Să fi 
refuzat? Meritau oare colegii să fac şi munca lor, fără să 
aud un cuvânt de mulţumire şi apoi să mai şi trec faptul sub 
tăcere? Nu voiam să le provoc neplăceri, dar nici să mă port 
urât cu White. Îi dădui, deci, însemnările, cu condiţia de a 
nu dezvălui nimănui conţinutul lor. Citi, îmi restitui jurnalul 
Şi zise: 

— De fapt, ar trebui să iau aceste file şi să le predau la 
locul cuvenit. Colegii dumneavoastră sunt nişte netrebnici, 
care n-ar merita drept plată nici un dolar; în schimb, 
dumneavoastră ar trebui să încasaţi onorariul întreit. În 
fine, cum doriţi! Vă atrag doar atenţia că veţi face bine 
păstrând cu grijă aceste notițe. Vă vor fi cândva de folos. Şi 
acum, hai să-i trezim pe faimoşii gentlemeni! 

Se ridică în picioare şi dădu alarma. „Gentlemenii” ieşiră 
la iveală cu ochii cârpiţi de somn şi cu feţele buhăite. 
Bancroft era gata să facă urât că i se tulburase somnul, dar 


deveni cuviincios după ce-l informai că a sosit mister White 
de la sectorul vecin. Nu se văzuseră până atunci şi prima 
grijă a lui Bancroft fu să-i ofere musafirului un pahar de 
rachiu; dar nu dădu peste omul potrivit. White se folosi de 
prilej pentru a trece la un perdaf în lege, cum Bancroft, 
desigur, nu mai înghiţise până atunci. Era atât de uluit, 
încât amuţi pentru o vreme. 

Apoi se repezi la White, îl apucă de braţ şi se răsti la el. 

— Hei, domnule, fără multă vorbă! Vreau să ştiu cum vă 
cheamă?! 

— Aţi auzit doar! Mă cheamă White. 

— Şi ce sunteţi, mă rog? 

— Inginerul-şef al sectorului învecinat. 

— Şi are cineva dintre noi dreptul să se amestece în 
treburile dumneavoastră? 

— Cred că nu. 

— Păi, vedeţi! Mă numesc Bancroft şi sunt inginerul-şef al 
acestui sector. Nimeni nu are dreptul să-mi poruncească. Şi 
cu atât mai puţin dumneavoastră! 

— Într-adevăr, stăm amândoi pe aceeaşi treaptă 
ierarhică, răspunse calm White. Niciunul din noi nu poate 
să-i ordone celuilalt. Dar când constată că se aduc pagube 
întreprinderii în care lucrează amândoi, atunci are datoria 
să-l facă atent pe colegul său. Scopul vieţii dumneavoastră 
pare să fie butoiul cu rachiu. Am numărat aici şaisprezece 
oameni care, acum două ore, când am sosit, erau cu toţii 
beţi, aşa că... 

— Două ore? Îl întrerupse Bancroft. Sunteţi de atâta 
vreme aici? 

— Întocmai. Am cercetat desenele şi m-am interesat de 
autorul lor. Păi, aţi dus-o aici ca trântorii, în timp ce un 
singur om, cel mai tânăr dintre toţi, a cărat în spinare tot 
greul! 

Atunci Bancroft se repezi spre mine şi-mi şuieră printre 
dinţi: 


— Asta dumneata i-ai spus-o şi nimeni altul! Încearcă să 
negi, mincinos ordinar şi perfid! 

— Nu, răspunse White. Tânărul dumneavoastră coleg s-a 
purtat ca un gentleman şi nu v-a vorbit decât de bine. V-a 
luat apărarea şi vă sfătuiesc să-i cereţi scuze. 

— Să-i cer scuze? Nici prin gând nu-mi trece! Rânji 
batjocoritor Bancroft. Acest greenhorn nu poate deosebi un 
triunghi de un pătrat şi-şi vâră în cap că e expert. Dacă n- 
am progresat, e din pricina lui. 

Toate le face pe dos şi ne trage îndărăt. Şi acum, în loc s- 
o recunoască, ne mai şi bârfeşte în faţa altora. Aşteaptă 
numai, că... 

Nu mai continuă. Răbdasem luni de zile în tăcere şi-i 
lăsasem pe aceşti oameni să mă creadă cum voiau. Acum 
sosise clipa să le arăt că se înşală. Îl apucai deci pe Bancroft 
de braţ şi-l strânsei atât de tare, încât, de durere, înghiţi în 
sec. 

— Mister Bancroft, aţi băut prea mult şi aţi dormit prea 
puţin. 

Sunteţi încă beat, aşadar consider că n-aţi spus nimic. 

— Eu, beat? Eşti nebun! Se râţoi el. 

— Da, beat! Căci dac-aţi fi treaz şi aţi profera injuriile cu 
bună ştiinţă, aş fi nevoit să vă culc la pământ ca pe un 
derbedeu obraznic, înţeles? Mai susţineţi că sunteţi treaz? 

Continuam să-i strâng braţul. Desigur, nu şi-ar fi închipuit 
vreodată că ar putea să se teamă de mine; dar acum era 
limpede că se speriase. Nu-i lipsea forţa fizică; dar expresia 
feţei mele părea să-l înspăimânte... Chemă în ajutor pe şeful 
celor doisprezece westmeni care ne fuseseră ataşaţi pentru 
securitate: 

— Mister Rattler, puteţi răbda ca omul acesta să mă 
amenințe? 

Oare nu sunteţi aici pentru a ne apăra? 

Acest Rattler era un găligan înalt, lat în spete, care părea 
să aibă o forţă cât trei-patru oameni la un loc, un tip brutal 
şi totodată colegul preferat întru beţie al lui Bancroft. Nu 


mă putea suferi şi se folosi bucuros de prilej ca să-şi dea 
arama pe faţă. Se apropie grăbit, îmi apucă braţul, în timp 
ce eu îl mai strângeam pe-al lui Bancroft şi răspunse: 

— Nu, mister Bancroft, asta n-o pot răbda. Băieţaşul însă 
nu şi-a rupt încă primii ciorăpei şi cutează să ne înfrunte pe 
noi, oameni în toată firea, să ne insulte, să ne bârfească. Ia 
mâna, băiete, de pe mister Bancroft, altminteri îţi arăt eu ce 
greenhorn de nimica îmi eşti! 

Provocarea mă viza pe mine. De altfel, preferam, să mă 
răfuiesc cu el decât cu inginerul-şef... îmi smulsei braţul din 
strânsoarea lui: 

— Eu, băieţaş, eu, greenhorn?] Retrage-ţi imediat 
cuvintele, mister Rattler, că de nu, te culc la pământ! 

— Tu, pe mine? Râse el. Ia te uită greenhorn-u, neghiobul 
care îşi închipuie că... 

Nu mai putu continua; îl lovii cu pumnul în tâmplă. Omul 
se prăbuşi ca un sac şi rămase aşa, buimăcit. Câteva clipe, 
domni tăcere adâncă; apoi, unul din camarazii lui Rattler 
strigă: 

— All devils! Pe toţi dracii! Să privim liniştiţi cum 
veneticul ăsta îl loveşte pe şef? Ticălosul! Pe el, băieţi! 

Se năpusti asupra mea. Îi împlântai piciorul în burtă. E 
un mijloc sigur pentru a-l dobori pe adversar din prima 
clipă. Numai că trebuie să te reazemi bine în celălalt picior. 
Individul se prăbuşi. Îngenuncheai rapid lângă dânsul şi îi 
repezii în tâmplă pumnul meu nimicitor. Mă ridicai apoi, 
scosei pistoalele de la brâu şi strigai: 

— Cine vine la rând? Să poftească! 

Întreaga bandă a lui Rattler ar fi avut, desigur, chef să 
răzbune înfrângerea camarazilor. Se uitau întrebători unul 
la altul. Dar eu îi prevenii: 

— Ascultaţi ce vă spun: cine face un singur pas spre mine 
sau pune mâna pe armă, se alege cu un glonţ în scăfârlie! 
Credeţi ce poftiţi despre un greenhorn. Mi-e totuna; dar în 
ce priveşte un greenhorn german, vreau să vă asigur că se 
poate măsura oricând cu vreo doisprezece westmeni ca voi! 


Atunci Sam Hawkens trecu lângă mine şi rosti: 

— Eu, Sam Hawkens, vreau să vă previn la rândul meu, 
dacă nu mă-nşel, că acest tânăr greenhorn se află sub 
deplina mea ocrotire. 

Cine cutează să se atingă de un fir de păr din capul lui se 
alege cu un glonţ în burtă. Vorbesc foarte serios; băgaţi la 
cap, hi-hi-hi-hi! 

Dick Stone şi Will Parker găsiră de cuviinţă să se posteze 
de-a dreapta şi de-a stânga mea, ca să arate că sunt şi ei, 
întru totul, de părerea lui Sam Hawkens. Atitudinea lor i-a 
intimidat pe agresori. Se depărtară murmurând în barbă 
blesteme şi ameninţări şi ocupându-se apoi cu stăruinţă de 
camarazii loviți, ca să-i readucă în simţiri. 

Bancroft înţelese că e mai cuminte să se strecoare în 
cortul lui şi să dispară. White mă urmărise tot timpul cu 
ochii holbaţi. Clătină din cap şi zise cu o uimire nereţinută: 

— Dar, sir, e îngrozitor! N-aş vrea cu nici un preţ să cad 
în mâinile dumneavoastră. Ar trebui să vi se spună 
Shatterhand, ceva ca Pumn-de-fier, dacă reuşiţi dintr-o 
singură lovitură să doborâţi o namilă de om, tare ca 
stejarul. N-am mai văzut aşa ceva! 

Porecla păru să-i placă mărunţelului Hawkens. Chicoti 
voios: 

— Shatterhand, hi-hi-hi-hi! Nu-i decât un greenhorn şi 
iată că are şi un supranume. Şi încă unul grozav! Deh, când 
Sam Hawkens se ocupă de un greenhorn, apoi să ştiţi că 
scoate ceva dintr-însul, dacă nu mă-nşel. Shatterhand, Old 
Shatterhand, Bătrânul Pumn-de-fier! 

Seamănă taman cu Old Firehand, Bătrânul Mână-de-foc 
şi ăla om al vestului, zdravăn ca ursul. Voi ce ziceţi, Dick, 
Will? 

Nu apucai să aud răspunsul lor, deoarece îmi 
îndreptasem toată atenţia asupra lui White, care, luându- 
mă de mână şi trăgându-mă mai la o parte, zise: 

— Îmi place de dumneavoastră, sir! N-aţi dori să veniţi cu 
mine? 


— Chiar dac-aş dori, nu am voie, mister White. 

— De ce? 

— Datoria mea e să rămân aici. 

— Îmi asum răspunderea. 

— Asta nu ajunge, dacă eu însumi nu-mi iau răspunderea. 
Am fost trimis aici, în acest sector şi n-am dreptul să-l 
părăsesc până nu terminăm lucrările. 

— Le termină Bancroft, împreună cu ceilalţi. 

— Dar când şi cum? Nu, nu! Trebuie să rămân aici. 

— Gândiţi-vă că vă aflaţi în primejdie! 

— Cum aşa? 

— Mai întrebaţi? Doar v-aţi făcut din aceşti oameni nişte 
duşmani de moarte. 

— Eu nu le-am făcut nimic. 

— Asta-i adevărat sau, mai bine zis, a fost adevărat până 
mai adineauri. Acum, însă, i-aţi buşit pe doi dintre ei şi 
duşmănia lor va fi cruntă. 

— Se poate, dar nu mă tem. Tocmai pumnii mei le impun 
respect; nu vor îndrăzni să mă provoace; de altfel, 
Hawkens, Stone şi Parker sunt de partea mea. 

— Cum doriţi. Voința e raiul omului, dar nu o dată se 
transformă în iad. Aş fi avut nevoie de dumneavoastră. Nu 
veţi refuza, sper, să mă însoţiţi măcar o bucată de drum! 

— Când? 

— Imediat. 

— Vreţi să şi plecaţi, mister White? 

— Da. Am găsit aici o situaţie care-mi taie pofta să rămân 
mai mult decât e nevoie. 

— Totuşi, trebuie să mâncaţi ceva înainte de plecare, sir! 

— Nu e cazul. Avem în coburi alimente berechet. 

— Şi nu vă luaţi rămas-bun de la Bancroft? 

— N-am chef. 

— Păi, aţi venit ca să discutaţi cu dânsul chestiuni de 
serviciu. 

— Negreşit, însă astea le pot discuta şi cu 
dumneavoastră. Voi găsi mai multă înţelegere. Aş vrea, 


înainte de toate, să vă previn împotriva pieilor-roşii. 

— V-au ieşit cumva în drum? 

— N-am văzut decât urmele lor. Acum e sezonul în care 
caii sălbatici, adică mustangii, precum şi bizonii pornesc 
spre miazăzi; băştinaşii îşi părăsesc satele şi se apucă de 
vânat, ca să-şi procure carne. Kiovaşii nu sunt primejdioşi; 
cu ei ne-am înţeles în privinţa căii ferate. Însă comanşii şi 
apaşii nu vor să ştie de nimic. Aceştia nu trebuie să ne 
zărească. În ce mă priveşte, mi-am încheiat lucrările în 
sector şi părăsesc regiunea. Grăbiţi-vă să terminaţi şi aici! 
Terenul devine din zi în zi mai primejdios. Puneţi şaua pe 
cal şi întrebaţi-l pe Sam Hawkens dacă nu vrea să ne 
însoţească. 

Sam Hawkens era, fireşte, gata la datorie. De fapt, aş fi 
vrut să lucrez. Dar era duminică, ziua Domnului, în care 
fiecare creştin ar trebui să se reculeagă şi să se ocupe de 
îndatoririle sale sufleteşti, chiar dacă s-ar afla în junglă. Pe 
deasupra, o zi de odihnă mi se cuvenea şi mie. Intrai deci în 
cortul lui Bancroft şi îl informai că astăzi nu voi lucra şi că 
plec împreună cu Sam Hawkens. 

— Ci du-te la dracu: şi rupeţi-vă gâtul amândoi! Îmi 
răspunse mânios. 

N-aş fi bănuit atunci că această urare avea cât pe-aci să 
se împlinească. 

Trecuseră zile de când nu mai urcasem în şa. Dereşul 
meu necheză bucuros când îi legai harnaşamentul. Se 
dovedise a fi un cal minunat şi eram de pe acum nerăbdător 
să-l informez şi pe bătrânul Henry, meşterul în puşti, despre 
valoarea calului ce mi-l dăduse în dar. 

Călăream voioşi în acea frumoasă dimineaţă de toamnă, 
discutând despre perspectivele marii construcţii feroviare şi 
despre multe altele. 

White îmi dădu sfaturi privind joncţiunea cu sectorul lui 
şi, către prânz, poposirăm lângă un curs de apă, casă ne 
înfruptăm niţel. White şi cercetaşul care-l însoțea porniră 


apoi mai departe, în timp ce noi mai zăbovirăm puţin 
tăifăsuind. 

Înainte de a încăleca şi a face cale-întoarsă, mă aplecai să 
beau apă din căuşul palmei. Zării atunci, prin transparenţa 
cristalină a apei, o urmă pe fundul pârâului. Părea să fie 
urma unui picior de om. I-o arătai şi lui Sam. Dânsul o 
cercetă cu luare-aminte şi rosti: 

— Mister White a avut multă dreptate când ne-a prevenit 
împotriva indienilor. 

— Crezi că e o urmă de indian? 

— Clar! Un mocasin, adică un fel de opincă indiană. Şi 
acum, când aţi aflat, ce simţiţi, sir? 

— Eu? Nu simt nimic! 

— Ei, aş! Doar trebuie să simţiţi câte ceva, să cugetaţi la 
câte ceva. 

— La ce altceva să cuget decât că a trecut pe aici o piele- 
roşie?! 

— Aşadar, nu vă e frică deloc? 

— Nici nu-mi pasă! 

— Nu vă îngrijorează măcar? 

— Nici asta. 

— Deh, nu cunoaşteţi pieile-roşii! 

— Sper să-i cunosc. Sunt, desigur, la fel cu ceilalţi oameni 
şi anume duşmani faţă de duşmanii lor şi prieteni faţă de 
prieteni. Cum nu intenţionez să-i întâmpin cu duşmănie, 
presupun că n-aş avea motive să mă tem. 

— Nu sunteţi decât un greenhorn şi aşa veţi rămâne 
toată viaţa? 

Să nu vă bizuiţi prea mult pe imaginaţie în ceea ce 
priveşte felul de a vă purta cu indienii, pentru că o să iasă 
pe dos. Ceea ce urmează să se întâmple nu e în voia 
dumneavoastră. Veţi afla în curând adevărul şi n-aş dori ca 
lecţia ce-o veţi primi să vă coste o ciozvârtă bună de carne 
din propriul dumneavoastră trup, dacă nu chiar viaţa! 

— Cam când crezi să fi trecut indianul pe-aici? 


— Să tot fie vreo două zile. O să-i găsim urmele şi în 
iarbă, dacă nu s-or fi şters între timp. 

— Să fi fost o iscoadă? 

— O iscoadă, da, în căutare de bivoli. Cum în clipa de faţă 
domneşte pacea între triburile din partea locului, nu poate 
fi vorba de un războinic în misiune. Individul a fost cât se 
poate de neprevăzător, probabil un tânăr. 

— Cum aşa? 

— Un războinic încercat nu calcă într-o apă atât de puţin 
adâncă şi nu lasă urme care să nu se şteargă imediat. O 
asemenea prostie n-o poate realiza decât un prostănac, un 
greenhorn roşu, precum dumneavoastră sunteţi unul alb, 
hi-hi-hi-hi! Şi greenhorn-ii albi sunt de obicei încă mai 
neghiobi decât cei roşii. Să ţineţi minte asta, sir! 

Chicoti reţinut, mai mult în sinea lui, apoi se pregăti să 
încalece. 

Acestui Sam, dragul de el, îi plăcea să-şi arate afecțiunea 
faţă de mine, amintindu-mi cu orice prilej că mă socoteşte 
un neisprăvit. 

Am fi putut să ne întoarcem pe acelaşi drum, dar în 
calitatea mea de expert aveam datoria să studiez terenul. 
Făcurăm de aceea un drum paralel. 

Dădurăm astfel într-o vale destul de largă, cu vegetaţie 
bogată; povârnişurile, străjuind jur-împrejur, erau acoperite 
la poale cu tufăriş, iar în creştet cu păduri. Valea era 
întinsă, cam de o jumătate de oră de mers şi atât de lină, 
încât o puteai cuprinde cu ochiul până la capăt. Abia 
înaintaserăm câţiva paşi, că Sam îşi struni calul şi îşi pironi 
privirile în zare. 

— High-day! Valeu! Exclamă el. Uite-i! Chiar ei sunt. 
Capul coloanei! 

— Cine? Întrebai. 

Vedeam departe, în faţa noastră, vreo optsprezece- 
douăzeci de puncte negre, care se deplasau încet. 

— Ei, cine! Mă îngână Sam, foindu-se în şa. Nuvă e 
ruşine să mai puneţi asemenea întrebări? Ah, da, am uitat 


ca sunteţi un greenhorn colosal! Indivizi de teapa 
dumneavoastră nu văd nici cu ochii holbaţi. Aveţi, vă rog, 
bunătatea, preastimate sir, să ghiciţi ce sunt punctuleţele 
alea la care s-au oprit frumoşii dumneavoastră ochi! 

— Să ghicesc? Hm! Le-aş lua drept căprioare, dacă n-aş 
şti că animalele acestea trăiesc în turme sau în grupuri de 
cel mult zece laolaltă; afară de asta, dacă ţin seama de 
distanţă, trebuie să constat că sălbăticiunile de colo, oricât 
de mărunte ar părea, sunt totuşi mai mari decât 
căprioarele. 

— Căprioare, hi-hi-hi-hi! Râse el. Căprioare aici, la 
izvoarele Canadian Riverului?! Asta le întrece pe toate! Dar 
raţionamentul de la coadă nu e chiar atât de prost. Într- 
adevăr, animalele de colo sunt mult mai mari decât 
căprioarele. 

— Ah, dragă Sam, n-or fi cumva bivoli? 

— Fireşte că bivoli! Bizoni autentici, veritabili, care au 
pornit în pribegie; sunt cei dintâi pe care-i văd anul acesta. 
Dar aflaţi că mister White avea dreptate: bizoni şi indieni. 
N-am văzut decât o urmă de picior indian, în schimb, bivolii, 
iată-i în mărime naturală în faţa ochilor noştri. Mai aveţi 
ceva de spus în această problemă? 

— Să mergem în direcţia lor! 

— Bineînţeles. 

— Să-i privim! 

— Să-i privim? Adică să căscăm gura la ei? Întrebă el, în 
timp ce mă măsura chiorâş şi surprins. 

— Da. N-am mai văzut bizoni şi aş dori să-i văd mai de 
aproape. 

Se deşteptase în mine interesul zoologului; lui Sam lucrul 
i se părea de-a dreptul bizar. Îşi împreună mâinile a mirare 
Şi zise: 

— Să-i vedeţi şi atât, să-i cercetaţi... întocmai ca un 
băieţaş care se zgâieşte prin crăpătura cuştii la iepurii de 
casă! Of, greenhorn, câte mi-a fost dat să pătimesc de pe 


urma dumneavoastră! Eu, unul, nu vreau să-i privim, ci să-i 
vânăm. Înţelegeţi? Să-i vânăm! 

— Azi, în sfânta zi de duminică? 

Întrebarea mi-a scăpat de pe buze fără să gândesc. Sam 
se mânie de-a binelea şi se răsti la mine: 

— Binevoiţi, rogu-vă, să vă ţineţi gura! Ce-i pasă unui 
westman de duminică, atunci când îi răsar în faţă primii 
bivoli! Aici e vorba de carne, înţeles? Şi încă ce fel de carne, 
dacă nu mă înşel! Pulpa de bizon e mai grozavă decât 
ambrozia din cer, sau cum dracu-i zice, din care se 
înfruptau vechii zei ai grecilor. Trebuie să-mi asigur o pulpă 
de bizon, fie şi cu preţul vieţii! Vântul bate în direcţia 
noastră; asta-i bine. Aici, pe stânga, în partea de nord a văii, 
e soare mult; în dreapta e umbră; dacă ne adăpostim acolo, 
bivolii n-or să ne zărească uşor. 

Haideţi! Îşi cercetă arma, pe „Liddy” a lui, ca să se 
convingă dacă ambele ţevi sunt în ordine şi îşi îndemnă 
calul spre sud. Îmi examinai şi eu doborâtorul de urşi. 
Observându-mă, Sam îşi opri calul şi întrebă: 

— Nu, zău, vă bate gândul să participaţi la vânătoare, 
sir? 

— Fireşte. 

— Lăsaţi-vă de năzbâtii, dacă nu doriţi ca, în zece minute, 
să fiţi fleaşcă! Bizonul nu e un canar, să-l ţii pe deget şi să-l 
pui să cânte, înainte de a vă încumeta la asemenea ispravă, 
trebuie să mai treacă multe vijelii şi zile senine peste Munţii 
Stâncoşi. 

— Dar vreau să... 

— Tăceţi din gură şi ascultați ce vă spun! Mă întrerupse 
el cu un ton pe care nu-l mai folosise faţă de mine. N-am 
chef să vă am pe conştiinţă. Ar fi să vă aruncaţi singur în 
gura morţii. Altă dată faceţi ce poftiţi. Acum, însă, nu vă 
permit! 

Dacă nu ne-am fi avut atât de bine, i-aş fi dat un răspuns 
usturător; aşa însă mă mulţumii să tac şi călării la pas către 
poalele pădurii. 


Revenind la un ton mai blând, Sam ţinu să mă 
lămurească: 

— Sunt vreo douăzeci de capete, precum văd eu. Dar 
închipuiţi-vă că vă aflaţi în faţa unei mulţimi de o mie de 
bizoni mugind prin savană! Am văzut şi turme de câte zece 
mii de capete, dacă nu mai multe. Asta era, ca să zic aşa, 
pâinea indianului; albii i-au răpit-o. 

Băştinaşul cruţă vânatul, fiindcă acesta îi asigură hrana; 
doboară atât cât îi trebuie. Albul, în schimb, s-a năpustit 
asupra turmelor ca o fiară de pradă; după ce s-a săturat, 
încă mai ucide, numai pentru a vărsa sânge. Dacă mai 
durează mult, nu rămâne urmă de bivol şi apoi, în scurtă 
vreme, dispare şi ultimul indian. Mai mare jalea! La fel se 
întâmplă cu hergheliile de cai. Găseai mii de mustangi 
laolaltă. Azi abia dacă întâlneşti cirezi de câte o sută de 
capete. 

Între timp, fără a fi observați, ajunseserăm cam la patru 
sute de paşi de turmă. Hawkens opri calul. Bizonii păşteau 
sub deal liniştiţi. 

Cel mai aproape de noi era un taur bătrân, uriaş, pe care 
îl priveam cu uimire. Măsura, de bună seamă, vreo doi 
metri în înălţime şi trei în lungime; pe atunci nu mă 
pricepeai încă să apreciez greutatea unui bizon; astăzi pot 
spune că taurul acela cântărea pe puţin treizeci de chintale. 
O masă uriaşă de carne. Dăduse peste o băltoacă de nămol 
şi se bălăcea într-însa. 

— Ăsta e conducătorul turmei, îmi şopti Sam. E cel mai 
primejdios dintre toţi. Cine îl atacă trebuie mai întâi să-şi fi 
semnat testamentul. Eu mi-am ales bivoliţa aia tânără din 
dreapta. Fiţi atent unde o pocnesc! Sub lopăţica umărului, 
pieziş, în inimă; e procedeul cel mai sigur, exceptând 
împuşcătura în ochi. Dar cine-i nebunul care să iasă în faţa 
bizonului ca să-l împuşte în ochi! Staţi aici şi pitiţi-vă, cu cal 
cu tot, după tufişuri! Când mă vor zări, bizonii or s-o ia la 
fugă. 


Vor trece chiar pe aici. Nu cumva să vă părăsiţi locul 
înainte de mă întorc eu şi vă strig! 

Aşteptă până mă strecurai cu calul între tufişuri, după 
care porni călare, încet, fără zgomot. Citisem adeseori cum 
se vânează bizonul; în privinţa asta nu mai aveam ce afla, 
dar e o mare diferenţă între hârtia pe care se tipăresc 
asemenea descrieri şi ţinutul sălbatic unde se desfăşoară 
vânătoarea. Vedeam pentru întâia oara bizoni. Ce 
sălbăticiuni mai vânasem până atunci? S-ar zice că niciuna, 
în comparaţie cu aceste fiinţe gigantice şi atât de 
primejdioase. Părea că aş fi în totul de acord cu interdicţia 
lui Sam de a participa şi eu la vânătoare; dar avea să se 
întâmple contrariul. La început, mă hotărâsem să observ şi 
să trag cu urechea; acum însă, simţeam un imbold puternic 
la acţiune. Sam pusese ochii pe o bivoliţă tânără. Ruşine! 
Îmi ziceam. Pentru aşa ceva nu-ţi trebuie curaj; un bărbat 
adevărat alege taurul cel mai puternic! 

Calul meu deveni foarte neastâmpărat; juca mereu din 
copite; nu mai văzuse nici el bizoni, îi era frică şi încerca s-o 
ia din loc. Abia de-l puteam reţine. Nu era oare mai potrivit 
să-l mân pe urmele taurului? 

Stăteam liniştit, chibzuind în sinea mea, cumpănind între 
da şi nu. 

Hotărârea o luai sub inspiraţia momentului. 

Sam se apropiase până la vreo trei sute de paşi de turmă. 
Dădu apoi pinteni calului şi porni în galop pe lângă taurul 
cel grozav în direcţia bivoliţei. Animalul încremenise şi nu 
mai avu timpul să fugă; Sam o ajunse din urmă; văzui cum 
trage din goană. Bivoliţa tresări şi îşi înclină capul. Nu 
apucai să mai observ dacă se prâăbuşise, deoarece ochii mei 
fură atraşi în altă parte. 

Taurul se încorda, uitându-se după Sam Hawkens. Ce 
animal puternic! Capul mare, fruntea bombată, coarnele 
scurte, dar viguroase, încovoiate în afară, coama deasă şi 
încâlcită în jurul grumazului masiv şi al pieptului musculos. 
Înfăţişării sale de o forţă brutală, elementară, i se adăugă 


acum încordarea supremă, amenințătoare a greabănului. 
Da, era o făptură extrem de periculoasă; dar la vederea ei 
simţeam pur şi simplu îndemnul de a măsura dibăcia omului 
cu marea forţă sălbatică, dezlânţuită. 

Am vrut, n-am vrut? Nu ştiu nici eu. Sau poate că dereşul 
o zbughise cu mine-n spinare! Ţâşni de după tufişuri şi 
dădu s-o ia la stânga; eu îl mânai spre dreapta, în direcţia 
taurului. 

Acesta mă auzi şi se întoarse către mine; zărindu-mă, îşi 
lăsă capul în pământ pentru a lua în coarne cal şi călăreț. 
Sam răcnea din toate puterile, dar nu mai aveam răgazul 
să-mi opresc ochii asupra lui. Nici să trag nu era posibil; pe 
de o parte, bizonul nu se afla în bătaia puştii, pe de altă 
parte - calul nu voia să mă asculte; se repezea înspăimântat 
de-a dreptul în coarnele vrăjmaşe. Ca să ne prindă în 
coarne, taurul se înţepeni pe picioarele dindărăt, depărtate 
şi îşi repezi capul cu putere în sus; încordându-mi toată 
fiinţa, izbutii să-l abat un pic pe dereşul meu; se avântă 
dintr-un salt arcuit tocmai dincolo, în spatele taurului; o 
clipă doar şi coarnele mi-ar fi atins piciorul. Sărirăm drept 
în băltoaca unde taurul se bălăcea mai înainte; îmi dădui 
seama de situaţie şi mă eliberai din scări; norocul meu, căci 
dereşul alunecă şi ne prăbuşirăm. 

Nici astăzi nu-mi dau seama de iuţeala cu care se 
petrecuseră toate, dar ştiu că mă ridicasem în picioare 
lângă băltoacă, fără să las puşca din mână. Taurul se răsuci 
şi înainta în salturi stângace în direcţia calului care se 
sculase între timp şi se pregătea de fugă. Astfel, bizonul, 
ajungând în dreptul ţevii, îmi oferea coasta lui drept ţintă; 
luai arma la ochi; sosise clipa ca doborâtorul meu de urşi 
să-şi spună pentru întâia oară cuvântul. Încă un salt şi 
bizonul ajunse lângă dereşul meu; apăsai pe trăgaci; taurul 
se opri din plină goană. 

Să fi fost numai spaima bubuiturii, sau îl nimerisem? Nu 
ştiam; trăsei al doilea glonţ. Animalul ridică încet capul, 


scoase un muget care-mi pătrunse toate mădularele, se 
clătină câteva clipe, apoi se prăbuşi. 

Îmi venea să chiui de bucuria izbânzii, dar aveam altceva 
mai important de făcut. Calul meu, lipsit de călăreț, o luase 
la vale, spre dreapta, în timp ce Sam Hawkens, de cealaltă 
parte a văii, galopa de zor, urmărit de un alt taur nu cu mult 
mai Mic. 

Trebuie să ştiţi că bizonul, odată stârnit, îl urmăreşte pe 
vânător şi se ia la întrecere în viteză cu calul. El desfăşoară 
în acest scop un curaj şi o perseverenţă pe care nimeni nui 
le-ar bănui. 

Astfel şi acest taur se ţinea strâns pe urmele călăreţului. 
Hawkens era nevoit să gonească în zigzag, făcând piruete 
îndrăzneţe, ceea ce obosea calul; oricum, n-ar fi putut 
rezista cât bizonul. Era, deci, nevoie urgentă de ajutor. Nu- 
mi rămânea vreme să controlez dacă taurul meu era mort 
sau nu; încărcai repede ambele ţevi ale doborâtorului de 
urşi şi alergai în partea cealaltă a văii. Sam mă văzu; căuta 
să se apropie şi îşi îndreptă calul în direcţia mea. A fost o 
mare greşeală, căci sălbăticiunea, care nu-l slăbea deloc, se 
trezi deodată într-o situaţie avantajoasă; calul alerga pieziş 
prin faţa lui. Văzui cum îşi pune capul în pământ şi cu o 
singură izbitură din coarne aruncă în sus şi cal şi călăreț; 
apoi, în timp ce victimele se rostogoleau la pământ, nu le 
dădu răgaz, continuând să-i atace cu furie. Sam strigă după 
ajutor. 

Mă aflam la vreo sută şi cincizeci de paşi depărtare şi nu 
mai aveam timp de pierdut. Fireşte că mai de aproape 
împuşcătura ar fi fost mai sigură; dar încă o clipă de 
şovăială şi Sam ar fi fost zdrobit. Chiar greşind ţinta, 
speram să alung totuşi dihania de lângă prietenul meu. 

Mă proptii în picioare, luai la ochi omoplatul stâng al 
fiarei - şi trăsei. 

Bivolul îşi înălța capul, de parc-ar fi voit să adulmece şi se 
răsuci fără grabă. Mă văzu şi se repezi spre mine, dar cu 
oarecare încetineală, încât izbutii să-mi încarce iarăşi arma. 


Eram gata şi trag tocmai când bestia ajunsese la vreo 
treizeci de paşi de mine. Dar nu mai putea; fuga ei 
încetinise cu mult; venea cu capul atârnând, cu ochii 
injectaţi şi dilataţi peste măsură, venea tot mai aproape, 
mai aproape, ca o fatalitate oarbă. Atunci îngenuncheai şi 
dusei arma la ochi. Lia gestul meu, bizonul se opri în loc şi 
îşi înălţă puţin capul ca pentru a mă vedea mai bine. Ochii 
lui fioroşi se aflau în bătaia puştii mele; îi slobozii un glonţ 
în ochiul drept, altul în cel stâng. O scurtă cutremurare şi 
animalul căzu. 

Sării repede în picioare, ca să alerg în ajutorul lui Sam. 
Dar nu mai era nevoie. Omuleţul gonea spre mine. 

— Hello îl strigai. Mai trăieşti? Nu eşti rănit? 

— Nicidecum! Mă asigură el. Numai şoldul drept mă 
doare în urma căzăturii. Ori te pomeneşti că-i stângul, dacă 
nu mă-nşel. Nu-mi prea dau seama. 

— Şi calul? 

— E pierdut. Mai răsuflă, bietul, însă taurul l-a sfârtecat. 
Trebuie să-i curmăm suferinţa, să-l împuşcăm. Sărmanul 
dobitoc! Cu bizonul cum stăm? E mort? 

— Sper; hai să ne convingem. 

Ceea ce şi făcurâm. Era mort de-a binelea. Atunci 
Hawkens, oftând din adâncul rărunchilor, zise: 

— Dar ştiu că mi-a dat de furcă boul ăsta bătrân şi brutal! 
Orice vacă m-ar fi tratat cu mai multă delicateţe. Deh, nu te 
poţi aştepta de la bou să se poarte ca o doamnă, hi-hi-hi-hi! 

— Cum de i-a venit ideea năstruşnică să se lege de 
dumneata? 

— Păi, n-aţi văzut cum? 

— Nu. 

— Ei, doborâsem bivoliţa şi abia putui reţine calul, care 
mă ducea în galop către taurul ăsta uriaş. Individul s-a 
supărat şi a dat să mă ia în coarne. Am apelat la Liddy şi am 
tras repede glonţul ce mai rămăsese pe ţeavă. Se pare însă 
că n-am izbutit să-l cuminţesc pe adversar, căci îmi arătă o 
dragoste grozavă, căreia pas de-i mai răspunde! Mă hărţuia 


în fel şi chip, încât nu aveam vreme să-mi încarc puşca. O 
zvârlii cât colo, că tot nu mai folosea la nimic; trebuia să am 
mâinile libere, ca să-mi stăpânesc mai bine calul, dacă nu 
mă-nşel. 

Biata gloabă, a făcut ce-a putut, dar n-a reuşit să scape. 

— Pentru că ai greşit şi ai cotit brusc. Trebuia să călăreşti 
în cerc; ai fi putut să-ţi salvezi calul. 

— Să-l salvez? Vorbiţi ca un moşneag sfătos. Nu mă 
aşteptam din partea unui greenhorn! 

— Pshaw! Au şi greenhorn-ii partea lor bună! 

— Nu zic ba. Dacă nu eraţi aici, zăceam acum ca şi 
sărmanul meu cal, zdrobit şi sfârtecat. Hai să-l vedem. 

Îl găsirăm într-o stare jalnică. Măruntaiele îi atârnau 
afară; gemea de durere. Sam ridică de jos puşca pe care o 
lepădase, o încarcă şi-i dărui bietului animal lovitura de 
graţie. Apoi îi scoase harnaşamentul şi spuse: 

— De-acum pot să-i ţin locul şi să duc şaua în spinare. 
lată ce ponoase tragi, dacă-ţi pui mintea cu un bou! 

— Ei, da! Şi de unde iei alt cal? 

— Numai grija asta să-mi rămână! N-am decât să prind 
unul, dacă nu mă-nşel. 

— Un mustang? 

— Da. Bizonii se află aici, în drum spre miazăzi. Curând 
se ivesc şi caii; cunosc eu regula. 

— Mă laşi să asist la capturarea mustangului? 

— Fireşte! 'Trebuie s-o învăţaţi şi pe asta. Ia să-l cercetăm 
niţel pe taurul ăl bătrân! Poate că mai trăieşte. Asemenea 
Matusalemi au de obicei şapte vieţi. 

Animalul era mort. Acum, că zăcea nemişcat, puteam 
măsura mai bine formele lui colosale. Sam îşi plimbă ochii 
pe toată acea enormă suprafaţă inertă şi făcu o mutră 
indescriptibilă. Clătină din cap: 

— De necrezut! Absolut neverosimil! Ştiţi unde l-aţi lovit? 

— Unde? 

— Exact la fix. E un exemplar dintre cei mai vârstnici şi, 
desigur, aş fi cumpănit de zece ori până a mă da la el. Ştiţi 


ce sunteţi, sir! 

— Ce? 

— Cel mai uşuratic ins de pe faţa pământului. Asta 
sunteţi! 

— Oho! 

— Întocmai, cel mai uşuratic din câţi trăiesc pe lume. 

— N-am suferit nicicând de asemenea boală. 

— Atunci v-aţi îmbolnăvit acum. E clar? Vă dădusem 
dispoziţii să nu vă atingeţi de bizoni, să staţi pitulat în tufiş. 
De ce n-aţi respectat ordinul! 

— Nu ştiu nici eu. 

— Aşa! Va să zică nici nu ştiţi de ce. Asta nu înseamnă a fi 
uşuratic? 

— Nu cred. Va fi fost vreun motiv temeinic. 

— Atunci trebuie să-l cunoaşteţi! 

— Poate chiar faptul că mi-ai dat un ordin şi că eu, din 
principiu, nu mă supun la ordine. 

— Prin urmare, dacă cineva vă poartă de grijă şi vă 
previne împotriva primejdiei, atunci vă încăpăţânaţi şi vă 
aruncaţi orbeşte într-însa? 

— Doar n-am venit aici, în vest, ca să mă feresc de 
primejdiile locului! 

— Foarte bine. Însă dumneavoastră nu sunteţi decât un 
greenhorn şi trebuie să vă păziţi. Şi dacă n-aţi voit să mă 
ascultați, de ce v-aţi legat tocmai de animalul ăsta uriaş, de 
ce nu de o bivoliţă, colea mărunţică? 

— Fiindcă procedez cavalereşte. 

— Cavalereşte! Ia te uită la greenhorn-ul ăsta, care mi-o 
face pe cavalerul, dacă nu mă-nşel, hi-hi-hi-hi! 

Se ţinea de burtă şi râdea. Pe urmă, printre hohote: 

— Dacă vi se năzare că sunteţi cavaler, faceţi-l cel puţin 
pe loggenburg. Pentru un Bayard sau un Roland n-aveţi 
stofă. Îndrăgostiţi-vă de o bivoliţă şi aşteptaţi zilnic în 
soarele amurgului: 

Până ce iubita vine Şi în vale se aţine. 


Şi chiar în cazul ăsta s-ar putea să vă pomeniţi, spre 
seară, în calitate de hoit devorat de lupi şi de vulturii negri. 
Un westman, când se apucă de o treabă, nu umblă cu 
cavalerisme. Important e să iasă cu folos. 

— Păi, acesta e şi cazul meu. 

— Cum adică? 

— Am ales taurul, fiindcă are mai multă carne decât o 
bivoliţă. 

Mă privi o clipă descumpănit, apoi strigă: 

— Mai multă carne? lată că tinerelul a ucis taurul pentru 
carnea lui, hi-hi-hi-hi! Îmi vine să cred că v-aţi îndoit de 
curajul meu când am ochit bivoliţa. 

— Asta nu, deşi ar fi fost mai curajos să alegi un exemplar 
puternic. 

— Ca să mă îndop cu carne de taur? Vai, sir, că grozav de 
deştept îmi sunteţi! Taurul ăsta poartă pe puţin 
optsprezece-douăzeci de ani în spinare. E un munte de 
piele şi oase, de tendoane şi vine. Carnea de pe dânsul nu 
se mai cheamă carne; e tare ca pielea tăbăcită; puteţi s-o 
fierbeţi sau s-o frigeţi o săptămână încheiată, că tot nu e 
bună de mestecat. Orice westman cu experienţă preferă 
bivoliţa, pentru că are o carne gingaşă, gustoasă. lată deci 
o dovadă în plus că sunteţi un greenhorn perfect. N-am 
avut timp să vă urmăresc. la spuneţi, vă rog, cum s-a 
desfăşurat atacul dumneavoastră asupra taurului? 

Îi povestii. După ce terminai, mă fixă cu ochii holbaţi de 
mirare, clătină iarăşi din cap şi rosti drept concluzie: 

— Coborâţi în vale şi aduceţi calul! Avem nevoie de el ca 
să transportăm carnea. O luăm cu noi. 

Îi ascultai îndemnul. Sincer vorbind, eram dezamăgit de 
purtarea lui. Înregistrase istorisirea mea fără să scoată un 
cuvânt. Mă aşteptasem măcar la o vorbă de laudă. Dar el se 
mulţumi să tacă şi mă trimise după cal. Totuşi, nu-i purtam 
pică. Nu eram omul care să pună prea mare preţ pe laude. 

Adusei calul. Sam îngenunche lângă bivoliţa răpusă, îi 
jupui cu îndemânare coapsa dindărăt şi scoase la iveală 


carnea. 

— Aşa! Făcu el satisfăcut. Avem deseară o friptură cum 
de mult n-am păpat. Coapsa asta şi harnaşamentul le 
încărcăm în spinarea calului dumneavoastră. Carnea o 
împărţim cu Will şi Dick. Ceilalţi, dacă, li-e poftă, n-au decât 
să vină încoace şi să ia rămăşiţele. 

— Dacă stârvul nu va fi consumat între timp de vulturi şi 
de alte dihănii! 

— Aşa? Mare deştept, n-am ce zice! Doar îl acoperim cu 
crengi şi, pe deasupra, cu bolovani. Numai ursul sau vreo 
altă namilă ar fi în stare să-l dezvelească. 

Tăiai câteva crengi groase din tufişul apropiat, adusei şi 
bolovani. 

Acoperirăm leşul bivoliţei, apoi încărcarăm halca de 
carne şi harnaşamentul în spinarea calului meu. Întrebai: 

— Dar taurul? 

— Ce să facem cu el? 

— Nu ne poate folosi? 

— Absolut deloc. 

— Nici pielea? 

— Sunteţi cumva tâbăcar? Eu, nu! 

— Totuşi, am citit undeva că pieile de bizon netăbăcite se 
pot păstra în aşa-numitele „caches”. 

— Aşa, aţi citit? Păi, dac-aţi citit, înseamnă că trebuie să 
fie adevărat, pentru că tot ceea ce scrie despre Vestul 
sălbatic e adevărat, colosal de adevărat, nezdruncinat de 
adevărat, hi-hi-hi-hi! E drept că există aici oameni care 
vânează animalele pentru pielea lor; am fost şi eu printre 
ei. Dar noi nu ne ocupăm cu aşa ceva şi nu e cazul să cărăm 
după noi o piele grea şi mare cât toate zilele. 

Pornirăm. Deşi pe jos, am ajuns într-o jumătate de oră la 
tabăra noastră, situată chiar în apropierea văii unde 
vânasem primul, mai bine zis, primii doi bizoni din viaţa 
mea. 

Faptul că ne întorceam pe jos, precum şi lipsa calului lui 
Sam stârniră senzaţie. 


— Am vânat bizoni şi un taur mi-a spintecat calul, lămuri 
Hawkens. 

— Bizoni, bizoni, bizoni! Izbucniră glasuri din toate 
părţile. Unde? 

Spuneţi, unde? 

— La jumătate de oră de aici. Am adus o coapsă. Restul 
vă aparţine. 

— Luăm noi restul, nici o grijă! Strigă bucuros Rattler, 
care se purta ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat între noi. 
Unde se află? 

— Mergeţi călare pe urmele lăsate de noi şi o să-l găsiţi. 
Doar aveţi şi ochi, dacă nu mă-nşel! 

— Câte exemplare erau? 

— Douăzeci. 

— Şi câţi bivoli aţi răpus? 

— O bivoliţă. 

— Atât? Şi ceilalţi? 

— Au luat-o din loc. Căutaţi-i. Eu, unul, nu i-am întrebat 
pe unde vor să se plimbe, hi-hi-hi-hi! 

— O bivoliţă! Doi vânători şi, din douăzeci de capete, 
împuşcă numai o bivoliţă! Observă cineva cu dispreţ. 

— Faceţi mai mult dacă vă ţin curelele, sir! Probabil că i- 
aţi fi doborât pe toţi şi chiar de două ori pe-atâţia. De altfel, 
veţi mai găsi acolo o pereche de tauri bătrâni, de câte două 
decenii fiecare, împuşcaţi de tânărul nostru gentleman. 

— Tauri! Tauri bătrâni! Se auziră exclamaţii. Să tragi în 
nişte tauri de douăzeci de ani! Numai un greenhorn e 
capabil de asemenea prostie! 

— Mă rog, puteţi să şi râdeţi, dar mai întâi mergeţi şi 
vedeţi taurii cu pricina. Aflaţi că greenhorn-ul mi-a salvat 
viaţa. 

— Ei? Cum asta? 

Erau curioşi să asculte povestea. Dar Sam le răspunse: 

— N-am chef de istorisiri. Să vă spună dânsul dacă vrea. 
Şi dacă vreţi carne, mergeţi de v-o luaţi. 


Soarele dădea în asfinţit. Închipuindu-şi că nici eu n- 
aveam poftă de taclale, oamenii încălecară şi o luară din loc. 
Plecară toţi; nimeni nu voia să rămână. Nu aveau încredere 
unul în celălalt. În lumea vânătorilor cinstiţi, unde domnesc 
raporturi amicale, fiece vânat aparţine tuturor; însă acest 
spirit de echipă lipsea aici. Am aflat pe urmă că, la 
înapoiere, se aruncaseră cu toţii, ca nişte sălbatici, asupra 
bivoliţei, încercând fiecare, cu certuri şi blesteme, să-şi taie 
o cât mai mare şi mai bună halcă de carne. 

Pe când erau plecaţi, Sam şi cu mine descărcarăm de pe 
cal poverile - coapsa de bizon şi harnaşamentul. Apoi mă 
depărtai cu dereşul meu, ca să-i scot zăbala şi să-l 
priponesc. Îmi făcui un timp de lucru, pe când Sam, dincolo, 
găsi momentul potrivit să povestească lui Parker şi lui Stone 
aventura noastră. Între noi se afla un cort. Astfel, colegii nu 
mă văzură când mă apropiai. Din spatele cortului îl auzeam 
limpede pe Sam: 

— Aşa e cum vă spun, puteţi să mă credeţi. Se apucă 
flăcăul şi se leagă de cel mai mare şi mai puternic dintre 
tauri. Ei şi îl doboară dintr-un foc ca un vânător de clasa 
întâi. Fireşte, l-am făcut de uşuratic, l-am şi ocărât. Asta 
numai aşa, ca să nu şi-o ia în cap. Acum ştiu însă cu cine am 
de-a face. 

— Şi eu, consimţi Stone. Să vedeţi ce westman iese dintr- 
însul! 

— Şi ce repede! Completă Parker. 

— Yes! Întări Hawkens. Măi băieţi, aflaţi că e născut 
pentru aşa ceva. Pe cuvânt că e născut! Şi are nişte muşchi, 
domnule! N-a tras el deunăzi carul nostru, ăla greu, singur, 
fără nici un ajutor?! Unde izbeşte, nu mai răsare iarba. Dar 
îmi făgăduiţi? 

— Ce? Întrebă Parker. 

— Nici o laudă faţă de el! 

— Şi de ce? 

— Ca să nu-l apuce fumurile. 

— A, nu! 


— Ba da! Băiatul e modest, n-am ce zice. Dar nu e bine 
să-l lauzi pe om în faţă; se strică şi cel mai bun caracter. Să- 
i spuneţi, ca şi până acum, greenhorn. De fapt, chiar şi este, 
cu toate calităţile sale de westman. Însuşirile trebuiesc 
dezvoltate, omul trebuie să mai înveţe şi să mai treacă prin 
multe încercări. 

— Totuşi i-ai mulţumit că ţi-a salvat viaţa? 

— Nici gând! 

— Zău? Îmi închipui ce părere şi-o fi făcut despre tine! 

— Nu-mi pasă de părerea lui, dacă nu mă-nşel. Desigur 
că mă socoteşte o canalie tâmpită, nerecunoscătoare. Nu 
face nimic. Principalul e să nu-l apuce ifosele şi să rămână 
om. Ca să fiu sincer, zău că-mi venea să-l îmbrăţişez şi să-l 
sărut! 

— Ptiu! Să-l săruţi! Îmbrăţişarea, mai treacă-meargă, dar 
sărutul... 

Asta nu! 

— Şi de ce, mă rog? Se indignă Sam. 

— Mai întrebi? Nu te-ai uitat niciodată în oglindă? Nu te- 
ai privit în vreo apă limpede, ca să-ţi admiri graţioasa 
mutră? Obrazul ăsta, barba şi mai ales nasul! Cui i se 
năzare, omule, să te sărute pe locul unde s-ar presupune că 
ai gură? Pentru asemenea ispravă se cere un ins lovit de 
insolaţie ori cu creierul congelat! 

— Hm! Află că e tare drăguţ ceea ce spui. Sunt, va să 
zică, urât! Şi tu drept cine te crezi? Doar nu-ţi închipui că 
eşti frumos? Scoate-ţi-o din cap! Îţi dau cuvântul meu că, 
dacă ne-am prezenta amândoi la un concurs de frumuseţe, 
eu m-aş alege cu premiul întâi, iar tu cu un loz necâştigător, 
hi-hi-hi-hi! Dar nu de asta-i vorba, ci de greenhorn-ul 
nostru. N-am găsit cu cale să-i mulţumesc şi nici n-am s-o 
fac. În schimb, frigem coapsa şi-i dăm porţia cea mai bună. 
I-o tai cu mâna mea. Merită omul! lar mâine, ştiţi ce am de 
gând? 

— Ce? Se interesă Stone. 

— Îi fac o mare bucurie. 


— Cum anume? 

— Îl las să prindă un mustang. 

— "Te duci după mustangi? 

— Păi, am nevoie de un cal. Deocamdată, pentru 
vânătoare, mi-l împrumuţi pe-al tău. Cum astăzi s-au ivit 
bizonii, înseamnă că vin şi mustangii. Cred că ajunge s-o iau 
călare câtre prerie, unde am lucrat alaltăieri şi am jalonat 
drumul. Trebuie să se găsească acolo mustangi; ăştia au 
obiceiul să iasă în larg. 

Plecai de lângă cort şi, trecând pe după un tufiş, mă 
apropiai din cealaltă parte de cei trei vânători. Nu voiam să 
le dau de bănuit că aş fi ascultat discuţia. 

Încinserăm focul, apoi băturăm în pământ, de ambele 
laturi, câte o crăcăna şi sprijinirăm în ele frigarea, de fapt o 
cracă vânjoasă şi dreaptă. Fârtaţii înfipseră în ea coapsa de 
bivoliţă şi Sam Hawkens, cu deosebită măiestrie, porni să 
răsucească încet şi cu grijă frigarea. 

Mă amuzam în taină de înfăţişarea lui caraghioasă. 

După ce se întoarseră cu ce mai rămăsese din bivoliţă, 
Rattler şi ceilalţi ne urmară pilda. Aprinseră câteva focuri, 
însă acolo, la ei, lucrurile nu se desfăşurau la fel de paşnic. 
Fiecare era grăbit să-şi frigă mai repede porţia de carne; se 
produse înghesuială şi harţă. Până la urmă, fură nevoiţi să 
mănânce carnea pe jumătate crudă. 

Mie mi se rezervase într-adevăr bucata cea mai bună; 
cântărea pe puţin trei livre şi o mâncai toată. Dar aceasta 
nu făcu pe nimeni să mă creadă mâncău; dimpotrivă, 
consumam totdeauna mai puţin ca alţii. Pentru un neiniţiat 
în materie, ar fi de necrezut ce cantitate uriaşă de carne 
poate şi chiar trebuie să înghită un westman pentru a-şi 
demonstra virtuțile. 

Hrănindu-se normal, un om are nevoie, în afară de 
materii anorganice, de anume raţii de albumină şi 
carbonaţi, pe care şi le procură în cantitate suficientă dacă 
trăieşte într-o regiune civilizată. Omul din vest, care nu 
pătrunde sau nu are timp să poposească, uneori luni de zile, 


într-un ţinut populat, se hrăneşte exclusiv cu carne lipsită 
de carbonaţi; este deci nevoit să mestece porţii enorme 
pentru a-şi asigura organismul cu cele necesare. Că astfel 
consumă prea multă albumină care nu ajută nutriţiei - 
aceasta îl lasă rece. Am văzut un bătrân vânător devorând 
la prânz nu mai puţin de opt livre de carne şi când l-am 
întrebat dacă e sătul, mi-a răspuns zâmbind: 

— N-am încotro, s-a isprăvit carnea. Dacă aţi binevoi să- 
mi daţi o bucată din porţia dumneavoastră, n-aţi avea mult 
de aşteptat până să dispară. 

În timp ce mâneam, westmenii de dincolo discutau 
despre vânătoarea noastră de bizoni. Părea că, după ce 
găsiseră hoiturile celor doi tauri, îşi făcuseră cu totul altă 
idee despre „prostia” ce o săvârşisem. 

A doua zi dimineaţă, mă prefăcui că vreau să încep lucrul. 
Atunci se apropie de mine Sam: 

— Lăsaţi instrumentele, sir. Avem ceva mai interesant de 
făcut. 

— Ce anume? 

— O să aflaţi. Pregătiţi-vă, ieşim călare. 

— Să ne plimbăm? Întâi munca şi apoi... 

— Pshawl Aţi muncit destul. De altfel, cred că până la 
amiază suntem înapoi. Atunci puteţi, din partea mea, să 
măsuraţi şi să calculaţi cât vă place. 

Îl înştiinţai pe Bancroft şi pornirăm. Pe drum, Sam o 
făcea pe misteriosul, iar eu simulam că nu ştiu despre ce e 
vorba. Am parcurs traseul măsurat de noi, până am ajuns în 
preria de care pomenise Sam în ajun. 

Să tot fi numărat în lăţime vreo două mile engleze şi de 
două ori pe-atât în lungime; era înconjurată de coline 
împădurite. Tăiată de un pârâu destul de lat, preria nu 
ducea lipsă de umezeală şi era bogată în ierburi grase. 
leşeai spre nord printr-o mică trecătoare, între doi munţi, 
iar la sud se întindea o vale. Hawkens se opri pentru câteva 
clipe şi măsură întinderea cu ochi scrutători. Apoi ne 
urmarăm drumul de-a lungul pârâului, către nord. Deodată, 


Sam scoase o exclamaţie, îşi struni calul de împrumut, 
descăleca, trecu apa şi grăbi către un loc unde iarba era 
călcată. Cercetă locul, se înapoie, urcă din nou în şa şi porni 
iar, însă nu spre nord, ci cotind în unghi drept; astfel 
ajunserăm, peste puţin, la marginea de vest a preriei. Aici 
Sam descăleca şi îşi lăsă calul să pască după ce îl priponi cu 
grijă. De când descoperise urma, nu mai scosese o vorbă. 
Dar pe chipul lui bărbos răsărise o lumină aidoma soarelui 
revărsat peste ţinutul acela împădurit, în sfârşit, mă 
îndemnă şi pe mine: 

— Descălecaţi, sir şi legaţi-vă bine calul! Vom aştepta aici. 

— De ce să-l leg? Întrebai eu, deşi cunoşteam motivul. 

— Fiindcă altminteri s-ar putea să-l pierdeţi. Am văzut de 
multe ori cum, în asemenea situaţii, caii o zbughesc. 

— Ce fel de situaţii? 

— Adică, nu ghiciţi? 

— Hm! 

— Încercaţi! 

— Mustangi? 

— Cum de v-aţi gândit tocmai la mustangi? Întrebă el, 
cântărindu-mă din ochi. 

— Păi, am citit. 

— Ce? 

— Dacă nu-i legi bine, caii domesticiţi fug şi se alătură 
celor sălbatici. 

— Dracu' să vă ia! Toate le-aţi citit! Prin urmare, nu-i chip 
să vă fac o surpriză. De aceea îmi plac oamenii care nu ştiu 
să citească. 

— Ai plănuit vreo surpriză? 

— Desigur. 

— O vânătoare de mustangi? 

— Ei da! 

— N-ar fi fost posibil. Surpriza presupune să nu te aştepţi 
dinainte la ea. Or, dumneata, în orice caz, trebuia să mi-o 
divulgi încă înainte de apariţia cailor. 

— Asta-i drept, hm! Aflaţi că mustangii au şi fost pe-aici. 


— 'Te referi la urme? 

— Întocmai. Au trecut ieri. O avangardă. Cum s-ar spune, 
cercetaşii. Trebuie să ştiţi că animalele astea sunt grozav de 
deştepte. 

Au ofiţeri ca în armată, iar căpetenia e, de obicei, un 
armăsar încercat, puternic şi curajos. Fie că pasc sau se 
găsesc în deplasare, herghelia e totdeauna flancată de 
armăsari; urmează iepele şi abia la mijloc se află mânjii. 
Asta pentru ca armăsarii să poată apăra mamele şi puii. 

V-am mai arătat în câteva rânduri cum se prinde 
mustangul cu un lasso. Aţi reţinut? 

— Fireşte. 

— V-ar plăcea să prindeţi unul? 

— Da. 

— Atunci, sir, vi se oferă prilejul chiar astăzi, înainte de 
prânz! 

— Mulţumesc. N-am să mă folosesc de ocazie. 

— ALI devils! Pe toţii dracii! De ce nu? 

— N-am nevoie de încă un cal. 

— Un westman nu se întreabă dacă are sau nu are nevoie 
de încă un cal! 

— Acela nu e un westman cinstit cum mi-l închipui eu. 

— Şi, mă rog, cum ar trebui să fie? 

— Mi-ai vorbit ieri de vânătorii de stârvuri, de albii care 
ucid în masă bizoni, fără să aibă nevoie de carnea lor. 
Consider că o asemenea faptă e o fărădelege faţă de 
animale şi faţă de oamenii roşii cărora li se răpeşte hrana. 
Eşti de acord? 

— Sunt! 

— La fel cu caii. Nu vreau să le răpesc libertatea, fără să 
am conştiinţa că o fac de nevoie. 

— Frumos, sir, foarte frumos! Aşa s-ar cuveni să 
gândească, să vorbească şi să facă orice om şi creştin. Dar 
cine v-a spus că trebuie neapărat să capturați un mustang, 
să-i răpiți libertatea? V-aţi exersat în mânuirea lasso-ului şi 
e vorba să încercaţi acuma pe viu. Limpede? 


— Asta-i cu totul altceva. Sunt de acord. 

— Bun. În schimb, pentru mine, lucrul e serios. Trebuie 
să-mi fac rost de un cal. V-am mai spus-o şi repet: să vă 
ţineţi bine în şa, să vă struniţi bine calul în clipa când lasso- 
ul se strânge şi urmează smucitura. Dacă nu, veţi fi aruncat 
din şa, mustangul o ia la goană şi vă trage după el. Atunci 
vă pomeniţi fără cal şi ajungeţi pedestraş de rând, cum sunt 
eu în clipa de faţă. 

Ar fi vrut să continue, dar tăcu deodată şi-mi arătă cu 
mâna defileul dintre cei doi munţi situaţi la capătul nordic 
al preriei. Apăruse acolo un cal, unul singur, un cal liber. Se 
plimba încet, fără să se atingă de ierburi, îşi întorcea capul 
când într-o parte, când în alta şi trăgea aerul pe nări. 

— Îl vedeţi? Şopti Sam. 

De emoție, vorbea în şoaptă, deşi calul nu putea să ne 
simtă. 

— Nu vă spuneam eu că sosesc? Ăla de colo e un 
cercetaş, care a luat-o înaintea hergheliei pentru a vedea 
dacă ţinutul e sigur. Viclean armăsar! Cum scrutează şi 
adulmecă în toate direcţiile! Pe noi nu ne poate auzi, ne 
bate vântul în faţă; tocmai de aceea am ales locul acesta. 

Deodată, mustangul porni la trap; alergă înainte, o coti la 
dreapta, pe urmă la stânga şi dispăru în defileul de unde 
apăruse. 

— L-aţi observat bine? Întrebă Sam. Cât de chibzuit se 
poartă şi cum foloseşte fiecare tufiş sau ridicătură de teren 
ca să nu fie văzut! 

Un cercetaş indian n-ar face-o mai bine. 

— Adevărat. Sunt de-a dreptul uluit! 

— Acum s-a întors la ai săi, ca să raporteze patrupedului 
său comandant că nu e nici o primejdie. Dar se înşală, hi-hi- 
hi-hi! Pun rămăşag că în cel mult zece minute vor fi aici. 
Băgaţi de seamă! Ştiţi cum o să procedăm? 

— Ei? 

— Dumneavoastră călăriţi repede înapoi, către ieşirea din 
prerie şi aşteptaţi acolo. Iar eu o iau călare în jos şi mă 


ascund în pădure. 

Când soseşte herghelia, o las să treacă şi mă reped apoi 
pe urmele ei. 

Atunci caii o vor lua la goană înspre dumneavoastră; ieşiţi 
deci la iveală şi mustangii fug îndărăt, în direcţia mea. Îi 
hăituim aşa încolo şi încoace, până ce ne alegem doi cai din 
cei mai buni; pe aceştia îi prindem; îl păstrez pe cel care mi- 
o plăcea mai mult, iar celuilalt îi dăm drumul. Suntem 
înţeleşi? 

— Nu mă pricep deloc la vânătoarea de cai; în schimb, 
dumneata eşti meşter, deci trebuie să-ţi execut întocmai 
poruncile. 

— Well, aveţi dreptate. Am ţinut destui mustangi între 
coapsele mele; i-am strunit şi stăpânit; pot spune că n-aţi 
nimerit-o rău zicându-mi „meşter”. Şi acum, plecaţi de-aici, 
altminteri trece timpul şi noi nu am ajuns încă la faţa 
locului. 

Încălecarăm din nou şi o pornirăm în direcţii diferite; el 
spre nord, eu spre sud, până la intrarea prin care 
pătrunsesem în prerie. Cum doborâtorul meu de urşi era 
prea greoi pentru acţiunea ce ne aştepta, stânjenindu-mi 
mişcările, m-aş fi lipsit deocamdată de el; dar citisem şi 
auzisem că un westman serios se desparte numai atunci de 
puşca lui când e absolut sigur că nu-l pândeşte nici un 
pericol. 

Ceea ce, evident, nu era cazul. În orice clipă se putea ivi 
un indian sau o sălbăticiune; îmi păstrai de aceea puşca, 
strângându-i cureaua ca să nu mă lovească în timpul 
mersului. 

Acum aşteptam cu înfrigurare apariţia cailor. Mă oprisem 
la marginea preriei, lângă pădure, legasem capătul lasso- 
ului de oblânc şi laţul mi-l aşezasem dinainte, ca să-l am la 
îndemână. 

Hotarul de jos al preriei era atât de departe, încât din 
locul unde mă aflam n-aş fi putut zări apariţia mustangilor. 


Animalele nu puteau să intre în câmpul meu vizual decât 
după ce Sam i-ar fi gonit spre mine. 

Nu trecu nici un sfert de oră şi zării în depărtare o 
mulţime de puncte negre care se îngroşau repede în timp 
ce urcau panta. Mai întâi de mărimea unor rândunele, 
păreau să capete pe rând dimensiunile unor pisici, apoi ale 
unor câini sau viței, până când se apropiară suficient, ca să- 
şi arate proporţiile reale. Erau mustangii, care, în goană 
sălbatică, se îndreptau spre mine. 

Măreaţă era priveliştea ce-mi ofereau aceste splendide 
animale! 

Coamele lor fluturau în vânt, cozile păreau nişte penaje 
în zbor. Erau cel mult trei sute de capete şi totuşi pământul 
se cutremura sub copitele lor. Un armăsar bălan alerga 
înaintea celorlalţi, un exemplar minunat, care te ispitea să-l 
prinzi, dar nici unui vânător din prerie nu i-ar trece prin 
gând să călărească pe un bălan: animalul, vizibil de 
departe, l-ar trăda duşmanului. 

Sosise momentul să mă arăt. leşii dintre copaci şi efectul 
se produse fulgerător; bălanul din fruntea hergheliei sări 
îndărăt, ca şi când ar fi fost lovit de un glonţ; herghelia se 
opri brusc; un fornăit puternic şi înfricoşat. Asta însemna: 
„Escadron, stânga-mprejur!” Şi bălanul o luă la goană către 
coada hergheliei pentru a-şi întoarce trupa înapoi, la baza 
de pornire. 

Îi urmam la pas; nu eram grăbit. Ştiam că Sam îi va goni 
iarăşi în direcţia mea. Între timp mă izbi un amănunt pe 
care căutam să-l desluşesc. Deşi mustangii nu se opriseră în 
faţa mea decât o fracțiune de secundă, mi se păruse totuşi 
că unul dintre ei n-ar fi cal, ci catâr. 

Poate mă înşelam, însă aveam impresia că nu. Mi-am 
propus să fiu atent a doua oară. Catârul se găsea în primele 
rânduri, chiar după conducătorul bălan; părea deci nu 
numai acceptat de ceilalţi mustangi, dar şi investit cu un 
rang înalt. 


Nu trecu mult şi herghelia se apropie iarăşi de mine, dar, 
văzându-mă, făcu din nou calea întoarsă. Jocul acesta se 
repetă încă o dată şi atunci constatai că nu mă înşelasem: 
era un catâr printre ei, un catâr şarg, cu dungi negre pe 
spinare. Făcea asupră-mi o impresie foarte bună. În pofida 
capului său mare şi a urechilor lungi, era un animal 
deosebit de frumos. Catârii sunt mai potoliţi decât caii, au 
călcătura mai sigură şi nu ameţesc pe marginea prăpastiei. 
Aceste calităţi trag considerabil în cumpănă. Fireşte că 
trebuie ţinut cont şi de încăpăţânarea lor. Am văzut catâri 
care preferau să fie biciuiţi de moarte decât să se mişte cu 
un pas, deşi nu erau împovăraţi şi nici drumul nu era rău. 
Nu voiau şi basta! 

Mi se părea că acest catâr dădea dovadă de multă 
vitalitate. Ochii îi luceau mai inteligent, mai scăpărător 
decât cei ai cailor; de aceea, mi-am pus în gând să-l prind. 
Se vede treaba că fugise de la stăpânul său, în toiul unei 
vânători de cai sălbatici şi rămăsese în familia mustangilor. 

Şi iată că Sam gonea din nou spre mine întreaga trupă. 
Ne apropiasem atât de mult unul de celălalt, încât ne 
vedeam clar. Mustangii nu mai aveau încotro: nici să 
înainteze, nici să se întoarcă. Se repeziră deci în lături. [i 
urmăream pas cu pas. Herghelia se despărţi în două şi îl 
văzui pe catâr la mijloc. Alerga împreună cu bălanul. Era un 
animal neobişnuit de iute şi de perseverent. Mă aţinui în 
apropiere. 

Sam părea să fi pus ochii pe acelaşi grup. 

— Haide, ne aruncăm în mijlocul lor, sir! Eu o iau pe 
stânga, dumneavoastră pe dreapta! Îmi strigă el. 

Dădurăm pinteni-cailor. Nu numai că ţinurăm pasul cu 
mustangii, dar ne şi apropiarăm de ei cu atâta iuţeală, încât 
îi ajunserăm din urmă înainte să fi atins liziera pădurii. 
Acolo, în pădure, nu le convenea să intre. Se întoarseră şi 
încercară să treacă de noi. Ca să le tăiem calea, gonirăm 
unul spre celălalt; caii se îngrămădiră ca un cârd de 
orătănii în care a pătruns uliul. Bălanul şi catârul ţâşniră 


dintre ai lor, galopând printre noi; ne luarăm după ei. Il 
auzii pe Sam, care-şi rotea lasso-ul în jurul capului, gata să-l 
lanseze: 

— Va să zică tot greenhorn aţi rămas! Şi veţi rămâne în 
veci! 

— De ce? 

— Aţi pus ochii pe bălan. Curat ca un greenhorn, hi-hi-hi- 
hi! 

I-am răspuns, dar nu mă auzi. Râsul lui zgomotos îmi 
acoperi cuvintele. Poftim, crede că-l urmăresc pe bălan! N- 
are decât s-o creadă! 

Lăsai catârul în pace şi mânai în lături, unde mustangii 
sforăiau şi nechezau speriaţi, învălmăşindu-se şi alergând 
fără ţintă. Sam se apropiase de catâr tocmai bine ca să 
poată arunca lasso-ul. Laţul nimeri precis şi se încolăci în 
jurul gâtului. Acum, călăreţul trebuia să strângă zdravăn 
frâul şi, aşa cum mă sfătuise atât de grijuliu pe mine, să 
schimbe direcţia calului cu o sută optzeci de grade, ca să 
reziste smuciturii în clipa când lasso-ul se va fi întins la 
maximum. Sam procedă întocmai, dar cu o secundă prea 
târziu; calul lui încă nu se întorsese bine şi încă nu se 
proptise în picioare, când smucitura, extrem de puternică, îl 
smulse din loc. Sam Hawkens zbură din şa, făcu o tumbă 
splendidă prin aer şi căzu la pământ. Calul îşi reveni şi 
alergă de-a lungul lasso-ului care, în felul acesta, se 
destinse. Iar catârul, care se ţinuse tare, profită de răgaz; 
porni la galop trăgând după sine şi calul - lasso-ul fiind bine 
legat de oblânc - şi o luă spre largul preriei. 

Dădui fuga la Sam, să văd dacă nu e rănit. Omuleţul se 
ridicase între timp şi îmi strigă speriat: 

— La naiba! Uite că mârţoaga lui Dick Stone o şterge cu 
catâr cu tot! Nici măcar adio nu mi-a spus, dacă nu mă-nşel! 

— Eşti lovit? 

— Nu. Descălecaţi rapid şi daţi-mi calul dumneavoastră. 
Am nevoie de el. 

— La ce? 


— Se înţelege că pentru a-i ajunge pe fugari. Hai, 
descălecaţi, fără vorbă! 

— Mă opun categoric! Rişti să mai faci o tumbă şi atunci 
s-ar duce dracului amândoi caii. 

Îmi îndemnai calul iarăşi pe urmele catârului, care o 
luase o bună bucată înainte, dar intrase în conflict cu calul 
lui Sam. Unul trăgea într-o parte, altul în cealaltă şi se 
încurcau reciproc, legaţi fiind de acelaşi lasso. Îi ajunsei 
deci repede din urmă. Nici nu găsii necesar să mă folosesc 
de lasso-ul meu, ci apucai lasso-ul lui Sam, care lega 
amândouă animalele şi mi-l înfăşurai bine în jurul mâinii. 
Acum eram sigur că voi supune catârul. Îl lăsai mai întâi să 
alerge, pe urmă pornii la galop cu ambii cai după el. 
Totodată trăgeam din ce în ce mai tare de funie, încât laţul 
se strângea necontenit. Puteam să dirijez astfel animalul, 
să-l stăpânesc destul de bine. Mă prefăcui că slăbesc lasso- 
ul şi îl îndemnai pe catâr să facă un ocol şi să ajungă în 
dreptul lui Sam. În sfârşit, strânsei laţul cu atâta putere, 
încât fugarul nu mai avu scăpare. Îşi pierdu răsuflarea şi 
căzu. 

— Ţineţi-l bine până pun mâna pe ticălos. Apoi daţi-i 
drumul! Îmi strigă Sam. 

Sări şi, în ciuda faptului că animalul căzut zvârlea violent 
din picioare, se lipi de el. 

— Acum! Ordonă Sam. 

Slobozii strânsoarea. Catârul îşi reveni şi se săltă în sus. 
Atunci Sam, la iuţeală, se cocoţă în spinarea lui. Animalul 
stătu câteva clipe nemişcat, ca încremenit de spaimă; 
începu apoi să sară ba înainte, ba îndărăt. Deodată, se 
repezi brusc, pe toate patru picioarele în lături, se cabra ca 
o pisică furioasă. Dar Sam, mărunţelul, se ţinu bine. 

— Nu mă dă el jos! Îmi strigă. Acum o să-şi încerce ultima 
şansă şi o s-o ia la goană. Aşteptaţi aici; îl potolesc eu şi-l 
aduc înapoi! 

De data asta, Sam se înşelă. Catârul nu o luă la goană, ci 
se aruncă fulgerător la pământ, dându-se de-a berbeleacul. 


Bietul Sam! Putea să-i frângă gâtul. Fu nevoit să descalece. 
Coborâi şi eu de pe cal, apucai lasso-ul care se târa pe 
pământ şi-l înfăşurai în jurul unei tufe puternice, între timp, 
catârul, eliberat de călăreț, sări din nou în picioare, încercă 
s-o zbughească, dar tufa rezistă; lasso-ul se încorda şi laţul 
se strânse în jurul gâtului; animalul se prăbuşi iarăşi la 
pământ. 

Retras mai la o parte, Sam Hawkens îşi pipăia coastele, 
şoldurile şi făcea o mutră de parcă ar fi mâncat varză acră 
cu magiun de prune. 

Zise: 

— Lăsaţi-o dracului de bestie! Pe asta n-o domoleşte 
nimeni, dacă nu mă-nşel. 

— Atât ar mai lipsi! Nu mă las eu umilit de un catâr al 
cărui tată n-a fost gentleman, ci măgar sadea. Va trebui să 
asculte. Fii atent! 

Slobozii lasso-ul şi mă aşezai, cu picioarele desfăcute, pe 
animalul culcat. Cum simţi că-şi recapătă răsuflarea, se şi 
ridică de jos cu mine în spinare. Acum, înainte de orice, era 
nevoie de o puternică strânsoare a genunchilor şi întru 
aceasta îl depăşeam cu mult pe micul Sam. 

Coastele calului trebuie să se moaie între coapsele 
călăreţului; animalul îşi simte mădularele strivite şi se 
înspăimântă de moarte. În timp ce catârul, după vechea-i 
metodă, încerca să mă arunce la pământ, cum procedase 
adineauri cu Sam, apucai lasso-ul ce-i atârna de gât şi îl 
făcui colac, ţinându-l strâns lângă laţ. De câte ori observam 
că animalul dădea să se culce, spoream strânsoarea laţului; 
cu această manevră şi cu forţa genunchilor ţineam catărul 
în picioare. 

Era o luptă cruntă, cum s-ar spune, corp la corp; 
năduşeam din toţi porii, dar catârul asuda şi mai tare; 
trupul îi era leoarcă şi botul împroşca fulgi mari de spumă. 
Mişcările îi deveniseră mai slabe şi mai necontrolate; 
fornăitul mânios trecu într-un fel de tuse seacă. 


Apoi animalul se culcă sub mine, nu din voia lui, ci din 
slăbiciune. 

Rămase aşa, liniştit, cu ochii daţi peste cap. Atunci 
răsuflai şi eu adânc; mă simţeam ca şi când s-ar fi rupt în 
mine toate vinele şi tendoanele. 

— Heavens, Cerule, ce om! Strigă Sam. Sunteţi mai tare 
chiar decât animalul ăsta! De-ar fi să vă priviţi în oglindă, v- 
aţi speria. 

— Cred şi eu! 

— V-au ieşit ochii din cap, buzele vi s-au umflat, fălcile s- 
au învineţit. 

— Asta pentru că un greenhorn nu se dă bătut cu una, cu 
două, pe câtă vreme un meşter în vânatul mustangilor, fiind 
mai deştept, se lasă păgubaş. Bineînţeles, după ce i se 
întâmplă ca propriul său cal să se agaţe de un catâr şi s-o 
pornească, în doi, la plimbare. 

Mă privi mai mult decât jalnic şi mă rugă plângăreţ: 

— Ci tăceţi odată, sir! Vă asigur că şi cel mai destoinic 
vânător o poate păţi la fel. Aţi avut ieri şi azi două zile bune. 

— Sper să mai apuc şi altele. În schimb, pentru dumneata 
au fost tare proaste. Ce-ţi fac, ca să spun aşa, oscioarele? 

— Habar n-am! Le voi cerceta mai târziu. De îndată ce 
mă simt mai bine, mă apuc să le număr. Deocamdată, îmi 
par zdrobite. De când mă ştiu, n-am încălecat asemenea 
dobitoc. Sper că l-aţi învăţat minte! 

— Nu-l vezi cum zace sfârşit de puteri, mai-mai să ţi se 
rupă inima! Să-i punem şaua şi zăbala. Îl încaleci şi porneşti 
spre casă. 

— Păi, o să-şi arate iar năravul! 

— Ba deloc! A pătimit destul. E un animal deştept şi o să 
te poţi felicita că l-ai, prins. 

— Cred şi eu. De altfel, pusesem de la început ochii pe el. 
În schimb, dumneavoastră, alegându-l pe bălan, aţi făcut o 
mare prostie. 

— Eşti convins? 

— Fără îndoială. 


— Nu asta te întreb. Vreau să ştiu dacă eşti convins că-l 
alesesem pe bălan. 

— Atunci, pe care? 

— Tot pe catâr. 

— Ei, las-o încurcată! 

— Oi fi eu greenhorn, dar atâta lucru ştiu şi eu: un cal 
bălan nu se potriveşte cu vânătorul din Vestul sălbatic. 
Catârul, însă, mi-a plăcut de la prima ochire. 

— Vă pricepeţi la cai, nimic de zis! 

— Aş dori să te pricepi şi dumneata tot atât de bine la 
oameni, dragă Sam! Şi acum vino să ridicăm animalul de 
jos. 

Am sculat catârul în picioare. Stătea supus şi tremura tot. 
Nu se împotrivi nici când i-am pus şaua, nici când i-am vârât 
zăbala între dinţi. Şi când Sam îl încăleca, dădu ascultare 
frâului, ca un cal domestic, obişnuit cu călăria. 

— A mai avut stăpân, constată mărunţelul. Şi stăpânul 
trebuie să fi fost un bun călăreț. E evident. O fi fugit de 
acasă. Ştiţi ce nume-i dau? 

— Ei? 

— Mary. Am călărit cândva un catâr cu numele ăsta. Ce 
nevoie să-mi mai bat capul ca să-i găsesc alt nume?! 

— Aşadar, catârul Mary şi puşca Liddy? 

— Exact. Drăguţ, nu-i aşa? lar acum, daţi-mi voie să vă 
cer un mare hatâr. 

— Bucuros. Ce doreşti? 

— Să nu vorbiţi nimănui despre păţania mea! Vă voi fi 
profund recunoscător. 

— Prostii! Doar e un lucru de la sine înţeles şi nu e nevoie 
de recunoştinţă. 

— Totuşi vi se cuvine. Ce-ar mai râde banda din tabără 
dacă ar afla cum s-a pricopsit Sam Hawkens cu noua şi 
graţioasa lui Mary! Ar face un haz teribil. Dacă nu divulgaţi 
nimic, am să... 

— Taci, te rog! L-am întrerupt. E păcat să-ţi mai baţi gura 
în legătură cu afacerea asta. Eşti dascălul şi prietenul meu. 


Nu mai am nimic de adăugat. 

Ochişorii lui mici şi jucăuşi se umeziră şi îl auzii strigând 
cu entuziasm: 

— Da, sunt prietenul dumneavoastră, sir. Şi dac-aş şti că 
mă îndrăgiţi niţeluş, ar fi o nespusă bucurie şi mângâiere 
pentru bătrâna mea inimă. 

[i întinsei mâna: 

— Dragă Sam, pot să-ţi fac această bucurie. Fii sigur că- 
mi eşti foarte apropiat, să zicem ca un... Ei! Ca un unchi 
cumsecade şi curajos, îţi ajunge? 

— Pe deplin, sir, pe deplin! Sunt fericit. Şi de fericire sunt 
gata să vă satisfac, chiar acum, orice dorinţă. Vreţi... vreţi... 
de pildă, s-o mănânc pe Mary, sub ochii dumneavoastră, cu 
piele şi păr cu tot?... 

Sau preferaţi să mă transform în marinată, să mă fac 
tocană şi să mă înghit eu însumi? Sau... 

— Stai! L-am oprit, amuzat. Ar fi să te pierd în ambele 
cazuri; în primul rând, ai crăpa, în al doilea, ai muri de 
indigestie, pentru că ţi-ai consuma şi peruca, iar stomacul 
n-ar mistui-o. Mi-ai făcut destule servicii şi sper să-mi mai 
faci destule şi de-aci încolo. Rămâi, aşadar, în viaţă, 
împreună cu Mary şi mai bine vezi să ajungem cât mai 
repede în tabără. Vreau să lucrez. 

— Să lucraţi! Ca şi când aici aţi fi stat degeaba! Dacă nici 
asta n-a fost muncă, atunci nu mai ştiu cum să-i zic. 

Legai cu lasso-ul calul lui Dick Stone de-al meu şi 
pornirăm. Mustangii, fireşte, dispăruseră de mult; catârul 
asculta supus de călăreţul său, încât Sam exclamă de 
repetate ori în cursul drumului: 

— Are şcoală Mary asta! Şcoală bună! Simt şi constat la 
fiece pas că voi călări, de azi încolo, ca niciodată. Îşi 
aminteşte cele învăţate mai demult şi uitate apoi în familia 
mustangilor. Cred că n-are numai temperament, ci şi 
caracter. 

— Şi dacă nu-l are, poţi să i-l formezi dumneata. Nu-i încă 
prea bătrână. 


— Cam câţi ani îi daţi? 

— Cinci, nu mai mulţi. 

— Exact părerea mea. Voi controla mai pe urmă dac-am 
apreciat bine. Numai dumneavoastră vă datorez animalul. 
Am avut două zile rele, foarte rele, iar dumneavoastră 
glorioase. Aţi fi bănuit oare că veţi învăţa atât de repede, 
una după alta şi vânătoarea de bizoni şi cea de mustangi? 

— De ce nu? Aici, în vest, trebuie să te aştepţi la orice. 
Sper să-mi însuşesc şi alte soiuri de vânătoare. 

— Hm! Da. Vă urez să vă descurcaţi la fel de bine. Mai cu 
seamă ieri viaţa vă atârna de un fir de păr. Prea v-aţi expus. 
Nu uitaţi că sunteţi un greenhorn. Şade băiatul cuminte, 
lasă să se apropie taurul şi-l plesneşte drept în ochi! Unde 
s-a mai pomenit aşa ispravă? Sunteţi încă 
ageamiu/nesocotiţi puterea bizonului. Altă dată fiţi mai 
prudent şi nu vă încredeţi prea mult în ştiinţa 
dumneavoastră! Vânătoarea de bizoni e extrem de 
primejdioasă. N-o întrece decât una singură. 

— Care? 

— Cea de urşi. 

— Nu cumva te referi la ursul negru cu botul galben? 

— La baribal? Nicidecum! Acela e un animal paşnic şi 
blajin, pe care l-ai putea deprinde să calce rufe şi să 
tricoteze. Mă refer la ursul grizzly, ursul cenuşiu din Munţii 
Stâncoşi. Cum aţi citit de toate, probabil că l-aţi întâlnit şi 
pe dumnealui prin cărţi. 

— Da. 

— Bucuraţi-vă că nu v-a ieşit în cale. Când se ridică în 
labele dinapoi, e cel puţin cu două picioare mai înalt ca 
dumneavoastră; dintr-o muşcătură vă face capul chisăliţă, 
iar când e atacat şi îl apucă furia, nu se lasă până nu-l sfâşie 
şi nu-l nimiceşte pe adversar. 

— Sau adversarul pe el. 

— Oho! Din nou iese la iveală cât de uşuratic sunteţi. 
Vorbiţi de ursul acesta puternic şi de neînvins cu o nepăsare 
de parc-ar fi vorba de ursuleţul spălător, mărunt şi paşnic. 


— Nu-l subapreciez chiar atâta. Însă de neînvins, cum zici 
dumneata, nu cred să fie. Orice fiară poate fi învinsă, deci şi 
ursul grizzly. 

— Şi asta aţi citit-o? 

— Da. 

— Hm! Nu cred că tocmai cărţile multe prin care aţi 
umblat sunt pricina neseriozităţii de care daţi dovadă. 
Sunteţi doar un băiat destul de înţelegător, dacă nu mă- 
nşel. Aţi fi în stare să atacați un grizzly aşa cum aţi făcut ieri 
cu bizonii? 

— Dacă n-aş avea încotro, da! 

— Dacă n-ar avea încotro! Auzi neghiobie! Orice om are 
încotro, numai să vrea. 

— Adică, dacă e laş, o poate lua la sănătoasa. Asta vrei să 
spui? 

— Aici nu e vorba de laşitate. Nu e nici o ruşine să fugi 
din faţa unui grizzly. Şi, dimpotrivă, dacă-l stârneşti, e 
curată sinucidere. 

— În cazul acesta, părerile noastre diferă. Dacă mă atacă 
prin surprindere şi nu-mi lasă timp să fug, trebuie să mă 
apăr. Dacă se dă la un prieten, trebuie să-i sar prietenului 
în ajutor. lată două împrejurări în care nu pot şi n-am 
dreptul s-o şterg. Afară de asta, îmi închipui că un westman 
curajos atacă ursul grizzly chiar dacă nu e strictă nevoie, 
pentru a face inofensivă o fiară atât de periculoasă şi, la 
urma urmei, pentru coapsele şi labele ei, care trebuie că au 
un gust delicios. 

— Sunteţi incorigibil şi mă tem pentru pielea 
dumneavoastră. Să-i mulţumiţi Cerului dacă n-o să faceţi 
nicicând cunoştinţă cu asemenea coapse şi labe! Deşi sunt 
convins că nu există pe lume delicatesă mai gustoasă; 
întrece până şi carnea de bivoliţă. 

— Cred că aici n-ai motive să tremuri pentru soarta mea. 
Ori există şi prin părţile astea urşi cenuşii? 

— De ce n-ar exista? Ursul grizzly se plimbă prin întregul 
masiv muntos; urmează cursul apelor şi pătrunde uneori 


până-n prerie. Pe cine-l simte, vai de capul lui! Mai bine să 
nu vorbim! 

N-am fi bănuit niciunul că în ziua următoare vom relua 
tema şi încă la un mod cu totul diferit, căci sălbăticiunea 
atât de temută ne va ieşi în cale. De altminteri, nici nu mai 
aveam timp de taifas; ajunseserăm la tabără. În lipsa 
noastră, echipa înaintase cu măsurătoarea o bună bucată 
de drum. Bancroft şi cei trei experţi ai săi se puseseră 
temeinic pe treabă; voiau să arate ce pot. Apariţia noastră 
stârni senzaţie. 

— Un catâr, un catâr! De unde-l ai, Hawkens? Ia spune! 
De unde? 

— Mi-a fost expediat direct pe adresa mea, răspunse Sam 
cu toată seriozitatea. 

— Imposibil! De la cine, cum? 

— Prin poştă, recomandat expres, cu banderolă şi timbru 
de doi cenți. Doriţi să vă arăt? 

Unii izbucniră în râs, alţii înjurau. Dar Sam îşi atinsese 
scopul: 

Nu-l mai întrebară nimic. Nu ştiu dacă barem cu Dick 
Stone şi cu Will Parker s-a dovedit mai comunicativ, căci m- 
am alăturat repede echipei, apucându-mă de măsurători. 
Până în asfinţit, înaintarăm atât de departe, încât a doua zi 
dimineaţă ar fi fost să continuăm măsurătorile în valea unde 
apăruseră bizonii. Seara, discutând cu Sam, îl întrebai dacă 
nu cumva există riscul de a fi opriţi din lucru de către alţi 
bizoni, care, după toate aparențele, îşi aveau drumul pe- 
acolo. Noi făcuserăm cunoştinţă cu o trupă de avangardă; 
ne puteam aştepta să apară şi grosul turmei. Dar Sam era 
de altă părere: 

— Nici pomeneală, sir! Bizonii nu sunt mai proşti decât 
mustangii. 

Avangărzile fugărite de noi şi-au avertizat întreaga trupă. 
Vor lua, cu siguranţă, altă direcţie şi se vor feri cu străşnicie 
să mai treacă pe-aici. 


Cum se crăpă de ziuă, ne mutarăm tabăra în partea 
superioară a văii. Hawkens, Stone şi Parker n-au participat 
la mutarea corturilor: 

Sam îşi pusese în gând să-şi mai dreseze catârul, iar 
Stone şi Parker îl însoţiră în prerie, spre locul unde fusese 
capturat animalul şi care se preta destul de bine pentru 
antrenamente de călărie. 

Noi, experţii, ne ocuparăm mai întâi cu fixarea jaloanelor, 
la care ne ajutară şi câţiva dintre oamenii lui Rattler, în timp 
ce dânsul, împreună cu alţi chiulangii, hoinărea prin 
împrejurimi. Am ajuns până în zona unde doborâsem cei doi 
tauri. Spre mirarea mea, constatai că taurul cel bătrân 
dispăruse. Cercetarăm terenul şi descoperirăm o dâră lată, 
care se pierdea în pădurice; iarba fusese călcată pe o lăţime 
de vreo doi coţi. 

— Extraordinar! Cum e posibil? Exclamă Rattler. Când 
am fost aici după carne, i-am cercetat îndeaproape pe 
amândoi taurii. Erau morţi. 

Şi uite că bătrânul mai era în viaţă! 

— Crezi? Îl întrebai. 

— Păi! Ori vă-nchipuiţi că un bivol mort mai poate să se 
scoale şi să plece? 

— Nu e musai să plece. S-ar putea să-l care cineva. 

— Aşa? Şi cine, mă rog? 

— Nişte indieni, de pildă. Am descoperit mai sus urma 
unui picior de indian. 

— Zău? Multă minte mai zace în capul unui greenhorn! 
Pe unde dracu' să fi venit indienii? 

— Or fi venit pe undeva. 

— Păi, sigur! Se vede că au căzut din cer. Altminteri, ar 
trebui să le zărim urmele. Or, aşa, e imposibil să fie vorba 
de indieni. Adevărul e că bivolul a mai avut viaţă în el şi, 
când s-a trezit, a luat-o târâş spre pădurice; acolo, desigur 
că şi-a dat duhul. Hai să vedem! 

Porni cu oamenii lui de-a lungul dârei. Se aştepta, 
probabil, să merg şi eu. Dar nu m-am dus. Îmi displăcuse 


aroganţa cu care mi-a vorbit. Şi, apoi, aveam treabă. În 
fond, mi-era indiferent ce-a devenit hoitul bătrânului taur. 
Mă apucai de lucru. Dar nici n-am atins bine jalonul, că din 
pădurice străbătură concomitent câteva strigăte de spaimă. 
Răsunară vreo trei împuşcături, după care vocea lui Rattler: 

— Sus, în copaci, iute! Altfel sunteţi pierduţi! Ăsta nu ştie 
să se caţăre! 

Care „ăsta”? De cine vorbea? În clipa aceea unul din 
oamenii lui Rattler ţâşni din pădurice, ca şi când moartea |- 
ar fi apucat de mânecă. 

— Ce-i, ce s-a întâmplat? Îi strigai. 

— Un urs, un urs uriaş, un grizzly! Anunţă el, în timp ce 
gonea ca din puşcă pe lângă mine. Atunci se auzi un glas 
îngrozit, cutremurător: 

— Ajutor, ajutor! Valeu, m-a prins! 

Aşa nu urlă decât un om care vede cum se cască înaintea 
lui gura morţii. Omul se afla, deci, în mare primejdie; 
trebuia să-i vin în ajutor. Dar cum? Îmi lăsasem puşca în 
cort, ca să nu mă deranjeze la lucru. Nu fusese o 
imprudenţă, de vreme ce noi, experţii, ne aflam sub 
ocrotirea unor oameni înarmaţi. Să mă fi repezit mai întâi 
până la cort? Între timp, bietul om ar fi fost sfâşiat. Trebuia 
să sar imediat în ajutorul lui. Nu aveam la mine decât 
cuțitul şi cele două pistoale. 

Dar ce fel de arme sunt astea împotriva unui urs grizzly? 
Acesta e o rudă apropiată a ursului din peşteri, specie azi 
dispărută şi aparţine, mai mult timpurilor preistorice decât 
prezentului. Atinge o lungime de nouă picioare. Mai târziu 
aveam să răpun namile din acestea care cântăreau câte 
cinci sute de kilograme. Forţa mugşchilor săi e colosală; 
târăşte după el cu uşurinţă un cerb, un mânz sau o juncă de 
bizon. Călărețul nu poate să-i scape decât dacă posedă un 
cal extrem de iute şi rezistent la fugă; altfel, ursul cenuşiu îl 
ajunge din urmă. 

Datorită uriaşei sale puteri, curajului şi perseverenţei 
fără margini, răpunerea unui grizzly este considerată de 


indieni ca un act de vitejie supremă. 

Mă năpustii, aşadar, în pădurice. Urma ducea până 
departe în interior, unde creşteau copaci înalţi. Până acolo îl 
târâse ursul pe taur. 

Şi tot de acolo venise. lată de ce nu-i zăriserăm urma; se 
ştersese sub greutatea hoitului târât. 

Clipa era grea. În spate vociferau colegii mei, experţii, 
alergând spre corturi ca să-şi aducă armele; în faţa mea 
ţipau westmenii şi răcnetul celui căzut în ghearele ursului 
sfâşia văzduhul. 

Mă apropiam în salturi; auzeam acum şi mormăitul 
ursului. De fapt, expresia nu e proprie, pentru că tocmai 
asta îl deosebeşte pe uriaşul grizzly de celelalte specii de 
urşi: dihania nu mormăie. Sunetul ce-l scoate la mânie sau 
durere e un horcăit, o gâfâială ciudată, puternică, 
precipitată. 

În sfârşit, ajunsei la faţa locului. Iată şi trupul bizonului, 
complet sfârtecat. În dreapta şi în stânga mea strigau 
westmenii urcați în copaci şi simțindu-se acolo în oarecare 
siguranţă, pentru că nu s-a mai văzut, decât rareori, ca un 
grizzly să se caţere în copac. Drept în faţă, dincolo de leşul 
taurului, cineva încercase să se urce într-un copac, dar 
fusese surprins de urs. Omul atârna acum sprijinit cu 
pieptul de o cracă şi îmbrăţişând trunchiul copacului, în 
timp ce ursul, ridicat în două labe, râcâia cu ghearele 
coapsa şi pântecul nenorocitului. Bietul om era sortit 
morţii! Nu-l mai puteam salva şi, dacă m-aş fi întors în acea 
clipă, nimeni n-ar fi avut dreptul să-mi reproşeze ceva. Însă 
priveliştea mă impresiona teribil. Ridicai de jos una din 
puştile abandonate de westmeni. Din păcate, nu mai avea 
gloanţe. Atunci mă răsucii brusc, sării peste hoitul bizonului 
şi, din toate puterile de care dispuneam, izbii în căpăţâna 
ursului cu patul puştii. Ridicolă încercare! Puşca se sfărâmă 
ca sticla; nici cu securea de măcelărie nu crapi o asemenea 
ţeastă. Obţinui totuşi un oarecare succes: abătui atenţia 
ursului de la victima sa. Fiara întoarse capul spre mine, nu 


grăbit, cum ar proceda o felină sau un câine sălbatic, ci 
alene, ca şi când s-ar fi mirat de tentativa mea neghioabă. 
Măsurându-mă ochii lui mici şi înfundaţi, ursul părea să 
chibzuiască dacă face să rămână lângă victima lui, sau să se 
ia după mine. Aceste clipe îmi salvară viaţa, căci mă fulgeră 
o idee, singura care mi-ar fi putut ajuta în situaţia dată. 

Scosei unul din pistoale, mă apropiai de urs, care nu-şi 
întorsese decât capul spre mine şi trăsei patru gloanţe la 
rând, drept în ochi, aşa cum făcusem, nu departe de-aici, cu 
cel de-al doilea taur. Fireşte că totul s-a petrecut mai 
repede ca gândul. Apoi sării în lături şi, urmărind mişcările 
ursului, scosei de la brâu cuțitul de vânătoare. 

Rămânând pe loc, aş fi plătit cu viaţa, căci fiara orbită 
ţâşni de lângă copac şi se aruncă în direcţia unde stătusem 
cu o clipă mai înainte. Nu dădu de mine şi, cu suflarea 
otrăvită, cu izbituri năprasnice de labă, porni să mă caute. 
Se agita ursul ca scos din minţi, se răsucea pe toate patru 
labele, scormonea pământul, făcea salturi dezordonate, însă 
nu reuşea să mă găsească, pentru că, spre norocul meu, 
ţintisem perfect şi îl orbisem. S-ar fi putut conduce după 
miros, dar era stăpânit de atâta furie, încât nu mai uza de 
simţurile şi de instinctul lui. 

În cele din urmă, îşi îndreptă atenţia asupra rănilor sale, 
neglijând pe vrăjmaşul care i le provocase. Se aşeză şi, 
ridicând capul, îşi trecu labele din faţă peste ochii 
însângeraţi. Horcăia şi îşi arăta colții. Mă apropiai repede 
şi-i vârâi de două ori cuțitul între coaste. Întinse o labă spre 
mine, dar sării în lături. Nu-l nimerisem în inimă şi mai avu 
putere să mă caute, stăpânit de un nou acces de furie. Toate 
acestea durară vreo zece minute. Fiara pierduse mult 
sânge şi era vizibil istovită. Se aşeză iarăşi ca să-şi pipăie 
ochii. Profitai de prilej ca să-i aplic alte două lovituri de 
cuţit. De astă dată nimerii mai bine. Ursul căzu, pe când eu 
mă retrasei iarăşi. Apoi se ridică şi făcu, horcăind, câţiva 
paşi înainte, se clătină, căzu iar, dădu să se ridice pe labele 
dindărăt, însă nu mai avu putere şi se rostogoli de câteva 


ori, într-un efort zadarnic de a se pune pe picioare. În 
sfârşit, se întinse cât era de lung şi rămase nemişcat. 

— Slavă Domnului! Exclamă Rattler, de sus, din copac. 
Gata cu bestia! Am scăpat dintr-o primejdie grozavă. 

— Nu prea sesizez ce fel de primejdie vă păştea, i-am 
răspuns. 

Doar aţi avut destulă grijă de pielea voastră. Puteţi 
cobori! 

— Nu, încă nu. Vezi mai întâi dacă ursul e mort de-a 
binelea. 

— E mort. 

— De unde ştii? Habar n-ai ce dârzenie zace întrânsul. 
Hai, vezi odată! 

— S-o fac pentru dumneata? Dacă vrei să te convingi, 
cercetează-l personal. Doar eşti un westman renumit, pe 
când eu nimic altceva decât un greenhorn. 

Acestea zise, mă apropiai de camaradul lui, care 
rămăsese agăţat în copac. Nu mai răcnea, nici nu mişca. 
Chipul îi era crispat de groază şi ochii, larg deschişi, mă 
fixau ca de sticlă. Carnea de pe ambele coapse îi fusese 
smulsă până la os; din pântec îi ieşeau măruntaiele, îmi 
stăpânii tulburarea şi îi strigai: 

— Dă-ţi drumul! Te ajut să cobori! 

Nu-mi răspunse şi nu trăda în nici un fel că m-ar fi 
înţeles. Mă adresai camarazilor lui, cerându-le să-mi dea o 
mână de ajutor. Însă faimoşii westmeni nu se lăsară convinşi 
să coboare din copac până n-am urnit ursul din loc, 
întorcându-l de câteva ori, ca să le dovedesc că e mort. 

Abia atunci se lăsară în jos şi-mi ajutară să-l coborâm pe 
camaradul lor atât de groaznic mutilat. Nu era lucru uşor. 
Bietul om se cramponase de trunchiul copacului şi cu greu 
i-am descleştat mâinile. Murise. 

Acest sfârşit tragic nu părea să-i tulbure pe „vitejii” lui 
Rattler; plecară fără să le pese nici de camaradul ucis, nici 
de urs. Iar şeful le spuse: 


— S-a întors macazul! A vrut ursul să ne mănânce şi când 
colo, îl vom frige noi. Hai, băieţi, repede, să-l jupuim de 
piele, să alegem carnea de pe coapse şi labe! 

Scoase cuțitul şi îngenunche lângă urs, gata de operaţie. 
Nu m-am sfiit să intervin: 

— Trebuia să-ţi arăţi vitejia încercându-ţi cuțitul asupra 
ursului viu. Acum ai întârziat. Nu te mai osteni degeaba! 

— Cum? Sări el ca ars. 'Te opui să-mi tai şi eu o ciosvârtă? 

— Exact, mister Rattler. 

— Cu ce drept? 

— Cu dreptul celui care a răpus ursul. 

— Zău? Care greenhorn poate ucide un grizzly cu 
cuțitul? Noi l-am împuşcat. Cum l-am zărit, am şi tras în el. 

— Şi v-aţi cocoţat de urgenţă în copaci! Asta da, e 
adevărat, foarte adevărat! 

— Dar gloanţele noastre îl nimeriseră; de pe urma lor a 
pierit, nu din câteva înţepături pe care dumneata i le-ai 
aplicat pe când îşi dădea duhul. Ursul ne aparţine şi facem 
cu el ce poftim. Asta e! 

Dădu chiar să se pună pe treabă. Dar îl prevenii: 

— Jos mâna, mister Rattler; altminteri te-nvăţ eu să ţii 
seama de vorbele mele. Ai înţeles? 

Îşi înfipse totuşi cuțitul în blana ursului. Atunci îl apucai - 
aşa cum îngenunchease lângă animalul răpus - cu ambele 
mâini de şolduri, îl ridicai în aer şi-l repezii într-un copac, 
de-i trosniră ciolanele, în acea clipă de mânie, nu-mi păsa 
dacă-i frângeam vreun mădular. 

Pe când Rattler mai zbura pe sus, îmi smulsesem de la 
brâu cel de-al doilea pistol cu încărcătura neatinsă, ca să 
fac faţă unui eventual atac. 

Rattler se puse din nou pe picioare şi, fulgerându-mă cu 
ochii turbaţi, îşi juca în aer cuțitul. Strigă: 

— Asta mi-o plăteşti! M-ai lovit şi altă dată; am eu grijă să 
nu se mai întâmple! 

Dădu să mai facă un pas spre mine, dar îl ameninţai cu 
pistolul: 


— Dacă mai faci un pas, îţi găuresc scăfârlia! Jos cuțitul! 
Număr până la trei. Aşadar: unu... doi... 

Ţinea cuțitul strâns în mână şi aş fi tras cu adevărat, 
poate nu chiar în cap, dar i-aş fi găurit mâna cu două-trei 
gloanţe. Trebuia, în sfârşit, să-i impun respectul. Noroc că 
n-a mai fost nevoie să descarc pistolul. În momentul critic, 
răsună o voce străină: 

— Aţi înnebunit, oameni buni? Sunteţi doar albi. Ce motiv 
aveţi să vă duşmăniţi într-atâta?! Staţi! 

Privirăm în direcţia de unde venea glasul şi văzurăm un 
bărbat ivit dintre copaci. Era scund, uscăţiv, cocoşat. Purta 
veşminte şi arme ca ale pieilor-roşii. Nu se deosebea bine, 
dacă e alb sau băştinaş. Profilul lui prelung aducea parcă a 
indian, pe când culoarea feţei, deşi arsă de soare, părea să 
fi fost totuşi albă. Avea capul descoperit; pletele negre îi 
atârnau până pe umeri. Îmbrăcămintea se alcătuia din 
pantaloni de piele, dintr-o cămaşă vânătorească, tot de 
piele şi din nişte mocasini simpli. Era înarmat cu puşcă şi 
cuţit. Ochii îi erau deosebit de inteligenţi şi, cu toată statura 
lui diformă, omul nu apărea deloc ridicol. De altfel, numai 
oamenii răutăcioşi şi obtuzi strâmbă din nas când observă 
un defect sau o infirmitate fizică. Rattler aparţinea acestui 
soi de oameni. Zărindu-l pe noul venit, pufni în râs: 

— Hello, de unde ai răsărit, pocitanie? E posibil, oare, ca 
aici, în frumosul nostru vest, să existe şi asemenea creaturi? 

Străinul îl măsură îndelung, apoi răspunse calm şi 
măsurat: 

— Fii mulţumit că ai trupul sănătos. De altfel, nu trupul e 
principalul, ci inima şi mintea. Or, în privinţa asta, nu mă 
sfiesc să mă compar cu dumneata. 

Schiţă cu mâna un gest de dispreţ şi se întoarse spre 
mine: 

— Dar ştiu că aveţi ceva putere, sir! Ce tur de forţă, să 
proiectezi în aer, la o asemenea distanţă, pe un ins atât de 
greu! Mă tem că nu prea aveţi pereche. O plăcere să 
priveşti, zău aşa! 


Pipăi cu vârful mocasinului hoitul ursului şi continuă, cu o 
nuanţă de regret: 

— Aşadar, iată exemplarul după care umblam noi! Am 
venit prea târziu. Păcat! 

— Aţi vrut să-l vânaţi? Întrebai. 

— Da. L-am descoperit ieri urma şi am bătut regiunea de- 
a lungul şi de-a latul, în cruciş, în curmeziş. lar acum, când 
am ajuns, în sfârşit, la faţa locului, trebuie să constatăm că 
lucrul s-a făcut şi fără noi. 

— Observ, sir, că vorbiţi la plural. Nu sunteţi singur? 

— Nu. Mai sunt încă doi gentlemeni. 

— Cine? 

— Vă voi spune după ce voi afla cine sunteţi 
dumneavoastră. Ştiţi că pe aceste meleaguri nu poţi fi 
niciodată destul de prudent. Te întâlneşti mai curând cu 
oameni răi decât cu semeni cumsecade. 

Rostind acestea, îşi mută privirea spre Rattler şi spre ai 
lui. Apoi reluă, amical: 

— În definitiv, un gentleman se cunoaşte din prima clipă 
şi-ţi câştigă pe loc încrederea. Am ascultat din întâmplare 
ultima parte a discuţiei voastre şi-mi dau oarecum seama 
cum stau lucrurile. 

— Suntem experţi, sir, îl lămurii. Un inginer-şef, patru 
specialişti, trei călăuze şi doisprezece westmeni însărcinaţi 
cu securitatea. 

— Hm! Nu prea faceţi impresia unui bărbat care are 
nevoie de ocrotire. Va să zică sunteţi experţi. Vă aflaţi aici în 
interes de serviciu? 

— Da. 

— Şi ce însărcinări aveţi? 

— Măsurăm şi jalonăm traseul pentru o cale ferată. 

— Care va trece prin această regiune? 

— Exact. 

— Aţi cumpărat, aşadar, terenul? 

Ochii îi deveniră mai ageri, chipul mai grav. Părea că 
interogatoriul lui are motive serioase. 


— Sunt angajat pentru măsurători, îi explicai. Muncesc în 
branşa mea şi nu mă preocup de alte probleme. 

— Da, da! Sper însă că ştiţi care e situaţia. Terenul pe 
care vă aflaţi aparţine indienilor apaşi din tribul 
mescalerilor. Pot să afirm cu toată hotărârea că aceştia nici 
nu au vândut pământul, nici nu l-au cedat în vreun fel 
oarecare. 

— Şi ce te privesc pe dumneata lucrurile astea? Interveni 
Rattler cu glas răstit. Nu te băga unde nu-ţi fierbe oala. 
Vezi-ţi de treburile dumitale! 

— Asta şi fac, sir, pentru că sunt eu însumi un apaş, un 
mescalero. 

— Dumneata?! Îţi arde de glume? Trebuie să fie cineva 
orb ca să nu observe că eşti alb! 

— Vă înşelaţi. Decât să vă luaţi după pielea mea, mai bine 
întrebaţi-mă de nume. Mă cheamă Klekih-Petra. 

În limba apaşilor, ale cărei dialecte nu le cunoşteam pe 
atunci, acest nume înseamnă „Părintele-Alb”. Rattler părea 
să mai fi auzit numele, căci, afectând o admiraţie ironică, 
făcu un pas înapoi şi exclamă: 

— Ah, Klekih-Petra, vestitul dascăl al apaşilor! Păcat că 
sunteţi cocoşat; trebuie că nu-i uşor să-i convingeţi pe idioţii 
ăia roşii ca să nu vă ia în râs. 

— O, nu face nimic, sir. Sunt obişnuit ca idioţii să râdă de 
mine. 

În schimb, oamenii cu mintea întreagă n-o fac. Şi acum, 
că ştiu cine sunteţi şi ce căutaţi, pot să vă spun cine sunt 
însoțitorii mei. Cel mai bine ar fi să vi-i arăt. 

Strigă un cuvânt indian şi dinăuntrul păduricii se iviră 
două făpturi extrem de interesante; se apropiau de noi 
încet, cu prestanţă. Erau indieni, tată şi fiu după 
asemănare. 

Cel în vârstă avea trupul bine legat şi statura mai mult 
decât mijlocie. Atitudinea lui respira nobleţe şi mişcările 
trădau o mare agilitate fizică. Chipul lui grav, autentic 
indian, era mai puţin prelung şi colţuros decât al majorităţii 


băştinaşilor. Privea calm, aproape blajin, cu o concentrare 
lăuntrică profundă care impunea, probabil, respect 
membrilor de rând ai tribului. Umbla cu capul descoperit. 
Părul negru, lung şi împletit, se aduna ca un coif împodobit 
cu o pană de vultur, semn al rangului său de şef, de 
căpetenie. Purta mocasini, jambiere cu ciucuri şi un surtuc 
de vânătoare din piele durabilă, croit simplu. La cingătoare 
avea un cuţit şi câteva pungi pline cu acele mărunţişuri de 
care un om al vestului nu se poate lipsi. Punguliţa cu 
„medicamente” îi atârna de gât alături de „pipa păcii” cu 
vatra scobită în lut sfânt. Strângea în mână o puşcă cu două 
ţevi şi cu partea lemnoasă prinsă în ţinte de argint. Era 
arma care, mai târziu, sub denumirea „Puşca de argint”, 
avea să aducă fiului său, Winnetou, o uriaşă celebritate. 

Tânărul purta veşminte aidoma cu ale tatălui său, dar 
lucrate cu mai multă eleganţă. Mocasinii - împodobiţi cu 
păr de porc ghimpos, iar jambierele şi surtucul de 
vânătoare - tivite cu fir roşu. Şi de gâtul lui atârna o 
punguliţă cu „medicamente” şi un calumet, adică pipa păcii. 
Drept arme avea, ca şi bătrânul, un cuţit şi o puşcă cu două 
ţevi. Umbla şi el cu capul descoperit şi cu părul strâns în 
chică. 

Numai pana de vultur lipsea. Atât de lung îi era părul, 
încât, în ciuda strânsorii, cădea bogat şi greu până pe 
umeri. L-ar fi invidiat orice femeie cu asemenea păr des, 
frumos şi negru ca abanosul. Chipul acestui tânăr apărea şi 
mai nobil decât al bătrânului, iar pielea obrajilor, de un 
arămiu deschis, reflecta nuanţe uşoare de bronz. Avea, pe 
atunci, după cum am ghicit şi mi s-a confirmat mai târziu, 
exact vârsta mea şi făcu asupră-mi, chiar din prima clipă, o 
impresie profundă. Presimţeam că e un suflet bun şi 
înzestrat cu înalte calităţi. Ne cântăream reciproc cu priviri 
lungi, cercetătoare şi mi se părea că desluşesc în ochii lui 
serioşi, umbriţi, catifelaţi, un licăr prietenos, asemenea unui 
salut pe care soarele l-ar trimite, printre nori, pământului. 


— Iată prietenii şi însoțitorii mei, rosti Klekih-Petra. 
Acesta e Inciu-Ciuna, adică „Soarele-cel-bun”, marea 
căpetenie a mescalerilor, recunoscut ca şef şi de celelalte 
triburi de apaşi. lar aici stă Winnetou, fiul lui, care, cu toată 
tinereţea, numără de pe acum mai multe fapte vitejeşti 
decât zece vieţi de războinici luate laolaltă. Numele lui va fi 
cândva celebru pe tot cuprinsul savanelor şi al Munţilor 
Stâncoși. 

Prezentarea suna cam exaltat, însă - după constatările 
mele de mai târziu - nu era deloc exagerată. Rattler râse în 
batjocură: 

— Un ţingău ca ăsta să fi comis atâtea fapte? Zic dinadins 
„comis”, căci isprăvile lui trebuie să fi fost numai hoţii, 
pungăşii, tâlhării. 

Las' că ştim noi. Roşii nu se ţin decât de furturi şi 
prădăciuni. 

Era o insultă gravă. Cei trei străini se prefăcură a nu-l fi 
auzit. Se apropiară de urs şi îl priviră atent. Klekih-Petra se 
aplecă să-l vadă mai îndeaproape. 

— A murit de cuţit, nu de glonţ! Constată el. 

Ascultase, probabil, disputa cu Rattler şi voia să confirme 
că adevărul e de partea mea. 

— Rămâne de văzut, replică Rattler. Ce ştie un dascăl 
cocoşat despre vânătoarea de urşi? Jupuim fiara de piele şi 
atunci vedem limpede care a fost rana mortală. Nu permit 
nici unui greenhorn să-mi fure dreptul meu. 

Winnetou se aplecă şi el asupra ursului, pipăi rănile şi, 
ridicându-se, mă întrebă: 

— Cine i-a înfipt cuțitul? 

Vorbea o englezească foarte curată. 

— Eu, am răspuns. 

— De ce tânărul meu frate alb nu a tras cu puşca? 

— Nu aveam la mine decât cuțitul. 

— Dar văd aici nişte puşti! 

— Astea nu-mi aparţin. Stăpânii lor le-au părăsit şi s-au 
căţărat în copaci. 


— Când umblam pe urmele ursului, am auzit din 
depărtare un răcnet de spaimă. De unde venea glasul 
acela? 

— De aici. 

— Uf! Numai veveriţele şi nevăstuicile se refugiază în 
pomi când se apropie duşmanul. Bărbatul, însă, trebuie să 
lupte şi dacă are curaj va găsi şi puterea de a învinge, oricât 
de primejdios ar fi animalul. 

Tânărul meu frate alb a dovedit curaj. Atunci de ce i se 
spune greenhorn? 

— Fiindcă mă aflu pentru întâia oară şi de puţină vreme 
aici, în vest. 

— Feţele palide sunt oameni ciudaţi. La ei un tânăr care 
cutează, înarmat doar cu cuțitul, să se apropie de ursul 
grizzly, e poreclit greenhorn; în schimb, cei care, de frică, 
se cuibăresc prin copaci şi urlă îngroziţi, se cred nişte 
westmeni destoinici. Oamenii roşii sunt mai drepţi. La ei, 
viteazul nu trece drept laş, nici laşul drept viteaz. 

— Fiul meu a rostit adevărul, încuviinţă tatăl într-o 
englezească mai puţin corectă. Acest tânăr curajos cu faţa 
albă nu mai e un greenhorn. Cine ucide în felul acesta un 
grizzly merită cinstirea unui erou. 

lar dacă o face pentru a-şi salva camarazii care s-au 
refugiat în copaci, atunci trebuie să se aştepte la mulţumiri 
şi nu la ofense din partea lor. Howgh! Să ieşim în câmp 
deschis şi să vedem ce caută feţele palide în acest ţinut. 

Câtă deosebire între însoțitorii noştri albi şi aceşti indieni 
atât de dispreţuiţi! Fără să fi avut vreo obligaţie, doar din 
spirit de dreptate, oamenii roşii au intervenit în favoarea 
mea. Gestul cerea şi curaj. Nu erau decât trei la număr şi se 
expuneau unei primejdii reale. Ce-ar fi fost dacă westmenii 
noştri şi-ar fi ieşit din pepeni?! La aceasta, însă, păreau a nu 
se fi gândit. 

Trecură încet, demn, pe lângă noi şi ieşiră din pădurice. Îi 
urmarăm. 


Inciu-Ciuna observă jaloanele înfipte în pământ, se opri, 
îşi întoarse calm privirea spre mine şi întrebă: 

— Ce se petrece aici? Vor feţele palide să măsoare 
pământul? 

— Da. 

— În ce scop? 

— Se va construi un drum pentru calul de foc. 

Din ochii lui fugi liniştea, calmul acela meditativ. Luceau 
mânioşi acum. Mă întrebă precipitat: 

— Te numeri şi tu printre oamenii însărcinaţi să măsoare 
pământul? 

— Da. 

— Şi ai lucrat? 

— Da. 

— Şi eşti plătit? 

— Da. 

Mă cântări din ochi, dispreţuitor. Şi glasul său trăda 
revoltă când se adresă lui Klekih-Petra: 

— Învățăturile tale sunt frumoase, dar nu se potrivesc cu 
viaţa. 

lată un tânăr alb cu inimă vitează şi cu ochi cinstiţi. Dar 
când îl întrebi ce caută aici, afli că e plătit ca să ne fure 
pământul. Oamenii albi pot fi mai plăcuţi sau mai urâţi la 
faţă, dar toţi au unul şi acelaşi suflet. 

Sincer vorbind, n-aş fi găsit argumente în apărarea mea; 
mă simţeam ruşinat până-n adâncul conştiinţei. Şeful indian 
avea dreptate; era întocmai cum spusese dânsul. Cum să 
mă mai mândresc de profesiunea mea de topograf, cu 
principiile morale şi cu credinţa în Dumnezeu? 

Inginerul Bancroft rămăsese în cort împreună cu ceilalţi 
trei experţi. 

Urmăriră de acolo, printr-o deschizătură, lupta mea cu 
ursul. Abia când ne văzură sosind, riscară să iasă din 
ascunziş; se arătară surprinşi, chiar uimiţi de prezenţa 
celor trei indieni; fireşte că ne întâmpinară cu întrebări. 


Voiau să afle cum am scăpat de urs. Atunci Ratitler se grăbi 
să spună: 

— Noi l-am doborât. I-am scurtat zilele cu puşca. îi 
mâncăm la prânz labele, iar pulpa o păstrăm pentru 
deseară. 

Cei trei străini se uitară la mine, să vadă dacă permit 
asemenea lăudăroşenii mincinoase. 

— Eu susţin, observai calm, că ursul a pierit de cuțitul 
meu. lată aci trei cunoscători care confirmă faptul. Dar 
poate că atâta nu-i de ajuns. Când se întorc Hawkens, Stone 
şi Parker, să decidă ei şi mă voi supune. Până atunci, ursul 
rămâne neatins. 

— Pe dracu'! Doar n-o să mă iau după judecata lor! 
Explodă Ratitler. Mă duc cu oamenii mei, spintec ursul şi cui 
se încumetă să-mi stea împotrivă, îi ciuruiesc burta cu 
pistolul! 

— Nu mai face pe grozavul, mister Rattler, că acuşi îţi 
moi oasele! 

Eu nu mă tem de pistolul dumitale cum te-ai temut 
dumneata de urs. 

Pe mine nu mă faci să mă caţăr în pomi; asta să-ţi intre-n 
cap! Vreţi să vă duceţi în pădure? Mă rog, n-am să vă rețin. 
Dar aştept să vă ocupați de camaradul vostru ucis, care 
trebuie înmormântat. Doar n-o să-l lăsaţi acolo! 

— Cum, a murit cineva? Întrebă speriat Bancroft. 

— Da, Rollins, răspunse Rattler. Bietul om a plătit cu viaţa 
din cauza prostiei altuia. S-ar fi putut salva. 

— Ce vorbeşti?! Din a cui prostie? 

— Era gata să se urce, ca şi noi, în copac; ar fi avut tot 
timpul. 

Dar acest greenhorn s-a repezit prosteşte şi a stârnit 
fiara. Ei şi ursul, înfuriat, s-a năpustit pe bietul Rollins şi a 
rupt carnea de peel. 

De astă dată Rattler mersese prea departe cu calomnia. 
De mirare, îmi pierise glasul. Să înfăţişezi astfel lucrurile 
chiar în prezenţa mea! 


Eram la capătul răbdării. Mă adresai, deci, hotărât, lui 
Rattler: 

— Asta-i convingerea dumitale, mister? 

— Yes! Făcu el fără să şovăie. Şi, aşteptându-se la un 
atac, îşi scoase pistolul. 

— Va să zică Rollins s-ar fi putut salva, dar l-am 
împiedicat eu? 

— Yes! 

— Eu ştiu însă că ursul îl înşfăcase încă înainte de sosirea 
mea. 

— Minciună! 

— Well, atunci ai să simţi adevărul! 

Acestea zise, i-am smuls cu mâna stângă pistolul şi cu 
dreapta i-am tras o palmă, încât a zburat vreo şase-opt paşi 
şi s-a rostogolit la pământ. Sări însă în picioare, trase cuțitul 
din teacă şi se repezi la mine ca o fiară turbată. Parai 
lovitura cu braţul stâng şi îl izbii cu pumnul drept în obraz. 
Pramatia căzu buştean la picioarele mele. 

— Uf, uf! Făcu mirat Inciu-Ciuna, uitând, de admiraţie, 
obişnuitul calm indian. Dar în clipa următoare se şi văzu pe 
faţa lui că regretă acest omagiu necontrolat. 

— Asta zic şi eu! Figura lui Shatterhand! Constată 
expertul Wheeler. 

Fără să dau atenţie acestor vorbe, nu-i pierdeam din ochi 
pe camarazii lui Rattler. Erau vădit furioşi, dar nimeni nu 
îndrăznea să mă atace. Mormăiau, înjurau între ei şi atât. 

— Ocupaţi-vă mai serios de Rattler, mister Bancroft, mă 
adresai inginerului-şef. Nu i-am făcut nici un râu şi-mi caută 
ceartă cu lumânarea. Mă tem să nu ajungem aici, în tabără, 
la ciomăgeală şi chiar la omor. Concediaţi-l. Sau, dacă 
preferaţi, plec eu. 

— Oho, sir, chiar aşa de prost nu stau lucrurile! 

— Ba da, chiar foarte prost. lată-aci cuțitul şi pistolul lui. 
Când îşi va veni în fire, nu i le restituiţi până nu se va fi 
calmat. Vă declar solemn: nu fac decât să-mi apăr pielea şi 
dacă mă mai ameninţă cu arma, îl împuşc fără multă vorbă. 


Dumneavoastră mă numiţi greenhorn, dar cunosc şi eu 
legile preriei. Pe acela care mă ameninţă cu cuțitul sau cu 
glonţul am dreptul să-l împuşc pe loc. 

Fireşte că rostisem toate acestea nu numai pentru 
Rattler, ci şi pentru westmenii lui, care tăceau cu toţii mălc. 

Acum Inciu-Ciuna îi vorbi inginerului-şef: 

— Urechea mea a auzit că eşti mai-marele peste aceste 
feţe palide. 

Aşa e? 

— Da, confirmă inginerul. 

— Atunci, aş vrea să discut cu tine. 

— Ce? 

— Ai s-o afli. Văd că stai în picioare. Când se adună la 
sfat, bărbaţii trebuie să şadă. 

— Vrei să fii oaspetele nostru? 

— E cu neputinţă. Cum să-ţi fiu eu oaspete, când de fapt 
tu te afli pe pământul meu, în pădurile mele, în preria mea? 
Cine sunt feţele palide de colo, care se apropie? 

— De-ai noştri. 

— Atunci să vină şi ei la sfat. 

Sam, Dick şi Will se întorceau de la călărie. Ca westmeni 
încercaţi, nu-i prea miră prezenţa indienilor, dar se arătară 
îngrijoraţi aflând cine anume erau tatăl şi fiul. 

— Şi cine-i a treia persoană? Mă întrebă Sam. 

— Klekih-Petra, aşa îl cheamă. Rattler i-a zis dascăl. 

— Klekih-Petra, învățătorul? Ah, îl ştiu din auzite, dacă nu 
mă-nşel. E un tip misterios, un alb care trăieşte de mult 
printre apaşi. 

Pare să fie misionar sau chiar popă. Mă bucură că-l văd. 
Lasă că-i aflu eu odată rostul, hi-hi-hi-hi! 

— Dacă va fi şi el de acord. 

— Doar n-o să mă muşte de nas! S-a mai întâmplat ceva? 

— S-a întâmplat. 

— Adică? 

— Ceva foarte serios. 

— Ei, hai, daţi-i drumul! 


— Am săvârşit o faptă de care m-ai prevenit alaltăieri. 

— Habar n-am despre ce spuneţi! V-am prevenit eu de 
multe. 

— Ursul grizzly. 

— Cum... unde... ceee?! A trecut pe-aici? 

— Şi ce mai urs! 

— Dar unde? Glumiţi, desigur! 

— Nu glumesc deloc. Aici, jos, în pădurice. Târâse după el 
hoitul taurului celui bătrân. 

— Formidabil! Şi aşa ceva să se petreacă tocmai în 
absenţa mea! 

Aveţi victime? 

— A murit un om, unul Rollins. 

— Şi dumneavoastră? Mă-ntreb ce-aţi făcut? Sper că v-aţi 
ţinut deoparte. 

— Da. 

— Excelent! Dar nu prea-mi vine să cred. 

— Crede şi fii liniştit. Ursul nici nu m-a zgâriat măcar. În 
schimb, am reuşit să-i bag de patru ori cuțitul între coaste. 

— Deştept, n-am ce zice! Nu cumva l-aţi atacat cu cuțitul? 

— Ce era să fac? N-aveam puşca la mine. 

— Guguman! Greenhorn! Auzi dumneata, îşi cară până 
aici cogeamite doborâtorul de urşi, iar când răsare ursul, 
apelează la cuţit în loc să tragă cu puşca! Cine-ar crede! Şi 
cum s-a întâmplat? 

— Cum-necum, însă Rattler susţine că dânsul a răpus 
fiara, nu eu. 

Îi povestii amănuntele, precum şi conflictul cu Rattler. 

— Uşuratic mai sunteţi! Mă mustră Sam. Nici n-a văzut 
individul cum arată un grizzly şi se repede la el, ca şi când 
ar avea de-a face cu un căţeluş! Trebuie să văd şi eu chiar 
acum, pe loc, animalul. Dick, Will, haideţi! Să judecăm ce 
ispravă va fi făcut iarăşi greenhornul ăsta! 

Era gata să plece. Dar tocmai atunci Rattler îşi reveni din 
leşin şi Sam îl avertiză: 


— Ascultă-ncoa! Mister Rattler, am o vorbuliţă! Te-ai 
legat iarăşi de prietenul meu. Dacă mai îndrăzneşti o dată, 
voi avea grijă să fie şi ultima oară. Răbdarea mea s-a sfârşit. 
Ţine minte! 

Plecă, însoţit de Stone şi de Parker. Furios şi crispat, 
Rattler mă săgeta cu privirea plină de ură, dar nu rosti un 
cuvânt. Semăna cu o bombă gata să explodeze. 

Indienii şi Klekih-Petra se aşezaseră tustrei în iarbă. 
Inginerul-şef şedea în faţa lor. Discuţia încă nu începuse. 
Voiau să aştepte înapoierea lui Sam şi să-i asculte concluzia. 
Omuleţul reveni în grabă, strigând încă de departe: 

— Ce neghiobie să tragi într-un grizzly şi să fugi! Dacă nu 
te ţine cureaua, nu tragi, îi dai pace. Atunci nici el nu te 
atacă. Sărmanul Rollins! Arată îngrozitor! Ei, cine a doborât 
ursul? 

— Eu! Sări Rattler. 

— Dumneata? Cu ce? 

— Cu puşca. 

— Well, e adevărat. Aşa a fost. 

— Cred şi eu! 

— Ursul a murit împuşcat. 

— Aşadar, îmi aparţine! Aţi auzit, oameni buni? Sam 
Hawkens mi-a dat dreptate! Iriumfă Rattler. 

— Cum să nu! Glonţul dumitale a trecut pe lângă 
căpăţâna ursului şi i-a ciupit vârful urechii. Or, se ştie că un 
biet ursuleţ ca ăsta, vreau să spun un grizzly, moare subit 
dintr-o ciupitură, hi-hi-hi-hi! Şi dac-aţi tras mai mulţi 
întrânsul, atunci aflaţi că, de spaimă, aţi nimerit pe de 
lături; numai un singur glonţ i-a zgâriat urechea; altă urmă 
de glonţ nu există. În schimb, se constată patru răni adânci 
provocate de cuţit: două lângă inimă şi alte două chiar în 
inimă. Ei, cine a înjunghiat ursul? 

— Eu! Mă anunţai. 

— Singur? 

— Singur. 


— Atunci vânatul e al dumneavoastră. Dar procedând în 
spirit de echipă, dumneavoastră luaţi blana, iar carnea se 
împarte tuturor. Cum anume o împărţim, hotărâți personal. 
Aşa e obiceiul în Vestul sălbatic. 

Ce-ai de spus, mister Rattler? 

— Du-te dracului! 

Blestemă printre dinţi şi o luă în direcţia carului, unde se 
afla butoiaşul cu rachiu. Îl văzui umplându-şi paharul şi 
golindu-l dintr-o dată. Bănuiam că va bea până la neştire. 

Aşadar, chestiunea fusese lămurită. Acum Bancroft îl 
invită pe şeful indian să-şi formuleze dorinţa. 

— Nu e o dorinţă. E ordin, răspunse semeţ Inciu-Ciuna. 

— Nu primim ordine! Îl corija, la fel de semeţ, inginerul. 

Pe chipul apaşului trecu o umbră; dar se stăpâni şi reluă 
pe un ton reţinut: 

— Fratele meu alb va fi atât de bun să-mi răspundă la 
câteva întrebări, dar să-mi spună adevărul. Are el o casă în 
ţara lui? 

— Am. 

— Poate şi o grădină? 

— Da. 

— Şi ar îngădui fratele meu ca vreun vecin să taie drum 
prin această grădină? 

— Nu. 

— Ţările de după Munţii Stâncoşi şi de la răsărit de 
Mississippi sunt ale feţelor palide. Ce-aţi zice dacă indienii 
ar veni acolo şi s-ar apuca să construiască o cale ferată? 

— Ar fi alungaţi. 

— Fratele meu grăieşte adevărat. lată însă că feţele 
palide vin aici, pe pământul nostru, ne răpesc mustangii, ne 
ucid bivolii, caută aur şi pietre scumpe. lar acum mai vor să 
taie şi un drum lung pentru calul lor de foc. Pe acest drum 
vor veni din ce în ce mai mulţi, vor năvăli asupra noastră, ne 
vor lua şi puţinul cu care am rămas. Ce să facem în cazul 
acesta? 

Bancroft tăcea. 


— Nu cumva drepturile noastre pot fi călcate în picioare? 
Vă ziceţi creştini, vorbiţi de iubirea între semeni. Şi, în 
acelaşi timp, credeţi că aveţi dreptul de a fura şi jecmăni, 
iar nouă ne cereţi purtare cinstită. 

Aşa arată dragostea? Susţineţi că Dumnezeul vostru e 
părintele tuturor oamenilor, fie roşii sau albi. Nu cumva 
pentru noi e tată vitreg şi pentru voi tată bun? Oare nu e 
aceasta ţara oamenilor roşii? Ne-aţi răpit-o. Şi ce am primit 
în schimb? Jale, jale şi restrişte! Ne mânaţi îndărăt şi ne 
înghesuiți mereu mai mult; peste puţin ne vom înăbuşi. 

De ce o faceţi? De nevoie? Nu vă ajunge locul? Alta e 
pricina. În ţările voastre mai încap foarte mulţi oameni, dar 
lăcomia nu vă dă pace. 

Fiecare din voi râvneşte să stăpânească o ţară; pe când 
omului roşu, adevăratului stăpân, nu-i lăsaţi un locşor unde 
să-şi culce capul. Klekih-Petra, care şade aici, lângă mine, 
mi-a vorbit de cartea voastră sfântă. Cică ar scrie într-însa 
că cel dintâi om a avut doi feciori, din care unul l-a răpus pe 
celălalt şi sângele a strigat la cer. Ce se întâmplă acum cu 
cei doi fraţi, cel roşu şi cel alb? Nu sunteţi voi ucigaşul Cain, 
iar noi sărmanul Abel, al cărui sânge strigă la cer? Şi încă 
mai pretindeţi să ne lăsăm ucişi fără să ne apărăm? Nu! Noi 
ne apărăm şi ne vom apăra! Ne-aţi alungat din loc în loc, tot 
mai departe şi mai departe. Acum ne-am aşezat aici. 
Credeam să ne odihnim, în sfârşit şi să răsuflăm. Şi uite că 
veniţi iarăşi ca să treceţi drumul de fier prin inima noastră. 
Oare nu avem şi noi acelaşi drept pe care-l ai tu asupra 
casei şi grădinii tale? Dac-ar fi să ne luăm după legile 
noastre, ar trebui să vă ucidem pe toţi. Dar noi nu cerem 
decât ca măcar legile voastre să ne considere oameni ca şi 
pe voi. Faceţi oare aşa? Nu! Legile voastre au două feţe. Le 
întoarceţi după cum vă place. Tu zici că vrei să tai pe aici un 
drum. Ne-ai cerut permisiunea? 

— N-am nevoie de ea. 

— Şi de ce nu ai nevoie? Sunteţi aici în ţara voastră? 

— Aşa cred. 


— Greşeşti. Ne-ai cumpărat cumva pământul? 

— De ce să-l cumpăr? 

— 'Ţi l-am dăruit? 

— Mie unuia, nu. 

— Nici altcuiva. Dacă eşti om cinstit şi te-a trimis cineva 
să construieşti aici drumul, trebuia să-l întrebi mai întâi cu 
ce drept o face. Şi dacă ţi-ar fi spus că are acest drept, 
atunci să-i fi cerut dovezi. 

Tu, însă, nici nu l-ai întrebat, nici dovezi nu i-ai cerut. Vă 
interzic să mai înaintați cu măsurătorile! 

Rostise ultimele cuvinte apăsat, cu dârză hotărâre. Acest 
om mă uluia. Citisem multe cărţi despre indieni, despre 
felul lor de a vorbi, dar încă nu auzisem o asemenea 
cuvântare. Inciu-Ciuna se exprima într-o englezească 
limpede, curentă; logica lui, ca şi vocabularul erau cele ale 
unui om cultivat. Să-i fi datorat oare aceste cunoştinţe lui 
Klekih-Petra, „învăţătorul”? 

Inginerul-şef se afla în mare încurcătură. Dac-ar fi vrut să 
fie cinstit şi sincer, n-ar fi găsit nici o ripostă acestor 
învinuiri. Ce-i drept, încercă să le combată, dar nu avea la 
îndemână decât false subtilităţi, răstălmăciri, sofisme. lar 
când şeful indian îl puse din nou la punct, strâmtorându-l, 
Bancroft apelă la mine: 

— Dar, sir, nu auziţi ce se discută? Interveniţi şi 
dumneavoastră, rostiţi un cuvânt! 

— Mulţumesc, mister Bancroft; dar eu mă găsesc aici nu 
în calitate de avocat, ci de expert. Procedaţi şi în această 
chestiune după propria dumneavoastră voinţă. Eu am 
sarcina să măsor terenul, nu să ţin discursuri. 

Atunci şeful apaşilor interveni categoric: 

— Nici nu aştept discursuri. Am declarat că nu vă tolerez 
aici. 

Doresc să vă întoarceţi chiar astăzi de unde aţi venit. 
Hotărâţi dacă vă supuneţi sau nu. Eu şi fiul meu Winnetou 
vă lăsăm singuri. Revenim după un răgaz pe care feţele 
palide îl numesc o oră. Atunci îmi veţi da răspunsul. Dacă 


părăsiţi aceste locuri, rămânem fraţi; dacă nu, dezgropăm 
securea războiului. Aceasta o spune Inciu-Ciuna, căpetenia 
tuturor apaşilor. Am zis! Howgh! 

Howgh este o expresie indiană, care întăreşte cele spuse, 
un fel de „amin”, sau italienescul „basta”, adică aşa rămâne, 
aşa va fi şi nu altfel. 

Se ridică şi Winnetou îi urmă exemplul. Plecară, 
depărtându-se fără grabă şi dispărând apoi după un cotal 
văii. Klekih-Petra rămase locului. Inginerul-şef îi ceru sfatul. 
La care „învăţătorul” răspunse: 

— Faceţi cum credeţi, sir! Personal, sunt cu totul de 
părerea şefului. Se comite o adevărată crimă faţă de rasa 
roşie. Dar fiind şi eu alb, ştiu că indianul se opune în van. 
Dacă veţi pleca, mâine vor veni alţii care să ducă la capăt 
opera voastră. Mă simt totuşi dator să vă previn: Inciu- 
Ciuna nu glumeşte. 

— Încotro s-a dus? 

— După cai, ca să-i aducă încoace. 

— Aţi venit călare? 

— Bineînţeles. Am ascuns caii după ce observasem 
apropierea ursului. Vizuina unui grizzly n-o cauţi călare. 

Se ridică şi plecă de lângă noi pentru a evita alte 
întrebări şi stăruinţe. Mă luai totuşi după el. 

— Îmi permiţi, sir, să vă însoțesc? Vă promit să nu vă 
deranjez întru nimic, nici cu vorba, nici cu fapta. O fac 
numai pentru că mă interesează enorm Inciu-Ciuna şi 
Winnetou. 

Nu mă grăbii să-i mărturisesc că şi dânsul îmi stârneşte 
mult interes. 

— Poftim, acceptă Klekih-Petra, însoţiţi-mă câţiva paşi. M- 
am izolat de albi şi de preocupările lor; nici nu mai vreau să 
ştiu de ei. Dar dumneavoastră îmi plăceţi. Haide să ne 
plimbăm împreună. S-ar părea că sunteţi cel mai 
înţelegător dintre toţi oamenii aceştia. Oare mă-nşel? 

— Sunt cel mai tânăr aici şi îmi lipseşte abilitatea. Poate 
că nici n-am să ajung vreodată prea abil. Pesemne că de 


aceea şi fac impresia unui om cu inimă bună şi cu bun-simţ. 

— Nu aveţi destulă abilitate? Orice american este mai 
mult sau mai puţin versat în materie. 

— Nu sunt american. 

— Dar ce, dacă nu vă supără întrebarea? 

— Nu am nici un motiv să-mi reneg patria. Sunt german. 

— German? Înălţă el mirat capul. Atunci, dragul meu 
compatriot, fii bine venit! Se vede că de aceea m-am simţit 
din prima clipă atras către dumneata... Priveşte-mă, 
aşadar: sunt un german care a devenit apaş desăvârşit! Nu 
ţi se pare ciudat? 

— Nicidecum. Căile Domnului par uneori ciudate, dar 
sunt, de fapt, foarte fireşti. 

— Căile Domnului! De ce vorbeşti despre Dumnezeu şi nu 
despre providenţă, soartă, fatum? 

— Pentru că sunt creştin şi nu vreau să fiu lipsit de 
Dumnezeu. 

— Ai dreptate şi eşti un om fericit! Da, ai dreptate: Căile 
Domnului par adesea neobişnuite, sunt însă totdeauna 
foarte fireşti. 

— Cele mai mari minuni sunt consecinţele unor legi 
naturale şi cele mai obişnuite fenomene ale naturii sunt 
mari minuni. Un german, un om studiat, un învăţat şi acum 
indian în toată regula; pare miraculos, nu-i aşa? Dar 
împrejurările care m-au adus aici sunt într-adevăr foarte 
fireşti. 

Chiar dacă la început acceptase cu oarecare rezervă să-l 
însoțesc, acum părea bucuros să-şi descarce inima. Mi-am 
dat foarte curând seama că are un caracter deosebit, dar 
am evitat să-i pun vreo întrebare, oricât de neînsemnată, 
privind trecutul lui. În ciuda discreţiei sale, Klekih-Petra se 
interesă îndeaproape de condiţiile existenţei mele. 

I-am dat explicaţii amănunțite, aşa cum părea să aştepte 
din parte-mi. 

Ne depărtasem nu prea mult de corturi şi ne aşezarăm la 
umbra unui arbore. Acum puteam să-i observ mai bine 


trăsăturile feţei şi expresia. Viaţa săpase brazde adânci pe 
figura lui, desene ale mâhnirii, dungi chinuite ale îndoielii, 
zigzaguri ale sărăciei, grijilor şi privaţiunilor. 

De câte ori ochii acestui om trebuie să fi privit cu 
încruntare, cu mânie, cu teamă sau desperare! Dar acum 
ochii săi erau limpezi şi calmi ca nişte lacuri de pădure cu 
adâncimi străvezii şi netulburate. 

După ce aflase despre mine tot ce l-ar fi putut interesa, 
dădu din cap şi rosti gânditor: 

— Te afli abia la începutul luptei de al cărei sfârşit mă 
apropii eu. 

Numai că, pentru dumneata, lupta va fi exterioară, nu un 
zbucium profund al conştiinţei... La mine a fost altfel. Eu l- 
am pierdut pe Dumnezeu de când mi-am părăsit patria... 
Am pribegit din ţară în ţară, am încercat de toate, fără să- 
mi găsesc nicăieri liniştea. De câte ori nu m-am aflat în 
pragul sinuciderii! Pentru a-mi întări sufletul, m-am retras 
de lume şi de oameni şi m-am refugiat la marginile 
civilizaţiei... 

Aici l-am găsit pe omul roşu împotrivindu-se desperat 
pieirii. Vedeam ucigaşi zdrobindu-i pieptul; mi se chircea 
inima de durere, de revoltă şi mânie. Soarta îi era 
pecetluită; nu-l puteam salva. Dar m-am dus printre apaşi şi 
m-am deprins cu felul lor de a fi. Am fost primit cu 
încredere şi am dobândit succese. Aş vrea să-l cunoşti mai 
bine pe acest Winnetou care, de fapt, e opera mea. Tânărul 
acesta e deosebit de capabil. Dac-ar fi fost fiul vreunui 
domnitor european, ar fi ajuns un mare comandant de oşti 
sau un glorios prinţ al păcii. Dar ca urmaş al unei căpetenii 
de indieni, se va pierde împreună cu întreaga lui rasă. 

Tare aş vrea să fiu până în ziua morţii alături de el, în 
orice pericol sau nenorocire! Doar e copilul meu spiritual; îl 
iubesc mai mult decât pe mine însumi şi, dacă mi-ar fi dat 
norocul să-mi nimerească în inimă glonţul care i-ar fi 
destinat, atunci aş muri bucuros în locul lui, cu gândul că 
prin aceasta îmi răscumpăr păcatele săvârşite cândva. 


Tăcu şi îşi înclină fruntea. Eram adânc mişcat. Îmi 
dădeam seama că, după o asemenea mărturisire, orice 
replică ar suna strident. Îi luai mâna într-a mea şi i-o 
strânsei cu toată căldura. Îmi înţelese gestul, încuviinţă din 
cap şi-mi strânse la rândul lui mâna. Trecu un lung răstimp 
până să reia vorba. 

— Nu ştiu ce m-a făcut să-ţi destăinuiesc toate astea. Ile 
văd acum pentru întâia oară şi poate că nu ne vom mai 
revedea. Dar uite, ciudat, mi s-a muiat deodată inima şi mă 
simt trist. E o „tristeţe” care nu mă doare. Mă simt ca şi 
cum ar cădea frunzele de toamnă. Oare această frunză a 
vieţii mele cum se va rupe ea din arborele veşniciei? 

Se va desprinde lin, firesc şi paşnic? Sau se va frânge 
prea timpuriu? 

Privi melancolic în josul văii. Se zăreau venind de acolo 
Inciu-Ciuna şi Winnetou. Veneau călare, ducând de frâu şi 
calul lui Klekih-Petra. Ne ridicarăm în picioare şi pornirăm 
spre tabără. Ajunserăm o dată cu apaşii. Rattler stătea 
sprijinit de car, buhăit şi aprins la faţă; se holba la noi. 
Băuse atât de repede şi fără măsură, încât atinsese limita; 
nu mai putea. Groaznic om, decăzut şi cretinizat! Avea o 
privire rea şi vicleană, ca un taur gata de atac. Am hotărât 
în sinea mea să nu-l pierd din ochi. 

Inciu-Ciuna şi Winnetou descălecară şi veniră spre noi. 
Stăteam acum cu toţii într-un cerc larg. 

— Cum s-au hotărât fraţii mei albi: rămân sau pleacă? 
Întrebă căpetenia. 

Inginerul-şef plasă o idee de compromis care se născuse 
între timp în capul lui: 

— Chiar dacă am vrea să plecăm, ne mai trebuie câtva 
timp până primim ordinul cuvenit. Expediez chiar astăzi un 
curier la Santa Fe pentru noi dispoziţii. Abia după aceea voi 
fi în măsură să vă dau răspunsul. 

Ideea nu era chiar proastă; până să se întoarcă curierul, 
am fi putut termina lucrările. Dar şeful apaşilor o respinse 
ferm: 


— N-am să aştept atâta. Fraţii albi trebuie să-mi 
răspundă imediat. 

Între timp, Rattler îşi umpluse încă un pahar cu rachiu şi 
se apropia de noi. Credeam că se va lega de mine, dar el se 
adresă indienilor, bălăbănindu-şi limba în gură. 

— Dacă indenii trag un pa 'ar cu mine, atunci le facem pe 
plac şi ne cărăm, al'minteri: ţţţ! Să înceapă ăsta tânăru'. 
Uite, mă Winnetou, bea apa de foc! 

Şi-i întinse paharul. Winnetou refuză şi se dădu cu un pas 
înapoi. 

— Cum, mă, nu vrei să tragi o duşcă cu mine? Va să zică 
mă ofensezi? Na! Îţi arunc rachiul în faţă, indian afurisit! 
Dacă nu-ţi con vine să-l bei, atunci linge-l! 

Înainte ca vreunul dintre noi să-l fi putut opri, beţivanul 
zvârli conţinutul paharului cu rachiu în obrazul tânărului 
apaş. Pentru indieni un asemenea gest e o jignire cumplită 
şi totuşi beţivanul se bucură de toleranţă; Winnetou îi 
repezi doar un pumn în faţă, atât de puternic, încât 
provocatorul căzu la pământ. 

Apoi Rattler se ridică, făcând vizibile eforturi. Mă 
pregăteam să intervin, bănuind că va trece la acte de 
violenţă. Dar nu se petrecu nimic. Îl fixă doar ca turbat pe 
tânărul apaş şi, clătinându-se printre blesteme, se întoarse 
la butoiul lui. 

Winnetou îşi şterse faţa şi, ca şi tatăl său, păstră o 
expresie neschimbată, împietrită, care nu trăda deloc 
furtuna dinăuntru. 

— Mai întreb o dată, reluă Inciu-Ciuna, întreb pentru 
ultima oară: 

Vor părăsi feţele palide, încă astăzi, această vale? 

— Nu avem voie să plecăm, fu răspunsul. 

— Atunci plecăm noi. Pace nu mai poate fi. 

Mai făcui o încercare de conciliere, dar în van; cei trei se 
îndreptară spre caii lor. Atunci răsună glasul lui Rattler: 

— Căraţi-vă la naiba, potăi roşii! Dar pentru pumnul ce l- 
am primit, tu, ăla tânărul, ai să-mi plăteşti! 


Neaşteptat de repede, judecând după starea în care se 
găsea, îşi smulse puşca din car şi o puse la ochi, ţintind 
asupra lui Winnetou. 

Acesta stătea nemişcat şi fără nici o acoperire. Glonţul 
ameninţa să-l lovească. Totul se petrecuse cu atâta iuţeală, 
încât nici o eschivă nu l-ar ti putut salva. Atunci Klekih-Petra 
strigă, cuprins de spaimă: 

— La o parte, Winnetou! 

Sări în faţa tânărului apaş, ocrotindu-l. Puşca trosni, 
Klekih-Petra, descumpănit de forţa loviturii, îşi duse mâna 
la piept, se clătină câteva clipe şi căzu. Dar în acelaşi 
moment se prăbuşi şi Rattler, izbit în obraz de pumnul meu. 
Mă repezisem la el pentru a-l împiedica să tragă, însă prea 
târziu. Exclamaţii de groază izbucniră din toate piepturile. 

Numai cei doi indieni rămaseră tăcuţi. Îngenuncheară 
lângă omul care-şi jertfise viaţa în numele dragostei pentru 
prietenul său şi-i cercetară în linişte rana. Glonţul îl lovise 
foarte aproape de inimă; sângele ţâşnea gâlgâind. Mă 
apropiai şi eu în grabă. Klekih-Petra zăcea cu ochii închişi; 
faţa îi pălea din ce în ce, pustiindu-se. 

— Ia-i capul pe genunchi, l-am îndemnat pe Winnetou. 
Dacă va deschide ochii şi te va zări, moartea îi va fi mai 
uşoară. 

Winnetou mă ascultă fără a rosti un cuvânt. Nici nu 
clipea. Privea ţintă la faţa muribundului. Acesta îşi ridică 
încet pleoapele şi îl văzu aplecat asupra lui; un surâs fericit 
se răspândi pe chipul său palid. Şopti: 

— Winnetou, si-ya, Winnetou - fiul meu, Winnetou! 

Privirea-i aproape stinsă păru să caute pe cineva. Mă 
recunoscu şi-mi vorbi în germană: 

— Rămâi cu el... credincios lui... opera mea... s-o 
continui... 

Îşi întinse braţul a rugă. Îi luai mâna într-a mea. 

— Aşa va fi. Te asigur. Aşa va fi! 

Înfăţişarea lui deveni ciudată, nefirească; rosti cu vocea 
din ce în ce mai slabă: 


— Frunza mea cade... frântă... nu lin... uşor... e ultima 
ispăşire... 

Mor aşa... aşa... cum am dorit... 

Acum înţelegeam mai bine semnificaţia spovedaniei lui... 
„Voința providenţei”, spusese el. 

Îşi împreună mâinile; încă un şuvoi de sânge izbucni din 
rană; capul îi căzu într-o parte. Îşi dăduse sufletul. 

Îşi dorise să moară cândva pentru Winnetou. Cât de 
repede i s-a împlinit dorinţa! 

Winnetou culcă în iarbă capul mortului, se ridică încet şi-l 
privi întrebător pe Inciu-Ciuna. Am rupt tăcerea: 

— lată-l acolo pe ucigaş. Eu l-am lovit. Faceţi cu el ce 
credeţi de cuviinţă! 

— Apă de foc! 

Doar atât, trei cuvinte, rosti şeful apaşilor. Dar cu câtă 
înverşunare şi dispreţ! 

— Vreau să fiu prietenul şi fratele vostru. Merg cu voi. 
Vorbele îmi scăpară de pe limbă aproape fără voia mea. 
Inciu-Ciuna mă scuipă în obraz ca pe o scârbă: 

— Câine râios! 'Tâlhar plătit de-ai tăi ca să ne furi 
pământul! 

Încearcă numai să ne urmezi, că te fărâm! 

Pe oricare altul, dacă mi-ar fi vorbit astfel, l-aş fi luat în 
pumni. Şi totuşi, de ce n-am ripostat? Simţeam oare că 
merit, ca un intrus, ca un nechemat în ţară străină, această 
corecție? Am tolerat-o poate mai mult din instinct. Dar 
prietenia nu mai puteam să le-o ofer, în ciuda făgăduinţei ce 
o dădusem lui Klekih-Petra. 

Coechipierii mei amuţiseră asistând la cele întâmplate. 
Se întrebau ce vor face apaşii. Aceştia, făcând totală 
abstracţie de prezenţa noastră, suiră cadavrul pe cal şi-l 
legară strâns de şa; apoi încălecară, potriviră trupul 
mortului în aşa fel, încât făcea impresia unui călăreț viu şi, 
în sfârşit, porniră, susţinându-l de ambele părţi, în pasul 
măsurat şi solemn al cailor. Nu proferară nici o injurie, nici 
un cuvânt de răzbunare; nici nu-şi mai întoarseră privirile 


spre noi; şi tocmai faptul acesta era de rău augur, mai rău 
decât în cazul când ne-ar fi ameninţat cu o moarte cumplită. 

— A fost groaznic şi perspectiva se arată şi mai gravă! 
Observă Sam Hawkens. Uite-l colo pe ticălos; tot mai zace 
în nesimţire de pe urma rachiului şi a pumnului 
dumneavoastră. Ce facem cu el? 

Nu dădui nici un răspuns. Pusei şaua pe cal şi pornii în 
neştire. 

Trebuia să fiu singur ca să-mi revin cât de cât după acest 
înfricoşător coşmar ce se derulase într-o jumătate de oră. 
Se întuneca de-a binelea când, ostenit şi lânced, zdrobit 
trupeşte şi sufleteşte, mă înapoiam în tabără... 

Chapter 3 WINNETOU ÎNCĂTUŞAT. 

În timpul absenței mele, pentru a nu fi obligaţi să care 
ursul la prea mare distanţă, oamenii îşi mutară tabăra în 
apropierea păduricii unde zăcea namila ucisă de mine. Era 
un grizzly atât de greu, încât a fost nevoie de efortul 
conjugat a zece bărbaţi voinici pentru a-l scoate din 
pădurice şi a-l târi până la focul ce fusese încins. 

Cu toată ora târzie, la întoarcerea mea, toţi, afară de 
Rattler, erau încă treji. Nelegiuitul îşi continua somnul 
beţiei; a trebuit să fie dus pe sus şi căzu în iarbă ca un 
butuc. Sam jupuise ursul, lăsând carnea neatinsă. După ce- 
am descălecat şi mi-am dus calul la conovâţ, venii şi eu 
lângă foc. 

— Pe unde-mi umblaţi, sir? Mă întrebă Sam. V-am 
aşteptat în chinuri; ne lăsa gura apă şi nu-l puteam căsăpi 
pe moş Martin fără să fiţi de faţă. Deocamdată l-am 
dezbrăcat de blană. Mare meşter o fi fost blănarul; i-a croit- 
o exact pe măsură; nici pomeneală de cută, hi-hi-hi-hi! Sper 
că veţi fi de acord, nu-i aşa? Ei şi acum stabiliţi, vă rog, cum 
să-l împărţim. Am vrea să frigem o bucăţică înainte de 
culcare. 

— Îl împărţiţi cum credeţi! Am răspuns. Carnea ea 
tuturor. 


— Well, atunci să vă spun ceva. Partea cea mai bună sunt 
labele; nu se află pe lume ceva mai gustos. Numai că 
trebuie să stea un timp până se fezandează. Delicioase 
devin labele ursului abia când viermii încep să colcăie în 
ele. Dar nu putem aştepta până atunci; mă tem că apaşii vin 
curând să ne tulbure masa. E de preferat deci să frigem 
chiar de îndată labele şi să ne desfătăm cu ele înainte ca 
pieile-roşii să ne vină de hac. Aveţi ceva împotrivă, sir? 

— Nu, nimic. 

— Well, atunci să ne apucăm de treabă; poftă de mâncare 
avem, dacă nu mă-nşel. 

Detaşă labele de restul trupului şi întocmi porţii, câte una 
de fiecare persoană. Mie îmi reveni porţia cea mai bună, 
tăiată de la un picior din faţă; o înfăşurai în hârtie şi o pusei 
deoparte, pe când ceilalţi se grăbiră să-şi frigă hartanele 
lor. E drept că-mi era foame, însă oricât de paradoxal ar 
părea, nu aveam poftă de mâncare. Din pricina călăriei 
îndelungi şi obositoare, simţeam nevoia să mănânc, dar îmi 
era cu neputinţă să iau ceva în gură. Nu reuşeam să alung 
din minte scena crimei. Mă vedeam alături de Klekih-Petra; 
îi auzeam glasul ca într-o ultimă spovedanie şi mă obsedau 
ultimele sale vorbe rostite ca într-o presimţire a apropiatei 
morţi. Da, frunza vieţii sale nu s-a desprins cu uşurinţă şi 
lin; fusese smulsă cu forţa şi anume de către un semen de-al 
lui. Şi de ce şi în ce fel! Ucigaşul zăcea acolo, încă beat şi 
năuc. 

Aş fi vrut să-l împuşc, dar îmi era scârbă de dânsul. 
Acelaşi dezgust îi determinase, probabil şi pe cei doi apaşi 
să nu-l răsplătească pe merit. 

„Apa de foc”, atât spusese Inciu-Ciuna, cu cel mai adânc 
dispreţ. Câte învinuiri, câte imputări nu cuprindeau aceste 
cuvinte! 

Dacă mă consola totuşi ceva în această sângeroasă 
întâmplare, era faptul că bietul Klekih-Petra murise lângă 
inima celui drag şi că propria-i inimă captase glonţul 
destinat lui Winnetou. Dar rugămintea lui de a-i continua 


opera, de a face legământ de prietenie cu tânărul apaş? De 
ce să-mi fi adresat tocmai mie această rugăminte? Cu 
puţine minute înainte îşi exprimase îndoiala că am putea să 
ne revedem vreodată; aşadar, nu credea că drumul vieţii 
mele ar putea duce în lumea apaşilor; şi iată că, pe 
neaşteptate, îmi încredinţează o sarcină a cărei îndeplinire 
e în strânsă legătură cu această lume. Să fi fost o vorbă 
spusă la întâmplare? Să fie dat muribunzilor, în clipa când 
se despart de viaţă, când o aripă a sufletului lor flutură deja 
„dincolo”, să întrevadă viitorul? S-ar zice că aşa este, 
pentru că, mai târziu, mi-a fost menit să-i împlinesc într- 
adevăr dorinţa, deşi acum se părea că întâlnirea cu 
Winnetou nu-mi poate aduce decât pierzania. 

Şi de ce, mai ales, m-am grăbit să-i dau muribundului 
promisiunea mea? Din milă? Probabil. Dar mai exista un 
motiv, chiar dacă în clipa respectivă nu eram conştient de 
el: Winnetou mă impresionase profund, ca nimeni altul până 
atunci. Era exact de vârsta mea şi totuşi cât de superior 
mie! Sesizasem aceasta din prima clipă... Limpezimea 
gravă, mândră a ochilor săi catifelaţi, siguranţa calmă a 
ţinutei şi a fiecărui gest, precum şi umbra melancolică a 
unei mâhniri adânci şi tainice pe care credeam că o 
desluşesc pe chipul lui frumos şi tânăr mă cuceriseră subit. 
Cât de impunătoare îi era purtarea, ca şi aceea a tatălui 
său! Orice alt om, fie alb sau roşu, s-ar fi năpustit de îndată 
asupra ucigaşului şi l-ar fi omorât; ei însă nu l-au învrednicit 
cu nici o privire şi chipurile lor n-au tresărit măcar, n-au 
trădat nici o fărâmă din ceea ce se petrece în adâncul 
inimii. Şi pe asemenea oameni îi duşmănim!... Şedeam aşa, 
tăcut, în timp ce colegii mâncau cu poftă carnea friptă; 
şedeam ghemuit lângă foc şi-mi scurmam gândurile; până 
ce Sam Hawkens mă trezi din meditaţie: 

— Ce-i cu dumneavoastră, sir? Nu vă e foame? 

— Nu mănânc. 

— Aşa? Şi vă dedaţi la exerciţii intelectuale! N-ar trebui 
să vă lăsaţi în voia acestui obicei. Şi pe mine mă 


zgândăreşte întâmplarea de adineauri, ba chiar foarte mult; 
însă un westman trebuie să se deprindă cu asemenea 
incidente. Nu degeaba li se spune acestor ţinuturi the dark 
and bloody grounds, adică întunecoase şi însângerate. 

Vă asigur că terenul de aici e îmbibat la fiece pas cu 
sânge, iar insul care posedă un nas atât de simţitor, încât nu 
suportă mirosul sângelui, mai bine rămâne acasă şi bea apă 
îndulcită. Nu vă puneţi povestea la inimă şi daţi-mi lăbuţa 
aceea, să v-o frig. 

— Mulţumesc, Sam; nu, zău, nu mănânc! V-aţi decis ce 
faceţi cu Rattler? 

— Am discutat, fireşte, cazul. 

— Ei şi ce pedeapsă aţi stabilit? 

— Pedeapsă?! Credeţi că e nevoie de pedeapsă? 

— Hotărât lucru. 

— Aşa! Şi cum socotiți să procedăm? Să-l ducem cumva la 
San Francisco, la New York sau la Washington şi să-l dăm în 
judecată pentru crimă? 

— Fleacuri! Noi înşine suntem autoritatea care are 
dreptul să-l judece. Trebuie să se supună legilor vestului. 

— Ia te uită câte ştie acest greenhorn despre legile 
Vestului sălbatic! 

Nu cumva v-aţi ostenit până încoace, din bătrâna 
Germanie, ca s-o faceţi pe judecătorul suprem? Ori sunteţi 
rudă cu Klekih-Petra sau măcar prieten? 

— Ştii bine că nu. 

— Iată punctul principal. Într-adevăr, Vestul sălbatic are 
legile sale specifice, trainice. Vestul cere ochi pentru ochi, 
dinte pentru dinte, sânge pentru sânge, cum scrie în Biblie. 
Dacă se săvârşeşte un omor, cel îndreptăţit poate să-l ucidă 
pe făptaş fără întârziere, sau ia fiinţă un tribunal care dă 
verdictul şi-l execută imediat. Astfel ne debarasăm de 
ticăloşii care, altminteri, ar sări în capul vânătorilor cinstiţi. 

— Ei bine, să alcătuim un tribunal. 

— Pentru asta e nevoie mai întâi de un acuzator. 

— Eu voi fi acuzatorul. 


— Cu ce drept? 

— Cu dreptul omului care nu poate tolera ca o asemenea 
crimă să nu fie pedepsită. 

— Pshaw!'7/dVorbiţi exact ca un greenhorn. Vă puteţi 
constitui acuzator în două ipoteze: mai întâi, dacă cel ucis v- 
a fost rudă, prieten sau camarad; ceea ce nu e cazul, aţi 
recunoscut şi dumneavoastră. În al doilea rând, aţi putea 
deveni acuzator al ucigaşului dacă aţi fi chiar, 
dumneavoastră cel ucis, hi-hi-hi-hi! Sunteţi cumva 
respectivul? 

— Ascultă, Sam, chestiunea nu e dintre acelea care se 
pretează la spirite! 

— Ştiu, ştiu! Am precizat lucrurile numai pentru a nu da 
loc la confuzii; fiindcă, în cazul unui omor, cel dintâi care ar 
avea dreptul sfânt de a cere pedepsirea ucigaşului ar fi, 
desigur, însăşi victima. Prin urmare, nu aveţi nici o 
justificare să vă dirijaţi în acuzator şi ne aflăm cu toţii în 
aceeaşi situaţie. lar unde nu există acuzator, nu poate fi nici 
judecător. Lipseşte, aşadar, temeiul de a forma un tribunal. 

— Va să zică, Rattler să scape nepedepsit?! 

— Nicidecum. Nu vă pripiţi! Vă dau cuvântul meu că-şi va 
primi răsplata tot atât de sigur cum glonţul plecat din buna 
mea Liddy îşi atinge ţinta. Las' că vor avea grijă apaşii. 

— Atunci pedeapsa ne va lovi şi pe noi! 

— Foarte probabil. Dar vă imaginaţi că, ucigându-l pe 
Rattler, am evita primejdia? Toţi suntem o apă. Apaşii nu-l 
consideră numai pe el drept asasin, ci şi pe noi; cu 
siguranţă că, dacă le cădem în mâini, ne tratează ca atare. 

— Chiar dacă ne dezbărăm de el? 

— Chiar şi atunci. Ne curăţă fără să întrebe dacă Rattler 
se mai află printre noi. Dar cum aţi vrea să scăpăm de el? 

— Să-l alungăm. 

— În privinţa asta, ne-am şi sfătuit. Am ajuns la concluzia 
că, mai întâi, n-avem dreptul să-l alungăm din mijlocul 
nostru şi, al doilea, chiar de-am avea un asemenea drept, n- 
ar fi cuminte s-o facem. 


— Zău, Sam, nu te-nţeleg! Dacă un om nu mi-e pe plac, 
mă despart de el. Dar încă un ucigaş! Suntem oare obligaţi 
să tolerăm mai departe printre noi o astfel de canalie şi pe 
deasupra un beţivan înrăit, care ne poate provoca noi şi noi 
încurcături? 

— Din păcate, suntem obligaţi. Rattler a fost angajat, ca 
şi noi, adică eu, Stone şi Parker, pentru paza 
dumneavoastră şi numai cei care l-au angajat, care îl 
plătesc au calitatea să-l concedieze. Trebuie să ne 
menţinem în cadrul legal. 

— Cadru legal! Faţă de cine? Faţă de un om care calcă în 
picioare zi de zi legile umane! 

— Ei şi! Admit că teza dumneavoastră e foarte justă; 
totuşi, nu trebuie să comitem o greşeală, sub pretext că 
altul a comis o crimă, vă spun cinstit: înainte de toate, 
respectul autorităţii. De aceea noi, westmenii, care ţinem 
eventual loc de autoritate, avem toate motivele să ne 
păstrăm reputaţia neştirbită. Şi pe urmă, daţi-mi voie să vă 
întreb, ce-ar face Rattler dacă l-am alunga? 

— Îl priveşte! 

— Şi pe noi de asemenea! Căci am fi în orice clipă 
ameninţaţi; aproape sigur că ar umbla să se răzbune. E de 
preferat, deci, să rămână printre noi, sub ochii noştri, decât 
să-l gonim şi pe urmă dumnealui să ne dea târcoale şi să 
expedieze cui vrea el câte un glonţ în cap. 

Sper că acum veţi fi şi dumneavoastră de acord. 

Vorbind astfel, mă privi cu tâlc şi-mi făcu semn cu ochiul 
către oamenii lui Rattler. U pricepui bine: dacă l-am 
pedepsi, probabil că aceştia ar face cauză comună cu 
banditul. 

Îmi spuneam şi eu la fel. Nu aveam nici o încredere în ei. 
De aceea i-am răspuns lui Sam: 

— Înţeleg. După ce mi-ai expus situaţia, recunosc şi eu că 
e preferabil ca lucrurile să meargă de la sine. Acum însă, 
mă îngrijorează apaşii. Nu încape îndoială că vor reveni ca 
să ne-o plătească. 


— Se vor întoarce, de bună seamă şi aceasta cu atât mai 
sigur, cu cât n-au proferat nici o ameninţare. Au procedat 
nu nu tot foarte demn, dar şi foarte înţelept. Dacă s-ar fi 
răzbunat pe loc şi presupunând că n-am fi ripostat, ceea ce 
nu prea cred, atunci numai Rattler şi-ar fi luat porţia. Dar ei 
ne condamnă pe toţi, pentru că ştiu că Rattler e dintr-ai 
noştri şi pentru că, din pricina măsurătorilor, ne socotesc 
duşmani trimişi aici ca să le răpească ţara şi avutul. lată de 
ce s-au stăpânit şi ne-au părăsit fără să ridice măcar un 
deget împotriva noastră. Cu atât mai sigur e că se vor 
întoarce pentru a pune mâna pe noi toţi. Dacă izbutesc, 
atunci ne aşteaptă o moarte chinuitoare şi lungă, fiindcă 
stima de care se bucura la ei Klekih-Petra cere o îndoit şi 
întreit de cumplită răzbunare. 

— Şi toate acestea din pricina unui beţivan! Vor veni, 
desigur, în număr mare. 

— Absolut! Întrebarea e când vor veni. Am avea încă timp 
să ne retragem; ar însemna însă să lăsăm totul în părăsire 
şi lucrul, aproape gata, să rămână neterminat. 

— Asta trebuie s-o evităm, chiar dacă n-ar fi decât pe 
jumătate posibil. 

— Când puteţi încheia lucrările, dacă-i daţi zor? Cum 
credeţi? 

— Cam în cinci zile. 

— Hm! După câte ştiu, apaşii nu au prin împrejurimi nici 
o aşezare; cei mai apropiaţi mescaleri se află cel puţin la 
trei zile călare de aici. 

Dacă nu mă-nşel, Inciu-Ciuna şi Winnetou, ţinând seama 
de transportul cadavrului, vor avea de călărit cam patru zile 
înainte de a-şi mobiliza oamenii, apoi trei zile pentru 
înapoiere, fac în total şapte. 

Prin urmare, dacă apreciaţi că vă trebuie cinci zile, sunt 
de părere că puteţi îndrăzni să continuaţi măsurătorile. 

— Şi dacă socoteala dumitale e greşită? Cei doi apaşi pot, 
deocamdată, să lepede cadavrul într-un loc sigur şi să se 
întoarcă pentru a ne lovi pe ascuns. E foarte probabil. La 


fel, s-ar putea să întâlnească în drum o trupă de-a lor; e 
chiar de presupus că au prieteni pe aproape; m-ar mira ca 
doi indieni şi pe deasupra căpetenii, să plece din satul lor 
fără nici un fel de însoțitori. Şi cum sezonul vânătorii de 
bizoni a început, mai apare şi eventualitatea ca Inciu-Ciuna 
şi Winnetou să facă parte dintr-un grup de vânători aflaţi 
prin împrejurimi, de care s-au despărţit vremelnic. Toate 
acestea trebuiesc luate în seamă, dacă e să judecăm 
lucrurile cu toată prudenţa. 

Sam Hawkens clipi cu unul din ochişorii lui se strâmbă a 
mirare şi exclamă: 

— Good luck! Deştept mai sunteţi şi, vai, prea înţelept aţi 
grăit! 

Astăzi puiul e cu mult mai isteţ decât găina, dacă nu mă- 
nşel. Dar, ca să fiu sincer, ceea ce-aţi spus nu e chiar de 
lepădat. Vă dau deplină dreptate. Trebuie să socotim toate 
probabilitățile. De aceea e necesar să aflăm încotro au 
apucat-o cei doi apaşi. Cum se crapă de ziuă, le iau urma. 

— Merg şi eu, se oferi Will Parker. 

— Şi eu! Sări Dick Stone. 

Sam Hawkens se gândi o clipă, apoi răspunse: 

— Rămâneţi frumuşel pe loc. E nevoie să staţi aici. 
Înţeles? 

Şi se uită semnificativ spre oamenii lui Rattler. Avea 
dreptate. Dacă aceşti înşi dubioşi rămân aici de capul lor, n- 
ar fi exclus ca, de îndată ce şeful s-ar trezi, să se dedea la 
scene neplăcute. Era deci mai bine ca Stone şi Parker să nu 
plece din tabără. 

— Totuşi, Sam, nu te poţi hazarda de unul singur! Obiectă 
Will. 

— Aş putea, dac-aş vrea. Dar nu vreau! Replică Sam. 
Găsesc eu însoțitor. 

— Pe cine? 

— Pe greenhorn-ul ăsta. Şi arătă spre mine. 

— Nu, nu-i permit să plece, se opuse inginerul-şef. 

— De ce, mister Bancroft? 


— Am nevoie de el. 

— Aş putea să ştiu pentru ce anume? 

— Pentru lucru, se înţelege. Ca să terminăm în cinci zile, 
ne trebuiesc toate forţele. Nu mă pot lipsi de nimeni. 

— Ah, da, toate forţele... Până acum n-aţi prea folosit 
toate forţele; mai curând a trebuit să muncească unul 
singur pentru toţi; ei bine, să lucreze acum toţi pentru unul. 

— Mister Hawkens, doar n-ai de gând să-mi porunceşti?! 
Îţi interzic! 

— Să nu exagerăm. O simplă remarcă e departe de-a fi 
un ordin. 

— Dar aşa sună! 

— Posibil, nu vreau să vă contrazic. Cât despre lucrările 
dumneavoastră, nu cred să întârzie chiar atât de mult, dacă 
mâine veţi avea patru inşi în loc de cinci. Înţelegeţi, nu-i 
aşa, că am un anume motiv să-l iau cu mine pe acest tânăr 
greenhorn, poreclit Old Shatterhand. 

— Îmi dai voie să aflu şi eu motivul? 

— De ce nu? Vreau să vadă şi dânsul cum mă furişez pe 
urmele indienilor, să înveţe cum se desluşeşte o urmă; ar 
putea să-l intereseze şi să-i folosească. 

— Dar pe mine nu mă interesează. 

— Ştiu. Mai am însă şi un alt motiv; drumul pe care 
urmează să pornesc e pe alocuri destul de primejdios. 
Aşadar, e în avantajul nostru reciproc să fiu însoţit de un 
fecior zdravăn, care, pe deasupra, ştie să şi mânuiască 
perfect doborâtorul de urşi. 

— Nu pricep întru cât acest lucru ar fi în avantajul 
nostru. 

— Nu? Mă miră. Sunteţi, de altfel, un gentleman 
neobişnuit de inteligent, răspunse Sam, nu fără o nuanţă de 
ironie. Ce-aţi zice, de pildă, dac-aş da peste nişte duşmani 
ce se îndreaptă spre tabăra noastră şi care mi-ar face felul? 
Cine v-ar mai putea pune în gardă asupra primejdiei ce vă 
paşte? Aţi fi atacați prin surprindere şi ucişi toţi până la 
unul. Dar avându-l cu mine pe acest greenhorn, care cu 


mâinile lui de cucoană poate culca la pământ, dintr-o 
lovitură, pe cel mai puternic adversar, am toate şansele să 
mă întorc teafăr. Sunteţi de acord? 

— Hm! Înţeleg. 

— Şi acum vine principalul: trebuie să-l iau mâine cu 
mine ca să nu se işte iarăşi cine ştie ce conflict care s-ar 
termina prost. Ştiţi că Rattler îi poartă pică. Şi când acest 
amator de rachiu se va dezmetici dimineaţa, e foarte 
probabil să se repeadă la omul care l-a scos din funcţiune 
astăzi pentru a doua oară. Trebuie, cel puţin mâine, să-i 
ţinem departe unul de altul. Vi-l las pe Rattler, de care n-am 
nevoie şi-l iau pe dumnealui. Mai aveţi ceva împotrivă? 

— N-am. Să plece. 

— Well. Suntem înţeleşi! Constată Sam şi, întorcându-se 
spre mine, continuă: Aţi auzit ce treabă grea vă aşteaptă 
mâine. Se prea poate să n-avem clipă de răgaz nici pentru 
mâncare sau odihnă. Vă întreb în consecinţă, dacă nu v-aţi 
hotărât să devoraţi barem o părticică din laba de urs. 

— Ei, în cazul acesta, hai să încerc! 

— Încercaţi. Ajunge şi atât. Cunosc eu problema, hi-hi-hi- 
hi! O singură încercare şi nu vă mai opriţi până nu 
consumaţi toată porţia. 

Daţi-o încoace, să v-o frig. Un greenhorn nu se pricepe în 
astfel de operaţii. Fiţi atent şi învăţaţi cum se procedează! 
Altă dată, de-ar fi să mai prepar asemenea delicatesă, nu 
păpaţi nimic; o mănânc eu toată. 

Sam, dragul de el, nu vorbea fără temei: de îndată ce 
opera fu gata şi dădui de gustul fripturii, mă năvăli o poftă 
de mâncare cum de mult nu încercasem; uitai de 
preocupările mele şi mâncai şi mâncai până la ultima 
firimitură. 

— Aţi văzut! Se bucură Sam. Pariez că e mult mai plăcut 
să mănânci dintr-un grizzly decât să te lupţi cu el. Aţi 
constatat-o pesemne şi singur. Acum mai tăiem câteva 
bucăţi zdravene din coapsă şi le punem la frigare. Mâine le 
luăm la drum ca provizii; în asemenea deplasări se poate să 


n-ai timp pentru vânătoare şi nici posibilitatea să aprinzi 
focul. Dumneavoastră, sir, culcaţi-vă şi trageţi un pui de 
somn; pornim în revărsat de zori şi avem nevoie de toată 
vigoarea trupului. 

— Well, mă duc la culcare. Dar mai întâi, ia spune, ce cal 
ţi-ai ales pentru mâine? 

— Ce cal? Niciunul. 

— Atunci? 

— Auzi întrebare! Vă imaginaţi că am să încalec un 
crocodil sau ca să zic aşa, vreo altă pasăre? Călăresc pe 
catârul meu, pe Mary. 

— Eu n-aş face-o. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Încă nu-ţi cunoşti suficient animalul. 

— În schimb, mă cunoaşte el. Îmi poartă un respect 
grozav, dobitocul, hi-hi-hi-hi! 

— Totuşi, la o expediţie cum e aceea de mâine, nu strică 
să fim foarte prevăzători, să chibzuim cu grijă. Un cal 
nesigur poate să strice totul. 

— Într-adevăr? Râse Sam. 

— Da, subliniai. Ştiu că fornăitul unui cal poate costa 
viaţa călăreţului. 

— Ah, ştiţi şi asta? Deştept băiat, n-am ce zice! Tot din 
cărţi aţi cules-o? 

— Exact. 

— Mi-am închipuit! Trebuie că e nespus de interesant să 
citeşti asemenea cărţi. Dacă n-aş fi westman, m-aş duce în 
est, m-aş instala comod pe o canapea şi aş citi numai poveşti 
frumoase despre indieni. 

Cred că aşa poţi ajunge grăsun şi rotofei, deşi nu te-alegi 
cu laba de urs decât pe hârtie. Sunt foarte curios dacă bunii 
gentlemeni care scriu asemenea istorii au trecut vreodată 
dincolo de Mississippi! 

— Probabil că majoritatea au trecut. 

— Aşa? Credeţi? 

— Cred. 


— Eu nu. Am serioase motive să mă îndoiesc. 

— Şi motivele ar fi?... 

— Vi le spun, sir. Ştiam şi eu cândva scrisul, dar l-am 
uitat; astăzi n-aş mai fi în stare să-mi aştern numele pe 
hârtie sau pe tăbliţa de şcolar. O mână care a strunit atâta 
vreme caii, a tras cu puşca, a mânuit cuțitul şi lasso-ul nu se 
mai pretează să mâzgălească pe hârtie tot felul de 
bazaconii, Un westman sadea cu siguranţă că a uitat 
scrisul; iar dacă nu eşti westman, ce te apuci, mă rog, să 
scrii despre lucruri pe care nu le cunoşti”?! 

— Hm! Ca să scrii o carte despre vest nu e nevoie să stai 
aici până se înţepenesc degetele şi nu mai poţi scrie. 

— Hodoronc-tronc! Ce-am susţinut eu? Am spus că numai 
un westman destoinic ar putea scrie ca lumea, adică potrivit 
adevărului; dar vedeţi, un astfel de om nu se apucă să scrie. 

— De ce? 

— Fiindcă nu-i trece prin minte să părăsească vestul ăsta, 
unde nu se prea găsesc călimări. Preria e ca marea: cine a 
cunoscut-o şi a îndrăgit-o nu se mai desparte de ea. Toţi 
aceşti scriitoraşi n-au habar ce înseamnă vestul; dacă l-ar fi 
cunoscut, n-ar fi şters-o de aici pentru a înnegri apoi cu 
cerneală sute de pagini. Asta-i părerea mea şi tare mă tem 
că am dreptate. 

— Nu prea. Cunosc, de pildă, pe unul care a îndrăgit 
aceste locuri şi vrea să ajungă vânător iscusit. Se va 
întoarce, totuşi, din când în când, în lumea civilizată, ca să 
scrie cărţi despre Vestul sălbatic. 

— Ce vorbiţi! Cine-o fi? Întrebă Sam, privindu-mă curios. 

— Ai putea să-l ghiceşti. 

— Să-l ghicesc? Zău? Nu cumva chiar dumneavoastră? 

— Eu. 

— Măi, să fie! Vreţi, prin urmare, să intraţi în tagma 
trântorilor care scriu cărţi? 

— Eventual. 

— Lăsaţi-vă, sir, de ideea asta, vă rog din tot sufletul. 
Dacă vă apucaţi de asemenea lucru, atunci vă duceţi pe 


copcă, zău aşa! 

— Mă îndoiesc. 

— lar eu o susţin sus şi tare. Pot să şi jur! Strigă el cu 
patimă. 

Aveţi măcar cea mai slabă idee de viaţa ce vă aşteaptă? 

— De ce n-aş avea? 

— Ei? 

— Călătoresc prin lume, cunosc ţări şi popoare şi mă 
întorc, din timp în timp, acasă, în patrie, ca să aştern 
netulburat pe hârtie impresiile şi întâmplările trăite. 

— Şi cu ce scop, pentru Dumnezeu? Asta n-o înţeleg. 

— Cu scopul de a fi un mentor al cititorilor mei şi, între 
altele, ca să câştig parale. 

— Zounds! Mentor al cititorilor! Şi să câştige parale! Sir, 
sunteţi într-o ureche, dacă nu mă-nşel! Cititorii nu vor 
învăţa nimic de la dumneavoastră, fiindcă nu vă pricepeţi la 
nimic. E posibil oare ca un greenhorn împăiat să ajungă 
mentorul cititorilor săi? Vă asigur că nu veţi găsi cititori nici 
de leac! Şi explicaţi-mi, vă rog, de ce adică, pentru numele 
tuturor sfinţilor, tocmai dumneavoastră v-aţi băgat în cap să 
deveniți mentor şi încă mentorul unor cititori inexistenţi?! 
Nu există destui dascăli pe lumea asta? E nevoie să sporiţi 
tagma lor? 

— Ascultă-ncoa', Sam, a fi dascăl e o profesiune extrem 
de serioasă, chiar sacră. 

— Pshawl Un westman e mult mai important, de mii de 
ori mai important! Asta o ştiu, pentru că sunt şi eu 
westman, câtă vreme dumneavoastră abia dacă aţi deprins 
să vă ştergeţi nasul. Încât va trebui să mă opun categoric 
intenţiei dumneavoastră de a deveni mentorul cititorilor şi 
de a câştiga pe deasupra şi bani! Ce idee! Absolut fistichie! 
Ia spuneţi, cât costă o carte din acelea pe care aţi vrea s-o 
scrieţi? 

— Un dolar, doi, chiar trei, depinde cât e de mare. 

— Bun! Şi cât costă o blană de biber? Cam cât? Un puitor 
de capcane câştigă incomparabil mai mult decât un mentor 


al cititorilor care, dac-ar avea nenorocul să vă citească, n-ar 
învăţa decât prostii. Vreţi să câştigaţi bani! Aici, în vest, e o 
treabă cât se poate de uşoară. Banul se află peste tot, în 
prerie, în pădurile virgine, printre stânci şi în fundul apelor. 
Şi ce trai mizerabil aţi duce ca scriitor! În locul apei limpezi 
din izvoarele vestului, aţi bea cerneală neagră şi cleioasă; v- 
aţi roade pana de gâscă în loc să degustaţi labe de urs şi 
coapse de bivol; deasupra capului aţi avea nu cerul 
albastru, ci tavanul scund, coşcovit; sub picioare, în locul 
ierbii moi şi verzi, o duşumea de scânduri, numai bună să 
provoace dureri de şale. Aici călăriţi pe un dereş, dincolo pe 
un fotoliu desfundat. Aici, pe ploaie sau furtună, puteţi 
culege mană cerească; acolo, la primul strop de ploaie, vă 
acoperiţi capul cu umbrele roşii sau verzi. Aici sunteţi un 
om liber, voios, cu arma în mână; acolo staţi ghemuit la 
masa de scris şi vă irosiţi puterile chinuind condeiul sau 
creionul... ei, mă opresc aici, ca să nu fulger şi mai tare. 
Însă dacă v-aţi pus cu adevărat în gând să deveniți 
mentorul cititorilor, atunci sunteţi omul cel mai de plâns din 
câţi trăiesc pe faţa pământului! 

Se enervase de-a binelea; ochişorii lui scăpărau şi 
obrazul, cât se vedea din desişul bărbii, i se colorase în 
rubiniu, ca şi vârful nasului. 

Bănuiam ce-l supărase atâta şi aş fi vrut s-o aflu chiar din 
gura lui; turnai deci untdelemn peste foc: 

— Totuşi, dragă Sam, sunt convins că ţi-ar face şi 
dumitale plăcere dacă mi-aş atinge scopul şi aş deveni 
scriitor. 

— Plăcere? Mie? Scutiţi-mă de nerozii! Ar fi cazul să ştiţi 
că nu înghit asemenea glume! 

— Nu-i nici o glumă. Vorbesc serios. 

— Serios? Atunci să mă lovească trăsnetul, dacă nu mă- 
nşel, ce găsiţi serios aici? Ce anume să-mi facă plăcere? 

— Dumneata însuţi. 

— Eu? 


— Îţi va face plăcere, pentru că în cărţile mele va fi vorba 
de dumneata. 

— De mine... de mine? Repetă el, în timp ce ochii miraţi i 
se dilatau din ce în ce. 

— Întocmai, de dumneata. Doar am să te pomenesc în 
povestirile mele. 

— Să mă pomeniţi? Adică să scrieţi despre ceea ce fac şi 
spun? 

— Da. Relatez întâmplările prin care am trecut şi, ţinând 
seama că am fost împreună, iată că apare şi Sam Hawkens 
în cărţile mele, aidoma celui din faţa mea. 

Atunci Sam apucă arma, aruncă deoparte carnea pe care 
o ţinuse deasupra focului, luă o atitudine cruntă şi-mi 
strigă: 

— Vă întreb cu toată seriozitatea şi de faţă cu aceşti 
martori, dacă intenţionaţi să comiteţi într-adevăr fapta cu 
pricina! 

— Fireşte! 

— Aha! În cazul acesta, vă poftesc să retrageţi imediat 
cele spuse şi să vă legaţi sub jurământ că renunţaţi la idee! 

— De ce? 

— Fiindcă altminteri vă împuşc sau vă crap capul cu 
bătrâna mea Liddy pe care, cum vedeţi, o ţin în mâini. 
Aşadar: vreţi ori nu?! 

— Nu vreau! 

— Atunci lovesc! Strigă el, ameninţându-mă cu patul 
puştii. 

— Dă-i drumul! Am răspuns calm. 

Arma atârnă câteva clipe deasupra capului meu; apoi 
Sam o cobori, o azvârli în iarbă şi, împreunându-şi a 
desperare mâinile, se jelui: 

— Omul ăsta e trăsnit, e nebun de-a binelea! Am bănuit 
eu încă din primul moment când mi-a spus că intenţionează 
să scrie cărţi şi să fie mentorul cititorilor săi; şi uite că acum 
bănuiala se adeveregşte. 


Numai un descreierat poate sta imperturbabil şi cu atâta 
sânge rece, în timp ce Liddy îi vâjâie deasupra capului. Ce 
să faci cu asemenea om? Cred că n-are leac! 

— Nu-i nevoie de nici un leac, Sam dragă! L-am liniştit. 
Mintea mea e cât se poate de întreagă. 

— Atunci de ce vă încăpăţânaţi? De ce preferaţi să vă 
zdrobesc oasele decât să rostiţi jurământul pe care vi-l cer? 

— Pshaw! Sam Hawkens nu se va atinge de mine. Asta o 
ştiu. 

— Ştiţi? Va să zică ştiţi! Şi, din păcate, ştiţi adevărul. Mai 
degrabă m-aş curăța pe mine, decât să mă ating de un fir 
de păr din capul dumneavoastră. 

— Iar jurăminte nu fac. Pentru mine, cuvântul e ca şi un 
jurământ, în plus, nu îngădui nimănui să-mi stoarcă vreo 
promisiune prin ameninţări, chiar dacă acestea vin din 
partea nobilei Liddy. Chestiunea cu cărţile nu-i aşa de 
idioată cum crezi. De altfel, dumneata n-ai de unde să 
cunoşti problema, dar ţi-o explic eu altă dată, când voi 
dispune de timp. 

— Mulţumesc! Rosti Sam anevoie, în timp ce-şi relua locul 
şi punea carnea iarăşi la fript. N-am nevoie de lămuriri în 
chestiuni ce nu pot fi lămurite. Mentorul cititorilor! Să 
câştigi bani ca făcător de cărţi! 

Caraghios! 

— Nu uita onoarea, Sam! 

— Ce fel de onoare? Întrebă el, întorcându-şi brusc faţa 
spre mine. 

— Onoarea de a fi citit de atâta lume. Ajungi renumit. 

Sam ridică în aer halca de carne şi se răsti: 

— Ci încetaţi odată, sir, că de nu, vă arunc drept în cap 
hartanul ăsta ce cântăreşte pe puţin douăsprezece livre! 
Acolo e locul lui, pentru că sunteţi mai prost decât cel mai 
tâmpit dintre urşii grizzly. Să-ţi câştigi faima scriind cărţi! 
Cine-a auzit vreodată o gugumănie mai jalnică! Eu nu, zău 
că nu! Ce ştiţi dumneavoastră despre faimă? Să vă spun eu 
cum ajunge cineva renumit. lată blana de urs; vă îmbrăcaţi 


într-însa; îi tăiaţi urechile şi le fixaţi la pălărie, îi smulgeţi 
ghearele şi dinţii, vă faceţi din ele o salbă şi v-o atârnaţi de 
gât. Aşa procedează orice alb sau indian peste care a dat 
norocul să răpună un grizzly. 

Atunci, pe unde trece, lumea exclamă: „Uitaţi-vă la 
bărbatul acela! S-a bătut cu un urs cenuşiu!” Şi 
pretutindeni i se face loc cu plăcere şi cu adânc respect şi 
numele lui zboară din cort în cort, din ţinut în ţinut. 

Aşa devii renumit. Înţeles? Ei, încercaţi acum să vă puneţi 
cărţile la pălărie şi să vă agăţaţi de gât o salbă de 
istorioare! Ce va spune lumea? 

E nebun, nebun de legat! lată cum arată faima de 
scriitor! 

— Dar, Sam, ce te înfierbânţi atâta? Nici n-ar trebui să-ţi 
pese de treburile mele. 

— Să nu-mi pese? Drace, peste ce om am dat, dacă nu mă 
înşel! Îl iubesc ca pe un fiu, îi sunt devotat până la nebunie 
şi dumnealui ar vrea să nu-mi pese! Asta-i culmea, ba mai 
mult, e chiar culmea culmilor! Individul are forţă de bivol, 
muşchi de mustang, tendoane şi vine de cerb, ochi de şoim, 
auz de şoarece şi un creier de cinci-şase livre, dacă e să 
judecăm după fruntea lui. Trage ca un puşcaş cu 
experienţă, călăreşte ca un duh al savanei şi, în ciuda 
faptului că n-a văzut vreun bizon sau grizzly în viaţa lui, se 
năpusteşte asupra lor ca şi când ar avea de-a face cu nişte 
purceluşi de mare. Şi un asemenea tip, un vânător de 
prerie, un individ croit parcă anume să fie westman şi care 
de pe acum întrece pe câte unul care a colindat savana timp 
de două decenii, va să zică un om ca ăsta ţine să se întoarcă 
acasă şi să scrie cărţi! Ei, să nu-ţi pierzi minţile? Mai e de 
mirare că un westman cinstit şi care-i poartă de grijă îşi 
iese din pepeni? 

Şi zicând acestea, mă privea fix, provocator. Voia să-mi 
stoarcă un răspuns, dar nu-i dădui niciunul. Îl înfundasem 
de-a binelea. 


Luai şaua, mi-o aşezai sub cap în loc de pernă şi mă 
culcai. 

— Ei, ce purtare-i asta? Se răţoi Sam, ţinând încă friptura 
în mână. 

Oare nu merit răspuns? 

— Ba da! Îl asigurai. Noapte bună, Sam. Somn uşor! 

— Vreţi să dormiţi? 

— Fireşte. Nu m-ai sfătuit chiar dumneata să dorm?! 

— Ce-a fost, a trecut, sir; acum, însă, n-am isprăvit 
discuţia. 

— Ba da! 

— Ba nu; mai am o vorbă cu dumneavoastră. 

— În schimb eu nu mai am nimic de întrebat. Am aflat tot 
ce-am vrut să aflu. 

— Ce adică? 

— Exact ceea ce te-ai străduit să-mi ascunzi până acum. 

— Să ascund? Sunt curios, la ce vă referiţi? Daţi-i 
drumul! 

— O, nu e decât faptul că sunt născut să fiu westman şi că 
de pe acum întrec pe câte un vânător care a colindat 
savana timp de două decenii. 

Scăpă din mână halca de carne, tuşi încurcat şi, în cele 
din urmă, rosti înecându-se: 

— Pe toţi... dracii... Tinerelul ăsta... acest greenhorn... m- 
a... hm-hm-hm! 

— Noapte bună, Sam Hawkens, somn uşor! Repetai şi mă 
întorsei cu spatele. 

Atunci veni mânios spre mine şi mă apostrofă: 

— Ei da, vă dedaţi somnului, fiinţă demnă de ştreang ce- 
mi sunteţi! 

E mai bine aşa. Cât staţi cu ochii deschişi, îl duceţi de nas 
pe orice om de treabă. Între noi doi totul s-a sfârşit! Aţi 
scrântit-o cu mine! 

Acum vă cunosc pe de-a-ntregul. Sunteţi un şarlatan de 
care trebuie să mă feresc! 


Vorbise pe tonul cel mai hotărât cu putinţă. Dac-ar fi fost 
să-l iau în serios, ar fi trebuit să cred că între noi se sfârşise 
într-adevăr totul. 

Dar nu trecu o jumătate de minut şi îi auzii vocea blândă, 
aproape duioasă: 

— Noapte bună, sir! Trageţi un somn bun, ca să vă 
refaceţi puterile până v-oi trezi. 

Ce om bun, ce drăguţ şi cumsecade era totuşi bătrânul 
meu Sam Hawkens! 

Am dormit buştean. Când am fost trezit, Parker şi Stone 
erau în picioare; ceilalţi mai dormeau adânc; Rattler, 
printre ei. Mâncarăm carne, băurăm apă proaspătă, 
adăparăm caii şi pornirăm, după ce Sam dădu celorlalţi doi, 
pe scurt, sfaturi de comportare în toate cazurile posibile. 
Soarele încă nu răsărise când plecarăm în această misiune 
cu destule şanse de a deveni primejdioasă. Primul meu 
drum călare în calitate de cercetaş! Eram curios, cum se va 
termina. Câte asemenea drumuri n-am făcut mai târziu! 

Am luat-o, bineînţeles, la vale, pe lângă pădure, în 
direcţia în care dispăruseră cei doi apaşi. Urmele se mai 
vedeau în iarbă; până şi eu, greenhornul, le puteam desluşi; 
duceau spre miazănoapte, pe câtă vreme noi trebuia să-i 
căutăm pe apaşi la miazăzi. Trecând de cotitura văii, acolo 
unde pădurea începea să urce în pantă, am dat de un 
luminiş născut probabil datorită invaziei unor insecte 
dăunătoare; într-acolo ducea urma. Un drum lung lega 
luminişul de o prerie semănând cu un acoperiş verde, uşor 
înclinat spre miazăzi. Şi aici urma era vizibilă. După cum 
reieşea, apaşii făcuseră un ocol. De sus, de pe coama 
acestui acoperiş, zărirăm înaintea noastră o întindere largă, 
netedă, acoperită de iarbă, care părea să nu aibă ieşire 
spre sud. Deşi de la plecarea apaşilor trecuseră aproape 
trei sferturi din zi, urmele lor se mai vedeau, în linie 
dreaptă, de-a lungul şesului. Sam, care până atunci nu 
scosese o vorbă, clătină din cap şi murmură în barba sa 
stufoasă: 


— Urmele astea nu-mi plac deloc, absolut deloc! 

— În schimb mie îmi plac! Am răspuns. 

— Fiindcă sunteţi un greenhorn, precum aţi dovedit-o din 
nou aseară! Şi-a băgat în cap tinerelul că aş fi vrut să-l laud 
şi să-l compar cu un vânător de prerie! Să vezi şi să nu 
crezi! Îmi ajung cele ce-aţi rostit adineauri, ca să-mi dau 
seama cu cine stau de vorbă. Vă plac, aşadar, urmele? Cum 
de nu! Fiindcă se înşiră atât de frumos înaintea noastră, 
încât şi un orb le-ar putea prinde cu mâna. Mie însă, bătrân 
hoinar prin savană, îmi par foarte suspecte. 

— Mie nu. 

— Tacă-vă pliscul, preastimate sir! Nu v-am luat ca 
însoțitor ca să mă zăpăciţi cu copilăriile! Când doi indieni îşi 
lasă urmele în văzul tuturor, nu e lucru curat, mai ales după 
ce ne-au părăsit cu gânduri vrăjmaşe. Îmi vine să cred că 
ne-au pregătit o cursă! Prevăzuseră doar că ne vom lua 
după urmele lor; e la mintea orişicui. 

— Şi în ce-ar consta cursa? 

— Încă nu se poate şti. 

— Şi unde s-o fi aflând? 

— Fireşte că la miazăzi. Prea ne-au înlesnit calea într- 
acolo! Dacă n-ar fi făcut-o dinadins, îşi luau osteneala să 
şteargă urmele. 

— Hm! 

— De ce mormăiţi? Se interesă Sam. 

— Nu-i nimic. 

— Totuşi sună ca şi când aţi avea ceva pe limbă. 

— Mă tem să vorbesc. 

— De ce? 

— Am toate motivele să-mi ţin pliscul; altminteri, mai poţi 
crede că vreau într-adevăr să te zăpăcesc, deşi pentru un 
asemenea lucru, declar deschis, nu am nici talent, nici 
dispoziţie. 

— Ia nu mai îndrugaţi verzi şi uscate! Între amici nu se 
cântăreşte fiece vorbă. Doar vreţi să învăţaţi ceva; dacă nu 


vorbiţi, cum o să fie cu putinţă? Prin urmare: ce înseamnă 
acel „hm!” de adineauri? 

— Nu sunt de părerea dumitale. Nu cred într-o cursă. 

— Aşa! Şi pe ce ternei? 

— Inciu-Ciuna şi Winnetou vor să ajungă la ai lor ca să-i 
repeadă fără întârziere împotriva noastră; în plus, ei 
transportă pe căldura asta un cadavru. lată două motive 
care îi determină să se grăbească, altminteri şi leşul ar 
intra în putrefacție şi ei s-ar întoarce prea târziu la tabăra 
noastră. În asemenea condiţii nu mai au timp să şteargă 
urmele. După părerea mea, aceasta e singura explicaţie a 
faptului că urmele lor sunt atât de vizibile. 

— Hm! Făcu de astă dată Sam. 

— Şi chiar dacă n-am dreptate, continuai eu, încă putem 
să ne luăm fără grijă după aceste urme. Cât timp ne aflăm 
în şesul întins, n-avem de ce ne teme; zărim de departe 
orice duşman şi ne asigurăm retragerea. 

— Hm! Făcu Sam din nou, privindu-mă pieziş. Vorbeaţi de 
cadavru. Credeţi că pe căldura asta l-au cărat cu ei? 

— Aşa cred. 

— Nu l-or fi îngropat undeva, în drum? 

— Nu. Victima se bucura la ei de mare cinste. După 
obiceiul lor, Klekih-Petra trebuie înmormântat cu toată 
pompa. De-ar fi cu putinţă, solemnitatea şi-ar afla 
încununare prin execuţia ucigaşului, chiar în timpul 
înmormântării. Vor amâna deci ceremonia şi se vor grăbi să 
ne prindă, pe Rattler şi pe noi. După cum îi cunosc, trebuie 
să ne aşteptăm la o astfel de acţiune. 

— Aha, după cum îl cunoaşteţi? S-ar părea că v-aţi născut 
în ţara apaşilor! 

— Lasă prostiile! 

— Atunci de unde dracu' îi cunoaşteţi? 

— Din cărţile acelea pe care le dispreţuieşti. 

— Well! Să călărim mai departe. 

Sam nu-mi împărtăşi opinia cu privire la raţionamentele 
mele, doar barba îi zvâcnea niţel în timp ce mă iscodea cu 


coada ochiului. 

Cunoşteam zvâcnetul acesta: însemna că nu-i convine să 
accepte ceva neprevăzut. 

Goneam în galop peste câmp. Era una din acele savane 
cu iarba măruntă, cum se găsesc multe între izvoarele 
Canadian Riverului şi cele ale lui Rio Pecos. Urmele se 
prelungeau în trei şiruri ca şi când ar fi fost trase cu o 
greblă. Prin urmare, călăreţii înaintaseră în flanc, ca şi la 
plecarea din tabără. Trebuie că le venea foarte greu să 
menţină atâta drum cadavrul în poziţia iniţială, şezând în 
şa; până în clipa aceea nu descoperisem nici un semn din 
care să reiasă că s-ar fi oprit pentru a-şi uşura povara. Dar 
judecam în sinea mea că semnul ar trebui să apară nu peste 
multă vreme. 

În sfârşit, Sam Hawkens crezu că sosise momentul să-şi 
reia rolul de instructor. Îmi explică ce formă ar avea urmele 
dacă cei doi călăreţi ar înainta la pas, la trap sau în galop; 
lucrul era sesizabil fără efort. 

După o jumătate de oră părea că pădurea s-ar întinde de- 
a curmezişul câmpiei, dar nu era decât aparenţă, provocată 
de o cotitură a savanei. Înaintând în acea direcţie, 
constatarăm curând că pădurea rămânea de fapt în stânga 
noastră. Copacii erau atât de rari, încât o întreagă trupă 
călare ar fi putut să treacă printre ei, răspândită; apaşii 
însă îşi ţineau tustrei caii alăturaţi, ceea ce nu le-ar fi 
permis trecerea decât prin ruperea formaţiei. Era deci 
limpede că, voind să treacă în bloc, fură nevoiţi să facă un 
ocol pe care îl urmarăm şi noi, bucuroşi, deoarece pe-aici 
aveam drum deschis. Ce-i drept, mai târziu - după o bună 
„instruire” - nu m-aş fi ţinut de această urmă, ci aş fi luat-o 
de-a dreptul printre copaci şi, scurtând drumul, aş fi 
regăsit-o dincolo. 

Preria, ca o fâşie acoperită de tufişuri izolate, se îngusta 
din ce în ce. Atinserăm locul unde poposiseră apaşii. Era un 
fel de poiană cu stejari şi fagi subţiri, drepţi. Ocolirăm cu 
băgare de seamă poiana, apropiindu-ne iarăşi abia după ce 


ne încredinţarăm ca indienii o părăsiseră de mult. La o 
margine observarăm că iarba e strivită şi călcată. O 
cercetare mai atentă ne conduse la concluzia că apaşii 
descălecaseră aici şi coborâseră cadavrul din şa, culcându-l 
în iarbă. 

Pătrunseseră apoi în poiană, tăiaseră câteva crăci de 
stejar şi le curăţaseră de frunze; acestea mai zăceau 
împrăştiate pe jos. 

— Ce-or fi făcut oare cu crăcile alea? Cum credeţi? 
Întrebă Sam, privindu-mă ca un profesor pe elevul său. 

— O targă sau o năsălie pentru mort, am răspuns fără 
şovăire. 

— De unde ştii? Tot din carte? 

— Nu, din capul meu. 

— Cum aşa? 

— Mă aşteptam de mult la un semn ca ăsta. Nu e lucru 
uşor să sprijini atâta vreme un cadavru înţepenit în şa. 
Trebuiau deci să se oprească undeva şi să-şi uşureze 
sarcina. 

— Judecata nu-i rea. Se găsesc şi asemenea lucruri prin 
cărţile dumneavoastră, sir? 

— Fireşte că nu textual şi nici cu referiri exacte la cazul 
de faţă. 

Depinde însă de cel care citeşte şi de modul cum pricepe. 
Se pot învăţa multe în acest fel şi se pot aplica în cazuri 
similare. 

— Foarte ciudat! Parc-ar fi trăit totuşi cândva, în vest, 
autorii cu pricina! De altfel, sunt şi eu de părerea 
dumneavoastră. Să vedem dacă nu greşim. 

— Cred că n-au făcut o năsălie, ci mai curând un fel de 
targă, pe care o târăsc după ei. 

— De ce? 

— Ca să transporţi mortul pe năsălie sau pe o targă 
obişnuită, e nevoie de doi cai alăturaţi sau dispuşi unul în 
spatele celuilalt; dar apaşii nu au decât un singur cal 
disponibil; pentru o targă din asta, târâtoare, ajunge. 


— Just. Dar targa ar lăsa o urmă foarte vizibilă, ceea ce 
ar fi în dezavantajul lor. În orice caz, e de presupus că au 
trecut pe aici ieri, pe înserate. Vedem noi imediat dacă au 
rămas pe loc ori şi-au continuat drumul în cursul nopţii. 

— Eu sunt de părere că nu au înnoptat aici; aveau un 
îndoit motiv să se grăbească. 

— Foarte just. Aşadar, să vedem! 

Descălecarăm şi, ducându-ne caii de frâu, pornirăm încet 
de-a lungul urmelor. Acestea arătau acum altfel: se 
prelungeau tot în trei şiruri, dar nu ca mai înainte. La 
mijloc, dăâra lată care provenea de la copitele cailor era 
însoţită de două dungi laterale, pricinuite de targă. 

Prin urmare, targa se compunea din două suporturi şi din 
crăci aşezate de-a curmezişul, peste care fusese culcat şi 
legat cadavrul. 

— De aci încolo, observă Sam, au călărit unul în urma 
celuilalt. 

Trebuie să fi avut vreo pricină anume, căci locul e destul 
de larg pentru doi călăreţi alăturaţi. Să vedem mai departe. 

Încălecarăm iar şi pornirăm la trap; mă tot frământam să 
găsesc pricina pentru care vor fi călărit într-un singur şir. În 
sfârşit, dădui de adevăr. 

— Deschide bine ochii! Mă adresai lui Sam. Urma asta va 
suferi curând o modificare menită să scape atenţiei noastre. 

— Cum aşa, o modificare? 

— Da, da. Ei au confecţionat targa nu numai pentru a-şi 
uşura înaintarea şi a nu mai fi nevoiţi să sprijine leşul, ci şi 
în vederea unei manevre. Se vor despărţi. 

— Ce vă trece prin cap? Să se despartă! Nici prin vis nu li 
se năzare, hi-hi-hi-hi! Râse el. 

— Prin vis, nu, dar au luat hotărârea în stare de trezie. 

— Ia spuneţi, cum aţi scornit asemenea năzbâtie? Dac-aţi 
scos-o din cărţi, înseamnă că ele vă zăpăcesc de-a binelea. 

— Asta nu scrie în cărţi; e raţionamentul meu. Fireşte, tot 
ca urmare a lecturilor, pentru că, citind cu atenţie, mi-am 
însuşit temeinic cuprinsul. 


— Hai, s-auzim! 

— Până acum ai făcut dumneata pe profesorul; acuma să- 
ţi pun eu câteva întrebări. 

— Vor fi fiind grozave! Sunt curios să le aud! 

— De ce obişnuiesc indienii să călărească uneori unul 
după altul, de unde şi expresia „în şir indian”? Doar nu din 
comoditate sau de plăcere? 

— Pentru ca urmăritorul să nu poată ghici numărul 
călăreţilor. 

— Păi vezi! Cred că acelaşi motiv i-a îndemnat şi pe apaşii 
noştri să nu călărească alături. 

— M-aş mira. 

— Atunci de ce-ar călări în şir indian, când e loc berechet 
pentru trei sau chiar mai mulţi cai alăturaţi? 

— Întâmplător. Sau poate din pricina mortului. Unul e 
călăuză şi merge înainte; apoi vine calul cu targa şi 
urmează al doilea călăreț, care are sarcina să observe ca 
targa să nu se desfacă şi să nu cadă cadavrul. 

— O fi! Dar nu uita că oamenii sunt grăbiţi să se întoarcă 
la tabăra noastră. Transportul mortului cere timp prea 
mult; aşadar, unul ar trebui s-o ia repede înainte, ca să-i 
mobilizeze mai devreme pe războinici. 

— Fantezia vă joacă renghiul. Susţin şi repet că nici prin 
gând nu le-ar trece să se despartă. 

La ce bun să mă cert cu Sam? De altfel, se putea să mă 
înşel, dânsul fiind un cercetaş încercat, pe când eu, colea, 
un greenhorn. De aceea tăcui. Dar nu pierdeam din vedere 
nici un petic de drum. 

Nu trecu mult şi ajunserăm la un curs de apă cu albia 
netedă, largă şi complet secată. Era, de fapt, una din acele 
gârle care primăvara absorb apele munţilor şi apoi, după 
scurgerea lor rămân secate în tot restul anului. Malurile 
erau joase, iar albia plină de pietriş netezit de ape; ici şi 
colo se aflau straturi de nisip fin. Urmele duceau de-a 
curmezişul albiei. 


În timp ce traversam încet albia, examinam pas cu pas 
prundişul şi nisipul. Dacă judecasem bine adineauri, atunci 
chiar aici ar fi fost locul potrivit pentru despărţirea celor doi 
apaşi. Unul din ei ar fi trebuit să străbată o porţiune din 
albie mânându-şi calul nu pe nisip, ci pe piatră, ca să nu se 
întipărească paşii. Astfel ar fi putut să dispară fără a lăsa 
urmă. lar dacă celălalt şi-ar fi continuat drumul trăgând 
calul cu targa după el, încă am fi putut lua urma celor doi 
cai drept a celor trei de mai înainte. 

Mă ţineam după Sam Hawkens. Trecuserăm aproape 
dincolo, când zării într-un strat de nisip, lângă o 
îngrămădire de pietre, o adâncitură rotundă cu marginile 
surpate spre interior, cam de mărimea unei ceşti mari de 
cafea. Pe atunci nu aveam încă privirea destul de ageră, nici 
perspicacitatea şi experienţa pe care mi le-am însuşit 
ulterior; dar ceea ce mai târziu aş fi afirmat şi dovedit, 
acuma puteam să ghicesc: era o urmă de copită. Piciorul 
calului alunecase de pe grămada de pietriş în nisip. Totuşi 
tăcui. Abia când, ajunşi la celălalt mal, Sam dădu să-şi 
continue drumul de-a lungul urmei, l-am oprit: 

— Fii bun şi ia-o la stânga, Sam! 

— Pentru ce? 

— Vreau să-ţi arât ceva. 

— Ce anume? 

— Ai să vezi imediat. Vino cu mine! 

Am luat-o călare pe malul albiei secate; malul era crescut 
cu iarbă. 

După nici două sute de paşi, văzurăm în nisip urmele 
unui cal urcând apoi desluşit prin iarbă, către miazăzi. 

— Ce e asta, Sam? Îl întrebai, mândru că eu, novicele, 
avusesem dreptate. 

Părea că ochişorii lui dau să se ascundă în orbite şi faţa 
lui şireată se lungi a mirare. 

— Călcătură de cal! Răspunse el. 

— De unde o fi răsărit? 


Se uită în lungul albiei secate şi, cum nu văzu nici un alt 
semn, răspunse: 

— În orice caz, vine de-aici, din gârlă. 

— Fireşte. Şi cine să fi fost călăreţul? 

— Dracu' ştie! 

— Să ţi-o spun eu. 

— Ei, cine? 

— Unul din cei doi apaşi. 

Faţa i se lungi şi mai mult, performanţă de care, până 
atunci, nu-l crezusem capabil. Exclamă: 

— Cu neputinţă! 

— Ba uite că da! S-au despărţit, aşa cum am presupus. 
Hai să ne întoarcem îndărăt, la prima urmă. 

Dacă e s-o examinăm cu atenţie, vom constata că provine 
numai de la doi cai. 

— Ar fi uluitor! Hai să vedem. Sunt grozav de curios! 

Făcurăm cale-ntoarsă, de astă dată cu şi mai multă 
băgare de seamă. Şi, într-adevăr, se vedea că din acel punct 
nu-şi continuaseră drumul decât doi dintre cai. Sam tuşi 
încurcat, mă examina bănuitor şi mă întrebă: 

— Cum naiba v-a trecut prin cap că urma se va abate de 
aici, din albia asta seacă şi tocmai spre stânga? 

— Am zărit o călcătură de copită jos, în nisip şi, după 
poziţia ei, am dedus restul. 

— Ce vorbiţi! la să-mi arătaţi şi mie câlcătură! 

L-am condus până acolo. Sam mă privi şi mai 
neîncrezător ca înainte şi izbucni: 

— Sir, n-aveţi de gând să-mi spuneţi odată adevărul? 

— Cum să nu! Crezi că te-am minţit vreodată? 

— Hm! Păreţi un om cinstit şi iubitor de adevăr; dar acum 
nu vă mai cred. Adică n-aţi mai fost niciodată în prerie? 

— Nu. 

— Şi nici, în general, prin Vestul sălbatic? 

— Nici. 

— Nici în Statele Unite? 

— Niciodată. 


— Va fi existând cumva o altă ţară cu prerii şi savane, 
ceva ca vestul nostru sălbatic? Veţi fi trecut pe-acolo? 

— N-am fost nicăieri. Am ieşit acum pentru prima oară 
dintre graniţele patriei mele. 

— Atunci să vă ia dracu'! Sunteţi o enigmă! 

— Oho, Sam Hawkens! Asta-i vorbă de prieten, cum te 
pretinzi a-mi fi? 

— Ei, nu mi-o luaţi în nume de rău, dar în asemenea 
situaţii îmi sare ţandăra! Pică un greenhorn în vest, fără să 
fi auzit nici cum creşte iarba, nici cum cântă puricele şi, la 
prima sa deplasare în calitate de cercetaş, îl face pe însuşi 
bătrânul Sam Hawkens, coţcarul, să roşească de ruşine. Ca 
într-o astfel de situaţie să-ţi păstrezi sângele rece, ar trebui 
să fii vara eschimos şi iarna groenlandez, dacă nu mă-nşel. 
Când eram bobocel ca dumneavoastră, ehei, că deştept mă 
mai credeam; iar acum, la bătrâneţe, pesemne că m-oi fi 
prostit de tot. Tristă afacere pentru un westman care 
posedă şi el porţia lui de orgoliu! 

— Lasă, nu ţi-o pune şi dumneata la inimă. 

— Oho, uşor de spus, dar costă! Trebuie să recunosc că 
aţi avut dreptate. Cum se face? 

— Se face că am gândit logic şi am dedus. O încheiere 
justă e de mare însemnătate. 

— Ce e aia? Răsuceşti cheia? 

— Nu, omule, vreau să spun concluzia. 

— Nu înţeleg; e prea complicat pentru mine. 

— Uite, am tras următoarea concluzie: când indienii 
călăresc în şir, o fac pentru a-şi acoperi urmele. Deci, apaşii 
noştri doreau acelaşi lucru, adică să ascundă una din urme. 
Pricepi? 

— Desigur. 

— Această concluzie justă m-a condus la descoperirea de 
adineauri. 

Un westman adevărat trebuie, înainte de toate, să judece 
logic. Să-ţi mai ofer, ca exemplu, o altă concluzie. Vrei? 

— Dece nu! 


— Dumneata te numeşti Hawkens. Asta înseamnă, dacă 
nu greşesc, „şoim”? 

— Yes. 

— Atunci, ascultă: şoimul se hrăneşte cu şoareci de câmp. 
E adevărat? 

— Întocmai; dacă-i prinde. 

— Şi acum, concluzia: şoimul mănâncă şoareci de câmp; 
dumneata te numeşti Hawkens, deci te hrăneşti cu şoareci 
de câmp. 

Sam căscă gura mare, pesemne ca să aspire aer şi idei, 
mă privi un răstimp ca năuc, apoi explodă: 

— Sir, mă luaţi peste picior? Nu permit! Nu sunt o paiaţă 
căreia să-i sari în spinare. M-aţi jignit, sir, m-aţi jignit adânc 
cu această calomnie infernală, precum că aş mânca şoareci 
şi încă şoareci de câmp. 

Îmi veţi da satisfacţie. Ce părere aveţi despre duel? 

— Excelentă! 

— Bun! Aveţi studii, nu-i aşa? 

— Da. 

— Prin urmare, îmi puteţi da satisfacţie. Vă voi trimite 
secundanţii mei. Înţeles? 

— E clar. Însă dumneata posezi studii superioare? 

— Nu. 

— Atunci nu eşti calificat şi, în loc de secundanţi, am să-ţi 
trimit „terţianţii” şi „cvartanţii” mei, adică elevi din clasa a 
treia şi a patra gimnazială. E limpede? 

— Nu, nu înţeleg! Îngăimă el, făcând o mutră confuză. 

— Păi, dacă nu înţelegi şi nici măcar nu ştii ce 
însemnătate au în materie de duel secundanţii dumitale sau 
„terţianţii” şi „cvartanţii” mei, atunci n-ai nici o calitate să 
mă provoci. Dar am să-ţi ofer de bunăvoie o satisfacţie. 

— Care? 

— Îţi dăruiesc blana ursului meu grizzly. 

Ochişorii lui se luminară subit. 

— Dar vă trebuie şi dumneavoastră! 

— Nu-mi trebuie. Ţi-o dăruiesc. 


— Pe cuvânt? 

— Da. 

— High-day, primesc cu ambele mâini! Mulţumesc, sir, 
mulţumesc din suflet! Hello, ce-o să mai crape ăia de ciudă! 
Ştiţi ce-o să-mi fac? 

— Ei? 

— Un surtuc de vânătoare nou-nouţ, din piele de grizzly! 
Un triumf! Mi-l croiesc cu mâna mea. Mă pricep grozav la 
costume vânătoreşti. Uitaţi-vă la ăsta de pe mine, ce frumos 
l-am reparat! 

Îmi arătă, mândru, sacul antediluvian în care era vârât. 
Cârpise pielea petic peste petic, încât nostimada de surtuc 
se îngroşase cât scândura. 

— Dar, adăugă el în marea lui bucurie, urechile, ghearele 
şi dinţii sunt ale dumneavoastră; nu-mi folosesc la haină şi, 
afară de asta, v-aţi cucerit trofeele cu riscul vieţii. Vă fac din 
ele o salbă splendidă; sunt meşter în materie. Vreţi? 

— Vreau. 

— Bravo! În felul acesta vom avea fiecare bucuria lui. 
Sunteţi într-adevăr un băiat destoinic; straşnic băiat! Va să 
zică, îi dăruiţi lui Sam Hawkens blana de grizzly. De acum 
încolo puteţi, din parte-mi, să afirmaţi că mănânc şi 
şobolani, tot nu mă mai scoateţi din fire. Chiar şi în chestia 
aia cu cărţile... încep să-mi dau seama că nu sunt, la urma 
urmei, atât de proaste cum credeam la început; s-ar putea 
totuşi să înveţi câte ceva din ele. Şi vreţi, într-adevăr, să 
scrieţi o carte? 

— Poate şi mai multe. 

— Cu întâmplări trăite? 

— Da. 

— Şi veţi aduce vorba şi de mine? 

— Am să-i zugrăvesc pe prietenii mei cei mai de seamă; 
ţin să le ridic un monument. 

— Hm-hm! Cei mai de seamă! Un monument! Cred că n- 
am auzit bine. Adică şi eu?... 

— Numai dacă vrei. Altminteri, nu. 


— Ascultaţi-mă, sir: vreau! Chiar vă rog să mă pomeniţi şi 
pe mine. 

— Bine, aşa voi face. 

— Minunat! Dar atunci oferiţi-mi încă o plăcere. 

— Care? 

— Veţi scrie chiar despre toate întâmplările ce le-am trăit 
împreună? 

— Da. 

— Rogu-vă, deci, săriţi peste chestia asta, ştiţi, cu 
bifurcarea urmelor! Hawkens... şi să nu descopere 
asemenea fapt! Ar însemna să mă ruşinez de toată lumea 
care v-ar citi cărţile. Dacă sunteţi amabil, treceţi peste 
afacerea asta. În schimb, puteţi evoca în linişte şoarecii şi 
guzganii. Mi-e indiferent ce vor crede oamenii despre 
alimentaţia mea; numai să nu spună despre mine că aş fi un 
westman care îi pierde urma indianului; asta m-ar mâhni 
peste măsură. 

— Şi, totuşi, ceea ce-mi ceri nu se poate, dragă Sam. 

— Nu? Şi de ce, mă rog? 

— Pentru că fiecare personaj din cartea mea trebuie 
zugrăvit aşa cum e în realitate. Prefer să nu te pomenesc 
deloc. 

— Nu, nu, nu! Eu, unul, vreau să intru în carte, să fiu 
partout! La urma urmei, nu e rău când scrii adevărul 
întreg. Cusururile mele vor fi învăţătură şi mângâiere 
pentru cititorii dumneavoastră, care n-or fi mai puţin proşti 
ca mine, hi-hi-hi-hi! Eu însă, care ştiu că rămân pictat în 
carte, mă voi strădui să nu mai fac boacăne în viitor. 
Suntem înţeleşi? 

— Perfect. 

— Atunci să ne continuăm drumul. 

— Pe care urmă? Pe cea abătută? 

— Nu, pe cealaltă. 

— Bine. E a lui Winnetou. 

— De unde ştiţi? 


— Unul dintre apaşi se deplasează mai încet, având în 
seamă cadavrul. Celălalt, însă, grăbeşte ca să-şi adune mai 
curând oştenii. Şi acesta trebuie să fie căpetenia. 

— Yes! Sunt de aceeaşi părere. Inciu-Ciuna nu ne 
interesează deocamdată. Să-l urmăm deci pe fiul său. 

— De ce tocmai pe el? 

— Vreau să aflu dacă a mai făcut vreun popas; asta mi-ar 
folosi. 

Haideţi, sir! 

Pornirăm la trap şi făcurăm drum destul de lung fără să 
se întâmple nimic deosebit. Chiar şi descrierea ținutului 
prin care treceam ar fi lipsită de interes. Abia cu un ceas 
înaintea amiezii Sam se opri şi zise: 

— Ajunge. Ne putem întoarce. Şi Winnetou a călărit fără 
popas toată noaptea; înseamnă că au mare zor şi ne putem 
aştepta curând la un atac, poate chiar înăuntrul celor cinci 
zile cât mai aveţi de lucru. 

— Ar fi foarte rău. 

— Fără îndoială. Dacă întrerupem lucrările şi o ştergem, 
atunci rămâne treaba neterminată; iar dacă stăm pe loc, ne 
iau apaşii prin surprindere şi lucrul tot rămâne baltă. Să 
discutăm serios cu Bancroft ce avem de făcut. 

— Ar mai fi o soluţie. 

— Nu prea ştiu care. 

— Să ne punem deocamdată în siguranţă şi apoi, după 
retragerea apaşilor, să ne întoarcem şi să isprăvim ce-a mai 
rămas. 

— Poate ar merge şi aşa. Vom asculta şi părerea 
celorlalţi. Trebuie să ne grăbim, să ajungem la tabără până 
nu se înnoptează. 

O luarăm înapoi pe acelaşi drum pe care am venit. Nu ne 
cruţarăm caii, dar dereşul meu se păstra destul de vioi, iar 
„noua Mary” se purta ca şi cum abia părăsise grajdul. 
Lăsarăm în urmă o bună bucată de drum şi dădurăm de o 
apă curgătoare; acolo ne-am adăpat caii şi aveam de gând 


să le lăsăm un ceas de odihnă. Descălecarăm şi ne lungirăm 
în iarbă, între tufişuri. 

Tăceam. Ne spuseserăm tot ce aveam să ne spunem. Eu 
mă gândeam la Winnetou şi la probabila încăierare cu el şi 
cu apaşii lui. 

Sam Hawkens închisese ochii şi... vai, dormea tun! Îi 
urmăream mişcările ritmice ale pieptului. Nu dormise prea 
mult în noaptea precedentă. Aici putea să-şi permită 
odihna, căci eu vegheam şi, de altfel, nu observasem 
nicăieri nimic suspect. 

Şi iată, mi se oferi un exemplu de ceea ce înseamnă 
agerimea simţurilor atâţia oameni, cât şi la animalele din 
Vestul sălbatic. Catârul se înfundase în tufăriş, încât nu-l 
mai vedeam; ronţăia frunzele de pe ramuri; nu era un 
animal sociabil, evita caii şi prefera singurătatea. 

Dereşul meu se afla în apropiere şi, cu dinţii lui tăioşi, 
secera iarba fragedă. Sam dormea dus, precum ştiţi. 

Deodată, catârul sforăi scurt şi neobişnuit; era ca un 
semnal de alarmă. Cât ai clipi, Sam se deşteptă şi sări în 
picioare. 

— Dormeam. Mary m-a trezit. Se apropie un om sau un 
animal. 

Unde-i catârul? 

— Aici, în tufăriş. Vino! 

Ne-am târât printre tufe şi am descoperit-o pe Mary 
ascunsă după ramuri; asculta cu atenţie. Urechile lungi i se 
mişcau nervoase şi coada îi flutura ba încolo, ba încoace. 
Zărindu-ne, s-a liniştit; coada şi urechile s-au astâmpărat. 
Catârul acesta fusese cu siguranţă cândva în mâini foarte 
bune şi Sam putea să se felicite că l-a prins în locul vreunui 
mustang. 

Privirăm prin ramuri şi iată - şase indieni călare veneau 
în şir, dinspre nord, pe urmele noastre. În frunte, un om de 
statură nu prea înaltă, dar vânjos; ţinea capul plecat şi 
părea să nu-şi ridice ochii din pământ. Purtau cu toţii 
jambiere de piele şi cămăşi de lână închise la culoare, fiind 


înarmaţi cu flinte, cuțite şi tomahawkuri, nişte toporişti 
indiene. Feţele lor, desenate cu o dungă albastră şi una 
roşie, străluceau de unsoare. 

Mă şi pregătisem de apărare, când Sam, fără a-şi stăpâni 
măcar glasul, exclamă: 

— Ce coincidenţă fericită, sir! Asta ne salvează! 

— Ne salvează? Cum aşa! De ce nu vorbeşti mai încet? 
Călăreţii sunt foarte aproape şi ne pot auzi cu uşurinţă! 

— Păi asta şi vreau, să ne audă. Sunt din tribul Kiowa. Cel 
din frunte e Bao, adică pe limba lor, vulpe; e un luptător 
viteaz şi foarte şiret, după cum îl arată şi numele. Căpetenia 
acestor oameni se numeşte Tangua, un indian foarte activ şi 
bun prieten cu mine. Îi vezi şi-au vopsit obrajii în culorile 
războiului; probabil că sunt iscoade. 

Eu, unul, n-am auzit însă de nici un conflict recent între 
triburi. 

Cuvântul Kiowa se pronunţă Che-i-o-vee. Această spiţă a 
pieilor roşii pare să fie un amestec de indieni „jojoni” cu alţii 
de prin Pueblo; li s-au indicat rezervaţii înăuntrul 
teritoriului indian, dar multe grupări izolate, aşa-numitele 
Panhandle, mai rătăcesc prin pustiurile din Texas, ajungând 
până la New Mexico. Aceste grupări sunt bine înzestrate cu 
cai şi au foarte buni călăreţi. Oamenii sunt porniţi pe jaf şi 
prezintă un serios pericol pentru albi. De aceea, coloniştii 
din regiunile de frontieră sunt duşmanii lor cei mai 
neîmpăcaţi. Kiowaşii se află mereu în duşmănie cu diferitele 
triburi ale apaşilor, pentru că nu cruţă nici viaţa, nici avutul 
acestor fraţi de-ai lor. Într-un cuvânt, sunt nişte bande de 
tâlhari. Cum de-au ajuns aşa, nu e locul să ne întrebăm. 

Cele şase iscoade se apropiaseră între timp de noi. Nu 
mă prea dumeream cum aveau ei să ne salveze. Şase 
oameni ne-ar fi putut ajuta puţin sau chiar deloc. Dar 
aveam să aflu curând gândurile lui Sam. Deocamdată eram 
bucuros că-i cunoştea şi că, prin urmare, nu erau motive de 
teamă. 


Veniseră pe urmele noastre, care duceau în tufăriş şi 
simţiră, fireşte, prezenţa unor oameni. Îşi smuciră degrabă 
caii, neobişnuit de puternici şi de iuți şi o luară înapoi la 
galop, pentru a ieşi din eventuala bătaie a puştilor noastre. 
Atunci Sam părăsi ascunzişul, îşi făcu mâinile pâlnie la gură 
şi scoase un strigăt ascuţit, pătrunzător, care părea să le fie 
cunoscut, căci îşi opriră numaidecât caii şi se uitară îndărăt. 
Sam repetă strigătul şi le făcu semn cu mâna. Indienii 
păreau să priceapă şi semnul. Îl recunoscuseră pe Sam 
care, cu statura lui deosebită, putea fi lesne identificat şi 
veniră în galop până la noi. Eu mă postasem între timp 
lângă Sam. Indienii se repeziră valvârtej asupra noastră, de 
parc-ar fi vrut să ne calce în picioarele cailor; dar nu ne 
clintirăm din loc. Atunci se opriră la un pas de noi, săriră 
din şa şi lăsară caii în voie. 

— Sam, fratele nostru alb, e aici? Întrebă şeful. Cum se 
face c-a ieşit în calea prietenilor şi fraţilor săi roşii? 

— Dimpotrivă, Bao, vulpea şireată, mi-a ieşit în cale; s-a 
luat după urmele mele. 

— Am crezut că sunt ale câinilor roşii pe care-i căutăm! 
Răspunse vulpea într-o englezească stricată, dar destul de 
inteligibilă. 

— Despre ce câini vorbeşte fratele meu roşu? 

— Despre apaşii din tribul mescalerilor. 

— De ce le ziceţi câini? Oare fraţii mei, vitejii kiowaşi, au 
vreo neînțelegere cu ei? 

— A fost dezgropată securea războiului între noi şi aceşti 
lupi râioşi. 

— O, mă bucură! Rog pe fraţii mei să se aşeze; am să le 
spun lucruri importante. 

Vulpea mă privi cercetător şi întrebă: 

— Pe această faţă palidă n-am mai văzut-o; e încă tânăr; 
să fie oare vreun războinic de-ai voştri? Şi-a cucerit vreun 
nume? 

Dacă Sam ar fi pronunţat numele meu german, n-ar fi 
obţinut nici un efect. Dar îşi aminti în clipa aceea vorbele lui 


Wheeler şi răspunse: 

— Acest prieten şi frate al meu cel mai scump a sosit nu 
de mult de dincolo de apa cea mare şi este un vestit 
războinic al neamului său. Nu văzuse în viaţa lui un bizon 
sau un urs şi totuşi, chiar alaltăieri s-a luptat cu doi tauri şi 
i-a răpus ca să-mi salveze viaţa; ieri l-a înjunghiat cu cuțitul 
pe un grizzly din Munţii Stâncoşi şi nu s-a ales nici măcar cu 
o zgârietură. 

— Uf, uf! Exclamară indienii cu admiraţie, iar Sam 
continuă pe un ton cam exaltat: 

— Glonţul lui nu greşeşte niciodată ţinta şi în braţul lui 
zace atâta putere, încât doboară pe orice duşman dintr-o 
lovitură de pumn. De aceea oamenii albi din vest i-au dat 
numele de Old Shatterhand. 

Astfel am fost botezat, fără să mi se ceară 
consimţământul, cu un nume sonor şi războinic pe care, de 
atunci încolo, aveam să-l port în vestul sălbatic. Vulpea îmi 
întinse mâna şi rosti prietenos: 

— Dacă Old Shatterhand îngăduie, îi vom fi prieteni şi 
fraţi. Nouă ne plac bărbaţii care-şi zdrobesc duşmanul 
dintr-o singură lovitură. 

Vei fi bine venit în corturile noastre. 

Asta însemna, cu alte cuvinte: „Avem nevoie de 
haimanale ca tine, vânjoase; vino deci la noi. Ai s-o duci bine 
dacă vei fura şi prăda împreună cu noi şi în folosul nostru”. 

Am înţeles tâlcul. I-am răspuns cam în doi peri şi cu acel 
aer de demnitate pe care, mai târziu, aveam să mi-l 
însuşesc pe deplin: 

— Îmi sunt dragi oamenii roşii, căci ei, ca şi feţele palide, 
sunt fiii Marelui Spirit. Suntem fraţi şi trebuie să ne ajutăm 
unii pe alţii împotriva tuturor duşmanilor care nu ne 
respectă! 

Un zâmbet de satisfacţie trecu peste chipul lui mânjit de 
unsoare şi de vopsele. Mă asigură, la rându-i: 

— Old Shatterhand a vorbit bine. Să fumăm pipa păcii! 


Se aşezară cu toţii lângă noi, pe malul apei. Bao, vulpea 
şireată, scoase o pipă, al cărei miros dulce-înţepător îmi izbi 
încă de departe nasul şi o umplu cu un amestec ce părea să 
conţină morcovi tocaţi, frunze de cânepă, ghindă pisată şi 
măcriş. Îi dădu foc, se ridică în picioare, trase un fum şi îl 
suflă mai întâi la cer, apoi la pământ: 

— Sus e lăcaşul duhului cel bun, iar pe pământ creşte 
verdeaţa şi dobitoacele menite războinicilor kiowaşi. 

Mai trase de patru ori din pipă şi, suflând fumul spre 
miazăzi, miazănoapte, răsărit şi apus, continuă: 

— In cele patru zări locuiesc oameni roşii şi albi care 
stăpânesc pe nedrept verdeaţa şi dobitoacele. Dar îi vom 
căuta şi vom lua ce-i al nostru. Am zis! Howgh! 

Ce discurs! Cu totul altfel decât cele pe care le citisem 
până atunci sau pe care aveam să le ascult mai pe urmă 
adeseori. Kiowaşul declară fără echivoc că socoteşte toată 
această faună şi floră, cu produsele ei, proprietate exclusivă 
a tribului său şi că, deci, consideră jaful nu numai ca un 
drept, ci chiar ca o datorie a sa! Şi eu să devin prietenul 
acestor oameni! Dar e o vorbă: „Cine intră în horă trebuie 
să joace”. 

Vulpea îi întinse lui Sam nelipsita pipă a păcii. Hawkens 
trase cu vitejie cele şase fumuri rituale şi zise: 

— Marele Spirit nu ţine seama de culoarea pielii, căci 
oamenii se pot vopsi ca să-l înşele; el se uită în inima lor. 
Inima războinicilor din vestitul trib Kiowa e vitează, 
neînfricată şi credincioasă. lar inima mea e legată de-a lor 
precum catârul meu de copacul unde l-am priponit. 

Aşa va rămâne în veci, dacă nu mă-nşel. Am zis! Howgh! 

Ăsta era get-beget Sam Hawkens, omuleţul isteţ şi vesel 
care ştia să aleagă partea convenabilă din orice lucru sau 
împrejurare. Discursul lui fu răsplătit cu „uf-uf-uf!” unanim 
şi repetat. Din păcate, comise infamia de a trece asupră-mi 
acea puturoasă pipă de argilă. Eram nevoit să muşc şi eu 
din mărul pădureţ, silindu-mă să nu-mi pierd nobila 
demnitate şi atitudinea bărbătească. Fumez cu multă 


plăcere şi niciodată o ţigară de foi nu mi s-a părut prea 
tare. Am încercat cu succes până şi faimoasa mahorcă, acea 
tocătură ordinară care şi-a dobândit reputaţia datorită 
gustului ei insuportabil; cine o fumează trebuie să fie 
sprijinit de trei oameni ca să-şi menţină echilibrul; de aceea 
i se şi spune „tutun de trei inşi”. Speram, prin urmare, ca 
nici pipa asta indiană a păcii să nu mă dea gata. Mă ridicai, 
făcui cu stânga un gest ceremonios şi trăsei primul fum. 
Într-adevăr, toată vegetaţia pomenită mai sus, morcovii, 
cânepa, ghinda şi măcrişul fumegau într-însa. 

Dar nu prevăzusem un al cincilea component principal; 
acum mă trăsnea mirosul şi gustul lui; parcă venea de la un 
papuc de pâslă ars. 

Suflai şi eu fumul la cer, la pământ, apoi declamai: 

— De la cer ne vine raza soarelui şi ploaia; de acolo ne 
vine mana şi belşugul. Pământul primeşte căldura şi 
umezeala şi ne dăruie în schimb bizoni şi mustangi, urşi şi 
cerbi, dovleci şi porumb şi mai ales nobila plantă din care se 
prepară chinichinicul ce răspândeşte din pipa păcii 
mireasma dragostei şi a înfrăţirii. 

Citisem undeva că indienii numesc acel amestec de tutun 
„Chinichinic” şi m-am grăbit să-mi etalez cunoştinţele. Mi- 
am umplut iarăşi gura cu fum şi l-am suflat către cele patru 
puncte cardinale. Acum mirosul părea şi mai complicat; 
cred că în mixtură intra şi sacâz, precum şi ceva unghii de 
la degetele picioarelor. După ce făcui această delicioasă 
descoperire, continuai: 

— În apus se înalţă Munţii Stâncoşi şi la răsărit se întind 
şesurile; la miazănoapte strălucesc lacurile, la miazăzi se 
leagănă apa cea mare a oceanului. Dacă mi-ar aparţine mie 
pământurile dintre cele patru hotare, le-aş dărui pe toate 
războinicilor kiowaşi, căci ei sunt fraţii mei. Fie ca în acest 
an ei să vâneze de şase ori atâţia bivoli şi de cincizeci de ori 
atâţia grizzly câţi oameni numără neamul Kiowa. Crească 
boabele porumbului cât dovlecii, iar dovleacul fie de 
douăzeci de ori mai mare ca până acum. Am zis! Howgh! 


Pe mine nu mă costa nimic să le adresez asemenea urări 
superbe, în schimb ei se bucurară, ca şi când urările s-ar fi 
împlinit aievea. 

Cuvântarea mi se păru cea mai măiastră din câte 
rostisem în viaţa mea şi într-adevăr fu primită cu un 
entuziasm fără precedent, dacă ţinem seama de calmul 
obişnuit al indienilor. Atât de multe încă nu le urase şi nu le 
dorise nici un om şi mai ales un alb. De aceea exclamaţiile 
de recunoştinţă se repetară la nesfârşit. Vulpea îmi strânse 
de câteva ori mâna, mă asigură de prietenia lui întru toţi 
vecii şi, la fiecare howgh, howgh, căsca o gură atât de mare, 
încât izbutii la un moment dat să scap de luleaua păcii, 
vârându-i-o între dinţii lui galbeni şi lungi. Atunci tăcu, 
inhalând cu evlavie memorabila mireasmă. 

A fost prima mea „oficiere sfântă” în lumea indienilor, 
căci a fuma pipa păcii înseamnă la ei un act solemn cu 
temeiuri serioase şi cu consecinţe la fel de serioase. De câte 
ori nu mi-a fost dat, mai târziu, să fumez calumetul, fiind, în 
acele ocazii, perfect conştient de rostul şi de gravitatea 
ritualului. De astă dată, însă, procedura m-a dezgustat şi mi 
s-a părut de-a dreptul caraghioasă. Mâinile îmi duhneau a 
„tutun” şi mă bucuram din suflet că pipa odihneşte între 
dinţii indianului şi nu în gura mea. Ca să uit de gustul pipei, 
am scos din buzunar o ţigară de foi şi mi-am aprins-o. Cu 
câtă poftă şi lăcomie mă priviră kiowaşii! Vulpea făcu ochii 
mari şi scăpă pipa din gură; ca războinic încercat, avu 
prezenţa de spirit s-o prindă din zbor şi să şi-o vâre din nou 
între dinţi, dar i se citea pe faţă că, în clipa aceea, o ţigară 
de foi i-ar fi făcut mai mare plăcere decât o mie de pipe ale 
păcii îndesate cu chinichinic. 

Cum tabăra noastră se afla în permanentă legătură cu 
Santa, de unde carul cu boi ne aproviziona cu cele 
necesare, nu-mi cădea greu să-mi fac rost de ţigări. Erau 
relativ ieftine şi le preferam rachiului după care umblau 
ceilalţi şi se îmbătau ca neoamenii. Dimineaţa luasem cu 
mine câteva ţigări, cât să-mi ajungă pe vreo două zile, în 


eventualitatea că am fi întârziat; puteam deci să satisfac 
pofta vădită a indienilor, oferindu-le câte un trabuc. Vulpea 
îşi lepădă repede pipa şi-şi aprinse ţigara; oamenii lui, în 
schimb, procedară altfel; nu se mulţumiră să-şi vâre în gură 
numai vârful trabucului, ci-l înghesuiră cu totul între fălci, 
apucându-se de mestecat. Gusturile diferă de la om la om. 
O zicală spune că unuia îi place popa şi altuia preoteasa; 
constatai şi de astă dată că nu e o vorbă goală şi-mi jurai ca 
de aici încolo să nu le mai dau de fumat nici un obiect 
necomestibil. 

Acum, cu toate formalităţile îndeplinite, indienii se aflau 
în cea mai bună dispoziţie, aşa că Sam debuta cu 
întrebarea: 

— Fraţii mei spun că între ei şi apaşii mescaleri a fost 
dezgropată securea războiului. Eu n-am auzit nimic în 
această privinţă. De când a fost dezgropată? 

— De un răstimp căruia feţele palide îi spun două 
săptămâni. 

Fratele meu Sam poate că a fost undeva, departe, într-un 
ţinut singuratic, de aceea n-a auzit. 

— E adevărat. Însă neamurile voastre trăiau în pace. Mă 
întreb din care pricină au pus fraţii mei mâna pe arme? 

— Câinii de apaşi au ucis patru oameni de-ai noştri. 

— Unde? 

— Lângă Rio Pecos. 

— Păi, corturile voastre nu se află acolo. 

— Nu, însă acolo sunt corturile mescalerilor. 

— Şi ce căutau războinicii voştri prin acele locuri? 

Vulpea se gândi o clipă înainte de a mărturisi adevărul: 

— O ceată de războinici kiowaşi s-a dus într-o noapte să 
pună mâna pe caii apaşilor. Dar câinii aceia puturoşi 
puseseră pază bună; s-au apărat şi au ucis viteji de-ai 
noştri. lată pricina pentru care am dezgropat securea 
războiului. 

Prin urmare, kiowaşii încercaseră să fure caii, însă au fost 
descoperiţi şi alungaţi. Cine, decât ei înşişi, erau de vină 


dacă acţiunea s-a soldat cu moartea câtorva războinici? Şi 
totuşi apaşii urmau să fie pedepsiţi, deşi fuseseră în dreptul 
lor să-şi apere bunurile. Le-aş fi spus-o eu de la obraz 
acestor haimanale! Eram chiar pe punctul s-o fac, dar mă 
opri un gest discret al lui Sam. Acesta îşi re luă întrebările: 

— Ştiu oare apaşii că aţi pornit împotriva lor? 

— Dar ce, îşi închipuie cumva fratele meu că ne-am 
grăbit să le dăm de veste? Venim pe ascuns, năvălim asupra 
lor, ucidem câţi putem şi luăm cât ne trebuie, animale şi 
lucruri. 

Asta depăşea orice limită! Nu mă stăpânii să-l întreb: 

— De ce râvnesc vitejii mei fraţi să se facă stăpâni peste 
caii apaşilor? După câte ştiu, neamul bogat al kiowaşilor are 
chiar mai mulţi cai decât e nevoie pentru războinicii săi. 

Vulpea mi se uită drept în ochi şi zâmbi: 

— Tânărul meu frate Old Shatterhand vine de dincolo de 
apa cea mare şi n-are de unde să ştie cum gândesc şi cum 
trăiesc cei de dincoace. Avem cai mulţi, nu-i vorbă. Dar ne- 
au sosit nişte oameni albi care sunt gata să cumpere o 
mulţime de cai, încât prisosul nu ne ajunge. Ei ne-au vorbit 
de hergheliile apaşilor şi ne-au făgăduit pentru un cal din 
aceia tot atâtea mărfuri şi rachiu cât pentru unul de-al 
nostru. Ei şi atunci, războinicii noştri s-au dus să ia caii 
apaşilor. 

lată, deci, adevărul! Cine erau vinovaţii principali pentru 
victimele de până acum şi pentru sângele ce urma să mai 
curgă? Nişte geambaşi albi, care oferă kiowaşilor rachiu în 
schimbul cailor furaţi şi-i îndeamnă la jaf! Nu mai reuşeam 
să-mi stăpânesc revolta, însă Sam îmi făcu un semn foarte 
energic şi se informa în continuare: 

— Fratele meu, Bao, a venit încoace ca iscoadă? 

— Da. 

— Şi când sosesc războinicii voştri? 

— Sunt în urma noastră, preţ de o zi călare. 

— Cine-i conduce? 

— Însuşi Tangua viteazul, căpetenia noastră. 


— Câţi oameni aduce? 

— De doua ori câte o sută. 

— Şi credeţi că-i veţi surprinde pe apaşi? 

— Ne vom năpusti asupra lor ca vulturul asupra ciorilor 
care nici nu apucă să-l zărească. 

— Fratele meu se înşală. Apaşii ştiu că războinicii kiowaşi 
au de gând să-i atace. 

Vulpea clătină din cap a neîncredere şi răspunse: 

— De unde să ştie? Ajung, oare, urechile lor până la 
corturile kiowaşilor? 

— Da. 

— Nu-l înţeleg pe fratele Sam. Să fie bun şi să mă 
lămurească. 

— Apaşii au urechi care umblă şi călăresc. Am văzut chiar 
ieri două asemenea perechi. Au fost la corturile voastre şi 
au ascultat. 

— Uf! Două perechi? Adică două iscoade? 

— Chiar aşa. 

— Atunci trebuie să mă întorc fără întârziere la Tangua. 
N-a luat cu el decât două sute de războinici; nici n-ar fi 
nevoie de mai mulţi, dacă apaşii n-ar bănui nimic. Dar dacă 
au prins de veste, atunci numărul trebuie sporit. 

— Se pare că fraţii mei n-au chibzuit temeinic lucrurile. 
Inciu-Ciuna, căpetenia apaşilor, e un războinic foarte 
priceput. De îndată ce oamenii lui i-au ucis pe cei patru 
kiowaşi, a şi prevăzut că veţi căuta să le răzbunaţi moartea 
şi s-a pregătit să vă ia prin surprindere. 

— Uf, uf! Chiar dânsul? 

— Da, împreună cu fiul său, Winnetou. 

— Uf şi ăsta! Să fi ştiut, le-am fi prins noi pe amândouă 
potăile! 

Acum vor strânge mulţime de războinici ca să ne 
întâmpine. Am să-i dau de veste numaidecât lui Tangua, să 
stea pe loc şi să cheme noi ajutoare. Ar dori fraţii mei, Sam 
şi Old Shatterhand, să ne însoţească? 

— Fireşte. 


— Atunci să încalece repede. 

— Încet, încet! Mai avem încă o vorbă foarte însemnată. 

— Las' că vorbim pe drum. 

— Nu. Mergem împreună, dar nu la Tangua, ci la tabăra 
noastră. 

— Aici fratele meu se înşală. 

— Nu mă înşel; ascultă ce-ţi spun! Vreţi să-l prindeţi de 
viu pe Inciu-Ciuna, căpetenia apaşilor? 

— Uf! Exclamă kiowaşul ca electrizat, în timp ce oamenii 
lui îşi ascuţeau urechile. 

Sam adaugă: 

— Şi pe Winnetou de-asemenea? 

— Uf, uf! E cu putinţă? 

— Chiar foarte uşor. 

— Dacă nu l-aş cunoaşte pe fratele meu Sam, aş crede că 
limba lui s-a pornit pe glume, ceea ce nu i-aş îngădui. 

— Pshawl Vorbesc foarte serios. Îi puteţi prinde pe 
amândoi vii şi nevătămaţi. 

— Când? 

— Credeam până adineauri că s-ar putea în vreo cinci, 
şase sau şapte zile. Acuma te asigur însă că se poate mult 
mai curând. 

— Unde? 

— Chiar la tabăra noastră. 

— Dar nici nu ştim unde se află. 

— O să vedeţi. După cele ce-am să vă spun, veţi veni 
bucuroşi. 

Sam le vorbi despre sectorul nostru, despre scopul ce-l 
urmărim împotriva căruia kiowaşii nu aveau nimic de 
obiectat. Apoi le istorisi întâlnirea cu cei doi apaşi. Şi 
adăugă: 

— Mă miram să-i văd pe cei doi şefi singuri şi crezui la 
început că au plecat la vânătoare de bizoni şi că s-au 
despărţit vremelnic de ceata lor. Dar acum ştiu bine cum 
stau lucrurile. Veniseră în cercetare. Şi dacă înşişi 
conducătorii apaşilor o fac pe iscoadele, înseamnă că nu se 


joacă şi iau lucrurile în serios. Acum se află în drum spre 
satul lor. 

Winnetou a rămas în urmă din pricina leşului, în schimb 
Inciu-Ciuna a luat-o înainte şi, la nevoie, o să gonească 
până-i crapă calul, numai să-şi adune cât mai repede 
războinicii. 

— Atunci trebuie să-l înştiinţez pe Tangua în mare grabă. 

— Fratele meu să aibă răbdare şi să mă asculte până la 
capăt! 

Apaşii vor căuta să se răzbune îndoit: mai întâi pe voi, pe 
urmă pe noi, pentru că l-am ucis pe omul lor alb, Klekih- 
Petra. Vor trimite contra voastră o mulţime mare de 
războinici şi un grup mai mic împotriva noastră; aici, cu cea 
de-a doua trupă, vor veni Inciu-Ciuna şi Winnetou, gândind 
că, abia după ce vor fi isprăvit cu noi, să se pună în fruntea 
armatei celei mari. Prin urmare, vino de vezi tabăra, ca să 
ştii unde ne găsim. Apoi dă fuga la căpetenia ta şi 
povesteşte-i cele auzite de la mine. Vă întoarceţi pe urmă la 
tabăra noastră cu cei două sute de războinici şi aşteptaţi 
acolo până-l prindeţi pe Inciu-Ciuna cu mica lui ceată. 
Sunteţi două sute de viteji, în timp ce dânsul va avea cu cel 
mult cincizeci de oameni. Mai adaugă-ne şi pe noi, albii, 
douăzeci la număr, care, fireşte că vom sări în ajutorul 
vostru. Va fi, aşadar, o joacă să-i batem pe apaşi. lar dacă-i 
aveţi în mână pe amândoi conducătorii, e ca şi când întregul 
trib ar fi al vostru. Atunci puteţi să le cereţi orice şi veţi 
primi după pofta inimii. Recunoaşte fratele meu ce prilej 
bun i s-a ivit? 

— Da. Gândurile fratelui meu Sam sunt foarte înțelepte şi 
vor fi primite cu bucurie de căpetenia noastră. Nu mă 
îndoiesc că vom face întocmai cum spune fratele meu alb. 

— Atunci să plecăm imediat şi să călărim vârtos, ca să 
ajungem în tabără până-n seară! 

Încălecarăm - caii se odihniseră între timp - şi pornirăm 
în galop. De astă dată nu ne mai ţineam de urmele apaşilor; 


dimpotrivă, ne feream de ele. O luarăm de-a dreptul, fără 
nici un ocol, peste câmp. 

Mărturisesc că nu eram deloc încântat de comportarea şi 
de planul lui Sam; eram mai curând contrariat şi supărat. 
Winnetou, nobilul Winnetou şi tatăl său, având o ceată de 
numai cincizeci de luptători, să fie atraşi în cursă! Dacă 
planul izbuteşte, atunci cele două căpetenii şi apaşii lor sunt 
pierduţi! Cum de-a putut Hawkens să imagineze un 
asemenea plan? Ştie doar cât de simpatic îmi e Winnetou, i- 
am spus-o chiar eu; pe de altă parte, însuşi Sam îl 
preţuieşte mult pe tânărul fiu al lui Inciu-Ciuna. 

Pe drum, toate încercările mele de a mă apropia de Sam, 
fie şi numai pentru câteva clipe, fără să atrag atenţia 
kiowaşilor, se dovediră zadarnice. Aş fi vrut să-l decid la o 
abandonare sau modificare a planului. Sam, însă, părea să- 
mi ghicească intenţia şi nu se dezlipea cu nici un pas de 
şeful iscoadelor, ceea ce îmi sporea şi mai mult supărarea. 

Deşi nu sunt de felul meu un om cu toane, totuşi, când 
ajunserăm în amurg la tabără, mă găseam în cea mai rea 
dispoziţie. Am coborât de pe cal, i-am scos şaua şi, 
îmbufnat, m-am trântit în iarbă, ştiind bine că nu era 
momentul oportun pentru o explicaţie cu Sam. Acesta avea 
aerul că nu observase semnele ce-i făcusem; istorisea celor 
din tabără cum ne-am întâlnit cu kiowagşii şi ce avea să se 
mai întâmple. Oamenii se speriaseră la apariţia pieilor-roşii; 
cu atât mai bucuroşi erau acum, aflând că indienii aceştia 
sunt prietenii şi aliaţii noştri şi că nu mai e cazul să ne 
temem de apaşi. Ocrotiţi de cei două sute de kiowaşi, ne 
puteam continua lucrul fără a risca să fim loviți prin 
surprindere. 

Kiowaşii fură trataţi cu ospitalitate, primiră carne de urs 
din belşug şi, în fine, plecară. Aveau de gând să călărească 
toată noaptea pentru a ajunge cât mai repede la ai lor. Abia 
după ce se depărtară, Sam se apropie de mine, se lungi 
alături şi îmi zise cu obişnuita lui morgă de superioritate: 


— Astă-seară, sir, arătaţi cam plouat. Pesemne că nu vă 
simţiţi prea bine, poate un pic de greață de la stomac sau o 
indigestie sufletească, hi-hi-hi-hi! Care din ele să fie? Cred 
că ultima. Nu? 

— O fi! I-am răspuns, prea puţin amical. 

— Aşadar, vi se topeşte inima. Spuneţi-mi ce s-a 
întâmplat, că vă găsesc eu leacul. 

— M-ar bucura să-l găseşti, Sam, dar mă cam îndoiesc. 

— Pot, pot! Bizuiţi-vă pe mine! 

— Atunci, ia spune, cum ţi-a plăcut Winnetou? 

— Mie, grozav! Cred că şi dumneavoastră. 

— Şi vrei să-l împingi la pierzanie! Cum se împacă una cu 
alta? 

— La pierzanie?! Să-l împing eu la pierzanie?! Asta nici 
prin vis nu i-a trecut bravului fecior al tatălui meu. 

— Păi, nu făcuşi planul să fie prins? 

— Exact! 

— Şi nu înseamnă asta pierzania lui? 

— Nu mai umblaţi după fantome, sir! Winnetou mi-a 
căzut atât de drag, încât, dacă s-ar afla în primejdie, mi-aş 
risca şi viaţa ca să-l salvez. 

— Atunci de ce-l atragi în cursă? 

— E o măsură de apărare împotriva lui şi a războinicilor 
săi. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă, hm! Tare-aţi dori, mi se pare, să săriţi în 
ajutorul tânărului! 

— Nu că aş dori, ci o voi face! Dacă va fi prins, îl voi 
elibera. Şi dacă vor ridica armele asupra lui, am să-i vin în 
ajutor şi am să lupt pentru el. [i-o declar deschis! 

— Zău? Chiar aşa veţi face? 

— Aşa! Am făgăduit solemn unui muribund şi pentru 
mine, care nu calc o promisiune cât de măruntă, un astfel 
de cuvânt echivalează cu un angajament sacru. 

— Mă bucură, mă bucură foarte mult. În privinţa asta, 
suntem absolut de acord. 


— Atunci spune-mi, stăruii eu cu nerăbdare, cum se 
potrivesc vorbele frumoase cu intenţiile dumitale perfide? 

— Prin urmare, asta vă interesează? Ehei; bătrânul Sam 
Hawkens a băgat el bine de seamă pe drum că vreţi să-i 
vorbiţi. Dar nu se putea; ar fi însemnat să cadă baltă 
întregul meu plan atât de frumos ticluit. 

Sunt cu totul alt om şi gândesc cu totul altfel decât s-ar 
părea. Doar n-am să permit oricui să mi se uite în cărţi, hi- 
hi-hi-hi! Însă pentru dumneavoastră le pot da pe faţă. O să 
mă ajutaţi chiar, împreună cu Dick Stone şi cu Will Parker, 
dacă nu mă-nşel. Aşadar: după părerea mea, Inciu-Ciuna şi 
Winnetou nu au fost pe-aici numai în cercetare, ci trebuie 
să fi lăsat dispoziţii războinicilor ca, între timp, să se 
înarmeze şi să vină după ei. Dacă socotim că bătrânul, ca şi 
Winnetou, de altfel, a călărit toată noaptea, înseamnă că a şi 
parcurs o bună bucată de drum şi că mâine dimineaţă, sau 
cel mai târziu pe la amiază, se va întâlni cu ai săi; 
altminteri, nu şi-ar obosi calul până într-atâta. E de 
presupus că se va întoarce aici poimâine seară. Înţelegeţi în 
ce pericol ne aflăm şi cât e de aproape? Noroc că le-am 
descoperit urma! Altfel, în nici un caz nu m-aş fi aşteptat să 
se înapoieze atât de repede. Şi iarăşi noroc că ne-au ieşit 
kiowaşii în drum, de-am putut afla de la ei situaţia! Vor veni 
aici cei două sute de călăreţi ai lor şi... 

— Am să-l previn pe Winnetou de primejdia ce-l aşteaptă 
din partea kiowaşilor! L-am întrerupt pe Sam. 

— Pentru Dumnezeu, să n-o faci! Strigă el. Asta ne-ar 
strica totul, pentru că apaşii, evitând cursa, ne-ar strânge 
de gât şi pe noi şi pe kiowaşi. Nu! Ei trebuiesc într-adevăr 
prinşi, trebuiesc făcuţi să-şi vadă moartea cu ochii. Pe urmă, 
când îi vom elibera în taină, ne vor fi cu atât mai 
recunoscători şi vor renunţa la răzbunare. Cel mult, dacă 
ni-l vor cere pe Rattler şi asta nu le-aş refuza-o. Acum, ce 
mai aveţi de spus, mofturosule gentleman? I-am întins mâna 
bucuros: 


— Sunt pe deplin împăcat, dragul meu Sam. Ce să zic, ai 
brodit-o bine. 

— Nu-i aşa? Sam Hawkens, cum susţinea cineva, o fi 
mâncând el şoareci de câmp, dar posedă şi calităţi, hi-hi-hi- 
hi! Va să zică, suntem iarăşi prieteni? 

— Da, bătrâne Sam! 

— Ei, acum culcaţi-vă pe o parte şi dormiţi sănătos. 
Mâine avem mult de lucru. Eu mă duc să-i informez pe 
Stone şi pe Parker, ca să cunoască şi ei situaţia. 

Bătrânelul ăsta de Sam era într-adevăr un tip admirabil, 
un om de zahăr. De altfel, cuvântul „bătrânel” nu trebuie 
luat chiar textual. 

Abia dacă numără câţiva ani peste patruzeci; dar cadrul 
acela de barbă care-i ascundea aproape întreaga figură, 
nasul acela teribil care se înălța între ochişorii lui ca un 
turn de observaţie şi surtucul de piele, cârpit şi răscârpit, 
gros şi ţeapăn ca scândura, îl făceau să pară mult mai 
bătrân decât era în realitate. 

De altfel, cred că e locul să stărui asupra cuvântului old, 
care înseamnă bătrân sau vechi. Şi în alte limbi cuvântul 
acesta e utilizat nu mimai pentru a releva vârsta, ci şi ca o 
expresie de alint. Un „vechi prieten” nu e numaidecât şi 
bătrân; după cum adesea oameni tineri îşi spun unul altuia 
„bătrâne”, în sens de vechi prieten. Pe urmă, cuvântul mai 
are şi altă semnificaţie. În vorbirea curentă spunem cu 
simpatie: bătrâne crai, bătrâne ursuz, bătrâne cârcotaş sau 
bătrâne palavragiu. Aici „bătrân” serveşte de întărire sau 
de gradaţie. Calitatea substantivului e astfel subliniată sau 
relevată la superlativ. 

Aşa se întâmplă în vest cu cuvântul old. Unul din cei mai 
vestiți vânători ai preriei era Old Firehand. De câte ori 
punea puşca la ochi, glonţul nimerea fără greş, ucigător; de 
aici şi porecla de Firehand. 

Calificativul old scotea şi mai mult în evidenţă faimoasa 
lui îndemânare. De altfel şi mie porecla Shatterhand mi s-a 
atribuit împreună cu adjectivul old. 


După ce plecă Sam, încercai să adorm, dar multă vreme 
nu izbutii. 

Oamenii din tabără aşteptau acum bucuroşi sosirea 
kiowaşilor, comentând evenimentul în discuţii aprinse şi 
zgomotoase; în asemenea condiţii, ar fi fost o minune să pot 
adormi. În plus, nici propriile mele gânduri nu-mi dădeau 
pace. Hawkens vorbise cu atâta siguranţă de planul lui, 
încât părea că un eşec ar fi exclus; eu, însă, nu-i 
împărtăşeam pe deplin optimismul. Voiam să-i eliberăm pe 
Winnetou şi pe tatăl său. Dar despre ceilalţi apaşi nici nu 
venise vorba. Urmau aceştia să rămână cumva în mâinile 
duşmanului, în timp ce conducătorii lor vor fi salvaţi? Mi se 
părea nedrept. Pe de altă parte, numai noi singuri, adică 
patru inşi, cu greu am fi reuşit - sau chiar deloc - să-i 
eliberăm pe toţi apaşii, mai ales că operaţia trebuia 
executată în strict secret, pentru a nu deştepta bănuieli. Şi 
apoi, în ce chip vor ajunge apaşii în mâinile kiowaşilor? Mă 
tot întrebam şi nu găseam răspuns. Fără luptă, fireşte că 
nu; aşadar, era de presupus că tocmai cei doi şefi, pe care 
intenţionam să-i salvăm, se vor apăra cu mai mare îndârjire 
şi se vor expune astfel cei dintâi pieirii. Cum să împiedicăm 
aceasta? În cazul că se vor apăra şi nu se vor da prinşi, 
atunci kiowaşii probabil că-i vor ucide; or, asta nu trebuia să 
se întâmple. 

Mă frământam în chip şi fel, mă răsuceam când pe o 
parte, când pe alta, fără a găsi o soluţie. O singură nădejde 
mă linişti în cele din urmă: speram că micul, isteţul 
Hawkens va găsi o ieşire. În orice caz, mă hotărâsem să vin 
în ajutorul celor doi conducători ai apaşilor şi, la nevoie, să-i 
ocrotesc cu propriul meu trup. În sfârşit, adormii. 

În dimineaţa următoare, am lucrat pe traseu cu îndoită 
râvnă, ca să recuperez lipsa mea din ajun. Cum toată lumea 
îşi dădea osteneala, am avansat cu lucrările mai mult ca 
oricând. Rattler se ţinea deoparte. Se foia ba ici, ba colo, 
fără nici o treabă, iar westmenii lui îl tratau cu prietenie, de 
parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Această atitudine a lor mi-a 


întărit convingerea că, în cazul unui nou conflict cu Rattler, 
nu m-aş putea bizui pe ei. Până spre seară, deşi dădusem de 
un teren mai accidentat, măsurasem o porţiune de două ori 
mai mare ca în alte zile. De aceea, imediat după cină, ne 
culcarăm cu toţii, osteniţi. Bineînţeles că tabăra se mutase 
şi ea o dată cu înaintarea lucrărilor. 

A doua zi, ne-am dovedit la fel de harnici, dar pe la 
amiază furâm tulburaţi. Sosiră kiowaşii. Iscoadele lor 
găsiseră cu uşurinţă noua aşezare a taberei, datorită 
urmelor foarte vizibile pe care le-am lăsat cu ocazia mutării. 

Aceşti indieni erau nişte bărbaţi puternici, cu înfăţişare 
de luptători; aveau cai excelenți şi purtau cu toţii, fără 
excepţie, puşti, cuțite şi tomahawkuri. Am numărat mai 
mult de două sute de oameni. Comandantul lor, de o statură 
cu adevărat impunătoare, avea trăsături severe, întunecate 
şi nişte ochi crunţi, prădalnici, care nu anunțau nimic bun. 
În ochii aceştia mocnea o cumplită sete de jaf şi de măcel. 

Se numea Tangua, nume care însemna şef sau căpetenie. 
Era deci de presupus că nimeni dintre kiowaşi nu se putea 
măsura cu el. Cercetându-i chipul şi ochii, mă gândeam la 
soarta ce i-ar aştepta pe Inciu-Ciuna şi pe Winnetou dacă ar 
ajunge în mâinile lui. Şi mă cuprinse groaza. 

Venea în calitate de amic şi de aliat al nostru, dar se 
purta puţin prietenos faţă de noi. Ca să fac o comparaţie, 
atitudinea lui amintea mai degrabă pe tigrul care se 
întovărăşeşte cu un leopard pentru a vâna împreună, 
sfâşiindu-şi apoi aliatul. Sosise împreună cu „Vulpea”, şeful 
iscoadelor, în fruntea trupei sale şi, descălecând, nu ne 
salută, ci făcu cu braţul un gest poruncitor, după care ne 
pomenirăm înconjurați de călăreţii săi. Urcă din nou pe cal 
şi se apropie de carul nostru; dădu poditul la o parte şi îşi 
aruncă privirea înăuntru. Părea că lucrurile îl atrag, pentru 
că mai descăleca o dată şi se sui în car, inspectându-i atent 
conţinutul. 

— Oho! Făcu atunci Sam Hawkens, care stătea lângă 
mine. Asta pare să ne considere, împreună cu avutul nostru, 


ca pe o pradă bună încă înainte de-a fi schimbat vreo vorbă, 
dacă nu mă-nşel. Dacă-şi imaginează cumva ca Sam 
Hawkens e atât de prost, încât să dea stâna pe seama 
lupului, apoi se înşală amarnic. Îl lămuresc eu imediat. 

— Fără imprudenţe, Sam! Îl rugai. Ăştia două sute de 
găligani ne copleşesc. 

— Ca număr, da, ca minte, nicidecum, hi-hi-hi-hi! 
Răspunse el. 

— Dar ne-au înconjurat! 

— Well, asta văd şi eu. Sau credeţi că n-am ochi? După 
cât se pare, nu ne-am ales prea bine aliatul. Faptul că ne-a 
înconjurat mă face să bănuiesc că ar dori să ne bage în cofă 
cu apaşi cu tot, sau chiar să ne înfulece. Numai că 
îmbucătura o să-i cadă greu la stomac; Sam Hawkens vă 
asigură. Haideţi cu mine şi veţi auzi cum discută bătrânul 
Sam cu asemenea pramatii. Îl cunosc de mult pe Tangua şi, 
chiar dacă nu m-a zărit până acum, va fi ştiind desigur că 
mă aflu şi eu pe-aici. 

Purtarea sa nu numai că mă jigneşte pe mine, dar le 
deschide celorlalţi pofta. Uitaţi-vă un pic la haimanalele lui, 
ce aere bătăioase îşi dau şi cum ne sfidează! Am să le arăt 
îndată că Sam Hawkens e şi el prezent. 

Veniţi! 

Cu puştile în mâini ne apropiarăm de carul în care 
scormonea langua. Ca să fiu sincer, nu mă simţeam prea 
liniştit. Cum am ajuns, Sam întrebă pe un ton de 
avertisment: 

— Are cumva poftă vestitul şef al tribului Kiowa să ajungă 
într-o clipă în veşnicele plaiuri ale vânătoarei? 

Tangua, care stătea aplecat cu spatele spre noi, se 
îndreptă de şale, se întoarse şi spuse răstit: 

— De ce mă tulbură feţele palide cu întrebări prosteşti? 
Tangua va domni cândva ca mare căpetenie în veşnicele 
plaiuri ale vânătoarei, dar va mai trece lungă vreme până 
să ajungă acolo. 


— S-ar putea ca vremea să nu fie mai lungă decât un 
minut. 

— Cum aşa? 

— Coboară din car şi am să-ţi spun; dar iute de tot! 

— Nici nu mă mişc de-aici! 

— Bine! Atunci nu-ţi rămâne decât să zbori în aer! Şi, 
zicând acestea, Sam se răsuci, prefăcându-se că pleacă. 
Atunci indianul sări repede din car, îl apuca pe Sam de braţ 
şi strigă: 

— Să zbor eu în aer? De ce rosteşti, Sam Hawkens, 
asemenea vorbe? Şi împotriva cui? 

— Împotriva morţii care te-ar fi înhăţat dacă mai întârziai 
acolo sus câteva clipe. 

— Uf! Moartea e în car? 

— Da. 

— Unde? Arată-mi-o! 

— Poate mai târziu. Oare iscoadele tale nu te-au informat 
pentru ce ne aflăm aici? 

— Ba da. Vreţi să tăiaţi drum calului de foc care slujeşte 
feţelor palide. 

— Întocmai! Un astfel de drum trece peste râuri şi 
prăpăstii şi stânci pe care le aruncăm în aer. Cred că ştii! 

— Ştiu. Dar ce-are a face cu moartea care zici că mă 
pândeşte? 

— Foarte mult; mai mult decât îţi închipui. Ai aflat, 
pesemne, cu ce aruncăm în aer stâncile care stau în drumul 
calului de foc? Crezi că-i vorba de praful de puşcă pe care îl 
folosiţi şi voi? 

— Nu. Feţele palide se folosesc de altă născocire, cu care 
pot nărui munţi întregi. 

— Întocmai! Şi născocirea de care vorbeşti se află aici, în 
carul nostru. Ce-i drept, e împachetată cu grijă, dar cine nu 
ştie să umble cu asemenea pachet, acela e pierdut de la 
prima atingere: explodează în mâinile lui şi-l rupe în mii de 
bucăţi. 


— Uf, uf! Făcu indianul, speriat de-a binelea. Şi erau 
chiar lângă mine, acolo, pachetele? 

— Atât de aproape, încât, dacă nu săreai repede jos, te-ai 
şi afla de pe acum în veşnicele plaiuri ale vânătoarei. Şi ce- 
ar mai fi rămas din tine? Nici măcar punga cu 
„medicamente”, nici moţul scalpului, nimic, absolut nimic, 
afară de nişte fărâme de carne şi de os. Şi în halul ăsta, cum 
ai fi putut să mai domneşti ca mare căpetenie în veşnicele 
plaiuri ale vânătoarei? Rămăşiţele tale ar fi fost călcate şi 
zdrobite în picioare de caii tuturor duhurilor. 

După credinţa pieilor-roşii, cine ajunge pe lumea cealaltă, 
adică în veşnicele plaiuri ale vânătoarei, fără moţul 
scalpului şi fără „medicamente”, acela e întâmpinat cu 
dispreţ de vitejii morţi înaintea lui şi, în timp ce aceştia se 
desfată cu cele mai alese mâncăruri indiene, el trebuie să 
se ascundă umilit de ochii lor. Ce blestem, aşadar, să ajungi 
dincolo fărâmiţat şi dus de vânturi ca o pulbere! Cu tot 
tenul lui arămiu, se vedea bine că indianului îi pierise 
sângele din obraz. 

— Uf! Exclamă el. Ce bine că m-ai vestit la timp! Dar de 
ce ţineţi născocirea voastră acolo, în car, unde se află atâtea 
lucruri de folos? 

— Ai vrea să lăsăm asemenea pachete scumpe jos, pe 
pământ, unde s-ar strica şi, la orice atingere, ar putea să 
dezlănţuie cea mai cumplită nenorocire? 'Ţi-o spun numai 
ţie: chiar şi acolo, în car, sunt destul de primejdioase. Dac- 
ar exploda vreun pachet, sare totul în aer, praful se-alege 
de câte se află primprejur. 

— Şi din oameni? 

— Fireşte că şi din oameni şi din animale, într-un ocol 
care ar putea cuprinde de două ori câte o sută de cai. 

— Atunci să-i vestesc iute pe războinicii mei, nu cumva să 
se apropie vreunul de carul ăsta afurisit. 

— Aşa să faci! Te rog chiar s-o faci, ca nu cumva să ne 
ducem toţi pe copcă din pricina unei neatenţii! Vezi şi tu 


câtă grijă vă port, fiindcă pe războinicii din neamul Kiowa 
eu îi socotesc prietenii noştri. 

Şi, totuşi, s-ar zice că m-am înşelat. Când prietenii se 
întâlnesc, ei se salută şi fumează pipa păcii. Doar n-ai fi 
vrând ca tocmai astăzi să încâlci obiceiul? 

— Păi ai fumat pipa cu Vulpea, cercetaşul meu! 

— Am fumat numai eu şi acest războinic alb de lângă 
mine. Ceilalţi, nu. Dacă nu-i saluţi şi pe ei, va trebui să 
bănuiesc că prietenia voastră nu e sinceră. 

Tangua rămase o clipă pe gânduri şi căuta un pretext: 

— Ne aflăm pe picior de război şi de aceea n-am luat cu 
mine chinichinul păcii. 

— Căpetenia kiowaşilor vorbeşte una, în timp ce inima lui 
simte alta. Eu văd punga cu chinichin agăţată de 
cingătoarea ta şi punga pare că-i plină. Nouă nu ne trebuie 
tutunul tău, avem destul dintr-al nostru. De altfel, nici nu e 
nevoie să fumeze toţi: tu fumezi în numele tău şi al 
războinicilor tăi, iar eu în numele meu şi al albilor aci de 
faţă; atunci legământul de prietenie cuprinde pe toţi 
bărbaţii prezenţi. 

— De ce, adică, să mai fumăm noi doi, care suntem de 
multă vreme fraţi? Sam Hawkens n-are decât să-şi închipuie 
că am fumat cu toţii calumetul. 

— Cum vrei! Dar atunci întoarcem şi noi foaia şi nu mai 
pui mâna pe apaşi. 

— Ce, vrei să le dai de veste? Întrebă Tangua cu o sclipire 
de mânie în ochi. 

— Nu; aşa ceva nu-mi trece prin cap; ei sunt duşmanii 
noştri şi vor să ne ucidă. Dar n-am să-ţi spun în ce fel îi poţi 
prinde. 

— Pentru asta n-am nevoie de tine; ştiu şi eu ce am de 
făcut. 

— Oho! Nu cumva ştii când şi din ce parte sosesc şi unde 
îi puteţi găsi? 

— Aflu eu! Trimit iscoadele mele. 


— Asta n-ai s-o faci; eşti destul de deştept ca să-ţi dai 
seama că apaşii vor descoperi urmele iscoadelor tale şi se 
vor pregăti de luptă. 

Vor fi atenţi la fiecare pas; şi atunci mă întreb dacă-i mai 
puteţi prinde; pe câtă vreme, potrivit planului meu, îi luaţi 
pe nepregătite, îi împresuraţi şi îi prindeţi de vii, dacă nu 
mă-nşel. 

Observai că explicaţiile nu-şi greşiseră ţinta. După un 
scurt răgaz de gândire, Tangua declară: 

— Am să vorbesc cu războinicii mei. 

Acestea zise, plecă de lângă noi. Se duse la Bao şi făcu 
semn câtorva din oameni să se apropie; văzurăm apoi cum 
se sfătuiesc între ei. 

— Judecând după faptul că individul ţine să se sfătuiască 
mai întâi cu ai lui, veţi recunoaşte, desigur, că nu ne poartă 
gând bun! Mi se adresă Sam. 

— Se poartă urât cu dumneata; doar îi eşti prieten şi nu i- 
ai făcut nici un rău. 

— Prieten? Ce ştiu ăştia despre prietenie? Nişte 
haimanale, care trăiesc numai din furtişaguri. Eşti prietenul 
lor cât timp n-au ce lua de la tine. Dar aici avem un car plin 
cu provizii şi cu alte lucruri de mare preţ pentru indieni. 
Cercetaşii s-au grăbit să-l informeze pe şeful lor şi, din acea 
clipă, era hotărât să fim jefuiţi. 

— Şi acum? 

— Acum? Hm! Acum nu mai avem nici o grijă. 

— M-ar bucura. 

— Cred că suntem asiguraţi. Îi cunosc eu. Strălucită idee 
mi-a venit să-i vâr în cap individului că avem aici, în car, un 
fel de pulbere teribilă, hi-hi-hi-hi! Venise convins că toate 
lucrurile de acolo îi sunt menite ca pradă. Văzurăţi doar: de 
cum a sosit, s-a şi dus de-a dreptul la car. 

Acum însă, mai mult ca sigur ca nimeni nu va cuteza să se 
apropie de lucrurile noastre. Ba eu trag nădejde că spaima 
cu care i-am pricopsit ne va prinde bine şi mai târziu. O să- 
mi bag în buzunar o cutie de sardele şi-i fac să creadă că e 


plină cu dinamită. Parcă aveţi şi dumneavoastră o cutie la 
fel, în care păstraţi hârtii. N-ar strica să-mi reţineţi ideea şi 
s-o folosiţi la nevoie. 

— Bine! Vreau să sper că efectul va fi cel dorit. Ce părere 
ai în legătura cu pipa păcii? 

— Erau decişi să n-o fumeze cu noi; acum, însă, cred că 
haimanalele vor reveni la gânduri mai bune. Argumentul 
meu s-a înfipt în creierul şefului şi dânsul îi va convinge şi 
pe ceilalţi. Dar pe viitor, nici vorbă să le acordăm încredere. 

— Prin urmare, Sam, vezi şi dumneata că am avut 
dreptate alaltăieri. Ai vrut să-ţi realizezi planul cu ajutorul 
kiowaşilor şi iată că ne-ai aruncat în braţele lor. Sunt curios 
ce-o să mai iasă. 

— Absolut nimic, în afara celor prevăzute de mine. Vă 
puteţi bizui pe Sam Hawkens. E clar că Tangua se pregătise 
de jaf, apoi intenţiona să iasă în întâmpinarea apaşilor. Dar 
acum trebuie să recunoască, vrând-nevrând, că nici apaşii 
nu-s atât de proşti, încât să se lase prinşi şi măcelăriți. I-am 
şi spus, de altfel, că oamenii lui Inciu-Ciuna vor descoperi 
urmele iscoadelor kiowaşe. Şi atunci, mai va să-i prindă pe 
apaşi! Doar n-o să-i cadă-n mână ca nişte orătănii oarbe ale 
preriei! lată-l că a terminat consfătuirea: vine încoace. 
Acum se va lămuri totul. 

Am descifrat rezultatul încă înainte ca Tangua să se fi 
apropiat de noi căci, în urma unor comenzi ale lui Bao, 
cercul se desfăcu şi oamenii descălecară. Aşadar, nu mai 
eram înconjurați. Tangua se înfăţişă mai puţin încruntat. 

— M-am sfătuit cu războinicii mei, zise el. N-au nimic 
împotrivă să fumez calumetul cu fratele meu Sam, ca şi cum 
l-aş fuma cu fiecare dintre voi. 

— Nici nu mă aşteptam la altceva: te ştiu doar nu numai 
bărbat viteaz, ci şi înţelept. Războinicii kiowaşi să 
alcătuiască o jumătate de cerc şi să se uite cum schimbăm 
între noi fumul păcii şi al prieteniei. 

Zis şi făcut. langua şi Sam Hawkens fumară pipa păcii 
după ritualul cunoscut, pe urmă noi, albii, le strânserăm pe 


rând mâna tuturor indienilor. Puteam deduce că, măcar azi 
şi în zilele imediat următoare, nu vor unelti împotriva 
noastră. Bineînţeles că nu puteam prevedea gândurile şi 
acţiunile lor de mai târziu. 

Dacă spun a fuma calumetul sau pipa păcii, mă folosesc 
de expresia uzuală la noi. Indianul însă nu spune a fuma 
tutun, cia bea tutun. 

De fapt, îl şi bea, judecând după felul cum înghite fumul, 
îl colectează în stomac şi apoi îl elimină încet, în doze mici. 

În această privinţa se aseamănă cu turcii, care nici ei nu 
spun a fuma. Pe turceşte tutunului îi zice ciubuc; când 
fumează pipa, turcii spun ciubuc icimec; iar icimec nu 
înseamnă a fuma, ci a bea. 

Pentru câtă cinste se bucură pipa la indieni stă mărturie 
şi faptul că în limba triburilor lemes, ca şi în toate dialectele 
apaşilor, cuvântul care o defineşte e identic cu acela de şef, 
de căpetenie. În limba iemes căpeteniei îi zice fui şi pipei 
fuişaş; la apaşi, căpeteniei i se spune natan, iar pipei natan- 
ţe. Sufixul ţe, adică piatră, e valabil atât pentru pipa făcută 
din pământ ars, cât şi pentru aceea cioplită din piatră. 

Vatra pipei destinată a servi de calumet se 
confecţionează din argilă sfântă, adusă de la carierele din 
Dakota. 

Tangua - după ce încheiarăm acest pact, să-i zic, 
provizoriu - ceru convocarea unei mari consfătuiri la care 
să participe toţi albii. 

Propunerea nu-mi surâdea, pentru că am fi întârziat 
iarăşi lucrările noastre pe traseu; or, acestea nu trebuiau 
neglijate. De aceea îl rugai pe Sam să obţină amânarea 
consfătuirii pentru deseară. De altfel, auzisem, citisem chiar 
că o asemenea discuţie indiană - dacă nu e curmată de vreo 
primejdie - poate să dureze la nesfârşit. Hawkens vorbi cu 
Tangua şi mă informă apoi: 

— Ca orice indian veritabil, nu se lasă abătut de la 
dorinţa lui. 


Apaşii vor întârzia încă mult, aşa că dânsul cere 
organizarea unui sfat la care eu să-mi expun planul şi, după 
care, toată lumea să se aşeze pe mâncat. Evident, provizii 
nu ne lipsesc, iar kiowaşii şi-au adus destulă pastrama în 
samarele cailor. Din fericire, am obţinut totuşi ca numai eu, 
Dick Stone şi Will Parker să participăm la sfat; voi, ceilalţi, 
vă puteţi vedea de lucru. 

— Ce înseamnă: puteţi? Ca şi când am avea nevoie de 
permisiunea indienilor! Las' că-i fac eu să priceapă că mă 
consider absolut liber şi că ordinele lor nu mă ating. 

— Nu-mi stricaţi socotelile, sir! Mai bine treceţi cu 
vederea. Dacă vrem ca totul să decurgă normal, atunci nu e 
cazul să-i îndârjim împotrivă-ne. 

— Doresc totuşi să particip şi eu la consfătuire! 

— Nu-i nevoie. 

— Dimpotrivă, cred că este. Trebuie să ştiu ce se va 
hotări. 

— O să aflaţi mai pe urmă. 

— Şi dacă stabiliţi o acţiune cu care eu nu pot fi de 
acord? 

— De acord? Dumneavoastră? Ia te uită, bravul 
greenhorn! Şi-a vârât în cap că Sam Hawkens nu poate lua 
nici o decizie fără învoirea lui! le pomeneşti că trebuie să 
vă solicit aprobarea când vreau să-mi tai unghiile sau să-mi 
dreg pingelele? 

— N-o lua chiar aşa. Înţeleg să mă asigur că nu veţi lua 
hotărâri care să pună în primejdie viaţa celor doi apaşi. 

— În privinţa asta, vă puteţi încrede în bătrânul Sam 
Hawkens. 

Aveţi cuvântul meu că vor ieşi din afacerea asta cât se 
poate de sănătoşi. Ajunge atât? 

— Da. Respect cuvântul dumitale; dacă l-ai dat, vei avea 
grijă să-l şi ţii. 

— Voi Vedeţi-vă, aşadar, de treabă; fiţi sigur că lucrurile 
vor evolua exact ca şi în prezenţa nasului dumneavoastră! 


A trebuit să mă supun, deoarece ţineam mult ca 
măsurătorile să fie duse până la capăt încă înaintea ciocnirii 
cu apaşii. Ne apucarăm cu mare zel de lucru pe porţiunea 
noastră şi făcurăm progrese deosebite; Bancroft şi cei trei 
subalterni ai săi depuneau eforturi serioase. 

Era, de altfel, efectul îndemnurilor mele. 

Îi convinsesem de faptul că trebuie să muncim cu toată 
sârguinţa, pentru că, altminteri, apaşii ar putea sosi înainte 
ca noi să fi încheiat lucrările şi atunci ne-am pune pielea-n 
joc: am fi expuşi atât apaşilor, cât şi kiowaşilor. În schimb, 
dacă terminăm lucrul mai devreme, putem să spălăm putina 
şi să ne adăpostim, salvând şi schiţele topografice. 

Le pusesem în vedere toate acestea. Iată de ce oamenii 
lucrau cu un avânt şi cu o perseverenţă de care nu mai 
dăduseră dovadă până atunci. Îmi atinsesem deci scopul. În 
sinea mea, însă, nici prin vis nu-mi trecea s-o şterg. Eram 
neliniştit pentru Winnetou. Ceilalţi n-aveau decât să 
procedeze după bunul lor plac, eu eram ferm decis să nu 
părăsesc locul înainte de a mă asigura că Winnetou e în 
afară de pericol. 

De fapt, munca mea era dublă. Trebuia să lucrez la 
măsurători, să ţin registrul şi totodată să întocmesc 
schiţele. Le desenam în două exemplare. Unul era destinat 
inginerului-şef, în calitatea sa de conducător al şantierului, 
pe celălalt mi-l păstram în secret, ca să-l folosesc la nevoie. 
Situaţia noastră era atât de primejdioasă, încât o asemenea 
măsură de precauţie se justifica pe deplin. 

Aşa cum bănuisem, consfătuirea s-a prelungit până 
seara; s-a încheiat abia când întunericul ne sili şi pe noi să 
întrerupem lucrul. Kiowagşii se aflau în excelentă dispoziţie, 
Sam Hawkens comiţând greşeala - sau, poate, având buna 
inspiraţie de a le oferi tot restul nostru de rachiu. Nici nu se 
gândise măcar să ceară în prealabil învoirea lui Rattler. 
Fuseseră aprinse câteva focuri în jurul cărora chefuiau 
indienii, caii păşteau pe aproape, în timp ce santinelele 
orânduite de şeful kiowaşilor străjuiau prin întuneric. 


Aşezat lângă Sam şi nedespărţiţii lui tovarăşi, Parker şi 
Stone, îmi consumam cina şi-mi plimbam privirea deasupra 
taberei, care, mie, ca novice, îmi oferea o imagine cu totul 
inedită. Făcea impresia unui lagăr de război. Mă uitam la 
chipurile indienilor şi, examinându-le pe rând, nu 
descopeream niciunul capabil de milă sau de îndurare în 
faţa duşmanului. Rachiul nostru nu le-a ajuns decât pentru 
cinci şase înghiţituri de fiecare; n-am observat să se fi 
îmbătat careva; totuşi, apa-de-foc, cu care se întâlneau atât 
de rar, stârnise oarecare agitaţie. 

Erau mai vioi şi vorbeau mai tare ca de obicei. 

Fireşte că l-am descusut pe Sam, în ce priveşte rezultatul 
consfătuirii. 

— Puteţi fi mulţumit! Mă asigură el. Celor doi, protejaţi ai 
dumneavoastră nu li se va întâmpla nimic. 

— Şi dacă se apără? 

— Nici nu vor apuca să se apere; vor fi prinşi şi legaţi 
încă înainte de a-şi da seama ce se petrece! 

— Aşa? Şi cum îţi închipui lucrul ăsta, bătrâne Sam? 

— Foarte simplu. Apaşii vor veni pe un drum bine 
cunoscut. Aţi putea să-l ghiciţi, sir? 

— Fără îndoială. E firesc să caute mai întâi locul unde ne- 
au întâlnit prima oară şi să se orienteze apoi după urmele 
noastre. 

— Just! Nu sunteţi chiar atât de prost precum arătaţi. 
Aşadar, cunoaştem primul fapt de care avem nevoie, adică 
direcţia dinspre care urmează să-i aşteptăm. Al doilea fapt 
important este momentul sosirii. 

— Pe acesta nu-l putem cunoaşte precis, dar îl putem 
deduce. 

— Da, cine posedă ceva grăunţe în cap îl poate într- 
adevăr deduce; dar numai cu deducţia n-am făcut mare 
lucru. Cel care, într-o asemenea situaţie, acţionează după 
presupuneri, îşi cam riscă pielea. 

Certitudine, deplină siguranţă, iată ce ne trebuie. 


— O putem obţine numai dacă trimitem iscoade înaintea 
lor; dar soluţia aceasta dumneata ai respins-o, dragul meu 
Sam. Susţineai că urmele iscoadelor ne-ar trăda. 

— Dacă iscoadele ar fi indiene! Reţineţi, sir: dacă ar fi 
indiene! Că noi, albii, ne aflăm aici, nu e nici un secret 
pentru apaşi. Dacă dau de urma unui alb, faptul nu le 
trezeşte bănuieli. Dar cu urmele indiene ar fi cu totul altfel; 
avertizaţi, apaşii s-ar feri ca de foc. În calitate de mare 
deştept, vă puteţi uşor imagina ce bănuieli s-ar naşte în 
capetele lor. 

— Că războinicii kiowaşi sunt prin apropiere? 

— Perfect, aţi ghicit! Dacă nu mi-ar fi grijă de bătrâna 
mea perucă, aş scoate cu mare respect pălăria în faţa 
dumneavoastră. Vă rog să consideraţi gestul ca şi făcut. 

— Mulţumesc, Sam! Vreau să sper că acest respect nu se 
va spulbera curând! Am răspuns la fel de ironic. Dar să 
mergem mai departe! 

Eşti, aşadar, de părere să nu trimitem cercetaşi indieni, ci 
albi? 

— Da, însă nu mai mulţi, doar unul singur. 

— Ajunge atât? 

— Aflaţi că e vorba de un individ pe care mă pot bizui şi 
anume Sam Hawkens, dacă nu mă-nşel, cel care mănâncă 
şoareci de câmp, hi-hi-hi-hi! Poate că aţi auzit de 
dumnealui? 

— Cum să nu! Încuviinţai zâmbind. Dacă preia chiar 
dânsul sarcina, suntem fără grijă. Nu se lasă el prins de 
apaşi. 

— Prins, nu, în schimb se lasă văzut. 

— Ce vorbeşti? Vrei să te vadă? 

— Vreau. 

— Atunci te fac prizonier sau te omoară. 

— Nu fac ei una ca asta pentru nimic în lume. Sunt prea 
deştepţi. 

Le ies în cale şi mă port în aşa fel încât să nu le treacă 
prin minte că s-ar afla pe-aici şi alţii în afara de noi. Şi când 


m-or vedea plimbându-mă tacticos, sub ochii lor, vor fi 
încredinţaţi că nu ne aşteptăm la nimica rău şi că trăim mai 
liniştiţi ca în sânul lui Avraam. Nici nu se vor atinge de 
mine; vor avea interesul să mă întorc în tabără, ca să nu se 
nască aici bănuiala că mi s-a întâmplat ceva. Îşi vor spune 
că, oricum, le voi cădea în mână mai târziu. 

— Dar, Sam dragă, e posibil ca ei să te vadă fără ca şi 
dumneata să-i vezi... 

— Sir, se zbârli el în glumă, dacă mă gratulaţi cu o 
asemenea palmă morală, totul s-a sfârşit între noi! Eu şi să 
nu-i văd! Ochişorii lui Sam Hawkens o fi ei mici, dar sunt 
grozav de ageri. E drept că apaşii nu vor sosi cu grămada; 
vor trimite mai întâi iscoade; însă nici ăştia nu-mi scapă; îmi 
aleg un locşor de unde nu se poate să nu-i zăresc. Ştiţi, 
există porţiuni de teren unde nici cel mai grijuliu cercetaş 
nu găseşte acoperire; e obligat să iasă în câmp deschis. Iar 
eu mă plasez într-un asemenea sector şi pândesc. De îndată 
ce descopăr iscoadele, vă dau de veste, pentru ca în 
momentul când se vor furişa lângă tabără, să vă arătaţi cu 
toţii calmi şi nepăsători. 

— Dar or să-i vadă şi pe kiowaşi şi se vor grăbi să-şi 
înştiinţeze şeful. 

— Pe cine să-i vadă? Pe kiowaşi? Omule, greenhorn şi 
preaonorate boboc, vă imaginaţi cumva că Sam Hawkens 
are vată sau sugativă în loc de creier, hai? Voi fi avut eu din 
timp grijă să ajungă invizibili, să nu se vadă nici picior de 
kiowaş. Înţeles? Aceşti foarte dragi prieteni ai noştri se vor 
ascunde bine de tot, pentru ca la momentul oportun să 
răsară ca din pământ. Iscoadele apaşilor nu trebuie să 
zărească aici pe nimeni altul decât persoanele ce se aflau în 
tabără la prima vizită a lui Winnetou şi a tatălui său. 

— Ei da, atunci se schimbă lucrurile! 

— Nu-i aşa? Iscoadele n-au decât să ne dea târcoale şi să 
se convingă că nu bănuim nimic. Apoi, după ce vor pleca, 
mă furişez eu pe urmele lor şi pândesc sosirea grosului. 
Desigur că nu vor veni ziua, ci după căderea nopţii, 


folosindu-se de întuneric, ca să se apropie cât mai mult de 
tabără. Atunci, vitejii noştri apaşi vor năvăli peste noi. 

— Şi ne vor lua prizonieri sau, mai ştii, ne vor masacra; 
dacă nu pe toţi, barem pe unii! 

— Sir, zău că mă scârbiţi! Vă pretindeţi om cu studii şi nu 
cunoaşteţi cel mai simplu adevăr: dacă vrei să nu fii prins, 
trebuie s-o iei la sănătoasa! Asta o ştie în zilele noastre 
până şi iepurele, ba şi acea mică, neagră şi pişcătoare 
insectă, care obişnuieşte să sară de şase sute de ori cât 
lungimea trupului ei. Singur dumneavoastră aţi rămas 
ageamiu în materie! Hm! Oare în multele cărţi pe care le-aţi 
mestecat nu scrie aşa ceva? 

— Nu scrie nimic, fiindcă un westman curajos nu sare de 
şase sute de ori cât lungimea trupului său, ca insecta 
dumitale. Va să zică, eşti de părere s-o luăm la sănătoasa? 

— Da. Vom aprinde, fireşte, un foc de tabără ca să fim cât 
se poate de bine observați. Cât va arde focul, apaşii se vor 
ţine ascunşi. lar după ce se stinge treptat şi se face 
întuneric, o luăm la picior şi-i anunţăm pe kiowaşi să se 
pitească prin apropiere. Atunci apaşii se aruncă asupra 
taberei noastre şi... nu mai găsesc ţipenie de om, hi-hi-hi-hi! 
Îi apucă o mirare grozavă şi, de bună seamă, încing la 
rândul lor focul ca să ne poată dibui. Acum, însă, îi vedem 
noi în lumină, cum ne văzuseră ei adineauri. Şi roata se 
întoarce: din atacanţi ajung să fie împresuraţi. Ai şi ce 
spaimă pe ei! Şi ce lovitură! Va rămâne de pomină multă 
vreme. Şi lumea va zice: „Ioate astea le-a pus la cale Sam 
Hawkens, dacă nu mă-nşel!” 

— Mă rog, n-ar fi rău, cu condiţia ca lucrurile să se 
petreacă exact după imaginaţia dumitale. 

— Aşa va fi şi nu altfel; am eu grijă. 

— Şi pe urmă? Îi eliberăm în taină pe apaşi? 

— În orice caz, pe Inciu-Ciuna şi pe Winnetou. 

— Şi ceilalţi? 

— Vom căuta să eliberăm pe cât mai mulţi, dar cu 
condiţia să nu ne trădăm. 


Şi cu restul ce se întâmplă? 

— Nimic prea grav, sir, vă pot încredința. În prima clipă, 
kiowaşii se vor gândi mai puţin la apaşi; se vor grăbi să-i 
prindă pe fugari, adică pe noi. Şi dacă totuşi s-ar arăta 
lacomi de sânge, apoi las' pe mine, mai e şi Sam Hawkens 
aici! Dar nu face să ne spargem de pe acuma capetele 
pentru cele ce s-ar petrece mai târziu; barem pe-al 
dumneavoastră l-aţi putea folosi mai rentabil. Ce-o să mai 
fie, vedem atunci. Important e să găsim, înainte de toate, un 
loc potrivit pentru realizarea planului; nu ne putem refugia 
la întâmplare, oriunde. Mă ocup eu mâine în zori de 
problema asta. Azi am tot vorbit; de mâine intrăm în 
acţiune. 

Avea dreptate. Să tot discuţii şi să făureşti planuri era 
pentru moment de prisos; nu ne rămânea deci altceva de 
făcut decât să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor. 

Era o noapte cam neplăcută. Se iscase un vânt care dădu 
treptat în furtună şi, către dimineaţă, se lăsă un frig 
neobişnuit în acele ţinuturi. Ne aflam aproximativ pe 
latitudinea Damascului şi totuşi frigul ne trezi din somn. 
Sam Hawkens scrută cerul apoi conchise: 

— Pesemne că astăzi se va petrece un fenomen rar prin 
partea locului. Va ploua, dacă nu mă-nşel. Şi asta e spre 
binele nostru. 

— În ce privinţă? Întrebai eu. 

— Nu bănuiţi? Uitaţi-vă numai primprejur, câtă iarbă 
culcată! 

Sosind, apaşii ar putea trage imediat concluzia că pe aici 
au trecut de curând mai mulţi oameni şi cai decât numără 
tabăra noastră. Ploaia însă va îndrepta iarba şi va şterge 
urmele care, altminteri, ar mai fi vizibile trei-patru zile. Mă 
duc repede să-i lămuresc pe kiowaşi şi să-i iau cu mine. 

— Şi mergeţi în căutarea unui loc potrivit pentru atac? 

— Da. La drept vorbind, aş putea să-i las deocamdată aici 
şi să-i chem mai târziu, după ce voi fi găsit eu locul; dar e 


mai bine să plec de pe acum, pentru ca urmele să dispară 
curând. Între timp, voi, ăştilalţi, vă puteţi continua lucrările. 

Sam împărtăşi căpeteniei kiowaşilor planul său şi acesta 
îl aprobă. 

După puţin, indienii, împreună cu Sam şi cu cei doi 
tovarăşi ai lui, porniră călare. Se înţelege că locul pe care 
urmau să-l aleagă trebuia să se afle chiar pe traseul nostru, 
al topografilor, adică pe linia ce-o aveam de măsurat. În 
felul acesta economiseam timp şi nici nu dădeam de bănuit 
apaşilor. 

Veneam încet în urma călăreţilor; înaintam pas cu pas, pe 
măsură ce înaintau lucrările. Către amiază, profeția lui Sam 
se împlini; începu să plouă. Dar o ploaie cum numai pe 
această latitudine se poate porni din an în paşte. Părea că 
se revarsă un ocean din tărie. 

În toiul acestui potop, Sam, Dick şi Will se întoarseră din 
cercetare, îi observarăm abia când se aflau la zece- 
doisprezece paşi de noi, atât de deasă era perdeaua de apă. 
Găsiseră un loc potrivit. Parker şi Stone urmau să ni-l arate; 
iar Hawkens, după ce-şi luă merinde suficiente, plecă, în 
pofida furtunii, ca să se aşeze la pândă. Porni pe jos, fără 
catâr; astfel se putea ascunde mai lesne. Privindu-l cum 
dispare îndărătul perdelei de ploaie, aveam sentimentul că 
o catastrofă se apropia de noi cu paşi grăbiţi. 

Pe cât de sălbatică a fost ploaia, ca o rupere de nori, pe 
atât de repede încetă năvala apei. Zăgazurile cerului se 
închiseră brusc şi soarele străluci iarăşi, ca în alte zile, 
deasupra lumii. Reluarăm lucrul întrerupt. 

Ne aflam într-o savană lină, nu prea mare, înconjurată în 
trei părţi de dumbravă; din loc în loc se zărea câte un tufiş. 
Terenul era foarte prielnic pentru lucrările noastre; 
înaintam cu repeziciune. Constatai totodată că Sam 
Hawkens prevăzuse cu multă precizie efectele ploii: 

Deşi kiowagşii trecuseră călări chiar pe locul unde ne 
aflam, totuşi nu se vedea nici o urmă de copită. Venind în 


căutarea noastră, apaşii n-ar fi putut bănui că avem în 
apropiere două sute de aliaţi. 

Pe înnoptate, când lucrul încetă, Stone şi Parker ne 
informară că ne găsim de fapt în vecinătatea prezumtivului 
câmp de bătălie. Mi-ar fi plăcut să-l cercetez şi eu, dar se 
făcuse prea târziu. 

A doua zi dimineaţa pătrunserăm repede cu lucrul până 
la un pârâu destul de lat, din care se alcătuia un fel de 
bazin, probabil veşnic plin cu apă, pe câtă vreme albia 
pârâului era îndeobşte jumătate secată. 

Ploaia de ieri umpluse însă albia până-n margini. Către 
acest bazin ducea o limbă îngustă de savană, tivită pe 
ambele laturi cu copaci şi tufe şi înaintând ca o peninsulă 
spre mijlocul apei; îngustă la început, peninsula se lărgea 
treptat, luând aproximativ forma unui cerc. 

Semăna cu o tigaie, a cărei coadă ţinea de mal. În partea 
opusă a bazinului se înălța o colină uşoară, împădurită. 

— lată locul ales de Sam Hawkens, lămuri Stone, rotindu- 
şi privirile cu aerul unui cunoscător. Nici nu se putea ceva 
mai bun pentru planul nostru. 

Mă simţii, desigur, îndemnat să scrutez fiecare colţişor. 

— Unde se găsesc kiowaşii, mister Stone? Întrebai. 

— Ascunşi, foarte bine ascunşi! Răspunse el. V-aţi osteni 
degeaba să daţi de cea mai mică urmă a lor, deşi ei ne văd 
la perfecţie şi ne observă orice mişcare. 

— Totuşi, unde sunt? 

— Aşteptaţi niţel, sir! Mai întâi să vă explic de ce Sam, 
pişicherul, a ochit tocmai locul acesta. Savana pe care am 
străbătut-o are multe tufişuri răzlețe. Faptul acesta e în 
avantajul apaşilor; ne pot urmări neobservaţi, se pot 
ascunde în spatele tufişurilor. Vedeţi apoi limba aceea de 
pământ care se întinde încoace. Dacă încingem aici un foc 
de tabără, se luminează toată fâşia, chiar şi adâncul savanei 
de unde urmează să vină apaşii; focul îi va atrage; se vor 
apropia uşurel de noi, pitulându-se în dosul copacilor şi 


tufelor. Vă asigur, domnilor, că nu se găseşte teren mai bun 
pentru a ne lăsa atacați de indieni! 

Faţa lui uscăţivă, lunguiaţă, înăsprită de vânt şi soare, 
strălucea de satisfacţie. Inginerul-şef, în schimb, nu-i 
împărtăşea deloc entuziasmul şi dădu sceptic din cap: 

— Ce fel de om eşti şi dumneata, Stone! Te topeşti de 
bucurie că vom fi atacați atât de frumos! În ce mă priveşte, 
vă spun pe şleau: 

Am s-o şterg de-aici! 

— Ca să cădeţi cât mai sigur în mâinile apaşilor! Nu vă 
lăsaţi purtat de asemenea gânduri năstruşnice, mister 
Bancroft! Cum să nu fiu încântat de locul ăsta, care 
înlesneşte apaşilor să ne prindă, pentru ca pe urmă să-i 
prindem noi în capcană! Uitaţi-vă un pic dincolo, peste apă. 
Sus, pe colină, în mijlocul pădurii, sunt pitiţi kiowaşii. 
Observatorii lor s-au căţărat în copaci şi nici vorbă că ne-au 
şi zărit. Tot aşa îi vor zări pe apaşi, căci de sus ei cuprind cu 
ochii savana până hăt departe. 

— Dar dacă vom fi atacați, ce ne foloseşte nouă că 
kiowaşii se află tocmai dincolo de apă, ascunşi în pădure? 
Obiectă inginerul-şef. 

— E numai o manevră, pentru ca iscoadele apaşilor să nu 
descopere adevărata situaţie. Însă de îndată ce vor fi 
trecut, kiowaşii coboară încoace şi se ascund în peninsulă, 
unde nu pot fi observați. 

— Şi vrei să zici că apaşii nu se pot duce acolo? 

— Ar putea, însă nu le permitem noi. 

— Înseamnă să-i alungaţi. Atunci, cum vreţi să nu vă 
observe? Se cam contrazic lucrurile, mister Stone. 

— Ba. Deloc! E drept, nu trebuie să avem aerul că-i 
căutăm; îi lăsăm să se apropie de peninsulă. Dar aceasta, în 
locul unde se îmbină cu malul, nu are mai mult de treizeci 
de paşi lăţime; ei bine, acolo postăm caii noştri şi baricadăm 
trecerea. 

— Baricadă de cai? E cu putinţa? 


— Fireşte. Priponim caii de copaci şi vă asigur că nici un 
indian nu se mai apropie, căci animalele l-ar trăda prin 
sforăitul lor, Astfel, iscoadele cercetează jur-împrejur, dar în 
peninsulă nu se încumetă. 

După ce se întorc ca să-i cheme pe-ai lor, hop şi kiowaşii 
părăsesc pădurea de pe colină şi se ascund în peninsulă, 
printre arbori. lar trupa apaşilor se furişează încoace şi 
aşteaptă să ne culcăm şi să adormim. 

— Şi dacă nu aşteaptă până ne culcăm? Intrai şi eu în 
vorbă. Ne-ar tăia orice posibilitate de retragere. 

— Nici atunci n-am fi în pericol, mă asigură Stone. Ne sar 
kiowaşii în ajutor cât ai bate din palme. 

— Numai că asta înseamnă vărsare de sânge şi noi vrem 
s-o evităm. 

— Dar, sir, aici, în vest, nu contează o picătură de sânge 
în plus. 

Dar nu vă faceţi griji! Exact acelaşi motiv îi va reţine şi pe 
apaşi să ne atace cât suntem treji. O să-şi spună, desigur şi 
ei că ne vom apăra şi, chiar dacă nu suntem decât douăzeci 
de înşi, vor cădea destui dintr-ai lor înainte ca noi să 
încetăm lupta. Nu, ei caută să-şi cruţe, ca şi noi, sângele şi 
viaţa. De aceea vor aştepta până ne vom fi culcat; iar noi 
lăsăm focul să se stingă şi ne retragem pe întuneric în 
peninsulă. 

— Şi până atunci ce facem! Ne continuăm lucrările? 

— Da, numai că la ora decisivă trebuie să fiţi aici. 

— Dacă-i aşa, să nu ne pierdem vremea. Haideţi, 
domnilor, să mai lucrăm un pic! 

Îmi urmară invitaţia, deşi nu prea le ardea de muncă. 
Sunt convins că ar fi preferat să spele putina. Dar în cazul 
acesta, lucrul ar fi rămas neisprăvit şi, conform clauzelor 
contractului, nimeni n-ar mai fi putut pretinde vreo plată. 
Or, ca să renunţe la banii lor, ar fi fost prea mult. Unde mai 
pui că apaşii tot i-ar fi ajuns din urmă. Îşi dădeau seama 
oamenii că, totuşi, aici se aflau în mai mare siguranţă şi de 
aceea rămaseră pe loc. 


În ce mă priveşte, mărturisesc deschis că nu aşteptam cu 
prea mare calm evenimentele. Mă stăpânea o tulburare, o 
stare febrilă, un fel de trac pe care-l resimte ostaşul înainte 
de a primi botezul focului. 

Nu-mi era frică, o, nicidecum. În fond, aş fi avut mai 
multe motive de teamă atunci când am răpus bizonul şi 
ursul. Acum, însă, era vorba de oameni şi acest lucru mă 
tulbura. Îmi păsa mai puţin de viaţa mea; aş fi ştiut să mi-o 
apăr la nevoie; dar ce te faci cu Inciu-Ciuna şi cu Winnetou? 
Mă gândisem în ultimele zile atât de mult la Winnetou, încât 
îmi devenise şi mai familiar decât înainte; îl îndrăgisem, 
fără prezenţa şi prietenia lui; desigur, un proces psihic 
ciudat, dacă nu chiar enigmatic. Şi încă un fapt curios: 
aveam să aflu mai târziu de la Winnetou că şi dânsul se 
gândise mult la mine în aceeaşi vreme. 

Neliniştea nu mă părăsi nici în timpul lucrului; eram însă 
convins că, în clipele hotărâtoare, va dispărea subit. De 
aceea socotind că, oricum, ciocnirea e inevitabilă, doream 
să se declanşeze cât mai curând. 

Dorinţa aceasta avea să mi se împlinească. Abia trecuse 
de amiază, când îl zărirăm pe Sam Hawkens că se 
îndreaptă spre noi. Omuleţul era vizibil obosit, dar ochişorii 
lui şireţi jucau neobişnuit de veseli deasupra obrajilor 
împăduriţi. 

— Totu-i în regulă, nu-i aşa? Îl întrebai. Se vede cât de 
colo, dragă Sam. 

— Zău? Râse el. Unde scrie? Pe nasul meu sau în 
imaginaţia dumneavoastră? 

— Imaginaţie? Pshaw Cine ţi se uită în ochi nu mai are 
nici un dubiu. 

— Aşa, va şi zică, mă trădează ochii. E bine s-o ştiu, ca să 
mă păzesc în alte ocazii. Dar aveţi dreptate. Toate au mers 
strună, chiar mai bine decât mă aşteptam. 

— Înseamnă că ai văzut iscoadele? 

— Ce iscoade?! Întreaga trupă am văzut-o. Şi nu numai 
atât. Am şi auzit-o, adică am tras cu urechea la vorbele 


apaşilor. 

— Ai tras cu urechea? Ah, atunci spune repede ce-ai 
aflat! 

— Nu e timpul, nici locul. Strângeţi instrumentele, duceţi- 
le în tabără şi aşteptaţi-mă acolo! Vin şi eu. Dar mai înainte, 
mă reped la kiowagşi, să le spun ce am aflat şi ce au de făcut. 

Trecu albia pârâului, dincolo de bazin şi dispăru în 
pădurea de pe colină. lar noi ne-am strâns lucruşoarele şi 
am pornit spre tabără ca să-l aşteptăm. Nici nu l-am văzut, 
nici nu i-am simţit paşii când, deodată, ne pomenirăm iarăşi 
cu el. Stătea ţanţoş în mijlocul nostru şi ne muştruluia: 

— lată-mă, my lords! Ce dracu', nu mai aveţi ochi, nici 
urechi? Şi un elefant vă poate lua prin surprindere, deşi 
paşii lui se aud de la un sfert de ceas depărtare! 

— În orice caz, n-ai prea călcat cu paşi de elefant! I-am 
răspuns. 

— Posibil. Am vrut numai să vă demonstrez cum te poţi 
apropia de oameni, fără ca ei să bage de seamă. Şedeaţi cu 
toţii liniştiţi, nu scoteaţi o vorbă; şi totuşi, în tăcerea asta, n- 
aţi auzit când m-am strecurat printre voi. Uite-aşa a fost şi 
ieri, când m-am furişat lângă apaşi. 

— Haide, povesteşte cum a fost! 

— Well, o să auziţi numaidecât! Întâi să mă aşez, că-s tare 
ostenit. 

Mi s-au deprins picioarele cu călăria şi nu mai ţin la marş. 
De altfel, decât infanterist, e mai nobil să fii la cavalerie, 
dacă nu mă-nşel. 

Se aşeză lângă mine, clipi din ochi pe rând la fiecare şi, 
subliniind cu capul silabă cu silabă, rosti plin de importanţă: 

— Aşadar, în astă seară porneşte jocul! 

— Chiar azi? Întrebai eu şi mirat şi bucuros, fiindcă 
doream să se hotărască odată. Atunci e bine, chiar foarte 
bine! 

— Hm! S-ar zice că ardeţi de nerăbdare să cădeţi în 
braţele apaşilor! Dar vă dau dreptate: e bine aşa, mă bucur 


şi eu că nu mai avem mult de aşteptat. Nu e tocmai plăcut 
să aştepţi un lucru care poate să iasă pe dos. 

— A apărut vreun motiv de îngrijorare? 

— Absolut nimic. Dimpotrivă, sunt sigur că o să meargă 
totul ca pe roate. Însă orice om cu experienţă ştie că şi cel 
mai bun copil poate să ajungă până la urmă o pramatie. Aşa 
şi cu evenimentele. Planul cel mai bun poate da greş dintr-o 
simplă întâmplare. 

— Dar în cazul nostru avem a ne teme de ceva? 

— Nu. Din câte am auzit acolo, succesul nostru e 
asigurat. 

— Ce-ai auzit, spune odată! 

— Ia-o încet, fără grabă, tinere sir! Toate la rândul lor. Nu 
vă pot spune ce-am auzit şi aflat până nu veţi şti ce s-a 
petrecut mai înainte. 

Deci: am pornit în toiul furtunii. N-am aşteptat să treacă, 
deoarece ploaia, fie şi potop, tot nu pătrunde prin surtucul 
meu, hi-hi-hi-hi! 

Alergai până aproape de terenul unde fusese tabăra 
noastră, când ne-au vizitat cei doi apaşi; dar am fost nevoit 
să mă ascund repede, pentru că zărisem trei indieni 
adulmecând locul. Sunt iscoadele apaşilor, mi-am zis; nu se 
vor deplasa mai departe, pentru că misiunea lor e să 
cerceteze numai locul acesta. Aşa şi era. Tot cotrobăiră pe 
acolo fără să-mi găsească urma şi se aşezară sub copaci, 
unde umezeala nu pătrunsese ca în afara pădurii. Să tot fi 
şezut aşa vreo două ceasuri. lar eu îi pândeam pitit sub 
arbore. Doar trebuia să le aflu intenţiile. Şi iată că soseşte o 
trupă călare; oamenii au feţele vopsite în culorile 
războiului. I-am recunoscut de îndată: Inciu-Ciuna şi 
Winnetou cu apaşii lor. 

— Câţi erau? 

— Exact câţi bănuisem. Am numărat cam vreo cincizeci. 
Iscoadele au ieşit din adăpost şi au dat raportul. Apoi au 
luat-o înainte şi toată trupa s-a pus încet în mişcare. 
Bănuiţi, desigur, domnilor, că Sam Hawkens s-a ţinut scai de 


ei. Ploaia spălase urmele paşilor, dar ţăruşii pe care i-aţi 
înfipt acolo s-au dovedit a fi călăuze foarte precise. Mi-aş 
dori să am parte totdeauna de asemenea călăuze sigure. 

Dar apaşii ăştia sunt extrem de prudenţi; la fiece cot al 
pădurii, după fiece tufiş, puteau să dea peste noi; de aceea 
se deplasau încet de tot. 

Înaintau cu multă dibăcie şi precauţie; îmi făcea o 
adevărată plăcere să-i studiez şi mă gândeam, ca şi în alte 
ocazii, că indienii apaşi sunt superiori tuturor celorlalte 
neamuri roşii. Inciu-Ciuna e al dracului de priceput, iar 
Winnetou nu se lasă mai prejos. Cea mai neînsemnată 
mişcare a lor era calculată. Nu suflau nici o vorbă; se 
înțelegeau numai prin semne. După ce străbătură două 
mile, începu să se lase seara. 

Indienii descălecară, îşi priponiră caii şi se afundară în 
pădure; acolo voiau să poposească până-n zori. 

— Şi acolo ai tras cu urechea? Întrebai eu. 

— Da. Indienii, băieţi deştepţi, n-au aprins nici un foc; pe 
de altă parte, Sam Hawkens, tot deştept şi-a spuscănue 
rău aşa, pentru că va fi protejat de întuneric. M-am 
strecurat printre copaci şi, neavând alta la îndemână, m-am 
târât pe propria mea burtă, până am ajuns atât de aproape, 
încât auzeam toate vorbele lor. 

— Şi ai înţeles totul? 

— Ce întrebare! Dacă afirm că se auzea fiece cuvânt! 

— Vreau să spun dacă se serveau de jargonul lor anglo- 
indian. 

— Nu se serveau, ci discutau între ei, dacă nu mă-nşel şi 
anume în dialectul mescalerilor pe care îl cunosc şi eu 
binişor. Mă deplasai încet-încet până în apropierea celor 
două căpetenii. Schimbau arar câte un cuvânt scurt şi cu 
miez, cum fac de obicei indienii. 

— Ei, hai, dă-i drumul, omule! Stăruii eu, văzând că iarăşi 
se opreşte. 

— Mă rog, ţineţi-vă bine, sir, că-i dau drumul! Aflaţi că au 
ce au cu noi. Vor să ne captureze. 


— Va să zică, nu umblă să ne ucidă? 

— Ei, ar vrea ei aşa, câte puţin, dar nici chiar dintr-o 
dată. Mai întâi cată să ne ia prizonieri fără să ne vatăme; 
apoi ne duc în satele mescalerilor, lângă Rio Pecos; acolo ne 
leagă la stâlpul torturii şi, în cele din urmă, ne prăjesc de 
vii. Well, cam în felul crapilor pe care-i prinzi, îi duci acasă, 
îi ţii în apă şi-i hrăneşti, pentru ca la urmă să-i fierbi în tot 
soiul de mirodenii. Mă întreb, zău, ce gust o fi având 
bătrânul Sam, mai ales dacă-l frige la tigaie împreună cu 
surtucul lui vânătoresc, hi-hi-hi-hi! 

Râse oarecum tainic, înfundat, în barbă. Apoi continuă: 

— Au pus ochii în special pe mister Rattler, care şade aici 
printre voi încântat şi radios, ca şi când l-ar aştepta toate 
deliciile raiului. 

Da, mister Rattler, te-ai vârât într-o ciorbă de care eu 
unul nu mi-aş atinge gura. Vei fi pus la frigare, afumat, 
înţepat, otrăvit, înjunghiat, împuşcat, tras pe roată şi 
spânzurat, din toate pe rând şi câte puţin ca să mai rămâi 
niţel în viaţă şi să poţi degusta în voie toate chinurile şi 
modurile de a muri. lar dacă totuşi nu te vei hotări să mori, 
atunci te vor aşeza în aceeaşi groapă cu Klekih-Petra pe 
care l-ai ucis. Şi vei fi înmormântat de viu. 

— Dumnezeule mare! Aşa au vorbit? Întrebă Rattler, 
pălind de groază. 

— Fireşte că aşa. De altfel, o şi meriţi, n-am ce-ţi face. Iţi 
doresc numai ca, după ce vei fi trecut prin toate torturile, 
să te laşi de nelegiuiri. Dar cred că n-o să le mai repeţi. 
Cadavrul lui Klekih-Petra a fost dat pe mâna unui vraci ca 
să-l ducă acasă. Trebuie să ştiţi că indienii ăştia din sud ştiu 
să-şi trateze morţii şi să-i conserve în aşa fel, încât să 
reziste lungă vreme la descompunere. Am văzut cu ochii 
mei nişte mumii de copii indieni care, după mai bine de un 
secol, arătau ca şi când ar fi murit abia ieri. Dacă vom 
cădea cu toţii prizonieri, atunci, mister Rattler, ni se va oferi 
şi nouă plăcerea de a urmări cum te transformi de viu într-o 
astfel de mumie. 


— Eu nu mai stau aici! Izbucni Rattler. Plec imediat! Nu 
mă prind ei pe mine! 

Se şi pregătea s-o şteargă; dar Sam Hawkens îl trase 
îndărăt şi-l preveni: 

— Nu te clinti, dacă ţii la viaţă! Ascultă ce-ţi spun: 
probabil că apaşii au şi ocupat împrejurimile. Le-ai cădea 
de-a dreptul în braţe. 

— Vorbeşti serios, Sam? Îl întrebai eu. 

— Nu e nici o născocire: am toate motivele să presupun 
că aşa este. Nu m-am înşelat eu nici în alte privinţe. Apaşii 
au pregătit într-adevăr o întreagă oştire cu care cele două 
căpetenii urmează să-i atace pe kiowaşi după ce vor fi 
terminat cu noi. Numai aşa se explică faptul că s-au întors 
încoace atât de repede. N-au mai avut nevoie să facă 
drumul până la corturile lor pentru a-şi mobiliza oamenii. 
Au întâlnit pe parcurs trupele pornite împotriva kiowaşilor, 
i-au predat vraciului ajutat de câţiva oameni cadavrul lui 
Klekih-Petra şi, luând cu sine un grup de cincizeci de 
călăreţi destoinici, s-au întors încoace. 

— Dar unde se află trupele destinate să-i atace pe 
kiowaşi? 

— Nu ştiu. În privinţa asta n-au suflat o vorbă. De altfel, 
pentru noi faptul n-are nici o importanţă. 

Aici bătrânul Sam greşea. Nu era deloc lipsit de 
importanţă pentru noi unde se găsea grosul trupelor apaşe. 
Dovada ne-a fost servită câteva zile mai târziu. Sam 
continuă: 

— După ce aflasem destule date, m-aş fi putut porni 
imediat încoace, însă noaptea e dificil să ştergi urmele; 
apaşii le-ar fi descoperit dimineaţa; în plus, mă ispitea 
gândul să-i studiez şi la lumina zilei. Am rămas deci toată 
noaptea pitit în pădure şi, după ce apaşii au pornit la drum, 
m-am luat frumuşel după ei. l-am urmărit până la vreo şase 
mile depărtare de aici, apoi am făcut un ocol, ca să ajung la 
voi neobservat de nimeni. Well, acum ştiţi totul. 

— Prin urmare, nu te-au zărit deloc? 


— Nu. 

— Şi ai avut grijă să nu-ţi descopere urma? 

— Păi cum! 

— Dar plănuiai parcă să te laşi văzut şi... 

— Ştiu, ştiu! Aş fi făcut-o, însă nu mai era necesar, pentru 
că... ia staţi! Aţi auzit ceva? 

Fusese ca un țipăt de vultur, repetat de trei ori. 

— Astea sunt iscoadele kiowaşilor, lămuri Sam. Stau acolo 
sus, căţăraţi în copaci. Ne-am înţeles să dea semnalul când 
pătrund apaşii în savană. Haideţi, sir, să vă încerc agerimea 
ochilor. 

Invitaţia mă privea pe mine. Sam se ridică de jos, eu îmi 
luai arma, gata să-l urmez. 

— Staţi! Strigă el. Fără armă! Deşi un westman nu se 
desparte de puşca lui, aici regula va suferi o excepţie; 
trebuie să ne prefacem că nu bănuim nici un pericol şi că 
umblăm să strângem vreascuri pentru foc. Din comportarea 
noastră, apaşii vor trage concluzia că vom poposi aici peste 
noapte; şi concluzia aceasta ne va fi de folos. 

Pornirăm împreună agale, aparent nepăsători şi 
trecurăm printre şirurile de copaci şi de tufe, peste pajişte, 
până în savană. Ne apucarăm de strâns vreascuri, rotindu- 
ne pe furiş privirea ca să-i descoperim pe apaşi. Dacă se 
aflau pe aproape, atunci probabil că şedeau pitulaţi după 
tufişurile răspândite prin savană. 

— Ai zărit vreunul? L-am întrebat pe Sam după câtva 
timp. 

— Nu, răspunse el. 

— Nici eu. 

Scrutam cu atenţie încordată împrejurimile, dar nu 
desluşeam nimic. Şi totuşi aveam să aflu mai târziu de la 
Winnetou că el însuşi era culcat într-un tufiş la cel mult 
cincizeci de paşi de noi. Nu ajunge să ai ochi buni, mai 
trebuie să-i fi exersat, ceea ce pe atunci nu era deloc cazul 
meu. Astăzi l-aş recunoaşte pe Winnetou chiar şi după 


gâzele care, fiind atrase de prezenţa lui, ar forfoti în jurul 
tufişurilor cu pricina. 

Ne înapoiarăm deci fără nici un rezultat. Apoi toţi 
împreună ne puserăm pe strâns vreascuri pentru un foc de 
tabără. Am adunat mai mult decât era necesar. 

— E bine aşa, observă Sam. Trebuie să lăsăm şi apaşilor 
cogeamite grămadă pentru ca să poată aprinde la rândul 
lor focul, după ce vor năvăli în tabără şi vor constata că am 
dispărut. 

Între timp, se lăsase din nou seara. Sam, ca omul cel mai 
experimentat dintre noi, se cuibări în faţă de tot, acolo unde 
se desprindea din savană fâşia de pajişte la capătul căreia 
ne aflam. Pândea sosirea cercetaşilor, care, desigur, avea să 
se apropie pentru a spiona noua noastră tabără. 
Aprinsesem focul şi vâlvătăile îşi aruncau lumina până în 
adâncul savanei. Ce ageamii şi fără experienţă! 

— Trebuie să-şi fi zis apaşii despre noi. Focul indica 
inamicului, încă de departe, drumul spre tabără. 

Cinarăm, ca de obicei, frugal şi ne culcarăm, ca şi când 
ne-am fi simţit în cea mai deplină siguranţă. Armele zăceau 
aruncate la oarecare distanţă, dar în direcţia peninsulei, ca 
să le putem ridica din mers, în retragerea plănuită. 
Peninsula însă, aşa cum hotărâse Sam, era barată de caii 
noştri. 

Să tot fi trecut vreo trei ore de la căderea nopţii şi iată că 
Sam, tăcut ca o umbră, se strecură încet până la noi şi ne 
şopti: 

— Vin iscoadele, doi inşi, unul pe stânga, celălalt pe 
dreapta. l-am auzit şi văzut. 

Veneau, aşadar, din ambele părţi ale pajiştii, ţinându-se 
mereu îndărătul tufărişului. Sam se aşeză lângă noi şi 
începu să pălăvrăgească cu glas tare vrute şi nevrute. Noi îl 
susţineam care mai de care şi încinserăm o discuţie 
însufleţită; voiam să-i convingem astfel pe cercetaşi că se 
pot apropia fără grijă. Ştiam că ne observă cu atenţie de 


după tufişuri, dar ne feream din răsputeri să aruncăm 
măcar o privire spre ascunzişurile lor. 

Acum trebuia, înainte de toate, să sesizăm momentul 
când vor pleca. Nu-i puteam nici auzi, darămite vedea; şi 
totuşi, nu trebuia să mai întârziem nici o clipă după 
plecarea lor, pentru că era de aşteptat ca, după puţin, 
întreaga trupă să se furişeze încoace. Între timp kiowaşii 
urmau să ocupe peninsula. Era deci preferabil să nu 
aşteptăm, ci să acţionăm în aşa fel, încât iscoadele să se 
grăbească şi să plece la ai lor. De aceea, Sam se ridică şi, 
prefăcându-se că merge după lemne, se îndreptă spre unul 
din tufişuri; eu îl imitai, luând-o spre alt tufiş. 

Acum puteam fi sigur că iscoadele părăsiseră locul. Sam 
îşi făcu mâinile pâlnie la gură şi orăcăi de trei ori ca 
broasca. Era semnalul convenit cu kiowaşii. Aici, în 
apropierea pârâului, un orăcăit de broască nu putea stârni 
bănuieli. Apoi Sam se strecură din nou la postul lui de 
observaţie, pentru a ne ţine la curent asupra mişcărilor 
trupei inamice. 

La nici două minute de la semnalul lui Sam, se şi arătară 
sute de războinici. Părăsiseră mai dinainte pădurea pentru 
ca, la semnalul convenit, adică orăcăitul de broască, să se 
afle cât mai aproape: ajunseră la pârâu şi-l trecură dintr-un 
salt. Se târau ca şerpii, în spatele nostru, prin umbră, până 
în inima peninsulei. Totul se desfăşură cu atâta îndemânare 
şi repeziciune, încât în mai puţin de trei minute trecu de noi 
şi ultimul kiowaş. 

Nu-l mai aşteptam decât pe Sam. Sosi şi el, spunându-ne 
în şoaptă: 

— Se apropie apaşii din ambele laturi, exact cum am 
înţeles din discuţiile lor. Nu mai puneţi lemne pe foc! Vom 
avea grijă să nu se stingă de tot, să mai rămână niţel jar ca 
indienii să poată înteţi iarăşi focul. 

Îngrămădirăm restul de lemne şi vreascuri în jurul 
focului, în aşa fel, încât jarul rămas să nu arunce lumină 
asupra noastră în momentul când vom lua-o la goană. Pe 


urmă, fiecare dintre noi avea să se transforme într-un actor 
mai mult sau mai puţin talentat. Ştiam că cincizeci de apaşi 
ne pândesc din imediată apropiere şi totuşi trebuia s-o 
facem pe naivii. Multe depindeau de clipa următoare, chiar 
şi viaţa noastră. Porneam de la presupunerea că apaşii vor 
aştepta până ce, după toate aparențele, vom fi adormit. Şi 
dacă ne înşelam? Dacă ne vor ataca mai repede? E drept că 
dispuneam de ajutorul celor două sute de kiowaşi. Dar 
intervenţia lor ar fi declanşat o bătălie, care ar fi costat 
sânge şi vieţi omeneşti. Ne ameninţa, poate, o catastrofă, 
dar şi de data aceasta se confirma felul meu de a fi: eram 
calm, mai calm ca înaintea unei partide de şah sau de 
domino. Îi studiam cu mare interes pe ceilalţi. Rattler se 
lungise la pământ, cu faţa în jos şi se făcea că doarme. Frica 
morţii îl prinsese cu ghearele ei de gheaţă. 

Faimoşii lui westmeni, cu chipurile livide, se holbau unii la 
alţii; nu reuşeau să articuleze decât frânturi de fraze, 
silindu-se totuşi să ia parte la discuţiile noastre. Will Parker 
şi Dick Stone se purtau atât de tacticos, încât ai fi zis că nu 
există picior de apaş pe toată faţa pământului. Sam 
Hawkens se întrecea în glume şi râdea cu o poftă grozavă 
de propriile lui spirite. 

După ce trecu în felul acesta o jumătate de ceas, puteam 
fi siguri că atacul urma să se producă într-adevăr abia după 
ce vom fi adormit; altminteri, apaşii l-ar fi dezlănţuit de 
mult. Focul scăzuse tare, încât am socotit oportun să nu mai 
zăbovim. Căscai de câteva ori, mă întinsei de-mi trosniră 
mădularele şi vorbii: 

— Sunt obosit, vreau să dorm. Dumneata ce faci, Sam 
Hawkens? 

— N-am nimic împotrivă; trag şi eu un somn, îmi 
răspunse. De altfel şi focul e pe sfârşite... Noapte bună! 

— Noapte bună! Ne urară, la rândul lor, Stone şi Parker. 

Apoi, ne căutarăm câte un loc potrivit, ca pentru odihnă, 
cât mai departe de foc, dar având grijă să nu dăm nimic de 
bănuit. Şi rămaserăm aşa culcaţi. 


Flacăra se micşora din ce în ce, până se stinse cu totul; 
numai jarul de sub cenuşă mai licărea mocnit, dar pânza de 
lumină se împiedica în grămezile de vreascuri dimprejur. 
Ne aflam în plin întuneric. Acum trebuia să ne punem în 
siguranţă, tiptil, fără cel mai mic zgomot. Îmi luai puşca şi 
mă depărtai târâş; Sam se târa lângă mine; ceilalţi ne 
urmau. Ajunşi lângă cai, înghiontii anume pe câte unul ca să 
mişte şi să tropote, acoperind astfel orice alt zgomot care 
ne-ar fi putut trăda. 

Izbutirăm, într-adevăr, să ajungem până la kiowaşii care 
pândeau ca nişte pantere încordate, setoase de luptă. 

— Ascultă, Sam, şoptii eu, dacă vrem să cruţăm pe cele 
două căpetenii ale apaşilor, atunci nici un kiowaş nu trebuie 
să-i descopere. Eşti de acord? 

— Da. 

— Pe Winnetou îl iau în seama mea; dumneata, Stone şi 
Parker aveţi grijă de Inciu-Ciuna. 

— Dumneavoastră singurel să vă ocupați de unul, iar noi, 
câte şi trei, de celălalt? N-ar fi prea just, dacă nu mă-nşel. 

— E just. Cu Winnetou mă descurc eu repede; voi, însă, 
trebuie să săriţi toţi trei, pentru ca Inciu-Ciuna să nu apuce 
a se apăra; altminteri, dacă-i dăm răgaz şi prilej de luptă, 
bătrânul poate să cadă rănit sau chiar ucis. 

— Well, aveţi dreptate! Hai să mai avansăm un pic, să fim 
cei dintâi, pentru ca nici un kiowaş să nu ne-o ia înainte. 

Făcurăm câţiva paşi şi ne oprirăm mai aproape de foc. 
Aşteptam cu mare încordare strigătul de luptă al apaşilor, 
căci atacul părea iminent. După obiceiul lor, căpetenia dă 
semnalul printr-un țipăt, iar trupa îl îngână apoi zgomotos. 
Ţipetele urmăresc să-l intimideze pe duşman, să-i taie 
curajul. Ca să imiţi strigătul acesta de luptă, folosit de 

pla II 
prelungit şi, în acelaşi timp, îţi loveşti cu palma buzele, 
scurt, repetat, provocând astfel un tril prelung şi ascuţit. 

Kiowaşii se aflau şi ei în aceeaşi stare de tensiune. Toţi 
căutau să fie primii şi se înghesuiau mereu în faţă, 


împingându-ne şi pe noi înainte. Lucrul putea să ne devină 
fatal; ne apropiam prea mult de apaşi; de aceea, eu, unul, 
doream din toată inima ca să se producă, în sfârşit, atacul. 
sfredelitor, care îmi pătrunse în carne şi-n oase, însoţit de 
un urlet îngrozitor, ca o dezlănţuire a iadului. Deşi 
pământul fusese muiat de ploaie, auzirăm totuşi paşi repezi 
şi sărituri. Apoi - câteva clipe de tăcere. Nimic nu se mişca 
înjur. S-ar fi putut auzi, vorba ceea, bâzâitul unei muşte. În 
sfârşit, tună glasul lui Inciu-Ciuna. Rosti un singur cuvânt: 
„Ko!” 

Acesta înseamnă „foc”, adică „încingeţi focul”. Jarul de 
sub cenuşă mai mocnea şi crăcile uscate se aprindeau 
lesne. Apaşii executară ordinul şi aruncară vreascuri peste 
jar. În câteva clipe, vâlvătăile se înălţară spre cer, luminând 
terenul. 

Inciu-Ciuna şi Winnetou stăteau împreună şi războinicii 
făcură la iuţeală cerc în jurul lor, dar constatară uimiţi că 
noi dispăruserăm. 

— Uf, uf, uf! Exclamară toţi. 

Winnetou, deşi atât de tânăr, dovedi cu acest prilej acea 
prezenţă de spirit pe care mai târziu i-am admirat-o de 
atâtea ori. Judeca, probabil, că ne găsim prin apropiere şi 
că ei, apaşii, luminaţi de vâlvătăile focului, sunt în 
dezavantaj faţă de noi şi ne oferă o ţintă sigură. De aceea 
comandă: 

— Tatişa! Tatişa! 

Asta însemna: „Depărtaţi-vă, depărtaţi-vă!” Se pregătea 
şi el să se pună mai la adăpost, însă i-o luai înainte. Din 
patru-cinci salturi ajunsei lângă războinicii care-l 
înconjurau. Îmbrâncind în stânga şi-n dreapta ca să-i tai 
calea, pătrunsei în mijlocul cercului împreună cu Hawkens, 
Stone şi Parker. Tocmai când strigase acel „Iatişa! Tatişa!”, 
pregătindu-se să sară, Winnetou se pomeni faţă în faţă cu 
mine şi, preţ de câteva clipe ne uitarăm unul în ochii 
celuilalt Iute ca fulgerul duse mâna la brâu ca să-şi tragă 


LLA 


cuțitul, dar pumnul meu îl şi lovi în tâmplă. Se clătină şi se 
prăbuşi. Văzui cum, în acelaşi timp, Sam, Will şi Dick îl 
înşfăcau pe Inciu-Ciuna. 

Apaşii răcneau de mânie, dar glasurile lor fură acoperite 
de urletul înfricoşător al kiowaşilor care se aruncau în 
luptă. Două sute de kiowaşi se năpustiră împotriva celor 
aproximativ cincizeci de apaşi! 

Adică patru contra unu! Şi, totuşi, luptătorii lui Winnetou 
rezistau cu vitejie. Trebuia, în primul rând, să-mi apăr 
propria piele şi să-i ţin la distanţă pe apaşi, căci mă aflam 
chiar în mijlocul lor; de aceea mă răsuceam ca o sfârlează 
lovind în toate părţile. Nu mă serveam însă decât de pumni, 
pentru că nu voiam să rănesc şi cu atât mai puţin să ucid pe 
careva. Doborâsem vreo patru-cinci înşi şi putui, în sfârşit, 
să-mi trag răsuflarea; de altfel şi puterile începuseră să-mi 
slăbească, în câteva minute, lupta era sfârşită. Doar în 
câteva minute! Dar într-o astfel de încăierare minutele sunt 
extrem de lungi. 

Inciu-Ciuna zăcea la pământ, legat cobză, iar alături de 
el, Winnetou, fără simţire; îl legarăm şi pe dânsul. Nici un 
apaş nu scăpase, mai ales datorită faptului ca erau cu toţii 
oameni viteji, care nu concepeau să fugă şi să-şi părăsească 
şefii căzuţi în captivitate. Mulţi dintre ei fuseseră răniţi, dar 
şi dintre kiowaşi cam tot atâţia; din păcate, aceştia din 
urmă numărau şi trei morţi, iar apaşii chiar cinci. Fireşte că 
acest rezultat sângeros nu intrase în planurile noastre; dar 
împotrivirea energică a apaşilor îi silise pe kiowaşi să-şi 
folosească armele mai vârtos decât am fi dorit. 

Războinicii învinşi fură legaţi. N-a fost nevoie de cine ştie 
ce eforturi; dacă punem la socoteală şi oamenii noştri, eram 
patru sau chiar cinci contra unu. Trei kiowaşi îl ţineau pe 
adversar şi un al patrulea sau al cincilea îl lega. 

Morţii fură duşi mai deoparte; kiowaşii răniţi primeau 
asistenţă din partea camarazilor lor, în timp ce noi, albii, îi 
pansam pe apaşii în suferinţă. Bineînţeles că eram 
întâmpinați de priviri întunecate şi vrăjmaşe; ba unii răniţi 


se şi împotriveau fiind prea mândri pentru a accepta 
servicii din partea duşmanilor; preferau să sufere, să 
sângereze. Faptul nu mă neliniştea însă prea mult, pentru 
că rănile erau îndeobşte uşoare. 

Treaba fiind terminată, ne-am pus mai întâi întrebarea 
unde să-i adăpostim la noapte pe prizonieri. Aş fi vrut să le 
creez condiţii cât suportabile. Dar iată că Tangua, căpetenia 
kiowaşilor, se răsti la mine: 

— Câinii ăştia nu vă aparţin! Sunt ai noştri! Eu singur le 
hotărăsc soarta. 

— Şi ce anume hotărăşti? Întrebai eu. 

— Ii ducem în satele noastre; dar pentru că mai avem o 
răfuială cu neamul lor şi ne aşteaptă un drum lung, doar n-o 
să-i cărăm cu noi peste tot. Îi punem la stâlpul chinurilor. 

— Pe toţi? 

— Pe toţi! 

— Asta n-o mai cred. 

— De ce? 

— Pentru că te-ai înşelat şi adineauri. 

— Când? 

— Când ai spus că apaşii vă aparţin vouă. Or, nu-i 
adevărat. 

— Ba e adevărat! 

— Ba nu. După legile vestului, prizonierul aparţine 
aceluia care l-a prins. Luaţi-vă, deci, apaşii pe care i-aţi 
prins; n-am nimic împotrivă. 

Dar ceilalţi sunt ai noştri. 

— Ho-hi! Deştept mai vorbeşti! Aţi vrea, după cât înţeleg, 
să rămâneţi cu Inciu-Ciuna şi cu Winnetou? 

— Fireşte! 

— Şi dacă nu-i las? 

— O să-i laşi! 

Tangua îmi vorbea pe un ton duşmănos; eu îi răspundeam 
calm şi hotărât. Atunci îşi scoase cuțitul, îl înfipse până la 
prăsele în pământ şi, fulgerându-mă cu privirea, zise: 


— Încercaţi să puneţi mâna pe un singur prizonier şi 
trupurile voastre vor fi una cu pământul acesta în care mi- 
am înfipt cuțitul. Am zis! Howgh! 

Amenințarea era cât se poate de serioasă. Eu însă i-aş fi 
arătat că nu mă sperie, dacă Sam Hawkens n-ar fi fost atât 
de înţelept să-mi arunce o privire cu tâlc, recomandându-mi 
prudenţă. De aceea tăcui. 

Apaşii legaţi zăceau în jurul focului şi ar fi fost cel mai 
simplu lucru să-i lăsam chiar acolo, unde puteau fi 
supravegheați fără multă bătaie de cap. Dar Tangua voia să- 
mi demonstreze că se consideră stăpânul lor absolut şi că 
poate proceda după placul lui; dădu deci ordin să fie legaţi 
în picioare de câte un copac. 

Ceea ce se şi făcu, desigur, fără delicateţe, cum oricine îşi 
poate imagina. Kiowagşii procedară brutal, fără 
menajamente, străduindu-se să pricinuiască prizonierilor 
cât mai multe suferinţe. Totuşi, nimeni dintre apaşi nu-şi 
trăda durerea. Erau crescuţi şi deprinşi să îndure orice 
chin. Cel mai crunt se purtară kiowaşii cu cele două 
căpetenii; strânseră legăturile atât de tare, încât sângele 
părea gata să ţâşnească din trupurile lor învineţite. 

Era cu neputinţă ca vreunul din prizonieri să se elibereze 
prin sforţări proprii şi să fugă; totuşi, langua a rânduit 
străji puternice jur-împrejurul taberei. 

Focul reînteţit ardea, cum am mai spus, la capătul pajiştii 
care se întindea ca o fâşie către malul apei. Ne culcarăm şi 
noi lângă foc. Ne pusesem în gând să nu admitem aici 
prezenţa nici unui kiowaş, pentru că orice prezenţă de 
acest fel ar fi îngreuiat, dacă nu chiar împiedicat, eliberarea 
lui Winnetou şi a tatălui său; dar nici kiowaşii nu doreau să 
se culce aici. Nu se arătaseră ei nici la sosire prea amicali 
faţă de noi, darămite acum, după disputa dintre mine şi 
Tangua. Privirile lor reci, aproape dispreţuitoare, nu ne 
inspirau nici o încredere; ne gândeam că ar fi extrem de 
bine dac-am reuşi să ne descotorosim de ei, fără o ciocnire 
prealabilă. 


Aprinseră şi ei câteva focuri la oarecare depărtare, în 
savană şi se culcară în jurul lor. Vorbeau între ei nu în 
jargonul uzitat între albi şi roşii, ci în graiul tribului lor, ca 
să nu-i putem înţelege. Nici faptul acesta nu era de bun 
augur. Se considerau stăpâni pe situaţie şi se purtau cu noi 
asemenea leului de menajerie care tolerează în preajma lui 
o javră de căţel. 

Planul nostru era cu atât mai greu de realizat, cu cât 
numai patru inşi trebuiau să fie la curent cu el şi anume 
Sam Hawkens, Dick Stone, Will Parker şi cu mine. Pe ceilalţi 
nici nu doream, nici nu era indicat să-i iniţiem în secretul 
nostru; probabil că s-ar fi opus şi ne-ar fi zădărnicit 
acţiunea, sau şi mai mult, i-ar fi informat pe kiowagşi. Se 
lungiseră aici, lângă noi şi trebuia să aşteptăm până adorm 
cu toţii. 

Din această pricină şi luând în considerare faptul că o 
reuşită a planului nu ne-ar mai fi îngăduit multă vreme 
odihna, Sam fu de părere că n-ar strica să aţipim şi noi cât 
de cât. În pofida tulburării mele sufleteşti, avui într-adevăr 
norocul să adorm imediat. După un răstimp, Sam mă trezi. 
Pe atunci încă nu ştiam să citesc timpul după poziţia 
stelelor, dar cred că era puţin după miezul nopţii. Însoţitorii 
noştri dormeau, focul se stinsese. Dincolo, kiowaşii nu 
întreţineau decât un singur foc. Celelalte pieriseră. Prin 
urmare, puteam discuta între noi, dar numai în şoaptă. Sam 
îmi spuse la ureche: 

— Înainte de toate, să hotărâm care din noi patru vor 
pleca. Doi oameni ajung. 

— Fireşte că unul sunt eu! l-am răspuns răspicat. 

— Oho, nu vă pripiţi, stimate sir! E o treabă foarte 
periculoasă. 

— Ştiu. 

— Şi vreţi să vă riscaţi viaţa? 

— Da. 

— Văd Sunteţi un flăcău de nădejde, dacă nu mă-nşel. 
Dar ne mai aşteaptă şi alt pericol, în afară de riscul vieţii. 


— La ce te referi? 

— Succesul acţiunii noastre depinde de persoanele care o 
execută. 

— Just. 

— Mă bucur că sunteţi de acord; de aceea sper că veţi 
renunţa la colaborarea dumneavoastră. 

— Nici nu mă gândesc. 

— Fiţi rezonabil, sir! Lăsaţi lucrurile pe seama mea şi a 
lui Dick Stone! 

— Mă opun! 

— Sunteţi încă tinerel în materie. Ceea ce ştiţi 
dumneavoastră din arta furişării e un nimic, un zero. 

— Posibil. Dar voi dovedi chiar astăzi că se poate să 
execuţi bine şi un lucru la care nu te pricepi. Trebuie numai 
voinţă. 

— Nu ajunge, mai trebuie şi talent, sir, da, talent! Şi 
dibăcie, de care nu dispuneţi. Cu asta te naşti şi apoi te 
perfecţionezi. Exerciţiul, iată ce vă lipseşte! 

— Să facem o încercare. 

— Adică, vreţi să probăm? 

— Da. 

— Şi care-ar fi proba? 

— De pildă, ştii dumneata dacă Tangua doarme? 

— Nu ştiu. 

— Totuşi, e foarte important s-o ştim. Nu-i aşa? 

— Este. Mă strecor eu mai târziu până la el. 

— Nu, asta o faceu. 

— Dumneavoastră? De ce? 

— De probă. 

— Ah, aşa? Şi dacă vă simte? 

— N-ar fi prea grav; am un pretext foarte plauzibil. Vreau 
să controlez dacă străjile îşi fac datoria. 

— Well, aşa mai merge. Dar ce folos de asemenea probă? 

— Vreau să cuceresc încrederea dumitale. Dacă 
experienţa reuşeşte, cred că n-o să te mai opui ca Winnetou 
să cadă în seama mea. 


— Hm! În chestiunea asta mai vorbim. 

— Mă rog. Aşadar, pot să plec şi să iscodesc ce face 
Tangua? 

— Plecaţi, dar fiţi foarte atent! Dacă vă simte, atunci mai 
devreme sau mai târziu va cădea la bănuială că sunteţi 
vinovat de evadarea lui Winnetou, că dumneavoastră l-aţi 
eliberat. 

— Şi nu se va înşela prea mult. 

— Camuflaţi-vă în dosul copacilor şi tufelor, nu treceţi 
prin zona luminată de focul lor de tabără, căutaţi mereu 
întunericul. 

— Am să-l caut, Sam. 

— Sper. Pe puţin treizeci de kiowaşi sunt încă treji, fără a 
mai socoti şi santinelele. Dacă reuşiţi să treceţi neobservat, 
veţi primi laudele mele sincere; voi întrezări atunci 
posibilitatea ca, odată şi odată, peste vreo zece ani, să 
ajungeţi un westman adevărat, deşi până acum, în ciuda 
bunelor mele sfaturi, tot greenhorn aţi rămas; şi încă unul 
cum nu se găseşte mai ageamiu şi mai papă-lapte în nici un 
panoptic din lume, hi-hi-hi-hi! 

Îmi potrivii bine cuțitul şi pistolul, ca să nu le pierd cumva 
pe drum şi pornii târâş. Astăzi, când istorisesc întâmplarea, 
îmi dau seama de întreaga răspundere ce mi-o asumasem 
cu atâta dezinvoltură şi nesocotinţă. Doream cu ardoare să 
mă apropii de Ilangua, fără să-l trezesc din somn. 

Îmi era drag Winnetou şi aş fi vrut să i-o arăt măcar 
printr-un gest care implică riscul vieţii. Se ivea acum cea 
mai bună ocazie; puteam să-l salvez. Mă ambiţionam s-o fac 
eu, eu şi nimeni altul! Şi iată că Sam, cu neîncrederea lui, 
mi se punea în cale! Voia să facă el împreună cu Dick Stone 
isprava la care eu visam atât de mult. Chiar dacă izbuteam 
să mă furişez neobservat până la căpetenia kiowaşilor, încă 
nu eram sigur că voi fi risipit îndoielile lui Sam. Iată de ce 
m-am hotărât să nu-l mai consult şi să nu-i mai cer 
aprobarea în această chestiune. Voi acţiona cu de la mine 
putere şi îmi voi realiza dorinţa. 


Nu! Nu la Tangua mă voi duce, ci chiar la Winnetou. 
Puneam astfel în joc nu doar propria-mi viaţă, dar şi pe 
aceea a tovarăşilor mei. Dac-aş fi fost prins asupra faptului, 
s-ar fi terminat cu toţi! Mărturisesc că întrezăream şi atunci 
care ar fi consecinţele, dar, pornit pe fapte mari, precum 
mă îndemnau anii mei tineri, trecui peste orice rezervă. 

Citisem multe despre arta furişării şi auzisem şi mai 
multe de când mă aflam în vestul sălbatic. Îndeosebi Sam 
îmi explicase şi chiar îmi demonstrase practic metoda. L-am 
imitat. Cât priveşte dibăcia necesară în asemenea situaţie, 
eram într-adevăr boboc. Dar asta nu mă împiedica să cred 
pe deplin în reuşită. 

Mă târâm pe burtă prin tufăriş. Între tabăra noastră şi 
copacii de care fuseseră legaţi Inciu-Ciuna şi Winnetou erau 
cam vreo cincizeci de paşi. De fapt, ar fi trebuit să nu ating 
pământul decât cu degetele de la mâini şi cu vârful 
cizmelor; dar pentru acest procedeu e nevoie de o 
rezistenţă a degetelor de la picioare şi de la mâini, cum 
numai după lungi exerciţii poţi dobândi şi de care nu 
dispuneam pe atunci. 

Mă târâm deci pe genunchi şi pe coate; semănăm la mers 
cu un patruped. Până a mă sprijini de pământ, pipăiam locul 
ca nu cumva să nimeresc vreo uscătură şi, strivind-o sub 
greutatea trupului, să provoc un zgomot cât de mărunt. 
Înainte de a mă strecura printre crengi sau pe sub ele, îmi 
deschideam drum, dându-le uşurel la o parte. Avansam 
încet, foarte încet, dar avansam. 

Apaşii fuseseră legaţi de copacii înşiruiţi pe ambele laturi 
ale pajiştii. Privind dinspre tabără, cele două căpetenii se 
găseau pe latura stângă. Copacii respectivi se înălţau chiar 
pe marginea pajiştii. 

Cam la patru-cinci paşi depărtare, cu ochii la prizonieri, 
şedea un kiowaş însărcinat să-i păzească, avându-se în 
vedere rangul şi importanţa lor. Faptul acesta mă stânjenea 
serios, ba putea chiar să împiedice îndeplinirea planului; 


mă uitam la santinelă şi mă gândeam cum să procedez ca 
să-i atrag, fie şi pentru câteva clipe, atenţia în altă parte. 

Aş fi putut arunca o piatră, dar, din păcate, nu se găsea 
niciuna prin apropiere. 

Făcusem abia jumătate din drum... Deodată, zării 
înaintea mea un petic de pământ mai luminos. Era ca o 
licărire. Mă tăârâi până acolo şi, spre marea mea bucurie, 
dădui peste o groapă mică plină cu nisip, măsurând în 
diametru cam vreo doi coţi. Probabil că apele bazinului, 
umflate de ploaie, se revărsaseră până acolo şi astfel 
groapa se umpluse cu nisip. Îmi vârâi câţiva pumni de nisip 
în buzunar şi mă furişai mai departe. 

Cam după o bună jumătate de oră, ajunsei, în fine, la vreo 
patru paşi în spatele lui Winnetou şi al tatălui său. Copacii 
nu atingeau grosimea unui trup de om. Nu m-aş fi putut 
apropia de tot dacă, din fericire, nu s-ar fi nimerit chiar la 
picioarele copacilor un rămuriş înfrunzit care-mi păru 
suficient ca să mă apere de privirea santinelei. 

Trebuie adăugat că la câţiva paşi mai încolo creştea un 
mărăcine înalt, care de asemenea putea să-mi fie de folos. 
Mă strecurai mai întâi până în dreptul lui Winnetou şi 
rămăsei vreo două-trei minute nemişcat, supraveghind 
santinela. Kiowaşul era obosit, îşi ţinea ochii mai mult 

închişi; cu mare greutate îşi învingea somnul. 

În primul rând, mă interesa cum şi în ce fel era legat 
Winnetou. 

Plimbându-mi cu prudenţă palma peste trunchiul 
copacului, atinsei piciorul şi pulpa prizonierului. Mai mult 
ca sigur că Winnetou simţi atingerea; mă temeam să nu 
facă vreo mişcare şi să-mi trădeze astfel prezenţa, dar nu se 
întâmplă nimic: Winnetou era mult prea inteligent şi 
dispunea de un perfect spirit de orientare. Constatai că 
legăturile îi înfăşurau gleznele şi, în plus, picioarele îi erau 
prinse într-o curea petrecută în jurul copacului; era deci 
necesar să tai în două locuri cu cuțitul. 


Îmi ridicai privirea şi, la lumina palidă a focului, observai 
că mâinile îi erau prinse la spate cu o curea, de ambele 
laturi ale trunchiului. 

Aici nu era nevoie decât de o singură tăietură. 

În clipa aceea îmi veni în minte un amănunt la care nu mă 
gândisem. Dacă-i desfăceam legăturile, era de aşteptat ca 
Winnetou să evadeze cu mare grabă, ceea ce m-ar fi expus 
unei grave primejdii. Mă frământam în fel şi chip cum să 
evit acest lucru, dar nu găseam soluţia; eram nevoit să iau 
riscul asupra mea şi, dacă apaşul ar fi fugit, să mă salvez şi 
eu cu aceeaşi repeziciune. 

Şi totuşi, cât de mult mă înşelam în ce-l priveşte pe 
Winnetou! 

Nu-l cunoşteam îndeajuns. Mai târziu, discutând despre 
eliberarea lui, tânărul apaş îmi împărtăşi gândurile ce-l 
preocupaseră în acele clipe. Simţise că-l pipăie cineva şi 
crezuse mai întâi că e un om de-al lui. Ştia bine că întregul 
detaşament fusese prins, dar se gândea că, poate, vreo 
iscoadă sau un curier să fi sosit pe neaşteptate în urma lor, 
pentru a le aduce veşti de la grosul trupei. Era deci 
aproape sigur că va fi eliberat şi aştepta intervenţia 
cuţitului mântuitor. Dar nu-şi schimbă deloc poziţia şi nu 
făcu, deocamdată, nici o mişcare, pentru că nici în ruptul 
capului nu l-ar fi părăsit pe tatăl său. Pe de altă parte, nu 
voia ca printr-un gest necugetat să-l pună în primejdie pe 
salvator. 

Începui cu legăturile de jos şi tăiai curelele. Culcat cum 
eram, nu-mi sta în putinţă să ajung până la legăturile de sus 
şi chiar dacă ajungeam, operaţia ar fi cerut multă atenţie ca 
să nu-l rănesc pe Winnetou la mâini. Trebuia, deci, să mă 
ridic în picioare şi atunci m-ar fi zărit paznicul. Dar nu 
degeaba îmi umplusem buzunarele cu nisip! 

Ştiam o metodă cu care să-i distrag atenţia santinelei. 
Nişte pietricele mi-ar fi prins şi mai bine. În sfârşit, aruncai 
niţel nisip înspre tufa de mărăcini. Se produse ca un foşnet 
sec. Kiowaşul se întoarse, privi într-acolo, dar se linişti 


curând. Cel de-al doilea jet de nisip îi stârni îngrijorarea. 
Dacă e vreun şarpe veninos care se strecoară pe-acolo? 
Indianul se ridică şi cercetă cu atenţie locul. Se aplecase cu 
spatele spre noi. Mă sculai fulgerător în picioare şi tăiai 
legătura de la mâinile lui Winnetou. Ţin minte că privirea mi 
se opri un moment impresionată de părul lui frumos, 
împletit spre creştet în formă de coif şi căzând apoi bogat şi 
greu pe umeri. Apucai cu stânga o şuviţă subţire de păr, o 
retezai cu dreapta şi mă pitii iarăşi la pământ. 

De ce am tăiat şuviţa? Pentru ca, la nevoie, să-mi ţină de 
mărturie că eu sunt omul care l-a eliberat. 

Spre marea mea bucurie, Winnetou nu se mişcă din loc; 
părea încremenit în vechea lui poziţie. Şuviţa de păr o făcui 
inel răsucind-o în jurul degetului şi o băgai în buzunar. Apoi 
mă furişai lângă Inciu Ciuna, cercetându-i legăturile. Era, 
ca şi Winnetou, legat în curele şi imobilizat de copac; nu se 
mişcă nici el sub atingerea mâinilor mele. 

Procedând ca şi adineauri, i-am desfăcut mai întâi 
legăturile de la picioare. Am repetat apoi jocul cu nisipul 
aruncat în mărăcini, derutând atenţia santinelei; reuşii 
astfel să slobod din chingi şi mâinile lui Inciu-Ciuna. 
Chibzuit ca şi fiul său, rămase în totală nemişcare. 

Judecai că e mai bine să nu las pe jos curelele tăiate, 
pentru ca să nu le găsească cineva. Cu nici un preţ nu 
trebuiau să afle kiowaşii modul în care s-a petrecut 
eliberarea prizonierilor. Găsind bucăţile de curea, ar fi 
căzut la bănuială împotriva noastră. Adunai deci curelele cu 
care fusese legat Inciu-Ciuna şi, strecurându-mă din nou 
lângă Winnetou, le culesei de jos şi pe celelalte; le îndesai în 
buzunar şi pornii îndărăt spre tabără. 

Desigur că, observând dispariţia celor doi apaşi, santinela 
ar fi dat alarma; or, în acest caz eu nu trebuia să mă mai 
aflu prin apropiere, însemna, deci, să mă grăbesc. Mă târâi 
tot mai adânc în tufăriş până ce, chiar şi sculat în picioare, 
nu mai puteam fi zărit. Mă ridicai, furişându-mă la fel de 
precaut, însă mult mai repede; astfel, ajunsei lângă tabără. 


Abia aici mă lăsai iarăşi pe burtă şi străbătui târâş restul 
drumului. 

Cei trei tovarăşi ai mei căzuseră la mari griji în legătură 
cu soarta mea. Când am apărut lângă ei, Sam îmi şopti: 

— Cât pe-aici să ne-apuce frica, sir! Ştiţi cât timp aţi 
lipsit? 

— Ei? 

— Aproape două ore. 

— Exact. O jumătate de oră dus, o jumătate întors şi o oră 
întreagă am zăbovit la faţa locului. 

— Şi de ce-aţi stat acolo atât de mult? 

— Trebuia să mă conving temeinic dacă Tangua doarme. 

— Cum aţi procedat? 

— L-am fixat cu ochii timp de o oră şi, constatând că nu 
mişcă, m-am convins că doarme într-adevăr. 

— Va să zică aşa! Superb, n-am ce spune! Aţi auzit, Dick, 
Will? Ca să se convingă dacă un indian e treaz sau doarme, 
s-a zgâit la el o oră încheiată, hi-hi-hi-hi! Este şi rămâne un 
greenhorn fără leac! Ce naiba, chiar nu aveţi nici un picuş 
de creier în cap ca să fi găsit o metodă mai bună? Aţi 
întâlnit în drum destule vreascuri, nu-i aşa? 

— Am întâlnit, desigur. 

— Păi, n-aveaţi decât să vă apropiaţi de Tangua şi să-i 
zvârliţi în nas o aşchiuţă sau nişte ţărână; dacă era treaz, se 
mişca numaidecât. 

Fireşte, aţi aruncat şi dumneavoastră ceva, dacă nu mă- 
nşel, adică priviri şi iar priviri, timp de o oră, hi-hi-hi-hi! 

— O fi, dar vorba e: am trecut proba? 

Între timp urmăream cu privirea încordată pe cei doi 
apaşi. Mă miram că stăteau şi acuma rezemaţi de copaci, ca 
şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Ar fi putut de mult s-o ia 
din loc. Motivul pentru care n-au fugit aveam să-l aflu mai 
târziu. Era foarte simplu. Winnetou se aştepta că, după ce L- 
am dezlegat pe dânsul şi după ce-l voi fi eliberat pe tatăl 
său, le voi da un semnal. La fel, dar într-o consecuţie 
inversă, presupunea şi Inciu-Ciuna; aştepta şi el nemişcat, 


crezând că mai am de lucru cu fiul său. Cum semnalul nu se 
produsese, Winnetou pândi clipa când santinela îşi închise 
iarăşi ochii osteniţi şi mişcă un braţ, dându-i a înţelege 
tatălui că nu mai e legat; Inciu-Ciuna îi răspunse în acelaşi 
chip; acum ştiau amândoi cum stau lucrurile şi o luară la 
goană fără întârziere. 

— Da, proba e trecută, recunoscu Sam Hawkens. Aţi stat 
lângă şeful kiowaşilor şi l-aţi observat timp de o oră 
încheiată, fără să fiţi prins. 

— Prin urmare, prezint destulă încredere ca să mă ocup 
şi eu de eliberarea lui Winnetou; n-o să mai tremuri că am 
să fac prostii... 

— Nu! Vă imaginaţi că-i puteţi smulge din captivitate pe 
cei doi apaşi bombardându-i timp de o oră cu privirea? 

— Nici chiar aşa! Le tăiem legăturile. 

— Vorbiţi ca şi când ar fi vorba să tăiem o cracă din tufiş. 
Nu vedeţi că e un kiowaş acolo, care face de santinelă? 

— Văd, cum să nu văd! 

— Kiowaşul acela face exact ce-aţi făcut şi 
dumneavoastră, sir! Îi priveşte. Or, încă nu v-aţi copt 
suficient ca, în pofida vigilenţei sale, să-i puteţi elibera pe 
cei doi prizonieri. E o treabă atât de grea, încât nu ştiu, zău, 
dacă eu însumi aş izbuti s-o scot la capăt. Judecaţi niţel, sir 
Numai furişarea până acolo e un adevărat tur de forţă şi 
când, în cele din urmă, ajungi teafăr la ţintă, atunci abia... 
good luck! Dar ce-i asta? 

Îşi aruncase privirea în direcţia celor doi apaşi şi amuţi 
brusc. Ambii prizonieri dispăruseră de lângă copaci. O jucai 
pe neştiutorul şi întrebai cu naivitate: 

— Ce s-a întâmplat? De ce nu-ţi continui reflexiile? 

— De ce? Fiindcă... fiindcă... E aievea, sau mi se pare? Îşi 
frecă ochii şi urmă: Dumnezeule, n-oi fi având vedenii! Dick, 
Will, ia uitaţi-vă niţel acolo şi spuneţi-mi dacă-i mai zăriţi pe 
Winnetou şi pe Inciu Ciuna! 

Se întoarseră şi ei cu faţa spre locul cu pricina şi erau 
tocmai pe punctul să-şi exprime uluirea, când santinela, 


constatând lipsa prizonierilor ce-i fuseseră încredinţaţi, 
dădu un strigăt puternic şi ascuţit. 

Toţi kiowaşii se treziră din somn. Santinela ţipa, 
relatându-le, pe limba lor, cele întâmplate; nu înţelegeam, 
dar bănuiam ce spune; apoi se iscă un tumult de nedescris. 

Toţi, chiar şi albii, alergară către copacii aceia. Îi urmai şi 
eu, căci trebuia să apar cu totul străin de întâmplarea 
petrecută. Avui însă răgazul să-mi întorc buzunarul pe dos 
şi să-l scutur de nisip. 

Ce păcat că nu i-am putut scăpa decât pe Winnetou şi pe 
InciuCiuna! Cu câtă satisfacţie aş fi dat drumul şi altor 
prizonieri, chiar tuturora! Ar fi fost însă curată neghiobie să 
încerc măcar o astfel de acţiune. 

Peste două sute de oameni înconjuraseră locul unde, cu 
puţin înainte, se mai găseau cei doi fugari. Se stârnise o 
hărmălaie şi un urlet care-mi demonstrau cât se poate de 
clar ce plăcere m-ar fi aşteptat dac-aş fi fost descoperit. În 
cele din urmă, Tangua ordonă linişte şi dădu însărcinările 
cuvenite; cel puţin jumătate din oamenii lui se împrăştiară 
cu mare zor pe cuprinsul savanei şi, cu tot întunericul, 
porniră în căutarea evadaţilor. Tangua făcea spume la gură 
de mânios ce era. Îl lovi pe paznic cu pumnul în obraz şi-i 
smulse de la gât săculeţul cu „medicamente” călcându-l în 
picioare. Asta însemna că bietul om îşi pierduse cinstea. Era 
dezonorat. 

Cuvântul „medicamente” nu trebuie luat în sens 
medicinal de leacuri sau droguri. Expresia a intrat în 
vocabularul indian după venirea albilor. Medicamentele 
folosite de albi le erau cu totul necunoscute pieilor-roşii, iar 
efectele lor erau puse în seama unor farmece, a unei forţe 
tainice, supranaturale. De atunci, tot ce ţinea de vrăjitorie, 
de inexplicabil, tot ce considerau ei a fi urmarea unei 
intervenţii oculte, era denumit „medicament”. Fireşte că 
fiecare trib are în graiul său şi o expresie proprie. Astfel, în 
graiul mandaşilor medicamentul se cheamă hopenes, în cel 


al tuskarorilor yunniuh queht, în tribul picioarelor-negre i 
se spune nehtova, la siucşi vehcon şi la aricareşi vehrootih. 

Orice adult, orice războinic poartă la dânsul un 
„mMedicament”. 

Adolescentul care devine bărbat şi vrea să fie primit în 
rândurile războinicilor dispare într-o bună zi şi se retrage 
în singurătate. Acolo posteşte întruna, nu bea, nu mănâncă, 
doar meditează asupra nădejdilor, dorințelor şi planurilor 
sale de viitor. Încordarea spiritului legată cu asemenea 
privaţiuni fizice îl transpune într-o stare febrilă care îl face 
să nu mai deosebească aparenţa de realitate. 1 se pare că 
un har divin a coborât asupra lui; visul e pentru elo 
revelaţie supranaturală. 

Odată ajuns în acest stadiu, tânărul aşteaptă să-i apară în 
faţa ochilor primul lucru care-l ispiteşte, fie în vis, fie aievea 
şi apariţia respectivă devine amuletul lui sfânt pentru câte 
zile va trăi: este „medicamentul” lui. Dacă-i apare, să zicem, 
un liliac, nu se lasă până nu prinde unul viu. Dacă izbuteşte, 
se întoarce la tribul lui şi depune prada în mâinile vraciului 
care o „prepară”. Liliacul tăbăcit îşi găseşte apoi locul într-o 
punguliţă cât se poate de originală, mai deosebită de altele. 

Punga se păstrează în permanenţă la gât şi constituie 
averea cea mai de preţ. Cine pierde „medicamentul” acela 
îşi pierde şi onoarea. 

Nefericitul ghinionist se poate reabilita numai dacă ucide 
un duşman cu faimă, îi ia medicamentul de la gât şi, arătând 
tuturora trofeul cucerit, devine el însuşi proprietarul lui. 

Vă puteţi dar închipui ce cumplită era pedeapsa pentru 
străjerul căruia Tangua îi smulsese punga călcându-i-o în 
picioare. Bietul om nu suflă un cuvânt de scuză sau de 
protest. Îşi luă puşca şi dispăru printre copaci. Din acea 
clipă era ca şi mort pentru tribul lui şi nu mai putea fi repus 
în drepturi decât în cazul relatat mai sus. 

Furia şefului se abătu nu numai asupra santinelei 
vinovate, ci şi asupra mea. Se repezi la mine şi răcni: 

— Îi cereai pe câinii ăia pentru tine. Du-te acum şi adu-i! 


Voiam să evit orice răspuns, dar Tangua mă apucă de 
braţ şi strigă: 

— N-auzi ce-ţi poruncesc? Du-te şi prinde-i! 

Mă smucii din strânsoarea lui: 

— Îţi închipui că ai dreptul să-mi porunceşti? 

— Da, eu sunt căpetenia taberei şi toată lumea trebuie 
să-mi dea ascultare! 

Atunci am scos din buzunar cutia de sardele şi i-am 
arătat-o: 

— Vrei să-ţi răspund cum se cuvine şi să te arunc în aer 
împreună cu războinicii tăi? Dacă mai scoţi o vorbă 
nesocotită, dau drumul la „medicament” să vă spulbere pe 
toţi! 

Eram curios dacă farsa va stârni efectul dorit. Ehei şi ce 
mai efect a produs! Tangua se dădu câţiva paşi îndărăt şi 
exclamă: 

— Uf, uf! Păstrează-ţi medicamentul şi fii neam de câine, 
ca orice apaş! 

Insulta n-aş fi trecut-o uşor cu vederea dacă n-aş fi ţinut 
seama de furia lui extremă şi de numărul covârşitor al 
oamenilor săi. 

Noi, albii, ne înapoiarăm în tabără, unde întâmplarea fu, 
bineînţeles, discutată şi întoarsă pe toate feţele, fără ca 
vreunul să găsească o explicaţie. Eu îmi păstram secretul 
faţă de toţi, chiar şi faţă de Sam, Dick şi Will. Mă şi bucuram 
în sinea mea că numai eu cunosc adevărul despre dispariţia 
neaşteptată a celor doi prizonieri, în timp ce dânşii se 
frământau în zadar. 

Şuviţa de păr a lui Winnetou aveam s-o port la mine în 
toate drumeţiile prin vestul sălbatic. Şi o mai port şi astăzi... 

Chapter 4 DE DOUĂ ORI ÎN GHEARELE MORŢII. 

Comportarea kiowaşilor, deşi nu-i puteam socoti duşmani 
declaraţi, ne îngrijora totuşi. Am hotărât aşadar ca, după 
culcare, să facem de gardă câte unul pe schimb, din oră-n 
oră, până dimineaţa. Indienii nu trecură cu vederea 


măsurile noastre de precauţie şi, fireşte, se cam supărară, 
devenind şi mai puţin prietenoşi. 

Spre revărsatul zorilor, furăm treziţi de către omul 
nostru de gardă. 

Kiowaşii căutau urmele prizonierilor evadați, pe care în 
cursul nopţii nu le putuseră descoperi. În sfârşit, le găsiră; 
urmele duceau spre locul unde apaşii îşi lăsaseră caii 
înainte de atac, punându-i, fireşte, sub supravegherea unor 
paznici. Inciu-Ciuna şi Winnetou dispăruseră acum 
împreună cu paznicii; plecaseră călare. Restul cailor 
rămase pe loc. 

Aflând cum stau lucrurile, Sam Hawkens făcu una din 
mutrele lui de şmecher şi mă întrebă: 

— Aţi putea să ghiciţi, sir, de ce căpeteniile apaşilor au 
procedat astfel? 

— Da. Ghicitoarea nu e deloc grea. 

— Oho, sir! Un greenhorn ca dumneavoastră să nu-şi 
închipuie că tam-nisam, din pură întâmplare, va găsi 
răspunsul just. Ca să te descurci cu întrebarea mea se cere 
experienţă. 

— Am experienţă. 

— Dumneavoastră aveţi experienţă?! Haida-de! Aş fi 
curios să ştiu de unde aţi luat-o. Poate că-mi lămuriţi şi mie 
chestiunea. 

— Şi de ce n-aş lămuri-o? Experienţa de care vorbesc am 
luat-o din cărţi. 

— Cărţi şi iarăşi cărţi! Nu zic, se mai întâmplă să ai noroc 
şi să te alegi cu câte ceva folositor din ele, dar asta nu 
înseamnă că ai sorbit înţelepciunea cu linguroiul. Vă 
dovedesc eu imediat că n-aveţi habar de nimic şi că sunteţi 
clei. Aşadar: de ce ambii şefi evadați şi-au luat numai caii 
lor, lăsându-i pe ceilalţi priponiţi? 

— Au făcut-o spre binele prizonierilor rămaşi aici. 

— Aha! Şi cum vine asta? 

— Vor avea şi ei nevoie de cai. 


— Credeţi? Şi cam în ce fel s-ar putea folosi nişte oameni 
captivi de caii lor? 

Întrebările sale nu-mi jigneau orgoliul; aşa era Sam. l-am 
răspuns foarte calm: 

— Sunt plauzibile două ipoteze. Fie că şefii evadați se vor 
întoarce curând cu forţe suficiente, bine înarmaţi, pentru a- 
şi elibera întregul detaşament şi, în acest caz, ce rost ar fi 
avut să care după ei animalele? Ca să le aducă înapoi? Fie 
că războinicii kiowaşi nu vor întârzia aci până la sosirea 
apaşilor, grăbindu-se să plece împreună cu prizonierii. În 
cazul acesta, situaţia prizonierilor ar fi uşurată datorită 
cailor; n-ar fi nevoiţi să facă drumul pe jos. Pe lângă că 
deplasarea pe cai va fi mai puţin dificilă, apare şi speranţa 
ca, în drum către satele kiowaşilor, să fie eliberaţi de-ai lor. 
Altminteri, fără cai, n-ar fi exclus ca domnii kiowaşi să-i 
ucidă chiar aici, la repezeală, ca să se descotorosească de 
ei. 

— Hm! Nu-i chiar atât de proastă brodeala pe cât m-aş fi 
aşteptat de la o specie ca dumneavoastră. Aţi omis însă oa 
treia ipoteză. E posibil ca şi aşa, cu toată prezenţa cailor, 
prizonierii să fie ucişi. 

— Nu, asta nu e posibil! 

— Măi-măi! Cum îndrăzniţi, stimate sir, să infirmaţi o 
ipoteză emisă de creierul lui Sam Hawkens? 

— Fiindcă Sam Hawkens pare să fi uitat că mă găsesc şi 
eu aici. 

— Zău? Adică sunteţi şi dumneavoastră aici? Chiar de- 
adevăratelea? Consideraţi, pesemne, că preaonorata 
dumneavoastră prezenţă e ceva cu totul deosebit, ceva care 
zguduie mapamondul! 

— Vreau să spun că, atâta timp cât mă găsesc aici şi pot 
să mişc barem un deget în apărarea lor, prizonierii nu vor fi 
ucişi. 

— Serios? Păi atunci sunteţi un individ colosal, hi-hi-hi-hi! 
Kiowaşii numără două sute de bărbaţi şi dumneavoastră 


singurel, pe deasupra şi greenhorn, îi împiedicaţi să 
procedeze după pofta lor? 

— Sper că n-am să fiu singur. 

— Nu? Şi pe cine mai contaţi? 

— Pe dumneata; pe Dick Stone şi Will Parker. Am cea mai 
mare încredere în voi; sunt convins că vă veţi opune cu 
toată energia unui asemenea masacru. 

— Aha! Prin urmare aveţi încredere în noi! Primiţi, vă 
TOg, toată recunoştinţa mea. Nu e un fleac să te bucuri de 
încrederea unui astfel de om. Bineînţeles că sunt grozav de 
onorat, dacă nu mă-nşel! 

— Ascultă, Sam, nu mi-e de glumă şi n-am poftă să mă las 
antrenat în zeflemele. Când e în joc viaţa atâtor oameni, 
gluma încetează. 

Mă fulgeră cu ochişorii lui ironici şireţi, apoi zise: 

— Thunder-storm! Va să zică o luaţi în serios? Şi, în cazul 
ăsta, fireşte că trebuie să devin mai grav. Dar sunt curios, 
cum înţelegeţi dumneavoastră să vă realizaţi intenţia? Pe 
alţii nu ne putem bizui; n-am fi decât patru înşi care să 
înfrunte, eventual, două sute de kiowaşi. 

Credeţi că vom scăpa cu faţa curată? 

— Nici nu mă interesează dacă şi cum vom scăpa. Ceea 
ce ştiu e că nu voi îngădui ca, în prezenţa mea, să se comită 
o crimă monstruoasă. 

— Şi totuşi se va comite; cu singura deosebire că printre 
cei plecaţi în lumea de apoi veţi fi şi dumneavoastră. Sau, 
poate, vă puneţi nădejdea în noua poreclă: Old 
Shatterhand? Credeţi probabil că veţi lichida cu pumnul 
două sute de războinici indieni? 

— Prostii! Nu eu mi-am dat porecla; pe de altă parte ştiu 
bine că numai noi, patru înşi, nu ne putem bate cu două 
sute de adversari. 

Dar crezi că e neapărat nevoie să folosim forţa? 
Stratagema e adeseori mai eficace. 

— Aşa? Aţi cules-o şi pe asta din lecturi? 

— Da. 


— Mi-am închipuit. Altfel cum aţi fi ajuns un flăcăuaş atât 
de deştept! Iare-aş vrea să văd şi eu odată cum o faceţi pe 
şmecherul, cam ce mutră veţi fi având. Vă asigur că, în 
cazul dat, nu veţi obţine nimic cu şmecheria 
dumneavoastră. Kiowaşii îşi vor face mendrele fără să ia în 
seamă dacă arătăm mai severi sau mai şireţi. 

— Bine! Văd că nu e nici o nădejde în voi; atunci mă simt 
obligat să acţionez singur. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, sir, lăsaţi năzbâtiile! Nu 
care cumva să lucraţi de unul singur; vă atrag atenţia să ne 
urmaţi întru toate. 

Nu vreau să spun că n-aş fi de partea apaşilor dacă i-ar 
ameninţa vreo primejdie, însă nu mi-e în obicei să mă reped 
cu capul în zid. 

Aflaţi de la mine că zidul e totdeauna mai tare în raport 
cu scăfârlia. 

— Nici mie nu-mi trece prin gând să vreau imposibilul. 
Acuma încă nu ştim ce au hotărât kiowaşii în legătură cu 
prizonierii lor, deci nu trebuie să ne spargem capul de 
pomană. Mai târziu însă, dacă vom fi nevoiţi să trecem la 
acţiune, vom găsi şi metoda potrivită. 

— Se poate; numai că un om serios nu trebuie să mizeze 
pe inspiraţia momentului. De fapt, întâmplările 
imprevizibile nici nu mă interesează deocamdată. Avem însă 
de-a face cu o problemă foarte precisă: cum procedăm în 
cazul că apaşii urmează a fi ucişi? 

— Pur şi simplu nu permitem. 

— Asta nu spune nimic, e zero. Nu permitem... Exprimaţi- 
vă mai clar! 

— Ne opunem categoric. 

— N-ar avea nici un efect. 

— Atunci îl oblig pe Tangua să se supună voinţei mele. 

— Şi cum? 

— Dau cu el de pământ şi-i ţin cuțitul la gât, dacă 
altminteri nu se poate. 

— Şi-l înjunghiaţi? 


— Dacă nu se supune, da! 

— All devils, pe toţi dracii, sunteţi turbat de-a binelea! Se 
burzului Sam. Zău că aţi fi în starel!... 

— "Te asigur că am s-o şi fac. 

— Asta e... asta e... 

Tăcu. Mai întâi speriat, apoi îngrijorat, făcu feţe-feţe până 
se decise, în sfârşit: 

— Aflaţi că ideea nu-i de lepădat. Să-i pui lui langua 
cuțitul la gât este, în cazul de faţă, singura metodă ca să 
obţii ceea ce vrei. Uite că şi un greenhorn poate avea 
uneori, ca să spun aşa, o mică idee! Pe asta o reținem. 

Ar mai fi continuat, însă Bancroft se apropiase de noi, 
cerându-mi să trec la lucru. Inginerul avea dreptate. Nu 
trebuia să pierdem nici o singură oră dacă voiam să 
terminăm lucrările înainte de sosirea lui Inciu-Ciuna şi 
Winnetou cu trupa lor. 

Desfăşurarăm o activitate intensă şi încordată până la 
ceasul prânzului. Atunci Sam Hawkens se apropie de mine 
şi-mi zise: 

— Îmi pare rău că trebuie să vă tulbur, sir, dar kiowaşii 
par să aibă un oarecare plan în legătură cu prizonierii. 

— Un oarecare plan? Asta-i foarte vag. Ştii cumva ce au 
de gând? 

— Presupun, dacă nu mă-nşel. Se pare că-i vor pune la 
stâlpul torturii şi-i vor ucide. 

— Când? Chiar acum, sau mai târziu? 

— Acuşica, de bună seamă; altminteri nu mă grăbeam să 
vă anunţ. 

S-au luat măsuri din care trag concluzia că apaşii 
urmează a fi chinuiţi. 

Şi, după toate semnele, tortura va începe foarte curând. 

— Asta trebuie zădărnicit! Unde-i langua? 

— Printre oamenii săi. 

— Să-l scoatem de acolo, să-l ademenim. Preiei sarcina, 
Sam? 

— O preiau, dar cum o scot la capăt? 


Aruncai o privire îndărăt şi scrutai terenul. Kiowaşii nu se 
mai aflau pe locul unde poposiserăm în ajun. Urmaseră şi ei 
traseul nostru şi îşi improvizaseră o tabără la liziera unei 
pădurici. Rattler şi oamenii lui se găseau tot acolo; Sam 
Hawkens se învârtise în preajma lor, îi spionase, în vreme ce 
Parker şi Stone rămăseseră în preajma mea. Între mine şi 
tabăra kiowaşilor se afla un desiş de tufe tocmai potrivit 
pentru realizarea planului: eram ferit de ochii kiowaşilor. Îi 
dădui lui Sam soluţia: 

— Îl anunţi pe Tangua că vreau să-i comunic ceva, dar nu 
pot părăsi lucrul. Atunci va veni. 

— Sper. Dar dacă-şi ia însoțitori? 

— Îi las în seama dumitale, a lui Parker şi Stone; de 
Tangua mă ocup eu. Pregătiţi curele, ca să-i legăm. Totul 
trebuie făcut la iuţeală şi, pe cât posibil, fără nici un 
zgomot. 

— Nu ştiu dacă planul dumneavoastră e fără cusur, dar 
fie cum doriţi, pentru că altul mai bun nu-mi vine în minte. 
Ne riscăm viaţa, nu-i vorbă; dar având în vedere că n-am 
chef deocamdată să mor, cred că vom scăpa ieftin, ca să zic 
aşa, cu vânătăi la ochi, hi-hi-hi-hi! 

Chicotind mai mult în sinea lui, cum îi era felul, Sam se 
depaărta. 

Deşi stimaţii mei colegi nu se găseau la prea mare 
distanţă de mine, totuşi nu ne-au putut auzi discuţia. Nici 
nu mă gândeam să-i pun la curent cu planul meu; eram 
convins că mi-ar pune beţe-n roate. [ineau mai mult la 
propria lor viaţă decât la salvarea prizonierilor. 

Eram pe deplin conştient de miza ce-o puneam în joc. Să- 
i previn pe Dick Stone şi pe Will Parker de primejdia la care 
urmează să-i expun? Sau să acţionez fără a-i informa în 
prealabil? M-am decis să-i întreb dacă nu preferă să 
rămână în afara jocului. Dar Stone îmi răspunse: 

— Ce idee, sir! Ne luaţi drept nişte mişei care îşi părăsesc 
prietenul la ananghie? Ceea ce plănuiţi e o ispravă demnă 


de un westman adevărat; vom participa cu plăcere. Nu-i 
aşa, bătrâne Will? 

— Da! Încuviinţă Parker. Sunt curios dacă noi ăştia patru 
izbutim să ţinem piept celor două sute de indieni. Parcă-i şi 
văd cum se reped la noi şi urlă neputincioşi. 

Lucram liniştit şi trăgeam numai din când în când cu 
coada ochiului ca să văd ce se petrece îndărătul meu; 
deodată, aud glasul lui Stone: 

— Fiţi gata, sir! Sosesc! 

Ridicai capul; Sam se întorcea împreună cu Tangua. Din 
păcate, îl însoțeau încă trei kiowaşi. 

— Fiecare ia în primire câte unul, hotărâi. Şeful rămâne 
pe seama mea. Îi strângeţi de beregată ca să nu ţipe; dar 
nu vă grăbiţi, aşteptaţi până încep eu! 

Cu pasul rar pornii în întâmpinarea lui Tangua, urmat de 
Stone şi de Parker. Socotii în aşa fel, încât să ne întâlnim 
tocmai acolo unde tufărişul ne ferea cel mai bine de ochii 
celorlalţi kiowaşi. Tangua era încruntat. Mi se adresă cu 
duşmănie: 

— Faţa palidă numită Old Shatterhand m-a chemat 
încoace. Ai uitat că eu sunt căpetenia kiowaşilor? 

— Nu, n-am uitat, i-am răspuns scurt. 

— Nu trebuia să mă chemi la tine, ci să vii tu. Dar îţi iert 
nesocotinţa pentru că eşti de puţin timp în ţara asta şi mai 
ai de învăţat buna purtare. Ce vrei să-mi spui? Dar fii scurt, 
că n-am vreme! 

— Ce treburi grozave te aşteaptă? 

— Câinii de apaşi vor fi făcuţi să urle. 

— Când? 

— Chiar acum. 

— De ce vă grăbiţi? Credeam c-o să-i duceţi la 
wigwamurile, la colibele voastre şi acolo, în faţa cinstitelor 
voastre squaw, a nevestelor şi sub ochii copiilor voştri îi veţi 
supune la cazne şi-i veţi ucide. 

— Aşa aveam de gând, dar ne-am fi încurcat treburile 
războiului. 


De aceea îi omorâm chiar azi. 

— Să n-o faci, te rog! 

— N-ai de ce mă ruga! Se răsti el. 

— Oare n-ai voi să vorbeşti cuviincios ca şi mine? Ţi-am 
adresat numai o rugăminte. Dac-aş fi încercat să-ţi 
poruncesc, ai fi avut, poate, motive să-mi răspunzi grosolan. 

— Din partea ta nu primesc nici porunci, nici rugăminţi. 
Doar n-am să-mi schimb hotărârea de dragul unei feţe 
palide! 

— Poate ţi-o schimbi totuşi! Cine ţi-a dat dreptul să ucizi 
prizonierii? Nu vreau să-ţi aud răspunsul; îl cunosc dinainte 
şi n-o să ne certăm din pricina asta; dar e o deosebire între 
a ucide pe cineva fără a-i provoca suferinţe şi între a-l 
supune la o moarte chinuitoare. Cât ne aflăm noi aici, nu 
vom îngădui să se petreacă aşa ceva. 

Tangua îşi înălţă capul şi spuse cu dispreţ: 

— Nu veţi îngădui? Dar ce-ţi închipui că eşti? O broască 
râioasă care încearcă să-l înfrunte pe ursul Munţilor 
Stâncoşi, asta eşti! Prizonierii îmi aparţin şi fac cu ei ce-mi 
place. 

— Numai cu ajutorul nostru i-aţi prins; avem asupra lor 
aceleaşi drepturi ca şi voi! Vă cerem, aşadar, să-i lăsaţi în 
viaţă! 

— Cere ce pofteşti, câine alb! Eu scuip pe vorba ta! 

Scuipă cu scârbă la picioarele mele şi dădu să plece. Dar 
pumnul meu îl fulgeră atât de năprasnic, încât se prăvăli pe 
moment. Avea totuşi ţeasta dură; nu-l ameţisem de tot; mai 
încercă să se ridice. A trebuit să mă aplec asupra lui şi să-i 
mai aplic o lovitură; între timp, i-am scăpat din atenţie pe 
colegii mei. 

Când mă ridicai, Sam Hawkens tocmai îngenunchea 
lângă un indian, strângându-l de gât. Stone şi Parker se 
luptau cu alt kiowaş; al treilea, însă, o luase la goană, 
strigând cât îl ţinea gura. 

Sării în ajutorul lui Sam. După ce l-am legat cobză pe 
indian, făcându-l inofensiv, observai că Dick şi Will 


terminaseră şi ei treaba lor. 

— N-aţi lucrat cu prea mult cap, îi mustrai eu. De ce l-aţi 
scăpat pe-al treilea? 

— Stone şi cu mine ne-am repezit amândoi la acelaşi ins, 
răspunse Parker. Am pierdut astfel vreo două secunde, timp 
în care păcătosul a reuşit să fugă. 

— Nu face nimic, ne consolă Sam. Atâta doar că răfuiala 
va începe mai curând. Să nu ne batem capul cu asta. În 
două-trei minute kiowaşii vor fi aici. Să folosim răgazul ca 
să creăm o zonă liberă între noi şi ei. 

Îl legarăm la repezeală şi pe Tangua. Cei trei experţi 
priviseră spectacolul, îngheţaţi de spaimă, iar inginerul-şef, 
după o clipă de buimăceală, alergă spre noi, strigând 
indignat: 

— Ce-aţi făcut, nebunilor? Ce-aveţi cu indienii? Or să ne 
omoare pe toţi! 

— Chiar aşa, sir, o păţiţi fără doar şi poate, dacă nu 
intraţi imediat în acţiune alături de noi, îl avertiză Sam. 
Chemaţi-vă oamenii şi veniţi aici. Vă ocrotim noi. 

— Voi să ne ocrotiţi?! Asta-i prea de tot... 

— 'Tăcere! I-o tăie Sam. Ştim foarte bine ce-avem de 
făcut. Dacă nu vă ţineţi de noi, sunteţi pierduţi! Aşadar, 
repede! 

Înşfăcarăm pe cei trei indieni legaţi şi-i cărarăm o bucată 
de drum până în preria deschisă; acolo îi culcarăm pe 
pământ. Bancrofit şi cei trei experţi veniră după noi. Ne-am 
ales o haltă provizorie chiar în câmp deschis; eram astfel în 
mai bună siguranţă decât pe un teren imposibil de stăpânit 
cu privirea. 

— Cine va trata cu kiowaşii după ce sosesc? Poate eu? 

— Nu, sir, protestă Sam. Asta e treaba mea; 
dumneavoastră încă nu cunoaşteţi bine talmeş-balmeşul 
indiano-englez. Dar să-mi staţi în ajutor la momentul 
potrivit; vă prefaceţi că acuşi-acuşi băgaţi cuțitul în pieptul 
lui Tangua. 


Nu termină bine vorba că şi auzirăm ţipetele furioase ale 
kiowaşilor şi, după câteva momente, apărură lângă tufărişul 
care ne slujise de perdea. Goneau sărind peste tufe şi se 
apropiau de noi. Cum însă nu toţi fugeau cu aceeaşi viteză, 
grămada se răsfira şi oamenii înaintau oarecum izolaţi unul 
de altul. Faptul acesta ne convenea: o masă compactă ar fi 
fost mai greu s-o ţinem în loc. 

Bravul Sam le ieşi înainte, făcându-le semn cu mâinile ca 
să se oprească. Îl auzeam strigându-le ceva, dar nu 
înţelegeam ce. Intervenţia lui Sam nu avu de îndată efectul 
aşteptat; el repetă strigătul de câteva ori, până ce kiowaşii 
din faţă se opriră, imitaţi apoi şi de ceilalţi. Sam le vorbea, 
arătând mereu spre noi. Îi rugai atunci pe Stone şi Parker 
să-l ridice pe Tangua în picioare, iar eu luai poziţia în faţa 
lui, ca şi când l-aş ameninţa cu cuțitul. Indienii scoaseră un 
țipăt de spaimă. 

Sam le vorbea în continuare; deodată, unul din ei, 
pesemne un ajutor al căpeteniei, ieşi din rânduri şi, alături 
de Sam, veni cu paşi demni spre noi. Când ajunse în dreptul 
nostru, Sam îi arătă pe cei trei kiowaşi legaţi şi-i spuse: 

— Vezi că ţi-am spus adevărul adevărat. Ei se află cu totul 
în puterea noastră. 

Kiowaşul, care nu-şi ascundea tulburarea, îi privi lung pe 
cei trei prizonieri şi răspunse: 

— Războinicii aceia doi mai trăiesc, dar căpetenia pare să 
fi murit. 

— Nu e mort. L-a doborât pumnul lui Old Shatterhand. 
Acum zace în nesimţire. Dar îşi revine el. Aşteaptă deci 
lângă noi, aici. Când Tangua se va trezi şi îşi va descleşta 
limba, vom ţine sfat. Dar bagă de seamă, nu cumva să ridice 
vreun kiowaş arma împotriva noastră, pentru că atunci 
cuțitul lui Old Shatterhand îi va găuri inima lui Tangua. 

Fii sigur de asta. 

— Cum de ridicaţi mâna împotriva noastră, care vă 
suntem prieteni? 

— Prieteni? Nici tu nu crezi în vorbele tale. 


— Ba cred. N-am fumat oare cu voi pipa păcii? 

— Am fumat, însă nu mai credem într-o astfel de pace. 

— De ce? 

— Oare datina kiowaşilor spune ca să-i jigniţi pe prietenii 
şi fraţii voştri? 

— Nu. 

— Ei, Tangua l-a jignit pe Old Shatterhand, aşa că nu vă 
putem socoti fraţi. Uite că începe să se mişte! 

Tangua, pe care Stone şi Parker îl culcaseră între timp 
iarăşi la pământ, începu, într-adevăr, să se agite. După 
puţin, deschise ochii şi se uită pe rând la fiecare din noi, ca 
şi cum ar fi încercat să-şi amintească cele petrecute. Apoi, 
revenindu-şi pe deplin, strigă: 

— Uf, uf, Old Shatterhand m-a doborât! Cine m-a legat? 

— Eu! Mă grăbii să răspund. 

— Să mi se desfacă legăturile! Poruncesc! 

— Adineauri n-ai vrut să-mi asculţi rugămintea. lată că 
acum nu ascult eu de poruncile tale. N-ai nici un drept să 
ne ordoni! 

Ochii i se opriră mânioşi asupra mea. Scrâşni: 

— Taci, băieţandrule, că de nu, te strivesc! 

— Tăcerea ţi-ar prii mai degrabă ţie decât mie. M-ai 
jignit, de aceea te-am culcat la pământ. Old Shatterhand nu 
lasă nepedepsit pe nimeni, dacă-l face de broască râioasă şi 
de câine alb. Cată să te potoleşti şi să te porţi cuviincios, 
altminteri poate să-ţi meargă şi mai rău. 

— Vă cer să mă sloboziţi! Dacă nu, atunci războinicii mei 
vă vor strivi, vă vor şterge de pe faţa pământului! 

— Atunci ai să mori tu primul. Fii atent: acolo se află 
oamenii tăi; dacă vreunul face un singur pas spre noi, îţi 
găuresc inima cu cuțitul. 

Am zis! Howgh! 

Rezemai vârful cuţitului de pieptul său. Trebuia să 
recunoască, în sfârşit, că se afla la discreţia noastră şi că, la 
nevoie, îmi voi pune în aplicare avertismentul. 


Urmă o pauză, în răstimpul căreia Tangua îşi roti 
năprasnic ochii, de parc-ar fi voit să ne înghită; în sfârşit, se 
sili să-şi stăpânească furia şi întrebă cu glas mai temperat: 

— Şi acum, ce vreţi de la mine? 

— Nimic peste ceea ce te-am rugat adineauri: să nu-i 
omorâţi pe apaşi la stâlpul chinurilor. 

— Poate vreţi să nu-i ucidem deloc? 

— Mai pe urmă puteţi face cu ei ce doriţi, dar câtă vreme 
ne aflăm aici, laolaltă, să nu-i atingeţi cu nimic! 

Tăcu iarăşi un răstimp. Deşi vopsit în culorile războiului, i 
se citeau totuşi pe faţă şi mânia şi ura şi cruzimea şi 
neputinţa. Mă aşteptam ca dialogul nostru să mai dureze 
mult timp; de aceea, nu mică mi-a fost mirarea auzindu-l: 

— Fie după dorinţa ta. Voi merge chiar şi mai departe, 
dacă primeşti propunerea pe care am să ţi-o fac. 

— Ce propunere? 

— Mai întâi, află că nu-mi pasă de cuțitul tău. Nu vei 
îndrăzni să mă atingi, pentru că războinicii mei te-ar sfâşia 
pe loc. Oricât de voinici aţi fi, nu vă puteţi pune cu două 
sute de duşmani. De aceea, îmi vine să şi râd de 
amenințările tale. Te-aş putea refuza fără nici o teamă: 

Tot nu mi-ai face nimic. Şi totuşi, câinii de apaşi n-or să 
piară la stâlpul chinurilor. Mai mult: îţi făgăduiesc chiar să 
nu-i ucid în nici un fel dacă te prinzi să lupţi pentru ei pe 
viaţă şi pe moarte. 

— Să lupt?! Cu cine? 

— Cu un războinic pe care-l voi alege eu. 

— Cu ce armă? 

— Numai cu cuțitul. Dacă te doboară el, apaşii vor pieri; 
dacă-l ucizi tu, apaşii vor rămâne în viaţă. 

— Şi atunci îi eliberezi? 

Bănuiam că nutreşte un gând ascuns. Mă considera, 
probabil, cel mai periculos dintre albii de faţă şi plănuia să 
mă facă inofensiv. Era doar limpede că va alege un meşter 
în mânuirea cuţitului. Totuşi, fără a sta mult pe gânduri, i- 
am răspuns: 


— Sunt gata. Stabilim condiţiile, fumăm pipa 
jurământului, după care lupta poate să înceapă numaidecât. 

— Ce mai e şi asta? Interveni Sam Hawkens. Nu pot 
admite nici în ruptul capului să vă angajaţi într-o asemenea 
luptă, sir! E o prostie! 

— Nu e nici o prostie, dragă Sam. 

— Cea mai teribilă din câte există! O luptă dreaptă şi 
cinstită presupune ca şansele să fie egale, ceea ce nu e 
cazul. 

— Ba este! 

— Ba deloc! Aţi mai luptat vreodată cu cuțitul, pe viaţă şi 
pe moarte? 

— Nu. 

— Păi vedeţi! Adversarul va fi, desigur, un neîntrecut 
mânuitor al cuţitului. Şi apoi, gândiţi-vă la urmările luptei. 
Dacă veţi fi ucis, vor muri şi apaşii. În schimb, dacă-l 
învingeţi pe adversar, moare careva? 

Nimeni! 

— Ai dreptate, însă apaşii vor fi salvaţi de la moarte şi 
eliberaţi. 

— Şi credeţi că aşa va fi? 

— Desigur. Fumăm calumetul, deci jurăm. 

— Să-i creadă dracu' jurămintele viclene! Şi chiar dac-ar 
fi sincer, ce alta sunteţi dumneavoastră decât un greenhorn 
Si 

— Mai slăbeşte-mă cu greenhorn-ul dumitale, dragă 
Sam! Îl oprii din vorbă. Ai mai avut ocazia să constaţi că 
acest greenhorn ştie ce face... 

Mă mai contrazise totuşi o bucată de timp. Dick Stone şi 
Will Parker mă sfătuiau, la rândul lor, să renunţ. Dar am 
rămas neclintit în hotărârea mea. În cele din urmă, Sam 
strigă supărat: 

— Ei bine, fie ce-o fi! Din partea mea, n-aveţi decât să vă 
daţi cu capul de toţi pereţii! Nu mă mai opun. Dar voi fi 
atent ca lupta să se desfăşoare cinstit; vai de acela care-ar 
încerca să vă tragă sau să ne tragă pe sfoară! Îl trăsnesc cu 


Liddy a mea şi mi ţi-l arunc bucățele până-n nori, să rămână 
agăţat în vecii vecilor, dacă nu mă-nşel! 

Convenirăm apoi următoarele: lupta se va da pe un teren 
apropiat, neacoperit de iarbă; se va desena în nisip semnul 
8, adică o figură din două cercuri suprapuse; adversarii vor 
ocupa fiecare câte un cerc din care nu au voie să iasă în 
timpul luptei; nu se admite nici o cruţare; unul din doi 
trebuie să moară, iar cel căzut nu va fi răzbunat de-ai săi. 
Celelalte condiţii ale luptei, ca şi consecinţele ei, au fost 
stabilite fără multă greutate. 

După ce ne-am pus de acord, Ilangua fu dezlegat şi 
fumarăm calumetul. I-am eliberat apoi pe însoțitorii săi; se 
întoarseră împreună la trupa lor pentru a-i informa pe 
războinici despre cele convenite. 

Inginerul-şef şi ceilalţi trei experţi mă cam luară la rost, 
însă nu le dădui atenţie. Nici Sam, Dick şi Will nu mă 
aprobau, dar cel puţin nu se certau cu mine. Hawkens îmi 
spuse cu îngrijorare: 

— Aţi fi avut ceva mai bun de făcut decât să intraţi în 
ciorba asta, sir Am spus întotdeauna şi repet: sunteţi un om 
uşuratic, extraordinar de uşuratic! Ce-o să câştigaţi dacă vă 
ucide, hai? Răspundeţi, vă rog! 

— Ce-o să câştig? Fireşte, moartea şi nimic mai mult. 

— Şi nimic mai mult? Mai faceţi şi glume proaste pe 
deasupra. 

Moartea e tot ce se poate întâmpla cuiva, căci după 
moarte nu ţi se mai întâmplă nimic. 

— Ba da! 

— De pildă, ce? 

— Înmormântarea. 

— Tacă-vă gura, stimate sir! Dacă, pe lângă toate 
supărările mele, nu mai ştiţi altceva decât să mă enervaţi, 
atunci regret profund că mi-am irosit dragostea pentru o 
fiinţă nevrednică. 

— Eşti, într-adevăr, necăjit, dragă Sam? 


— Cum naiba să nu fiu? Şi mai daţi-le naibii de întrebări 
idioate! 

Aproape sigur că veţi fi şters dintre cei vii, absolut şters! 
Şi-atunci ce-mi rămâne de făcut la bătrâneţele mele? Ei, ce- 
am să mă fac? Îmi trebuie şi mie un greenhorn cu care să 
mă cert când şi când. Ce-o să se întâmple cu mine? Cu cine 
mă mai iau la harţă dacă veţi fi înjunghiat? 

— Găseşti un alt greenhorn. 

— Uşor de spus. Nu mai găsesc eu cât oitrăi un 
greenhorn atât de perfect şi de incorigibil. Dar un lucru vă 
declar, sir: dacă vi se întâmplă o nenorocire, apoi kiowaşii 
ăştia n-au să mă uite cât or trăi! Mă reped în mijlocul lor ca 
un Uhland turbat şi... 

— Roland, dragă Sam, Roland îl cheamă! Îl corectai. 

— Mi-e indiferent dacă voi fi un Uhland sau un Roland 
turbat; principalul e că nu permit să fiţi înjunghiat. Şi, afară 
de asta, cum rămâne cu generozitatea dumneavoastră, sir? 
După câte ştiu, aveţi inima bună şi nu vă place să măcelăriți 
oamenii. Nu cumva vă bate gândul să-l cruţaţi pe individ? 

— Hm, hm! 

— Hm, hm? Aici nu e vorba de nici un hm-hm, ci de viaţă 
şi moarte, Sir! 

— Ce-ar fi să-l rănesc şi atât? 

— Doar aţi auzit că asta nu contează. 

— Mă gândesc să-l vatăm aşa fel, încât să nu mai poată 
continua lupta. 

— Contează la fel de puţin. Înseamnă că nu l-aţi ucis şi 
trebuie să reluaţi lupta cu alt adversar. Aţi înţeles doar că 
aici numai moartea rezolvă problema. Unul din voi trebuie 
să moară. Trebuie! Dacă izbutiţi să-l scoateţi pe adversar 
din luptă, trebuie să-i daţi lovitura de graţie, să-l ucideţi; 
altminteri, totul n-are nici o valoare. Să nu vă mustre 
cugetul pentru atâta lucru! Dacă vreţi să ajungeţi un 
westman întreg, atunci cuțitul va mai avea să guste din 
carne omenească. Nu uitaţi că toţi kiowaşii ăştia sunt nişte 
mişei şi tâlhari, că ei sunt vinovaţi pentru tot ce se întâmplă 


acum, că totul porneşte de la tentativa lor de a fura caii 
apaşilor. Ucigând un ticălos, veţi salva vieţile atâtor apaşi 
cumsecade; cruţându-l, sunteţi pierdut. Ţineţi minte toate 
acestea, dacă nu mă-nşel! Spuneţi-mi acum, cu deplină 
sinceritate: vreţi să vă aruncaţi în luptă ca un adevărat 
westman, care nu leşină de frică şi nici de milă când vede 
curgând o picătură de sânge? Făgăduiţi-mi, ca să mă 
liniştesc! 

— Dacă asemenea făgăduială te poate linişti, atunci fii 
sigur că n-am să-l cruţ, pentru că nici dânsul n-o să mă 
trateze mai blând. În felul acesta, voi salva de la moarte o 
mulţime de vieţi omeneşti. De fapt, e un duel. Dincolo, în 
lumea veche, cavalerii cei mai semeţi se înfruntă pentru te 
miri ce. Aici e în joc mult mai mult. lar adversarul meu nu e 
cavaler, ci bandit şi ucigaş. 'Te asigur, deci, că nu voi umbla 
cu mănuşi, nici cu scrupule deşarte. 

— Perfect! lată o vorbă care-mi place; acum privesc 
lucrurile cu mai mult calm; şi totuşi, mă simt ca şi când 
propriul meu fiu ar fi dus la tăiere. Mai degrabă m-aş bate 
eu în locul dumneavoastră. Îmi permiteţi, sir? 

— Nu, bunul meu Sam. Mai întâi, ca să fiu sincer, cred că 
e mai bine să piară un greenhorn decât un westman 
destoinic cum eşti dumneata şi al doilea... 

— Încă o dată, sir, ţineţi-vă pliscul! Nu se face gaură-n 
cer dacă moare un hodorog bătrân ca mine. Dar un om atât 
de tânăr... 

— Ei, acuma ţine-ţi dumneata gura! L-am întrerupt, la 
rândul meu. 

Va să zică, în al doilea rând, ar fi cu totul dezonorant şi 
laş să mă retrag şi să cedez locul altcuiva. De altfel, Tangua 
nici n-ar admite schimbul; pe mine mă vizează. 

— Păi tocmai asta nu-mi place! A pus ochii tocmai pe 
dumneavoastră. Vreau să sper că barca lui o s-o ia razna în 
pofida vâslaşului. 

Atenţie: iată-i că sosesc! 


Indienii se apropiau fără grabă. Nu erau toţi două sute: o 
parte rămăseseră să-i păzească pe apaşi. Tangua îşi 
conduse războinicii prin faţa noastră, până la terenul de 
luptă. Ajunşi acolo, se rânduiră în trei sferturi de cerc, al 
patrulea sfert urmând să fie ocupat de albi; ceea ce şi 
făcurăm. Din rândurile pieilor-roşii se desprinse un bărbat 
cu trupul de-a dreptul herculean şi lepădă toate armele ce 
le avea asupra lui, păstrând numai cuțitul. Apoi se dezbrăcă 
până la brâu, dezvelindu-şi bustul. Cine i-ar fi văzut 
musculatura, desigur că m-ar fi deplâns. Tangua îl conduse 
până în mijlocul rondoului format de indieni şi rosti cu glas 
puternic, în care suna siguranţa victoriei: 

— Acesta este Metan-Acva (Cuţit-Fulger), cel mai voinic 
luptător din tribul Kiowa. Nimeni n-a reuşit până astăzi să 
scape de cuțitul lui; sub lovitura lui, duşmanul se 
prăbuşeşte ca trăsnit. lată omul care va lupta cu Old 
Shatterhand, faţa palidă. 

— AU devils îmi şopti Sam. Ăsta e un adevărat Goliat! 
Ascultaţi ce vă spun, dragul meu sir, s-a zis cu 
dumneavoastră! 

— Pshaw! 

— Nu vorbiţi prostii! Scoateţi-vă gărgăunii din cap! 
Există o singură metodă care vă poate înlesni victoria. 

— Care? 

— Nu vă lăsaţi antrenat într-o luptă mai îndelungată; 
provocaţi un deznodământ rapid; altminteri, obosiţi şi... 
gata! Cum staţi cu pulsul? 

Mă apucă de încheietura mâinii şi-mi numără pulsaţiile. 
Zise apoi: 

— Har Domnului, nu mai mult de şaizeci. Aşadar, pulsul e 
în regulă. 

Nu sunteţi tulburat? Nu vă e deloc frică? 

— Asta ar mai lipsi! Tulburarea şi frica într-un moment 
când viaţa depinde de sângele rece şi de ochiul calm! 
Numele acestui uriaş e la fel de grăitor ca şi statura lui. 
Acum îmi explic de ce Tangua mi-a propus să lupt cu cuțitul 


pentru salvarea apaşilor: pentru că omul lui e atât de voinic 
şi neînvins în mânuirea cuţitului. Dar vom vedea dacă este 
într-adevăr imbatabil. 

În timp ce schimbam în şoaptă aceste vorbe, mă 
dezbrăcai şi eu până la brâu. E drept că o astfel de clauză 
nu fusese prevăzută, dar nu voiam să dau impresia că 
rămân îmbrăcat, pentru ca haina să-mi ţie de scut, fie el cât 
de iluzoriu. Am predat lui Sam doborâtorul de urşi şi 
pistolul, apoi am păşit în mijlocul cercului. Bunul, bătrânul 
meu Hawkens! Îi auzeam bătăile inimii. In schimb, eu nu 
simţeam pic de teamă. Încrederea în forţele tale, iată cea 
dintâi condiţie în faţa primejdiei. 

Cu mânerul unui tomahawk fu desenat în nisip un opt 
mare, după care căpetenia ne invită să ne ocupăm locurile. 
Cuţit-Fulger mă cântări cu o privire plină de dispreţ şi rosti 
cu voce tare: 

— Slăbănogul cu faţa albă tremură de frică. Să vedem, va 
avea curajul să intre în acest rotocol? 

Nu sfârşi bine vorba, că mă şi aflai într-unul din cercuri şi 
anume în cel dinspre miazăzi. L-am ales pe acesta pentru că 
aveam astfel soarele în spate, în timp ce adversarul îl avea 
în faţă şi razele îi stânjeneau vederea. Accept că n-am 
procedat întru totul cinstit, dar îi datoram o replică pentru 
că mă batjocorise afirmând că aş tremura de frică. Ar fi fost 
ridicol ca, din gentileţe, să-i cedez locul mai convenabil. 
Repet că era vorba de viaţă şi de moarte. E într-adevăr 
groaznic să ucizi un om, dar în situaţia dată, orice 
menajament putea să-mi fie fatal. Eram, deci, ferm hotărât 
să-l ucid pe acest Samson. În pofida numelui şi a staturii 
sale impunătoare, îmi păstrasem sângele rece; nu aveam 
motive să mă simt în inferioritate, deşi nu mai practicasem 
o asemenea luptă. 

— Uite că îndrăzneşte! Îşi râse el iarăşi de mine. Cuţitul 
meu îl va lovi în plin. Marele Spirit i-a luat minţile şi mi-l dă 
în seamă! 


La indieni, asemenea prologuri sunt uzuale. Dac-aş fi 
tăcut, m-ar fi socotit drept laş; de aceea i-am răspuns: 

— Lupţi numai cu gura, dar eu aştept cu cuțitul pregătit. 
Ocupă-ţi locul, dacă nu te temi! 

Atunci se repezi dintr-un salt în celălalt cerc şi strigă 
furios: 

— Eu să mă tem? Eu, Metan-Acva? Auzit-aţi, războinici ai 
neamului Kiowa? Am să-l dau gata din prima lovitură pe 
câinele ăsta alb! 

— Ba te curâţ eu din prima lovitură! Mai bine taci! Ar 
trebui să-ţi zică nu Metan-Acva, ci Avat-Ya, adică Gură- 
Mare. 

— Avat-Ya, Avat-Ya! Javră împuţită, mai ai curajul să mă 
batjocoreşti?! Ei bine, vulturii să-ţi mănânce măruntaiele! 
Această ultimă ameninţare era extrem de nesocotită: 

făcuse o mare greşeală, atrăgându-mi, de fapt, atenţia 
asupra modului în care avea să-şi folosească arma. Eram 
avertizat: nu avea să-mi ţintească inima, ci-şi pregătea 
cuțitul ca să-mi spintece burta printr-o lovitură de jos în 
sus. 

Stăteam faţă-n faţă atât de aproape, încât ar fi fost 
suficient să ne aplecăm puţin, ca să ne atingem cu vârful 
cuţitului. Indianul îşi înfipse privirea în ochii mei. Braţul 
drept îi atârna în jos; ţinea cuțitul în aşa fel, încât mânerul 
se proptea în degetul mic, iar lama, cu tăişul în sus, se 
strecura între degetul arătător şi cel gros. Prin urmare, 
presupunerea mea era justă: îşi pusese în gând să mă 
spintece jos şi să-mi rupă pântecele; altminteri, dac-ar fi 
voit să lovească de sus, ar fi ţinut cuțitul invers. 

Acum ştiam direcţia loviturii, dar principalul era să 
prevăd momentul. Pe acesta i-l puteam ghici în privire. 
Cunoşteam acea tresărire a ochilor, efemeră, dar specifică 
în asemenea ocazii. Coborâi pleoapele pentru a-i da iluzia 
că se află în siguranţă şi-l observai printre gene, cu mare 
atenţie. 

— Împinge odată, câine! Mă provocă el. 


— Nu te mai răţoi, mucosule, ci dă-i drumul! l-am 
răspuns. 


Era o insultă gravă, care impunea fie o replică 
usturătoare, fie chiar atacul. Indianul alese calea din urmă. 
O dilatare de-o clipă a. pupilelor sale mă preveni; kiowaşul 
îşi repezi fulgerător braţul drept în care ţinea cuțitul şi 
încercă să-mi spintece burta. Dac-aş fi scontat o lovitură în 
sens invers, adică de sus, aş fi fost iremediabil pierdut; aşa 
însă, am parat lovitura şi, în aceeaşi clipă, i-am înfipt cuțitul 
meu în antebraţ, rănindu-l. 

— Câine râios! Urlă el, smulgându-şi braţul; de spaimă şi 
durere scăpă din mână cuțitul. 

— Lasă vorba şi luptă! I-am strigat, ridicându-mi iarăşi 
braţul şi... 

Lama cuţitului meu îi lunecă în inimă până la prăsele. 

Am scos-o numaidecât. Lovitura fusese atât de adâncă şi 
precisă, încât un şuvoi de sânge, gros cât degetul, mă izbi 
drept în obraz. 

Uriaşul se bălăbăni câteva momente, încercă să strige, 
neizbutind să scoată decât un geamăt surd şi se prăbuşi 
fără suflare la pământ. 

Urlete înfricoşate se ridicară din rândurile kiowaşilor. 
Doar Tangua, căpetenia, rămase tăcut. Se apropie, se plecă 
asupra adversarului meu, îi pipăi rănile, se ridică apoi şi mă 
privi cu o expresie pe care n-am s-o uit niciodată. Era într- 
însa un amestec de furie, oroare, teamă, admiraţie şi 
descumpănire. Dădu să se depărteze în tăcere. Dar eu îl 
strigai: 

— Vezi că mă aflu în cercul meu! În schimb, Metan-Acva 
1-a părăsit pe-al său şi zace dincolo. Cine-a învins? 

— Tu! Răspunse el mânios şi plecă. Dar nu făcu decât 
cinci-şase paşi, că se şi întoarse şuierându-mi printre dinţi: 
Eşti un fiu al Spiritului negru şi necurat. Vraciul nostru o 
să-ţi dezlege farmecele şi atunci nu ne mai scapi: te jupuim 
de piele. 

— Fă ce pofteşti cu vraciul tău! Deocamdată, împlineşte-ţi 
cuvântul dat! 

— Care cuvânt? Întrebă el în batjocură. 


— Că nu-i veţi ucide pe apaşi! 

— Nu-i vom ucide. Ce-am spus, rămâne spus. 

— Şi vor fi liberi? 

— Da, vor fi liberi. Tangua, căpetenia kiowaşilor, îşi ţine 
cu sfinţenie cuvântul. 

— Atunci mă duc împreună cu prietenii mei ca să-i 
dezlegăm pe prizonieri. 

— Asta o fac eu, când va sosi vremea. 

— Păi, vremea a şi sosit. Am învins! 

— Taci! Am stabilit noi oare vreun termen pentru 
eliberarea lor? 

— N-am stabilit nici un termen, dar se înţelege de la sine 
că... 

— Taci! Se răsti el iarăşi la mine. Termenul îl hotărăsc eu. 
Nu-i ucidem pe câinii de apaşi. Nu. Dar cine ne-ar socoate 
vinovaţi pe noi, dacă dânşii ar pieri din lipsă de hrană şi de 
apă? Ce vină aş avea, dacă ar crăpa cu toţii de foame şi de 
sete înainte de a fi eliberaţi? 

— Canalie! Îi strigai în obraz. 

— Câine, dacă mai sufli o vorbă, te... 

Voia să-şi continue ameninţarea, dar se opri şi se uită 
speriat în ochii mei; expresia lor nu prezicea nimic bun. Li 
completai eu, în schimb, fraza întreruptă: 

— te zdrobesc cu pumnul, ticălosule, mincinosule 
neruşinat! 

Se feri câţiva paşi îndărăt, scoase cuțitul şi răcni: 

— Las' că nu te mai apropii de mine cu pumnul tău! 
Îndrăzneşte şi te spintec fără milă! 

— Astea le-am mai auzit şi de la Cuţit-Fulger şi iată-l 
colea, mort. Ai s-o păţeşti şi tu la fel. În ce priveşte soarta 
apaşilor, am să discut cu fraţii mei albi. Să nu te atingi de 
un fir de păr din capul lor, că s-a zis cu tine şi cu toţi 
kiowaşii tăi! Ştii doar că vă putem arunca pe toţi în aer! 

Rostind acestea, mă dusei la Sam care, din cauza 
tambălăului ce-l făceau kiowaşii, nu putuse auzi disputa 
dintre mine şi langua. 


Omuleţul sări în întâmpinarea mea, mă strânse în braţe şi 
exclamă cu entuziasm: 

— Bine-aţi venit, bine-aţi venit, sir Vă întâmpin cu acest 
salut ca pe unul care s-a întors din împărăţia morţii. Omule, 
prietene, odorule, tinere şi greenhorn drag, ce creatură 
mai sunteţi! N-a văzut individul în viaţa lui bizoni şi mi ţi-l 
răpune pe cel mai vânjos din toată cireada! N-a întâlnit nici 
în somn vreun grizzly şi când colo îl înjunghie ca pe un 
mieluşel! Nu i-a ieşit vreodată un mustang în cale şi-mi 
înhaţă cu lasso-ul tocmai pe nobila mea Mary! lar acuma, 
colac peste pupăză, se propteşte în faţa celui mai voinic şi 
mai abil cuţitar kiowaş şi, dintr-o lovitură, îi străpunge 
inima fără să piardă în schimb nici un strop de sânge! Măi 
Dick, Will, ia veniţi încoace şi uitaţi-vă la ucenicul ăsta! Ce 
să facem cu el? 

— Îl înaintăm calfă, zâmbi Stone. 

— Calfă? Ce vrei să spui? 

— A dovedit şi de astă dată că nu mai e greenhorn; a 
terminat cu ucenicia. Să-l promovăm calfă. Mai încolo s-ar 
putea să ajungă şi meşter. 

— Adică să nu mai fie greenhorn? Să-l ridicăm în rang? 
Măi, dacă deschizi şi tu o dată gura, cel puţin nu-mi veni cu 
bazaconii! Individul e un greenhorn get-beget, altminteri 
cum s-ar fi încumetat să lupte cu indianul acela uriaş şi 
dibaci? Numai că oamenii uşuratici au noroc, după cum 
ţăranii cei mai proşti recoltează cartofii cei mai mari. 

Aşa e şi cu individul de faţă: prost, uşuratic, greenhorn! 
Că mai trăieşte, nu e nicidecum meritul lui, ci al prostiei de 
care e în stare, dacă nu mă-nşel. Când a pornit lupta, mi-a 
stat inima în loc. Abia dacă mai răsuflăm; toate gândurile 
îmi fugeau la testamentul acestui greenhorn. 

Ei şi veni lovitura şi indianul se prăbuşi! În sfârşit, ce mai 
calea-valea, am învins! Viaţa şi libertatea apaşilor sunt 
asigurate. 

— Te cam înşeli, Sam! Intervenii eu, deloc supărat pentru 
tratamentul ce-mi aplica. 


— Mă-nşel? Cum asta? 

— În cuvântul ce ni l-a dat, Tangua şi-a lăsat o portiţă 
deschisă şi se foloseşte acum de ea. 

— Bănuiam eu că umblă cu viclenii! Despre ce portiţă e 
vorba? 

I-am reprodus cuvintele lui Tangua. Era atât de indignat, 
încât porni glonţ către şeful kiowaşilor ca să-l tragă la 
răspundere. Mă folosii de răgaz ca să mă îmbrac şi să-mi 
reiau armele. 

Kiowaşii nu se îndoiseră o clipă că faimosul lor Cuţit- 
Fulger mă va da gata. Deznodământul atât de surprinzător 
îi umpluse de umilinţă, dar şi de furie. S-ar fi năpustit 
asupra noastră, dacă gestul nu le-ar fi fost interzis; fusese 
doar convenit, chiar şi consfințit prin fumatul pipei, că 
luptătorul înfrânt nu va fi răzbunat de ai săi. Legământul îi 
mobiliza. Se gândeau, în tot cazul, să născocească un alt 
pretext împotriva noastră. Deocamdată, nu se grăbeau, căci 
erau siguri de noi. Îşi stăpâneau până una-alta ciuda, 
având, de altminteri, destulă treabă şi bătaie de cap cu 
mortul. Tangua se afla printre ei şi intervenţia lui Sam 
Hawkens fireşte că nu găsi urechi prea atente şi 
binevoitoare. Se întoarse morocănos şi ne vesti: 

— Individul, ce mai, nu vrea să-şi ţină cuvântul. Şi-a pus 
probabil în gând să-i ucidă pe prizonieri prin înfometare. Şi 
asta, după opinia lui, nu înseamnă a ucide. Noi însă avem 
ochii deschişi, dacă nu mă-nşel şi o să le tragem clapa, hi-hi- 
hi-hi! 

— Numai dacă nu ne-o trag ei nouă! Observai. E foarte 
greu să-i aperi pe alţii când tu însuţi ai nevoie de apărare. 

— Mi se pare, sir, că vă cam sperie roşii ăştia! 

— Pshawl Ştii doar că nu sunt mai fricos ca tine. 

— Ştiu, dar e o deosebire: atunci când eu devin prudent, 
dumneavoastră vă repeziţi ca taurul în pânza roşie, iar când 
curajul e într-adevăr necesar, vă apucă temerile. Aşa e orice 
greenhorn. De fapt, cum vedeţi cele întâmplate? 

— Ce anume? 


— Lupta aceea cu cuțitul. 

— Cred că ai motive să fii mulţumit. 

— Lăsaţi asta. Mă refer la unele mustrări. 

— Mustrări? Din partea cui? Poate a dumitale? 

— Cerule, dar greu mai pricepeţi! Spuneţi-mi sincer, sir, 
v-aţi aflat vreodată pe eşafod, dincolo, în lumea veche, în 
calitate de ucigaş? 

— Nu cred. Cel puţin nu-mi amintesc! Am răspuns în doi 
peri. 

— Va să zică n-aţi ucis niciodată un om? 

— Nu. 

— Aţi săvârşit deci astăzi primul omor. Şi, mă rog, în ce 
stare psihică vă aflaţi? Asta mă interesează. 

— Hm! Nu chiar plăcută. Prevăd că n-o să-mi fie uşor să 
mă găsesc şi altă dată în postura de a ucide. Ceea ce simt 
acuma seamănă mult a mustrare de conştiinţă. 

— Nu vă necăjiţi şi alungaţi din cap prostiile! Aici vi se 
poate întâmpla oricând ca, în pofida dorinţei, să fiţi nevoit a 
ucide pentru a vă salva propria viaţă. Într-un asemenea caz, 
trebuie... heavens, o, ceruri, uite că se iveşte cazul! 
Exclamă el, pe neaşteptate. lată-i pe apaşi! Sosesc! O să 
curgă sânge, nu glumă. Pregătiţi-vă de bătălie, domnii mei! 

Într-adevăr, din direcţia unde se aflau prizonierii şi 

jiiiiii !” strident şi prelung, 
strigătul de luptă al apaşilor. 

Inciu-Ciuna şi Winnetou, împotriva oricăror aşteptări, se 
şi înapoiaseră. Apaşii năvăliră în tabăra kiowaşilor. Cei care 
se aflau printre noi ciuliră speriaţi urechile; apoi Tangua 
strigă din toate puterile: 

— Duşmanii s-au năpustit asupra fraţilor noştri! lute, să 
le venim în ajutor! 

Dădu să se repeadă, dar Sam i se aşeză în drum: 

— Nu vă duceţi acolo! Rămâneţi aici. Suntem împresuraţi 
cu toţii. 

Doar nu-ţi închipui că cei doi şefi ai apaşilor sunt atât de 
proşti, încât să atace numai santinelele, fără să ştie cum şi 


unde vă aflaţi? Într-o clipă... 

Vorbi repede, precipitat, însă nu putu sfârşi fraza, 
deoarece jur-împrejur se ridică iarăşi acel strigăt de luptă 
care pătrundea până-n măduva oaselor. E drept că, după 
cum am mai spus, ne găseam în largul preriei, dar peste tot 
creşteau tufişuri la adăpostul cărora apaşii se strecuraseră 
neobservaţi. Luaţi de treburile noastre, ne-am trezit 
deodată încercuiți. Goneau acum spre noi cu grămada, în 
salturi, din toate părţile. Kiowaşii trăgeau în ei, mai 
nimereau pe câte unii, dar atât de puţini, încât nici nu 
conta. Curând, începură şi atacanţii să tragă. 

— Nu omorâţi nici un apaş, absolut niciunul! Le strigai eu 
lui Sam, Dick şi Will. 

Vacarmul luptei ajunse în preajma noastră. Noi tuspatru 
ne ţineam deoparte, însă inginerul-şef şi cei trei experţi se 
angajară în luptă şi căzură ucişi. Era îngrozitor. Aţintindu- 
mi privirea înainte, nu văzui ce se petrece în spatele meu. 
Ne pomenirăm atacați de o ceată numeroasă. Le strigarăm 
noi că le suntem prieteni, dar în van. Se repeziră asupra 
noastră cu tomahawkuri şi cuțite, încât a trebuit să ne 
apărăm, să lovim, deşi cu totul alta ne fusese dorinţa. Am 
doborât câţiva înşi cu patul armei, ceea ce le-a impus 
respect celorlalţi. Ne lăsară în pace. 

Profitând de răgaz, aruncai o privire împrejur. Nu era 
nici un kiowaş care să aibă de luptat în acelaşi timp cu vreo 
câţiva adversari. 

Sam cântări la rândul lui situaţia şi-mi strigă: 

— Hai s-o ştergem repede în tufăriş! Îmi arătă tufele de 
care am mai pomenit în câteva rânduri şi fugi într-acolo. 
Dick Stone şi Will Parker îl urmară. Am şovăit câteva 
momente privind către locul unde zăceau cei trei experţi 
ucişi. Erau doar albi de-ai noştri şi regretam sincer că nu le- 
am putut veni în ajutor. Acum totul era prea târziu. O luai şi 
eu spre tufăriş. Dar până să-mi ajung ţinta, răsări ca din 
pământ Inciu-Ciuna. 


Venise împreună cu Winnetou în fruntea detaşamentului 
de apaşi însărcinat să atace tabăra şi să-i elibereze pe 
prizonieri. Sarcina fiind îndeplinită, cele două căpetenii 
porniră în control spre celălalt detaşament, care tăbărâse 
asupra noastră. Inciu-Ciuna o luase cu mult înaintea fiului 
său. Când s-o cotească după un tufiş, mă zări. 

— Tâlhar de pământuri! Îmi strigă şi se năpusti asupra 
mea, încercând să mă zdrobească cu patul puştii sale 
ţintuite în argint. 

Am încercat să-i vorbesc spre a lămuri situaţia, dar el nu 
mă ascultă şi se repezi iarăşi la mine. Ce aveam să fac? Să 
mă las rănit sau chiar ucis? Trebuia să forţez şi eu nota. Se 
pregătea tocmai să sară asupra mea, când aruncai din 
mână arma cu care-i parasem până atunci loviturile, îl 
apucai cu stânga de beregată şi cu pumnul drept îl trăsnii 
în tâmplă. Era figura mea preferată. Inciu-Ciuna scăpă 
puşca din mână, horăi scurt şi căzu. Deodată, lângă mine, 
se auzi un strigăt de triumf: 

— Acesta-i Inciu-Ciuna, căpetenia câinilor de apaşi! O să- 
mi folosească pielea de pe ţeasta lui; am să-l scalpez! 

Întorcându-mă, văzui pe Tangua, şeful kiowaşilor, care 
din nu ştiu ce motiv apucase acelaşi drum cu mine. Îşi 
aruncă arma cât colo, scoase cuțitul şi se năpusti asupra 
apaşului ce zăcea în nesimţire. Dădu să-l scalpeze. Îi prinsei 
braţul şi poruncii: 

— Jos mâna! Eu l-am învins, aşadar eu îi hotărăsc soarta, 
numai eu! 

— Taci, păduche alb! Răcni Ilangua. N-am să-ţi cer 
învoire, apaşul e al meu! Dă-mi drumul, că de nu... 

Fulgeră cuțitul spre mine şi mi-l înfipse în încheietura 
mâinii stângi. Nu voiam să-l tai la rândul meu cu cuțitul; am 
încercat să-l înşfac şi să-l trag în lături, dar n-am izbutit; 
atunci l-am strâns de gât până s-a muiat de tot şi a rămas în 
mişcare. M-am aplecat asupra lui InciuCiuna, căruia îi 
înroşisem faţa cu sângele ce-mi curgea din rană. În clipa 


aceea auzii un foşnet în spatele meu şi întorsei repede 
capul. 

Această mişcare mă salvă de la moarte. O lovitură 
cumplită cu patul puştii îmi fulgeră umărul. Dacă nimerea 
în cap, mi-l crăpa în zece. 

Omul care mă lovise era Winnetou. 

Cum am mai spus, tânărul apaş rămăsese în urma tatălui 
său. leşind de după tufăriş, mă văzuse îngenunchind lângă 
Inciu-Ciuna, care zăcea în nesimţire, cu obrazul pătat de 
sânge. Atunci se repezi la mine ca să mă facă zob cu patul 
puştii, dar spre norocul meu nimeri în umăr. 

Nereuşindu-i lovitura, lepădă puşca, scoase cuțitul de la 
brâu şi se năpusti asupra mea. 

Mă aflam într-o situaţie cât se poate de precară. Lovitura 
îmi zdruncinase tot trupul şi-mi paralizase braţul. Aş fi 
încercat să-l lămuresc pe Winnetou, dar totul se petrecea 
atât de repede, încât nu mai aveam timp de explicaţii. Văzui 
cum îşi înalţă cuțitul şi-mi ţinteşte inima. Cu o uşoară fentă 
evitai lovitura fatală: lama cuţitului îmi pătrunse în 
buzunarul stâng de la piept, se abătu din cauza cutiei de 
sardele în care, după cum ştiţi, îmi păstram documentele, 
trecu pe lângă gât şi mi se înfipse în gură, străpungându-mi 
limba. Winnetou îşi smulse repede cuțitul şi, strângându-mă 
de beregată, se pregăti pentru o nouă lovitură. leama 
morţii dublează puterile; nu mă puteam folosi decât de o 
singură mână, aveam un singur braţ valid. Izbutii şi de astă 
dată. Încleştându-i mâna dreaptă, o strânsei cu atâta forţă, 
încât de durere lăsă să-i scape cuțitul. Pe urmă îl apucai de 
braţul stâng, lângă cot şi i-l răsucii, silindu-l să-mi elibereze 
gâtul. Îmi încordai iute genunchii izbindu-l cu toată puterea 
şi răsturnându-l cu faţa la pământ. În clipa următoare, mă şi 
aflam în spinarea lui. 

Trebuia acum să-l imobilizez; dacă se ridica, eram 
pierdut. Cu un genunchi îl apăsam de-a curmezişul pe 
ambele coapse, cu celălalt îi striveam braţul. Cu mâna 
sănătoasă îl strângeam de ceafă, în timp ce el, cu mâna 


liberă, încerca - din fericire zadarnic - să apuce din nou 
cuțitul. Se încinse o luptă cu adevărat titanică. Închipuiţi-vi-l 
pe Winnetou, care nu mai fusese învins până atunci şi nici 
nu mai avea să fie de atunci încolo, cu mlădierea lui ca de 
şarpe, cu muşchii lui de fier, cu tendoanele de oţel. Am fi 
avut acum prilejul să ne explicăm; din câteva vorbe s-ar fi 
putut lămuri lucrurile. Dar limba îmi era spintecată, sângele 
îmi ţâşnea în şuvoaie din gură şi, când încercai să vorbesc, 
nu scosei decât o bâiguială confuză. Winnetou făcea sforţări 
uriaşe ca să se scuture de mine, dar eu îl apăsam cu o 
greutate implacabilă. Gâfâia din ce în ce mai tare, în timp 
ce eu îl strângeam de beregată oprindu-i răsuflarea. Să fi 
continuat până să se înăbuşe? Nu, în nici un caz! Îi dădui o 
clipă de răgaz, ca să-şi tragă sufletul. Atunci îşi înălţă puţin 
capul. Era tocmai ce doream: doi-trei pumni la rând şi 
Winnetou se linişti, buimac. Îl biruisem, în sfârşit, pe el, 
invincibilul. Căci faptul că-l mai trântisem cândva la pământ 
nu se putea numi victorie: atunci nu ne aflasem în luptă. 

Răsuflai adânc şi cu toată grija ca să nu înghit sângele 
care-mi umplea gura. Trebuia s-o ţin mereu deschisă 
pentru ca şuvoiul să se scurgă afară. Şi buzele îmi sângerau 
destul de abundent. 

Când să mă ridic, răsună în spatele meu o înjurătură 
indiană. Mă pomenii cu un pat de puşcă în cap şi căzui 
leşinat. 

Mi-am revenit abia seara. Zăcusem deci multă vreme în 
leşin. Mai întâi, am crezut că visez: mă prăbuşisem parcă în 
armătura de piatră a unei roţi de moară. Moara stătea, 
roata nu se mişca, împiedicată fiind de trupul meu. Apa 
clocotea deasupră-mi şi năvălea asupra roții, strivindu-mă 
din ce în ce mai tare; mi se părea că voi fi măcinat. Mă 
dureau toate mădularele, dar cel mai rău mă chinuiau capul 
şi umărul. 

Treptat, începui să-mi dau seama că starea în care mă 
aflam nu e în totul nici. Realitate, nici vis. Clocotul şi ţiuitul 
acela nu era provocat de nici o cădere de apă, ci se năşteau 


doar în capul meu datorită loviturii ce mă culcase la 
pământ; iar durerea din umăr nu provenea de la roata 
morii, ci de la izbitura ce mi-o aplicase Winnetou. Gura îmi 
sângera încă şi sângele ameninţa să-mi inunde gâtlejul, să 
mă sufoce; un horcăit stăruitor mă trezi de-a binelea. Era 
horcăitul meu. 

— Se mişcă! Slavă Domnului, se mişcă! Auzii glasul lui 
Sam. 

— Exact, am observat şi eu, întări Dick Stone. 

— Iată că deschide ochii! E în viaţă, trăieşte! Adăugă Will 
Parker, într-adevăr, deschisesem ochii. Dar ceea ce văzui în 
prima clipă nu era deloc încurajator. Ne găseam în acelaşi 
loc unde se desfăşurase lupta. Jur-împrejur aveam vreo 
douăzeci de focuri de tabără, pe lângă care mişunau pe 
puţin cinci sute de apaşi. Erau şi mulţi răniţi. Observai şi un 
număr considerabil de morţi. O stivă de cadavre, unii apaşi, 
alţii kiowaşi. Primii pierduseră unsprezece, iar ceilalţi, 
treizeci de oameni. Nu fugise nimeni. Tangua se afla printre 
ai săi. Cadavrele inginerului-şef şi ale celor trei experţi nu 
le vedeam nicăieri. Fuseseră ucişi, fiindcă se apăraseră 
orbeşte. 

La mică depărtare de noi zăcea un om încovrigat, ca şi 
când ar fi fost supus torturii de altădată pe aşa-numitul 
butuc spaniol. Era Rattler. Apaşii îl legaseră astfel pentru a- 
| chinui. Rattler gemea şi, cu tot caracterul său urât, imoral, 
provoca milă. Oamenii lui nu mai trăiau. 

Fuseseră împuşcaţi cu prilejul primului atac. Numai pe el 
îl lăsaseră în viaţă; ca ucigaş al lui Klekih-Petra, avea să 
moară încet şi chinuitor. 

Eu eram legat de mâini şi de picioare, ca şi Parker şi 
Stone culcaţi la stânga mea. În dreapta zăcea Sam 
Hawkens, cu picioarele legate; mâna dreaptă îi era prinsă 
la spate; în schimb stânga îi fusese lăsată liberă, pentru ca - 
lucru ce-l aflai mai târziu - să-mi poată veni în ajutor. 

— Să mulţumim Cerului, iubite sir, că v-aţi revenit! 
Exclamă el, în timp ce, cu mâna slobodă, îmi mângâia 


obrazul. Cum de aţi fost răpus? 

Voiam să-i explic, dar nu eram în stare; mi se umpluse 
gura de sânge. 

— Scuipaţi-l afară! Mă îndemnă Sam. 

Scuipai, dar abia reugşii să îngăim câteva cuvinte 
nelămurite şi gura mi se umplu iarăşi. Din cauza acestei 
hemoragii abundente, eram total istovit. Rostii nişte fraze 
trunchiate, cu pauze interminabile şi cu o voce atât de 
slabă, încât Sam cu greu mă înţelese! 

— Inciu-Ciuna luptat... pe urmă Winnetou... înţepat 
limbă... patul puştii... cap... nu ştiu cine... 

Restul vorbelor se înecară. Abia atunci observai că 
zăceam într-un lac de sânge. 

— Păcatele mele! Cine-ar fi bănuit aşa ceva? Ne-am fi 
predat bucuroşi, dar apaşii nici gând să ne asculte. Ne-am 
retras în tufăriş, ca să aşteptăm acolo, poate le trece mânia, 
dacă nu mă-nşel. Credeam că aţi procedat la fel; v-am 
căutat peste tot, dar în zadar. Atunci m-am târât până la 
marginea tufărişului, sperând că vă găsesc acolo. 

Şi iată, un grup zgomotos de apaşi îi înconjuraseră pe 
Inciu-Ciuna şi pe Winnetou, care păreau morţi. Şi-au 
revenit însă curând. lar dumneavoastră zăceaţi lângă ei ca 
şi când aţi fi murit. M-am speriat aşa de tare, încât i-am 
chemat imediat pe Will Parker şi pe Dick Stone; alergarăm 
tustrei încoace, să vedem dacă mâi trăiţi. Ei şi ne-au prins 
numaidecât. I-am explicat lui Inciu-Ciuna că suntem 
prietenii apaşilor şi că aseară avusesem chiar de gând să-i 
eliberăm. Dar el mi-a râs în faţă cu dispreţ; numai lui 
Winnetou îi datorez faptul că mi-au lăsat liberă mâna asta. 
Tot el v-a bandajat gâtul, altminteri nu v-aţi mai fi revenit; vi 
s-ar fi scurs tot sângele, dacă nu mă-nşel. A pătruns tare 
adânc cuțitul? 

— Prin... limbă, îngăimai eu. 

— Drace! Asta-i periculos. Vă aşteaptă nişte friguri care, 
deşi îmi displac profund, aş prefera să treacă asupră-mi, 
având în vedere că un urs bătrân ca mine le suportă mai 


uşor decât un greenhorn care, bănuiesc, n-a văzut până 
acum sânge decât în cârnaţi. Sper că nu aveţi şi alte răni. 

— Lovituri... patul puştii... cap... umăr... 

— Aşadar, v-au lucrat serios. Eu credeam că numai cuțitul 
e de vină. Vai, că tare vă mai vâjâie pesemne capul! Dar 
trece. Bine că nu v-au făcut terci şi dramul de minte pe 
care-l aveaţi. Tot pericolul e în rana de la limbă, care nu 
poate fi pansată. Am să... 

Mai mult nu putui auzi. Leşinai din nou. 

Când m-am trezit din leşin, mă aflam în mers; auzeam 
tropotul multor cai şi am deschis ochii. Zăceam - închipuiţi- 
vă! 

— Pe blana ursului grizzly ucis de mine. Devenise un fel 
de hamac atârnat între doi cai care mă transportau. Eram 
culcat atât de adânc în blană, încât nu vedeam decât 
capetele celor doi cai şi cerul de deasupra; altceva nimic. 
Soarele era sus şi mă frigea ca plumbul topit scurgându-mi- 
se în toate vinele. Gura - umflată şi plină de sânge năclăit. 
Aş fi vrut să-l scuip, dar limba refuza orice mişcare. 

„Apă, apă!” voiam să strig, deoarece setea mă chinuia 
îngrozitor. 

Dar nu puteam scoate nici o şoaptă şi nici un sunet. Îmi 
spuneam că s-a isprăvit cu mine şi mă sileam, ca orice 
muribund, să cuget la Dumnezeu şi la cele de dincolo de 
viaţă, dar leşinai din nou... 

Se făcea că luptam cu indieni, cu bizoni şi cu urşi, 
călăream spre moarte prin stepe pustii, înotam la nesfârşit 
pe oceane fără ţărmuri... 

Mă stăpâneau frigurile traumatice cu care lungă vreme 
m-am luptat între viaţă şi moarte. Auzeam din când în când, 
ca de la mare depărtare, glasul lui Sam Hawkens; zăream 
uneori doi ochi noptatici şi catifelaţi, ochii lui Winnetou; 
apoi muream, eram culcat în sicriu şi înmormântat; bulgări 
de ţărână se rostogoleau parcă peste capacul sicriului şi 
zăceam aşa o lungă, lungă veşnicie sub pământ şi în 
nemişcare, până ce capacul se ridicase iarăşi, ca de la sine 


şi neauzit, plutind în înălţimi şi mistuindu-se. Răsări 
deasupra-mi un cer senin; iar cei patru pereţi ai 
mormântului se retraseră în adânc. Era oare posibil? Era 
aievea? Îmi trecui mâna peste frunte şi... 

— Aleluia, aleluia! Învie din morţi, zău că învie! Jubila 
Sam. 

Îmi răsucii niţel capul. 

— Vedeţi şi-a dus mâna la frunte! Şi-a întors capul! Strigă 
el. 

Se aplecă peste mine. Chipul îi radia fericire; vedeam 
asta limpede, în pofida bărbii care îi ascundea mai toată 
faţa. 

— Mă recunoaşteţi, sir, iubite sir? Întrebă el. Aţi deschis 
ochii şi v-aţi mişcat. Va să zică aţi înviat din morţi. Mă 
vedeţi? 

Voiam să-i răspund, dar nu puteam, mai întâi din pricina 
lipsei totale de vlagă şi apoi din cauza limbii care-mi atârna 
în gură ca de plumb. Mă mulţumii să dau din cap. 

— Şi mă auziţi? Insistă Sam. 

Dădui iarăşi din cap. 

— Uitaţi-vă la el... priviţi încoace... uitaţi-vă! 

Faţa lui dispăru, în schimb apărură capetele lui Stone şi 
Parker. 

Bravii mei camarazi! Aveau ochii înlăcrimaţi de bucurie. 
Dădură să-mi vorbească, dar Sam îi împinse la o parte. 

— Lăsaţi-mă pe mine! Eu discut, eu! 

Îmi prinse amândouă mâinile, le apăsă de acel sector al 
bărbii unde, după toate probabilitățile, era situată gura şi 
mă iscodi cu duioşie: 

— Vă e foame, sir? Vă e sete? Aţi putea să mâncaţi ceva 
sau să beţi? 

Făcui din cap un semn de refuz; nu simţeam nici cea mai 
mică nevoie să mănânc. Mă aflam într-o stare de sfârşeală 
care nu mai reclama nici măcar un strop de apă. 

— Nu zău, chiar nu vreţi? Păi, e posibil? Ştiţi câtă vreme 
aţi zăcut? 


A mişcat uşor din umeri. 

— Trei săptămâni, trei săptămâni încheiate! Închipuiţi-vă! 
De altfel, nici nu ştiţi ce s-a mai petrecut, nici unde vă aflaţi! 
Aţi trecut prin nişte friguri grozave din cauza rănii; apoi v- 
au înţepenit muşchii. 

Apaşii, ce mai, erau gata să vă îngroape. Dar eu nu vă 
puteam crede mort. Atâta m-am rugat de ei, încât 
Winnetou, sfătuindu-se cu tatăl său, a obţinut învoirea să vă 
îngroape abia după ce veţi intra în putrefacție. Asta i-o 
datorăm lui Winnetou şi intervenţiei sale. Trebuie să-l caut 
şi să-l invit încoace! 

Am închis ochii şi am continuat să zac, dar nu în 
mormânt, ci într-o istovire plăcută, într-o pace netulburată. 
Aş fi vrut să rămân la nesfârşit în această stare... Deodată, 
auzii nişte paşi. O mână mă pipăi şi-mi mişcă braţul; 
recunoscui apoi vocea lui Winnetou: 

— Oare Sam Hawkens nu se înşală? Să se fi trezit într- 
adevăr Selki Lata? (Old Shatterhand, în traducere indiană. 

— Da, da! Am văzut tustrei cu ochii noştri. Ne-a răspuns 
chiar la întrebări, a mişcat din cap. 

— Mare minune! Ar fi fost însă mai bine dacă minunea nu 
se întâmpla. S-a întors din moarte ca să plece iarăşi fără 
întoarcere. Veţi muri cu toţii împreună. 

— Dar el e cel mai bun prieten al apaşilor! 

— M-a doborât în două rânduri! 

— A fost nevoit. 

— Nu trebuia s-o facă. 

— Ba da: prima oară, ca să te salveze pe tine; kiowaşii te- 
ar fi Ucis în luptă. A doua oară a fost silit să se apere 
împotriva ta. Voiam să ne predăm de bunăvoie, dar n-am 
putut; oamenii tăi nici nu ne luau în seamă vorbele. 

— Asta o spune Hawkens numai ca să-şi salveze pielea. 

— Ba nu. Vorbesc adevărul curat! 

— Limba ta minte. Tot ce-mi îndrugi ca să scapi de o 
moarte chinuitoare nu face decât să mă convingă şi mai 
mult de faptul că ne-aţi fost duşmani încă şi mai răi decât 


kiowaşii. Te-ai furişat printre noi şi ai tras cu urechea. Dac- 
ai fi fost prietenul nostru, ne-ai fi prevenit şi n-am fi fost 
atacați acolo şi legaţi de copaci lângă malul apei. 

— Dar v-aţi fi răzbunat pe noi pentru moartea lui Klekih- 
Petra şi chiar dacă n-aţi fi făcut-o, drept mulţumită că v-am 
prevenit, totuşi ne-aţi fi împiedicat să continuăm şi să 
terminăm lucrările. 

— Nici aşa nu le mai puteţi continua. Născoceşti motive 
în care nici copiii n-ar crede. Ori îţi închipui că Inciu-Ciuna 
şi Winnetou sunt mai proşti decât copiii? 

— Departe de mine un asemenea gând. Păcat că Old 
Shatterhand a leşinat iarăşi. Dac-ar fi în putere şi ar putea 
grăi, ţi-ar da şi el mărturie că nu spun decât adevărul 
adevărat. 

— Fireşte, ar simţi ca şi tine. Toate feţele palide sunt 
mincinoase şi viclene. Am cunoscut un singur alb în inima 
căruia sălăşluieşte adevărul: acela era Klekih-Petra, pe care 
voi ni l-aţi răpit. Cu acest Old Shatterhand era cât pe-aci să 
mă înşel. Curajul şi forţa lui îmi stârniseră admiraţie. Ochii 
lui păreau sinceri şi credeam să-l pot iubi. 

Dar nu e decât un tâlhar de pământuri, ca şi toţi ceilalţi. 
Nu v-a împiedicat să ne atrageţi în cursă, în schimb m-a 
lovit în două rânduri cu pumnul. De ce oare Marele Spirit o 
fi adus pe lume asemenea om cu inima ipocrită? 

Simţindu-i atingerea mâinii, încercasem să-l privesc; dar 
în apatia mea trupul refuzase să se supună voinţei. Părea 
eteric sau alcătuit dintr-o plămadă insensibilă, incapabil de 
a percepe realitatea concretă. 

Acum însă, ascultând părerile lui Winnetou despre mine, 
reuşii să-mi ridic pleoapele şi să-l privesc. Era neînarmat şi 
îmbrăcat într-un veşmânt uşor de pânză, iar în mâini ţinea o 
carte cu titlu mare, aurit: 

Hiawatha. Acest indian, fiul unui popor considerat 
„sălbatic”, nu numai că ştia carte, dar avea şi gust pentru 
literatură aleasă. Celebrul poem al lui Longfellow în mâinile 
unui apaş! Nici n-aş fi visat un asemenea tablou! 


— A deschis iar ochii! Exclamă Sam şi Winnetou se 
întoarse spre mine. Se apropie, îşi aţinti îndelung privirea 
în ochii mei şi întrebă: 

— Poţi vorbi? 

Negai cu o clătinare din cap. 

— 'Te mai doare trupul? 

Acelaşi răspuns. 

— Fii cinstit cu mine! Când revii din moarte, nu trebuie 
să minţi. 

E adevărat că voi patru aţi vrut să ne salvaţi? 

Dădui de două ori din cap în semn de confirmare. 

Atunci Winnetou făcu cu mâna un gest de dispreţ şi vorbi 
pe un ton extrem de indignat: 

— Minciună, minţi! Dacă mi-ai fi mărturisit adevărul, 
poate că aş fi crezut o clipă că eşti un astfel de om, să te 
poţi îndrepta; l-aş fi rugat pe tatăl meu, Inciu-Ciuna, să-ţi 
dăruiască viaţa. Dar nu meriţi să intervin pentru tine, 
trebuie să mori. Îţi vom da îngrijire atentă ca să te faci 
sănătos cât mai curând, să ajungi în depline puteri şi să poţi 
îndura chinurile ce te aşteaptă. Bolnav şi slab cum eşti, ai 
muri prea repede şi asta n-ar fi pedeapsă. 

Nu-l mai puteam privi, pleoapele îmi căzură grele peste 
ochi. Ah, de-aş fi putut să vorbesc! Sam, acest Sam 
Hawkens, de obicei atât de şiret, pleda prea puţin 
Convingător. Eu aş fi vorbit altfel. Ca şi când mi-ar fi ghicit 
gândul, Sam se adresă din nou tânărului apaş: 

— 'Ţi-am dovedit doar limpede şi fără putinţă de tăgadă 
că am fost alături de voi. Războinicii voştri urmau să fie 
ucişi în chinuri şi, pentru a-i salva, Old Shatterhand s-a 
luptat cu Cuţit-Fulger şi l-a răpus. 

Va să zică şi-a pus viaţa-n joc pentru voi şi acum, drept 
răsplată, vreţi să-l torturați şi să-l omorâţi?! 

— Nu mi-ai dovedit nimic; până şi această istorie e o 
minciună. 

— Întreabă-l pe Tangua, căpetenia kiowaşilor, care se află 
în mâinile voastre. 


— L-am întrebat. 

— Şi ce-a spus? 

— Că minţi. Old Shatterhand nu l-a răpus pe Cuţit-Fulger. 
Războinicii noştri l-au ucis în timpul atacului. 

— Încă o dovadă de câtă răutate zace în sufletul lui 
Tangua. El ştie că noi eram, în ascuns, de partea voastră. 
Acuma vrea să se răzbune pe noi ducându-ne la pieire. 

— A jurat pe Marele Spirit, de aceea îl cred pe dânsul, nu 
pe voi. 

Îţi repet şi ţie ceea ce i-am spus adineauri lui Old 
Shatterhand: dacă aţi mărturisi deschis adevărul, aş 
interveni pentru viaţa voastră. Klekih-Petra, care mi-a fost 
ca un părinte, prieten şi dascăl, a sădit în inima mea 
simţământul păcii şi al milei. Nu sunt setos de sânge, iar 
tatăl meu, căpetenia, îmi împlineşte totdeauna dorinţele. 
Iată, n-am omorât încă pe niciunul din kiowaşii pe care-i 
ţinem aici ca prizonieri. Nu cu viaţa îi vom face să 
plătească, ci cu caii şi cu armele, cu corturile şi cu păturile 
lor. A mai rămas să ne înţelegem în privinţa preţului 
răscumpărării şi atât. Rattler însă, ucigaşul lui Klekih-Petra, 
trebuie să moară. lar în ce vă priveşte, deşi îi sunteţi 
tovarăşi, am mai fi îngăduitori dacă aţi vorbi sincer. Dar 
cum nu vreţi, vă aşteaptă aceeaşi soartă. 

Era o replică lungă a taciturnului Winnetou, cum nu 
aveam să mai aud altele decât rareori şi numai în ocazii de 
mare importanţă. Aşadar, soarta noastră îi stătea la inimă 
mai mult chiar decât găsea cu cale să mărturisească. 

— Dar cum e posibil să ne declarăm duşmanii voştri, când 
de fapt vă suntem prieteni?! Insistă Sam. 

— Taci! Văd că ţi-ai pus în gând să mori cu o mare 
minciună pe buze. V-am lăsat până acum mai liberi decât pe 
ceilalţi prizonieri, ca să-l puteţi ajuta pe Old Shatterhand. 
Dar nu meritaţi cruţare; de acum înainte, veţi fi trataţi mai 
aspru. Urmaţi-mă! Am să vă arăt locul ce vă e destinat; de 
aci încolo, nu aveţi voie să-l părăsiţi. 


— Asta nu, Winnetou, să nu faci una ca asta! Se rugă Sam 
îngrozit. 

Nu pot să mă despart de Old Shatterhand! 

— Vei putea. Îţi poruncesc! Voința mea e lege! 

— Dar te implorăm... Cel puţin să... 

— 'Tăcere! Îl puse la respect apaşul. Să nu mai aud nici 
un cuvânt în această chestiune! Mă urmaţi, sau pun 
războinicii mei să vă lege şi să vă ducă pe sus? 

— Suntem în puterea voastră şi, prin urmare, nevoiţi să 
te ascultăm. Când ne vei îngădui să-l revedem pe Old 
Shatterhand? 

— În ziua morţii lui şi a voastră. 

— Mai înainte nu? 

— Nu! 

— Atunci, până a te urma, dă-ne voie să ne luăm rămas- 
bun de lael! 

Îmi cuprinse mâna şi simţii barba lui stufoasă atingându- 
mi fruntea; mă sărută. Parker şi Stone făcură la fel. Plecară 
apoi tustrei împreună cu Winnetou. Rămăsei o vreme 
singur, până veniră câţiva apaşi şi mă ridicară; nu ştiam 
încotro mă duc; eram prea slăbit ca să mai deschid ochii. În 
timp ce mă transportau, am adormit. 

Nu ştiu cât a durat somnul. A fost un somn tămăduitor, 
adânc şi lung. Când m-am trezit, nu mi-a mai fost greu să 
deschid ochii, nu mai eram nici pe departe atât de vlăguit. 
Puteam să mişc niţel limba şi să-mi duc mâna la gură ca să 
mă şterg de sânge şi puroi. 

Spre mirarea mea, mă aflam într-o odaie pătrată, cu 
pereţi de zid. 

Lumina pătrundea printr-o intrare fără uşă. Patul meu se 
rezema de peretele opus. Aici se găseau câteva blănuri de 
grizzly aşezate una peste alta; o foarte frumoasă cuvertură 
indiană de Santillo îmi acoperea trupul. În colţ, lângă 
intrare, şedeau două femei indiene, una în vârstă, alta 
tânără. Mă îngrijeau şi mă păzeau totodată. Bătrâna era 
scofâlcită, urâtă, cum ajung cele mai multe squaw, adică 


femei roşii - ca urmare a vieţii lor trudnice. Ele îndeplinesc 
toate muncile, chiar şi cele mai grele, în timp ce bărbaţii se 
ocupă de război şi de vânătoare, iar în restul timpului nu 
fac nici o treabă. Tânăra era frumoasă, ba chiar foarte 
frumoasă. Îmbrăcată în veşminte europene, ar fi stârnit 
admiraţie în orice salon civilizat. Purta un fel de cămaşă 
lungă de un albastru-deschis, strâns încheiată la gât şi cu 
mijlocul prins într-o centură din piele de şarpe cu clopoței. 

Nu avea nici o podoabă, cum ar fi, de pildă, mărgelele de 
sticlă sau monedele ieftine cu care se gătesc de obicei 
femeile indiene. Singura-i podoabă era părul minunat, lung, 
împletit în două cozi grele, negre-albăstrii, ce-i cădeau până 
pe şolduri. Părul acesta mi-l amintea pe-al lui Winnetou. De 
altfel şi trăsăturile feţei semănau cu ale lui. Aceiaşi ochi 
negri-catifelaţi, pe jumătate ascunşi sub gene lungi, 
umbroase, ca nişte taine de nepătruns. Şi nici urmă de 
pomeţii aceia proeminenţi, specifici fizionomiei indiene. 
Obrajii gingaşi, de un oval cald şi plin, se încheiau la bărbie 
cu o gropiţă care ar fi făcut farmecul oricărei europene. 
Vorbea în şoaptă cu bătrâna, probabil pentru a nu mă trezi 
din somn; când surâdea cu gura-i frumoasă, uşor 
întredeschisă, dinţii albi, asemenea celui mai curat fildeş, 
sclipeau între buzele-i roşii. Nasul fin, cu nări delicate, ar fi 
trădat mai curând o obârşie greacă decât indiană. Tenul, de 
un arămiu-deschis, părea suflat cu lumină argintie. Să tot fi 
avut optsprezece ani şi aş fi pus rămăşag că e sora lui 
Winnetou. 

Cele două squaw lucrau la o centură de piele albă, pe 
care o împodobeau cu arabescuri şi cusături roşii. 

Mă ridicai în capul oaselor; da, mă ridicai şi nu mi-a fost 
deloc greu s-o fac, deşi înaintea ultimei etape de somn nici 
nu izbuteam să deschid ochii de slăbiciune. Bătrâna auzi 
mişcarea, mă privi şi, arătându-mă cu degetul, exclamă: 

— Uf! Aguan inta-hinta! 

„Uf” este o exclamaţie de mirare şi „aguan inta-hinta” 
înseamnă „e treaz”. Fata îşi ridică privirea de la lucrul ei şi, 


văzând că şed, se apropie de patul meu. 

— Te-ai trezit, aşadar! Spuse ea, folosind, spre marea 
mea surpriză, o englezească destul de corectă. Ai vreo 
dorinţă? 

Deschisei gura ca să-i răspund. Dar mi-am adus aminte 
că nu pot vorbi şi că uitasem pentru moment starea în care 
mă găsesc. Totuşi, aşezându-mă mai comod, judecai în sine- 
mi că s-ar putea să-mi fi revenit şi graiul. Făcui o încercare 
şi reuşii: 

— Da, am chiar... mai multe... dorinţe. 

Vai, cât mă bucuram să-mi aud iarăşi glasul! Îmi suna mie 
însumi ca străin; cuvintele ieşeau precipitate, şuierătoare; 
îmi provocau dureri în fundul gurii; dar erau, totuşi, cuvinte 
şi le rosteam eu, care timp de trei săptămâni nu fusesem în 
stare să pronunţ o silabă. 

— Vorbeşte încet sau numai prin semne, mă sfătui ea. 
Nşo-ci vede că vorbitul îţi face rău. 

— Nşo-ci e numele tău? O întrebai. 

— Da. 

— Har celui ce ţi l-a dat! Nu se putea un nume mai 
potrivit; eşti ca o zi frumoasă de primăvară, când primele 
flori ale anului încep să-şi dăruie mireasma. 

Nşo-ci înseamnă „zi-frumoasă”. Fata se îmbujora uşor la 
faţă şi îmi aminti: 

— Ai vrut să-mi vorbeşti de dorinţele tale. 

— Spune-mi mai întâi dacă stai aici din pricina mea. 

— Da, am poruncă să te îngrijesc. 

— Cine te-a trimis? 

— Winnetou, fratele meu. 

— Mi-am închipuit că ţi-e frate. Semeni leit cu tânărul şi 
viteazul luptător. 

— Dar tu ai vrut să-l ucizi? 

Era numai pe jumătate o afirmaţie. Fata mă scruta din 
ochi, parc-ar fi vrut să-mi citească sufletul. 

— Nu-i adevărat! l-am răspuns. 


— El nu te crede şi te socoteşte vrăjmaşul lui. L-ai 
doborât de două ori, pe el, neînvinsul! 

— O dată pentru a-l salva şi a doua oară pentru că 
trebuia să mă apăr. Îl îndrăgisem încă din prima clipă. 

Ochii ei se aţintiră iarăşi prelung într-ai mei. Apoi rosti: 

— El n-are încredere în tine, iar eu sunt sora lui. Te mai 
doare gura? 

— Acum nu. 

— Poţi să înghiţi ceva? 

— Să încerc. Ai voie să-mi aduci apă de băut? 

— Da şi pentru spălat. Îţi aduc numaidecât. leşi împreună 
cu bătrâna. 

Ce însemnau toate acestea? Ce interpretare să le fi dat? 
Winnetou ne considera duşmanii lui, nu credea în 
asigurările noastre şi totuşi a pus-o pe sora lui să îmi poarte 
de grijă! Motivul l-am descoperit abia mai târziu. 

După puţin, cele două squaw se înapoiară. Tânăra ducea 
un vas de forma unei cupe din argilă cafenie şi amintind 
meşteşugul olarilor pueblo indieni. Vasul era plin cu apă 
limpede. Mă socotea încă prea slab ca să beau fără ajutorul 
ei, aşa că-mi duse vasul la gură. Înghiţeam greu, chiar 
foarte greu; suportam dureri mari; dar mergea, trebuia să 
meargă; băui cu înghiţituri mici şi cu pauze mari, până golii 
toată cupa. 

Câtă putere îmi dădu apa! Nşo-ci observă efectul şi-mi 
zise: 

— Ţi-a făcut bine. Mai târziu îţi aduc şi altceva. Trebuie 
să-ţi fie tare sete şi foame. Vrei să te speli? 

— Oare voi putea? 

— Încearcă! 

Bătrâna aduse apă într-o coajă de dovleac tăiat în două. 
Ngşo-ci mi-o aşeză lângă pat şi-mi dădu o împletitură dintr-o 
scoarță de copac, albă şi fină, semănând cu un prosop. Am 
încercat să mă spăl, dar n-am reuşit din cauza slăbiciunii. 
Atunci fata muie un capăt al prosopului în apă şi mi-l trase 
pe obraz, pe mâini - mie, presupusului duşman de moarte 


al fratelui şi al părintelui ei. Când sfârşi, mă întrebă cu un 
surâs blând şi cu vădită compasiune: 

— Ai fost totdeauna uscăţiv ca acum? 

Uscăţiv? Ah, la asta nici nu mă gândisem! Trei lungi 
săptămâni de febră şi, pe deasupra, leşinul cataleptic care 
sfârşeşte de obicei cu moartea! Apoi nemâncat şi fără un 
strop de apă! Normal că toate acestea nu puteau trece fără 
urme. Îmi umflai obrajii şi răspunsei: 

— N-am fost niciodată slab. 

— Atunci priveşte-ţi chipul în apă! 

Mă uitai în tigva de dovleac şi mă speriai de-a binelea: 
din apă răsărea un cap scheletic, de strigoi. 

— Ce minune că mai trăiesc! Strigai aproape fără să 
vreau. 

— Aşa spune şi Winnetou. Ai suportat şi drumul lung 
călare până aici. Spiritul cel mare şi bun ţi-a dăruit multă 
putere; altul n-ar fi dus-o aşa cinci zile încheiate. 

— Cinci zile? Dar unde ne aflăm? 

— La noi, în pueblo, la Rio Pecos. 

„Pueblo” este o aşezare de piatră, un fel de cetate 
indiană. 

— Oare s-au întors şi războinicii voştri care fuseseră luaţi 
prizonieri? 

— Da, toţi. Ei locuiesc nu departe de pueblo. 

— Sunt şi prizonierii kiowaşi aici? 

— Sunt şi ei. De fapt, ar fi meritat să fie ucişi. Orice alt 
trib i-ar fi chinuit şi omorât, dar bunul Klekih-Petra, care a 
fost dascălul nostru, ne-a învăţat blândeţea Marelui Spirit. 
Dacă ne plătesc preţul răscumpărării, atunci kiowaşii se pot 
întoarce acasă. 

— Şi cei trei tovarăşi ai mei? Ştii unde se află? 

— Într-o odaie ca asta, numai că sunt legaţi şi nu au 
lumină. 

— Cum le merge? 

— Nu le lipseşte nimic; cine va muri la stâlpul caznelor 
are nevoie de putere ca să reziste mult, să se chinuiască. 


Altminteri n-ar fi pedeapsă. 

— Deci îi aşteaptă moartea? Trebuie să moară? 

— Trebuie. 

— Şi eu? 

— Şitu! 

Glasul ei nu trăda nici o urmă de compătimire. Era oare 
această fiinţă frumoasă atât de insensibilă, încât să nu o 
mişte moartea unui om? 

— Spune-mi, n-aş putea vorbi cu ei? O rugai. 

— E interzis. 

— Nici să-i văd măcar o dată, de departe? 

— Nici. 

— Atunci poate îmi îngădui să le dau un semn de viaţă? 

— Nici asta nu se poate. 

— Numai o vorbă, ca să afle cum mă simt... 

Cumpăni o clipă, apoi răspunse: 

— Am să-l rog pe Winnetou, fratele meu, să fie informaţi 
din când în când despre starea ta. 

— Va trece Winnetou pe la mine? 

— Nu. 

— Vreau să-i vorbesc ceva! 

— Dar el nu are ce să-ţi vorbească. 

— Ceea ce vreau să-i spun e de mare însemnătate. 

— Pentru el? 

— Pentru mine şi pentru tovarăşii mei. 

— Nu va veni. Dar îi comunic eu, dacă e un lucru pe care 
mi-l poţi încredința. 

— Nu, îţi mulţumesc! Aş putea să ţi-l spun şi ţie; ţi-aş 
încredința chiar totul, totul. Dar dacă Winnetou e prea 
mândru ca să discute cu mine, atunci nici eu n-am să-i 
vorbesc prin mijlocitor. 

— N-ai să-l vezi decât în ziua morţii tale. Noi plecăm 
acum. Dacă doreşti sau ai nevoie de ceva, dă-ne un semn. O 
să-l auzim şi va veni cineva imediat. 

Scoase din buzunar un fluieraş mic de argilă şi mi-l dădu. 
Apoi ieşi împreună cu bătrâna. 


Se poate oare imagina o situaţie mai ciudată decât aceea 
în care mă găseam? Bolnav de moarte, urma să fiu bine 
îngrijit ca să-mi recapăt puterea de a îndura o moarte lungă 
şi chinuitoare! Iar cel care-mi pregătea sfârşitul poruncise 
să fiu îngrijit de însăşi sora lui, nu de vreo bătrână slută şi 
murdară! 

Cred că nu e nevoie să adaug că discuţia mea cu Nşo-ci 
nu s-a desfăşurat chiar atât de simplu cum am descris-o. 
Articularea cuvintelor îmi provoca dureri. Vorbeam anevoie 
şi trebuia să fac pauze lungi şi dese pentru a-mi trage 
sufletul. Asta m-a obosit. După ce plecă „Zi-frumoasă”, 
adormii numaidecât. 

Trecură astfel câteva ceasuri. La deşteptare, mi-era o 
sete cumplită şi o foame de lup. M-am folosit de fluieraşul 
acela fermecat. Imediat apăru bătrâna - pesemne că 
veghease afară, lângă uşă —, îşi iţi capul şi mă întrebă ceva. 
N-am desluşit decât cuvintele „işa” şi „işda”, dar nici pe 
acestea nu le înţelegeam. De fapt, mă întreba dacă vreau să 
mănânc sau să beau. Făcui semne mimând băutul şi 
mestecatul, după care femeia dispăru. Peste puţin, sosi Nşo- 
ci cu o strachină de lut şi cu o lingură. Îngenunche lângă 
patul meu şi-mi dădu să mănânc, lingură cu lingură, ca şi 
cum ai hrăni un copil care încă nu se descurcă singur. 
Indienii înapoiaţi nu folosesc asemenea vase şi tacâmuri; 
dar bietul Klekih-Petra fusese şi în această privinţă un 
dascăl al apaşilor. 

În strachină era zeamă de carne foarte concentrată şi 
amestecată cu mălai pe care indienii îl prepară anevoie, 
măcinând boabele între două pietre. Dar în gospodăria lui 
Inciu-Ciuna exista o morişcă de mână care, mai târziu, mi-a 
fost prezentată ca o raritate şi pe care o construise Klekih- 
Petra. 

Fireşte că-mi era şi mai dificil să mănânc decât să beau; 
suportam cu mare greu durerile şi-mi venea să ţip la fiecare 
îmbucătură. Dar natura cerea hrană şi, dacă nu voiam să 
mor de inaniţie, trebuia să mănânc. Îmi dădeam chiar 


osteneala să nu se observe suferinţa mea; totuşi, de durere, 
îmi dădeau lacrimile şi pe acestea nu le puteam stăpâni. 
Nşo-ci îmi sesiză suferinţa şi, după ce biruii şi ultima 
lingură, îmi spuse: 

— Eşti slab că abia te mai ţii, dar ai voinţă şi dârzenie de 
viteaz. 

Măcar de te năşteai apaş şi nu o faţă palidă mincinoasă! 

— Eu nu mint. Nu mint niciodată. Ai s-o recunoşti şi tu 
cândva! 

— Mult aş vrea să te cred; dar nu a fost decât o singură 
faţă palidă pe lume care vorbea cinstit şi anume Klekih- 
Petra, pe care l-am iubit cu toţii. Era urât, dar avea mintea 
limpede şi o inimă bună, frumoasă. 

Voi l-aţi ucis fără să vă fi jignit măcar; de aceea trebuie să 
muriţi şi să fiţi îngropaţi împreună cu el. 

— Cum? Nu l-aţi îngropat încă? 

— Nu. 

— Dar nu e posibil să se fi păstrat leşul atâta timp! 

— Se află într-un coşciug bine închis, în care nu pătrunde 
aerul. 

Ai să vezi şi tu coşciugul înainte de a muri. 

După această consolare fata plecă. Este, oricum, o 
nespusă mângâiere ca, sortit schingiuirilor şi morţii, să poţi 
admira mai întâi sicriul altuia! De fapt însă, nici nu luam în 
serios apropierea morţii. Ba eram sigur că voi trăi. Posedam 
doar o mărturie infailibilă pentru a demonstra nevinovăția 
noastră şi anume şuviţa ce o tăiasem din părul lui Winnetou 
pe când îl eliberam din captivitate. 

Dar mai era oare la mine? Nu cumva mi-a fost luată? Mă 
îngrozii la gândul acesta. În scurtele mele clipe de trezie 
nu-mi trecuse prin minte că indienii obişnuiesc să-şi 
jefuiască prizonierii. Trebuia, deci, să-mi controlez 
buzunarele. 

Mai purtam pe mine aceleaşi haine cu care căzusem în 
mâinile apaşilor. Nu mă dezbrăcaseră, nu-mi luaseră nimic 
din veşminte. Îşi poate oricine imagina ce înseamnă să zaci 


trei săptămâni încheiate aşa, îmbrăcat, în arsura rănilor. 
Sunt împrejurări prin care treci aievea, dar pe care nu le 
poţi istorisi într-o carte. Cititorii desigur că-l invidiază pe 
omul care a călătorit mult, care a trecut prin ciur şi 
dârmon; dar dac-ar afla chiar toate lucrurile, atunci s-ar 
feri ca de foc să-i calce pe urme. De câte ori nu primesc 
scrisori de la cititori entuziaşti, admiratori ai cărţilor mele, 
prin care mă anunţă că vor să întreprindă şi ei asemenea 
călătorii! Mă întreabă de cheltuieli, de echipament; pe unii 
îi interesează ce cunoştinţe trebuie să-ţi însuşeşti în 
prealabil şi ce limbi e bine să înveţi. Pe aceşti domni, care se 
dau în vânt după aventuri, îi vindec repede vorbindu-le 
deschis şi trăgând perdeaua de pe faptele ce le trecusem 
sub tăcere. 

Îmi controlai deci buzunarele şi, spre plăcuta mea 
surpriză, găsii totul neatins; numai armele îmi fuseseră 
luate. Scosei la iveală cutia de sardele; hârtiile se găseau la 
locul lor şi, printre ele, şuviţa din părul lui Winnetou. O 
strânsei cu grijă şi mă culcai liniştit. Către seară, cum mă 
trezii - deşi nu dădusem semnalul - Ngşo-ci se înfăţişă iarăşi 
cu bucate şi cu apă proaspătă. Mâncam acum fără ajutorul 
ei şi, în răstimp, îi puneam fel de fel de întrebări; ea îmi 
răspundea după caz cu da sau nu, ori prefera să tacă! 1 se 
dăduseră, desigur, indicaţii stricte de comportare. Erau 
multe pe care nu trebuia să le ştiu. Am întrebat-o cum se 
face că mi-au fost lăsate toate lucrurile. 

— Fratele meu Winnetou a poruncit astfel, mă lămuri ea. 

— Cunoşti şi pricina? 

— Nu, nu l-am întrebat. Dar pot să-ţi istorisesc altceva 
mai interesant. 

— Ce anume? 

— Le-am văzut pe cele trei feţe palide care au fost prinse 
o dată cu tine. 

— Le-ai văzut cu ochii tăi? Întrebai cu bucurie. 

— Da. Am fost să le dau de veste că te simţi mai bine şi că 
în curând vei fi sănătos. Atunci, acela ce poartă numele Sam 


Hawkens m-a rugat să-ţi dau ceva din partea lui, un lucru 
pe care ţi l-a pregătit în timpul celor trei săptămâni cât ai 
zăcut bolnav de moarte. 

— Ce lucru? 

— L-am întrebat pe Winnetou dacă pot să ţi-l aduc şiela 
încuviinţat. lată-l. Trebuie că eşti un om puternic şi viteaz 
dacă îndrăzneşti să înfrunţi ursul cenuşiu numai cu cuțitul 
în mână. Sam Hawkens mi-a povestit totul. 

Îmi dădu o salbă confecţionată din dinţii şi ghearele 
acelui grizzly; nu lipseau nici vârfurile urechilor. 

— Cum de a reuşit să meşterească o asemenea salbă? 
Întrebai mirat. Fără nici o sculă? Sau i-aţi lăsat cuțitul şi 
celelalte lucruri? 

— Nu. Numai ţie nu ţi s-a luat nimic. Însă Winnetou, 
aflând de la dânsul că ar dori să facă o salbă, i-a înapoiat 
ghearele şi dinţii ursului, dându-i şi sculele necesare. Pune- 
ţi salba la gât, fiindcă n-ai să te bucuri multă vreme de ea. 

— Adică trebuie să mor curând? 

— Da. 

Îmi luă salba din mână şi mi-o petrecu după gât. Din acea 
zi am purtat-o mereu, cât am stat în vestul sălbatic. I-am 
răspuns frumoasei indiene: 

— Darul acesta puteai să mi-l aduci şi mai târziu. Nu era 
nici o grabă, căci sper să-l port încă mulţi ani de-aci încolo. 

— Greşeşti. Timpul e scurt, foarte scurt. 

— Nu cred. Războinicii voştri nu mă vor ucide. 

— Ba da! S-a hotărât în sfatul bătrânilor. 

— Atunci or să-şi schimbe hotărârea când vor afla că sunt 
nevinovat. 

— Ei nu-ţi dau crezare! 

— Le voi dovedi şi mă vor crede. 

— Dovedeşte, dovedeşte! M-aş bucura mult, foarte mult 
să aflu că nu eşti un mincinos şi un trădător! Spune-mi, ce 
dovadă ai, să-l înştiinţez pe fratele meu Winnetou. 

— Să vină la mine şi va afla. 

— N-are să vină. 


— Atunci am să tac. N-am obiceiul să cerşesc nimănui 
prietenia şi nici să vorbesc prin mijlocirea unui om care mă 
poate vizita personal. 

— Ce aspri mai sunteţi şi voi, războinicii! Cu câtă bucurie 
ţi-aş fi adus iertarea lui Winnetou! Însă n-ai s-o capeţi. 

— N-am nevoie de iertare, de vreme ce n-am comis nici O 
faptă care ar trebui iertată. Am să te rog totuşi să-mi faci un 
alt serviciu. 

— Şi anume? 

— Dacă ai prilejul să-l mai vezi pe Sam Hawkens, spune-i 
să fie fără grijă. Cum mă fac sănătos, ne dobândim 
libertatea. 

— Asta n-o mai cred! E o speranţă deşartă. 

— Nu e speranţă. Sunt absolut sigur. Vei vedea mai târziu 
că am dreptate. 

Convingerea cu care vorbeam o făcu să renunţe la 
răspuns; plecă fără să mai spună nimic. 

Aşadar, închisoarea în care mă aflam era situată lângă 
Rio Pecos, în orice caz, într-o vale lăuntrică, pentru că, ori 
de câte ori privirea îmi scăpa dincolo de uşă, se izbea pe 
peretele unei stânci nu prea depărtate; or, valea lui Rio 
Pecos trebuia să fie mult mai întinsă. Mi-ar fi plăcut să 
vizitez acest pueblo în care vieţuiam. Dar cum să mă scol 
din pat? Şi chiar dac-aş fi reuşit să mă ţin pe picioare şi să 
mă deplasez, nu ştiam dacă mi-era îngăduit să părăsesc 
încăperea. 

Când se făcu întuneric, intră bătrâna şi se aşeză într-un 
colţ. Adusese o lampă făcută dintr-o tărtăcuţă golită şi o 
ţinu aprinsă toată noaptea. Bătrâna avea de împlinit 
muncile mai grele, în timp ce Nşo-ci reprezenta, cum s-ar 
spune, principiul ospitalităţii. 

Mi-am petrecut noaptea într-un somn adânc, întremător 
şi dimineaţa m-am trezit mai înviorat. În ziua aceea mi se 
dădu de mâncare nu mai puţin de şase ori: tot zeamă de 
carne cu mălai. Era un aliment pe cât de nutritiv, pe atât de 
uşor de digerat, care avea să-mi fie servit şi în zilele 


următoare, până ce am ajuns să mestec mai bine şi să 
consum hrană mai solidă, îndeosebi carne. 

Sănătatea îmi revenea văzând cu ochii. Muşchii se 
refăceau şi umflătura din gură scădea rapid. Nşo-ci rămase 
mereu aceeaşi, prietenoasă, grijulie, deşi convinsă că mi se 
apropie sfârşitul. De câte ori se credea neobservată, 
surprindeam în ochii ei o privire tristă, ca un fel de 
întrebare mută, stăruind asupră-mi. Părea că începe să-i fie 
milă de mine. Greşisem, deci, crezând-o fără inimă. 

Mă hotărâi s-o întreb dacă pot să-mi părăsesc odaia a 
cărei intrare era veşnic deschisă; îmi răspunse negativ. 
Totodată, mă informă că, zi şi noapte, neobservaţi de mine, 
doi paznici făceau de serviciu în faţa intrării şi că voi fi păzit 
şi de-aci încolo. Dacă n-am fost legat, faptul se datora stării 
mele de slăbiciune; după părerea ei, însă, urma să fiu legat 
cât de curând în curele. 

Această ştire m-a îndemnat să fiu prudent. Ce-i drept, îmi 
puneam nădejdea în şuviţa de păr; era totuşi posibil să dau 
greş pe această cale; într-o asemenea eventualitate, trebuia 
să mă bizui pe mine, pe forţa mea fizică şi această forţă 
trebuia antrenată. Dar cum? 

Numai în timpul somnului zăceam întins pe blănurile de 
urs; altminteri, şedeam sau umblam câte puţin prin cameră. 
I-am explicat frumoasei Nşo-ci că nu sunt obişnuit să şed pe 
moale şi am rugat-o să-mi procure, dacă poate, un pietroi. 
Dorinţa mea ajunse la urechile lui Winnetou, care-mi 
trimise bolovani de diferite mărimi. Cel mai mare cântărea, 
fără îndoială, un chintal. Cu aceşti bolovani făceam exerciţii 
ori de câte ori mă aflam singur în odaie. Faţă de 
îngrijitoarea mea simulam încă slăbiciune; în realitate, după 
numai paisprezece zile, eram în stare să ridic cu uşurinţă, 
de câteva ori la rând, pietroiul cel mai greu. Făceam 
serioase progrese şi, la sfârşitul celei de-a treia săptămâni, 
îmi simţii forţele pe deplin restabilite. 

Se împliniseră, deci, şase săptămâni de când mă aflam 
aici şi nu-mi parvenise încă nici o ştire despre eliberarea 


prizonierilor kiowaşi. Era o performanţă să hrăneşti atâta 
timp două sute de oameni! Oricum, kiowaşii îşi vor plăti 
hrana cu vârf şi îndesat. Cu cât vor rămâne mai multă 
vreme aici fără să accepte condiţiile apaşilor, cu atât mai 
ridicat va fi preţul răscumpărării. 

Era într-o frumoasă şi însorită dimineaţă de toamnă 
târzie, când Nşo-ci îmi aduse gustarea şi, în timp ce 
îmbucam, se aşeză lângă mine, contrar obiceiului ei din 
ultimele zile de a se depărta imediat. Ochii i se opriră 
asupra mea cu licăriri neliniştite. Mă învălui într-o privire 
blândă şi o lacrimă i se rostogoli pe obraz. 

— Plângi? O întrebai. S-a întâmplat ceva care te 
mâhneşte? 

— Se va întâmpla astăzi. 

— Ce? 

— Kiowaşii au fost eliberaţi şi pleacă. Trimişii lor au sosit 
azi-noapte la malul râului şi au adus toate avuţiile cerute de 
noi drept despăgubire. 

— Şi asta te întristează? Ar trebui să te bucuri că pleacă, 
în sfârşit, după ce v-au îndeplinit condiţiile. 

— Nu ştii ce vorbeşti, nici nu bănuieşti măcar ce te 
aşteaptă! Plecarea kiowaşilor va fi sărbătorită; adică tu şi 
cei trei tovarăşi ai tăi veţi fi legaţi la stâlpul caznelor. 

Presimţeam de mult că se apropie deznodământul şi 
totuşi tresării aflând înfricoşătoarea veste. Aşadar, sosise 
ziua hotărâtoare, poate chiar ultima din viaţa mea! Ce-mi va 
aduce oare această zi până la căderea serii? Mă prefăcui 
nepăsător şi mâncai aparent liniştit; isprăvind, îi dădui 
strachina. O luă, se ridică şi voi să iasă. Se întoarse însă din 
prag, veni iar lângă mine, îmi întinse mâna şi, fără a-şi mai 
reţine lacrimile, rosti: 

— E ultima oară că-ţi mai pot vorbi. Te las cu bine! [i se 
spune Old Shatterhand şi eşti un războinic viteaz. Să te ţii 
tot aşa de dârz când te vor supune la chinuri! Ngşo-ci e 
foarte mâhnită de moartea ta; dar se va bucura nespus 


dacă durerea nu-ţi va smulge nici un strigăt, nici un vaiet. 
Fă-mi, te rog, bucuria şi mori ca un erou! 

După această rugăminte, se grăbi să părăsească odaia. 
Mă apropiai de ieşire ca s-o urmăresc din ochi. Dar mă 
pomenii cu două ţevi de puşcă îndreptate spre mine: cei doi 
paznici îşi făceau datoria. Dacă mai înaintam un pas, 
desigur că m-ar fi împuşcat sau poate că m-ar fi rănit 
numai, ca să nu pot merge mai departe. La o evadare nici 
nu puteam visa; aş fi eşuat, fără îndoială, cu atât mai mult 
cu cât nici nu cunoşteam locurile. M-am retras deci iarăşi în 
închisoarea mea. 

Ce-mi rămânea de făcut? În orice caz, cel mai bun lucru 
era să aştept liniştit desfăşurarea evenimentelor şi, la 
momentul oportun, să încerc efectul ce l-ar produce şuviţa 
de păr. Mi-a fost suficientă privirea pe care am aruncat-o 
afară, ca să mă conving că orice gând de fugă ar fi curată 
nebunie. Citisem, ce-i drept, multe despre aşezările pueblo, 
dar nu văzusem încă niciuna. Ele sunt ridicate în scop de 
apărare şi, în ce priveşte construcţia lor, corespund în totul 
destinaţiei. 

Îndeobşte, un pueblo e durat în golurile adânci ale 
stâncilor, din piatră tare şi din cărămidă. Clădirile se 
compun din mai multe caturi al căror număr variază după 
specificul locului. Etajul suprapus e zidit mai înăuntru, încât 
acoperişul celui inferior îi alcătuieşte un fel de platformă. 
Întregul oferă priveliştea unei piramide cu etaje, care, spre 
vârf, sunt din ce în ce mai adânc săpate în stâncă. Prin 
urmare, parterul este cel mai ieşit înafară şi cel mai întins, 
pe când etajele superioare se îngustează mereu. Caturile 
acestea nu sunt legate laolaltă, ca la noi, prin trepte 
interioare; se ajunge la ele din exterior, pe scări mobile, 
sprijinite de zid, care pot fi îndepărtate la nevoie. Dacă se 
apropie vreun duşman, scara dispare şi el nu va putea să 
urce decât folosindu-se de o scară proprie; dar în acest caz, 
va trebui să ia cu asalt fiecare etaj în parte, fiind expus 


focului pe care îl deschid apărătorii de pe platforma 
superioară, bine adăpostiţi în faţa gloanţelor inamice. 

Într-un asemenea pueblo-piramidă mă aflam eu şi anume 
- după aprecierea mea - la etajul opt sau nouă. Cum aş fi 
putut cobori ca să evadez de aici, când pe fiecare platformă 
vegheau indienii? Nu. 

Trebuia să rămân locului. Mă trântii, aşadar, pe pat şi 
aşteptai. Erau ceasuri grele, aproape insuportabile; timpul 
înainta cu paşi de melc şi se făcu aproape amiază, fără să fi 
intrat cineva la mine; se adevereau astfel spusele fetei. În 
sfârşit, auzii mişcându-se afară câţiva oameni. 

Winnetou pătrunse în odaie, însoţit de cinci apaşi. 
Rămăsei culcat şi, în aparenţă, nepăsător. Mă cercetă cu 
ochi stăruitori şi rosti: 

— Old Shatterhand să-mi spună dacă s-a făcut sănătos. 

— Nu de tot, răspunsei. 

— Dar precum aud, graiul i-a revenit? 

— Da. 

— Şi poţi umbla? 

— Cred. 

— Ştii să înoţi? 

— Puțin. 

— Atunci e în regulă; va trebui să înoţi. Ai aflat în ce zi 
fusese hotărât să ne revedem? 

— În ziua morţii mele. 

— Ai reţinut bine. Ziua a sosit. Scoală-te, vei fi legat. 

Ar fi fost o copilărie să nu dau urmare ordinului. Aveam 
de-a face cu şase indieni, care, fără prea multă dificultate, 
m-ar fi luat pe sus. Aş fi fost în stare, nu-i vorbă, să dobor pe 
unul sau pe altul, dar astfel n-aş fi reuşit decât să-i înfurii şi 
mai mult pe camarazii lor. Mă ridicai deci din pat şi întinsei 
mâinile; mi le-au legat în faţă; apoi mi-au pus curele la 
picioare, dar în aşa fel, încât să pot merge încet şi chiar să 
urc la nevoie cu paşi mărunți. Pe urmă am fost scos afară, 
pe platformă. 


De aici ducea o scară la etajul imediat inferior; nu era o 
scară de felul celor folosite la noi, ci un stâlp gros de lemn 
cu crestături adânci alcătuind un fel de trepte. Trei apaşi 
mi-o luară înainte; a trebuit să-i urmez, ceea ce - în pofida 
curelelor - nu-mi cădea peste măsură de greu; în spate 
veneau ceilalţi doi apaşi. Am coborât astfel de la etaj la etaj. 
Pe fiecare din platforme stăteau femei şi copii, mă priveau 
curioşi, tăcuţi, coborând apoi în urma noastră. Până să 
ajungem deasupra parterului, se alcătuise un convoi de 
câteva sute de persoane; era publicul dornic să se desfete 
la spectacolul morţii. 

Nu greşisem în presupunerile mele; acest pueblo era 
situat într-o vâlcea îngustă, laterală, care dădea în valea 
largă a lui Rio Pecos. În direcţia aceea mă duceau acum pe 
mine. Pecos nu e un râu prea mare; în timpul verii şi al 
toamnei apele sale sunt şi mai sărace decât iarna şi 
primăvara; are însă şi locuri adânci, unde apa nu scade în 
nici un anotimp; acolo există şi o vegetaţie abundentă - 
ierburi şi copaci - fapt care-i determină pe indieni să se 
aşeze în aceste locuri unde găsesc întotdeauna nutreţ 
pentru cai. 

Priveliştea unui asemenea loc se întindea înaintea ochilor 
mei. Albia râului era largă de aproximativ o jumătate de oră 
de mers; pe ambele maluri, la dreapta şi la stânga noastră, 
creştea tufăriş şi pădure străbătută de pajişti verzi. Chiar în 
faţa noastră pădurea era tăiată pe amândouă malurile; nu 
m-am întrebat de ce, nu aveam timp să meditez. În locul 
unde vâlceaua pe care o traversasem răspundea în valea 
largă a râului răsărea o fâşie de nisip de vreo cinci sute de 
metri lăţime, ducând în linie dreaptă la râu şi continuând 
apoi pe malul celălalt; semăna cu o dungă aurie trasă 
perpendicular peste valea verde. Pe această dungă de nisip 
nu creştea fir de iarbă, nici tufă, nici copac, cu excepţia 
unui cedru uriaş înfipt în pământul sterp şi străjuind malul 
opus. Datorită rezistenţei lui, arborele înfruntase toate 
toanele naturii care croise de-a curmezişul văii acea limbă 


de nisip. Nu se afla chiar lângă mal, ci la oarecare distanţă 
şi fusese ales de InciuCiuna ca să joace un anume rol în 
spectacolul de azi. 

De partea astălaltă a râului domnea o vie mişcare. Zării 
mai întâi carul nostru cu boi, pe care apaşii îl luaseră ca 
pradă. Dincolo de dunga stearpă de pământ păşteau caii 
kiowaşilor, aduşi ca preţ al eliberării din captivitate. Acolo 
se înălţau corturile şi erau expuse feluritele arme, intrând, 
de asemenea, în preţul răscumpărării. Se afla acolo şi 
InciuCiuna împreună cu oamenii care aveau să calculeze 
valoarea tuturor lucrurilor aduse de kiowaşi. langua era cu 
ei; fusese eliberat şi dânsul împreună cu războinicii săi. O 
scurtă privire asupra acestei mulţimi îmbrăcate în veşminte 
fantastice, predominant roşii, îmi vădi prezenţa unui număr 
de minimum şase sute de apaşi. 

Văzând că ne apropiem, se adunară şi formară repede 
mai multe şiruri dispuse într-un semicerc larg în jurul 
carului cu boi spre care eram condus. Li se alăturară şi 
kiowaşii. 

Odată ajuns, îi văzui pe Sam Hawkens, pe Stone şi pe 
Parker legaţi fedeleş, însă nu de car, ci de nişte stâlpi înfipţi 
adânc în pământ. Un al patrulea stâlp îşi aştepta victima; 
aici mă legară pe mine. Aşadar, aceştia erau stâlpii de 
tortură, la care urma să ne încheiem viaţa în mod jalnic, în 
chinuri şi batjocuri! Stâlpii se înşirau pe un singur rând, la 
intervale mici, în aşa fel încât să putem comunica între noi. 
După mine venea Sam, apoi Stone şi Parker. Prin preajmă 
zăceau numeroase legături de vreascuri. Urmau să fie 
adunate la picioarele noastre şi aprinse ca să ardem în 
vâlvătăile focului, după ce vom fi trecut prin celelalte 
torturi. 

Prietenii mei nu păreau să se fi chinuit în timpul 
prizonieratului; arătau bine hrăniţi, numai că nu dădeau 
semne de voioşie. 

— Ah, sir, iată-vă şi pe dumneavoastră! Mă întâmpină 
Sam. E o tevatură jalnică, nespus de jalnică, la care au de 


gând să ne supună. 

Nu cred să rezistăm. Din asemenea chinuri cu greu se 
poate scăpa. 

Şi, în plus, se pregătesc să ne şi frigă, dacă nu mă-nşel. 
Ce spuneţi de afacerea asta, sir? 

— Ai vreo nădejde de salvare, Sam? 

— Nu văd cine-ar putea să ne smulgă de-aici. Mi-am 
frământat mintea săptămâni de-a rândul, dar n-am găsit 
nici o soluţie. Am zăcut pe întuneric, într-o văgăună de 
piatră şi pe deasupra legaţi cobză şi cu paznici înjur. Cum 
să scapi în asemenea condiţii?! Dar dumneavoastră cum aţi 
dus-o? 

— Foarte bine! 

— Cred şi eu; vi se citeşte pe faţă. V-au îndopat cum se 
îndoapă gâscanii pentru Sfântul Martin. Şi cu limba cum 
staţi? 

— Binişor. Precum auzi, pot vorbi; umflătura, cât mai 
este, va trece şi ea curând. 

— Sunt convins! Drăguţa de ea va fi astăzi radical 
vindecată; nici urmă nu va rămâne. Dar nici din Old 
Shatterhand nu se va alege decât un pumn de cenuşă. Şi 
totuşi, chiar dacă nu văd vreo salvare, nu mă prea simt ca în 
pragul morţii. Mă credeţi ori nu, dar nici măcar nu mi-e 
teamă, nici nu mă frământ. Mă simt ca şi cum indienii ăştia 
nu ne-ar vrea răul, ca şi cum de undeva, pe neaşteptate, ar 
trebui să apară un salvator. 

— Posibil! Nici eu nu mi-am pierdut speranţa. Aş pune 
chiar rămăşag că, deseară, la capătul acestei zile tragice, 
ne vom găsi într-o foarte bună dispoziţie. 

— Asemenea vorbă nu poate ieşi decât din gura 
dumneavoastră, pentru că sunteţi un greenhorn desăvârşit. 
Auzi, într-o foarte bună dispoziţie! Prostii! Nici nu mă 
gândesc la una „foarte bună”. I-aş mulţumi Domnului dacă 
deseară m-aş simţi barem într-un oarecare fel. 

— Ţi-am repetat de atâtea ori şi ţi-am dovedit că 
greenhorn-ii de soiul meu sunt cu totul altfel de indivizi 


decât ai voştri. 

— Aşa? Şi la urma urmei ce vreţi să spuneţi? Parcă 
folosiţi un ton ciudat. Aţi găsit vreo idee potrivită? 

— Da. 

— Când? Care? 

— În seara când Winnetou şi tatăl său au fugit din 
prizonierat. 

— Va să zică atunci? Nici o scofală! Ideea de atunci nu 
mai poate folosi astăzi; doar nu aveaţi cum să prevedeţi că 
vom fi cazaţi aici, la apaşi, în nişte condiţii atât de agreabile. 
Şi cum îi zice, mă rog, ideii dumneavoastră? 

— Şuviţa de păr. 

— Şuviţa de păr? Repetă Sam uluit. la spuneţi-mi, sir, 
cum staţi cu mansarda? Aveţi cumva un cuib de şoareci în 
cap? 

— Nu cred. 

— Atunci ce-mi veniţi cu şuviţa de păr? V-a oferit vreo 
iubită de pe vremuri cosiţa ei şi vreţi să le-o faceţi cadou 
apaşilor? 

— Dimpotrivă, e de la un bărbat. 

Mă privi ca şi cum s-ar fi îndoit de sănătatea mea psihică 
şi, clătinând din cap, zise: 

— Ascultaţi-mă, scumpe sir, vă lipseşte o doagă. Rana de 
la cap trebuie să fi lăsat urme. Probabil că şuviţa de păr o 
purtaţi în creier, nu în buzunar. Eu, unul, nu pricep cum un 
smoc de păr ne-ar putea salva de stâlpii ăştia. 

— Hm! Vezi că ideea aparţine unui greenhorn şi trebuie 
să aşteptăm în linişte până să-şi dovedească valoarea. Iar în 
ce priveşte stâlpii, te asigur că cel puţin eu unul n-am să 
rămân veşnic legat. 

— Fireşte! După ce ajungeţi cenuşă, nu vă mai ţine 
nimeni legat de stâlp. 

— Pshawl îmi vor da drumul încă înainte de a începe 
tortura. 

— Zău? Şi pe ce vă bizuiţi? 

— Mă vor pune să înot. 


— Să înotaţi? Întrebă el, aruncându-mi iarăşi o privire cu 
coada ochiului, ca un psihiatru pacientului său. 

— Da, să înot. Şi asta nu se poate dacă eşti legat de stâlp. 
Trebuie, deci, să-mi redea libertatea de mişcare. 

— La naiba! Cine v-a informat? 

— Winnetou. 

— Şi când o să înotaţi? 

— De bună seamă azi, chiar îndată. 

— Good luck! Dacă v-a spus-o însuşi Winnetou, înseamnă 
că mijeşte printre nori o rază de soare. Pesemne că va 
trebui să vă cuceriţi dreptul la viaţă. 

— Aşa cred. 

— Atunci vor proceda la fel şi cu noi; nu-mi închipui să 
facă o excepţie cu dumneavoastră. Deci, situaţia nu e chiar 
atât de desperată cum credeam. 

— Sunt de aceeaşi părere. Probabil că ne vom putea 
salva. 

— Oho! Nu vă faceţi iluzii prea mari! Dacă e vorba să ne 
cucerim libertatea, ne vor pune la încercări din cele mai 
grele. Cunosc însă şi cazuri când unii prizonieri s-au salvat 
în felul acesta. Ştiţi să înotaţi, sir? 

— Da. 

— Bine? 

— Suficient ca să nu-mi fie frică de nici un indian. 

— Vă previn încă o dată: nu vă faceţi iluzii! Ăştia înoată ca 
şoarecii de apă, ca peştii! 

— Şi eu ca vidra, care prinde peştii şi-i mănâncă. 

— Prea vă lăudaţi! 

— Deloc. Înotul a fost unul din sporturile mele preferate. 
Ştii ce se cheamă a călca apa? 

— Am auzit. 

— Ştii şi cum se procedează? 

— Nu, n-am văzut niciodată. 

— Atunci e posibil să vezi chiar azi. Dacă mi se dă ocazia 
să-mi salvez viaţa înot, aproape că nu mă îndoiesc de 
reuşită. 


— Vă urez din inimă, sir! Să sperăm că ni se oferă şi nouă 
asemenea prilej. Ar fi, oricum, mai bine decât să rămânem 
agăţaţi de stâlp. 

Prefer să cad în luptă, decât să fiu chinuit până la moarte. 

Nimeni nu ne împiedică să vorbim: Winnetou nu ne lua în 
seamă; discuta cu tatăl său şi cu Tangua; iar războinicii care 
mă conduseră până aici mențineau ordinea mulţimii 
rânduite în semicerc. 

În faţă şedeau copiii, iar în spatele lor fetele şi femeile; 
printre ele şi Nşo-ci, care îşi lua rareori privirea de la mine. 
Veneau la rând băieţandrii şi apoi războinicii adulţi. Când 
Sam pronunţă ultimele cuvinte, ordinea devenise perfectă. 

Inciu-Ciuna, care se afla lângă Winnetou şi Tangua 
înăuntrul semicercului, îşi înălţă capul şi rosti cu glasul 
tare, încât auzeam fiece cuvânt: 

— Fraţii mei roşii, surori, copii şi chiar voi, bărbaţi din 
tribul Kiowa, luaţi seama la ceea ce vă spun! 

Făcu o pauză şi, constatând că atenţia tuturor era 
îndreptată asupra lui, continuă: 

— Feţele palide sunt duşmanii oamenilor roşii; se află 
rareori printre ei câte unul ai cărui ochi să ne privească 
limpede şi cu prietenie. Cel mai nobil dintre aceşti puţini a 
venit cândva încoace, la poporul apaşilor, ca să-i fie prieten 
şi părinte. Noi i-am dat numele de Klekih-Petra, părintele 
alb. Fraţii şi surorile mele l-au cunoscut şi l-au iubit. Să 
mărturisească deschis aici! 

— Howgh! răsună ca un cor solemn. 

Căpetenia îşi reluă discursul: 

— Klekih-Petra a fost învățătorul nostru în toate câte nu 
le ştiam, dar care ne sunt de folos şi bine venite; ne-a vorbit 
şi de credinţa albilor şi de Marele Spirit care îi naşte şi îi 
veghează pe toţi oamenii. 

Acest Mare Spirit a poruncit ca roşii şi albii să fie fraţi şi 
să se iubească. Dar i-au împlinit oare albii voinţa? Ne-au 
adus oare dragoste? 

Nu! Fraţii şi surorile mele să mărturisească! 


— Howgh!răsună din nou. 

— Au venit, de fapt, ca să ne prade avutul, să ne 
jefuiască. Ei pot s-o facă, pentru că sunt mai tari ca noi. 
Acolo unde altădată păşteau bizonii şi mustangii, ei au 
ridicat oraşe şi zidării de unde pornesc toate relele în care 
ne zbatem. Pe unde vâna altădată omul roşu, străbătând 
codrul străvechi şi călărind prin savană, goneşte astăzi calul 
de foc şi trage după el sumedenie de care uriaşe, pline cu 
duşmani trimişi să ne ucidă. Şi dacă omul roşu fuge din 
calea lui şi se retrage să flămânzească şi să moară în pace 
pe locurile ce i-au mai rămas, nu trece mult şi iarăşi îl calcă 
feţele palide, îl alungă şi-l hăituiesc pentru a croi calului de 
foc alte drumuri pe glia noastră strămoşească. Am întâlnit 
asemenea feţe palide şi le-am vorbit paşnic. Le-am spus că 
ţara e a noastră şi nu a lor. N-au avut cum să nege şi au 
trebuit să recunoască. Dar când le-am cerut să se întoarcă 
acasă şi să renunţe de bunăvoie a mai deschide drum 
calului de foc pe imaşurile noastre, nu ne-au ascultat şi l-au 
ucis pe Klekih-Petra, omul iubit şi cinstit de noi. Fraţii şi 
surorile mele să întărească cele spuse! 

— Howgh! Răsună iarăşi, într-un glas, confirmarea. 

— Am adus aici trupul său neînsufleţit şi l-am păstrat 
până în ziua răzbunării. Klekih-Petra va fi înmormântat şi, 
împreună cu el, vom îngropa pe ucigaş. De asemenea, i-am 
prins şi pe aceia care se aflau cu ucigaşul când a săvârşit 
crima. Ei sunt prietenii lui şi ne-au dat pe mâna kiowaşilor. 
Dar tăgăduiesc fapta lor mârşavă. Orice alt neam de oameni 
roşii, cunoscând faptele ştiute de noi, ar osândi pe loc 
aceste feţe palide la moarte chinuitoare. Noi însă vrem să 
urmăm sfaturile lui KlekihPetra şi să fim judecători drepţi. 
Cum ei nu vor să-şi recunoască vina şi susţin că nu ne-au 
fost duşmani, haide să-i ascultăm şi le hotărâm pe urmă 
soarta. Fraţii şi surorile mele să dea dezlegarea cuvenită! 

— Howgh! se înălţă de jur împrejur aprobarea. 

— Auziţi, sir? Sună a bine! Îmi şopti Sam. Dacă vor să ne 
asculte, înseamnă că nu stăm chiar atât de prost. Sper să-i 


putem convinge de nevinovăția noastră. Am să-i lămuresc şi 
ne vor da drumul. 

— Află, dragă Sam, că nu vei reuşi, i-am răspuns. 

— Nu? Şi din care motiv? N-oi fi eu bun de gură? 

— O, nicidecum! Cred că-ţi turuie gura încă din leagăn; 
dar iată-ne de şase săptămâni prizonieri şi în tot răstimpul 
acesta n-ai izbutit să le schimbi părerea despre noi. 

— Dar nici dumneavoastră, sir! 

— Fireşte că nu. Întâi de toate, n-am putut vorbi şi pe 
urmă, când să mişc şi eu limba, nici un indian nu s-a mai 
apropiat de mine. Vei recunoaşte că n-a fost chip nici să 
încerc o pledoarie în faţa vreunuia din şefi. 

— Nici să nu încercaţi! 

— De ce? 

— Fiindcă n-o să iasă nimic. Sunteţi un greenhorn prea 
naiv în asemenea chestiuni; o să ne înfundaţi şi mai rău. Ce- 
i drept, dispuneţi de nişte muşchi grozavi, dar ăştia nu ne 
folosesc în cazul de faţă. Aici e nevoie, în primul rând, de 
experienţă, de agerime a minţii, de şiretenie, adică de o 
seamă de însuşiri care vă lipsesc. În fond, n-aveţi nici o vină: 
aşa v-a făcut natura. Dar tocmai de aceea zic să nu vă 
amestecați. Lăsaţi apărarea în seama noastră. 

— Atunci, dragă Sam, nu-mi rămâne decât să-ţi urez mai 
mult succes ca până acum! 

— Nici o grijă; veţi auzi cu urechile proprii cât de bine o 
întorc. 

Dialogul s-a desfăşurat nestingherit; audierea noastră 
încă nu începuse. Inciu-Ciuna şi Winnetou se întreţineau pe 
şoptite cu Tangua, cercetându-ne din când în când cu 
privirea. Discutau, aşadar, despre noi. Ochii celor doi şefi ai 
apaşilor se întunecau treptat, se aspreau, în timp ce 
înfăţişarea şi gesturile kiowaşului trădau stăruința sa 
evidentă de a-i convinge pe interlocutori de vinovăția 
noastră. Cine ştie ce minciuni îndruga pentru a ne duce la 
pierzanie! În sfârşit, se apropiară de noi. Apaşii se opriră la 
dreapta noastră, iar Tangua se postă lângă mine, în stânga. 


Cu voce tare, ca toată lumea să-l audă, InciuCiuna ni se 
adresă: 

— Aţi înţeles ce-am spus adineauri. Mărturisiţi adevărul şi 
pe urmă apăraţi-vă. Răspundeţi la întrebările mele. Faceţi 
parte dintre oamenii albi care au lucrat la măsurători 
pentru calul de foc? 

— Da, se grăbi Sam să confirme. Însă trebuie să ştii că 
noi ăştia trei n-am făcut măsurători, ci am fost trimişi 
pentru gardă. Iar în ce-l priveşte pe al patrulea, pe Old 
Shatterhand, cum i se mai spune... 

— Taci! Îl întrerupse căpetenia. Să răspunzi numai la 
întrebările mele şi să nu scoţi o vorbă de prisos! Altminteri, 
pun să te biciuiască până-ţi plesneşte pielea! Prin urmare, 
faceţi parte dintre acei albi? 

Scurt: da sau nu? 

— Da! Rosti Sam, scurt, pentru a scăpa de bici. 

— Old Shatterhand a lucrat şi el la măsurători? 

— Da. 

— Şi voi făceaţi de strajă? 

— Da. 

— Înseamnă că sunteţi şi mai răi; cine îi apără pe hoţi şi 
pe tâlhari, acela merită pedeapsă îndoită. Ucigaşul Ratller e 
de-al vostru? 

— Da, însă trebuie să ştii că nu i-am fost prieteni... 

— Taci, câine! Îl repezi Inciu-Ciuna. Îmi răspunzi la 
întrebare, nimic mai mult. Cunoşti legile vestului sălbatic? 

— Da. 

— Cum se pedepsesc hoţii de cai? 

— Cu moartea. 

— Ce e mai de preţ: un cal, sau pământul cel mare al 
apaşilor? 

Sam tăcu, pentru a nu-şi pronunţa el însuşi sentinţa de 
moarte. 

— Vorbeşte, că de nu, te biciuiesc până la sânge! 

Atunci mărunţelul, curajosul Sam mârâi: 


— N-ai decât! Loveşte! Sam Hawkens nu e omul care să 
vorbească silit! 

Auzindu-l, îmi întorsei faţa spre el şi-l rugai: 

— Vorbeşte, Sam. E mai bine pentru noi! 

— Well, îmi răspunse, dacă doriţi, voi accepta să vorbesc, 
deşi ar trebui să tac. 

— Spune, ce-i mai important: un cal, sau pământul 
nostru? 

— Pământul. 

— Prin urmare, unul care fură pământ merită mai curând 
moartea decât hoţul de cai. Iar voi tocmai asta vreţi: să ne 
furaţi pământul. Pe deasupra, mai sunteţi şi tovarăşii 
ticălosului care l-a omorât pe Klekih-Petra. Aceasta 
înăspreşte pedeapsa. Ca hoţi de pământ aţi fi fost ucişi fără 
cazne; dar ca ucigaşi, veţi fi schingiuiţi la stâlpul caznelor 
până veţi muri. Totuşi n-am încheiat încă şirul isprăvilor 
voastre. 

Ne-aţi dat sau nu pe mâinile duşmanilor noştri kiowaşi? 

— Nu! 

— Minţi! 

— Spun adevărul! 

— N-ai venit tu după noi călare, împreună cu Old 
Shatterhand, după ce v-am părăsit? 

— Da. 

— lată dovada sigură a duşmăniei! 

— Ba nu-i aşa. Voi ne-aţi ameninţat şi, după toate regulile 
de aici, din vestul sălbatic, trebuia să ne încredinţăm că nu 
v-aţi ascuns prin apropiere. Aţi fi putut să vă ascundeţi şi să 
deschideţi focul asupra noastră. Numai de aceea v-am 
urmărit. 

— De ce nu ai făcut-o singur? De ce l-ai luat şi pe Old 
Shatterhand? 

— Ca să-l învăţ cum se citesc urmele; dânsul e abia 
ucenic. 

— Dacă dorinţele vă erau atât de paşnice şi nu ne-aţi 
urmărit decât din prevedere, atunci de ce i-aţi chemat în 


ajutor pe kiowaşi? 

— Pentru că am văzut că ai luat-o repede înainte. Voiai 
să-ţi aduci războinicii şi să ne ataci. 

— Şi aveaţi mare nevoie de ajutorul kiowaşilor? 

— Fireşte. 

— Altă cale nu găseaţi? 

— Nu. 

— Iarăşi minţi! N-aveaţi decât să vă supuneţi poruncii 
mele, să părăsiţi locul şi aţi fi scăpat teferi. 

— Nu puteam pleca înainte să fi terminat lucrul. 

— Aşa, va să zică, voiaţi să duceţi furtul până la capăt, 
deşi v-am prevenit. Pentru asta i-aţi chemat în ajutor pe 
kiowaşi. Dar cine îi aţâţă pe duşmani împotriva noastră 
dovedeşte că şi el ni-e duşman, deci trebuie ucis. Iată încă 
un temei ca să vă condamnăm la moarte! 

Dar nici măcar nu aţi lăsat pe seama kiowaşilor ca ei 
singuri să ne atace şi să ne biruie; i-aţi sprijinit şi voi. 
Recunoşti? 

— N-am vrut decât să împiedicăm vărsarea de sânge. 

— Îţi râzi de mine? Nu ne-ai ieşit tu înainte la întoarcerea 
noastră? 

— Da. 

— Şi nu ne-ai iscodit? 

— Da. 

— Şi n-ai stat toată noaptea în preajma noastră? Da ori 
ba? 

— Aşa e. 

— Nu ai condus tu feţele palide până la râu, ademenindu- 
ne acolo? Nu i-ai ascuns pe kiowaşi în pădure ca să poată 
sări apoi asupra noastră? 

— E adevărat, însă trebuia... 

— Taci! Vreau un răspuns scurt, nu pălăvrăgeli. Ne-aţi 
atras într-o cursă? Al cui a fost vicleşugul? 

— Al meu. 

— De astă dată ai spus adevărul. Unii de-ai noştri au fost 
răniţi, alţii omorâţi, restul prinşi. Şi totul din pricina 


voastră. Sângele vărsat vă dovedeşte vinovăția. lată încă un 
temei ca să fiţi daţi morţii. 

— În planul meu era... 

— Ţine-ţi gura! Nu te-am întrebat nimic. Marele şi bunul 
Spirit ne-a trimis un salvator neştiut şi nevăzut. Eu şi fiul 
meu Winnetou am fost eliberaţi. Ne-am furişat până la caii 
noştri, dar nu am luat decât doi, cât ne trebuia. Restul i-am 
lăsat acolo fraţilor noştri prizonieri pentru ca, după ce-i 
vom fi scos în libertate, să se folosească de ei. Am pornit în 
goană, ca să ne adunăm războinicii şi să-i zdrobim pe 
kiowaşi. Le descoperiserăm urmele, de aceea ne-am putut 
întoarce chiar a doua zi să tăbărâm asupra duşmanului. A 
curs iarăşi mult sânge; numărăm în total şaisprezece morţi, 
fără a mai socoti chinul răniților. Aşadar, încă un temei ca să 
fiţi omorâţi. Să nu vă aşteptaţi nici la iertare, nici la milă 
Şi... 

— Nu cerem iertare, ci dreptate! Îl întrerupse Sam. Pot 
să... 

— N-ai de gând să taci odată, câine? I-o tăie Inciu-Ciuna 
mânios. 

Să vorbeşti numai când te întreb. De altfel, am terminat 
cu tine şi cu voi toţi. Dar pentru că vorbeşti de dreptate, nu 
veţi fi osândiţi numai după spusele tale; am să vă aduc şi un 
martor. langua, căpetenia kiowaşilor, să binevoiască a-şi 
înălța glasul şi să depună mărturie. Sunt aceste feţe palide 
prietenii noştri? 

— Nu, răspunse kiowaşul, pe chipul căruia se citea clar 
satisfacția că lucrurile iau o întorsătură atât de 
primejdioasă pentru noi. 

— Au vrut albii să ne cruţe? 

— Nu. M-au aţâţat împotriva voastră, m-au îndemnat să 
nu avem milă de voi şi să vă ucidem pe toţi. 

Acest neadevăr mă scoase pur şi simplu din sărite şi mă 
făcu să renunţ la tăcerea mea. Li strigai în obraz: 

— Ceea ce spui e o minciună atât de mare şi de sfruntată, 
încât, de-aş avea o singură mână liberă, te-aş face una cu 


pământul! 

— Câine împuţit! Urlă Tangua. Ba eu am să te fac! 

Ridică pumnul, gata să lovească. l-am răspuns: 

— Loveşte, dacă nu ţi-e ruşine să dai într-un om care nu 
se poate apăra! Voi vorbiţi de ascultare şi de dreptate? Asta 
înseamnă a fi ascultat? Asta se cheamă dreptate, când nu ai 
voie să rosteşti ceea ce ai de spus? Pasămite avem dreptul 
să ne apărăm? Cum adică s-o facem? 

Sub ameninţarea de a fi biciuiţi până la sânge dacă 
scoatem un singur cuvânt în plus faţă de ceea ce vreţi să 
auziţi? Inciu-Ciuna se poartă ca un judecător nedrept. Ne 
pune întrebări şi ne sileşte să dăm răspunsuri care ne-ar 
duce la pieire; alte răspunsuri nu ne îngăduie. 

Când vrem să lămurim adevărul, ne întrerupe, ne 
interzice apărarea, ne ameninţă cu bătaia. Nu ne trebuie 
asemenea ascultare şi dreptate. 

Mai bine schingiuiţi-ne, că tot v-aţi pregătit pentru asta! 
Nu veţi stoarce din noi nici un geamăt de durere! 

— Iluf, iuf! Răsună cu admiraţie un glas de femeie. Era 
sora lui Winnetou. 

— luf, iuf, iuf! Repetară, ca un ecou, mulţi dintre apaşi. 

Curajul le impune indienilor; ei îl admiră chiar şi la 
duşmani; de aci exclamaţiile pe care le auzeam. Continuai: 

— Întâlnindu-i întâia oară pe Inciu-Ciuna şi pe Winnetou, 
inima îmi spunea că sunt oameni viteji şi drepţi, pe care i-aş 
putea stima şi iubi. M-am înşelat. Nu sunt cu nimic mai buni 
decât ceilalţi, de vreme ce dau ascultare unui mincinos şi nu 
vor să audă adevărul. Sam Hawkens s-a lăsat intimidat, dar 
mie nici nu-mi pasă de amenințările voastre; dispreţuiesc 
pe oricine dacă-şi bate joc de prizonieri, profitând de faptul 
că nu se pot apăra. De-aş fi liber, v-aş vorbi cu totul altfel! 

— Câine, mă faci pe mine mincinos? Strigă Tangua. Îţi 
zdrobesc oasele! 

Ţinea puşca în mână. O întoarse cu patul spre mine şi 
dădu să mă lovească, dar Winnetou sări la el: 


— Căpetenia kiowaşilor să facă bine şi să stea liniştit! Old 
Shatterhand a vorbit foarte îndrăzneţ, dar cu o parte din 
vorbele lui sunt şi eu de acord. Inciu-Ciuna, părintele meu, 
şeful apaşilor, să-i dea cuvântul ca să termine ce are de 
spus! 

Tangua fu nevoit să se potolească, iar Inciu-Ciuna hotări 
să satisfacă dorinţa fiului său. Se apropie de mine şi-mi zise: 

— Old Shatterhand e ca o pasăre de pradă care mai 
loveşte cu ciocul şi după ce-a fost prinsă. Nu l-ai doborât tu 
în două rânduri pe Winnetou? Nu m-ai năucit şi pe mine cu 
pumnul tău? 

— Şi crezi că am făcut-o de bunăvoie? Oare n-am fost silit 
să lovesc? 

— Silit?! Făcu el mirat. 

— Da. Am vrut să ne predăm fără nici o vărsare de sânge, 
dar războinicii voştri nici n-au stat să ne asculte. S-au 
năpustit asupra noastră şi ne-au obligat la apărare. Şi, 
totuşi, întreabă-i dacă i-am rănit măcar, deşi îi puteam 
ucide. Am preferat să ne retragem, să fugim din calea lor, 
decât să lovim. Pe urmă ai venit tu şi m-ai atacat, fără să dai 
ascultare vorbelor mele. A trebuit să mă apăr şi aş fi putut 
să te tai cu cuțitul sau să te împuşc, dar n-am făcut decât să 
te ameţesc cu pumnul, fiindcă îţi sunt prieten şi voiam să te 
cruţ. Atunci a apărut Iangua, căpetenia kiowaşilor; s-a 
repezit să-ţi jupoaie capul. Pentru că l-am împiedicat, a 
tăbărât pe mine, dar l-am învins. Ţi-am cruțat viaţa astfel şi 
scalpul. Apoi... 

— Javra blestemată! Spune la minciuni ca şi când ar avea 
o sută de limbi diferite în gură! Tună Tangua furios. 

— Eşti sigur că minte? Îl întrebă Winnetou. 

— Da! Fratele meu roşu cred că nu se îndoieşte de 
spusele mele! 

— Chiar atunci am sosit şi eu, lămuri Winnetou. Tu zăceai 
la pământ, alături de tatăl meu. Ăsta-i adevărul. Old 
Shatterhand să continue! 


— Aşadar, îl doborâsem pe Tangua pentru a-l salva pe 
Inciu-Ciuna. Atunci a sosit Winnetou. Nu-l observasem şi 
dânsul mă lovi cu patul puştii; însă nu mă nimeri în cap. 
Apoi, cu cuțitul, îmi străpunse gura şi limba. Nu mai puteam 
vorbi, altminteri i-aş fi spus că mi-e drag, că vreau să-i fiu 
prieten şi frate. Eram rănit. Braţul îmi atârna ca mort. 
Totuşi, am reuşit să-l dobor. Zăcea, ca şi Inciu-Ciuna, sub 
ochii mei. Aş fi putut să-i ucid pe amândoi. Am făcut-o, 
oare? 

— Ai fi făcut-o, interveni Inciu-Ciuna, dar un războinic de- 
al nostru te-a doborât cu patul puştii. 

— Nu, n-aş fi ucis. Oare aceste trei feţe palide, care se 
găsesc lângă mine, nu vi s-au predat de bunăvoie? S-ar fi 
predat ei, oare, dacă vă socoteau duşmani? 

— Nu mai aveau încotro. Au văzut ca nu e scăpare şi au 
găsit că e mai cuminte să se predea. Recunosc că în 
cuvântul tău pare a fi ceva demn de crezare; dar când l-ai 
doborât prima dată pe fiul meu Winnetou, atunci nimeni nu 
te-a silit. 

— Ba da. 

— Cine? 

— Simţul meu de prevedere. Voi sunteţi războinici foarte 
viteji; cu siguranţă că v-aţi fi apărat şi aţi fi fost răniţi sau 
chiar ucişi. Am vrut să împiedicăm aceasta. De aceea l-am 
scos din luptă pe Winnetou, iar pe tine au tăbărât aceşti 
prieteni albi. Sper că vei crede acum în vorbele mele. 

— Minciuni, nimic decât minciuni! Se amestecă Tangua. 
Eu tocmai mă apropiam când te-a doborât la pământ. Nu 
eu, ci ela vrut să te scalpeze. M-am repezit să-l opresc, dar 
am căzut sub pumnul lui în care locuieşte parcă Marele 
Spirit al răului, căci nimeni nu-i poate ţine piept, nici cel 
mai puternic dintre oameni. 

Mă întorsei din nou spre Tangua şi rostii hotărât: 

— Da, în faţa pumnului meu nu rezistă nimeni. Totuşi, nu- 
l folosesc decât pentru a nu vărsa sânge de om. Pe tine, 


însă, dacă va mai fi să ne înfruntăm, n-am să te năucesc cu 
pumnul, ci am să te împuşc. 

N-o să te mai alegi cu o simplă ameţeală. Ţine minte ce-ţi 
spun! 

— Tu să te înfrunţi cu mine?! Râse el batjocoritor. Ai să 
arzi şi-ţi vom împrăştia cenuşa în toate vânturile! 

— Asta să ţi-o scoţi din cap! Voi fi liber mai curând decât 
îţi închipui şi atunci am să-ţi cer socoteală. 

— Pot să ţi-o dau de pe acum. Aş vrea ca vorbele tale să 
se împlinească. M-aş bate bucuros cu tine, ca să te fac praf 
şi pulbere. 

Inciu-Ciuna puse capăt acestui intermezzo: 

— Old Shatterhand e prea încrezător în sine dacă-şi 
închipuie că va fi iarăşi slobod. Să se gândească la câte 
învinuiri îi stau împotrivă; chiar dacă renunţăm la vreuna, 
încă nu înseamnă că soarta lui se schimbă. El susţine o 
seamă de lucruri, dar nu aduce nici un fel de dovezi în 
sprijinul lor. 

— Nu l-am doborât eu pe Rattler când a tras asupra lui 
Winnetou şi glonţul l-a nimerit pe Klekih-Petra? Nici asta nu 
e o dovadă? 

— Nu. Ai făcut-o, poate, din alte pricini. Mai ai ceva de 
spus? 

— Deocamdată, nimic... Vom vedea mai târziu. 

— Vorbeşte, căci pe urmă n-ai să mai poţi! 

— Nu, acum nu vorbesc. Dar mai pe urmă vă veţi 
deschide urechile, căci Old Shatterhand nu e omul ale cărui 
vorbe să nu fie luate în seamă. Deocamdată păstrez 
tăcerea; sunt curios să aud ce sentinţă veţi pronunţa 
împotriva noastră. 

Inciu-Ciuna îmi întoarse spatele şi făcu un semn. Câţiva 
războinici ieşiră din semicerc şi, împreună cu cele trei 
căpetenii, se aşezară la sfat. Tangua îşi dădea, fireşte, toată 
silinţa ca să-i determine la cel mai greu verdict. Între timp, 
mai puturăm schimba între noi câteva cuvinte. 


— Sunt curios ce mai pun la cale, vorbi Dick Stone. În tot 
cazul, nimic bun. 

— Ne vor frânge oasele, desigur, întregi Will Parker. 

— Cred şi eu! Întări Sam Hawkens. Ăştia nici nu visează 
că le-am putea face bucata! De altfel, sir, n-aţi pledat rău! 
Mă şi miram de Inciu-Ciuna. 

— De ce? 

— Că v-a lăsat să trăncăniţi atâta. Mie mi-a închis gura de 
la bun început. 

— Crezi, într-adevăr, că am trăncănit, Sam? 

— Oho! 

— Mulţumesc de compliment! 

— Eu numesc trăncăneală orice discurs fără rezultat, 
dacă nu mă-nşel. Şi rezultatul e nul, ca şi al străduinţelor 
mele, de altfel. 

— Sunt de altă părere. 

— Mă rog, dar fără temei. 

— Ba cu foarte mult temei. Winnetou mi-a vorbit de 
încercarea cu înotul; era un lucru hotărât. De aceea cred că 
interogatoriul a fost numai formal atât de aspru, pentru a 
ne băga în sperieţi. Sentința, însă, va fi mai blândă. 

— Sir, nu mai umblaţi cu fantezii! Trageţi chiar nădejde 
să vi se ofere ocazia de a scăpa înot? 

— Da. 

— Ridicol, absolut ridicol! Desigur, dacă asta e hotărârea, 
vă vor pune să înotaţi; dar ştiţi şi încotro? 

— Ei? 

— În gura morţii, na! Când veţi fi dus dintre vii, amintiţi- 
vă de vorbele mele, hi-hi-hi-hi! 

Omuleţul acesta ciudat reuşea, chiar într-o asemenea 
situaţie gravă, să facă glume îndoielnice şi să chicotească. 
Dar veselia lui nu dură mult, căci sfatul apaşilor luă sfârşit; 
războinicii care participaseră la consfătuire se retraseră în 
semicerc, iar Inciu-Ciuna pronunţă cu voce tare sentinţa: 

— Războinici ai apaşilor şi ai kiowaşilor, ascultați 
hotărârea ce am luat în legătură cu aceste patru feţe 


palide, prizonierii noştri! În Sfatul bătrânilor ne-am fost 
înţeles mai dinainte să-i mânăm în apă, să-i lăsăm să se 
zbată şi apoi să-i ardem. Dar Old Shatterhand, cel mai tânăr 
dintre ei, a rostit cuvinte din care a răzbătut pe alocuri 
înţelepciunea bătrânească. Deşi ar merita moartea, se pare 
totuşi că nu ne-au purtat gânduri chiar atât de rele cum 
bănuisem. lată de ce n-am rămas la hotărârea noastră; vom 
lăsa ca Marele Spirit să judece între noi şi ei. 

Tăcu o clipă, desigur, pentru a spori încordarea 
asistenţei. Sam profită de ocazie, strecurându-mi observaţia 
sa: 

— Mii de trăsnete! Devine interesant, cât se poate de 
interesant! 

Ştiţi, sir, ce vrea să spună? 

— Bănuiesc. 

— Ei? 

— O luptă în doi. O judecată divină, cum s-ar zice. Am 
ghicit? 

— Aşa e. în orice caz, e vorba de un duel. Dar între cine şi 
cine? 

Sunt grozav de curios! Şeful apaşilor îşi reluă discursul: 

— Acela pe care îl cheamă Old Shatterhand pare a fi cel 
mai de seamă dintre ei; vom pune aşadar hotărârea în 
mâinile lui. Iar din partea noastră vom alege, de asemenea, 
pe cel mai mare în rang. 

Acela sunt chiar eu, Inciu-Ciuna, căpetenia apaşilor. 

— Auzi, drace! Dumneavoastră şi el! Şopti Sam agitat la 
culme. 

— Iuf, iuf, iuf! Se auziră exclamaţii de mirare din 
rândurile indienilor. 

Erau surprinşi că însuşi Inciu-Ciuna se oferea să lupte. S- 
ar fi putut sustrage primejdiei care, desigur, îl pândea şi pe 
el; ar fi putut însărcina pe un altul. De altfel, şeful apaşilor 
se şi grăbi să explice: 

— Inciu-Ciuna şi Winnetou au fost atinşi în faima lor fiind 
doborâţi de Old Shatterhand dintr-o singură lovitură de 


pumn. Trebuie ştearsă ruşinea; de aceea unul din noi va 
lupta cu această faţă palidă. Winnetou se cade să renunţe, 
pentru că eu sunt mai în vârstă şi am rangul cel mai înalt. 
Fiul meu consimte. Ucigându-l pe Old Shatterhand, voi 
spăla şi onoarea lui o dată cu a mea. 

Făcu o pauză nouă. 

— Bucuraţi-vă, sir! Îmi şopti Sam. Oricum, veţi muri mai 
uşor decât mine. Aţi vrut să-l cruţaţi şi acum, în tot cazul, 
veţi dispărea de pe faţa pământului! 

— Asta rămâne de văzut. 

— Nu mai am ce vedea. Ştiu de pe acum. Vă închipuiţi că 
veţi lupta cu arme egale! 

— Nu-mi fac iluzii. 

— Well! în asemenea cazuri se stabilesc condiţii prin care 
albul e dinainte sortit pieirii. Dacă pe undeva, cândva, scapă 
vreunul cu viaţă, atunci e o excepţie care întăreşte regula. 
Fiţi atent! 

Inciu-Ciuna reluă explicaţiile: 

— Îl vom dezlega pe Old Shatterhand; dânsul va cobori în 
apă şi va trebui să treacă râul înot. Armă n-o să-i dăm. Eu îl 
urmez având cu mine drept armă numai tomahawkul. Dacă 
Old Shatterhand ajunge viu pe celălalt mal, adică la cedrul 
din luminişul de colo, atunci e salvat şi tovarăşii lui vor fi 
eliberaţi. Se vor putea duce ori încotro doresc. În schimb, 
dacă îl ucid înainte de a fi ajuns la ţintă, atunci şi ceilalţi 
sunt meniţi morţii, dar fără cazne, fără a fi arşi, ci prin 
împuşcare. Toţi războinicii aci de faţă să arate că au înţeles 
cuvintele mele şi să le întărească. 

— Howgh! Veni răspunsul ca dintr-un singur glas. 

Vă puteţi lesne imagina în ce agitaţie ne aflam, nu atât 
eu, cât Sam, Dick şi Will. Cu vocea sugrumată, Hawkens 
spuse: 

— Vulpoii ăştia de apaşi au întors-o bine. Pentru că vă ţin 
drept cel mai grozav dintre noi, poftim la înot! E absurd! 
Nu de alta, dar sunteţi un greenhorn! Să mă lase pe mine! 
Să le arăt eu cum umblă Sam Hawkens prin apă ca 


păstrăvii. Dar aşa? Fiţi atent la ceea ce vă spun, sir: viaţa 
noastră depinde de dumneavoastră! Dacă pierdeţi partida 
şi va fi să murim, atunci pe cuvântul meu că nu vă mai 
vorbesc în vecii-vecilor, dacă nu mă-nşel! 

— Nu-ţi face griji, bătrâne Sam! L-am liniştit. Voi face tot 
ce-mi stă în putinţă. Contrar părerii dumitale, cred că apaşii 
n-au făcut o alegere proastă. Sunt sigur că mie îmi va veni 
mai uşor să vă salvez decât ţi-ar veni dumitale. 

— Să sperăm! Aşadar, pe viaţă şi pe moarte! Nu cumva 
să-l cruţaţi pe Inciu-Ciuna! Nici să nu vă treacă prin cap 
asemenea idee! 

— Vom vedea! 

— Ăsta nu-i un răspuns; aici nu e nimic de văzut. Dacă-l 
cruţaţi, sunteţi pierdut şi ne ducem cu toţii dracului. Nu 
cumva vă bizuiţi pe pumnul dumneavoastră? 

— Da! 

— N-are nici o valoare, e absolut inutil! Nu veţi ajunge să 
vă luptaţi corp la corp. 

— Dimpotrivă, sunt convins că vom ajunge. 

— Nici gând! 

— Păi, atunci cum va încerca să mă omoare? 

— Cu tomahawkul, fireşte. Ştiţi doar că arma asta e bună 
nu numai în lupta de aproape; e la fel de primejdioasă şi la 
distanţă; indienii sunt atât de pricepuţi în mânuirea ei, 
încât, aruncând-o de la o sută de paşi, îţi zboară vârful 
degetului. Inciu-Ciuna n-o să vă toace cu securea; o va 
azvârli după dumneavoastră şi din prima aruncătură veţi fi 
lichidat. Vă rog să mă credeţi; oricât de bun înotător aţi fi, 
nu veţi ajunge teafăr la mal. Chiar în timpul înotului vă va 
trăsni cu tomahawkul în cap, sau mai curând în ceafă, 
pentru ca moartea să fie mai sigură. În această afacere nu 
vă mai ajută nici dibăcia, nici forţa atletică. 

— Ştiu şi eu, dragă Sam. Dar mai ştiu că, în unele 
împrejurări, un gram de şiretenie valorează mai mult decât 
o tonă de muşchi. 


— Şiretenie? Cum naiba veţi găsi tocmai şiretlicul 
salvator? 

Bătrânul Sam Hawkens e recunoscut drept şmecher fără 
pereche şi totuşi nu prea vede cum l-aţi putea învinge 
printr-un şiretlic pe însuşi şeful apaşilor. Ce-ţi ajută toată 
viclenia din lume, când ai de-a face cu un tomahawk bine 
mânuit?! 

— Las' că ajută, Sam, ajută! 

— Ei bine, cum! 

— Ai să vezi sau mai bine spus, n-ai să poţi vedea nimic. 
Dar îţi declar de pe acum că sunt aproape sigur de izbândă. 

— Ia nu vă mai făliţi atât! Vorbiţi aşa, numai ca să ne 
uşuraţi inima. 

— Nu-i adevărat. 

— Ba da. Vreţi să ne consolaţi! Dar ce folos de iluzii, când 
clipa următoare le va destrăma! 

— Hai, linişteşte-te odată! Am eu un plan şi încă unul 
grozav. 

— Plan? Asta mai lipsea! Aici nu există alt plan decât 
acesta: înotaţi către malul opus şi, până-l atingeţi, vă 
doboară tomahawkul. 

— Te înşeli. Judecă bine. Dacă, de pildă, mă înec, atunci 
suntem salvaţi. 

— Înec... salvaţi! Sir, vorbiţi aiurea, ca în ceasul morţii! 

— Las' că ştiu eu ce spun. Bagă de seamă: dacă mă înec, 
nu ne mai paşte nici o primejdie. 

Am rostit aceste cuvinte la mare repezeală, căci tustrei 
şefii se îndreptau spre noi. Inciu-Ciuna vorbi: 

— Îl dezlegăm acum pe Old Shatterhand, dar să nu-şi 
închipuie că va putea fugi! Câteva sute de oameni sunt gata 
să-l urmărească. 

— Nici nu mă gândesc! l-am răspuns. Chiar dac-aş putea 
fugi, ar fi o laşitate să-mi părăsesc tovarăşii. 

Îmi desfăcură legăturile; mişcai braţele ca să le încerc 
mobilitatea. 

Apoi zisei: 


— E o mare cinste pentru mine să mă întrec la înot cu 
vestita căpetenie a apaşilor sau, mai bine zis, să înot pe 
viaţă şi pe moarte, în schimb, pentru dânsul nu e nici o 
cinste. 

— Şi de ce nu? 

— Fiindcă nu sunt un adversar demn de el. M-am scăldat 
uneori în gârlă şi mi-am dat multă osteneală să nu cad la 
fund. Dar să trec înot un râu atât de lat şi de adânc, asta 
întrece puterile mele. 

— Iuf, iuf! Nu mă bucur deloc. Eu şi Winnetou suntem cei 
mai buni înotători din tribul nostru. Ce preţ are o izbândă 
asupra unui înotător aşa de prost? 

— Unde mai pui că eşti înarmat şi eu nu! Plec aşadar în 
întâmpinarea morţii. Tovarăşii mei s-au resemnat, la rândul 
lor. Aş vrea totuşi să ştiu cum se va desfăşura lupta. Cine va 
intra primul în apă? 

— Tu! 

— Şi tu mă vei urma? 

— Da. 

— Şi când va fi să mă ataci cu tomahawkul? 

— Când mi-o plăcea! Îmi răspunse zâmbind, ca maestrul 
care vede în faţa sa un cârpaci. 

— Atunci mă vei lovi chiar în apă? 

— Da. 

Mă prefăceam mereu mai neliniştit, mai îngrijorat şi 
deprimat; întrebai în continuare: 

— Va să zică, tu ai dreptul să mă omori. Dar eu pe tine? 

Făcu o mutră din care se vădea limpede răspunsul: 
„Sărmane vierme, ce-ţi veni? Aiurezi în spaima morţii 
Apoi, cu voce tare: 

— E vorba să înoţi şi să te lupţi pe viaţă şi pe moarte. Prin 
urmare, mă poţi ucide şi tu, căci altminteri n-ai reuşi să 
ajungi până la codrul de colo. 

— Şi moartea ta nu-mi va căşuna nici un rău? 

— Nu. Dacă te ucid, atunci şi tovarăşii tăi vor trebui să 
moară; în schimb, dacă mă răpui tu pe mine şi ajungi la 


LIA 


cedru, atunci nimeni nu mai rămâne prizonier, toţi sunteţi 
oameni liberi. Haide! 

Îmi întoarse spatele, iar eu îmi lepădai surtucul şi 
cizmele. Scosei din buzunar şi din brâu toate lucruşoarele 
mele şi le aşezai pe pământ, între timp, Sam mă căina: 

— O să iasă rău, sir, foarte rău! Dacă v-aţi vedea în 
oglindă! Şi cu ce glas miorlăit aţi pus ultimele întrebări! Mi 
se rupe inima de dumneavoastră şi de noi! 

Nu puteam să-i răspund, pentru că m-ar fi auzit cele trei 
căpetenii; dar eu ştiam de ce mă prefăcusem atât de 
plângăreţ. Voiam să-i inspir lui Inciu-Ciuna siguranţă şi, de 
fapt, cum s-ar zice vulgar, să-l duc de nas. 

— Încă o întrebare! Îl rugai eu, înainte de a-l urma. Ne 
restituiţi lucrurile noastre dacă scăpăm cu viaţă? 

Râse scurt, nerăbdător, căci întrebarea i se părea de-a 
dreptul năstruşnică şi răspunse: 

— Da, vă dăm totul înapoi. 

— "Totul? 

— Totul! 

— Şi caii? Şi armele? 

Atunci se răsti, scos din răbdări: 

— 'Ţi-am spus doar: totul! Sau n-ai urechi de auzit? 
Broasca vrea să se întreacă la zbor cu vulturul şi-l întreabă 
ce va obţine după victorie! Dacă înoţi la fel de prost precum 
întrebi, atunci îmi pare rău că nu ţi-am oferit o babă să te 
măsori cu ea! 

Înaintarăm spre mal, trecând prin semicercul care se 
deschise în faţa noastră. O văzui de aproape pe Nşo-ci şi 
desluşii în ochii ei un salut de adio. Indienii ne urmară şi se 
aşezară pe jos, comod, ca să asiste în tihnă la un spectacol 
atât de interesant. 

Se înţelege că mă aflam în cel mai mare pericol. Oricum 
aş fi înotat, de-a dreptul sau în zigzag, scăpare nu aveam; 
tomahawkul, mânuit de căpetenia apaşilor, nu putea greşi. 
Nu exista decât o singură soluţie: 


Să mă scufund. Şi în meşteşugul ăsta, din fericire, nu 
eram deloc ageamiu cum bănuia Inciu-Ciuna. 

Dar nu ajungea să mă scufund şi atât. Trebuia, din timp 
în timp, să scot capul pentru a trage aer; şi atunci m-aş fi 
oferit ca ţintă tomahawkului. Am decis să nu apar la 
suprafaţă sub ochii indienilor. Dar cum s-o fac? Cercetai cu 
privirea lungul malului şi descoperii, cu multă satisfacţie, că 
natura îmi stă în ajutor. 

Ne găseam, cum am mai spus, pe acea panglică de nisip, 
dar nu chiar la mijlocul ei. L.a capăt, fâşia se ridica în pantă 
către pădure, de care mă despărţea vreo sută de paşi. Mai 
încolo, în sus, râul făcea o cotitură, ascunzându-se privirii 
mele. Dincoace, în jos, capătul fâşiei de nisip se afla cam la 
patru sute de paşi departare. 

Dacă săream în apă şi nu mai apăream la suprafaţă, s-ar 
fi crezut că m-am înecat şi am fost dus la vale; atunci apaşii 
mi-ar fi căutat corpul în josul râului; salvarea era deci în 
direcţia opusă, în susul apei. Zării mai întâi un loc unde apa 
rosese malul pe dedesubt; mi s-a părut foarte potrivit 
pentru un scurt popas. Puţin mai încolo era o grămadă de 
buşteni, trunchiuri de copaci răsturnaţi, care îmi ofereau şi 
ele adăpost. Deocamdată însă, era bine s-o joc pe speriatul. 

Inciu-Ciuna se dezbrăcă până la brâu şi rămase numai în 
nişte pantaloni uşori, specifici indienilor; îşi vâri 
tomahawkul în cingătoare, după ce şi-o golise de toate 
celelalte obiecte şi apoi rosti: 

— Să începem! Haide, sai! 

— N-aş putea să încerc mai întâi cât de adâncă e apa? 
Întrebai sfios. 

Un zâmbet ca de silă i se ivi pe faţă; ceru să i se aducă o 
suliță şi o vâri în apă. Nu atingea fundul. Era tocmai pe 
placul meu, dar mă arătai şi mai speriat; mă lăsai pe vine şi 
îmi răcorii fruntea cu apă, ca unul ce se teme să nu-l 
lovească damblaua dac-ar intra înfierbântat în apa rece. În 
spatele meu se stârni un murmur unanim de ironie şi 


dispreţ, semn sigur că mi-am atins scopul. lar Sam mă 
imploră: 

— Pentru Dumnezeu, sir, mai bine vă întoarceţi! Nu mai 
suport priveliştea asta! Prefer să ne jupoaie de vii, decât să 
asist la un spectacol lamentabil! 

Fără să vreau, îmi veni în minte Nşo-ci; mă gândeam ce 
părere şi-o fi făcând despre mine. Întorsei capul. Chipul lui 
Tangua era numai batjocură; Winnetou stătea cam 
încruntat, cu buza de sus răsfrântă, de i se vedeau dinţii; 
părea furios că-mi dăruise cândva simpatie. Iar sora lui 
ţinea ochii plecaţi; nici nu se mai uita la mine. 

— Eu sunt gata! Rosti cu glas poruncitor Inciu-Ciuna. Ce 
te mai codeşti? Intră în apă! 

— Oare trebuie numaidecât? Întrebai eu. Nu s-ar putea şi 
altfel? 

Atunci izbucni un hohot de râs peste care se înălţă glasul 
lui Tangua: 

— Daţi-i drumul broscoiului! Lăsaţi-l în viaţă! Nici un 
războinic n-ar trebui să se atingă de un laş ca ăsta! 

Iar Inciu-Ciuna mă repezi, mârâind ca un tigru întărâtat: 

— Sai în apă, că de nu, îţi reped pe loc tomahawkul în 
ceafă! 

Mă arătai extrem de speriat şi, aşezându-mă pe mal, mă 
prefăcui că lunec aproape fără voie în apă, mai întâi cu 
picioarele, apoi cu coapsele. 

— Ci bagă-te odată! Mă somă iarăşi Inciu-Ciuna, lovindu- 
mă cu piciorul în spate. 

Asta şi aşteptasem. Îmi înălţai braţele a neputinţă, strigai 
de spaimă şi căzui bâldâbâc în apă. Dar din clipa aceea 
orice prefăcătorie încetă. 

Dădui de fund şi, aplecându-mi capul, începui să înot, 
bineînţeles dedesubt, luând-o în susul râului, spre malul 
opus. Aproape concomitent auzii un zgomot îndărătul meu: 
Inciu-Ciuna sărise şi el în apă. Mi s-a povestit mai târziu că 
avusese de gând să-mi lase mai întâi un avans, apoi să mă 
urmărească în direcţia malului opus şi să-mi înfigă securea. 


Dar de laş ce eram, a renunţat la prima sa intenţie şi a 
sărit în apă imediat după mine, ca să mă lichideze îndată 
ce-aş apărea la suprafaţa. 

N-avea rost să-şi piardă timpul cu un asemenea om de 
NIMIC. 

Ajuns în scobitura aceea din mal, ca sub o streaşină, îmi 
ridicai la aer capul până în dreptul gurii. Nu mă putea zări 
nimeni, afară de Inciu-Ciuna care se afla în apropiere. 
Observai bucuros că dânsul privea în altă direcţie. Îmi 
umplui plămânii cu aer şi mă dădui iarăşi la fund, înotând 
mai departe. Am ajuns apoi în dreptul grămezii de lemnărie 
şi, la adăpostul ei, am ieşit la suprafaţă, pentru a inhala o 
nouă porţie de aer. Eram atât de bine ascuns, încât mă 
încumetai să-mi prelungesc popasul. Îl văzui pe Inciu-Ciuna 
cum pluteşte pe apă ca rechinul gata să se năpustească 
asupra prăzii. Îmi mai rămânea ultima, dar şi cea mai lungă 
etapă până la liziera pădurii, unde tufărişul se lăbărţase 
peste mal, deasupra apei. Ajunsei şi acolo cu bine. Ocrotit 
de vegetaţie, sării pe uscat. 

Trebuia, fireşte, să ajung la cotitura râului pomenită mai 
sus şi apoi să-mi continui drumul înot. O luai deci la goană 
de-a lungul malului, în direcţia respectivă. Dar înainte de a 
porni, mă uitai o dată prin tufiş, la mulţimea de oameni pe 
care-i păcălisem. Strigau şi gesticulau, în timp ce Inciu- 
Ciuna, tot aşteptând să răsar din apă, înota fără noimă în 
toate sensurile, deşi era evident că n-aş fi putut rămâne 
atâta timp la fund fără să mă înec. Îşi amintea oare Sam 
Hawkens, în acele clipe, vorba mea: dacă mă înec, suntem 
salvaţi? 

Fugii prin pădure cu toată viteza de care eram capabil, 
până lăsai în urmă cotul râului; apoi intrai iarăşi în apă şi 
ajunsei nespus de bucuros la punctul dorit. Fireşte că 
izbânda se datora vicleşugului meu, faptului că apaşii 
ajunseră să mă creadă un prost înotător, un ins care se 
teme grozav de apă. Era, de altfel, un vicleşug destul de 
grosolan, dar care a prins; indienii s-au lăsat păcăliţi, deşi - 


din cât mă cunoscuseră până atunci - n-ar fi avut motive să 
mă creadă laşi. 

Acum coborâi până la capătul pădurii. Adăpostit iarăşi 
după tufăriş, observai, spre marea mea satisfacţie, că 
numeroşi indieni săriseră în apă şi, cu suliţele, sondau 
adâncimea ca să descopere leşul lui Old Shatterhand. 
Puteam, aşadar, să mă deplasez în toată liniştea până la 
cedru şi să câştig astfel întrecerea. Dar n-am făcut-o, căci 
nu mă mulțumea să câştig partida numai datorită 
şiretlicului; voiam să-i dau lui Inciu-Ciuna o lecţie şi să-l 
oblig la recunoştinţă. 

Căpetenia apaşilor înota întruna, ba în sus, ba în jos, 
căutându-mă; dar nici prin gând nu-i trecea să-şi îndrepte 
ochii spre celălalt mal. Coborâi din nou în apă şi mă lăsai pe 
spate; îmi ţineam la suprafaţă numai nasul şi gura. Vâsleam 
rar şi încet cu braţele, înaintând lin, pentru ca nimeni să nu 
mă observe. Dar ajuns cam în dreptul mulţimii, mă dădui 
iarăşi la fund şi ţâşnii deodată la vedere, călcând apa şi 
strigând din răsputeri: 

— Sam Hawkens, Sam Hawkens, am câştigat... câştigat! 

Mă ţineam drept în picioare ca şi când aş fi mers pe 
uscat. Indienii mă auziră şi-şi holbară ochii. Vai, ce strigăt 
se dezlănţui! Părea că mii de diavoli s-ar fi pornit să zbiere 
pe întrecute. Cine a auzit vreodată o asemenea izbucnire n- 
o mai uită cât trăieşte. Cum mă zări, Inciu-Ciuna porni înot 
spre mine, lopătând avan cu braţele sale puternice. Nu 
trebuia să întind prea mult gluma; mă apropiai din nou de 
celălalt mal, mă căţărai pe uscat şi rămăsei în aşteptare. 

— Daţi-i drumul, sir, mai departe! Haide, la cedru! 

Da, nimeni nu mă mai putea împiedica să ajung la cedru; 
nici chiar Inciu-Ciuna nu era în stare să mă oprească; dar 
voiam să-i dau lecţia de care am pomenit; de aceea nu mă 
depărtai înainte ca el să fi ajuns la vreo patruzeci de paşi de 
mine. Abia atunci dădui fuga în direcţia cedrului. Dacă mai 
eram în apă, m-ar fi învăţat minte tomahawkul lui IÎnciu- 


Ciuna; dar acum eram convins că şeful apaşilor nu se poate 
servi de arma aceasta decât cu condiţia să se urce pe mal. 

Arborele se înălța la trei sute de paşi depărtare de râu. 
Cam la jumătatea drumului, pe care l-am străbătut în 
salturi repezi, mă oprii din nou şi privii îndărăt. Inciu-Ciuna 
ieşea tocmai din apă; căzuse, astfel, în cursa pe care i-am 
întins-o. Să mă ajungă din urmă nu mai putea, decât cel 
mult cu tomahawkul. Îl trase afară din cingătoare şi alergă 
spre mine. Dar nici nu mă mişcai din loc. Abia când se 
apropie primejdios de mult, îi întorsei spatele, ca şi când aş 
vrea s-o iau la fugă. Ce mi-am zis? Câtă vreme stau pe loc 
şi-i urmăresc orice mişcare, nu va repezi securea după 
mine, pentru că aş putea să mă feresc cu iuţeală. În schimb, 
dacă-i întorc spatele, prefăcându-mă că fug, situaţia se 
schimbă. Or, eu am tot interesul ca tomahawkul să nu 
rămână în mâinile sale! Îmi jucai deci rolul şi numai după 
vreo douăzeci de salturi mă oprii brusc să văd ce face. 

Exact! Ca să poată ţinti cu precizie, Inciu-Ciuna tocmai îşi 
rotea tomahawkul deasupra capului. În clipa următoare, îl 
şi aruncă. O săritură în lături - şi securea zbură pe lângă 
mine, înfigându-se adânc în nisip. 

Planul meu se realizase. Alergai într-acolo, ridicai 
securea şi, în loc să mă grăbesc la cedrul salvator, ieşii calm 
în întâmpinarea apaşului. Dădu un strigăt de furie şi se 
repezi înnebunit la mine. Înălţai atunci tomahawkul, 
amenințând: 

— Opreşte-te, Inciu-Ciuna! Te-ai înşelat din nou în 
privinţa lui Old Shatterhand! Vrei să-ţi retez capul cu 
propria-ţi secure? 

Stătu şi-mi strigă: 

— Câine, cum de mi-ai scăpat din apă? Spiritul cel rău ţi- 
a venit şi acum în ajutor! 

— Să nu crezi în cuvintele tale! Dacă se poate vorbi aici 
de vreun spirit, atunci numai bunul Manitu m-a ocrotit. 

Ochii lui mă fixau, ascunzând parcă o hotărâre tainică. De 
aceea l-am prevenit: 


— Pândeşti clipa ca să mă ataci prin surprindere; ţi se 
citeşte în ochi. Dar să nu încerci, pentru că te-ar paşte 
moartea! Eu nu-ţi doresc nici un rău! Şi tu şi Winnetou îmi 
sunteţi într-adevăr dragi; dar dacă mă ataci, trebuie să mă 
apăr. Ştii doar că sunt mai puternic decât tine, chiar şi 
neînarmat; or, acuma, priveşte, am şi tomahawkul! Fii deci 
cuminte şi... 

Nu putui continua. Furia îi răpise judecata... Se aruncă 
asupra mea cu mâinile întinse ca nişte gheare uriaşe, 
răşchirate. Crezu că m-a prins, dar mă eschivai, 
ghemuindu-mă; şi propria-i greutate, menită să mă 
strivească, îl trânti de pământ. Într-o clipă sării pe el, îi 
imobilizai cu genunchii ambele braţe, îl apucai cu mâna 
stângă de gât şi, jucând în dreapta tomahawkul, vorbii 
hotărât: 

— Inciu-Ciuna, te rogi de mine ca să te cruţ? 

— Nu! 

— Atunci îţi retez capul! 

— Ucide-mă, câine! Gâfâi el, sforţându-se inutil să scape 
de sub apăsarea mea. 

— Nu, tu eşti tatăl lui Winnetou şi vreau să-ţi trăieşti 
veacul, dar trebuie să te pun la respect. Mă sileşti s-o fac. 

Îl lovii în cap cu latul securii; un geamăt, apoi mădularele 
lui tresăriră convulsiv şi se întinseră ca ţepene. Dincolo, 
indienii avură impresia că l-aş fi ucis pe Inciu-Ciuna. Se 
înălţă un vuiet şi mai grozav ca adineauri. Cu cingătoarea 
mea îi legai strâns braţele de trup. Îl cărai în spinare până 
la cedrul cu pricina şi-l culcai acolo. Trebuia să fac şi 
drumul acesta inutil: potrivit înţelegerii noastre, eram 
obligat să ajung la cedru. Îl lăsai pe Inciu-Ciuna lângă copac 
şi alergai îndărăt, căci observasem că mulţi indieni, în 
frunte cu Winnetou, înotau încoace. În cazul că aveau de 
gând să-şi calce cuvântul dat, situaţia putea deveni 
primejdioasă pentru mine şi pentru tovarăşii mei. De aceea, 
ajuns la râu, le strigai: 


— Înapoi! Căpetenia voastră trăieşte; nu i-am făcut 
nimic! Dar dacă vă apropiaţi, îl ucid. Să vină numai 
Winnetou. Vreau să vorbesc cu el. 

Apaşii nu ţinură seama de avertismentul meu. Însă 
Winnetou se înălţă deasupra apei, pentru a fi văzut de toţi şi 
rosti cu glas tare câteva cuvinte pe care nu le-am înţeles. 
Lui îi dădură ascultare şi făcură cale-ntoarsă. Winnetou se 
apropie singur de mine. L-am aşteptat la mal şi, pe când 
ieşea din apă, i-am spus: 

— Ai făcut bine că le-ai poruncit să se întoarcă, altminteri 
îl puneau pe tatăl tău în mare primejdie. 

— L-ai omorât cu tomahawkul? 

— Nu. Doar l-am ameţit un pic, fiindcă n-a vrut să se 
predea. 

— Ai fi putut să-l ucizi. Era doar în mâinile tale! 

— Eu nu ucid cu plăcere nici pe vrăjmaşii mei, dar încă 
pe tatăl lui Winnetou, al lui Winnetou care mi-e drag! Uite 
aici arma lui! 

Hotărăşte tu dacă am învins şi dacă cuvântul dat mie şi 
tovarăşilor mei va fi respectat. 

Apucă tomahawkul din mâna mea şi mă privi îndelung, ca 
dus pe gânduri. Ochii i se înduioşară parcă, expresia lor 
creştea până la admiraţie. Nu se mai putu reţine şi 
exclamă: 

— Ce fel de om mai e şi Old Shatterhand acesta! Cine să-l 
înţeleagă? 

— Chiar tu însuţi vei începe să mă înţelegi. 

— Îmi predai arma fără să ştii dacă ne vom respecta sau 
nu cuvântul! Ai fi putut s-o păstrezi pentru apărare. Ştii că 
în felul acesta te dai pe mâinile mele? 

— Pshawl Nu mi-e teamă. Pentru orice eventualitate, am 
braţele şi pumnii. Dar Winnetou nu e un viclean, ciun 
războinic nobil, care nu-şi calcă niciodată cuvântul. 

Atunci Winnetou îmi întinse mâna şi mă privi cu ochii 
sclipind: 


— Ai dreptate! Eşti liber, împreună cu celelalte feţe 
palide, afară de omul pe care îl cheamă Rattler. Văd că-mi 
acorzi încredere, de aceea trebuie să mă încred şi eu în 
tine! 

— Ai să te convingi şi vei avea încredere în mine cum am 
şi eu în tine; mai aşteaptă niţel. Acuma haide la tatăl tău. 

— Da, să mergem! Trebuie să-l îngrijesc; unde loveşte 
Old Shatterhand, acolo e primejdie de moarte, chiar dacă n- 
a fost în intenţia lui să ucidă. 

Ne apropiarăm de cedru şi îi dezlegarăm braţele lui 
Inciu-Ciuna. 

Winnetou îi cercetă starea şi stabili: 

— Trăieşte, dar o să-şi revină târziu şi îl va durea multă 
vreme capul. Nu mai am timp să stau aici; îi trimit îndată 
câţiva oameni. 

Fratele meu Old Shatterhand să mă urmeze. 

Era pentru întâia oară că mă numea „frate”. De câte ori, 
mai pe urmă, n-am auzit din gura lui cuvântul acesta şi cât 
de serios îl gândea şi-l rostea întotdeauna, cât de cinstit şi 
adevărat! 

Ne întoarserăm la râu şi-l traversarăm înot. Indienii ne 
aşteptau pe mal, urmărindu-ne cu atenţia încordată. Acum 
abia, văzând cum înotăm prieteneşte, umăr lângă umăr, îşi 
dădeau seama nu numai că suntem împăcaţi, dar şi ce mult 
se înşelaseră în privinţa mea când mă făcuseră obiectul 
zeflemelei şi batjocurii lor. 

leşind la mal, Winnetou îmi luă mâna şi vorbi cu glas tare: 

— Old Shatterhand a biruit! El ca şi cei trei tovarăşi ai lui 
sunt liberi! 

— Iuf, iuf, iuf! Exclamară apaşii. 

Numai langua stătea deoparte şi se uita la noi cu ochi 
bântuiţi de umbre. Cu el mai aveam o răfuială, nu atât 
pentru a-i plăti minciuna şi încercarea de a ne da morţii, cât 
pentru soarta acelor albi cu care s-ar mai fi putut întâlni în 
viitor. 


Winnetou trecu pe lângă el, cu mine alături, fără a-i 
arunca o singură privire. Mă conduse la stâlpii de care erau 
legaţi camarazii mei. 

— Aleluia! Strigă Sam. Am scăpat! Nu mai murim, măi 
omule, prietene, tinere, greenhorn ce sunteţi! Cum de-aţi 
făcut toate astea? 

Winnetou îmi dădu cuțitul lui şi-mi spuse: 

— Taie-le legăturile. Meriţi s-o faci cu mâna ta! 

Le-am tăiat. Cum se văzură liberi, se aruncară la pieptul 
meu şi mă strânseră în trei perechi de braţe, gata-gata să- 
mi strivească oasele. Sam îmi sărută chiar mâna şi, în timp 
ce lacrimile i se rostogoleau din ochişori, în stufărişul 
bărbii, declară solemn: 

— Sir, dacă am să vă uit vreodată, atunci să mă înghită cu 
păr cu tot şi cu piele primul urs ce-mi va ieşi în cale! Cum 
dracu' aţi reuşit? 

Aţi dispărut deodată, nu ştiu cum. Vă temeaţi de apă ca 
de foc şi ne aşteptam să cădeţi la fund ca un pietroi. 

— Nu ţi-am spus eu că, dacă mă înec, suntem salvaţi? 

— A spus asta Old Shatterhand? Se miră Winnetou. 
Aşadar, totul n-a fost decât un şiretlic? 

— Da, încuviinţai eu. 

— Va să zică fratele meu îşi pregătise planul. După câte 
înţeleg, a înotat pe sub apă în sus şi a ieşit în cealaltă parte. 
Fratele meu nu e numai puternic ca ursul, dar şi viclean ca 
vulpea de prerie; duşmanii ar trebui să se ferească de el! 

— Oare nu mi-a fost şi Winnetou duşman? 

— Ba da, însă acum s-au schimbat lucrurile. 

— Aşadar, mă crezi pe mine, nu pe mincinosul de 
Tangua? 

Se uită lung, stăruitor la mine, ca şi adineauri când ne 
aflam pe malul celălalt, îmi întinse mâna şi-mi vorbi: 

— Ochii tăi sunt calzi şi pe chipul tău nu citesc făţărnicia. 
De aceea te cred. 

Între timp mă îmbrăcasem. Scosei din buzunar cutia de 
sardele: 


— De astă dată, fratele meu Winnetou judecă bine; am să 
i-o dovedesc. Poate va recunoaşte lucrul ce vreau să-i arăt. 
Desfăcui cutia şi-i arătai şuviţa de păr. Dădu s-o apuce, 

dar ezită. 

— E o şuviţă din părul meu! Cine ţi-a dat-o? 

— Inciu-Ciuna spunea că, pe când eraţi legaţi de arborii 
aceia, Spiritul cel bun v-a trimis un salvator nevăzut. Da, 
era nevăzut, căci trebuia să se ferească de ochii kiowaşilor; 
acum nu mai are nevoie să se ascundă de ei. Acum mă vei 
crede şi tu că nu ţi-am fost duşman, ci prieten! 

— Tu... chiar tu ne-ai dezlegat! Prin urmare ţie îţi 
datorăm libertatea şi viaţa! Izbucni Winnetou uluit de-a 
binelea, el, care nu ştia ce înseamnă a fi surprins sau uimit. 

Mă luă de mână şi mă conduse la Ngşo-ci, care stătea 
nemişcată la locul ei şi nu ne pierdea o clipă din ochi. 
Winnetou mă împinse uşurel până în faţa ei şi vorbi cu 
emoție în glas: 

— Nşo-ci, iată-l pe viteazul care ne-a eliberat în taină, pe 
mine şi pe tatăl tău, din mâinile kiowaşilor! Sora mea să-i 
mulţumească! 

Acestea zise, mă îmbrăţişa şi mă sărută pe amândoi 
obrajii. Nşo-ci îmi întinse mâna şi nu rosti decât un singur 
cuvânt: 

— lartă! 

În loc să-mi mulţumească, îmi cerea iertare! Pentru ce? 
Am înţeles: 

Ea mă nedreptăţise în sinea ei. Ea, care mă îngrijise, ar fi 
trebuit să mă cunoască mai bine decât ceilalţi şi totuşi, pe 
când jucam rolul fricosului, mă crezuse într-adevăr un 
papă-lapte. Mă ţinuse drept un nevrednic şi neputincios. 
Acum, pentru a-şi repara greşeala, i se părea mai potrivit 
să-mi ceară iertare decât să-mi mulţumească la îndemnul 
lui Winnetou. l-am strâns mâna şi i-am răspuns: 

— Nşo-ci să-şi amintească de cele ce i-am spus. Acum 
vorbele mele s-au împlinit. Vrei, sora mea, să-mi dărui 
încredere de acum înainte? 


— Îl cred din tot sufletul pe fratele meu alb! 

Tangua se afla în preajmă. 1 se citea pe faţă mânia. Mă 
apropiai de el şi, privindu-l ţintă în ochi, întrebai: 

— Este oare Tangua, căpetenia kiowaşilor, un mincinos 
ordinar, sau îi place adevărul? 

— Vrei să mă jigneşti? Se răsti el. 

— Nu. Vreau să ştiu doar cu cine am de-a face. 
Răspunde! 

— Old Shatterhand să afle că-mi place adevărul. 

— Vedem noi! Zici că obişnuieşti să te ţii de cuvânt? 

— Da. 

— Aşa şi trebuie. Cine spune una şi face alta e un ticălos. 
Îţi aminteşti ce mi-ai spus? 

— Când? 

— Când eram legat. 

— Am spus de toate. 

— Într-adevăr. Dar bănuieşti, desigur, la care din vorbele 
tale mă refer. 

— Nu. 

— Atunci să-ţi amintesc eu. Spuneai că vrei să te răfuieşti 
cu mine. 

— Am spus eu asta? Întrebă el, ridicând sprâncenele a 
mirare. 

— Da. Şi ai declarat că tare ţi-e poftă să te încaieri cu 
mine, fiindcă ştii dinainte că mă faci praf. 

Se vede că tonul meu îl punea pe gânduri, căci îmi 
răspunse şovăind: 

— Nu-mi amintesc să fi rostit asemenea lucruri. Old 
Shatterhand trebuie să fi înţeles greşit. 

— Winnetou era de faţă şi poate să întărească. 

— E adevărat, întări bucuros Winnetou. Tangua voia să 
ajungă la o răfuială cu Old Shatterhand şi s-a lăudat că e 
gata să se bată cu el şi să-l zdrobească. 

— Recunoşti că ai pronunţat asemenea vorbe? Le menţii? 

— Îmi ceri tu asta? 


— Da. M-ai făcut broscoi şi laş; m-ai ponegrit şi ţi-ai dat 
osteneala să mă duci la pieire. Cine cutează să se poarte 
astfel, acela trebuie să aibă şi curajul de a se lupta cu mine. 

— Pshawl'7dNu mă înfrunt decât cu oameni de rangul 
meu. 

— Sunt şi eu o căpetenie! 

— Dovedeşte! 

— Bine! Dacă refuzi să-mi dai socoteală, ţi-o dovedesc 
spânzurându-te de primul copac. 

Să ameninţi pe un indian cu spânzurătoarea e una din 
injuriile cele mai grele. Îşi smulse imediat cuțitul de la brâu 
şi strigă: 

— Câine, vrei să te tai? 

— Da. Însă nu aşa, tam-nisam, cum ţi-ar conveni ţie, ci în 
luptă dreaptă, bărbat contra bărbat, cuţit contra cuţit. 

— Nici prin gând nu-mi trece. N-am nimic de-a face cu 
Old Shatterhand! 

— Dar adineauri, când eram legat cobză şi nu puteam să 
mă apăr, aveai de-a face, laşule! 

Dădu să se repeadă la mine, dar Winnetou sări între noi 
şi vorbi: 

— Fratele meu Old Shatterhand are dreptate. Tangua l-a 
batjocorit şi trebuie să-i dea socoteală. Dacă nu vrea, 
înseamnă că e un nemernic şi merită să fie alungat din 
mijlocul nostru. Asta trebuie hotărât pe loc, să nu spună 
nimeni că războinicii apaşilor au ţinut în ospeţie nişte laşi. 
Ce are de gând căpetenia kiowaşilor? 

Până a răspunde, Tangua îşi roti privirea înjur. Apaşii 
erau aproape de patru ori mai mulţi decât kiowaşii; în plus, 
aceştia din urmă se aflau pe teritoriul gazdelor; să încerce a 
stârni o nouă bătălie era cu neputinţă acum, când venise să 
plătească răscumpărarea şi când, de fapt, mai era pe 
jumătate prizonier. 

— Să mă mai gândesc, zise kiowaşul, ocolind răspunsul. 

— Un războinic netemător nu mai stă pe gânduri într-un 
astfel de caz. Ori primeşti lupta, ori eşti o cârpă. 


Atunci Tangua se încrâncenă din nou: 

— Tangua cârpă? Cine îndrăzneşte să mi-o spună? Acuşi 
îi vâr cuțitul în burtă! 

— Eu, eu o spun! Răsună glasul lui Winnetou, calm şi cu 
mândrie. 

Eu o spun, fiindcă nu respecţi cuvântul pe care l-ai dat lui 
Old Shatterhand. 

— Îl respect! 

— Adică eşti gata de luptă? 

— Da! 

— Imediat? 

— Fără nici o amânare! Abia aştept să-i văd culoarea 
sângelui! 

— Perfect! Atunci să se hotărască arma cu care veţi lupta. 

— Şi cine hotărăşte? 

— Old Shatterhand. 

— De ce? 

— Fiindcă l-ai jignit. 

— Ba eu hotărăsc. 

— Tu? 

— Eu, eu! Am fost şi eu jignit! Şi, pe deasupra, sunt o 
căpetenie, nu un alb oarecare ca dânsul. Am rang mai 
mare. 

— Old Shatterhand e cu mult mai mare decât o căpetenie 
a pieilor-roşii. 

— Asta spune şi el, dar cum o dovedeşte? Fără dovezi, 
degeaba! 

Am intervenit pentru a pune capăt disputei: 

— Să aleagă Tangua; mi-e totuna cu ce armă îl voi zdrobi. 

— N-ai să mă zdrobeşti! Tună el mânios. Crezi că am să 
aleg lupta cu pumnul în care te pricepi să-i dobori pe toţi, 
sau am să aleg cuțitul cu care l-ai înjunghiat pe Cuţit- 
Fulger, sau cumva tomahawkul cu care l-ai răpus pe însuşi 
Inciu-Ciuna? 

— Dar ce atunci? 


— Puşca. Vom trage unul asupra celuilalt. Glonţul meu îţi 
va pătrunde în inimă. 

— Bine. Sunt de acord. Dar cred că fratele meu Winnetou 
a înţeles cele mărturisite acum de Tangua? 

— Ce? 

— Că am luptat cu Cuţit-Fulger şi l-am înjunghiat. Am 
făcut-o pentru a-i salva de la cazne pe apaşii prizonieri. 
Numai că Tangua a tăgăduit până acum adevărul. Se vede 
că n-am greşit făcându-l de mincinos. 

— Mincinos? Eu? Urlă kiowaşul. Asta mi-o plăteşti cu 
viaţa! Puştile încoace! Repede! Începem imediat lupta. 
Vreau să-i astup botul acestei potăi care latră! 

Prinse puşca în mână. Winnetou trimise un apaş în 
pueblo să-mi aducă şi mie arma şi muniţiile. Fuseseră 
păstrate în bună regulă, căci Winnetou - deşi mă credea 
duşman - se îngrijise cu atenţie de toate lucrurile mele. 
Acum mi se adresa: 

— Fratele meu alb să-mi spună de la ce depărtare şi câte 
focuri veţi trage. 

— Mi-e indiferent, am răspuns. Cine a ales arma să 
hotărască şi restul! 

— Da, eu hotărăsc, se grăbi langua. Tragem de la două 
sute de paşi câte focuri vor fi necesare până ce unul din noi 
va cădea fără să se mai ridice. 

— Bine! Consimţi Winnetou. Voi băga eu de seamă. Trage 
unul, apoi celălalt. Aşadar, pe rând. Eu veghez cu puşca în 
mână; dacă vreunul trage înainte de a-i veni rândul, îl ucid 
cu un glonţ în cap. Cine face începutul? 

— Eu, fireşte! Strigă kiowaşul. 

Winnetou era de altă părere: 

— Tangua vrea să aibă toate avantajele de partea sa. Să 
tragă Old Shatterhand primul. 

— Nu! Am răspuns. Facă-se voia lui. Trage el un foc, pe 
urmă eu şi basta. 

— Ba nu, se împotrivi Tangua. Tragem întruna până cade 
unul din doi. 


— Bineînţeles; numai că tu ai să cazi din primul meu 
glonţ. 

— Lăudărosule! 

— Pshawl De fapt nu trebuie că te ucid, dar n-am nici o 
plăcere. 

Pedeapsa cea mai uşoară va fi să te schilodesc. Îţi voi 
sfărâma genunchiul drept. Ţine minte! 

— Aţi auzit? Hohoti el. O faţă palidă, căreia şi prietenii îi 
spun greenhorn, se făleşte că, de la două sute de paşi, are 
să mă împuşte în genunchi! Râdeţi, oameni buni! Râdeţi, că 
aveţi de ce! 

Îşi roti ochii peste mulţime, provocator, însă nimeni nu 
râse. Atunci adăugă: 

— Vă temeţi de el! Dar veţi vedea cum îl fac de batjocura 
lumii. 

Haide, să numărăm două sute de paşi! 

Între timp, mi se aduse doborâtorul meu de urşi. Îmi 
cercetai arma: 

Era în cea mai bună stare. Amândouă ţevile erau 
încărcate. Pentru a fi şi mai sigur, slobozii ambele focuri şi 
încărcai iarăşi arma, cu atenţia cuvenită unei asemenea 
împrejurări. Sam se apropie de mine, plângându-se: 

— Sir, am o sută de probleme să le discut cu 
dumneavoastră şi nu găsesc prilejul! Acum doar una: vreţi 
într-adevăr să ochiţi în genunchi? 

— Da. 

— Numai atât? 

— Îi ajunge. 

— Nu, hotărât nu! O asemenea scârbă trebuie stârpită, 
dacă nu mă-nşel. Gândiţi-vă numai câtă vină are şi câte s-au 
petrecut din cauza tentativei sale de a fura caii apaşilor! 

— Aceeaşi vină o poartă şi albii care l-au îndemnat la furt. 

— Să nu-i fi ascultat! De-aş fi în locul dumneavoastră, i-aş 
găuri scăfârlia. Fără îndoială că el va ţinti în cap! 

— Sau în piept; sunt convins că aşa va face. 


— Dar nu va nimeri. Puşcoacele ăstora nu fac doua 
parale. 

Distanţa fusese măsurată şi ne deplasarăm fiecare spre 
locurile noastre. Eram calm, ca întotdeauna; în schimb, 
Tangua nu înceta să-mi arunce sumedenie de ocări, 
imposibil de redat. Atunci Winnetou, care se postase pe 
margine, la jumătatea distanţei dintre noi, îl preveni: 

— Căpetenia kiowaşilor să tacă şi să fie atent! Număr 
până la trei, apoi se trage! Dar cine o ia înainte numai cu o 
clipită, pe acela îl fulger cu un glonţ în cap! 

Lesne de închipuit că toată asistenţa era cuprinsă de o 
încordare fără margini. Se aşezaseră în două şiruri pe 
dreapta şi pe stânga, despărțiți de o pârtie largă, la 
capetele căreia ne aflam noi. Se lăsase o tăcere adâncă. 

— Începe căpetenia kiowaşilor! Rosti Winnetou şi 
număra: Unu... 

Doi... trei! 

Stăteam liniştit, oferind adversarului pieptul. De la 
primele cuvinte ale lui Winnetou, şeful kiowaşilor îşi duse 
arma la ochi, ţinti cu atenţie, apoi trase. Glonţul trecu 
şuierând pe lângă mine. Nu se auzi nicăieri nici o şoaptă, 
nici un comentariu. 

— Acum va trage Old Shatterhand, mi se adresă 
Winnetou. Unu... 

Doi... 

— Opreşte! L-am întrerupt. Eu am stat în faţa lui Tangua 
drept şi cinstit, fără a mă clinti din loc; dar el uite cum stă, 
pe jumătate întors; nu-mi arată faţa, ci coasta. 

— Ce, n-am voie?! Răspunse Tangua. Cine mă poate opri? 
Nu s-a hotărât cum să stăm. 

— E drept, am răspuns. Tangua poate sta cum îi place. El 
îmi întoarce coasta ca să am o ţintă mai mică şi crede că 
astfel îmi va fi mai greu să-l ochesc: dar se înşală amarnic. 
Aş fi putut să trag imediat, fără nici o vorbă, dar vreau să 
fiu cinstit cu el. Am să-l lovesc în genunchi, cu condiţia ca să 
se întoarcă cu faţa la mine: altminteri, dacă rămâne aşa, îi 


voi zdrobi amândoi genunchii. lată deci diferenţa! Să stea 
cum pofteşte, dar să nu zică pe urmă că nu l-am prevenit! 

— Nu mai trage cu vorba, trage cu puşca! Mă luă el peste 
picior, neglijându-mi avertismentul şi rămânând în aceeaşi 
poziţie. 

— Trage, Old Shatterhand! Repetă Winnetou. Unu... 
doi... trei! 

Arma trosni. langua scoase un strigăt avan, scăpă din 
mână puşca, îşi desfăcu braţele, se bălăbăni o vreme şi 
căzu. 

— Iluf, iuf, iuf! Răsună pretutindeni şi mulţimea se 
îngrămădi să vadă unde l-am nimerit. 

Mă apropiai şi eu; toată lumea îmi făcea loc, dându-se cu 
respect la o parte. 

— Genunchii, amândoi genunchii! Auzeam de peste tot. 
L-am găsit pe Tangua tăvălindu-se pe jos de durere. 
Winnetou se aplecase asupra lui şi-i cerceta rana. Îmi zise: 

— Glonţul a pătruns exact cum a prevăzut fratele meu: 
amândoi genunchii sunt zdrobiţi. Tangua nu va mai umbla 
călare după avutul altora. 

Când rănitul mă zări, dădu să-mi arunce un puhoi de 
înjurături. 

Dar mă răstii la el atât de energic, încât tăcu pentru 
câteva clipe. 

— Ţi-am spus dinainte ce se va întâmpla şi n-ai vrut să-mi 
asculţi sfatul. Eşti singur de vină! 

Se îndârjea să nu geamă; ca indian, nu-i era îngăduit să 
se vaite, oricât de mare ar fi fost suferinţa; îşi muşca buzele 
şi se uita sălbatic în pământ. Apoi spuse, scrâşnind din dinţi: 

— Sunt rănit. Nu mă pot întoarce acasă. Trebuie să 
rămân aici, printre apaşi. 

Dar Winnetou clătină din cap şi răspunse ferm: 

— Ba trebuie să te întorci acasă; n-avem loc aici pentru 
hoţii de cai şi pentru ucigaşii oamenilor noştri. Noi nu ne- 
am răzbunat prin vărsare de sânge; ne-am mulţumit cu 
dobitoace şi cu diferite lucruri. 


Mai mult nu ne poţi cere. Nici un kiowaş nu mai are ce 
căuta la noi în pueblo. 

— Dar nu pot călări! 

— Old Shatterhand era şi mai greu rănit; nici el nu putea 
călări. 

Totuşi a trebuit să vină cu noi. Învață de la el şi-ţi va 
folosi! Kiowaşii voiau să plece încă astăzi din ţinutul nostru. 
Să plece aşadar! Cine va întârzia până mâine lângă 
păşunile noastre va avea soarta pe care i-aţi dorit-o voi lui 
Old Shatterhand! Am zis! Howgh! 

Mă luă de mână şi mă duse cu el. Când ieşeam din 
îmbulzeală, Inciu-Ciuna tocmai venea înot, împreună cu cei 
doi oameni care îi fuseseră trimişi de Winnetou. Acesta se 
grăbi să-l întâmpine, iar eu plecai în căutarea lui Sam 
Hawkens, Dick Stone şi Will Parker. 

— În sfârşit! În sfârşit vă putem vedea şi noi în mijlocul 
nostru! Se bucură Sam. Dar înainte de toate, ia spuneţi: ce- 
a fost cu părul acela pe care i l-aţi arătat lui Winnetou? 

— Îl tăiasem eu. 

— Când? 

— Pe când îi dezlegam, pe el şi pe Inciu-Ciuna. 

— Adică... dracu' să mă ia! Dumneavoastră... un 
greenhorn... 

l-aţi... i-aţi eliberat? 

— Eu. 

— Fără să ne suflaţi o vorbuliţă?! 

— Nu era nevoie. 

— Dar cum, păcatele mele, aţi reuşit? 

— Aşa, după metoda mea de greenhorn. 

— Nu-mi vorbiţi în dodii, sir! Doar asta era o treabă 
grozav de anevoioasă! 

— Într-adevăr, până şi dumneata te îndoiai că ai putea s-o 
scoţi la capăt. 

— Şi aţi lucrat de unul singur! Zău că nu pricep: ori nu 
am cap, ori mi-a îngheţat mintea! 

— Prima ipoteză, Sam, prima e cea justă! 


— Lăsaţi glumele! Auzi ce pramatie! Îi eliberează pe şefii 
apaşi, duce cu elo şuviţă fermecată şi nu scapă o vorbă! Ie 
uiţi la mutra asta cumsecade şi nu te poţi dumeri! Să maiai 
încredere în oameni?! 

Şi unde mai pui cele petrecute azi! Una însă n-o înţeleg şi 
pace. Parcă vă înecaserăţi şi, hocus-pocus, aţi înviat! 

I-am istorisit totul, după care Sam izbucni: 

— Omule, prietene, greenhorn, ticălos şi porc de câine 
fără pereche, dacă nu mă-nşel! Trebuie totuşi să vă mai 
întreb: chiar n-aţi călcat vreodată măcar aşa, de leac, prin 
vestul sălbatic? 

— Nu. 

— Nici prin Statele Unite? 

— Nici. 

— Atunci să vă înţeleagă dracu', nu eu! Sunteţi un boboc 
sadea şi iaca, toate vă merg strună! Zău dacă am întâlnit 
vreodată o puşlama mai teribilă! Şi nici nu am încotro, sunt 
obligat să vă laud. Ce mai încolo, aţi întors-o de minune, hi- 
hi-hi-hi! Viaţa noastră atârna de un fir de păr, mai bine zis 
de o şuviţă. Dar dacă vă laud, nu care cumva să vă umflaţi 
în pene! O să mai faceţi destule prostii şi încă gogonate. M- 
aş mira să iasă din dumneavoastră, în cele din urmă, un 
westman onorabil! 

Ar fi continuat astfel încă mult şi bine, dar Winnetou şi 
Inciu Ciuna se apropiară de noi. Ca şi fiul său cu puţin 
înainte, conducătorul apaşilor mă privi atent şi grav în ochi: 

— Am auzit totul de la Winnetou. Fii liber şi iartă-ne. Eşti 
un războinic foarte viteaz şi foarte isteţ la minte. Înţelept e 
acela care-ţi câştigă prietenia. Vrei să fumezi cu noi pipa 
păcii? 

— Da, vreau să fiu prietenul şi fratele vostru! 

— Atunci urmaţi-mă sus, în pueblo, tuspatru, împreună cu 
fiica mea Nşo-ci. Voi alege o locuinţă vrednică pentru 
biruitorul meu. Winnetou rămâne aici, ca să facă ordine. 

Urcarăm cu toţii, ca oameni liberi, scările cetăţii 
piramidale, aceeaşi pe care o părăsisem ca prizonieri, 


pentru a fi duşi la execuţie... 

Chapter 5 „ZI-FRUMOASĂ” 

Reîntors la pueblo, îmi dădui, în sfârşit, seama cât de 
semeaţă şi masivă era această aşezare de piatră. Se afirmă 
că băştinaşii ar fi incapabili de cultură; dar nişte oameni 
care au fost în stare să mute asemenea coloşi de stâncă şi 
să dureze cetăţi inexpugnabile în raport cu armele de 
atunci, nu se puteau afla pe cea mai joasă treaptă a culturii. 
Nu accept, dar nici nu contest teoria după care indienii de 
astăzi nu ar fi urmaşii acelor neamuri de demult; însă chiar 
dac-ar fi aşa, nu văd întemeiată afirmaţia cum că indienii ar 
fi inapţi de o evoluţie spirituală. Fireşte că, răpindu-le şi 
spaţiul şi timpul, îi sileşti la decădere şi dispariţie. 

Urcarăm scările până la platforma a treia, în spatele 
căreia se aflau cele mai bune încăperi ale clădirii. Acolo 
locuia Inciu-Ciuna cu cei doi copii ai săi; acolo ni se oferi şi 
nouă găzduire. 

Odaia mea era spațioasă. Ca şi celelalte, nu avea ferestre 
şi primea lumină numai prin uşă; dar canaturile erau atât 
de depărtate unul de altul şi atât de ridicate, încât 
vizibilitatea era foarte bună. Odaia nu avea nici o mobilă, 
dar Nşo-ci aduse imediat blănuri, cuverturi şi alte lucruri, 
creându-mi o ambianţă cât se poate de plăcută. Hawkens, 
Stone şi Parker căpătară tustrei o cameră asemănătoare. 

După ce „odaia musafirilor” oferită mie fu aranjată şi mă 
putui instala comod, „Zi-Frumoasă” îmi aduse o pipă a păcii 
admirabil sculptată, împreună cu tutunul necesar. O umplu 
chiar dânsa şi o aprinse. 'Trase din ea câteva fumuri şi rosti: 

— Calumetul acesta ţi-l trimite Inciu-Ciuna, părintele 
meu. Lutul l-a adus chiar el de la steiul sfânt, iar eu am 
scobit vatra pipei. Încă nu a fost atinsă de buzele nimănui. 
Te rugăm s-o primeşti în dar şi să-ţi aminteşti de noi când 
vei fuma dintr-însa. 

— Bunătatea voastră n-are margini, am răspuns. Aproape 
că mă pune în încurcătură, căci nu ştiu să răsplătesc un 
asemenea dar. 


— Ne-ai dat până acum atât de mult, încât nu-ţi putem 
mulţumi de ajuns; ai salvat în două rânduri viaţa lui Inciu- 
Ciuna şi a lui Winnetou, fratele meu. Amândoi au căzut de 
două ori în mâinile tale şi nu i-ai ucis. Chiar şi astăzi ai fi 
putut să-l omori pe Inciu-Ciuna şi n-ai făcut-o. De aceea 
inimile noastre bat pentru tine şi vrem să ne fii frate, să 
îngădui ca războinicii noştri să te socotească unul de-ai lor. 

— Atunci s-ar împlini dorinţa mea cea mai arzătoare. 
Inciu-Ciuna este o căpetenie şi un războinic vestit, iar pe 
Winnetou l-am îndrăgit din prima clipă. Mi-ar face nu numai 
o mare cinste, ci şi o mare bucurie să mă numesc fratele 
unor astfel de oameni. Aş vrea ca şi tovarăşii mei să aibă 
parte de aceeaşi bucurie. 

— Dacă o doresc, atunci îi vom socoti ca şi cum s-ar fi 
născut apaşi. 

— Vă mulţumim. Aşadar, tu însăţi ai plămădit vatra pipei 
din argila sfântă? Ce măiestre îţi sunt mâinile! 

Fata roşi la auzul acestor laude şi răspunse: 

— Ştiu că soțiile şi fiicele feţelor palide sunt încă mai 
iscusite şi mai îndemânatice ca noi. Dar stai, să-ţi mai aduc 
ceva. 

leşi şi se întoarse cu pistolul şi cuțitul meu, cu muniţiile şi 
cu toate celelalte lucruri în afara celor ce le purtam prin 
buzunarele hainelor şi de care nici nu se atinseseră. [i 
mulţumii, constatai că nu lipseşte absolut nimic şi întrebai: 

— Oare veţi înapoia şi camarazilor mei toate lucrurile? 

— Da, totul. Cred că le-au şi primit; eu te slujesc pe tine, 
iar Inciu-Ciuna se îngrijeşte de ei. 

— Dar ce se întâmplă cu caii noştri? 

— Sunt aici. Îţi vei călări iarăşi calul, iar lui Sam Hawkens 
i-o dăm înapoi pe Mary. 

— Ah, cunoşti şi numele catârului? 

— Da, ştiu şi cum se cheamă flinta lui cea veche: îi zice 
Liddy. Am stat adeseori de vorbă cu el, dar nu ţi-am spus 
nimic. E un mare glumeţ şi un vânător iscusit. 


— E şi mai mult decât atât: un tovarăş credincios, gata de 
jertfă, pe care nu se poate să nu-l iubeşti. Dar aş vrea să te 
întreb ceva: o să-mi spui cinstit adevărul? 

— Nşo-ci nu minte! Răspunse ea mândră şi totuşi cu 
simplitate. 

Ţie mai ales nu-ţi va spune niciodată o minciună. 

— E adevărat că războinicii voştri le-au luat prizonierilor 
kiowaşi toate lucrurile ce le aparţineau? 

— Da. 

— Şi celor trei camarazi ai mei? 

— Da. 

— Atunci de ce nu le-au luat şi pe-ale mele? Nici nu s-au 
atins de buzunare. 

— Aşa a poruncit Winnetou, fratele meu. 

— Ştii şi de ce? 

— Pentru că îi erai drag. 

— Deşi mă socotea duşman? 

— Da. Spuneai adineauri că l-ai îndrăgit şi tu din prima 
clipă; la fel s-a întâmplat şi cu dânsul. I-a părut tare rău că e 
nevoit să te socotească duşman şi nu numai duşman... 

Se opri. Ar fi voit să mai adauge ceva, dar îi era teamă să 
nu mă jignească. 

— Vorbeşte mai departe! O îndemnai. 

— Nu. 

— Atunci am să vorbesc în locul tău. Faptul că mă socotea 
duşman încă nu-l durea prea mult; chiar şi un duşman 
poate fi demn de preţuire; însă el mă credea mincinos, 
prefăcut, viclean. N-am dreptate? 

— Ai spus-o. 

— Sper că acum îşi recunoaşte greşeala. Mai spune-mi, 
rogu-te, ce s-a întâmplat cu Rattler, ucigaşul lui Klekih- 
Petra? 

— Îl leagă chiar acum la stâlpul caznelor. 

— Ce? Chiar în clipa asta? 

— Da. 

— Şi nu mi-ai spus nimic?! De ce? 


— Winnetou a voit astfel. 

— Care e motivul? 

— Socoate că ochii tăi nu vor fi în stare să privească, nici 
urechile să asculte cele ce se vor petrece. 

— Poate că nu s-a înşelat. Şi, totuşi, voi izbuti să privesc şi 
să ascult dacă se va ţine seama de dorinţa mea. 

— Care anume? 

— Spune-mi mai întâi în ce loc va fi supus caznelor. 

— Jos, la râu, unde ai stat şi tu. Inciu-Ciuna v-a adus aici 
pe tuspatru ca să nu observați ceea ce se întâmplă. 

— Dar eu doresc să fiu de faţă! Ce cazne îl aşteaptă? 

— Toate câte ştim să le aplicăm prizonierilor. Omul acela 
e cel mai rău dintre feţele palide care au căzut vreodată în 
mâinile noastre. Fără nici o pricină l-a ucis pe părintele alb, 
atât de iubit şi de cinstit la noi, dascălul lui Winnetou. De 
aceea nu va muri ca alţii în caznele obişnuite, ci va fi supus 
tuturor chinurilor pe care le cunoaştem şi pe care le vom 
încerca pe rând asupra lui. 

— Asta nu trebuie să faceţi. E lipsit de omenie! 

— Îşi merită soarta! 

— Ai putea să stai acolo şi să te uiţi? 

— Da! 

— Tu, care eşti o fată gingaşă? 

Îşi plecă genele lungi. Rămase un timp cu ochii în 
pământ, apoi îşi ridică privirea serioasă, aproape 
mustrătoare şi răspunse: 

— Te miră? 

— Da. O femeie nu trebuie să vadă asemenea lucruri. 

— La voi aşa este? 

— Aşa. 

— Vorbeşti adevărat? 

— Desigur. 

— Nu vorbeşti adevărat, dar nici mincinos nu eşti, pentru 
că a fost din neştiinţă, fără să-ţi dai seama. Te înşeli. 

— Şi tu eşti de altă părere? 

— Da! 


— Oare cunoşti mai îndeaproape ca mine pe femeile şi 
fetele noastre? 

— Poate că tu nu le cunoşti îndeajuns! Nu-i aşa că la voi 
se îngăduie ca diferiţi oameni curioşi să fie de faţă când 
criminalii stau înaintea judecătorului? 

— Da. 

— Pe cât ştiu, acolo se înghesuie mai multe femei decât 
bărbaţi. E locul acela potrivit pentru o squaw? E frumos din 
partea ei să se lase mânată de curiozitate? 

— Nu. 

— Şi când ucideţi voi pe un răufăcător, când îl spânzurați, 
de pildă, sau îi tăiaţi capul, nu vin femeile albe ca să vadă şi 
ele cum se face? 

— Asta se obişnuia mai demult, în alte vremuri. 

— Şi acum e interzis? 

— Da. 

— Şi bărbaţilor? 

— Şi lor. 

— Înseamnă că e oprit pentru toţi deopotrivă! Şi dac-ar fi 
îngăduit, atunci şi femeile ar lua parte. O, femeile albe nu 
sunt chiar atât de gingaşe cum crezi tu! Ele sunt foarte tari 
în faţa suferinţei, dar numai atunci când îi doare pe alţii, fie 
oameni, fie dobitoace. Eu însă n-am fost pe la voi, dar 
Klekih-Petra ne-a lămurit. Pe urmă, Winnetou a cutreierat 
marile oraşe de la răsărit şi, după ce s-a întors, mi-a 
povestit totul: şi ce i-au văzut ochii şi ce-a simţit inima. Ştii 
tu ce fac femeile voastre cu animalele pe care au de gând să 
le fiarbă sau să le frigă pentru mâncare? 

— Ce? 

— Le jupoaie de vii şi le scot măruntaiele cât sunt încă în 
viaţă şi le aruncă în apă fierbinte. Şi mai ştii ce fac vracii 
albilor? 

— Ce anume? 

— Aruncă în apă clocotită câini vii ca să vadă cât mai 
trăiesc aşa. 


Le jupoaie pielea opărită. Le scot ochii şi le taie limba; le 
spintecă trupurile; îi chinuiesc în fel şi chip ca să scrie apoi 
cărţi despre bietele fiinţe. 

— Asta se cheamă vivisecţie şi se face spre binele ştiinţei. 

— Ştiinţă! Klekih-Petra mi-a fost şi mie învăţător, de 
aceea înţeleg acest cuvânt... Dar aceste squaw ale voastre 
nu aud oare cum strigă durerea din bietele făpturi? Nu ţin 
ele în odăile lor păsări închise în colivii? Nu ştiu ele ce 
chinuri îndură sărmana pasăre? Nu vin oare femeile albe cu 
miile la curse şi privesc cum caii îşi scot sufletul de 
alergătură? Nu aleargă ele să vadă cum boxerii îşi strivesc 
feţele până la sânge? Eu nu sunt decât o fată tânără, 
nepricepută şi socotită de voi drept „sălbatică”; dar îţi pot 
spune încă multe despre ceea ce fac gingaşele voastre 
squaw-ri fără să simtă tulburarea pe care aş simţi-o eu. 
Numără, te rog, miile de femei albe, delicate, frumoase, 
care-şi chinuiesc de moarte sclavii şi care zâmbesc drăguţ 
când o slujnică neagră e biciuită! Or, în cazul nostru, e 
vorba de un criminal, de un ucigaş, care trebuie să-şi 
ispăşească nelegiuirea. Şi dacă vreau să fiu de faţă, tu mă 
condamni! E cumva urât din partea mea să privesc liniştită 
cum piere un astfel de ticălos? Şi chiar dac-ar fi urât, cine-i 
de vină că noi, oamenii roşii, ne-am obişnuit ochii cu 
asemenea privelişti? Oare nu albii ne silesc să nu avem milă 
faţă de cruzimile lor? 

— Nu cred ca un judecător alb să condamne pe un 
prizonier roşu la stâlpul caznelor. 

— Judecător! Nu te supăra dacă repet cuvântul pe care l- 
am auzit de atâtea ori din gura lui Hawkens: greenhom! Tu 
nu cunoşti ţinuturile noastre. Unde găseşti aici judecători în 
înţelesul pe care tu îl dai acestui cuvânt? Judecător e cel 
tare, iar cel slab e judecat. N-ar strica să te informezi 
despre câte se petrec la focurile de tabără ale albilor. Oare 
toţi indienii aceia nenumărați, care au căzut în lupta contra 
năvălitorilor albi, au avut o moarte uşoară, dintr-un glonţ 
sau dintr-o lovitură de cuţit? Câţi din ei n-au fost chinuiţi 


înainte de-a muri! Şi care alta era vina lor decât aceea de a- 
şi fi apărat drepturile? Iar acum, când urmează să-şi 
primească osânda un ucigaş, eu să stau departe numai 
pentru că sunt o squaw, o fată? E adevărat, a fost cândva.şi 
altfel la noi, dar ne-aţi învăţat să privim cum curge sângele 
şi să nu clipim din ochi. Mă voi duce acolo şi voi fi de faţă 
când ucigaşul lui Klekih-Petra îşi va primi pedeapsa! 

O cunoscusem pe frumoasa şi tânăra indiană ca pe o 
fiinţă blândă, liniştită. Acum i se iviră fulgere în ochi şi 
obrajii îi ardeau; părea imaginea vie a unei zeițe a 
răzbunării, care nu cunoştea mila. Stătea dinainte-mi parcă 
şi mai frumoasă ca de obicei. S-o fi condamnat? Cu ce 
drept? 

— Atunci du-te! l-am spus. Dar merg şi eu. 

— Mai bine rămâi aici! Stărui dânsa, vorbind iarăşi cu 
glasul ei potolit. Inciu-Ciuna şi Winnetou nu doresc să fii 
acolo. 

— S-ar supăra pe mine? 

— Nu. Deşi nu o doresc, totuşi nu te vor alunga. Eşti 
fratele nostru. 

— Atunci merg şi ei mă vor ierta. 

Când, însoţit de Nşo-ci, am ieşit pe platformă, Sam 
Hawkens se afla acolo. Trăgea din pipa lui veche şi scurtă, 
aşa-zisă de savană. 

Primise şi el tutun. 

— Acuma da, s-au mai schimbat lucrurile, sir, constată el 
zâmbind. 

Până mai adineauri eram prizonieri şi acum trăim ca 
boierii. E o diferenţă! Cum vă simţiţi în noua situaţie? 

— Bine, mulţumesc! l-am răspuns. 

— Şi mie-mi merge admirabil. Ne-a servit şeful în 
persoană. E o atenţie excepţională, dacă nu mă-nşel. 

— Unde-i Inciu-Ciuna? 

— S-a întors la râu. 

— Ştii ce se petrece acolo? 

— Îmi închipui. 


— Ce-ţi închipui? 

— Drăguţii de kiowaşi şi-or fi luând rămas-bun. 

— Nu asta. 

— Păi atunci, ce? 

— Rattler va fi torturat. 

— Rattler? Şi noi stăm aici? Trebuie să văd şi eu! Haideţi, 
sir, să coborâm repede! 

— Domol! 'Te simţi dumneata în stare să asişti la un 
asemenea spectacol fără să ţi se facă pielea zgârci şi s-o iei 
la picior? 

— Cum adică pielea zgârci? Că mare greenhorn mai 
sunteţi, dragă sir Când veţi fi de mai multă vreme aici, în 
vest, n-o să vă mai treacă prin gând s-o luaţi la picior. 
Individul îşi merită soarta şi va fi executat după legea 
indienilor. Asta-i tot! 

— Dar e o cruzime! 

— Pshawl Să nu-mi pomeniţi de cruzime când e vorba de 
un specimen ca ăsta! Oricum, trebuie lichidat. Sau nici cu 
moartea nu sunteţi de acord? 

— Ba da. Însă scurt, repede. Totuşi e om! 

— Cine omoară fără cel mai mic motiv acela nu e om. Era 
beat ca un porc. 

— “Tocmai. E o circumstanţă atenuantă; nu ştia ce face. 

— Nu mai vorbiţi ca un caraghios! Fireşte, la voi în ţară 
stau domnii juraţi şi judecă acordând circumstanţe 
atenuante pentru orice crimă comisă în stare de beţie. De 
fapt, ar trebui înăsprită pedeapsa, sir; da, da, înăsprită! 
Cine se îmbată până la inconştienţă şi se aruncă apoi ca o 
fiară asupra aproapelui său, acela să-şi primească pedeapsa 
îndoit. Rattler nu-mi inspiră nici un pic de milă. Nu uitaţi 
cum s-a comportat chiar faţă de dumneavoastră!... 

— Totuşi ca să-i curm suferinţele, am să-i trag un glonţ în 
inimă. 

— Ca să-i curmaţi suferinţele? Pentru Dumnezeu, să nu 
faceţi una ca asta! Veţi stârni împotriva dumneavoastră pe 
toţi apaşii. E dreptul lor sacru să decidă felul pedepsei; 


dacă interveniţi, atunci s-a isprăvit cu prietenia noastră 
abia încheiată! Aşadar, veniţi cu noi? 

— Da. 

— Bine. Dar fără prostii! Mă duc să-i chem pe Dick şi pe 
Will. 

Intră în odaie şi se întoarse peste puţin împreună cu cei 
doi camarazi. Coborârăm etajele. Nşo-ci o luase înainte şi 
nu era de văzut. 

Când trecurăm din vâlcea în valea cea mare, nu mai 
găsirăm picior de kiowaş. Plecaseră călare, împreună cu 
şeful lor rănit. Ca măsură de precauţie, Inciu-Ciuna 
trimisese iscoade pe urmele lor, ca nu cumva să se întoarcă 
pe furiş şi să se răzbune. 

Am pomenit mai sus că acolo se afla şi carul nostru cu 
boi. Acum apaşii formaseră un cerc larg în jurul lui. La 
mijloc se găseau cele două căpetenii şi câţiva războinici. 
Era şi Nşo-ci; discuta cu Winnetou. 

Deşi fiica şefului, totuşi nu-i era îngăduit să se amestece 
în probleme care intrau exclusiv în competenţa bărbaţilor. 
Dacă se afla acolo şi nu între femei, însemna că venise cu o 
comunicare foarte importantă. 

Am observat cum, zărindu-ne, fata îi atrase atenţia lui 
Winnetou asupra noastră, apoi îşi reluă locul în rândurile 
squaw-elor. Prin urmare, îi vorbise de noi. Winnetou despică 
cercul războinicilor, se apropie de grupul nostru şi ne spuse 
hotărât: 

— De ce n-au rămas fraţii mei albi sus, în pueblo? Oare 
nu le plac odăile în care i-am găzduit? 

— Ba ne plac, i-am răspuns şi mulţumim fratelui nostru 
pentru grija ce ne-o poartă. Ne-am întors pentru că am 
auzit că Rattler va fi executat chiar acum. Aşa e oare? 

— Da. 

— Totuşi, nu-l văd nicăieri. 

— E în car, lângă trupul lui Klekih-Petra. 

— Şi ce fel de moarte îl aşteaptă? 

— Va muri în cazne. 


— Aceasta e ultima voastră hotărâre? 

— Da. 

— Ochiul meu nu poate privi asemenea faptă! 

— "Tocmai de aceea Inciu-Ciuna, părintele meu, v-a 
condus în pueblo. De ce v-aţi întors? De ce vrei să vezi ceea 
ce ochiul tău nu e în stare să privească? 

— Sper să fiu de faţă la moartea lui fără să-mi închid ochii 
de groază... Te rog, liniştiţi-vă mânia şi faceţi aşa ca să 
moară repede! 

— Hotărârea e luată şi trebuie dusă la îndeplinire. 

— Trebuie? 

— Da, trebuie. 

— Aşadar, nu e nici un mijloc să-mi văd şi eu dorinţa 
împlinită? Winnetou îşi aţinti privirea gravă în pământ, apoi 
răspunse: 

— Există unul. 

— Care? 

— Înainte de a i-l spune fratelui meu alb, am să-l rog să 
nu se folosească de acest mijloc, pentru că l-ar cobori mult 
în ochii războinicilor mei. 

— Cum adică? 

— Nu te-ar mai preţui cât aş vrea eu. 

— Va să zică, e vorba de un mijloc nedemn, necinstit? 

— După credinţa oamenilor noştri, da. 

— Spune-mi-l, totuşi! 

— Ar trebui să invoci recunoştinţa ce ţi-o datorăm. 

— Ah! Nici un om corect nu face asta! 

— Tu ne-ai dăruit viaţa. Dacă te-ai folosi de dreptul ce ţi 
se cuvine de pe urma faptei tale, atunci m-ai obliga şi pe 
mine şi pe tatăl meu Inciu-Ciuna să-ţi împlinim dorinţa. 

— În ce fel? 

— Am ţine încă un sfat şi i-am convinge pe războinicii 
noştri să-ţi acorde răsplata ce ne-o ceri. Pe urmă însă, tot ce 
ai făcut pentru noi şi-ar pierde valoarea. Merită oare 
Rattler asemenea jertfă din partea ta? 

— Fireşte că nu! 


— Fratele meu îşi dă seama că vorbesc deschis. Eu ştiu 
ce gânduri şi simţiri sălăşluiesc în mintea şi în inima ta; însă 
războinicii mei nu le-ar înţelege. Un bărbat care cere să fie 
răsplătit cade în disprețul lor. S-ar cuveni oare ca Old 
Shatterhand, care poate ajunge un neîntrecut războinic al 
apaşilor, să plece chiar astăzi din mijlocul nostru, alungat cu 
scârbă de războinicii mei? 

Îmi venea greu să răspund. Inima îmi poruncea să stărui 
în rugămintea mea; raţiunea însă, ori mai bine zis mândria, 
se opunea. 

Pe Winnetou îl înduioşa dilema în care mă zbăteam. El 
zise: 

— Am să-i vorbesc tatălui meu Inciu-Ciuna. Tu aşteaptă 
aici! Se departa. 

— Nu mai călcaţi în străchini, Bir! Mă imploră Sam. 
Habar n-aveţi ce se află în joc: poate chiar viaţa. 

— Asta în nici un caz! 

— Ba da! Chiar ăsta-i adevărul. Indianul te dispreţuieşte 
dacă-i aminteşti de binele făcut şi îi ceri răsplată. Îţi 
satisface el, nu-i vorbă, rugămintea, însă pe urmă nici nu se 
mai uită la tine. Am fi, într-adevăr, nevoiţi să plecăm chiar 
astăzi de aici, iar kiowaşii, ştiţi doar, se află în faţa noastră. 
Nici nu mai e cazul să vă explic ce s-ar întâmpla. 

Inciu-Ciuna şi Winnetou discutară o vreme foarte serios 
între ei, apoi se apropiară de mine. Căpetenia vorbi: 

— Dacă nu ne-ar fi povestit Klekih-Petra o mulţime de 
lucruri despre credinţa voastră, te-aş socoti un om cu care 
mi-ar fi ruşine să stau de vorbă. Aşa însă, pricep foarte bine 
dorinţa ta; numai că războinicii mei n-o vor înţelege şi te 
vor dispreţui... 

Se uită apoi în ochii fiului său şi acesta îi susţinu privirea. 
Se înțelegeau. Discutau numai din ochi. Inciu-Ciuna mi se 
adresă din nou: 

— Ucigaşul acesta te duşmănea şi pe tine? 

— Da. 

— L-ai iertat? 


— Da. 

— Atunci ascultă ce-ţi spun: vrem să aflăm dacă a mai 
rămas întrânsul o cât de mică urmă de omenie. În caz că da, 
mă voi strădui să-ţi împlinesc dorinţa fără a-ţi căşuna vreun 
neajuns. Aşezaţi-vă deci tuspatru aici şi aşteptaţi cele ce 
urmează. Îţi voi face un semn; atunci te vei duce la ucigaş 
şi-l vei pofti să-ţi ceară iertare. Dacă o face, îi dăruim o 
moarte uşoară. 

— Pot să i-o spun şi lui? 

— Da. 

Inciu-Ciuna şi Winnetou se întoarseră la locul lor şi noi ne 
aşezarăm. 

— De necrezut, constată Sam, ca însuşi şeful să vă facă 
pe plac. 

Se vede că vă bucuraţi de multă preţuire. 

— Nu de asta e vorba. Motivul e altul. 

— Care? 

— Influenţa lui Klekih-Petra, care stăruie şi după moartea 
lui... 

Sunt curios ce-o să se întâmple. 

— O să vedeţi îndată. Fiţi atent! 

Apaşii deteră la o parte coviltirul de pe car şi scoaseră la 
vedere un fel de ladă, de care era legat un om. 

— Sicriul, mă lămuri Sam Hawkens. E construit din 
buşteni scobiţi prin ardere şi învelit în piei ude. Uscându-se, 
pielea se strânge în jurul sicriului şi nu mai pătrunde pic de 
aer. 

Nu departe, acolo unde vâlceaua răspundea în valea cea 
largă, se înălța un fel de cadru pătrat din piatră, deschis în 
faţă şi lipit de o stâncă. Alături, o grămadă de bolovani 
aduşi anume. Apaşii transportau acum sicriul spre acest 
cadru de piatră. lar de sicriu era legat Ratiler. 

— Ştiţi ce rost au bolovanii aceia? Mă întrebă Sam. 

— Bănuiesc. 

— Ei? 

— Se pregăteşte un mormânt. 


— Just! Un mormânt dublu. 

— Şi pentru Rattler? 

— Da. Ucigaşul e înmormântat împreună cu victima sa, 
ceea ce dacă ar fi cu putinţă, ar trebui să se întâmple cu 
orice asasin. 

— Groaznic! Să stai legat de sicriul victimei şi să ştii că te 
afli de fapt în propriu-ţi mormânt! 

— Încep să cred că-l compătimiţi într-adevăr. Că aţi 
intervenit pentru el, mai înţeleg, dar să vi se rupă şi inima 
de milă, asta-i prea de tot! 

Acum sicriul fu ridicat în aşa fel, încât Rattler stătea în 
picioare. 

Om şi sicriu fură legaţi cu curele de stâncă. Indienii - 
bărbaţi, femei şi copii - se apropiară şi formară un 
semicerc. Se lăsase tăcere, o tăcere plină de aşteptări. 
Winnetou şi Inciu-Ciuna stăteau pe dreapta şi, respectiv, pe 
stânga sicriului. Căpetenia îşi înălţă glasul: 

— Războinicii apaşilor s-au adunat aici spre a fi 
judecători, căci o mare, grea pierdere a lovit neamul 
nostru. Şi pentru aceasta, vinovatul va plăti cu viaţa. 

În felul propriu indienilor, cu bogăţie de imagini, Inciu- 
Ciuna vorbi despre meritele lui Klekih-Petra, despre 
caracterul şi activitatea lui, istorisind apoi cu de-amânuntul 
cum se petrecuse crima. Evocă şi acţiunea care a dus la 
prinderea lui Rattler; în sfârşit, sublinie că ucigaşul va fi 
torturat şi pe urmă, aşa cum se află acum legat de coşciug, 
va fi îngropat de viu împreună cu mortul. La aceste cuvinte, 
îmi aruncă o privire şi-mi făcu semnul pe care-l aşteptam. 

Ne ridicarăm în picioare, îndreptându-ne spre ei; acolo 
furăm, prinşi de îndată în semicercul mulţimii. Înainte, din 
depărtare, nu-l putusem vedea destul de bine pe osândit; 
acum mă aflam în faţa lui şi, oricât de infam şi păcătos îl 
ştiam, încercai totuşi un adânc sentiment de milă. 

Sicriul era lat cât două trupuri omeneşti şi măsura în 
lungime cinci coţi. Arăta ca un buştean tăiat cu ferăstrăul 
dintr-un trunchi gros de copac şi învelit apoi în piele. 


Rattler fusese legat cu spatele de sicriu, aşa fel încât 
braţele îi atârnau în jos, iar picioarele îi erau desfăcute. Se 
vedea pe chipul lui că nu suferise nici de foame, nici de 
sete. Nu putea vorbi, căci îi vârâseră un căluş în gură. Şi 
capul îi era imobilizat. Când am sosit, Inciu-Ciuna îi scoase 
căluşul din gură şi mi se adresă: 

— Fratele meu alb a dorit să-i vorbească ucigaşului. 
Poftim! 

Rattler, văzând că sunt liber, îşi imagina, probabil, că m- 
am împrietenit cu indienii. De aceea credeam că mă va ruga 
să intervin în favoarea lui. Dar el, îndată ce scăpă de căluş, 
se oţări la mine: 

— Ce doreşti? la-o din loc! Nu vreau să am de-a face cu 
dumneata! 

— Ştii că ai fost condamnat la moarte, domnule Rattler, i- 
am răspuns liniştit. În privinţa asta nu mai e nimic de făcut. 
Trebuie să mori. Dar vreau să-ţi... 

— Pleacă de-aici, câine, pleacă! Mă apostrofă el şi dădu 
să mă scuipe în obraz; dar neputând să-şi mişte capul, 
nimeri alături. 

— Prin urmare, va trebui să mori, continuai netulburat. 
Întrebarea e însă cum vei muri şi asta depinde de 
dumneata. S-a hotărât să fii schingiuit, torturat pe îndelete 
în tot cursul zilei de azi, poate şi mâine. 

Consider că e îngrozitor şi n-aş voi să se întâmple. La 
rugămintea mea, Inciu-Ciuna e gata să-ţi uşureze moartea, 
dacă vei îndeplini condiţia de care depinde, după părerea 
lui, acordarea acestei favori. 

Făcui o pauză, crezând că voi fi întrebat care e condiţia. 
Însă Rattler proferă o înjurătură atât de grosolană, încât 
mi-e cu neputinţă s-o reproduc. 

— Condiţia e să-mi ceri iertare, explicai mai departe. 

— Iertare?! Să-ţi cer ţie iertare?! Strigă el. Mai bine îmi 
muşc limba şi îndur toate chinurile pe care le-au născocit 
mizerabilii ăştia roşii! 


— Foarte bine, mister Rattler; nu eu am pus condiţia, căci 
n-am nevoie să ascult rugămintea dumitale. Inciu-Ciuna a 
voit-o şi, având sarcina să ţi-o comunic, m-am executat. 
Judecă situaţia în care te afli şi ceea ce te aşteaptă! Te 
ameninţă cumplite încercări şi chinuri, de care ai putea să 
scapi rostind un singur cuvânt: „lertare!” 

— Nici nu mă gândesc, auzi, niciodată! Niciodată! Şi 
cară-te la naiba de-aici! Nu sufăr în ochi mutra ta ticăloasă! 
Du-te unde a înţărcat dracul oile şi chiar mai departe! 

— Dacă-ţi fac voia şi mă duc, atunci va fi prea târziu 
pentru dumneata, căci de întors nu mă mai întorc. Fii, deci, 
om de înţeles şi pronunţă cuvinţelul cu pricina. 

— Nu, nu, nu! Urlă el. 

— Te rog, pentru binele dumitale! 

— Şterge-o, îţi spun, cară-te odată! Pe toţi dracii, de ce 
sunt legat? Să am mâinile libere, ţi-aş arăta eu drumul! 

— Well! Fie după dorinţa dumitale. Dar ţine minte: dacă 
mă chemi pe urmă, nu mai vin! 

— Să te chem eu pe tine? Scoate-ţi-o din cap, om de 
nimic ce eşti! Haide, ia-ţi valea! Umblă odată, m-auzi?! 

— Bine, mă duc. Dar mai întâi o întrebare: ai vreo 
dorinţă? Vreau să ţi-o împlinesc. Să transmit cuiva un salut? 
Ai, poate, rude cărora să le spun un cuvânt din partea 
dumitale? 

— Du-te în fundul iadului şi spune acolo că eşti un ticălos 
blestemat. Ai trecut de partea indienilor şi m-ai dat pe 
mâna lor. Pentru asta să-ţi... 

— Te înşeli, L-am întrerupt. Va să zică, n-ai nici o dorinţă 
înaintea morţii? 

— Am una: să mă urmezi cât mai curând. Asta mi-e 
singura dorinţă! 

— Mă rog. Atunci, am terminat... 

Inciu-Ciuna mă luă de mână, mă duse deoparte şi-mi zise: 

— Tânărul meu frate alb recunoaşte, deci, că ucigaşul 
acesta nu merită compătimire... 


Nu i-am răspuns. Ce-aş fi putut spune? Nu mă 
aşteptasem la o astfel de atitudine din partea lui Rattler. Se 
dovedise altădată atât de laş şi de fricos, încât îl apucau 
bâţâielile când se pomenea de stâlpii de tortură. Şi iată că 
se purta acum ca şi când nu s-ar sinchisi de nici o caznă din 
lume. 

— Asta nu e curaj, constată Sam, ci turbare, furie 
neputincioasă, atâta tot. 

— Furie? Împotriva cui? 

— Împotriva dumneavoastră, sir. Crede că l-aţi dat pe 
mâna pieilor-roşii. Nu ne-a mai văzut din ziua în care am 
fost luaţi prizonieri; în schimb, ne vede acum liberi pe toţi 
patru; indienii ne arată prietenie, în timp ce dânsul e 
condamnat la moarte. Are deci toate motivele să creadă că 
am trişat. Dar aşteptaţi să înceapă tortura şi o să vedeţi 
cum îşi schimbă cântecul. Notaţi, vă rog, ce vă spun, dacă 
Pila 

Mă-nşel... 

Apaşii nu ne lăsară să aşteptăm prea mult debutul acestei 
jalnice operaţii. De fapt, avusesem intenţia să plec; cum 
însă nu văzusem până atunci un asemenea spectacol, mă 
hotărâi să asist atâta cât aş fi în stare să suport priveliştea. 

Spectatorii se aşezară jos. Un grup de tineri războinici 
păşi înainte purtând cuțite în mâini; ei se opriră cam la 
cincisprezece paşi în faţa lui Rattler. Aruncară cuţitele în 
direcţia lui, dar ferindu-se să-l lovească; lamele se înfipseră 
toate în sicriul de care era legat osânditul. Primul cuţit 
nimeri în stânga, altul în dreapta piciorului, la o distanţă 
aproape insesizabilă. Următoarele două se înfipseră puţin 
mai sus şi tot astfel până ce ambele picioare fură încadrate 
în două şiruri de cuțite. 

Până atunci, Rattler îşi păstrase oarecum calmul. Acuma 
însă cuţitele fulgerau mereu mai sus, desenând conturul 
trupului său. 

Începu să-i fie frică. La fiece aruncătură de cuţit striga de 
spaimă. Şi strigătele sporeau în intensitate pe măsură ce 


indienii ţinteau mai sus. 

După ce şi bustul îi fusese astfel îngrădit, veni rândul 
capului. Un cuţit vâjâi în dreapta gâtului, aproape 
atingându-l şi fixându-se în lemnul sicriului; altul pătrunse 
pe partea stângă. Şi aşa mai departe, până ce în jurul feţei, 
de la umeri la creştet, n-a mai rămas nici un loc neacoperit. 
Apoi cuţitele fură scoase pe rând. Nu era decât un prolog 
executat de oameni tineri care îşi demonstrau abilitatea în 
ce priveşte tragerea la ţintă precis şi cu sânge rece. Treaba 
isprăvită, se întoarseră la locurile lor şi se aşezară. 

Inciu-Ciuna alese apoi câţiva oameni mai vârstnici care 
aveau să ţintească şi ei, însă de la treizeci de paşi distanţă. 
Când cel dintâi fu gata să arunce cuțitul, căpetenia se 
apropie de Rattler, arătă un anume loc pe braţul lui drept şi 
ordonă: 

— Aici! 

Cuţitul zbură şi pătrunse cu precizie în locul indicat, 
găurind muşchiul braţului şi împlântându-se în sicriu. Jocul 
devenea serios. 

Rattler scoase un urlet ca şi cum ar fi fost rănit de 
moarte. Următorul cuţit îi străpunse acelaşi muşchi al 
braţului stâng. Urletul crescu. A treia şi a patra lovitură 
vizau ambele coapse şi nimeriră exact în punctele indicate, 
pe rând, de Inciu-Ciuna. Sângele nu apărea, căci Rattler 
rămăsese îmbrăcat în costumul lui; pe de altă parte, indienii 
aveau grijă să ţintească numai acele locuri unde rana nu 
era primejdioasă. 

Altminteri, ar fi însemnat să scurteze spectacolul. 

Poate că Rattler nici nu luase în serios intenţia indienilor 
de a-l ucide; acuma însă, trebuia să recunoască, 
deznădăjduit, că se înşelase. 

Mai încasă câteva cuțite în antebraţ şi în pulpă. Dacă 
înainte uriaşe doar din timp în timp, acum zbiera fără 
încetare. 

Spectatorii şuierau şi huiduiau, manifestându-şi 
disprețul. Un indian, pus la stâlpul caznelor, se poartă cu 


totul altfel. De îndată ce începe tortura menită să se încheie 
cu moartea lui, osânditul intonează cântecul său din urmă, 
în care îşi glorifică faptele şi îi desfide pe călăi. Cu cât cresc 
suferinţele, cu atât se înteţesc invectivele, blestemele ce le 
aruncă; dar niciodată nu va scoate un geamăt sau un strigăt 
de durere. Odată mort, duşmanii îi laudă vitejia şi-l depun în 
mormânt cu toate onorurile indiene. Este şi pentru ei o 
cinste să fi contribuit la o moarte glorioasă. 

Cu totul altfel se petrec lucrurile când e vorba de un laş 
care ţipă şi urlă la cea mai mică suferinţă, ba mai cere şi 
îndurare. Să chinuieşti un asemenea om nu e o cinste, ci 
aproape o ruşine. De aceea, până la urmă, nici un războinic 
adevărat nu se mai pretează să continue operaţia. 
Condamnatul e ucis la repezeală, trecând fără slavă de la 
viaţă la moarte. 

Rattler era un astfel de laş. Rănile sale erau încă uşoare, 
inofensive. Ce-i drept, îi provocau dureri, dar nici pe 
departe nu era încă vorba de suplicii îngrozitoare. Totuşi 
urla şi ţipa de parc-ar fi căzut în cuptoarele iadului şi, 
printre strigătele sale învălmăşite, răzbătea uneori numele 
meu. Mă chema la dânsul. Atunci Inciu-Ciuna porunci o 
pauză şi mă îndemnă: 

— Tânărul meu frate alb să se apropie de osândit şi să-l 
întrebe de ce ţipă aşa. Doar cuţitele încă nu i-au provocat 
atâta suferinţă. 

— Da, sir, veniţi încoace! Strigă Rattler. Trebuie să vă 
vorbesc! Mă apropiai de el şi-l întrebai: 

— Ce mai doreşti de la mine? 

— Smulgeţi-mi cuţitele din braţe şi din pulpe! 

— N-am voie. 

— Dar am să mor! Cine poate îndura atâtea răni? 

— Ciudat! Credeai, cumva, că vei rămâne în viaţă? 

— Pâi dumneavoastră nu trăiţi? 

— Eu n-am ucis pe nimeni. 

— Şi eu ce vină am? Ştiţi că eram beat. 


— Fapta rămâne faptă. Te-am sfătuit de multe ori să nu 
bei. Nu m-ai ascultat. Acuma suporţi consecinţele. 

— Sunteţi un om crud şi fără inimă! Haide, interveniţi 
pentru mine! 

— Am şi făcut-o. Spune „iertare” şi vei muri repede, fără 
chinuri. 

— Să mor repede! Dar eu nu vreau să mor nicicum! 
Vreau să trăiesc, să trăiesc, să trăiesc! 

— Imposibil! 

— Cum aşa, nu e nici o scăpare? 

— Nu. 

— Nici o scăpare... niciuna... nici o scăpare! Strigase 
aceste cuvinte din fundul bojocilor, după care începu o 
văicăreală şi un bocet insuportabil. Mă depaărtai. 

— Nu plecaţi, sir, staţi lângă mine! Mă imploră el. Altfel 
începe iar. Atunci căpetenia îl puse la punct: 

— Nu mai chelălăi, javră! Eşti o potaie împuţită de care 
nici un războinic nu şi-ar mai atinge arma. Şi, întorcându-se 
spre ai săi, continuă: 

— Care dintre fiii vitejilor apaşi vrea să se mai ocupe de 
laşul acesta? Nimeni nu răspunse. 

— Aşadar, nimeni? larăşi tăcere. 

— Iluf! Acest ucigaş nu merită să fie ucis de noi şi nici 
îngropat lângă Klekih-Petra. Nu se poate ca o broască 
râioasă să se înfăţişeze alături de o lebădă albă pe plaiurile 
veşnice ale vânătoarei.' Dezlegaţi-l! 

Făcu semn către doi băieţaşi. Aceştia săriră de la locul 
lor, dădură fuga până la Rattler, îi smulseră cuţitele din 
carne şi-l dezlegară de sicriu. 

— Să-i strângeţi bine mâinile la spate! Porunci iarăşi 
căpetenia. 

Băieţii, să tot fi avut vreo zece ani, se executară; Rattler 
nu îndrăzni nici cel mai mic gest de împotrivire. Ce ruşine! 
Aproape că mă jenam de faptul că sunt un alb. 

— Duceţi-l la râu şi aruncaţi-l în apă! Sună porunca lui 
Inciu-Ciuna. Dacă ajunge teafăr la malul celălalt, să fie 


liber! 

Rattler scoase un strigăt de triumf şi se lăsă dus de băieţi 
până la râu. Îi dădură brânci, mizerabilul neavând nici 
măcar atâta simţ al onoarei încât să sară singur în apă. Mai 
întâi se scufundă, ieşi însă iar la suprafaţă şi se sili, înotând 
pe spate, să se apropie de malul opus. 

Nu era deloc greu, chiar şi aşa, cu mâinile prinse la 
spate. Îndeobşte omul, datorită greutăţii sale specifice, nu 
se scufundă cu totul; pe de altă parte, Rattler avea 
picioarele slobode; putea să înocate deci cu ajutorul lor, ceea 
ce reuşi de altfel destul de lesne. 

Îl vor lăsa oare să ajungă teafăr la malul opus? Nici 
măcar eu n-o doream. El merita să piară. Lăsându-l în viaţă 
şi scăpându-l de sub supraveghere, ne-am fi făcut noi înşine 
vinovaţi de crimele ce le-ar fi comis în viitor. Cei doi băieţaşi 
mai stăteau pe mal şi-l urmăreau cu privirea. Deodată, 
Inciu-Ciuna porunci: 

— Luaţi câte o armă şi împuşcaţi-l în cap! Alergară 
amândoi şi-şi aleseră câte o puşcă din stiva de arme depusă 
de războinici. Ştrengarii ăştia mici cunoşteau la perfecţie 
mânuirea armei. Îngenuncheară pe malul apei şi luară la 
ochi capul lui Rattler. 

— Nu trageţi, pentru numele lui Dumnezeu, nu trageţi! 
Strigă el cuprins de groază. 

Copiii schimbară câteva vorbe între ei; se purtau ca nişte 
mici sportivi; îl lăsară să mai înoate o bucată, lucru la care 
Inciu-Ciuna consimţi în tăcere. Am înţeles că şeful le 
cunoştea îndeaproape dibăcia de trăgători. Apoi, cu 
glasurile lor limpezi, ei deteră un chiot şi îşi descărcară 
armele în acelaşi timp. Lovit în cap, Rattler dispăru într-o 
clipă sub apă. 

Nici o exclamaţie de bucurie nu răsună, după cum 
obişnuiesc indienii la moartea unui duşman. Insul acesta laş 
nu o merita. Atât de adânc era disprețul lor, încât nici 
măcar nu se preocupară de găsirea cadavrului; îl lăsară în 
voia apei şi nu-l mai învredniciră cu nici o privire. Era 


posibil să fi fost numai rănit; s-ar fi putut chiar să se prefacă 
mort şi să se scufunde anume, aşa cum făcusem şi eu, 
pentru a ieşi la suprafaţă într-un loc nevăzut. Dar nimeni 
nu-şi mai dădea osteneala să se ocupe de el. 

Inciu-Ciuna se apropie şi mă întrebă: 

— Tânărul meu frate alb e mulţumit acum de mine? 

— Da. Îţi mulţumesc. 

— N-ai de ce. Chiar dacă nu ţi-aş fi cunoscut dorinţa, tot 
nu făceam altfel. Câinele ăsta nici nu merita să moară în 
cazne... Feţele palide sunt în stare de toate ticăloşiile, dar 
când e vorba să-şi arate curajul, scheaună de spaimă, ca 
nişte câini ciomăgiţi. 

— Căpetenia apaşilor să nu uite că există peste tot 
oameni viteji şi laşi, buni şi răi. 

— Ai dreptate; nici n-am vrut să te jignesc. Dar atunci nici 
un popor să nu-şi închipuie că e mai bun decât altul numai 
fiindcă e de altă culoare. 

Pentru a-l abate de la subiectul acesta spinos, îl întrebai: 

— Şi acum ce vor face războinicii apaşilor? Îl veţi 
înmormânta pe Klekih-Petra? 

— Da. 

— Ne îngăduiţi să luăm şi noi parte, adică eu şi tovarăşii 
mei? 

— Fireşte. Dacă nu mă întrebai, te-aş fi poftit chiar să fii 
de faţă. 

Tu ai stat de vorbă cu Klekih-Petra, pe când noi eram 
plecaţi după caii noştri. Aţi vorbit atunci despre lucruri 
neînsemnate? 

— Dimpotrivă, am discutat despre lucruri foarte 
importante, atât pentru el, cât şi pentru mine. Pot să vă 
spun despre ce am vorbit? 

Întrebuinţai de astă dată pluralul, pentru că se apropiase 
şi Winnetou. 

— Spune! Mă îndemnă acesta. 

— După ce plecaserăţi, ne-am aşezat unul lângă altul. Am 
descoperit curând că patria lui e şi a mea şi am vorbit în 


limba noastră maternă. Trecuse prin multe, pătimise greu şi 
mi-a povestit câte ceva din viaţa lui. Mi-a mărturisit cât de 
dragi îi sunteţi şi cum dorinţa lui cea mai arzătoare e să-şi 
dea viaţa pentru Winnetou. Marele Spirit i-a împlinit 
dorinţa doar câteva minute mai târziu. 

— Când zăcea pe moarte la pieptul meu, vorbea într-o 
limbă pe care n-am înţeles-o. Ce limbă era aceea? 

— Limba părinţilor noştri. 

— A spus şi ceva despre mine? 

— Da. 

— Ce? 

— M-a rugat să-ţi rămân credincios. 

— Să-mi... rămâi... mie... credincios?... Dar tu nici nu mă 
cunoşteai! 

— Te cunoşteam, adică te văzusem. Şi cine îl vede pe 
Winnetou îşi dă numaidecât seama cu cine are de-a face; şi 
apoi, el îmi istorisise multe despre tine. 

— Şi ce i-ai răspuns? 

— Am făgăduit să-i împlinesc dorinţa. 

— Era ultima sa dorinţă. Tu ai devenit astfel moştenitorul 
lui. I-ai jurat să-mi fii credincios, mai ocrotit, m-ai vegheat şi 
cruțat, în timp ce eu te prigoneam ca pe un duşman. 
Lovitura cuţitului meu ar fi fost mortală pentru oricare 
altul, dar trupul tău puternic a rezistat. Mă simt nespus de 
vinovat faţă de tine. Fii prietenul meu! 

— Îţi sunt de mult prieten. 

— Fii fratele meu! 

— Din toată inima! 

— Să legăm frăţia noastră la mormântul aceluia care mi-a 
pus sufletul sub veghea sufletului tău! O nobilă faţă palidă a 
plecat dintre noi şi ne-a lăsat, în clipa despărțirii, un urmaş 
la fel de nobil. Fie ca sângele meu să fie al tău şi sângele tău 
să fie al meu! Să bem fiecare din sângele celuilalt. Inciu- 
Ciuna, marele şef al apaşilor, părintele şi stăpânul meu, va 
îngădui! 

Inciu-Ciuna ne întinse mâinile şi rosti din adâncul inimii: 


— Aşa să fie! De aci încolo veţi fi nu numai fraţi, ci unul şi 
acelaşi războinic cu două trupuri. Howgh! 

Ne îndreptarăm spre locul de veci destinat lui Klekih- 
Petra. Mă interesai de felul construcţiei, de dimensiunile 
mormântului şi rugai să mi se dea câteva tomahawkuri. Mă 
dusei apoi, împreună cu Sam Hawkens, Dick Stone şi Will 
Parker, în susul râului, către pădure, unde căutarăm lemn 
potrivit şi, cu ajutorul tomahawkurilor, meşterirăm o cruce. 
Până să ne întoarcem, funeraliile începuseră. Indienii se 
strânseseră în jurul mormântului de piatră, a cărui 
construcţie se apropia de sfârşit şi psalmodiau nişte cântece 
cu totul ciudate, monotone, pătrunse de jale. Sunetul 
uniform, reţinut, era din când în când covârşit de un țipăt 
violent, asemenea fulgerului ce răzbate brusc printre norii 
grei şi deşi. 

O duzină de indieni lucrau, sub conducerea celor două 
căpetenii, la zidirea cavoului, iar între ei şi mulţimea aceea 
tânguitoare dansa cu mişcări lente şi în salturi mici o 
ciudăţenie împodobită cu tot felul de insemne. 

— Cine e? Am întrebat. Vraciul? 

— Da, răspunse Sam Hawkens. 

— Datini indiene la funeraliile unui creştin! Ce zici de 
asta, dragă Sam?... 

— Oamenii aceştia buni şi cumsecade cred într-un Mare 
Spirit la care şi învățătorul lor alb a aderat. Ei îndeplinesc, 
după obiceiul lor, acest ritual al despărțirii şi al 
înmormântării, iar jocul vraciului nu reprezintă decât un 
simbol. Lăsaţi-i să-şi cate de treabă în toată liniştea. 

Nici ei nu ne vor împiedica să înălţăm crucea pe 
mormânt. 

Când aşezarăm crucea lângă sicriu, Winnetou întrebă: 

— Să punem pe mormânt acest semn? 

— Da. 

— Aşa se cuvine. L-aş fi rugat chiar eu pe fratele Old 
Shatterhand să cioplească o cruce, pentru că şi Klekih- 
Petra avea una în odaia lui şi-şi făcea rugăciunile în faţa ei. 


Prin urmare, aş fi dorit să-l vegheze şi la mormânt acest 
semn al credinţei la care se închina. Ce loc să-i dăm? 

— Sus, deasupra mormântului. 

— Adică la fel ca şi pe casele înalte unde creştinii se 
roagă bunului lor Spirit? Voi face precum doreşti. Aşezaţi-vă 
şi vedeţi dacă o pun bine. 

După câtva timp lucrul era terminat şi crucea se înălța 
deasupra cavoului încă deschis; sicriul se mai afla încă 
afară. 

Atunci apăru Nşo-ci. Fusese în pueblo, luase de acolo 
două ceşti de lut ars şi le umpluse cu apă de râu. Acum veni 
lângă noi şi aşeză ceştile pe sicriu. Cu ce rost - aveam să 
aflu mai pe urmă. 

În sfârşit, se încheiară toate pregătirile de înmormântare. 
InciuCiuna făcu un semn, după care bocetul amuţi. Vraciul 
se ghemui la pământ, iar căpetenia se apropie de sicriu 
vorbind rar şi solemn: 

— Soarele se ridică dimineaţa la răsărit şi coboară seara 
în asfinţit, anul se trezeşte o dată cu primăvara şi iarna se 
duce la culcare. Aşa e şi omul. Adevărat? 

— Howgh! Răspunse mulţimea cu glas înăbuşit. 

— Omul răsare ca soarele şi apune în mormânt. Vine pe 
lume ca şi primăvara şi se duce la odihnă ca iarna. Dar 
după ce apune, soarele răsare iarăşi în zori şi după ce trece 
iarna, se face iarăşi primăvară. 

Adevărat? 

— Howgh! 

— Aşa ne-a învăţat Klekih-Petra. Omul se culcă în 
mormânt, dar se scoală dincolo de moarte ca o nouă zi şi ca 
o nouă primăvară, pentru a duce o altă viaţă în împărăţia 
bunului Spirit. Aşa spunea Klekih-Petra şi acum a dispărut 
ca ziua şi ca anul, pentru ca sufletul lui să odihnească în 
lăcaşul celor plecaţi, de care lui îi era atâta dor. 

Adevărat? 

— Howgh! 


— Voi vorbi acum de sfârşitul lui. Moartea s-a năpustit ca 
o fiară asupra prăzii şi l-a surprins pe neaşteptate. Se găsea 
alături de noi, sănătos şi în pline puteri. Urma să încalece 
ca să ne întoarcem împreună acasă. În acea clipă l-a ajuns 
glonţul ucigaşului. Fraţii şi surorile mele să deplângă acest 
sfârşit! 

Se auzi o tânguire înceată, apoi din ce în ce mai sonoră şi 
desluşită, până se prefăcu într-un bocet prelung şi 
pătrunzător. Căpetenia urmă: 

— Noi i-am răzbunat moartea. Dar sufletul ucigaşului i-a 
scăpat; el nu-i mai poate sluji dincolo de mormânt, căci e un 
suflet josnic şi nedemn să-l însoţească după moarte. Câinele 
râios în care sălăşluia acest suflet a fost împuşcat de copii şi 
stârvul lui pluteşte acum în josul apei. Adevărat? 

— Howgh! 

— Acum Klekih-Petra cel viu s-a dus dintre noi; dar trupul 
lui ne-a rămas ca să-i ridicăm un monument şi să nu uităm 
nici noi, nici urmaşii noştri pe bunul părinte alb ce ne-a fost 
dascăl şi ne-a iubit. Nu era născut în această ţară. Venise de 
dincolo de marea apă, din ţinuturi unde cresc stejarii. De 
aceea, de dragul şi în cinstea lui, am adus ghinda ca s-o 
semănăm lângă mormânt. Aşa cum va încolţi ghinda şi va 
creşte lăstarul din ţărână, aşa se va ridica şi sufletul lui din 
mormânt şi va creşte mare dincolo de lume. Şi aşa cum se 
înalţă stejarii, vor sui în inimi cuvintele şi sfaturile mele, iar 
sufletele noastre se vor adăposti la umbra lor. El s-a gândit 
întotdeauna la noi şi ne-a purtat de grijă. 

Şi nici nu a plecat fără a ne trimite în loc o faţă palidă 
care să ne fie prieten şi frate. Îl vedeţi aici pe Old 
Shatterhand... El ştie toate câte le ştia cel dus dintre noi. 
Iar ca războinic îl şi întrece. A răpus un grizzly cu cuțitul şi 
pumnul său zdrobeşte pe orice duşman. InciuCiuna şi 
Winnetou s-au aflat de mai multe ori în mâinile lui; dar ne-a 
lăsat în viaţă, fiindcă ţine la noi şi este prietenul oamenilor 
roşii. 

Adevărat? 


— Howgh! 

— A fost cel din urmă cuvânt şi ultima dorinţă a lui 
Klekih-Petra ca Old Shatterhand să fie urmaşul său printre 
războinicii apaşi, iar acesta i-a făgăduit să-i împlinească 
dorinţa. De aceea să fie primit în neamul apaşilor şi să 
poarte rangul de căpetenie. Să fie ca şi cum ar avea 
culoarea noastră şi s-ar fi născut între noi. Pentru a întări 
legământul, ar trebui ca fiecare războinic mai în etate să 
fumeze cu el pipa prieteniei; dar nu e nevoie, pentru că 
dânsul va bea din sângele lui Winnetou, iar fiul meu va bea 
din sângele lui Old Shatterhand; atunci va fi şi el sânge din 
sângele nostru şi carne din carnea noastră. 

Sunt oare războinicii apaşi de aceeaşi părere? 

— Howgh, Howgh, Howgh! răsună de trei ori răspunsul 
entuziast al asistenţei. 

— Aşadar, Old Shatterhand şi Winnetou să păşească în 
faţa sicriului şi să-şi picure sângele în apa frăţiei! 

Deci frăţie de sânge, autentică şi concretă frăţie de 
sânge, despre care citisem în atâtea rânduri! Ea se practică 
la multe popoare sălbatice sau semiprimitive. În acest scop, 
fie că fârtaţii îşi amestecă sângele şi apoi îl beau, fie că unul 
soarbe din sângele celuilalt, După acest legământ, ei îşi 
sunt mai apropiaţi şi mai devotați chiar decât fraţii buni. 

În cazul nostru urma să bem fiecare din sângele celuilalt. 
Ne postarăm pe ambele părţi ale sicriului; Inciu-Ciuna îşi 
scoase cuțitul şi, suflecând mâneca fiului sau, îi scrijeli 
braţul. Din tăietura mică şi neînsemnată ţâşniră câteva 
picături de sânge, pe care căpetenia le culese într-una din 
ceştile umplute cu apă. Procedă şi cu mine la fel; sângele 
meu picură în cea de-a doua ceaşcă. Winnetou primi ceaşca 
mea şi eu pe-a lui. lar Inciu-Ciuna rosti: 

— Sufletul trăieşte în sânge. Sufletele acestor doi tineri 
războinici să se unească într-unul singur. Gândul lui Old 
Shatterhand să fie şi gândul lui Winnetou şi dorinţa lui 
Winnetou să fie şi a lui Old Shatterhand! Beţi! 


Golirăm amândoi ceştile. Era apă din Rio Pecos, 
nepotabilă şi pe deasupra amestecată cu sânge. Căpetenia 
îmi întinse mâna şi îmi spuse: 

— Acum eşti una cu Winnetou, fiul meu drept şi eşti 
războinic al neamului nostru. Faptele tale vor fi repede şi 
pretutindeni ştiute, nici un războinic nu te va întrece în 
faimă. Ai intrat printre noi cu rang înalt de căpetenie şi 
toate spiţele neamului nostru te vor cinsti ca atare! 

După cum vedeţi, avansasem foarte rapid! Încă nu 
demult fusesem un biet meditator la Saint Louis, apoi 
măsurător de terenuri şi iată-mă acum mai mare peste 
„sălbatici”! Mărturisesc însă cinstit că-i preferam cu mult 
pe aceşti „sălbatici” oamenilor albi cu care avusesem de-a 
face în ultima vreme. 

Pentru a înlătura de la început orice confuzii, trebuie să 
fac o paranteză. Se întâmplă şi la noi ca între oameni 
porniţi pe aventură să se lege frăţii de sânge, cam în acelaşi 
fel sau chiar printre ceremonii şi mai stranii întemeiate pe 
obscurantism. Se atribuie acestor frăţii urmări neobişnuite, 
printre altele şi aceea că „fraţii” sunt sortiţi să moară în 
aceeaşi clipă. Dacă, să zicem, unul din ei, mai debil şi 
bolnăvicios, pleacă în Italia şi moare acolo de holeră, atunci 
celălalt, puternic şi plin de sănătate, rămas în Germania, 
moare şi el subit. 

Evident că toate acestea sunt absurdităţi. 

Dar în legământul dintre mine şi Winnetou nu era vorba 
de asemenea superstiții. Schimbul câtorva picături de 
sânge nu exprima nici pentru noi, nici în general pentru 
apaşi, vreo hotărâre divină care ne-ar impune aceeaşi 
soartă, ci avea un caracter pur simbolic, aş zice metaforic. 

Şi totuşi, foarte ciudat, cuvintele lui Inciu-Ciuna prin care 
ne declarase un singur suflet sălăşluind în două trupuri se 
confirmară mai târziu. Ne înţelegeam fără ca măcar să ne 
mărturisim sentimentele, gândurile, hotărârile. Era de 
ajuns un schimb de priviri pentru a şti exact ce gândeam 
fiecare; ba nici măcar de atâta nu era nevoie. 


Când ne aflam departe unul de altul, acţionam într-un 
consens uimitor şi niciodată nu s-a ivit între noi vreo 
neînțelegere. Fireşte că aceasta nu era nicidecum 
consecinţa schimbului de sânge efectuat între noi, ci a unei 
sincere înclinări reciproce, a unei comuniuni de simţire, a 
afinităţii de păreri şi a caracterului nostru asemănător. 

Când Inciu-Ciuna pronunţă ultimele cuvinte, toţi apaşii, 
chiar şi copiii, se ridicară în picioare şi strigară un „Howgh” 
unanim, puternic, prelungit. După care căpetenia adăugă: 

— Acum se află iarăşi printre noi Klekih-Petra cel tânăr şi 
viu, iar pe cel mort se cade să-l înmormântăm. Fraţii mei s-o 
facă! 

Se adresa oamenilor care construiseră mormântul. Cerui 
o scurtă amânare şi făcui semn lui Hawkens, Stone şi 
Parker să se apropie. 

Rostii câteva cuvinte lângă sicriu, încheind cu o 
rugăciune. Apoi rămăşiţele pământeşti ale lui Klekih-Petra 
fură introduse în cavoul pe care indienii se grăbiră să-l 
închidă cu bolovani. 

Au fost primele funeralii la care am asistat printre pieile- 
roşii. 

Mărturisesc că m-au impresionat profund... 

În timp ce se lucra la închiderea cavoului, răsunară din 
nou bocetele indienilor şi, abia când ultimul bolovan fu 
aşezat, ceremonia se stinse numaidecât; oamenii plecară la 
treburile lor mai puţin sumbre. Cea dintâi era mâncarea, la 
care Inciu-Ciuna mă pofti şi pe mine. 

El ocupa locuinţa cea mai spațioasă la etajul amintit. 
Mobilierul era extrem de simplu, dar jur-împrejur, pe 
pereţi, atârna o foarte bogată colecţie de arme indiene 
care-mi stârni cel mai viu interes. 

„Zi-Frumoasă” ne servea pe tustrei, adică pe Inciu-Ciuna, 
pe Winnetou şi pe mine şi admiram măiestria în prepararea 
bucatelor indiene. Se vorbea puţin, aproape deloc. De altfel, 
indianul e taciturn din fire. 


Or, astăzi se vorbise mult prea mult pentru a mai simţi 
nevoia unei discuţii. După ce mâncarăm, se aşternu curând 
înserarea. Winnetou mă întrebă: 

— Vrea fratele meu alb să se odihnească, sau doreşte să 
meargă cu mine? 

— Merg cu tine, i-am răspuns, fără să mă interesez 
încotro. 

leşirăm din pueblo şi ne îndreptarăm spre râu. Mă 
aşteptasem, de altfel, s-o ia într-acolo. Firea lui, atât de 
adânc pătrunsă de gravitatea vieţii, trebuia să-l recheme la 
mormântul dascălului său. Ajunşi la ţintă, ne aşezarăm unul 
lângă altul. Winnetou îmi apucă mâna şi mi-o ţinu îndelung 
într-a sa, fără să scoată o vorbă. Am păstrat şi eu tăcere. 

S-ar cuveni să adaug că nu toţi apaşii pe care-i întâlnisem 
aici locuiau cu familiile lor în pueblo. Deşi încăpător, acesta 
nu-i putea adăposti pe toţi. Aici locuiau numai Inciu-Ciuna şi 
războinicii mai de seamă, împreună cu ai lor. Era un fel de 
centru al tuturor apaşilor mescaleri care cutreierau călare 
aceste meleaguri, ocupându-se cu vânătoarea. De aici şeful 
îşi guverna tribul şi tot de aici pornea călare până departe, 
spre celelalte triburi care-l recunoşteau drept căpetenie 
supremă. Acestea erau triburile numite Llaneros, Jicarillas, 
Taracones, Chiriguais, Pinalenjos, Cilas, Mimbrenjos, 
Lipans, precum şi apaşii din minele de aramă şi alţii; până şi 
cei din tribul Navajos obişnuiau să se supună, dacă nu chiar 
poruncilor, cel puţin sfaturilor sale. 

Mescalerii care nu locuiau în pueblo plecaseră imediat 
după înmormântare. Nu a rămas decât un grup de oameni 
pentru paza cailor preluaţi de la kiowaşi. Caii păşteau prin 
apropiere. Winnetou şi cu mine şedeam acum singuri şi 
neobservaţi lângă mormântul lui Klekih-Petra, în jurul 
căruia, chiar a doua zi, apaşii aveau să semene ghindă. 
Sămânţa încolţi mai târziu, iar stejarii respectivi mai 
străjuiesc şi astăzi depărtarea. 

În sfârşit, Winnetou rupse tăcerea şi mă întrebă: 


— Va uita oare fratele meu Old Shatterhand că i-am fost 
cândva duşmani? 

— Am şi uitat, i-am răspuns. 

— Dar un lucru n-ai să ni-l ierţi. 

— Care? 

— Jignirea pe care ţi-a adus-o tatăl meu. 

— Când? 

— Când ne-am întâlnit întâia oară. 

— Ah, când m-a scuipat în obraz? 

— Da. 

— Şi de ce n-aş putea s-o iert? 

— Pentru că scuipatul nu poate fi şters decât cu sângele 
celui care te-a jignit. 

— Winnetou să nu-şi facă griji. Eu am uitat-o şi pe asta. 

— Nu pot crede aceste vorbe ale fratelui meu. 

— Crede-le, totuşi. De altfel, s-a şi dovedit demult că am 
uitat întâmplarea. 

— Prin ce? 

— Prin însuşi faptul că nu m-am răzbunat împotriva lui 
Inciu-Ciuna, tatăl tău. Sau bânuieşti că Old Shatterhand s- 
ar lăsa scuipat în obraz fără să răspundă imediat cu pumnul 
dacă într-adevăr s-ar simţi jignit? 

— Ne-am mirat şi noi pe urmă de purtarea ta. 

— Ei, vezi, tatăl lui Winnetou nu mă putea jigni. Mi-am 
şters scuipatul de pe obraz şi gata: totul era iertat şi uitat. 
Să nu mai vorbim de asta! 

— Şi totuşi trebuie să mai stărui. E de datoria mea. 

— De ce? 

— Trebuie să mai înveţi obiceiurile neamului nostru. Nici 
un războinic nu-şi recunoaşte bucuros greşeala şi cu atât 
mai puţin o căpetenie. Inciu-Ciuna ştie că a greşit, dar el nu 
poate să-şi ceară iertare. De aceea mi-a poruncit să vorbesc 
eu cu tine. Winnetou îţi cere iertare în numele tatălui său. 

— Dar nu e necesar. De altfel, suntem chit, pentru că şi 
eu v-am jignit pe voi. 

— Nu-i adevărat! 


— Ba da! Oare a lovi nu înseamnă a jigni? Or, eu v-am 
lovit cu pumnul pe amândoi. 

— Asta-i altceva, s-a petrecut în luptă, deci nu e jignire. 
Fratele meu e nobil şi mărinimos. N-o vom uita niciodată! 

— Hai să vorbim de altele! Eu, unul, am devenit astăzi 
apaş. Dar ce se întâmplă cu camarazii mei? 

— Ei nu vor fi primiţi în rândurile noastre, dar îi socotim 
fraţi. 

— Fără nici o ceremonie? 

— Vom fuma cu ei mâine pipa păcii. De bună seamă că în 
ţara fratelui meu alb nu există calumete? 

— Nu. Creştinii se consideră fraţi fără să fie nevoie de un 
ritual anume... 

— Sunt fraţi? Dar războaie nu se poartă între ei? 

— Se poartă, fireşte. 

— Asta înseamnă că nu sunt mai buni ca noi. Ei predică 
iubirea, dar nu o simt. De ce şi-a părăsit fratele meu patria? 

Nu e în obiceiul indienilor să pună astfel de întrebări. Dar 
Winnetou avea tot dreptul să mă întrebe, fiindu-mi acum 
frate şi voind să mă cunoască mai bine. Totuşi, problema nu- 
l interesa din simplă curiozitate sau compasiune; avea şi alt 
motiv. 

— Am plecat să-mi caut norocul pe aceste meleaguri, i- 
am răspuns. 

— Norocul! Ce e norocul? 

— Bogăţie! 

Cum auzi cuvântul, el îmi eliberă mâna pe care o ţinuse 
până atunci în strânsoarea mâinii sale. Şi iarăşi se aşternu 
tăcerea între noi. Ştiam că născusem în el sentimentul unei 
decepţii. 

— Bogăţie! Şopti el după un timp. 

— Da, bogăţie, repetai. 

— Aşadar, pentru asta... pentru asta!... 

— Ce vrei să spui? 

— De aceea te-aflai printre... printre... 

Se jena să rostească vorba. Il ajutai eu: 


— Printre hoţii de pământuri? 

— Ai spus-o. Veniseşi cu ei ca să ajungi bogat. Şi crezi, 
într-adevăr, că bogăţia te face fericit? 

— Da. 

— Te înşeli. Nouă aurul nu ne-a adus decât nenorociri. 
Din pricina aurului ne hăituiesc astăzi albii din ţinut în ţinut, 
din loc în loc, până va fi să pierim încet, dar sigur. Aurul ne 
duce la moarte. Fratele meu să nu-l râvnească. 

— Nu, deloc. 

— Nu? Parcă spuneai că ai venit să-ţi găseşti norocul în 
bogăţie. 

— Aşa este. Numai că bogăţiile sunt de tot felul: poţi fi 
bogat în aur, în înţelepciune sau în experienţă, în sănătate, 
în cinste şi faimă, în bunăvoința oamenilor. 

— Iuf, iuf! Prin urmare, acesta e tâlcul!... Şi tu la ce fel de 
bogăţie râvneşti? 

— La ultima. 

— Adică la bunăvoința oamenilor. Înseamnă că eşti bun şi 
cinstit? 

— Nu ştiu, numai Dumnezeu ştie dacă sunt bun, dar aş 
vrea să fiu. 

— Pe noi ne consideri păgâni? 

— Nu. Voi nu vă închinaţi la idoli, ci credeţi în Marele 
Spirit. 

— Atunci îndeplineşte-mi o rugăminte! 

— Cu plăcere! Care? 

— Să nu-mi vorbeşti niciodată de credinţă şi să nu încerci 
să mi-o schimbi. le iubesc mult de tot şi n-aş vrea ca 
legământul nostru să se rupă. E aşa cum a vrut Klekin- 
Petra. Poate că credinţa ta este dreaptă, noi însă nu o 
pricepem. Dacă nu ne-ar goni şi omori, am zice că şi 
creştinii sunt buni ca şi credinţa lor... Dar noi suntem 
striviţi încet, cu neîndemânare şi nu putem crede că religia 
celor ce ne omoară este o religie a dragostei... 

După o pauză, Winnetou continuă: 


— Cum se face că fratele meu Old Shatterhand s-a 
alăturat acelor hoţi de pământuri? Oare nu şi-a spus că 
astfel va păcătui faţă de oamenii roşii? 

— Mi-aş fi spus-o, poate, însă nu m-am gândit. Eram 
bucuros să lucrez ca expert topograf, pentru că mă plăteau 
foarte bine. 

— Te plăteau? După cât ştiu, nici nu aţi terminat lucrările. 
Ori vi se plătea înainte? 

— Nu. Am primit numai un avans şi echipamentul. Plata 
întreagă urma s-o capăt abia după încheierea lucrărilor. 

— Şi acum vei pierde banii? 

— Da. 

— Mulţi? 

— Foarte mulţi, dacă judec după situaţia în care mă 
găsesc. 

Tăcu un răstimp, apoi reluă: 

— Îmi pare rău că fratele meu a suferit o pagubă din 
pricina noastră. Nu eşti prea bogat, aşa-i? 

— Sunt bogat în toate celelalte privinţe, dar nu şi în bani. 

— De cât timp mai aveaţi nevoie ca să isprăviţi lucrările? 

— Ne-ar fi ajuns câteva zile. 

— Iuf! Dacă te-aş fi cunoscut cum te cunosc acum, i-aş fi 
atacat pe kiowaşi cu câteva zile mai târziu. 

— Numai ca să-mi pot termina lucrul? Îl întrebai, mişcat 
de atâta altruism. 

— Da. 

— Adică, ne-ai fi lăsat să ducem la capăt tâlhăria? 

— Nu tâlhăria, doar măsurătorile. Liniile pe care le 
trageţi pe hârtie nu ne fac nici un rău: asta încă nu 
înseamnă tâlhărie. Nelegiuirea începe însă când vin 
lucrătorii şi se apucă să taie drum calului de foc.... 

Ţi-aş da... 

Se întrerupse, pentru a-şi lămuri sieşi un gând abia 
încolţit. Apoi reluă: 

— Ai nevoie cumva de hârtiile acelea cu desene ca să poţi 
primi banii ce ţi se cuvin? 


— Da. 

— Iuf! Atunci n-ai să-i primeşti niciodată, căci toate 
desenele au fost distruse. 

— Şi cu uneltele ce-aţi făcut? 

— Războinicii cărora le-au căzut în mâini voiau să le 
distrugă şi pe acestea, însă nu i-am lăsat. Deşi n-am fost în 
nici o şcoală a feţelor palide, ştiu totuşi că astfel de obiecte 
au o valoare mare; de aceea am poruncit să fie păstrate cu 
grijă. Le-am adus cu noi aici şi le-am pus bine. Le voi 
înapoia fratelui meu Old Shatterhand. 

— Îţi mulţumesc. Voi primi acest dar al tău, deşi mie 
personal nu-mi aduce nici un folos. Mă bucur însă să le pot 
restitui celor în drept. 

— Va să zică, ţie nu-ţi aduc nici un folos? 

— Nu. Spre folosul meu ar fi numai dac-aş duce 
măsurătorile până la capăt. 

— Păi, îţi lipsesc hârtiile acelea distruse. 

— Am fost prevăzător şi am făcut desenele în câte două 
exemplare. 

— Şi mai ai unul? 

— Am, uite aici, în buzunar. Tu ai fost atât de bun şiai 
poruncit să nu-mi fie luate. 

— Iuf, iutf! 

De astă dată, exclamaţia suna şi a mirare şi a satisfacţie. 
Apoi Winnetou tăcu iarăşi. În mintea lui - aveam să aflu mai 
târziu - se născuse o idee atât de nobilă, cum nici un alb n- 
ar fi putut s-o conceapă, necum s-o pună în aplicare. După 
un timp, se ridică şi zise: 

— Să ne întoarcem acasă. Fratele meu alb a fost păgubit 
de noi. 

Winnetou va avea grijă să-ţi acopere pierderea. Dar 
înainte de toate, trebuie să te refaci pe deplin. 

Revenirăm în pueblo unde, pentru întâia oară, patru albi 
aveau să-şi petreacă noaptea ca oameni liberi. 

A doua zi, în mijlocul unor mari solemnităţi, Hawkens, 
Stone şi Parker de o parte şi apaşii de altă parte fumară 


pipa păcii. Se înţelege că şi cu acest prilej s-au rostit 
discursuri interminabile. Cea mai frumoasă cuvântare a 
ţinut-o Sam. În felul lui şugubăţ, o împănase cu asemenea 
expresii, încât şi indienii, atât de serioşi îndeobşte, făcură 
vizibile eforturi ca să nu izbucnească în râs. De-a lungul 
acelei zile a fost reluată povestirea tuturor faptelor şi 
întâmplărilor recente. Între altele, s-a pomenit din nou că 
eu am fost omul care, în seara aceea memorabilă, am 
desfăcut legăturile lui Inciu-Ciuna şi Winnetou. lar Sam mi- 
a închinat următorul logos: 

— Sunteţi un om şiret, un ipocrit, sir! Cu prietenii se 
obişnuieşte să fii sincer, mai ales când le datorezi 
recunoştinţa pe care ne-o datoraţi. Adică, mă rog, cine şi ce 
eraţi dumneavoastră când v-am întâlnit întâia oară la Saint 
Louis? Un biet meditator, care trebuie să bage cu nuiaua 
abc-ul şi tabla înmulţirii în capul unor copii. Şi aţi fi rămas 
colea o creatură amărâtă, dacă nu v-am fi purtat de grijă 
noi, cu dragoste şi înţelegere. V-am smuls dintr-o tâmpită 
tablă a înmulţirii şi v-am cărat cu nespusă jertfă de sine de- 
a lungul savanei, dacă nu mă-nşel. V-am vegheat cum îşi 
veghează o mamă pruncul sau precum găina care a clocit 
ouă de rață îşi păzeşte puii abia ieşiţi din găoace. Aici, 
printre noi, v-a venit pe încetul mintea la cap şi vi s-a 
luminat creierul cufundat în beznă. Ce mai tura-vura, v-am 
fost şi tată şi mamă şi unchi şi mătuşă, v-am purtat pe braţe, 
v-am hrănit trupul cu hălci de carne mustoasă, iar cugetul, 
cu înţelepciunea şi priceperea noastră. Ne-am fi aşteptat, în 
schimb, la respect, la stimă şi recunoştinţă; când colo, vă 
purtaţi ca bobocul de rață care se zbenguie în apă şi-şi lasă 
găina cloşcă pe mal, pentru că, vezi bine, dumneaei cum să- 
l urmeze dacă nu ştie să înoate?! Pe deasupra, v-aţi îngăduit 
să călcaţi toate dispoziţiile noastre. Mă doare până-n fundul 
vechiului meu surtuc de vânătoare să constat cum răsplătiți 
dragostea şi abnegaţia noastră cu atâta nepăsare şi 
ingratitudine. Dacă m-aş apuca să înşir toate poznele ce le- 
aţi comis, n-aş mai ajunge la capăt. Dar cea mai urâtă 


dintre toate a fost eliberarea celor două căpetenii fără ca s- 
o ştim şi noi. Pe asta nu v-o iert şi nu v-o uit; pentru asta am 
să vă scot ochii şi n-am să vă slăbesc cât oi trăi. Urmările 
acestei perfidii nu s-au lăsat mult aşteptate. În loc să fim 
admirabil prăjiţi la stâlpul caznelor şi să ne plimbăm acum 
în frumoasele plaiuri ale vânătoarei împreună cu sufletele 
indienilor răposaţi, n-am fost socotiți nici măcar vrednici de- 
a fi ucişi. Şi iată-ne acum vii, nevătămaţi în acest pueblo 
însingurat, unde gazdele îşi dau osteneala să ne strice 
stomacul cu tot soiul de bunătăţi şi să facă dintr-un 
greenhorn ca dumneavoastră un ditamai semizeu. Toată 
această pacoste v-o datorăm exclusiv dumneavoastră, mai 
ales fiindcă sunteţi un înotător atât de ordinar, însă 
dragostea este, în tot cazul, un sentiment de neînțeles: cu 
cât batjocoreşti, cu atât se aprinde mai tare. De aceea, iată 
că nu vă alungăm nici acum din rândurile noastre şi nici din 
inimă. Vă vom împodobi creştetul cu un nimb de flăcări, 
dăruindu-vă iertarea în neclintita noastră nădejde că totuşi, 
până la urmă, veţi băga ceva la cap, dacă nu mă-nşel. Uite 
mâna mea! Făgăduiţi, iubite sir, că vă veţi îndrepta pe 
viitor? 

— Făgăduiesc, i-am răspuns scuturându-i mâna. Mă voi 
strădui să urmez în totul nobilul dumitale exemplu, ca să 
ajung în scurt timp un al doilea Sam Hawkens. 

— Nici chiar aşa, stimabile! În zadar osteneala! Un 
greenhorn ca dumneavoastră să aspire la un Sam 
Hawkens! 'Totală aberaţie! Ar fi ca şi cum un broscoi şi-ar 
pune în gând să devină cântăreţ de operă şi... 

Atunci Dick Stone, deşi amuzat, îi tăie şuvoiul de vorbe: 

— Stop! Nu mai taci odată, palavragiu bătrân?! Ai ajuns 
un nesuferit! Pe toate le întorci cu susu-n jos, te porţi 
anapoda şi tragi mănuşa dreaptă pe mâna stângă! Eu, în 
locul lui Old Shatterhand, nu ţi-aş mai permite să-mi dai zor 
întruna cu greenhorn-ul dumitale. 

— Şi de ce-ar fi, mă rog, împotrivă? Dacă este, se cheamă 
că este! 


— Vorbeşti aiurea! Îi datorăm viaţa. Din o sută de 
westmeni trecuţi prin ciur şi dârmon, laolaltă cu tine şi cu 
noi, nimeni n-ar fi scos-o ieri la capăt ca dânsul. În loc ca noi 
să-l apărăm, ne ocroteşte el, bagă-ţi bine-n cap! Dacă nu 
era Old Shatterhand, nu mai şedeam noi aici la glume şi 
taclale; nici tu nu te-ai hlizi acum de sub peruca ta falsă! 

— Cum ai spus, perucă falsă?! Să nu dea Domnul să mai 
aud o dată asemenea vorbă! E o perucă veritabilă. Dacă nu 
ştii, uită-te bine la ea! Îşi scoase peruca şi i-o întinse lui 
Stone. 

— Fugi de-aici cu blana ta jigărită! Râse acesta. 

Sam şi-o potrivi iarăşi pe cap şi rosti pe un ton dojenitor: 


— Să-ţi fie ruşine, Dick! Auzi, podoaba mea capilară cică 
e o blană jigărită!... La asta nu m-aş fi aşteptat din partea 
unui camarad atât de bun cum te pretinzi a fi. Nimeni 
dintre voi nu ştie să-l preţuiască pe bătrânul Sam la justa 
valoare. Vă sancţionez deci cu disprețul meu profund şi mă 
duc s-o caut pe Mary, să văd dacă e bine sănătoasă ca şi 
stăpânul ei. 

Făcu din mână un gest superior şi plecă. Izbucnirăm cu 
toţii în râs; era imposibil să-i iei ceva în nume de rău. 

În ziua următoare se întoarseră iscoadele trimise în taină 
pe urmele kiowaşilor. Oamenii raportară că aceştia şi-au 
văzut de drum şi că, după toate semnele, nu au de gând să 
se angajeze într-o nouă luptă cu apaşii. 

Urmă o perioadă de linişte, dar pentru mine - de o 
intensă activitate. Sam, Dick şi Will se desfătau sub ochii 
ospitalieri ai apaşilor; mâncau şi se odihneau în lege. 
Singura treabă a lui Hawkens era să-şi călărească zilnic 
catârul pentru ca, după expresia lui, „să-i admire 
inteligenţa” şi să-l deprindă cu felul lui de a călări. 

Eu însă nu mă lăsai pe tânjala. Winnetou şi-a pus în gând 
să mă treacă prin „şcoala indiană”. Lipseam amândoi zile 
întregi din pueblo, făceam lungi plimbări călare, în timpul 
cărora trebuia să mă exersez în tot ce ţine de vânătoare şi 
de luptă. Mă tărâm prin păduri şi-mi însuşeam excelente 
deprinderi în arta furişatului. Winnetou mă supunea unei 
adevărate „instrucţii de campanie”. Uneori se ascundea de 
mine şi mă punea să-l caut. Îşi dădea osteneala să şteargă 
urmele, iar eu umblam să i le descopăr totuşi. De câte ori 
nu se pitula prin tufişurile dese sau, la adăpostul tufelor, 
dispărea în apele râului Pecos, pândindu-mă de acolo! Îmi 
atrăgea atenţia asupra greşelilor, îmi lămurea diferite 
procedee, cum e bine şi cum e rău. Erau lecţii admirabile şi 
predate cu aceeaşi plăcere cu care eu, ca ucenic 
sârguincios şi ca admirator, mi le însuşeam. Şi totuşi, 
niciodată Winnetou nu mă lăuda, după cum nicinu mă 
mustra în înţelesul obişnuit al cuvântului. 


Meşter în toate îndeletnicirile specifice indienilor, era 
totodată un abil educator. 

De câte ori nu mă întorceam acasă frânt de oboseală! Dar 
nici atunci nu mă odihneam, căci hotărâsem să învăţ limba 
apaşilor şi luam lecţii în pueblo. Aveam o profesoară şi doi 
profesori: Nşo-ci mă învăţa idiomul mescalerilor, Inciu- 
Ciuna pe cel al Mânerilor, iar Winnetou pe al navajilor. Cum 
cele trei idiomuri sunt foarte înrudite şi nu posedă un 
vocabular prea bogat, progresam neobişnuit de repede. 

Când Winnetou şi cu mine nu plecam prea departe de 
pueblo, se întâmpla uneori ca Nşo-ci să ne însoţească. Se 
bucura din toată inima privind cum execut exerciţiile. 

Într-o zi ne aflam în pădure. Winnetou îmi ceru să mă 
depărtez şi să revin abia după un sfert de oră. Aveam să nu- 
i mai găsesc acolo şi să descopăr unde s-a ascuns Nşo-ci. M- 
am depărtat deci o bună bucată de drum, apoi m-am întors. 
La început, urmele amândurora erau destul de vizibile; dar 
la un moment dat paşii fetei dispărură. Ştiam, fireşte, că 
avea un mers neobişnuit de uşor, însă, pământul fiind 
moale, ar fi trebuit să existe neapărat măcar vreun semn că 
a trecut pe acolo; totuşi, nu găseam nimic, nici barem un 
firicel sau o frunză călcată, deşi tocmai aici creştea nişte 
muşchi des şi subţire. Doar urma lui Winnetou se desluşea 
precis şi aceasta nu mă interesa. Nu pe dânsul aveam 
sarcina să-l găsesc, ci pe sora lui. Dar bănuiam că şi el se 
afla pe aproape şi îmi observă eventualele greşeli. 

M-am sucit, m-am învârtit în cerc o dată şi iar o dată, fără 
a găsi vreun punct de reper. Mi se părea ciudat. 
Chibzuisem. Trebuie negregşit să fi lăsat vreo urmă; e 
imposibil ca piciorul să fi călcat pământul fără să lase nici 
un semn pe muşchiul acesta moale. Adică, ce zic? Să atingă 
pământul? Şi dacă Nşo-ci nici nu 1-a atins? 

Cercetai urmele paşilor lui Winnetou. Erau adânci, mai 
adânci ca înainte. Să-şi fi luat sora în braţe şi s-o fi dus mai 
încolo? 


Dacă Winnetou s-ar fi strecurat de unul singur prin desiş, 
cu braţele libere, atunci nu i-ar fi fost greu să răzbească. 
Dar, cu soră-sa în braţe, nu putea să nu lase niscai semne 
prin rămurişul des. Mă luai deci după urmele întipărite jos, 
în pământ, aţintindu-mi însă privirea nu atât asupra lor, cât 
sus, asupra rămurişului. Într-adevăr! Nu avusese braţele 
libere şi de aceea nu putuse feri în lături crengile cu toată 
grija. Nici Nşo-ci n-o făcuse. Probabil, nu-i trecuse prin 
gând. lată de ce am dat în mai multe locuri peste ramuri 
frânte şi frunze rupte, semn că Winnetou nu trecuse singur 
pe acolo. 

Urmele duceau în linie dreaptă într-un luminiş şi apoi, 
iarăşi drept înainte, până de partea cealaltă. Şi acolo, în 
spatele luminişului, probabil că stăteau amândoi liniştiţi şi 
foarte amuzaţi de renghiul ce mi-l jucaseră. Puteam s-o iau 
drept într-acolo, dar mă ispitea gândul să-i surprind şi să-i 
păcălesc. Mă furişai deci, la adăpostul vegetației, ocolind 
luminişul, până am ajuns de cealaltă parte. Căutai mai întâi 
urmele lui Winnetou. Dacă şi-ar fi continuat drumul, ar fi 
trebuit să le descopăr. Dacă nu, atunci era clar că s-a 
ascuns împreună cu Nşo-ci. 

Mă culcai la pământ şi mă târâi fără zgomot, într-un 
semicerc, silindu-mă să rămân neobservat în dosul 
copacilor şi tufelor. 

Înaintam încet şi în mare linişte. Nici un zgomot, cât de 
mic, nu trebuia să le atragă atenţia; ca să-mi ating scopul, 
desfăşuram o adevărată strategie. Şi până la urmă izbutii 
mai bine chiar decât sperasem. Îi zării pe amândoi. Şedeau 
împreună sub un corcoduş; şedeau cu spatele la mine, 
aşteptându-se, dacă i-aş fi descoperit, să le apar în faţă. 
Şopteau între ei, încât nu le puteam desluşi vorbele. 

O nespusă bucurie mă stăpânea gândindu-mă la surpriza 
ce aveam să le-o fac. Mă apropiai din ce în ce, mai să-i pot 
ajunge cu mâna. 

Eram gata să întind braţul şi să-l apuc pe Winnetou de 
umăr, când o şoaptă a lui mă reţinu: 


— Să mă duc în căutarea lui? Întrebă. 

— Nu, răspunse Nşo-ci. Vine el singur. 

— Nu vine. 

— Ba vine. 

— Sora mea se înşală. A învăţat el foarte bine totul, însă 
de data asta urmele se pierd în văzduh. Cum să le 
găsească? 

— Le găseşte. Nu mi-a spus chiar fratele meu Winnetou 
că Old Shatterhand nu mai poate fi înşelat? De ce vorbeşte 
acum altfel? 

— Fiindcă l-am pus acum la cea mai grea încercare. 
Ochiul lui desluşeşte orice urmă; dar a ta nu poate fi văzută 
decât cu gândul şi asta încă n-a învăţat-o. 

— Va veni, totuşi. El se pricepe la orice. 

Vorbea în şoaptă, dar în cuvintele ei stăruia o 
nemărginită încredere culcare m-aş fi putut mândri. 

— Într-adevăr, n-am cunoscut alt om să se descurce atât 
de bine în toate împrejurările. Doar un singur lucru cred că 
nu-l va pricepe şi-mi pare rău. 

— Despre ce anume vorbeşti? 

— Despre dorinţa noastră, a tuturor. 

Eram din nou pe punctul să mă arăt în faţa lor, dar 
auzindu-l pe Winnetou, hotărâi să mai aştept. Exista oare 
vreo dorinţă pe care să le-o refuz acestor oameni buni şi 
dragi? Se pare totuşi că nutresc un gând pe care nu mi l-au 
împărtăşit de teamă să nu-l resping. S-ar putea să aflu 
acum despre ce e vorba. 

Statui liniştit şi ascultai în continuare. 

— A discutat oare fratele meu Winnetou cu dânsul? 
Întrebă Nşo-ci. 

— Nu. 

— Nici Inciu-Ciuna, părintele nostru? 

— Nici el. A vrut să i-o spună, dar l-am sfătuit să tacă. 

— De ce? Doar Nşo-ci iubeşte din toată inima pe acest om 
alb şi dânsa e fiica celui mai mare conducător al apaşilor. 


— Da, este. Şi chiar cu mult mai mult. Cine dintre 
războinicii indieni sau dintre feţele palide n-ar fi fericit ca 
sora mea să-i devină soţie?! Toţi, în afară de Old 
Shatterhand. 

— De unde o ştie fratele meu, dacă nici n-a stat de vorbă 
cu dânsul? 

— Ştiu, fiindcă îl cunosc. El nu e ca orice faţă palidă; el 
năzuieşte mult mai sus şi nu va lua de squaw o indiană. 

— A spus-o el? 

— Nu. 

— Oare şi-a dăruit inima unei femei albe? 

— Nici asta. 

— Eşti sigur? 

— Da. Am discutat cu el despre femeile albe şi am înţeles 
că inima lui nu s-a rostit încă. 

— Atunci se va rosti pentru mine! 

— Sora mea să nu-şi facă nădejdi deşarte! Old 
Shatterhand judecă şi simte altfel decât crezi. Dacă îşi va 
alege cândva o soţie, aceasta va trebui să se înalțe 
deasupra celorlalte femei, aşa cum el se înalţă peste ceilalţi 
bărbaţi. 

— Şi eu nu sunt destul de vrednică? 

— Dacă te asemăn cu fetele noastre, atunci eşti mai 
presus de toate. Dar ce-ai văzut şi ce-ai auzit tu din câte 
sunt pe lume? Ce învăţătură ai? Tu cunoşti viaţa femeilor 
noastre roşii, dar nu ştii nimic din ce învaţă şi trebuie să ştie 
o femeie albă. Old Shatterhand nu se uită la strălucirea 
aurului, nici la frumuseţea chipului; el căuta alte însuşiri pe 
care nu le poate găsi la o fată de indian. 

Nşo-ci îşi plecă mâhnită capul şi tăcu. Atunci Winnetou îşi 
trecu mângâietor mâna peste părul şi peste obrajii ei: 

— Mă doare să rănesc inima bunei mele surori, dar 
Winnetou e deprins să spună numai adevărul, chiar dacă 
acesta nu e plăcut. S-ar putea totuşi ca fratele tău să ştie un 
drum câtre țelul dorit. 

Fata înălţă repede capul şi întrebă: 


— Care e drumul? 

— Cel care duce spre oraşele feţelor palide. 

— Crezi că ar trebui să merg acolo? 

— Da. 

— Pentru ce? 

— Ca să-ţi dai seama cum trebuie să trăieşti şi să te porţi 
dacă vrei să fii iubită de Old Shatterhand. 

— Atunci plec imediat, sunt gata! Vrea fratele meu să-mi 
asculte o rugăminte? 

— Care anume? 

— Vorbeşte-i lui Inciu-Ciuna, tatăl nostru. Cere-i să-mi 
îngăduie călătoria spre marile oraşe ale feţelor palide. Cred 
că n-are să fie contra, căci... 

N-am mai ascultat continuarea. Târându-mă, m-am retras 
de lângă ei. Mi se părea că făptuisem un păcat trăgând cu 
urechea la această discuţie dintre frate şi soră. Numai de n- 
ar afla-o! Ar fi foarte jenant pentru ei, iar pentru mine şi 
mai mult! Trebuia acum, la retragere, să fiu şi mai atent ca 
adineauri, când mă apropiasem. Orice zgomot cât de 
neînsemnat, orice pas greşit puteau să le trădeze faptul că 
am surprins taina frumoasei indiene. Or, în acest caz, aş fi 
fost nevoit să-i părăsesc imediat, încă în cursul aceleiaşi 
zile, pe prietenii mei roşii. 

Din fericire, am izbutit să mă retrag neobservat. Ajuns la 
o depărtare de unde nu mai puteam fi auzit, m-am ridicat în 
picioare şi am ocolit iute luminişul până am dat iarăşi de 
urmele cunoscute. 

Apucai drumul pe care venisem mai înainte; la doi-trei 
paşi de ascunzişul lor mă oprii şi strigai: 

— Fratele meu Winnetou să poftească! Nimeni nu se urni. 
Repetai: 

— Pratele meu să vină! Doar îl văd! 

Totuşi, Winnetou mai stăruia în tăcere. 

— Iată-l, şade sub corcoduş. Vrea să-l scot eu de acolo? 

Atunci crengile foşniră şi Winnetou ieşi la iveală. Nu avea 
rost să mai rămână ascuns, dar spera să mă mai păcălească 


în legătură cu ascunzătoarea fetei. Mă întrebă: 

— A găsit-o fratele meu pe Nşo-ci? 

— Da. 

— Unde? 

— În ascunzişul ei, în desiş. 

— În care desiş? 

— Acolo unde duce urma ei. 

— Vrei să spui că i-ai descoperit urma? 

Era cât se poate de mirat. Nu ştia ce să creadă. Desigur, 
nu-şi închipuia că-l mint, dar nici nu pricepea cum aş fi 
putut găsi vreo urmă de-a surorii sale. Doar nu se dezlipise 
de ea nici o clipă! Era, deci, convins că n-o descoperisem şi 
eu, probabil, mă înşelam. 

— Da, am răspuns, i-am găsit urma. 

— Sora mea a fost atât de atentă, încât n-a putut lăsa nici 
un semn. 

— Te înşeli. A lăsat unul. 

— Nu! 

— Ba uite c-a lăsat, nu jos pe pământ, ci sus în rămuriş. 
Nşo-ci nu a atins pământul cu picioarele, dar, pe când o 
purtai în braţe, a cam îndoit crengile şi a stârnit frunzişul. 

— Iuf! Şi crezi că am purtat-o în braţe? 

— Cred. 

— Cine ţi-a spus? 

— Urmele paşilor tăi. Dintr-o dată au devenit mai adânci 
din cauza greutăţii sporite. Cum însă nu era posibil să te fi 
îngrăşat într-o clipă, am tras concluzia că ai ridicat în braţe 
o povară. Şi aceasta era însăşi sora ta care, după cum am 
constatat, nici n-a atins pământul. 

— Iuf! Te înşeli. Du-te şi mai caută! 

— Ar fi de prisos. Nşo-ci şade chiar acolo de unde ai sărit 
tu. Am s-o aduc îndată. 

Intrai în luminiş, dar fata se grăbi să-mi iasă înainte şi se 
adresă cu satisfacţie fratelui ei: 

— 'Ţi-am spus eu c-o să mă găsească şi n-am greşit! 


— Da, sora mea a avut dreptate; în schimb, m-am înşelat 
eu. 

Fratele meu Old Shatterhand ştie să desluşească urma 
unui om nu numai cu ochii, ci şi cu gândul. Se pare că nui-a 
mai rămas nimic de învăţat. 

— O, au rămas încă foarte, foarte multe! I-am răspuns. 
Fratele meu Winnetou mi-a adus o laudă pe care n-o merit 
încă; dar voi învăţa de la el şi restul. 

Era, într-adevăr, primul cuvânt de laudă pe care-l 
auzeam din gura lui şi mărturisesc că mă flata ca şi pe 
vremuri lauda ocazională a vreunui profesor. 

În seara aceleiaşi zile, Winnetou îmi aduse o haină de 
vânătoare din piele albă, bine lucrată şi împodobită cu 
frumoase cusături roşii, specific indiene. 

— Nşo-ci, sora mea, te roagă să porţi acest veşmânt, zise 
dânsul. 

Cel vechi nu mai e destul de bun pentru Old Shatterhand. 

Avea, fireşte, multă dreptate. Haina mea arăta cam 
jerpelită chiar şi în ochii indienilor. Într-un oraş european, 
cu o astfel de haină pe mine, aş fi fost cu siguranţă arestat 
pentru vagabondaj. Dar se cădea oare să accept din partea 
lui Nşo-ci un asemenea dar? Winnetou păru să-mi ghicească 
gândul şi-mi spuse: 

— Poţi primi fără grijă această haină. Eu am comandat-o. 
Nu e darul surorii, ci al lui Winnetou pe care l-ai salvat de la 
moarte. Oare după obiceiul albilor nu se cuvine să primeşti 
daruri de la o femeie? 

— Nu se cuvine, afară de cazul că vin de la propria ta 
soţie sau de la o rudă. 

— 'Tu îmi eşti frate, deci rudă cu Nşo-ci. Totuşi, datul e al 
meu, nu alei. Sora mea n-a făcut decât să coasă haina. 

Când, a doua zi dimineaţa, mi-am încercat costumul, îmi 
venea ca turnat. Nici un croitor din New York n-ar fi nimerit 
mai bine măsura. 

Fireşte că mă arătai în primul rând frumoasei prietene, 
care se bucură enorm de laudele mele. Curând, mi se 


înfăţişară Dick Stone şi Will Parker căutând şi ei să-mi 
stârnească admiraţia: primiseră, la rândul lor, nişte 
costume lucrate de alte femei. Iar în timp ce mă aflam în 
vale şi mă exersam în mânuirea tomahawkului, răsări 
dinainte-mi o ciudăţenie grozav de fudulă. Era un surtuc de 
piele nou-nouţ, care atingea jos o pereche de cizme indiene, 
vechi şi colosal de mari. Deasupra surtucului trona o pălărie 
de pâslă şi mai veche, cu borurile jalnic pleoştite, iar de sub 
pălărie ieşeau la iveală o barbă încâlcită, un nas 
monumental şi doi ochişori care se zgâiau la mine sfidători. 
Îl recunoscui, în sfârşit, pe micul meu Sam Hawkens. Se 
proţăpi în faţa mea, cu picioarele răşchirate, subţiri, 
strâmbe şi, mândru nevoie-mare, mă întrebă: 

— Sir, îl cunoaşteţi cumva pe bărbatul acesta? 

— Hm! Răspunsei. Să-l văd mai de aproape! Îl apucai de 
braţ, îl răsucii de trei ori în jurul propriei sale făpturi şi-l 
cercetai cu de-amănuntul: 

— Aş putea să jur că-i Sam Hawkens, dacă nu mă-nşel! 

— Yes, milord! Nu vă înşelaţi. Sunt chiar eu în persoană şi 
în mărime naturală. Nu observați nimic? 

— Un costum nou! 

— Cred şi eu! 

— De unde? 

— Din pielea de urs pe care mi-aţi dăruit-o. 

— Asta se vede, Sam. Dar mă interesează de la care 
persoană ţi-a căzut pleaşca. 

— Persoana? Ha! Aşadar, persoana, sir!... Asta eo 
chestie, cum să zic... De fapt nici nu e o persoană. 

— Atunci ce? 

— Mă rog, e şi dânsa, un fel de persoană cam mititică. 

— Adică? 

— Ei, n-o cunoaşteţi pe drăguţa Cliuna-ai? 

— Nu. Cliuna-ai înseamnă „lună”. E fată sau nevastă? 

— Amândouă, sau mai curând niciuna, nici alta. 

— Prin urmare, o bunicuţă? 


— Pe dracu'! Dacă nu e nici squaw, nici fată, atunci fireşte 
că trebuie să fie văduvă. E o squaw rămasă văduvă de pe 
urma unui războinic ucis în lupta cu kiowaşii. 

— Şi ţi-ai pus în gând s-o consolezi? 

— Well, sir, încuviinţă el. Nu mă dau în lături; am şi pus 
un ochi pe ea, mai bine zis amândoi ochii. 

— "Totuşi, dragă Sam, judecă bine: e o femeie indiană! 

— Şi ce dacă? M-aş însura şi cu o negresă de n-ar fi atât 
de neagră. De altfel, Cliuna-ai e o partidă minunată. 

— De ce? 

— Păi e cea mai mare meşteră în tăbăcitul pieilor. 

— Şi vrei să te tăbăcească? 

— Vă arde de glumă, sir Eu vorbesc serios. Un cămin 
intim, nu-i aşa... înţelegeţi? Are o faţă plină, rotundă, ca 
luna. 

— În crai-nou sau în ultimul pătrar? 

— Vă rog şi stărui să nu mai faceţi glume pe seama lunii! 
E o lună plină şi mă-nsor cu ea, dacă nu mă-nşel. 

— Să sperăm că n-o să iasă din toate astea şi o lună 
nouă... Cum ai cunoscut-o? 

— La tăbăcărie. M-am interesat care e cea mai bună 
tabăcariţă, ştiţi, pentru pielea de urs. Ei şi mi-au 
recomandat-o pe Cliuna-ai. l-am adus pielea şi mi-a declarat 
că-i place... 

— Pielea? 

— Mofturi! Îi place de mine, fireşte. 

— Înseamnă că are gust, dragă Sam, n-am ce zice. 

— Păi, are! Şi nici incultă nu-i! Dovadă faptul că nu s-a 
limitat să tăbăcească pielea, ci mi-a şi cusut costumul. Ce 
ziceţi, e frumos? 

— Arăţi ca un dandy! 

— Un gentleman, nu-i aşa? Curat gentleman! A rămas şi 
dânsa praf când m-a văzut îmbrăcat. Fiţi pe pace, sir. mă 
însor cu ea! 

— Dar cu haina veche ce-ai făcut? 

— Am aruncat-o dracului! 


— Aşa! Şi spuneai cândva că n-ai da-o nici pe zece mii de 
dolari! 

— Ce-a fost a trecut. Pe-atunci n-o cunoşteam pe Cliuna- 
ai. Vremea nu stă în loc, sir! 

Omuleţul meu, candidat la însurătoare şi îmbrăcat în 
piele de urs, tropăi din picioare, se învârti, se răsuci şi plecă 
de lângă mine ca un păun înfumurat. Slăbiciunea lui pentru 
văduva indianului nu-mi punea nici un fel de probleme 
morale şi nu mă îngrijora. Era de ajuns să-l priveşti pe Sam 
ca să-ţi alungi orice nelinişte. Labele peste măsură de mari 
din care creşteau în sus picioruşele ca nişte bețe strâmbe, 
apoi faţa de ornitorinc cu cioc de uliu, Doamne iartă-mă! 
Chiar şi pentru o indiană era prea de tot! Nu apucă să se 
depărteze, că se şi întoarse, rostind cu emfază: 

— E totuşi altceva costumul ăsta, sir] Mă simt ca nou- 
născut. Pe cel vechi să nu-l mai văd în ochi! Merg în petit, 
hi-hi-hi-hi! 

L-am întâlnit a doua zi în pueblo. Privea în zare şi medita. 

— Ce probleme de astronomie te frământă, dragă Sam? 
L-am întrebat. 

— De ce tocmai de astronomie? 

— Fiindcă arăţi ca şi cum ai vrea să descoperi o cometă 
sau o nebuloasă nouă. 

— Păi cam aşa e. O crezui cometă, dar e mai degrabă o 
nebuloasă. 

— Cine? 

— Ei, cine! Cliuna-ai. 

— Aha! Va să zică luna plină s-a schimbat în nebuloasă. 
Cum asta? 

— Am întrebat-o dacă nu vrea să se mărite a doua oară şi 
mi-a răspuns scurt: „Nu!” 

— N-ar fi un motiv să-ţi pierzi încrederea. Nici Roma n-a 
fost clădită într-o singură zi. 

— De fapt, nici costumul ăsta nou n-a fost cusut într-o 
singură oră. E just, sir. Mă mai duc o dată în petit. 


Urcă scara, îndreptându-se spre locuinţa văduvei. A doua 
zi, pe când înşeuam calul ca să pornesc cu Winnetou la o 
vânătoare de bizoni, mă pomenii cu Sam Hawkens: 

— Mă luaţi şi pe mine, sir? 

— La vânătoare de bizoni? Nu! Doar dumneata vânezi 
acum ceva mai de soi. 

— Dar nu-mi merge, nu se lasă. 

— Zău? 

— Pe onoarea mea! Mai are şi pretenţii! 

— Cum adică? 

— Vin tocmai de la dânsa. Cică mi-a cusut haina din 
porunca lui Winnetou. 

— Şi eu care credeam că din dragoste... 

— Se pare că nu. Mi-a mai spus că tăbăcitul trebuie să i-l 
plătesc, pentru că eu l-am comandat. 

— Deci, pretinde şi plată. 

— Yes! Credeţi că e un semn de dragoste? 

— Habar n-am. Îmi lipseşte experienţa în materie. Copiii 
îşi iubesc părinţii şi totuşi îi storc de bani. Poate că tocmai 
această pretenţie să fie o dovadă a iubirii ce-ţi poartă. 

— Luna plină!... Hm! S-ar putea să fie doar ultimul 
pătrar. Va să zică, nu mă luaţi la vânătoare? 

— Winnetou doreşte să mergem numai în doi. 

— Atunci nu mai insist. 

— De altfel, ţi-ai terfeli costumul, dragă Sam. 

— Just! Petele de sânge nu şed bine pe o asemenea haină. 

Dădu să plece, dar se întoarse iar şi întrebă: 

— Nu credeţi, sir, că haina mea veche era mai practică? 

— Posibil. 

— Nu posibil, chiar foarte probabil. 

Cu aceasta, isprăvirăm discuţia. Dar în zilele următoare, 
Sam deveni foarte gânditor şi zgârcit la vorbă. Luna părea 
să fie în continuă descreştere. Şi iată ca, într-o dimineaţă, îl 
zării ieşind din locuinţa sa... îmbrăcat în vechiul său 
costum! 


— Ce-i, Sam? L-am întâmpinat. Credeam că te-ai dezis 
pentru totdeauna de surtucul dumitale sau, după propria-ţi 
expresie, „l-ai aruncat dracului”. 

— Îl şi aruncasem. 

— Şi te-ai întors la el? 

— Yes. 

— De necaz? 

— Fireşte! Sunt pur şi simplu furios! 

— Pe ultimul pătrar de lună? 

— A intrat în eclipsă. Nici nu vreau s-o mai văd pe 
această Cliuna-ai. 

— Înseamnă că ţi-am prezis bine. 

— Da. S-a întâmplat întocmai. Dar a mai intervenit ceva 
care m-a supărat de mama-focului. 

— Pot să ştiu ce? 

— Dumneavoastră am să v-o spun. Aşadar, i-am făcut ieri 
o nouă vizită. Mă tratase în ultimele zile foarte rău; aproape 
că nu-şi arunca ochii în direcţia mea şi-mi răspundea cât se 
poate de scurt şi înţepat. 

Mă aşez deci lângă dânsa şi-mi reazem capul de un stâlp. 
Pesemne că stâlpul avea undeva o aşchie care mi-a prins 
părul. Când să mă ridic şi să plec, mă pomenesc cu o 
smucitură teribilă la onorata-mi scăfârlie; îmi întorc privirea 
şi, ce văd, sir... ce văd? 

— Peruca dumitale, bănuiesc. 

— Da, domnule, peruca mea agăţată de stâlp! Iar pălăria 
îmi zburase cât colo pe podea. 

— Atunci probabil că frumoasa lună plină s-a încruntat? 

— Chiar aşa! Întâi s-a sculat în picioare şi s-a uitat lamine 
ca la... 

Ca la... în fine, ca la un om care n-are păr pe cap. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă a început să ţipe şi să urle de parc-ar fi chelit 
ea. 

— Şi, în sfârşit? 


— În sfârşit, s-a întunecat de tot. S-a repezit afară şi dusă 
a fost! 

— Poate mai răsare ea în chip de crai-nou şi apoi ca lună 
plină. 

— Niciodată. Mi-a şi trimis vorbă. 

— Ce vorbă? 

— Să nu-i mai calc pragul. Şi-a vârât în cap ca proasta să 
nu ia de soţ decât pe unul cu plete originale. Ce ziceţi, nu e 
o tâmpenie fără pereche? 

— Deh... 

— Aici nu încape nici un „deh”, Sir. Când o femeie se 
mărită nici n-ar trebui să-i pese că bărbatul are păr sau 
poartă perucă, dacă nu mă-nşel. În fond, peruca e chiar mai 
onorabilă, pentru că, vezi bine, costă bani, în timp ce părul 
natural creşte pe gratis! 

— Păi, atunci, în locul dumitale, mi l-aş lăsa să crească, 
dragă Sam! 

— Stimate sir, să vă ia naiba! Eu caut mângâiere în 
zbuciumul meu sentimental şi în necazurile mele cu 
însurătoarea şi dumneavoastră mă luaţi peste picior. Dea 
Domnul să vă văd cu perucă în cap şi o văduvă de indian să 
vă arunce pe uşă afară! Salut! 

Se depărta mânios. 

— Sam! Îl strigai din urmă. Încă o întrebare! 

— Ce mai vreţi? Mârâi el oprindu-se în loc. 

— Unde-i acuma? 

— Cine? 

— Costumul cel nou. 

— I l-am trimis îndărăt. Nu vreau să mai ştiu de el. 
Ziceam să-l port la cununie; acum, că s-a ales praful din 
toate, nu-mi mai trebuie nici un costum! Howgh! 

Aşa s-a terminat idila lui Sam cu Cliuna-ai, luna în 
permanentă descreştere. De altfel, omuleţul s-a consolat 
curând şi a recâştigat buna dispoziţie, mărturisindu-mi 
chiar bucuria că a rămas tânăr holtei. De acum nu se va mai 
despărţi în veci de surtucul lui cârpit, care e mult mai bun, 


mai practic, mai comod decât orice haină de vânătoare 
cusută de croitoresele indiene. 

Lucrurile se desfăşurară deci aşa cum prevăzusem. Un 
Sam Hawkens căsătorit era de-a dreptul inimaginabil. 

În aceeaşi zi, spre seară, luai cina, ca de obicei, împreună 
cu InciuCiuna şi Winnetou. După cină, tânărul apaş ne 
părăsi; mă pregăteam şi eu să ies, când căpetenia aduse 
vorba despre aventura lui Sam cu Cliuna-ai şi, din una în 
alta, se opri la tema căsătoriei dintre bărbaţii albi şi fetele 
indiene, Mi-am dat seama că vrea să mă sondeze. 

— Tânărul meu frate; Old Shatterhand socoteşte o 
asemenea căsătorie potrivită, ori ba? Mă întrebă el într-un 
târziu. 

— Dacă e încheiată de un preot şi fata trece mai întâi la 
creştinism, nu văd nimic rău! Am răspuns. 

— Ce fel de squaw ar prefera tânărul meu frate, o indiană 
sau una albă? 

Să fi spus că prefer o soţie albă? L-aş fi ofensat. De aceea 
i-am răspuns cu ocolişuri: 

— E greu să mă pronunţ. Depinde de vocea inimii. Când 
ea se rosteşte, atunci o asculţi, indiferent de culoarea şi de 
obârşia fetei. În faţa Marelui Spirit toţi oamenii sunt egali, 
iar cei ce se potrivesc şi sunt destinaţi unul altuia se vor 
găsi până la urmă. 

— Howgh! Dacă se potrivesc, atunci se vor găsi. Fratele 
meu a vorbit foarte înţelept; de altfel, vorba lui e 
întotdeauna înţeleaptă. 

Cu aceasta, tema fu epuizată în sensul dorit de mine. Cel 
puţin aşa credeam. Accentuasem anume faptul că o indiană, 
dacă vrea să devină soţia unui alb, trebuie să treacă mai 
întâi la creştinism. Intenţia mea era precisă. I-aş fi dorit lui 
Nşo-ci pe cel mai ales şi mai nobil războinic indian, chiar şi 
un conducător. Eu însă nu venisem în Vestul sălbatic pentru 
a mă căsători cu o indiană; ba nici la una albă nu mă 
gândeam. Planurile mele de viitor, aşa cum mi le făurisem, 
excludeau căsătoria. 


Rezultatul discuţiei mele cu Inciu-Ciuna urma să-l aflu 
abia a doua zi. Căpetenia mă conduse jos, la primul etaj, 
unde nu fusesem încă. 

Acolo, într-o cămăruţă anume rezervată, se păstrau 
instrumentele noastre de măsurat. 

— Cercetează şi vezi dacă lipseşte ceva, mă invită Inciu- 
Ciuna. 

Constatai că nu lipseşte nimic. Instrumentele fuseseră 
adăpostite cu grijă şi erau intacte, afară de unele mici 
îndoituri uşor de reparat. 

— Lucrurile acestea erau pentru noi ca „medicamentele”, 
zise el. 

De aceea le-am pus la bună păstrare. Tânărul meu frate 
alb le poate lua. Sunt iarăşi ale sale. 

Aş fi vrut să-i mulţumesc pentru generozitate, dar el 
preveni orice cuvânt de recunoştinţă: 

— Erau ale tale şi ţi le-am luat fiindcă te socoteam 
duşmanul nostru; dar acum, când ştim că ne eşti frate, 
trebuie să-ţi înapoiem toate lucrurile. N-ai de ce să-mi 
mulţumeşti. Ce ai de gând să faci cu aceste obiecte? 

— Când va fi să plec de aici, le voi lua cu mine şi le voi 
restitui oamenilor de la care le-am primit. 

— Unde locuiesc oamenii aceia? 

— La Saint Louis. 

— Inciu-Ciuna cunoaşte numele acestui oraş şi ştie unde 
se află. 

Winnetou, fiul meu, l-a vizitat şi mi-a vorbit de el. Prin 
urmare, vrei să ne părăseşti? 

— Da, chiar dacă nu imediat. 

— Ne pare rău. Ai devenit un războinic al tribului nostru 
şi ţi-am dat chiar puterea şi rangul unei căpetenii a apaşilor. 
Credeam că vei rămâne pentru totdeauna la noi, cum a 
făcut Klekih-Petra. 

— Situaţia mea e alta. 

— Ai cunoscut-o pe-a lui? 

— Da. Mi-a povestit totul. 


— Înseamnă că a prins mare încredere în tine, deşi te 
vedea pentru întâia oară. 

— Probabil pentru că eram din aceeaşi ţară. 

— Nu numai asta. El a vorbit cu tine chiar şi în ultimele 
sale clipe. 

Nu-l puteam înţelege, căci nu cunosc limba voastră, dar 
ne-ai povestit tu însuţi despre ce aţi discutat. După dorinţa 
lui Klekih-Petra te-ai înfrățit cu Winnetou şi iată că vrei să-l 
părăseşti. Se cuvine oare? 

— Nu e nevoie ca fraţii să fie veşnic împreună. Dacă 
sarcinile lor diferă, ei apucă de multe ori drumuri 
deosebite. 

— Dar pe urmă se regăsesc. 

— Da. Şi pe mine o să mă revedeţi. Porunca inimii mă va 
întoarce la voi. 

— Sufletul meu te ascultă cu plăcere. De câte ori ai să 
revii, va fi bucuria noastră. Inciu-Ciuna regretă sincer că, 
după spusele tale, eşti chemat de alte treburi. Oare nu te-ai 
simţi fericit şi aici, între oamenii noştri? 

— Nu-mi dau încă seama. Sunt de prea puţină vreme aici 
ca să pot răspunde la întrebare. Ar fi ca şi cum două păsări 
ar sta la umbra unui pom; una se hrăneşte cu roadele 
pomului şi rămâne acolo; dar celeilalte îi trebuie un alt soi 
de mâncare şi de aceea nu poate rămâne veşnic pe loc; 
trebuie să zboare în altă parte. 

— Şi, totuşi, fii sigur că ţi-am oferit tot ce pofteşti. 

— Ştiu; dar când am vorbit de hrană, nu mă gândeam la 
nevoile trupului. 

— Da, înţeleg. Voi, feţele palide, vorbiţi şi de o hrană a 
sufletului. 

Aşa spunea şi Klekih-Petra. Această hrană îi lipsea şi lui 
aici. Câteodată era mâhnit, deşi se străduia să nu băgăm de 
seamă. Tu eşti mai tânăr decât a fost el când a venit în 
mijlocul nostru; de aceea ai cădea mai lesne pradă dorului 
de ducă. Aşa că poţi pleca. Dar te rugăm să revii. 


Poate până atunci îţi vei fi schimbat gândurile şi vei fi 
înţeles că şi la noi te poţi simţi bine. Însă tare aş vrea să ştiu 
ce vei face după întoarcerea ta în oraşele feţelor palide! 

— În privinţa asta încă nu pot spune nimic. 

— Vei rămâne printre albii care taie drum calului de foc? 

— Nu. 

— Bine faci. Ai devenit fratele oamenilor roşii, deci nu 
trebuie să-i ajuţi pe albii care vor să ne înşele şi să ne 
răpească ţara. Dar acolo la voi n-ai să poţi trăi din vânat ca 
aici. Acolo e nevoie de bani şi Winnetou mi-a povestit că eşti 
un om sărac. Dacă nu vă atacam, ţi-ai fi primit banii. De 
aceea, fiul meu m-a rugat să te despăgubesc. Vrei aur? 

Punându-mi întrebarea, mă scrută atât de aspru şi atent, 
încât am ocolit un răspuns afirmativ. Voia să mă pună la 
încercare. 

— Aur? Am spus mirat. Nu mi-aţi luat nici un fel de aur, 
de aceea nu pot pretinde nimic de la voi. 

Era un răspuns prudent, nici da, nici nu. Ştiam că există 
indieni care cunosc zăcăminte de metale nobile, dar că le 
ţin în mare secret faţă de albi. Şi Inciu-Ciuna cunoştea cu 
siguranţă asemenea locuri. 

Acum mă întreba: „Vrei aur?” Care alb ar fi răspuns cu 
un simplu şi deschis nu? În ce mă priveşte, n-am râvnit 
niciodată la comori care, după expresia din Evanghelie, 
sunt mâncate de rugină şi de molii; totuşi, după opinia mea, 
valoarea aurului e de necontestat ca mijloc în vederea 
atingerii unui scop înalt. Dar o asemenea idee ar fi fost greu 
de înţeles pentru căpetenia apaşilor. 

— Nu, nu ţi-am luat nici un fel de aur, declară el. Însă din 
pricina noastră nu ai primit plata cuvenită şi de aceea 
urmează să te despăgubim. Află că în munţi se găsesc mari 
grămezi de aur. Oamenii noştri cunosc acele locuri; nu au 
decât să se ducă acolo şi să-lia. 

Doregşti ca Inciu-Ciuna să-ţi aducă şi ţie o parte? 

O sută de înşi, de-ar fi fost în locul meu, ar fi acceptat 
propunerea şi... nu s-ar fi ales cu nimic; citeam aceasta în 


ochii lui ciudat de iscoditori. Deci refuzai: 

— Îţi mulţumesc! Bogăția primită în dar, fără muncă, nu- 
ţi dă bucurie; numai cea câştigată prin propria ta muncă 
are preţ adevărat. 

Chiar dacă sunt sărac, nu am motive să mă tem că, după 
întoarcerea mea printre feţele palide, voi muri de foame. 

Chipul lui se destinse; îmi prinse mâna şi, pe un ton 
sincer, apropiat, mărturisi: 

— Vorbele tale îmi arată că nu ne-am înşelat în ce te 
priveşte. 

Praful de aur, după care râvnesc atâta oamenii albi, e un 
praf al morţii. 

Cel care, întâmplător, îl găseşte, se duce de râpă. Nu fugi 
nicicând după aur, căci el ucide şi trupul şi sufletul! Am vrut 
să te pun la încercare. Aur nu ţi-aş fi dat, dar bani vei 
căpăta şi anume banii care ţi s-ar fi cuvenit şi în care îţi 
puseseşi nădejdea. 

— Asta nu se poate! 

— E voinţa lui Inciu-Ciuna, deci se poate. Ne vom duce 
călare în regiunea unde aţi muncit. Vei termina lucrările 
întrerupte şi vei primi astfel plata care ţi-a fost făgăduită. 

Îl priveam tăcut şi mirat. Glumea oare? Nu. Astfel de 
glume nu şi le-ar permite un şef indian. Sau mă supunea 
unui nou examen? Şi asta mi se părea puţin probabil. 

— Tânărul meu frate alb nu spune nimic? Stărui el. Oare 
propunerea mea nu-i place? 

— Ba îmi place foarte mult! Dar nu-mi vine să cred că 
vorbeşti serios. 

— De ce nu? 

— Să termin eu lucrările pentru care i-ai pedepsit cu 
moartea pe colaboratorii mei! Să fac tocmai lucrul pentru 
care tu, la prima noastră întâlnire, m-ai condamnat atât de 
aspru! 

— Atunci nu aveai învoirea stăpânilor acestui pământ; dar 
acum 0 vei avea. Propunerea nu pleacă de la mine, ci de la 


fiul meu Winnetou. El m-a încredinţat că nu vom suferi nici 
o pagubă dacă-ţi vei duce la capăt munca. 

— Se înşală. Va fi construită calea ferată şi atunci albii vor 
veni cu siguranţă încoace. 

Privi întunecat în pământ şi după, câteva clipe, încuviinţă: 

— Ai dreptate. Nu-i putem împiedica să ne jefuiască 
necontenit. 

Mai întâi trimit nişte grupuri mici ca al vostru; fireşte că 
le-am putea distruge; dar ce folos, dacă pe urmă vin alţii în 
cete mari, din faţa cărora trebuie să ne retragem ca să nu 
fim zdrobiţi?! Ştiu bine că nici tu nu ai putinţă să schimbi 
lucrurile. Sau crezi cumva că, renunțând să termini 
măsurătorile, albii nu vor mai veni asupra noastră? 

— Nu, nu cred asta. Orice-am face, calul de foc tot va 
pătrunde în aceste locuri. 

— Deci primeşte propunerea mea! 'Ţie îţi va folosi mult şi 
nouă n-are ce să ne strice. M-am sfătuit cu Winnetou. 
Pornim călare tustrei, însoţiţi de treizeci de războinici. Sunt 
destui pentru a te ocroti în timpul lucrului şi a-ţi da o mână 
de ajutor. Pe urmă, cei treizeci de oameni ne conduc spre 
răsărit, până ajungem la drum sigur şi ne îmbarcăm în fine 
pe vaporul ce pleacă la Saint Louis. 

— Ce aud? Înţeleg oare bine? Doreşte fratele meu mai 
mare să plece în răsărit? 

— Da, împreună cu tine, cu Winnetou şi cu Nşo-ci. 

— Şi Nşo-ci? 

— Întocmai. Fiica mea râvneşte să vadă şi ea marile oraşe 
ale feţelor palide şi să rămână acolo până va deveni în toate 
ca o femeie de-a voastră. 

La auzul acestor cuvinte nu făcui, probabil, o mutră prea 
inteligentă, căci Inciu-Ciuna adăugă zâmbind: 

— Tânărul meu frate alb pare surprins. Poate nu-i 
convine să-l însoţim? Să vorbească sincer! 

— Cum să nu-mi convină? Din contra, mă bucură foarte 
mult! În tovărăşia voastră am să ajung, fără nici o 
primejdie, în răsărit. De n-ar fi decât atât şi încă m-ar 


bucura propunerea. Unde mai pui că am să fiu împreună cu 
nişte oameni atât de dragi sufletului meu! 

— Howgh! aprobă el satisfăcut. Îţi vei termina lucrul şi pe 
urmă ne ducem în răsărit. Oare va găsi acolo Nşo-ci oameni 
la care să locuiască şi să înveţe? 

— Da. Voi aranja eu totul cu plăcere. Dar căpetenia 
apaşilor să ia în seamă că oamenii albi nu sunt atât de 
ospitalieri ca pieile-roşii. 

— Ştiu asta. Când feţele palide vin la noi fără gânduri 
duşmănoase, atunci le oferim toate cele necesare şi nu le 
cerem în schimb nimic; iar dacă le vizităm noi oraşele, 
atunci nu numai că plătim totul, dar ni se cere chiar preţul 
îndoit prin comparaţie cu călătorii albi. 

— Aşa e, din păcate. Dar să nu vă faceţi griji. În urma 
propunerii tale mărinimoase, voi încasa bani mulţi şi vă voi 
găzdui ca pe oaspeţii mei. 

— Iuf, iuf! Ce părere îşi face fratele meu alb despre Inciu- 
Ciuna şi Winnetou, căpeteniile apaşilor? Ţi-am spus doar 
mai înainte că oamenii roşii cunosc multe locuri unde se 
găseşte aur. Avem munţi, străbătuţi de vine groase de aur şi 
văi în care praful de aur zace sub aşternutul subţire de 
ţărână. Când ne ducem în oraşele albilor, nu avem bani, 
însă avem aur, atâta aur încât nici o sorbitură de apă nu 
rămâne neplătită. Chiar dacă Nşo-ci ar trebui să rămână 
acolo câteva veri, i-aş da atâta aur, încât i-ar prisosi. Numai 
lipsa de prietenie şi lăcomia feţelor palide ne sileşte să 
cercetăm zăcămintele de aur. Altminteri nici nu le-am lua în 
seamă şi nu le-am folosi. Când crede tânărul meu frate alb 
că va fi gata de drum? 

— Oricând veţi găsi de cuviinţă. 

— Atunci să nu mai zăbovim; e toamnă târzie şi se 
apropie iarna. 

Un războinic roşu nu are nevoie de multă pregătire, chiar 
şi pentru călătoriile cele mai lungi. Dac-ai fi gata, am putea 
să plecăm şi mâine. 


— Sunt gata. Rămâne doar să hotărâm ce vom lua cu noi, 
câţi cai şi... 

— Asta rămâne în grija lui Winnetou, mă întrerupse el. S- 
a şi gândit la toate; tânărul meu frate alb poate fi liniştit. 

Părăsirăm etajul întâi unde ne aflam şi urcarăm din nou 
scara. 

Când să intru în camera mea, iată-l pe Sam Hawkens. 

— Am să vă comunic o noutate, sir, îmi strigă el radiind 
de bucurie. O să vă mire grozav, dacă nu mă-nşel. 

— Ce? 

— Vestea pe care v-o aduc. Sau aţi şi aflat ceva? 

— Haide, spune, dragă Sam! 

— Plecăm, plecăm de-aici! 

— Asta-i tot? Fireşte că ştiu. 

— Ştiţi, care va să zică? Şi eu care ziceam să vă fac o 
bucurie! Prin urmare, am întârziat! 

— Am aflat-o chiar acum de la Inciu-Ciuna. Dar dumitale 
cine ţi-a spus? 

— Winnetou. L-am întâlnit jos, la râu, unde alegea caii. 
Chiar şi Nşo-ci vine cu noi călare. O ştiaţi şi pe-asta? 

— Da. 

— E o idee cam ciudată, dar mie îmi convine. Se pare că 
vor s-o dea la un pension, undeva, în est. De ce, pentru ce, 
asta n-o mai înţeleg, afară de cazul că... 

Se opri în mijlocul frazei, mă măsură cu ochişorii lui plini 
de înţelesuri şi continuă: 

— afară de cazul că... hm! Poate ca Nşo-ci să devină, să 
zic aşa, un fel de Cliuna-ai a dumneavoastră. Nu sunteţi de 
părere, iubite sir Shatterhand? 

— Cliuna-ai, adică luna mea? Asemenea poveşti le las în 
seama dumitale, Sam. Ce-mi trebuie mie o lună care 
descreşte până dispare cu totul? Nici prin gând nu mi-ar 
trece să-mi pierd peruca de dragul unei indiene! 

— Peruca? la vedeţi! Aici aţi scrântit-o. E o glumă 
proastă, care nu vă face cinste. Şi-apoi, găsesc chiar bine că 


dragostea mea pentru „luna în descreştere” a fost 
nefericită. 

— De ce? 

— Fiindcă n-o puteam lăsa aici; ar fi trebuit s-o iau cu 
mine. Şi atunci mă-ntreb: cărui călăreț îi convine să 
străbată preria cu luna după el? Hi-hi-hi-hi! Tot răul e spre 
bine. Numai una mă supără. 

— Ce? 

— Chestia cu surtucul. Dac-aş fi prelucrat eu însumi 
pielea aia frumoasă de grizzly, m-aş plimba acum într-o 
haină de vânătoare clasa-ntâi. Aşa, s-a dus dracului surtucul 
cu piele cu tot! 

— Păcat! Sper însă că se mai iveşte ocazia să dobor un 
grizzly. 

Atunci îţi dau iarăşi pielea. 

— Mi-o daţi mie? Mai curând vă fac eu un cadou, stimate 
sir. Să nu vă imaginaţi că urşii ăştia cenuşii mişună peste tot 
numai din plăcerea de a fi răpuşi de primul greenhorn ce le 
iese în drum! Atunci a fost o întâmplare cu care n-aveţi 
motive să vă lăudaţi, cum, de altfel, nici cu gluma de 
adineauri. Mai bine nu ne-am întâlni cu urşii, măcar în 
viitorul apropiat, cât mai avem de lucru. Colosală idee să vă 
puteţi continua măsurătorile! Nu-i aşa? 

— Nobilă, Sam, foarte nobilă! 

— Yes! în felul ăsta încasaţi banii şi noi de asemenea. 
Poate că, thunderstorm! Mii de trăsnete! V-aş dori-o din 
inimă, dacă nu mă-nşel! Cred c-am ghicit. 

— Ce-ai ghicit? 

— C-o să primiţi toţi banii, toţi! 

— Nu înţeleg. 

— Păi e uşor de înţeles. Dacă lucrarea e făcută în 
întregime, ea trebuie plătită ca atare. Ceilalţi au murit, aşa 
că vi se cuvine şi partea lor. 

— Asta să ţi-o scoţi din cap, Sam! Vor avea alţii grijă să nu 
iasă după socoteala dumitale atât de rezonabilă. 


— "Totul e posibil, sir, totul! Depinde cum veţi pune 
chestiunea; trebuie să cereţi plata integrală. De altfel, aţi 
făcut aproape singur toată treaba. Vreţi să încercaţi? 

— Nu. N-am de gând să mă fac de râs cerând mai mult 
decât mi se cuvine după contract. 

— Greenhorn! Zi-i greenhorn şi pace! Vă spun eu că aici, 
în ţara asta, modestia dumneavoastră e cu totul deplasată. 
Eu vă vreau binele, deci ascultați ce vă spun. Părăsiţi ideea 
de a deveni un westman, căci n-o să ajungeţi câte zile veţi 
trăi; nu aveţi nici cea mai mică aptitudine. Trebuie aşadar 
să vă alegeţi o altă carieră şi în acest scop e nevoie de bani 
şi iarăşi de bani. Cu condiţia să aveţi un pic de minte, vi se 
oferă acum ocazia să puneţi mâna pe o sumă frumuşică şi 
să vă asiguraţi pentru o bucată de vreme. Altfel o să vă 
zbateţi ca peştele pe uscat. 

— Vom vedea. N-am trecut dincoace de Mississippi ca să 
ajung un westman şi dacă într-adevăr nu izbutesc, atâta 
pagubă. În acest caz numai dumneata ai fi de compătimit. 

— Eu? De ce tocmai eu? 

— Pentru că ţi-ai dat atâta osteneală să scoţi ceva din 
mine. Parcă şi aud comentariile:” Trebuie să fi încăput omul 
pe mâinile unui dascăl ageamiu, care habar nu are de 
NIMIC”. 

— Adică eu n-am habar de nimic? Eu, Sam Hawkens, hi- 
hi-hi-hi! Eu mă pricep la toate, sir, absolut la toate! Mă 
pricep chiar să vă las aici la voia întâmplării! 

Dădu să plece, dar se întoarse după câţiva paşi, 
ameninţându-mă: 

— Dar un lucru să ştiţi: dacă nu cereţi toţi banii, îi cer eu 
şi vi-i bag cu de-a sila în buzunar! Howgh! 

Plecă hotărât, cu paşi care se voiau gravi, dar care 
stârneau ilaritate. Omuleţul acesta simpatic îmi dorea tot 
binele, până şi onorariul întreg, de care însă nu putea fi 
vorba. 

Spusele lui Inciu-Ciuna se adeveriră: un războinic roşu n- 
are nevoie de prea multe pregătiri, chiar şi pentru o 


călătorie din cele mai lungi. 

Viaţa în pueblo îşi urmă cursul ei obişnuit şi calm, fără ca 
nimic să indice apropiata noastră plecare. Chiar şi Nşo-ci 
care, după bunul ei obicei, continua să ne servească masa, 
era neschimbată. Câtă agitaţie şi alergătură nu implică, 
pentru o femeie albă, pregătirile în vederea celei mai 
neînsemnate excursii! Această fată de indian avea să 
străbată călare un drum lung şi primejdios pentru a 
cunoaşte mult lăudatele minuni ale civilizaţiei şi totuşi nu 
dădea nici cel mai mic semn de nelinişte. Nimeni nu mă 
întreba nimic, nici nu-mi cerea vreun sfat. 

Singura mea grijă era să strâng şi să împachetez 
instrumentele, pentru care Winnetou mi-a pus la dispoziţie 
câteva pături moi de lână. 

Ca şi altădată, ne-am petrecut toată seara împreună, fără 
să schimbăm un cuvânt despre călătoria noastră şi, 
ducându-mă la culcare, nu mă simţeam deloc ca în ajunul 
unui drum atât de serios. Calmul şi sângele rece al 
indienilor mă contaminaseră. Dimineaţa, nu mă trezii de la 
sine, ci datorită lui Hawkens, care mă anunţă că totul e gata 
şi că putem pleca imediat. Abia se crăpase de zi. Ne aflam 
către sfârşitul toamnei şi răcoarea dimineţii dovedea că n- 
ar fi fost cazul să mai amânăm plecarea. 

Am luat în grabă o gustare şi apoi, însoţiţi de toţi 
locuitorii din pueblo, cum s-ar zice „cu căţel şi cu purcel”, 
am pornit în jos, către malul râului, unde avea să se 
desfăşoare o ceremonie cu totul nouă pentru mine: vraciul 
trebuia să se pronunţe dacă această călătorie va fi 
norocoasă ori ba. 

Se adunaseră aici şi apaşii ce locuiau în apropierea 
pueblo-ului. 

Carul nostru cu boi mai sta acolo; fireşte că nu-l puteam 
lua cu noi la drum, fiind prea greoi şi incomod. Acum, 
acoperit cu pături sub care se adăpostea vraciul, carul 
fusese improvizat în sanctuar. 


Se alcătui un cerc larg în jurul carului. Apoi începu 
„sfânta slujbă” indiană, pe care eu, în sinea mea, o 
denumeam „spectacol”; era un mârâit şi un miorlăit de 
parcă o haită de câini şi de pisici ar fi fost gata să se 
încaiere. 

Stăteam între Winnetou şi sora lui. Nşo-ci se îmbrăcase în 
haine bărbăteşti şi astfel ieşea şi mai mult în evidenţă 
marea asemănare dintre cei doi fraţi. Hainele de pe dânsa 
erau aidoma cu ale fratelui, aşa cum le-am descris la tâmpul 
cuvenit. Avea, ca şi Winnetou, capul descoperit şi părul 
adunat într-o coadă împletită. La brâu purta câteva 
punguliţe, fiecare cu alt conţinut, un cuţit şi un pistol. De 
umăr îi atârna o puşcă. În hainele acestea noi, împodobite 
cu broderii şi ciucuri, Nşo-ci arăta foarte marţială, dar în 
acelaşi timp atât de graţioasă, încât toţi ochii se aţintiră 
asupra ei. Cum şi eu îmi pusesem costumul primit în dar, 
eram tustrei îmbrăcaţi aproape identic. 

Probabil că, la auzul acelor sunete, nu mă prea 
luminasem la faţă, căci Winnetou ţinu să-mi explice: 

— Fratele meu încă nu cunoaşte această datină a 
noastră; pesemne că în sinea lui îşi râde de noi. 

— Mie nu-mi pare ridicolă nici o datină religioasă, oricât 
de puţin aş pricepe-o, i-am răspuns. 

— Acesta e cuvântul just: religioasă. Cele ce vei vedea şi 
auzi aici nu sunt nişte maimuţăreli păgâne; fiecare gest şi 
sunet al vraciului îşi are tâlcul lui. lată acum se ceartă între 
ele, vrăjmaşe, vocile binelui şi ale răului. În acelaşi fel îmi 
lămuri şi dansul vraciului. După un şir de miorlăituri, venea 
mereu câte un urlet alternat cu intonaţii mai potolite. 
Urletul izbucnea în momentele când vraciul desluşea semne 
rele, iar sunetele potolite însoțeau semnele bune. La un 
lung răstimp, după ce toate acestea se consumară, vraciul 
sări din car şi începu să alerge roată, strigând ca turbat. 
Apoi fuga lui se domoli; strigătul încetă; groaza, pe care o 
„mimase” atât de bine şi care-l făcuse să alerge nebuneşte, 
se potoli; vraciul începu să danseze lent şi grotesc; părea cu 


atât mai ciudat, cu cât îşi vârâse faţa într-o mască 
înfiorătoare, iar de trup îi atârnau tot soiul de obiecte, 
unele de-a dreptul monstruoase, îşi însoțea dansul cu o 
litanie tărăgănată. Amândouă - şi dansul şi cântecul - erau 
mai întâi agitate şi se liniştiră apoi treptat, până încetară cu 
totul. Vraciul se aşeză pe vine, îşi vâri capul între genunchi 
şi stătu astfel nemişcat lungă vreme. Deodată, sări ca ars şi 
anunţă cu glas tare rezultatul viziunii sale: 

— Ascultaţi, ascultați voi, fii şi fiice din neamul apaşilor! 
lată ce mi-a îngăduit să întrevăd Manitu, Marele şi Bunul 
Spirit! Inciu-Ciuna şi Winnetou, căpeteniile apaşilor şi Old 
Shatterhand, care este căpetenia noastră albă, pornesc 
călare cu războinicii lor roşii şi albi pentru a însoţi pe Nşo- 
ci, tânăra fiică a tribului nostru, spre aşezările feţelor 
palide. Bunul Manitu este gata să-i ocrotească. Vor avea de 
întâmpinat câteva primejdii, din care vor ieşi neatinşi şi se 
vor întoarce cu bine în mijlocul nostru. Chiar şi Nşo-ci, care 
va zăbovi mai multă vreme printre feţele palide, se va 
înapoia nevătămată. Numai pe unul singur dintre ei va fi să 
nu-l mai revedem. 

Se opri şi-şi înclină capul pentru a-şi exprima astfel 
mâhnirea pentru pierderea ce se anunţă. 

— Iuf, iuf, iuf! Exclamară indienii, curioşi şi întristaţi 
totodată. 

Cum vraciul rămase mai multă vreme în poziţia lui 
ghemuită şi stăruia în tăcere, Sam Hawkens al meu îşi 
pierdu răbdarea şi întrebă: 

— Cine-i omul care nu se va întoarce? Să ne-o spună 
vraciul mai repede! 

Vraciul făcu un gest de refuz cu mâna şi mai aşteptă un 
timp destul de lung până-şi ridică privirea şi o fixă asupra 
mea, strigând: 

— Ar fi fost mai bine să nu fiu întrebat. N-am vrut să-l 
numesc; dar acum Sam Hawkens, această faţă palidă 
dornică să le ştie pe toate, m-a silit să rostesc numele. Old 
Shatterhand e acela care n-o să mai revină. Moartea îl va 


găsi curând. Ceilalţi, cărora le-am prezis reîntoarcerea, să 
nu se ţină în preajma lui, dacă nu vor să-şi piardă viaţa o 
dată cu el! Stându-i alături, vor fi şi ei în primejdie; departe 
de el, vor fi în siguranţă. Aşa spune Marele Spirit... Howgh! 

Încheind, se ascunse iarăşi în car. Oamenii din jur îmi 
aruncau priviri speriate şi scoteau exclamaţii de 
compătimire. În ochii lor eram de pe acum un proscris, din 
calea căruia trebuie să te fereşti. 

— Ce i-o fi căşunat individului ăsta? Se revoltă Sam. Să 
muriţi dumneavoastră? Haida-de! Numai un tâmpit poate 
scorni asemenea bazaconii! Are creierul putred şi ideea i-a 
ţâşnit ca puroiul. Cum naiba s-o fi gândit tocmai la asta? 

— Întreabă-te mai bine ce urmăreşte! E limpede că nu 
mă are la stomac... Vraciul ăsta nu mi-a adresat vreodată 
un cuvânt şi, bineînţeles, i-am plătit cu aceeaşi monedă; 
parcă nici nu exista pentru mine. Se teme de influenţa mea 
asupra căpeteniilor şi poate chiar asupra întregului trib; de 
aceea s-a folosit de ocazie ca să-mi lichideze autoritatea. 

— M-aş duce la el să-i trag o pereche de palme. 

— Lasă prostiile, Sam! Nu merită să-ţi ieşi din fire pentru 
atâta lucru. 

Ascultând profeţiile vraciului, Inciu-Ciuna, Winnetou şi 
Nşo-ci se uitară consternaţi unul la altul. Indiferent dacă 
dădeau sau nu crezare acestor profeţii, ei ştiau bine ce 
efect produc ele asupra apaşilor. 

Treizeci de oameni fuseseră însărcinaţi să ne însoţească; 
şi aceştia, crezând sincer că apropierea mea le aduce 
nenorociri, ar fi provocat, desigur, serioase dificultăţi. A 
para o asemenea situaţie nu era posibil; cuvintele vraciului 
nu dădeau loc la răstălmăciri. Singura soluţie ar fi fost ca 
şefii tribului să rămână neclintiţi în atitudinea lor amicală 
faţă de mine şi să şi-o manifeste în văzul şi auzul tuturor. Şi, 
într-adevăr, ei îmi strânseră mâinile, iar Inciu-Ciuna vorbi 
cu voce tare, ca să fie înţeles de toată lumea: 

— Fraţii şi surorile mele roşii să-mi asculte cuvintele! 
Fratele nostru, vraciul, are darul de a desluşi tainele 


viitorului şi, de multe ori, s-a şi întâmplat ceea ce a prezis. 
Dar noi ştim că poate să şi greşească. Pe vremea marii 
secete el a chemat ploaia, care însă n-a venit. În ajunul 
ultimului război împotriva comanşilor, el ne-a prorocit că 
vom face prăzi bogate şi totuşi izbânda nu ne-a adus decât 
vreo câţiva cai şi trei puşti învechite. Când ne-a îndemnat 
acum două toamne să ne ducem la malul râului Tugah, dacă 
vrem să răpunem bivoli mulţi, noi i-am urmat sfatul, dar ne- 
am ales cu aşa de puţină carne, încât iarna era să ne 
sfârşim de foame. Pot să vă dau şi alte pilde care dovedesc 
că, uneori, ochii lui sunt nevăzători. De aceea e foarte 
posibil să se fi înşelat şi în privinţa fratelui nostru Old 
Shatterhand. Socotesc cuvintele sale ca şi când n-ar fi fost 
rostite şi cer ca fraţii şi surorile mele să facă acelaşi lucru. 
Vom vedea dacă prorocirile se vor adeveri. 

Atunci micul meu Sam Hawkens păşi în faţă, plin de 
hotărâre: 

— Nu, nu vom vedea nimic! Nu e nevoie să aşteptăm. 
Cunosc eu un mijloc prin care vom afla imediat dacă vraciul 
a prezis adevărul sau nu. 

— La ce mijloc se gândeşte fratele meu alb? Se interesă 
căpetenia. 

— Am să vi-l spun. Nu numai roşii, dar şi albii au vracii lor 
care se pricep să vadă viitorul, iar eu, Sam Hawkens, sunt 
cel mai vestit dintre ei. 

— Iuf, iuf! Exclamară, miraţi, apaşii. 

— Da, da, miraţi-vă! M-aţi, socotit până acum un westman 
de rând, fiindcă nu-mi cunoaşteţi încă puterile; mă pricep şi 
la altele decât să mănânc şi să dorm! Vedeţi voi acuşi de ce 
sunt în stare, hi-hi-hi-hi! Câţiva dintre războinici să ia 
tomahawkurile şi să sape aici, în pământ, o groapă adâncă 
şi îngustă. 

— Vrea oare fratele meu alb să privească în adâncul 
pământului? Întrebă Inciu-Ciuna. 

— Da, căci viitorul e ascuns în măruntaiele pământului şi 
uneori în stele; cum însă, ziua-n amiaza-mare nu pot citi în 


stele, trebuie să cercetez adâncimile. 

Câţiva indieni îi urmară îndemnul şi-şi înfipseră securile 
în pământul dur, ca să sape groapa. 

— Nu te ţine de năzbâtii, Sam! I-am şoptit. Dacă roşii 
bagă de seamă că le joci festa, mai mult strici lucrurile 
decât le dregi! 

— Năzbâtii? Dar vraciul lor ce face? Tot scamatorii! Ceea 
ce ştie şi poate dânsul ştiu şi eu, stimate sir, dacă nu mă- 
nşel! Lăsaţi pe mine! E o demonstraţie cât se poate de 
necesară pentru ca însoțitorii noştri să nu ne dea peste cap 
planurile. Altminteri, vă asigur că va fi de rău. 

— Sunt şi eu convins; dar te rog din suflet să nu faci 
caraghioslâcuri! 

— O, nici o grijă! Lucrul e serios, chiar foarte serios! 

Cu toate asigurările lui, mărturisesc că nu mă simţeam 
prea bine. Il cunoşteam pe Sam ca pe mine însumi. Era un 
şugubăţ incorigibil. De aceea l-aş fi prevenit cu şi mai multă 
stăruinţă, dar el mă părăsi în grabă şi se duse la săpători, 
ca să le arate cât de adâncă trebuie să fie groapa. 

Când terminară, Sam îi expedie la locurile lor şi îşi 
dezbrăcă surtucul vechi de piele. II încheie la toţi nasturii 
şi-l rezemă de pământ. 

Surtucul stătea ţeapăn, pe verticală, de parc-ar fi fost din 
tablă sau lemn. Sam îl potrivi ca pe un cilindru deasupra 
gropii, luă o atitudine importantă şi strigă: 

— Bărbaţii, femeile şi copiii apaşilor vor vedea ce fac, ce 
aflu şi se vor mira foarte. După ce voi rosti cuvintele mele 
de vrajă, pământul îşi va deschide adâncul şi voi desluşi cele 
hărăzite nouă în viitorul apropiat. 

Se dădu câţiva paşi în lături şi porni apoi încet şi solemn 
în jurul gropii, turuind din gură, spre marea mea stupoare, 
tabla înmulţirii de la unu până la nouă. Noroc că o făcea 
atât de repede, încât indienii nu înțelegeau nimic. Isprăvind 
înmulţirea cu nouă, îşi iuți din ce în ce paşii până dădu în 
galop în jurul surtucului său, urlând din toţi bojocii şi 
agitându-şi braţele ca o moară de vânt. În cele din urmă, cu 


respiraţia tăiată de atâta urlet şi alergătură, se opri lângă 
haina lui înţepenită, făcu nişte plecăciuni grave şi-şi vâri 
capul în deschizătura surtucului, pasămite ca să se uite în 
adânc. 

Mă cuprinse teama gândindu-mă la efectul acestei 
copilării. Mă uitai în jur şi constatai, spre liniştea mea, că 
indienii participau cu toată seriozitatea la spectacol. Nici 
chipurile celor două căpetenii nu trădau nemulţumire; nu 
eram însă convins că Inciu-Ciuna ştia prea bine câte parale 
fac scamatoriile lui Sam. 

Capul lui Sam poposi vreo cinci minute în gulerul 
surtucului. În acest răstimp omuleţul îşi tot mişca braţele ca 
şi cum ar fi vrut să arate că observă nişte lucruri foarte 
importante şi nemaivăzute. În fine, îşi scoase capul. Avea o 
mutră extrem de serioasă. Descheie din nou surtucul, îl 
îmbrăcă şi porunci: 

— Fraţii mei roşii să astupe groapa; cât e deschisă, n-am 
voie să spun nimic! 

După ce i se împlini porunca, răsuflă o dată adânc, ca şi 
cum s-ar fi simţit aievea foarte mişcat şi începu: 

— Vraciul vostru n-a văzut bine, căci se va întâmpla 
taman pe dos. Am aflat tot ce ne aşteaptă în săptămânile 
următoare; dar nu mi-e îngăduit să spun decât o parte din 
cele scrise. Am zărit în fundul gropii arme şi am auzit 
împuşcături; prin urmare, va fi luptă. Ultimul glonţ a pornit 
din doborâtorul de urşi al lui Old Shatterhand. Asta 
înseamnă că el va învinge, pentru că, dac-ar fi să moară, n- 
ar putea trage tocmai el ultimul foc. Pe fraţii mei roşii îi 
pândeşte o nenorocire. Ei pot scăpa numai dacă se ţin în 
preajma lui Old Shatterhand. 

În schimb, dac-ar face după îndemnul vraciului vostru, ar 
fi pierduţi fără scăpare. Am zis! Howgh! 

Efectul acestei prorociri a fost, cel puţin pe moment, 
acela scontat de Sam. Apaşii îi dădură crezare; se vedea pe 
chipurile lor. Îşi aţinteau totuşi privirile pline de aşteptare 
spre carul cu boi. Bănuiau că vraciul va ieşi de acolo pentru 


a-şi apăra punctul de vedere. Dar el nu se arătă, ceea ce îi 
conduse la presupunerea că omul se da bătut. Sam 
Hawkens veni spre mine şi, scăpărând din ochişorii lui 
şireţi, mă iscodi: 

— Ei, sir, vă place cum am dres-o? 

— Ca un şmecher de prima clasă. 

— Well. Deci am lucrat bine, nu? 

— Bine. Cel puţin aşa pare. S-ar zice că ţi-ai atins scopul. 

— L-am atins pe deplin. Vraciul e bătut; n-aude şi nu 
vede. 

Winnetou ne privea în tăcere şi cu tâlc. În schimb, tatăl 
său se vădi mai puţin tăcut; se apropie şi rosti către Sam: 

— Fratele meu alb e un bărbat deştept; ela stors vlaga 
din spusele vraciului nostru şi are un surtuc plin de profeţii 
însemnate. Surtucul acesta nepreţuit îşi va cuceri faima 
peste mări şi ţărmuri. Numai că Sam Hawkens a cam 
întrecut măsura cu prorocirile lui. 

— Am întrecut măsura? Cum aşa? Se interesă 
mărunţelul. 

— Ar fi fost de ajuns să spună că prezenţa lui Old 
Shatterhand nu ne va căşuna nici un rău. Ce nevoie a mai 
avut să adauge că ne aşteaptă o nenorocire? 

— Aşa am citit în groapă. 

Inciu-Ciuna respinse binevoitor argumentul: 

— Căpetenia apaşilor ştie cum stau lucrurile; Sam 
Hawkens poate fi încredinţat de asta. Nu era nevoie să 
prezici nenorociri şi să semeni îngrijorare în sufletele 
oamenilor. 

— Îngrijorare? Păi războinicii apaşilor sunt luptători 
viteji, care nu se tem de nimic. 

— Nu se tem, ce-i drept. Şi o vor dovedi, fără îndoială, 
dacă în călătoria noastră, pe care o doresc liniştită, vom fi 
primejduiţi de cine ştie ce vrăjmaşi. Să pornim aşadar! 

Ni se aduseră caii, dintre care un număr considerabil 
erau împovăraţi cu samare; unii cărau instrumentele mele; 


alţii fuseseră încărcaţi cu provizii şi cu diverse obiecte 
necesare în călătorie. 

La indieni domneşte obiceiul ca războinicii care pleacă la 
drum să fie petrecuţi un răstimp de către cei care rămân. 
De astă dată, conform dorinţei lui Inciu-Ciuna, lucrurile nu 
s-au petrecut aşa. Cei treizeci de indieni care ne însoțeau 
nici nu-şi luară măcar rămas bun de la soțiile şi copiii lor. 
Desigur, vor fi făcut-o mai înainte, căci manifestarea în 
public a duioşiilor familiale nu corespunde cu demnitatea 
unor războinici. 

Numai unul singur s-a găsit să-şi ia rămas-bun cu glas 
tare şi anume Sam Hawkens. O zări printre femei pe 
Cliuna-ai, îşi mână catârul până în dreptul ei şi o întrebă: 

— Ai auzit, „Lună”, ce-am citit eu în adâncul pământului? 

— Ai spus-o şi am auzit, răspunse ea. 

— Aş fi avut încă multe de spus, chiar şi despre tine. 

— Despre mine? M-ai văzut şi pe mine în groapă? 

— Dă. Ţi-am văzut tot viitorul. Să ţi-l spun? 

— Te rog! Zise ea curioasă şi grăbită. Ce-o să-mi aducă 
viitorul? 

— N-o să-ţi aducă nimic. În schimb, o să-ţi răpească ceva 
foarte drag. 

— Ce anume? Întrebă ea speriată. 

— Părul! Ai să-l pierzi în câteva luni şi ai să ajungi cheală, 
dar ştii, fără un fir de păr în cap, ca şi luna de sus. Atunci 
am să-ţi trimit peruca mea. Rămâi cu bine, te salut, tristeţe 
lunară! 

Râse şi dădu pinteni catârului, în timp ce femeia îşi 
ascunse obrazul, vădit ruşinată că a fost trasă pe sfoară 
datorită propriei sale curiozităţi. 

Ordinea în care călăream se alcătui de la sine. În frunte, 
InciuCiuna, Winnetou, sora lui şi eu. Urmau Hawkens, 
Parker şi Stone, după care cei treizeci de apaşi mânând cu 
schimbul caii încărcaţi cu poveri. 

Nşo-ci se ţinea bărbăteşte în şa. Era, după cum aflasem 
înainte şi se adeverea acum, o excelentă şi foarte dârză 


călăreaţă. La fel de bine se pricepea şi în mânuirea armelor. 
Orice străin ar fi luat-o drept fratele mai tânăr al lui 
Winnetou; dar unui ochi mai atent nu-i puteau scăpa 
gingăşia feminină a feţei şi perfecțiunea trupului. Era 
frumoasă, desăvârşit de frumoasă, în ciuda costumului şi a 
atitudinii ei bărbăteşti. 

Primele zile ale călătoriei se scurseră fără nici o 
întâmplare care ar merita pomenită. Cititorul îşi aminteşte 
că apaşii avuseseră nevoie de cinci zile pentru a se întoarce 
de la locul bătăliei cu kiowaşii până la pueblo-ul lor de pe 
Rio Pecos. Atunci transportul prizonierilor şi răniților 
încetinise mult ritmul călătoriei. De astă dată, am ajuns 
numai în trei zile la locul unde Klekih-Petra fusese ucis de 
Rattler. Acolo ne oprirăm pentru popasul de noapte. Apaşii 
cărară bolovani pentru construcţia unui monument. În 
popasul acesta Winnetou arăta şi mai serios ca de obicei. I- 
am povestit atât lui, cât şi tatălui şi surorii sale, cele ce-mi 
încredinţase Klekih-Petra privind trecutul său. 

A doua zi dimineaţa ne continuarăm drumul până în 
regiunea unde lucrările noastre fuseseră atât de brusc 
întrerupte de atacul apaşilor. 

Jaloanele se mai aflau la locul lor, ceea ce mi-ar fi permis 
să-mi încep imediat munca. Amânai însă, pentru că aveam 
ceva mai urgent de făcut. 

După încetarea luptei, apaşilor nu le venise în minte să-i 
îngroape pe morţii noştri şi nici pe kiowaşii căzuţi. Ei 
lăsaseră cadavrele în părăsire. În schimb, vulturii şi alte 
animale de pradă se îngrijiră de ele în felul lor. Oasele 
zăceau împrăştiate, unele complet dezgolite, altele învelite 
încă în zdrenţe de carne putredă. Ne apucarăm, împreună 
cu Sam, Dick şi Will, să adunăm aceste resturi omeneşti şi 
să le depunem într-o groapă comună. Era îngrozitoare 
treaba. Fireşte că apaşii nu participară la această lugubră 
operaţie. 

Între acestea, ziua trecu şi mă apucai de lucrările mele 
abia în dimineaţa următoare. Pe lângă războinicii care îmi 


dădeau ajutor, mă asista şi Winnetou cu multă tragere de 
inimă, iar soră-sa aproape că nu se depărta de lângă noi. 
Munca mergea cu mult mai bine ca altădată, când 
avusesem în preajmă nişte indivizi atât de puţin simpatici. 
Indienii care nu aveau treabă cutreierau împrejurimile; 
seara ne aduseră niscai vânat mărunt. 

E lesne de înţeles că-i dădeam zor cu munca. În ciuda 
obstacolelor terenului, am izbutit, numai în trei zile, să fac 
joncţiunea cu sectorul învecinat; în cea de-a patra zi, toate 
desenele şi calculele erau terminate. Încheiasem lucrul 
tocmai la timp, căci iarna se apropia cu paşi repezi. Nopțile 
deveneau din ce în ce mai răcoroase. Trebuia să ţinem focul 
aprins până dimineaţa. 

Spuneam că apaşii îmi dădeau ajutor; şi aceasta era 
realitatea; numai că, din păcate, nu o făceau şi cu plăcere. 
Se supuneau poruncii primite de la căpeteniile lor şi atât. 
Altminteri, nu s-ar fi grăbit să mă ajute. Li se citea pe faţă 
bucuria când vedeau că nu mai am nevoie de serviciile lor. 
Şi de câte ori şedeam seara în jurul focului de tabără, cei 
treizeci de indieni se izolau de noi mai mult decât ar fi cerut 
respectul faţă de şefi. Acestora nu le-a scăpat din atenţie 
faptul, dar păstrară tăcere. Chiar şi Sam sesiză situaţia: 

— Nu-i prea trage aţa la muncă pe roşii ăştia! Adevărul e 
adevăr: indianul e vânător iscusit, războinic viteaz, dar şi 
trântor fără pereche. 

Nu-i place munca şi basta! 

— Ceea ce fac ei nu e deloc obositor şi nu se poate numi 
muncă. 

Altceva îi roade. 

— Da? Şi ce anume? 

— Pare că se gândesc la profeţiile vraciului şi cred în ele 
mai mult decât în ale dumitale, dragă Sam. 

— Mă rog! Ar fi însă o prostie din partea lor. 

— În orice caz, nu văd cu ochi buni munca mea de-aici. 
Pământul acesta le aparţine lor şi eu îl măsor pentru alţii, 
pentru duşmani. Judecă şi tu, Sam! 


— Dar ideea de a reveni aici porneşte chiar de la 
căpeteniile lor. 

— Neîndoielnic. Numai că asta nu înseamnă, sau mai bine 
zis nu implică şi acordul celorlalţi. În sinea lor sunt chiar 
împotrivă. Şi când stau aşa, deoparte, discutând în şoaptă, 
observ pe feţele lor că vorbesc despre mine la un mod care 
nu mi-ar face plăcere dacă le-aş desluşi cuvintele. 

— Cam aşa mi se pare şi mie. Dar mi-e indiferent. Nici 
gândul şi nici vorba lor n-au ce să ne strice. Noi avem ce 
avem cu Inciu-Ciuna, cu Winnetou şi cu Nşo-ci; or, de ăştia 
trei nu ne putem plânge. 

Aici avea dreptate. Winnetou şi tatăl său mă sprijineau în 
toate, binevoitori ca nişte fraţi; iar fata mai că-mi citea în 
ochi orice dorinţă. Ai fi zis că-mi ghiceşte gândurile. Mi le 
îndeplinea fără ca măcar să-i adresez vreo rugăminte. Şi 
asta în chestiuni din cele mai mărunte, cărora, de obicei, nu 
li se acordă atenţie. Îi eram din ce în ce mai îndatorat. Avea 
un foarte ascuţit simţ de observaţie, asculta cu mare interes 
discuţiile şi, spre bucuria mea, constatai că devenisem, cu 
sau fără intenţie, dascălul ale cărui învățături le sorbea cu 
nesaţ. Când vorbeam, ochii ei îmi stăruiau pe buze; căuta să 
mă imite în toate, chiar dacă nu se potriveau cu obiceiurile 
rasei sale. Părea că se află aici exclusiv pentru mine şi, cu 
toate că n-aş fi voit să mi se creeze condiţii deosebite faţă 
de ale altora, se ocupa de confortul meu mai mult decât de 
al ei şi cu mai multă grijă, decât o făceam eu însumi. 

Aşadar, la sfârşitul celei de-a patra zi, eram gata şi mi-am 
strâns instrumentele, învelindu-le în pături. Ne-am pregătit 
de plecare şi, în a cincea zi, am pornit o dată cu zorile. Cele 
două căpetenii hotărâră să urmăm aceeaşi cale pe care 
Sam m-a condus la sosirea mea în aceste ţinuturi. 

După două zile de mers, avurăm parte de o întâlnire. Ne 
găseam într-un şes întins, acoperit de ierburi şi punctat ici 
şi colo de tufişuri; cuprindeam cu privirea întregul câmp, 
ceea ce în vest e totdeauna avantajos. Nu poţi să ştii 
niciodată peste ce oameni dai şi de aceea e bine să observi 


de departe orice apariţie. Zărirăm patru călăreţi care se 
apropiau de noi. Erau albi. Fireşte că ne văzură şi ei tot atât 
de repede şi se opriră locului, cumpănind dacă e cazul să-şi 
continue drumul sau să ne ocolească. Întâlnirea cu o ceată 
de treizeci de indieni nu e lucru tocmai plăcut pentru nişte 
albi, mai ales când aceştia nu sunt decât patru la număr şi 
nu cunosc tribul cu care au de-a face. 

Dar băgaseră de seamă că erau şi nişte albi aici, fapt care 
le risipi, probabil, îndoiala; lăsară deci caii să-şi urmeze 
drumul în direcţia noastră. 

Erau îmbrăcaţi ca nişte cowboy şi înarmaţi cu puşti, 
cuțite şi pistoale. Ajunşi la douăzeci de paşi de noi, îşi 
struniră caii, îşi aduseră puştile în poziţie de tragere şi unul 
din ei strigă: 

— Good-day, domnilor! E nevoie să ţinem degetul pe 
trăgaci, ori ba? 

— Good-day, gentlemeni! Răspunse Sam. Lăsaţi fără nici 
o grijă puşcoacele în jos. N-avem intenţia să vă mâncăm. 
Putem să aflăm şi noi de unde veniţi? 

— De la bătrânul Mississippi. 

— Şi încotro vă îndreptaţi? 

— În sus, către New Mexico şi apoi în California. Am auzit 
că se caută acolo văcari pricepuţi şi că se plăteşte simbrie 
bună; mai bună decât în locurile de unde venim. 

— S-ar putea să aveţi dreptate, sir; dar mai rămâne cale 
de străbătut până să găsiţi asemenea slujbă rentabilă. Noi 
am coborât încoace, cu direcţia Saint Louis. E curăţel 
drumul? 

— Da. Cel puţin noi n-am auzit de vreun obstacol. Dar, 
oricum, n-aveţi de ce vă teme: sunteţi destul de numeroşi. 
Sau, poate, gentlemenii roşii nu vă însoțesc până la capăt? 

— Numai aceşti doi războinici, căpeteniile apaşilor, Inciu- 
Ciuna şi Winnetou, precum şi sora lui. 

— Nu mai spuneţi, sir! O lady roşie care pleacă la Saint 
Louis? S-ar putea să aflăm şi numele dumneavoastră? 


— De ce nu! Sunt nume onorabile şi nu avem motive să le 
tâinuim. 

Mie îmi spune Sam Hawkens, dacă nu mă-nşel. Aceştia 
sunt camarazii mei, Dick Stone şi Will Parker şi aici, alături 
de mine, îl vedeţi pe Old Shatterhand, un boy care 
înjunghie ursul cenuşiu cu cuțitul şi doboară dintr-un pumn 
pe cel mai puternic dintre bărbaţi. Veţi fi acum atât de 
amabil să ne spuneţi şi nouă numele dumneavoastră? 

— Cu plăcere! De Sam Hawkens am auzit, de ceilalţi 
gentlemeni încă nu. Mă numesc Santer şi nu sunt un 
vânător cu faimă în vest, ca dumneavoastră, ci un simplu 
cowboy sărac. 

Ne comunică şi numele celor trei fârtaţi ai lui, pe care 
însă nu le-am reţinut; mai puse apoi câteva întrebări despre 
starea drumului şi plecară apoi câte patru. După ce se 
depărtară, Winnetou îl mustră pe Sam: 

— De ce fratele meu a găsit cu cale să dea acestor 
oameni informaţii atât de precise? 

— Să le fi refuzat? 

— Da. 

— Nu văd de ce. Am fost întrebat politicos şi se cuvenea 
să răspund la fel. Aşa se poartă Sam Hawkens în toate 
cazurile. 

— Eu nu cred în politeţea acestor feţe palide. S-au 
stăpânit pentru că-i întreceam de opt ori ca număr. Nu sunt 
deloc bucuros că le-ai spus cine suntem şi încotro ne 
ducem. 

— De ce? Crezi că ne poate strica? 

— Da. 

— În ce fel? 

— În tot felul. Aceste feţe palide nu mi-au plăcut. Din 
ochii celui care vorbea nu luminează bunătatea. 

— N-am observat. Însă chiar de-ar fi aşa, ce ne pasă? Au 
plecat. Ei călăresc într-o direcţie, noi în alta. Doar n-or să se 
întoarcă şi să se lege de noi! 


— Totuşi, vreau să le aflu intenţiile. Fraţii mei să meargă 
înainte. 

Eu şi Old Shatterhand îi vom urmări un timp. Trebuie să 
ştim dacă se duc într-adevăr spre ţinta lor sau numai se 
prefac. 

Pe când ceilalţi îşi continuară drumul, Winnetou şi cu 
mine pornirăm călări chiar pe urmele lăsate de noi şi după 
care se luaseră cei patru străini. Mărturisesc că nici mie nu- 
mi plăcuse acest Santer şi nici însoțitorii lui nu-mi 
inspiraseră prea multă încredere. Doar că nu-mi închipuiam 
ce-ar putea să aibă împotriva noastră şi ce-ar fi în stare să 
facă. Presupunând chiar că erau din acea tagmă care 
confundă avutul ei cu al altora, încă mă întrebam ce i-ar 
putea ispiti la jaf în cazul de faţă. Şi dac-ar cuteza - ceea ce 
mi se părea imposibil. 

— Să ne atace, cum ar izbuti patru inşi să înfrunte 
treizeci şi şapte de oameni înarmaţi? Împărtăşindu-i lui 
Winnetou nedumeririle mele, dânsul îmi explică: 

— Dacă sunt hoţi, atunci nu le pasă de numărul nostru, 
fiindcă n-or să ne atace făţiş; mai degrabă ne-ar urmări în 
ascuns şi ar pândi momentul când unul dintre noi, pe care 
au pus deja ochii, s-ar depărta niţel de ceilalţi. 

— Pe cine să fi pus ochii? Nici măcar nu ne cunosc. 

— Pe acela la care presupun că s-ar afla aurul. 

— Aur? Dar de unde să ştie că avem aur şi la care din noi 
se găseşte? Ar trebui să fie atotştiutori. 

— Nicidecum! E suficient să judece un pic ca să meargă 
aproape la sigur. Sam Hawkens a fost tare uşuratic şi le-a 
divulgat că suntem căpetenii, că mergem la Saint Louis. Mai 
mult nici nu le trebuie. 

— Ah, bănuiesc, în sfârşit, ce vrea să spună fratele meu! 
Când merg spre răsărit, indienii au nevoie de bani. Cum 
însă nu dispun de monedă, iau cu dânşii aur, ale cărui 
zăcăminte le cunosc numai ei. Şi dacă, pe deasupra, e vorba 
de căpetenii, atunci aceştia cunosc cu precizie zăcămintele 
şi se aprovizionează cu aur din belşug. 


— Fratele meu Old Shatterhand a ghicit. În cazul că 
plănuiesc un furt sau o tâlhărie, albii aceia şi-au fixat, 
desigur, atenţia asupra noastră, a celor doi şefi. Fireşte că 
acum nu vor găsi nimic la noi. 

— Nimic? Parcă aveaţi intenţia să vă asiguraţi cu aur! 

— O facem mâine. De ce să-l fi cărat cu noi dacă nu ne 
trebuia încă? Până acum n-am avut nimic de plată; 
cheltuielile ne aşteaptă mai târziu, în forturile prin care 
vom trece. Aşadar, ne vom aproviziona cu aur probabil 
mâine dimineaţă. 

— Înseamnă că se găsesc zăcăminte în drumul nostru? 

— Da. E muntele Nugget-tsil, cunoscut numai de noi sub 
acest nume. Pentru restul lumii, care nu trebuie să ştie că 
muntele ascunde aur, îi spunem altfel. Deseară vom ajunge 
la poalele lui şi vom lua cele de trebuinţă. 

Mărturisesc că mă încerca admiraţia, dar şi un pic de 
invidie. Oamenii aceştia ştiau unde se află cantităţi enorme 
din preţiosul metal şi, în loc să-l valorifice, duceau o viaţă 
lipsită aproape cu desăvârşire de cerinţele civilizaţiei. Nu 
purtau la ei nici portofele, nici carnete de cecuri; în schimb, 
ştiau pretutindeni comori ascunse şi n-aveau decât să 
întindă mâna pentru a-şi umple buzunarele cu aur. Cine-ar 
putea, dispunând de asemenea bogății, să ducă totuşi o 
viaţă atât de modestă?! 

Trebuia să fim atenţi ca Santer să nu observe că-l 
urmărim. De aceea, foloseam drept acoperire orice dâmb 
sau tufiş. Siguri pe sine, bine dispuşi, cei patru înşi îşi 
îndemnau mereu caii la trap, ca şi cum ar fi fost grăbiţi să 
ajungă cât mai repede la ţintă; parcă nici gând nu aveau să 
se întoarcă sau să apuce alt drum. Winnetou se opri, îi 
urmări din ochi până dispărură şi zise: 

— N-au gânduri rele; putem fi liniştiţi. 

Nici nu bănuia, ca şi mine, de altfel, cât de mult îl înşelau 
aparențele. Indivizii aceia cloceau gânduri ascunse, dar - 
după cum aveam să constat mai târziu - erau extrem de 
vicleni. Presupuneau că-i vom urmări un oarecare timp şi o 


făceau anume pe grăbiţii. Mai târziu însă, aveau să se 
întoarcă şi să se ia după noi. 

Galopând vârtos, îi ajunserăm curând din urmă pe 
tovarăşii noştri. 

Seara poposirăm lângă o apă. Vigilenţi ca întotdeauna, 
Inciu-Ciuna şi Winnetou cercetară cu grijă împrejurimile 
până să se decidă asupra locului de popas. De fapt, apa 
aceea nu era decât un izvor care ţâşnea din adânc, limpede 
şi puternic. larbă pentru cai era destulă, iar jur-împrejur 
creşteau arbori şi tufăriş, la adăpostul cărora puturăm 
aprinde focuri mari şi în acelaşi timp ascunse depărtării. 
Inciu-Ciuna orândui două străji şi se părea că, datorită 
măsurilor luate, ne aflăm în deplină siguranţă. 

Cei treizeci de apaşi îşi stabiliră tabăra, ca de obicei, la o 
distanţă exagerat de mare; acolo se puseră pe fript şi pe 
mâncat pastrama. 

Noi, ăştilalţi, şapte la număr, şedeam lângă tufăriş în 
jurul focului. 

Ne alesesem dinadins acest loc ferit de vântul rece ale 
serii. 

După cină, obişnuiam să mai stăm o vreme la taifas. La fel 
şi acum. 

În cursul discuţiei, Inciu-Ciuna ne aduse la cunoştinţă că 
a doua zi vom porni mai târziu ca în alte dăţi, abia către 
amiază şi, satisfăcându-i curiozitatea lui Sam Hawkens, ne 
lămuri în felul lui deschis motivul amânării. Faptul acesta 
aveam să-l regretăm profund mai târziu. 

— De altfel, e un secret, ne spuse Inciu-Ciuna, dar am să-l 
dezvălui fraţilor mei albi, dacă-mi făgăduiesc că nu se vor 
lua pe urmele noastre. 

Am făgăduit cu toţii. Inciu-Ciuna continuă: 

— Avem nevoie de aur; de aceea, eu şi copiii mei vom 
pleca mâine în zori ca să aducem aurul, adică nuggeţi. Ne 
vom întoarce către prânz. 

Stone şi Parker îşi exprimară zgomotos uluirea, iar Sam 
Hawkens, nu mai puţin mirat, exclamă: 


— Există, aşadar, aur prin apropiere?! 

— Da, confirmă Inciu-Ciuna. Nimeni nu ştie, nici chiar 
războinicii mei. E o taină pe care mi-a încredinţat-o tatăl 
meu, iar dânsul o ştia de la bunic. Secrete de acest fel se 
moştenesc numai din tată-n fiu şi sunt păstrate cu sfinţenie. 
Nu le dezvălui nici celui mai bun prieten. 

Şi chiar dacă vă spun toate acestea, în schimb locul unde 
se află zăcămintele n-am să-l destăinui nimănui pe lume, 
nicidecum să-l arăt; dacă cineva s-ar lua după mine, l-aş 
împuşca imediat. 

— Ne-ai ucide şi pe noi? 

— Şi pe voi! V-am arătat încredere; înşelându-mi-o, aţi 
merita moartea. Ştiu însă bine că nu veţi părăsi tabăra până 
ne întoarcem. 

Astfel încheie Inciu-Ciuna, scurt şi hotărât, cele ce avea 
de spus în această chestiune, iar discuţia luă alt curs. La un 
moment dat, Sam o întrerupse. Inciu-Ciuna, Winnetou, Nşo- 
ci şi eu şedeam cu spatele la tufiş; Sam, Dick şi Will erau de 
cealaltă parte a focului, având tufişul în faţă. În toiul 
discuţiei, Hawkens strigă deodată, apucă puşca, o duse la 
ochi şi trase în direcţia tufelor. Fireşte că se stârni alarmă 
în tot lagărul. Indienii săriră de la locurile lor şi se 
apropiară în goană. Ne ridicarăm şi noi în picioare, 
întrebându-l pe Sam ce i-a venit să tragă cu puşca. 

— Am zărit o pereche de ochi care-l fixau de după tufiş pe 
InciuCiuna, ne lamuri el. 

Fără să mai zăbovească, indienii smulseră din foc câteva 
crengi aprinse şi pătrunseră în desiş. Nu găsiră pe nimeni. 
Ne liniştirăm şi ne aşezarăm din nou în jurul focului. 

— Sam Hawkens trebuie să se fi înşelat, zise Inciu-Ciuna. 
În pâlpâiala flăcărilor asemenea năluciri sunt posibile. 

— M-aş mira; sunt sigur că era o pereche de ochi. 

— Poate că două frunze şi-au schimbat poziţia datorită 
vântului şi s-au întors în afară cu partea dinăuntru, a cărei 
culoare e mai deschisă; şi atunci fratele meu alb a crezut că 
sunt ochi. 


— Posibil şi asta, nu zic ba. Împuşcai, va să zică, nişte 
frunze... hi-hi-hi-hi! 

Sam chicotea după obiceiul lui. Winnetou însă nu luă 
lucrul în glumă şi rosti: 

— Fratele meu Sam a făcut, în orice caz, o greşeală de 
care ar fi bine să se păzească în viitor. 

— O greşeală? Eu? Cum aşa? 

— Nu trebuia să tragi. 

— Nu? Asta-i bună! Când cineva mă spionează din tufiş, 
am dreptul să-l pocnesc, dacă nu mă-nşel! 

— De unde ştii că are gânduri duşmănoase? Dacă le-ar 
avea, atunci s-ar furişa cât mai aproape de noi, ca să afle 
cine suntem. lar dacă nu, atunci ar ieşi la iveală ca să ne 
salute. 

— Hm! Asta cam aşa e! Recunoscu omuleţul. 

— Împuşcătura nu face decât să sporească primejdia, 
continuă Winnetou. Ori Sam s-a înşelat, n-a văzut nici un fel 
de ochi şi în acest caz glonţul e de prisos, atâta doar că 
poate să atragă pe eventualii duşmani ce s-ar afla pe 
aproape. Ori a fost, într-adevăr, un om care ne iscodea, însă 
şi în cazul acesta e o greşeală să tragi, fiindcă e de prevăzut 
că glonţul va nimeri în gol. 

— Oho! Sam Hawkens trage la sigur! Aş vrea să-l cunosc 
pe acela care mi-ar dovedi că am tras vreodată pe lângă 
ţintă! 

— Ştiu şi eu să trag, dar probabil că nici eu n-aş fi 
nimerit. Doar omul mă observă că-l iau la ochi, îşi dă seama 
că l-am văzut şi se va feri repede din bătaia puştii. Glonţul 
se duce în gol şi omul dispare în noapte. 

— Bine, bine! Dar ce-ar fi făcut fratele meu roşu în locul 
meu? 

— Ori trăgeam „de la genunchi”, ori mă depărtam pe 
tăcute, făceam un ocol şi cădeam în spatele iscoadei. 

„De la genunchi” e una din cele mai dificile poziţii de 
tragere. Mulţi, foarte mulţi westmeni, de altminteri buni 
trăgători, nu se pricep la asta. Eu însumi n-o cunoşteam 


deloc, dar am deprins-o mai târziu, cu ajutorul lui 
Winnetou. 

Să presupunem că, singur sau în tovărăşia altora - faptul 
n-are importanţă - şed lângă un foc de tabără; puşca mi-o 
ţin lângă mine, pe dreapta, cum cere regula. Deodată, 
observ doi ochi care mă pândesc din ascunziş. Chipul 
iscoadei se topeşte în întuneric, nu se vede; ochii însă - 
dacă iscoada n-are grijă să se uite numai printre gene - pot 
fi observați. Ei au un luciu mat, fosforescent, care apare cu 
atât mai precis, cu cât îţi încordezi mai mult privirea. Să nu 
se creadă, totuşi, că e lucru uşor să descoperi printre 
milioanele de frunze ale desişului o pereche de ochi 
deschişi. E o treabă care nu se poate învăţa; e nevoie să te 
fi născut cu o anume agerime a privirii. 

Dacă m-am convins că e vorba de un spion duşman, 
trebuie, pentru propria-mi salvare, să-l fac inofensiv, să-l 
dobor dintr-un foc, adică să-l împuşc în ochi, pentru că 
aceştia sunt singura ţintă vizibilă pentru mine. Dar dacă iau 
puşca şi ţintesc ca de obicei, atunci adversarul îmi observă 
gestul şi dispare cât ai clipi. Trebuie, deci, să fac în aşa fel, 
încât să nu observe mişcarea. Lucrul e posibil numai prin 
tragerea „de la genunchi”. Îmi îndoi piciorul astfel ca 
genunchiul împreună cu coapsa să formeze o linie care, 
continuată, să ducă drept la ţintă. Atunci, în aparenţă 
nepăsător, ca din joacă, apuc puşca, o reazem cu ţeava de-a 
lungul coapsei - încât să se afle exact în prelungirea 
acesteia - şi apăs pe trăgaci. E un procedeu foarte dificil, 
mai ales că se cere să lucrezi numai cu mâna dreaptă; 
manevrând cu amândouă mâinile, jocul n-ar mai părea atât 
de inocent. Or, ca să potriveşti arma numai cu o mână, s-o 
fixezi bine de coapsă şi apoi să tragi, aceasta e o treabă pe 
care puţini o duc la capăt. Nu mai pun la socoteală cât de 
greu e să ocheşti precis dintr-o astfel de poziţie şi fără 
ajutorul catarii, başca ţinta, care nu e decât o pereche de 
puncte abia sesizabile sub pâlpâirea jucăuşă a luminii, 
poate şi în tremurul frunzişului bătut de vânt. 


La acest procedeu se referea Winnetou vorbind de 
„impuşcătura de la genunchi”, în care era meşter. Mie, cu 
doborâtorul meu de urşi, mi-a fost destul de greu să aplic 
procedeul, pentru că arma cântărea mult şi mânuirea ei cu 
o singură mână cerea un efort serios. Dar exerciţiile 
continue m-au dus în cele din urmă la rezultate bune chiar 
şi în faţa unor ţinte foarte greu de zărit. 

Pe când toată lumea se simţea satisfăcută sau barem 
liniştită de faptul că cercetarea împrejurărilor n-a dus la 
nici o descoperire, Winnetou nu se arătă deloc mulţumit. Se 
ridică după o vreme şi plecă să controleze personal terenul. 
Trecu mai bine de o oră până s-a întors. 

— Nu e nimeni, anunţă el, prin urmare Sam Hawkens 
totuşi s-a înşelat. 

În ciuda acestei constatări, el rândui patru străji în locul 
celor două, recomandându-le cât mai multă atenţie şi 
patrulare permanentă în jurul taberei. Apoi ne culcarăm. 

Dormeam agitat; mă trezeam mereu şi eram hărțuit de 
vise scurte, sumbre, în care Santer şi însoțitorii lui jucau 
rolul principal. Era, desigur, ecoul uşor explicabil al 
recentei noastre întâlniri, dar când mă deşteptai dimineaţa, 
persoana lui îmi stăpânea într-atât gândurile, încât zadarnic 
încercam s-o alung. De fapt, se întâmplă nu o dată ca un om 
care îţi apare în vis să capete apoi, în existenţa ta reală, o 
însemnătate cu mult mai mare ca înainte. 

După gustarea de dimineaţă, compusă din carne şi o 
fiertură de făină, Inciu-Ciuna cu fiul şi cu fiica lui se 
pregătiră de drum. Înainte de plecare, le cerui îngăduinţa 
să-i însoțesc măcar un timp. Pentru a-i asigura că nu am 
deloc intenţia să aflu drumul spre zăcământ, le-am 
mărturisit obsesia mea în legătură cu Santer. Mă miram şi 
eu cum, fără nici un temei concret, am ajuns în acea 
dimineaţă la convingerea că Santer şi oamenii lui se 
întorseseră. Probabil că era efectul visului. 

— Fratele meu să nu se îngrijească din pricina noastră, 
îmi răspunse Winnetou. Pentru a te linişti, urmă el, voi mai 


cerceta o dată împrejurimile. Ştim că Old Shatterhand nu 
râvneşte la aur. Şi, totuşi, însoţindu-ne chiar şi pe o distanţă 
scurtă, ar putea să creadă că a ghicit locul zăcământului şi 
atunci ar cădea în acea ispită a prafului ucigător, care nu-i 
iartă pe oamenii albi până nu le distruge şi sufletul şi 
trupul. Te rugăm, deci, nu din neîncredere faţă de tine, ci 
din dragoste şi prudenţă, să nu vii cu noi. 

Trebuia să mă supun. Winnetou mai controla o dată locul 
fără a descoperi nici o urmă, apoi tustrei plecară. Din faptul 
că mergeau pe jos şi nu călări, am dedus că zăcământul cu 
pricina nu se afla prea departe. 

M-am tolănit în iarbă, mi-am aprins luleaua şi, ca să-mi 
risipesc temerile, m-am pornit pe taifas cu Sam, Dick şi Will. 
Dar nu-mi găseam liniştea; curând mă sculai din nou; ceva 
dinlăuntrul meu nu-mi dădea pace. Îmi luai puşca şi plecai. 

Poate să vânez vreo sălbăticiune, îmi ziceam, să-mi mai 
alung gândurile. 

Inciu-Ciuna părăsi tabăra îndreptându-se spre miazăzi. 
Eu o apucai spre nord, ca să nu se creadă cumva că umblu 
cu alte intenţii. 

Să tot fi mers un sfert de oră când, spre uimirea mea, 
dădui de urmele a trei persoane încălţate cu mocasini. 
Deosebii o pereche de tălpi mari, una de dimensiuni mijlocii 
şi o alta mai mică. Urmele păreau proaspete. Erau, 
probabil, ale lui Inciu-Ciuna, Winnetou şi Nşo-ci. Se 
îndreptaseră mai întâi spre sud, dar apoi o luaseră totuşi 
spre nord, fireşte, pentru a ne deruta şi a ne face să credem 
ca zăcământul de aur se află la sud. 

Să-mi fi continuat drumul? Nu. S-ar fiputut să mă 
zărească sau, la întoarcere, ar fi putut să-mi descopere 
urmele. Or, n-aş fi vrut în nici un caz să cadă la bănuială că 
m-am ţinut după ei. Să mă întorc în tabără? Nu prea aveam 
chef. O apucai deci spre răsărit. 

Şi iată, după scurtă vreme trebuii să mă opresc iarăşi; o 
altă urmă îmi atrase atenţia. Cercetând-o îndeaproape, 
constatai că provine de la trei bărbaţi care purtau cizme cu 


pinteni. Ca un fulger mă duse gândul iarăşi la Santer. Paşii 
se înşiră pe direcţia în care ştiam că se deplasaseră cele 
două căpetenii; părea că pornesc dintr-o pădurice 
apropiată în care dominau, mai înalţi, câţiva stejari încă 
înfrunziţi. 

Acolo trebuia să cercetez, în primul rând. 

Judecasem bine: urma pornea într-adevăr din păduricea 
respectivă. Pătrunzând înlăuntru, găsii patru cai priponiţi; 
erau caii lui Santer şi ai fârtaţilor săi. Toate semnele arătau 
că indivizii îşi petrecuseră aici noaptea. Prin urmare, tot se 
înapoiaseră! Dar cu ce scop? Din pricina noastră, evident. 
Desigur că se purtau cu gândul de care Winnetou îmi 
vorbise în ajun. Deci, nu se înşelase Sam Hawkens; zărise 
într-adevăr o pereche de ochi, dar, cu pripeala lui, îl 
alungase pe individ încă înainte de a-şi fi descărcat arma. 
Fuseserăm spionaţi. Santer ne urmărise, pândind clipa 
când l-ar putea surprinde singur pe cel vizat. Totuşi, locul 
acesta din pădurice era mult prea departe de tabăra 
noastră. Cum de ne-a putut observa de aici? 

Examinai copacii. Erau foarte înalţi, dar nu prea groşi; 
tocmai buni pentru căţărat. Pe scoarţa unuia descoperii 
zgârieturi provocate fără îndoială de nişte pinteni. Indivizii 
se căţăraseră aşadar în copaci; de acolo, de sus, putuseră 
să observe, dacă nu chiar interiorul taberei, cel puţin 
mişcarea dimprejurul ei. Cerule! Un gând neaşteptat mă 
fulgeră! Despre ce discutam noi aseară înainte ca Sam să fi 
zărit ochii aceia? Despre faptul că Inciu-Ciuna, împreună cu 
copiii săi, se va duce astăzi după aur! Spionul trebuie să fi 
auzit această discuţie. Dimineaţa s-a urcat într-un stejar şi i- 
a văzut pe tustrei cum pleacă. Apoi, la puţin timp, împreună 
cu haimanalele lui, a pornit în urmărire. Deci Winnetou se 
află în primejdie! Nşo-ci şi tatăl ei de asemenea! Trebuia să 
acţionez imediat, fără a pierde o clipă şi să-i ajung din urmă 
pe tâlhari. 

Nici nu mai era timp să mă întorc în tabără şi să dau 
alarma. Dezlegai repede un cal, îl scosei din desiş, mă 


aruncai în şa şi pornii în galop pe urmele celor patru 
bandiți, care se amestecară curând cu cele ale apaşilor. 

Pentru cazul că aş pierde aceste urme, căutam între timp 
niscai puncte de reper după care să mă orientez în ce 
priveşte locul zăcământului. Winnetou vorbise de un munte 
numit de el Nugget-tsil. 

„Nuggeţii” sunt boabele de aur de diverse mărimi, ce se 
găsesc în stare naturală; „tsil”, în limba apaşilor, înseamnă 
munte. Aşadar, zăcământul se afla în munţi. Măsurai din 
ochi depărtările; drept în faţa mea se ridicau nişte munţi 
destul de impunători şi împăduriţi. Unul din ei trebuia să fie 
muntele nuggeţilor. Faptul îmi apărea neîndoielnic. 

Gloaba bătrână pe care călăream nu excela în viteză. 
Smulsei din goană o nuia şi dădui imbold calului. Făcea, 
sărmanul, tot ce putea şi, curând, străbăturăm şesul; munţii 
mi se deschideau în faţă. Urmele duceau între doi munţi, 
dar după un timp nu le mai putui desluşi din cauza 
pietrişului pe care apele îl rostogoliseră din înălţimi. Totuşi, 
nu descălecai, căci era în tot cazul de presupus că tâlharii 
urcaseră panta. 

Mai încolo, însă, pe dreapta, se deschidea o văgăună al 
cărei fund era de asemenea pietros. Acum se punea 
întrebarea dacă indivizii o cotiseră la dreapta ori apucaseră 
drumul înainte. Descălecai şi cercetai pietrişul. Nu era uşor 
de descoperit vreo urmă, totuşi o găsii; ducea către 
văgăună. Mă săltai din nou în şa şi pornii pe urme. După 
puţin, drumul se bifurca; a trebuit să cobor iarăşi de pe cal. 
Pesemne că situaţia avea să se mai repete şi calul nu putea 
decât să mă incomodeze, îl legai deci de un copac şi grăbii 
pe jos, mai departe, după ce mă lămurisem încotro duce 
urma. 

Străbătui repede un fel de jgheab strâmt, pietros, fără 
apă. 

Neliniştea mă gonea mereu mai departe, într-un ritm 
care-mi tăia respiraţia. Ajuns pe o înălţime, m-am oprit să- 
mi trag sufletul; îmi continuai apoi drumul în urcuş, până ce 


urma o cotea la stânga, în pădure. Mai curând alergam pe 
sub copaci decât mergeam. La început erau deşi, apoi se 
răreau din ce în ce. Se anunţa un luminiş. Dar n-ajunsei 
bine acolo că detunară câteva împuşcături, urmate de un 
strigăt care îmi străpunse inima ca un jungher: era strigătul 
de moarte al apaşilor. 

Acum nu mai alergam, ci mă năpusteam înainte ca o fiară 
care se aruncă asupra prăzii. Încă o împuşcătură, încă 
una... Aceasta era arma cu două ţevi a lui Winnetou. Îi 
cunoşteam detunătura. Slavă Domnului! Mai trăia, 
altminteri n-ar fi putut să tragă. Mai aveam doar câteva 
salturi de făcut până să ies în luminiş, dar mă oprii ca 
trăsnit lângă ultimul copac; priveliştea îmi paraliza pur şi 
simplu picioarele. 

Luminişul nu era prea mare. Către mijlocul lui zăceau 
Inciu Ciuna şi Nşo-ci. Nu puteam să văd dacă mai trăiesc, 
dacă mai mişcă. În apropierea lor, după un bloc de stâncă, 
se adăpostea Winnetou; era tocmai pe cale să-şi încarce 
iarăşi puşca. La stânga mea, îndărătul unor copaci, stăteau 
pitulaţi doi dintre bandiți, cu armele la ochi, gata să tragă în 
Winnetou dacă s-ar fi descoperit. Pe dreapta se furişa 
printre copaci un al treilea individ urmând să cadă în 
spatele lui Winnetou. 

Al patrulea zăcea mort chiar în faţa mea, împuşcat în cap. 

Pentru moment, primii doi erau cei mai periculoşi pentru 
viaţa lui Winnetou. Dusei la ochi doborâtorul meu de urşi şi- 
i împuşcai pe amândoi; fără a mai pierde timp cu încărcarea 
armei, mă năpustii după cel de-al treilea. Auzind 
împuşcătura, se întoarse fulgerător spre mine. Văzu că mă 
apropii, ochi şi trase. Dar sărisem în lături şi glonţul nu mă 
nimeri. Atunci banditul se dădu bătut şi o luă la goană câtre 
adâncul pădurii. Mă repezii după el. Era însuşi Santer. 
Încercai să-l ajung, însă depărtarea dintre noi era prea 
mare. Îl zării încă la capătul luminişului, dar mai încolo, în 
pădure, îl pierdui, din păcate, nu-l mai puteam prinde, 
oricâtă silinţă mi-aş fi dat. Nu era chip să-l ajung. De aceea 


luai drumul îndărăt, mai ales că-mi era de Winnetou. Dacă 
are nevoie de mine? 

leşii din nou la lumină şi-l văzui îngenuncheat lângă tatăl 
şi sora lui, cercetând, plin de îngrijorare, dacă mai sunt în 
viaţă. Când mă zări, se ridică pentru o clipă. Avea o 
expresie pe care n-o voi uita niciodată. În ochii lui erau 
noapte şi durere nebună. Îmi spuse: 

— Fratele meu Old Shatterhand vede ce s-a întâmplat. 
Nşo-ci, cea mai frumoasă şi mai bună dintre fiicele apaşilor, 
nu se va mai duce în oraşul feţelor palide; mai licăreşte în 
ea un strop de viaţă, dar ochii ei vor rămâne de-a pururea 
închişi. 

Nu eram în stare să scot o vorbă; n-aveam ce spune sau 
întreba. 

Ce să fi întrebat? Vedeam doar cum stau lucrurile. 
Zăceau amândoi într-un lac de sânge, Inciu-Ciuna lovit în 
cap şi „Zi-Frumoasă” împuşcată în piept. Căpetenia murise 
pe loc, fata mai respira, greu, precipitat, în timp ce obrajii 
ei frumoşi, bronzaţi, deveneau tot mai palizi, mereu mai 
palizi. Chipul ei catifelat se subţia şi masca morţii se 
aşternea treptat peste gingaşele ei trăsături. 

Deodată, avu o tresărire uşoară. Îşi întoarse capul către 
tatăl mort şi pleoapele i se întredeschiseră. Îl văzu pe Inciu- 
Ciuna scăldat în sânge şi se cutremură de groază - numai 
că, în starea ei de slăbiciune, nici groaza nu reuşi să-i 
schimbe înfăţişarea. Părea că-şi adună gândurile; apoi îşi 
reveni întrucâtva, înţelese cele întâmplate şi-şi duse mâna 
la inimă. Simţi şuvoiul de sânge cald şi suspină adânc. 

— Nşo-ci, buna, singura mea surioară! Se jelea Winnetou 
cu un glas frânt, inimitabil. Fata îşi ridică ochii. 

— Winnetou... fratele... meu! Şopti ea. Răzbună-mă... 
răzbună-mă! Apoi privirea îi lunecă spre mine şi un surâs 
cald de o clipă jucă în jurul buzelor ei palide. 

— Old... Shatter... hand! Îngână ea. Eşti... aici! Atunci 
pot... să mor... aşa... 


Asta a fost totul. Moartea îi închise pentru vecie gura. 
Era de parcă mi s-ar fi rupt inima în două; simţeam nevoie 
de aer; sării în picioare - pentru că îngenuncheasem şi eu 
lângă biata fată - şi scosei un răcnet, al cărui ecou ricoşa 
din pădurile munţilor învecinaţi. 

Winnetou se ridică şi el, încet, apăsat parcă de o povară 
uriaşă. 

Mă îmbrăţişa şi zise: 

— Acum sunt morţi! Cel mai mare şi mai nobil conducător 
al apaşilor şi Nşo-ci, sora mea, care îţi dăruise sufletul. A 
murit cu numele tău pe buze. Să nu uiţi, frate, să nu uiţi 
niciodată! 

— Nu, n-am să uit! Strigai. 

Chipul lui Winnetou luă o altă expresie şi glasul lui părea 
un huruit de tunet depărtat şi ameninţător: 

— Ai auzit care i-a fost ultima dorinţă? 

— Da. 

— Răzbunare! Da, am s-o răzbun cum încă nici o crimă n- 
a fost răzbunată! Ştii tu cine sunt ucigaşii? I-ai văzut doar. 
Erau feţele palide cărora nu le făcusem nici un rău. Aşa a 
fost dintotdeauna şi aşa va fi până la pieirea celui din urmă 
indian. Şi chiar dacă nu vom pieri cu toţii ucişi, e o crimă, 
da, o crimă ce se săvârşeşte faţă de poporul meu. Am vrut 
să vizităm oraşele acestor albi nelegiuiţi; Nşo-ci dorea să 
ajungă asemenea unei squaw albe, căci te îndrăgise şi 
spera să-ţi cucerească inima însuşindu-şi cunoştinţele şi 
obiceiurile albilor. Această dorinţă a plătit-o cu viaţa. Fie că 
vă urâm, fie că vă iubim, e totuna. 

Unde calcă un alb, acolo se anunţă pierzania noastră. Un 
geamăt de durere va străbate toate triburile apaşilor şi un 
strigăt al mâniei şi al răzbunării se va înălța pretutindeni, 
oriunde se află vreun fiu al neamului nostru. Acum ochii 
tuturor apaşilor privesc la Winnetou, ca să vadă cum va 
răzbuna el moartea tatălui şi a surorii sale. Fratele meu Old 
Shatterhand să stea mărturie jurământului pe care-l fac 
aici, lângă aceste două victime! Jur pe Marele Spirit şi pe 


toţi vitejii mei strămoşi care mă privesc din plaiurile veşnice 
ale vânătoarei, că de aci încolo, pe oricare alb, da, pe 
oricare alb ce-mi va ieşi în drum, îl voi dobori cu arma 
căzută din mâinile părintelui meu, sau... 

— Stai! Intervenii cutremurat, căci ştiam că acest 
jurământ ar fi devenit faptă neîndurătoare. Opreşte-te! 
Fratele meu Winnetou să nu jure acum, nu acum! 

— De ce nu acum? Mă întrebă el, aproape furios. 

— Un jurământ trebuie rostit cu sufletul netulburat. 

— Iuf! In această clipă sufletul meu e liniştit ca şi groapa 
în care îi voi culca pe morţii mei dragi. Aşa cum ei nu se vor 
mai întoarce din mormânt, aşa nici eu n-am să retrag nici o 
vorbă din jurământul meu... 

— Nu mai continua! L-am întrerupt din nou. 

Ochii lui mă străfulgerară aproape duşmănos: 

— Vrea oare Old Shatterhand să mă abată de la datorie? 
Să ajung de batjocura babelor şi să fiu alungat din sânul 
neamului meu pentru că n-aş avea curajul să răzbun cele 
petrecute azi? 

— Departe de mine să doresc aşa ceva. Vreau şi eu 
pedepsirea ucigaşilor. Trei dintr-înşii au şi plătit pentru 
fapta lor; al patrulea a şters-o, dar nu ne va scăpa. 

— Cum să ne scape! Izbucni el. Dar nu numai cu dânsul 
trebuie să mă răfuiesc. El n-a făcut decât să se poarte ca un 
vrednic fiu al rasei albe care ne aduce pieirea; ea este 
răspunzătoare pentru tot ce l-a învăţat să facă; ei îi va cere 
socoteală Winnetou, de acum înainte cel dintâi şi cel mai 
mare conducător al tuturor apaşilor! 

Stătea în faţa mea mândru şi cu capul sus; în pofida 
tinereţii lui, se simţea rege peste ai săi. Da, era într-adevăr 
omul în stare să realizeze ceea ce şi-a propus. Lui, numai lui 
i-ar fi fost cu putinţă să adune sub conducerea sa pe 
războinicii tuturor triburilor roşii şi să pornească o luptă 
necruțătoare împotriva albilor, o luptă a desperării, al cărei 
sfârşit nu putea fi decât unul singur, dar care ar fi acoperit 
cu sute de mii de victime întregul Vest sălbatic. Acum, 


această clipă hotăra dacă tomahawkul morţii se va 
dezlănţui sau nu în toată năprasnica lui furie. 

Îl apucai pe Winnetou de mână şi spusei: 

— Vei face după voinţa ta; totuşi, ascultă mai întâi o 
rugăminte, poate cea din urmă pe care ţi-o fac; pe urmă, nu 
vei mai auzi niciodată glasul prietenului şi fratelui tău alb. 
Aici zace Nşo-ci. Spuneai chiar tu că m-a iubit şi că s-a stins 
cu numele meu pe buze. Şi tu i-ai fost drag; pe mine m-a 
iubit ca prieten, pe tine ca frate; şi tu ai răspuns din plin 
dragostei sale. În numele acestei iubiri, te rog să nu juri 
acum, ci abia după ce lespezile vor fi acoperit mormântul 
celei mai nobile fiice a apaşilor! 

Mă privi cu seriozitate, aproape sumbru, după care îşi 
plecă ochii asupra moartei. Observai că trăsăturile i se 
destind. În cele din urmă, ridicându-şi din nou privirea 
către mine, răspunse: 

— Fratele meu Old Shatterhand are o mare putere 
asupra inimilor care-i stau în preajmă. Nşo-ci desigur că i- 
ar fi împlinit rugămintea şi de aceea vreau să i-o ascult şi 
eu. Când ochiul meu nu va mai vedea aceste două fiinţe 
moarte, atunci abia să se hotărască dacă Mississippi cu toţi 
afluenții lui va duce spre apele mării sângele popoarelor 
albe şi roşii. Am zis. Howgh! 

Slavă Domnului! Izbutisem, cel puţin pentru moment, să 
evit o catastrofă cumplită. Drept mulţumire, îi strânsei 
mâna. 

— Fratele meu roşu va vedea îndată că nu cer milă 
pentru vinovat; vreau să-l lovească pedeapsa cu toată 
greutatea şi necruţarea pe care fapta lui o cere. Nu trebuie 
să-i dăm răgazul să dispară. Să nu-i lăsăm nici un avans. 
Winnetou să-mi spună ce ar crede de cuviinţă în acest scop. 

— Picioarele îmi sunt legate, vorbi el, întunecându-se 
iarăşi la faţă. 

Datinile îmi poruncesc să rămân lângă morţii mei până 
vor fi înmormântați. Abia după aceea pot merge pe drumul 
răzbunării. 


— Şi când va fi înmormântarea? 

— Trebuie să ţin sfat cu războinicii mei. Fie că-i îngropăm 
aici, pe locul unde au murit, fie că-i ducem înapoi în pueblo, 
ca să se odihnească lângă strămoşii lor. Dar şi în cazul când 
vor fi îngropaţi aici, pe loc, încă vor trebui câteva zile până 
să împlinim ceremonia la înmormântarea unui conducător 
atât de mare. 

— Până atunci, ucigaşul ne scapă cu siguranţă! 

— Nu. Pentru că nu pot să-l urmăresc personal, sarcina 
va reveni altcuiva. Fii bun şi spune-mi cum s-a făcut că ai 
venit încoace? 

Acum, când era vorba de chestiuni concrete, Winnetou 
deveni calm ca de obicei. I-am povestit tot ce-l interesa; el 
rămase câtva timp pe gânduri. 

Deodată, auzirăm un geamăt venind din direcţia unde 
ziceau cei doi ticăloşi pe care îi credeam ucişi. Pe unul îl 
împuşcasem drept în inimă; celălalt, însă, fusese lovit ca şi 
Nşo-ci; mai era în viaţă şi tocmai se trezise. Ne privi 
nedumerit şi murmură nişte vorbe neînţelese. 

Mă aplecai asupra lui şi-i strigai: 

— Omule, vino-ţi în fire! Ştii în faţa cui te afli? 

Îşi dădea în chip vădit osteneală să-şi amintească cele 
întâmplate, într-adevăr, ochii i se limpeziră oarecum şi-l 
auzii întrebând în şoaptă: 

— Unde... unde este... Santer? 

— A fugit! I-am răspuns. Nu mă lăsa inima să mint un 
muribund, fie şi ucigaş. 

— În... încotro? 

— Asta nu ştiu; dar sper să mă lămureşti dumneata. 
Ceilalţi din grupul vostru sunt morţi şi nici dumitale nu ţi-au 
mai rămas decât cel mult câteva minute de trăit. Sper că 
acum, în pragul morţii, te vei purta mai bine. Spune-mi, de 
unde e originar Santer? 

— Nu... ştiu. 

— Acesta e numele lui adevărat? 

— Are... multe... multe nume. 


— Cu ce se ocupă el de fapt? 

— Nici... asta... n-o ştiu. 

— Aveţi cunoscuţi prin apropiere, poate în vreun fort? 

— Nu... pe nimeni. 

— Încotro vă duceaţi, unde voiaţi să ajungeţi? 

— Ni... Nicăieri. Bani... pradă... 

— Eraţi, va să zică, tâlhari de meserie! Îngrozitor! Cum 
de v-a venit ideea să-i atacați pe aceşti doi apaşi şi pe fata 
care-i însoțea? 

— Nug... nuggeti. 

— Dar n-aveaţi de unde să ştiţi despre nuggeţi! 

— Voiam să... să ne luăm după... 

Tăcu. Îi cădea nespus de greu să vorbească. I-am ghicit 
însă gândul şi l-am întrebat: 

— Aţi aflat că aceşti apaşi se pregăteau pentru o vizită în 
oraş şi aţi presupus că duc cu ei aur? 

Confirmă din cap. 

— Aţi hotărât deci să-i atacați; dar ştiaţi că vom fi vigilenţi 
şi că nu vă vom slăbi curând din ochi; de aceea aţi călărit o 
bucată de drum mai departe şi v-aţi întors abia mai târziu 
presupunând că ne-am liniştit. Aşa e? Dădu iarăşi din cap. 

— Prin urmare, v-aţi întors, ne-aţi ajuns din urmă, iar 
seara ne-aţi spionat? Aţi auzit discuţia noastră? 

— Da... Santer. 

— Înseamnă că însuşi Santer era spionul! V-a povestit 
cele auzite? 

— Apaşi... Nugget-tsil... vor aduce nuggeţi... dimineaţa... 

— Exact. Apoi v-aţi ascuns în pădurice şi ne-aţi observat 
de sus, din copaci. Voiaţi să cunoaşteţi locul de unde apaşii 
ar fi luat aurul? 

Închise ochii şi nu mai răspunse. 

— Sau aveaţi de gând să-i atacați la întoarcere şi... 

— Fratele meu să nu mai întrebe zadarnic, mă întrerupse 
Winnetou. Această faţă palidă nu mai poate vorbi. A murit. 
E clar că tâlharii voiau să ne afle secretul; dar au întârziat. 
Noi ne şi întorceam când ei ne auziră paşii. Atunci s-au 


tupilat în dosul arborilor şi au tras asupra noastră. Inciu- 
Ciuna şi „Zi-Frumoasă” s-au prăbuşit sub gloanţele lor; mie 
mi-au atins doar mâneca. Am tras asupra unuia; dar în clipa 
când am apăsat pe trăgaci, el a sărit în spatele unui copac şi 
nu l-am nimerit; în schimb cu al doilea glonţ l-am doborât 
pe un altul. Apoi repede m-am adăpostit îndărătul acestui 
bolovan, care totuşi nu m-ar fi putut salva dacă nu apărea la 
timp fratele meu Old Shatterhand. Căci, gândeşte-te: doi 
mă amenințau dintr-o latură, iar al treilea se grăbea să 
ajungă pe ocolite în spatele meu; glonţul lui m-ar fi lovit cu 
siguranţă. Am auzit detunătura doborâtorului de urşi şi am 
scăpat cu viaţă. Acum fratele meu ştie totul şi rămâne să 
vedem ce trebuie făcut pentru prinderea lui Santer. 

— Cine va îndeplini această sarcină? 

— Nu mă îndoiesc că Old Shatterhand va şti să dea de 
urma fugarului. 

— Asta-i neîndoielnic. Însă căutarea urmelor e 
anevoioasă şi voi pierde mult timp. 

— Nu. Fratele meu nici nu trebuie să caute urma, pentru 
că se duce cu siguranţă la caii lui. Într-acolo să apuci mai 
întâi. Pe locul unde a mas Santer şi ai lui creşte iarbă 
bogată. Old Shatterhand va descoperi lesne direcţia în care 
a fugit ticălosul. 

— Şi apoi? 

— Apoi fratele meu va lua cu dânsul zece dintre 
războinici spre a-l urmări şi a-l prinde pe ucigaş. Restul de 
douăzeci îi trimiţi încoace pentru a jeli împreună cu mine la 
căpătâiul morţilor. 

— Aşa să fie! Sper că voi răspunde cu cinste încrederii pe 
care fratele meu roşu mi-o acordă. 

— Ştiu că Old Shatterhand mă va înlocui ca şi când eu 
însumi aş fi de faţă acolo. Howgh! 

Îmi întinse mâna. I-o scuturai cu putere, mă înclinai încă 
o dată în faţa celor doi morţi şi plecai. La marginea 
luminişului mă oprii ca să privesc îndărăt. Winnetou tocmai 
acoperea chipurile morţilor şi se tânguia cu acel glas 


înăbuşit cu care indienii încep prohodul. Vai, cât de mult mă 
durea! Cât de teribil! Dar nu era timp de pierdut şi apucai 
în grabă drumul pe care venisem. 

Credeam la început că raţionamentul lui Winnetou se va 
adeveri; dar, ajuns pe înălţimea pomenită, mă cuprinse 
îndoiala. 

Santer voia, desigur, să se depărteze cât mai iute şi să 
dispară, întorcându-se la locul unde poposise noaptea, ar fi 
însemnat să întârzie în apropierea noastră. Era totuşi 
posibil să procedeze aşa în intenţia de a-şi face rost de un 
cal. Dar dacă în drum ar fi dat cu ochii de gloaba pe care 
călărisem eu? Ticălosul fugise doar exact pe acelaşi drum şi 
era exclus să nu vadă calul. 

Gândul acesta îmi grăbi paşii. Coborâi în fugă, extrem de 
curios dacă animalul mai stă la locul lui. Imaginaţi-vă ce 
ciudă mă cuprinse când îi constatai dispariţia. Nu pierdui 
decât un moment, apoi, mai mult zburând, mă avântai prin 
văgăună. Pe aici mai puteam alerga cu toată viteza pentru 
că, datorită pietrişului, căutarea urmei ar fi fost inutilă. Dar 
jos, în vale, m-am oprit s-o caut. N-am izbutit din primul 
moment, pământul fiind aici încă prea dur. La vreo zece 
minute de drum, terenul se muia şi, de data asta, era mai 
uşor să recunoşti amprentele picioarelor şi copitelor. 

Şi totuşi - ce dezamăgire! Puteam să caut mult şi bine, 
să-mi încordez la maximum atenţia, rezultatul ar fi rămas 
acelaşi: Santer nu trecuse pe aici. Probabil că părăsise 
văgăuna în alt loc, mai potrivit, undeva mai sus, unde, 
călcând pe piatră, nu lăsa urme; altă ipoteză nu vedeam. 
lată-mă, deci, descumpănit. Ce să fac? Să mă întorc şi să 
cercetez locul trecerii? Mi-ar trebui ore întregi până să 
găsesc vreun semn şi o astfel de întârziere nu mi-o pot 
permite. E totuşi preferabil să mă duc în tabără şi să-mi iau 
de acolo oameni de ajutor. 

Zis şi făcut. M-am angajat într-o cursă de rezistenţă cum 
încă nu încercasem până atunci. Dar am izbutit. Învăţasem 
de la Winnetou cum trebuie procedat ca să-ţi păstrezi suflul 


şi vigoarea: îţi laşi greutatea corpului pe un singur picior şi, 
când acesta oboseşte, o schimbi pe celălalt picior. Astfel poţi 
alerga ore întregi fără prea mari eforturi; dar e nevoie de 
plămâni puternici, sănătoşi. 

Apropiindu-mă de ţintă, mă îndreptai mai întâi spre locul 
unde poposise Santer. Cei trei cai se mai aflau în pădurice. 
[i dezlegai, mă săltai în spinarea unuia şi, ţinându-i de 
dârlogi pe ceilalţi, pornii în trap spre tabără. Trecuse mult 
de amiază şi Sam mă întâmpină intrigat: 

— Pe unde hoinăriţi, sir? Aţi pierdut masa de prânz şi 
eu... lăcu deodată, măsură cu uimire caii şi continuă: 

— Drace! Aţi plecat pe jos şi vă întoarceţi călare! V-aţi 
făcut cumva hoţ de cai? 

— Asta nu. l-am capturat. 

— Unde? 

— Nu prea departe de aici. 

— De la cine? 

— Uită-te bine la ei! Eu i-am recunoscut imediat; şi 
dumneata, după câte ştiu, ai ochi foarte buni. 

— Am, nu zic ba. Mi-am şi dat seama din prima clipă ai 
cui sunt; numai că nu-mi venea să cred. Ăştia-s caii lui 
Santer şi ai însoţitorilor săi; dar unul e lipsă. 

— Pe acela trebuie să-l mai căutăm, ca şi pe călăreț, de 
altfel. 

— Păi bine, cum... 

— Ascultă, dragă Sam, îl întrerupsei, s-a întâmplat ceva 
foarte grav, foarte tragic. Trebuie să plecăm imediat de aici. 

— Să plecăm? De ce? 

În loc de răspuns, i-am chemat pe apaşi la mine. Lipseau 
câţiva dintre ei. Celor prezenţi le-am împărtăşit ştirea 
morţii lui Inciu-Ciuna şi a fiicei sale. Se lăsă o tăcere 
adâncă. Vestea li se părea de necrezut, era prea 
monstruoasă. Le povestii atunci în amănunt cele întâmplate 
şi adăugai: 

— Să-mi spună acum fraţii mei roşii: cine a prezis mai 
bine viitorul: Sam Hawkens, sau vraciul vostru? Inciu-Ciuna 


şi Nşo-ci şi-au găsit moartea, fiindcă au plecat fără mine, iar 
Winnetou trăieşte pentru că eu l-am salvat. Aşadar, ce 
aduce tovărăşia mea: viaţă sau moarte? 

Nu se mai îndoiau de adevăr. Se iscă o larmă atât de 
mare, încât s-ar fi putut auzi la zeci de mile distanţă. 
Oamenii alergau ca înnebuniţi, îşi agitau armele şi, pentru a 
da durerii o expresie cât mai vie, îşi strâmbau feţele 
înfricoşător. Abia după o vreme glasul meu izbuti să se facă 
iarăşi auzit deasupra larmei şi vaietelor care păreau să nu 
se mai sfârşească. 

— Războinicii apaşilor să facă linişte! Poruncii. Zarva nu 
duce la nimic. Trebuie să pornim şi să-l prindem pe ucigaş. 
— Să plecăm, da, să plecăm! Strigară şi săriră pe cai. 

— 'Tăcere! Ordonai din nou. Fraţii mei nu ştiu ce au de 
făcut. Am să le spun eu. 

Se înghesuiau atât în mine, încât trebuia să mă feresc ca 
să nu fiu strivit. Dacă Santer ar fi fost acolo, l-ar fi rupt în 
bucăţi. Hawkens, Stone şi Parker stăteau tăcuţi deoparte. 
Ştirea tragică făcuse asupra lor o impresie zguduitoare. În 
sfârşit, se apropiară. Şi Sam rosti: 

— Mă simt ca năuc şi încă nu mă pot deprinde cu gândul 
celor întâmplate. Groaznic! Înspăimântător! Draga de ea, 
frumoasa şi buna fată indiană! A fost întotdeauna atât de 
delicată cu mine şi acum zace moartă! Ştiţi, sir, mi-e nu ştiu 
cum... 

— Oricum ţi-ar fi, păstrează deocamdată totul pentru 
dumneata! Îi tăiai vorba. Mai întâi să-l găsim pe ucigaş. 
Vorbele sunt inutile. 

— Well! Sunt de aceeaşi părere. Ştiţi încotro a întins-o? 

— Încă nu ştiu. 

— Bănuiam. Nu i-aţi găsit urma. Dar cum s-o 
descoperim? Mi se pare imposibil sau, în orice caz, extrem 
de greu. 

— Nu e deloc greu. Dimpotrivă. 

— Credeţi? Hm! Vreţi să spuneţi că va trebui să urcăm 
sus, la văgăuna pe unde a cotit-o bestia? Complicată 


afacere! 

— Nu e vorba de văgăună. 

— Nu? Atunci sunt curios să aflu ce mai născociţi! Se 
întâmplă şi unui greenhorn să-i pice câte o idee, totuşi... 

— Mai tacă-ţi gura cu greenhorn-ul dumitale şi lasă 
glumele! N-am chef de baliverne acum! Îmi sângerează 
inima! 

— Glume? Helloo! Cine îşi închipuie că-mi arde de glumă 
îl pocnesc o dată de-l zbor până-n California! Dar nu 
înţeleg, sir, cum vreţi să-l găsiţi pe Santer, fără să cercetăm 
mai întâi locul unde i se pierde; urma? 

— Doar spuneai singur că ar fi să căutăm mult şi bine. Şi 
chiar dac-am găsi vreo urmă, ar trebui să ne luăm după ea 
peste munţi şi văi şi prin pădure deasă; şi iarăşi ar dura 
prea mult. De aceea mă gândesc să facem altfel. Uitându- 
mă atent la munţii aceia, îmi vine să cred că nu sunt legaţi 
într-un masiv unic, par mai degrabă izolaţi... 

— Foarte adevărat. Cunosc ţinutul pe dinafară. Aici e şes, 
dincolo iar şes. Munţii ăştia nu ţin de un masiv; se înalţă 
aşa, răzleţi, în prerie deschisă. 

— Prerie? Aşadar, e şi dincolo păşune? 

— Da, jur-împrejurul munţilor. 

— Uite, pe asta mă bizui. Santer poate să treacă fie peste 
munţi, fie printre munţi, cum îi convine. Faptul nici nu ne 
interesează. Dar odată ajuns în prerie, nu poate să nu lase 
urme. 

— Se-nţelege, stimate sir. 

— Ascultă mai departe. Alcătuim două grupe şi ocolim 
munţii, noi cei patru albi pe dreapta, iar pe stânga cei zece 
apaşi daţi mie de Winnetou. Ne întâlnim apoi dincolo şi 
vedem dacă vreuna din grupe a descoperit ceva. Sunt 
convins că ori unii, ori alţii vom găsi urma şi atunci, fireşte, 
ne ghidăm după ea. 

Micul Sam mă privi chiorâş şi făcu o faţă cam bleaga. 

— Lack-a-day! Cap sec ce sunt! Cum de nu mi-a trecut 
prin gând asemenea soluţie?! E tot ce poate fi mai simplu şi 


mai sigur. În fond, e la mintea copiilor, dacă nu mă-nşel! 

— Deci, eşti de acord, Sam? 

— Absolut, sir! Alegeţi repede zece indieni! 

— Am să aleg dintre aceia care au cai mai buni. Cine ştie 
cât va dura urmărirea banditului! Trebuie să luăm cu noi şi 
provizii destule. 

Dumneata, Sam, spuneai că cunoşti la perfecţie regiunea. 
Poate ştii şi cât timp ne-ar lua să ajungem de cealaltă parte 
a munţilor? 

— Oricum, de două ceasuri tot e nevoie, chiar de-am 
merge cu toată viteza. 

— Atunci, să nu mai zăbovim! 

Mi-am ales zece apaşi, care se arătară foarte bucuroşi că 
sorții căzuseră asupra lor; preferau să-l urmărească pe 
ucigaş decât să stea lângă morţi şi să le cânte prohodul. 
Celorlalţi douăzeci le-am explicat în amănunt drumul care 
duce spre Winnetou şi ei plecară imediat într-acolo. 

Fără întârziere porniră la drum şi cei zece războinici aleşi 
de mine. 

O luară pe stânga munţilor, într-un arc ce ocolea spre 
apus, pe când noi, albii, urma să ocolim munţii dinspre 
răsărit. După ce încălecarăm tuspatru, dădui fuga mai întâi 
la locul unde poposise Santer în cursul nopţii. Acolo căutai o 
întipăritură adâncă a copitei calului pe care îl folosisem şi 
îmi desenai pe hârtie conturul ei exact. Sam Hawkens 
clătina sceptic din cap şi mă întrebă zâmbind: 

— O fi şi asta treabă de expert topograf, să desenezi 
copite de cai? 

— Nu. Dar pentru un westman adevărat nu strică s-o ştie. 

— Pentru un westman? Şi de ce, mă rog? 

— Îi poate fi de mare folos, la nevoie. 

— În ce fel? 

— Ai să vezi mai târziu. Dacă dau de o urmă de copită, o 
compar cu desenul meu. 

— Ah, aşa! Hm! Just! Nu e rău! Şi pe asta o ştiţi din cărţi? 

— Nu! 


— Atunci, de unde? 

— Mi-a venit, aşa, o idee... 

— Va să zică, există şi idei care au plăcerea să intre în 
capul dumneavoastră? N-aş fi crezut, hi-hi-hi-hi! 

— Pshawl Oricum, se simte mai bine în capul meu decât 
sub peruca dumitale! 

— Bravo, bine spus! Interveni Dick Stone. Nu-i mai daţi 
voie să-şi ia nasul la purtare! Se vede de la o poştă cum îl 
depăşiţi în orice problemă! 

— Ia mai taci! Îl repezi Sam cu mânie simulată. Ce te 
pricepi tu la păşit sau la depăşit? E o neruşinare să vă 
agăţaţi mereu de peruca mea! N-am s-o mai rabd! 

— Şi, mă rog, ce-ai să ne faci? 

— 'Ţi-o dăruiesc ţie. Scap de ea şi tu te delectezi cu 
gândurile care zac dedesubt. De altfel, am recunoscut că 
ideea acestui greenhorn nu-i de lepădat. Numai c-ar fi 
trebuit să le dea şi celor zece apaşi, care ocolesc munţii pe 
cealaltă parte, o copie tot atât de frumoasă a copitei. 

— Ar fi fost inutil, am răspuns. 

— Inutil? Cum aşa? 

— Nu s-ar pricepe să compare urma de copită cu acest 
desen. Sunt, oricum, înapoiaţi. Degeaba le-ai da pe mână o 
asemenea schiţă. Şi apoi, sunt sigur că nu ei vor descoperi 
urma lui Santer. 

— Să am iertare, eu susţin contrariul. locmai ei o vor 
găsi. E doar limpede ca lumina zilei că Santer o ia spre vest. 

— Nu mi se pare chiar aşa limpede. 

— Nu? Dar când ne-am întâlnit, nu mergea într-acolo? 
Înseamnă că apucă şi acum în aceeaşi direcţie. 

— Nu prea cred. Aveam de-a face cu un individ rafinat; se 
observă şi din dispariţia lui. Şi-o fi spunând că bănuim ceea 
ce bănuieşti dumneata şi că-l vom urmări în direcţia vest. 
De aceea va lua altă direcţie, probabil spre răsărit. E la 
mintea oricui. 

— O fi. Pare plauzibil. Să sperăm că se va adeveri. 
Dădurăm pinteni cailor şi pornirăm prin prerie, având la 


stânga şirul acela de munţi fatali. Ne străduiam, fireşte, să 
călărim tot timpul pe teren moale unde Santer, dacă acesta 
i-a fost drumul, ar fi lăsat, desigur, urme. Ţineam ochii 
aţintiţi în jos şi cu cât călăream mai repede, cu atât mai 
atenţi trebuia să fim, ca nu cumva să ne scape cel mai mic 
indiciu. 

Trecuse astfel o oră, apoi încă o jumătate de oră. Aproape 
că încheiasem ocolul munţilor, când, în sfârşit, zărirăm prin 
iarbă o dâră mai întunecată. Era urma unui singur călăreț, 
probabil chiar a celui în cauză. Descălecarăm. Făcui câţiva 
paşi de-a lungul dârei, căutând să descopăr o amprentă mai 
vizibilă. Izbutii s-o găsesc. O comparai atent cu schiţa mea 
şi contururile se suprapuseră atât de exact, încât nici 
îndoială nu putea fi că Santer trecuse pe aici. 

— Un desen ca ăsta e, într-adevăr, foarte practic, îşi dădu 
Sam cu părerea. Am să bag la scăfârlie. 

— Da, s-o ţii minte! Sublinie Parker. Şi să mai ţii minte 
ceva! 

— Ce? 

— Că am ajuns şi ziua aceea când profesorul, cum ţi-a 
plăcut să te crezi, învaţă de la elevul său. 

— Vrei cu orice preţ să mă necăjeşti, bătrâne Will? Dar n- 
o să-ţi meargă, dacă nu mă-nşel, hi-hi-hi-hi! Se porni Sam 
pe râs. E o cinste pentru profesor dacă elevul său, datorită 
educaţiei primite, ajunge să-l întreacă în iscusinţă şi 
deşteptăciune. În ce te priveşte, bineînţeles că trebuie 
renunţat dintru început la orice speranţă. Ani de-a rândul 
m-am căznit să scot din tine un westman şi degeaba. Nici n- 
ai să fii în stare să uiţi ceva la bătrâneţe, pentru că nu ţi-a 
intrat nimic în tigvă cât ai fost tânăr. 

— Ştiu, ştiu! Acuma mi-ai zice mie greenhorn, că te usuci 
fără cuvântul ăsta, dar Old Shatterhand, după cum vezi, te- 
a înfundat. 

— Păi, ce-ţi închipui că eşti, dacă nu un greenhorn 
sadea?! Şi bătrân pe deasupra! Ar trebui să intri în pământ 


de ruşine că un tinerel ca ăsta te-a depăşit considerabil, 
dacă nu mă-nşel! 

Cu tot acest duel verbal, căzurăm repede de acord că 
urma lui Santer nu era mai veche de două ceasuri. Ne-am fi 
luat imediat după ea, dar eram nevoiţi să-i aşteptăm pe cei 
zece apaşi. Din păcate, am pierdut astfel încă trei sferturi 
de oră. L-am trimis pe unul din apaşi la Winnetou, pentru a- 
| înştiinţa că am găsit urma căutată; curierul putea să 
rămână apoi lângă tânărul său şef; după care, ne 
continuarăm drumul în direcţia est. 

Fiind toamnă târzie, nu ne mai rămâneau decât cel mult 
două ore până la căderea serii; trebuia să ne grăbim şi să 
înaintăm cât mai mult pe lumină, căci noaptea, pe întuneric, 
aveam să stăm locului. 

Nu puteam călări mai departe, fără să observăm urma. 

În schimb, era de presupus că Santer, bănuind că e 
urmărit, va folosi toată seara şi chiar noaptea ca să se 
depărteze cât mai mult. 

Ne aştepta deci a doua zi drum lung, nu glumă şi 
îngreuiat de necesitatea de a fi mereu atenţi la urme, în 
timp ce Santer putea goni cu toată viteza. Totuşi, călărind o 
noapte întreagă, banditul avea să obosească şi să caute, în 
sfârşit, un răgaz de odihnă pentru sine şi pentru cal. Deci, o 
împrejurare care egala oarecum şansele ambelor părţi. 

Muntele pe care Winnetou şi tatăl său îl denumiseră 
„Nugget-tsil”, dispăru curând în spatele nostru. Aveam 
acum în faţă preria întinsă, acoperită mai întâi de tufişuri, 
apoi numai de iarbă din ce în ce mai uscată. Urma se vedea 
perfect. Santer călărise de zor şi copitele calului lăsaseră 
amprente adânci. 

Când începu să se întunece, descălecarăm; mergând pe 
jos, urma era mai lesne de observat decât de pe cal. Ne 
continuarăm drumul până nu se mai desluşea nimic. Atunci 
ne-am oprit; din fericire nimerisem iarăşi într-o păşune cu 
ierburi grase. Caii aveau, deci, nutreţ pe săturate. Ne 
învelirăm în pături şi ne culcarăm. 


Noaptea era foarte răcoroasă; oamenii se trezeau mereu 
din somn din cauza frigului. Eu, unul, oricum n-aş fi putut 
dormi. Moartea tragică a lui Inciu-Ciuna şi a fiicei sale mă 
ţinea treaz şi, dacă închideam ochii pentru o clipă, vedeam 
parcă în faţa mea cele două trupuri însângerate şi îmi părea 
că aud ultimele cuvinte rostite de Nşo-ci. Mă mustram 
pentru faptul că nu fusesem destul de prietenos cu dânsa şi 
că, în discuţia cu tatăl ei, nu mă exprimasem cu mai multe 
menajamente. Mi se părea că, prin purtarea mea, i-am 
grăbit într-un fel moartea. 

Către dimineaţă se făcu şi mai frig şi mă sculai ca să-mi 
dezmorţesc oasele. Sam Hawkens mă zări şi întrebă: 

— Aţi degerat, stimate sir? Nu strică să vă puneţi în 
culcuş o încălzitoare. Greenhorn-ii obişnuiesc să care cu ei 
asemenea lucruri. 

Halal de vechiul meu surtuc! Nimic nu pătrunde prin el, 
nici săgeata, nici frigul. Vreţi să vi-l împrumut? Hi-hi-hi-hi! 

Din pricina frigului, eram cu toţii în picioare încă înainte 
de revărsatul zorilor şi, cum se făcu puţină lumină, 
încălecarăm şi pornirăm mai departe. Caii erau destul de 
odihniţi, deşi tremuraseră un pic în timpul nopţii. Simţeau şi 
ei nevoia să se încălzească şi o zbughiră la drum fără să mai 
aştepte îndemn. 

Călăream încă în prerie. Totuşi, terenul începea să se 
vălurească. 

Pe dâmburi iarba era vlăguită şi uscată, în timp ce jos 
creştea iarba verde şi fragedă. Din când în când, dădeam 
peste câte o baltă, opream caii şi-i adăpam. 

Dacă până atunci urmele se înşiraseră aproape exact în 
direcţia est, iată că pe la ceasul amiezii ele cotiră spre sud. 
Observând schimbarea, Hawkens se arătă îngrijorat. 

— Dacă e aşa cum bănuiesc, atunci toată osteneala 
noastră e în zadar. 

— Ce vrei să spui? 

— Individul e şiret. Parc-ar avea intenţia să se refugieze 
la kiowaşi. 


— Nu face el una ca asta. 

— Şi de ce nu? Credeţi că de dragul dumneavoastră o să 
ne aştepte aici, în prerie şi o să se lase luat ca din oală? Ce 
vă închipuiţi? Face omul tot ce poate ca să se salveze. Doar 
n-o fi fost orb ca să nu observe că avem cai mai buni decât 
gloaba lui! Şi uite aşa, temându-se că-l vom ajunge din 
urmă şi-a pus în gând să caute adăpost la kiowaşi. 

— Şi ce crezi, îl vor primi cu braţele deschise? 

— Fără îndoială! N-are decât să le spună că i-a ucis pe 
Inciu-Ciuna şi pe Nşo-ci şi-l vor întâmpina cu urale. Haide 
să-i dăm drumul înainte, poate îl găsim până deseară. 

— Ia stai niţel; cât de veche să fie urma asta? 

— N-are importanţă. El a trecut pe-aici în cursul nopţii. 
Trebuie să descoperim locul unde a poposit. Atunci vom şti 
mai precis cât de veche e urma. Cu cât s-a odihnit mai mult, 
cu atât mai repede îl ajungem. 

Abia pe la amiază găsirăm locul unde poposise Santer. Se 
vedea că şi gloaba lui se culcase pe jos de osteneală; de 
altminteri, după felul cum se înşirau urmele, ghicisem încă 
dinainte starea de oboseală a calului. Probabil că nici 
Santer nu fusese mai puţin istovit, căci noile semne lăsate 
de trecerea sa existau de cel mult două ceasuri; se vede că- 
şi prelungise peste măsură somnul. Recuperasem deci 
avansul pe care banditul îl dobândise asupra noastră în 
cursul nopţii. Ba ne aflam chiar cu o jumătate de oră mai 
aproape de el decât fusesem la începutul urmăririi. 

Semnele duceau din ce în ce mai sigur spre sud. Părea că 
Santer a părăsit ţinutul Canadian River-ului cu intenţia de a 
se îndrepta spre Red River. Mânam caii la galop şi nu-i 
lăsam decât arareori să răsufle; ne pusesem în gând să-l 
ajungem pe Santer, dac-ar fi fost posibil, încă înainte de 
căderea nopţii. 

După-amiază - iarăşi preria verde şi mai târziu iarăşi 
tufăriş. Dacă apreciam exact urmele, însemna că distanţa 
dintre noi şi Santer nu putea să întreacă o jumătate de 


ceas. În faţa noastră linia orizontului începea să se 
întunece. 

— Acolo e pădure, mă lămuri Sam. Bănuiesc că ne vom 
întâlni şi cu un mic afluent al lui Red River. Ar fi fost 
preferabil să ne continuăm drumul prin prerie. 

Fireşte că ar fi fost preferabil. În savană ai toată 
priveliştea deschisă, pe câtă vreme în pădure e primejdios, 
te poate pândi inamicul. 

Or, în graba noastră, ar fi fost imposibil să facem 
explorări şi controluri prealabile. 

Sam avusese dreptate. Dădurăm într-adevăr de o albie, 
dar aproape seacă; numai câte o băltoacă ici şi colo. 
Malurile erau străjuite de tufăriş şi de copaci; nu era 
propriu-zis o pădure, ci mici pâlcuri de copaci, izolate între 
ele. 

Spre seară ne apropiasem atât de mult de fugar, încât ne 
aşteptam să răsară din clipă în clipă înaintea noastră. Ne 
continuarăm drumul cu râvnă sporită. Eu călăream în faţă, 
căci dereşul meu se păstrase mai bine şi mai în putere 
decât ceilalţi cai. În plus, eram mânat de un imbold aparte. 
Mă obseda priveliştea celor două victime şi doream să-l 
prind cu mâna mea pe criminal. Nu era ceea ce se cheamă 
furie sau sete de răzbunare, ci pur şi simplu o nevoie 
imperioasă de a-l vedea pedepsit pe ucigaş. 

Călărirăm în continuare printre pâlcurile de copaci 
înşirate pe malul stâng al albiei. Ajuns la capătul lor, 
observai că urma se abătea prin albia seacă, spre dreapta. 
Mă oprii niţel ca să le dau de ştire celorlalţi. Şi asta spre 
norocul nostru! Căci în clipa aceea de aşteptare, ochii mei, 
rătăcind deasupra albiei, făcură o descoperire care mă 
obligă să mă ascund în grabă după un pâlc de copaci. 

Pe malul opus, la numai vreo cinci sute de paşi de noi, 
creştea o altă pădurice. Acolo, nişte indieni îşi plimbau caii. 
Hălci de carne atârnau în curelele întinse pe pari. Dacă mai 
înaintam puţin, doar cât o lungime de cal, indienii m-ar fi 


zărit. Descălecai, avertizându-i pe oamenii noştri de situaţia 
în care ne aflam. 

— Kiowaşi! Stabili unul dintre războinicii lui Winnetou, 
care ne însoțeau. 

— Da, kiowaşi, confirmă Sam. Probabil că Santer ăsta se 
are bine cu dracul, de l-a ajutat să-şi găsească în ultima 
clipă asemenea refugiu. Îmi şi lungisem degetele să-l prind! 
Dar nici aşa nu trebuie să ne scape! 

— Nu sunt prea numeroşi kiowaşii, observai eu. 

— Hm! Noi îi vedem numai pe ăştia de dincoace de 
copaci; mai încolo s-ar putea să fie şi alţii. Au vânat şi acum 
prepară carnea, o usucă. 

— Ei, ce facem, Sam? Ne întoarcem, o ştergem cât mai 
departe? 

— Nici gând! Stăm aici! 

— Dar e primejdios! 

— Deloc! 

— S-ar putea ca vreunul să treacă pe malul nostru. 

— Nu fac ei treburi din astea. Precum vedeţi, sunt 
dincolo; mai târziu se întunecă şi nu le mai arde să-şi 
părăsească tabăra. 

— Totuşi, cu cât suntem mai precauţi, cu atât mai bine. 

— Şi cu cât ne speriem mai tare, cu atât suntem mai 
greenhorn-i. Vă declar că aici, lângă kiowaşii ăştia, ne aflăm 
în siguranţă ca la New York. Nici nu visează ei să treacă 
dincoace; în schimb, le vom face noi o vizită. Pun eu mâna 
pe Santer, de-ar fi să-l scot dintre o mie de kiowaşi! 

— Astăzi, dragă Sam, judeci exact cum îmi reproşai că aş 
face eu, adică uşuratic. 

— Cum? Ce? Uşuratic? Sam Hawkens uşuratic? Îmi vine 
să râd, hi-hi-hi-hi! Nu mi-a mai spus-o nimeni. Păi bine, sir, 
dumneavoastră care nu vă speriaţi de nimic şi-l luaţi pe 
ursul grizzly în vârful cuţitului, de ce, mă rog, teama asta 
subită? 

— Nu e teamă, ci prudenţă. Ne aflăm prea aproape de 
inamic. 


— Prea aproape? Ridicol! S-ar cuveni să ne mai apropiem 
niţel. 

Aşteptaţi numai să se întunece! 

Nu-l prea înţelegeam pe Sam în ziua aceea; era altfel ca 
de obicei. 

Moartea „frumoasei şi bunei fete indiene” îl revoltase în 
aşa măsură, încât tânjea după răzbunare. Apaşii îi 
împărtăşeau părerea; Parker şi Stone erau şi ei de partea 
lui. Aşadar, nu mă mai puteam opune. 

Priponirăm caii şi ne aşezarăm, aşteptând căderea 
întunericului. 

Ce-i drept, kiowaşii nu trădau nici un fel de nelinişte. 
Călăreau, alergau în loc deschis, se strigau pe nume, într- 
un cuvânt, se purtau firesc, ca şi când s-ar fi aflat acasă la ei 
şi la adăpost de orice pericol. 

— Vedeţi şi dumneavoastră că nu le pasă de nimic! Reluă 
Sam. 

Nu-i preocupă nici un gând rău. 

— Numai să nu te-nşeli! 

— Sam Hawkens nu se înşală! 

— Pshaw Aş putea să-ţi dovedesc contrariul. Am un fel de 
presimţire că dumnealor se prefac. 

— Presimţire! Numai babele au presimţiri. Notează asta, 
onorabile sir! Şi în ce scop s-ar preface? 

— Ca să ne atragă în cursă. 

— Absolut inutil! Ce nevoie au de momeală? Doar ne 
ducem oricum la ei. 

— Admiţi că Santer e acolo? 

— Fireşte. Ajungând la mal, i-a zărit dincolo şi a trecut 
albia, ca să se adăpostească sub ocrotirea lor. 

— Şi nu crezi că le-a povestit cele întâmplate şi le-a 
explicat motivul pentru care caută ocrotire? 

— Ce întrebare! Bineînţeles că le-a povestit! 

— Şi nu le-a spus oare că urmăritorii sunt pe aproape? 

— Fie şi aşa. 


— În acest caz, mă miră grozav că n-au luat nici o măsură 
de prevedere. 

— De ce să vă mire? Doar nu-şi închipuie că suntem chiar 
atât de aproape; ne aşteaptă să sosim abia mâine. Lăsaţi, 
cum se întunecă, mă strecor dincolo şi văd cum stau 
lucrurile. Pe urmă, ştim ce avem de făcut. Musai să pun 
mâna pe Santer! 

— Fie, dar te însoțesc şi eu. 

— Nu-i nevoie. 

— Ba cred că e nevoie. 

— Când Sam Hawkens se duce în recunoaştere, nu-i 
trebuie nici un ajutor. Nu vă iau cu mine. V-am dibuit eu 
cine-mi sunteţi cu omenia dumneavoastră fără noimă. Vă 
bate, probabil, gândul să-l lăsaţi în viaţă pe ucigaş. 

— Nici prin vis nu mi-ar trece! 

— Haide, nu jucaţi teatru! 

— Spun exact ceea ce gândesc. Vreau şi eu să punem 
mâna pe Santer, să-l prindem viu şi să-l predăm lui 
Winnetou. Dar dacă nu va fi cu putinţă şi voi vedea că nu 
există altă cale, atunci am să-l împuşc în cap. Poţi să fii sigur 
de asta! 

— Păi, tocmai! O să-l împuşcaţi! Adică să-l scutiţi de 
tortură. În fond, nici mie nu-mi plac asemenea privelişti, dar 
mişelului ăsta îi doresc din toată inima o moarte cumplită. 
De aceea îl prindem şi-l ducem lui Winnetou. Dar mai întâi 
trebuie să ştim câţi kiowaşi se află dincolo; nu încape 
îndoială că sunt mai mulţi decât se văd. 

Am preferat să tac, pentru că vorbele lui puteau să 
redeştepte neîncrederea însoţitorilor noştri apaşi. Nu uitau, 
desigur, că intervenisem pentru Rattler şi puteau crede că 
am şi acum aceleaşi intenţii. 

Mă prefăcui, deci, că accept ideea lui Sam şi mă lungii 
jos, lângă calul meu. 

Soarele scăpătase de mult şi se lăsa noaptea. Dincolo, 
kiowaşii aprinseseră câteva focuri. Flăcările se înălţau sus 
de tot, abundente. 


Faptul contravenea practicilor pline de prudenţă ale 
indienilor şi-mi întărea convingerea că totul nu era decât un 
şiretlic. Căutau să ne legene în iluzia că nimeni n-ar bănui 
prezenţa noastră şi că-i puteam ataca prin surprindere. 
Dacă am fi făcut-o, atunci am fi păţit-o rău de tot. 

Chibzuind astfel, mi se păru deodată că aud un zgomot 
care nu provenea de la ai noştri; venea parcă din spatele 
meu. Dar acolo nu se afla nimeni, fiindcă mă culcasem chiar 
la margine. Trăsei cu urechea: zgomotul se repetă. Îl 
auzeam clar. Era ca un foşnet de frunze tari, uscate, sunând 
ca şi cum ai smulge paiele dintr-un snop. Parcă nu se 
mişcau nişte ramuri netede, ci mai degrabă vrejuri aspre, 
ghimpoase, ca de mărăcini. 

Acest amănunt îmi spuse numaidecât încotro să-mi 
îndrept atenţia, în spatele meu, lângă trei copaci învecinaţi, 
se afla o tufă de mure din care, probabil, fusese mişcată o 
crenguţă. Putea fi vorba de vreo vietate măruntă, dar 
situaţia în care ne găseam cerea precauţie. Şi dacă era un 
om? Trebuia, deci, să văd, să mă conving. Să văd? În bezna 
asta? Da, totuşi! 

Am mai spus că dincolo, la kiowaşi, ardeau focuri 
puternice. Ce-i drept, lumina nu răzbătea până la noi, dar 
privind în direcţia focurilor, nici un obiect care s-ar fi 
interpus nu putea să-mi scape de sub observaţie. Numai că, 
pentru aceasta, trebuia să mă furişez de partea cealaltă a 
tufei de mure. Mă ridicai deci de la locul meu şi mă prefăcui 
că mă plimb alene, dar nu în direcţia vizată. Îndepărtându- 
mă suficient, făcui un ocol şi mă apropiai de pădurice, 
dinspre partea care-mi convenea. Apoi mă culcai pe burtă şi 
începui să mă târăsc încet, încet de tot - nevăzut nici măcar 
de ai mei - până la tufa de mure... într-adevăr, chiar de 
acolo venea zgomotul. 

Un indian stătuse pitulat în tufiş şi se pregătea tocmai să 
se tragă îndărăt... Cât pe-aci să-şi ducă la capăt manevra. 
Mai rămăsese în tufiş numai cu capul, cu un umăr şicuun 
braţ. 


Mă strecurai până în spatele lui. Omul ieşea tot mai mult 
la iveală, îşi eliberă umărul, apoi gâtul şi capul. Atunci mă 
proptii în genunchi, îl apucai cu mâna stângă de gât şi-i 
repezii doi-trei pumni în cap; omul căzu în nesimţire. 

— Ce-a fost asta? Îi întrebă Sam, dincolo, pe tovarăşii săi. 
N-aţi auzit nimic? 

— O fi tropăit calul lui Old Shatterhand, răspunse Dick. 

— Dar unde-i el, că nu-l văd. Nu cumva să se apuce iar de 
prostii! 

— Prostii? El? Nici n-a făcut, nici n-o să facă vreuna. 

— Oho! E în stare să se furişeze la kiowaşi ca să-l scape 
de la moarte pe Santer! 

— Nu-ţi fie teamă. Mai curând îl sugrumă decât îl scapă. 
Moartea celor două fiinţe dragi l-a tulburat profund; 
trebuie s-o recunoşti şi tu. 

— Mă rog. Dar când m-oi duce să-i iscodesc pe kiowaşi, 
nu-l iau cu mine. De altfel, nici nu mi-ar fi de ajutor. Am de 
gând să-i număr şi să cercetez terenul; pe urmă, hotărâm 
cum şi în ce fel să-i lovim. 

La drept vorbind, ca greenhorn se descurcă el câteodată 
binişor; dar ca să se apropie de kiowaşi, pe o asemenea 
flăcăraie, asta îl depăşeşte. 

Kiowaşii ştiu doar că vom veni, sunt atenţi şi stau cu 
urechile pe noi. 

Numai un westman calificat se poate apropia fără a fi 
dibuit. Pe Old Shatterhand, însă, l-ar auzi şi l-ar observa la 
prima mişcare. 

Atunci mă ridicai în picioare şi mă apropiai iute de el: 

— Te cam înşeli, dragă Sam! Credeai că sunt plecat şi 
iată-mă aici. Nu-i aşa că ştiu să mă furişez? 

— Pe toţi dracii! Sunteţi aici?! Nici nu v-am mirosit! 

— Încă o dovadă că-ţi lipseşte ceea ce, după afirmaţiile 
dumitale, mi-ar lipsi mie. De altfel, nici nu bănuieşti că se 
mai află aici cineva, în afară de mine. 

— Cine? De cine vorbiţi? Întrebă cu aprindere Sam. 


— Du-te până la tufa aceea de mure şi ai să vezi! Se sculă 
şi se duse. Ceilalţi îl urmară. 

— Alo! Strigă Sam. Aici zace un tip, un indian! Cum de-a 
ajuns aici? 

— Să-ţi spună el! 

— Păi, e mort! 

— Trăieşte. L-am năucit şi atâta tot. 

— Unde s-au petrecut lucrurile? Nu cumva chiar sub 
nasul nostru? Doar plecaserăţi, după câte ştiu. Se vede 
treaba că l-aţi surprins undeva şi l-aţi cărat apoi încoace. 

— Nici gând! Omul se ascunsese aici, în tufa asta şi l-am 
observat. Când a dat s-o şteargă, l-am trăsnit... 

— Mânca-l-ar iadul, chiar aşa e! A fost, va să zică, aici, a 
stat ascuns în tufiş şi a ascultat discuţia noastră. Ce 
catastrofă pe capul nostru dac-ar fi izbutit să se retragă! 
Bine că l-aţi pocnit! Legaţi-l fedeleş şi vârâţi-i căluşul în 
gură, dacă nu mă-nşel! Dar de ce n-a rămas dincolo, la ai 
lui? Ce căuta pe-aici? Trebuie c-a stat la pândă încă înainte 
de sosirea noastră. 

— Umbli cu asemenea întrebări şi-i mai faci pe alţii de 
greenhorn! Păi numai un greenhorn veritabil poate să pună 
întrebări de soiul acesta! Negregşit că se afla aici înaintea 
noastră. Kiowaşii ne-au prevăzut sosirea; ştiau că-l vom 
urmări pe Santer şi că vom ajunge aici. Aveau de gând să 
ne iasă în întâmpinare şi, pentru a nu pierde momentul 
oportun, au trimis o iscoadă care să-i vestească. Cum însă 
noi am călărit neaşteptat de repede, ori omul n-a băgat de 
seamă la timp, ori ajungând aici o dată cu noi şi văzându-se 
în primejdie, s-a repezit în tufa de mure şi s-a pitulat. 

— Ar fi putut totuşi să şteargă putina, să fugă la ai săi! 

— Nu mai era timp. L-am fi zărit şi am fi ghicit că suntem 
aşteptaţi de kiowaşi; nici n-ar fi putut să-i mai prevină. Dar 
nu e exclus să fi avut chiar de la bun început intenţia de a 
se ascunde şi a ne spiona. 

— 'Toate astea sunt foarte posibile. Oricum, e norocul 
nostru că l-aţi prins. Las' că-i stoarcem noi toate 


informaţiile! 

— Se va păzi ca de foc să trădeze. Nu scoţi nimic de la el. 

— S-ar putea. De altfel, nici nu e cazul să ne pierdem 
vremea cu dumnealui. Ştim doar cum stau lucrurile; iar în 
ce priveşte alte amănunte, le aflu eu imediat, mă duc 
dincolo. 

— Pentru ca să nu te mai întorci niciodată? 

— De ce? 

— Fiindcă te vor prinde kiowaşii. N-ai spus chiar 
dumneata că e foarte greu să te strecori pe asemenea 
lumină? 

— Pentru dumneavoastră, sir, nu pentru mine. Aşadar, am 
spus şi repet: mă duc dincolo şi voi rămâneţi pe loc! 

Vorbise atât de hotărât şi de poruncitor, încât mă simţii 
obligat la un răspuns mai sever: 

— Nu ştiu ce ai astăzi, Sam, dar eşti cu totul schimbat. 
Doar nu-ţi închipui că ai avea căderea să-mi porunceşti! 
Sau poate că ţi-o închipui? 

— Sigur că da. 

— Atunci, cu toată prietenia noastră, nu-mi rămâne decât 
să-ţi declar că te înşeli, dragă Sam. În calitate de expert 
sunt superiorul dumitale; n-ai alt rol decât să faci de gardă. 
În plus, e bine să-ţi aminteşti că, având asentimentul 
întregului trib, Inciu-Ciuna m-a ridicat la rangul de 
căpetenie. Să-ţi revizuieşti, aşadar, atitudinea faţă de mine. 
Orice părere ai avea, trebuie să mite supui. Eu ordon aici, 
nu dumneata! 

— Mie n-are a-mi comanda nici o căpetenie de trib! Se 
răţoi Sam. 

Şi, afară de asta, sunt un westman recunoscut, iar 
dumneavoastră, un biet greenhorn şi pe deasupra ucenicul 
meu. S-o ţineţi bine minte, dacă nu vreţi să treceţi drept 
ingrat. Aşa! Eu mă duc, voi staţi pe loc! 

Şi plecă. Apaşii cam bombăniră împotriva lui, iar Stone 
rosti cu ciudă: 


— Astăzi e, într-adevăr, mai sucit ca de obicei. Auzi! Să vă 
învinuiască de ingratitudine! Noi vă datorăm recunoştinţă, 
căci fără dumneavoastră nu mai trăiam astăzi niciunul. 
Oare v-a salvat el vreodată de la moarte? 

— Lasă-l în pace! Am răspuns. E un omuleţ admirabil şi 
chiar purtarea lui de azi îi face cinste. Îl stăpâneşte mânia 
pentru crima ce-a fost săvârşită faţă de Inciu-Ciuna şi Nşo- 
ci. Fireşte că de porunca lui n-am să ascult. Mă duc şi eu. În 
starea lui de enervare s-ar putea lansa într-o acţiune 
necugetată pe care, altminteri, ar şti s-o evite. 

Rămâneţi aici până mă întorc; chiar dacă auziţi 
împuşcături, nu vă mişcaţi defel. Veniţi în ajutor numai la 
chemarea mea. 

Lepădai doborâtorul de urşi, cum făcuse şi Sam cu Liddy 
a lui şi plecai. Observasem că Hawkens o luase de-a dreptul 
prin albia râului; voia să se strecoare apoi dincolo. După 
părerea mea, procedase greşit. 

Eu intenţionam să aplic altă tactică, mai bună. Kiowaşii 
ştiau unde ne aflăm, deci toată atenţia lor era îndreptată 
încoace; tocmai de aceea greşise Hawkens pornind de-a 
dreptul prin albie. Eu, în schimb, plănuiam să mă apropii 
dinspre partea opusă. 

Am mers mai întâi pe mal în jos, ferindu-mă să nu intru în 
lumina focurilor şi am înaintat astfel paralel cu păduricea 
de pe malul celălalt, până am ajuns la capătul ei. Acolo nu 
ardeau focuri, iar copacii mă apărau de lumină. Domnea un 
întuneric deplin. Am coborât neobservat în albie şi am 
trecut netulburat în cealaltă parte. Acum mă aflam la 
adăpostul arborilor; m-am lungit la pământ şi am pornit-o 
târâş. 

Ardeau opt focuri, mai multe decât ar fi fost necesar, 
având în vedere că indienii din jurul lor nu erau nici 
patruzeci la număr. Era deci clară intenţia kiowaşilor de a 
ne momi pur şi simplu în tabăra lor. 

Stăteau lângă copaci, grupuri-grupuri, cu armele în 
mâini, gata să tragă. Ar fi fost vai de noi dacă, din 


neprevedere, am fi căzut în cursă. 

De altfel, cursa era atât de evidentă şi de naivă, încât 
numai nişte oameni fără pic de experienţă s-ar fi lăsat 
păcăliţi. Caii indienilor păşteau afară, în preria deschisă. 

M-aş fi dus bucuros să spionez un grup sau altul, în 
special acolo unde se găsea căpetenia lor şi unde, fireşte, aş 
fi cules mai sigur informaţiile necesare. Dar cum să dau de 
şef? Fără îndoială că e împreună cu Santer, îmi spusei. Mă 
furişai, deci, de la copac la copac, ca să-l descopăr undeva 
pe bandit. 

După un timp îl zării; şedea laolaltă cu patru kiowaşi, 
care însă nu purtau însemne de şef. De altfel, nici nu era 
nevoie să mai cercetez; după uzanţele indienilor, cel mai 
bătrân din grup trebuia să fie şeful. Din păcate, nu puteam 
să mă apropii prea mult, căci nu exista nici un tufiş care să- 
mi ofere acoperire. Totuşi, câţiva copaci aruncau destulă 
umbră ocrotitoare. La lumina celor opt focuri umbra 
arborilor, multiplicată, uneori plină, alteori rară şi 
tremurătoare, împrumuta interiorului pădurii un aspect 
fantomatic. 

Spre bucuria mea, indienii nu discutau în şoaptă, ci în 
gura mare; nu căutau să-şi ascundă prezenţa. Dimpotrivă, 
făceau totul ca să fie văzuţi şi auziţi. 

La adăpostul umbrei, am ajuns la vreo doisprezece paşi 
de grupul lui Santer. Era destul de riscant, întrucât, încă 
mai lesne decât cei patru din faţa mea, m-ar fi putut 
descoperi vreunul din ceilalţi kiowaşi. 

Îl auzeam pe Santer perorând. Povestea de muntele cu 
nuggeţi; îi îndemna pe indieni să-l urmeze până acolo şi să 
pună stăpânire pe comoară. 

— Cunoaşte fratele meu alb locul unde se găseşte 
comoara? Întrebă cel mai vârstnic dintre kiowaşi. 

— Nu. Am încercat să-l aflu, dar apaşii s-au întors prea 
curând. 

Nădăjduiam ca, zăbovind ei mai mult acolo, să-i putem 
ajunge din urmă şi spiona. 


— Atunci nu are rost să căutăm. Dacă s-ar duce în 
cercetare de zece ori câte o sută de oameni, tot n-ar găsi 
nimic. Noi, indienii, ne pricepem de minune să camuflăm 
asemenea locuri, ferindu-le de ochi străini. Totuşi, pentru că 
fratele meu a doborât pe cel mai mare dintre duşmanii 
noştri şi pe fiica lui, îi vom face pe plac, îl vom însoţi şi-l vom 
ajuta în căutarea comorii. Dar până atunci, să-i prindem pe 
urmăritori şi să-l ucidem pe Winnetou. 

— Winnetou? Păi ăsta s-o fi aflând printre urmăritori! 

— Ba nu. Dânsul n-are voie să plece de lângă morţii săi şi 
trebuie să-şi fi păstrat cea mai mare parte dintre războinici. 
Restul, în număr mai mic, a plecat pe urma ta şi se află, 
desigur, sub conducerea lui Old Shatterhand, câinele alb 
care a zdrobit genunchii căpeteniei noastre. Ceata asta o 
vom nimici astăzi. 

— Bine. Şi apoi mergem călare spre muntele nuggeţilor, 
ne răfuim cu Winnetou şi căutăm aurul. 

— Asta nu-i chiar atât de uşor cum îşi închipuie fratele 
meu. Winnetou trebuie să-şi îngroape mai întâi părintele şi 
sora; or, nouă nu ne este îngăduit să tulburăm 
înmormântarea. Marele Spirit nu ne-ar ierta-o niciodată. 
Abia pe urmă ne aruncăm asupra lui. De bună seamă că n-o 
să-şi mai continue drumul către oraşele feţelor palide, ci se 
va întoarce acasă. Atunci îi atragem în capcană, aşa cum am 
făcut-o azi cu Old Shatterhand, care trebuie să se afle pe 
undeva, pe aproape. 

Aştept numai să se întoarcă iscoada care s-a pitulat 
dincolo. Nici de la străjile care veghează în prerie nu am 
primit încă nici o veste. 

Auzind aceste vorbe, m-am speriat. Prin urmare, lângă 
pădurice se află posturi de santinele. Dacă Sam Hawkens 
nu le observă şi cade în mâinile lor? Nu-mi terminasem bine 
gândul, că răsună un semnal scurt izbucnit din mai multe 
guri deodată. Şeful sări în picioare şi deveni atent. Tăcură şi 
ceilalţi kiowaşi. Ascultau cu încordare. 


Şi iată că din pădurice se ivi un grup de patru indieni 
care trăgeau după ei un alb. Omul se zbătea în zadar. Deşi 
nu era încă legat, cele patru cuțite ale biruitorilor săi îl 
ţineau la respect. Şi albul acela era nesocotitul de Sam! 
Hotărârea mea era luată: să-l scap, deşi îmi riscam viaţa. 

— Sam Hawkens! Strigă Santer, recunoscându-l imediat. 
Good evening, sir! Nu te aşteptai, desigur, să ne revedem 
aici! 

— Mişelule, tâlharule, ucigaşule! Răspunse curajosul 
omuleţ, repezindu-se la Santer şi apucându-l de beregată. 
Bine că mi-ai picat în labe! i-o plătesc eu, dacă nu mă-nşel! 

Santer se apără; indienii interveniră şi-l îndepărtară pe 
Sam. Se produse o scurtă învălmăşeală, de care m-am 
folosit fără întârziere. 

Cu câte un pistol în fiecare mână, sării drept în mijlocul 
indienilor. 

— Old Shatterhand! Exclamă Santer, luând-o speriat la 
fugă. 

Trăsei două focuri în urma lui, fără să-l nimeresc; mai 
descărcai câteva gloanţe asupra indienilor care se 
retraseră înspăimântați şi-i strigai lui Sam: 

— Fugi, ia-te după mine, ţine-te exact după mine! 

S-ar fi zis că kiowaşii împietriseră de groază; stăteau 
nemişcaţi, cu toate că trăsesem în ei, având însă grijă să nu 
le provoc decât răni uşoare. Îl apucai pe Sam de braţ, îl 
târâi după mine în pădurice, o străbăturăm în fugă, 
coborând apoi spre albia râului. Totul s-a consumat atât de 
repede, încât, din clipa atacului meu, nu trecuse mai mult 
de un minut. 

— All devils! Pe toţi dracii, dar aţi venit taman la timp! 
Rosti Sam gâfâind. Tâlharii ăştia m-au... 

— Nu mai pălăvrăgi, mai bine urmează-mă! Îi tăiai vorba, 
slobozindu-i braţul. O apucai în goană la vale, de-a lungul 
albiei; trebuia, înainte de toate, să ieşim din bătaia puştilor. 

Abia acum indienii, luaţi fără veste şi buimăciţi, se 
dezmeticiră. 


Strigătele lor se învălmăşeau în urma noastră, încât nu 
mai era cu putinţă să disting paşii lui Sam. Ţipete stridente 
şi împuşcături umpleau văzduhul; se produse o zarvă 
infernală. 

De ce n-am fugit în susul albiei, către tabăra noastră, ci 
dimpotrivă, în direcţia opusă? Dintr-un motiv foarte simplu. 
Mai întâi că, procedând astfel, indienii nu ne puteau zări; 
aici era întuneric beznă, în al doilea rând, dânşii mai mult 
ca sigur alergau spre tabăra noastră, convinşi că am apucat 
acest drum. Ne aflam, deci, în oarecare siguranţă şi, făcând 
un Ocol, ne puteam întoarce la ai noştri. 

Apreciind că ne depărtasem destul, mă oprii din fugă. 
Mai stăruiau încă, departe, strigatele kiowaşilor; aici însă 
era linişte, nu se mişca nimic. 

— Sam! Chemai cu voce reţinută. 

Nici un răspuns. 

— Sam, n-auzi? Întrebai cu glas ceva mai ridicat. 

Iarăşi nici un răspuns. Unde-o fi? Trebuia doar să mă 
urmeze îndeaproape. Să fi căzut, să se fi rănit? Posibil, 
pentru că trecusem în fugă peste glodărie uscată, 
colţuroasă, peste gropi adânci şi băltoace secate. Îmi 
încărcai din nou pistoalele şi pornii înapoi, atent, cu paşi 
rari, în căutarea lui Sam. 

Hărmălaia kiowaşilor se prelungea; mă aventurai totuşi 
mereu mai încolo, mai încolo, până am dat iarăşi de locul 
acela de sub pădurice unde îl somasem pe Hawkens să tacă 
şi să mă urmeze. Sam - nicăieri! Probabil că se 
încăpăţânase iarăşi, luând-o de-a dreptul spre malul opus, 
fără să ţină seama de îndemnul meu. Dar în cazul acesta va 
fi intrat în lumina focurilor şi se va fi expus gloanţelor 
vrăjmaşe. Ce nechibzuinţă la omuleţul acesta! Mai ales 
astăzi! Mă cuprinse iarăşi teama pentru soarta lui. Mă 
depărtai de pădurice şi, mergând cu mare atenţie, ca să nu 
fiu cumva zărit, ajunsei pe ocolite înapoi în tabără. 

Acolo domnea o agitaţie fără seamăn. Camarazii mei albi, 
ca şi apaşii, se îngrămădiră în jurul meu şi Dick Stone mă 


dojeni: 

— De ce ne-aţi interzis, sir, să vă venim în ajutor, chiar 
dacă auzim împuşcături? Am stat cu sufletul la gură 
aşteptând să ne chemaţi. 

Bine că v-aţi întors teafăr. 

— Dar Sam unde-i? Nu-i aici? Mă interesai. 

— Aici? Ciudată întrebare? N-aţi văzut ce-a păţit? 

— Ce să văd? 

— Staţi să vă spun! După ce-aţi plecat, am rămas în 
aşteptare. 

Trece un răstimp destul de lung şi deodată auzim nişte 
strigăte de indieni. Apoi se lăsă iar tăcere. Dar la un 
moment dat răsună focuri de pistol şi nişte urlete 
îngrozitoare. Mai pe urmă auzim detunături de puşcă şi-l 
vedem pe Sam că se iveşte din întuneric. 

— Unde? 

— Acolo jos, lângă pădurice. 

— Mi-am închipuit! Sam a fost astăzi mai uşuratic ca 
oricând. Ei, mai departe! 

— Fugea către noi, urmărit de o ceată de kiowaşi; l-au 
ajuns din urmă şi l-au prins. Am văzut totul foarte clar; 
focurile ardeau cu flacără plină. Am vrut să-l ajutăm, dar 
până să ajungem la locul cu pricina, indienii şi trecuseră 
albia şi dispăruseră cu prizonierul lor după copaci. 

Eram gata să fugim după ei ca să-l eliberăm pe Sam. Dar 
ne-am amintit de ordinul dumneavoastră şi am renunţat. 

— Aţi făcut foarte bine; unsprezece înşi, câţi sunteţi, n-aţi 
fi reuşit nimic şi aţi fi fost ucişi până la ultimul. 

— Bine, bine, dar ce facem, sir? Sam e prizonier! 

— Din păcate, este. Şi chiar pentru a doua oară. 

— Pentru a doua oară?... se miră Stone. 

— Da. Prima oară am izbutit să-l scap. Nu avea decât să 
se ţină după mine şi s-ar afla acum aici. Dar astăzi n-a vrut 
să ştie de nimic; a lucrat numai după capul lui orgolios. 

Le-am povestit cele întâmplate. Când am isprăvit, Will 
Parker mi-a spus: 


— N-aveţi nici o vină, sir. Aţi cutezat mai mult decât 
oricare altul. 

Sam şi-a vârât singur capul în laţ; totuşi, nu se cade să-l 
lăsăm la voia întâmplării. 

— Fireşte, trebuie smuls de acolo. Numai că lucrul va fi 
cu mult mai greu decât mi-a fost mie întâia oară; fără 
îndoială că acum kiowaşii îşi vor dubla vigilenţa. 

— Nici vorbă! S-ar putea totuşi să izbutim şi să-l mai 
scoatem o dată din mâinile lor. 

— Hm! Orice e cu putinţă; clar ce să facă doisprezece 
oameni împotriva a cincizeci care mai şi aşteaptă atacul? Şi 
cu toate acestea, probabil că intervenţia imediată e singura 
cale ce ne oferă şanse de reuşită. 

Ziua, nici gând să riscăm un atac asupra păduricii. 

— Well, atunci operăm chiar în noaptea asta! 

— Uşurel, uşurel! Trebuie să chibzuim! 

— Chibzuiţi, sir, însă daţi-mi voie să mă furişez şi eu 
dincolo, să văd cum stau lucrurile. 

— Asta o poţi face, dar nu acum; aşteaptă să mai treacă o 
bucată de timp şi să mai slăbească atenţia kiowaşilor. Şi nici 
atunci nu vei merge singur; te însoțesc eu. Eventual 
mergem cu toţii. 

— Excelent, sir Sunt de acord. Să vină şi ceilalţi cu noi. 
Asta înseamnă atac prin surprindere. Ne vom face datoria. 
Şase până la opt kiowaşi mi-i lăsaţi în seamă, iar lui Dick 
Stone nu mai puţini. 

Aşa-i, bătrâne Dick? 

— Yes, bătrâne Will, răspunse acesta. Nu mă tocmesc 
pentru unul în plus sau în minus, dacă-i vorba să-l eliberăm 
pe Sam. Altminteri, e un pişicher şi jumătate, însă azi a avut 
o zi proastă. 

Într-adevăr, Sam n-a fost în ziua aceea la înălţime. Mă tot 
sfătuiam cu mine însumi cum ar fi mai bine să acţionăm. În 
ce mă priveşte, mi-am pus viaţa în joc pentru el, dar aveam 
oare dreptul să-i arunc şi pe apaşi într-o primejdie de 
moarte? Poate o stratagemă ne-ar duce mai uşor la ţintă? 


Asta se va vedea după ce vom fi trecut neobservaţi dincolo. 
Pentru orice împrejurare, mă gândeam să-i iau cu mine şi 
pe apaşi. S-ar putea ca un atac fulgerător, cu toate forţele, 
să se dovedească mai avantajos. 

Acum nu rămâne decât să aşteptăm, pentru că dincolo 
forfota încă mai era în toi. Dar nu trecu mult şi lucrurile se 
mai potoliră, nu se auzeau decât izbiturile puternice, cu 
ecou prelung, ale tomahawkurilor. Kiowaşii tâiau lemne; 
probabil că aveau intenţia să întreţină până în zori focurile 
lor viclene. 

În sfârşit, amuţiră şi securile. Stelele indicau miezul 
nopţii; după socoteala mea, sosise momentul să pornim. Am 
avut mai întâi grijă să ne priponim bine caii, ca să nu se 
poată depărta şi răzleţi; apoi am controlat legăturile şi 
căluşul din gura prizonierului kiowaş. Abia pe urmă 
părăsirăm tabăra, apucând exact drumul pe care-l 
străbătusem eu mai înainte. 

Ajungând sub păduricea de pe mal, am poruncit apaşilor 
să stea locului, sub conducerea lui Dick Stone şi să nu facă 
nici cel mai mic zgomot. Apoi, împreună cu Will Parker, am 
urcat încetişor malul. Sus, ne-am lungit la pământ şi am 
tras cu urechea. Jur-împrejur domnea o tăcere adâncă. Ne- 
am târât cu precauţie mai departe. Cele opt focuri 
continuau să ardă cu flăcări mari. Observai mormane 
întregi de vreascuri solide aruncate pe foc. Lucrul m-a cam 
surprins. Înaintarăm pas cu pas, mereu mai departe, fără să 
zărim pe nimeni. În cele din urmă, ne-am convins, fireşte, 
cu toată rezerva necesară, că păduricea era pustie. Nu se 
afla acolo nici un kiowaş. 

— Au plecat, au şters-o! Se miră Parker. Şi, totuşi, au 
întețit focul! 

— Ca să-şi ascundă retragerea. Câtă vreme mai ard 
focurile, noi am putea crede că se află aici. 

— Dar încotro s-or fi dus? Să fi plecat de tot? 

— Bănuiesc că s-au retras ca să-l pună la adăpost pe 
Sam, pe care îl consideră o pradă prețioasă. Dar nu e exclus 


ca motivul să fie altul: poate că pun la cale cine ştie ce 
năzbâtie. 

— Ce anume? 

— Poate un atac asupra noastră, dincolo, aşa cum 
plănuisem noi aici. 

— La naiba! Să ştiţi că e posibil. Trebuie să le-o luăm 
înainte, sir! 

— Da. Să ne întoarcem în tabără şi, chiar dacă lucrul s-ar 
dovedi mai târziu de prisos, să ne punem caii în siguranţă. 
O măsură în plus nu strică. 

Coborârăm iarăşi la apaşii noştri şi plecarăm apoi 
împreună spre tabără. Acolo, totul era neschimbat. Dar 
kiowaşii puteau să apară şi mai târziu; de aceea 
încălecarăm şi, după o bună bucată de drum prin prerie, 
făcurăm popas. Dac-ar fi năvălit până la urmă asupra 
taberei, kiowaşii nu ne-ar mai fi găsit acolo. Ar fi fost nevoiţi 
să aştepte zorile, ca să pornească în căutarea noastră. Pe 
prizonier îl luarăm, bineînţeles, cu noi. 

Acum nici noi nu mai aveam ce face decât să răbdăm 
până dimineaţa. Cine era în stare să doarmă - dormea, cine 
nu - veghea. 

Astfel trecu noaptea şi, când se crăpă de ziuă, 
încălecarăm din nou şi ne întoarserăm la tabără. Nimeni nu 
fusese acolo în timpul nopţii: manevra noastră se dovedise 
deci inutilă, dar nici nu ne-a stricat cu nimic. Trecurăm apoi 
iarăşi albia râului spre pădurice. Focurile se stinseseră; 
doar grămezile de cenuşă mai aminteau forfota din ajun. 

Ne apucarăm să cercetăm urmele. Ele porneau de la 
locul unde păscuseră caii kiowaşilor, îndreptându-se în 
direcţia sud-est. Era limpede că indienii renunţaseră să ne 
înfrunte într-o bătălie care nu le-ar fi adus mare folos, dat 
fiind faptul că n-ar mai fi putut să ne ia prin surprindere. 

Şi Sam? Îl duseseră cu ei şi aceasta îi mâhnea peste 
măsură pe Dick Stone şi pe Will Parker. Şi mie îmi părea 
nespus de rău de soarta bietului prichindel. Pentru a-l salva, 


eram gata să întreprind orice acţiune măcar pe jumătate 
rezonabilă. 

— Dacă nu-l eliberăm, va fi legat la stâlpul torturii, vorbi 
îndurerat Dick Stone. 

— Nu! Încercai să-l consolez. Doar avem şi noi un kiowaş, 
pe care-l ţinem ostatic în schimbul lui Sam. 

— Numai s-o ştie şi ei! 

— Nici o grijă! Sam e destul de deştept ca să le-o spună. 
Orice suferinţă a lui Sam se va răzbuna asupra 
prizonierului nostru. 

— Dar pe kiowaşi nu trebuie să-i slăbim nici în ruptul 
capului! 

— Ba nu-i aşa. 

— Adică vreţi să-i lăsaţi cumva în pace? 

— Nici aşa. 

— Atunci cum se potriveşte una cu alta? 

— Uite ce-i: eu n-am să mă las dus de nas prin toată 
preria de către canaliile astea. 

— Dus de nas? Nu pricep! 

— Observă, te rog, urmele lor. Cam de când să fie? 

— S-ar putea să fi plecat de aici înainte de miezul nopţii. 

— Aşa cred şi eu. De atunci au trecut, va să zică, aproape 
zece ore. Crezi că putem recupera astăzi un asemenea 
avans? 

— Nu. 

— Sau mâine? 

— Nici mâine. 

— Şi încotro crezi c-au luat-o? 

— Spre satul lor. 

— Vor ajunge, deci, la destinaţie, înainte ca noi să-i putem 
dibui. 

Şi crezi oare că noi, doisprezece inşi mari şi laţi, ar trebui 
să ne aventurăm în mijlocul teritoriului îndepărtat al 
kiowaşilor şi să năvălim în sat ca să eliberăm un prizonier? 

— Ar fi curată nebunie! 


— Păi vezi! Suntem într-un gând: nu mergem în 
urmărirea lor. 

Se scarpină după ureche şi mormăi descumpănit, 
supărat: 

— Dar Sam! Bătrânul nostru Sam! Ce se întâmplă cu el? 
Doar n-o să-l părăsim! 

— În nici un caz! Dimpotrivă, îl vom elibera. 

— Dracul vă ştie, sir. Nu sunt făcut să dezleg cimilituri. Pe 
de o parte ziceţi să nu-i urmărim pe kiowaşi, pe de alta, să-l 
eliberăm pe Sam. Asta-i ca şi cum i-ai spune măgarului ba 
cămilă, ba maimuţă! Să vă înţeleagă cine poate, eu, unul, 
mă dau bătut. 

— E cu totul altceva decât crezi şi comparaţia dumitale 
cam bate alături. Uite ce-i: kiowaşii nu au plecat spre satul 
lor. 

— Zău? Atunci încotro? 

— Nu ghiceşti? 

— Nu. 

— Măi, măi, ce westmeni grozavi îmi sunteţi! Pai nu sunt 
mai vrednici de laudă greenhorn-ii care dezleagă astfel de 
probleme fără multă bătaie de cap? Află că dumnealor se 
îndreaptă spre muntele cu nuggeţi. 

— Spre... muntele... behold! Ia te uită! Aşa să fie, sir? 

— Aşa este, pot să te asigur. 

— Ăştia sunt în stare de aşa ceva. 

— Nu numai că sunt în stare, dar eu afirm cu toată 
certitudinea că o şi fac. 

— Totuşi, datinile nu le permit să tulbure ceremonia 
înmormântării! 

— Nici n-au intenţia s-o tulbure. Vor aştepta sfârşitul. Ei 
ne urăsc pe noi în aceeaşi măsură ca şi pe apaşi. Sunt setoşi 
de răzbunare. De aceea le-a picat tocmai bine apariţia lui 
Santer. Au aflat de moartea lui Inciu-Ciuna şi a fiicei sale şi 
s-au bucurat. Cu câtă plăcere ne-ar dori, lui Winnetou şi 
nouă, tuturor, aceeaşi soartă! Când au aflat că venim pe 
urmele lui Santer, s-au şi crezut stăpâni pe noi. Numai că, 


exceptându-l pe Sam, am fost destul de atenţi să nu cădem 
în cursă. 

Acum ei încearcă altă metodă. Se prefac a se întoarce în 
satul lor, bănuind că în cazul acesta vom renunţa la 
urmărire şi ne vom întoarce la Winnetou. După ce-au 
parcurs o bucată de drum, sporindu-şi hoarda cu alţi 
războinici, schimbă direcţia spre muntele nuggeţilor unde, 
cred ei, vor izbuti să ne atace pe nepusă masă şi să ne 
măcelărească pe toţi, până la unul. 

— Ce să spun, frumoasă idee! Numai că vom avea grijă ca 
socotelile să le iasă pe dos. 

— Fireşte. Probabil că ideea e a lui Santer, care speră să 
se înfrupte şi el cu aur. Ce să mai lungim vorba, sunt 
absolut convins că aşa stau lucrurile. Ei, mai vrei să ne luăm 
după kiowaşi? 

— Nici gând! Deşi logica dumneavoastră mi se pare cam 
îndrăzneață, totuşi, după câte vă ştiu, nu vă înşelaţi 
niciodată. Sper să aveţi şi acum dreptate. Iu ce părere ai, 
bătrâne Will? 

— Şi eu cred că Old Shatterhand are dreptate. Să plecăm 
de aici cât mai repede şi să-l prevenim din vreme pe 
Winnetou. Sunteţi de acord, sir? 

— Da. 

— Îl luăm cu noi şi pe ostatic? 

— Bineînţeles. Îl legăm de catârul lui Sam, ceea ce, 
desigur, n-o să-i facă dobitocului mare plăcere. Apoi plecăm 
neîntârziat. Până atunci, însă, trecem pe la albia râului, 
căutăm o băltoacă şi ne adăpăm caii. 

După o jumătate de oră, ne aflăm pe drum, fireşte, nu 
prea bucuroşi de isprava noastră. În loc să-l fi prins pe 
Santer, îl pierdusem - datorită propriei sale nechibzuinţe - 
pe Sam Hawkens. Totuşi, dacă presupunerile mele erau 
juste, ne puteam aştepta să-l eliberăm pe Sam şi să-l 
prindem pe Santer. 

Bineînţeles că ne ţineam mereu de urmele lui Santer 
care, abătându-se într-un unghi obtuz de la direcţia iniţială, 


ne ispiteau şi pe noi să facem ocolul. Hotărâi totuşi să tăiem 
unghiul şi să scurtăm astfel drumul. Datorită acestei 
măsuri, am sosit chiar în după-amiaza următoare la 
văgăuna pomenită mai înainte, lângă luminişul unde 
bandiții săvârşiseră îndoita crimă. 

Lăsarăm caii în paza unuia dintre apaşi şi urcarăm pe jos 
mai departe. La marginea luminişului stătea de strajă un 
om al lui Winnetou, care ne salută cu o fluturare de mână. 
Din prima clipă, constatarăm cât de sârguincios lucraseră 
cei douăzeci de apaşi în vederea înmormântării. 
Doborâseră cu tomahawkurile o mulţime de copaci şi îi 
pregătiseră pentru montarea unei schelării. Făcuseră 
grămezi de bolovani şi mai cărau încă. Apaşii sosiți cu mine 
se alăturară celorlalţi ca să le dea ajutor. Aflai că ceremonia 
urma să se desfăşoare a doua zi. 

Fusese improvizată şi o baracă pentru adăpostirea celor 
două leşuri. 

Winnetou era înăuntru. Înştiinţat de sosirea noastră, ne 
ieşi în întâmpinare. Vai, cum arăta! 

Îl ştiam dintotdeauna extrem de serios; rareori i se ivea 
pe faţă un zâmbet fugar. Nu-l văzusem niciodată râzând cu 
toată gura. Totuşi, în pofida acestei seriozităţi, trăsăturile 
sale frumoase, bărbăteşti, aveau uneori o expresie de 
blândeţe, iar ochii lui noptatici, catifelaţi, priveau câteodată 
nespus de prietenos. De câte ori nu se opriseră cu adâncă 
dragoste şi căldură asupra mea! 

Dar astăzi, nimic din toate acestea. Chipul său părea 
împietrit, într-o durere mută şi căutătura întunecată parcă 
scruta în propria-mi inimă. 

Gesturile îi erau încete şi greoaie. Se apropie fără grabă, 
aruncă o privire tulbure în jur, îmi strânse obosit mâna, mă 
cântări cu o expresie care-mi cutremură sufletul şi zise: 

— Când s-a întors fratele meu? 

— Chiar acum. 

— Unde-i ucigaşul? 

— Ne-a scăpat. 


Dragostea de adevăr mă obligă să recunosc că, rostind 
aceste cuvinte, mi-am coborât privirea. Mărturisesc că-mi 
era ruşine să le pronunţ. 

Şi dânsul îşi plecă ochii. I-aş fi putut citi în suflet. Abia 
după o lungă pauză, se interesă: 

— Fratele meu i-a pierdut urma? 

— Nu. O cunosc şi acum. Se îndreaptă încoace. 

— Old Shatterhand să fie bun şi să-mi povestească totul! 
Se aşeză pe un pietroi. Făcui la fel. I-am înfăţişat în 
amănunt cum se petrecuseră lucrurile. M-a ascultat tăcut 
până la capăt şi, după un timp, mă întrebă: 

— Deci, fratele meu nu ştie dacă ucigaşul a fost rănit? 

— Nu ştiu, dar înclin să cred că nu l-am nimerit. 

Dădu uşor din cap. îmi strânse mâna şi-mi spuse: 

— Fratele meu să-mi ierte întrebarea de adineauri cu 
privire la pierderea urmei! Old Shatterhand a făcut tot ce s- 
a putut face şi a procedat foarte cuminte. Sam Hawkens are 
ce regreta că a fost atât de imprudent; i-o vom ierta şi-l vom 
smulge din captivitate. Sunt şi eu de părerea fratelui meu; 
kiowaşii vor veni încoace. Numai că ne vor găsi altfel decât 
speră ei. Prizonierul nu trebuie tratat prea aspru, dar nici 
să nu-l pierdem din ochi. Mâine vom înălța lăcaşul de veci 
pentru Inciu-Ciuna şi Nşo-ci. Fratele meu va fi de faţă? 

— M-ar durea nespus dacă Winnetou nu mi-ar îngădui 
prezenţa. 

— Nu numai că nu-ţi interzic, dar te şi rog să iei parte. 
Poate că prezenţa ta va duce la salvarea multor feţe palide, 
a căror moarte e cerută prin legea sângelui. Ochiul tău e ca 
soarele ale cărui raze topesc gheaţa şi o schimbă în apă 
răcoroasă. Tu ştii ce-am pierdut. Să-mi fii tu, de aci înainte 
şi tată şi soră; te rog din suflet, Şarii! 

O lacrimă îi luci în ochi şi se ruşina. Faţă de nimeni altul 
nu şi-ar fi trădat zbuciumul amar. Se duse apoi grăbit către 
baraca în care odihneau morţii. Îmi spusese astăzi pentru 
prima oară Şarli, după numele meu mic, Karl - şi de-aci 
încolo nu avea să-l mai rostească altfel. 


Ar trebui, poate, să povestesc câte ceva despre 
înmormântarea care s-a desfăşurat cu toată solemnitatea 
obiceiurilor indiene. Ştiu bine că o descriere amănunţită a 
ceremoniei ar interesa pe cititori. Însă de câte ori mă 
gândesc la acele ceasuri tragice, mă cuprinde o durere atât 
de adâncă, de parcă totul s-ar fi petrecut abia ieri. Aşa că 
descrierea ceremoniei îmi pare o profanare nu atât a 
mormintelor ridicate pe muntele Nugget, ci mai ales a 
monumentului pe care l-am înălţat în inima mea şi l-am 
păzit mereu cu sfinţenie şi credinţă. De aceea, cer 
îngăduinţa de a trece peste relatarea respectivă. 

Trupul lui Inciu-Ciuna fu legat în spinarea calului său. 
Jur-împrejur se grămădi pământ peste pământ, până ce 
animalul, nu se mai putu mişca. Apoi u împuşcară în cap. 
Movila de pământ se înălța mereu până ce călăreţul mort, 
împreună cu armele şi amuletele lui, fu acoperit pe de-a- 
ntregul. Atunci oamenii stivuiră înjur, până în vârf, 
bolovanii. 

La rugămintea mea, apaşii construiră pentru Nşo-ci un 
alt mormânt. Doream ca trupul ei să nu fie strivit sub 
pământ. O sprijinirăm de trunchiul unui arbore, ca şi cum 
ar fi şezut şi clădirăm în jurul ei, din bolovani, o piramidă 
solidă, goală pe dinăuntru şi din al cărei vârf se înălța 
creştetul arborelui. 

Mai târziu, aveam să urc în câteva rânduri, împreună cu 
Winnetou, sus, pe Nugget-tsil, ca să revedem mormintele. 
Le-am găsit totdeauna intacte... 

Chapter 6 ELIBERAREA LUI SAM. 

Va înţelege oricine cât de adâncă era jalea lui Winnetou 
pentru pierderea tatălui şi a surorii sale. Dacă în timpul 
înmormântării îşi mai manifestase într-un fel suferinţa, de- 
aci încolo avea să şi-o închidă în străfundul sufletului. Pe de 
o parte, aşa cerea tradiţia indiană, pe de altă parte, trebuia 
să-şi concentreze toată atenţia asupra iminentei apariţii a 
kiowaşilor. Acum nu mai era fiul şi fratele încovoiat de 
greaua încercare prin care trecuse, ci conducătorul trupei 


cu ajutorul căreia avea să pareze atacul duşmanilor şi să-l 
prindă pe ucigaşul Santer. 

Părea să-şi fi făcut planul de luptă, căci imediat după 
înmormântare ordonă apaşilor să se pregătească de drum 
şi să-şi aducă din vale caii. 

— De ce a dat fratele meu asemenea poruncă? Îl întrebai. 
Terenul e foarte accidentat şi e greu să aduci animalele 
până aici. 

— Ştiu, răspunse Winnetou, dar n-am încotro. Numai 
astfel îi pot induce în eroare pe kiowaşi. S-au dat de partea 
ucigaşului şi trebuie să piară toţi, până la unul! 

La aceste cuvinte, o îndârjire cumplită se zugrăvi pe 
chipul său. Dacă hotărârea lui s-ar fi tradus în fapt, kiowaşii 
ar fi fost pierduţi. Sentimentele mele erau mai temperate. 
Într-adevăr, kiowaşii erau duşmanii noştri neîmpăcaţi, dar 
ei nu aveau nici o vină în asasinarea lui InciuCiuna şi a fiicei 
sale. Să încerc a-l îmblânzi pe Winnetou? Poate că nu voi 
reuşi decât să-mi atrag supărarea lui. Totuşi ocazia era 
unică, ne aflam între patru ochi. Apaşii, potrivit ordinului, se 
depărtaseră imediat; Stone şi Parker plecaseră cu ei. Prin 
urmare nimeni nu ne putea auzi. Şi dacă, din supărare, 
Winnetou mi-ar fi dat un răspuns brutal, atunci totul ar fi 
rămas între noi. Îi împărtăşii aşadar deschis părerea şi, 
spre surpriza mea, efectul nu a fost cel bănuit. În ciuda 
privirii aspre a ochilor săi mari şi întunecaţi, Winnetou 
răspunse calm: 

— Fireşte că trebuia să mă aştept la această părere din 
partea fratelui meu. El crede că a fugi din calea duşmanului 
nu înseamnă mişelie. 

— M-ai înţeles greşit. Nici vorbă nu poate fi de fugă. 
Dimpotrivă, mă gândesc cum am face ca să-i prindem pe 
toţi. Adevărul e însă că nu ei sunt vinovaţi de cele 
întâmplate aici şi ar fi nedrept să fie loviți cu aceeaşi 
asprime ca şi ucigaşul. 

— Ei i-au luat apărarea nelegiuitului şi vin să ne atace! 
Nu ajunge oare ca să-i tratăm fără milă? 


— Nu, nu-i destul, cel puţin după judecata mea. Îmi pare 
rău că fratele Winnetou e gata să comită şi el greşeala care 
duce la pieirea seminţiilor roşii. 

— Despre ce greşeală vorbeşte Old Shatterhand? 

— E vorba de faptul că indienii se sfâşie între ei în loc să 
se ajute unii pe alţii în lupta împotriva dușmanului comun... 
Priceperea ta e ascuţită, ochii tăi văd departe, mult mai 
departe decât ochii unui războinic indian oarecare. De câte 
ori n-aţi dezgropat voi securea războiului! Trebuie să 
recunoşti că asta înseamnă o permanentă şi groaznică 
sinucidere a neamului vostru, iar cine procedează astfel se 
face părtaş la marea sinucidere. Inciu-Ciuna şi Nşo-ci n-au 
fost omorâţi de oameni roşii, ci de albi. Unul dintre asasini 
s-a refugiat la kiowaşi şi i-a convins să vă atace; iată un 
motiv temeinic de a-i aştepta aici şi de a le paraliza atacul; 
dar asta nu justifică să-i stârpeşti ca pe nişte câini turbaţi. 
Sunt doar fraţi de acelaşi sânge cu tine, nu uita! 

Şi astfel am continuat să-i vorbesc. Mă asculta liniştit. 
Apoi îmi întinse mâna şi rosti: 

— Old Shatterhand este într-adevăr un prieten sincer al 
tuturor oamenilor roşii şi are dreptate când vorbeşte de 
sinucidere. Am să fac după dorinţa lui. Îi prind pe kiowaşi, 
dar pe urmă le dau drumul şi-l reţin numai pe ucigaş. 

— Vrei să-i prinzi? Va fi cam greu; ei ne covârşesc ca 
număr. Sau poate că eşti într-un gând cu mine? 

— Cum adică? 

— Să-i atragem pe kiowaşi într-un loc unde nu se pot 
apăra. 

— Da, acesta-i şi planul meu. 

— Tu cunoşti mai bine regiunea; tocmai voiam să te 
întreb dacă există un asemenea loc. 

— Există nu departe de aici: o trecătoare între stânci, 
care seamănă cu o ţeavă de tun. Acolo vreau să-i atrag pe 
kiowaşi. 

— Şi crezi că vei reuşi? 


— Da. Când vor fi păşit în trecătoarea aceea închisă pe 
margini, îi vom ataca la intrare şi la ieşire, silindu-i. Să se 
predea ca să nu cadă cu toţii sub gloanţele noastre. Le voi 
dărui apoi viaţa şi vor fi bucuroşi să-l lase pe Santer în grija 
mea. 

— Îţi mulţumesc! Ai o inimă primitoare pentru orice 
cuvânt: bun. 

Poate vei judeca la fel de cumpătat şi în alte chestiuni. 

— Ce vrea să spună fratele meu? 

— Te pregăteai să juri răzbunare împotriva tuturor 
albilor şi te-am rugat să nu juri, să aştepţi până după 
înmormântare. Aş putea să aflu acum hotărârea ta? 

Stătu câtva timp cu ochii plecaţi, apoi mă privi în faţă 
luminos, arătă spre baraca unde zăcuseră morţii şi 
răspunse: 

— Noaptea dinaintea înmormântării mi-am petrecut-o 
acolo, lângă trupurile dragilor mei şi am luptat cu mine 
însumi. Gândul răzbunării născuse în mine un plan mare şi 
îndrăzneţ. Ziceam să strâng în jurul meu pe războinicii 
tuturor neamurilor roşii şi să pornesc în fruntea lor 
împotriva feţelor palide. Aş fi fost înfrânt, probabil. Dar în 
lupta ce am dus-o cu mine însumi azi-noapte am ieşit 
biruitor. 

— Va să zică, ai renunţat la planul cel mare şi îndrăzneţ? 

— Da. M-am. Sfătuit cu trei oameni care-mi sunt dragi, 
doi morţi şi unul viu. M-au îndemnat să renunţ la planul 
meu şi am hotărât să le urmez sfatul. 

Am schiţat o întrebare, dar nu prin cuvânt, ci din priviri. 
Atunci Winnetou continuă: 

— Fratele meu nu ştie de cine-i vorba? De Klekih-Petra, 
de Nşo-ci şi de tine. Cu voi trei m-am sfătuit în gând şi 
răspunsul întreit a fost unul şi acelaşi. 

— Dacă morţii ar învia şi i-ai întreba, da, fără îndoială că 
ţi-ar spune să procedezi după sfatul meu. Planul pe care-l 
nutreai era mare şi tu ai fost omul potrivit ca să-l duci la 
îndeplinire, însă... 


— Fratele meu să gândească şi să vorbească despre mine 
cu mai puţine laude, mă întrerupse el. Chiar dacă vreo 
căpetenie ar izbuti să unească sub o singură comandă toate 
triburile roşii, tot n-ar putea-o face atât de repede ca în 
dorinţa mea; pentru atingerea acestui ţel ar fi nevoie de o 
lungă şi neobosită viaţă de om şi la capătul ei ar fi prea 
târziu să mai începi lupta. Un singur om, fie el cât de mare 
şi de vestit, nu s-ar putea achita de o asemenea sarcină, iar 
după moartea lui ar lipsi urmaşul capabil să-i continue 
opera şi s-o ducă la bun sfârşit. 

— Mă bucură că fratele meu Winnetou a ajuns la această 
concluzie, de altfel unica justă. Într-adevăr, un singur om nu 
ajunge, iar un urmaş corespunzător s-ar găsi cu greu. Şi 
chiar dacă s-ar ajunge la o asemenea luptă, sfârşitul ei ar fi 
nefericit pentru voi. 

— Ştiu. Nu ar face decât să ne grăbească pieirea. Chiar 
de-am ieşi învingători din toate bătăliile, feţele palide sunt 
atât de numeroase, încât ar trimite împotriva noastră 
mereu alte şi noi trupe, în timp ce nouă ne-ar fi imposibil să 
ne înlocuim pierderile. Biruinţele ne-ar măcina poate mai 
încet, dar tot atât de sigur ca şi înfrângerea. Toate acestea 
mi le-am spus pe când vegheam azi-noapte lângă morţii 
mei; şi am luat hotărârea să abandonez planul. Gândeam să 
mă mulţumesc cu prinderea ucigaşului şi să mă răzbun pe 
kiowaşii care i-au dat ajutor şi vin acum asupra noastră. Dar 
şi acest gând mi-a fost risipit prin cuvântul fratelui meu Old 
Shatterhand. Răzbunarea mea se va mărgini la prinderea 
lui Santer şi la pedepsirea lui. Pe kiowaşi îi vom lăsa în pace. 

— Cuvintele tale mă fac să fiu mândru de prietenia care 
ne leagă; n-am să le uit niciodată. Deşi nu e chiar sigur, 
suntem totuşi aproape convinşi că trupa kiowaşilor 
urmează să ne calce. Ne-ar trebui doar să aflăm momentul 
sosirii. 

— Vor sosi încă astăzi! Declară Winnetou cu deplină 
certitudine, ca şi când ne-am fi găsit în faţa unui fapt bine 
stabilit. 


— De unde atâta siguranţă? 

— Judec după cele ce mi-ai povestit în legătură cu ultimul 
vostru drum călare. Kiowagşii s-au prefăcut că se întorc în 
satul lor ca să vă ducă pe cale greşită; de fapt, au apucat-o 
încoace; au făcut deci un ocol, altminteri ar fi sosit încă de 
ieri. Au mai întârziat şi prin alte părţi. 

— În alte părţi, zici? 

— Asta din pricina lui Sam Hawkens. Pe dânsul, fireşte, 
nu-l vor căra încoace; l-au trimis la ai lor. Dar pentru asta 
vor fi trebuit să aştepte momentul indicat, poate chiar o 
ocazie. A fost, de asemenea, nevoie să trimită un curier 
până în satul lor, care să anunţe sosirea voastră. 

— Ah, pentru ca războinicii de acolo să ne iasă în 
întâmpinare? 

— Desigur. Kiowaşii de lângă albia râului intenționau să 
vă atragă în cursă, însă voind totodată să ajungă cât mai 
repede încoace, nu le-a mai rămas timp să se bată cu voi. În 
orice caz, au trimis în satul lor un curier sau chiar mai mulţi 
pentru a-i pregăti pe războinicii de acolo să vă iasă în cale. 
Cu acest curier trebuie să-l fi trimis şi pe Sam Hawkens. 
Apoi au cotit-o în direcţia muntelui Nugget. Dar ca să-şi 
ascundă manevra, s-au văzut nevoiţi s-o apuce prin locuri 
unde nu se întipăresc urmele copitelor. Asemenea locuri 
sunt rare şi în general departe de drumurile obişnuite. Iată 
dar altă pierdere de vreme. lată şi de ce, în condiţii 
normale, kiowagşii ar fi sosit încă de ieri. Dar astăzi vor veni 
cu siguranţă. 

— De unde ştii că nu au şi sosit? 

Îmi arătă cu mâna creştetul muntelui învecinat. Pădurea, 
sus, era dominată de un copac semeţ, constituind punctul 
cel mai înalt de pe munţii nuggeţilor. Urcându-se în vârful 
copacului, un om înzestrat cu privire ageră ar fi putut să 
cuprindă cu ochii jur-împrejur întreaga prerie. 

— Fratele meu n-are de unde să ştie că am trimis acolo 
sus un om care veghează. Omul acesta are ochi de şoim. 
Cum îi zăreşte, coboară şi mă anunţă. 


— E bine. Omul încă n-a coborât, aşadar kiowaşii nu sunt 
pe aproape. Şi crezi că or să apară chiar astăzi? 

— Nu-şi pot îngădui să întârzie mai mult dacă vor să ne 
mai surprindă aici şi să ne atace. 

— Dar vezi că ei, de fapt, nu aveau intenţia să urce spre 
Nugget-tsil, ci plănuiau să vă întindă o cursă şi să vă atace 
în drumul vostru spre casă. 

— Poate c-ar fi reuşit dacă nu trăgeai cu urechea la 
vorbele lor şi nu mă preveneai. Aşa însă, capcana lor e 
inutilă. În schimb, am să-i momesc eu. Ca să mă întorc spre 
casă, ar fi fost s-o iau spre miazăzi. 

Aşadar, ei m-ar fi pândit pe această direcţie. Acum însă, îi 
fac să creadă că o apuc spre miazănoapte şi-i atrag după 
mine. 

— Numai dacă se vor prinde. 

— Nici o îndoială! În orice caz, vor trimite pe cineva în 
cercetare ca să vadă dacă mai suntem aici. N-o să-i facem, 
desigur, nici un rău; îl vom lăsa să se întoarcă la ai săi. 
Tocmai pentru iscoada asta am dat ordin ca toţi caii să fie 
aduşi încoace. Sunt peste treizeci de animale. 

Deşi terenul e pietros, totuşi vor rămâne urme; 
descoperindu-le, iscoada se va lua după ele. Noi, în schimb, 
ne vom îndrepta spre trecătoarea de care ţi-am vorbit şi 
unde vreau să-i atrag în cursă pe kiowaşi. Iscoada nu ne va 
urmări chiar atât de departe; se va furişa după noi o bucată 
de drum, ca să se convingă că am pornit-o într-adevăr într- 
acolo şi va face repede cale întoarsă. Le va da de ştire 
kiowaşilor că nu ne îndreptăm spre miazăzi, ci spre 
miazănoapte. Este fratele meu de aceeaşi părere? 

— Da. Şi kiowaşii se vor vedea siliţi să renunţe la capcana 
lor. În felul acesta e aproape sigur că vor veni încoace şi se 
vor lua pe urmele noastre. 

— Nici nu mă îndoiesc că aşa va fi. Nu-mi scapă mie 
Santer din mână. Am să-l prind chiar astăzi! 

— Şi ce-ai de gând să faci cu el? 


— Ar fi mai bine, frate, să nu mă întrebi. Va pieri. Îţi 
ajunge răspunsul acesta. 

— Unde? Chiar aici? Sau îl veţi duce în pueblo? 

— Încă n-am hotărât. Să sperăm că nu e un laş ca Rattler. 
Pe acela am fost nevoiţi să-l ucidem repede ca pe un câine 
fricos. Ascultă! Aud tropotul cailor noştri. Vom pleca acum 
de-aici şi ne vom întoarce mai târziu împreună cu 
prizonierii. 

Caii fură aduşi, printre ei şi calul meu şi catârul lui Sam. 
Nu încălecarăm: drumul era incomod pentru călărie. 
Pornirăm pe jos, ducând caii de căpăstru. 

Winnetou mergea în capul coloanei. Ne conduse către 
nord, prin inima pădurii aşternută pe un povârniş destul de 
abrupt. Jos era o poiană. Încălecarăm şi, străbătând poiana, 
ajunserăm la un perete de stâncă înalt şi drept. O strungă 
îngustă îl despărţea în două. Winnetou mi-o arătă şi zise: 

— lată capcana de care vorbeam. Vom trece acum călare 
prin ea. 

Expresia „capcană” se potrivea de minune acestei 
trecători strâmte, pe care o parcurgeam. Pereţii ei urcau de 
ambele părţi aproape vertical spre cer şi nu ofereau nici un 
locşor pe care să te poţi căţăra. În cazul când kiowaşii ar fi 
fost atât de imprudenţi încât să pătrundă aici, iar noi am fi 
ocupat ambele intrări, orice rezistenţă din partea lor s-ar fi 
dovedit o nebunie. 

Trecătoarea nu era dreaptă, ci cotea ba într-o parte, ba 
în alta. Se scurse mai bine de un sfert de oră până să 
ajungem la capătul opus. 

Acolo ne oprirăm şi coborârăm de pe cai. Dar aproape în 
aceeaşi clipă îl şi zărirăm pe omul lui Winnetou, care 
stătuse la pândă sus, în copacul din creştetul muntelui. 

— Sosesc! Au şi sosit! Ne anunţă el. Am încercat să-i 
număr, însă n-am putut, fiindcă veneau cu grămada şi apoi, 
erau prea departe. 

— Au luat-o spre vale? 


— Nu. S-au oprit în prerie şi s-au cuibărit prin tufişuri. 
Doar unul s-a desprins de ei şi a pornit spre vale în jos. 

— E iscoada. Ne mai rămâne exact timpul necesar cât să 
deschidem capcana şi s-o închidem apoi la loc. Fratele meu 
Old Shatterhand să-i ia pe Stone, Parker şi doisprezece din 
luptătorii mei, să ocolească muntele pe stânga şi, de îndată 
ce va întâlni un mesteacăn gros şi înalt, să intre în pădurea 
care urcă uşor şi coboară apoi de partea cealaltă. Dincolo, 
fratele meu va nimeri în valea de unde am urcat noi spre 
Nugget-tsil şi va ajunge degrabă în locul unde fuseseră caii 
noştri. Restul drumului îl ştii. Numai să nu mergi în lungul 
văii, ci să înaintezi neobservat pe marginea pădurii şi să te 
ascunzi în ea cât mai aproape de gura trecătorii. Vei vedea 
iscoada kiowaşilor, dar să nu-i faci nimic. Pe urmă vor veni 
cu toţii şi îi vei lăsa să pătrundă în trecătoare. 

— Va să zică, acesta e planul tău, îl completai. Tu rămâi 
aici pentru a ţine sub observaţie ieşirea din capcană, iar eu 
mă duc pe calea ocolită ce mi-ai descris-o, înapoi, spre 
poala muntelui Nugget, ca să-i aştept acolo pe kiowaşi şi să- 
i urmez pe ascuns până vor fi intrat în capcană. Aşa e? 

— Da, întocmai aşa. Dacă fratele meu Old Shatterhand nu 
comite nici o greşeală, atunci îi prindem cu siguranţă. 

— Voi fi cât se poate de atent. Mai are Winnetou vreun 
sfat sau vreo îndrumare? 

— Nu. Celelalte le las în seama ta. 

— Cine va sta de vorbă cu kiowaşii, dacă izbutim să-i 
închidem aici? 

— Eu. Old Shatterhand n-are altceva de făcut decât să nu 
le permită ieşirea când mă vor zări şi vor încerca să se 
întoarcă. Dar grăbiţi-vă! După-amiaza e pe ducă şi kiowaşii 
nu vor aştepta până mâine, ci ne vor urma încoace încă 
înaintea serii. 

Într-adevăr, soarele îşi încheiase aproape traiectoria 
zilnică şi nu mai era decât o oră până să se întunece. Pornii, 
fireşte, pe jos, împreună cu Dick, Will şi cu apaşii care-mi 
fuseseră repartizaţi. 


După vreun sfert de ceas zărirăm mesteacănul şi 
intrarăm în pădure. Totul corespundea exact descrierii lui 
Winnetou. Am ajuns de cealaltă parte, în vale, unde 
păscuseră caii. În faţă se deschidea vâlceaua laterală, 
ducând spre luminişul cunoscut de noi şi mai departe, în 
sus, spre cele două morminte. 

De acolo, dintre copaci, unde ne aşezarăm, puteam 
observa eventuala sosire a kiowaşilor, fără a ne teme că 
vom fi descoperiţi, pentru că era de presupus că nu vor veni 
spre noi, ci vor apuca spre vâlceaua lăturalnică. 

Apaşii tăceau; Stone şi Parker discutau în şoaptă. Erau 
convinşi că atât kiowaşii, cât şi Santer vor cădea în mâinile 
noastre. Eu eram mai puţin sigur. Mai rămăseseră cel mult 
douăzeci de minute până la căderea serii şi kiowaşii tot nu 
veneau, ceea ce mă făcu să cred că abia ziua de mâine va fi 
cea hotărâtoare, mai ales că nici iscoada lor nu se ivea. Aici, 
în pădure, se şi întunecase. 

Deodată Parker şi Stone amuţiră. O adiere trecu peste 
creştetele copacilor. Se iscă acel foşnet monoton ca un suflu 
neîntrerupt, lin şi adânc, de care orice alt zgomot, cât de 
neînsemnat, este lesne de deosebit. Totodată mi se păru că, 
în spatele meu, ar fi tresărit pământul; reavăn al pădurii. 
Ascultai atent. Da, se mişca parcă ceva. Ce să fie? Vreun 
patruped nu ar fi îndrăznit să se apropie atât de mult. O 
reptilă? Nu, nici asta. M-am întors repede şi m-am lungit la 
pământ ca să observ mai uşor, privind de jos ceea ce se 
întâmplă. O făcui tocmai la timp. lată că o umbră, care 
fusese în spatele meu, se furişa acum printre copaci. Am 
sărit în picioare şi m-am grăbit s-o ajung. Îmi apăru deodată 
ca o siluetă neagră în penumbră, mă repezii asupra ei şi 
apucai cu mâna un capăt de haină. 

— Away! La o parte! Strigă o voce speriată şi rămăsei cu 
mâna goală. Umbra dispăru. Ţintuit locului, ascultai să 
prind măcar un zgomot. Dar tovarăşii mei observaseră 
mişcările mele precipitate şi auziseră exclamaţia. Săriră de 
la locul lor şi mă întrebară ce s-a întâmplat. 


— Sst! Linişte! Poruncii, trăgând mai departe cu urechea. 
Nu se auzea nimic. 

Aşadar, ne spionase cineva şi anume un alb, după cum o 
dovedea exclamaţia lui în englezeşte; probabil fusese chiar 
Santer, căci în afară 1 de el nu era nici un alb printre 
kiowaşi. Trebuia să-l urmăresc, în pofida întunericului. 

— Staţii la locurile voastre şi aşteptaţi până mă întorc! 
Ordonai; oamenilor şi plecai. 

Nu aveam nici o îndoială cu privire la direcţia pe care 
aveam să merg: fireşte către prerie, unde poposeau 
kiowaşii. Numai într-acolo trebuie s-o fi şters spionul, nu în 
altă parte. 

Mă gândeam să-i înmoi fuga, băgând spaima în el. Îi 
strigai deci din urmă: 

— Stai, opreşte! Dacă nu, trag! 

Şi, ca să subliniez ameninţarea, am tras două focuri de 
pistol. Nu era nici o greşeală. Şi aşa prezenţa noastră 
fusese descoperită, Bănuiam că acuma fugarul, cuprins de 
frică, va intra mai adânc în pădure, întârziind astfel din 
pricina întunericului dens. În schimb, eu, căutând să i-o iau 
înainte, alergai spre marginea pădurii. Aici se vedea mai 
bine. Intenţionam să fug până în josul văii, unde se 
deschidea preria şi să mă ascund. Sosind acolo, individul ar 
trece pe lângă mine şi aş putea să-l înhaţ. 

Era un plan destul de bun, dar nu mi-a fost dat să-l pun în 
aplicare. Tocmai când dădui s-o cârmesc pe după un cot, 
zării înaintea mea nişte oameni şi cai. Abia avui timpul să 
mă trag îndărăt şi să mă pitesc după copaci. 

Kiowaşii îşi stabiliseră tabăra aici, în spatele unor tufişuri. 
De ce? Nu era greu de ghicit. 

Dintru început îşi făcuseră popasul în prerie şi 
trimiseseră un om în cercetare. Misiunea lui - după cum 
aveam să aflu curând - nu era prea complicată. Santer, 
cunoscând împrejurimile, o luase mult înaintea kiowaşilor 
ca să mai iscodească locul şi să-i informeze de îndată ce vor 
fi sosit. Cum dânsul încă nu se înapoiase, kiowaşii au dat 


ordin unei iscoade să meargă pe urmele lui - neavând a se 
teme de nimic, deoarece acesta, dac-ar fi descoperit vreo 
primejdie, s-ar fi întors numaidecât ca să dea de ştire. 
Aşadar, iscoada s-a înapoiat să dea raportul. Cum valea 
oferea în timpul nopţii un adăpost mai bun decât preria 
deschisă, kiowaşii hotărâră să-şi mute lagărul în vale. 

Santer, oricum, avea să-i găsească cu uşurinţă chiar dacă 
- din prevedere - nu aprinseseră nici un foc. 

Acum era limpede că - dacă Santer fusese destul de 
deştept să ne ghicească planul - kiowaşii nu ne vor cădea în 
mâini chiar astăzi şi probabil nici mâine. Ce era de făcut? 
Să mă întorc la postul meu şi să aştept ca, mâine, kiowaşii 
să cadă totuşi în cursă? Ori să-l caut pe Winnetou, să-i 
comunic situaţia şi să-l rog a lua noi măsuri? Mai exista şi o 
a treia posibilitate, însă riscantă pentru mine şi anume să 
rămân pe loc. Era, în orice caz, foarte necesar să aflăm ce 
vor decide kiowaşii după ce Santer îi va fi informat asupra 
celor văzute. Ah, dac-aş putea să trag cu urechea la discuţia 
lor! Aş risca însă prea mult, poate chiar totul. Santer le va 
spune desigur că mă aflu pe urmele lui şi asta ar putea să 
ducă la descoperirea mea. Totuşi, am să încerc, fie şi cu cea 
mai mică şansă de reuşită. Am mai spus că, pentru a nu fi 
observați, kiowaşii nu aprinseseră focuri. Faptul acesta era 
în avantajul lor, dar şi în al meu. 

Printre copaci zăceau bolovani năpădiţi de muşchi şi 
înconjurați de ferigi înalte. M-aş fi putut ascunde, poate, în 
spatele lor. 

Majoritatea kiowaşilor mai erau ocupați cu priponirea 
cailor, ca să nu se răzleţească şi să nu trădeze aşezarea 
taberei. Alţii se aşezaseră sau se lungiseră sub copaci. Într- 
o parte a pădurii răsună un glas înăbuşit, poruncitor; 
aşadar acolo se găsea şeful şi era de presupus că acolo va 
rămâne peste noapte. Dac-aş izbuti să mă apropii cât de cât 
de locul acela! 

Mă târam pe burtă în direcţia respectivă. Nu simţeam 
nevoia de prea multă acoperire. Întunericul mă proteja, iar 


majoritatea kiowaşilor se găsea departe de locul cu pricina. 
M-ar fi descoperit numai dacă vreunul, ieşindu-mi în cale, s- 
ar fi poticnit de mine. Spre norocul meu, nu s-a întâmplat 
nimic şi mi-am atins cu bine ţinta. Două blocuri de stâncă 
zăceau acolo alături, unul lung şi înalt, celălalt mai mărunt. 
Cui îi va trece prin gând că tocmai acolo, sus, pândeşte un 
străin! Mă căţărai pe pietroiul mai mărunt şi de aici mă 
săltai alături, pe cel mare, unde mă lungii în toată regula. 
Mă aflam la doi metri înălţime şi în oarecare siguranţă. Nici 
un kiowaş n-ar fi avut de ce să urce până la mine. 

Oamenii care se ocupaseră de cai veniră şi ei lângă 
fârtaţii ceilalţi, se aşezară sau se tolăniră alături. Dinspre 
locul unde bănuiam că se află şeful lor se auzeau porunci 
rostite cu glas reţinut. Nu le înţelegeam; graiul kiowaşilor 
îmi era străin. Câţiva inşi se depărtară, desigur, străjile 
care-şi luau în primire postul. Observai că se rânduiesc 
numai în flancul dinspre vale al taberei, nu şi înspre pădure, 
ceea ce îmi convenea foarte mult. Mă puteam, deci, retrage 
mai târziu, fără să mă tem de vigilenţa străjilor. 

Cei din tabără sporovăiau între ei; auzeam fiece cuvânt. 
Din păcate, însă, nu pricepeam nimic. Ce bine-ar fi fost să-i 
pot înţelege!... Winnetou stăpânea nu mai puţin de 
şaisprezece dialecte indiene şi mi-a fost, mai târziu şi în 
această privinţă, mare dascăl. Niciodată nu aveam să mai 
iscodesc vreo tabără fără să înţeleg ceea ce se discută 
acolo. 

Trecuseră vreo zece minute de când stăteam lungit pe 
blocul de piatră. Deodată, aud că strigă o santinelă şi-i 
răspunde glasul pe care-l aşteptam: 

— Eu sunt, Santer. Prin urmare, tot aţi venit încoace! 

— Da. Fratele alb poate să treacă; îi va întâlni imediat pe 
războinicii noştri. 

Cuvintele acestea le-am priceput, pentru că santinela 
vorbise în jargonul indiano-englez pe care-l cunoşteam. 
Santer trecu înainte. 

Şeful îl chemă la dânsul şi-i spuse: 


— Pratele meu alb a lipsit mai mult decât fusese hotărât. 
Trebuie să fi avut motive serioase. 

— Mai serioase decât bănuiţi. De când v-aţi aşezat aici? 

— După măsura feţelor palide, să tot fie o jumătate de 
ceas. 

— Aţi dat de calul meu? 

— Da. Ne luaserăm pe urmele tale şi ne-am oprit chiar 
acolo unde-ţi priponiseşi calul. Venind încoace, l-am luat cu 
noi. 

— Ar fi fost mai bine să rămâneţi în prerie. Aici nu e 
tocmai sigur. 

— N-am rămas, fiindcă aici putem poposi mai în voie şi 
am socotit că nu e nici o primejdie; altminteri, te-ai fi întors 
repede să ne anunţi. 

— Tocmai pe dos. Am lipsit atâta pentru că suntem în 
mare primejdie şi mi-a trebuit timp să mă dumeresc. Old 
Shatterhand e aici. 

— Mi-am închipuit. Fratele meu l-a văzut! 

— Da. 

— O să-l prindem şi o să-l aducem în faţa căpeteniei 
noastre. I-a zdrobit genunchii, mişelul. Îl aşteaptă moartea 
la stâlpul caznelor. 

Unde-i acum? 

Prin urmare, kiowaşii nu intenţionaseră să ne atragă în 
satul lor; bănuiseră că ne vom întoarce la Winnetou. 

— Nu-i chiar atât de sigur că o să-l prindeţi, răspunse 
Santer. 

— Şi totuşi aşa va fi. Câinii ăştia n-au decât treizeci de 
războinici cu ei, în timp ce noi numărăm de cinci ori zece. 
Pe deasupra, ei habar n-au că suntem aici. Îi vom lua pe 
nepregătite. 

— Te înşeli amarnic. Ei ştiu că venim. S-ar putea să ştie 
chiar şi locul unde ne aflăm. Vor fi trimis, în tot cazul, o 
iscoadă în întâmpinarea noastră. 

— Iuf! Să ştie ei oare totul? 

— Fireşte. 


— Atunci nu-i mai putem lua ca din oală. 

— Sigur că nu. 

— Va să zică, dacă atacăm, o să avem de furcă, nu glumă. 
Winnetou şi Old Shatterhand fac fiecare cât zece războinici. 
— Cel puţin cât zece. Moartea lui Inciu-Ciuna şi a fiicei 

sale i-a îndârjit grozav; clocoteşte în ei dorinţa de 
răzbunare şi se vor apăra ca nişte fiare turbate. Dar trebuie 
să-i prindem. Mai cu seamă Winnetou trebuie să-mi pice în 
gheare cu orice preţ. 

— De ce tocmai el? 

— E vorba de nuggeţi. Cred că e singurul care cunoaşte 
locul zăcământului. 

— Nu-l va trăda nimănui pe lume. 

— Nici dacă-l luăm prizonier? 

— Nici. 

— II chinuiesc eu până-mi spune secretul. 

— Va tăcea. Câinele ăsta de apaş îşi râde de toate 
suferinţele. lar dacă ştie că venim, va lua măsuri să nu cadă 
în mâinile noastre. 

— Ei, las' că ştiu eu cum e de făcut ca să-l înhăţăm. 

— Dacă ştii, spune. 

— N-avem decât să fim şireţi, să ne folosim chiar de 
capcana pe care ne-a întins-o el. 

— Zici că ne-a întins o capcană? Ce fel? 

— Au de gând să ne atragă într-o trecătoare şi să ne 
închidă ieşirile. 

Acolo vor să ne prindă pe toţi. 

— luf! Fratele meu Santer e sigur? 

— Sigur. 

— Cunoşti şi trecătoarea cu pricina? 

— Am şi călcat-o cu piciorul. 

— Povesteşte cum ai descoperit planul! 

— Am riscat foarte mult. Dacă m-ar fi zărit, aş fi avut 
parte de o moarte cumplită. Sunt al naibii de bucuros că am 
scăpat teafăr. Reuşita o datorez numai faptului că mai 


străbătusem o dată drumul până la Nugget-tsil şi 
cunoşteam locul unde se găsesc cele două morminte. 

— Morminte? Prin urmare Winnetou şi-a îngropat morţii 
acolo sus, după cum bănuisem? 

— Da. Şi asta mi-a fost de folos. Atenţia apaşilor era 
abătută în altă parte. Mi-am zis că se vor fi aflând în 
luminişul acela şi am fost cât se poate de prudent. Doar mai 
trecusem eu prin destule încurcături şi mă pot lăuda că nu 
sunt un westman ageamiu. Însă aşa de prevăzător ca astăzi 
n-am mai fost niciodată. Natural că nu am coborât în valea 
deschisă, ci m-am ţinut pe marginea pădurii. Mişeii îşi 
lăsaseră caii pe dreapta, acolo unde începe urcuşul la 
strungă. Nu e uşor să urci panta fără să treci prin strunga 
aceea, dar am izbutit. Sus, a trebuit să-mi sporesc atenţia şi 
să-mi pun în joc toată dibăcia. Mi se părea imposibil să 
pătrund neobservat în luminiş. Apaşii însă nu aveau ochi şi 
urechi decât pentru treburile înmormântării şi astfel m-am 
încumetat până în spatele unei stânci ce se înalţă la 
marginea luminişului. 

De acolo se vedea totul. 

— Fratele meu alb a fost prea curajos şi a scăpat cu viaţă 
numai datorită înmormântării. 

— Păi, n-am spus?! După ce mormintele fură închise, 
Winnetou şi-a trimis oamenii după cai. 

— Şi i-au mânat în sus? Anevoioasă treabă! 

— Foarte grea! 

— Trebuie să fi avut un motiv deosebit. 

— Fără îndoială. Zărind caii acolo sus, ne-am fi căţărat şi 
noi cu ai noştri pe urmele lor şi ne-am fi trezit prinşi în 
capcană. 

— Ce te face să crezi? 

— Nu cred. Ştiu precis. Am auzit-o cu urechile mele. 

— De la cine? 

— Chiar de la Winnetou. Oamenii lui plecaseră după cai, 
iar dânsul rămăsese cu Old Shatterhand; se aflau aproape 
de ascunzătoarea mea şi am ascultat toată discuţia. 


— Iuf! Mare minune! Winnetou să fie spionat! Asta numai 
pentru că gândul nu-i era la noi, ci la tată şi soră. 

— Ba era şi la noi. A trimis o iscoadă pe cel mai înalt pisc, 
ca să ne pândească din vârful copacului. 

— Şi ne-a văzut? 

— Nu. În orice caz, nu ştiu să ne fi văzut. Îţi dai seama ce 
bine am făcut că am luat-o înaintea voastră; călărind de 
unul singur, am putut scăpa neobservat. 

— Da, ai lucrat cu cap. Spune mai departe! 

— După ce şi-au adus caii, apaşii n-au mai zăbovit mult; 
au părăsit luminişul şi s-au lăsat în jos de cealaltă parte a 
văii. Cum treci valea, dai de o strungă îngustă, lungă, pe ale 
cărei laturi nu te poţi căţăra; în trecătoarea asta voiau să ne 
atragă. 

— Înseamnă că Winnetou voia să ocupe trecătoarea, 
adică să-i închidă ieşirile? 

— Chiar aşa, să le închidă după ce vom fi pătruns 
înăuntru. 

— Atunci, trebuie să-şi fi împărţit oamenii. Un grup s-o fi 
dus prin trecătoare ca să ne aştepte la celălalt capăt, alţii 
vor fi rămas ascunşi dincoace, ca să ne cadă în spate. 

— Cred şi eu. 

— Cum e pământul, pietros sau moale? 

— În trecătoare nu e decât piatră, însă la gura ei dinspre 
vale creşte: iarbă. 

— Prin urmare, apaşii care ne pândesc jos, la intrare, 
trebuie să fi; lăsat urme. Le-am fi descoperit şi în nici un caz 
n-am fi căzut în cursă. 

— Ba da! Sunt mai şireţi decăt îţi închipui. Nici grupul 
ăstora n-a rămas pe loc la intrare. Au trecut şi ei dincolo de 
strungă. 

— Iuf! Atunci cum ne-ar fi închis de amândouă părţile? 

— M-am întrebat şi eu. Nu există decât un singur 
răspuns. Ăştia au sarcina să se întoarcă pe drum ocolit la 
gura trecătorii şi să ne închidă calea îndărăt. 


— Fratele meu a judecat iarăşi foarte bine. Dar ai 
descoperit şi drumul acela? 

— Da. Întâi de toate, am intrat în strungă, deşi era 
primejdios. 

Trebuia să-mi dau seama de situaţie. Bineînţeles că n-am 
trecut chiar dincolo, căci aş fi dat peste apaşii care. Stau la 
ieşire. După o bucată de drum, m-am întors, dar n-am ieşit 
afară, pentru că auzisem paşi. Norocul meu că se aflau ceva 
mai la o parte nişte bolovani mari şi m-am ascuns îndărătul 
lor; un apaş a trecut pe lângă mine şi nu m-a văzut. 

— N-o fi fost iscoada din vârful muntelui? 

— S-ar putea. 

— Ne-o fi zărit când soseam şi a dat fuga să-l anunţe pe 
Winnetou. 

— Ori aşa, ori altminteri. S-ar putea ca Winnetou, 
plecând de la morminte, să fi dat poruncă iscoadei printr-un 
om al său, ca să coboare de sus şi să-l urmeze. 

— Asta nu. Atunci ar fi fost doi, nu unul. Tu zici însă că a 
trecut unul singur. Rămân, deci, la prima părere: ne-a văzut 
şi s-a grăbit să-l înştiinţeze pe Winnetou. Bine c-ai avut timp 
să te ascunzi! Şi ce-a mai fost? 

— Am chibzuit. Dacă apaşii vor să ne cadă în spate, le-ar 
veni mult mai uşor pândindu-ne într-un loc potrivit. Care să 
fie acel loc? In orice caz, în valea asta şi anume acolo unde 
începe suişul - spre strungă. Ascunzându-se acolo, în dosul 
copacilor, ne-ar observa trecerea, ne-ar urmări până la 
capcană şi ne-ar închide drumul îndărăt. 

Aşa mi-am zis şi de aceea m-am întors încoace şi m-am 
furişat apoi spre locul unde, după socotelile mele, credeam 
că-i găsesc. 

— Şi i-ai găsit? 

— Nu chiar imediat. Sosisem înaintea lor. Dar aşteptarea 
n-a fost prea lungă. După câtva timp, apărură. 

— Câţi, câţi? I-ai văzut, i-ai numărat? 

— Era Old Shatterhand împreună cu ceilalţi, doi albi şi 
peste zece apaşi. 


— Va să zică Winnetou conduce grupul celălalt de la 
capătul trecătorii. 

— Exact. Apoi s-au aşezat cu toţii pe jos. Îndrăznisem 
multe pe ziua de azi şi prinsei curajul să mai risc o dată; mă 
strecurai deci cât mai aproape, ca să ascult ce vorbesc. 

— Şi? 

— Nimic. Albii vorbeau între ei, însă prea încet ca să-i 
aud; când mă apropiai şi mai mult, tăcură. Apaşii şedeau 
muţi. Old Shatterhand nu scotea o vorbă. Eram chiar lângă 
dânsul, mai-mai să-l ating cu mâna. Dac-ar afla, zău c-ar 
plesni de ciudă! 

Aici Santer nu se înşela. Mă necăjeam şi încă tare. Omul 
acesta era pe cât de viclean, pe atât de îndrăzneţ. Auzi, să 
ne spioneze, pe mine şi pe Winnetou, în timp ce discutam 
sus, lângă morminte! Apoi să ne calce pe urme până la 
trecătoare, să ne ghicească planul până în cele mai mici 
amănunte şi, pe deasupra, să mă pândească în pădure, 
unde mă trimisese Winnetou! Stătuse îndărătul meu, ba l- 
am şi prins de poala surtucului! Asta zic şi eu ghinion, 
afurisit ghinion! Şi ce noroc pe Santer! Dacă l-aş fi 
capturat, evenimentele, după câte înţelegeam acum, ar fi 
luat pentru mine cu totul altă întorsătură; poate că şi 
viitorul meu ar fi fost altul. 

Şi totuşi - în ciuda regretului ce mă stăpânea - trăiam şi 
un dram de satisfacţie: de astă dată eu îl spionam pe Santer 
şi dânsul habar n-avea. 

— Atât de aproape ai fost de câinele acela? Rosti kiowaşul 
mirat. 

De ce nu i-ai înfipt cuțitul în ceafă? 

— Nici gând să fac aşa ceva! 

— De ce? 

— Aş fi stricat totul. Ce mai zarvă s-ar fi produs! Apaşii ar 
fi dat fuga la Winnetou care, la rândul lui şi-ar fi dat seama 
că planul i-a fost descoperit. Şi atunci cum să-l mai prind? 
Cum să ajung la nuggeţii de care am nevoie? 


— Nici aşa n-ai să te pricopseşti cu nuggeţi datorită lui. 
Oare Old Shatterhand să fi rămas acolo pe loc? 

— Sper. 

— Speri numai? Va să zică, se poate să fi plecat? Nu ne 
mai pândeşte acolo, după cum fusese vorba? 

— Avea, desigur, intenţia asta, dar te pomeneşti că s-a 
răzgândit. 

— Ce motiv ar avea? 

— Dacă ştie că a fost spionat... 

— Iuf! Cum să ştie? 

— Datorită unei găuri nenorocite, o scobitură în pământ 
făcută, pesemne, de vreun animal. 

— Dar ce, scobitura vorbeşte? 


— În anumite împrejurări, da. Dădui să mă întorc târâş 
de la locul meu de pândă. Trebuia să-mi las toată greutatea 
trupului în mâini; când colo, mă afund cu dreapta în gaura 
aceea şi se produce un zgomot care nu scapă urechilor lui 
Old Shatterhand. El se ridică repede în picioare şi, probabil, 
mă zăreşte, căci nu apuc bine s-o iau la sănătoasa, că-l şi 
simt în urma mea. Cât pe-aci să mă prindă. Ba m-a şi prins 
de un capăt al hainei, dar m-am smuls şi am şters-o. A răcnit 
el după mine, nu-i vorbă, să mă opresc, că de nu, trage, dar 
bineînţeles că nu căzusem în cap să fac asemenea prostie. 
Dimpotrivă, m-am înfundat şi mai adânc în pădure, unde 
întunericul mă punea la adăpost. Acolo m-am întins la 
pământ şi am aşteptat să treacă primejdia. 

— Dar oamenii lui ce făceau? 

— Probabil că au vrut să plece în căutarea mea, însă eli-a 
oprit. 

Le-a dat ordin să-l aştepte până se întoarce şi s-a luat 
după mine. 

I-am mai auzit paşii câtva timp. Apoi s-a făcut linişte. 

— A dispărut, va să zică? 

— Da. 

— În ce direcţie? 

— N-am de unde s-o ştiu. Oricum, văzând că m-a scăpat 
din mâini, nu cred să fi mers prea departe. S-o fi întors la ai 
săi. 

— Te-a recunoscut? 

— Bănuiesc că nu; era prea întuneric. 

— Poate că, urmărindu-te, a ajuns până aici şi ne 
spionează. 

— Cu neputinţă! Nici nu putea să vadă încotro am 
apucat. Mai mult ca sigur că s-a întors la ai săi. Şi, cum 
ziceam, am aşteptat ce-am aşteptat, apoi am ieşit din 
pădure în câmp deschis, unde puteam să alerg mai repede. 
Atunci m-a oprit santinela şi astfel am aflat că v-aţi mutat 
aici. 


Pauză. lăcere. Şeful aflase acum totul şi părea să 
cumpănească lucrurile. După un timp, îl auzii: 

— Ce crede fratele meu alb că e de făcut? 

— Să aud mai întâi hotărârea ta. 

— Faptele istorisite îmi arată că situaţia e cu totul alta 
decât bănuiam. Dac-am fi reuşit să-i luăm pe nepregătite, 
apaşii ar fi căzut în mâinile noastre, fie morţi, fie vii, fără să 
ne coste sânge. Acuma însă, ei sunt pregătiţi. Old 
Shatterhand te-a surprins; el ştie, deci, că planul lui a fost 
zădărnicit şi va fi cât se poate de prevăzător. Cel mai bine 
ar fi să părăsim aceste locuri. 

— Să le părăsim?! Vrei s-o ştergi? Ce-ţi trece prin cap? 
Ţi-e frică de o mână de apaşi? 

— Fratele meu alb n-o fi vrând să mă jignească! Eu nu 
cunosc frica; dar dacă-l pot prinde pe inamic fie cu, fie fără 
vărsare de sânge, atunci prefer calea din urmă. Aşa face 
orice războinic înţelept, oricât de viteaz ar fi. 

— Crezi oare că, părăsind ţinutul, îi vom mai prinde pe 
albii aceştia şi pe apaşi? 

— Da. 

— Oho! Sunt curios cum! 

— Ei ne vor urmări. 

— Nu e sigur. 

— Ba e sigur. Winnetou trebuie să se răzbune pe tine şi 
ştie că te găseşti printre noi; de aceea, nu se va depărta o 
clipă de urmele noastre. Iar noi le vom întipări anume atât 
de clar, încât să le recunoască fără nici o greutate şi vom 
călări frumugşel spre satul nostru, unde l-am expediat pe 
prizonierul acela alb, Sam Hawkens. 

— Şi crezi că apaşii vor veni după noi până acolo? 

— In cea mai mare grabă. 

— Aha, ca să pună laba pe mine? Îţi închipui că asta mă 
bucură? Adică, în timp ce aici am în sfârşit prilejul să-mi 
ating scopul, ai vrea să mă las iarăşi hăituit. 

— Nu-ţi atingi nici un scop; în schimb, dacă vii cu noi în 
sat, scapi de orice primejdie. 


— Şi dacă ne ajung din urmă? Atunci ce mă fac? 

— Păi tocmai că n-or să ne ajungă. Câştigăm faţă de ei un 
avans care ne pune în siguranţă. O luăm chiar acum din loc, 
iar ei n-or să-şi dea seama de plecarea noastră decât mâine 
la amiază. 

— Cum? Să plecăm chiar imediat? Nu accept. Ce va 
spune căpetenia voastră, Tangua, când va afla că ai scăpat 
din mână, nesilit de nimeni, un prilej atât de bun?! Ia 
gândeşte-te! 

Era un fel de şantaj. Şeful căzu în muţenie. Aşadar, 
vorbele lui Santer îi zdruncinaseră hotărârea. Acesta îşi 
dădu seama că se află pe drumul cel bun şi continuă: 

— Da, suntem într-un avantaj pe care l-am pierde luându- 
ne după planul tău. Nu avem decât să-i atragem pe apaşi în 
propria lor cursă şi să vezi cum ne cad în labe! 

— Iuf! Şi ce e de făcut? 

— Atacăm, pe rând, fiecare grup de apaşi. Atunci nu mai 
pot închide trecătoarea din amândouă părţile. 

— În cazul acesta, să atacăm mai întâi grupul lui Old 
Shatterhand. 

Nu-i aşa? 

— Exact. 

— Trecem mâine pe lângă ascunzătoarea lui şi ne 
prefacem că habar n-avem de nimic. 

— Nu e nevoie să aşteptăm atâta. Îi nimicim încă azi. 

— Iuf! Şi cum anume? 

— E atât de simplu şi pe înţelesul oricui, încât, de fapt, 
nici n-ar fi nevoie să-ţi explic. Eu cunosc cu precizie locul 
unde se află acum Old Shatterhand cu oamenii lui. Vă 
conduc drept acolo. Kiowaşii sunt deprinşi cu întunericul şi 
mersul lor seamănă cu al şerpilor pe care nu-i auzi când se 
târăsc pe muşchiul din pădure. Îi înconjurăm pe cei trei albi 
şi grupul lor de apaşi şi, la un semn, tăbărâm pe ei. Cu 
siguranţă că nu ne scapă niciunul. Îi înjunghiem înainte de 
a apuca să se apere. 


— Iuf, iuf, iuf! Se auziră vocile câtorva care îl ascultau pe 
Santer. 

Propunerea lui părea să le fie pe plac. 

Şeful, însă, nu se grăbi să aprobe. Abia după un timp de 
gândire rosti: 

— S-ar putea să izbutim dacă facem totul cu chibzuinţă şi 
atenţie. 

— Zici că s-ar putea? Eu sunt sigur că izbutim! 
Principalul e să-i înconjurăm fără să ne simtă. Şi asta nu-i 
chiar atât de greu. Apoi, nişte lovituri sigure de cuţit şi 
lucrul e ca şi făcut. Prada ce ne cade în mâini rămâne a 
voastră; mie nu-mi trebuie nimic. Pe urmă, mergem la 
Winnetou. 

— Tot în noaptea asta? 

— Nu. Lăsăm pe mâine. Winnetou preţuieşte prea mult 
ca să-l scap barem o clipă din ochi. Or, noaptea, pe 
întuneric, poţi să dai greş. Facem, deci, cum au făcut şi 
apaşii: ne împărţim în două grupe. 

Iau o parte din oameni şi-i conduc până în interiorul 
strungii. Acolo vor rămâne noaptea. Iar în zori vor da să 
iasă la capătul celălalt. Atunci Winnetou, încredinţat fiind că 
Old Shatterhand se află dincolo, la intrare, adică în spatele 
lor, îi va ataca. Bun!... Dar tot eu voi călăuzi în zori a doua 
grupă şi vom ieşi în drumul pe care a mers Old 
Shatterhand; pun mâna-n foc că drumul acesta traversează 
pădurea, ocoleşte poalele muntelui şi duce până la capătul 
trecătorii, adică locul unde se află Winnetou. Acesta va sta 
cu ochii spre interiorul capcanei, căci de acolo vor căuta să 
năvălească cei din prima noastră grupă. Nici n-o să simtă 
Winnetou că ne apropiem pe la spate. Astfel, va fi 
împresurat exact după metoda lui. Neavând cu el decât 
vreo cincisprezece oameni, va fi nevoit să se predea ca să 
nu piară cu toţii. lată planul meu! 

— Dacă-l vom aduce la îndeplinire aşa cum l-a gândit 
fratele meu, atunci planul e bun. 

— Aşadar, îl aprobi? 


— Aprob. Vreau să-l prind pe Winnetou viu şi să-l predau 
căpeteniei noastre. Altceva nu doresc. Mulțumită planului 
tău, aş putea să-mi ating scopul fără prea multă zăbavă. 

— Atunci, să nu mai zăbovim. Îl punem în aplicare. 

— A-l împresura pe Old Shatterhand noaptea în pădure, 
fără ca el s-o simtă, asta-i o treabă foarte grea. Voi alege 
dintre războinici pe cei cu ochii mai ageri şi cu pricepere 
mai mare la furişat. 

Începu să-şi strige oamenii vizaţi. Era, deci, timpul să mă, 
întorc la ai mei. Altminteri, dacă duşmanul pornea repede, 
nu-i mai puteam preveni. Coborâi, lunecând de pe un 
bolovan pe altul şi o luai tiptil din loc... 

— Cine-i acolo? Întrebă Dick Stone, când, după o vreme, 
îmi auzi paşii. V-aţi întors, sir! 

— Da, eu sunt. 

— Pe unde aţi umblat atâta? Aşa-i că a fost pe-aici o 
iscoadă? Pesemne vreun kiowaş care, tot furişându-se, a dat 
întâmplător peste noi? 

— Era Santer. 

— Trăsni-l-ar!... Tocmai el? Şi să ne scape! Ne pică, 
puşlamaua, drept în palmă şi noi stăm ca nişte momâi! Cum 
de-a fost posibil? 

— S-au întâmplat şi altele, încă mai năstruşnice. N-am eu 
acum timp să povestesc, căci trebuie să fugim cât mai 
repede de aici. Las' că aflaţi totul mai târziu. 

— Să plecăm? De ce? 

— Vin kiowaşii asupra noastră. 

— Vorbiţi serios, sir? 

— Foarte serios. Am auzit din gura lor. Vor să ne lichideze 
aici în cursul nopţii, iar în zori să-l atace pe Winnetou. Ne 
cunosc planul. 

Hai s-o luăm din loc! 

— Încotro? 

— La Winnetou. 

— Să trecem prin pădure în bezna asta? O să ne alegem 
cu nişte cucuie de ţi-i mai mare dragul! 


— Mutaţi-vă ochii în palmă! Şi acum, haideţi! 

O plimbare nocturnă prin bezna pădurii sălbatice este 
într-adevăr extrem de periculoasă pentru integritatea şi 
armonia feţei omeneşti. 

A trebuit, aşa cum îi recomandasem lui Stone „să ne 
mutăm ochii în palmă”, adică să ne conducem mai mult 
după pipăit decât după văz. 

Doi oameni mergeau în faţă, cu mâinile întinse, 
orbecăind, iar noi, ceilalţi, îi urmam în şir unul câte unul. A 
durat mai bine de un ceas până să lăsăm pădurea în urma 
noastră; cel mai greu ne-a fost să păstrăm direcţia. O, dată 
ieşiţi din pădure, totul a mers mai uşor şi mai repede. Am 
ocolit muntele şi ne-am îndreptat spre capătul trecătorii, 
unde Winnetou îşi organizase pânda. 

Dinspre partea de unde veneam, nu-l ameninţa nici un 
pericol. 

Totuşi, pusese şi acolo un om de strajă. Acesta ne somă cu 
glas tunător. 

I-am răspuns, la rândul meu, răspicat. Apaşii îmi 
recunoscură vocea şi săriră în picioare. 

— Fratele meu Old Shatterhand?! Se miră Winnetou. 
Pesemne că s-a întâmplat ceva. Aici i-am aşteptat în zadar 
pe kiowaşi. 

— Au de gând să vină abia mâine dimineaţă, dar nu prin 
strungă, ci din spate, ca să vă zdrobească. 

— Iuf! Pentru aşa ceva ar trebui să te înfrângă mai întâi 
pe tine şi să ne afle intenţiile. 

— Le cunosc. 

— Imposibil! 

— Le cunosc de-a fir-a-păr. Santer a fost sus, la morminte 
şi a prins cu urechea toată discuţia dintre noi doi. 

Nu vedeam prin întuneric faţa lui Winnetou, dar tăcerea 
lui trăda stupefacţie. Se aşeză, mă îndemnă şi pe mine să 
iau loc şi, în cele din urmă, spuse: 

— Dacă ştii toate astea, înseamnă că şi tu l-ai spionat, la 
rândul tău. 


— De bună seamă. 

— Va să zică, praful s-a ales din combinaţiile noastre. 
Povesteşte-mi totul! 

I-am relatat cele aflate de mine. Apaşii se îngrămădiră în 
jurul nostru ca să asculte. Din când în când, scoteau câte un 
„iuf!”. Doar Winnetou păstra tăcere. În sfârşit, mă întrebă: 

— Fratele meu Shatterhand găseşte că, în împrejurările 
date, cel mai nimerit lucru era să-şi părăsească postul? 

— Da. Puteam, fireşte, să aleg şi alte două căi, ori una, ori 
alta; însă niciuna nu-mi oferea siguranţa necesară pentru 
atingerea scopului nostru. 

— Care ar fi fost acele căi? 

— Mai întâi, ca să nu cădem în cursă, ar fi fost să ne 
retragem deocamdată puţin şi să aşteptăm zorii. 

— Greşit. Dimineaţa v-aţi fi pomenit faţă-n faţă cu 
cincizeci de duşmani, iar planul nostru tot ar fi căzut. Şi a 
doua cale? 

— Să fi rămas chiar la postul nostru. Eram gata-gata să 
pun în aplicare acest gând. Santer avea să-i conducă pe 
kiowaşi spre noi. S-ar fi strecurat, deci, înaintea lor, ca să le 
arate drumul şi ar fi ajuns primul la ţintă. Pândindu-l cu 
mare grijă, l-aş fi simţit de îndată, l-aş fi doborât cu pumnul 
şi am fi fugit, ducându-l cu noi. 

— Fratele meu este, desigur, un luptător curajos, dar o 
asemenea îndrăzneală putea să-l coste scump. Cu Santer în 
spinare nu puteai fugi prea repede. Ai fi fost copleşit de 
numărul mare al kiowaşilor şi ai fi fost ucis. 

— Se putea, fireşte. Şi nici nu eram sigur că Santer va 
sosi primul. 

Dacă-i lăsa pe kiowaşi înainte, iar dânsul se ţinea în 
urmă?! lată de ce am găsit că lucrul cel mai bun e să venim 
încoace. 

— Ai procedat foarte just. Fratele meu face totdeauna 
cum aş face eu însumi. 

— Mi-am zis că e preferabil să vin încoace şi să ne sfătuim 
cum s-o scoatem la capăt. 


— Ce propune fratele meu? 

— Nu se poate propune nimic înainte de a afla ce 
întreprind kiowaşii după ce constată că am dispărut de 
acolo. 

— Să aflăm, zici? N-am putea să ghicim? 

— Posibil, însă n-am dobândit siguranţa celor văzute şi 
auzite la faţa locului. Se mai întâmplă să te înşeli. 

— În cazul acesta, nu. Kiowaşii nu sunt copii, ci războinici 
încercaţi. 

Din toate posibilităţile, ei ştiu s-o aleagă pe cea mai bună 
şi nu există decât una. 

— Să se întoarcă în satul lor? 

— Dacă nu te mai găsesc în locul ştiut, se vor convinge că 
intenţia lui Santer e irealizabilă şi atunci şeful lor va reveni 
la prima hotărâre. 

E sigur că va renunţa să ne mai atace. 

— Dar Santer va încerca să-l abată de la această 
hotărâre. 

— Bineînţeles. Numai că n-or să-l mai asculte. Vor pleca. 

— Şi noi ce facem? Îi urmărim, cum, de altfel, se aşteaptă 
ei? 

— Sau le-o luăm înainte! 

— Nu-i rău! Atunci, le ieşim înainte şi-i dăm peste cap. 

— Ar fi cu putinţă. Dar nu uita că trebuie să-l eliberăm pe 
Sam Hawkens. Numai că n-o să mergem chiar pe drumul 
folosit de kiowaşi. 

Altminteri, n-am rămâne neobservaţi şi totul ar cădea 
baltă. 

— Ştie fratele Winnetou unde-i satul lui Tangua? 

— Ştiu. 

— Cunoaşte el bine de tot locul? 

— Cum îmi cunosc propriul meu pueblo. Satul acela se 
află la Salt Fork, pe braţul nordic al lui Red River. 

— Prin urmare, la sud-est de aici? 

— Da. 


— Înseamnă că ei ne vor aştepta dinspre nord-vest, în 
timp ce noi, vom căuta să ne ivim din direcţia opusă, 
dinspre sud-est. 

— Chiar asta mi-e intenţia. Fratele meu Shatterhand e 
totdeauna gând la gând cu mine. Se întâmplă exact cum 
spunea Inciu-Ciuna, părintele meu, pe când sorbeam 
împreună sângele frăţiei: „Sufletul trăieşte în sânge. 
Sufletele acestor doi tineri războinici să se amestece şi să 
alcătuiască unul singur. Gândul lui Old Shatterhand va fi şi 
al lui Winnetou, voinţa lui Winnetou va fi şi a lui Old 
Shatterhand!” Cum a vorbit, aşa s-a întâmplat. Ochiul lui a 
pătruns în inimile noastre şi ne-a văzut viitorul. lar dânsul 
se va bucura sus, în veşnicele plaiuri ale vânătoarei şi va fi 
fericit văzând că profeția i se adevereşte. Howgh! 

Tăcu emoţionat şi toţi câţi ne aflam în jurul lui îi 
respectarăm tăcerea. Era o expresie mută şi adâncă de 
pietate filială faţă de parintele plecat dintre cei vii. Abia 
după câtva timp tuşi niţel jenat de emoția ce-l cuprinsese şi 
reluă: 

— Ne vom duce, cum spuneam, în satul lui Tangua, dar 
nu pe drumul cel mai drept şi scurt pe care vor merge 
kiowaşii; vom ocoli ţinutul, ca să apărem din partea 
cealaltă. Acolo nu e nici o pază şi va fi mai uşor să ne 
realizăm planul. Se pune doar întrebarea: când să pornim 
de aici. Ce părere are Old Shatterhand? 

— S-ar putea să pornim chiar acum. Drumul e lung. Cu 
cât plecăm mai devreme, cu atât ajungem mai repede. Şi 
totuşi, n-aş crede să procedăm aşa. 

— De ce? 

— Pentru că nu ştim când vor pleca de aici kiowaşii. 

— Poate chiar astă-seară. 

— Bănuiesc şi eu. S-ar putea însă să plece şi mâine. Şi 
apoi, nu mi se pare deloc exclus ca să le vină totuşi pofta de 
atac. Oricum, trebuie să luăm în considerare că ne-ar putea 
descoperi urmele şi atunci s-ar lua după noi; în cazul 
acesta, vor ghici planul nostru şi-l vor da peste cap. 


— Fratele meu a judecat iarăşi ca şi mine. Trebuie să 
rămânem aici până pleacă ei; abia pe urmă vom fi siguri că 
nu ne mai pot vătăma. Dar nu e bine să înnoptăm chiar aici, 
ţinând seama şi de posibilitatea ca ei să tabere asupra 
noastră. 

— Atunci, să ne mutăm într-un loc de unde, în cursul zilei, 
să putem ţine sub observaţie ieşirea din strungă. 

— Ştiu eu un loc. Fraţii mei să-şi ia caii şi să vină după 
mine! Apucarăm de dârlogi caii ce păşteau în apropiere şi-l 
urmarăm pe Winnetou afară, în prerie. După câteva sute de 
paşi, ne apropiarăm de un pâlc mărişor de arbori. Ne 
oprirăm îndărătul lor. Aici puteam poposi în linişte, fără a 
ne teme să fim descoperiţi de kiowaşi în cazul că ar mai fi 
nutrit intenţii agresive pentru noaptea respectivă. lar o 
dată cu ivirea zorilor, având trecătoarea înaintea ochilor, 
era uşor s-o supraveghem. 

Noaptea era răcoroasă, ca şi cele precedente; am 
aşteptat să se culce calul meu şi m-am cuibărit lângă trupul 
lui cald. Animalul rămase liniştit, ca şi cum ar fi ştiut ce 
serviciu îmi aduce şi astfel dormii până dimineaţa somn 
bun, doar cu o singură tresărire. 

Când se lumină de zi, nu ieşirăm de după copaci. Un ceas 
întreg stăturăm cu ochii aţintiţi asupra trecătorii. Dar acolo 
nu se mişca nimic. 

De aceea găsirăm cu cale să cercetăm mai bine terenul, 
să-i căutăm pe kiowaşi. Dacă mai erau aici, se cerea 
prudenţă; ar fi trebuit să ne apropiem de ei în mare taină şi 
am fi pierdut o groază de timp. De aceea i-am propus lui 
Winnetou: 

— Ascultă-mă, kiowaşii au trecut doar prin prerie spre 
muntele Nugget; probabil că vor folosi acum, la întoarcere, 
acelaşi traseu. La ce bun să-i mai căutăm în zadar? Ocolind 
munţii până în locul unde omul tău i-a zărit ieri, vom vedea 
precis dacă ei se mai află acolo. De ce să pierdem vremea, 
când ne putem dumeri mai repede şi mai uşor? 

— Fratele meu a găsit soluţia potrivită. Aşa vom face. 


Sărirăm pe cai şi făcurăm un ocol în semicerc spre sud, 
cotind apoi spre vest. Era drumul în sens invers, pe care-l 
străbătuseră apaşii în căutarea lui Santer după fuga 
acestuia. Ajunşi în preria situată la sud de Nugget-tsil, 
prevederile mele se adeveriră: am dat peste două urme 
mari şi adânci; una de ieri, care ducea în largul văii, alta 
proaspătă, de astăzi, care venea dintr-acolo. Deşi kiowaşii 
plecaseră, era clar. Totuşi, pentru a ne convinge, 
pătrunserăm în vale şi călărirăm o bucată de drum pe 
urmele lor, până stabilirăm cu toată precizia că locul fusese 
abandonat de kiowaşi. 

Ne luarăm din nou după semnele ce veneau dinspre 
muntele Nugget, împreunându-se cu cele în sens opus. 
Erau atât de adânci şi desluşite, încât trădau vădit intenţia 
kiowaşilor de a ne atrage pe acest drum. Voiau cu tot 
dinadinsul să ne momească şi, de aceea, chiar în locurile 
cele mai dure, îşi dăduseră osteneala să lase urme cât mai 
vizibile. Un zâmbet uşor flutură pe buzele lui Winnetou 
când îmi; spuse: 

— Kiowaşii ăştia ar trebui să ne cunoască mai bine. Să fi 
şters urmele, că tot le-am fi descoperit. Dar aşa, ne 
deşteaptă ei înşişi bănuiala. Au vrut s-o facă pe deştepţii şi a 
ieşit pe dos. N-au nici un pic de minte. 

Vorbi cu glas tare, încât şi prizonierul kiowaş, pe care, 
fireşte, îl; luaserăm cu noi, putu să-l audă. Adresându-se 
acestuia, Winnetou adăugă: 

— Tu, pesemne, ai să mori, pentru că te vom ucide dacă 
Sam Hawkens nu va fi eliberat, sau dacă vom afla că a fost 
chinuit. Dar dacă se întâmplă cumva altminteri şi te lăsăm 
în viaţă, atunci spunele alor tăi că lucrează ca nişte mucoşi, 
care n-au învăţat nimic şi se fac de râsul lumii, dându-şi 
aere de oameni mari. Nu suntem atât de proşti, încât să ne 
ducă de nas. 

Acestea zise, Winnetou cârmi şi se abătu de la urmele ce 
duceau spre sud-est, îndreptându-se hotărât spre răsărit. 
Ne găseam între izvoarele Canadianului sudic şi cele ale 


braţului nordic aparţinând lui Red River. Intenţia lui 
Winnetou era să-l atingă pe acesta din urmă. 

Caii apaşilor care mă însoţiseră în urmărirea lui Santer 
erau cam osteniţi, motiv pentru care înaintam mai încet. Se 
adăuga faptul că, proviziile noastre fiind pe terminate, eram 
obligaţi să ne ocupăm de vânat, ceea ce însemna ca, pe de o 
parte, să pierdem timp preţios, iar pe de alta, în cursul 
vânătorii, să slăbim vigilenţa necesară. Totodată, eram 
nevoiţi să lăsăm urme, ceea ce altminteri s-ar fi putut evita. 

Din fericire, către amurg dădurăm de un grup de bizoni, 
întârziaţii unor mari cirezi care-şi încheiaseră migraţiunea 
spre miazăzi. Împuşcarăm două bivoliţe şi ne făcurăm rost 
de carne pe o săptămână întreagă. Aveam astfel condiţii să 
înaintăm fără zăbavă spre ţinta expediției noastre. 

A doua zi, am atins braţul nordic al lui Red River şi i-am 
urmat cursul în jos. Apa nu era adâncă, în schimb malurile - 
bogate în verdeață, spre deosebire de iarba pârlită pe care 
călcasem până atunci. 

Râul Salt Fork izvorăşte în apus şi se varsă dinspre 
dreapta în Red River. În unghiul format la îmbucătura celor 
două ape se afla pe atunci satul kiowaşilor conduşi de 
Tangua. Noi ne găseam pe stânga Fluviului Roşu, adică Red 
River. Puteam deci spera să nu fim observați. 

Totuşi, ajunşi aproape de vărsarea lui Salt Fork, am ocolit 
cam o jumătate de zi de drum ca să ne întoarcem mai în 
vale, iarăşi la Red River. Pentru şi mai multă precauţie, am 
făcut ocolul noaptea, încheindu-l o dată cu primele raze ale 
soarelui. Ne aflam, în sfârşit, aşa cum plănuisem, pe 
direcţia opusă celei de unde ne aşteptau kiowaşii. 

Căutarăm un loc de popas după această noapte de 
călărie obositoare. 

Numai Winnetou şi cu mine nu aveam timp de odihnă. 
Grăbit să pornească în recunoaştere, tânărul apaş îmi ceru 
să-l însoțesc. 

Până aici, drumul nostru urmase cursul apei în coborâre. 
Recunoaşterea trebuia s-o facem dimpotrivă, în susul râului 


şi anume pe malul opus. Se punea deci problema să 
traversăm râul, ceea ce nu era prea greu, chiar dacă apele 
ar fi fost mai umflate. 

Fireşte că n-am traversat râul în apropierea taberei 
noastre, deoarece urmele ar fi putut să fie uşor depistate şi, 
dacă cineva, dintr-un motiv sau altul, s-ar fi ţinut de ele, ne- 
ar fi descoperit adăpostul. 

Am mai coborât deci o vreme în josul apei, până am ajuns 
la vărsarea unui alt afluent al lui Red River. Prin acest 
afluent mânarăm caii şi trecurăm dincolo, călărind 
împotriva curentului. Astfel urmele noastre se pierdură. 
După o jumătate de oră părăsirăm malul afluentului şi o 
luarăm către prerie, pentru ca, întorcându-ne iarăşi la Red 
River, să-l atingem într-un loc situat la câteva mile engleze 
mai sus de tabăra noastră. 

Acest ocol, cu preocuparea de a ne ascunde urmele, 
fusese greu şi durase mult. Dar osteneala ne fu răsplătită 
mai curând decât am fi crezut. Nici nu ajunsesem bine la 
râu, ne mai aflam încă în prerie, când zărirăm doi călăreţi 
ce mânau vreo doisprezece catâri de povară. 

Nu veneau chiar în direcţia noastră, ci pe dreapta. Unul 
călărea în faţă, celălalt în urma catârilor bine încărcaţi. Nu 
le desluşeam chipurile, dar am dedus, după veşminte, că 
sunt albi. 

Ei ne observară, la rândul lor şi se opriră. Ar fi bătut la 
ochi dacă treceam şi evitam întâlnirea. În schimb, o discuţie 
cu ei ne-ar fi putut aduce mult folos, deoarece veneau din 
satul kiowagşilor. Să ne facă vreun rău? Nu era cu putinţă. 
Nici nu le-ar fi trecut prin gând să ne cerceteze urmele, 
care, de altfel, se găseau tocmai la nord, lângă afluentul de 
care am pomenit. Îl întrebai, deci, pe Winnetou: 

— Mergem în întâmpinarea lor? 

— Mergem, răspunse dânsul. Sunt feţe palide, de bună 
seamă nişte negustori care au făcut schimb de mărfuri cu 
kiowaşii. Dar nu trebuie să afle cine suntem. 


— Bine. Atunci eu sunt funcţionar la o agenţie de comerţ 
şi merg în satul kiowaşilor. Te-am luat ca însoțitor pentru că 
nu cunosc limba. Eşti indian din neamul Pawnee. 

— În regulă. Fratele meu să discute dânsul cu aceste feţe 
palide. 

Ne îndreptarăm spre ei. După cum se întâmplă de obicei 
în Vestul Sălbatic, îşi pregătiră puştile şi ne priveau cu 
suspiciune. 

— Lăsaţi puştile, domnilor! Îi invitai, apropiindu-mă. N- 
avem de gând să vă muşcăm. 

— Nici nu v-ar prii, răspunse unul. Ştim şi noi să muşcăm. 
Nu de frică am pus mâna pe armă, ci pentru că aşa e uzul 
şi, în plus, ne păreţi suspecți. 

— Suspecţi? Cum aşa? 

— Când doi gentlemeni, unul alb şi celălalt roşu, 
hoinăresc aşa călare prin prerie, sunt de obicei nişte 
răufăcători. Afară de asta, purtaţi veşminte indiene. M-aş 
mira să fiţi oameni de treabă! 

— Vă mulţumesc pentru sinceritate. E întotdeauna util să 
ştii ce cred alţii despre tine. Dar vă pot asigura că greşiţi. 

— Nu-i exclus. Se pare că n-aveţi chiar mutră de criminal. 
De altfel, mi-e indiferent dacă veţi fi spânzurat mai devreme 
sau mai târziu. 

Nu e gâtul meu în cauză, ci al dumneavoastră. Veţi fi 
drăguţ să ne spuneţi de unde veniţi? 

— Cu plăcere. N-avem nimic de ascuns. Venim dinspre 
Wosbhita. 

— Aşa? Şi încotro, mă rog? 

— Avem niţică treabă la kiowaşi. 

— La care? 

— La tribul lui Tangua. 

— Nu-i departe de-aici. 

— Ştiu. Aşezarea se află între Red River şi Salt Fork. 

— Exact! Dar vă dau un sfat: luaţi-o degrabă îndărăt, nu 
cumva să vă simtă kiowaşii. 

— De ce? 


— Fiindcă e un obicei cât se poate de ingrat să te laşi ucis 
de pieile-roşii. 

— Pshawl N-am obiceiul acesta, nici n-o să-l am vreodată. 

— Nimeni nu-şi cunoaşte viitorul. Oricum, sfatul meu e 
sincer şi bine întemeiat. Venim şi noi de la Tangua. Dânsul 
are lăudabila poftă de a nimici pe orice alb ce i-ar ieşi în 
cale, chiar şi pe indienii care nu fac parte din neamul 
Kiowa. 

— Atunci e un gentleman foarte bine intenţionat! V-a 
spus-o chiar el? 

— De repetate ori. 

— E glumeţ al naibii! 

— Oho! E mai mult decât serios! 

— Zău? În cazul acesta, cum se face că am plăcerea dea 
vă întâlni vii nevătămaţi? Ziceţi doar că Tangua vrea să-i 
ucidă şi pe albi şi pe roşii. Eu vă luasem drept albi. Dar te 
pomeneşti că sunteţi negri? 

— Daţi-le încolo de glume proaste! Nouă Tangua nu ne 
face nimic; cu noi e altă poveste. Suntem cunoştinţe vechi şi 
am poposit nu o dată în satul lor. Aflaţi că noi suntem 
traders, negustori, după cum probabil aţi ghicit. Şi anume, 
negustori cinstiţi, nu ticăloşi din ăia care-i înşală pe indieni 
cu marfa proastă şi apoi dispar în vecii-vecilor. De aceea 
suntem oriunde bine veniţi. Indienii au nevoie de marfa 
noastră şi nu sunt proşti să ucidă un om pe care se pot bizui 
şi de la care trag foloase. Pe voi, însă, vă lichidează cu 
siguranţă. 

— Sper, totuşi, să rămân în viaţă. Sunt şi eu un om cinstit 
şi îi caut spre folosul lor. 

— Va să zică, aşa stau lucrurile. la spuneţi-mi atunci: cine 
sunteţi şi ce căutaţi la kiowaşi? 

— Vin din partea unei agenţii. 

— Agenţie? Păi asta e şi mai grav! Nu mi-o luaţi în nume 
de rău, dar v-o spun pe şleau: kiowaşii sunt porniţi tocmai 
împotriva agenţilor, fiindcă... vedeţi... Şovăia să-şi termine 
fraza. De aceea, o continuai eu: 


— fiindcă i-au înşelat de atâtea ori. Asta vă stătea pe 
limbă. Recunosc că e adevărat. 

— Mă bucur nespus să aud chiar din gura dumneavoastră 
cum că agenţii comerciali sunt nişte pungaşi! Râse el. Chiar 
de curând, la ultimele livrări de mărfuri, kiowaşii au fost 
traşi pe sfoară. Dacă vă face plăcere să pieriţi în torturi, mă 
TOg, duceţi-vă la ei, veţi fi excelent serviţi. 

— Aş putea să renunţ la plăcere, sir. Totuşi, va asigur că 
voi fi nu numai bine primit de kiowaşi, ci mai mult, se vor 
bucura nespus, aflând cu ce treburi am venit. Pentru că 
tocmai despre trasul pe sfoară e vorba. Am obţinut să se 
repare greşeala care s-a făcut cu ei. Vor fi despăgubiţi cu 
alte mărfuri bune şi am să le indic adresa de unde le pot lua 
în primire. 

— Vai, vai, sunteţi o pasăre rară, pe onoarea mea! 
Exclamă negustorul surprins. În cazul acesta, fireşte că n-or 
să vă facă vreun rău. 

Dar de ce v-aţi însoţit cu un indian? 

— Nu cunosc dialectul kiowaşilor; dânsul mi-e tălmaci. E 
un „pawnee” şi-l cunoaşte pe Tangua. 

— Well! Atunci totul e în ordine şi sfatul e de prisos. Dar 
vă rog să mă credeţi, n-am vorbit în vânt. Tangua e turbat 
împotriva a tot ce nu-i kiowaş. 

— De ce? 

— A păţit-o grozav de rău în ultima vreme. Apaşii au 
năvălit şi i-au furat câteva sute de cai. Bineînţeles că i-a 
urmărit, dar cum erau de trei sau patru ori mai numeroşi, a 
fost bătut. Şi poate că, în ciuda superiorității lor, încă nu l-ar 
fi înfrânt, dacă printre apaşi nu s-ar fi asociat o adunătură 
de westmeni albi, care le-au dat ajutor. Unul din eia tras în 
Tangua şi l-a ologit. Pe individul acela îl cheamă Old 
Shatterhand. Cică doboară dintr-un pumn pe cel mai tare 
om. Dar, până la urmă, n-o să-i meargă! 

— Nu? Au cumva kiowaşii de gând să se răzbune? 

— Fireşte! Doar i-a zdrobit genunchii lui Tangua. 
Groaznică soartă pentru o căpetenie de războinici! 


Turbează, pur şi simplu, de mânie şi n-o să aibă tihnă până 
nu-i va prinde pe Old Shatterhand şi pe Winnetou. 

— Winnetou? Cine mai e şi ăsta? 

— Un tânăr şef al apaşilor, care poposeşte cu o mică 
trupă de războinici ca la vreo două zile călare de aici. Albii 
aceia sunt cu dânsul. 

Un număr de kiowaşi au primit însărcinarea să se 
deplaseze într-acolo, să-i ademenească pe bandiți şi să-i 
aducă până în satul lui Tangua. 

— Hm! Şi vor fi fiind albii şi apaşii aceia atât de 
prostănaci, încât să cadă în cursă? 

— Posibil. Tangua e chiar sigur de asta. A şi luat măsuri 
ca regiunea prin care vor trece să fie controlată de oamenii 
lui. Apaşii, ca şi albii respectivi, sunt fără îndoială pierduţi. 
De fapt, lucrul nu mă priveşte, dar fiind vorba şi de albi, am 
preferat s-o şterg. Aş mai fi rămas bucuros câteva zile la 
Tangua, însă n-am poftă să asist la schingiuirea şi la 
moartea lor. 

— N-aţi fi putut să le veniţi cumva în ajutor? 

— Nicidecum, chiar dac-am fi voit. Si, la urma urmei, de 
ce să mă leg la cap dacă nu mă doare? Sunt, ca să zic aşa, 
partenerul de afaceri al kiowaşilor şi nu-mi convine să-mi 
stric socotelile, intervenind pentru nişte duşmani ai lor. Am 
făcut, de altfel, o timidă încercare, dar am renunţat curând, 
căci Tangua începuse să latre ca un dulău. 

— Se înţelege. De fapt, nici nu sosise încă timpul să 
interveniţi în favoarea prizonierilor, pentru simplul motiv că 
nu erau încă prinşi. 

Trebuia să mai aşteptaţi. 

— Păi, unul a şi fost prins, un alb de-al lui Old 
Shatterhand”. Curios tip! Râde toată vremea şi se poartă ca 
şi cum n-ar avea habar de moartea ce-l pândeşte în orice 
clipă. 

— L-aţi văzut? 

— L-am văzut când l-au adus. Era legat cobză şi a zăcut 
la pământ o oră întreagă până l-au transportat pe insulă. 


— Insulă? O fi servind de temniţă? 

— Da. E situată lângă Salt Fork, aproape de mal şi la 
câţiva paşi de sat, E bine păzită. 

— Aţi vorbit cu prizonierul? 

— Câteva cuvinte. L-am întrebat ce-am putea face pentru 
el. Mi-a zâmbit cu duioşie şi mi-a răspuns că ar avea poftă 
de lapte bătut; n-aş putea oare să mă reped până la 
Cincinnati şi să-i aduc un borcan plin? Trăsnit rău, 
domnule! l-am amintit că situaţia lui nu e deloc amuzantă. 
Atunci mi-a răspuns chicotind, să nu-i port de grijă, că are 
el oameni care să-l ajute. Am stăruit, totuşi, în favoarea lui, 
dar Tangua m-a repezit cum nu se poate mai grosolan. De 
altfel, prizonierul nu-i chiar atât de rău tratat, fiindcă şi Old 
Shatterhand deţine, la rândul său, un ostatic kiowaş. Numai 
Santer umblă să-i amărască dinadins puţinele zile care i-au 
mai rămas. 

— Santer? Păi ăsta-i nume de alb! Au mai fost şi alţi albi 
acolo afară de voi? 

— Doar unul, adică acest Santer. Un tip dezgustător. A 
picat aseară cu kiowaşii care l-au ademenit pe Winnetou să- 
i urmeze. Cum a venit, s-a şi dat la prizonier. O să-l 
cunoaşteţi când veţi ajunge în sat. 

— Ştiţi cumva ce caută Santer la Tangua? 

— Nu. l-am dat bună ziua şi nu l-am mai luat în seamă; de 
altfel, prezenţa mea părea să nu-i facă plăcere. Puteam să 
mă informez la kiowaşi, dar nu mă interesa. Nu mă bag 
unde nu-mi fierbe oala. E un principiu de la care nu mă 
abat. 

— Şi Santer acesta e oaspetele şefului, sau locuieşte într- 
un cort separat? 

— 1 s-a dat un cort, nu chiar în apropierea şefului, cum se 
procedează de obicei cu musafirii bine văzuţi, ci unul cam 
vechi de piele cârpită şi tocmai la capătul satului. S-ar zice 
că nu prea e în grațiile lui Tangua. 

— Ştiţi, poate şi numele prizonierului? 


— Sam Hawkens, un westman, să zic aşa, celebru, deşi 
tare caraghios, îmi pare rău că e sortit morţii, dar ce să-i 
fac?! Poate să aveţi mai multă trecere pe lângă Tangua şi să 
puneţi o vorbă bună. 

— Am să încerc. N-aţi putea să-mi descrieţi mai exact 
poziţia cortului în care locuieşte Santer? 

— La ce bun? O să-l vedeţi chiar la intrarea în sat. E al 
patrulea sau al cincilea în susul râului. În ce priveşte omul, 
nu cred să vă placă; seamănă cu un corb care se hrăneşte 
cu hoituri. Păziţi-vă de el! Cu toată slujba ce-o aveţi, sunteţi 
încă foarte tânăr şi n-o să-mi luaţi sfatul în nume de rău. 
Acum trebuie să plec. Rămâneţi sănătos. Sper să vă păziţi 
bine pielea. 

Să-l mai fi reţinut ca să aflu şi alte amănunte? În cazul 
acesta, trebuia să-i spun deschis cine şi ce suntem şi ar fi 
fost cam riscant. 

Winnetou era de aceeaşi părere. Îndemnându-şi calul, îmi 
şopti: 

— Ajunge! Fratele meu să nu mai întrebe nimic. 
Altminteri le-am părea suspecți acestor oameni care, la 
urma urmei, sunt prieteni cu kiowaşii. 

— Într-adevăr, am aflat destul. Ştim aproape precis unde 
se află Hawkens şi unde locuieşte Santer. Îi vom găsi pe 
amândoi. Până, unde ne continuăm drumul? 

— Până vom dispărea din ochii negustorilor. Apoi ne 
întoarcem în tabără. Norocul nostru că i-am întâlnit. Ca să 
aflăm singuri toate astea, ar fi trebuit să ne expunem la 
mari primejdii. Acum ştim cum stau lucrurile şi deseară ne 
furişăm în satul kiowaşilor. 

Cei doi negustori se topeau treptat în zare. Erau nevoiţi 
să călărească încet, din cauza catârilor cu samarele pline. 
Am auzit mai târziu cât de fatală le-a fost această 
îngrijorare. Am aflat de asemenea că schimbaseră cu 
kiowaşii diferite blănuri. De fapt, numai omul cu care 
discutasem era negustor, celălalt era ajutorul lui. Acum, că 


nu ne mai vedeau, făcurăm cale-ntoarsă spre tabără, 
dându-ne iarăşi osteneala să ascundem urmele. 

Dick Stone şi Will Parker se arătară foarte mulţumiţi de 
rezultatul cercetărilor noastre. li bucura mai ales faptul că 
Sam se simte relativ bine şi că nu şi-a pierdut buna 
dispoziţie. Ne poftiră să-i luăm deseară cu noi. Dar 
Winnetou se opuse. 

— Fiţi buni şi rămâneţi deocamdată aici, fiindcă va fi greu 
să-l eliberăm pe Sam Hawkens chiar din primul moment. 
Probabil că lucrul se va face abia mâine şi atunci veţi fi şi 
voi de faţă. 

Adăpostul nostru era destul de bun; dar ne găseam în 
inima unui ţinut vrăjmaş şi se putea lesne întâmpla ca vreun 
om al kiowaşilor să dea peste noi. De aceea Winnetou 
propuse: 

— Ştiu o insulă puţin mai jos, în mijlocul râului, acoperită 
cu tufe şi copaci, tocmai bună de ascunziş. De obicei, nimeni 
nu calcă pe acolo. 

Fraţii mei să mă urmeze. 

Pornirăm călare în josul apoi, până descoperirăm insula. 
Apa era aici mai adâncă şi mai repede, însă am trecut-o cu 
bine, călare. Avusese dreptate Winnetou: insula era mare, 
iar vegetaţia bogată oferea destulă acoperire pentru 
oameni şi cai. 

Îmi aşternui culcuşul, având grijă să adorm cât mai 
repede, căci prevedeam că în cursul nopţii nu vom dispune 
de prea mult răgaz pentru somn. Nu pentru că n-am fi avut 
vreme destulă sau loc potrivit ca să ne lăsăm odihnei, ci iată 
de ce: 

După cum aflasem, Sam Hawkens era deţinut pe o mică 
insulă şi urma să mă strecor până acolo. Însemna, deci, să 
trec prin apă. 

Plănuiam, Winnetou şi cu mine, ca dintru început să 
înotăm către malul râului, unde am fi ajuns, fireşte, uzi 
până la oase. Or, calendarul arăta mijlocul lui decembrie, 


apa era rece. Cine-ar fi putut să mai doarmă apoi în 
asemenea condiţii? 

Când se întunecă, furăm treziţi. Winnetou dormise şi el. 
Era momentul să pornim. Am lepădat veşmintele de prisos 
şi tot ce aveam prin buzunare. N-am luat cu noi alte arme 
decât cuţitele. Am sărit apoi în apă şi am înotat până la 
malul drept al râului. De acolo se putea pătrunde 
neobservat la Salt Fork. După o oră de mers în susul 
malului, am ajuns la întâlnirea dintre Salt Fork şi braţul lui 
Red River. 

Mai făcurăm doar câteva sute de paşi de-a lungul 
afluentului spre stânga şi zărirăm focurile satului aşezat pe 
malul opus. Trebuia, deci, să trecem dincolo. 

N-am trecut însă imediat. Am mai urcat încet, încet, chiar 
până în dreptul satului. Când spun „sat”, cuvântul nu 
trebuie luat în sensul lui european, adică o aşezare cu case 
zidite, înconjurate de grădini şi ţarini. 

Nu zăreşti aici nici urmă de grădină sau de ogor. lar 
locuinţele sunt, de fapt, nişte corturi - iarna din piele 
groasă, vara din pânză de în. 

Mai lângă fiecare cort ardea focul, în jurul căruia 
oamenii, ghemuiţi, îşi încălzeau mădularele şi îşi preparau 
masa de seară. Cel mai arătos era un cort situat în centrul 
satului, împodobit la intrare cu lănci, de care atârnau pene 
de vultur şi aşa-zisele „medicamente” în forme din cele mai 
ciudate. La focul din faţa cortului şedea Tangua, căpetenia, 
având alături un tânăr de vreo optsprezece ani şi doi băieţi 
cam de doisprezece şi respectiv, paisprezece ani. 

— Sunt feciorii lui, mă lămuri Winnetou. Cel mare e 
favoritul şi va ajunge un războinic viteaz. E atât de iute de 
picior, încât l-au supranumit „Pida”, ceea ce înseamnă cerb. 

Ici şi colo, câte o femeie alerga după treburi; la indieni, 
femeile şi fetele nu sunt admise la masă cu bărbaţii şi 
feciorii. Ele mănâncă mai târziu ceea ce rămâne, în schimb, 
îndeplinesc muncile cele mai grele. 


Căutai din ochi insula. Cerul atârna greu, acoperit de 
nori negri. 

Nici o stea, nicăieri. Totuşi, lumina focurilor ne îngăduia 
să desluşim trei insulițe la mică depărtare una de alta. 

— Pe care din ele s-o fi aflând Sam? Întrebai. 

— Fratele meu n-are decât să-şi amintească ce i-a spus 
negustorul acela, răspunse Winnetou. 

— Că e vorba de o insulă situată chiar lângă mal? Prima 
şi ultima sunt mai în largul apei; înseamnă că va fi cea din 
mijloc. 

— Probabil. Iar încoace, pe dreapta, e capătul de jos al 
satului; acolo, în al patrulea sau al cincilea cort locuieşte 
Santer. Şi acum ne despărţim, nu mai mergem împreună. 
Eu trebuie să mă răfuiesc cu ucigaşul tatălui şi al surorii 
mele. În schimb, tu ocupă-te de Sam; e mai curând 
tovarăşul tău decât al meu. 

— Şi unde ne întâlnim pe urmă? 

— Chiar aici, unde ne găsim acum. 

— Asta, dacă nu se întâmplă nimic neprevăzut. Dar dacă, 
din întâmplare, vreunul din noi ar fi descoperit, s-ar stârni o 
zarva nemaipomenită; e nevoie, deci, să stabilim un alt loc 
de întâlnire, mai departe de sat. 

— Sarcinile noastre nu sunt uşoare. A ta e încă şi mai 
grea decât a mea, căci va trebui să înoţi spre insulă şi 
străjile te pot zări mai lesne. 

Dacă te prind cumva, îţi sar eu în ajutor; iar dacă scapi, 
te întorci la insula noastră, dar pe drum ocolit, să nu se ştie 
direcţia în care ai dispărut. 

— Dar mâine dimineaţă o să se vadă urmele lăsate de 
mine. 

— N-o să se vadă nimic. Vine ploaia şi le şterge. 

— Bine! Şi dacă nu izbuteşti tu, atunci sar eu şi te scap. 

— Asta nu se întâmplă, afară de cazul că mă paşte 
ghinionul. Ia uită-te dincolo! În cortul al cincilea nu arde 
nici un foc. Pe semne că Santer e înăuntru, altminteri l-am 
vedea pe afară. Doarme, probabil. 


Aşadar, nu e deloc greu să-l iscodesc. 

Aceste zise, Winnetou plecă... 

Ţinta mea se afla în bătaia luminii; asta era rău. Nu 
aveam voie să mă arăt la suprafaţa apei; ca să ating insula 
respectivă, ar fi trebuit să înot pe dedesubt, ceea ce ar fi 
fost extrem de greu, din cauza distanţei. Aş fi încercat, nu-i 
vorbă, dar ce mă făceam dacă, ieşind la suprafaţă, dădeam 
de o santinelă? N-ar fi mai bine s-o iau întâi până la insuliţa 
de alături, prima din şirul celor trei, unde, probabil, nu se 
află nimeni? De acolo n-ar mai fi decât vreo douăzeci de 
metri până în cealaltă, din mijloc, adică ţinta mea. Ajuns la 
prima insuliţă, pot cerceta cu ochii ce se întâmplă dincolo, 
pe a doua. 

Urcai, deci, o bucată în susul apei, cu atenţia mereu 
încordată asupra insuliţei de la margine. Într-adevăr, nu se 
observa nici cea mai mică mişcare. Era, deci, de presupus 
că nu locuia nimeni acolo. Mă scufundai încet în apă şi 
trecui înot de partea cealaltă. 

Am ajuns cu bine şi am scos capul pe jumătate, până la 
gură, ca să răsuflu. Mă găseam la hotarul de sus al primei 
insule. Aici observai că există o cale şi mai bună de a ajunge 
la ţintă. 

La malul opus al râului - cam tot la douăzeci de metri 
depărtare - acosta un şir de bărci. Acestea îmi ofereau un 
excelent camuflaj. 

Mă scufundai iarăşi în apă şi înotai până la prima barcă, 
de acolo la a doua, la a treia şi tot astfel până mă pomenii 
chiar lângă insula din mijloc. Acuma o vedeam ca în palmă. 

Era mai aproape de mal decât celelalte două. Creşteau 
pe ea tufişuri joase, dominate de doi arbori. Nici 
prizonierul, nici paznicii nu erau de văzut. Deodată, însă, 
când să mă dau iarăşi la fund, ca să trec de partea cealaltă, 
aud sus, pe mal, deasupra mea, un zgomot uşor. Trag cu 
ochiul şi văd un indian care coboară panta. Pida, „cerbul”, 
feciorul cel mai mare al căpeteniei. Din fericire, o ia pe 
alături, spre o barcă, fără să mă simtă. Sare pe ea,o 


dezleagă şi vâsleşte spre insula din mijloc. Prin urmare, pas 
de te mai duce acolo! Trebuia să aştept. 

Peste puţin, răsună voci omeneşti şi una din ele, 
recunosc, e vocea lui Sam. Doar n-am să scap prilejul să 
ascult ce se vorbeşte! O iau, deci, înot, pe sub apă, până la 
barca următoare. Sunt atât de multe bărci, încât ai zice că 
fiecare locuitor îşi are barca lui. Când să ies din nou la 
suprafaţă, ascuns în spatele bărcii, îl aud pe fiul lui Tangua: 

— “Tatăl meu vrea s-o ştie. 

— Să-şi pună pofta-n cui! Nu trădez nimic! Răspunde 
Sam. 

— Atunci vei îndura chinuri înzecit de grele! 

— Nu mă face să râd! Sam Hawkens să îndure chinuri, hi- 
hi-hi-hi! Tatăl tău a mai râvnit cândva să mă supună la 
torturi, acolo, la Rio Pecos, când eram printre apaşi. Şi care 
a fost rezultatul? Mi-l spui şi mie? 

— L-a betegit câinele de Old Shatterhand! 

— Well! Cam aşa va fi şi acum. Nici nu-mi pasă de voi! 

— Dacă vorbeşti serios, înseamnă că ţi-ai pierdut minţile. 
Eşti în mâinile noastre şi, de scăpat, nu mai scapi. Nu uita 
că eşti legat cobză, nu poţi mişca nici un mădular! 

— Ei, da, sunt legat cobză! Pentru asta îi mulţumesc 
bunului meu Santer şi mă simt foarte bine. 

— 'Te doare, o ştiu, dar nu vrei să recunogşti. Afară că eşti 
prins în curele, mai eşti şi legat de copac, iar patru străji te 
păzesc zi şi noapte. 

Cum gândeşti să mai scapi? 

— Mă priveşte, flăcăule! Deocamdată, îmi place aici. 
Aşteaptă până îmi vine poftă să mă car şi atunci ţine-te, 
nene! 

— Te eliberăm dacă ne spui încotro are de gând să 
meargă. 

— Uite că nu spun nimic! Cunosc eu lucrurile. Tare 
drăguţ din partea lui Santer că mi-a povestit braşoave, 
doar-doar va băga frica-n mine. Însă nu i-a mers. V-aţi dus 
la Nugget-tsil ca să-i prindeţi pe Old Shatterhand şi pe 


Winnetou. Mă pufneşte râsul, zău aşa! Adică să-l prindeţi pe 
Old Shatterhand, elevul meu, hi-hi-hi-hi! 

— Dar pe tine, care-i eşti dascăl, totuşi te-am prins. 

— Mă rog, m-am lăsat prins, aşa, ca să mai treacă 
vremea. Doream să petrec câteva zile în mijlocul vostru; 
doar ştiţi cât vă iubesc, dacă nu mă-nşel. Va să zică, v-aţi 
dus degeaba până acolo, crezând că Winnetou cu apaşii lui 
şi cu Old Shatterhand or să se ia după voi. O prostie ca asta 
n-am mai auzit de când sunt! Acum vedeţi şi voi că v-aţi 
greşit socotelile. Uite că n-au căzut în cursă şi nici nu aveţi 
habar unde se găsesc. Bănuiţi c-o ştiu eu. Ei bine, îţi spun 
cinstit: ştiu! 

— Atunci, vorbeşte! 

— Pshawl Ai s-o afli foarte curând fără să vorbesc eu, 
căci... 

Fu întrerupt de nişte strigăte puternice. Din păcate, nu le 
înţelegeam tâlcul, dar sunau ca o alarmă dată pentru 
prinderea unui fugar: „Puneţi mâna pe el, puneţi mâna pe 
el!”, după care auzii şi numele lui Winnetou. 

— Vezi unde sunt? Auzi? Izbucni Hawkens, în culmea 
bucuriei. 

Unde sunt Winnetou şi Old Shatterhand? Au sosit! Au şi 
sosit! 

Larma se răspândi în tot satul şi kiowaşii alergau care 
încotro. Îl zăriseră, deci, pe Winnetou, dar încă nu-l 
prinseseră. Incidentul acesta îmi zădărnicea tot planul. ÎI 
văzui pe fiul lui Tangua înălțându-se pe insulă şi scrutând 
malul. Apoi sări în barcă şi ordonă celor patru paznici: 

— Pregătiţi puştile! Cum se apropie cineva să-l elibereze, 
trageţi în albul ăsta şi-l ucideţi! 

Vâslii către mal. Dac-ar fi fost cât de cât posibil, l-aş fi 
salvat pe Sam chiar atunci. Dar nu se mai putea. De-aş fi 
riscat să tabăr pe cei patru kiowaşi înarmat numai cu 
cuțitul, n-aş fi făcut decât să-i scurtez lui Sam zilele. Cu 
siguranţă că paznicii ar fi executat porunca lui Pida şi l-ar fi 
ucis. 


Deodată, cu mult înainte ca Pida să fi ajuns la mal, îmi 
trecu prin cap o idee năstruşnică. El era fiul favorit al lui 
Tangua. Dacă-l luam ostatic, puteam să forţez schimbul 
contra lui Sam. Era o idee aproape nebunească, dar nu-mi 
păsa. Trebuia cu orice preţ să-l prind pe tânărul kiowaş, 
fără să mă simtă nimeni. 

Dintr-o privire, îmi dădui seama că situaţia e favorabilă. 
Winnetou fugise către Red River, deci spre stânga, pe când 
tabăra noastră se afla la dreapta, devale, pe insula ştiută. 
Procedase foarte inteligent, în felul acesta îi inducea în 
eroare pe urmăritori. Din direcţia aceea răbufneau 
strigătele kiowaşilor angajaţi în urmărirea fugarului şi într- 
acolo îşi aţintiseră privirea cei patru paznici ai lui Sam. 
Stăteau cu spatele la mine şi nimeni nu mai era pe-aproape. 

Fiul lui Tangua se apropie cu barca de mal, sări afară şi 
dădu s-o lege de ţăruş, ca să fugă apoi pe jos mai departe. 
Cum stăteam încovoiat, am ţâşnit din apă chiar lângă el şi 
cu un singur pumn l-am culcat la pământ. L-am aruncat 
apoi în barcă şi, sărind după el, am pornit împotriva 
curentului, ţinându-mă cât mai aproape de mal. 

Încercarea mea nebunească izbutise. Sus, în sat, nu era 
ţipenie de om, iar paznicii continuau să privească aiurea. 

Lopătai din răsputeri, pentru a ieşi cât mai curând din 
raza satului; apoi, când lumina focurilor nu mă mai putea 
ajunge, cârmii spre malul drept al lui Salt Fork, unde îl 
culcai pe Pida în iarbă. 

Nu-şi revenise încă. Am tăiat cureaua cu care se leagă 
barca de mal, ca s-o folosesc pentru imobilizarea 
prizonierului, apoi i-am dat brânci luntrei să se ducă în voia 
curentului şi să nu-mi trădeze prezenţa. Pe tânăr, după ce i- 
am prins braţele în curea, l-am luat în cârcă şi am pornit 
spre insula noastră. 

A fost un drum destul de greu, nu fiindcă povara m-ar fi 
covârşit, ci pentru că tânărul, revenindu-şi în fire, începu să 
se zbată. A trebuit să-l ameninţ în câteva rânduri cu cuțitul. 
Bineînţeles că avusesem grijă să-l uşurez de arme. 


— Cine eşti? Întrebă el, scrâşnind de mânie. Eşti un alb 
râios pe care Tangua, tatăl meu, îl va prinde chiar mâine şi-l 
va face una cu pământul. 

— Tatăl tău n-are să mă prindă, fiindcă nici nu poate 
umbla, i-am răspuns. 

— În schimb, are la războinici cât păr în cap şi-i va trimite 
în căutarea mea. 

— Aiurea! Nici nu-mi pasă de războinicii voştri. S-ar 
putea s-o păţească toţi ca şi tatăl tău, când a cutezat să se 
bată cu mine. 

— Iuf! S-a bătut cu tine? 

— Da. 

— Unde? Când? 

— Când glonţul meu i-a zdrobit genunchii. 

— Iuf, iuf! Eşti cumva Old Shatterhand? Întrebă el 
speriat. 

— Ce mai întrebi? Te-am doborât dintr-un singur pumn. 
Cine, dacă nu Winnetou sau Old Shatterhand, ar îndrăzni să 
pătrundă în satul vostru şi să-l răpească pe însuşi fiul lui 
Tangua? 

— Iuf! Înseamnă că am să mor. Dar n-o să auziţi din gura 
mea nici măcar un geamăt. 

— Nu te omorâm. Nu suntem ucigaşi ca voi. Îţi dăruim 
libertatea, dacă tatăl tău îmi predă cele două feţe palide 
care se află la el. 

— Santer şi Hawkens? 

— Da. 

— O să vi-i dea. Fiul său îi e de zece ori mai scump decât 
toţi Hawkensii din lume; iar de Santer nici nu-i pasă. 

Din acea clipă, încetă să se mai opună şi merse în tăcere, 
alături de mine. Şi prezicerea lui Winnetou se adeveri: 
deodată, se porni o ploaie torențială, încât îmi era imposibil 
să regăsesc locul de trecere din faţa insulei noastre. Am fost 
nevoit să caut adăpost sub un copac rămuros şi să aştept 
acolo fie încetarea ploii, fie revărsatul zorilor. 


Răbdarea mea fu pusă la grea şi plicticoasă încercare. 
Ploaia nu se mai potolea şi nici zorii nu se arătau. Aveam o 
singură mângâiere şi anume că nu se putea să ajung mai ud 
decât eram. Vorba ceea: înecatul nu se mai teme de apă. 
Totuşi, umezeala care-mi pătrunsese în oase era atât de 
rece, încât trebuia din când în când să mă scol în picioare şi 
să fac pe gimnastul pentru a mă încălzi. Îmi era milă de 
tânărul kiowaş, obligat să stea în nemişcare; dar flăcăul 
avea o rezistenţă mult mai mare decât aveam eu pe atunci. 

În sfârşit, cele două dorinţe ale mele se împliniră în 
acelaşi timp: ploaia încetă şi începu să se crape de ziuă, 
numai că o ceaţă deasă învălui împrejurimile. Cu toate 
acestea, nu mi-a fost greu să găsesc locul de trecere din 
faţa insulei. Strigai din răsputeri: 

— Alooo! 

— Alooo! Răspunse imediat glasul lui Winnetou. E fratele 
meu Shatterhand? 

— Chiar el. 

— Atunci de ce nu vii? De ce-ai strigat? E periculos! 

— Am aici un prizonier. Trimite-mi un înotător bun şi 
nişte curele. 

— Vin chiar eu. 

Eram extrem de bucuros că Winnetou nu căzuse în 
mâinile kiowaşilor. Chipul lui se ivi curând între ceaţă şi 
apă. Când ajunse la mal şi-l zări pe kiowaş, Winnetou 
exclamă uimit: 

— Iluf! Pida, fiul căpeteniei! Unde l-a dibuit fratele meu? 

— Pe malul râului, nu departe de insula lui Hawkens. 

— L-ai văzut şi pe Sam? 

— Nu, dar l-am auzit discutând cu „cerbul” ăsta sprinten. 
Aş fi apucat să vorbesc cu dânsul şi poate chiar să-l 
eliberez, dar tocmai atunci te-au descoperit pe tine şi a 
trebuit s-o şterg. 

— S-a întâmplat fără vina mea. Am avut ghinion. 
Ajunsesem la cortul lui Santer, când mă pomenii cu câţiva 
kiowaşi. Dădeau să treacă !! Pe acolo. Să mă ridic de jos, nu 


era cazul. Mă rostogolii deci puţin mai la o parte. Kiowaşii 
se opriră în loc şi se porniră pe taifas. De-o dată, unul mă 
zări şi se întoarseră toţi spre mine. Atunci, bineînţeles, n-am 
mai avut încotro; am sărit în picioare şi am luat-o la fugă. 
Lumina focurilor cădea pe mine şi kiowaşii m-au 
recunoscut. Ca să-i, amăgesc, m-am prefăcut că fug la deal, 
apoi am trecut apa înot şi am scăpat. Dar cu Santer n-am 
realizat nimic. 

— Ai să-l vezi foarte curând. Acest tânăr războinic e gata 
ca, în schimbul eliberării sale, să obţină predarea lui Santer 
şi a lui Sam Hawkens în mâinile noastre. Sunt sigur că 
Tangua va fi de acord. 

— Iuf! E bine aşa, excelent! Capturându-l pe Pida, fratele 
meu Shatterhand a lucrat curajos, aş zice chiar nebuneşte 
de curajos; de fapt, aceasta e cea mai bună soluţie. 

Când i-am spus lui Winnetou că-l va vedea foarte curând 
pe Santer, nu credeam că lucrul se va întâmpla chiar mai 
repede ca în imaginaţia mea. Pe Pida îl legarăm atât de 
strâns între noi, încât, coborând tustrei în râu, umerii lui îi 
atingeau pe-ai noştri. Doar capul îi ieşea din apă, iar cu 
picioarele ne putea ajuta la înot. Tânărul nu opunea nici o 
rezistenţă, ci dimpotrivă, dădea puternic din picioare în 
acelaşi ritm cu noi. 

Ceaţa plutea deasă deasupra apei, nu vedeam nici la zece 
paşi înaintea noastră. Se ştie însă că pe timp ceţos auzul e 
cu mult mai sensibil. Nu ne depărtasem bine de mal, că 
Winnetou mă preveni: 

— Fii atent! Am auzit ceva. 

— Ce? 

— Un zgomot ca de vâsle, aici, mai în sus. 

— Să ne oprim. 

— Da. Ia ascultă! 

Nu mai mişcăm decât foarte rar şi uşor, ca să ne ţinem la 
suprafaţă; nu provocăm nici un zgomot. Într-adevăr, 
Winnetou auzise bine: o barcă venea pe râu în jos. Probabil 


că vâslaşul era grăbit, căci lopăta din plin, deşi curentul 
apei îl mâna de la sine. 

Se apropia repede. Să ne lăsăm văzuţi? Şi dacă eo 
iscoadă duşmană? Ar fi totuşi în avantajul nostru să ne 
lămurim. li aruncai lui Winnetou o privire. El înţelese şi-mi 
şopti: 

— Rămânem aşa! Vreau să ştiu cine este. De văzut, nu ne 
poate vedea şi nici auzi; stăm nemişcaţi. 

Era, într-adevăr, de aşteptat să nu fim observați; nu ni se 
zăreau din apă decât capetele. Ramaserăm deci pe loc. Pida 
privea ca şi noi, încordat; ne-ar fi putut trăda strigând după 
ajutor, dar n-a făcut-o. 

Doar şi aşa îi asigurasem eliberarea. 

Bătaia vâslelor se apropiase mult de tot; o luntre indiană 
se ivi din ceaţă. Şi în luntre - cine? Ar fi trebuit să tăcem 
mâlc, dar Winnetou - recunoscându-l pe luntraş - striga din 
toată gura: 

— Santer! Fuge! Vrea să scape! 

La apariţia neaşteptată a lui Santer, prietenul meu, 
îndeobşte atât de prudent, îşi pierduse calmul; arunca din 
mâini şi din picioare ca să ajungă înot luntrea, dar îl 
împiedicau curelele cu care ne legaserăm unul de altul. 

— Iuf, trebuie să mă desfac! Strigă el, apucând cuțitul şi 
tăind legăturile. Trebuie să-l ajung, să-l iau de beregată! 

Santer auzise, fireşte, glasul lui Winnetou. Zvârli o privire 
spre noi şi ne recunoscu. 

— Thousand devils! Mii de draci! Izbucni el speriat. Uite- 
i! 

Îşi strânse buzele. Apoi spaima fugi de pe chipul lui şi 
făcu loc unui rânjet de satisfacţie. Cântărise situaţia în care 
ne aflam; aruncă vâslele în barcă, apucă arma şi o îndreptă 
spre noi: 

— Ultima voastră partidă de înot, câinilor! 

Noroc că apăsă pe trăgaci exact în clipa când Winnetou, 
scăpând din legături şi smucindu-se zdravăn, porni ca 


săgeata spre barcă. Astfel, Pida şi cu mine furăm împinşi în 
lături şi glonţul lui Santer nimeri aiurea. 

Ceea ce văzui pe urmă nu se mai cheamă înot, ci mai 
degrabă o fulgerare prin apă. Ţinându-şi cuțitul între dinţi, 
Winnetou gonea spre duşman în salturi lungi, desenându-se 
asemenea unei pietre zvârlite pieziş pe suprafaţa apei. 
Santer mai avea încărcătură pe cealaltă ţeava a puştii. Îl luă 
la ochi pe Winnetou şi râse în bătaie de joc: 

— Vino mai aproape, scârnăvie roşie, să te trimit în iad! 
Credea că are partida în mână şi că nu-i rămâne decât să 
apese pe trăgaci, dar cu Winnetou se înşela. Acesta se dădu 
la fund ca să ajungă în dreptul luntrei şi s-o răstoarne. Dacă 
izbutea, Santer - căzut în apă - nu mai putea face uz de 
armă şi s-ar fi ajuns la o luptă corp la corp, în care tânărul 
meu prieten era maestru. Fugarul îşi dădu seama de 
primejdie, lepădă arma şi apucă din nou vâslele. Era şi 
timpul, fiindcă abia pusese barca în mişcare, că Winnetou 
se şi ivi la câţiva paşi în urma ei. Santer renunţă să mai 
atace, vâsli din răsputeri şi se depărta de locul primejdios, 
strigând: 

— Ei, m-ai prins, câine? Iţi rezerv glonţul pentru 
întâlnirea noastră viitoare! 

Winnetou se strădui să-l ajungă, dar zadarnic. Nici un 
înotător din lume, fie şi campion mondial, n-ar izbuti să 
ajungă din urmă o barcă mânuită viguros şi în plus împinsă 
de curentul rapid al apei. 

Toate acestea să tot fi durat o jumătate de minut, nu mai 
mult. Şi, totuşi, pe când Santer se pierdea din nou în ceaţă, 
se şi apropiară câţiva apaşi care, auzind strigătele şi 
detunătura armei, părăsiseră insula şi porniseră înot în 
ajutorul nostru. Îi chemai ca să-mi uşureze transportarea 
lui Pida pe insulă. Când am ajuns cu toţii pe uscat şi 
desfăcurăm curelele ce mă ţineau legat de kiowaşul 
prizonier, Winnetou ordonă oamenilor săi: 

— Fraţii mei roşii să se pregătească repede de drum! 
Santer a dispărut chiar acum cu o barcă în josul râului; 


trebuie să-l urmărim. 

Era atât de agitat, cum nu-l mai văzusem până atunci. 

— Da, pornim fără întârziere! Mă asociai şi eu Lui 
Winnetou. Dar ce facem cu Sam Hawkens şi, pe de altă 
parte, cu cei doi prizonieri ai noştri? 

— Pe ăştia îi las în seama ta, răspunse Winnetou. 

— Să rămân aici? 

— Rămâi. Eu, unul, trebuie să pun mâna pe Santer, 
ucigaşul tatălui meu şi al surorii mele. Tu însă ai datoria să-l 
eliberezi pe tovarăşul tău, pe Sam Hawkens. Aşa că ne 
despărţim. 

— Pe cât timp? 

Cumpăni câteva clipe, apoi rosti: 

— Nu pot să ştiu acum când ne vom revedea. Dorinţa şi 
voinţa omului sunt supuse Marelui Spirit. Credeam să fiu 
mai lungă vreme împreună cu fratele meu Shatterhand, dar 
iată că Manitu s-a pronunţat împotrivă. Voința lui e alta. Ştii 
de ce a fugit Santer? 

— Îmi închipui. Pe de o parte, nu am căzut în cursa ce ne- 
a întins-o; pe de altă parte, ai fost văzut aseară. Era, deci, 
limpede că ne aflăm aici şi că vom face totul ca să-l prindem 
pe Santer şi să-l smulgem pe Hawkens din mâinile 
kiowaşilor. Atunci banditul a intrat în panică şi a şters-o. 

— Ai dreptate. Dar mai există o posibilitate. Fiul lui 
Tangua a dispărut şi kiowaşii fac, desigur, legătură între 
această dispariţie şi prezenţa noastră. Ei bănuiesc că noi l- 
am răpit. Tangua, lovit de această întâmplare şi-a descărcat 
mânia asupra lui Santer, socotindu-l vinovat de toată 
nenorocirea. Şi l-a alungat. 

— Se poate şi aşa. Santer trebuie să fi simţit că a căzut în 
dizgraţia kiowaşilor. 

— Şi de ce a preferat barca, în loc s-o şteargă călare? 

— De teamă. l-a fost frică să nu dea de noi. Chiar dacă 
nu-l întâlneam, tot îi descopeream urmele. De aceea a fugit 
cu barca. A primit-o, se vede, în schimbul calului său. Crezi 
că-l veţi putea ajunge călare? 


— Greu, dar e cu putinţă. Va trebui să tăiem cotiturile 
râului. 

— Asta nu! Îţi atrag atenţia că ar fi o greşeală. 

— De ce? 

— Fiindcă lui Santer i-ar putea trece uşor prin gând să 
iasă la mal şi să-şi continue fuga pe uscat; în felul acesta, s- 
ar salva mai lesne. 

Cum nu veţi cunoaşte locul unde a ieşit din apă, va trebui 
să vă împărţiţi în două grupuri, ca să-l urmăriţi pe ambele 
maluri ale lui Red River. 

— Fratele meu judecă bine. Chiar aşa vom face. 

— Să căutaţi cu mare atenţie locul unde va fi ieşit la mal. 
Din păcate, asta cere timp. Dar nici nu e bine să scurtaţi 
drumul tăind cotiturile. Dacă pe o parte a râului cotul e, să 
zicem, în afară, pe cealaltă parte e tocmai invers. Şi atunci, 
în timp ce oamenii de pe un mal vor tăia cotul, cei de pe 
malul opus vor face un ocol cu atât mai mare. 

Astfel s-ar pierde legătura între voi. 

— Aşa e cum spune fratele meu. Vom fi, deci, nevoiţi să 
urmăm întocmai cursul râului. Ei, gata, să nu mai pierdem 
nici o clipă! 

— V-aş însoţi cu cea mai mare bucurie! Dar e într-adevăr 
sarcina mea să mă ocup de Sam Hawkens. N-am voie să-l 
părăsesc. 

— Iar eu nu te voi împiedica niciodată să-ţi împlineşti 
îndatoririle. Acum nu ţi-e îngăduit să vii cu noi. Dar dacă 
Marele Spirit o vrea, atunci ne revedem în câteva zile. 

— Unde? 

— Când pleci de-aici, să te îndrepţi către confluenţa 
acestui râu cu Rio Bosco de Nacitoses. Acolo unde apele se 
unesc, pe malul stâng al lui Rio Bosco, vei întâlni un 
războinic de-al meu. Asta, în cazul când revederea noastră 
va fi posibilă. 

— Şi dacă omul tău nu va fi acolo? 

— Atunci înseamnă că mă aflu încă pe urmele lui Santer 
şi, neştiind în ce parte va apuca, nu pot stabili încă locul 


nostru de întâlnire. În acest caz, pleacă împreună cu cei trei 
tovarăşi ai tăi spre Saint Louis, la feţele palide, care vor să 
construiască drumul calului de foc. Te rog însă din suflet să 
te întorci de îndată ce bunul Manitu va îngădui. Vei fi 
întotdeauna bine venit la noi în pueblo, lângă Rio Pecos şi, 
dacă nu mă găseşti acolo, ţi se va spune unde şi cum să dai 
de mine. 

În cursul discuţiei noastre, apaşii terminaseră pregătirile 
de plecare. Winnetou strânse mâinile lui Dick Stone şi Will 
Parker, luându-şi rămas-bun de la ei. Apoi mi se adresă mie: 

— Fratele meu ştie cât de voioşi am pornit de la Rio Pecos 
în călătoria noastră care avea să aducă moartea lui Inciu- 
Ciuna şi Nşo-ci. 

Când te vei întoarce cândva printre noi, n-o să mai auzi 
glasul celei mai frumoase dintre fiicele neamului apaşilor, 
care, dorind să ajungă în oraşele feţelor palide, s-a dus în 
ţara celor veşnic plecaţi. Acum, setea mea de răzbunare ne 
desparte, dar prietenia ce ne leagă te va readuce la noi. Aş 
dori mult să-ţi pot trimite vreo ştire acolo, la vărsarea lui 
Rio Bosco; dar dacă nu va fi posibil, atunci, rogu-te, nu 
zăbovi prea mult în oraşele din răsărit; revino cât mai 
curând. Ştii doar în locul cui te-am aşezat în inima mea. 
Făgăduieşte-mi că nu vei întârzia, frate al meu drag şi iubit 
Şarli. 

— Îţi făgăduiesc! Inima mea te va însoţi, dragul meu frate 
Winnetou. Îţi aminteşti, desigur, ce i-am promis lui Klekih- 
Petra în ultimele lui clipe. Mă voi ţine de cuvânt. 

— Atunci, bunul Manitu să-ţi călăuzească paşii şi să te 
ocrotească pe toate drumurile. Howgh! 

Mă îmbrăţişa şi mă sărută pe amândoi obrajii. Dădu apoi 
un ordin scurt oamenilor săi şi încalecă, îndemnându-şi 
calul spre apă. Conform poruncii lui Winnetou, apaşii se 
împărţiră în două grupuri: unul - părăsind insula - trecu 
înot spre malul drept, iar celălalt, împreună cu Winnetou, 
spre malul stâng al râului. L-am urmărit cu privirea pe 
bunul meu prieten până se pierdu în ceaţă. Simţeam ca şi 


când sufletul mi s-ar rupe în două şi nu mă îndoiesc că şi 
Winnetou simţea la fel. 

Stone şi Parker îmi citiră pe faţă tristeţea. În felul lui 
sincer şi naiv, Stone mă încuraja: 

— Nu vă necăjiţi, sir! Îi revedem în curând. Îl scoatem pe 
Sam din captivitate şi pornim glonţ după ei. Dar să nu 
pierdem vremea! Haide să facem schimbul de prizonieri. 
Cum socotiți să procedăm? 

— Vreau să aud părerea dumitale, dragă Dick. Ai mai 
multă experienţă. 

Măgulit de apreciere, Stone îşi netezi barba şi zise: 

— Cred că cel mai simplu ar fi să-l trimitem chiar acum 
pe kiowaşul nostru la Tangua. Să-i spună unde se află fiul 
său şi în ce condiţii poate fi eliberat. Tu ce crezi, bătrâne 
Will? 

— Hm! Mormăi Parker. Nicicând n-ai avut o idee mai 
tâmpită. 

— Păi dacă-i spunem unde ne aflăm, atunci Tangua îşi 
repede oamenii încoace, îl înşfacă pe Pida şi rămânem fără 
Sam şi cu buzele umflate. Eu aş face altfel. 

— Cum? 

— Părăsim insula asta şi pătrundem o bucată în prerie 
unde putem cuprinde cu ochii împrejurimile. Îl expediem 
apoi pe kiowaşul nostru în sat şi punem condiţia ca numai 
doi războinici, nu mai mulţi, să ni-l aducă pe Sam, în 
schimbul căruia îl vor căpăta pe Pida. Dacă totuşi Tangua 
trimite mai mulţi, îi zărim noi de departe şi avem timp să 
spălăm putina. Nu credeţi că e mai bine, sir? 

— Eu aş merge şi mai la sigur şi n-aş trimite nici un sol, 
am răspuns. 

— Pe nimeni? Păi cum o să ştie Iangua că fiul lui... 

— O să afle, n-avea grijă. 

— De la cine? 

— De la mine. 

— Cum aşa? Vreţi să vă duceţi la kiowaşi? 

— Întocmai. 


— Să n-o faceţi, sir! E grozav de periculos. V-ar prinde şi 
v-ar lega numaidecât. 

— Nu cred. 

— Cu siguranţă! Absolut sigur! 

— Atunci Pida ar fi pierdut. N-am nici o poftă ca, din cei 
doi kiowaşi câţi îi avem, să-l trimit pe unul ca mesager şi să 
pierdem astfel un ostatic. 

— Asta e just. Dar de ce să mergeţi tocmai 
dumneavoastră în sat? Pot să merg şi eu. 

— Te cred că ai avea curaj, însă e mai bine să discut eu cu 
Tangua. 

— Nu uitaţi ce furios e pe dumneavoastră! Cu mine s-ar 
înţelege mai curând asupra condiţiilor. În schimb, dacă vă 
vede pe dumneavoastră, se face foc. 

— Tocmai de aceea vreau să apar chiar eu înaintea lui. Să 
se facă foc, să crape de ciudă că am îndrăznit să mă 
înfăţişez fără ca el să-mi poată pricinui vreun rău. Dac-aş 
trimite pe altul, ar bănui, pesemne, că mi-e frică de el şi 
asta nu-mi convine. 

— Atunci faceţi cum vreţi, sir! Şi noi unde rămânem între 
timp? Aici, pe insulă? Ori ne căutăm un loc mai bun? 

— Nu există unul mai bun. 

— Însă vai de prizonierii ăştia dacă vi se întâmplă ceva în 
sat! Voi fi fără cruţare. Când porniţi? 

— Deseară. 

— Abia deseară? Nu-i prea târziu? Dacă totul ar merge 
bine, s-ar putea să facem schimbul până în prânz şi să 
pornim apoi după Winnetou. 

— Şi kowaşii să ne urmărească şi să ne curețe... 

— Credeţi? 

— Fireşte. Tangua ni-l va preda bucuros pe Sam, ca să-şi 
recapete fiul; dar pe urmă, după ce-l va şti în siguranţă, va 
face totul ca să se răzbune pe noi. De aceea vreau ca 
schimbul să se efectueze seara şi apoi, ca să câştigăm timp, 
călărim noaptea, când nu putem fi urmăriţi. 


Aceasta înseamnă un avans considerabil. Şi mai am un 
motiv pentru care prefer să aşteptăm seara: e bine ca grija 
lui Tangua pentru soarta fiului său să sporească şi mai mult. 
Asta îl va muia. 

— E drept. Dar mă gândesc că, până deseară, ar putea să 
ne dibăcească. 

— N-ar fi rău nici asta. 

— Îl vor căuta pe Pida şi ne putem trezi cu ei aici, pe 
insulă. 

— Chiar pe insulă, nu. Dar vor veni până pe malul râului 
şi vor descoperi urmele lui Winnetou; vor crede, atunci, că 
noi ne-am deplasat pe acolo împreună cu Pida. Asta îl va 
îngrijora şi mai mult pe Tangua... Pst! Ascultaţi! 

Auzirăm nişte voci. Ceaţa se risipise în parte şi malul 
ieşise la vedere. Se sfătuiau acolo câţiva kiowaşi, 
comunicându-şi, probabil, părerile despre urmele de cai 
descoperite; dispărură apoi, în grabă, fără să-şi arunce 
ochii spre insula noastră. 

— Au plecat. Se vede că sunt foarte grăbiţi, constată Dick 
Stone. 

— Se întorc, desigur, în sat, pentru a-l înştiinţa pe 
Tangua. Acesta va trimite o trupă de călăreţi ca să se 
orienteze după urmele cu pricina. 

La nici două ore lucrurile se petrecură întocmai. O ceată 
de kiowaşi călare se ivi dincolo, la râu. Cercetară urmele şi 
porniră în galop după ele. Nu era de temut să-l ajungă pe 
Winnetou, care le-o luase cu atâta vreme înainte. 

Se înţelege că vorbeam în şoaptă, ferindu-ne să fim auziţi 
de prizonieri. Aceştia nici nu văzuseră cele petrecute 
dincolo, pe mal. Ei zăceau legaţi îndărătul unui tufiş. 

Înainte de amiază, soarele se arătă mai darnic. Astfel mai 
scăparăm de umezeală atât noi, cât şi terenul de dedesubt. 
Ne-am uscat şi ne-am încălzit, bucurându-ne de o meritată 
odihnă până-n seară. 

Între timp, zărirăm un obiect plutind anevoie pe apă în 
direcţia insulei noastre şi încurcându-se în crengărişul ce 


atârna deasupra râului. Era o luntre cu vâsle cu tot, lăsată 
în voia apei; cureaua ce o ţinuse legată de mal fusese 
retezată. 

Era, deci, luntrea cu ajutorul căreia îl răpisem pe Pida; 
fusese dusă de curent din Salt Fork în Red River şi probabil 
că a ajuns atât de târziu aici pentru că se agăţase undeva, 
pe drum. Apariţia ei era cât se poate de oportună. Am tras- 
o la ţărmul insulei, pentru a mă servi seara de ea. Evitam 
astfel - dac-ar fi fost să plec pe apă - o nouă baie nedorită. 

La căderea serii, am împins luntrea în larg, am sărit într- 
însa şi m-am pus pe vâslit, în susul râului. Avusesem grijă să 
iau cu mine doborâtorul de urşi. Stone şi Parker mă 
copleşiră cu urări de succes. l-am asigurat că, afară de 
cazul că nu m-aş întoarce până a doua zi dimineaţă, pot 
rămâne liniştiţi în privinţa mea. 

Înaintam greu, împotriva curentului; abia după o oră am 
cotit din Red River în Salt Fork. Ajuns lângă satul kiowaşilor, 
am acostat şi am legat luntrea de un copac. 

Vedeam, ca şi ieri, focurile aprinse, bărbaţii aşezaţi în 
jurul lor şi femeile zorind după treburi. Bănuisem că satul 
va fi astăzi păzit cu mai multă străşnicie, dar mă înşelasem. 
Oamenii lui Tangua, descoperind urmele apaşilor, plecaseră 
după ei; astfel, cei rămaşi în sat se credeau în siguranţă. 

Tangua şedea şi azi în faţa cortului, numai că unul din 
băieţii săi lipsea. Cu capul plecat, cu ochii încruntaţi, şeful 
privea jocul flăcărilor. 

Mă găseam de astă dată pe malul stâng al lui Salt Fork, 
unde se afla satul. M-am strecurat pe după un cot al râului, 
apoi în sus, îndărătul corturilor, până la adăpostul lui 
Tangua. lotul a mers perfect; nu era nimeni prin preajmă 
ca să mă simtă. M-am întins la pământ şi m-am furişat în 
spatele cortului. De acolo se auzea, prelungă, monotonă, o 
tângă de jale: căpetenia kiowaşilor, Tangua, deplângea 
astfel pierderea fiului său cel mai iubit. Am ocolit târâş 
cortul până am ajuns în faţa lui şi, sărind brusc în picioare, 
m-am adresat, pe neaşteptate, şefului kiowaşilor: 


— De ce suspină Tangua şi cântă a jale? Un războinic 
viteaz nu boceşte. Asta e grija babelor! 

Nu se poate descrie spaima ce-l cuprinse la apariţia mea 
fulgerătoare, încercă să spună ceva, dar nu izbuti; dădu să 
se ridice, dar genunchii zdrobiţi îl ţintuiau locului. Cu ochii 
holbaţi, se zgâi la mine ca la un strigoi şi, în cele din urmă, 
gângavi: 

— Old... Old... Shat... Shat... iuf, iuf, iuf! Cum... pe unde... 
Mai sunteţi aici... n-aţi şters-o? 

— Precum vezi, mai sunt aici şi am o vorbă cu tine. 

— Old Shatterhand! Îmi pronunţă el, în sfârşit, numele 
întreg. 

Auzindu-l, cei doi băieţi o zbughiră în cort. 

— Old Shatterhand! Repetă Tangua, încă sub imperiul 
spaimei. Apoi faţa i se strâmbă de ură. El strigă o poruncă 
pe care n-am înţeles-o, necunoscând dialectul, dar am 
desluşit, între altele, numele meu. 

O clipă şi se stârni peste tot un asemenea urlet de furie, 
încât părea că se cutremură pământul. Toţi războinicii 
rămaşi în sat veneau fuga spre mine, cu armele în mâini. 
Mi-am scos cuțitul şi i-am tunat lui Iangua la ureche: 

— Vrei ca Pida să moară? El m-a trimis la tine! 

Cu tot zgomotul din jur, Tangua înţelese vorbele mele şi 
ridică un braţ. Atât a fost de ajuns ca să se facă linişte. 
Totuşi, kiowaşii mă înconjuraseră. Dac-ar fi fost să judec 
după feţele lor, aş fi jurat că au de gând să mă înghită şi că 
nu mai scap cu viaţă. Mă aşezai lângă Tangua, mă uitai calm 
în ochii lui uluiţi de îndrăzneala mea şi rostii: 

— O duşmănie de moarte s-a născut între Tangua şi mine; 
nu eu sunt vinovatul, dar nici nu mă tem. Mi-e totuna dacă 
eu şi prietenii mei ne punem rău cu vreunul din războinicii 
tăi, sau chiar cu întregul neam al kiowaşilor. Că nu mă tem, 
se vede şi din faptul că am venit singur aici, în sat, ca să 
discutăm. Deci să nu pierdem vremea: Pida se află la noi şi, 
dacă eu nu mă întorc la timp, va fi spânzurat de un copac. 


Nici un cuvânt, nici un gest al celor din jur nu trăda 
efectul spuselor mele. Ochii şefului scânteiau de mânie: nu 
putea să-mi facă nimic fără a primejdui viaţa fiului său. 
Scrâşni printre dinţi întrebarea: 

— Cum... cum... a ajuns în mâinile voastre? 

— Am fost ieri dincolo, pe insulă, când fiul tău vorbea cu 
Sam Hawkens; l-am culcat la pământ şi l-am dus cu mine. 

— Iuf! Old Shatterhand e străjuit de spiritul rău care l-a 
salvat şi altădată. Unde mi-e fiul? 

— Într-un loc sigur, pe care n-ai să-l afli acum. Ţi-l va 
spune el însuşi mai târziu. Din cuvintele mele poţi înţelege 
că nu doresc să-l ucid pe Pida. Mai avem un kiowaş la noi, 
războinicul acela pe care l-am prins mai demult; l-am scos 
frumuşel dintr-un tufiş, pe când ne spiona. Dacă mi-l dai pe 
Sam Hawkens, atunci îi eliberăm pe amândoi. 

— Iuf! Îl vei avea. Adu-mi, mai întâi, pe Pida şi pe 
războinicul meu. 

— Să ţi-l aduc? Nici nu mă gândesc! Îl cunosc pe Tangua 
şi ştiu ce preţ are cuvântul lui. Fac schimbul, doi pentru 
unul. Sunt, va să zică, mai mult decât darnic. Dar nu 
îngădui nici un vicleşug. 

— Întâi de toate, vreau dovada că Pida e într-adevăr la 
voi. 

— Să-ţi dovedesc! Ce ţi-a venit? Când ţi-o spun eu, 
înseamnă că-i adevărat. Old Shatterhand nu e ca Tangua. 
Mai bine lasă-mă să-l văd pe Sam Hawkens! Pesemne că, 
pentru mai multă siguranţă, l-aţi mutat de pe insulă. 
Trebuie să vorbesc cu el. 

— Ce vrei să-i vorbeşti? 

— Să-l întreb cum l-aţi tratat şi să aud răspunsul din gura 
lui. Pe urmă, mai vedem. 

— Voi ţine sfat cu bătrânii războinici. Depărtează-te până 
la cortul de alături. Vei afla, pe urmă, ce avem de gând. 

— Bine, dar grăbeşte-te! Dacă mă reţineţi prea mult şi nu 
mă întorc la timp, atunci Pida va fi spânzurat. 


A fi spânzurat este cea mai ruşinoasă moarte pentru un 
indian. 

Vă puteţi închipui cât era Tangua de furios. M-am retras 
până la cortul vecin, fireşte, înconjurat de kiowaşi. Tangua 
îşi convocă bătrânii şi sfatul începu. În ochii lor ardeau 
fulgere şi aş fi păţit-o rău de tot dacă nu era în joc viaţa lui 
Pida. Observai, cu acest prilej, că îndrăzneala mea îşi făcuse 
efectul. 

După câtva timp, căpetenia trimise pe un războinic 
undeva, în sat. 

Omul dispăru într-un cort şi reveni apoi împreună cu 
Sam. Sării în sus, grăbindu-mă să-l întâmpin. Când mă văzu, 
omuleţul izbucni în adevărate ovaţii: 

— Uraaa! Old Shatterhand! Uraaaa! Am spus eu că veţi 
veni neapărat. Îl vreţi, desigur, pe bătrânul Sam? 

În chip de salut îmi întinse mâinile legate. 

— Da, i-am răspuns, am venit în calitate de greenhorn ca 
să-ţi ofer diploma de cel mai mare meşter în furişat. Orice s- 
ar spune, dumneata o iei întotdeauna razna. 

— Lăsaţi reproşurile pe altă dată, preaiubite sir. Prefer 
să-mi vorbiţi de Mary a mea. 

— E la noi. 

— Şi Liddy? 

— Puşcociul? E bine sănătos. 

— Atunci e totul în cea mai perfectă ordine, dacă nu mă- 
nşel. Hai, să ne cărâm! E cam plicticos pe-aici. 

— Răbdare, Sam, răbdare! Vorbeşti ca şi cum ar fi o joacă 
de copii: am venit, te-am dezlegat şi te-am dus! 

— Păi, nici nu e altceva, vreau să spun pentru 
dumneavoastră, decât o joacă de copii. Sunt curios cam ce 
n-aţi fi în stare să faceţi. 

M-aţi cobori şi din lună, dacă mi-ar trăsni prin cap să mă 
sui acolo, hi-hi-hi-hi! 

— "Tot îţi mai arde de glume? S-ar zice că nu ţi-a mers 
prea rău aici. 


— Râu? Mie?! Aflaţi că mi-a mers foarte bine, ba chiar 
excelent! Kiowaşii m-au îndrăgit ca pe copilul lor; nici nu-mi 
mai pot reveni de atâtea alintări, drăgălăşenii şi pupături; 
m-au hrănit ca pe-o mireasă şi, când mă apuca somnul, nici 
nu era nevoie să mă culc, pentru că zăceam, zi şi noapte, 
tolănit pe spate. 

— Te-au prădat? 

— Fireşte. Mi-au puricat şi căptuşeala buzunarelor. 

— Dac-au mai rămas din lucruri, atunci o să le capeţi 
înapoi. Mi se pare că sfatul bătrânilor s-a încheiat. 

L-am avertizat încă o dată pe Tangua să nu mai întârzie, 
dacă vrea ca fiul său să rămână în viaţă. Continuarăm scurt 
şi energic tratativele, din care ieşii biruitor; eu nu cedam cu 
nici un pas, în timp ce Tangua se temea pentru fiul său. 
Conform înţelegerii finale, patru războinici urmau să ne 
însoţească, pe Sam şi pe mine, în alte două ' bărci şi să-i ia 
în primire pe cei doi prizonieri. Dar nu care cumva să ne 
urmărească pe ascuns kiowaşii - pentru că atunci Pida va fi 
UCIS. 

De fapt, era cam mult să cer ca Sam Hawkens să-mi fie 
încredinţat doar mie. S-ar fi putut să le joc o festă celor 
patru indieni care ne însoțeau în bărcile lor. Dar am fost 
crezut pe cuvânt şi nici mai târziu, nimeni vreodată nu s-a 
îndoit de lealitatea lui Old Shatterhand. 

Bineînţeles că n-am trădat locul spre care aveam să ne 
îndreptăm. 

Dezlegându-i-se mâinile, prichindelul de Sam şi le juca 
triumfător prin aer, strigând: 

— Liber! Ilată-mă din nou liber! Asta n-am să v-o uit 
niciodată, sir! Şi nici n-am s-o mai apuc la stânga dacă 
stimatele dumneavoastră picioare binevoiesc să fugă la 
dreapta. 

Pe când ne pregăteam de ducă, se iscă ici şi colo câte un 
murmur de nemulţumire. Kiowaşii regretau profund că sunt 
nevoiţi să ne lase în pace, pe mine şi pe Sam, prizonierul 
lor; iar Tangua îmi şuieră: 


— Până la înapoierea fiului meu, te afli încă în siguranţă, 
dar pe urmă întreg tribul te va hăitui şi te va înhăţa, chiar 
de-o fi să zbori prin văzduh! 

N-am găsit cu cale să răspund acestei ameninţări şi, 
însoţit de Sam şi de cei patru kiowaşi, am luat-o spre malul 
râului. Doi câte doi” - eu, fireşte, împreună cu Sam - ne-am 
urcat apoi în câte o barcă. Pe când părăseam malul, un 
urlet prelung al kiowaşilor răsună în urma noastră şi nu se 
stinse decât hăt târziu. 

Vâsleam. Şi în timpul acesta, îi povesteam lui Hawkens tot 
ce se întâmplase de când a căzut în mâinile kiowaşilor. Îi 
părea foarte rău de plecarea lui Winnetou, dar îl consola 
oarecum faptul că scăpase astfel de mustrările tânărului şef 
al apaşilor. 

În ciuda întunericului, atinserăm cu bine insula şi furăm 
întâmpinați cu mare bucurie de către Dick Stone şi Will 
Parker. Abia după ce plecasem, îşi dăduseră seama de 
măsura cutezanţei mele. 

Am predat pe cei doi prizonieri, care nu ne-au fericit cu 
nici o vorbă de rămas-bun şi am aşteptat până ce se stinse 
în larg sunetul vâslelor. După aceea, am încălecat şi ne-am 
mânat caii dincolo, spre malul stâng al râului. Totul 
depindea acum de viteză şi era bine că Sam cunoştea 
perfect ţinutul. Călare pe catârul lui, omuleţul se îndreptă 
fălos în şa, ridică pumnul ameninţător înspre satul lui 
Tangua şi zise: 

— Acum, ăia de colo îşi bat capul cum să ne prindă din 
nou. Dar o să rămână cu gurile căscate! Sam Hawkens nu 
se mai vâră singur în plasă ca să-şi pună apoi nădejdea într- 
un greenhorn oarecare. Încă nu s-a găsit kiowaşul care să 
mă-nhaţe, dacă nu mă-nşel! 

Sfârşitul Volumului | 

TABEL CRONOLOGIC 

1842 25 februarie. La Hohenstein-Ernstthal, în landul 
Saxonia din Germania, s-a născut Karl May. Era fiul unui 
ţesător sărac, împovărat cu 14 copii, dintre care 9 au murit 


până a împlini vârsta de un an. O infirmitate l-a făcut ca 
până la vârsta de 5 ani să fie nevăzător, aproape orb. 

După clasele primare, se înscrie - din dorinţa mamei - la 
seminarul teologic. Dar tânărul seminarist este eliminat, 
întrucât încălcase una din poruncile secalogului: luase din 
biserică - fără învoirea nimănui - lumânări (pe jumătate 
consumate) şi le dusese acasă din dorinţa - mărturisită - ca, 
pentru părinţi şi fraţi, Crăciunul să nu fie cu totul lipsit de 
strălucire. 

—1861 Studiază la seminarul pedagogic din Waldenburg 
şi apoi la Planen, unde, în septembrie 1861, obţine diploma 
de învăţător, după care se angajează la şcoala unei fabrici 
din Altchemnitz. 

Tot de un Crăciun, plecând la părinţi, uită să înapoieze 
colegului de cameră ceasul de aur pe care îl împrumuta 
adesea. Denunţat, este pedepsit cu şase săptămâni de 
închisoare. Discreditat, învățătorul nu se mai poate angaja 
nicăieri. Încearcă să se întreţină dând lecţii particulare de 
limba germană şi de muzică. Dotat pentru arta sunetelor, a 
compus - între altele - cântecul „Ave Măria” al 
gondolierelor şi un cvartet cu solo pentru voci bărbăteşti. 

(Acestea şi multe altele din perioada respectivă le 
consemnează el însuşi în lucrarea autobiografică apărută în 
1910: Viaţa şi năzuinţele mele.) 

—1863 La 20 de ani, întreprinde prima călătorie în 
America de Nord, angajat ca fochist pe un vapor. În 
America rămâne aproape un an: învăţător la copiii unei 
familii înstărite, apoi topograf-supraveghetor la căile ferate, 
prilej de a ajunge până la Munţii Stâncoşi şi în vestita 
rezervaţie naturală: Parcul Naţional din Yellowstone. 

Reîntors în Germania, îl aşteaptă ani negri: datorită unor 
fapte - nu îndeajuns de elucidate - este silit să petreacă în 
detenţiune opt ani în mai multe rânduri. În 1872, când va fi 
eliberat definitiv, declară: „Sunt vindecat, complet 
vindecat”. Încă din închisoare începe să înjghebeze - 
mintal, dacă nu chiar în scris - subiectele unor scrieri: la 


început literatură ieftină, de colportaj, apoi povestiri şi 
romane solide, de aventuri, care nu-i vor aduce consacrarea 
în acest gen literar. Din prima categorie fac parte: Măceşul 
de pădure sau Urmărirea de jur împrejurul pământului, un 
mare roman care dezvăluie tainele sufletului omenesc, 
Dragostea ulanului, Fiul pierdut, Inimi germane - eroi 
germani, Calea spre fericire ş.a. Aşa cum s-a afirmat, 
acestea nu l-ar fi scos niciodată din anonimat. În prima 
perioadă scrie şi o serie de schiţe umoristice, povestiri, 
nuvele: Predici geografice, ciclul Povestiri de prin satele din 
Munţii Metalici etc. 

1868 întreprinde prima din călătoriile sale în ţările 
europene. La început Anglia şi Franţa, apoi până în 1899 
călătoreşte în Elveţia, Italia, Grecia, Albania şi Turcia. 

1869 Are loc cea de a doua călătorie a lui Karl May în 
America de Nord; acum vizitează şi statele sudice din S.U. 
A. şi trece în Mexic. Mărturii ale acestei lungi călătorii sunt 
numeroasele obiecte păstrate în Muzeul „Karl May” din 
Rebedeul din Germania, muzeu înfiinţat după moartea 
scriitorului. Printre obiecte: „doborâtorul de urşi”, 
„carabina cu 25 de focuri” (confecţionată de armurierul 
Henry) şi „puşca cu ţinte de argint” - despre care scrie în 
povestirile şi romanele sale. De reţinut că scriitorul se 
descurca într-o englezească specifică marinarilor şi 
locuitorilor din Vestul sălbatic. 

1870 întreprinde o călătorie de cinci luni în Africa; în 
drum vizitează Elveţia şi Italia. 

1876 Îi apar fragmente din Winnetou (capitolele 5-6 din 
volumul II) şi din Metisul (povestirile 2-4), publicate în 
presă. De menţionat că ordinea scrierilor incluse apoi în 
volume nu reflectă cronologia în care s-au publicat prima 
dată scrierile în periodice sau chiar în unele volumaşe 
separate. Povestiri mai lungi sau mai scurte au fost reluate 
şi reunite de Karl May în cărţi adesea în altă succesiune 
faţă de prima apariţie. 


Astfel, din Winnetou: capitolele 5-6 au fost scrise (şi unele 
publicate) în 1876; capitolele 1-4 din volumul III - în 1879; 
capitolele 5-7 din volumul III, în 1883; pentru ca în 1887 să 
scrie restul capitolelor care, împreună cu cele anterioare, 
vor alcătui în întregime cele trei volume ale operei. (Atât 
pentru titlurile volumelor, cât şi pentru ordinea lor, 
clasificatoare sunt însemnările, cuprinse în volumul 34 - 
intitulat „Eu” - din Opere complete, serie iniţiată spre 
sfârşitul vieţii autorului.) 

—1878 Publică povestiri (capitole) din Căpitanul Caiman 
şi din Portocale şi curmale. 

1879 îi apare Între sceptru şi ciocan şi capitole din: Apa 
vrăjită; Pe malurile Oceanului Pacific; Pe poteci străine. 
Continuă Winnetou. 

1880 Insula perlelor. 

1881 Kurdistanul sălbatic. 

1882 Un an deosebit de productiv: continuă Metisul; 
publică: Castelul Rodriganda; De la Rin până în deşertul 
Mapini; Benito Juarez, Vânătorul „Cioc de vultur”; 
Împăratul muribund. 

1883 Se stabileşte pentru un timp în Blasewitz, cartierul 
estic al Dresdei. 

Îi apar: Drumul spre Watterloo; Secretul lui Marabut; 
Spionul din Ortry; Stăpânii din Greifenkau. Continuă 
Winnetou. 

1884 Printre defileurile munţilor Balcani; Stafia din tufiş. 

1885 Vânătorul de samuri; Dervişul; Allah il-Allah!; În 
Valea morţii. 

1886 Îi apar: Sepp, zis „Rădăcină”; Tărâmul de argint; 
Risipitorul de bani; Morarul, zis „Biciul”. 

1887 Publică: În ţara skipetarilor (albanezilor); Şeful 
bandei, zis „Sut”-ul. 

Continuă Winnetou şi Portocale şi curmale. 

1889 îi apar: la Rio de la Plata şi Matusalemul roş- 
albastru. 


În acest an se stabileşte definitiv la Rabedeul, o localitate 
situată la nordest de Dresda. Aici îşi amenajează vila „Old 
Shatterhand”, cu o bibliotecă impunătoare, pe ai cărei 
pereţi se încrucişează săbii şi iatagane, „cu o cameră de 
lucru împodobită, cam excesiv, cu covoare orientale, arme 
albe şi de foc, trofee vânătoreşti (evident cumpărate): un 
cap enorm de elan, un leu împăiat, nu prea impunător în 
rigiditatea lui uscată şi prăfuită” (lon Roman). După 
moartea autorului, vila a devenit casă memorială autentică. 
După cel de al doilea război mondial, Rebedeul, aflându-se 
pe teritoriul artificialei Republici Democrate Germane, 
adminiratorii lui Karl May din Republica Federală a 
Germaniei au organizat şi ei un veritabil muzeu în 
Bamberg, oraşul din Franconia superioară în care s-au 
editat majoritatea scrierilor lui Karl May. Aici s-au 
reconstituit fidel interioarele şi mobilierul de epocă. Un 
pitoresc aparte prezintă „Secţiunea indiană”, cu obiecte 
specifice „pieilor-roşii”: costume şi podoabe cu pene 
colorate, pălării de gauchos, lasso-uri, un „cal” de lemn cu 
harnaşament şi şa. Pe un perete tronează portretul în ulei 
al „westmenului” Patty Frank, care a trăit mulţi ani printre 
indieni („cu piele-roşii” din S. U. A.), drept pentru care a 
devenit apoi custode al casei memoriale „Karl May”. Sunt 
prezente, de asemenea, o mulţime de obiecte orientale. Pe 
drept cuvânt s-a spus că scriitorul şi apoi admiratorii lui „şi- 
au adus America şi Orientul la ei acasă”. 

1890 Apar în volum: în Munţii Cordilieri şi Caravana de 
sclavi. 

1891 în ţara lui Mahdi (voi. I-îi), Comoara din Lacul de 
Argint. 

1892 îi apar romanele Testamentul incaşului şi Prin 
deşert, precum şi volumele de povestiri: În văgăunile 
Balcanilor, De la Bagdad la Istanbul. 

1893 Primul volum din Winnetou, serie încheiată în 1910. 

1894 Old Surehand (vol. 1 şi 11). 

1895 Prinţul petrolului. 


1897 Apare primul volum din În imperiul Leului de Argint 
(serie de povestiri în patru volume, încheiată în 1903). 
Publică şi un volum intitulat Crăciun. 

1898 Publică volumele De partea cealaltă şi Acorduri 
garve (compoziţii muzicale). 

1899 La 4 aprilie porneşte într-un lung voiaj în Orientul 
Mijlociu şi Orientul îndepărtat (De reţinut că scriitorul Karl 
May vorbea curent limba arabă). 

Vizitează întâi Port Said şi Cairo, apoi călătoreşte pe 
valea Nilului. La întoarcere vizitează oraşele Beirut, 
Ierusalim, Damasc, Bagdad, ruinele Babilonului, Persepolis. 
Trece apoi în Sudan, iar de aici pleacă în India, Ceylon, 
Sumatra. Reîntors la Port Said, face o nouă călătorie, 
împreună cu soţia sa Clara, până la Assuan, apoi în Liban, 
Palestina, Iordania. După ce vizitează, la întoarcere, Grecia 
şi Italia, ajunge acasă în august 1900. 

1900 îi apar volumele Gânduri îndreptate spre cerul 
luminos (poezii) şi Pace pe pământ. 

1907 Ardjistan şi Djinistan. 

1908 împreună cu soţia, face ultima călătorie în America. 
Itinerarul: New York, fluviul Hudson, Albany, Buffalo, 
cascada Niagara, Toronto, lacurile Ontario şi Erie, 
rezervaţiile de triburi indiene, Colorado, New Mexico, 
Arizona, Boston, Lawrence, Andover şi din nou New York. 

Publică volumul Moştenitorii lui Winnetou. 

1910 îi apare volumul autobiografic Viaţa şi năzuinţele 
mele. 

1912 30 martie. Karl May se stinge din viaţă la reşedinţa 
sa de la Redebeul. Scriitorul a murit, dar personajele create 
de el continuă să trăiască până astăzi. 

Opera lui Karl May a cunoscut până acum în Germania 
trei ediţii „complete”, editate în anii: 1921-1926 (59 
volume); 1945-1946 (74 volume); 1984 (74 volume). 

Reproducem „Cuprinsul” ediţiei iniţiată de autor spre 
sfârşitul vieţii şi continuată susţinut imediat după moartea 
lui Karl May. Singur „sumarul” acestei ediţii dezvăluie 


bogăţia tematicii şi pitorescul lumii aduse de scriitorul 
german în opera sa: 

1. Prin deşert 

2. Kurdistanul sălbatic 

3. De la Bagdad la Istanbul 

4 În văgăunile Balcanilor 

5. În ţara skipetarilor 

6. Şeful bandei, zis „Şut'-ul 

—9. Winnetou (3 volume) 

10. Portocale şi curmale 

11. Pe malurile Oceanului Pacific 

12. La Rio de la Plata 

13. În munţii Cordilieri 

—15. Old Surehand (2 volume) 

—18. În ţara lui Mahdi (3 volume) 

19. Căpitanul Kaiman 20-22. Iscariot şi diavol (3 volume) 

23. Pe poteci străine 

24. Crăciun 

25. De partea cealaltă 

—29. În imperiul Leului de Argint (4 volume) 30. Pace pe 
pământ 

—32. Ardjistan şi Djinistan (2 volume) 

33. Mogştenitorii lui Winnetou 

34. „Eu” 

35. Printre vulturii lacomi 

36 Comoara din Lacul de Argint 

37. Prinţul petrolului 

38. Metisul 

39. Testamentul incaşului 

40. Matusalemul roş-albastru 

41. Caravana de sclavi 

42. Bătrânul din Dessau 

43. Din întunericul pădurilor de brazi 

— Omul negru din pădure 

45. Între sceptru şi ciocan 

46. Insula perlelor 


47. Profesorul Vitzliputzli 

48. Apa vrăjită 

49. Gânduri îndreptate spre cer (poezii) 

50. La Mecca 

51. Castelul Rodriganda 

52. De la Rin la Deşertul Mapimi 

53. Benito Juarez 

54. Vânătorul „Cioc de vultur” 

55. Împăratul muribund 

56. Drumul spre Waterloo 

57. Secretarul lui Marabut 

58. Spionul din Ortry 

59. Stăpânii din Greifenklau 

60. Allah il-Allah! 

61. Dervişul 

62. În Valea morţii 

63. Vânătorul de samuri 

64. Stafia din tufiş 

65. Morarul, zis „Biciul” 

66. Tărâmul de Argint 

67. Risipitorul de bani 

68. Sepp, zis „Rădăcină” 

Numărul de volume diferă cu mici oscilaţii de la o ediţie 
la alta. De reţinut că circa 30 de volume (romane şi 
povestiri) sunt scrise la persoana întâi: „Eu” în scrierile 
dedicate Americii este numit Old Shatterhand, iar în 
scrierile despre Orient este Cara ben Nemzi. Asupra 
acestui procedeu se pronunţă autorul însuşi în scrierea 
autobiografică intitulată „Eu”, din volumul 34 de Opere 
complete, serie iniţiată de Karl May: „Pentru a asigura 
unitatea tuturor acestor povestiri, personajul principal 
trebuia să fie unul şi acelaşi, un om cu însuşiri deosebite şi 
în continuă perfecţionare, care treptat-treptat se curăţă de 
zgura zilnică. Pentru America urma să-l cheme Old 
Shatterhand, pentru Orient - Cara ben Nemzi... El trebuia 
prezentat povestind întâmplările la persoana întâi. Acest 


„Eu” nu este o realitate, ci o ficţiune poetică. Însă chiar 
dacă acest „Eu” nu există, tot ce povesteşte trebuia să fie 
inspirat din realitate şi să o ajute în dezvoltarea ei.” 

Part 2 Volumul Il 

Chapter 1 DETECTIV. 

După o veritabilă cursă de călărie, Sam Hawkens, Dick 
Stone, Will Parkers şi cu mine sosirăm la vărsarea lui Rio 
Boxo, în apropiere de Nacitoşea, unde nădăjduiam să ne 
aştepte vreo solie din partea lui Winnetou. Dar speranţa 
noastră nu se împlini. Am găsit, ce-i drept, urmele unor 
oameni care fuseseră pe aici. Dar ce fel de urme! Erau 
leşurile celor doi traders care ne dăduseră informaţii 
despre satul kiowaşilor. După cum am aflat mai târziu de la 
Winnetou, negustorii fuseseră împuşcaţi de Santer. 

Acesta vâslise atât de zdravăn, încât ajunsese la vărsarea 
suspomenitului râu concomitent cu negustorii, deşi aceştia 
plecaseră mult mai înainte din satul lui Tangua. Santer 
fusese nevoit să renunţe la nuggeţii lui Winnetou; îl aştepta 
deci sărăcia. Atunci i-au sărit în ochi mărfurile celor doi 
negustori, pe care i-a împuşcat, după ce-i pândise, probabil, 
dintr-o ascunzătoare. Apoi a şters-o împreună cu catârii şi 
cu mărfurile furate. Toate acestea le-a dedus, la sosire, 
Winnetou, cercetând urmele lăsate de Santer. 

Ucigaşul nu şi-a luat o sarcină prea uşoară. Să mâi de 
unul singur prin savană atâţia catâri încărcaţi - e o treabă 
ce comportă serioase dificultăţi. Pe deasupra, era şi foarte 
grăbit, ca să nu-l ajungă urmăritorii. 

Din păcate, se porni o ploaie care ţinu câteva zile şi 
şterse toate urmele, încât Winnetou fu silit să se bizuie nu 
pe ceea ce vedea cu ochii, ci pe fel de fel de combinaţii. 
Foarte probabil că Santer, pentru a-şi valorifica prada, se 
îndreptase spre una din aşezările învecinate; astfel, apaşii 
nu aveau altă soluţie decât să le cerceteze pe rând. 

Abia după mai multe zile irosite, Winnetou regăsi la 
agenţia comercială Gater urma celui căutat: Santer trecuse 
pe acolo, vânduse toată prada şi, făcându-şi rost de un cal 


bun, pornise către est, pe fosta şosea Red River. Winnetou 
se despărţi de apaşii lui, care i-ar fi complicat de aci încolo 
deplasarea; îi trimise acasă şi hotări să continue urmărirea 
de unul singur. Luase cu sine destui nuggeţi, poseda deci 
mijloace materiale pentru o şedere mai îndelungată în sat. 

Cum din acest motiv nu mai expediase nici un curier la 
Nacitoşea, noi nu ştiam unde se află şi încotro să-l urmăm. 
Am luat-o deci spre Arkansas, ca să ajungem pe drumul cel 
mai drept la Saint Louis. Regretam nespus că nu-mi pot 
revedea prietenul, dar nu era nimic de făcut. 

După un drum lung, sosirăm într-o seară la Saint Louis. 
Fireşte că prima mea grijă a fost să-l vizitez pe bătrânul 
meşter Henry. Când am păşit în atelierul său, meşterul 
tocmai lucra la strung, în lumina lămpii, aşa că nici nu 
auzise când am deschis uşa. 

— Good evening, bună seara, mister Henry! L-am salutat 
ca şi când ne-am fi despărţit abia în ajun. Ei, cum merge cu 
carabina? E gata? 

Spunând acestea, mă săltai pe un colţ al mesei, cum 
obişnuiam pe vremuri. Mister Henry zvâcni de pe scaunul 
lui, se holbă la mine o clipă ca de pe altă lume, apoi izbucni, 
nebun de bucurie: 

— Dumneata... dumneata aici?... Meditatorul... 
Expertul... afurisitul de Old Shatterhand! 

Mă strânse la pieptul său şi mă sărută repetat, zgomotos, 
pe amândoi obrajii. 

— Old Shatterhand?! De unde cunoaşteţi acest nume? L- 
am iscodit după ce explozia de bucurie se mai potoli. 

— De unde? Mai întrebi? Toată lumea vorbeşte de 
dumneata, cavaler teribil ce-mi eşti! Ai ajuns un westman 
cum scrie la carte! Mister White, inginerul secţiei vecine, 
ne-a informat cel dintâi. Erau numai laude în privinţa 
dumitale, aşa să ştii! Însă nimbul din jurul frunţii ţi l-a 
aşezat Winnetou. 

— Cum aşa? 

— Mi-a povestit totul, absolut totul! 


— Ce vorbiţi! A fost Winnetou pe-aici? 

— Fireşte c-a fost! 

— Când? Spuneţi, vă rog!... 

— Acum trei zile. Doar îi vorbiseşi de mine şi de vechiul 
doborâtor de urşi. S-ar fi putut oare să vină în localitate şi 
să nu mă viziteze? Mi-a zugrăvit el cu de-amănuntul cam ce 
fel de westman ai ajuns. 

Bizoni, grizzly şi aşa mai departe! Te-ai ales până şi cu 
rangul de căpetenie. 

Continuă astfel încă multă vreme şi degeaba încercam să- 
l întrerup. Mă îmbrăţişa iar şi iar, jubilând că mă îndemnase 
cel dintâi pe drumul Vestului sălbatic. 

Apoi îmi povesti cele aflate de la căpetenia apaşilor. 

Winnetou nu-i mai pierduse urma lui Santer şi se ţinuse 
după el până la Saint Louis. După care plecă spre New 
Orleans. Din pricina grabei cu care se deplasa, n-am apucat 
să-l mai prind în oraş. Îmi lăsase însă vorbă prin Henry să 
vin şi eu la New Orleans - dacă mă trage inima. Şi m-am 
hotărât să plec cât de curând. 

Trebuia, fireşte, să-mi îndeplinesc mai întâi obligaţiile 
profesionale, ceea ce am şi făcut a doua zi dimineaţa. Încă 
la prima oră mă aflam cu Hawkens, Stone şi Parker în dosul 
acelei uşi cu geamuri prin care intrasem altădată ca să mi 
se verifice cunoştinţele. Bătrânul Henry nu renunţă nici el 
la plăcerea de a fi de faţă. Acolo se depanară o mulţime de 
poveşti, de relatări, explicaţii, ca să reiasă până la urmă că, 
dintre toate secţiile, a mea trecuse prin încercările cele mai 
grele şi mai dramatice. Rămăsesem singurul în viaţă dintre 
experţii grupei. 

Când veni rândul să se facă socotelile băneşti, Sam şi-a 
dat în zadar osteneala ca să obţină pentru mine o 
gratificaţie suplimentară. 

Ne-am încasat, ce-i drept, lefurile, dar nici un dolar în 
plus. Mărturisesc sincer că am predat cu un sentiment de 
amară decepţie notele şi schiţele întocmite cu atâta caznă şi 
salvate cu atâtea riscuri. Domnii angajaseră cinci experţi şi 


achitau acum doar o singură leafă, restul îl băgau în 
propriile lor buzunare, deşi îşi însuşiseră rodul întregii 
noastre munci şi îndeosebi al eforturilor mele mai mult 
decât omeneşti. 

Drept care Sam improviza o cuvântare vijelioasă, dar nu 
obţinu nimic decât râsete, în timp ce, împreună cu Will şi cu 
Dick, era condus amabil câtre uşă. Plecai, fireşte şi eu, fără 
a mai privi înapoi. De altminteri, suma încasată era, pentru 
condiţiile mele de atunci, destul de bunicică. 

Eram, deci, hotărât să-l caut pe Winnetou, care îmi lăsase 
la mister Henry adresa unui hotel din New Orleans. Din 
politeţe, dar şi din devotament, i-am întrebat pe Sam şi pe 
ceilalţi doi tovarăşi dacă ar vrea să vină cu mine. Ei însă 
preferau să rămână la Saint Louis, să se odihnească, în 
sfârşit, ca lumea, ceea ce în nici un caz nu le-aş fi luat-o în 
nume de rău. Mi-am făcut rost de schimburi şi de alte 
obiecte trebuincioase, m-am gătit cu un costum nou, 
lepădând veşmintele indiene şi am luat vaporul spre 
miazăzi. Puţinul meu avut, pe care am renunţat să-l mai car 
după mine, între altele şi doborâtorul de urşi, l-am lăsat în 
grija lui Henry, care mi-a făgăduit să-l păstreze cu sfinţenie. 

Tot lui i-am încredinţat şi calul, de care nu mai aveam 
trebuinţă. De altfel, socoteam cu toţii că absenţa mea va fi 
scurtă. 

Dar avea să se întâmple altcum. Ne aflam în toiul 
războiului civil, fapt pe care l-am trecut până acum sub 
tăcere, neavând nici o legătură cu evenimentele relatate. 
Întâmplător, fluviul Mississippi era tocmai atunci deschis 
navigaţiei datorită vestitului amiral Farragut, care îl 
readusese în stăpânirea statelor nordice. Totuşi, călătoria 
mea cu vaporul întârzia mult din pricina măsurilor 
restrictive de tot felul, desigur încă necesare. Ajungând la 
New Orleans şi întrebând de Winnetou la hotelul pe care 
mi-l indicase Henry, mi s-a răspuns că plecase în ajun, dar 
îmi lăsase vorbă că se află la Vicksburg, în căutarea lui 
Santer; şi că, din motive de securitate, nu mă sfătuieşte să-l 


urmez. Adresa lui mi-o va comunica mai târziu prin mister 
Henry din Saint Louis. 

Ce-mi rămânea de făcut? Mă trăgea aţa să-mi vizitez 
rudele aflate în patrie şi care probabil că aveau nevoie de 
un ajutor bănesc; oricum, eram în măsură să-i ajut. Să mă fi 
întors la Saint Louis ca să-l aştept pe Winnetou? Cine ştie 
dacă acesta mai avea posibilitatea să vină acolo... Pe de 
asupra, având alte păreri decât sudiştii în problema 
sclavagismului, eram de la început considerat ca suspect şi 
nu aveam nici un chef să ajung în nişte încurcături al căror 
sfârşit nu putea fi prevăzut. Să mă întorc în patrie, la ai mei, 
care aveau nevoie de sprijinul meu? Poate că era lucrul cel 
mai nimerit. 

Mă interesai dacă există vreun vapor gata de plecare. 
Găsii unul sub pavilion nord-american, care încerca să 
profite de acalmia de pe front pentru a pătrunde până pe 
coastele Cubei. Acolo se putea ivi un prilej să plec în 
Germania sau, deocamdată, la New York. N-am stat mult pe 
gânduri şi m-am îmbarcat. 

Ar fi fost bine dacă-mi puneam în siguranţă agoniseala la 
vreuna din bănci, în schimbul unui mandat de remitere. Dar 
ce bancă din New Orleans era pe atunci demnă de 
încredere? Apoi, nici timp nu prea îmi rămăsese. Până la 
plecarea vaporului mai trebuia să-mi fac rost de paşaport. 
Aşa că am plecat cu banii la mine. 

Pentru a nu stărui prea mult asupra acestei fatale 
împrejurări, voi spune doar că, nu mai târziu decât în prima 
noapte, furăm surprinşi de un puternic uragan. Ce-i drept, 
încă de cu ziuă vremea se arătase vântoasă, dar călătoria 
decursese normal până spre seară; nimic nu indica 
apropierea cumplitei furtuni. Ca şi ceilalţi pasageri, care 
folosiseră prilejul de a pleca din New Orleans, mă dusei 
liniştit la culcare. După miezul nopţii am fost trezit de un 
tangaj şi de un clocot îngrozitor. Am sărit din pat ca ars. 
Dar în aceeaşi clipă vasul se clătină atât de tare, încât mă 
prăbuşii şi tot calabalâcul din cabina în care se aflau încă 


trei pasageri căzu peste mine. Cui îi mai pasă de bani în 
asemenea clipe, când viaţa atârnă de un fir de păr?! Prin 
întunericul şi zăpăceala ce domneau în cabină, mi-ar fi 
trebuit mult timp până să-mi găsesc haina şi portofelul. Nu 
ştiu nici eu cum m-am dezgropat de sub povara ce mă 
strivea şi am fugit - ba nu, m-am bălăbănit până afară, pe 
covertă. Vaporul se zbuciuma nebuneşte, fără răgaz. 

Afară - beznă, să-ţi scoţi ochii. Cât ai clipi, uraganul mă 
trânti jos şi un talaz uriaş se rostogoli deasupră-mi. Mi se 
părea că aud voci îngrozite, spulberate în vuietul furtunii. 
Fulgere spintecară văzduhul, unul după altul, luminând 
totul preţ de o secundă. Zării nişte stânci râpoase ieşind din 
apă, iar dincolo de ele mijea ţărmul. Vasul se înşurubase cu 
botul între aceste stânci şi, împresurat de talazuri, se 
frământa cu pupa în văzduh. Era pierdut. În orice clipă 
putea să fie rupt în bucăţi. Bărcile de salvare fuseseră 
smulse. Cum să scapi dintr-o asemenea situaţie? Numai 
înot! Încă un fulger şi văzui călătorii întinşi pe covertă, 
cramponându-se de obiectele din jur, pentru a nu fi 
măturaţi de valuri. După părerea mea, însă, tocmai lăsându- 
te în voia apei, puteai să mai speri în ziua de mâine! 

Şi iată, vine asupră-mi un talaz înalt cât casa; îl zăresc 
datorită luciului său fosforescent. Se aruncă asupra vasului 
care geme şi trosneşte, gata-gata să se facă ţăndări. Eu mă 
agăţ cu toată puterea de un stâlp de fier, dar în zadar: îmi 
scapă din mâini. Doamne, ajută-mă! Am senzaţia că talazul 
mă aruncă sus de tot, mă joacă, mă suceşte ca pe o minge, 
apoi mă trage în adânc şi mă ridică iarăşi în creştetul lui. 
Nu fac nici o mişcare: orice efort ar fi zadarnic. Dar în clipa 
când talazul se va izbi de țărm, voi avea grijă şi nu mă mai 
las târât în larg. 

Să se fi scurs o jumătate de minut de când mă aflam în 
voia valurilor, dar mi se părea că trecuseră ore întregi. 
Deodată, mă pomenii aruncat în văzduh şi aterizai între 
stânci, unde apa era calmă. Numai să nu mă tragă valul 
îndărăt! Mă zbăteam din răsputeri, lopătam cu braţele, cu 


picioarele, într-un suprem şi ultim efort. De fapt, exagerez 
dacă spun că acolo, între stânci, apa era „calmă”, pentru că 
e vorba de un calm foarte relativ. leşisem, ce-i drept, din 
vâltoare, dar furtuna răscolea şi răsturna oceanul, 
purtându-mă în toate sensurile ca pe un dop de plută jucat 
într-un vas cu apă. Avui însă norocul să zăresc prin noapte 
fâşia de pământ. Fără această fericită împrejurare, probabil 
că n-aş fi scăpat cu viaţă. Ştiam, deci, în ce direcţie trebuie 
să înot. Şi chiar dacă în iureşul elementelor dezlănţuite nu 
făceam decât progrese infime, atinsei, totuşi, până la urmă 
ţărmul - deşi într-alt chip decât mi-aş fi dorit. Apă şi pământ 
- totul era negru ca păcura, încât nu le puteam deosebi ca 
să-mi aleg un loc prielnic de acostare. 

Orbecăind astfel, mă izbii cu capul într-o muche de 
stâncă. Parcă m-ar fi trăsnit cineva cu toporul în creştet. 
Mai avui prezenţa de spirit să mă agăţ cu mâinile de stâncă 
şi să mă salt niţel, după care îmi pierdui cunoştinţa. 

Când m-am dezmeticit, uraganul încă mai fierbea. Mă 
durea capul, dar nu luam în seamă durerea. Mai multă grijă 
îmi provoca faptul că habar nu aveam unde sunt. Mă aflam 
oare pe țărm, sau pe o stâncă ieşită din apă? Era cu 
neputinţă să mă clintesc din loc. Piatra era netedă şi 
lunecoasă. Cu greu izbuteam să rezist furtunii care tot mai 
ameninţa să mă înghită. În cele din urmă, observai că 
uraganul parcă s-ar domoli. Şi, într-adevăr, aşa cum se 
întâmplă de obicei, se potoli curând, ca la un semnal. Ploaia 
încetă brusc şi stelele se iviră pe cer. 

La lumina lor mă putui orienta. Mă aflam pe țărm. 
Îndărătul meu apele mai clocoteau; în faţă se înălţau nişte 
arbori răzleţi. O luai într-acolo. O parte din arbori 
înfruntaseră cu succes furtuna; mulţi alţii însă fuseseră 
smulşi din rădăcini, culcaţi la pământ sau târâţi în largul 
apelor. Zării apoi, ca printr-o pâclă deasă, câteva lumini 
mişcătoare. 

Bănuind că sunt oameni, mă grăbii să ajung până la ei. 


Erau, într-adevăr, nişte oameni de prin partea locului, 
adunaţi în jurul unor case cărora uraganul le pricinui mari 
stricăciuni. Uneia îi smulsese acoperişul, zvârlindu-l cât 
colo, în larg. 

Ce mai uimire produse apariţia mea! Se zgâiră oamenii la 
mine ca la o fantomă. Oceanul încă vuia bezmetic, aşa că 
numai răcnind ne puteam auzi unul pe altul. Erau pescari. 
Uraganul aruncase vasul nostru pe una din insulele 
Tortugas, unde se înălța fortul Jefferson. În fort se aflau 
atunci închişi prizonierii de război ai Confederaţiei. 

Pescarii mă primiră cât se poate de prietenos, îmi dădură 
rufărie uscată şi îmbrăcăminte - căci nu aveam pe mine 
decât pijamaua în care dormisem pe vapor. Apoi se 
împrăştiară să cerceteze coasta şi să descopere pe 
eventualii naufragiaţi. Până dimineaţa fură descoperite 
şaisprezece victime, dintre care trei, dând semne de viaţă, 
au putut fi salvate. Ceilalţi muriseră. Ţărmul era semănat 
de epave; vasul sfărâmat, prova înfiptă în stânca de care o 
izbise uraganul. 

Eram, aşadar, un naufragiat în cel mai deplin înţeles al 
cuvântului, căci nu mai posedam nimic; banii pe care îi 
agonisisem zăceau în negura oceanului. Fireşte că 
regretam pierderea, dar mă şi consola faptul că eram unul 
dintre cei puţini - doar patru la număr - care scăpaserăm 
de moarte. Avusesem, fără îndoială, mare noroc. 

Comandantul fortului se ocupă de noi. Primirăm toate 
cele necesare, iar mie mi se oferi ocazia să mă îmbarce pe un 
vapor care pleca spre New York. Astfel ajunsei acolo, în 
marele oraş, mai sărac chiar decât odinioară, când îl 
vizitasem pentru prima dată. Îmi lipsea până şi curajul de a 
o lua iarăşi de la capăt. 

De ce am plecat la New York şi nu la Saint Louis, unde 
aveam cunoscuţi şi puteam să mă bizui cu toată încrederea 
în ajutorul bătrânului Henry? Pentru că îi eram atât de 
îndatorat, încât nu mai voiam să abuzez de bunăvoința lui. 
Ei da, să fi fost sigur că dau acolo de Winnetou! Însă goana 


lui după Santer putea să mai dureze luni de zile, dacă nu 
mai mult. Unde să-l fi căutat în tot acest răstimp? Eram, ce-i 
drept, ferm decis să-l regăsesc, dar asta presupunea să mă 
întorc în Vestul sălbatic, să vizitez iarăşi acel pueblo de 
lângă Rio Pecos. Or, pentru a întreprinde o asemenea 
călătorie, trebuia mai întâi să-mi refac situaţia. În 
împrejurările date - gândeam eu - numai la New York aş fi 
reuşit să mă pun din nou pe picioare. 

Speranţele nu mi-au fost înşelate. Am avut noroc. Am 
făcut cunoştinţa preaonorabilului mister Josy Taylor, care 
conducea un corp de detectivi, renumit pe atunci şi mi-am 
oferit serviciile. Auzind cine sunt şi prin câte trecusem în 
ultima vreme, dumnealui căzu de acord - deşi eram german 
- să mă angajeze de probă. Avea ideea preconcepută că 
germanii nu ar fi apți pentru specialitatea lui. Totuşi, graţie 
câtorva succese datorate mai curând întâmplării decât 
perspicacităţii mele, am izbutit să-i inspir încredere şi să i-o 
sporesc treptat. Astfel, până la urmă, am ajuns să mă bucur 
de întreaga-i bunăvoință şi îmi încredința unele misiuni care 
cereau perspicacitate şi hotărâre, dar, în caz de reuşită, 
eram bine plătit. Într-o zi, după apelul nominal, mă pofti în 
cabinetul său, unde aştepta un domn mai în vârstă, cu 
înfăţişare îngrijorată. Se făcură prezentările şi aflai că e 
vorba de bancherul Ohlert, venit să ne ceară asistenţa într- 
o chestiune particulară. Cazul era pe cât de penibil pentru 
persoana lui, pe atât de periculos pentru afacerile sale. 

Avea un singur copil, un fiu cu numele de William, în 
vârstă de douăzeci şi cinci de ani, investit cu dreptul de a 
dispune în chestiunile financiare ale firmei ca şi tatăl său. 
Acesta din urmă era însurat cu o germană, fiind el însuşi de 
aceeaşi obârşie. Tânărul, mai mult visător decât activ, se 
ocupa de preferinţă cu lecturi ştiinţifice, beletristice şi 
studia mai curând metafizica decât registrele de 
contabilitate ale întreprinderii, considerându-se şi mare 
savant şi poet desăvârşit. Faptul că una din revistele 


newyorkeze de limbă germană îi publicase câteva poezii l-a 
întărit şi mai mult în această convingere. 

Din una-n alta, îi trăsni prin cap ideea să scrie o tragedie 
al cărei principal erou să fie un poet nebun. Pentru a se 
documenta cât mai temeinic, îşi procură o grămadă de cărţi 
de specialitate şi se apucă să studieze bolile mintale. 
Consecințele fură îngrozitoare: identificându-se treptat cu 
eroul său, tânărul Ohlert ajunse să se creadă el însuşi 
nebun. Nu demult tatăl său făcuse cunoştinţa unui medic 
psihiatru care afirma că are intenţia să creeze o clinică 
particulară pentru alienaţi. Susţinea că fusese multă vreme 
asistentul unor specialişti celebri şi îi inspiră bancherului 
atâta încredere, încât acesta îl rugă să se ocupe de fiul său 
şi să încerce a-l vindeca. 

Din acea zi o prietenie intimă se legă între medic şi 
Ohlert-junior pentru ca, la un moment dat, să dispară 
amândoi în chip cu totul surprinzător. Abia atunci 
bancherul, devenit mai atent, descoperi că medicul în cauză 
nu era decât un cârpaci şi un impostor cum sunt cu miile în 
Statele Unite, toleraţi să-şi facă mendrele pe spinarea 
bieţilor pacienţi. 

Taylor, şeful meu, întrebă cum se numeşte acel pretins 
medic. Când îi află numele, adică Gibson, precum şi adresa, 
constată că aveam de-a face cu o veche cunoştinţă. Eu 
însumi îl supravegheasem multă vreme pentru o altă 
afacere necurată. Posedam şi o fotografie a lui. 

O ţineam în sertar şi când i-o arătai bancherului Ohlert, 
acesta recunoscu imediat pe dubiosul prieten şi medic al 
fiului său. 

Acest Gibson era un escroc de primă clasă, care hoinărise 
mult timp prin Statele Unite şi prin Mexic, atribuindu-şi tot 
felul de titluri şi profesiuni. Bancherul, vizitând-o în ajun pe 
gazda escrocului, află că acesta plătise tot ce-i datora şi 
plecase nu se ştie unde. William, fiul bancherului, luase cu 
sine o sumă apreciabilă de bani şi totuşi, chiar astăzi, tatăl 
său primi din partea unei bănci din Cincinnati, cu care 


întreținea strânse legături de afaceri, o telegramă prin care 
era anunţat că William ridicase de la bancă cinci mii de 
dolari şi plecase mai departe, la Louisville, ca să-şi aducă de 
acolo logodnica. Afirmația din urmă era, desigur, 
mincinoasă. 

Existau toate motivele să se presupună că falsul medic îşi 
răpise „pacientul” pentru a intra în posesia unor mari sume 
de bani. William cunoştea personal pe cei mai de seamă 
bancheri şi putea obţine de la ei orice sumă ar fi cerut. Era, 
deci, neapărat necesar ca escrocul să fie prins, iar bolnavul 
readus acasă. 

Cazul mi-a fost încredinţat mie. Mă înarmai cu 
împuternicirile şi instrucţiunile de rigoare, precum şi cu o 
fotografie a lui William Ohlert şi mă îmbarcai pe un vapor, 
mai întâi spre Cincinnati. Cum Gibson mă ştia la faţă, îmi 
luai şi recuzita necesară pentru cazul că ar fi fost nevoie să 
mă deghizez. La Cincinnati îi făcui o vizită bancherului cu 
pricina, care mă informă că Gibson se găsea într-adevăr în 
tovărăşia lui William Ohlert. Ajungând apoi la Louisville, 
aflai că cei în cauză îşi luaseră bilete pentru Saint Louis. Mă 
dusei, fireşte, într-acolo, dar abia după multe şi neslăbite 
cercetări dădui de urma lor. De mare folos mi-a fost şi de 
astă dată bătrânul mister Henry; cred că nu mai e nevoie să 
spun că l-am vizitat în atelierul său. Omul se arătă foarte 
surprins de faptul că devenisem detectiv, mă compătimi din 
toată inima pentru pierderea suferită de pe urma 
naufragiului şi, la despărţire, îmi ceru să-i făgăduiesc că, 
după ce-mi voi fi îndeplinit misiunea în curs, voi renunţa la 
slujbă şi mă voi întoarce în Vestul sălbatic. Urma să 
experimentez acolo noua lui armă cu repetiţie, iar până 
atunci dânsul avea să-mi ţină în păstrare doborâtorul de 
urşi. 

William şi Gibson plecaseră cu vaporul pe Mississippi 
spre New Orleans şi trebuia să mă iau după ei. Ohlert- 
senior îmi dăduse o listă a tuturor băncilor cu care lucra. Lia 
Louisville şi la Saint Louis, informându-mă la băncile 


indicate pe listă, aflasem ci William trecuse pe acolo şi 
ridicase diverse sume de bani. Acelaşi lucru îl făcuse şi la 
doi prieteni de afaceri din New Orleans. Pe ceilalţi i-am 
prevenit şi i-am rugat să mă anunţe de urgenţă în cazul că 
se va prezenta la ghişeele lor. 

Asta e tot ce descoperisem şi mă găseam acum în mijlocul 
puhoiului de oameni care inundau străzile oraşului. Evident 
că sesizasem şi poliţia despre cazul ce mă interesa şi nu mai 
aveam altceva de făcut decât să aştept rezultatul 
cercetărilor. Pentru a nu sta degeaba, hoinăream prin 
mulţime, scrutând cu atenţie trecătorii. Poate că o 
întâmplare fericită mi-ar fi putut veni în ajutor. 

New Orleans are un aspect hotărât sudic, mai ales în 
vechile cartiere. Dai de uliţe strâmte şi murdare, de case 
învelite cu iederă şi prevăzute cu balcoane. Acolo se retrage 
un anume fel de viaţă care se teme de lumina zilei. 
Întâlneşti oameni cu tenurile cele mai diferite, de la 
galbenul-palid, bolnăvicios, până la tuciuriul cel mai 
întunecat al negrilor. Flaşnetari, cântăreţi vocali ambulanți 
şi chitarişti îţi împuie urechile cu producţiile lor artistice. 
Bărbaţii strigă, femeile ţipă. 

Aci un matroz înfuriat îl trage pe un chinez de smocul din 
creştet, în timp ce acesta înjură de mama focului; dincolo se 
încaieră doi negri spre hazul privitorilor adunaţi în jur. Pe la 
fiecare colţ de stradă hamalul dă nas în nas cu alt hamal, îşi 
leapădă amândoi poverile şi se iau la bătaie. Intervine un al 
treilea, vrea să facă pace şi încasează până la urmă pumnii 
amândurora. 

O impresie mai bună fac micile aşezări suburbane, cu 
case rustice, cochete, împrejmuite cu grădini curate în care 
cresc trandafiri, coacăze, oleandri, peri, smochini, piersici, 
portocali, lămâi. Acolo îşi află cetăţeanul liniştea şi tihna 
mult dorite după zarva ameţitoare a oraşului. 

Bineînţeles că în port agitația e cea mai intensă. Acolo 
mişună vapoarele şi ambarcaţiunile de tot soiul şi de toate 
mărimile. Pe chei stau grămadă munţi de baloturi şi stive de 


butoaie printre care foiesc sute de docheri. Te-ai crede într- 
unul din marile târguri de bumbac ale Indiei răsăritene. 

Rătăceam deci prin oraş cu ochii atenţi - dar zadarnic! 
Se făcuse amiază şi era foarte cald. Mă aflam pe larga şi 
frumoasa Common Street, când privirea îmi fu atrasă de 
firma unei berării germane. Un pahar de bere Pilsen nu 
strică pe o asemenea arşiţă, aşa că am intrat. 

Câtă trecere avea berea încă de pe atunci, se vedea din 
mulţimea de consumatori care umpleau localul. După multă 
căutare, am găsit un scaun liber, tocmai în fund, la o măsuţă 
cu numai două locuri, dintre care unul ocupat de un ins al 
cărui aspect ar fi tăiat oricui pofta de a se aşeza lângă 
dânsul. Îi cerui totuşi îngăduinţa să-mi consum berea la 
măsuţa respectivă. 

Pe chipul străinului se aşternu un zâmbet ca de milă. Mă 
privi cu stăruinţă şi cu oarecare dispreţ. Apoi întrebă: 

— Da' parale aveţi, master? 

— Fireşte! I-am răspuns mirat. 

— Înseamnă că, pe lângă bere, puteţi plăti şi locul pe 
care-l ocupați?! 

— Aşa cred. 

— Well, atunci la ce bun îmi mai cereţi îngăduinţa să vă 
aşezaţi lângă mine? După socotelile mele, sunteţi străin, un 
pripăşit prin partea: locului, aşadar un greenhorn. Să-l văd 
eu pe acela care mi-ar interzice; să mă aşez unde-mi place! 
L-aş face zob! Întinde-ţi, domnule, picioarele în voie, 
comandă-ţi berea şi, dacă te incomodează cineva, dă-i una 
după ceafă! 

Mărturisesc sincer că purtarea lui mă cam intimida. 
Simţeam că roşesc De fapt, omul mă luase peste picior şi 
aveam sentimentul vag că nu ar trebui să i-o trec cu 
vederea, că s-ar cuveni să schiţez cât de cât un protest. De 
aceea, în timp ce mă aşezam, i-am răspuns: 

— Aţi ghicit, sunt străin, master. Dar expresia cealaltă v-o 
interzic, altminteri m-aş vedea obligat să vă conving că nu 


sunt deloc un greenhorn. A fi vulpoi şiret nu implică şi lipsa 
de politeţe.; 

— Pshawl făcu el indiferent. În orice caz, dumneavoastră 
nu-mi. 

Prea faceţi impresie de vulpoi. lar pe orgoliosul n-are rost 
să-l jucaţi; degeaba osteneala. N-am avut nici o intenţie rea 
şi, la urma urmei, mă întreb cum aţi putea să vă impuneţi 
faţă de mine. Old Death nu e omul care să se piardă cu 
firea. 

Old Death! Va să zică aveam de-a face cu Old Death! 
Auzisem multe despre acest notoriu, ba chiar celebru 
westman. Despre isprăvile sale se vorbea la toate focurile 
de tabără dincolo de Mississippi şi numele lui pătrunsese 
până în marile oraşe din est. Dacă numai a zecea sau a 
douăzecea parte din câte se povesteau despre el ar fi 
corespuns adevărului, încă ar fi însemnat să-ţi scoţi pălăria 
în faţa unui vânător şi cercetaş de asemenea anvergură. Şi- 
a petrecut viaţa cutreierând Vestul în lung şi-n lat şi 
scăpând teafăr din toate primejdiile. Cei mai săraci cu 
duhul îl credeau pur şi simplu imun la gloanţe. 

Nimeni nu-i cunoştea numele adevărat. Old Death era 
porecla lui de westman, de războinic şi însemna „Moartea 
cea bătrână”. Şi-o câştigase datorită conformaţiei sale 
neobişnuit de ciolănoase şi deşirate. 

Avându-l acum în faţa mea, înţelegeam de ce fusese 
poreclit astfel. 

Era înalt, peste măsură de înalt şi trupul său încovoiat 
părea să nu fie decât piele şi os. Pantalonii îi fluturau largi 
în jurul picioroangelor. Haina de vânătoare, croită din 
aceeaşi piele ca şi pantalonii, se închircise cu timpul în aşa 
hal, încât mânecile abia îi ajungeau la jumătatea braţelor, 
dure, descărnate, scheletice. 

Sus, din gulerul cămăşii, răsărea un gât interminabil, ca 
de mort, pe care mărul lui Adam atârna ca într-un săculeţ. 
Şi apoi, capul! Nici cinci grame de carne pe el; ochii 
pierduţi adânc în orbite, iar ţeasta fără un fir de păr. Obrajii 


cumplit de uscați, fălcile puternice, pomeţii proeminenţi, 
nasul flasc şi teşit, cu nările mari în vânt - leit hârcă de care 
să fugi îngrozit, dacă îţi iese cumva în drum. Capul acesta 
avea asupră-mi şi un efect olfactiv: îmi părea că simt 
duhorile descompunerii, mirosul de acid sulfuric şi de 
amoniac. Să-ţi piară, zău, orice poftă de mâncare şi 
băutură... 

Picioroangele şi le purta în nişte teci, un fel de cizme din 
piele de cal, croite dintr-o singură bucată. La călcâie - o 
pereche de pinteni uriaşi, având drept rotile două monede 
mexicane de argint. 

Jos, lângă măsuţă, zăcea un harnaşament complet de 
călărie, adică şaua cu toate dichisurile ei, de care omul îşi 
rezemase una din acele vechi flinte de Kentucky, lungi cât 
toate zilele şi astăzi rar întâlnite. 

Restul armamentului consta dintr-un cuţit „Bowie” şi 
două pistoale ale căror plasele ieşeau la iveală dintr-un fel 
de brâu garnisit cu o mulţime de scalpuri cât o palmă de 
mari fiecare. Cum scalpurile nu proveneau de la albi, era de 
presupus că posesorul lor jupuise, după obiceiul locului, 
ţestele indienilor înfrânți de el. 

Berarul îmi aduse comanda. Când să duc paharul la gură, 
Old Death mă opri cu un gest poruncitor şi zise: 

— Stai, nu te grăbi, boy! Mai întâi, să ciocnim. După câte 
ştiu, cam aşa se obişnuieşte pe la dumneavoastră. 

— Aveţi dreptate, însă numai între prieteni, i-am răspuns, 
şovăind să-i urmez invitaţia. 

— Ia nu mai faceţi nazuri! Stăm aici unul lângă altul şi n- 
avem nici un motiv, ba nici nu ne trece prin gând să ne 
apucăm reciproc de beregată. Haide, să ciocnim! Nu sunt 
spion, nici hingher; puteţi şedea liniştit un sfert de oră în 
tovărăşia mea. 

Vorbele acestea sunau cu totul altfel. Ciocnirăm deci 
paharele, apoi rostii, la rândul meu: 

— Ştiu prea bine, sir, cu ce fel de ins am de-a face. Dacă 
sunteţi într-adevăr Old Death, nu mi-e teamă că m-aş afla 


într-o companie neplăcută. 

— Mă cunoaşteţi, va să zică? Păi, atunci să nu mai vorbim 
de mine, ci de dumneavoastră! Ce gând v-a îndemnat spre 
Statele Unite? 

— Acelaşi care-i îndeamnă şi pe alţii: am venit în căutarea 
norocului. 

— Cred! Dincolo, în bătrâna Europă, oamenii îşi închipuie 
că aici n-ai decât să-ţi căşti buzunarul ca să-l umpli cu 
dolari. Cum se pricopseşte vreunul, gata, toate ziarele 
tabără pe el. Dar despre miile de oameni care sunt traşi la 
fund şi dispar în valurile vieţii nimeni nu suflă o vorbă. Ei, v- 
aţi găsit norocul, i-aţi dat barem de urmă? 

— Mă aflu, oarecum, în cea de-a doua ipostază. 

— Atunci fiţi atent, nu cumva să-l pierdeţi din ochi! Eu 
ştiu din proprie experienţă cât de greu e să te ţii după el. 
Poate aţi auzit că sunt un scout, cercetaş de profesie, 
călăuză. Nici un westman nu se poate măsura cu mine. Şi, 
totuşi, degeaba m-am zbătut şi am alergat după noroc. De 
sute de ori mi s-a părut că, uite, întind numai mâna şi-l 
apuc; dar de fiecare dată s-a năruit totul ca un castel de 
nisip, ca o himeră. 

Vorbise pe un ton sumbru şi rămase apoi cu ochii în gol. 
Cum nu dădui nici o replică, mă privi după o vreme şi 
spuse: 

— Master, încercaţi să fiţi mai deştept ca mine! Vi se 
citeşte pe faţă că aţi putea s-o păţiţi. 

— Zău? Cum aşa? 

— Sunteţi prea delicat, prea subţire; mirosiţi a parfum. 
Un indian, privindu-vă frizura, s-ar prăbuşi de spaimă. 
Costumul, fără o pată, fără un fir de prafpe el. Aşa, daţi-o 
naibii, n-o să găsiţi norocul în Vest! 

— Nu am intenţia să-l caut numaidecât acolo. 

— Fiţi atunci amabil şi povestiţi-mi câte ceva despre 
condiţia dumneavoastră socială, profesie, ocupaţie. 

— Am studii. 


I-am răspuns cu oarecare mândrie. Dar el îmi zâmbi 
alene - pe figura lui suptă zâmbetul părea mai curând un 
rânjet sfidător - şi clătină din cap: 

— Studii! Vai şi amar! Vă închipuiţi, probabil, că sunteţi 
grozav? Aflaţi că tocmai oamenii de soiul dumneavoastră 
sunt cei mai neajutoraţi când e vorba să-şi caute norocul. 
Aveţi vreo slujbă? 

— Da, la New York. 

— Ce fel? 

Avea un mod al lui de a întreba; parcă te obliga la 
răspuns. lotuşi, de astă dată nu-i puteam spune adevărul. 

— Sunt angajat la un bancher şi am venit încoace în 
interes de serviciu. 

— Bancher? Asta-i altă poveste. Înseamnă că drumul e 
mult mai neted decât credeam. Ţineţi-vă de slujbă, sir Nu 
orice om cu studii se bucură de un angajament la băncile 
americane. Şi încă la New York! În cazul acesta, vă bucuraţi 
de multă încredere, mai ales că sunteţi încă foarte tânăr. 
Când trimiţi pe cineva de la New York spre sud, nu alegi pe 
un oareşicare, ci pe un om care prezintă toată siguranţa. 
Îmi pare bine că m-am înşelat în presupunerea mea! Va să 
zică, aveţi de rezolvat o chestiune financiară? 

— Cam aşa ceva. 

— Hm! 

Mă cântări iarăşi din ochi şi, cu zâmbetu-i ştiut, continuă: 

— Şi totuşi, cred că aş putea să ghicesc adevăratul scop 
al prezenţei dumneavoastră aici. 

— Mă îndoiesc. 

— Fie! Vă dau însă un sfat. Când nu vreţi să se observe că 
vă aflaţi aici în căutarea cuiva, atunci stăpâniţi-vă bine ochii. 
I-aţi măsurat cu atâta interes pe clienţii localului şi i-aţi 
cercetat prin geam pe trecători, încât nu încape îndoială că 
urmăriţi pe cineva. Am ghicit? 

— Da, master. Vreau să întâlnesc o persoană căreia nu-i 
ştiu adresa. 

— Întrebaţi pe la hoteluri. 


— N-am obţinut nimic; chiar şi osteneala poliţiei a fost 
zadarnică. 

Din nou se instala pe chipul lui acel zâmbet pe care-l voia 
amabil. Îmi dădu un bobârnac, amuzându-se: 

— Master, sunteţi totuşi un greenhorn, un greenhorn 
desăvârşit. 

Nu mi-o luaţi în nume de rău, dar ăsta-i adevărul. 

Atunci îmi dădui, fireşte, seama că vorbisem prea mult. 
Ceea ce dânsul se grăbi să-mi confirme: 

— Sunteţi aici într-o chestiune care seamănă oarecum cu 
o afacere financiară. După cum spuneaţi, omul în cauză e 
căutat şi de poliţie. Dumneavoastră înşivă cutreieraţi 
străzile şi localurile ca să-l depistaţi... Nu mi-ar spune 
lumea Old Death dacă nu aş şti cu cine am onoarea... 

— Ei, cu cine, sir! 

— Cu un detectiv, cu un poliţist particular însărcinat să 
rezolve o chestiune mai mult de familie decât una penală. 

Omul acesta era, într-adevăr, un psiholog îndrăcit. Să mă 
fi dat bătut recunoscându-mi identitatea? Nu. Aşadar, am 
negat categoric: 

— Preţuiesc, sir, agerimea dumneavoastră, dar în cazul 
de faţă aţi dat greş. 

— N-aş crede! 

— Cu siguranţă! 

— Well! Vă priveşte dacă-mi spuneţi sau nu adevărul. Nu 
pot şi nici n-am de gând să vă silesc. Dar dacă doriţi să nu vi 
se citească intenţiile, fiţi, vă rog, mai puţin străveziu. E 
vorba de bani. Şi iată că misiunea îi e încredinţată unui 
greenhorn; se procedează deci cu discreţie; aşadar, omul 
căutat este un prieten intim sau chiar rudă cu păgubitul. 
Ceva necurat e în orice caz la mijloc, altminteri poliţia nu v- 
ar fi făgăduit asistenţă. Probabil că respectivul a căzut în 
mrejele unui escroc care îl exploatează. Da, da, nu vă uitaţi 
aşa la mine, sir Vă miră fantezia mea? Păi, un westman 
iscusit reconstituie din două urme de paşi drumul de aici 
până-n Canada şi rareori greşeşte. 


— Ce să spun, master, dispuneţi de o imaginaţie 
formidabilă! 

— Pshaw! Din partea mea, tăgăduiţi totul. N-am nimic de 
pierdut. 

Cunosc oraşul destul de bine şi v-aş fi un sfetnic bun. 
Dacă socotiți însă că, procedând după cum vă taie capul, 
veţi ajunge mai repede la ţintă, mă rog, foarte frumos; dar 
nu ştiu, zău, dacă e şi util. 

Se ridică de pe scaun şi scoase din buzunar o pungă 
veche de piele ca să-şi achite consumaţia. Mi-am zis că-l voi 
fi jignit cu neîncrederea mea şi am încercat să şterg efectul: 

— Sunt lucruri pe care nu e bine să le spui şi altora, cu 
atât mai puţin unui necunoscut. Totuşi, departe de mine 
intenţia de a vă indispune. Cred că... 

— Ai-ai! Mă întrerupse el aruncând o monedă pe masă. 
Nici vorbă de indispoziţie. Nu mă simt deloc jignit. Dar 
aveam cele mai bune gânduri pentru că, să zic aşa, un ce al 
persoanei dumneavoastră mi-a stârnit interesul. 

— Poate să ne revedem. 

— Cam greu. Chiar astăzi plec în Texas şi de acolo în 
Mexic. Nu cred că plimbarea dumneavoastră să se 
desfăşoare pe aceeaşi rută, aşa că... farewell, sir! Rămas- 
bun! Şi la o adică, mă rog, amintiţi-vă că v-am făcut 
greenhorn. Din partea lui Old Death puteţi s-o acceptaţi cu 
tot calmul. N-am spus-o ca să vă insult şi, dacă nu greşesc, 
unui novice îi şade foarte bine să nu se încreadă în 
propriile-i calităţi. 

Luă din cuier pălăria cu boruri largi, îşi aruncă în spinare 
harnaşamentul şi, apucând flinta, dădu să plece. Dar nu 
făcu nici trei paşi, că se întoarse grăbit. 

— Să nu vă fie cu supărare, sir! îmi şopti. Am şi eu studii 
şi îmi amintesc, ca să zic aşa, cu mare haz, ce dobitoc 
înfumurat am fost pe vremuri. Good bye! 

De data aceasta părăsi într-adevăr localul. Îl urmării cu 
privirea până ce făptura-i deşirată, amuzându-i pe 
trecători, se pierdu în mulţime. Mă sileam să-i port pică, 


dar, în ciuda străduinţei, nu izbuteam. Înfăţişarea lui 
deşteptase în mine un fel de compasiune; Rostea vorbe 
dure, în schimb, glasul îi era blând şi binevoitor. 

Ascultându-l, mi-am dat seama că nu-mi dorea decât 
binele. Cu toată urâţenia lui, îmi plăcuse. Şi, totuşi, a-i 
mărturisi intenţiile mele ar fi fost mai mult decât 
imprudent, deşi nu mă îndoiam că mi-ar fi putut veni în 
ajutor cu vreo idee ingenioasă. Chestia cu greenhorn-ul nu 
i-o luam în nume de rău: Sam Hawkens mă obişnuise într- 
atât cu porecla, încât nu mă mai simţii ofensat şi nici nu 
găsii de cuviinţă să-l informez că fusesem şi eu cândva în 
Vestul sălbatic. 

Şedeam la masă îngândurat, cu capul sprijinit în palmă şi 
privind ţintă înaintea mea. Când, deodată, uşa se deschise 
şi în cadrul ei apăru însuşi... Gibson! 

Se opri în prag, plimbându-şi ochii peste cei prezenţi. 
Când să-i îndrepte spre mine, mă răsucii cu spatele la uşă. 
În local nu era nici un alt scaun liber afară de cel pe care 
şezuse adineauri Old Death. 

Aşadar, Gibson avea să vină la masa mea. Mă şi bucuram 
în sinea mea de groaza ce-o să-l apuce când se va trezi faţă 
în faţă cu mine. „ 

Dar nu veni. Auzii uşa scârţâind din ţâţâni şi mă întorsei. 
Probabil că, recunoscându-mă, a şters-o imediat. Îl zării 
tocmai când ieşea în mare grabă. Smulsei pălăria din cuier, 
aruncai berarului o monedă şi ţâşnii afară ca din puşcă. 
Iată-l acolo, în dreapta, căutând să dispară” îndărătul unui 
grup masiv de trecători! Întoarce capul, mă vede şi îşi 
lungeşte paşii. Îl urmez în acelaşi ritm. Depăşesc grupul 
acela de oameni şi observ cum individul coteşte într-o 
stradă laterală. Ajung şi eu la colţ, în timp ce el, tocmai la 
capătul opus al străzii, dă să intre în altă stradă. Şi, culmea 
culmilor - se mai şi opreşte locului, mă scrutează de 
departe, îşi scoate pălăria şi o flutură în bătaie de joc. 
Natural că gestul mă scoate din sărite şi, fără a ţine cont de 
mirarea trecătorilor, o iau pur şi simplu la trap. Pe stradă, 


nici urmă de poliţist. Să apelez la sprijinul cetăţenilor? 
Inutil. Nu mi-ar sări nimeni în ajutor. 

În sfârşit, mă pomenesc într-o mică piaţă. De ambele 
părţi, înghesuite, se înşiră case mici, bătrâne; în faţă, vile cu 
grădini multicolore. 

Piaţa e destul de animată, dar nici pomeneală de Gibson. 
A dispărut. 

Un negru stă sprijinit de uşa unei frizerii. Pare că stă de 
multă vreme acolo; imposibil să nu-l fi văzut pe fugar. Mă 
apropii, îmi scot politicos pălăria şi-l întreb dacă n-a 
observat cumva un gentleman care a trecut grăbit prin 
piaţă. Omul îşi dezveleşte dinţii lungi, galbeni şi răspunde: 

— Yes, sir! Văzut. Fugit repede, foarte. Intrat acolo. 

Şi îmi arătă una din vile. Îi mulţumesc şi o iau spre poarta 
din faţa grădinii. E încuiată. Sun vreo cinci minute în şir 
până ce un bărbat, negru şi el, vine să-mi deschidă. Îi cer 
permisiunea să intru, dar îmi trânteşte poarta în nas: 

— Întâi întrebam massa. Dacă massa nu dai voie, nu 
deschide. 

Pleacă şi eu stau şi aştept ca pe jar cel puţin alte zece 
minute. În sfârşit, se întoarce. 

— Eu nu deschide, zice. Massa nu dai voie. Nimeni azi nu 
intră. 

Poarta tot timp încuiată. Plecaţi repede. Dacă gard săriţi, 
massa ai drept trage cu pistol. 

Eu stau ca viţelul la poartă nouă. Ce să fac? Să intru cu 
forţa, nu se poate; în acest caz, proprietarul nu ar ezita să 
tragă în mine; când e vorba de căminul său, americanul nu 
ştie de glumă. Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să 
merg la poliţie. 

Necăjit peste măsură, dau să traversez piaţa, când, iată, 
văd un băieţaş ce aleargă spre mine, cu un bileţel în mână. 
— Sir, sir! Mă strigă. Staţi niţel! Îmi datoraţi zece cenți 

pentru bileţelul ăsta. 

— De la cine? 


— De la un gentleman care a ieşit din casa aceea, 
răspunde băiatul, arătându-mi cu totul altă clădire. V-a scris 
ceva pe bilet şi m-a rugat să vi-l dau. Zece cenți, sir! 

Îi întind banii şi iau răvaşul. Puştiul o ia repede din loc. Pe 
afurisita de foaie scria: „Preastimabile master! Aţi venit 
cumva după mine la New Orleans? Aşa-mi închipui, doar mă 
urmăriţi. Ştiam eu că sunteţi un gogoman, totuşi nu vă 
credeam atât de prost încât să nădăjduiţi că veţi pune mâna 
pe mine. De-aţi avea măcar un dram de minte, nu v-aţi 
angaja într-o astfel de aventură. Plecaţi frumuşel înapoi, la 
New York şi transmiteţi din parte-mi complimente lui 
master Ohlert! Am luat toate măsurile ca să nu mă uite cât 
va trăi. Sper, de asemenea, să vă amintiţi când şi când de 
această întâlnire, care, de bună seamă, nu a decurs prea 
glorios pentru persoana dumneavoastră. Gibson”. 

Vă imaginaţi ce plăcere mi-a făcut amabila epistolă. 
Împăturii bileţelul, îl băgai în buzunar şi-mi văzui de drum. 
Nu era exclus ca escrocul să mă pândească dindărătul 
vreunui geam. De ce să-i ofer satisfacția de a mă vedea 
fâstăcit! 

Totuşi, nu pierdeam din ochi piaţa. Individul, nicăieri. 
Plecase şi negrul din faţa frizeriei; nici pe băieţaş nu-l mai 
zăream ca să-l întreb de Gibson. Desigur că primise 
indicaţii să dispară. 

Pe când sunam la poartă şi aşteptam în faţa vilei, Gibson 
avusese tot timpul să-mi scrie acele rânduri. Negrul mă 
trăsese pe sfoară, Gibson îşi bătuse joc de mine, iar puştiul 
afişase un zâmbet, ca şi când ar fi ştiut de festa ce mi s-a 
jucat. 

Eram într-o dispoziţie cum nu se poate mai proastă; 
eşuasem în chip lamentabil. Mai mare ruşinea! Nici măcar 
poliţiei nu trebuia să-i suflu vreo vorbă despre această 
întâlnire cu Gibson. Mă depărtai deci tăcut şi amărât. 

Părăsind piaţa, mă apucai să cercetez toate străzile 
laterale, fără să întrevăd, de fapt, nici o şansă de succes; 
era doar la mintea cocoşului că Gibson avusese grijă să 


părăsească acel cartier primejdios; era chiar de bănuit că 
se va folosi de prima ocazie pentru a pleca din New 
Orleans. 

Mă fulgeră acest gând, cu toate că nu posedam - vorba 
escrocului - decât un „dram de minte”. Am coborât repede 
în port, unde aşteptau vasele ce urmau să plece în ziua 
respectivă. Am cerut şi ajutorul a doi poliţişti, dar fără nici 
un folos. Cutreierai toate restaurantele şi tavernele, până 
târziu noaptea. Apoi, frânt de oboseală, revenii la hotel şi 
mă culcai. 

Dormeam şi visam că mă aflu într-un ospiciu. Sute de 
nebuni ce se credeau poeţi îmi întindeau fiecare nişte 
manuscrise uriaşe ca să le citesc. Fireşte că erau numai 
tragedii şi toate aveau ca erou principal câte un poet 
dement. Trebuia să le citesc pe nerăsuflate, din scoarță în 
scoarță, căci Gibson veghea lângă mine, gata să tragă cu 
pistolul dacă m-aş fi oprit din lectură. Citii aşa întruna, până 
mă trecură năduşelile. La un moment dat făcui totuşi o 
pauză ca să-mi scot batista din buzunar şi să-mi şterg 
fruntea îmbrobonată de sudoare. Atunci Gibson, niciuna nici 
două, trase. 

Detunătura mă trezi aievea din somn, căci nu fusese doar 
o părere. 

Zvârcolindu-mă în pat şi repezindu-mă să smulg pistolul 
din mâna lui Gibson, lovisem lampa de pe noptieră şi o 
spărsesem. Dimineaţa, paguba - adică opt dolari - mi-a fost 
pusă la socoteală. 

După ce mă deşteptai leoarcă de sudoare, îmi băui ceaiul 
şi ieşii în oraş. În sfârşit, o baie în minunatul lac 
Pontchartrain mă învioră de-a binelea şi mă pusei din nou 
pe căutat. Deşi fără vreo nădejde de a da aici de urma 
individului, intrai în berăria unde îl întâlnisem pe Old Death. 
Localul era mai puţin populat ca în ajun. Atunci zadarnic ai 
fi căutat vreun jurnal liber pe care să-ţi arunci ochii; acum, 
pe toate mesele găseai diferite ziare. Mi-am ales pe cel mai 
interesant din câte apăreau pe atunci la New Orleans, 


anume Deutsche Zeitung, care mai apare şi astăzi, deşi, 
după moda americană şi-a schimbat de atunci în câteva 
rânduri editorul şi redactorii. 

Fără intenţia de a citi cu prea mult zel jurnalul, l-am 
despăturit şi primul text care-mi atrase atenţia era un 
poem. Când citesc o gazetă, las de obicei la urmă versurile, 
sau le trec cu vederea. Dar titlul acestui poem parcă 
aparţinea unui roman de groază: „Cea mai cumplită dintre 
nopţi”. Eram gata să întorc pagina, când îmi săriră în ochi 
inițialele din josul poeziei: „W. 0O.”. Păi, aceasta s-ar putea să 
însemne William Ohlert! Numele îmi stăruise în gând atâta 
vreme, încât făcui instantaneu legătura între cele două 
iniţiale şi tânărul pe care-l căutam. 

Doar Ohlert-junior se credea poet. Să-şi fi folosit popasul 
la New Orleans pentru a oferi cititorilor aşa-zisele sale 
versuri? Poate că poezia îi fusese tipărită atât de prompt în 
schimbul unei sume de bani. Dacă nu greşeam, atunci 
materialul acesta putea să constituie pentru mine un 
preţios indiciu. Aşadar, citii: 

CEA MAI CUMPLITĂ DINTRE NOPȚI. 

Cunoşti tu noaptea ce-n văzduh se lasă Pe vânt turbat şi-n 
răpăit de ploi, Când nu e stea pe bolta-ntunecoasă Şi nici un 
ochi nu vede prin puhoi? Oricât de neagră-i noaptea, zi se 
face; Deci culcă-te în tihnă, dormi în pace! 

Cunoşti tu noaptea ce pe vieţi se lasă Când moartea-ţi dă 
culcuşul cel de veci, Nemărginirea când te cheamă-acasă Şi 
sângele zvâcneşte-n spaime reci? Oricât de neagră-i 
noaptea, zi se face; Deci culcă-te în tihnă, dormi în pace! 
Cunoşti tu noaptea ce în gând se lasă Şi nu-i poţi smulge 
vălu-ntunecat şi sufletu-i pierdut, ca strâns în plasă şi mii de 
diavoli creierii-ţi străbat? Atunci nu-ţi afli tihnă şi nici pace, 
Căci niciodată ziuă nu se face! 

W. O. 

Mărturisesc că lectura acestor versuri m-a emoţionat 
profund. 


Oricât de îndoielnică ar fi fost valoarea lor literară, ele 
conţineau totuşi strigătul de groază al unui om oarecum 
înzestrat, care luptă neputincios împotriva forţelor sumbre 
ale nebuniei şi îşi presimte inevitabila prăbuşire. Mi-am 
stăpânit însă repede emoția: trebuia să acţionez. 

Eram convins că autorul poemului era William Ohlert. 
După ce am găsit în anuar adresa redacţiei, m-am grăbit s-o 
vizitez. 

Redacţia şi administraţia se aflau în aceeaşi clădire. 
Cumpărai de la biroul de expediţie numărul respectiv al 
jurnalului şi îmi începui investigația. Presupunerea mea se 
confirmă întocmai. Un anume William Ohlert venise în ajun 
cu poezia şi rugase să-i fie tipărită cât mai curând. La 
refuzul redactorului, oferise zece dolari pentru ca poezia să 
apară chiar în primul număr. Totodată, îşi exprimase 
dorinţa să i se trimită şpaltul. Se purtase cât se poate de 
corect, doar că avea ochii tulburi şi sublinia mereu că şi-ar 
fi scris poemul cu sângele inimii - la urma urmei un mod de 
a vorbi al multor poeţi şi scriitori cu sau fără talent. 
Indicase unde să-i fie trimisă corectura: locuia - sau locuise 
- într-o pensiune de prim rang, foarte scumpă, situată în 
noul cartier al oraşului. 

Căutai adresa respectivă, după ce în prealabil trecusem 
pe la hotel şi mă deghizasem - operaţie care, după părerea 
mea, îmi reuşi excelent. Avui grijă să iau cu mine doi 
poliţişti care să supravegheze casa câtă vreme voi fi 
înăuntru. 

Eram aproape convins că escrocul şi victima îmi vor 
cădea în mână şi, bine dispus, sunai la uşa pe care o plăcuţă 
de alamă anunţa: „First class pension for Ladies and 
Gentlemen”, pensiune de prim rang pentru doamne şi 
domni. lată dar pensiunea căutată. Era proprietatea unei 
cucoane. Portarul deschise uşa, întrebându-mă ce doresc; 
cerui să fiu primit de stăpâna casei. Îi dădui şi o carte de 
vizită, fireşte, pe alt nume. 


Slujitorul mă introduse în „vorbitor” şi aşteptai să apară 
gazda. 

Femeia, cam de cincizeci de ani, era grasă şi elegant 
îmbrăcată. 

Cu părul ei creţ şi cu unghiile uşor umbrite, părea să mai 
poarte în vine o rămăşiţă de sânge negru; făcea impresia 
unei persoane oneste şi mă primi extrem de amabil. 

Mă recomandai ca redactor al pomenitului ziar german, îi 
arătai exemplarul cu poezia şi îmi exprimai dorinţa de a 
vorbi cu autorul. 

Versurile - adăugai - se bucuraseră de un asemenea 
ecou, încât voiam să-i achit onorariul şi să-i propun 
continuarea colaborării. 

Doamna mă ascultă cu politeţe, apoi spuse: 

— Va să zică, dumnealui a publicat la dumneavoastră o 
poezie? Foarte interesant! Păcat că nu înţeleg germana, 
altminteri v-aş fi rugat să mi-o citiţi. E frumoasă? 

— Admirabilă, după cum v-am mărturisit de la bun 
început. A făcut vâlvă. 

— Extrem de interesant! De altfel, domnul Ohlert mi-a 
făcut impresia unui bărbat foarte cult şi a unui gentleman 
desăvârşit. Din păcate, era cam tăcut şi nici nu avea relaţii 
cu nimeni. Nu a ieşit din casă decât o singură dată, probabil 
când v-a adus versurile. 

— Da? Din scurta mea discuţie cu el am înţeles că a 
ridicat în oraş nişte sume de bani; trebuie deci să fi ieşit şi 
altă dată. 

— Doar dacă o fi plecat în lipsa mea de acasă; ori, poate 
că secretarul să-i fi rezolvat problema banilor. 

— Are şi secretar? Despre asta nu mi-a vorbit. Înseamnă 
că e un om cu stare. 

— Desigur! Plătea bine şi comanda cele mai scumpe 
mâncăruri, Consumaţia o achita master Clinton, secretarul. 

— Clinton! Ah, dacă-l cheamă aşa, trebuie să-l fi cunoscut 
la club. 


E din New York sau, în orice caz, vine de acolo... 
Admirabil om de! Lume! Ne-am întâlnit chiar ieri la prânz... 

— Se poate. A ieşit, într-adevăr, ieri în oraş. 

— Am petrecut atât de bine împreună, continuai eu, încât 
mi-a dăruit şi o fotografie de-a lui. Din păcate, nu i-am putut 
oferi una în schimb, dar i-am promis să ne revedem chiar 
azi. Poftiţi! 

Îi arătai fotografia lui Gibson, pe care o purtam în 
buzunar. 

— Da, chiar el e, secretarul, confirmă doamna după ce-şi 
aruncase ochii asupra fotografiei. Dar cu regret trebuie să 
vă informez că nu-l veţi întâlni prea curând. Şi nici master 
Ohlert nu va putea să; satisfacă cererea redacţiei. Sunt 
plecaţi amândoi. 

Arn tresărit. Dar m-am recules repede: 

— Îmi pare foarte rău. Plecarea trebuie să fi intervenit pe 
neaşteptate, nu-i aşa? 

— Exact. E o poveste profund emoţionantă. Bineînţeles că 
master i Ohlert nu mi-a mărturisit nimic în această privinţă: 
oamenii se feresc să-şi răscolească propriile răni. Dar 
secretarul mi-a destăinuit povestea cu condiţia celei mai 
stricte discreţii. Trebuie să ştiţi că m-am bucurat 
întotdeauna de încrederea locatarilor mei. 

— Nu mă îndoiesc. Manierele dumneavoastră elegante, 
comportarea delicată cu oamenii justifică pe deplin 
încrederea de care vă bucuraţi, trăncănii eu fără să clipesc. 

— Ah, vă rog! Protestă ea măgulită de complimentele 
mele. Povestea aceea m-a mişcat până la lacrimi. Bietul om! 
Bine că a reuşit să fugă la timp! 

— Să fugă? Asta sună de parc-ar fi urmărit! 

— Aşa şi este. 

— Ciudat lucru! Tocmai el, un poet atât de înzestrat, aş 
zice genial! În calitatea mea de redactor, oarecum de coleg 
al lui, sunt extrem de interesat să aflu despre ce-i vorba. 
Presa e o forţă deloc neglijabilă. Poate aş putea să-i vin în 


ajutor printr-un articol. Mare păcat că trebuie să păstraţi 
atâta discreţie! 

Doamna se încinse la faţă. Îşi pregăti o batistă nu tocmai 
imaculată, ca s-o aibă la îndemână pentru momentele cheie 
Şi zise: 

— În privinţa discreţiei, sir, nu e chiar atât de grav, având 
în vedere că domnii s-au pus în siguranţă. Presa, după cum 
se spune, e o mare putere şi aş fi fericită să-l ajut pe 
sărmanul poet. 

— La rândul meu, voi face tot ce-mi stă în putinţă; 
bineînţeles, dacă voi afla cele necesare. 

Mărturisesc că-mi stăpâneam cu greu curiozitatea. 

— Le veţi afla, inima îmi spune să nu vă ascund nimic. E 
vorba de o dragoste pe cât de fidelă, pe atât de tristă. 

— Mi-am închipuit; nimic nu e mai greu, mai sfâşietor, 
decât o dragoste fără noroc. 

Sublimasem aceasta, deşi pe atunci nu prea aveam idee 
ce înseamnă a iubi cu adevărat. 

— Prin cuvintele dumneavoastră mi-aţi cucerit simpatia, 
sir! Aţi trecut oare prin asemenea zbucium? 

— Încă nu, doamnă. 

— Atunci, vă puteţi considera un om fericit. Eu am sorbit 
din paharul amărăciunilor, mai-mai să mă coste viaţa. Mama 
mea era mulatră. M-am logodit cu un creol, fiul unui 
plantator francez. Dar fericirea noastră a fost distrusă, 
pentru că tatăl logodnicului nu voia să admită în familia lui 
o fată de culoare. Vă închipuiţi, aşadar, cât de mult mă 
înduioşează soarta bietului poet care suferă din acelaşi 
motiv. 

— Vreţi să spuneţi că e îndrăgostit de o fată de culoare? 

— Da, de o mulatră. Tatăl lui i-a interzis această legătură 
şi, folosindu-se de tertipuri, a obţinut un document semnat 
de fată, prin care aceasta renunţă la unirea ei cu William 
Ohlert. 

— Tată denaturat! Exclamai eu plin de revoltă, ceea ce 
îmi atrase din partea gazdei o privire caldă, binevoitoare. 


Suferea, pare-se, aievea de pe urma basmului scornit de 
Gibson. 

Pesemne că, limbută cum era, femeia îi istorisise propriul 
ei amor nefericit, iar dânsul îi îndrugase o poveste aidoma, 
ca să-i topească sufletul de milă şi să justifice, totodată, 
plecarea lor subită. Pentru mine, faptul că aflasem noul 
nume de împrumut - Clinton - al escrocului era deosebit de 
important. 

— Într-adevăr, un tată denaturat! Aprobă doamna. Însă 
William nu s-a dezis de iubita lui şi s-au refugiat amândoi în 
oraşul nostru. A dat-o aici în pensiune. 

— Atunci nu văd de ce a părăsit New Orleans. 

— Din pricina urmăritorului. Sosise în oraş. 

— E vorba de tatăl său? 

— N-a venit chiar el personal. A trimis un detectiv. Acest 
copoi ticălos, prevăzut cu un mandat, i-a hărțuit 
pretutindeni. (îmi venea să râd de indignarea onorabilei 
doamne împotriva copoiului cu care, de fapt, se întreținea 
atât de amical.) Vrea să-l prindă pe William şi să-l aducă 
înapoi la New York. 

— Nu vil-a descris, cumva, domnul Clinton pe individul 
acela infam? Mă interesai, curios să mai aflu amănunte în 
legătură cu persoana mea. 

— Mi l-a zugrăvit la perfecţie, domnule, căci n-ar fi exclus 
ca nemernicul să descopere adresa lui William şi să mă 
trezesc faţă-n faţă cu el. Dar nici o grijă! Mi-am pregătit 
cuvânt cu cuvânt răspunsurile. 

N-o să-i spun cu nici un chip încotro a plecat William. O 
să-l expediez exact în direcţia opusă. 

Şi doamna îmi descrise, la rândul ei, pe „nemernic”. Îl 
ştia chiar pe nume - adică pe numele meu. Caracterizările 
păreau destul de obiective, corecte; în schimb, le rostea 
într-o manieră deloc măgulitoare pentru mine. 

— Îl aştept să apară din clipă în clipă, şopti femeia. Când 
aţi sunat, eram aproape sigură că-i el. Din fericire, m-am 
înşelat. Nu sunteţi dumneavoastră duşmanul acestor 


îndrăgostiţi, neomul care să lovească în fericirea lor. 
Dimpotrivă, ghicesc din emoția dumneavoastră că veţi scrie 
la gazetă un articol în apărarea tinerei perechi şi-l veţi 
demasca pe copoi, să-i piară pofta. 

— Desigur, aş face-o din toată inima, dar trebuie să aflu 
unde se găseşte acum William Ohlert. Sunt obligat să-l 
anunţ în prealabil. Îi cunoaşteţi adresa, sper. 

— Ştiu încotro a plecat, însă n-am habar dacă scrisoarea 
dumneavoastră îl va mai găsi acolo. Pe detectiv l-aş fi 
îndreptat spre nordvest; dumneavoastră vă pot spune 
cinstit că a plecat spre sud, cu intenţia de a ajunge în Texas. 
Avea de gând să debarce la Veracruz, în Mexic. Negăsind 
însă nici un vapor care să ridice imediat ancora şi, grăbit 
din cauza primejdiei ce-l pândea, s-a îmbarcat pe Delfinul în 
direcţia Quintana. 

— Precis? 

— Absolut precis. N-a mai întârziat nici un minut, doar 
cât să-şi urce bagajele pe bord. Portarul meu i-a dat o mână 
de ajutor şi l-a condus chiar pe covertă. Acolo, marinarii l- 
au informat că Delfinul nu merge decât până la Quintana, 
cu escală la Galveston. Prin urmare, master Ohlert a plecat 
cu acest vapor; portarul a stat pe chei până la plecarea 
vasului. 

— Dacă am. Înţeles bine, William Ohlert a plecat 
împreună cu logodnica şi cu secretarul, nu-i aşa? 

— Desigur. Tustrei împreună. Adevărat că portarul n-a 
văzut-o pe logodnică, pentru că aceasta se retrăsese într-o 
cabină rezervată femeilor. Şi fireşte că nu şi-a permis să 
întrebe de ea. Personalul meu, ţin s-o subliniez, e foarte 
discret şi stilat. Dar se înţelege că William nu-şi va fi părăsit 
logodnica expunând-o primejdiei de a fi găsită de copoi. 
Abia aştept să se prezinte individul! Va fi o scenă nostimă. 
Mai întâi am să încerc să-i moi inima, pe urmă, dacă nu 
reuşesc, îi spun de la obraz nişte vorbe de-l vâr în pământ. 

Femeie naivă şi de treabă, gazda se enervă de-a binelea. 
Prea îşi pusese povestea la suflet. Se ridică de pe scaun, îşi 


strânse pumnii grăsuţi şi, îndreptându-i spre uşă, exclamă: 

— Hai, ticălosule, să te învăţ minte! Am să te strivesc 
numai cu vorba şi cu ochii! 

Era suficient. Puteam să plec. Altul şi-ar fi luat rămas-bun 
şi ar fi lăsat-o să stăruie în eroarea ei. Dar eu mă simţii 
dator s-o lămuresc şi; să-i scot din cap că escrocul ar fi om 
cumsecade. Îi spusei aşadari:! 

— Nu cred că veţi avea ocazia să-l striviţi pe copoi, 
precum speraţi. 

— De ce nu? 

— Fiindcă dânsul va proceda împotriva tuturor 
aşteptărilor. Şi nici n-are s-o apuce spre nord-vest, cum aţi 
vrea dumneavoastră. Dimpotrivă, va pleca direct la 
Quintana, ca să-i ajungă din urmă pe William: şi pe aşa-zisul 
secretar. 

— Păi, de unde să ştie încotro s-au dus? 

— Ştie! L.-aţi informat dumneavoastră! 

— Eu? Imposibil! Doar sunt conştientă de mine! Când să-i 
fi spus? 

— Chiar acum. 

— Sir, nu vă înţeleg! Izbucni femeia, mirată la culme. 

— Vă voi lămuri imediat. Îngăduiţi-mi să procedez mai 
întâi la o mică transformare a fizionomiei mele. Îmi scosei 
repede peruca de culoare închisă, barba şi ochelarii. 

Doamna sări din loc speriată: 

— Pentru Dumnezeu! Nu sunteţi redactor! Sunteţi 
copoiul! M-aţi minţit! 

— A trebuit să mă prefac, doamnă, pentru că aţi fost de la 
bun început victima unei minciuni. Povestea cu mulatra e pe 
de-a-ntregul plăsmuită. Aţi fost înşelată în chip ridicol, 
mizându-se pe sensibilitatea dumneavoastră. Nici Clinton 
nu e secretarul lui William. În realitate, îl cheamă Gibson; e 
un escroc dintre cei mai odioşi, care trebuie pus la punct. 

Femeia se prăbuşi pe un scaun şi rosti adânc tulburată: 

— Nu, nu! Peste putinţă! Un bărbat atât de drăguţ, atent, 
încântător! Nu poate fi escroc. Nu vă cred! 


— Mă veţi crede dacă-mi permiteţi să vă istorisesc totul. 
Îi arătai adevărata faţă a lucrurilor şi izbutii să transform 
simpatia ce i-o purta acelui bărbat „drăguţ, atent, 
încântător” într-o mânie violentă. Recunoscu că fusese 
înşelată în modul cel mai mârşav şi, până la urmă, îşi 
exprimă satisfacția că mă deghizasem. 

— Altminteri, sublinie dânsa, n-aţi fi aflat de la mine 
adevărul şi aţi fi plecat spre nord, la Nebraska sau Dakota. 
Acest Gibson-Clinton merită cea mai aspră pedeapsă. Sper 
că veţi porni imediat în urmărirea lui. Vă rog. Să-mi 
comunicaţi din Quintana dacă aţi reuşit să-l prindeţi. 

Iar la întoarcere, în drum spre New York, aduceţi-l aici, la 
mine, ca să-l fac de două parale. 

— Asta cu greu aş putea-o face. Nu e uşor să prinzi un 
individ în Texas şi să-l aduci la New York. M-aş mulţumi să-l 
smulg pe William Ohlert din ghearele escrocului şi să salvez 
măcar o parte din sumele pe care le-au încasat amândoi în 
cursul călătoriei. Deocamdată, m-ar încânta să aud din gura 
dumneavoastră că nu sunt chiar atât de nemernic pe cât m- 
aţi crezut... 

Scuzându-se, femeia îmi dădu toate asigurările că şi-a 
revizuit părerea. Ne despărţirăm cordial, după care îi 
anunţai pe cei doi poliţişti postați la poartă că totul e în 
ordine. Le strecurai în palmă câte un bacşiş şi-mi văzui de 
drum. 

Trebuia să mă îmbarce urgent pe un vapor. Mă interesai 
deci dacă pleacă vreunul spre Quintana. Situaţia nu era 
favorabilă. Un cargobot urma să plece la Tampico, dar în 
cursă directă, fără escală. Alte ocazii spre Quintana s-ar fi 
găsit abia peste câteva zile. Până la urmă, descoperii un vas 
rapid cu pânze, care transporta mărfuri la Galveston; 
acesta ridica ancora după prânz. Puteam să mă îmbarce şi 
eu. La Galveston speram să găsesc numaidecât o legătură 
spre Quintana. Îmi adusei repede bagajul şi urcai pe bord. 

Din păcate, speranţa de a găsi la Galveston un mijloc de 
transport» până la Quintana nu se realiză. Mi se oferi, ce-i 


drept, o ocazie, dar; vasul respectiv naviga până dincolo de 
ţinta mea, către Matagorda, la vărsarea braţului estic al 
fluviului Colorado. Totuşi, primind asigurări că de acolo îmi 
va fi uşor să ajung la Quintana, mă hotărâi; să profit de 
prilej. Ulterior, nu aveam să regret deloc această hotărâre. 

Pe atunci atenţia guvernului de la Washington era 
îndreptată spre Mexic, unde mai bântuiau luptele 
sângeroase dintre partizanii republicii şi cei ai împăratului. 

Statele Unite îl recunoscuseră pe Benito Juarez ca 
preşedinte al republicii mexicane şi se opuneau cu 
fermitate împăratului Maximilian, considerându-l, ca şi 
până atunci, uzurpator. Se exercitau presiuni asupra lui 
Napoleon al III-lea, care aveau să ducă până la urmă la 
hotărârea acestuia de a-şi retrage trupele din Mexic... 
Astfel, soarta! Lui Maximilian era pecetluită. 

La izbucnirea războiului civil, statul Texas se declarase de 
partea Secesiunii, alăturându-se forţelor sclavagiste. 
Înfrângerea acestora din: urmă nu a dus, fireşte, la 
calmarea peste noapte a populaţiei, îndârjită împotriva 
Nordului şi ostilă politicii lui. De fapt, populaţia din Texas 
nutrea sentimente sincer republicane. Îl aclama cu 
entuziasm pe Juarez, „eroul indian”, care nu a pregetat să-l 
înfrunte pe Napoleon şi pe un vlăstar al puternicei dinastii 
habsburgice. Dar pentru că avea sprijinul Washingtonului, 
se urzeau împotrivă-i tot soiul de conspirații. 

Populaţia din Texas se împărţise astfel în două. Unii erau 
pe faţă pentru Juarez; alţii acționau împotriva lui, nu din 
convingere, ci doar din spirit de opoziţie. Din pricina acestei 
încordări, nu era uşor să călătoreşti prin ţară. Orice 
încercare de a-ţi camufla culoarea politică era zadarnică. 
Trebuia pur şi simplu să te declari pentru o parte sau alta... 

Aşa era situaţia pe când se arătă înainte-mi acea 
prelungă fâşie de pământ care desparte golful Matagorda 
de cel mexican. Navigarăm prin Paso Caballo, dar furăm 
siliţi să ancorăm repede, pentru că apa golfului era foarte 
puţin adâncă şi riscam să ne împotmolim. 


Se opriseră acolo câteva ambarcaţiuni mărunte, iar mai 
departe, în larg, o seamă de vase mari cu câte trei catarge 
şi chiar un transatlantic. Mă deplasai, fireşte, în mare 
grabă, cu o barcă, la Matagorda, ca să mă informez dacă 
există o ocazie pentru Quintana. Spre regretul meu, abia a 
treia zi avea să plece o goeletă. Eram deci imobilizat. Mă 
necăjea faptul că Gibson, asigurându-şi un avans de patru 
zile, ar fi putut să dispară fără urmă. Dar îmi ziceam, spre 
consolare, că făcusem tot posibilul în împrejurările date. 

Acum trebuia să am răbdare şi să aştept. Trăsei la un 
hotel şi cerui să mi se aducă bagajele rămase pe vapor. 

Pe atunci Matagorda era o localitate mai mică decât azi. 
Situat în partea de răsărit a golfului, portul avea o 
însemnătate secundară prin comparaţie cu Galveston, de 
pildă. Ca pretutindeni în Texas, regiunea coastei e foarte 
nesănătoasă, din pricina umezelii. Aici te poţi alege uşor cu 
o malarie. lată de ce popasul acesta nu-mi făcea deloc 
plăcere. 

„Hotelul” semăna cu un han de mâna a treia sau a patra, 
odaia părea o cabină de vapor şi patul era atât de scurt, 
încât îmi atârnau afară ba capul, ba picioarele. 

După ce-mi văzui la adăpost bagajele, ieşii să vizitez 
localitatea. 

Ca să ajung de la odaia mea până la scară, trebuia să trec 
prin faţa unei uşi deschise. Mă uitai în treacăt înăuntru. 
Odaia semăna cu a mea, doar că în perete atârna un 
harnaşament de călărie şi capătul frâului mătura 
duşumeaua. Lângă fereastră, zării o flintă de Kentucky. 

Mă gândii pe loc la Old Death. Totuşi, nu eram sigur. 
Lucrurile ar fi putut să aparţină altcuiva. 

Părăsii clădirea hotelului şi o luai pe o stradă în jos. Când, 
deodată, la o cotitură mă ciocnii de un bărbat care venea în 
sens opus. 

— Thunder-storm! Mii de trăsnete! Mă certă omul. Fiţi 
atent, sir, nu vă năpustiţi ca furtuna! 


— Dacă plimbarea mea de melc vă pare o furtună, atunci 
stridia e un cargobot, îl calmai, râzând. 

Se dădu un pas înapoi şi exclamă: 

— Păi ăsta e nătăfleţul care se crede detectiv! Pe cine 
căutaţi în Texas şi tocmai la Matagorda? 

— În orice caz, nu pe dumneavoastră, master Death! 

— Cred şi eu! S-ar părea că sunteţi chiar dintre acei 
oameni care niciodată nu găsesc ceea ce caută, în schimb 
se ciocnesc de semenii care nu-i interesează. Cum staţi cu 
setea, cu foamea? Haidem la o bere! V-aţi găsit locuinţă? 

— Da, la Uncie Sam. 

— Foarte bine! Am tras la acelaşi hotel. 

— Nu cumva ocupați odaia de lângă scară, unde am văzut 
un harnaşament şi o flintă? 

— Chiar aşa. Trebuie să ştiţi că nu mă despart niciodată 
de ele. 

Lucrurile astea mi-s dragi. Un cal se mai găseşte, dar o şa 
bună, greu de tot. Ei, haide! Tocmai ieşisem dintr-o 
magherniţă unde se vinde bere rece, adevărat balsam pe 
căldurile astea de iunie. Sunt gata să mă jertfesc şi să mai 
beau un pahar cu dumneavoastră. 

Mă introduse într-un birt sărăcăcios, unde se servea bere 
la sticle, la un preţ considerabil umflat. Eram singurii 
consumatori. Îi oferii o ţigară de foi, dar o refuză. În 
schimb, scoase din buzunar o roată de tutun de mestecat, 
din care îşi tăie o porţioară ca pentru cinci matrozi luaţi 
laolaltă. Şi-o potrivi cu satisfacţie într-un cotlon al gurii, 
apoi zise: 

— Aşa! Acum vă stau la dispoziţie. Sunt curios să aflu ce 
vânt v-a mânat aşa de repede pe urmele mele. Prielnic? 

— Din contra, foarte neprielnic. 

— Atunci probabil că nici n-aţi avut intenţia să vă opriţi 
aici. 

— Nu. Ţinta mea e Quintana, însă n-am găsit o ocazie 
imediată. 


De aceea m-am trambalat până aici, de unde, cică, s-ar 
găsi mai uşor un vas care să mă ducă la destinaţie. Din 
păcate, trebuie să mai aştept două zile. 

— Răbdaţi, master, răbdaţi! Eu, unul, pot să vă consolez 
cu dulcea idee că sunteţi un ghinionist! 

— Frumos! Credeţi că pentru asemenea consolări veţi 
primi din parte-mi un răvaş de mulţumire? 

— Vă rog, eu dau sfaturi dezinteresate, râse el. De altfel 
şi mie îmi merge anapoda; stau aici, fără nici o treabă, 
fiindcă m-am mişcat prea încet. Voiam să ajung la Austin şi 
de acolo, peste Rio Grande-del-Norte. Anotimpul e 
favorabil. A plouat, fluviul a crescut şi navigația se 
desfăşoară normal. Pentru că, trebuie să ştiţi, altminteri 
acest Colorado e cam sărac în apă. 

— Am auzit, totuşi, că drumul ar fi barat. 

— Nu chiar barat. O îngrămădire de plute sileşte apele să 
se despartă în mai multe braţe pe un parcurs de opt mile 
engleze. Apoi navigația e iarăşi liberă până la Austin şi chiar 
mai departe. Totuşi, e preferabil să te deplasezi până acolo 
pe jos şi abia pe urmă să te îmbarci. De altfel, acesta fusese 
şi planul meu, dar berea mi-a jucat renghiul. Am tot băut 
aici, la Matagorda şi, până am ajuns la plutele cu pricina, 
vaporul se şi punea în mişcare. Aşa că mi-am dus iarăşi şaua 
la hotel şi acuma trebuie să aştept până mâine dimineaţă ca 
să apuc vasul următor. 

— Sunteţi, aşadar, ghinionist ca şi mine. E o consolare, 
vorba dumneavoastră. 

— Ba să-mi fie cu iertare, eu nu sunt ghinionist. Eu nu 
urmăresc pe nimeni! Ce mi-e dacă ajung la Austin azi sau 
peste o săptămână! M-a supărat însă un dobitoc, un 
obraznic care, fiind sprinten ca mine şi văzând cum am 
rămas lângă plute, amărât şi cu şaua alături, mă fluieră de 
pe covertă în bătaie de joc. Dacă-l mai întâlnesc vreodată, îi 
trag nişte palme mai acătării decât cele pe care le-a încasat 
la bordul vasului. 

— Va să zică, s-a lăsat cu păruială? 


— Păruială? Nu mă cunoaşteţi, sir Old Death nu se ocupă 
cu de alde astea. Însă călătorind încoace pe Delfinul, am dat 
de un tip care râdea întruna de mine. L-am întrebat de ce 
anume îi par atât de caraghios. Şi ce credeţi că mi-a 
răspuns?! Cică îl amuză scheletul meu! Atunci i-am trântit o 
pereche de palme de-a căzut în dos. A vrut să-şi scoată 
pistolul, dar căpitanul vasului a intervenit cu autoritate, 
ordonându-i s-o şteargă imediat. Se şi cuvenea. Doar mă 
ofensase. Şi uite că, de ciudă, dobitocul şi-a râs iarăşi de 
mine, mai pe urmă, când m-a văzut în dreptul plutelor. 
Păcat de tovarăşul lui! Părea un gentleman tare mâhnit, 
închis în sine, bătut de gânduri negre. Toată vremea se uita 
în neştire, ca un om care şi-ar fi pierdut minţile. Îl ascultam 
cu o încordare maximă. 

— Şi ziceţi că părea nebun? L-am întrebat. l-aţi aflat 
cumva şi numele? 

— Căpitanul îi zicea master Ohlert. 

Parcă mi-ar fi dat cineva cu o măciucă în cap. 

— Ah! Şi pe celălalt, obraznicul, cum îl chema? 

— Clinton, dacă nu greşesc. 

— E posibil oare? Nu zău, e posibil? Exclamai, ţâşnind de 
pe scaun. 

Va să zică, oamenii aceştia se aflau pe bordul Delfinului, 
împreună cu dumneavoastră? 

— Ce v-a venit, sir? Se miră Old Death. Aţi sărit de pe 
scaun ca o rachetă! Vă interesează cumva persoanele 
respective? 

— Dacă mă interesează?! Sunt chiar oamenii pe care îi 
caut! Iarăşi se ivi pe chipul lui zâmbetul pe care-l 
cunoşteam de mai înainte, amical şi sarcastic în acelaşi 
timp. 

— Bine, bine! Dădu el din cap. Recunoaşteţi, în sfârşit, că 
urmăriţi nişte bărbaţi. Şi tocmai pe ăştia doi! Zău că sunteţi 
un greenhorn, domnule! Aţi pierdut şansa din proprie vină. 

— Fiţi mai limpede, vă rog! 

— De ce nu mi-aţi vorbit pe şleau la New Orleans? 


— Nu puteam. 

— "Totul e permis, dacă te ajută să atingi ţinta. Numai să- 
mi fi spus mie adevărul şi vi-i ofeream plocon pe amândoi. I- 
aş fi recunoscut încă la urcarea pe bord şi v-aş fi anunţat 
numaidecât. Este? 

— Cine ar fi bănuit că-i veţi întâlni? De altfel, eram 
informat că se îmbarcaseră pentru Quintana, nu pentru 
Matagorda. 

— Aşa ziceau ei. Nici prin gând nu le trecea să plece la 
Quintana. 

Ei şi acum, dacă v-aţi cuminţit, spuneţi-mi, vă rog, toată 
istoria. Poate găsesc eu o cale să vă ajut. 

Era clar că omul îmi voia binele. Nici nu încerca măcar să 
mă tachineze. Şi totuşi mă simţeam prost. Încă în ajun 
refuzasem să-i dau o cât de vagă informaţie şi acuma mă 
vedeam obligat să etalez totul. 

Orgoliul mă îndemna să tac, însă raţiunea era mai tare. 
Scosei din buzunar fotografiile persoanelor în cauză. I le 
arătai: 

— Înainte de toate, uitaţi-vă la fotografii. Sunt ei? 

— Da, chiar ei, confirmă Old Death, după ce aruncă o 
privire asupra pozelor. Nu încape îndoială. Îi relatai sincer 
şi deschis întreaga poveste. Mă ascultă atent şi, în cele din 
urmă, spuse îngândurat: 

— "Totul e limpede ca bună ziua. Numai un lucru nu 
înţeleg. Este William Ohlert într-adevăr nebun? 

— Nu. Deşi sunt destul de nepriceput în materie, totuşi 
înclin să cred că e vorba numai de monomanie. Făcând 
abstracţie de un singur punct, Ohlert e pe deplin stăpân pe 
facultăţile sale. 

— Atunci îmi e şi mai neclar de ce a căzut sub influenţa 
totală a lui Gibson. Pare să i se supună oricând şi în orice 
problemă. lar Gibson ştie să-i exploateze din plin 
monomania. Dar să sperăm că-i vom dejuca planurile. 

— Sunteţi sigur că vor cobori la Austin? Nu cumva 
intenţionează să rămână undeva, pe parcurs? 


— Nu, Ohlert i-a declarat căpitanului că pleacă la Austin. 

— M-ar mira. Doar n-o să spună chiar adevărul. 

— Şi de ce nu? Poate că Ohlert nici nu-şi dă seama că e 
urmărit, că umblă pe căi greşite. Ba dimpotrivă, e convins 
că procedează just, că se dăruie exclusiv ideii sale, restul 
fiind treaba lui Gibson. Bolnavul n-a socotit necesar să 
ascundă că pleacă la Austin... Ei, ce aveţi de gând să faceţi? 

— Fireşte că trebuie să plec imediat pe urmele lor. 

— Numai că, oricât de grăbit aţi fi, situaţia vă obligă să 
aşteptaţi până mâine. Mai devreme nu găsiţi nici un vapor. 

— Şi când ajungem? 

— După starea timpului, cred că abia poimâine. 

— Tare târziu! 

— Nu uitaţi că, din aceleaşi motive, vor ajunge şi ei cu 
întârziere. 

În plus, vasul dă inevitabil şi peste bancuri de nisip; până 
se despotmoleşte, mai trece vreme. 

— De-am şti măcar ce are de gând escrocul şi încotro îl 
tot târăşte pe Ohlert! 

— Deh, asta e o enigmă, cum se zice. O fi având elun 
plan. Banii pe care i-au ridicat până acum sunt suficienţi ca 
să-l înavuţească. N-are decât să şi-i bage în buzunar şi pe 
Ohlert să-l lase undeva, în plata Domnului. Dacă n-a făcut-o 
până acum, înseamnă că vrea să-şi sporească suma. Nici nu 
bănuiţi cât mă pasionează cazul. Barem deocamdată, cât 
călătorim împreună, vă ofer întregul meu sprijin. Folosiţi-vă 
de el dacă aveţi nevoie. 

— Cu recunoştinţă, sir îmi inspirați multă încredere. 
Ajutorul dumneavoastră sper să-mi fie de mare folos. 

Ne strânserăm mâinile şi traserăm câte o duşcă de bere. 
De ce nu-i mărturisisem omului acesta, încă din ajun, toată 
povestea? 

Abia ne umplurăm din nou paharele, că de afară se auzi 
mare tărăboi, vociferări, chiote şi lătrat de câini. Uşile se 
izbiră de perete şi în prag apărură şase vlăjgani pe ale 
căror feţe se vedea cât de colo că băuseră zdravăn; toţi 


erau afumaţi. Chipurile lor brutale, straiele subţiri, 
caracteristice Sudului, armele impresionante - toate îţi 
atrăgeau luarea-aminte. Purta fiecare puşcă, pumnal, 
revolver sau pistol şi, în plus, atârnată la cingătoare, câte o 
cravaşă din acelea cu care erau bătuţi sclavii negri. Şi 
fiecare ducea de zgardă câte o namilă de dulău dintr-o rasă 
crescută cu grijă în statele sudice şi dresată pentru 
prinderea negrilor fugari. Acestor dulăi li se spunea 
„băutori de sânge”. 

Fără să dea bună ziua, derbedeii ne aruncară nişte priviri 
încruntate, se tolăniră pe scaune, făcându-le să trosnească, 
îşi trântiră picioarele pe masă şi, bocănind cu tocurile 
cizmelor, îl somară pe birtaş să se ocupe de ei. 

— Ai bere bună, mă? Strigă unul. 

Birtaşul confirmă, speriat. 

— Adu să bem! Comandă individul. 

Birtaşul se retrase grăbit, ca să-i servească pe nobilii săi 
clienţi. 

Fără nici o intenţie, îl priveam pe haidăul care vorbise. 
Acesta mă observă. Sunt convins că privirea mea nu avea 
nimic provocator; însă dumnealui căuta numaidecât pricină 
să se agaţe de cineva. Îmi strigă: 

— Ce te zgâieşti aşa la mine? 

Îi întorsei spatele, fără să răspund. 

— Băgaţi de seamă! Îmi şopti Old Death. Ăştia-s rowdy, 
nişte scandalagii de pomină, probabil vătafi concediaţi de 
pe urma desființării sclavajului şi ajunşi fără căpătâi. S-au 
adunat în bandă ca să se ţină de blestemăţii. Mai bine nu le 
dăm nici o atenţie. Golim paharele şi plecăm. 

Dar tocmai şuşoteala îi displăcu individului. 

Răcni spre noi: 

— Ce tot sufli acolo, în secret, mortăciune bătrână? Dacă 
ai ceva de spus, apoi zi-i cu glas tare! Ori vrei să-ţi căscăm 
noi gura? 

Old Death sorbi din pahar şi nu răspunse. Derbedeii îşi 
duseră şi ei paharele la gură. Berea era cât se poate de 


gustoasă, dar dumnealor, aflându-se într-o veritabilă 
dispoziţie de rowdy, o vărsară pe jos. Cel care vorbise 
adineauri întârzie cu paharul plin în mână. 

— Nu vărsaţi pe jos! Îi sfătui el pe ceilalţi. Uite colea doi 
puişori cărora poşirca asta pare să le placă. Să le-o pasăm 
lor! 

Vărsă paharul şi ne împroşcă. Old Death se şterse calm 
cu mâneca. 

Eu, însă, nu reuşii să mă stăpânesc. Pălăria, gulerul, 
haina - pe toate mi le udase. Mă adresai găliganului: 

— Vă rog, sir, să nu se mai repete! Amuzaţi-vă în familie, 
dacă aveţi chef. Dar pe noi lăsaţi-ne în pace! 

— Nu zău! Şi adică, ce-ar fi dacă v-aş mai boteza o dată? 

— Asta s-ar vedea. 

— S-ar vedea? Uite că vreau s-o văd chiar acum! Birtaş, 
încă un rând! 

Ceilalţi rânjeau, aprobându-l pe matador. Era clar că nu 
va ezita să repete provocarea. 

— Pentru Dumnezeu, sir, nu vă puneţi cu ei! Căută Old 
Death să mă tempereze. 

— Vă temeţi? 

— Ţi-ai găsit! Dar ăştia, niciuna, nici două, pun mâna pe 
armă. Şi curajul, oricât de mare ar fi, nu te apără împotriva 
unui glonţ mişel. 

Apoi, puneţi la socoteală şi dulăii. 

Indivizii îşi legaseră câinii de picioarele mesei. Ca să nu 
mă împroaşte iarăşi pe la spate, îmi părăsii locul şi mă 
aşezai pieziş, cu cotul drept spre ei. 

— Aha şi-a schimbat poziţia! Scrâşni derbedeul cel 
guraliv. Va să zică, vrea să se apere. Să-l văd eu numai că 
mişcă! Îl slobod numaidecât pe Pluto al meu. Doar nu l-am 
dresat degeaba! 

Dezlegă câinele, ţinându-l numai de lesă. Birtaşul încă nu 
venise cu berea; mai era vreme să lăsăm pe masă banii 
pentru consumaţie şi să ieşim. Dar bănuiam că haimanalele 
ne-ar fi tăiat drumul şi, în plus, aveam mândria mea: nu-mi 


convenea s-o şterg din faţa acestui tip dezgustător. „Vitejii” 
ăştia sunt în fond nişte laşi. 

Băgai mâna în buzunar şi desfăcui piedica revolverului. 
De bătaie nu-mi păsa; ştiam să pun la respect pe oricine. 
Mă îngrijorau, în schimb, câinii, deşi mai avusesem de-a 
face cu asemenea dulăi, învăţaţi să sară la om. Oricum, cu 
unul singur ştiam s-o scot la capăt. 

Sosi şi birtaşul. Aşeză sticlele pe masă şi, plin de umilinţă, 
se adresă bătăioşilor săi musafiri: 

— Gentlemeni, vizita dumneavoastră mi-e cât se poate de 
plăcută, dar, vă rog din suflet, lăsaţi pe domnii aceştia în 
pace. Sunt şi ei clienţi, nu-i aşa? 

— Mişelule! Îl repezi unul. Te apucaşi să ne dai lecţii de 
purtare? Stai că-ţi potolesc eu febra! 

Şi vărsă în obrazul birtaşului vreo două sau trei pahare. 
Acesta nu zise nici pâs, socotind că e mai sănătos să dispară 
din ochii lor. 

— Şi acuma, ia să-l vedem pe lăudărosul de colo! Hohoti 
adversarul meu. Să-i dăm şi lui porţia! 

Ţinându-şi cu stânga dulăul de curea, dădu să-mi verse 
paharul în cap. Dar eu mă ferii şi, ridicându-mă de pe 
scaun, îl ameninţai cu pumnul. 

— Pluto, go on! Şo pe el! Arătă dânsul în direcţia mea şi 
slobozi câinele din lesă. Într-o clipă, tocmai când dulăul 
făcuse un salt ca de panteră, mă făcui una cu peretele şi mă 
ferii în lături. Câinele, năvălind orbeşte să-mi sfâşie 
beregata, se izbi cu botul în zid. Venise cu atâta forţă, încât 
izbitura îl ameţi. Îl apucai la iuţeală de picioarele dindărăt, 
îl ridicai în aer şi, proiectându-l de perete, îi zdrobii 
căpăţâna. 

Se stârni atunci un scandal nemaipomenit. Dulăii lătrau şi 
se zbăteau să rupă curelele, beţivanii înjurau de mama 
focului, iar stăpânul potăii ucise dădu să sară la mine. Însă 
Old Death, în picioare, îşi îndreptă amândouă pistoalele 
asupra bandei dezlâănţuite: 


— Stop! Ajunge, boys! Nici o mişcare! Nu vă atingeţi de 
arme că trag! V-aţi înşelat în privinţa noastră. Eu sunt Old 
Death, cercetaşul. 

Cred că-mi cunoaşteţi numele. Iar acest tânăr prieten al 
meu se teme de voi tot atât de puţin ca şi mine. Luaţi loc şi 
beţi în linişte. Nu vârâţi mâna în buzunar că, pe legea mea, 
vă împuşc! 

Acest din urmă avertisment se adresa unuia din găligani 
care dăduse semne că vrea să apeleze la revolver. Îmi 
scosesem la rândul meu pistolul. Împreună cu Old Death 
dispuneam de optsprezece gloanţe. Până ce vreunul din 
netrebnici ar fi apucat arma, l-am fi cuminţit. Bătrânul 
westman devenise parcă alt om. Statura lui, de obicei 
încovoiată, se îndreptase de-a binelea; ochii îi scăpărau şi 
toată făptura lui exprima o dârzenie capabilă să te vâre în 
pământ. Era de-a dreptul comic cât de mititei se făcuseră 
deodată provocatorii. Ce-i drept, mai mormăiau câte ceva în 
bărbi, dar se retraseră cu toţii, cuminţi, la locurile lor. 
Bătăiosul de adineauri nici nu îndrăznea măcar să se 
apropie de câinele ucis, ca nu cumva să treacă prin dreptul 
meu. 

Stăteam încă aşa, cu pistoalele pe masă, când apăru în 
prag un nou client - un indian. 

Purta o haină de piele albă, cu cusături roşii tipic indiene 
şi pantaloni din acelaşi material, garnisiţi cu ciucuri bogaţi 
şi cu păr de scalp. 

Nici o pată, nici urmă de murdărie pe veşmântul lui. 
Picioarele-i fine erau încălţate în mocasini împodobiţi cu 
perle şi cu ţepi de mistreţ. 

De gât îi atârnau punguţa cu „medicamente”, luleaua 
păcii artistic crestată şi o salbă în trei şiruri de gheare de 
urs cenuşiu, dobândite, desigur, cu ocazia vânătorilor prin 
Munţii Stâncoşi. Un brâu lat, croit dintr-o pătură scumpă de 
Santillo, îi încingea mijlocul subţire. Din brâu se iveau 
prăseaua cuţitului şi două tocuri de pistol. În mâna dreaptă 


ţinea o puşcă cu două ţevi şi cu patul bătut în ţinte de 
argint. 

Capul îi era descoperit, părul lung, des, de un negru- 
albăstrui, împletit cu cordeluţe din piele de şarpe, se aduna 
într-o chică în formă de coif. Nici o pană de vultur, nici un 
semn distinctiv nu-i împodobea creştetul; şi totuşi se vedea 
cât de colo că tânărul acesta trebuia să fie o căpetenie, un 
războinic vestit. Profilul său grav, de o frumuseţe autentic 
virilă, semăna cu al unui roman; doar că umerii obrajilor 
erau uşor ieşiţi în afară. Avea faţa complet rasă, buzele 
pline, frumos desenate, iar pielea bătea într-un cafeniu mat, 
deschis, ca o discretă suflare de bronz. Pe scurt, indianul 
acesta nu era altul decât Winnetou, căpetenia apaşilor şi 
fratele meu prin legământ. 

Stătu o clipă în cadrul uşii. Privirea-i ageră, întunecată, 
se plimbă prin încăpere şi pe feţele celor prezenţi. Apoi 
tânărul se aşeză în vecinătatea noastră, cât mai departe de 
beţivanii care nu-l scăpau din ochi. 

Gata-gata să-i sar înainte, dar el - deşi mă observase şi, 
desigur, mă recunoscuse - făcu pe indiferentul. Pesemne că 
avea motive serioase să se poarte astfel; de aceea mă oprii, 
arborând o nepăsare totală. 

Citeam pe faţa lui că înţelesese numaidecât situaţia. 
Privirea-i lunecă iarăşi, cu oarecare dispreţ, asupra 
găliganilor; iar când ne vârârăm la loc pistoalele şi ne 
aşezarăm din nou, un zâmbet satisfăcut, abia vizibil, i se 
aşternu pe buze. 

Personalitatea lui impunea atât de mult, încât se făcu 
linişte ca în biserică; ceea ce trebuie să-l fi convins pe birtaş 
că pericolul trecuse, îşi iţi mai întâi capul pe uşă, apoi - 
după ce se asigură că nu are motive de teamă - apăru 
întreg. 

— Vă rog, o bere! 1 se adresă Winnetou, cu glasul lui 
plăcut, sonor şi cu cel mai bun accent englezesc. 

Găliganilor faptul îi se păru curios. Îşi apropiară capetele 
şuşotind între ei şi trăgând cu coada ochiului spre indian. 


Se vedea că nu-l prea vorbesc de bine. 

Sosi şi berea comandată de Winnetou. Acesta ridică 
paharul în dreptul geamului, îl studie ca un cunoscător în 
materie şi sorbi cu sete. 

— Well se adresă birtaşului, plescăind din limbă. Bună 
bere! Marele Manitu al albilor i-a învăţat multe meşteşuguri 
şi între acestea, fabricarea berii nu e chiar cel din urmă. 

— Să fie oare indian adevărat? Îl întrebai în şoaptă pe 
Old Death, ca şi când habar nu aveam cine-i clientul cel 
nou. 

— Este! Şi încă ce indian! Răspunse bătrânul cu glas 
reţinut, dar cu multă convingere. 

— Îl ştiţi cumva? L-aţi mai văzut? 

— De văzut, nu. Dar îl recunosc după înfăţişare, după 
vârstă şi îmbrăcăminte. Şi mai ales puşca! Faimoasa puşcă 
de argint, care nu bate niciodată pe alături! Aveţi norocul 
să-l vedeţi pe un şef indian, cum nu e altul în întreaga 
Americă de Nord. E vorba de Winnetou, căpetenia apaşilor, 
cel mai nobil şi mai de seamă om dintre pieile roşii. Numele 
lui circulă pretutindeni, prin palate şi colibe, pe la toate 
focurile de tabără. Inteligent şi drept, cinstit şi devotat, 
mândru, viteaz fără pereche, meşter în mânuirea armelor, 
prieten sincer şi ocrotitor al mulţimii nevoiaşe, al 
oropsiţilor, indiferent de neam şi culoare, Winnetou e 
cunoscut de-a lungul şi de-a latul Statelor Unite şi chiar hăt 
dincolo, peste graniţă, ca erou slăvit şi glorios al Vestului 
sălbatic. 

— Dar de unde englezeasca lui perfectă şi ţinuta de 
gentleman? 

— Călătoreşte adeseori prin est. În plus, se spune că un 
învăţat european, căzând prizonier la apaşi şi fiind tratat cu 
multă omenie, a hotărât să rămână printre ei şi să-i educe. 
Acesta cică i-a fost dascăl lui Winnetou. Însă cu vederile lui 
filantropice nu cred s-o fi scos la capăt. Probabil c-o fi 
renunţat şi decăzut cu vremea. 


Bătrânul vorbea foarte încet. Abia înţelegeam ce-mi 
spune. Şi totuşi Winnetou, aşezat la vreo trei metri distanţă, 
se adresă noului meu amic: 

— Old Death greşeşte. Dascălul alb venise la apaşi din 
propria lui dorinţă şi fusese primit cu toată dragostea... Nici 
vorbă să fi decăzut; dimpotrivă, s-a simţit atât de bine, încât 
n-a mai vrut să se întoarcă printre albi. Când a murit, i s-a 
înălţat un monument în jurul căruia străjuiesc stejarii vieţii. 
A trecut dincolo, în plaiurile de-a pururi verzi, unde cei duşi 
nu cunosc ura şi se desfată privindu-l pe Manitu, Marele 
Spirit. Acolo îl va revedea odată Winnetou, uitând mizeria şi 
răutatea care domnesc aici, pe pământ. 

Old Death nu mai putea de bucurie că Winnetou îl 
recunoscuse. 

Faţa îi radia: 

— Cum, sir, mă cunoaşteţi, ştiţi cine sunt? 

— Nu v-am mai văzut până acum, dar v-am ghicit din 
prima clipă. 

Sunteţi un scout al cărui nume zboară până dincolo de 
Las Animas. 

Şi Winnetou îşi întoarse iarăşi ochii de la noi. Nici măcar 
cu o tresărire pe chipu-i dârz nu arătase că ne-am 
cunoaşte. Acum şedea liniştit şi medita; doar urechile 
parcă-i zvâcneau uneori, trădând atenţia încordată. Între 
timp, cei şase derbedei continuau să şuşotească, să se 
întrebe din ochi, să se aprobe reciproc. Până la urmă, păru 
că luaseră o hotărâre. Nu-l cunoşteau pe Winnetou şi nici 
din vorbele sale nu-i ghiciră identitatea. În acelaşi timp, ca 
să repare ruşinea de adineauri, voiau să arunce asupra lui 
toată ura lor nestăpânită împotriva indienilor, îşi imaginau, 
probabil, că mie şi lui Old Death nici prin gând nu ne va 
trece să-i luăm apărarea; nefiind direct provocaţi, trebuia, 
după obiceiul locului, să stăm deoparte şi să asistăm 
impasibili la maltratarea morală a unui om paşnic. Aşadar, 
unul dintre găligani - acelaşi care mă apostrofase pe mine - 


se îndreptă agale şi sfidător spre indian. Eu îmi scosei 
repede pistolul şi îl aşezai pe masă, ca să-l am la îndemână. 

— Nu e nevoie, îmi şopti Old Death. Un Winnetou ştie să 
dea de-a berbeleacul chiar şi de două ori pe-atâţia 
derbedei. 

Individul se proţăpi în faţa apaşului, îşi puse mâinile în 
şold şi răcni: 

— Ce te plimbi prin Matagorda, mă, piele-roşie? Sălbaticii 
n-au ce căuta printre noi! 

Winnetou nici nu-l privi, îşi duse paharul la gură, bău 
niţel şi îl aşeză la loc, plescăind din limbă. 

— N-auzişi ce-am spus, roşu afurisit? Stărui mânios 
scandalagiul. 

Vreau să ştiu ce cauţi aici! Umbli să ne iscodeşti, 
spionule? Sunteţi de-ai lui Juarez, javra aceea cu piele roşie 
ca şi a voastră. Noi, însă, ţinem cu Max, cu împăratul. lar pe 
voi spânzurătoarea o să vă mănânce. Dacă nu strigi cu noi 
„Trăiască împăratul Max!” îţi punem laţul de gât! 

Nici acum Winnetou nu-i răspunse. Nici o fibră nu se 
clinti pe faţa lui. 

— Mă-nţelegi, câine, ori ba? Răspunde imediat! Se răsti 
derbedeul scos din răbdări şi îi propti pumnul în umăr. 

Atunci trupul zvelt al indianului ţâşni ca un fulger. 

— Şterge-o! Porunci el cu glas tunător. Nu permit 
coioţilor să latre la mine! 

„Coiot” e denumirea unui lup de prerie foarte laş şi 
socotit îndeobşte drept cel mai dezgustător dintre animale. 
Indienii îi folosesc numele drept ocară exprimând disprețul 
nelimitat. 

— Cum ai spus? Coiot? Urlă provocatorul. Asta mi-o 
plăteşti chiar acum! 

Cât ai clipi, îşi scoase pistolul. Dar atunci se petrecu ceva 
la care bătăuşul nu se aşteptase: Winnetou îl pocni peste 
mână, arma sări cât colo şi scandalagiul se trezi umflat de 
mijloc, ridicat în aer şi zvârlit ca o minge prin fereastra care 
se făcu ţăndări. „Viteazul” zbură tocmai în stradă. 


Lucrurile se petrecură cu o rapiditate pe care nu sunt în 
stare s-o descriu. Zdrăngănitul cioburilor, gălăgia câinilor, 
strigătele turbate ale derbedeilor - toate la un loc iscară un 
tărăboi infernal, pe deasupra căruia se auzi totuşi glasul 
limpede şi puternic al lui Winnetou. Arătând spre geam, 
apaşul rosti către haita furibundă: 

— Mai doreşte careva? N-are decât să se anunţe! 
Apropiindu-se prea mult de unul din dulăi, acesta dădu să-l 
muşte. 

Dar apaşul îi trânti un picior, încât animalul se vâri 
schelălăind sub masă. Bătăioşii vătafi se retraseră intimidaţi 
şi tăcuţi. Winnetou îi supraveghea cu mâinile goale, fără nici 
o armă. Singură persoana lui impunea tuturor. Nimeni nu 
îndrăznea să sufle o vorbă. Apaşul semăna cu un 
îmblânzitor care intră în cuşca plină de fiare şi le domină 
doar cu ochii săi teribili. 

Deodată, uşa sări în lături şi în prag răsări „eroul” 
proiectat prin fereastră; avea pe alocuri obrazul zgâriat şi 
lovit. Răcnind de furie, năvăli cu cuțitul asupra lui 
Winnetou. Apaşul nu făcu decât o uşoară fentă şi, 
fulgerător, îi prinse ca într-o menghină mâna înarmată. Apoi 
îl strânse ca şi adineauri de mijloc şi, săltându-l în sus, bufni 
cu el de podea. Găliganul rămase lat, fără cunoştinţă. 
Nimeni dintre ai lui nu îndrăzni să-i sară în ajutor. 
Winnetou, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, apucă 
liniştit paharul şi îl goli dintr-o sorbitură. Făcu apoi semn 
birtaşului care se pitise speriat după tejghea, scoase de la 
brâu o pungă de piele şi-i puse în palmă un bob cât aluna, 
galben şi lucios: 

— Poftim, pentru bere şi pentru geamul spart, master! 
După cum vedeţi, „sălbaticul” nu ezită să-şi achite datoriile. 
Să sperăm că şi domnii „civilizaţi” îşi vor plăti consumaţia. 
Ei, cică, interzic unui „roşu” să şadă aici. Dar Winnetou, 
căpetenia apaşilor, nu pleacă de teama lor, ci pentru că ştie 
că, din păcate, numai faţa li-e albă, nu şi sufletul. Pe scurt, 


mi-e scârbă de o asemenea societate. Îşi luă puşca de argint 
şi, fără a se uita la nimeni, părăsi birtul. 

Nici măcar spre mine nu-şi întoarse ochii. 

Acum, derbedeii se însufleţiră din nou. Dar păreau mai 
mult curioşi decât supăraţi pentru hapul ce-l înghiţiseră; nu 
le păsa nici de camaradul lor întins pe jos. Îi interesa mai 
ales bobul din palma birtaşului. 

— Un nugget, lamuri acesta, arătându-le bucăţica de aur. 
Pe puţin doisprezece dolari. Mi-a plătit geamul împărăteşte; 
de altfel, sticla era cam şubredă şi cârpită. Ce să spun, 
indianul pare doldora de nuggeţi. 

Banda de rowdy comenta cu invidie faptul că o piele roşie 
posedă atâta aur. Îşi treceau nuggetul din mână-n mână, 
cântărindu-l în fel şi chip. lar noi, profitând de ocazie, 
plătirăm consumaţia şi plecarăm. 

— Ei, master, ce ziceţi de apaşul nostru? Mă întrebă Old 
Death, după ce ne văzurăm în siguranţă. Oare-i mai găseşti 
pereche în lume? S-au speriat de el ca vrăbiile de erete. Îmi 
pare rău că nu-l mai zăresc nicăieri. L-am fi putut însoţi o 
vreme. Tare aş vrea să ştiu ce treburi are pe-aici şi dacă a 
tras la vreun hotel! În orice caz, trebuie să-şi fi priponit 
undeva calul; nu se poate apaş fără cal, cu atât mai puţin 
când e vorba de Winnetou. În ce vă priveşte, sir, v-aţi 
descurcat binişor, n-am ce zice. Era cât pe-aci sa intru la 
griji. Indivizii de soiul ăsta sunt ai dracului de primejdioşi. 
Dar modul în care aţi dat gata câinele mă face să sper că 
veţi ieşi curând din tagma greenhorn-ilor. Ia te uită că am şi 
ajuns la hotel! Vreţi să intrăm? Eu, unul, n-aş avea poftă. Un 
traper bătrân ca mine nu se închide cu plăcere între patru 
pereţi, prefer să stau sub cerul liber. Haideţi să mai 
admirăm Matagorda. Altfel nu prea ştiu cum să ne omorâm 
vremea. Sau poate v-ar ispiti vreun joc? 

— Nu. Nu sunt jucător, nici nu am intenţia să ajung. 

— Prea bine, tinere! Aici mai toată lumea joacă. În Mexic 
e şi mai şi. Acolo joacă şi bărbat şi femeie şi pisică şi 
şoarece, iar cuţitele nu ruginesc în teacă. Aşadar, să 


hoinărim niţel. Pe urmă luăm masa şi tragem un pui de 
somn. În ţara asta binecuvântată nu poţi să ştii unde şi cum 
ai să te odihneşti a doua zi. 

— Chiar aşa de rău să fie? 

— Uitaţi, sir, că ne găsim în Texas, unde lucrurile încă nu 
s-au liniştit nici pe departe! Să luăm, de pildă, cazul nostru. 
Noi vrem să ajungem la Austin; dar e foarte problematic 
dacă vom ajunge. Furtuna din Mexic s-a rostogolit şi peste 
Rio Grande. Se petrec evenimente neobişnuite şi, în plus, 
trebuie să ţinem seama şi de toanele lui Gibson. Dacă i-a 
venit cumva în minte să-şi întrerupă voiajul spre Austin şi să 
coboare mai ştii unde? Atunci vom fi nevoiţi să-l imităm. 

— Dar cum vom afla dacă a coborât de pe vas? 

— Va trebui să întrebăm din om în om. Vaporul nu se prea 
grăbeşte pe Colorado, ca de pildă pe Mississippi sau pe alte 
fluvii. Avem la fiecare oprire un scurt răgaz pentru 
cercetări. Nu strică să ne deprindem şi cu ideea că va 
trebui, poate, să coborâm pe mal în vreo pustietate fără 
oraşe şi hoteluri. 

— Într-un asemenea caz, ce mă fac cu bagajele mele? 
Întrebarea îl făcu să râdă copios. 

— Bagaje! Ha-ha-ha! Geamantanul e o rămăşiţă 
preistorică. Oamenii cu scaun la cap nu cară după ei 
asemenea balast. Dacă m-aş fi apucat să-mi complic 
existenţa cu toate nimicurile necesare în călătoriile şi 
hoinărelile mele, atunci n-aş fi ajuns prea departe. Luaţi 
numai ce vă trebuie pentru moment, restul vi-l cumpăraţi 
pe parcurs. 

Dar ce lucruri grozave duceţi în drăcia aia de 
geamantan? 

— Haine, rufe, obiecte de toaletă, recuzită pentru 
deghizare şi altele. 

— Astea-s foarte bune, dar le poţi cumpăra peste tot. lar 
unde nu se găsesc, înseamnă că nu e nevoie de ele. Porţi 
cămaşa până o faci praf şi apoi îţi iei una nouă. Obiecte de 
toaletă? Nu mi-o luaţi în nume de rău, sir, însă peria de cap 


sau de unghii, pomezile sau lipiciul pentru mustăţi şi alte 
asemenea bazaconii îl dezonorează pe bărbat. Recuzită 
pentru deghizare? Haida-de! Poate să vă fi folosit pe unde 
aţi trecut, dar aici nu mai are rost să vă ascundeţi 
identitatea sub perucă. Asemenea romantice naivităţi nu vă 
aproprie de ţel. Aici se cere să-l dibuiţi pe Gibson şi să 
operaţi rapid. Şi... 

Se opri şi, măsurându-mă din creştet până-n tălpi, 
observă: 

— Aşa cum arătaţi acum, vă puteţi prezenta fără sfială în 
salonul celei mai elegante lady, sau la teatru. Dar Texasul 
nu seamănă cu un budoar sau cu o lojă. E foarte posibil ca 
peste vreo două-trei zile frumosul dumneavoastră costum 
să ajungă zdrenţe şi jobenul de pe cap să se transforme în 
armonică. Parcă ştiţi ce vrea Gibson, încotro se va duce? 
Nici vorbă să rămână în Texas! Intenţia lui e să dispară, să 
iasă dintre graniţele Statelor Unite. Faptul că a apucat 
direcţia cunoscută ne arată limpede că are de gând să 
treacă în Mexic. În zăpăceala de acolo te pierzi uşor prin 
mulţime şi nimeni, nici chiar poliţia, nu e în stare să te 
dibuie. 

— S-ar putea să aveţi dreptate. Cred însă că, dacă voia să 
treacă în Mexic, îi era mai comod să plece direct spre un 
port mexican. 

— Absurd! Trebuia să fugă atât de repede din New 
Orleans, încât s-a repezit la primul vapor care ridica 
ancora. Şi apoi nu uitaţi că porturile mexicane sunt ocupate 
de francezi. De unde ştiţi că lui Gibson i-ar conveni să dea 
ochii cu ei? N-are alegere. Trebuie să călătorească pe uscat 
şi, în orice caz, va fi destul de deştept să nu se foiască în 
văzul lumii prin oraşele mari. De aceea e posibil să 
ocolească şi Austinul, debarcând pe traseu în vreun alt port. 
Va să zică, el se îndreaptă spre Rio Grande, călare, fireşte, 
printr-o regiune puţin populată. lar dumneavoastră, nu-i 
aşa, o să-l urmăriţi în costumul acesta impecabil, cu joben şi 
geamantan? Daţi-mi voie să râd! 


Îl aprobam în sinea mea, dar nu-mi făcea deloc plăcere că 
îşi râde de frumosul meu costum. El zâmbi şi mă bătu cu 
palma pe umăr: 

— Nu regretaţi, sir. Fiţi cuminte şi despărţiţi-vă de aceste 
haine nepractice. Căutaţi un negustor, vindeţi-i tot 
calabalâcul inutil şi cumpăraţi alte haine. Procuraţi-vă 
neapărat un costum trainic de vânătoare. Cred că banii nu 
sunt o problemă, nu-i aşa? Înseamnă că totul e în ordine. 
Daţi-le naibii de şiretlicuri polițiste! Sunteţi călăreț? Ştiţi să 
trageţi cu arma? Atunci vă trebuie şi un cal. Dar aici, lângă 
coastă, nu face să-ţi cumperi unul. Aici caii sunt scumpi şi 
proşti. Mai în interiorul ţării orice fermier îţi vinde an 
animal cumsecade. Şaua însă trebuie să v-o luaţi de aici. 

— Aoleu! Să umblu şi eu cu şaua-n spinare? 

— De ce nu? E ruşinos? Cui ce-i pasă că mă car cu şaua? 
Nimănui! Dacă-mi place, târăsc după mine şi o canapea, ca 
să dorm pe moale în prerie sau în pădurile neumblate. Râde 
careva, îi dau una, de vede stele verzi. Numai ticăloşia şi 
tâmpenia sunt ruşinoase. Presupuneţi, de pildă, că Gibson a 
coborât undeva împreună cu William, a făcut rost de cai şi 
s-a tot dus. Să vedeţi atunci ce înseamnă să ai o şa la 
îndemână! Mă rog, faceţi cum doriţi, dar dacă vă convine 
tovărăşia mea, ascultați ce vă spun şi hotărâţi-vă repede! 

Fără să mai aştepte răspuns, mă apucă de braţ, mă răsuci 
şi îmi arătă clădirea unei prăvălii purtând, sus, firma cu 
litere de un cot: „Store for all things”, magazin universal. 
Mă trase după elpână la intrare, îmi dădu brânci înăuntru, 
mai-mai să încalec nişte butoaie cu scrumbii şi mă urmă 
zâmbind pe sub mustață. 

Inscripţia de pe firmă nu minţea. Magazinul era foarte 
mare şi avea într-adevăr de toate, inclusiv şei şi puşti. 

Se desfăşură apoi o scenă originală. Parcă eram un şcolar 
însoţit de tatăl său, stând înaintea tarabei de bâlci şi abia 
cutezând să-şi exprime dorinţele. Vrând-nevrând, băiatul 
trebuia să accepte alegerea ce o face bătrânul potrivit 
experienţei sale. De la bun început, Old Death pusese 


condiţia ca negustorul să primească drept plată costumul 
meu, plus conţinutul geamantanului. Omul se declară de 
acord şi trimise un vânzător să-mi aducă bagajul. Apoi 
lucrurile mele fură evaluate şi Old Death porni prin 
magazin să aleagă cele de trebuinţă, îmi alese nişte 
pantaloni din piele neagră, o pereche de cizme înalte cu 
pinteni, o cămaşă roşie de lână, vestă de aceeaşi culoare, 
prevăzută cu o mulţime de buzunare şi buzunăraşe, un 
fular negru, călduros, un surtuc vânătoresc din piele de 
cerb nevopsită, un brâu de piele lat de două palme, 
cartuşieră, pungă de tutun, busolă, pipă şi încă vreo 
douăzeci de alte obiecte - colţuni în locul ciorapilor, un 
sombrero uriaş, o pătură de lână cu spintecătură pentru 
respiraţie, un lasso, un cornet cu pulbere, o scăpărătoare, 
un cuţit, o şa cu coburi şi frâu. 

Trecurăm apoi la alegerea puştii. Old Death nu era 
amator de noutăţi. 

Neglija produsele mai recente şi se opri la o carabină 
veche pe care eu, în nici un caz, n-aş fi pus ochii. 
Cercetând-o atent, cu morgă de mare specialist, o încarcă, 
ieşi în stradă şi ochi de la mare distanţă titirezul de pe 
acoperişul unei case. Glonţul nimeri. 

— Well! aprobă el satisfăcut. Asta îşi va face datoria. A 
fost cândva pe mâini bune şi face mai mult decât toate 
plesnitorile onorate astăzi cu numele de puşcă. După mine, 
arma asta e lucrată de un meşter serios şi sper că-l veţi 
cinsti cum se cuvine. Acuma ne mai trebuie o matriţă 
pentru turnat plumbul şi gata! Plumb se găseşte. O să 
facem la gloanţe, să băgăm tot Mexicul în sperieţi! 

Cumpărai şi alte mărunţişuri, ca, de pildă, batiste, pe 
care Old Death fireşte că le găsi de prisos, apoi trecui într-o 
încăpere alăturată ca să mă schimb. Când revenii, bătrânul 
mă măsură cu vădită satisfacţie. 

Sperasem întrucâtva că se va oferi să-mi ducă el şaua, 
dar nici prin gând nu-i trecu. Mi-o urcă în spinare, 
înghiontindu-mă pe uşă afară. 


— S-a făcut! Mă tachina el în faţa prăvăliei. Vedeţi şi 
dumneavoastră dacă e cazul să vă ruşinaţi! Orice om 
sănătos la cap vă va lua drept un foarte onorabil gentleman. 
lar de ceilalţi ce vă pasă? 

Acum nu mai aveam nici un avantaj faţă de Old Death: 
trebuia să-mi port cu răbdare ponosul până la hotel, în timp 
ce dânsul păşea lângă mine fudul şi, probabil, foarte amuzat 
că ajunsesem în postură de hamal al propriului meu 
calabalăc. 

La hotel, Old Death se puse pe somn. Eu însă plecai în 
căutarea lui Winnetou. Vă imaginaţi câtă bucurie îmi 
provocase neaşteptata revedere. Mă stăpânisem anevoie ca 
să nu-i sar de gât. Cum de ajunsese la Matagorda şi ce 
treburi l-au mânat încoace? De ce se prefăcuse că nu mă 
cunoaşte? Avea, desigur, vreun motiv. Dar care anume? 

Fără îndoială că dorea, ca şi mine, să ne întâlnim şi să 
discutăm. 

Poate că mă aştepta chiar undeva. Cunoscându-i 
obiceiurile, nu era exclus să dau de el. Imposibil să nu fi 
descoperit la ce hotel am tras. 

Acuma va fi pândind prin preajmă. Ocolii deci clădirea şi 
dădui în spatele ei de un câmp deschis. Şi, într-adevăr, 
Winnetou era acolo, la câteva sute de paşi de mine. Sta 
rezemat de un arbore. Când mă zări, o luă, agale spre 
pădure. Îl urmai. Acolo, sub rămuriş, mă întâmpină cu 
braţele întinse şi cu faţa luminată de bucurie: 

— Şarli, dragul meu frate! Ce fericire pentru inima mea 
că te-am regăsit! Aşa se bucură dimineaţa când, după 
trecerea nopţii, răsare soarele! 

Mă strânse la piept şi mă sărută. 

— Dimineaţa ştie că soarele trebuie să răsară, îi vorbii la 
rândul meu, noi însă nici n-am bănuit că ne vom întâlni pe 
aceste meleaguri. Sunt şi eu fericit că te văd! 

— Ce cauţi, ce vânt te aduce? Ai vreo treabă la 
Matagorda, sau eşti în trecere spre Rio Pecos? 

— Am venit încoace cu o misiune. 


— Oare fratele meu alb nu-mi poate spune şi mie despre 
ce-i vorba? N-ai vrea să-mi povesteşti pe unde ai umblat de 
când ne-am despărţit la Red River? 

Mă conduse mai în adâncul pădurii. Ne aşezarăm pe 
nişte buturugi. Şi stând aşa, umăr lângă umăr, îi povestii 
toate păţaniile mele. 

Winnetou mă ascultă cu toată atenţia şi apoi rosti: 

— Când te-am ajutat să termini măsurătorile pentru calul 
de foc, am făcut-o numai ca să poţi încasa banii ce ţi se 
cuveneau. Şi iată că uraganul ţi-a răpit toată averea! De-ai 
vrea să rămâi printre războinicii apaşi, care te îndrăgesc şi 
te stimează, n-ai mai duce niciodată lipsă de bani. În orice 
caz, ai făcut bine că nu m-ai aşteptat la Saint Louis, la 
meşterul şi prietenul Henry. Eu n-aş fi venit acolo şi nu ne- 
am fi întâlnit. 

— L-ai prins cumva pe ucigaş, pe Santer? 

— Nu. Spiritul rău l-a ocrotit, iar Manitu nu mi-a stat în 
ajutor. 

Santer s-a refugiat la militarii din sud şi a dispărut fără 
urme. Dar ochiul meu îl va găsi şi atunci nu-mi mai scapă! 
M-am întors la Rio Pecos fără să-l fi pedepsit pe ucigaş. 
Toată iarna războinicii noştri au jelit moartea lui Inciu- 
Ciuna şi a surorii mele. A trebuit apoi să străbat călare mari 
depărtări, să trec pe la toate triburile apaşilor şi să-i 
împiedic de la acţiuni pripite, căci voiau să treacă în Mexic 
şi să ia parte la luptele de acolo. Ai auzit de Juarez, 
preşedintele din neamul indienilor? 

— Da. 

— Şi cine crezi că are dreptate, el sau Napoleon? 

— EL. 

— Suntem într-un gând. Dar să nu mă întrebi ce caut aici, 
în Matagorda. Va trebui să păstrez taina chiar şi faţă de 
mine. l-am făgăduit personal lui Juarez, cu care m-am văzut 
la El Paso del Norte. Spune-mi, vrei să mai continui 
urmărirea celor două feţe palide, deşi ne-am regăsit aici? 


— Trebuie! M-ar bucura nespus dacă ai veni şi tu cu 
mine. Ce zici, e posibil? 

— Nu. Sarcina mea e tot atât de însemnată ca şi a ta. Mai 
rămân aici până mâine, când iau vaporul spre La Grange. 
De acolo, trecând pe la Fortul Inge, ajung la Rio Grande del 
Norte. 

— Înseamnă că plecăm cu acelaşi vapor: numai nu ştiu 
până unde. 

Oricum, mâine vom mai fi împreună. 

— Asta nu. 

— Cum aşa? 

— Nu vreau să-mi amestec fratele în treburile mele; de 
aceea m-am şi purtat adineauri ca şi când am fi străini. Şi 
pe urmă, n-am vrut să-ţi vorbesc în faţa lui Old Death. 

— Dar ce ai cu el? 

— L-ai spus că eşti Old Shatterhand? 

— Nu. Nici nu s-a pomenit între noi de numele acesta. 

— Totuşi, îl cunoaşte cu siguranţă. Tu ai lipsit mult timp şi 
nu ştii cât se discută despre tine în Vest. Nici vorbă că Old 
Death să nu fi auzit de Old Shatterhand. Numai că te-a luat 
drept un greenhorn, nu-i aşa? 

— Exact. 

— Ce mai surpriză va fi pentru el când va afla cine este 
greenhorn-ul! Ei bine, plăcerea asta n-aş vrea să ţi-o stric. 
De aceea să nu ne vorbim nici pe vapor: nu ne cunoaştem şi 
gata! Las' că discutăm noi pe îndelete după ce-l găseşti pe 
William Ohlert şi pe escrocul care l-a răpit. Dar te întorci pe 
urmă la noi, aşa cred?! 

— Desigur. 

— Atunci, dragă Şarli, să ne despărţim! Mai sunt aşteptat 
de nişte feţe palide. 

Se ridică. Trebuia să-i respect secretul. Ne luarăm 
rămas-bun în speranţa unei revederi apropiate. 

A doua zi, închiriind doi catâri, străbătui împreună cu Old 
Death drumul până la vapor. Animalele ne scutiră de povara 
cea mai grea: transportul şeilor. 


Vasul nostru era construit după sistemul american, care 
permite plutirea uşoară la suprafaţa apei. Numeroşi 
pasageri se şi aflau pe bord. Urcarăm şi noi traversând 
pasarela cu şeile în spinare. Atunci auzirăm un glas apăsat: 

— By Jove! Pe Jupiter! Uite nişte catâri înşeuaţi, care 
umblă în două picioare! Cine-a mai văzut aşa drăcie? Faceţi 
loc, oameni buni! Vârâţi-i în cală! Dobitoacele n-au ce căuta 
printre gentlemeni! 


Glasul ne era cunoscut. Pe locurile cele mai bune, la clasa 
întâi, protejate de un acoperiş de sticlă, şedeau derbedeii 
aceia rowdy cu care ne întâlnisem în ajun. Iar injuriile le 
rostise chiar scandalagiul de ieri, care părea să fie 
conducătorul bandei. Mă dirijai după Old Death. Cum 
dânsul nu reacţiona defel, făcui şi eu ca şi când n-aş fi auzit 
insulta. Ne aşezarăm în faţa lor împingând şeile sub 
banchetă. 

Bătrânul se făcu comod, scoase pistolul, îi trase piedica şi 
îl puse alături. Eu îi urmai exemplul. 

Indivizii şuşoteau între ei, fără să mai ridice glasul către 
noi. Dulăii erau şi ei prezenţi, minus unul, fireşte. Şeful 
scandalagiilor ne tot privea duşmănos pe sub sprâncene. 
Şedea cam încovrigat, pesemne din cauza zborului său 
original prin fereastră şi a modului puţin amabil în care îl 
tratase Winnetou. I se mai cunoşteau pe obraz zgârieturile 
provocate de sticlă. 

Când controlorul ne întrebă de ţinta călătoriei, Old Death 
îl lămuri că plecăm la Columbus; de fapt, aşa scria şi pe 
biletele noastre. La nevoie, puteam plăti diferenţa ca să 
plecăm mai departe. Însă bătrânul Death era convins că 
Gibson nu s-a deplasat chiar până la Austin. 

Tocmai la cel de-al doilea semnal de plecare, apăru un 
nou pasager: Winnetou. Călărea un armăsar negru, de o 
rară frumuseţe, dichisit cu căpăstru indian. Trecu pasarela 
şi, ajuns pe bord, descăleca, ducându-şi calul spre partea 
din faţă a covertei, în spaţiul rezervat animalelor şi 
prevăzut cu un paravan înalt de scânduri. Apoi, ca şi cum n- 
ar fi luat pe nimeni în seamă, se aşeză lângă parapet. 
Derbedeii îl priveau chiondărâş. Se tot vânzoleau pe 
locurile lor, tuşeau tare, doar-doar îi vor atrage atenţia. Dar 
în zadar. Winnetou, sprijinit în ţeava puştii, şedea ca şi 
absent, pe jumătate întors cu spatele la ei. 

Se dădu şi al treilea semnal. Vasul mai întârzie puţin, în 
aşteptarea vreunui pasager de ultimă clipă, apoi roţile se 
puseră în mişcare şi pornirăm în larg. 


Călătoria noastră decurgea normal, în deplină pace. 
Ajunserăm la Wharton, unde coborâră câţiva pasageri şi se 
urcară în schimb alţii, mult mai numeroşi. Old Death ieşi 
pentru câteva minute pe chei ca să se informeze la 
administraţia portului dacă nu cumva Gibson trecuse pe 
acolo. Răspunsul fu negativ. Acelaşi răspuns îl primirăm mai 
apoi şi la Columbus, ceea ce ne determină să ne prelungim 
biletele de dram până la portul La Grange. De la Matagorda 
la Columbus vasul parcursese o distanţă echivalentă cu 
vreo cincizeci de ore de mers pe jos. Aici ajunserăm către 
seară. În tot acest timp Winnetou nu se mişcase din loc 
decât o singură dată, când îşi adapă armăsarul şi îi dădu 
grăunţe de porumb. 

Cei şase rowdy păreau să se fi calmat în privinţa noastră. 
Încercară să intre în vorbă cu noii călători, dar aceştia îi 
tratau cu destulă indiferenţă. Găliganii se băteau în piept, 
fălindu-se cu convingerile lor antiaboliţioniste, interesându- 
se de opinia celorlalţi şi bruftuluindu-i când dădeau de vreo 
altă părere. Curgeau din gura lor expresii ca „republican 
afurisit”, „slugoi” şi altele încă mai tari. Astfel, scârbiţi, 
oamenii se retraseră în sine şi nu le mai dădură nici o 
atenţie. Probabil că de aceea zurbagiii renunţară să se mai 
lege de noi: vedeau că vor fi lipsiţi de sprijinul celorlalţi 
pasageri. Dac-ar mai fi găsit pe bord şi alţi secesionişti, 
atunci, hotărât lucru, ar fi făcut-o lată. 

Dar iată că la Columbus coborâră mulţi dintre călătorii 
paşnici şi se urcară nişte indivizi penibili. Între alţii se iviră 
pe pasarelă, clătinându-se, vreo cincisprezece-douăzeci de 
beţivani care nu prevesteau nimic bun. Cei şase rowdy îi 
întâmpinară cu exclamaţii de bucurie. Acestora li se 
asociară şi alţi noi veniţi, până când, în cele din urmă, 
forţele turbulente deveniră majoritare. Zurbagiii tropăiau, 
se tolăneau pe bănci, se îmbrânceau fără să le pese de 
nimeni, făcând totul ca şi când ei ar fi fost stăpânii absoluţi 
ai vasului. Căpitanul îi lăsa în pace. Găsea, probabil, că 
lucrul cel mai bun e să nu-i bage în seamă câtă vreme nu-l 


stingheresc în treburile lui. Pasagerii n-aveau decât să se 
descurce şi să se apere cum or şti. Acest căpitan nu avea 
nimic din înfăţişarea yankeilor. Era cam corpolent, lucra rar 
la americani, iar pe obrajii lui bucălaţi, rumeni, stăruia un 
surâs de bonomie... 

Cei mai mulţi dintre secesionişti trecură în restaurantul 
vasului. 

Răzbătea de acolo un zgomot infernal. Se spărgeau 
sticle. Deodată năvăli afară un negru văitându-se. Era, 
probabil, chelner. Se căţără sus, pe puntea de comandă şi 
raportă căpitanului că zurbagiii îl bătuseră cu cravaşa şi că 
amenințau să-l spânzure de coşul vaporului. 

Abia acum situaţia începu să-l îngrijoreze pe căpitan. Se 
convinse mai întâi că vasul înainta pe direcţia justă, cobori 
apoi scăriţa şi dădu să intre în restaurant. Chiar atunci îi 
ieşi în cale cârmaciul. Se opriră lângă noi, încât auzii toată 
discuţia. 

— Căpitane, raportă subalternul, nu mai putem sta 
nepăsători. 

Ăştia pun la cale blestemăţii. Spuneţi, vă rog, indianului 
să coboare în primul port. Au de gând să-l spânzure. Se 
pare că ieri s-a cam răfuit cu unul din ei. Afară de asta, e 
vorba şi de doi albi, nu ştiu care anume. 

Vor să-i linşeze. Cică au fost de faţă şi ei la bătaia de ieri 
şi ar fi spioni de-ai lui Juarez. 

— Ei drăcia dracului! Nu-i glumă! Care or fi albii aceia? 
Şi căpitanul îşi roti ochii în jur. 

— De noi e vorba, sir! Îl lămurii, ridicându-mă de pe 
banchetă şi apropiindu-mă de el. 

— Aşa? Păi dacă dumneavoastră sunteţi spion de-al lui 
Juarez, atunci eu sunt gata să înghit vaporul cu pasageri cu 
tot! Exclamă el cântărindu-mă cu toată competenţa. 

— Nici prin vis nu mi-a trecut să fiu spion! Eu nu mă 
sinchisesc de politică... 

— Trebuie să vă puneţi în siguranţă. Acostez chiar acum 
şi dumneavoastră părăsiţi vasul. 


— În nici un caz! Sunt obligat să-mi continui drumul şi n- 
am timp de pierdut. 

— Neplăcută afacere! Dar, staţi niţel! 

Se apropie de Winnetou şi-i spuse ceva. Apaşul ascultă şi, 
refuzând din cap, îi întoarse spatele. Căpitanul veni iarăşi 
spre noi, necăjit. 

— Ştiam eu că indienii ăştia sunt tare încăpăţânaţi. Nu 
vrea nici el să coboare. 

— Înseamnă că domnii vor păţi-o rău de tot, interveni 
îngrijorat cârmaciul. Bezmeticii aceia nu glumesc. lar noi, o 
mână de oameni, nu le putem face faţă. 

Căpitanul căzu pe gânduri. Apoi chipul i se lumină: se 
cunoştea că-i venise o idee fericită. 

— Am să le joc măgarilor un renghi de care să-şi 
amintească multă vreme. Dumneavoastră procedaţi cum vă 
spun eu. Întâi de toate, nu vă folosiţi de puşti. Băgaţi-le sub 
banchetă, lângă şei. Orice apel la armă n-ar face decât să 
strice lucrurile. 

— All devils! Pe toţi dracii! Îşi ieşi din fire Old Death. 
Adică să ne lăsăm linşaţi? 

— Nicidecum. Dumneavoastră vă apăraţi şi atât. Staţi în 
defensivă. La momentul oportun, intervin eu şi le aplic o 
metodă cu efect sigur. Las' că-i răcorim noi pe aceşti 
netrebnici! Îi îmbăiem. Bizuiţi-vă pe mine! N-avem timp de 
prea multe explicaţii. Iată-i, vin încoace! 

Într-adevăr, derbedeii urcau scara spre covertă. 
Căpitanul plecă în grabă de lângă noi şi, în şoaptă, dădu 
dispoziţii cârmaciului. Acesta alergă la şeful echipajului, în 
preajma căruia se aflau doi timonieri. 

După câteva momente, îl văzui şuşotind cu călătorii 
paşnici: le comunica nişte instrucţiuni. Dar nu mai trăsei cu 
urechea, deoarece, împreună cu Old Death, îmi 
îndreptasem toată atenţia asupra secesioniştilor. 

Observai doar că, în mai puţin de zece minute, toţi 
pasagerii se mutară în partea din faţă a covertei. 


Cum ieşiră din restaurant, derbedeii ne şi înconjurară. 
Noi, respectând indicaţiile căpitanului, nici nu ne atinserăm 
de arme. 

— Uite tipul! Strigă şeful scandalagiilor, arătându-mă pe 
mine. Spion al Nordului, omul lui Juarez! Ieri era îmbrăcat 
ca un gentleman; acum o face pe vânătorul. De ce-şi 
schimbă costumele, hai? Mi-a ucis câinele şi, alături de 
ăstălalt, m-a ameninţat cu pistolul! 

— Spion, spion! Urlară toţi, făcând un tărăboi grozav. Se 
vede după cum se deghizează... Să constituim un tribunal! 
Să le punem ştreangul de gât! Jos cu Statele din Nord! Jos 
cu iscoadele lor! 

— Ce faceţi, gentlemeni? Interveni atunci căpitanul, 
strigând de sus, de pe puntea de comandă. Păstraţi ordinea 
pe bord! Nu vă legaţi de pasageri! 

— Ia ţine-ţi gura, sir! Îi răspunse unul din haită. Parcă noi 
nu vrem ordine? Asta şi facem! Ori intră cumva în obligaţiile 
dumitale să-i ocroteşti pe spioni? 

— Obligaţia mea e să-i transport pe toţi pasagerii care 
sunt în regulă cu bileţele. Chiar şi secesioniştii pot călători 
pe vasul meu dacă au bilete şi se poartă cuviincios. Asta e 
datoria mea. Însă dacă tulburaţi ordinea, vă scot la mal şi n- 
aveţi decât să înotaţi pe uscat până la Austin. 

Derbedeii izbucniră în râs. Parcă nechezau cu toţii. Old 
Death şi cu mine eram atât de înghesuiți, încât abia ne mai 
puteam mişca. 

Protestam, fireşte, dar vocile noastre se pierdeau în 
urletul dezlănţuit al bandei. Furăm împinşi până hăt spre 
coşul fumegând al vasului. 

Voiau să ne spânzure. Coşul era prevăzut din loc în loc cu 
cârlige de fier prin care treceau funii solide. Aşadar, un 
dispozitiv cât se poate de adecvat pentru intenţiile lor. Nu 
aveau decât să sloboadă un pic funiile şi, făcându-le laţ, să 
ni le petreacă pe după gât. Acolo ne îngrămădiră huliganii 
şi alcătuiră la repezeală un tribunal, care atingea culmea 
ridicolului. Cred că nici nu se întrebară măcar de ce nu 


schiţăm vreun gest de apărare. Vedeau doar că purtăm 
cuțite şi pistoale asupra noastră şi că, totuşi, nu ne servim 
de ele. 

Old Death făcea eforturi uriaşe ca să pară liniştit. Mai- 
mai să pună mâna pe pistol, dar privirea căpitanului îl 
readuse la realitate. 

— Ascultaţi! Zbieră capul bandei către ai săi. E limpede 
că avem de-a face cu nişte blestemaţi care subminează 
Statele din Sud. Ce caută ei aici, în Texas? Sunt spioni şi 
trădători. Să-i lichidăm, scurt pe doi! 

Propunerea fu aprobată gălăgios. Căpitanul vasului îi mai 
avertiză o dată în mod serios, dar nu obţinu nimic. 
Derbedeii îşi râseră de el. Îşi puseră apoi întrebarea dacă 
să-l judece concomitent şi pe indian, sau să ne spânzure mai 
întâi pe noi. Deciseră să fie chemat şi Winnetou. 
„Preşedintele” tribunalului trimise doi „membri” să-l aducă. 
Împresuraţi cum eram, nici nu-l văzurăm pe tânărul apaş. 
Auzirăm doar un strigăt puternic. Winnetou doborâse pe 
unul din găliganii trimişi după el, iar pe al doilea îl aruncase 
peste bord. Apoi dispăru în cabina cârmaciului, construită 
din plăci de fier şi situată lângă carcasa roţilor. Printr-un 
ochi al cabinei miji curând ţeava dublă a puştii sale de 
argint. 

Fireşte că întâmplarea stârni mare tămbălău. Se repeziră 
toţi la parapetul vasului, rugându-l pe căpitan să trimită o 
barcă de salvare după camaradul lor expediat în apă. 
Căpitanul le îndeplini rugămintea. 

Un matroz sări în barca fixată la pupa, o dezlegă şi vâsli 
către găliganul care se zbătea în valuri. Din fericire, acesta 
ştia oarecum să înoate şi se menținea la suprafaţă. 

Old Death şi cu mine rămaserăm singuri. Deocamdată 
scăpasem de spânzurătoare. Cârmaciul şi ceilalţi matrozi 
stăteau cu ochii ţintă la căpitan. Acesta ne făcu semn să 
venim mai aproape şi ne spuse cu glas reţinut: 

— Atenţie, domnilor! Îi îmbăiem îndată. Dumneavoastră 
rămâneţi fără nici o grijă pe bord. Şi faceţi gălăgie, cât mai 


multă gălăgie! 

Dădu ordin să se oprească maşinile şi vasul pluti încet 
către malul drept. Era acolo un banc de nisip, pe care îl 
lingea leneş apa destul de săracă a fluviului. Un semn al 
căpitanului - şi cârmaciul, zâmbind complice, îndreptă vasul 
spre banc. Un scrâşnet dedesubt, o izbitură încât unii din 
pasageri se treziră pe jos - şi iată-ne proptiţi în mal. 

Acum toată atenţia celor ce urmăreau barca de salvare 
îşi schimbă obiectul. Călătorii paşnici, informaţi şi instruiți 
din vreme, ţipau de mama focului, ca şi când le-ar fi sunat 
ceasul morţii. lar derbedeii, crezând că e vorba de un 
accident, strigau la rândul lor ca din gură de şarpe. Atunci 
veni fuga unul am matrozi şi, făcându-l pe speriatul, îi 
raportă căpitanului: 

— Apă în cală, domnule căpitan! Prova s-a rupt în două! 
Câteva minute şi vasul se scufundă! 

— Suntem pierduţi! Exclamă căpitanul. Se salvează cine 
poate! Apa nu e adâncă. Repede, spre mal! 

Cobori de pe punte, îşi scoase la iuţeală haina, vesta, 
chipiul, îşi trase cizmele din picioare şi sări peste bord. Apa 
îi ajungea numai până la gât. 

— Jos! Săriţi! Strigă el. Mai e încă vreme. Dacă vaporul 
se scufundă, s-a zis cu noi! 

Secesioniştii nici nu înregistrară ciudăţenia că tocmai 
căpitanul vasului îl părăsise cel dintâi. Erau prea îngroziţi 
ca să mai cântărească lucrurile. Se aruncau peste bord şi 
înotau gâfâind spre mal, fără să observe cum căpitanul, 
luând-o pe la spatele vaporului, se căţăra frumuşel pe scara 
pregătită dinainte. Astfel, vasul fu curăţat şi unde cu o clipă 
înainte domnise spaimă, răsunară acum hohote de râs. 

Pe când primii „salvaţi” atingeau malul, căpitanul ordonă 
presiune maximă. Având fundul plat şi rezistent, vasul nu 
suferise nici cea mai mică avarie şi se supuse docil 
comandei. Fluturându-şi haina ca pe un drapel, căpitanul 
strigă spre mal: 


— Farewell! Rămâneţi cu bine, gentlemeni! Dacă vă mai 
vine pofta să vă jucaţi de-a tribunalul, spânzuraţi-vă între 
voi. Bagajele, câte au rămas aici, le voi preda în portul La 
Grange. Ridicaţi-le de acolo! 

Vă puteţi imagina ce impresie făcură toate acestea 
asupra derbedeilor păcăliţi. Răgeau desperaţi, îl somau pe 
căpitan să oprească şi să-i ia pe bord, amenințau cu 
reclamaţii, cu moartea, ba se folosiră chiar şi de puşti în 
măsura în care acestea nu se umeziseră de tot. În cele din 
urmă, unul din ei, cuprins de turbare şi neputinţă, răcni 
spre căpitan! 

— Potaie! Te aşteptăm noi aici la întoarcere şi te 
spânzurăm pe propriul tău vas! 

— Well, sir! N-aveţi decât! Vă vom pofti pe bord! Dar 
până atunci, transmiteţi salutări generalilor voştri din Sud! 

Vaporul îşi luă toată viteza şi navigarăm cât se poate de 
repede, ca să recuperăm timpul pierdut... 

Chapter 2 KU-KLUX-KLAN. 

Acest cuvânt mai e şi azi o enigmă lexicală căreia i s-au 
dat diferite explicaţii contradictorii. Numele faimosului 
Kukluxklan sau, altfel ortografiat, Ku-klux-klan, ar fi, după 
unii, onomatopeic, imitând ţăcănitul puştii când o încarci. 
Alţii îl descompun în cuc, adică avertisment, gluck, adică 
gâlgâit şi clan, cuvânt de origine scoțiană care înseamnă 
trib, seminţie sau bandă. Creadă, fiecare ce vrea. Probabil 
că nici membrii Ku-klux-klanului nu ştiu de unde vine acest 
nume şi ce înţeles are. La urma urmei, puţin le pasă. Poate 
că vreun ins a clănţănit pur şi simplu din gură, iar alţii l-au 
imitat, fără să se sinchisească de sensul sau nonsensul 
expresiei. 

Nu la fel de obscur era însă şi scopul urmărit de această 
asociaţie, care a apărut mai întâi în Carolina de Sud, 
Georgia, Alabama, Mississippi, Kentucky şi Tennessee şi, în 
sfârşit, întinzându-şi tentaculele către Texas. Se alcătuia 
dintr-o adunătură de duşmani înveteraţi ai Nordului, care 
îşi puseseră drept ţel combaterea prin toate mijloacele, 


chiar şi cele mai criminale, a ordinii noi, instaurate după 
încheierea războiului civil. Într-adevăr, ani de-a rândul Ku- 
klux-klanul a menţinut în statele sudice o continuă 
tulburare, primejduind proprietatea, frânând industria şi 
comerţul. Şi nici cele mai drastice măsuri nu au izbutit să 
pună capăt nefastei sale activităţi. 

Organizaţia secretă, înfiinţată în urma restricţiilor pe 
care guvernul fusese silit să le aplice faţă de Sudul învins, 
Ku-klux-klanul îşi recruta membri dintre partizanii 
sclavajului, adversari ai Uniunii şi ai partidului republican. 
Prestând jurăminte fanatice, aceştia se legau să execute 
orbeşte prevederile statutului şi să păstreze, sub 
ameninţarea pedepsei cu moartea, toate secretele 
organizaţiei. Nu se dădeau înapoi de la nici un act de 
violenţă, nici chiar de la incendieri şi asasinate; se 
întruneau periodic şi săvârşeau crimele umblând totdeauna 
călare şi mascaţi. Împuşcau preoţii în amvon şi judecătorii 
în exerciţiul funcţiunii, atacau gospodari paşnici, lăsându-i 
să zacă sub ochii familiei, cu spinările sfâşiate până la os. 
Toţi criminalii şi bătăuşii din lume luaţi la un joc nu 
răspândeau atâta groază cât acest Ku-klux-klan, pentru 
combaterea căruia guvernatorul Carolinei de Sud se văzuse 
nevoit să ceară preşedintelui Grant ajutor militar. Asociaţia 
luase asemenea proporţii, încât, fără acest ajutor, nu i se 
putea ţine piept. Grant a supus chestiunea Congresului. A 
fost promulgată o lege împotriva Ku-klux-klanului, conferind 
preşedintelui puteri excepţionale, mergând până la 
nimicirea bandei. Însăşi nevoia de a recurge la astfel de 
măsuri extreme dovedeşte din plin pericolul grav pe care 
Ku-klux-klanul îl reprezenta nu numai pentru indivizii luaţi 
în parte, dar şi pentru întreaga naţiune... 

Se înserase când vaporul nostru sosi în portul La Grange 
şi când căpitanul ne anunţă că, din cauza condiţiilor 
nesigure de navigaţie, călătoria nu mai poate fi continuată. 
Ne văzurăm deci obligaţi să debarcăm. Winnetou o luă 


înainte, traversând călare pasarela şi topindu-se apoi în 
întunericul portului. 

Old Death îl caută de îndată pe funcţionarul de serviciu al 
agenţiei de navigaţie. 

— Mă interesează, sir, când a sosit aici ultimul transport 
de călători din Matagorda şi dacă toţi pasagerii au coborât 
de pe vas. 

— Ultimul transport? Alaltăieri, cam la ora asta. lar 
pasagerii au coborât până la unul, deoarece vasul avea să-şi 
continue cursa abia a doua zi dimineaţa. 

— Aţi fost de faţă şi la reîmbarcarea lor? 

— Fireşte, sir. 

— Atunci, v-aş ruga să ne daţi o informaţie. Suntem în 
căutarea a doi prieteni care au călătorit cu vasul respectiv 
şi trebuie să fi poposit aici, laolaltă cu ceilalţi pasageri. Am 
vrea să ştim dacă şi-au reluat călătoria. 

— Hm, nu-i uşor de ştiut. Nici nu se crăpase bine de ziuă, 
era încă întuneric şi pe bord era mare înghesuială. În astfel 
de condiţii, cum să observi pe fiecare în parte? Probabil că 
toată lumea a plecat mai departe, exceptând pe un domn 
Clinton. 

— Clinton? Păi, chiar de dumnealui e vorba. Veniţi, vă 
rog, mai la lumină! Prietenul meu are o fotografie a lui 
Clinton. Să vedem dacă-l recunoaşteţi. Într-adevăr, 
funcţionarul confirmă cu toată siguranţa că acesta e 
domnul cu pricina. 

— Ştiţi, cumva, unde a tras în gazdă? Întrebă Old Death. 

— Nu ştiu precis, dar pesemne că la senor Cortesio, ai 
cărui oameni l-au întâmpinat şi i-au dus bagajele. E vorba 
de un spaniol care se ocupă cu tot felul de comisioane. 
Acuma se pare că livrează în secret arme pentru Mexic. 

— Sper că e un gentleman? 

— Ce să vă spun, sir, astăzi oricine se crede gentleman, 
chiar dacă-şi cară şaua în spinare. 

Aluzia se referea, fireşte, la noi, dar omul n-o făcuse cu 
răutate. 


De aceea Old Death reluă prietenos: 

— Vreun han se găseşte oare în acest port binecuvântat, 
unde, cu excepţia lanternei dumneavoastră, nu se vede 
nicăieri măcar un fir de lumină? Adică un han acceptabil, 
unde să te poţi odihni fără a fi molestat de oameni sau de... 
alte insecte? 

— Nu e decât unul singur. Dar aţi cam lungit discuţia cu 
mine şi pasagerii ceilalţi trebuie să fi ocupat între timp cele 
câteva odăi disponibile. 

— Destul de neplăcut, constată Old Death, trecând calm 
şi peste această impoliteţe. În casele particulare probabil că 
nu trebuie să ne aşteptăm la prea multă bunăvoință, nu-i 
aşa? 

— Sir, eu nu vă cunosc: nu ştiu. La mine nu vă pot găzdui 
din lipsă de loc. Dar e cineva care n-o să vă refuze, vreau să 
spun, dacă sunteţi oameni cumsecade. E un fierar care s-a 
mutat aici venind din Missouri. 

— Perfect! Se bucură Old Death. Doar nu suntem 
răufăcători. Îi plătim cinstit şi poate să ne găzduiască fără 
grijă. N-aţi vrea să ne daţi adresa? 

— Nu-i nevoie de nici o adresă. V-aş conduce chiar eu, 
dar mai am nişte treburi cu vaporul. De altfel, master 
Lange, aşa îi zice fierarului, nu e încă acasă. La ora asta se 
află de obicei la cârciumă. Aşa e tradiţia pe-aici. Ajunge să 
întrebaţi de master Lange din Missouri. Îi spuneţi că v-a 
trimis la el reprezentantul agenţiei. Va să zică, o luaţi drept 
înainte şi vă opriţi la a doua clădire pe stânga. Veţi 
recunoaşte uşor cârciuma: e luminată. Prăvăliile încă nu s- 
au închis. 

Dădui omului un bacşiş şi plecarăm, ducând şeile cu noi. 
Cârciuma o recunoscurăm nu numai după geamurile 
iluminate, ci şi după larma ce răzbătea dinăuntru. Pe firmă, 
închipuind un soi de broască ţestoasă uriaşă, prevăzută cu 
aripi şi numai cu două picioare, scria: „Hawks Inn”. Deci 
broasca, în intenţia zugravului, trebuie să fie de fapt o 
pasăre de pradă, ospătăria numindu-se „Vulturul”. 


Cum am deschis uşa, năvăli asupra noastră un nor de fum 
gros şi înecăcios. Consumatorii erau pesemne înzestrați cu 
nişte plămâni excepţionali ca să nu se sufoce, ba să se simtă 
chiar bine în această atmosferă. Excelenta stare a bojocilor 
se vădea şi din vorbăria neobişnuit de sonoră. Aici nu se 
discuta cu glas normal. Toţi pălăvrăgeau în gura mare, de-ai 
fi zis că nici nu-şi ascultă interlocutorii. 

Văzând această plăcută ambianţă, stăturăm câteva clipe 
în pragul cârciumii, ca să ne mai obişnuim ochii cu fumul şi 
să ajungem a deosebi persoanele şi lucrurile. În cele din 
urmă, constatarăm că există două încăperi, una spațioasă 
pentru clienţii de rând şi alta mai mică pentru oamenii mai 
cu vază - fapt nu numai neobişnuit în America, dar şi 
primejdios, dacă avem în vedere că nici un cetăţean al 
statelor libere n-ar fi admis vreo discriminare socială sau 
morală în dauna lui. 

Cum în sala din faţă toate locurile erau ocupate, ne 
îndreptarăm spre încăperea din fund, fără să ne bage 
nimeni în seamă. Acolo găsirăm două scaune libere la o 
masă. Lepădarăm şeile într-un ungher şi luarăm loc. La 
masa cu pricina mai şedeau câţiva bărbaţi, care beau bere 
şi discutau între ei. Ne priviră scurt, pătrunzător şi 
schimbară brusc vorba, fapt pe care îl sesizai după 
oarecare semne ale lor de stânjeneală. Doi dintre comeseni 
semănau leit unul cu altul. Se vedea cât de colo că sunt tată 
şi fiu. Erau înalţi, viguroşi, cu trăsături puternice conturate, 
cu mâini mari şi grele - mărturii ale unei munci aspre, 
sârguincioase. Păreau în fond nişte oameni blajini, dar care 
tocmai trecuseră printr-un moment de enervare, ca şi când 
ar fi discutat un subiect neplăcut. 

De altfel, se şi mutară puţin mai încolo, sugerându-ne cu 
discreţie că n-au poftă să intre în vorbă cu noi. 

— Staţi pe loc; domnilor! Li se adresă Old Death. N-o să 
vă devorăm, deşi de azi-dimineaţă n-am pus mai nimic în 
gură. Se găseşte pe-aici ceva de mestecat care să nu cadă 
prea greu la maţe? 


Cel pe care îl bănuiam a fi tatăl tânărului clipi din ochiul 
stâng şi răspunse vesel: 

— În ce priveşte integritatea persoanelor noastre, sir, 
cred că ne-am apăra niţel înainte de a fi înghiţiţi. De altfel, 
sunteţi leit Old Death. 

Sper că nu vă supără comparaţia. 

— Old Death? Ăsta cine-o mai fi? Se miră prietenul meu, 
făcând o mutră cât se poate de mirată. 

— În tot cazul, e un tip mai acătării ca dumneavoastră, un 
westman, un cercetaş cu mare faimă. Într-o lună de zile 
omul acela înfruntă mai multe primejdii decât alţii în toată 
viaţa lor. Băiatul meu, Will, îl ştie la faţă, l-a văzut. 

„Băiatul” număra de bună seamă vreo douăzeci şi şase de 
ani. Avea faţa bronzată şi făcea impresia unui ins gata să se 
încaiere cu o duzină de adversari. Old Death îl privi pieziş 
şi-l descusu pe bătrân: 

— Ziceţi ca l-a văzut? Când? 

— In şaizeci şi doi, dincolo, în Arkansas, puţin înaintea 
bătăliei de la Pea Ridge. Dar dumneavoastră probabil că 
nici n-aţi auzit de această bătălie. 

— De ce nu? Am pribegit nu o dată prin Arkansas şi cred 
că atunci mă aflam chiar în apropiere de Pea Ridge. 

— Şi de partea cui eraţi, dacă-mi permiteţi întrebarea? 
Împrejurările sunt în aşa fel, încât nu strică şi ştii ce hram 
poartă persoana cu care stai la aceeaşi masă. 

— Nu vă faceţi griji, master! Sper că nu sunteţi 
partizanul sclavagiştilor bătuţi. Or, în acest caz, sunt cu 
totul de părerea dumneavoastră... 

— Atunci fiţi binevenit! Dar să revenim la Arkansas şi la 
Old Death. 

Ştiţi, probabil, că acest stat, când a izbucnit războiul civil, 
înclina să treacă de partea Uniunii. Pe neaşteptate, însă, 
lucrurile s-au schimbat. Mulţi oameni destoinici, care 
priveau cu oroare sclavajul şi purtarea aristocrației sudice, 
s-au strâns laolaltă declarându-se împotriva secesiunii. 
Totuşi, forţele conservatoare, printre care şi acei baroni din 


Sud, au pus mâna pe cârmă. Elementele cu judecata 
sănătoasă au fost intimidate şi astfel Arkansas se alătură 
Sudului! Fireşte că faptul acesta a provocat mare 
amărăciune. Dar pentru moment nu era nimic de făcut. 
Oamenii au fost nevoiţi să rabde şi să privească neputincioşi 
cum ţara aceea frumoasă, mai ales în partea ei de 
miazănoapte, era pustiită de război. Eu locuiam pe atunci la 
Missouri, la Poplar Bluff, aproape de graniţa cu Arkansas. 
Băiatul meu, aci de faţă, s-a înrolat, bineînţeles, într-unul 
din regimentele unioniste care intenționau să vină în 
ajutorul celor din Arkansas. O coloană, din care făcea parte 
şi Will, a fost trimisă în recunoaştere peste graniţă. Acolo a 
dat peste un număr covârşitor de trupe inamice şi, după o 
luptă eroică, ai noştri au fost înfrânți. 

— Va să zică, au căzut prizonieri? Îmi închipui că nu le-a 
mers tocmai bine. Se ştie cum se purtau statele din sud cu 
prizonierii. Dintr-o sută de oameni, pe puţin optzeci mureau 
din cauza tratamentului inuman. Dar de împuşcat nu-i prea 
împuşcau. 

— Oho! Aici vă înşelaţi amarnic. Băieţii noştri s-au ţinut 
tare, au consumat toată muniţia şi s-au bătut apoi corp la 
Corp, provocând secesioniştilor pierderi grele. 

Pe prizonieri şi să-i măcelărească. Acum, singurul meu 
fecior, se afla în mare primejdie. Şi dacă-l vedeţi aici întreg 
şi teafăr, pentru asta numai Old Death merită mulţumiri. 

— Cum aşa, master? Mă faceţi din ce în ce mai curios. Te 
pomeneşti că cercetaşul acela va fi adus nişte trupe în 
ajutorul prizonierilor? 

— Ar fi fost prea târziu. Până să sosească asemenea 
trupe, fiul meu s-ar fi prăpădit. Însă Old Death a procedat 
ca un westman care ştie ce şi cum. Adică, de unul singur, i-a 
eliberat pe toţi prizonierii. 

— Grozav! Asta zic şi eu lovitură! 

— Şi ce lovitură! S-a târât pe burtă până în lagăr, cum fac 
indienii. 


Era seară şi-i venise în ajutor şi o ploaie torențială, care 
stinsese toate focurile. Se înţelege că vreo câteva santinele 
i-au simţit vârful cuţitului. 

Altfel nu se putea. Secesioniştii se aflau într-o fermă, un 
batalion întreg. Ofițerii ocupaseră camerele de locuit, iar 
trupa se adăpostise la întâmplare. Pe prizonieri, vreo 
douăzeci la număr, îi îngrămădiseră într-o şandrama unde 
era instalat teascul de zahăr, păzit de patru santinele, câte 
una pe fiecare latură a clădirii. Chiar în dimineaţa 
următoare, sărmanii băieţi aveau să fie puşi la zid. În timpul 
nopţii, însă, după schimbarea santinelelor, prizonierii auziră 
un zgomot pe acoperiş. Nu era ropotul ploii, era un alt fel 
de zgomot. Stătură liniştiţi şi traseră cu urechea. Deodată, 
o trosnitură. Şindrila cedă şi cineva tot lărgea spărtura, 
până ce ploaia năvăli peste teasc. Timp de zece minute nu 
se mai auzi nimic. Dar pe urmă necunoscutul slobozi prin 
spărtură trunchiul unui copac tânăr, cioturos şi destul de 
rezistent ca să suporte greutatea unui om. Pe acest trunchi 
se căţărară prizonierii până pe acoperişul nu prea înalt al 
şandramalei şi de acolo se lăsară în jos, pe pământ. Afară, 
cele patru santinele din schimb zăceau în nesimţire. Băieţii 
le luară armele şi, cu multă dibăcie, salvatorul îi scoase 
dincolo de lagăr, în drumul ce duce la frontieră şi pe care-l 
cunoşteau cu toţii. Abia aici aflară ei că omul care îşi riscase 
viaţa ca să-i salveze era Old Death, cercetaşul. 

— Şi i-a însoţit mai departe? Se prefăcu a nu şti Old 
Death. 

— Nu. Spunea că-l aşteaptă nişte treburi urgente şi se 
mistui repede în bezna nopţii ploioase. Băieţii nici nu 
apucaseră măcar să-i mulţumească şi să-i reţină trăsăturile 
feţei. Era un întuneric de nu se vedea om cu om. Băiatul al 
meu abia de-i ghici statura înaltă şi deşirată. 

Dar pe parcurs a schimbat cu el câteva vorbe de care îşi 
aminteşte la perfecţie. Eh, de l-am întâlni odată pe acest 
Old Death! Ar şti şi el cum arată nişte oameni 
recunoscători! 


— O fi ştiind el şi aşa. Îmi închipui că fiul dumneavoastră 
nu e singurul om cu care s-a întâlnit în viaţă. Dar spuneţi- 
mi, sir, nu cunoaşteţi cumva pe un anume master Lange din 
Missouri? 

Celălalt îşi înălţă atent capul. 

— Lange? Îngână el. De ce vă interesează? 

— Ne temeam că aici, la „Vulturul”, n-o să mai găsim loc 
şi ne-am informat la reprezentantul agenţiei de navigaţie 
dacă nu cunoaşte pe cineva care ne-ar putea găzdui şi 
dânsul ni l-a recomandat pe master Lange, sfătuindu-ne 
totodată să ne referim la bunele lui oficii. De altfel, tot el ne- 
a trimis încoace, la restaurant. 

Tatăl lui Will îşi trecu din nou privirea cercetătoare peste 
feţele noastre. 

— Ei bine, sir, eu însumi sunt Lange. Pentru că ştiu cine v- 
a trimis şi păreţi nişte oameni cumsecade, îngăduiţi-mi să 
vă strâng mâna şi să vă spun bine aţi venit. Sper că nu-mi 
veţi înşela încrederea. Dar cine-i amicul dumneavoastră, că 
n-a scos o vorbuliţă până acum? 

— E un german, om cu studii înalte. A venit să-şi caute 
norocul pe aceste meleaguri. 

— Vai, vai! Dumneavoastră, cei de dincolo, vă închipuiţi 
că aici umblă câinii cu covrigii în coadă. Aflaţi, însă, că aici 
se munceşte din greu, iar amărăciunile vin cu toptanul până 
să ajungi la o situaţie. 

Dar, mă rog, să nu fie cu supărare! Vă urez succes şi fiţi 
binevenit! 

De astă dată îmi întinse şi mie mâna. Old Death i-o 
strânse pentru a doua oară. 

— Şi dacă vă mai îndoiţi că merităm încrederea, adăugă 
el, mă voi adresa fiului dumneavoastră, care va depune 
mărturie în privinţa mea. 

— Will?! Întrebă mirat Lange. 

— Chiar dânsul. Spuneaţi adineauri că a stat de vorbă cu 
Old Death şi că-şi aminteşte totul la perfecţie. N-ai vrea, 


tinere, să-mi povesteşti şi mie ce anume aţi discutat? Mă 
interesează grozav. 

Will, căruia îi fusese adresată întrebarea, rosti cu 
însufleţire: 

— Old Death păşea în fruntea noastră. Fusesem rănit la 
braţ de un glonţ şi mă durea foarte tare; nu aveam 
pansament, mâneca mi se lipise de rană. Tocmai treceam 
printr-un crâng şi Old Death stârni fără voie o creangă. 
Aceasta îmi lovi braţul şi mă fulgeră o durere atât de vie, 
încât am ţipat şi... 

— şi bătrânul cercetaş v-a făcut de măgar! Îl întrerupse 
Old Death. 

— De unde ştiţi? Se minună Will. 

Bătrânul continuă fără să-i răspundă: 

— Şi atunci i-ai spus că eşti rănit la braţ şi că rana s-a 
inflamat, iar Old Death te-a sfătuit să-ţi moi mâneca în apă, 
ca să se dezlipească şi să-ţi răcoreşti apoi rana cu zeamă de 
pătlagină, care înlătură pericolul gangrenei. 

— Da, da, exact aşa! Confirmă uimit tânărul Lange. Dar 
de unde ştiţi toate astea, sir? 

— Mai întrebi? Doar eu sunt omul cu care ai stat atunci 
de vorbă. 

Tatăl dumitale găsea adineauri că semănăm leit, Old 
Death şi cu mine. 

Şi uite că nu s-a înşelat. Semănăm într-adevăr, cum 
seamănă, de pildă, nevasta bărbatului cu soţia lui. 

— Adică... asta... cum s-ar spune... Sunteţi Old Death! 
Izbucni Will în culmea bucuriei, sărind de la locul lui şi dând 
să-l strângă în braţe pe bătrânul cercetaş, dar mâna 
viguroasă a tatălui îl opri şi-l făcu să se aşeze: 

— Ho', băiete! Dacă e să se lase cu duioşii, apoi îmi revine 
mie, ca tată, primul drept şi prima datorie de a-l îmbrăţişa 
pe salvatorul tău. 

Numai că, deocamdată, trebuie să ne abţinem; nu uita 
unde ne aflăm şi câţi ochi ne pândesc. Prin urmare, stai la 
locul tău şi fii cuminte! 


Şi, adresându-se lui Old Death, adăugă: 

— Nu mi-o luaţi în nume de rău, sir, dar am temeiuri 
serioase. 

Aici, la noi şi-a cam băgat dracul coada. Să nu vă îndoiţi 
de recunoştinţa mea, dar tocmai de aceea sunt obligat să 
evit tot ce v-ar pune în primejdie. După câte ştiu, lumea vă 
cunoaşte drept partizan al aboliţioniştilor. În timpul 
războiului, aţi pus la cale nişte acţiuni care v-au sporit faima 
şi au provocat grele pierderi celor din Sud. V-aţi ataşat unor 
Unităţi din armata Nordului în calitate de călăuză şi 
cercetaş, conducându-le până în spatele duşmanilor, pe 
drumuri pe care nimeni altul nu s-ar fi încumetat. lată de ce 
vă bucuraţi la noi de atâta preţuire. În schimb, cei din Sud 
v-au declarat spion. Ştiţi, desigur, cum stau lucrurile. Dacă 
aţi cădea pe mâna unor secesionişti, v-aţi alege cu 
ştreangul. 

— Ştiu totul, master Lange şi puţin îmi pasă, ripostă cât 
se poate de calm Old Death. Ce-i drept, nu ţin cu tot 
dinadinsul să atârn în ştreang, dar am fost de repetate ori 
ameninţat cu spânzurătoarea şi uite că mai sunt viu. Nu mai 
departe decât azi nişte rowdy plănuiau să ne spânzure pe 
amândoi de coşul vaporului şi n-au apucat să-şi realizeze 
opera. 

Şi Old Death istorisi întâmplarea de pe vapor. După ce-l 
ascultă cu atenţie, bătrânul Lange comentă îngândurat: 

— Căpitanul a procedat foarte curajos, dar s-a expus unei 
mari primejdii. Dânsul trebuie să rămână aici, în La Grange, 
până dimineaţa - iar huliganii pot sosi şi ei în cursul nopţii. 
Şi atunci, cu siguranţă că vor căuta să se răzbune. De altfel 
şi dumneavoastră o puteţi păţi, chiar mai rău decât 
căpitanul. 

— Da' de unde! Nu mă tem eu de câţiva măgari! Am avut 
de-a face cu destui indivizi de teapa lor. 

— Nu fiţi uşuratic, str! Ăştia pot strânge aici destule 
ajutoare. De câtva timp se petrec la noi lucruri nu prea 
curate. Din toate părţile ne vin străini pe care nimeni nu-i 


cunoaşte; se adună prin locuri dosnice şi se tot sfătuiesc 
între ei. De afaceri nu e vorba, căci toată ziua umblă 
creanga pe străzi. Se vede că n-au nici o treabă. Acum şed 
dincolo şi urlă şi cască nişte guri, de-ar încăpea ursul în ele. 
Au şi încercat să ne provoace. O vorbă să le fi răspuns, ar fi 
ieşit cu bătaie şi omor! De altfel, nu am nici un chef să mai 
stau mult aici; veţi fi având şi dumneavoastră nevoie de 
odihnă. Cu cina, însă, nu prea stăm pe roze. Eu sunt văduv 
şi duc, împreună cu feciorul, viaţă de holtei. 

Luăm masa la restaurant, îndeobşte prânzul. Şi plus de 
asta, simțind că aici cam arde pământul sub picioare, ne-am 
vândut casa mai zilele trecute. Nu vreau să spun că nu-mi 
plac oamenii de prin partea locului. Sunt, ca orişiunde, mai 
răi sau mai buni. Dar urmările războiului mai apasă greu 
asupra Nordului, iar dincoace, în Mexic, măcelul încă mai 
continuă. Noi, în Texas, ne aflăm tocmai la mijloc şi cazanul 
s-a încins de-a binelea. Toate haimanalele năvălesc de peste 
graniţă şi asta îmi taie pofta să rămân aici. Am hotărât să-mi 
vând gospodăria şi să mă mut la fiica mea, căsătorită cu un 
om serios. Acolo îmi voi găsi un adăpost cumsecade. Am 
găsit cumpărător chiar aici, în localitate, i-a plăcut 
gospodăria şi, alaltăieri, mi-a şi achitat toată suma în bani 
peşin. Aşa că pot să plec când îmi convine. Mă mut în Mexic. 

— Ce v-a apucat? Sări Old Death. 

— Pe mine?! De ce? 

— Păi chiar dumneavoastră vă plângeaţi adineauri de 
Mexic. 

Ziceaţi că acolo mai continuă măcelul. Şi vreţi să vă 
aruncaţi în gura lupului! 

— N-am altă cale, sir. De altminteri, nu peste tot în Mexic 
e aceeaşi situaţie. Unde mă duc eu, adică niţel dincolo de 
Chihuahua, războiul s-a stins. E adevărat că Juarez a fost 
nevoit să se retragă la El Paso, dar s-a descurcat repede şi 
i-a respins pe franţuji spre miazăzi. Ceasurile lor sunt 
numărate. Soarta se va hotări în jurul capitalei. Sus, în 
provinciile de la nord, cred că va fi linişte. Acolo ne aşteaptă 


o situaţie cât se poate de bună. Ginerele meu posedă o mină 
de argint: e foarte bogat. Locuieşte de mai bine de un an şi 
jumătate în Mexic şi, în ultima lui scrisoare, îmi aduce la 
cunoştinţă că „regele argintului”, adică el, a devenit tată şi 
că moştenitorul îşi reclamă cu energie bunicul. 

Spuneţi şi dumneavoastră, face să mai rămân aici? E 
vorba să fiu angajat la mină împreună cu Will... Aşadar, 
totul e în regulă şi nimic nu mă mai poate reţine. Bunicul 
trebuie să stea lângă nepoţel; acolo îi e locul, nu aiurea. 
Dacă v-ar plăcea să ne însoţiţi, aş fi extrem de bucuros. 

— Hm! Cugetă Old Death. Nu glumiţi, sir! S-ar putea 
întâmpla şi asta. 

— Zău? Aveţi de gând să plecaţi cu noi? Ar fi minunat! 
Bateţi palma, sir! Mergem împreună. 

Şi ne întinse mâna. 

— Uşurel, uşurel! Râse Old Death. Cred că ne vom duce 
şi noi în Mexic, dar nu e încă sigur. Şi chiar dacă ar fi să ne 
hotărâm, nu se ştie dinainte pe care drum vom apuca. 

— Dacă e numai pe-atâta, sir, atunci plec cu 
dumneavoastră pe unde voiţi. De aici toate drumurile duc la 
Chihuahua şi mi-e indiferent dacă ajung la destinaţie astăzi 
sau mâine. Sunt egoist şi îmi văd de interesul meu. 
Călătorind cu un westman şi cercetaş ca dumneavoastră, 
mă asigur că ajung dincolo nevătămat, ceea ce, pe 
vremurile astea tulburi, nu e puţin lucru. Ce credeţi, sir, 
unde vă puteţi informa mai precis în legătură cu drumul? 

— La un anume senor Cortesio. Poate că-l cunoaşteţi? 

— Cum să nu-l cunosc! La Grange e atât de mic, încât 
toate pisicile se tutuiesc între ele. Aflaţi că tocmai acestui 
senhor i-am vândut casa. 

— Întâi de toate, mă interesează dacă e om de treabă sau 
lichea. 

— Om de onoare, sir. Culoarea lui politică nu mă priveşte. 
Puţin îmi pasă dacă cineva preferă să fie condus de un 
împărat sau de un preşedinte de republică. Numai datoria 
să şi-o facă. Sehor Cortesio are legături strânse cu cei de 


peste graniţă. Noaptea se adună la el tot felul de oameni; 
convoaie de catâri încărcaţi cu lăzi grele sunt dirijate spre 
Rio del Norte. Eu, unul, bănuiesc că e vorba de arme şi 
muniții destinate partizanilor lui Juârez. Dar e posibil să 
plece şi voluntari de-ai noştri împotriva francezilor. În orice 
caz, omul lucrează din plin, ceea ce înseamnă că afacerea 
îşi merită riscul. 

— Unde locuieşte? Aş vrea să-i vorbesc încă azi. 

— Îl găsiţi pe la zece. Intenţionam să tratez ceva cu el şi 
mă poftise acasă pentru ora asta. Între timp, însă, lucrurile 
s-au aranjat. 

— Mai era cineva la dânsul când l-aţi vizitat ultima oară? 

— Da. Erau doi bărbaţi, un tânăr şi altul mai în vârstă. 

— Ştiţi cum îi cheamă? Intervenii eu, curios. 

— Am stat aproape o oră împreună şi am avut destul timp 
să le aflu numele. Tânărului îi zice Ohlert, iar celuilalt seor 
Gavilano. Acesta din urmă pare să fie un vechi cunoscut al 
lui Cortesio; vorbeau despre o întâlnire a lor de acum câţiva 
ani în capitala Mexicului. 

— Gavilano? N-am auzit. N-o fi vreun nume nou de 
împrumut al lui Gibson? Mă făcu atent Old Death. 

Am scos fotografiile din buzunar şi le-am arătat 
fierarului. I-a recunoscut pe loc: 

— Ăştia sunt, sir. Cel slab şi negricios ca un creol e seăor 
Gavilano: celălalt e master Ohlert, care m-a pus, de altfel, în 
mare încurcătură. Mă tot întreba de nişte gentlemeni pe 
care nu i-am văzut de când trăiesc, de un negru, Othello, de 
o tânără din Orleans pe nume Ioana, care la început păştea 
oile şi apoi l-a însoţit pe rege în război, de o nefericită lady 
Măria Stuart, căreia i-au tăiat capul în Anglia, de un clopot 
pe care l-ar fi cântat Schiller şi chiar de un domn poet 
Ludwig Uhland2, care ar fi blestemat doi trubaduri, iar 
regina i-ar fi aruncat din balcon trandafirul ce-l purta la 
piept. Scotea la iveală o grămadă de nume, de poezii şi de 
poveşti, din care n-am reţinut decât cele ce vă spun. Mi se 
învârteau toate în cap ca roata morii. Acest master Ohlert 


pare să fie un om tare bun, dar aş face prinsoare ca e niţel 
scrântit. Până la urmă a scos o hârtie şi mi-a citit din ea. Era 
vorba de nişte nopţi îngrozitoare, de ploaie şi stele, de 
negură şi veşnicie, de sânge, de un duh care cheamă 
mântuirea, de un diavol în creier şi de o duzină de şerpi, mă 
rog, tot lucruri învălmăşite, care nu se potrivesc între ele. 
Zău că nu ştiam ce să fac, să râd sau să plâng. 

Nu mai încăpea îndoială: vorbise cu William Ohlert, iar 
escrocul de Gibson îşi schimbase iarăşi numele. Probabil că 
nici Gibson nu era numele lui autentic. Ticălosul era într- 
adevăr cam smead la faţă ca un creol; doar îl văzusem cu 
ochii mei. Poate că era chiar din Mexic şi îl chema Gavilano, 
nume sub care îl cunoscuse Cortesio. In limba spaniolă 
gavilano înseamnă uliu, ceea ce i se potrivea de minune. 

Voiam să ştiu înainte de toate ce pretext folosise escrocul 
ca să-l aducă pe William încoace. Trebuie să fi născocit ceva 
foarte ispititor pentru tânărul monoman, ceva în legătură 
cu ideea ce-l obseda de a scrie o dramă despre un poet 
nebun. 

Poate că Ohlert i-a vorbit fierarului şi despre această 
chestiune, întrebai, deci: 

— În ce limbă v-aţi întreţinut cu Ohlert? 

— În germană. Stăruia foarte mult asupra unei tragedii 
pe care voia s-o scrie. Cică era nevoie să treacă el însuşi 
prin toate întâmplările ce urma să le povestească. 

— De necrezut! 

— De ce adică de necrezut, sir? 'Ţicneala constă tocmai în 
faptul că te urmăresc nişte gânduri care nici nu i-ar trece 
prin cap unui om sănătos. La fiecare trei vorbe pomenea de 
o senorita Felisa Perilla, pe care, cică, o va răpi cu ajutorul 
prietenului său. 

— Ei, asta e într-adevăr nebunie! Dacă omul şi-a vârât în 
cap că trebuie să trăiască aievea tragedia eroilor săi, atunci 
e cazul să fie împiedicat. Sper că se mai află aici, în La 
Grange? 


— Nu. A plecat ieri, împreună cu seior Cortesio, la ferma 
lui Hopkins. De acolo, ia drumul spre Rio Grande. 

— Neplăcută afacere, foarte neplăcută! Trebuie să 
mergem pe urmele sale. Dacă se poate, încă azi. Ştiţi cumva 
unde ne putem face rost de nişte cai buni? 

— Chiar la senor Cortesio. Are în permanenţă cai 
pregătiţi pentru oamenii ce urmează să treacă la Juârez. 
Dar nu v-aş sfătui să porniţi noaptea. Nu cunoaşteţi drumul 
şi aţi avea nevoie de o călăuză greu de găsit la ora asta. 

— Totuşi, poate găsim. Să facem pe dracu-n patru şi să nu 
mai întârziem. Mai întâi, să vorbim cu Cortesio. A trecut de 
zece, trebuie să se fi întors acasă. V-aş ruga să ne arătaţi 
locuinţa lui. 

— Cum doriţi, sir, cu plăcere. 

Când să ne ridicăm de pe scaune, auzirăm tropot de 
copite în faţa localului şi, după câteva momente, apărură 
noi clienţi. Spre mirarea mea şi, desigur, cu destulă 
nelinişte, recunoscui în acei oameni vreo nouă sau zece din 
indivizii cărora căpitanul vasului le oferise plăcuta ocazie de 
a se „salva” pe mal. Păreau să-i cunoască pe ceilalţi cheflii, 
care îi salutară zgomotos. Din schimbul lor de cuvinte 
aflarăm că erau aşteptaţi. Cum toată lumea îi asalta cu 
întrebări, nici nu avură când să ne bage în seamă, ceea ce, 
fireşte, ne convenea foarte mult. Nu doream defel să le 
atragem atenţia asupra noastră. Rămaserăm deocamdată 
tot la masa lui Lange. Ca să ieşim, ar fi trebuit să trecem pe 
lângă ei şi, fără îndoială, am fi fost provocaţi. Aflând cine 
sunt indivizii, bătrânul Lange împinse uşa ce ne despărţea 
de odaia cea mare, lăsând-o numai niţel crăpată, cât să 
putem auzi discuţia lor. Ca o măsură de precauţie în plus, 
schimbarăm între noi locurile; eu mă aşezai cu spatele spre 
odaia vecină. 

— E mai bine să nu vă vadă la faţă, sublinie fierarul. Las' 
că nici până acum atmosfera nu era prea simpatică pentru 
noi; dar dacă ăştia vă observă şi pe dumneavoastră, 
„spionii”, atunci scandalul e gata. 


— Toate bune, răspunse Old Death, numai că nu ne prea 
convine să stăm aici până după plecarea lor! Trebuie să 
ajungem cât mai repede la Cortesio. 

— O facem şi pe asta, sir. Vă arăt eu o ieşire dosnică. 

Old Death îşi roti ochii prin încăpere, apoi întrebă: 

— Cum aşa? Nu văd altă ieşire decât prin odaia din faţă. 

— Pe aici, lămuri Lange arătând fereastra. Pe aici o să 
ieşim mai comod. 

— Vorbiţi serios? Se miră bătrânul cercetaş. Sau v-aţi 
speriat chiar de-a binelea? S-o ştergem englezeşte? Dar ce 
suntem noi, şoareci care dispar în găuri de frica pisicii? Ne- 
am face de râs! 

— Eu nu prea ştiu ce-i frica. Totuşi, ţin minte zicala din 
bătrâni, cum că fuga-i ruşinoasă, dar sănătoasă. Nu e vorba 
de teamă, ci de prevedere. Gaşca de dincolo ne întrece de 
zece ori ca număr. Derbedeii sunt dezlănţuiţi, porniţi pe 
scandal, ne-ar bara trecerea. Şi cum nici eu, nici 
dumneavoastră nu ne-am lăsa călcaţi pe coadă, ar ieşi o 
scărmăneală cumplită. Mă descurc eu, nu-i vorbă şi cu o 
liotă întreagă, dacă e pe bătaie, pe pumni, pe ciomăgeală. 
Nu uitaţi că sunt fierar şi ştiu să izbesc Cu ciocanul în 
moalele capului. Dar pistolul e o armă perfidă. Orice sfrijit 
şi laş te poate ucide cu un glonţ cât un bob de mazăre, chiar 
dacă ai fi cel mai curajos dintre uriaşi. De aceea e mult mai 
înţelept s-o ştergem pe fereastră şi să-i lăsaţi cu buzele 
umflate... 

Mă gândeam în sinea mea că omul acesta cumpănit 
judecă bine. 

Şi Old Death recunoscu, după o scurtă pauză: 

— În sfârşit, ideea nu e dintre cele mai proaste. Accept 
propunerea. Sunt gata să-mi strecor prin fereastră 
lăboaiele cu toate anexele lor. I-auzi cum mai zbiară 
păcătoşii! Cred că istorisesc păţania de pe vapor. 

Aşa era. Noii veniţi vorbeau de călătoria lor, de Old 
Death, de Winnetou, de mine, de căpitan şi de stratagema 
lui. Numai că nu erau încă hotărâți asupra modului cum 


aveau să se răzbune. Cei şase rowdy şi unii partizani de-ai 
lor voiseră să aştepte pe mal întoarcerea vaporului, în 
schimb, alţii se opuseseră acestui plan. 

— Doar nu era să stăm acolo până la paştele-cailor, 
explică unul dintre aceştia. Trebuia să venim încoace. Eram 
aşteptaţi. Noroc că am găsit în apropiere o fermă şi am luat 
caii cu împrumut. 

— Cu împrumut? Râse altul. 

— Da, în felul nostru, fireşte. Dar erau prea puţini. Am 
fost nevoiţi să călărim câte doi pe un cal. Mai târziu s-au 
îndreptat lucrurile. Am dat şi de alte ferme, aşa că, până la 
urmă, ne-am putut cocoţa fiecare pe gloaba lui. 

Un hohot general salută isprava cu furtul cailor. Apoi 
povestitorul schimbă vorba: 

— Şi aici? E totul în regulă? L-au găsit pe?... 

— Găsit. 

— Şi hainele? 

— Am adus două lăzi pline; cred că e de ajuns. 

— Va fi o plăcere! Dar şi spionii aceia şi căpitanul trebuie 
să-şi primească porţia. Vasul a acostat aici pentru noapte, 
deci căpitanul va fi uşor de găsit. De altfel, nici dibuirea 
celor doi spioni şi a indianului nu ne va cere prea mult timp. 
Îi recunoşti de la o poştă. Unul poartă costum nou de 
vânătoare. Umblă amândoi pe jos, n-au cai, însă duc câte o 
şa în spinare. 

— Câte o şa? Răsună un glas entuziast. N-or fi ăia doi 
care au intrat adineauri şi?... 

Restul nu se mai auzi. Discuţia continuă aproape în 
şoaptă. 

— Domnilor, constată fierarul Lange, e cazul s-o luăm din 
loc. în câteva minute haimanalele vor veni peste noi. leşiţi 
mai întâi dumneavoastră. Şeile vi le dăm prin geam. 

Omul avea dreptate. Fără nici o jenă, mă grăbii să sar 
afară; Old Death mă urmă. Apoi Lange şi fiul său ne deteră 
lucrurile, sărind şi ei pe fereastră. 


Ne găseam în faţa clădirii, într-o grădiniţă împrejmuită 
cu un gard. 

Păşirăm peste el şi numaidecât observarăm că şi ceilalţi 
cetăţeni care şezuseră în odăiţa din fund se strecoară afară 
pe fereastră. Probabil că nici ei nu se aşteptaseră la un 
tratament prea amabil din partea secesioniştilor, preferând 
să ne urmeze exemplul. 

— Ai-ai, se bucură Lange, ce mai guri or să caşte 
dumnealor când vor constata că păsărelele au zburat din 
colivie! Le-am făcut-o, pe onoarea mea! 

— “Totuşi, mare ruşine! Bombăni Old Death. Parcă-mi şi 
sună în urechi râsul şi batjocurile lor! 

— Lăsaţi-i să se veselească acum! Cine râde la urmă râde 
mai bine. 

Vor mai fi ocazii să vă dovedesc că nu mă tem de ei, dar 
păruiala în cârciumă nu-mi convine. 

Cei doi fierari stăruiră să ne ducă ei şeile; nu înțelegeau 
ca musafirii lor să care asemenea poveri. 

După puţin, ne oprirăm între două case. Uşa din stânga 
era învăluită În beznă; dincolo mijea lumină prin crăpătura 
oblonului. 

— Senor Cortesio s-a întors, constată Lange. Casa de 
colo, unde se vede lumină, e a lui. Bateţi în uşă şi vă va 
deschide. După ce terminaţi discuţia, veniţi dincoace, la noi 
şi bateţi la geamul de lângă uşă. Până atunci vă pregătim o 
gustare. 

Plecară spre casa lor, iar Old Death şi cu mine o cotirăm 
la dreapta. La primul nostru semnal uşa se crăpă puţin şi 
cineva întrebă: 

— Acolo cine? 

— Doi prieteni, răspunse Old Death. Senor Cortesio e 
acasă? 

— Ce dorim de la senor? 

După vorbă, omul de la uşă părea şi fie un negru. 

— Am venit în legătură cu o afacere. 

— Ce fel afacere? Spune, altfel nu intră. 


— Ne-a trimis master Lange. 

— Massa Lange? Atunci bun. Putem intră. Stai puţin! 
Închise uşa, dar reveni în scurt timp! 

— Poftim, intră! Senor spune vrea vorbit cu străini. 

Printr-un coridor îngust păşirăm într-o mică încăpere 
care putea fi odaia de lucru. Un birou-pupitru, o masă şi 
câteva scaune de lemn alcătuiau mobilierul. Lângă pupitru, 
privind spre uşă, stătea un bărbat înalt şi uscăţiv. Se vedea 
cât de colo că e spaniol. 

— Buenos tardes! Bună seara! Răspunse el politicos la 
salutul nostru. V-a trimis senior Lange? Pot să ştiu ce vă 
aduce la mine, sehores? 

Eram curios ce va răspunde Old Death. Îmi spusese încă 
de afară să las convorbirea pe seama lui. 

— Ar putea să fie o afacere, sau, eventual, numai o 
informaţie, sehor. Nici noi nu ştim încă precis, spuse 
bătrânul. 

— Vom vedea. Luaţi loc şi serviţi câte un cigarillo. Ne 
întinse tabachera cu ţigări şi scapără bricheta. Nu-l 
puturăm refuza. Un mexican nu concepe o discuţie, mai 
ales una de afaceri, fără fum de ţigară. 

Old Death, căruia o priză de tabac i-ar fi fost înzecit mai 
plăcută decât cea mai fină havană, trase din acel cigarillo 
subţire şi-l dădu gata din câteva fumuri. Eu, în schimb, 
fumam mai pe îndelete. 

— De fapt, ceea ce ne aduce aici, începu Old Death, nu 
prezintă cine ştie ce importanţă. Am ales această oră târzie 
numai pentru că mai devreme nu eraţi de găsit şi nu ne-ar fi 
convenit să amânăm vizita noastră până mâine. Situaţia de 
aici nu ne îmbie la un popas mai lung. Avem intenţia să 
trecem în Mexic şi să ne punem la dispoziţia lui Juarez. 
Bineînţeles că aşa ceva nu se face fără măsuri prealabile. 

Trebuie să ne asigurăm întrucâtva că vom fi primiţi cu 
bunăvoință. 

De aceea am luat unele informaţii discrete şi astfel am 
aflat că aici, în La Grange, se fac recrutări. Ne-a fost 


pomenit numele dumneavoastră, senor şi de aceea am ţinut 
să vă vedem. Poate aveţi amabilitatea să ne spuneţi dacă ne 
aflăm pe drumul cel bun. 

Mexicanul nu răspunse imediat. Ne cântări o vreme şi 
ochii lui parcă se opriră cu satisfacţie asupra mea; eram 
tânăr şi voinic. Old Death trebuie să-i fi plăcut mai puţin. 
Trupul lui costeliv, aplecat, nu părea să reziste la mari 
eforturi. În cele din urmă, Cortesio întrebă: 

— Cine v-a indicat numele meu, sehor? 

— Un bărbat cu care ne-am întâlnit pe vapor, minţi Old 
Death. 

Am dat apoi, din întâmplare, peste master Lange, care 
ne-a informat că nu vă putem găsi acasă înainte de ora 
zece. Noi suntem din Nord şi am luptat împotriva Sudului. 
Avem, aşadar, destulă experienţă militară ca să putem fi de 
folos domnului preşedinte al Mexicului. 

— Hm! Toate-s bune, senor, dar vă spun cinstit că nu-mi 
faceţi impresia unui om care ar putea înfrunta greutăţile îi 
privaţiunile ce vă aşteaptă. 

— Aţi vorbit foarte sincer, sehor, zâmbi Old Death. Cred 
însă că ar fi suficient să-mi spun numele pentru a vă 
convinge că sunt cât se poate de apt pentru o asemenea 
sarcină. Mi se spune îndeobşte Old Death. 

— Old Death! Exclamă surprins Cortesio. E posibil? 
Sunteţi într-adevăr faimosul cercetaş care le-a dat atâta de 
furcă celor din Sud? 

— Eu sunt. Mă puteţi recunoaşte după fizionomie. 

— Desigur, desigur, senor! Eu sunt, în general, foarte 
prudent. Nimeni din afară nu trebuie să afle că fac 
recrutări pentru Juarez; mai ales acum mă păzesc înzecit. 
Totuşi, în cazul lui Old Death, nu văd de ce m-aş ţine în 
rezervă. De aceea vă răspund sincer că aţi fost îndreptaţi 
pe calea cea bună. Sunt bucuros să vă recrutez imediat; vă 
pot asigura chiar un rang corespunzător; un om ca Old 
Death trebuie, fireşte, apreciat la valoarea lui; doar nu-l 
vom înrola ca ostaş de rând! 


— Sper şi eu, senor. Iar în ce-l priveşte pe tovarăşul meu, 
chiar dacă pentru început va fi simplu soldat, sunt sigur că 
va avansa rapid, în ciuda tinereţii sale, a ajuns printre 
aboliţionişti la rangul de căpitan. 

Numele, Muller, nu spune mult, dar e foarte probabil că 
aţi auzit de el. A luptat sub comanda lui Sheridan şi, în 
calitate de sublocotenent, a condus primul eşalon al 
avangărzii în faimosul marş peste Missionary-Ridge. Ştiţi, 
desigur, ce acţiuni temerare s-au întreprins atunci. 

Muller era foarte apreciat de Sheridan care îl folosea în 
cele mai teribile misiuni. Dânsul e una şi aceeaşi persoană 
cu mult lăudatul ofiţer de cavalerie care, în sângeroasa şi 
decisiva bătălie de la FiveForks, l-a eliberat din captivitate 
pe generalul Sheridan. Iată de ce cred, senor, că nu faceţi o 
achiziţie proastă. 

Bătrânul minţea de îngheţau apele. Dar puteam oare să-l 
dau de gol? Simţeam că, de ruşine, mi se urcă tot sângele în 
obraz; în schimb, bravul Cortesio interpretă îmbujorarea 
mea drept dovadă de modestie, îmi strânse mâna şi, 
minţind la rându-i, ca un reporter de fapte senzaţionale, 
rosti: 

— Lauda meritată nu trebuie să vă indispună, senior 
Muller. Am auzit şi eu de numele şi de isprăvile 
dumneavoastră. Vă urez din inimă bun venit printre noi. 
Bineînţeles că veţi fi înrolat ca ofiţer. Vă pot pune de pe 
acum la dispoziţie o sumă de bani pentru procurarea celor 
necesare. 

Old Death era gata să accepte. I-o citeam pe faţă. De 
aceea mă grăbii să intervin: 

— Mulţumim, sehor. N-avem de gând să ne echipăm pe 
socoteala dumneavoastră. Ceea ce ne trebuie la început 
sunt doi cai. Am fi bucuroşi dacă ne-aţi putea servi. Dar fără 
harnaşament; îl avem pe-al nostru. 

— Perfect. Vă pot oferi nişte cai foarte buni; iar dacă vreţi 
numaidecât să-i plătiţi, poftim, vi-i dau la preţul de cost. 


Mâine dimineaţă mergem la grajduri şi vă arăt exemplarele. 
Sunt cei mai buni cai din câţi posed. Cum staţi cu cazarea? 

— Suntem invitaţi la master Lange. 

— Excelent! Altminteri, v-aş fi poftit să dormiţi aici, deşi 
locuinţa mea e cam strâmtă. Ce părere aveţi: să aranjăm 
restul chiar acum, sau lăsăm pe mâine dimineaţă? 

— Mai bine acum, răspunse Old Death. Ce formalităţi se 
cer? 

— Deocamdată, niciuna. Având în vedere că vă echipați 
din fondurile dumneavoastră, veţi depune doar jurământul 
şi veţi pleca să vă preluaţi funcţiile. Tot ce rămâne de făcut 
e să vă procur legitimaţii şi să vă dau o scrisoare de 
recomandaţie care să vă asigure acordarea gradului 
corespunzător. Fireşte că e mai bine să vă întocmesc de 
îndată aceste acte. Aici nu se ştie niciodată ce aduce clipa 
următoare, îngăduiţi-mi, deci, un sfert de ceas. Voi aranja 
totul repede. Serviţi-vă cu cigarillos. Am şi o băuturică din 
care nu prea dau la nimeni. 

Păcat că e numai o singură sticlă! 

Ne oferi ţigări şi aduse o sticlă de vin. Apoi luă loc la 
pupitru şi se apucă de scris Old Death îmi făcu discret cu 
ochiul; era cât se poate de satisfăcut. Îşi umplu paharul şi, 
închinând în sănătatea gazdei, îl dădu pe gât. Eu, însă, nu 
eram nici pe departe atât de mulţumit, deoarece nu se 
pomenise nimic în legătură cu cei doi oameni pe care-i 
căutam. Îi atrasei atenţia, în şoaptă, bătrânului. El făcu un 
gest care voia să însemne că n-a uitat problema şi că are el 
grijă. Într-un sfert de ceas, Old Death goli de unul singur 
sticla, iar Cortesio termină de scris. Înainte de a sigila 
plicul, ne citi scrisorile de recomandaţie, care nu puteau 
decât să ne măgulească. Apoi completă patru legitimaţii, 
dându-ne fiecăruia câte două. Spre marea mea surpriză, 
observai că sunt pașapoarte; unul tipărit în franceză, altul 
în spaniolă. Primul purta semnătura lui Bazainel, iar 
celălalt al lui Juarez. Înţelegându-mi, probabil, mirarea, 
Cortesio zâmbi cu o satisfacţie rău ascunsă: 


— Vedeţi, senor, că suntem în măsură să prevenim orice 
eventual incident! Cum am ajuns în posesia formularelor 
franceze e, desigur, secretul meu. Nu se ştie ce se mai 
întâmplă pe drum; de aceea e bine să fiţi înarmaţi pentru 
orice împrejurare. Altor persoane aş ezita să le încredinţez 
asemenea legitimaţii duble. Le acordăm numai în cazuri cu 
totul excepţionale; de altfel, cei care pleacă de aici însoţiţi 
de militari nu primesc nici un fel de act. 

Old Death se folosi, în sfârşit, de prilej ca să atace 
chestiunea care mă interesa atât de mult. 

— Când au trecut ultimii oameni dincolo? 

— Ieri. Am condus personal un grup de treizeci de recruți 
până la ferma lui Hopkins. Se aflau printre ei şi doi senores 
civili. 

— Ah, transportaţi şi civili? Făcu Old Death pe miratul. 
— Nu. Ar fi să ne complicăm existenţa. leri am făcut o 
excepţie, fiindcă unul din aceşti domni e o veche cunoştinţă 
a mea. Aşadar, veţi avea cai cumsecade; dacă porniţi mâine 

în zori, puteţi ajunge eşalonul încă înainte de Rio Grande. 

— În ce punct urmează să treacă apa? 

— Ei se îndreaptă spre trecătoarea Eagle. Dar pentru ca 
acolo să nu fie observați, vor coti mai spre nord. Între Rio 
Nuertes şi Rio Grande vor apuca pe drumul de catâri ce 
vine de la San Antonio, vor depăşi fortul Inge care, de 
asemenea, trebuie ocolit şi, între cei doi afluenţi, La Moras 
şi Moral, vor traversa Rio Grande într-un loc uşor de trecut 
pe care-l ştiu numai călăuzele noastre. De acolo vor 
continua drumul spre vest, pentru a ajunge, prin Baya, 
Cruces, San Vinzente, Tabal şi San Carlos, în oraşul 
Chihuahua. 

Toate aceste denumiri mie îmi sunau ca din altă lume. În 
schimb, Old Death aproba din cap şi le repeta cu glas tare, 
de parcă-ar fi cunoscut regiunea ca în palmă. Apoi zise: 

— Dacă avem într-adevăr cai buni, îi ajungem sigur din 
urmă; ai lor pesemne că nu-s prea grozavi. Dar ni se va 
îngădui oare să ne alăturăm eşalonului? 


Cortesio îi dădu toate asigurările că vom fi primiţi. Totuşi, 
Old Death stărui: 

— Mă întreb dacă domnii aceia doi, adică civilii de care 
vorbeaţi, vor fi şi ei de acord... 

— Cum să nu fie? De altminteri, ei n-au nici un cuvânt de 
spus; să fie bucuroşi că au ocazia să se deplaseze sub 
ocrotirea detaşamentului, în orice caz, vă recomand să-i 
trataţi ca pe nişte gentlemeni. Pe unul din ei, Gavilano, 
mexican de origine, îl cunosc mai demult. Am petrecut cu el 
destule ceasuri plăcute în capitală. Are o soră mai tânără 
care suceşte capul tuturor seniorilor ce-i ies în cale. 

— Probabil că e şi dânsul bărbat frumos? 

— Nu, nu seamănă deloc între ei. De fapt, e sora lui 
vitregă. O cheamă Felisa Perillo şi, fiind o cantora, o 
cântăreaţă şi pe deasupra balerină de talent, s-a bucurat de 
acces în cea mai bună societate. Pe urmă, însă, a dispărut şi 
am aflat abia acum de la fratele ei că locuieşte în 
împrejurimile oraşului Chihuahua. Mai mult n-a ştiut să-mi 
spună; urmează să se informeze mai amănunţit de soarta ei 
la faţa locului. 

— Îmi permiteţi şi vă întreb cu ce s-a ocupat sau se ocupă 
acest senor? 

— E poet. 

Old Death făcu o mutră ciudată, frizând disprețul, încât 
Cortesio ţinu să adauge: 

— Senior Gavilano scrie numai din pasiune. Posedând o 
avere frumoasă, el nu urmăreşte nici un câştig cu versurile 
sale. 

— Atunci, fireşte că merită să fie invidiat. 

— Ei, da, tocmai invidia şi multele intrigi ţesute în jurul 
lui l-au silit la un moment dat să-şi părăsească ţara. Acum 
se întoarce împreună cu un yankeu care vrea să cunoască 
Mexicul şi să se introducă în tainele poeziei. Vor să 
înfiinţeze în capitală un teatru. 

— Din parte-mi, le doresc mult succes! Va să zică, 
Gavilano ştia că vă aflaţi în La Grange? 


— Da de unde! Eram întâmplător în port, când a acostat 
vaporul pentru a da posibilitate pasagerilor să înnopteze în 
oraş. L-am recunoscut numaidecât şi, fireşte, l-am invitat să 
tragă la mine împreună cu tânărul american. Din una-n 
alta, am înţeles că voiau să plece la Austin şi să treacă 
frontiera. Ei şi atunci le-am oferit prilejul cel mai sigur şi 
mai rapid ca să ajungă dincolo. Ştiţi doar că pentru un 
străin nu e recomandabil să zăbovească prea mult aici, mai 
ales dacă nu colaborează cu sudiştii. În Texas îşi fac de cap 
o mulţime de pescuitori în apă tulbure, apăruţi nu se ştie de 
unde şi cu ce scop, indivizi fără căpătăi şi certaţi cu legile. 
Din toate părţile sosesc ştiri despre acte de violenţă, 
asasinate, atacuri mişeleşti, ale căror pricini nimeni nu le 
ştie. Făptaşii dispar fără urmă, iar poliţia se dovedeşte 
neputincioasă. 

— Nu cumva e vorba de Ku-klux-klan? Întrebă Old Death. 

— Mulţi şi-au pus aceeaşi întrebare. De curând s-au 
descoperit unele fapte care par să confirme că avem de- 
aface cu această bandă. 

Alaltăieri, s-au găsit la Hallesville două cadavre de care 
era prinsă cu bolduri câte o etichetă cu inscripţia „câini 
yankei”. Dincolo de Shelby, o familie întreagă a fost omorâtă 
prin biciuire, fiindcă tatăl luptase sub comanda generalului 
Grant. lar astăzi am aflat că lângă Lyons s-a găsit o cagulă 
neagră pe care sunt cusute două şopârle din stofă albă. 

— Mii de trăsnete! Chiar aşa arată măştile pe care le 
poartă bandiții din Ku-klux-klan! 

— Da, îşi camuflează chipul sub nişte cagule negre, 
împodobite cu tot felul de figuri. Se pare că acestea diferă 
de la om la om, pentru ca indivizii să se recunoască fără a 
se şti pe nume. 

— E de aşteptat ca banda să se dezlănţuie şi aici. Păziţi- 
vă, don Cortesio! Vor veni cu siguranţă. Mai întâi au fost, va 
să zică, la Hallesville, apoi s-a găsit o cagulă la Lyons. După 
câte ştiu, această din urmă localitate e mult mai aproape de 
La Grange decât prima. 


— Într-adevăr, seâor, aşa e. Voi avea grijă să ferec bine 
uşile şi obloanele de la ferestre. Puştile am să le ţin în 
permanenţă încărcate. 

— Foarte bine. Indivizii ăştia nu trebuiesc menajaţi; nici 
ei nu cruţă pe nimeni. Cine contează pe omenia lor şi Ii se 
predă de bunăvoie, acela se înşală rău de tot. Eu, unul, n-aş 
discuta cu ei decât prin ţeava puştii. De altfel, se pare că 
nici în cârciuma de aici lucrurile nu stau prea bine: am 
văzut acolo nişte tipi de la care te poţi aştepta la surprize. 
Aţi face bine să ştergeţi orice semn care ar dovedi 
apartenenţa dumneavoastră la cauza lui Juarez. Luaţi 
imediat măsuri serioase! Mai bine prudenţă, chiar şi 
exagerată, decât să vă expuneţi biciului şi gloanţelor. Ei, mi 
se pare că am terminat. Ne revedem mâine dimineaţă. Sau 
mai aveţi ceva de spus? 

— Nu, sehores. Pentru astăzi atât. Sunt bucuros că v-am 
cunoscut şi sper să aud despre dumneavoastră numai 
lucruri bune. Am convingerea că, dincolo, la Juarez, vă 
aşteaptă succesul şi că veţi avansa foarte repede. 

Cu aceasta încheiarăm discuţia. Cortesio ne strânse 
prieteneşte mâinile şi ne despărţirăm. Pe când uşa se 
închidea în urma noastră şi ne îndreptam spre locuinţa lui 
Lange, nu mă putui reţine să nu-l înghiontesc pe bătrânul 
Death: 

— Dar, master, i-aţi turnat la minciuni cu sacul, nu alta! 
Ce v-a apucat? 

— Asta, hm, e cam greu s-o înţelegeţi, sir! S-ar fi putut, 
nu-i aşa, să ne refuze. De aceea m-am străduit să-i inspir 
cât mai mult interes pentru persoanele noastre. 

— Şi eraţi gata-gata să-i luaţi şi bani! Ar fi fost curată 
escrocherie! 

— Ei, nu exageraţi! De ce să nu-i primesc, când mi-i oferă 
din proprie iniţiativă? 

— Fiindcă nu avem de gând să justificăm cu nimic 
cheltuiala. 


— Mă rog, poate că acuma nu avem de gând. Dar de 
unde ştiţi că nu se va ivi prilejul să servim într-adevăr cauza 
lui Jaurez? S-ar putea să fim chiar obligaţi la aceasta în 
propriul nostru interes. Totuşi, nu contest să aveţi dreptate. 
Foarte bine că n-am acceptat banii. Am făcut impresie! 
Numai aşa ne-am ales cu paşapoartele şi cu scrisorile de 
recomandaţie. Dar lucrul cel mai important e că am aflat 
încotro se îndreaptă Gibson. Cunosc perfect drumul. Mâine 
pornim la prima oră şi sunt sigur că-l ajungem din urmă. 
Când ne va vedea documentele, şeful eşalonului n-o să ezite 
să ni-i predea pe amândoi. 

Nici n-a mai fost nevoie să batem în geamul de lângă 
intrarea în casa lui Lange. Omul ne aştepta în prag şi ne 
pofti înăuntru. Cele trei ferestre erau camuflate cu scoarţe 
groase. 

— Să nu vă mire perdelele, domnilor! Zâmbi fierarul. Le- 
am pus dinadins. Şi vă rog, vorbiţi încet. Indivizii din Ku- 
klux-klan nu trebuie să afle că sunteţi aici. 

— l-aţi zărit, cumva, pe derbedei? 

— Am observat în orice caz nişte tipi care ne dau 
târcoale. Pe când eraţi dincolo, la senior Cortesio, mă 
plictisisem de aşteptare şi am ieşit în faţa casei. Deodată, 
zăresc nişte umbre care se apropie pe furiş dinspre 
cârciumă. Trag uşa după mine, dar nu de tot şi, privind prin 
crăpătură, văd trei inşi cum se opresc chiar în apropierea 
uşii. În ciuda întunericului, am observat că poartă pantaloni 
lungi, foarte largi şi vestoane la fel de încăpătoare. Pe faţă 
au cagule negre cu nişte semne de culoare deschisă. 

— Exact după moda Ku-klux-klanului. 

— Exact! Doi inşi s-au oprit în faţa uşii, iar al treilea s-a 
strecurat până în dreptul ferestrei. S-a întors apoi către 
ceilalţi şi le-a comunicat că nu vede înăuntru decât un 
tânăr, probabil feciorul lui Lange şi că bătrânul nu-i nicăieri, 
dar că masa e pregătită. Atunci altul a tras concluzia că ne 
vom aşeza la cină şi pe urmă ne vom culca. Veniseră să dea 
ocol casei, să vadă pe unde-i mai lesne de pătruns. Apoi au 


dispărut după colţ. Când aţi sosit dumneavoastră, tocmai 
terminasem de camuflat ferestrele. Asta-i tot. Dar haide, să- 
i lăsăm naibii pe bandiți! Doar n-o să uit din cauza lor că 
avem musafiri! Luaţi loc, mâncaţi, beţi! Nu-i decât o gustare 
de colonist pribeag, însă v-o ofer din toată inima. Despre 
ceia ce ne aşteaptă putem discuta şi în timpul mesei. 

— Se înţelege că n-o să vă părăsim la primejdie, făgădui 
Old Death. 

Unde-i fiul dumneavoastră? 

— A plecat să-i aducă încoace pe câţiva prieteni de-ai 
mei, oameni de nădejde. Pe doi dintr-înşii îi cunoaşteţi: 
şedeau chiar la masa noastră, în restaurant. 

— Cred că or să fie destul de atenţi şi or să intre 
neobservaţi. Ar fi bine să-i păcălim pe kukluxişti; să creadă 
că în casă nu sunteţi decât dumneavoastră şi fiul. 

— Nici o grijă! Oamenii mei ştiu ce trebuie făcut; afară de 
asta, l-am instruit şi pe Will cum să procedeze. 

Cina se compunea din pâine, şuncă şi bere. Abia ne 
aşezarăm la masă, că şi auzirăm schelălăit de câine cam la 
câteva case mai încolo. 

— Ăsta-i semnalul! Explică Lange, ridicându-se de pe 
scaun. Vin prietenii. 

leşi din încăpere ca să deschidă uşa dinspre stradă. Apoi 
se întoarse împreună cu fiul său şi cu cinci bărbaţi înarmaţi 
cu puşti, pistoale şi cuțite. Fără a scoate o vorbă, se aşezară 
pe unde era loc. Tăcuţi, cercetară cu ochii dacă geamurile 
sunt bine camuflate. Erau nişte zdrahoni tot unul şi unul. 
Oameni de acţiune, nu palavragii. Printre ei se afla şi un 
bărbat în vârstă, cărunt, cu barba albă. Acesta nu-şi lua 
ochii de la Old Death. În sfârşit, rupse tăcerea şi se adresă 
acestuia: 

— Iertare, master! Will m-a informat pe cine voi întâlni 
aici şi am fost peste măsură de bucuros, pentru că, dacă nu 
greşesc, noi doi ne-am mai văzut undeva. 

— Se poate! Răspunse cercetaşul. Am întâlnit în viaţă 
foarte mulţi oameni. 


— Nu vă amintiţi de mine? 

Old Death îl scrută o vreme şi răspunse nesigur: 

— Parcă-parcă ne-am mai întâlnit undeva, dar nu-mi 
amintesc în ce împrejurare. 

— Dincolo, în California, acum douăzeci de ani. În 
cartierul chinezesc. Nu vă amintiţi? Se juca tare şi se fuma 
opiu. Pierdusem toţi banii la cărţi, aproape o mie de dolari. 
Nu-mi rămăsese decât o singură monedă şi renunţasem să 
mai mizez cu ea. Gândeam să-mi cumpăr nişte opiu şi apoi 
să-mi zbor creierii. Eram un jucător pătimaş, ajuns la 
capătul puterilor. Atunci... 

— Bine-bine! Îi tăie vorba Old Death. Îmi amintesc! Ce 
nevoie să mai povestiţi totul? 

— Ba e nevoie; sir! Dumneavoastră mi-aţi salvat viaţa. Aţi 
câştigat la joc o sumă cât jumătate din pierderea mea. M-aţi 
luat deoparte şi mi-aţi dăruit banii, cerându-mi, în schimb, 
să făgăduiesc solemn că n-am să mai joc niciodată şi, mai 
presus de toate, că am să renunţ la tovărăşia drăcească a 
opiului. V-am făgăduit şi, în ciuda ispitelor, m-am ţinut de 
cuvânt. Sunteţi salvatorul meu. Între timp, am ajuns destul 
de bogat. Vă rog, făceţi-mi plăcerea şi îngăduiţi-mi să vă 
restitui banii. 

— Nu sunt chiar atât de prost! Râse Old Death. De ani şi 
ani port în mine satisfacția că am săvârşit şi eu odată o 
faptă bună şi mă feresc ca de foc să-mi vând această 
satisfacţie. Cu ce alta să mă prezint Alui de Sus când voi 
muri, dacă nu cu această unică faptă? De aceea n-o schimb 
pe nimic în lume! Să lăsăm asta. Avem de discutat chestiuni 
mult mai importante. De altfel, dacă aţi scăpat atunci din 
ghearele a doi diavoli pe care, din păcate, îi cunoşteam şi eu 
prea bine, să ştiţi că salvarea o datoraţi în primul rând 
propriei voințe. Prin urmare, să nu mai vorbim! 

Ascultându-l pe bătrânul westman, pe acest atât de 
faimos prieten al meu, mă încercă o bănuială. Old Death îmi 
spusese încă la New Orleans că mama lui îi arătase drumul 
spre fericire, dar că ela apucat-o pe alături. Acum se 


mărturisea drept bun cunoscător al celor două vicii 
cumplite: jocul de noroc şi fumatul opiului. Să le fi cunoscut 
doar din observaţie? Cam greu de crezut. Mai curând se 
impunea concluzia că fusese el însuşi un jucător pătimaş şi 
că mai e, poate şi acum. Cât despre opiu, făptura lui 
scheletică sugera din plin că-i încercase gustul ucigător. Nu 
cumva fumează şi acum opiu în ascuns? Poate că, totuşi, l-a 
abandonat. Îndeletnicirea asta cu fumatul opiului necesită 
timp, or, călătoria noastră nu-i oferea nici un răgaz. Şi dacă 
mestecă otravă? În orice caz, părea să mai fie şi acum sub 
stăpânirea vechii sale patimi. Dacă s-ar fi debarasat 
complet de viciu, atunci şi făptura i s-ar fi înzdrăvenit, s-ar fi 
refăcut. Stimei pe care i-o purtam i se adăuga acum un 
simţământ de milă. Cu ce eforturi trebuie să fi luptat bietul 
om împotriva acestei duble terori! Ce trup şi ce spirit 
sănătos trebuie să fi avut, dacă nici până azi otrava nu l-a 
dărâmat cu totul! Toate încercările prin care trecuse, toate 
oboselile şi privaţiunile vieţii sale de westman - ce 
însemnau ele pe lângă drama sa lăuntrică! A luptat, poate, 
tot atât de crâncen cu cele două patimi, cum se bate 
indianul sortit pieirii împotriva albilor care îi covârşesc ca 
număr şi forţă... Old Death... Numele avea de aci încolo 
pentru mine o rezonanţă sumbră. Pe acest bărbat vestit îl 
ameninţa o descompunere înceată, cruntă, faţă de care 
simpla moarte fizică e o binefacere. 

Ultimele cuvinte ale lui Old Death: „Să nu mai vorbim!” 
fuseseră rostite pe un astfel de ton, încât bătrânul cu barba 
albă renunţa să mai stăruie. Se mulţumi să răspundă: 

— Well, sir! Avem acum de-a face cu un duşman tot atât 
de înverşunat şi necruţător ca jocul şi opiul. Din fericire, 
însă, e mai uşor de înfrânt decât cele două vicii şi noi 
suntem hotărâți să-l înfrângem. 

Ku-klux-klanul este un adversar declarat al poporului şi în 
contra lui trebuie să ne apărăm toţi, nu numai cei care sunt 
primii şi cel mai făţiş atacați. E o bestie cu mii şi mii de 


gheare. Orice slăbiciune a noastră ne-ar costa scump. Din 
capul locului trebuie să ne arătăm neînduplecaţi. 

Dacă bandiții reuşesc să se instaleze aci, atunci nu mai 
avem scăpare. 

Se vor ţine de capul nostru şi ne vor lichida pe rând. De 
aceea să le pregătim o primire cât se poate de tare, ca să le 
vârâm frica în oase şi să nu mai cuteze o nouă lovitură. 
Cred că sunteţi de acord. 

Ceilalţi încuviinţară. 

— Bine! Urmă el, că fiind cel mai în vârstă. Trebuie să 
facem în aşa fel, încât atacul nu numai să eşueze, dar să se 
şi întoarcă împotriva lor. Aveţi careva o propunere, o idee 
potrivită? S-auzim! 

Privirile lui, ca şi ale celorlalţi, se îndreptară spre Old 
Death. Ca westman încercat, cunoştea mai bine metodele 
de apărare împotriva unor astfel de bandiți. Văzând că toţi 
îl ţintesc cu privirea şi aşteaptă cu evlavie părerea lui, Old 
Death luă, ca de obicei, o expresie de om calm şi flegmatic. 
Înclină uşor capul şi rosti: 

— Bine, domnilor, dacă dumneavoastră tăceţi, atunci să 
spun eu câteva cuvinte. Se pare că indivizii vor veni abia 
după ce master Lange se va fi culcat. Cu ce se încuie uşa 
din dos? Cu zăvorul? 

— Nu. La toate uşile avem broaşte solide. 

— Well! Probabil că asta o ştiu şi ei. Vor fi având şi chei 
false. Fără ele, s-ar face de baftă. Oricum, printre membrii 
bandei trebuie să fie şi lăcătuşi care se pricep să mânuiască 
un şperaclu. Vor intra, deci, cu siguranţă în casă şi depinde 
de noi cum vom şti să-i întâmpinăm. 

— Cu puştile, fireşte. Tragem! 

— Atunci trag şi ei, sir! Scăpărând, puştile voastre le vor 
arăta exact locul unde vă aflaţi. Nu, nu e bine aşa. Mă 
gândesc că ar fi o adevărată plăcere să-i prindem fără a ne 
expune gloanţelor. 

— Dar e posibil? 


— Chiar destul de uşor. Ne ascundem în casă şi-i lăsăm să 
intre. 

Cum vor fi pătruns, ieşim, închidem uşile şi le încuiem pe 
dinafară. 

Unii din noi vor veghea la uşi, alţii la ferestre. Altfel, nu 
vor mai putea să iasă şi vor fi nevoiţi să se predea. 

Bătrânul care vorbise adineauri clătină din cap 
manifestându-şi dezacordul. Stărui cu energie ca bandiții să 
fie împuşcaţi. Ascultându-l, Old Death închise un ochi şi 
realiză o strâmbătură care, în împrejurări mai puţin 
serioase, ar fi stârnit râsul unanim. 

— De ce vă strâmbaţi aşa, sir! Întrebă Lange. Nu vă 
surâde deloc ideea? 

— Deloc, master. Ideea prietenului nostru pare, într- 
adevăr, foarte atrăgătoare şi uşor de aplicat, numai că, 
după judecata mea, lucrurile se vor petrece altfel. 
Derbedeii ar merita pur şi simplu bătuţi dacă ar proceda 
conform imaginaţiei dumisale. Credeţi că vor intra cu toţii 
buluc şi se vor oferi gloanţelor noastre? Cine-ar face aşa 
decât nişte tâmpiţi?! Dimpotrivă, sunt convins că bandiții 
vor descuia încet uşa din dos şi vor trimite unul sau doi inşi 
în recunoaştere. Pe ăştia, fără discuţie că i-am putea 
împuşca; dar atunci ceilalţi ar şterge-o repede şi ar aduce 
întăriri. Nu, sir, planul acesta nu valorează doi bani. Trebuie 
să-i lăsăm să intre şi să-i prindem în capcană. Şi am încă un 
argument şi mai temeinic. Presupunând că planul 
dumneavoastră ar fi aplicabil, vă declar că mi-ar fi silă de 
mine însumi dacă i-aş ucide aşa, cu grămada, fără a le lăsa 
măcar timpul cuvenit ca să mediteze la păcatele lor. Suntem 
oameni, domnilor şi buni creştini. E drept că trebuie să ne 
apărăm împotriva lor şi să le tăiem pofta de a mai reveni, 
dar asta se poate realiza şi cu mai puţină vărsare de sânge. 
Dacă stăruiţi în ideea de a-i împuşca pe toţi ca pe o haită de 
fiare, n-aveţi decât s-o faceţi; dar nici eu, nici tovarăşul meu 
nu vom fi părtaşi la această faptă. Plecăm şi înnoptăm în 
altă parte, ca să nu ne urmărească mai târziu remuşcările. 


Îi dădeam, într-adevăr, dreptate. De altfel, cuvintele lui 
avură efect şi asupra celorlalţi. Oamenii se uitară unul la 
altul, aprobând în tăcere. 

Apoi, cel mai în vârstă rosti: 

— Părerea dumneavoastră, sir, e cât se poate de 
întemeiată. Credeam că o asemenea primire i-ar învăţa 
minte pe toţi kukluxiştii, odată pentru totdeauna, ca să nu-şi 
mai facă de cap în La Grange; dar nu am pus în cumpănă 
răspunderea ce ne-o luăm. De aceea, m-aş împăca bucuros 
cu planul dumneavoastră, dac-aş întrezări o cât de mică 
şansă de reuşită. 

— Orice plan, sir, chiar şi cel mai bine chibzuit, poate da 
greş. 

Este şi mai uman şi mai înţelept să le tăiem ieşirea şi să-i 
prindem de vii. Vă rog să mă credeţi că e mult mai bine 
decât dacă i-am împuşca. 

Nu uitaţi că, împuşcând atâţia inşi, vă puteţi atrage 
răzbunarea întregii bande. Nu numai că nu-i veţi ţine pe 
kukluxişti departe de La Grange, ci, dimpotrivă, îi veţi stârni 
şi vor căuta să v-o plătească cu vârf şi îndesat. Vă propun, 
deci, să acceptaţi planul meu. E tot ce se poate mai bun. Ca 
să nu scăpăm din vedere nici un amănunt, am să dau un 
ocol casei chiar acum. Poate descopăr ceva care ne-ar 
putea folosi. 

— N-aţi vrea să renunţaţi, sir, la operaţia asta? Interveni 
Lange. 

Spuneaţi chiar dumneavoastră adineauri că bandiții 
trebuie să fi lăsat un om de pază. Ar putea să vă simtă. 

— Pe mine?! Râse Old Death. Asemenea lucru încă nu mi 
l-a spus nimeni! Să-l simtă cineva pe Old Death când acesta 
se furişează în preajma unei clădiri sau a unui om?! Haide, 
să nu mai glumim! Dacă aveţi la îndemână o cretă, 
desenaţi-mi aici, pe masă, planul casei şi al curţii, ca să mă 
pot orienta. Îmi daţi drumul pe din dos şi aşteptaţi până mă 
înapoiez. N-am să ciocănesc în uşă; am să zgării cu unghia. 


Prin urmare, dacă auziţi bătăi în uşă, să ştiţi că nu sunt 
eu şi să nu deschideţi. 

Lange luă o cretă şi schiţă pe masă planul. Old Death îl 
studie atent şi zâmbi satisfăcut. 

Se îndreptară amândoi spre uşă. Old Death se opri şi mă 
întrebă: 

— Sir, v-aţi mai apropiat vreodată de un om pe furiş? 

— Nu, minţii eu, potrivit înţelegerii pe care o aveam cu 
Winnetou. 

— Ei, vi se oferă acum un prilej minunat să vedeţi cum se 
procedează. Dacă vă ispiteşte, poftiţi cu mine. 

— Staţi niţel, sir! Protestă Lange. Asta-i prea din cale 
afară! Dumnealui recunoaşte deschis că nu se pricepe în 
asemenea treburi. 

O greşeală cât de mică şi băiatul care pândeşte vă poate 
observa. 

S-ar duce de râpă tot planul nostru. 

— Prostii! Ce-i drept, nu-l cunosc decât de scurtă vreme 
pe acest tânăr master, dar ştiu că arde de nerăbdare să 
ajungă un westman destoinic. O să-şi dea toată osteneala să 
nu greşească... Haideţi, sir! Dar faceţi ca mine şi lăsaţi-vă 
aici pălăria. Împletitura asta de paie cam bate la ochi şi ne 
poate trăda. Daţi-vă părul pe frunte şi ridicaţi gulerul, ca să 
nu vi se vadă bine faţa. Vă ţineţi în spatele meu şi mă imitaţi 
întocmai... 

Nimeni nu-l mai contrazise. Trecurăm în coridor şi de 
acolo până la uşa din dos. Fierarul o deschise încet şi, după 
ce ieşirăm, puse iarăşi lacătul. 

Cum ne văzurăm afară, Old Death se ghemui la pământ. 
Făcui la fel. Bătrânul părea că străpunge întunericul cu 
ochii. Îl auzeam cum adulmecă şi trage aerul pe nări. 

— După cât îmi dau seama, nu e nimeni pe aproape, îmi 
şopti, arătând spre grajd. Aţi încercat vreodată, când eraţi 
copil, să imitaţi târâitul greierului trecând un fir de iarbă 
între degete? 

Confirmai în şoaptă. 


— Acolo, în faţa uşii, creşte iarbă. Smulgeţi un fir şi 
aşteptaţi până mă întorc. Nu cumva să vă mişcaţi din loc. 
Dacă se întâmplă ceva, faceţi ca greierul şi vin imediat. 

Se culcă la, pământ şi se târi de-a bugşilea prin beznă. Să 
tot fi trecut zece minute până se întoarse. Şi aş putea să jur 
că nu văzusem şi nu auzisem nimic; doar instinctul îmi 
spunea că se apropie. 

— Aşa cum am bănuit, şopti el. În curte nu-i nimeni şi nici 
aici, după colţ. Dar dincolo, în dreptul geamului dinspre 
dormitor, cred că pândeşte cineva. Culcaţi-vă la pământ şi 
haideţi târâş după mine. Dar nu pe burtă ca şerpii, ci ca 
şopârla. Vă sprijiniți în degetele de la mâini şi de la picioare, 
numai în vârfuri. Pipăiţi terenul cu palmele ca nu cumva să 
frângeţi vreo uscătură. Încheiaţi-vă bine la haină să nu vi se 
agaţe de ceva. Hai! 

Înaintarăm târâş până-n colţ şi ne oprirăm. După un 
răstimp, Old Death întoarse capul spre mine şi-mi spuse 
încet de tot: 

— Sunt doi. Fiţi atent! 

Se strecură mai departe. Eu în urma lui. Nu ne ţinurăm 
pe lângă zid, ci o luarăm spre gardul de şipci din jurul 
grădiniţei, năpădit de viţă sălbatică sau de nu ştiu ce altă 
plantă agăţătoare. Merserăm apoi pe lângă gard, paralel cu 
faţada clădirii, cam la vreo zece paşi depărtare de ea. În 
acest spaţiu zării prin întuneric un fel de ridicătură de 
forma unui cort. După cum am aflat mai târziu, erau nişte 
araci pentru fasole şi hamei, pe care se îngrămădiseră o 
mulţime de vrejuri. 

De acolo, de lângă umbra aceea ciudată, veneau nişte 
şoapte. Old Death întinse mâna spre mine, mă apucă de 
guler, mă trase lângă el şi îmi suflă la ureche: 

— Sunt ei! Să ascultăm ce discută! De fapt, ar trebui să 
mă apropii numai eu singur, pentru că, vedeţi, un 
greenhorn ca dumneavoastră ar putea să-mi strice toată 
plăcerea. Dar patru urechi aud mai bine decât două. Aţi fi în 
stare să va apropiaţi într-atât, încât să le auziţi discuţia? 


— Da, i-am răspuns. 

— Bine, să încercăm. Dumneavoastră o luaţi pe-aici, iar 
eu pe după araci. Cum ajungeţi, vă lipiţi faţa de pământ, ca 
să nu vă observe luciul ochilor. Dacă totuşi vă dibuiesc, 
poate din cauza respirației prea grele, atunci trebuie să-i 
facem imediat inofensivi. 

— Îi ucidem? Întrebai în şoaptă. 

— Nu. Totul va trebui făcut în deplină linişte, fără zgomot, 
deci cu cuțitul; dar pentru asta nu cred că aveţi 
îndemânare. Oricum, de pistol să nu vă atingeţi. Dacă 
vreunul din noi e descoperit, luăm în primire fiecare pe câte 
un ins. îi săriţi de gât şi îl strângeţi cu ambele mâini, ca nici 
să nu crâcnească. În aceeaşi clipă, îl doborâţi la pământ. 

Pe urmă vă spun eu ce mai facem. Fiţi atent: nici un 
zgomot! De voinic, sunteţi voinic, dar mă întreb dacă puteţi 
răpune fără nici o larmă pe un târâie-brâu din ăştia? 

— Nu mă îndoiesc! 

— Atunci, daţi-i drumul, sir! 

El se strecură pe o parte, eu pe cealaltă. Ajunserăm astfel 
la piramida de verdeață. Cei doi găligani şedeau alături, cu 
ochii la casă. 

Izbutii să mă apropii de unul din ei până la o distanţă de 
un cot. 

Acolo mă lipii cu burta şi cu fruntea de pământ şi îmi 
acoperii faţa cu mâinile. Îmi ziceam că lucrul era necesar 
din două motive. Mai întâi, evitam ca albeaţa feţei să-mi 
trădeze eventual prezenţa; apoi, în această poziţie auzeam 
mai bine decât cu capul ridicat. Indivizii vorbeau în şoaptă, 
dar cam repezit, ceea ce făcea ca discuţia lor să fie auzită 
relativ destul de departe. 

— Pe căpitanul vasului îl lăsam naibii, vorbi cel din 
imediata mea apropiere. Chiar dacă s-a descotorosit de voi, 
în fond nu şi-a făcut decât datoria. O fi el un afurisit, însă te 
întreb eu, măi Locksmith, cu ce ne-am alege dacă l-am 
lichida? Vrem să ne stabilim aici în Texas şi să ne 


menţinem? Atunci n-are rost să ne stricăm cu cei de la 
navigaţie. 

— Bine, fie cum doriţi, căpitane. Şi indianul acela ne-a 
scăpat, după câte văd; nici o piele-roşie nu va sta toată 
noaptea în La Grange ca să aştepte plecarea vaporului. Dar 
câinii pe care am vrut să-i spânzurăm se mai află aici. Ăştia 
sunt spioni şi trebuiesc linşaţi. Numai de-am dibui unde au 
tras peste noapte! Au şters-o din cârciumă ca nişte laşi, au 
sărit pe geam! 

— Las' că-i găsim! I-am ordonat „Melcului” să rămână în 
local. 

N-are el pace până nu le află ascunzătoarea. E şiret, al 
naibii! N-a dibăcit tot el că Lange şi-a vândut casa şi a 
încasat parale de la mexican? Ne aşteaptă dar o bună 
afacere. Se lasă cu distracţie. Fiul lui Lange a luptat ca 
ofiţer împotriva noastră şi va plăti cu ştreangul. 

Bătrânul îşi va primi pedeapsa pentru că l-a băgat pe fiu- 
su în ar: mată. Nu-l spânzurăm, dar îl batem până-i crapă 
dosul. Îl aruncăm apoi afară şi dăm foc şandramalei. 

— Cu asta nu-i provocăm nici o pagubă. Casa e vândută, 
replică celălalt. 

— În schimb, îl plesnim pe mexican. Cu siguranţă că n-o 
să mai trimită oameni peste Rio, ca să-l slujească pe Juarez. 
Facem noi curăţenie pe-aici şi-i dăm o lecţie să n-o uite 
niciodată. Ştiu oamenii noştri ce au de făcut. Dar, spune-mi, 
Locksmith, eşti sigur că se potrivesc cheile? 

— Nu mă jigniţi, căpitane! Doar îmi cunosc meseria. Nici 
un lacăt de aici nu rezistă şperaclului meu. 

— Bun. Numai de s-ar culca odată, blestemaţii! Ai noştri 
şi-or fi pierdut răbdarea. Nu-i nici o plăcere să stai cu nasul 
în tufele de soc din spatele grajdului. Lange ăştia au 
aruncat acolo toate cioburile şi murdăriile din casă. Ilare-aş 
vrea să dăm mai curând semnalul convenit cu ai noştri! Mă 
duc să trag cu urechea la oblon şi să văd dacă s-au culcat, 
bufniţele dracului. 


Individul se sculă şi se îndreptă încetişor spre oblon. I se 
spune deci „căpitan”. Titulatura, ca şi convorbirea pe care 
tocmai o surprinsesem mă făceau să presupun că dânsul 
conduce operaţia. Celuilalt îi spunea Locksmith, adică 
„lăcâtuş”. Poate că aşa se şi numea, dar băânuiam că mai 
curând era vorba de meseria lui; doar se lăudase că ştie să 
mânuiască şperaclul. Şi chiar în clipa aceea Locksmith făcu 
o mişcare şi auzii un clinchet. Avea deci sculele la el. 

O ciupitură la picior mă smulse din gânduri. Mă târâi 
niţel mai înapoi. Old Death stătea lungit lângă araci. Îmi 
apropiai obrazul de al lui. Bătrânul, abia şoptind, se 
interesă dacă am auzit şi înţeles discuţia. 

— Va să zică, ştim cum stăm. Las' că le joc acestor băieţi 
un renghi, să mă ţină minte! Numai să mă pot bizui pe 
dumneavoastră! 

— Încercaţi. Ce am de făcut? 

— Să-l prindeţi pe „căpitan” de beregată. 

— Well, sir! 

— Ca să mergeţi la sigur, staţi să vă explic eu cum trebuie 
procedat. Ascultaţi! Individul n-o să se întoarcă prin spatele 
aracilor. Asta e clar... 

Tocmai atunci „căpitanul” se întoarse. Din fericire se 
aşeză imediat la locul lui. 

Old Death socoti că nu mai e necesar să-l iscodim. Reluă 
în şoaptă: 

— Aşadar, iată cum: Vă târâţi până ajungeţi exact în 
spatele lui. 

Când auziţi o exclamaţie a mea, îl prindeţi de gât. Dar 
ştiţi, sănătos de tot. Înţelegeţi? Cele două degete mari, 
împreunate, i le înfigeţi în ceafă, iar cu celelalte opt, câte 
patru de fiecare parte, îi apăsaţi beregata cât de tare 
puteţi. 

— Păi, atunci se înăbuşă. 

— Da' de unde! Nu se sufocă atât de repede! Canaliile 
astea fac parte din categoria fiarelor care au şapte vieţi în 
ele. După ce-l imobilizaţi, trântiţi-l la pământ ca să veniţi 


peste el. Dar să nu greşiţi! Vă aflaţi, cum spuneam, în 
spatele lui. Nu cumva să-l trageţi spre dumneavoastră, ci 
să-l forţaţi lateral spre stânga, obligându-l să cadă pe o 
parte şi apoi pe burtă. Aşa e cel mai sigur. Cum însă nu 
aveţi deprindere în asemenea luptă, s-ar putea să-i scape 
totuşi un răcnet. 

Nu-i nimic. Va fi, de fapt, numai un horcăit scurt, 
desperat. Apoi va amuţi, iar dumneavoastră îl ţineţi strâns 
până vin eu. Credeţi că va merge treaba? 

— Cu siguranţă. M-am mai luat eu la trântă şi în alte 
ocazii. 

— Trântă? Mă luă în râs bătrânul. Asta nu spune nimic. Şi 
nu uitaţi că şeful ăsta e mai matahală decât celălalt. De 
aceea, vă rog, oferiţi-i o satisfacţie meşterului, adică mie şi 
nu vă expuneţi blamului celor din casă! Hai, înainte! 
Aşteptaţi semnalul meu. 

Plecă târâş de lângă mine, iar eu mă strecurai la locul 
meu de adineauri, ba chiar şi mai aproape de „căpitan”. 
Aşteptam cu genunchii încordaţi, gata să ţâşnesc în orice 
clipă. 

Cei doi terorişti îşi reluaseră discuţia. Erau nemulţumiţi 
că atât ei, cât şi camarazii lor trebuie să aştepte prea mult. 
Pomeniră şi de noi, exprimându-şi speranţa că „Melcul” ne 
va descoperi adăpostul. Deodată, auzii vocea lui Old Death: 

— Atenţie, domnilor! Suntem aici! 

Sării drept în spinarea „căpitanului” şi-l strânsei de gât 
cu ambele mâini, aşa cum mă învățase bătrânul westman. 
Cu vârfurile degetelor înfipte în beregată îl striveam în 
acelaşi timp sub greutatea trupului meu, până ce omul cedă 
şi se întinse la pământ, cu faţa în jos. Nu scoase nici un 
strigăt; se zbătu câteva clipe bâţâind din mâini şi din 
picioare, apoi se linişti. Atunci apăru lângă noi, strânsă 
ghem, făptura lui Old Death. Bătrânul îl lovi pe „căpitan” în 
cap cu mânerul pistolului şi zise: 

— Daţi-i drumul, sir, altminteri se sufocă de-a binelea! 
Pentru început n-aţi lucrat rău. S-ar zice că aveţi aptitudini. 


Cred că veţi ajunge cândva ori un mare răufăcător, ori un 
westman destoinic. Luaţi-l în cârcă şi veniţi după mine! 

Şi-l săltă în spinare pe celălalt individ, iar eu pe 
„căpitan”. La uşa din dosul casei, Old Death, conform 
înţelegerii, începu să râcâie cu unghia. Lange deschise uşa 
şi intrarăm. 

— Dar ce căraţi în spinare? Întrebă el încetişor, când, cu 
tot întunericul, observă poverile noastre. 

— Las' că vedeţi, răspunse vesel Old Death. Încuiați uşa şi 
veniţi dincolo, în odaie. 

Cum se mai minunară toţi când ne depuserăm prada pe 
duşumea! 

— Formidabil! Exclamă cetăţeanul cu barbă albă. Păi 
ăştia sunt kukluxişti. Morți? 

— Să sperăm că nu! Răspunse Old Death. Vedeţi ce 
inspiraţie bună am avut când l-am luat pe acest tânăr 
master cu mine? S-a ţinut tare, l-a doborât chiar pe şeful 
bandei. 

— Pe şef? Colosal! Dar oamenii lui unde sunt? Şi pe ăştia 
de ce i-aţi băgat în casă? 

— Mai e nevoie să explic? Nu ghiciţi? Eu şi tânărul nostru 
sir ne vom travesti în hainele acestor doi golani şi vom 
aduce încoace toată banda care aşteaptă ascunsă după 
grajd. 

— Sunteţi daţi dracului! Vă puneţi viaţa-n joc! Şi dacă vă 
simt că nu sunteţi de-ai lor? 

— Tocmai asta e, că n-or să ne simtă, hotări cu calm 
bătrânul westman. Old Death e un şmecher calificat, iar 
acest tânăr master nu e nici el chiar atât de prost precum 
arată. 

Old Death le istorisi apoi cele petrecute, după care îşi 
expuse planul: eu mă voi da drept Locksmith, voi merge în 
spatele grajdului şi-i voi aduce de acolo pe bandiți, iar 
dânsul, îmbrăcat în hainele şefului, care i se potrivesc ca 
măsură, va juca rolul acestuia. 


— Se înţelege, adăugă el, că vom vorbi numai în şoaptă, 
ca să nu ne trădeze timbrul străin al glasului. 

— Mă rog, dacă îndrăzniţi şi asta, vă priveşte! Se 
resemna Lange. 

Doar nu e în joc pielea noastră, ci a voastră! Şi noi ce 
facem între timp? 

— Întâi de toate, ieşiţi acum uşurel afară şi aduceţi nişte 
bârne sau pari solizi cu care să imobilizăm celelalte uşi, ca 
să nu poată fi deschise pe dinăuntru. Apoi stingeţi lumina şi 
vă ascundeţi prin casă. 

Asta-i tot. Restul încă nu se poate prevedea. 

Lange şi fiul său ieşiră în curte să aducă parii, în timp ce 
noi îi dezbrăcăm pe cei doi prizonieri de hainele lor negre 
cu însemne albe. 

Şeful purta pe glugă, pe piept şi la şolduri câte un petic 
alb închipuind un pumnal, iar Locksmith, nişte chei. 
Pumnalul era deci semnul distinctiv al şefului. Individul care 
zăbovea în cârciumă, ca să afle unde suntem găzduiţi, se 
numea „Melcul”. Probabil că semnul lui distinctiv era un 
melc. 

Tocmai când îi scoteam „căpitanului” pantalonii, croiţi 
după modelul braconierilor elveţieni şi îmbrăcaţi peste altă 
pereche de pantaloni obişnuiţi, banditul se trezi. Aruncă 
înjur o privire mirată, rătăcită şi încercă să se scoale, 
ducând în acelaşi timp mâna la şold, unde ar fi trebuit să se 
afle pistolul. Dar Old Death îl trânti din nou la pământ, îi lipi 
de piept vârful cuţitului său de vânătoare şi-l avertiză: 

— Stai liniştit, băieţaş! Dacă scoţi o vorbă sau te mişti nu 
ştiu cum, uite-aici, vâr cuțitul ăsta frumos în tine! 

Şeful era un bărbat de vreo treizeci de ani şi purta barbă 
militărească. Faţa lui cam trecută, uşor măslinie şi cu 
trăsături severe, părea a unui meridional. Îşi duse mâinile 
la cap, în locul unde fusese lovit şi întrebă: 

— Unde mă aflu? Cine sunteţi? 

— Asta-i casa lui Lange, băiatule, cel pe care aţi vrut să-l 
atacați. 


Iar eu şi acest tânăr suntem „spionii” pe care „Melcul” 
are misiunea să-i descopere. Te afli deci exact unde doreai 
să ajungi. 

Omul îşi muşcă buzele şi privi în jurul său speriat, 
sălbatic. În clipa aceea se întoarse Lange cu fiul său. 
Aduceau câţiva pari şi un ferăstrău. 

— Frânghie avem destulă. Ajunge să legăm şi douăzeci 
de inşi, zise tatăl. 

— Daţi-ne, deocamdată, numai pentru ăştia doi. 

— Nu! Nu permit să mă legaţi! Izbucni „căpitanul”, 
încercând din nou să se ridice. Old Death îi mai arătă o dată 
vârful cuţitului! 

— Stai şi nu te răţoi! Desigur că nu ştii încă pe cine ai în 
faţă. Mă cheamă Old Death! Sper că înţelegi ce înseamnă 
asta. Ori crezi că aş fi prietenul sudiştilor şi al celor din Ku- 
klux-klan? 

— Old... Old Death! Îngăimă „căpitanul”, speriat la culme. 

— Da, băiete, chiar eu sunt! Aşadar, să nu-ţi faci iluzii 
deşarte. 

Ştiu că ai fi vrut să-l spânzuri pe tânărul Lange, să-l 
biciuieşti pe bătrân până la sânge, să incendiezi casa. Dacă 
mai speri să fii cruțat, atunci fii cuminte şi lasă-te în voia 
soartei. 

— Old Death, Old Death! Repetă găliganul livid la faţă. S- 
a terminat cu mine! 

— Încă nu. Nu suntem bestii ca voi. Predaţi-vă fără luptă 
şi veţi rămâne în viaţă. Altminteri, leşurile voastre vor pluti 
mâine pe apele fluviului. Îţi comunic de pe acum ce ai de 
făcut. Dacă te supui, puteţi părăsi regiunea şi, dinspre 
partea mea şi Texasul, ca să nu mai reveniţi cât lumea. În 
schimb, dacă neglijezi sfatul, s-a zis cu voi. Eu am să ies 
afară şi am să-i aduc încoace pe oamenii tăi. Vor fi, ca şi 
tine, prizonieri. 

Ordonă-le să se predea. De nu, vă împuşcăm ca pe nişte 
hulubi sălbatici. 


Kukluzxistul fu legat zdravăn şi îi îndesarăm în gură o 
batistă. Între timp, îşi revenise şi camaradul lui, dar prefera 
să nu sufle o vorbă. Îl legarăm şi pe acesta şi îi astuparăm 
gura. Apoi îi culcarăm în cele două paturi ale lui Lange, mai 
strânserăm o dată bine de tot legăturile şi îi acoperirăm 
până sub bărbie. 

— Aşa! Râse mulţumit Old Death. Acum comedia poate să 
înceapă. 

Ce-o să se mai mire lepădăturile când îşi vor vedea 
fârtaţii întinşi în pat! Ce plăcere pe capul lor! Dar ia 
spuneţi, master Lange, cum facem ca să discutăm cu 
indivizii după ce-i vom aduce în casă şi să-i ţinem în şah fără 
ca ei să ne vadă sau să ne căşuneze vreun rău? 

— Hm! Făcu cel întrebat, arătând în sus. Ne instalăm în 
pod. 

Tavanul e din scânduri. Putem să scoatem una. 

— Atunci luaţi puştile şi haideţi cu toţii afară. Veţi urca 
scara şi veţi sta în pod până la momentul potrivit. Dar, mai 
întâi, să pregătim proptelele. 

Scurtarăm cu ferestrăul câţiva pari pe măsura potrivită 
şi-i puserăm deoparte. În timp ce Old Death se vâri în 
costumul „căpitanului”, eu îmbrăcai pantalonii şi haina lui 
Locksmith. O legătură mare de şperacluri îmi zornăi în 
fundul buzunarului. 

— N-aveţi nevoie de ele, stabili Old Death. Nu sunteţi nici 
lăcătuş, nici spărgător şi v-aţi trăda prin stângăcie. Mai bine 
luaţi cheile adevărate şi, când o fi, vă prefaceţi că deschideţi 
uşa cu şperaclul. 

Băgaţi-vă pistolul şi cuțitul prin buzunare ca şi mine, iar 
puştile noastre să le ia dumnealor; în timp ce noi operăm 
afară, dânşii vor desface o scândură din tavan. Apoi trebuie 
stinsă lumina. 

Lucrurile se petrecură întocmai. Luai cu mine cheile 
pentru toate cele trei uşi. Old Death mă instrui mai abitir ca 
pe un ucenic. În clipa când auzirăm zgomotul din tavan, 
provocat de scoaterea scândurii, plecarăm fiecare în 


misiunea lui. Bătrânul avea să aştepte în faţa casei, având 
parii la îndemână, iar eu - străbătând curtea - urma să-i 
chem pe drăguţii mei „camarazi”. O luai spre grajd fără să- 
mi moi paşii prea mult; ţineam să fiu auzit, pentru ca 
vreunul din bandiți să mi se adreseze; mă temeam ca, 
vorbind primul, să nu greşesc cumva în legătură cu 
consemnul lor. 

Când să trec colţul, se sculă de jos o mogâldeaţă de care 
era cât pe-aci să mă poticnesc. 

— Stop! Sună un glas. Tu eşti, Locksmith? 

— Yes Puteţi veni, însă fără zgomot. 

— Aşteaptă aici! Să-i spun locotenentului. 

Dispăru ca o părere. Exista, va să zică şi un „locotenent 
Ku-kluxklanul părea să fie organizat ca o armată. 

Nu trecu un minut şi se ivi o altă persoană. Îmi spuse cu 
glas reţinut: 

— Dar mult a mai durat! S-au dus la culcare, afurisiţii? 

— S-au dus, în sfârşit! Acuma dorm buştean. Au golit în 
doi un ulcior întreg cu rachiu. 

— Atunci va fi treabă uşoară. Cum stăm cu uşile? 

— În regulă! 

— Bine, să mergem. A trecut de miezul nopţii şi pe la 
unu, cum am stabilit, vine rândul lui Cortesio. Hai, condu- 
ne! 

Îndărătul lui apăru un grup de indivizi camuflaţi sub 
cagule; ne urmară şi ei. În faţa casei ne întâmpină Old 
Death. Prin întuneric, statura lui nu se deosebea de a 
„căpitanului”. 

— Aveţi vreun ordin, căpitane? Întrebă celălalt ofiţer. 

— Nu! Răspunse bătrânul sigur şi firesc. Ne orientăm 
înăuntru. 

Hai, Locksmith, deschide uşa! 

Cu cheia cea adevărată zgândării o vreme broasca, 
prefăcându-mă că nu merge şi că trebuie să încerc altă 
cheie. În cele din urmă, reuşii, pasămite, să descui. Old 


LLA 


Death şi cu mine ramaserăm locului, lăsându-i pe ceilalţi să 
intre. Locotenentul întârzie şi dânsul lângă noi. 

După ce intră pe uşă ultimul om, acesta întrebă: 

— Aprindem lanternele? 

— Deocamdată numai dumneata. 

Trecurăm şi noi pragul. Trăsei uşa după mine, fără s-o 
încui, iar „locotenentul” scoase din buzunarul pantalonilor 
săi largi o lanternă gata aprinsă, orbitoare. Însemnul de pe 
hainele lui era un cuţit de vânătoare. La lumina lanternei 
numărai în casă cincisprezece inşi. 

Fiecare purta alte semne distinctive: sfere, semiluni, 
cruci, şerpi, stele, broaşte, roţi, inimi, foarfeci, păsări, 
patrupede şi altele. „Locotenentului” părea că-i place să 
comande. Îşi plimbă lanterna în jur şi hotărî: 

— Trebuie o santinelă aici, la uşă! 

— Pentru ce? Rosti Old Death. Nu e necesar. Locksmith n- 
are decât să încuie şi nu mai intră nimeni. 

Mă executai pe loc, pentru a nu da de gândit 
„locotenentului”, având grijă să las cheia în uşă. 

— Intrăm toţi deodată, ordonă Old Death. Fierarii ăştia 
sunt ai dracului de vânjoşi! 

— Azi vă purtaţi altfel ca de obicei, căpitane! 

— Şi împrejurările sunt altele. Hai! 

Mă împinse spre uşa ce dădea în prima odaie. Aici îmi 
repetai jocul, prefăcându-mă câteva clipe că nu găsesc un 
şperaclu potrivit. Apoi intrarăm. Old Death luă lanterna din 
mâna „locotenentului” şi îndreptă fascicolul de lumină spre 
uşa dormitorului. 

— Pe acolo! Zise el. Dar încet, fără zgomot! 

— Nu aprindem şi celelalte lanterne? 

— Nu, abia după ce intrăm. În felul acesta Old Death voia 
să evite ca „somnoroşii” din pat să fie recunoscuţi prea 
devreme. Dormitorul era destul de mare ca să încapă în el 
toţi cei cincisprezece inşi. Numai că trebuia să şi intre toţi 
în această odaie, pentru ca asediul să nu se extindă şi 
asupra încăperii alăturate. 


De astă dată lucrai cu şi mai multă încetineală şi, în 
aparenţă, mai precaut. În fine, deschisei uşa. Old Death îşi 
plimbă lumina lanternei prin dormitor, cercetă interiorul şi 
şopti: 

— Dorm. Intraţi repede! Fără nici un zgomot! Întâi 
„locotenentul”! 

Nu-i dădu răgaz nici să se opună, nici să mai chibzuiască; 
îl împinse de la spate. Ceilalţi îl urmară în vârful picioarelor. 
Când trecu şi ultimul, închisei repede uşa pe dinafară şi o 
încuiai. 

— Haide, parii! Porunci Old Death. 

Parii erau acolo, tocmai potriviţi ca să-i putem fixa între 
pervazul ferestrei şi rama uşii. Treaba reuşi pe deplin. Ar fi 
fost nevoie de forţa unui elefant pentru a face să sară uşa. 
În sfârşit, urcai în fugă scara. 

— Sunteţi aici? Întrebai. I-am prins în capcană. Puteţi 
cobori! Oamenii săriră jos unul după altul. 

— Sunt înăuntru, în dormitor. leşiţi afară, trei inşi şi 
înţepeniţi oblonul de la geam cu nişte pari. Cum încearcă 
vreunul să scape cu fuga, îl împuşcăm. 

Deschisei uşa din dos şi trei dintre oamenii noştri se 
repeziră afară. 

Ceilalţi mă urmară în odaia de locuit. Între timp, o larmă 
drăcească se stârni în dormitor. Bandiţii păcăliţi îşi dădură 
seama de situaţie, aprinseră lanternele şi, la lumina lor, îi 
recunoscură pe indivizii din pat. Acum blestemau şi zbierau 
de mama focului, bătând cu pumnii în uşă. 

— Daţi drumul la uşă! Deschideţi, că dărâmăm totul! Se 
auzea de dincolo. 

Văzând că amenințările nu au nici un efect, se apucară să 
forţeze uşa, care, însă, nu ceda din cauza proptelelor cât se 
poate de solide. Îi auzirăm apoi cum deschid fereastra şi 
încearcă să deschidă oblonul. 

— Nu merge! Rosti cineva mânios. L-au înţepenit pe 
dinafară, în clipa aceea tună o voce din curte: 


— Jos mâna de pe oblon. Sunteţi prinşi! Cine sparge 
oblonul se alege cu un glonţ în cap! 

— Da, strigă Old Death, care se afla alături de noi în 
odaia de locuit. Şi uşa e barată! lar noi, aici, suntem destui 
la număr ca să vă trimitem urgent pe lumea cealaltă. 
Întrebaţi-l pe „căpitanul” vostru ce aveţi de făcut. Şi apoi, 
încet, către mine: 

— Haide sus, în pod! Luaţi-vă lanterna şi puşca. Ceilalţi, 
care rămân aici, pot aprinde lampa. 

Urcarăm sus, deasupra dormitorului, unde era un fel de 
mansardă. 

Găsirăm uşor scândura desprinsă. După ce Old Death îşi 
camufla lanterna şi ne lepădarăm glugile, scoaserăm 
scândura de la locul ei. Astfel puteam urmări de sus tot ce 
se petrece în dormitorul puternic luminat de câteva 
lanterne. 

Stăteau toţi grămadă. Primii doi prizonieri fuseseră 
dezlegaţi, li se scoseseră căluşurile din gură. „Căpitanul” 
vorbea cu glas coborât şi, după cât se pare, foarte stăruitor. 

— Oho! Protestă „locotenentul” pe un ton puţin mai 
ridicat. Să ne predăm?! Dar, în fond, cu câţi inşi avem de-a 
face? 

— Cu mai mulţi decât e nevoie ca să vă lichideze pe toţi în 
cinci secunde! Răspunse de sus Old Death. 

Toate privirile se ridicară spre tavan. Şi în aceeaşi clipă 
răsună afară o împuşcătură, apoi încă una. Old Death 
înţelese imediat ce se întâmplă şi cum s-ar putea folosi de 
împrejurare. 

— Auziţi ce păţesc camarazii voştri dincolo, la Cortesio? 
Zise el. 

Sunt primiţi cu gloanţe! Întregul La Grange e împotriva 
voastră. Se ştie că vă aflaţi aici şi v-am pregătit o primire pe 
cinste. Nu ne trebuie nici un Ku-klux-klan! În odaia de 
alături veghează doisprezece oameni de-ai noştri; afară, 
sub fereastră, pândesc alţi şase, iar noi aici, sus, tot şase 
suntem. Şi ca să vă lămuriţi mai bine, aflaţi că eu sunt Old 


Death. Aţi priceput? Vă dau un răgaz de zece minute. Dacă 
depuneţi armele, vom fi generoşi cu voi. Dacă nu, vă 
împuşcăm până la unul. 

Am terminat, nu mai am nimic de spus. Acum staţi şi 
judecaţi! 

Aşeză la loc scândura şi-mi şopti: 

— Şi acum repede jos, să-i venim în ajutor lui Cortesio! 
Luarăm cu noi pe cei doi oameni care rămăseseră în odaia 
unde se afla Lange cu fiul său şi mai luarăm încă doi inşi de 
afară, de lângă oblon, lăsând doar o singură strajă. 
Socoteam că pentru moment era de ajuns. Între timp, 
răsună o nouă împuşcătură. leşirăm în stradă şi zărirăm 
patru sau cinci găligani deghizați. Cam tot atâţia veneau 
fuga din spatele casei lui Cortesio; unul din ei strigă mai 
tare decât s-ar fi cuvenit: 

— Trag şi de dincolo. N-o să putem intra! 

Eu mă lungisem la pământ şi mă apropiasem târâş. Auzii 
un alt glas: 

— Afurisită treabă! Cine-ar fi crezut? Mexicanul a prins 
de veste şi acum îi trezeşte pe toţi vecinii cu împuşcăturile 
lui. Mai peste tot s-au aprins lămpile. De dincoace se aud 
chiar paşi. Câteva minute şi vor fi pe urmele noastre! Nu e 
timp de pierdut! Să spargem uşa! De acord? 

Nu mai aşteptai să aud răspunsul. Mă strecurai în grabă 
lângă tovarăşii mei: 

— Repede, domnilor, să sărim şi să-i pocnim cu patul 
puştii! Vor să spargă uşa la Cortesio. 

— Well, well! Să le tragem una zdravănă! 

Loviturile căzură ca din senin. Dezorientaţi, teroriştii o 
luară la goană icnind şi lăsară în urmă patru dintre 
complicii lor, loviți în aşa hal, încât nu mai puteau fugi. Pe 
aceştia îi dezarmarăm. Apoi Old Death se duse să bată la 
uşa lui Cortesio. 

— Cine-i? Întrebă o voce din casă. 

— Old Death, senor. V-am scăpat de lichelele astea. S-au 
dus învârtindu-se. Deschideţi, vă rog! 


Uşa fu deschisă cu precauţie. Mexicanul îl recunoscu pe 
Old Death, deşi acesta mai purta pantalonii şi vestonul 
„căpitanului”. 

— Au plecat, într-adevăr? Întrebă Cortesio. 

— Au luat-o la sănătoasa. Avem şi patru prizonieri. 
Dumneavoastră aţi tras cu puşca? 

— Eu. Mare noroc că m-aţi prevenit, altminteri nu ştiu ce 
se alegea de noi. Eu am tras de-aici, din faţă, iar negrul 
meu din spatele casei. Astfel i-am ţinut la distanţă. Pe urmă, 
fireşte, am observat cum aţi tăbărât peste ei. 

— Da, v-am salvat. Acuma însă, e rândul dumneavoastră 
să ne ajutaţi. Ăştia nu se mai întorc încoace; în schimb, noi 
am prins dincolo cincisprezece indivizi care nu trebuie să 
ne scape. Negrul dumneavoastră să meargă repede din 
casă-n casă şi să dea alarma. Întregul La Grange trebuie 
mobilizat ca să-i trimitem pe aceşti băieţi la plimbare. 

— Atunci să-l anunţe mai întâi pe şerif. Auziţi? Vecinii 
încep să se adune. Vin şi eu îndată dincolo, sehor! 

Se retrase în locuinţă. Din dreapta apărură doi oameni 
înarmaţi, interesându-se de pricina împuşcăturilor. După 
ce-i lămurirăm asupra celor petrecute, ni se alăturară fără 
şovăire. Până şi locuitorii cu oarecari simpatii secesioniste 
se lepădau de Ku-klux-klan, ale cărui isprăvi inspiraseră 
oroare cetăţenilor, indiferent de credinţele lor politice. Îi 
luarăm de guler pe cei patru răniţi şi îi duserăm în casa lui 
Lange. 

Acesta ne informă că prizonierii stătuseră liniştiţi. Sosi 
apoi şi sehor Cortesio, iar în urma lui tot alţi şi alţi cetăţeni 
din La Grange umplură până la refuz odaia. Din lipsă de 
spaţiu, unii trebuiră să stea afară. Era un asemenea 
vălmăşag de glasuri şi tropăit de paşi alergând în toate 
sensurile, încât bandiții din Ku-klux-klan se puteau lămuri 
perfect cum stau lucrurile. 

Old Death mă chemă din nou sus, în podul casei. 
Ridicarăm scândura de la locul ei şi înaintea ochilor noştri 
se ivi imaginea unei mânii surde şi neputincioase. 


Prizonierii stăteau rezemaţi de pereţi, ori şedeau pe pat şi 
pe podea, cu capetele lor mascate atârnând în cel mai strict 
înţeles al cuvântului. 

— Ei, rosti Old Death, cele zece minute au trecut. Ce-aţi 
hotărât? Nimeni nu răspunse. Doar unul din derbedei trase 
o înjurătură. 

— Tăceţi? Bine! Va să zică nu vreţi să vă predaţi şi putem 
trage. 

Duserăm amândoi puştile la ochi. Era ciudat că nici unuia 
dintre bandiți nu-i trecea prin gând să îndrepte pistolul 
asupra noastră. Pe lângă toate, mai erau şi laşi; curajul lor 
se manifesta doar în acte de violenţă împotriva celor fără 
apărare. 

— Haide, răspundeţi odată, sau trag! Ameninţă bătrânul. 
E ultimul meu cuvânt! 

Nici un răspuns... Atunci Old Death îmi şopti: 

— Trageţi şi dumneavoastră. Trebuie să-i pocnim, 
altminteri nu le impunem respectul cuvenit. Răniţi-l pe 
„locotenent” la mână, iar eu îl ating pe „căpitan”. 

Gloanţele porniră în acelaşi timp şi nimeriră cu precizie. 
Cei doi ofiţeri scoaseră un țipăt avan şi, într-o clipă, 
izbucniră toţi într-un concert desperat şi asurzitor. 

Oamenii de afară şi din odaia vecină, auzind 
împuşcăturile şi crezându-ne încăieraţi cu kukluxiştii, 
începură şi ei să tragă. Gloanţele treceau prin uşă şi oblon 
de-a dreptul în dormitor. Câţiva bandiți se aleseră chiar cu 
răni. Spre mai multă siguranţă, toată gloata se lungise pe 
jos urlând ca din gură de şarpe. „Căpitanul”, îngenunchind 
lângă pat, îşi înfăşură în cearşaf mâna sângerândă. Apoi, cu 
ochii spre tavan, strigă: 

— Opriţi! Ne predăm! 

— Bine! Răspunse Old Death. Aruncaţi toate armele pe 
pat şi depărtaţi-vă. Pe urmă o să vă dăm drumul afară. Dar 
vai de acela care va păstra la el vreo armă. Îl împuşcăm pe 
loc. în jurul casei vă aşteaptă sute de oameni. Puteţi scăpa 
numai cu condiţia să vă predaţi cinstit. 


Situaţia teroriştilor era deznădăjduită, evadarea 
imposibilă. Asta o ştiau şi ei. Dacă se predau, ce li se mai 
putea întâmpla? Intenţiile nu şi le realizaseră, deci nu 
puteau fi acuzaţi de nici o crimă. Era, în orice caz, mai 
convenabil să se supună decât să încerce o evadare fără 
şansă, dar cu urmări grave pentru ei. Aşadar, îşi 
îngrămădiră la moment toate pistoalele şi cuţitele pe pat. 

— Perfect, domnilor! Le strigă de sus Old Death. Şi acum, 
încă un cuvânt: vă vom deschide uşa, dar cine face cel mai 
mic gest ca să pună mâna pe armă, poate să-şi ia rămas-bun 
de la viaţă! Aşteptaţi niţel! 

Mă trimise jos ca să-i comunic lui Lange dispoziţia: va 
deschide uşa spre dormitor şi-i va lua în primire pe 
kukluxişti. Numai că, în practică, lucrurile se dovediră mai 
puţin simple decât ne închipuiam. 

Coridorul, luminat de câteva lanterne rechiziţionate în 
grabă, era ticsit de lume. Eu încă mai purtam - cu excepţia 
cagulei - costumul „împrumutat” şi oamenii mă luară drept 
unul din banda secretă. Nici nu voiau să-mi asculte 
protestele; mă înghesuiau şi-mi cărau la pumni cu 
nemiluita. Multă vreme după aceea aveau să mă mai doară 
coastele. Bravii cetăţeni dădeau să mă scoată din casă şi să 
mă linşeze. 

Mă aflam la mare ananghie, căci oamenii nu ştiau deloc 
cine sunt. 

Era mai ales unul înalt, ciolănos, care mă toca mereu şi 
striga: 

— Afară cu el, afară! Avem copaci cu rămuriş des, vânjos, 
minunat! Crăcile sunt tari de tot; nu se rup ele dacă 
spânzurăm pramatia asta. Şi mă tot împingea către uşa din 
dos. 

— Dar, sir, pentru numele lui Dumnezeu, îi strigai, nu 
sunt kukluxist! Întrebaţi-l pe master Lange! 

— Las' că avem crăci minunate, potrivite! Mă asigură el, 
învineţindu-mi coastele. 


— Cer să mă duceţi în odaie, la master Lange! Nu 
înţelegeţi că m-am travestit numai ca să?... 

— Ai şi ce crăci grozave avem! Găsim noi şi funie aici, în 
La Grange, funie fină, elegantă, din cea mai bună cânepă! 

Mă împingea mereu şi mă izbea cu pumnul, încât îmi 
pierdui până la uimă răbdarea. Tipul era în stare să-i 
întărâte şi pe ceilalţi ca să mă linşeze. Dacă ajungeam 
afară, în curte, nu mă aştepta nimic bun. 

— Domnule, îi strigai, nu permit să vă mai atingeţi de 
mine! Vreau să vorbesc cu master Lange! Aţi înţeles? 

— Ce mai crăci avem! Şi ce funii formidabile! Zbieră el şi 
mă boxă iarăşi în coaste. 

Dar acum paharul se umpluse. Ii repezii un pumn în nas 
încât, dac-ar fi fost destul spaţiu împrejur, cu siguranţă că s- 
ar fi prăbuşit la pământ. Era o înghesuială cumplită. Totuşi, 
înaintai cu forţa, strigând din răsputeri şi lovind orbeşte în 
toate părţile. Năuciţi, oamenii se mai feriră din calea mea şi 
reuşii să-mi croiesc drum către încăperea unde se afla 
Lange. Dar, în timp ce înaintam astfel, golul se umplea 
iarăşi îndărătul meu şi pumnii îmi cădeau în spinare ca 
grindina. Vai şi amar de un veritabil kukluxist, dacă până şi 
o imitație se alege cu atâtea vânătăi! 

Cetăţeanul acela ciolănos şi agresiv mă urmări cât putu 
de repede. 

Ca un mistreţ rănit se năpusti în odaie aproape o dată cu 
mine. Urla din toţi bojocii. Văzându-l, Lange întrebă: 

— Doamne iartă-mă, ce vi s-a întâmplat, sir? De ce 
strigaţi aşa? De ce sângeraţi? 

— La spânzurătoare cu banditul! Răspunse acesta furios. 
Mi-a zdrobit nasul, mi-a făcut praf doi dinţi, ba mi se pare 
chiar patru! Şi ce dinţi, domnule! Singurii pe care-i mai 
aveam în faţă! La spânzurătoare cu el! 

Acum, ce-i drept, furia lui era mai întemeiată; omul 
sângera serios. 

— Ce-aveţi cu dumnealui? Se miră Lange arătând spre 
mine. Vai, vai, stimate sir, acesta nu e kukluxist! E prieten 


de-al nostru; chiar lui îi datorăm în bună parte reuşita 
acţiunii. Fără dânsul, nici noi, nici senior Cortesio n-ar mai fi 
în viaţă, iar gospodăriile noastre ar fi mistuite de foc! 

Ciolănosul holbă ochii şi-şi căscă gura însângerată. Apoi 
arătă spre mine şi întrebă: 

— Fără... fără... ăsta de-aici? 

Amuzant tablou! Toată asistenţa izbucni în râs. Scoţându- 
şi batista, omul se tot ştergea de sudoare şi sânge, în timp 
ce eu îmi frecam de zor diversele părţi maltratate ale 
corpului, împodobite pentru mult timp cu instantaneele 
fotografice ale degetelor sale. 

— Ascultaţi, sir, îl certai, eraţi gata să mă spânzurați de o 
cracă, iar cu pumnii dumneavoastră afurisiţi mi-aţi muiat os 
cu os. Mă simt ca un tâlhar jefuit de propria sa bandă. 

Omul nu mai ştia ce să zică. Stătea cu gura căscată şi 
ţinea în palmă ultimii săi dinţi din faţă, care, până adineaori, 
locuiseră atât de paşnic şi sigur în gura lui. Nu-mi mai 
stăpânii nici eu râsul; prea arăta jalnic şi caraghios. În 
sfârşit, izbutii să-mi îndeplinesc sarcina. 

Între timp, ca măsură de prevedere, fuseseră aduse 
frânghiile şi curelele disponibile. Zăceau toate grămadă 
într-un ungher. 

— Şi acum, poftiţi-i afară din dormitor! Zisei către Lange. 
Dar unul câte unul. Cum ies, îi legaţi pe rând. Old Death se 
va mira de ce am întârziat atâta. De fapt, s-ar fi cuvenit ca 
şeriful să fie aici, printre noi. Doar negrul lui Cortesio l-a 
anunţat! 

— Şeriful?! Făcu mirat Lange. Păi e de mult aici! Nici nu 
ştiţi cui îi datoraţi ghionturile. Chiar dumnealui e şeriful! Şi- 
l arată cu mâna pe ciolănos. 

— Mii de trăsnete, sir! Îl luai eu în primire. 
Dumneavoastră sunteţi şeriful, adică reprezentantul 
suprem al puterii executive în această regiune? 
Dumneavoastră aveţi misiunea să menţineţi aici ordinea şi 
legalitatea? Asta-i bună! Atunci nu e de mirare că domnii 
din Ku-klux-klan se lăfăie aici ca la ei acasă. 


Mustrarea mea îl puse în mare încurcătură. Nu găsi 
altceva de făcut decât să-mi arate iarăşi dinţii din palmă. 
Apoi bâigui: 

— Scuzaţi, sir! M-a înşelat înfăţişarea dumneavoastră de 
criminal. 

— Vă foarte mulţumesc! În schimb, dumneavoastră 
arătaţi cu atât mai jalnic. Dar faceţi-vă datoria măcar de-aci 
încolo, dacă nu vreţi să stârniţi bănuiala că încercarea de a 
linşa oameni cumsecade ascunde de fapt simpatia 
dumneavoastră pentru Ku-klux-klan! 

Aceste cuvinte avură darul să-i redea conştiinţa rangului 
său oficial. 

— Na-na! Făcu el, umflându-şi pieptul. Eu, şeriful 
onorabilului district Fayetta, să fiu suspectat că sunt 
kukluxist?! Am să vă dovedesc numaidecât contrariul. Chiar 
în noaptea asta îi vom judeca pe ticăloşi. 

Faceţi loc, domnilor, pentru trecere! Duceţi-vă dincolo, în 
coridor şi staţi cu puştile întinse spre uşă, ca să vadă 
domnişorii cine e stăpân aici! Pregătiţi funiile şi deschideţi 
uşa! 

Ordinul fu executat. O jumătate duzină de puşti cu două 
ţevi pândeau amenințătoare dinspre coridor. În odaie se 
aflau acum şeriful, cei doi Lange, Cortesio, doi dintre 
cetăţenii care ne întovărăşiseră de la început şi eu. 
Mulțimea de afară ne îndemna să grăbim lucrurile. 
Desfăcurăm deci obloanele pentru ca oamenii din curte să 
poată constata că nu stăm degeaba. Scoaserăm apoi 
proptelele şi deschiserăm uşa de la dormitor. 

Nimeni dintre terorişti nu se hotăra să iasă cel dintâi. Îl 
somai pe „căpitan”, apoi pe „locotenent”. Amândoi îşi 
înfăşuraseră mâinile în batiste. În afară de ei, mai erau vreo 
trei sau patru răniţi, care sângerau. Sus, la deschizătura 
din pod, pândea Old Death, cu ţeava puştii îndreptată spre 
bandiți. 

Toţi păcătoşii aceştia căzuţi în capcana lui Old Death fură 
legaţi cu mâinile la spate şi alăturaţi celor patru complici ai 


lor pe care îi adusesem, tot legaţi, de la casa lui Cortesio. 
Oamenii din curte, urmărind operaţia, izbucneau mereu în 
urale. Toată banda fu lăsată cu glugile pe faţă, în afară de 
„căpitan” şi „locotenent”. La stăruinţele mele, oamenii îl 
anunţară pe un aşa-zis felcer care sosi la faţa locului. 
Susţinea că pansează rapid orice fel de răni, ba chiar le 
operează şi le vindecă. După ce-i cercetă pe răniţi, trimise 
vreo treizeci de localnici să cutreiere oraşul şi să facă rost 
de vată, feşe, plasturi, vaselină, săpun şi alte asemenea 
lucruri necesare îndeletnicirii sale nobile. 

Când, în fine, puseserăm în afară de primejdie pe toţi 
kukluxiştii, se ridică întrebarea unde să-i adăpostim, căci o 
închisoare pentru nouăsprezece inşi nu exista în La Grange. 

— Băgaţi-i în salonul restaurantului! Porunci şeriful. 
Trebuie să rezolvăm chestiunea cât mai repede. Constituim 
o curte cu juri şi pronunţăm pe loc sentinţa. Ne aflăm în 
faţa unui caz care impune măsuri excepţionale. 

Ştirea se răspândi peste tot cu iuţeala fulgerului. 
Mulțimea venea în valuri şi zorea spre restaurant ca să-şi 
asigure un loc cât mai bun. 

Cei care nu mai încăpeau înăuntru stăteau pe scări, în 
tindă sau în ogradă. Teroriştii fură întâmpinați cu 
ameninţări teribile, încât escorta avu serios de lucru pentru 
a-i apăra de brutalităţi. Cu mare greu intrară în aşa-zisul 
salon, adică într-o încăpere largă, dar scundă, destinată 
balurilor. Estrada fu eliberată de tot calabalăcul orchestrei 
şi ocupată de prizonieri. Când le scoaserăm cagulele, se 
dovedi că toţi erau străini, niciunul măcar nu locuia prin 
vecinătate. 

Se formă apoi tribunalul sub preşedinţia şerifului, cu 
procuror, avocat al apărării, grefier şi un număr de juraţi. 
Caracterul tribunalului mai că mă îngrozea, dar ţinând 
seama de împrejurări, ca şi de cazul în speţă, faptul trebuia 
oarecum scuzat. 

Ca martori figurau cei doi Lange, Cortesio, alţi cinci 
cetăţeni, Old Death şi cu mine. Corpul delict consta din 


diversele arme ale acuzaților, expuse pe masă... Se constată 
că puştile erau încărcate pe ambele ţevi. 

Şeriful declară şedinţa deschisă, cu observaţia că 
depunerea jurământului de către martori este inutilă, 
deoarece „calitatea morală a acuzaților nu justifică 
împovărarea unor martori atât de onorabili cu formalităţile 
respective”. El constată că, în afara kukluxiştilor, se găsesc 
în salon numai persoane a căror „conştiinţă şi simţ de 
justiţie sunt deasupra oricăror bănuieli”. Tocmai acest fapt - 
adăugă şeriful - trebuie subliniat aici cu mare bucurie şi 
satisfacţie”. Un „bravo” unanim răsplăti complimentul, iar 
şeriful mulţumi printr-o foarte demnă închinăciune. Eu însă 
vedeam în jur destui inşi care, după înfăţişarea lor, nu prea 
meritau elogiile atât de patetice ale şerifului. 

Se procedă mai întâi la audierea martorilor. Old Death 
expuse amănunţit întâmplarea. Noi, ceilalţi, ne mărginirăm 
să-i confirmăm declaraţia. Apoi se ridică procurorul. El 
repetă depoziţiile noastre şi stabili că acuzaţii aparţin unei 
asociaţii interzise care urmăreşte funestul scop de a 
submina ordinea legală, de a dărâma temelia statului şi de a 
organiza crime monstruoase ce se pedepsesc cu închisoare 
pe termen lung, cu muncă silnică pe viaţă şi chiar cu 
moartea. Însăşi calitatea de membru al acestei asociaţii este 
suficientă pentru a justifica o întemniţare pe zece sau 
douăzeci de ani. În plus, s-a mai dovedit că acuzaţii 
plănuiseră asasinarea unui fost ofiţer al Republicii, biciuirea 
cruntă a doi dintre cei mai stimaţi gentlemeni şi 
incendierea unei case din acest binecuvântat oraş. Şi, în 
fine, nutriseră intenţia să-i spânzure pe nişte oameni străini 
de oraş, doi bărbaţi extrem de paşnici şi de stimaţi (la 
aceste cuvinte, procurorul se înclină în faţa lui Old Death şi 
a mea), fapt care mai mult ca sigur le-ar fi cauzat moartea 
şi, în consecinţă, trebuie pedepsit exemplar - cu atât mai 
vârtos, cu cât tocmai acestor doi bărbaţi li se datorează 
salvarea întregului La Grange de năpasta ce-l ameninţa. 
lată de ce el, procurorul, trebuie să stăruie asupra unei 


sentinţe cât se poate de aspre şi propune ca unii acuzaţi, pe 
care perspicacitatea onoratei curţi va şti să-i aleagă, să fie 
spânzurați, iar ceilalţi, pentru „îndreptarea lor morală”, să 
fie biciuiţi fără milă şi întemnițați pe viaţă, răpindu-li-se 
astfel posibilitatea de a mai primejdui simţul şi existenţa 
unor cetăţeni demni de toată cinstea. 

Rechizitoriul procurorului fu, de asemenea, lăudat cu 
strigăte de „bravo!”, cărora el le mulţumi, înclinându-se 
foarte solemn. 

Luă apoi cuvântul avocatul apărării, care făcu dintru 
început constatarea că preşedintele s-a abătut grav de la 
procedură, neglijând să ia datele personale ale acuzaților. 
În consecinţă, avocatul recomandă respectuos ca greşeala 
să fie pe loc reparată, nu de alta, dar pentru a se cunoaşte 
măcar cine anume va fi spânzurat sau întemnițat, ca şi 
pentru întocmirea cuvenitelor acte de deces şi a celorlalte 
scripte - observaţie plină de duh, care primi şi din parte-mi 
o aprobare totală, deşi tacită. Avocatul recunoscu în totul 
pomenitele intenţii ale kukluxiştilor, datoria sa fiind de a nu 
tăgădui adevărul, dar sublinie că niciuna din ele nu a fost 
dusă la îndeplinire, toate rămânând doar în stadiul de 
tentativă. Nu putea să fie vorba deci nici de ştreang şi nici 
de temniţă pe viaţă. El adresă întregii asistenţe întrebarea 
dacă o simplă încercare neizbutită i-a căşunat sau îi poate 
căşuna cuiva vreun rău. Fără îndoială că nu! Prin urmare, 
nimeni n-a suferit prejudicii, fapt care justifică pe deplin 
achitarea tuturor acuzaților. Astfel, membrii înaltului 
tribunal, precum şi onoraţii cetăţeni din sală se vor dovedi 
nişte gentlemeni iubitori de oameni şi buni creştini. 

Avocatul se bucură de aplauze sporadice. Se înclină şi el 
adânc, de câteva ori, ca şi cum lumea l-ar fi răsplătit cu 
ovaţii. 

Asupra acestora, preşedintele se ridică din nou. Înainte 
de toate declară că trecuse dinadins peste formalitatea 
înregistrării datelor personale, fiind convins că acuzaţii ar fi 
minţit. Pentru cei condamnaţi la ştreang propuse, spre 


simplificare, încheierea unui act sumar de deces conţinând 
aproximativ următoarele: „Nouăsprezece membri ai Ku- 
klux-klanului spânzurați din propria lor vină”. El recunoscu 
apoi că e vorba, într-adevăr, de o tentativă şi dădu asigurări 
că va formula chestiunea vinovăţiei în acest sens. Dar, pe de 
altă parte - susţinu el - numai celor doi gentlemeni străini li 
se datorează faptul că tentativa n-a reuşit. Intenţia fusese 
extrem de primejdioasă şi acest lucru trebuie pedepsit. În 
ce-l priveşte, n-are nici timp şi nici chef să penduleze ore 
întregi între opiniile procurorului şi cele ale apărării; şi 
apoi, nu consideră necesar să se ocupe prea mult de nişte 
indivizi, nouăsprezece la număr, care - constituiți într-o 
bandă puternică şi foarte bine înarmaţi - s-au lăsat prinşi 
de numai doi oameni. Asemenea „eroi” nu merită nici măcar 
atenţia ce o acorzi unui canar sau unei vrăbii. El, şeriful, a 
fost pus în situaţia să audă că ar simpatiza cu Ku-klux- 
klanul; această bănuială e intolerabilă şi de aceea va avea şi 
grijă ca dumnealor să plece ruşinaţi din acest district şi să 
nu le mai treacă prin gând o nouă vizită. În concluzie, se 
adresează domnilor juraţi cu întrebarea dacă acuzaţii s-au 
făcut sau nu vinovaţi de tentativă de omor, tâlhărie, rănire, 
incendiere şi roagă să nu se amâne cumva răspunsul până 
la finele lui decembrie viitor, deoarece în faţa tribunalului s- 
a adunat un public numeros, extrem de stimabil şi 
nerâbdător să afle sentinţa. 

Acest discurs cu nuanţe de ironie fu puternic aplaudat. 
Juriul se retrase într-un colţ şi, după o consfătuire de cel 
mult două minute, primul jurat îi şi comunică preşedintelui 
hotărârea pe care acesta o împărtăşi asistenţei. Era un 
verdict de vinovăţie. 

Urmă o discuţie în şoaptă între şerif şi asistenții lui. 
Atrăgea atenţia faptul că, în timpul discuţiei, şeriful dădu 
ordin ca buzunarele acuzaților să fie golite de conţinutul 
lor, în special de bani. După executarea acestui ordin, se 
făcu numărătoarea banilor. Şeriful dădu satisfăcut din cap, 
apoi se ridică pentru a rosti sentinţa. 


— Domnilor, spuse el, vinovăția a fost stabilită. Cred că 
sunt în asentimentul dumneavoastră dacă voi comunica pe 
scurt în ce constă pedeapsa pe care am hotărât s-o 
pronunţăm şi s-o aplicăm cu toată energia. Crimele 
proiectate n-au fost săvârşite în fapt; de aceea, de acord cu 
domnul avocat al apărării, care a făcut apel la sentimentele 
noastre umanitare şi creştineşti, am decis să renunţăm la o 
sancţiune directă... 

Acuzaţii răsuflară uşuraţi şi se înseninară. Din asistenţă 
se auziră câteva exclamaţii de protest. Şeriful continuă: 

— Am mai spus că o tentativă de crimă poate fi de 
asemenea primejdioasă. Dacă astăzi nu-i pedepsim pe 
aceşti oameni ai Ku-klux-klanului, să avem cel puţin grijă ca 
să nu mai reprezinte nici un pericol pe viitor. Aşadar, am 
hotărât să-i expediem cât mai departe de statul Texas şi 
anume într-un chip atât de ruşinos, încât să le piară orice 
poftă de întoarcere. În primul rând, le vom tăia părul de pe 
cap şi bărbile. Desigur că se vor găsi printre 
dumneavoastră gentlemeni care să execute cu plăcere 
această treabă. Cei care locuiesc pe aproape sunt rugaţi să 
meargă acasă şi să aducă foarfece. Onoratul juriu va da 
preferinţă acelor scule care nu taie prea bine. 

Izbucni un râs unanim. Cineva deschise fereastra şi le 
strigă celor din curte: 

— Fuga după foarfece! Îi tundem pe kukluxişti. Cine 
aduce foarfece poate să intre în salon. 

Eram convins că oamenii de afară vor alerga numaidecât 
spre casele lor. Şi, într-adevăr, aşa se petrecu. Toţi fugeau şi 
strigau către ai lor să caute instrumentele cu pricina. Se 
auziră chiar voci care cereau să se aducă shears for cliping 
trees şi shears for cliping sheeps, adică foarfece de 
grădinar şi foarfece de tuns oile. 

— Am mai hotărât, reluă şeriful, să-i îmbarcăm pe 
condamnaţi pe vaporul care a sosit din Austin la ora 
unsprezece şi pleacă în zorii zilei la Matagorda. Sosiţi acolo, 
vor fi preluaţi de primul vas care părăseşte definitiv 


Texasul, vor fi aduşi cu toţii pe bord, indiferent de 
identitatea şi de domiciliul lor, ca şi de destinaţia vaporului. 
Din clipa de faţă şi până la reiîmbarcarea lor pe acest ultim 
vas, osândiţii n-au voie să-şi scoată deghizamentul, pentru 
ca toţi pasagerii să vadă cum procedăm noi, aici în 'Texas, cu 
membrii Ku-klux-klanului. Nu li se vor desface nici 
legăturile. Apă şi pâine vor primi abia la Matagorda. 
Cheltuielile vor fi acoperite din banii găsiţi asupra lor şi 
care se ridică la frumoasa sumă de trei mii de dolari, 
realizată probabil din furt. În plus, li se confiscă toate 
lucrurile, îndeosebi armele, care vor fi scoase la licitaţie 
chiar acum. Juriul a hotărât ca încasările de pe urma 
licitaţiei să fie investite în bere şi coniac, iar băutura să stea 
la dispoziţia onorabililor participanţi la această dezbătare şi 
a soțiilor lor cu prilejul balului care va urma. La ivirea 
zorilor îi vom conduce pe kukluxişti până la debarcader în 
sunetele unei muzici grave şi în cântece de inimă rea. 
Condamnaţii vor asista la balul nostru stând nemişcaţi chiar 
pe estrada unde se află acum. Aceasta e sentinţa. Dacă 
apărarea are ceva de obiectat, o ascultăm cu plăcere, dar şi 
cu condiţia să nu vorbească prea lung. Până a începe balul 
trebuie să-i tundem pe condamnaţi şi să organizăm licitaţia. 
Ne aşteaptă deci destule treburi. 

De astă dată obţinu, într-adevăr, inovaţii furtunoase. 
Preşedintele, precum şi avocatul apărării trebuiră să facă 
eforturi mari ca să restabilească liniştea. În sfârşit, 
apărătorul se rosti: 

— Aş mai avea de spus în favoarea condamnaților 
următoarele: găsesc sentinţa înaltului tribunal cam aspră; 
dar asprimea este mai mult decât compensată prin ultima 
parte a hotărârii care se referă la coniac, la bere, la dans şi 
muzică. De aceea, în numele clienţilor mei, ale căror 
interese le reprezint aici, mă declar în totul de acord cu 
sentinţa şi sper că ea va servi acestor oameni drept îndemn 
pentru o viaţă nouă, mai frumoasă şi mai folositoare. Îi 
avertizez totodată, că întoarcerea le este interzisă şi că în 


caz contrar voi refuza să le mai iau apărarea, lipsindu-i 
astfel de o strălucită asistenţă juridică. Din punct de vedere 
profesional, mai observ că mi se cuvine un onorariu de câte 
doi dolari per client, ceea ce, înmulţit cu nouăsprezece, 
înseamnă treizeci şi opt de dolari, sumă pentru care nu e 
nevoie să dau chitanţă în scris, fiindu-mi achitată în faţa 
atâtor martori. Eu rețin pentru mine optsprezece dolari, iar 
douăzeci îi donez pentru iluminatul şi chiria sălii. Pentru 
plata muzicanţilor propun o taxă de intrare de 
cincisprezece cenți de gentleman. Fireşte că doamnele sunt 
scutite. 

Se aşeză, iar şeriful se declară absolut de acord cu 
propunerile lui. 

Stăteam acolo şi îmi părea că visez. Oare toate acestea se 
petreceau aievea? Şi, totuşi, nu era vis! Apărătorul încasă 
banii şi o mulţime de bărbaţi din asistenţă alergară acasă ca 
să-şi aducă soțiile; alţii veneau de afară cu tot soiul de 
foarfece. Deşi era cazul, nici nu izbuteam măcar să mă 
mânii; râdeam şi eu alături de Old Death, pe care acest 
epilog al aventurii părea să-l amuze grozav. 

Kukluxiştii fură într-adevăr tunşi până la piele. Începu 
apoi licitaţia. Puştile găsiră repede amatori la preţuri bune. 
Şi celelalte obiecte fură aproape toate vândute. Gălăgia, 
foiala veşnică pe uşă, înghesuiala, îmbrâncelile erau de 
nedescris. Toţi dădeau să intre în salon, deşi nici a zecea 
parte n-ar fi încăput. Sosiră apoi muzicanţii: un clarinetist, 
un viorist, un trompetist şi unul cu un fagot prăpădit. 

Acest ansamblu ciudat se instala într-un ungher şi începu 
să-şi acordeze instrumentele astmatice într-un fel care nu 
prea anunţa virtuozitate. Aş fi vrut să ies din înghesuială, 
mai ales că apăruseră în sală şi femeile; dar Old Death mă 
opri. Îmi declară că noi doi, de fapt eroii principali ai serii, 
aveam datoria să ne desfătăm după atâta primejdie şi efort. 
Şeriful îl auzi şi-l aprobă, susţinând chiar că ar fi o ofensă 
pentru toţi cetăţenii din La Grange dacă am refuza să 
conducem primul cadril. În acest scop, îi oferea lui Old 


Death pe soţia lui, iar mie pe fiică, ambele dansatoare de 
prima mână. Cum eu îi scosesem doi dinţi, iar dânsul îmi 
zdruncinase serios coastele, se cuvenea, fireşte, să fim 
amici şi să nu-l jignesc refuzând invitaţia. De altfel, omul ne 
invită la o masă separată. 

Ce puteam să mai fac? Din păcate, cele două lady se şi 
apropiaseră de noi. După recomandările de rigoare, intrai 
în joc vrând-nevrând. 

Trebuia să risc un faimos cadril şi poate un vals sau o 
polcă pe deasupra. Eu, unul din eroii serii şi... detectiv 
particular! 

Pesemne că simpaticul şerif nu mai putea de satisfacţie 
dăruindu-ne cu cele două zeițe ale căminului său. Reţinuse 
o masă care avea cusurul de a nu ajunge decât pentru 
patru persoane, astfel că - fără milă şi îndurare - furăm 
abandonaţi celor două lady. 

Doamnele se purtau măreț. Poziţia oficială a soţului şi 
respectiv a tatălui le impunea cea mai riguroasă ţinută. 
Mama, trecută de cincizeci de ani, tricota o jachetă de lână. 
Ea deschise o singură dată gura, referindu-se la Codul lui 
Napoleon. Apoi tăcu definitiv. Domnişoara, trecută şi ea de 
treizeci, adusese de acasă un volum de poezii pe care, în 
ciuda spectacolului din jur, părea să-l citească. Ea îl onoră 
pe Old Death cu o observaţie ce se voia spirituală despre 
Pierre Jean de Beranger şi, după ce bătrânul cercetaş o 
asigură cu deplină sinceritate că nu l-a văzut în viaţa lui pe 
acel gentleman, se cufundă într-o adâncă şi demnă muţenie. 
Când se servi berea, partenerele noastre nu se atinseră de 
ea; dar când şeriful aduse două pahare cu coniac, chipurile 
lor ascuţite şi ursuze se însufleţiră. 

Cu acest prilej, onorabilul funcţionar îmi trânti unul din 
cunoscutele lui ghionturi în coastă şi-mi şopti la ureche: 

— Începe cadrilul. Grăbiţi-vă! 

— Dar n-are să ne refuze? Întrebai eu pe un ton prea 
puţin vesel. 

— Nu. Doamnele au fost informate. 


Mă înclinai deci în faţa fiicei, bâlbâii câte ceva despre 
onoare, plăcere şi favor şi mă alesei, în sfârşit, cu... volumul 
de versuri care părea să facă parte integrantă din trupul 
duduii. 

Old Death, în schimb, procedă mai practic. El îi strigă 
mamei: 

— Haide, cucoană! Vreţi pe dreapta, pe stânga, mă rog, 
cum vă place! Eu ţopăi pe toate picioarele. 

Ce mai dans făcurăm, ce mai trântă mancă Old Death 
împreună cu partenera lui, cum se mai puseră pe băut 
gentlemenii din salon - toate astea le las deoparte. Destul 
că, la ivirea zorilor, proviziile erau pe sfârşite, deşi domnul 
şerif ne asigura că a mai rămas câte ceva din banii realizaţi 
la licitaţie; se mai putea organiza mâine sau chiar deseară 
încă un mic bal. În ambele încăperi de jos, în curte, în 
grădină, peste tot oameni chercheliţi, ba unii chiar zdrobiţi 
în toată regula. 

Dar cum se răspândi vestea că alaiul e gata să pornească 
spre debarcader, toţi se repuseră pe picioare. Coloana se 
formă astfel: în faţă orchestra, apoi membrii tribunalului, 
apoi condamnaţii în straiele lor ciudate, după care martorii, 
urmaţi la nimereală de toţi ceilalţi siri, masteri şi 
gentlemeni. 

Americanul e un tip original. Găseşte totdeauna ce-i 
trebuie. Mă miram de unde vor fi scos oamenii aceştia, cât 
ai clipi, atâtea obiecte sonore din cele mai diverse! Mai 
toată populaţia din oraş, cu excepţia cuvioşilor predicatori 
şi a distinselor lady, se alăturase alaiului şi fiecare venise cu 
câte un instrument capabil să sporească hărmălaia 
„muzicală”. 

După ce toată lumea se încolona, şeriful dădu semnalul. 
Alaiul se puse în mişcare şi „virtuoşii” muzicieni începură să 
schingiuiască celebrul cântec Yankee-Doodle. Apoi se porni 
tămbălăul general. Greu de spus ce anume se fluiera, se 
urla, se cânta. Parcă ne-am fi găsit între nişte nebuni de 
balamuc. Mărşăluirăm astfel cu pas încet, de 


înmormântare, până la debarcader. Acolo prizonierii fură 
predaţi căpitanului care - după cum ne-am convins - îi luă 
în păstrare sigură. Evadarea - garantă el - ar fi exclusă. De 
altfel şi călătorii paşnici de pe bord nu-i scăpau din ochi pe 
kukluxişti. 

La plecarea vaporului muzicanţii intonară cea mai 
frumoasă melodie din repertoriul lor şi tărăboiul se 
dezlănţui iarăşi cu vigoarea cuvenită, în timp ce toată lumea 
stătea cu ochii la vapor, eu îl luai de braţ pe Old Death şi ne 
cărăbănirăm acasă, împreună cu cei doi Lange. 

Hotărârăm să ne odihnim niţel, dar somnul meu se 
prelungi peste măsură. Când mă deşteptai, Old Death era 
deja în picioare. Nu putuse dormi. Îl durea un şold. Spre 
marele meu regret, îmi aduse la cunoştinţă că astăzi e 
exclus să se urce pe cal. Bietul om suporta acum efectul 
neplăcut al trântei din timpul dansului. 

Trimiserăm după felcer. Acesta sosi, îl examina pe pacient 
şi declară că e vorba de o scrântitură. Osul trebuia readus 
în poziţie normală, îmi venea să-l iau la palme pe şarlatan 
care trăgea de zor piciorul lui Old Death, asigurându-ne că 
vom auzi curând pocnitura. 

Noi ascultam cu atenţie, dar degeaba. Smuciturile nici 
măcar nu-l dureau pe pacient. Atunci îl dădui la o parte pe 
felcer şi cercetai la rândul meu situaţia. Se vedea cât de 
colo pe şold o vânătaie cu marginile gălbui. Aşadar, 
bătrânul Death suferise o contuzie. 

— Vă facem o frecţie cu muştar sau cu alcool, hotărâi eu. 
Fireşte că trebuie să staţi liniştit toată ziua. Păcat că, între 
timp, o să ne scape Gibson! 

— Gibson? Replică acesta. Să nu vă îngrijoreze defel! 
Când un copoi ca mine miroase o urmă, nu se lasă până nu 
prinde vânatul. Aveţi toată încrederea. 

— Ştiu, nu mă îndoiesc. Numai că escrocul şi bietul 
Ohlert ne-o iau prea mult înainte.a 

— Îi ajungem noi. În fond, cred că n-are importanţă dacă- 
i găsim cu o zi mai devreme sau mai târziu. Sus capul! Acest 


prea onorabil şerif, cu balul şi cu cele două lady ale lui, ne-a 
cam stricat socotelile; 

Dar fiţi pe pace, contuzia se vindecă repede. Şi nu uitaţi 
că mă cheamă Old Death. Pricepeţi, nu-i aşa? 

Desigur că toate astea sunau foarte frumos şi, cum 
aveam încredere în bătrân, mă silii să nu par îngrijorat. În 
orice caz, nu puteam pleca de unul singur. De aceea mă 
bucurai din toată inima când, în timpul prânzului, master 
Lange mă informă că e decis să ne însoţească, având 
deocamdată acelaşi drum cu noi. 

— Cred că nu veţi regreta prezenţa noastră, adică a mea 
şi a lui Will, căută să mă convingă fierarul. Ştiu să strunesc 
un cal şi să manipulez o armă. lar dacă ne iese în cale vreun 
răufăcător, fie alb, fie piele-roşie, vă asigur că nu ne apucă 
strechea. Sunteţi de acord să mergem împreună? Bateţi 
palma! 

Ne învoirăm, fireşte. Mai târziu sosi şi Cortesio, care se 
odihnise cam multişor şi zorea acum să ne arate caii. În 
ciuda durerii, Old Death ieşi afară şchiopătând. Voia să vadă 
caii cu propriii lui ochi. 

— Acest june master afirmă, ce-i drept, că ar fi călăreț, 
zise bătrânul. Dar noi cam ştim cât valorează asemenea 
afirmaţii. Pe urmă, nici nu prea cred că se pricepe la cai. 
Eu, la o adică, pot să aleg calul cel mai prăpădit în 
aparenţă, ştiind însă că de fapt e cel mai bun dintre toţi. 
Astfel de cazuri mi s-au întâmplat nu o dată. 

Am fost nevoit să scot pe rând toţi caii din grajd şi să-i 
încalec, în timp ce Old Death - după ce se interesa de preţ - 
le urmărea mişcările ca un specialist de mare clasă. Şi, într- 
adevăr, lucrurile se petrecură aşa cum a prezis: nu alese 
nici un cal din cei oferiţi de Cortesio. 

— Par mai grozavi decât sunt, constată el. După câteva 
zile, îi vezi istoviţi. Mai bine îi luăm pe roibii ăştia bătrâiori 
care, lucru de mirare, sunt şi foarte ieftini. 

— Păi, aţi ales nişte gloabe nenorocite! Interveni 
Cortesio. 


— Senor, îngăduiţi-mi să vă declar deschis că nu vă 
pricepeţi la cai. Ăştia doi sunt animale de prerie, dar au 
căzut pe mâini proaste. 

Au suflu bun, nu se înăbuşă la tăvăleală. Îi luăm şi basta! 
S-a făcut! 

Chapter 3 PESTE GRANIȚĂ. 

O săptămână mai târziu, cinci călăreţi - patru albi şi un 
negru - atingeau punctul unde se întâlnesc meleagurile 
sudice a două districte din Texas: Medina şi Uvalde. Albii 
călăreau alături doi câte doi, iar negrul venea în urmă. 
Perechea din faţă purta îmbrăcăminte aproape identică, 
numai că hainele tânărului erau mai noi decât ale 
tovarăşului său mai în vârstă şi neobişnuit de slab. Roibii lor 
călcau în trap sprinten şi nechezau din când în când cu 
voioşie - dovadă că drumurile lungi şi grele din acel ţinut le 
priau destul de bine. Cei doi călăreţi din spate se vedeau că 
sunt tată şi fiu. Erau şi ei îmbrăcaţi la fel, dar nu în haine de 
piele ca perechea din faţă, ci în costume de stofă de lână. 
Aveau pe cap pălării de pâslă cu boruri largi. Armele lor, 
câte o puşcă cu două ţevi, cuțite şi pistoale. Negrul, un 
flăcău deosebit de vânjos, purta îmbrăcăminte dintr-o 
țesătură uşoară, de bumbac, de culoare închisă, iar pe 
capul lui creţ trona un joben aproape nou, strălucitor, în 
mână ţinea o flintă mare cu două ţevi, iar la brâu o 
macheta, una din acele lame lungi, încovoiate, nici cuţit, nici 
sabie - folosite mai ales în Mexic. 

Numele celor patru albi ne sunt cunoscute: Old Death, 
fierarul Lange, fiul său şi eu. Negrul era omul lui Cortesio 
din La Grange, acelaşi care în seara memorabilă ne 
introdusese în casa mexicanului. 

Trei zile îi trebuiseră lui Old Death pentru a-şi vindeca 
stupida lui contuzie. Bănuiam că păţania îl cam ruşina. Să fii 
rănit în luptă e o cinste; dar să cazi în timpul dansului şi să- 
ţi striveşti jumătate din şold, e tare neplăcut pentru un 
westman cu faima lui Old Death. Asta îl şi necăjea pe 
bătrânul cercetaş. Desigur că îndurase în taină dureri mult 


mai mari decât cele mărturisite - altminteri n-ar fi acceptat 
să amânăm cu trei zile plecarea noastră. Desele sale 
strâmbături dovedeau că nici acum durerea nu-i trecuse cu 
totul. Cortesio aflând, fireşte, de hotărârea celor doi Lange 
de a ne însoţi, ne vizitase în pre-ziua plecării şi ne rugase 
să-i facem un serviciu, adică să-l luăm cu noi şi pe negrul 
Sam. Rugămintea ne-a cam surprins, deşi n-am lăsat să se 
vadă acest lucru. În plus, nu mi se părea o plăcere să târăşti 
după tine, săptămâni întregi, un negru cu care n-ai nici în 
clin nici în mânecă. Dai Cortesio ne-a lămurit că primise de 
la Washington o depeşă importantă, în urma căreia trebuia 
să expedieze la Chihuahua un plic nu mai puţin important. 
Ar fi putut să ni-l încredinţeze nouă, dar aştepta un răspuns 
pe care noi nu i-l mai puteam aduce. De aceea se vedea 
nevoit să trimită un curier şi drept cel mai potrivit pentru 
această misiune îl socotea pe Sam. Era un om simplu, un 
negru de rând, dar îi întrecea cu mult pe semenii săi. Îl 
slujea pe Cortesio de multă vreme, îi era devotat şi făcuse 
nu o dată primejdiosul drum până peste graniţa mexicană, 
dovedindu-se plin de curaj în momentele grele. Cortesio ne- 
a asigurat că Sam nu ne va stingheri câtuşi de puţin şi că, 
dimpotrivă, ne va fi de un real ajutor. Drept care ne-am dat 
consimţământul. Şi trebuie spus că până acum nu aveam 
motiv să regretăm. Sam era un călăreț remarcabil. 
Deprinsese această artă de pe vremea când, împreună cu 
stăpânul său, mai locuia în Mexic şi trebuia să mâie cirezile 
mergând călare. Era sprinten şi foarte îndatoritor, se ţinea 
mereu respectuos la distanţă şi, dintre toţi cei patru albi, 
părea să mă simpatizeze cel mai mult pe mine. Mă copleşea 
cu tot felul de atenţii care îmi dovedeau ataşamentul său. 
Old Death considerase inutil să ne pierdem vremea tot 
căutând urmele lui Gibson şi luându-ne pas cu pas după ele. 
Ştiam precis în ce direcţie o apucase detaşamentul de care 
s-a alăturat şi prin ce localităţi avea să treacă. De aceea, 
bătrânul westman opinase să călărim direct spre Rio 
Nueces şi mai departe - spre trecătoarea Eagle. Acolo era 


foarte probabil să întâlnim detaşamentul. Bineînţeles că 
trebuia să ne grăbim pentru a recâştiga atâta timp pierdut. 
Eu, unul, refuzasem să cred că ar fi posibil să-l ajungem din 
urmă. Dar Old Death îmi dăduse asigurări că escorta 
mexicană care-i însoțea pe recruți se va feri de ochii 
observatorilor nedoriți şi va fi, deci, nevoită să facă ocoluri 
mari, în timp ce noi vom merge în linie dreaptă, ceea ce ar 
compensa pe deplin avansul de câteva zile al 
detaşamentului. 

Roibii noştri parcurseseră în şase zile aproape două sute 
de mile engleze, performanţă de care nimeni, afară de Old 
Death, nu i-ar fi crezut capabili. Caii aceştia bătrânei 
păreau să fi întinerit aici, pe drumurile Vestului. larba 
bogată, aerul curat, ritmul susţinut - toate le priau de 
minune; deveneau din zi în zi mai zdraveni şi mai vioi, iar 
bătrânul cercetaş nu mai putea de bucurie: se dovedise un 
excelent cunoscător în materie. 

Lăsasem în urma noastră San Antonio şi Castroville, 
străbătusem districtul Medina, cel cu ape îmbelşugate şi ne 
apropiam de ţinutul din ce în ce mai arid care se pierde 
apoi în trista nisipărie texană, a cărei dezolare culminează 
între Rio Nueces şi Rio Grande. Voiam să apoi la vărsarea 
lui Turkey Creek în Rio Nueces. La nord-vest de noi se 
înalţă Leona, muntele semeţ din vecinătatea fortului Inge. 
Presupuneam că pe acolo trebuie să fi trecut detaşamentul, 
desigur fără a fi fost observat de garnizoana fortului. Ne 
aşteptam deci să descoperim vreo urmă a lui Gibson şi a 
celor de care se alăturase. 

Terenul era cât se poate de bun pentru călărie. Ne 
găseam într-o prerie vastă, cu iarbă măruntă. Caii aproape 
că zburau pe netezimea ei. Aerul era pur şi, în faţa ochilor 
noştri, zarea se desfăşura limpede şi luminoasă. Când 
călăream drept spre sud-vest, nici nu ne uitam în altă 
direcţie. Aşa se explică faptul că nu observarăm decât 
destul de târziu apariţia unor călăreţi. Old Death îi zări 
primul şi ne atrase luarea-aminte arătând spre dreapta: 


— Priviţi, domnilor! Ce părere aveţi? 

Un punct întunecos parcă se mişca şi se apropia încet- 
încet de noi. 

— Hm! Medita Lange ducându-şi palma streaşină la ochi. 
O fi vreun animal care paşte. 

— Aşa! Zâmbi Old Death. Un animal! Şi încă unul care 
ronţăie iarbă! Frumos! Ochii dumneavoastră par să nu se 
împace prea bine cu perspectiva. Punctul acela se află cam 
la două mile engleze de noi. 

La o asemenea distanţă, până şi un punctuleţ ca ăsta nu 
poate reprezenta un singur animal. Ar trebui să fie un bizon 
cât cinci elefanţi la un loc; or, pe aici nu se află bizoni, cu 
excepţia câte unui exemplar rătăcit. Dar şi acela, nici gând 
să hoinărească în alt anotimp afară de primăvară sau 
toamnă. În plus de asta, dacă nu ai ochi format, mişcările 
unui punct atât de depărtat te înşală foarte lesne. În timp 
ce pasc, bivolul şi calul înaintează extrem de încet, cu câte 
un pas. lar eu pun rămăşag pe orice că punctul acela se 
deplasează în galop îndrăcit. 

— Imposibil! Exclamă Lange. 

— Pâi, dacă dumneata, ca alb, nu te dumereşti, reluă Old 
Death, să auzim ce părere are negrul. la spune, Sam, ce 
crezi tu că se vede acolo? 

Negrul, în modestia lui, tăcuse până atunci. Dar, 
interpelat direct, răspunse: 

— Călăreţi este. Patru, cinci sau şase. 

— Aşa vad şi eu. Să fie oare indieni? 

— O, nu, sirra! Indian nu aşa drept la alb vine. Indian se 
ascunde ca să vede cine este alb, apoi vorbeşte la el. Asta 
călăreţii drept la noi vine. Asta alb. 

— Foarte adevărat, Sam. Constat, spre bucuria mea, că 
mintea ţi-e mai luminoasă decât culoarea feţei. 

— O, sirra, o! Îşi sticli dinţii bravul nostru flăcău. Laudele 
lui Old Death reprezentau pentru el o rară cinste. 

— Dacă oamenii aceia au într-adevăr intenţia să se 
apropie de noi, zise Lange, atunci să-i aşteptăm. 


— Nici să nu vă gândiţi la aşa ceva! Îl corectă bătrânul 
westman. Vedeţi doar că nu vin chiar în direcţia noastră, ci 
mai degrabă tind spre miazăzi. Au observat încotro ne 
îndreptăm şi, ca să ne iasă în drum, au luat-o în diagonală. 
Aşadar, înainte! Nu e timp să stăm pe loc. S-ar putea să fie 
soldaţi din fortul Inge, plecaţi în recunoaştere, în cazul 
acesta, întâlnirea n-ar avea de ce să ne bucure. 

— Şi de ce nu? 

— Fiindcă am afla lucruri neplăcute, master. Fortul Inge e 
destul de departe de aici, la nord-vest. Când comandantul 
fortului trimite patrule la o asemenea distanţă, înseamnă că 
situaţia nu e tocmai roză. O să vă lămuriţi în curând. 

Ne continuarăm drumul în acelaşi tempo. Punctul se 
apropia acum văzând cu ochii, divizându-se treptat în şase 
punctuleţe care se măreau din ce în ce. Nu aveam nici o 
îndoială că e vorba de călăreţi. După câteva minute, 
recunoscurăm şi uniformele militare. Călăreţii se apropiară 
atât de mult, încât auzirăm şi un glas care ne somă să ne 
oprim, în faţa noastră se afla un sergent de dragoni însoţit 
de cinci ostaşi. 

— Încotro aşa de grăbiţi? Întrebă el, strunindu-şi calul. 
N-aţi văzut că ne apropiem? 

— Ba da, răspunse calm Olt Death. Numai că nu înţeleg 
de ce ar fi trebuit să aşteptăm. 

— Pentru că aveţi obligaţia să vă prezentaţi. 

— Ei, uite, suntem albi şi mergem spre sud. Sper că 
ajunge atăt. 

— La dracu! Se răsti sergentul. Să nu credeţi că vom 
permite să ne luaţi în băşcălie! 

— Pshawl făcu Old Death zâmbind cu superioritate. Parcă 
mie îmi arde de glume?! Doar ne aflăm aici în prerie şi nu la 
vreo şcoală unde dumneavoastră să ne-o faceţi pe dascălul 
înarmat cu nuiaua, iar noi să răspundem înfricoşaţi la 
întrebări. 

— Eu execut ordinele pe care le-am primit. Vă somez să 
ne spuneţi pe rând numele! 


— Şi dacă n-am avea poftă? 

— Vedeţi doar că ne-am putea face ascultați: avem arme! 

— Va să zică, aşa! Îmi pare nespus de bine. Numai că nu 
vă sfătuim să încercaţi. Noi, domnule sergent, suntem 
oameni liberi! la să-l văd eu pe acela care ne-ar sili să-i dăm 
ascultare! Reţineţi: ne-ar silii L-aş vâri în pământ, l-aş strivi 
sub copitele calului! 

Ochii îi scăpărau. Strâns cu genunchii, roibul său se 
cabra şi făcu un salt în direcţia sergentului. Acesta se dădu 
repede îndărăt, gata de ripostă. Dar Old Death nu-i lăsă 
răgaz şi vorbi supărat: 

— Nici nu pun la socoteală că sunt de două ori mai bătrân 
decât dumneavoastră şi că am trecut deci în viaţă prin mai 
multe decât veţi avea vreodată dumneavoastră prilejul. 
Vreau numai să răspund amenințării cu armele. Vă 
imaginaţi că aceste cuțite ale noastre sunt de marţipan, că 
ţevile puştilor sunt de zahăr şi gloanţele de ciocolată? Luaţi 
seama, dulciurile astea vă pot veni de hac! Spuneţi că 
executaţi ordinele primite. Well, aşa se şi cuvine, n-am nimic 
împotrivă. Dar vă cere, oare, ordinul să vă răstiţi la nişte 
westmeni încercaţi şi să adoptați un ton de care se serveşte 
generalul faţă de recrut? Suntem gata să stăm de vorbă. 
Dar noi nu v-am poftit încoace şi vă pretindem să fiţi 
politicoşi! 

Subofiţerul se cam fâstâci. Old Death părea transfigurat 
şi atitudinea lui nu rămase fără efect. 

— De ce vă supăraţi degeaba, sir? Întrebă sergentul. N- 
am avut intenţia să fiu grosolan. 

— Iar eu n-am simţit nici în tonul, nici în expresiile 
dumneavoastră prea multă delicateţe. 

— Înţelegeţi, desigur, că nu ne aflăm în salonul unei lady. 
Bântuie pe aici tot felul de vagabonzi şi trebuie să fim cu 
ochii în patru. Suntem într-un post înaintat. 

— Vagabonzi? Ne numărați oare şi pe noi printre aceşti 
gentlemeni dubioşi? Se burzului bătrânul. 


— Nu pot spune în nici un fel. Dar un om cu conştiinţa 
curată nu refuză să se recomande. Circulă pe aici destui 
afurisiţi care vor să treacă dincolo, la Juarez. În asemenea 
canalii nu poţi avea nici o încredere. 

— Sunteţi, aşadar, de partea secesioniştilor, a Statelor din 
Sud? 

— Da. Sper că şi dumneavoastră. 

— Eu sunt totdeauna de partea oamenilor de treabă şi 
împotriva mişeilor. În ce priveşte numele şi originea 
noastră, nu văd nici un motiv să le trecem sub tăcere. Venim 
din La Grange. 

— Sunteţi, va să zică, din lexas. Şi lexasul a mers 
împreună cu Sudul. Înseamnă că am de-a face cu oameni de 
aceleaşi convingeri politice. 

— Convingeri politice! All devils! Vă exprimaţi prea 
subţire pentru un simplu sergent. Dar decât să vă înşirăm 
cele cinci nume ale noastre, pe care desigur că le veţi uita 
imediat, mai bine vi-l spun numai pe-al meu. Sunt un vechi 
cercetaş de prerie şi cei care mă cunosc îmi spun de obicei 
Old Death. 

Numele făcu impresie. Sergentul se înălţă în şa şi se uită 
ţintă la bătrân. Ceilalţi militari îl priveau surprinşi, dar 
prietenoşi. Subofiţerul, în schimb, îşi încruntă sprâncenele 
şi vorbi sever: 

— Old Death? Sunteţi, va să zică, Old Death, spionul 
Statelor din Nord! 

— Domnule! Îi răspunse indignat bătrânul. Luaţi seama 
cum vorbiţi! Dacă aţi auzit de mine, veţi şti, desigur, că nu 
sunt omul care se lasă jignit! Mi-am pus în joc pentru 
Uniune toată averea, sângele şi viaţa, fiindcă aşa mi-a 
plăcut şi fiindcă am considerat şi consider că principiile 
Nordului sunt juste. Prin spion se înţelege cu totul altceva. 
lar dacă un ţingău ca dumneavoastră aruncă asemenea 
vorbă şi eu, vezi bine, nu-l altoiesc cu pumnul, înseamnă ca 
mi-e milă de el! Old Death nu se teme nici de şase dragoni, 
nici de zece, nici de mai mulţi. Din fericire, soldaţii 


dumneavoastră par mai deştepţi. S-ar putea să raporteze ei 
comandantului de la fortul Inge cum l-aţi întâmpinat pe Old 
Death şi cum l-aţi tratat ca pe un mucos. Sunt convins că aţi 
încasa-o pe cinste. V-ar scădea nasul într-atât, încât nici cu 
binoclul nu i-aţi mai da de urmă. 

Ultimele cuvinte îşi atinseră scopul. Comandantul fortului 
probabil că era un om mai inteligent decât sergentul său. În 
raportul lui, acesta din urmă trebuia, bineînţeles, să 
pomenească de întâlnirea cu noi. De fapt, pentru un şef de 
patrulă e un eveniment fericit să dea peste un vânător cu 
atâta faimă, care îi poate împărtăşi sumedenie de idei şi 
sfaturi folositoare. Westmenii de soiul lui Old Death sunt 
trataţi de către ofiţeri cu cea mai mare consideraţie şi 
stimă, ca nişte egali ai lor. Aşadar, ce avea să raporteze 
sergentul după ce s-a com portat ca un mojic în faţa 
viteazului cercetaş? Desigur că în sinea lui îşi punea 
această întrebare. Nu degeaba se îmbujorase la faţă. 
Pentru a-l intimida şi mai mult, Old Death adăugă: 

— Toată cinstea uniformei ce-o purtaţi, dar nici hainele 
mele nu valorează mai puţin. La vârsta dumneavoastră, nu 
strică să ascultați câteva sfaturi din gura lui Old Death. Cine 
e comandantul fortului Inge? 

— Maiorul Webster. 

— Cel care acum doi ani era căpitan în fortul Ripley? 
Continuă Old Death cu întrebările. 

— Chiar el. 

— Atunci transmiteţi-i salutări din partea mea. Mă 
cunoaşte bine. Am tras adeseori la ţintă amândoi şi, dintr- 
un foc, am bătut cuiul drept în centru. Daţi-mi carnetul 
dumneavoastră, să-i scriu câteva rânduri. Cred că o să-l 
bucure nespus când va afla că un subaltern al lui m-a făcut 
spion. 

Descumpănit de-a binelea, sergentul nu mai ştia ce să 
facă. Înghiţi în sec şi, în cele din urmă, îngăimă cu vizibilă 
nelinişte: 


— Dar, sir, vă asigur că n-am avut nici un gând rău! 
Pentru alde noi, serviciul nu e o joacă. Avem necazuri 
destule şi nu e de mirare dacă uneori ne scapă câte un 
cuvânt nelalocul lui. 

— Mă rog! Asta sună ceva mai politicos. Să presupunem, 
deci, că abia acum începe convorbirea. Sunteţi bine 
aprovizionaţi cu ţigări în fortul dumneavoastră? 

— Acum nu. S-au terminat. 

— Asta-i rău. Ostaşul fără tutun n-are chef de nimic. 
Prietenul meu şi-a umplut coburul cu ţigări de foi. Poate că 
vă cedează ceva din rezervele sale. 

Ochii sergentului şi ai celorlalţi militari se îndreptară 
curioşi spre mine. Scosei un pumn de ţigări şi le împărţii 
între ei, oferindu-le şi foc, Subofiţerul trase câteva fumuri şi 
faţa i se lumină de încântare, îmi mulţumi din cap şi zise: 

— O havană ca asta e o adevărată pipă a păcii. Cred că l- 
aş ierta pe cel mai înverşunat duşman dacă aici, în prerie, 
după săptămâni de renunțare, mi-ar oferi un asemenea 
deliciu. 

— Păi, dacă havana e mai tare decât cea mai rea 
vrăjmăşie, atunci se cheamă că nu sunteţi chiar atât de 
crunt, râse Old Death. 

— Fireşte că nu sunt. Dar, sir, trebuie să ne vedem de 
drum şi să nu discutăm decât strictul necesar. Aţi observat 
cumva urme de indieni pe unde aţi trecut? 

Old Death răspunse negativ şi se interesă la rândul lui 
dacă există indicii că s-ar afla indieni prin partea locului. 

— Ba bine că nu! Avem toate motivele să bănuim că 
indienii se foiesc pe-aici. Bestiile au dezgropat din nou 
securea războiului! 

— La naiba! Înseamnă că-i grav! Despre ce triburi e 
vorba? 

— Comanşi şi apaşi. 

— Aşadar, cei mai periculoşi! Şi ne aflăm tocmai între 
cele două teritorii ale lor! Vai de capul celui pe care-l prind 
în foarfecă! 


— Da. Fiţi cu băgare de seamă. Noi am luat toate 
măsurile; am şi trimis curieri după întăriri şi provizii. Zi şi 
noapte cutreierăm regiu nea în lung şi-n lat. Pe oricine ne 
iese în cale îl cercetăm ca să ştim ce hram poartă. De aceea, 
se cade să-mi scuzaţi purtarea de adineauri. 

— Ce-a fost s-a uitat. Dar cine şi ce îi determină pe 
indieni să se bată între ei? 

— Vinovat e tocmai blestematul acela de... Pardon, sir! 
Poate că aveţi altă părere despre... vreau să zic 
preşedintele Juarez. Sunteţi, desigur, informat că Juarez a 
fost nevoit să se retragă până la El Paso. Bineînţeles că 
francezii îl urmăresc. Au ajuns la Chihuahua şi la 
Cohahuela. A trebuit să se ascundă de ei ca ursul hăituit de 
câini. L-au fugărit până la Rio Grande şi l-ar fi urmărit încă 
mai departe sau l-ar fi prins pur şi simplu, dacă 
preşedintele nostru de la Washington n-ar fi fost atât de 
prost să-i oprească. Toată lumea era împotriva lui Juarez; s- 
au dezis de el până şi indienii din care face parte prin 
obârşie. 

— Şi apaşii? 

— Nu. Ăştia n-au fost nici pentru, nici contra. N-au luat 
nici o atitudine şi au stat liniştiţi în bârlog. Aşa i-a sfătuit 
Winnetou, tânărul şi vestitul lor şef. În schimb, agentul 
trimis de Bazaine i-a stârnit pe comanşi împotriva 
„preşedintelui roşu”. Au venit în cete compacte, fireşte, pe 
ascuns, cum e felul lor şi au trecut în Mexic, pentru a face 
de petrecanie partizanilor lui Juarez. 

— Hm! Adică pentru a jefui şi ucide, pentru a distruge şi 
pârjoli. Dar mă întreb, ce interes ar avea comanşii în Mexic? 
Doar nu acolo se află aşezările şi domeniile lor de 
vânătoare, ci dincoace de Rio Grande. Ce le pasă lor, dacă 
în Mexic guvernează Juarez, Maximilian sau Napoleon? Nu, 
vinovaţii sunt cei care îi agită şi îi asmut împotriva unor 
oameni paşnici. Nu putem condamna un trib înapoiat, dacă 
se lasă ispitit şi profită de prilej ca să se înavuţească. Dar îi 


cunoaştem noi pe cei ce poartă vina... Nu vreau să intru în 
amănunte. 

— Nici eu. În fond, nu mă priveşte. Şi, cum ziceam, cetele 
comanşilor au trecut graniţa, au executat, fireşte, toate 
ordinele primite şi, ca urmare, s-au izbit de apaşi. Comanşii 
sunt dintotdeauna duşmanii neîmpăcaţi ai apaşilor. De astă 
dată au năvălit în tabăra lor, au semănat moarte, au 
capturat prizonieri, le-au luat corturile şi caii. 

— Şi pe urmă? 

— Şi pe urmă, sir? Toţi prizonierii bărbaţi, aşa cum e 
obiceiul la indieni, au fost legaţi la stâlpul torturii. 

— Bănuiesc că obiceiul acesta nu e prea plăcut pentru 
victimele ciopârţite cu cuțitul şi fripte de vii... Ei şi atunci, 
probabil că apaşii au hotărât să se răzbune. 

— Nu. Sunt nişte fricoşi. 

— Asta o aud pentru întâia oară. Oricum, nu-mi închipui 
să fi acceptat în linişte această fărădelege. 

— Au trimis câţiva războinici să trateze cu căpeteniile 
cele mai în vârstă ale comanşilor. Întâlnirea a avut loc la 
noi. 

— În fortul Inge? De ce tocmai acolo? 

— Au ales un teren neutru. 

— Aha, înţeleg. Va să zică, şefii comanşilor s-au prezentat 
la întâlnire? 

— Au venit cinci căpetenii, însoţite de douăzeci de 
războinici. 

— Şi câţi apaşi? 

— Trei. 

— Cu ce escortă? 

— Singuri. 

— Hm! Şi mai susţineţi că sunt fricoşi! Trei oameni fără 
nici o gardă au curajul să străbată teritoriul inamic pentru a 
se întâlni cu douăzeci şi cinci de adversari! Domnule, dacă-i 
cunoaşteţi cât de cât pe indieni, trebuie să admiteţi că e un 
act eroic. Şi cum s-a terminat întrevederea? 


— Nu prea bine. Neînţelegerile s-au adâncit şi mai mult. 
Până la urmă, comanşii au tăbărât pe solii apaşilor. Doi au 
fost ucişi, iar al treilea, deşi rănit, a reuşit să ajungă la calul 
său şi să sară un gard de trei coţi înălţime. Comanşii l-au 
urmărit, dar fără rezultat. 

— Şi asta se întâmplă pe teren neutru, sub protecţia unui 
fort co mandat de un maior din trupele Uniunii! Ce perfidie 
din partea comanşilor! Mai e de mirare dacă, în urma celor 
întâmplate, apaşii au dezgropat securea războiului? Solul 
lor, care a scăpat din ghearele morţii, le va fi adus ştirea şi 
acuma, fireşte că au pornit să se răzbune. Şi cum crima s-a 
petrecut într-un fort al albilor, se vor ridica şi împotriva 
acestora. Dar cum credeţi, ce atitudine vor avea comanşii 
faţă de noi? 

— Amicale. Înainte de a părăsi fortul, căpeteniile lor ne- 
au asigurat că se vor bate numai cu apaşii; feţele palide, 
ziceau ei, sunt prieteni. 

— Când a avut loc această întâlnire sângeroasă? 

— Luni. 

— Astăzi e vineri. Au trecut, aşadar, patru zile. Cât au mai 
zăbovit comanşii în fort după fuga apaşului? 

— Foarte puţin. Preţ de un ceas. 

— Şi i-aţi lăsat să plece? De ce nu i-aţi reţinut ca să dea 
socoteală de fapta lor? Trădarea şi crima au fost săvârşite 
pe teritoriul Statelor Unite. Maiorul avea datoria să-i ia 
prizonieri şi să raporteze cazul la Washington. Nu-l înţeleg! 

— Plecase în ziua aceea la vânătoare şi s-a întors abia 
către seară. 

— Ca să nu asiste la tratative şi la crimă! Cunosc eu 
şmecheria. Dacă apaşii află că li s-a permis comanşilor să 
părăsească fortul, atunci vai de albii ce vor cădea în mâinile 
lor! N-or să cruţe pe nimeni. 

— Vă alarmaţi degeaba, sir! Au profitat şi apaşii de pe 
urma acestei măsuri. Dacă solii comanşilor ar mai fi rămas 
numai o oră în plus, atunci apaşii ar mai fi pierdut încă o 
căpetenie de-a lor. 


Old Death se arătă surprins. 

— Încă o căpetenie? Ah, încep să înţeleg! Au trecut patru 
zile de atunci. Or, dânsul avea un cal minunat, galopa mai 
repede ca noi. Da, da! Cu siguranţă că... 

— De cine vorbiţi? Întrebă mirat sergentul. 

— De Winnetou. 

— Da, el a fost. Nu apucaseră bine comanşii să dispară 
spre apus, că şi zărirăm un călăreț. Venea dinspre răsărit, 
din direcţia lui Rio Frio şi căuta să cumpere în fort nişte 
praf de puşcă şi gloanţe de pistol. Nu purta nici un semn al 
vreunui trib şi nu-l cunoşteam. În timp ce-şi lua în primire 
muniţia, ofiţerul de serviciu, care se afla întâmplător acolo, 
îi povesti cele petrecute. 

— Foarte, foarte interesant! Exclamă Old Death agitat la 
culme. Păcat că n-am fost şi eu de. Faţă. Şi ce i-a răspuns 
ofițerului? 

— Doar atât: „Mulţi albi vor ispăşi această fărădelege 
comisă sub ochii voştri şi nepedepsită!” Apoi a ieşit din 
depozit şi a încălecat. Ofiţerul s-a luat după el ca să-i 
admire murgul, un cal într-adevăr splendid. Atunci indianul 
i-a spus: „Vreau să fiu mai cinstit cu voi decât aţi fost voi cu 
mine. Vă declar că de astăzi începe bătălia între războinicii 
apaşi şi feţele palide. Oamenii noştri stăteau liniştiţi în cor 
turile lor; au venit comanşii, i-au atacat mişeleşte, le-au luat 
femeile, copiii, caii şi corturile, pe mulţi i-au ucis, pe alţii i- 
au făcut prizonieri şi i-au dus departe ca să-i pună la stâlpul 
caznelor. Dar şi atunci înţelepţii noştri, ascultând de glasul 
Marelui Spirit şi-au păstrat răbdarea. Nu au dezgropat pe 
loc securea războiului, ci au trimis încoace, la voi, pe solii 
neamului lor pentru a se înţelege cu comanşii. Şi solii au 
fost omorâţi aici, în faţa voastră. l-aţi lăsat pe ucigaşi să 
plece şi v-aţi arătat a fi duşmanii apaşilor. Nu asupra 
noastră, ci asupra voastră cadă în valuri sângele acestui 
război!” 

— Da, da, aşa e dânsul! Parcă-l aud vorbind! Comentă Old 
Death. Şi ofiţerul ce-a făcut? 


— L-a întrebat cine e. Şi abia atunci indianul îşi spuse 
numele: Winnetou, căpetenia apaşilor. Aflând cu cine are 
de-a face, ofiţerul a dat ordin să se închidă poarta şi 
indianul să fie luat prizonier. Avea ! tot dreptul să procedeze 
aşa, deoarece Winnetou declarase războiul şi nu se afla în 
misiune de parlamentar. Însă indianul i-a râs în nas, a dat 
pinteni calului, a trecut ca un fulger printre militari şi, ca şi 
apaşul dinaintea lui, a sărit peste gard. Detaşamentul trimis 
în urmărire s-a întors fără nici o ispravă. 

— Aţi dat de belea! Acum se dezlănţuie iadul. Vai de fort 
şi de garnizoana lui dacă nu înving comanşii! Veţi fi 
măcelăriți cu toţii... ia spuneţi-mi, n-aţi mai avut şi altă 
vizită? 

— A trecut unul călare, alaltăieri, către seară. Pleca spre 
Sabinal şi-şi spunea Clinton. Asta o ştiu precis: eram tocmai 
de gardă la poartă. 

— Clinton! Hm! Să vi-l descriu un pic, poate se potriveşte. 

Îl zugrăvi pe Gibson care, după cum se ştie, îşi luase 
numele de Clinton. Sergentul confirmă. În plus, Old Death îi 
arătă şi fotografia, în care sergentul recunoscu fără nici o 
rezervă pe omul cu pricina. 

— V-aţi lăsat duşi de nas, zise Old Death. Individul nu 
mergea la Sabinal, ci a trecut pe la voi ca să spioneze cum 
stau lucrurile. E unul din păcătoşii de care vorbeaţi 
adineauri. 

Desigur că s-a întors la banda lui, care-l aştepta. Altceva 
important nu s-a mai întâmplat? 

— Nu mai ştiu nimic. 

— Atunci am terminat. Să-i raportați maiorului că m-aţi 
întâlnit. 

Ca subordonat, nu e nevoie să-i comunicaţi părerea mea 
despre ultimele întâmplări, dar vă spun că aţi fi putut evita 
mari nenorociri şi multă vărsare de sânge dacă v-aţi fi făcut 
datoria cum trebuie. Good bye, boys! La revedere, băieţi! 

Îşi îndemnă calul şi porni. Îl urmarăm şi noi, salutându-i 
scurt pe dragonii care se îndreptau spre nord. Galoparăm 


apoi în tăcere o bună bucată de drum. Old Death era 
necăjit, căzuse pe gânduri. Soarele se pregătea să apună. 
Rămăsese cel mult o oră până să se însereze şi totuşi la 
miazăzi orizontul mai arăta ca o linie subţire. Voiam să ajun 
gem încă în aceeaşi zi la Rio Leone; or, pădurile de acolo ar 
fi trebuit să apară la orizont ca o dungă mult mai vizibilă. 
Însemna, deci, că ne aflam încă departe de ţinta noastră. Şi 
Old Death îşi dădu, desigur, seama de situaţie; nu-şi slăbea 
deloc calul; zorea întruna. 

Graba noastră se dovedi până la urmă utilă. Tocmai când 
discul dilatat al soarelui se cufunda în apus, zărirăm la 
miazăzi o dungă întunecată. Pe cât ne apropiam, pe atât 
dunga devenea mai clară. Pământul, până atunci nisipos, se 
acoperea din nou cu iarbă. În sfârşit, desluşirăm limpede şi 
arborii. După ce făcuserăm atâta drum obosi tor, ni se 
părea că vârfurile copacilor ne îmbie şi ne cheamă la 
odihnă. Old Death îşi lăsă calul la pas şi zise: 

— Unde cresc arbori, musai să fie şi apă prin apropiere. 
În faţa noastră e râul Leona. Vom poposi pe malul lui. 

Ajunserăm curând la un crâng care se întindea ca o fâşie 
îngustă pe ambele maluri ale râului. Pe lângă arbori 
creşteau tufe multe şi dese. Albia râului era largă, apa în 
schimb destul de mică. Totuşi, la punctul unde ajunsesem, 
nu era vad; de aceea o luarăm încet în sus, de-a lungul 
malului. După o scurtă cercetare, găsirăm un loc unde apa, 
nu prea adâncă, unduia limpede peste prundişul lucios. 
Într-acolo ne mânarăm caii ca să trecem pe malul celălalt. 
Old Death călărea în frunte. Când să intre în apă, bătrânul 
opri, descăleca şi privi atent albia râului. 

— Well! dădu el din cap. Îmi închipuiam eu! Iată aici o 
urmă pe care n-am fi putut-o descoperi în pietrişul de pe 
mal. Uitaţi-vă şi voi! 

Descălecarăm la rândul nostru şi observarăm într-adevăr 
nişte adâncituri mai mari de o palmă şi ducând spre largul 
apei. 


— Să fie asta o urmă? Întrebă Lange. În sfârşit, s-ar 
putea să aveţi dreptate, sir. O fi trecut vreun cal, adică un 
călăreț. 

— Să vină şi Sam. Să-i auzim părerea. 

Negrul se ţinea cuviincios îndărătul nostru. Veni în faţă, 
se uită în fundul apei şi declară: 

— Asta doi călăreţi; trecut apa încolo. 

— De unde ştii că au fost călăreţi şi nu nişte cai slobozi? 

— Fiindcă asta cai cu fier la picior, nu sălbatic. Asta cal 
blânzi, merge pe ei călăreţi. Urma este adânc. Cai avut 
greutate, adică om. Cai singuri nu trece alături apă, merge 
unul după altul. Întâi opreşte la mal şi bei, după aceea 
trece. Dar asta aici nu stat, ci trecut drept înainte. Ai mers 
şi alături. Asta calul faci numai dacă vine poruncă de la 
frâu. Şi unde frâu, înseamnă că este şa. Şi pe şa este 
călăreţi. 

— Bravo, Sam! Îl lăudă din nou bătrânul. Nici eu n-aş şti 
s-o spun mai bine. Vedeţi, domnilor, că sunt cazuri în care 
un alb poate învăţa destule de la un negru. Prin urmare, cei 
doi călăreţi erau grăbiţi; nici n-au lăsat răgaz cailor să-şi 
moaie botul în apă. Cum însă bietele animale vor fi fost 
însetate şi orice călăreț are în primul rând grijă de calul 
său, îmi vine să cred că s-au adăpat la malul celălalt. 
Oricum, oamenii aceştia trebuie să fi avut motive serioase 
de s-au grăbit atâta să ajungă dincolo. Să sperăm că le vom 
afla. 

În timp ce noi cercetam urmele, caii se adăpară pe 
îndelete. Ne săltarăm iarăşi în şei şi atinserăm malul opus 
fără să ne udăm măcar cizmele; apa era acolo atât de mică, 
încât nu ne ajungea nici până la scări. 

Abia urcarăm pe uscat că Old Death, al cărui ochi atent 
nu scăpa nici un amănunt, zise: 

— lată de ce erau grăbiţi. Uitaţi-vă la teiul acesta: e 
descojit cam până la înălţimea unui om. Şi cu astea de-aici 
ce-o fi? 


Ne arătă două rânduri de ţăruşi înfipţi în pământ, nu mai 
mari ca nişte creioane. 

— Ce rost vor fi având ţăruşii? Continuă Old Death. Ce 
legătură e între ei şi scoarţa teiului? Vedeţi pe jos nişte 
răzătură de coajă, uscată, împrăştiată jur-împrejur? Ţărugşii, 
domnilor, au fost folosiţi la împletituri. Aţi văzut vreodată un 
dispozitiv de lemn pentru împletit plase şi alte lucruri 
asemănătoare? Ei, un asemenea dispozitiv se află acum în 
faţa noastră, numai că nu e din lemn şi nu e prins în cuie. 
Cei doi călăreţi au împletit din scoarță de copac o legătură 
de doi coţi lungime şi doi lăţime. Asta se vede din felul cum 
sunt dispuşi ţăruşii. După câte ştiu, asemenea legături sau 
feşe din scoarță proaspătă le folosesc indienii pentru 
bandajarea rănilor. Scoarța umedă răcoreşte rana şi apoi, 
uscându-se, se contractă atât de tare, încât face să reziste 
chiar şi un os beteag. Înseamnă că cel puţin unul din cei doi 
călăreţi era rănit. Şi acum priviţi fundul apei. Observaţi în 
nisip două adâncituri mari de tot ca de la nişte scoici 
gigantice? Aici s-au bălăcit caii. Aşa nu fac decât caii 
indieni. Au fost deşeuaţi ca să se poată odihni şi răcori, ceea 
ce înseamnă că-i mai aştepta un drum obositor. Sunt 
aproape sigur că cei doi călăreţi n-au zăbovit aici decât 
pentru a confecţiona fesele, apoi şi-au continuat în grabă 
drumul. lată deci concluzia cercetărilor noastre: doi 
călăreţi pe cai indieni, din care cel puţin unul era rănit, au 
trecut apa în mare grabă fără să-şi adape mai întâi caii; 
zăriseră teiul acesta şi au dat zor încoace ca să bandajeze 
rana. Apoi au pornit mai departe. Ce rezultă de aici, 
domnule? Frământaţi-vă un pic creierul! Mă îndemnă 
bătrânul pe mine. 

— Am să încerc. Dar să nu râdeţi dacă voi nimeri cu bâta 
în baltă! 

— Nici gând! Vă consider ucenicul meu şi de aceea nici 
nu mă aştept încă la o judecată matură. 

— Ei bine, luând în considerare rasa cailor, presupun că 
stăpânii lor erau indieni, ceea ce mă trimite cu gândul la 


întâmplările din fortul Inge. Unul dintre solii apaşilor, deşi 
rănit, s-a salvat prin fugă. Winnetou a părăsit şi el mai apoi 
fortul, s-a luat în toată graba după omul lui şi, având un cal 
foarte sprinten, l-a ajuns curând din urmă. 

— Nu e rău! Aprobă Old Death. Şi altceva? 

— Cei doi apaşi trebuiau să ajungă repede la ai lor, ca să-i 
în formeze despre crima săvârşită de comanşi la fortul Inge 
şi să-i pună în gardă asupra unui eventual atac din partea 
acestora. De aci şi graba lor. Abia după ce au trecut 
dincoace şi-au îngăduit răgazul de a se ocupa de 
bandajarea rănii; ştiau, probabil, dinainte că aici vor putea 
face rost de coajă de tei. Au lăsat caii să se mai învioreze şi 
pe urmă şi-au reluat cursa. 

— Aşa e! Sunt mulţumit de răspuns. Nici o îndoială că e 
vorba de Winnetou şi de solul scăpat din mâinile comanşilor. 
Fireşte că urmele lăsate în iarbă s-au şters până acum, dar 
îmi închipui ce direcţie au apucat. Vor fi traversat Rio 
Grande, continuându-şi apoi drumul în linie dreaptă. Aşa 
vom merge şi noi. Sper că vom da de vreun semn al lor. 
Deocamdată, să ne căutăm un loc de popas; mâine va trebui 
s-o pornim foarte devreme. 

Ochiul lui ager găsi curând un loc potrivit, un mic luminiş 
cu iarbă deasă şi înconjurat de tufe, unde caii noştri se 
puteau ospăta din belşug. Le scoaserăm şeile şi îi 
priponirăm cu ajutorul lasso-urilor pe care le luasem din La 
Grange. Apoi, din ultimele rezerve alimentare, pregătirăm o 
cină modestă. Întrebându-l pe Old Death dacă n-ar fi cazul 
să aprindem un foc de tabără, acesta mă măsură ironic şi 
răspunse: 

— Mă aşteptam, sir, la o astfel de întrebare din partea 
dumneavoastră. Veţi fi citit, desigur, vreo dulceagă 
istorioară cu indieni, din cele ale lui Cooper sau ale altor 
autori. Îmi închipui că v-au plăcut, nu-i aşa? 

— Oarecum. 

— Păi da! Toate astea se citesc cu plăcere; lucrurile merg 
strună, fără greutăţi. Îţi aprinzi pipa sau ţigara, te lungeşti 


pe canapea, îţi rezemi picioarele pe spetează şi te scufunzi 
în lectura cărţii împrumutate de la bibliotecă. Dar ia 
încearcă să intri aievea în pădurile virgine, în Vestul 
sălbatic! O fi fost Cooper un foarte iscusit romancier, nu zic 
ba, de altfel am savurat şi eu cărţile lui cu mobhicani şi cu 
alte drăcovenii, dar în Vest nu i-a călcat vreodată piciorul. 
S-a priceput de minune să amestece poezia cu realitatea, 
numai că în Vest n-ai de-a face decât cu faptul concret. Eu, 
unul, n-am descoperit nici strop de poezie. Citeşti în 
volumele lui despre nişte splendide focuri de tabără, la 
flacăra cărora se frig pulpe suculente de bizon. Eu, însă, 
atâta vă spun, dacă aprindem un foculeţ cât de mic, orice 
indian aflat la două mile engleze de aici i-ar simţi mirosul. 

— Va să zică la distanţă de aproape un ceas călare? E cu 
putinţă? 

— Veţi mai avea prilejul să descoperiţi cum lucrează 
nasul indienilor. Şi nu numai ei, dar şi caii lor adulmecă 
orice miros şi îl semnalează cu acel nechezat specific în 
urma căruia destui albi şi-au pierdut viaţa. lată de ce cred 
că va trebui să renunţăm astăzi la farmecul focului de 
tabără. 

— Bănuiesc, totuşi, că nu sunt indieni prin apropiere: 
comanşii încă nu pot fi pe drum. Până să se fi întors 
parlamentarii, până să fi dat curierii alarma în diferitele 
triburi, trebuie să fi trecut destul timp. 

— Hm! Ce mai vorbe deştepte poate să înşire un 
greenhorn! Aţi uitat, din păcate, trei lucruri. Întâi, că ne 
aflăm chiar pe teritoriul comanşilor; al doilea, că războinicii 
lor mişună până şi dincolo, în Mexic; al treilea, că nici cei 
rămaşi acasă nu aşteaptă să fie mobilizați cu toba, ci sunt 
de mult gata de luptă. Sau credeţi cumva că comanşii sunt 
atât de proşti încât să-i ucidă pe solii apaşilor, fără să se fi 
pregătit pentru o bătălie în stil mare? Aflaţi că acţiunea 
împotriva solilor apaşi nu s-a produs în urma unui simplu 
impuls de mânie: totul a fost di nainte chibzuit şi hotărât. 
Pun rămăşag că încă de pe acum comanşii se află la Rio 


Grande. Şi mă tem că n-o să-i fie uşor lui Winnetou să 
treacă râul pe ascuns. 

— Sunteţi, aşadar, de partea apaşilor? 

— În sinea mea, sunt. Li s-a făcut o nedreptate. Au fost 
atacați mişeleşte. În plus, am o simpatie deosebită pentru 
Winnetou. Dar prudenţa ne obligă să nu luăm atitudine pe 
faţă. Să fim bucuroşi dacă vom ajunge teferi la ţintă; să nu 
cedăm cumva ispitei de a face ochi dulci vreuneia din părţi. 
De altfel, nu prea am motive să mă tem de comanşi. Ei mă 
cunosc. Nu le-am făcut niciodată cu bună ştiinţă vreun rău. 
I-am vizitat adeseori şi m-au primit prieteneşte. Una din 
cele mai cunoscute căpetenii ale lor, Oyo-coltsa, adică 
Biberul alb, mi-e chiar prieten. I-am făcut cândva un 
serviciu pe care a promis să nu-l uite nicicând. Asta s-a 
întâmplat sus, lângă Red River; fusese atacat de o trupă de 
cicazaşi şi, dacă nu soseam eu şi-ar fi pierdut, desigur, 
scalpul şi viaţa. Acum prietenia asta poate fi de mare 
însemnătate pentru noi. Dacă-i întâlnim pe comanşi şi 
vedem că ne întâmpină cu duşmănie, atunci fac apel la 
prietenia cu şeful. Şi, la urma urmei, suntem cinci oameni în 
toată firea şi sper că toţi ştim să tragem cu puşca. Până să- 
mi jupoaie vreun indian pielea de pe cap, vă asigur că o 
duzină de-ai lui vor primi bilete de călătorie spre veşnicele 
plaiuri ale vânătoarei. Oricum, să fim pregătiţi ca şi când 
ne-am afla pe teri toriu inamic. Nu ne culcăm toţi deodată; 
trebuie să avem mereu câte un om de gardă; ne schimbăm 
din oră în oră; tragem la sorţi cu cinci fire de iarbă şi 
stabilim schimbul fiecăruia. Vom dormi deci fiecare câte 
cinci ore. E suficient. 

Smulse firele de iarbă şi traserăm la sorţi. Eu căzui în 
ultimul schimb. Între timp se înnoptase şi domnea un 
întuneric de nepătruns. Cât eram încă treji, nu trebuia nici 
o gardă. Şi se părea că nici nu aveam poftă de somn. Ne 
aprinserăm câte o ţigară şi ne aşezarăm la taclale. Mai cu 
seamă Old Death ne antrena cu istorisirile lui. Alegea cu 
bună ştiinţă întâmplări din care să avem ceva de învăţat. 


Astfel trecu o bună parte din timp. Când să-mi reglez 
deşteptătorul de la ceasul meu de buzunar, constatai că se 
făcuse ora zece şi jumătate. 

Deodată, Old Death tăcu şi trase cu urechea. Unul din 
caii noştri sforăise într-un fel aparte, ca de nelinişte sau 
teamă. 

— Hm! Făcu bătrânul. Asta ce-o fi? Ştiam eu ce ştiam 
când i-am declarat lui Cortesio că gloabele astea trebuie să 
fi trăit cândva în prerie! Numai un cal obişnuit cu Vestul 
sforăie aşa. Pesemne că a simţit ceva suspect prin 
apropiere. Dar, domnilor, nu mai căscaţi degeaba ochii ca să 
descoperiţi cauza neliniştii sale! Aici, între tufe, e întuneric 
beznă şi, dacă vă concentrați privirea, ochii capătă o 
strălucire care poate fi observată de duşman. Mai bine 
uitaţi-vă în pământ şi lăsaţi că scrutez eu întunericul; îmi 
trag pălăria pe ochi ca să nu se vadă licărul... Atenţie! Nu 
vă mişcaţi! 

Sforăitul se repetă. Unul din cai - probabil al meu - 
tropăia de parc-ar fi vrut să se smulgă din lasso. Amuţirăm 
cu toţii, dar Old Death şopti, mustrându-ne: 

— Ce dracu' aţi amuţit? Dacă e cineva prin preajmă şi ne- 
a iscodit, atunci ştie că stăteam la taifas; şi tocmai tăcerea 
noastră de acum îl va face să priceapă că sforăitul, calului 
ne-a trezit bănuieli. Ei, hai, discutaţi! Vorbiţi ce vă trece 
prin cap! 

Atunci negrul anunţă în şoaptă! 

— Sam ştie unde este om. Sam ai văzut doi ochi. 

— Bine! Dar nu te mai uita încolo, că te vede şi el. Unde 
zici că e omul? 

— Unde Sam legat cal, dreapta de corcoduş. Jos, la 
pământ, văzut doi scântei slab. 

— Am înţeles! Mă strecor eu în spatele lui şi-l iau de 
ceafă. Nu cred să fie mai mulţi, deoarece caii noştri s-ar 
comporta în alt chip. Hai, vorbiţi, discutaţi cu glas tare! Asta 
ne aduce un dublu folos: întâi de toate, îl faceţi pe individ să 
creadă că nu bănuim nimic şi, în al doilea rând, îmi 


acoperiţi zgomotul paşilor care, pe asemenea întuneric, e 
greu de evitat. 

Lange mă întrebă ceva în gura mare şi eu îi dăduiun 
răspuns sonor. De aci se porni un dialog susţinut în care ne 
căzneam să picurăm cât mai mult umor, pentru a crea o 
atmosferă de veselie şi voie bună. Râsul degajat era, 
desigur, cel mai potrivit spre a-l convinge pe spion de totala 
noastră nepăsare şi a-i abate atenţia de la zgomotul provo 
cat de apropierea lui Old Death. Will, fiul lui Lange, ca şi 
negrul Sam ni se alăturară şi sporovăirăm aşa, fără nici o 
reţinere, timp de vreo zece minute, până când ne 
întrerupse glasul lui Old Death: 

— Ei, ăia de colo! Nu mai turuiţi atâta! Nu mai e nevoie. 
L-am prins. Vi-l aduc plocon! 

Dinspre partea unde era priponit calul negrului veni mai 
întâi ca un foşnet şi apoi se ivi bătrânul călcând apăsat. 
Depuse în faţa noastră povara pe care o cărase în spinare. 

— Aşa! Zise el. A fost o luptă uşoară; larma voastră l-ar fi 
făcut pe indian să nu audă nici huruitul unui cutremur de 
pământ! 

— Indian? Atunci înseamnă că sunt şi alţii prin apropiere? 

— Se poate, dar nu cred. Deocamdată, să facem un pic de 
lumină şi să-l vedem la faţă. Am văzut aici destule frunze 
uscate, ba şi nişte vreascuri. Staţi să le aduc. Între timp, 
aveţi grijă de dumnealui. 

— Văd că nu mişcă. L-aţi ucis? 

— Nu. Doar conştiinţa i-am trimis-o la plimbare. l-am 
legat mâinile la spate chiar cu brâul lui. Până îşi vine în fire, 
mă întorc. 

Se duse după vreascurile cu pricina şi se înapoie curând. 
Ne apucarăm să le mărunţim. Chibrituri aveam. Încinserăm 
astfel un crâmpei de foc pentru a desluşi chipul 
prizonierului. Vreascurile erau atât de uscate, încât 
aproape că nici nu scoteau fum. 

Acum îl vedeam bine pe indian. Purta pantaloni de piele 
cu ciucuri, cămaşă vânătorească tot din piele şi mocasini 


simpli, fără nici o podoabă. Părul îi era tuns mărunt. Numai 
în creştet păstrase un smoc. Avea faţa vopsită: dungi negre, 
pe fond galben. Armele, adică un cuţit, un arc şi o tolbă de 
piele pentru săgeți, precum şi alte lucruri pe care le purta 
la brâu i le luase Old Death. Indianul zăcea fără simţire, 
nemişcat, cu ochii închişi. Parcă era mort. 

— Un războinic de rând, constată Old Death. Nu poartă 
nici un semn că ar fi răpus vreun inamic: nici un scalp la 
brâu, iar încălţările îi sunt simple, fără ciucuri de păr de 
om. Îi lipseşte până şi punga cu „medicamente”. Pare să n- 
aibă nume, sau poate şi l-a pierdut în luptă o dată cu 
amuletele. Acum l-au trimis ca iscoadă; e o misiune plină de 
primejdii, în care se poate evidenția doborând vreun 
duşman şi redobândindu-şi astfel numele. Aha, uitaţi-vă! 
Începe să mişte. Îşi re vine. Staţi liniştiţi! 

Prizonierul încercă să-şi destindă mădularele şi respiră 
adânc. Dându-şi seama că are mâinile legate, un fior de 
groază îi străbătu fiinţa. Deschise ochii, dădu să se salte, 
dar căzu la loc. Ne privi apoi cu ochii injectaţi. Zărindu-l pe 
Old Death, exclamă: 

— Coşa-pehve! 

Aceasta e o expresie din graiul comanşilor. Însemnând 
bătrâna moarte, adică exact înţelesul numelui Old Death. 

— Chiar eu, răspunse bătrânul cercetaş. Războinicul roşu 
mă cunoaşte? 

— Fiii comanşilor îl cunosc foarte bine pe omul cu acest 
nume şi care a fost oaspetele lor. 

— Eşti comanş. Se vede după vopseaua de pe obrazul 
tău. Cum te cheamă? 

— Fiul comanşilor şi-a pierdut numele şi n-o să-l mai 
poarte niciodată. Credeam că-l recuceresc, dar căzând 
acum în mâinile feţelor palide, m-am acoperit iarăşi de 
ocară şi ruşine. Vă rog, luaţi-mi viaţa! Voi înălța cântece de 
luptă şi nu-mi va scăpa nici un geamăt când mă veţi arde la 
stâlpul caznelor! 


— Nu putem să-ţi îndeplinim rugămintea; doar îţi suntem 
prieteni! Numai întunericul e de vină că te-am luat 
prizonier; nu am ştiut că eşti un fiu al comanşilor cu care 
trăim în bună pace. Vei rămâne în viaţă şi vei săvârşi fapte 
mari ca să-ţi cucereşti un nume, iar duşmanii or să tremure 
înaintea ta. Eşti liber! 

Şi Old Death îi dezlegă mâinile. Mă aşteptam ca indianul 
să nu mai poată de bucurie; dar el nici nu se mişcă din loc: 

— Nu, fiul comanşilor nu e liber! El vrea să moară. Bagă-i 
cuțitul în inimă! 

— N-am pentru ce şi nici nu-mi face vreo bucurie. De ce, 
adică, te-aş omori? 

— Pentru că m-ai prins. Dacă războinicii noştri află 
adevărul, voi fi alungat. Ei vor spune despre mine: „Mai 
întâi şi-a pierdut punga cu medicamente şi numele, apoi a 
căzut în mâinile feţelor palide; înseamnă că e orb şi surd şi 
nu va mai purta niciodată semne de războinic”. 

Omul vorbea sfâşietor de trist. Ce-i drept, nu-l înţelegeam 
cuvânt cu cuvânt, pentru că vorbea în graiul comanşilor 
amestecat cu expresii englezeşti. Dar ceea ce nu 
înţelegeam mă sileam să ghicesc. 

— Fratele roşu să nu-şi simtă fruntea întinată şi sufletul 
apăsat de ruşine, intervenii eu, înainte ca Old Death să-i 
răspundă. Nu e defel ruşinos să fii prins de un alb cum e 
Coşa-pehve. De altfel, războinicii comanşilor nu vor afla 
niciodată că ai căzut prizonier. Vom şti să păstrăm taina. 

— Şi Coşa-pehve întăreşte oare acest legământ? Întrebă 
indianul. 

— Bucuros! Încuviinţă Old Death. Vom spune doar că ne- 
am întâlnit, atât. Tu m-ai recunoscut şi, ştiindu-mă prieten, 
ai venit paşnic în întâmpinarea mea... Asta nu mai e nici o 
greşeală. 

— vorbele fratelui meu alb, atât de vestit, mă bucură. 
Acum mă pot ridica de jos; am încredere în cuvântul lui şi 
nu mă mai întorc printre războinicii comanşilor ca un 


blestemat. Câtă vreme ochii mei or să vadă soarele, voi 
purta recunoştinţa feţelor palide pentru tăcerea lor. 

Se ridică în capul oaselor, rămase un timp aşa şi răsuflă 
uşurat. Pe faţa lui vopsită, zadarnic ai fi căutat să-i 
desluşeşti starea sufletească; dar se simţea cât de colo căi 
se luase o piatră de pe inimă. 

Fireşte că lăsai în seama bătrânului westman să continue 
discuţia. Ceea ce dânsul nu întârzie să facă: 

— Prietenul nostru roşu a văzut că-i dorim binele. 
Sperăm că şi el ni-e prieten şi va răspunde cinstit 
întrebărilor mele. 

— Coşa-pehve să întrebe. Voi spune numai adevărul. 

— A pornit oare fratele meu de unul singur şi din voia lui 
ca să răpună vreun duşman sau vreo fiară sălbatică, pentru 
ca pe urmă să se întoarcă la el, în wigwam, cu un nume 
nou? Sau poate că mai sunt şi alţi războinici pe-aici? 

— Câtă frunză şi iarbă. 

— Înseamnă că toţi războinicii voştri sunt plecaţi de la 
wigwamurile lor? 

— Da, au pornit să le ia duşmanilor scalpul. 

— Despre ce duşmani vorbeşti? 

— Despre câinii de apaşi. Au împrăştiat o putoare, de-a 
pătruns până în corturile noastre. Şi atunci războinicii 
comanşilor au pornit împotriva acestor coioţi, făgăduind să-i 
şteargă de pe faţa pământului. 

— Şi n-au cerut mai întâi sfatul înţeleptelor căpetenii? 

— Ba da. Căpeteniile s-au adunat şi au hotărât războiul. 
Apoi vracii l-au întrebat pe Manitu, Marele Spirit şi 
răspunsul a fost mulţumitor, începând de la taberele 
comanşilor şi până la marele fluviu pe care albii îl numesc 
Rio Grande del Norte, pretutindeni mişună războinicii 
noştri. De patru ori a asfinţit soarele de când securea 
războiului a fost purtată din cort în cort. 

— Fratele meu roşu face şi el parte dintr-o ceată de 
războinici? 


— Da. Am poposit mai sus de aici, pe malul râului şi 
iscoadele au plecat să cerceteze dacă ţinutul e singur. Eu 
m-am îndreptat încoace; mirosisem că se află aici nişte cai 
străini, ai feţelor palide. M-am strecurat printre tufe ca să-i 
număr; dar m-a prins Coşa-pehve şi m-a omorât pentru 
câtva timp. 

— Să uităm ce-a fost şi să nu mai pomenim de 
întâmplarea asta. Câţi războinici ai comanşilor se află acolo 
sus? 

— De zece ori zece. 

— Şi cine îi comandă? 

— Avat-vila, tânăra căpetenie. 

Avat-vila înseamnă Marele urs. Old Death îşi controla 
memoria şi rosti: 

— Nu-l cunosc. Nici n-am auzit de el. 

— Şi-a primit numele abia de câteva luni, fiindcă a 
doborât în munţi un urs cenuşiu şi a adus acasă blana şi 
ghearele ursului. E feciorul lui Oyo-coltsa, căruia feţele 
palide îi spun Biberul alb. 

— O, pe acela îl cunosc! Suntem prieteni. 

— Ştiu. Am văzut cu ochii mei când ai fost la el. Fiul său, 
Marele urs, va fi bucuros să te întâlnească. 

— Şi unde îl găsesc? Departe? 

— După socoteala noastră, ar fi cam o jumătate de oră 
calare. 

— Atunci se cade să-l vedem. Îl vom ruga să ne primească 
în ospeţie. Fratele meu roşu să ne arate drumul. 

După nici cinci minute încălecarăm şi pornirăm; indianul 
mergea înainte. Ne conduse mai întâi prin crâng, ne scoase 
în câmp deschis şi o luă apoi în susul malului. 

Nu dură decât un sfert de oră şi observarăm prin 
întuneric câteva siluete de oameni. Erau străjile. Călăuza 
noastră schimbă cu ele câteva vorbe şi se depărta. Noi 
ceilalţi ramaserăm locului. După un timp, comanşul se 
înapoie şi ne călăuzi mai departe. Era beznă s-o tai cu 
cuțitul. Cerul se înnourase; pe boltă - nici un licăr de stea. 


Ne uitam atent ba la dreapta, ba la stânga, dar nu 
desluşeam nimic. Ne oprirăm din nou. 

— Fraţii mei albi să nu mai înainteze, ne sfătui călăuza. 
Pe timp de război fiii comanşilor nu aprind focul, dar acum 
îl vor aprinde, fiindcă sunt convinşi că nu se află nici un 
duşman prin preajmă. 

Plecă iarăşi de lângă noi. La un moment dat, zării prin 
noapte o luminiţă cât o gămălie de ac. 

— Asta-i punka, ne lămuri Old Death. 

— Ce anume? Mă interesai, prefăcându-mă că nu ştiu. 

— Scăpărătoarea preriei. Două bucăţi de lemn, una lată, 
alta subţire, rotundă. Cea lată e prevăzută cu o mică 
crestătură care se umple cu punka, adică putregai uscat de 
prin scorburile copacilor. E cea mai bună iască din câte se 
cunosc. Beţişorul subţire se potriveşte apoi în scobitura 
umplută cu putregai şi se freacă repede-repede, cu 
amândouă mâinile. Prin frecare, iasca se încinge şi ia foc. 
Uitaţi-vă! 

Pâlpâi mai întâi o flăcăruie, apoi, alimentată cu frunziş 
uscat - crescu pălălaie. Curând, focul scăzu din nou, căci 
indienii temperează de obicei lumina ca să nu se întindă 
prea departe. Ei cară uscături şi le aşază jur-împrejur, cu 
vârfurile îndreptate spre flacără. Astfel, apropiind sau 
depărtând vreascurile de foc, lumina poate fi înteţită sau 
domolită după voie. 

Când, la un moment dat, flacăra izbucni mai tare, mă 
dumerii unde ne aflăm. Ne opriserăm sub nişte arbori şi 
eram împresuraţi din toate părţile de indieni. Numai puţini 
erau înarmaţi cu puşti; majoritatea purtau sulițe, arcuri şi 
săgeți. Dar fiece ins îşi avea tomahawkul său, acea teribilă 
secure a indienilor care, mânuită de oameni iscusiţi, e cu 
mult mai primejdioasă decât pare. 

După ce comanşii îşi reglară focul, ni se transmise 
invitaţia să descălecăm. Caii noştri fură duşi în altă parte; 
ne aflam astfel în puterea indienilor, căci în aceste locuri 
omul fără cal e ca şi paralizat. Ce-i drept, nimeni nu ne ceru 


să depunem armele, dar cinci oameni - fie şi înarmaţi - 
contra o sută de războinici nu înseamnă un raport de forţe 
prea plăcut. 

Ni se îngădui să venim lângă foc, unde nu şedea decât un 
singur indian. Avea obrazul atât de vopsit (în aceleaşi culori 
ca şi călăuza noastră), încât nu desluşeam deloc dacă e 
tânăr sau bătrân. Părul îi era împletit şi adunat într-o chică 
înaltă. O pană de vultur alb îi flu tura pe creştet. La brâu îi 
atârnau două scalpuri, la gât - punga cu „medicamente” şi 
pipa păcii. De-a curmezişul genunchilor ţinea o flintă veche 
de prin anii douăzeci sau treizeci. Omul ne măsură pe rând 
din creştet până-n tălpi. Pe negrul nostru parcă nici nu-l luă 
în seamă, căci indienii îi dispreţuiesc total pe semenii noştri 
de rasă neagră. 

— Face pe grozavul, îmi strecură Old Death în nemţeşte, 
pentru ca indianul să nu priceapă. la să-i arătăm că şi noi 
suntem şefi! Luaţi loc şi lăsaţi-mă pe mine să vorbesc! 

Se aşeză în faţa căpeteniei şi noi îi urmarăm exemplul. 
Numai Sam rămase în picioare. Ştia că, fiind un negru, nu-i 
era îngăduit să se aşeze lângă foc şi că, abuzând de o 
favoare rezervată numai căpeteniilor, ar fi putut să-şi rişte 
viaţa. 

— Iuf! Făcu morocănos indianul şi pronunţă nişte cuvinte 
neînţelese. 

— Pricepi limba feţelor palide? Întrebă Old Death. 

— Avat-vila o pricepe. Dar nu vrea s-o folosească, nu-i 
place! Rosti căpetenia şi Old Death ne tălmaci pe loc 
răspunsul. 

— "Te rog eu să vorbeşti de astă dată! 

— De ce? 

— Fiindcă tovarăşii mei nu cunosc limba comanşilor şi 
trebuie să înţeleagă ce vorbim. 

— Voi sunteţi aici la comanşi; se cade deci să vorbiţi în 
limba noa stră. Aşa cere buna-cuviinţă. 

— Te înşeli. Cum să se folosească cineva de o limbă pe 
care n-o cunoaşte? Afară de asta, însoțitorii mei sunt aici 


musafiri şi îţi pot cere aceeaşi bună-cuviinţă. Doar zici că 
ştii englezeşte! Vrei să creadă că, de fapt, nu ştii? 

— Iuf! Exclamă el. Apoi vorbi într-o englezească stricată: 
Eu nu mint. Dacă nu mă cred pe cuvânt, înseamnă că mă 
jignesc şi am să dau ordin să fie ucişi! Cum de-aţi îndrăznit 
să vă aşezaţi lângă mine? 

— E dreptul nostru de căpetenii. 

— A cui căpetenie eşti tu? 

— A cercetaşilor. 

— Şi dânsul? Se interesă indianul arătând spre Lange. 

— Dânsul e căpetenia megşterilor care fac arme. 

— Şi ăsta? Continuă indianul fixându-l pe Will. 

— Acesta e fiul său. Lucrează săbii şi tomahawkuri care 
sparg ţeasta duşmanilor. 

Faptul părea să-i impună indianului. 

— Dacă face aşa ceva, înseamnă că e o căpetenie foarte 
pricepută. Dar ăla de colo? Mă arătă roşul pe mine. 

— Bărbatul acesta renumit e tocmai de dincolo de apa 
cea mare. A venit din ţara lui depărtată ca să-i cunoască pe 
războinicii comanşi. Dânsul e o căpetenie a înţelepţilor, a 
învăţaţilor. Când se va întoarce la el acasă, va povesti 
mulţimii ce bărbaţi destoinici sunteţi. 

Acestea parcă depăşeau puterea de înţelegere a 
indianului. Mă privi foarte atent, apoi rosti: 

— Va să zică, face parte dintre bărbaţii cei mai înţelepţi şi 
încercaţi? Dar nici nu i-a albit măcar părul! 

— În ţara lui tinerii sunt înţelepţi ca şi bătrânii voştri. 

— Atunci Marele Spirit o fi iubind foarte mult acea ţară. 
Numai că fiii comanşilor n-au nevoie de înţelepciune 
străină; ei au destulă minte ca să ştie unde şi cum să-şi afle 
norocul. De altfel, se pare că tânărul acesta şi-a cam 
pierdut înţelepciunea, de vreme ce cutează să vină încoace 
în timp de război. După ce am dezgropat securea 
războiului, oamenii albi nu mai au ce căuta în ţinuturile 
noastre. 


— Pesemne că nu ştii ce au făgăduit solii voştri la fortul 
Inge. Ei au spus că veţi porni război împotriva apaşilor, dar 
cu feţele palide veţi rămâne prieteni. 

— N-au decât să se ţină ei de cuvânt. Eu n-am fost de 
faţă! Vorbise tot timpul pe un ton cât se poate de sever, în 
schimb, Old Death se menţinuse calm şi prietenos. Acum, 
însă, bătrânul socoti necesar să-şi schimbe atitudinea şi se 
răsti la indian: 

— Aşa ştii tu să vorbeşti? Dar cine eşti tu, la urma 
urmelor, de îndrăzneşti să arunci astfel de vorbe în obrazul 
lui Coşa-pehve? De ce nu mi-ai spus numele tău? Ori nici nu 
ai vreunul? Dacă n-ai, atunci spune cum îl cheamă pe tatăl 
tău! 

Indianul, mirat de atâta îndrăzneală, îl ţintui cu privirea 
pe Old Death şi rosti: 

— Omule! Vrei să te pun la cazne şi să te omor? 

— N-ai s-o faci! 

— Eu sunt Avat-vila, căpetenia comanşilor! 

— Avat-vila? Marele urs! Află că eu, când am răpus 
pentru prima oară un urs, nu eram decât un băieţandru. De 
atunci am ucis atâţia grizzly, că aş putea să-mi îmbrac tot 
trupul cu ghearele lor. Pe cine a doborât abia un urs, încă 
nu-l socotesc viteaz fără pereche. 

— Atunci, uite aici, la brâu, scalpurile! 

— Pshawl Dacă i-aş fi jupuit pe toţi duşmanii înfrânți de 
mine, aş avea scalpuri să-ţi împodobesc toată ceata de 
războinici. Nici asta nu-mi spune nimic! 

— Sunt fiul lui Oyo-coltsa, marea căpetenie! 

— Ei, acum se mai schimbă lucrurile. Cu tatăl tău, Biberul 
alb, am fumat cândva pipa păcii. Atunci ne-am legat ca 
prietenii lui să fie şi ai mei, după cum prietenii mei să fie şi 
ai lui. Şi ne-am ţinut totdeauna de cuvânt. Nădăjduiesc că 
fiul său va face la fel! 

— Eşti tare îndrăzneţ la vorbă! Îţi închipui, pesemne, că 
războinicii comanşi sunt şoareci la care poate lătra orice 
câine? 


— Câine ai spus? Crezi că Old Death e o javră care se lasă 
ciomăgită de oricine? Dacă aşa ţi-e gândul, află că te pot 
trimite numaidecât în veşnicele plaiuri ale vânătoarei! 

— Iuf! Am aici o sută de oameni! 

Şi Avat-vila descrise un cerc cu braţul. 

— Mă rog! Răspunse bătrânul. Dar crezi că noi nu 
valorăm cât o sută de comanşi laolaltă?! Toată ceata ta de 
războinici nu mă poate opri să-ţi reped un glonţ în piept. Şi 
pe urmă mai vorbim şi cu ei. la uite-ncoace! Am două 
pistoale şi în fiecare câte şase gloanţe. Cei patru tovarăşi ai 
mei sunt tot atât de bine înarmaţi. Asta face la un loc şaizeci 
de gloanţe. Ei şi mai adaugă, te rog, puştile şi cuţitele. Până 
să ne răpuneţi, ar cădea jumătate din războinicii voştri! 


Nimeni încă nu-i vorbise astfel acestui tânăr şef indian. 
Cinci contra o sută! Şi, totuşi, Old Death şedea înaintea lui, 
plin de siguranţă! Ciudat lucru! Avat-vila i se adresă cu 
oarecare şovâială: 

— Se vede că ai leacuri tari! 

— Da, am un „medicament” care până acum i-a trimis la 
moarte pe toţi duşmanii mei. Aşa va fi şi de-aci încolo. 
Răspunde: vrei să fii prieten cu noi, ori ba? 

— Trebuie să mă sfătuiesc cu războinicii mei. 

— O căpetenie a comanşilor mai are nevoie de asemenea 
sfat? Asta n-aş fi crezut-o. Dar dacă spui tu, hai să te cred. 
Noi, în calitate de şefi, hotărâm toate după gândurile 
noastre. Înseamnă, deci, că avem mai multă trecere şi 
putere. De aceea nu se cade să stăm aici împreună cu tine. 
Ne luăm caii şi plecăm. 

Bătrânul se ridică ţinând ambele pistoale în mâini. Ne 
scularăm şi noi, la rândul nostru. Marele urs sări de la locul 
lui ca muşcat de năpârcă. Ochii îi fulgerau şi dinţii albi îi 
scăpărau prin buzele între deschise. Era vădit că ducea o 
luptă crâncenă cu sine însuşi. Dacă ne-ar fi atacat, desigur 
că am fi plătit cu viaţa curajul lui Old Death; dar tot atât de 
sigur era că mulţi comanşi ar fi fost ucişi sau răniţi. Tânărul 
şef ştia ce armă teribilă e un pistol din acesta cu repetiţie şi 
că dânsul ar fi fost prima lui victimă. Pe de altă parte, era 
răspunzător faţă de tatăl său în ce priveşte întregul 
detaşament. Şi chiar dacă la indieni nu funcţionează 
obligaţia de a deveni războinic - totuşi, odată în vestit cu 
această calitate, trebuie să te supui unei discipline de fier şi 
unor legi necruțătoare. Potrivit acestor legi, tatăl îşi trimite 
la moarte chiar propriul fiu. Cine se dovedeşte laş, inapt sau 
prea puţin rezistent în luptă, incapabil de a se stăpâni şi de 
a ţine seama de interesul general - se expune dispreţului 
tuturor şi nici un alt trib, fie şi inamic, nu-l mai primeşte în 
sânul lui. Proscris, omul rătăceşte prin locuri pustii şi 
sălbatice şi îşi poate redobândi un nume cât de cât onorabil 
numai dacă se întoarce în preajma tribului său şi se 


sinucide lent, în cele mai groaznice chinuri, demonstrând 
astfel că ştie măcar să îndure suferinţa. Aceasta e singura 
cale pentru a avea din nou acces în veşnicele plaiuri ale 
vânătoarei. Şi în acest scop, indianul, spre deosebire de 
orice altă rasă, nu se dă îndărăt de la nimic. 

Asemenea simţăminte frământau, probabil şi sufletul 
tânărului şef. Să poruncească oare ca să fim omorâţi şi abia 
pe urmă să-l anunţe pe tatăl său? Şi dacă va cădea chiar el 
ucis şi tatăl său va afla de la alţii cum n-a fost în stare să se 
stăpânească şi cum, pentru a-şi da aere de căpetenie, a 
refuzat dreptul la ospitalitate unui prieten, cum s-a răstit la 
dânsul şi la tovarăşii lui ca la nişte potăi? 

Pe astfel de ezitări conta, desigur, Old Death. Chipul său 
nu trăda nici cea mai mică îngrijorare. Stătea în faţa 
indianului, cu ambele pistoale gata să tragă şi privindu-l 
ţintă în ochii bântuiţi de mânie. 

— Vreţi să plecaţi? Strigă indianul. Unde vă sunt caii? 
Nu-i puteţi lua! Sunteţi încercuiți! 

— Şi tu laolaltă cu noi! Gândeşte-te la Biberul alb! Dacă 
te împuşc, tatăl tău nu-şi va înveli capul şi nu va îngâna 
pentru tine rugăciunea morţilor, ci va spune: „N-am avut 
nici un fiu. Cel pe care l-a împuşcat Old Death era un 
băieţaş fără minte; nu mi-a respectat prietenii şi a dat 
ascultare numai prostiei sale”. Umbrele celor pe care îi vom 
ucide o dată cu tine îţi vor închide intrarea în veşnicele 
plaiuri ale vânătoarei şi babele ştirbe îl vor batjocori pe 
conducătorul care n-a ştiut să cruţe viaţa războinicilor săi, 
fiindcă nici pe sine însuşi n-a ştiut să se con ducă. Priveşte 
cum stau în faţa ta! Am eu mutră de fricos? Nu de teamă îţi 
vorbesc aşa, ci pentru că eşti fiul fratelui meu roşu şi aş 
vrea cu dânsul să fie mândru de tine. Acum n-ai decât să 
hotărăşti! Un singur cuvânt necugetat spus alor tăi, o 
singură mişcare pripită şi trag! Lupta începe! 

Căpetenia mai rămase preţ de un minut pe gânduri... 
Apoi se aşeză încet la loc, desprinse calumetul de la gât şi 
zise: 


— Marele urs va fuma pipa păcii cu feţele palide. 

— Bine faci! Cine vrea să lupte cu apaşii nu trebuie să se 
duşmănească şi cu albii. 

Ne aşezarăm cu toţii. 

Marele urs îşi scoase punga de la brâu şi îşi umplu pipa 
cu kinni kinnik, acel tutun amestecat cu frunze de cânepă 
sălbatică. Îi dădu foc, rosti o scurtă cuvântare din care nu 
mai rețin decât numeroasele referiri la pace, la prietenie şi 
la fraţii albi, trase câteva fumuri, le slobozi apoi în sus, în jos 
şi în cele patru puncte cardinale, după care îi trecu pipa lui 
Old Death. Acesta, la rândui lui, improviza o foarte amicală 
cuvântare în numele întregului nostru grup, trase şi el şase 
fumuri procedând aidoma indianului şi îmi întinse pipa mie, 
cu observaţia că noi, ceilalţi, nu avem decât să repetăm 
jocul cu fu mul. Apoi calumetul trecu la bătrânul Lange şi, în 
fine, la fiul său. Sam al nostru fu trecut cu vederea, căci 
niciodată un indian nu s-ar mai folosi de o pipă carea 
poposit între buzele unui negru. Totuşi, Sam era şi el 
cuprins în legământul nostru de prietenie. În sfârşit, după 
ce încheiarăm pactul, comanşii care stătuseră până atunci 
în picioare, formând un cerc larg, se aşezară şi ei, iar 
iscoada fu chemată să raporteze despre întâlnirea noastră. 
Bietul indian nu pomeni nici o vorbă despre păţania lui cu 
Old Death. Rugai pe urmă ca Sam să fie condus până la caii 
noştri, ca să-mi aducă ţigări. Fireşte că nu oferii ţigări decât 
Marelui urs, având în vedere că ar fi fost în compatibil cu 
rangul meu de „căpetenie” dacă m-aş fi purtat prea fa 
miliar cu războinicii de rând. Marele urs părea să 
preţuiască mult ţigara de foi. După ce aprinse havana şi 
simţi gustul fumului, chipul i se transfigura de plăcere... Pe 
urmă ne întrebă cât se poate de prietenos, ce anume scop 
are de fapt călătoria noastră. Old Death evită să-i 
mărturisească adevărul. Îl informă doar că vrea să-i ajungă 
din urmă pe nişte albi aflaţi la Rio Grande şi să trecem apoi 
în Mexic. 


— Atunci fraţii mei albi ne-ar putea însoţi, propuse 
indianul. Noi suntem în căutarea unui apaş. Îndată ce ne 
cade în mână, pornim la drum. 

— Şi din ce direcţie îl aşteptaţi? 

— A trecut şi el pe-acolo, unde solii noştri s-au întâlnit cu 
creţii mâncători de stârvuri. În limba albilor, locul acela se 
cheamă fortul Inge. Ticălosul era să fie ucis, dar a scăpat 
numai cu câteva răni. În orice caz, nu se poate ţine multă 
vreme în şa. Trebuie să se fi ascuns pe-aici, prin 
împrejurimi. Oare fraţii mei albi nu i-au dat de urmă? 

Evident că vorbea de apaşul cu care Winnetou trecuse 
apa ca să-l bandajeze. Despre căpetenia apaşilor, însă, 
Marele urs nu ştia nimic. 

— Nu, n-am văzut nici o urmă, răspunse Old Death şi, de 
fapt, nu minţea, fiindcă nu zărisem alt semn decât 
adânciturile acelea pe fun dul râului. Bineînţeles că nu ne- 
ar fi trecut prin minte să-l trădăm pe Winnetou. 

— Atunci câinele trebuie să zacă undeva mai la vale. Cu 
rănile lui, nu putea să ajungă prea departe. Şi apoi, 
războinicii noştri l-ar fi prins numaidecât dac-ar fi venit 
dinspre fortul Inge, de partea astălaltă a râului. Doar erau 
pregătiţi să-i iasă în drum. 

Vorbele lui anunțau serioase primejdii pentru Winnetou. 
Eram, ce-i drept, convins că semnele de pe fundul apei nu 
au putut fi descoperite de comanşi, deoarece caii noştri 
trecuseră peste ele, dar aflându-se de patru zile prin aceste 
locuri, nu era exclus ca Winnetou şi omul său să fi căzut în 
mâinile unei cete de comanşi. Faptul că Marele urs nu era 
informat încă nu era o dovadă concludentă. Old Death, care 
nu scăpa nimic din vedere, observă: 

— Cercetând cu atenţie, fraţii roşii vor găsi locul pe unde 
am trecut apa şi am descojit un tei. Mi s-a deschis o rană 
veche şi am avut nevoie de coajă cu care să mi-o leg. E un 
leac minunat. Fratele meu roşu n-ar face rău să-l ţină 
minte. 


— Războinicii comanşilor îl cunosc şi se folosesc de el 
când se află vreo pădure în preajmă. Fratele meu alb nu-mi 
spune nimic nou. 

— Sper ca războinicii comanşilor să nu aibă trebuinţă de 
acest leac. Ca prieten, vă doresc izbândă şi slavă şi îmi pare 
rău că nu pot rămâne cu voi; ştiu că veţi pierde încă timp cu 
căutarea urmelor, pe când noi suntem grăbiţi să-i ajungem 
pe albii noştri. 

— În cazul acesta, fraţii mei îl vor vedea pe Biberul alb. 
Tatăl meu va fi bucuros de întâlnire. Vă dau o călăuză care 
să vă conducă până la el. 

— Unde se află tatăl tău, vestita căpetenie a comanşilor? 

— Ca să răspund întrebării, trebuie să numesc toate 
locurile cu numele pe care i le-au dat feţele palide. Dacă 
fraţii mei pornesc călare spre asfinţit, vor ajunge la 
afluentul lui Rio Nueces, căruia îi zice Turkey-Creek, adică 
Braţul Curcanului. După aceea vor trece peste Chico-Creek, 
de unde se întinde un mare deşert până la Elm-Creek. Acest 
deşert e cutreierat de războinicii tatălui meu, care 
veghează ca nimeni să nu pătrundă prin vadul ce duce 
peste Rio del Norte, mai sus de trecătoarea Eagle. 

— Fir-ar să fie! Îi scăpă lui Old Death, dar se grăbi să 
adauge: E tocmai drumul pe care vrem să apucăm şi noi. 
Fratele meu roşu ne-a făcut o mare bucurie. Sunt fericit că- 
| voi revedea pe Biberul alb. Dar acum cată să mergem la 
culcare, ca să ne putem scula în zori. 

— Vă arăt eu un loc bun pentru odihnă. 

Indianul se ridică şi ne conduse până la un arbore masiv, 
cu coroana bogată. Trimise apoi după şeile şi păturile 
noastre. De când fumase cu noi pipa păcii, parcă era alt om. 
După ce plecă, ne controlarăm coburii. Nu lipsea absolut 
nimic, lucru vrednic de toată lauda. Ne puserăm şeile la 
căpătâi şi ne culcarăm, învelindu-ne cu păturile. După puţin 
veniră şi comanşii; în ciuda întunericului, observarăm cum 
se rânduiesc şi se culcă în jurul nostru. 


— Să nu cădeţi la bănuială, ne linişti Old Death. Oamenii 
ne iau sub ocrotirea lor, asta-i tot. După ce ai fumat cu un 
indian pipa păcii, poţi să te bizui pe el. Mai pe urmă vom 
căuta s-o ştergem de-aici cât mai departe posibil. I-am 
ameţit frumos în ce-l priveşte pe Winnetou; trebuia, nu-i 
aşa, să le abat atenţia. Mă tem doar că-i va fi extrem de 
greu să ajungă dincolo de Rio Grande. Altcineva nici vorbă 
să izbutească. Pe el, ce-i drept, îl cred în stare, dar mă 
nelinişteşte faptul că mai duce cu sine şi un rănit. La 
tratative se trimit, de obicei, războinicii cei mai înţelepţi. 
Înseamnă că apaşul cu pricina trebuie să fie un om în 
vârstă. Dacă mai adaug şi frigurile provocate de rană, care, 
îndeosebi la un asemenea ritm de călărie sunt inevitabile, 
atunci mă cam înspăimântă soarta amândurora. Ei, să 
lăsăm deoparte gândurile şi să dormim. Noapte bună! 

Ne urase noapte bună! Dar nu avui parte de linişte. Nici 
vorbă să adorm. Grija pentru Winnetou nu-mi dădea pace. 
Zorile mă găsiră treaz, adică tot treaz. Îi deşteptai şi pe 
ceilalţi. Se sculară uşurel, fără nici un zgomot. Dar în 
aceeaşi clipă şi indienii erau în picioare. Acum, la lumina 
zilei, îi puteam deosebi mult mai clar. Mă înfiorau desenul şi 
coloritul straniu al feţelor, ca, de altfel, întregul lor aspect. 
Doar puţini îşi acoperiseră pe de-a-ntregul goliciunea. 
Majoritatea purtau nişte zdrenţe jalnice, probabil pline de 
paraziți, dar erau flăcăi înalţi, chipeşi, comanşii fiind 
renumiţi pentru frumuseţea lor bărbătească. În schimb, 
femeile lor nici nu sunt băgate în seamă. Femeia, sguaw, 
cum o nu mesc ei, este o roabă tratată cu dispreţ. 

Căpetenia se interesă dacă n-am vrea să ne „ospătăm” şi, 
într-adevăr, ne aduse câteva porţii de carne de cal, vânoasă, 
bătătorită sub şa. Îi mulţumirăm şi scăparăm de „ospăţ” sub 
pretextul că avem destule provizii proprii, deşi acestea se 
rezumau de fapt la o rămăşiţă de şuncă. Marele urs ni-l 
prezentă pe omul care urma să ne însoţească, iar Old Death 
îşi epuiza toată arta diplomatică pentru a-l face să renunţe 
în cele din urmă la această idee. Căpetenia acceptă abia 


după ce bătrânul westman îi de clară că ar fi o jignire 
pentru nişte războinici albi atât de sus-puşi, dacă li s-ar 
afecta o călăuză. De aşa ceva n-au nevoie decât copiii sau 
oamenii fără experienţă. II vom găsi noi singuri pe Biberul 
alb. 

Ne umplurăm burdufurile cu apă, pregătirăm câteva 
legături de iarbă pentru hrana cailor şi plecarăm după un 
scurt schimb de amabilităţi. Ceasul meu arăta ora patru. 

Mai întâi o luarăm încet, la pas, ca să se mai 
dezmorţească animalele. Călcam încă pe iarbă, dar 
vegetaţia devenea tot mai rară, mai seacă, până dispăru cu 
totul şi lăsă loc nisipului. 

După ce arborii de pe mal se pierdură în urma noastră, s- 
ar fi zis că ne aflăm în plină Sahara. Un şes întins, fără o 
colină cât de mică, se desfăşura în faţa noastră: nisip, nimic 
decât nisip şi deasupra soarele care, în pofida orei matinale, 
începuse să dogorească. 

— Acuşi o luăm la trap, hotărî Old Death. Trebuie să ne 
grăbim, mai ales înainte de amiază, când avem soarele în 
spate. Drumul duce exact spre apus şi după-amiază, cu 
soarele în ochi, va fi mult mai greu. 

— Nu cumva o să pierdem direcţia în şesul acesta 
monoton, fără nici un punct de reper? Întrebai eu, făcând 
pe greenhorn-ul. 

Old Death râse cu duioasă compasiune. 

— Iarăşi una din celebrele dumneavoastră întrebări, sir! 
Soarele e cel mai sigur ghid din câte există. [inta noastră 
imediată e Turkey Creek, la vreo şaisprezece mile de aici. 
Dacă n-aveţi nimic împotrivă, vom ajunge în mai puţin de 
două ore. 

Bătrânul îşi porni calul la trap, apoi la galop. Făcurăm şi 
noi la fel. De aci încolo, amuţirăm cu toţii. Căutam fiecare să 
ne menajăm caii, scutindu-i de zdruncinături şi de eforturi 
inutile. 

Trecu o oră, trecură două. Pe parcurs mai lăsarăm uneori 
caii la pas, să răsufle. Deodată, Old Death arătă drept 


înainte şi-mi spuse: 

— Uitaţi-vă la ceas, sir! Am călărit două ore şi cinci 
minute. Şi iată, în faţa noastră e Rio Nueces! Este? 

Într-adevăr, aşa era. 

— Ei, vedeţi, continuă el, noi, ăştia, avem, ca să zic aşa, 
ceasul în mădulare. Chiar şi noaptea, pe cel mai grozav 
întuneric, vă pot spune aproape cu precizie cât e ora. Nu 
greşesc decât cel mult cu câteva minute. Veţi învăţa şi 
dumneavoastră, încet-încet. 

O dungă întunecată desena cursul râului, dar nu zăream 
nici un copac, doar nişte tufişuri. Găsirăm uşor un loc de 
trecere şi ajunserăm apoi la vărsarea lui Turkey-Creek în 
Rio Nueces. Puţin după ora nouă ne aflam pe malul lui 
Chico-Creek. Şi aici albia era secată. Doar pe alocuri, din 
câte o băltoacă murdară, se prelingea la vale un firicel 
subţire de apă. Nici urmă de arbore, de arbust. Până şi 
iarba puţină era uscată ca iasca. 

Descălecarăm pe celălalt mal şi adăparăm caii cu apă din 
burduf. Pălăria lui Will Lange făcea oficiu de găleată. 
Sarcinile de iarbă pe care le luasem cu noi se topiră repede 
în burţile cailor şi, după un popas de jumătate de oră, 
pornirăm mai departe, spre Elm-Creek, ultima ţintă a 
călătoriei noastre. 

Pe drum, animalele începură să dea semne de oboseală. 
Popasul şi odihna fuseseră prea scurte pentru refacerea 
forţelor. De aceea călăream la pas. 

Se făcuse amiază. Soarele dogorea ca focul şi nisipul era 
atât de adânc, încât caii parcă înotau în valurile sale 
fierbinţi. Înaintam cu greu. Către ora două, descălecarăm 
din nou pentru a adăpa caii cu apa ce mai rămăsese pe 
fundul burdufurilor. Noi nu băurăm nici un strop. Old Death 
ne oprise să bem. Zicea că noi, oamenii, putem îndura setea 
cu mult mai uşor decât caii care ne poartă în spinare pe 
nisipul încins. 

— De altfel, zâmbi bătrânul pe sub mustață, v-aţi ţinut 
foarte bine. Nici nu vă daţi seama ce distanţă am parcurs. 


Spuneam că vom ajunge la Elm-Creek abia deseară, dar o 
să-l atingem în cel mult două ore. E un succes pe care nu 
mulţi l-ar putea obţine cu asemenea cai. În fine, Old Death o 
coti niţel spre sud şi se miră: 

— E pur şi simplu un miracol că n-am dat încă de urmele 
nici unui comanş! Se vede că s-au ţinut mereu pe lângă apă. 
Auzi prostie, să pierzi atâta vreme în căutarea unui apaş 
fugar! Dac-ar fi mers drept peste Rio Grande, i-ar fi 
surprins cu siguranţă pe cei urmăriţi. 

— Îşi vor fi zicând că nici acum nu-i prea târziu, raţiona 
bătrânul Lange. Dacă n-au trecut încă dincolo, Winnetou şi 
rănitul nici n-au de unde bănui că trupele comanşilor sunt 
atât de aproape. 

— Hm! E un pic de adevăr în ceea ce spuneţi, sir. Faptul 
că nu-i întâlnim pe comanşi îmi sporeşte îngrijorarea în 
legătură cu Winnetou. Ăştia nu mai cutreieră regiunea, cum 
spunea Marele urs. Dimpotrivă, se pare că s-au repliat 
undeva. Semn rău pentru cei doi apaşi: te pomeneşti că i-au 
şi prins! 

— Şi în acest caz, ce-l aşteaptă pe Winnetou? 

— Cea mai cruntă soartă din câte se pot imagina. Să nu 
credeţi că va fi torturat sau ucis în timpul campaniei. A-l 
captura pe cel mai de seamă conducător al apaşilor e un 
eveniment excepţional, pe care comanşii l-ar sărbători cu 
cea mai mare pompă, adică în chip oribil. Aceştia l-ar pune 
sub pază sigură şi l-ar duce până la ei acasă, unde n-au 
rămas decât femeile, copiii şi bătrânii. Acolo l-ar îngriji cum 
nu se poate mai bine, lipsindu-l numai de libertate. Femeile 
i-ar citi din ochi orice dorinţă. Dar dacă apreciaţi cumva că 
tratamentul acesta aplicat unui prizonier e frumos şi uman, 
atunci vă înşelaţi sută la sută. Ei nu urmăresc decât să-l 
fortifice, ca să poată rezista mai târziu chinurilor şi să nu-şi 
dea sufletul de la primele încercări. Ascultaţi ce vă spun: 
dacă-l prind pe Winnetou, comanşii îl omoară cu siguranţă, 
dar nu pe moment, nici după un ceas, nici a doua zi. Trupul 
i-ar fi sfâşiat bucată cu bucată, cu o meticulozitate aproape 


ştiinţifică. Ar trece multe zile până să-l izbăvească moartea. 
După credinţa lor, asta înseamnă o moarte demnă de un şef. 
Şi sunt convins că, îndurând toate aceste cazne rafinate, 
victima nici nu s-ar strâmba măcar de durere; mai curând 
şi-ar râde de călăi, i-ar batjocori. Pe mine unul m-ar durea 
nespus soarta lui Winnetou şi vă spun cinstit că, într-un 
asemenea caz, mi-aş risca fără preget viaţa ca să-l scap din 
mâinile duşmanilor. În sfârşit, comanşii se află, va să zică, la 
vest de noi. Hai s-o apucăm mai spre sud. Mă gândesc să 
ajungem la un vechi prieten al meu, unde vom căpăta, 
probabil, informaţii despre situaţia de la Rio Grande, 
înnoptăm la dânsul. 

— Dar va fi bucuros de oaspeţi? 

— Fără îndoială! Altminteri, nici nu l-aş număra printre 
prieteni. E vorba de un ranchero, un agricultor mexican de 
cea mai curată obârşie spaniolă. Unul din strămoşii lui a 
fost ridicat de nu ştiu cine la rangul de cavaler, aşa că-şi 
spune şi el caballero. Iar ferma şi-a botezat-o cu 
răsunătorul nume de Estanzia del Caballero. 
Dumneavoastră să-i spuneţi senor Atanasio. 

Ne continuarăm apoi drumul în linişte. De galop nu putea 
fi vorba: caii înotau în nisip până aproape de genunchi. Dar 
încet-încet, stratul de nisip scăzu şi, către ora patru, 
salutarăm primele smocuri de iarbă. Dădurăm apoi într-o 
prerie, unde nişte vaqueros, adică văcari, îşi supravegheau 
cornutele, caii şi oile. Bietele noastre animale se însufleţiră 
pe dată şi îşi iuţiră pasul. Mai în fund apărură primii arbori 
şi, în fine, în mijlocul decorului verde, licări silueta albă a 
unei clădiri. 

— Asta e Estanzia del Caballero, explică Old Death. E o 
construcţie foarte curioasă, exact în stilul clădirilor „Moqui” 
şi „Zunni”. O adevărată fortăreață, ceea ce prin partea 
locului e cât se poate de necesar. 

Ne apropiarăm de acest edificiu şi-l examinarăm mai în 
amănunt. Casa era împrejmuită cu un zid înalt cât două 
statuii de om şi prevăzut cu o poartă mare, masivă. La 


poartă se ajungea trecând un podeţ boltit peste un şanţ 
adânc de apă - acum secat. Întreaga construcţie avea formă 
de cub. Parterul nu se vedea, fiind pe de-a-ntregul mascat 
de zid. Etajul era mai retras şi jur-împrejurul lui se întindea 
o terasă acoperită cu foaie albă de cort. Nu descoperisem 
nicăieri nici o ferestruie. Deasupra etajului întâi se ridica un 
al doilea, în aceeaşi formă cubică, având baza mai mică 
decât cel de dedesubt şi împrejmuit, la rândul lui, de o 
terasă umbrită şi ea cu foaie de cort. În felul acesta, 
clădirea se compunea din trei cuburi suprapuse - adică 
parterul şi cele două etaje —, având dimensiuni din ce în ce 
mai reduse. Pereţii erau albi, ca şi pânza de cort. De aceea, 
întreaga casă parcă lumina de departe. Abia când 
ajunserăm aproape de tot, zărirăm la fiecare etaj câte un 
rând de creneluri care probabil slujeau şi ca ferestre. 

— Frumos palat! Zâmbi Old Death. O să vă mire şi 
interiorul. Mă întreb, căruia dintre şefii indieni i-ar trece 
măcar prin minte să ia cu asalt o asemenea casă! 

Trecurăm călare podeţul până la poarta prevăzută cu un 
ochi discret. La o margine atârna un clopot cât un cap de 
om. Old Death trase de clopot şi stârni un sunet care putea 
fi auzit pe puţin la o jumătate de ceas depărtare. Foarte 
curând se iviră în deschizătura porţii un nas indian şi nişte 
buze groase. 

— Cine-i? Întrebă omul în spaniolă. 

— Prieteni ai stăpânului, răspunse Old Death. E acasă 
senor Atanasio? 

Nasul şi buzele dispărură şi în locul lor sclipiră doi ochi 
negri. 

— Ce bucurie! Senior Death! Vă deschid numaidecât. 
Poftiţi, senores! Mă duc să vă anunţ. 

Se auzi zăvorul. Apoi poarta se dădu în lături şi intrarăm 
de-a călare. Paznicul era un indian voluminos, îmbrăcat în 
haine de pânză albă; era unul din acei indios fideles, adică 
indieni supuşi, credincioşi, care, spre deosebire de 
temerarii indios bravos, s-au împăcat cu normele civilizaţiei 


moderne. El închise poarta după noi, făcu o plecăciune 
adâncă, străbătu solemn curtea şi trase de o sârmă 
atârnată de zid. 

— Mai avem vreme să ocolim casa călare, zise Old Death. 
Haide s-o admirăm! 

Vedeam acum şi parterul, înzestrat cu creneluri jur- 
împrejur. Clădirea se înălța în mijlocul unei ogrăzi 
înconjurată de ziduri, largă, nepavată, crescută cu iarbă. În 
afara crenelurilor - nici o fereastră. 

Făcurăm ocolul şi revenirăm în faţa casei, fără să fi 
descoperit nici o uşă de intrare. Indianul ne aştepta. 

— Dar cum se intră în casă? Întrebă Lange. 

— Veţi vedea numaidecât, răspunse Old Death. Pe terasa 
parterului apăru cineva şi, aplecându-se peste balustradă, 
ne cercetă din ochi. Zărindu-l pe indian, dispăru îndată şi 
slobozi de sus o scară îngustă pe care ne urcarăm până la 
primul etaj. Cine ar fi crezut că găseşte barem aici o uşă, ar 
fi rămas cu buzele umflate. La etajul al doilea ne aştepta un 
alt servitor, îmbrăcat de asemenea în alb. Acesta potrivi 
încă o scară şi astfel ajunserăm tocmai sus, pe o platformă 
de tablă acoperită cu nisip. În centrul platformei se căsca o 
deschizătură pătrată prin care cobora o scară în interior. 

— Vedeţi, aşa construiau indienii încă demult, cu secole în 
urmă, ne lămuri Old Death. Nimeni nu e în stare să 
pătrundă în curte. Şi dacă, prin absurd, vreun duşman 
reuşeşte să treacă totuşi zidul, scara e retrasă imediat şi 
omul rămâne neputincios în faţa pereţilor masivi, fără 
intrări. În timp de pace, fireşte că ai putea să intri şi să ieşi 
de aici fără să te foloseşti nici de poartă, nici de scară. Te 
ridici în picioare pe spinarea calului şi te salţi peste zid în 
sus, pe galerie. Dar în timp de război n-aş sfătui pe nimeni 
să încerce experienţa. Cum vedeţi, de pe această platformă 
şi de pe terase, prin creneluri, poate fi semănată cu gloanţe 
toată curtea, ca şi terenul dimprejurul zidului. Sehor 
Atanasio dispune de vreo douăzeci de vagqueros şi de alţi 
slujitori înarmaţi cu puşti. Când aceşti douăzeci de flăcăi 


trag de sus, atunci sute de indieni trebuie să cadă până ce 
vreunul mai norocos izbuteşte să treacă peste zid. Aici, la 
graniţă, o asemenea construcţie e de mare preţ. Datorită ei, 
stăpânul fermei a rezistat nu o dată unor asedii serioase. 

De sus, de pe casă, puteam cuprinde cu ochii întreaga 
împrejurime. Observai că la mică distanţă, în spatele 
clădirii, curgea Elm-Creek. Apa era clară, abundentă şi 
fertiliza ambele maluri. Atât de ispititoare şi limpede era 
apa, încât îmi trezi dorinţa de a face o baie. 

Conduşi de un slujitor, coborârăm scara şi ajunserăm 
într-un coridor lung, îngust, luminat la fiecare capăt prin 
două creneluri. De ambele laturi ale coridorului erau uşi, 
iar în fund o scară conducea spre catul de jos. Aşadar, 
pentru a ajunge aici dinspre curte trebuia să urci mai întâi 
două rânduri de scări şi apoi, înăuntru, să cobori alte două. 
Lucrul mi se păru foarte complicat, dar împrejurările îl 
justificau pe deplin. 

Servitorul dispăru îndărătul unei uşi şi reveni abia după 
un răstimp, anunţându-ne că suntem aşteptaţi de către 
senor Capitano de Caballeria. Până atunci, Old Death 
avusese grijă să ne pună în gardă: 

— Nu-i luaţi în nume de rău bătrânului senor Atanasio 
dacă vă primeşte excesiv de ceremonios. Spaniolul nu poate 
fără etichetă, iar mexicanul de obârşie spaniolă a păstrat 
uzanţele. Dacă eram singur, mi-ar fi ieşit de mult în 
întâmpinare. Aşa însă primirea căpătă un caracter oficial. 
Să nu zâmbiţi dacă îl veţi vedea în uniformă. În tinereţe a 
avut gradul de căpitan în cavaleria mexicană şi a rămas cu 
obiceiul de a se arăta în uniforma lui veche, aş zice antică. 
Plăcerea lui, ce vreţi! Altminteri, e un om de zahăr. În 
sfârşit, servitorul ne conduse într-o odaie răcoroasă, 
plăcută, cu mobilier cândva preţios, însă degradat în toată 
legea. Trei ferestrui, cu perdelele trase pe jumătate, 
răspândeau o lumină dulce şi primitoare. În mijlocul odăii 
stătea un bărbat înalt, uscăţiv, cu părul şi mustaţa albe ca 
zăpada. Purta pantaloni roşii cu lampasuri late, aurii, cizme 


de lac, înalte, de cavalerie şi pinteni cu rotile mari, cât două 
carboave. Tunica era albastră şi semăna cu un frac, 
împodobit cu brandenburguri strălucitoare. Pe epoleţii, de 
asemenea auriţi, nu purta grade de căpitan, ci de general. 
La şold, într-o teacă de oţel, îi atârna sabia cu mânerul 
suflat în aur. În mâna stângă ţinea un tricorn cu ciucuri de 
aur şi cu agrafă lucioasă în penajul multicolor. Pe scurt, 
parcă era îmbrăcat într-un costum de mascaradă. Privindu-l 
pe omul acesta cărunt, grav, semeţ, cu ochii încă tineri şi 
blajini, trebuia să zâmbeşti măcar pe ascuns. Când păşirăm 
pragul, omul îşi pocni călcâiele şi pintenii zornăiră 
milităreşte. Apoi senor Atanasio rosti: 

— Bună ziua, domnii mei! Fiţi bineveniţi! Cuvintele sunau 
marţial. Ne înclinarăm tăcuţi. Old Death răspunse în 
englezeşte: 

— Mulţumim, sehor Capitano de Caballeria! Aflându-mă 
în acest ţinut, am voit să ofer însoţitorilor mei plăcerea de a 
face cunoştinţă cu eroicul luptător pentru independenţa 
Mexicului. Îngăduiţi-mi să vi-i prezint. 

Un zâmbet măgulit se aşternu pe faţa bătrânului 
haciendero. Aprobă din cap şi zise: 

— Cu dragă inimă, sefor Death! Sunt încântat să-i cunosc 
pe aceşti senores! 

Old Death îi înşiră numele noastre, iar caballero ne 
strânse tuturor mâna, chiar şi negrului Sam. Apoi ne pofti 
să luăm loc. Old Death se interesa de senora şi senorita, la 
care stăpânul casei deschise o uşă şi amândouă femeile - 
pregătite din timp şi aşteptând invitaţia - intrară în odaie. 
Senhora era o matroană foarte frumoasă, cu privirea caldă şi 
sinceră; iar senhorita - o fată drăgălaşă - era de fapt nepoata 
ei, după cum aflarăm mai târziu. Amândouă purtau rochii 
negre de mătase, gătite ca pentru o recepţie la curtea 
regală. Old Death se grăbi să le întâmpine şi le scutură 
mâinile atât de viguros, încât mi-era teamă să nu le 
strivească. Lange şi fiul său încropiră o închinăciune, iar 
Sam exclamă arătându-şi toţi dinţii: 


— O, missis, missis, ce frumos, ce mătase! 

Mă apropiai la rândul meu de sefora, îi luai mâna cu 
vârful degetelor, mă aplecai şi o dusei la buze. Doamna 
primi cu atâta emoție gestul, încât îmi oferi şi obrazul ca să 
depun acel beso de cortesia, sărutul stimei - ceea ce 
însemna o mare cinste acordată persoanei mele. La fel au 
decurs lucrurile şi cu sehorita. În sfârşit, ne aşezarăm din 
nou. Fireşte că veni vorba de scopul călătoriei noastre. Le 
povestirăm cât socoteam necesar despre întâlnirea noastră 
cu comanşii. 'Ioţi ascultară cu cea mai mare atenţie, 
schimbând priviri semnificative, încheindu-mi relatarea, 
senor Atanasio ne pofti să-i descriem pe cei doi oameni 
căutaţi de noi. Atunci scosei din buzunar fotografiile şi le 
arătai întregii familii. Cum îşi aruncă ochii asupra lor, 
senora izbucni: 

— Ei sunt, ei sunt! Cu siguranţă! Nu-i aşa, dragă 
Atanasio? 

— Într-adevăr, confirmă caballero. Seăores, aceşti doi 
domni au dormit azi-noapte la mine. 

— Când au sosit şi când au plecat? Se interesă Old Death. 

— Au venit târziu seara, obosiţi de drum, istoviţi. Un 
vaquero de-al meu i-a observat şi i-a condus până la mine. 
Au dormit adânc şi s-au deşteptat abia către prânz. Acum 
trei ore au plecat mai departe. 

— Perfect! Înseamnă că-i găsim mâine cu siguranţă. 
Urmele, în tot cazul, le vom descoperi. 

— Da, da, fireşte, sehor. Aveau de gând s-o apuce spre 
Rio Grande şi să-l traverseze mai sus de trecătoarea Eagle, 
cam între Rio Moral şi Rio las Moras. De altfel, vom mai afla 
noutăţi. Am trimis după ei câţiva vaqueros şi aceştia ne vor 
spune precis încotro au luat-o. 

— De ce i-aţi mai trimis pe slujitori? 

— Vedeţi, „musafirii” mi-au răsplătit ospitalitatea în chip 
mârşav. După ce-au ieşit pe poartă, l-au expediat la mine cu 
o aşa-zisă scrisoare pe paznicul de acolo şi, în lipsa lui, au 
şters-o furându-mi şase cai. 


— Ce ruşine! Înseamnă că nu erau singuri? 

— Nu. Erau împreună cu nişte militari camuflaţi care 
escortează un detaşament de recruți pentru Mexic. 

— Atunci nu cred că oamenii dumneavoastră vor mai 
pune mâna pe caii furaţi. Sunt prea puţini în raport cu 
numărul tâlharilor. 

— O, n-aveţi grijă, oamenii mei ştiu să-şi folosească 
puştile! Am trimis băieţi din cei mai curajoşi. 

— V-au vorbit cumva Gibson şi Ohlert despre situaţia şi 
planurile lor? 

— Nici un cuvânt. Primul era, de altfel, foarte volubil, în 
timp ce al doilea tăcea întruna. Eu le-am acordat toată 
încrederea. Mi-au solicitat să le arăt încăperile şi 
aranjamentul casei. N-am refuzat. I-am condus peste tot. L- 
au văzut chiar şi pe indianul rănit pe care îl ţin ascuns la 
mine. 

— Un indian rănit?! Cine-i? Cum a ajuns la 
dumneavoastră? Caballero zâmbi superior şi răspunse: 

— Da, fireşte, asta vă interesează foarte mult, senores! 
Aflaţi că-l adăpostesc aici pe solul apaşilor, despre care mi- 
aţi povestit adineauri şi căruia Winnetou i-a bandajat rănile 
sus, la Rio Lena. E vorba de căpetenia Inda-nişo. 

— Inda-nişo, Omul bun, care-şi merită pe deplin numele! 
Cel mai în vârstă, mai chibzuit şi mai paşnic dintre şefii 
apaşi! Trebuie să-l văd şi eu! 

— Am să vi-l arăt. Când a venit încoace, era într-un hal 
fără de hal. Trebuie să ştiţi că Winnetou, faimosul 
Winnetou, mă cunoaşte şi trage la mine ori de câte ori se 
află prin apropiere. Dânsul e sigur că poate avea oricând 
încredere în ospitalitatea mea. De data asta, a venit cu 
Inda-nişo de la fortul Inge, unde solul apaşilor fusese rănit 
la braţ şi la coapsă. Ajunşi la Rio Leona, Winnetou i-a pansat 
rănile, apoi au călărit în grabă mai departe. Dar pe bătrânul 
sol l-au năpădit la un moment dat nişte friguri crunte, în 
timp ce comanşii cutreierau deşertul ca să-l prindă pe 
fugar. E o minune cum de-a reuşit Winnetou, înfruntând 


atâtea piedici, să-l aducă până aici, la Estancia del 
Caballero. Numai un Winnetou e în stare de aşa ceva. Însă 
de aici, ar fi fost cu neputinţă să mai continue drumul 
împreună cu bătrânul rănit şi bolnav. Inda-nişo nu se mai 
putea ţine pe cal. Era tare slăbit şi-l scuturau groaznic 
frigurile. Pierduse o mare cantitate de sânge şi, să nu 
uităm, a trecut de şaizeci de ani. 

— Cine-ar crede! Să fii rănit şi să călăreşti, la vârsta lui, 
tocmai de la fortul Inge până aici, peste o sută şaizeci de 
mile engleze! Numai un indian poate rezista atâta. 
Continuaţi, vă rog! 

— Aşadar, au sosit seara. Auzind clopotul de la poartă, am 
coborât chiar eu şi l-am recunoscut pe Winnetou care îmi 
istorisi tot ce s-a întâmplat şi mă rugă să-i acord rănitului 
ocrotirea mea până va veni cineva să-l scoată de aici. În ce-l 
priveşte, trebuia să treacă repede Rio Grande şi să anunţe 
triburilor trădarea şi operaţiile ostile ale comanşilor. l-am 
dat pe cei mai buni vaqueros ai mei ca să-l însoţească şi, 
întorcându-se apoi în grabă, să-mi raporteze dacă Winnetou 
a reuşit să se strecoare neobservat. 

— Şi? Întrebă încordat Old Death. A trecut? 

— Da. Şi lucrul acesta m-a liniştit pe deplin. A fost foarte 
prevăzător. Nu s-a deplasat în sus de Rio Moral, unde se 
află comanşii, ci a traversat Rio Grande mult mai la vale. 
Bineînţeles că acolo nu există vad de trecere. Apa e 
sălbatică şi, dacă încerci s-o treci înot, îţi rişti serios viaţa. 
Totuşi oamenii mei au trecut dincolo împreună cu Winnetou 
şi l-au mai însoţit o bucată, până s-au încredinţat că nu-l 
ameninţă primejdia unei întâlniri cu comanşii. Acum apaşii 
sunt puşi în gardă şi îi vor primi pe duşmani cum se cuvine. 
Dar, sehores, dacă doriţi, putem să mergem la bătrânul 
Inda-nişo. 

Ne ridicarăm cu toţii şi, înclinându-ne în faţa doamnelor, 
coborârăm la parter. Jos, ne pomenirăm într-un coridor 
identic cu cel de sus. Intrarăm printr-o uşă pe partea 
stângă a coridorului. 


Bătrâna căpetenie a apaşilor zăcea într-o odaie cu aer 
proaspăt, răcoros. Frigurile se domoliseră, dar omul era 
atât de istovit, încât cu greu reuşea să vorbească. Avea ochii 
adânciţi în orbite şi obrajii căzuţi. Medici nu existau. Dar 
caballero ne asigură că Winnetou e un mare meşter în 
tratarea rănilor. Îl oblojise pe bătrân cu nişte buruieni de 
leac şi stăruise să nu i se desfacă bandajele. După trecerea 
frigurilor, bolnavul va scăpa de primejdie. Ar fi însă grav 
dacă ar mai şi pierde sânge şi febra s-ar întoarce. 

După ce ieşirăm din odaie şi scara se ivi din nou în faţa 
noastră, îmi exprimai dorinţa să mă scald în apa râului. 

— Dacă vreţi, nici nu mai e nevoie să coborâţi scările, mă 
lămuri sefor Atanasio. Puteţi ieşi de aici de-a dreptul în 
curte. 

— Credeam că nu există uşi. 

— Ba există, dar secrete. Le-am construit ca să-mi asigur 
o ieşire pentru cazul când, totuşi, nişte bandiți ar izbuti, în 
cele din urmă, să intre în casă. O să le vedeţi imediat. 

Lângă zid era un dulăpior. Îl împinse în lături şi apăru o 
deschizătură prin care se putea ajunge în curte. Afară, 
deschizătura era camuflată cu arbuşti plantați în acest 
Scop. 

Senhor Atanasio mă conduse până afară, îmi arătă zidul 
din partea opusă a clădirii, unde se aflau arbuşti 
asemănători şi reluă explicaţiile: 

— Pe acolo se iese în câmp, fără ca vreun ochi străin s-o 
bănuiască. Vreţi să vă folosiţi de această trecere? Duce de-a 
dreptul spre râu. Dar staţi niţel să vă trimit un costum mai 
comod. În clipa aceea sună clopotul la poartă. Sehor 
Atanasio se duse să deschidă. Erau cinci călăreţi, nişte 
bărbaţi splendizi, viguroşi, pe care stăpânul fermei îi 
trimisese pe urma hoţilor de cai. 

— Ei? Întrebă el. Aţi adus caii? 

— Nu, răspunse unul. Era gata-gata să-i ajungem. locmai 
trecuserăm peste apa de aici, le descoperisem urmele. I-am 
fi prins în cel mult un sfert de oră. Dar deodată urmele lor 


se amestecară cu altele, multe la număr, venind dinspre 
dreapta. Se întâlniseră cu comanşii. Ne-am luat imediat 
după ei şi, peste puţin, i-am şi zărit înaintea noastră. Erau 
peste cinci sute de comanşi şi, faţă de numărul lor atât de 
mare, am renunţat să ne aventurăm. 

— Foarte bine. Doar n-o să vă riscaţi viaţa pentru câţiva 
cai! Şi comanşii ce-au făcut? Cum i-au tratat pe albi? 

— Ar fi trebuit să ne apropiem prea mult ca să desluşim 
ce se petrece. 

— Încotro călăreau? 

— Spre Rio Grande. 

— Adică tot înainte. Deci n-ar fi nici un motiv de nelinişte. 
În regulă. Mergeţi la cirezile voastre! 

Călăreţii se depărtară. Dar bunul caballero se înşela 
amarnic. Peri colul era iminent. Comanşii - după cum 
aveam să aflu mai târziu - fuseseră informaţi de Gibson că 
bătrânul apaş rănit se află în hacien da lui Atanasio. Drept 
care, un grup de războinici s-au detaşat numaidecât de 
grosul trupei şi au luat drumul îndărăt, galopând 
nebuneşte. Primiseră sarcina să-l smulgă din adăpost pe 
Inda-nişo şi să-l pedepsească pe sehor Atanasio pentru 
gestul său amical faţă de duşmanii comanşilor. 

Dar, deocamdată, acesta urcă liniştit în casă şi, după 
puţin, se ivi rugându-mă să-l urmez. Mă scoase pe poartă 
afară şi mă conduse la râu. Mai sus de hacienda era un vad 
uşor de ghicit după jocul undelor. Lângă vad, însă, apa era 
foarte adâncă. Acolo se opri peonul. Ţinea pe braţ un 
costum de pânză albă. 

— Aici, sehor! Mă invită el. După baie, îmbrăcaţi acest 
costum. Hainele dumneavoastră, dacă-mi îngăduiţi, le iau 
cu mine. Când terminaţi cu scăldatul, trageţi clopotul de la 
poartă şi vă vom deschide. 

Plecă cu hainele mele, iar eu sării în apă. După arşiţa zilei 
şi după atâta călărit era o adevărată desfătare să te afunzi 
într-o asemenea răcoare şi să înoţi. 


Cred că mă bălăcii în apă cam o jumătate de oră, apoi 
urcai pe mal şi-mi pusei costumul. Eram tocmai gata, când 
privirea îmi căzu pe malul opus. De aici, dintre copaci, 
vedeam bine până la cotul râului, unde se mişca un şir lung 
de călăreţi indieni. Se apropiau de casă. Dădui fuga la 
poartă şi trăsei de clopot. Peonul mă aştepta. Îmi deschise 
imediat. 

— Du-mă repede la caballero! Îi poruncii. Vin indienii! 

— Câţi? 

— Peste cincizeci. În prima clipă omul se cam sperie. Dar 
după ce află numărul indienilor, se însenină numaidecât. 

— Numai atâţia? Comentă el. Ei, atunci nu-i mare lucru. 
O scoatem noi la capăt cu cincizeci de piei-roşii, chiar şi cu 
mai mulţi. Suntem pregătiţi pentru asemenea vizite. Acum 
nu pot să urc la caballero; trebuie să-i vestesc mai întâi pe 
paznici. Poftiţi hainele, senor. Eu ies afară, dumneavoastră 
închideţi poarta pe dinăuntru şi alergaţi la senior Atanasio. 
Dar, pe măsură ce urcați, aveţi grijă să trageţi scările! 

— Cum stăm cu caii noştri? Sunt în siguranţă? 

— Da, senor. l-am dus afară, la păscut, sub pază bună. 
Harnaşamentul l-am adăpostit în casă. Să n-aveţi nici o grijă 
în privinţa cailor. Închisei poarta şi urcai în toată graba 
ambele scări, trăgându-le pe rând după mine. 

Când ajunsei sus, pe platformă, senior Atanasio şi Old 
Death tocmai ieşeau din interiorul casei. Gazda nu se sperie 
deloc când îi comunicai apariţia indienilor şi numărul lor. Se 
mărgini să mă întrebe calm: 

— Cărui trib aparţin? 

— Nu ştiu. N-am putut recunoaşte vopselele de pe faţa 
lor. 

— Ei, o să aflăm noi curând. Ori sunt apaşi pe care 
Winnetou i-a întâlnit în drum şi i-a trimis după Inda-nişo, ori 
sunt comanşi. Dacă-s comanşi, sunt, desigur, un grup de 
recunoaştere; ne vor întreba dacă n-am văzut nişte apaşi. 
Aflând răspunsul nostru, vor pleca imediat. 


— Mie îmi face totuşi impresia că vin cu gânduri rele, 
interveni Old Death. Vă sfătuiesc să luaţi urgente măsuri de 
apărare. 

— S-a şi făcut. Oamenii mei îşi ştiu fiecare sarcina într-un 
asemenea caz. Priviţi, peonul de colo aleargă de pe acum la 
caii cei mai apropiaţi. Va sări în spinarea unuia şi va pune în 
gardă pe vaqueros. Aceştia, în cel mult zece minute, vor 
aduna cirezile, lăsându-le în paza a doi oameni. Pe urmă, 
vor face front împotriva duşmanilor. Lasso urile sunt arme 
teribile: un vaquero le mânuieşte şi mai abil decât indienii. 
În plus, puştile noastre trag mai departe decât arcurile sau 
flintele învechite ale pieilor-roşii. Nu se sperie flăcăii mei de 
cincizeci de indieni! Iar noi aici, în estanzia, suntem bine 
apăraţi. Nici picior de roşu nu poate să treacă dincoace, 
peste zid. De altfel, contez şi pe dumneavoastră. Dacă-l 
socotim şi pe negru, sunteţi cinci la număr, bine înarmaţi. 
Mai sunt şi eu cu cei opt peoni aflaţi în casă. Deci, în total 
paisprezece inşi. Să-i văd şi eu pe indienii care ar izbuti să- 
mi forţeze poarta! O, nu, sehor! Pieile-roşii vor trage de 
clopot, ne vor spune ce-i interesează şi vor pleca iarăşi cum 
au venit. Când cercetaşul lor va zări aici sus paisprezece 
bărbaţi hotărâți, se va retrage respectuos. Situaţia nu e 
deloc dificilă. 

Chipul lui Old Death exprima îndoială. Bătrânul westman 
clătină din cap şi zise: 

— Pe mine, însă, mă bat alte gânduri. Sunt convins că nu 
de apaşi e vorba, ci de comanşi. Ce caută ei aici? O simplă 
acţiune de recunoaştere? Nu cred. Dac-ar fi intrat la 
bănuială că apaşii se află prin împrejurimi, le-ar fi căutat 
urmele şi le-ar fi găsit. Într-un asemenea caz, nu mai umblă 
ei după informaţii. Nu, banda urmăreşte un alt scop. Vrea 
să pătrundă în casa dumneavoastră, senor, ca să-l răpească 
pe apaşul rănit. 

— Dar ei nu ştiu nimic! Cine să le fi spus? 

— Chiar Gibson, omul pe care-l căutăm şi care a dormit la 
dumneavoastră. l-aţi arătat pe apaş, iar dânsul v-a vândut 


comanşilor pentru a se pune bine cu ei. Dacă nu-i aşa, să 
nu-mi spuneţi pe nume! 

— Se poate. În cazul acesta, mă vor sili să-l predau pe 
apaş. 

— Fără îndoială. Şi aveţi de gând să-l predaţi? 

— Nici în ruptul capului! Winnetou mi-e prieten. El mi l-a 
încredinţat pe Inda-nişo şi n-am să-i înşel prietenia. 
Comanşii se vor zbate în zadar. Ne vom apăra. 

— Vă expuneţi unui mare pericol. E adevărat că putem să 
le ţinem piept acestor cincizeci de inşi, dar pe urmă vor 
aduce întăriri: serioase şi mă tem că veţi pierde partida. 

— Asta e în mâna sorții. Eu, însă, fie ce-o fi, îmi respect 
cuvântul dat. Old Death îi strânse mâna spaniolului şi rosti: 

— Sunteţi un om de onoare şi vă puteţi bizui pe ajutorul 
nostru. Eu îl cunosc pe şeful comanşilor; suntem prieteni. 
Poate reuşesc să-l abat de la acte ostile. l-aţi arătat lui 
Gibson şi uşile secrete? 

— Nu, senor. 

— Foarte bine. Câtă vreme pieile-roşii nu cunosc aceste 
intrări, ne vom apăra. Acum să coborâm, să ne luăm 
armele. În timpul absenței mele, ni se repartizaseră odăi în 
care fusese adăpostit bagajul nostru. Pentru mine se 
nimerise o odaie din faţă, luminată prin două ferestrui. 
Acolo îmi găsii agăţată arma. Când s-o desprind din cui, 
zării printr-un crenel pe indienii care se apropiau dinspre 
vadul de lângă hacienda. Trecuseră dincoace şi goneau în 
galop către noi. Nu ţipau, după cum le era obiceiul, ci 
păstrau o tăcere perfidă, care mi se păru şi mai periculoasă. 
Erau comanşi. Îi recunoscui după culoarea vopselelor de pe 
obraz. Cât ai clipi, ajunseră lângă zid, care - masiv şi înalt - 
Îi ascundea vederii noastre. Erau înarmaţi cu sulițe, arcuri 
şi săgeți. Numai călăreţul din frunte, probabil conducătorul, 
purta pe umăr o flintă. Unii târau nişte pari lungi, solizi, 
legaţi în spatele cailor. La început crezui că e vorba de bețe 
de cort, mai groase, dar îmi dădui curând seama că 
greşesc. Fireşte că alergai să-i anunţ pe ai noştri. Pe coridor 


mă întâlnii cu Old Death, care toc mai ieşea din camera lui 
situată faţă-n faţă cu a mea. 

— Atenţie! Strigă el. Comanşii trec zidul! Au adus 
trunchiuri de copaci tineri. Se servesc de ele în loc de scări. 
Repede sus, pe plat formă! 

Dar lucrurile nu merseră chiar atât de repede. Peonii se 
aflau jos, la primul etaj, rezervat servitorilor. Nici Old Death 
şi cu mine nu puturăm urca imediat, deoarece o dată cu 
caballero ieşiseră pe coridor şi cele două doamne, speriate 
în toată legea şi copleşindu-ne cu lamentările lor. Trecură 
deci pe puţin două minute până să urcăm scara - timp 
preţios într-o asemenea situaţie. Consecința nu întârzie să 
se arate. În clipa când ajunserăm pe platformă, primul 
indian se şi sălta pe bordura ei, urmat de alţii. Aveam 
armele pregătite, dar nu-i mai puteam opri decât dacă ne- 
am fi hotărât să-i împuşcăm. Folosindu-se de trunchiurile de 
copaci, indienii escaladaseră zidul exterior şi, traversând 
curtea, se căţăraseră cu o viteză uluitoare pe ambele etaje. 
Noi stam acum în centrul platformei de sus, pe când 
comanşii se mai aflau la marginea ei. 

— Îndreptaţi armele asupra lor! Porunci Old Death. În 
primul rând, trebuie să câştigăm timp. 

Numărai cincizeci şi doi de indieni. Operaseră fără o 
vorbă, fără un strigăt, luându-ne prin surprindere. Totuşi, 
nu se hotărau încă să ne atace. Stăteau la bordură cu 
arcurile şi săgețile în mâini. Suliţele, fiind prea lungi, i-ar fi 
stânjenit la căţărat. De aceea le lăsaseră jos. 

Caballero înainta câţiva paşi şi, într-un amestec de 
spaniolă, engleză şi indiană - folosit în acel ţinut de graniţă 
- întrebă: 

— Ce doresc oamenii roşii de la mine? De ce au pătruns 
în casa mea fără să-mi ceară voie? 

Şeful, care între timp îşi scosese flinta de pe umăr, 
înainta şi el câţiva paşi, apoi răspunse: 

— Războinicii comanşilor s-au convins că le eşti duşman. 
De aceea îţi vei lua astăzi rămas-bun de la lumina soarelui. 


— Ba nu sunt duşmanul vostru. Mie îmi sunt dragi toţi 
oamenii roşii; nici măcar nu-i întreb din care trib fac parte. 

— Faţa palidă minte! Aici, în casă, se află ascunsă o 
căpetenie a apaşilor. Câinii de apaşi îi duşmănesc pe 
comanşi, iar cel care ascunde pe un apaş înseamnă că e 
duşmanul nostru şi trebuie să moară. 

— Caramba! Vreţi să-mi interziceţi să dau adăpost cui îmi 
place? Dar cine-i stăpân aici, voi sau eu? 

— Războinicii comanşilor au ocupat casa. Acum ei sunt 
stăpânii. Predă-ni-l pe apaş! Sau tăgăduieşti că se află la 
line? 

— Nici prin gând nu-mi trece să tăgăduiesc. Numai 
fricoşii se folosesc de minciuni. Eu însă nu mă tem. Pot să vă 
spun deschis că... 

— Staţi! Îl întrerupse Old Death mai mult în şoaptă. Nu 
faceţi prostii, senor! 

— Credeţi că e mai bine să neg? Întrebă mexicanul. 

— Bineînţeles. Minciuna e un păcat, recunosc. Dar 
adevărul ar fi în cazul acesta curată sinucidere. Şi vă 
întreb: ce păcat e mai mare: să minţi sau să te sinucizi? 

— Sinucidere? Ce sunt în stare să facă indienii împotriva 
celor paisprezece puşti ale noastre? 

— Multe pot face! Doar îi vedeţi aici, sus. Majoritatea vor 
cădea, desigur, dar ne-am alege şi noi cu câteva săgeți şi 
cuțite în piept. Şi dacă-i alungăm, vor aduce altă ceată şi va 
porni din nou măcelul. Lăsaţi-mă pe mine! Vorbesc eu! 

Se întoarse către şeful indienilor: 

— Vorbele fratelui nostru ne miră foarte. Cum de vă trece 
prin gând că s-ar afla aici un apaş? 

— Ştim! Răspunse scurt comanşul. 

— Atunci ştiţi mai mult decât ştim noi. 

— Vrei să zici că ne înşelăm? Minţi! 

— l-ar tu, dacă mai spui o dată cuvântul acesta, o plăteşti 
cu viaţa! Nu îngădui să fiu făcut de mincinos. Uite cum te 
pândesc armele noastre! Un semn al meu şi de fiecare 
puşcă ar cădea un comanş. 


— În schimb, ceilalţi v-ar trimite pe urmele celor ucişi. 
Colo, afară, sunt încă mulţi războinici de-ai noştri, mai mulţi 
decât de zece ori zece ori cinci. Vor sări şi vor dărâma casa. 

— Nici măcar zidul n-au să-l treacă! Acum ştim totul şi 
suntem pregătiţi. Îi vom saluta cu gloanţe de n-o să rămână 
unul viu. 

— Fratele meu alb e bun de gură. Dar de ce vorbeşte 
dânsul? E cumva stăpânul casei? Ia să-mi spui cum te 
cheamă şi cum de grăieşti astfel cu un şef al comanşilor? 

Old Death dădu din mână cu dispreţ. 

— Şi cine-i, mă rog, şeful ăsta al comanşilor? E cumva un 
războinic vestit, sau face parte din sfatul înţelepţilor? Nu 
văd să poarte pană de vultur sau de cerb, nici vreun alt 
semn al rangului. În schimb, eu sunt o căpetenie a feţelor 
palide. Mă întreb, din ce trib veţi fi fiind, dacă nici măcar nu 
mă cunoaşteţi! Eu sunt Coşa-pehve şi am fumat pipa păcii 
cu Oyo-coltsa, căpetenia voastră. Nu mai departe decât ieri 
am stat de vorbă cu fiul său, cu Avat-vila şi am înnoptat în 
tabăra lui. Va să zică e limpede că sunt prietenul vostru, al 
comanşilor. Dar dacă mă faceţi de mincinos, răspund cu 
arma. 

Un murmur străbătu rândurile indienilor. Şeful se 
întoarse spre ei şi le vorbi în şoaptă. Felul cum îl priveau pe 
Old Death vădea că nu mele lui făcuse impresie. 

După o scurtă deliberare, şeful se adresă din nou 
bătrânului westman: 

— Războinicii comanşilor ştiu că Bătrâna moarte este 
prieten cu Biberul alb, dar vorbele tale nu sunt vorbe de 
prieten. De ce tăinuieşti că în casa asta se ascunde un apaş? 

— N-am ce tăinui. Vă spun cinstit că nu e nimeni. 

— Noi însă am aflat că Inda-nişo e aici. Ne-a spus-o chiar 
o faţă palidă, care ne-a cerut ocrotire. 

— Cum se numeşte acea faţă palidă? 

— Are un nume pe care gura comanşilor nu-l prea poate 
rosti, ceva ca Ta-hi-ha-no. 

— Nu cumva Gavilano? 


— Da, da, aşa-i spune. 

— În cazul acesta, aţi făcut o mare greşeală. Eu îl cunosc 
pe Gavilano. E un ticălos fără pereche şi pe limbă nu are 
decât minciuni. Războinicii comanşilor se vor căi că l-au luat 
sub scutul lor. 

— Pratele meu se înşală. Faţa palidă ne-a spus adevărul. 
Noi ştim că Winnetou l-a adus încoace pe Inda-nişo şi că a 
fugit apoi peste Avat-hono, adică Rio Grande. Dar o să-l 
găsim, o să-l prindem şi o să-l legăm la stâlpul caznelor. Mai 
ştim că Inda-nişo e rănit la braţ şi la picior. Ştim chiar şi 
locul unde stă ascuns. 

— Dacă-i aşa, atunci spune-mi şi mie locul. 

— Cobori de aici pe două scări, în casă, până dai de o 
trecătoare îngustă, lungă, cu o mulţime de uşi pe amândouă 
părţile. Deschizi ultima uşă pe stânga şi acolo zace Inda- 
nişo. N-are putere nici să se dea jos din pat. 

— Faţa palidă te-a minţit. În locul acela n-ai să găseşti nici 
un apaş. 

— Atunci lasă-ne să coborâm şi să vedem cine spune 
adevărul: tu sau faţa aceea palidă. 

— Asta n-am s-o îngădui, fireşte. Casa e deschisă numai 
pentru oamenii care vin aici cu voia stăpânului, nu şi pentru 
cei care năvălesc cu duşmănie” asupra ei. 

— Cuvintele tale dau de înţeles că apaşul se află totuşi 
aici. Biberul alb ne-a poruncit să i-l aducem şi vom împlini 
porunca. 

— Te înşeli şi acum. Dacă nu te las să intri, n-o fac pentru 
că apaşul ar fi aici, ci pentru că pretenţia ta mă jigneşte. 
Când Old Death vă spune că aţi fost minţiţi, trebuie să-l 
credeţi. Dar dacă vreţi, totuşi, să intraţi cu de-a sila, mă 
rog, n-aveţi decât! Încercaţi! Nouă ne ajunge un singur om 
ca să apărăm intrarea! Stând jos, pe scară, omul nostru 
poate împuşca pe oricine ar îndrăzni să coboare. V-aţi urcat 
aici, sus, ca nişte vrăjmaşi. De aceea nu vă dau drumul. 
Întoarceţi-vă jos, la poartă şi rugaţi prieteneşte să vă 
deschidem. Atunci vă vom primi şi noi ca prieteni! 


— Bătrâna moarte ştie să dea sfaturi foarte bune, dar 
care nu se potrivesc pentru noi. Dacă n-ai nimic pe cuget, 
lasă-ne să intrăm. Dacă nu, atunci stăm aici şi trimitem un 
om să aducă întreaga oaste a comanşilor. Veţi fi nevoiţi să 
ne lăsaţi înăuntru. 

— Nicidecum! O mie de comanşi de-ar veni, tot numai 
câte unul poate să treacă, iar noi îi vom ucide pe rând. De 
altfel, nici trimisul tău n-o să facă vreo ispravă; cum se 
depărtează de zid şi iese în bătaia puştii mele, îl şi culc la 
pământ. Eu vă sunt prieten, dar pentru că aţi venit cu 
gânduri de vrăjmăşie, n-am să vă cruţ defel. În tot timpul 
discuţiei, puştile noastre erau îndreptate asupra indienilor. 
Deşi izbutiseră să escaladeze zidul şi să se caţăre până pe 
platformă, aceştia se aflau totuşi în dezavantaj faţă de noi - 
lucru de care îşi dădea seama şeful. De aceea începu iarăşi 
consultaţiile cu ai lui. Ce-i drept, nici poziţia noastră nu era 
de invidiat. Old Death se scarpină după ureche şi zise: 

— Încurcată treabă, zău aşa! Prudenţa ne cere să nu-i 
tratăm cu ostilitate. Dar dacă-i aduc şi pe ceilalţi împotriva 
noastră, atunci o păţim! Da, da, ar fi bine să-l ascundem pe 
apaş, pentru ca dumnealor să-l caute fără nici un rezultat! 
Mă tot gândesc la casa asta, pe care o cunosc la perfecţie şi 
nu văd nici o ascunzătoare ca lumea. 

— Să-l scoatem afară, propusei eu. 

— Afară? Râse bătrânul. Sunteţi într-o ureche, sir? Cum 
să-l scoatem? 

— Aţi uitat cele două uşi secrete? Sunt în spate, pe când 
comanşii stau în faţa casei şi nu pot observa nimic. Îl duc eu 
afară, în tufărişul de pe mal; să rămână acolo până se 
depărtează primejdia. 

— Ştiţi că nu-i rea ideea! Admise Old Death. Nici nu m- 
am gândit la uşile din dos. Dar ce ne facem dacă au postat 
afară o santinelă? 

— Asta nu cred. Numărul lor nu trece cu mult peste 
cincizeci. Din tre aceştia, unii au trebuit să rămână lângă 


cai, dincolo de zid. Greu de presupus ca să fi rânduit 
oameni şi în spatele casei. 

— Bine, hai să încercăm, sir. Preluaţi sarcina, împreună 
cu unul din peoni. Noi vom avea grijă ca indienii să nu vă 
observe când coborâţi şi să nu sesizeze lipsa 
dumneavoastră. S-ar putea ca şi doamnele să vă ajute; 
după ce ieşiţi pe uşă, să împingă la loc dulăpiorul. 

— Mai am o propunere: ce-ar fi să le instalăm pe doamne 
în odaia rănitului? Comangşii vor crede că acolo stau într- 
adevăr femeile şi că nu e vorba de nici un indian. 

— Foarte just! Observă senhor Atanasio. E nevoie numai 
de nişte cuverturi şi de hamacurile din odăile soţiei şi 
nepoatei mele. Cârlige se află peste tot. Doamnele să se 
culce, iar dumneavoastră căutaţi o ascunzătoare pentru 
apaş; cel mai bine ar fi să-l duceţi niţel mai la vale de locul 
unde v-aţi îmbăiat adineauri. O mulţime de petunii în floare 
atârnă acolo până deasupra apei; acolo veţi găsi şi barca 
noastră. Culcaţi-l pe apaş în barcă şi n-o să-l descopere 
nimeni. Luaţi-l şi pe Pedro cu dumneavoastră. Până vă 
întoarceţi, îl ţinem pe comanş aici; apoi îl lăsăm să intre în 
casă. Împreună cu peonul căruia îi zicea Pedro, coborâi 
scara până jos, unde femeile aşteptau îngrijorate 
desfăşurarea evenimentelor. Aflând care-i situaţia, se 
arătară gata să ne ajute. Aduseră chiar ele cuverturile şi 
hamacurile. Apoi îl înfăşurară pe apaş într-o pătură. La 
vestea că e căutat de comanşi, Omul bun rosti anevoie: 

— Inda-nişo a văzut multe ierni şi zilele lui sunt 
numărate. De ce bunele feţe palide să-şi pună în joc viaţa 
din pricina lui? Mai bine să-l ucidă şi să-l predea comanşilor. 
Ascultaţi-i rugămintea! 

Refuzai ideea, clătinând doar energic din cap. Apoi îl 
scosei în coridor. Dădui la o parte dulăpiorul, ieşii cu rănitul 
şi-l dusei fără nici o greutate până dincolo de zid. 

Până atunci nimeni nu ne observase. Arbuştii ne serviseră 
de camuflaj, însă mai departe, către râu, se întindea o fâşie 
de teren ne acoperit, pe care trebuia s-o tăiem de-a latul. 


Prudent, mă uitai de după rămuriş dacă nu se află nimeni 
prin apropiere. Spre marea mea dezamăgire, zării un 
comanş care şedea ghemuit lângă sulița, tolba şi arcul lui. 
Supraveghea zidul din spatele casei. Această împrejurare 
părea să ne dea peste cap întregul plan. 

— Trebuie să ne întoarcem, sehor, zise peonul după ce i-l 
arătasem pe indian. Am putea, ce-i drept, să-l omoram, dar 
ne-am atrage răzbunarea celorlalţi. 

— Nu-l omoram în nici un caz. Poate găsim o soluţie mai 
bună: îl scoatem de-aici, îl ademenim în altă parte. 

— Dar nu văd cum s-o facem. Santinela nu-şi părăseşte 
postul fără ordin. 

— Am eu un plan care ne poate salva. Tu ascunde-te aici, 
iar eu îi voi atrage atenţia asupra mea. Când mă observă, 
fac pe speriatul şi o iau la fugă. Fireşte că dânsul se va lua 
după mine. 

— Sau va trage cu arcul. 

— Mă rog, trebuie să risc. 

— Să nu riscaţi, senor! E prea periculos! Comanşii trag 
cu arcul cum tragem noi cu puşca, la sigur. Ca să fugiţi, 
trebuie să-i întoarceţi spatele şi nu vă puteţi feri de săgeată. 

— Sar în apă şi înot pe spate; atunci văd cum ţinteşte şi 
mă dau repede la fund. EI, închipuindu-şi că plănuiesc ceva 
împotriva comangşilor, va grăbi, probabil, înot după mine. Şi 
pe urmă, pe malul celălalt, mă descurc eu; îi izbesc un 
pumn şi gata. Până mă întorc, stai aici, nu-ţi părăsi locul! 
Adineauri mă scăldam, am văzut locul acela cu petuniile. 
Ştiu şi unde se află barca. O trag eu până aici. 

Peonul se strădui cât putu să mă abată de la ideea mea - 
dar cum era să-l ascult dacă nu vedeam altă soluţie ca să ne 
îndeplinim misiunea! Plecai, aşadar. Pentru a deruta 
santinela, mă strecurai mai întâi printre tufişuri, pe lângă 
zid, ivindu-mă apoi de după colţ. 

Comanşul nu mă zări numaidecât. Abia mai pe urmă îşi 
îndreptă privirea spre mine şi sări ca ars. Îmi întorsei pe 
jumătate faţa, ca să nu fiu recunoscut mai târziu. Omul 


strigă, mă somă, dar nu-i dădui ascultare. Atunci apucă 
arcul, scoase din tolbă o săgeată şi ochi. Câteva salturi - şi 
ajunsei pe mal, înainte ca el să tragă. Sării în apă şi cârmii, 
pe spate, spre malul opus. Imediat ajunse şi comanşul pe 
mal. Mă zări şi trase cu arcul. Eu mă scufundai pe moment. 
Săgeata nu-şi atinse ţinta. Când ieşii iarăşi la suprafaţă, îl 
văzui pe comanş cum pândeşte, ghemuit pe mal. Îşi dădea 
seama că nu m-a rănit. Altă săgeată nu avea, fiindcă nu-şi 
luase tolba. Atunci lepădă arcul şi sări în apă. Era exact 
ceea ce prevăzusem. Pentru a-l înşela, mă prefăcui că sunt 
un prost înotător şi îl lăsai să se apropie. Apoi mă dădui la 
fund şi înotai cât putui de repede în josul râului. Când mă 
ridicai din nou, eram în imediata apropiere a malului. 
Comanşul, mult mai sus, departe, se ţinea pe apă şi aştepta 
să ies la vedere. Acum aveam avansul dorit, înotai deci spre 
mal, mă săltai pe uscat şi fugii printre copaci, de data asta 
în susul apei. La un moment dat, zării un arbore al vieţii, 
solid de tot şi acoperit cu muşchi. Îl depăşii în fugă şi apoi, 
ocolind, mă întorsei iarăşi, pitindu-mă în dosul trunchiului 
său masiv. Astfel aşteptam ivirea indianului care, fără 
îndoială, grăbea pe urmele mele. Iată-l că soseşte, cu 
sufletul la gură şiroind de apă - ca şi mine, de alfel - gâfâind 
şi cu ochii aţintiţi asupra urmelor. Trece în dreptul meu, cu 
privirea în pământ, iar eu - în vârful picioarelor - după el. 
Respirația grea îl împiedică să-mi audă paşii. Îmi trebuiră 
câteva salturi ca să-l ajung. Mă năpustii asupra lui şi-l 
doborâi. Apoi, îngenunchind lângă el, îl apucai de beregată. 
Doi pumni în cap - şi omul se linişti. 

Nu departe se afla un platan frânt, culcat în direcţia 
râului; apa trecea la vreo doi coţi sub crengile lui veştede. 
Copacul acesta îmi oferea o cale minunată ca să ajung iarăşi 
la râu, fără a lăsa nici o urmă. Mă săltai pe trunchiul lui, 
alergai aşa o bucată şi sării apoi în apă. Drept în faţă, pe 
celălalt mal, străluceau petuniile. Înotai într-acolo, dezlegai 
barca şi vâslii spre locul unde aştepta Pedro cu apaşul rănit. 
Prinsei iarăşi barca de o rădăcină şi sării pe mal. Trebuia să 


ne grăbim, să terminăm toată operaţia până comanşul îşi va 
fi venit în fire. Îl culcarăm pe Inda-nişo în barcă, după ce-i 
încropirăm un aşternut bunicel din pături şi din propriile-i 
veşminte. 

Peonul se întoarse numaidecât la zid. Eu mânai barca 
până sub petunii, o legai bine şi apoi, înot, făcui cale 
întoarsă. Pe când îmi storceam hainele de apă şi le 
îmbrăcam din nou, tot scrutam cu privirea malul opus. Mă 
interesa dacă indianul îşi revenise şi dacă nu cumva 
observase apariţia noastră. Dar, nimic. Omul nu era nicăieri 
de văzut. 

Intrarăm în casă prin uşa secretă. Totul nu durase decât 
un sfert de oră. Senora îmi oferi alte haine, uscate şi astfel 
puteam să-i râd în nas oricărui comanş care ar fi îndrăznit 
să afirme că eu, inocentul, am fost pe afară, sau, mai ales, 
că am făcut o partidă de înot. 

Femeile se tolăniră în hamacurile lor, iar noi urcarăm 
iarăşi pe platformă, fără să uităm, bineînţeles, puştile. 

Sus, tratativele mai continuau. Old Death susţinea 
punctul de vedere că percheziţionarea casei ar fi o insultă 
grea pentru el şi pentru haciendero. După ce-l informai 
repede că apaşul e pus în siguranţă, bătrânul westman 
catadicsi să cedeze încet-încet şi, până la urmă, de clară că 
va permite unui număr de cinci comanşi să se convingă cu 
ochii lor că Inda-nişo nu se află în casă. 

— De ce numai cinci? Întrebă şeful. Nu suntem egali cu 
toţii? Lucrăm toţi laolaltă. Old Death poate avea încredere 
în noi. N-o să ne atingem de nimic, nici de cel mai mărunt 
lucru. 

— Bine! Să vedeţi şi voi cât de largi suntem la inimă. 
Puteţi intra toţi: toată lumea să se convingă de adevăr. Dar 
vă cer, la rândul meu, să depuneţi armele şi să ne daţi 
dreptul de a reţine şi pedepsi pe cei care s-ar atinge de 
vreo persoană sau de vreun obiect fără permisiunea 
noastră. 


Comanşii se sfătuiră între ei şi, în cele din urmă, căzură 
de acord. Îşi lepădară arcurile, tolbele, cuţitele şi urcară 
apoi în şir, unul după altul. Încă înainte de a mă fi depărtat 
cu Pedro, slujitorii vaqueros, înarmaţi şi călare pe cai buni, 
se postaseră afară, în câmp, cu privirile aţintite în sus, spre 
noi. Aşteptau semnalul stăpânului şi deocamdată se ţineau 
liniştiţi. 

Din cei paisprezece câţi eram, numai haciendero şi Old 
Death ur mau să-i conducă pe comanşi prin încăperile casei. 
Doi oameni rămaseră pe platformă, iar două grupuri de 
câte cinci păzeau înăuntru, cu armele în mâini, ambele 
coridoare, pentru a preîntâmpina orice excese din partea 
pieilor-roşii. Eu mă aflam pe coridorul de jos, în faţa odăii 
unde zăcuse apaşul. Comanşii se duseră de-a dreptul acolo. 
Old Death deschise uşa. Se citea pe chipurile indienilor cât 
de convinşi erau că-l vor găsi pe Inda-nişo. Dar în locul lui 
dădură de cele două femei culcate în hamacuri şi citind. 

— Iluf! Exclamă conducătorul. Aici sunt femei! 

— Întocmai! Râse Old Death. Dac-ar fi după minciunile cu 
care v-a îmbrobodit faţa aceea palidă, ar trebui să-l găsiţi 
aici pe apaş. Poftiţi, căutaţi-l! Intraţi! 

Privirea comanşului făcu ocolul camerei. Apoi omul 
răspunse: 

— Un războinic nu intră în wigwamul femeilor. Aici nu e 
nici un apaş. Ochiul meu l-ar zări. 

— Atunci căutaţi în celelalte odăi! 

Dură mai bine de o oră până ce indienii terminară 
percheziţia. Văzând că nu găsesc pe nimeni, o luară iar de 
la început. Femeile izbutiră să părăsească odaia, iar 
comanşii cotrobăiră peste tot cu cea mai mare atenţie. Se 
ridicară chiar cuverturile şi saltelele, deşi acestea erau 
întinse de-a dreptul pe podea. Cercetară şi duşumeaua, 
dacă n-are cumva vreo deschizătură. În fine, se convinseră 
că apaşul nu se află în estanzia. Când şeful se dădu bătut, 
Old Death îl mustră: 


— Eu v-am spus adevărul şi nu m-aţi crezut. Aţi avut mai 
multă încredere într-un mincinos decât în mine, care sunt 
prieten cu comanşii. Să ştiţi că la prima ocazie am să mă 
plâng căpeteniei voastre, Biberul alb. 

— Dacă fratele meu alb vrea să-l vadă, poftească 
împreună cu noi. 

— Nu pot. Calul mi-e obosit. Ar fi să plec abia mâine 
dimineaţă. Or, războinicii comanşilor vor trebui să plece 
încă astăzi de-aici. 

— Ba rămânem. Soarele dă în asfinţit şi nu ne convine să 
călărim noaptea. Vom porni în zori; atunci fratele meu 
poate să ne însoţească. 

— Bine! Dar nu plec singur. Mai am patru tovarăşi. 

— Vor fi şi ei bineveniţi la Biberul alb. Fraţii mei ne vor 
îngădui să petrecem noaptea în preajma casei. 

— N-am nimic împotrivă, răspunse mexicanul. V-am mai 
spus că sunt prieten cu toţi oamenii roşii care vin la mine cu 
gânduri paşnice. Şi, drept dovadă, vă dăruiesc şi o vită ca s- 
o tăiaţi. Puteţi să aprindeţi focul şi să puneţi carnea la fript. 

Această promisiune făcu o deosebită impresie asupra 
comanşilor. Acum erau pe deplin convinşi că ne făcuseră o 
nedreptate. De aceea se purtau cât se poate de frumos. 
Desigur că, în bună măsură, trebuie să fi contribuit la 
această schimbare de atitudine şi prestigiul de care se 
bucura printre ei Old Death. Într-adevăr nu se atinseră de 
nici un lucru şi părăsiră casa, fără măcar să fie somaţi. 
Scările erau lăsate şi poarta deschisă. Câţiva peoni înarmaţi 
rămaseră de gardă pe platformă. În ciuda comportării 
prieteneşti a comanşilor, vigilenţa nu era de prisos. 

Noi, ceilalţi, coborârăm în urma lor, iar slujitorii vaqueros 
primiră ordin să prindă o vită. Caii comanşilor aşteptau în 
faţa casei, dincolo de zid. Erau păziţi de trei războinici. O 
santinelă a pieilor-roşii veghea în spatele casei. Toţi oamenii 
aceştia fură numaidecât rechemaţi din posturi. Printre ei se 
afla şi comanşul pe care-l ademenisem până din colo, pe 
malul opus. Veşmintele lui, foarte sumare, erau încă ude. 


Întors la postul său, nu avusese încă prilejul să raporteze 
cele întâmplate. Acum se apropie de şef şi-i vorbi, având 
grijă ca noi, albii, să nu auzim nimic. Părea să-şi fi încheiat 
raportul, când dădu cu ochii de mine. Vopsit cum era, nu 
observai vreo schimbare pe faţa lui, dar văzui că 
gesticulează furios. Arăta spre mine şi-i striga superiorului 
său nişte vorbe neînţelese. Şeful mă privi cu ochi injectaţi şi 
veni mai aproape: 

— Albul acesta tânăr a trecut adineauri prin apă. L-a 
doborât el oare pe războinicul meu? 

Old Death interveni imediat, interesându-se ce anume 
vrea să spună indianul. Acesta îi relată cele petrecute, la 
care bătrânul westman se porni pe un râs grozav. 

— Războinicii roşii par să nu se descurce prea bine când 
e vorba de chipurile albilor. Mă întreb chiar dacă omul pe 
care l-a văzut fiul comanşilor a fost într-adevăr un alb. 

— A fost un alb, răspunse hotărât santinela. Chiar ăsta de 
aici! L am văzut când înota pe spate. Era îmbrăcat în 
hainele astea albe. 

— Aşa! Va să zică a înotat cu hainele pe el? Văd că ale 
tale sunt ude leoarcă. Înseamnă că şi ale lui ar trebui să fie 
la fel. N-ai decât să le pipăi şi ai să vezi că sunt uscate. 

— S-a strecurat în casă şi a îmbrăcat altele. 

— Şi pe unde naiba să fi intrat? Nu stăteau oare străjile 
voastre la poartă? Nimeni nu poate urca sau cobori din casă 
fără scară. Or, acolo pândea toată ceata voastră de 
războinici. Şi atunci, cum ar fi reuşit tânărul meu tovarăş să 
se plimbe pe afară? 

Trebuiră să recunoască şi ei justeţea raţionamentului, iar 
paznicul păcălit se resemna şi el în cele din urmă. Ultima 
umbră de îndoială o risipi haciendero, afirmând că de câtva 
timp bântuie prin împrejurimi o bandă de hoţi de cai şi că, 
desigur, omul cu pricina face parte din această bandă. 
Misterios rămânea doar faptul că nu există nici o urmă care 
să indice pe unde dispăruse individul. 


Pentru a dezlega enigma, şeful, împreună cu santinela în 
cauză şi cu alţi războinici, porni călare prin vad şi apoi către 
locul unde se petrecuse tărăşenia. Noroc că se înserase şi o 
cercetare atentă nu mai era posibilă. Vicleanul de Old 
Death mă pofti la plimbare de-a lungul malului. Cu ochii 
ţintă la călăreţii de pe malul opus, prefăcându-ne că nu 
avem alt scop decât să-i urmărim cu privirea, ne 
depărtarăm agale şi ne oprirăm lângă petunii. Acolo, 
bătrânul westman vorbi încetişor, ca să nu-l audă decât 
omul din barcă: 

— Aici e Old Death şi tânăra faţă palidă care l-a adus 
încoace pe Inda-nişo. Oare cinstita căpetenie a apaşilor îmi 
recunoaşte glasul? 

— Da, se auzi răspunsul abia şoptit. 

— Comanşii cred, în sfârşit, că Omul bun nu se află aici. 
Ei vor pleca în zori. Va putea fratele meu să mai rămână 
atâta vreme în barcă? 

— Apaşul va răbda. Răcoarea apei îl înviorează, frigurile 
i-au trecut. Dar aş vrea să ştiu cât mai rămâne aici Old 
Death cu tovarăşii lui. 

— Plecăm mâine, o dată cu comanşii. 

— Iuf! De ce se însoţeşte prietenul meu alb cu duşmanii 
noştri? 

— Căutăm nişte oameni care se află acum la ei. 

— Dar pe războinicii apaşilor nu-i veţi vedea? 

— S-ar putea să-i întâlnim, fireşte. 

— Atunci, îngăduiţi-mi să-i dau ceva tânărului războinic 
care şi-a primejduit viaţa pentru mine. E vorba de un totem 
pe care, arătându-l, va fi totdeauna binevenit în mijlocul 
apaşilor. Old Death e un om iscusit şi încercat; câinii de 
comanşi nu-l vor prinde dacă, după lăsarea nopţii, îmi va 
aduce o bucată de piele albă şi un cuţit; iar în zori poate să 
vină iarăşi ca să-i dau totemul pe care-l voi pregăti. 

— Îţi voi aduce pielea şi cuțitul. Mai doreşti ceva? 

— Nu. Apaşul e mulţumit. Fie ca bunul Manitu să vegheze 
pururea căile lui Old Death şi ale tânărului prieten alb! 


Ne înapoiarăm. Nimeni nu observase absenţa noastră de 
un minut. Bătrânul westman îmi lămuri gestul apaşului: 

— Se întâmplă foarte rar ca un alb să capete un totem de 
la o căpetenie indiană. Aveţi baftă, sir. „Manuscrisul” acesta 
al lui Inda-nişo poate să vă fie de mare folos. 

— Vreţi, într-adevăr, să-i procuraţi pielea şi cuțitul? Dacă 
vă prind comanşii, v-aţi ars şi dumneavoastră şi apaşul! S-a 
zis cu amândoi. 

— Aş! Mă credeţi un şcolar neisprăvit? Ştiu eu ce se 
poate şi ce nu. Conducătorul comanşilor se întoarse fără 
nici o ispravă. Urma nu mai putea fi recunoscută. 

Seara trecu fără alte întâmplări, noaptea la fel. În zori mă 
trezi Old Death. Îmi dădu un pătrăţel de piele tăbăcită, 
albă. O întorsei pe ambele feţe şi nu descoperii decât pe 
partea netedă nişte crestături subţiri, ce-mi păreau fără 
însemnătate. 

— Acesta-i totemul? Întrebai. Nu văd nimic extraordinar. 

— Nici nu-i nevoie să vedeţi. Arătaţi-l primului apaş care 
vă iese în drum şi vă veţi lămuri. Aveţi în mână o comoară. 
Mesajul de pe totem e deocamdată invizibil, deoarece Omul 
bun nu a avut vopsele la dispoziţie. Dar orice apaş poate 
colora crestăturile şi atunci iese la iveală desenul cu tot 
tâlcul lui. Vă conjur, însă, nu-l lăsaţi cumva pe mâna vreunui 
comanş! Vă veţi demasca numaidecât ca prieten al apaşilor. 
Şi acum, haide, îmbrăcaţi-vă şi coborâţi. Peste puţin 
comanşii vor fi gata de plecare. 

Indienii tocmai îşi ameţeau stomacul cu rămăşiţele 
fripturii din ajun. Apoi îşi duseră caii la adăpat, din fericire 
hăt dincolo de ascunzătoarea apaşului. Apăru şi haciendero 
cu cele două femei, bucuroase că scăpaseră de primejdie. 

Când slujitorii aduseră caii noştri, seior Atanasio clătină 
din cap şi rosti câtre Old Death: 

— Aceştia nu sunt cai potriviţi, sehor. Ştiţi ce înseamnă, 
nu-i aşa, un cal bun. Domnul Lange şi fiul său, ca şi negrul, 
de altfel, nu mă privesc. Dar dumneavoastră îmi sunteţi 
vechi prieten. Şi văzând cât îl îndrăgiţi pe acest tânăr sehor, 


mărturisesc că mi-a devenit şi mie sim patic. Veţi primi 
amândoi nişte cai mai cumsecade. Întâmpinarăm cu 
satisfacţie oferta mexicanului. La porunca lui, slujitorii 
prinseră doi cai, pe jumătate sălbatici, cu care îi înlocuirăm 
pe-ai noştri. Apoi ne luarăm rămas-bun de la gazde şi 
plecarăm în tovărăşia comanşilor. 

Soarele încă nu se ridicase deasupra orizontului că şi 
trecurăm peste Elm-Creek şi ne continuarăm galopul spre 
vest. Noi, cinci la număr, călăream în faţă, împreună cu 
şeful comanşilor; trupa venea în urmă. Mă simţeam mereu 
în nesiguranţă; îmi era de parcă din clipă în clipă m-aş fi 
putut pomeni cu o suliță sau cu o săgeată în spate. Aceşti 
indieni, pe caii lor mărunți, slabi, zbârliţi şi totuşi atât de 
rezistenți, aceşti indieni, zic, cu armele, vopselele şi întreg 
felul lor de a se purta, nu aveau darul să-mi inspire prea 
multă încredere. Dar împărtăşindu-i lui Old Death îndoielile 
mele, acesta mă linişti. Încă nu venise până atunci vorba 
nici de momentul, nici de locul unde urma să ne întâlnim cu 
grosul trupelor. Abia acum aflarăm că acestea nu se 
opriseră ca să aştepte întoarcerea detaşamentului. Şeful de 
lângă noi primise, de fapt, ordin să pună mâna pe Omul bun 
şi să-l trimită în spatele comanşilor sub paza a zece 
războinici. Acolo, prizonierul vavea să fie ucis la stâlpul 
torturii. Ceilalţi patruzeci de oameni din detaşament 
trebuiau să se îndrepte în mare grabă spre Rio Grande şi să 
ajungă din urmă grosul trupei. Biberul alb, aflând de la 
Gibson că Winnetou traversase râul şi bănuind că acesta va 
da alarma printre apaşi, socotise necesar să se deplaseze 
cu toată viteza ca să-i surprindă pe duşmani înainte de a-şi 
fi luat măsurile de apărare. Pentru noi țelul principal era să 
ajungem în tabăra comanşilor şi să-l găsim pe Gibson. 

După vreo două ore sosirăm în punctul unde 
detașamentul celor cincizeci de războinici se despărţise de 
grosul trupei. În direcţia sud, la Rio Grande, se afla 
trecătoarea Eagle cu fortul Duncan pe care comanşii 
trebuiau să-l evite. După alte două ore dădurăm în sfârşit 


peste ceva iarbă săracă; deşertul Nueces rămase îndărătul 
nostru. Urmele după care ne orientam mergeau în linie 
dreaptă, fără nici o încrucişare cu alte urme. Aceasta 
însemna că trupa comanşilor trecuse neobservată de 
nimeni. Pământul se colora treptat într-un verde intens şi, 
în fine, zărirăm la apus pădurea. Ajunsesem deci în 
apropierea lui Rio Grande del Norte. 

— Iuf! Făcu uşurat conducătorul comanşilor. Nu ne-am 
întâlnit cu nici o faţă palidă; prin urmare, putem să trecem 
numaidecât apa. Câinii de apaşi se vor pomeni în curând cu 
noi şi vor urla de spaimă. 

Călărirăm câtva timp la pas pe sub platani şi ulmi, pe sub 
frasini şi arbori de cauciuc, până atinserăm malul râului. 
Biberul alb era un comandant şi călăuză pricepută. Urmele, 
deşi străbătuserăm câteva mile, duceau exact până în 
dreptul unui vad. Acolo albia lui Rio Grande era foarte 
largă, apa, în schimb, săracă. Din loc în loc se iveau bancuri 
de nisip moale, afânat, în care uşor te puteai împotmoli. 
Semnele arătau că aici, pe mal, poposiseră comanşii în 
cursul nopţii. Era de presupus că au pornit, ca şi noi, 
devreme, dar fără să se poată deplasa cu aceeaşi viteză, dat 
fiind că intraseră pe un teritoriu cu treierat de patrulele 
apaşilor. Această împrejurare impunea măsuri de precauţie 
care, la rândul lor, încetineau deplasarea. Se vedea că şi 
trecerea râului o realizaseră cu foarte multă prudenţă. 
Numeroase urme de paşi arătau că o seamă de războinici 
descălecaseră pentru a cerceta înşelătoarele bancuri de 
nisip. Locurile de aceea fuseseră mar cate cu crengi înfipte 
în fundul albiei. Pentru noi era mai lesne să trecem dincolo; 
n-aveam decât să ne luăm după semnele lor. Bancurile de 
nisip despicau apa în mai multe şuvoaie pe care caii noştri 
le trecură înot. Dincolo, traversarăm o fâşie îngustă de 
teren bogat în arbori şi mărăciniş, după care dădurăm de 
iarbă şi, în sfârşit, iarăşi de nisip. Ne aflam în ţinutul dintre 
Rio Grande şi Bolsân de Mapimi, unde indienii făceau dese 
incursiuni. Era o întindere largă, nisipoasă, punctată pe 


alocuri de nişte oaze de cactuşi. O urmă clară străbătea 
şesul în direcţia vest cu o vagă deviere spre sud. Dar mă 
înşelasem serios crezând că vom ajunge până-n seară la 
tabăra comanşilor. Nisipul răscolit de copitele cailor şi 
aruncat departe îndărăt dovedea că trupa comanşilor 
călărise în galop forţat. Către prânz depăşirăm un lanţ de 
dealuri joase, după care ne aştepta iar aceeaşi monotonie 
netedă, fără viaţă. 

Nu puteam să nu admir rezistenţa cailor indieni. Deşi 
trecuse mult de amiază, totuşi animalele nu dădeau nici un 
semn de oboseală. Caii celor doi Lange şi al negrului călcau 
mai anevoie. Al meu, însă şi al lui Old Death ne demonstrau 
că făcusem un schimb excelent. 

La primul scăpătat al soarelui, desluşirăm, spre mirarea 
noastră, că urmele coteau brusc în altă direcţie. Cu un sfert 
de ceas mai înainte, tăiaserăm drumul dintre San Fernando 
şi Baya; acum însă urma o lua spre sud-vest. De ce? Căutam 
motivul. Old Death ne lămuri şi de astă dată. Semnele 
arătau că aici comanşii făcuseră o haltă. Într-un anume 
punct, urmele a doi călăreţi, venind dinspre nord, se 
întâlneau cu cele ale indienilor. Old Death descăleca, le 
cercetă cu atenţie şi zise: 

— Aici doi călăreţi, desigur, tot indieni, le-au ieşit în drum 
comanşilor. Se vede că le-au adus o veste care i-a silit pe 
războinicii Biberului alb să-şi schimbe direcţia. Nu ne 
rămâne decât să ne-o schimbăm şi noi. 

Conducătorul comanşilor descăleca la rândul lui şi, 
examinând urmele, confirmă părerea lui Old Death. O 
luarăm, aşadar, spre sud. Călărirăm întruna cât mai 
desluşeam urmele: eram decişi să mai străbatem până la 
căderea nopţii o bună parte de drum. Chiar şi pe înserate 
încă se mai puteau distinge amprentele copitelor. Apoi nu 
mai deosebirăm nimic. Eram gata să ne oprim. Dar calul 
meu, umflându-şi nările, necheza mereu şi ne îndemna 
înainte. Simţise, probabil, apă. Îi făcui hatârul şi, peste 
câteva minute, poposirăm într adevăr pe malul unui râii. 


După atâta drum şi osteneală sub dogoarea soarelui, apa 
era un dar nepreţuit pentru oameni şi cai. Ne aleserăm apoi 
un loc de po pas. Comanşii rânduiră santinele şi caii, puşi 
sub pază bună, se apucară de păscut. Noi, albii, ne 
gruparăm laolaltă. Old Death se cufundă în tot soiul de 
calcule, încercând să stabilească denumirea râului la care 
ajunsesem în chip neprevăzut. Până la urmă, trase 
concluzia că ar fi râul Morelos care se varsă lângă fortul 
Duncan în Rio Grande. 

Dimineaţa, cercetările ne arătară că ne aflăm lângă un 
curs de apă frumos, pitoresc, pe care, nu departe de noi, 
comanşii îl traversaseră înot. Îl trecurăm şi noi, 
continuându-ne apoi drumul pe ur mele comanşilor. Către 
amiază, aceştia îşi schimbară direcţia către vest, spre nişte 
munţi pleşuvi. Old Death avea o mină îngândurată. 
Întrebându-l ce are, bătrânul westman mărturisi: 

— Nu-mi place istoria asta. Nu înţeleg cum de s-a vârât 
Biberul alb tocmai aici. Ştiţi cum se cheamă ispititorul ţinut 
din faţa noastră? 

— Da, Bolson de Mapimi. 

— Şi cunoaşteţi acest deşert? 

— Nu. 

— Mapimi, domnule, e un adevărat muşuroi de triburi 
sălbatice, renumite încă din timpuri vechi pentru jafurile pe 
care le săvârşeau în regiunile megieşe. Dar să nu credeţi că 
e vorba de un pământ fertil care ar favoriza existenţa atâtor 
oameni. S-a făcut de mult constata rea că ţinuturile sterpe 
constituie puncte de pornire ale migraţiunii popoarelor. De 
triburile acestea, care locuiesc sus pe platou, prin văgăuni 
ca şi în văile din jur, nu te poţi apropia. Ştiu precis că acolo 
s-au stabilit şi numeroase hoarde de apaşi. Dacă intenţia 
comanşilor e să-i atace, atunci le plâng de milă, nu apaşilor, 
ci comanşilor. Apaşii cutreieră regiunea dintre Rio del 
Norte şi Rio Pecos şi controlează întregul ţinut din nord- 
vest până dincolo de Gila. Prin urmare, comanşii pot cădea 
într-o capcană din care să n-aibă şanse de scăpare. 


— Vai! Atunci cădem şi noi! 

— Da, numai că nu prea văd de ce ne-am teme. Noi nu le- 
am făcut nici un rău apaşilor. S-ar cuveni, deci, să ne 
trateze fără duşmănie. La nevoie, totemul dumneavoastră 
îşi va face efectul. 

— N-ar trebui să-i prevenim pe comanşi? 

— Dacă vreţi să încercaţi, poftim! Zi-i prostului că-i prost, 
că tot nu te crede. Adineauri i-am mărturisit şefului părerea 
mea. Şi ştiţi ce-a făcut? S-a răstit la mine. Cică el trebuie să 
meargă pe urmele Biberului alb, iar noi, dacă nu ne 
convine, n-avem decât s-o apucăm în altă parte! 

— Urât din partea lui! 

— Într-adevăr, comanşii nu frecventează cursuri de bună- 
cuviinţă şi de conversaţie. Dar să vedem ce ne mai aşteaptă. 
M-aş mira dacă acolo sus nu se cloceşte ceva împotriva 
noastră. Granița, mă rog, am trecut-o. Faptul s-a consumat. 
Însă dacă şi cum ne vom întoarce, astea sunt lucruri scrise 
într-o carte pe care n-am citit-o încă... 

Chapter 4 PRIN MAPIMI. 

Fusesem convins că voi pune mâna pe Gibson încă în 
Statele Unite. Şi iată că eram nevoit să-l urmăresc tocmai în 
Mexic şi încă în cea mai primejdioasă dintre regiuni. 
Drumul ce m-ar fi dus la Chihuahua atinge nordul acelei 
pustietăţi numită Mapimi şi trece îndeosebi prin câmp 
deschis. Dar acum trebuie să ne îndreptăm spre sud, unde 
se anunțau primejdii extrem de serioase. Gândurilor 
sumbre li se adăugau oboseala trupului de care nici 
comanşii nu mai erau cruţaţi, încă de la Hacienda del 
Caballero o ţinuserăm mereu într-un ritm cât se poate de 
intens. Comanşii îşi epuizaseră rezervele de pastramă, în 
timp ce noi mai dispuneam de foarte puţine provizii din cele 
oferite nouă de haciendero. Terenul urca mereu în pantă. 
Atinseserăm şi munţii pe care îi observasem de departe la 
amiază: nişte coloşi de piatră, fără pic de vegetaţie. 
Trecurăm printre munţi, păstrând mereu direcţia sud. Între 
povârnişurile abrupte soarele dogorea şi mai tare decât pe 


câmp. Caii înaintau din ce în ce mai greu. De altfel, după 
cum arătau urmele şi grosul trupei comanşilor călărise pe 
aici foarte încet. Deasupra noastră se roteau vulturii, 
însoţindu-ne ore întregi, de parc-ar fi aşteptat să cădem 
istoviţi şi să le oferim un ospăț regal. 

Deodată, pe când coteam după o stâncă, orizontul se 
întunecă spre miazăzi. Acolo parcă se înălţau nişte munţi 
împăduriţi şi caii, ca şi cum ar fi simţit apropierea, grăbiră 
pasul. Old Death se însenină la faţă şi vorbi: 

— În sfârşit încep să-mi dau seama încotro ne îndreptăm! 
Cred că am ajuns în preajma lui Rio Sabinas care coboară 
din Mapimi. Dacă Biberul alb şi comanşii lui s-au hotărât să 
meargă în susul râului, înseamnă că mizeria s-a sfârşit. 
Chiar şi în ţinutul acesta nenorocit nu se poate ca, pe lângă 
un curs de apă, să nu crească iarbă şi să nu fie pădure, 
poate chiar vânat. Hai să dăm pinteni calului. Cu cât vor 
face eforturi mai mari, cu atât mai repede se vor odihni. 

Urmele se îndreptau acum spre răsărit. Ajunserăm într- 
un defileu lung şi îngust, care, lărgindu-se treptat, ne oferi 
din ce în ce mai clar priveliştea unei văi înverzite, 
străbătută de un firicel de apă. Ne repezirăm în goana 
mare până la pârâu şi descălecarăm. La rândul lor, comanşii 
- chiar dac-ar fi preferat să mai rabde de sete - tre buiră să 
facă pe voia cailor. Dar nici nu se adăpară încă bine ultimii 
cai, că şi pornirăm mai departe. Ceva mai încolo, pârâul se 
vărsa într-o apă mai mărişoară. Ne continuarăm drumul pe 
mal în sus, trecând printr-o văgăună cu pereţi aproape 
verticali şi năpădiţi din loc în loc de buruieni. Apoi 
ajunserăm sub coasta unor dealuri verzi, a căror umbră ne 
odihni cât de cât ochii orbiţi de soare. Între timp începu să 
se întunece. Trebuia să ne gândim la popas. Şeful 
comanşilor stărui să mai mergem o bucată până vom da de 
nişte arbori. Îl ascultarăm. Caii - obosiţi - se poticneau de 
pietrele din drum. Se făcu aproape noapte când, deodată, 
auzirăm un glas, un semnal, căruia şeful comanşilor îi 


răspunse cu mare bucurie. Ne oprirăm locului. Old Death 
plecă împreună cu şeful şi se întoarse numaidecât: 

— În faţa noastră e tabăra comanşilor, ne informă el. 
Judecând după urme, n-aş fi crezut să-i întâlnim atât de 
repede. Se vede că nu s-au încumetat mai departe fără ca, 
mai întâi, să facă o recunoaştere a terenului. De aceea s-au 
oprit aici şi, încă la amiază şi-au trimis iscoadele care, 
probabil, nu s-au întors nici până acum. Se întâmplă! 
Curând vom zări focurile. 

— Ştiam că într-o asemenea situaţie nu se aprind focuri 
de tabără, obiectai eu. 

— Pesemne că terenul le-o permite. Bizuindu-se pe 
vigilenţa cercetaşilor aflaţi în acţiune, ei sunt siguri că nu se 
găseşte prin preajmă nici un duşman. 

Pornirăm mai departe. De la capătul defileului 
observarăm într adevăr vreo zece focuri arzând - ca de 
obicei în taberele indiene - cu flacără potolită. Tabăra se 
afla într-o vale închisă, circulară, ca o căldare. Nu exista 
nici pădure, nu se vedeau nici arbori izolaţi, înălțimile, atât 
cât puteam desluşi prin întuneric, urcau prăvălatice jur- 
împrejur. Probabil că această poziţie li se păruse indienilor 
mai avantajoasă şi mai sigură. 

Comanşii cu care sosiserăm o luară drept spre tabără, în 
timp ce noi urmam să aşteptăm până vom fi chemaţi. Trecu 
câtva timp până ce unul din războinici se întoarse, 
invitându-ne la căpetenia lor. Biberul alb şedea la focul din 
centrul taberei, flancat de doi bărbaţi, probabil războinici 
de frunte. Avea părul înspicat, lung şi adunat într-un coc cu 
trei pene de vultur. Purta mocasini, pantaloni din postav 
negru, vestă şi surtuc mai deschis la culoare. Alături 
odihnea o armă cu două ţevi; la brâu purta un pistol 
învechit. Căpetenia tocmai se aşezase la cină, dar, zărindu- 
ne, puse la o parte cuțitul şi halca de carne. Friptura de cal 
răspândea un miros puternic. Prin preajmă se auzea mur 
mur de izvor. Nici nu descălecarăm bine, că se şi formă în 
jurul nostru un cerc larg de războinici, printre care se 


zăreau şi câţiva albi. Caii noştri fură imediat duşi în altă 
parte. Cum Old Death nu protestă deloc, însemna că faptul 
nu prezintă nici un pericol. Căpetenia şi ceilalţi doi se 
ridicară în picioare venind în întâmpinarea lui Old Death. Îi 
strânseră mâna după obiceiul albilor, apoi Oyo-coltsa, adică 
Biberul alb, vorbi solemn şi amical: 

— Fratele meu Old Death ne-a făcut o bucurie 
neaşteptată. Cine-ar fi bănuit să-l întâlnească tocmai aici? 
Fie deci binevenit ca prieten în lupta noastră contra câinilor 
de apaşi. 

Vorbise anume în jargonul acela amestecat, spre a se face 
înţeles şi de noi. Old Death îi răspunse tot în jargon: 

— Înțeleptul Manitu îşi călăuzeşte copiii, roşii sau albi, pe 
drumuri minunate. Fericit acela care întâlneşte prieteni în 
cuvântul cărora poate avea încredere. Oare Biberul alb va 
binevoi să fumeze pipa păcii şi cu însoțitorii mei? 

— Prietenii tăi sunt şi prietenii mei; oamenii pe care îi 
iubeşti se vor bucura şi de dragostea inimii mele. Să se 
aşeze lângă mine şi să soarbă pacea din calumetul meu, 
căpetenia comanşilor. 

Old Death luă loc. Noi îi urmarăm exemplul. Numai 
negrul se trase mai la o parte şi se aşeză în iarbă. Indienii 
stăteau jur-împrejur, muţi, nemişcaţi ca statuile. În ce-i 
priveşte pe albi, îmi era imposibil să le disting trăsăturile. 
Focul lumina prea slab. 

Oyo-coltsa îşi desprinse calumetul de la gât, îl umplu cu 
tutun din punga atârnată la brâu şi-l aprinse. Se repetă 
aproape identic ceremonia la care participasem în tabăra 
fiului său. Abia acum puteam fi siguri că nu trebuia să ne 
mai temem de vrăjmăşia comanşilor. Încă înainte de a 
pătrunde noi în tabără, şeful celor cincizeci de războinici îl 
informase pe Biberul alb în ce ne priveşte. Acum, căpetenia 
îl pofti pe Old Death să-i relateze personal cele petrecute. 
Bătrânul westman zugrăvi întâmplarea în aşa fel, încât să 
nu provoace bănuieli nici împotriva noastră, nici împotriva 
lui sehor Atanasio. 


Biberul alb îşi adună câtva timp gândurile, apoi rosti: 

— Fratele meu e vrednic de crezare. Din cele istorisite de 
el, văd că nu umblă cu şiretlicuri. Dar şi cealaltă faţă palidă 
trebuie crezută, * pentru că mă întreb de ce i-ar minţi pe 
războinicii comanşi, de vreme ce minciuna l-ar duce la 
moarte. Albul acela se mai găseşte aici, printre noi. Dacă 
ne-ar fi minţit, desigur că ar fi căutat s-o şteargă cât mai 
repede. Va să zică, nu-mi rămâne decât să cred că unul din 
voi s-a înşelat. 

Judecase foarte logic din punctul său de vedere. Old 
Death tre buia să fie atent. Nu era exclus ca Biberul alb să 
mai trimită o ceată de războinici şi să-l atace pe haciendero 
în timpul nopţii! Cel mai bine ar fi fost să i se dea 
presupusei erori o explicaţie plauzibilă. Aşa gândea şi 
bătrânul westman. De aceea răspunse: 

— Trebuie să fi fost o neînțelegere la mijloc. Eu, însă, în 
orice caz, nu m-am înşelat. Greşeala e de cealaltă parte. 
Fratele meu roşu ştie doar că nu s-a găsit încă omul care 
să-l înşele pe Old Death! 

— Atunci lămureşte-mă cum s-au petrecut lucrurile! 

— Mai întâi trebuie să-ţi spun că însăşi căpetenia 
comanşilor, a fost dusă de nas. 

— De cine? Se interesă Biberul alb, devenind deodată 
foarte serios. 

— Bănuiesc că a fost minţit de toţi albii aceştia pe care îi 
adă posteşte în tabără. 

— Eu nu-mi plec urechea la o simplă bănuială. Vreau 
dovezi! Oa menii care mă mint după ce au fumat cu mine 
pipa păcii trebuie să piară! 

— Aşadar, pe lângă că le-ai întins o mână prietenească, ai 
fumat cu ei şi pipa păcii? Să fi fost eu de faţă, te-aş fi 
prevenit. Uite, am să-ţi dau dovada pe care mi-o ceri. 
Spune-mi, al cui prieten te socoti? Nu cumva ăl 
preşedintelui Juarez? 

Indianul răspunse cu dezgust: 


— Juarez e un roşu care şi-a părăsit neamul şi datina. Stă 
în case de zid şi trăieşte ca şi feţele palide. Eu îl 
dispreţuiesc. Războinicii comanşi şi-au pus vitejia în slujba 
marelui Napoleon care le dă în schimb arme, cai şi pături, 
ajutându-i în lupta cu apaşii. Feţele palide pe care le 
adăpostesc sunt şi ele de partea lui Napoleon. 

— Vezi, tocmai asta-i minciuna cu care te-au îmbrobodit. 
Albii aceştia au trecut în Mexic ca să-l sprijine pe Juarez. 
Tovarăşii mei sunt martori. Ştii pe cine îl ocroteşte părintele 
alb de la Washington? 

— Ştiu, pe Juarez. 

— Mai ştii, desigur, că dincolo se recrutează pentru 
Juarez soldaţi, care sunt trimişi pe ascuns peste graniţă. Ei, 
în La Grange locuieşte un mexican pe nume Cortesio. Noi 
doi l-am vizitat deunăzi, iar însoțitorii noştri i-au fost chiar 
vecini şi prieteni. Omul acela ne-a spus-o pe şleau că face 
recrutări şi că în ajunul sosirii noastre câţiva dintre albii 
care se află acum la tine intraseră în solda lui Juarez. În ce-i 
priveşte pe ceilalţi, nu sunt decât militari travestiţi care-i 
însoțesc pe recruți. lată, aşadar, că, minţit şi înşelat, ai 
ajuns să fumezi pipa păcii cu oamenii lui Juarez, tocmai tu, 
care îl duşmăneşti atâta! 

Ochii căpeteniei scânteiau de mânie. Dădu să vorbească, 
dar Old Death îl opri: 

— Ascultă mai întâi până la capăt! După cum am spus, 
aceste feţe palide sunt ostaşi de-ai lui Juarez. Alaltăseară ei 
au tras la hacienda lui senor Atanasio care ţine cu 
Napoleon. Acesta tocmai primise vizi ta unui bătrân şi vestit 
conducător francez. Dac-ar fi aflat cine-i musafirul, albii l-ar 
fi ucis. De aceea, omul a fost nevoit să se prefacă bolnav şi 
să se vâre în pat. Slujitorii lui Cortesio i-au vopsit repede 
faţa ca să pară indian. Când feţele palide l-au văzut şi au 
întrebat cum îl cheamă, li s-a spus că e un şefal apaşilor, pe 
nume Inda-nişo. 

Biberul alb ridică sprâncenele a mirare. Credea în 
povestea născocită de Old Death, dar mai stărui totuşi, din 


precauţie: 

— Şi de ce Atanasio le-a spus tocmai acest nume? 

— Pentru că apaşii sunt de partea lui Juarez şi astfel albii 
puteau fi convinşi că „bolnavul” cu pricina e un prieten. Se 
mai adăugă faptul că francezul era bătrân şi cărunt, deci se 
potrivea cu vârsta şi înfăţişarea lui Inda-nişo. lată de ce i-au 
dat tocmai numele apaşului. 

— Iuf! Acum înţeleg. Acest senor trebuie să fie tare 
deştept, dacă a găsit în mintea lui asemenea răspuns. Dar 
unde era francezul când au sosit războinicii mei? Că doar 
nu l-au văzut! 

— Plecase între timp. Aşadar, faptul că Winnetou l-ar fi 
ascuns pe Omul bun la Atanasio nu e decât o poveste 
ticluită de nevoie. Iar albii au crezut-o. Pe urmă, întâlnindu- 
vă pe voi şi ştiind cu cine sunteţi, s-au dat şi ei drept 
prieteni ai francezilor. 

— 'Te cred, dar îmi trebuie o dovadă sigură că oamenii 
aceştia sunt cu Juarez. Altfel n-am cum să-i judec. Doar au 
fumat din pipa noastră! 

— Repet că am să-ţi dau şi dovada. Trebuie să ştii însă că, 
printre aceste feţe palide, se află doi inşi pe care vreau să-i 
iau prizonieri. 

— De ce? 

— Sunt duşmanii noştri. De multă vreme ne ostenim caii 
pe ur mele lor. 

Era cel mai bun răspuns. Dacă Old Death s-ar fi apucat să 
depene toată istoria cu Gibson şi William Ohlert, n-ar fi 
obţinut nici pe de parte rezultatul la care îl conduseră 
aceste trei cuvinte: „Sunt duşmanii noştri”. 

Căpetenia declară imediat, fără ezitare: 

— Dacă sunt duşmanii voştri, atunci, de îndată ce vom 
desface legământul, îi vom socoti şi noi drept duşmani. Am 
să ţi-i dau pe amândoi. 

— Bine! Trimite dar după conducătorul feţelor palide: am 
să vorbesc cu el şi vei înţelege numaidecât că e de partea 
lui Juarez. 


Căpetenia făcu semn unui războinic şi-i dădu ordinul 
cuvenit. Acesta plecă în grabă, se opri în faţa unuia dintre 
albi şi-i transmise invitaţia. Albul - un bărbat înalt, bărbos, 
cu trăsături soldăţeşti - se apropie de noi. 

— Ce doriţi? Întrebă el, măsurându-ne cu ochii 
întunecaţi, ostili. 

Probabil că Gibson mă recunoscuse şi îl prevenise asupra 
primejdiei. Eram curios cum se va descurca Old Death. 
Bătrânul şiretul westman, îl privi amical şi vorbi cu cea mai 
aleasă politeţe: 

— Senor, îngăduiţi-mi să vă salut din partea lui Cortesio 
din La Grange. 

— Îl cunoaşteţi? Întrebă repede omul, fără a bănui că 
muşcă dintr-o nadă extrem de primejdioasă. 

— Fireşte că-l cunosc, răspunse Old Death. Suntem vechi 
prieteni. Din păcate, am sosit prea târziu ca să vă mai 
întâlnesc în casa lui, dar mi-a indicat direcţia în care vă pot 
găsi. 

— Aşa? Înseamnă că sunteţi într-adevăr buni prieteni. Şi 
ce drum v-a indicat? 

— Trecătoarea dintre Las Moras şi Rio Moral, apoi peste 
Baya şi Iabal spre Chihuahua. După cum văd, v-aţi abătut 
însă niţel de la această rută. 

— Da, pentru că ne-am întâlnit cu prietenii comanşi. 

— Prieteni? Cred, dimpotrivă, că e vorba de adversarii 
voştri! Omul se afla într-o serioasă dilemă; tuşea în sec, se 
lăsa ba pe un picior, ba pe altul şi încerca să-i facă semne 
discrete lui Old Death, care se prefăcea însă a nu le 
observa. Bătrânul westman reluă: 

— Dumneavoastră sunteţi doar partizanii lui Juarez, în 
timp ce comanşii luptă de partea francezilor. 

Acum, mexicanul deveni iarăşi stăpân pe sine. 

— Senhor, răspunse el, vă înşelaţi. Şi noi luptăm alături de 
francezi. 

— Şi-i însoţiţi pe voluntarii care vin din Statele Unite în 
Mexic? 


— Da, însă pentru Napoleon. 

— Aşa? Va să zică senor Cortesio lucrează pentru 
Napoleon? 

— Fireşte. Pentru cine altul ar lucra? 

— Eu cred că pentru Juarez. 

— Nici gând! 

— Bine! Vă mulţumesc pentru lămuriri, sehor! Vă puteţi 
întoarce la locul dumneavoastră. 

Pe chipul omului zvâcni o undă de mânie. Să se lase 
tratat ca un subaltern de către un ins oarecare? 

— Senor, exclamă el, cine v-a dat dreptul să-mi porunciţi? 

— V-am ordonat să vă retrageţi, pentru că aici, la focul 
acesta, nu iau loc decât căpetenii şi persoane de vază. 

— Eu sunt ofiţer! 

— Al lui Juarez? Întrebă repede Old Death, sărind în 
picioare. 

— Da, adică al lui Napoleon, cum am mai spus. 

— Ei, v-a luat gura pe dinainte. Un ofiţer, mai ales când 
se află în asemenea împrejurări, ar trebui să-şi controleze 
mai bine vorbele. Am terminat. Puteţi pleca. 

Ofiţerul ar fi voit să mai spună ceva, dar căpetenia tăie cu 
braţul un gest de concediere. 

— Ei, ce părere are acum fratele meu? Întrebă Old 
Death. 

— Chiar propria lui faţă îl învinuieşte, răspunse Biberul 
alb. Dar aceasta încă nu-i o dovadă. 

— 'Te-ai convins, totuşi, că e ofiţer şi că a fost la Cortesio? 

— Da. 

— Aşadar, trebuie să lucreze cu Cortesio pentru acelaşi 
scop? 

— Aşa e. Dar ca să mă convingi pe deplin, dă-mi o dovadă 
că acest Cortesio recrutează oameni pentru Juarez. 

— Ei bine, iată! 

Old Death vâri mâna în buzunar şi scoase documentul 
semnat „Juârez”. Despături hârtia şi rosti: 


— Pentru a ne convinge pe noi înşine că sehor Cortesio 
lucrează pentru Juarez şi că feţele palide care îl vizitează 
sunt prietenii acestuia, ne-am prefăcut că am vrea să fim 
recrutaţi. Cortesio ne-a împlinit rugămintea şi ne-a dat câte 
un paşaport semnat cu numele lui Juarez. 'Tovarăşul meu îţi 
poate arăta şi el o astfel de hârtie. 

Căpetenia luă paşaportul şi îl examina cu atenţie. Apoi 
spuse cu un zâmbet amar: 

— Biberul alb nu a învăţat meşteşugul albilor şi nu ştie să 
vorbească pe hârtie, declară el. Cunosc însă prea bine un 
semn care e zugrăvit şi aici: e totemul lui Juarez. De altfel, 
printre războinicii mei se numără un tânăr, un metis, care a 
trăit de mic printre feţele palide şi se pricepe să culeagă 
asemenea vorbe. Am să-l chem. 

Strigă un nume. De îndată apăru un tânăr, mai alb la faţă 
şi - după ce ascultă porunca şefului - se aşeză lângă foc. 
Traduse apoi documentul cuvânt cu cuvânt. Eu nu 
înţelegeam ce vorbeşte, dar chipul lui Old Death se lumina 
din ce în ce mai mult. Încheind, tânărul - vizibil satisfăcut 
de propriile-i cunoştinţe - înapoie paşaportul şi se retrase. 
Old Death băgă hârtia în buzunar şi întrebă: 

— Vrea Biberul alb să vadă şi paşaportul tovarăşului 
meu? Căpetenia refuză din cap. 

— Crede acum fratele meu roşu, continuă Old Death, că 
aceste feţe palide l-au minţit şi că sunt nişte duşmani? 

— Crede şi nu se mai îndoieşte. Voi chema numaidecât pe 
cei mai înţelepţi războinici şi vom ţine sfat. 

— Să vin şi eu? 

— Nu. Fratele meu are gânduri mari şi multă vitejie în 
fapte; dar la sfat nu e nevoie să vină: spusele lui au fost 
dovedite. Ceea ce urmează e numai treaba comanşilor. Noi 
am fost cei minţiţi. 

— Mai am ceva. E drept că n-are legătură cu cele de 
până acum, în schimb, e de mare însemnătate pentru noi. 
De ce fratele meu roşu s-a abătut atât de mult spre 


miazăzi? De ce vrea să urce tocmai sus, pe înălțimile acestei 
pustietăţi? 

— La început, gândeam că tot mergem înainte, spre 
miazănoapte; dar am aflat că Winnetou a pornit cu cete 
mari către Rio Conchos şi că satele apaşilor au rămas fără 
pază. De aceea am cotit repede către miazăzi. Vom căra 
acasă la prăzi, cum nicicând n-am cărat. 

— Winnetou la Rio Conchos? Hm! Oare te poţi încrede în 
această ştire? De la cine o ai? Nu cumva de la cei doi indieni 
cu care v-aţi întâlnit ceva mai la miazănoapte? 

— Da. Le-aţi zărit urmele? 

— Le-am zărit. Ce fel de indieni erau aceia? 

— Din neamul Iopia, tată şi fiu. 

— Se mai află aici, în tabără? Aş putea să vorbesc cu ei? 

— Fratele meu e liber să facă tot ce pofteşte. 

— Îmi îngădui să vorbesc şi eu cu cele două feţe palide pe 
care urmează să mi le predai? 

— De ce nu?! 

— Atunci am o singură rugăminte: dă-mi voie să fac un 
ocol în jurul taberei! Suntem aici în ţară duşmană şi vreau 
să mă conving că s-au luat toate măsurile pentru siguranţa 
noastră, deci totul e în bună regulă. 

Mare trebuie sa fi fost stima lui pentru Old Death, daca 
nu-l jignise rugămintea acestuia de a controla masurile de 
siguranţă luate de comanşi. Cei doi fruntaşi ai comanşilor 
care stătuseră toată vremea lângă şeful lor fără să scoată o 
vorbă, se ridicară acum şi, cu paşi rari, apăsaţi, plecară să 
organizeze consfătuirea. Ceilalţi războinici se risipiră pe la 
focurile lor. Fierarul Lange, fiul său Will şi negrul Sam fură 
invitaţi să se aşeze la unul din focuri. Li se oferi câte o 
porţie de carne de cal. Pe mine Old Death mă luă de braţ şi 
mă conduse către focul în jurul căruia şedeau albii. Cum ne 
zări, ofiţerul se sculă în picioare până la doi paşi de noi şi 
întrebă în englezeşte, foarte indignat: 

— Ce-a vrut să însemne examenul la care v-aţi permis să 
mă supuneţi adineauri, master? 


Bătrânul îi râse în nas şi răspunse: 

— Asta o veţi afla mai târziu de la comanşi, nu e cazul să- 
mi bat eu gura. De altfel, printre dumneavoastră se află 
nişte hoţi de cai. De-aceea s-ar cuveni să nu-i vorbiţi lui Old 
Death pe un ton atât de arogant! Toţi comanşii sunt alături 
de noi şi împotriva voastră. Ajunge un semn cât de mic din 
partea mea şi sunteţi pierduţi! 

Îi întoarse hotărât spatele, dar nu se urni din loc, pentru 
a-mi da şi mie ocazia să intru în vorbă. Gibson şi William 
Ohlert şedeau printre ceilalţi. Fiul bancherului arăta bolnav 
şi întregul său aspect era jalnic. Hainele îi erau zdrenţuite, 
părul vâlvoi. Obrajii îi căzuseră, ochii se adânciseră în 
orbite. S-ar fi zis că nu vede şi nu aude nimic din ceea ce se 
petrece în jur. 'Ţinea în mâini un creion şi o hârtie de pe 
care nu-şi lua ochii. Deocamdată, nu-i dădui nici o atenţie. 
Era cu desăvârşire absent. M-am adresat deci escrocului 
care îl răpise: 

— Ei, ne-am găsit în cele din urmă, master Gibson? Să 
sperăm că de azi înainte vom rămâne mai mult timp 
împreună. 

Individul pufni într-un râs cinic şi răspunse: 

— Cu cine vorbiţi, sir? 

— Cu dumneavoastră, natural! 

— Nu mi se pare chiar atât de natural. Singură privirea 
dumneavoastră mă face să ghicesc că vă adresaţi persoanei 
mele. Mi-aţi spus, dacă nu mă-nşel, Gibson? 

— Exact. 

— Numai că pe mine nu mă cheamă aşa. 

— Oare n-aţi şters-o de frica mea atunci, la New Orleans? 

— Cred, master, că vă cam umblă şoarecii sub pălărie! Pe 
mine nu mă cheamă Gibson! 

— Ei da, cine posedă atâtea nume se poate uşor dispensa 
de unul din ele. Oare la New Orleans nu eraţi Clinton? Şi în 
La Grange nu v-aţi dat drept senor Gavilano? 

— Vedeţi, acesta din urmă e într-adevăr numele meu. 
Dar, în definitiv, ce doriţi de la mine? N-am nimic comun cu 


dumneavoastră. Nici nu vă cunosc. Lăsaţi-mă în pace! 

— Cred şi eu că nu mă cunoaşteţi! Se întâmplă, nu-i aşa, 
ca poliţiştii să rămână anonimi. Dar cu tăgada n-o să vă 
meargă. Rolul dumneavoastră s-a încheiat. Doar n-am bătut 
drumul de la New York până aici ca să fiu luat peste picior! 
De aici încolo mă veţi urma unde vreau eu. 

— Oho! Si dacă refuz? 

— Atunci vă leg frumuşel de spinarea unui cal şi sper că 
animalul mi se va supune. 

Gibson sări în sus, îşi smulse pistolul din teacă şi strigă: 

— Omule, încă un cuvânt şi dracu! te... 

Nu mai apucă să termine. Old Death trecuse îndărătul lui 
şi îl pocni peste braţ cu patul puştii. Gibson scapă pistolul 
din mână. 

— Nu face pe grozavul, Gibson! Îl repezi bătrânul 
westman. Se găsesc pe aici destui oameni în stare să-ţi 
astupe gura! 

Gibson, ţinându-se de braţ, strigă: 

— Domnule, vrei cumva să-ţi înfig cuțitul în coaste? Crezi 
că dacă eşti Old Death, mi-e frică de dumneata? 

— Nu, băâiatule, să nu-ţi fie frică. Dar te vei supune! Dacă 
mai rosteşti o vorbă care să-mi gâdile nasul, află, stimabile, 
că strănut cu gloanţe de nu te vezi! Să sperăm că 
gentlemenii aci de faţă vor fi bucuroşi să scape de o 
puşlama ca tine. 

Tonul şi atitudinea lui nu rămaseră fără efect asupra lui 
Gibson. Acesta răspunse mai potolit: 

— Dar nici nu ştiu ce vreţi de la mine! Mă confundați, 
probabil, cu altcineva. 

— Ba deloc. Ai o mutră de pungaş atât de autentică, încât 
nu poţi fi confundat. De altfel, martorul principal al acuzării 
şade chiar aici, lângă tine. 

Şi arătă spre William Ohlert. 

— Ăsta? Martor al acuzării?! Se miră Gibson. Iată încă o 
dovadă că mă confundați. N-aveţi decât să-l trageţi de 
limbă! 


Pusei mâna pe umărul lui William şi îl chemai pe nume. El 
ridică încet capul, mă privi ca pe o nălucă şi nu răspunse. 

— Master Ohlert, sir William, nu mă auziţi? Repetai eu. 
Vin din partea tatălui dumneavoastră. 

Ochii lui goi rămaseră aţintiţi asupra mea într-o tăcere 
stranie. Atunci Gibson se răsti la el: 

— Vrem să auzim numele tău! Spune-l imediat! 

Bietul William întoarse capul spre Gibson şi rosti cu 
jumătate de glas, ca un copil speriat: 

— Mă cheamă Guillemo. 

— Şi cine eşti tu? 

— Sunt poet. 

Atunci îl întrebai, la rândul meu: 

— Îţi zice Ohlert, nu-i aşa? Eşti din New York? Ai tată? 

Fără să judece măcar o clipă, tânărul răspunse negativ la 
toate întrebările mele. Era clar că fusese dresat şi că, de 
când se găsea în mâinile acelui om nefast, mintea i se 
întunecase din ce în ce mai mult. 

— Iată-l pe martorul dumneavoastră! Râse escrocul. V-a 
demonstrat şi el eroarea în care vă aflaţi. Aşadar, fiţi amabil 
şi vedeţi-vă de drum! 

— Vreau, totuşi, să-l întreb ceva, stăruii eu. Poate că 
memoria lui e mai tare decât bazaconiile pe care i le-aţi 
vârât în cap. Îmi venise o idee. Scosei din buzunar 
portvizitul în care purtam foaia de ziar cu poezia lui Ohlert. 
O despăturii şi citii rar, răspicat, prima strofă. Credeam că, 
la auzul propriilor sale versuri, tânărul se va smulge din 
starea lui de prostraţie. Dar el continua să se uite fix în 
hârtia lui şi să tacă. Citii şi strofa următoare, dar fără nici 
un rezultat. Trecui la a treia: 

Cunoşti tu noaptea ce în gând se lasă Şi nu-i poţi smulge 
vălu-ntunecat şi sufletu-i pierdut, ca strâns în plasă şi mii de 
diavoli creierii-ţi străbat? 

Ultimele două versuri le rostii cu patos sporit. Ohlert 
deveni atent, înălţă capul, se ridică în picioare. Eu 
continuai: 


Atunci nu-ţi afli tihna şi nici pace Căci niciodată ziuă nu 
se face! 

William scoase un chiot şi se repezi cu mâna întinsă spre 
foaia de ziar. I-o dădui. Se aplecă lângă foc şi citi cu glas 
tare toată poezia. Apoi se îndreptă şi exclamă triumfător, 
sfâşiind liniştea noptatică a văii: 

— Versuri de Ohlert, de William Ohlert! De mine! Chiar 
de mine! Chiar eu sunt William Ohlert! Eu! Nu tu, m-auzi? 
Nu tu! 

Protestul acesta i se adresa lui Gibson. O bănuială gravă 
încolţi în mintea mea. Nu cumva Gibson, aflându-se în 
posesia documentelor personale ale lui William, se 
substituia - deşi mai bătrân - nefericitei sale victime? 
Oare?... Dar nu avui timp să-mi duc până la capăt 
raţionamentul, deoarece căpetenia comanşilor, uitând şi de 
con sfătuirea cu înţelepţii şi de propria-i demnitate, veni 
într-o goană şi-l dobori pe William la pământ: 

— Taci, câine! Vrei să audă apaşii că suntem aici? Cu 
glasul tău ascuţit chemi bătălia şi moartea asupra noastră! 

William Ohlert gemu de durere. Năuc, îşi ridica ochii spre 
indianul înfuriat. Scânteia de o clipă se stinse din nou în 
mintea lui. Îi luai din mână ziarul şi-l pusei la loc în portvizit. 
Poate că mai târziu - mă gândeam - să-l pot readuce la 
stare normală cu ajutorul acestor versuri. 

— Nu-l certa! Stărui Old Death pe lângă şeful comanşilor. 
Mintea lui e întunecată. De-acum încolo, nu va mai deschide 
gura. Dar, spune-mi, te rog, nu cumva aceştia doi de colo 
sunt oamenii din tribul 'Topia de care mi-ai vorbit? 

El îi arătă doi inşi îmbrăcaţi în veşminte indiene, care 
şedeau şi ei la focul albilor. 

— Da, ăştia sunt, răspunse Biberul alb. Ei nu înţeleg prea 
bine graiul comanşilor. Trebuie să le vorbeşti în limba de la 
graniţă. Dar fii atent ca albul acesta, a cărui minte a cam 
luat-o razna, să nu mai ţipe, altminteri va trebui să-i 
astupăm gura. 


Căpetenia se întoarse la focul unde îl aştepta sfatul 
înţelepţilor. Old Death tăcu un timp, măsurându-i stăruitor 
pe cei doi indieni. Apoi se adresă celui mai vârstnic dintre 
ei: 

— Fraţii mei roşii vin din ţara tribului lopia? Oare 
războinicii care trăiesc acolo, în munţi, sunt prieteni cu 
comanşii? 

— Da, răspunse indianul. Noi îi ajutăm pe comanşi cu 
tomahawkurile noastre. 

— Cum se face atunci că, după cum arată urmele, aţi 
venit din spre miazănoapte? Doar acolo nu locuiesc fraţii 
voştri, ci duşmanii comanşilor, adică apaşii Llanero şi 
Taracon! 

Întrebarea îl cam puse în încurcătură pe indian. Nici el, 
nici fiul său nu erau vopsiți, de aceea dilema se citea pe 
feţele lor. În cele din urmă, omul răspunse: 

— Fratele meu alb ar putea să-şi răspundă singur şi 
foarte uşor la întrebare. Tribul nostru a dezgropat securea 
războiului, iar noi am călărit spre miazănoapte, ca să 
iscodim unde se află apaşii. 

— Şi i-aţi găsit? 

— L-am văzut pe Winnetou, cea mai mare căpetenie a 
apaşilor. Dânsul i-a adunat pe toţi războinicii şi i-a dus la 
luptă dincolo de Rio Conchos. Iar noi, după ce am văzut ce- 
am văzut, am apucat repede calea îndărăt ca să-i înştiinţăm 
pe ai noştri şi să-i grăbim la năvală în satele apaşilor. 
Întâlnindu-i în drum pe războinicii comanşi, i-am călăuzit 
încoace ca să tabere şi ei asupra duşmanilor. 

— Comanşii vă vor purta recunoştinţă. Dar ia spune, de 
când războinicii tribului Topia au uitat să mai fie oameni 
cinstiţi? 

Era clar că bătrânul westman îi suspecta. Deşi prietenos, 
glasul lui avea unele inflexiuni ciudate. Aşa îi suna 
totdeauna glasul când avea de gând să demaşte pe cineva. 
Întrebările lui Old Death erau, desi gur, supărătoare pentru 


aceşti presupuşi Topia. Tânărul îi aruncă priviri 
duşmănoase. Tatăl căuta să răspundă calm, dar nu izbutea. 

— De ce vorbeşte de cinste fratele meu alb? Spuse el în 
sfârşit. Ce-l face să se îndoiască de noi? 

— Nu vreau deloc să vă jignesc, dar mă întreb de ce nu 
staţi împreună cu războinicii comanşilor, ci vă ţineţi aici, 
lângă feţele palide? 

— Old Death întreabă prea multe. Dacă şedem aici, 
înseamnă că aşa ne place! 

— Dar asta arată ca şi când războinicii comanşilor v-ar 
dispreţui şi, în ciuda faptului că se folosesc de serviciile 
voastre, nu v-ar îngădui să vă aşezaţi la focurile lor. 

Era o insultă. Indianul se supără: 

— Nu rosti asemenea vorbe, altminteri vei avea de furcă 
cu noi. Am stat împreună cu comanşii, apoi ne-am mutat 
aici, lângă feţele palide, să mai învăţăm câte ceva. Ori nu-i 
îngăduit cumva să ascultăm şi noi ce se întâmplă în oraşele 
şi pe meleagurile albilor? 

— Ba e îngăduit. Însă eu, în locul vostru, aş fi cu mai 
multă băgare de seamă. Ochiul tău a văzut multe ierni. Ar 
trebui să înţelegi ce vreau să spun. 

— Dacă nu înţeleg, n-ai decât să mă lămureşti! Sună 
răspunsul cam în doi peri. 

Atunci Old Death se apropie de indian, se aplecă puţin şi-l 
întrebă aspru: 

— Aţi fumat oare pipa păcii cu războinicii comanşilor? Aţi 
scos fumul pe nas? 

— Da! 

— Dacă-i aşa, aveţi datoria să faceţi totul numai spre 
binele lor. 

— Şi crezi că n-am vrea s-o facem? 

Interlocutorii se fixau ţintă în ochi. S-ar fi zis, după 
privirile lor, că sunt gata să se încaiere. Old Death 
răspunse: 

— Citesc în ochii tăi că m-ai înţeles şi că mi-ai ghicit 
gândul. Dacă l-aş tălmăci în cuvinte, aţi fi pierduţi amândoi. 


— Iuf! Făcu indianul sărind în picioare şi punând mâna pe 
cuţit. Fiul său se ridică de asemenea furios, scoţându-şi 
tomahawkul de la brâu. Dar Old Death se mulţumi să 
clatine din cap cu gravitate şi rosti: 

— Sunt convins că nu veţi rămâne multă vreme printre 
comanşi. Când vă întoarceţi la ai voştri, spuneţi-le că 
suntem prietenii lor. Old Death îi preţuieşte pe toţi oamenii 
roşii şi nu-i întreabă din care trib fac parte. 

Indianul şuieră printre dinţi: 

— Vrei să zici că nu ţinem de tribul lopia? 

— Fratele meu roşu ar fi trebuit să se gândească niţeluş 
înainte de a pune această întrebare nesocotită. Eu mi-am 
ascuns anume gândurile, fiindcă nu sunt şi nu vreau să-ţi fiu 
duşman. De ce te trădezi tu însuţi? Nu-ţi dai seama că te 
pândeşte moartea? 

Mâna indianului zvâcni, ca şi cum ar fi vrut să repeadă 
cuțitul. 

— Haide, spune odată drept cine ne iei! Îl somă el pe Old 
Death. Acesta îl apucă de braţ, îl trase deoparte până lângă 
mine şi îi spuse încet, dar în aşa fel ca să aud şi eu: 

— Sunteţi apaşi! 

Indianul sări un pas înapoi şi, smulgându-şi braţul din 
strânsoarea lui Old Death, se repezi să-l lovească: 

— Minţi, câine! 

Old Death nu se mişcă, nu schiţă nici un gest de apărare, 
ci doar îi şopti în grabă: 

— Vrei să-l ucizi pe prietenul lui Winnetou? 

Nu ştiu ce anume nimerise drept la ţintă: cuvintele 
acestea sau privirea semeaţă, hotărâtă a bătrânului 
westman? Destul că indianul îşi lăsă braţul în jos. Se 
apropie apoi de urechea lui Old Death şi îl avertiză: 

— Să-ţi ţii gura! 

În sfârşit, se întoarse şi se aşeză la locul lui. Părea de un 
calm desăvârşit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Deşi se 
ştia demascat, nu dădea nici un semn de frică sau şovâială. 
Îl cunoştea oare atât de bine pe Old Death, încât era sigur 


că nu va fi trădat? Sau poate erau alte motive care îi 
dădeau atâta siguranţă? Fiul său se aşeză, de asemenea, 
liniştit şi îşi vâri tomahawkul în brâu. Aceşti doi apaşi 
îndrăzniseră să iasă în calea comanşilor, duşmanii lor de 
moarte - şi s-o facă pe călăuzele. Ce curaj demn de 
admiraţie! Dacă planul lor izbutea, comanşii erau sortiţi 
pieirii. 

Cât pe-aci să-i părăsim, când o mişcare în rândurile 
comanşilor ne opri locului. Sfatul se încheiase. Participanţii 
la sfat se ridicaseră în picioare, iar mulţimea, la un semn al 
căpeteniei, formă un cerc masiv în jurul focului nostru. Albii 
fură împresuraţi. Căpetenia păşi solemn în mijlocul cercului 
şi, ridicând braţul, îşi anunţă intenţia de a vorbi. O tăcere 
adâncă se făcu jur-împrejur. Albii încă nu bănuiau ce avea 
să urmeze. Se sculară şi ei în picioare. Numai cei doi 
presupuşi Topia continuau să şadă şi se uitau în gol, ca şi 
când nimic nu i-ar fi interesat. Şi William Ohlert rămăsese 
inert la locul lui, cu ochii ţintă la creionul pe care-l ţinea 
între degete. Biberul alb începu rar şi solemn: 

— Feţele palide au venit la războinicii comanşilor şi i-au 
asigurat că le sunt prieteni. De aceea au fost bine primiţi şi 
au fumat cu ei pipa păcii. Dar acum comanşii ştiu că aceste 
feţe palide i-au minţit. Eu, Biberul alb, am cumpănit cu 
luare-aminte tot ce vorbeşte pentru ei sau împotriva lor. M- 
am sfătuit cu cei mai încercaţi războinici pentru a hotări 
calea de urmat. Am ajuns împreună cu ei la convingerea că 
feţele palide ne-au minţit şi că nu mai au dreptul la 
prietenia şi ocrotirea noastră. De aceea, chiar din clipa 
asta, legământul nostru e desfăcut şi duşmănia ia locul 
prieteniei. 

Tăcu un moment. Ofiţerul care se dăduse drept partizan 
al francezilor se folosi de prilej şi interveni: 

— Cine ne-a bârfit? Cu siguranţă că cei patru albi, care 
au venit aici împreună cu negrul lor, caută să ne arunce 
într-o primejdie nemeri tată. Noi am dovedit şi repetăm: 
suntem prietenii comanşilor. Poftească şi aceşti străini să 


aducă vreo dovadă că sunt sinceri faţă de fraţii noştri roşii! 
Cine sunt ei? Cine-i cunoaşte? Dacă au clevetit pe seama 
noastră, atunci cerem să ni se spună şi nouă minciunile lor, 
ca să ne putem apăra. Dacă nu suntem ascultați, atunci nu 
ne supunem judecății! Eu sunt ofiţer, aşadar o căpetenie. 
De aceea pot să pretind şi am dreptul să iau parte la orice 
sfat în care se hotărăşte soarta noastră! 

— Dar cine ţi-a dat voie să dai din gură? Întrebă Biberul 
alb cu asprime. Când vorbesc eu, toată lumea trebuie să 
aştepte până ter min ce am de spus! Ceri să fii ascultat? Te- 
am ascultat adineauri, când ai vorbit cu Old Death. E 
limpede că sunteţi de partea lui Juarez. Noi, însă, suntem 
cu Napoleon. Prin urmare, voi sunteţi duşmanii noştri. Mă 
întrebi cine sunt aceste patru feţe palide şi eu îţi răspund: 
sunt nişte războinici viteji şi cinstiţi. Noi îl cunoaştem pe Old 
Death de multe ierni; în schimb, pe voi v-am întâlnit acuma 
pentru întâia oară. Vrei să iei parte la sfatul nostru? Îţi spun 
ca să ştii: nici măcar Old Death nu a primit asemenea 
învoire. Războinicii comanşilor sunt bărbaţi în toată firea. Ei 
n-au nevoie de viclenia feţelor palide ca să înţeleagă ce-i 
bine şi ce nu, ce-i adevăr şi ce-i minciună. Am venit acum ca 
să vă vestesc hotărârea noastră. Nu vă rămâne decât să 
ascultați în linişte şi să nu scoateţi o vorbă. Altminteri... 

— Am fumat cu voi pipa păcii, îl întrerupse ofiţerul. Dacă 
vă purtaţi ca vrăjmaşii, atunci... 

— Taci, câine! Tună căpetenia. Te şi repezi să ne jigneşti! 
Nu uita că sunteţi împresuraţi de cinci sute şi mai bine de 
războinici gata să răzbune orice jignire! V-am întins pipa 
păcii numai datorită vicleniei şi minciunilor voastre. Totuşi, 
războinicii comanşilor cunosc porunca Marelui Spirit. Ei 
ştiu că vă mai aflaţi încă sub scutul legământului şi că 
deocamdată, câtă vreme vă mai ocroteşte acest scut, 
trebuie să se poarte cu voi prieteneşte. Roşu e lutul sfânt 
din care a fost plămădit calumetul. Roşie e culoarea luminii, 
a zilei şi a flăcării cu care se aprinde calumetul. Când 
flacăra se stinge, atunci pacea mai dăinuie până la ivirea 


zorilor. O dată cu zorii, încetează pacea şi legământul. Până 
atunci mai sunteţi oaspeţii noştri. Pe urmă, va fi duşmănie. 
Puteţi şedea şi dormi aici. Nimeni nu se va atinge de voi. 
Dar cum se crapă de ziuă trebuie să plecaţi în direcţia de 
unde aţi venit cu noi. Vă lăsăm să călăriţi cinci minute după 
măsura voastră. Apoi vă gonim din urmă. Puteţi căra cu voi 
toate lucrurile; numai că, după ce vă ucidem, vi le luăm pe 
toate. Şi acum, în ce-i priveşte pe cei doi albi ceruţi de Old 
Death, îi vom socoti şi pe ei oaspeţii noştri, fiindcă am fumat 
împreună calumetul; dar ei nu vor pleca în zori cu ceilalţi, ci 
vor rămâne aici ca prizonieri ai lui Old Death. Să facă ce-o 
vrea cu ei. Aceasta e hotărârea şi vă veţi supune întocmai. 
Biberul alb, căpetenia comanşilor, a vorbit! 

După care se depărta. 

— Ce? Izbucni Gibson. Eu să fiu captivul acestui boşorog? 
Păi am să... 

— Nu vă pierdeţi cumpătul! Îl întrerupse ofiţerul. 
Hotărârea căpeteniei e inatacabilă. Îi cunosc eu pe indieni. 
Dar sunt convins că lovitura pregătită nouă se va întoarce 
împotriva calomniatorilor. Până dimineaţă se mai pot 
întâmpla multe. Poate că răzbunarea e mai aproape decât s- 
ar crede. 

Se aşezară din nou. Comanşii însă nu se mai înapoiară la 
locurile lor. Stinseră repede focurile şi se culcară formând 
patru cercuri concentrice şi înconjurându-i astfel pe albi. 
Old Death mă scoase din mijlocul cercului. Intenţiona să 
meargă în recunoaştere. 

— Credeţi, sir, că suntem acum siguri în privinţa lui 
Gibson şi a lui William? Îl întrebai. 

— Dacă nu se întâmplă ceva neaşteptat, atunci putem fi 
siguri, îmi răspunse el. 

— N-ar fi mai bine să-i luăm de pe acum în seama 
noastră? 

— Imposibil! Cu afurisita aceea de pipă nu-i chip să te 
joci. Comanşii n-ar îngădui să ne atingem de Gibson înainte 


de revărsarea zorilor. Pe urmă, putem să-l fierbem, să-l 
frigem, să-l mâncăm cu furculiţa sau fără, nu importă. 

— Vorbeaţi de „ceva neaşteptat”. Bănuiţi vreo primejdie? 

— Din păcate, da! Am în vedere faptul că cei doi apaşi îi 
vor atrage pe comanşi într-o capcană teribilă. 

— Credeţi că sunt într-adevăr apaşi? 

— Dacă nu sunt, mă las spânzurat. Chiar de la bun 
început nu prea mi-a venit să cred ca doi indieni Topia să se 
deplaseze încoace, tocmai de la Rio Conchos. Asta i-o poţi 
spune unui comanş dar nu unui westman ca mine. Apoi, 
când i-am văzut, m-am convins imediat că nu mă înşelasem. 
Topia e un trib de indieni semicivilizat, cu o fizio nomie mai 
ştearsă, mai blajină. Priviţi, în schimb, trăsăturile aspre, 
ascuţite, voluntare ale acestor doi indieni! Şi pe urmă, când 
i-am auzit vorbind! S-au trădat numaidecât prin pronunția 
lor specifică. lar când le-am spus în faţă că sunt apaşi, nu 
mi-au confirmat-o chiar ei prin felul cum s-au comportat? 

— Sunteţi, va să zică, sigur? 

— Fireşte. Când a pomenit de Winnetou, indianul a 
adăugat „cea mai mare căpetenie”. Care duşman al apaşilor 
s-ar folosi de această expresie plină de respect şi adoraţie? 
Pun rămăşag pe viaţa mea că nu mă-nşel! 

— Într-adevăr, argumentele sunt puternice. Dar dacă e 
aşa, atunci oamenii aceştia sunt pur şi simplu de admirat. 
Doi apaşi care se încumetă să înfrunte cinci sute de 
războinici comanşi! E mai mult decât eroic! 

— Ehei, Winnetou îşi cunoaşte oamenii! 

— Credeţi că i-a trimis chiar dânsul personal? 

— Fără îndoială. Ştim de la senior Atanasio când şi unde a 
trecut Winnetou peste Rio Grande. E cu neputinţă să fi 
ajuns de pe acum la Rio Conchos şi încă împreună cu toţi 
războinicii săi. După cum îl cunosc, trebuie să se fi dus mai 
întâi la Bols6n de Mapimi spre a-şi aduna oamenii. Între 
timp, a trimis iscoade pentru a-i căuta pe comanşi şi a-i 
atrage la Mapimi. Acum comanşii cred că apaşii s-ar afla la 
Rio Conchos şi că satele lor au fost lăsate fără apărare. De 


fapt, însă, Winnetou îi pândeşte aici ca să-i nimicească 
dintr-o lovitură. 

— Ei, drăcie! Atunci nu stăm pe roze: cei doi apaşi ne 
consideră duşmani! 

— Nu. Ei ştiu că nu trebuia decât să-i suflu o vorbă 
Biberului alb şi amândoi ar fi fost ucişi în chinuri groaznice. 
Faptul că n-am făcut-o e cea mai sigură dovadă că nu le 
sunt duşman, ba chiar că le sunt prieten. 

— Totuşi, nu înţeleg un lucru, sir. Nu e oare de datoria 
dumneavoastră să-i preveniţi pe comanşi? 

— Hm! Aţi atins aci un punct nevralgic. Adevărul e că 
aceşti comanşi sunt nişte trădători. Ei îl sprijină pe 
Napoleon. S-au năpustit în plină pace asupra apaşilor şi i-au 
maăcelărit mişeleşte. După orice drept, asemenea faptă 
trebuie pedepsită. Dar pentru că am fumat cu ei pipa păcii, 
nu se poate să-i dăm pe mâna adversarilor. 

— Aveţi, fireşte, dreptate. 'Totugşi, întreaga mea simpatie 
se în dreaptă spre Winnetou. 

— Şi a mea. Îi doresc numai bine, lui, ca şi întregului său 
neam. Desigur că pe aceşti doi apaşi nu trebuie să-i trădăm, 
ceea ce înseamnă, de fapt, pieirea comanşilor. Or, noi, 
potrivit legământului, avem datoria să fim de partea lor. Şi 
atunci, ce-i de făcut? Dar dacă i-am avea de pe acum în 
mână pe Gibson şi Ohlert, alta ar fi situaţia. Am şterge-o de 
aici şi am lăsa ca taberele să se răfuiască între ele. 

— Păi, mâine dimineaţă Gibson şi Ohlert vor fi ai noştri! 

— Da sau ba. E foarte posibil ca mâine pe vremea asta să 
ne plimbăm, laolaltă cu apaşii şi comanşii, duşi dintre cei vii, 
prin veşnicele plaiuri ale vânătoarei şi să vânăm împreună 
câteva duzini de biberi sau poate vreun taur din ăia bătrâni. 

— Să fie oare pericolul atât de iminent? 

— Aşa cred şi anume din două motive. Mai întâi că 
suntem aici destul de aproape de satele apaşilor şi 
Winnetou nu-i va lăsa pe comanşi să se apropie şi mai mult. 
În al doilea rând, ofiţerul acela mexican a rostit nişte vorbe 
din care reiese că lovitura s-ar pregăti chiar astăzi. 


— Foarte posibil. Noi, însă, ne putem bizui nu numai pe 
calumetul comanşilor, ci şi pe totemul meu; mai ales că 
Winnetou vă cunoaşte personal, iar pe mine mă ştie din 
vedere. Şi, totuşi, stau şi mă gândesc că între două pietre 
de moară, chiar dacă nu-ţi pasă de fiecare în parte, tot 
sfârşeşti prin a fi măcinat. 

— Aşadar, nu rămâne decât să ne ferim de ele sau să 
împiedicăm ca moara să pornească. Haideţi în 
recunoaştere! Poate că, în ciuda întunericului, vom 
descoperi cât de cât ceva care să-mi alunge îngrijorarea. 
Urmaţi-mă încet, fără zgomot! Dacă nu mă înşel, am mai 
fost cândva prin valea asta; sper să ne descurcăm uşor. 

Peisajul era într-adevăr aşa cum îl bănuisem. Ne aflam 
într-o vâlcea aproape închisă, circulară, pe care o puteai 
parcurge în cinci minute de fugă. Amândouă şi intrarea prin 
care trecusem şi ieşirea erau la fel de strâmte. Prin aceasta 
din urmă plecaseră iscoadele. Tabăra se afla în mijlocul 
vâlcelei, ai cărei pereţi de piatră, abrupți, păreau în 
accesibili pentru urcuş sau coborâş. Ocolirăm toată această 
căldare, trecând pe lângă străjile postate la intrare şi la 
ieşire. Apoi ne îndreptarăm din nou spre tabără. 

— Ce soartă nenorocită! Bombăni bătrânul westman. Ne 
aflăm într-o capcană şi n-am idee cum să scăpăm de aici. Ar 
trebui să procedăm ca vulpea care-şi retează cu dinţii 
piciorul prins între ghearele de fier ale cursei. 

— Oare nu l-am putea convinge pe Biberul alb să 
părăsească imediat tabăra şi să-şi caute alt loc? 

— E singura soluţie vrednică de încercat. Dar mă 
îndoiesc că va fi de acord, dacă nu-l informăm despre 
prezenţa celor doi apaşi. Or, asta trebuie evitat cu orice 
preţ. 

— Ei, dar prea vedeţi totul în negru, sir! Te pomeneşti că 
ne aflăm aici în deplină siguranţă. Cele două puncte de 
acces sunt doar destul de bine păzite. 

— Într-adevăr, câte zece santinele de fiecare parte. S-ar 
părea că-i suficient. Dar să nu uităm că avem de-a face cu 


Winnetou. Mă mir cum de-a putut Biberul alb, altminteri 
deştept şi prevăzător, să se instaleze într-o asemenea 
căldare! Cele două iscoade ale apaşilor trebuie să-i fi înşirat 
la gogoşi, nu glumă. Am să discut cu el. Dacă nu acceptă să 
se mute şi se întâmplă ceva, ne ţinem pe cât posibil 
deoparte. Suntem noi, cum s-ar zice, prieteni cu comanşii, 
dar trebuie să facem în aşa fel, încât să nu fie ucis nici un 
apaş. În fine, iată că am ajuns în tabără. Uite-l şi pe Biberul 
alb. Hai să-i vorbim! 

Căpetenia şedea lângă focul mocnit. Îl recunoşteai de 
departe, după penele de vultur din păr. Când ne 
apropiarăm, întrebă: 

— S-a convins fratele meu alb că ne aflăm în siguranţă? 

— Nu! Răspunse bătrânul westman. 

— Şi ce anume nu-i place? 

— Suntem aici ca într-o capcană. 

— Fratele meu greşeşte. Locul acesta nu-i o capcană, ci 
seamănă întocmai, cum spun feţele palide, cu un fort. Aici 
nu e în stare să pătrundă nici un duşman. 

— Ai dreptate. Jos, prin cele două intrări, e greu de 
pătruns, pentru că sunt foarte strâmte şi zece războinici le 
pot apăra cu succes. Dar dacă apaşii vin de sus, de pe 
înălţimi? 

— Nu se poate. Pereţii sunt prea drepți. 

— Fratele meu roşu s-a convins chiar cu ochii lui? 

— Fiii comanşilor au venit încoace în plină zi şi au 
cercetat peste tot. Au încercat chiar să se caţăre pe stânci 
şi n-au izbutit. 

— Dar poate că la coborâre e mai uşor decât la urcare. 
Eu ştiu că Winnetou se caţără mai abitir decât capra neagră 
din munţi. 

— Winnetou e departe. Mi-au spus-o cei doi oameni din 
tribul Topia. 

— Şi dacă s-au înşelat, ori au aflat-o de la alţii care nu 
cunosc bine situaţia? 


— Mi-au spus-o răspicat, iar eu îi cred, fiindcă şi ei îl 
duşmănesc pe Winnetou. 

— După cât se ştie, Winnetou a trecut pe la fortul Inge. În 
cazul acesta putea el oare, într-un timp atât de scurt, să 
facă drumul până aici, să-şi adune războinicii şi să ajungă 
de cealaltă parte a lui Rio Conchos? Fratele meu să judece. 

Căpetenia căzu pe gânduri. Observațiile lui Old Death 
păreau să-l convingă. În sfârşit, zise: 

— Da, timpul a fost scurt şi drumul lung. Să-i mai 
întrebăm o dată pe bărbaţii din tribul Topia. 

Se îndreptă spre locul unde se odihneau albii. Noi îl 
urmarăm. Acolo oamenii ne priviră cu ostilitate. Lange, fiul 
său şi negrul Sam şedeau ceva mai încolo, izolaţi. William 
Ohlert mâzgălea hârtia, surd şi orb la tot ce se petrece în 
jur. Pretinşii Topia îşi ridicară ochii abia când căpetenia li se 
adresă: 

— Sunt fraţii mei într-adevăr siguri că... 

Se opri. Pe înălţimi răsună ca un piuit de pasăre măruntă, 
speriată, urmată de un țipăt de cucuvaie. Biberul alb deveni 
extrem de atent. Old Death la fel. Ca în joacă, Gibson apucă 
o crenguţă pe care o ţinea lângă el şi scormoni jarul, 
stârnind o flacără scurtă şi vie. Se pregătea să repete 
gestul, în timp ce albii ceilalţi îl priveau mulţumiţi, dar Old 
Death se repezi şi-i smulse creanga din mână. 

— Lăsaţi asta, sir! Vă interzic! Strigă el ameninţător. 

— De ce? Întrebă mânios Gibson. N-am voie să 
zgândăresc niţel jarul? 

— Nu! Când bufnița ţipă sus, nu se cade să faceţi aici, jos, 
semnul convenit. 

— Ce semn? Aţi înnebunit de-a binelea? 

— Da, am înnebunit în aşa hal, încât sunt gata să-i trag 
un glonţ în cap individului care ar încerca să mai aţâţe o 
dată focul! 

— Ei, drăcia dracului! Vă purtaţi aici de parc-aţi fi 
stăpân! 


— Păi sunt! lar dumneata, până m-oi sătura de mutra 
dumitale şi te-oi lichida, eşti prizonierul meu. Să nu-ţi 
închipui că ai să-l tragi pe sfoară pe Old Death! 

— S-o înghiţim şi pe-asta? Ce părere aveţi, domnilor? 
Putem oare să mai răbdăm? 

Întrebarea fusese adresată celorlalţi albi. Old Death îşi 
scoase fulgerător ambele pistoale. Eu, la fel. Cât ai clipi, cei 
doi Lange şi Sam săriră de la locurile lor cu pistoalele în 
mâini. Dac-ar fi întins cineva braţul după armă, ar fi tras în 
el fără ezitare. În plus, căpetenia ordonă oamenilor săi: 

— Săgeţile! 

Comanşii executară ordinul pe dată. Câteva duzini de 
săgeți ţinteau ameninţător asupra albilor. 

— Vedeţi? Râse Old Death. Acum vă mai aflaţi sub 
ocrotirea legământului. Până şi armele vă stau la dispoziţie. 
Dar puneţi mâna barem pe vreun cuţit şi s-a zis cu 
ocrotirea! 

Din nou se auzi un piuit, apoi ţipătul cucuvelei. Veneau de 
sus, ca din tăriile cerului: Gibson tresări, de parc-ar fi vrut 
să aţâţe iarăşi focul, dar se lăsă păgubaş. Căpetenia reluă 
întrebarea întreruptă adineauri: 

— Sunt oare siguri fraţii mei Iopia că Winnetou se află 
dincolo de Rio Conchos? 

— Da, ştim sigur, răspunse cel mai în vârstă. 

— Gândiţi-vă bine! 

— Fraţii tăi nu se înşală. Eram ascunşi printre tufe şi l-am 
văzut cum trecea dincolo. 

Căpetenia continuă interogatoriul primind răspunsuri cât 
se poate de categorice. În sfârşit, declară: 

— Răspunsurile m-au liniştit. Fraţii mei albi poftească 
după mine! Invitaţia era destinată lui Old Death şi mie, dar 
bătrânul westman făcu semn celor doi Lange să vină şi ei. 
Aceştia ne urmară, luându-l şi pe Sam. 

— De ce fratele meu i-a chemat şi pe ceilalţi? Întrebă 
căpetenia. 


— Fiindcă mi se pare că voi avea nevoie de ei. Vreau ca 
primejdia să ne găsească laolaltă. 

— Nu e nici o primejdie. 

— Te înşeli. Nu-ţi spune nimic ţipătul acela de cucuvea? 
După mine, e vorba de un semnal. 

— Biberul alb cunoaşte glasurile tuturor păsărilor şi 
dobitoacelor. El ştie să le deosebească de orice sunet 
prefăcut scos din gura omului. A fost o cucuvea! 

— Iar eu ştiu că Winnetou se pricepe atât de bine să imite 
glasurile diferitelor animale, încât seamănă aidoma cu cele 
adevărate. De aceea, te rog să fii prevăzător. Gândeşte-te 
numai: de ce albul acela s-a apucat să zgândărească jarul? 
Avea sarcina să dea un semn. 

— Atunci ar fi trebuit să fie înţeles cu apaşii. Or, el nici nu 
i-a întâlnit. 

— Şi dacă s-a înţeles altcineva cu ei, iar albul acesta s-a 
oferit să-l ajute, adică să facă el semnul, ca să nu cadă 
cumva bănuiala asupra adevăratului trădător? 

— Crezi că avem trădători printre noi? Eu nu cred. Şi 
chiar dac-ar fi aşa, nu trebuie să ne temem de apaşi. Ei nu 
pot nici să treacă de străjile noastre, nici să coboare de sus. 

— Mă îndoiesc. Dacă, de pildă, coboară puţin câte puţin, 
folosindu-se de lasso-uri şi... Ascultă! 

Iarăşi se auzi cucuveaua, însă de astă dată mult mai jos. 

— E pasărea, constată comanşul, fără să manifeste nici o 
nelinişte. Nu-ţi face griji! 

— Pe toţi dracii! Apaşii sunt aici, în vale. Nu-i auzi? 

La gura văii izbucni un strigăt puternic, ascuţit, 
înfiorător. Şi numaidecât văzduhul, până atunci netulburat, 
se cutremură de urletele războinice ale apaşilor. Asemenea 
urlet, dacă l-ai auzit o dată, nu-l mai uiţi până în mormânt. 
Într-o secundă, albii săriră în picioare. 

— Iată-i acolo, câinii! Exclamă ofiţerul, arătând în direcţia 
noastră. Pe ei! 

— Da, pe ei! Cârâi Gibson. Omorâţi-i! 


Noi eram în întuneric şi ofeream o ţintă foarte nesigură. 
De aceea oamenii, în loc să tragă, se năpustiră asupra 
noastră cu armele ridicate, în orice caz, îşi pregătiseră 
planul dinainte, căci prea se mişcau repede şi coordonat ca 
să fi fost vorba numai de o acţiune spontană. Stăteam la cel 
mult treizeci de paşi de ei. Totuşi, Old Death mai găsi 
răgazul să spună: 

— Ei, n-am avut dreptate? Repede, sus armele! Să-i 
primim cum se cuvine! 

Îndreptarăm toate cele şase puşti asupra agresorilor, 
socotind-o şi pe a Biberului alb care se afla cu noi. Puştile 
trosniră de câte două ori fiecare. Nu era timp să număr câţi 
oameni fură culcaţi la pământ. Comanşii ne săriră şi ei în 
ajutor, slobozind o ploaie de săgeți în coasta şi în spatele 
atacatorilor. Mai putui observa că Gibson, în ciuda 
îndemnului pe care-l lansase împotriva noastră, nu se 
repezi înainte, ci rămase pe loc. Stătea lângă foc şi-l trăgea 
pe Ohlert de braţ, silindu-l să se scoale. O clipă doar şi 
imaginea dispăru din ochii mei. Apaşii se apropiaseră 
vertiginos şi, umplând cerul cu urlete, îi atacară pe 
comanşi. 

Pe întuneric, apaşii nu puteau şti cu câţi adversari au de- 
a face. Comanşii mai stăteau în cerc, dar acesta fu străpuns 
şi spulberat într-o clipă. Puştile detunau, suliţele vâjâiau, 
săgețile şuierau, cuţitele scăpărau. Unde mai pui strigătele 
celor două tabere duşmane şi vălmăşagul de trupuri 
încăierate asemenea unor diavoli furioşi. Luând-o înaintea 
cetei sale, unul dintre apaşi pătrunse în rândurile inamice 
ţinând în mâna stângă un pistol şi rotindu-şi cu dreapta 
tomahawkul. În timp ce gloanţele sale nimereau în plin, 
securea fulgera peste ca petele comanşilor. Apaşul nu purta 
nici un semn distinctiv, nici faţa nu-i era vopsită. Aceasta se 
vedea clar. Dar fie şi numai după curajul lui şi după faptul 
că poseda pistol - nu era greu de identificat. Biberul alb îl 
recunoscu tot atât de repede ca şi noi. 


— Winnetou! Exclamă el. În sfârşit, am să-l prind! Îl iau 
pe seama mea! 

Ne părăsi în grabă şi se aruncă în vâltoarea luptei. 
Comanşii se buluciră în urma lui, încât ne scăpă din ochi. 

— Ei, ce facem? Îl întrebai pe Old Death. Apaşii sunt mai 
puţini la număr şi, dacă nu se retrag repede, vor fi decimaţi. 
Trebuie să-i pre venim. Mă duc să-l scot pe Winnetou din 
împresurare! 

Voiam să mă reped, dar bătrânul westman mă apucă de 
braţ: 

— Nu faceţi prostii! Noi nu avem dreptul să-i trădăm pe 
comanşi; doar am fumat cu ei pipa păcii! De altfel, 
Winnetou n-are nevoie de ajutor. Se descurcă el şi singur. 
Nu-l auziţi? 

Într-adevăr, recunoscui glasul prietenului meu. Striga: 

— Am fost înşelaţi! Înapoi! Retragerea! 

În timpul acestei lupte scurte şi crâncene, singurul 
nostru foc de tabără aproape că se stinsese şi el, mai licărea 
totuşi suficient ca să pot urmări ceea ce se petrecea. Apaşii 
se retrăgeau. Winnetou îşi dăduse seama că inamicul e mult 
prea puternic. Mă mira însă faptul că el, împotriva bunului 
său obicei, nu fusese mai întâi în recunoaştere pentru a 
stabili forţa duşmanului. Motivul aveam să-l aflu curând. 

Comanşii încercau acum să-i urmărească pe apaşi, dar 
gloanţele îi ciocăneau întruna. Cel mai des se auzea puşca 
de argint a lui Winnetou, moştenită de la tatăl său. 

Biberul alb puse să se înteţească focul şi lumina spori din 
nou. Apoi, căpetenia se apropie de noi şi ne spuse: 

— l-am scăpat. Dar mâine, în zori, îi urmărim şi îi 
nimicim. 

— Crezi că se poate? Întrebă Old Death. 

— Sunt sigur! Oare fratele meu are îndoieli? Se înşală! 

— Nu mi-ai spus şi adineauri că mă înşel, când te-am 
prevenit asupra situaţiei? Ziceam că vâlceaua este o 
capcană. S-ar putea să nu mai ieşi de aici. 


— Să se crape numai de ziuă şi să-i vedem la faţă, că-i 
zdrobim numaidecât. Până acum, pe cei ce-au rămas i-a 
ocrotit întunericul. 

— Înseamnă că acum nici n-ar mai trebui să trageţi în ei; 
n-are rost să vă irosiţi săgețile. Ce-i drept, lemn se găseşte 
aici berechet pentru altele noi, dar ce te faci dacă n-ai 
vârfuri de fier?... la spune-mi, cum stăm cu cei zece 
războinici care străjuiau intrarea văii? Mai sunt acolo? 

— Nu. Au venit şi ei încoace ca să ia parte la bătălie. 

— Trimite-i imediat înapoi la postul lor. Trebuie să-ţi 
asiguri barem o cale de retragere. 

— Fratele meu se teme fără rost. Apaşii au fugit pe 
dincolo, iar de intrat, nu mai intră nimeni. 

— Ascultă-mi, totuşi, sfatul! Cei zece oameni nu-ţi sunt de 
nici un folos aici. În schimb, acolo sunt necesari. 

Căpetenia îi acceptă sfatul, desigur, mai mult din stimă 
decât din convingere. Curând se văzu câtă dreptate avea 
Old Death. Abia ajunseră cele zece străji la posturile lor, că 
şi răsunară acolo două împuşcături, însoţite de un urlet 
crunt. După câteva minute, doi dintre războinici se 
întoarseră fuga raportând că fuseseră întâmpinați la intrare 
de două focuri de armă şi o mulţime de săgeți şi că, din toţi 
cei zece, doar ei scâăpaseră cu viaţă. 

— Ei, m-am înşelat şi de astă dată? Întrebă Old Death. 
Acum capcana e închisă de amândouă părţile, iar noi 
suntem prinşi! 

Biberul alb nu găsea nici o explicaţie. Întrebă dezolat: 

— luf! Ce să fac? 

— Nu-ţi risipi oamenii şi armele! Aşază câte douăzeci sau 
treizeci de războinici la ieşire şi la intrare. Să păzească 
măcar aceste două puncte. Ceilalţi să se odihnească şi să 
prindă puteri pentru dimineaţa. Acesta e, singurul lucru ce- 
ţi rămâne de făcut. 

De astă dată, căpetenia îi urmă fără şovăire sfatul. Ne 
apucarăm apoi să-i numărăm pe cei căzuţi. În ce-i priveşte 


pe albi, dispăruseră toţi, adică Gibson, William şi încă opt 
inşi. Nu rămăseseră decât morţii. 

— Foarte rău! Exclamai. Indivizii s-au refugiat dincolo, la 
apaşi. 

— Da. Şi au fost, desigur, bine primiţi, fiindcă au lucrat 
împreună cu cei doi cercetaşi, aşa-zişii Topia. 

— Înseamnă că Gibson ne-a scăpat din nou! 

— Ba nu. Nu uitaţi că avem totemul lui Inda-nişo. Pe de 
altă parte, apaşii mă cunosc. Aşadar, vom fi priviţi ca 
prieteni. Pe urmă, aranjez eu lucrurile ca să ni-i predea pe 
Gibson şi pe Ohlert. Pierdem o singură zi, asta-i tot. 

— Şi dacă cei doi spală putina? 

— Nu cred s-o facă. Ar trebui să străbată întregul Mapimi 
şi nu vor avea curaj... Dar asta ce mai e? 

Un număr de comanşi se strânseseră grămadă. Din 
mijlocul lor răzbăteau gemete şi vaiete sfâşietoare. Ne 
apropiarăm de ei şi văzurăm un alb grav rănit, care tocmai 
îşi revenise în simţiri. O suliță îl spintecase pe la spate 
ieşind prin burtă. Aşadar, îl lovise un comanş, în clipa când 
albii năvăleau asupra noastră. 

Old Death îngenunche, cercetă rana şi-i vorbi: 

— Omule, ţi-au mai rămas poate zece minute de trăit. 
Uşurează-ţi sufletul, nu căra minciuna cu tine pe lumea 
cealaltă. Spune cinstit: aţi fost de partea apaşilor? 

— Da, gemu rănitul. 

— Ştiaţi că vom fi atacați în noaptea asta? 

— Da. Tocmai de aceea oamenii din tribul Topia i-au 
condus încoace pe comanşi. 

— Şi Gibson trebuia să semnalizeze înteţind focul? 

— Da, sir. De fapt, trebuia să dea câte un semnal din 
acesta pentru fiecare sută de comanşi prezenţi în tabără. 
Dacă apuca s-o facă, atunci Winnetou n-ar mai fi atacat 
imediat, ci abia mâine şi din altă parte, pentru că, 
deocamdată, nu dispune decât de o sută de războinici. 
Mâine, însă, îi vin întăriri. 


— Mi-am închipuit. Împiedicându-l eu pe Gibson să 
stârnească focul încă de patru ori, apaşii au crezut că 
inamicul e slab şi că-l pot ataca numaidecât. Acum, însă, au 
ocupat ambele ieşiri şi nu putem răzbi pe nicăieri. Mâine, 
vâlceaua noastră se va transforma într-un mormânt deschis, 
în care vom fi căsăpiţi sistematic. 

— Ne vom apăra! Scrâşni mânios căpetenia, care se afla 
de faţă. Iar acest trădător ducă-se pe plaiurile vânătoarei ca 
un câine râios şi să-l hăituiască lupii şi să-i curgă balele din 
gură în vecii vecilor! 

Scoase cuțitul şi-l înfipse adânc în inima rănitului. 

— Neghiobule! Exclamă Old Death revoltat. Nu trebuia 
să-l ucizi! 

— Uite că l-am ucis! De-acum sufletul lui e robul 
sufletului meu. Haide, să ţinem sfat de război. Vitejii 
comanşilor nu vor să aştepte până ce câinii de apaşi vor 
năvăli în haite asupra lor. Am putea să ne croim drum şi să 
ieşim din vâlcea încă în noaptea asta. 

Se aşeză lângă foc, împreună cu sfetnicii lui. Şi Old Death 
fu invitat să participe. Eu, cei doi Lange şi negrul 
rămaserăm mult prea de parte de foc ca să putem trage cu 
urechea la discuţia lor; mai ales că se discuta aproape în 
şoaptă. Desluşeam totuşi, din expresia feţei şi din gesturile 
lui Old Death, că acesta era în divergență cu indienii. Părea 
să-şi apere cu energie părerile, dar fără rezultat. În cele din 
urmă, sări mânios de la locul lui şi rosti cu glas tare, încât îl 
auzirăm cu toţii: 

— N-aveţi decât să vă duceţi la pieire! V-am prevenit nu o 
dată, dar n-am fost ascultat. Şi de fiecare dată dreptatea a 
fost de partea mea. Va fi şi de-aci încolo. Faceţi, aşadar, 
după cum vă taie capul. Eu şi tovarăşii mei vom rămâne 
aici. 

— Cum adică, eşti atât de laş, încât te fereşti să lupţi 
alături de noi? Întrebă unul din sfetnici. 

Old Death îşi repezi braţul înainte, gata să-i dea un 
răspuns usturător. Dar se răzgândi şi vorbi calm: 


— Ar trebui ca fratele roşu să-şi dovedească propria 
vitejie, până a se îndoi de curajul meu. Mă numesc Old 
Death şi cu asta am spus totul. 

Se întoarse şi se aşeză lângă noi, în timp ce comanşii îşi 
continuau sfatul. În sfârşit, ajunseră la o hotărâre şi se 
ridicară de la locurile lor. 

Deodată, de după cercul comanşilor care înconjurau 
focul, se înălţă un glas puternic: 

— Biberul alb să-şi caşte bine ochii! Puşca mea nu mai 
poate de dorul lui! 

Toate privirile se îndreptară într-acolo. Cu arma întinsă, 
Winnetou stătea drept şi neînfricat în tabăra comanşilor. 
Puşca lui fulgeră de două ori. Biberul alb se prăbuşi la 
pământ împreună cu sfetnicul de lângă el. 

— Aşa vor pieri toţi făţarnicii şi trădătorii! Mai spuse 
Winnetou. Apoi dispăru în noapte. 

Totul se petrecu atât de repede, încât comanşii nici nu 
apucaseră sau, mai bine zis, nu avură timp să intervină. 
Abia pe urmă ţâşniră în picioare repezindu-se după 
Winnetou. Numai noi rămaserăm pe loc. Old Death se 
aplecă asupra celor doi comanşi. Erau morţi. 

— Ce curaj! Se minună Lange. Winnetou ăsta e dracul 
gol! 

— Ei, aş! Râse Old Death. Fiţi atenţi, să vedeţi ce mai 
urmează! Nu isprăvi bine vorba, că şi auzirăm un urlet 
înspăimântător. 

— V-am spus eu! Sublinie bătrânul westman. Nu numai 
că i-a pedepsit pe trădători, pe Biberul alb şi pe sfetnicul 
său, dar i-a mai şi atras pe comanşi în gura lupului. Săgeţile 
apaşilor nu-şi vor cruța victimele. Ascultaţi! 

Un pistol detună de opt ori la rând, cu ecou scurt, 
subţire. 

— Acesta e pistolul lui Winnetou, constată Old Death. 
Cred că pezevenghiul a sărit drept în grămada comanşilor 
şi nimeni nu e în stare să-l strunească. 


Pentru bătrânul westman asemenea întâmplări erau 
destul de obişnuite. Stătea atât de calm, încât ai fi zis că 
urmăreşte desfăşurarea unui spectacol de teatru, al cărui 
deznodământ îi e dinainte cunoscut. 

Comanşii se retraseră, fără să-l fi putut răpune pe 
Winnetou. În schimb, aduseră pe braţe mai mulţi camarazi 
de-ai lor, morţi şi răniţi, într-o asemenea împrejurare, s-ar fi 
cuvenit, fie din compasiune pentru victime, fie din 
prudenţă, să păstreze linişte. Dar comanşii urlau şi zbierau 
de parc-ar fi fost traşi în ţeapă şi îşi agitau securile, ţopăind 
în jurul cadavrelor. 

— În locul lor, aş stinge focul şi aş tăcea mâlc, zise Old 
Death. Aşa însă, nefericiţii îşi cântă propriul prohod. 

— De fapt, ce se hotărâse în sfatul lor de război? Întrebă 
Lange. 

— Să-şi croiască imediat ieşire spre vest. 

— Ce prostie! Ar însemna să iasă drept în calea celorlalţi 
apaşi, care urmează să sosească. 

— Nu prea, master, pentru că nici nu vor izbuti să treacă. 
Şi chiar dac-ar izbuti, l-ar avea în spate pe Winnetou, iar în 
faţă s-ar lovi de rezervele sale, ceea ce înseamnă moarte 
sigură. Ei cred însă că apaşii le sunt inferiori ca număr şi, 
drept urmare, vor fi înfrânți. De altfel, comanşii mai ştiu că 
fiul Biberului alb, cu care am avut ocazia să ne întâlnim, se 
îndreaptă încoace, împreună cu trupa lui. Faptul acesta le 
sporeşte şi mai mult încrederea în victorie. Arde în ei 
dorinţa de a răzbuna moartea celor două căpetenii. După 
mine, comanşii ar tre bui să aştepte zorile şi abia atunci să 
treacă la acţiune şi să spargă împresurarea. La lumină îl 
observi mai bine pe inamic şi vezi toate obstacolele. Eu i-am 
sfătuit în acest sens, dar degeaba. Acum, descurcă-se după 
mintea lor. Pentru noi e cu totul indiferent ce şi cum vor 
face. Nu luăm parte la nimic. 

— Dar pasivitatea noastră va fi luată în nume de rău! 

— Treaba lor! Eu, unul, n-am chef să-mi pun inutil pielea 
în joc. Atenţie! Ce-a fost asta? 


Se auzi un zgomot. Dar comanşii continuau să urle atât 
de tare, încât era cu neputinţă să distingem natura şi 
semnificaţia lui. 

— Proştii dracului! Se mânie Old Death. Winnetou nu e 
omul care să nu folosească din plin gălăgia lor. Pesemne că 
a doborât nişte co paci ca să baricadeze ieşirea. Mie aşa mi- 
a sunat la ureche. Aş putea să jur că nici un comanş nu va 
scăpa de aici. E o lecţie dură, dar dreaptă. Să nu uităm că, 
în plină pace, au năvălit în aşezările apaşilor. 

Până şi pe solii acestora i-au ucis. Dacă Winnetou 
izbuteşte să închidă ambele ieşiri, îşi poate aduna în linişte 
oamenii şi să cadă apoi în spatele inamicului. Eu îl cred 
capabil de o asemenea manevră. Într-un sfârşit, urletele 
comanşilor se potoliră. Oamenii se adunară laolaltă şi cel 
mai mare în rang, care preluase între timp comanda, le 
repartiza sarcinile de luptă. 

— Cred că vor să pornească neîntârziat, constată Old 
Death. Trebuie să avem grijă de caii noştri. Nu cumva să 
pună mâna pe ei. Master Lange, mergeţi împreună cu fiul 
dumneavoastră şi cu Sam şi aduceţi caii încoace. Noi 
rămânem locului; prevăd că noul şef se pregăteşte să ne 
ţină un scurt discurs. Într-adevăr, cum plecară cei trei 
tovarăşi ai noştri, noua căpetenie se şi apropie cu paşi mari 
de noi: 

— Văd că dumneavoastră, feţele palide, staţi pe loc, în 
bună linişte, în timp ce comanşii aleargă la caii lor. De ce aţi 
înţepenit aici? 

— Păi, nici nu ştim ce-aţi hotărât. 

— Părăsim vâlceaua. 

— N-o să puteţi ieşi. 

— Old Death e ca o cioară care cârâie urât. Comanşii vor 
trece peste orice stavilă şi-i vor călca pe duşmani în copitele 
cailor. 

— Nu veţi călca pe nimeni; acolo vă aşteaptă prăpădul. 
Noi rămânem pe loc. 


— Oare Old Death nu mi-e prieten? Oare n-am fumat 
împreună pipa păcii? Nu e de datoria lui să lupte alături de 
comanşi? Feţele palide sunt luptători buni şi curajoşi. Să 
vină în fruntea noastră! 

Atunci Old Death se ridică şi, apropiindu-se de indian, îi 
râse în obraz: 

— Fratele meu e foarte şiret. Feţele palide să meargă în 
faţă şi să piară deschizându-vă vouă drumul! Suntem, ce-i 
drept, prietenii comanşilor, dar nu ne aflăm sub ordinele 
căpeteniei lor. Ne-am întâlnit din întâmplare şi nu ne-am 
obligat să luăm parte la luptă. Că avem curaj şi pricepere în 
război, asta se ştie şi fratele meu roşu n-a făcut decât să 
spună adevărul. Ne ajutăm prietenii când lupta e dusă cu 
cap şi cu bună judecată. Dar ca să ne batem după nişte 
planuri care ştim că nu vor izbuti, asta nu! 

— Prin urmare, albii nu vor să meargă alături de noi? Vă 
credeam mai viteji! 

— Viteji vom fi fiind, însă nu şi uşuratici. Şi apoi, nu uitaţi 
că suntem oaspeţii voştri. Mă întreb, de când aţi luat 
obiceiul ca, în loc de a-i ocroti pe musafiri, cu toată grija, să- 
i trimiteţi la moarte? Fratele meu e deştept, dar nici noi nu 
suntem proşti. Fratele meu este, desi gur, un războinic 
foarte viteaz şi va merge el însuşi în frunte. Acolo îi e locul. 

Intenţia indianului de a ne jertfi pe noi pentru a se salva 
pe sine era cât se poate de sfruntată. Când văzu că nu-i 
merge, se simţi oare cum încurcat şi-l cuprinse furia. Tonul 
lui, până atunci măsurat, se înăspri. 

— Şi ce vor face feţele palide după ce vom pleca de-aici? 
Nu cum va vor trece de partea apaşilor? 

— Cum adică, să facem una ca asta? Doar fratele meu 
vrea să-i nimicească pe toţi apaşii! Nici n-am mai avea la 
cine să trecem! 

— Dar pe urmă, le vor veni întăriri... Nu! Nu veţi rămâne 
aici! Trebuie să veniţi cu noi! 

— 'Ţi-am mai spus o dată: nu ne mişcăm din loc! 


— Dacă albii nu ne însoțesc, va trebui să-i privim ca 
duşmani. 

— Şi dacă roşii ne socotesc duşmani, îi socotim şi noi la 
fel. 

— Nu vă dăm înapoi caii! 

— Prea târziu! l-am şi luat! Uite-i! 

Într-adevăr, cei doi Lange şi Sam tocmai se întorceau cu 
caii noştri. Căpetenia îşi încruntă sprâncenele şi zise: 

— Va să zică, albii şi-au făcut din timp pregătirile. 
Înseamnă că ne duşmănesc. Voi da poruncă să fie luaţi 
prizonieri. 

Old Death râse scurt şi cam acru: 

— Căpetenia comanşilor se înşală grozav în privinţa 
noastră. I-am spus şi Biberului alb că rămânem aici. Dacă 
ne îndeplinim acum hotărârea, nu facem decât să ne ţinem 
de cuvânt, nicidecum să vă arătăm duşmănie. Nu văd de ce 
ne-aţi lua prizonieri. 

— Totuşi, aşa vom face dacă albii nu făgăduiesc imediat 
că vin cu noi şi vor merge în frunte. 

Old Death îşi plimbă privirea înjur. Zâmbea răutăcios - 
semn că în gândul lui punea la cale o festă. Discuţia la care 
asistam se desfăşura lângă foc. Lia câţiva paşi de noi stăteau 
cei doi Lange şi Sam cu caii noştri. Nici un alt indian nu se 
găsea prin preajmă. Plecaseră toţi după cai. 

Old Death ne vorbi în nemţeşte, pentru ca indianul să nu 
înţeleagă: 

— Dacă-l dobor, săriţi pe cai şi goniţi după mine spre 
gura văii; comanşii sunt dincolo, la ieşire. 

— Fratele meu să nu vorbească în limbă străină. Vreau să 
ştiu şi eu ce anume are de spus. 

— Vei afla imediat. Voi aţi nesocotit astăzi în câteva 
rânduri sfaturile mele şi acum, după câte aţi păţit, tot nu vă 
vine mintea la cap. Vă duceţi la pieire şi vreţi să ne aruncaţi 
şi pe noi în braţele morţii. Pesemne că încă nu-l cunoaşteţi 
bine pe Old Death! Îţi închipui că mă poţi sili să fac ceva 
împotriva voinţei mele? Află că nu mă tem nici de tine, nici 


de toţi comanşii tăi. Zici că ne iei prizonieri? Nu-ţi dai 
seama că eşti, de fapt, în mâna mea? Uită-te la arma asta! 
La cea mai mică mişcare, te trăsnesc! 

Întinse repede pistolul. Indianul încercă să pună mâna pe 
cuţit, dar în aceeaşi clipă Old Death îi lipi ţeava de piept. 

— Jos mâna! Tună el. Indianul se execută speriat. 

— Aşa! Să ştii că nu glumesc. Ai arătat că ne eşti duşman. 
De aceea, ori te supui imediat, ori te împuşc! 

Faţa vopsită a indianului se crispa. Privirea îi lunecă 
primprejur, cercetătoare, dar Old Death îl preveni: 

— Nu căuta ajutorul nimănui. Chiar dacă oamenii tăi ar fi 
de faţă, tot te-aş împuşca. Ţi-e mintea slabă şi veştedă ca de 
muiere bătrână. 

Eşti împresurat de duşmani, înfrângerea se apropie şi tu 
stârneşti noi duşmănii, încă şi mai rele. Cu armele noastre 
nu te joci! Până să ne zgârie o săgeată, ucidem o sută de 
comanşi. Vrei să-ţi duci oamenii la pieire? Treaba ta! Dar 
pentru noi poruncile tale nu valorează nimic! 

După ce se gândi un timp, indianul începu să retracteze: 

— Fratele meu nu trebuie să înţeleagă pe dos vorbele 
mele. 

— Le înţeleg aşa cum le aud. Că ai fi vrut să spui altceva, 
mă rog, te priveşte! 

— Lasă arma jos şi să rămânem prieteni! 

— Asta se poate. Dar mai întâi, trebuie să mă asigur că ai 
de gând să ne fii prieten cinstit. 

— Mi-am rostit cuvântul. Asta ajunge. 

— Păi nu spuneai chiar tu, adineauri, că într-un fel îţi 
sună vorba şi într-altfel gândeşti? Cum să mai avem 
încredere în cuvintele şi în făgăduielile tale? 

— Dacă nu mă crezi pe cuvânt, n-am ce face, n-am altă 
chezăşie. 

— Ba da. Dă-mi calumetul tău şi... 

— luf! Făcu acesta speriat. Calumetul nu se dă nimănui. 

— Mie, de fapt, nici pipa nu-mi ajunge. Vreau şi punga ta 
cu „medicamente”. 


— Iuf-iuf-iuf! Nu se poate! 

— Nu ţi le cer pentru totdeauna. La despărţire ţi le dau 
înapoi, bineînţeles, dacă rămânem prieteni. 

— Nici un războinic nu se desparte de „medicamentul” 
său! 

— Şi, totuşi, va trebui să te desparţi. Eu cunosc datinile 
voastre. Din clipa când îmi dai calumetul şi „medicamentul”, 
sufletul tău trece în mine. Şi atunci, dacă mi-ai face vreun 
rău, te-ai lipsi tu însuţi de bucuria din veşnicele plaiuri ale 
vânătoarei. 

— Nu ţi le dau! 

— Ei, atunci am terminat! Te împuşc şi-ţi iau scalpul, ca 
să ajungi câinele şi robul meu. Uite, ridic mâna stângă de 
trei ori. La a treia oară, dacă nu te supui, trag în tine! 

Şi ridică mâna o dată, de două ori, apăsându-i întruna 
pieptul cu ţeava pistolului. Când să facă al treilea gest, 
indianul strigă: 

— Stai puţin! Mă asiguri că le primesc înapoi? 

— Da. 

— Atunci ne-am înţeles. Am să... Îşi ridică mâinile, ca şi 
când ar fi vrut să le ducă la gât, unde atârnau calumetul şi 
punga cu „medicamente”. 

— Stai! Îl opri Old Death. Jos mâinile, că trag! Nu te cred 
până nu am lucrurile în stăpânirea mea. Tovarăşii mei le vor 
desprinde şi le vor atârna la gâtul meu. 

Comanşul se supuse. Eu executai operaţia, după care Old 
Death îşi retrase mâna înarmată cu pistolul. 

— Aşa! Zise el. Acum suntem prieteni şi fratele meu n-are 
decât să facă ce-i place. Noi rămânem aici şi aşteptăm 
sfârşitul luptei. 

Căpetenia de bună seamă că nu mai trecuse niciodată 
printr-o furie atât de cumplită. Mâna îi zvâcni spre cuţit, 
dar nu îndrăzni să-l tragă de la brâu. Se mulţumi să 
scrâşnească din dinţi: 

— Feţele palide sunt acum sigure că nu li se poate 
întâmpla nimic rău. Dar când voi fi iarăşi în stăpânirea 


calumetului şi a medicamentului, atunci va fi vai de voi. 
Duşmănia mea se va aprinde ca un foc grozav şi nu se va 
stinge până nu veţi pieri la stâlpul caznelor! Ne întoarse 
spatele şi plecă. 

— Ei, acum putem vieţui ca în sânul lui Avraam! Conchise 
bătrânul westman. Totuşi, să nu uităm nici o măsură de 
precauţie. Nu stăm aici, lângă foc; ne retragem în fundul 
văii şi aşteptăm acolo desfăşurarea lucrurilor. Haideţi, 
domnii mei! Luaţi şi caii! 

Pornirăm spre locul indicat, priponirăm acolo caii şi ne 
aşezarăm la poalele dealului, sub nişte copaci. Focul lumina 
dinspre tabăra pustie. Peste tot domnea pacea. 

— Stăm aici până la deznodământ, hotărî Old Death. 
Presupun că vânzoleala o să înceapă foarte repede. 
Comanşii vor porni cu urlete drăceşti, dar mulţi îşi vor 
pierde pentru vecie glasul. Aha! Iată că încep! 

Se dezlănţui un urlet şi un țipăt ca de fiare sălbatice. 

— Fiţi atenţi! Auziţi vreun răspuns al apaşilor? Întrebă 
bătrânul. Bineînţeles că nu. Sunt deştepţi şi-şi văd de 
treabă. 

Clocotind, strigătul de luptă ricoşa de pereţii stâncoşi. 
Trosniră deodată două împuşcături. 

— Tot Winnetou, cu puşca lui de argint, stabili Old Death. 
Semn sigur că tentativa comanşilor a dat greş. 

Dacă s-ar fi auzit şi zbârnâitul săgeţilor şi al lăncilor, 
valea toată s-ar fi umplut de un zgomot neverosimil. Dar nu 
răzbăteau decât vocile comanşilor şi detunăturile pugştii lui 
Winnetou. 'Toate astea nu durară mai mult de două minute. 

ivivivivivi !” spin tecă văzduhul şi 
ne înfiora. 

— Este apaşi! Constată cu bucurie negrul Sam. Ai învins 
şi bătut comanşi. 

Avea dreptate. După ce strigătul de izbândă se stinse, 
tăcerea de plină învălui vâlceaua. Numaidecât apărură 
lângă foc siluetele unor călăreţi cărora li se adăugau mereu 
alţii. Erau comanşii. Evadarea eşuase. O învălmăşeală 


grozavă domni un timp în jurul focului. Mulţime de morţi şi 
răniţi erau aduşi pe braţe. Şi iarăşi se porni un bocet 
prelung. 

Old Death nu avea astâmpăr. Era supărat foc şi înjura în 
fel şi chip pe comanşi pentru nechibzuinţa lor. Un singur 
lucru îl aproba şi anume că postaseră mai întâi un număr de 
războinici la ambele ieşiri. Asta da, fusese o măsură absolut 
necesară. 

Când, după un răstimp destul de lung, bocetele amuţiră, 
comanşii păreau să se adune la sfat. Mai trecu vreo 
jumătate de oră; apoi zărirăm un grup de războinici 
părăsind tabăra şi venind răzleţ în direcţia noastră, spre 
fundul văii. 

— Ne caută, zise Old Death. S-au convins, pesemne, ce 
prostie au făcut şi, lăsând mândria la o parte, vor să ne 
ceară sfatul. 

Unul din războinici ajunse lângă noi. Old Death tuşi uşor. 
Omul îl auzi şi se apropie. 

— Sunt feţele palide aici? Întrebă indianul. Să poftească 
lângă foc. 

— Cine te-a trimis? 

— Căpetenia. 

— Şi ce să facem acolo? 

— Vrem să ţinem sfat şi s-a îngăduit ca şi feţele palide să 
ia parte. 

— S-a îngăduit? Ce drăguţ din partea voastră! În sfârşit, 
merităm să fim ascultați de către înţelepţii războinici ai 
comanşilor? Noi însă vrem să ne odihnim, ni-e somn. Spune 
căpeteniei voastre că duşmănia dintre voi şi apaşi nu ne 
interesează. 

Indianul trecu la rugăminţi, ceea ce muie inima 
generoasă a lui Old Death. Acesta răspunse: 

— Ei haide, fie. Dacă nu găsiţi mântuire fără sfatul 
nostru, atunci să vi-l dăm. Dar un lucru să fie limpede: nu 
ne supunem nici unui ordin al şefului vostru. Anunţă-l, deci, 
că dacă are nevoie de noi, să vină încoace. 


— Asta n-are s-o facă: e căpetenie. 

— Ascultă, omule, eu sunt o căpetenie mult mai mare şi 
mai vestită. Pe dânsul nici nu-l ştiu măcar pe nume. Spune-i 
şi asta! 

— Chiar dac-ar vrea să vină, tot n-ar putea: e rănit la 
braţ. 

— Dar ce, fiii comanşilor nu mai merg pe picioare, ci pe 
mâini? Mă rog, n-are decât să rămână locului. Noi n-avem 
trebuinţă nici de el, nici de voi toţi! 

Vorbise cu atâta hotărâre, încât indianul nu mai stărui şi 
dădu să se retragă. 

— Am să-i duc căpeteniei vorbele lui Old Death. Poate că 
totuşi va veni. 

— Dar spune-i să vină singur. N-am chef să mai ascult şi 
vorbăria altora. Hai! 

Omul plecă. Îl văzurăm cum se apropie de foc şi intră în 
cercul războinicilor. 

Trecu apoi destulă vreme fără să zărim nici o mişcare. În 
fine, o siluetă se desprinse dintre războinici şi veni către 
noi. Purta pene de vultur în chică. 

— Ia uitaţi-vă, astea sunt penele Biberului alb! S-a şi 
împopoţonat cu însemnele răposatului! Acum o să se poarte 
cu şi mai mare trufie. 

Observarăm că, într-adevăr, braţul stâng îi atârna legat 
cu o curea. Probabil că i se indicase exact locul unde ne 
aflam, căci păşea drept spre noi. Se opri apoi tăcut în faţa 
noastră, aşteptând, se vede, să deschidem noi vorba. Dar 
Old Death nu se clinti din loc şi nu rosti nici un cuvânt. Noi, 
la fel. 

— Fratele meu alb m-a rugat să vin încoace? Întrebă în 
cele din urmă indianul. 

— Old Death n-are de ce să roage şi să se închine în faţa 
oricui. Iu ai dorit să-mi vorbeşti. Prin urmare, dacă e vorba 
de rugăminte, aceasta vine din partea ta. Şi acum, te-aş 
ruga totuşi foarte respectuos să-mi spui şi mie cum te 
cheamă, pentru că nu-ţi cunosc numele. 


— Îl ştie toată preria. Îmi zice Cerbul sprinten. 

— Eu am cutreierat toate ţinuturile, dar n-am auzit de 
numele tău. Se vede că l-ai tăinuit. Însă de vreme ce nouă ni 
l-ai spus, îţi îngăduim să te aşezi aici. 

Căpetenia se dădu un pas îndărăt. N-ar fi dat curs unei 
astfel de „invitaţii” umilitoare, dar înţelegea că situaţia îl 
obliga să cedeze. Se aşeză deci încruntat, fără grabă, drept 
în faţa lui Old Death. Acesta însă nu deschise nici acum 
discuţia. Şedea nepăsător, ca şi cum de nimic nu-i păsa. 
Văzând că aşteptarea e zadarnică, indianul se hotări să 
spargă el gheaţa: 

— Războinicii comanşilor gândesc să ţină un mare sfat, la 
care să vină şi feţele palide şi să-şi spună părerea. 

— N-are nici un rost. Eu v-am spus nu o dată părerea şi 
nu v-aţi sinchisit de ea. Or, află de la mine că Old Death s-a 
deprins ca părerile sale să fie luate în serios. De aceea nu 
vă mai spun nimic. 

— Fratele meu să înţeleagă, totuşi, că avem nevoie de 
priceperea lui! 

— Ah, da! V-au dat apaşii o lecţie ca să vedeţi, în sfârşit, 
că Old Death are mai multă minte în cap decât toţi cei cinci 
sute de comanşi ai tăi? Şi, mă rog, cu ce v-aţi ales din atacul 
vostru? 

— N-am reuşit să spargem împresurarea. Apaşii ne-au 
închis ieşirea cu bolovani şi cu copaci retezaţi. 

— Ştiam! Apaşii doborau copacii cu tomahawkurile, iar 
voi nici gând să-i auziţi: tot urlaţi întruna şi acopereaţi cu 
gura voastră toate zgomotele! De ce n-aţi stins focul? Nu vă 
daţi seama ce primejdie vă paşte? 

— Războinicii noştri au făcut precum hotărâse sfatul. 
Acuma, însă, vrem să hotărâm altceva mai înţelept. Îţi vei 
spune cuvântul, nu-i aşa? 

— Sunt convins că nici de data asta n-o să-l urmaţi. 

— Ba da. 

— Dacă-mi făgăduieşti, atunci sunt gata să vă ajut. 

— Atunci, haide! Să mergem la focul de tabără. 


— Mulţumesc! Acolo nu mă duc. Faceţi o mare greşeală 
că ţineţi focul aprins şi le arătaţi astfel apaşilor ce se 
petrece la voi. Pe de altă parte, nu am poftă să mă cert cu 
oamenii tăi. Îţi spun pe loc părerea mea şi tu n-ai decât să 
faci ce-ţi place! 

— Spune! 

— Apaşii nu se găsesc numai afară, la amândouă ieşirile, 
ci şi înăuntru. Ei s-au cuibărit aici şi au baricadat trecerile. 
Se pot mişca deci în voie, după cum vor găsi de cuviinţă. lar 
ca să-i alungi, nu se poate. 

— Dar suntem mult mai numeroşi ca ei! 

— Câţi războinici aţi pierdut? 

— Marele Spirit i-a chemat pe mulţi sus, la el. Au murit 
mai bine de zece ori câte zece. S-au prăpădit şi destui cai. 

— Prin urmare, în noaptea asta nu trebuie să mai 
întreprindeţi nimic, altminteri v-ar merge ca şi până acum, 
de-a-ndoaselea. Pe de altă parte, nici ziua nu e prielnică. 
Apaşii se vor orândui astfel încât să vă doboare cu armele 
lor, în schimb voi nu-i veţi putea nimeri, între timp, vor sosi 
şi întăririle după care a trimis Winnetou. Astfel, o să 
ajungeţi mai puţini la număr decât apaşii. Ce să mai vorbim, 
sunteţi condamnaţi! 

— Oare crezi că stăm aşa de prost? Atunci spune, cum să 
scăpăm de aici şi-ţi vom urma sfatul. 

— Dacă te gândeşti cum să scapi, înseamnă că recunoşti 
ceea ce ţi-am spus dintru început: vâlceaua asta eo 
capcană. Chibzuind bine, aş vedea două căi pe care să 
încerci o scăpare. Fireşte că nu sunt sigur dacă veţi izbuti 
sau nu. Una din ele ar fi să vă căţăraţi sus, pe stânci. Dar 
asta înseamnă să aşteptaţi până se luminează de ziuă. Or, 
atunci apaşii v-ar zări şi s-ar năpusti asupra voastră, dincolo 
de vâlcea. Şi cum ei ar fi călări, iar voi, fireşte, nu v-aţi 
putea căţăra împreună cu caii, judecă şi tu ce s-ar alege. Va 
să zică, nu mai rămâne decât o singură cale: intraţi în vorbă 
cu apaşii! 


— Nicicum! Protestă căpetenia. Apaşii ar hotări moartea 
noastră. 

— Tot ce se poate. Eu, unul, nici nu le-aş lua-o în nume de 
rău. Aţi atacat satele lor paşnice, le-aţi jefuit avutul, le-aţi 
răpit nevestele şi fiicele, aţi ucis mulţime de războinici sau i- 
aţi supus la chinuri până şi-au dat sufletul. Apoi v-aţi călcat 
cuvântul şi le-aţi omorât solii. Asemenea ticăloşii se cer 
răzbunate. De aceea nu vă puteţi aştepta la blândeţe din 
partea apaşilor. Asta o ştii şi tu. Înseamnă că recunoşti ce 
păcate mari v-aţi făcut cu ei. 

Old Death vorbise cât se poate de deschis, fără ocolişuri, 
încât căpetenia amuţi pentru o vreme. 

— Iuf! Exclamă în cele din urmă indianul. Şi toate astea 
mi le spui mie, mie, căpetenia comanşilor! 

— Ţi le-aş spune chiar dac-ai fi Marele Spirit în persoană. 
Felul cum v-aţi purtat cu apaşii, care nu vă făcuseră nici un 
rău, a fost o mişelie. Cu ce-au greşit solii lor că i-aţi ucis? Pe 
ce temei aţi pornit acest război ca să semănaţi moarte şi 
jale? Răspunde! Abia după o lungă tăcere, indianul izbucni 
mânios: 

— Ei sunt duşmanii noştri! 

— Nu-i adevărat! Ei au trăit în pace cu voi. Nici măcar nu 
le-aţi dat de ştire când aţi dezgropat securea războiului. De 
fapt, voi vă cunoaşteţi vinovăția; de aceea nici nu aveţi 
nădejde că veţi fi iertaţi. Şi totuşi, aţi putea obţine o pace 
cât de cât blândă. Aveţi mare noroc că şeful lor e Winnetou, 
care nu doreşte niciodată vărsare de sânge. El e singura 
căpetenie a apaşilor care s-ar arăta, poate, mai îndurător 
cu voi. Trimiteţi un om să-l caute pe Winnetou şi să 
pregătească o întâlnire. Uite, pot să mă duc chiar eu şi să-l 
rog din partea voastră. 

— Comanşii mai bine mor decât să ceară îndurare 
apaşilor! 

— Mă rog, asta nu mă priveşte. Ţi-am dat un sfat şi atât. 
Îl urmezi sau nu, treaba ta. 


— Fratele meu nu mai ştie şi altă cale? Văd că el îi 
vorbeşte de bine pe apaşi, va să zică, e prietenul lor! 

— Eu sunt prieten cu toţi oamenii roşii cât timp nu mă 
tratează cu duşmănie. Dinspre partea apaşilor n-am avut 
nicicând de suferit. Aşadar, de ce le-aş fi duşman? În 
schimb, voi eraţi gata să vă revărsaţi ura asupra noastră: îţi 
venise în gând să ne faci chiar prizonieri. Acum judecă şi tu 
cine merită mai mult prietenia noastră, voi sau apaşii? 

— Tu porţi asupra ta calumetul şi punga mea cu 
„medicamente”, înseamnă că vorbele tale sunt ca şi cum ar 
fi ale mele. Iată de ce nu-ţi pot răspunde precum aş vrea. 
Dar sfatul tău nu-i bun la nimic. Urmăreşti să ne dai pe 
mâna apaşilor. Lasă, ne descurcăm noi şi singuri! 

— Dacă-i aşa, mă mir de ce-mi mai ceri sfatul! Am 
terminat! Nu mai avem ce vorbi! 

— Da, am terminat, sublinie comanşul. Dar nu uita că, 
deşi te afli încă sub ocrotire, te numărăm printre duşmani. 
Nu-ţi mai îngădui să păstrezi calumetul şi „medicamentul” 
meu. Trebuie să mi le înapoiezi înainte de a ieşi noi din 
vâlceaua asta. Pe urmă, ţi-o plătim după merit. 

— Well! Sunt de acord. Oi păţi, n-oi păţi, eu, unul, aştept 
în toată liniştea. Deci, să fie limpede: l-ai ameninţat pe Old 
Death. Repet că nu mai avem ce discuta. Poţi să pleci! 

— Iuf! Făcu sălbatic căpetenia. 

Apoi ne întoarse spatele şi se înapoie cu paşi hotărâți la 
focul de tabără. 

— Păcătoşii ăştia parcă-s loviți cu leuca în cap! Îmi spuse 
Old Death mânios. Nu se mai pot salva decât cerând pace, 
dar în loc s-o ceară, îşi pun încă nădejdea în superioritatea 
lor numerică. Situaţia e însă de aşa natură, încât singur 
Winnetou face cât o sută de comanşi. Dumneavoastră, ca 
novice în Vestul sălbatic, vi se pare desigur că exagerez. 
Nici nu vă daţi seama însă cât valorează în anumite 
împrejurări un om priceput. Spre exemplu, v-aş povesti 
isprăvile pe care acest tânăr apaş le-a săvârşit împreună cu 


prietenul său alb, Old Shatterhand. Nu v-am istorisit încă 
nimic despre ei? 

Astfel, Old Death îmi rosti pentru întâia oară numele. 

— Nu! l-am răspuns. Cine-i Old Shatterhand? 

— Un tânăr ca şi dumneavoastră, dar cu totul alt tip. 
Dintr-un pumn îl dă gata pe orice adversar, trage cu puşca 
de parc-ar avea pe dracul în el şi, pe deasupra, eun 
şmecher fără pereche. 

Deodată, se auzi îndărătul nostru un foşnet, apoi un glas 
reţinut: 

— Iuf! Old Death aici? N-am bănuit. Mă bucur grozav! 
Bătrânul apucă repede cuțitul şi întoarse speriat capul. 
Întrebă: 

— Cine-i acolo? Cine îndrăzneşte să mă spioneze? 

— Bătrânul meu prieten să lase cuțitul în pace. Doar n-o 
să-l înfigă în Winnetou! 

— Winnetou! Nemaipomenit! Păi sigur, numai Winnetou 
putea să se strecoare până în spatele lui Old Death, fără ca 
acesta să-l simtă! E o ispravă pe care nu m-aş încumeta s-o 
imit. 

Apaşul apăru acum întreg lângă noi şi, fără a se trăda că 
mă cunoaşte, vorbi: 

— Căpetenia apaşilor habar n-a avut că Old Death se află 
aici. Altminteri, ar fi venit mai devreme ca să mai stea de 
vorbă. 

— Dar te expui unei mari primejdii! Te-ai furişat printre 
străjile comanşilor, apoi te-ai târât până aici; unde mai pui 
că va trebui să te întorci... 

— Ba nu e nimic din toate astea. Feţele palide îmi sunt 
prieteni şi le pot spune adevărul. Vâlceaua e situată pe 
teritoriul nostru, al apaşilor, iar eu am orânduit-o ca să 
servească de capcană pentru năvălitori. Aceşti pereţi de 
stâncă nu sunt chiar de netrecut, cum s-ar crede. Apaşii au 
croit sus o cărare ce înconjoară vâlceaua la o înălţime de 
câteva staturi de om. Folosind lasso-ul, urci şi cobori destul 


de lesne. Comanşii s-au lăsat atraşi în această cursă de 
către iscoadele mele. Acum vor pieri aci până la unul. 

— Adică, le-aţi hotărât pieirea? 

— Da. Winnetou a ascultat discuţia ce ai purtat-o cu 
căpetenia comanşilor şi a înţeles că ne ţii partea. I-ai arătat 
ce mare vină au comanşii şi cu drept cuvânt i-ai spus că 
avem de răzbunat crimele lor mişeleşti. 

— Dar crezi că e nevoie ca, pentru aceste pricini, să 
curgă valuri de sânge? 

— Oare n-ai auzit cu urechile tale că ei nu-şi recunosc 
vina? Nici nu vor să ia în seamă sfatul tău, nici să judece ca 
oamenii. Curgă, deci, sângele! Vom da astfel o pildă de felul 
cum pedepsim trădarea. N-avem încotro. Trebuie să luăm 
măsuri ca asemenea ticăloşii să nu se mai repete. 

— Îngrozitor! Dar nu-mi arde să mai stărui cu sfaturile 
mele, de vreme ce n-au urechi să audă. 

— Nu ţi le-ar lua în seamă nici acum. După câte am 
înţeles, porţi la tine lucrurile sfinte ale căpeteniei, 
calumetul şi punga cu „medica mente”. Cum de-au ajuns în 
mâna ta? 

Old Death îi povesti întâmplarea. După ce-l ascultă, 
Winnetou zise: 

— I-ai promis să i le înapoiezi, deci trebuie să te ţii de 
cuvânt. Dă-i-le chiar acum şi treci la noi. Veţi fi primiţi cu 
toţii ca prieteni. 

— Adică să trecem chiar imediat? 

— Da. În trei ore vor fi aici peste şase sute de războinici 
apaşi. Mulţi dintre ei sunt înarmaţi cu puşti. Gloanţele lor 
vor mătura toată vâlceaua şi veţi fi în primejdie. 

— Dar cum să ajungem la voi? 

— Mă miră că Old Death întreabă asemenea lucruri. 

— Hm, da! Încălecăm şi mergem la focul de tabără. Acolo 
îi înapoiez căpeteniei lucrurile sfinte. Pe urmă dăm pinteni 
cailor şi mânăm în direcţia voastră, trecând în galop peste 
străjile care ne stau în drum. Toate bune, dar cum 
escaladăm baricadele? 


— Foarte uşor. După ce voi fi plecat, mai staţi încă zece 
minute, până să începeţi acţiunea. Între timp, eu ajung la 
gura văii şi vă întâmpin acolo. 

Acestea zise, Winnetou dispăru. 

— Ei, ce păreri aveţi? Ne întrebă Old Death. 

— Formidabil bărbat! Se entuziasma Lange. 

— Fără îndoială. Dac-ar fi alb şi, să zicem, militar, ar 
putea să urce până la funcţia de comandant suprem. Nu-i 
invidiez pe albii care l-ar aduce în situaţia să mobilizeze 
toate triburile roşii la lupta pentru apărarea drepturilor 
strămoşeşti! Dar Winnetou e un om al păcii. De altminteri, 
el îşi dă limpede seama că indienii, oricâtă rezistenţă ar 
opune, sunt sortiţi pieirii. Numai că tace şi nu-şi divulgă 
convingerea. O tăinuieşte în adâncul inimii. Ei, să ne mai 
aşezăm un pic: avem zece minute răgaz. 

Vâlceaua se scufundase într-o linişte dulce. Comanşii încă 
nu-şi terminaseră sfatul. După zece minute, Old Death se 
sculă de jos şi încalecă. 

— Hai după mine! Ne îndemnă el. 

Călărirăm la pas până la focul de tabără. Comanşii 
deschiseră cer cul şi ne făcură loc. Dacă feţele lor n-ar fi 
fost vopsite, cu siguranţă că am fi citit pe ele o uimire fără 
margini. 

— Ce vreţi? Ne întâmpină căpetenia sărind în picioare. 
De ce v-aţi urcat pe cai? 

— Venim călare pentru a cinsti cum se cuvine pe vitejii şi 
înţelepţii războinici ai comanşilor. Ei, ce aveţi de gând să 
faceţi? 

— Sfatul nu s-a încheiat încă. Descălecaţi imediat! Sunteţi 
vrăjmaşi şi nu putem răbda să ne vorbiţi de sus, de pe cai. 
Ori aţi venit să-mi înapoiaţi lucrurile? 

— Nu crezi că ar fi o prostie din partea mea? Doar ne-ai 
ameninţat că, din clipa când vei ajunge din nou în 
stăpânirea acestor lucruri, duşmănia îşi va spune cuvântul 
şi vom fi sortiţi să murim la stâlpul caznelor? 


— Şi aşa va fi! Eu nu arunc vorbe în vânt, veţi pieri de 
mânia comanşilor! 

— Şi, totuşi, ca să te convingi cât de puţin ne pasă de 
mânia voastră, iată-ţi lucrurile! Vreau să văd ce-o sa ne 
faceţi! 

Îşi smulse cele două obiecte de la gât şi le zvârli cât colo. 
În aceeaşi clipă, îşi îndemnă calul şi, dintr-un salt, trecu 
peste foc, tăind o breşă în rândurile comanşilor. Sam, 
negrul, îl urmă primul şi-l răsturnă pe şef. Noi, ceilalţi, 
sărirăm după ei. Vreo zece-cincisprezece comanşi fură 
călcaţi de cai, printre care şi un străjer ce se afla în calea lui 
Old Death. Zburarăm apoi peste vâlcea, petrecuţi de urletul 
turbat al aşa-zişilor noştri prieteni de până atunci. 

— Iuf! Ne întâmpină o voce. Staţi! Aici e Winnetou! 
Strunirăm caii, pe care ni-i luară imediat în primire câţiva 
războinici apaşi. Împreună cu Winnetou, ne continuarăm 
drumul pe jos, până la ieşirea din vâlcea. Acolo totul era 
pregătit. Chiar şi caii putură trece în şir, unul câte unul. 

Cum depăşirăm baricada, priveliştea se lărgi. Nu prea 
departe, doi indieni şedeau ghemuiţi lângă un foc slab, 
răsucind o frigare. Văzându-ne, se ridicară respectuoşi şi se 
dădură în lături. La fel procedară şi ceilalţi apaşi, 
retrăgându-se după ce ne priponiră caii. La oarecare 
distanţă, păşteau o mulţime de cai ai apaşilor sub paza unor 
străjeri. Totul avea aspect de bivuac. Mişcările erau sigure, 
precise, ca şi când toţi oamenii aceştia ar fi fost îndelung şi 
minuţios instruiți. 

— Fraţii mei să poftească lângă foc, ne invită Winnetou. 
Am pus să se frigă o ciozvârtă de bivol. Ospătaţi-vă până mă 
întorc. 

— Vei lipsi mult? Se interesă Old Death. 

— Nu. Trebuie doar să văd ce se mai întâmplă în vâlcea. 
Te pomeneşti că, furioşi de a vă fi scăpat din mână, comanşii 
se vor lega de războinicii mei. Vreau să le expediez câteva 
gloanţe. 


Se depărta. Aşezându-se tacticos lângă foc, Old Death îşi 
scoase cuțitul şi tăie din friptură. Era excelentă. Amândoi 
nu mâncaserăm cam de multişor. De altfel şi ceilalţi trei 
abia dacă gustaseră din carnea de cal a comanşilor. 

Friptura dispărea văzând cu ochii. În scurt timp, se 
întoarse şi Winnetou, privindu-mă cercetător. Voia să afle 
dacă mai e cazul să ne tăinuim prietenia în faţa celorlalţi. 
Drept răspuns, mă ridicai de la foc şi-l prinsei de amândouă 
mâinile. 

— Aşadar, n-a mai fost nevoie să bat drumul până la Rio 
Peco spre a-l întâlni pe fratele meu Winnetou! Sunt nespus 
de bucuros să te văd aici! 

Ne îmbrăţişarăm. Old Death înlemni de mirare. Apoi 
izbucni: 

— Dar asta ce-o fi însemnând? Vă cunoaşteţi? 

— Cum să nu ne cunoaştem! Răspunse apaşul. E fratele 
meu, Old Shatterhand! 

— Old... Shat... ter... hand! Silabisi bătrânul, făcând o 
mutră grozav de caraghioasă. 

Şi după ce eu, râzând, confirmai adevărul, bravul Old 
Death bombăni supărat: 

— Va să zică, m-aţi minţit, m-aţi dus de nas! Pe mine, Old 
Death! Auzi! Old Shatterhand! Şi dumnealui mi-o juca pe 
novicele, ba înghiţea chiar porecla de greenhorn. 

Îi lăsarăm pe toţi să se mire singuri, căci Winnetou avea 
să-mi spună multe. 

— Fratele meu ştie că am fost la fortul Inge. Acolo am 
aflat că... 

— Ştiu totul. Când vom avea mai mult răgaz, îţi voi 
povesti cum am aflat întâmplarea. Acuma, însă, mă 
interesează ce s-a făcut cu cei zece albi care au poposit 
printre comanşi şi pe urmă au şters-o cu iscoadele tale, aşa- 
zişii Topia? 

— Au plecat. 

— Încotro? 

— Spre Chihuahua, la Juarez. 


— Prin urmare, au şi plecat? 

— Da. Erau foarte grăbiţi. Ziceau că întârziaseră din 
pricina ocolului făcut împreună cu comanşii. 

— Mare păcat! Printre ei se aflau şi cei doi inşi pe care 
vreau să pun mâna. 

— luf, iuf! Asta n-o ştiam. Ei mi-au spus că trebuie să fie 
într-o anume zi la Chihuahua şi că se grăbesc pentru că au 
pierdut o mulţime de timp. Ca prieten al lui Juarez, i-am 
ajutat să plece cât mai repede. Le-am dat cai odihniţi, 
alimente şi, drept călăuze, pe cei doi 'Topia, care cunosc 
bine drumul prin Mapimi spre Chihuahua. Spuneau că nu 
mai au nici un minut de pierdut. 

— Asta mai lipsea! Provizii, cai odihniţi, călăuze 
pricepute! Îl şi aveam pe Gibson în mână! Acum îmi scapă 
iarăşi! 

Winnetou se gândi o clipă, apoi spuse: 

— Fără să vreau, am săvârşit într-adevăr o mare 
greşeală. Dar am s-o repar. Îl voi prinde pe Gibson. 
Misiunea pe care o aveam în Matagorda s-a încheiat; îndată 
ce-i voi învăţa minte pe comanşi, voi fi liber şi te voi însoţi. 
Vă dau caii cei mai buni şi, dacă nu se întâmplă ceva 
neprevăzut, îi ajungem pe albi până a doua zi la prânz. 

Deodată, un apaş veni în goană dinspre vâlcea şi raportă: 

— Câinii de comanşi au stins focul şi au ieşit din tabăra 
lor. Se pregătesc să ne atace. 

— Vor păţi-o ca şi până acum, răspunse Winnetou. Dacă 
fraţii mei albi doresc să mă urmeze, îi conduc într-un loc de 
unde vor auzi totul. 

Ne ridicarăm imediat în picioare. Winnetou ne conduse 
înapoi, până aproape de baricade. Acolo îi întinse lui Old 
Death capătul de jos al unui lasso agăţat de stâncă şi rosti: 

— Urcaţi până la vreo două staturi de om. Acolo vedeţi 
nişte copăcei. Îndărătul lor e poteca pe care au tăiat-o 
războinicii apaşi. Eu nu vă pot însoţi; trebuie să alerg la 
oamenii mei. Între timp, desprinse un obiect spânzurat de 
peretele stâncii. Era puşca lui. 


— Hm! Bodogăni Old Death. Să te sui vreo douăsprezece 
picioare pe un lasso subţirel ca ăsta! Doar n-oi fi maimuţă 
care se caţără pe liane! În sfârşit, hai să încerc. 

Totuşi izbuti. Îl urmai şi eu, apoi ceilalţi, desigur, nu fără 
eforturi. Ajunserăm la un copac cu rădăcinile înfipte în 
stâncă, de trunchiul căruia era legat lasso-ul. Alături, nişte 
arbuşti camuflau poteca. Era întuneric beznă, aşa că mai 
degrabă pipăiam decât vedeam locul, înaintarăm astfel câte 
puţin, orbecăind, până ce Old Death se opri. Rezemaţi de 
stâncă, ne puserăm pe aşteptare. Îmi făcea impresia că 
peste vâlcea coborâse liniştea de plumb a morţii. Oricât îmi 
încordam auzul, nu desluşeam decât zbârnâitul uşor al 
nărilor lui Old Death care adulmeca aerul. 

— Nişte nătărăi comanşii ăştia, nu-i aşa? Mi se adresă el. 
De acolo, dinspre dreapta, simt că vine miros de cai aflaţi în 
mişcare. Da, da, în mişcare! Pentru că atunci când caii stau 
pe loc, mirosul e cu totul altul, gros, leneş ca să zic aşa; poţi 
să-ţi vâri nasul în el. Când caii merg, mirosul devine mai rar, 
mai fluid, se răspândeşte uşor. Oricât de curios ar părea, 
totuşi un westman desluşeşte după densitatea mirosului 
dacă e vorba de nişte cai în repaus sau în deplasare. 
Bineînţeles, cu condiţia ca atmosfera să fie liniştită. Acum, 
iată că-mi vine din spre dreapta un asemenea iz de cai în 
mişcare, iar bătrânele mele urechi parcă aud călcătură de 
copite, uşoară, înăbuşită, ca pe iarbă. Cred că acum 
comanşii se îndreaptă încetişor spre fundul vâlcelei, ca să 
forţeze ieşirea. 

Deodată răsună un glas limpede: 

— Ntsa-ho! 

Cuvântul acesta înseamnă acum. În clipa următoare, 
puşca de argint a lui Winnetou trosni de două ori. Urmară 
focuri de pistol. O larmă nemaipomenită urcă până la noi. 
Ţipetele indienilor răscoleau toată valea. lomahawkurile 
vâjâiau prin văzduh. Lupta se încinse. 

Nu dură mult. Peste sforăitul şi nechezatul cailor, peste 
vacarmul pe care îl produceau comanşii se înălța victoriosul 


„Ivivivivi” strigat de apaşi. Auzeam cum comanşii se retrag 
în goană nebună. Oameni şi cai fugeau de-a valma spre 
inima vâlcelei. 

— N-am spus eu? Triumfă Old Death. Apaşii luptă 
admirabil. Stau pitiţi, trag cu arcul şi aruncă suliţele de ţi-e 
mai mare dragul! În schimb, comanşii sunt toţi grămadă; 
săgețile, suliţele, gloanţele lui Winnetou, toate nimeresc în 
plin. Apoi, când duşmanul se retrage, apaşii sunt destul de 
deştepţi să nu-l urmărească. Ei rămân frumuşel ascunşi. Ce 
rost ar avea să iasă în câmp deschis, când şi aşa nimeni nu 
poate să le scape? 

După noul lor eşec, comanşii, parcă amintindu-şi de sfatul 
lui Old Death, rămaseră liniştiţi. Urletul încetă, focul 
dispăru şi astfel apaşii nu mai ştiau ce se întâmplă în tabăra 
adversă. Mai pândirăm câtva timp, dar nici o mişcare nu se 
produse. Deodată, auzirăm glasul reţinut al lui Winnetou: 

— Praţii mei albi să coboare. Lupta s-a încheiat şi nu mai 
începe din nou. 

Ne întoarserăm la copacul de care era legat lasso-ul şi ne 
lăsarăm în jos. De acolo, împreună cu Winnetou, revenirăm 
la micul foc de tabără şi ne aşezarăm în jurul lui. 

— Au încercat de cealaltă parte, zise apaşul. Dar nici 
acum nu le-a mers. Sunt supravegheați cu atenţie şi nu mai 
pot face un pas fără să-i simţim. Războinicii mei au pătruns 
până în preajma lor şi s-au pitit în iarbă, înşiraţi de la un 
capăt la altul al vâlcelei. Orice mişcare a duşmanului e pusă 
sub control. 

Vorbind, îşi aplecă puţin capul spre dreapta, ca şi când ar 
fi auzit ceva. Sări apoi brusc în picioare şi statura lui se 
înălţă măreaţă în lumina focului. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebai. 

— Aud copite de cal pe drum pietros. Vine un călăreț, un 
războinic de-al meu şi o să vrea, desigur, să descalece, ca să 
cerceteze cine şade aici, lângă foc. De aceea m-am ridicat în 
picioare; să vadă de departe că e vorba de Winnetou. 


Auzul lui fin nu-l înşelase. Un călăreț se apropie de noi la 
trap, îşi struni calul şi sări din şa. Căpetenia îl întâmpină 
oarecum sever. Îl mustră pentru călcătura zgomotoasă a 
calului. 

Războnicul ascultă mustrarea într-o atitudine demnă, 
respectuoasă. Părea un om mândru şi liber, care recunoaşte 
cu satisfacţie înaltele însuşiri ale şefului său. 

— Sosesc, raportă el. 

— Câţi? 

— Toţi până la unul. Când aud chemarea lui Winnetou, 
războinicii apaşi nu mai întârzie în preajma femeilor. 

— La ce depărtare se află acum? 

— Vor fi aici o dată cu zorile. 

— Bine. Leagă-ţi calul şi culcă-te lângă străji. Caută de te 
odihneşte. 

Omul făcu întocmai. Winnetou se aşeză iarăşi lângă noi. Îi 
po vestirăm despre popasul nostru la Hacienda del 
Caballero, apoi de spre întâmplările din La Grange. Timpul 
înainta mereu, dar nouă nu ne ardea de somn. Căpetenia 
asculta cu atenţie relatările noastre, intercalând câte o 
scurtă observaţie sau întrebare. În felul acesta, noaptea 
trecu pe nesimţite şi începu să se crape de ziuă. 

La un moment dat, Winnetou întinse braţul şi arătă spre 
apus: 

— Fraţii mei albi se pot convinge încă o dată cât de 
punctuali sunt războinicii apaşi. lată-i! 

Ceaţa vălurea în văzduh ca o apă cenuşie, lină şi îşi 
strecura trâmbele opace printre culmile munţilor. Din acest 
ocean lăptos se iviră mai întâi unul, apoi o coloană lungă de 
călăreţi. Zărindu-ne, capul coloanei se opri pentru un 
moment şi, recunoscându-l numaidecât pe Winnetou, se 
apropie în trap mărunt de noi. Era o căpetenie; pur ta două 
pene de vultur înfipte în chică. De fapt, călăreţii nu posedau 
ceea ce se cheamă harnaşament. Îşi conduceau caii din 
căpăstru şi atât. Totuşi, cum se apropiară în galop elegant şi 
luară poziţie în cinci şiruri paralele, ai fi zis că fac parte 


dintr-o unitate de cavalerie euro peană de prim rang. 
Majoritatea războinicilor aveau puşti; doar câţiva erau 
înarmaţi cu arc, săgeți şi suliță. Comandantul unităţii se 
întreţinu câtva timp cu Winnetou, după care acesta făcu un 
semn şi, într-o clipă, toţi descălecară. Cei fără puşti luară în 
grija lor caii. Ceilalţi se îndreptară spre potecă, urcând unul 
după altul cu ajutorul lasso ului pe care ne căţăraserăm 
adineauri. Operația se desfăşura într-o linişte totală şi atât 
de precis, de ordonat, încât părea că fiecare îşi învățase 
dinainte rostul şi locul. Winnetou stătea calm, urmărind cu 
atenţie mişcarea. După ce dispăru şi ultimul războinic, 
căpetenia apaşilor se întoarse spre noi: 

— Fraţii mei albi îşi dau, desigur, seama că, la un ordin al 
meu, comanşii ar fi făcuţi una cu pământul. 

— Fără îndoială, suntem convinşi, replică Old Death. Dar 
vrea Winnetou să verse sângele atâtor oameni? 

— Iar eu vă întreb: merită ei altceva? Ce fac albii când un 
semen de-al lor e omorât? Nu-l caută pe ucigaş? Şi după ce- 
| găsesc, nu se adună căpeteniile lor la sfat, pentru a-l 
judeca şi a-l osândi la moarte? De ce le-aţi reproşa apaşilor 
dacă fac şi ei la fel? 

— Dar vezi că lucrurile nu seamănă întru totul! 

— Şi care-i deosebirea? 

— Noi îl pedepsim chiar pe ucigaş. Voi, însă, aveţi de 
gând să ucideţi nişte oameni care nici n-au fost de faţă la 
pustiirea satelor voastre. 

— Vina e aceeaşi. Ei au încuviinţat crima. Ei au stat şi au 
privit cum apaşii noştri pier la stâlpul caznelor. Ei au pus 
stăpânire pe soțiile şi pe fiicele noastre, pe caii şi pe averea 
prădată. 

— Oricum, nu-i poţi numi ucigaşi! 

— Nu înţeleg ce vrea Old Death! Doar voi pedepsiţi cu 
moartea nu numai pe ucigaşi, ci şi tot soiul de alţi 
răufăcători. De pildă, orice westman îi împuşcă pe hoţii de 
cai. Dacă cineva răpeşte soţia sau fii ca unui alb, e omorât 
împreună cu toţi părtaşii la această faptă. Şi iată că aici, în 


vâlcea, se află blestemaţii care ne-au răpit femeile şi fetele, 
ne-au furat caii. Nu cumva să-i mai împodobim pe deasupra 
cu ceea ce albii numesc distincţie sau ordin? 

— Fireşte că nu! În schimb, puteţi să-i iertaţi şi să vă luaţi 
avutul înapoi. 

— Caii îi putem lua, nu însă şi femeile. Cât priveşte 
iertarea, de ce vrea fratele meu să ne purtăm cu totul altfel 
decât bunii lui creştini? Oare pe noi ne iartă creştinii? Şi, la 
urma urmei, pentru ce să ne ierte când ei sunt aceia care 
ne cotropesc pământul? Când la voi cineva mută o piatră de 
hotar sau doboară în taină vreo sălbăticiune, îl şi aruncaţi 
după zidurile temniţei. În schimb, aici ce faceţi? Unde sunt 
preriile şi savanele noastre? Unde sunt hergheliile de cai, 
cirezile de bizoni şi atâtea alte vite care ne aparţineau? Aţi 
venit hoarde peste hoarde şi orice băieţandru cu puşcă şi-a 
luat dreptul să ne fure hrana noastră zilnică. Fără nici un 
temei ne-aţi răpit ţinut după ţinut. Şi când omul roşu îşi 
apără glia, îi ziceţi ucigaş şi-l împuşcaţi laolaltă cu ai săi. Ai 
vrea să-i iertăm pe nişte răufăcători cărora noi niciodată nu 
le-am făcut vreun rău! Atunci de ce nu ne iartă pe noi albii 
care, fără nici un motiv, seamănă jalea în inimile noastre? 
Dacă ne apărăm, e dreptul nostru; nu ne facem decât 
datoria. Şi pentru asta voi ne ucideţi. Vă întreb, ce-aţi zice 
dac-am veni la voi şi v-am sili să trăiţi ca indienii? Ne-aţi 
omori până la unul, sau ne-aţi vâri în case de nebuni. De ce 
n-am avea dreptul să procedăm şi noi la fel? Da, toată 
lumea ţipă că omul roşu e un sălbatic şi nu merită cruţare, 
că nu va învăţa nici o dată ce înseamnă cultura şi de aceea 
trebuie nimicit. Dar judecaţi cinstit: oare purtarea voastră 
dovedeşte că aveţi ceea ce se cheamă cultură?... Mă rog, 
ajunge! Acesta mi-e răspunsul. N-o să-ţi placă, ştiu, dar, în 
locul meu, n-ai vorbi nici tu altfel. Howgh! 

Rostind această expresie indiană, menită să întărească 
cele spuse, Winnetou ne întoarse spatele şi se depărta 
câţiva paşi. Se opri apoi, scrutând depărtarea. Era bântuit 


de propriile-i gânduri şi făcea efor turi să se ţină în frâu. Pe 
urmă reveni şi se adresă lui Old Death: 

— Am vorbit cam mult. Nădăjduiesc însă că fratele meu 
îmi va da dreptate, fiindcă are cugetul drept şi sufletul 
cinstit. Şi, totuşi, inima mea nu doreşte vărsare de sânge. 
Gândul mi-e mai blând decât vorbele. Credeam că duşmanii 
noştri, comanşii, vor trimite un sol ca să cădem la 
înţelegere. Cum n-au făcut-o, nici eu n-ar fi trebuit să-i cruţ. 
Dar, uite, am să trimit eu un om să le vorbească în numele 
meu. 

— Asta mă bucură mult, spuse Old Death. Aş fi plecat de 
aici foarte mâhnit dacă toţi aceşti oameni ar fi fost omorâţi, 
fără să încerc salva rea lor. Doar sunt şi eu oarecum vinovat 
că au căzut în mâinile voastre. 

— Nu trebuie să ai remuşcări. l-aş fi înfrânt şi fără 
ajutorul tău, replică Winnetou. 

— Dar ştii că alte sute de comanşi se îndreaptă încoace. 
— Ştiu. M-am furişat până la ei împreună cu Inda-nişo. 
Nu sunt decât o sută. Îi voi închide aici, în vâlcea, laolaltă cu 

cei vechi şi, dacă nu se predau, îi omor pe toţi. 

— Vezi numai să nu vină prea devreme. Ar trebui să 
termini mai întâi cu cei de aici. 

— Chiar dac-ar veni acum, tot nu mi-e teamă. Dar nu 
strică să mă grăbesc. 

— Ai vreun om potrivit ca să vorbească cu comanşii? 

— Am destui, dar l-aş prefera pe fratele meu alb. 

— Cu plăcere. Mă apropii de ei şi-l chem la mine pe şef. 
Ce condiţii să le pun? 

— Le cerem câte cinci cai pentru fiecare om ucis în luptă 
şi câte zece pentru cei omorâţi la stâlpul caznelor. 

— Foarte puţin. Totuşi, acuma, când au dispărut marile 
herghelii de mustangi, nu e prea lesne să faci rost de un cal. 

— Să ne înapoieze întreg avutul. Totodată, să ne dea câte 
o fată tânără pentru fiecare femeie sau copil ce ne-au răpit. 
Femei de-ale lor nu ne trebuiesc. Apoi să ne restituie copiii. 
Crezi că-i prea mult? 


— Deloc. 

— Şi, în sfârşit, să hotărâm împreună locul unde 
căpeteniile apaşilor şi ale comanşilor să se adune la sfat 
spre a statornici pacea pentru cel puţin treizeci de veri şi 
ierni. 

— Dacă vor cădea la înţelegere, eu, unul, am să-i felicit. 

— Propun ca sfatul să aibă loc chiar în vâlceaua asta 
unde-i ţinem împresuraţi pe războinicii lor. Tot aici să aducă 
şi cele hotărâte de noi. Deocamdată, până ce-or împlini 
toate cererile, comanşii să se predea şi vor fi prizonieri. 

— Găsesc că pretenţiile tale nu sunt prea mari. Mă duc 
chiar acum să le vorbesc. 

Old Death îşi petrecu puşca pe umăr şi tăie o creangă, 
semn distinctiv al parlamentarului. Dispăru apoi împreună 
cu Winnetou. Nu era deloc lipsit de primejdie să te apropii 
de comanşi; dar bătrânul nu ştia ce-i frica. 

După ce constată personal că Old Death intrase în vorbă 
cu şeful comanşilor, Winnetou reveni şi ne conduse la caii 
sosiți de curând. Erau acolo şi unii de rasă nobilă, aduşi ca 
rezervă şi cruţaţi pe drum de povara călăreţului. Aceştia 
urmau să fie folosiţi numai în situaţii cu totul excepţionale. 
Restul erau cai de toată mâna, fără calităţi deosebite. 

— Am făgăduit fraţilor mei să le ofer cai mai buni, zise 
Winnetou. Hai să alegem! Lui Old Shatterhand îi dăruiesc 
un bidiviu de-al meu. 

Alese cinci cai. Eram încântat de frumuseţea bidiviului. 
Cei doi Lange şi Sam nu erau mai puţin bucuroşi. Negrul îşi 
sticli dinţii şi exclamă: 

— 0-0, ce cal primit! Negru cum şi Sam! Şi voinic cum 
Sam! Cal şi Sam grozav potriveşte! 

Old Death se întoarse după aproximativ trei sferturi de 
oră. Era serios şi grav. Fusesem convins că, dată fiind 
situaţia lor desperată, comanşii vor accepta condiţiile lui 
Winnetou, dar chipul bătrânului westman arăta contrariul. 

— Fratele meu îmi aduce, desigur, vestea ce o bănuiam, îl 
întâmpină Winnetou. Comanşii refuză. 


— Din păcate, da. 

— Marele Spirit le-a luat mintea, ca să-i pedepsească 
pentru faptele lor. El nu vrea ca ei să aibă parte de 
îndurare. Şi de ce nu se învoiesc? 

— Încă mai speră că vor învinge. 

— Le-ai comunicat că mi-au mai sosit peste cinci sute de 
războinici? Le-ai spus şi unde se află? 

— Le-am spus totul, dar nu vor să creadă. Ba m-au luat şi 
peste picior. 

— Atunci, nu le rămâne decât moartea. Întăririle lor vor 
veni prea târziu. 

— Când mă gândesc câţi vor pieri, zău dacă nu mi se face 
părul măciucă! 

— Fratele meu are dreptate. Deşi nu mă încearcă vreo 
teamă, totuşi simt că inima mi-e grea la gândul că va trebui 
să fac semnul pierzării. N-am decât să ridic un braţ şi toate 
puştile prind să trosnească. Dar hai să mai fac o ultimă 
încercare! Poate că Marele Spirit le va lumina pentru o 
clipă mintea. Mă voi duce chiar eu să le vorbesc. Fraţii mei 
să mă însoţească până la baricade. Dacă nici cuvântul meu 
nu va găsi urechi care să-l audă, atunci Manitu va înţelege 
că nu fac decât să-i împlinesc voia. 

Ne deplasarăm împreună până la baricade. Acolo 
Winnetou se săltă cu ajutorul lasso-ului până sus, pe poteca 
tăiată de apaşi - în aşa fel încât să fie văzut de războinicii 
comanşilor. De altfel, nici nu ajunse bine sus, că şi porni o 
ploaie de săgeți. Dar bătaia lor era prea scurtă. Se auzi şi 
un foc de armă. Era puşca Biberului alb cu care noul şefal 
comanşilor trase asupra lui Winnetou. Glonţul se izbi de 
stâncă, în timp ce apaşul îşi văzu de drum ca şi când n-ar fi 
auzit nimic. Apoi se opri şi îşi înălţă glasul. Vorbi preţ de 
cinci minute pe un ton răspicat, energic. La un moment dat, 
în timpul vorbirii, făcu un semn cu braţul şi văzurăm cum 
toţi războinicii săi, până hăt-departe în jurul vâlcelei, se 
ridicau din ascunzişuri pentru a fi observați de duşmani. 
Aceştia nu puteau să nu priceapă că sunt împresuraţi de un 


inamic care dis pune de forţe superioare. Încercarea lui 
Winnetou de a-i convinge că n-au nici o şansă de reuşită şi 
că e preferabil să depună armele era un gest cât se poate 
de loial şi de generos. Căpetenia apaşilor îşi reluă apoi 
discursul. 

Deodată, dispăru fulgerător din ochii noştri şi, în aceeaşi 
clipă, răsună încă un foc. 

— Şeful comanşilor trage iar asupra lui Winnetou, 
constată Old Death. Ăsta e răspunsul. Noroc că apaşul a 
sesizat la timp primejdia şi, într-o frântură de secundă, s-a 
lăsat la pământ. Acum însă... ia uitaţi-vă! 

La fel de repede cum se pitise, Winnetou ţâşni iarăşi în 
sus, îşi potrivi la ochi puşca de argint şi trase. Un urlet 
prelung al comanşilor cutremură vâlceaua. 

— L-a pocnit pe şef, zise Old Death. 

Acum Winnetou tăie cu mâna un semn pe orizontală. 
Apaşii, câţi îi puteam cuprinde cu privirea, duseră toţi 
armele la ochi. Trosniră pe puţin vreo patru sute de puşti... 

— Veniţi, domnilor! Ne îndemnă bătrânul westman. Să nu 
asistăm la spectacol. E prea „indian” pentru ochii mei, deşi 
trebuie să recunosc că nătărăii de comanşi îşi merită 
soarta. Winnetou a făcut tot ce a putut ca să evite prăpădul. 

Ne întoarserăm la cai, unde Old Death îşi cercetă pe 
îndelete darul. Mai răsună o salvă, apoi, strigătul de victorie 
al apaşilor. 

După câteva minute se înapoie şi Winnetou. Pe chipul lui 
stăruia ca o umbră a suferinţei. El rosti: 

— În corturile comanşilor va fi numai jale şi bocet. 
Nimeni dintre războinicii lor nu va mai veni acasă. Marele 
Spirit a vrut ca morţii noştri să fie răzbunaţi şi duşmanii m- 
au silit la neîndurare. Dar ochii mei nu mai pot privi această 
vale a morţii. Ce-a mai rămas de făcut, vor face războinicii 
mei. Las totul în seama lor. Eu plec numaidecât cu fraţii mei 
albi. Într-o jumătate de oră pornirăm la drum, aprovizionaţi 
din belşug cu cele necesare. Winnetou mai luă cu el zece 


apaşi, dintre cei mai buni călăreţi. Cu câtă bucurie 
părăseam, în sfârşit, aceste locuri blestemate! 

Mapimi se găseşte pe teritoriul celor două provincii 
mexicane: Chihuahua şi Chohahuila. E o regiune de şes, 
foarte întinsă, aparţinând platoului înălţat la peste o mie şi 
o sută de metri faţă de nivelul mării. Cu excepţia limitei de 
nord, regiunea e înconjurată de un lanţ de stânci abrupte, 
calcaroase, despărțite prin numeroase râpe de ţinutul 
Mapimi propriu-zis. Acesta e alcătuit din terenuri ondulate, 
neîmpădurite, cu iarbă sărăcăcioasă, care alternează cu 
întinderi de nisip arareori punctate de mărăciniş. Ici-colo se 
înalţă în acest şes golaş câte un deal singuratic. Adeseori 
pământul se cască până în străfund, iar călătorul e nevoit să 
facă drumuri lungi pentru a ocoli prăpăstiile. Totuşi, Mapimi 
nu este cu totul lipsit de apă cum îmi imaginasem eu. Există 
lacuri care, deşi cele mai multe seacă pe vreme de arşiţă, 
dăruiesc totuşi umiditate aerului şi permit perpetuarea unei 
oarecare vegetaţii în preajma lor. 

Către unul din aceste lacuri, Laguna de Santa Măria, ne 
îndreptam noi. Se afla la aproximativ zece mile germane, 
adică vreo 75 de kilo metri, de vâlceaua unde se 
desfăşurase masacrul, deci o bună zi de marş după o 
noapte nedormită. Călăream aproape numai prin vă găuni, 
care se ţineau lanţ şi ne închideau orice perspectivă. 

Soarele nu pătrundea la noi decât arareori şi atunci doar 
pentru câteva clipe. În plus, trebuia să cotim ba la dreapta, 
ba la stânga, ba să ne întoarcem înapoi, încât aproape că 
pierdeam orientarea în teren. 


Cobora seara când atinserăm ţărmul lacului. Pământul 
era nisipos, în locul unde poposirăm, nu creştea nici un 
copac, doar nişte specii necunoscute de arbuşti. Apa se 
odihnea tulbure, înconjurată de mărăciniş sărac şi 
învecinându-se cu un şes mărginit spre apus de câteva 
coline joase. Soarele se şi culcase îndărătul colinelor. Pe 
înălţimi, razele mai ardeau cu toată puterea; în schimb, prin 
văgăunile strâmte şi adânci aproape că dârdâăiai de frig. 
Sus, unde poposeam, pământul radia o căldură la care 
puteai coace cozonaci. Dar în cursul nopţii, după ce aerul 
absorbi dogoarea, se făcu atât de rece, încât ne învelirăm 
temeinic în păturile noastre de lână. În zori ne reluarăm 
drumul, mai întâi exact spre vest. Dar apoi furăm nevoiţi să 
tot mergem în ocol din cauza râpelor. Să cobori pe astfel de 
stânci prăpăstioase ar fi practic imposibil dacă natura n-ar 
fi avut grijă să formeze un fel de scări, deşi şi acestea pline 
de primejdie. lar dacă ai coborât, cată să mai ieşi de-acolo! 
Trebuie să treci călare un şir lung de văgăuni sumbre, 
întunecoase şi de gropi prăvălatice, până ce, după multe 
peripeții, ajungi în sfârşit sus, pe teren mai deschis. Dar şi 
acolo nu e nici o plăcere. Călăreţ şi cal parcă sunt 
suspendaţi deasupra stâncilor. Sus, un petic de cer 
fierbinte; jos, prăpastie căscată ameninţător. Şi în acele 
adâncimi nu se găseşte strop de apă, numai bolovăniş, 
numai piatră seacă şi dezolantă. În văzduh rotesc vulturii, 
însoţindu-l pe drumeţ din zori până-n seară. Când omul se 
dă odihnei, coboară şi ei la mică depărtare, iar în zori îşi 
continuă urmărirea, avertizându-l cu glasuri aspre, 
flămânde, că nu aşteaptă decât să-şi dea duhul sau să cadă 
în prăpastie cu cal cu tot. Altminteri, cel mult dacă zăreşti 
câte un şacal jigărit, scheletic, dispărând ca o fantomă după 
vreo stâncă, pentru ca să reapară apoi hămesit şi sperând, 
asemenea vulturilor, într-un eventual ospăț. 

Către prânz trecurăm iarăşi printr-un fel de labirint fără 
sfârşit, apoi străbăturăm în galop o câmpie verde. Acolo 
descoperirăm urmele a cel puţin zece călăreţi venind 


dinspre dreapta în unghi ascuţit. Winnetou găsea că 
acestea sunt urmele ce ne interesează. Desluşi chiar, după 
tiparul copitei, caii potcoviţi ai albilor şi caii nepotcoviţi ai 
celor doi pretinşi 'Iopia pe care dânsul îi trimisese ca 
însoțitori. Old Death susţinea, de asemenea, că ne aflăm pe 
drumul cel bun. Din păcate, constatarăm că Gibson 
câştigase faţă de noi un avans de cel puţin şase ore. 
Bănuind că vor fi urmăriţi, el şi grupul lui călăriseră, proba 
bil, fără ostenire, toată noaptea. 

Spre seară, Old Death, care mergea în frunte şi se cam 
distanţase de noi, îşi struni calul şi aşteptă să ne apropiem. 
Pe acolo treceau dinspre sud alte urme, provenind de la 
vreo treizeci-patruzeci de călăreţi dispuşi în şir câte unul, 
ceea ce îngreuia stabilirea exactă a numărului. Acest fel de 
a călări în monom, ca şi faptul că toţi caii erau nepotcoviţi, 
ne duse la concluzia că e vorba de indieni. Călăreţii cotiseră 
dinspre stânga în direcţia noastră. După ce, prin 
comparaţie, stabilirăm vechimea urmelor - aproape 
identică cu a celor întâlnite la prânz - se trezi în noi 
bănuiala că, de fapt, indienii aceştia se întâlniseră cu albii. 
Old Death se foi, se socoti, apoi spuse: 

— Mă întreb, ce fel de indieni or fi fost? Apaşi nicidecum. 
Prin urmare, nu ne putem aştepta la nici o plăcere. 

— Fratele meu alb are dreptate, îl aprobă Winnetou. 
Apaşi nu se mai găsesc acum pe-aici. Şi în afara lor, numai 
hoarde vrăjmaşe dacă mai circulă de obicei prin această 
vale din Mapimi. Să fim deci cu băgare de seamă. 

Pornirăm iar şi ajunserăm curând la punctul unde indienii 
îi întâlniseră pe albi. Probabil că ambele grupe se opriseră 
aici şi duse seră tratative. Rezultatul părea să fi fost 
favorabil albilor; indienii îi luaseră sub ocrotirea lor. 
Aceasta reieşea din faptul că cele două călăuze, oamenii lui 
Winnetou, se desprinseseră de grup. Urmele lor duceau în 
altă parte. 

După câtva timp, sub nişte dealuri acoperite cu iarbă şi 
tufăriş, dădurăm - lucru rar în acele locuri - peste izvorul 


unui pârâiaş unde fugarii îşi adăpaseră caii. Malurile 
pârâului erau aproape golaşe, încât puteai urmări cursul 
apei până hăt-departe, spre nord-vest. Old Death îşi puse 
palma streaşină la ochi şi se uită lung în josul pârâului. 

— Văd în depărtare două puncte. Parc-ar fi lupi. Dar ce 
vor fi făcând acolo? Dac-ar fi cu adevărat lupi, ar şterge-o 
numaidecât; nici o fiară nu e mai fricoasă ca lupul de prerie. 

— Fraţii mei să tacă un pic! Interveni Winnetou. Parcă 
aud ceva. Făcurăm linişte deplină şi, într-adevăr, dinspre 
cele două puncte venea ca o chemare stinsă, desperată. 

— E glas de om! Stabili Old Death. Hai într-acolo! 
Încălecarăm repede. Simţind că ne apropiem, cele două 
fiare care stătuseră pe mal o rupseră la fugă. Şi iată că din 
apă se iţea capul descoperit al unui om. Era asaltat de 
țânțari. 1 se vârau în ochi, în urechi, în nas, în gură. 

— Salvare, seiores, pentru Dumnezeu! Îngână el în 
spaniolă. Mor, nu mai pot! 

Bineînţeles că sărirăm imediat din şei. 

— Ce-i cu dumneata? Întrebă Old Death tot în spaniolă. 
Cum de-ai ajuns acolo? De ce nu ieşi la mal? Apa nu-i deloc 
adâncă. Nici două picioare. 

— Sunt îngropat. 

— Cum? Pe toţi dracii! Îngropat de viu? Dar cine a făcut 
pozna asta? 

— Nişte indieni şi albi împreună. 

Abia atunci băgarăm de seamă că urmele unor tălpi se 
înşirau pe mal în direcţia victimei. 

— Să-l scoatem numaidecât! Haidem, domnilor! Cum n- 
avem unelte, îl despresurăm cu mâinile. 

— Am o sapă aici, la spatele meu. Mi-au vârât-o în nisip, 
rosti omul gemând. 

— O sapă? Ce căuta la dumneata? 

— Eu sunt gambusino, căutător de aur. Oameni ca mine 
nu se despart de sapă şi târnăcop. 

Găsirăm unealta, intrarăm în apă şi ne puserăm pe lucru. 
Fundul apei era moale, nisipos, încât săpatul nu ne ceru 


prea multă trudă. 

Descoperirăm abia acum că gâtul îi era legat de o lance 
înfiptă bine în pământ, în spatele său, astfel încât victima să 
nu-şi poată înclina deloc capul. Apa i se ridica până sub 
bărbie, dar imobilizat cum era omul n-ar fi reuşit să soarbă 
măcar o picătură. Afară de aceasta, îi unseseră faţa cu 
carne proaspătă, sângerândă, ca să atragă insectele şi să-l 
chinuiască. O degajare din această poziţie i-ar fi fost 
imposibilă: mâinile şi picioarele îi erau legate. Groapa în 
care îl scufundaseră avea o adâncime de peste doi coţi. 
Când, în sfârşit, îl scoaserăm la suprafaţă şi îi slobozirăm 
legăturile, omul leşină. Nici nu era de mirare. Fusese 
despuiat de haine şi biciuit pe spate până la sânge. 

Dar omul îşi recăpătă curând cunoştinţa şi-l duserăm 
spre locul unde aveam intenţia să poposim. Înainte de toate, 
îi dădurăm să mănânce. Scosei apoi o cămaşă din cobur şi 
încropirăm din ea un bandaj. În cele din urma, omul porni 
să ne lămurească asupra celor întâmplate: 

— Am lucrat ultima oară într-o bonanza, într-un 
zăcământ de aur situat în munţi, la o zi depărtare de aici. 
Aveam acolo un camarad, un yankeu, pe nume Harton, 
care... 

— Harton? Îl întrerupse Old Death. Şi mai cum? 

— Fred. 

— Nu ştii unde s-a născut? Câţi ani are? 

— E din New York. Cred că numără vreo şaizeci de ani. 

— Ţi-a spus cumva dacă are familie? 

— Nevasta i-a murit. Un fecior al lui lucrează la San 
Francisco, dar nu ştiu în ce meserie. Îl cunoaşteţi cumva? 

Old Death părea extrem de agitat. Ochii îi ardeau şi 
obrajii lui căzuţi se îmbujoraseră. Făcea însă eforturi să 
rămână stăpân pe sine. Răspunse pe un ton mai indiferent: 

— Da, l-am cunoscut cândva. Se pare că avea o situaţie 
foarte bună. i-a vorbit şi de asta? 

— Mi-a spus că părinţii săi fuseseră oameni onorabili şi că 
dânsul apucase la început calea negustoriei. Cică treptat- 


treptat ajunsese la o poziţie excelentă, dar un frate ticălos 
se tot ţinea de capul lui şi-l sugea ca o lipitoare. 

— Ştii şi numele fratelui? 

— Da, Henry. 

— Exact. Sper că voi avea ocazia să-l revăd pe Hartân al 
dumitale. 

— Cam greu. Cred că nu mai are mult de trăit. L-au dus 
cu ei bandiții care m-au îngropat aici. 

Old Death se încorda ca un arc gata să sară. Dar se 
stăpâni din nou şi întrebă liniştit: 

— Cum s-a ajuns la situaţia asta? 

— Tocmai voiam să vă spun. Harton fusese, aşadar, 
negustor, însă fratele său îi mâncase toată averea minţind şi 
escrocând. Şi, totuşi, omul pare să-l mai iubească şi azi pe 
neisprăvitul de frate-său care l-a ruinat. După ce a sărăcit, 
s-a ocupat de una, de alta, însă fără noroc. Într-un timp, s-a 
angajat ca vaguero. Pe scurt: a încercat de toate şi fără 
succes, până ce s-a alăturat căutătorilor de aur. Numai că 
nu avea stofă de aventurier. În meseria asta de gambusino 
i-a mers tot pe dos. 

— Nici n-ar fi trebuit să se apuce de ea! 

— Dumneavoastră, senior, vă vine uşor să vorbiţi. Milioane 
de oa meni nu ajung niciodată ceea ce ar dori sau pentru 
ceea ce ar avea chemare, ci se ocupă cu treburi pentru care 
n-au pic de talent. Poate că vreun motiv ascuns l-a 
determinat pe Hart6n să-şi încerce norocul printre 
căutătorii de aur. Fratele lui asta făcuse. Şi ce mai baftă a 
avut! 

— Dar povestea e cam încurcată. Cum se face că 
destrăbălatul după ce ajunge un gambusino atât de 
norocos, îl despoaie totuşi pe fratele său de toată averea? 
Păi, unul ca el trebuie să se fi scăldat în bani! 

— Şi dacă i-a tocat mai repede decât i-a găsit? Fratele lui 
Hartân era un risipitor fără pereche. Bietul Fred, când a 
venit la Chihuahua, a căutat să se angajeze la patronul meu. 
Atunci l-am cunoscut şi l-am îndrăgit, un caz rar de altfel, 


pentru că pizma şi duşmănia domnesc aproape pretutindeni 
printre căutătorii de aur. De atunci am tot săpat împreună. 

— Cum îi zice patronului dumitale? 

— Davis. 

— Nu mai spune! Ştii cumva engleza, sehor? 

— Ca şi spaniola. 

— Atunci fă-mi hatârul să vorbim englezeşte, deoarece 
doi dintre tovarăşii mei nu înţeleg spaniola. Or, povestirea 
dumitale îi va interesa, desigur, extrem de mult. 

Şi Old Death arătă spre cei doi Lange. 

— De ce i-ar interesa chiar atât de mult? Întrebă străinul. 

— Ai să vezi numaidecât. Auziţi, master Lange, omul 
acesta e căutător de aur şi se află în slujba unui anume 
Davis din Chihuahua. 

— Cum? Davis? Sări fierarul. Păi ăsta e patronul ginerelui 
meu! 

— Nu vă grăbiţi, sir! Poate că există mai mulţi inşi cu 
acelaşi nume. 

— Dacă acest master se referă la domnul Davis care 
exploatează zăcăminte de aur şi de argint, atunci nu există 
decât unul singur, preciză omul pe care îl salvasem. 

— Exact! La el mă gândeam! Se bucură Lange. Îl 
cunoaşteţi? 

— Cum să nu-l cunosc! Doar mi-e patron! 

— Şi pe ginerele meu? 

— Cine anume? 

— Un german. Îi zice Uhlmann. A studiat la Freiberg. 

— Da, da. E director de mine şi câştigă bani grei. De 
câteva luni lucrurile s-au întors în aşa fel, încât e pe cale să 
ajungă chiar asocia tul patronului. Sunteţi, va să zică, socrul 
lui Uhlmann? 

— Păi, cum! E căsătorit cu fiica mea, Agnes. 

— Noi îi spunem senhora Inez. O cunoaştem bine, sir! 
Auzisem că părinţii ei ar locui în Missouri. Vreţi să-i faceţi o 
vizită? 

— Da, da. 


— Atunci nu e nevoie să mai mergeţi până la Chihuahua. 
O luaţi de-a dreptul spre bonanza de care am pomenit 
adineauri. Nu ştiaţi? 

E proprietatea ginerelui dumneavoastră! Nu demult, la o 
excursie în munţi, a descoperit un zăcământ de aur 
excepţional de bogat. Sehor Davis i-a pus la dispoziţie 
lucrători ca să înceapă imediat exploata rea. Acum, munca 
se desfăşoară din plin şi rezultatele sunt atât de bune, încât 
sehor Davis pare să se gândească la o tovărăşie foarte 
rentabilă pentru amândoi. 

— Grozav! Ai auzit, Will? 

Se-adresase fiului său. Acesta tăcea şi plângea de 
bucurie. Fireşte că şi noi, ceilalţi, ne bucuram sincer de 
neaşteptata veste care îi fericea pe tovarăşii noştri. Old 
Death făcea tot soiul de grimase care, deşi foarte anapoda, 
nu reuşeau să ascundă tâlcul lor; bătrânul westman era 
mişcat până în adâncul sufletului. 

Trecu un timp până să se mai potolească emoția produsă 
de această ştire senzaţională. Apoi străinul îşi reluă 
povestirea: 

— I-am ajutat lui Hartân să pună în funcţiune bonanza. Pe 
urmă, ne-am pus în gând să cercetăm dacă nu cumva există 
aur prin Mapimi. Timp de trei zile am cutreierat ţinutul 
călare, dar n-am găsit nici o urmă de zăcământ. Azi, înainte 
de amiază, am poposit la pârâul acesta. Nu dormisem 
aproape deloc toată noaptea şi eram obosiţi. Ne-a furat 
somnul. Când ne-am trezit, eram înconjurați de o mulţime 
de albi şi de indieni. 

— Ce fel de indieni? 

— Din tribul Cimarra, patruzeci la număr. Şi zece albi. 

— Cimarra! Păi ăştia sunt cei mai periculoşi dintre 
bandiții care vântură regiunea. Şi toată haita asta a tăbărât 
pe doi bieţi oameni fără apărare? De ce? Oare se 
duşmănesc cu albii? 

— Nu se ştie niciodată de partea cui sunt; nici tu prieteni, 
nici tu duşmani. Se feresc pe cât posibil să-şi dea pe faţă 


ostilitatea, de altfel sunt şi prea slabi pentru o luptă 
deschisă, dar nici nu ni se alătură vreodată în mod sincer, 
amical. Ceea ce implică primejdii şi mai mari decât 
duşmănia declarată; nu ştii la ce să te aştepţi. 

— Mă întreb, ce i-a făcut, totuşi, să se poarte chiar atât 
de crunt cu voi. Poate i-aţi provocat... 

— Câtugşi de puţin. Dar sehor Davis ne echipase excelent. 
Aveam câte doi cai, arme bune, muniții, hrană, unelte şi 
toate cele necesare pentru un popas mai îndelungat într-o 
regiune atât de pustie. 

— Hm! Fireşte că toate astea sunt foarte atrăgătoare 
pentru nişte indivizi puşi pe jaf. 

— Ne-au înconjurat, întrebându-ne cine suntem şi ce 
căutam. Le-am spus adevărul. Atunci s-au făcut foc, 
susţinând că Mapimi, cu toate bogăţiile solului şi subsolului, 
le aparţine exclusiv lor. Apoi ne au cerut să le dăm lucrurile 
noastre. 

— Şi v-aţi supus? 

— Harton, mai deştept, le-a dat totul. Eu, însă, am pus 
mâna pe armă, nu ca să trag (faţă de numărul lor mare ar fi 
fost o nebunie!), ci ca să-i intimidez. Atunci au sărit pe mine, 
m-au doborât şi m-au despuiat până la piele. Albii nu ne-au 
dat nici o mână de ajutor; în schimb, ne-au sâcâit cu tot 
felul de întrebări. Cum nu voiam să răspund, m-au biciuit cu 
lasso-urile. Şi de data asta Harton s-a descurcat mai bine. 
Le-a spus totul, până şi despre bonanza lui senior Uhlmann. 
Aici albii au devenit foarte atenţi. L-au obligat pe Harton să 
le descrie locul, dar am intervenit eu şi l-am sfătuit să tacă. 
Drept pedeapsă, m-au legat şi m-au îngropat aici, iar pe 
Harton l-au bătut până le-a mărturisit toate amănuntele. 
Totuşi, bănuind că i-ar fi pu tut induce în eroare, l-au dus cu 
ei sub ameninţarea că, dacă până mâine seară nu vor 
ajunge la mină, îl vor ucide în chinuri groaznice. 

Deşi îl cunoşteam din atâtea împrejurări, Old Death mi se 
părea acum foarte straniu. O hotărâre crâncenă, sălbatică, 
neînduplecată i se întipări pe obraz. Arăta ca un om ferm 


decis să nu-şi cruţe deloc victima, să o şteargă de pe faţa 
pământului. 

Cu o voce aspră, răguşită, întrebă: 

— Şi crezi că s-au dus direct la bonanza? 

— Da. Vor să atace şi să jefuiască mina. Se află acolo mari 
rezerve de muniţie, provizii de alimente şi tot felul de 
obiecte valoroase, chiar şi cantităţi mari de argint. 

— Pe toţi dracii! Îşi vor împărţi prada. Albii vor lua 
metalul, indienii restul. Cât e până la mină? 

— O zi călare. Mâine seară ar putea ajunge acolo, dacă 
Harton nu-mi urmează sfatul. 

— Ce sfat? 

— L-am îndemnat să-i poarte pe drum ocolit. Speram ca, 
între timp, să treacă cineva pe-aici şi să mă salveze. În acest 
caz, gândeam să-l rog pe salvatorul meu ca să mâie la galop 
şi să-i prevină pe cei din bonanza. Eu însumi nu văd cum să- 
i anunţ, de vreme ce nu am cal. 

Old Death căzu o clipă pe gânduri, apoi zise: 

— De preferat ar fi să plecăm numaidecât şi să ne ţinem 
de ur mele acestor canalii, însă numai până se întunecă. 
Apoi se schimbă situaţia. N-ai putea dumneata să ne descrii 
drumul încât să ne orientăm şi noaptea? 

Omul răspunse negativ, sfătuindu-ne categoric să nu ne 
deplasăm în cursul nopţii. Ca urmare, Old Death hotări să 
aşteptăm până în zori. 

— Va să zică noi, şaisprezece inşi, socoti el, am avea de-a 
face cu patruzeci de indieni şi zece albi; cred că nu e cazul 
să ne temem. Cum erau înarmaţi indienii Cimarra? 

— Doar cu sulițe, arcuri şi săgeți, răspunse străinul. Însă 
acum dispun şi de cele două puşti, precum şi de pistoalele 
noastre. 

— Nu-i nimic. Ei nu se pricep să mânuiască asemenea 
arme. De altfel, vom căuta să ne folosim de orice 
împrejurare favorabilă. Ori cum, primul lucru e să aflăm 
precis unde se află zăcământul. Ziceai că e atât de ascuns, 
încât nu poate fi descoperit decât întâmplător. Asta n-o 


pricep. Trebuie ca bonanza să fie totuşi în apropierea 
vreunei ape. Or, aceasta desigur că izvorăşte dintr-o râpă, 
să zicem, care nu se poate să nu bată la ochi dacă ţinutul e 
deschis şi neîmpădurit. Descrie-mi locul! 

— Închipuiţi-vă o văgăună tăiată adânc în pădurea lăţită 
la centru şi împrejmuită de stânci înalte, calcaroase, foarte 
bogate în zăcăminte de argint, aramă şi plumb. Pădurea 
împresoară văgăuna din toate părţile; până şi pe pereţii de 
piatră cresc arbori şi tufe. Din adânc izvorăşte un fir de apă 
care, lărgindu-se treptat, devine un pârâiaş. Văgăuna, sau 
mai curând valea aceasta are o lungime de vreo două mile 
engleze, dar nicăieri nu se arată vreo potecă, vreun 
coborâş. Singurul punct de trecere se află chiar pe albia 
pârâului şi anume la ieşirea acestuia din vale. Dar acolo, 
între stânci şi firul apei, nu e loc decât pentru trei oameni 
umblând pe jos sau doi călăreţi alăturaţi. 

— Înseamnă că acolo e o foarte bună poziţie de apărare 
împotriva unui atac! 

— Bineînţeles. Altă trecere nu există, cel puţin pentru 
oamenii care nu populează actualmente această vale. În 
inima ei se munceşte. Cum uneori drumul de o jumătate de 
ceas până la ieşire crea dificultăţi în muncă, senior Uhlmann 
a pus să se amenajeze într-un anume loc o altă trecere. 
Acolo peretele stâncos urcă mai lin. S-au tăiat trepte 
ascunse sub un fel de streaşină solidă de copaci doborâţi şi 
de crengăriş. Astfel, treptele sunt invizibile pentru orice 
ochi neavertizat. 

— Oho! Pun rămăşag că eu aş descoperi imediat aceste 
faimoase trepte. Chiar voi înşivă, doborând arborii, v-aţi 
trădat secretul. Un loc despădurit indică prezenţa 
oamenilor. 

— Nici n-aţi bănui că aceşti copaci sunt doborâţi. Oamenii 
au lucrat din greu, folosindu-se de lasso-uri şi riscându-şi 
viaţa. Să mă înţelegeţi bine! Copacii n-au fost tăiaţi. Nu veţi 
întâlni nicăieri cioturi. Au fost desprinşi din rădăcini şi 
înclinați încet-încet peste văgăună. Cam la treizeci de 


oameni ţineau cu otgoane fiece copac pentru ca să nu se 
prăbuşească, ci să lunece treptat, oprindu-se sus, pe 
podişul de piatră. 

— Aşa de mulţi lucrători are Uhlmann? 

— Acum sunt la vreo patruzeci. 

— Ei, atunci nu trebuie să ne îngrijorăm în cazul unui 
atac. Şi legătura cu lumea de afară? 

— O dată la două săptămâni vin convoaie de catâri care 
aduc cele necesare şi încarcă în schimb minereul. 

— Intrarea e păzită? 

— Numai noaptea, când majoritatea oamenilor se 
odihnesc. De altfel, a fost angajat şi un vânător care toată 
ziua cutreieră împrejurimi le şi asigură aprovizionarea cu 
vânat. Ăstuia nimic nu-i scapă. 

— S-au construit şi case? 

— Nu. Senhor Uhlmann locuieşte într-un cort spaţios. 
Acolo se adună toată lumea după lucru. În alt cort învecinat 
e magazia de materiale. Amândouă corturile se reazemă de 
peretele stâncos. În dreptul lor, rânduite în semicerc, se 
află nişte bordeie improvizate unde stau lucrătorii. 

— Dar de sus, de pe muchea acestei clădiri, probabil că 
orice străin poate vedea corturile, nu-i aşa? 

— Nu. Corturile sunt ascunse sub nişte coroane de arbori 
şi, în plus, acoperişul nu e ca de obicei din foaie de cort 
albă, ci dintr-o pânză cauciucată şi de culoare închisă. 

— Aşa da. Şi cum staţi cu armele? 

— Excelent. Toţi lucrătorii au câte o armă cu două ţevi, 
cuţit şi pistol. 

— Dacă-i aşa, atunci drăguţii de Cimarra n-au decât să 
poftească! Bineînţeles, cu condiţia ca noi să sosim înaintea 
lor. Mâine va trebui să ne punem caii la grea încercare. 
Haideţi dar să ne culcăm, să ne odihnim cu toţii, oameni şi 
cai. 

Dar iată că, deşi nu dormisem deloc în noaptea 
precedentă, somnul râvnit mă ocolea. Gândul că a doua zi 
voi pune, în sfârşit, mâna pe Gibson, nu-mi dădea pace. Nici 


Old Death nu dormea. Se tot foia sub pătură. Era într-o 
stare neobişnuită. 

Ba suspina, ba îşi spunea sieşi nişte vorbe pe care, deşi 
eram culcaţi alături, nu le desluşeam. Ceva îi împovăra 
inima. De altfel, nu-mi scăpase tulburarea lui în momentul 
când străinul gambusino adusese vorba despre Harton şi nu 
mi-o explicam decât prin faptul că bătrânul cercetaş îl 
cunoscuse într-adevăr pe omul în cauză. Sau poate va fi 
avut cu el relaţii care depăşeau o simplă cunoştinţă 
trecătoare? 

După vreo trei ore de veghe, Old Death se sculă. Câteva 
clipe stătu să ne asculte respiraţia şi să se convingă că 
dormim. Apoi se strecură pe tăcute, mergând de-a lungul 
pârâului. Straja, un indian, îl lăsă să treacă. Eu rămăsei pe 
loc în aşteptare. Se scurse astfel un sfert, două, trei sferturi 
de oră. Bătrânul tot nu venea. Atunci mă ridicai şi eu din 
culcuş, luând-o pe urmele lui. 

Se depărtase mult. Îl zării abia după vreo zece minute. 
Stătea la malul apei, întors cu spatele spre mine şi privind 
discul lunii. Deşi nu-mi dădeam osteneala să calc fără 
zgomot, totuşi iarba îmi înăbuşea paşii. Dar şi aşa Old Death 
m-ar fi simţit dacă n-ar fi fost atât de cu fundat în gânduri. 
Abia când ajunsei aproape de tot, bătrânul tresări şi 
întoarse capul. 

— La naiba! Cine eşti? Ce tot îmi dai târcoale? Ţi-a venit 
poftă de glonţ... 

Deodată, tăcu. Cine ştie unde-i fusese mintea, că mă 
recunoscu atât de târziu. 

— Ah, dumneavoastră! Se miră el. Cât pe-aci să trag. 
Credeam că e vreun străin. De ce nu dormiţi? 

— Mă frământă gândul la Gibson şi Ohlert. 

— Aşa? Îmi închipui. Dar lăsaţi că mâine ne pică, în 
sfârşit, în mână amândoi. De nu, să nu-mi ziceţi Old Death. 
Pe urmă, gata, nu mă mai ţin de ei. Rămân la bonanza. 

— Dumneavoastră? De ce? Sau e secret? 

— Da. 


— Atunci, nu mai stărui. Nu vreau să vă sâcâi cu 
curiozitatea mea. V-am auzit suspinând şi mă gândeam că 
mi-aţi putea împărtăşi şi mie cauza mâhnirii 
dumneavoastră. Noapte bună, sir! 

Dădui să plec, dar Old Death mă opri: 

— Staţi! Aţi spus mâhnire. Într-adevăr, mi-e sufletul greu, 
sunt mâhnit. Vă ştiu ca pe un tânăr discret, cu inima caldă. 
Cred că nu mă veţi judeca prea aspru. lată de ce am să vă 
spun câte ceva în legătură cu zbuciumul meu. Restul vi-l 
veţi imagina singur. 

Mă luă de braţ şi o pornirăm încet de-a lungul malului. 

— Cam ce părere v-aţi făcut despre mine? Mă întrebă el 
pe neaşteptate. De fapt, ce credeţi despre caracterul meu, 
despre... ei... despre moralitatea lui Old Death? 

— Sunteţi un om de onoare. De aceea vă stimez şi vă 
iubesc. 

— Hm! Dumneavoastră aţi comis vreodată o faptă rea? 

— Hm! Făcui la rândul meu. Mi-am necăjit părinţii şi 
profesorii. Am sărit gardul în livada vecinului. Pe băieţii 
care se încontrau cu mine îi scărmănăm serios şi... aşa mai 
departe. 

— Nu mai îndrugaţi prostii! Mă refer la vreo faptă gravă, 
pedepsită de codul penal, de pildă, o crimă. 

— O, m-a ferit sfântul! 

— Atunci sunteţi un om fericit. Vă invidiez. Nu există 
pedeapsă mai grea decât o conştiinţă încărcată! E mai rău 
decât ştreangul şi închisoarea! 

Vorbise pe un ton care mă zgudui profund. Da, omul 
acesta purta povara unei fapte grave, altminteri n-ar fi atât 
de zbuciumat. Tăceam. Trecu un răstimp până să continue: 

— Domnule, să nu uitaţi un lucru: există o justiţie 
imanentă, lăuntrică, faţă de care justiţia oficială, organizată 
de oameni, e un simplu joc de copii. Conştiinţa îşi are 
tribunalul ei care osândeşte fără cruţare. Trebuie să vă 
mărturisesc vina mea. Trebuie! De ce tocmai 
dumneavoastră? Fiindcă, deşi sunteţi atât de tânăr, îmi 


inspirați multă încredere. Şi pentru că presimt că mâine mi 
se va întâmpla ceva ireparabil, ceva care nu-i va mai 
permite bătrânului cercetaş să-şi re cunoască păcatele. 

— Aţi înnebunit, sir? Vă obsedează moartea? 

— Da, confirmă el. Aţi auzit ce-a povestit adineauri acel 
gambusino în legătură cu Harton. Ce părere aveţi despre 
fratele lui? 

Începeam să ghicesc adevărul; de aceea dădui un 
răspuns evaziv: 

— Era, probabil, cam uşuratic. 

— Pshawl Vreţi să fiţi indulgent? Ascultaţi-mă pe mine: un 
om uşuratic e mai rău ca o canalie. Pe ticălos îl recunoşti de 
la distanţă; în schimb, uşuraticul e de obicei băiat simpatic 
şi de aceea mult mai primejdios. O mie de răufăcători pot fi 
îndreptaţi, educaţia îi poate schimba. Dar dintr-o mie de 
uşuratici, de iresponsabili, abia dacă unul singur se 
corijează, fiindcă superficialitatea, lipsa de seriozitate şi de 
morală n-au contur, n-ai de unde să le apuci pentru a le 
combate. De fapt, n-am fost niciodată un ticălos, dar 
uşuratic am fost, fără margini de uşuratic, căci acel frate 
Henry, care i-a răpit lui Harton toată averea, absolut totul, 
acela era... adică eram eu! 

— Dar îmi spuneaţi cândva că numele dumneavoastră 
adevărat e altul! 

— Fireşte! Mi-am luat alt nume; pe cel autentic l-am 
dezonorat. Nici un păcătos nu vorbeşte cu plăcere despre 
păcatul lui. Vă amintiţi ce v-am povestit la New Orleans şi 
anume că răposata mea mamă mă îndemnase pe drumul 
fericirii, dar că eu am apucat alt drum? 

— Da, îmi aduc aminte. 

Atunci, să mă spovedesc pe scurt. Cu limbă de moarte 
mama m-a îndemnat pe drumul virtuţii, dar n-am ascultat-o. 
Voiam să ajung bogat, milionar. Am negustorit fără 
pricepere şi mi-am pierdut partea din moştenire o dată cu 
cinstea de negustor. M-am dus apoi printre căutătorii de 
aur. Ce-i drept, mi-a mers bine, am găsit aur cu grămada, 


dar l-am risipit în jocuri de noroc. Trudeam luni de zile în 
căutarea aurului, pentru ca apoi să mizez totul pe un număr 
şi să-mi pierd în cinci minute întreaga avere. Dar nici asta 
nu-mi era de ajuns. Zăcământul meu de aur producea prea 
puţin faţă de lăcomia mea. Îmi pusesem în gând, nebunul de 
mine, să mizez o sută de mii de dolari, să sparg banca de 
joc şi apoi toate băncile de acest gen din lume. Am plecat în 
Mexic, m-am angajat gambusino şi am avut parte de un no 
Troc chior, dar şi de astă dată am risipit totul. Felul acesta de 
viaţă m-a ruinat fiziceşte. S-a mai adăugat şi faptul că am 
ajuns fumător de opiu. Fusesem cândva un tânăr puternic, 
musculos, un atlet şi am devenit cu vremea o zdreanţă. Nu 
mai puteam continua. Nimeni nu mă mai lua în seamă, doar 
câinii se ţineau de mine şi mă lătrau. Atunci l-am căutat pe 
fratele meu care avea prăvălie în San Francisco. Cu toată 
starea mea deplorabilă, fratele m-a recunoscut şi m-a primit 
în casa lui. Mai bine n-ar fi făcut-o! Să mă fi lăsat în voia 
sorții! Şi-ar fi cruțat lui suferinţa şi mie toate mustrările de 
cuget. 

Tăcu un timp. Vedeam cum i se zbate pieptul şi mă 
simţeam cu prins de o adâncă milă. 

— Eram nevoit să mă port bine, reluă el. Fratele credea 
că mă corijasem pe deplin şi mă angaja în întreprinderea 
lui. Dar demonul jocului dormita în mine şi, când se 
deşteptă, mă prinse în ghearele lui mai abitir ca înainte. Am 
sustras bani din casă ca să-mi încerc no rocul. Am iscălit 
poliţe în fals. Dar pierdeam, pierdeam întruna, până n-a mai 
fost chip să mă salvez. Atunci am dispărut fără urmă. 
Fratele meu, obligat să-mi onoreze poliţele false, a ajuns 
sărac lipit pământului. A dispărut şi el împreună cu 
băieţaşul lui, după ce soţia îi murise de inimă rea. Toate 
astea le-am aflat abia după ani de zile, când am îndrăznit să 
revin la San Francisco. Atunci am încercat să repar răul. 
Lucrasem între timp iarăşi ca gambusino, avusesem din nou 
noroc şi voiam să-l despăgubesc pe fratele meu. Dar ia-l de 
unde nu-i. L-am căutat peste tot şi nu l-am mai găsit. 


Această viaţă de pribegie veşnic agitată m-a făcut să devin 
cercetaş în Vest, reuşind adeseori să fiu şi un sprijin moral 
pentru alţii. M-am lăsat de joc, dar nu şi de opiu. Nu-l mai 
fumez; îl mănânc. Bag otrava în tutunul de mestecat, ce-i 
drept, în doze foarte mici. lată mărturisirea mea. Şi acum 
scuipaţi mă, călcaţi-mă în picioare! Altceva nu merit. Îşi 
desprinse braţul de al meu, se aşeză pe iarbă şi, sprijinindu- 
şi coatele de genunchi, îşi îngropa obrazul în palme. 
Rămase aşa multă, multă vreme, încremenit într-o tăcere 
grea. Eu îl priveam covârşit de gânduri ce nu se pot 
descrie. În cele din urmă, Old Death se ridică în picioare, 
mă fixă cu nişte ochi fantomatici şi mă întrebă: 

— Mai sunteţi aici? Nu vă e scârbă de o zdreanţă ca 
mine? 

— De ce mi-ar fi scârbă? Vă compătimesc, sir. Aţi greşit 
mult, dar aţi şi suferit, iar regretul dumneavoastră e sincer 
şi profund... 

— Da, am suferit mult, foarte mult. Ce sunt toate 
trâmbiţele din lume faţă de glasul mut şi veşnic răscolitor al 
unei conştiinţe încărcate? Trebuie să ispăşesc şi să îndrept 
pe cât pot răul pe care l-am pricinuit. Mâine sper să-l revăd, 
în fine, pe fratele meu. Simt de parcă mi-ar răsări un soare 
nou în faţă, unul din alte văzduhuri. În sfârşit, toate astea 
nu vă privesc. Altceva aş vrea să vă spun şi să vă rog. Puteţi 
să-mi îndepliniţi o dorinţă? 

— Fireşte, din tot sufletul! 

— Atunci, ascultați: am un motiv temeinic să port cu mine 
şaua chiar şi atunci când umblu fără cal. Tăindu-i 
căptuşeala, dai de nişte lucruri destinate fratelui meu. Vreţi 
să reţineţi, sir, acest amănunt? 

— Îmi cereţi o nimica toată. 

— Nu chiar. Poate că vă veţi convinge câtă încredere vă 
acord. Şi acum, plecaţi! Lăsaţi-mă singur! Ceva mă 
îndeamnă ca în noaptea asta să-mi răsfoiesc registrul 
datoriilor. Mâine s-ar putea să nu mai am răgaz. Există 
presimţiri de care eşti conştient că anunţă o viitoare 


realitate. Vă rog, plecaţi! Dormiţi liniştit! Doar n-aveţi nimic 
pe conştiinţă! Noapte bună, sir! 

Mă întorsei fără grabă în tabără şi mă culcai. Abia într-un 
târziu adormii, când noaptea era pe sfârşite. Bătrânul 
westman tot nu se înapoiase. 

Când ne trezirăm, Old Death era în şa. Parcă un 
neastâmpăr febril îl gonea spre împlinirea presimţirii sale. 
Străinul gambusino ne asigură că se simte destul de bine; 
doar spinarea îl cam durea. Îi dădurăm o pătură cu care îşi 
înfăşură mijlocul, iar cu alta îşi acoperi umerii. Un apaş îl 
săltă pe cal, în spatele său. Apoi pornirăm. 

Până la amiază, străbăturăm din nou o mulţime de 
văgăuni şi râpe, depăşind - cel puţin pentru ziua respectivă 
- unul din cele mai dificile terenuri. Trecurăm apoi şesuri 
bogate în iarbă şi punctate ici colo cu dealuri şi coline. 
Ceasuri multe urmarăm astfel drumul mar cat de caii 
indienilor Cimarra. 

La un moment dat, mexicanul gambusino rosti, plin de 
satisfacţie: 

— De aici încolo, părăsim urmele. Văd că Harton mi-a 
ascultat sfatul şi a luat-o pe drum ocolit. Noi, însă, vom coti 
la dreapta şi vom ţine drumul cel mai scurt. 

— Well! Să mergem cum spui dumneata. În direcţia pe 
care o urmam, spre nord-vest, zărirăm la orizont nişte mase 
albăstrii. Mexicanul susţinea că sunt munţi. Dar erau atât 
de departe, încât abia după câteva ore de mers începurăm 
să le deosebim contururile. Imediat după-amiază făcurăm 
un scurt popas, după care ne continuarăm drumul cu viteză 
sporită. În sfârşit, apăru primul copăcel, firav şi uscat, apoi 
tufăriş din ce în ce mai des. În cele din urmă, se deschise în 
faţa noastră preria verde, cu insule de arbuşti pe care 
trebuia să le ocolim. Respiram uşuraţi. Caii rezistau cât se 
poate de bine. Erau într-adevăr mult superiori celor pe care 
îi primisem de la senor Atanasio. Înaintau sprinten, de 
parcă abia ar fi ieşit din grajd. Încet-încet, ne apropiam de 
munţi. Era şi timpul. Soarele coborâse mult, apropiindu-se 


de piscurile lor. Un copac straniu ne întâmpină în drum. 
Stătea stingher în largul preriei, cu crengile sfâşiate de 
vânt. Îl salutarăm însă ca pe un sol râvnit al pădurii. În 
sfârşit, după mici pâlcuri izolate de copaci, se alcătui o 
dumbravă luminoasă ce urca în pantă lină. Dincolo de 
pantă, terenul cobora brusc într-o vale nu prea adâncă, pe 
care trebuia s-o străbatem. Apoi ne aştepta urcuşul 
anevoios către culmea pleşuvă a unui deal, în spatele căruia 
creştea o pădurice. Drumul ducea când printre copaci, când 
peste coclauri sterpe. Până la urmă, urcarăm pe un mic 
platou acoperit de iarbă, fără altă vegetaţie. Dar abia 
ajunserăm acolo, că şi observarăm nişte dâre late căzând 
perpendicular pe drumul nostru. 

— Urme! Exclamă mexicanul. Cine să fi trecut pe-aici? 
Cobori de pe cal ca să le cerceteze. 

— Le văd şi eu şi fără să descalec, zise posomorât Old 
Death. Asemenea urme nu pot proveni decât de la o trupă 
de cel puţin patruzeci de călăreţi. Prin urmare, am 
întârziat. 

— Credeţi că e vorba de indienii Cimarra? 

— Pără îndoială! 

Winnetou descăleca şi el. Examina urmele pe oarecare 
distanţă şi conchise: 

— Da, zece feţe palide şi patruzeci de indieni! Au trecut 
acum o oră şi mai bine. 

— Ei, seăor gambusino, ce mai zici acum? Întreba Old 
Death. 

— Chiar şi aşa, încă le-o putem lua înainte, răspunse 
omul. Până să atace, trebuie să facă o recunoaştere 
minuțioasă. Or, asta cere timp. 

— L-or fi silit pe Harton să le descrie totul, ca să nu-şi mai 
piardă timpul cu recunoaşterea. 

— Dar indienii nu atacă la orice oră. Ei aşteaptă 
totdeauna mijitul zorilor. 

— Lasă-mă-n pace cu zorii dumitale! Doar ştii că sunt şi 
albi printre ei! O să-i doară-n cot de obiceiul indienilor. Pun 


rămăşag că nu s-ar sfii să atace bonanza şi ziua-n amiaza 
mare. Haideţi mai departe! 

Dădurăm pinteni cailor şi, ca în zbor, străbăturăm şesul 
în cu totul altă direcţie decât aceea a indienilor Cimarra. 
Harton nu-i con dusese spre intrarea în bonanza, ci spre 
limita din spate a văii. În schimb, noi grăbeam să ajungem 
cât mai curând la intrare. Din nefericire, întunericul se lăsa 
din ce în ce mai des. În câmp deschis mai mergea. Dar prin 
pădure, printre copaci, pe un teren absolut ne umblat, ba în 
urcuş, ba în coborâş, drumul era foarte dificil. Până la urmă, 
a trebuit să ne lăsăm cu totul în seama mexicanului care 
mergea înainte. Ne mai puneam nădejdea şi în privirea 
ageră a cailor. 

Dădeam mereu de cioturi şi crengărişul ne biciuia obrajii, 
amenințând să ne răstoarne de pe cai. De aceea 
descălecarăm şi ne continuarăm drumul pe jos, cu o mână 
purtând caii de dârlogi, în cealaltă ţinând pistolul încărcat - 
deoarece ne aşteptam ca, din clipă în clipă, să apară vreun 
inamic. În fine, auzirăm clipocit de apă. 

— Am ajuns la intrare, ne şopti călăuza. Fiţi cu băgare de 
seamă! În dreapta e apă. Mergeţi în şir câte unul şi ţineţi 
mereu pe stânga, lângă stânci. 

— Foarte bine! Aprobă Old Death. Dar nu e nici o strajă 
pe aici? 

— Acuma, nu. Încă nu e ora de culcare. 

— Ce să zic, straşnică rânduială pentru o bonanza! Dar 
drumul cum e? Umblăm ca orbii. 

— Mergeţi drept înainte. Terenul e neted. Până la cort nu 
mai e nici un obstacol. 

Nu sesizam, prin întuneric, decât faptul că terenul era 
într-adevăr neted. În stânga se înălța peretele de piatră al 
muntelui în dreapta susura apa. Înaintam cu dârlogii la 
mână. Eu, Old Death şi mexicanul mergeam în frunte. 
Deodată, mi se păru că zăresc furişându-se pe lângă stâncă 
o umbră ca de câine; totul nu dură decât o clipă. Atrasei 


atenţia celorlalţi. Ne oprirăm. Traserăm cu urechea. Era 
linişte. 

— Întunericul înşală, zise călăuza. De altfel, scările 
camuflate se află îndărătul nostru. 

— Atunci, poate că umbra venise de acolo. 

— În acest caz, n-am avea motive de teamă. Ar fi vorba de 
un prieten. Cum însă, la ora asta, nici un locuitor al văii n- 
are ce căuta aici, cred că v-aţi înşelat. 

Nu ne mai ocuparăm de această chestiune care, din 
păcate, avea să fie fatală pentru unul din noi. Mai trecu 
puţin şi o rază se strecură până în preajma noastră, venind 
dinspre cortul luminat de lămpi. Se auziră voci. Old Death, 
Winnetou şi cu mine merserăm înainte. 

— Dumneata stai şi aşteaptă-i pe ceilalţi, îl rugă Old 
Death pe mexican. Rămâneţi lângă cort până îl vom înştiinţa 
pe sehor Uhlmann. 

Zgomotul copitelor trebuie să fi pătruns în cort, dar 
nimeni nu se arătă. 

— Veniţi, sir! Mi se adresă Old Death. Să intrăm şi să 
împărtăşim cu cei dinăuntru bucuria surprizei. 

Se vedea de afară perdeaua de la intrare. Old Death o 
dădu în lături. 

— lată-i, au şi sosit! Exclamă cineva. Nu-i lăsaţi! Şi, pe 
neaşteptate, trosni un foc de armă. Old Death se agăţă cu 
mâinile de cadrul per delei, în timp ce câteva puşti îl 
pândeau amenințătoare. Bătrânul se chirci şi căzu gemând: 

— Presimţirea... frate... iertare... În şaua mea... 

— Pentru Dumnezeu, sehor Uhlmann, nu trageţi! Strigai 
eu de afară. Suntem prieteni! Socrul şi cumnatul 
dumneavoastră sunt aici. Venim să vă apărăm împotriva 
atacului pus la cale împotriva voastră! 

— Doamne! Se auzi dinăuntru un glas. Adevărat? 

— Da, e adevărat, nu trageţi! Lăsaţi-mă să intru, barem 
eu singur! 

— Intraţi! Dar numai unul! 


Pătrunsei în cort. Se aflau acolo vreo douăzeci de oameni 
înarmaţi cu puşti. Trei lămpi agăţate sus luminau încăperea. 
Mă întâmpină un tânăr. Lângă el stătea un om mai în vârstă, 
cu înfăţişare jalnică. 

— Era şi ăsta printre ei, Harton? Îl întrebă tânărul, 
arătând spre mine. 

— Nu, senor! 

— Absurd! Exclamai eu. Nu mai umblaţi cu cercetări! Noi 
vă suntem prieteni, duşmanii vin în urma noastră. Din clipă- 
n clipă pot fi aici. Pe acest om îl cheamă Harton? Va să zică, 
pe dânsul l-au cărat pe drumuri indienii Cimarra? 

— Da. A reuşit să scape. Nu sunt nici zece minute de 
când a sosit. 

— Atunci, chiar dumneavoastră v-aţi furişat adineauri pe 
lângă noi, master Harton. Eu v-am zărit, însă tovarăşii mei 
nu mi-au dat crezare. Şi cine a tras? 

— Eu! Răspunse unul. 

— Slavă Domnului! Răsuflai uşurat, căci mă temusem ca 
însuşi Harton să nu-şi fi împuşcat fratele. A fost ucis un om 
nevinovat, căruia îi datoraţi salvarea voastră! 

În clipa aceea, intrară şi cei doi Lange, împreună cu 
mexicanul. Nu mai răbdaseră să aştepte. Revederea 
provocă o explozie de bucurie, care îi atrase şi pe locatarii 
corturilor din jur. A trebuit să strig din răsputeri ca să-i 
astâmpăr şi să impun linişte. Old Death era mort, lovit în 
inimă. Negrul Sam îl duse înăuntru şi, jelind cu glas tare, îl 
culcă la picioarele noastre. Dintr-o despărţitură a cortului, 
apărură două femei, dintre care una - îngrijitoarea - cu un 
băieţaş în braţe. Cealaltă abia se ţinea pe picioare. Era 
susţinută de tatăl şi de fratele ei. În aceste împrejurări nu 
mai puteam să mă bizui decât pe propria mea luciditate. Îl 
întrebai pe Hart6n cum de a reuşit să scape. În timp ce 
oamenii se foiau care încotro şi trăncăneau întruna, Harton 
începu: 

— l-am condus anume pe alt drum până sus, în pădurea 
din spatele văii. Acolo au poposit, în vreme ce căpetenia a 


făcut recunoaşterea. Apoi, pe întuneric, au pornit mai 
departe, lăsându-şi caii sub paza câtorva oameni. Eu, cu 
mâinile şi picioarele legate, zăceam lângă paznici. La un 
moment dat, am izbutit să-mi dezleg mâinile, apoi m-am 
eliberat de tot. M-am furişat repede până la scara secretă şi 
de acolo am coborât în vale. Zărindu-vă pe dumneavoastră 
şi crezându-vă duşmani, am dat fuga încoace, unde erau 
adunaţi majoritatea muncitorilor. I-am anunţat că se 
pregăteşte un atac asupra noastră. Aşa se explică de ce 
primul om care a dat să intre în cort a şi fost împuşcat. 

— Mai bine v-aţi fi dus la dracu-n praznic! Aţi provocat o 
mare nenorocire. În sfârşit... Spuneaţi că ticăloşii aceia se 
pot ivi din moment în moment. Să luăm, deci, măsurile 
cuvenite. 

Vorbii tare ca să mă audă Uhlmann, tânărul care - la 
apariţia mea - stătuse lângă Hart6n. Îi dădui apoi câteva 
detalii asupra situaţiei şi, cu ajutorul lui, luarăm la iuţeală 
măsurile de rigoare. Caii fură duşi departe, în fundul văii. 
Apaşii noştri se postaseră în spatele cortului, împreună cu 
lucrătorii lui Uhlmann. Old Death, sărmanul, fu scos din 
cort. Duserăm repede de pe malul apei un butoiaş cu gaz şi 
o sticlă cu benzină. După ce desfundarăm butoiaşul, 
dădurăm sar cină unui om să stea de veghe şi, la semnalul 
convenit, să toarne benzina peste gaz şi să-i dea foc. Îndată 
ce va fi izbucnit pălălaia, butoiaşul trebuia aruncat în pârâu. 
Gazul aprins, revărsându-se la suprafaţa apei, avea să 
lumineze întreaga vale. 

Stăteam acum mai bine de cincizeci de oameni în 
aşteptarea atacului. Eram egali ca număr cu duşmanul, dar 
mult mai bine înarmaţi. Câţiva muncitori mai descurcăreţi şi 
mai cu experienţă fură trimişi la punctul de acces în 
bonanza, ca să ne dea de ştire când vor sosi răufăcătorii. 

Avurăm, de asemenea, grijă să desprindem cârligele de la 
spatele cortului, pregătindu-ne astfel o ieşire dosnică. 
Femeile şi copilul se ascunseră în fundul văii. Uhlmann, 


Winnetou, cei doi Lange şi cu mine rămaserăm singuri în 
cort. Negrul Sam aştepta afară, împreună cu apaşii. 

Cred că stăturăm aşa vreo zece minute. Deodată, apăru 
unul dintre oamenii noştri trimişi în recunoaştere şi ne vesti 
că a adus doi albi care, cică, vor să-l viziteze pe sehor 
Uhlmann. Totodată, ne atrase atenţia că îndărătul acestor 
„musafiri” observase o mişcare suspectă; probabil că toată 
haita se afla prin apropiere. 

Albii fură poftiţi înăuntru. Între timp eu, amândoi Lange 
şi Winnetou ne ascunserăm în cealaltă despărţitură a 
cortului. 

Ei bine, cei doi „musafiri” erau chiar... Gibson şi William 
Ohlert. Fură primiţi cu politeţe şi invitaţi să ia loc. Gibson se 
recomandă Gavilano şi se dădu drept geograf care, 
împreună cu colegul său între prind cercetări în această 
regiune de munte. Zicea că-şi aşezase tabăra prin 
apropiere, dar un gambusino, un anume Harton, trecând pe 
acolo, îl informase că aici s-ar putea adăposti mai 
confortabil. Colegul lui e bolnav şi de aceea dânsul, 
Gavilano, acceptase propunerea lui Harton de a-i conduce 
până aici pentru ca senior Uhlmann - dacă va binevoi - să-l 
găzduiască în noaptea asta pe suferind. 

Nu avui răbdare să stau şi să judec dacă spusele lui erau 
bine sau prost ticluite. Fără să mai aştept, ieşii la vedere. 
Gibson sări ca ars. Mă fixă cu nişte ochi plini de spaimă. 

— Dar indienii Cimarra care vin în urma dumitale sunt şi 
ei bolnavi, master Gibson? Îl întrebai. Desigur, William 
Ohlert poate să rămână aici. Ba îl şi iau cu mine. Pe 
dumneata la fel. Ohlert era, ca de obicei, cu totul absent. 
Gibson, însă, îşi reveni repede. 

— Mizerabile! Se răsti el la mine. Te-ai apucat să-i 
urmăreşti până şi aici pe oamenii cumsecade? Am să te... 

— Taci! Îi tăiai vorba. Eşti prizonierul meu! 

— Încă nu! Replică el furios. Mai întâi, uite!... Se repezi 
să mă lovească în cap cu patul puştii. Dar îi prinsei braţul 
răsucindu-l fulgerător, încât lovitura devie în capul lui 


Ohlert. Acesta se prăbuşi. Pe moment năvăliră din spate 
câţiva lucrători şi îşi îndreptară armele asupra lui Gibson, 
pe care-l mai ţineam încă strâns de braţ. 

— Nu trageţi! Le strigai, căci voiam să-l am viu la 
dispoziţia mea. Dar era prea târziu. Un glonţ îi găuri ţeasta 
şi Gibson se prăbuşi. 

— Nu ne-o luaţi în nume de rău, domnule, dar aşa e 
obiceiul pe la noi, mi se adresă muncitorul care trăsese. 

Ca şi când împuşcătura ar fi fost un semnal, poate chiar 
cel convenit între Gibson şi complicii săi, în preajma 
bordeielor izbucni deodată urletul de luptă al indienilor. 
lată cât de aproape ajunseseră împreună cu fârtaţii lor albi! 

Uhlmann se repezi afară, urmat de ceilalţi. Îi auzeam 
glasul. Se porni un schimb de focuri, exclamaţii, blesteme. 
Eu rămăsesem în cort, lângă Ohlert. Îngenuncheai să văd 
dacă nu cumva murise. Mă liniştii însă numaidecât: pulsul 
bătea. Prin urmare, puteam să particip şi eu la luptă. 

leşind din cort, îmi dădui seama că nici nu mai era nevoie 
de ajutorul meu. Valea se luminase toată de flăcările ce 
pluteau la suprafaţa apei. Bandiţilor li se făcuse o primire 
cu totul neprevăzută. Cei mai mulţi zăceau la pământ; alţii, 
urmăriţi, fugeau către ieşire. Ici şi colo mai rezista câte 
unul, încolţit de doi sau trei dintre oamenii lui Uhlmann, 
dar, fireşte, fără speranţă de scăpare. 

Uhlmann stătea lângă cort şi trăgea foc după foc. Îl 
îndemnai să trimită un grup de oameni sub conducerea lui 
Harton, pe scara secretă, ca să pună stăpânire pe caii 
invadatorilor. Tot acolo ar putea fi lichidaţi şi cei din urmă 
fugari. Uhlmann îmi ascultă sfatul fără întârziere. 

Nu trecuseră nici trei minute de la primul foc de armă şi 
terenul era complet curăţat. 

Prefer să nu descriu aici amănuntele acestui carnagiu. 
Imagini care cutremură inima omului e mai bine să nu fie 
zugrăvite nici cu penelul, nici cu condeiul. Simţământul de 
omenie îi refuză învingătorului bucuria unui astfel de 
triumf. 


Grupul trimis de Uhlmann puse uşor stăpânire pe cai. 
Oamenii rămaseră toată noaptea acolo. Singur Harton se 
întoarse. Nici nu bănuia cine e omul care fusese prima 
victimă a acelei seri, omul care, datorită pripelii, căzuse 
ucis de propriii să-i tovarăşi. De altfel, Old Death era 
singura jertfă pe care o dăduse tabăra noastră. leşii cu 
Harton afară, în vale, unde între timp fuseseră aprinse 
câteva focuri. Ne aşezarăm într-un loc retras şi îl informai 
asupra tragicului adevăr. 

Bietul om plângea în hohote, ca un copil. Îl iubise 
dintotdeauna pe Old Death, îl iertase de mult şi se făcuse 
căutător de aur numai în speranţa că această ocupaţie îi va 
da prilejul să-şi întâlnească undeva fratele dispărut. 

A trebuit să-i povestesc totul, de la întâia mea întâlnire cu 
bătrânul westman până în clipa când glonţul pregătit 
pentru alţii i-a curmat firul vieţii. Voia să afle fiece cuvânt 
schimbat între noi. Şi când, după mai bine de un ceas, ne 
înapoiarăm în cort, mă rugă să-i găsesc loc în inima mea şi 
să-i fiu prieten cum fusesem cu fratele său. 

Dimineaţa ni se aduse şaua lui Old Death. Fără nici un 
martor, Harton şi cu mine desfăcurăm căptuşeala şeii şi 
dădurăm de un portvizit. Era uşurel, în schimb foarte 
preţios. Decedatul lăsa fratelui său valori bancare 
importante şi, ceea ce era principalul, îi indica pe un plan, 
minuţios desenat, o bonanza cu mari resurse, descoperită 
de el la Sonora. Din clipa aceea Harton era, de fapt, un om 
bogat. 

Fireşte că nu mai putui afla care anume fuseseră 
planurile lui Gibson în legătură cu William Ohlert. Nici chiar 
sora lui Gibson, Felisa Perillo, la care, probabil, intenţiona 
să ajungă, n-ar fi fost în stare să mă lămurească. Între 
lucrurile lui găsii toţi banii ridicaţi în contul bancherului 
Ohlert, minus cheltuielile de călătorie. 

Tânărul Ohlert trăia, nu-i vorbă, dar nu-şi revenea în 
simţiri. Era deci de prevăzut că va trebui să mai întârzii aici 
destulă vreme, ceea ce, la drept vorbind, nu-mi displăcea. 


Aveam prilejul să mă refac după atâtea osteneli şi să cunosc 
îndeaproape viaţa şi activitatea unei exploatări aurifere. 
Aceasta, până ce starea lui Ohlert va fi îngăduit să-l 
transport la Chihuahua şi să-l dau în îngrijirea unui medic 
priceput. 

Old Death fu înmormântat cum se cuvine. Îi ridicarăm un 
monument cu o cruce cioplită din minereu de argint. 
Fratele său renunţă la slujba de până atunci la mina lui 
Uhlmann şi se pregăti să plece la Chihuahua. Dorea să se 
odihnească un timp după viaţa grea pe care o dusese ca 
gambusino. 

De nedescris era bucuria ce o trăiau soţii Uhlmann 
datorită regăsirii cu bătrânul Lange şi cu fiul său. Erau o 
pereche amabilă, ospitalieră, care îşi meritau pe deplin 
fericirea. 

Luându-şi rămas-bun, Fred Hart6n mă invită să-l însoțesc 
în căutarea zăcământului din Sonora. Nu eram în situaţia 
de a-i da un răspuns definitiv, dar îi promisei că am să-l 
vizitez la Chihuahua. În ce-l priveşte pe Winnetou, acesta se 
hotări să rămână cu mine. Pe cei zece apaşi îi trimise acasă, 
după ce Uhlmann îi răsplăti cu daruri bogate. Negrul Sam 
plecă şi el ca însoțitor al lui Harton. Am aflat mai târziu că 
şi-a făcut bine datoria. Nu ştiu însă dacă şi-a mai reluat 
slujba la sehor Cortesio. 

Şi iată că, peste două luni, mă aflam la bravul călugăr 
Benito din congregația El buono Pater de la Chihuahua. Era 
cel mai renumit medic din provinciile nordice. Îl dădui în 
grijă pe William Ohlert şi, până la urmă, călugărul reuşi, 
într-adevăr, să-l vindece pe deplin. Zic „pe deplin”, fiindcă - 
ciudat lucru! 

— Pacientul reveni nu numai la bunăstare fizică, dar şi la 
o comportare normală. Părea că lovitura ce o primise în cap 
cu patul puştii i-ar fi spulberat ideea fixă cu poetul nebun. 
Se arăta vioi, sănătos, uneori chiar exuberant şi dorea 
foarte mult să se întâlnească iarăşi cu tatăl său. De fapt, 
bătrânul bancher, înştiinţat de mine, urma să sosească în 


curând; dar tânărul nu ştia nimic des pre această vizită. 
Tatăl primise din parte-mi un raport detaliat asupra tuturor 
peripeţiilor prin care trecusem şi mă asigurase, prin 
corespondenţă, că va veni personal ca să-şi ducă acasă fiul 
regăsit. Îl rugasem totodată să obţină de la master Josy 
Taylor eliberarea mea din funcţia de detectiv. Mă simţeam 
din ce în ce mai atras de propunerea lui Harton de a-l însoţi 
la Sonora. Acesta venea zilnic să mă vadă. Îmi arătă o 
prietenie cu adevărat emoţionantă şi se bucura din tot 
sufletul de însănătoşirea tânărului Ohlert. În privinţa 
acestuia din urmă, trebuie să mărturisesc că se întâmplase 
pur şi simplu un miracol. William Ohlert refuza să audă 
până şi cuvântul „poet”. Îşi amintea de orice clipă a vieţii, 
excluzând perioada dintre fuga cu Gibson şi revenirea lui la 
normal. Acest răstimp rămase în mintea lui ca o pagină 
goală. 

Ne aflam, aşadar, într-o zi împreună: călugărul, eu, 
Ohlert şi Har ton. Depanam diversele întâmplări şi speranţe 
ale vieţii noastre. Deo dată, auzirăm bătăi în uşă. Servitorul 
deschise şi în prag îşi făcu apariţia un domn, la vederea 
căruia William scoase un strigăt de bu curie. Câtă suferinţă 
şi câte griji pricinuise părintelui său - aceasta o aflase încă 
înainte din gura mea. Acum se aruncă plângând în braţele 
bătrânului, în timp ce noi, ceilalţi, părăsirăm discret odaia. 

Mai târziu, avurăm destul timp să ne deschidem inimile şi 
să ne povestim de toate. Tatăl şi fiul şedeau alături, mână în 
mână. Bătrânul bancher obținuse de la Taylor eliberarea 
mea din post şi, fără să mai preget, mă angajai să-l însoțesc 
pe Harton. Fireşte că ne-ar fi bucurat să participe şi un al 
treilea la expediţie. Şi când spun „al treilea”, mă gândesc, 
bineînţeles, la sărmanul Old Death, faimosul cercetaş al 
Vestului sălbatic. 

Chapter 5 OLD FIREHAND. 

Multe, foarte multe ar fi de povestit despre întâmplările 
trăite alături de Harton. Dar cum urmăresc să-l înfăţişez în 
special pe Winnetou - care se afla atunci în altă parte - mă 


voi mărgini să spun că, după numeroase eforturi şi 
înfruntând multe primejdii, descoperirăm până la urmă 
bonanza. Nefiind dispus să mă ocup de exploatarea părţii 
ce-mi revenea, hotărâi s-o vând pe un preţ care îmi acoperi 
cu vârf şi îndesat toate pagubele suferite în naufragiu. 
Pornii apoi călare spre Rio Pecos, la apaşi. Acolo, în pueblo, 
apaşii mă primiră ca pe un frate; dar Winnetou lipsea. 
Făcea un tur de control pe la toate aşezările şi 
detaşamentele sale. 

De fapt, îmi lăsase vorbă să-l aştept. Cum însă aşteptarea 
ar fi durat cel puţin o jumătate de an, nu mă lăsai convins să 
rămân şi făcui o escapadă în Colorado, pentru ca apoi, prin 
Kansas, să mă întorc la Saint Louis. Pe drum, mi se alătură 
englezul Emery Bothwell, un bărbat extrem de instruit, 
întreprinzător şi curajos pe care, după cum stimaţii cititori 
vor afla cu alt prilej - aveam să-l regăsesc mai târziu în 
Sahara. 

Toate întâmplările prin care trecusem alături de 
Winnetou, ca şi cele trăite împreună cu Harton şi acum, de 
curând cu Bothvell - deveniră repede cunoscute, încât, 
sosind la Saint Louis, fusei de-a dreptul surprins de câte se 
discutau pretutindeni în legătură cu Old Shatterhand. Când 
bătrânul mister Henry îmi observă mirarea, zise, în felul său 
original: 

— Al dracului om! Treceţi într-o lună prin mai multe 
aventuri decât altul în două decenii, scăpaţi din primejdii ca 
prin minune, vă luaţi, ca, un greenhorn tinerel, colea, la 
întrecere cu cei mai mari oameni ai Vestului, daţi peste cap 
toate obiceiurile sângeroase de acolo, cruţându-i până şi pe 
duşmanii cei mai răi şi pe urmă căscaţi gura de mirare că se 
discută peste tot de isprăvile lui Old Shatterhand! Eu atâta 
vă spun: în ce priveşte faima, l-aţi depăşit în scurtă vreme 
până şi pe marele Old Firehand, care numără de două ori 
atâţia ani ca dumneavoastră. Nici nu ştiţi câtă bucurie îmi 
face când aud aceste discuţii! Doar eu şi nimeni altul, v-am 


sfătuit să apucaţi drumul Vestului! Pentru bucuria ce-mi 
dăruiţi, se cade să-mi arăt recunoştinţa. Ia priviţi încoace! 

Deschise scrinul în care îşi ţinea armele, scoase la iveală 
primul exemplar din carabina „Henry” făurită de el, îmi 
explică mecanismul, modul de întrebuințare şi mă conduse 
apoi la poligonul de tir ca să încerc şi să apreciez 
neîntrecuta lui operă. Eram mai mult decât entuziasmat de 
carabină, dar, aşa cum procedasem şi altădată, îi atrasei 
atenţia asupra faptului că răspândirea unei asemenea arme 
cu repetiţie va avea cele mai grave urmări în ce priveşte 
fauna şi chiar existenţa populaţiei din Vest. 

— Ştiu, ştiu, confirmă meşterul. Mi-aţi mai spus-o şi cu alt 
prilej. Eu, însă, nu fac decât puţine exemplare. Asta de aici, 
adică primul, vă aparţine dumneavoastră. l-aţi dus faima în 
lume doborâtorului meu de urşi; păstraţi-l, deci, împreună 
cu carabina. Cred că o să vă folosească pentru viitoarele 
expediţii dincolo de Mississippi. 

— O, nu mă îndoiesc! Însă, pentru moment, nu pot să 
accept darul. 

— De ce? 

— Fiindcă, deocamdată, n-am intenţia să plec în Vest. 

— Atunci, încotro? 

— Întâi de toate, în patrie, apoi în Africa. 

— Ha?... făcu mister Henry, uitând să-şi închidă gura. 
Sunteţi într-o ureche? Vreţi să ajungeţi negru... hotentot? 

— Ei, nu merg eu până acolo! Dar i-am promis domnului 
Bothwell să ne întâlnim în Algeria, unde locuiesc nişte rude 
ale sale. Şi ne bate gândul să facem o călătorie în Sahara. 

— Ca să vă înghită leii sau hipopotamii? 

— Pshaw!Hipopotamilor nu le place carnea şi nu trăiesc 
în pustiu. 

— Dar leii? 

— Nici ăştia nu stau chiar în inima Saharei. Au şi fiarele 
nevoie de apă. 

— Ştiu, stimabile, ştiu. Doar n-o să bea sirop! E vorba 
însă de ceva mult mai complicat. Nu-i aşa că în Algeria se 


vorbeşte franceza? 

— Da. 

— Şi? Vă descurcaţi? 

— Mă descurc. Ştiu franţuzeşte. 

— Dar în deşert? 

— Acolo e nevoie de arabă. 

— Ei, asta-i problema! O să aveţi dificultăţi. 

— Ba nu. Profesorul meu de arabă trecea în Germania 
drept cel mai mare specialist în limbile orientale. 

— Ei, bată-vă norocul! Nimeni nu vă poate veni de hac! 
Mă mai gândesc însă la ceva care pesemne că v-ar scoate 
din cap ideea expediției. 

— Ce anume? 

— Cheltuiala! Vreau să zic, paralele. 

— Am eu nişte economii. 

— Ei, aş... 

— Vorbesc serios. Bonanza mi-a adus câştiguri mari. În 
plus, bancherul Ohlert m-a onorat cu o gratificaţie 
considerabilă. Nu mai vorbesc de restul salariului pe care l- 
am încasat de la Josy Taylor pentru serviciile mele ca 
detectiv. 

— Atunci, poftim, luaţi-o la picior, ştergeţi-o în Sahara! 
Izbucni meşterul supărat. Nu înţeleg ce poate să caute un 
om acolo! Nisip, nisip şi iar nisip şi, pe deasupra, milioane 
de purici ai deşertului! Aici, la noi, aţi duce-o mult mai bine. 
În sfârşit, aflaţi că între noi doi s-a declarat divorţul. Nici nu 
ştiu dacă ne vom mai vedea vreodată! 

Se plimba cu paşi mari, grăbiţi, prin atelier, bombănea şi 
ocăra întruna, gesticulând cu ambele mâini. Dar firea lui, în 
fond blândă, răzbi repede. Se proţăpi în faţa mea şi mă 
întrebă: 

— Acolo, prin pustiu, vă mai foloseşte la ceva doborâtorul 
meu de urşi? 

— Desigur. 

— Şi carabina? 

— Mai ales! 


— Atunci, luaţi-le în spinare şi căraţi-vă! Hai, să nu vă mai 
prind pe-aici, că vă dau pe uşă afară, măgar de Sahara ce- 
mi sunteţi! 

Îmi vâri cu de-a sila armele în mâini, deschise uşa larg, 
mă îmbrânci şi trase zăvorul în urma mea. Dar pe când 
ieşeam în stradă, îşi scoase capul pe fereastră şi strigă: 

— Deseară treceţi pe la mine, nu-i aşa? 

— Mai încape vorbă? 

— Well! Vă pregătesc o supă de bere, cina 
dumneavoastră preferată. Ei, ce mai staţi? N-aţi şters-o? 

Când, după câteva zile, îmi luam rămas-bun de la 
bătrânul meşter, acesta îmi ceru cuvântul că - dacă nici o 
piedică serioasă nu-mi va sta în cale - mă voi întoarce în cel 
mult şase luni. Şi, într-adevăr, am reuşit să mă ţin de 
cuvânt. Exact după o jumătate de an, mă aflam din nou la 
Saint Louis. 

Bătrânul meşter se bucură din inimă auzind cât de mult 
îmi folosiseră cele două arme la stârpirea faimoasei gum - 
acea mult te mută caravană de tâlhari. Totodată, mă 
informă că Winnetou îl vizitase între timp. 

Aflând termenul când promisesem să mă întorc, 
Winnetou îl rugase pe meşter să mă îndrepte spre Rio 
Suanca unde, împreună cu un grup de războinici apaşi, 
avea să organizeze o mare vânătoare. 

Pornii numaidecât la drum. Îmi trebuiră trei săptămâni 
încheiate până să ajung la râul cu pricina şi, după o scurtă 
recunoaştere, dădui de tabăra vânătorilor. Winnetou 
admiră plin de entuziasm carabina lui Henry, dar nu-şi 
exprimă deloc dorinţa s-o încerce; considera că arma e 
proprietatea mea exclusivă, sfântă şi intangibilă. Spre 
plăcuta mea surpriză, tânărul apaş îmi oferi un armăsar 
murg pe care mi-l adusese în dar anume. Animalul, datorită 
vioiciunii sale, fusese botezat „Swallow”, adică rândunică 
sau rândunel. Se bucurase de cea mai înaltă dresură 
indiană şi se obişnui cu mine foarte curând. 


După vânătoare, Winnetou intenţiona să viziteze tribul 
Navajo, ca să aplaneze conflictul ce izbucnise între acesta şi 
oamenii tribului Niora. L-aş fi însoţit cu dragă inimă, dar nu 
se putu. Câteva zile înainte de proiectata noastră plecare, 
ne întâlnirăm cu un transport californian de aur. Călătorii 
se speriaseră cumplit văzându-se deodată înconjurați de 
indieni, dar se calmară curând auzind de numele lui 
Winnetou şi al lui Old Shatterhand. Ce răsunet aveau aceste 
două nume se vădea şi din faptul că oamenii mă rugară, 
fireşte, contra unei remuneraţii corespunzătoare, să-i 
călăuzesc până la fortul Scott. Eu refuzai din capul locului, 
pentru că nu voiam să mă despart de Winnetou, dar dânsul, 
ca fost dascăl al meu, măgulit de atenţia şi încre derea de 
care mă bucuram, mă sfătui să le fac serviciul cerut şi apoi, 
de la fortul Scott, să mă îndrept spre miazănoapte, către 
preria Gravei, la vest de Missouri, unde urma să ne 
regăsim. Avea intenţia să-l vizi teze pe vechiul şi vestitul său 
prieten Old Firehand, care se afla în acele ţinuturi. 

Despărţindu-ne, aşadar, din propria lui dorinţă, plecai 
împreună cu străinii aceia, conducându-i, nu fără a înfrunta 
destule primejdii, până la destinaţie. Trebuie spus că numai 
mulţumită carabinei Henry şi calului meu excelent reuşii să 
ies teafăr din toate încercările. 

Trecui apoi prin Kansas şi Nebraska, străbătând ţinutul 
siucşilor, de urmărirea cărora scăpai tot datorită lui 
Swallow, calul meu nemaipomenit de iute. Winnetou îmi 
explicase că acest drum mă va duce către un teren 
petrolifer proaspăt descoperit şi pus în exploatare de un 
anume Forster; îmi spusese că ar exista acolo şi un magazin 
universal, unde puteam să-mi cumpăr de toate. 

După calculele mele, trebuia să fi ajuns în preajma acelui 
teren petrolifer. Ştiam că-i spune New Venango şi că se află 
în una din acele văgăuni numite „bluffs”, tăiate aproape 
vertical în prerie şi străbătute, de obicei, de un pârâiaş care 
fie că dispare fără urmă sub stânci, fie că se scurge treptat 
în pământul avid sau - dacă volumul de apă e mai mare - se 


lărgeşte şi devine râu în toată legea. Până aici, însă, câmpul 
plin de floarea-soarelui nu vădea nici un semn care să 
indice apropierea unei astfel de depresiuni. Calul simţea 
nevoie de odihnă şi eu însumi, ostenit de lunga mea 
călătorie în necunoscut, râvneam din ce în ce mai mult să 
ating odată țelul ce mi-l fixasem pentru ziua respectivă. 
Acolo gândeam să poposesc o zi, să mă odihnesc şi să-mi 
procur muniţia necesară, pentru că-mi epuizasem pe drum 
aproape toate rezervele. 

Când să-mi pierd cu totul nădejdea că voi ajunge la ţintă, 
Swallow îşi înălţă capul şi scoase acel fornăit specific, prin 
care adevăratul cal de prerie anunţă prezenţa unei fiinţe. Îl 
oprii uşurel în loc şi mă răsucii în şa scrutând împrejurimile. 
Nu era nevoie de prea multă cercetare. La orizont, doi 
călăreţi care, probabil, mă văzuseră la rândul lor, se 
apropiau de mine în galop. Distanţa dintre noi era încă prea 
mare ca să le pot desluşi chipurile, dusei la ochi luneta şi, 
spre surpriza mea, constatai că unul din călăreţi - fapt 
neobişnuit în acele ţi nuturi - era un tânăr aproape 
nevârstnic. 

„Ciudat lucru! Comentai în sinea mea. Un copil călare 
prin prerie! Şi îmbrăcat într-un autentic costum 
vânătoresc!” Cuprins de nerăbdare, îmi vârâi la loc pistolul 
şi cuțitul pe care, din precauţie, le scose sem de la brâu. 

„Şi bărbatul de alături să fie oare un yankeu din tagma 
celor care se dau în vânt după întâmplări excentrice? Sau e 
vorba de acel flats ghost, duh al câmpiei, care, după 
credinţa indienilor, căâlăreşte noaptea pe un cal de foc şi 
ziua, sub tot felul de înfăţişări înşelătoare, pribegeşte în 
preajma pădurilor, momindu-i pe albi şi ducându-i la 
pierzanie? Sau e un ostatic alb capturat în regiunile de 
răsărit?” 

Îmi controlai, oarecum stânjenit, aspectul exterior, care 
nu semăna nici pe departe cu al unui gentleman; jambierele 
erau numai noroi, pantalonii plini de jeg - deoarece 
respectam onorabilul obicei vânătoresc de a înlocui şervetul 


sau ştergarul cu postavul nădragilor; pătându-i din belşug 
cu grăsime de bizon şi de urs. Vesta, ca un sac de piele, 
care suportase cu stoicism atâtea intemperii şi calamităţi 
atmosferice, îmi dădea înfăţişarea unei sperietoare de ciori 
biciuită de furtuni. lar căciuliţă de biber nu numai că se 
lăţise peste măsură, dar şi năpârlise parcă după termen: 
părea să fi fost în foarte intime relaţii cu focurile de tabără. 

Din fericire, nu mă aflam într-o lojă a Operei Mari, ci 
între Black Hills - Colinele Negre - şi Munţii Stâncoşi. Şi 
nici timp n-aveam să mă necăjesc; abia apucasem să-mi 
examinez ţinuta, că ciudaţii călăreţi şi ajunseră lângă mine. 
Drept salut, băiatul îşi înălţă cravaşa cu mânerul în sus şi 
rosti cu glas pur, aproape copilăresc: 

— Good day, sir Aţi pierdut ceva de vă uitaţi atât de atent 
la pro pria persoană? 

— Your servant, sluga dumneavoastră, domnişorule! Îmi 
încheiam platoşa ca nu cumva privirea dumneavoastră 
ageră să-mi sfredelească pieptul. 

— Va să zică, e strict interzis să vă privesc? 

— Nicidecum. Consider însă că şi mie mi-e îngăduit să vă 
măsor cu toată atenţia. 

— Mă rog, cu un cavaler care poartă platoşă şi coif de 
biber trebuie să te porţi frumos. Ridicaţi-vă, deci, privirea 
cruntă şi studiaţi-mă! 

— Mulţumesc. Ne putem cântări deci în toată voia, ceea 
ce pentru mine e, desigur, mai plăcut; ţinuta 
dumneavoastră impecabilă s-ar potrivi de minune cu orice 
salon. Şi, răsucindu-mi calul, adăugai: 

— Aşa, acum mă puteţi vedea din toate părţile, călare şi 
în mărime naturală! Vă plac? 

— Staţi niţel, uitaţi-vă şi la mine! Răspunse băiatul 
râzând. Îşi cabra calul şi se roti la rândul lui. Acum 
prezentarea e completă. Binevoiţi a vă exprima primul: vă 
plac? 

— Hm, nu e rău! În orice caz, păreţi destul de acceptabil 
pentru aceste locuri. Dar eu? 


— Aşa şi aşa! Numai că nu se cade să mă apropii de 
dumneavoastră mai mult decât îmi impune o anume 
prudenţă. 

— Într-adevăr, făcând abstracţie de persoana ca atare, 
alura e destul de impozantă, adăugă însoţitorul lui pe un 
ton de zeflemea şi privindu-l cu vădită admiraţie pe 
Swallow. 

Neluând în seamă jignirea, mă adresai băiatului, care, 
pentru vârsta lui, dovedea o excepţională bună creştere: 

— Rezerva dumneavoastră, sir, e îndreptăţită. Cred însă 
ca mă scuză însăşi sălbăticia acestor locuri. 

— Sălbăticie! Va să zică, sunteţi străin? 

— Atât de străin, încât caut de o zi întreagă o anume 
adresă şi nu o găsesc. 

— Atunci, dacă vreţi să cunoaşteţi nemărginirea acestei 
sălbăticii, haideţi cu noi! 

Apucă în direcţia pe care o urmasem eu şi îşi îndemnă 
calul în toate felurile, de la trap uşor până la galopul cel mai 
vijelios. Swallow al meu îl imită fără greutate, deşi nu se 
odihnise toată ziua. Da, bravul animal parcă înţelesese că e 
vorba de un mic concurs şi o luă atât de repede înainte, 
încât băiatul, neputând să se mai ţină de el, îşi struni calul 
exclamând: 

— Extraordinar, sir! Nu aveţi cumva de gând să vindeţi 
armăsarul? 

— Cu nici un preţ, sir, răspunsei, mirat de propunere. 

— Nu mă tot luaţi cu „sir” 

— Cum doriţi. Însă mustangul acesta, care m-a scos din 
atâtea primejdii, nu-l vând pentru nimic în lume. 

— A fost dresat de indieni, observă el cercetându-l cu 
ochi de cunoscător. De unde îl aveţi? 

— De la Winnetou, căpetenia apaşilor, cu care m-am 
văzut ultima oară la Rio Suanca. 

Mă privi vădit surprins. 

— De la Winnetou? Păi ăsta e indianul cel mai vestit şi 
mai temut din tre Sonora şi Columbia! Nu faceţi deloc 


impresia că l-aţi cunoaşte, sir! 

— Şi de ce nu? Întrebai, zâmbind. 

— Păreţi mai degrabă vreun geometru; veţi fi măsurând 
terenul sau cam aşa ceva. Oamenii aceştia sunt de obicei 
destul de pricepuţi şi curajoşi, dar nu-i văd să se aventureze 
tocmai printre apaşi, niori sau navaicaşi. Ar fi prea de tot. 
Pistolul dumneavoastră curăţel, luci os, cuțitul prea delicat, 
puşca aceea de paradă prinsă în curea, până şi poziţia 
călăreţului pe cal nu prea se potrivesc cu imaginea unui 
squatter sau vânător de prerie. 

— Ce-i drept, e drept: nu sunt decât un vânător de 
duminică. Dar armele mele nu sunt chiar de lepădat. Le am 
din Saint Louis, de pe Front-Street. Şi dacă, după cum se 
pare, sunteţi aici ca şi acasă, atunci trebuie să ştiţi că la 
Saint Louis găseşti pe preţ bun marfă corespunzătoare. 

— Mă rog, numai că marfa îşi dovedeşte calitatea abia 
după ce-a fost folosită cum trebuie. Ce părere aveţi de 
pistolul acesta? 

Îşi vârî mâna în coburul şeii şi scoase un coşcogea pistol 
vechi şi ruginit, care semăna mai degrabă cu un retevei 
uzat decât cu o armă. 

— Deh! E de pe vremea lui Pazvante, dar în mâna unui 
trăgător obişnuit cu astfel de arme s-ar putea dovedi destul 
de bună. Am văzut nu o dată indieni mânuind admirabil cele 
mai prăpădite puşti. 

— Atunci, spuneţi-mi dacă atingeau şi ei asemenea 
performanţă? Îşi îndemnă calul, se roti apoi în trap întins 
împrejurul meu, înălţă pistolul şi, până să-mi dau seama de 
intenţie, trase asupra mea. Căciuliţa îmi zvâcni uşor şi, în 
acelaşi timp, floarea-soarelui cu care mi-o împodobisem 
zbură pe dinaintea ochilor mei. Pesemne că acest trăgător 
excelent voia să-mi vadă reacţia şi să se convingă câte 
parale fac în calitatea mea de vânător duminical. De aceea 
rostii foarte calm: 

— Cred că oricine e capabil de asemenea performanţă. În 
schimb, nu oricui îi face plăcere să-şi expună astfel pălăria, 


sub care s-ar putea să se afle din întâmplare şi un cap. De 
aceea vă sfătuiesc să nu mai trageţi înainte de a-l fi convins 
pe interlocutor că mânuiţi într-adevăr fără greş 
stropitoarea asta de pulbere. 

— Wherefore? Şi de ce? Auzii întrebând în spatele meu. 
Însoţitorul tânărului călărea o mârţoagă înaltă, greoaie, 
care nu reuşise să ţină pasul cu caii noştri şi ne ajunse din 
urmă abia când trosni pistolul. 

— Capul unui vântură-lume, reluă el, plus căciuliţa nu fac, 
în orice caz, mai mult decât o porţie de pulbere. 

Era un bărbat înalt, uscăţiv, deşirat, cu gâtul subţire, cu o 
fizio nomie de yankeu viclean. Din consideraţie pentru 
tovarăşul său, tre cui şi peste această grosolănie, deşi mi se 
păru că atitudinea mea pa sivă era atribuită de băiat unei 
alte cauze. Evident, tânărul nu-mi ad mira deloc lipsa de 
combativitate. 

Toată această întâlnire mi se părea foarte stranie. Dac-aş 
fi găsit-o relatată într-an roman, l-aş fi bănuit cu siguranţă 
pe autor că dă imposibilul drept posibil. Oricum, un lucru 
era limpede: trebuia să fie vreo aşezare omenească pe 
aproape şi, cum în aceste locuri de mult nu se mai 
desfăşuraseră bătălii între triburile sălbatice, chiar şi un 
adolescent putea să se plimbe fără teamă prin prerie. 

Nu-mi era tot atât de limpede cum să mă port cu acest 
tânăr interesant. Dibăcia şi cunoştinţele lui asupra Vestului 
mă făceau să bănuiesc că-şi duce viaţa în condiţii cu totul 
speciale. Nu era, deci, de mirare că-l cercetam din ochi cu 
cea mai vie atenţie. 

Călărea înaintea mea la o jumătate lungime de cal şi 
soarele, coborând spre apus, îl scălda în razele-i de aur. Era 
„oacheş şi frumos”, cum vorbeşte psalmul despre micul 
David. Trăsăturile lui nobile, cu toată frăgezimea specifică 
vârstei, aveau accente hotărâte, dovedind o dezvoltare 
precoce a spiritului şi o voinţă dârză. Întreaga-i ţinută, 
sigură, degajată, parcă te obliga să nu-l tratezi ca pe un 
copil, deşi nu părea să aibă mai mult de şaisprezece ani. 


Mă gândeam fără voie la unele povestiri pe care le 
citisem odini oară, la istorisirile despre vitejia şi cutezanţa 
proprii până şi copiilor, aici, în Far West. Dar această 
dezinvoltură şi hotărâre nu puteau fi puse numai pe seama 
firii sale, ci şi a bunăstării materiale de care, probabil, se 
bucura. Altminteri, nici nu m-ar fi întrebat adineauri dacă 
vreau să vând mustangul. Deodată, băiatul strânse de frâu 
şi domoli trapul calului. 

— Vreţi să ajungeţi la New Venango, sir? Mă întrebă el. 

— Da. 

— Şi veniţi din savană, nu-i aşa? 

— Exact. Se şi vede, de altfel, după înfăţişare. 

— Dar westman nu sunteţi! 

— Trebuie să aveţi nişte ochi foarte ageri, ca să mă 
pătrundeţi numai dintr-o privire! 

— German? 

— Da. Pesemne că mă cam trădează engleza mea, adică 
accentul. 

— Accentul nu e chiar atât de prost, însă destul de 
caracteristic ca să vă ghicesc obârşia. Dacă n-aveţi nimic 
împotrivă, putem vorbi în limba maternă. 

— Cum, suntem compatrioți?! 

— Tata e german; eu, însă, m-am născut la Quicourt. 
Mama era indiană, din tribul assineboinilor. 

Abia acum îmi explicam profilul său caracteristic şi 
nuanţa închisă a pielii. Aşadar, mama îi murise şi tatăl trăia. 
Mă aflam în faţa unui caz neobişnuit şi curiozitatea mea se 
transformă dintr-o dată într-un interes profund. 

— Uitaţi-vă în zare, mă îndemnă băiatul. Vedeţi fumul de 
colo, care se ridică din pământ? 

— Ah, am ajuns, va să zică, la acel „bluff” pe care-l caut! 
Acolo, cică, se află New Venango, aşezat ca într-o copaie. Îl 
cunoaşteţi pe Emery Forster, prinţul petrolului? 

— Oarecum. E tatăl cumnatei mele, adică a soţiei fratelui 
care locuieşte în Omaha. Tocmai le-am făcut o vizită şi la 


înapoiere am tras aici, la o gazdă. Aveţi vreo treabă cu 
Forster, sir? 

— Nu. Mi-ar trebui doar să găsesc un magazin ca să-mi 
procur câte ceva de acolo. De Forster n-am întrebat decât 
din curiozitate, cum fac, desigur, toţi drumeţii care trec pe- 
aici. Nu se poate să nu te interesezi de unul din cei mai 
mari prinți ai petrolului! 

— L-aţi şi văzut? 

— O, habar n-am cum arată! 

— Ba dimpotrivă! Îl vedeţi şi acum. Călăreşte alături. Ce-i 
drept, nu am făcut prezentările, dar e de scuzat: în prerie 
nu se prea respectă normele bunei-cuviinţe. 

— Nu sunt de aceeaşi părere, protestai, fără a-l onora pe 
yankeu măcar cu o privire. Socot chiar că preria are un 
mod al ei de a selecta oamenii, nu după criteriul bogăției, ci 
al valorii autentice. Daţi arogantului dumneavoastră prinţ al 
petrolului arma pe care o mânuiţi cu atâta precizie şi 
expediaţi-l de unul singur în Vest: cu toate milioanele lui, se 
va prăpădi. Şi, dimpotrivă, întrebaţi pe orice westman 
serios care, ca un stăpân absolut, cutreieră cu puşca lui 
imensitatea pre riei, câţi bani posedă şi vă va râde în nas. 
Acolo unde omul se măsoară după primejdiile pe care ştie 
să le înfrunte, căciuliţa mea, de pildă, face mai mult decât 
actul de proprietate asupra nu ştiu câtor izvoare de ţiţei. În 
prerie nu profesorii de dans, ci cuţitele de vânătoare sta 
bilesc regulile de conduită. 

Tânărul îşi îndreptă privirea mai întâi asupra lui Forster, 
apoi asupra mea. Observai că vorbele mele îi merseseră la 
inimă. Totuşi, nu se putu abţine de la o rectificare: 

— N-am să vă contrazic întru totul, sir. Cred însă că 
există pe ici, pe colo şi trapperi sau squatteri care nu mi-ar 
râde în nas dacă i-aş întreba cât aur posedă. Aţi auzit 
vreodată de Old Firehand? 

— Cum să nu! E unul din cei mai vestiți vânători ai 
pădurilor; îl cunosc, dar numai din auzite. 


— Ei bine, el şi Winnetou, va să zică un alb şi un roşu, fac 
parte dintre oamenii la care mă refer. Ei ştiu toate 
hăţişurile, munţii, râpele, pădurile şi vă pot conduce la 
zăcăminte de aur sau argint nebănuite de alţii. Mă îndoiesc 
că vreunul din ei ar face schimb cu un petrolist! 

— Pshaw, Harry, interveni Forster, sper că nu vrei să mă 
jigneşti! Tânărul evită să răspundă. Eu însă rostii glacial: 

— Oricum, nu petrolistul a descoperit aceste comori şi 
cred că nici n-ar cuteza să le exploateze cu preţul scumpei 
sale vieţi. De alt fel, tinere master, veţi conveni că 
observaţia dumneavoastră confirmă, de fapt, cele spuse de 
mine. Un adevărat westman, chiar dac-ar des coperi cea 
mai bogată vână de aur, nu şi-ar da pentru ea libertatea la 
care ţine mai presus de orice. Dar iată că am ajuns la 
„bluft”, ţinta călătoriei noastre! 

Ne oprirăm la marginea unei râpe şi zării pe fundul ei o 
aşezare mai măruntă decât bănuisem. Terenul, jos, era 
relativ mic, străjuit jur-împrejur de stânci prăpăstioase şi 
străbătut de un râu destul de lat, ce-şi tăia drum prin 
bolovăniş. Peste tot - instalaţii de foraj. O sondă lucra din 
plin chiar pe malul apei. La centru, în vecinătatea unor 
hale, se afla o clădire cu locuinţe. Deşi improvizată, clădirea 
părea destul de confortabilă. Orişiunde îţi roteai privirea, 
vedeai doage, funduri de butoaie şi tot soiul de rezervoare, 
unele încă goale, altele pline cu mult râvnitul carburant. 

— Da, sir, acesta este „bluff”-ul, spuse Harry. Dincolo 
vedeţi magazinul, alături restaurantul, apoi un hotel şi 
altele. Iar aici e drumul cam povârnit, pe care va trebui să 
coborâm, desigur, cu precauţie, ca să nu ne rupem gâtul. 
Veniţi şi dumneavoastră? 

Descălecarăm sprinten amândoi. 

— Luaţi calul de dârlogi, mă Sfătui băiatul. 

— Swallow al meu mă urmează singur. Luaţi-o 
dumneavoastră înainte! 

Într-adevăr, mustangul venea după mine fără nici un 
îndemn şi, în timp ce Forster cu gloaba lui ne urma anevoie 


şi cu teamă, eu ad miram viteza şi siguranţa băiatului la 
coborâş. Era exclus ca asemenea deprinderi să şi le fi 
însuşit în Est. Şi faptul acesta îmi sporea şi mai mult 
interesul pentru persoana lui. Jos, încălecarăm iarăşi. Eram 
pe punctul de a mă despărţi de ei, crezând că se vor 
îndrepta spre clădirea cu locuinţe, în timp ce eu trebuia să 
caut magazinul. Dar For ster mi se adresă arogant: 

— Fără grabă, stimabile! Mergem şi noi până la magazin. 
Mai am o bagatelă de aranjat cu dumneavoastră. 

Datorită interesului pe care mi-l stârnise băiatul, mă 
ispitea într-adevăr gândul să mai rămân puţin în societatea 
lui. Dar pe For ster nici măcar nu-l întrebai ce anume 
„bagatelă” va fi având de aranjat cu mine. De altfel, aveam 
să mă lămuresc foarte curând în această privinţă. Ajunşi la 
„Store and Boardinghouse”, magazin şi hotel - precum 
scria cu cretă pe uşa acelei construcţii simple ca o cabană 
—, sărirăm de pe cai şi Forster, niciuna, nici două, îl prinse 
pe Swallow de dârlogi. 

— Cumpăr calul. Cât costă? 

— Nu-l vând. 

— Două sute de dolari! 

Am pufnit în râs, refuzând categoric. 

— Două sute cincizeci! 

— Nu vă mai osteniţi degeaba! 

— Trei sute! 

— Nu-l vând! 

— Trei sute şi, în plus, alegeţi la magazin, în contul meu, 
tot ce vă trebuie. 

— Credeţi cu adevărat că un om al preriei îşi înstrăinează 
calul, fără care s-ar putea duce de râpă? 

— Vă mai dau şi calul meu pe deasupra. 

— Păstraţi-vă, domnule, gloaba! Nu merită nici un fir de 
păr din căciula mea! 

— Dar îmi place! Trebuie să-mi daţi calul! Îşi pierdu 
răbdarea Forster. 


— Cred şi eu că vă place, însă degeaba stăruiţi. Sunteţi 
prea sărac ca să-l puteţi cumpăra. 

— Prea sărac?! Repetă Forster, privindu-mă de sus, ca şi 
când ar fi vrut să mă intimideze. N-aţi aflat că mă cheamă 
Emery Forster? Cei care mă cunosc ştiu bine că pot să 
cumpăr şi o mie de mustangi ca ăsta! 

— Banii dumneavoastră mă lasă rece. Dacă vă trebuie un 
cal, n-aveţi decât să apelaţi la geambaşi. Dar armăsarul 
meu lăsaţi-l, vă rog, în pace! Daţi-i drumul! 

— Ia te uită, neobrăzatul, neisprăvitul! Asemenea individ, 
căruia îi ies degetele prin spărtura ghetei, ar trebui să se 
bucure nespus că i se oferă bani pentru o pereche de cizme 
şi că-i agoniseşte barem o dată în chip cinstit! 

— Emery Forster, ţine-ţi limba-n frâu! Altfel te vei 
convinge îndată că omul care, după cum te-ai exprimat 
adineauri, nu face mai mult decât „o porţie de pulbere”, ştie 
să ţi-o plătească pe merit. 

— Oho, băiete, aici nu ne aflăm în prerie, unde orice 
haimana îşi poate face mendrele! În New Venango eu sunt 
stăpân, eu poruncesc! Iar pentru cel ce nu înţelege cu 
binele, găsim noi leacul! 'Te mai întreb o singură dată: îmi 
dai calul, ori ba? 

Orice alt westman i-ar fi răspuns de mult cu pistolul. Dar 
pe mine, în loc să mă înfurie, purtarea lui Forster mă 
amuza. Pe de altă parte, simpatia pentru tânărul său 
însoțitor mă îndemna la răbdare. Aşadar, refuzai încă o 
dată, liniştit: 

— Nu-l dau! Luaţi, vă rog, mâna de pe dârlogi! Dădui să- 
mi iau calul în primire, dar Forster mă împinse zdravăn şi 
sări în şa. 

— Aşa, viteazule, ca să vezi că Emery Forster ştie să 
cumpere chiar când i se refuză vânzarea! Urcă-te pe calul 
meu, îţi aparţine. La magazin târguieşte în contul meu. Iar 
dolarii îi capeţi când doreşti! Vino, Harry! Am terminat 
discuţia! 


Băiatul nu-l urmă imediat. Mai stătu câteva clipe locului, 
privindu-mă ţintă în ochi. Cum nu schiţam nici un gest ca 
să-l pun la respect pe Forster şi să-mi reiau calul, o expresie 
de scârbă se aşternu pe chipul lui tânăr. 

— Ştiţi ce înseamnă coiot, sir? Mă întrebă el. 

— Da, confirmai cu tot calmul. 

— Ei? 

— Vă referiţi la lupul preriei? E un animal extrem de laş. 
Fuge la orice lătrat de câine şi nu merită decât dispreţ. 

— Aţi răspuns bine. De altfel, nici nu era greu, fiindcă 
sunteţi din acelaşi neam... un coiot! 

Total decepţionat, îmi întoarse spatele şi plecă după 
individul care stăpânea şi poruncea în New Venango. 

Eu nu scosei nici o vorbă. Ştiam ce fac. Îl lăsam pe 
Forster să se legene câtva timp în iluzii. În felul acesta îmi 
asiguram prilejul de a-l mai revedea pe Harry, ale cărui 
ultime cuvinte nici măcar nu mă jigniseră. 

Câţiva cetăţeni ieşiseră între timp din magazin şi 
asistaseră la penibila noastră tocmeală. Unul din aceştia 
legă mârţoaga lui Forster de un stâlp şi se apropie de mine. 
După părul său roşcat, îţi dădeai seama de la o poştă că 
individul, cam cherchelit de altfel, era irlandez. 

— Nu pierdeţi ocazia, master, mă sfătui el. E o afacere 
bună. Aveţi intenţia să staţi mai mult timp la New Venango? 

— N-am nici un chef! Sunteţi, cumva, proprietarul acestui 
renumit complex comercial? 

— Da, eu în persoană. lar complexul, vorba 
dumneavoastră, e într adevăr renumit. Aveţi întru totul 
dreptate. Unde mai pui că şi eu personal sunt cât se poate 
de faimos: nu-mi găsiţi pereche la suptul rachiului. Se pare 
că norocul v-a adus încoace. 

— Cum aşa? 

— Uite ce-i: aţi putea rămâne la mine nu o zi-două, ci 
definitiv. Am nevoie de un tejghetar căruia să nu-i sară 
ţandăra când se pomeneşte cu un picior în spate. În 
meseria noastră de negustor, orgoliul nu e rentabil, ba 


dimpotrivă. Or, am văzut adineauri că ştiţi să înghiţiţi chiar 
şi un brânci tărişor. Batem palma? E spre binele 
dumneavoastră! 

De fapt, ar fi trebuit să-l plesnesc. Dar propunerea lui era 
mai curând caraghioasă decât supărătoare. De aceea intrai 
în magazin, fără să-i dau nici un răspuns. Alesei o seamă de 
lucruri şi-l întrebai de preţ. Negustorul mă privi mirat. 

— N-aţi înţeles că plăteşte Forster? Dumnealui e om de 
cuvânt. Puteţi lua tot ce vă trebuie. Nu-mi datoraţi nici un 
penny. 

— Mulţumesc! Eu nu apelez la punga unui hoţ de cai. Îmi 
achit singur marfa. 

Negustorul parc-ar fi vrut să mai stăruie. Dar când văzu 
monedele de aur din mâna mea, făcu subit o mutră extrem 
de amabilă şi târgul începu cu acel amestec de viclenie şi 
dârzenie cu care, în orice parte a lumii, negustorii ştiu să-i 
buzunărească pe naivi. 

Până la urmă, căzurăm la învoială. Intrai în posesia unui 
costum vânătoresc nou-nouţ şi, în schimbul unei sume 
bunicele, îmi asigurai provizii de alimente şi muniții pentru 
un răstimp destul de lung. Între timp, seara cobori de-a 
binelea şi peste tot se aşternu un întuneric dens, opac. 
Odăile scunde ale hanului nu mă prea îmbiau, îmi săltai deci 
pe umăr sacul cu târguieli bucşit până la refuz şi ieşii afară, 
la aer. Gândeam să-l caut pe Forster şi să-i spun o vorbuliţă 
despre „drepturile” sale de atotstăpân. 

Drumul ducea de-a lungul râului şi ceea ce nu 
observasem mai înainte mi se preciza abia acum, când 
atenţia nu-mi mai era sustrasă de prezenţa însoţitorilor: 
mirosul de gaz răspândit peste tot se înteţea şi mai mult cu 
cât te apropiai de apă. Însemna, deci, că pe râu se scurgea 
o mare cantitate de carburanţi. 

Clădirile spre care mă îndreptam se înălţau sumbre, 
mohorâte. Dar după ce înaintai pe drumul uşor cotit, un val 
de lumină mă întâmpină dinspre veranda casei lui Forster. 
Îmi dădui seama că pa tronul avea musafiri. Mă apropiai de 


gardul ce împrejmuia curtea şi desluşii un fornăit pe care-l 
recunoscui de îndată. 

Ştiam că Swallow al meu nu se lasă dus în grajd de nici o 
mână străină. De aceea fusese lăsat afară şi priponit chiar 
sub verandă, unde putea fi mai uşor supravegheat. Mă 
strecurai tiptil în curte, până la zidul scund pe care se 
sprijinea terasa. Ajunsei astfel la mustangul meu şi iată că 
de acolo îl zării pe Harry întins într-un hamac. Era tocmai 
pe punctul de a se angaja într-o discuţie cu Forster care 
şedea alături. Fără să-mi iau ochii de la ei, legai sacul cu 
târguieli de şaua lui Swallow. Dragul de el, nici nu se lăsase 
măcar deşeuat. Când îl încălecase Forster, n-ar fi trebuit 
decât să fluier o dată şi mustangul ar fi dat cu el de pământ 
şi s-ar fi întors la mine. 

— Treabă inutilă şi urâtă, dear uncle, dragă unchiule, îl 
auzii pe băiat vorbind. Nici n-ai judecat bine ce faci, te-ai 
pripit. 

— Doar n-oi fi vrând să mă-nveţi tu cum să procedez! 
Afacerile sunt afaceri. Preţurile au scăzut din cauza 
debitului prea mare. Dacă lăsăm deci să se scurgă ţiţeiul 
timp de o lună, preţul va creşte, beneficiul va spori. Ascultă- 
mă pe mine! Lovitura trebuie dată până la capăt. Aşa s-a 
hotărât şi aşa va fi! Prin spărtura aceea se duce totul pe 
Venango-River. Până urcă iarăşi preţurile, punem în 
funcţiune şi noua sondă. De butoaie nu ducem lipsă: peste 
câteva zile, expediez un transport în Est şi pun mâna pe o 
sumă considerabilă, câteva sute de mii. 

— E o afacere necinstită. Şi, pe urmă, se pare că aţi uitat 
cu totul de existenţa zăcămintelor din vechiul continent şi 
din alte părţi ale lumii. Politica voastră îi va îndemna pe 
adversari la eforturi maxime, aşa că voi înşivă veţi pune în 
mâna concurenţei, deocamdată neinformate, armele de 
rigoare. De altfel şi aici, în Statele Unite, stocurile sunt atât 
de mari, încât acoperă necesarul pentru multă vreme. 

— Habar n-ai ce uriaşe sunt cererile; de aceea nu eşti în 
măsură să apreciezi. Şi nici vârsta nu te ajută. 


— Asta rămâne de văzut. 

— Ce să se mai vadă?! E limpede ca bună ziua. Nu mi-ai 
spus chiar tu, adineauri, că te-ai înşelat în legătură cu 
pădurarul acela, sau ce dracu' o mai fi? Mie nici prin vis nu 
mi-ar fi trecut că te-ai putea complace într-o asemenea 
tovărăşie! 

Îl văzui pe Harry că se simte jenat. 

— Ştii doar că am crezut tocmai într-o asemenea 
tovărăşie, răspunse el cu fermitate. Ştii că mi-am trăit până 
acum viaţa în aşa zisa „lume de jos”. Ar fi să nu-mi iubesc 
tatăl nici atâtica, dacă aş dispreţui această lume numai 
pentru aspectul ei exterior. Găseşti acolo oameni cu care 
mulţi dintre nobilii voştri gentlemeni şi baroni pu trezi de 
bogaţi nu se pot măsura în privinţa valorii. Iar în legătură 
cu cazul de astăzi, nu înseamnă că m-am înşelat. Ţi-am spus 
doar că la început omul mi se păruse altfel. Pentru mine nu 
e totuna să presupun sau să mă conving. 

Forster îşi pregătea replica, dar nu apucă să deschidă 
gura că bubui ca un trăsnet infernal, de parcă pământul de 
sub noi ar fi crăpat în două. Văzduhul se cutremură până 
hăt-departe şi când îmi întorsei speriat privirile, constatai 
că mai în sus, pe mal, acolo unde funcţionase până 
adineauri sonda, se ridica o trâmbă incadescentă de vreo 
cincizeci de picioare înălţime, zbuciumându-se în aer, 
prăbuşindu-se apoi în adânc şi inundând cu o viteză 
uimitoare terenul înclinat în pantă, în acelaşi timp, năvăli 
asupră-mi un miros tare, înţepător de gaz. Aerul părea 
încins de un foc străveziu, fluid. 

Cunoşteam fenomenul acesta teribil, căci mai asistasem 
la o asemenea catastrofă în valea Kanawha. Dintr-un salt, 
ţâşnii în faţa oamenilor adunaţi pe verandă şi împietriţi de 
groază. 

— Stingeţi luminile! Strigai. Repede, stingeţi luminile! A 
erupt sonda, năvăleşte gazul! Stingeţi, că de nu, în două 
minute totul ia foc, m-auziţi”?! 


Şi, niciuna, nici două, mă apucai să sting lămpile. Dar şi 
în odaia de sus era lumină, ca şi dincolo, în prăvălie. Gazul 
se răspândea cu o iuţeală fantastică. Trebuia pus totul în joc 
pentru salvarea oamenilor. 

— Fugiţi de-aici! Fugiţi, pentru numele lui Dumnezeu! 
Urcaţi sus, cât mai sus, cocoţaţi-vă pe stânci! Strigam 
întruna. 

Fără să mă mai sinchisesc de ceilalţi, îl înşfăcai pe Harry 
şi, cât ai clipi, îl urcai în şa, săltându-mă la spatele lui. 
Băiatul, interpretându-mi greşit gestul şi nebănuind cât de 
gravă e primejdia, se zbătea din răsputeri să scape din 
strânsoare. Dar cum în asemenea momente forţa fizică se 
manifestă la extrem, îl strânsei cu atâta tărie, încât 
rezistenţa lui slăbi curând, în timp ce Swallow, al cărui 
instinct făcea de prisos zăbala şi pintenii, ne duse ca vântul 
în jos, de-a lungul râului. 

Poteca pe care coborâsem din savană spre New Venango 
nu mai putea fi folosită. O năpădise focul. Abia la capătul 
văii puteam încerca o salvare. Ziua, când cercetasem locul, 
nu observasem nici un drum care să ducă pe acolo; 
dimpotrivă, pereţii de piatră erau atât de apropiaţi, încât 
apa îşi croia anevoie cale printre ei, zbuciumându-se şi 
spumegând. 

— Spuneţi repede, mă adresai lui Harry, există vreun 
drum care să ne scoată din valea asta? 

— Nu, nu! Gemu băiatul, încercând din nou să scape din 
strânsoarea mea. Lăsaţi-mă! Daţi-mi pace! 

Fireşte că nu puteam lua în seamă dorinţa lui. Măsurai cu 
atenţie peticul de cer care mijea printre cei doi pereţi 
abrupți de piatră. Deo dată, simţii o apăsare sub piept, 
însoţită de glasul hotărât al lui Harry: 

— Daţi-mi drumul, că de nu, vă tai cu propriul 
dumneavoastră cuţit! 

Zării cuțitul scânteind în mâna lui; mi-l smulsese de la 
brâu. Nu mai era timp pentru explicaţii. [i încleştai cu 


dreapta încheieturile ambelor mâini, iar cu braţul stâng îl 
strânsei şi mai tare. 

Pericolul creştea cu fiece clipă; valul arzător inundase 
depozitele şi butoaiele detunau ca nişte salve de artilerie. 
Conţinutul lor se revărsa ca un evantai de foc în oceanul 
arzând care potopea totul în calea lui. Aerul se 
înfierbântase. Aveam senzaţia că mă sufoc fierbând într-un 
cazan cu apă. Dogoarea crescu atât de mult şi de repede, 
încât mi se părea că-mi frige măruntaiele. Mai-mai să-mi 
pierd cunoştinţa, dar îmi încordai toate fibrele corpului. Nu- 
mi era numai de mine: răspundeam şi de viaţa lui Harry. 

— Come on, Swallow, înainte, înainte, well!... Căldura 
ucigătoare îmi uscase gâtlejul; glasul nu mă mai asculta. 
Dar nici nu era nevoie de glas. Fără să aştepte îndemn, 
neînfricatul meu Swallow alerga cu o iuţeală fantastică. lar 
eu nu mai vedeam cu ochii decât că dincoace de râu nu era 
scăpare. Flăcările luminau suficient pereţii de piatră ca să 
mă pot convinge că escaladarea e imposibilă. Trebuia să 
sărim în apă! Trebuia să tot mergem prin apă până am fi 
putut ieşi undeva, pe partea cealaltă. 

Strânsei uşor genunchii şi Swallow, dintr-un salt, despică 
valurile care ne înghiţiră apoi pentru o clipă. Simţeam că se 
nasc în mine puteri noi; sângele îmi pulsa proaspăt în vine. 
Saltul fusese atât de puternic, încât mustangul, bunul meu 
Swallow, dispăru sub mine în adâncuri. Acum, însă, îmi era 
totuna. Trebuia să ajung dincolo, tre buia să ne tăiem cale! 
Swallow întrecuse în viteză focul ce ne gonea din urmă. 
Acum, pălălaia se înălța până la cer şi învăluia râul, 
alimentată de ţiţeiul scurs în şuvoaie. Într-un minut, în 
câteva secunde, poate şi mai repede, putea să ne ajungă şi 
pe noi. Băiatul se lipise de mine, inert. Leşinase. Înotam ca 
niciodată în viaţa mea; de fapt, nu înotam, ci mă aruncam 
înainte, nebuneşte, prin fulgerele ce zvâcneau luminând 
fundul apei. Mă stăpânea o groază cumplită, neîndurătoare, 
ca un coşmar. Deodată, auzii înaintea mea fornăitul lui 
Swallow. „Bravo, credinciosule, viteazule... tu eşti?” Malul 


era aproape... Repede, în şa!... Dar cum să mă salt? Parcă 
mi s-a uscat şi măduva din oase... Doamne, ajută-mă, nu mă 
lăsa!... Încă o încercare... sus... am izbutit!... „Swallow, 
înainte, înainte!... Încotro vrei, numai să ieşim din iadul 
acesta!” 

Înaintam şi asta era tot; nici nu mă întrebam unde vom 
ajunge. Ochii orbiţi de lumină mă ardeau ca metalul topit; 
limba îmi atârna între buzele crăpate; trupul parcă-mi era 
burete ars, cenuşă, gata să se destrame. Calul de sub mine 
icnea, gemea aproape omeneşte; alerga întruna, se sălta pe 
înălţimi, se căţăra, zbura cu iuţeală de tigru şi cu mlădieri 
de şarpe. Îi cuprinsesem gâtul cu braţul drept; cu stângul îl 
strângeam la piept pe Harry. O săritură, un salt lung, 
neverosimil şi, în sfârşit, în sfârşit trecurăm de peretele de 
piatră! Încă o sută-două de paşi şi iată-ne în prerie! 
Swallow se opri. Eu căzui din şa ca o cârpă. 

Totuşi, încordarea, emoția dusă la culme alungară leşinul 
ce mă ameninţa. Mă ridicai cu greu, mă lipii de grumazul 
viteazului, devotatului animal care tremura din toate 
mădularele şi, stăpânit de un plâns convulsiv, îl sărutai cu 
atâta patimă, cum rareori vreun îndrăgostit îşi va fi sărutat 
aleasa inimii sale. 

„Swallow, prieten minunat, îţi mulţumesc. Mi-ai salvat 
viaţa, ne-ai salvat pe amândoi! Ceasul acesta n-am să-l uit 
niciodată!” 

Cerul se colorase în sângeriu şi aburii de ţiţei pluteau ca 
nişte valuri negre-purpurii peste aşezarea devastată. Dar 
nu era timp de contemplări; în faţa mea zăcea Harry, palid, 
rece, cu mâna înţepenită pe cuţit. Mă temeam că murise 
înecat în valuri, în timp ce eu încercam să-l salvez de năvala 
flăcărilor. 

Hainele îi erau numai apă, lipite de trupul nevolnic. Pe 
faţa lui palidă jucau reflexele sinistre ale focului care 
lingeau până pe creştet înălțimile de piatră. Îl luai în braţe, 
îi dădui părul de pe frunte, îi frecai tâmplele, îmi lipii gura 


de buzele lui ca să-i trezesc răsuflarea, într-un cuvânt, făcui 
tot ce-mi stătea în puteri ca să-l readuc la viaţă. 

Şi iată, în fine! Îl străbătu un fior, mai întâi abia 
perceptibil, apoi din ce în ce mai tare; îi simţii bătaia inimii 
şi suflul respirației. Se trezi, deschise ochii mari şi mă privi 
Cu 0 expresie pe care n-aş putea-o descrie. Apoi se însufleţi 
brusc şi, sărind drept în picioare, strigă cu groază: 

— Unde... cine eşti... ce s-a întâmplat? 

— V-am smuls de jos, din prăpădul acela! Sunteţi salvat! 
La auzul glasului meu şi observând abia acum incendiul, 
băiatul îşi reveni pe deplin: 

— Prăpăd?... Vai de mine, arde!... Şi Forster cu ai lui... Ca 
şi când, pronunţând numele lui Forster, ar fi înţeles dintr-o 
dată întreaga primejdie în care-şi lăsase rudele, băiatul mă 
apostrofă cu pumnii ridicaţi: 

— Sunteţi un laş, domnule, un laş fără seamăn, un coiot, 
cum am mai spus! Puteaţi să-i salvaţi pe toţi! Pe toţi! Dar aţi 
fugit cum fuge coiotul din faţa unei potăi. Vă... vă urăsc! 
Trebuie să mă întorc numaidecât! Dădu să plece, dar îl ţinui 
strâns de mână. 

— Staţi! Nu mai e nimic de făcut! Vă duceţi la pieire! 

— Lăsaţi-mă! Cu fricoşi ca dumneavoastră nu vreau să 
am de-a face! 

Îşi smulse mâna din strânsoare şi o luă la goană. Simţii 
atunci în palmă un obiect fin, rotund. Era inelul lui, care, 
datorită smuciturii, i se desprinsese din deget. 

Alergai să-l ajung, dar băiatul dispăru fulgerător printre 
stâncile povârnite. N-aveam motive să mă supăr pe el. Era 
încă prea tânăr şi catastrofa îi răpise calmul necesar pentru 
a judeca normal. Vârâi deci inelul în buzunar şi, trebuind să 
mă odihnesc după atâta trudă şi zbucium, hotărâi să-mi 
petrec noaptea pe loc - fireşte că până la ivirea zorilor nici 
vorbă nu putea fi să mai cobor iarăşi în valea pustiită. 

Tremuram din toate fibrele trupului, iar valea, în care 
incendiul continua cu furie turbată, îmi părea un cazan al 
iadului din care izbutisem să scap. Hainele de pe mine se 


făcuseră ferfeniţă; mi le schimbai cu cele noi, care, deşi 
îmbibate de apă, altminteri rămăseseră nevătămate. 

Swallow se lungi în preajma mea. larbă era destulă, dar 
bravul meu mustang nu se atinse de nici un fir, fiind, 
probabil şi mai istovit ca mine. lar eu stam şi mă tot 
gândeam ce vor fi ajuns oamenii din vale. Întrebarea 
aceasta mă obseda, mă chinuia, deşi aveam atâta nevoie de 
odihnă. 

Stătui astfel treaz întreaga noapte, deplasându-mă 
mereu până pe marginea „bluff „-ului pentru a cerceta 
situaţia. Incendiul scăzuse oare cum, totuşi oferea o 
privelişte sinistră, de neuitat. Păcura ţâşnea ver tical, într-o 
coloană de vreo treizeci de coţi, care ardea năprasnic, se 
pulveriza în jerbe şi în puzderie de scântei, cădea la pământ 
pentru a se scurge apoi ca un brâu de foc înspre albia apei, 
acoperind-o pe toată lăţimea ei. 

Astfel, dezastrul continuă până dimineaţa şi avea să mai 
dureze încă multă vreme. Lumina zilei estompă oarecum 
lumina orbitoare a flăcărilor. Când îmi aruncai din nou 
privirea în jos, constatai că, în afară de o căsuţă izolată, 
unde focul nu ajunsese, totul, absolut totul fusese mistuit. 
Locuinţa, instalaţiile industriale, ca şi restul clădirilor şi 
depozitele căzuseră pradă focului. Întregul „bluff”, până 
sus, pe cea mai înaltă stâncă, era negru de funingine şi 
semăna cu o tigaie uriaşă pe care un bucătar neglijent a 
uitat-o pe plita încinsă. În faţa singurei căsuțe scăpate de la 
pieire stăteau câţiva oameni, printre care şi Harry. Mânat 
de un curaj excepţional, băiatul reuşise să ajungă acolo în 
timpul nopţii. Acum, ziua, drumul nu mai prezenta 
dificultăţi. Apucai, aşadar, poteca pe care coborâsem ieri, la 
sosire. La un moment dat, îl zării pe Harry arătând în 
direcţia mea. Un bărbat intră repede în casă şi reveni cu o 
puşcă în mână. Îmi ieşi în întâmpinare pe malul opus al 
râului şi se opri, aşteptând să ajung în dreptul lui. 

— Alo, dumneata de colo, îmi strigă el, ce te foieşti 
întruna pe aici? Cară-te, dacă nu vrei să te trăsnesc 


imediat! 

— Am rămas aici ca să vă dau, pe cât posibil, o mână de 
ajutor. 

— Las' că ştim noi! Râse el în bătaie de joc. Cunoaştem 
asemenea ajutoare! 

— Vreau, totuşi, să vorbesc cu tânărul Harry! 

— Cam greu! 

— Trebuie să-i dau ceva. 

— Nu mă duce dumneata pe mine! Adică ce-oi fi având 
să-i oferi, haimana păcătoasă? După ce că eşti laş, te mai şi 
răzbuni şi dai foc păcurii! 

În prima clipă, nici nu fusei în stare să scot o vorbă. Eu şi 
incendiator! Eram stupefiat. Se vede însă că omul îmi 
interpreta tăcerea în alt chip. Credea că e o dovadă a 
vinovăţiei mele. 

— Ia uitaţi-vă la el cum s-a speriat! Păi da, ne pricepem 
noi la de alde ăştia! Dacă n-o ştergi imediat, te lichidez! 

— Ce-ţi veni, omule? Cum adică, îmi pui în cârcă 
asemenea crimă?! Gazul emanat de la sondă a luat foc din 
cauza lămpilor voastre. Nu mai neglijenţa voastră a 
provocat întreaga nenorocire. 

— Lasă, nu ne învăţa tu! Cărăbăneşte-te, că trag 
numaidecât! 

— Oare dacă eram eu făptaşul, l-aş mai fi salvat pe băiat 
cu riscul propriei mele vieţi? 

— Gogoşi! Dacă n-o luai la goană, puteai să-i salvezi pe 
toţi! Dar aşa, scrumul s-a ales de bieţii oameni! Ei bine, ia-ţi 
răsplata! 

Trase. Împietrit de mirare, nu făcui nici un gest pentru a 
mă feri de bătaia puştii. Spre norocul meu, glonţul dădu 
greş. Mă frigeau de getele să-i răspund cu aceeaşi monedă, 
însă mergând la sigur. Bine înţeles că n-am făcut-o. I-am 
întors pur şi simplu spatele şi am plecat fără să-i arunc o 
singură privire. Ajuns sus, încălecai şi-mi continuai drumul. 
Când, în loc de mulţumită pentru salvarea unei vieţi, te 


pomeneşti învinuit de crimă, nu-ţi rămâne altceva de făcut 
decât să pleci şi să-ţi vezi de treburile tale. 

Peste câteva zile, mă aflam în preria Gravai, unde îl 
aşteptai o săptămână întreagă pe Winnetou. În ce priveşte 
hrana, mă descurcam binişor; se găsea acolo vânat din 
belşug. De altfel, regiunea nu mi se părea deloc părăsită şi 
plicticoasă. Mişunau peste tot cetele siucşilor, obligându-mă 
la vigilenţă ca să nu fiu descoperit. După ce, în sfârşit, sosi 
Winnetou şi îl informai de prezenţa indienilor, căzurăm de 
acord să părăsim cât mai repede ţinutul. 

Mă bucuram nespus la gândul că-l voi vedea pe Old 
Firehand şi mă pregăteam să învăţ multe, foarte multe de la 
faimosul westman. Drumul până la el nu era lipsit de 
primejdii. Chiar a doua zi ne dădurăm seama de această 
realitate, descoperind urmele unui cercetaş indian. 

Studiai cu atenţie locul. Calul indianului fusese priponit şi 
retezase în jurul lui iarba veştedă a preriei; călăreţul şezuse 
jos şi îşi deşertase, probabil, tolba cu săgeți; o tijă ruptă în 
două rămăsese acolo, uitată - neglijenţă aproape de 
necrezut când e vorba de un indian. 

Ridicai bucăţile de jos şi constatai imediat că nu era o 
săgeată de vânătoare, ci una de campanie. 

— Va să zică, indianul a trecut pe-aici în misiune de luptă, 
comentai eu. Se vede însă că e tânăr şi lipsit de experienţă; 
altminteri, ar fi strâns numaidecât cele două fragmente de 
tijă. Şi apoi, nici urmele tălpilor nu sunt ale unui bărbat în 
puterea vârstei. 

Dintr-o privire, ajunserăm la concluzia că omul plecase 
doar cu puţin înainte; conturul urmelor era încă precis, iar 
firele de iarbă călcate încă nu se ridicaseră la loc. 

O luarăm deci pe drumul bătut de iscoada indiană, până 
ce umbrele noastre se tot lungiră şi seara cobori de-a 
binelea. Trebuia să descălecăm ca să nu pierdem urma din 
ochi. Dar, până atunci, dădui să mai scrutez împrejurimile. 

Ne aflam pe una din numeroasele coline ce se înalţă în 
acea parte a preriei ca valurile unei mări împietrite. De sus, 


dominam cu privi rea întregul peisaj. 

Nici nu-mi potrivisem bine luneta la ochi, că şi zării la 
nord o linie lungă, dreaptă, prelungindu-se în zare, dinspre 
răsărit până departe spre apus. Bucuros de descoperire, îi 
trecui luneta lui Winnetou. După ce privi câteva clipe, 
acesta scoase acel „luf!”, exclamaţie de surpriză sau mirare 
a indienilor. 

— Ştie fratele meu ce drum e acela? Îl întrebai. Pe acolo 
nu cred să fi călcat nici bizoni, nici oameni roşii. 

— Ştiu. Bizonul nu aleargă pe atâta întindere, iar omul 
roşu nu are cum să-şi taie asemenea drum prin prerie. 
Drumul acesta e al calului de foc, pe care îl vom zări chiar 
astăzi. 

Ridică din nou luneta, privind cu deosebit interes linia 
ferată pe care lentila o apropia vederii. Apoi, pe 
neaşteptate, sărind din şa, îşi trase repede calul jos, într-o 
adâncitură. 

Desigur că n-o făcuse fără vreun motiv serios; de aceea îi 
urmai neîntârziat exemplul. 

— Lângă drumul calului de foc se află nişte oameni roşii, 
mă lămuri Winnetou. Sunt ascunşi, dar am zărit un cal de-al 
lor. 

Procedarăm just pitindu-ne cu atâta grabă. Dacă 
rămâneam sus, pe creasta colinei, puteam fi lesne 
observați. Ce-i drept, distanţa era mare chiar şi pentru ochii 
cei mai pătrunzători, dar în cursul expedițiilor mele 
văzusem nu 0 dată indieni folosindu-se de lunete. Civilizaţia 
înaintează cu paşi uriaşi, oferind chiar şi neamurilor 
năpăstuite de purtătorii ei mijloace de apărare împotriva 
agresiunii. 

— Ce crede fratele meu, ce gânduri vor fi având aceşti 
oameni? Îl întrebai pe Winnetou. 

— Vor să distrugă drumul calului de foc, răspunse acesta. 

— Aşa mi se pare şi mie. Mă strecor până la ei să 
iscodesc. Luându-i luneta din mână, îl rugai să mă aştepte şi 
pornii în direcţia indienilor. 


Deşi eram convins că aceştia nu bănuiesc deloc prezenţa 
noastră, înaintai cu mare precauţie, apropiindu-mă atât de 
mult, încât, culcat pe burtă, îi puteam observa şi număra. 

Erau treizeci de inşi, toţi vopsiți în culorile războiului, 
înarmaţi cu săgeți şi cu arme de foc. Numărul cailor 
priponiţi era însă cu mult mai mare şi acest amănunt îmi 
întări convingerea că e vorba de o bandă pornită pe jaf. 

Deodată, auzii îndărătul meu o respiraţie uşoară. Scosei 
repede cuțitul. Din fericire, era Winnetou. Nu mai avusese 
răbdare să-mi aştepte întoarcerea. 

— Iuf! Fratele meu prea se vâră până sub nasul 
duşmanilor. Ăştia sunt poncaşi, cei mai curajoşi din neamul 
siucşilor, iar acolo iată-l pe Parranoh, căpetenia albă. Îl 
privii mirat: 

— Căpetenia albă? 

— N-a mai auzit fratele meu de Parranoh, crunta 
căpetenie a atabaskahilor? Nimeni nu ştie de unde a 
răsărit, dar fiind un războinic grozav, a fost primit în sfatul 
oamenilor roşii. Când căpeteniile cărunte s-au dus pe veci la 
Manitu, Marele Spirit, atunci Parranoh a ajuns căpetenie şi 
a cucerit în războaie o mulţime de scalpuri. Pe urmă, însă, 
orbit de spiritul cel rău, a început să se poarte cu 
războinicii ca şi când ar fi din neamul negrilor şi aceştia, 
mânioşi, l-au pus pe fugă. Acum face parte din neamul 
poncaşilor şi îi va conduce, desigur, la fapte cumplite. 

— Fratele meu îl ştie cum arată? 

— Ne-am şi înfruntat cu tomahawkul. Dar căpetenia albă 
umblă cu viclenii, nu luptă cinstit. 

— Pesemne că-i un ticălos. Vrea să oprească în drum 
calul de foc, să-l jefuiască şi să-i ucidă pe fraţii mei. 

— Pe albi?! Se miră Winnetou. Doar e şi dânsul de 
aceeaşi culoare! Şi ce-ai de gând să faci? 

— Aştept să văd dacă într-adevăr se apucă să strice 
drumul şi alerg înaintea calului de foc ca să-i previn pe 
călători. 


Winnetou aprobă din cap. Pe atunci nu rareori se 
întâmpla ca bandiții albi sau indieni să provoace deraieri 
pentru a jefui trenurile. Despre asemenea nelegiuiri am să 
mai pomenesc în aceste pagini. 

Noaptea devenea tot mai neagră. Îmi era din ce în ce mai 
greu să urmăresc mişcările duşmanilor. Trebuia să mai 
rămân totuşi, ca să mă informez exact asupra intenţiei lor. Îl 
rugai pe Winnetou să se întoarcă la caii noştri şi să mă 
aştepte acolo. 

— Dacă fratele meu va fi în pericol, îmi spuse el, să ţipe 
ca găinuşa de prerie. Atunci am să-i vin în ajutor. 

Plecă târâş, iar eu, evitând orice zgomot, mă îndreptai 
spre terasamentul liniei ferate. Dură mult până să ajung 
acolo. Rostogolindu-mă, trecui dincolo de linie şi mă aşezai 
la pândă. Poncagşii erau foarte aproape. Lucrau de zor. Fapt 
extrem de rar: tocmai acolo, în mijlocul preriei, se găseau o 
mulţime de bolovani. Probabil că de aceea indienii îşi 
aleseseră acest loc pentru punerea în aplicare a planului. 
Auzeam cum îngrămădesc bolovanii pe linie. Din icnelile şi 
opintelile lor, înţelegeam că e vorba de pietroaie mari, nu 
glumă. 

Nu mai era nici o clipă de pierdut. După ce mă târâi de-a- 
ndoaselea o bucată de drum, mă sculai în picioare şi o 
pornii în goana mare îndărăt. Nu ştiam în ce punct al căii 
ferate ne aflam şi nici ora când urma să treacă trenul; 
bănuiam, totuşi, direcţia din care avea să vină. Oricum, 
dacă voiam să nu dau greş, trebuia să-mi asigur un avans 
important pentru a-l preveni pe mecanicul locomotivei. 
Eram atât de agitat şi grăbit, încât nu lipsi mult să mor 
înjunghiat de Winnetou care, până a mă recunoaşte, 
crezuse un moment că vine un duşman asupra lui. 

Ne înţeleserăm din câteva vorbe, apoi o luarăm călare 
spre răsărit, de-a lungul căii ferate. Fireşte că nu ne-ar fi 
stricat măcar un petic de lună, dar şi la lumina stelelor 
distingeam drumul cât de cât. 


Călărirăm în întâmpinarea trenului mai bine de o 
jumătate de oră. Aşadar, dacă izbuteam să ne facem văzuţi 
de mecanic, primejdia deraierii nu mai era chiar atât de 
mare. Distanţa până la indieni era convenabilă. Aceştia nu 
mai puteau observa apariţia şi oprirea trenului, a cărui 
locomotivă americană, cu faruri puternice, străbătând şesul 
neted şi întins, se anunţa vederii încă de la câteva mile 
depărtare. Aşadar, lăsarăm frâu liber cailor şi, tăcuţi, mai 
făcurăm încă o bună bucată de drum. În sfârşit, mi se păru 
că a sosit momentul să ne oprim. Descălecarăm amândoi. 
După ce legarăm bine caii, făcurăm un şomoiog de iarbă 
uscată, semănând cu o torţă. Îl presărarăm cu pulbere, ca 
să se aprindă mai uşor şi ne puserăm pe aşteptat. 

Lungiţi pe pături, pipăiam cu auzul tăcerea neagră, 
privind încordaţi în direcţia din care urma să sosească 
trenul. În scurt timp, care ni se păru o veşnicie, o luminiţă, 
la început abia vizibilă, apoi din ce în ce mai clară, se ivi din 
adâncul nopţii. Pe urmă se auzi un huruit, amplificându-se 
treptat ca un tunet în rostogol. 

Sosise clipa. Trenul se apropia, duduind şi luminând 
depărtările. Luai pistolul şi trăsei în şomoiogul de iarbă. 
Pulberea luă foc imediat şi torţa izbucni în flăcări. O agitam 
într-o mână; cu cealaltă făceam semne de oprire. 

Mecanicul trebuie să mă fi observat repede prin 
gemuleţul locomotivei, căci numaidecât răsună un şuier 
ascuţit, repetat şi, aproape în aceeaşi clipă, frânele se 
puseră în funcţiune şi vagoanele împiedicate scrâşniră 
asurzitor, trecând prin faţa noastră. Îi făcui semn lui 
Winnetou să mă urmeze şi alergarăm după trenul care îşi 
încetinea mereu viteza. În fine, trenul se opri. Fără a-i lua în 
seamă pe călătorii care îşi iţeau capetele prin ferestre, fugii 
de-a lungul vagoanelor până la locomotivă, acoperindu-i 
farurile cu pătura pe care avusesem grijă să o iau cu mine. 
Totodată, strigai din răsputeri: 

— Stingeţi peste tot! 


Felinarele se stinseră imediat. Personalul liniei „Pacific” 
era alcătuit din oameni energici şi cu prezenţă de spirit. 

— 's death! Fir-ar să fie! Se auzi de sus, de pe locomotivă. 
De ce-ai acoperit farurile, omule? Sper că nu se întâmplă 
nimic grav pe traseu. 

— Staţi aşa, pe întuneric, sir! Îl avertizai pe necunoscut. 
Nişte indieni vor să provoace deraierea trenului. 

— Ei, drăcie! Dacă-i aşa, înseamnă că sunteţi tipul cel mai 
curajos din câţi a poposit prin aceste locuri blestemate! Şi, 
sărind jos, îmi strânse mâna, de-mi veni să ţip de durere. 
Cât ai clipi, ne trezirăm înconjurați de puţinii călători care 
populau trenul. 

— Ce s-a întâmplat? De ce-aţi oprit? 

Le explicarăm în puţine cuvinte situaţia şi se stârni zarvă 
mare. 

— Bine, foarte bine! Exclamă conductorul trenului. Chiar 
dacă tărăşenia asta ne cam încurcă treburile, avem, în 
schimb, prilejul să-i învăţăm minte pe bandiți. Om fi noi 
puţini, dar în schimb suntem înarmaţi cumsecade. Ştiţi 
cumva numărul indienilor? 

— După aprecierea mea, cam treizeci de poncaşi. 

— Atunci, ne batem cu plăcere. Dar ăla de colo cine-i? Un 
TOşu, pe onoarea mea! 

Îşi duse repede mâna la pistol, gata să tragă în Winnetou 
care stătea mai la o parte, mândru şi netemător. 

— Calmaţi-vă, sir! E tovarăşul meu de vânătoare, care va 
fi foarte bucuros să-i cunoască pe vitejii călăreţi ai calului 
de foc! 

— Aşa se mai schimbă situaţia. Chemaţi-l! Cum îi spune? 

— Winnetou, căpetenia apaşilor. 

— Winnetou? Se auzi un glas din spatele grupului ce ne 
înconjura şi un bărbat îşi croi repede drum spre noi. E aici 
Winnetou, marea căpetenie a apaşilor? 

Omul, cum desluşeam prin întuneric, avea o statură de 
gigant şi nu purta nici haine obişnuite, nici uniformă de 


feroviar, ci un costum vânătoresc de prerie. Se opri în faţa 
lui Winnetou şi-l întrebă cu vădită bucurie: 

— Să fi uitat oare Winnetou cum arată şi cum vorbeşte 
prietenul său? 

— Iuf! Izbucni atunci tânărul şef indian. Chiar dac-au 
trecut multe luni de când ne-am întâlnit ultima oară, 
Winnetou nu l-a uitat pe Old Firehand, cel mai mare dintre 
vânătorii albi! 

— 'Te cred, te cred, frate! Nici eu nu te-am uitat! 

— Old Firehand! Old Firehand! Se mirau în gura mare 
cei de faţă, privindu-l cu venerație pe faimosul westman, în 
jurul căruia se ţeseau legende de necrezut şi al cărui 
renume creştea mereu, alimentat de imaginaţia vânătorilor. 

— Old Firehand! Exclamă şi conductorul. De ce nu mi-aţi 
spus numele dumneavoastră când v-aţi urcat în tren? V-aş fi 
oferit locul cel mai bun! 

— Mulţumesc, sir, călătoresc şi aşa destul de comod. Dar 
să nu ne pierdem vremea. Mai bine să vedem ce-i de făcut 
în chestiunea cu indienii. 

Toţi se adunară în jurul lui, ca şi când ar fi fost de la sine 
înţeles că dânsul şi nimeni altul, avea să decidă - iar eu fui 
obligat să mai prezint o dată toate amănuntele situaţiei. 

— Sunteţi, aşadar, prieten cu Winnetou? Mă întrebă în 
cele din urmă Old Firehand. Nu-mi prea stă în obicei să fac 
tovărăşie tam-nisam cu persoane necunoscute; dar cine se 
bucură de încrederea lui Winnetou, acela se poate bizui şi 
pe mine. Daţi-mi voie să vă strâng mâna! 

— Suntem prieteni şi fraţi, confirmă Winnetou. Am băut 
fiecare din sângele celuilalt pentru veşnica noastră unire. 

— Ah, v-aţi unit, aşadar, prin legământul sângelui! Vorbi 
Old Firehand înfigându-şi privirea în mine. Înseamnă că e... 
da, da... e... 

— Old Shatterhand, care doboară dintr-un pumn pe orice 
vrăjmaş, întregi Winnetou. 

— Old Shatterhand! Old Shatterhand! Repetară cu 
uimire cei din jur, zgâindu-se să-mi vadă mai bine faţa. 


— Old Shatterhand? Se bucură conductorul. Ce întâlnire 
grozavă! Old Firehand, Old Shatterhand şi Winnetou, 
tustrei laolaltă! Cei mai renumiţi oameni ai Vestului, 
treimea invincibilă! Ei, atunci ne-am asigurat! Vai de 
bandiții aceia roşii! Domnilor, vă stăm la dispoziţie. Spuneţi 
ce avem de făcut! 

— Va să zică, treizeci de haimanale roşii, chibzui Old 
Firehand. Ei bine, îi lichidăm pe toţi fără multă vorbă. 

— Dar, sir, sunt şi ei oameni! Intervenii eu. 

— Oameni? Poate. Însă nişte decăzuţi, nişte brute, 
sălbatici, obiectă el. Ştiu bine că şi în cele mai grave 
împrejurări dumneavoastră vă arătaţi indulgent cu 
asemenea indivizi; numai că atitudinea mea e alta. Dac-aţi fi 
păţit câte am păţit eu, atunci nu s-ar mai vorbi despre Old 
Shatterhand ca despre omul care îi menajează pe duşmani. 
Şi cum această bandă e condusă de Parranoh, renegat şi 
ucigaş notoriu, cine îmi poate lua dreptul de a-i lichida pe 
toţi, absolut pe toţi?! Am eu o veche socoteală cu el! Scrisă 
cu sânge! 

— Howgh! Aprobă Winnetou, pe care îl ştiam atât de 
generos din fire. Avea, probabil, motive temeinice să adopte 
astăzi, în ciuda caracterului său paşnic, o atitudine atât de 
dură. 

— Aveţi perfectă dreptate, sir, declară şi conductorul. În 
cazul nostru, cruţarea ar echivala cu o crimă. Aşadar, ce 
plan aveţi? 

— Personalul trenului va rămâne pe loc. Sunteţi 
funcţionari, nu trebuie să vă amestecați în luptă. Ceilalţi 
gentlemeni îşi pot îngădui plăcerea de a lua parte la acţiune 
şi de a-i învăţa minte pe bandiți că e puţin rentabil să se 
ocupe de jefuirea trenurilor. Ne furişăm până la ei şi-i 
atacăm fulgerător. Astfel, surprinşi şi îngroziţi, nici nu vor 
apuca să se apere. După ce-i fugărim de la linia ferată, la un 
semnal trenul se va pune în mişcare, dar încet, cu 
precauţie, pentru că nu se ştie dacă, între timp, vom fi fost 


în stare să înlăturăm toate obstacolele. Aşadar, cine merge 
cu noi? 

— Eu, eu, eu! Strigară toţi, în afară de feroviari. Nimeni 
nu voia să rămână cu braţele încrucişate. 

— Atunci, luaţi-vă armele şi haidem! Trebuie să acţionăm 
rapid. Indienii ştiu, desigur, cu aproximaţie, când ar trebui 
să sosească trenul. Dacă mai întârziem, ar putea să cadă la 
bănuială. 

Winnetou şi cu mine o luarăm înainte. Peste tot era o 
linişte adâncă şi ne sileam să n-o tulburăm. Nimic, în 
această pace blândă a preriei, nu trăda catastrofa atât de 
iminentă. 

Mai întâi, străbăturăm o bună distanţă mergând normal, 
fără prea mari eforturi, dar pe urmă o luarăm târâş, câte 
unul, de-a lungul terasamentului, sprijinindu-ne numai în 
mâini şi în vârful picioarelor. Între timp, răsărise luna 
luminând, calm şi familiar, depărtările. Ochii vedeau la o 
distanţă apreciabilă. Ce-i drept, lumina ne cam stingherea 
la furişat, dar în acelaşi timp ne ajuta, căci colinele, 
semănând între ele şi peisajul repetându-se aidoma, ne-ar fi 
fost destul de greu să ne orientăm prin beznă şi să nu 
cădem în braţele poncaşilor. 

Din când în când mă opream, mă săltăm niţeluş de la 
pământ şi îmi aruncam privirea dincolo de terasament. La 
un moment dar, văzui din partea cealaltă silueta unui om 
profilată pe orizont. Era o strajă. Dacă omul, care privea 
ţintă în direcţia de unde urma să sosească trenul, ar fi fost 
mai atent la ceea ce se petrecea în preajma lui, atunci 
desigur că ne-ar fi simţit. 

După câteva minute, îi zărirăm şi pe ceilalţi poncaşi. 
Aşteptau liniştiţi, întinşi la pământ. Îşi priponiseră caii 
foarte aproape chiar îndărătul lor, ceea ce ne cam încurca 
socotelile. În momentul când am fi pornit atacul, caii aceştia 
ne-ar fi putut trăda. Vedeam acum şi măsurile pe care 
indienii le luaseră pentru a provoca deraierea, 
îngrămădiseră pe şine o cantitate şi mai mare de bolovani 


decât văzuserăm noi înainte. Mă îngrozeam, gândindu-mă 
la soarta ce i-ar fi aşteptat pe călători dacă nu descopeream 
la timp tentativa. 

Ne furişarăm apoi încă o bucată până exact în dreptul 
poncaşilor. Acolo ne oprirăm, întinşi pe burtă, cu armele 
pregătite. În primul rând, trebuia să scăpăm de străjer, 
misiune pe care cu greu aş fi încredinţat-o altuia decât lui 
Winnetou. La lumina lunii, omul putea să desluşească uşor 
cea mai neînsemnată mişcare şi orice zgomot, cât de mic, se 
auzea amplificat în tăcerea din jur. Chiar dacă izbuteai să te 
apropii, era nevoie să te ridici de la pământ, să sari în 
picioare ca să-i înfigi cuțitul. Or, lucrul acesta putea să 
atragă atenţia celorlalţi poncaşi. Totuşi, Winnetou se oferi 
imediat să execute dificila sarcină. Se furişă uşor de tot şi, 
într-o clipă, străjerul dispăru ca înghiţit într-o genune, 
pentru ca, aproape simultan, să apară din nou, drept, 
neclintit, ca mai înainte. Totul se petrecu uimitor de repede. 
Winnetou stătea acum de... strajă în locul poncaşului. 

Făcuse iarăşi una din acele operaţii specific indiene, care 
cer o iscusinţă neobişnuită. Liniştea nu fusese tulburată. 
Poncaşii nu simţiseră nimic. Astfel, problema cea mai grea 
fusese rezolvată. Puteam trece la acţiune. 

Dar iată că încă înaintea semnalului de atac, îndărătul 
meu răsună un foc de pistol. Cineva din grupul nostru, un 
imprudent, apăsase din neatenţie pe trăgaci. Deşi surprinşi, 
poncaşii nu-şi pierdură cumpătul. Nouă, însă, nu ne mai 
rămânea nimic de făcut decât să sărim din ascunziş şi să 
tăbărâm asupra lor. Indienii izbucniră într-un strigăt 
cumplit, alergând spre cai. Voiau, deocamdată, s-o şteargă 
cât mai repede, punându-se la adăpost, să hotărască ce au 
de făcut. 

— Fiţi atenţi! Ne strigă Old Firehand. Trageţi asupra 
cailor, ca să nu ne scape, blestemaţii! Apoi săriţi pe ei! 

Armele trosniră şi numaidecât se produse o învălmăşeală 
de oa meni şi cai rostogoliţi, de călăreţi care încercau să se 
salveze în goana mare şi pe care nu-mi era deloc greu să-i 


opresc cu ajutorul cara binei „Henry”. Cum dădea vreun 
poncaş să fugă, îi culcam calul la pământ şi omul se trezea 
aruncat cât colo. 

Old Firehand şi Winnetou se repeziră cu tomahawkurile 
în vălmăşagul acela de oameni şi animale. Ceilalţi albi, după 
cum bănuisem, de altfel, nu ne puteau fi de folos. Trăgeau 
la întâmplare, nimerind cel mai adesea în gol şi o luau la 
sănătoasa, ca nişte laşi, de câte ori vreun indian se apropia 
de ei. 

Isprăvindu-mi gloanţele, lepădai doborâtorul de urşi şi 
carabina, intrând în acţiune cu tomahawkul, alături de Old 
Firehand şi Winnetou. De fapt, nu rămăseserăm decât noi 
trei să continuăm lupta cu poncaşii. 

Winnetou, a cărui neînfricare îmi era cunoscută, nu mai 
constituia pentru mine o noutate. În schimb, mă uimea 
grozav Old Firehand. Statura lui îmi evoca personaje din 
alte vremuri, despre care, ca adolescent, citisem atâtea 
poveşti eroice. Cu picioarele răşchirate, stătea drept, 
semeţ, imbatabil, luându-i în primire pe duşmanii fugăriţi 
de noi şi zdrobindu-le ţestele cu tomahawkul. Părul lung îi 
flutura în jurul tâmplelor şi pe chipul lui se citea, în bătaia 
lunii, acea siguranţă a izbânzii care împrumută fizionomiei 
accente stranii. Îl văzui pe Parranoh în mijlocul mulţimii 
învălmăşite şi încercai să ajung până la el. Dar şeful 
poncaşilor, căutând să-mi scape, fugi în direcţia lui 
Winnetou pentru ca, sesizând imediat pericolul, s-o ia iarăşi 
la goană în altă parte. Atunci Winnetou se avântă în urma 
lui strigând: 

— Parranoh, câine de atabaskah, ai vrea să fugi de mânia 
lui Winnetou, căpetenia apaşilor? Trădătorule blestemat, fie 
ca pământul să-ţi soarbă sângele, vulturii să-ţi mănânce 
trupul, iar scalpul tău să-mi împodobească cingătoarea! 

Lepădă în grabă tomahawkul, smulse cuțitul de la brâul 
lui împodobit cu scalpuri şi, cât ai clipi, îl prinse pe 
Parranoh de beregată. Dar nu-l omori pe loc, fiind oprit de 
Old Firehand. 


Tocmai în clipa când, împotriva obiceiului său, Winnetou 
se năpustise urlând asupra adversarului, Old Firehand 
recunoscu pe neaşteptate în şeful alb al poncaşilor un 
individ pe care-l ura din toate fibrele fiinţei sale şi pe care îl 
căutase cu o perseverenţă neînduplecată ani şi ani de-a 
rândul. Acum, în sfârşit, îl avea în faţa ochilor! 

— Tim Finnetey! Exclamă el şi, măturându-i pe indienii 
ce-i stăteau în drum, se repezi la Winnetou şi-i încleşta 
braţul ridicat: Opreşte, frate, nu lovi! De omul acesta mă 
ocup eu! 

O clipă, auzindu-se strigat pe adevăratul său nume, 
Parranoh împietri de spaimă. Dar când îl recunoscu pe Old 
Firehand, profită de un moment de neatenţie, se smulse din 
strânsoarea lui Winnetou şi, ca împins de un resort, o luă la 
goană. În acea clipă, mă descotorosii repede de adversarul 
meu şi alergai cât putui de repede în urmărirea lui 
Parranoh... 

Old Firehand şi Winnetou ţâşniră şi ei, în aceeaşi 
secundă, pe ur mele lui. Dar le-o luasem binişor înainte şi- 
mi dădeam seama că nu vor putea să mai recupereze 
distanţa. În plus, Parranoh se dovedea un alergător extrem 
de iute şi de sprinten, pe când Old Firehand, deşi mare 
meşter în toate deprinderile specifice Vestului, nu mai era 
la vârsta cea mai prielnică unei asemenea întreceri pe viaţă 
şi pe moarte; cât despre Winnetou, acesta îmi mărturisise, 
nu o dată, că în ce priveşte fuga, nu e în stare să se 
măsoare cu mine. 

Spre bucuria mea, observai că Parranoh, în loc să-şi 
economisească forţele, alerga desperat, fără noimă şi, în 
zăpăceala lui, nu aplica obişnuita tactică în zigzag a 
indienilor; în schimb, eu îmi reglam respiraţia şi, 
drămuindu-mi puterile, mutam greutatea trupului când pe 
un picior, când pe altul - măsură care mi-a fost totdeauna 
de folos. 

Cei doi tovarăşi ai mei rămâneau tot mai în urmă: le 
auzeam din ce în ce mai slab respiraţia, apoi deloc. În 


schimb, recunoscui, de la oarecare distanţă, glasul lui 
Winnetou: 

— Old Firehand poate să se oprească fără grijă! Fratele 
meu alb îl va prinde cu siguranţă pe ticălos şi-l va birui. Nu-i 
scapă nimeni. Are picioare iuți ca vântul! 

Oricât de măgulit aş fi fost la auzul acelor vorbe, nu-mi 
puteam permite luxul să mă uit înapoi, ca să constat dacă 
înverşunatul westman se oprise într-adevăr locului. Ce-i 
drept, lumina lunii m-ar fi ajutat să desluşesc repede 
situaţia, dar mai important era să nu-l pierd din ochi pe 
fugarul din faţa mea. 

O vreme, nu izbutii să mă apropii cu nici un pas de 
Parranoh, dar când observai că-şi domoleşte fuga, făcui un 
efort teribil şi, peste puţin, ajunsei atât de aproape, încât îi 
auzeam gâfâiala. Nu aveam altă armă decât cele două 
pistoale descărcate şi cuțitul meu de vânătoare, pe care-l 
ţineam gata de atac. Tomahawkul m-ar fi stingherit la fugă, 
de aceea îl lepădasem încă de la bun început. 

Deodată, Parranoh sări în lături, crezând că-l voi depăşi 
din plin avânt, iar dânsul îmi va cădea în spate. Fireşte că 
mă aşteptasem la o asemenea manevră. Fulgerător, sării şi 
eu în aceeaşi direcţie, încât ne izbirăm amândoi şi băgai 
cuțitul în el până-n prăsele. 

Din izbitură ne rostogolirăm amândoi la pământ, numai 
că dânsul rămase lat, în timp ce eu, nefiind sigur că-l 
omorâsem, ţâşnii numai decât în picioare. Văzând că nu mai 
mişcă, răsuflai uşurat şi scosei cuțitul din rană. 

Nu era prima oară când biruiam un vrăjmaş. Corpul meu 
purta destule amintiri din încăierările, nu totdeauna 
favorabile mie, cu băştinaşii stepelor americane, atât de 
căliţi în luptă! Dar aici, iată, zăcea un alb omorât de mâna 
mea şi-l priveam cu oarecare strângere de inimă. Îşi 
meritase totuşi pe deplin soarta; de aceea nu aveam motive 
de regret. 

Pe când stam şi cumpăneam ce trofeu să-mi aleg ca semn 
al victoriei, auzii îndărătul meu paşi grăbiţi de om. Mă 


culcai repede la pământ, dar teama se risipi îndată: era 
Winnetou, care, în grija lui frăţească, alergase în urma mea. 

— Fratele meu alb zboară ca săgeata apaşului, iar cuțitul 
nu-i nimereşte decât în plin, rosti el, uitându-se la Parranoh, 
care zăcea fără suflare. 

— Dar Old Firehand unde a rămas? Întrebai. 

— E puternic ca ursul când cad primii fulgi de nea; numai 
că anii i s-au cam agăţat de picioare. Vrea fratele meu să-şi 
ia ca podoabă scalpul acestui atabskah? 

— Ia-l tu, frate. Ţi-l dăruiesc! 

Din trei tăieturi de cuţit, Winnetou desprinse pielea de pe 
ţeasta mortului. Cât de crunt trebuie să-l fi urât pe acest 
Tim Finnetey, dacă nici nu şovâia măcar - el, iubitorul de 
oameni, să-i jupoaie pielea de pe cap! Operația mă scârbea 
peste măsură. Îmi întorsei ochii în altă parte. Şi iată, parcă 
zării nişte puncte negre apropiindu-se încet de noi. 

— Winnetou ar face bine să se culce la pământ, îl prevenii 
pe tânărul apaş. Vom avea de apărat scalpul acestei 
căpetenii albe! 

Poncaşii se apropiau de noi cu vădită prudenţă; erau vreo 
şase la număr şi veneau încet, atent, ca şi când ar fi fost în 
căutarea unui obiect pierdut. 

Cu burta lipită de pământ, apaşul se târi într-o parte, iar 
eu, ghicindu-i intenţia, făcui la fel. În ce-l priveşte pe Old 
Firehand, acesta ar fi trebuit, după calculele mele, să ne fi 
ajuns de mult - însă, pierzându-l, probabil, din ochi pe 
Winnetou, apucase într-o direcţie greşită. Abia după câtva 
timp observarăm că indienii avuseseră grijă să-şi ia şi caii; 
animalele veneau în urma lor, duse de dârlogi... Faptul 
acesta constituia pentru noi o primejdie în plus, iar pentru 
indieni - un avantaj considerabil: puteau să acţioneze 
călare şi, la nevoie, s-o ia la goană. Trebuia, deci, să-i 
deposedăm de cai. Făcurăm în acest scop un ocol care ne 
aduse exact în spatele animalelor. Poncaşii, nebănuind 
nimic, mergeau liniştiţi înainte. 


Să dai peste un cadavru tocmai acolo, la o asemenea 
distanţă de locul bătăliei?! Cuprinşi de mirare, poncaşii se 
repeziră şi se aplecară asupra mortului. Dacă le-ar fi trecut 
prin gând că fusese ucis chiar acolo, pe loc, desigur că nu s- 
ar fi grăbit să se apropie. Dar ei credeau, pesemne, că 
omul, fiind rănit, se târâse departe de vălmăşagul luptei. 
Când colo - ce surpriză! Chipul acela schimonosit de spas 
mele morţii era al lui Parranoh! Recunoscându-l, poncaşii 
scoaseră o exclamaţie de furie şi groază. 

Era un moment cât se poate de prielnic pentru noi. Cât ai 
clipi, smulserăm dârlogii din mâinile poncaşilor încremeniţi 
de spaimă, încălecarăm şi o pornirăm la galop, trăgând caii 
ceilalţi după noi. Goneam îndărăt, spre locul bătăliei. O 
încăierare cu cei şase poncaşi ar fi fost prea riscantă. Destul 
că, aproape neînarmaţi, izbutiserăm să scăpăm de un 
duşman întreit ca număr şi, pe lângă scalpul lui Parranoh, 
să aducem cu noi şi caii. În orice caz, îi păcălisem zdravăn şi 
îmi imaginam cu satisfacţie mutrele lor pleoştite, 
caraghioase, după ce se vor fi trezit la realitate. Până şi 
veşnic gravul Winnetou nu-şi mai stăpânea râsul. Eu, însă, 
mă gândeam în acelaşi timp la Old Firehand. Nu cumva să fi 
dat şi peste el vreun grup răzleţ al poncaşilor! 

Şi această grijă a mea se dovedi întemeiată. Întorşi pe 
câmpul de luptă, nu-l găsirăm nicăieri pe faimosul vânător, 
deşi de la plecarea noastră trecuse destulă vreme. 

Bătălia se sfârşise. Albii, care ne ajutaseră sau, mai 
precis, nu ne ajuta seră la nimic, adunau cadavrele 
indienilor. Poncaşii scăpaţi teferi dis păruseră, cărând cu ei 
pe răniţi. La linia ferată, lângă locul unde fuse seră 
îngrămădiţi bolovanii, se zbuciumau acum două focuri mari, 
luminând împrejurimile şi slujind de semnal pentru 
personalul trenului. Înaintând încet, trenul se apropia şi se 
opri apoi în faţa celor două semnale. Feroviarii săriră jos, 
interesându-se de rezultatele luptei. După ce aflară ce şi 
cum, se porniră pe laude la adresa noastră - lucru la care 
aş fi renunţat bucuros. Ba conductorul trenului ne făgădui 


chiar o menţiune specială în raportul pe care urma să-l 
prezinte administraţiei, adăugând că va avea grijă ca 
numele şi faptele noastre să ajungă cunoscute peste tot. 

— Nu e nevoie, sir, căutai să-l temperez. Suntem 
westmeni, nimic mai mult şi renunţăm cu plăcere la 
reclamă. Dar dacă vă simţiţi într adevăr obligat la 
recunoştinţă, atunci popularizaţi pretutindeni în Statele 
Unite pe aceşti eroici gentlemeni care au consumat o 
grămadă de pulbere şi merită din plin elogiile noastre. 

— Vorbiţi serios, sir? Întrebă conductorul trenului, 
bănuind în tonul meu oarecare ironie. 

— Fireşte. 

— Adică, s-au comportat eroic? 

— Peste aşteptări. 

— Mă bucură nespus. Îmi voi nota numele dumnealor şi 
le voi da publicităţii. Da unde-i Old Firehand? Nu-l văd 
nicăieri! Sper că nu i s-a întâmplat vreo nenorocire! 

La aceasta răspunse Winnetou: 

— Fratele meu Old Firehand, pierzându-i urma lui 
Parranoh, trebuie să se fi izbit de vreun grup de poncaşi. 
Mă duc în căutarea lui, împreună cu Old Shatterhand. 

— Bine, plecăm numaidecât, consimţii eu. Poate că se află 
în peri col. Pe dumneavoastră, domnilor, sperăm să vă mai 
găsim aici la întoarcere. 

Ne luarăm puştile şi tomahawkurile abandonate când cu 
urmărirea lui Parranoh şi pornirăm grăbiţi, apucând 
direcţia de adineauri. Speram că pe drumul acesta vom da 
de Old Firehand. 

Lumina era slabă, zgârcită, nu vedeam decât la mică 
distanţă. Tre buia să ne bizuim în primul rând pe auz, ceea 
ce deocamdată era imposibil, din cauza larmei din jurul 
trenului, care acoperea orice alt zgomot. Abia după ce ne 
depărtarăm suficient, liniştea nopţii, pro fundă, 
atotstăpână, se aşternu peste tot. Când şi când ne opream 
din mers, ca să mai tragem cu urechea. 


Multă vreme nu auzirăm şi nu văzurăm nimic, încât eram 
gata să ne lăsăm păgubaşi şi să facem cale-ntoarsă, 
nădăjduind că Old Fire hand se va fi întors între timp la 
tren. Dar tocmai atunci ne ajunse de departe o chemare. 

— Pesemne că e Old Firehand, observă Winnetou. Nu 
cred ca vreun poncaş, scăpat din ghearele morţii, să strige 
şi să atragă astfel atenţia asupra lui. 

— Adevărat! Hai să dăm fuga! 

— Desigur că se află în primejdie, altfel n-ar chema! Să 
ne grăbim! Pornirăm în mare grabă, dar - ciudat lucru! 

— Winnetou o luă spre nord, eu spre est. Ne oprirăm 
amândoi, nedumeriţi. 

— De ce o apucă fratele meu spre răsărit? Chemarea 
venea de dincoace. 

— Ba nu. Ascultă! 

Chemarea se repetă. Căutai să-l conving pe Winnetou: 

— E limpede. Se aude de la răsărit. 

— Ba de la miazănoapte. Fratele meu se înşală. 

— Sunt convins că nu mă înşel. Însă nu avem timp de 
pierdut. Winnetou n-are decât s-o apuce spre nord, eu mă 
duc spre est; unul din noi îl va găsi cu siguranţă pe Old 
Firehand. 

— Bine! 

Şi Winnetou, care în asemenea chestiuni nu greşea 
niciodată, dispăru în noapte, pe când eu o luai în direcţia 
aleasă de mine. În scurt timp, constatai că tot eu avusesem 
dreptate; chemarea se auzi din nou, mai aproape, mai tare. 
Apoi desluşii înaintea mea un grup de oameni încăieraţi în 
luptă. 

— Hei, Old Firehand, vin şi eu! Strigai, alergând cât mă 
ţineau picioarele. 

Tabloul devenea din ce în ce mai clar. Old Firehand, rănit, 
se lăsase în genunchi, dar se mai apăra eroic împotriva a 
trei duşmani, după ce alţi trei căzuseră doborâţi. Erau cei 
şase poncaşi pe care îi păcălisem, luându-le caii. Orice clipă 
putea fi fatală pentru viteazul westman; iar eu mai aveam 


încă vreo cinci sute de paşi până să ajung la el. Mă oprii din 
fugă şi dusei la ochi carabina, pe care mi-o încărcasem între 
timp. Lumina şovăielnică, bătăile precipitate ale inimii, 
gâfâiala de pe urma alergăturii - toate acestea nu-mi 
dădeau siguranţă la ochit. 

Mă temeam să nu-l lovesc tocmai pe omul pentru 
salvarea căruia venisem încoace. Trebuia, totuşi, să încerc. 
Trei focuri consecutive şi iată, tustrei indienii căzură laţi! 
Din câteva salturi, apărui înaintea lui Old Firehand. 

— Slavă Domnului! Exclamă el. Aţi venit la ţanc, poate 
chiar în ultima clipă! 

— Sunteţi rănit? Mă interesai în grabă. Sper că nu e 
nimic serios? 

— Într-adevăr, nu e mortal. Două lovituri de secure. 
Neputând să mă atingă sus, m-au pocnit jos, la picioare, de 
am căzut în genunchi. 

— Aţi pierdut, probabil, mult sânge. Daţi-mi voie să văd? 
— Da, da, poftiţi! Dar să vă spun o vorbă, sir! Sunteţi un 
trăgător fenomenal! Pe asemenea lumină şi după atâta fugă 
să-i nimeriţi pe tustrei în cap! Numai un Old Shatterhand e 

în stare de aşa ceva. Adineauri, când alergaţi după Tim 
Finnetey, nu v-am putut ajunge din urmă; am o rană de 
săgeată la picior, chestie veche. Mă pierdusem de voi şi vă 
tot căutam când, deodată, ca din pământ, răsăriră în jurul 
meu aceşti şase indieni; stătuseră ascunşi şi aşteptaseră să 
mă apropii. Nu aveam altă apărare decât pumnii şi cuțitul; 
armele de foc şi tomahawkul le aruncasem cât colo, ca să 
pot fugi mai uşor. Ei şi m-au plesnit peste picioare! Trei inşi, 
ce-i drept, au pierit, dar ceilalţi m-ar fi ucis numaidecât, 
dacă nu veneaţi dumneavoastră. Old Shatterhand, vă asigur 
că voi ţine minte ajutorul ce mi l-aţi dat. În timp ce 
povestea, îi cercetai rănile; erau dureroase, dar nu 
prezentau mare pericol. 

Sosi apoi şi Winnetou, care mă ajută la pansarea rănilor. 
Prietenul meu indian recunoscu deschis că, în ciuda auzului 
său excelent, greşise de astă dată. 


Lăsarăm acolo cele şase leşuri ale poncaşilor şi ne 
întoarserăm la linia ferată. Drumul însă îl străbăturăm 
încet, din cauza lui Old Fire hand, care se mişca greu de tot. 
De aceea, nici nu ne miră faptul că, între timp, trenul 
plecase. Garnitura nu mai putea aştepta: trebuia să 
recupereze întârzierea. 

Caii pe care îi luaserăm de la poncaşi stăteau priponiţi 
lângă ai noştri şi aveau să ne prindă bine pentru deplasarea 
mai lesnicioasă a lui Old Firehand. 

Fireşte că, din pricina stării acestuia, eram nevoiţi să 
facem un popas de o săptămână, sau chiar şi mai lung, până 
ce ar fi fost capabil să se ţină singur în şa. Dânsul ne 
propuse un loc situat la jumătate zi calare, unde era şi 
pădure şi apă, de care, bineînţeles, aveam neapărată nevoie 
atât noi, cât şi animalele. 

Chapter 6 IN „FORTĂREAŢĂ” 

Trecură destule zile până ce Old Firehand se încumetă să 
plece călare spre „fortăreaţa” lui, însoţit de Winnetou şi de 
mine. Drumul ne duse printr-o regiune cu triburi vrăjmaşe, 
pe care însă o stră băturăm netulburaţi. Acum, că 
primejdiile rămăseseră în urma noa stră, puteam să ne 
dedăm, în sfârşit, odihnei şi să ne îngrijim. 

Puştile se odihneau şi ele în ultimul timp; renunţarăm să 
le folosim, ca să nu atragem atenţia pieilor-roşii. Totuşi, nu 
duceam lipsă de hrană: vânam cu lasso-urile. Într-o seară, 
şedeam cu Old Firehand lângă focul nostru de tabără. 
Winnetou făcea de gardă şi, într-unui din rondurile lui, se 
apropie de foc. Old Firehand îl îmbie: 

— Haide, frate, poate vrei să te aşezi! Drumul celor din 
tribul Arapaho nu duce pe-aici. Suntem, deci, în siguranţă. 

— Ochiul apaşului trebuie să fie întotdeauna treaz, 
răspunse Winnetou. El nu se crede în noapte. Noaptea e ca 
femeia. 

Şi dispăru din nou în întuneric. 

— Urăşte femeile, insinuai eu, pentru a provoca vreo 
destăinuire intimă, care, şoptită sub licărul duios al stelelor, 


rămâne de obicei multă vreme în memorie. 

Old Firehand desprinse punga ce o purta la gât, scoase 
luleaua, o îndesă pe îndelete cu tutun şi-i dădu foc. 

— Credeţi? Poate că nu le urăşte decât aparent. 

— În orice caz, vorbele lui lasă această impresie. 

— Tocmai, vorbele. Dar în fond, nu-i chiar aşa, preciza 
Old Firehand. A fost cândva o femeie pentru care s-ar fi 
luptat şi cu iadul; de atunci, însă, nici nu mai rosteşte 
cuvântul squaw. 

— Şi de ce n-a luat-o de soţie? 

— Ea iubea pe altul. 

— Indianul nu se dă bătut într-o asemenea situaţie. 

— Dar era vorba de un prieten al său. 

— Cum îi zicea? 

— Astăzi îi zice Old Firehand. Îmi ridicai privirea, 
surprins. Mă aflam în faţa uneia din multele drame care se 
desfăşoară în Vestul sălbatic, imprimând oamenilor şi 
întâmplărilor acea violenţă atât de caracteristică. Fireşte că 
nu era cazul să insist. Probabil însă că pe chipul meu se 
citea dorinţa de a afla cât mai multe. De aceea, după o 
scurtă pauză, Old Firehand adaugă: 

— Nu răscoliţi trecutul, sir! Dar dacă m-aş hotări 
vreodată să vorbesc despre trecut, vă asigur că, în ciuda 
tinereţii dumneavoastră, aţi fi sin gurul căruia m-aş 
destăinui. Şi asta pentru că, în scurtul răstimp de când 
suntem împreună, aţi reuşit să-mi câştigaţi prietenia. 

— Vă mulţumesc, sir. Şi eu mă simt foarte legat de 
dumneavoastră. 

— Ştiu, vă cred. Mi-aţi dovedit-o cu prisosinţă. Fără 
ajutorul dumneavoastră, m-aş fi topit în noaptea veşniciei. 
Mă aflam într-o situaţie extrem de critică, sângeram ca un 
bizon ciuruit de gloanţe, când aţi apărut şi m-aţi salvat. 
Numai de un lucru îmi pare rău: am scăpat ocazia să mă 
răfuiesc personal cu Tim Finnerey. Mi-aş fi jertfit un braţ, 
numai să simt această satisfacţie: să-l iau pe mişel în vârful 
cuţitului! 


La aceste cuvinte, un rictus amar şi sever se ivi pe chipul 
său, alt fel atât de calm şi deschis. Cum stătea în faţa mea, 
cu ochii săgetând, cu pumnii strânşi, îmi imaginam cât de 
crâncenă ar fi fost răfuiala lui cu acel Parranoh sau 
Finnetey. 

Mărturisesc că eram din ce în ce mai curios să aflu cele 
petrecute cândva şi nu mă îndoiesc că oricine în locul meu 
ar fi fost la fel de curios. Doar era vorba de un fapt cu totul 
nou pentru mine şi anume că Winnetou fusese cândva 
îndrăgostit. Nici măcar mie, prietenul şi fratele său prin 
jurământ, tânărul apaş nu-mi încredinţase taina! Oricum, 
trebuia să am răbdare. Eram sigur că timpul îmi va dezvălui 
acest mister. 

Old Firehand se întremase mai repede decât ne-am fi 
aşteptat. Străbătuserăm astfel curând ţinutul rapahoşilor şi 
al pawnseşilor, îndreptându-ne spre râul Mankizila, pe 
malul căruia Old Firehand îşi avea aşa-numita „fortăreaţă”. 
Cum cu două zile în urmă trecuserăm înot râul Kehupahan, 
nu mai rămânea mult până la ţintă. 

Acolo intenţionam să mă alătur pentru câtva timp 
vânătorilor de sub conducerea lui Old Firehand şi apoi, prin 
Dakota şi Preria Câinelui, să ajung în regiunea lacurilor. 
Speram că timpul ce urma să-l petrecem împreună să-mi 
ofere prilejul de a afla câte ceva din trecutul celebrului 
westman. De aceea tăceam fără să-i tulbur deocamdată 
discreţia. Mă ridicam doar din când în când ca să aţâţ focul. 

La un moment dat, inelul de aur ce-l purtam în deget 
scânteie puternic în jocul flăcărilor, atrăgând atenţia lui Old 
Firehand. Acesta sări perplex de la locul lui. 

— Ce inel purtaţi, sir? Întrebă dânsul. 

— E o amintire dintr-un ceas cumplit al vieţii mele. 

— Vreţi să mi-l arătaţi? 

Îl scosei din deget şi i-l dădui. Omul apucă inelul cu o 
grabă nestăpânită şi, cum îl văzu mai de aproape, întrebă 
grav: 

— De la cine îl aveţi? 


O emoție teribilă îl cuprinsese. Îi dădui informaţii asupra 
provenienţei inelului: 

— Îl am de la un băiat. Povestea s-a petrecut la New 
Venango. 

— New Venango? Izbucni el. Aţi fost la Forster? L-aţi 
văzut cumva pe Harry? Vorbeaţi parcă de un ceas cumplit, 
probabil o nenorocire!... 

— O împrejurare teribilă, în care eu şi bravul meu 
Swallow era să fim arşi de vii, îi explicai, întinzând mâna 
după inel. 

— Nu vi-l dau! Refuză Old Firehand. Mă interesează cum 
de a ajuns inelul în posesia dumneavoastră. Am asupra lui 
un drept sacru şi exclusiv al meu. 

— Fiţi pe pace, sir! Dacă altcineva ar fi refuzat să mi-l 
înapoieze, aş fi ştiut să-l constrâng, dar pe dumneavoastră 
am să vă pun mai întâi la curent asupra celor întâmplate. Pe 
urmă n-aveţi decât să-mi demonstraţi ce drept aveţi asupra 
inelului. 

— Poftim, vorbiţi! Dar vă declar că, dac-aş avea de-a face 
cu un om în care n-am încredere, inelul acesta ar însemna 
condamnarea lui la moarte. Haide, spuneţi! 

Aşadar, celebrul westman îl cunoştea pe Harry, îl ştia şi 
pe Forster. Neliniştea lui dovedea marele interes ce-l purta 
acestor persoane. Sute de întrebări îmi veneau în minte, 
dar nu rosteam niciuna. În sfârşit, dădui drumul povestirii. 

Şedeam lângă foc, faţă-n faţă. Old Firehand se rezemase 
într-un cot şi chipul lui vădea încordarea cu care mă 
asculta. Parcă-mi sorbea cuvintele. Relatându-i scena când 
îl înşfăcasem pe Harry şi-l urcasem în şa lângă mine, omul 
se ridică, exclamând: 

— Aşa, aşa! Era unica salvare! Continuaţi, povestii totul! 
Tremur pentru viaţa lui! 

Retrăind la rândul meu grava încercare prin care 
trecusem, mă sculai de jos şi-mi continuai istorisirea. Old 
Firehand se apropie tot mai mult de mine; ţinea gura 
întredeschisă de parc-ar fi vrut să înghită silabă după 


silabă; ochii dilataţi îmi urmăreau mişcarea buzelor; trupul i 
se încrâncenase, ca şi cum s-ar fi aflat el însuşi în spinarea 
calului dezlănţuit şi s-ar fi aruncat aievea în valurile 
spumegânde, căţărându-se apoi pe stânca abruptă şi 
colţuroasă. Mă apucase de braţ şi mă strângea atât de 
avan, încât îmi încleştam dinţii de durere; as culta cu 
răsuflarea tăiată, răscolit, zguduit. 

— Heavens! Cerule! Exclamă el uşurat, aflând că 
trecusem cu bine pe marginea prăpastiei şi-l pusesem în 
siguranţă pe băiat. Ce coşmar! M-aţi făcut să trăiesc nişte 
momente de zbucium ca şi când trupul mi-ar fi fost 
incendiat. Şi, totuşi, eram sigur că veţi izbuti să vă salvaţi. 
Altminteri, băiatul nu v-ar fi putut dărui inelul. 

— Nici nu mi l-a dăruit! | l-am smuls fără să vreau din 
deget, iar dânsul habar n-a avut. 

— Atunci trebuia să i-l înapoiaţi numaidecât! 

— Fireşte, am şi vrut să i-l restitui, dar băiatul o luase la 
goană. Am alergat după el şi nu l-am mai ajuns. Abia a doua 
zi l-am zărit în mijlocul unei familii ce scăpase de la moarte 
pentru că locuia pe un teren mai ridicat. 

— Şi i-aţi spus chestia cu inelul? 

— Nu, nici nu m-au lăsat să-i vorbesc. Au şi tras asupra 
mea, încât a trebuit să dispar din ochii lor. 

— Aşa e Harry, da, exact aşa! Nimic nu-l scârbeşte mai 
mult decât laşitatea! V-a luat, desigur, drept un laş. Dar cu 
Forster ce s-a făcut? 

— După câte ştiu, n-a mai scăpat nimeni în afară de 
familia de care v-am vorbit. Oceanul de flăcări a inundat 
valea şi i-a înghiţit pe toţi. 

— Grozavă pedeapsă! Prea grea, aş zice, faţă de 
încercarea mârşavă de a ridica preţurile irosind atâta 
petrol. 

— L-aţi cunoscut pe Forster, sir? Întrebai. 

— L-am văzut în câteva rânduri la New Venango. Era un 
tip arogant, mândru de bănetul lui, deşi avea motive, vă 
asigur, să se poarte mai cuviincios în ce mă priveşte. 


— Şi l-aţi văzut acolo şi pe Harry? 

— Harry? Făcu el şi un zâmbet ciudat se ivi pe faţa lui din 
nou limpezită. Da, l-am întâlnit şi acolo, ca, de altfel şi în 
Omaha, unde are un frate. Poate l-am mai văzut şi 
altundeva. 

— Îmi închipui că aţi putea să-mi povestiţi câte ceva 
despre băiat... 

— Cred că da. Însă nu acum. Nu, nu! Cele auzite m-au 
impresionat în aşa măsură, încât n-aş putea să-mi adun 
gândurile. Mai târziu, la timpul potrivit, vă voi istorisi cele 
ce ştiu despre dânsul. Nu v-a spus ce face la New Venango? 

— Ba da. Cică era în trecere. 

— Aha! Şi sunteţi convins că a scăpat definitiv de 
primejdie? 

— Categoric! 

— Va să zică, l-aţi văzut cum trage cu arma? 

— Cum vă spuneam, trage excepţional. E un băiat cu 
totul neobişnuit. 

— Aveţi dreptate. Tatăl său e un vechi colecţionar de 
scalpuri. Gloanţele lui nimeresc fără greş între coaste, ţinta 
preferată a indienilor. Se vede că băiatul a învăţat meşteşug 
temeinic de la el. Dacă vă îndoiţi cumva că ştie să tragă fără 
ezitare şi cu mare precizie, atunci vă înşelaţi. 

— Şi unde-i tatăl său? 

— Când ici, când colo şi aş putea spune fără exagerare că 
ne cunoaştem binişor. Poate vă înlesnesc cândva o întâlnire 
cu el. 

— Mi-ar face plăcere. 

— Vom vedea, tinere... Meritaţi, desigur, recunoştinţa lui 
de tată pentru salvarea fiului. 

— O, nu mă gândeam la asemenea lucru! 

— Se-nţelege, se-nţelege; vă cunosc destul de bine. Dar 
poftim inelul! Veţi afla mai târziu ce semnificaţie are faptul 
că vi l-am restituit. Deocamdată, mă duc să-l schimb pe 
Winnetou. Dormiţi fără grijă, ca să fiţi mâine sprinten şi 


bine dispus. Dimineaţa ne cocoţăm în spinarea gloabelor şi-i 
tragem pe urmă o călărie de două zile. 

— Două zile? Parcă era vorba ca mâine să mergem doar 
până la Green-Park! 

— M-am răzgândit. Good night! Noapte bună! 

— Good guard! Serviciu uşor! Nu uitaţi să mă treziţi când 
îmi vine rândul. 

— Staţi liniştit! Pot să veghez şi eu o dată în locul 
dumneavoastră, că, slavă Domnului, aţi făcut destule pentru 
mine! 

Eram într-o stare de spirit cu totul stranie. Nu ştiam ce 
să cred şi, cum stăteam aşa întins, înfăşurat în pătură, mii 
de ipoteze îmi treceau prin cap, fără ca vreuna să-mi pară 
întemeiată. Multă vreme încă, după ce Winnetou se înapoie 
şi se înveli în pătura lui, mă tot sucii ba pe o parte, ba pe 
alta. Evocarea celor întâmplate la New Venango mă 
răscolise; toate amănuntele acelei seri îngrozitoare îmi 
năpădeau din nou cugetul şi printre imaginile coşmarului 
pe care-l trăisem apărea iar şi iar figura lui Old Firehand. 
Până şi în ultima luptă dintre somn şi trezie îmi tot stăruiau 
în auz cuvintele lui: „Staţii liniştit!... Aţi făcut destule pentru 
mine!” 

La deşteptare, dimineaţa, constatai că rămăsesem singur 
lângă foc. Totuşi, cei doi tovarăşi de drum nu puteau fi prea 
departe - dovadă, căzănelul de tablă, cu apa clocotindă, 
atârnat deasupra flăcărilor şi mai încolo, lângă carnea 
rămasă de aseară, săculeţul cu făină deschis la gură. 

Mă ridicai de sub pătură şi coborâi la apă, să mă spăl. 
Acolo, angajaţi într-o discuţie aprinsă, stăteau tovarăşii mei. 
Din reacţia lor în clipa când mă zăriră pricepui că obiectul 
discuţiei eram eu. 

În scurt timp ne pregătirăm de drum şi apucarăm apoi 
spre valea Mankizila călărind paralel cu fluviul Missouri, 
cam la vreo douăzeci de mile distanţă de mal. 

Ziua era răcoroasă. Înaintam cu spor. Caii, odihniţi şi 
hrăniţi din belşug în ultimele zile, străbăteau cu nădejde 


întinderile verzi ale preriei. 

Observai în acest timp o ciudată schimbare în atitudinea 
prietenilor mei. Parcă-mi acordau o atenţie deosebită, aş 
spune un respect nedisimulat, iar Old Firehand mă învăluia 
din când în când cu o privire plină de afecţiune şi tandreţe. 

Mă mişcau totodată dragostea şi devotamentul ce şi le 
arătau reciproc. Fraţi buni să fi fost şi tot nu s-ar fi dovedit 
mai grijulii unul faţă de altul. Îmi făcea impresia că 
persoana mea juca un oarecare rol în această comportare a 
lor. Winnetou îl trata pe Old Firehand mai prietenos chiar 
decât pe mine, ceea ce m-ar fi putut împinge la invidie, dac- 
aş fi fost predispus pentru asemenea simţământ. 

Când, pe la prânz, făcurăm un popas şi Old Firehand 
plecă în recunoaştere, Winnetou se tolăni alături de mine şi- 
mi spuse pe neaşteptate: 

— Fratele meu e curajos ca pisica sălbatică şi tăcut 
precum stâncile de piatră. 

Misterioasă introducere, faţă de care nu reacţionai cu 
nici o vorbă. 

— A trecut călare prin flăcări şi mie, fratelui său, nu i-a 
povestit nimic. 

— Limba omului, meditai cu glas tare, e ca cuțitul ascuns 
în teacă: tăios, primejdios. Nu e bine să te joci cu el. 

— Fratele meu vorbeşte înţelept şi are dreptate. Totuşi, 
Winnetou e mâhnit când inima bunului său prieten se 
închide ca şi piatra care ascunde în miezul ei grăuntele de 
aur. 

— Dar inima lui Winnetou s-a mărturisit oare urechilor 
mele? 

— Nu ţi-am împărtăşit eu toate tainele preriei? Nu ţi-am 
arătat cum se recunosc urmele, cum se aruncă lasso-ul, 
cum se ia scalpul? Nu te-am învăţat toate lucrurile pe care 
trebuie să le ştie un bun războinic? 

— Într-adevăr, m-ai învăţat de toate, dar mi-ai vorbit oare 
şi de Old Firehand, care-ţi stăpâneşte sufletul şi de femeia 
pe care o păstrezi în amintire? 


— Winnetou a iubit şi iubirea nu sălăşluieşte în vorbe. Mă 
întreb, însă, de ce nu mi-a pomenit fratele meu nimic 
despre băiatul pe care l-a trecut prin foc, călare pe 
Swallow? 

— Pentru c-ar fi sunat ca o laudă de sine. Îl cunoşti pe 
băiat? 

— L-am purtat pe braţe; i-am arătat toate florile 
câmpului, copacii pădurii, peştii apelor şi stelele cerului; l- 
am învăţat să tragă cu arcul şi să încalece armăsarii 
sălbatici; l-am făcut să cunoască graiurile oamenilor roşii şi 
i-am dăruit în cele din urmă puşca de al cărei glonţ a murit 
Ribanna, fiica asineboinşilor. Îl priveam surprins. Încolţea în 
mine o bănuială pe care nu cutezam s-o exprim. Şi, totuşi, 
cred c-aş fi făcut-o, dacă în clipa aceea nu s-ar fi întors Old 
Firehand şi nu ne-am fi aşezat tustrei la masă. În timpul 
prânzului, vorbele lui Winnetou îmi stăruiau mereu în 
minte; raportându-le la ceea ce aflasem de la Harry, 
deduceam că însuşi Old Fire hand e tatăl băiatului. De 
altfel, comportarea bătrânului, în ajun, când îi povestisem 
toată aventura, întărea presupunerea mea. Şi, totuşi, Old 
Firehand vorbise de tatăl lui Harry la persoana a treia şi nu 
scăpase nici un cuvânt care să-mi transforme bănuiala în 
certitudine... 

După câteva ore de repaus, pornirăm din nou la drum. Ca 
şi când ar fi ştiut că-i aşteaptă un popas de câteva zile, caii 
tăiau preria în zbor. Străbăturăm astfel până spre seară o 
distanţă bunicică, apropiindu-ne de lanţul muntos îndărătul 
căruia se întinde valea lui Mankizila. Terenul urca din ce în 
ce mai sus; intrarăm într-un defileu care, după toate 
aparențele, avea să ne conducă drept spre malul râului. 

— Stai! Parola! Răsună deodată un glas pieziş de după 
nişte tufe de bumbac. Şi, în aceeaşi clipă, se ivi dintre 
crengi ţeava unei puşti îndreptată asupra noastră. 

— Viteaz! 


— Şi? 


— Discret! Completă Old Firehand parola, privind cu 
insistenţă tufa cu pricina. 

Crengile se desfăcură şi în faţa noastră apăru un ins care 
îmi provocă o surpriză foarte plăcută. 

De sub borurile pleoştite ale unei pălării de pâslă cu o 
vechime şi un colorit care l-ar fi dezarmat pe cel mai abil 
cercetător, din încâlceala unei bărbi fără noimă, neagră- 
cenuşie, pornea un nas de dimensiuni catastrofale, putând 
sluji drept arătător oricărui cadran solar. Din cauza bărbii 
atât de stufoase, nu se mai distingeau - în afara eminentului 
organ olfactiv - decât doi ochişori ageri, jucăuşi, care îşi 
muiau luminile şirete când spre unul, când spre altul dintre 
noi. 

Acest cap original se sprijinea pe un fel de trup invizibil 
până la genunchi, pierdut într-o haină vânătorească din 
piele de ţap, croită probabil pe măsura unui semen mult 
mai voluminos. Astfel, omul nostru părea un prunc îmbrăcat 
în halatul de noapte al bunicului. 

Din costumul lui ridicol de larg se iveau picioarele - 
subţiri şi strâmbe ca nişte secere, înfăşurate în jambiere 
rupte şi atât de vechi, încât păreau să depăşească cel puţin 
cu un secol vârsta stăpânului. Dede subt răsărea 
încălţămintea - o pereche de cizme indiene - în care, la 
nevoie, ar fi încăput întreaga sa persoană. 

Omuleţul purta o flintă veche, de care numai cu cea mai 
mare precauţie m-aş fi atins. Şi cum se apropia de noi, plin 
de prestanţă şi măreție, cu greu s-ar fi putut imagina o 
caricatură mai reuşită a unui vânător de prerie. 

Sam Hawkens! Exclamă Old Firehand. Oare ţi-au 
îmbătrânit într-atâta ochii, încât să-mi ceri mie parola? 

— N-aş crede, sir Dar socot că o santinelă în post trebuie 
să mai arate din timp în timp că nu-şi uită îndatoririle. Bine 
aţi venit la Bafou, domnilor! Bucurie, mare bucurie! Să 
înnebunesc de fericire, nu alta, când îl văd aici pe fostul 
meu greenhorn, supranumit Old Shatterhand şi pe 
Winnetou, marea căpetenie a apaşilor, dacă nu mă-nşel! 


Îmi întinse amândouă mâinile şi mă strânse la piept cu 
atâta foc, încât haina lui de vânătoare trosni ca o cutie 
goală de lemn strivită. Dădu apoi să mă sărute, lucru pe 
care-l evitai cu multă prezenţă de spirit. Barba, altădată 
neagră ca pana corbului, îi cam încărunţise. 

— Mă bucur din inimă că te întâlnesc, dragă Sam! îi 
declarai cu toată sinceritatea. Dar spune-mi, te rog, nu l-ai 
informat încă pe Old Firehand despre cunoştinţa noastră şi 
despre faptul că ţi-am fost ucenic? 

— Fireşte că i-am spus-o! 

— Şi dumneavoastră de ce nu mi-aţi suflat o vorbă că-l voi 
revedea pe Sam Hawkens aici? 

Reproşul, amical de altminteri, se adresa lui Old 
Firehand. Acesta râse: 

— Ziceam să vă fac o surpriză. Vedeţi, prin urmare, că vă 
ştiam cu mult înainte de a ne întâlni; am vorbit adesea de 
dumneavoastră. O să mai daţi aci şi peste alte două 
cunoştinţe. 

— Nu cumva Dick Stone şi Will Parker? 

— Exact. Sosirea dumneavoastră va fi şi pentru ei o 
surpriză plăcută. Ascultă, Sam, care dintre ai noştri au 
rămas azi acasă? 

— 'Toţi, afară de Bill Bulcher, Dick Stone şi Harris; ăştia 
trei au plecat să mai facă rost de carne. Micul sir s-a întors 
şi el. 

— Ştiu, ştiu că-i aici. În rest, ce s-a mai întâmplat? Ceva 
piei-roşii? 

— Deloc, sir, deloc. N-am simţit pe nimeni, deşi (aici Sam 
îşi arătă puşca) „Liddy” a mea cam umblă, cum s-ar spune, 
după măritiş. 

— Şi cursele? 

— Au dat rezultate bune, foarte bune, dacă nu mă-nşel. 
Veţi vedea şi singur; vreau să spun că la poartă nu e decât 
foarte puţină apă. 

Făcu stânga-mprejur şi, în timp ce noi ne reluam drumul, 
se strecură iarăşi în ascunzătoarea lui. 


Din cele petrecute înţelesei că ne apropiem de 
„fortăreaţă” şi că Sam Hawkens făcea de strajă în preajma 
ei. Mă tot uitam cu atenţie ca să descopăr undeva poarta. 

La stânga se deschidea o trecătoare plină de bolovani şi 
tufăriş de mure. Era atât de îngustă, că, întinzând braţele, 
atingeai amândoi pereţii laterali. Jos şerpuia o gârlă pe al 
cărei fund pietros nici gând să se imprime vreo urmă de 
talpă. Curată, străvezie, apa se vărsa în râuleţul pe lângă 
care trecuserăm mai înainte. Old Firehand cârmi pe 
trecătoare. Noi îl urmarăm, înaintând încet în susul gârlei. 
Pricepui acum şi tâlcul celor spuse de Sam în legătură cu 
apa de la poartă. 

Foarte curând stâncile se apropiară atât de mult între 
ele, încât păreau să ne închidă drumul. Dar, spre 
surprinderea mea, Old Fire hand înainta mereu şi, la un 
moment dat, văzui că dispare, ca şi când ar fi trecut prin 
peretele de piatră. Winnetou dispăru la rândul lui. 
Ajungând şi eu la locul cu pricina, descoperii misterul: 
iedera extrem de deasă, care atârna de sus, alcătuise un fel 
de perdea, dând iluzia că drumul s-ar închide. 

De fapt, dacă treceai înainte, ajungeai într-un soi de tunel 
lung şi întunecos. 

Mult şi cu nenumărate viraje, călărirăm prin noaptea 
întortocheată a tunelului, până ce, în sfârşit, răsări înaintea 
noastră o zare de lumină. Şi iată-ne din nou într-o 
trecătoare care părea prelungirea celei dintâi. La capătul 
ei, mă oprii, stăpânit de uimire. 

Mă aflam în faţa unei căldări uriaşe, cu pereţi de piatră, 
inaccesibili. Un brâu lat de arbuşti încingea această vale 
aproape circulară, acoperită cu iarbă bogată, unde păşteau 
herghelii întregi de cai şi de catâri. O droaie de câini 
alergau de colo-colo, unii zdraveni - dintr-o rasă 
asemănătoare lupilor, de care indienii se slujesc pentru 
pază şi tracţiune, alţii, nişte corcituri mărunte, uşor de 
îngrăşat, a căror carne, alături de a panterelor, trece la 
băştinaşi drept cea mai mare delicatesă. 


— lată-mi fortăreaţa! Rosti Old Firehand, întorcându-se 
spre noi. Vă veţi simţi aici mai bine ca în sânul lui Avraam. 

— Există vreo cale de acces dinspre munţi? Întrebai eu, 
arătând spre peretele din fund. 

— Cu neputinţă să se strecoare cineva. lar căţăratul de 
afară, pe stânci, e aproape imposibil... 

— Cum aţi dat peste locul acesta grozav? 

— Urmăream un racoon, un urs spălător şi din goană am 
ajuns tocmai la breşa aceea care încă nu era acoperită de 
iederă. Fireşte că am pus numaidecât stăpânire pe viitoarea 
mea fortăreață. 

— Singur? 

— La început, singur. Găsisem o ascunzătoare bună, care 
m-a salvat de nenumărate ori din faţa blestemaţilor de piei- 
roşii care mă hăituiau. Mai târziu, însă, mi-am chemat 
încoace „băieţii”, ca să înfruntăm împreună şi primejdiile şi 
asprimea iernii. 

Nu termină bine vorba, că răsună deodată un şuier 
ascuţit peste întinderea văii. Şi abia se stinse ecoul, că de 
jur împrejur, din tufărişul ce împrejmuia valea, ieşi la 
vedere o ceată de inşi pe care i-ai fi re cunoscut de la o 
poştă că sunt oameni ai Vestului. 

Coborârăm la pas în întâmpinarea lor şi într-o clipă furăm 
în conjuraţi. Oamenii erau extrem de fericiţi să-l vadă pe 
Old Firehand iarăşi printre ei. Se afla acolo şi Will Parker, 
care, zărindu-mă, se bu cură ca un copil. Şi bucuria îi 
crescu şi mai mult, când constată că însuşi Winnetou îi 
acordă un salut prietenesc. În toiul hărmălaiei, permisă 
doar într-un loc atât de singuratic, Winnetou îşi deşeua fără 
grabă calul şi, bătându-l cu palma pe crupă, îi dădu a 
înţelege că e slobod să se aştearnă pe frupt. Îşi săltă apoi 
şaua pe umăr, luă pătura, frâul şi se depărta, făcând 
abstracţie de lumea din jur. Îi urmai şi eu exemplul, căci Old 
Firehand era prea solicitat din toate părţile ca să se mai 
ocupe de noi. Îl lăsai liber pe bravul meu Swallow şi, 


răspunzând în treacăt curiozităţii gălăgioase a „băieţilor”, 
pornii să mă familiarizez cu locul. 

Aruncat în sus de forţele ascunse ale pământului, masivul 
stâncos crăpase cândva ca un uriaş balon de săpun, 
alcătuind o jumătate de sferă, goală pe dinăuntru, cu gura 
căscată spre cer, ca un crater colo sal. Aerul, soarele, 
furtunile îşi luaseră apoi sarcina să fărâmiţeze terenul dur 
şi să-l facă propriu vegetației, iar şuvoaiele din adânc, 
împreunându-se, sfredeliseră cu răbdare peretele de 
piatră, croind drum pârâului care ne-a servit de călăuză. 

Alesei pentru plimbarea mea hotarul din fund al văii. 
Păşeam între brâul de tufe şi zidul de piatră care urca 
aproape vertical şi părea pe alocuri suspendat. Descoperii 
în zid numeroase deschizături, camuflate cu piei de animale 
şi ducând, probabil, spre adăposturile şi magaziile atât de 
necesare unei aşezări vânătoreşti. În orice caz, aşezarea 
trebuia să aibă mai mulţi locuitori decât cei care ne ieşiseră 
în întâmpinare. Cel puţin aşa era de presupus după 
numărul femeilor pe care le zăream ba ici, ba colo, în cursul 
plimbării. Se vede însă că majoritatea bărbaţilor erau duşi 
la vânătoare şi aveau să revină o dată cu iarna care se 
anunţa destul de aproape. 

Hoinărind astfel, descoperii la un moment dat, pe una din 
stâncile care păreau cu totul inaccesibile, o colibă mică, 
improvizată din crăci. De acolo putea fi, desigur, văzută 
întreaga vale, cu toate amănuntele ei. De aceea hotărâi să 
mă urc până sus. Potecă nu era; în schimb, dădui peste 
urme de paşi şi mă luai după ele. 

Nu mai aveam mult de urcat, când zării strecurându-se 
afară, prin uşiţa joasă a colibei, o făptură omenească pe 
care eu desigur că nu o deranjasem cu nimic; de fapt, nici 
nu mă văzuse. Întoarsă cu spatele spre mine, se apropie de 
marginea stâncii şi, făcându-şi palma streaşină la ochi, 
cercetă adâncul văii. 

Purta o cămaşă vânătorească, pestriță, dintr-o țesătură 
groasă şi jambiere împodobite de la şold până la glezne cu 


ciucur; mocasinii mici, delicaţi, aveau bogate ornamentaţii 
din mărgele de sticlă şi din păr de porc ghimpos. O basma 
roşie înfăşurată în chip de turban îi acoperea capul şi o 
eşarfă de aceeaşi culoare îi ţinea loc de brâu. 

Când pusei piciorul pe mica platformă, făptura aceea mă 
auzi şi se întoarse spre mine. Era oare vis, ori vedeam 
aievea? O bucurie năvalnică mă cuprinse. Strigai: 

— Harry! E posibil? 

Şi mă apropiai de el grăbit. 

Dar Harry mă privea sever şi rece. Nici o tresărire pe 
chipul lui, acum şi mai ars de soare, nu trăda vreo emoție 
pricinuită de apariţia mea. 

— Dacă n-ar fi posibil, îmi răspunse, atunci nu m-aţi 
vedea aici, sir! Dar dreptul de a pune asemenea întrebări e 
mai degrabă al meu decât al dumneavoastră. Cum de v-aţi 
permis să intraţi în tabără? 

Meritam oare o astfel de primire? Luai deci o atitudine şi 
mai distanţă decât a lui. 

— Pshaw! 

Numai atât rostii şi, întorcându-i spatele, coborâi încet de 
pe platformă. 

Aşadar, Harry era într-adevăr - cum bănuisem - fiul lui 
Old Firehand. Astfel mi se limpeziră dintr-o dată toate 
lucrurile. 

Deşi Harry nu era, în fond, decât un copil, totuşi purtarea 
lui - după toate cele petrecute - mă necâjea serios. Părerea 
lui Old Firehand că băiatul m-ar socoti un laş se confirma, 
ce-i drept, prin insulta cu care acesta mă gratulase încă 
atunci, la sondă; nu înţelegeam însă deloc cum anume îmi 
dovedisem laşitatea. În sfârşit, biruindu-mi proasta 
dispoziţie, revenii în tabără. Înserase. În largul văii jucau, 
bogate, flăcările unui foc proaspăt încins, în jurul căruia se 
adunase întreg efectivul prezent în fortăreață, inclusiv 
Harry, care, după cum îmi dădui repede seama, se bucura 
de egalitate deplină cu bărbaţii maturi. Şedea şi el acolo, 


lângă foc şi parcă mă privea cu mai puţină răceală decât 
adineauri. 

Oamenii îşi istoriseau tot felul de întâmplări din viaţa lor. 
Îi ascultai şi eu un timp, apoi - după bunul meu obicei - 
plecai să văd ce-mi face mustangul. Era o noapte superbă, 
înstelată, cu cerul atât de blând şi calm, de parcă habar n- 
ar fi avut că jos, pe biata noastră planetă, nişte creaturi cu 
totul superioare stau veşnic gata să se încaiere şi să se 
sfâşie între ele. 

Un nechezat uşor, vesel, dinspre tufişurile de la gârlă, îmi 
indică locul unde se afla Swallow. Calul mă recunoscu 
imediat şi îşi frecă drăgăstos botul de umărul meu. De când 
mă salvase din foc şi apă îl îndrăgisem încă şi mai mult. 
Mângâindu-l, îmi lipii faţa de grumazul lui suplu, catifelat. 

Deodată, calul fornăi scurt; era obişnuitul lui semnal de 
alarmă. Devenii atent şi mă uitai în jurul meu. O siluetă 
omenească venea spre mine şi zării fluturând basmaua 
înfăşurată în jurul capului. Era Harry. 

— Scuzaţi că vă deranjez, rosti el cu vocea oarecum mai 
blândă. Mi-am adus aminte de Swallow, calul 
dumneavoastră, căruia îi datorez viaţa. Voiam să-l văd, să-i 
fac o vizită de prietenie. 

— Iată-l! În ce mă priveşte, n-am să vă tulbur întâlnirea. 
Good night! Noapte bună! 

Dădui să plec, dar după câţiva paşi mă auzii strigat: 

— Sir! 

Mă oprii. Harry se apropie sfios de mine. Se vedea că nu 
ştia cum să-şi stăpânească emoția. 

— V-am jignit. 

— Jignit? Făcui cu indiferenţă. Vă înşelaţi, sir! Nu sunt 
decât indulgent cu dumneavoastră şi atâta tot. Nici vorbă 
să mă simt jignit. 

Dură mai bine de un minut până ce băiatul găsi o replică 
acestui răspuns neaşteptat. 

— Atunci, iertaţi-mi, vă rog, eroarea. 

— Cu plăcere. Sunt deprins cu erorile. 


— lar eu vă asigur că n-am să mai profit pe viitor de 
indulgenţa dumneavoastră. 

— V-o pun, totuşi, oricând la dispoziţie. 

Dădui din nou să plec, însă Harry mă prinse de braţ. 

— Să trecem peste chestiunile noastre personale! 
Adevărul e că aţi salvat de două ori într-o singură seară 
viaţa tatălui meu; şi aceasta, cu riscul propriei 
dumneavoastră vieţi. De aceea, sunt dator să vă mulţumesc, 
chiar dacă mi-aţi arunca în obraz cuvinte şi mai grele decât 
până acum. Abia adineauri am aflat... 

— Orice westman e capabil de o asemenea faptă. Se 
petrec adese ori lucruri mult mai impresionante decât cele 
despre care vorbiţi. Poate că omul care sare în ajutorul 
altuia s-a bucurat şi el cândva de un sprijin asemănător. Aşa 
că treburile astea nu prea merită discuţie şi nici nu e cazul 
să apreciaţi oamenii prin prisma dragostei ce o purtaţi 
tatălui dumneavoastră. 

— La început am fost eu nedrept; acuma chiar 
dumneavoastră vă subestimaţi. Vă întreb dacă ţineţi cu tot 
dinadinsul să mă jigniţi şi pe mine? 

— Nu ţin deloc! 

— Atunci îmi îngăduiţi o rugăminte! 

— Poftim! 

— Purtaţi-mi pică, supăraţi-vă pe mine cât vreţi, dacă vi 
se pare că am greşit, dar vă rog, nu-mi mai pomeniţi de... 
indulgență! Sunteţi de acord? 

— Bine. 

— Vă mulţumesc! Şi acum să ne întoarcem, să le urăm 
oamenilor noapte bună. Am să vă arăt odaia 
dumneavoastră. Trebuie să ne odihnim; mâine plecăm 
devreme. 

— Încotro? 

— Mi-am aşezat cursele la Bee-fork şi aş vrea să văd ce s- 
a prins. Mă veţi însoţi, fireşte. 

Peste câteva minute, ajunserăm la o uşă cu trapă. Harry 
mă intro duse într-un adăpost complet întunecat şi, 


scăpărând amnarul, aprinse la iuţeală o lumânare din seu 
de cerb. 

— Iată dormitorul dumneavoastră, sir. Oamenii noştri se 
retrag în aceste adăposturi atunci când, sub cerul liber, îi 
ameninţă reumatismul. 

— Şi credeţi că m-aş putea alege şi eu cu tovărăşia lui 
blestemată? 

— Dinspre partea mea, vă doresc contrariul. Dar, vedeţi, 
valea e umedă şi vântul nu pătrunde deloc din pricina 
munţilor care o înconjoară de jur împrejur. Deci, 
prevederea e mama înţelepciunii. Somn uşor! 

Îmi strânse mâna şi, înclinând grațios capul, ieşi. Rămas 
singur, îmi plimbai privirea prin încăpere. Era un fel de 
peşteră - nu naturală, ci săpată în piatră de mâna omului. 
Pe jos - piei tăbăcite, pe pereţi - de asemenea. În fund - un 
pat confecţionat din crengi de cireş şi aşternut cu piei de 
ciută. Numeroase pături moi de Navajo, clădite în stivă, 
parcă te îndemnau şi ele la somn. De nişte ţăruşi fixaţi în 
crăpăturile pereţilor de piatră atârnau diverse obiecte de- 
ale lui Harry, ceea ce mă duse la concluzia că băiatul îmi 
cedase, de fapt, propriul său „cabinet”. 

Numai oboseala-mi aprigă mă făcu să rămân în acest 
adăpost scund şi puţin comod. Cine s-a obişnuit cu nopţile şi 
cu nemărginirea pre riei, acela numai de nevoie mai poate 
accepta închisoarea căreia civilizaţia îi spune „locuinţă”. 

Poate că izolarea acestui „dormitor” original făcu ca 
somnul să mă cuprindă mai vârtos ca de obicei şi să mă ţină 
mult în braţele sale. Când mă deşteptai, auzii un glas la 
intrare: 

— Ptiu, sir, mai terminaţi cu măsuratul pe orizontală, 
dacă nu mă-nşel! Ridicaţi-vă un pic! O să vă facă bine. 

Sării din pat şi mă uitai la musafirul nepoftit din cadrul 
uşii. Era Sam Hawkens. În ajun nu-l văzusem decât cu 
puşcă; acum se echipase măreț, ca un trapper, dovadă că 
avea să ne însoţească. 

— Vin îndată, dragă Sam! 


— Să sperăm. Micul nostru sir cred că ne şi aşteaptă 
dincolo, la ieşire. 

— Mergi şi dumneata? 

— Merg, dacă nu mă-nşel. Doar n-o să se care băiatul cu 
uneltele. Şi nici lui Old Shatterhand, ca să zic aşa, n-am să-i 
pretind asemenea lucru. 

Afară, îl zării numaidecât pe băiat. Mă aştepta la ieşirea 
din tabără. Sam îşi aburcă o legătură imensă de capcane şi, 
fără să-i mai pese de mine, porni ca glonţul înainte. 

— Nu luăm şi caii? Strigai din urmă. 

— Dar ce, calul dumneavoastră a învăţat cum se aşază 
cursele şi cum se prind biberii pe fundul apei?! Mai bine 
grăbiţi-vă, ca să ajungeţi la timp. Haide! Mă îndemnă Sam 
plin de importanţă. 

— Stai niţel, bătrâne, vreau să mai văd ce-mi face calul! 

— Nici o grijă! Tânărul sir a luat toate măsurile, dacă nu 
mă-nşel! 

Răspunsul lui mă bucură. Va să zică, Harry se ocupase de 
Swallow încă în zorii zilei, semn că nici stăpânul calului nu-i 
era indiferent. Desigur că tatăl îi vorbise de mine şi-l 
determinase să-şi schimbe părerea. Tocmai mă întrebam 
cum de lipseşte Old Firehand - de obicei atât de atent şi 
grijuliu - când îl zării trecând gârla împreună cu Winnetou 
şi cu încă un vânător. 

Winnetou îl salută pe Harry în felul indienilor: 

— Fiul Ribannei e puternic cu războinicii de pe malul 
râului Gila. Ochiul său va zări mulţi biberi şi braţele sale vor 
osteni sub povara blănurilor. 

Şi, observând că-mi rotesc privirea peste vale ca să-l 
descopăr pe Swallow, mă linişti: 

— Pleacă, frate! Winnetou îţi va îngriji calul cu toată 
dragostea. Trecurăm râpa şi o cotirăm spre stânga, în josul 
râului, înaintând până la vărsarea lui în Mankizila. 

Malurile erau năpădite de mărăciniş des, aproape de 
nepătruns; vrejurile de viţă sălbatică se căţărau pe tufe, se 
lăbărţau peste tot, se încâlceau pe tulpinile alăturate, 


alcătuind o reţea prin care nu răzbăteai decât cu ajutorul 
cuţitului. 

Sam, pe cât de mărunţel, pe atât de vajnic, mergea 
mereu în fruntea noastră şi, încărcat cum era de poveri, îmi 
amintea de tinichigiii slovaci care cutreierau periodic 
tihnitele târguşoare germane. Deşi nimeni nu ne urmărea, 
totuşi cizmele-i uriaşe ocoleau cu mare dibăcie orice petic 
de pământ care ar fi putut păstra vreun semn al pasului 
său, iar ochişorii veşnic agitaţi scrutau neobosiţi vegetaţia 
bogată care, în ciuda vremii târzii, se putea lua la întrecere 
cu flora virgină din valea lui Mississippi. 

La un moment dat, Sam se aplecă şi se strecură sub nişte 
vrejuri. 

— Veniţi, sir! Mă chemă Harry, care îl urma pe bătrânul 
zurbagiu. Aici se despart potecile biberilor. Într-adevăr, 
după perdeaua aceea de vrejuri, şerpuia o cărăruie îngustă, 
pe care înaintarăm un timp paralel cu râul, printr-un 
vălmăşag de copaci şi de tufe, până ce Sam, auzind un fel 
de şuier şi mârâit care veneau dinspre apă, se opri 
numaidecât şi, întorcându-se spre noi, îşi duse un deget la 
gură. 

— Aici! Şopti Harry. Biberul de gardă a simţit ceva. 

După o vreme, când liniştea cobori densă peste 
împrejurimi, ne strecurarăm până la un cot al râului, unde 
ni se oferi prilejul să contemplăm o întreagă colonie de 
biberi. 

Până hăt, în largul apei, animalele construiseră un fel de 
stăvilar pe care şi un om sprinten ar fi putut să păşească 
destul de lesne. Acum se străduiau de zor să fortifice şi să 
mărească stăvilarul. Dincolo, pe malul opus, un grup de 
biberi retezau întruna lăstare de copaci până le prăbuşeau 
în apă; alţii se ocupau cu transportul materialului, 
împingându-l cu boturile, în timp ce coechipieri de-ai lor 
legau şi tencuiau construcţia cu lut gros, adus de pe mal, 
potrivindu-l cu labele şi bătându-l cu cozile lor groase, 
transformate în mistrii. 


Urmărind cu admiraţie munca acestui mic destoinic 
popor, îmi atrase luarea-aminte un biber neobişnuit de 
solid, care stătea sus pe stăvilar şi, după toate aparențele, 
făcea de gardă. Deodată, biberul îşi ciuli urechile scurte, se 
învârti în semicerc, dădu iarăşi un semnal sonor, apoi 
dispăru sub apă. 

Cât ai clipi, îl urmară şi ceilalţi biberi. Era extrem de 
caraghios să-i vezi cum se afundă cu dosul în sus, plesnind 
temeinic apa cu cozile şi stârnind puzderie de stropi jur- 
împrejur. 

Fireşte că nu era timp să ne pierdem în consideraţii 
umoristice. Neaşteptata perturbare în familia biberilor 
fusese provocată, desigur, de apariţia unui vrăjmaş. Or, cel 
mai temut duşman al acestor fiinţe atât de râvnite nu e altul 
decât omul! 

Încă nu dispăruse sub apă ultimul biber, că ne şi 
culcaserăm la pământ, cu armele pregătite, camuflaţi de 
crengile joase ale unor co conari. Pândeam cu încordare 
ivirea vreunui musafir nepoftit. Şi iată, peste puţin, ceva 
mai sus de ascunzătoarea noastră, începu să se agi te 
păpurişul. Câteva clipe mai târziu văzurăm furişându-se 
spre mal doi indieni. Unul ducea în spinare câteva curse, 
celălalt căra nişte blănuri. Ambii erau bine înarmaţi şi 
atitudinea lor vădea că se ştiau în preajma duşmanului. 

— Zounds! Şuieră Sam printre dinţi. Mişeii au dat de 
capcanele noastre şi au cules fără să fi semănat, dacă nu 
mă-nşel! Las' că le arăt eu cine-i stăpânul capcanelor şi al 
blânurilor! 

Ridică încet puşca, pregătindu-se să tragă. Eu, însă, îmi 
ziceam că indienii trebuiesc doborâţi fără zgomot. De aceea 
îl apucai pe bătrânul trapper de braţ. Încă din prima clipă 
observasem că e vorba de războinici ai poncaşilor; iar 
vopseaua de pe feţele lor îmi confirma faptul că nu 
porniseră la vânătoare, ci la bătălie. Aşadar, nu puteau fi 
singuri. Orice foc de armă putea să atragă asupra noastră o 
droaie de alţi războinici. 


— Stai, Sam, nu trage! Mai bine scoate cuțitul. Ăştia au 
dezgropat securea războiului. Cu siguranţă că mai sunt şi 
alţii pe aproape. 

Sam însă, care avea mare poftă să apese pe trăgaci, se 
cam codea: 

— Fireşte că e mai bine să-i lichidăm fără zgomot. Dar 
cuțitul mi-e bătrân şi tocit. Cam greu să tai doi vlăjgani 
dintr-o dată. 

— Aida-de! Dumneata sari pe unul, eu pe celălalt. Come 
on! Haide! 

— Hm! Patru capcane dintre cele mai bune! Trei dolari şi 
jumătate bucata! Ai naibii hoţi! M-ar bucura, zău, dacă pe 
lângă cele furate, ne-ar lăsa şi pieile lor proprii. 

— Dă-i drumul, sir, să nu-i scăpăm! 

Ne aflam în spatele indienilor care, cu ochii în pământ, 
căutau să descopere vreo urmă. Lepădând puşca, mă târâi 
uşurel înainte. Cuţitul îl strângeam între dinţi. Deodată, 
auzii o şoaptă la urechea mea: 

— Lăsaţi-mă pe mine, sir! Aranjez eu totul. Era Harry. 

— Mulţumesc, mă descurc singur. 

Ajuns la marginea păpurişului, mă săltai o dată şi cu 
stânga îl apucai de ceafă pe unul din indieni, iar cu dreapta 
îi repezii cuțitul între omoplaţi, încât omul căzu fără să 
crâcnească. O făcusem, bineînţeles, din motive de forţă 
majoră. Era vorba de poncaşi. Nu-i puteam cruța. Dacă ne- 
ar fi descoperit „fortăreaţa”, ar fi fost vai şi amar de noi. 

Scosei repede cuțitul din rană, gata să sar, la nevoie, 
asupra celuilalt poncaş. Dar şi acesta zăcea la pământ, iar 
Sam - încălecat pe victimă - îi trăgea cu nădejde pielea de 
pe cap. 

— Aşa, băiete! De-acuma poţi să pui capcane în veşnicele 
plaiuri ale vânătoarei! Dar pe-ale noastre le laşi aici! Şi, 
tăvălind scalpul însângerat prin iarbă, adăugă chicotind! 

— Prin urmare, ăsta e al meu. Unul la mână. Old 
Shatterhand să-l jupoaie pe al doilea. 


— Deloc! Îl apostrofai. Încă nu cunoşti părerea mea în 
legătură cu scalparea? Mă miră mult că te ocupi de 
asemenea treburi! 

— Am motivele mele, sir. De când ne-am văzut ultima 
oară, am trecut prin destule necazuri. Am fost obligat să mă 
lupt în fel şi chip cu pieile-roşii. De aceea nu mai am nici o 
cruţare. Parcă ei s-au purtat cu mănuşi! Uitaţi-vă! 

Îşi scoase pălăria pleoştită şi, o dată cu aceasta, peruca 
lui de pomină. De fapt, îi văzusem eu încă de mult ţeasta 
scalpată, roşie ca sângele. 

— Ce ziceţi, sir, dacă nu mă-nşel? Mi-am purtat încă din 
pruncie, onest şi cu drepturi depline, smocul de păr 
original. Nici cel mai şmecher avocat din lume n-ar fi 
îndrăznit să-mi conteste acest drept, până s-au găsit o 
duzină sau două de pawnee, care pur şi simplu m-au de 
posedat. A trebuit să mă duc la Tekama, să-mi cumpăr un 
scalp nou, adică o perucă, dacă nu mă-nşel. M-a costat o 
avere: trei legături groase de blănuri de biberi. Mă rog, n- 
ar fi nimic. Uneori părul ăsta nou e mai practic decât 
celălalt. Mai ales vara e o plăcere: îl lepezi şi nu mai 
transpiri. lotuşi, nu pot să nu mă răzbun. Le-am plătit-o 
indieni lor nu o dată. Vedeţi, scalpul ăsta e pentru mine o 
încântare. Mă bu cură mai mult decât cea mai fină blană de 
biber. Acestea zise, îşi potrivi la loc peruca şi pălăria. Dar 
nu era timp pentru vorbă lungă şi amintiri. În orice 
moment, putea să zbârnâie o săgeată sau să fulgere vreo 
puşcă dindărătul unui copac. În plus, era nevoie să dăm cât 
mai iute alarma în tabără şi să-i prevenim pe vânători 
asupra primejdiei. 

— Pune mâna, îl îndemnai pe Sam, să-i facem dispăruţi 
pe indienii ăştia! 

— Just, adică necesar, vreau să spun. Dar tânărul sir ar 
face bine să treacă niţel în dosul tufelor. Sunt gata să-mi 
schimb mocasinii pe pantofiori de balet dacă nu ne trezim 
în curând cu pieile-roşii. 


Harry ascultă de sfatul bătrânului, iar noi aruncarăm 
repede cadavrele în păpurişul de pe mal. Să le aruncăm în 
apă, n-ar fi fost prudent. 

— Aşa, s-a făcut! Se bucură Sam după ce terminarăm 
operaţia. Şi acum, luaţi-l pe micul sir, mergeţi la 
„fortăreaţă” şi pregătiţi-i pe oamenii de acolo. În ce mă 
priveşte, vreau să studiez niţel urmele acestor doi poncaşi. 
Poate descopăr ceva mai mult decât au apucat ei să ne 
spună... 

— N-aţi vrea, Sam Hawkens, să vă duceţi dumneavoastră 
până la tata? Interveni Harry. Vă pricepeţi grozav la 
manipularea capcanelor şi pe urmă, nu-i aşa, patru ochi văd 
mai bine decât doi. 

— Hm! Cum doriţi! O fac şi pe-asta. Dar să nu-mi puneţi 
vină dacă iese vreo dandana. 

— Nici o grijă, Hawkens! Ştiţi doar că-mi place şi mie să 
am satisfacţii. Dumneavoastră v-aţi ales cu un scalp; trebuie 
să mă aleg şi eu cu ceva. Haideţi, sir! 

Şi băiatul îl părăsi pe Sam, luând-o prin desiş. Eu îl 
urmai. 

Deşi trebuia să fiu atent la eventuala primejdie din jur, nu 
puteam să nu-l admir pe Harry, care, asemenea unui 
vânător iscusit, se strecura fără pic de zgomot prin 
încâlceala tufelor, dovedind multă pricepere şi agilitate. 

Era cu neputinţă ca băiatul să nu fi fost familiarizat încă 
de mic cu viaţa din „ţara vânatului”, să nu fi înregistrat 
impresii care i-au ascuţit simţurile, i-au călit sufletul şi au 
dat destinului său o direcţie atât de neobişnuită. 

Merserăm astfel preţ de o oră, fără răgaz, până dădurăm 
de o altă colonie de biberi, ai cărei membri, însă, nu-şi 
părăseau deloc vizuinile. 

— Aici instalaserăm noi capcanele pe care le-au furat cei 
doi poncaşi, mă informă Harry. lar colo sus se ramifică acel 
Bee-fork la care voiam să ajungem. Se pare însă că va 
trebui să renunţăm, căci, vedeţi, urmele roşilor vin dinspre 


pădure. Să mergem după ele. Era gata să pornească, dar îl 
oprii: 

— Harry! 

Stătu şi mă privi întrebător. 

— N-ar fi mai bine să vă întoarceţi şi să lăsaţi restul în 
seama mea? 

— Ce vi s-a năzărit? 

— Cunoaşteţi primejdiile la care vă puteţi expune 
mergând în direcţia asta? 

— Şi de ce nu le-aş cunoaşte? Imposibil să fie mai mari 
decât cele prin care am trecut până acum. 

— Vreau să vă cruţ! 

— Păi asta vreau şi eu! Ştiu să mă păzesc. Ori credeţi că 
orice faţă vopsită mă şi bagă în sperieţi? 

Ne continuarăm drumul distanţându-ne de cursul râului 
şi înaintând printre arbori, sub rămurişul bogat şi verde al 
pădurii. Pământul era învelit cu muşchi umed pe care, fără 
multă osteneală, puteai desluşi orice urmă de paşi. 

Deodată, Harry, care mă preceda, se opri în loc. Jos se 
vedeau urmele nu a doi, ci a patru oameni care se 
despărţiseră acolo. După cum se ştie, poncaşii doborâţi de 
noi erau echipați de campanie; presupuneam deci că şi alţi 
războinici de-ai lor se vor fi aflând prin preajmă. În acelaşi 
timp era limpede că numai o acţiune de mare importanţă i- 
ar fi putut determina să bată atâta drum pe teritoriu 
inamic. lată de ce-mi trecu prin gând că prezenţa lor aici ar 
fi în legătură cu atentatul nereuşit împotriva trenului şi că 
s-ar putea să fie vorba de o expediţie de răzbunare, în care 
indienii pun în joc totul şi nu cruţă nimic. 

— Cum procedăm? Întrebă Harry. Urmele acestea duc 
spre tabăra noastră. Indienii nu trebuie s-o descopere cu 
nici un preţ. li urmărim pe cei patru, sau o apucăm fiecare 
în altă direcţie? 

— Oricum, tuspatru sunt iscoade şi au venit încoace 
dinspre tabăra poncaşilor, care, desigur, aşteaptă 
înapoierea lor. De aceea e prefera bil ca, mai întâi, să 


reperăm tabăra, să vedem câţi sunt şi ce planuri urmăresc. 
În ce priveşte „fortăreaţa”, cred că santinela de la intrare 
ştie ce are de făcut pentru a nu trăda nimănui secretul. 

— Aveţi dreptate! Mergem înainte! 

Pădurea cobora acum în pantă lungă, prelingându-se în 
vale. Ici şi colo se căscau nişte adâncituri mari asemenea 
unor bazine împresurate de ferigi şi arbuşti sălbatici. 

Tocmai ne apropiam de o astfel de râpă, când un miros 
suspect îmi atrase atenţia. Scrutând adâncul pădurii, 
observai drept înaintea noastră o coloană subţirică de fum, 
care ba se înălța, ba dispărea, ba urca iarăşi, jucăuşă, 
printre coroanele copacilor. 

Fumul nu putea proveni decât de la un foc aprins de 
indieni şi iată de ce: pe câtă vreme albii aruncă pe foc craci 
întregi, stârnind astfel flacără mare, înaltă, cu fum mult şi 
gros, băştinaşii întreţin focul împingând vreascurile încet, 
treptat, cu vârful în jos, provocând o ardere mai mult 
mocnită, cu flacără măruntă şi fum abia vizibil. Winnetou 
obişnuia că spună despre procedeul albilor: „Feţele palide 
fac atâta căldură cu focul lor, încât nici nu se mai pot 
apropia de el ca să se încălzească”. Îl oprii pe Harry şi-l 
făcui atent asupra celor constatate. 

— Staţi după tufişul de colo; eu mă duc să-i pândesc pe 
indieni. 

— Şi eu de ce să nu merg? 

— Ajunge unul singur; în doi creşte primejdia de a fi 
descoperiţi. Băiatul căzu de acord. Călcând uşor ca să nu 
lase nici o urmă, se pitula după un tufiş, în timp ceeu mă 
strecurai de la copac la copac în direcţia coloanei de fum. 
Într-un bazin din cele pomenite se aflau o mare mulţime de 
indieni, care şezând, care culcaţi, încât abia îşi găseau loc. 
La intrare stătea nemişcat ca o statuie de bronz un flăcău 
chipeş, cu părul revărsat pe umeri; pe alocuri erau postate 
străji care, din fericire, nu observaseră apariţia mea. 

Dădui să-i număr pe rând, câte unul, dar mă oprii 
deodată uluit. 


Primul care-mi sări în ochi - cu putinţă oare?! - era 
căpetenia albă Parranoh sau Tim Finnetey, cum îi zicea Old 
Firehand. Şi doar îl recunoscusem perfect atunci, noaptea, 
la lumina lunii, când l-am înjunghiat! Să fie numai o iluzie? 
Imposibil! Nu ştiam ce să mai cred. Şi, culmea - individul 
avea în cap chica lui întreagă, deşi văzusem cu ochii mei 
cum l-a scalpat Winnetou. Or, de-atunci apaşul nu şi-a scos 
nici o clipă scalpul de la brâu. 

Pe neaşteptate, una din santinele păru că se îndreaptă 
spre locul unde mă adăpostisem eu, culcat îndărătul unui 
bolovan uriaş. A trebuit să mă trag înapoi şi să fac repede 
cale-ntoarsă. 

Ajunsei iarăşi la Harry şi-i făcui semn să vină după mine. 
Ne înapoiarăm la punctul unde se ramificau urmele 
iscoadelor. De aci o luarăm pe potecuţa tăiată prin hăţiş de 
poncaşii doborâţi de noi. Aceasta cobora până jos în valea 
prin care trecuserăm la sosirea noastră şi unde ne 
întâmpinase santinela. 

Ştiam acum precis că poncaşii căpătaseră întăriri şi ne 
urmăriseră îndeaproape cu intenţia să se răzbune. Popasul 
nostru în timpul bolii lui Old Firehand le oferise răgazul să- 
şi adune toate forţele disponibile. Dar de ce era nevoie ca 
numai pentru trei inşi să mobilizeze atâţia războinici şi de 
ce nu ne-au atacat mai demult, asta n-o mai înţelegeam - 
afară de cazul că Parranoh ştia unde se află „fortăreaţa” şi 
plănuia să atace întreaga aşezare. 

Cele două iscoade croiseră o potecă destul de bună, încât 
coboram relativ repede spre valea ce se întindea înaintea 
noastră. Când, deodată, auzii un zăngănit ca de fiare venind 
dinspre un desiş de cireşi sălbatici. 

Făcându-i semn lui Harry să se ascundă, mă lungii repede 
la pământ, trăsei cuțitul din teacă şi mă târâi în ocol către 
locul cu pricina. Primul lucru care mă izbi era o grămadă de 
capcane de fier şi alături - o pereche de picioare subţiri, 
strâmbe, încălţate în nişte mocasini colosali. Descoperii mai 
apoi un surtuc vânătoresc de dimensiuni remarcabile, la 


căpătui căruia, sus, odihneau borurile obosite ale unei 
pălării de pâslă sub care se iţea o barbă câlţoasă, fără 
noimă. 

Şi din haosul bărbii pândeau doi ochişori vioi, atenţi, 
sfredelind frunzişul. 

Era Sam. Dar ce căuta bătrânul aici când eu îl credeam 
de mult sus, în „fortăreaţă”? Enigma era în fond lesne de 
dezlegat: n-aveam decât să-l întreb. Mă furişai deci uşurel 
în spatele lui, bucurându-mă de pe acum de spaima ce avea 
s-o tragă. 

Uşor, cât se poate de uşor, pusei stăpânire pe puşca de 
lângă el, preistorica lui Liddy şi îi ridicai cocoşul ruginit. 

Auzind clămpănitul, Sam sări atât de iute în picioare, 
încât îşi agăţă de rămuriş faimoasa pălărie laolaltă cu 
peruca. lar când văzu propria-i armă îndreptată asupra lui, 
sub nasul de papagal stropit cu toate culorile curcubeului, i 
se căscă o gură cât o şură. 

— Sam Hawkens, îi şoptii, închide repede gura, că de nu, 
îţi vâr toate capcanele în ea! 

— Good luck! Păcatele mele! M-aţi speriat, sir, dacă nu 
mă-nşel! Răspunse omuleţul care, în pofida spaimei, nu 
scosese nici măcar o exclamaţie. Şi, potrivindu-şi peruca şi 
pălăria la locul cuvenit, adăugă: Dracu' să vă ia! Mi-au 
îngheţat mădularele, vreau să spun... dacă aţi fi fost o piele- 
roşie, atunci... 

— atunci mâncarea ce ai înghiţit-o aseară ar fi fost, 
desigur, ultima. lată-ţi puşcociul! Şi spune-mi, te rog, ce ţi-a 
venit să te culci tocmai aici? 

— Să mă culc? Adică să dorm? Ei, asta-i bună! Nici vorbă 
de aşa ceva... chiar dacă, întâmplător, nu v-am băgat de 
seamă. Îmi zburau gândurile la perechea aia de şobolani pe 
care voiam să-i vânez şi să le iau pielea. Totuşi, cum să 
spun, apelez la discreţie. N-are rost să ştie lumea cum l-aţi 
luat pe bătrânul Sam ca din oală. 

— Lasă, nu află nimeni. 

— Dar unde-i tânărul sir? 


— E aici, mai în spate. Auzisem sunând fierăria asta şi 
fusesem, fireşte, curios să ştiu cine trage clopotele. 

— Clopote? Se auzea chiar atât de tare? Măi, măi, Sam 
Hawkens, urs idiot şi bătrân ce-mi eşti! Stai la pândă ca un 
catâr ramolit, cică să mai faci rost de nişte scalpuri şi când 
colo, te aud până şi surzii din Canada, dacă nu mă-nşel! Dar 
cum de-aţi nimerit aici? Veneaţi şi dumneavoastră pe 
urmele celor două piei-roşii? 

Confirmai şi îi povestii cele văzute. 

— Hm! Va fi mare cheltuială de pulbere, sir, mare de tot! 
Veneam cu capcanele în susul apei, când, deodată, zăresc 
doi indieni, dacă nu mă-nşel. Se foiau la marginea tufişului, 
la vreo opt paşi de mine. Fireşte că m-am făcut una cu 
pământul. Unul a luat-o în jos, celălalt în sus, ca să 
cerceteze valea. Las' că-mi pică ei în mână, mi-am spus. Am 
aşteptat până a trecut unul pe lângă mine, pe urmă m-am 
ascuns repede aici. Numai să se întâlnească amândoi sub 
nasul meu, c-apoi îi întreb eu de nume! 

— Crezi că se poate? 

— Fireşte că se poate. Dacă sunteţi deştept, duceţi-vă în 
partea cealaltă şi o să-i prindem în cleşte. Preveniţi-l şi pe 
micul sir, să nu facă vreo boroboaţă. 

Procedai după sfatul lui şi, întorcându-mă la Harry, îl 
informai, în câteva cuvinte, asupra situaţiei. Apoi ne 
postarăm exact în dreptul lui Sam, aşteptând să se întoarcă 
cei doi indieni. 

Răbdarea ne fu supusă la greu examen. Trecură câteva 
ore până auzirăm paşii unui om care se furişa în direcţia 
noastră. Era unul din poncaşii pe care-i aşteptam, un hojma 
de bărbat, dat naibii se vede - pentru că, nemaiavând loc de 
cingătoare pentru câte scalpuri lua se în viaţa lui, îşi 
împodobise şi pantalonii cu ciucuri din păr de om. 

Abia intră în „domeniul” nostru, că se şi pomeni înşfăcat 
de ambele părţi şi doborât. La fel o păţi şi celălalt, care 
apăru după scurt timp. Treaba împlinită, ne înapoiarăm 
tustrei la „fortăreaţă”. 


La intrare îl găsirăm de gardă pe Will Parker, care 
stătuse pitulat îndărătul unor tufe şi trebuie să-l fi văzut pe 
poncaş spionând la nu mai câţiva paşi de el. Sam îl măsură, 
dezamăgit. 

— Greenhorn mi-ai fost, greenhorn ai să rămâi până nu 
te-or apuca roşii de chică, dacă nu mă-nşel. Crezuşi, 
pesemne, că poncaşii umblă după furnici, de n-ai înfipt 
cuțitul în el?! 

— Ascultă, Sam Hawkens, mai ţine-ţi limba-n frâu, că 
altminteri fac cu tine ce n-am făcut adineauri! Cui îi zici 
greenhorn? Lui Will Parker? Păi, numai gluma asta şi 
ajunge să-ţi găuresc mutra, hodorogule! Oare fiul mumă-ti 
n-are atâta glagorie în cap ca să ştie că pe o iscoadă mai 
bine o laşi să treacă decât s-o dobori fără rost, trădându-ţi 
astfel prezenţa? 

— Fie pe voia ta, omule, dacă nu te îmbie, cum văd, nici 
un scalp indian... 

Şi Sam porni ţanţoş spre gârlă. Dar înainte de a dispare 
după stânci, se mai întoarse o dată spre Will Parker şi 
adaugă: 

— Cască bine ochii! Dincolo, în văgăună, e un cuib întreg 
de arcaşi. S-ar putea să-şi vâre şi ei nasul printre picioarele 
tale. Păcat de tine, dacă nu mă-nşel, mare păcat! 

Şi ne-o luă iarăşi înainte. Mai că nu se zărea de sub 
capcanele lui. Curând ieşirăm din râpă şi ne plimbarăm în 
voie privirea peste întreaga tabără. Bătrânul trapper şuieră 
o dată lung, ascuţit şi toată lumea se înfăţişă în mare grabă 
ca să afle ultimele noutăţi. 

Old Firehand ne ascultă tăcut până la capăt. Dar când îi 
comunicai chestiunea cu Parranoh, scăpă o exclamaţie de 
mirare şi totodată de bucurie. 

— Dacă nu v-aţi înşelat cumva, sir, înseamnă că pot să-mi 
împlinesc în cele din urmă jurământul şi să-l prind în pumni 
pe ticălos. Ani de zile aceasta mi-a fost singura şi cea mai 
arzătoare dorinţă. 

— Dar chica lui mă cam derutează. 


— Aş! Nu e nici o minune. Îl aveţi ca exemplu pe Sam 
Hawkens cu căpăţâna şi cu peruca lui. Şi, totuşi, mai că nu- 
mi vine să cred că nu l-aţi ucis în noaptea aceea. Poate că n- 
a fost decât rănit şi, găsindu-l, poncaşii l-au transportat de 
acolo. S-o fi întremat în timpul zăcerii mele. Apoi s-o fi 
apucat să ne adulmece, să ne urmărească. 

— Atunci de ce nu atacă? 

— Nu ştiu. În orice caz, va fi având vreun motiv. Aflăm noi 
mai târziu. Sunteţi obosit, sir? 

— Nu prea. 

— Vreau să-l văd şi eu. Mă însoţiţi? 

— Se înţelege. Dar trebuie să vă atrag atenţia că drumul 
e primejdios. Indienii îşi vor aştepta zadarnic iscoadele, 
apoi vor trimite oa meni în căutarea lor. lar aceştia vor da 
peste cele două cadavre. Ne putem pomeni printre poncaşi 
şi fără sprijin de nicăieri. 

— Posibil, fireşte. Dar nu mă rabdă inima să stau aici, în 
bună linişte, până ne vor ataca. Dick Stone! 

Acesta fusese plecat la vânătoare, deci nu mă văzuse 
până atunci. Omul mă salută cordial, după care Old 
Firehand îl întrebă: 

— Ştii ce avem de făcut? 

— Îmi închipui. 

— l-aţi puşca şi hai după pieile-roşii! 

— Sunt gata, sir! Plecăm călare? 

— Nu. Mergem numai până la groapa aceea a lor... Şi voi, 
ăştilalţi, nu staţi cu mâinile în sân! Camuflaţi cu verdeață 
catch-urile, adăposturile pentru piei! Nu poţi să ştii ce se 
mai întâmplă. Dacă indienii trec cumva de stânci şi vin 
încoace, barem să nu găsească nimic de jefuit. Harry, tu du- 
te la Will Parker! Iar tu, Bill Bulcher, vezi să fie ordine în 
absenţa noastră! 

— la-mă şi pe mine, tată! Se rugă Harry. 

— N-are nici un rost, băiete. Mai bine odihneşte-te. O şi-ţi 
vină şi ţie rândul la timpul cuvenit. 


Harry mai stărui, dar Old Firehand rămase ferm pe 
poziţie. Pornirăm aşadar în trei, tăind gârla. 

După câteva instrucţiuni date santinelei, ne îndreptarăm 
spre locul unde stătuse ascuns Sam Hawkens. Drumul care 
ducea de acolo spre râpă era în orice caz mai potrivit; 
aveam acoperire din ambele părţi şi, în plus, siguranţa că-i 
vom întâlni pe indienii care, după cum chibzuisem, îşi vor fi 
părăsit ascunzişul ca să-i caute pe camarazii dispăruţi. 

După ce noi plecaserăm, în zori ieşise şi Winnetou din 
tabără şi, din păcate, încă nu se întoarse. Ne-ar fi fost, 
desigur, un însoțitor ideal. Pe de alta parte, întârzierea lui 
mă cam îngrijora. Nu era deloc exclus să se fi întâlnit cu 
poncaşii. Or, în acest caz, cu toată vitejia lui, n-ar fi putut 
scăpa teafăr. 

Mă gândeam, tocmai, la aceste lucruri, când, deodată, 
tânărul şef al apaşilor răsări dintr-un desiş. Mâinile noastre 
care, la foşnetul crengilor, se încleştaseră pe puşti, reveniră 
brusc în poziţia normală. 

— Winnetou va merge şi el cu oamenii albi ca să-i vadă pe 
Parranoh şi pe poncaşi, hotărî acesta. Îl privirăm 
nedumeriţi. Ştia, va să zică, de prezenţa duşmanului în 
acele locuri. 

— L-a zărit oare fratele meu roşu pe cei mai cruzi dintre 
războinicii siucşilor? Îl întrebai. 

— Winnetou trebuie să-l ocrotească pe fratele său, Old 
Shatterhand şi pe fiul Ribannei. De aceea s-a ţinut toată 
vremea după ei. A văzut şi cum s-au înfipt cuţitele în trupul 
celor două iscoade. Cât despre Parranoh, acesta şi-a pus pe 
cap chica unui războinic din neamul osagilor. Are părul 
mincinos şi gândul viclean. Winnetou îl va ucide. 

— Nu, să nu te atingi de Parranoh! Lasă-l în grija mea! 
protestă Old Firehand. 

— Winnetou l-a mai dăruit o dată prietenului său alb. 

— Acum nu-mi mai scapă, fii sigur căci... 

Restul frazei nu-l auzii, pentru că, în acel moment, 
observai doi ochi lucind dindărătul unei tufe şi, repezindu- 


mă, dintr-un salt, îl înşfăcai pe spion. 

Şi cine credeţi că era? Parranoh în persoană! Abia îl 
apucasem însă de beregată, că tufele vecine foşniră 
ameninţător şi câţiva poncaşi se năpustiră în ajutorul 
căpeteniei. 

Prietenii mei, văzând ce se întâmplă, săriră la rândul lor 
în luptă. Pe şeful alb al poncaşilor îl imobilizasem apăsându- 
| cu genunchiul în piept. Cu stânga îl strângeam de gât, cu 
dreapta îi încleştam mâna în care ţinea cuțitul. Se zvârcolea 
ca şarpele şi făcea eforturi desperate să se smulgă din 
strânsoare. Zvârlea din picioare ca taurul împiedicat, 
încercând să se ridice; scalpul de împrumut, bogat şi pletos, 
îi zburase de pe cap; ochii bulbucaţi mai că-i săreau din 
orbite; gura îi spumega şi ţeasta, pe care Winnetou o 
jupuise de piele, zvâcnea ori bil în ritmul pulsului său 
sălbatic. Parcă aveam de-a face cu un ani mal turbat. îi 
înfipsei nemilos degetele în beregată, încât trupul i se 
chirci, se cutremură, mădularele i se frânseră fără vlagă şi, 
dând ochii peste cap, rămase inert la pământ. Îl biruisem. 

Abia acum, în fine, mă uitai înjur şi văzui o scenă pe care 
nici un condei n-ar putea-o descrie. Pentru a nu atrage 
atenţia inamicului, nimeni dintre noi nu se folosise de 
puşcă, ci numai de cuţit şi de tomahawk. Şi, totuşi nici un 
poncaş nu mai rămăsese în picioare. Toţi se zvârcoleau pe 
jos, însângeraţi şi zdrobiţi. 

Winnetou tocmai îşi înfigea cuțitul în pieptul unui poncaş 
doborât; nu avea nevoie de ajutorul meu. Old Firehand îl 
strivea pe unul sub genunchi şi încerca să-l ţină la distanţă 
pe un altul, care-i sfârtecase braţul. Alergai într-acolo şi-l 
trăsnii pe poncaş cu propria-i secure. Trecui apoi la Dick 
Stone care, între două leşuri, se zbătea sub genunchii unui 
vlăjgan gata să-l omoare. Îl izbii şi pe acesta cu tomahawkul 
unuia dintre morţii de alături. 

Stone se sculă de jos şi-mi strânse mâna. 

— By God, pe Dumnezeul meu, sir, asta zic şi eu ajutor 
venit la timp! Să te baţi cu trei inşi, când nici n-ai voie să 


tragi cu puşca, e cam mult! Vă mulţumesc. 

Old Firehand dădu să-mi întindă şi el mâna, dar tocmai 
atunci îl zări pe Parranoh culcat la pământ. 

— Tim Fin?... Căpetenia? Cine l-a altoit? 

— Old Shatterhand, răspunse Winnetou în locul meu. 
Marele Spirit i-a dat putere de bivol care spintecă pământul 
cu coarnele sale. 

— Omule, exclamă Old Firehand, câte drumuri am bătut, 
n-am mai întâlnit fiinţă ca dumneavoastră! Dar Parranoh şi 
ai săi cum de-au reuşit să se ascundă aici, cu toate că 
Winnetou se găsea prin preajmă? 

— Eu nu mă aflam în partea asta, lămuri Winnetou. 
Căpetenia albă descoperise urmele şi se luase după ele pe 
potecă. Desigur că războinicii săi vor fi în curând aici. Eu 
zic ca fraţii mei albi să mă urmeze numaidecât până în 
wigwamul nostru. 

— Aşa e! Întări Dick Stone. Trebuie să ajungem cât mai 
curând la „fortăreaţă”. 

— Bine, să mergem, aprobă Old Firehand, al cărui braţ 
sângera din belşug. Dar până una alta, trebuie să ştergem 
urmele luptei. Dick, tu postează-te niţel mai în faţă şi vezi să 
nu fim surprinşi. 

— Gata, mă duc, sir, dar scoteţi-mi mai întâi cuțitul din 
spate. Nu-i chip să-l ajung cu mâna. 

Unul dintre poncaşi îi împlântase cuțitul care, în cursul 
încăierării, intrase şi mai adânc în carne. Din fericire, rana 
era uşoară şi, după ce-i smulserăm cuțitul, Dick Stone - cu 
trupul lui de fier - părea ca şi nevătămat. 

— Cum îl cărăm de-aici pe prizonier? Se interesă Old 
Firehand. 

— Să-l ducem pe sus, îmi dădui cu părerea. Dar când o 
să-şi vină în fire, vom mai avea niţel de furcă. 


— Adică, îl ducem în spinare? întrebă Stone. De mult nu 
m-am simţit mai zdravăn ca acum. Hai să-i pregătesc 
flăcăului ăsta bătrân o călătorie cât mai plăcută! 

Lovi de câteva ori cu securea, culcă la pământ nişte 
arbuşti, curăţă tulpinile, luă pătura lui Parranoh tăind-o 
fâşii-fâşii, apoi dădu din cap satisfăcut. 

— Alcătuim o targă, dacă vreţi, un fel de sanie, numele n- 
are im portanță, îl legăm bine de tot, îl culcăm ca în leagăn 
şi dă-i drumul! 

Propunerea fu acceptată şi pusă în practică. Apoi ne 
puserăm în mişcare, lăsând însă în urma noastră o dâră atât 
de pronunţată, încât Winnetou, care era ultimul, se tot 
căznea să o şteargă, cât de cât... 

A doua zi, foarte devreme, eram de mult în picioare şi 
urcam pe stânca unde îl revăzusem prima oară pe Harry. 
Soarele încă nu mijise pe culmi şi o pace adâncă domnea 
peste întreaga tabără. 

Jos, în vale, plutea o ceaţă deasă, învăluind tufele în 
rotocoale alburii, dar sus văzduhul era clar şi o boare 
proaspătă încă adia în jurul tâmplelor. Un botgros tot sălta 
printre vrejurile de mure, îmbiindu-şi parcă, din guşa lui 
mare, ca de purpur, femeiuşcă neastâmpărată. Ceva mai 
încolo, ţopăia pasărea poreclită „pisică” pentru ţipătul ei 
caraghios, care aducea a mieunat. lar jos răsuna viersul 
măiestru al unei alte minuni zburătoare care, după fiece 
arpegiu, parcă se aplaudă singură, cu un măcăit zgomotos. 
Totul era cât se poate de idilic şi atrăgător. Însă gândurile 
mele stăruiau mai puţin la acest con cert matinal şi mai 
mult la întâmplările petrecute în ajun. 

După aprecierea unuia dintre vânătorii noştri care 
cutreierase pădurile şi se întorsese în „fortăreaţă”, poncaşii 
erau mult mai numeroşi decât presupuneam. Omul mai 
zărise încă o tabără de-a lor, unde îşi ţineau şi caii. 

Era deci aproape sigur că acţiunea poncaşilor nu viza 
nişte persoane izolate, ci întreaga noastră aşezare. Or, 


punând în cumpănă numărul covârşitor al inamicului, 
situaţia noastră nu era de invidiat. 

Pregătirile în vederea apărării împotriva unui eventual 
atac ne ocupară toată după-amiaza până seara târziu. 
Astfel, nici nu mai avurăm timp să luăm o decizie în 
legătură cu soarta lui Parranoh. Acesta zăcea, legat fedeleş 
şi bine păzit, într-o mică peşteră scobită în piatră... 

Zilele următoare, poate chiar mai repede, aveau să se 
petreacă evenimente importante. locmai meditam cu 
îngrijorare la această perspectivă, când zgomotul unor paşi 
apropiaţi mă smulse din gânduri. 

— Bună dimineaţa, sir! mă salută Harry. S-ar părea că 
somnul v-a părăsit cam devreme, ca şi pe mine, de altfel. 

Dădui la rândul meu bineţe şi adăugai: 

— Vigilenţa e calitatea cea mai de preţ în acest colţ de 
lume plin de primejdii neaşteptate. 

— V-aţi speriat de pieile-roşii? Întrebă băiatul zâmbind. 

— Ştiu că glumiţi. Totuşi, dacă e să judecăm serios, nu 
suntem în total decât treisprezece oameni, în timp ce 
duşmanul numără de vreo zece ori pe-atât. Nu-l putem 
înfrunta într-o luptă făţişă. Singura noa stră speranţă ar fi 
să nu ne descopere. 

— Vedeţi lucrurile prea în negru. Treisprezece bărbaţi ca 
ai noştri sunt în stare să se bată şi să pună pe fugă pieile- 
roşii. 

— Eu judec altfel. Poncaşii sunt furioşi din pricina 
atacului nostru neaşteptat, mai mult, din pricina pierderilor 
suferite ieri. În plus, ei ştiu că Parranoh, căpetenia lor, se 
află în mâinile noastre. Fără îndoială că au şi cercetat 
terenul, au găsit leşurile şi au constatat lipsa lui Parranoh. 
Când o hoardă ca a lor a bătut atâta drum în vederea unui 
scop, atunci îl va urmări cu cea mai mare dârzenie şi 
viclenie. 

— "Toate bune, sir, dar nu văd de ce ne-am înfricoşa. i 
cunosc eu. Sunt laşi, îşi pierd repede cumpătul, atacă numai 
pe la spate şi pe cei lipsiţi de apărare. Am bătut în lung şi-n 


lat pământurile lor, de la Mississippi până la Oceanul 
Pacific, din Mexic până în regiunea lacurilor. I-am fugărit şi 
i-am hărțuit. Uneori, am fost nevoiţi să ne retragem şi să ne 
ascundem în faţa superiorității lor numerice, dar 
întotdeauna, datorită curajului nostru, am rostit ultimul 
cuvânt. Îl priveam atent, fără să-i răspund. Băiatul, însă, 
citea, probabil, în ochii mei cu totul altceva decât aprobare. 
De aceea, după o scurtă pauză, reluă: 

— Gândiţi cum vreţi, sir, dar uneori numai arma e în stare 
să slujească anumite simţăminte ale omului, fie el bărbat 
matur, fie tânăr ca mine. Dacă aţi trece pe la Bee-fork, aţi 
vedea mormântul a două fiinţe pe care le-am iubit mai 
presus de orice. Au fost omorâte de indieni. De atunci, ori 
de câte ori zăresc fluturând o chică de indian, mâna îmi 
zvâcneşte şi simt nevoia să mă răzbun. Mulţi s-au prăbuşit 
de pe caii lor, fulgeraţi chiar de pistolul acesta cu care mi-a 
fost ucisă mama şi de a cărui precizie v-aţi convins şi 
dumneavoastră la New Venango. 

Scoase pistolul de la brâu şi mi-l ţinu sub ochi. 

— Sunteţi un bun ţintaş, sir, dar cu această vechitură n- 
aţi nimeri nici într-un trunchi de copac aflat la numai 
cincisprezece paşi de aici. 

Gândiţi-vă, deci, cât exerciţiu mi-a fost necesar ca să 
ajung la o asemenea siguranţă... 

— De unde aveţi pistolul? De la Winnetou, nu-i aşa? 

— V-a spus el? 

— Da. 

— Va să zică, ştiţi totul? 

— Nu ştiu nimic în plus. 

— Da, îl am de la Winnetou. Aşezaţi-vă, sir! Să vă 
istorisesc câte ceva, deşi situaţia în care ne găsim nu prea 
îngăduie vorbă multă. 

Harry se aşeză şi el lângă mine şi cercetă o clipă valea ce 
se întindea sub ochii noştri. Apoi îşi începu povestirea: 

— Tatăl meu era inspector silvic, dincolo, în vechiul 
continent. Îşi trăia zilele paşnic şi mulţumit alături de soţia 


şi de fiul său; până au început unele evenimente care au 
răscolit viaţa familiei sale silind-o să plece din patrie. În 
timpul traversării oceanului, i-a murit soţia, adică mama 
băiatului. Apoi, în Lumea Nouă, s-a pomenit fără mijloace 
de trai, fără cunoscuţi. S-a agăţat de singura soluţie, adică, 
acceptând ca băiatul să fie adoptat de o familie înstărită, s-a 
dus în Vest, ca vânător. Astfel şi-a petrecut destui ani, plini 
de încercări, afirmându-se ca un westman destoinic, foarte 
prețuit de albi şi temut de duşmani. Participând la o 
expediţie de vânătoare, a ajuns la Quincourt, în mijlocul 
triburilor de asineboini, unde l-a întâlnit pentru prima oară 
pe Winnetou, care urca de pe malurile lui Colorado ca să 
aducă de sus, din regiunea Mississippi, argila sfântă pentru 
calumetele tribului său. Tata şi Winnetou au fost primiţi de 
căpetenia Taceatunga, s-au împrietenit cu el şi au cunoscut 
în wigwamul lui pe fiica acestuia, Ribanna. Era frumoasă ca 
răsăritul zilei, fermecătoare ca raza munţilor. Niciuna din 
fetele tribului nu se pricepea ca dânsa la prelucrarea pieilor 
fine şi la cusutul măiestru al straielor de vânătoare. Când 
ieşea să aducă lemne, făptura ei ca de regină se mlădia cu o 
graţie fără seamăn şi păru-i atârna în cozi grele şi lungi 
până la pământ. Era favorita lui Manitu, a Marelui Spirit, 
era mândria neamului ei şi tinerii războinici se grăbeau să-i 
pună la picioare scalpurile duşmanilor. Dar nici un bărbat 
roşu nu se bucura de atenţia ei, căci Ribanna îl iubea pe 
vânătorul alb, deşi acesta era cu mult mai în vârstă decât 
ceilalţi adoratori. Dintre aceştia, Winnetou era cel mai 
tânăr, aproape adolescent. La rândul lui, musafirul alb îi 
purta fetei cele mai calde sentimente. Îi călca veşnic pe 
urme, o veghea cu duioşie şi-i vorbea ca unei fete albe. Şi 
iată că, într-o seară, Winnetou veni să-i vorbească: „Omul 
alb nu seamănă cu ceilalţi din neamul său. Din gurile lor 
curge minciuna ca maţele din burta bivolilor spintecaţi. El, 
însă, nu l-a minţit niciodată pe Winnetou, prietenul său”. - 
„Fratele meu roşu are braţe vânjoase de războinic şi la sfat 
e mai înţelept ca oricare dintre căpetenii. El nu râvneşte la 


sânge nevinovat. De aceea i-am întins cu drag mâna de 
prieten. Să vorbească, aşadar!” - „Fratele meu alb o 
iubeşte pe Ribanna, fiica lui Taciatunga?” - „Mi-e mai 
scumpă ca toate turmele preriei şi ca toate scalpurile 
oamenilor roşii.” - „Şi va fi bun cu ea? Nu-i va vorbi cu 
asprime? Îi va dărui inima? O va păzi de furtunile vieţii?” - 
„Am s-o port pe braţe şi am s-o apăr de orice restrişte.” - 
„Winnetou cunoaşte cerul, ştie numele şi graiul stelelor; dar 
steaua vieţii lui apune şi în inima lui se lasă bezna. El ar fi 
vrut să culeagă trandafirul din Quicourt, să-l ducă în 
wigwamul lui, să-şi culce capul ostenit la sânul Ribannei de 
câte ori se va fi întors de la vânătoare sau din satele 
vrăjmaşe. Dar ochii ei lucesc la vederea fratelui meu alb şi 
buzele ei îi şoptesc numele. Winnetou va părăsi lăcaşul 
fericirii şi va rătăci însingurat pe malurile lui Rio Pecos. 
Nicicând mâna lui nu va mângâia capul unei femei, nicicând 
glăsciorul unui fiu nu-i va bucura urechea. Dar se va 
întoarce aici la vremea când cerbul ia drumul trecătorilor şi 
va vedea dacă Ribanna, fiica lui Taciatunga, e într-adevăr 
fericită.” Şi zicând acestea, Winnetou se pierdu în noapte. A 
doua zi nu a mai fost de găsit. 

Când s-a întors în primăvară, a revăzut-o pe Ribanna şi 
ochii ei aprinşi îi mărturisiră mai bine decât orice cuvânt 
fericirea pe care o trăia. Tânărul apaş luă în braţe pruncul - 
adică pe mine - (număram pe atunci doar câteva zile), îl 
sărută pe gură şi, aşezându-i palma pe creştet, rosti ca într- 
un legământ: „Winnetou te va ocroti ca pomul în crengile 
căruia dorm păsările şi sub care se adăpostesc vieţuitoarele 
preriei când le ameninţă furtuna. Viaţa lui va fi şi a ta, 
sângele lui va fi şi al tău. Niciodată răsuflarea lui nu se va 
stinge şi braţul nu va osteni când va fi să-l apere pe fiul 
rozei din Quicourt. Fie ca roua dimineţii să se aştearnă sub 
talpa ta şi soarele să-ţi lumineze drumul spre bucuria 
fratelui meu alb.” Trecură apoi anii şi eu crescui mare. Şi în 
aceeaşi măsură crescu şi dorul tatălui meu după primul lui 
născut. Eu luam parte la joaca băieţilor de seama mea şi-mi 


plăcea grozav să-i imit pe războinici. Tata nu-şi mai putea 
stăpâni dorul ce-l mistuia, într-o zi mă luă cu el şi plecarăm 
amândoi spre răsărit. Acolo, alături de fratele meu şi în 
mijlocul lumii civilizate, cunoscui o viaţă nouă de care, la un 
moment dat, mi se păru că nu voi reuşi să mă mai despart. 
Tata se întoarse singur în Vest şi mă lăsă în grija părinţilor 
adoptivi ai fratelui meu. Dar curând, nostalgia Vestului mă 
răscoli în aşa măsură, încât abia de mai putui răbda. O nouă 
vizită a tatei puse capăt şederii mele în lumea modernă. M- 
am întors cu el în adevărata mea patrie. Şi iată că acolo 
găsirăm tabăra pustiită şi arsă. După multe căutări, 
dădurăm de un vampum, o anume scoică pe care 
Taciatunga o crestase pentru ca, la întoarcerea noastră, să 
putem afla despre cele pe trecute. Tim Finnetey, un vânător 
alb, vizitase încă mai demult, în repetate rânduri, tabăra şi 
se îndrăgostise şi el de roza din Quicourt. Dar asineboinii 
nu-l simpatizau, pentru că era tâlhar şi le jefuise nu o dată 
catch-urile. Aşadar l-au gonit, iar el, la rândul lui, a jurat să 
se răzbune. Aflase de la tata, cu care se întâlnise de mai 
multe ori în Black Hills, la Colinele Negre, că Ribanna 
devenise soţia lui şi apelă la tribul „Picioarele-negre”, 
îndemnându-l la război împotriva asineboinilor. Aceştia au 
năvălit asupra taberei într-un moment când războinicii 
noştri erau plecaţi la vânătoare. Au prădat, au incendiat 
totul, au ucis bătrânii şi copiii, au răpit femeile şi fetele. 
Când s-au întors ai noştri, n-au mai găsit decât cenuşă. 
Repede, s-au luat pe urmele tâlharilor şi, cum aceştia 
plecaseră doar cu câteva zile înainte, ar fi reuşit, probabil, 
să-i prindă şi să le plătească faptele. Între timp, după 
plecarea lor, am sosit şi noi. Dar ca să fiu scurt: în drum |- 
am întâlnit pe Winnetou, care venea de peste munţi să-şi 
vadă prietenii. Aflând de la tatăl meu ce se întâmplase, 
viteazul apaş ni se alătură imediat. N-am să uit niciodată 
imaginea celor doi bărbaţi care, tăcuţi şi cu inimile arzând, 
călăreau cu o grabă nestăpânită, ca să-i ajungă din urmă pe 
oamenii noştri. l-am găsit la Bee-fork. Dibuiseră că 


„Picioarele-negre” poposesc în valea râului şi aşteptau să 
cadă noaptea, ca să-i atace. Pe mine mă lăsaseră la cai, dar 
nu m-a răbdat inima să stau deoparte şi în clipa decisivă m- 
am strecurat până la marginea pădurii. Tocmai atunci trosni 
primul foc de armă. A fost o noapte îngrozitoare. Duşmanul 
era superior ca număr şi vacarmul luptei n-a încetat decât 
la ivirea zorilor. Asistasem la încleştarea aceea sălbatică, 
auzisem gemetele muribunzilor şi mă ghemuisem înfricoşat 
în iarba umedă, rugându-mă Cerului. Pe urmă, m-am întors 
la caii noştri. Straja de acolo dispăruse. Mă cuprinse o frică 
teribilă şi, când răsună urletul de triumf al duşmanilor, am 
înţeles că suntem înfrânți. Abia seara, după ce stătusem 
ascuns întreaga zi, îmi luai inima în dinţi şi mă furişai până 
la locul bătăliei. Pacea stăpânea împrejurimile şi morţii se 
scăldau parcă în lumina lunii. Îngrozit, rătăceam printre 
cadavre şi, deodată, la un pas, o descoperii pe maică-mea, 
împuşcată în piept, cu braţele înlănţuite desperat în jurul 
surioarei mele abia venită pe lume, ucisă şi ea cu o lovitură 
de cuţit. Priveliştea mă copleşi şi căzui într-un lung leşin. 
Cât voi fi stat aşa, nu ştiu. Se făcu ziuă, seară, apoi iarăşi zi. 
Şi iată, răsunară nişte paşi. Mă ridicai de jos şi, o, Doamne! 
Îi văzui pe tata şi pe Winnetou, amândoi zdrenţuiţi, plini de 
răni. Covârşiţi de numărul mare al duşmanilor, fuseseră 
prinşi, legaţi şi ridicaţi, dar izbutiră să se elibereze şi să 
fugă... 

Respirând adânc, Harry tăcu şi privi aspru în depărtări. 
Apoi se întoarse brusc spre mine: 

— Mama dumneavoastră mai trăieşte? 

— Da. 

— Ce-aţi face dac-ar veni cineva şi ar ucide-o? 

— Aş lăsa ca legea să-l pedepsească pe ucigaş. 

— Bine. Şi dacă braţul legii e prea slab sau prea scurt, ca, 
de pildă, aici, în Vest, atunci nu i-aţi veni în ajutor cu 
propriul dumneavoastră braţ? 

— Pedeapsa nu e totuna cu răzbunarea, Harry! Prima 
este răsplata necesară a fărădelegii comise şi e strâns 


legată de noţiunea de justiţie; a doua, însă, e odioasă şi-l 
coboară pe om la treapta pe care se află animalul. 

— Vorbiţi aşa, fiindcă prin vinele dumneavoastră nu 
curge sânge fierbinte de indian. Când cineva, în mod 
conştient, se leapădă de omenie şi devine un pericol pentru 
ceilalţi, atunci trebuie tratat ca o fiară, adică ucis. În ziua în 
care am îngropat sub ţărână cele două fiinţe dragi ca să nu 
le sfâşie vulturii, inimile noastre nu cunoşteau alt simţământ 
decât cel al urii cumplite împotriva ucigaşilor. Răscolitor s-a 
înălţat jurământul pe care Winnetou l-a rostit atunci şi în 
numele nostru: „Căpetenia apaşilor a scormonit ţărâna şi a 
găsit săgeata răzbunării. Pumnul lui e ca piatra, piciorul 
sprinten şi tomahawkul ascuţit ca fulgerul. Winnetou îl va 
căuta şi-l va prinde pe Tim Finnetey, ucigaşul rozei din 
Quicourt. Îi va lua scalpul ca să răzbune moartea Ribannei, 
fiica asineboinilor!” 

— Chiar Finnetey a ucis-o? 

— Chiar el. În primele clipe ale luptei, când se părea că 
cei din tribul „Picioarelor-negre”, buimăciţi de surpriză, vor 
fi învinşi, Tim Finnetey a împuşcat-o. Winnetou l-a văzut, a 
sărit la el, i-a smuls arma şi l-ar fi omorât pe loc, dacă n-ar fi 
fost împresurat de o ceată întreagă. După o luptă inegală, 
desperată, apaşul căzu prizonier. Ca să-şi bată joc de el, îi 
lăsară pistolul golit de gloanţe. Aceasta e arma pe care mi-a 
dăruit-o mai târziu şi de care nu mă despart niciodată, fie 
că bat caldarâmul oraşelor, fie că umblu prin ierburile 
preriei. 

— Trebuie să vă spun că... 

Băiatul făcu un gest hotărât şi-mi tăie vorba: 

— Ştiu ce vreţi să-mi spuneţi! Mi-am spus-o şi eu de mii 
de ori. Dar se vede că nu cunoaşteţi legenda lui flatsghost, 
strigoiul preriilor, care stârneşte vârtejuri sălbatice şi 
nimiceşte totul în calea lui?... Prin vinele mele pulsează 
ceva din acest duh dezlănţuit şi trebuie să mă supun 
chemării lui, deşi ştiu că mă duce la pierzanie. 


Era ca o presimţire gravă. lăcerea se aşternu apoi, grea 
de gânduri. Băiatul acesta cugeta, vorbea şi acţiona ca un 
om în puterea vârstei. Mi se părea nefiresc, straniu, 
înfricoşător. Rupsei liniştea şi-l mustrai, căutând cuvinte 
aspre. Dânsul mă ascultă clătinând din cap. În fraze 
emoţionante îmi istorisi toate amănuntele acelei nopţi de 
groază, ca şi viaţa lui de mai târziu, care-l aruncase între 
extremele sălbăticiei şi ale civilizaţiei. Şi înţelesei până la 
urmă că nu aveam nici un drept să-l condamn... 

Deodată, un şuier ascuţit sfâşie văzduhul. 

— Tata îşi cheamă oamenii, mă lămuri Harry. Să coborâm. 
E timpul să-l judecăm pe prizonier, pe Tim Finnetey. Mă 
ridicai de jos şi-l prinsei de mână: 

— Am o rugăminte, Harry. 

— V-o îndeplinesc bucuros, dacă se poate. 

— Lăsaţi-i pe ceilalţi să se ocupe de judecarea 
prizonierului. 

— Îmi cereţi tocmai imposibilul. De atâta vreme doresc cu 
ardoare să stau înaintea lui şi să-i zvârl moartea în faţă; de 
mii de ori mi-am zugrăvit acest ceas în toate culorile, cu 
toată imaginaţia de care sunt capabil. Ceasul acesta a 
devenit scopul vieţii mele, răsplata tuturor suferințelor. Şi 
acum, tocmai acum, când o să-mi ating ţinta, vreţi să 
renunţ? Nu, nu, cu nici un preţ! 

— Dorinţa dumneavoastră se va împlini şi fără să 
participaţi direct la judecată. Spiritul cată a năzui spre 
țeluri mai înalte decât cel pe care vi l-aţi propus; omul 
poate avea satisfacţii mai mari decât cele pe care i le oferă 
răzbunarea. 

— Credeţi cum vă place, sir, eu rămân la hotărârea mea. 

— Prin urmare, nu vreţi să-mi împliniţi rugămintea. 

— Chiar dac-aş vrea, nu pot. Veniţi. 

Precocitatea acestui tânăr atât de dotat îmi inspira un viu 
interes, dar regretam îndărătnicia şi spiritul său vindicativ. 
Impresionat în chip bizar de convorbirea noastră, coborâi 
încet în urma lui. 


După ce trecui pe la Swallow ca să-i aduc salutul meu 
matinal, mă îndreptai spre grămada de oameni strânşi în 
jurul unui copac, de care era legat Parranoh. 

— Ticălosul! Trebuie distrus, dacă nu mă-nşel! Îşi ridica 
tocmai glasul Sam Hawkens. Numai că eu nu vreau s-o 
înjosesc pe Liddy a mea cu asemenea însărcinări. 

— Fireşte că trebuie să piară! Aprobă Dick Stone. Tare 
mi-ar prii să-l văd cum se leagănă pe cracă! Altceva nu 
merită. Ce părere aveţi, sir? 

— De acord! Răspunse Old Firehand. Dar tabăra noastră, 
aici, frumoasă şi îngrijită, nu se cade s-o murdărim cu sânge 
de fiară. La Bee fork, unde i-a ucis pe-ai mei, acolo să-şi 
primească pedeapsa. Vreau să-mi împlinesc jurământul 
chiar pe locul unde am jurat. 

— Daţi-mi voie, sir, interveni Stone, atunci de ce l-am mai 
cărat degeaba până aici? Credeţi că am poftă să-mi las 
tocmai acum cârlionţii în mâinile indienilor? 

— Să auzim ce crede Winnetou, căpetenia apaşilor! Rosti 
Old Firehand, înțelegând motivele acestei obiecţii a lui 
Stone. 

— Winnetou nu se teme de săgețile poncaşilor; la brâu 
atârnă scalpul acestui câine atabaskah; fratele alb să-i 
stăpânească în schimb trupul; i-l dăruiesc, să facă ce-o vrea 
cu el. 

— Şi dumneavoastră? Întrebarea îmi era adresată mie. 

— Isprăviţi cu el pe loc! Fireşte că nimeni dintre noi nu se 
sperie din cauza indienilor, dar nu văd de ce ne-am expune 
inutil primejdiei, trădând totodată dușmanului că ne aflăm 
în acest ţinut. Individul nu merită un asemenea risc. 

— N-aveţi decât să rămâneţi aici, sir, să va păziţi 
culcuşul! Interveni Harry, nemulţumit. În ce mă priveşte, 
cer ca sentinţa să fie neapărat executată la locul crimei. 
Soarta însăşi a vrut aşa, scoţânduni-l în cale pe ucigaş 
tocmai aici şi nu în altă parte. Suntem datori faţă de morţii 
noştri, cărora le-am jurat să nu avem odihnă până în ceasul 
răzbunării. 


Mă depărtai fără să-i răspund. 

Prizonierul sta legat de trunchiul copacului, drept, 
neclintit, fără să se vaite, în ciuda durerii pe care, desigur, i- 
o pricinuiau funiile în trate în carne şi în pofida situaţiei 
grave în care se găsea. Nici o fibră nu tresărea pe chipul lui 
mâncat de ani şi de patimi. Pe faţa-i hâdă parcă se citea 
întreaga poveste a vieţii sale şi ţeasta jupuită, pe care jucau 
reflexe sângerii, sporea impresia dezgustătoare pe care 
individul ar fi făcut-o chiar şi asupra unui spectator neutru. 

După o consfătuire lungă (eu mă ţinusem deoparte), 
cercul se desfăcu şi oamenii începură să se echipeze de 
plecare. 

Aşadar, Harry îşi impusese voinţa, iar eu nu reuşeam să- 
mi alung presimţirea unei nenorociri. Old Firehand se 
apropie şi-mi puse mâna pe umăr: 

— Lăsaţi ca lucrurile să-şi urmeze calea, sir şi nu judecaţi 
greşit nişte procedee care ies din tiparele aşa-zisei 
dumneavoastre culturi. 

— Eu nu-mi îngădui să condamn procedeele 
dumneavoastră, sir. Crima trebuie pedepsită. Aşa e drept. 
Dar să nu-mi luaţi în nume de rău dacă nu voi asista la 
execuţie. Plecaţi la Bee-fork? 

— Plecăm. Şi pentru că nu veniţi cu noi, mă bucur să vă 
pot încredința securitatea taberei. Ştiu că o las pe mâini 
bune. 

— Dacă, totuşi, se va întâmpla ceva, nu eu voi fi vinovatul, 
sir. Nu va depinde de mine... Când vă întoarceţi? 

— Greu de precizat. Să vedem ce ne aşteaptă dincolo. Ei, 
rămâneţi cu bine şi fiţi cu ochii-n patru! 

Se îndreptă spre grupul destinat să-l însoţească pe 
prizonier. Acesta fu dezlegat de copac. Se înapoie şi 
Winnetou, care cercetase în grabă dacă trecerea e sigură şi 
nu constatase nimic suspect. După ce-i înde sară 
prizonierului un căluş în gură, porniră cu toţii spre ieşire. 

— Fratele meu alb rămâne aici? Mă întrebă Winnetou 
înainte de a se alătura celorlalţi. 


— Căpetenia apaşilor îmi ştie gândurile. Nu e nevoie să le 
mai rostesc. 

— Pratele meu e atent ca şi piciorul înainte de a călca în 
apa cu crocodili. Dar Winnetou nu poate să rămână. El 
trebuie să meargă împreună cu fiul Ribannei. 

Plecă şi el. Înţelegeam că-mi împărtăşeşte temerile şi că 
numai din grijă pentru ceilalţi, mai ales pentru Harry, se 
hotărâse să-i urmeze. 

Puţini rămaseră cu mine în „fortăreaţă”, printre ei şi Dick 
Stone. Le adusei la cunoştinţă că mă duc să cercetez 
împrejurimile. 

— Nu cred să fie necesar, observă Stone. Avem un om de 
strajă. Şi apoi, Winnetou a cercetat chiar adineauri terenul. 
Mai bine staţi pe loc şi profitaţi de odihnă. S-ar putea să 
aveţi de lucru mai târziu. 

— Cum aşa? 

— Păi, vreau să zic, indienii ăia n-or fi ei orbi şi surzi de-a 
binelea. Vor dibui ei că e rost de niscai vânat prin preajmă. 

— Ai perfectă dreptate, Dick. Tocmai de aceea vreau să- 
mi rotesc puţin privirea, să văd dacă nu e vreo mişcare pe 
undeva. Între timp, staţi de pază aici cu toată atenţia. N-am 
să lipsesc mult. Îmi luai carabina şi ieşii din „fortăreaţă”. 
Omul din post mă asigura că nu observase nimic care să-i 
dea de bănuit. Eu, însă, mă obişnuisem să cred numai ce-mi 
văd ochii. Mă apucai, deci, să caut printre tufe urme de 
indieni. 

Chiar la intrarea în valea noastră zării câteva crenguţe 
frânte şi, la o cercetare mai atentă, constatai că acolo 
stătuse culcat un om şi că, la plecare, ştersese cu mare grijă 
conturul trupului său întipărit în frunzişul de pe jos şi în 
huma moale, afânată. 

Fuseserăm, aşadar, spionaţi. „Fortăreaţa” era 
descoperită şi un atac se putea produce în orice moment. 
Presupunând însă că duşmanul îşi va îndrepta în primul 
rând atenţia asupra lui Parranoh şi a escortei sale, trebuia 


să-l previn cât se poate de repede pe Old Firehand şi, ca 
atare, luai hotărârea să-i ajung din urmă. 

Dădui străjii dispoziţiile necesare şi pornii după convoiul 
nostru, care o luase pe malul râului, în sus. Drumul trecea 
tocmai pe lângă locul unde, cu o zi înainte, se desfăşurase 
bătălia. Ceea ce bănuiam se întâmplase aievea. Poncaşii 
veniseră la faţa locului şi descoperiseră morţii. larba era 
călcată pe o mare porţiune. Era, deci, de presupus că un 
număr considerabil de oameni se îndeletniciseră aici cu 
evacuarea cadavrelor... 

După un timp relativ scurt, ajunsei la vărsarea lui Bee- 
fork în Mankizila. 

Cum nu ştiam unde fixaseră ai noştri locul de execuţie, 
trebuia să-mi dublez atenţia şi, mereu ascuns după 
verdeață, să calc fără greş pe urmele lor. 

Acum apa ocolea un luminiş unde aşa-zisa „vegetaţie 
neagră” făcuse loc ierburilor să crească în voie. Aici, chiar 
la mijloc, se înălța un pâlc de molifţi, sub care şedeau 
vânătorii noştri discutând aprins, în vreme ce prizonierul 
stătea legat de un arbore. 

Exact înaintea mea, la cel mult trei lungimi de om, câţiva 
indieni îi pândeau pe ai noştri de după tufele de mărăcini. 
Am înţeles deîndată că ceilalţi poncaşi executaseră o 
manevră, ocolind pe stânga şi pe dreapta, ca să-i înconjoare 
pe albi şi, printr-un atac fulgerător, să-i nimicească ori să-i 
arunce în râu. 

Nu mai era timp de pierdut. Îmi dusei carabina „Henry” 
la ochi şi trăsei. Câteva clipe, nu se mişcă nimeni, nici un 
zgomot nu se făcu auzit. Atât prietenii cât şi duşmanii erau, 
pesemne, uluiţi de întorsătura neaşteptată pe care o 
luaseră lucrurile. Dar mai apoi izbucni strigătul de luptă al 
indienilor, de peste tot, de după fiece tufă; un nor de săgeți 
se abătu asupra luminişului şi, ca la un semn, un furnicar de 
oameni alergând, gâfâind, urlând acoperi câmpul. Se 
încinse o bătălie dintre cele mai crâncene. 


Aproape în acelaşi timp cu indienii mă aruncai şi eu în 
luptă şi tocmai bine nimerii peste un poncaş care se 
năpustise asupra lui Harry, împiedicându-l să tragă în 
Parranoh pentru că aceasta fusese intenţia băiatului. 
Fireşte că-l doborâi imediat. Stând spate la spate sau lipiţi 
de trunchiurile copacilor, vânătorii noştri se apărau din 
răsputeri, înconjurați de duşmani. Erau trapperi încercaţi, 
tot unul şi unul, care mai făcuseră faţă multor încercări şi 
nu cunoşteau frica. Dar era limpede că vor fi înfrânți de 
numărul covârşitor al atacanţilor, cu atât mai mult, cu cât - 
surprinşi într-o poziţie neprielnică - fuse seră aproape toţi 
răniţi încă din primele clipe. 

Câţiva indieni se repeziră de la bun început la Parranoh 
ca să-l elibereze şi, în ciuda intervenţiei pline de curaj a lui 
Old Firehand şi Winnetou, reuşiră până la urmă să-şi 
realizeze planul. Smucindu-se violent şi dezmorţindu-şi 
repede braţele, Parranoh - înalt şi solid - smulse 
tomahawkul din mâna unui poncaş şi se repezi la Winnetou: 

— Vino-ncoace, câine Pimo ce-mi eşti! Vino să-mi plăteşti 
pielea de pe cap! 

Apaşul, insultat cu numele de ocară al tribului său, 
încercă să-i ţină piept vitejeşte, dar fusese rănit; pe 
deasupra, se pomeni atacat şi din altă parte. Old Firehand 
se afla în plină luptă, încercuit de duşmani, iar noi, ceilalţi, 
eram atât de încăieraţi cu poncașii, încât ne-ar fi fost 
imposibil să sărim în ajutorul cuiva. Să fi continuat, fără nici 
o şansă, rezistenţa? Ar fi fost curată nebunie. Trebuia să 
renunţăm la orice ambiţie deşartă. De aceea, smulgându-l 
pe Harry din mijlocul duşmanilor, strigai: 

— Săriţi în apă, oameni buni! În apă! 

Şi, fără a mai sta pe gânduri, mă aruncai cel dintâi. Cu tot 
vacarmul, oamenii mă auziră şi cei care reuşeau să scape 
de împresurare îmi urmau îndemnul. Apa, deşi adâncă, era 
destul de îngustă; ajungea să vâsleşti de câteva ori ca să 
atingi malul opus. Totuşi, eram departe de a fi în siguranţă. 
Eu îmi făcusem planul să ajung până la limba de pământ ce 


despărţea râuleţul de apele fluviului Mankizila, pe urmă să-l 
trec înot şi pe acesta. Îi făceam tocmai semn lui Harry, 
indicându-i direcţia aleasă de mine, când crăcănatul de 
Sam - cu haina leoarcă şi cu mocasinii fleşcăiţi - ne depăşi, 
sfidând cu ochişorii lui isteţi pe indienii care îl urmăreau. 
Sări cât putu în lături, luând-o pieziş şi dispărând într-un 
zăvoi cu sălcii. 

Mă luai numaidecât după el, căci planul lui mi se părea 
într-adevăr mai ingenios decât al meu. 

— Dar tata, ce-i cu tata? Îmi strigă Harry înspăimântat. 
Trebuie să mă întorc, nu pot să-l părăsesc! 

— Lăsaţi! Hai după mine! Îl îndemnai, trăgându-l de 
mână. Dacă n-a reuşit singur să scape, atunci, în zadar, nu 
mai putem să-l salvăm! 

Într-o grabă febrilă, fugind printre sălcii, ajunserăm în 
sfârşit din nou la malul lui Bee-fork şi anume ceva mai sus 
de locul unde ne aruncaserăm în apă. Indienii, neînţelegând 
manevra, se îndreptau cu toţii spre Mankizila. Astfel noi, 
dincoace, ne puteam vedea cu oare care siguranţă de drum. 
Sam Hawkens, însă, se opri locului. 

— Vedeţi puştile alea părăsite, sir? Mă întrebă. 

— Le-au lepădat indienii când au sărit în apă. 

— Hi-hi-hi-hi, că proşti mai sunt, zău aşa! Ne-au lăsat, va 
să zică, puşcoacele! 

— Ai vrea să le iei? Periculoasă treabă! 

— Cum adică, periculoasă? Credeţi că Sam Hawkens e un 
fricos şi un papă-lapte?! 

Sărind în zigzag ca un cangur hăituit, Sam strânse 
puştile grămadă. Mă apucai şi eu să tai corzile arcurilor 
risipite pe jos, scoţându-le ast fel din uz pentru câtva timp. 

Nimeni nu ne-a împiedicat în această operaţie. Nici vorbă 
să le treacă prin cap indienilor că, fugăriţi şi ameninţaţi cu 
moartea, am fi avut curajul să ne întoarcem chiar la locul 
luptei. Hawkens ridică grămada de puşti, le privi cu 
oarecare milă, apoi le slobozi în apă. 


— Bune unelte, sir, tare bune! În astfel de ţevi s-ar putea 
cuibări guzganii fără să le pese de nimic, dacă nu mă-nşel. 
Dar să mergem! Aici nu prea suntem la adăpost. 

Pornirăm de-a dreptul, fără nici un ocol, ca să ajungem 
cât mai curând la tabără. Numai o parte dintre indieni 
fuseseră la Bee-fork. Având în vedere faptul că iscoadele lor 
ne descoperiseră „fortăreaţa”, era de presupus că ceilalţi 
poncaşi, profitând de absenţa noastră, se vor fi decis la un 
atac asupra micului grup de apărători. 

Mai aveam încă o bună bucată de mers, când răsună o 
împuşcătură în vale. 

— Înainte, sir! Îmi strigă Hawkens, grăbindu-şi paşii. 

La rândul lui, Harry, cuprins de nelinişte, zorea cât îl 
ţineau picioarele. Aşadar, temerile mele fuseseră justificate 
şi, chiar dacă acum reproşurile nu-şi aveau locul, vedeam 
limpede că băiatul se mustra în sinea lui. Împuşcăturile se 
repetară. Nu mai încăpea îndoială că vânătorii rămaşi în 
„fortăreaţă” se apărau împotriva indienilor şi că aveau 
nevoie de ajutor. Deşi drumul prin pădure era foarte 
anevoios, izbutirăm totuşi să ajungem relativ repede până 
în preajma taberei. Ne oprirăm chiar în dreptul ieşirii din 
„fortăreaţă”, acolo unde descoperisem ur mele iscoadei. 
Fără îndoială că poncaşii stăteau ascunşi la marginea 
pădurii, amenințând şi blocând intrarea. Pentru a ne 
asigura succesul, trebuia deci să ajungem neobservaţi în 
spatele lor. 

Deodată, îndărătul nostru foşniră nişte tufe. Parcă s-ar fi 
strecurat cineva pe acolo în mare grabă. La un semn al 
meu, ne ascunserăm tustrei, aşteptând să se ivească cel în 
cauză. Mare ne fu bucuria când recunoscurăm pe Old 
Firehand, însoţit de Winnetou şi de încă doi vânători. 
Scăpaseră, va să zică! Şi chiar dacă Harry nu-şi manifesta 
zgomotos fericirea de a fi iarăşi împreună cu tatăl său, 
vedeam cât de profund îl mişca faptul acesta şi ce mult îi 
ardea inima. Drept care mă împăcai definitiv cu el. 


— Aţi auzit şi voi împuşcăturile? Întrebă repede Old 
Firehand. 

— Desigur! 

— Atunci, haide, să dăm o mână de ajutor! Ce-i drept, 
intrarea e strâmtă de tot; poate fi apărată şi de un singur 
puşcaş. Totuşi, mai ştii ce se întâmplă?! 

— Nu se întâmplă nimic, sir, dacă nu mă-nşel, îşi dădu cu 
părerea Sam Hawkens. Roşii ne-au descoperit cuibul şi ce 
şi-au zis? „Hai să vedem ce clocesc albii acolo!” Bill Bulcher, 
care e de schimb la intrare, trebuie să-i fi împroşcat cu ceva 
plumbi; aşa că, din toată zarva asta, ne-om alege până la 
urmă cu nişte pielicele de guzgan. 

— Se poate. Dar trebuie să ne convingem la faţa locului. 
Şi să nu uităm că urmăritorii vor ajunge în curând aici; vom 
avea deci, împo triva noastră, un număr dublu de indieni. 

— Şi cu oamenii noştri risipiţi cum rămâne? Întrebai eu. 

— Hm! Avem mare nevoie de ei; nu ne putem lipsi de nici 
un braţ valid. Dar nimeni nu va reuşi să treacă de unul 
singur prin blocajul indienilor şi să intre în „fortăreaţă”. Ar 
trebui, totuşi, să vedem dacă nu încearcă vreunul să se 
strecoare până aici. 

— Fraţii albi să rămână pe loc, interveni Winnetou. Mă 
duc să văd unde şi-au atârnat poncaşii scalpurile. 

Fără să mai stea pe gânduri, Winnetou plecă, iar nouă nu 
ne rămase decât să ne aşezăm şi să-i aşteptăm întoarcerea. 
Între timp, doi din tre oamenii noştri risipiţi reuşiră să ni se 
alăture. Auziseră şi ei focurile de armă şi se furişară în 
mare grabă până la noi... Eram acum în total nouă inşi, 
ceea ce însemna cât de cât o forţă. 

Trecu destulă vreme până se întoarse Winnetou. Purta la 
cingătoare un scalp proaspăt. Doborâse, deci, un poncaş 
fără să-l fi văzut şi simţit nimeni. Acum însă, vrând-nevrând 
trebuia s-o luăm din loc; descope rând mortul, poncaşii ar fi 
avut indicii sigure asupra poziţiei noastre. 

După părerea lui Old Firehand, trebuia să ne strecurăm 
pe lângă desiş, să cădem în spatele inamicului şi să-l 


izgonim din ascunziş. Pornirăm deci, după ce ne curăţarăm 
bine armele scoase din apă. Merserăm astfel preţ de câteva 
minute. Apoi toate cele nouă puşti trosniră, nimerind în 
plin. Un urlet cutremură văzduhul. Înşiraţi pe o linie destul 
de lungă şi trăgând foc după foc, băgarăm spaima în 
poncaşi. Crezându-ne mult superiori ca număr, aceştia o 
luară la goană. Dar în loc s-o apuce spre valea deschisă, 
unde ne-ar fi oferit o ţintă sigură, dădură buzna chiar 
printre trăgătorii noştri şi fugiră fără să se mai sinchisească 
de morţii lor... 

Noi însă, trecând de Bill Bulcher şi Dick Stone care 
stăteau pitiţi la intrare, ne făcurăm apariţia în „fortăreaţă” 
şi furăm numaidecât asaltaţi de micul grup de apărători, 
dornici să afle cele petrecute. În clipa aceea, se auzi un 
tropăit ca al unei cirezi de bivoli. Surprinşi, luarăm imediat 
poziţie de tragere. Însă mare ne-a fost uimirea, când 
văzurăm nişte cai înşeuaţi şi înaintea lor, călare, un om în 
costum vânătoresc, rănit la cap şi cu faţa însângerată. De 
alt fel, tot trupul îi era năpădit de răni. Omul se afla într-o 
stare vred nică de milă. 

Se opri exact la intrare şi păru să-l caute pe omul în post, 
Bill Bulcher. Cum nu-l zări, clătină nemulţumit din cap şi 
descălecă în faţa porţii. Atunci răsună de lângă mine glasul 
lui Sam, care se grăbi să-i iasă în întâmpinare. 

— Mă las jupuit de viu dacă ăsta nu-i Will Parker! Are 
felul lui de a sări din şa, dacă nu mă-nşel! 

— Fie cum spui, măgar bătrân! Răspunse noul venit. lată- 
mă, Will Parker în carne şi oase, adică greenhorn-ul, mă 
rog, ştii dumneata... ha-ha-ha! Iar când ieşirăm şi noi în faţa 
porţii, adăugă: 

— Ce-mi văd ochii? Păi, sunteţi aici toţi, grămadă, vitejilor 
care, dimpreună cu feciorul mamei mele, aţi rupt-o la fugă 
din faţa pieilor roşii! Ei, sir, nu vă fie cu supărare, dar 
uneori fuga e tare sănătoasă! 

— Lasă, omule, ştiu şi eu cum e fuga. Mai bine spune ce-i 
cu caii ăştia? Întrebă Old Firehand. 


— Hm! Mi-a trăsnit nu ştiu cum prin gând că pieile-roşii 
or să mă caute peste tot în afară de propria lor vizuină. Şi 
m-am vârât acolo. Nu mai era ţipenie de om. Ei şi atunci 
prăpăditul de greenhorn, mă asculţi, Sam Hawkens, ha-ha- 
ha-ha! Ce credeţi că face? Se furişează frumuşel până la 
locul unde se aflau caii şi unde nu rămăseseră decât doi 
paznici. Ardeau, pesemne, de dorinţa să-şi lase pielea în 
mâinile mele. Şi le-am făcut pe plac! A fost o treabă destul 
de urâtă. M-am ales şi eu, nu-i vorbă, cu câteva zgârieturi, 
dar nu m-am lăsat. Mi-era că rămân caii de izbelişte. Pe caii 
nevolnici i-am gonit în prerie; pe ăştia buni i-am adus cu 
mine. 

— Zău, zău? Aşa să fie? Zise Dick Stone mirat de vitejia 
tovarăşului său. 

— Fireşte că-i aşa! Întări Parker. Şi, bagă de seamă, fără 
cai, poncaşii sunt pierduţi. Nu le mai rămâne, vorba aia, 
decât „să ia de pe jos”... Vedeţi murgul ăsta, sir? Un 
asemenea exemplar de soi musai să fi fost chiar al şefului! 

— Parranoh! Mormăi Sam zbârlit de câudă. Ticălosul pe 
care l-am dus cu toată pompa la plimbare în aer liber, dacă 
nu mă-nşel... Am înghiţit o găluşcă formidabilă, pe cinstea 
mea! 

Old Firehand nu-l luă în seamă. Se apropie de cal şi-l 
măsură cu admiraţie. 

— Marfă rară, conchise, adresându-mi-se. Dac-ar fi să 
aleg între ăsta şi Swallow, nu ştiu, zău, pentru care m-aş 
hotări. 

— Winnetou vorbeşte cu sufletul cailor şi aude cum le 
curge sângele în vine. Tot Swallow e mai bun! Hotări 
apaşul. 

Şuierând prin văzduh, o săgeată nimeri pe neaşteptate 
braţul lui Hawkens, dar ricoşa din mâneca surtucului său de 
piele, tare ca scândura. Concomitent, răsunară din desiş 
strigăte asurzitoare „ho-ho-hi”. Dar în ciuda acestei 
demonstraţii războinice, nimeni nu se ivi de nicăieri. Sam 
Hawkens ridică săgeata de jos şi o privi cu scârbă: 


— Un fleac de nuia, hi-hi-hi-hi! Se dă la surtucul meu! 
Treizeci de ani i-am tot pus petic peste petic şi uite că stau 
acum în el ca San Iago în sânul lui Avraam, dacă nu mă- 
nşel! 

Cum îşi va fi sfârşit oda închinată bătrânului surtuc - nu 
ştiu, pentru că o zbughirăm cu toţii după tufiş, ca să putem 
răspunde la salutul atât de puţin amical al poncaşilor. Dac- 
am fi încercat să ne refugiem iarăşi în „fortăreaţă”, ar fi 
durat prea mult, din cauza intrării foarte strâmte; căutând 
să trecem unul câte unul, puteam fi împuşcaţi pe rând. Pe 
de altă parte, ar fi însemnat să abandonăm caii capturați de 
Will şi care se găseau afară, lângă intrare... 

De fapt, întreaga larmă nu fusese decât un fel de 
demonstraţie agitatorică; practic, nimeni nu întreprinse 
vreo acţiune agresivă. Poncaşii se retraseră şi amuţiră 
imediat, aşteptând întăriri. lar noi socotirăm mai prudent să 
ne întoarcem totuşi în „fortăreaţă”. 

Puserăm de santinelă pe unul dintre vânătorii care nu 
participaseră la deplasare, fiind deci mai odihnit. Ceilalţi ori 
îşi oblojeau rănile, ori mâncau, ori îşi vedeau de somn. 

Lângă foc, unde se adunaseră mai ales cei cu mâncărime 
de limbă, domnea multă însufleţire. Toţi aveau câte ceva de 
comentat, toţi aveau câte o idee. De altfel, nimeni nu se 
temea de un atac al poncaşilor. Dobândisem o mulţime de 
scalpuri; aventura se încheiase favorabil pentru noi; rănile 
erau uşoare. În plus, adăpostul nostru părea să fie sigur; 
aveam alimente şi muniţie din belşug. Aşa că duşmanii 
puteau să ne asedieze mult şi bine sau să-şi spargă capetele 
în stâncile din jur. 

Old Firehand era şi el optimist. Numai Winnetou parcă 
stătea la îndoială. Se retrase mai la o parte, lângă calul său 
şi părea copleşit de gânduri grave. 

— De ce s-a întunecat fratele meu şi grijile îi brăzdează 
fruntea? Ce temeri îl apasă? Întrebai, apropiindu-mă. 

Căpetenia apaşilor vede cum coboară moartea din munţi. 
Valea e cuprinsă de flăcări, apa e roşie ca sângele. 


Winnetou vorbeşte cu Marele Spirit. Orbiţi de ură sunt ochii 
feţelor palide. Pofta de răzbunare alungă înţelepciunea. Va 
veni Parranoh. Va veni după scalpurile vânătorilor voştri. 
Dar Winnetou e gata de luptă; el îi va prohodi pe duşmani. 

— Cum să pătrundă Parranoh aici, în tabără, când 
intrarea e păzită? 

— Pratele meu vorbeşte fără să creadă nici el în propriile 
sale cu vinte. Poate oare un singur puşcaş să ţină în loc o 
grămadă de oameni care ar năvăli asupra porţii? 

Avea dreptate Winnetou... 

Vorbii mai apoi cu Old Firehand în această privinţă. Dar 
el mă asigură: 

— Dacă ar îndrăzni, i-am împuşca pe rând, de cum ar 
ajunge în dreptul râpei. 

Părea să aibă şi el dreptate. De aceea, renunţai să mai 
stărui, deşi bănuiam că realitatea l-ar putea dezminţi destul 
de uşor. 

Fireşte ca o dată cu seara, vigilenţa noastră spori 
simţitor. Deşi mi se împlinise dorinţa de a intra în schimb 
abia către zori, când indienii preferă de obicei să atace, nu- 
mi găseam deloc liniştea. Vegheam mereu, gata pentru 
orice eventualitate. 

Noaptea era liniştită. Focul învăluia împrejurimile într-o 
lumină nestatornică. Swallow păştea fără grijă tocmai la 
capătul văii, unde domnea întunericul. Mă deplasai până 
acolo. Îl găsii chiar lângă stânci. Mângâindu-l ca de obicei, 
dădui să plec, dar încremenii locului: parcă se rostogolise 
de sus o pietricică. Swallow îşi înălţă repede capul ciulind 
urechile. Cum şi zgomotul respirației ne putea fi fatal, îl 
apucai de bot, acoperindu-i cu palma nările dilatate. De sus 
era greu să ne zărească cineva; în schimb, de jos, puteam 
să văd cu uşurinţă orice mişcare profilându-se pe bolta 
limpede a cerului. Priveam încordat. Căutam să descopăr ce 
anume provocase rostogolirea pietrei. 

La început, nu observai nimic suspect... Pe urmă, însă, 
descoperii câteva umbre desprinzându-se de stânci şi 


coborând încet. Mai apoi desluşii un întreg şir de indieni 
prelingându-se de sus, de pe creste, cu paşi măsuraţi. 
Înaintea lor venea un ins care părea să cunoască foarte 
bine locul. Acesta nu mai avea mult până să ajungă în vale. 

Cu un singur foc de carabină mi-ar fi fost uşor să-l arunc 
în prăpastie, dând astfel şi semnalul de alarmă. Pierzând 
călăuza, ceilalţi n-ar mai fi cutezat să coboare pe un teren 
atât de primejdios. Din păcate, însă, nu aveam la mine decât 
pistolul, cu care degeaba aş fi tras la o asemenea distanţă. 
Să fi tras numai un semnal de alarmă? Atunci poncaşii m-ar 
fi încolţit înainte ca tovarăşii să-mi poată veni în ajutor. M-aş 
fi aflat într-o situaţie extrem de grea... De aceea mă hotărâi 
pentru altă soluţie. 

Călăuza - probabil Parranoh - care nu bătea, se vedea, 
întâia oară acest drum, ajunsese tocmai lângă un stei pe 
care era nevoit să se caţăre spre a-l ocoli. Dacă reuşeam să 
ajung acolo înaintea lui, soarta îi era pecetluită. Hotărâi 
deci să urc cu toată viteza. Dindărătul blocului de piatră 
puteam, de altfel, să-i înfrunt şi să-i lichidez pe toţi, dacă s- 
ar fi apropiat de mine. 

Dar nu apucai să fac primul pas, când la intrarea în 
„fortăreaţă” răsună o împuşcătură, urmată curând de 
altele. Era un şiretlic al indienilor, care simulau un atac la 
intrare, pentru a ne distrage atenţia de la obiectivul 
propriu-zis al atacului. Eu, cu grabă sporită şi cu îndârjire, 
mă căţăram tot mai sus. Mai-mai să-mi ating ţinta, când 
bolovanii de sub mine cedară şi căzui de-a berbeleacul din 
pietroi în pietroi, rostogolindu-mă până jos. Câtva timp 
rămăsei fără cunoştinţă. 

Când îmi revenii, indienii din faţă se aflau la câţiva paşi 
de mine. Deşi lovit şi zdrelit peste tot, mă ridicai fulgerător 
şi, trăgând glonţ după glonţ, sării în spinarea lui Swallow, 
care mă duse în galop către focul nostru de tabără... 

Poncaşii, ştiindu-se descoperiţi, urlau cât îi ţinea gura şi 
alergau în urma mea... 


S-a încins apoi o bătălie cruntă, fantastică... Ne vârâsem 
prin ascunzători, prin peşteri şi de acolo ne apăram cu 
desperare... A fost o luptă cum nici cea mai bogată 
imaginaţie n-ar putea-o zugrăvi. Focul, pe jumătate stins, îşi 
arunca reflexele slabe asupra oamenilor, care păreau nişte 
demoni ieşiţi din infern şi angajaţi într-o teribilă sfâşiere. 
Printre urlete răzbăteau îndemnurile noastre la luptă şi 
pocnetele seci, scurte ale pistoalelor. Pământul părea că se 
cutremură sub paşii grei ai morţii. 

Nu mai încăpea nici o îndoială că eram pierduţi. Poncaşii 
ne copleşeau ca număr şi zadarnic am mai fi sperat să le 
ţinem piept. O întorsătură în favoarea noastră era tot atât 
de puţin posibilă ca şi o eventuală încercare de a răzbate 
printre rândurile lor. De aceea eram cu toţii convinşi că, 
peste puţin, vom părăsi această lume. Dar, tot odată, eram 
hotărâți să ne vindem pielea cât mai scump şi să ne apărăm 
crâncen, fără istov. 

În toiul încăierării, gândul mă ducea la bătrânii mei de 
acasă, care nu vor mai primi nici o veste de la fiul lor 
dispărut. Dar îmi alungam gândul, mă smulgeam din 
resemnare, îmi adunam iar şi iar puterile. Situaţia cerea o 
supremă tărie fizică şi morală. 

— Ah, de-aş fi avut carabina cu mine!... Dar aşa, mânat 
de o cruntă înverşunare, loveam ca nebun cu tomahawkul 
în jurul meu. 

— Aşa, sir, daţi-i înainte! Mă îmbărbăta Sam Hawkens din 
peştera în care se vârâse. Noi amândoi, ca să zic aşa, ne 
potrivim grozav. Ar fi mare păcat să ne curețe, dacă nu mă- 
nşel! 

Eu izbeam fără să scot o vorbă; era o luptă surdă şi cu 
atât mai necruțătoare. Will Parker, sfidând rănile primite în 
ajun, îşi rotea de zor patul puştii şi lovea cu nădejde. 
Auzindu-l pe Sam, îi strigă în bătaie de joc: 

— Sam Hawkens, uite-ncoa', măgar bătrân! Uite cum se 
face treaba! leşi din vizuină, omule şi spune dacă 
greenhorn-ul... ha-ha-ha... dacă a învăţat ceva, ori ba! 


În dreapta, la nici doi paşi de mine, se afla Old Firehand. 
Proptit în peretele de piatră şi stropit tot cu sânge, îi 
snopea în bătaie pe poncaşii grămădiţi în jurul lui. Părul 
pletos, cărunt, îi era năclăit de sudoare. Picioarele parcă-i 
prinseseră rădăcini în pământ. Cu tomahawkul într-o mână, 
cu cuțitul în cealaltă, îi ţinea la distanţă pe duşmani. Avea 
mai multe răni chiar decât mine, dar nimeni nu reuşea să-l 
doboare. Iar eu, deşi încolţit din toate părţile, nu puteam să 
nu-i admir din când în când statura de uriaş. 

Deodată, croindu-şi drum prin mulţimea indienilor, apăru 
Parranoh. Îl fulgeră din ochi pe Old Firehand şi exclamă: 

— În sfârşit, mi-ai căzut în mână! Gândeşte-te la Ribanna 
şi mori! Dădu să treacă pe lângă mine ca să ajungă la Old 
Firehand; dar îl prinsei de umăr şi ridicai tomahawkul să-l 
ucid. Mă recunoscu imediat, sări în lături şi tomahawkul 
meu lovi în gol. 

— Şi tu? Urlă el. Pe tine te vreau de viu! Luaţi-l în 
primire! 

Nici nu avui vreme să mai ridic de jos securea. Cât ai 
clipi, Parranoh îşi descarcă pistolul în Old Firehand. Acesta 
îşi desfăcu larg braţele şi, fără a scoate măcar un strigăt, se 
prăbuşi ca din zbor în mijlocul duşmanilor. Îmi era de parcă 
eu însumi aş fi fost împuşcat, într-atât mă răscoli soarta 
viteazului meu tovarăş. Culcându-l la pământ pe un indian 
care tocmai se legase de mine, dădui să sar asupra lui 
Parranoh, când observai silueta unui om, întunecată, 
mlădioasă, strecurându-se ca şarpele printre duşmani. Şi 
omul acela se înălţă crunt în faţa ucigaşului: 

— Unde-i broscoiul de atabaskah? Eu, Winnetou, 
căpetenia apaşilor, voi răzbuna moartea fratelui alb! 

— Ha, câine de Pimo? Mânca-te-ar iadul! 

De rest nu-mi mai dădui seama. Atras câteva clipe de 
înfruntarea dintre cele două căpetenii, neglijai propria-mi 
apărare şi mă pomenii cu un laţ în jurul gâtului. O 
smucitură puternică, o lovitură în creştet... Şi îmi pierdui 
cunoştinţa... 


Când îmi revenii, era linişte şi beznă şi mă căzneam în 
zadar să ghicesc unde mă aflu şi ce se întâmplase cu mine. 
O durere groaznică în creştet făcu să-mi amintesc, în 
sfârşit, de lovitura ce primisem. Apoi, încet-încet, se 
limpeziră amănunte, imagini, închegându-se într-un tot. Pe 
lângă rana de la cap, mă chinuiau celelalte răni ca şi 
strânsoarea diabolică a funiilor care mă imobilizau complet, 
muşcându-mi adânc din carne. La un moment dat, tresării. 
Parcă tuşise cineva lângă mine, slab, înăbuşit. 

— E cineva aici? Întrebai. 

— De bună seamă că este! Ca şi când Sam Hawkens n-ar 
fi nimeni, dacă nu mă-nşel... 

— Dumneata, Sam? Spune-mi, omule, unde ne găsim! 

— Păi, cum s-ar zice, suntem la umbră. Ne-au vârât în 
peştera asta, vreau să spun în depozitul de piei. Ştiţi şi 
dumneavoastră unde le-am îngropat. N-or să găsească o 
pielicică, vă asigur, niciuna! 

— Şi ceilalţi? Ce soartă au ceilalţi? 

— Aşa şi-aşa, sir. Old Firehand, stins, Dick Stone, stins, 
Will Parker, stins (ăsta, domnule, era un greenhorn, hi-hi-hi, 
un greenhorn fără leac, dar nu voia s-o creadă, da, nu voia 
s-o creadă, dacă nu mă-nşel!), Bill Bulcher, stins, Harry 
Korner, stins, toţi, toţi până la unul. Numai dumneavoastră 
mai pâlpâiţi, vreau să spun. Şi Winnetou, la fel. Şi micul sir 
mai pâlpâie parcă. Şi pe urmă, va să zică, Sam Hawkens, 
nu-i aşa, pe care nu l-au curăţat încă de tot, hi-hi-hi-hi! 

— Ştii precis că Harry mai e în viaţă? Insistai. 

— Credeţi că eu, bătrân colecţionar de scalpuri, nu ştiu 
ce-mi văd ochii? L-au aruncat în peştera de alături, 
împreună cu Winnetou. Aş fi stăruit să mă cazeze şi pe mine 
acolo: se pare însă că mi-au refuzat audiența. 

— Şi cum se simte Winnetou? 

— E ciuruit tot, sir. Dacă scapă de-aici, va arăta ca 
surtucul lui Sam Hawkens: petic peste petic. 

— De scăpare, nici nu poate fi vorba deocamdată. Mă 
întreb, însă, cum de a căzut viu în mâinile poncaşilor? 


— Ca şi noi. S-a bătut ca un păgân, nu alta, hm, e al 
dracului de viteaz, dacă nu mă-nşel! Mai degrabă s-ar fi 
lăsat ucis în luptă decât să cadă prizonier şi să fie fript la 
stâlpul torturii. Însă n-a fost chip. Când l-au apucat, era cât 
pe-aci să-l rupă în două!... Mă rog şi credeţi că nu-i nici o 
şansă de scăpare? Vă asigur că Sam Hawkens ar avea mare 
poftă de aşa ceva. 

— Degeaba pofta, Sam, când n-ai nici o perspectivă! 

— Niciuna? Hm! Sună a Will Parker... Oameni de treabă 
indienii ăştia, foarte de treabă! M-au jefuit cum scrie la 
carte. Mi-au luat şi pistolul şi pipa, hi-hi-hi-hi, ce-or să se 
mire de parfumul ei! Cam duhneşte a hoit, dar o să le placă. 
S-a dus naibii şi Liddy, biata mea Liddy! Cine ştie ce şacal va 
pune stăpânire pe ea! Şi pălăria şi peruca, minunea de 
perucă, hi-hi-hi-hi... Am plătit-o atunci, la Dekama, cu trei 
legături de... Adică, ştiţi, ce să vă mai spun! Mi-au luat-o şi 
pe asta. Însă cuțitul, vedeţi dumneavoastră, cuțitul mi l-au 
lăsat. Oameni cumsecade! Văzusem că e lată rău şi mi-l 
vârâsem în mânecă, să stea acolo. Şi uite că stă! 

— Va să zică, ai cuțitul la tine? Dar cum îl scoţi din 
mânecă? 

— Asta, recunosc, e o treabă grea. S-ar cuveni să-mi daţi 
un pic de ajutor. 

— Hai să încerc. Poate reuşesc să mă dau de-a rostogolul 
până la tine... 

Era, de altfel, singura modalitate de a mă urni din loc. 
Dar nici nu apucai să-mi sfârşesc bine vorba, că pieile 
agăţate la intrare se dădură în lături şi în peşteră intră 
Parranoh, însoţit de câţiva indieni. Plimbă niţel torţa cu care 
venise, prinzându-ne chipurile în lumina ei. Nu-mi luai 
osteneala să simulez că aş zăcea şi acum în nesimţire, dar 
nici nu-i dădui vreo atenţie. 

— În sfârşit, eşti al meu! Şuieră el printre dinţi. Ţi-am 
rămas oarecum dator; acuma, însă, nu vei mai avea motive 
să te plângi. Cunoşti asta? 


Şi-mi puse sub ochi un scalp. Era chiar scalpul lui, luat de 
Winnetou. Ştia, deci, că eu îl înjunghiasem atunci! Să i-o fi 
spus Winnetou? Cu neputinţă! Apaşul, oricâtă străduinţă s- 
ar fi depus, n-ar fi scos nici o vorbă. S-ar putea însă ca 
Finnetey însuşi să mă fi recunoscut atunci, la lumina focului, 
sau chiar în momentul încăierării. Nu dădui nici un răspuns. 

— Veţi simţi şi voi, reluă dânsul, ce înseamnă să-ţi tragă 
cineva pielea peste urechi. Doar puţină răbdare, până se 
face ziuă. Atunci vă voi răsplăti cu toată recunoştinţa! 

— N-are să vă meargă, dacă nu mă-nşel! Interveni Sam 
Hawkens, cu gura lui neastâmpărată. Sunt curios ce piele 
mai găsiţi pe căpăţâna mea, ca să mi-o trageţi peste 
urechi... Doar mi-aţi luat peruca. Operă de maestru, ce zici, 
bătrâne Wambarico? 

— Insultă-mă cât pofteşti! Mai găsim noi ceva piele pe 
tine ca să te jupuim! 

Şi, după o pauză în care ne controla legăturile, rânji: 

— Credeaţi, desigur, că Tim Finnetey nici nu bănuieşte în 
ce gaură v-aţi ascuns, ca şoarecii. Eu cunosc valea asta încă 
înainte s-o fi mirosit câinele de Firehand, fi-i-ar sufletul 
blestemat. Eram sigur că vă adăpostiţi aici. Mi-a spus-o 
unul... uite cine! 

Scoase de la brâu un cuţit şi-l vâri sub nasul lui Sam. 
Acesta privi mânerul de lemn, citi literele încrustate şi 
exclamă: 

— Fred Owins! Hm, toată viaţa lui a fost o pramatie! 
Vreau să sper că a simţit şi el gustul cuţitului. 

— Nici o grijă, omule! Credea el că va scăpa vânzându-mi 
secretul, dar degeaba! I-am luat viaţa şi pielea, cum veţi 
păţi şi voi, de altminteri, numai că de-a-ndoaselea: întâi 
pielea şi apoi viaţa. 

— Cum vreţi! Eu, unul, mi-am făcut testamentul. Vă las 
moştenire peruca, aşa îi zice, dacă nu mă-nşel. O să vă 
prindă bine, hi-hi-hi-hi! 

Parranoh îl izbi cu piciorul şi ieşi împreună cu însoțitorii 
lui. 


Un timp rămaserăm, tăcuţi, nemişcaţi. Pe urmă, 
crezându-ne în oarecare siguranţă, reuşirăm cu multă 
trudă să ne apropiem de-a rostogolul unul de celălalt. Deşi 
cu mâinile strânse ca în menghine, scosei până la urmă 
cuțitul din mâneca lui Sam şi îi tăiai legăturile din jurul 
braţelor. Astfel, după câteva clipe, eram amândoi în 
picioare, dez morţindu-ne de zor mădularele. 

— Bravo, Sam Hawkens! S-ar părea că nu eşti chiar atât 
de prost! Se felicită omuleţul. Ai mai trecut tu, nu zic ba, 
prin destule belele, dar asta de-acum le pune capac la 
toate. Mă întreb pe unde ai să scoţi cămaşa, dacă nu mă- 
nşel? 

— Să vedem mai întâi ce-i pe afară, Sam! 

— Cred şi eu! Asta în primul rând! 

— Apoi să facem rost de arme. Dumneata, oricum, ai un 
cuţit, dar eu sunt cu mâinile goale. 

— Găsim noi ceva! 

Ne apropiarăm de ieşire şi dădurăm niţel în lături cele 
două piei ce închipuiau uşa. 

Nişte poncaşi îi escortau tocmai pe cei doi prizonieri din 
peştera vecină, iar dinspre lagăr venea Parranoh. Se 
crăpase de ziuă, încât puteam cuprinde cu ochii întinsul 
văii. Aproape de intrare, Swallow al meu se cam războia cu 
murgul capturat de bietul Will Parker. Zărindu-mi prietenul 
drag şi neostenit în credinţă, renunţai la o evadare pe jos, 
de altfel cea mai prielnică în situaţia dată. Puțin mai încolo 
păştea calul lui Winnetou, căruia cu greu i-ai fi ghicit 
valoarea după aspectul lui ciolănos şi greoi. Dacă reuşeam 
să ne facem rost de arme şi să ajungem la cai, aveam 
oarecare şanse de salvare. 

— Observaţi ceva, sir? Se înveseli Hawkens. 

— Ce să observ? 

— Colea, flăcăul acela bătrân care stă lungit în iarbă fără 
grijă. 

— Îl văd. 

— Şi obiectul de alături rezemat de un pietroi? 


— Ei da. 

— Păi asta înseamnă cum s-ar zice pară mălăiaţă în gura 
bătrânului Sam Hawkens. Să nu-mi spuneţi pe nume dacă 
puşca de colo nu e Liddy în persoană! lar dumnealui 
poncaşul o fi având la el şi o pungă cu gloanţe. 

Bucuria lui Sam mă afectă destul de puţin, pentru că 
toată atenţia mea se îndreptase asupra lui Parranoh. Din 
păcate, nu desluşeam nimic din discuţia lui cu cei doi 
prizonieri. Trecu o bună bucată de vreme până se hotări să 
plece de lângă ei. Totuşi, ultimele cuvinte pe care le rosti cu 
glas tare ajunseră pună la urechile mele şi-mi lămuriră 
conţinutul întregii convorbiri. 

— Fii gata, Pimo! Am şi pus să bată stâlpul, iar tu, 
aruncând o privire cruntă lui Harry, ai să te prăjeşti alături 
de el. Făcu un semn şi ordonă ca prizonierii să fie duşi lângă 
focul pe care oamenii săi îl încinseseră din nou şi în jurul 
căruia făcuseră cerc. Apoi se depărta ţanţoş, sigur de sine. 

Sosise momentul să acţionăm, fără amânare. Dacă 
Winnetou şi Harry ajungeau în cercul pieilor-roşii, era 
exclus să-i mai putem salva. 

— Ce zici, Sam, mă pot bizui pe dumneata? Îl întrebai pe 
mărunţel. 

— Hm! Cum, adică, să ştiu eu, când nici dumneavoastră 
nu ştiţi? Hai să încercăm, dacă nu mă-nşel! 

— Dumneata îl iei în grijă pe cel din dreapta, eu pe 
celălalt. Repede de tot, înţelegi, le tăiem curelele. 

— Pe urmă o luăm şi pe Liddy, aşa-i? 

— Ei, eşti gata? 

Confirmă din cap. Era entuziasmat de perspectiva unei 
asemenea lovituri. 

— Atunci, fii atent, îi dăm drumul! 

Uşor, neauziţi de nimeni, îi ajunserăm din urmă pe 
indienii din escortă care îi târau după ei pe prizonieri. Deşi 
îşi întorceau mereu ochii către victimele lor, nu apucaseră 
să ne observe. Înarmat cu cuțitul, Sam îl atacă pe unul din 
indieni cu atâta dibăcie, încât acesta se prăbuşi surd, ca un 


bolovan. Eu însă, neavând armă, sării asupra celuilalt, îi 
smulsei cuțitul de la brâu şi-i tăiai beregata, încât nici nu 
apucă să mai strige. Doar sângele şuieră ţâşnind din rană şi 
omul căzu la pământ. 

Tăiarăm apoi curelele care-i imobilizau pe tovarăşii 
noştri, eliberându-i. Toată operaţia se desfăşură cu o iuţeală 
fantastică. Winnetou şi Hany nici nu-şi dădură bine seama 
ce se petrece. 

— Înainte! Puneţi mâna pe nişte arme! Le strigai eu, căci 
îmi dădeam seama că altfel evadarea nu era posibilă. Luând 
punga cu gloanţe de la brâul poncaşului ucis, mă repezii 
după Winnetou, care, înțelegând imediat situaţia, se năpusti 
nu înspre ieşire, ci drept în mulţimea de indieni adunaţi în 
jurul focului. 

Când e vorba de viaţă sau de moarte, omul e capabil de 
performanţe uluitoare. Astfel, ştiind ce riscuri prezintă 
acţiunea noastră, trecurăm glonţ printre indienii surprinşi, 
buimăciţi, smulgându-le armele din mâini. 

— Swallow, Swallow! Îmi chemai calul şi, cât ai clipi, mă 
avântai în şa. 

Winnetou sări pe roibul său, iar Hawkens încăleca primul 
cal mai acătării care-i căzuse sub ochi. 

— Urcă aici, lângă mine, repede, pentru numele lui 
Dumnezeu! Îi strigai lui Harry, văzând cum încearcă 
zadarnic să încalece mustangul lui Finnetey, care zvârlea 
avan. Îl apucai de braţ, îl săltai în şa şi o întinsei la galop 
spre ieşirea unde tocmai dispărea Sam. 

Se dezlănţui atunci un vacarm nemaipomenit. Urlete 
umpleau văzduhul, puştile trosneau, săgețile şuierau jur- 
împrejur, tropoteau şi nechezau caii pe care se aruncaseră 
poncaşii gonind sălbatic pe ur mele noastre. 

Eu fugii ultimul şi mi-e cu neputinţă să descriu în ce fel 
trecui prin tunelul acela îngust, întortocheat, fără să fiu 
ajuns din urmă. Hawkens nu se mai zărea; Winnetou cobora 
spre dreapta, în valea prin care, cu câteva zile înainte, ne 
îndreptasem încoace. Întorcea mereu capul ca să vadă unde 


sunt. Eram tocmai la curmătură, când un foc de armă îl făcu 
pe Harry să tresară. Fusese lovit. 

— Swallow, dragule, iuţeşte pasul! Îmi îndemnai calul. 
Neliniştea mă cuprinse. Goneam în galop nebun, ca şi 
atunci, după explozia de la New Venango. Întorcând o clipă 
capul, îl văzui aproape de tot pe Parranoh, mânându-şi cu 
furie mustangul în urma mea. Pe tovarăşii din faţă nu-i 
vedeam pentru moment din cauza curmăturii. Nu m-aş fi 
dat în lături de la o înfruntare cu Parranoh, dar - cu Harry 
în braţe - aş fi fost, desigur, handicapat. De aceea nu-mi 
rămânea altă soluţie decât să fug cât mai repede. 

Zburam de-a lungul malului ca purtaţi de furtună. Roibul 
lui Winnetou, cu picioarele-i solide şi lungi, alerga atât de 
iute, încât îi scăpărau copitele. O ploaie de pietriş se 
stârnea îndărătul lui. Swallow - deşi cu doi oameni în 
spinare - ţinea pasul cu colegul său. Şi, totuşi, simţeam - 
chiar fără să mă uit înapoi - că Parranoh nu se dă bătut: 
galopul mustangului său se auzea desluşit, ameninţător. Din 
plină cursă, îl întrebai pe Harry: 

— Sunteţi rănit? Răspundeţi! 

— Da. 

— Grav? 

Sângele-i cald mi se prelingea pe mâna cu care îl ţineam 
strâns lipit de mine. Prea îl îndrăgisem, ca să nu fiu cuprins 
de cea mai vie îngrijorare. 

— Mai puteţi suporta drumul? 

— Sper. Îmi îndemnai iarăşi calul, care zbura ca o 
rândunică. Abia de-şi atingea copitele de pământ. Nu 
degeaba fusese botezat „Swallow”. 

— Ţineţi-vă bine, Harry! Încă puţin şi suntem salvaţi! 

— Nu-mi prea pasă de soarta mea. Dacă vă stingheresc, 
lăsaţi-mă jos! 

— Ba nu! Trebuie să trăiţi î Aveţi dreptul la viaţă! 

— Acum, când tata e mort, mi-e totuna. Mai bine am fi 
pierit amândoi! Băiatul tăcu. În răstimp, ne continuarăm 
goana sau mai bine zis zborul. 


— Tata s-a stins din vina mea, reluă Harry, căinându-se. 
Dacă vă ascultam, Parranoh ar fi fost ucis la „fortăreaţă” şi 
tata n-ar fi murit de gloanţele indienilor! 

— Nu vă mai gândiţi la ce-a fost! Să vedem cum ne 
descurcăm de-aci încolo! 

— Eu, în orice caz, trebuie să cobor din şa. Parranoh a 
cam rămas în urmă; putem să răsuflăm un pic. 

— Bine, să încercăm! 

Privii îndărăt, ferm hotărât să-l înfrunt pe duşman. 
Părăsisem de mult cursul apei şi călăream acum peste şesul 
întins, paralel cu linia pădurii din stânga noastră. Parranoh 
rămăsese multişor în urmă. Bunul meu Swallow se dovedi 
net superior mustangului său. După şeful alb al poncaşilor, 
veneau grupuri mici, răzlețe, de războinici care, în ciuda 
avansului nostru, nu abandonaseră urmărirea. 

Dincoace, înaintea noastră, Winnetou coborâse de pe cal. 
Stătea îndărătul roibului său şi-şi încărca arma cucerită de 
la poncaşi. Mă oprii şi eu. Îl ajutai pe Harry să alunece jos, 
sării apoi din şa şi-l culcai în iarbă. Dar iată că, între timp, 
Parranoh se apropie atât de mult, încât nu mai avui răgazul 
să-mi încarc puşca. Mă aruncai deci iarăşi pe cal şi apucai 
tomahawkul. 

Desigur că Parranoh observase mişcarea, dar se lăsă dus 
de propriul său avânt şi se năpusti asupră-mi agitând 
securea. Atunci trosni un foc de armă. Trăsese Winnetou. În 
turbarea lui, Parranoh tresări ca atins de trăsnet. Îl lovii şi 
eu cu tomahawkul. Şi nemernicul căzu din şa cu ochii 
holbaţi, cu capul zdrobit. 

Apropiindu-se, Winnetou răsturnă cu piciorul trupul inert 
Şi zise: 

— Şarpele de poncaş n-o să mai şuiere. Nici n-o să mai 
batjocorească pe căpetenia apaşilor spunându-i Pimo. 
Fratele meu alb să-şi ia înapoi armele. Într-adevăr, cuțitul, 
securea, pistolul şi carabina mea se aflau asupra lui 
Parranoh. Le luai din nou în stăpânire şi mă grăbii să văd de 


Harry. Între timp, Winnetou îl prinse pe mustangul rămas 
fără stăpân. 

Poncaşii ajunseseră atât de aproape, încât gloanţele lor 
ne-ar fi putut ajunge cu uşurinţă. Încălecarăm deci repede 
şi pornirăm în galop forţat. 

Deodată, la stânga noastră luciră parcă nişte arme: într- 
adevăr, dinspre liziera pădurii se apropia o trupă 
numeroasă de călăreţi; intercalându-se între noi şi poncaşi, 
veneau în goana mare asupra ce lor din urmă. 

Era un detaşament de dragoni din fortul Wilke. Văzând 
că dragonii vin în ajutorul nostru, Winnetou îşi răsuci roibul, 
ţâşni ca fulgerul pe lângă ei şi, cu tomahawkul ridicat, se 
năpusti asupra poncaşilor, care abia de-şi mai puteau 
stăpâni caii. Eu rămăsei pe loc, ca să văd de rana lui Harry. 

Nu era adâncă. Neavând altceva la îndemână, rupsei o 
fâşie din cămaşa mea şi improvizai un bandaj ca să opresc 
cât de cât hemoragia. 

— Ce ziceţi, o să mai puteţi călări, împreună cu mine? Îl 
întrebai pe băiat. 

Zâmbi şi se apropie de calul lui Parranoh, al cărui frâu 
Winnetou mi-l trecuse din goană. Şi iată-l pe băiat săltându- 
se sprinten în şa. 

— Acum, când nu-mi mai văd sângele, parcă nici rana nu 
mă mai doare. Uitaţi-vă, indienii se retrag. Haide după ei, 
sir! 

Lipsiţi de căpetenia lor, care i-ar fi condus în luptă sau cel 
puţin le-ar fi organizat retragerea, urmăriţi îndeaproape de 
dragoni, poncaşii goneau îndărăt pe drumul ce-l bătuserăm 
noi în fuga noastră. Era, deci, de presupus că-şi vor căuta 
un refugiu în „fortăreaţa” părăsită... Într-adevăr, indienii o 
cotiră spre intrare. Dar tocmai în clipa când primul călăreț 
dădu să treacă înăuntru, un glonţ îl prăbuşi de pe cal. Alt 
foc şi încă un indian căzu de-a rostogolul. Ceilalţi, 
constatând uluiţi că intrarea e blocată şi că, dintr-o clipă în 
alta, pot cădea în mâinile noastre, se repeziră spre 


Manbkizila şi, urmăriţi pas cu pas de dragoni, galopară 
disperaţi de-a lungul malului. 

Nu mai mică decât a lor era însă mirarea mea în ce 
priveşte ajutorul acesta neaşteptat şi preţios care ne scuti 
de atâtea alte eforturi. Mă lămurii însă repede asupra 
identităţii curajosului puşcaş. Nici nu se stinsese încă bine 
tropotul cailor pe care goneau dragonii, că se şi arătă, 
dintr-o claie de stuf, un nas enorm deasupra căruia jucau 
doi ochişori foarte isteţi. Apoi, orientându-se după nasul 
trimis în recunoaştere, ieşiră la iveală de după o stâncă, cu 
precauţie, dar şi cu încredere, celelalte părţi componente 
ale unui ins cât se poate de caraghios. 

— Binecuvântaţi să-mi fie ochii, sir! Ce vânt v-a purtat 
încoace, dacă nu mă-nşel? Întrebă prichindelul, nu mai 
puţin surprins ca mine. 

— Dumneata, Sam? Cum de-ai ajuns aici? Doar am văzut 
cu ochii mei cum ai şters-o călare! 

— Am şters-o călare? Mulţumesc de aşa călărie! Dădui 
peste o bestie, sir. Abia se urnea din loc. Îşi scutura 
ciolanele, Doamne, Doamne! Gata să mă împrăştie pe jos, 
dobitoc bătrân ce sunt! Am avut inspiraţia să las bestia în 
câmp, blestemata naibii şi m-am întors, hi-hi-hi-hi! Îmi 
ziceam că roşii, luându-se grămadă după voi, vor fi lăsat 
„fortăreaţa” pustie. Şi chiar aşa s-a întâmplat, vai de capul 
lor! Ce s-au mai speriat adineauri! Ce mutre, domnule, ce 
mutre, vreau, să spun!... Dar soldăţoii ăştia de unde au mai 
răsărit, sir? 

— Aflăm noi mai târziu cum de-au picat la momentul 
oportun tocmai în locul acesta uitat de lume. Apariţia lor 
seamănă cu un miracol. Nu exagerez spunând că ne-au 
salvat de la pieire. 

— Ba nu sunt de acord. Old Shatterhand, Winnetou, Sam 
Hawkens, păi ăştia ştiu să se salveze şi singuri! Totuşi, ca să 
zic aşa, au sosit taman la ţanc. N-o să ne uite poncaşii cât or 
trăi. Sunteţi de părere să pornim numaidecât după ei? 


— La ce bun! O scot dragonii la capăt şi fără noi. Nici 
Winnetou nu se mai sinchiseşte de ei; a intrat în 
„fortăreaţă” împreuna cu Harry. 

Să vedem mai bine de morţii noştri! 

Păşind din nou în această vale care ne pusese la grele 
încercări, îi văzurăm pe Winnetou şi pe Harry chiar la locul 
bătăliei, aplecaţi asupra trupului lui Old Firehand. Băiatul 
plângea în hohote, lipindu-şi de piept capul tatălui său, în 
timp ce apaşul cerceta rana. În clipa când ajunserăm şi noi, 
Winnetou exclama fericit: 

— Iuf, iuf, iuf! Nu e mort... trăieşte! 

Cuvintele lui ne-au electrizat pe toţi. Harry chiui de 
bucurie. Participarăm laolaltă, plini de nădejde, la eforturile 
apaşului de a-l readuce pe Old Firehand în simţiri. Şi mare 
fu satisfacția când, după un timp, acesta deschise într- 
adevăr ochii. Ne recunoscu, îi surâse băiatului, dar nu putu 
scoate nici o vorbă şi căzu iarăşi în nesimţire. Îl examinai la 
rândul meu. Glonţul îi găurise plămânul drept şi ieşise prin 
spate; o rană foarte gravă, care îi provocase multă pierdere 
de sânge. Şi totuşi, în ciuda faptului că mai fusese rănit 
destul de recent în bătălia de la calea ferată, nădăjduiam 
amândoi - Winnetou şi cu mine - că, graţie organismului 
său extrem de viguros şi, fireşte, cu o îngrijire atentă, va 
izbuti să-şi revină. Îl pansarăm după metoda verificată a lui 
Winnetou şi îi aşternurăm un culcuş cât se poate de bun, în 
raport cu locul şi cu împrejurările. În sfârşit, aveam răgazul 
să ne îngrijim şi de noi. Nimeni nu scăpase neatins, totuşi 
ne cârpirăm de bine, de rău rănile. Ceilalţi tovarăşi, însă, 
plătiseră cu viaţa, fiindcă nu luaseră în seamă avertismentul 
meu. 

Către amiază, sosiră şi dragonii. Îi urmăriseră pe poncaşi 
cu atâta perseverenţă, încât nu le scăpase niciunul. 
Comandantul - un ofiţer - ne declară că apariţia 
detaşamentului său n-a fost întâmplătoare. Aflând că 
poncaşii încercaseră să provoace deraierea trenului, el 
hotărâse să-i pedepsească. Pornise, deci, pe urmele lor, fără 


să-i slăbească o clipă. Aceasta cu atât mai mult, cu cât, între 
timp, fusese informat şi asupra campaniei lor de răzbunare 
împotriva noastră. 

Pentru a-şi odihni caii ofiţerul şi trupa rămaseră trei zile 
cu noi în „fortăreaţă”, timp în care avurăm grijă să-i 
înmormântăm pe cei căzuţi. 

Apoi ne adresă invitaţia ca, de îndată ce Old Firehand va 
putea să suporte drumul, să-l transportăm la fortul Wilke 
unde, chiar dacă nu se va bucura de o atenţie atât de 
frăţească, va fi, în schimb, supus unui tratament medical 
corespunzător. Îi făgăduirăm, fireşte, să răspundem 
invitaţiei. 

Că bătrânul şoltic Sam Hawkens deplânse cu profund 
regret moartea lui Dick Stone şi a lui Will Parker se înţelege 
de la sine. Ne asigura întruna că, pe viitor, nici un poncaş 
nu va mai scăpa de răzbunarea lui. Eu, însă, nu-mi schimbai 
deloc atitudinea. Cine fusese acest Parranoh? Un alb! lată 
încă un argument care-mi întărea convingerea că numai 
datorită „feţelor palide” indianul a devenit aşa cum arată 
azi... 

Chapter 7 NEGUSTORUL AMBULANI. 

Era la trei luni după peripeţiile descrise mai sus si, cu 
toate că trecuse atâta vreme, urmările lor încă nu se 
şterseseră pe deplin. Ce-i drept, nădejdea noastră în 
salvarea lui Old Firehand se îndeplini, dar procesul de 
vindecare se desfăşura mult prea încet; din cauza 
slăbiciunii persistente, bolnavul nu-şi părăsea culcuşul; 
ceea ce ne obligă să abandonăm proiectul nostru iniţial de 
al transporta la fort. Trebuia sa rămână pe loc, la 
„fortăreaţă”, până la totala lui întremare. Aici, după cum 
dovedea experienţa, îi puteam oferi o îngrijire destul de 
bună, sub îndrumarea pricepută a lui Winnetou. 

Rana lui Harry fusese, din fericire, neînsemnată. 
Winnetou se procopsise cu câteva răni uşoare, care se 
cicatrizau repede. Eu nu aveam decât nişte contuzii fără 
importanţă; mă mai dureau la atingere, dar învăţasem să 


suport orice durere ca un indian adevărat. Cel mai puţin 
vătămat ieşise Sam Hawkens: câteva julituri care nu 
meritau discuţie. 

Era de prevăzut că Old Firehand, chiar după completa lui 
restabilire, va trebui să se cruţe încă mult timp. l-ar fi fost 
imposibil să reia numaidecât viaţa de westman; hotărâse, 
aşadar, ca îndată ce va suporta călătoria, să-l ia pe Harry şi 
să plece în Est, la fiul său cel mare. Se înţelege ca, în acest 
caz, nu putea să lase aici în părăsire marele stoc de blănuri 
pe care le strânsese împreună cu vânătorii lui; acestea 
trebuiau puse în valoare, adică vândute. La fort nu exista 
deocamdată nici o perspectivă de a le plasa, iar unui 
convalescent îi era - dacă nu chiar imposibil - totuşi foarte 
greu să facă atâta drum cu blănurile după el. Ce era de 
făcut? Soluţia ne-o dădu un soldat din cei rămaşi o vreme la 
noi ca să ne apere în eventualitatea unui atac. Omul ştia că 
dincolo, la Turkey-River, trăia un pedlar, un negustor 
ambulant, care cumpăra aproape orice marfă, plătind nu 
numai în natura, ci şi cu bani peşin. Negustorul acesta 
putea să ne scoată din încurcătură. 

Dar cum să-l aducem la faţa locului? Prin cine să-l 
anunţăm, când nu dispuneam decât de soldaţii aceia care 
aveau ordin să nu-şi părăsească postul? Nu rămânea decât 
ca unul din noi să se deplaseze şi să-l anunţe pe negustor. 
Mă oferii eu sa plec călare până la Turkey-River. Mi se 
atrase însă atenţia că mişună pe-acolo nişte siucşi- 
okananda, extrem de porniţi împotriva albilor. Pedlarul 
putea să circule liniştit oriunde, pentru că roşii nu prea îi 
atacă pe negustori, de la care îşi procură, prin schimb, cele 
de trebuinţă. Cu atât mai vârtos însă trebuiau să se 
ferească albii ceilalţi. Deşi faptul nu mă îngrozea chiar atât 
de mult, mă bucurai totuşi când Winnetou hotări să mă 
însoţească. La urma urmei, puteam să lipsim câtva timp 
amândoi, lăsându-l pe Old Firehand în grija lui Harry şi a lui 
Sam Hawkens. În ce priveşte hrana, aceasta era asigurată 
de ostaşii care vânau cu schimbul. 


Aşadar plecarăm. Cum Winnetou cunoştea perfect 
drumul, sosirăm a treia zi la Turkey-River sau Tur-key- 
Creek, cum i se mai zice. Există câteva râuri cu acelaşi 
nume, dar acesta la care mă refer era faimos pentru 
multele bătălii sângeroase dintre albi şi diverse triburi de 
siucşi, desfăşurate în cursul vremii de-a lungul malurilor 
sale. 

Bine, dar cum să-l găsim pe negustor? Dacă era cumva 
printre indieni, trebuia să fim cu băgare de seamă. Chiar pe 
mal şi prin vecinătate locuiau nişte colonişti albi care, tu ani 
în urmă, cutezaseră să se aşeze în acele locuri. Era, deci, 
indicat să-i vizităm şi să ne informăm asupra situaţiei. Şi 
iată-ne călărind pe marginea apei. Câtva timp nu întâlnirăm 
nici o aşezare omenească până ce, pe înserate, răsăriră 
înaintea noastră nişte lanuri de secară. Lângă un mic 
afluent al râului se înălța o casă destul de arătoasă, clădită 
din buşteni solizi, neciopliţi, cu grădină şi cu gard masiv de 
lemn. Alături, într-un ocol bine împrejmuit, se aflau caii şi 
vacile. Cotirăm într-acolo, descălecarăm şi, priponindu-ne 
caii, dădurăm să ne apropiem de casa aceea cu geamuri 
înguste ca nişte creneluri. Deodată, la două din geamuri 
apăru câte o armă cu ţeava dublă şi un glas răstit ne soma: 

— Staţii! Aici nu-i coteţ de porumbei în care intră şi 
zboară care cum îi place. Cine sunteţi şi ce vreţi? 

— Eu sunt german şi caut un negustor despre care mi s-a 
spus că se află prin partea locului. 

— Atunci căâutaţi-l acolo unde se află! N-avem nimic de 
împărţit! Căraţi-vă! 

— Dar, sir, cred că veţi fi atât de înţelept, ca să nu-mi 
refuzaţi o informaţie pe care, eventual, o deţineţi. Numai pe 
nişte vântură-lume îi alungi din prag. 

— Exact. Tocmai de aceea vă şi alung. 

— Ne luaţi, aşadar, drept puşlamale? 

— Yes! 

— De ce? 


— Asta-i treaba mea. N-am de dat nici o socoteala. Iar 
faptul că sunteţi german e o născocire. 

— Ba e adevărul curat. 

— Pshaw! Un german nu se aventurează până la noi, 
afara doar de Old Firehand... 

— Chiar din partea lui vin. 

— Dumneavoastră? Hm! Şi de unde anume? 

— Va despart trei zile călare de tabăra lui. Poate că aţi 
auzit. 

— Ce-i drept, a trecut odată pe-aici unul Dick Stone, care 
zicea la fel. Cică e în serviciul lui Old Firehand. 

— Dick s-a prăpădit. Am fost prieteni. 

— Se poate. Dar cum să am încredere în dumneavoastră, 
când vă vad cu un indian?! Acum, vremurile sunt aşa fel, 
încât nu pot să permit ca un roşu să-mi treacă pragul. 

— Aflaţi că indianul acesta, trecându-vă pragul, v-ar face 
o mare cinste, pentru că-l cheamă Winnetou şi e căpetenia 
apaşilor. 

— Winnetou? Formidabil! Să-i vad puşca! Winnetou îşi 
scoase de pe umăr faimoasa lui puşca cu ţinte de argint şi o 
arătă stăpânului casei. 

— Da, ţintele de argint! Exclamă acesta. În regulă. Dar 
dumneavoastră văd că aveţi două puşti, una mare şi alta 
mai mică. Asta îmi dă oarecum de gândit. Nu cumva cea 
mare e doborâtorul de urşi? 

— Aţi ghicit. 

— Şi cea mică e carabina Henry? 

— Chiar aşa. 

— Şi purtaţi alt nume decât cel adevărat? Vreau să spun 
o poreclă dobândită în prerie?... 

— Exact. 

— Nu cumva sunteţi Old Shatterhand, care, cică, e neam 
de dincolo? 

— Chiar eu în persoană. 

— Asta-i bună! Poftiţi repede în casă, domnii mei! 
Asemenea oaspeţi sunt bineveniţi, fireşte. Vă stau la 


dispoziţie. 

Ţevile duble dispărură de la geamuri şi gazda se ivi 
numaidecât în cadrul uşii. Era un om destul de vârstnic, dar 
vânjos şi zdravăn. Se vedea că luptase din greu cu viaţa, 
fără să se lase doborât. Ne întinse amândouă mâinile, apoi 
ne conduse în casă, unde se găseau nevasta şi feciorul lui, 
un flăcău chipeş, puternic. Mai târziu aflarăm că avea încă 
doi feciori, plecaţi în pădure. 

Locuinţa nu număra decât o singură încăpere. Pereţii 
erau împodobiţi cu arme şi trofee de vânătoare. Pe vatra 
simplă, din piatră, fierbea apa într-un cazan de tuci, vesela 
şi tacâmurile - numai strictul necesar - se înşirau pe o 
poliţă. Câteva lăzi serveau drept dulapuri de haine şi 
cămară de provizii, iar de tavan atârnau afumături cât să 
ajungă pentru luni de zile unei familii de cinci persoane. 
Într-un colţ - o masă meşterită primitiv de stăpânul casei şi 
câteva scaune pe potrivă. 

Furăm invitaţi să luăm loc şi, în timp ce tânărul vedea de 
caii noştri, gazda ne servi cina, care, ţinând cont de 
împrejurări, nu lăsa nimic de dorit. 

În timp ce ne ospătam, sosiră şi ceilalţi doi fii ai gazdei. 
Iară nici un fel de fasoane, luară loc la masa noastră şi, 
liniştiţi, mâncară zdravăn, neamestecân-du-se în discuţie. 

— Da, domnilor, vorbi bătrânii, să nu mi-o luaţi în nume 
de rău dacă v-am întâmpinat cam aspru. Aici, în orice 
moment te poţi trezi cu pieile-roşii, mai ales cu siucşii- 
okananda, care chiar dăunăzi, nu mai departe decât la o zi 
călare de aici, au atacat o casă de oameni cinstiţi, 
gospodari. Şi mai puţin încă te poţi încrede în albii care pică 
aici, după ce-au fugit din est pentru cine ştie ce isprăvi 
necurate. lată de ce simt o bucurie îndoită când văd că am 
de-a face cu nişte gentlemeni ca dumneavoastră. Va să zică, 
îl căutaţi pe negustor? Vreţi să încheiaţi vreo afacere? 

— Da, confirmai cu, în timp ce Winnetou, potrivit 
obiceiului, tăcea. 


— Ce anume afacere? Nu vă întreb din curiozitate, ci 
pentru a vă da eventual unele indicaţii. 

— Am vrea să-i oferim nişte blănuri. 

— Multe? 

— Da, multe. 

— Contra marfă, sau pe bani? 

— Pe bani, dacă se poate. 

— Atunci negustorul acesta e, într-adevăr, singurul om 
potrivit. Alţii nu fac decât schimb de mărfuri. El, însă, 
dispune totdeauna de aur sau bani, pentru că umblă şi pe la 
zăcămintele aurifere. E un capitalist, nu un pârlit colea, ce- 
şi poartă în bocceluţă marfa. 

— O fi şi cinstit? 

— Ei da, cinstit! Ce înţelegeţi dumneavoastră prin cinstit? 
Orice negustor face negustorie ca să câştige parale şi nu e 
niciodată atât de prost, încât să renunţe la vreun profit. 
Cine se lasă înşelat, treaba lui! E singur de vină. Aşa, va să 
zică, omul de care vorbesc se cheamă Burton şi îşi cunoaşte 
meseria, nu glumă. Are atâta dever, încât călătoreşte în 
permanenţă cu câte patru sau cinci ajutoare după el. 

— Şi unde credeţi că l-am putea găsi? 

— Aflăm noi încă în seara asta. Unul din ajutoarele lui, îi 
zice Rollins, a trecut ieri pe-aici după comenzi; acum e dus 
în sus, pe la coloniştii vecini şi se întoarce deseară ca să 
înnopteze la noi. De altfel, Burton a cam avut ghinion în 
ultima vreme. 

— Cum aşa? 

— I s-a întâmplat nu demult, de vreo cinci-şase ori, să se 
deplaseze în chestiuni de afaceri şi să găsească aşezările 
arse şi prădate de indieni. Asta înseamnă nu numai 
pierdere de timp pentru el, dar şi pagubă curată, fără a mai 
socoti primejdia la care se expune, chit că e negustor, 
bătând atâta drum prin regiunile bântuite de pieile-roşii. 

— Atacurile s-au săvârşit în vecinătatea dumneavoastră? 

— Da, ţinând seama că aici, în Vest, cuvinte ca „aproape” 
sau „departe” au cu totul altă măsură. Spre pildă, vecinul 


meu cel mai apropiat se află la noua mile de aici. 

— Asta-i rău. La asemenea distanţe nu vă puteţi ajuta în 
caz de primejdie. 

— Fireşte. Dar nu mi-e frică. Nu le-ar merge piei-lor-roşii 
cu bătrânul Corner, aşa mă cheamă, Corner. l-aş învăţa eu 
minte! 

— Totuşi, nu sunteţi decât patru persoane! 

— Patru? Puteţi, fără nici un risc, s-o numărați printre 
persoane şi pe soţia mea. Şi ce mai persoană! Nu se sperie 
de nimic, iar puşca o mânuieşte ca şi mine. 

— Vă cred. Totuşi, în faţa unei cete de indieni, vorba 
ceea: duşmanii mulţi, înfrângere sigură, sau, cum zice 
neamţul, mulţi câini, moartea iepurelui. 

— Well! Dar unde scrie că am fi nişte iepuri? Mă rog, n- 
am pretenţie, nu sunt nici pe departe un westman ca 
dumneavoastră, nu posed nici puşcă de argint, nici carabină 
Henry; dar de tras ştiu să trag cu nădejde. Avem arme bune 
şi, dacă blochez uşa, nici picior de indian nu-mi calcă în 
casă. O sută de m-ar împresura îi curăţ pe rând... Dar staţi 
puţin! Cred c-a sosit Rollins. 

Într-adevăr, se auzi un tropot de cal în curte. Corner ieşi, 
discută câtva timp afară cu cineva, apoi se întoarse însoţit 
de un bărbat pe care ni-l prezentă. 

— lată-l pe mister Rollins despre care v-am vorbit, 
ajutorul negustorului. 

Şi, adresându-se noului sosit, adăugă: 

— Vă spuneam afară că veţi avea o mare surpriză în 
legătură cu musafirii mei. Ei bine, aflaţi ca aceşti doi 
gentlemeni nu sunt alţii decât Winnetou, căpetenia apaşilor 
şi Old Shatterhand, despre care veţi fi auzit destule. Îl caută 
pe mister Burton. Vor să-i ofere spre vânzare nişte piei şi 
blănuri. 

Rollins era un bărbat de vârstă mijlocie, un tip cât se 
poate de comun, fără nimic aparte nici de bine, nici de rău, 
la prima vedere nu provoca nici o bănuială. Şi, totuşi, 
căutătura şi aerul lui parcă nu-mi plăceau. Dacă eram, într- 


adevăr, oameni atât de marcanţi cum ne înfăţişase gazda, 
se cădea să-l bucure o asemenea cunoştinţă. Cu atât mai 
mult, cu cât îi surâdea şi perspectiva unei bune afaceri. Dar 
omul nu arăta nici bucurie, nici satisfacţie. Părea, mai 
degrabă, indispus. Să fi fost numai o aparenţă? Posibil. 
Ceea ce îmi displăcea la el putea, la urma ttf-mei, să nu fie 
decât o simplă timiditate pe care Un modest slujbaş o 
resimțea în compania unor westmen-i ca noi, cu renume 
bine stabilit. De aceea, îmi înfrânai orice idee preconcepută, 
invitându-l să ia loc pentru a discuta cu noi afacerea. 

Gazda îi oferi demâncare, dar omul părea să nu aibă nici 
pic de poftă. Curând, se ridică de la masă, cică să vadă de 
cal. Pentru o asemenea treabă nu era nevoie de prea mult 
timp; şi totuşi Rollins zăbovi peste un sfert de oră. N-aş 
putea spune că-l suspectam, dar mă zgândărea un 
simţământ nedefinit, în-demnându-mă să ies şi eu în curte 
pentru o clipă. Calul lui era priponit de un stâlp, lângă casă. 
Rollins însă - nicăieri. Se înnoptase de-a binelea, totuşi, în 
lumina darnică a lunii, ar fi trebuit să-l zăresc de îndată. 
Abia târziu îl văzui cum apare de după un colţ al gardului. 
Mă observă la rându-i, stătu o clipa în loc şi, în cele din 
urmă, se apropie cu paşi repezi. 

— Vă plac plimbările sub clar de lună, mister Rollins? Îl 
întrebai. 

— Nu, nu sunt chiar atât de visător. 

— Se pare totuşi că sunteţi o fire poetica. 

— De ce? 

— Păi, vă plimbaţi. 

— Oh, nu de dragul lunii! Mi-e cam rău. Mi-am stricat 
stomacul azi-dimineaţă. Şi pe urmă, am tot şezut în şa... 
Simţeam nevoie de puţină mişcare. Asta-i tot, sir... 

Rostise aceste cuvinte pe un ton cu totul diferit, aproape 
politicos şi curtenitor. Era oare prefăcătorie? Sau poate 
recunoştea că la început nu se purtase cum trebuie. 

Îşi dezlegă calul şi-l duse în ocolul unde se aflau şi caii 
noştri. Apoi intrarăm amândoi în casă. De ce oare mă 


intriga personajul acesta? În fond, era liber să se mişte cum 
vrea şi să facă ce-i place. Totuşi, spiritul de vigilenţă, atât de 
propriu oricărui west-man, îl împinge spre suspiciune. 
Desigur că motivul invocat de Rollins în ce priveşte 
„plimbarea” era întru totul plauzibil. Mâncase, de altfel, cu 
atâta lipsă de poftă, încât părea că într-adevăr îl supără 
stomacul. Şi apoi, după ce ne aşezarăm din nou în jurul 
mesei, se purtă foarte natural, discret, politicos. În felul 
acesta orice neîncredere, chiar gata conturată oarecum, 
era de natură să dispară. 

Fireşte că vorbeam de afacerea noastră, de preţurile 
zilei, de tratarea şi transportul pieilor şi de multe altele. 
Rollins dovedea cunoştinţe bune în branşa lui şi vorbea cu 
atâta cumpăt, modest, chibzuit, încât cuceri până şi 
simpatia lui Winnetou, care se antrena în discuţie mai mult 
ca orieând. Povestirăm şi ultimele noastre peripeții, fiind 
ascultați cu deosebită atenţie. Desigur că mă interesai şi de 
negustor, fără prezenta şi consimţământul căruia nu se 
putea încheia târgul. La aceasta, Rollins răspunse: 

— Din păcate, nu ştiu unde se află şeful în clipa de faţă, 
nici unde va fi mâine sau poimâine. Misiunea mea e să 
înregistrez comenzile şi să i le prezint în anumite zile, când 
ştiu unde poate fi găsit. Ce distanţa e până la mister 
Firehand? 

— Trei zile călare. 

— Hm! Peste şase zile mister Burton va fi sus, la Riffley 
Fork. Până atunci, aş avea timp să merg cu dumneavoastră, 
să văd marfa şi s-o evaluez cu aproximaţie. Apoi mă duc să-l 
informez pe patron şi mă întorc împreună cu el, fireşte, 
dacă în prealabil mă voi fi convins că afacerea rentează. Ce 
ziceţi, sir? 

— Bineînţeles că trebuie să vedeţi marfa înainte de a o 
cumpăra. Ar fi însă de preferat să tratăm cu mister Burton 
personal. 

— Acuma, în nici un caz nu e posibil. De altminteri, chiar 
dacă şeful ar fi aici, nu cred că v-ar însoţi numaidecât. 


Firma noastră e mai mare decât vă închipuiţi şi patronul nu 
dispune de timp ca să-şi îngăduie o călătorie de trei zile 
înainte de a şti dacă oferta îl interesează practic. Sunt sigur 
că nu s-ar deplasa cu dumneavoastră, ci ar delega pe unul 
din funcţionarii săi. lată de ce spun că lucrurile s-au potrivit 
tocmai bine; fiind deocamdată disponibil, aş face eu drumul. 
Sunteţi de acord sau nu, ca să ştiu cum stăm? 

Nu aveam nici un motiv ca să-i refuz propunerea. 
Dimpotrivă, eram convins că şi Old Firehand ar fi acceptat- 
0. 

— Dacă aveţi destul timp, aprobai, atunci foarte bine, 
poftiţi! Ar însemna să plecăm chiar mâine în zori. 

— Desigur! Oameni ca noi nu-şi irosesc zilele. Pornim la 
primele ere, cum se crapă de zi. De aceea, n-ar strica să ne 
culcăm devreme. 

Şi în această privinţă nu era nunic de obiectat, deşi mai 
târziu aveam să constatăm că omul nostru nu era nici pe 
departe inofensiv precum părea. 

Se ridică de la masă şi dădu o mână de ajutor nevestei 
colonistului la aşternutul blănurilor şi păturilor. Apoi ne 
îndemnă să ne culcăm. 

— Mulţumesc, dar preferăm să dormim afară, în aer liber, 
îl asigurai. 

— Oh, mister Shatterhand, afara e lumină, bate luna! Şi 
pe urmă, gândiţi-vă, noaptea e cam răcoare. 

— Suntem obişnuiţi cu răcoarea. lar în ce priveşte luna, 
las' să lumineze unde-i place, nu ne supărăm. 

Rollins mai stărui câtva timp, dar fără succes. Nu vedeam 
nimic suspect în grija ce ne-o arăta şi abia pe urmă, când |- 
am cunoscut mai bine, ne-am amintit - fireşte, prea târziu - 
de aceste insistenţe ale lui, cărora nu le acordasem atenţia 
necesară. 

Când să ieşim din odaie, gazda ne spuse: 

— Noi, domnilor, obişnuim să închidem seara uşa cu 
zăvorul. Poate vreţi s-o las deschisă de astă dată? 

— La ce bun? 


— Poate că aveţi trebuinţă de ceva... 

— N-o să avem. Şi-apoi, prin părţile astea, nu a cazul să 
laşi uşa descuiată. Dacă avem ceva de spus, v-o spunem 
prin geam. 

— Într-adevăr, geamurile nu le închidem. 

De afară auzirăm clar cum gazda noastră împinse 
zăvorul. Luna coborâse jos de tot, încât umbra casei cădea 
până peste ocolul în care se aflau animalele. Intrarăm şi noi 
la cai, ca să dormim ocrotiţi de întuneric. Swallow al meu se 
lungise alături de roibul lui Winnetou. Îmi aşternui pătura şi 
mă culcai lângă el, folosind drept pernă - ca şi în atâtea alte 
rânduri - grumazul cald, catifelat. Era de mult obişnuit cu 
procedeul meu şi îl accepta cu plăcere. Curând, mă fura 
somnul. 

Să tot fi dormit un ceas, când, deodată, o tresărire a 
calului mă trezi brusc. De obicei, Swallow îmi respecta cu 
stricteţe somnul şi nu se mişca decât în cazuri ieşite din 
comun. De data asta îşi înălţase capul şi trăgea zgomotos 
aerul pe nări. Mă sculai repede şi, aplecându-mă pentru a 
nu fi zărit, mă strecurai spre gard, în direcţia pe care mi-o 
indicase Swallow. Cu multă precauţie mă uitai printre ulucii 
gardului; la vreo două sute de paşi parcă se mişcau nişte 
umbre, încet-încet, apropiindu-se de noi. Erau oameni. 
Veneau târâş. Dădui să mă întorc în grabă ca să-l informez 
pe Winnetou, dar acesta se şi afla lângă mine: paşii mei 
uşori îl treziseră totuşi din aomn. 

Vede fratele meu mişcarea de colo? Îi şoptii. 

— Văd, răspunse el. Sunt războinici roşii. 

— Pesemne okananzi care vor să-l atace pe colonistul 
nostru. 

— Old Shatterhand a ghicit. Să intrăm în casă. 

— Haide, trebuie să-i dăm o mâna de ajutor. Dar caii? O 
să ne trezim fără ei. 

— Îi băgăm şi pe ei în casă. Repede! Bine că sân-tem la 
întuneric. N-au cum să ne vadă siucşii. 


Dădurăm fuga la cai, îi scularăm de jos şi, scoţându-i din 
ocol, îi duserăm până la uşa casei. Winnetou, lângă geam, 
tocmai voia să-i anunţe pe cei dinăuntru, când eu, dincoace, 
observai că, de fapt, uşa nu era încuiată, ba chiar crăpată 
niţel. O dădui larg în lături şi-l trăsei pe Swallow după mine 
- Winnetou procedă la fel cu roibul său, apoi trase zăvorul. 
Fireşte că zgomotul îi trezi pe toţi din somn. 

— Cine-i? Ce s-a întâmplat? Cai, în casă?! Exclamă 
coloniştii! Sărind din pat. 

— Noi suntem, Winnetou şi Old Shatterhand, îl lămurii, 
văzând ca nu ne recunoaşte prin întuneric. 

— Dumneavoastră? Pe unde aţi intrat? 

— Pe uşă. 

— Cum aşa?! Doar îi pusesem zăvorul! 

— Am găsit-o deschisă. 

— Pe toţi dracii! Oi fi fost zăpăcit. Dar de ce aţi adus caii? 

Omul zăvorâse, într-adevăr, uşa, însă bravul său musafir, 
negustorul, a deschis-o, pesemne, iar, ca să le pregătească 
indienilor terenul. 

— Am adus caii înăuntru ca să nu ni-i fure, îi explicai 
gazdei. 

— Să-i fure? Cine, adică? 

— Siucşii-okananda, care se apropie. Vor să ne atace. 

Vă puteţi imagina ce panică stârniră aceste vorbe. 
Corner, care se fălise că nu-i e teamă de nimic, se îngrozi în 
faţa primejdiei iminente. La rândul lui, Rollins o juca pe 
speriatul. Winnetou ceru să se facă linişte şi rosti: 

— 'Ţineţi-vă cumpătul! Doar n-o să-i bateţi pe okananzi cu 
gălăgie! Hai să ne sfătuim, să luam măsuri. 

— Ce să ne mai sfătuim?! Interveni Corner. Suntem 
pregătiţi. Cum apare unul, îl şi împuşcăm. Şi aşa, pe rând, 
până la ultimul. Bine că e lună şi-i vedem! 

— Nu, asta să n-o facem! Protestă apaşul. 

— Şi de ce nu? 

— Nu trebuie să vărsăm sânge când nu e neapărat 
nevoie! 


— Dar acum se cere. Le-aş da câinilor ăstora o lecţie să n- 
o uite neam de neamul lor! 

— Va să zică, fratele meu alb îi socoteşte pe indieni drept 
câini. N-ar fi rău să-şi amintească faptul ca şi eu sunt indian 
şi că-mi cunosc mai bine fraţii roşii decât îi cunoaşte el. 
Când indienii îl atacă pe un alb, ei n-o fac fără pricină. Fie 
că acesta le-a dat într-adevăr dovadă de duşmănie, fie că o 
altă faţă palidă îi stârneşte şi-i îndeamnă la atac. Poncaşii 
care au tăbărât asupra lui Old Firehand erau conduşi de un 
alb; iar acum, dacă siucşii-okananda vin să te prade, sunt 
încredinţat că tot un alb de-al vostru e de vină. 

— Nu cred. 

— Crezi, nu crezi, asta n-are importanţă. Winnetou, 
căpetenia apaşilor, ştie ce vorbeşte. 

— Chiar aşa fiind, tot trebuie să-i pedepsim pe okananzi 
cu asprime. De ce se lasă momiţi? Când cineva vrea să intre 
cu forţa în casa mea, îl împuşc fără milă. E dreptul meu şi 
am s-o fac! 

— Dreptul tău? Păstrează-ţi-l sănătos! Când eşti singur, 
n-ai decât să faci ce vrei. Dar acum suntem şi noi aici, adică 
Old Shatterhand şi cu mine. Şi află că noi, oricând şi 
oriunde, cerem să fim ascultați. De la cine ai cumpărat 
pământul acesta? 

— Să-l cumpăr? Dar ce, sunt chiar atât de prost?! M-am 
instalat aici, pentru că aşa mi-a plăcut; şi dacă rămân până 
la termenul prevăzut de lege, obţin dreptul de proprietate. 

— Desigur, că pe siucşi, adevărații stăpâni ai acestui 
pământ, nici nu i-ai întrebat dacă au ceva împotrivă? 

— Cum adică: să-i întreb?! 

— Şi te mai miri că te privesc ca pe un duşman, ca pe un 
hoţ care le-a răpit pământul? Zici că sunt câini? Vrei să-i 
împuşti? Încearcă numai, că-ţi zbor numaidecât creierii! 

— Păi, atunci, ce vrei să fac? Întrebă colonistul, care se 
potoli văzându-se astfel tratat de către faimosul şef al 
apaşilor. 


— Să nu faci nimic, mă-nţelegi, nimic! Răspunse acesta. 
Eu şi fratele Old Shatterhand vom lucra în numele tău. 
Dacă ne asculţi întocmai, scapi cu bine. 

Tot acest schimb de cuvinte nu dură mai mult de un 
minut. Între fimp, eu pândeam la o fereastră ca să observ 
mişcarea okananzilor. Nu se zărea nimeni. Probabil că 
ocoleau casa pe departe, ca să se convingă că nu sunt 
descoperiţi şi că nu-i aşteaptă. Vreo surpriză. Winnetou veni 
lângă mine, curios. 

— Fratele meu îi vede? 

— Încă nu. 

— Eşti şi tu de părere să nu-i ucidem? 

— Suntem într-un gând. Colonistul le-a furat glia. Şi apoi, 
mă gândesc că venirea lor poate să aibă şi un alt motiv. 

— Se prea poate. Dar cum să-i alungăm fără vărsare de 
sânge? 

— Fratele Winnetou ştie ca şi mine ce-i de făcut. 

— Într-adevăr, Old Shatterhand îmi ghiceşte gân-durilc, 
cum le ghicesc şi eu pe-ale lui. Să punem mâna pe unul de- 
ai lor, să-l luăm prizonier. 

— Exact. Îl prindem pe cel dintâi care va veni ca iscoadă. 
Nu-i aşa? 

— Ba da. Sunt sigur că vor trimite pe careva. Şi atunci, îl 
înşfăcăm! 

Desfăcurăm zăvorul şi crăparăm niţel uşa, cât să putem 
privi în curte. Mă aşezai la pândă. 

Timpul trecea încet, apăsător. În casă era beznă. Nici o 
şoaptă, nici o mişcare. Deodată, auzii nişte paşi sau, mai 
bine spus, nu-i auzii - căci nu urechea sesizează zgomotul, 
ci un anume instinct specific oricărui westman cu 
experienţă. Câteva clipe şi îl zării într-adevăr pe indianul 
trimis în recunoaştere. Se lungise la pământ şi se târa uşor, 
atent, aproape, mai aproape. Ajuns la uşă, ridică mâna ca s- 
o pipăie. Într-o secunda, o deschisei toată, larg, sării asupra 
omului şi-l apucai cu mâinile de gât. Indianul încercă să se 
apere, zvârli din picioare, îşi agită braţele, dar degeaba. 


Nici măcar un strigăt nu reuşi să scoată. Îl trăsei repede în 
casă şi Winnetou zăvori uşa la loc. 

— Faceţi lumină, mister Corner! Îi poruncii colonistului. 
Să-l vedem pe dumnealui cum arată la faţă. 

Corner se execută şi aprinse o luminare din seu de cerb. 
După ce-i slobozii gâtul, încleştându-i în schimb vârtos 
braţele, ne uitarăm de aproape la chipul indianului. 

— Murgul” căpetenia siucşilor-okananda! exclamă 
Winnetou. Grozavă captură a făcut Old Shatterhand! 

Strânsoarea mea aproape că-l sufocase pe indian. Acum 
răsuflă din adâncul pieptului şi rosti uluit: 

— Winnetou, căpetenia apaşilor! 

— Da, eu sunt! Mă cunoşti, nu ne vedem pentru întâia 
oară. Dar pe omul acesta nu-l ştii. Ai auzit cum i-am spus pe 
nume? 

— Old Shatterhand? 

— Chiar aşa. De altfel, te-ai putut încredința şi singur cu 
cine ai de-a face: te-a tras înăuntru ca pe o cârpă. Acum eşti 
al nostru. Ei, ce te aşteaptă, cum crezi? 

— Fraţii mei sunt vestiți pretutindeni. Ei or să-mi dea 
drumul şi voi fi slobod. 

— Aşa crezi? 

— Da. 

— De ce? 

— Pentru că războinicii okananda nu se află în duşmănie 
cu apaşii. 

— Dar voi faceţi parte din neamul siucşilor ca şi poncaşii, 
care ne-au atacat deunăzi. 

— N-avem nici o legătură cu ei. 

— Ascultă, lui Winnetou să nu-i vorbeşti cu viclenie! Eu 
sunt prietenul tuturor oamenilor roşii, dar pe ticăloşi, de 
orice culoare ar fi ei, îi socot duşmani. Zici că n-ai nimic 
comun cu poncaşii? E o minciună. Ştiu sigur că okananzii şi 
poncaşii nu s-au războit nicicând între ei; mai mult, acum 
sunt chiar aliaţi. Aşa că minciuna ta nu se prinde. Aţi venit 


aici ca să-i atacați pe aceşti albi. Crezi cumva că eu şi Old 
Shatterhand vom îngădui asemenea lucru? 

Şeful okananzilor îşi plecă privirea întunecată şi întrebă: 

— De când Winnetou, marea căpetenie a apaşilor, a ajuns 
un om fără cumpăna dreptăţii? Lumea îl preţuieşte pentru 
că s-a străduit de-a lungul vremii să nu oropsească pe 
nimeni. Şi astăzi să-mi stea împotrivă tocmai mie, care sunt 
în dreptul meu? 

— 'Te înşeli. Ceea ce vreţi voi să faceţi nu e bine. 

— De ce? Oare nu-i al nostru pământul? Şi dacă cineva 
doreşte să se aşeze aici nu e dator să ne ceară învoire? 

— Aşa e. 

— Dar aceste feţe palide nu ne-au întrebat de nimic. Prin 
urmare, nu e dreptul nostru sfânt să-i alungăm? 

— Departe de mine să vă tăgăduiesc acest drept; depinde 
însă ce şi cum faceţi. Trebuie oare să năpăstuiţi, să ardeţi, 
să ucideţi, dacă vreţi să scăpaţi de aceşti nepoftiţi? Adică, 
trebuie să vă purtaţi după pilda lor, să fiţi şi voi tâlhari care 
atacă noaptea, pe furiş? Omul curajos nu se fereşte să dea 
faţă cu duşmanii deschis, cinstit. Tu, însă, vii ca un laş, cu 
mulţime de războinici, ca să ataci o mâna de oameni. Mie, 
Winnetou, mi-ar fi ruşine să fac astfel. Orişiunde mă voi 
duce, voi spune lumii ce fricoşi sunt fiii okananzilor, care 
nici nu merită să se cheme războinici. 

„Murgul” fierbea de mânie, dar ochii apaşului îl fixau atât 
de poruncitor, încât se mulţumi să mormăie: 

— Fac şi eu după obiceiul oamenilor roşii; duşmanul 
trebuie atacat noaptea. 

— Când atacul e necesar! Numai atunci! 

— Şi ce-ai vrea, să-i iau pe aceşti albi cu vorbe bune? Să 
mă rog de ei? 

— Ba să le porunceşti, însă nu aşa, furişându-te noaptea, 
ca tâlharul, ci arătându-te înaintea lor demn, în plină zi, ca 
stăpân al acestui ţinut. Spune-le deschis că nu le îngădui să 
rămână aici; dă-le un răgaz de câteva zile pentru mutare şi 
numai dacă nu te vor asculta şi nu vor înţelege de cuvânt, 


atunci lasă-ţi frâu liber mâniei. Dacă procedai astfel, 
vedeam în tine pe căpetenia okananzilor şi vorbeam de la 
egal la egal. Aşa însă, te privesc ca pe un om care, lipsindu-i 
curajul, apucă drumuri piezişe. 

Okanandul se uita ţintă spre un colţ al încăperii, fără a 
scoate un cuvânt. Ce-ar fi putut răspunde? Îi eliberasem 
braţele din strânsoare, totuşi stătea în faţa noastră 
conştient de primejdia în care s-a vârât. Pe chipul grav al lui 
Winnetou licări un zâmbet uşor când mi se adresă cu 
întrebarea: 

— Murgul” spunea că o să-i dăm drumul şi va fi iarăşi 
liber. Ce părere are fratele meu Old Shatterhand? 

— Cred că şi-a greşit socotelile. Cine vine să pârjolească 
şi să ucidă, acela nu merită să mai vadă lumina soarelui. 

— Cum, Old Shatterhand vrea să mă omoare? Tresări 
okanandul. 

— Nu. Eu nu sunt ucigaş. Însă e o mare deosebire între a 
omori pe cineva şi a-l pedepsi pe bună dreptate cu moartea. 

— Şi ar fi oare drept să-mi luaţi viaţa? 

— Fireşte! 

— Ba nu! Eu mă aflu aici pe pământul nostru. 

— Ba te afli în casa unui alb, chiar dacă pământul de 
dedesubt îţi aparţine. După legile Vestului, am dreptul să te 
ucid, dacă pătrunzi cu forţa în wigwamul meu. Fratele 
Winnetou ţi-a spus cum trebuia să procedezi; şi eu sunt cu 
totul de părerea lui. Nimeni nu ne poate învinui de nimic 
dacă îţi scurtăm chiar acum zilele. Dar tu ne cunoşti; ştii că 
nu vărsăm niciodată sângele oamenilor dacă nu e 
neapărată nevoie. S-ar putea să ajungem la o învoială care 
să tc salveze. Întreabă-l pe Winnetou, căpetenia apaşilor şi 
vei afla ce şi cum. 

Omul venise ca să-i judece pe alţii şi acum stătea el 
înaintea judecății. Se afla în mare încurcătură. Tulburarea i 
se citea pe faţă, deşi îşi dădea osteneală s o ascundă. Ar fi 
vrut, fireşte, să mai aducă alte argumente în favoarea sa, 
dar nu le găsi. De aceea preferă să tacă, privindu-l pe apaş 


cu nişte ochi plini de aşteptare şi de mânie reţinută. 
Deodată, îşi îndreptă privirea spre Rollins, ajutorul 
negustorului şi mi se păru că, premeditat sau nu, îi cerea 
acestuia să-l susţină. Şi, într-adevăr, negustorul îi luă 
partea. 

— Sper că Winnetou, şeful apaşilor, nu e setos de sânge. 
Chiar şi aici, în Vest, nu se aplică pedeapsa decât pentru 
fapte săvârşite. Or, în cazul nostru, nu s-a petrecut nimic 
care să justifice o pedeapsă. 

Winnetou îl măsură cu privirea, bănuitor. Apoi rosti: 

— Când fratele meu Old Shatterhand şi cu mine, ţcful 
apaşilor, avem ceva de hotărât, nu ne trebuie patul nimănui. 
Va să zică, degeaba îţi baţi gura. Şi vtră la cap că bărbaţilor 
nu le stă bine limbuţia. Vorbeşte numai când e nevoie. 

De ce asemenea dojana aspră? Poate că nici Win-iltetou 
nu-şi dădea seama de ce. Însă, după cum s-a dovedit mai 
târziu, instinctul lui nu dăduse greş nici de astă data. 
Adresându-se „Murgului”, continuă: 

— Ai auzit cuvântul lui Old Shatterhand: judecata lui e şi 
a mea. Nu vrem să te ucidem, dar trebuie să ne spui totul 
pe şleau, fără ocolişuri sau înşelăciuni. Mărturiseşte cinstit: 
De ce aţi venit încoace? Doar n-ai să fii atât de laş, încât să 
ne ascunzi adevărul!... 

— Iuf! Făcu indianul cu ciudă. Războinicii okananzi nu 
sunt nişte fricoşi cum ziceai adineauri. N-am nimic de 
ascuns. Am vrut să atacăm casa. 

— Şi să-i daţi foc? 

— Da. 

— Şi cu oamenii ce urma să se întâmple? 

— l-am fi ucis. 

— Şi v-aţi hotărât singuri la această faptă? Okanandul 
şovăi. De aceea, Winnetou îşi preciza întrebarea: 

— Poate v-a îndemnat cineva? 

Omul tăcu şi de astă dată, ceea ce pentru mine însemna 
de fapt o confirmare. 


— Murgul” pare să nu găsească răspuns, stărui 
Winnetou. Dar aici e în joc însăşi viaţa lui. Dacă vrea să aibă 
zile, atunci să răspundă. Cine a pus la cale atacul? Poate 
cineva dinafară voastră? 

— A fost unul care ne-a îndemnat, mărturisi în cele din 
urmă prizonierul. 

— Cine? 

— Oare căpetenia apaşilor obişnuieşte să-şi trădeze 
aliaţii? 

— Nu! Recunoscu Winnetou. 

— Atunci, să nu fie cu supărare, nici eu nu trădez. 

— Înţeleg şi nu mă supăr. De fapt, cine-şi vinde prietenul 
merită ucis ca un câine râios. N-ai decât să treci sub tăcere 
numele lui. Vreau să ştiu numai dacă omul cu pricina e din 
neamul vostru, al okananziior. 

— Nu. 

— E dintr-un alt trib? 

— Nu. 

— Va să zică, e un alb? 

— Da. 

— Se află acum afară, printre războinicii tăi ? 

— Nu, nu-i afară. 

— Aşadar, se adevereşte bănuiala noastră, a lui Old 
Shatterhand şi a mea: aţâţătorul e un alb. Asta înseamnă că 
vom fi mai blânzi cu tine. Siucşii-okananda au tot dreptul să 
nu îngăduie aşezarea albilor pe glia lor străbună, dar nu e 
cazul să-i şi ucidă după cum vă puseserăţi în gând. 
Chibzuind, pe de alta parte, că totuşi nu v-aţi dus la 
îndeplinire planul, o să-ţi dăruim, cu anumite condiţii, viaţa 
şi libertatea. 

— Ce condiţii? Întreba „Murgul”. 

— Două la număr. Mai întâi, trebuie să te lepezi de albul 
care v-a îndemnat încoace. 

Condiţia aceasta părea să nu-i convină okanandu-lui. 
Totuşi, după oarecare şovăială, consimţi şi se interesă de 
cea de-a doua condiţie. Winnetou îl lămuri. 


— Vei cere acestei feţe palide, care se numeşte Corner, să 
cumpere de la voi pământul sau să-l părăsească. Numai 
dacă nu-ţi va împlini cererea, atunci te vei întoarce cu 
războinicii tăi şi-l vei alunga. 

De astă dată, „Murgul” se învoi mai repede. În schimb, 
colonistul era împotrivă. Se referi la legea proprietăţii 
private şi debita un lung discurs, pe care Winnetou i-l 
reteză în cele din urmă. 

— Noi îi cunoaştem pe albi numai ca pe nişte nemernici 
care ne fură pământul. Legile, dreptul şi datinile voastre nu 
ne interesează. Crezi că după ce-ai răpit pământul altora, 
vei scăpa de pedeapsă punându-te sub ocrotirea legilor 
ticluite de voi? Te ajut cât pot; mai mult să nu-mi ceri. Acum 
vom fuma calumetul, Old Shauerhand, eu şi căpetenia 
okananzilor, ca să consfinţim înţelegerea noastră. 

Winnetou vorbise pe un ton atât de hotărât, încât Corner 
renunţă să mai protesteze. Apoi apaşul umplu pipa păcii şi, 
cu ceremonialul cunoscut, convenţia fu pecetluită. 
Socoteam puţin probabil ca şeful okananzilor să-şi calce 
cuvântul. Nici Winnetou nu ezita să-i acorde încrederea: se 
îndreptă spre uşă, trase zăvorul şi rosti: 

— Fratele meu roşu se poate întoarce acum la războinicii 
săi şi să plece cu ei împreună. Suntem convinşi că-şi va ţine 
legământul. 

Okanandul ieşi. Prevăzători, puserăm din nou zăvorul la 
uşă şi ne postarăm la ferestre ca să-l urmărim. Se depărta 
doar câţiva paşi şi se opri anume în bătaia lunii; dorea să-l 
vedem şi noi. Vârându-şi două degete în gură, şuieră odată 
lung şi ascuţit. Cât ai clipi, războinicii se adunară în jurul 
lui. Erau, fireşte, surprinşi de acest semnal, de vreme ce 
însuşi „Murgul” le ordonase să stea ascunşi şi liniştiţi. Dar 
căpetenia le vorbi cu glas tare, spre bună-ştiinţă. 

— Războinicii okananzilor să asculte aici! Am venit 
încoace pentru a-l pedepsi pe Corner, faţa palidă care s-a 
cuibărit pe pământul nostru fără să ne ceară învoirea. Eu 
m-am strecurat înainte ca să iscodesc şi totul ar fi mers ca 


pe apă dacă nu se aflau aici, în popas de noapte, doi dintre 
cei mai vestiți bărbaţi ai preriei şi ai munţilor: Old 
Shatterhand şi căpetenia apaşilor, Winnetou. Ei ne-au zărit 
când veneam încoace, iar pe mine Old Shatterhand m-a 
prins şi m-a vârât cu forţa în casă. De fapt, nu-i nici o ruşine 
să fii biruit de un asemenea om. În schimb, e o cinste să 
fumezi cu el şi cu Winnetou pipa păcii. Aşa am şi făcut. Şi 
am încheiat cu el legământ să-i lăsăm în viaţa pe albii care 
s-au aşezat aici, dacă ne cumpără locul sau îl părăsesc într- 
un termen ce rămâne să-l hotărâm împreună. Aceasta e 
înţelegerea noastră şi eu, din parte-mi, mă voi ţine de 
cuvânt. Winnetou şi Old Shatterhand stau la fereastră şi îmi 
ascultă vorbele. Intre noi e pace şi prietenie. Fraţii mei să 
mă urmeze! Ne întoarcem la wigwamurile noastre! 

Plecă şi dispăru după gard. Ceata de războinici pieri şi ea 
în noapte. 

Bineînţeles că ne repezirăm cu toţii afară să controlăm 
dacă plecaseră cu adevărat - deşi eram aproape siguri că 
nu aveau intenţia să ne tragă pe sfoară. Găsind totul în 
ordine, secaserăm caii din casă şi ne culcarăm iar în ocolul 
cu pricina. Numai Rollins părea bănuitor şi se luă după 
indieni, cică să-i mai ţină un timp sub observaţie. Fireşte că, 
mai târziu, aveam să ne lămurim de ce devenise atât de 
zelos. Nici nu băgarăm de seama când se înapoic. Dar 
dimineaţa, când mă trezii din somn, îl văzui şezând alături 
de gazdă, în faţa uşii, pe un buştean ce ţinea loc de bancă. 

Corner ne dădu bineţe pe un ton prea puţin amabil. Era 
supărat şi convins că ar fi fost mult mai bine dacă i-am fi 
„curăţat” pe indieni, cum se exprimase în ajun. Acum avea 
de ales între a plăti şi a pleca. La urma urmei, nu-l 
plângeam deloc. De ce se instalase tocmai aici? Ce-ar spune 
locuitorii din Illinois sau din Vermont dacă un indian siux, cu 
familia după el, s-ar opri acolo, declarând trufaş: „Pământul 
acesta îmi aparţine!”? 

Nu ne prea sinchisirăm deci de supărarea colonis-tului şi, 
mulţumindu-i pentru găzduire, pornirăm la drum. 


Potrivit înţelegerii, Rollins ne însoțea, dar aproape că nu-i 
simţeam prezenţa. Călărea la oarecare distanţă, ca un mic 
slujbaş, care-şi arată astfel respectul faţă de superiori. 
Lucrul nu avea în sine nimic supărător, ba ne şi convenea. 
Puteam să discutăm în voie, nestingheriţi de nimeni. 

Abia după câteva ore se apropie de noi şi deschise vorba 
despre afacerea proiectată. Se informă asupra calităţii şi 
cantităţii pieilor pe care Old Fi-rehand avea intenţia să le 
vândă. După ce-i dădurăm lămuririle necesare, încercă să 
afle în ce anume loc ne aştepta Old Firehand, unde şi cum 
îşi adăpostise marfa. Am fi putut să-i satisfacem şi această 
curiozitate, dar neştiind ce hram poartă, evitarăm să-i dăm 
un răspuns precis. De altfel, nu stă în obiceiul westmen-ilot 
sau al vânătorilor să divulge locurile în care îşi păstrează 
agonisita. Sincer vorbind, nici nu ne păsa dacă discreţia 
noastră îl indispune. Şi într-adevăr, din acea clipă, Rollins se 
ţinu mereu retras, cât mai departe de noi. 

Călăream în aceeaşi direcţie din care veniserăm în ajun - 
prin urmare, nu mai era necesar să cercetăm împrejurimile. 
Le cunoşteam destul de bine. Totuşi, nu renunţarăm 
complet la acea precauţie de care un westman încercat nu 
s-ar lipsi nicicând, chiar dacă ar cunoaşte ţinutul ca pe 
propriul său buzunar. Observam mereu terenul şi nu 
pierdeam din ochi urmele de oameni sau animale. Şi 
această atenţie neslăbită ne duse, câtre amiază, la 
descoperirea unei urme pe care am fi trecut-o, poate, cu 
vederea, dacă n-am fi constatat că cineva se ostenise s-o 
şteargă. Şi nici atunci poate că n-am fi luat-o în seamă, dacă 
n-am fi văzut alături iarba culcată la pământ, semn că acolo 
poposiseră nişte oameni. Ne-am oprit, aşadar, ca să 
examinăm urma de aproape. Atunci se apropie şi Rollins, 
descălecând lângă noi. 

— O fi de animal sau de om? Întrebă el. 

Winnetou nu-i acordă nici un răspuns; eu, însă, i-l dădui 
din politeţe. 


— Se pare că nu prea aveţi experienţă în citirea urmelor. 
Aici totul e clar de la prima vedere. 

— Adică, oameni? 

— Desigur. 

— Nu-mi vine să cred... Ar însemna ca iarba să fie mult 
mai strivită. 

— Va imaginaţi că există pe-aici inşi care bătătoresc 
anume pământul din plăcerea de a fi descoperiţi şi 
înşfăcaţi? 

— Ah, nu, dar călare nu poţi evita să laşi urme mai 
pronunţate. 

— Şi dacă respectivii merg pe jos, fără cai?! 

— Cum pe jos? Prea ar bate la ochi, ar fi chiar suspect. 
Aici nu cred să găsiţi om care să nu-şi aibă calul său. 

— De acord. Numai că se întâmplă, poate aţi auzit şi 
dumneavoastră, ca omul să-şi piardă într-un fel calul. 

— Se întâmplă, fireşte. Dar în cazul nostru, nu e vorba de 
un singur ins. Unul, mă rog, rămâne fără cal, dar mai mulţi 
deodată?... 

O făcea pe deşteptul, deşi era clar că nu prea îl ajută 
cunoştinţele. De altfel, nici nu mai aveam chef să-i răspund. 
Şi chiar atunci interveni Winnetou. 

— Ştie fratele meu Old Shatterhand ce urmă e asta? 

— Ştiu. 

— Trei albi fără cai, fără puşti, numai cu ciomege. Au 
plecat de aici în şir, unul după altul. Cel din coadă a încercat 
să şteargă urmele. Va să zică, se ştiau urmăriţi. 

— Aşa gândesc şi eu. Totuşi... fără nici un fel de arme?... 

— În orice caz, nu aveau puşti. Altminteri am găsi vreun 
semn pe locul unde le-au lepădat în timpul popasului. 

— Hm! Ciudat! Trei albi neînarmaţi, într-o regiune atât 
de periculoasă! Nu văd altă explicaţie decât că li s-a 
întâmplat, poate, o nenorocire; poate au fost atacați şi 
prădaţi. 

— Fratele meu alb parcă ar gândi cu capul meu. Aceşti 
oameni au trecut pe-aici sprijiniți în crăci rupte din arbori; 


dovadă, găurile lăsate în pământ. Desigur că au nevoie de 
ajutor. 

— Şi vrei să mergem în ajutorul lor? 

— Căpetenia apaşilor e gata oricând să ajute, fără să 
întrebe dacă e vorba de indieni sau de albi. Mă interesează 
totuşi părerea lui Old Shatterhand, fiindcă eu, deşi aş vrea, 
mă cam îndoiesc, n-am încredere. 

— De ce? 

— Mi se pare cam suspectă purtarea acestor feţe palide. 
De ce şi-or fi dat osteneală să şteargă urmele care duc mai 
încolo, de vreme ce aici, pe locul popasului, au lăsat totul 
vraişte? 

— Poate că n-au avut timp. Sau şi-or fi zis că nu e nicio 
primejdie dacă urmăritorii descoperă locul acesta; 
important e să nu vadă în ce direcţie au apucat de aci 
încolo. 

— O fi cum spune fratele meu; dar asta înseamnă că sunt 
nişte oameni fără experienţă, nu westmen-i adevăraţi. Hai 
după ei, să le dăm ajutor! 

— De acord, mai ales că, după cât se pare, nu trebuie să 
ne abatem prea mult din drumul nostru. 

Încălecarăm din nou. Rollins însă şovăi. 

— N-ar fi mai sănătos să-i lăsăm în plata Domnului? Ce 
interes avem să ne luăm după ei? Nu ne foloseşte la nimic. 

— Nouă, ce-i drept, nu ne foloseşte, în schimb, lor!... 

— Ne pierdem vremea... 

— Nu suntem chiar atât de grăbiţi încât sa abandonăm 
nişte oameni care, probabil, au nevoie de sprijinul nostru. 

Deoarece îi vorbisem pe un ton cam aspru. Rollins, 
îmbufnat, bâigui ceva neînțeles şi se săltă la rândul lui în 
şa.' Mărturisesc că nu-l prea aveam la inimă. Iotuşi, nu mi-l 
închipuiam încă nici pe departe atât de perfid pe cât era. 

Urmele treceau prin pădure, ducând apoi în câmp 
deschis. Erau proaspete. Le apreciam vechimea la cel mult 
o oră. Şi, într-adevăr, mânând bine caii, îi observarăm 
repede pe cei în cauză. Erau cam la o milă engleză 


depărtare şi abia străbăturăm jumătate din drum, că ne 
zăriră şi ei. Statură o clipă locului, parcă speriaţi. Pe urmă o 
luară la picior, fugind ca şi când i-ar fi ameninţat moartea. 
Dădurăm pinteni cailor. Fireşte că i-am fi putut ajunge 
imediat, dar căutarăm mai întâi să-i liniştim itri-gându-le 
câteva vorbe amicale. Atunci s-au oprii. 

Erau, într-adevăr, complet neînarmaţi; nu aveai; nici 
măcar cuțite; îşi închipuiseră nişte ciomege din crăci. În 
schimb, hainele de pe ei arătau destul de bine. Primul era 
legat la cap cu o basma; al doilea îşi purta braţul stâng într- 
o eşariă; al treilea părea nevătămat. Ne priviră bănuitori, 
înfricoşaţi. 

— De ce fugiţi aşa, domnilor? Îi întrebai. 

— Dacă nu ştim cine sunteţi şi ce gânduri nutriţi!... 
răspunse cel mai vârstnic dintre ei. 

— Asta n-are importanţă. Oricine am fi, tot v-am fi ajuns 
din urmă. De aceea, fuga e inutilă. Dar fiţi pe pace: suntem 
oameni de treabă. Ne-am luat după dumneavoastră ca să vă 
dăm, la nevoie, un ajutor. Bănuiam că nu sunteţi într-o 
situaţie tocmai plăcută. 

— Şi n-aţi greşit, sir. Ne-a mers prost. Slavă cerului că am 
scăpat de la moarte! 

— Dar cine v-a maltratat în felul ăsta? Nişte albi? 

— Nu. Siucşii-okananda. 

— Aşa, va să zică... Şi când? 

— Ieri dimineaţă. 

— Unde? 

— Sus, la Turkey-River. 

— Dar cum s-au petrecut lucrurile? Sau poate aţi prefera 
să nu vă întreb? 

— De ce nu, dacă sunteţi într-adevăr oameni de treabă, 
cum ne-aţi declarat adineauri?! În acest caz, n-am putea să 
aflăm oare numele dumneavoastră? 

— Desigur, acest gentleman roşu e Winnetou, căpetenia 
apaşilor, eu sunt Old Shatterhand, iar dumnealui e mister 


Rollins, negustor de profesie, care ne însoţeşte în interes de 
afaceri. 

— High-day! Slavă Domnului! Atunci, orice bănuială 
trebuie exclusă. Despre Winnetou şi Old Shatterhand am 
auzit multe, deşi nu ne numărăm printre westmen-i. lată 
doi bărbaţi de nădejde, pe care te poţi bizui! Norocul 
nostru că ne-aţi ieşit în cale. Da, domnilor, avem urgentă 
nevoie de ajutor, foarte urgentă. Răsplătească-vă cerul 
pentru binele ce ni-l veţi face! 

— Suntem gata! Numai să ştim ce anume ar fi de făcut. 
— Înainte de toate, să ne recomandăm. Eu mă numesc 
Warton. Acesta e fiul meu. lar celălalt mi-e nepot. Venim din 

regiunea New-Ulm, ca să ne stabilim la Turkey-River. 

— Mare imprudenţă! 

— Aşa e, din păcate. Dar n-am ştiut ce ne aşteaptă aici. Ni 
se înfăţişase totul atât de frumos şi de simplu! Ai fi zis că n- 
aveam decât să ne instalăm şi să strângem recolta. 

— Chiar aşa? Şi la indieni nu v-aţi gândit de loc? 

— Ba da, insă ne-au fost descrişi cu totul altfel decât sunt 
în realitate. Ne-am echipat bine şi am venit încoace ca să ne 
alegem un loc bun pentru gospodărie. Ei şi am căzut în 
mâinile pieilor-roşii! 

— Să fiţi mulţumiţi că aţi scăpat aşa de ieftin! 

— Aveţi dreptate, sir. La început, lucrurile se anunțau 
mult mai grave. Indienii îi dădeau zor cu stâlpul torturii şi 
cu alte asemenea plăceri. Dar pe urmă s-au mulţumii să ne 
alunge, după ce ne-aţi luat totul, afară de haine. Aveau 
preocupări mai importante decât să se care cu noi. 

— Aţi înţeles, poate, despre ce anume preocupări era 
vorba? 

— Nu le cunoaştem graiul, însă căpetenia o rupea niţel 
pe englezeşte şi ne-a pomenit de unul Corner, un colonist, 
căruia probabil că-i purtau sâmbetele. 

— Exact. Se pregăteau să-l atace chiar aseară; de aceea 
nu prea aveau timp, nici chef să se ocupe de voi. Asta v-a 
salvat viaţa. 


— Dar ce fel de viaţă! 

— Ce-aţi spus? Nu înţeleg! 

— Vreau să spun că e un calvar să n-ai asupra ta nici o 
armă, nici măcar un cuţit cu care să-ţi faci rost de vânat. De 
ieri dimineaţă ne-am hrănit doar cu rădăcini şi cu coacăze, 
iar aici, în prerie, nici atât. Daca nu veneaţi, cred că 
muream de foame. Pentru că, scuzaţi, ceva de-ale gurii, 
poate o bucăţică de carne, se va fi găsind, probabil, la 
dumneavoas-tră... 

— Se găseşte. O să vă dăm. Şi acum, de fapt, în-cotro 
grăbeaţi? 

— Spre fortul Wilke. 

— Cunoaşteţi drumul? 

— Nu prea, dar cred că am ghicit oarecum direcţia. 

— Într-adevăr, aţi ghicit-o. Şi aveţi vreun interes special 
să ajungeţi la fort? 

— Avem un interes cât se poate de serios. Va spuneam 
adineauri că noi, ăştia trei, am luat-o înainte ca să depistăm 
locul. Familiile noastre, venind din urmă, ne aşteaptă la 
fortul Wilke. Dacă ajungem acolo, am scăpat cu toţii de 
primejdie. 

— Iată o coincidenţă fericită! Şi noi mergem exact în 
aceeaşi direcţie. În plus, ne aflăm în raporturi amicale cu 
garnizoana din fort. Dacă vreţi, facem drumul împreună. 

— Da?... Ne îngăduiţi, sir? 

— Cum de nu! Doar n-o să vă lăsăm aici la voia 
întâmplării! 

— Dar nu avem cai; ni i-au luat indienii. Va trebui să 
mergem pe jos şi veţi pierde mult timp din cauza noastră. 

— N-avem ce face. Acum staţi, odihniţi-vă. Să vă dăm şi 
ceva de mâncare. 

Rollins nu părea deloc mulţumit de hotărârea luată, 
înjură printre dinţi, apoi trăncăni ceva despre în-târziere şi 
despre caritatea noastră inutilă. Dar nu-l luarăm în seamă. 
Sărirăm din şa şi, după ce le dădurăm demâncare străinilor, 
ne culcarăm în iarbă. Nefericiţii drumeţi se ospătară cu 


poftă şi se odihniră câteva ore. Apoi ne continuarăm 
drumul, reluând direcţia de la care ne abătusem. Oamenii 
erau fericiţi şi dispuşi să mai sporovăiască, dar Winnetou şi 
cu mine nu ne arătam prea guralivi. 

În ce-l priveşte pe Rollins, cei trei încercară zadarnic să-i 
dezlege limba. Era supărat foc şi, drept orice răspuns, îi 
repezea cu brutalitate. Faptul acesta îl scăzu şi mai mult în 
ochii mei. Omul îmi deveni şi mai antipatic. De aceea îl 
urmăream mereu, pe ascuns, cu privirea. Şi rezultatul 
acestei atente examinări se dovedi pe parcurs cu totul altul 
decât cel bănuit. 

Aşa, de pildă, văzui că, ori de câte ori se credea 
neobservat, un zâmbet ironic, satisfăcut şi răutăcios ii 
strâmba gura. Totodată, se uita pieziş, cercetător, la 
Winnetou şi la mine. Desigur că aici era un tâlc şi încă unul 
primejdios. Atent, ca să nu bage de seamă, continuam să-l 
urmăresc. Din când în când, privirea i se întâlnea cu a celor 
trei străini care, repede şi-o mutau în altă parte, lăsându-mi 
totuşi impresia că ar fi înţeleşi între ei. Să fi fost oare 
tuspatru cunoştinţe vechi sau chiar asociaţi? Şi atitudinea 
ostilă a lui Rollins să nu fi fost decât o mască? Dar ce motive 
să-i fi determinat la un asemenea joc? Doar străinii aceştia 
ni se arătau plini de recunoştinţă! Ori mă înşelam? 

Curios lucru! Identitatea, aş zice permanentă, de simţire 
şi de gândire dintre apaş şi mine, se manifestă şi acum. 
Tocmai când meditam asupra constatărilor mele, Winnetou 
se opri, cobori de pe cal şi se adresă bătrânului Warton: 

— Fratele alb a mers destul pe jos; să mai urce acum pe 
calul meu. Cred că şi Old Shatterhand va face la fel. Avem 
amândoi picioare bune şi vom ţine pasul cu caii. 

La început, Warton se prefăcu a nu accepta, dar până la 
urmă primi bucuros. Fiul său încalecă pe Swallow. S-ar fi 
cuvenit ca şi Rollins să-i ofere calul celui de-al treilea 
drumeţ. Dar n-o făcu. De aceea, pe parcurs, fiul şi nepotul 
lui Warton se folosiră cu schimbul de calul meu. 


Mergând pe jos, ne cream posibilitatea de a rămâne mai 
în urmă, fără a da de bănuit. Ne ţineam la oarecare 
distanţă, ca să nu fim auziţi şi, ca măsură de precauţie, 
vorbeam în graiul apaşilor. 

— Fratele meu Winnetou nu şi-a cedat calul din mila, ci 
din altă cauză, începui eu. 

— Old Shatterhand judecă bine, confirmă apaşul. 

— I-ai observat cu atenţie pe cei patru? 

— Văzându-te cam bănuitor, m-am apucat şi eu să-i 
urmăresc. Dar şi mai înainte băgasem de seamă unele 
lucruri. 

— Ce anume? 

— Fratele meu va ghici, desigur şi asta. 

— Nu cumva e vorba de bandajele lor? 

— Chiar aşa. Unul şi-a înfăşurat capul, celălalt braţul şi 
cică rănile astea ar proveni de la întâlnirca lor de ieri cu 
siucşii-okananda. Crezi că-i adevărat? 

— Nu cred. Mai curând mi se pare că nici n-au fost răniţi. 

— Desigur, sunt teferi. Până acum am trecut pe lingă 
două ape şi ei nici gând să stea să-şi mai răcorească rănile. 
Dar dacă nu sunt răniţi, înseamnă ca toată povestea cu 
okananzii e o minciună... Şi încă un lucru: te-ai uitat la ei 
când mâncau? 

— Da. Au mâncat serios. 

— Totuşi, prea puţin şi fără lăcomia unor oameni care, de 
ieri dimineaţă cică, nu s-ar fi hrănit decât cu rădăcini şi 
coacăze. Şi pe urmă, ei susţin că au fost ieri la Turkey-River. 
Dar gândeşte-te: când au putut să bată atâta drum până 
aici? 

— Asta n-o mai ştiu, nu cunosc distanţa. 

— Doar calare dacă poţi s-o parcurgi atât de repede. Va 
să zică, ori au cai, ori n-au fost la Turkey. 

— Hm! Să presupunem că au cai, dar atunci de ce ne-au 
minţit şi în seama cui şi-au lăsat animalele? 

— Aflăm noi şi asta. Crede fratele meu că Rollins îi 
duşmănegşte într-adevăr? 


— Ba eu cred că se preface. 

— Am văzut şi cu: sigur că se preface. Se cunosc 
tuspatru. Poate că sunt chiar înţeleşi. 

— Şi de ce tot jocul acesta? În ce scop? 

— Greu de ghicit acum. Dar vom afla. 

— Ce-ar fi să le spunem deschis bănuiala noastră? 

— Nu e bine. 

—? 

— Purtarea lor poate avea altă pricină, fără nici o 
legătură cu noi. S-ar putea ca, în ciuda bănuielii noastre, 
oamenii să fie foarte de treabă. De aceea, să nu-i jignim: să 
nu le spunem nimic până nu ne convingem. 

— Hm! Uneori fratele meu Winnetou mă face să mă 
ruşinez, pentru că mă întrece cu mult în bunătate şi 
delicateţe. 

— Oare Old Shatterhand îmi găseşte vreo vină că mă port 
aşa? 

— Nicidecum. Departe de mine să-ţi fac vreun reproş. 

— Howgh! Să nu condamni niciodată până nu cunoşti 
adevărul. Mai bine îndură tu nedreptatea decât s-o 
săvârşeşti. Fratele meu să stea şi să judece: ce pricină ar 
avea Rollins să ne facă vreun rău? 

— Absolut niciuna. Dimpotrivă, ar trebui să fie bucuros 
de întâlnirea noastră. 

— Aşa e, fireşte. Omul are tot interesul să vândă marfa; 
patronul lui ar putea să încheie o afacere bună cu Old 
Firehand. Or, în cazul că ni s-ar întâmpla ceva pe drum, 
totul ar cădea baltă, pentru că nimeni n-ar afla din gura 
noastră unde se adăposteşte Old Firehand şi marfa lui. Prin 
urmare, chiar daca Rollins ar plănui vreo ticăloşie, 
deocamdată, până nu va vedea pieile, putem fi liniştiţi. Ce 
crede fratele meu? 

— Cred la fel ca şi Winnetou. 

— Şi acum, în privinţa celor trei, care pasămite, au venit 
să-şi caute aici un loc pentru viitoarea lor colonie şi au fost 
atacați... 


— Nu sunt colonişti! 

— Aşa gândesc şi eu. Sunt altceva. 

— Dar ce? 

— Orice-ar fi, cât călătorim împreună, n-avem de ce ne 
teme. 

— Pe urmă, însă, după ce vom fi sosit la destinaţie... 

— Iuf! Zâmbi apaşul. Old Shatterhand parc-ar gândi 
iarăşi cu capul meu. 

— Nu-i de mirare. Presupunerea e la mintea oricui, nici 
nu văd alta posibilă. 

— Adică vrei să spui că tuspatru sunt negustori înţeleşi 
între ei? 

— Da. Coloniştii! Corner ne-a informat ieri că Burton, 
negustorul, lucrează cu patru sau cinci ajutoare. S-ar 
putea, deci, ca bătrânul acesta, care îşi zice Warton, să fie 
de fapt Burton. Numele se cam aseamănă. Se poate ca 
negustorul să fi poposit azi-noapte în vecinătatea lui Corner, 
iar Rollins, ajutorul, tocmai de aceea să fi dispărut o vreme 
din casă; o fi plecat să-l anunţe pe patron în legătură cu 
afacerea propusă de noi Şi atunci, bătrânul a hotărât să ne 
iasă în drum şi să ni se alăture împreună cu celelalte două 
ajutoare. 

— Dar cu ce gând? Bun sau rău? 

— Hm! Cred că nu tocmai bun. Altminteri, ar însemna ca 
toată şmecheria să nu aibă decât un singur scop: ca 
negustorul să ajungă la magaziile lui Old Firehand, sa vadă 
marfa şi s-o preţuiască în taină, fără ca noi să bănuim cu 
cine avem de-a face. Ar fi, ca să spun aşa, un şiretlic 
negustoresc. Dar nu-i prea înţeleg rostul, de vreme ce 
Rollins poate stabili tot atât de bine valoarea pieilor. 

— Fară îndoială. Rămâne deci să bănuim altceva. 
„Drumeţii” ăştia, împreună cu Rollins, vor să pătrundă la 
noi, sa vadă unde se găsesc pieile şi să le ia fără nici o plată. 

— Prin urmare, jaf sau chiar omor? 

— Da. 

— Şi eu bănuiesc acelaşi lucru. 


— E aproape sigur. Sunt oameni suspecți, par a fi nişte 
răufăcători. Însă pe drum, nici o grijă: nu ne vor face nimic. 
Lovitura urmează abia când vom ajunge la „fortăreaţa” lui 
Old Firehand. 

— Dar nu e deloc greu să le stricăm socotelile. Pe Rollins 
n-avem încotro, trebuie să-l luăm cu noi. În schimb, de 
ceilalţi putem scăpa mai repede. Ne despărţim şi gata. 
Ziceau doar că se duc la fortul Wilke unde sunt aşteptaţi de 
familiile lor. Aşa că e simplu. Totuşi, chiar pe parcurs, nu 
trebuie să uităm nici o măsură de precauţie. Ni se pare 
nouă ca am prins firul, dar poate să şi greşim. De aceea, 
trebuie să fim cu ochii pe ei zi şi noapte. 

— Da, da, să fim atenţi; eu, unul, cred că şi caii lor se află 
prin preajmă, sub paza cuiva. Va să zică, să ne hotărâm: 
deseară dormim cu schimbul. Vom veghea pe rând, gata de 
luptă şi fără să ne simtă nimeni. 

Astfel se desfăşura discuţia noastră, în timp ce mergeam 
pe jos, în urma cailor. Cu luciditatea lui, Winnetou judecase 
iarăşi bine. Dar nu întrezărise totul. Dac-am fi bănuit şi 
restul, cu greu ne-am fi putut păstra calmi în faţa 
„tovarăşilor” noştri de drum. 

Nici după-amiază, deşi invitaţi cu stăruinţă, nu ne 
folosirăm de caii noştri. Când se făcu seară, am fi poposit 
bucuroşi în preria deschisă unde, privind roată, poţi depista 
mai uşor primejdiile, dar se pornise o vântoasă rece cu 
ploaie, care ne-ar fi muiat până la piele. Am preferat deci să 
ne continuăm drumul şi, ajungând la marginea unei păduri, 
m-am adăpostit sub nişte arbori cu coama deasă. Astfel, 
căutând să ne ferim de ploaie, lăsarăm oarecum pe al doilea 
plan preocuparea noastră în legătură cu pericolul - poate 
chiar iminent - care ne ameninţa şi căruia, dacă s-ar fi 
produs, nu i-am fi putut face faţă decât prin neadormită 
vigilenţă. 

Proviziile noastre erau calculate numai pentru două 
persoane, dar Rollins avea şi el de-ale mân-cării, încât toată 


lumea se îndestulă. Ba mai rămase şi un rest pentru a doua 
zi când, de altfel, ne puteam îngriji de ceva vânat prospăt. 

După cină ar fi fost desigur cazul să ne culcăm, numai că 
însoțitorii noştri nu se arătau dispuşi să doarmă. Discutau 
zgomotos, nestingheriţi, cu toate că-i prevenisem să nu 
vorbească tare. Până şi Rollins deveni vorbăreţ, povestindu- 
şi aventurile trăite în timpul diverselor sale călătorii de 
afaceri. Fireşte că nici eu, nici Winnetou nu puteam adormi. 
Stăteam amândoi treji, deşi nu luam parte la discuţie. 

Această animaţie gălăgioasă nu-mi părea deloc în- 
tâmplătoare, ba mai degrabă întreţinută intenţionat. Nu 
cumva era un mod de a ne abate atenţia de la nişte lucruri 
ce se petreceau în preajmă? Privindu-l pe Winnetou, 
constatai că era şi el frământat de acest gând. Toate 
armele, chiar şi cuțitul, le ţinea la îndemână, iar privirea-i 
ageră, abia mijită printre gene, pândea orice mişcare - deşi 
numai eu, carc-l cunoşteam ca pe mine însumi, eram în 
măsură să-i observ încordarea. Ziceai că stă cu ochii închişi, 
că doarme. Fireşte că şi eu făceam la fel. 

Ploaia încetă curând şi vântul se mai potoli. Ne-ar fi 
convenit să ne mutăm acum în câmp deschis, dar am fi dat 
loc la nemulțumiri şi proteste din partea celorlalţi. De aceea 
ramaserăm pe loc. 

Aflându-ne pe teritoriul ostil al indienilor siucşi, aveam un 
pretext serios ca să nu încingem focul, după care s-ar fi 
putut orienta eventualii aliaţi ai însoţitorilor noştri. Eram 
siguri că, datorită deprinderii noastre cu întunericul, vom 
descoperi la timp orice mişcare suspectă... 

Ne adăpostiserăm, cum spuneam, sub nişte copaci cu 
rămuriş bogat şi, presupunând că duşmanul nu ar putea 
veni decât dintr-o anume direcţie, stăteam cu faţa la 
pădure. Sus, în văzduh, se iţi secera subţire a lunii, 
presărând cu lumină uşoară, mată, creştetele copacilor 
boltiţi deasupra noastră. Conversaţia celor patru se 
prelungea mereu, zgomotos. Era clar că, deşi nu ni se 
adresau direct, urmăreau să ne reţină atenţia şi să ne-o 


sustragă de la alte obiective. Winnetou stătea întins pe jos, 
rezemat în cotul stâng şi cu capul în palmă. Deodată, 
observai că-şi îndoaie uşurel piciorul drept, închipuind cu 
genunchiul un unghi ascuţit. Avea oare de gând să tragă cu 
arma „de la genunchi”, acea faimoasă şi dificilă poziţie pe 
care am descris-o în altă parte? 

Într-adevăr! Apucă puşca de argint şi o lipi, aparent fără 
nici o intenţie, de coapsă. Scrutând întunericul în 
prelungirea puştii lui Winnetou, descoperii o licărire slabă 
de tot, cam fosforescentă, ce stăruia într-o tufă, sub un 
copac - al patrulea de lângă noi. Numai un om ca Winnetou, 
extrem de ager şi exersat, o putuse zări. Fără îndoială că 
acolo se ascundea cineva. Winnetou se pregătea deci să-l 
împuşte pe spion „de la genunchi”, să-l trăsnească drept 
între ochi, singura ţintă sigură. Încă niţel - şi ochii aceia vor 
intra în bătaia puştii. Aşteptam încordat clipa fatală. 
Winnetou nu trăgea niciodată pe alături, fie chiar şi 
noaptea, din această poziţie dificilă. Văzui cum îşi fixează 
degetul pe trăgaci... Dar nu apăsă... Dimpotrivă, lăsă să-i 
alunece puşca din mină şi îşi întinse la loc piciorul. Ochii din 
tufiş dispăruseră. 

— Şiret, băiatul! Îmi şopti Winnetou în graiul apaşilor. 

— Pesemne că ştie cum se trage „de la genunchi”. S-o fi 
descurcând şi el din asemenea poziţie, îi spusei tot în 
şoaptă. 

— E o faţă palidă. 

— Desigur. Un siux n-ar sta cu ochii căscaţi. Acuma ştiu 
că duşmanul ne pândeşte. 

— Dar şi dânsul ştie că l-am simţit. 

— Aşa e, din păcate. O fi înţeles că te pregăteai să tragi; 
de-acum înainte, va fi cât se poate de atent. 

— N-o să-i ajute la nimic. Mă iau după el. 

— E primejdios... 

— Pentru mine? 

— Va observa numaidecât că ai dispărut de aici şi... 


— Pshaw! Îl fac să creadă ca mă duc la caii noştri. Asta n- 
o să-l neliniştească. 

— Lasă-l mai bine în seama mea, Winnetou! 

— Cum, vrei să te trimit pe tine în gura lupului, ca şi când 
mie mi-ar fi teamă?! Eu l-am zărit primul şi e dreptul meu 
să-l învăţ minte. Ajută-mă numai sa ies de aici fără să-i 
trezesc hăituiala. 

Ca să-i îndeplinesc dorinţa, mă adresai după câtva timp 
însoţitorilor noştri: 

— Ia mai încetaţi cu sporovăială! Pornim dis-de-dimineaţă 
şi trebuie să mai apucăm un pic se somn. Spuneţi, vă rog, 
mister Rollins, v-aţi priponit bine calul? 

— Bine! Răspunse acesta contrariat că le-am întrerupt 
taifasul. 

— Al meu se cam plimbă în voie, interveni cu glas tare 
Winnetou. Trebuie să-i aleg şi eu un locşor de păscut în 
timpul nopţii şi să-l priponesc. Vrea fratele Old Sbatterhand 
să-l duc şi pe-al lui? 

— Dacă eşti atât de bun! Încuviinţai ca şi când am fi avut 
într-adevăr grija cailor. 

Winnetou se ridică încet, îşi aruncă pe umeri pătura şi 
plecă agale spre cai. Ştiam însă că, mai încolo, se va culca 
pe burtă şi se va târi înapoi spre pădure. Fireşte că pătura 
nu-i slujea la nimic; nu o luase decât pentru a-i deruta pe 
ceilalţi. 

Discuţia, întreruptă o clipă, se reanimă. Faptul îmi 
convenea numai în parte. Winnetou putea, cei drept, să se 
apropie mai uşor de spionul cu pricina, dar în acelaşi timp 
eu, de aici, nu-l mai puteam urmări cu auzul. Mă prefăcui că 
moţăi, cu ochii aproape închişi, ca şi cum nimic nu m-ar 
interesa. De fapt, observam cu mare atenţie liziera pădurii. 

Trecură cinci, zece minute; se făcu aproape o jumătate 
de oră. Începea să mă îngrijoreze soarta lui Winnetou, deşi 
ştiam cât de dificil e să te furişezi pe întuneric şi câtă 
precauţie se cere când ai de-a face cu un duşman şiret care, 
pe deasupra, se mai şi aşteaptă la o surpriză. În sfârşit, 


auzii zgomot de paşi din direcţia în care plecase Winnetou, 
cică după cai. Întorsei pentru o clipă capul şi zării o umbră 
care venea de departe, fără grabă. Desluşeam şi pătura 
aruncată pe umeri. Aşadar, era limpede. Winnetou îl 
prinsese pe spion şi-l făcuse inofensiv. 

Îl aşteptam acum cu sufletul uşurat. Paşii se a-propiau din 
ce în ce, apoi se opriră îndărătul meu si... stupoare! Un glas 
care nu era al lui izbucni: 

— Şi acum, ţine! 

Mă întorsei brusc şi văzui într-adevăr pătura, dar cel ce o 
purta ca să mă inducă în eroare nu era apaşul, ci un individ 
bărbos, care-mi păru cunoscut. Se pregătea tocmai să mă 
lovească cu patul armei. Dădui să sar la o parte, însă prea 
târziu: doar atât că nu mă nimeri în creştet, ci la ceafă - un 
loc, de altfel şi mai primejdios. Lovitura mă paraliza; o a 
doua, drept în creştet, mă făcu să-mi pierd cunoştinţa. 

Trebuie să fi zăcut aşa pe puţin cinci-şase ore, deoarece, 
când îmi revenii în fire şi, cu mari eforturi, îmi ridicai niţel 
pleoapele ca de plumb, se lumina de ziuă. Câteva clipe şi 
închisei din nou ochii. Eram într-o stare cu totul aparte: nici 
somn, nici trezie, nici ceva intermediar. Îmi era de parcă aş 
fi murit şi spiritul meu asculta discuţia celor adunaţi lângă 
propriu-mi cadavru. Numai că nu distingeam cuvintele - 
până ce auzii o voce care m-ar fi putut scula într-adevăr din 
morţi. 

— Câinele de apaş nu vrea să mărturisească nimic, iar pe 
ăstălalt îmi pare că l-am ucis. Păcat! Capturarea lui m-a 
bucurat mai mult ca orice. L-aş fi făcut eu să simtă ce 
înseamnă să cazi în mâinile mele! Aş da nu ştiu cât să văd 
că mai trăieşte! 

Timbrul acestei voci mă făcu să holbez ochii. Priveam fix 
la individul pe care din cauza bărbii lui dese şi buimac cum 
eram, nu-l recunoscusem din prima clipă. Îmi veţi înţelege 
desigur grava uimire, aflând că omul respectiv era Santer, 
nimeni altul decât Santer! Aş fi vrut să nu observe că 
trăiesc - dar nu reuşeam. Pleoapele, care mai înainte îmi 


păruseră atât de grele, refuzau acum să se închidă. Îl 
ţintuiam cu privirea şi parcă nu eram în stare să mi-o mut 
de la elpână ce, la un moment dat, ticălosul sări în sus de 
bucurie. 

Trăieşte, trăieşte! A deschis ochii! Ia să controlez dacă 
mă înşel, ori ba. 

Îmi adresă o întrebare. Neprimind nici un răspuns, se 
lăsă în genunchi lângă mine, mă apucă de guler şi mă 
zgâlţâi zdravăn, izbindu-mă cu capul de pietroaiele pe care 
zăceam. Să mă apăr, nu era chip: fusesem legat cobză. 

— N-ai să vorbeşti, câine? Văd că răsuifli, ţi-ai venit în 
simţiri, poţi să răspunzi. Dacă nu vrei, îţi smulg eu vorba din 
gură. 

Îmi tot scutura capul în toate părţile, încât îl zării alături 
pe Winnetou, legat fedeleş, strâns ca un ghem. O asemenea 
poziţie l-ar fi dat gata până şi pe „omul-şarpe” de la bâlci. 
Câtă suferinţă va fi îndurat bietul meu prieten! Şi poate că 
stătea aşa de multe ore, chinuit în mod barbar. În afară de 
el şi de Santer, nu mai vedeam decât pe pretinsul Warton, 
cu fiul şi cu nepotul său. Rollins, ajutorul negustorului, nu 
era de faţă. 

— Ei, ai de gând să vorbeşti? Răcni Santer ameninţător. 
Vrei să-ţi trezesc limba cu cuțitul? Răspunde dacă mă 
cunoşti, dacă ştii cine sunt, daca înţelegi ce-ţi spun! 

Ce rost mai avea să tac? Ne-am fi înrăutățit situaţia şi 
atâta tot. Măcar de dragul lui Winnetou trebuia să mă arăt 
mai maleabil. Ce-i drept, nici nu ştiam dacă sunt în stare să 
vorbesc, dar încercarea îmi reuşi oarecum. 

— Vă cunosc. Sunteţi Santer. 

— Aşa, aşa! Mă recunoşti, care va să zică! Rânji el 
satisfăcut. Îmi închipui că te bucuri grozav! Ce surpriză 
pentru tine, ce plăcere, ce încântare! Nu-i aşa? 

Am ezitat să răspund acestei explozii de batjocură. Atunci 
îşi scoase cuțitul şi îi sprijini vârful de pieptul meu. 

— Deschide gura, spune „da” răspicat! Că de nu îţi 
străpung inima! 


În ciuda durerilor, care, desigur că-l torturau, Winnetou 
interveni. 

— Fratele meu Shatterhand nu va spune „da”! Mai 
degrabă se va lăsa ucis! 

— Taci, câine! Se răsti la el Santer. Dacă mai scoţi un 
cuvânt, îţi strâng legăturile până-ţi crapă os cu os. Aşadar, 
Old Shatterhand, prietene, dragule, nu-i aşa că eşti fericit 
de revedere? 

— Da, am răspuns hotărât, fără a ţine seama de dorinţa 
lui Winnatou. 

— Aţi auzit? Aţi auzit? Triumfă Santer, adresân-du-se 
celorlalţi. Old Shatterhand, faimosul, invincibilul Old 
Shatterhand cum mai tremură în faţa cuţitului! Iată-l cum 
recunoaşte frumos, ca un băieţaş cuminte, că-l bucură 
nespus întâlnirea noastră. 

Să nu fi fost starea mea chiar atât de proastă cum 
credeam sau cinismul acestui om să-mi fi dat, poate, puteri 
nebănuite - nu ştiu. Dar îmi simţii deodată capul limpede, 
uşor, eliberat parcă de durere şi ameţeală. Izbucnii cu glas 
tare, râzând: 

— Vă înşelaţi rău de tot! Nu de teama cuţitului am spus 
„da”. 

— Zău? Atunci, de ce? 

— Fiindcă acesta e adevărul: mă bucur sincer că ne 
revedem, în sfârşit. 

Cuvintele din urmă le rostii cât se poate de serios, fără 
nici o nuanţă de ironie sau de batjocură. Tonul acesta îl 
nedumeri pe Santer. Îşi înălţă capul, încruntă sprâncenele 
şi mă studie câtva timp. 

— Ce-ai spus? Am auzit bine? Oare ţi-am zguduit creierul 
în aşa hal, încât aiurezi? Care va să zică, te bucuri cu 
adevărat? 

— Bineînţeles! Confirmai cu hoiărâre. 

— Pe toţi dracii! Mai că-mi vine să cred că ver-beşti 
neserios! 

— Cât se poate de serios! 


— Atunci eşti inconştient, eşti nebun? 

— Nicidecum. Sunt mai conştient ca niciodată. 

— Da, da, da, atunci e vorba de obrăznicie, 
nemaipomenită obrăznicie! Omule, te fac covrig, ca şi pe 
Winnetou... te spânzur de picioare, să-ţi ţâşnească sângele 
prin toţi porii! 

— Asta n-o veţi face! 

— Şi de ce n-aş face-o? Din ce motiv? 

— Îl cunoaşteţi atât de bine, încât nu e nevoie să vi-l 
spun. 

— Oho! Nu ştiu nimic! 

— Pshaw! Pe mine nu mă păcăliţi! Vreţi să mă 
spânzurați? Poftim! În zece minute îmi dau duhul şi n-o să 
mai aflaţi ceea ce vă interesează. 

Nimerisem în plin. I-o citeam pe faţă. Privind mirat către 
Warton, clătină din cap şi zise: 

— Aţi văzut, blestematul? Noi îl credeam mort şi când 
colo, nici nu-şi pierduse cunoştinţa! A auzit tot ce l-am 
întrebat pe Winnetou, roşul ăsta al naibii, care şi-a pus lacăt 
la gură! 

— Iar aţi dat pe-alături, intervenii eu. Am zăcut într- 
adevăr în nesimţire, însă Old Shatterhand are destulă minte 
în cap ca să vă ghicească planul. 

— Aşa? Păi atunci, n-ai decât să spui ceea ce ne 
interesează! 

— Absurd! Vă ţineţi de copilării! N-o să aflaţi nimic, 
absolut nimic! Dimpotrivă, vă declar încă odată că mă bucur 
sincer de întâlnirea noastră. Prea mult am dorit-o, pentru 
ca acum, când s-a realizat, să nu-mi încânte inima. În 
sfârşit, ne găsim faţă în faţă, în sfârşit! 

Mă privi îndelung, ca absent. Trânti apoi o înjurătură, pe 
care nu o pot reda şi se răsti' la mine: 

— Afurisitule, ai noroc că te cred nebun, căci, dacă aş fi 
convins că eşti în toată firea şi că-mi vorbeşti anume asa, ţi- 
aş oferi nişte lecţii de tortură să te-nveţi minte! Voi fi deci 
îngăduitor. Dar te previn: răspunde sincer şi de bună voie. 


Altfel, te aşteaptă o moarte de care n-a mai murit nimeni pe 
lumea asta! 

Se aşeză în faţa mea şi, după câtleva clipe de meditaţie, 
continuă: 

— Voi, ăştia, vă credeţi grozav de deştepţi, cei mai teribili 
din tot Vestul sălbatic. Dar cât de proşti sân-teţi de fapt 
amândoi! Uite, de pildă, Winnetou se luase pe urmele mele. 
Credea că mă prinde. Ei, ce zici, m-a prins? Altul în locul lui 
ar crăpa de ruşine. Şi acum, răspunde-mi cinstit: aşa-i că 
aseară mi-aţi zărit ochii? 

— Da, confirmai eu. 

— Aşa-i că Winnetou voia să tragă în mine? 

— Da. 

— Ei vezi, eu mi-am dat seama numaidecât şi m-am 
ascuns. Dânsul s-a sculat de lângă tine şi a dat să se 
strecoare pe furiş în spatele meu. Aşa-i? 

— Exact. 

— Zicea să mă surprindă, ha-ha-ha-ha! Parcă n-aş fi ştiut 
ce urmăreşte! Şi un copil ar fi înţeles manevra. Cică să mă 
surprindă pe mine! Ce tâmpenie! Zău clacă n-aţi merita să 
vă batem la dos ca pe nişte ţânci! Venise să mă înşface pe 
mine şi, când coio, l-am prins eu şi l-am doborât cu patul 
puştii. Pe urmă, mi-am aruncat frumuşel pe umeri pătura pe 
care o lepădase el şi m-am dus să-ţi fac o vizită. De fapt, ce 
ţi-ai zis când m-ai văzut în locul apaşului? 

— M-am bucurat. 

— Şi când te-am pocnit odată şi a doua oară? le-ai 
bucurat şi atunci? Cred că mai puţin. V-am dus de nasca pe 
nişte băieţaşi de care nici măcar nu-ţi vine să râzi, pentru 
că-ţi inspiră milă. Şi acum? Acum va aflaţi în puterea 
noastră şi nicăieri o salvare, absolut nicăieri, afară de cazul 
că mi s-ar muia mie inima şi m-aş hotări la blândeţe. Nu e 
deloc exclus să vă ofer o dovadă de mărinimie, însă cu o 
condiţie: să-mi daţi informaţiile de care am nevoie. Uită-te 
la aceşti trei bărbaţi! Sunt oamenii mei. Vi i-am scos în cale 


ca să vă ademenească. Ei, să-ţi aud acum părerea: drept 
cine ne iei? 

Ştiam acuma şi cine şi ce sunt cu toţii, dar raţiunea îmi 
poruncea să fiu abil. De aceea, rostii: 

— Mi-ajunge cât ştiu despre dumneavoastră; de mai mult 
n-am nevoie. Aţi fost şi aţi rămas, desigur, până în ziua de 
azi, un nemernic. 

— Bine! Ascultă ce-ţi spun: voi trece deocamdată peste 
această gravă insultă; dar după ce încheiem discuţia 
noastră, vine şi răsplata. Ţine minte, să nu uiţi! Îţi 
mărturisesc fără ocol că decât semănatul ne place mai mult 
culesul. Cel dintâi ne cam oboseşte şi îl lăsăm în seama 
altora. Noi, unde dăm peste vreo recoltă uşor de cules, o şi 
strângem fără a sta mult pe gânduri; nici nu ne pasă ce vor 
spune oamenii care pretind că ogorul e al lor. Aşa am făcut 
pină acum, aşa vom face şi de aci încolo, până vom găsi că 
ne ajunge. 

— Şi când va fi asta? 

— Poate chiar în curând. Aici, prin apropiere, se află un 
lan tare frumos şi bine copt. Am vrea să-l secerăm. Dacă 
izbutim, s-ar zice că ne-am căpătuit. 

— Felicitările mele! Rostii ironic. 

— Mulţumesc! Răspunse el pe acelaşi ton. Dacă ne 
feliciţi. Înseamnă că ne doreşti binele şi vei fi drăguţ să ne 
dai o mâna de ajutor ca să găsim lanul cu pricina. 

— Ah! Nu ştiţi unde se află. 

— Ştim numai că nu e departe de aici. 

— Asta-i neplăcut. 

— Nici o grijă! Ne dai tu informaţiile necesare! 

— Mă cam îndoiesc. 

— Zău? 

— Pe onoarea mea! 

— De ce? 

— Fiindcă nu cunosc nici un lan care sa va convină. 

— Ba cunoşti! 

— Ba deloc! 


— Asta s-o crezi tu! Dacă-mi îngădui, am să-ţi 
împrospătez memoria. Fireşte că nu e vorba, pro-priu-zis, 
de un lan, de un câmp, ci de o magazie ascunsă, pe care 
vrem să o golim. 

— Ce fel de magazie? 

— Cu piei, cu blănuri şi cu alte asemenea. 

— Hm! Şi ziceţi c-o cunosc? 

— Da. 

— Cred că vă înşelaţi. 

— Nicidecum. Ştiu totul. N-ai să tăgăduieşti că aţi fost în 
casa bătrânului Corner, la Turkey-River. 

— Am fost. 

— Ce-aţi căutat la el? 

— Am poposit întâmplător, fără nici o intenţie. 

— Nu încerca să mă duci cu preşul! Eu am vorbit cu 
Corner şi am aflat chiar din gura lui pe cine aţi căutat acolo. 

— Fi, pe cine? 

— Pe un negustor, anume Burton. 

— Palavragiu, bătrânul... Asta n-ar fi trebuit să v-o spună. 

— Uite că mi-a spus. Negustorul urma să cumpere de la 
voi o mare cantitate de piei. 

— De la noi? 

— Adică, mai precis, de la Old Firehand, care conduce un 
grup de vânători şi a strâns o grămadă de piei în depozit. 

— Măi, măi, dar ştiu că sunteţi bine informat! 

— Nu-i aşa? Râse Santer, plin de sine, fără să priceapă 
că-l iau peste picior. Nu l-aţi găsit pe negustor; în schimb, v- 
a însoţit unul din oamenii lui. Noi am urmărit să vă prindem 
pe tustrei; din păcate, însă, individul, cred că-i zice Rollins, 
a şters-o în timp ce ne ocupam de voi. 

Deprins să observ totul, chiar şi cel mai mic amănunt, nu- 
mi scăpă faptul că, povestindu-mi acestea, Santer aruncase 
o privire către locul de unde ne pândise în ajun. Ochii lui 
stăruiseră numai o clipă, poate fără voie, asupra tufişului 
respectiv - dar destul ca să devin atent. Nu cumva această 
fugară privire îl vizase tocmai pe Rollins? Trebuia să dezleg 


taina. Deocamdată, însă, nici nu mă uitai într-acolo, ca să nu 
simtă că bănuiesc ceva. Santer continuă să-mi vorbească. 

— Dar nu face nimic. Nu-mi trebuie nici un Rollins câtă 
vreme dispun de voi. Îl cunoşti pe Old Firehand? 

— Da. 

— Ştii şi bârlogul unde se ascunde? 

— Cum să nu! 

— Aha! Mă bucură că mi-o mărturiseşti cu atâta 
francheţe. 

— Pshaw! De ce n-aş spune adevaărul?... 

— Welll Presupun, deci, că n-o să-mi faci greutăţi. 

— Credeţi? 

— Da. Pentru că recunoşti, desigur, că n-aveţi cale mai 
bună decât să spuneţi totul, absolut totul. 

— Şi întrucât calea asta e cea mai bună? —- Vă veţi uşura 
soarta. Chiar foarte mult. 

— Şi altminteri, ce credeţi că ne-ar aştepta? 

— Moartea! Doar mă cunoaşteţi şi vă cunosc. Ştim foarte 
bine cum stăm: cine cade în puterea celuilalt e pierdut/Ei şi 
aţi căzut voi în 'puterea mea, deci trebuie să muriţi. 
Întrebarea e însă: cum, în ce fel? Am fost dintotdeauna 
hotărât să vă jupoi pe îndelete, cu voluptate, până vă daţi 
sfârşitul. Acuma, luând în considerare afacerea cu Old 
Firehand, poate că m-aş arăta mai puţin sever. 

— Şi, adică, ce am avea de făcut? 

— Să-mi descrieţi ascunzătoarea şi să-mi indicaţi unde se 
află. 

— Şi, în schimb? 

— Vă asigur o moarte rapidă, fără dureri; un glonţ în cap. 

— Splendid! Oferta e într-adevăr ispititoare, dar nu prea 
cuminte din partea dumneavoastră. 

— Cum aşa? 

— De pildă, vrând să profităm de această moarte uşoară 
şi rapidă, am putea foarte bine să vă minţim, să vă indicam 
un loc care nici măcar nu există. 


— Ar însemna că mă credeţi mult prea naiv; doar n-am să 
mă mulţumesc fără dovezile necesare. Deocamdată, să 
vedem dacă-mi trădaţi locul. 

— Trădare, da, ăsta-i cuvântul. Numai că Old 
Shatterhand, după cum veţi fi ştiind, nu are obiceiul sa 
trădeze. De altfel şi Winnetou v-a refuzat. Îmi închipui că 
nici nu v-a învrednicit cu vreun răspuns, pentru că e prea 
mândru ca să stea de vorbă cu orice secătură. Eu, însă, m- 
am pretat la discuţie şi n-am făcut-o fără scop. 

— Va să zică, dumneavoastră urmăriţi un anume scop? 
Care r întrebă Santer cu vădită curiozitate. 

— Nu e cazul să vi-l divulg; îl veţi afla mai târziu. 
Încercase să fie mai politicos cu mine, nu mă mai tutuise, 
îmi spunea „dumneavoastră”; dar acum se răsti din nou: 

— Prin urmare, refuzi şi tu? 

— Da. 

— Nu vrei să-mi spui nimic? 

— Absolut nimic! 

— 'Te fac ghem ca pe Winnetou! 

— N-aveţi decât! 

— Vă chinuim până scoatem sufletul din voi! 

— Degeaba! Nu v-aţi alege cu nici un rezultat. 

— Asta s-o crezi tu! Găsim noi în orice caz depozitul! 

— V-ar trebui un noroc chior, dar nici atunci nu v-aţi 
atinge ţinta. Ar fi prea târziu. Pentru că, fiţi atent! Dacă nu 
ne, întoarcem până la un anumit termen, atunci Old 
Firehand va fi avertizat şi va goli depozitul. Aşa ne-am 
înţeles cu el înainte de plecare. 

Întunecat, scormonind în sinea lui, Santer îşi tot juca în 
neştire cuțitul, ceea ce însă nu mă înspăimânta deloc. Îi 
ghicisem de fapt dubla sa intenţie. Prima eşuase: trebuia să 
treacă deci la cea de-a doua. Deşt făcea eforturi, nu reuşea 
decât în mica măsura să-şi ascundă şovăiala. 

Să ne ucidă şi să-l jefuiască pe Old Firehand - iată ce-şi 
propusese. Insă pofta de înavuţire covârşea până şi ura ce-o 
nutrea faţă de noi. În ultima instanţă, era chiar gata să ne 


elibereze, dacă astiel ar fi putut intra în posesia comorii. De 
aceea, aşteptam oarecum lara grijă hotărârea lui. În fine, îşi 
înalţă din nou privirea. 

— Va să zică, eşti decis să taci? 

— Categoric! 

— Chiar dacă refuzul v-ar costa imediat viaţa. 

— Cu atât mai mult! O moarte rapidă e de preferai 
chinurilor la care vreţi să ne supuneţi. 

— Well! Am să te silesc. Să vedem daca mădularele tale 
sunt insensibile ca şi ale apaşului. 

Făcu un semn celorlalţi trei. Aceştia mă îuşfăcară şi mă 
duseră lângă Winnetou - cu care prilej privii clin nou către 
locul unde luciseră aseară ochii spionului. Da, bănuiala se 
adeveri: acolo se ascundea cineva. Îşi scosese puţin capul 
din frunziş ca să vadă ce se întâmplă cu mine. Şi mi se păru 
că e Rollins. 

Ca să fiu scurt, voi spune doar că mă legară ca şi pe 
Winnetou. Zăcurăm aşa vreo trei ore, fără să schimbam 
între noi un cuvânt, fără să scoatem măcar un geamăt. 
Santer venea din sfert în sfert de ceas să ne întrebe dacă 
ne-am schimbat hotărârea, dar nu primea nici un răspuns. 
Totul depindea de cine va ş-ţi să rabde mai mult - el sau noi. 
Eram convins că Winnetou vede situaţia în acelaşi fel. 

Către amiază, după ce mai stăruise odată fără succes pe 
lângă noi, Santer se retrase şi se sfătui în taina cu complicii 
săi. Apoi vorbi anume cu glas tare. 

— Mi se pare şi mie că s-o fi ascuns prin preajmă... Că de 
fugit, cum să fugă aşa, fără cal?! Hai, caută-ţi-l peste tot! Eu 
rămân să-i păzesc pe dumnealor. 

Se referise la Rollins. Insă faptul că vorbise în-gura mare, 
îi demasca adevărarta intenţie. Când vrei să prinzi pe 
cineva care se ascunde prin apropiere, nu te apuci să strigi 
şi să-l pui astfel în gardă. Complicii îşi luară armele şi 
plecară. lar eu, în sfârşit, îi şoptii lui Winnetou: 

— Ştie fratele meu ce se urmăreşte? 

— Ştiu. Îl vor prinde, cică, pe Rollins şi-l vor aduce aici. 


— Cu siguranţă! Iar Santer, după ce, chipurile, î) va fi 
crezut duşman, se va preface că descoperă în el o veche 
cunoştinţă. Şi atunci Rollins va interveni în favoarea 
noastră... 

— şi Santer, „şovăind” câtva timp, o să ne dea drumul. 
Lucrurile se vor petrece ca în acele case mari, frumoase, 
unde feţele palide joacă teatru. 

— Exact! Santer fireşte că e negustorul care-şi zice 
Burton, iar Rollins nu s-a arătat până acum, pentru că 
trebuia să fie, cică, prins şi astfel să intervină pentru 
eliberarea noastră. 

— Aşa e. Judecăm la fel. Dacă Santer ar fi fost mai 
deştept, n-ar fi avut nevoie de atâtea şiretlicuri, îl lăsa pe 
Rollins să ne însoţească până la capăt şi apoi fi aflat de! A el 
unde ne poate găsi pe toţi, pe noi şi pe Old Firehand. 

— S-a pripit, vezi bine. Fără îndoială că era cu siucşii- 
okananda când au atacat casa lui Corner. Doar sunt aliaţi. 
Iar Rollins, ajutorul, avea misiunea să iscodească. Aflând 
tine suntem, i-a raportat deîndată lui Santer. Acesta, 
neputând să se bizuie pe indienii siucşi, a hotărât să ne 
atace singur. Rollins a călărit cu noi, iar cei trei fârtaţi 
trebuiau să o ia înainte pe jos, în timp ce Santer venea din 
urmă cu caii. Bu-curându-se prea devreme că ne va da 
gata, s-a cam pripit cu planul său. În prostia lui, a neglijat 
de la bun început faptul că nu suntem atât de păcătoşi, 
încât să-l trădăm pe Old Firehand. Acum încearcă să-şi 
repare greşeala. Ne vor da drumul ca să ne urmărească 
apoi până la „fortăreaţă”. Bine că nu i-am dat lui Rollins 
informaţii în legătură cu ascunzătoarea! 

Discutarăm astfel, aproape fără să mişcăm buzele, încât 
Santer nici nu băgă de scamă. Stătea, de altfel, pe jumătate 
întors cu spatele şi trăgea cu urechea la cele ce se 
petreceau în pădure. 

După câtva timp, se auzi de acolo un strigăt puternic, 
apoi răsunară alte glasuri şi, tot ţinând-o într-o gălăgie, cei 


trei Warton se arătară de după tufiş; îl înşfăcară pe Rollins, 
care se zbătea nevoie-mare, cică să scape din mâinile lor. 

— În sfârşit, l-aţi adus! Le sări în întâmpinare Santer. Nu 
vă spuneam eu că trebuie să fie pe-aici?! Duceţi-l lângă 
ceilalţi şi să mi-l faceţi ghem, ca şi... 

Nu sfârşi fraza şi, covârşit parcă de o surpriză grozav de 
plăcută, exclamă bâlbâindu-se: 

— Ce ce?! Ci... cine-i ăsta? Văd eu bine, sau e o părere? 

La rândul său, Rollins simula aceeaşi surpriza nebănuită, 
se smulse din mâinile celor trei Warton şi rosti emoţionat: 

— Mister Santer! Dumneavoastră aici? E cu putinţă? O, 
atunci am scăpat! Nu mă mai tem de nimic! 

— Fireşte, mister Rollins, fireşte! Fiţi pe pace! Ia te uită 
cum m-am înşelat! Va să zică, dumneavoastră sunteţi acel 
Rollins pe care umblam să-l prind? Cui să-i treacă prin gând 
că sunteţi, nu-i aşa, una şi aceeaşi persoană cu... adică, 
vreau să spun, că lucraţi acum cu Burton, negustorul?! 

— Da, mister Santer, am dus-o şi eu, ca omul, când mai 
bine, când mai rău, dar acum pot spune că sunt mulţumit. 
Mă aflam tocmai într-o călătorie de afaceri, excelentă 
afacere, mister Santer. Din păcate, însă, mă pomenesc 
aseară că... 

Dar nu mai continuă şi-i strânse cu efuziune mâinile, ca 
unui amic pe care nu-l văzuse multă vreme. Apoi, deodată, 
uitându-se la noi, se arătă consternat. 

— Ei, dar staţi niţel, mister Santer! Nu cumva chiar 
dumneavoastră ne-aţi făcut pozna aseară? 

— Bineînţeles. 

— Drace! Să mă trezesc atacat de cel mai bun prieten al 
meu, căruia i-am salvat de atâtea ori viaţa? Ce-aveţi cu 
mine? 

— Ce să am? Nimic. Nici nu v-am văzut bine la faţă. Aţi 
şters-o ca din puşcă! 

— E adevărat. Voiam să mă pun mai întâi în siguranţă, 
pentru ca, pe urmă, să le dau o mână de ajutor acestor doi 
gentlemeni. De aceea nici n-am fugit prea departe. M-am 


ascuns chiar aici, aşteptând momentul potrivit ca să-i scap 
şi pe ei. Dar de ce i-aţi legat în aşa hal? Asta-i prea de tot! 
Daţi-mi voie să-i dezleg numaidecât! 

Dădu parcă să vină spre noi, dar Santer îl apucă de braţ. 

— Ce vă trece prin gând, mister Rollins? Indi-vizii ăştia 
sunt duşmanii mei de moarte! 

— Dar, pe de altă parte, sunt prietenii mei! 

— Nu mă priveşte! Noi avem o răfuială, trebuie să-i şterg 
de pe faţa pământului. De aceea i-am şi luat prizonieri. 
Fireşte... fără să ştiu de prezenţa dumneavoastră. 

— Vai de mine, ce încurcătură! Va să zică, sunt duşmanii 
dumneavoastră de moarte? Şi, totuşi, n-am altă cale, 
trebuie să-i ajut! Oare aveţi dovezi chiar atât de temeinice 
împotriva lor? 

— Prea suficiente ca să le frâng de zece ori gâtul. 

— Nu uitaţi, totuşi, cine sunt! 

— Credeţi că nu-i cunosc? 

— F vorba de Winnetou şi de Old Shatterhand. Pe ăştia 
nu e cazul să-i ucideţi aşa, cu una, cu două! 

— Tocmai fiindcă e vorba de ei nu pot să-i cruţ pentru 
nimic în lume. 

— Vorbiţi serios, mister Santer? 

— Foarte serios. Vă asigur că sunt iremediabil pierduţi. 

— Chiar dacă vă rog eu?... 

— Chiar şi atunci. 

— Dar gândiţi-vă la ce-mi datoraţi! V-am salvat viaţa în 
atâtea rânduri... 

— Ştiu şi n-am s-o uit niciodată, mister Rollins. 

— Vă mai amintiţi ce s-a petrecut ultima oară? 

— Ce? 

— Aţi jurat că-mi veţi împlini orice dorinţă, orice 
rugăminte! 

— Hm! Parcă-mi amintesc. 

— Şi dacă v-aş ruga, de pildă, acum?... 

— Mai bine tăceţi, pentru că în cazul de faţă sunt nevoit 
să vă resping rugămintea şi n-aş vrea să-mi cab: 


promisiunea. Lăsaţi-o pentru altă ocazie. 

— Nu pot. E vorba de nişte obligaţii care-mi sunt sfinte. 
Vă rog, mister Santer, veniţi să vă explic! 

Il luă de braţ şi-l conduse mai la o parte. Acolo se încinse, 
aparent, o discuţie în contradictoriu, însoţită de gesturi 
nervoase. Îşi jucau comedia cu atâta pricepere, încât - dacă 
nu eram convinşi de adevărul adevărat - am fi fost în stare 
să-i credem. Apoi, Rollins se apropie de noi singur. 

— Domnii mei, am obţinut deocamdată permisiunea de a 
vă uşura situaţia în care vă aflaţi. Aţi văzut şi 
dumneavoastră câtă osteneală mi-am dat. Să sperăm că 
până la urmă, tot voi reuşi să vă eliberez. 

Ne slobozi puţin legăturile, cât să putem respira mai 
uşor. Apoi se întoarse iar la Santer reluându-şi aşa-zisa 
pledoarie în favoarea noastră. Dură destul de mult până ce, 
în sfârşit, reveniră amândoi şi Santer ne ţinu următorul 
logos: 

— S-ar zice că dracul şi-a pus în gând să vă ocrotească. I- 
am făcut cândva o promisiune acestui gentleman şi acum 
trebuie să mă ţin de cuvânt. Se foloseşte de ea şi nu 
renunţa nici în ruptul capului. De dragul lui sunt nevoit să 
fac cea mai gogonată, prostie din viaţa mea. Vă voi da 
drumul. Dar toate lucrurile voastre, aşadar şi armele, 
rămân la mine. 

Nu-i răspunserăm nimic, nici eu, nici Winnetou. 

— Ei? Vă surprinde aşa de mult mărinimia mea, încât v- 
aţi pierdut graiul? 

Tăcurăm şi de astă dată. Atunci interveni Rollins. 

— Fireşte că sunt uluiţi în faţa unui gest atât de nobil. Am 
să-i dezleg. 

Întinse mâna spre mine. 

— Staţi, nu vă atingeţi! Îi strigai. Lăsaţi-mă aşa, mister 
Rollins! 

— Ce aveţi? Aţi înnebunit? 

— Ori totul, ori nimic! 

— Cum adică? 


— Nu primim libertatea dacă nu ni se restituie armele şi 
celelalte lucruri! 

— Dar e posibil? Ce gânduri mai sunt şi astea? 

— Gândească alţii cum le place! Winnetou şi Old 
Shatterhand nu se urnesc de aici fără lucrurile lor. Mai bine 
murim decât să se afle pe urmă că am fost dezarmaţi! 

— Omule, ar trebui să fiţi bucuroşi că... 

— Destul! Îi tăiai vorba. Ştiţi că noi, când luăm o 
hotărâre, ţinem morţiş la ea. 

— Ei, drăcia dracului! După ce că fac totul ca să vă 
salvez, mai trebuie să înghit şi răstelile voastre! 

Îl trase din nou pe Santer deoparte. La această nouă 
consultare participară şi cei trei Warton. 

— Fratele meu a întors-o bine, îmi şopti Winnetou. Cu 
siguranţă că ne vor face pe plac. Doar sunt convinşi că, 
până la urmă, toate vor fi ale lor. 

Eram şi eu de aceeaşi părere. Bineînţeles că Santer o 
juca iarăşi pe intransigentul, dar după câtva timp se 
apropie de noi şi rosti: 

— Pot spune că aveţi astăzi noroc cu carul. Cuvântul dat 
mă obligă să fac nişte lucruri de-a dreptul nebuneşti. Veţi 
râde voi acum de mine, dar vă asigur că eu voi râde la 
urmă. Şi asta cât de curând! Uite ce am hotărât... 

Făcu o pauză pentru a pregăti efectul scontat. Apoi reluă: 

— Vă dau drumul, vă restitui şi lucrurile. Dar toată ziua 
de azi veţi rămâne aici legaţi de copaci, ca să nu ne puteţi 
urmări. Noi plecăm numaidecăt la treburile noastre. Mister 
Rollins merge cu noi, pentru ca nu cumva să vă elibereze 
prea curând. Se va întoarce însă odată cu căderea nopţii. Îi 
datoraţi viaţa. Să-l răsplătiți cum se cuvine! 

Nimeni nu mai scoase o vorbă. Furam legaţi de doi copaci 
vecini. Apoi oamenii lui Santer ne priponiră caii în 
apropiere şi ne aruncară lucrurile grămadă. Mare ne-a fost 
bucuria când am văzut printre lucruri şi armele noastre. 

Fără a mai zăbovi, tuscinci încălecară şi porniră. Noi 
ramaserăm tăcuţi, extrem de atenţi, gata să prindem cel 


mai mic foşnet - şi stăturăm aşa preţ de un ceas. La un 
moment dat, Winnetou îmi şopti: 

— N-au plecat nicăieri. S-au ascuns. Vor să ne 
urmărească după ce vom porni de aici, adică la căderea 
nopţii, cum au hotărât ei. Asta ca să nu-i putem zări pe 
întuneric!... Ce-ar zice fratele meu dacă am pune mâna pe 
Santer Cum să facem? 

— În nici un caz nu trebuie să-l purtăm după noi până la 
Old Firehand. 

— Fireşte că nu! N-are voie să vadă ascunzătoarea. Dacă 
mergem călare toată noaptea, apoi şi ziua, putem ajunge 
mâine scară la „fortăreaţă”. Dar noi ne vom opri pe 
parcurs. Rollins urmându-ne, va lăsa, desigur, anumite 
semne în drum după care să se orienteze ceilalţi. Când va 
sosi clipa, îl doborâm şi ne întoarcem o bucată ca să-l 
aşteptăm pe Santer cu ai săi. Se învoieşte fratele meu cu 
acest plan? 

— Da, cred că e bun. Santer e convins că ne are în mână 
şi, când colo, îl avem noi. 

— Howgh! 

Un singur cuvânt, atâta rosti apaşul. Dar răzbătea din el 
o uriaşă satisfacţie că omul căutat de atâta vreme va fi, în 
sfârşit, prins. 

Ziua se târa tăcuta, cu încetineală de melc. Cobori apoi o 
seară lungă, leneşă şi, în cele din urmă, odată cu primele 
semne ale nopţii, auzirăm un tropot de cal. Rollins sări din 
şa, veni spre noi şi ne desfăcu legăturile. Desigur că nu 
pierdu ocazia să se înfăţişeze drept îngerul nostru salvator 
şi să ne înşire verzi şi uscate despre drumul pe care, cică, îl 
străbătuse în-soţindu-l pe Santer. Noi făcurăm pe naivii şi-l 
asigurarăm de toată recunoştinţa noastră, ferindu-ne însă 
de vorbe prea mari. Apoi ne suirăm pe cai şi o luarăm încet 
din loc. 

Fireşte că „salvatorul” se ţinea înapoia noastră. 
Observam că, pentru a lăsa urme cât mai vizibile, îşi juca 
din când în când calul pe loc. Mai târziu, după ce răsărise 


luna, rupea din desiş câte o crenguţă, aruneând-o jos drept 
semn de orientare. 

Dimineaţa făcurăm un popas, iar la prânz altul - de data 
asta mai lung, cam de vreo trei ore. Întârziam anume 
pentru ca Santer, care urma să pornească abia a doua zi în 
zori, să se apropie cât mai mult de noi. Făcurăm apoi încă 
vreo două ore de drum şi mai rămânea cam tot atâta până 
la „fortăreaţă”. 

În sfârşit, sosi momentul să ne răfuim cu Rollins. 
Descălecarăm. Faptul trebuie să-i fi dat de bănuit, căci sări 
şi el de pe cal, întrebându-ne: 

— De ce v-aţi oprit, domnilor? Trei popasuri într-o zi? 
Doar n-o mai fi chiar aşa de mult până la Old Firehand! 
Decât să înnoptăm aici, mai bine i-am da drumul înainte. 

Winnetou, altminteri atât de temperat, îi răspunse: 

— Uite că ne-am oprit, pentru că bandiții n-au ce căuta la 
Old Firehand! 

— Bandiţi? Ce vrea să spună căpetenia apaşilor? 

— Vreau să spun că tu însuţi faci parte dintr-o bandă. 

— Eu? De când Winnetou e atât de ingrat, încât aruncă 
cu noroi asupra salvatorului său? 

— Salvator? Crezut-ai oare cu adevărat că ne vei duce de 
nas pe amândoi, pe Old Shatterhand şi pe mine? Ştim totul, 
de-a fir-a-păr. Burton, negustorul, e de fapt Santer, iar tu 
eşti sluga lui. Tot drumul până aici l-ai aşternut cu semne, 
ca să-i araţi pe unde s-o ia spre ascunzătoarea lui Old 
Firehand. Lucrezi cu duşmanul şi te lauzi că ne-ai salvat! 
Am fost tot timpul cu ochi pe tine, fără să bănuieşti. Dar 
acum ţi s-a înfundat. Santer ne-a cerut să-ţi arătăm 
recunoştinţă. Ei bine, facem socotelile! 

Dădu să-l umfle pe Rollins. Văzând primejdia, acesta se 
feri în lături şi se aruncă în şa. Dar în aceeaşi clipă, eu 
prinsei dârlogii, iar Winnetou sări pe crupa calului. Cum eu 
îl ţineam în loc, Rollins căută să scape mai întâi de mine. 
Scoase pistolul, îl îndreptă asupra mea şi trase. Mă aplecai 
fulgerător. Glonţul nu mă nimeri. Exact atunci trase şi 


Winnetou, răsturnându-l pe bandit de pe cal; îl dezarma şi-i 
vâri un căluş în gură. Apoi îi petrecurăm bine curelele în 
jurul trupului (aceleaşi cu care fuseserăm noi înşine legaţi) 
şi îl imobilizarăm lângă un copac. Calul i-l priponirăm la 
mică distanţă. Ne gândeam ca, mai târziu, după ce-l vom fi 
prins şi pe Santer, să-l ducem acolo. Apoi încălecarăm şi ne 
întoarserăm o bucată îndărăt - însă nu pe urmele noastre, 
ci paralel cu ele - pina ajunserăm la un desiş izolat, de unde 
puteam supraveghea apropierea lui Santer şi alor săi. 
Ascunserăm caii în hugeag şi ne aşezarăm la pândă. 

Trebuiau să vină dinspre apus; într-acolo se întindea o 
mică prerie netedă, fără nici un obstacol, care ne permitea 
să-l zărim pe Santer înainte de a ajunge în dreptul nostru. 
După calculele noastre, nu mai aveam mult de aşteptat. Mai 
rămăsese aproximativ un ceas şi jumătate până la asfinţitul 
soarelui. Probabil însă că Santer avea să apară mai curând. 

Şedeam tăcuţi unul lângă altul, fără să ne sfătuim măcar 
asupra modului cum vom proceda. Doar ne înţelegeam atât 
de bine, încât ştiam fiecare ce avem de făcut. Ne 
pregătiserăm lasso-urile. Santer şi cei trei Warton nu ne 
mai puteau scăpa. 

Dar trecu primul sfert de oră, apoi al doilea şi al treilea, 
fără ca nimeni să se arate. Abia după aproape un ceas de 
aşteptare zării la un moment dat, în partea de miazăzi a 
preriei, un punct care se deplasa rapid. 

— Iuf! Un călăreț! Exclamă Winnetou, arătând într-acolo. 

— Exact, e un călăreț. Curios lucru! 

— Iuf, iuf! Galopează în întâmpinarca lui Santer. 
Desluşeşti cumva culoarea calului? 

— Pare să fie un roib. 

— Într-adevăr, ca şi calul lui Rollins. 

— Rollins? Imposibil! Doar l-am legat bine de tot! 

Ochii lui Winnetou fulgerau. Respirația i se acceleră şi 
faţa lui bronzată se întunecă şi mai mult. Dar se stăpâni şi 
zise calm: 

— Să mai aşteptăm un sfert de ceas. 


Trecu şi acesta. Călărețul dispăruse demult şi Santer nu 
mai venea. În sfârşit, apaşul luă o hotărâre: 

— Fratele meu să dea fuga până la Rollins, să vadă dacă 
mai e acolo şi să se întoarcă numaidecât. 

— Şi dacă Santer cu ai lui apar între timp? 

— Îi dovedesc eu şi singur. 

Scosei repede calul din hugeag şi o luai înapoi la galop. 
Când, după zece minute, ajunsei la locul cu pricina - Rollins, 
nicăieri! Dispăruse cu cal cu tot. Întârziai încă vreo cinci 
minute, ca să cercetez urmele lăsate de fugar. Apoi mă 
repezii iarăşi la Winnetou. Auzind care-i situaţia, apaşul 
ţâşni în sus, ca împins de un resort. 

— Încotro să fi fugit? Întrebă el. 

— La Santer, ca să-l prevină. 

— Ce arată urmele? 

— Acelaşi lucru. 

— Iuf! A ghicit că vom lua drumul înapoi, ca să punem 
mâna pe Santer şi a cotit-o niţel spre miazăzi ca să nu 
treacă prin dreptul nostru. De aceea l-am zărit tocmai la 
marginea preriei. Dar, mă-mreb, cum s-o fi dezlegat? N-ai 
găsit vreo altă urmă? 

— Ba da. Un călăreț, venind probabil din est, a descălecat 
lângă el şi i-a dat drumul. 

— Te pomeneşti că vreun soldat din fortul Wilke... 

— In nici un caz. Urma tălpilor e aşa de mare, încât nu 
poate fi vorba decât de uriaşele încălțări indiene ale lui Sam 
Hawkens. lar după forma copitelor, cred că ani recunoscut- 
o şi pe bătrâna lui Mary. 

— luf! Poate că mai e totuşi timp să-l prindem pe Santer. 
Fratele meu Shatterhand să vină! 

Sărirăm pe cai şi pornirăm ca vântul spre vest. Winnetou 
nu scotea o vorbă şi gonea năprasnic. Vai şi amar dacă-l 
prindea pe Santer! 

Soarele dispăruse după orizont. In cinci minute, 
străbăturăm mica prerie; după alte trei minute dădurăm de 
urmele, lui Rollins, venind din stânga şi alăturându-se 


urmelor noastre mai vechi; încă trei minute şi ajunserăm la 
locul unde fugarul se întâl-nise cu Santer şi cu cei trei 
Warton. Stătuseră doar câteva clipe în loc şi făcuseră 
repede cale-ntoarsă. Deşi era întuneric, ne-ar fi fost destul 
de uşor să-i urmărim dacă ar fi luat-o îndărăt, pe drumul 
ştiut de noi. Dar ei, prudenţi, se abătuseră în altă direcţie, 
lată de ce, orbecăind o vreme prin necunoscut - nici urmele 
nu se mai vedeau din cauza întunericului - furăm nevoiţi, în 
ultima instanţă, sa abandonăm. 

Mut ca şi până atunci, Winnetou îşi întoarse calul şi o 
luarăm la galop înapoi. Goneam iarăşi spre vest. Mai 
văzurăm odaia locul unde îl pândiserăm pe Santer, apoi 
copacul de care fusese legat Rollins - şi trecurăm înainte 
spre „fortăreaţă”. Santer ne scăpase iarăşi din mâini. Oare 
numai vremelnic, sau pentru totdeauna? Urmărirea n-o 
puteam relua decât a revărsatul zorilor. Şi era de aşteptat 
ca Winnetou să nu renunţe la ea cu nici un preţ. 

Tocmai răsărea luna când ajunserăm în preajma 
Manbkizilei şi ne lăsarăm în jos către râpa unde, ascuns după 
tufişuri, stătea de obicei omul nostru de gardă. Era, într- 
adevăr, acolo şi ne somă cu glas tunător. Auzind răspunsul 
nostru, se grăbi să-şi ceară scuze. 

— Nu vă supăraţi că am strigat cam tare, însă azi trebuie 
să fim mai treji ca oricând. 

— De ce? 

— Pare că se întâmplă ceva înăuntru. 

— Ce anume? 

— Nu prea ştiu. Dar cum s-a întors, mărunţelul acela de 
Sam Hawkens, parcă aşa îi zice, s-a pornit pe un discurs 
interminabil. 

— Păi cum, a fost plecat? 

— Da. 

— Singur? 

— Singur. 

Se confirma deci faptul că bătrânul Sam, altminteri atât 
de şiret, făcuse prostia de a-l elibera pe Rollins. 


Intrând în „fortăreaţă” primul lucru ce-l aflai era că 
starea lui Old Firehand se înrăutăţise. Deşi boala nu 
prezenta un pericol deosebit, menţionez totuşi 
împrejurarea, pentru că tocmai ea avea să mă despartă de 
Winnetou. 

Sărind de pe cal, apaşul se îndreptă repede spre focul de 
tabără unde Sam Hawkens, Harry şi ofiţerul de la fortul 
Wilke şedeau lângă Old Firehand, întins pe jos şi învelit în 
pături. 

— Slavă Domnului că v-aţi întors! Ne întâmpină acesta cu 
voce stinsă. L-aţi găsit pe negustor? 

— L-am găsit şi l-am pierdut, răspunse Winnetou. Fratele 
meu Hawkens a fost cumva plecat? 

— Da, am tras o raită prin împrejurimi, confirmă cu 
candoare Sam. 

— Ştie frăţiorul meu cam ce e dânsul? 

— Ce să fie! Un westman, dacă nu mă-nşel! 

— Westman? Un dobitoc, asta eşti. Un dobitoc cum nu s-a 
văzut şi nu se va vedea vreodată. Howgh! 

După această solemnă caracterizare, apaşul îi întoarse 
spatele şi plecă. O asemenea explozie din partea lui 
Winnetou, altminteri atât de calm şi delicat, stârni, 
bineînţeles, senzaţie. Dar totul se clarifică după ce le 
povestii oamenilor cele întâmplate. Îl găsisem pe Santer şi 
ne scăpase din nou! Era o păţanie cum nu se poate mai 
tristă. Prichindelul de Sam îşi ieşi pur şi simplu din fire; se 
blestema, se înjura, îşi zbârlea într-una barba haotică şi nu 
mai reuşea să se potolească; îşi smulse şi peruca din cap, 
batjocorind-o în fel şi chip, dar nici aşa nu se calmă. Până la 
urmă, o dădu de pământ şi trase concluzia: 

— Winnetou are dreptate, perfectă dreptate! Sunt cel 
mai sinistru dobitoc, cel mai tâmpit greenhorn din câţi fac 
umbră pământului! Şi tâmpit voi fi câte zile-oi avea! 

— Cum s-a făcut, dragă Sam, de-a scăpat Rollins? Îl 
descusui. 


— Prostia mea, omule! Auzii două împuşcături şi o luai 
călare în direcţia respectivă. La un moment dat, ce-mi văd 
ochii? Un om legat de un copac şi alături un cal priponit, 
dacă nu mă-nşel. Îl întreb, fireşte, pe individ cum de-a ajuns 
în starea asta şi el se dă drept negustorul care îl caută pe 
Old Firehand; cică indienii l-au atacat şi l-au legat de copac. 

— Hm! Dintr-o singură privire ai fi putut constata că 
urmele nu proveneau de la indieni. 

— Aşa-i, dar pesemne că intrasem într-o zodie rea. Şi uite 
că l-am dezlegat. Aveam de gând să-l aduc încoace, dar a 
sărit pe cal şi dă-i, exact în direcţie opusă. Eu, ce să spun, 
căzui la griji, mai ales din cauza indienilor de care îmi 
vorbise. Aşa că hotărâi să dau fuga încoace şi să dau 
alarma, dacă nu mă-nşel. Îmi vine să-mi smulg părul din 
cap, dar ia-l de unde nu-i! Iar peruca, pot s-o şi calc în 
picioare, că tot nu se schimbă situaţia. Mâine, însă, las' pe 
mine, găsesc cu urmele individului şi nu mă las până nu-l 
prind şi nu-i curâţ pe toţi! 

— Fratele Sam nu va face nimic, interveni Winnetou, care 
se înapoiase între timp. Eu, căpetenia apaşilor, îl voi urmări 
singur pe ucigaş. Fraţii mei albi să rămână pe loc, pentru că 
Santer s-ar putea să vină totuşi la „fortăreaţă” ca s-o prade 
şi atunci e nevoie aici de oameni curajoşi care să-i stea 
împotrivă. 

Ceva mai târziu, după ce oamenii se mai liniştiră, 
dăruindu-se odihnei, mă dusei să-l caut pe Winnetou. Calul 
lui păştea la malul apei, iar el stătea culcat în iarbă. Când 
mă văzu, se ridică în picioare şi-mi prinse mâna. 

— Ştiu ce vrei să-mi spui, frate Şarli; ai dori să mă 
însoţeşti ca să-l prindem pe Santer, nu-i aşa? 

— Da. 

— Asta nu trebuie s-o faci. Old Firehand o duce cam rău 
cu sănătatea; Harry e încă un copil; Sam Hawkens, după 
cum te-ai putut convinge şi tu adineauri, îmbătrâneşte; iar 
soldaţii de la fort sunt nişte străini totuşi. Aici, Old Firehand 
are mai multă nevoie de tine decât am eu dincolo; cu Santer 


o scot şi singur la capăt. În schimb, ce se întâmplă dacă, în 
lipsa mea, ticălosul vine pe drum ocolit şi, cu câţiva oameni 
de strânsură, pătrunde în „fortăreaţă”? Haide, arată-mi că 
ţii la mine şi rămâi cu Old Firehand! Vrei să-mi îndeplineşti 
dorinţa, frate? 

Îmi venea nespus de greu să mă despart de viteazul meu 
prieten, dar în faţa stăruinţei sale mă văzui obligat să 
cedez. În fond, argumentul lui era just: Old Firehand avea 
mai multă nevoie de ajutor decât dânsul. Totuşi, nu mă 
putui abţine să nu-l însoțesc o bucată de drum. Mai scânteia 
încă pe boltă luceafărul dimineţii când pornirăm împreună 
prin pădure. Apoi, odată cu răsăritul soarelui, ne oprirăm 
chiar în locul de unde Santer făcuse cale-ntoarsă. Ochiul 
ager al apaşului mai desluşi încă urmele. 

— Aici ne luăm rămas bun, rosti Winnetou, aplecându-se 
din şa şi punându-şi dreapta pe umărul meu. Marele spirit 
porunceşte să ne despărţim, dar la timpul cuvenit vom fi 
iarăşi împreună, căci Old Shatterhand şi Winnetou nu pot 
rămâne departe unul de celălalt. Pe mine vrăjmăşia mă 
mână înainte, pe tine te opreşte aici prietenia, iar dragostea 
va face să ne întâlnim din nou. Howgh! 

Îmi strânse mâna şi, îndemnându-şi calul cu un strigăt 
ascuţit, se depărta în grabă. Pletele-i lungi şi negre fluturau 
în văzduhul alb al dimineţii. Vei reuşi oare să-l prinzi pe 
duşman? Când ne vom revedea, dragul meu Winnetou? 

Sfârşitul volumului II] 

Part 3 Volumul 3 

Chapter 1 PE MAREA LINIE FERATA A VESTULUI. 

Parcursesem de dimineaţă o bună bucată de drum. Eram 
obosit şi soarele urcând spre amiază mă sâcâia cu dogoarea 
lui aprigă. Hotărâi deci să poposesc şi să mănânc. Preria, 
toată numai valuri şi coline, se întindea cât vedeai cu ochii. 
De cinci zile, de când grupul nostru fusese răzleţit de o 
ceată numeroasa a ogellallaşi-lor, nu-mi ieşise în drum nici 
un vânat mai acătării. De cinci zile nu dădusem peste vreo 
urmă de om. Simţeam nevoia să văd în sfârşit un chip 


omenesc şi să mă conving că, în pofida îndelungatei mele 
izolări, nu-mi pierdusem cu desăvârşire graiul. 

Nicăieri nici un pârâu, nici o gârlă, nimic. Şi tot atât de 
puţin pădure sau tufăriş. Aşadar n-aveam de ales. Puteam 
să poposesc oriunde. Descălecai într-o văiugă, priponii calul 
cu ajutorul lasso-ului şi luând cu mine pătura, urcai pe un 
dâmb ca să-mi aştern acolo culcuşul. Mustangul trebuia să 
rămână jos, ferit de ochii eventualilor duşmani; mie, însă, 
îmi convenea locul cel mai înalt, pentru că, lungit pe 
pământ, să nu fiu observat de nimeni, putând însă îmbrăţişa 
cu privirea întreg ţinutul. 

Aveam serioase motive să fiu prudent. Un grup de 
doisprezece inşi porniseră de pe malul lui La Plata pentru a 
cobori la est de Munţii Stâncoşi, spre Texas. 

Tocmai atunci câteva triburi ale siucşilor îşi părăsiseră 
aşezările pentru a răzbuna moartea unor războinici de-ai 
lor. Ştiam acest lucru şi totuşi, în pofida vigilenţei noastre, 
fuseserăm descoperiţi. După o luptă dârză şi sângeroasă, în 
care căzură cinci dintre noi, ne împrăştiarăm care încotro 
în largul preriei. 

Indienii, observând urmele pe care nu apucaserăm a le 
şterge cu totul, îşi vor fi dat desigur seama că ne îndreptam 
spre miazăzi. Era deci de aşteptat sa se ia după noi. Trebuia 
să fim cu ochii în patru, ca nu cumva, culcându-ne seara 
fără grijă sub păturile noastre, să ne pomenim dimineaţa 
fără scalp, în „veşnicile plaiuri ale vânătoarei”. 

Lungit pe jos, scosei din sacul de merinde nişte pastramă 
de bivol, cumplit de vânoasă şi frecând-o cu praf de puşcă în 
loc de sare, mă apucai s-o sfâşii şi s-o macin între dinţi, ca s- 
o aduc în stare comestibilă, îmi aprinsei apoi o ţigară, de 
fabricaţie proprie, închipuind rotocoale măiestre şi trăgând 
fumul în piept cu satisfacția plantatorului din Virginia, care 
ar savura tabac din cel mai nobil, cules cu mănuşi glace. 

Fumam aşa, întins pe pătură, când, deodată, privind 
îndărăt, zării la orizont un punct care se apropia, mişcându- 
se oblic pe direcţia de unde venisem. Mă lăsai repede mai în 


jos, după dâmb, urmărind din ochi arătarea. Curând băgai 
de seamă că e vorba de un călăreț care - potrivit obiceiului 
indian - se ţinea pe cal cu bustul mult aplecat înainte. 

În clipa când îl descoperisem, călăreţul se afla cam la o 
milă engleză şi jumătate. Calul se mişca încet de tot. Ca să 
parcurgă astfel o singură milă, i-ar fi trebuit aproape o 
jumătate de ceas. Plimbându-mi ochii în direcţia aceea, avui 
surpriza să mai descopăr încă alte patru puncte care 
înaintau exact pe urmele celui dintâi. Faptul nu putea să mă 
lase nepăsător. Mă încordasem tot. Primul călăreț, după 
cum îl arătau veşmintele, era un alb. Dar ceilalţi? Nu cumva 
indieni - care îl urmăreau? Privii prin lunetă. Într-adevăr, 
nu greşeam. După arme şi tatuaj, recunoscui că sunt indieni 
din neamul ogellallaşilor, cel mai războinic şi mai fioros trib 
al siucşilor. Aveau cai excepţional de buni, pe când albul 
călărea o gloaba. Se apropiase atât de mult, încât îl puteam 
studia în amănunt. 

Era mărunţel de tot, foarte slab şi purta o pălărie veche 
de pâslă, fără boruri - fapt care în prerie nu prea bate la 
ochi, dar care de astă dată îmi atrase atenţia asupra unui 
beteşug extrem de ciudat; omul n-avea urechi. Cele două 
cicatrice arătau că urechile ii fuseseră tăiate. Pe umeri îi 
atârna o pătură uriaşa, acoperindu-i o bună parte din trup 
şi lăsând la vedere doar picioarele subţiri, vârâte în nişte 
cizme atât de caraghioase, încât dincolo, în Europa, ar fi 
stârnit hohote de râs. Făceau parte din acel soi de 
încălţăminte pe care obişnuiesc să o confecţioneze şi s-o 
poarte aşa-numiţii gauchos din America de Sud. Procedeul 
e următorul: jupoi pielea de pe piciorul unui cal după ce i-ai 
scos copita, o tragi pe propriul picior cât mai e caldă şi o 
laşi să se răcească. Pielea ia forma piciorului şi a gambei, 
alcătuind astfel o foarte bună încălţăminte şi având 
particularitatea că-ţi îngăduie să calci pe propriile tale 
„pingele”. De şa, străinul agăţase un obiect care s-ar fi zis 
că e puşcă, dar aducea mai curând a ciomag găsit 
întâmplător prin pădure. Călărea o mârţoagă cu picioare 


lungi ca de cămilă şi cu un ciot golaş în loc de coadă. Capul 
animalului era mult prea mare, urechile enorme şi în 
general, toată fiinţa părea un amestec de cal, măgar şi 
dromader. Mergea cu botul în pământ şi urechile, parcă 
prea grele, îi atârnau ca la prepelicar. 

În alte împrejurări, sau dac-aş fi fost un nou venit în acele 
locuri, aş fi râs de cal şi călăreț. Dar aşa, cu tot ridicolul 
înfăţişării sale, omul îmi făcea impresia unuia din acei 
westmen-i care trebuiesc cunoscuţi îndeaproape înainte de 
a fi judecaţi într-un fel sau altul. Nici nu bănuia, probabil, că 
patru dintre cei mai crunţi duşmani ai vânătorilor de prerie 
mai că ajunseră să-i sufle în ceafă. Altminteri nu şi-ar fi 
continuat drumul cu atâta calm şi s-ar fi uitat cât de cât în 
jurul lui. 

Omul se apropie de mine cam la o sută de paşi. Abia 
atunci îmi descoperi urmele. N-aş putea spune cine le 
observase mai întâi - el sau iapa. Fapt e ca mârţoaga se opri 
din proprie iniţiativă, se aplecă şi mai tare la pământ şi 
după ce miroşi urmele mustangului meu, porni să-şi mişte 
urechile în sus, în jos, înainte, înapoi, de parca o mână 
invizibilă le-ar fi acţionat dinlăuntrul capului. Călărețul 
dădu să coboare din şa, ca să cerceteze mai îndeaproape 
urmele - ceea ce ar fi însemnat să întârzie în mod inutil. De 
aceea îi strigai: 

— Hai, omule! Opreşte puţin şi vino mai aproape! Îmi 
schimbasem poziţia, ca să mă poată vedea. Iapa îşi înălţă 
capul, îşi desfăcu urechile ca şi când ar fi voit să-mi prindă 
glasul ca pe o minge şi dădu vesel din ciotul ce-i ţinea loc de 
coadă. 

— Alo, master, răspunse călăreţul, stăpâniţi-vă gura şi 
zbieraţi mai încet. În pajiştea asta bătrână, ca să zic aşa, nu 
ştii niciodată dacă nu te pândesc niscai urechi nepofitite. 
Hai, lony! 

La acest îndemn, iapa îşi puse în mişcare picioroangele şi 
se opri apoi de la sine lângă mustangul meu, căruia - după 


o mândră şi maliţioasă ochire - îi întoarse acea parte a 
corpului pe care marinarii o numesc pupa. 

Era probabil unul din acei cai de prerie care, slujindu-şi 
exclusiv stăpânul, sunt atât de refractari faţă de străini, 
încât nici nu se lasă încălecaţi. 

— Las' că ştiu eu cum să vorbesc! mă adresai ciudatului 
călăreț. De unde vii, master şi încotro ai de gând? 

— Asta nu e treaba dumneavoastră! mi-o reteză el. 

— Crezi? Nu eşti din cale afară de politicos. Deşi am 
schimbat cu dumneata mai puţin de două vorbe, aş, putea 
să te calific precis sub acest aspect. Dar ţin să-ţi declar că 
eu unul, sunt obişnuit să mi se răspundă la întrebări! 

— Hm, da! În orice caz, îmi faceţi impresia unui foarte 
distins gentleman, rosti străinul în bătaie de joc. De aceea 
mă grăbesc să vă dau informaţia cerută. 

Plimbându-şi braţul înapoi şi înainte, continuă: 

— Vin de colo şi merg încolo. 

Individul începea să-mi placă. Mă lua, desigur, drept un 
vânător de ocazie, rătăcit de ceata lui. Unui westman 
adevărat nu-i pasă de înfăţişarea lui exterioară. El 
manifesta un dispreţ făţiş pentru curăţenie. Cutreierând ani 
de zile Vestul sălbatic, omul se sinchiseşte prea puţin de 
propria-i ţinută, iar când dă peste un ins îngrijit, îl ia drept 
greenhorn şi papă-lapte. Eu îmi procurasem în fortul 
Randall un rând de haine noi şi în plus, obişnuiam să-mi ţin 
armele extrem de curate. Era deci firesc să nu-i inspir nici 
pe departe încredere unui vânător de savană. 

De aceea purtarea lui nu mă revoltă. Îl avertizai doar, 
imitându-i gestul: 

— Atunci ia-o cât mai repede, încolo şi păzeşte-te de cei 
patru indieni care vin din urmă! Probabil că nici nu i-ai 
văzut. 

Mă fixă cu ochii lui limpezi, pătrunzători, intrigat dar şi 
amuzat în acelaşi timp. 

— Nu i-am văzut? Ha-ha-ha! Să umble patru indieni după 
mine şi eu să nu ştiu! S-ar părea că sunteţi, ca sa zic aşa, un 


tip foarte nostim! Domnii aceştia se ţin după mine încă de 
azi-dimineaţă. Dar ce nevoie aş avea să mă holbez la ei? 
Parcă nu le cunosc eu metoda?! Cât mai e zi, vor păstra 
distanţa, iar seara, când va fi să poposesc, se vor aşeza la 
pânda. Dar îşi cam greşesc socotelile, ca să zic aşa. Mă 
gândesc să fac un ocol şi să ajung în spatele lor. Numai că 
n-am dat până acum de terenul potrivit. Aici, între 
dâmburile astea, mi-aş permite, în fine, manevra. Dacă vă 
îmbie să vedeţi cum un westman experimentat îi bagă în 
cofă pe indieni, atunci n-aveţi decât să aşteptaţi aici zece 
minute. Dar îmi închipui că o să vă lăsaţi păgubaş: unui tip 
ca dumneavoastră, ca şi zic aşa, nu-i prea place parfumul 
de indian. Come on, Tony! Hai, Tony! 

Fără să-i mai pese de mine, o luă din loc şi după vreo 
jumătate de minut, dispăru pe după dâmburi dimpreună cu 
frumoasa lui iapa. 

Planul lui mi se părea ingenios. Într-o situaţie 
asemănătoare aş fi procedat la fel. Omul intenţiona sa 
descrie un arc care să-l ducă în spatele urmăritorilor şi să 
se apropie de ei înainte ca manevra să fie sesizată. Pentru 
a-şi atinge scopul, trebuia, bineînţeles, să călărească mereu 
pe după coline. Era mai avantajos să facă un scurt ocol, în 
aşa fel încât să nu ajungă în spatele indienilor, ci să-i lase pe 
ei să se apropie cât mai mult. Indienii, care îl urmăriseră tot 
timpul cu atenţie, credeau că el se află departe înaintea lor 
şi nu-l puteau bănui atât de aproape. 

Erau patru contra unu. Exista posibilitatea să fiu nevoit a 
mă folosi de arme. De aceea, le luai la îndemână şi aşteptai 
desfăşurarea evenimentelor. 

Indienii se apropiau în şir, câte unul. Mai să atingă locul 
unde urmele pirpiriului călăreț se întâlneau cu ale mele, 
când indianul din fruntea şirului îşi struni calul şi se 
întoarse cu faţa la ai săi. 

Păreau cu toţii cuprinşi de uimire: albul urmărit de ei nu 
se mai zărea. Se adunară tuspatru şi se sfătuiră. l-aş fi 
putut lovi în plin cu doborâtorul meu de urşi. Dar nu mai fu 


nevoie. Un foc de armă trosni numaidecât, urmat de încă 
unul şi doi dintre indieni se prăbuşiră de pe cai. În aceeaşi 
clipa izbucni un strigăt de triumf. 

— O-hi-hi-hiiii! se înălţă acel chiot ascuţit, gutural, 
specific indienilor porniţi la atac. 

Dar strigătul nu se datora vreunui indian, ci era opera 
mărunţelului vânător, care se ivi de după o colină apropiata. 
Planul îi izbutise. Dispăruse în spatele meu, ca acum să 

apară înaintea mea. După ce trăsese cele două focuri, se 
prefăcu a fugi şi iapa lui năstruşnică se transformă cât ai 
clipi. Zvârlea din picioare de se cutremura pământul, 
pătimaşă, cu urechile ciulite, cu coama zbârlită. Fiece fibră 
a trupului îi era încordată la culme. Cal şi călăreț păreau un 
singur trup. Omul încarcă puşca din galop cu o siguranţă 
care demonstra că nu se află pentru întâia oară într-o astfel 
de situaţie. 

În spatele lui detunară două puşti: trăseseră cei doi 
indieni rămaşi în viaţă, dar fără succes; scoaseră apoi un 
urlet de furie şi punând mâna pe tomahawkuri, se repeziră 
la omuleţul nostru. Până atunci, acesta nici nu întorsese 
capul. Terminând cu încărcatul îşi struni mârţoaga. Părea 
că animalul îi ghiceşte intenţiile: se opri, se propti în 
câteşipatru picioarele şi rămase aşa, nemişcat, crăcănat ca 
o capră de tăiat lemne. Atunci omul duse puşca la ochi şi 
trase două focuri la rând, fără ca iapa să tresară măcar. Cei 
doi indieni se prăbuşiră, loviți în cap. 

Stătusem toată vremea cu degetul pe trăgaci, gata să 
intervin. Dar mărunţelul se descurcase şi fără ajutorul meu. 
Acum sări din şa şi se apucă să-i cerceteze pe cei căzuţi. 
Între timp. mă apropiai şi eu. 

— Ei, sir, mă întâmpină el. Acum văzurăţi, ca să zic aşa, 
cum se face ca săi vâri în cofa pe mişei? Este? 

— Thank you, master! Mulţumesc! Are omul ce învăţa de 
la dumneata! 

Pesemne că zâmbetul meu i se păru echivoc, căci mă privi 
bănuitor. 


— Ori aveaţi cumva altă idee? 

— După mine, n-ar fi fost nevoie chiar de o asemenea 
manevră. Pe un teren ca ăsta, care-ţi îngăduie să dispari la 
adăpostul colinelor, e suficient să obţii un avans mare faţă 
de duşman şi apoi să te întorci fur şi simplu pe propriile talc 
urme. Ocolul, aşa cum ai făcut dumneata, e mult mai indicat 
în câmp neted, deschis. 

— Ia te uită! De unde o mai ştiţi şi pe asta? Şi, în fond. 
Cine sunteţi? 

— Scriitor... 

— Scrieţi... cărţi?... şi se dădu cu un pas înapoi, făcând o 
mutră plină de compasiune. Sunteţi bolnav, Sir? 

Îşi duse arătătorul la frunte, ca să înţeleg exact ce anume 
boală avea în vedere. 

— Nicidecum! îl asigurai eu. 

— Nu? Dracu să vă priceapă! Când vânez un bivol, ştiu că 
o fac pentru mâncare, dar cărţile astea pentru ce naiba le 
faceţi? 

— Ca să fie citite de alţii. 

— Scuzaţi, sir, dar prostie mai mare nici c-am auzit. Vrea 
cineva cărţi de citit? N-are decât să şi le scrie singur. E la 
mintea cocoşului, ca să zic aşa. Nici eu nu vânez pentru 
alţii!... Prin urmare, sunteţi un book-maker, un făcător de 
cărţi? Păi atunci ce căutaţi în savană? Aveţi de gând să 
scrieţi aici? 

— Asta mai târziu, după ce mă voi întoarce în patrie. 
Atunci voi istorisi tot ce-am trăit şi am văzut. 

Astfel, mii de oameni vor citi şi vor afla cum merg 
treburile în savană, fără ca piciorul lor să fi călcat vreodată 
prin aceste locuri. 

— Adică, veţi scrie şi despre mine? 

— Se-nţelege! 

Mai făcu un pas înapoi, după care, apropiindu-se brusc 
de mine, trase cu dreapta cuțitul, iar cu stânga mă prinse 
de braţ. 


— Sir, iată-vă calul! Urcaţi în şa şi plecaţi cât mai e 
vreme, ca să nu vă treziţi cu fierul asta tăios între coaste! 
Cu de-alde ăştia, scriitorii, nu poţi scoate o vorbă fără ca 
toată lumea să o afle! Duceţi-vă naibii! Hai! Repede! 

Omuleţul, deşi abia îmi ajungea până la umăr, îşi lua rolul 
în serios. În sinea mea eram foarte amuzat. 

— Îţi promit să scriu numai lucruri bune despre 
dumneata, căutai să-l liniştesc. 

— Plecaţi! Ce-am spus rămâne spus! 

— Ei bine, îţi dau cuvântul meu că nici n-am să pomenesc 
de dumneata! 

— Nu mai spune! Ca să scrii cărţi, trebuie să fii nebun. 
Or, nebunii nu se ţin de cuvânt. Aşadar, valea! Altminteri mă 
apucă, să zic aşa, mâncărimea de degete şi vă fac o figura 
de mai mare dragul! 

— Ce figură? 

— V-o arăt eu numaidecât! 

Mă uitam calm şi zâmbitor în ochii lui aprinşi de mânie. 

— Ei hai, dă-i drumul! 

— Atunci, poftim! Vă place cuțitul ăsta? 

— Nu e rău. [i-o demonstrez pe loc! 

Cât ai clipi, îl înşfăcai răsucindu-i braţele şi încleştându-i 
mâna cu atâta putere, încât omul gemu şi scăpă jos cuțitul. 
Atacul îl surprinsese peste măsură. Până să se 
dezmeticească, îi şi legai mâinile la spate cu o curea. 

— All devils! Pe toţi dracii! exclamă el. Ce v-a apucat? Ce- 
aveţi de gând cu mine, ca să zic aşa? 

— Master, stăpâneşte-ţi gura şi zbiară mai încet, îi 
întorsei propriile sale cuvinte de adineauri. În pajiştea asta 
bătrână, ca să zic aşa, nu ştii niciodată dacă nu te pândesc 
niscai urechi nepoftite! 

Mă depărtai puţin şi ridicai de jos cuțitul, apoi puşca pe 
care o lepădase când cu examinarea indienilor ucişi. 
Omuleţul făcea eforturi disperate ca să-şi elibereze mâinile. 
Tot sângele i se urcase în obraz. Cureaua îl ţinea însă 
strâns, aşa că nu avea succes. 


— Degeaba, master! îi strigai. Aşa-mi rămâi până mi-o 
veni pofta să-ţi dau drumul. Dovadă că un book-maker se 
pricepe să plătească cu aceeaşi monedă. Nu m-am atins de 
dumneata, nu te-am jignit. Şi, când colo, ai sărit la mine cu 
cuțitul. Acum, după legile preriei, eşti în puterea mea şi pot 
sa te tratez cum vreau. Nimeni nu mi-ar găsi vreo vină 
dacă, aşa cum ziceai adineauri, ţi-aş înfige fierul acesta 
tăios între coaste. 

— Mă rog, loviți! Altceva nici nu merit! răspunse el 
mânios. Auzi, să mă biruie un ins, unul singur, ziua-n amiaza 
mare! Să-mi lege mâinile şi eu să nu-i smulg măcar un fir de 
păr din cap! Ei bine, aşa nu se mai poate trăi! Ruşine, Sans- 
ear! 

— Sans-ear ai spus? Dumneata eşti Sans-ear? Auzisem 
multe despre acest faimos westman care niciodată nu era 
văzut în tovărăşia cuiva, pentru că nu considera pe nimeni 
vrednic să şi-l apropie. Cu ani în urmă, îşi pierduse urechile 
la Navajos şi de atunci îşi luase acest nume confecţionat din 
două limbi diferite: Sans-ear, adică „Fără urechi”, poreclă 
sub care devenise cunoscut pe tot cuprinsul savanei şi chiar 
dincolo de ea. 

Omuleţul tăcu. Abia după ce repetai întrebarea, rosti: 

— Numele meu nu vă priveşte! Dacă e păcătos, nu merită 
pronunţat, iar dacă e onorabil, ar trebui cruțat de umilinţă. 

Mă apropiai şi îi scosei cureaua de la mâini. 

— Ia-ţi cuțitul şi puşca. Eşti liber! Vezi-ţi de drum! 

— Lăsaţi glumele proaste! Cum adică, să trec peste 
ruşinea de a fi fost înfrânt de un greenhorn? Dacă eraţi, ca 
să zic aşa, un flăcău ca lumea, un Winnetou, sau lunganul 
de Haller, sau chiar Old Firehand, sau Old Shatterhand, 
atunci, mă rog... 

Îl priveam cu milă pe bătrân. Mica mea „lovitură” îl 
afectase profund şi-mi părea bine că-mi oferea posibilitatea 
să-l consolez, legându-mă de faptul că pomenise numele 
sub care eram cunoscut atât printre albi cât şi în 
wigwamurile indiene. 


— Un greenhorn, zici? Crezi dumneata că un greenhorn 
ar fi în stare să-i joace vestitului Sans-ear o asemenea 
festă? 

— Dar ce altceva sunteţi? Arătaţi ca şi când aţi fi ieşit 
chiar acum de la croitor. Şi apoi, armele astea lucii! Parcă 
aţi merge la bal mascat! 

— În schimb, sunt bune armele. Ai să vezi numaidecât! Fii 
atent! 

Luai o piatră cam de două ori cât o piesă de un dolar, o 
aruncai în sus, dusei repede puşca la ochi şi în momentul 
când piatra - ajunsă la cumpăna dintre forţa de ascensiune 
imprimată şi forţa de atracţie a pământului - păru o clipă 
suspendată în aer, glonţul o lovi şi îi dădu un nou impuls. 

Exerciţiul acesta îl încercasem de sute de ori până să 
izbutesc. Totuşi, nu-l socoteam cine ştie ce tur de forţă. 
Mărunţelul însă mă privi cu nişte ochi plini de admiraţie. 

— Heavens, cerule! Asta zic şi eu lovitură! Vă reuşeşte 
întotdeauna? 

— De nouăsprezece ori din douăzeci. 

— Pai atunci sunteţi un fenomen! Cum vă cheamă, ca să 
zic aşa? 

— Old Shatterhand! 

— Imposibil! Old Shatterhand trebuie să fie mult mai 
bătrân, altminteri nu i s-ar spune old. 

— Uiţi că porecla are un alt sens şi nu se referă la vârstă? 

— Adevărat! Dar scuzaţi, vă rog, daca insist: Old 
Shatterhand a încăput odată în labele unui grizzly care, 
surprinzându-l în somn, l-a sfâşiat de la umăr până-n şold. 
Se zice că şi-a prins apoi la loc tot acest amestec, însă rana, 
ca să zic aşa, trebuie să se mai vadă. 

Îmi descheiai vesta din piele de bivol, apoi cămaşa albă 
din piele de căprioară: 

— Uite-aici! 

— Măi, măi, grozav v-a mai lucrat bestia! Trebuie că v-a 
jupuit vreo şaizeci şi opt de coaste! 


— Cam aşa ceva. Lucrurile s-au întâmplat jos, la Red 
River. Am zăcut aşa, rupt, însângerat, lângă leşul ursului, 
fără ajutor de nicăieri, până m-a găsit Winnetou, căpetenia 
apaşilor, de care ai pomenit adineauri. 

— Va să zică, ce mai calea-valea: Old Shatterhand! Atunci 
să vă întreb: credeţi că sunt, ca să zic aşa, un prost atât de 
mare? 

— Nu cred deloc. Ai greşit luându-mă drept un 
greenhorn, atâta tot. Doar nu te puteai aştepta ca un 
ageamiu să-ţi joace asemenea renghi. Aşadar nimic altceva 
decât surpriza e de vina. 

— Oho! Pe cât se pare, dumneavoastră nici n-aveţi nevoie 
să apelaţi la surpriză. Nu prea cunosc mulţi inşi cu 
asemenea forţă de bivol. În sfârşit... nu mi-e ruşine că am 
fost înfrânt. Numele meu adevărat e Sam Hawerfield. Dacă 
vreţi să-mi faceţi o plăcere, spuneţi-mi Sam. 

— Şi dumneata mie Charlie, cum îmi spun toţi prietenii. 
lată mâna! 

— Bine, sir! Bătrânul Sam nu e dintre aceia care strâng 
mâna orişicui, dar în ce vă priveşte n-am nici o rezervă. 
Numai un lucru: fie-vă milă şi nu-mi striviţi degetele! Mai 
am nevoie de ele. 

— Nici o grijă, Sam. Degetele dumitale or să-mi mai fie de 
folos, după cum şi ale mele îţi vor sta la dispoziţie. Şi-acum 
revin la prima mea întrebare: de unde vii şi încotro te duci? 

— Vin tocmai din Canada, unde am ţinut de urât unor 
lumberstriker-i, unor tăietori de lemne. Acum, ca să zic aşa, 
vreau să trec în Texas sau în Mexic, unde ar fi, cică, atâţia 
criminali, încât îi râde omului inima în piept de câte gloanţe 
şi cuțite o pândesc. 

— Va să zică, avem aceeaşi ţintă. Eu tot în Texas şi 
California vreau să ajung şi nu prea contează dacă fac un 
mic ocol prin Mexic. Mă iei cu dumneata? 

— Ce întrebare! Fireşte că vă iau. Doar veniţi din Sud, 
sunteţi omul de care am nevoie. Dar, ia spuneţi: eraţi serios 
în chestia aia cu scrisul? 


— Bineînţeles! 

— Hm! Dacă un Old Shatterhand se ocupă cu asemenea 
treburi, înseamnă că se schimbă socoteala, ca să zic aşa. 
Eu, unul, vă mărturisesc că prefer să cad cu dosul în vizuina 
ursului, decât să moi condeiul în călimară. Nu mi-ar ajunge 
o viaţă ca să aştern pe hârtie un cuvânt. Mă rog, să trecem 
la altă chestiune: Ce-or fi căutând indienii pe-aici? Sunt 
ogellallaşi, periculoşi ai dracului ! 

Îl informai asupra celor ştiute de mine. 

— Hm! făcu el. Nu e prea bine să prindem rădăcini aici. 
Am întâlnit ieri o urmă, să-ţi scoţi pălăria, zău aşa: pe puţin 
şaizeci de călăreţi! Ăştia patru, cu care m-am socotit 
adineauri, trebuie că aparţin acelei trupe. Se aflau, 
probabil, în recunoaştere. Dumneavoastră aţi mai fost 
vreodată prin aceste locuri? 

— Nu! 

— La vreo douăzeci de mile spre vest preria devine 
absolut netedă şi la alte zece mile curge un pârâu către 
care trebuie să se fi îndreptat indienii ca să-şi adape caii. 
Noi, fireşte, îi vom ocoli şi vom lua-o spre sud. Chiar cu 
riscul de a nu da de altă apă decât mâine după-amiază. 
Plecând imediat, ajungem până în seară la calea ferată ce 
leagă statele din răsărit ale S. U. A. cu ţinuturile vestice şi 
dacă nu întârziem, ne vom desfăta, ca sa zic aşa, privind 
cum trece trenul sub nasul nostru. 

— Sunt gata. Dar ce facem cu indienii ucişi? 

— Ce să facem? Nimic complicat. Îi lăsăm aici şi basta. 
Numai să le tai mai întâi urechile. 

— Ar trebui îngropaţi. Dacă-i descoperă fârtaţii, atunci 
trag imediat concluzia să ne aflăm aici. 

— Las' să-i descopere, Charlie! Asta şi vreau. 

Duse pe rând cadavrele până pe creasta unei coline, le 
rândui unul lângă altul, apoi le tăie urechile şi le vâri în 
propriile lor mâini. 


— Aşa, Charlie! Vor veni, vor vedea şi vor recunoaşte 
imediat că isprava i se datorează lui Sans-ear. Ascultaţi ce 
vă spun: iarna e o senzaţie cât se poate de proastă să vrei 
să îţi îngheţe urechile şi să nu le ai. Am fost cândva atât de 
tont, încât m-am lăsat prins de indieni. Lichidasem, ce-i 
drept, o seamă de inşi, dar unuia, în loc să-i crap capul cu 
tomahawbkul, i-am retezat din greşeală o ureche. Drept 
răsplată, până să mă omoare, roşii mi-au tăiat ambele 
urechi. S-au ales ei cu urechile, dar nu şi cu hoitul lui Sam 
Hawerfield, care a şters-o frumuşel. De atunci, pentru 
perechea mea de urechi, ei da, numărați aici! 

Scoţându-şi puşca de pe umăr, îmi arătă semnele crestate 
în patul ei. Apoi continuă: 

— De fiecare indian omorât, un semn. Acum se mai 
adaugă patru. 

Mai făcu patru crestături cu briceagul, apoi continuă: 

— Vedeţi, aici sunt numai indieni; dincoace, sus, am opt 
albi care au gustat şi ei din gloanţele mele. Vă povestesc 
totul cu alt prilej. De fapt, erau zece cu toţii. Îmi mai lipsesc 
doi, tată şi fiu, cei mai mari ticăloşi de pe faţa pământului. 
Când voi termina şi cu ăştia, înseamnă că mi-am împlinit 
menirea. 

Ochii i se tulburară; chipul i se învălui într-o umbră de 
tristeţe şi duioşie. Bănuiam că inima bătrânului vânător îşi 
primise cândva partea ei de zbucium. Poate că suferinţa şi 
nevoia de răzbunare să-l fi îndemnat şi pe el, ca pe atâţia 
alţii, spre Vestul sălbatic, unde omul nu mai ţine cont de 
sublima poruncă „iubeşte-ţi duşmanii!” 

Sans-ear îşi încărcă din nou puşca. Era una din acele 
vechituri, pe care nu rareori le întâlneşti în prerie. Patul, 
zgâriat, crestat peste tot, îşi pierde cu timpul forma iniţială. 
Fiecare semn aminteşte moartea câte unui duşman. Ţeava 
se acoperă treptat de rugină groasă, parcă se strânge, se 
chirceşte de bătrâneţe. Nici un străin n-ar cuteza să apese 
pe trăgaciul unei asemenea arme, dar în mâna stăpânului, 
ea funcţionează perfect. Omul s-a obişnuit cu ea de o viaţă, 


îi cunoaşte firea, toanele, beteşugurile şi când sloboade un 
foc, poţi să pui rămăşag pe orice că loveşte în ţintă. 

— Tony! chemă deodată Sam. 

Până atunci iapa păscuse nu departe de noi. Auzindu-se 
strigată, veni săltând şi se propti aşa fel lângă stăpânul ei, 
încât acesta nu avea decât să întindă un braţ şi să urce în 
şa. 

— Ce să spun, Sam, ai un cal admirabil! Cine-l vede 
numai în treacăt n-ar da pe el un cent; dar observându-l cu 
atenţie, îţi dai scama că nici o mie de galbeni n-ar fi un preţ 
exagerat. 

— O mie? Pshaw! Puteţi să-mi daţi şi un milion! Eu unul 
cunosc dincolo, în Munţii Stâncoşi, nişte zăcăminte, să scoţi 
bănet cu lopata, nu altceva şi dacă voi da vreodată de un ins 
care să mi se lipească de suflet, am să-i arăt unde se află. Va 
să zică, ce nevoie aş avea s-o vând pe Tony? Trebuie să ştiţi 
un lucru: Cel căruia i se spune astăzi Sans-ear a fost cândva 
într-o cu totul altă situaţie, a fost un om pe deplin fericit şi 
mulţumit, aşa cum ziua e plină de lumină şi marea de apă. 
Era pe atunci un tânăr farmer, avea o soţie şi un copil 
pentru care şi-ar fi jertfit nu o viaţă, ci o mie, zece mii de 
vieţi. Nevasta şi-a adus-o la timpul său, călare pe cea mai 
splendidă iapă, una Tony. lar când iapa a născut un mânz 
vioi şi deştept, cum rareori se întâmplă. de ce să nu-i fi dat 
şi lui numele mamei, adică Tony? Aşa e? 

— Ai dreptate - aprobai mirat oarecum de naivitatea lui 
copilărească. 

— Well! Apoi au venit cei zece albi pomeniţi adineauri, o 
bandă fără căpătâi care teroriza întregul ţinut. Mi-au 
incendiat ferma, mi-au ucis nevasta şi copilul, mi-au 
împuşcat şi iapa după ce au văzut că nu se lasă încălecată 
de străini. Numai mânzul a rămas în viaţă: se rătăcise 
întâmplător şi n-au dat cu ochii de el. Întorcându-mă de la 
vânătoare, l-am găsit drept unică relicvă a fericirii distruse. 
Eh, ce rost mai au vorbele?... Pe opt dintre criminali i-am 
lichidat cu puşca asta. Ceilalţi doi au scăpat, dar trebuie să-i 


prind! Când Sans-ear se ţine de cineva, apoi nu-l scapă, de- 
ar fi să fugă şi în Mongolia. lată ce mă mână acum spre 
Texas şi Mexic. Tânărul şi veselul farmer a ajuns cu anii, 
vânătorul cărunt care cutreieră păduri şi savane, mistuit de 
un aprig foc al răzbunării: iar mânzul a devenii o făptură 
ciudată, semănând mai degrabă cu un ţap decât cu un cal 
adevărat. Dar amândoi sunt neînfricaţi, ca să zic aşa şi vor 
duce-o împreună până ce un plumb, o săgeată sau poate un 
tomahawk va scurta zilele unuia din ei. Atunci, cel rămas în 
viaţă, cal sau călăreț, cine ştie, se va sfârşi de singurătate, 
pustiit de dorul celuilalt. 

Îşi trecu palma peste ochi, ca şi când ar fi voit să alunge o 
umbră, apoi continuă: 

— Destul cu vechile mele poveşti, Charlie! Deşi nu vă 
cunosc mai demult, sunteţi primul om care le află din gura 
mea şi pesemne ca veţi rămâne şi ultimul. Îmi închipui că aţi 
mai auzit destule despre mine, după cum şi mie mi-a fost 
dat să aud o mulţime de lucruri despre Old Shatterhand 
când îmi îngăduiam câte un mic popas pe la focurile altora. 
De aceea am ţinut să vă arăt că nu vă socotesc un străin. 
Dar faceţi-mi, vă rog, plăcerea şi uitaţi cum am picat în 
labele dumneavoastră! Am să vă dovedesc în viitor că 
bătrânul Sam Hawerfield, chiar dacă a păţit ce-a păţit 
adineauri, ştie să stea neînfricat la postul sau. 

Îmi dezlegai mustangul şi încălecai. lar Sam, deşi îmi 
spusese că vom merge spre sud, porni spre vest. De ce? Nu- 
l întrebai. Avea, probabil, o anume intenţie. Nu cerui 
lămuriri nici pentru faptul că luase cu el suliţele celor patru 
indieni ucişi. Omul acesta îmi amintea mult de bătrânul Sam 
Hawkens, mai ales că purta şi acelaşi prenume. 

O bună bucată de timp merserăm aşa, fără să schimbăm 
o vorbă. La un moment dat, Sam îşi struni calul, sări din şa 
şi înfipse una din sulițe sus, pe o colină. Atunci pricepui şi 
eu ce urmăreşte. Folosea suliţele drept indicatoare pentru 
a-i îndruma pe indieni către cadavrele lăsate în urmă. Voia 


ca duşmanii să afle că Sans-ear, răzbunătorul, a mai făcut 
patru victime. 

Apoi bătrânul desfăcu un cobur de la şa şi scoțând opt 
bucăţi de piele, îmi dădu şi mie patru. 

— Poftim. Charlie, înfăşuraţi cu ele copitele mustangului. 
Astfel, pe terenul ăsta nu se mai imprimă nici o urmă, iar 
indienii n-au decât să creadă că am zburat pe sus, ca 
păsările. Va să zică, dumneavoastră o luaţi drept spre sud, 
până la calea ferată şi mă aşteptaţi acolo. Eu mai am de 
plantat, ca să zic aşa, trei sulițe, pe urmă vin la locul 
convenit. Ne întâlnim fără doar şi poate. Pentru cazul că 
totuşi ne-am rătăci niţel, reţineţi semnalul: ziua un țipăt de 
vultur şi noaptea un lătrat de coiot. 

După cinci minute, nici nu ne mai zăream unul pe 
celălalt. Cufundat în tot soiul de gânduri, călăream spre 
locul întâlnirii. Calul, având copitele înfăşurate, fugea mai 
greu ca de obicei; de aceea, după vreo cinci mile, descălecai 
şi-i scosei învelitorile. Doar nu avuseseră alt scop decât să 
evite orice semn în preajma suliţelor înfipte de Sam. 

Acum mustangul îşi luă viteză. Preria devenea tot mai 
întinsă, mai netedă, punctată ici şi colo de câte un corcoduş 
sau o tufă de alun. Soarele încă nu coborâse după orizont, 
când observai departe, în stânga mea, o dungă prelungită 
deopotrivă spre vest ca şi spre est. 

Să fi fost linia ferată? Tot ce se poate. 

Ţinui drumul înainte şi aşteptarea mea se împlini. În faţa 
ochilor mei apăru calea ferată. Şinele şerpuiau pe un 
terasament de înălţimea unui stat de om. 

Atunci mă cuprinse un sentiment ciudat, oarecum confuz, 
dar explicabil: după multă vreme, luam din nou contact cu 
civilizaţia. Nu aveam decât să fac un semn la apropierea 
unui tren, să mă urc într-un vagon şi să mă călătoresc fie 
spre apus, fie spre răsărit. 

După ce priponii calul cu lasso-ul, mă apucai să caut 
vreascuri pentru foc. Mă apropiai astfel de un tufiş ce se 
afla chiar lângă rambleul liniei ferate. Aplecându-mă, după 


nişte crengi, dădui pe neaşteptate de un ciocan. Trebuie că 
unealta se va fi aflat acolo de puţină vreme, căci arăta ca 
nouă, fără urmă de rugină. Fusese folosită deci de către 
cineva care trecuse pe-acolo cel mult cu o zi înainte. 

Cercetai mai întâi locul unde mă aflam, dincoace de 
rambleu, dar nu descoperii nimic deosebit. Mă urcai apoi 
sus, căutând vreun semn, dar fără rezultat. Deodată mă 
întâmpină mirosul unui mănunchi de iarbă de Grama, cu 
firul scurt, des şi creţ, care-mi atrase atenţia, pentru că se 
găsea foarte rar prin partea locului. Nu încăpea nici o 
îndoială: mănunchiul fusese călcat. Urma era încă 
proaspătă, de cel mult două ore. Firele uşor îndoite pe 
conturul piciorului îşi reveniseră aproape cu totul, în timp 
ce partea călcată din plin mai păstra încă tiparul călcâiului 
şi al degetelor. Era limpede că omul purtase mocasini. Deci, 
indian? Să fi fost indieni pe aproape? În acest caz, ce 
legătură între ei şi ciocanul aceia părăsit? Şi parcă nu 
există şi albi care poartă mocasini? Nu cumva vreun 
cantonier a preferat această încălţăminte comodă, pentru 
deplasarea de-a lungul liniei? Oricum, nu mă puteam 
mulţumi cu supoziţii liniştitoare. Îmi trebuiau certitudini. 

O examinare a liniei implica primejdii serioase. De 
ambele părţi ale terasamentului, îndărătul oricărei tufe, 
putea să pândească vreun duşman; iar dacă mă urcam sus, 
pe rambleul propriu-zis, era imposibil să nu fiu zărit de 
departe. În alte condiţii, descoperirea unui ciocan nu mi-ar 
fi dat prea multă bătaie de cap: aş fi cercetat de îndată 
împrejurimile. Dar acum, când ogellallaşii cutreierau 
regiunea, chiar şi cel mai mic semn chema la extremă 
prudenţă. 

Cu puşca în spinare şi cu pistolul în mină, mă strecurai 
târâş până la tufă. Nimic, nici un rezultat. Făcui apoi calea- 
ntoarsă, dar pe alt traseu. larăşi nimic. Examinai astfel 
partea dinspre vest de locul unde păştea mustangul meu. 
Pe urmă o luai spre est. Nici aici nu găsii nimic suspect. În 
sfârşit, când să trec în patru labe peste linia ferată, simţii în 


palme umezeală şi nisipul dedesubt începu să lunece. 
Observai că acolo nisipul era parcă anume presărat pe o 
porţiune în formă de cerc. Scormonii cu degetele şi 
mărturisesc, mă speriai. Mâna mi se înroşi toată! Nisipul 
era sângeriu. Strâns lipit de pământ, controlai locul mai de 
aproape şi-mi dădui scama că e vorba de o băltoacă de 
sânge acoperită cu nisip. 

Aici fusese ucis un om; dacă ar fi fost omorât un animal, 
nimeni nu s-ar fi trudit să camufleze astfel băltoaca de 
sânge. Cine era victima şi cine ucigaşul? Terenul dimprejur 
fiind uscat şi tare, nu se întipărise nici o urmă, nici un semn. 
Dar aruncându-mi privirea sus, pe creasta rambleului 
acoperită cu iarbă, zării nişte urme de tălpi şi două dâre 
paralele, ca şi când victima ar fi fost târâtă de subsuori, cu 
picioarele atârnând. 

Era cât se poate de primejdios să trec aici de partea 
cealaltă a liniei ferate. Pământul încă nu absorbise sângele, 
urmele se păstraseră foarte bine - aşadar crima fusese 
săvârşită de curând şi făptaşii mai puteau fi prin apropiere. 
De aceea mă lăsai în jos şi abia după ce făcui o bună bucată 
de drum îndărăt, mă săltai dincolo de rambleu şi continuai 
să mă furişez spre est. 

Toate acestea se petreceau foarte încet, deoarece, spre a 
nu fi cumva zărit, trebuia să recurg la tot soiul de 
vicleşuguri şi dibăcii. Noroc că tufele erau aici destul de 
dese. Ascunzându-mă îndărătul lor, scrutând cu atenţie 
terenul înainte de a străbate câte un interval, târându-mă 
ca şarpele, ajunsei cu bine până în dreptul locului acela 
însângerat, situat sus, pe rambleu. 

Un mărăcine stufos, încâlcit, se înălța chiar în dreptul 
tufei după care mă pitisem, ca la vreo opt metri depărtare. 
Deşi rămurişul lui mă cam încurca la vedere, totuşi mi se 
păru că zăresc o umbră lungită sub el, ca un trup de om. O 
masă neagră care se distingea de mediul înconjurător, mai 
luminos. Să fi fost cadavrul? Sau poate unul din făptaşi? 
Trebuia să mă lămuresc. 


În fond, de ce mă expuneam primejdiei? Puteam foarte 
bine să-l aştept pe Sam şi să ne vedem apoi liniştiţi de drum 
împreună. Dar vânătorul de prerie trebuie să ştie în orice 
moment ce duşman are în faţă, în spate sau în flancuri. Nici 
un amănunt nu poate fi trecut cu vederea; orice semn îţi 
poate dezvălui un fapt sau întări o concluzie în legătură cu 
realităţi la care nici cel mai erudit profesor sau savant nu s- 
ar gândi. Westman-ul trage adesea concluzii foarte serioase 
din cele mai mărunte indicii în care omul neiniţiat nu vede 
nici un fel de semnificaţie, sau care pur şi simplu îi provoacă 
râsul. Într-o zi, de pildă, el străbate călare patruzeci sau 
cincizeci ce mile engleze, iar în ziua următoare nu face 
decât o jumătate de milă, fiind obligat să-şi cumpănească 
fiece pas. Şi chiar dacă prudenţa nu-i va aduce vreun folos 
personal, în schimb se va dovedi utilă pentru alţii: vânătorul 
îi va putea informa, sfătui, preveni. In general, omul e 
totdeauna dornic să se convingă asupra naturii oricărui 
pericol şi să lupte din răsputeri împotriva lui, fără a mai 
vorbi de tentaţia pe care o exercită asupra caracterelor 
puternice orice acţiune îndrăzneață. 

Luai de jos o cracă uscată, îmi agăţai pălăria în vârful ei şi 
înălţând-o deasupra tufişului, făcui anume puţin zgomot, 
pentru ca insul de dincolo să creadă că aici se mişcă cineva. 
Dar umbra nu tresări deloc - fie că nici nu era vorba de 
vreun duşman, fie că aveam de-a face cu un individ prea 
şiret ca să se lase păcălit de o asemenea manevră. 

Hotărâi să risc totul. Mă târâi încetişor, de-a-ndărătelea, 
apoi îmi luai avânt şi din două salturi ajunsei drept lângă 
umbra aceea, gata să lovesc, la nevoie, cu cuțitul. Şi iată că 
sub crengile frânte, răsucite, zăcea un om. Constatai 
numaidecât că e mort. Dădui crengile în lături şi mă 
pomenii în faţa unui chip groaznic desfigurat de spasmele 
morţii, cu ţeasta însângerată. Era un alb scalpat. O săgeată 
cu gheare îi găurise spinarea şi se frânsese. Judecând deci 
după felul săgeţii, fâăptaşii trebuie să fi fost indieni porniţi pe 
război. 


Să fi plecat departe, sau mai erau prin preajmă? Trebuia 
s-o aflu negreşit. Urmele erau clare: duceau de la rambleul 
liniei ferate către prerie. Mă luai după ele, trecând de la 
tufă la tufă şi aşteptându-mă din moment în moment la vreo 
săgeată sau la un atac pe care să-l parez cu cuțitul. Din 
tiparul tălpilor desluşeam că era vorba de patru bărbaţi, doi 
mai în vârstă şi doi tineri. În timp ce mă târam pe vârful 
degetelor de la mâini şi de la picioare - treabă care 
presupune mult exerciţiu şi nu puţină forţă - dânşii nici 
măcar nu încercaseră să-şi ascundă urmele. Probabil că se 
simțeau în deplină siguranţă. 

Vântul îmi sufla în faţă dinspre sud-est. De aceea nici nu 
mă speriai prea tare când auzii fornăitul unui cal: doar nu 
mă putuse mirosi. Mersei târâş înainte până mă lămurii 
suficient ca să mă pot retrage. În faţa mea, printre tufişuri, 
se aflau aproximativ şaizeci de cai, toţi, cu excepţia a doi, 
dichisiţi după obiceiul indian. Şeile le fuseseră scoase, 
probabil pentru a folosi în tabără drept scaune sau perne. 

La cai nu erau decât doi oameni de strajă. Unul, foarte 
tânăr, purta o pereche de cizme grosolane, din piele de 
vițel, pesemne chiar încălţămintea celui ucis, pe care - am 
uitat să notez - îl găsisem gol-puşcă. Hainele şi celelalte 
lucruri ale victimei fuseseră împărţite între ucigaşi. Deci, 
tânărul din post era unul din cei patru inşi pe ale căror 
urme mă deplasasem. 

Indianul vine adeseori în contact cu albi care nu-i cunosc 
limba. De aceea, între cele două părţi s-a statornicit un fel 
de limbaj pantomimic, ale cărui semne şi înţelesuri trebuie 
să le cunoască orice om care se abate prin Vestul sălbatic. 
Din obişnuinţă, oamenii cu temperament vioi sau aflaţi în 
situaţii încordate, chiar dacă se înţeleg prin cuvânt, mai 
adaugă şi cuvenita pantomimă. Cele două străji discutau 
între ele şi subiectul părea atât de interesant, încât, 
crezându-se neobservaţi, gesticulau într-un chip care le-ar 
fi atras mai mult decât o mustrare din partea celor doi 
tovarăşi ai lor mai vârstnici. Arătară spre vest, făcură 


semnul focului şi al calului, deci al locomotivei. Căreia 
indienii îi spun „calul de foc”, îşi loviră arcurile de pământ, 
ca şi cum ar fi imitat mişcarea ciocanului, îşi duseră puştile 
la ochi ca pentru tragere, făcură ca şi când ar mânui cuțitul 
ori tomahawkul. În sfârşit, înţelesei destul ca să mă pot 
întoarce, nu fără a şterge însă pe cât posibil urmele. 

Din pricina acestei operaţii, întârziai cam mult până să 
ajung iar la mustangul meu. Swallow îşi găsise între timp 
societate: păştea lângă iapa lui Sam. Acesta şedea calm 
îndărătul unei tufe şi muşca dintr-un hartan de pastrama. 

— Câţi sunt, Charlie? mă întrebă. 

— Cine? 

— Indienii. 

— De unde ştii? 

— Adică, vi se pare că bătrânul Sans-ear e un biet 
greenhorn, cum vă crezuse el pe dumneavoastră? Vă 
înşelaţi, ha-ha-ha! 

Era râsul lui semeţ, pe care îl mai afişase faţă de mine şi 
pe care, probabil, îl folosea, mai ales în situaţiile când se 
credea superior preopinentului său. Chiar şi în această 
privinţă omul îmi amintea de Sam Hawkens, care îşi avea şi 
el râsul lui cu tâlc. 

— Ce vrei să spui, Sam? 

— Parcă mai e nevoie s-o spun? Ce-aţi fi făcut, de pildă, 
dacă eraţi dumneavoastră Sans-ear şi venind încoace, aţi fi 
găsit colea, lângă calul lui Old Shatterhand, nu pe stăpânul 
acestuia, ci un ciocan? 

— Aş fi aşteptat să se întoarcă stăpânul! 

— Zău? Asta, ca să zic aşa, n-aş crede-o. Constatându-vă 
lipsa, m-am gândit ca vi s-a întâmplat ceva şi m-am luat 
după dumneavoastră. 

— Şi dacă aveam un plan pe care prezenţa dumitale mi l- 
ar fi zădărnicit? Şi apoi cred că Old Shatterhand nu 
întreprinde nimic fără precauţia necesară. Până unde m-ai 
urmărit? 


— Peste tot şi aici şi dincolo, până la nenorocitul acela 
ucis de indieni. Puteam să va ajung numaidecât, căci ştiam 
că sunteţi înaintea mea; dar văzând mortul, m-am gândit ca 
v-aţi dus numai în recunoaştere şi m-am întors încoace. Aici 
v-am aşteptat în toată liniştea, ca să zic aşa. Ei câţi sunt? 

— Vreo şaizeci 

— Ia te uită! Asta-i trupa ale cărei urme le-am mirosit 
încă de ieri. Sunt puşi pe război? 

— Da. 

— Un scurt popas? 

— Au deşeuat caii. 

— Hait! Înseamnă că pun ceva la cale chiar aici. N-aţi 
mirosit nimic? 

— Bănuiesc că. Vor să scoată şinele, să provoace 
deraierea unui tren şi să-l jefuiască. 

— Vorbiţi serios, Charlie? Atunci personalul şi pasagerii 
se află în faţa unei catastrofe teribile. Dar de ce vă trece 
prin gând tocmai aşa ceva? 

— I-am spionat. 

— Cunoaşteţi graiul ogellallaşilor? 

— Îl cunosc, dar nici nu era nevoie. Străjile de la cai 
discutau într-o pantomimă foarte clară. 

— Cu asta te poţi înşela uneori. Descrieţi-mi şi mie 
pantomima. 

Îi făcui hatârul. Sans-ear cel pirpiriu dădu să sară în sus, 
dar se stăpâni. 

— I-aţi înţeles bine. Trebuie să venim în ajutorul trenului. 
Dar să nu ne pripim, ca să zic aşa. Asemenea lucruri 
importante trebuiesc chibzuite serios şi cu calm. Prin 
urmare, şaizeci? Hm, abia dacă mai am loc pentru zece 
crestături pe patul puştii! Unde să-i mai mai însemn şi pe 
ceilalţi? 

Cu toată gravitatea situaţiei, era cât pe-aci să izbucnesc 
în râs. Faţă-n faţă cu şaizeci de indieni, mărunţelul Sam - în 
loc să se sperie de-a binelea - avea grija răbojului! 

— Pai, câţi inşi ai de gând să dobori? îl întrebai. 


— Asta, ca să zic aşa, încă nu se ştie. Cred că cel mult doi 
sau trei, fiindcă restul or s-o şteargă repede când se vor 
trezi în faţa a douăzeci sau treizeci de albi. 

Ne gândiserăm deci la acelaşi lucru. Conta şi el pe 
sprijinul personalului din tren şi pe călători. 

— Principalul, judecai eu, ar fi să ştim care anume tren 
intră în vederile lor, din ce parte urmează să sosească. 
Grozav ne-am mai păcăli, dac-am apuca-o într-o direcţie 
greşită! 

— După cât înţeleg din gesturile lor, e vorba de trenul 
Mountain, care vine dinspre vest. Şi tocmai asta mă miră, 
pentru că celălalt, dinspre est, e întotdeauna mai încărcat 
cu mărfuri necesare indienilor. Eu zic c-ar trebui să ne 
despărţim: unul s-o ia spre răsărit, celălalt spre apus. 

— Oricum, vom fi obligaţi la aceasta dacă nu reuşim să 
aflăm exact intenţiile lor. Ei, de-am şti cum şi când circulă 
trenurile! 

— Cine să ştie? De când trăiesc, n-am intrat măcar o dată 
în vreo drăcie de vagon, unde cică ţi-e teamă să-ţi întinzi 
picioarele. Mie, ca să zic aşa, îmi place preria şi Tony. Dar. 
Spuneţi, nu cumva s-au şi apucat indienii de treabă? 

— Habar n-am. Le-am văzut numai caii. S-ar părea că ştiu 
când soseşte trenul şi până în seara nu vor face nimic. În 
curând amurgeşte; să tot fie încă o jumătate de ceas. Atunci 
să ne furişăm până în preajma lor; poate aflăm ce ne 
trebuie. 

— Okay, fie şi aşa! 

— Numai că, în cazul acesta, va fi necesar ca unul din noi 
să se posteze aici, la rambleu. Ie pomeneşti că indienilor le 
trece prin gând să vină din cealaltă parte. Eu, unul, 
presupun ca vor demonta şinele venind în direcţia noastră, 
ca să-şi amenajeze astfel o bună poziţie de atac. 

— N-avem nevoie de nici o măsură specială, Charlie. 
Uitaţi-vă niţel la iapa mea. N-o priponesc niciodată; e un 
animal foarte inteligent şi are un miros demn de toată 


încrederea. Aţi mai văzut cal care să nu fornăie când simte 
un duşman? 

— Nu. 

— Totuşi există unul şi acesta e Tony. Ce-i drept, fornăitul 
e un bun semnal, dar şi trădează două lucruri: mai întâi 
locul unde se află calul şi călăreţul, apoi faptul că acesta din 
urmă a fost avertizat. De aceea mi-am deprins iapa să tacă 
şi dânsa, deşteaptă, m-a înţeles. O las să pască în voie şi 
când simte primejdia, numai o văd că se apropie şi mă 
împinge cu botul. 

— Şi dacă, de pildă, în cazul nostru n-ar simţi nimic? 

— Pshaw! Vântul bate din direcţia indienilor. Mă las 
împuşcat, dacă Tony nu-mi comunică de îndată ce vreun 
roşu se apropie de ea la o mie de paşi. De altfel, indivizii 
ăştia au ochi de vultur şi chiar dacă v-aţi culca de-a lungul 
rambleului, tot s-ar putea să vă zărească. Staţi deci liniştit, 
Charlie! 

— Bun. Hai să mă încred în Tony a dumitale. Deşi o 
cunosc de puţină vreme, sunt aproape convins de vrednicia 
ei. 

Scosei o ţigară de „fabricaţie proprie” şi-i dădui foc. Sam 
îşi holbă ochişorii pe cât putu de tare şi rămase cu gura 
căscată. Nările îi fremătau şi sorbeau lacom mireasma 
tutunului; chipul i se lumină de fericire. 

Westman-ul, deşi nu prea are prilej să savureze tutun de 
bună calitate, e de obicei fumător pătimaş. 

— O, wonderfull, minunat!... Charlie!... Aveţi ţigări? 

— Se-nţelege, o duzină. Vrei una? 

— Daţi-o-ncoace! Pentru asta meritaţi să-mi scot pălăria 
în faţa dumneavoastră. 

Luă foc de la ţigara mea, înghiţi câteva fumuri după 
obiceiul indienilor şi le suflă apoi cu voluptate afară. 
Obrazul i se transfigura, de parc-ar fi încăput în cel de-al 
şaptelea cer al lui Mahomed. 

— Ce plăcere, Charlie! 'Te face să uiţi de griji! la să-i 
ghicesc soiul. 


— Poftim. Eşti cunoscător? 

— Cred şi eu! 

— Ei? 

— Goosefoot din Virginia sau Maryland. 

— Aş! 

— Cum? Ar fi sa mă-nşel pentru prima oara în viaţă. 
Totuşi, e cu siguranţă Goosefoot. Îl recunosc după gust şi 
parfum. 

— Nu e Goosefoot. 

— Atunci, la sigur, Legitimo brazilian. 

— Nici. 

— Gorassao din Bahia? 

— Nu! 

— Pai, atunci ce-i? 

— Uită-te bine la ţigara ! 

Mai scosei încă una, o desfăcui şi-i arătai învelişul şi 
conţinutul. 

— Aţi înnebunit, Charlie? Stricaţi bunătate de ţigară! 
Orice westman v-ar oferi pe ea, la nevoie, cinci până la opt 
piei de biber, mai ales dacă n-a mai fumat de multişor. 

— Până-n două-trei zile am altele. 

— În trei zile?!... De unde? 

— De la fabrica mea. 

— Oh! Aveţi fabrica de ţigări? 

— Exact! 

— Şi unde o aveţi 

— Uite colo! 

Arătai în direcţia unde se afla mustangul meu. 

— Charlie, ce-i cu glumele astea deplasate, ca să zic aşa? 

— Nu glumesc de loc; spun adevărul. 

— Hm! Dacă n-aţi fi Old Shatterhand, aş crede că vă 
lipseşte o doagă sau că aveţi vreuna în plus. 

— Examinează mai bine tutunul! Sam îl studie serios, cu 
toată atenţia. 

— Nu mă dumiresc şi pace! Însă de bun, e bun, chiar 
excepţional. 


— Atunci, haide să-ţi arăt fabrica! 

Mă apropiai de mustangul meu şi scosei de sub şa un 
săculeţ,. Îl dezlegai. 

— Bagă mâna! 

Sam se execută şi scoase la iveală un pumn de frunze. 

— Charlie, mă credeţi idiot? Astea-s frunze de cireş şi alte 
alea. 

— Da, da. Şi ceva cânepă sălbatică. Iar învelişul nu e 
decât o frunză dintr-un soi de limba-boului, plantă căreia 
voi aici îi ziceţi „verhally” Săculeţul asta e fabrica mea de 
tutun. Când dau de asemenea frunze, adun cât îmi trebuie, 
le vâr în săculeţ şi-l pun sub şa. Căldura face ca foile să 
fermenteze, asta-i toată arta! 

— De necrezut! 

— Dar adevărat! O asemenea ţigară nu e decât un 
surogat mizerabil; orice fumător destoinic, cu cerul gurii 
argăsit ca pielea de bivol, ar arunca-o după primul foc. Insa 
fumează dumneata drăcia asta după ceai cutreierat savana 
ani de-a rândul! Să vezi atunci cum ţi se pare cel mai bun 
Goosefoot. De altfel. Te-ai convins personal! 

— Charlie, aţi crescut în ochii mei! 

— Numai nu mă trăda în faţa persoanelor care n-au mai 
fost prin Vest! Altminteri ne-ar lua drept tunguzi, kirghizi 
sau ostiaci care şi-au spălat gura şi nasul cu catran. 

— Tunguz, ostiac, dacă ţigara îmi place, mi-e indiferent. 
De altfel, nici nu ştiu unde se află soiul ăsta de oameni. 

Dezvăluirea secretului meu de fabricaţie nu-i tulbură de 
loc plăcerea. Fumă ţigara până la capăt, mai să-şi frigă 
buzele. 

Între timp soarele asfinţi. Seara era atât de întunecoasă, 
încât puteam să pornim la executarea planului nostru. 

— Mergem? întrebă Sam. 

— Mergem. 

— Şi cum procedăm? 

— Ne apropiem amândoi de caii indienilor; acolo ne 
despărţim, dăm fiecare ocol taberei şi ne întâlnim din nou în 


spatele ei. 

— Bine! Şi pentru cazul că va trebui să fugim şi ne vom 
pierde unul de altul, fixăm întâlnirea la sud, lângă malul 
apei. Acolo se întinde adânc în prerie capătul unei păduri 
virgine ce coboară din munţi. Către liziera de sud a pădurii, 
cam la vreo două mile distanţă, preria face un cot unde ne 
putem lesne regăsi. 

— Am înţeles. Hai să mergem! 

Nu credeam să ajungem în situaţia de a ne refugia până 
acolo, dar era cuminte şi prudent să ne asiguram pentru 
orice eventualitate. Pornirăm deci. 

Se întunecase bine de tot, aşa că trecurăm fără grija 
peste linia ferată. O luarăm apoi la stânga, de-a lungul 
terasamentului, ţinând pentru caz de primejdie cuţitele 
pregătite. În prerie, ochiul se deprinde repede cu 
întunericul; puteam recunoaşte de la câţiva paşi orice 
siluetă de indian. Trecurăm pe lângă cadavrul albului şi 
ajunserăm la locul unde ştiam că se află caii. Erau tot acolo. 

— De aici eu o iau la stânga, îmi şopti Sam şi se făcu 
nevăzut. 

Eu ocolii pe dreapta, pe lângă cai, apropiindu-mă de 
umbrele întunecate ale indienilor. Îşi amenajaseră tabăra 
într-un loc cam sterp şi nu aprinseseră nici un foc. Păstrau 
atâta linişte, încât s-ar fi auzit şi mersul gândacului prin 
iarbă. Ceva mai la o parte şedeau trei inşi - singurii care 
păreau să discute între ei. Cu multă prudenţă, mă furişai 
până acolo. 

Oprindu-mă la nici şase paşi în spatele lor, constatai cu 
mirare că unul dintre ei era alb. Ce treabă să fi avut acesta 
cu indienii? Să fi fost prizonier? Se vedea limpede că nu. 
Poate că era unul din acei vagabonzi ai savanelor care ţin 
ba cu indienii, ba cu albii, după cum le dictează interesele 
lor prădalnice. Se putea să fie şi unul din acei vânători albi 
care, căzuţi în mâinile roşilor, îşi salvează viaţa luând de 
soţie o fată indiană şi intră astfel în comunitatea tribului 
respectiv. Dar în acest caz, îmbrăcămintea pe care, în 


pofida întunericului, i-o desluşeam destul de bine, ar fi 
trebuit să se apropie mai mult de cea a indienilor. 

Ceilalţi doi aveau rang de căpetenii; chicile lor înalte erau 
împodobite cu pene de vultur. Păreau să fie războinici a 
două triburi sau aşezări diferite, aliate în vederea unei 
operaţii comune. 

Şedeau tustrei lângă o tufă, ceea ce îmi permitea să mă 
apropii până s-ajung a desluşi discuţia lor. Mă târâi încă o 
bucată. Mai că i-aş fi putut atinge cu mâna. 

Tocmai atunci intervenise probabil o pauză în discuţie. 
Tăcerea dură câteva minute. Apoi una din căpetenii îl 
întrebă pe alb în acel idiom alcătuit din expresii englezeşti 
şi indiene: 

— Şi fratele meu e sigur că aurul vine chiar cu următorul 
cal de foc? 

— Sigur, întări cel întrebat. 

— Cine i-a spus-o? 

— Un om care lucrează chiar la grajdul calului de foc. 

— Aurul vine din ţara waikurilor sau, cum îi ziceţi voi, 
California? 

— Da. 

— Şi merge la marele părinte 

[2] al feţelor palide care face din el dolari? 

— Chiar acolo. 

— Tatăl feţelor palide nu va primi nici atâta aur cât să 
facă o monedă! Şi călăresc mulţi oameni pe calul de foc? 

— Asta n-o ştiu, însă oricâţi ar fi, sunt sigur ca fratele 
meu roşu şi vitejii săi războinici îi vor învinge. 

— Războinicii ogellallaşilor vor culege multe scalpuri; 
soțiile şi fetele lor vor juca de bucurie. Oare călăreţii calului 
de foc aduc cu ei destule lucruri din cele trebuitoare 
oamenilor roşii: haine, arme, pături? 

— Aduc de toate, chiar mai multe decât îţi închipui. Dar 
voi primi şi eu cele cerute de la bărbaţii roşii? 

— Fratele meu alb va primi tot aurul şi argintul din 
pântecele calului de foc. Oamenii roşii n-au nevoie de aur. 


În munţii lor se găsesc nuggeţi cu grămada. Ka-wo-mien, 
căpetenia ogellallaşilor (şi se arătă cu degetul pe sine 
însuşi) a cunoscut cândva un alb înţelept şi viteaz care 
spunea că aurul nu este decât deadlydust, pulberea morţii, 
născocită de spiritul cel rău al pământului pentru a face din 
oameni hoţi şi ucigaşi. 

— Această faţă albă era un neghiob. Cum îi zicea? 

— Nu era neghiob, era tare înţelept şi curajos. Fiii 
ogellallaşilor se aflau atunci sus, la apele lui Broad-fork, 
porniţi să ia scalpurile unor albi care vânaseră pe pământul 
nostru o mulţime de biberi. Printre vânătorii aceia era unul 
pe care toţi îl socoteau nebun, fiindcă venise numai să vadă 
savana şi să culeagă ierburi şi gângănii. Dar în capul lui 
sălăşluia înţelepciunea şi în braţe puterea. Țintea fără greş 
cu puşca, iar cu cuțitul îl înfrunta fără teamă pe ursul 
cenuşiu din Munţii Stâncoşi. A încercat omul să-i înveţe şi 
pe ceilalţi cum să se poarte cu noi, dar l-au luat în râs şi 
până la urma au fost ucişi, cu toţii. Scalpurile lor 
împodobesc şi azi wigwam-urile ogellallaşilor. Omul acela n- 
a vrut să-şi părăsească fraţii albi şi a luptat şi a răpus mulţi 
războinici de-ai noştri, până ce, covârşit de numărul lor, n-a 
mai avut încotro. Parcă era un stejar care, prăbuşindu-se 
sub secure, zdrobeşte totul în jur. A fost luat prizonier şi 
dus în satele ogellallaşilor. Acolo nu l-au ucis, fiindcă era un 
războinic mare şi multe fete de neam roşu ar fi vrut să-i fie 
squaw şi să-l urmeze în cortul lui. Ma-ti-ru, cea mai mare 
căpetenie a ogellallaşilor, voia să-i dăruiască wigwamul 
fiicei sale sau, dacă nu, să-l ucidă. El însă o dispreţuia pe 
„Floarea preriei”. Într-o zi i-a răpit căpeteniei calul şi-a luat 
armele, a ucis câţiva războinici şi a fugit. 

— E mult de atunci? 

— De atunci soarele a biruit patru ierni. 

— Şi cum îi zicea albului aceluia? 

— Avea un pumn ca laba ursului. O mulţime de capete, 
chiar şi de albi, le-a sfărâmat numai cu pumnul. De aceea 
vânătorii albi îi spuneau Old Shatterhand. 


Era, într-adevăr, una din aventurile mele mai vechi, de 
care pomenea acum Ka-wo-mien. Da, îl recunoscui, în 
sfârşit şi pe el şi pe Macti-ru, care şedea alături şi care mă 
luase cândva prizonier. 

Povestitorul spusese adevărul, dar în sinea mea nu 
puteam să nu-i reproşez că prea mă acoperise cu laude şi 
înflorise lucrurile. 

— Old Shatterhand? Îl cunosc şi eu! sări albul. Se afla 
într-o Hide-Spot, în ascunzătoarea grupului de vânători a 
lui Old Firehand, când eu şi câţiva oameni curajoşi am 
tăbărât ca să le luăm pieile de biber şi de vidră. Dar abia 
am putut scăpa împreuna cu doi oameni de-ai mei. Tare-aş 
vrea să mai dau o dată ochii cu nemernicul acela şi să-i 
plătesc cu vârf şi îndesat! 

Acum îl recunoscui şi pe alb. Era conducătorul unei 
bande care ne atacase la Saskatschawanul de sud; într- 
adevăr, din bandă ne scăpaseră numai trei inşi. Era unul 
dintre acei tâlhari de prerie mai sângeroşi decât cei mai 
sălbatici indieni, pentru că reunesc în ei, la proporţii 
sporite, cele mai abjecte trăsături ale ambelor rase. 

Ma-ti-ru. Care până atunci tăcuse, ridică un braţ: 

— Vai şi amar dacă mai cade în mâinile noastre! L-am 
lega la stâlpul caznelor şi Ma-ti-ru i-ar rupe carnea de pe 
os, bucată cu bucată. Dânsul a omorât o mulţime de 
războinici, i-a furat căpeteniei cel mai bun cal şi a respins 
inima celei mai frumoase fiice a savanei. 

De-ar fi bănuit cei trei fârtaţi că omul pe care îl 
blestemau sta întins la numai trei palme în spatele lor! 

— Oamenii roşii nu-l vor mai vedea niciodată, observă 
albul. S-a dus departe, peste apă, în ţara unde soarele arde 
ca focul şi pustiul e mai întins decât savana; acolo rage leul 
şi bărbaţii au mai multe femei. 

Pomenisem ocazional, la câte un foc de tabără, că am 
intenţia să plec în Sahara, ceea ce am şi făcut mai apoi. Şi 
iată că, spre marca mea surprindere, aflam acum - la 
întoarcerea în prerie - că vestea călătoriei mele ajunsese 


până la urechile indienilor. Se părea că, graţie cuţitului meu 
de vânătoare, izbutisem să cuceresc aici o mai mare faimă 
decât la mine acasă, cu ajutorul condeiului. 

— Se întoarce el! vorbi Ma-ti-ru. Cine a gustat odată 
aerul preriei, acela îi duce dorul câte zile i-au mai rămas de 
trăit din voinţa Marelui Spirit. 

Aici avea dreptate. Ca şi munteanul care, stabilit la şes, 
nu mai poate de dorul înălțimilor, ca şi corăbierul care 
pentru nimic în lume nu s-ar despărţi de vuietul mării, tot 
astfel şi omul care a cunoscut o dată preria duce cu sine 
chemarea ei vrăjita. Nu degeaba mă aflam din nou aici! 

Deodată, Ka-wo-mien arătă spre cer: 

— Fratele meu alb să privească stelele! E timpul să ieşim 
în drumul calului de foc. Sunt oare destul de tari mâinile 
acelea de fier pe care războinicii le-au luat de la slujbaşul 
alb al calului de foc? Vor fi în stare să rupă drumul? 

Această întrebare mă lămuri în privinţa victimei. 
Pesemne că era un cantonier care, cu uneltele lui - 
căpetenia le numea „Mâini de fier” - făcuse revizia şinelor. 

— Sunt mai tari decât mâinile a douăzeci de bărbaţi roşii 
la un loc, răspunse albul. 

— Şi ştie fratele meu alb să umble cu ele? 

— Da, fraţii mei roşii n-au decât să vină după mine. Până 
într-o oră trebuie să sosească trenul. Numai să nu uitaţi că 
tot aurul şi argintul mi se cuvin mie. 

— Macti-ru nu minte niciodată! îl asigura cu mândrie 
căpetenia, ridicându-se de jos. Aurul e al tau, în schimb, 
toate celelalte avuţii împreună cu scalpurile feţelor palide 
rămân pentru războinicii ogellallaşi. 

— Dar catâri îmi daţi, ca să car de aici aurul ; oameni 
care să mă însoţească până la Canadian River? 

— Vei avea catâri şi războinici ogellallaşi care te vor însoţi 
până la hotarele ţării Aztlan 

[3]. Iar în cazul când calul de foc va aduce multe lucruri 
care să placă lui Ka-wo-mien şi lui Ma-ti-ru, atunci 
războinicii te vor întovărăşii mai departe, până la marele 


oraş Aztlan unde, după cum spuneai, te aşteaptă feciorul 
tău. 

Căpetenia strigă o dată şi numaidecâăt toţi indienii se 
ridicară în picioare. Eu mă trăsei îndărăt. Nu departe de 
locul unde mă pitisem se auzi un foşnet uşor, de parcă o 
pală de vânt ar fi trecut peste ierburi. 

— Sam! 

Abia de-i murmurasem numele şi totuşi, la câţiva paşi de 
mine, se şi arătă pentru o clipă statura scundă a lui Sans- 
ear. 

— Charlie! 

Mă târâi uşurel în direcţia lui. 

— Ce-ai observat? îl întrebai. 

— Mai nimic; tot indieni, ca şi aici. 

— Ai auzit ceva? 

— Nici un singur cuvinţel. Dar dumneavoastră? 

— Foarte multe. Hai să plecăm. Indienii o iau acum spre 
vest. Trebuie să ajungem cât mai repede la caii noştri. 

Mă furişai înainte. Sam după mine. Ajunserăm la calea 
ferată şi trecurăm târâş dincolo de terasament. 

— Sam, ia dumneata caii şi deplasează-te o jumătate de 
milă de-a lungul liniei. Aşteaptă-mă acolo. N-aş vrea să-i 
pierd pe indieni din ochi, înainte de a mă fi orientat exact. 

— N-aţi putea să-mi încredinţaţi mie această sarcină? 
Până acum i-aţi tot spionat dumneavoastră. Eu ce ispravă 
am făcut? Nimic! Mi-e şi ruşine. 

— Nu merge, Sam! Mustangul meu te ascultă şi pe 
dumneata, dar Tony a dumitale poate să-mi joace renghiul. 
— Aici aveţi, ca să zic aşa, perfectă dreptate. Ma duc. 

Şi plecă hotărât, cu paşi apăsaţi. De data asta, ar fi fost 
într-adevăr inutilă străduinţa de a nu lăsa vreo urmă. 

Abia dispăru Sam în întunericul serii, că, stând aşa culcat 
sub rambleu, îi zării pe indieni târându-se în lanţ pe partea 
cealaltă a terasamentului. 

Eu, dincoace, mă furişai neobservat, căutând să fiu 
mereu în dreptul lor. Nu departe de locul unde găsisem 


ciocanul, indienii se opriră, apoi se urcară pe terasament. 
Mă pitii în spatele unor tufe şi peste puţin, auzii zdrăngănit 
de fier, apoi lovituri puternice de ciocan. Şeful alb al bandei 
se pusese pe lucru. Încerca să disloce şinele cu ajutorul 
sculelor luate de la cantonier. 

Sosise momentul să intervin. Părăsii în grabă terenul 
viitoarei bătălii şi plecai după Sam. În cinci minute îl ajunsei 
din urmă. 

— Strică şinele? mă întrebă el. 

— Da. 

— Am auzit. Dacă-ţi lipeşti urechea de şină, se aud 
perfect loviturile de ciocan. 

— Acum, la lucru, Sam! Peste trei sferturi de ceas are să 
vină trenul. Trebuie să-l întâmpinăm înainte ca indienii să-i 
zărească farurile. 

— Charlie, eu nu merg! 

— De ce? 

— Dacă plecăm amândoi în întâmpinarea trenului, va 
trebui să pierdem pe urmă timp pentru o nouă 
recunoaştere; în schimb, întorcându-mă la indieni şi 
ţinându-i sub observaţie, vă pot da relaţii precise la 
înapoierea dumneavoastră. 

— Ai dreptate. Şi cu Tony ce faci? 

— O las aici. Nu se clinteşte ea din loc până nu mă întorc. 

— Bine! Sper că n-ai să comiţi nici o imprudenţă. 

— In ce mă priveşte, nici o grijă! Hai, căraţi-vă! Ne 
întâlnim tot aici. 

Încălecai şi pornii cât putui mai repede în întâmpinarea 
trenului. Trebuia să-l opresc la o asemenea distantă, încât 
indienii nici să nu observe că s-a oprit. 

Noaptea se lumina treptat. Stelele îşi revărsau 
strălucirea lină asupra preriei, astfel că vedeam înaintea 
mea la câteva lungimi de cal. Gonii din ce în ce mai iute, 
fără răgaz, până străbătui vreo trei mile. 

Acolo sării din şa, îmi priponii mustangul şi-l împiedicai ca 
să nu fugă cumva, speriat de zgomotul trenului. Pregătii 


apoi repede o grămadă de vreascuri şi în plus încropii o 
torţă din iarbă uscată împletită în jurul unei crăci. După 
aceea, mă pusei pe aşteptat. Şedeam pe o pătură întinsă 
chiar peste linia ferată, lipindu-mi în răstimpuri urechea de 
şină şi scrutând zarea în direcţia din care urma să vină 
trenul. 

Să tot fi stat aşa vreo zece minute, când - la un moment 
dat - simţii un huruit abia perceptibil care se înteţea şi se 
apropia mereu. Apoi zării la mare depărtare un punct 
luminos, cât o gămălie de ac rătăcită printre stele. Luminiţa 
creştea văzând cu ochii. Trenul se apropia. 

Peste puţin, lumina aceea se despărţi în două. Sosise 
clipa decisivă. Dădui foc vreascurilor. Se iscă numaidecât o 
pălălaie pe care oamenii din tren nu puteau să n-o observe. 
Huruitul creştea din ce în ce. În sfârşit, prin snopul de 
lumină al celor două faruri se contura trupul locomotivei. 
Încă un minut - şi trenul avea să ajungă la mine. 

Repede, dădui foc şi „torţei”. Jucând-o în văzduh, pornii 
în goană înaintea trenului. Mecanicul, sesizând probabil 
situaţia, frână brusc. Locomotiva şuieră de trei ori ascuţit. 
Frânele scrâşniră. Un huiet agitat, asurzitor, un pârâit 
prelung - şi locomotiva se opri exact în dreptul vreascurilor 
aprinse. Aplecat în afară, mecanicul întrebă nervos: 

— Hei, omule, ce-i cu dumneata? Vrei să te urci în tren? 

— Ba dimpotrivă, sir, vreau să coborâţi dumneavoastră! 

— Ei, las-o naibii! 

— Totuşi. Trebuie! Nu departe de aici indienii au 
demontat linia. 

— Ce vorbiţi?! Indienii? 's death! La dracu! E adevărat, 
omule? 

— Nu vad de ce-aş minţi. 

— Ce doriţi dumneavoastră? se amestecă şeful de tren, 
care între timp coborâse şi se apropiase de mine; 

— Cică ar fi nişte indieni înaintea noastră, îl lămuri 
mecanicul. 

— Zău? l-aţi văzut? 


— Desigur, i-am şi auzit. Sunt ogellallaşi. 

— Cei mai afurisiţi dintre toţi! Câţi la număr? 

— Vreo şaizeci. 

— Mari bandiți! Al treilea atac din anul acesta. Dar, las' 
că-i învăţăm noi minte! De mult aştept prilejul să le dau o 
lecţie! Sunt departe de-aici? 

— La vreo trei mile. 

— Mecanic. Camuflează imediat luminile! Roşii ăştia vad 
ca pisicile... Vă sunt recunoscător, master! Ne-aţi prevenit 
la timp. După îmbrăcăminte, pare că sunteţi vânător de 
prerie... 

— Cam aşa ceva. Mai am un tovarăş care îi ţine pe indieni 
sub observaţie până sosim la faţa locului. 

— Foarte inteligent din partea dumneavoastră. Dar nu vă 
mai înghesuiți, oameni buni! Nu-i nimic grav. Din contra, 
tărăşenia promite să fie extrem de amuzantă. 

Auzind discuţia, călătorii deschiseră uşile vagoanelor şi 
grămădindu-se în jurul nostru, nu mai conteneau cu 
întrebările. Dar la invitaţia şefului de tren calmul se 
restabili. 

— Transportaţi aur şi argint? îl întrebai. 

— Cine v-a spus? 

— Am auzit de la indieni. Îi conduce un alb, şeful unei 
bande de tâlhari. Acesta urmează să capete aurul şi 
argintul, în timp ce indienii se vor mulţumi cu restul, 
dimpreună cu scalpurile dumneavoastră. 

— Oh! De unde să ştie banditul ce încărcătură avem? 

— Poate s-o fi aflat de la un feroviar, însă nu ştiu nimic 
precis. 

— Lămurim noi. Bineînţeles dacă-l prindem viu, ceea ce 
mi-aş dori din tot sufletul. Dar ia spuneţi, master, cum vă 
cheamă? Să ştim şi noi cu cine avem de-a face. 

— Tovarăşul care ne aşteaptă mai încolo e Sans-ear. lar 
eu... 

— Sans-ear? Formidabil! Asta om! Face cât doisprezece. 
Şi dumneavoastră? 


— Mie mi se spune în prerie Old Shatterhand. 

— Old Shatterhand, omul care, cu trei luni în urmă, 
hăituit de peste o sută de siucşi, a străbătut pe schiuri, în 
nici trei zile, toată întinderea Yellowstone, de la Munţii 
înzăpeziţi până la fortul Union? 

— Exact! 

— Sir, am auzit multe despre dumneavoastră şi mă bucur 
că în sfârşit vă cunosc! Dar, lucru curios! Parcă tot 
dumneavoastră aţi salvat nu demult un tren pe care 
Parranoh, căpetenia albă a siucşilor, intenţiona să-l atace?! 

— Într-adevăr. Eram atunci cu Winnetou, căpetenia 
apaşilor, cel mai vestit indian din toată preria. 

Ei bine, sir, luaţi o hotărâre! Indienii ştiu când trebuie să 
sosească trenul. Dacă zăbovim prea mult, ar putea bănui o 
trădare. 

— Aşa e. Dar mai întâi aş dori să cunosc poziţiile lor. 
Pentru orice bătălie trebuie să te informezi în prealabil 
asupra măsurilor luate de inamic. 

— Vorbiţi ca un mare strateg, sir. Din păcate, nu vă pot da 
suficiente lămuriri. Trebuia să ies în întâmpinarea 
dumneavoastră şi n-am mai avut timp să aştept până ce 
indienii vor fi gata cu pregătirile. Dar tovarăşul meu ne va 
oferi, desigur, informaţiile necesare. Rugându-vă să luaţi o 
hotărâre, nu vreau decât să aflu dacă aveţi de gând să 
atacați sau nu. 

— Fireşte, fireşte că-i atac, răspunse cu însufleţire şeful 
trenului. Sunt chiar obligat sa le tai odată pofta de a ne jefui 
încărcăturile. Dumneavoastră, doi inşi, desigur că n-aţi 
putea ţine piept unei trupe de şaizeci de indieni. Nu e cazul 
să riscaţi, nu-i aşa, că... 

— Pshaw! îi tăiai vorba. Ştim noi mai bine ce trebuie şi ce 
nu trebuie să riscăm. Azi, în plină zi, Sans-ear a lichidat în 
două minute patru indieni şi vă asigur că noi doi, fără nici 
un ajutor din partea dumneavoastră, putem expedia câteva 
duzini de ogellallaşi în veşnicele plaiuri ale vânătorii. Aici nu 
e vorba atât de număr, cât de forţă şi de rațiune. Când eu 


trag, de pildă, pe întuneric, douăzeci şi cinci de focuri la 
rând cu carabina Henry fără s-o încarc pe parcurs, de unde 
să ştie indienii că suntem doi sau douăzeci?! Hei, domnilor, 
aveţi printre dumneavoastră oameni înarmaţi? 

De fapt, întrebarea era de prisos. Ştiam că toţi oamenii 
aceştia trebuie să fie într-un fel înarmaţi. Dar şeful trenului 
se purta ca şi când ar fi vrut să ia în mâinile lui conducerea 
acţiunii, ceea ce nu era de acceptat. Să dirijezi un atac 
nocturn împotriva indienilor e o treabă care presupune mai 
multe cunoştinţe decât ar putea să le aibă un funcţionar al 
căilor ferate, chiar dacă e inimos şi îndrăzneţ. 

Drept răspuns, răsună un „da” unanim, iar şeful trenului 
adăugă: 

— Printre pasageri se află şi şaisprezece feroviari foarte 
pricepuţi în mânuirea puştilor şi cuţitelor, plus douăzeci de 
militari destinaţi fortului Niobara, înarmaţi cu flinte, 
pistoale şi cuțite. Pe deasupra, mai sunt aici câţiva 
gentlemeni care se vor bucura să-i scarmene un pic pe 
bravii indieni. Hello, cine se înrolează, domnilor? 

Toţi, fără excepţie, se declarară gata de luptă şi chiar 
dacă unora nu prea le da inima ghes, tot nu voiau să pară 
fricoşi. Fireşte că asemenea oameni nu-mi puteau fi de 
mare ajutor. Ba era chiar mai bine să rămână pe loc. De 
aceea intervenii: 

— Ascultaţi, domnilor, sunteţi, desigur, bărbaţi curajoşi, 
dar nu e bine ca toată lumea să participe la acţiune. Sper 
că-mi veţi da dreptate. Sunt aici câteva doamne pe care nu 
le putem lăsa fără apărare. Chiar dacă învingem şi nu mă 
îndoiesc de acest lucru, e totuşi posibil ca indienii să 
năvălească din fugă asupra trenului părăsit. De aceea 
trebuie să lăsam aici, pentru pază, câţiva oameni 
neînfricaţi. Cine doreşte să preia această sarcina, să se 
anunţe! 

Într-adevăr, opt inşi îşi oferiră serviciile, gata să apere 
trenul cu preţul scumpei lor vieţi. Erau trei dintre soţii 
doamnelor de faţă şi alţi voiajori care făceau impresia că se 


pricep mai bine la preţul articolelor de fierărie, al vinului, 
ţigărilor şi sămânţei de cânepă decât la folosirea cuţitului 
de vânătoare. 

Primilor trei nu le-o puteam lua în nume de rău; mai 
presus de toate, trebuiau să-şi îndeplinească datoria de soţi. 

— Garnitura nu poate fi lăsată fără personal. Cine 
rămâne? îl întrebai pe şeful trenului. 

— Mecanicul şi fochistul, răspunse el. Să preia şi 
conducerea acestor viteji gentlemeni, continua şeful. În ce 
mă priveşte, merg, bineînţeles, la atac. Voi comanda 
eşalonul. 

— Cum doriţi, sir! observai eu. Aţi mai luat, desigur, parte 
la bătălii împotriva indienilor? 

— Ce nevoie? Aceşti yambarijos, indieni de strânsură, nu 
se pricep decât să atace şi să-şi masacreze adversarii prin 
viclenie. Când sunt însă atacați, la rândul lor, în mod 
organizat, o iau la sănătoasa. Oricum, va fi o treabă uşoară. 

— Nu prea cred, sir. Sunt ogellallaşi, cei mai sângeroşi 
dintre siucşi, iar în fruntea lor se află vestitele căpetenii Ka- 
wo-mien şi Ma-ti-ru. 

— Adică vreţi să spuneţi că ar fi cazul să mă sperii? 
Suntem aici peste patruzeci de bărbaţi. După mine, sarcina 
nu e deloc grea. Am camuflat farurile, pentru ca indienii să 
nu observe că suntem preveniţi. Acum, însă, lepădăm 
masca: dumneavoastră vă urcați pe locomotivă şi ne 
apropiem de locul unde au fost dislocate şinele. Acolo ne 
oprim brusc şi ii căsăpim pe mişei până la unul. Reparăm pe 
urmă linia şi nu ne rămâne decât să recuperăm o întârziere 
de cel mult un ceas. 

— Trebuie să recunosc că aveţi aptitudini remarcabile 
pentru un colonel de cavalerie a cărui supremă satisfacţie e 
să-i măture pe duşmani printr-o şarjă cumplită. Numai că 
şarja cere alte condiţii decât cele de faţă. Cu un asemenea 
plan, îi duceţi pe cei patruzeci de oameni ai dumneavoastră 
la moarte sigură. De aceea mă văd nevoit să nu particip la 
executarea lui. 


— Cum? Nu vreţi să ne sprijiniți? Ce-i asta: laşitate sau 
invidie? Vă doare că nu veţi juca rolul de comandant? 

— Laşitate? Pshaw ! Dacă într-adevăr aţi auzit de mine, 
cred că e o nesocotinţă să folosiţi acest cuvânt. Pumnul lui 
Old Shatterhand v-ar putea demonstra pe loc că stăpânul 
lui ştie să-şi poarte cu cinste numele. Cât despre invidie, vă 
asigur că ar putea să mi fie cu totul indiferent în mâna cui 
se vor găsi peste o oră trenul şi scalpurile dumneavoastră. 
Dar de propriul meu scalp nimeni, în afara mea, nu are 
dreptul să dispună. Am intenţia să-l mai păstrez câtva timp. 
Good evening, domnii mei! 

Mă pregătii să plec. Însă şeful trenului mă apucă de braţ. 

— Stop, master! Nu merge aşa! Am preluat comanda şi 
trebuie să vă supuneţi. Cu nici un preţ n-am să consimt ca 
trenul să rămână la o asemenea distanţă de locul bătăliei. 
Eu răspund aici pentru orice pagubă. Va să zică, am 
hotărât: ne conduceţi până acolo! Pe parcurs nimeni nu 
coboară din tren! Un bun conducător de oşti trebuie să 
prevadă totul, chiar şi o eventuală înfrângere. Pentru acest 
din urmă caz, vagoanele ne oferă un adăpost sigur. 
Dinăuntru ne putem apăra până la sosirea unei alte 
garnituri, din vest sau din est. Nu-i aşa. Domnilor? 

Toată lumea îl aprobă. Nu se afla printre ei nici un 
westman, de aceea planul acesta li se părea realist şi 
ispititor. Şeful trenului, foarte satisfăcut de rezultat, mi se 
adresă scurt: 

— Urcaţi, sir! 

— Bine, dacă porunciţi, mă supun! 

Dintr-un salt mă avântai pe spinarea mustangului care în 
tot timpul discuţiei stătuse dezlegat. 

— Nu aşa, my dear, dragul meu! Am vrut să spun: pe 
locomotivă! 

— Iar eu am înţeles pe cal, sir. Părerile noastre diferă şi 
aici. 

— Vă ordon să descălecaţi! 


Mă apropiai călare de el, mă aplecai din şa şi-i spusei 
răspicat: 

— Stimabile, se pare că n-aţi mai avut de-a face cu un 
adevărat westman, altminteri nu mi-aţi fi vorbit pe 
asemenea ton. Fiţi bun şi urcaţi-vă personal pe locomotivă. 

Îl înşfăcai cu dreapta de piept şi-l ridicai în sus. La un 
îndemn al meu, calul aproape că se lipi de locomotivă. Cât 
ai clipi, feroviarul-strateg ateriza în cabină, iar eu mă 
depărtai în galop. 

Stelele luminau acum atât de tare, încât puteam ocoli 
uşor orice obstacol. În mai puţin de un sfert de oră, ajunsei 
la Sam. 

— Ei? întrebă acesta pe când descălecam. Mă aşteptam 
să aduceţi ceva oameni cu dumneavoastră! 

Îi explicai de ce m-am întors singur. 

— Bine-aţi făcut, Charlie, foarte bine! Un funcţionar ca 
ăsta se uită de sus la de-alde noi, fiindcă, să zic aşa, nu ne 
bărbierim de trei ori pe zi. Îşi vor pune, desigur, planul în 
aplicare, dar o să vadă ei, ha-ha-ha! 

Şi râzând cu poftă, Sam sugeră cu un gest operaţia 
scalpării. Apoi adăugă: 

— Dar nici nu mi-aţi spus ce-aţi aflat aici adineauri! 

— Căpeteniile lor sunt Ka-wo-mien şi Ma-ti-ru. 

— Ah! Atunci, să vedeţi luptă! Un deliciu! O să-mi 
crească-n piept bătrâna inimioară. 

— E şi un alb cu ei, care i-a informat că trenul transportă 
aur şi argint. 

— Desigur că pe astea şi le-a rezervat lui. Indienii se vor 
alege cu scalpurile şi cu alte mărunţişuri. 

— Întocmai. 

— Mi-am închipuit. Trebuie să fie capul vreunei bande. 

— Întâmplător îl ştiu. A tăbărât cândva cu banda lui 
asupra adăpostului lui Old Firehand, dar a fugit ca iepurele 
prin porumbişte. 

— Cum îi spune? 


— Habar n-am. De altfel, n-are importanţă; oamenii de 
teapa lui îşi iau zilnic alt nume. Ai fost în recunoaştere? 

— Da. Indienii s-au împărţit în două grupuri şi stau la 
pândă de ambele părţi ale liniei, cam la jumătatea drumului 
dintre porţiunea demontată şi locul unde îşi ţin caii. 
Animalele le-au lăsat în paza a doi oameni. Ei, ce facem, 
Charlie. Le dăm ajutor feroviarilor, sau ne vedem de drum, 
ca să zic aşa? 

— Avem datoria să-i ajutăm, Sam. Ori eşti de altă părere? 

— Nicidecum! Sunt perfect de acord în ce priveşte 
datoria. În plus, mă gândesc şi la urechile mele, care încă 
nu mi-au fost pe deplin achitate. O dau pe Tony a mea în 
schimbul unei broaşte râioase, dacă mâine în zori nu vor 
zăcea lângă linie câţiva indieni cu urechile lipsă! Dar acum 
ce facem, Charlie? 

— Ne despărţim, la rândul nostru. Ne postăm de ambele 
părţi ale rambleului, între indieni şi caii lor. 

— Well! Dar mi-a venit o idee: ce părere aţi avea de un 
„stampedo” ? Să dezlegăm caii şi să rămână dumnealor pe 
jos. 

— Hm! N-ar fi rău, cu condiţia să fim în număr mai mare 
şi să putem conta pe înfrângerea totală a indienilor. Dar în 
cazul de faţă procedeul nu mi se pare indicat. Cei din tren 
ar păţi-o rău, iar noi doi n-am putea decât să-i ţinem în loc 
pe indieni până la sosirea trenului următor sau să-i speriem 
cumva, determinându-i s-o ia la sănătoasa. În ambele 
cazuri, însă, e de preferat ca ei să se poată deplasa repede. 

Lăsându-i fără cai, îi obligăm de fapt să rămână în 
preajma noastră. N-ai auzit de vorba aceea înţeleaptă care 
spune că, în anumite împrejurări, e bine să arunci, punți de 
aur în calea inamicului? 

— Până acum n-am cunoscut, ca să zic aşa, decât punți de 
lemn, de piatră sau de fier. Toată cinstea pentru 
argumentele dumneavoastră, Charlie, dar când îmi 
imaginez mutrele ce le-ar face indienii grăbindu-se să 
încalece şi negăsind nici un cal, zău că simt un fel de 


gâdilătură până în vârful degetelor. Şi încă ceva important: 
nu credeţi că, lipsindu-i de cai, i-am băga în sperieţi? 

— Desigur. Totuşi prefer să aşteptăm desfăşurarea 
evenimentelor. 

— Mă rog. Să aşteptăm. Însă un lucru trebuie făcut. 

— Ce anume? 

— Să-i lichidăm pe cei doi străjeri. De acord? 

— De fapt, nu sunt niciodată pentru vărsări de sânge 
inutile. Acuma, însă, îţi dau dreptate: e o brutală, dar 
legitimă apărare. Punem astfel stăpânire pe caii lor. Hai să-i 
priponim mai întâi pe-ai noştri şi pe urmă acţionăm. 

Ne depărtarăm niţel călare. Acolo îmi legai mustangul 
aşa fel, încât să nu se poată deplasa decât vreo trei paşi. 
Sam o legă în acelaşi fel pe Tony. Deşi eram siguri de 
patrupedele noastre, totuşi, în cazul unui „stampedo”, se 
putea foarte uşor întâmpla ca pâlcul celorlalţi cai să o ia la 
goană tocmai în direcţia lor şi să-i târască cu ei. 

Făcurăm apoi un ocol care ne aduse iarăşi în spatele 
indienilor. Farurile locomotivei încă nu se zăreau; fie că 
planul şefului de tren întâmpinase între timp opoziţie, fie că 
oamenii nu se hotărau să pornească fără prezenţa mea. 

Ajunşi lângă cai, desluşirăm uşor siluetele celor doi 
străjeri care patrulau fiecare în parte în jurul animalelor. 
Unul tocmai se apropia încet de tufa pe după care ne 
pitisem. Când veni în dreptul nostru, Sam sări şi-i înfipse 
cuțitul în inimă. Indianul se prăbuşi fără să zică nici pâs. 
Colegul lui avu parte de acelaşi sfârşit... 

Întorcându-mi instinctiv capul de la această sângeroasă 
privelişte, dădui cu ochii de un cal care păştea în 
apropierea mea. Purta în spinare o şa spaniolă, 
confortabilă, cu scări mari, prevăzute cu tălpici, cum se 
obişnuieşte în America Centrală şi de Sud. Harnaşamentul 
nu avea nimic indian. Să fi fost acesta calul banditului alb? 
Mă apropiai şi mai mult de el. Pe amândouă laturile şaua 
avea câte un buzunar îngust. Le scotocii repede şi dădui 


peste nişte hârtii şi două pungi. Neavând vreme să le 
cercetez conţinutul, le luai cu mine. 

— Şi acum ce facem? întrebă Sam. 

— Eu o iau la dreapta, dumneata la stânga. Dar stai niţel! 
Observi? 

— Trenul, da, da, trenul! Vine, ca să zic aşa! Să mai 
zăbovim puţin, Charlie, să vedem cum se încurcă treaba. 

Planul şefului de tren fusese, deci, acceptat. Locomotiva, 
cu farurile ei puternice, se apropia încet, foarte încet, ca să 
depisteze la timp locul unde fuseseră demontate şinele. 
Curând, roţile scrâşniră prelung şi trenul se opri chiar în 
faţa spărturii. 

Ce furioşi trebuie să fi fost indienii văzând cum condiţia 
principală a izbânzii lor nu se realizase! Poate bănuiau 
chiar că însoțitorii trenului fuseseră preveniţi. Pentru 
aceştia, cel mai înţelept lucru ar fi fost acum să stea liniştiţi 
în vagoane. Speram, oarecum, că aşa vor face. Dar 
speranţa nu se împlini. Albii deschiseră larg uşile şi săriră 
jos, gata de luptă. Curând aveau să-şi dea scama de 
neghiobia comisa. Înaintând până în faţa locomotivei, ei 
ajunseră în bătaia farurilor şi astfel le oferita indienilor ţinte 
atât de sigure, cum aceştia nici în vis n-ar fi visat. Răsună o 
salvă şi încă una, după care izbucni un urlet şi un vacarm 
înfricoşător. 

Agitându-şi armele descărcate, indienii se repeziră 
înainte, dar nu mai dădură decât peste morţi şi răniţi, 
pentru că ceilalţi părăsiseră în goană terenul, ascunzându- 
se în vagoane. Câţiva indieni se aplecară ca să scalpeze 
victimele, dar fură siliţi să renunţe, pentru că albii refugiaţi 
în primul vagon trăgeau asupra lor. 

Acum cel mai bine ar fi fost ca locomotiva să dea repede 
înapoi. Dar ea nu se mişcă din loc. Poate că mecanicul şi 
fochistul nici nu se aflau la posturile lor, ci stăteau ascunşi 
într-unul din vagoane. 

— Ce aşteaptă, ca să zic aşa, un asediu în toată regula? 
comentă Sam. 


— Nu cred. Indienii ştiu că nu au vreme decât până la 
sosirea trenului următor. De aceea vor încerca un asalt, 
deşi procedeul acesta nu prea intră în obiceiul lor. 

— Şi noi? E cam greu să iei o hotărâre. 

— Orice hotărâre trebuie luată repede şi aplicată 
imediat. Altminteri, n-are valoare. Cea mai bună soluţie ar fi 
focul. Mergem la caii noştri şi călărim apoi roată, fiecare în 
sens opus. Descriem astfel câte un semicerc larg. Tot la 
cincizeci-şaizeci de lungimi de cal coborâm şi dăm foc 
preriei. Dar mai întâi să realizăm, vorba dumitale. Un 
„stampedo”, împiedicându-i astfel pe indieni să atace rapid 
şi răpindu-le posibilitatea de retragere. In situaţia dată nu 
avem nimic mai bun de făcut. 

— Drace! Cu planul ăsta îi băgăm în boală! Dar mă tem 
că şi trenul va lua foc. 

— PFerească sfântul! Ce-i drept, s-ar putea să transporte 
materiale inflamabile, de pildă, ulei sau păcură, nu ştiu. Dar 
lemnul vagoanelor e destul de tare ca sa reziste unui foc de 
ierburi. Şi nu uitaţi că singura scăpare a indienilor, dacă nu 
vor să fie fripţi de vii. E să aprindă contrafocuri, ceea ce cu 
siguranţă că o vor face cât mai aproape de vagoane. Eu, în 
locul lor, aş căuta să ajung sub vagoane, pe rambleu. 

— Dar v-aţi gândit şi la timpul necesar până să aprindem 
preria cu scăpărătoarele astea leneşe? Că făclii nu putem 
folosi. Ne-ar trăda. 

— Un om al preriei trebuie să fie pregătit pentru orice 
situaţie. Eu, de pildă, sunt oricând aprovizionat cu 
chibrituri. Am destule. Ia şi dumneata! 

— Bravo, Charlie! Va sa zică, „stampedo” şi pe urmă la 
caii noştri! 

— Stai, Sam! Abia acum îmi dau seama că era sa fac o 
prostie. De fapt, ce nevoie avem de caii noştri? Nu sunt aici 
o mulţime de cai? Uite, eu îliau pe murgul asta! 

— Şi eu pe roibul de alături. Haide, să tăiem Lasso-urile. 

Ceea ce şi făcurăm, furişându-ne în grabă printre cai. 
Apoi dădurăm foc mărăcinişului şi încălecarăm. Flacăra nu 


se ridica decât la câţiva ţoii înălţime. Indienii încă nu puteau 
s-o vadă, iar noi puteam trece la lucru neobservaţi. 

— Unde ne întâlnim după ce facem ocolul? întrebă Sam. 

Lângă linia ferată, dar nu în lumina focurilor, ci între ele. 
Clar? 

— Absolut! Aşadar, go on, roibule, vulpoi bătrân! 

Tăierea lasso-urilor provocă nelinişte printre cai. Acum 
adulmecau focul apropiat şi îşi zbârleau coamele. Unii se şi 
cabrau ridicându-se în două picioare, gata-gata s-o ia din 
loc. Eu apucai la dreapta, în prerie. Descriind în galop un 
arc cu o raza de aproape o mila engleză, sării pe parcurs de 
cinci ori din şa şi dădui foc ierburilor. În sfârşit, ajuns din 
nou în apropierea terasamentului, îmi veni în minte că 
săvârşiserăm amândoi o mare nechibzuinţă: dând urmare 
unei inspiraţii de moment, neglijaserăm a ne gândi la 
propriii noştri cai. 

Îmi întorsei numaidecât murgul şi mă repezii în linie 
dreaptă spre locul unde îi lăsaserăm priponiţi. Cercul de foc 
lumina totul în jur. Hăt-departe, în savană, tropoteau caii 
răzleţiţi ai indienilor, iar dincoace, în apropiere, se stârni un 
urlet de spaimă şi furie, cum numai indienii îl ştiau lansa din 
gâtlejurile lor. Printre roţile trenului ardeau câteva focuri 
cu flacără mică. Aşadar, după cum prevăzusem de altfel, 
roşii încercau să se salveze la adăpostul aşa-ziselor 
„contrafocuri”. Dincolo, în stânga, mustangul meu aştepta 
lângă 'Tony cea lungă de picioare. Şi spre surpriza mea, 
iată-l şi pe Sam venind în goană pe calul său de împrumut, 
care galopa de ziceai că matură pământul cu burta; în 
ultimul moment îşi dăduse şi el seama de neglijenţa ce o 
comisesem. 

Dar între timp indienii ne zăriseră caii. O ceată întreagă 
venea în fugă spre ei. Doi, mai sprinteni, se şi aflau la câţiva 
paşi depărtare. Îmi fixai mai strâns puşca la umăr, mă 
înălţai în şa şi apucai tomahawkul. În salturi ca de felină, 
calul se repezi înainte. Ajunsei la caii noştri o dată cu cei doi 


indieni. Dintr-o singură privire îi recunoscui. Erau 
căpeteniile. 

— Înapoi. Macti-ru! Caii sunt ai mei! 

Întoarse capul şi mă recunoscu la rândul lui. 

— Old Shatterhand! Mori, broască albă! 

Trase cuțitul şi dintr-o săritură ajunse lângă mine. Dar în 
clipa când dădu să lovească, tomahawkul meu îl izbi, 
prăbuşindu-l. Celălalt între timp izbuti să-mi încalece 
mustangul, dar nu băgase de seama că acesta era 
împiedicat. 

— Ka-wo-mien, vorbeai adineauri cu trădătorul alb 
despre mine; acum am să-ţi vorbesc eu! 

Înţelese ca pe calul înţepenit era pierdut, sări jos şi 
încercă să dispară în tufiş. Îmi avântai tomahawkul şi 
slobozindu-l, îl nimerii pe indian drept în creştetul 
împodobit cu pene de vultur. Căpetenia căzu numaidecât la 
pământ. Atunci descălecai şi eu, apucai carabina Henry şi 
mă întorsei spre ceilalţi din ceată. Cu trei gloanţe doborăi 
trei indieni, dar cum focul ajunsese aproape de tot, nu mai 
avui timp să continui lupta. Îmi dezlegai repede mustangul 
şi sărind în şa, o luai la goana. 

— Alo, Charlie, spre locul acela deschis! îmi strigă Sam. 

Cât ai clipi ajunse la mine. Sări de pe roibul indian care o 
luă din loc ca apucat de streche, se urcă pe iapa lui şi 
aplecându-se, o slobozi din legături şi o îndemnă la galop. 
Astfel gonirăm alături către un petic de prerie, unde cercul 
de foc încă nu se închisese. 

Trecurăm cu bine dincolo, cotirăm la stânga şi ne 
oprirăm îndărătul flăcărilor. Ne aflam acum în punctul unde 
aprinsesem cel de-al treilea foc. Pământul era negru, 
pârjolit, dar se răcise între timp. În faţa şi înapoia noastră o 
fâşie de asemenea neagră, pustiita de foc, indica drumul pe 
care-l parcursese mai înainte. Pe margini, încă mai bântuia 
marea de flăcări, răspândind dogoarea şi absorbind tot 
oxigenul din aer. Respirația devenea aproape imposibilă. 


Totuşi atmosfera aceasta sufocantă se îmblânzea pe 
măsură ce flăcările se depărtau de noi. În mai puţin de un 
sfert de oră, doar la orizont se mai zăreau flamurile roşii ale 
focului. În schimb, aici, în jurul nostru, sub stelele învăluite 
de fum, preria se întindea întunecată şi sumbră; abia de 
vedeai la trei paşi înaintea ta. 

— Bless me, păzeşte-mă, Doamne! Parcă era focul 
gheenei! vorbi Sam. Mare minune ca trenul să nu fi suferit 
nici o pagubă! 

— Ba eu cred că n-a suferit. Vagoanele sunt construite 
aşa fel, încât, să reziste în asemenea cazuri, pentru că se 
întâmplă adeseori ca trenurile să treacă prin păduri ori 
savane incendiate. 

— Şi ce facem acum, Charlie? Indienii ne-au văzut, vor fi 
cu ochii în patru. 

— Ne văd ei şi acum, dacă stăm aşa profilaţi pe orizontul 
luminat de flăcări. Ar trebui păcăliţi, sa creadă că ne 
depărtăm. Poate că ne vor lua drept vânători care se 
grăbesc să-şi anunţe tovarăşii, să-i mobilizeze în ajutorul 
feroviarilor. O luăm la galop spre miazănoapte, cotim spre 
răsărit şi ocolind, ne întoarcem înapoi. 

— Sunt de aceeaşi părere, ca să zic aşa. Până la urmă 
cred că afacerea îi va costa pe indieni câteva urechi 
bunicele. De altfel tomahawkul dumneavoastră a lucrat 
frumos adineauri. 

— Şi totuşi nu i-am omorât! răspunsei sec. 

— Cum?! Nu pricep! 

— l-am ameţit cu tomahawkul şi atâta tot. 

— Atâta tot? Pai, sunteţi cu minţile acasă, ori?... Să-l 
loveşti pe indian cu securea numai aşa, ca să se trezească 
iar înseamnă că o sa vă dea iarăşi de furcă. 

— Am eu nişte motive. Poate c-ai să înţelegi măcar unul 
dintre ele. 

— Ba n-am sa înţeleg nimic, Charlie! Aici, după cum 
bănuiesc, e vorba de cele două căpetenii. Or, în cazul 
acesta, nu admit cruţare. 


— Mă aflam cândva în mâinile lor. Ar fi putut să mă 
omoare, dar n-au făcut-o. lar eu am evadat, dovedindu-mă 
nerecunoscător faţă de bunătatea lor. 

lată de ce acuma nu mi-am folosit tomahawkul decât pe 
jumătate. 

— lertaţi-mă, Charlie, dar asta, ca să zic aşa, e o prostie 
uriaşă! Aş înţelege, mă rog, dacă pe urmă var fi 
recunoscători. Dar ce-or să-şi spună indivizii? Că Old 
Shatterhand n-are forţă nici cât să scarpine bine o ţeastă de 
indian! Să sperăm că focul a reparat greşeala. 

Discutând aşa cu glas tare, galopam alături prin prerie. 
Bătrâna Tony îşi arunca voiniceşte picioroangele, ţinându-se 
de mustangul meu. În numai câteva minute ajunserăm din 
nou la linia ferată, cam la o milă departare spre est de locul 
unde staţiona trenul. Priponirăm caii şi ne furişarăm apoi 
de-a lungul liniei spre locul respectiv. 

Peste tot mirosea a ars şi câmpul era acoperit cu un strat 
de cenuşă. Vântul o răscolea, o spulbera, îngreuindu-ne 
respiraţia. Nu era uşor să-ţi stăpâneşti tusea şi să nu te 
trădezi. Vedeam desluşit farurile aprinse ale locomotivei. 
Dar în nici o parte a rambleului nu zăream vreun indian. Ne 
apropiarăm şi mai mult; îmi încordai privirea şi constatai că 
indienii, ferindu-se de foc, se adăpostiseră - aşa cum 
prevăzusem, de altfel - sub vagoane. Zăceau acolo claie 
peste grămadă şi nu se îndurau să iasă. Se temeau de 
gloanţele albilor. 

Deodată mă fulgeră o idee. Aplicarea ei nu era uşoară, 
dar efectul avea să fie decisiv. 

— Sam, întoarce-te la cai, nu cumva să ni-i fure indienii. 

— Pshaw! Sunt mulţumiţi că şi-au găsit adăpost. 

— Dar eu am să-i scot de acolo. 

— Trăgând în ei? 

— Nu. 

Îi împărtăşii planul, iar el dădu din cap satisfăcut. 

— Well, Charlie, ideea e cât se poate de fericită, numai că 
trebuie acţionat repede; nu cumva să va înşface de picioare 


în timpul săriturii. Eu am să stau, ca să zic aşa, prin 
apropiere cu caii, ha-ha-ha dăm iama în ei ca bizonul în 
Coioţi. 

Se retrase de-a-ndăratelea, în timp ce eu, lipit de 
pământ, mă târâi înainte, strângând în dreapta cuțitul, gata 
de apărare. Ajunsei neobservat la piciorul rambleului, exact 
sub locomotivă. 

Poziţia în care ma aflam, ca şi roţile mari din faţă ale 
locomotivei mă împiedicau să văd dacă indienii se 
adăpostiseră şi sub maşină. Mă ridicai încet, cu atenţie, apoi 
- din două sărituri - mă cocoţai pe „calul de foc”. 

Un strigăt puternic răsună sub mine, dar în aceeaşi clipă 
eu apucai manivela şi trenul porni îndărăt. Atunci izbucni 
un strigăt uriaş, colectiv, parte de durere, parte de groaza. 
După vreo treizeci de paşi, dădui presiune şi trenul o luă de 
astă dată înainte. 

— Câine! răcni cineva lângă mine şi un ins cu cuțitul în 
mână încerca să se salte pe locomotivă. 

Era banditul alb care venise cu indienii. Îl izbii cu piciorul 
în piept şi-l dădui de-a berbeleacul. 

— Încoace Charlie, mă auzii strigat. Repede! 

În stânga mea, Sans-ear, călare pe Tony, ţinea cu mâna 
dârlogii mustangului meu, iar cu cealaltă respingea atacul a 
doi indieni. Drept înainte, indienii care scăpaseră teferi de 
sub roţi fugeau pe ruptelea spre locul unde îşi lăsaseră caii. 
De fapt, era o prostie să mai spere în regăsirea cailor după 
pârjolul ce bântuise acolo. 

Oprii numaidecât locomotiva şi mă avântai în direcţia 
fugarilor. Chemarea lui Sam atrase atenţia celor doi indieni 
care îl împresurau: zărindu-mă, o luară imediat la picior. Eu 
încălecai şi într-o clipă, mă şi năpustii pe urmele indienilor. 
Acţiunea nu era chiar atât de primejdioasă cum s-ar părea; 
indienii, speriaţi la culme după ce constatară dispariţia 
cailor, fugeau care încotro, ca sălbăticiunile surprinse de 
copoi. 

Deodată îl auzii pe Sam strigând: 


— All devils, pe toţi dracii, dar ăsta-i Fred Morgan! Piei, 
satană! 

Şi îl văzui, în lumina focului care mai ardea la orizont, 
cum se repede şi dă să-l lovească pe bandit. Dar acesta se 
feri cu dibăcie şi dispăru în gloata fugarilor. 

Sam dădu pinteni iepei şi dintr-un salt ateriza în mijlocul 
indienilor. Eu însă nu mai putui urmări acest intermezzo; 
câţiva roşii se iviră în calea mea şi dură câtva timp până să-i 
pun pe fugă. 

Nici nu mă mai luai după ei; cursese destul sânge şi eram 
sigur că, după această lecţie, indienii nu se vor mai 
întoarce. Pentru a-l face pe Sam să renunţe la urmărirea 
care nu putea fi decât primejdioasă, imitai tare de tot 
lătratul coiotului şi mă întorsei călare la locomotivă. 

Feroviarii coborâseră din tren şi în timp ce mecanicul 
dădea drumul la aburi, se apucară să-şi caute morţii şi 
răniții. Şeful trenului asista la operaţie şi înjura de zor. 
Când mă văzu, se repezi furios la mine: 

— Cum v-aţi permis să vă atingeţi de maşină şi să-i goniţi 
pe indieni? Îi aveam în mână, i-am fi putut decima pe toţi! 

— Uşurel-uşurel, domnule! Fiţi bucuros că au plecat, 
altminteri s-ar fi putut întâmpla să vă judece ei şi nu invers. 
Aţi încurcat bine de tot lucrurile! 

— Cine a dat foc preriei? 

— Eu. 

— Aţi înnebunit? Şi m-aţi bruscat şi pe mine! Ştiţi că vă 
pot aresta şi deferi justiţiei? 

— Nu, n-am habar, dar vă invit cu plăcere să-l aruncaţi pe 
Old Shatterhand de pe cal, să-l încuiaţi într-un vagon şi să-l 
predaţi apoi justiţiei. Sunt foarte curios să văd cum veţi 
realiza acest lucru. 

Şeful de tren parcă simţea că intrase în încurcătură... 

— N-am gândit aşa, sir! Aţi dat, ce-i drept, cu oiştea în 
gard, dar îmi place să v-o trec cu vederea. 

— Mulţumesc, sir! 'Ţi se moaie inima, nu alta, când 
constaţi că puternicii lumii au atât de duioase înclinații spre 


milă şi mărinimie. Şi acum ce aveţi de gând? 

— Ce pot face decât să iau măsuri pentru repararea liniei 
şi să ne continuăm călătoria? Ori e de aşteptat cumva un 
nou atac? 

— Nu cred, Sir. Acţiunea dumneavoastră a fost atât de 
strălucit gândită şi executată, încât le-aţi tăiat indienilor 
orice curaj. 

— Nu cumva mă luaţi peste picior, sir? Asta v-o interzic 
cu toată seriozitatea! Nu e vina mea că erau atât de mulţi şi 
atât de pregătiţi în vederea atacului nostru. 

— Vă prevenisem doar că ogellallaşii ştiu să-şi folosească 
excelent armele. Uitaţi-vă: din cei şaisprezece feroviari plus 
douăzeci de militari ai dumneavoastră, au căzut nu mai 
puţin de nouă. Răspunderea nu e a mea. Şi dacă judecaţi 
faptul că numai eu şi camaradul meu, adică doi inşi, am pus 
pe fugă întreaga ceată, atunci veţi deduce cum ar fi mers 
lucrurile în cazul că m-aţi fi ascultat pe mine şi n-aţi fi 
acţionat după capul dumneavoastră. 

Omul parc-ar fi vrut să se ia în colţ cu mine. Dar între 
timp se apropiaseră şi alte persoane care îmi dădură 
dreptate. De aceea îmi vorbi mai potolit: 

— Rămâneţi aici până placăm? 

— Se-nţelege! Un adevărat westman nu face lucrul pe 
jumătate. Apucaţi-vă de treabă; aprindeţi câteva focuri, ca 
să aveţi lumină, vreascuri sunt aici destule. Rânduiţi şi 
santinele pentru cazul puţin probabil că roşii ar mai reveni. 

— N-aţi vrea să preluaţi sarcina, sir ? 

— Care? 

— Securitatea. 

— Nici nu mă gândesc! Am făcut şi aşa destule; pe mine 
ma pândesc noi primejdii şi eforturi. În timp ce pe 
dumneavoastră vă aşteaptă un trai confortabil. De altfel, 
talentul dumneavoastră strategic vă va ajuta să organizaţi 
straja în condiţii optime. 

— Dar ochii şi urechile noastre sunt mai puţin agere ca 
ale dumneavoastră! 


— Încordaţi-le, sir, încordaţi-le! Atunci veţi vedea şi auzi 
ca şi mine. Am să v-o dovedesc numaidecât. Oameni buni. Ia 
tăceţi şi ascultați! Auziţi ceva în stânga noastră? 

— Da. Se aude un călăreț, un roşu, desigur. 

— Pshaw! Credeţi că un indian ar face atâta zgomot, dacă 
ar vrea să vă surprindă? Acesta e camaradul meu şi vă 
sfătuiesc serios să-l primiţi cu toată politeţea. Sans-ear nu 
ştie de glumă. 

Era într-adevăr Sam. Descălecă de pe Tony a lui şi făcu o 
mutră de parc-ar fi vrut să sugrume toată omenirea. 

— Mi-ai auzit semnalul? îl întrebai. 

Confirmă scurt din cap şi se adresă şefului de tren: 

— Dumneavoastră sunteţi autorul acestor frumoase 
planuri strategice? 

— Eu, răspunse acesta cu o candoare care mă făcu să-mi 
stăpânesc cu greu râsul. 

— Well, sir, atunci primiţi complimentele mele. În orice 
caz, bătrâna mea Tony are mai multe grăunţe în cap. Aveţi 
şanse să faceţi carieră. S-ar putea să vă aleagă chiar 
preşedinte, mai ştii... Stai, lony, mă-ntorc imediat! 

Bravul funcţionar. Rămase perplex. Nu ştia ce să 
răspundă. Şi chiar dac-ar fi găsit un răspuns, tot n-ar mai fi 
avut cui să-l adreseze. Sans-ear dispăruse în întunericul 
nopţii. Mă întrebam, fireşte, ce anume îl scosese în aşa 
măsură din pepeni pe bunul meu Sam şi nu vedeam altă 
pricină decât acel Fred Morgan care era, desigur, una şi 
aceeaşi persoană cu banditul alb pe care îl îmbrâncisem de 
pe locomotivă. Îmi puteam lesne imagina încotro se dusese 
acum Sam. L-aş fi urmat şi eu, dar până să plec, Sam se şi 
întoarse iarăşi printre noi. Mă aşezai, urmărind 
preparativele în curs pentru repararea liniei ferate. Sam se 
aşeză alături. Nu se calmase de loc. Dimpotrivă, era şi mai 
furios. 

— Ei? încercai să-l trag de limbă. 

— Ce, ei? se răsti dânsul. 

— Morți? 


— Care morţi? Ridicol! Cum să moară coşcogea căpetenii 
indiene, când abia îi gâdilaţi la ceafă ca şi cum i-aţi apăra de 
muşte! Aţi auzit ce i-am spus adineauri şefului de tren? 

— Că Tony a mea are mai multe grăunţe în cap! 

— Şi? Zii înainte! Judecaţi singur! Tony, de pildă, i-ar fi 
pocnit pe alde Ka-wo-mien şi Ma-ti-ru definitiv! Nu i-ar fi 
mângâiat, ca să zic aşa. S-au dus! 

— E mai bine. 

— Cum?! Zău că-mi vine să vă plâng de milă! Să-ţi scape 
nişte tâlhari ca ăştia când poţi să-i scalpezi?! 

— 'Ţi-am mai arătat odată motivele mele, aşa că lasă, te 
rog, comentariile. Mai bine spune-mi ce te-a enervat într- 
atât? 

— Well! Ştiţi peste cine am dat? 

— Fred Morgan. 

— Da! De unde ştiţi? 

— Chiar de la dumneata. Doar l-ai strigat pe nume după 
ce l-ai recunoscut. 

— Aşa? Habar n-am. Dar ştiţi cine-i bestia? După această 
expresie ca şi după furia ce-l stăpânea, o bănuială îmi trecu 
prin minte. 

— Nu cumva e asasinul soţiei şi copilului dumitale? 

— Fireşte, cine altul?! 

— Asta-i grozav! exclamai, sărind de la locul meu. E 
formidabil! L-ai prins? 

— Mi-a scăpat, canalia! A fugit peste munţi şi văi. Of, mi- 
aş smulge urechile dacă le-aş mai avea. 

— Dar te-am văzut cum te năpusteai după el călare, în 
mijlocul indienilor. 

— N-a ieşit nimic. Mi-a tras clapa. Nici n-am mai dat de 
el! Poate s-a lipit de pământ şi am trecut peste el din goana 
calului... Dar fie ce-o fi, tot îl găsesc! Ei n-au cai, merg pe 
jos. Ne putem lua după urmele tălpilor. 

— Grea treabă! Ce-i drept, urmele unui alb pot fi uşor 
deosebite de cele ale unui indian, dar cine ştie dacă Morgan 
nu e atât de viclean, încât să imite călcătura indienilor? Şi 


afară de asta, crezi că terenul e destul de moale peste tot 
pentru ca urmele să fie vizibile? 

— Aşa e, Charlie, dar altă soluţie nu văd... 

Băgai mâna în buzunar şi scosei cele două pungi şi 
hârtiile pe care le găsisem în şaua banditului. 

— Poate că e aici vreun semn care să ne arate calea. 

Desfăcui pungile. Chiar lângă noi mai ardea unul din 
focuri şi la lumina lui desluşii conţinutul pungilor. 

— Pietre scumpe, diamante! Exclamai în culmea 
surprizei. Sam dragă, ţin în mâinile mele o avere 
formidabilă! 

De unde avea tâlharul diamantele şi cum de venise cu ele 
în sălbăticia savanei? Pe cale cinstită nu putea să le fi 
agonisit, asta era clar. Şi era de datoria mea să-l caut pe 
adevăratul lor stăpân. 

— Diamante? 's death, să leşini, nu alta! Ia să le văd! De 
când sunt n-am avut, ca să zic aşa, norocul să-mi cadă în 
mâini o astfel de comoară! 

— Diamante de Brazilia, constatai, întinzându-i-le. Uită-te 
şi dumneata. 

— Hm, ciudată făptură e omul, ca să zic aşa! În fond, 
astea nu sunt decât nişte sărmane pietre, nici măcar metal 
mai acătării. Aşa-i, Charlie? 

— Cărbune şi atâta tot. 

— Cărbune, fie şi cocs, mi-e indiferent. Eu, unul, n-aş da 
pe ele nici măcar rabla mea de puşcă. Şi ce-aveţi de gând 
cu mizeriile astea? 

— Le restituim stăpânului lor. 

— Şi cine-i acela? 

— De unde să ştiu? Să sperăm că voi afla. O pagubă atât 
de serioasă nu se suportă în tăcere; se publică în toate 
ziarele. 

— Ha-ha-ha-ha! Va să zici, ar trebui să comandăm chiar 
mâine un ziar, să ne abonăm, aşa-i? 

— Posibil să găsim altă cale; s-ar putea să găsim chiar în 
hârtiile astea vreun indiciu. 


— Atunci căutaţi! 

Aşa şi făcui. Despăturind hârtiile, găsii două hărţi foarte 
clare ale Statelor Unite şi o scrisoare fără plic, cu următorul 
text: 

„Calverston, în... 

Draga tata! 

Am nevoie de tine; vino cât mai repede, indiferent dacă 
lovitura cu pietrele ţi-a reuşit ori ba. Vom fi bogaţi în orice 
caz. Pe la mijlocul lui august mă găseşti la Sierra Blanca, 
acolo unde Rio Pecos trece printre Skettel-Pik ţi Head-Pik. 
Restul îţi voi comunica verbal. 

Al tău Patrik.” 

Colţul unde fusese data era rupt, deci nu puteam stabili 
vechimea scrisorii. I-o citii şi lui Sam. 

— Behold ! Ia te uită! făcu acesta după ce terminai. Se 
potriveşte, ca să zic aşa. Pe fiul lui îl cheamă Patrik. Şi chiar 
ăştia doi mi-au scăpat din zece câţi erau! la mai citiţi odată: 
cum le spune la cei doi munţi? 

— Skettel-Pik şi Head-Pik. 

— Îi cunoaşteţi? 

— Puțin. Am călătorit odată de la Santa Fe spre Munţii 
Organos şi aflând că la Sierra Blanca şi Sierra Guadelupa s- 
ar găsi urşi, m-am abătut până acolo. 

— Cunoaşteţi şi Rio Pecos? 

— Foarte bine. 

— Atunci sunteţi omul potrivit. Tot aveam noi de gând să 
trecem în Texas şi în Mexic. N-ar fi mare lucru să o cotim 
niţeluş spre dreapta. De altminteri, mă cam ispitea să dau o 
raită prin locurile alea. Bănuiam, nu ştiu cum, că acolo am 
să mă pot uita în ochii lor. Ei şi acum, când au avut 
bunătatea să-şi divulge adresa, dobitoc aş fi să nu le ofer 
prilejul ca să-l admire pe Sans-ear călare pe Tony. Veniţi şi 
dumneavoastră dacă mâine dimineaţă nu dăm de urma lui 
Morgan? 

— Fireşte. Am şi eu interesul să-l prind. Cine altul mi-ar 
putea indica persoana căreia îi aparţin diamantele?! 


— Atunci băgaţi-le în buzunar şi hai să vedem ce fac 
feroviarii! 

Urmându-mi sfatul, şeful de tren rânduise santinelele. 
Personalul trenului şi lucrătorii de linie dădeau zor cu 
repararea şinelor, iar pasagerii fie că priveau la ei, fie că se 
ocupau de oamenii căzuţi în luptă. Câte unii ne iscodeau, 
neîndrăznind să se amestece în discuţia noastră. 

După ce ne ridicarăm de jos, câţiva se apropiară de noi 
ca să ne mulţumească pentru ajutorul dat. Înţeleseseră 
situaţia mai bine decât şeful trenului. Voind să-şi arate 
recunoştinţa, ne întrebară cu ce ne-ar putea răsplăti. Îi 
rugai să ne vândă pulbere, plumb, tutun, pâine şi chibrituri 
din prisosul lor. Oamenii scotociră numaidecât prin bagaje, 
oferindu-ne cele cerute, chiar mult peste nevoile noastre. 
De plată nici nu voiau sa audă şi nici nu era cazul să insist. 

Trecu astfel puţinul timp trebuincios reparaţiei; uneltele 
fură strânse şi şeful de tren veni spre noi întrebând: 

— Nu urcați şi dumneavoastră, domnilor? Vă duc cu 
plăcere până unde doriţi. 

— Mulţumim, sir. Nu plecăm. 

— Cum vreţi. Bineînţeles că voi întocmi un raport despre 
cele întâmplate şi nu voi uita să vă trec la loc de cinste; veţi 
fi fără îndoială, răsplătiți. 

— Foarte amabil din partea dumitale, sir, însă banii nu 
ne-ar folosi la nimic. Nu mai rămânem în aceste locuri. 

— Şi trofeele? Cine le ia? 

— După legile savanei, toate lucrurile celui învins aparţin 
învingătorului. 

— Adică nouă! Prin urmare, luăm totul. Puneţi mâna, 
domnilor! Să ne alegem măcar cu câte o amintire din 
bătălia de azi. 

Dar Sam interveni. 

— Binevoiţi, sir, de-mi arătaţi şi mie pe indianul ucis de 
dumneavoastră! 

— Nu înţeleg, răspunse omul. 


— Vreau să spun că, dac-aţi omorât vreun indian, îi puteţi 
lua lucrurile, altminteri nu. 

— Sam, lasă-le plăcerea, căutai eu să-l temperez. Nouă şi 
aşa nu ne trebuiesc asemenea fleacuri! 

— Dacă vreţi dumneavoastră, fie! Însă de scalpuri, 
domnilor, nu se atinge nimeni! 

— Iar pe cantonierul ucis de indieni îl luaţi cu 
dumneavoastră, adăugai eu. E o datorie. 

Această dorinţă a mea trebuia, fireşte, împlinită. Indienii 
omorâţi fură scotociţi bine de tot, li se luară armele şi 
celelalte lucruri. Apoi albii care căzuseră în luptă fură 
urcați într-un vagon. Un scurt rămas bun şi trenul porni 
pufuind. Mai auzirăm un timp huruitul din ce în ce mai slab 
al roţilor şi ramaserăm apoi singuri în preria nemărginită şi 
tăcută. 

— Şi acum, Charlie? întrebă Sam. 

— Să tragem un pui de somn. 

— Nu credeţi că indienii s-ar putea întoarce, acum că 
„vitejii” s-au dus? 

— Nu cred. 

— Tare mă tem ca Fred Morgan să nu revină la faţa 
locului, să-şi caute calul şi diamantele! 

— Posibil, dar nu cred că va veni. Cine mai speră să 
regăsească un cal fugit de spaima focului? Şi în plus, 
Morgan al dumitale ştie că în afara celor din tren se mai 
află aici şi alţii, de care trebuie să se ferească pentru a nu 
da de dracu. 

— Banditul m-a recunoscut - cum l-am recunoscut şi cu - 
şi m-ar mira să nu încerce a mă găuri niţeluş cu plumbul 
sau cu cuțitul. 

— Rămâne de văzut. Oricum, pentru astăzi putem fi 
liniştiţi. E bine, totuşi, să ne depărtăm de calea ferată, atât 
cât să avem siguranţa ca nu vom fi tulburaţi. 

— Well, să plecăm! 

Încălecarăm amândoi şi făcurăm aproximativ o milă spre 
nord. Acolo priponirăm caii şi ne culcarăm, înfăşuraţi în 


pături. 

Eram tare ostenit. Somnul mă fură numaidecât şi mi se 
păru apoi că aud prin vis zgomotul unui tren trecând 
dinspre est spre vest; dar nu mă trezii decât pe jumătate şi 
somnul mă cuceri pe deplin. 

Când mă deşteptai şi mă dezvelii, abia se crăpa de ziuă. 
Totuşi Sam era în picioare şi trăgea tacticos dintr-o ţigară 
de foi primită în ajun. 

— Good morning, Charlie! Cam diferă buruiana asta de 
țigările „patent” pe care le „fabricaţi” sub şa. Aprindeţi un 
trabuc şi hai să ne apucăm de treabă. Până nu găsim apă, 
trebuie să renunţăm la dejun. 

— Numai de-am da mai repede de un izvor! Mi-e de cai 
mai cu seamă, în definitiv, pot să fumez şi călare. 

Aprinsei ţigara şi îmi dezlegai mustangul. 

— Încotro apucăm? întrebă Sam. 

— Călărim în spirală până la locul unde a staționat trenul. 
Astfel nu vom scăpa din vedere nici o urmă. 

— Dar nu mergem alături. 

— Bineînţeles, lăsam o distanţă între noi. Haide! 

Iniţial, cenuşa fină a ierbii păstrase foarte vizibil urmele 
ogellallaşilor fugari; însă vântul din timpul nopţii le ştersese 
aproape cu totul. Ajunserăm astfel la locul convenit fără să 
fi obţinut nici un rezultat. 

— Aţi descoperit ceva, Charlie? se interesă Sam. 

— Nimic. 

— Nici eu. Să-l ia dracu' de vânt! Se trezeşte tocmai 
atunci când nu trebuie. Dacă n-aţi fi găsit scrisoarea, habar 
n-am fi avut acum încotro s-o luăm. 

— Ei, să pornim atunci spre Rio Pecos! 

— Well ! Numai să le spun mai întâi indienilor cui 
datorează petrecerea de aseară. 

În timp ce descălecai, lungindu-mă apoi pe rambleu, Sam 
se dedică operei la care eu nu voiam sa particip: peste 
puţin, indienii morţi zăceau înşiraţi unul lângă altul, cu 
urechile tăiate şi vârâte în propriile lor mâini. 


— Gata, mergem! Rosti Sam. Ne aşteaptă drum lung 
până la cea mai apropiată sursă de apă; sunt curios cine 
rezistă mai bine: mustangul dumneavoastră, sau bătrâna 
mea 'lony? 

— Tony a dumitale nu duce în spinare greutatea ce o 
duce mustangul meu. 

— Well, Charlie, ceva mai puţin hoit; în schimb, mai multă 
minte. Eu, omule, n-am nici o vină ca mi-a scăpat Fred 
Morgan; dar că dumneavoastră nu i-aţi şters de pe faţa 
pământului pe cei doi şefi indieni, asta n-am să v-o iert, ca 
să zic aşa, decât dacă-mi ajutaţi să-l prind pe Morgan. 

Chapter 2 TÂLHARII PUSTIULUI. 

Între Texas, Arizona, New-Mexico şi teritoriul indienilor 
sau, altfel spus, între ramificaţiile munţilor Ozark, începând 
de la Sierra Guadelupa superioară şi inferioară şi 
prelungindu-se către munţii Gualpa - înconjurată de 
înălțimile ce mărginesc cursul superior al lui Rio Pecos şi 
izvoarele lui Red River, Sabine, Trinidad, Brazos şi Colorado 
- se află o nesfârşită întindere de pământ pe care am putea- 
o denumi „Sahara Statelor Unite”. 

Terenurile pustii, aride, acoperite cu nisip arzător, 
alternează cu aglomerări de stânci golaşe, fierbinţi, 
incapabile să ofere o existenţă măcar efemeră unei 
vegetaţii cât de sărăcăcioase. Brutal şi fără tranziţie, frigul 
nopţii înlocuieşte dogoarea din timpul zilei. Nici un „gebel” 
- deal singuratic, nici un petec de verdeață nu întrerupe, ca 
în Sahara, acest deşert mort şi uniform; nici o fântână 
măcar, darnică şi tăcută, nu vesteşte apropierea vreunei 
oaze cât de mici; până şi stepa, care face de obicei trecerea 
de la ţinuturile muntoase, bogat împădurite, la sălbăticia 
fără viaţă, lipseşte aici cu desăvârşire, iar moartea se arată 
pretutindeni în nuda ei grozăvie. Doar ici şi colo - nu se ştie 
prin ce miracol - răsare şi trăieşte câte un boschet 
însingurat de „mezquito” ca o ironie pentru ochiul dornic 
de verdeață. Şi tot atât de surprinzător, întâlneşti pe alocuri 
un soi de cactuşi sălbatici, în câte un singur exemplar, sau 


îngrămădiţi pe suprafeţe întinse, fără să-ţi poţi explica 
enigma existenţei lor. Dar nici „mezquito” şi nici cactuşii nu 
oferă o privelişte plăcută, reconfortantă; culoarea lor e un 
galben-murdar şi forma de loc simpatică; sunt acoperiţi cu 
o crustă groasă de nisip şi vai de animalul pe care un 
călăreț imprudent l-ar vâri într-o asemenea insulă de 
cactuşi! Ghimpii cu vârful subţire ca firul de păr şi tare ca 
sârma de oţel îi rănesc într-atât picioarele, încât nu mai 
poate alerga nicicum. Călărețul e nevoit să-l abandoneze şi 
calul - dacă nu e împuşcat pe loc - va pieri de o moarte 
cumplită. 

Cu toate grozăviile acestui deşert, omul a cutezat totuşi 
să-l înfrunte. 

Şosele îl străbat până sus, către Santa Fe, în fortul Union, 
sau dincolo, spre Paso del Norte, ca şi în jos, către fertilele 
prerii şi păduri din Texas. Dar denumirea „şosea” nu 
trebuie să ne ducă cu gândul la construcţiile de acest fel din 
lumea civilizată. E drept că mai trece pe-acolo câte un 
vânător sau cercetaş, vreun grup de aventurieri îndrăciţi 
sau o ceată dubioasă de indieni care străbat în mare grabă 
deşertul; mai scârţâie prin pustietatea dezolantă câte un 
car cu boi, mişcându-se în pas de melc; dar un drum 
propriu zis nu există, nici măcar acele făgaşuri răsfirate la 
câte un sfert de oră depărtare unul de altul, cum se găsesc 
în bărăganul din Luneburg sau în nisipăria 
brandenburgheză. Călătorul, calare sau pe jos, îşi taie drum 
atâta vreme cât întâlneşte puncte de reper către ţinta 
propusă. Dar treptat, aceste indicii naturale dispar chiar şi 
pentru ochiul cel mai ager; de aceea s-a luat măsura ca, de 
aci înainte, drumul să fie însemnat cu pari înfipţi în pământ 
din loc în loc. 

Totuşi pustiul îşi cere victimele, care, ţinând seama de 
suprafaţa regiunii, sunt mult mai numeroase şi mai greu 
încercate decât cele pe care le reclamă ca tribut Sahara şi 
platourile din nordul Asiei. Cadavre omeneşti, stârvuri de 
animale, resturi de şei. Care sfărâmate şi alte asemenea 


mărturii risipite în drum povestesc în graiul lor mut istorii 
lugubre pe care, chiar dacă urechea nu le aude, ochiul le 
desluşeşte cu atât mai uşor. Şi sus, în văzduh, plutesc 
vulturii negri, urmărind cu o răbdare teribilă orice semn de 
viaţă pe pământ, ca şi cum ar şti că prada le e asigurată, 
neavând nici o şansă de scăpare. 

Şi cum se numeşte acest pustiu? Locuitorii teritoriilor 
învecinate îi dau tot felul de nume, când englezeşti, când 
franţuzeşti, când spaniole; dar cel mai răspândit, până 
departe, e Llano estacado, ceea ce înseamnă Ţinutul marcat 
- referire la parii care indică drumul. 

Venind dinspre izvoarele lui Red River şi îndreptându-se 
spre Sierra Blanca, doi oameni înaintau încet pe nişte cai 
frânţi de oboseală. Bietele animale slăbiseră aproape până 
la os şi arătau ca nişte păsări rebegite, gata să piară peste 
noapte în colivia lor. Poticnindu-se la fiece pas, abia îşi târau 
ciolanele; te aşteptai ca din clipă în clipă să se prăbuşească. 
Aveau ochii injectaţi, roşii ca sângele; limba le atârna uscată 
şi cu toată arşiţa cumplita a zilei, nici strop de sudoare nu 
răsărea pe trupurile lor sfârşite; la zăbale nici urmă de 
spumă - semn că în afara sângelui îngroşat, organismul nu 
mai dispunea de nici o rezervă de lichid din cauza 
fierbinţelii. 

Caii aceştia erau Tony şi mustangul meu; aşadar, călăreţii 
nu puteau fi alţii decât Sans-ear şi cu mine. 

De cinci zile călăream prin Llano estacado, găsind cu 
mare greu, ici şi colo. Câte un firicel de apă; iar acum, cât 
vedeai cu ochii, totul era uscăciune şi mă gândeam cât de 
practică s-ar dovedi introducerea în acest ţinut a unor 
cămile. Abia acum înţelegeai într-adevăr tâlcul versurilor lui 
Uhland: 

„Şi caii-s flămânzi, lihniţi peste poate, Mai să-i care 
stăpânul în spate”. 

Dar performanţa din ultimul vers, chiar dacă îndeobşte 
ar fi fost posibilă, nu ne ispitea de loc în condiţiile date: 
călăreţii erau exact în aceeaşi jalnică stare ca şi caii lor. 


Sam, chinuit de sete, se mai ţinea ca prin minune în 
spinarea iepei sale; gura-i căscată, privirea fixă, aproape 
neînsufleţită, vestea apropierea unei totale apatii. Mie 
pleoapele îmi atârnau grele, ca de plumb; de uscat ce-mi 
era gâtlejul, nici nu mai încercam să vorbesc; parcă orice 
sunet, cât de slab, mi l-ar fi rănit, zgâriat, spart. Prin vine 
părea că-mi curge metal topit. Presimţeam că nu va mai 
dura nici un ceas şi ne vom prăbuşi leşinaţi de pe cai. 

— A... pă! gemu Sam. 

Îmi ridicai anevoie capul. Ce-aş fi putut să-i răspund ? 
Tăcui. 

Deodată calul meu se poticni şi rămase aşa, nemişcat. Îmi 
dădui toată osteneala să-l urnesc din loc, dar în zadar. 
Bătrâna Tony îi urmă şi ea exemplul. 

— Să descălecam! îndrăznii să rostesc şi fiecare silabă 
îmi provocă o durere cumplită în gât. Ai fi zis că pe traiectul 
glasului, de la plămâni la buze, mă înţepau o mie de ace. 

Coborâi de pe cal, îl apucai de dârlogi şi pornii înainte, 
clătinându-mă; calul, eliberat de povara, mă urmă încet. 
Sam şi mai istovit decât mine, abia de-şi mai trăgea 
Rosinanta după el. Era pur şi simplu zdrobit şi ameninţa să 
cadă la fiece pas. 

Făcurăm astfel, cu chiu cu vai, cam o jumătate de milă. 
Până auzii îndărătul meu un suspin prelung. Întorsei capul. 
Bunul meu Sam zăcea în nisip, cu ochii închişi. Mă apropiai 
şi mă aşezai lângă el în tăcere. Cuvintele nu puteau să 
schimbe nimic. 

Aşadar, acesta să-mi fie sfârşitul, popasul final al 
peregrinărilor mele? Căutam să mă gândesc la părinţi, la 
fraţii şi surorile mele din depărtata Germanie, să-mi adun 
gândurile într-o rugă - dar nu era chip. Creierul parcă-mi 
fierbea în cap. Căzusem amândoi victima unei teribile 
viclenii care costase înaintea noastră nenumărate vieţi. 

De la Santa Fe şi trecând prin Paso del Norte coboară 
adeseori în grupuri căutătorii de aur, cărora soarta le-a fost 
prielnică şi care se întorc spre est cu agonisita lor din 


minele şi zăcămintele Californiei. Ei sunt obligaţi să 
străbată Llano estacado şi tocmai aici îi aşteaptă marile 
primejdii care nu sunt legate doar de condiţiile specifice ale 
climei şi ale terenului. Oameni fără noroc în căutarea 
aurului şi care au pierdut gustul muncii cinstite, tot soiul de 
indivizi suspecți, decăzuţi, de care Estul se leapădă, 
reprezentanţi ai tuturor viciilor, se trag încoace, către 
hotarul lui Estacado, adulmecându-i pe căutătorii de aur. 
Cum însă aceştia din urmă sunt îndeobşte bărbaţi puternici, 
curajoşi, căliţi într-o mulţime de bătălii, nu e de loc uşor să-i 
înfrunţi făţiş. De aceea tâlharilor le-a trecut prin cap o idee 
cât se poate de crudă şi mişelească: ei scot parii de la locul 
lor şi-i înşiră pe o direcţie falsă, rătăcindu-i astfel pe 
călători, înfundându-i în cea mai primejdioasă parte a 
pustiului şi condamnându-i la moarte prin epuizare. Pe 
urmă fireşte că le vine uşor să-şi prade fără osteneală şi risc 
victimele, ale căror oseminte albesc întinsul dezolant al 
deşertului, în timp ce familiile îi tot aşteaptă zadarnic până 
la capătul vieţii, neştiind nici cum, nici unde au dispărut. 

Noi urmaserăm lungă vreme, încrezători, drumul marcat 
de aceşti pari şi abia în ziua aceea către prânz, ne dădurăm 
seama ca apucasem o direcţie greşita. Nu ştiam când 
anume ne-am abătut de la drumul adevărat; de aceea n- 
avea rost să ne întoarcem, cu atât mai mult cu cât în 
situaţia noastră desperată orice minut era foarte preţios. 
Sam era cu totul sfârşit, nu mai putea merge; iar eu - cu 
maximă încordare - poate că aş fi reuşit să mai străbat o 
milă. Era clar: intrasem de vii în mormânt. Numai o 
întâmplare fericită ne-ar fi putut salva. Şi asta cât mai 
repede. 

Deodată răsună în văzduh un țipăt puternic şi răguşit. Mă 
uitai în sus şi zării un vultur care, după toate aparențele, se 
ridicase tocmai atunci de la pământ, nu departe de noi. 
Pasarea zbura în cerc deasupra capetelor noastre, ca şi 
cum ar fi descoperit o pradă sigură. Trebuia să se afle prin 
preajmă vreo victimă a pustiului sau a stakemen-ilor, cum 


sunt denumiți aceşti tâlhari din Estacado, care mută 
indicatoarele. Îmi rotii privirea în jur, pentru a descoperi o 
cât de mică urmă. 

Deşi arşiţa soarelui şi febra îmi urcaseră sângele la cap 
de vedeam totul ca prin ceaţă, totuşi observai la vreo mie 
de paşi depărtare nişte umbre care nu puteau fi nici 
bolovani, nici movile de pământ. Apucai puşca şi căutai să 
mă apropii de ele. 

Nu făcusem nici jumătate de drum, când zării un număr 
de trei coioţi şi ceva mai încolo, câţiva vulturi. Fiarele 
stăteau în jurul unui trup pe care nu-l desluşeam decât 
foarte vag. Trebuie să fi fost vreun animal sau un om încă 
viu, altminteri făpturile acestea lacome şi-ar fi sfâşiat de 
mult prada. Oricum, descoperirea îmi dădu o rază de 
speranţă, deoarece coioţii, neputând rezista mult timp fără 
apă, nu cutează să se afunde prea adânc în pustiu. Când să 
mă apropii şi mai mult, ca să văd cine-i victima, un gând mă 
fulgeră şi-mi dusei repede puşca la ochi. 

Nu lipsea mult să ne dam sufletul, mai ales din cauza 
lipsei de apă. Oare sângele acestor animale n-ar fi putut să 
ne potolească setea cât de cât? Eram grozav de slăbit şi 
frigurile mă zgâlţâiau de nu mai puteam stăpâni arma. Mă 
lăsai la pământ şi-mi rezemai cotul de genunchi, ca să pot 
ochi cu mai multă siguranţa. 

Trăsei două focuri la rând şi doi coioţi se prăbuşiră în 
nisip; acest succes mă făcu să-mi uit slăbiciunea; dădui fuga 
într-acolo. Pe unul din lupi îl nimerisem în cap, dar a doua 
oară trăsesem atât de şcolăreşte, încât, dac-aş fi făcut 
abstracţie de situaţia în care mă găseam, m-aş fi ruşinat 
până la sfârşitul zilelor mele. Glontele zdrobise labele 
dinainte ale fiarei, care urla şi se vânzolea pe nisip. 

Îmi scosei cuțitul şi tăindu-i primului coiot artera de la 
gât, îi sorbii sângele cu nesaţ, de parc-ar fi fost vorba de 
nectar zeiesc. Apoi umplui plosca de piele pe care o purtam 
la brâu şi mă apropiai de victima care zăcea în nesimţire. 
Era un negru. Când îmi aruncai cehii asupra chipului său 


întunecat şi plin de noroi, cât pe-aci să scap plosca din 
mină. 

— Bob! 

Auzindu-se chemat, nenorocitul întredeschise pleoapele. 

— Apă! gemu el. 

Îngenuncheai, îl aşezai în capul oaselor şi-i dusei plosca 
la gură. 

— Bea! 

Uscăciunea din gât nu-i permitea să înghită decât cu 
mare greutate. Dură mult timp până reuşi să bea greţosul 
lichid. Apoi omul se lăsa din nou pe spate. 

În sfârşit, trebuia să mă îngrijesc şi de Sam. Luasem 
anume mai întâi sângele coiotului mort, căci s-ar fi scurs 
mai repede decât al celui rănit. 

Acum mă apropiai de acesta din urmă. Deşi dădea să 
muşte, totuşi nu-l omorâi. Înşfăcându-1 de ceafă, îl târâi 
până la Sans-ear. Acolo îl ghemuii sub mine, ca să nu mişte 
şi-i tăiai vâna. 

— Bea de-aici, Sam! 

Sărmanul zăcuse într-o apatie totală; dar acum se 
însufleţi brusc: 

— Să beau? Oh! 

Apucă grăbit plosca şi o goli dintr-o răsuflare. I-o umplui 
din nou. Sam bău iarăşi până la fund. 

— Bârrr, sânge! Ptiu! Dar e mai bun decât s-ar crede! 

Puținele picături ce mai rămăseseră le sorbii eu, apoi mă 
ridicai în picioare. Al treilea coiot, care la început îmi 
scăpase, reveni între timp şi fără să ţină scama de 
vecinătatea lui Bob, sfâşia hoitul tovarăşului său ucis. Îmi 
încărcai din nou puşca, mă apropiai cu precauţie şi-l 
doborâi dintr-un foc. Cu sângele acestuia reuşii să-l 
întremez pe Bob şi să-l pun pe picioare. 

I se întâmplă uneori călătorului sa dea în chip cu totul 
neaşteptat peste un cunoscut al său. O astfel de întâlnire 
era aceasta cu negrul Bob, pe care îl cunoşteam foarte 
bine. Poposisem câteva zile în casa stăpânului său, 


giuvaergiul Marshall din Louisville şi îl îndrăgisem atunci pe 
slujitorul acesta credincios şi mereu bine dispus. Cei doi fii 
ai giuvaergiului luaseră parte împreună cu mine la o 
vânătoare în munţii Cumberlan şi mă însoţiseră până la 
Mississippi. Erau amândoi nişte flăcăi admirabili, a căror 
companie îmi fusese foarte plăcută. Cum de-a ajuns 
bătrânul Bob tocmai aici, în Llano estacado ? 

— Ţie mai bine? îl întrebai. 

— Oh, bine, foarte bine! 

Abia când se ridică în picioare, păru să mă recunoască. 

— Massa Charlie? Mare, extra vânător? Oh, nigger Bob 
foarte bucuros; massa Charlie salvează massa Bern”, altfel 
mort de tot. 

— Bernard? Unde se află? 

Negrul privi în jurul lui şi arătă cu mâna către sud: 

— Oh, unde sunt massa Bern'? Acolo sunt! Nu, nu, 
acolo... sau dincolo... 

Vorbind astfel, se învârtea în jurul propriei sale axe, 
arătând în toate direcţiile. Bravul Bob nu ştia nici el în ce 
parte se afla tânărul massa. 

— Şi ce caută Bernard aici, în Llano estacado? 

— Ce căutăm! Bob nu ştim. Bob n-ai văzut massa Bern, 
care plecat cu alţi massa. 

— Cu cine anume? 

— Oameni vânător, negustor este... Bob nu ştim bine! 

— Şi încotro se ducea Bernard? 

— La Californ', la Francisco, la massa Allan tânăr. 

— Va să zică, Allan e la San Francisco? 

— Acolo este. Cumpără mult aur pentru massa Marshall. 
Dar massa Marshall aur nu mai trebuie, fiindcă mort. 

— Cum, a murit Marshall?! întrebai mirat, ştiind ca 
bijutierul fusese încă în plină putere. 

— Nu boală mort. Ucis bandit! 

— Ucis? exclamai mişcat. Cine-i criminalul? 

— Bob nu ştim, nimeni nu ştim. Bandit noaptea înfipt 
cuţit la inima lui massa Marshall şi luat tot, pietre, giuvaer, 


aur. Cine ucigaş şi unde plecat nu ştim nimeni, nici şerif, 
nici judecător, nici massa Bern, nici Bob. 

— Când s-a petrecut crima? 

— Trecut multe săptămâni, multe luni, trecut cinci luni. 
Massa Bern' rămânem sărac. Massa Bern' scris massa Allan 
la Californ' şi n-ai primit răspuns. De aceea mers singur 
Californ', căutam massa Allan. 

Era, în orice caz, o ştire lugubră. Un act bestial pusese 
capăt fericirii acestei familii de oameni cumsecade, frânsese 
viaţa tatălui şi aruncase în sărăcie pe cei doi fii ai săi. Să fi 
dispărut oare cu acest prilej toate nestematele şi 
giuvaerurile? Gândul mă duse imediat la diamantele pe 
care le găsisem în şaua lui Fred Morgan şi le purtam încă la 
mine. Dar ce să-l fi mânat pe asasin de la Louisville până 
aici, în prerie? 

— De unde veneaţi? continuai să-l descos pe Bob. 

— De la Memphis spre fort Smith, apoi peste munţi la 
Preston. Bob mers în căruţă, pe jos, pe cal până la pustiu 
estaccad unde nimeni nu găsim apă. Cal şi Bob obosit: sete 
mare ca Mississippi. Bob căzut de pe cal şi cal plecat şi Bob 
rămas jos. Mult suferit Bob şi mort de sete dacă nu venit 
massa Charlie, dat băut sânge. Oh, massa, salvaţi massa 
Bern' şi Bob iubeşte cât lume şi pământ! 

Era o dorinţă pe care nu prea vedeam să i-o pot îndeplini. 
Pe ce se întemeia însă speranţa negrului? Nu ştiam. Eu, 
unul, nu-i puteam făgădui nimic. ÎI întrebai totuşi: 

— Câţi oameni eraţi? 

— Mult, foarte mult. Nouă massa şi Bob. 

— Şi unde voiaţi să ajungeţi mai întâi? 

— Asta Bob nu ştim. Bob călărit la urmă, nu auzit vorba la 
massa. 

— Văd că ai cuţit şi sabie. Eraţi înarmaţi cu toţii? 

— Nu avut tunuri sau grenad', dar mult puşti, carabin', 
cuţit, pistol, revolver. 

— Cine vă conducea? 

— Un massa Williams. 


— Caută de-ţi aminteşte unde eraţi când ai căzut de pe 
cal. 

— Asta nu putem. Acolo sau dincolo, nu ştim. 

— Când s-a întâmplat, cam la ce ora? 

— Aproape seara. Oh. Acum Bob amintim: massa Bern' 
călărit faţa la soare când Bob căzut. 

— Bine! Te poţi ţine pe picioare? 

— Bob poate fugim cum cerbul. Bun leac sânge la sete, 
bun. 

Într-adevăr, neobişnuita băutură mă înviorase şi pe mine, 
alungându-mi febra din trup. Sam, care stătuse alături, 
parcă se întrema şi el. Când se apropie de noi ca să asculte 
discuţia, arăta cu mult mai bine. În mai puţin de cinci 
minute se limpezise la faţă. 

Mă gândeam acum că Bernard şi însoțitorii lui trebuie să 
fi fost la fel de istoviţi ca şi noi, altminteri tinărul Marshall 
nu l-ar fi lăsat în părăsire pe servitorul său devotat. 

Poate că setea şi febra să-l fi măcinat într-atât încât nu 
mai era stăpân pe propriile sale gânduri. Ultimul răspuns al 
negrului mă făcu să presupun că Bernard se îndrepta, ca şi 
noi, spre vest. Dar cum să-l ajung, ce sprijin să-i dau, când 
noi înşine aveam nevoie de ajutor, iar caii erau total 
epuizați? 

Chibzuiam în toate felurile şi deşi eram aproape convins 
că grupul încă nu se depărtase prea mult, nu găseam vreo 
soluţie salvatoare. Totuşi - cum se face că nu se zărea nici o 
urmă? 

Mă adresai lui Sam: 

— Rămâi aici, la cai. Poate că-şi revin între timp, să mai 
poată face măcar o milă. Dacă nu mă întorc până în două 
ore, vii pe urmele mele. 

— Well, Charlie! Departe tot n-ai să ajungi. Înghiţitura 
asta de suc de coiot, ca să zic aşa, nu poate să ne ţină prea 
mult. 

Se-nţelege că, după atâta vreme de când ne cunoşteam, 
trebuia să-l părăsim, în sfârşit, pe „dumneavoastră” şi pe 


„dumneata” în favoarea lui „tu”. 

Cercetai terenul şi constatai că, de la punctul unde 
zăcuse Bob, urmele paşilor săi duceau către miazănoapte. 
Mergând pe acest traseu, descoperii peste puţin o grămadă 
de urme de copite. Zece cai îşi continuaseră de aici drumul 
spre vest. Aici bietul Bob căzuse epuizat, fără să-l observe 
nimeni. Probabil, că rămăsese încă mai demult în urma 
grupului. Cercetând mai departe, semnele îmi confirmară 
acest lucru. Calul lui Bob abia se mai târâse în urma 
celorlalţi. Se părea însă că şi restul cailor ajunseseră la 
extenuare. Animalele înaintaseră cu şovăieli şi poticneli. Din 
loc în loc, călcătura era strâmbă, pe muchia copitei. 

Datorită acestui fapt, urmele se întipăriseră foarte clar, 
mă orientam deci fără osteneală şi înaintam destul de 
repede. Spun „repede” fără să exagerez cu nimic. Nu-mi 
dau scama dacă băutura aceea scârboasă sau poate grija 
pentru soarta lui Bernard îmi dăruise puteri neaşteptate. 

Să tot fi mers aşa preţ de o milă, când observai nişte 
arbuşti de cactus, izolaţi, veştezi, îngălbeniţi. Ici şi colo 
răsăreau în pâlcuri stinghere, îndesându-se treptat şi 
alcătuind în cele din urmă un hăţiş interminabil, prelungit 
până peste linia orizontului. 

Fireşte că urmele după care mă luasem nu duceau prin 
această vegetaţie vrăjmaşă, ci se înşirau pe marginea ei. 
Îmi continuai astfel drumul, dar nu multă vreme, căci îmi 
veni deodată un gând tonic, însufleţitor. 

Când în şesurile fierbinţi ale peninsulei Florida dogoarea 
seacă toate apele, când oamenii şi vitele sunt gata să piară 
şi pământul rămâne totuşi ca „de plumb topit”, iar cerul ca 
un mineral incandescent, fără petic de nor - atunci 
locuitorii greu încercaţi dau foc stufărişului, buruienilor, 
tufelor - şi iată că ploaia vine, în sfârşit, ca prin minune. 
Observasem personal în două rânduri acest fenomen care, 
pentru un om cât de cât familiarizat cu legile şi forţele 
naturii, e uşor explicabil. 


lată la ce mă gândeam în clipa aceea. Şi abia ce-mi veni 
ideea, că şi îngenuncheai lângă un arbust şi îmi preparai un 
mănunchi de fire uscate, uşor inflamabile Câteva minute şi 
focul se înălţă, la început timid, apoi din ce în ce mai 
puternic. Se întindea mereu, până mă trezii ca în faţa unui 
front în acţiune. Oceanul de flăcări părea nemărginit. 

Contemplasem în viaţa mea nu o dată incendii în plină 
prerie. Dar niciodată nu văzusem o asemenea dezlănţuite a 
focului, când cactuşii plesnesc şi bubuie infernal, când fiece 
vrej detună ca o carabină şi totul parc ca o năvală 
năprasnică, fără noimă, a unui întreg corp de armată. 
Vâlvătaia se înălța la cer, iar sus, deasupra ei, se învolburau, 
se frământau aburii încinşi, amestecați cu fărâme de cactus 
proiectate în văzduh. Pământul se cutremura şi în aer 
bântuia ca un vuiet de bătălie. 

Acesta era cel mai bun ajutor pe care - cel puţin 
deocamdată - îl puteam acorda lui Bernard Marshall şi 
grupului său. Făcui apoi cale-ntoarsă, fără să mă gândesc 
dacă voi mai regăsi urma lor. Nădejdea mă întărise; nu mi- 
ar fi trebuit mai mult de o jumătate de ceas ca să parcurg 
drumul înapoi. Dar iată că la jumătatea drumului îmi şi 
ieşiră înainte Sam şi Bob împreună cu cei doi cai, care 
izbutiseră să se pună oarecum pe picioare. 

— Zounds, ce naiba se petrece, Charlie? Întâi am crezut 
că se cutremură pământul, dar se pare că a luat foc nisipul, 
ca să zic aşa. 

— Nu nisipul, ci cactuşii care acolo sunt nenumărați. 

— Cum s-a întâmplat? Doar nu le-oi fi dat tu foc? 

— Şi de ce nu? 

— Ela făcut-o, al naibii! Păi, ce vrei cu asta, omule? 

— Vreau ploaie! 

— Ploaie?! lartă-mă, Charlie, cred că te-ai cam smintit la 
cap! 

— Oare nu ştii că uneori scrântiţii trec drept oameni 
foarte deştepţi? 


— Şi pretinzi cumva că ai făcut o treabă deşteaptă? Păi, 
căldura e şi mai mare acum, s-a dublat. 

— Într-adevăr, căldura a crescut şi se produce 
electricitate. 

— Lasă-mă-n pace cu electricitatea! Ce, asta se mănâncă, 
se bea? În fond, nici nu ştiu ce creatură o fi, cum arată. 

— Ai să vezi numaidecât. Vom avea o ploicică grozavă, 
poate şi trăsnete. 

— Zău că ai luat-o razna, Charlie! Eşti bun de balamuc! 

Mă privi cu atâta compătimire, încât îmi dădui seama că 
nu glumeşte. Arătai spre cer. 

— Vezi cum se adună sus aburii? 

— Formidabil, omule, te pomeneşti că n-ai înnebunit de 
tot! 

— Uite că se formează un nor care va produce descărcări 
violente... 

— Charlie, dacă treaba asta se adevereşte, atunci eu sunt 
măgar sadea, iar tu cea mai deşteaptă minte a Americii şi 
chiar a mapamondului. 

— Nu exagera, Sam. Eu am mat văzut ploi din astea în 
Florida şi nu fac decât să imit. Mă gândesc că nu strică un 
pic de umezeală. Uite norul, s-a şi adunat! Cum se va stinge 
focul jos, cum va porni ploaia. Şi ca să te convingi de pe 
acum, priveşte-o pe Tony cum dă din ciotul ei de coadă şi 
cum adulmecă. Şi mustangul meu presimte ceva. De altfel, 
să ştii că ploaia nu se va întinde prea mult dincolo de 
porţiunea incendiată. Haide, s-o apucăm şi noi! 

Ne deplasarăm pe jos, deşi de astă dată am fi putut folosi 
caii, care se învioraseră şi pe cât îi ţineau puterile, zoreau 
din instinct către multrâvnita răcoare. 

„Profeţia” mea se adeveri. Nu trecu nici o jumătate de 
oră şi norul crescu acoperind cerul deasupra noastră şi 
întunecând zarea. Apoi se porni ploaia, nu treptat ca în 
regiunile cu climă temperată, ci brusc, vijelios, de parcă s- 
ar fi răsturnat nişte găleți uriaşe. Apa ne izbea umerii ca şi 
când zeci de pumni s-ar fi abătut asupra lor. În mai puţin de 


un minut eram uzi leoarcă; s-ar fi zis că înotasem îmbrăcaţi 
în valurile unui fluviu. Caii se lăsară la început în voia ploii, 
nechezând de nesaţ. Apoi porniră să joace şi să zburde de 
mai mare dragul. Se vedea cât de colo că-şi reveniseră pe 
deplin. Iar noi, în culmea bucuriei, întinserăm păturile şi 
colectând preţiosul lichid, băurăm pe săturate şi ne 
umplurăm burdufurile. 

Cel mai entuziast se arăta Bob. Se tăvălea pe jos, se 
dădea peste cap şi croia nişte mutre care, datorită 
înfăţişării lui şi a contrastului dintre părul alb şi obrazul 
tuciuriu, apăreau cu totul năstruşnice. 

— Massa, massa, oh, frumos apă, bun, mult apă! Bob 
sănătos, Bob puternic, Bob poate merge, călărim până la 
Californ'! Sunt oare apă şi la massa Bern'? 

— Probabil. Nu cred că Bernard să fi trecut mult de 
cactuşi. Dar bea şi tu, Bob! Ploaia se opreşte îndată. 

Negrul îşi ridica de jos pălăria cu boruri largi, o ţinu până 
se umplu cu apă, căscă gura până la urechi şi dându-şi 
capul pe spate, bău totul dintr-o răsuflare. 

— Oh, bun, massa! Bob mai bem! Îşi sticli el dinţii şi 
întinse din nou pălăria cu gura în sus. Dar şi-o retrase 
dezamăgit: Oh, gata ploaie? Nu mai vinem? 

Într-adevăr, după o ultimă salvă de tunete, ploaia încetă 
tot atât de brusc precum apăruse. De altfel, nici nu mai 
aveam nevoie de ea. Setea ne-o potolisem, iar burdufurile 
erau pline-ochi. 

— Acum să îmbucăm ceva şi apoi, după Bernard, mă 
adresai celor doi tovarăşi. 

Prânzirăm în câteva minute: câte o porţie de pastrama de 
vita. Apoi Sam şi cu mine încălecarăm şi pornirăm la trap, în 
timp ce Bob, dovedindu-se un excelent alergător, ţinu pas 
cu caii, fără prea mult efort. 

Ploaia ştersese, ce-i drept, urmele, dar eu cunoşteam 
acum direcţia. Nu dură mult şi întâlnii jos, în nisip, o 
tărtăcuţă, aruncată probabil de vreun călăreț din grupul lui 
Bernard. 


Cactuşii trebuie să se fi întins hăt-departe, dinspre est 
spre vest, deoarece porţiunea incendiată nu se mai 
isprăvea. Faptul mă bucura, de altminteri: va să zică, 
Bernard cu oamenii lui avuseseră şi ei parte de ploaie. 
Totuşi depăşirăm curând locul incendiului şi peste puţin 
zărirăm în depărtare un grup de oameni şi animale. Dusei 
luneta la ochi şi numărai zece cai şi nouă oameni, dintre 
care opt şedeau jos, iar cel de al nouălea, călare, tocmai îşi 
lua avânt în direcţia noastră. Deodată, observându-ne, îşi 
struni calul. Îl privii atent prin luneta şi-l recunoscui pe 
Bernard Marshall. 

Intenţia lui îmi era clară. Se aflase, ca şi ceilalţi, într-o 
asemenea stare de sfârşeală şi depresiune, încât nici nu 
sesizase absenţa lui Bob. Acum, înviorat de ploaie, găsi de 
datoria lui să-l caute pe negru şi să-l readucă între ai săi. 
Nu întâmplător tânărul ducea de frâu un al doilea cal. 
Faptul că nimeni din grup nu i se alăturase îmi displăcea. 
Puteam să pariez că era vorba de nişte yankei pentru care 
viaţa unui nigger - şi nici măcar propriul lor servitor - nu 
valora o ceapă degerată. 

Bernard ne scrută de la distanţă, striga ceva către ceilalţi 
din grup şi numaidecăt îi văzui încălecând, cu armele în 
mâini. 

— Du-te tu înainte, Bob şi explică-le cine suntem! îi 
poruncii negrului. 

Acesta o luă în pas alergător, iar noi îl urmarăm la 
oarecare distanţa. Când Marshall îl recunoscu pe Bob, orice 
bănuială îi dispăru. Toată lumea descălecă din nou, 
aşteptând apropierea noastră. Îi lăsasem lui Bob un mic 
avans, încât să putem auzi discuţia lui cu stăpânul regăsit: 

— Nu puşcaţi, massa, nu puşcaţi! Frumos oameni vine, 
buni oameni, massa Charlie, care omorâm tâlharii cu pumn, 
dar cruţăm gentleman şi nigger! 

— Charlie?! E cu putinţă?! exclamă surprins Marshall şi 
mă fixă preţ de o clipă. 


Acolo, în patria lui, arătasem cu mult mai gentlemanlike 
decât în savană. Un chip pe care îl ştiai abia umbrit de o 
bărbuţă delicată cu greu îl mai recunoşteai când, după luni 
de zile, apare năpădit de o barbă deasă şi sălbatică! 
Adăugaţi şi îmbrăcămintea în care omul nu mă mai văzuse 
nicicând. Era deci firesc să nu fiu recunoscut imediat şi încă 
de la distanţă. Dar acum, când mă apropiasem la numai 
treizeci de lungimi de cal, tânărul giuvaergiu se convinse că 
Bob îi spusese adevărul. Într-o clipă se şi afla lângă mine şi 
îmi întinse mâna. 

— Charlie, formidabil! Chiar dumneata! Parcă intenţionai 
să mergi la fortul Benton şi în Munţii înzăpeziţi! Cum de-ai 
ajuns în sud? 

— Am fost şi acolo, Bernard, dar era un frig crâncen şi m- 
am întors pentru o vreme. Ei, bine te-am găsit în Estacado! 
Nu vrei să mă prezinţi camarazilor? 

— Cum sa nu! Să-ţi spun drept, nici o mie de dolari nu m- 
ar face mai fericit ca prezenţa dumitale. Descalecă şi vino 
mai aproape! 

Mă recomandă celorlalţi pe numele meu adevărat şi-mi 
comunică, pe rând, numele lor. Apoi mă copleşi cu o 
grămadă de întrebări, la care îi dădui lămuriri pe cât îmi 
stătea în putinţă. Toţi ceilalţi erau yankei - cinci voiajori ai 
companiei de blănuri, prevăzuţi cu echipament splendid şi 
trei persoane atât de împovărate cu arme, încât în niciun 
caz nu puteau fi westmen-i autentici. Erau. Desigur, 
negustorii de care îmi pomenise Bob, dar care-mi păreau 
mai curând nişte aventurieri aciuaţi în Vest pentru a-şi 
căuta pe orice cale norocul. Cel mai în vârstă dintre 
voiajori, care-mi fusese prezentat sub numele de Williams, 
era conducătorul grupului şi îmi făcea impresia unui urs 
spălător „cam aşa şi-aşa” cum se spune de obicei în Vest, 
După ce Bernard îşi epuizase întrebările, de altfel nu prea 
importante, acest Williams mi se adresă la rândul lui. Se 
vede că Sam nu-i prea trezise interesul. 


— Acum ştim oarecum cine sunteţi şi de unde veniţi, dar 
nu şi încotro mergeţi, rosti el. 

— La Paso del Norte sau poate în altă parte, sir, depinde 
de împrejurări. 

Găsii de cuviinţă să nu-i divulg deocamdată mai mult 
decât credeam necesar. 

— Şi ce ocupaţie aveţi ? 

— Cutreierăm şi noi lumea, să vedem cum arată. 

— Lack-a-day! Nu mai spuneţi! E o ocupaţie plăcută şi nu 
cere eforturi prea mari. Sunteţi, probabil, bine situat, dacă 
nu chiar bogat de-a binelea. Se vede, de altfel şi după 
armele dumneavoastră! 

Raționamentul său în această chestiune era foarte greşit, 
căci, în afara acestor arme, nu posedam decât nişte fleacuri 
pe care le lăsasem acasă. Iar întrebarea ca atare nu-mi 
prea plăcuse. Şi încă mai puţin privirea omului şi intonaţia 
glasului său ironic, viclean, provocator. Procedase, de altfel, 
imprudent, reuşind ca în ciuda exteriorului său îngrijit, să- 
mi insufle neîncredere. Hotărâi deci să-l ţin la respect şi 
evitai un răspuns precis. 

— Sărac sau bogat, mi se pare fără importanţă aici, în 
Estacado. 

— Aveţi dreptate, sir. Numai cu o jumătate de oră mai 
înainte era cât pe-aci să murim. S-a petrecut aşa o minune 
cum nu cred să se mai fi întâmplat în aceste locuri. 

— Ce fel de minune? 

— Ploaia, domnule! Ori poate că veniţi dintr-o direcţie 
unde n-a plouat? 

— Ba ne-a udat binişor. Dar noi înşine am provocat-o. 

— Aţi provocat-o? Nu înţeleg! 

— Adineauri, fiind şi noi sfârşiţi de sete şi dogoare, am 
ajuns la concluzia că singurul mijloc de a ne salva e să 
preparăm nişte nori, fulgere şi tunete. 

— Ia lăsaţi palavrele, sir ! Doar nu ne credeţi nătângi şi 
nătărăi cărora le poţi vinde iepuri morţi drept urşi vii! 
Altminteri, zău că aţi lua-o pe cocoaşă! Te pomeneşti că aţi 


fost dincolo, pe la Lacul Sărat din Utah şi faceţi parte din 
secta „Credincioşii ultimelor zile”, care cică fac asemenea 
minuni! 

— Am fost într-adevăr cândva pe-acolo, dar acum asta n- 
are importanţă. Ne permiteţi să vă însoţim, eu şi tovarăşul 
meu? 

— De ce nu! Mai ales că vă cunoaşte master Marshal. 
Cum se face însă că v-aţi aventurat singuri în Llano 
estacado? 

Din cauza neîncrederii pe care mi-o insuflase acest 
Williams, căutai s-o fac pe naivul lipsit de experienţă: 

— Ce fel de aventură? Drumul e marcat. N-ai decât să te 
orientezi după indicatori şi ajungi drept la ţintă! 

— Good lack, dar grăbit mai sunteţi! N-aţi auzit de 
stakemen-i? 

— Nu. Despre cine-i vorba? 

— Ei, poftim! Mai bine n-aş fi pomenit de ei! Nu cumva să 
se întâmple, vorba ceea: vorbeşti de lup şi lupul la uşă. Dar 
atâta vă spun: cine se încumetă numai aşa, în doi, prin 
Estacado, acela trebuie să fie ori un Old Firehand, ori un 
Old Shatterhand, ori un şmecher ca Sans-ear, bătrânul 
vânător de indieni. Nici de ăştia n-aţi auzit? 

— S-ar putea să fi auzit, însă mi-a intrat pe o ureche şi 
mi-a ieşit pe alta. Mai e mult până ieşim din Estacado? 

— Două zile călare. 

— Ne aflăm, desigur, pe drumul cel bun? 

— Şi de ce nu ne-am afla? 

— Mi s-a părut că, la un moment dat, indicatorii se înşiră 
pe direcţia sud-est în loc de sud-vest. 

— Vi s-o fi părut dumneavoastră, dar nu şi mie, care sunt 
un vechi şi încercat voiajor. Cunosc Estacado ca şi 
buzunarul meu. 

Bănuiala mea spori. Dacă Williams era într-adevăr atât de 
versat, atunci trebuia să-şi fi dat seama că se abătuse de la 
direcţia justă. Mă hotărâi deci să-l supraveghez mai atent. 


— Cum se face că firma dumneavoastră vă trimite atât de 
departe în sud? Cred că în nord se găsesc mult mai multe 
blănuri. 

— Deştept mai vorbiţi, zău aşa! Păi, una e blana şi alta e 
pielea! În nord sunt, într-adevăr, foarte mulţi urşi negri, 
racooni, oposumi şi alte fiare cu blănuri scumpe; dar noi 
mergem în sud, pentru ca la migraţiunea de toamnă a 
bivolilor să facem rost de câteva mii de piei. 

— Aşa! Credeam că pe astea le puteţi obţine mult mai 
uşor sus, în rezervaţiile cu bivoli şi prin împrejurimi. De 
altfel, dumneavoastră, ca voiajor, beneficiaţi de un avantaj: 
nu aveţi a vă teme de indieni. Mi s-a spus că firma 
dumneavoastră şi-ar folosi voiajorii şi ca poştaşi sau curieri 
şi că o scrisoare din partea companiei ar fi cel mai sigur 
scut împotriva indienilor. E adevărat? 

— Întocmai. Nu numai că nu ne temem de ei, dar ne şi 
bizuim pe ajutorul lor. 

— Înţeleg. Înseamnă că aveţi, desigur, vreo scrisoare de 
acest fel la dumneavoastră. 

— Fireşte. Ajunge să arat sigiliul şi orice indian ne oferă 
sprijinul sau. 

— Mă faceţi curios, sir. Nu-mi arătaţi şi mie un astfel de 
sigiliu? 

Observai numaidecât că-l pusesem în încurcătură. El 
căută însă să pareze: 

— N-aţi auzit, domnule, de secretul corespondenţei? 
Sigiliul nu se arată decât indienilor. 

— Doar nu v-am cerut scrisoarea ca s-o citesc! În orice 
caz, se pare că nu v-aţi găsit niciodată în situaţia de a vă 
legitima în faţa unui alb. 

— Atunci mă legitimez cu arma. Luaţi notă ! Făcui o mină 
de om intimidat şi tăcui. Sam cel pirpiriu clipi din ochi cu 
înţeles, dar aşa fel, ca şi cum s-ar fi adresat nu mie, ci 
bătrânei sale Tony. 

— Am aflat de la Bob încotro te duci şi ce motive te-au 
determinat la această călătorie. Îmi îndreptai de astă dată 


vorba către Marshall. Nu aveţi nici un indiciu în legătură cu 
banditul care v-a jefuit toată averea? 

— Nimic. De altfel, cred că trebuie să fi fost isprava mai 
multor persoane. 

— Unde-i Allan? 

— La San Francisco. Cel puţin aşa îmi indică în scrisori. 

— Well, atunci va fi lesne de găsit. Mai continuaţi drumul 
astăzi, sau poposiţi aici? 

— Ne-am înţeles să rămânem. 

— Bine, să-mi deşeuez calul. 

Luai şaua de pe mustangul meu, îi scosei frâul şi zăbala şi 
îi dădui să ronţăie câţiva pumni de boabe de porumb. Sam 
procedă la fel cu iapa lui. Ne feream să schimbăm între noi 
vreo vorbă. De altfel, nici nu era necesar: ne înţelegeam 
fără cuvinte. Vânătorii, după ce au petrecut săptămâni 
întregi împreună, îşi citesc gândurile din ochi. Nici cu 
Marshall nu discutai nimic pe ascuns. Astfel, în taifasuri fără 
însemnătate, trecu restul zilei şi se făcu scară. 

— Rânduiţi străjile, sir, îl îndemnai pe Williams. Suntem 
obosiţi, trebuie să dormim. El luă măsurile de rigoare, dar 
constatai că la niciunul din posturile duble nu ne programă 
nici pe mine, nici pe Sam, nici pe Marshall, ci numai pe câte 
doi dintre voiajorii săi. 

— Culcă-te printre ci, ca să nu se poată sfătui în taină! îi 
şoptii lui Marshall. Acesta, auzindu-mi îndemnul misterios, 
mă privi foarte mirat, dar se supuse. 

Cum nu exista păşune prin apropiere, caii se lungiră pe 
jos. În timp ce fârtaţii se culcară roată, eu mă tolănii lângă 
mustangul meu, culcându-mi capul pe trupul lui. Ceilalţi îşi 
rezemară capetele de şei. Aveam motivele mele să-mi aleg 
această poziţie. Sam mă înţelese şi fără să mai aştepte 
vreun semn din partea mea, îşi potrivi culcuşul printre 
voiajori, în aşa fel, ca aceştia să nu poată vorbi între ei 
decât atunci când vor face de strajă. 

Stelele răsăriră, dar - poate din cauza ploii ce o 
provocasem - plutea în văzduh un abur uşor, învăluind şi 


domolindu-le strălucirea. Doi negustori alcătuiră prima 
strajă; schimbul lor se consumă fără să remarc vreun fapt 
deosebit. Al doilea schimb Williams îl rezervase pentru sine 
şi cel mai tânăr dintre voiajori. Până să le vină rândul, 
aceştia nu dormiră de loc. Se sculară, îşi luară în primire 
postul şi începură să patruleze fiecare pe semicercul lui. 
Reţinui exact ambele puncte unde se întâlneau de fiecare 
dată. Unul se afla în imediata vecinătate a calului de care se 
folosea Bob - şi acest amănunt mi se părea preţios - 
deoarece nu era de presupus ca negrului să i se fi 
încredinţat un cal de prerie dintre cei mai buni, al cărui 
instinct ager te poate pune în grea încurcătură. 

Nu-mi dădeam seama dacă cei doi discută între ei ori de 
câte ori se întâlnesc, dar mi se părea că paşii lor întârzie 
oarecum la fiecare din aceste întâlniri. Viaţa în savană îmi 
ascuţise auzul. Dacă nu mă înşelam, aveam de-a face cu 
nişte indivizi extrem de rafinaţi. 

Mă târâi uşurel până în preajma calului. Părea să fie o 
gloabă răbdătoare şi de nădejde, căci nu-mi trăda prezenţa 
în nici un fel; nici nu sforăi, nici nu tresări măcar. Astfel mă 
putui lipi strâns de trupul ralului, fără a mă teme că voi fi 
divulgat. 

Williams venea dintr-o parte, tânărul din cealaltă parte. 
La întâlnirea lor, desluşii clar cuvintele: 

— Tu sări pe el, cu negrul mă descurc eu! Vorbise 
Williams. Când se întâlniră a doua oara, auzii: 

— Fireşte şi pe ei! 

Probabil că la celălalt punct de întâlnire tânărul îl 
întrebase ceva în legătură cu mine şi cu Sam. La 
următoarea rundă prinsei alte câteva cuvinte: 

— Pshaw! Unul e mărunţel de tot. Iar celălalt... doar îl 
luăm din somn. 

„Mărunţelul” era, desigur, Sam, iar. „celălalt”, eu. Deci 
voiau să ne omoare. Cu ce scop? Asta nu mi-o puteam 
explica. Când se întâlniră din nou, desluşii încă două vorbe: 

— Tustrei! 


Probabil că dincolo tânărul se interesase dacă şi cei trei 
negustori ar urma să împărtăşească soarta noastră. Era 
clar: voiajorii, cinci la număr, intenționau să ne atace pe noi 
doi, pe Marshall. pe Bob şi pe negustori. Adică cinci contra 
şapte. Îşi făcuseră o socoteală foarte simplă. Dacă nu mi-ar 
fi venit ideea să-i spionez, ne-ar fi lichidat fără nici un risc. 
Mizerabilii se întâlniseră din nou. 

— Cu nici un minut mai devreme. Gata! hotări Williams, 
încheind convorbirea. 

Prin urmare, pasionanta lor discuţie luase sfârşit. 
Ultimele cuvinte se refereau, desigur, la momentul când vor 
trece la acţiune. Dar când anume aveau s-o facă? În timpul 
somnului - asta o aflasem. Totuşi nu ştiam dacă azi ori 
mâine. Azi, părea mai probabil. Şi cum cele două bestii mai 
aveau cel mult un sfert de oră până să iasă din schimb, 
trebuia să le-o iau repede înainte. 

Stăteam încordat, gata să sar. lată-i că se întâlnesc iarăşi, 
dar fără să mai schimbe nici un cuvânt. Fac amândoi 
stânga-mprejur. Câteva clipe şi Williams ajunge în dreptul 
meu. Mă salt fulgerător în picioare, îi vâr stânga în 
beregată ca să nu poată crâcni şi-l izbesc cu pumnul drept 
în tâmplă. Canalia cade ca o cârpă la pământ. 

Îi iau repede locul şi fac pe santinela. Mă apropii calm de 
celălalt punct de întâlnire şi dau peste voiajorul cel tânăr, 
care habar n-are de nimic. Crede că sunt Williams. Îl prind 
şi pe acesta de beregată şi până să zică pâs, îl culc dintr-un 
pumn. Îmi fac socoteala că vor rămâne amândoi în 
nesimţire cel puţin zece minute. Asta e sigur. Mă reped la 
grupul nostru. Toţi dorm, afară de Sam, fireşte şi de 
Bernard care, în urma avertismentului meu, n-a mai putut 
aţipi. Îmi scot lasso-ul de la brâu; Sam face la fel. 

— Numai pe voiajori, îi şoptesc, pe tustrei! Apoi îmi înalţ 
glasul şi strig: Alo, voi ăştia, sus! 

Într-o clipă toată lumea sare în picioare, chiar şi Bob. Şi 
în aceeaşi clipă lasso-urile noastre îi prind pe doi dintre 
voiajori. Mai facem câte un nod şi îl strângem atât de tare, 


încât nu se mai pot mişca. Bernard, mai mult bănuind decât 
înțelegând situaţia, se aruncă asupra celui de-al treilea 
voiajor şi îl ţine în loc, până reuşim să-l legăm. Acum sunt 
tustrei la dispoziţia noastră. 

Toată operaţia s-a desfăşurat uimitor de repede. Abia 
când eram aproape gata, unul dintre negustori se repezi la 
puşcă strigând: 

— La arme! Suntem atacați! Sam râse din toată inima. 

— Las-o în pace de stropitoare, bre! S-ar putea să nu ia 
foc, ha-ha-ha! 

Prevăzător, în timp ce mă aflam încă la pândă, Sam 
scosese capsele de la cele trei puşti ale negustorilor - 
dovadă cât de bine acţionam împreună, fără a schimba 
măcar un cuvânt. 

— Staţi fără grijă, oameni buni, nu vi se întâmplă nimic! 
Adăugai eu, ca să-i liniştesc pe negustori. Stimabilii aceştia 
voiau să ne omoare. De aceea, până una-alta, i-am făcut 
inofensivi. 

Cu tot întunericul, se putea observa panica pe care o 
semănaseră aceste cuvinte. Până şi Bob se apropie în mare 
grabă. 

— Massa, voit omorât şi Bob? 

— Da şi pe tine au vrut să te omoare. 

— Atunci spânzurăm pe ei în Estaccad', sus la pari! 

Cei prinşi tăceau mâlc. Sperau, pesemne, în ajutorul 
santinelelor. 

— Ascultă, Bob, mă adresai negrului, acolo jos zace 
Williams, iar dincolo mai zace unul. Adu-i încoace! 

— Mort sunt? se întrebă el. 

— Nu, numai leşinaţi. 

— Aducem, gata! 

Uriaşul Bob îi cără câte unul pe umerii lui laţi şi îi depuse 
în faţa noastră. Îi legarăm şi pe ei fedeleş. Acum puteam 
discuta, în sfârşit, cu cei trei negustori ca să-i lămuresc 
asupra celor întâmplate. Ascultându-mă, o mânie fără 


margini îi cuprinse şi cerură ca voiajorii să fie pedepsiţi cu 
moartea. Trebuii să mă opun. 

— Domnilor, preria îşi are tradiţiile şi legile ei. Dacă 
voiajorii s-ar fi năpustit înarmaţi asupra noastră şi ar fi 
încercat să ne ucidă, atunci se cădea să-i împuşcăm pe loc; 
dar aşa cum stau lucrurile, nu avem dreptul să-i omorâm, ar 
fi o crimă. Trebuie să alcătuim un complet de judecată. 

— O, bun judecată! îşi dădu cu părerea negrul, bucuros 
să asiste la un asemenea spectacol. Apoi Bob spânzurăm la 
toţi cinci. 

— N-o să-i judecăm acum. E noapte, nu avem lumină. Mai 
bine aşteptăm până dimineaţă. Suntem şapte inşi. Cinci pot 
să doarmă liniştiţi, iar câte doi vor sta de pază. În ce-i 
priveşte pe voiajori, n-o să ne dea nici o bătaie de cap în 
cursul nopţii. 

Îmi impusei punctul de vedere cu oarecare greutate, dar 
în cele din urmă căzurăm cu toţii de acord. Cinci dintre noi 
se culcară, în timp ce eu şi unul din negustori preluarăm 
sarcina de santinele. După un ceas, furăm înlocuiţi. Sam luă 
asupră-şi ultimul schimb, de unul singur. Începea să se 
crape de ziuă; ajungea un singur om în post. 

Noaptea, prizonierii nu suflară o vorbă. Dimineaţa însă 
constatai că Williams şi complicele său se treziseră la 
realitate. 

Luarăm în primul rând gustarea de dimineaţă şi ne 
ospătarăm caii cu câte o porţie de grăunţe. Trecurăm apoi 
la dezbateri. Sam luă cuvântul arătând spre mine: 

— lată-l pe şeriful nostru! Dumnealui va deschide 
şedinţa, ca să zic aşa. 

— Nu, Sam, eu nu prezidez. Rolul acesta îţi revine ţie. 

— Mie? Ce-ţi veni? Sam Hawerfield şerif? La treaba asta 
se pricep mai bine scriitorii. 

— Eu nu sunt cetăţean al Statelor Unite şi am trăit în 
prerie mai puţin ca tine. Dacă nu vrei tu, atunci să conducă 
Bob! 


— Bob? Şeritf negru? Asta ar fi boacăână de tot! Ei, dacă 
insişti, ce să fac! Nu-mi rămâne decât să primesc, ca să zic 
aşa. 

Îşi umflă pieptul şi luă o atitudine marţială, voind să 
sublinieze astfel că în acest tribunal al savanei vor domni 
aceeaşi nepărtinire şi acelaşi respect al adevărului ca la 
oricare for de justiţie dintr-un stat civilizat. 

— Aşezaţi-vă roată, domnilor! Sunteţi juraţi. Negrul Bob 
rămâne în picioare în calitate de supraveghetor. 

Bob îşi strânse şi mai bine sabia la şold şi se strădui să 
arate cât mai demn de acest titlu. 

— Supraveghetor, scoate legăturile arestaţilor! Suntem 
aici într-o lume liberă. Şi într-o asemenea lume chiar şi 
ucigaşii stau slobozi înaintea judecății. 

— Dar daca fug toţi cinci..., încercă negrul să obiecteze. 

— Executarea! tună Sans-ear. N-o să fugă nimeni, căci le- 
am luat armele şi până să facă zece paşi, gloanţele noastre 
i-ar domoli, ca să zic aşa. 

Dezlegaţi, prizonierii se ridicară tăcuţi în picioare. Noi 
stăteam cu armele în mâini. O evadare ar fi fost cu 
neputinţă. 

— Spui că te cheamă Williams, începu Sam adresându-se 
capului bandei. E numele dumitale adevărat? 

— Nu răspund, făcu acesta îndârjit. Voi înşivă sunteţi 
criminali! Voi ne-aţi atacat! Pe voi ar trebui să vă judece un 
tribunal al savanei! 

— Faci cum vrei, băiete, treaba ta! Îţi atrag doar atenţia 
că refuzul de a răspunde echivalează cu o mărturisire. 
Aşadar: eşti într-adevăr voiajor? 

— Da. 

— Dovedeşte! Unde-ţi sunt scrisorile? 

— N-am nici o scrisoare. 

— Bine băiete, asta e de ajuns ca să ne lămurească 
asupra persoanei dumitale. N-ai vrea să ne spui ce ai 
discutat aseară cu camaradul tău când făceaţi de straja şi 
cam ce aţi hotărât? 


— Nimic! N-am schimbat nici o vorbă! 

— Acest bărbat demn de toată încrederea v-a ascultat şi a 
desluşit cuvânt cu cuvânt discuţia voastră! Voi nu sunteţi 
westmen-i. Un adevărat vânător de prerie ar fi lucrat cu 
mai multă isteţime. 

— Nu suntem westmen-i? All devils, pe toţi dracii, sfârşiţi 
cu comedia şi atunci vă arătăm noi cât face vitejia voastră! 
Cine sunteţi, la urma urmei? Nişte greenhorn-i, care ne-au 
atacat în somn ca să ne omoare şi să ne jefuiască. 

— Nu te aprinde aşa, fiule! Am să-ţi fac cunoştinţă cu 
greenhorn-ii care vor hotări aici asupra vieţii sau morţii 
voastre. Bărbatul acesta, după ce a înţeles ce puneţi la cale, 
v-a doborât de unul singur cu pumnul lui şi totul s-a 
petrecut, ca să zic aşa, atât de corect, încât nimeni nu 1-a 
observat, nici măcar voi înşivă. Şi iată că stăpânul acestui 
pumn faimos răspunde la numele de Old Shatterhand! Clar! 
Ei şi acum, uitaţi-vă niţel la mine! Are voie omul, după ce 
navajoşii i-au tăiat urechile, să se cheme Sans-ear? Va să 
zică, suntem exact dintre cei puţini despre care ziceai că s- 
ar putea aventura şi singuri în Llano estacado. Iar afirmaţia 
că am provocat ieri ploaia corespunde perfect adevărului: 
cine altul ar fi putut s-o facă? Ori aţi auzit cumva ca în 
Estacado sa plouă de la sine? 

Era vădit că numele noastre nu-i încântaseră de loc pe 
cei cinci „voiajori”. Williams luă cel dintâi cuvântul. 
Cumpănise bine situaţia şi spera, probabil, că n-are a se 
aştepta tocmai din partea noastră la vreun act de violenţă. 

— Dacă sunteţi într-adevăr aceia drept care vă daţi, 
atunci sperăm într-o judecată cinstită. Am să vorbesc sincer, 
fără ocol. Purtam înainte alt nume; dar nu văd ce crimă ar fi 
aceasta, de vreme ce nici dumneavoastră nu vă numiţi de 
fapt Old Shatterhand şi Sans-ear. Orice om e liber să şi 
spună cum îi place. 

— Well, nici nu te acuzăm din cauza numelui! 

— Şi nici pentru vreo crimă nu putem fi acuzaţi. N-am 
făcut nici un rău nimănui, n-am avut nici o intenţie de acest 


fel. Ce-i drept, aseară am discutat despre un omor. Dar am 
pomenit oare numele voastre? 

Bravul Sam privi o vreme în gol şi rosti, în cele din urmă, 
cam supărat: 

— Ei da, n-aţi pomenit, însă din vorbele voastre reieşea 
totul cât se poate de clar. 

— Simpla deducție după nişte vorbe nu înseamnă o 
dovadă, nu e un fapt dovedit, înţeleg, un tribunal de prerie 
e o instituţie onorabilă şi un asemenea for are obligaţia să 
judece după fapte, nu după simple presupuneri. l-am 
întâmpinat pe Sans-ear şi pe Old Shatterhand cu 
ospitalitate şi drept răspuns, ei caută să ne curme viaţa fără 
să fim cu nimic vinovaţi. Toţi vânătorii, de la Marele Ocean 
până la Mississippi, de la Golful Mexic până la Fluviul 
Sclavilor, toţi vor afla despre această faptă şi vor spune: 
„iată ce au devenit cei doi faimoşi westmen-i: nişte bandiți, 
nişte asasini!” 

Trebuia să constat în sinea mea că omul îşi susţinea 
apărarea cu multă pricepere. Sam fu atât de răscolit de 
vorbele lui, încât exclamă: 

— 's death, nimeni n-are să spună aşa ceva, pentru că nici 
n-o să vă condamnăm! Din partea mea, sunteţi liberi! 
Dumneavoastră ceilalţi ce părere aveţi? 

— Să-i punem în libertate! Sunt nevinovaţi! Aprobară cei 
trei negustori, care nici înainte nu prea fuseseră convinşi de 
vinovăția acuzaților. 

— Nici eu, din câte cunosc, n-am motive să-i condamn, 
adaugă la rândul lui Bernard. Ce sunt şi cum îi cheamă nu 
ne priveşte pe noi. lar dovezi pentru condamnare nu avem, 
doar bănuieli. 

Bob, negrul, stătea pleoştit, uluit. Vedea cum deodată i se 
năruiesc toate nădejdile în legătură cu spânzurarea celor 
vinovaţi. În ce mă priveşte, eram oarecum satisfăcut de 
întorsătura pe care o luau lucrurile; de altfel, o şi 
prevăzusem şi nu degeaba insistasem în ajun pentru 
amânarea judecății. Tot din acelaşi motiv propusesem ca 


Sam să prezideze tribunalul. Ca vânător era deosebit de 
înzestrat, dar pentru interogarea şi demascarea unui 
„criminal” nu era nicidecum omul potrivit. În prerie nu poţi 
fi niciodată sigur de propria ta viaţă. De ce atunci să curmi 
cinci vieţi omeneşti, când, de fapt, nimic concret nu s-a 
săvârşit împotriva ta? Ar însemna să condamni la moarte pe 
oricine numai pentru o simplă bănuială. Şi în fond, mă 
interesa mai puţin lichidarea acestor oameni şi mai mult 
siguranţa noastră. Or, în acest scop puteam lua măsurile de 
rigoare. Sam însă merita o papară pentru că lăsase să-i fie 
smuls un lucru pe care l-am fi putut oferi drept dovadă de 
milă şi mărinimie. De acea, când îmi ceru şi mie părerea, îi 
replicai: 

— Mai ţii minte, Sam, în ce constă marea superioritate a 
bătrânei tale Tony ? 

— În ce? 

— Are grăunţe în cap. 

— Da, îmi amintesc. Şi constat că nici ţie nu-ţi lipseşte 
memoria. Dar ce sunt eu de vină dacă, fiind vânător, nu am, 
ca să zic aşa, talent de jurist? Tu poate că ai fi scos de la ei 
ceva mărturisiri. De ce n-ai vrut să prezidezi juriul? Acuma 
oamenii sunt liberi: ce-am hotărât rămâne bun hotărât. 

— Fireşte, părerea mea nu mai poate să schimbe nimic. 
Însă dumnealor au fost achitaţi numai în ce priveşte 
tentativa de omor, nu şi în alte privinţe. Master Williams, am 
să te întreb un lucru. Răspunsul dumitale vă va decide 
soarta. Spune-mi, pe ce drum se ajunge cel mai repede la 
Rio Pecos? 

— Drept înainte, spre vest. 

— În cât timp? 

— În două zile. 

— Eu vă socotesc stakemen-i, deşi ieri te-ai grăbit să ne 
previi împotriva acestor bandiți şi în ciuda faptului că, după 
ce avuseşi grijă să-i storci de vlagă, păreai să-i conduci pe 
aceşti oameni în direcţia justă. Veţi rămâne prizonieri timp 
de două zile. Dacă până atunci nu ajungem la Rio Pecos, s-a 


terminat cu voi! Mă voi îngriji personal de judecarea 
voastră; ori vă fac să simţiţi curelele pe spinare, ori glonţul 
în scăfârlie. Acum ştiţi ce vă aşteaptă! Hai, legaţi-i şi urcaţi-i 
pe cai! Plecăm! 

— Oh, asta bine! fu de părere Bob. Dacă la râu n- 
ajungem, Bob spânzurăm la ei în pom! 

După numai un sfert de oră ne aflam în mers. Prizonierii, 
legaţi pe şei, călăreau bineînţeles la mijloc. Bob părea că n- 
are de gând să renunţe la slujba de supraveghetor; se ţinea 
scai de ei şi îi păzea cu străşnicie. El încheia coloana, iar 
Bernard şi cu mine călăream în faţă. 

Natural că discutam despre întâmplarea de ieri, dar fără 
să-i dăm prea multă importanţă. În cele din urmă, ne 
distanţarăm mai mult de voiajori şi Bernard mă întrebă: 

— E adevărat ceea ce susţine Sans-ear, cum că dumneata 
ai fi provocat ploaia? 

— Da. 

— Nu pricep, deşi ştiu prea bine că-ţi place să spui numai 
adevărul. 

— Am provocat ploaia ca să ne salvăm cu toţi, atât noi cât 
Şi voi. 

Îi explicai procedeul atât de simplu prin care „făcătorii de 
ploaie” şi vracii triburilor indiene îşi dobândesc printre 
credincioşii naivi un credit nelimitat. 

— Prin urmare, îţi datorăm viaţa. Ne-am fi încheiat zilele 
chiar acolo unde ne-ai găsit. 

— N-aţi fi murit de extenuare, aţi fi fost ucişi. Vezi numai 
ce cară cu ei aceşti „voiajori”! Burduturile li-s pline cu apă! 
Nici n-au suferit măcar de sete, tâlharii. Dacă nu m-aş feri 
să vărs sânge omenesc, i-aş împuşca fără milă. Cum îi spune 
tânărului care a fost aseară în schimb cu Williams? 

— Mercroft! 

— Nume fals, desigur. În ciuda tinereţii sale, individul mi 
se pare cel mai suspect dintre toţi; parcă l-am mai văzut la 
faţă în împrejurări nu prea plăcute. Vai de pielea lor dacă 
nu ajungem la Rio Pecos în timpul fixat! Acum dă-mi, te rog, 


amănunte în legătură cu jefuirea şi asasinarea tatălui 
dumitale. 

— Nu cunosc amănunte. Allan era plecat la San Francisco 
după achiziţii de aur. Rămăsesem cu Bob şi cu menajera 
noastră, deci patru la număr, având în vedere că lucrători şi 
calfele nu locuiau cu noi. Tata, după cum ştii, ieşea 
întotdeauna seara în oraş. Ei şi într-o dimineaţă l-am găsit 
mort în culoarul casei. Uşa era încuiată pe dinafară, iar 
atelierul şi magazinul vraişte. Dispăruse tot ce-ar fi avut 
oarecare valoare. Bătrânul purta de obicei la el o cheie care 
se potrivea la toate uşile. După ce l-au omorât, criminalii i- 
au luat cheia şi astfel au jefuit casa fără nici o greutate. 

— Şi n-aveţi nici o bănuială? 

— Amănuntul cu cheia nu-l cunoştea decât una din calfe, 
dar toate cercetările poliţiei au rămas fără rezultat. Calfele 
au fost eliberate şi au dispărut. Printre bijuteriile furate se 
aflau şi importante depuneri aparţinând diverşilor clienţi. 
Am fost nevoit să-i despăgubesc pe toţi şi nu mi-au rămas 
decât mijloacele necesare acestei călătorii în California. 
Trebuie să-l caut pe Allan, de la care, în treacăt fie zis, n-am 
mai primit ştiri în ultima vreme. 

— Aşadar, n-ai nici o nădejde să-i prinzi pe criminali şi să- 
ţi redobândeşti măcar în parte averea? 

— Niciuna. Făptaşii trebuie să-şi fi trecut de mult prada 
peste frontieră. Nu-mi prea pun speranţe nici în faptul că, 
la cererea mea, toate ziarele mari din Europa şi America au 
relatat despre acest furt, dând şi o descriere exactă a celor 
mai valoroase obiecte dispărute. Asemenea criminali 
rafinaţi au destule căi şi mijloace ca să se pună în siguranţă. 

— Aş dori să văd şi eu un astfel de anunţ. 

— Se poate. Am la mine un număr din Morning Herald. Îl 
păstrez pentru orice eventualitate. 

Băgă mâna în buzunar, scoase ziarul şi mi-l întinse. Citii 
anunţul în timp ce ne urmam drumul şi mă izbiră din nou 
unele înlănţuiri de fapte cărora scepticul le spune 


coincidenţe. După lectură, împăturii ziarul şi-l înapoiai lui 
Marshall. 

— Ce-ai zice dac-aş fi în măsură să-ţi indic pe unul din 
făptaşi? 

— Dumneata, Charlie?! se miră el. 

— Şi dacă te-aş ajuta să recuperezi o parte însemnată din 
pagubă? 

— Lasă glumele, Charlie. Când s-a petrecut crima, 
dumneata crai în prerie. Cum să-ţi reuşească dumitale ceea 
ce nu le-a reuşit organelor competente venite la faţa 
locului? 

— Bernard, eu sunt un om dur. Dar ferice de acela care 
îşi păstrează credinţele copilăriei până la vârsta aspră a 
maturității! Eu cred că exista un ochi care veghează peste 
tot şi un braţ care schimbă în bine chiar şi cele mai crunte 
lovituri. Pentru acest ochi, pentru acest braţ, Louisville şi 
savana sunt totuna. Ia priveşte aici! 

Scosei din buzunar pungile cu diamante şi i le dădui. 
Bernard le luă curios şi când le desfăcu, mâinile începură 
să-i tremure. Recunoscuse diamantele dintr-o privire şi 
exclamă fericit: 

— Doamne, sunt ale noastre! Fără nici o îndoială! Cum se 
face?... 

— Stop! îl potolii. Stăpâneşte-te! Indivizii din urma 
noastră nu trebuie să ştie despre ce discutăm. 

Dacă e într-adevăr vorba de pietrele voastre, lucru de 
care nu mă îndoiesc, atunci păstrează-le. Şi pentru ca să nu 
crezi cumva că aş fi eu însumi hoţul, am să-ţi explic cum au 
ajuns în mâinile mele. 

— Dar, Charlie, cum îţi trece prin minte aşa ceva? 

— Pst, mai încet! Vorbeşti de parc-ai vrea ca discuţia 
noastră să se audă până în Australia! 

Bernard se afla într-o explicabilă surescitare, iau eu - 
trebuie să recunosc - mă bucuram din tot sufletul de marea 
lui fericire. Regretam doar faptul că nu mai era nici o 
putinţă ca bietul său tată să-şi revadă comoara. 


— Vorbeşte, Charlie! se rugă Bernard. Sunt nerăbdător 
să aud cum au ajuns diamantele la dumneata. 

— N-a lipsit mult să pun mâna şi pe criminal. Eram atât 
de aproape unul de altul, încât i-am făcut vânt cu piciorul 
de pe o locomotiva pe care mă urcasem. Şi Sam l-a urmărit, 
dar fără rezultat. Sper totuşi să-l găsesc foarte curând 
dincolo de Rio Pecos, unde s-a deplasat desigur în vederea 
unei noi tâlhării. Trebuie să-i dăm de urmă! 

— Mai spune, Charlie! Zi-i! 

Îi relatai amănunţit încercarea ogellallaşilor de a jefui 
trenul, apoi îi citii scrisoarea adresată de Patrik tatălui său 
Fred Morgan. Tânărul Marshall mă ascultă cu cea mai mare 
atenţie şi în cele din urmă rosti entuziast: 

— Îi prindem, Charlie! Îi prindem şi aflăm ce s-a făcut cu 
restul bijuteriilor. 

— Dar nu mai vorbi aşa de tare, Bernard! Nu, suntem 
decât la câteva lungimi de cal înaintea lor şi aici, în Vest, 
trebuie să păstrezi secretul chiar şi cu privire la cele mai 
neînsemnate lucruri. Uşurinţa nu foloseşte la nimic. 

— Bine-bine! Şi ai de gând să-mi înapoiezi diamantele 
fără nici o condiţie sau pretenţie ? 

— Desigur, doar sunt ale dumitale! 

— Ascultă, Charlie, eşti... dar stai... 

Băgă mâna într-una din pungi şi scoase un diamant 
dintre cele mai mari: 

— Fă-mi plăcerea şi ia-l ca amintire. 

— Pshaw! Ferească Sfântul! Nici n-ai măcar dreptul să 
înstrăinezi vreo piatră din acestea, nimic, absolut nimic! 
Diamantele nu-ţi aparţin numai dumitale, ci şi lui Allan. 

— El va fi de acord cu mine. 

— Se poate, sunt chiar convins că va fi de acord, par nu 
uita că pietrele astea sunt numai o mică parte din cât aţi 
pierdut. Păstrează-le deci şi când va fi odată să ne 
despărţim, dăruieşte-mi un obiect oarecare. Te asigur că-mi 
va fi tot atât de drag şi de scump ca şi diamantul. Şi acum, 
ia-o dumneata înainte, că eu îl aştept pe Sam. 


Îl lăsai cu bucuria lui şi strunindu-mi calul, aşteptai ca 
grupul să treacă înainte şi Sans-ear să ajungă în dreptul 
meu. 

— Ce secrete grozave aţi discutat acolo, Charlie? întrebă 
Sam. Vă agitaţi mâinile, ca să zic aşa şi băteaţi cu ele aerul 
ca într-o scenă de balet. 

— Ştii tu cine 1-a omorât pe tatăl lui Bernard? 

— Ei, doar nu-l vei fi dibuit! 

— Ba da! 

— Well, frumoasă treabă! Charlie, ţie toate îţi merg în 
plin. Unul se zbate ani şi ani de-a rândul, alergând să-şi 
împlinească o dorinţă, iar tu n-ai decât să întinzi mâna în vis 
şi gata, s-a făcut! Ei, cine-i banditul? Sper că nu te înşeli! 

— Fred Morgan! 

— Fred Morgan... tocmai ăla! Charlie, cred eu multe, dar 
pe asta nu! Morgan e o canalie a Vestului, dar în Est nici nu 
i-a călcat piciorul! 

— Crede ce vrei. Totuşi, diamantele sunt ale lui Marshall. 
I le-am înapoiat. 

— Păi, deh, dac-ai făcut asta, înseamnă că eşti sigur de 
tot. Ce bucurie pe bietul băiat! Da, da, va să zică avem 
acum un motiv în plus să schimbăm o vorbuliţă cu acest 
Morgan. Sper să mai crestez un semn pe răbojul meu. 

— Şi pe urma, după ce terminăm cu el, ce mai facem? 

— Ce facem? Hm, eu numai din cauza lui am venit în sud; 
m-aş fi dus şi în Mexic, în Brazilia, în Ţara de Foc, orişiunde. 
Ei şi dacă-l găsesc, mi-e totuna încotro şi pe unde o iau. 
Posibil, ca să zic aşa, să mă apuc de vânat prin bătrâna 
Californie unde, cică, ar fi rost de aventuri excepţionale. 

— Atunci te însoțesc. Mai am câteva luni de răgaz şi n-aş 
vrea să-l las pe Bernard singur în această lungă şi 
primejdioasă călătorie. 

— Well, suntem înţeleşi. Vezi numai să ieşim cu bine din 
deşertul ăsta şi din societatea indivizilor, mă-nţelegi. Acuma 
mi-s şi mai antipatici ca azi-dimineaţă. Mai ales mutra 
tânărului nu-mi place de loc; parcă cere palme. De altfel, 


îmi face impresia ca l-am mai văzut undeva şi încă în timp 
ce săvârşea o faptă urâtă. 

— Am şi eu aceeaşi impresie. Poate să-mi amintesc până 
la urmă unde şi când l-am întâlnit. 

Drumul continuă aproape fără întrerupere până seara, 
când făcurăm un popas. Îngrijirăm de cai, îmbucarăm nişte 
pastrama tare şi uscată, apoi ne dădurăm odihnei. 
Prizonierii fură legaţi pe timpul nopţii şi santinela îi păzi ca 
nu cumva să-şi desfacă legăturile. În zori pornirăm mai 
departe şi către prânz observarăm că regiunea se schimbă 
la faţă, devenind din ce în ce mai fertilă. Cactuşii erau mai 
zemoşi; ici-colo, fire de iarbă sau câte o tufă galben-verzuie 
se iveau din nisip spre delectarea cailor noştri. Treptat, 
iarba şi tufele se îndesiră. Deşertul luă tot mai mult 
înfăţişarea unei pajişti. Descălecarăm pentru a da 
posibilitate cailor să-şi potolească foamea. Dar trebuia, 
fireşte, să luăm măsuri ca să nu se îndoape peste măsură; 
de aceea îi legarăm, lăsându-i să pască doar cât îngăduie 
lasso-ul. Fiind sigur că vom găsi în curând apă, nu prea 
făcurăm economie cu rezervele rămase pe fundul 
burdufurilor. 

Pe când ne bucuram că vom ieşi, în sfârşit, din această 
pustietate, Williams se apropie de mine şi rosti: 

— Cred că acum v-aţi convins, sir, în ce priveşte adevărul 
spuselor mele. 

— M-am convins. 

— Atunci restituiţi-ne caii, armele şi daţi-ne drumul. Nu v- 
am făcut nici un rău ca să ne trataţi ca pe nişte duşmani. 

— S-ar putea. Însă eu nu hotărăsc de unul singur. Am să-i 
întreb şi pe ceilalţi. 

Ne aşezarăm la sfat şi făcui o scurtă introducere: 

— Domnilor, deşertul a rămas în urmă şi în faţa noastră 
se întinde pământ roditor. Vă întreb, deci, dacă mai e cazul 
să rămânem împreună, ori ne despărţim. 

Şi, adresându-mă negustorilor, întrebai: 

— Dumneavoastră unde vreţi să ajungeţi? 


— La Paso del Norte. 

— Noi patru o luăm în sus, spre Santa Fe. Aşadar, 
drumurile noastre se despart. Şi acum, încă o întrebare: ce 
facem cu aceşti cinci voiajori? 

După o scurtă dezbatere, se ajunse la concluzia ca 
voiajorii să fie eliberaţi şi aceasta nu a doua zi, ci chiar 
imediat. Hotărârea nu venea de loc în contradicţie cu 
intenţiile mele. 

Voiajorii îşi recăpătară deci lucrurile reţinute de noi şi 
porniră numaidecât. La întrebarea mea, Williams ne 
informase că aveau să urmeze cursul lui Rio Pecos până la 
întâlnirea acestuia cu Rio Grande, şi că acolo au de gând să 
vâneze bizoni. După nici o jumătate de ceas, plecară şi 
negustorii. Ambele grupuri dispărură pe rând după linia 
orizontului. 

Stăturăm o vreme liniştiţi, până ce Sam mi se adresă: 

— Ei, Charlie. Să-ţi aud părerea?! 

— Cred că nu se duc la Rio Grande. Vor să ne taie drumul 
spre Santa Fe. 

— Well, aşa cred şi eu. Deştept ai procedat informându-l 
asupra țintei noastre. Acum toată chestia e dacă mai 
întârziem aici sau pornim imediat. 

— Cred că e mai bine să rămânem pe loc. De urmărit tot 
nu-i putem urmări, pentru că, aşteptându-se la una ca asta, 
vor fi cât se poate de vigilenţi. Pe de altă parte, drumul 
nostru va cere probabil eforturi, cărora caii încă nu sunt în 
stare să le facă faţă. Mai bine stăm aici până mâine. Lăsând 
caii să pască şi să prindă puteri. 

— Dar dacă indivizii se întorc şi ne atacă? interveni 
Marshall. 

— Atunci vom avea, în sfârşit, motive să discutăm cu ei 
cum se cuvine! De altfel, eu plec în recunoaştere; mă duc 
chiar eu pentru că mustangul mi-e mai zdravăn decât caii 
voştri. Mă întorc probabil către seară. Voi staţi aici şi mă 
aşteptaţi. 


Fără să întâmpin vreo opoziţie din partea lui Sam, pornii 
pe urmele voiajorilor. Aceste urme duceau în direcţia sud- 
vest, către prerie, în timp ce negustorii o luaseră spre sud. 

Călăream la trap. Voiajorii se deplasaseră mai întâi fără 
grabă, dar pe urmă trebuie să-şi fi accelerat mersul, căci 
trecu mai bine de o jumătate de oră până să-i zăresc. Ştiam 
că ei nu dispun de nici o lunetă; puteam deci să-i urmăresc 
îndeaproape şi să-i ţin mereu sub observaţie cu ajutorul 
lunetei mele. 

După un timp, constatai cu surprindere că unul dintre 
voiajori se desparte de ceilalţi şi o apucă spre vest. În acea 
direcţie, hăt-departe, creşteau o seamă de desişuri intrând 
ca nişte peninsule în largul preriei. Curgea pe acolo, 
desigur şi vreo apă. Cum trebuia să procedez? După cine să 
mă iau? După cei patru, sau după al cincilea, care călărea 
de unul singur? O presimţire îmi spunea că acesta 
urmăreşte un plan care ne vizează pe noi. În ce-i priveşte 
pe ceilalţi, putea să-mi fie indiferent încotro se duc - destul 
că se depărtau de tabăra noastră. În schimb, mi se părea 
mai important să aflu intenţiile călăreţului aceluia izolat. 
Apucai deci pe urmele lui. 

După vreo trei sferturi de oră, îl văzui dispărând printre 
arbuşti. Îmi îndemnai mustangul la galop şi făcui un ocol ca 
să nu-mi trădez prezenţa în cazul că individul s-ar întoarce 
pe acelaşi drum. Trecui prin desiş, foarte aproape de 
punctul unde dispăruse călăreţul, până descoperii un locşor 
neted, frumos înverzit, înconjurat de tufe. Spre bucuria 
mea, văzui ţâşnind dintre ierburi un izvor cu apă limpede. 
Descălecai şi îmi priponii mustangul lângă izvor, ca să poală 
bea şi paşte. Băui şi eu cu nesaţ din apa aceea proaspătă, 
dăruitoare de puteri, apoi o luai pe jos, căutând urmele 
misteriosului călăreț. 

Le găsii foarte curând şi spre mirarea mea, constatai că 
pe acolo nu trecuse numai unul, ci mai mulţi oameni călare. 
Ba descoperii chiar şi o potecă mai demult bătucită de pasul 
cailor. Mă ferii, bineînţeles, de acest drum, poate 


supravegheat - ca să nu mă trezesc cumva cu un glonţ în 
cap. Mă furişai paralel cu poteca, tot pitulându-mă după 
tufe, până ce un nechezat puternic mă ţintui locului. 

Tocmai dădui să mă dumiresc ce cal nechezase, când o 
descoperire făcu să mă ascund din nou, în cea mai mare 
grabă. Înaintea mea stătea lungit un om care îşi iţea capul 
de după o tufă, ţinând sub observaţie poteca. Era, desigur, 
un om de strajă, a cărui prezenţă dovedea că prin 
apropiere trebuie să fi fost mai mulţi camarazi de-ai săi. 

Omul nu văzuse şi nu simţise nimic. Făcui câţiva paşi 
îndărăt şi îl ocolii. Totul îmi reuşi perfect. În cinci minute mă 
lămurii asupra situaţiei terenului. Poteca ducea spre o 
rarişte la mijlocul căreia un mărăciniş stufos, năpădit de 
hamei sălbatic, îţi închidea orice perspectivă. De acolo 
venise nechezatul. Mă furişai pe marginea rariştei, căutând 
să pătrund cu privirea prin mărăciniş, dar în zadar: era ca 
un perete impenetrabil. De fapt însă, părea să fie numai un 
camuflaj, pentru că de dincolo străbătu până la mine mai 
întâi o voce, apoi alta, demonstrând prezenţa unor bărbaţi. 

Să mă strecor până acolo? Era extrem de periculos, dar 
mă hotărâi să încerc. Din câteva salturi intrai în rarişte, 
într-un loc ferit de ochii străjerului. Înaintai aşa, ascuns 
după mărăciniş, căutând în zadar o deschizătură prin care 
să trec. Nu exista decât un singur ochi, jos, chiar la 
rădăcina tufelor, prin care lipindu-mă cu burta de pământ, 
aş fi putut să încerc trecerea. 

Mersei încet, foarte încet, dar până la urmă izbutii şi abia 
atunci constatai că dincolo, în inima rariştei, terenul era 
curâţit, netezit, pe un spaţiu cam de treizeci de coţi 
diametru, complet camuflat de jur-imprejur. Am numărat 
acolo optsprezece cai, legaţi strâns unul de altul; nu 
departe de mine zării şaptesprezece bărbaţi, care lungiţi în 
iarbă, care şezând. În rest, spaţiul era ocupat cu tot soiul de 
calabalăc clădit în grămezi şi acoperit cu piei crude de 
bivol. 


Totul făcea impresia unei vizuini în care tâlharii îşi 
depozitau marfa. 

Tocmai atunci unul dintre indivizi îşi înălţă glasul. Îl 
recunoscui pe Williams. El era călăreţul care se despărţise 
de grup. Desluşeam fiecare cuvânt: 

— Cred că am fost spionat. M-am pomenit cu un pumn în 
cap, de-am căzut ca buşteanul... 

— Cum spionat, bre! se răsti la el un ins îmbrăcat într-un 
frumos costum mexican. Eşti un nătărău! Va trebui să ne 
lipsim de tine. Cum adică, să te spioneze tocmai în 
Estacado, unde nu există măcar vreun ascunziş?! 

— Nu fi atât de sever, capitano! se apără Williams. Dacă 
ai şti cine a fost, ţi-ai da seama că nici ţie nu ţi-ar fi mers 
mai bine. 

— Mie? Vrei să-ţi găuresc scăfârlia? Şi nu numai că te-a 
spionat, dar te-a şi doborât cu pumnul ca pe un ţânc, ca pe 
un papă-lapte! 

De ciudă, lui Williams i se umflară vinele de pe frunte. 

— Ştii bine, capitano, că nu sunt laş. Omul care m-a 
culcat la pământ te-ar da gata şi pe tine dintr-un pumn. 

Capitano râse cu zgomot. 

— Dă-i înainte! 

— Şi Patrik, adică, să-i zic şi cu Mercroft, a păţit la fel. 

— Patrik? Cu ţeasta lui de taur Şi pe urmă? Williams 
povesti toată întâmplarea până în momentul eliberării 
„voiajorilor”. 

— Carajo, nemernicule, te împuşc ca pe o potaie! se 
înfurie capitano. e laşi tu bătut împreună cu patru din cei 
mai buni oameni ai mei, de către două lepre pripăşite de 
aiurea?... le laşi prins şi legat ca un mucos ce se ţine de 
fusta maică-sii? 

— Thunder-storm, mii de trăsnete, capitano! Vrei să ştii 
cine sunt cele două lepre ce-şi zic Charlie şi Sam 
Hawerfield? Dac-ar apărea ei acum singuri-singurei, cu 
puştile în mâini şi cu cuţitele la brâu, mulţi dintre noi nici n- 


ar şti ce să facă: să se apere sau să se predea. Află că e 
vorba de Old Shatterhand şi de Sans-ear | 

— Mincinos ordinar! sări în sus şeful. Vrei să-ţi scuzi 
laşitatea! 

— Capitano, poftim, vâra cuțitul în mine! Să ştii că nici n- 
am să clipesc. 

— Va să zică, spui adevărul? 

— Numai adevărul. 

— Dacă-i aşa, por todos los santos, pe toţi sfinţii, trebuie 
să-i ucidem pe amândoi! Şi yankeul trebuie omorât 
împreună cu negrul lui. Altminteri, perechea asta de 
vânători nu se astâmpără până nu ne distrug. 

— N-or să ne facă nimic; au hotărât să plece imediat la 
Santa Fe. 

— Ţine-ţi clonţul! Eşti mai tâmpit de o mie de ori decât ei 
şi tot nu le-ai spune adevărul, dacă te-ar întreba încotro 
mergi. Îi cunosc eu pe vânătorii ăştia din nord. Dacă vor să 
ne ia urma, ne-o găsesc şi de-ar fi să zburăm. Nici măcar 
aici nu am siguranţa că nu ne pândeşte careva din tufiş. 

La aceste cuvinte, mă simţii destul de prost. Capitano 
continuă: 

— Da, le cunosc eu felul. Am lucrat un an întreg cu 
vestitul Florimont, supranumit Track-smeller, omul care 
miroase urmele, căruia indienii îi spuneau As-ko-lah, adică 
Inimă-de-urs. De la el am învăţat toate manevrele şi 
trucurile lor. Ascultaţi ce vă spun: ăştia nu se duc la Santa 
Fe şi nici nu-şi părăsesc tabăra. Ştiind că şi mâine vă pot da 
de urma, se vor îngriji mai întâi de odihna cailor. Abia 
mâine, refăcuţi şi cu mintea limpede, se vor lua după noi. Şi 
atunci, chiar daca i-am birui, tot ar cădea barem jumătate 
dintre ai noştri. Old Shatterhand cică ar avea o armă cu 
care trage şapte zile în şir fără s-o mai încarce. I-o fi dat-o 
dracul, luându-i în schimb sufletul. Deci, va trebui să-i 
atacăm încă în seara asta, să-i luăm din somn. Ei sunt numai 
patru la număr, va să zică nu pot rândui pe schimb decât un 
singur om. Ştii bine locul unde se află? 


— Da, răspunse Williams. 

— Atunci, pregătirea! Trebuie să-i atacăm la miezul 
nopţii. Dar mergem pe jos, fără cai. Ne strecurăm până la ei 
şi-i luăm prin surprindere. 

Se vede că bravul capitano nu ne cunoştea chiar atât de 
bine cum credea că ne cunoaşte; altminteri ar fi luat şi alte 
măsuri. Oamenii din prerie, ca şi cei din regiunile civilizate, 
suferă nu odată de mania exagerării care face din ţânţar 
armăsar. Când se întâmplă ca un westman, într-o 
împrejurare sau alta, să se comporte bărbăteşte în faţa 
duşmanului, dovedindu-şi totodată isteţimea, i se duce 
faima din tabără în tabără, umflându-se mereu. Până la 
urmă, omul ajunge un erou fără pereche, supranatural, de 
al cărui nume tremură toţi, ca şi când s-ar afla aievea în faţa 
puştii sale. Astfel ajunsesem şi eu posesorul unei arme 
miraculoase care cică mi-ar fi fost dăruită de însuşi diavolul 
şi cu care puteam trage o săptămână în şir, fără răgaz - 
când de fapt nu era vorba decât de carabina Henry care, 
ce-i drept, avea un încărcător cu douăzeci şi cinci de 
cartuşe. 

— Unde-i Patrik cu ai lui? se interesă acum capitano. 

— S-a dus la Head-Pik. După cum ţi-a raportat, ca să-l 
aştepte pe taică-su. Pe drum o să „lămurească” şi 
chestiunea cu cei trei negustori, care au arme excelente şi o 
mulţime de bani. Poate că, între timp, a şi terminat cu ei; 
doar era grăbit. 

— Şi prada mi-o trimite încoace? 

— Da, cu doi oameni. Pe al treilea îl reţine ca însoțitor. 

— Armele cele mai bune tot de la ăştia doi westmen-i le 
vom lua. Sans-ear are, cică, o puşcă grozavă: bate la o mie 
două sute de paşi. 

În clipa aceea se auzi de departe lătratul unui câine de 
prerie. Semnalul era destul de prost ales, deoarece pe- 
acolo nici nu există asemenea câini. 

— E Antonio, cu parii pentru Estacado, constată şeful. Să 
nu-i descarce afară, să-i aducă aici! De când cu vânătorii 


ăştia, trebuie să fim foarte atenţi. 

Acum mă convinsei pe deplin că aveam de-a face cu o 
bine organizată bandă de stakemen-i şi că sub pieile acelea 
de bivol se aflau mormane de lucruri jefuite de la victimele 
care pieriseră în pustiu. 

Deodată, drept înaintea mea, se dădu la o parte desişul 
care închipuia în acel loc un fel de perdea de plante 
agăţătoare, uşor de ridicat sau de tras în lături şi în tabără 
intrară trei călăreţi, trăgând după ei o sumedenie de pari 
legaţi cu curele de ambele părţi ale şeilor, aşa cum îşi 
transportă indienii materialul lemnos pentru corturi. 

Călăreţii atraseră asupra lor întreaga atenţie a celorlalţi 
indivizi, încât mă puteam retrage fără a fi observat. Avui 
însă grijă sa iau cu mine un semn, o dovadă a prezenţei 
mele acolo. Şeful îşi lepădase cuțitul şi cingătoarea în care 
odihneau două pistoale cu ţeava dublă, bătute în alamă. Le 
aşezase la spatele său. Dacă întindeam mâna, puteam să iau 
unul din pistoale. Aşa şi făcui. Apoi mă strecurai îndărăt, 
ştergând cât mai bine toate urmele. La fel procedai şi 
dincolo de cercul mărăcinişului; mă îndepărtai apoi către 
rariştea unde îmi lăsasem mustangul. Mergeam târâş de-a- 
ndărătelea şi pentru a nu lăsa nici un semn, mă sprijineam 
doar în vârful degetelor de la mâini şi de la picioare. În 
sfârşit, distanţa îmi îngădui să mă ridic în picioare şi să-mi 
continui drumul în mod normal. Dezlegai calul, încălecai şi 
făcui un ocol mare de tot, ca să mă asigur ca stakemen-ii nu 
vor simţi nimic care să aibă darul de a-i pune pe gânduri. 

Ajuns spre seară la tovarăşii mei, citii pe feţele lor 
îngrijorarea cu care mă aşteptaseră. 

— Asta massa Charlie! exclamă Bob, pe un ton care trăda 
bucurie şi ataşament faţă de mine. Bob avut frică, toţi avut 
frică pentru massa Charlie! 

Ceilalţi erau mai reţinuţi. Aşteptară să descalec şi să mă 
aşez lângă ei, apoi Sam începu cu întrebările. 

— Ei? 

— Negustorii sunt pierduţi! 


— Mi-am închipuit. Voiajorii ăia, care sunt de fapt 
stakemen-i şi-au schimbat direcţia şi se vor răfui la noapte 
cu negustorii, dacă n-au şi făcut-o cumva în plină zi. 

— Ghici cine-i Mercroft! 

— Ţi-am spus-o şi altădată că mai curând mă iau la trântă 
cu ursul decât să mă obosesc cu ghicitorile când, de fapt, o 
vorbuliţă poate lămuri totul. 

— Mercroft e un nume fals şi... 

— Nu sunt chiar atât de prost ca să fi crezut că e numele 
lui adevărat! 

— Şi iată că individul se cheamă, de fapt, Patrik Morgan! 
continuai eu. 

— Pa... trik... Mor... gan! exclamă Sam şi rămase, pentru 
prima oară de când îl ştiam, absolut perplex. Patrik 
Morgan? Cum aşa?... Ai, Sam Hawerfield, urs bătrân şi 
idiot! Îţi pică bestia în mâini şi tu o faci pe şeriful şi-i dai 
drumul! Charlie, eşti convins sută-n sută? 

— Foarte convins. Acuma ştiu şi de ce-mi părea cunoscut: 
seamănă leit cu tată-său. 

— All right ! Acu' m-am lămurit şi eu de ce-mi făcea 
impresia că l-aş mai fi văzut cândva. Unde-i? Sper că nu ne 
mai scapă! 

— După ce-i lichidează pe negustori, pleacă numai în doi 
la Skettel-Pik şi Head-Pik, ca să-l întâlnească pe tată-său. 

— Atunci sus, oameni buni, să-i ajungem din urmă! 

— Stop, Sam! E aproape seara. Cum vrei să le desluşim 
urmele? Şi apoi, trebuie să ne pregătim pentru o vizită 
simandicoasă. 

— Vizită? Cine? 

— Patrik face parte dintr-o bandă de stakemen-i care-şi 
au tabăra nu departe de-aici. Şeful lor e un mexican, 
capitano, cum îi spun ei, care pare să fi luat lecţii serioase 
cu bătrânul Florimont. I-am spionat la vizuina lor: Williams 
le-a istorisit toată păţania. Ei şi se pregătesc să ne atace la 
miezul nopţii. 

— Va să zică, ştiu că am rămas aici? 


— Păi da, au ghicit. 

— Well, facă-se voia lor! Îi aşteptăm şi le spunem frumos 
good-evening. Sunt mulţi? 

— Douăzeci şi unu. 

— Oho, cam multişori pentru noi patru! Tu ce crezi, 
Charlie? Eu zic să încingem un foc şi să ne atârnăm hainele 
roată, ca să pară că şedem în jurul focului. Iar noi, de fapt, 
să ne postăm mai încolo, afară şi să-i prindem pe bandiți la 
mijloc, între flacăra focului şi armele noastre. Aşa îi pocnim 
la sigur. 

— Planul e bun, aprobă Bernard Marshall şi cred că e 
unicul realizabil în condiţiile date. 

— Bine! Să adunăm repede vreascuri până nu se 
întunecă, conchise Sam, ridicându-se de jos. 

— Stai, nu te pripi, îl oprii eu. Crezi într-adevăr că putem 
înfrunta în felul acesta douăzeci şi unu de inşi? 

— De ce nu? La primul foc o şterg cu toţii! Doar n-au de 
unde să ne ştie numărul. 

— Şi dacă, de pildă, capitano e destul de deştept ca să 
ghicească şiretlicul? Ne-ar lovi atunci de ne-ar năuci. Tot 
planul s-ar duce de râpă. 

— La o asemenea surpriză trebuie să se aştepte orice 
vânător, ca să zic aşa. 

— Atunci amândoi Morgani i-ar scăpa din mâna şi de 
astă dată. 

— Behold, aşa e! Prin urmare, vrei s-o tundem de-aici, să- 
i lăsăm în pace şi să nu le dam peste cap socotelile? Ar fi să 
ne asumăm o grea răspundere în faţa lui Dumnezeu şi a 
oamenilor cinstiţi care vor trece prin Estacado! 

— Nici vorbă să plecăm aşa, omule! Am eu un alt plan, 
bun de tot. 

— S-auzim! 

— În timp ce bandiții ne caută aici, noi ne strecurăm în 
tabăra lor, le luăm caii şi proviziile. 

— Good-lack, bună idee! Dar cum să le luăm caii? Crezi 
că vor veni încoace pe jos? 


— Da. Şi asta înseamnă că vor porni de-acolo cu vreo 
două ore înainte de miezul nopţii; dar e o distanţă de 
parcurs. 

— Eşti sigur că vor face aşa? 

— Se-nţelege! Dacă stăm aici. ne punem viaţa în 
primejdie; în schimb, dacă-i lăsăm pe bandiți fără alimente, 
muniții şi cai, vor fi obligaţi să renunţe măcar temporar la 
noi fărădelegi. Şi bagă de seamă că obţinem totul fără un 
foc de armă. 

— Nu se poate să nu lase străji. 

— Cunosc eu posturile. 

— Dar ne vor urmări, ce zici? 

— Parcă dacă am rămâne aici ne-ar lăsa în pace? Oricum, 
tot va trebui să fugim. 

— Bine, sunt de acord! Când plecăm? 

— S-ar putea chiar peste un sfert de oră; până atunci, se 
întunecă binişor. 

— Oh, asta frumos! se bucură negrul. Bob călărim cu 
massa şi luăm tot, tot de la tâlhari. Asta mai bun, nu rămâne 
aici şi împuşcat la Bob! 

Peste puţin se întunecă de-a binelea. Nu se vedea la zece 
paşi. Pornirăm deci călare, eu înainte, ceilalţi înşiraţi câte 
unul în urma mea. 

Fireşte că n-o luarăm drept spre vizuina tâlharilor, ci 
făcurăm un ocol larg care ne aduse la marginea 
mărăcinişului, cam la o mila de Hide-Spot. Priponirăm caii şi 
ne continuarăm drumul pe jos. 

Deşi Marshall şi negrul nu prea aveau antrenament la 
furişat, ajunserăm totuşi neobservaţi la hotarul rariştei, 
exact în dreptul potecii supravegheată mai înainte de 
străjerul pitulat în tufiş. 

O lumină palidă, abia strecurată în văzduh, ne vesti că 
bandiții aprinseseră un foc de tabără sau cel puţin o faclă; 
în preajma noastră însă era atât de întuneric, încât ne 
puteam deplasa fără grijă mergând normal. Revenii astfel la 
locul unde ascultasem discuţia tâlharilor şi până să mă 


pitulez, auzii iarăşi vocea şefului. Mă strecurai printre 
mărăcini şi văzui toată banda adunată în jurul rariştii, 
înarmată până-n dinţi şi gata de plecare. Capitano îşi 
continua vorbirea începută mai demult: 

— Dac-am fi găsit cât de cât vreo urmă, aş fi zis că a fost 
pe-aici unul dintre vânători şi ne-a spionat. Dar aşa, unde să 
fi dispărut pistolul? Poate l-oi fi pierdut pe când călăream 
azi-dimineaţă şi mi-am scos centura. Ei, Hoblyn, i-ai văzut tu 
cu ochii tăi pe tuspatru şezând? 

— l-am văzut: trei albi şi un negru. Caii păşteau alături, 
unul fără coadă. Parc-ar fi ţap; numai coarnele îi lipsesc. 

— Asta-i hodoroaga de iapă a lui Sans-ear; e vestită ca şi 
stăpânu-său. Dar pe tine nu cumva te-au simţit? 

— Nu. M-am apropiat împreună cu Williams, călare, doar 
atât cât eram sigur că nu vom fi zăriţi, apoi am luat-o târâş 
până am văzut totul foarte limpede. 

Elevul bătrânului Florimont fusese deci destul de 
prevăzător ca să trimită o patrulă în recunoaştere. Din 
fericire, aceasta s-a petrecut abia după ce mă întorsesem la 
ai mei. 

— Atunci o să meargă strună! chibzui capitano. Tu, 
Williams, eşti cam obosit, rămâi aici. Iar tu, Hoblyn, preiei 
paza la potecă. Voi, ăştilalţi, după mine! 

În lumina săracă a focului văzui cum perdeaua de crengi 
de la intrare se dădu în lături. Nouăsprezece inşi părăsiră 
tabăra. Rămaseră numai cei doi pomeniţi mai sus. Abia 
dispărură bandiții după un cot, că mă şi aflam iarăşi lângă 
Sam. 

— Cum stăm, Charlie? Mi se pare că au plecat. 

— Da. Doi au rămas aici; unul de pază la potecă, iar 
celălalt, adică Williams, în tabără. Acesta din urmă nu e 
înarmat: santinela, în schimb, are puşcă. Să stăm 
deocamdată pe loc, să nu întreprindem nimic; posibil ca 
vreunul din cei plecaţi să fi uitat ceva şi să se întoarcă. Între 
timp însă, să ne pregătim. Hai cu mine, Sam! Iar voi staţi 
aici până vă chem ori vin personal. 


Ne strecurarăm până la potecă şi aşteptarăm acolo vreo 
zece minute până să se ivească santinela. Omul patrula 
foarte calm şi nepăsător, simțindu-se în toată siguranţa. Să 
fi trecut poate vreun sfert de ceas când ajunse iarăşi cam în 
dreptul nostru. Acum nu mai era de temut că s-ar întoarce 
cineva din drum. Puteam acţiona. 

Mă ghemuii de o parte şi Sam de cealaltă parte a 
tufişului. În clipa când banditul dădu să treacă printre noi, 
Sam îi sari în gât, iar eu, rupând o fâşie din haina lui 
ponosită, o făcui căluş şi i-o îndesai în gura. Îi prinserăm 
apoi mâinile şi picioarele în propriul său lasso pe care îl 
purta la şold şi-l legarăm de o tufă solidă. 

— Hai, continuăm! 

Ne apropiarăm uşurel de intrare şi desfăcurăm niţel 
perdeaua de hamei sălbatic. Williams şedea lângă foc şi 
frigea un hartan de carne. Stătea întors cu spatele la noi; 
mă furişai până la el fără să simtă nimic. 

— 'Ţine carnea mai sus, master Williams, că se arde! îi 
rostii în ceafă. 

Se întoarse fulgerător şi recunoscându-mă, împietri de 
groază. 

— Bună seara! Maică era să uit reverenţa ce se cuvine 
unui gentleman ca dumneata! 

— 0... 0... Old Shat... Shatterhand! gângăvi el cu ochii 
holbaţi. Ce vreţi aici? 

— Nimic deosebit. Trebuie doar să-i restitui lui capitano 
pistolul pe care i l-am luat pe când îi povesteai păţaniile 
dumitale. 

Banditul îşi încorda un picior, ca şi cum ar fi voit să sară 
şi scormoni cu privirea în jurul său, căutându-şi puşca. Dar 
nu avea la îndemâna decât cuțitul. 

— Fii calm, master stakeman, cel mai mic gest ar putea 
să te coste viaţa. Întii de toate, află că pistolul şefului 
dumitale e încărcat şi apoi, dacă priveşti niţeluş spre 
intrare, vezi numaidecât că te poate trăsni şi de-acolo un 
glonţ! 


Omul privi spre intrare şi văzu într-adevăr puşca lui Sam 
aţintită asupra lui. 

— Thunder-storm, mii de trăsnete, m-am ars! 

— Poale că mai ai oarecare şanse de scăpare dacă te 
supui şi nu ne faci greutăţi. Bernard, Bob, veniţi încoace! 

La chemarea mea, cei doi tovarăşi apărură şi ei la 
intrare. 

— Bob, uite colo, lângă şei, sunt nişte lasso-uri. Ia unul şi 
leagă-l pe dumnealui! 

— Nu, mai bine moartea! izbucni Williams. 

Şi tâlharul se ţinu de cuvânt. Cât ai clipi, îşi înfipse cuțitul 
în inimă şi se prăbuşi fără viaţă. 

— Dumnezeu să-l ierte! rostii. 

— Canalia! Va fi avut poate sute de vieţi pe conştiinţă, 
vorbi Sam cu scârbă. Nicicând cuțitul nu şi-a făcut mai bine 
datoria. 

— S-a osândit singur, dragă Sam. Bine că ne-a scutit pe 
noi de o faptă sângeroasă. 

Îl trimisei apoi pe Bob după Hoblyn. Peste puţin, individul 
zăcea jos, în faţa noastră. Îi scosei din gură căluşul. 
Prizonierul răsuflă adânc, apoi privirea i se opri îngrozită 
asupra complicelui său mort. 

— Dacă nu ne răspunzi la întrebări, ajungi cadavru ca şi 
ăsta! îl avertizai. 

— Spun totul! făgădui Hoblyn înspăimântat. 

— Aşadar: unde aţi ascuns aurul? 

— L-am îngropat colo, sub sacii de făină. Dădurăm la o 
parte pieile de bivol şi ne apucarăm să cercetăm depozitul. 
Era o adevărată colecţie de tot ce fusese cândva 
transportat prin Estacado: arme de cele mai diverse tipuri 
şi calibre, pulbere, plumb, cartuşe, lasso-uri, şei, pungi, 
pături, echipamente complete de voiaj şi de vânătoare, stofe 
şi pânzeturi, imitații de coral, giuvaeruri şi salbe de perle, 
mult căutate de indience, tot soiul de alte mărfuri, 
instrumente şi unelte, o mulţime de cutii cu pemmican - 


carne conservată - apoi mari cantităţi de alte alimente. Nu 
era greu să-ţi dai seama ca totul provenea din jaf. 

Bob arunca la o parte sacii grei de parc-ar fi fost pachete 
de tutun. Marshall scotoci printre unelte şi găsi un hârleţ şi 
o lopata. Începurăm a săpa. În scurt timp, puserăm 
stăpânire pe o asemenea cantitate de grăunţe de praf de 
aur, încât am fi gheboşat sub ele un cal de povară solid. Mă 
înfioram la gândul câţi bieţi căutători de aur îşi vor fi 
pierdut viaţa pentru ca să se îngrămădească aici atâta 
deadly dust - praf al morţii - cum pe drept cuvânt îi spun 
indienii. Când se întorc în patrie, oamenii transportă cu ei 
numai o mică parte din aurul agonisit; restul îl schimbă în 
bancnote sau în cecuri. Cu siguranţă că victimele au avut şi 
ele asemenea valori. Dar unde s-or fi aflând acum? Mă 
adresai din nou lui Hoblyn; 

— Spune-mi unde sunt banii şi cecurile jefuite de la 
călători! 

— Departe, într-o altă ascunzătoare. Capitano nu vrea să 
le ţină aici. Nu are încredere în toţi oamenii lui. 

— Aşadar, nimeni nu cunoaşte ascunzătoarea în afară de 
dânsul? 

— O ştie şi locotenentul. 

— Cum îl cheamă? 

— Patrik Morgan. 

Mă fulgeră un gând. „Vom fi bogaţi în orice caz”, îi 
scrisese el tatălui său. Nu cumva acest Patrik are intenţia 
să-l jefuiască pe propriul său şef? 

— Şi nu ştii de fel unde se află ascunzătoarea? 

— Ştiu ceva, dar nu sunt sigur. Capitano pare să nu aibă 
încredere nici în locotenent. Acesta din urmă a plecat azi 
împreună cu un însoțitor la Head-Pik şi la Rio Pecos; eu 
trebuia să pornesc mâine pe acelaşi drum şi să-l ţin sub 
observaţie. 

— Aha! Deci capitano ţi-a dat indicaţii precise, ţi-a descris 
locul! 

Hoblyn tăcu încurcat. Se codea. 


— Spune adevărul! Dacă taci, moartea te paşte! Vorbeşte 
sincer şi te cruţăm, deşi meritaţi cu toţii ştreangul. 

— Aţi judecat bine, sir! 

— Ei, unde e ascunzătoarea? 

— Mâine urma să merg încolo şi să-l împuşc pe 
locotenent, dac-ar încerca să se apropie! E o mică vâlcea; o 
cunosc foarte bine, am văzut-o cu ochii mei. Însă descrierea 
nu v-ar folosi prea mult; tot n-aţi găsi ascunzătoarea. 

— Nu ţi-a indicat capitano precis locul ei? 

— Se fereşte să dea amănunte. Mi-a poruncit doar să mă 
ascund în vâlcea şi să-l împuşc pe locotenent în clipa, când 
ar pătrunde acolo. 

— Bun! Îţi cruţ viaţa, dacă ne conduci la vâlceaua aceea. 

— Sunt gata să vă conduc. 

— Dar, ţine minte: dacă încerci să ne înşeli, îţi pierzi 
capul! N-ai să mergi liber; te legăm pe cal şi vii cu noi. 

— Well, făcu Sam, deci treaba s-a cam terminat. Ce 
urmează? 

— Luăm numai aurul şi alte câteva lucruri folositoare: 
arme, muniții, tutun, alimente, plus nişte mărunţişuri, 
daruri pentru indienii care ar fi să ne iasă în drum. Hai, 
alegeţi ce vă trebuie! Între timp, eu mă duc să examinez 
caii. 

Găsii acolo patru cai de povară excelenți din Michigan şi 
vreo trei mustangi care meritau toată atenţia. Erau, în orice 
caz, de preferat gloabelor lui Bernard şi Bob. Aşadar 
puteam să le schimbăm cu doi mustangi, iar pe-al treilea să- 
l repartizăm lui Hoblyn. 

Erau aici şi samare, pe care le alezai în spinarea cailor de 
povară. Apoi, din toate lucrurile alese, făcurăm opt baloturi, 
câte două de fiecare cal. Tot restul prăzii îl adunarăm 
grămadă şi puserăm dedesubt pulberea ce ne prisosea, 
laolaltă cu lucrurile cele mai inflamabile. 

— Ce facem cu caii ceilalţi? Întrebă Sam. 

— Să-i dezlege Bob şi să-i gonească în prerie. Nu e prea 
convenabil, dar mă doare inima să-i omor. Tu, Sam, preia 


conducerea convoiului. Eu rămân să dau foc mormanului 
ăsta. 

— Păi, de ce nu i-am da foc imediat? întrebă Marshall. 

— Plăcările ar lumina până departe. Or, stakemen-ii după 
ce nu ne vor fi găsit la tabăra noastră, se vor întoarce, 
desigur, în mare grabă şi atunci focul îi va ajuta să ne 
dibăcească. De aceea e mai bine să vă depărtaţi cât mai 
mult, iar eu vă ajung mai târziu din urmă. 

— Well, ai dreptate! La drum, boys ordonă Sam. Porni cel 
dinţii, ducând de frâu pe unul din caii de povară şi urmat de 
ceilalţi trei. Marshall, Bob şi Hoblyn legat pe un mustang - 
încheiau convoiul. Eu cu calul meu rămăsei să aştept până 
se va fi stins orice zgomot. Trecu astfel mai bine de un sfert 
de ceas. Zăbava nu mai trebuia prelungită: ma puteam 
pomeni cu stakemen-ii. Întrai deci în ascunzătoare, ca să 
dau foc prăzii. 

Dintr-o pătură ruptă îmi confecţionasem din vreme un 
fitil lung, care îmi îngăduia să mă depărtez suficient înainte 
ca pulberea să ia foc. Cum vârâsem sub grămadă şi o 
mulţime de cartuşe, era de prevăzut o explozie puternică. 

Aprinsei capătul fitilului, luai calul de frâu şi ieşii pe 
potecă în direcţia preriei. Dincolo de mărăciniş mă avântai 
în şa. 

Atunci izbucni un bubuit şi o pălălaie grozave. Focul 
făcuse să explodeze cartuşele. Dădui pinteni calului şi 
mânai cât putui de tare, ca să ies din raza luminii. Flăcările 
se înălţau sălbatice. Focul mistuia toată averea strânsă de 
bandiți prin jaf şi omor... 

Chapter 3 PRINTRE COMANŞI. 

Acolo unde se întâlnesc statele Texas, Arizona şi New 
Mexico, aşadar în ţinutul străbătut de afluenții lui Rio 
Grande del Norte, se înalţă munţii Sierrei şi Los Organos, 
Rianca şi Guadelupa, alcătuind un vălmăşag cu înălţimi 
sălbatice, răspândite fără noimă. Munţii aceştia seamănă 
uneori cu nişte cetăţi de piatra, uriaşe, despuiate, alteori cu 
fantastice bastioane învăluite în codri seculari, străbătute 


ici-colo de trecători abrupte sau despărțite de văiugi uşor 
înclinate. Coloşii par să stea de când lumea într-o superbă şi 
deplină izolare. Şi totuşi vântul aduce polen şi seminţe până 
sus, pe coamele şi piscurile lor, asigurând dezvoltarea 
vegetației. Ursul negru şi cel cenuşiu se caţără pe stânci şi 
coboară de cealaltă parte, în împărăţia singurătăţii, iar 
turmele de bizoni, numărând mii de capete, trec şi ele prin 
câte o strunga în migraţiunile lor de toamnă şi de 
primăvară. Apar aici chiar şi oameni, fie albi, fie arămii, 
sălbatici ca însăşi natura acestor locuri. Când aceştia se 
retrag şi dispar, nimeni nu ştie ce vor fi făcut acolo, căci 
uriaşii de piatră nu vorbesc, pădurile tac şi nu s-a găsit încă 
omul care să înţeleagă graiul animalelor. 

Aici, pe culmi, urcă vânătorul temerar, bizuindu-se doar 
pe sine şi pe arma lui; aici se refugiază insul care fuge de 
civilizaţie; aici se adăposteşte indianul care a declarat 
război întregii lumi, fiindcă lumea toată îi vrea pieirea. Aici 
răsare din rămuriş ba căciula de blană a vreunui vânător, 
ba sombrero-ul cu boruri largi al vreunui mexican, ba chica 
împletită a indianului. 

Ce caută aceşti oameni, ce-i mână tocmai pe înălțimile 
acestea izolate? Nu există decât un singur răspuns: 
vrăjmăşia faţă de om sau animal, lupta pentru o existenţă 
care nu merită totdeauna osteneala unei asemenea lupte. 

Jos, la şes, terenurile de vânătoare şi pământurile 
apaşilor se învecinează cu cele ale comanşilor; pe aici, la 
graniţă, se consumă fapte eroice neconsemnate în nici o 
istorie. Bătăliile dintre aceste puternice seminţii împing 
uneori câte o ceată izolată sau risipită până sus, în munţi, 
unde la fiece pas oamenii au de luptat cu moartea, cu 
forţele naturii ce par de neînvins. 

Rio Pecos izvorăşte din Sierra Jumanez, coboară spre 
sud-est şi ceteşte apoi către Sierra Blanca, drept spre sud. 
Nu departe de ieşirea sa din munţi, fluviul face un arc mare 
spre vest, mărginit pe ambele părţi de înălţimi. Intre albia 
fluviului şi acest lanţ muntos care străjuieşte amândouă 


malurile, ici şi colo răsare câte o mică prerie, când foarte 
îngustă, când mai largă, acoperită cu ierburi bogate şi 
pierzându-se în codrii străvechi ce coboară până la poalele 
munţilor. 

E un teren cât se poate de periculos. Munţii îngemănaţi 
lasă arareori să se strecoare printre ei vreun drum, vreun 
defileu pe care să poţi trece de cealaltă parte şi cine 
întâlneşte aici un duşman n-are cum să-l ocolească decât 
abandonându-şi calul, ceea ce iarăşi îi poate aduce pieirea. 

Ajunserăm, aşadar, în această vale, pe care eu o mai 
străbătusem odată călare, dar într-o companie, mai 
numeroasă şi mai sigură. Acum nu eram decât patru inşi şi 
pe deasupra, obligaţi să-l supraveghem cu atenţie pe 
prizonier care, deşi se arăta extrem de docil, putea totuşi să 
urzească în taină planuri viclene. Hoblyn călărea la mijloc, 
alături de Bob; în fruntea grupului era Sam; pe urmă 
veneam eu şi Bernard Marshall care, în cursul marşului 
nostru îndelungat, se dovedi un bun călăreț. 

Era înainte de amiază şi soarele atinsese culmile munţilor 
înşiraţi pe partea cealaltă a fluviului. Deşi ne aflam la 
mijlocul lui august, totuşi prezenţa soarelui ne provoca o 
vădită plăcere, căci aici, printre înălțimile acestea 
întunecate, se înserează repede, nu mult după prânz. 
Nopțile erau atât de reci, dimineţile atât de jilave, încât 
mergeam mai tot timpul înfăşuraţi în paturi. 

Ziua, Hoblyn călărea liber, îl legam numai pe timpul 
nopţii. Doar răspundea cu propria-i viaţă pentru adevărul 
mărturisirilor sale. 

— Mai e mult până la Skettel-Pik şi Head-Pik? mi se 
adresă Marshall. 

— Poate că am atinge munţii chiar mâine, dacă, potrivit 
spuselor lui Hoblyn, n-am fi obligaţi să cotim spre dreapta. 

— Oare n-ar fi mai bine să mergem de-a dreptul în munţi, 
ca să dăm de Fred Morgan? 

— În orice caz, de-a dreptul nu e bine; s-ar putea să fim 
observați. Morgan e cu siguranţă acolo: calendarul arată 


paisprezece august. Patrik, însă, cred că a luat-o către 
vâlceaua unde capitano îşi ţine banii. Şi acolo unde e fiul, s- 
ar putea să vină şi tatăl. De altfel, Patrik n-are decât un 
avans de cel mult câteva ore; doar ne-am ţinut strâns pe 
urmele lui. Astă-noapte a poposit la şase mile de aici; va să 
zică, dacă a pornit în zori, odată cu noi, trebuie să fie acum 
la cel mult trei ore înaintea noastră. 

— Have care! Atenţie! exclamă deodată Sam, care 
călărea în faţă. Colo, la marginea pădurii, văd o creanga 
verde pe jos. Înseamnă că a fost ruptă de curând; a trecut 
cineva nu demult pe-aici. 

Ne apropiarăm şi sărirăm din şa. Sam ridică de jos 
creanga, o examina, apoi mi-o întinse şi mie. 

— Ia uită-te, Charlie, la drăcia asta, ca să zic aşa. 

— Hm, pun prinsoare că a fost ruptă abia acum un ceas. 

— Exact, aşa cred şi eu. lată şi urme de paşi, observi? 

Mă aplecai să le examinez mai îndeaproape. 

— Doi bărbaţi. Stai sa le măsurăm! 

Scosei din buzunar două beţişoare pe care însemnasem 
măsura urmelor lăsate de Patrik şi de însoţitorul său pe 
locul primului popas. 

— Ei sunt! Exact tălpile lor! Nu mai înaintăm! 

— Ai dreptate. Să nu simtă că ne ţinem după ei. Dar dacă 
au descălecat aici, înseamnă ca au un anume plan, un scop. 
Iată, colo şi-au lăsat caii: pământul e scormonit cu copitele. 
Iar dincoace urme de paşi care duc în pădure. Hai să 
vedem! 

Ceilalţi trei rămaseră să ne aştepte, iar noi pătrunserăm 
sub bolțile pădurii. Făcurăm o bună bucată de drum până 
când Sam, care mergea în faţă. se opri. Dăduse de un strat 
de muşchi călcat şi bătătorit. Parc-ar fi săpat cineva 
pământul dedesubt, apoi l-ar fi netezit şi acoperit cu 
muşchi. Mă aplecai şi dădui muşchiul la o parte. 

— Un târnăcop! constată Sam cu uimire. 

— Da, da, aici a stat un târnăcop. 


Sub stratul de muşchi, pe fundul unei adâncituri, se 
vedea conturul exact al uneltei. 

— Va să zică, l-au scos de aici. Dar cine l-o fi ascuns? 
cugetă cu glas tare Sam. 

— E lesne de dedus. După ce capitano şi locotenentul au 
îngropat banii şi au părăsit vâlceaua, târnăcopul trebuie să- 
i fi incomodat; de aceea l-au ascuns aici. In orice caz trebuie 
să găsim la marginea pădurii vreun semn pe care l-or fi 
lăsat pentru orientarea lor la o eventuală întoarcere; vor 
avea nevoie de târnăcop ca să dezgroape comoara. 

Aşezai muşchiul la loc şi mă dusei să examinez copacii de 
la liziera pădurii. Într-adevăr, doi copaci, unul pe dreapta, 
celălalt pe stânga urmelor purtau fiecare câte trei 
crestături în cruciş, iar câte trei crengi de jos fuseseră 
rupte. 

— Ce concluzie tragi de-aici? Te ajută capul, Charlie? 

— Ca şi pe tine şi pe oricare altul. Problema e uşor de 
rezolvat: Patrik are într-adevăr intenţia să se ducă în 
vâlcea. 

— Trebuie să i-o luăm numaidecât înainte. Mă întreb însă 
dacă se îndreaptă direct spre vâlcea, sau îl caută mai întii 
pe tată-său. 

— Asta putem s-o aflăm imediat. 

— Mai e mult până cârmeşte drumul vostru de la fluviu şi 
dă în vâlcea? mă adresai lui Hoblyn. 

— Cel mult două ore, dacă mi-aduc bine aminte. 

— Atunci poate că ar fi nimerit să mergem până acolo. 
Dacă o ia pe drumul din dreapta, înseamnă că se duce dea 
dreptul la ascunzătoare; în schimb, daca ţine direcţia pe 
care a pornit, atunci vrea să-l caute mai întii pe taică-său. 
lar noi va trebui să ne orientăm după ceea ce face. De 
altfel, se pare că a stat multişor în acest loc; probabil că nu 
mai are nici măcar o oră avans faţă de noi. De aceea, nu 
strică să ne odihnim şi noi puţintel! Dintr-o pricină sau alta. 
Patrik poate să se fi oprit undeva, înaintea noastră şi atunci 
ne observă la sigur. 


— All right! Să mai stăm. Dar să nu comitem imprudenţa 
pe care a comis-o el şi să lăsăm caii de capul lor. Ia, mânaţi-i 
după copaci! Şi să mai îmbucăm ceva, că tot n-am pus nimic 
în gură de la răsăritul soarelui. 

Îi făcurăm pe plac şi ne aşezarăm pe muşchiul moale. Dar 
nici nu apucarăm să ne scoatem merindele, că Hoblyn 
tresări şi arătă cu mâna printre copaci. 

— Domnilor, vedeţi strâmtoarea de colo? Parc-am zărit 
sus de tot ca un vârf de suliță lucind la soare, un vârf de 
oţel. 

— Imposibil, protestă Sam. Cum să observi vârful unei 
sulițe de la o asemenea distanţă? 

— Şi totuşi, Sam, intervenii eu, nu-i deloc imposibil, dacă 
privirea cade întâmplător exact pe punctul cu pricina, fie el 
cât de mic. Dar asemenea sulițe nu poartă decât indienii... 
Va să zică, ar trebui ca... 

În acel moment zării şi eu două puncte scânteietoare, 
unul sus, celălalt puţin mai jos. 

— Oameni buni, ăştia nu pot fi decât indieni, făcui eu. 
Mare noroc că ne-am adăpostit aici! Dacă mai mergeam, ne 
prindeau în toată legea; doar ne bătea soarele în faţă. 

Îmi pusei luneta la ochi şi cercetai strâmtoarea. Tabloul 
ce mi se oferi nu putea decât să-mi stârnească cea mai 
gravă îngrijorare. 

— Priveşte şi tu, Sam! Uită-te atent: sunt cel puţin o sută 
cincizeci de inşi. 

Sam apucă luneta, o duse la ochi, apoio trecu lui 
Bernard. 

— Poftim, master Marshall! Admiraţi-i pe roşii ăştia! Aţi 
mai întâlnit vreodată comanşi? 

— Încă nu. Sunt comanşi? 

— Da, răspunse Sam hotărât. Judecând după regiune, ar 
putea să fie şi apaşi; numai că aceştia poartă chica într-alt 
fel. Observaţii ca sunt vopsiți în roşu şi albastru? Ei, asta 
înseamnă că se duc la război. De aceea şi-or fi ascuţit 
vârfurile suliţelor. Fiecare războinic va fi având în tolba lui 


câteva săgeți otrăvite cu care eu nu simt nici o nevoie să fac 
cunoştinţă, ca să zic aşa. Iu ce crezi, Charlie? Ce se 
întâmplă dacă trec pe-aici? 

— Ne observă, fără doar şi poate. 

— Măi, de-am putea să ştergem cât de cât urmele, să 
dăm la o parte creanga aceea ruptă şi s-o tulim! Dar nu văd 
cum! 

— Nici nu ne-ar fi de prea mare folos, pentru că mai 
îndărătul nostru tot ne-ar descoperi urmele şi ar face cale- 
ntoarsă. 

— Ştiu, ştiu. Însă am câştiga timp şi până să se întoarcă 
ei, ne-am pune la adăpost. 

— Ai şi tu dreptate. Urmele copitelor sunt pe margine. 
Poate reuşim să le ştergem. 

În spatele meu se afla un lăstar de molift, subţire, uscat. 
Îl retezai şi-mi făcui un fel de undiţă cu care pescuii 
creanga buclucaşă. Adunai apoi ace uscate de brad şi le 
presărai pe locul unde stătusem, deşi urmele erau şi aşa 
foarte puţin vizibile; numai un ochi de indian ar fi fost în 
stare să le observe. 

— Să vedem dacă ne ajută la ceva. Pe mine, unul, nu m-ai 
îmbrobodi cu asemenea procedee, vorbi Sam fălos. 

— Şi de ce? 

— Păi, de când produce arțarul, ca să zic aşa, ace de 
molift ? 

Într-adevăr, chiar în locul cu pricina creştea un arțar; dar 
nu mai aveam ce face. Indienii îmi absorbeau toată atenţia. 
Ajunseseră tocmai la capătul de jos al strâmtorii, se opriră 
acolo şi trimiseră trei călăreţi în recunoaştere. 

— High-day, slavă Domnului, nu vin spre noi! exclama 
Sam plin de bucurie. 

— De unde ştiţi? se amestecă Bernard. 

— Explică-i tu, Charlie, că tot îţi place să-l instruieşti. 

— Foarte simplu. Din grupul lor de recunoaştere, doi au 
luat-o paralel cu fluviul, în jos, iar cel de-al treilea se 
îndreaptă spre albia apei. Aşadar au intenţia să treacă pe 


malul celălalt. Pe aici, însă, nu se vor abate, altminteri n-ar 
fi luat-o în jos, ci în sus. Primii doi au sarcina să controleze 
dacă totul e în regulă, dacă nu se văd ceva urme, iar al 
treilea va stabili dacă Rio Pecos poate fi traversat în acest 
loc. 

Curând, cei trei indieni se întoarseră din misiunea lor; 
păreau să fi adus veşti bune, deoarece trupa porni 
numaidecât în direcţia fluviului. Acum îi puteam număra cu 
ochiul liber şi se dovedi că le apreciasem forţele mai curând 
în minus decât în plus. Erau nişte flăcăi sănătoşi, zdraveni, 
care păreau să facă parte din două triburi sau aşezări 
diferite, deoarece erau conduşi de două căpetenii. 

— Aia doi cu pene de vultur sunt şefii? întrebă Bernard. 

— Da. 

— Auzisem că şefii lor nu călăresc decât pe cai albi. 

— Albi? Ha-ha-ha! râse cu poftă Sam. 

— Eşti prost informat, îl lămurii eu pe tânărul Marshall. 
La noi, în lumea veche, se găseşte, într-adevăr, câte un 
general care nu încalecă decât favoritul său alb. Aici, însă, 
nu e aşa. Indianul nu prea ţine la caii de culoare deschisă. 
Calul alb, putând fi lesne observat, îndepărtează vânatul, 
iar în caz de război te trădează inamicului. Doar iarna când 
zăpada serveşte de camuflaj, se întâmplă să fie folosiţi şi 
caii bălani, în care caz călăreţul se acoperă şi el cu o pânză 
albă. Am încercat personal trucul acesta sus, la Nord-Park 
şi am avut succes. 

Între timp, caii indienilor coborâseră de pe mal şi deşi 
apa era repede, călăreţii ţinură atât de precis direcţia, încât 
ajunseră dincolo cu o abatere de numai câţiva coţi. Se 
procedă apoi la o nouă recunoaştere, după care întregul 
detaşament se puse în mişcare. 

Acuma puteam să respirăm uşuraţi; scăpasem de o 
primejdie destul de serioasă. Sam îşi mângâie iapa. 

— Ei, bătrâne, ce-ai fi zis dacă roşii ţi-ar fi tăiat ţie coada 
şi mie urechile? Ha-ha-ha! Noroc că treaba asta sa petrecut 
mai demult! Dar, Charlie dragă, ce se întâmplă acum cu 


Patrik şi cu stakeman-ul lui, ca să zic aşa? Indienii or să le 
descopere cu siguranţă urmele. 

— N-or să se atingă de el, răspunse în locul meu Hoblyn. 

— Nu? Păi de ce? 

— Fiindcă se cunosc. Aceştia sunt comanşi din tribul 
Raccurroh cu care Patrik şi capitano au fumat pipa păcii. 
Ştiţi, multe din lucrurile acelea le cumpărau ei... 

— Asta-i rău, ar putea să facă front comun împotriva 
noastră, se îngrijoră Sam. 

— Mă rog. Aşteptăm şi vedem, îl îmbărbătai eu. Patrik se 
va feri să-i aducă în vâlcea. Cel mult va întârzia din politeţe 
câteva ceasuri ca să fumeze calumetul cu căpeteniile lor. 
Apoi îşi va vedea de drum. 

Mă lipii de un copac şi privii în zare, ca să văd ce fac 
indienii. Aceştia dispăruseră la cotul fluviului, după munţi. 
Dar când îmi aruncai privirea în susul apei, mă trăsei 
repede îndărăt. Sam observase mişcarea şi întrebă: 

— Ce-i? Mai vin şi alţii? 

— Se pare că da! În orice caz, am văzut unul la strunga 
de colo. 

Sam, care păstrase la el luneta, o duse repede la ochi. 

— La naiba! izbucni el. Ai dreptate. Dar nu văd decât un 
singur om. Poate că ceilalţi stau în spatele lui. Aha, ce văd? 
Un apaş, ca să zic aşa! 

— Zău? 

— Exact! Şi încă o căpetenie! Are părul lung de-i cade 
până pe spinarea calului. Iată-l! se îndreaptă spre fluviu, 
vrea să treacă dincoace. 

— Dă-mi luneta! 

Mi-o dădu, însă, din păcate, nu mai văzui nimic; călăreţul 
coborâse în apă şi o ridicătură de pământ mi-l acoperea cu 
totul. 

— Ştii tu, Charlie, cum vine asta? chibzui Sam. Comanşii, 
fără să ştie, sunt urmăriţi de apaşi, iar conducătorul 
apaşilor a luat-o înainte ca să nu-i piardă din ochi pe 
adversari. Dar e deştept, al dracului! N-a apucat-o chiar pe 


urmele lor, ci alături, pe strungă. Daţi-vă, bre, mai înapoi! 
Apaşii ăştia au nişte ochi teribili. Şi astupaţi nările cailor, să 
nu sforăie când îl vor simţi pe indian! Că de venit, vine cu 
siguranţă. Cât despre Tony a mea, nici o grijă: are ea 
destule grăunţe în cap! Ei, linişte! 

Nu-l vedeam pe apaş; terenul ne împiedica vederea. Dar 
nu trecură nici cinci minute, că şi auzirăm tropotul calului 
său. 

Ceilalţi se traseră repede îndărăt; eu însă mă pitii după o 
tufă mare. Apaşul venea încet, examinând cu atenţie 
pământul dedesubt. Observase cumva nişte fire de iarbă 
călcate sau vreun alt semn? Aşa se părea. Şiiată că se opri 
chiar în dreptul meu studiindu-mi opera - stratul din ace de 
brad improvizat adineauri - şi cuprins de bănuiala, sări de 
pe cal cu tomahawkul în mână. 

— Trage, Charlie! mă îndemnă în şoaptă Sam. Eu însă, pe 
cât de iute descălecase indianul, pe atât de repede ieşii din 
ascunziş. Braţul lui se înălţă, gata să izbească necruţător. 

— Winnetou! strigai eu apropiindu-mă. Vrea oare marele 
conducător al apaşilor să-l omoare pe fratele său? 

Braţul îi căzu şi ochii lui noptatici se luminară duios. 

— Şarii! 

Nu-mi rosti decât numele, dar în glasul lui simţii o mare 
bucurie, pe care indienii şi-o stăpânesc de obicei cu 
discreţie. 

Apoi viteazul apaş mă strânse în braţe şi mă lipi de 
pieptul său. 

Fireşte că şi eu mă bucuram nespus de această întâlnire. 
După ce ne privirăm câteva clipe în tăcere, întrebai: 

— Ce caută fratele meu tocmai aici, lângă Rio Pecos? 

Winnetou îşi vâri tomahawkul în brâu şi răspunse: 

— Puricii au părăsit tabăra comanşilor ca să le dea 
apaşilor sângele acestora. Marele Spirit spune însă că 
Winnetou le va trage pielea de pe cap! Şi fratele meu alb ce 
face pe-aici? Doar îmi spunea acum câteva luni că se 
întoarce peste apa cea mare, la wigwamul său părintesc, 


pentru ca apoi să plece în deşertul acela mai mare şi mai 
crunt decât Mapimi şi Estacado? 

— Am şi fost acasă. Am fost şi în Sahara. Dar duhul 
preriei mă cheamă şi ziua şi în visurile nopţii. I-am ascultat 
glasul şi m-am întors. 

— Fratele meu alb a făcut bine! Inima preriei e largă şi 
darnică; viaţa şi moartea se cuprind în ea. Cine a simţit o 
dată bătaia acestei inimi, chiar de-ar pleca, tot va fi să se 
întoarcă. Howgh! 

Îşi luă calul de căpăstru şi veni cu mine până sub copaci. 
Abia aici dădu cu ochii de însoțitorii mei. Dar în ciuda 
faptului că nu-i pomenisem de prezenţa lor, nu se arătă de 
loc surprins, ci se făcu că nu-i observă. Băgă mâna sub 
oblâncul şeii, scoase pipa şi punga cu tutun şi se aşeză cu 
gravă demnitate. 

— Winnetou a fost departe, în miazănoapte, la apa cea 
mare, ca să aducă humă sfântă pentru calumet. Şarili e 
primul om care va fuma cu Winnetou din această pipă. 

— Mai sunt aici şi alţii care ar vrea să fumeze cu fratele 
meu roşu. 

— Winnetou nu fumează decât cu bărbaţii viteji, care nu 
ascund viclenia în inimă şi minciuna în cuvânt. Dar el ştie că 
fratele său alb n-are legături cu oameni netrebnici. 

— A auzit oare căpetenia apaşilor de Sans-ear, iscusitul şi 
neînfricatul vânător? 


— Winnetou îl ştie din auzite, dar la faţă nu l-a văzut. 
Sans-ear e viclean ca şarpele, isteţ ca vulpea şi viteaz ca 
jaguarul. El îi omoară pe indieni şi-i înseamnă pe răbojul 
puştii! Dar eu ştiu că nişte indieni i-au ucis soţia şi copilul şi 
că el nu-i omoară decât pe cei ticăloşi. Îi văd aici iapa. De ce 
nu se arată Sans-ear ca să fumeze cu Winnetou pipa păcii? 

Sam se ridică de la locul lui şi se apropie de Winnetou. Se 
vedea că e oarecum tulburat în faţa bărbatului pe care îl 
ştia drept cel mai vestit, mai netemător şi mai drept 
războinic al savanelor. 

— Fratele meu roşu a rostit adevărul: eu nu-i omor decât 
pe cei rai, pe cei buni ii ajut, spuse el cu modestie. 

Îi făcui semn şi lui Bernard Marshall. 

— Căpetenia apaşilor să binevoiască a lumina cu ochiul 
său şi pe acest războinic. A fost, până nu demult, un om 
foarte bogat; clar bandiții i-au ucis tatăl şi l-au jefuit de 
diamante şi dolari. Ucigaşul e un alb şi se află aici, lângă Rio 
Pecos. El va fi să piară chiar de mâna acestui tânăr! 

— Winnetou îi e frate şi îl va ajuta să-l prindă pe ucigaş. 
Howgh! 

Acest ultim cuvânt echivala cu un angajament solemn pe 
care avea să-l respecte cu sfinţenie. Câştigasem deci pentru 
Bernard un ajutor cum nu se poate mai preţios. 

Apaşul îşi umplu pipa şi-i dădu foc. După ce suflă de câte 
trei ori fumul spre cer şi spre pământ, îndreptă calumetul 
către cele patru puncte cardinale şi apoi mi-l întinse mie. 
Împlinii şi eu ceremonialul şi-i trecui pipa lui Sam. După ce 
fumă şi Marshall, pipa reveni la Winnetou. Atunci Sam îl 
întrebă: 

— Are tratele meu roşu mulţi războinici cu el? 

— Iuf! 

Aceasta e, după cum se ştie, o exclamaţie de mirare. 

Sam însă nu cunoştea pe-atunci modul de exprimare al 
apaşilor şi bănuind că nu fusese înţeles, repetă întrebarea. 

— Ziceam dacă fratele meu roşu are mulţi războinici cu 
el. 


— Iuf! Fratele meu alb ar putea să-mi spună de câţi urşi e 
nevoie ca să strivească un muşuroi cu o mie de furnici? 

— Păi, ajunge şi un urs! 

— Şi de câţi crocodili ca să înghită o sută de broaşte? 

— Ajunge un crocodil. 

— Şi de câte căpetenii ale apaşilor e nevoie ca să ucidă 
un roi de țânțari Racurroh? Când Winnetou dezgroapă 
securea războiului, el merge de unul singur, fără alţi 
oameni după el. Căci Winnetou nu e capul unui trib 
singuratic, ci regele tuturor apaşilor. Ori-încotro şi-ar 
întinde braţul, mii de războinici zoresc să-i împlinească 
poruncile; o mulţime de glasuri aleargă spre el ca să-i 
spună ce fac fiii comanşilor; sumedenie de cuțite şi 
tomahawbkuri vin să-l doboare pe duşman. 

Apoi tânărul şi viteazul şef al apaşilor mi se adresă mie. 
— Bărbatul adevărat vorbeşte cu pumnul, Şarli! Dar, te 
rog, spune-mi ce urmăreşti aici împreună cu aceşti oameni 

ai tăi? 

Îi înfăţişai pe scurt dar exact motivele care ne aduseseră 
la Rio Pecos. Winnetou ascultă atent şi stătu o vreme cu 
ochii în jos. Trăgând ultimul fum, îşi prinse calumetul la gât 
şi se sculă în picioare. 

— Fraţii mei albi să binevoiască a veni după mine! Îşi 
scoase calul din pădure şi sări în şa. Încălecai şi eu şi 
plecarăm în trap rapid. Apaşul călărea un murg osos, 
costeliv, pe care îl cunoşteam mai demult. Arăta ca o gloabă 
de ham muncită, prăpădită şi numai un cunoscător ca 
Winnetou s-ar fi putut hotări să-l folosească la călărie. Calul 
acesta era neîntrecut la galop, statornic la trap, răbdător, 
neobosit la pas şi avea un suflu inepuizabil. Ca inteligenţă, 
nu era cu nimic mai prejos decât iapa lui Sam, iar cu 
copitele-i tari ca oţelul punea nu o dată pe goană 
sălbăticiuni primejdioase ca lupul sur sau puma. Când îl 
încăleca, Winnetou şi murgul lui păreau un trup şi un suflet, 
o singură voinţă şi hotărâre. Nicicând animalul acesta 


deosebit de curajos, puternic şi iute, nu a ostenit să-şi 
slujească stăpânul în cele mai grele situaţii. 

Dând de urmele comanşilor, înţeleserăm că hoarda se 
simţise aici sigură şi la largul ei; nu făcuse nici cel mai mic 
efort să le şteargă. Călărirăm aşa preţ de un ceas, oprindu- 
ne la fiece cot, ca să scrutăm împrejurimile. Eram tocmai pe 
punctul de a cârmi iarăşi pe după un pâlc de arbori, când 
apaşul trase puternic de frâu. 

Arătă cu dreapta înainte, iar cu stânga ne făcu semn să 
tăcem din gură, să fim atenţi. Îmi încordai privirea, dar nu 
văzui nimic neobişnuit. 

Winnetou însă îşi atârnă puşca de oblâncul şeii, scoase 
cuțitul de vânătoare, descălecă şi fără a rosti măcar un 
cuvânt, dispăru în pădure. 

— Ce să fie, Charlie? întrebă Sam nedumerit. 

— Habar n-am. 

— Original tip Winnetou ăsta! Nu putea să ne spună şi 
nouă despre ce-i vorba?! 

— N-ai auzit ce zicea adineauri: bărbatul adevărat 
vorbeşte cu pumnul. Adică prin faptă. Zărind ceva suspect, 
s-a dus să cerceteze mai îndeaproape situaţia. Ce nevoie să- 
ţi dea lămuriri verbale, de vreme ce acţionează sub ochii 
tăi!... 

— "Totuşi, ar fi putut să ne spună măcar cu aproximaţie ce 
a observat! 

— O să aflăm în curând. 

— Da, am fi ştiut şi noi, ca să zic aşa, cum să ne orientăm 
şi ce să facem. 

— Ştim şi aşa: trebuie să aşteptăm aici, după colt, până 
se întoarce sau până dă vreun semn. Simplu de tot. 

— Massa, oh, auzit, massa? interveni Bob. 

— Ce? 

— Strigat om! 

— Unde? 

— Aici. După colţ asta. 


Mă uitai întrebător la ceilalţi, dar nimeni nu auzise nimic. 
Se putea, totuşi, ca negrul să aibă dreptate. 

Deodată răsuna - îl auzirăm acum cu toţii - glasul ciudat 
al unui wipp-por-will. Oricare altul ar fi fost convins că e 
într-adevăr glasul acestei păsări, dar eu ştiam ca nu era 
decât o imitație perfectă realizată de Winnetou. De acest 
semnal ne folosisem cândva în expedițiile noastre comune. 

— Un wipp-por-will, spuse Sam. Aş fi curios, ca să zic aşa, 
pe unde nu se găseşte soiul ăsta de gaiţe. 

— Ba te înşeli, Sam. E pentru întâia oară că auzi 
asemenea glas: ne cheamă Winnetou. Uite-l colo, la câteva 
sute de paşi în marginea pădurii. Haidem! 

Luai de căpăstru murgul apaşului şi pornii călare, însoţit 
de ceilalţi. După ce se convinse că i-am auzit chemarea, 
Winnetou dispăru imediat după copaci. Ajuns la locul cu 
pricina, descălecai şi intrai după el în pădure. Îl găsii stând 
în picioare, iar jos, pe pământ, zăcea un tânăr legat cu 
propria lui cingătoare. Gemea şi privea în sus la Winnetou, 
cu nişte ochi îngroziţi. 

— Fricosule! rosti cu dezgust apaşul. 

Şi, fără să adauge alt cuvânt, îi întoarse spatele. 

Tânărul capturat era un alb. Văzându-mă pe mine - tot 
alb - se însenină puţin la faţă. O undă de nădejde îi răcori 
sufletul, mai ales când se ivi şi Sam. 

— Un alb, un yankeu! exclamă acesta din urmă. De ce 
fratele meu roşu îl tratează ca pe un duşman? 

— Ochi rău! răspunse scurt Winnetou. 

Atunci un strigăt se auzi în spatele meu. Întorsei capul şi-l 
văzui pe Marshall cum se uită stupefiat la prizonier. 

— Holfert! Pentru Dumnezeu, ce cauţi aici? 

— Marshall! Master Marshall! ee miră prizonierul la 
rândul său. 

Era deci o cunoştinţă de-a lui Bernard. Se părea însă că 
apariţia prietenului meu nu-i provoca o deosebită plăcere. 

— Cine-i tânărul? întrebai. 


— E din Knoxville, îl cheamă Holfert. A lucrat în 
magazinul nostru, ne lămuri Bernard. 

Cum de ajunsese aici un fost angajat de-al lui Marshall? 
Ce căuta tocmai în aceste locuri, unde speram să-l găsim pe 
Morgan? Îmi veni o idee. 

— Era în serviciul dumneavoastră când aţi lichidat 
întreprinderea? 

— Da. 

Mă adresai atunci prizonierului: 

— Master Holfert, te căutăm demult. N-ai vrea să ne spui 
unde se află bunul dumitale amic Fred Morgan? 

— Sunteţi detectiv, sir? izbucni acesta speriat. 

— Profesia mea vei afla-o la timp. Dar pot să-ţi spun că n- 
am intenţia să mă ocup de dumneata în mod oficial, 
deoarece înclin să cred că ai căzut victimă unei momeli. 
Răspunde aşadar: unde-i Morgan? 

— Dezlegaţi-mă şi vă voi spune totul, sir. 

Bernard asista la discuţie ca un martor cu totul uluit. 

— De dezlegat nu poate fi vorba, dar o să-ţi slăbim niţel 
legăturile. Bob, ia vezi! 

Negrul ieşi în faţă şi se aplecă. 

— Bob şi tu eşti aici?! exclamă Holfert. 

— Yes! Unde massa Bern' acolo Bob. De ce nu rămânem 
massa Holfert la Lu'ville şi venit la munţi? De ce trebuim 
legat massa Holfert? 

Negrul desfăcu puţin legăturile, încât prizonierul reuşi să 
se salte în şezut. Eu continuai interogatoriul: 

— Deci, pentru a treia oară: unde se află Morgan? 

— În Head-Pik. 

— Ai fost mult timp acolo, împreună cu el? 

— Mai mult de o lună. 

— Unde v-aţi întâlnit? 

— Îmi poruncise să vin la Austin. 

— Îţi poruncise? Prin urmare, sunteţi cunoştinţe vechi. 

Holfert tăcu. Eu scosei pistolul. 


— Fii atent la jucăria asta, master Holfert! Deşi sunt 
lămurit în ce te priveşte, ţin totuşi să-mi spui câte ceva în 
legătură cu asasinarea şi jefuirea patronului dumitale. Dacă 
nu răspunzi sau încerci să minţi, îţi trântesc un glonţ în cap. 
Aici, în Vest, criminalii nu sunt judecaţi cu atâtea formalităţi 
ca dincolo, în statele răsăritene! 

— Nu sunt un criminal! bâigui Holfert în culmea spaimei. 

— Ţi-am mai spus că sunt pe deplin lămurit în legătură cu 
dumneata! Problema ar fi numai dacă e cazul sa te tratam 
ca pe un înrăit fără leac sau ca pe un păcătos care se 
pocăieşte. Aşadar, îl cunoşti mai demult pe Morgan? 

— Mi-e rudă. 

— Şi te-a vizitat la Louisville? 

— Da. 

— Mai departe! N-am chef să te tot întreb: poţi vorbi şi 
singur. Gândeşte-te la pistolul meu! 

— Dacă master Marshall se retrage, vă povestesc totul. 

Trebuia să ţin seama de starea de spirit, de tulburarea în 
care se găsea criminalul văzându-se încolţit pe neaşteptate. 

Fie pe voia dumitale. 

Îi făcui semn lui Bernard, care se depănă ca sa se 
întoarcă însă pe ocolite şi să se posteze la adăpostul unui 
copac, în spatele prizonierului. În clipa aceea parcă citeam 
în inima lui ca într-o carte deschisă. 

— Dă-i drumul! îi ordofai lui Holfert. 

— Morgan mă vizita adeseori, stăruind să joc cu el cărţi. 
Până la urmă m-a convins. 

— Venea în locuinţa dumitale? 

— Da. La magazin nu mă căuta niciodată. Tot câştigând la 
joc, am dat în patimă. Pe urmă, am început să pierd şi am 
tot pierdut până i-am rămas dator cu câteva mii de dolari. 
N-aveam de unde să-i plătesc. Atunci m-a ameninţat cu 
denunţul, căci îi dădusem poliţe falsificând semnătura 
patronului meu. Cum era să mă salvez? I-am indicat locul 
unde se află cheile de la magazin. 

— Ştiai ce avea de gând să facă? 


— Da. Urma să împărţim între noi prada şi să fugim în 
Mexic. Dar, din prevedere, pentru a nu fi descoperiţi de 
poliţie, trebuia să ne despărţim pentru un timp şi sa ne dăm 
întâlnire la Austin. 

— I-ai spus că patronul poartă întotdeauna la el o cheie 
cu care descuie toate uşile? 

— Da, i-am spus. Însă nu credeam că-l va ucide, zicea că 
are intenţia să-l năucească şi atât. L-am pândit amândoi, iar 
Morgan, niciuna nici două, l-a înjunghiat. Apoi am deschis 
uşa locuinţei şi am scos mortul pe culoar. Prada am 
împărţit-o pe loc. 

— Ela luat diamantele şi dumneata restul? 

— Da. Fiind din branşă, nu mi-a fost greu să vând partea 
mea, fireşte, sub preţ... şi acum... 

— Şi acum... da, da, înţeleg ! Ţi-a luat Morgan banii! 

— Mi-a luat. 

— Va să zică, ai fost atât de naiv încât să-ţi închipui că un 
tâlhar ca Morgan se va purta corect cu dumneata? Nu ţi-ai 
dat seama că te ademeneşte în pustietatea asta ca să te 
jefuiască de bani? Cum ţii-a luat? 

— Aseară era rândul lui la strajă. Eu adormisem, dar 
deodată mă deşteptai. Morgan îmi luase armele şi 
portofelul şi se aplecase să mă înjunghie. Spaima mi-a 
înzecit puterile: l-am aruncat de pe mine, am sărit în 
picioare şi am luat-o la fugă. Dânsul m-a urmărit, dar 
mulţumită întunericului am scăpat. Apoi am alergat toată 
noaptea, temându-mă să nu mă descopere în zorii zilei. Abia 
de curând m-am ascuns aici, să-mi trag puţin sufletul şi să 
dorm. Dar n-a fost chip: au trecut călăreţii indieni. Tocmai 
voiam să-mi continui drumul, când l-am văzut pe acest roşu. 
Am încercat să mă feresc de el, dar m-a prins. 

Holfert era frânt de oboseală. Poate că şi aceasta stare îl 
determina să vorbească atât de franc şi deschis, căci 
altminteri glasul lui nu prea trăda căinţă sau regret. 

Mă adresai lui Bernard. 

— E omul dumitale. Ce ai de gând cu el? 


Marshall nu răspunse. Pesemne că şovăia între 
răzbunare şi milă. În sfârşit, îi puse prizonierului câteva 
întrebări suplimentare, după care se hotări: 

— S-ar putea ca ticălosul să merite moartea, dar ducă-se 
în plata Domnului! 

— În condiţiile de aici, asta e şi mai rău ca o moarte 
imediata, îi atrasei eu atenţia. Fără experienţă şi ajutor, fără 
armă şi cal, nu va ajunge prea departe. 

— Atunci să vină cu noi până găsim un prilej să ne 
scăpăm de el. 

— Ne-ar incomoda prea mult, doar mai avem un 
prizonier. Şi apoi, nu e deloc exclus să se înţeleagă amândoi 
împotriva noastră. 

— 'Tot am fi patru contra doi. 

— Nu mă gândesc că ne-ar covârşi ca forţă; s-ar putea ivi 
însă momente grele, situaţii încurcate. Mă rog, nici eu nu 
sunt setos de sânge. Am putea să-i dăm, de pildă, un cal de 
povară şi o arma. Consultă-te şi cu Winnetou! 

Indianul stătuse deoparte, urmărind discuţia noastră. 
Acum se apropie de Holfert şi-l dezlegă. 

— Ridică-te! 

Prizonierul se sculă în picioare. Winnetou întinse 
arătătorul spre el. 

— Ţi-ai spălat mâinile de sângele victimei? 

— Da, răspunse Holfert smerit. 

— Asta înseamnă că aveai într-adevăr mâinile pătate cu 
sânge! Or, sângele, ca să-l speli, cere sânge, nu apă! Aşa 
vrea Manitu şi Marele Spirit al savanei. Vezi ramura aceea 
chiar pe marginea apei, lângă mal? 

— Da. 

— Du-te şi ad-o încoace! Dacă izbuteşti s-o smulgi de- 
acolo, rămâi în viaţă, căci ramura e semnul păcii şi-al 
iertării. 

Noi, ceilalţi, eram întrucâtva surprinşi de acest ciudat 
procedeu. Holfert se duse până la marginea apei, cam la 
patru sute de paşi depărtare de noi. Condiţia nu era greu 


de îndeplinit: ramura se afla foarte aproape de mal. Întinse 
mâna şi o ajunse. Dar în aceeaşi clipă, Winnetou duse la 
ochi puşca lui de argint. Focul scapără şi Holfert, lovit la 
cap, căzu în apă, cu faţa în jos. 

Calm, fără să se grăbească, apaşul îşi încarcă din nou 
puşca. 

— Omul alb nu s-a întors cu ramura, deci a trebuit să 
moară! Spiritul savanei e drept milostiv: el nu iartă ca să te 
ducă la pieire. Ucigaşul alb ar fi fost ucis la rândul lui de 
comanşi sau de stakemen-i şi leşul lui l-ar fi mâncat coioţii. 

Acestea spuse, Winnetou încalecă şi porni la drum fără 
altă vorba. 

Îl urmarăm în tăcere, tulburaţi până în adâncul sufletului. 

Comanşii lăsaseră urme peste tot. Era clar că mergeau la 
război; o dovedeau, de altfel şi culorile cu care îşi vopsiseră 
faţa. Dar se vede că ţinta lor era cam departe, altminteri ar 
fi fost mult mai precauţi. 

Winnetou le cunoştea, desigur, intenţiile, dar era de felul 
lui un taciturn: nu vorbea decât strictul necesar. Tocmai 
voiam să mă apropii de el, când răsunară înaintea noastră 
trei focuri de armă. 

Ne strunirăm numaidecât caii. Winnetou, făcându-ne 
semn să aşteptăm, porni iarăşi înainte şi cârmi pe lângă un 
cot al pădurii. Noi stăturăm pe loc. Apaşul descăleca, se 
furişă printre tufişuri, apoi apăru din nou şi ne chemă 
printr-un gest al braţului. 

— Comanşii şi două feţe palide, ne informă el în grabă. 

Şi numaidecât se retrase iar în tufiş. Eu, Sam şi Bernard 
ne luarăm după el, în timp ce Bob rămase cu caii, păzindu-l 
şi pe Hoblyn. 

Terenul închipuia la un moment dat un fel de tăpşan larg 
şi de acolo ne izbi o privelişte neaşteptată. Cele două 
căpetenii ale comanşilor îşi înfipseseră suliţele în pământ şi 
îşi agăţaseră scuturile în ele. Şedeau şi fumau împreună cu 
doi albi care se instalaseră unul în dreapta, celălalt în 
stânga lor. Tuspatru caii păşteau în apropiere. Pe tăpşanul 


din faţa lor se desfăşura un exerciţiu de luptă, sălbatic şi 
paşnic în acelaşi timp: comanşii organizaseră unul din acele 
spectacole prin care obişnuiesc să-şi arate măiestria de 
călăreţi şi de mânuitori ai armelor. Aflându-se prea departe 
ca să le putem desluşi feţele, făcui apel la lunetă şi surprins, 
mă adresai lui Sans-ear: 

— Formidabil! Priveşte, Sam! Cine-i tipul de acolo? 

Sam luă luneta şi o duse la ochi: 

— S'death, Fred Morgan cu fiul său! Cum de s-au întâlnit 
aici, ce-or fi căutând printre indieni? 

— Uşor de dezlegat, dragul meu: Patrik călărea înaintea 
noastră, iar tatăl sau venea dinspre Head-Pick, urmărindu-l 
pe Holfert. Şi s-au întâlnit aici. Cu indienii, după cum ştii, se 
află în raporturi bune, n-au de ce să se ferească. 

— O fi, dar nu-mi convine deloc. 

— De ce? 

— Cum îi mai scoatem, ca sa zic aşa, din mijlocul roşilor? 

— Sper să nu stea mult timp împreună. Oricum, nu 
aceasta poate fi intenţia lor. N-au nici un interes să împartă 
comoara cu indienii. 

— Atunci cel mai bun lucru e să rămânem pe loc şi să nu-i 
slăbim din ochi. 

— Se pare că aici suntem puşi la adăpost, nu cred ca 
vreun comanş să vină încoace. 

— Dar Morgan? interveni Bernard. N-o să treacă pe-aici 
în căutarea lui Holfert? 

— Văzând că nici fiu-său, nici comanşii nu l-au întâlnit, va 
presupune că acesta a luat-o pe alt drum. Hai să ne punem 
caii în siguranţa. 

Winnetou aprobă din cap şi eu mă depărtai pentru a lua 
măsurile cuvenite. Era de prevăzut că popasul nostru va 
dura câteva ore. Scosei samarele de pe cai şi intrarăm cu 
toţii mai în adâncul pădurii. 

Dând cu ochii de tăpşanul cu pricina, Hoblyn mi se 
adresă: 

— Sir, acolo sus. pe dreapta, e drumul spre ascunzătoare. 


— Acolo? Proastă afacere! 

— De ce, Charlie? se vâri în vorbă Sam. 

— Fiindcă n-avem cum ajunge acolo înaintea celor doi 
Morgan. Îţi dai seama: după plecarea comanşilor, bandiții 
vor lua-o imediat încolo. 

— Nu vă faceţi griji, sir! interveni Hoblyn. Drumul acesta 
nu-l cunoaşte decât capitano şi cu mine. Locotenentul Patrik 
o ia pe altă parte, către un afluent al lui Rio Pecos. 

— Bine, atunci să urmărim liniştiţi spectacolul comanşilor. 

Războinicii se împărţiseră în două tabere „inamice”. 
Părea că se înfruntă cât se poate de serios. În lupta corp la 
corp oamenii se arătau atât de sprinteni şi neosteniţi, încât 
ar fi cucerit admiraţia oricărui spectator european. Caii lor 
nu au şei, nici căpăstru obişnuit, ci poartă fixată pe spinare 
fie o pătură, fie o piele sau rogojină. De ambele laturi o 
curea solidă, groasă, e petrecută pe grumazul calului, 
servind de sprijin pentru braţul călăreţului când acesta se 
apleacă pe o parte sau alta, agăţat numai cu un picior de 
spinarea bunului său tovarăş. Acest soi de echipament, ca şi 
exerciţiul îndelungat permit călăreţului să se folosească de 
calul său ca de o pavăză, având în acelaşi timp destulă 
libertate de mişcare şi expediind săgețile sau gloanţele 
când peste capul, când pe sub burta calului. Războinicii 
aceştia sunt deosebit de ageri. Dacă e nevoie, aproape că se 
culcă la pământ fie pe dreapta, fie pe stânga calului şi 
acţionează cu atâta viteză şi dibăcie, încât ar face cinste 
celei mai înalte scoli de călărie artistică. Caii au pas atât de 
regulat, încât arareori glontele sau săgeata lansată de 
călăreț nu-şi atinge ţinta. Chiar şi când cade pătura 
călăreţul îşi «menţine echilibrul, dat fiind că fâşia de piele 
care îi cuprinde braţul aproape de umăr este fixată de 
greabănul calului. Un călăreț destoinic strânge bine gaica şi 
atunci nu mai are nevoie nici de pătură, nici de şa, în timpul 
demonstraţiei. Piciorul, încălţat în mocasin se lipeşte, de 
parcă ar face corp comun cu coapsa calului. Aceşti 
extraordinari călăreţi sunt în stare să arunce săgeata ori să 


tragă cu arma de pe spinarea calului, dar şi pe sub gâtul lui, 
mânuind arcul în poziţia atârnat ca şi din poziţia obişnuită, 
atât sunt de instruiți şi exersaţi. 

Toată atenţia noastră era îndreptată spre acest spectacol 
războinic, plin de ciudăţenii şi frumuseți, semănând cu o 
„Phantasia” arabă. Doar o singură dată şi spre norocul 
nostru, îmi aruncai privirea îndărăt, spre desişul de unde 
venisem. Şi atunci zării cu spaimă doi călăreţi venind spre 
noi, pe hotarul pădurii şi cercetând cu atenţie urmele 
comanşilor. Îi avertizai pe ceilalţi: 

— Have care, atenţie! Călăreţi! 

Îşi întoarseră cu toţii capetele şi Hoblyn exclamă: 
Capitano cu Conchez! 

— Exact, aşa e! Repede, în pădure! Ştergeţi orice urmă! 

În două minute se făcu totul. Oamenii se retraseră mai în 
adâncul pădurii, în afară de mine şi de Winnetou, care, 
rămaşi mai în faţă, îi observam în ascuns pe noii veniţi. 

Călăreţii se apropiau din ce în ce şi desigur că ar fi cârmit 
spre noi, dacă în acel moment războinicii comanşi n-ar fi 
scos un urlet ca de fiare sălbatice. Era semnalul lor de 
luptă. Călăreţii tresăriră, se uitară o clipă pieziş pe după 
colţul pădurii şi îşi mânară caii către locul unde stătuseră 
adineaori caii noştri. Atunci ne înfundarăm şi noi în pădure. 

Chiar îndărătul noilor veniţi creşteau doi arţari alăturaţi. 
Acolo reuşii să ajung şi sa trag cu urechea la discuţia 
bandiţilor. Stăteam cu tomahawkul pregătit pentru orice 
eventualitate. 

— Sunt comanşi, vorbi capitano. Prin urmare, n-avem de 
ce ne teme. Dar trebuie sa dibuim cine sunt cei doi albi. 

— E prea departe, nu le vedem feţele. 

— Poate să-i recunoaştem după îmbrăcăminte. Cel din 
faţă, nu... nu-l ştiu... Celălalt... eh, drăcie, mi-l acoperă cele 
două căpetenii! 

— Capitano, ia vedeţi caii ăia patru! E şi un roib printre 
ei. Nu vi se pare că şaua e cam ciudată? 

— Carajo, ăsta e roibul locotenentului! 


— Cred şi eu. Înseamnă că unul din albi nu poate fi decât 
locotenentul Patrik. 

— Aşa e! Uite că s-a aplecat. Poarta haina aceea pestriță. 
Ce-i de făcut? 

— Dac-aş şti ce intenţii aveţi cu el, poate că mi-ar veni 
vreo idee. 

— Acum e într-adevăr cazul să-ţi spun. Am îngropat aici 
cea mai însemnată parte din averea noastră. Nu o puteam 
ţine dincolo, în Hide-Spot, fiindcă se află printre noi unii 
oameni care nu-mi inspiră încredere. Locul unde am ascuns 
comoara nu-l ştie nimeni în afară de mine şi de Patrik care, 
ciudat lucru, în loc să se întâlnească cu tat-su în tabăra 
noastră, a preferat să fixeze întâlnirea aici, la Rio Pecos. 
Asta m-a făcut să îl bănuiesc. Iar faptul că, după ultima lui 
misiune în Estacado, a venit direct încoace, fără să treacă 
mai întâi pe la mine, mi-a întărit convingerea că are de 
gând să ne fure comoara. Cu indienii ăştia cred că s-a 
întâlnit întâmplător. Acuma, mă întreb cum e mai bine: să-l 
pedepsim chiar aici, pe loc, sau să ne ţinem de el şi să-l 
prindem asupra faptului? 

— Cred că a doua cale e mai sigură. Acum n-am putea 
încă să-i dovedim nimic. Va spune că n-a avut alt scop decât 
să se întâlnească cu tat-su. Şi pe urmă, cine ştie ce-o să mai 
facă pentru a-şi atinge țelul! Suntem numai doi contra doi, 
iar cu indienii putem să dăm de bucluc. Nu-s oameni de 
nădejde. 

Era clar că acest Conchez dorea ca şeful să renunţe la 
planul lui iniţial. Probabil că-l trăgea şi pe el aţa să afle locul 
ascunzătorii. 

— Ai dreptate, aprobă capitano. Comanşii ăştia Racurroh 
merg la război, deci nu vor zăbovi aici decât un ceas ori 
două. Pe urmă, Patrik va pleca şi el; până la ascunzătoare 
nu mai are mult. Cunosc eu insa un drum şi mai scurt, ca să 
i-o luăm înainte. Numai de-ar fi încă acolo comoara, că nu 
pupă el nimic ! 


— Cum adică „de-ar fi încă acolo”? Cine s-o fi luat? Doar 
nimeni altul nu cunoaşte taina! 

— Hm, Sans-ear şi Old Shatterhand ne-au mai jucat o 
dată renghiul... 

— Ei? Păi cum să fi aflat? 

— Foarte simplu. Eu voiam să-l trimit pe Hoblyn ca să-l 
urmărească pe locotenent şi am făcut o mare prostie: m-am 
grăbit să-i descriu locul ascunzătorii şi uite că Hoblyn a 
dispărut şi de atunci nu-mi iese din gând bănuiala că, 
pentru a se salva, le-o fi vândut vânătorilor secretul. 

— Hm, în cazul acesta poate c-ar fi mai bine să... 

— Ce vrei să spui? 

— Să ne adresăm comanşilor. 

— Adică, să-i punem în curent cu situaţia şi să le întindem 
comoara pe tavă?! Nu, asta în nici un caz. De altfel, mai 
avem timp să chibzuim. După câte văd, roşii şi-au scos sacii 
cu merinde. Să îmbucăm şi noi ceva. Adu pastrama! 

Mergând spre cai, Conchez m-ar fi zărit, fără îndoială; de 
aceea mă trăsei repede îndărăt şi dispărui la timp din 
câmpul lui vizual. 

Întors la tovarăşii mei, le comunicai cele auzite. 

— Dar în legătura cu cei trei „voiajori” care au plecat 
atunci cu „locotenentul” pe urmele negustorilor, n-ai auzit 
nimic? întrebă Sam. Unul din ei parcă trebuia să-l 
însoţească pe Patrik! 

— Nu, n-am auzit. Poate că Patrik i-a ucis ca să aibă mâna 
liberă. Ei, Sam, ce facem cu ăştia doi? 

— Îi lăsăm să-şi continue drumul, ca să zic aşa. Winnetou 
însă clatină din cap, arătându-şi dezacordul. 

— Fraţii mei albi să nu uite că au numai câte un singur 
scalp. 

— Şi cine o să ni-lia? replică Sam. 

— Şerpii de Racurroh. 

— N-o să le meargă! De altfel, ei se grăbesc la război şi 
vor pleca de aici cât de curând. 


— Fratele meu alb e un vânător vestit şi un războinic 
viteaz, dar nu cunoaşte obiceiurile comanşilor. Ei se vor 
duce în munţi, la mormântul căpeteniei lor Ciu-ga-ciat, 
adică „Fumul negru”. Aşa fac ei o dată pe an, în ziua când 
Ciu-ga-ciat a căzut ucis de Winnetou, căpetenia apaşilor. 

Acum înţelegeam, în sfârşit, de ce Winnetou pornise pe 
urmele lor. 

— Ce are a face?! raţionă cu glas tare Sam. Daca au de 
făcut asemenea drum, de-abia n-o să le ardă de noi, ca să 
zic aşa şi nici de bandiți. 

— Şi eu înclin să rezolv lucrurile fără vărsare de sânge, îl 
susţinui pe Sam. 

— Fraţii mei albi facă după voia lor, rosti ferm Winnetou. 
Cruţându-l pe duşman, pe tâlhar şi ucigaş ei vor plăti 
greşeala cu propriul lor sânge. Apaşul a vorbit. Howgh! 

N-aş fi vrut să-l contrazic; dar numai cu puţin înainte 
căzuse ucis un om şi mă durea gândul că va fi să mai 
ucidem unul, fie şi un criminal, fară sa ne aflăm în legitimă 
apărare. 

Pe când chibzuiam astfel, deodată tabăra comanşilor se 
umplu de strigăte şi de larmă, care păreau sa se fi 
dezlănţuit dintr-o pricină neaşteptată. Văzând ca şi 
capitano cu, însoţitorul său deveniseră foarte atenţi, mă 
furişai până la liziera pădurii, ca să mă lămuresc despre ce-i 
vorba. 

Ajunsei într-un loc sigur, de unde puteam să urmăresc 
situaţia. Comanşii se înghesuiau pe mal, privind la o 
descoperire a lor, poate un cadavru sau un obiect 
neobişnuit. Îl împinseră apoi iarăşi în apă, si, făcând roată 
în jurul căpeteniilor şi al celor doi albi, încălecară şi porniră 
cu toţii la drum. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Bernard după ce revenii. 

— Au găsit ceva în apă. S-ar putea sa fie cadavrul lui 
Holfert. În cazul acesta suntem descoperiţi. Winnetou 
ascultă atent, apoi mă întrebă: 

Crede fratele meu că un hoit poate pluti atât de departe? 


— Uneori da. Apa e iute şi adâncă, malurile netede, 
cadavrul n-are de ce să se agate; merge slobod la vale. 

Fară să-mi dea vreo replică, Winnetou se sculă de jos şi 
dispăru în stânga, pe după copaci. Ştiam ce vrea să facă. 
Mergând în sus, prin pădure, paralel fluviul, voia să coboare 
apoi în apă şi să înoate până la faţa locului, ca să se 
convingă ce anume atrăsese atenţia comanşilor. 

Deşi îl ştiam un înotător admirabil, încercarea mi se păru 
foarte primejdioasă. În primul rând, se putea întâmpla ca şi 
capitano cu Conchez, mânaţi de aceaşi curiozitate, să se 
apropie de locul cu pricina. 

În al doilea rând, comanşii puteau să-şi spună că acolo 
unde se găseşte cadavrul unui om recent omorât, trebuie să 
se găsească şi autorul faptei. Or, în acest caz, plecarea lor 
nu era decât simulată şi s-ar fi putut întoarce ca să se 
convingă de adevăr. Aşa cum într-o campanie militară se 
cere să nu laşi niciodată înapoia ta un bastion necucerit sau 
măcar neîmpresurat, tot aşa şi în Vestul sălbatic se cere sa 
ştii întotdeauna exact pe cine ai în spate. Altminteri e foarte 
primejdios. 

Distanţa pe care urma Winnetou s-o parcurgă înot, dus şi 
întors, era de aproximativ o jumătate de milă. Socotind şi 
cele zece minute de drum pe uscat şi având în vedere 
calităţile lui de înotător, realizarea planului i-ar fi cerut o 
jumătate de ceas. Dar nu trecu nici un sfert de oră şi 
capitano cu însoţitorul său porniră în aceeaşi direcţie. 
Fireşte că nu-i puteam împiedica. 

Presupunerea mea se împlini: cei doi călăreţi se 
îndreptau spre fluviu. Trebuia să întreprind ceva, să-l ajut 
pe Winnetou, care îşi lepădase, desigur, hainele şi armele, 
păstrând asupra lui cel mult cuțitul Trebuia să acţionez 
repede şi fără să fiu zărit. Îmi luai puşca. 

— Voi staţi pe loc! 

Şi fără să dau alte lămuriri, ieşii din ascunziş şi alergai 
într-un suflet pe hotarul pădurii până ajunsei într-un punct 
de unde se vedea lămurit locul unde „obiectul” misterios 


fusese împins din nou în apă. Dar tocmai atunci văzui cum 
capitano îşi duce arma la ochi. Trase, dar nu nimeri. Ştiam 
cu câtă dibăcie înoată Winnetou sub apă. Nici cinci secunde 
nu cred, să fi trecut - şi-l zării pe apaş săgetând apa ca 
peştele, sărind pe mal şi aruncându-se asupra lui capitano. 
Atunci Conchez îşi ridică repede carabina Nu mai aveam 
încotro. Mă pregătii sa trag şi să-l rănesc. lată însă că 
Winnetou se desprinse de capitano şi se năpusti asupra lui 
Conchez, exact în clipa când acesta dădu să apese pe 
trăgaci. Carabina se descarcă în gol, glonţul se pierdu în 
văzduh. Winnetou îi smulse arma din mână, o prinse ca pe-o 
măciucă şi tocmai bine se feri printr-un salt de capitano 
care, revenindu-şi la timp, era gata să-l lovească cu patul 
puştii. 

Neistovit, apaşul dădu să-i înfrunte pe amândoi deodată, 
când văzduhul se cutremură de un urlet puternic. Nu mă 
înşelasem deci nici în privinţa comanşilor: ei se depărtaseră 
puţin şi auzind împuşcătura, se întorceau acum în mare 
grabă. 

Înţelegând situaţia, Winnetou îi zbură lui capitano puşca 
din mână - din fericire era o puşcă simplă, cu o singură 
ţeava - zvârli carabina hăt-departe în apă şi cu salturi ca de 
panteră hăituită, o luă la goană în susul malului. 

Ştiam că în acest fel îl putea ţine la respect minimum 
zece minute pe cel mai rapid alergător. 

Cândva, tânărul apaş mă învățase şi pe mine să realizez 
asemenea salturi, care, de fapt, nu mai înseamnă fugă, ci un 
fel de zbor, prin lansări consecutive având centrul de 
greutate mereu pe acelaşi picior, folosit şi la bătaia pentru 
saltul ce urmează; iar când piciorul oboseşte şi începe să 
tremure, schimbi pe partea cealaltă. 

Într-adevăr, nu-i trebuiră decât vreo zece minute ca să 
ajungă la hainele sale. De-acolo, inteligent cum era, ştiam 
că o să mai alerge o bucată de drum până să dispară în 
pădure şi la adăpostul ei, să se întoarcă iarăşi la noi, pe 
ocolite. 


Eu o luai într-un suflet îndărăt, spre ascunzişul nostru. 

— Sus, băieţi! S-o ştergem de-aici! 

— All devils! Încotro, ca să zic aşa? făcu Sam. Din partea 
asta vin comanşii! Şi albii vin cu ei. 

— Norocul nostru! Vor lua-o repede în sus şi-şi vor pierde 
timpul căutând urmele lui Winnetou. Hai, scoateţi caii la 
marginea pădurii. Cum vedeţi că au trecut comanşii, mânaţi 
la galop în josul apei; dar aveţi grijă să călcaţi chiar pe 
urmele lor, ca să nu le poată deosebi mai târziu pe-ale 
voastre. Eu rămân să vă acopăr retragerea şi să-l aştept pe 
Winnetou. 

— Singur? întrebă Sam. 

— Bineînţeles, întării eu, aruncând o privire spre Hoblyn 
care nici acum nu-mi câştigase încă încrederea. Bernard şi 
Bob au prea puţină experienţă; îi las în seama ta. 

— Well! Atunci plecăm! Comanşii au şi trecut. 

Într-adevăr, ultimul călăreț indian tocmai ne depăşea. 
Acuma eram bine ascunşi de privirile lor, ne acoperea 
streaşina pădurii. În timp ce Sam ceilalţi se depărtau, mă 
apucai să şterg cât mai temeinic urmele. Abia sfârşii cu 
treaba, când un foşnet se auzi printre copaci şi Winnetou 
apăru în faţa mea 

— Iuf! Şacalii de comanşi caută urmele apaşului. Unde 
sunt celelalte feţe palide? 

— Au luat-o înainte. 

— Fratele meu ştie să fie înţelept în orice împrejurare. 
Prietenii lui nu trebuie să ne aştepte prea mult! 

Se îmbrăcă repede cu hainele pe care şi le adusese de la 
mal şi-şi scoase calul din adăpost. Eu privii încă o dată în 
susul fluviului, ca să mă încredinţez că suntem în siguranţă, 
apoi îl întrebai: 

— Ce-a găsit fratele meu roşu în apă? 

— Leşul albului. Winnetou s-a purtat azi în doua rânduri 
ca un copil neştiutor. A greşit, dar nu se teme. Iar fraţii lui 
albi îl vor ierta. 


Era o mărturisire pe care Winnetou, atât de mândru şi 
încrezător în sine, numai mie putea să mi-o facă. Până să-i 
dau vreo replică, apaşul porni în galop, ca împins de 
furtună. Abia de-l putui urma calare pe mustangul meu. 

Oamenii noştri se opriseră la un cot, de unde drumul 
cârmea la dreapta, spre munţi, depărtându-se de cel al 
comanşilor. Sam descălecase şi se trudea, împreună cu 
ceilalţi, să învelească cu cârpe copitele cailor. În acest scop, 
rupserăm câteva pături din cele aduse de la Hide-Spot. Apoi 
ne continuarăm drumul. Winnetou, ţinându-şi calul de frâu. 
Venea după noi pe jos, ştergând urmele. 

După ce trecurăm de prima buclă a trecătorii, eu mă 
oprii şi sării din şa. 

— Bernard, du calul meu de frâu, până vă ajung din 
urmă. 

— Ce ai de gând? mă întrebă Sam. 

— Vreau să aştept aici, să văd ce intenţii au comanşii. 

— Prea bine. Sunt şi eu curios dacă o sa descopere sau 
nu şiretlicurile noastre. 

Grupul porni mai departe, în timp ce eu mă strecurai în 
desiş. Nu trecu decât foarte puţină vreme şi auzii tropot de 
copite. Se întorceau comanşii. Dar nu toată ceata. Numai 
jumătate. Unde să fi fost ceilalţi? Îi recunoscui şi pe cei doi 
Morgan. Capitano şi Conchez lipseau. Indienii veneau la 
pas, cu privirile aţintite în pământ. Deodată, se opriră pe 
locul unde stătuserăm noi. Căpetenia, care se afla cu acest 
detaşament, sări repede de pe cal, se aplecă şi culese ceva 
de jos, arătându-le şi celorlalţi. Numaidecât terenul fu 
cercetat cu toată atenţia. Apoi se ţinu o consfătuire, după 
care cei doi Morgan şi căpetenia se desprinseră de restul 
trupei şi o luară pe jos prin trecătoare. 

Cei trei se apropiau examinând amănunţit fiecare petic 
de pământ. Erau clipe de mare primejdie pentru mine. 
Totuşi, datorita măsurilor pe care le luasem, nu desluşiră 
nici cel mai mic indiciu al prezenţei noastre. Când trecu pe 
lângă mine căpetenia, zării în mâna lui semnul care îi 


stârnise bănuiala. Era un fir de lână desprins de la o pătură 
pe care o rupsesem pentru a înveli copitele cailor. Aşadar, 
viaţa noastră atârna literalmente de un fir. 

Mai merseră o bucată, dar negăsind nimic suspect, 
făcură cale-ntoarsă. Convinşi ca nimeni nu trecuse pe acolo, 
cei doi Morgan îşi mai dezlegară limbile. 

— N-a fost nimeni pe-aici, vorbi Fred Morgan. Urmele 
erau ale cailor noştri. 

— Dar cine să fi fost indianul şi cei doi albi care au 
dispărut? întrebă fiul sau. 

— Aflăm noi în curând. N-au cum să ne scape. Păcat că n- 
am putut dibui din ce trib face parte indianul. Cum să-l 
recunoşti aşa, în pielea goală! 

— Oricum, dacă mortul era Holfert, acela despre care mi- 
ai vorbit, atunci indianul ne-a făcut un bun serviciu. 

— Holfert era! Dar ce căuta indianul tocmai acolo unde 
poposiserăm atâta vreme? Să fi venit înaintea noastră, sau 
mai târziu? Cred că... 

Restul discuţiei îmi scăpă. Cei doi Morgan şi căpetenia se 
depărtară. Din cele auzite, puteam totuşi sa trag concluzia 
că deocamdată ne aflam în siguranţă şi că ceilalţi doi 
bandiți - capitano şi Conchez preferaseră să nu apară în 
faţa comanşilor, probabil pentru ca să-l poată surprinde pe 
„locotenent” asupra faptului. Mi se părea însă destul de 
problematic daca acest capitano şi însoţitorul lui vor izbuti 
să se sustragă privirii veşnic treze a războinicilor comanşi. 

Acum, tustrei ajunseră din nou grupul indienilor care, la 
ordinul căpeteniei, cotiră şi dispărură pe după pădure. Eu, 
realizându-mi astfel scopul, mă luai repede după tovarăşii 
mei care, între timp, străbătuseră o distanţă serioasă. îi 
ajunsei din urma abia după o jumătate de ceas. Winnetou 
mă privi întrebător şi îi relatai toată istoria. 

— Well, făcu Sam, care se apropiase să asculte. Am reuşit 
să le jucăm o festă, ca să zic aşa. 

— Comanşii au ochi care nu văd şi urechi care nu aud 
paşii duşmanului. Fraţii mei albi pot scoate acuma 


„mMocasinii” de pe copitele cailor! 

Le scoaserăm bucuroşi, deoarece caii - cu copitele 
înfăşurate - biruiau cu greu obstacolele drumului. 

Nu era de loc uşor să urci călare prin acest defileu 
neumblat, plin de bolovani şi arbori prăbugşiţi de bătrâneţe 
sau frânţi de furtuni. Cu cât înaintam, cu atât mai sălbatic 
devenea ţinutul. Până ce, în amurg, ajunserăm sus, pe 
lanţul de culmi care se înşiră de la nord la sud, paralel cu 
Sierra. Trecurăm de partea cealaltă şi pe când soarele 
asfinţea, coborârăm într-un loc foarte prielnic pentru 
popas. 

Seara şi noaptea se scurseră în linişte. Dimineaţa, o 
scurtă recunoaştere pe traseul străbătut mă convinse ca nu 
fuseserâăm urmăriţi. 

Ne continuarăm drumul pe un teren ce semăna mult cu 
cel întâlnit cândva de mine în Colorado. Pădurea se rărea 
treptat, din pricina climei din ce în ce mai calde şi 
secetoase. O sumedenie de vaduri adânci şi seci aminteau 
de apele ce domniseră cândva în acele locuri. Vadurile erau 
legate între ele; totul semăna cu o plasă şi dacă priveai de 
pe un mal pe celălalt al unui astfel de vad, constatai că 
straturile superioare de pământ de pe ambele maluri sunt 
identice. Urcând pe mal, te aflai dintr-odată pe marginea 
unei prăpăstii adânci, având un aspect poate mai puţin 
înfricoşător de cât te-ai fi aşteptat datorită faptului că jos 
era tot atâta lumină ca şi sus; însă pereţii abrupți 
reprezentau un obstacol de netrecut pentru călători. 

Privind cu atenţie relieful acestor vai, se poate deduce 
uşor că în sezonul ploios ele trebuie să fie complet 
acoperite cu apă; pe ambele maluri sunt foarte vizibile 
semnele până unde ajunge nivelul apei în timpul ploii. Pe 
toată întinderea se văd stânci cu contururi fantastic de 
pitoreşti, aruncate parcă unele peste altele, încât te 
îndeamnă să le desenezi, să nu laşi creionul din mână. Mase 
enorme de granit, piramidale ori cubice, se ridică spre cer; 
stâlpi şi arcuri gigantice se înşiră ori se suprapun, iar apele 


au tăiat pe alocuri stranii rotunjiri, s-ar putea spune 
adevărate ornamente, pe care nici o mână omenească nu 
le-ar putea imita. 

Vadurile sunt netezite, puţin înclinate la mijloc şi foarte 
greu accesibile de pe malurile înalte chiar dacă eşti un 
alpinist încercat. În acelaşi timp, însă, terenul este atât de 
brăzdat în toate direcţiile încât, înaintând pe malul unui 
astfel de râu secat, poţi ajunge uşor într-o vale lăturalnică, 
prin care cobori în albia principală. Această albie principală 
ţine loc de şosea, dat fiind că de obicei înaintează în acelaşi 
sens; iar adâncimea ei oferă călătorului avantajul de a nu 
putea fi zărit de nicăieri, în afară de mal. Există fireşte şi un 
dezavantaj: nici duşmanul nu poate fi zărit decât în 
momentul când te loveşti de el. 

Merserăm în direcţia vest, urmând o asemenea albie. Cu 
cât înaintam mai mult, cu atât adâncimea ei scădea şi tot 
mai puţine văi lăturalnice o însoțeau. În sfârşit, desluşirăm 
în faţa noastră culmile împădurite ale lui Sierra Blanca. 

La poalele muntelui dădurăm peste numeroase cursuri 
de apă, afluenţi ai lui Rio Pecos şi printre acestea 
identificarăm pârâul care străbătea vâlceaua căutată de 
noi. 

Ajunserăm acolo târziu după-amiază. Era o vâlcea lungă 
de aproximativ o milă şi jumătate şi largă cât s-o străbaţi în 
treizeci de minute. Jur împrejur se înălţau munţii 
împăduriţi, iar de-a lungul apei, până în inima vâlcelei, se 
întindea un covor de iarbă grasă, fragedă. Din păcate, nu 
puteam lăsa caii la păscut: ar fi însemnat să ne trădăm 
prezenţa. 

— Asta-i vâlceaua? îl întrebai pe Hoblyn, ca să fiu sigur că 
nu greşesc. 

— Sută-n sută, sir. Uitaţi-vă, sub stejarul acela de sus am 
poposit cu capitano când am fost prima oară aici. 

— Propun să căutăm un loc de păşune într-o văiugă şi să 
lăsăm acolo caii, sub paza unuia dintre noi. 


— Sună frumos, cuvântă Sam, dar ce te faci dacă la un 
moment dat avem nevoie urgentă de cai, ca să zic aşa? Eu, 
unul, n-o duc pe Iony aşa de departe. 

— Well, atunci să găsim un adăpost potrivit în pădure. Mă 
duc eu cu Bob în partea asta, iar Winnetou să caute în 
cealaltă parte. Restul aşteptaţi până venim înapoi! 

Descălecai, îmi luai puşca la umăr şi împreună cu Bob, 
dispărui în pădure. Aceasta se revărsa parcă, asemenea 
unei cascade verzi, pe coasta prăvălatică a văii. Datorită 
arborilor răsturnaţi peste tot şi blocurilor mari de piatră, nu 
era uşor să ne aducem acolo caii. Exploram astfel pădurea, 
mergând la o oarecare distanţă unul de celălalt, când, la un 
moment dat, auzii glasul îngrozit al lui Bob: 

— Massa, venim! Oh, Massa! 

Alergai în direcţia lui şi îl văzui agăţat cu desperare de 
craca unui fag mărunt. 

— Ce-i cu tine, Bob? 

— Venim, massa! Ajutăm! Ba nu! Nu venim! Fugim şi 
aducem lume tot, ucidem dihania! 

Nu era nevoie să-l mai întreb la ce anume se referă, 
deoarece dihania se afla lângă copac. Era un urs. Unul din 
urşii aceia amabili pe care vânătorul ii numeşte „grizzly”. 

Auzisem şi leul scoțând acel răcnet rostogolit căruia 
arabii îi spun rad, adică tunet. Ascultasem cu inima cât un 
purice - chiar dacă mâna nu-şi permitea nici un tremur - 
glasul înfricoşat al tigrului din Bengal. Dar mormăitul 
acestui urs - gros, răguşit, demonic, sunând a batjocură - îţi 
pătrunde toată fiinţa şi oricât de curajos ai fi, parcă-ţi 
îngheaţă şi sângele în vine şi dinţii în gură. 

Fiara se găsea cam la opt paşi de mine; căscase botul şi 
se ridicase pe labele dindărăt. Unul din doi - ursul sau eu - 
avea să piară. [intii un ochi al bestiei şi apăsai pe trăgaci. 
Gât ai clipi, mai trăsei un foc în regiunea inimii. Apoi 
aruncai puşca, scosei cuțitul şi sărind mai în lături, pregătii 
lovitura. Ca şi cum cele două gloanţe nici nu l-ar fi atins, 
ursul venea spre mine, uriaş, ridicat în două labe. Trei, 


Cinci, şase paşi... locmai ridicasem cuțitul ca să lovesc - 
când, deodată, colosul se muie, îşi aplecă labele din faţă, 
scoase un fel de grohăit sinistru şi stătu aşa nemişcat preţ 
de un minut. Apoi se prăbuşi ca trăsnit. 

Unul din gloanţe îi găurise capul, celălalt inima. Deci 
ambele pătrunseseră în plin centru vital. În asemenea 
condiţii pantera sau jaguarul ar fi căzut ca nişte pisoi. Dar 
grizzly-ul meu îşi continuase liniştit drumul: încă doi paşi, 
atât şi m-ar fi strivit! 

— Oh, massa, bun, frumos! se bucură Bob de sus, de pe 
cracă. Urs mort bine, massa? 

— E mort dea binelea. Poţi să cobori. 

— Sigur mort, massa? Nu mâncăm la Bob? 

— Nici o grijă. 

Pe cât de repede se căţărase pe cracă, pe atât de repede 
cobori la pământ. Dar de urs se apropie cu mare teamă. De 
fapt şi eu mă aplecai cu destulă prudenţă ca să-i aplic două 
lovituri de cuţit între coastele a doua şi a treia. 

— Oh, mare dihania, mai mare ca om! Avem voie şi Bob 
să mâncăm urs? 

— Desigur. Labele şi şuncile sunt foarte bune. 

— Oh, massa, dam la Bob labe şi şunci! Asta place mult 
dacă foarte bun. 

— Împărţim carnea între noi şi ai să-ţi primeşti porţia. 
Deocamdată stai aici că eu mă întorc imediat. 

— Bob stăm aici? Oh, dacă urs face iar viu? 

— Atunci sari din nou pe cracă. 

— Dacă massa plec, mai bine sărim chiar acum. Şi 
niciuna, nici două, negrul se caţără iarăşi pe cracă. Bietul 
de el - de fapt, nu era fricos. Înfrunta cu vitejie orice 
duşman biped. Dar un grizzly încă nu-i ieşise în drum; de 
aceea nici nu-i luai în nume de rău caraghioasa prudenţă. 

Examinai apoi împrejurimile, pentru a stabili dacă nu 
aveam cumva de-a face cu o întreagă familie de urşi. Nu 
găsii însă decât urmele celui doborât. Aşadar, nu mai era 
primejdie. De altfel, nici nu ramaserăm prea multă vreme 


singuri. Winnetou şi ceilalţi, auzind împuşcăturile şi neştiind 
ce anume se întâmplase, alergară cu toţii în ajutorul nostru. 

Toată lumea se miră de neobişnuita mărime a ursului, iar 
Winnetou îşi muie punga cu „medicamente” în sângele 
fiarei. 

Fratele meu alb a ochit bine. Sufletul ursului îţi va 
mulţumi că a fost eliberat fără chinuri ca să ajungă la 
strămoşii săi, în veşnicele plaiuri ale vânătoarei. 

După credinţa indienilor, fiecare urs cenuşiu poartă în 
sine câte un suflet de vânător, care îşi ispăşeşte astfel 
păcatele. 

Winnetou îmi ajută să jupoi ursul şi să aleg carnea cea 
mai gustoasă. Restul îl acoperirăm cu crengi, pietre, muşchi 
şi pământ, ca să nu atragă vulturii, a căror năvală ar fi 
putut să stârnească atenţia şi bănuiala duşmanilor. 

Între timp, Winnetou descoperise de cealaltă parte a 
vâlcelei un loc potrivit pentru a pune caii la adăpost. 
Aflându-ne în plină zi, nu ne sfiirăm să aprindem focul şi să 
frigem labele ursului. Avurăm astfel un prânz copios şi 
mâncarăm cu poftă. 

Seara, după ce organizarăm schimburile de strajă, ne 
învelirăm în pături, dându-ne odihnei. Dormirăm 
netulburaţi toată noaptea şi apoi o bună parte a dimineţii se 
scurse fără nici un eveniment deosebit. 

La intrarea în vâlcea stabilirăm un post de observaţie. 
Sam, preluând la un moment dat schimbul, nici nu apuca să 
se instaleze, că se şi întoarse în fuga mare. 

— Vin! anunţă el. 

— Cine? 

— Asta încă n-o ştiu exact, ca să zic aşa, până nu se 
apropie. 

— Câţi sunt? 

— Doi călăreţi. 

— la să-i vedem! 

Alergai până acolo şi cu ajutorul lunetei, îi recunoscui pe 
cei doi Morgan. Mai aveau cam un sfert de ceas până să 


ajungă în vâlcea. Şterserăm cu grija orice semn care le-ar fi 
putut da de gândit şi având în vedere că eram mai numeroşi 
decât ei, socotirăm că-i putem întâmpina fără teamă. 

Dădui tocmai să mă întorc împreună cu Sam, când auzii 
în spatele meu trosnind tufişul. Să fi fost încă un urs? 
Ascultarăm atenţi, ţinându-ne răsuflarea şi ajunserăm Ia 
concluzia că e vorba de doua făpturi care se apropiau de 
noi dinspre munţi. 

— All devils, pe toţi dracii! Cine să fie? 

— Vedem noi. Hai în tufiş! 

Ne ascunserăm bine de tot, pitulaţi pe după crengi şi 
gata de apărare pentru cazul că ar fi dat peste noi nişte 
sălbăticiuni. Dar după câteva minute constatarăm că nu e 
vorba de nici un fel de fiare, ci de doi bărbaţi care veneau 
cu caii de căpăstru. Şi bărbaţii aceştia nu erau alţii decât 
capitano şi Conchez. Caii păreau sleiţi de puteri, dar nici 
călăreţii nu arătau ca după o plimbare de agrement. 

Se opriră nu departe de noi. De acolo aveau o 
perspectivă largă. 

— În sfârşit! rosti capitano, respirând uşurat. Un drum ca 
ăsta n-aş mai vrea să fac prea curând. Bine c-am sosit 
barem la timp; încă n-a fost nimeni pe-aici. 

— De unde ştiţi? se îndoi oarecum Conchez. 

— Ascunzătoarea e neatinsă. Înseamnă că alde Morgan 
n-au fost. Iar altcineva ce să caute tocmai în locul ăsta 
sălbatic? 

— S-ar putea, nu zic, să aveţi dreptate. Deci, nu vă mai 
sinchisiţi de Sans-ear şi Old Shatterhand? 

— Nu, nu mai vin în considerare. Dacă s-ar fi luat după 
Morgani, atunci s-ar fi izbit de trupa comanşilor. 

— Dar cine să fi fost indianul care înocta gol-goluţ în Rio 
Pecos? Şi mortul? 

— Nu ne priveşte. Bine că suntem asiguraţi. Pavăză ne 
sunt comanşii care vin din urmă. Nimeni nu poate să treacă 
de ei. 

— Credeţi că vin într-adevăr? 


Mai mult ca sigur. Pe roşul acela l-au lichidat dacă era 
vreun duşman de-al lor (ceea ce însă nu cred, pentru că 
apaşii nu se aventurează acum până aici) şi s-au luat cu 
siguranţă pe urmele noastre. Din cauza grabei, le-am oferit 
la urme, de parc-ar fi trecut o cireada de bizoni. 

— Şi dacă ne descoperă aici? 

— Nu-i nimic. Suntem prieteni. Cel mult or să se mire că 
i-am ocolit, dar îi lămuresc cu. Le spun că locotenentul... 
dar, ia vezi! Mă las spânzurat dacă unul din călăreţii de colo 
nu e Patrik! 

— Într-adevăr! 

— Tocmai bine îmi pică-n labă! Îl învăţ eu minte ce 
înseamnă să-ţi trădezi căpitanul şi camarazii! 

— Sunt singuri! Asta e o dovadă că trupa comanşilor vine 
într-adevăr încoace, în urma noastră. Dar să vă întreb ceva, 
capitano: vreţi să scoateţi comoara chiar azi, în prezenţa 
mea? 

— Fireşte. 

— Şi ce-o să faceţi cu ea? 

— O împărţim. 

— Ce înseamnă asta? O împărţim cu toţii, sau numai cu 
mine? 

— Cum preferi? 

— Asta e mai uşor de gândit decât de rostit, capitano. Dar 
ştiind cum stau lucrurile la Hide-Spot, zău că ar fi bine să 
nu mai dăm pe-acolo. După ce ţi-ai cheltuit anii în osteneli, 
te cam trage inima spre tihnă şi confort. Or, eu cred că din 
comoara asta, chiar dacă-mi pică şi mie o parte, veţi putea 
trăi fără grijă. 

— Vorbeşti ca din carte, Conchez. N-aş putea să nu fiu de 
acord cu tine. Dar deocamdată, să le dăm o lecţie măgarilor 
ăstora. Haidem! Uite colo un locşor minunat, chiar lângă 
comoara după care li se scurg balele. 

Nu cumva capitano viza chiar locul unde se aflau oamenii 
noştri? În orice caz, apucară amândoi în direcţia respectivă. 
Sam şi cu mine ne luarăm tiptil după ci. Erau atât de siguri 


pe situaţie, încât nici nu dădură atenţie urmelor pe care le 
lăsasem venirii încoace. Ce-i drept, ca să le descopere ar fi 
fost nevoie de un ochi ager, experimentat. 

Ai noştri sesizară, fireşte, că se apropie cineva, străin şi 
luară poziţie de apărare. Îmi amintesc şi acum mutrele 
celor doi onorabili când, depăşind ultimul rând de tufe, 
dădură cu ochii de indianul pe care îl căinaseră la Rio 
Pecos. Era cât pe-aci să explodez în râs. 

— Hoblyn! exclamă Conchez, recunoscând pe fostul său 
tovarăş de crime. 

— Hoblyn? făcu fâstâcit capitano. Hoblyn, pe legea mea! 
Ce cauţi în Sierra Blanca? Cine sunt oamenii aceştia? 

Mă strecurai în spatele lui şi-l bătui uşurel pe umăr. 

— Cunoştinţe vechi, capitano! Vă aflaţi între cunoscuţi. 
Poftiţi mai aproape, luaţi loc, simţiţi-vă ca acasă! 

— Cine sunteţi dumneavoastră, senor? întrebă el. 

— Întâi de toate, îngăduiţi-mi să vi-i prezint pe domnii 
aceştia. lată-l pe master Bob, negrul şi prietenul unui 
anume master Williams, pe care l-aţi cunoscut foarte bine. 
Acest gentleman alb e domnul Marshall din Louisville, care 
are câte ceva de vorbit cu alde Morgan, tatăl şi fiul, care la 
rândul lor umblă să vă fure ouăle din cuib. Acest monsenior 
indian e Winnetou, despre care aţi mai auzit, desigur şi nu e 
cazul să adaug amănunte. lar celălalt gentleman e, ca să zic 
aşa, Sans-ear. În ce mă priveşte, mie mi se spune uneori Old 
Shatterhand. 

Pe capitano îl trecură toate nădugşelile. Bâlbâi: 

— Să fie cu... cu putinţă? 

— Ba bine că nu! Ei hai, staţi jos, faceţi-vă comod ca şi 
mine când v-am spionat la Hide-Spot. Am stat atunci chiar 
în spatele dumneavoastră şi v-am luat pistolul drept 
amintire. Alaltăieri iarăşi, în timp ce-i supravegheați pe 
comanşi şi vă făceaţi destăinuiri reciproce. Bob, 
dezarmează-i, te rog, pe aceşti domni şi leagă-i frumos de 
mâini şi de picioare. 

— Senor!... protestă capitano. 


— Calm, stimabile! Vorbim cu dumneavoastră cum se 
cuvine să vorbeşti cu nişte stakemen-i. Deci, nu vă osteniţi 
degeaba. Până să ajungă domnii Morgan în vâlcea, veţi sta 
amândoi legaţi şi cu căluşul în gură, sau poate... morţi! 

Toate acestea se desfăşurară atât de repede şi 
neaşteptat, încât capitano şi Conchez nici nu reuşiră să 
schiţeze măcar un gest de apărare. 

— Ia spune, senor capitano, unde se află ascunzătoarea 
după care tânjesc cei doi Morgan? 

— Lucrurile de acolo nu vă aparţin! 

— Mă rog, s-ar putea totuşi să ne aparţină. Nu vreau să 
te oblig să-mi dezvălui secretele, dar am o întrebare la care 
trebuie să-mi răspunzi: Ce s-au făcut aşa-zişii voiajori care 
au plecat cu „locotenentul” dumitale şi mai ales negustorii 
pe care aceştia îi urmăreau? 

— Negustorii... hm, nu ştiu... 

— Well, e clar. Şi voiajorii? 

— Doi dintre ei trebuie să se fi întors la Hide-Spot. Pe al 
treilea l-a ucis locotenentul în drum. L-am găsit mort. 

— Mi-am închipuit. Acum deschideţi frumos guriţele, să vi 
le astupam. E o măsură de prevedere, ca nu cumva să ne 
trădaţi celor doi carajos. 

Tocmai terminasem cu operaţia, când Fred Morgan şi fiul 
său apărură la intrarea în vâlcea. Se opriră pentru o clipă şi 
cercetară cu ochii terenul. Apoi Patrik dădu pinteni calului 
şi porni la trap, urmat de tatăl său. Părea că au de gând să 
termine totul repede, să nu piardă mult timp. Drept în faţa 
noastră, cam la douăzeci de paşi, creştea tufăriş de mure. 
Într-acolo se îndreptară amândoi. 

— Aici, tată! 

— Aici? Bun loc! Nu i-ar trece nimănui prin minte să 
caute aici o comoară. 

— S-o dezgropăm repede şi să plecăm. Naiba ştie cine or 
fi fost cei doi albi şi dac-au încăput sau nu pe mâinile 
comanşilor!... 


Descălecară şi-şi priponiră caii lângă apă. În timp ce 
animalele se adăpau însetate, bandiții îngenuncheaseră, 
puseseră armele deoparte şi începuseră să taie tufărişul cu 
cuţitele. Scurmară apoi adânc în pământul negru, afânat. 

— lată! exclamă Patrik după o vreme şi scoase la iveală 
un balot cusut cu grija într-o piele păroasă de bivol. 

— Asta-i tot? 

— "Tot, dar ne ajunge: bancnote, cecuri şi aşa mai 
departe. Hai să astupăm la loc şi s-o ştergem! 

— Poate mai rămâneţi niţel, ca să zic aşa! 

Le vorbise Sam - în timp ce eu, dintr-un salt, mă aşezai 
între bandiți şi armele lor. Ceilalţi duseră puştile la ochi. 

Sam stătea înaintea celor doi Morgan ca un tigru gata să 
sară asupra prăzii. În primul moment aceştia ramaseră cu 
gurile căscate, dar, revenindu-şi curând, dădură să apuce 
armele. 

— Staţi aşa! îi ameninţai cu pistolul. Un pas şi va împuşc! 

— Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă Fred Morgan. 

— Întreabă-l pe fiul dumitale, aşa-zisul master Mercrofit. 

— Cu ce drept ne ameninţaţi? 

— Cu acelaşi drept cu care aţi atacat, de pildă, pe master 
Marshall din Louisville, apoi pe călătorii din tren, sau, cu 
mult înainte, ferma unui oarecare Sam Hawerfield, aici de 
faţă. Faceţi-ne, vă rog, plăcere şi culcaţi-vă jos! 

— Preferăm să stăm în picioare! 

— O sa vă culcaţi, totuşi, după ce veţi afla numele 
noastre. lată-l aici pe Winnetou, căpetenia apaşilor; iată-l şi 
pe Sans-ear, fostul fermier Sam Hawerfield; iar despre 
mine îţi va fi vorbit desigur fiul dumitale. Număr până la 
trei. Dacă nu vă culcaţi, adio viaţa! Atenţie: unu... doi... 

Se supuseră amândoi scrâşnind din dinţi de ciuda. 

— Bob, leagă-i! 

— Bob bine legăm, frumos legăm, făgădui negrul şi făcu 
tot cei stătea în putinţă ca să se ţină de cuvânt. 

Bernard Marshall îi păzise până atunci pe ceilalţi 
prizonieri. Acum Bob îi luă locul şi tânărul se apropie de 


noi. Recunoscându-l, Fred Morgan holba ochii cât cepele, 
ca în faţa unui strigoi. 

— Marshall! 

Acesta îl fulgeră doar cu privirea şi nu rosti nici un 
cuvânt, dar ochii lui spuneau mai mult decât ar fi spus 
vorbele. Stăruia în el hotărârea fermă, calma a dreptei 
răzbunări. 

— Bob, adui şi pe ceilalţi! porunci Sam. Nici noi nu avem 
chef, ca să zic aşa, să întârziem multă vreme pe aici. Vom 
proceda scurt şi expeditiv. 

Negrul îi aduse pe capitano şi pe Conchez. Hoblyn veni şi 
el. Se comportase în orice caz mai corect decât era de 
aşteptat din partea unui tâlhar. 

— Cine ia cuvântul? întrebă Bernard. 

— Tu, Charlie! fu de părere Sam. 

— Ba nu. Suntem aici toţi cointeresaţi. Numai Winnetou 
poate fi obiectiv, imparţial. Dânsul e căpetenia preriei. Să i 
se dea lui cuvântul! 

Ceilalţi căzură de acord, iar apaşul încuviinţă din cap. 

— Căpetenia apaşilor aude vorbind Spiritul savanei. Îi va 
judeca, deci, cu dreptate pe fiii feţelor palide. Fraţii mei să- 
şi ia armele în mâini, pentru că numai bărbaţii întregi au 
dreptul să-i judece pe prizonieri! 

Aceasta e tradiţia indienilor şi ne supuserăm. Winnetou 
vorbi: 

— Ce nume poartă acest alb? 

— Hoblyn, răspunse Sam. 

— Ce vină are? 

— A fost şi el stakeman. 

— Au văzut fraţii mei ca el să fi ucis pe vreun alb? 

— Nu. 

— A mărturisit de buna voie că e ucigaş? 

— Nu. 

— Pe cine i-a ajutat până acum: pe stakemen-i sau pe 
fraţii mei? 

— Pe noi. 


— Atunci fraţii mei să-l judece cu inima, nu cu arma. 
Winnetou doreşte ca acest om să fie liber, dar să nu se mai 
întoarcă printre stakemen-i! 

Îl aprobarăm cu toţii. Sentința apaşului corespundea într- 
atât propriei mele păreri, încât luai puşca şi cuțitul lui Fred 
Morgan şi le dădui lui Hoblyn. 

— Poftim! Eşti liber şi ai, prin urmare, dreptul să dispui 
iarăşi de arme. 

— Mulţumesc, sir ! spuse Hoblyn în culmea bucuriei. Vă 
asigur că n-am să vă dezamăgesc. 

I se citea pe faţă că-şi va ţine făgăduiala. Winnetou 
continuă: 

— Cine-i această faţă palidă? 

— Şeful stakemen-ilor. 

— Ajunge atât! Să piară! E cineva de altă părere? Nimeni 
nu scoase vreun cuvânt. Era deci o confirmare a sentinţei. 

— Şi pe omul acesta cum îl cheamă? 

— Conchez. 

— E un nume pe care-l poartă oamenii vicleni şi făţarnici 
ai sudului. Ce-a fost, cu ce se ocupă? 

— Stakeman. 

— Şi ce căuta aici? Voia să-i înşele pe propriii lui tovarăşi, 
să pună mâna de unul singur pe comoară. E un om cu două 
suflete şi cu două limbi. Să piară! 

Nici acum nu interveni nimeni în apărarea acuzatului. 
Winnetou adaugă: 

— Dar nu de mâna unui om cinstit să piară, ci de mâna 
unuia condamnat ca şi el. Cum îl cheamă pe ăstălalt? 

— Patrik. 

— Să fie dezlegat şi să-i arunce pe stakemen-i în apă. Nici 
o armă să nu se atingă de trupurile lor! Să piară înecaţi! 

Bob îl dezlegă pe Patrik şi sub paza puştilor noastre, 
acesta execută ordinul cu un zel de care numai criminalii 
înrăiţi sunt capabili. Se ştia pierdut şi-şi manifesta deschis 
satisfacția de-a fi el călăul foştilor săi complici. Aceştia erau 


atât de strâns legaţi, încât nu puteau să se apere în niciun 
fel... 

În două minute totul se isprăvi. Patrik se lăsă iarăşi legat. 
Altă alegere nu avea. 

— Şi acum, cine sunt aceste două feţe palide? întrebă 
Winnetou, arătând spre cei doi Morgan. 

— Tată şi fiu. 

— Ce vină le găsesc fraţii mei albi? 

— Eu îi învinuiesc de moartea soţiei şi copilului meu, 
vorbi Sam. 

— Iar eu îl acuz pe bătrânul Morgan pentru tâlhărie şi 
asasinarea tatălui meu, adăugă Bernard. 

— La rândul meu, îl acuz pe Fred Morgan pentru 
atacarea unui tren de călători, cu care prilej a omorât pe un 
slujbaş al Căilor ferate, întregii eu rechizitoriul. Pe fiul său 
Patrik îl acuz pentru tentativa de omor împotriva mea şi a 
voastră. Atât ajunge. Restul nu mai contează! 

— Fratele meu alb a vorbit bine: atât ajunge. Să piară! Să 
fie ucişi de omul negru! 

— Un moment! interveni Sam. Nu sunt de acord. Eu i-am 
urmărit pe aceşti doi nemernici ani şi ani de-a rândul. 
Familia mea a fost una din primele lor victime. De aceea nu- 
i las pe mâna nimănui. Dreptul de a dispune de viaţa lor mi 
se cuvine mie! Trebuie să adaug cuvenitele crestături pe 
răboj! Numai atunci Sans-ear va fi mulţumit şi împreuna cu 
bătrâna lui Tony, îşi va găsi tihna în vreo văgăună din munţi 
sau undeva, în prerie, unde albesc ciolanele atâtor mii de 
vânători! 

— Dorinţa fratelui meu e dreaptă. Să-i ia dânsul în 
primire pe cei doi ucigaşi! 

— Sam, nu-ţi pata mâinile cu sânge, chiar dacă e vorba 
de ucigaşi, îi şoptii lui Sans-ear. Nu trage cu sânge rece în 
nişte oameni fără apărare. O asemenea faptă dezonorează 
şi e păcat. 

Sam, vânătorul dârz, se întunecă la faţă şi tăcu privind în 
gol. Pentru a-i da timp de gândire, îl luai cu mine pe 


Bernard şi ne duserăm amândoi la calul lui Fred Morgan. 
Mai găsirăm prin coburi câteva perle pe care Bernard le 
recunoscu ca fiind ale sale. Altceva nimic. Îi făcurăm apoi lui 
Fred Morgan o percheziţie corporală şi descoperirăm, în 
fine, un pacheţel prins cu o vână de cerb în căptuşeala 
cămăşii sale de piele de bizon. Conţinea bancnote în valoare 
considerabilă. Era, de bună seamă, partea răpită lui 
Holfert. Bernard vâri pacheţelul în buzunar. 

În clipa aceea auzii din direcţia unde staţionau caii noştri 
un fornăit speriat, care părea al mustangului meu. Mă dusei 
repede la faţa locului. Calul, cu coama zbârlită şi ochii 
scânteietori, se smucea să scape de strânsoarea curelei. Fie 
că se apropia vreun animal, fie că vreun indian pândea prin 
preajmă. Strigai, dând semnalul de alarmă tovarăşilor mei. 
Dar, din păcate, oamenii nu mă auziră, deoarece în aceeaşi 
clipă se înălţă un urlet îngrozitor. 

Dădui fuga până la marginea desişului şi mă uitai printre 
crengi spre locul nostru de popas. Înspăimântătoare 
privelişte! Un furnicar de indieni! Trei sau patru inşi 
tăbărâseră asupra lui Sam, ţinându-l sub genunchi; alţi doi 
îl prinseseră cu lasso-ul pe Winnetou, culcându-l la pământ; 
Hoblyn zăcea cu ţeasta sfărâmată, iar pe Bernard nu-l 
zăream deloc - era împresurat de o mulţime de indieni. 
Bob, nicăieri. 

Aşadar, comanşii Racurroh îl urmăriseră într-adevăr pe 
capitano şi în timp ce-i judecam pe criminali, se furişaseră 
în apropierea noastră şi se năpustiseră apoi atât de repede 
asupra tovarăşilor mei, încât orice încercare de a-i înfrunta 
era sortită eşecului. Cum să-i ajut pe oamenii noştri? Ce să 
întreprind în astfel de condiţii? Nu-mi rămânea decât să mă 
salvez pe mine însumi. Puteam să împuşc, ce-i drept, vreo 
cinci, şase indieni, dar cui i-ar fi folosit? În afară de Hoblyn, 
ceilalţi prizonieri mai erau în viaţă şi comanşii, după 
obiceiul lor, aveau să-i ducă acasă şi să-i condamne la 
moarte prin tortură. 


Mă întorsei deci la mustangul meu, îl dezlegai şi luându-l 
de căpăstru, pornii în grabă spre creasta muntelui. Să mai 
salvez pe cineva, nu era timp. Desigur că indienii mă 
observaseră când am intrat în desiş şi aveau să mă 
urmărească. 

Urcuşul cu calul pe o pantă atât de abruptă era cât se 
poate de greu. Dar sus, pe creastă, drumul fiind mai liber, 
încălecai şi o luai la goană, de parcă toată hoarda de indieni 
s-ar fi ţinut după mine. 

De cealaltă parte a muntelui, mă lăsai din nou în jos. Nu- 
mi dădeam nici o osteneală să-mi ascund urma, dimpotrivă, 
ştiam că o să fie descoperită şi vroiam să-i duc de nas pe 
următori. 

Astfel, o bună parte de zi am mers fără oprire, mereu 
spre apus, până am ajuns la un râu, care se potrivea 
scopurile mele. Apa curgea pe un teren stâncos, în care 
copitele calului nu lăsau nici o urmă; îndemnai calul să intre 
în apă şi mersei o bucată de drum împotriva curentului, 
oprindu-mă într-un loc până unde, după părerea mea, 
urmăritorii s-ar fi plictisit să continue cursa. leşind din apă, 
înfăşurai copitele calului în nişte bucăţi de pătură şi pornii 
înapoi, spre punctul de unde îmi începusem fuga. 

Soarele asfinţise când, după un galop de câteva ore, lăsai 
în urma mea lanţul de înălţimi în spatele cărora se 
ascundea vâlceaua fatală. Mai departe nu era cazul să cutez 
în acea zi. Căutai deci în pădure un loc aşternut cu muşchi 
şi potrivit pentru popas. Din cauza învelitorilor de la 
picioare, mustangul era atât de obosit, încât nici de păscut 
nu-i ardea. Dornic de odihna, bravul animal se lungi alături 
de mine. 

Cât de brusc se schimbase situaţia! Dar nu trebuia să mă 
las în voia gândurilor sumbre. Numai o acţiune concretă 
putea să salveze ceva. Or, pentru a fi capabil de acţiune, 
aveam nevoie în primul rând de odihnă şi somn. Mă 
încredinţai deci pazei Celui de Sus coborâi pleoapele şi... nu 
mă trezii decât târziu dimineaţa. Dormisem buştean. 


Sculându-mă, căutai mai întâi un petic de păşune bine 
camuflat. Îmi legai acolo mustangul şi mă pregătii să fac o 
recunoaştere pe locul catastrofei din ajun. O astfel de 
operaţie era, fireşte, plină de riscuri, dar trebuia să mă 
încumet dacă voiam să fiu de folos tovarăşilor mei. Metru cu 
metru mă strecuram târâş spre creastă. Pentru o distanţă 
pe care un pieton mergând la pas ar fi străbătut-o în cel 
mult zece minute, eu consumai doua ore în cap. Pe urmă, la 
vale merse mai uşor, deşi cu înzecită prudentă. Dădui 
tocmai sa trec de un stejar bătrân, când auzii un sunet 
ciudat: 

— Pst! 

Privii atent în jurul meu, dar nu observai nimic 

— Pst! 

Abia atunci îmi dădui scama că sunetul venea de undeva, 
de sus. Îmi ridicai ochii. 

— Pst, massa! 

De sus, dintr-un copac, dintr-o uriaşă scorbura, îmi 
zâmbea fericit Bob, cu gura până la urechi, sticlindu-şi 
dinţii. 

— Aşteptam, massa! Bob venim aproape! 

Urmă un hârâit asemenea celui pe care-l auzi stând în 
casă pe când homarul curăţă coşul vetrei: apoi joardele de 
alun înălțate în jurul arborelui foşniră sec. 

— Venim înăuntru, massa, la odaie! mă pofti negrul în 
şoaptă. Atunci indian nu găsim Bob şi massa! 

Mă căţărai până sus şi mă pomenii într-un interior 
complet învelit cu crengi de alun. 

— Lack-a-day, măi al dracului, cum ai descoperit 
asemenea adăpost? Îl întrebai. 

— Văzut un animal cum fugim de Bob, urcam pom şi 
uităm pe fereastră. Facem şi Bob la fel. 

— Ce animal era? 

— Bob nu ştim. Suntem aşa, mare, cu patru picior, doi 
ochi şi un coadă. 


Această descriere, pe cât de amănunţită pe atât de, 
sugestivă, mă făcu să bănuiesc că era vorba de un urs 
spălător. 

— Când ai ajuns la copacul ăsta? 

— Îndată cum venim roşii. 

— Va să zică, stai ascuns aici de ieri. Ai prins ceva cu 
urechea? Ai văzut ceva? 

— Bob auzit şi văzut indieni mulţime. 

— Încolo nimic? 

— Asta nu destul? 

— N-au venit comanşii încoace? 

— Fost aici, căutat, dar nu găsit Bob. Apoi aprins foc 
seara şi fript carne de urs care ai tăiat massa. Mâncat urs al 
nostru, tâlhari! 

Indignarea bravului Bob era, ce-i drept, foarte întemeiată 
dar nimic nu mai putea fi schimbat. 

— Spune mai departe! 

— Dimineaţa indieni dus. 

— Aha, s-au dus! Încotro? 

— Nu ştim. Bob n-ai putut mergem după ei, dar văzut 
mult indieni ieşit afară din vale. De la fereastră vedem tot. 
Ai fost acolo şi massa Winnetou şi massa Sam şi massa 
Bern'. Mult funii şi curea legat la ei. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urm'? Pe urm' indian căutat încolo, încoace, voit 
prindem Bob, dar Bob deştept. 

— Câţi mai sunt pe-aici? 

— Câţi nu ştim Bob, dar ştim unde. 

— Ei, unde? 

— Acolo, la urs. Bob vedem de sus prin fereastră. 

Mă uitai la ceea ce Bob numea fereastră. Din scorbură te 
puteai sălta până acolo. Bob o şi demonstrase. Încercai la 
rândul meu şi reuşii. Ajuns la deschizătura cu pricina, putui 
să-mi arunc într-adevăr privirea până spre fundul văii; 
vedeam panorama cum o vede pasărea din zbor. Lângă 
trunchiul acelui fag în care Bob se cocoţase de teama 


ursului, şedea acum ghemuit un indian. Prizonierii erau 
duşi. Rămăsese acolo numai un grup restrâns de indieni, 
însărcinaţi, probabil, să ne prindă, pe mine şi pe Bob, dacă 
ne-am fi întors cumva la locul catastrofei. 

Ce era de făcut? Coborâi din copac. 

— Bob, aşa-i că nu vezi acolo decât un singur indian? 

— Altă parte suntem încă unul şi încă; dar Bob nu ştim 
loc. 

— Aşteaptă-mă aici! 

— Vrem plecat? Oh, mai bine rămânem massa la Bob! 

— Trebuie să văd cum am putea să-i salvăm pe-ai noştri. 

— Salvăm? Massa salvăm Bern'? Oh, asta frumos, foarte 
bun! Bob salvăm şi el massa Bern', massa Sam, massa 
Winnetou! 

— Atunci stai liniştit, să nu te simtă nimeni! Plecai luminat 
în sinea mea de o mare mulţumire, pentru faptul că mai 
scăpase unul dintre noi, chiar dacă acesta nu era decât 
Bob. De altfel, comanşii, trebuie s-o recunosc, procedaseră 
foarte deştept instalând o santinelă tocmai lângă rămăşiţele 
ursului. Carnea, nădăjduiau ei, putea să constituie o 
momeala care să ne ducă la pierzanie. 

Peste un ceas mă aflam de cealaltă parte a văii, la nici trei 
coţi depărtare de indianul care şedea nemişcat ca o stană 
de piatră, jucându-şi doar degetele mâinii drepte pe 
fluieraşul ce-i atârna de gât. Ştiam că sunetul fluierului 
putea servi ca semnal. Să fi avut vreun consemn în privinţa 
aceasta? 

Era un războinic tânăr, de vreo optsprezece ani Poate că 
lua parte pentru prima oară la o campanie. Avea un cap 
foarte expresiv. Veşmintele sale îngrijite, ca şi arma lui 
bogat ornamentată, mă făceau să bănuiesc că era fiu de 
căpetenie. Să-l omor? Să distrug această viaţă tânără, plină 
de nădejdi? Nu. 

Mă apropiai lin, lin de tot şi apucându-l cu stânga de gât, 
îl lovii cu dreapta în aşa fel, ca nu cumva să-i fac vreun rău. 
Un bărbat în plinătatea vârstei poate nici nu s-ar fi resimţit, 


dar flăcăiandrul se prăbuşi pe loc. Îi legai apoi mâinile şi 
picioarele, îi astupai gura cu un căluş şi-l imobilizai de 
trunchiul unui arbore mascat de tufăriş. 

Dusei apoi la gură fluierul pe care-l luasem de la indian şi 
scosei un sunet scurt. Aproape în aceeaşi clipă foşni desişul 
din faţa mea şi un indian mai vârstnic se apropie grăbit. Îl 
culcai şi pe acesta dintr-o lovitură cu patul puştii, dar fără 
să-l omor - căci nu aveam alt scop decât să-l fac inofensiv. 

Trebuie că prin preajmă se mai aflau vreo trei sau patru 
indieni... Era necesar să descopăr locul unde îşi 
adăpostiseră caii, acţiune legată de mari primejdii. Imitai 
deci un nechezat de armăsar şi iată că dinspre locul unde 
apăruse indianul cel vârstnic şi unde stătuseră în ajun caii 
noştri răsună un răspuns pe mai multe voci. 

De-acum, ce-o da norocul! Îl legai pe indianul vârstnic cu 
propria lui cingătoare, pe cel tânăr îl aburcai în spate şi la 
adăpostul arborilor, cotii scurt prin fundul văii spre locul de 
unde îmi răspunseseră caii. Erau în număr de şase - dovadă 
că se mai aflau la pândă patru indieni. Aceştia se instalaseră 
desigur ceva mai departe, către intrare, fapt care-mi dădea 
putinţa să-mi pregătesc lovitura în mod serios. 

Înainte de toate mă căţărai iarăşi sus, lângă Bob. Negrul, 
ascuns în scorbura copacului, mă tot aşteptase pândind la 
„fereastră”. De cum mă zări, cobori mai jos şi-şi iţi capul 
prin „draperia” de aluniş. 

— Massa, oh, prins indian, omorât indian? 

— Nu e mort. Vreau numai să-l ţinem prizonier. Ce zici, 
mă ajuţi să-l salvăm pe massa Bernard? 

— Oh, Bob tare vrem salvăm massa Bern'! Cum trebuie 
facem ? 

— Îl iei pe indian şi-l duci mereu la vale, până dai de un 
copac uriaş, un hickory. Acolo îl lepezi jos şi mă aştepţi. 

— Aşa facem, massa! 

— Dar să nu-i slobozi cumva legăturile. Dacă se desface, 
o păţeşti rău de tot! 

— Bob nu vrea păţim! 


— Foarte bine. Hai! 

Atleticul Bob îşi săltă povara pe spate şi porni cu paşi 
mari în direcţia indicată, dispărând pe după povârniş. 

Eu mă întorsei la caii comanşilor. Era, fireşte, greu ca, de 
unul singur, să scoţi de-acolo toţi cei şase cai, să-i mâi în 
sus, spre creastă şi să-i scobori de cealaltă parte. Şi, totuşi, 
mai bine singur decât cu ajutorul lui Bob - deoarece caii 
indieni nu se împacă de loc cu mirosul specific al negrilor. 
De încălecat se mai lasă încălecaţi, dar când negrul îi ia de 
căpăstru şi merge înaintea lor - nici vorbă să-l urmeze. 

Ceea ce bănuisem se adeverea acum: toate lucrurile - 
atât cele aduse de noi de la Hide-Spot, cât şi pachetul găsit 
la cei doi Morgan - erau pierdute. Iată că aurul e într- 
adevăr deadly dust - praf ucigător! Dintr-o sută de inşi care 
aleargă şi-l caută prin Vestul sălbatic, nouăzeci sunt sortiţi 
pieirii. Luciul ispititor şi sunetul vrăjelnic al acestui metal 
trezesc din adânc forţele întunecimii. Acţiunea lui, spre a fi 
pozitivă, se cere îngrădită de legi. 

Desfăcui chingile şi legai cu ele caii cap la coada într-un 
şir lung. Apucai calul din faţă de dârlogi şi-i trăsei pe 
tusşase după mine în sus, pe povârniş. Uşor nu era. Caii, 
cam îndărătnici, îmi dădură mult de furcă. Cei patru indieni 
vor fi fost la mare distanţă, de nu auziră fornăitul şi tropotul 
animalelor. Ajunsei totuşi cu bine sus, apoi dincolo, la vale. 
Echipa comanşilor rămăsese deci fără cai; nu mai aveau 
cum să ajungă şi să anunţe grosul trupei. Totodată, planul 
lor de a ne prinde - pe mine şi pe Bob - sau de a ne omori, 
fusese zădărnicit. 

Negrul şedea, sub copacul acela măreț supraveghind pe 
tânărul indian. Aşteptând aşa, de unul singur, cu duşmanul 
lângă el, trebuie că nu se simţea tocmai bine, căci, la ivirea 
mea, parcă-i căzu o piatra de pe inimă şi faţa-i neagră se 
lumină de bucurie. 

— O, frumos venit massa! Indian deschidem ochi cum 
dracul, facem mârâit, grohăit cum fiară. Dar Bob ai dat 
palmă una peste bot şi tăcut. 


— Nu trebuie să baţi, Bob, nu-i cavalereşte. Şi apoi, e o 
jignire pe care indienii o plătesc cu moartea. Dacă tânărul 
acesta scapă, e din nou liber şi dă cumva de tine, atunci te- 
ai ars! 

— Negru Bob ars? Oh, massa! Mai bine omorâm acum 
indian, să nu mai fim liber! 

Îşi trase cuțitul de la brâu şi-l sprijini cu vârful de pieptul 
comanşului. 

— Stai, Bob, nu te apuca să verşi sânge! Dacă-l lăsăm în 
viaţă, ne-ar putea fi de mare folos. Ajută-mă să-l leg bine pe 
cal! 

Îi scosei prizonierului căluşul din gură. 

— Fratele meu roşu să răsufle în voie, dar să nu 
vorbească neîntrebat. 

— Ma-ram vorbeşte când îi place, răspunse tânărul. Şi 
dacă n-ar vorbi, faţa palidă tot l-ar ucide şi i-ar lua scalpul. 

— Ma-ram va rămâne în viaţă şi-şi va păstra scalpul, căci 
Old Shatterhand nu-i ucide pe duşmani decât în luptă. 

— Cum, Old Shatterhand? luf! 

— Da, da, eu sunt. Ma-ram nu va fi duşmanul, ci fratele 
meu şi am să-l duc la wigwamul părintesc. 

— Tatăl lui Ma-ram e Io-kei-hun, „Iaurul cu coarne”, 
marea căpetenie a comanşilor care-i călăuzeşte pe 
războinicii Racurroh. El îl va ucide pe Ma-ram pentru că a 
căzut prizonier în mâinile unui alb. 

— Ar dori fratele meu să fie iarăşi liber? Tânărul mă privi 
mirat. 

— Poate Old Shatterhand să lase liber pe un războinic, să 
nu-i ia scalpul, nici viaţa? 

— Dacă tânărul meu frate îmi făgăduieşte că nu va fugi şi 
că va merge cu mine până la wigwamul lui, atunci îl dezleg 
numaidecât şi-i dau un cal. Îşi poate lua şi armele care 
atârnă de oblâncul şeii. 

— Iuf! Old Shatterhand are pumn de fier şi inima bună. 
El nu seamănă cu celelalte feţe palide. Dar nu cumva limba 
lui vorbeşte cu două înţelesuri? 


— Eu nu spun decât adevărul. Vrea fratele meu să-mi 
urmeze cuvântul până vom ajunge înaintea lui To-kei-hun? 

— Ma-ram se învoieşte. 

— Atunci treacă focul păcii din mâna mea într-a ta şi să te 
mistuie dacă ai să-ţi calci cuvântul. 

Mustangul meu se afla într-un ascunziş prin apropiere. Îl 
adusei de acolo şi scotocind în cobur, scosei la iveală două 
țigări de foi din cele pe care le luasem din vizuina 
stakemen-ilor. Chibrituri aveam. După cel dezlegai pe 
indian, aprinsei cele două „havanos” subţirele şi ne 
apucarăm de fumat cu obişnuitul ritual. 

— Oare albii nu au şi ei un Mare Spirit care să facă argilă 
pentru calumete? întrebă Ma-ram. 

— Avem şi noi un spirit, chiar mai mare decât celelalte. 
Avem şi argilă din belşug. Numai că feţele palide trag din 
pipă doar acasă, în wigwamurile lor. Altminteri, s-au 
deprins să „bea fumul păcii” din aceste ţigări, care ocupă 
mai puţin loc decât pipele. 

— Iuf! Şi-karr? Marele Spirit al feţelor palide e înţelept. 
Aceste şi-karr sunt, într-adevăr, mai uşor de purtat. 

Bob se uita nedumerit cum fumam fără griji tocmai aici, 
în vecinătatea unor duşmani atât de primejdioşi şi în 
compania unui indian pe care cu câteva clipe mai înainte 
hotărâsem să-l leg pe spinarea calului. 

— Massa, vrem şi Bob fumăm la pace! se rugă el. 

— Ia şi tu o ţigară! Dar fumeaz-o pe drum, că nu maie 
vreme: plecăm imediat. 

Comanşul îşi căută calul şi încalecă. Din cât învăţasem să- 
i cunosc pe indieni, nu aveam motive să-l suspectez. După 
multă osteneală, negrul reuşi să se salte şi el în cele din 
urmă pe un cal. Pe ceilalţi îi legarăm laolaltă, ca să-i putem 
trage după noi. În sfârşit, încălecai şi eu pe mustang şi 
marşul începu. 

Între noi şi nenorocita aceea de vâlcea terenul cobora 
mereu în pantă. O luarăm pe lângă un greabăn şi făcurăm 
un ocol pentru a ajunge pe urmele trupei comanşilor. Mâna 


de indieni rămaşi în vale, fără cai, ne văzu, bineînţeles şi se 
porni pe un urlet nemaipomenit, care însă nu ne sperie de 

loc. Ma-ram se stăpâni şi fără să clipească măcar, nu schiţă 
nici un gest, nici o intenţie de a privi înapoi. 

Ne continuarăm drumul până în amurg, într-o tăcere 
deplină. Ajunşi la Rio Pecos, aleserăm un loc potrivit pentru 
popas. Sub şeile cailor luaţi de la indieni găsirăm pastrama 
din belşug, ceea ce ne scuti de foame şi de osteneala 
vânatului. De comanşii rămaşi în vâlcea nu aveam ce ne 
teme: ne depărtasem atât de mult încât nu mai puteau să 
ne ajungă din urmă în cursul nopții. 

Ma-ram se lungi imediat şi adormi. Bob şi cu mine 
făcurăm toată noaptea de strajă cu schimbul. Când miji de 
ziuă scosei harnaşamentul de pe cei patru cai indieni 
neutilizaţi şi-i mânai spre apă. Animalele trecură fluviul înot 
şi dispărură curând dincolo, în pădure. Ma-ram asistase la 
toate acestea fără să scoată un cuvânt. 

Urmele după care ne orientam acum erau perfect 
vizibile, dovadă că trupa comanşilor se simţea în siguranţă. 
Coborâse de-a lungul malului drept al lui Rio Pecos, până la 
vărsarea lui în Sierra Guadelupa superioară. Aici, spre 
surpriza mea, urmele se despărţeau. Majoritatea indienilor 
cotise către munţi, restul îşi continuau drumul pe direcţia 
inițiala. 

Descălecai pentru a cerceta urmele. Printre acestea 
desluşii clar copitele bătrânei Tony. Le cunoşteam atât de 
bine forma şi dimensiunile, încât era cu neputinţa să mă 
înşel. Puțin mai încolo dădui de urmele] unei tabere de 
noapte. 

— Fiii comangşilor s-au dus în munţi, la mormântul marii 
lor căpetenii? îl întrebai pe Ma-ram. 

— Fratele meu a ghicit. 

— Şi ceilalţi, continuai arătând în direcţia opusă! Au 
plecat cu prizonierii la wigwamurile voastre? 

— Aşa le-au poruncit cele două căpetenii. 

— Oare au luat cu ei şi comorile feţelor palide? 


— Le-au luat ca să le păstreze, fiindcă nu ştiu care dintre 
albi e stăpânul lor. 

— Şi unde şi-au ridicat comanşii corturile? 

— În savana ce se întinde până la apa căreia feţele palide 
îi spun Rio Grande. 

— Adică în savana dintre cei doi munţi? 

— Da. 

— Atunci vom părăsi aceste urme şi ne vom abate spre 
miazăzi. 

— Fratele meu va face cum crede de cuviinţă, dar să ştie 
că acolo nu va găsi apă. 

Îl privii stăruitor în ochi. 

— Oare fratele meu a mai văzut vreodată munţi care, 
învecinaţi cu un mare fluviu, sa fie lipsiţi de apă? Toate 
râurile îşi scot apa tocmai din adâncul munţilor. 

— Fratele meu va vedea mai târziu cine are dreptate: 
comanşul sau el. 

— Eu însă ştiu de pe acum de ce comanşul nu vrea s-o 
apucăm spre munţi. 

— De ce? Fratele meu să mi-o spună şi mie. 

— Fiii comanşilor îi duc pe prizonieri de-a lungul apei 
care face un mare ocol. Ori eu, dacă o iau drept spre 
miazăzi, îi ajung din urmă înainte ca ei să fi sosit în 
wigwamurile lor. 

Indianul tăcu. Îi citisem gândurile. 

Mă apucai apoi să număr urmele copilelor. Erau de 
şaisprezece ori câte patru; ceea ce însemna că escorta lui 
Winnetou, Sam şi Bernard era compusă din treisprezece 
comanşi. Cu siguranţă că prizonierii erau cât se poate de 
bine legaţi. Astfel, chiar dacă i-aş fi ajuns din urmă, nu i-aş fi 
putut salva cu forţa. Trebuia găsit un vicleşug. 

Pornirăm deci spre sud cu toată viteza de care erau în 
stare caii. Drumul se dovedi greu, întortocheat şi obositor. 
Mie regiunea îmi era necunoscută, iar Ma-ram nu-mi dădea 
decât sumare indicaţii. Totuşi, o scosei la capăt. Chiar a 
doua zi dimineaţa, după ce trecusem munţii, văzui preria 


desfăşurată în adânc şi învecinându-se la stânga cu apele 
argintii ale lui Rio Pecos. Pădurea coborâse parcă din munţi 
împreună cu noi, însoţindu-ne încă o bucată bună de drum 
de-a lungul apei, în savană. Lângă un mic afluent al lui Rio 
Pecos, dădurăm iarăşi de urmele comanşilor. Aceştia 
trecuseră pe-acolo în ziua precedentă, cam pe la ora 
prânzului, pentru ca apoi, pe malul unui pârâiaş învecinat, 
să se adăpostească un timp de soarele arzător al amiezii. 

Hotărâi şi eu să ne odihnim puţin, dar alesei un loc mai 
depărtat de apă, mai dosnic, într-un desiş care ne oferea 
oarecare siguranţă. Această măsura de precauţie se dovedi 
curând extrem de utilă, căci abia mă aşezasem alături de 
Ma-ram, că-l şi văzui pe Bob venind în goană dinspre pârâu, 
unde se dusese la scaldă împreună cu calul său. 

— Oh, massa, strigă el, venim călăreţi! Unu, doi, cinci, 
şase! Fugim, massa, ori ucidem la călăreţi? 

Alergai spre marginea desişului şi zării într-adevăr şase 
cai, în două grupuri de câte trei, suind din josul malului. 
Câte un cal, ultimul din fiecare grup, părea încărcat cu 
poveri, iar în faţă venea câte un om călare. Nu aveam de-a 
face, aşadar, decât cu doi vrăjmaşi - aceasta în cazul că 
indivizii făceau într-adevăr parte dintr-o asemenea 
categorie; pentru că, de fapt, în ciuda depărtării, îmi 
dădeam seama că nu sunt indieni, ci albi. 

lată însă ca, îndărătul lor, veneau în goana mare încă 
cinci călăreţi care nu puteau fi decât roşii. În cel mult cinci 
minute aveau să-i întreacă. Totul arăta ca o cursă de 
urmărire. Ca să desluşesc şi mai bine situaţia, îmi dusei 
luneta la ochi. 

— Zounds! îmi scăpă fără voie de pe buze, constatând 
uimit că primii doi nu erau alţii decât Fred Morgan şi fiul 
său Patrik. 

Să-i omor, sau să-i prind de vii? Nu, nu voiam să-mi 
mânjesc mâinile cu sângele acestor tâlhari. Îmi pregătii 
puşca şi stătui în aşteptare. Se apropiau tot mai mult de 
apă, cu indienii la nici cinci sute de paşi în urma lor. Auzeam 


de-acum gâfâitul cailor; cât pe-aci să treacă prin faţa mea. 
Atunci trăsei două focuri la o fracțiune de secundă unul de 
altul. Ochisem în capetele celor doi cai. Bietele dobitoace se 
prăbuşiră. Caii de povară, legaţi de cei dintâi şi cuprinşi de 
spaimă, se smuciră sălbatic, încercând să fugă. Cei doi 
Morgan zburară cât colo şi se izbiră de pământ. Mă 
încordai, gata să sar asupra lor. 

— O-hi-hi-hiiii! răsună atunci strigătul de luptă al 
urmăritorilor, la care se asocie şi glasul lui Ma-ram. 

Şi într-o secundă mă trezii împresurat. Trei tomahawkuri 
şi două cuțite scânteiau deasupra capului meu. 

— Cha! Staţi! strigă Ma-ram ocrotindu-mă cu trupul lui. 
Această faţă palidă mi-e prieten! 

Comanşii mă lăsară numaidecât în pace, dar consecinţele 
atacului lor nu mai puteau fi evitate: cei doi Morgan avură 
timp să se reculeagă şi să dispară prin desiş, iar caii lor, 
cabrându-se din răsputeri la strigătul indienilor, rupseră 
legăturile şi se aruncară orbeşte în apă. Recunoscui din 
primul moment că erau cei patru cai de povară ai noştri. 
Supraîncărcaţi, ei se scufundară imediat. 

Patru dintre indieni se năpustiră în căutarea celor doi 
fugari. Pe al cincilea reuşii să-l opresc. 

— Fratele meu roşu să fie bun şi să-mi spună de ce 
războinicii comanşi îi urmăresc pe prietenii lor albi? 

— Oamenii albi au gură de şarpe cu limba în doua vârfuri. 
Peste noapte ne-au ucis straja şi au fugit cu comorile lor. 

— Cu aurul? 

— Şi cu aurul, şi cu hârtiile lor vrăjite, cusute în piele. 

Comanşul ne părăsi şi dădu fuga după camarazii lui. 
Aşadar, temându-se că nu vor mai primi înapoi valorile din 
mâna comanşilor, cei doi Morgan hotărâseră să le 
şterpelească şi s-o ia din loc. Prin „hârtiile vrăjite” trebuia 
să înţeleg, desigur, bonurile de tezaur şi bancnotele după 
care umblaserăm noi. Exact în locul unde se scufundară 
caii, fluviul făcea o buclă şi vârtejul iute ne lua orice 


nădejde de a mai salva din valuri încărcătura de deadly 
dust, de „praf ucigător*. 

Ce mai puteam face? Dorinţa de a-mi ajuta prietenii era, 
fireşte şi mai mare decât aceea de ai prinde pe cei doi 
tâlhari şi asasini. De altfel, puteam să-i las în grija celor 
cinci comanşi care-i urmăreau. 

— De ce fratele meu alb a tras în cai şi nu în călăreţi? se 
interesă Ma-ram. Oare Old Shatterhand nu prea ştie să 
ochească? 

— De ce nu te-am ucis pe tine când îmi rezemasem vârful 
cuţitului de pieptul tău? La fel şi acum: m-am mulţumit să 
dobor numai caii pentru că mai aveam o vorbă cu călăreţii. 

— Old Shatterhand îi poate urmări împreuna cu fraţii mei 
roşii. Astfel, îi va prinde şi le va spun vorba cuvenită. 

Mai că-mi venea să râd de strădania lui Ma-ram dea mă 
abate de la urmărirea grupului care escorta prizonierii. 

— Nu mă ţin eu de ei! îl lămurii. Războinicii comanşi sunt 
înţelepţi şi viteji. Ei vor pune mâna singuri pe albii aceia 
ticăloşi şi-i vor duce în wigwamurile lor. Ma-ram binevoiască 
să încalece şi să pornim. 

Cele întâmplate îmi tăiaseră pofta de odihnă, apoi, mai 
era un motiv ce mă îndemna la drum Escorta prizonierilor 
fusese alcătuită iniţial din treisprezece călăreţi - acum, 
însă, cei doi Morgan plus cinci comanşi şi străjerul ucis nu 
mai intrau în socoteală; rămăseseră deci în escortă numai 
cinci inşi care ii păzeau pe cei trei prizonieri. În asemenea 
condiţii era mult mai uşor să-i eliberăm. 

Dădurăm aşadar pinteni cailor. Până spre asfinţit făcurăm 
o distanţă serioasă şi examinând urmele apreciarăm că 
mica trupă trebuie sa fi trecut pe acolo abia către prânz. 
Fuga celor doi Morgan, moartea santinelei, ca şi 
convingerea că nimeni nu le calcă pe urme - toate acestea îi 
făcuseră să întârzie destul de mult. 

Deşi Ma-ram ne tot îmbia la odihnă şi-şi rotea ochii în 
căutarea unui loc de popas, a trebuit, vrând-nevrând, să 
mai facă aproximativ patru mile engleze, până ce 


întunericul ne împiedică să mai desluşim vreo urmă. Abia 
atunci hotărâi să ne oprim. Dar a doua zi o pornirăm iarăşi 
la drum dis-de-dimineaţă. 

Acum urmele duceau în jos, spre sud, în largul savanei. 
Treceam ici-colo peste cărări tăiate de bivoli şi urmele după 
care ne dirijam ne arătau că depărtarea până la călăreţii 
din faţa noastră se scurtează treptat. Începui să nutresc 
chiar speranţa de a-l ajunge până la amiază - când un 
amănunt veni să ma dezamăgească. Şi anume: dădurăm 
peste un loc bătucit de numeroşi cai, dintre care-cel puţin 
zece se îndreptau spre sud. 

— Iuf! făcu Ma-ram. 

Apoi tăcu. Dar în ochii lui voit nepăsători se aprinse un 
licăr de bucurie. Situaţia mi se lămuri numaidecât. Micul 
grup se întâlnise, desigur, cu o ceată de comanşi sub 
ocrotirea căreia îşi continuau acum drumul. 

— Cât mai e până la tabăra voastră? 

— Nu e tabără! Comanşii Racurroh şi-au ridicat în savană 
o aşezare mal întinsă chiar decât oraşele albilor. Dacă 
fratele meu îşi îndeamnă bine calul, poate să ajungă acolo 
înainte ca soarele să se culce în ierburile preriei. 

La prânz făcurăm o scurtă haltă, iar spre seară zării într- 
adevăr nişte dungi negre la orizont. Prin lunetă constatai 
numaidecât că e vorba de corturi dispuse în şiruri lungi. 

Comanşii se instalaseră aici, pe o mare întindere, în 
vederea vânătorii de bizoni. Păreau toţi atât de preocupaţi 
de sosirea grupului cu prizonierii, încât nimeni nu ne aţinu 
calea. Ajunserăm astfel nestingheriţi chiar în preajma 
corturilor. 

În sfârşit, îmi strunii mustangul şi-l întrebai pe Ma-ram: 

— Acestea sunt wigwamurile comanşilor? 

— Da. 

— Oare îl găsim aici şi pe 'To-kei-hun, marea căpetenie? 

— Tatăl lui Ma-ram se află totdeauna lângă copiii lui. 

— Poate fratele meu să-l anunţe că Old Shatterhand vrea 
să vină la el în ospeţie? 


Tânărul mi privi oarecum mirat, apoi spuse: 

— Şi nu-i e teama lui Old Shatterhand de atâţia duşmani? 
Doboară el şi bizoni şi urşi, dar fiii comanşilor sunt mulţi ca 
şi arborii pădurii. 

— Old Shatterhand ucide fiarele, dar nu şi pe fraţii lui 
roşii. El nu se teme nici de sioux, nici de kiowaş, apaş sau 
comanş, pentru că e prietenul tuturor bărbaţilor viteji. 
Glonţul lui nu loveşte decât în ucigaşi, în tâlhari şi trădători. 
Aşadar, du-te! Eu aştept aici. 

— Dar Ma-ram e prizonier! Dacă Old Shatterhand nu-l 
mai găseşte pe urmă? 

— Ma-ram e liber, nu-l mai socot prizonier. Doar ne-am 
împărtăşit împreună din fumul păcii! 

— Iuf! 

Şi dând pinteni calului, tânărul porni la galop. Negrul şi 
cu mine lăsarăm caii slobozi şi ne aşezarăm în iarbă. Bravul 
Bob avea o mutră cât se poate de acră. 

— Massa, ce facem indian la Bob dacă mergem acolo? 

— Asta se va vedea. 

— Vedea rău, nu plăcere. Indian frigem Bob la stâlp şi 
mort de tot. 

— Poate că n-o să fie chiar aşa de rău. Oricum, dacă vrem 
să-l salvăm pe massa Bernard, trebuie să mergem. 

— Oh, negru Bob vrem salvăm massa Bern'! Bob lăsăm 
fript, mâncat, numai indian lăsăm liber massa Bern'! 

Îşi însoţise această eroică declaraţie cu o grimasă care, 
mai mult ca sigur, le-ar fi tăiat indienilor pofta să-l mănânce. 
Apoi apucă o halcă de pastrama pentru ca, înaintea morţii, 
să se bucure barem de plăcerile vieţii. 

Nu aşteptarăm prea mult răspunsul la mesajul meu. 
Peste puţin, un numeros grup de călăreţi, strigând şi 
agitându-şi armele, veniră către noi, executară o manevră şi 
ne împresurară din toate părţile, strâns de tot, mai să ne 
calce sub copitele cailor. Patru căpetenii, venind ventre a 
terre, îşi struniră caii drept în nasul nostru. Bob se răsturnă 
pe spate; eu însă rămăsei calm şi neclintit la locul meu. 


— Oh, indian omorât Bob şi massa! se tângui negrul în 
timp ce-şi înălța ochii să vadă ce se mai întâmplă. 

— Nici prin gând nu le trece! îl liniştii eu. Ne pun numai 
la încercare; vor să ştie dacă ni-e teamă sau nu. 

— Încercare? Oh, indian facem cât vrea! Bob curaj, nu 
temem. 

Se ridică iarăşi în şezut, sforţându-se să pară cât mai 
fioros cu putinţă. Căpeteniile descălecară. Cel mai în vârstă 
luă cuvântul. 

— De ce omul alb nu stă în picioare în faţa unor căpetenii 
ale comanşilor? 

— Omul alb vă arată astfel că sunteţi bineveniţi, îi dădui 
replica. Rog pe fraţii mei roşii să se aşeze. 

— Căpeteniile comanşilor nu se aşază decât lângă o altă 
căpetenie. Unde îşi are omul alb wigwamul şi războinicii? 

Atunci apucai hotărât tomahawkul. 

— Un conducător trebuie să fie puternic şi viteaz. Dacă 
oamenii roşii nu cred că sunt căpetenie, n-au decât să lupte 
cu mine şi se vor convinge că nu mint! 

— Care este numele omului alb? 

— "Toţi vânătorii, ca şi războinicii, fie albi sau roşii, îmi 
spun Old Shatterhand! 

— Pesemne că omul alb şi-a luat singur acest nume. 

— Căpeteniile comanşilor să se măsoare cu mine dacă 
vor! Ei cu tomahawkul şi cuțitul, iar eu cu mâna goală. 
Howgh ! 

— Omul alb rosteşte vorbe trufaşe. Să ne arate însă că e 
într-adevăr curajos pe cât se laudă a fii. Să încalece şi să 
vină cu războinicii Racurroh! 

— Vom fuma împreună calumetul? 

— Războinicii vor ţine sfat şi se va vedea 

— Bine, merg cu gânduri de pace. 

Urcai în şa. Bob se caţără şi el pe calul său nărăvaş. 
Părea că nimeni nu-l ia în seamă. Indianul îi dispreţuieşte 
pe negri mai mult chiar decât unii albi. Pe mine, însă, 
căpeteniile mă luară la mijloc şi pornirăm cu toţii în galop 


spre tabără. Trecurăm printre corturi şi oprirăm în faţa 
unuia mai mare şi mai arătos. Căpeteniile descălecară. 
Făcui la fel. 

Pe Bob nu-l zăream nicăieri. Eram singur, înconjurat de 
toată ceata de războinici. Căpetenia care vorbise adineauri 
puse mâna pe puşca mea. 

— Faţa palidă să ne dea armele! 

— Ba le păstrez! N-am venit încoace ca prizonier, ci de 
bună voie. 

— Totuşi, omul alb trebuie să ne dea armele până ce 
războinicii roşii se vor convinge cu ce gânduri a venit. 

— Cum aşa? Oamenii roşii se tem de mine? Dacă îmi 
cereţi armele, înseamnă că v-aţi speriat. 

Indianul se simţi atins în prestigiul lui de războinic, îşi 
plimbă privirea întrebătoare către ceilalţi şi înțelegând 
pesemne că aceştia înclină să-mi lase armele, hotări: 

— Războinicii comanşilor nu cunosc teama. Omul alb să-şi 
păstreze armele! 

— Cum îi spune fratelui meu roşu? 

— Old Shatterhand vorbeşte cu Io-kei-hun, căpetenia de 
care tremură toţi duşmanii. 

— Îl rog pe fratele meu To-kei-hun să-mi dea un cort unde 
să stau până ce căpeteniile vor ţine sfat şi vor socoti să-mi 
vorbească. 

— Spusa ta e bună. Vei aştepta într-un cort până ce 
războinicii Racurroh vor hotări dacă fumăm calumetul sau 
nu. 

Îmi făcu semn cu mâna şi se depănă. Eu îl urmai cu calul 
de căpăstru. Dându-se în lături, indienii ne lăsară loc de 
trecere. Observai cu acest prilej o mulţime de femei, tinere 
şi bătrâne, zgâindu-se curioase din corturi la omul alb care 
îndrăznise să pătrundă în peştera leilor. Din fericire, 
comanşii aceştia nu făceau parte din tribul cu care 
Winnetou se războise la Mapimi. 

Corturile, sau să le zicem colibele, arătau la fel ca şi la 
indienii din nord. Erau rodul exclusiv al muncii femeilor, 


bărbaţii ocupându-se numai cu războiul, cu vânătoarea şi 
pescuitul şi lăsând toate celelalte corvezi pe umerii sexului 
„slab”, cum îl numim noi de obicei. 

Femeile sunt acelea care cară piei pentru pereţii 
corturilor sau colibelor, le întind la soare şi desenează cu o 
bucală de cărbune forma necesară. Pe urmă pieile sunt 
tăiate şi prinse în cureluşe subţiri. Se aduc parii împreună 
cu toate obiectele destinate noii locuinţe. Pe locul ales în 
acest scop, cu ajutorul unor unelte foarte primitive, se face 
o groapă rotundă, adâncă de circa două picioare, fixându-se 
jur-împrejur un număr mai mare sau mai mic de pari, în 
funcţie de dimensiunea locuinţei. Parii trebuie să aibă cel 
puţin lungimea egală cu diametrul gropii. Împreunaţi la 
vârf, ei sunt legaţi cu nuiele de alun sau de salcie. Femeile şi 
fetele trebuie să se caţere pe pari şi să facă legăturile, 
susţinându-se numai cu ajutorul picioarelor, ceea ce nu-i 
deloc o treabă uşoară. Eşafodajul acesta reprezintă 
scheletul locuinţei. Partea cea mai complicată a construcţiei 
este însă aşezarea pe schelet a pieilor care atârnă deosebit 
de greu. Parii verticali sunt sprijiniți la mijloc cu proptele 
bifurcate în vârf şi fixate tot cu cureluşe. Astfel, în interior 
se formează două încăperi concentrice. Amândouă şirurile 
de pari sunt acoperite cu piei, lăsându-se sus o 
deschizătură pe unde iese fumul când arde focul în mijlocul 
cortului. Cele două încăperi pot fi mascate cu piei sau 
împletituri, după dorinţa proprietarului. 

Cortul în care fusei condus era mic şi pentru moment, 
neocupat. Îmi pironii calul afară, dădui la o parte cele două 
piei ce mascau intrarea şi păşii înăuntru fără să mă 
sinchisesc de căpetenia care nici nu avea intenţia, de fapt, 
să mă urmeze... 

Nu trecură nici două minute că se ivi în cort o indiană 
foarte bătrână, cu o legătură de vreascuri în spinare. 
Lepădă vreascurile şi ieşi, ca să se întoarcă apoi cu un vas 
de lut, mare şi cam hârbuit. Aprinse focul şi aşeză oala la 
fiert. 


Eu mă lungisem jos şi o priveam în tăcere. Ştiam că după 
mentalitatea indienilor mi-aş fi pierdut mult din prestigiu, 
dacă intram în vorbă cu ea. De altfel, pentru mine era clar 
că mă aflam aici de fapt sub supraveghere şi că, pe ascuns, 
ochii gazdelor mă spionau prin nu ştiu ce spărturi nevăzute. 

Mâncarea dădu în clocot şi mirosul mă anunţă că e vorba 
de carne de vită. Într-adevăr, după vreun ceas, bătrâna îmi 
aşeză la picioare oala fierbinte şi plecă iar, lăsându-mă să 
mănânc în toată voia. Ceea ce şi făcui. Mărturisesc că pulpa 
de bivol îmi plăcu foarte mult; nici zeama n-o găseam de 
lepădat; doar că vasul nu prea strălucea de curăţenie şi-mi 
lipsea sarea, de care indienii nu vor să audă. 

La drept vorbind, mă bucuram de un tratament 
excepţional, iar în ce priveşte vasul, pot paria şi azi că era 
singurul disponibil din toată tabăra. 

Mă ospătai deci şi întins pe jos cu pătura strânsă sub cap, 
dădui frâu liber gândurilor. Stând aşa, îl auzii de afară pe 
mustangul meu, care se ospăta. Va şi zică, gazdele se 
îngrijiseră şi de cal. în acelaşi timp, auzeam cum doi indieni 
patrulează neîncetat în jurul cortului. Ceva mai târziu, focul 
se stinse şi adormit. Mă aflam, desigur, în pragul unor 
evenimente serioase - şi oboseala nu-mi putea fi de folos. 
Un foşnet mă trezi în zori. Ridicându-mi pleoapele, o văzui 
iarăşi pe bătrână aprinzând focul şi aşezând oala la fiert. 

Îşi făcea datoria fără să mă privească, fără să-mi acorde 
cea mai mică atenţie; ceea ce nu însemna însă nici o jignire 
la adresa mea. 

Consumai carnea cu aceeaşi poftă ca în ajun, după care 
hotărâi să ies puţin din cort. Dar numai ce scosei capul 
afară, că una din străji se şi repezi la mine cu sulița. 

Această comportare n-o puteam tolera fără să-mi pierd 
pentru totdeauna autoritatea în ochii comanşilor. Apucai 
deci sulița cu amândouă mâinile, aproape de vârf şi 
împingând repede înainte, o smucii apoi cu atâta putere, 
încât bietul indian o scăpă din mâini şi căzu lat. 


— Iuf! răcni el, ridicându-se şi smulgându-şi cuțitul de la 
brâu. 

— Iuf! mă strâmbai, trăgând la rândul meu cuțitul şi 
aruncând sulița în cort. 

— Faţa palidă să-mi dea sulița! 

— Pielea-roşie n-are decât să intre înăuntru şi s-o ia! 

Judecând după mutra lui, invitaţia nu părea să-l 
ispitească. Dar iată că răsări celălalt străjer. 

— Omul alb să intre în cort! îmi porunci pe un ton 
categoric. 

Vârful suliţei sale mai că-mi atingea faţa, încât nu putui 
rezista ispitei de a repeta experimentul de adineauri. Cât ai 
clipi, căzu şi acest de-al doilea comanş cu nasul în pământ, 
iar sulița lui urmă drumul celei dintâi. 

Lucrul acesta li se păru prea de tot; strigară amândoi, 
alarmând întreaga tabără. 

Exact în dreptul cortului meu se afla un alt cort mult mai 
arătos şi cu trei scuturi agăţate la intrare. La strigătul 
paznicilor, perdeaua de piele se dădu la o parte şi un cap 
oacheş de fată se ivi ca să afle pricina tărăboiului. Doi ochi 
negri, focoşi, stăruiră o clipă asupra mea. Apoi căpşorul 
dispăru. Două secunde mai târziu se arătară cele patru 
căpetenii şi veniră spre noi. La un semn al lui Ilo-kei-hun, 
străjile se retraseră. 

— Ce caută faţa palidă aici, în faţa cortului? 

— Aud bine? Pesemne că fratele meu vrea să ştie ce 
caută aici cei doi paznici roşii. 

— Ei fac de strajă pentru ca omului alb să nu i se 
întâmple nimic. Deci, stai înăuntru! 

— Oare printre războinicii lui 'To-kei-hun se află oameni 
răi şi păcătoşi care nu ascultă de poruncile căpeteniei, că se 
simte nevoia de paznici ca să-i ocrotească pe musafiri? Old 
Shatterhand se lipseşte de pază! El va zdrobi cu pumnul 
său ţeasta oricărui mişel şi făţarnic. Fraţii mei să se 
întoarcă fără grijă la wigwamul lor; vreau să mă plimb 
puţin. Pe urmă mă întorc şi stăm de vorbă. 


Intrai în cort şi-mi luai armele care, fireşte, nu era cazul 
să rămână acolo. Dar când să ies din nou, mă pomenii cu o 
duzină de sulițe îndreptate asupra mea. Eram, deci, 
prizonier. Să-i înfrunt? Să aleg calea luptei? Nu, îmi veni 
altă idee. Mă trăsei către fundul cortului şi cu tomahawkul 
despicai pielea groasă ca să mă strecor afară. 

leşii astfel prin dos, în timp ce comanşii păzeau cu 
străşnicie intrarea. Văzându-mă, îşi holbară mai întâi ochii 
de uimire. Apoi se stârni un vacarm, de parcă le-ar fi scăpat 
din lanţuri o sută de urşi. Căpeteniile, care între timp se 
întorseseră la corturile lor, reveniră într-o goană deloc 
potrivită cu ţinuta mândră de până atunci. Îşi făceau loc cu 
coatele printre războinici, alergând să mă prindă. 

Să mă fi opus cu arma? Nu era posibil. M-ar fi omorât şi 
pe mine şi pe tovarăşii a căror salvare o urmăream. 
Hotărât, scosei din buzunar luneta şi o îndreptai asupra lor, 
strigând cât se poate de crunt: 

— Staţi, că vă curâţ pe toţi! 

Se traseră înapoi speriaţi. Ori nu cunoşteau deloc 
asemenea instrument, ori poate îl mai văzuseră aiurea, dar 
nu ştiau ce nefaste puteri o fi ascunzând. 

— Ce vrea omul alb? vorbi To-kei-hun. De ce nu şade în 
wigwamul lui? 

— Old Shatterhand e mare vraci printre oamenii albi, îl 
lămurii eu. Am să vă dovedesc că pot nimici întregul neam 
al comanşilor. 

Băgai luneta la loc în buzunar, apucai în schimb carabina 
Henry şi arătai spre unul din corturile mai depărtate: 

— Oamenii roşii să se uite la prâjina aceea din faţa 
cortului! 

Dusei arma la ochi şi apăsai pe trăgaci. Glonţul nimeri 
exact în vârful prăjinii. Un murmur de admiraţie se făcu 
auzit peste tot. Indienii preţuiesc îndemânarea şi curajul 
chiar şi al celui mai neîmpăcat duşman al lor. 

Al doilea glonţ nimeri mai jos, la o distanţă de jumătate 
de ţol, al treilea şi mai jos, la aceeaşi distanţă. Acum 


murmurul încetă. Indienii, necunoscând decât puşca 
obişnuită cu două încărcături, rămaseră perplecşi în faţa 
carabinei mele cu repetiţie. La cel de-al patrulea foc, 
mulţimea înmărmuri. Apoi, cu al şaselea şi al şaptelea, 
uluirea comanşilor crescu fără margini şi groaza se desenă 
pe chipurile lor. Trăsei astfel de nu mai puţin de douăzeci 
de ori, găurind prăjina în tot atâtea locuri şi mereu la 
aceeaşi distanţă. Apoi, cu cel mai firesc aer posibil, îmi 
agăţai carabina de umăr si, pe un ton flegmatic, rostii: 

— Ei, s-au convins bărbaţii roşii că Old Shatterhand e un 
vraci neîntrecut? Cine va încerca să-i facă vreun rău se va 
alege cu moartea! Howgh! 

Îmi văzui astfel de drum fără să întâmpin nici o 
împotrivire. În faţa corturilor înşirate de ambele părţi, 
femei şi fete se uitau la mine ca la o fiinţă cu puteri 
supraomeneşti. Puteam să fiu satisfăcut de impresia ce o 
lăsase scamatoria mea. 

La unul din corturi stătea o strajă, ceea ce mă făcu să 
bănuiesc că se află un prizonier. Dar cine anume? Să-l 
întreb pe paznic, să nu-l întreb? Când, deodată, aud un glas 
cunoscut: 

— Massa, oh, lăsăm negru afară! Indian prins la Bob, 
vrem tăiem şi mâncăm. 

Cârmii spre intrare, dădui la o parte pieile şi-l scosei 
afara pe Bob. Înspăimântat, străjerul nici nu încercă să se 
opună, iar în rândurile celorlalţi nu se auzi nici un protest. 

— Te-au închis aici chiar după sosire? îl întrebai pe 
negru. 

— Da, massa. Luat Bob de la cal şi băgat cert. Aşa stam 
Bob până acum. 

— Va să zică, nu ştii unde se află massa Bernard? 

— Oh, massa Bern' n-ai văzut, n-ai auzit. 

— Vino ! 'Ţine-te după mine! 

Trecurăm astfel de câteva corturi, când ne aţinură iarăşi 
calea cei patru şefi, urmaţi de o suită numeroasă. leşiseră 
prudenţi din dosul corturilor pentru a-mi tăia drumul. Dusei 


repede mâna la puşcă, dar To-kei-hun îmi făcu semn că nu 
vine cu gânduri rele. Mă oprii, deci şi-l aşteptai. 

— Încotro se duce fratele alb? Să vină la sfatul 
căpeteniilor, să stăm de vorbă! 

Până atunci fusesem „omul alb” sau „faţa palidă”. Acum 
mă transformasem în „fratele alb”. Se vedea deci că le 
impusesem oarecare respect. 

— Vor fuma fraţii roşii calumetul cu mine? 

— Vom sta mai întâi de vorbă şi dacă spusa ta se va 
dovedi dreaptă, vei fi privit ca un fiu al comanşilor. 

— Atunci fraţii mei să se întoarcă! Old Shatterhand va 
veni în urma lor. 

O luarăm iarăşi îndărăt şi trecurăm de cortul meu. Ceva 
mai încolo, în susul uliţei, o zării pe Tony, bătrână iapă a lui 
Sam, iar alături, priponiţi unul lângă altul, caii lui Winnetou 
şi Bernard. Prizonierii însă nu erau acolo; altminteri aş fi 
văzut afară străjile. 

În cele din urmă, ajunserăm într-un fel de piaţă aproape 
circulară, înconjurată de mai multe rânduri de indieni. Aici 
era, desigur, locul tradiţional al sfatului. 

Căpeteniile păşiră în mijloc şi se aşezară. O seamă de 
războinici, privilegiați din cine ştie ce motive, se apropiară 
şi ei, luând loc în semicerc dinaintea căpeteniilor. Fără să 
aştept o invitaţie specială, mă aşezai la rândul meu, ba îi 
făcui semn şi lui Bob să se ghemuiască mai în spate. 
Atitudinea mea nu le conveni deloc căpeteniilor. 

— De ce omul alb se aşază când e vorba să-l judecăm? 
întrebă supărat To-kei-hun. 

Făcui un gest de om sigur şi stăpân pe sine: 

— Şi mă rog, oamenii roşii de ce se aşază când e vorba 
să-i judece Old Shatterhand? 

În ciuda feţei lor ca de piatră, descifrai totuşi că replica 
mea îi surprinsese. 

— Omul alb are o limbă cam glumeaţă, dar fie, să stea jos. 
Totuşi, pe negru de ce 1-a scos din cortul lui şi ni-l aduce 


acum şi la sfat? Nu ştie Old Shatterhand că negrii n-au 
dreptul să şadă în faţa omului roşu? 

— Omul acesta se află în slujba mea. Când eu îi 
poruncesc să şadă, atunci se aşază chiar şi în faţa 
căpeteniilor roşii! Hai, să înceapă sfatul! 

Uram convins că numai cu acest mod impertinent de a 
mă purta îmi pregăteam oarecum salvarea. Cu cât mai 
îndrăzneţ mă arătam, fireşte, fără a-i ofensa direct, cu atât 
mai mult creşteam în ochii lor. O supunere pasivă ar fi 
echivalat cu moartea. 

To-kei-hun aprinse calumetul şi-l trecu din mână-n mână. 
Mie nu mi-l oferi. Ceremonia încheiată, căpetenia se sculă şi 
se porni pe cuvântat. Indienii sunt îndeobşte foarte tăcuţi şi 
rezervaţi faţă de străini. Dar cu anumite prilejuri ei 
demonstrează un debit verbal care în nici un caz nu rămâne 
în urma celui european. Există chiar căpetenii care şi-au 
cucerit faima prin talentul şi elocinţa lor, asemenea marilor 
oratori ai lumii antice sau moderne. Limbajul lor colorat, 
înflorit, aminteşte parcă poezia graiurilor orientale. 

Căpetenia începu cu obişnuita introducere ce se face la 
judecarea unui alb, de fapt un rechizitoriu adresat întregii 
rase: 

— Omul alb să asculte! Vorbeşte To-kei-hun, căpetenia 
comanşilor! Multe ocoluri a făcut soarele din vremea când 
oamenii roşii erau singurii stăpâni ai pământului dintre cele 
două ape mari. Ei au ridicat oraşe, au sădit pomi, au vânat 
bizoni. Ale lor erau şi raza soarelui şi ploaia; ale lor 
pădurea, muntele şi savanele fără sfârşit. Aveau neveste şi 
fiice, fraţi şi feciori. Şi erau fericiţi! Dar au venit oamenii cu 
faţa ca zăpada şi cu sufletul negru ca fumul. Nu erau mulţi 
la număr şi oamenii roşii i-au găzduit în wigwamurile lor. 
Dar ei aveau arme necunoscute şi apă de foc; ei au adus alţi 
zei şi alţi preoţi, au adus trădarea, molima şi moartea. Şi 
veneau din ce în ce mai mulţi de dincolo de marea apă. 
Limba lor era vicleană şi cuțitul tăios. Oamenii roşii s-au 
încrezut în ei, dar au căzut pradă înşelăciunii. Au fost 


nevoiţi să le dea pământul unde odihnesc părinţii lor; au 
fost izgoniți din wigwamurile şi din ţinuturile lor de 
vânătoare şi la orice împotrivire, erau ucişi fără milă. 
Pentru a-i dobori, feţele palide au semănat zâzanie între 
triburile oamenilor roşii, care au prins să se bată între 
dânşii, murind ca şi coioţii în deşert. Blestem albilor, 
blestem lor! Cadă asupra lor nenorociri câte stele pe cer şi 
câtă frunză pe arborii pădurii! 

Un strigăt unanim de aprobare sublinie alocuţiunea 
şefului al cărui glas tunător răsuna până departe. Apoi To- 
kei-hun reluă: 

— Şi iată că un astfel de om cu obrajii, palizi a venit 
încoace, la wigwamurile comanşilor. Culoare de mincinos şi 
limbă de trădător! Dar războinicii roşii îl vor asculta şi-l vor 
judeca după dreptate. Vorbească deci! 

Se aşeză la loc. În schimb, îi urmară la cuvânt alte trei 
căpetenii, rostind fiecare câte un discurs asemănător şi 
cerându-mi să vorbesc la rândul meu. În timpul 
discursurilor, eu îmi scosei caietul de schiţe şi încercai să 
desenez căpeteniile din faţa mea, ca şi mulţimea de 
războinici şi corturile din jurul pieţei. 

După ce şi al patrulea orator îşi încheie cuvântarea în 
uralele asistenţei, 'To-kei-hun mi se adresă arătând cu 
degetul: 

— Ce tot face omul alb acolo, în timp ce conducătorii 
comanşilor vorbesc spre a fi ascultați? 

Rupsei fila din caiet, mă sculai în picioare şi i-o dădui. 

— lată, marea căpetenie poate să vadă ce fac! 

— Iuf! exclamă indianul după ce-şi aruncă ochii pe schiţa 
mea. 

— Iuf! luf! Iuf! făcură şi celelalte trei căpetenii văzându- 
mi opera. 

Iar 'To-kei-hun adaugă: 

— Mare minune! Omul alb vrăjeşte pe pielea asta albă 
sufletele comanşilor! Uite, aici e Io-kei-hun, aici tustrei 


fraţii lui, căpeteniile, dincoace războinicii şi corturile! Ce-o 
fi vrând omul alb? 

— Omul roşu va vedea imediat. 

Îi luai hârtia din mână şi o arătai şi altor războinici din 
spatele meu; toţi rămaseră uluiţi ca şi căpeteniile lor. Se 
uitau la schiţa mea ca la o minune. Făcui apoi din ea un 
cocoloş şi-l băgai pe ţeava carabinei. 

— To-kei-hun, ziceai adineauri că pe această hârtie v-am 
vrăjit sufletele. Iată-le acum în ţeava. Vrei să le împrăştii în 
cele patru vânturi pentru ca nimeni dintre voi să nu ajungă 
vreodată în veşnicele plaiuri ale vânătoarei? 

Efectul acestei farse îmi întrecu aşteptările. Şefii săriră în 
sus ca arşi. De jur împrejur se ridică un strigăt de groază. 

Văzând ce se întâmplă, mă grăbii să-i liniştesc. 

— Oamenii roşii să se aşeze şi să fumeze cu mine 
calumetul păcii. Dacă se vor purta cu mine ca fraţii, le voi 
înapoia sufletele. 

Se aşezară în mare grabă şi To-kei-hun scoase pipa. Îmi 
veni atunci o idee năstruşnică prin care să-i fac şi mai docili. 
Unul din şefi purta la haină doi nasturi mari de alamă, 
socotindu-i, pesemne, podoabe de preţ. Mă apropiai de 
acesta: 

— Pratele roşu să-mi împrumute podoabele! Am să i le 
dau repede înapoi. 

Şi, niciuna, nici două, smulsei nasturii, întorcându-mă 
foarte calm, fără să-i iau în seamă uluirea. 

— Fraţii mei roşii văd aici, între degetele mele, aceste 
podoabe, câte una în fiecare mână. Acum, băgaţi de scamă! 
Mă prefăcui că le arunc în sus şi le arătai apoi mâinile 

goale. 

— Fraţii mei să se uite bine! Unde sunt nasturii? 

— Au zburat ! exclamă cu ciudă păgubitul. 

— Da, au zburat departe, spre soare. Fratele meu roşu să 
tragă după ei şi să-i aducă iar pe pământ! 

— Asta n-o poate nimeni, nici măcar vraciul! 


— Atunci trag eu! Fraţii mei să fie cu luare-aminte ca să 
vadă când vor cădea podoabele. 

Nu folosii carabina, în care se afla cocoloşul de hârtie, ci 
puşca mea cea veche, cu două ţevi, gata încărcată. O ridicai 
de lângă To-kei-hun şi trăsei un foc în sus. Câteva secunde 
şi se auzi căzând ceva lângă noi. Proprietarul preţioasei 
podoabe se repezi la locul cu pricina şi cu ajutorul cuţitului, 
dezgropa din pământ un nasture. 

— luf, e al meu! 

Pe când toţi se îmbulzeau să vadă minunea, eu băgai 
nasturele celălalt pe cea de-a doua ţeava şi trăsei din nou. 
Indienii stăteau toţi cu ochii în sus. Deodată, Bob strigă, 
frecându-şi umărul şi ţopăind într-un picior: 

— Oh, massa, nimerim Bob! Puşcat umăr! 

Într-adevăr, cel de-al doilea nasture căzu pe umărul lui şi 
se rostogoli la pământ. Indianul îl ridică şi pe acesta şi 
prinzându-şi împreună la piept, făcu o grimasă care să 
arate clar că de aci încolo nu va mai permite să fie 
proiectaţi în soare. 

Această şmecherie, dintre cele mai simple, făcu o 
impresie de necrezut. Aruncasem doi nasturi în soare şi-i 
adusesem iarăşi pe pământ cu câte un foc de armă! Şi 
nasturii fuseseră într-adevăr sus, altminteri cum s-ar fi 
îngropat unul atât de adânc în ţărână şi cum ar fi căzut 
celălalt drept pe umărul negrului, provocându-i şi o 
vânătaie respectabilă?! Şefii şedeau gânditori, tăcuţi; nici 
nu mai ştiau ce să facă, iar războinicii din jur aşteptau 
intimidaţi desfăşurarea evenimentelor. 

Încercai atunci să risipesc încordarea, ce-i drept, într-un 
fel destul de riscant. Lângă To-kei-hun se afla calumetul şi 
punga de oposum în care indienii îşi ţin tutunul amestecat 
cu foi de cânepă. Ridicai de jos calumetul şi-l umplui. Apoi, 
luând un aer solemn, cuvântai: 

— Fraţii roşii să se uite la Old Shatterhand, care stă aici, 
în faţa lor! Văd ei oare la cingătoarea mea vreun scalp de 
indian, sau măcar un smoc de păr care să-mi împodobească 


încălţările? Unde e dovada că mi-aş fi pătat vreodată 
mâinile cu sângele comanşilor? Mă aflam cu prietenii mei în 
pădure pe când războinicii Racurroh fumau calumetul cu 
cei doi duşmani ai noştri. Şi totuşi nu m-am atins de ei. Apoi, 
prinzându-l pe Ma-ram, fiul marei căpetenii To-kei-hun, nu 
l-am ucis, ci, înapoindu-i armele, l-am adus încoace, la 
wigwamul tatălui său. Oare mi-ar fi fost greu să omor şase 
războinici de-ai voştri? Şi totuşi nu le-am făcut nici un rău, 
mulţumindu-mă să leg pe unul din ei, pentru ca apoi să 
poată fi găsit şi eliberat de ai săi! N-aş fi putut oare să-i 
urmăresc pe războinicii care mergeau în munţi, să semăn 
moarte printre ei şi să pângăresc mormântul slăvitei 
voastre căpetenii? N-am tras eu în cei doi albi care v-au 
răpus straja şi au fugit cu aurul? Nu port eu aici, în ţeava 
puştii, sufletele voastre şi totuşi nu le spulber în vânt? N-aş 
fi în stare, credeţi, să arunc în soare toate pungile voastre 
cu „medicamente” fără să le mai aduc înapoi? Şi totuşi nu 
fac nimic din toate acestea, pentru că doresc să fiu frate cu 
comanşii, să fumez cu ei calumetul! Conducătorii voştri sunt 
viteji şi înţelepţi. Ei urăsc nedreptatea. Dar cel care nu 
crede ce-am spus va cădea trăsnit de puşca asta cu care eu, 
Old Shatterhand, trag câte o mie de gloanţe la rând! E 
timpul deci să fumăm pentru pace! 

Aprinsei pipa - şi suflând fumul spre cer, spre pământ şi 
în cele patru vânturi, o trecui în mâna lui To-kei-hun. 
Izbutisem să-l supun voinţei mele. Omul luă calumetul, suflă 
la rândul lui şase fumuri şi-l dădu mai departe. Ultimul 
dintre şefi mi-l înapoie şi abia atunci mă aşezai din nou, de 
data asta chiar în mijlocul lor. 

— Fratele alb ne va întoarce acum sufletele? întrebă 
îngrijorat unul din şefi. 

Trebuia să răspund cu mult tact diplomatic. 

— Dar mă privesc oare bărbaţii roşii ca pe un fiu al 
comanşilor? 

— Old Shatterhand e fratele nostru şi e liber. El va primi 
un cort şi va trăi după pofta inimii lui. 


— Şi ce cort îmi daţi? 

— Old Shatterhand e un mare războinic. El îşi va alege 
singur cortul. 

— Atunci fraţii mei să mă însoţească! Vreau să mi-l aleg. 

Se ridicară şi pornirăm împreună. 

Luai la rând toate corturile până ajunserăm în faţa unuia 
păzit de patru străji. Acolo îmi făcui mâinile pâlnie la gură şi 
imitai urletul coiotului. Numaidecât veni dinăuntru 
răspunsul aşteptat. Dintr-un salt mă postai la intrare. 

— Old Shatterhand va locui aici! 

Şefii se uitară ca prostiţi unul la altul; nu prevăzură deloc 
această situaţie. 

— Aici nu se poate. 

— De ce, mă rog? 

— Aici stau duşmanii comanşilor. 

— Care duşmani? 

— Două feţe palide şi un om roşu. 

— Cum îi cheamă? 

— Roşul e Winnetou, căpetenia apaşilor, iar unul dintre 
albi e Sans-ear, care îi omoară pe indieni. 

Să nu-şi fi dat ei oare seama că făceam parte din acelaşi 
grup? Ce-i drept, lui Ma-ram nu-i pomenisem nimic. Ar fi 
putut s-o afle însă de la Patrik Morgan. 

— Old Shatterhand vrea să-i vadă pe prizonieri! Şi, fără 
să aştept răspuns, intrai în cort. Căpeteniile mă urmară în 
mare grabă. 

Prizonierii zăceau la pământ, legaţi de mâini şi de 
picioare, prinşi în acelaşi timp de proptelele cortului, îmi 
recunoscuseră, fireşte, glasul, dar tăceau cu toţii mâlc. 
Nimeni nu-şi trăda cu vreun gest bucuria. 

— Dar ce-au făcut aceşti oameni? mă adresai 
căpeteniilor. 

— Au omorât războinici de-ai noştri. 

— Fratele meu a văzut cu ochii lui cum îi omorau? 

— Au văzut ceilalţi războinici. 


— Atunci vor trebui să aducă dovezi! În orice caz, eu 
rămân aici, iar oamenii aceştia vor fi musafirii mei! 

Scosei cuțitul şi dădui să tai legăturile care îi imobilizau 
pe prizonieri, dar unul din capii indienii mă apuca de braţ. 

— Oamenii aceştia trebuie să moară. Fratele alb nu are 
dreptul să-i socotească musafiri. 

— Şi cine poate să mă oprească? 

— Cele patru căpetenii Racurroh! 

— Poftim, să încerce! 

Mă intercalai între indieni şi prizonierii lor. În afară de 
cele patru căpetenii, nu mai intrase înăuntru decât negrul 
Bob. 

— Bob, taie curelele! Începe cu Winnetou! Negrul se 
apropiase între timp de stăpânul său. 

Dar ordinul era ordin şi pe urma va fi chibzuit şi că 
Winnetou ne poate fi de mai mare folos decât Bernard. 

— Omul negru să bage cuțitul la loc! izbucnii unul din 
şefii comanşilor. 

Dar, până una alta, Winnetou se şi eliberase. 

— Iuf! exclamă căpetenia văzându-se neluat în seamă. Şi 
dădu să se arunce asupra lui Bob, care tocmai se pregătea 
să taie legăturile lui Sam. 

Îi tăiai calea indianului, dar, sesizându-i intenţia sării 
repede într-o parte. Totuşi cuțitul lui mi se înfipse sus, în 
braţ, pentru care îl pocnii numaidecât de căzu ca o bucată 
de lemn. Nici nu avu timp mai scoată cuțitul din rană. Cu 
încă o lovitură, scăpai de alt indian, apoi sării în gâtul celui 
de-al treilea în timp ce Winnetou - deşi cu mâinile umflate - 
îl apucă de beregată pe To-kei-hun. 

Nu se auzise decât un iuf! şi atât. Străjile stăteau fără 
grijă afară, în timp ce noi, aici, puneam stăpânire pe cort, 
iar tuspatru căpeteniile zăceau legate cobză, cu căluşe în 
gură. 

— Heavens, cerule! Asta înseamnă, ca să zic aşa, ajutor la 
mare ananghie! se bucură Sam frecându-şi mădularele 


amorţite. Dragă Charlie, tare sunt curios, ca să zic aşa, cum 
ai făcut şi ai dres toate astea? 

— Las” că afli mai târziu. Acum faceţi-vă rost de arme! 
Luaţi de la şefii ăştia, că au destule. 

La rândul meu, desfăcui punga cu muniții şi-mi încărcai 
carabina ca să fiu pregătit pentru orice eventualitate. Între 
timp, le dădui celorlalţi instrucţiunile necesare, 
recomandându-le să ucidă pe loc cele patru căpetenii în 
cazul că vom fi atacați. Apoi, ca şi când nimic nu s-ar fi 
întâmplat, ieşii afară. Din respect faţă de căpeteniile lor, 
străjile se mutaseră la oarecare distanţă. Mai încolo 
aşteptau o mulţime de comanşi, care se adunaseră din 
curiozitate. Mă dusei întâi de toate la străjeri. 

— Ştiu războinicii comanşi că Old Shatterhand a devenit 
frate cu căpeteniile lor? 

Oamenii îşi plecară ochii în pământ. Ceea ce ar fi voit sa 
însemne: da. 

— Fraţii mei să păzească bine cortul, să nu lase pe nimeni 
înăuntru până nu vor primi alte porunci din partea 
căpeteniilor. 

Apoi mă adresai mulţimii: 

— Plecaţi şi chemaţi pe toţi războinicii la sfat! Se 
Împrăştiară numaidecât, iar eu o luai singur spre locul 
sfatului. Cine nu e familiarizat cu uzanţele indienilor mi-ar 
atribui, desigur, un curaj fără seamăn. Aprecierea însă ar fi 
exagerată. Indianul nu e nicidecum „sălbaticul” drept care 
trece. El are legile şi datinile lui neclintite. Cine ştie să se 
folosească de ele nu prea are motive de teama. Şi, în fond, 
aici totul era, încă de la început, o chestiune de viaţă sau 
moarte. Mai mult decât viaţa nu-mi puteam risca. 

Pe când mergeam spre locul întrunirii, reuşii să-mi leg 
rana de la braţ, de altfel neînsemnată. Mă aşezai apoi exact 
în locul pe care-l ocupasem cu câtva timp înainte. Nu dură 
decât zece minute şi piaţa se umplu de războinici, în afară 
de centrul unde şezuseră adineauri războinicii favoriţi. 
Oriunde în altă; parte un asemenea miting n-ar începe fără 


forfotă şi gălăgie. Aici însă, printre aşa-zişii sălbatici, nu se 
auzea o şoaptă. Oamenii veneau solemni şi tăcuţi, îşi 
alegeau locul şi aşteptau apoi nemişcaţi ca nişte statui. 

Făcui semn celor mai aleşi dintre războinici să se apropie. 
După ce aceştia se aşezară în semicerc în faţa mea, rostii: 

— Old Shatterhand a devenit frate cu căpeteniile 
comanşilor. Ştiaţi acest lucru? 

— Ştiam! răspunse un războinic în numele celorlalţi. 

— Prin urmare, trebuie să-şi aleagă un cort pe placul lui 
şi i-a plăcut cortul unde stau prizonierii! Oare cortul ales i 
se cuvine ori ba? 

— 1 se cuvine! 

— Şi totuşi căpeteniile n-au vrut să ţină seama de dreptul 
lui. Sunt oare căpeteniile comanşilor nişte mincinoşi? 
Prizonierii au cerut ca Old Shatterhand săi ocrotească. Să 
le fi respins cererea? 

— Nu! 

— Deci Old Shatterhand i-a luat sub scutul său socotindu- 
i oaspeţi. Avea el acest drept? 

— Avea şi dreptul şi datoria, întări acelaşi războinic. Dar 
nu are voie să-i scape de judecată. Poate să-i ocrotească şi 
să moară laolaltă cu ei. 

— Dar dacă se pune chezaş pentru ei, are voie să-i 
dezlege? 

— Asta da. 

— Înseamnă că n-a făcut decât ceea ce se cuvine! Totuşi 
unul din şefii comanşilor a încercat să-l omoare şi l-a rănit la 
braţ. Ce face un comanş când cineva încearcă să-l ucidă în 
propriul său cort? 

— Îl omoară el. 

— Şi ce face cu ceilalţi, care dau ajutor ucigaşului? 

— Îi omoară pe toţi! 

— Praţii mei sunt înţelepţi şi cântăresc lucrurile după 
dreptate. Cei patru şefi ai comanşilor au vrut să mă omoare. 
Totuşi eu nu i-am ucis. I-am doborât cu pumnul şi atâta tot. 
Acum zac legaţi în cort şi păziţi de oaspeţii mei. Sânge 


pentru sânge, iertare pentru iertare! În schimbul libertăţii 
celor care au vrut să mă ucidă, vă cer eliberarea 
prizonierilor! Fraţii mei să se sfătuiască. Am să aştept aici 
răspunsul. Dar nu cumva oaspeţii mei să fie tulburaţi! Dacă 
cineva dintre voi pătrunde în cort, oamenii mei vă vor ucide 
căpeteniile. 

Nimic pe chipurile lor nu trăda grava impresie pe care 
cuvintele mele trebuie s-o fi făcut. Eu mă depărtai câţiva 
paşi, ca să nu asist la dezbateri. 

Războinicii din centru alcătuiau, aşa cum mă aşteptam de 
altfel, un soi de consiliu ajutător. La un semn ieşiră, din 
rânduri câţiva bărbaţi, cărora sfetnicii parcă le dădură 
instrucţiuni spre a fi transmise mulţimii. În sânul 
războinicilor se produse oarecare animaţie, dar fără să-mi 
pricinuiască neplăceri. Apoi se desfăşurară discuţii 
îndelungate, până ce, în sfârşit, trei bărbaţi veniră spre 
mine şi unul dintre aceştia vorbi: 

— Fratele alb îi ţine prizonieri pe şefii Racurroh ? 

— Da. 

— El trebuie să-i predea războinicilor comanşi pentru 
judecată. 

— Fraţii mei uită, pesemne, că nu au voie să-şi judece 
conducătorii decât în cazul că s-ar dovedi laşi în luptă. 
Căpeteniile comanşilor, încercând să-l ucidă pe Old 
Shatterhand, se află acum în wigwamul şi în puterea lui. 
Singur el are dreptul să-i judece. 

— Şi ce are de gând fratele alb? 

— Dacă musafirii mei nu vor fi eliberaţi, am să-i omor pe 
şefii voştri! 

— Oare Old Shatterhand ştie cine sunt musafirii lui? 

— Desigur. 

— Unul din ei e Sans-ear, cunoscut ucigaş al indienilor. 

— L-au văzut oare fraţii mei omorând vreun comanş? 

— Nu. Dar câinele de Winnetou, care a ucis sute de fii ai 
comanşilor?! 


— Ştiu cumva fraţii mei că Winnetou ar fi răpus măcar un 
singur comanş Racurroh? 

— Nu. Dar al treilea? 

— E un om de sus, din miazănoapte, care în viaţa lui nu s- 
a atins de vreun indian. 

— Dacă fratele alb ne ucide căpeteniile, va pieri şi el, vor 
pieri şi oaspeţii lui! 

— Fraţii mei glumesc? Cine ar putea să-l omoare pe Old 
Shatterhand? Nu ţine el în puşcă sufletele comanşilor? 

Oamenii se aflau într-o mare dilemă şi statură mult pe 
gânduri. Dar nu puteau să-şi lase căpeteniile în voia soartei! 

— Fratele alb să aştepte până venim înapoi! 

Se depărtară şi luară dezbaterea de la capăt. Pe cât îmi 
dădeam seama, nu erau stăpâniţi de furie împotriva mea. 
Mă apărasem cu bărbăţie şi le arătasem încredere. A trata 
cu mine nu însemna, deci, a te umili. După vreo jumătate de 
oră, cei trei delegaţi se înapoiară. 

— Old Shatterhand şi oaspeţii săi vor fi liberi cât durează 
o pătrime din drumul soarelui pe cer. 

Aşadar, indienii îşi pregăteau obişnuita lor desfătare. 
Dându-ne drumul, aveau să ne hăituiască apoi ca pe nişte 
fiare, salvându-şi în acelaşi timp căpeteniile! Ne ofereau 
deci un avans de şase ore. Era puţin. Dar dacă porneam 
exact cu şase ore înainte de asfinţit, termenul se prelungea, 
practic, până în zori: noaptea, pe întuneric, nu puteau să ne 
urmărească, în această situaţie, refuzul ar fi fost o greşeală 
de neiertat. Se cerea totuşi prudenţă. 

— Old Shatterhand se va învoi numai daca oaspeţii lui îşi 
vor primi înapoi armele. 

— Le vor primi. 

— Şi toate celelalte lucruri? Mă gândeam mai ales Ia 
valorile pe care le avusese Bernard asupra sa; nu ştiam 
dacă indienii i le lăsaseră ori ba. 

— Vor primi totul! 

— Oaspeţii mei au fost luaţi prizonieri, deşi nu făcuseră 
nici un rău comanşilor Racurroh. În schimb, căpeteniile 


voastre au încercat să mă omoare. Şi acum vreţi să-şi 
recapete libertatea? Schimbul nu e drept! 

— Ce mai vrea fratele alb? 

— Rana pe care mi-au făcut-o la braţ să fie plătită cu trei 
cai aleşi de mine! Dau în schimb trei din caii noştri. 

— Fratele alb e viclean ca vulpea; el ştie că bieţii lui 
căişori sunt istoviţi. Dar împlinească-i-se voia! Când vor 
putea să iasă căpeteniile din wigwam? 

— Când vom pleca de aici. 

— Dar cum rămâne cu sufletele noastre? 

— N-am să le mai spulber în vânt. 

— Atunci Old Shatterhand să plece când vrea. Ele un 
mare războinic şi un şacal şiret. Căpeteniile vor fi fost cu 
mintea înceţoşată când au fumat cu el pipa păcii. Howgh! 

Târgul se încheiase. Puteam pleca. Indienii mă lăsară să 
trec nestingherit şi mă îndreptai agale spre cortul meu. 
Fireşte că acolo eram aşteptat cu multă nerăbdare. Văzând 
că intru neînsoţit de nimeni, tovarăşii înţeleseră că lucrurile 
nu s-au terminat tocmai prost. 

— Ei? sări cel dintâi Bernard. Nu-l răbda inima să mai 
aştepte. 

— Ţi-au luat cumva diamantele şi hârtiile? 

— Nu. De ce? 

— Fiindcă altminteri ar fi trebuit să le primeşti înapoi. 
Suntem liberi, pentru un răstimp de şase ore! 

— Liber, massa? se bucură Bob. Oh, liber Bob, liber 
massa Bern'! Dar puţin şase ore. Vinem indian, iar 
prindem... 

— Well, făcu Sam, mai mult n-am fi putut să ne dorim. 
Doar intrasem aici, ca să zic aşa, într-o belea grozavă! Şi 
Tony? Ce se întâmplă cu Tony? 

— O capeţi înapoi, ca de altfel toate lucrurile ce-ţi 
aparţin. Şi Winnetou îşi căpătă calul. Ceilalţi însă sunt prea 
obosiţi; deşi mă doare sufletul, am hotărât să-l înlocuiesc pe 
mustangul meu; am să aleg trei dintre caii căpeteniilor. 


— High-day, ura! izbucni Sam. Şase ore avans şi cai 
odihniţi! Asta ajunge, ca să zic aşa, pentru nişte vânători 
bătrâni ca noi. Doar n-o să alegi nişte gloabe! 

Acum mă apucai în sfârşit sa le povestesc pe scurt cele 
întâmplate din clipa dramaticei noastre despărţiri. Dar nici 
nu-mi terminai bine „raportul”, că mă auzii strigat. leşti din 
cort şi mă pomenii cu bătrâna care mă ospătase în două 
rânduri. 

— Faţa palidă să poftească! 

— Încotro? 

— La Ma-ram. 

Era o invitaţie ciudată. Îmi înştiinţai tovarăşii şi o urmai 
pe bătrânică până la cortul care-mi servise de adăpost în 
cursul nopţii. Acolo aşteptau doi cai. Pe unul din ei 
încălecase Ma-ram. 

— Fratele meu alb să meargă să-şi aleagă caii! Aşadar, 
asta era! leşirăm amândoi în prerie, unde păştea un număr 
considerabil de animale. Tânărul indian mă conduse la un 
armăsar murg. 

— Acesta e cel mai bun dintre caii comanşilor! Ma-ram îl 
are de la tatăl său şi-l dăruieşte lui Old Shatterhand ca 
răsplată că nu i-a luat scalpul! 

Mă surprinse acest dar preţios, care dovedea mărinimia 
lui Ma-ram faţă de mine. Având un asemenea cal, nu mai 
puteam fi ajuns din urmă. Fireşte că acceptai. Apoi mă 
îngrijii de Bernard şi de Bob, alegându-le doi cai de 
nădejde. 

La întoarcere, Ma-ram opri în faţa cortului său. 

— Fratele meu alb binevoiască să descalece şi să intre! 

Nu se putea, fireşte sa refuz invitaţia. Tânărul mă 
introduse în cort şi fui tratat cu „kammas”, un soi de turtă 
căreia comanşii ştiu să-i dea un gust foarte plăcut. După 
care îmi luai rămas bun. 

Când ieşii din cort, o văzui iarăşi pe fata cu ochi negri, 
lucitori, care îmi atrăsese atenţia de dimineaţă, îşi făcea de 


lucru pe lângă caii noştri. Îmi pregătise nişte merinde şi la 
apariţia mea, se îmbujora toată. 

— Cine-i această fiică de Racurroh? îl întrebai pe Ma- 
ram. 

— Este Hil-lah-dih, „Izvorul limpede”, fata căpeteniei To- 
kei-hun. le roagă să-i primeşti darul, pentru că l-ai cruțat 
pe Ma-ram, fratele ei. 

Îi întinsei fetei mâna. 

— Manitu să-ţi dăruiască multă fericire şi multe veri 
însorite, floare gingaşă a preriei! Ochiul tău e limpede şi 
fruntea senină. Fie-ţi şi viaţa curata, netulburată de furtuni! 

Încălecai şi mă dusei să prezint prietenilor mei caii aleşi 
de mine. 'Toţi se arătară încântați, în special de armăsarul 
meu. 

— Charlie, exclamă Sam, ăsta face aproape cât Tony, 
numai că a mea are coada mai scurtă şi urechile mai lungi. 
În sfârşit, totul e în regulă. Pramatiile astea roşii ne-au 
servit cât se poate de bine. Până-n seară mai avem exact 
şase ore. Propun să plecăm. Pe urmă să-i vedem dacă mai 
pun mâna pe noi, ca să zic aşa. 

Ne pregătirăm tot calabalâcul. Apoi dezlegarăm pe cei 
patru şefi ai comanşilor. 

— Massa, trebuie grăbim! ne îndemnă Bob. Foarte mult 
trebuie repede grăbim, ca indian să nu prindem iar massa 
Bern',Sam, Charlie şi Winnetou! 

Cât mai întârziarăm în cort, căpeteniile nici nu se clintiră 
de la locurile lor. Urcarăm apoi în şa şi... la drum! Uliţa 
dintre corturi era pustie. Nici picior de indian. Fără îndoială 
că ne urmăreau cu toţii pe ascuns. Numai la cortul lui To- 
kei-hun mi se păru că stăruie două perechi de ochi de după 
perdea. O sută de inimi băteau în aşteptarea momentului 
când vom fi poate iarăşi prinşi. Aici însă, în acest cort, două 
inimi ne doreau salvarea... 

Chapter 4 IN CALIFORNIA. 

Trecurăm peste Rio Colorado, lăsarăm în urmă ţinutul 
Pahuta şi speram să atingem curând flancul răsăritean al 


munţilor Nevada şi să poposim câteva zile lângă lacul Mono. 
Drumul de la aşezările comanşilor până aici e un drum lung 
şi greu. Străbaţi savane nesfârşite, munţi uriaşi şi pustietăţi 
de nisip. Şi oricât de zdraveni ar fi cal şi călăreț, totuşi 
eforturile îi fac să se resimtă. 

Dar cine ne determina, de fapt, să batem atâta drum 
până în California? Întâi de toate Bernard, care voia să-şi 
găsească acolo fratele; în al doilea rând, presupunerea că 
cei doi Morgan, după ce şi-au pierdut toată prada la Rio 
Pecos, se vor fi îndreptat spre ţara aurului. Aveam destule 
temeiuri să bănuim acest lucru. 

Plecând atunci din satul comanşilor, călărisem fără popas 
seara şi toată noaptea, încât ajunserăm a doua zi către 
amiază lângă Sierra Guadelupa superioară. Iapa lui Sam şi 
calul ciolănos al lui Winnetou rezistau cât se poate de bine, 
în ciuda uriaşelor greutăţi ale drumului, iar caii primiţi de la 
comanşi nu ne provocau nici un fel de griji. Trecurăm şi de 
Guadelupa fără ca nimic să ne dea de bănuit că am fi 
urmăriţi. lar când, după câteva zile, traversarăm Rio 
Grande, orice teamă de comanşi, dispăru. 

La vest de Rio Grande se înşiră către nord, ca o salbă de 
piscuri, Cordilierii din Sonora, la care ajunserăm fără vreo 
păţanie deosebită. Aici însă interveni un eveniment 
important. 

Poposeam la ora prânzului pe coasta unui defileu. 
Winnetou, cocoţat mai sus, pe o stâncă, supraveghea 
drumul din faţa şi din urma noastră. 

— Iluf! făcu el deodată pe tonul acela gutural, propriu 
indienilor. 

Şi, lipindu-se de pământ, cobori târâş până la noi. 
Bineînţeles că apucarăm numaidecât armele şi sărirăm în 
picioare. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Marshall. 

— Oameni roşii. 

— Câţi? 

— Atâţia! 


Ne arătă cele cinci degete de la mâna dreaptă şi trei la 
mâna stângă. 

— Opt? Din ce trib? 

— Winnetou nu i-a putut recunoaşte; nu au nici un semn. 

— Sunt puşi pe război? 

— Nu sunt vopsiți cu albastru şi roşu, dar poartă arme. 

— Unde se află? Departe de noi? 

— Cam într-un sfert din ceea ce albii numesc o oră vor fi 
aici. Fraţii mei să se despartă. Sans-ear să vină cu mine, iar 
Marshall şi omul negru sa meargă pe acelaşi drum şi să se 
ascundă în dosul stâncilor. Fratele Şarli va rămâne aici 
lângă calul lui. 

Îi prinse pe ceilalţi patru cai de dârlogi şi-i duse după o 
stâncă, unde erau bine camuflaţi. Apoi indică locul fiecărui 
om din grup. Eu rămăsei singur: stăteam pe jumătate întors 
spre direcţia de unde aveau sa apară necunoscuţii. Puşca 
mi-o ţineam pregătită. 

Nu trecu bine sfertul de oră, că şi auzii tropot de cai. 
Făcui de parcă n-aş bănui nimic, dar trăgeam cu coada 
ochiului spre cei opt călăreţi care, zărindu-mă la rândul lor, 
se opriră locului. După un scurt schimb de cuvinte, îşi 
continuară drumul, apropiindu-se de mine. Terenul era atât 
de pietros, încât trecerea cailor noştri nu lăsase nici un 
semn. Drept urmare, străinii nu aveau de unde să ştie ca 
suntem mai mulţi. 

Mă ridicai liniştit, cu puşca în mână. Indienii îşi struniră 
caii cam la zece paşi de mine. Cel din frunte întrebă: 

— Ce face faţa palidă aici în munţi? 

— Mă odihnesc după atâta drum. 

— De unde vine faţa palidă? 

— De la malul lui Rio Grande. 

— Şi încotro merge? 

— Iuf! exclamă un alt indian înainte ca eu să răspund. 
Războinicii comanşilor l-au văzut pe omul acesta lângă apa 
lui Rio Pecos. Era împreună cu Ma-ram, fiul căpeteniei, şi a 
tras cu puşca după cei doi albi urmăriţi de fraţii mei. 


Aşadar, indianul făcea parte din grupul celor cinci 
comanşi care mă atacaseră, dându-le, din păcate, răgaz lui 
Fred Morgan şi fiului său să spele putina. De recunoscut 
nu-l recunoşteam, pentru că atunci apăruse vopsit în 
culorile războiului; de altfel, nici timpul nu-mi îngăduise să-i 
rețin figura. 

— Încotro a plecat atunci faţa palidă cu Ma-ram? mi se 
adresă iarăşi şeful micului eşalon. 

— La wigwamurile comanşilor. 

— Şi cum de s-a întâlnit omul alb cu Ma-ram? 

— L-am prins în valea aceea unde rămăsese după ce 
războinicii comanşilor i-au atacat pe Winnetou, pe Sans-ear, 
pe încă un alb şi pe un negru. 

Auzindu-mi răspunsul, comanşii puseră mâna pe cuțite. 

— Iluf! strigă şeful. L-a luat prizonier pe Ma-ram! Şi cu 
ceilalţi oameni roşii ce s-a făcut? 

— Nimic rău. Pe unul l-am legat, iar ceilalţi patru nici că 
au simţit când l-am prins pe fiul căpeteniei şi l-am dus cu 
mine. 

— Dar Ma-ram, când l-am văzut, nici nu era legat! 
interveni indianul, care se amestecase şi adineauri în vorbă. 
— L-am lăsat liber, după ce-mi făgăduise ca mă va însoţi 

liniştit până la wigwamurile comanşilor. 

— luf! Şi ce voia omul alb acolo? 

— Să-i eliberez pe Winnetou, căpetenia apaşilor şi pe 
Sans-ear. Acolo i-am prins pe cei patru şefi Racurroh şi apoi 
i-am eliberat în schimbul tovarăşilor mei. Ni s-a îngăduit să 
plecăm împreună. Avem un sfert de zi pentru salvarea 
noastră. 

— Va să zică prizonierii au scăpat? 

— Fireşte! 

Îmi plăcea să-i scot din sărite, povestindu-le întâmplarea 
cu toate amănuntele ei. 

— Atunci omul alb trebuie să moară! hotări şeful grupului 
şi apucă puşca. 


Era, de fapt, singura de care dispuneau. Ceilalţi aveau 
numai arcuri şi săgeți. 

— Oamenii roşii ar pieri înainte de a-şi îndrepta armele 
asupra mea! Nu mă sperii eu de opt indieni! Dar ştiu ca n-o 
să vă atingeţi de mine, dacă am sa vă spun că-i puteţi 
prinde chiar azi pe Winnetou şi pe ceilalţi doi. 

— Iluf! Unde? 

— Aici, pe loc! rostii, arătând spre tovarăşii mei pitulaţi 
după stânci. Acolo e Winnetou şi Sans-ear, vânătorul de 
indieni, iar dincolo e încă un alb şi negrul! 

În aceeaşi clipă, de o parte şi de alta răsăriră cei vizaţi, 
înaintând cu puştile îndreptate asupra călăreţilor, iar eu - 
dându-mă un pas înapoi - îl luai la ochi pe şef. 

— Oamenii roşii sunt prizonieri! Să descalece imediat! le 
poruncii. 

Faţă de noi erau cu trei mai mult la număr, dar cele cinci 
puşti ale noastre ne dădeau superioritate. Văzându-se 
împresurat, nu-i de mirare că şeful îşi cobori numaidecât 
puşca şi întrebă: 

— Oare fratele alb nu vede că oamenii roşii nu sunt 
porniţi pe război? 

— Şi cu toate astea voiau să mă omoare! Eu însă nu 
râvnesc la sângele fraţilor roşii. Poftim, descălecaţi şi să 
fumăm pipa păcii. 

Călăreţii cam şovăiau să-mi urmeze invitaţia, se temeau 
să nu fie vorba de vreun vicleşug. 

— Cum îl cheamă pe fratele meu alb? întrebă şeful. 

— Mi se spune Old Shatterhand. 

— Iuf! Atunci vorbele lui pot fi crezute. Fraţii mei roşii să 
descalece! 

Pregăti pipa şi se aşeză. Însoţitorii lui făcură la fel. Se 
apropiară şi ai noştri, luând loc pentru ceremonial. Pipa, 
umplută şi aprinsă, trecu din mână-n mână. Bernard făcu 
greşeala de a o întinde lui Winnetou. Acesta refuză. 

— Căpetenia apaşilor şade aici, lângă comanşi, numai 
pentru că Old Shatterhand vrea să încheie pace cu ei, dar 


de fumat nu va fuma din calumetul lor. N-au decât să 
vorbească şi să se înţeleagă cu prietenii mei albi, însă pe 
urmă, să se ferească din drumul meu, că de nu, vor pieri ca 
şacalii în deşert! 

Bernard ar fi trebuit să prevadă acest lucru. Comanşii se 
prefăcură a nu fi auzit cuvintele lui Winnetou. Mă adresai 
şefului lor. 

— Oamenii roşii i-au urmărit pe cei doi trădători albi? 

— Doar am spus-o şi adineauri. 

— Şi nu i-aţi prins? 

— Nu. Au fugit la duşmanii comanşilor şi a trebuit să ne 
întoarcem. 

— Cum de-au putut scăpa pe jos, fără cai? 

— Ei au furat caii comanşilor! 

— Cum, n-au comanşii ochi să-i vadă pe tâlhari? N-au 
urechi să le audă paşii? 

— Fiii comanşilor se adunaseră la mormântul căpeteniei 
şi, când s-au întors la cai, au găsit straja omorâtă şi doi cai 
dintre cei mai buni lipsă. 

Aceasta fusese, într-adevăr, pentru Fred Morgan şi fiul 
său singura posibilitate de a se salva. Dar ce curaj să te 
aventurezi - cu urmăritorii în spatele tău - tocmai în munţi, 
la comanşi şi să le furi caii! Cei doi bandiți dovedeau, orice 
s-ar spune, multă cutezanţă şi, ca adversari, nu trebuiau 
dispreţuiţi. Eram însă hotărât să-i prind chiar dac-ar fi fost 
sa ocolim pământul. Şi, în vederea acestui scop, întâlnirea 
cu comanşii era chiar binevenită. 

Indienii nu mai zăboviră mult. Când să plece, îi întrebai: 

— Unde-au văzut fraţii mei roşii ultima oară urmele celor 
doi albi? 

— La două zile călare de aici. Vrea fratele meu să-i 
găsească? 

— Da. Şi dacă-i prindem, s-a terminat cu ei! 

— Iuf! Omul alb parc-ar scoate vorbele din inima 
comanşilor. S-o ia deci călare spre asfinţit. După un ocol al 
soarelui, va ajunge într-o vale ce se întinde de la miazăzi 


spre miazănoapte. [inându-se mereu pe vale, va găsi un loc 
unde cei doi albi s-au odihnit şi au aprins focul. Să treacă 
apoi muntele până la apa ce curge spre apus şi, tot 
mergând de-a lungul ei, va mai întâlni în două rânduri 
cenuşa focurilor aprinse de albi. Mai încolo comangşii n-au 
mers, ci s-au întors, pentru că dăduseră de hotarul unde 
începe ţinutul navajoşilor. 

— Cât mai era până când fraţii mei au fost nevoiţi sa se 
întoarcă? 

— Nici jumătate de zi. Războinicii roşii s-ar fi ţinut de ei şi 
mai încolo, dar se vedeau în vale wigwamurile duşmanilor şi 
era primejdie de moarte. 

— Războinicii comanşilor pot spune lui To-kei-hun şi 
celorlalte trei căpetenii că Winnetou, Sans-ear şi Old 
Shatterhand îi vor prinde pe trădători. lar Ma-ram să nu-l 
uite pe Old Shatterhand, după cum nici acesta nu-l va uita! 

— Dar Winnetou, apaşul, nu-i va urmări oare pe 
războinicii comanşilor? 

— Nu. Deşi li-i duşman, nu se va atinge de ei, pentru că 
au încheiat pace cu fraţii lui. 

Comanşii săriră pe cai şi plecară. Făcurăm şi noi la fel. Ei 
duceaţi spre răsărit vestea neaşteptatei întâlniri, iar noi ne 
îndreptam spre apus, cu nădejdea că-i vom prinde pe cei 
doi Morgan. 

Indicaţiile primite de la ei se dovediră întru totul exacte. 
Cum apaşii şi navajoşii trăiau în bună prietenie, puturăm 
trage cu Winnetou la aceştia din urma. Aflarăm că cei doi 
bandiți poposiseră acolo doar câteva ceasuri şi că se 
interesaseră de drumul cel mai scurt spre Colorado. 
Pomeniseră şi de lacul Mono. Deşi ne despărţea de eio 
distanţă de câteva zile, urmele lor erau încă foarte clare, 
ceea ce ne întări speranţa că vom putea să le dăm de urmă. 

Ne ţineam aşadar pe lângă Sierra Nevada, călărind întins 
prin preria semănată cu numeroase urme de bivoli. Doream 
din toată inima să ne iasă în cale un exemplar şi să-l vânăm. 
Nu mai mâncasem de mult decât pastrama tare şi, chiar 


dacă proviziile ne mai ajungeau pe câteva zile, totuşi o 
fleica sau un muşchiuleţ proaspăt nu ne-ar fi stricat deloc. 
lată de ce mă abătui niţel din drum. Luându-l cu mine pe 
Bernard care până atunci nu vânase bizoni, făcurăm un arc 
pe dreapta, spre un zăvoi cu apă şi verdeață multă, unde 
presupuneam că într-o amiază ca aceasta, dogoritoare, vor 
veni bizonii în turmă ca sa se scalde şi sa rumege în tihnă. 

Şi într-adevăr, speranţa se împlini. În zare îşi făcură 
apariţia un grup de patru bizoni. Pornirăm în întâmpinarea 
lor. Din păcate, vântul bătând din direcţia noastră, 
animalele ne simţiră imediat. Ne văzurăm siliţi să angajăm 
caii într-o cursă foarte rapidă. Murgul meu se ţinea 
formidabil. Zbura de parc-ar fi purtat în spinare un jocheu 
mărunţel. În schimb, Bernard rămăsese serios în urmă. 
Agerimea calului mă ispiti să-l supun unei probe a cărei 
reuşită contează în mod deosebit aici, în Vest. Hotărâi ca, în 
locul puştii, sa mă folosesc de lasso. Al meu era prevăzut cu 
un inel prin care laţul lunecă mai uşor decât prin urechiuşa 
de piele a lasso-urilor indiene. 

Îi ajunsei din urmă pe bizoni, nu departe de un grup de 
sălcii. Era un taur masiv cu trei bivoliţe. Îmi alesei dintre 
acestea una cu pielea netedă, lucioasă - ceea ce înseamnă 
de obicei carne fragedă. O izolai printr-o manevră şi, 
galopând pe lângă ea, zvârlii lasso-ul. În acele clipe, murgul 
meu se comportă minunat. Cum auzi şuierul lasso-ului, se şi 
întoarse fără nici un îndemn şi se propti amarnic, cu trupul 
încordat şi aplecat înainte. Laţul se strânse de gâtul 
bivoliţei. Urmă o smucitură puternică, mai-mai să ne 
răstoarne, dar murgul se ţinu zdravăn de tot, în timp ce la 
capătul celălalt bivoliţa se prăvăli la pământ. Atunci sării 
repede din şa şi împlântai cuțitul adânc în grumazul vitei. 
Murgul îmi urmări din ochi mişcările şi abia când văzu că 
totul e gata slobozi lasso-ul. Mă apropiai de bravul animal 
şi-l mângâiai drăgăstos cu palma, iar el - drept recunoştinţă 
- îşi frecă botul de umărul meu. 


Scosei apoi laţul de la gâtul bivoliţei şi mă pregătii să 
despic mormanul de carne. Iocmai atunci veni şi Bernard 
într-un suflet. 

— Am întârziat! regretă el. Mai vânăm? 

— Las' că ne ajunge. Dă-mi o mâna de ajutor! Bernard 
descălecă, iar eu, întorcând bivoliţa pe partea cealaltă, 
constatai, surprins, că era însemnată cu fierul roşu. 

— Aoleu, sa ştii că e proprietatea unei estanzia, a unei 
hacienda sau a unui rancho! 

— Şi aveam oare dreptul s-o vânăm? 

— Da. Fermierii aceştia nu preţuiesc vitele decât pentru 
pielea lor. Orice trecător poate vâna cât pofteşte, cu 
condiţia ca pielea vitei să i-o lase proprietarului. Aşa e uzul 
pe-aici. 

— Atunci va trebui să-i ducem pielea, nu-i aşa? 

— Ba, deloc. Dacă întâlnim prin preajmă vreo gospodărie, 
n-avem decât să anunţăm unde a rămas pielea. Având în 
vedere mulţimea de bizoni ce se vânează aici în fiecare an, 
e practic imposibil ca fermierul să nu doboare din greşeală 
vreun exemplar al vecinului său. De aceea, la urmă ei 
schimbă între ei pieile, orientându-se după semnul pe care-l 
poartă. 

Bivoliţa zăcea la cel mult cinci paşi de sălciile pomenite 
mai sus. Abia terminai cu explicaţiile, când auzii un şuier 
ascuţit şi, în aceeaşi clipă, Bernard strigă ca în ghearele 
morţii. Îmi ridicai repede privirea: tânărul meu prieten se 
zbătea dus de un lasso aruncat dintre sălcii. Apucai puşca şi 
mă năpustii în direcţia respectivă, sărind orbeşte peste 
tufele ce-mi închideau drumul. Un călăreț în port mexican 
se depărta la galop, târându-l pe tânărul Marshall după el. 

Aici nu mai încăpea zăbava. Bernard putea sa moară 
jupuit şi sfâşiat. Dusei arma la ochi, ţintii calul şi trăsei. 
Acesta mai făcu câţiva paşi şi se prăbuşi. Alergai într-acolo. 
Călărețul venise de-a berbeleacul. Când mă văzu, ţâşni în 
picioare şi, lăsând totul baltă, o zbughi din loc. 


Să-l urmăresc nu era vreme: mă interesa în primul rând 
Bernard. Lasso-ul îi strânsese braţele atât de tare, încât 
bietul băiat nu se putea mişca defel. Îl eliberai şi, spre 
bucuria mea, văzui că era aproape nevătămat. De altfel, se 
şi ridică imediat în picioare. 

— Extraordinar, Charlie, ce mai lunecuş am tras! vorbi el 
răsuflând fericit. Ce-o fi vrut individul de la mine? 

— Habar n-am! 

— Dar dumneata de ce ai tras în cal şi nu în călăreț? 

— Mai întâi, fiindcă omul e totuşi om, în timp ce calul e 
animal. În al doilea rând, fiindcă moartea călăreţului nu ţi- 
ar fi folosit la nimic. După cum vezi, lasso-ul e agăţat de şa, 
deci calul te-ar fi târât mai departe chiar şi în lipsa 
stăpânului. 

— Exact! Trebuia să mă gândesc şi eu la una ca asta! 
vorbi Bernard ruşinat, pipăindu-şi mădularele ca să se 
încredinţeze că e într-adevăr întreg. 

— Acuma, haidem la bivoliţă! Trebuie să ne grăbim. Se 
pare că nu prea suntem în siguranţă aici. 

— N-aş crede să ne mai pândească vreun necaz. Doar 
ţinuturile indienilor au rămas departe în urmă. 

— Ba te înşeli. Ne aflăm aici într-o regiune plină de 
primejdii. Ce-i drept, nu mai avem de-a face cu indios 
bravos, cum le spun spaniolii, în schimb ne putem pomeni 
cu tot soiul de tâlhari mexicani de drumul mare şi escroci 
yankei, care îşi fac de cap pe aceste meleaguri. Ai să-i vezi 
şi ai să-i auzi în curând. 

Aleserăm carnea cea mai bună, legarăm hartanele de şei 
şi mânarăm după tovarăşii noştri. Cum aceştia făcuseră 
între timp un popas, îi ajunserăm repede din urmă. Bob, 
care observă primul că venim cu vânat proaspăt, ne 
întâmpină strigând de departe: 

— Oh, massa cu biftec! Nigger Bob ducem după lemn, foc 
facem. Bob pulpa fript! 

Îl lăsai să facă pe bucătarul, în timp ce eu povestii 
camarazilor toată aventura. Când carnea se rumeni Bob 


căscă o gură enormă şi începu să înfulece de-ţi era mai 
mare dragul. Mă şi miram unde încăpeau atâtea hălci! Era 
atât de preocupat de această masă regească, încât nici nu 
dădu atenţie exclamaţiei lui Sam: 

— Behold, ia te uita, nişte călăreţi! Ori sunt numai cai? 

Îmi dusei luneta la ochi: 

— Călăreţi! Trei, cinci, opt... Exact, opt! 

— Ne vor fi văzut oare? 

— Fireşte! Au observat încă de departe fumul. 

— Cine naiba or fi? 

— Judecând după pălăriile largi şi şeile înalte, cred că 
sunt mexicani. 

— Atunci să ţinem, ca să zic aşa, degetul pe trăgaci! 
Vizita lor poate fi în legătură cu individul care a fugit, ăla cu 
lasso-ul. 

Grupul de călăreţi se apropia mereu. În sfârşit, se opriră 
la oarecare distanţă de noi. Erau mexicani, un fermier şi 
şapte oameni din serviciul lui - cum se părea. lar unul din 
aceştia era chiar individul căruia îi împuşcasem calul. 
Oamenii se sfătuiră un timp, apoi se despărţiră în două 
grupuri şi ne înconjurară. 

— S-ar zice că au chef de discuţie cu noi domnii ăştia, ha- 
ha-ha! râse Sam într-un fel din care se vedea că e bine 
dispus. Zău că m-aş ocupa de ei singur-singurel, ca să zic 
aşa ! 

Cercul se strânse treptat, până ce diametrul măsură cel 
mult douăzeci de lungimi de cal. Apoi conducătorul mai 
înainta câţiva paşi şi ni se adresă într-un amestec de 
spaniolă şi engleză, obişnuit prin acele părţi: 

— Cine sunteţi dumneavoastră? Sam se grăbi să 
răspundă pentru noi: 

— Suntem mormoni din marele oraş de la lacul sărat. 
Mergem în California ca misionari. 

— Nu-i nici o afacere. N-o să vă alegeţi cu nimic, atâta vă 
spun! Dar cine e indianul? 


— Nu e indian, ci eschimos din New-Holland. Dacă vedem 
că nu ne merg afacerile, îl expunem la panoramă contra 
bani. 

— Şi negrul? 

— Păi, nu e negru! E lawyer, avocat, va sa zică, din 
Kamciatka. Are de pledat într-un proces la San Francisco. 

Era evident că mexicanul nu se avea tocmai bine cu 
geografia... 

— Frumoasă familie! rosti el. Trei misionari mormoni, 
plus un avocat de nu ştiu unde îmi fură o bivoliţă şi încearcă 
să-l omoare pe vaquero. Las' că vă învăţ eu minte! Vă declar 
prizonieri! Mă urmaţi la rancho-ul meu! 

Sam se întoarse spre mine şi făcu o mutră de şmecher. 

— Ce zici, Charlie, mergem? Poate găsim la rancho-ul 
dumnealui nişte mâncărică mai gustoasă decât aici. 

— Să încercăm! Dacă nu e un haciendero cu sute de 
slugi, ci numai un modest ranchiero, atunci nu prea văd de 
ce ne-am speria. 

— Well, ne vom distra un pic! se bucura Sam. 

Apoi se adresă din nou mexicanului: 

— Vreţi într-adevăr, sehor, să vă daţi atâta osteneală 
pentru un lucru de nimic? 

— Nu sunt senhor! Sunt don, sunt grande! Mă cheamă don 
Fernando de Venango e Colonna de Molynares de Gajalpa y 
Rostredo. Băgaţi la cap! 

— High-day, că mare domn mai sunteţi! Înseamnă că 
trebuie să ne supunem la ordinele dumneavoastră. Sper 
însă că veţi fi delicat cu noi. 

Nu făcurăm nici un gest de împotrivire. Stinserăm focul 
şi ne săltarăm pe cai. Bob râdea cu gura până la urechi: 

— Oh, asta frumos! Nigger Bob suntem lawyer din... 
din... Bob nu mai ştim de unde! La rancho bun mâncare 
pentru Bob şi băut şi stat frumos casa! 

Furăm încadraţi din toate părţile şi pornirăm toţi într-un 
galop frumos, specific mexican. În drum avui răgazul să 
examinez mai atent îmbrăcămintea călăreţilor. 


Mexicanii poartă veşminte de un romantism rar întâlnit în 
portul altor popoare. Întâi de toate, pălăria joasă cu boruri 
foarte largi, aşa-numitul sombrero, din pâslă neagră ori 
cafenie, sau din acea împletitură de pai subţire, pe care şi 
Europa o cunoaşte din import sub numele de „panama”. 
Pălăria unui sehor, deci a unui domn, fie el haciendero, 
ranchero, sau bandit, e totdeauna îndoită pe o parte în sus, 
prinsă cu o agrafă de aur sau de alamă, încrustată la rândul 
ei cu pietre preţioase sau cu sticlă colorată. Agrafa menţine 
borul pălăriei ridicat şi în acelaşi timp fixează o pană, mai 
aleasă sau mai de rând, după averea posesorului - dar care 
nu lipseşte în nici un caz. 

Un fel de jachetă scurtă, fără nasturi, cu mânecile larg 
răscroite, acoperă bustul. La mâneci, pe spate, pe piept - o 
bogăţie de ornamente din fir subţire de lână, bumbac sau 
mătase, din metal ieftin, lucitor sau din aur şi argint. 

Gâtul e înfăşurat într-o basma neagră, lungă, înnodată în 
faţă. Capetele ei, dac-ar fi lăsate în voie, ar ajunge până mai 
jos de brâu - dar nu se poartă aşa, ci se aruncă înapoi, 
peste umeri, ceea ce dă costumului un plus de pitoresc. 

Pantalonii, sunt cu totul originali. Strânşi pe talie şi întinşi 
pe şolduri, ei se lărgesc treptat, ajungând ca jos să fie de 
două ori mai largi. Unde mai pui că sunt şi spintecaţi pe 
partea dinafară, încărcaţi cu trese şi cu broderii late, iar 
şliţul e tighelit cu mătase de o culoare care distonează cât 
se poate de viu cu stofa pantalonului. 

Până şi cizmele de lac fin sunt bogat împodobite şi 
bineînţeles prevăzute cu pinteni uriaşi, de argint sau din 
oţel frumos lucrat, dacă nu din alamă sau corn. Pintenii 
aceştia întrec cu mult în mărime pe cei ai cavalerilor 
împlătoşaţi din evul mediu., 

„Roata” acestor pinteni, împreună cu, „furca”, ajung 
până la zece țoli lungime. Ceea ce la noi se numeşte 
„rotilă”, având mărimea unui bănuţ, la mexicani arată ca o 
stea în douăsprezece colţuri, având un diametru de şase 


țoli. Greutatea unor astfel de pinteni ajunge la doi pfunzi şi 
uneori chiar mai mult. 

Mexicanii, care merg aproape numai călare, au caii bine 
dresați, foarte agili şi rezistenți. În acelaşi timp, mexicanii 
mânuiesc cu foarte multă pricepere tot felul de arme, de 
care nu se despart nici noaptea, fiind oricând gata să le 
folosească. 

Ei mai dovedesc o mare abilitatea în mânuirea unui pistol 
lung cu ţeava trasă şi în aşa fel construit încât poate fi uşor 
fixat, pe un pat de armă, transformându-se astfel într-o 
puşcă cu ţeava scurtă - instrument cu care mexicanul 
nimereşte ţinta la sigur şi de la o distanţă de o sută 
cincizeci de paşi. Arma are ghiventuri foarte dese, ceea ce 
dă glontelui o mişcare de rotaţie rapidă în jurul axei şi îl 
menţine pe direcţia iniţială. Datorită construcţiei sale arma 
nu consumă decât puţină pulbere şi reculează destul de 
slab. Într-o mână experimentată ea reprezintă o adevărată 
comoară; iar caii sunt atât de bine dresați, încât călăreţul 
poate să tragă asupra duşmanului atât înainte cât şi înapoi, 
dar nu şi din lături. Totuşi, când calul stă pe loc, arma poate 
fi folosită în orice direcţie; ajunge să-i arăţi calului arma, ca 
inteligentul animal să se transforme pentru câteva clipe 
într-o adevărată statuie de piatră sau bronz. 

O armă aproape mai periculoasă decât cea de foc este 
lasso-ul. Cu ajutorul lui un bărbat cu experienţă, poate să 
prindă taurul din goană, pantera neagra în timpul săriturii, 
omul alergând la atac sau fugind de primejdie. Lasso-ul este 
o curea lungă de vreo treizeci de coţi, având la capăt un laţ. 
E] este lansat către om sau animal din fuga calului şi abia 
dacă din zece mii de cazuri se ratează o singură dată. 
Exerciţiile de aruncare a lasso-ului încep din copilărie şi 
până la urma instrumentul devine parte din omul care-l 
mânuie: lasso-ul nu ascultă numai de mâna omului, ci şi de 
gândurile lui; el zboară exact la ţintă, indiferent că e 
aruncat în joacă, în arenă sau în lupta necruțătoare pentru 
existenţă. 


Mexicanul călare poartă pe el un poncio, o pătură cu care 
se poate înveli complet; când o îmbracă el îşi trage capul 
printr-o deschizătură, astfel că jumătate din pătură îi 
acoperă spatele, cealaltă jumătate pieptul. 

Dar costumul călăreţului este deosebit de costisitor. Şaua 
şi căpăstrul poartă tot felul de podoabe de argint, câteodată 
chiar de aur. Caii bogătaşilor au zăbale din argint greu, iar 
lănţugurile nu sunt nicidecum goale pe dinăuntru, ci pline şi 
din aur masiv. O asemenea zăbală costă în jur de cincizeci 
de escudos, dar poate să ajungă, împreună cu lănţugurile, 
la suma de cinci sute de escudos de aur. 

Şaua folosită în Mexic este şaua spaniolă, neobişnuit de 
înaltă, din care - dacă te-ai aşezat cum trebuie - nu mai cazi 
cu una cu două. Chiar dacă nu e mare meşter, odată aşezat 
în şa, călăreţul nu mai poate fi trântit decât cu greu. 
Spătarul îţi cuprinde spinarea până aproape de coaste; în 
faţă şaua este la fel de înaltă, cu oblânc de bronz, 
reprezentând de obicei un cap de cal, numărând vreo şase 
țoli şi ajungându-ţi până la osul pieptului. 

De la şa până la coadă o piele de talpă apără ca o platoşă 
crupa şi şoldurile animalului. Pentru călăria de agrement nu 
e nevoie de o asemenea platoşă, dar pentru drumurile lungi 
e de obicei scoasă la iveală, în primul rând pentru că are o 
sumedenie de buzunare şi buzunăraşe, foarte utile. Această 
platoşă poartă numele caraghios de cala de pato, adică 
coadă de rață. 

Scările, adeseori prinse cu lanţ de argint, sunt îndeobşte 
de lemn; pe vremuri erau chiar nişte ghete de lemn, menite 
să apere piciorul călăreţului de orice rânire sau vătămare. 
Ghetele acestea au fost părăsite, s-au păstrat însă scările de 
lemn, iar pentru ocrotirea piciorului, partea din faţă a scării 
e prevăzută cu o apărătoare de piele, tapageros, cum o 
numesc spaniolii, ornată cu împletituri de sârmă. Oamenii 
foarte bogaţi au scări de fier forjat, cu ornamente preţioase, 
întru totul asemănătoare celor din vechile armuri. Pentru 
apărarea călăreţului de intemperii, de ambele părţi ale şeii 


se află acele armas de pelo, nişte piei grosolane, de capră, 
aşezate cu partea păroasă în afară şi care se trag pe timp 
de ploaie peste coapse şi genunchi. De altfel, pieile acestea 
îl apără pe călăreț şi de mărăcinii ghimpoşi prin care, 
eventual, e nevoit să treacă. 

Dar să revin la peripeţiile noastre. După aproape o 
jumătate de ceas. ne răsări în faţă o clădire, probabil 
rancho-ul mexicanului. Intrarăm din goană în curtea vastă 
şi sărirăm de pe cai. 

— Senora Eulalia, sedorita Alma! Strigă fermierul înspre 
clădirea principală. Ia poftiţi încoace să vedeţi pe cine am 
adus! 

La chemarea lui, cele două făpturi apărură cu atâta 
grabă, încât, fără să vreau, gândul mă duse la versurile lui 
Schiller: 

„Şi uşa, deschizându-se lată, Scuipă două doamne 
deodată”. 

Da, erau senora şi senorita, cum s-ar spune - dar 
grăjdăriţele din Liineburg ar fi arătat pe lângă ele ca nişte 
doamne de elită. Desculţe, cu capul descoperit - nici nu-mi 
dădeam seama dacă ciudăţenia de câlţi din capul lor era 
păr sau nu. Fustele le ajungeau doar până la genunchi, iar 
jegul de pe pulpe, gros, lucios, ar fi putut trece drept 
carâmb de cizmă. Sus, până la brâu, purtau cămăşi care, cu 
ani în urmă, trebuie să fi fost albe, dar care păreau să fi 
servit între timp la curăţatul hornurilor. 

Ţâşniră deci pe uşă şi se zgâiră la noi cu gurile căscate. 

— Pe cine ne-aţi adus, don Fernando de Venango e 
Colonna? cârâi cea mai în vârstă. la te uită ce de treabă pe 
capul nostru! Cinci deodată, cinci musafiri! Să le dai de 
mâncare şi de băut... Pe urmă or vrea să şi joace, să 
fumeze, să doarmă! Asta e prea de tot! Mai bine vă las aici 
şi fug unde mi-or vedea ochii din rancho-ul ăsta păcătos. Ah, 
cum de m-am lăsat convinsă, de mi-am părăsit frumosul San 
Jose şi... 


— Dar, mămico, uită-te la domnul acela! Seamănă leit cu 
bunul nostru don Allano! interveni seiorita, arătând spre 
Marshall. 

— N-are decât să-i semene, că tot nu-i el! O repezi mama 
supărată, văzându-se întreruptă din năvalnicul ei şuvoi de 
vorbe. Ce-i cu bărbaţii ăştia şi cine să le poarte de grijă? Eu 
şi iarăşi eu! Frumoasă surpriză, când ai treburi până peste 
cap cu o gospodărie atât de mare! Eu nu mai ştiu cum s-o 
scot la capăt şi când colo îmi veniţi cu musafiri, cinci 
deodată, ce să zic... 

— Dar senora Eulalia, ăştia nu sunt musafiri! o linişti 
bărbatul. 

— Nu? Atunci ce sunt, stimate don Fernando de Venango 
e Colonna? 

— Prizonieri, senora Eulalia. 

— Prizonieri? Şi ce-au făcut, stimate don Fernando de 
Venango de Molynares? 

— Ne-au omorât o bivoliţă şi trei vaqueros, dragă senora 
Eulalia. 

Era, într-adevăr, pasionant cu câtă neobrăzare înmulţea 
dumnealui isprăvile noastre. 

— O bivoliţă şi trei vagqueros! Exclamă femeia plesnindu- 
şi palmele murdare, încât caii, speriaţi, îşi ciuliră urechile. 
Dar e groaznic! E strigător la cer! l-aţi prins asupra 
faptului, don Fernando e Colonna de Gajalpa? 

— Nu numai asupra faptului, ci asupra tuturor faptelor, 
senora Eulalia. Mai întâi au ucis, pe urmă au fript şi au 
mâncat! 

Dofa Eulalia îşi holbă şi mai crunt ochii. 

— Pript şi mâncat? Pe cine? Pe bivoliţă sau pe cei trei 
vaqueros, stimate don Fernando de Gajalpa y Rostredo? 

— Au început cu bivoliţa, dragă sehora Eulalia. 

— Şi pe urmă? Pe urmă ce-au făcut, stimate don 
Fernando Rostredo y Venango ? 

— Pe urmă? N-au mai avut timp. l-am surprins, arestat şi 
uite-i aici, sehora Eulalia. 


— Arestat şi uite!... O, toată lumea vă ştie de viteaz fără 
pereche! Dar cine sunt, de fapt, oamenii aceştia, stimate 
don Fernando de Molynares e Colonna? 

— Albii sunt misionari din oraşul mormonilor şi se duc la 
San Francisco să convertească poporul din California! 

— Perească Sfântul! Misionari care fură bivoliţe şi ne 
omoară slugile ca să le mănânce! Povestiţi mai departe, don 
Fernando de Rostredo y Venango! 

— Cel smolit, care arată ca un negru, e avocat în... în 
fine, în 'Ţara-de-Foc. Merge şi el la San Francisco ca să pună 
mâna pe o moştenire, sehora Eulalia! 

— Va să zică, vrea să pună mâna! O, atunci nu-i de mirare 
că a pus mâna şi pe bivoliţele noastre şi pe vaqueros! Şi 
ultimul cine-o fi, stimate don Fernando de Colonna y 
Gajalpa? 

— Seamănă cu un indio bravo, dar e hotentot din... din 
Groenlanda. Vrea să-i expună la circ pe misionari ca să 
adune bani de la curioşi, senora Eulalia! 

— O-o-o! Şi ce-o să faceţi cu ei, scumpe don Fernando de 
Molynares y Gajalpa e Venango? 

— Am să pun să-i spânzure şi să-i împuște. Chemaţi toată 
lumea încoace, sehora Eulalia! 

— Ce lume? Păi suntem aici cu toţii, afară de Betty, 
negresa... uite că vine şi ea!... Dar bine, staţi un pic, văd că 
nu lipseşte nimeni, deşi ziceaţi că au fost omorâţi trei 
vaqueros! Cum vine asta, don Fernando e Rostredo de 
Colonna! 

— Las' ca o descurcăm mai târziu, seăora Eulalia. Încuiați 
porţile şi uşile, senores, ca să nu scape cumva prizonierii! 
Am să-i judec imediat şi cât se poate de aspru. 

Nu exista, de fapt, decât o singură poartă, care fu 
zăvorită bine de tot - ceea ce însemna că-i şi aveam practic 
în mână atât pe stimabilul don, cât şi pe seniorii lui. 

— Aşa! făcu mexicanul mulţumit. Aduceţi-mi un scaun! 
Legaţi caii de stâlp, dincolo, inclusiv pe-ai prizonierilor şi să 
începem judecata. 


Nu protestarăm în nici un fel. De altminteri, prin 
îndepărtarea cailor ni se crea tocmai bine spaţiul necesar. 
Nu aveam nici cel mai mic trac înaintea „spectacolului”. 

Dar iată că fură aduse trei scaune în loc de unul. La 
mijloc se aşeză don Fernando, iar la dreapta şi la stânga lui, 
senora Eulalia şi senorita Alma în „robele” descrise mai sus. 
Noi stăteam tuscinci mai la o parte, supravegheați de 
slujitori. 

— În primul rând, să auzim cum vă cheamă, începu don 
Fernando. Ia spune tu! 

— Bob, răspunse negrul, căruia îi fusese adresată 
întrebarea. 

— Aha, nume de pungaş! Şi tu? 

— Winnetou. 

— Winnetou! Nume fals! Aparține, de fapt, celui mai 
mare şi mai vestit conducător al indienilor. Dar tu? 

— Marshall. 

— Vezi, până şi numele e acelaşi! sări bucuroasă senorita, 
adresându-se mamei. 

— Nume de yankeu, stabili don Fernando. Indivizii ăştia 
nu fac doi bani. Şi ţie cum îţi spune? 

— Sans-ear. 

— Iarăşi fals! Adevăratul Sans-ear e un vânător de 
seamă, cunoscut în lungul şi în latul preriei. E cel mai teribil 
duşman al roşilor. Şi ultimul? 

— Old Shatterhand. 

— Sunteţi voi tâlhari, dar şi mincinoşi fără pereche! Şi 
ăsta e nume de furat! 

Atunci făcui un pas înainte şi mă postai chiar lângă 
ticălosul de vagquero care-l prinsese pe Bernard. Individul 
merita o lecţie. 

— Nu minţim, rostii hotărât. Vreţi dovezi? 

— Poftim! 

În aceeaşi clipă, pumnul meu căzu ca o măciuca în capul 
văcarului, care se prăbuşi fără să crâcnească. 

— Ei, ce pumn e ăsta, dacă nu al lui Old Shatterhand? 


— Ah, Alma, îmi vine rău, mă apucă pandaliile, mă loveşte 
damblaua! izbucni desperată dona Eulalia, desfăcându-şi 
larg braţele şi căzând la pieptul viteazului don Fernando. 

Acesta dădu să sară de pe scaun, dar nu se putu 
debarasa de dulcea povară care-l ţinea încleştat. Strigă şi el 
ca din gură de şarpe, iar sehorita Alma îi ţinu isonul. 

Când e călare, mexicanul se arată foarte cutezător şi iute, 
în schimb, fără cal, e neputincios. Văcarii nu făceau nici ei 
excepţie de la aceasta regulă. Văzându-ne pe toţi cinci cu 
armele aţintite asupra lor - după ce-l năucisem pe 
nevrednicul lor camarad - bieţii oameni nu mai ştiură ce să 
facă. 

— Să n-aveţi teamă, senores! îi liniştii eu. Nu vi se 
întâmplă nimic, fireşte, dacă sunteţi oameni de înţeles. 
Vrem numai să vă atragem atenţia asupra unei mici greşeli. 
Pe urmă trataţi-ne cum veţi crede mai potrivit. 

Şi, spunând acestea, mă îndreptai spre cele trei scaune şi 
făcui cea mai adâncă şi respectuoasă reverență. 

— Dona Eulalia, îmi place nespus frumuseţea şi ador 
virtuțile femeii. Vă rog din suflet, alungaţi-vă spaima şi 
dăruiţi-mi o privire a ochilor dumneavoastră fermecători! 

— A-a-ah! 

Un lung suspin de uşurare şi ochii aceia mici, de scorpie, 
se întredeschiseră. Femeia se sili să-şi ascundă obrajii 
galbeni sub o mască languroasă, pudică. De fapt însă, părea 
mai mult îngrozita. 

— Frumoasă dona, veţi fi auzit, desigur, de acele Cours 
d'amour din alte vremuri când cea mai admirată dintre 
doamne ocupa scaunul judecății şi toată lumea trebuia să-i 
împlinească hotărârile. Judecata la care don Fernando vrea 
să ne supună nu poate fi dreaptă, el însuşi fiind parte în 
cauză. De aceea îl rugăm să-şi treacă puterea în gingaşele 
dumneavoastră mâini. Suntem convinşi că astfel sentinţa va 
lovi în adevăratul vinovat! 

— Doriţi, într-adevăr asta, senior? făcu ea cu un glas 
fâstâcit, ce părea că se strecoară printre două perii de 


duşumea. 

— Vorbesc foarte serios, dona Eulalia! E drept că ţinuta 
noastră nu prea corespunde unui asemenea moment 
solemn, când avem cinstea de a prezenta omagii unei 
doamne ca dumneavoastră, dar gândiţi-vă că ne aflăm de 
luni de zile în Vestul sălbatic. Şi cum bunătatea e cea mai de 
preţ podoabă a femeii, sperăm să ne ascultați dorinţa şi să 
ne-o împliniţi. 

— Sunteţi oare într-adevăr cei care v-aţi dat adineauri? 

— Bineînţeles. 

— Auziţi, don Fernando de Venango y Gajalpa? Aceşti 
faimoşi senores m-au ales pe mine să judec şi să hotărăsc. 
Ştiţi că nu permit vreo împotrivire! De acord? 

Don Fernando se acrise la faţă, dar nu îndrăzni s-o 
înfrunte pe dona lui. Şi, în fond, nici nu găsea că e rău să 
scape de buclucul în care intrase. 

— Preluaţi funcţia, senora Eulalia! Sunt convins că-i veţi 
spânzura. 

— După merit, totul după merit, don Fernando de 
Colonna e Molynares! 

Apoi femeia mi se adresă mie. 

— Aveţi cuvântul, senior! Vorbiţi! 

— Să presupunem, dona Eulalia, că aţi fi un călător 
flămând şi ostenit şi aţi întâlni în savană o bivoliţă cu a cărei 
carne v-aţi putea potoli foamea. Aţi fi oare în drept să 
doborâţi animalul, urmând, fireşte, ca pielea s-o capete 
proprietarul? 

— Desigur, aşa e uzul la noi. 

— Nu peste tot... dădu să intervină bărbatul, dar dona 
Eulalia i-o reteză scurt: 

— Vă rog, don Fernando! Eu dispun aici! Nu îngădui să 
vorbiţi neîntrebat! 

Mexicanul se aşeză la loc, resemnat şi respectuos. De 
altfel şi atitudinea smerită a văcarilor sublinia faptul că 
dona Eulalia e suverana fermei. 


— Asta-i toată crima noastră, senora, urmai eu. Deodată, 
acest vaquero, pe care l-am sancţionat adineauri, îl înhaţă 
cu lasso-ul pe sehor Marshall, târându-l după el. Şi l-ar fi 
omorât, cu siguranţă, dacă nu-i împuşcam eu calul. 

— Marshall! E un nume drăguţ. Un senior Marshall adică 
Allano Marshall, a locuit la soră-mea, în San Francisco. 

— Allan Marshall? Nu cumva din Louisville, din Statele 
Unite? exclamai eu surprins. 

— Chiar aşa? Îl cunoaşteţi? 

— Cum să nu! Acest Allan Marshall, bijutier din Louisville, 
e frate cu Bernard Marshall aci de faţă. 

— Santa Lauretta! Exact! Era bijutier şi avea un frate pe 
nume Bernard. Vezi, Alma, inima nu te-a înşelat! Fii 
binevenit, senor Bernardo. Vino în braţele mele! 

Această explozie de bucurie părea oarecum inexplicabilă 
şi Bernard - deşi fericit să capete aşa, deodată, veşti despre 
fratele său - preferă să ducă doar mâna senorei până în 
dreptul buzelor, renunțând politicos la îmbrăţişare. 

— Am călătorit încoace, vorbi el, cu unicul scop de a-l găsi 
pe fratele meu. Puteţi să-mi spuneţi unde se află în prezent, 
stimată dona Eulalia? 

— Alma a fost în vizită la soră-mea. Înainte de întoarcerea 
ei, sehor Marshall tocmai se pregătea să plece la minele de 
aur. Dar, vă rog, toţi aceştia sunt prieteni de-ai 
dumneavoastră, sehor Bernardo? 

— "Toţi! Şi le datorez foarte mult. Ei mi-au redat libertatea 
şi m-au salvat de la moarte. Senor Old Shatterhand m-a 
scăpat de la pierzanie sigură, m-a scos din mâinile 
stakemen-ilor şi ale comanşilor. 

Doia îşi plesni din nou palmele a mirare. 

— Vai-vai! Aţi trăit asemenea aventuri? Senor Bernardo, 
vă implor să ni le povestiţi şi nouă! Dar cum se face că 
dumneavoastră sunteţi mormon, iar fratele nu? 

— Nu suntem niciunul mormon, dona Eulalia. N-a fost 
decât o glumă. 

Femeia se întoarse brusc către soţul ei. 


— Aţi auzit, don Fernando de Venango e Gajalpa, nu sunt 
nici mormoni, nici tâlhari, nici asasini! I-am achitat! Vor fi 
oaspeţii noştri şi vor sta la noi cât le va pofti inima. Alma, dă 
fuga la bucătărie şi adu o sticlă de basilikiulep! Să bem de 
bun sosit. 

La cuvântul basilikiulep, chipul lui don Fernando se 
lumină. Probabil că numai la ocazii foarte rare venea 
domnia-sa în contact cu o asemenea sticlă. Era deci 
explicabilă satisfacția pe care, în cele din urmă, prezenţa 
noastră i-o dădea, prilejuindu-i acest contact îndelung 
râvnit. Alcoolul era cel mai bun mijloc de a statornici pacea 
între noi. 

Senorita Alma dădu fuga - mai să-i crape jegul gros de pe 
pulpe - şi reveni în pas alergător, aducând o sticla 
pântecoasă şi un pahar de dimensiuni corespunzătoare. 
Cine cunoaşte otrava asta răspândită aici de americani va fi, 
desigur, convins că n-am băut mai mult de un strop şi ca 
doamnele nici nu s-au încumetat s-o ducă la gingaşa lor 
gură. În ce ne priveşte, ar avea dreptate; femeile însă au 
dat de duşcă câte un cogeamite pahar, plescăind din limbă 
de parc-ar fi fost ambrozie. Winnetou nici nu se atinse de 
băutură, cum făcea, de altfel, întotdeauna când era vorba 
de „apa de foc”. În schimb, don Fernando îşi tot umplu 
pahar după pahar până ce energica lui nevastă îi smulse 
sticla din mâini. 

— Ajunge, don Fernando de Venango e Rostredo y 
Colonna! Ştiţi că nu mai, avem decât două sticle! Conduceţi- 
i pe senhores în odaie. Noi, doamnele, ne facem mai întâi 
toaleta şi pe urmă vă pregătim ceva de-ale gurii, că, deh, 
sunteţi desigur înfometați. Hai, Alma! La revedere, senores! 

„Doamnele” dispărură într-o firidă îndărătul căreia se 
afla, probabil, garderoba sau bucătăria, dacă nu ambele la 
un loc. Pe noi mexicanul ne conduse în încăperea pe care 
seniora Eulalia o numise „odaie”, dar căreia în alta parte i ş- 
ar fi spus probabil „şopron”. Se aflau înăuntru o masă şi 
câteva bănci grosolane, negeluite pe care ne aşezarăm. 


Observând că văcarii îşi cam fac de lucru pe lângă caii 
noştri şi scotocesc prin coburi - ieşii afară ca să pun totul în 
siguranţă. 

Nu degeaba se spune că cel mai bun vaquero e în acelaşi 
timp cel mai mare pungaş. Lui Bob îi poruncii să stea de 
pază la caii ce păşteau lângă poartă, ceea ce îl făcu să se 
tânguie amar: 

— Massa mâncăm mult, bun, frumos la odaie. De ce 
nigger Bob să stăm la cai? 

— Pentru că tu eşti mai puternic şi mai curajos decât 
Winnetou şi Sans-ear, deci n-o să mai am nici o grijă în 
privinţa cailor. 

— Oh, este drept! Bob suntem tare şi n-avem frică: nu se 
atingem nimeni de cai! 

Îl împăcai deci cu soarta. Reîntors în „odaie”, îi găsii pe 
ceilalţi discutând rece şi monosilabic până ce, în sfârşit, 
apărură şi doamnele. Faţă de cum arătaseră mai înainte 
erau acum cu totul schimbate. Se gătiseră ca nişte dudui de 
pe Allameda de Mexico. 

Îmbrăcămintea doamnelor mexicane aminteşte doar pe 
ici, pe colo moda actuală din Europa. Pălăria şi boneta sunt 
absolut necunoscute chiar şi celor mai cochete dintre femei. 
În schimb, niciuna nu se lipseşte de rebozo, un şal lung de 
patru coţi care, la nevoie, le acoperă şi capul. Când se află 
în societate, în casă, ele îl poartă de obicei pe umeri, ca la 
noi. Dar când se duc în vizită pe la prietene sau ies seara la 
plimbare, îşi trag şalul peste cap, lăsându-şi doar faţa 
neacoperită. Fiind de regulă subţire şi transparent, rebozo 
poate fi folosit şi ca văl, îmbrăcând nu numai capul şi 
umerii, dar şi întregul corp. Rebozo-ul unei mexicane de 
rang e întotdeauna ţesut de o meşteră indiană. Şi cum 
aceasta necesită o muncă de cel puţin doi ani, preţul de 
optzeci de piaştri e, bineînţeles, extrem de mic. Dar sunt şi 
cazuri când costă de două ori pe atât. 

Învelite în astfel de şaluri îşi făcură acum apariţia gazdele 
noastre. Îşi spălaseră faţa şi mâinile; se încălţaseră cu ghete 


şi ciorapi. Dacă nu le-aş fi văzut mai înainte, murdare, în 
hainele lor de lucru, mi-ar fi făcut acum - îndeosebi fata - o 
impresie destul de bună. 

Doamnele luară loc la masă pentru a „face onorurile”, 
lăsând serviciul exclusiv pe seama bătrânei negrese. Ceea 
ce mă intrigă era faptul că vorbeau necontenit de „sehor 
Allano”. Pesemne că mica senhorita Alma se cam 
îndrăgostise de fercheşul bijutier şi că inima continua să-i 
ardă de dor. 

Bucatele erau specific mexicane: carne de vită cu orez, 
scăldată în piper roşu, spaniol, făinoase cu usturoi, legume 
reci cu ceapă, friptură de berbec înnegrită cu piper 
obişnuit, pui împănat cu ceapă şi usturoi şi, la urmă, coastă 
de vită, iarăşi cu ceapă şi usturoi şi cu toate piperurile la un 
loc. Îmi simţeam gura arsă, gâtlejul fript, înţepat, stomacul 
argăsit, încât aş fi putut să improvizez şi versuri: 

„Şi totul cu sila în gură-am vârât, Mai-mai să m-apuce 
plânsul, De parcă tot iadu-l băgasem pe gât, Cu toată 
drăcimea dintr-însul”. 

În schimb, gingaşele doamne, mai puţin sensibile ca un 
Old Shatterhand, îşi sporeau plăcerea cu generoase raţii de 
basilikiulep, după care urmă inevitabila ţigara. Şi pentru ca 
Bob să nu fie păgubit, unul dintre slujitori îi duse 
demâncare pe o împletitură veche de pai, împreună cu 
porţia de basilikiulep servită într-un borcănaş de pomadă. 
Poate că pe drum alcoolul, amestecându-se cu resturile 
cosmetice, se va fi transformat într-o licoare parfumată şi 
tămăduitoare. 

Să pornim din nou la drum în aceeaşi zi nu mai era cazul. 
Senorita Alma nu se mai dezlipea de lângă Bernard, iar eu - 
westman nenorocit - îmi ispăşeam curtoazia de adineauri 
prin stăruitoarea vecinătate a senorei Eulalia. Pe cât de 
greţoasa - ca să vorbesc pe şleau - se arătase la prima ei 
apariţie, pe atât de dulce îşi picura acum cuvintele din gură. 
De la titulatura simplă „Old Shatterhand”, mă avansa la cea 
de „senor Carlos”, apoi la „don Carlos”. Şi pe când Bernard 


îşi povestea păţaniile, doamna mă atacă subit cu „bravul şi 
nobilul Carlos”. În cele din urmă, după ce ne ridicarăm de 
la masă, îl întrebă pe „dragul ei” Carlos ce suvenir are de 
gând să-i ducă logodnicei sale în Germania. Fireşte că nu 
putui minţi în faţa unei atât de abile întrebări şi declarai 
sincer că nu e cazul să duc vreun suvenir, având în vedere 
faptul că în registrul stării civile figurez drept celibatar. 
Pentru a nu o mai reţine de la treburile gospodăriei, mă 
scuzai şi plecai afară, la Bob. 

Îl găsii culcat pe burtă, agitându-şi mâinile şi picioarele 
într-un chip cu totul ciudat şi rostogolind pe gură nişte 
sunete de parcă repeta la un „ankleny” japonez - 
instrument compus din 24 de ţevi de bambus şi greu de 25 
de kilograme - o nouă compoziţie de tip wagnerian. 

— Bob! îl strigai. 

Auzindu-mi glasul, îşi ridică ochii dilataţi. 

— Oh, masa... massa... 

— Ce-i cu tine? 

— Oh, massa-a-a! Bob înghiţit mâncare tot şi foc ardem! 
Bob ca sobă foc. Ajutăm, massa, să nu murim! 

Erau efectele celor două soiuri de piper, ale cepei şi 
usturoiului, dar şi ale borcănaşului pe care Bob îl golise. 
Bietul negru se schimbase la faţă de parcă dădea să moară. 
Trebuia ajutat. 

— Îţi trebuie o băutură calmantă, că de nu, te-am pierdut 
de muşteriu! Ce preferi: lapte, apă sau basilikiulep? 

Se ridică şi mă privi cu recunoştinţa. 

— Oh, massa, lapte şi apă ce folosim? Poate rachiu salvăm 
sărman Bob! 

— Atunci fugi la dona Eulalia şi spune-i că mori dacă nu-ţi 
mai dă nişte basilikiulep! 

Alergă glonţ şi după un timp se întoarse într-adevăr - nici 
nu-mi venea să cred ochilor! - cu o jumătate de sticlă de 
rachiu. Femeia îi dăruise toată poşirca rămasă de la prânz. 

— Miss Eula' n-am vrut dam, dar Bob deştept spunem 
massa Charlie trimis. Atunci miss Eula' dăm tot „julep” 


repede. 

— Hai, bea. O să-ţi facă bine. 

Cina o luarăm de asemenea în odaie. Sefora se aşezase 
lângă mine. La un moment dat, îmi suflă la ureche: 

— Don Carlos, vreau să vă dezvălui un secret. 

— Ce anume? 

— Nu aici! După cină veniţi afară, la cei trei platani! 

Un rendez-vous! Nu puteam s-o refuz. Poate avea să-mi 
comunice un lucru important. În timpul mesei caii fură 
aduşi în curte, dar poarta rămase deschisă. leşii după cină 
şi mă lungii sub platani. A trebuit să-mi schimb însă repede 
plăcuta poziţie, fiindcă senora Eulalia nu se lăsă de loc 
aşteptată. 

— Vă mulţumesc, don Carlos, începu ea. V-am rugat să-mi 
acordaţi această întâlnire pentru că am să vă împărtăşesc o 
taină. Aş fi putut s-o spun şi celorlalţi, dar v-am ales pe 
dumneavoastră, fiindcă... 

— Fiindcă am stat la masă alături şi eram cel mai uşor de 
convocat. Nu-i aşa, dona Eulalia? 

— Cam aşa. Uitaţi-vă ce-i: sehor Bernard spunea că 
dumneavoastră aţi fi urmărit doi bandiți. Ei bine, bandiții au 
fost aici, în rancho. 

— Ah, când? 

— Au plecat alaltăieri dimineaţă. 

— Încotro? 

— Peste Sierra Nevada, la San Francisco. Am discutat 
mult cu ei despre senhor Allano. Cică vor să-l viziteze. 

Era o informaţie de mare preţ pentru mine şi îmi 
imaginai numaidecât cum se desfăşuraseră lucrurile. 
Senhora Eulalia, gata oricând să aducă vorba despre Allan, îl 
pomenise şi în discuţia cu cei doi Morgan. lar aceştia, după 
ce s-au informat mai îndeaproape, socotiră că au o bună 
ocazie de a se răzbuna pe Bernard, jefuindu-l pe fratele său 
care purta asupră-şi valori considerabile. 

— Sunteţi sigură, dona Eulalia, că erau chiar bandiții? 


— Da, erau ei. Se potriveşte totul, deşi s-au prezentat sub 
alte nume. 

— V-au cerut amănunte în legătură cu sora 
dumneavoastră şi cu senor Allan? 

— Da. A trebuit chiar să le dau un semn de recunoaştere 
ca să poată dovedi că au fost la noi. 

— Ce fel de semn? 

— O scrisoare pe care cumnatul meu mi-a trimis-o cândva 
la San Jose. 

— Trăieşte cumnatul dumneavoastră? 

— Bineînţeles. E patronul hotelului, „Valladolid” din 
strada Sutter. Îl cheamă Henrico Gonzales. 

— Când a plecat seforita Alma de la ei? 

— Acum trei luni. 

— N-aţi vrea să-mi descrieţi exact pe cei doi indivizi 
cărora le-aţi dat scrisoarea? 

Femeia îmi făcu descrierea cuvenită. Era limpede că 
fuseseră într-adevăr Fred Morgan şi fiul său Patrik. Lucrul 
acesta ar fi putut să mi-l spună şi în timpul mesei, în public, 
dar ţinând seama de cele comunicate şi de importanţa lor, 
nu puteam sa fiu supărat pe ea pentru faptul că a preferat o 
mică plimbare. De aceea îi mulţumii din inimă, după care 
dona Eulalia se înapoie în casă. 

Când revenii ceva mai târziu în aşa-zisa odaie, toţi mă 
aşteptau. Tovarăşii mei voiau să se culce. Trebuia rânduită 
straja în locul lui Bob, căci şi aici, în rancho, se cuvenea să 
fim vigilenţi. Apoi ne culcarăm, după indicaţiile gazdei. 

Pentru a vă da seama de condiţiile în care am dormit, e 
bine să ştiţi cât de cât cum arată interiorul unui rancho. 
Casa n-are, de obicei, decât o singură încăpere de locuit, în 
speţă aceea pe care senora Eulalia o numea odaie. Acolo 
vieţuieşte şi doarme patriarhal toată lumea din fermă, 
laolaltă cu eventualii musafiri. Dar din această lume fac 
parte adeseori şi vacile cu lapte, caii de călărie, oile, porcii, 
orătăniile, câinii, pisicile. Podeaua e din lut bine bătătorit, 
tare ca piatra şi aşternut cu iarbă sau muşchi, adăpost 


permanent de scorpioni, păianjeni, miriapozi şi alte 
gângănii. Drept învelitoare se foloseşte pătura de la şa. 

La fel arăta şi acest rancho. Don Fernando de Venango, 
sehora Eulalia, sehorita Alma, bătrâna negresă, toţi 
vaqueros şi, în sfârşit, noi, musafirii, ne lungirăm pe jos, 
claie peste grămadă, ca în vechile hanuri germane unde, în 
schimbul a trei pfennigi, te poţi odihni pe o rogojină 
rezemându-ţi capul de speteaza unui scaun răsturnat. M-aş 
fi culcat bucuros afară, în aer liber, dar trebuia să-mi 
îndeplinesc obligaţiile de musafir, pentru a nu jigni gazdele 
în chipul cel mai grav. 

Dimineaţa pornirăm la drum, însoţiţi de urările 
prieteneşti ale tuturor. Până şi păcătosul de vaquero, care 
îmi simţise pumnul, se văzu obligat - pentru a face pe plac 
senorei Eulalia - să ne ureze călătorie bună. 

Don Fernando de Venango e Colonna de Molynares de 
Gajalpa y Rostredo ne conduse călare o bună bucată de 
drum. Către prânz se întoarse acasă. Părea să regrete 
sincer despărţirea de misionarii mormoni, deşi aceştia îi 
consumaseră toată rezerva de basilikiulep. 

În urma informaţiei confidenţiale primite de la seăora 
Eulalia, nu mai era nevoie să ne ţinem strict de itinerarul 
nostru iniţial. Ajunşi la lacul Mono, făcurăm un popas mai 
scurt decât fusese prevăzut. De altfel, caii noştri se 
odihniseră aproape o zi întreagă la fermă. 

Coborârăm apoi în marş rapid dincolo de Sierra Nevada, 
către Stockton şi, în sfârşit, spre San Francisco - ţinta 
călătoriei noastre. 

Oraşul e situat la capătul unui promontoriu, mărginindu- 
se la vest cu Oceanul Pacific şi la est cu un golf de o 
magnifică frumuseţe. Intrarea în golf se află la miază- 
noapte. Portul e, cred, cel mai frumos şi mai sigur dintre 
toate porturile lumii şi are o suprafaţă care i-ar îngădui să 
adăpostească în el flotele tuturor naţiunilor. Pretutindeni 
domneşte o activitate din cele mai vii, un vălmăşag de 
nedescris şi un amestec de populaţie de toate culorile 


imaginabile. Europenilor de tot felul li se adaugă indieni 
sălbatici sau semicivilizaţi, care îşi aduc aici spre vânzare 
vânaturile, primind - poate pentru întâia oară de când se 
ocupa cu acest negoţ - un preţ care nu e chiar derizoriu. 
Întâlneşti aici şi pe mexicanul plin de sine, îmbrăcat în 
costumul său pitoresc şi pe şvabul simplu şi pe englezul 
plicticos şi pe francezul exuberant. Iată-1, în veşmânt alb de 
bumbac, pe un culi din Indii lângă un biet evreu polonez, 
umblând să-şi caute norocul în lume; iată-l şi pe domnişorul 
elegant, spilcuit, din regiunile muntoase ale Americii, lângă 
tirolezul harnic sau căutătorul de aur bronzat, nepieptâănat 
şi cu o barbă care fi acoperă tot ce se înţelege prin 
„fizionomie”. Iată-l şi pe mongolul de pe platourile înalte ale 
Asiei, pe persanul din Asia Mică, pe pakistanez, pe 
malaiezul din arhipelagul Sunda sau pe chinezul de lângă 
Jangize. 

Acesta din urmă, fiul „împărăției de mijloc”, reprezintă 
tipul cel mai pregnant străin al populaţiei de aici. Chinezii 
par să fie toţi, fără excepţie, făcuţi pe aceeaşi măsura şi 
croiţi pe acelaşi calapod. Toţi au nasul scurt şi cârn. 
Maxilarul inferior îl întrece pe cel superior. Toţi au buzele 
răsfrânte, pomeţii ieşiţi în afară, ochii oblici, tenul galben- 
verzui închis, fără vreo altă nuanţă pe obraji sau pe frunte. 

Din trăsăturile feţei, care pentru noi par a fi urâte şi 
inexpresive, nu se poate desluşi nimic, în afară de o anume 
şiretenie. 

Chinezii sunt oamenii cei mai harnici, cei mai muncitori 
din San Francisco. Aceste făpturi mici, rotunde, bine 
hrănite şi în acelaşi timp extraordinar de sprintene, posedă 
aptitudini rar întâlnite şi o mare pricepere în efectuarea 
oricărei munci care presupune îndemânare şi răbdare. 
Sculptează în fildeş sau în lemn, strunjesc metalul, 
brodează pe pânză, piele, postav şi mătase; tricotează şi 
ţes, desenează, zugrăvesc, decupează flori de hârtie, 
confecţionează dantele şi şnururi, combină şi împletesc 
materiale aparent inflexibile şi produc obiecte rare ce 


stârnesc admiraţie şi le asigură clientela tuturor 
colecționarilor de curiozităţi. Se mai adaugă şi faptul că 
sunt puţin pretenţioşi şi se mulţumesc cu un câştig minim. E 
drept ca cer mai întâi nişte preţuri neruşinate, dar toată 
lumea ştie că cedează apoi la nesfârşit şi că acceptă până la 
urmă o treime sau chiar un sfert din preţul iniţial. De altfel 
şi simbria ce o primesc e mai mică decât a albilor; numai că 
şi aşa, redusă, e totuşi înzecit mai mare decât cea din patria 
lor. Cheltuind foarte puţin, trăind neînchipuit de modest, ei 
o scot bine la capăt. Toate micile meşteşuguri se află în 
mâinile lor, iar femeile se ocupă cu spălatul rufelor, cu 
gătitul şi cu alte munci gospodăreşti. 

Dar nu numai chinezii sunt activi. Toţi locuitorii oraşului 
sunt cuprinşi de neastâmpăr. Oamenii nu urmăresc decât 
un singur ţel: să câştige cât mai repede şi mai mult. Toţi îşi 
dau seama că timpul înseamnă bani şi ca, ţinându-l în loc pe 
altul, te păgubeşti şi pe tine. Şi, de fapt, nimeni nu se lasă 
reţinut şi toată lumea se agită, aleargă fără întrerupere. 
Fiecare caută să-l ocrotească pe celălalt şi să-şi asigure cale 
liberă. 

Aşa stau lucrurile în case şi curţi, ca şi pe străzi şi în 
pieţele oraşului. Americanca palida, înaltă, spaniola cu ochi 
negri, nemţoaica blondă, franţuzoaica elegantă şi 
„doamnele” de culoare, toate umblă, plutesc, se agită, se 
grăbesc încoace şi încolo. Bancherul plin de bani, îmbrăcat 
în frac cu mănuşi şi joben, duce într-o mână un jambon şi în 
cealaltă un coş cu zarzavaturi. Fermierul îşi aruncă pe 
umăr o plasă cu peşti şi astfel îşi petrece ziua de odihnă. Un 
ofiţer ţine prizonier un clapon îndopat. Un quaker şi-a 
adăpostit câţiva raci respectabili în poalele hainei 
transformate în şorţ - şi toţi aceştia se mişcă înainte, înapoi, 
laolaltă şi printre, fără să se deranjeze. 

Sosirăm cu bine în această capitală a Ţării Aurului şi ne 
strecurarăm prin furnicarul de oameni până în strada 
Sutter, la hotelul „Valladolid”. Era, de fapt, un han în stil 
californian, o clădire din scânduri, cu un singur cat, lungă, 


aidoma barăcilor efemere care apar la noi cu ocazia 
serbărilor vânătoreşti. 

Lăsarăm caii în seama horsekeeper-ului, a îngrijitorului, 
care-i adăposti într-un mic şopron, iar noi intrarăm în 
restaurantul hotelului. În ciuda dimensiunilor lui uriaşe, 
localul era atât de plin, încât abia de găsirăm o masă liberă. 
Un barkeeper, un chelner, se apropie imediat. Comandarăm 
fiecare după pofta lui, apoi - după ce furăm serviţi - 
începurăm investigaţiile. 

— Am putea vorbi cu master sau cu senor Henrico 
Gonzales? 

— Yes, sir! Vreţi să-l chem? 

— Dacă nu te superi. 

Curând, un spaniol înalt şi grav veni la masa noastră şi se 
prezentă drept senor Henrico. 

— Ne-aţi putea spune dacă un domn Allan Marshall 
locuieşte la dumneavoastră? îl întrebai. 

— Nu ştiu, senior, nu-l cunosc, nu cunosc pe nimeni, nu 
mă interesez niciodată de numele oaspeţilor mei. Asta e 
treaba senorei. 

— Putem vorbi cu dumneaei? 

— Nu ştiu nici asta. Întrebaţi pe una din fete! Şi zicând 
acestea, se depărta. Părea că se află cu senora cam în 
aceleaşi raporturi ca senor Fernando de Venango cu sora 
ei, dona Eulalia. Mă ridicai de la masă, îndreptându-mă 
spre un anume „punct cardinal” de unde năvălea peste 
întreg restaurantul un miros îmbietor de friptură. Şi pe 
acest drum mă întâlnii cu o femeiuşcă mlădioasa, care, cu 
mâinile încărcate, dădu să se strecoare pe lângă mine. O 
apucai de braţ. 

— Unde e senora, micuţo? Ochii ei negri mă fulgerară 
mânioşi. 

— Vous €tes un îne! Sunteţi un măgar! 

Aha, o franţuzoaică! Se smuci indignată şi trecu înainte. 
Mă apropiai atunci de o alta nimfă care trebăluia într-un 
colţ. 


— Mademoiselle, sunteţi bună să-mi spuneţi unde o pot 
găsi pe senora? 

— Il am not mademoiselle! Nu sunt mademoiselle! Şi 
plecă numaidecât. Aşadar, englezoaică sau americană! 
Dacă trebuia să iau astfel la rând toate naţionalităţile, nu 
ajungeam nici până seara la sehora mea. Observai însă o 
altă fată care mă tot urmărea din ochi şi... da, într-adevăr, 
parcă o cunoşteam de undeva! Înfruntând din nou valurile 
mulţimii, îmi croii drum către ea. Dar până să ajung, fata îşi 
împreună mâinile a surpriză şi se năpusti spre mine, mai să 
mă răstoarne. 

— Domnule, vecine, ce-mi văd ochii?! Cât pe-aci să nu vă 
recunosc cu barba asta, zău aşa! 

— Ei drăcie, tu eşti, Gustel? Gusta lui Eberbach! Ce mare 
ai crescut! Aproape să nu te recunosc nici eu. Dar cum de- 
ai ajuns tocmai în California? 

— Puțin după ce v-aţi călătorit a doua oară, am pierdut-o 
pe biata maică-mea. Într-o zi a trecut pe la noi un agent şi 
tata s-a lăsat convins să-şi încerce norocul. Acum e sus, la 
zăcăminte, împreună cu fraţii mei. Cică ar fi acolo aur 
berechet. lar eu... eu am rămas aici şi-i aştept. O duc 
binişor. 

— Mai vorbim noi despre asta, Gustel. Deocamdată, 
spune-mi unde o găsesc pe senora? Am întrebat şi pe doua 
colege de-ale tale, dar m-au cam repezit fetele. 

— Nici nu-i de mirare, pentru că Madame, ne-a dat 
dispoziţii să i se spună. „dona” şi mai ales „dona Elvira”. 

— Bun, am să ţin scama. Dar unde o găsesc? 

— Mă duc să văd. La ce masă staţi? 

— Uite colo, masa a doua. 

— Luaţi loc, îi dau eu de ştire. 

Era iarăşi una din acele întâlniri neaşteptate de care 
avusesem parte nu rareori. Părinţii noştri erau vecini şi 
cumetri. Acum, bătrânul tâmplar se afla sus, la zăcămintele 
de aur. Amândoi feciorii, dintre care cel mai vârstnic îmi 
fusese coleg de şcoală, se trudeau şi ei să găsească metalul 


vrăjit. Şi iată că în prima cârciumă din San Francisco dau 
de Gustel, mezina casei, care pe vremuri îmi juca pe 
genunchi, îmi zburlea părul şi se bucura şi îşi freca 
născiorul de obrazul meu! Cine să-şi fi închipuit atunci că 
ne vom întâlni cândva în California?! Fata se întoarse 
repede. 

— Senora vă aşteaptă, deşi nu e ora ei de primire. 

— Oră de primire... la o hangiţă?! Gustel ridică din umeri. 

— Ei da, primeşte de două ori pe zi: dimineaţa de la 
unsprezece la douăsprezece şi după-amiaza de la şase la 
şapte. Cine vine la alte ore trebuie să aştepte, afară de 
cazul că prezintă o recomandaţie specială. 

— Îţi mulţumesc, dragă Gustel, zâmbii eu. Nici nu-ţi 
închipui ce noroc e să dai de o vecină amabila. 

— Nu-i aşa? Haide, poftiţi! 

Totul se petrecea ca şi când aş fi cerut audienţă nu ştiu 
cărei somităţi politice sau de altă natură. Fata mă conduse 
într-o mică anticameră şi mă povăţui să aştept până ce va 
suna clopoţelul dindărătul unei portiere. 

Nostimada începea să mă intereseze, mai ales că trebuii 
să aştept o jumătate de ceas până să aud semnalul. Intrai şi 
mă pomenii într-o încăpere cu tot soiul de mobilier şi 
puzderie de mărunţişuri. O „dona Elvira” nu se putea să nu 
epateze prin bogăţie! De aceea îşi aranjase astfel odaia, 
încât să nu rămână nici un colţ de perete gol. Şedea pe o 
sofa, cu o mână rezemată de o hartă întinsă peste spătar; în 
poală îi odihnea o chitară, alături o broderie neterminată, 
iar dinaintea ei - vezi bine, tocmai în faţa geamului - stătea 
un şevalet. Nici vorbă deci de lumină! Pe şevalet - un carton 
alb cu două schiţe încă în lucru. Una se străduia să 
înfăţişeze un chip de motan, dacă nu cumva de bătrână 
care încă nu şi-a pus pe cap scufiţa de dimineaţă; a doua 
reprezenta în orice caz un exemplar dintr-o specie 
zoologică, numai că nu ştiam din cate. Putea să fie şi un 
caşalot stors, diluat la maximum, ca şi o tenie hipertrofiată 
prin procedee ştiinţifice. 


Ma înclinai adânc şi cât se poate de smerit. Doamna păru 
să nu mă observe. Se uita fix în tavan, într-un anume punct 
care nu-mi spunea nimic. Deodată, smulgându-se parcă 
dintr-o profundă meditaţie, îşi zvârli capul în lături şi 
întrebă: 

— Ce distanţă e între pământ şi lună? Întrebarea nu mă 
surprinse pe cât s-ar crede. Mă aşteptam, de fapt, la vreo 
trăsnaie. De aceea dădui o replică pe măsura ei. 

— Cincizeci şi două de mii de mile, asta în zi de luni! 
Sâmbăta seara, numai cincizeci de mii! 

— Just! 

Îşi pironi din nou ochii în tavan. Apoi, repetând gestul de 
adineauri, întrebă iar: 

— Din ce se produc stafidele? 

— Din struguri. 

— Foarte just! 

Pentru a treia oară îşi înfipse privirea sus, în acelaşi 
punct de pe tavan, după care mă ferici cu o nouă întrebare: 

— Ce înseamnă poil de chevre?! 

— E un material de îmbrăcăminte. Preţul: un scud de aur 
pentru cincisprezece coţi. Dar nu se mai poartă. 

— Just! Şi acum, senhor, fiţi binevenit! Augusta m-a rugat 
să vă acord o audienţă. Eu însă nu-mi prea risipesc 
favorurile pentru oricine şi oricând. De aceea îl supun pe 
solicitator unui scurt examen. Dumneavoastră v-am adresat 
cele mai grele întrebări din diferite domenii ale ştiinţei şi aţi 
răspuns excepţional, deşi arătaţi mai mult a urs decât a 
savant. Dar m-a informat Augusta că aţi fi trecut prin multe 
şcoli şi că aţi cunoaşte toate ţările şi popoarele lumii. 
Poftim, senor, luaţi loc! 

— Mulţumesc, dona Elvira de Gonzales! făcui cât se poate 
de modest, aşezându-mă pe marginea unui scaun. 

— Doriţi să vă găzduiesc în casa mea? 

— Desigur, dona Elvira. 

— Se aprobă! Cum constat, sunteţi un bărbat politicos, 
iar în ce priveşte aspectul, aţi putea să vi-l schimbaţi cu 


puţină osteneală. Aţi vizitat Spania? 

— Da. 

— Ce părere aveţi de această hartă a Spaniei elaborată 
de mine? 

Îmi întinse coala. Era o copie realizată cu ajutorul hârtiei 
de mătase şi încă după un foarte prost original. 

— Extrem de precisă, dona Elvira de Gonzales! Acceptă 
lauda ca pe un lucru de la sine înţeles. 

— Da, noi, doamnele, ne-am emancipat, în sfârşit. Şi 
marele nostru triumf îl constituie faptul că am pătruns în 
profunzimile ştiinţei şi ale artei luând-o chiar înaintea 
bărbaţilor. Uitaţi-vă la aceste două schiţe! N-au seamăn în 
ce priveşte grandoarea obiectului. Linie subtilă, nuanţe, 
reflexe de lumini!... Deşi sunteţi cunoscător, îmi permit să 
va pun la încercare: ce reprezintă asta de aici? 

Aş fi suferit un eşec lamentabil, dacă însăşi „grandoarea 
obiectului” nu mi-ar fi venit în ajutor. Declarai deci cu 
tupeu: 

— Un şarpe marin, fireşte! 

— Just! La drept vorbind, un asemenea exemplar nu 1-a 
văzut nimeni de aproape, dar daca savantul cercetează 
spaţii pe care omul nici nu le va străbate vreodată aievea, 
atunci şi ochiul artistului poate imagina făpturi pe care încă 
nu le a văzut... Dar aici, în acest desen? 

— E gorila celebrului Du Chailly. 

— Minunat! Sunteţi cel mai cult dintre bărbaţii ce i-am 
întâlnit vreodată! Până azi nimeni n-a recunoscut atât de 
repede şarpele marin şi gorila. Vă găsesc demn de orice 
rang academic. 

Această sublimă recunoaştere a meritelor mele îmi făcea 
o plăcere aproape identică cu aceea provocată de 
piperurile şi usturoiul dofei Eulalia. Acum geniala soră îmi 
atrase atenţia asupra mesei de lângă uşă: 

— Eu îmi conduc totdeauna şi casa, fără să mă ating, 
bineînţeles, de obiectele materiale ale gospodăriei. Pe masă 


găsiţi toc şi cerneală. Înscrieţi-vă numele în registru, vă 
rog! 

Făcui întocmai, după care întrebai cu respect: 

— Să trec şi numele însoţitorilor mei? 

— Nu sunteţi singur? 

— Nu. 

— Cine sunt ceilalţi? 

Începui cu Bob cel credincios şi tuciuriu. 

— Mai întăi servitorul meu. Bob, un negru. 

— Natural. Cineva care recunoaşte de prima clipă 
şarpele marin nici că se poate să nu aibă servitor. Dar pe 
ăsta nu-l înregistrăm. Alţii? 

— Winnetou, căpetenia apaşilor. 

Dona Elvira de Gonzales tresări surprinsă. 

— Cum, celebrul Winnetou? 

— Chiar el! 

— Trebuie să-l cunosc personal! Vă rog să mi-l prezentaţi. 
Înscrieţi-l în registru. 

— Apoi Sans-ear, care... 

— Vânătorul de indieni? 

— Exact. 

— Notaţi-l, mai încape vorbă! Cum văd, călătoriţi într-o 
companie cu totul aparte. Mai sunt?... 

— Al patrulea şi ultimul e master Bernard Marshall, 
bijutier din Louisville, statul Kentucky. 

De data asta, nu-i lipsi mult să sară de pe sofa. 

— Ce vorbiţi? Marshall din Louisville? Bijutier? 

— Da, fratele său, Allan, s-a bucurat de cinstea de a fi 
găzduit de dumneavoastră, dota Elvira de Gonzales. 


— Ah, va să zică nu m-am înşelat! Treceţi-l repede, sefor! 
Veţi primi cele mai bune locuri. De fapt, hotelul propriu-zis 
nu are camere, dar voi face ca să vă simţiţi cât se poate de 
bine. lar pentru deseară, vă invit pe toţi în sufragerie, la 
supeu! 

— Încântat, doăa Elvira! Vă asigur de toată recunoştinţa 
mea. Obişnuiesc să-mi public impresiile de călătorie şi nu 
voi omite să recomand cu multă căldură hotelul „Valladolid”. 

— S-o faceţi, senhor, deşi nu-mi prea imaginez făptura 
dumneavoastră aplecată pe masa de scris. Mai aveţi vreo 
dorinţă? Vă ascult. 

— Mi-aş permite să cer o informaţie. 

— Vă rog. 

— Allan Marshall nu mai stă la dumneavoastră! 

— Nu. A plecat acum vreo trei luni. 

— Încotro? 

— La minele de la Sacramente. 

— Aţi primit vreo ştire de la el? 

— Da, una singură. Mi-a indicat adresa unde să-i trimit 
corespondenţa sosită eventual pe numele lui. 

— V-o mai amintiţi? 

— Fără îndoială. E, de fapt, adresa unui bun cunoscut al 
nostru, master Holfey din Yellow-Water-Ground, un 
comerciant la care căutătorii de aur se aprovizionează cu 
de toate. 

— Şi au mai sosit, între timp ceva scrisori pe numele lui 
Allan Marshall? 

— Doar câteva. I le-am expediat cu prima ocazie. Şi apoi, 
da, nu demult, au trecut pe-aici doi bărbaţi, prieteni de 
afaceri cu senor Allan. Aveau de discutat cu el o chestiune 
importantă. Le-am dat şi lor adresa. 

— Când au plecat? 

— Staţi să-mi amintesc, da, ieri dimineaţă. Erau călare. 

— Un bărbat mai în vârstă şi unul tânăr? 

— Exact. Păreau să fie tată şi fiu. Trecuseră pe la sora 
mea, care le-a dat o recomandaţie pentru mine. 


— Vorbiţi de ferma lui don Fernando de Venango e 
Colonna de Molynares de Gajalpa Rostredo? 

— Cum, îl cunoaşteţi? 

— Foarte bine. Ca, de altfel şi pe dona Eulalia, de a cărei 
ospitalitate ne-am bucurat acum câtva timp. Nu i-am cerut 
însă nici o scrisoare de recomandaţie. 

— Adevărat, sehor? Povestiţi, povestiţi! 

Îi relatai întâmplarea, fireşte, fără prea mult exces de 
sinceritate. Senhora mă ascultă cu viu interes, apoi rosti: 

— Vă mulţumesc, sefor! Sunteţi cel dintâi german care 
ştie să se poarte cu o doamnă spaniolă. Mă bucur că ne vom 
reîntâlni deseară la supeu. Vă înştiinţez din timp. La 
revedere! 

Făcui o plecăciune extrem de graţioasă, care distona 
cumplit cu ţinuta mea vestimentară şi mă retrasei de-a- 
ndăratelea până după uşă. În restaurant, chelneriţele mă 
măsurară cu priviri pline de respect. Gustel Eberbach se 
înfăţişă neîntârziat. 

— Zău, domnule vecin, aveţi noroc! Nu s-a mai pomenit 
să discute cineva atâta timp cu dona. Se vede că i-aţi plăcut 
tare mult. 

— Dimpotrivă! O liniştii râzând. Dumneaei mă acceptă ca 
locatar numai cu condiţia să-mi schimb înfăţişarea. Cică 
arăt ca un urs. 

— Hm! N-a prea exagerat. Las' că vă duc sus, în odaia 
mea şi vă fac rost de tot ce vă trebuie; brici, apă, săpun. 

— Nu e nevoie. Primim camere în curând. 

— Ba o să mai aşteptaţi destul. Repartiția se face abia la 
opt fix, nici un minut mai devreme. 

— După cum mi-a promis dona Elvira, urmează să 
căpătăm cele mai bune locuri. Unde or fi astea? 

— "Toţi clienţii dorm sus, sub acoperiş. Probabil că veţi fi 
plasați în locuri cu o mai bună aerisire. 

În clipa aceea se auzi sunând tare un clopoțel. 

— Dumneaei! recunoscu Gustel semnalul. Mă duc. 
Trebuie să se fi întâmplat ceva de mă cheamă tocmai acum. 


Fata plecă, iar eu luai loc lângă tovarăşii mei care, deşi 
prezenţa unui westman sau a unui indian la San Francisco 
nu produce de obicei nici o senzaţie, atrăseseră totuşi 
asupra lor privirile întregii clientele. Îndeosebi statura 
maiestuoasă şi aerul cu totul aparte pe care îl avea 
Winnetou aţâţaseră curiozitatea tuturor. Şi apoi, lipsa 
urechilor lui Sam trebuie să fi trezit bănuiala că acesta 
trecuse prin nenumărate aventuri, care de care mai 
palpitante. 

— Ia s-auzim! mă iscodi Bernard după ce luai loc. 

— Allan a plecat de trei luni. A scris o singură data de la 
Yellow-Water-Ground. Scrisorile dumitale i-au fost 
expediate pe adresa de acolo. 

— Unde-i asta? 

— După câte îmi amintesc, e vorba de o vale de lângă 
Sacramente, unde s-a găsit cândva foarte mult aur. Se 
spune că acolo veneau înainte o mulţime de săpători, acum 
cică s-ar fi mutat mai sus, de-a lungul fluviului. 

— O fi depus oare Allan unele valori la San Francisco? 

— Despre asta n-am discutat. 

— Ar trebui s-o întrebăm pe dona dumitale. 

— Vom avea foarte curând prilejul. Afla că suntem invitaţi 
la supeu! 

— O, amabil din partea ei! Dar până atunci am să mă 
interesez la bancă. Poate se ştie ceva de Allan. 

Gustel, tânăra mea vecină din patrie, se apropie din nou. 

— Dona m-a chemat în legătură cu dumneavoastră, 
raportă ea. Supeul are loc la nouă, iar camerele vi le pot 
arăta chiar acum. 

— Camere? Parcă era vorba că hotelul n-are camere, că 
toată lumea doarme în pod... 

— În spate mai e un pavilion cu câteva odăi, dintre care 
două rezervate pentru eventuale vizite ale rudelor. 

— Acolo a stat, probabil şi senorita Alma. 

— Da, ştiu din auzite. Atunci încă nu mă aflam aici. 


— Nu cumva ştii şi dacă senorita Alma 1-a cunoscut pe un 
domn Allan Marshall care locuia în hotel? 

— Ba da! S-a făcut mult haz pe chestia asta. Cică senorita 
s-a ţinut scai de dânsul; abia a scăpat, bietul om. Dar acum 
poftiţi: cheile sunt la mine. 

O urmarăm până la pavilionul din spate. Cele două odăi 
destinate nouă s-ar putea spune că erau „elegante” în 
raport cu restul hotelului. Într-una din ele se instala 
Winnetou împreună cu Sans-ear, în cealaltă eu şi Bernard, 
iar bravul Bob avea să doarmă separat. 

Serviabila mea vecină ne ajută să căpătăm o înfăţişare 
mai civilizată şi astfel, în scurt timp, ne-am putut îngădui să 
ieşim în oraş. Winnetou însă rămase la hotel. Nu răbda să 
fie privit ca la circ de mulţimea trecătorilor. Se simţea lezat 
în mândria lui. Sam preferă şi el să se întindă pe pat. 

— La ce bun plimbarea? bombăni el. De umblat, slavă 
Domnului, ştiu să umblu. N-am nevoie de antrenament, ca 
să zic aşa. Case şi oameni am mai văzut, mi se pare. Abia 
aştept să plecăm din bârlogul ăsta nesigur şi să ne 
întoarcem în prerie! Altminteri, de plictiseală, îmi cresc 
urechile la loc şi s-a terminat cu Sans-ear! 

Sam se afla aici numai de câteva sferturi de oră, dar îl şi 
măcina dorul după savană. Mă întreb ce vor fi îndurând 
bieţii „sălbatici” când, spre a fi „reeducaţi”, sunt zăbreliţi în 
celula strâmtă, singuratică a vreunei fortărețe din 
Philadelphia sau Auburn - doar pentru faptul că şi-au 
apărat glia străbună care îi hrăneşte şi păstrează în 
adâncul ei mormintele celor dragi! 

Ne prezentarăm - eu şi Marshall - la patronul băncii cu 
care acesta se afla în legături de afaceri. Allan trecuse într- 
adevăr de câteva ori pe acolo până ce, într-o bună zi, 
luându-şi în grabă rămas bun, plecă la minele de aur. 
Prefăcuse toate valorile în numerar ca să cumpere 
„nuggeţi”. Mai mult nu se ştia. 

După această vizită aproape infructuoasă mai 
cutreierarăm câtva timp străzile oraşului până când, la un 


moment dat, Bernard mă trase într-un „store”, un magazin, 
ticsit cu haine de tot felul. Găseai aici de toate, de la cel mai 
scump costum mexican până la şorţul ieftin, din pânză de 
in, al hamalului chinez. Fiecare gen de veşminte îşi avea 
raionul lui special şi fiecare costum era complet, cu tot 
dichisul corespunzător. 

Intenţia lui Bernard nu era greu de ghicit. Costumele 
noastre, deşi foarte trainice, suferiseră atâta în cursul 
lungilor călătorii, încât arătau sub orice critică. De bărbierit 
ne bărbierisem, nu-i vorbă - ba ne şi tăiasem reciproc părul 
- dar îmbrăcămintea arăta într-un hal fără de hal. Ne 
puserăm deci pe târguieli, cu care prilej constatai că 
Bernard era un om de gust. 

Îşi alese un costum jumătate indian, jumătate vânătoresc, 
care-i venea destul de bine. Numai că preţul era şi el bine 
pipărat, pe măsura condiţiilor din San Francisco. 

— Acum treci dumneata, Charlie şi alege-ţi un costum, 
mă îndemnă el după ce se echipase. Te ajut eu să găseşti 
ceva potrivit. 

Mă rog, nevoie aveam - şi încă serioasă - dar pentru 
preţurile de aici nu mă ţinea cureaua. N-am făcut nicicând 
parte din acel soi nefericit de oameni care, cum întind 
mâna, se şi trezesc cu un sutar între degete, iar la primul 
pas dau peste o pungă cu galbeni. Mă număr în schimb 
printre oamenii demni de invidie care trăiesc cu plăcuta 
conştiinţă că pot agonisi azi ceea ce le trebuie pentru 
mâine. lată de ce nu arătam prea entuziast când Marshall 
se apucă să-mi aleagă costumul. 

Tânărul meu amic se opri la un echipament alcătuit din 
următoarele piese: o cămaşă vânătorească din piele de 
căprioară tăbăcită, albă ca zăpada şi cu broderii roşii, 
indiene; leggin-uri din spate de cerb cu ciucuri pe margini; 
surtuc de vânătoare din piele de bivol, dar moale ca pielea 
de veveriţă; cizme din piele de urs cu carâmbi pe care îi 
puteam trage mult peste genunchi, cu pingele din cel mai 
bun material, adică piele de pe coada unui aligator matur; 


în fine, o căciuliţa de biber cu marginile şi calota din piele 
de şarpe bine argăsită. 

După exemplul lui Bernard, mă retrasei şi eu într-o 
cabină, să probez costumul. Când ieşii, dânsul îl şi achitase. 
Poate ar fi trebuit să protestez cu mai multă tărie, dar, 
sincer vorbind, nu prea izbutii s-o fac. 

— Lasă, Charlie, stărui el, îţi sunt atât de îndatorat, încât 
nici acum nu mă consider pe deplin achitat faţă de 
dumneata. De aceea voi trece lucrurile astea în cont până la 
socoteala finală. 

Ar fi vrut să-i cumpere şi lui Sam câte ceva, dar l-am 
sfătuit să n-o facă. Ştiam cât de mult ţine Sam la străvechea 
lui îmbrăcăminte. Şi apoi, degeaba am fi căutat haine 
pentru statura lui scundă. 

Când ne întoarserăm la hotel, cea mai mare bucurie în ce 
priveşte transformarea mea o manifestă Bob. 

— Oh, massa, frumos arătăm! Oh, frumos cum Bob dac-ar 
căpătăm şi el haină nou cu căciul! 

Mă simţii, fireşte, dator să primesc cu recunoştinţă 
amabila comparaţie, ştiind bine că negrul îmi adresa astfel, 
sincer şi generos, supremul compliment. 

Între timp lui Sam îi devenise totuşi odaia prea strimtă. 
Coborâse în restaurant şi se aşezase singur cuc la o masă. 
Când ne văzu apărând în uşă, ne făcu semn să venim lângă 
el. 

— Fiţi atenţi! ne şopti. În spatele meu se desfăşoară o 
discuţie care ne interesează, ca să zic aşa. 

— Despre cei vorba? 

— Cică se petrec sus, la minele de aur, nişte chestii 
intolerabile. Mişună pe-acolo puzderie de bravos, dar nu 
indios, ci albi, cum s-ar părea. Îi pândesc pe căutătorii de 
aur când aceştia iau drumul spre casa, îi omoară şi nu ştiu 
ce alte năzbâtii mai fac. Aici e unul care a scăpat, cu chiu cu 
vai din ghearele lor. Ascultaţi, că tocmai povesteşte! 

La masa din spatele nostru şedeau câţiva inşi ce arătau a 
fi trecut în viaţă prin multe primejdii şi greutăţi. Unul din ei 


vorbea ascultat cu încordare. 

— Well, eu sunt din Ohio. Va să zică, am învăţat câte ceva 
pe apă şi în savane, în munţi şi jos, în văile Vestului. I-am 
cunoscut şi pe piraţii de pe Mississippi şi pe tâlharii din 
Woodland, ba uneori m-am şi încăierat cu ei. Ştiu destule 
fapte pe care altul nici nu le-ar crede posibile. Dar ca 
asemenea orori să se întâmple pe o şosea atât de circulata 
şi ziua-n amiaza-mare, asta întrece până şi basmul cu 
bătrâna gun, puşca aceea cu care trăgeai, cică, în unghi de 
după colţ. 

— Şi mie parcă tot nu-mi vine sa cred, observă unul 
dintre comeseni. Doar eraţi cincisprezece inşi contra opt! 
Ar fi ruşinos dacă s-a întâmplat precum spui! 

— S-ar părea că judeci bine dumneata. Dar sa te fi văzut 
acolo, la faţa locului! Eram, ce-i drept, cincisprezece inşi, 
adică şase tropeiros, catârgii şi nouă mineri. Pe catârgii, 
degeaba, n-ai cum să te bizui. lar dintre noi ceştilalţi, trei se 
îmbolnăviseră de friguri; abia dacă se mai ţineau pe catâri, 
se bălăbăneau de ziceai ce-i aia. Nici pomeneală să tragă cu 
puşca ori să dea cu cuțitul. Ei, judecaţi acum şi 
dumneavoastră! Mai eram cincisprezece, ai? 

— Dacă-i pe-aşa, se mai schimbă socoteala. Totuşi e 
şosea, domnule! Circulaţie mare, călăreţi, pietoni, în orice 
moment se află pe-aproape oameni care pot alerga în 
ajutor. 

— Crezi? Şi ce-i împiedică, mă rog, pe bandiți să aştepte 
un moment potrivit, când sunt siguri pe situaţie? 

— Ei, hai, povesteşte la rând, cum se cuvine! Dar 
amănunţit, să ne lămurim şi noi! 

— Bu-un! Găsisem, va să zică, sus, la lacul Piramidelor, un 
zăcământ cum nu se poate mai bogat. Puteţi să mă credeţi 
dacă va spun că numai în opt săptămâni adunasem toţi 
patru câte un chintal de aur de căciula. Mai departe nu 
mergea: aurul secase şi doi din echipa noastră se 
îmbolnăviseră; li se umflaseră încheieturile şi aveau febră 
marc. Vedeţi că nu e floare la ureche să stai toată ziua vârât 


în apă până la brâu şi să tot clăteşti batea, adică vasul cu 
pământ aurifer. Am hotărât deci să ne cărăm de-acolo. 

Ne-am întors la Yellow-Water-Ground şi am vândut aurul 
unui yankeu ce plătea incomparabil mai bine decât porcii 
de speculanţi care pentru o uncie de aur curat îţi oferă o 
jumătate de kil de făina proastă sau un sfert de tutun şi mai 
prost. Şi totuşi yankeul făcea afaceri bune. Îi zicea mi se 
pare Marshall şi era din Kentucky, sau... 

Auzind acestea, Bernard îşi întoarse repede faţa spre 
povestitor. 

— Şi mai e acolo? 

— Nu ştiu şi nici nu mă interesează. Dar vă rog, nu mai 
puneţi întrebări fără rost! Dacă e să istorisesc lucrurile 
amănunţit, cum vrea omul ăsta, păi atunci să nu fiu 
tulburat. Va să zică Marshall, se pare că-i spune Allan 
Marshall, ne-a cumpărat toată agonisita. Ei, să fi avut atunci 
minte, o ştergeam numaidecât. Dar nu, socoteam să ne 
odihnim după atâta tăvăleală, iar bolnavii aveau nevoie de 
îngrijiri. Şi apoi, nici ocazie bună n-am găsit pentru plecare. 
Se vorbeau vrute şi nevrute despre nişte atacuri banditeşti, 
ba se pomeneau chiar numele unor nefericiţi care, după ce 
au părăsit minele, n-au mai ajuns nicicând la Sacramente 
sau la San Francisco. 

— Şi era adevărat? 

— Staţi să vedeţi! Am aşteptat aşa câteva săptămâni. Dar 
viaţa, acolo sus, e a dracului de scumpă şi, în plus, ştiind ca 
dispunem de bani, o droaie de trişori şi alţi pezevenghi se 
ţineau de capul nostru, între timp, bolnavii se mai 
înzdrăveniseră puţin, încât am hotărât să nu mai întârziem 
şi ne-am întovărăşit cu încă cinci inşi care erau şi ei gata de 
drum. Număram, va să zică, nouă persoane. 'locmind catârii 
necesari, ni s-au adăugat şi cei şase tropeiros. Toţi erau 
înarmaţi cum trebuie, chiar şi catârgiii care păreau, de 
altfel, că ar fi în stare să se bată cu zece adversari. Am 
pornit la drum şi totul a mers cum s-ar spune, normal. Doar 
că ploua într-una, iar febra apăru din nou. Drumul era 


numai noroi şi băltoace, înaintam anevoie. Abia dacă 
făceam opt mile pe zi. Nici corturile, noaptea, nu erau în 
stare să ne apere de potopul cerului. Astfel şi febra 
bolnavilor creştea mereu, de-am fost nevoiţi până la urmă 
să-i legăm de şei ca să nu cadă în drum. 

— Urâtă istorie! exclamă unul dintre ascultători. Am 
trecut şi eu prin asemenea plăceri, ştiu ce înseamnă! 

— Well! Făcusem, care va să zică, vreo două treimi din 
drum şi spre seară ne-am ales un loc de popas. Am ridicat 
corturile şi am încins un foc mărişor ca să lumineze 
împrejurimile. Când, deodată, a răsunat o salvă. Eu tocmai 
îngenuncheasem lângă un cort ca sa strâng mai bine funia 
în jurul ţăruşului şi ăsta mi-a fost norocul, de n-am fost 
zărit. Când m-am ridicat în picioare, catârgiii noştri 
încălecau, adică voiau s-o şteargă, dar se mişcau aşa de 
încet, încât ar fi putut încasa nu câte un glonţ, ci câte zece. 
Am dat să pun mâna pe armă, dar când am văzut ce-am 
văzut, m-am lăsat păgubaş. Cei opt bandiți, căci opt erau, 
ochiseră atât de bine, încât oamenii noştri teferi, pe care 
salva i-a surprins lucrând pe la corturi în lumina focului, 
zăceau tuscinci împuşcaţi! Şi chiar atunci, sub ochii mei, 
bandiții îi împuşcară şi pe cei trei bolnavi. Eram, deci, 
singurul supravieţuitor. Ei, ce-aţi fi făcut dumneavoastră în 
locul meu? 

— Ei! Fir-ar să fie de treabă ! M-aş fi năpustit asupra 
bandiţilor şi aş fi dat în ei cât m-ar fi ţinut puterile! 
răspunse unul. 

— Ba nu, interveni altul, eu aş fi împuşcat barem pe 
câţiva. 

— Frumos, n-am ce zice! făcu ironic povestitorul. Din 
gură e uşor, dar la o adică, n-aţi fi obţinut mai mult ca mine. 
Să sar la ei? Pâi ce, eram nebun?! Să trag? M-ar fi zdrobit 
ca pe un nimic! Doar n-aveau nici un interes să rămână 
vreun martor în viaţa! M-ar fi urmărit până aş fi căzut de 
oboseală. Şi de scăpat, tot n-aş fi putut să scap decât de 
unul sau doi. 


— Ei, ce-ai făcut? 

— Banii îi aveam în buzunar, catârul stătea priponit nu 
departe. Aşa că, în timp ce bandiții cotrobăiau prin corturi, 
m-am strecurat până la catâr şi l-am dezlegat. Deodată, 
însă, am auzit un şuier, apoi tropot de copite şi, ce credeţi 
că era? 

— Ce? 

— Se întorceau, catârgiii. Ne vânduseră tâlharilor şi 
veneau să-şi încaseze partea lor. Acum opt şi cu şase făceau 
la un loc paisprezece. Am încălecat şi am mânat cu 
desperare. Noroc că aveam un catâr înţelegător, nu se 
încăpăţâna ca alţii din neamul lui. Am mai auzit, ce-i drept, 
larmă şi înjurături în urma mea, ba chiar tropot de copite, 
dar am scăpat mulţumită întunericului. 

— Şi apoi? 

— Ce apoi? Am făcut ce-am făcut ca să ajung la San 
Francisco şi iată-mă aici viu şi bucuros la un pahar de 
Porter. 

— N-ai recunoscut pe vreunul din bandiți? 

— Purtau măşti negre. Numai o dată unul, pesemne şeful 
lor, voind să-şi vâre degetele în gură ca să fluiere şi-a scos o 
clipă masca de pe faţă. Dacă l-aş vedea, l-aş recunoaşte 
imediat. Era un mulatru şi avea pe obrazul drept o 
cicatrice, probabil tăietură de cuţit. 

— Şi catârgiii? 

— l-aş recunoaşte pe toţi. Dar cât oi trăi nu mă mai întorc 
în iadul acela unde necuratul fierbe aurul şi-l topeşte 
ispitind sufletele oamenilor şi ducându-le la pierzanie. 

— Dar pe mulero, pe conducătorul catârgiilor, cum îl 
chema ? Nu strica să ştii pe nume asemenea pramatii. 

— Îşi spunea Sanchez, dar trebuie că se chema altfel. 
Cred că majoritatea lor fac parte din hounds, bandele de 
tâlhari şi ucigaşi care, la San Francisco, ajunseseră să 
terorizeze toată lumea, iar după ce populaţia i-a izgonit din 
oraş, s-au apucat să lucreze mână-n mână ca agenţi, 
tropeiros, muleros şi jefuitori la drumul mare. Bine-ar fi 


dacă minerii, ca pe vremuri la San Francisco, ar forma un 
comitet de apărare şi ar prelua urmărirea şi stârpirea 
bandei, ca să facă, în sfârşit, ordine pe la zăcăminte. Ei, 
asta-i lot. V-am povestit de-a fir-a-păr întâmplarea. 

— Dac-aţi terminat, îndrăzni din nou Bernard, atunci 
îngăduiţi-mi să va mai întreb odată în legătură cu Allan 
Marshall de care aţi pomenit adineauri. Sunt fratele lui. 

— Frate? Într-adevăr, parca-i semănaţi. De fapt, ce vă 
interesează? 

— Tot ce ştiţi în legătură cu el. Când l-aţi văzut ultima 
oară? 

— Păi, să tot fie vreo cinci săptămâni. 

— Credeţi că se mai află la Yellow-Water-Ground? 

— Habar n-am. Acolo, la zăcăminte, chiar dacă 
intenţionezi să stai pe loc, azi eşti aici, mâine cine ştie unde. 

— l-am scris, dar nu mi-a răspuns, deşi a primit scrisorile. 

— În privinţa asta nu fiţi chiar atât de sigur. Gândiţi-vă 
chiar la povestea mea! Merge poşta de aici până la 
zăcăminte? Veţi spune că da. Numai că ăsta nu prea e 
serviciu de poştă. Eu, unul, vă declar că multe scrisori nu 
ajung niciodată în mâna adresantului. Intri acolo într-un 
birt şi afli că birtaşul face parte din hounds; cauţi un 
magazin şi negustorul e hound; joci „monta” să zicem cu 
trei inşi şi doi din ei, dacă nu chiar toţi, sunt hounds; lucrezi 
alături de un om, sapi şi asuzi lângă el şi când colo, fie că-ţi 
jefuieşte toată agonisita, fie că, ştiindu-te prea vânjos şi 
treaz, te vinde unui bravos ca să-şi asigure măcar o parte 
din avutul tău, dobândit cu trudă şi sudoare, în 
administraţia locală sunt hounds, pretutindeni hounds! De 
ce n-ar fi şi în serviciul poştei, când au tot interesul ca 
anumite scrisori să nu ajungă la destinatar? 

Erau, fără îndoiala, nişte amănunte puţin îmbucurătoare 
în legătură cu situaţia ce domnea la zăcămintele de aur. 

— Aveţi, cumva, de gând să-l căutaţi sus pe fratele 
dumneavoastră? 

— Bineînţeles ! 


— Well, atunci vă dau un sfat. Dacă-l urmaţi sau nu, vă 
priveşte. Există două drumuri care duc către diferitele 
districte miniere. Unul spre sud, până la aşa-numiţii munţi 
New-Almaden, unde se găsesc mari cantităţi de mercur şi 
de crom natural; celălalt, drept spre nord, cu o uşoară 
abatere spre est, până la vestitele regiuni aurifere de la 
Sacramento. Ştiţi unde se află Yellow-Water-Ground? 

— Ştiu doar că acolo e o vale laterală a lui Sacramento, 
atâta tot. 

— Trei sferturi din drum îl faceţi ocolind golful Francisco, 
pe urma sau traversaţi Rio San Joagâin, sau o luaţi în sus, 
spre Sacramento. De aici, urcând mereu, vă puteţi informa 
la orice trecător sau zăcământ cum şi încotro s-o apucaţi. 
Dacă nu vă încărcaţi cu prea mult bagaj, călătoria poate să 
dureze cinci zile. Dar eu, unul, nu v-aş sfătui sa alegeţi 
acest drum. 

— De ce? 

— În primul rând, pentru că, deşi cel mai comod, nu e şi 
cel mai scurt. Şi apoi, e foarte primejdios din cauza 
bandiţilor de care vorbeam. Fireşte că ei atacă în special pe 
cei care se întorc de la zăcăminte, dar te pomeneşti că le 
vine pe căciulă să facă şi invers. Şi, pe urmă, nu uitaţi că 
drumul acesta e, ca să spun aşa, pavat cu dolarii călătorilor 
pe care îi speculează toţi şi în tot felul. Prin hanuri s-ar zice 
că e civilizaţie grozavă: vi se prezintă socoteala în scris. Dar 
e mai uşor s-o citeşti decât să plăteşti. Camera te costă un 
dolar şi dormi afară, în curte; pentru pat mai scoţi un dolar 
şi ţi se aşterne un braţ de paie; lumina, un dolar şi te alegi 
cu luna de pe cer; serviciul alt dolar şi nu se ocupă nimeni 
de tine, batir de-ai trage cu puşca; pentru chiuvetă un dolar 
şi te speli în Sacramento; pentru prosop încă un dolar şi te 
ştergi cu mâneca. Singurul lucru pe care îl capeţi într- 
adevăr e socoteala scrisă pe hârtie; mai costă şi ea un 
dolar! Ei, cum vă place, master Marshall? 

— Hazliu de tot! 


— Cred şi eu. De aceea vă sfătuiesc să apucaţi pe alt 
drum. Dacă aveţi un cal zdravăn, ajungeţi la Yellow-Water- 
Ground în patru zile, treceţi golful pe bac, o luaţi de-a 
dreptul spre San John, cotiţi către est şi daţi de 
Sacramento. Acolo sunteţi ca şi ajuns la ţintă. Cursuri de 
apă după care să vă orientaţi există destule. 

— Mulţumesc, sir! Am să vă urmez sfatul. 

— Well ! Şi dacă întâlniți la Sacramento sau în altă parte 
un mulatru cu o cicatrice pe obrazul drept, faceţi-l să guste 
cuțitul sau plumbii dumneavoastră! Veţi săvârşi o faptă 
bună, vă asigur. 

Între timp, se făcuse de cină şi Gustel veni să ne cheme. 
Furăm conduşi într-o odaie izolată unde ne aştepta masa, 
gătită ca pentru nişte nobili spanioli. 

Doia Elvira ne întâmpină singură; hotelierul nu se arătă 
deloc. Făcui, bineînţeles, prezentările cu toată grandezza, 
iar dumneaei ne primi ca o regină ce acordă audienţe de 
favoare. Făcu onorurile mai solemn decât un principe 
hindus. 

Cum ţinea să ne impună în totul, gazda dirijă dintru 
început conversaţia către cele mai înalte sfere ale artei şi 
ştiinţei; dar mai târziu, când, fără a neglija cu nimic formele 
politeţei, ne arătarăm oarecum sătui de asemenea subiecte, 
dona îşi îndreptă atenţia către persoanele noastre. Către 
viaţa şi întâmplările trăite de noi, încât ne văzurăm obligaţi 
să-i povestim o seamă de aventuri. 

Când ne ridicarăm de la masă, doia Elvira rosti: 

— Senores, sper că v-am dovedit înalta simpatie ce v-o 
port prin comparaţie cu alţi musafiri şi că veţi avea plăcerea 
de a rămâne la noi cât mai mult timp. 

— Dona Elvira de Gonzales, cuvântai cu, vă mulţumesc 
pentru amabilitate. Am fi rămas, într-adevăr, mai mult timp 
în ospitaliera dumneavoastră casă, acum însă e cu 
neputinţă. Mâine plecăm într-o mică escapadă. 

— Încotro, seăor? 


— Spre Sacramento. Vrem să-l găsim pe Allan şi să vi-l 
aducem încoace. 

— Foarte frumos, sehores! Aprovizionaţi-vă aici cu tot ce 
vă trebuie pentru drum. Socoteala o facem pe urmă. Şi 
dacă mai aveţi vreo dorinţă, adresaţi-vă Augustei. Sper că 
mâine, înainte de plecare, veţi mai trece să-mi uraţi ădios. 

Părăsi odaia în foşnet de mătăsuri. leşirăm şi noi şi, după 
ce văzurăm de cai, ne culcarăm. A doua zi dimineaţa, 
trecând cu bacul peste apele golfului, coborârăm pe limba 
de pământ din dreptul oraşului San Francisco. 

Urmarăm exact direcţia indicata de povestitorul din 
restaurant şi în seara celei de-a treia zile atinserăm munţii 
de la San John, cotind apoi spre vest. Pe la amiaza 
următoare intrarăm în valea lui Sacramento. La fiece pas 
întâlneam semnele acelei febrile munci ce răscolea 
pământul în căutarea „prafului ucigător”, a cărui strălucire 
orbeşte ochiul, rătăceşte simţurile şi corupe inima. 

S-a scris şi s-a vorbit atât despre această muncă, încât 
mă abţin să mai adaug ceva; dar trebuie să subliniez că 
febra aurului îl subjugă şi pe omul cel mai lucid când se 
abate prin acest ţinut şi se vede înconjurat de oameni care - 
adeseori cu obrajii supţi şi cu hainele numai petice - îşi pun 
în joc sănătatea şi viaţa în nădejdea unei îmbogăţiri rapide 
pentru ca, îndată ce au dat de „noroc” să-şi risipească şi 
mai rapid averea trudnic dobândită. De multe ori aceşti 
oameni muncesc luni de-a rândul irosindu-şi ultimele forţe 
fără să obţină vreun rezultat mai acătării. Fiecare gest al 
lor e însoţit de blesteme şi înjurături; fantoma lividă a 
foamei, a mizeriei şi desperării se apropie de ei; mâna 
istovită tremură, şovăie şi e gata să renunţe, când, deodată, 
se iveşte zvonul despre nu ştiu ce zăcământ formidabil, 
descoperit sau pe cale de a fi descoperit undeva de către 
cineva. Şi iată-i apucând din nou batea - acel ciur pentru 
spălat nisipul - şi căzând iarăşi în ghearele cumplitei boli. 

Ajunserăm către seară la Yellow-Water-Ground, o vale 
îngustă, lungă, prin care şerpuieşte un pârâiaş către 


Sacramento. Pământul răscolit de la un capăt la celălalt al 
văii indica limpede fiece exploatare în parte. Bordeie şi 
corturi erau destule; se vădea însă că epoca de prosperitate 
a acestui ţinut aurifer trecuse de mult. 

Cam pe la mijlocul văii ne întâmpină o baracă de scânduri 
întinsă, spațioasă, la intrarea căreia scria cu cretă: „Store 
and boardingbouse of Yellow-Water-Ground”, magazinul şi 
hanul din Yellow-Water-Ground. Proprietarul acestui 
amestec de hotel, prăvălie şi cârciumă era, fără îndoială, cel 
mai în măsură să ne dea informaţiile necesare. Lăsarăm 
deci caii în paza lui Bob şi intrarăm în baracă. 

Mesele şi băncile grosolane, negeluite, erau ocupate în 
parte de nişte indivizi care ne priviră curios şi provocator. 

— Muşterii noi la săpat! râse unul. 'Te pomeneşti c-or să 
aibă mai mult noroc decât noi. Ia vino-ncoa', măi piele-roşie, 
trage aici o duşcă! 

Winnetou se prefăcu că nu aude. Atunci tipul se ridică de 
la locul lui, apuca un pahar cu rachiu şi se apropie 
încruntat. 

— Măi păcătosule, tu nu ştii că cea mai mare ofensă 
pentru un om ca mine e să-i refuzi băutura! Te întreb: bei şi 
faci cinste la rândul tău? 

— Războinicul roşu nu bea apă de foc, dar prin aceasta 
nu vrea să-l jignească pe omul alb. 

— Atunci du-te dracului! 

Străinul îi zvârâi paharul cu rachiu în obraz, trase cuțitul 
şi dădu să i-l înfigă în piept, dar în aceeaşi clipă se clătină 
pe picioare şi se prăbuşi gemând. Doar Winnetou avea şi el 
cuţit! Îl ţinea acum în mină, cu lama curată, strălucitoare. 
Nu-i trebuise decât o zecime de secundă ca să-l împlânte în 
inima agresorului. 

Imediat săriră şi ceilalţi de la locurile lor. Le scânteiau 
cuţitele în mâini. Noi însă duserăm repede puştile la ochi. 
Până şi Bob, care apăruse întâmplător, se propti în cadrul 
uşii ţinând degetul pe trăgaci. 


— Stop! porunci atunci, hangiul. Staţi liniştiţi! Chestia nu 
vă priveşte pe voi. N-a fost decât o răfuială între Jim şi 
indian. Gata, s-a terminat! Rell, scoate mortul! 

Oamenii se aşezară. În orice caz, replica noastră îi 
temperase nu mai puţin decât vorbele hangiului. Din 
spatele bufetului se ivi barmanul, săltă mortul pe un umăr 
şi-l duse afară. Prin uşă văzui cum aruncă leşul într-o 
groapă şi o astupă cu pământ. Nenorocitul acela de Jim 
venise şi el în căutarea aurului, dar îşi căutase parcă 
dinadins sfârşitul. Cine ştie câte scene de acest fel se vor fi 
petrecut acolo! 

Ne aşezarăm şi noi la o altă masă. 

— Ce beţi, domnilor? se interesă birtaşul. 

— Bere, hotări Bernard. 

— Porter sau Ale? 

— Ce-i mai bun. 

— Atunci luaţi Ale, domnii mei! E bere Burton veritabilă, 
Burton din Staffordshire. 

Eram curios să încerc băutura asta, care, cică, ajungea în 
Sacramento venind tocmai din Anglia, de la cea mai vestită 
fabrică de bere. Cârciumarul ne aduse cinci sticle, din care 
una i-o dusei afară lui Bob. Negrul îşi vâri gura sticlei până 
în gâtlej, gata parcă s-o înghită cu totul, şi-o goli dintr-o 
suflare. Dar instantaneu dădu ochii peste cap şi, căscând 
gura până la urechi, scoase un strigăt de naufragiat ce se 
iveşte pentru ultima oară la suprafaţa apei. 

— Ce-ai păţit? îl întrebai bănuind că şi-o fi zgâriat gâtlejul 
cu sticla. 

— Massa, oh, massa, murim Bob, otravă bem! 

— Otrava? E Ale englezesc! 

— Ale? Nu, asta nu Ale! Bob ştim. Bob băut Ale. Asta 
otravă. Bob simţim şoricioaică, mătrăgun!... 

Bietul negru, deşi obişnuit cu tot felul de poşirci, nu 
reuşise să suporte lichidul băut, darămite un om cu gust 
rafinat! 

Revenii în baracă tocmai când birtaşul întrebă: 


— Aveţi cu ce plăti, domnilor? 

Bernard făcu o mină de ofensat şi băgă mâna în buzunar. 

— O clipa, master Bernard! interveni Sam. Eu plătesc. 
Cât face? 

— Trei dolari sticla, total cincisprezece dolari. 

— Ieftin, domnule, mai ales că ne daţi şi sticlele. Ori nu? 

— Ba da. 

— Ba păstraţi-le dumneavoastră. Oameni ca noi, care ştiu 
unde se găseşte aurul cu grămada, ca să zic aşa, n-au ce 
face cu nişte biete cioburi de sticlă. Aduceţi un cântar! 

— Plătiţi în aur? 

— Păi cum? 

Sam îşi desfăcu punga şi scoase câţiva nuggeţi din care 
unul cât oul de porumbiţă. 

— Măi-măi, unde le-aţi găsit? se minună birtaşul. 

— Am eu un locşor! 

— Unde? 

— Pe undeva, prin America. Memoria mi-e cam slabă, ca 
să zic aşa. Nu-mi amintesc de numele localităţii decât atunci 
când îmi mai trebuie ceva aur. 

Omul înghiţi în sec. Ochii îi scânteiară de lăcomie, când 
Sam puse pe cântar un bob de aur pentru care mai încasă 
şi rest. De fapt, birtaşul îl evaluase la un preţ foarte scăzut 
şi nici cântarul nu excela prin onestitate. Sam însă vâri 
banii în buzunar cu aerul unui ins căruia puţin îipasă deo 
uncie în plus sau în minus. Fără s-o bănuim, el purta în 
punga lui o avere frumuşică. Şi eu îmi amintii cum, la prima 
noastră întâlnire, omul îmi declarase că ştie în munţi destul 
aur pentru ca, la o adică, să-l pricopsească pe un bun amic. 

Gustarăm, în sfârşit şi noi din bere. Dac-am fi picat atunci 
direct din savană, poate că am fi izbutit s-o dăm pe gât; aşa 
însă, după ce ne dreseserăm la hotelul „Valladolid” al 
ospitalierei doia Elvira, poşirca era imposibil de înghiţit. 
Fără îndoială că birtaşul prepara el însuşi acel Ale din cine 
ştie ce chimicale şi buruieni, ca să-l vândă apoi cu trei dolari 


sticla, încă una din multele dovezi că acolo cel ce caută aur 
nu-i întotdeauna şi cel care-l găseşte. 

De altfel, birtaşul nu părea demobilizat de replica ce i-o 
dăduse Sam. Se aşeză la masa noastră şi continuă să-l tragă 
de limbă. 

— Departe o fi locşorul acela, sir? 

— Care locşor? Eu cunosc vreo patru sau cinci. 

— Patru sau cinci? Nu se poate! Altminteri, ce-aţi căuta în 
nenorocitul ăsta de Yellow-Water-Ground, unde aurul 
aproape că a secat! 

— N-aveţi decât să nu credeţi, vă priveşte personal, ca să 
zic aşa. 

— Şi vă aprovizionaţi de-acolo, de fiecare dată, cu cât 
aveţi trebuinţă? 

— Bineînţeles. 

— Ce lipsă de prevedere! Ce vă faceţi dacă, în absenţa 
dumneavoastră, vin alţii şi vă şterpelesc toată averea pe 
care aţi fi putut-o pune în siguranţă? 

— Asta nu se întâmplă, master ale-man. 

— V-aş cumpăra eu unul din zăcăminte, sir! 

— N-aţi avea cu ce. Ori vă simţiţi cumva în stare să plătiţi 
cu dolari sau cu cecuri vreo cincizeci-şaizeci de chintale de 
aur? 

— Vai-vai, chiar aşa de mult? Asta n-ar merge decât cu un 
asociat, dacă nu cu doi sau trei. De pildă unul ca Allan 
Marshall, care a venit încoace cu câteva mii de dolari şi a 
plecat cu o avere serioasă de tot. Ştia omul meserie! 

— Cum adică, ştia meserie? 

— Cum vă spun. Avea el şi un ajutor de care s-a despărţit 
mai apoi, pentru că l-a prins furând. Ei şi asta mi-a povestit 
totul. Cică praful şi boabele mici le-a schimbat pe bani jos, 
la Sacramento, iar nuggeţii mari i-a îngropat sub cortul lui. 
Pe urmă a şters-o fără ca nimeni să ştie când şi încotro. 

— Avea şi cai sau alte dobitoace? 

— N-avea decât un cal. Chiar alaltăieri au fost pe-aici 
nişte oameni de l-au căutat. 


— A! Cine? 

— Doi albi şi un mulatru. Mi-au cerut unele informaţii. Nu 
cumva îl ştiţi şi dumneavoastră? 

— Mda, puţin. Am fi vrut să-l întâlnim şi noi, dacă se 
poate. Şi încotro au plecat ăia trei? 

— S-au dus să caute locul unde fusese cortul lui Marshall. 
Pe urmă au revenit şi s-au apucat să studieze o hârtie pe 
care au găsit-o probabil acolo. După cât am dibuit eu, e 
vorba de o hartă sau un plan. 

— Şi apoi? 

— M-au întrebat cam pe unde vine valea Short-Rivulet. 
Le-am dat amănuntele necesare, le-am arătat drumul şi au 
plecat iar. 

— Cam greu să nimerească numai după o simplă 
descriere. 

— Cunoaşteţi regiunea aceea? 

— Am fost cândva pe-acolo. N-aţi putea să ne arătaţi şi 
nouă unde se afla cortul lui Marshall? 

— Nu departe, uitaţi-vă: la dreapta, pe coastă, lângă 
maărăciniş. Acolo veţi observa imediat urme de foc. 

— Şi cum îi zice ajutorului de care s-a descotorosit? 

— Fred Buller. Cum cobori în vale, al doilea zăcământ pe 
stânga. 

Îi făcui semn lui Bernard şi părăsirăm împreună baraca. 
O luarăm de-a lungul pârâului până la zăcământul ca 
pricina, unde găsirăm la lucru, vârâţi în apă, doi inşi. 

— Good-day, bună ziua, domnilor! Se află aici un master 
pe nume Buller? întrebai. 

— Eu sunt, răspunse unul. 

— Aveţi cumva timp să-mi daţi câteva lămuriri? 

— Poate, dacă rentează. Aici, la noi, orice minut înseamnă 
bani. 

— Cât pretindeţi pentru zece minute? 

— Trei dolari. 

— Poftim! interveni Marshall şi-i întinse suma. 


— Mulţumesc, sir. S-ar părea că sunteţi nişte gentlemeni 
generoşi. 

— Şi s-ar putea să mai profitaţi binişor, cu condiţia să 
răspundeţi sincer la câteva întrebări! Căutai eu să-l ispitesc. 

— Well, sir. S-auzim! 

Omului îi juca viclenia în ochi. De unde să-l apuc? Mă 
hotărâi să fac şi eu o data pe şmecherul. 

— Vreţi să ne retragem un pic? 

— Pe toţi dracii, sir! Mi se pare că sunteţi cam bine 
înarmaţi! 

Aha, individul nu se avea tocmai bine cu propria 
conştiinţă! 

— Arme bune pentru duşmani, bani buni pentru prieteni, 
îl liniştii eu. Veniţi? 

— Haide! 

leşi din apă şi veni cu noi mai la o parte. 

— Alaltăieri au fost pe-aici trei vizitatori. Adevărat? 

— Au fost. 

— Doi albi şi un mulatru. 

— Da. Şi? 

— Albii erau tată şi fiu? 

— Da. lar mulatrul e o cunoştinţă comună. 

Nu ştiu cum de-mi veni ideea să afirm fără şovăială: 

— Pe mulatru îl cunosc. Are o tăietură de cuţit pe obrazul 
drept. 

— Exact, îl cunoaşteţi va să zică pe Cap... nu-i aşa... pe sir 
Shelley? Unde l-aţi întâlnit? 

— Am fost în legături de afaceri. Încotro a plecat? 

— Asta n-o ştiu, sir ! 

Se vedea pe el că spune adevărul. 

— Şi ce căutau oamenii aceia la dumneavoastră? 
continuai să-l descos. 

— Sir, mă tem că au trecut cele zece minute. 

— Încă nu. Dar vă spun eu ce căutau: îi interesează fostul 
dumneavoastră patron, master Marshall. De altfel, ca să 


ducem discuţia până la capăt, veţi mai primi încă cinci 
dolari! 

Bernard scoase suma din buzunar şi i-o întinse. 

— Mulţumesc, sir, văd că am de-a face cu altfel de oameni 
decât Shelley sau Morganii ăia. Sunt gata să vă dau 
informaţii mai exacte decât cele pe care i le-am furnizat 
dumnealui. Dacă aţi fost cu el în legătură de afaceri, atunci 
ştiţi cât de hapsân poate fi. Va să zică... adică un camarad 
din Sid... 

Se opri brusc, parcă speriat de ceea ce urma să 
rostească. 

— Sidney-Coves, îl ajutai eu. Curaj, dom'le! Nu e nimic 
nou pentru mine. 

— Ştiţi şi asta? Ei, atunci veţi fi ştiind şi cât preţuiesc 
uneori micile servicii. Încotro au luat-o nu ştiu, dar până să 
plece au cotrobăit multă vreme dincolo, unde fusese cortul. 
Au găsit o hârtie. Mă rog, dacă sir Shelley s-ar fi purtat cu 
mine altfel, atunci s-ar fi ales şi cu alte documente. 

— Şi cum ar trebui să ne purtăm cu dumneavoastră ca să 
le primim noi? 

Buller râse neruşinat şi răspunse: 

— Ca şi până acum! 

Aşadar, dolari! Individul era un pungaş şi jumătate. 

— Despre ce fel de hârtii e vorba? Mă interesai. 

— Scrisori. 

— Ale cui şi către cine? 

— Zău, sir, cum să v-o spun aşa, fără?... 

— Ei, cât pretinzi? 

— O sută de dolari. 

— Bună afacere! Sustragi scrisorile patronului, ca să le 
vinzi „căpitanului” de bandiți şi, cum acesta nu-ţi oferă 
preţul cerut, le ascunzi, gândindu-te că ceea ce poate fi de 
folos lui sir Shelley n-are ce să-ţi strice nici dumitale. 
Ascultă însă ce-ţi spun: s-ar putea ca hârtiile acelea să nu-ţi 
fie de nici un folos. Cincizeci de dolari primeşti? 


Nu făcusem decât să exprim o bănuială născută din 
simpla confruntare a celor auzite până atunci; dar după 
expresia ochilor lui Buller, îmi dădui seama că nimerisem în 
plin. Şi, într-adevăr, individul se grăbi să accepte oferta: 

— Acum sunt convins că-l cunoaşteţi pe căpitan, prea le 
ştiţi pe toate! Hai, să nu mai fac greutăţi. Primesc cincizeci. 

— Unde sunt hârtiile? 

— Veniţi în coliba noastră. 

Făcurăm o bucată de drum înapoi până la ceea ce Buller 
numea „coliba noastră”: patru pereţi de lut, iar drept 
acoperiş - o pătură de cai găurită peste tot. În cele patru 
colţuri câte o nişă, servind probabil de ascunzătoare. Buller 
vâri mâna într-una din ele şi scoase o boccea veche, 
îndesată cu diverse lucruri. O desfăcu şi-mi întinse două 
scrisori. Dar când dădui să le apuc, îşi retrase repede mâna. 

— Un moment, sir. Banii înainte! 

— Nu înainte de a vedea măcar adresele de pe plic. 

— Bine! Eu vi le ţin sub ochi şi dumneavoastră citiţi. 

Ni le arătă şi le cercetarăm amândoi în acelaşi timp. 

— În regulă. Dă-i banii, Bernard! 

Scrisorile erau adresate bătrânului Marshall, bijutierul - 
Allan neştiind că tatăl său fusese ucis. Bernard scoase banii, 
deşi i se părea cel puţin straniu ca un furt care-i provocase 
grave prejudicii să-l mai şi coste pe deasupra atât de mult. 
Buller, satisfăcut, băgă banii în buzunar şi dădu să înnoade 
bocceaua la loc. Deodată, observarăm amândoi un mic 
obiect lucitor şi Bernard puse imediat mâna pe el. Era un 
ceas cu frumoase capace de aur. 

— Ce-aveţi cu el? protestă Buller. 

— Vreau să văd cât e ora, răspunse Marshall. 

— Nu e întors, zise individul şi întinse repede mâna. Daţi- 
| încoace, sir! 

— Stai! intervenii eu apucându-l de braţ. Chiar şi 
neîntors, tot ar putea să arate dacă nu cumva ţi-a sunat 
dumitale ceasul! 

— E al lui Allan! exclamă Bernard. 


— Zău? Cum de-a ajuns la dumneata, stimabile? mă 
adresai lui Buller. 

— Ce treabă aveţi? se răsti acesta, încercând să se 
desfacă din strânsoarea mea. 

— Păi, uite că ne interesează: acest gentleman e frate cu 
proprietarul ceasului! Prin urmare, fii bun şi lămureşte-ne 
cum ai ajuns în stăpânirea unui lucru aparţinând lui Allan 
Marshall? 

Omul se simţi strâns cu uşa. 

— Mila dăruit, răspunse el cam şovăielnic. 

— Minţi! replică Bernard. Uită-te la pietrele astea 
Charlie! Cine face cadou slujitorului său un ceas de trei sute 
de dolari? 

— Well, mai caută, Bernard! Eu îl ţin deocamdată pe 
acest domn. 

Îi încleştasem lui Buller ambele braţe. Dădea să se 
smulgă, dar în zadar. 

— Adică, cine sunteţi dumneavoastră?! se răsti el. Cu ce 
drept îmi faceţi percheziţie? Am să strig după ajutor şi veţi 
fi linşaţi! 

— Lasă-te de glume şi vezi ca master Lynch să nu se 
ocupe de persoana dumitale. Dacă strigi, să ştii că-ţi astup 
gura! 

Cu stânga îi imobilizasem braţele şi dreapta i-o vârâsem 
sub bărbie. Omul înţelese că nu-i nimic de făcut şi că 
trebuie să se supună. 

— N-am mai găsit nimic, mă informă în cele din urmă 
Bernard. 

— Ei, vedeţi? Daţi-mi ceasul şi lăsaţi-mă în pace! se rugă 
Buller. 

— Încet, nu te grăbi! Te mai ţin până luăm o hotărâre. 
Bernard, dumneata ce părere ai? 

— Ceasul a fost furat, răspunse acesta. 

— Bineînţeles. 

— Trebuie, deci, să-l restituie. 

— Natural. 


— Dar cum să-l pedepsim? 

— Eu zic să fim indulgenţi. Linşarea n-ar avea nici un 
rost. Ca pedeapsă, să ne dea gratuit scrisorile şi ceasul. 

— Păi, cum?... 

— Foarte simplu. Îi luăm înapoi dolarii: cincizeci plus 
cinci, plus trei. Asta înseamnă că-l tratăm cât se poate de 
blând. Bagă-i mâna în buzunar, eu îl ţin! 

Cu toată rezistenţa opusă de Buller, îi luarăm banii 
înapoi, după care îi dădui drumul. Cum se văzu liber, 
escrocul o zbughi afară şi fugind de-a lungul pârâului, se 
refugie în han. 

Noi ne luarăm încet după el şi încă de departe furăm 
întâmpinați de strigăte mânioase. Grăbirăm paşii. Caii 
stăteau în faţa intrării, dar Bob nicăieri. Intrarăm repede în 
local şi ne pomenirăm în plină arenă de luptă. Într-un colţ, 
Winnetou îl strângea de gât pe Buller, iar cu cealaltă mână 
îi altoia pe cei din jur cu patul puştii. Alături, Sans-ear se 
apăra, împotriva câtorva inşi care-l împresuraseră. În alt 
ungher, Bob, care în încăierare îşi pierduse puşca, rezista 
voiniceşte numai cu pumnul şi cuțitul. 

Cum aflarăm mai târziu, Buller îi mobilizase pe oameni 
împotriva mea şi a lui Bernard, dar Sam le-o luase înainte. 
Aceştia, îndâărijiţi de păţania lui Jim şi susținuți de cârciumar 
care vedea că nu e rost să facă vreo afacere, i-ar fi 
măcelărit pe tustrei dacă nu apăream noi la timp. 

Winnetou şi Sam se mai puteau descurca o vreme; 
trebuia să-l ajutăm în primul rând pe Bob. 

— Să tragem numai în caz extrem, Bernard! Loveşte cu 
patul puştii! 

Acestea zise, mă aruncai în luptă şi, în mai puţin de un 
minut, negrul - din nou liber şi cu arma în mină - se 
repezea asupra duşmanilor ca un tigru scăpat din cuşcă. 
Spre norocul nostru, agresorii nu aveau arme de foc. 

— Hei, Charlie! îl auzii pe Sam. Să le mai dăm dracului de 
puşti şi să izbim, ca să zic aşa, cu tomahawkurile! Dar nu cu 
tăişul, bre ! 


Făcurăm întocmai. Acum nu mai era luptă, ci o adevărată 
comedie. Cum îi izbirăm pe câţiva în cap, toată gaşca năvăli 
pe uşă afară. Nici două minute nu trecuseră de la sosirea 
noastră şi iată-ne faţă-n faţă numai cu birtaşul şi cu Buller. 

— E adevărat, Charlie, că i-ai luat ăstuia ceasul şi banii? 
mă întrebă Sam. 

— Poveşti! Dânsul 1-a furat pa Allan, i-a sustras scrisorile 
şi ceasul. 

— Şi nu l-aţi pedepsit ? Dar asta e altă treabă! Fapt e că i- 
a aţâţat pe gândacii ăştia care scurmă prin aur. 

— Doar n-ai de gând să-i scurtezi zilele, Sam! 

— Nici nu merită, măgarul ! Ia ţine-l, Winnetou! Apaşul îl 
ţinea pe Buller ca în cleşte, încât acesta nici nu se putea 
mişca. Sam scoase cuțitul şi ţinti pe îndelete. O fulgerare 
scurtă, un țipăt - şi Buller se pomeni cu vârful nasului tăiat. 

— Aşa, şmechere! Ca să ţii minte că nu prea merge să 
linşezi westmen-i ca noi! Cum îţi bagi nasul în asemenea 
treburi, ca să zic aşa, cum te trezeşti cu el lipsă. Ei, să 
trecem şi la domnul cârciumar. la poftim, puişor, să vedem 
cu cât îţi prisoseşte nasul! 

Prea puţin încântat de amabila invitaţie, cârciumarul nu 
îndrăzni să se apropie decât un pas. 

— Gentlemeni, vorbi el milog, doar n-o să-mi plătiţi astfel 
ospitalitatea! 

— Aşa îi zici dumneata, ospitalitate, când pretinzi trei 
dolari pentru o sticlă de leşie? 

— Vă restitui banii, domnilor! 

— Păstrează-i şi să-ţi fie de cap! Cine să mai prepare bere 
Porter şi Ale, dacă-ţi scurtăm noi zilele? Şi acum, oameni 
buni, să plecăm de-aici! Te pomeneşti că gândacii ar dori să 
ni se urce iar pe ceafă, ca să zic aşa. 

Bob însă nu prea era dispus să plece. 

— Massa Sam vrem plecăm? Oh, de ce plecăm şi nu 
pedepsim birtaş pentru otravă dat şi aur luat? Nigger Bob 
arătăm la el! 

Apucă una din sticle şi i-o întinse birtaşului. 


— Bem asta la stomac! Repede, dacă nu, Bob puşcam 
mort! 

Negustorul se văzu nevoit să ia sticla şi să bea tot 
conţinutul. Dar Bob îi mai întinse una. 

— Mai bem! 

Înspăimântat, omul bău astfel cinci sticle la rând 
strâmbându-se ca o biată paiaţă de circ. 

— Aşa, acum băut birtaş cinci ori trei dolari şi avem la 
burtă mult frumos piatră vânătă ! 

Încheiasem în sfârşit toate socotelile. Winnetou îi dădu 
drumul lui Buller care, strâns până atunci de beregată, 
tăcuse mâlc - pentru ca acum sa se pornească pe un urlet 
grozav. leşirăm afară şi, sărind în şa, o luarăm din loc. Era 
şi timpul, deoarece clienţii alungaţi din cârciumă 
începuseră să se adune iar, înarmaţi cu puşti. Din fericire, 
încă nu veniseră decât prea puţini şi ajunserăm la 
Sacramento în bună pace. 

— Unde-o fi Short-Rivulet? întrebă Bernard. 

— Deocamdată să mergem în susul apei, răspunse Sam. 

Merserăm astfel în trap susţinut, punându-ne la adăpost 
de orice primejdie din partea eventualilor urmăritori. 

— Acum hai să ne oprim! propuse Bernard. Vreau să 
citesc scrisorile. 

Descălecarăm. Bernard desfăcu plicurile şi citi. 

— Da. Sunt ultimele două scrisori trimise de Allan, 
constată el. Se plânge că nu i-am răspuns, iar în asta din 
urmă e un pasaj foarte important pentru noi. lată: 

„... de altfel, afacerile îmi merg aici mai bine decât mă 
aşteptam. Praful şi grăunţele de aur le-am trimis prin 
oameni siguri la Sacramento şi chiar la San Francisco, unde 
obţin preţuri mult mai ridicate în raport cu cele pe care le 
plătesc eu. În felul acesta mi-am dublat capitalul. Acum, 
însă plec din Yellow-Water-Ground, deoarece n-a mai rămas 
aur nici pe sfert cât era la început şi afară de asta, drumul a 
devenit atât de nesigur, încât nu mai pot risca nici un 
transport. După unele semne bănuiesc chiar că nişte bravos 


vor să-mi calce cortul. De aceea trebuie să dispar de aici 
subit, fără să las nici o urmă, pentru ca bandiții să nu se 
ţină de capul meu. Aşadar, îmi iau nuggeţii, peste o sută de 
funzi şi plec spre valea Short-Rivulet, unde am fost 
descoperite zăcăminte foarte bogate şi unde sper să 
realizez într-o lună cât aici în patru. Apoi, peste Lynn, mă 
îndrept spre portul Humboldt, unde nu se poate să nu 
găsesc un vapor care sa mă readucă la San Francisco... , 

— Aşadar, chestia cu Short-Rivulet se confirmă, spuse 
Sam. Nu-ţi pare curios, Charlie? Cei doi Morgan o ştiau şi 
pe-asta. Dar cum de-au aflat? 

— Păi, din hârtiile pe care le-au găsit sub cortul lui Allan; 
trebuie să fi dat acolo de nişte indicaţii. 

— Posibil, întări Bernard. Uite aici încă un pasaj care 
poate să ne lămurească. Ascultaţi! 

„... Mai ales că nu-mi trebuiesc prea mulţi însoțitori. Nici 
de călăuză n-am nevoie. Mi-am întocmit, după cele mai noi 
hărţi, o schiţă de itinerar, după care mă pot deplasa în toată 
siguranţa... , 

— Să fi pierdut cumva schiţa, sau s-o fi aruncat din 
nebăgare de seamă? Meditai cu cu glas tare. 

— Tot ce se poate, consimţi Sam. Westman nu era şi nu 
prea învățase, ca să zic aşa, că viaţa depinde uneori de cele 
mai neînsemnate lucruri. lar dacă, a ajuns totuşi la ţintă, 
mă întreb cum se va fi descurcând cu indienii snake, adică 
şerpi, care-şi au acolo sus, către Lewis-South Fork, 
terenurile de vânătoare? 

— Sunt mai periculoşi decât comanşii? se interesă 
îngrijorat Bernard. 

— "Toţi sunt la fel: generoşi cu prietenii şi necruţători cu 
duşmanii. În ce ne priveşte, n-avem motive să ne temem de 
ei. Am stat acolo destulă vreme. Orice snake îl ştie pe Sans- 
ear; dacă nu personal, atunci măcar din auzite. 

— Snake? interveni Winnetou. Căpetenia apaşilor îi 
cunoaşte şi e frate cu Shoshones, aşa le spunem noi celor 
din tribul Snake. Războinicii lor sunt viteji şi credincioşi. Ei 


vor fi bucuroşi să-l revadă pe Winnetou care a fumat cu ei în 
câteva rânduri calumetul. 

Eram aşadar de două ori asiguraţi. Atât Winnetou cât şi 
Sam cunoşteau pe aceşti indieni, ca şi ţinutul unde se află 
Short-Rivulet. Amândoi aveau să ne călăuzească deci mai 
departe. 

Regiunea din faţa noastră era în întregime muntoasă. 
Părăsisem valea lui Sacramento şi ne îndreptam acum spre 
munţii San Jose. Drum dificil - în schimb cel mai direct şi 
mai scurt. Ceea ce ne dădea speranţa ca, eventual, să 
putem trece înaintea celor doi bandiți. Aceştia beneficiau de 
un avans de două zile, dar apucaseră, desigur, pe un drum 
mai lung, altminteri am fi dat de urmele lor. 

De la munţii San Jose cotirăm spre nord-est şi, la o 
săptămână de la plecarea noastră din Yellow-Water-Ground, 
atinserăm un impunător masiv care, având un diametru de 
peste cincisprezece mile, se înălța printre semenii sai ca un 
con uriaş, teşit. La poale cresc păduri dese, cu frunziş 
bogat, iar sus codri de conifere, străvechi şi nepătrunşi. 
Acolo sus, în centrul podişului, se află un lac căruia, datorită 
apelor sale întunecate şi peisajului sumbru din jur, i se 
spune black-eye, adică Ochiul-negru. În lacul acesta se 
varsă, venind dinspre vest, apele lui Short-Rivulet. 

Cum se face că acolo sus erau zăcăminte de aur? Nu 
puteau fi opera vânturilor. Mai degrabă erau de origine 
tectonica. Forţele din adânc, concomitent cu formarea 
acestui enorm masiv, vor fi scos la suprafaţă uriaşe comori 
de aur ale pământului. Aşa se explică de ce, în locul 
nisipului aurifer, se aflau acolo adevărate vine şi vetre 
compacte de aur, permiţând o exploatare mai vastă chiar 
decât cea din faimoasa vale Sacramento. 

Urcând în munţi, dădurăm la început peste un peisaj atât 
de sălbatic, încât aproape că ne pierdurăm curajul de a 
înfrunta vălmăşagul acela de stânci şi copaci. Dar, treptat, 
haosul se destrămă, se limpezi, până ce ajunserăm în sfârşit 
într-un fel de catedrală enormă, a cărei cupolă de frunziş 


părea că se reazemă pe mii şi mii de coloane, la distanţă de 
doisprezece şi chiar mai mulţi coţi una de alta şi atât de 
groasă fiecare, încât nici trei oameni la un loc n-ar fi putut 
s-o cuprindă cu braţele. 

Într-un asemenea codru secular te simţi ca şi copilul care 
calcă pentru întâia oară sub bolta unui dom copleşitor prin 
măreţia sa... Totul vibrează de jur împrejur, iar inima îţi 
creşte în piept şi se umple de smerenie... 

Urcând călare, încet, fără popas, ajunserăm în cele din 
urmă pe podiş. Aici ne puturăm deplasa mai uşor şi mai 
repede, încât atinserăm spre seară ţărmul sudic al lacului, 
care ne întâmpină cu apele sale adânci, încremenite şi 
licărind enigmatic. Jos, în vale, soarele apusese, dar aici, 
sus, amurgul abia îşi revărsa primele umbre. Ni se oferea 
deci posibilitatea să mai cercetăm o parte a țărmului la 
lumina zilei. 

— Continuăm drumul? întrebă Marshall, dornic să-şi 
revadă cât mai curând fratele. 

— Praţii mei să poposească aici, ne sfătui Winnetou, în 
felul său scurt şi categoric. 

— Well, se învoi Sam. Ia te uită ce strat de muşchi pe jos, 
pentru odihna oaselor! Apă şi iarbă se găsesc berechet. 
Dacă găsim şi un loc ferit, acum, cât mai e lumină, atunci 
ne-am putea permite să încingem un focşor indian şi să 
punem la fript curcanul sălbatic vânat de Bob. 

Într-adevăr, Bob doborâse pentru întâia oară în viaţa lui 
un vânat ca lumea şi se fudulea grozav cu curcanul lui; îşi 
dovedise astfel incontestabil aportul la existenţa întregului 
grup. 

Găsirăm într-adevăr un loc ferit cum îl dorea Sam şi ne 
instalarăm acolo. Peste puţin, focul ardea şi Bob jumulea de 
zor pasărea aceea specific nord-americană. Între timp, 
întunericul cobori din plin şi se făcu noapte neagră ca 
smoala. Flacăra nestatornică a focului transforma parcă 
arborii în nişte fiinţe groteşti. În cele din urmă, Bob reuşi să 


frigă curcanul şi ne ospătarăm excelent. Dormirăm apoi 
adânc până dimineaţa. 

Reluându-ne drumul, atinserăm curând valea lui Short- 
Rivulet - un curs de apă modest, după cum îl arată şi 
numele: „Râuleţul scurt”. Alimentat cu zgârcenie de nişte 
afluenţi prizăriţi ce coboară de pe marile înălţimi din jur, 
râul seacă probabil complet în timpul verii. 

Acolo dădurăm peste corturi sfâşiate, pământ răscolit, 
bordeie dărâmate şi, peste tot, semne ale unei teribile 
ciocniri. 

Nu încăpea îndoială: căutătorii de aur fuseseră atacați de 
bandiți. Cadavre însă nu erau nicăieri. 

După multe căutări, descoperirăm departe, printre 
copaci, un cort mai arătos. Era şi acesta sfâşiat, zdrenţuit. 
Nici o urmă, nici cel mai mic obiect nu trăda identitatea 
fostului stăpân. 

Uşor de înţeles cât de amărât era Bernard, care venise 
încoace convins că-şi va regăsi fratele. 

— Aici a stat Allan, spuse el. 

Era o deducție conformă cu realitatea. Ocolirăm călare 
valea împresurată de păduri şi deterăm peste urmele 
bandiţilor: duceau spre povârnişul vestic al masivului 
muntos. 

— Allan intenţiona să treacă de aici peste Lynn către 
portul Humboldt, comentă Bernard amintindu-şi rândurile 
respective din scrisoare. Se vede că s-au luat după el. 

— Desigur, dar numai în cazul că a plecat teafăr de aici, 
explicai eu. Faptul că nu vedem nici un mort încă nu 
înseamnă că oamenii au reuşit să scape. Eu unul cred că 
morţii au fost aruncaţi în lac. 

În adânc, sub apele lui Black-eye, zăceau probabil 
cadavrele celor ce visaseră bogății, satisfacţii, fericire. 
Aurul, sinistrul demon, i-a smuls din visurile lor şi i-a năruit 
în neant. 

— Şi cine să fi fost criminalii? întrebă Bernard, cuprins de 
revoltă. 


— Mulatrul şi cei doi Morgan, ticăloşii aceia care ne-au 
scăpat din mâini, în ciuda stăruinţei noastre de a-i face 
inofensivi. 

— Acum nu mai scapă, ne asigură Sans-ear. Eu, Sam 
Hawerfield, am să mă răfuiesc cu dumnealor. Eu personal. 
Avem o veche socoteală. 

— Atunci haidem, să ne continuă drumul! Urmele nu se 
întipăriseră destul de adânc ca să le putem desluşi pe toate, 
îngrămădite cum erau. Dar mai încolo, prin pădure, se vede 
că grupul se răzleţise şi numărarăm astfel urmele a 
douăzeci de animale. Cercetându-le atent pe parcursul 
drumului, ajunserăm la concluzia că era vorba de 
şaisprezece cai şi patru catâri de povară. Catârii lăsaseră 
urme mai adânci, ceea ce făcu să-i putem recunoaşte cu 
uşurinţă. Apoi, îndărătnici ca tot neamul lor, se mai şi 
opriseră din loc în loc. Aşadar, bandiții nu aveau 
posibilitatea să se deplaseze cu viteza noastră. De aci şi 
speranţa ce o nutream de a-i ajunge din urmă înainte ca ei 
să-l prindă pe Allan. 

După-amiaza dădurăm de locul unde netrebnicii îşi 
instalaseră prima lor tabără de noapte. Mai merserăm o 
bucată până se întunecă de tot, apoi ne odihnirăm câteva 
ore. Când miji de ziuă, pornirăm iar şi încă înainte de prânz 
descoperirăm cel de-al doilea loc de popas al bandiţilor. 
Recuperasem aşadar o zi întreagă din avansul lor. 

Nădăjduiam să atingem seara Sacramento-de-Sus, care 
curge dinspre Shasta şi să-i ajungem pe bandiți chiar a 
doua zi. Ne lovirăm însă de un obstacol foarte neplăcut; la 
un moment dat, urmele se despărţeau. Sacramento descrie 
aici un arc întins şi noi ne aflam tocmai la jumătatea lui. Aici 
urmele a patru catâri şi a şase cai se abăteau spre stânga, 
tăind arcul, în timp ce restul se menținea pe direcţia 
iniţială. 

— Fir-ar al dracului, nu e bine! Rosti Sam cu năduf. Să fie 
oare o manevră premeditată, sau numai o întâmplare, ca să 
zic aşa? 


— În raport cu noi, e o simplă întâmplare, observai cu. 

— De ce s-or fi despărţit? întrebă Bernard. 

— E uşor de ghicit. Catării încărcaţi cu prada de la Black- 
eye îi împiedică pe bandiți să ajungă mai repede la ţintă; de 
aceea au trimis caravana cu poveri înainte, în timp ce 
ceilalţi gonesc după Allan. După ce aceştia din urmă îl vor 
jefui de toată agonisita, se vor întâlni, probabil, cu toţii la 
Sacramento, într-un anume loc. 

— Well, atunci lăsăm catârii să-şi vadă de drum, ca să zic 
aşa şi tragem o goană pe urmele ăstorlalţi. Şi aşa Tony a 
mea e cam supărată că ne mişcăm în pas de melc. 

— Frumos pas de melc, n-am ce spune! Dar să ştii, Sam, 
că mai avem ceva de stabilit: cu care din cei doi Morgan ţi- 
ai pus în gând să te răfuieşti personal? 

— Zounds, asta-i acum! Mă mir cum mai întrebi. Cu 
amândoi, fireşte! 

— Hm! Asta nu prea e posibil. 

— De ce? 

— Păi, catării sunt încărcaţi cu aur. Dacă Fred Morgan a 
luat-o pe urmele lui Allan, atunci cui să-i fi încredinţat 
transportul aurului? 

— Cui? 

— Normal că lui Patrik, fiu-său. 

— Just. Atunci ce facem? 

— Pe care din doi îl preferi? 

— Pe bătrân. 

— Păi, vezi? Atunci o luăm drept înainte! Trecurăm în 
timpul prevăzut peste Sacramento şi făcurăm dincolo un 
popas. Dimineaţa ne reluarăm drumul, orientându-ne după 
urmele care continuau să se vadă clar. Pe la prânz 
ajunserăm în câmp deschis. Aici urmele erau foarte 
proaspete. Călăreţii se aflau la cel mult cinci mile înaintea 
noastră. 

Acum dădurăm pinteni cailor pentru un ultim efort. 
Trebuia să ne apropiem de bandiți în aşa fel, încât noaptea 
să ne putem strecura la tabăra lor. Eram cu toţii stăpâniţi 


de nervozitate; doar nu mai lipsea mult până să ne răfuim 
cu ticăloşii aceştia pe care-i urmăream de atâta vreme fără 
rezultat. Murgul meu zbura înaintea tuturor; la un pas de 
mine alerga calul lui Winnetou. Dar deodată - ce-o mai fi şi 
asta? O grămadă de urme! De la cel puţin o sută de cai! 
Pământul păstra semne de bătălie şi pe frunza lată a unei 
buruieni descoperirăm pete de sânge. 

Examinarăm în amănunt locul. Spre stânga, în câmp 
deschis, duceau urmele a trei cai, în timp ce mulţimea 
celorlalţi o luase drept înainte. 

Fără zăbavă, pornirăm pe acest din urmă drum. Călăreţii 
din faţa noastră erau fără îndoială indieni. Cum Allan 
avusese un avans destul de mic, nu era de loc exclus să fi 
căzut în mâinile lor. Galoparăm astfel cel mult o milă şi iată 
că, înaintea noastră, răsăriră corturile unei tabere indiene. 

— Shoshones! exclamă Winnetou. 

— Da, da, „şerpii”! întări Sam şi fără nici o ezitare 
mânarăm caii spre tabără. 

Acolo, în jurul unei căpetenii, se strânseseră roată peste 
o sută de războinici. Observând apariţia noastră, puseră cu 
toţii mâna pe puşti şi tomahawkuri. 

— Ko-tu-ho! strigă Winnetou repezindu-se călare de parc- 
ar fi vrut să-l zdrobească pe şef. 

Dar nu! Apaşul îşi struni calul exact la un pas de acesta. 

Căpetenia nici nu clipi barem din ochi. Senin, îi întinse 
mâna. 

— Winnetou, căpetenia apaşilor! Ce bucurie pentru 
războinicii shoshones şi pentru căpetenia Ko-tu-ho! Mult a 
tânjit „Fulgerul nimicitor” după viteazul său frate! 

— Dar pe Sans-ear oare nu-l recunoaşte căpetenia 
războinicilor shoshones? întrebă Sam anunţându-şi 
prezenţa. 

— Ko-tu-ho îi recunoaşte pe toţi prietenii şi fraţii săi. 
Bine-aţi venit în wigwamurile noastre! 

În clipa aceea răsună un strigăt sfâşietor. Întorsei capul 
şi-l văzui pe Bernard îngenunchind şi aplecându-se peste 


trupul cuiva. Mă repezii la el. Acolo, lângă un cort, zăcea un 
alb împuşcat în piept. Şi mortul semăna cu Bernard... 
înţelesei totul... 

Se apropiară şi ceilalţi. Îngenunchiat, Bernard îşi sărută 
fratele pe frunte, pe obraz, îi mângâie părul răvăşit şi-l ţinu 
cuprins pe după gât. Apoi se ridică în picioare. 

— Cine l-a ucis? 

Căpetenia veni mai aproape şi răspunse: 

— Ko-tu-ho i-a trimis pe războinicii săi să-şi mai pună caii 
la încercare. Deodată, au răsărit trei albi urmăriţi de alţi 
paisprezece din neamul lor. Când trei inşi sunt fugăriţi de 
paisprezece, înseamnă că aceştia din urmă nu sunt oameni 
cumsecade şi curajoşi. De aceea războinicii roşii au alegat 
în autorul celor dintâi. Dar urmăritorii au tras şi l-au rănit 
pe omul acesta. Atunci războinicii roşii au prins unsprezece 
din ei şi i-au făcut prizonieri. Trei însă au scăpat. Omul rănit 
şi-a dat apoi sufletul, iar cei doi însoțitori ai lui se odihnesc 
în wigwam, pe rogojini. 

— Trebuie să-i văd imediat! Acesta mi-e frate. Adică e fiul 
tatălui meu, completă Bernard, gândindu-se la sensul mai 
larg pe care indienii îl dau cuvântului „frate”. 

— Pratele meu alb a venit împreună cu Winnetou şi cu 
Sans-ear, prietenii shoshonilor. De aceea Ko-tu-ho îi va 
împlini dorinţa. Să mă urmeze! 

Furăm conduşi într-un cort spaţios unde zăceau 
prizonierii, legaţi la mâini şi la picioare. Mulatrul cu 
cicatricea pe obrazul drept era printre ei. Cei doi Morgan, 
însă, lipseau. 

— Ce au de gând să facă fraţii mei roşii cu aceşti albi? îl 
întrebai pe Ko-tu-ho. 

— Oare fratele meu îi cunoaşte? 

— Da, îi cunosc. Sunt bandiți şi au pe suflet moartea 
multor oameni. 

— Atunci să-i judece fraţii mei albi. 

Mă înţelesei din ochi cu ceilalţi, apoi rostii: 


— Ar merita să-i omorâm, dar cum noi nu avem timp de 
judecată, îi lăsăm în seama războinicilor roşii. 

— Fratele meu face bine ce face ! 

— Unde sunt cei doi albi care au venit împreună cu 
victima? 

— Poftim după mine! 

Ne introduse într-un alt cort, în care găsirăm doi oameni 
dormind. Erau îmbrăcaţi ca nişte tropeiros. Îi trezirăm din 
somn. Din răspunsurile lor, nu aflarăm decât că fuseseră 
năimiţi de Allan ca însoțitori. Încolo, nu ştiau nimic. Ne 
întoarserăm deci la căpătâiul mortului. 

Bernard trecuse în ultimele luni prin grele încercări, care 
îi căliseră trupul şi sufletul. Totuşi mâinile îi tremurau când 
se apucă să cerceteze bagajele fratelui său. Le desfăcu şi 
privi înduioşat lucrurile atât de cunoscute. Iar când 
deschise carnetul cu însemnări şi revăzu scrisul atât de 
familiar şi de drag, nu se putu reţine şi sărutând filele, 
izbucni într-un hohot de plâns. Stăteam lângă el şi de 
compasiune, lacrimile îmi şiroiau pe obraz. 

Indienii erau şi ei de faţă şi ochii lui Ko-tu-ho trădau 
dispreţ pentru slăbiciunea noastră. Winnetou, care 
observase aceasta, îi vorbi: 

— Căpetenia shoshonilor să nu creadă că aceşti bărbaţi 
sunt slabi ca muierile. Fratele mortului s-a bătut fără teamă 
cu stakemen-ii şi cu comanşii; cât despre celălalt, desigur 
că vei fi auzit multe: îi zice Old Shatterhand. 

Un murmur străbătu rândurile indienilor. Căpetenia se 
apropie de noi şi ne întinse mâna. 

— Aceasta zi va fi sărbătorită în toate wigwam-urile. Îi 
vom găzdui pe fraţii albi, îi vom ospăta cu vânat, vom fuma 
cu ei calumetul şi le vom arăta jocul războinicilor. 

— Oamenii albi, vorbii eu, sunt bucuroşi să petreacă aci 
ca oaspeţi ai fraţilor roşii, dar nu acum, ci la întoarcere. Vă 
vom lăsa trupul şi avutul fratelui nostru ucis şi vom pleca 
deîndată pe urmele ucigaşilor. 


— Chiar aşa! întări Bernard. Să rămână aici bietul Allan 
şi slujitorii săi, iar noi plecăm imediat. Nu trebuie să pierd 
nici un minut. Cine mai vine? 

— Toţi, fără excepţie, îl asigurai eu. 

Winnetou şi Sam se şi pregăteau să încalece. Ko-tu-ho 
dădu alor săi un ordin şi numaidecât i se aduse un splendid 
cal indian, gata înşăuat. 

— Ko-tu-ho merge şi el cu fraţii lui. Avutul mortului va fi 
păstrat în wigwamul căpeteniei, iar femeile vor cânta şi-l 
vor jeli! 

Astfel se încheie scurta noastră vizită la vitejii snakes. Şi 
grupul nostru se întări cu încă o forţă capabilă să ne ajute 
la prinderea bandiţilor. Urmele acestora se vedeau clar; ne 
despărţea o distanţă de aproximativ două ore. Caii, parcă 
înțelegând situaţia, zburau ca vântul peste şesul întins. 
Dacă terenul ar fi fost pietros, desigur că ar fi sărit scântei 
în urma noastră. Numai roibul lui Bob dădea semne de 
oboseală, dar negrul îl îndemna de zor, obligându-l să ţină 
pas cu ceilalţi. 

— Ho, hi, hi-i-i! făcea Bob. Fuga cal, fugim cal! Bob 
trebuiem prindem ucigaşi lui massa Allan! 

Galopam vijelios. 

După-amiaza trecea şi noi trebuia să-i ajungem pe fugari 
până la căderea întunericului. Călătorirăm astfel peste trei 
ore, după care descălecarăm pentru a cerceta mai 
îndeaproape urmele. Acestea se vedeau foarte bine, deşi 
câmpul tot era un covor de iarbă deasă şi măruntă. Firele 
călcate nu-şi reveniseră încă la normal. Deci bandiții se 
aflau la cel mult o milă înaintea noastră. 

Mă foloseam acum de lunetă ca să scrutez din timp în 
timp depărtarea. Şi, într-adevăr, la un moment dat 
descoperii trei puncte care se deplasau încet. 

— Iată-i! 

— Halo-o-o, pe ei! strigă Bernard şi-şi grăbi calul. 

— Stai niţel! îl domolii eu. Aşa nu iese nimic. Trebuie să-i 
împresurăm. Eu şi căpetenia Ko-tu-ho avem caii cei mai 


rezistenți. Va să zică, eu o iau la dreapta, dânsul la stânga. 
În douăzeci de minute îi ajungem pe bandiți din ambele 
laturi, fără ca ei să observe, trecem înaintea lor, iar voi 
veniţi peste ei din spate. 

— Iuf! făcu căpetenia shoshonilor şi, ca împins de un 
resort, ţâşni în direcţia ce-i indicasem. 

Eu o luai în ocol spre dreapta. 

După vreo zece minute nu-i mai puteam zări pe ai noştri, 
cu toate că nici ei nu stăteau pe loc. Trebuia să fi ajuns de- 
acum în poziţie paralelă cu cei pe care îi urmăream. În 
ciuda eforturilor din ultimele zile, armăsarul meu nu dădea 
semne de oboseală. Nici spumă în jurul gurii, nici cea mai 
mică urmă de transpiraţie pe pielea lui netedă. Gonea cu 
atâta supleţe şi elasticitate încât ai fi zis că e de cauciuc. 

După vreo cincisprezece minute de galop întins, cotii mai 
spre stânga şi după alte cinci minute îi şi zării prin lunetă 
pe cei trei bandiți care rămăseseră în urmă, ca şi pe Ko-tu- 
ho, care le ieşise şi el înainte, deşi nu chiar în dreptul meu. 
Indianul se îndrepta acum spre fugari. Eu la fel. 

leşindu-le astfel în drum, fireşte că furăm curând 
observați. Bandiţii îşi aruncară privirea îndărăt şi se văzură 
ameninţaţi şi din spate de restul grupului nostru. Nu le mai 
rămânea decât o singură alternativă: să spargă 
împresurarea. Se avântară deci în direcţia lui Ko-tu-ho. 

— Acu-i acu', murgule, ţin'te bine! 

Scoţând un chiot ascuţit - semnal din care caii indieni 
înţeleg că trebuie să-şi încordeze toată puterea şi să alerge 
cu maximum de viteză -- mă ridicai vertical în scări ca să-i 
uşurez animalului povara şi respiraţia. Felul acesta de 
călărie se practică în cazuri extreme ca, de pildă, atunci 
când savana incendiată îşi rostogoleşte flăcările în spatele 
călăreţului. 

Deodată, unul din bandiți, în care recunoscui imediat pe 
Fred Morgan, îşi struni calul şi duse puşca la ochi. În clipa 
când arma scapără, Ko-tu-ho - ca lovit de trăsnet - căzu 
odată cu calul. Crezui că fusese lovit fie omul, fie calul de 


sub el - dar mă înşelam. Cât ai clipi, căpetenia era din nou 
în şa şi avântându-şi tomahawkul, se năpusti asupra celor 

trei bandiți. Era unul din trucurile pentru care indienii îşi 

dresează caii ani de-a rândul. Calul, la un anume semn, se 
culcă fulgerător la pământ şi glonţul trece pe deasupra. 

Indianul tocmai îl lovise cu securea pe unul din bandiți, 
când mă repezii şi eu la Fred Morgan. Trebuia să-l prind de 
viu. Nici nu-mi păsa de faptul că-şi îndreptase asupră-mi 
arma în care mai avea un glonţ. El trase, dar, din pricina 
calului care n-avea astâmpăr, glonţul devie şi-mi trecu prin 
mânecă surtucului. 

— Hei! strigai eu. Aici Old Shatterhand! 

Lasso-ul meu şuieră prin aer, murgul se cabră, apoi 
alergă îndărăt, până simţii o zdruncinătură serioasă, dar 
nici pe departe atât de tare ca în cazul cu bivoliţa 
stimabilului don Fernando de Venango e Colonna de 
Molynares de Gajalpa y Rostredo. Îmi întorsei privirea. 
Laţul îi cuprinsese pieptul şi braţele. Astfel, Fred Morgan, 
răsturnat de pe cal, venea după mine măturând pământul 
cu trupul sau. Între timp, Sam şi ceilalţi doi ajunseră şi ei la 
faţa locului. Cel de-al treilea tâlhar trase asupra lui 
Bernard, dar în aceeaşi clipă căzu împuşcat de Sam şi lovit 
de tomahawkul lui Winnetou. 

În sfârşit, pusesem mâna pe Fred Morgan! Era buimac 
din cauza căzăturii de pe cal. Sării din şa, desfăcui lasso-ul 
meu şi-l legai pe bandit cu propriul său lasso. Se apropiară 
şi ceilalţi camarazi, privind la captura ce o făcusem. Bob 
descălecă cel dintâi şi trase cuțitul: 

— Oh, aici suntem nigger Bob şi cuţit! Tăiem încet până 
dat ochii peste cap afurisit tâlhar şi ucigaş! 

— Stop! îl opri Sam, prinzându-l de mâna. Pe asta îl 
năşesc eu! 

— Ceilalţi doi au murit? întrebai. 

— S-a terminat cu ei! răspunse Bernard. Atunci văzui ca 
sângerează din şoldul drept. 

— Eşti rănit? 


— O zgârietură. 

— Nici asta nu-i bună. Mai avem cale lungă de bătut. 
Trebuie să ajungem din urmă şi convoiul de catâri. Ce 
facem cu Morgan? 

— Eu i-s stăpânul! mai sublinie odată Sam. Aici nu 
hotărăsc decât eu. Master Bernard şi Bob îl vor duce în 
tabăra shoshonilor şi-l vor păzi cu străşnicie până ne 
întoarcem. După cum văd, Bernard e rănit şi pe urmă are 
să se ocupe, ca să zic aşa, de bietul frate-său. Să rămână 
deci Bob cu el. Noi, ăştialalţi patru suntem destui ca să o 
scoatem la capăt cu cei şase însoțitori ai convoiului. 

— Planul e bun, facem aşa! 

Morgan fu legat cu grijă pe calul său. Bernard şi Bob îl 
luară la mijloc şi porniră înapoi către tabăra shoshonilor. 
Noi însă mai ramaserăm pe loc, ca să dăm cailor un scurt 
răgaz de odihnă şi să-i lăsăm să pască. 

— Prea mult timp de zăbavă nu avem, judecai eu. Trebuie 
să folosim lumina zilei ca să ajungem cât mai departe. 

— Încotro au de gând fraţii mei? se interesă Ko-tu-ho. 

— Către râul Sacramento, între munţii de la San John şi 
San Jose, îl lămuri Sam. 

— Atunci să nu-şi facă nici o grijă. Căpetenia shoshonilor 
cunoaşte drumul ca-n palmă. Lăsaţi caii să pască liniştiţi. 
Putem călători şi noaptea. 

— Prea l-am expediat repede pe Morgan îşi aminti Sam. 
Ar fi trebuit să-l luăm mai întâi la întrebări. 

— Pentru ce? 

— Poate aflam câte ceva. 

— Las' c-o facem mai târziu sau, la drept vorbind, nici nu 
va fi nevoie. Crimele lui sunt mai mult decât dovedite. 

— Poate aflam încotro a trimis convoiul cu catâri şi unde 
avea să aibă loc întâlnirea cu restul bandei. 

— Pshaw! Crezi că ne-ar fi spus adevărul? 

— Probabil. 

— Ba nicidecum! Doar n-o să ni-l ofere plocon pe fiul său 
cu pradă cu tot, mai ales acum când ştie că e iremediabil 


pierdut. 

— Fratele Şarli are dreptate! întări Winnetou. De altfel, 
ochii vânătorilor roşii şi albi sunt destul de ageri ca să 
descopere urmele catărilor. 

Cam aşa era, deşi n-ar fi stricat să cunoaştem dinainte 
locul: am fi putut opera repede, câştigând timp. 

— Pe cine vor să prindă fraţii mei? întrebă Ko-tu-ho, 
contrar obiceiului la indieni de a nu-şi manifesta niciodată 
curiozitatea în faţa străinilor. Aici se afla între oameni 
consideraţi de acelaşi rang cu el, ceea ce-l făcu să se abată 
de la discreţia pe care ar fi păstrat-o în altă împrejurare. 

— Îi căutăm pe fârtaţii bandiţilor pe care i-aţi prins. 

— Câţi la număr? 

— Şase. 

— Pe ăştia îi poate birui chiar şi unul singur dintre fraţii 
mei. Îi găsim noi şi-i aducem lângă ceilalţi. 

Până spre seară caii noştri se întremară atât de bine, 
încât îi puteam supune la noi eforturi. Pornirăm deci la 
drum călăuziţi de căpetenia shoshonilor. Seara şi noaptea 
toată Ko-tu-ho călări în fruntea grupului cu o siguranţă care 
dovedea pe deplin faptul că ştie drumul ca-n palmă. Şesul 
rămase mult în urmă. Acuma ba urcam pante muntoase, ba 
tăiam vâlcele, mici savane sau păduri. După un scurt popas 
în zori, ne continuarăm drumul în aceeaşi direcţie, până ce 
răsări în faţa noastră valea lui Sacramento. 

O străbăturăm şi pe aceasta mergând în josul apei. Drept 
în faţă, unde o vale lăturalnică se desfăşura către munţi, 
dădurăm peste o casă de lut cu acoperiş de scândură şi 
purtând la intrare inscripţia „Hotel”. Probabil că negustorul 
găsise aici un vad cât se poate de bun, deoarece în faţa 
casei staţionau mulţime de căruţe, precum şi cai de călărie 
sau de povară. Ne-încăpând pesemne în local, numeroşi 
muşterii şedeau în jurul meselor înşirate afară. 

— Ce ar fi să ne apropiem şi să luăm ceva informaţii? 
propuse Sam. 


— Mai ai încă ceva nuggeţi pentru licoarea faimosului 
Burton din Staffordshire? îl întrebai râzând. 

— Se mai găsesc. 

— Atunci, hai! 

— Dar să nu intrăm. Mergem numai până acolo, dacă eşti 
de acord. Ştii doar că nimic nu mă atrage mai mult ca o 
gură de aer proaspăt, ca să zic aşa. 

Ne îndreptarăm spre „hotel”, priponirăm caii şi ne 
aşezarăm într-un fel de colivie de lemn, deasupra căreia 
trona inscripţia „Veranda”. 

— Domnii doresc să bea? se interesă chelnerul 
apropiindu-se grăbit. 

— Bere. Cât costă? 

Bravul Sam devenise mai prudent după lecţia ce-o 
primise la Yellow-Water-Ground. 

— Porter sau Ale, jumătate de dolar. 

— Bine, adu Porter! 

Chelnerul aduse patru sticle şi Sam, deşi îl vedea grăbit, 
încerca să-l descoasă. Dar eu îl oprii printr-un semn discret. 
Întâmplător, îmi aruncasem ochii prin deschizătura dinspre 
drum a „Verandei”. 

Dinspre valea aceea lăturalnică se apropiau şase călăreţi, 
dintre care doi duceau de căpestre patru catâri, iar cel din 
fruntea convoiului nu era altul decât Patrik Morgan. Opriră 
lângă „Hotel”, priponiră animalele, apoi luară loc afară la o 
masă, chiar sub ferestruica prin care îi urmăream. Mai mult 
nici că ne-am fi putut dori! 

Dar de ce catârii nu erau încărcaţi? Cu siguranţă că 
bandiții ascunseseră undeva prăzile şi se duceau acum la 
întâlnirea convenită cu fraţii lor. 

Comandară brandy şi se porniră pe taifas. Noi, de sus, 
auzeam fiece cuvânt. 

— Oare o să-i găsim în curând pe tatăl dumitale şi pe 
căpitan? întrebă unul, adresându-se lui Patrik. 

— Aşa cred, răspunse acesta. Doar aveau posibilitatea să 
mâie mai repede ca noi. Trebuie să fi terminat uşor cu 


Marshall. Ştiţi că nu avea decât doi însoțitori... 

— Măi, ce uşuratic! Să cari asemenea comoară numai cu 
trei inşi! 

— Ce vrei, ne-a făcut un serviciu! Uşuratic cred că a fost 
dintotdeauna, altfel nu ar fi aruncat la Yellow-Water-Ground 
schiţa cu itinerarul. Dar stai, asta ce dracu' o fi? 

— Ce? 

— Vezi caii ăia patru? 

— Trei sunt într-adevăr splendizi. În schimb ultimul, ce să 
zic, e o piesă rară. Mă întreb ce om cu scaun la cap ar 
încăleca o asemenea caricatură! 

Auzind aceste vorbe, Sam strânse pumnii furios. 

— Las' că-ţi arăt eu caricatură de o să-ţi meargă fulgii! 
bombăni el. 

— Da-da, chibzui Patrik, n-ai spus rău. E, într-adevăr, o 
piesă rara. Cu tot aspectul lui caraghios, e unul din cei mai 
buni cai din Vestul sălbatic. Ştiţi al cui e? 

— Ei? 

— Al lui Sans-ear! 

— Ptiu, trăsni-l-ar! Auzisem şi eu c-ar călări un fel de ţap. 

— Va să zică Sans-ear e aici. Hai să bem repede! Ne-am 
mai întâlnit odată şi nu-mi convine să fiu recunoscut. 

— Degeaba, puiule! sâsâi Sam printre dinţi. 

Cei şase se ridicară de la masă, încălecară şi porniră în 
josul văii. 

— Vezi, pe ăştia îi căutăm, îl făcui atent pe Ko-tu-ho. 
Amândoi fraţii mei roşii să le iasă înainte, iar Sam şi cu mine 
le vom cădea în spate. Aşa îi prindem la mijloc. 

— luf! făcu căpetenia shoshonilor, se ridică de la masă şi 
ieşi ca să încalece. 

Winnetou sări şi el în şa. Sam achită costul berei care de 
astă dată nu fusese chiar atât de proastă şi pornirăm călare 
după cei şase bandiți, având grijă să nu ne simtă. 

Solul devenea din ce în ce mai pustiu, mai monoton. La 
un moment dat nu mai era nici un tufiş, nici un cot după 
care să ne ascundem. Atunci dădurăm frâu liber cailor şi-i 


ajunserăm din urmă pe bandiți înainte ca ei să-şi dea seama 
ce se întâmplă. Iar dincolo, la câţiva paşi în faţa lor, răsăriră 
dintr-odată Winnetou şi Ko-tu-ho. 

— Good-day, bună ziua, master Mercroft! salută Sam. Caii 
ăştia sunt de furat? I-aţi luat de la comanşi? 

— 's death! blestemă banditul şi duse mâna la puşca, dar 
se prăbuşi de pe cal înainte de a apăsa pe trăgaci. 

Cei doi indieni răsăriră, cum spuneam, la câţiva paşi în 
faţa bandiţilor şi lasso-ul lui Winnetou se încolăci ca un 
şarpe în jurul umerilor lui Patrik. Într-o clipă, ceilalţi cinci 
tâlhari o şterseră care încotro. Sam şi Ko-tu-ho traseră 
după ei şi dădură săi urmărească. 

— Staţi! le strigai eu. Bine că l-am prins pe cel mai 
important! 

Dar ei nu mă ascultară. Mai traseră două focuri, ultimul 
fiind al lui Ko-tu-ho. 

— Ce v-a apucat? îl certai pe Sam. Urmele lor ne-ar fi dus 
cu siguranţă la locul întâlnirii şi apoi la ascunzătoarea unde 
şi-au adăpostit prăzile. 

— Las' că ne spune Morgan unde le-au ascuns. —- Va 
căuta să păstreze secretul. 

Şi, într-adevăr, foarte curând se dovedi că avusesem 
dreptate. În ciuda amenințărilor, Patrik refuză să răspundă 
la întrebări. Aurul, care făcuse atâtea victime omeneşti, era 
pierdut. Deadly dust, praf ucigător! 

Îl legarăm fedeleş, cum făcuserăm şi cu tatăl lui, îl 
urcarăm pe cal şi, pentru a ocoli „hotelul”, traversarăm 
Sacramento, care în acel loc era puţin adânc. Astfel 
ajunserăm în munţi nestânjeniţi de nimeni. 

Nici în cursul lungii noastre deplasări nu puturăm 
stoarce măcar un cuvânt din gura lui Patrik. Tăcea ca un 
mut. Abia când intrarăm în tabăra shoshonilor şi-l văzu pe 
Bernard ieşindu-ne în întâmpinare, banditul înjura furios. Îl 
duserăm în cortul unde se aflau ceilalţi prizonieri împreună 
cu tatăl său. 


— Master Morgan, mă adresai acestuia, vi-l prezint pe 
fiul dumneavoastră căruia desigur că i-aţi dus dorul. 

Fred Morgan mă privi cu ochi turbaţi, dar nu răspunse 
nimic. Era spre seară; judecata trebuia deci amânată 
pentru a doua zi. Ca oaspeţi ai căpeteniei, luarăm cina în 
cortul lui şi fumarăm calumetul. Apoi ne retraserăm fiecare 
în adăpostul ce-i fusese destinat. 

Ultimele zile sfârşiseră prin a mă obosi, încât adormii 
buştean, lucru posibil aici în tabără, dar nu şi în prerie. 
Visam, sau lucrurile se petreceau aievea? Se făcea că lupt 
cu nişte făpturi crâncene, nemiloase, care mă încolţeau din 
toate părţile. Loveam ca turbat în jurul meu şi totuşi 
duşmanii se înmulţeau într-una ca scuipaţi din teribile 
muşuroaie subpământene. Sudoarea îmi şiroia pe frunte, 
simţeam că se apropie ceasul din urmă şi mă încercau 
pentru prima oară spaimele morţii. Visam, desigur - dar 
atât de autentic părea totul, atât de fioros, încât sării din 
somn ca nebun. Şi iată că de afară veneau o larmă şi un 
huiet îngrozitoare. 

Pe jumătate dezbrăcat, apucai armele şi ieşii din cort. 
Prizonierii îşi desfăcuseră (niciodată n-am aflat cum) 
legăturile şi fugiseră din cortul lor încercând să suprime 
străjile. Noroc că acestea erau destul de numeroase. 

Din toate părţile alergau acum indienii, parcă turnaţi în 
bronz. Care venea cu cuțitul, care cu securea sau cu puşca. 
Apăru şi Winnetou, rotindu-şi ochii peste acest spectacol 
desfăşurat la lumina focului. 

— Încercuiţi tabăra! tună el sfâşiind larma din jur şi, cât 
ai clipi, vreo şaizeci-optzeci de indieni se furişară printre 
corturi. 

Îmi dădeam seama că participarea mea la această 
operaţie nu era necesară. Prizonierii nu aveau arme de foc; 
totodată, indienii erau de zece ori mai mulţi ca număr. Când 
şi glasul lui Sam răzbătu până la mine, mă liniştii pe deplin. 
Şi într-adevăr, nu dură mai mult de zece minute, că şi auzii 


răcnind a moarte pe ultimul bandit răpus. Îl recunoscui: era 
Fred Morgan. Cuţitul lui Sam îşi făcuse datoria. 

Acum autorul isprăvii se întorcea agale dintre corturi. 

— Charlie! De ce-ai stat deoparte? 

— Mi-am zis că sunteţi destui. 

— Chiar aşa. Însă dacă nu mă aflam eu în faţa cortului 
bandiţilor, mare minune să nu ne fi scăpat, ca să zic aşa. Mă 
culcasem chiar lângă cort şi, la un moment dat, numai ce 
aud nişte zgomote. Bineînţeles că am atras imediat atenţia 
străjilor. 

— A fugit totuşi careva? 

— Niciunul. I-am numărat. Dar, la drept vorbind, eu îmi 
imaginasem răfuiala cu Morgan într-alt chip. 

Se aşeză turceşte lângă mine şi crestă pe răbojul puştii 
ultimele două semne atât de râvnite. 

— Aşa. De-acum i-am răzbunat pe-ai mei, dragă Charlie. 
Pot să mor oricând, nu-mi mai pasă. Azi, ' mâine, totun 
drac!... 

Se îndepărtă cu paşi înceţi şi se strecură în cortul lui. 

A doua zi avu loc ceremonia înmormântării lui Allan 
Marshall. În lipsa coşciugului, fu înfăşurat în piei de bivol. 
Shoshonii zidiră din piatră un fel de ţarc în care fu culcat 
mortul. Apoi, tot din piatră, înălţară o piramidă, iar eu îi 
aşezai în vârf o cruce de lemn. Bernard mă rugă să ţin o 
scurtă cuvântare la mormânt. Ceea ce făcui cu adâncă 
emoție... 

Ceremonia încheiata, indienii snake nu-i mai dădură lui 
Bernard răgazul ca să se lase în voia durerii. O săptămână 
întreagă ne văzurăm de vânătoare, asistarăm la exerciţii de 
luptă şi la tot soiul de distracţii, încât timpul trecu pe 
nesimţite. Apoi luarăm drumul îndărăt spre San Francisco. 

Chapter 5 BANDIŢII DE LA LINIA FERATA 

„Senatul şi Camera Reprezentanţilor din Statele Unite 
hotărăsc: 

1. Regiunea situată în teritoriile Montana şi Wyoming, 
aproape de izvoarele lui Yellowstone-River, este prin 


prezenta exceptată de la orice luare în posesie, colonizare 
sau vânzare în cadrul legilor Statelor Unite şi se declară 
parc naţional public sau loc de amuzament pentru cetăţeni. 
Oricine, nerespectând dispoziţiile de faţă, se va stabili acolo 
sau va lua în posesie vreo parte din acest ţinut, va fi 
considerat contravenient la această lege şi expulzat. 

2. Parcul este pus sub controlul exclusiv al Secretarului 
Afacerilor Interne, a cărui primă sarcină va fi să elaboreze 
cât mai curând posibil instrucţiunile şi dispoziţiile pe care le 
va considera necesare pentru paza şi întreţinerea 
parcului.” 

Căzându-mi sub ochi textul acestei legi, mă bucurai din 
toată inima. lată cu câtă generozitate Congresul Statelor 
Unite punea la dispoziţia populaţiei această minune a 
naturii, mult prea valoroasă pentru a se îngădui specularea 
ei de nişte indivizi lacomi de câştig. 

Mii şi mii de oameni vor fi citit acest text fără să 
bănuiască măcar ce anume le-a fost oferit. Mulţi, foarte 
mulţi vor fi zâmbit, probabil, aflând că guvernul Statelor 
Unite rezervă un parc de 9500 kilometri pătraţi, o regiune 
sălbatică, inaccesibilă, situată tocmai în Munţii Stâncoși, 
pentru odihna şi distracţia cetăţenilor. Viitorul însă avea să 
demonstreze - a şi demonstrat, de altfel - că acest act 
constituie unul din acelea pe care, mai târziu, milioane de 
oameni le binecuvântează. 

Parcul acesta, de fapt, nu are pereche în lume. Primele 
ştiri fabuloase despre acest ţinut i-au parvenit în 1856 
generalului Warren, care se simţi îndemnat să organizeze o 
expediţie. Aceasta însă nu-şi atinse ţinta. Abia după un 
deceniu au izbutit alţii să înlăture oarecum vălul şi să ofere 
oamenilor o imagine a nebănuitului belşug de minuni ale 
naturii din acest colţ de lume. În vara lui 1871, profesorul 
Hayden a pătruns acolo cu succes şi rapoartele lui, deşi 
succinte şi rezervate, au impresionat profund Congresul, 
determinându-l să ia măsuri pentru apărarea acestor 
imense avuţii de mâna hrăpăreaţă a speculanţilor. 


Dincolo de preriile vestice, mult în spatele masivului 
muntos Blanckhill, se înalţă giganţii Munţilor Stâncoşi. S-ar 
părea că aici nu a lucrat mâna, ci pumnul Creatorului. Unde 
vor fi fiind ciclopii care au durat asemenea cetăţi? Unde 
titanii care au urcat asemenea poveri până hăt, deasupra 
norilor? Care meşter le-a încununat culmile cu zăpezi şi 
gheţuri nepieritoare? Nicăieri nu există o mai impunătoare 
şi mai copleşitoare îngrămădire de „minuni” ca în acel loc. 

Şi după acele ziduri uriaşe, fierbe, clocoteşte, se 
zbuciumă străfundul pământului, năzuind spre afara. Atunci 
coaja subţire se băşică, aburi încinşi de pucioasă ţâşnesc 
din adânc şi, detunând ca o salvă de artilerie, gheizerii 
enormi şi fierbinţi năvălesc în văzduhul tremurător. Forțe 
vulcanice şi tectonice ascunse înfruntă puterile ce se află la 
lumina zilei. Din minut în minut, lumea subterană îşi cască 
gura enormă pentru a scuipa focul adâncurilor şi pentru a 
înghiţi lumea de sus, cu toate făpturile ei. 

Aici orice pas e legat de primejdia morţii. Piciorul poate 
să se înfunde în scoarţa înşelătoare, cataracta învăluită în 
aburi îl poate înghiţi pe drumeţul ostenit, stâncă scobită 
dedesupt se poate prăbuşi odată cu omul în abis. Dar acest 
ţinut năprasnic de primejdios va găzdui cândva miile de 
pelerini veniţi să-şi aline suferinţa la izvoarele sale fierbinţi 
şi în aerul său ozonat. Şi toi atunci se vor descoperi, 
probabil, acele grote şi văgăuni fermecate unde avariţia 
singurătăţii a strâns şi îngrămădit în cursul vremii 
indescriptibile comori... 

O oarecare chestiune de afaceri mă chemase la Hamburg 
unde dădui peste o cunoştinţă la vederea căreia toate 
amintirile înviară parcă din trecutul lor. Era un cetăţean 
originar din Saint-Louis cu care vânasem nu odată prin 
mlaştinile de lângă Mississippi. Bogat, chiar foarte bogat, 
acesta se oferi să-mi plătească drumul dacă i-aş face 
plăcerea să-l însoțesc până la Saint-Louis. Simţii 
numaidecât cum mă cuprinde iarăşi irezistibila chemare a 
preriei şi căzui de acord. Expediai o depeşă acasă, cerându- 


le alor mei să-mi trimită de urgenţă armele şi întreg 
echipamentul. La numai cinci zile de la revederea noastră, 
pluteam amândoi în blânda legănare a Elbei. Ne îndreptam 
spre ocean. 

Ajunşi în America, hoinărirăm câteva săptămâni prin 
pădurile din josul fluviului Missouri. Apoi prietenul trebui să 
se întoarcă, pe când eu o luai în sus, către Omaha City, 
pentru ca de acolo să-mi continui călătoria spre vest, pe 
marea linie Pacific. 

Aveam motivele mele să mă folosesc de această rută. 
Cunoscusem Munţii Stâncoşi de la izvoarele râului Fraser 
până la trecătoarea Hell Gate, de la Nordpark până jos, în 
deşertul Mapimi - dar ţinutul dintre pasul Hell Gate şi 
Nordpark, aşadar o porţiune de peste şase grade latitudine, 
îmi rămăsese încă străin. Şi tocmai acolo se întâlnesc cele 
mai interesante imagini ale acestui superb colţ de lume: cei 
trei letoni, munţii Windriver, pasul South şi mai ales 
izvoarele lui Yellowstone, Fluviului Şarpe şi Columbia. 

În afară de unii indieni sau de câte un vânător rătăcit, 
nimeni nu se abătuse pe acolo şi mă ispitea pur şi simplu 
perspectiva de a cuceri acele locuri neprimitoare care, 
după credinţa pieilor-roşii, erau bântuite de spiritul cel rău. 

Fireşte că lucrul e mai uşor de povestit decât era de 
realizat. Câte pregătiri, care de care mai complicate, se cer, 
de pildă, pentru escaladarea Alpilor. Şi ce înseamnă, de 
fapt, o astfel de excursie în raport cu performanţa 
westman-ului singuratic, neajutorat de nimeni, bizuindu-se 
doar pe sine şi pe arma lui şi expunându-se unor primejdii 
cu totul necunoscute blajinului turist european! Dar tocmai 
primejdiile acestea îl atrag şi-l farmecă. 

Are muşchi de fier şi tendoane de oţel. Corpul său nu 
cunoaşte epuizarea din cauza efortului şi a lipsurilor. 
Simţurile i s-au ascuţit şi dezvoltat prin exerciţii 
neîntrerupte ajutându-i să găsească o cale de ieşire chiar 
din cele mai grele situaţii. Tocmai de aceea un westman 
refuză să trăiască în ţinuturi civilizate, unde nu-şi poate 


fructifica talentul. El este mereu atras de savana sălbatică, 
de munţii cu prăpăstii abrupte; şi cu cât primejdiile sunt 
mai mari, cu atât se simte mai la largul său, cu atât îi creşte 
curajul şi încrederea în propriile forţe. 

În ce mă priveşte, eram gata să întreprind o asemenea 
încercare. Un singur lucru îmi lipsea - deşi problema nu era 
imposibil de rezolvat. Ca să mă pot aventura în the dark 
and bloody grounds, în acele tărâmuri de întuneric şi sânge, 
îmi trebuia un cal bun, de nădejde. Dar lipsa unui asemenea 
cal nu mă prea îngrijora. La Omaha vândui armăsarul 
bătrân ce mă adusese până acolo şi luai trenul, ferm 
convins că, de îndată ce va fi nevoie, voi găsi şi calul 
potrivit. 

Pe atunci, linia ferată mai era pe-alocuri provizorie; ici şi 
colo echipe de lucrători construiau poduri ori viaducte, sau 
reparau porţiuni de terasament. Când nu se aflau în 
preajma unor colonii, care pe-atunci răsăreau din pământ 
ca ciupercile, lucrătorii feroviari îşi ridicau barăci şi corturi, 
organizându-şi tabere întărite şi apărate împotriva 
indienilor care vedeau în construcţia de căi ferate o 
încălcare a dreptului lor strămoşesc şi se străduiau să 
împiedice sau măcar să îngreuieze şi să întârzie realizarea 
lor. 

Dar existau pe acolo şi alţi vrăjmaşi, mai teribili decât 
pieile-roşii. Mişunau prin prerie mulţime de inşi fără 
căpătâi, recrutaţi dintre elementele izgonite din ţările 
civilizate, făpturi sfârşite, nemaiaşteptând de la viaţă decât 
ceea ce ar fi putut dobândi în Vestul sălbatic prin jaf şi 
omor. Aceşti indivizi, organizaţi în bande de criminali, erau 
mai periculoşi decât cele mai crunte hoarde de indieni. 
Atacurile lor vizau mai ales tinerele colonii şi aşezările 
provizorii ale feroviarilor. Nu e deci de mirare că aceste 
tabere erau întărite şi că muncitorii umblau înarmaţi chiar 
şi în timpul lucrului. 

Datorită atacurilor pe care le dezlănţuiau asupra 
taberelor de feroviari şi a transporturilor de materiale - cu 


care prilej smulgeau şine şi traverse ca să provoace oprirea 
trenului - păcătoşii aceştia fuseseră denumiți railtroublers. 
Ştiind că toţi ochii sunt aţintiţi asupra lor, ei nu atacau 
decât în grupuri mari şi puternice. De altfel, îşi agonisiseră 
atâta ură din partea oamenilor cinstiţi, încât orice 
railtroubler prins putea să-şi ia rămas bun de la viaţă. 
Asemenea nelegiuiţi care ucideau fără alegere, fără să ţină 
seama de vârstă sau de sex, nu se puteau aştepta la nici o 
milă. 

Era într-o duminică după-amiază când trenul nostru 
porni din Omaha. Printre călători nu era nimeni care să-mi 
trezească mai mult decât în treacăt interesul. Abia a doua zi 
se urcă la Fremont un bărbat a cărui înfăţişare îmi atrase 
din prima clipă atenţia. Omul se aşeză chiar în faţa mea, 
încât avui prilejul să-l examinez de aproape. 

Înfăţişarea lui era de un asemenea comic, încât orice om 
neavizat şi-ar fi stăpânit cu greu râsul. Eu însă, deprins cu 
astfel de apariţii, mă păstrai serios. Omul era scund şi gras 
să-l dai de-a rostogolul. Purta pe elo bluză de oaie cu 
partea miţoasa în afară. De fapt, blana se jerpelise toată de- 
a lungul vremii; ici şi colo mai răsărea câte un smoc, 
asemenea unei oaze pe întinderea pustie a Saharei. 
Cândva, se prea poate să fi fost pe măsura stăpânului, dar 
intemperiile, ploaia, zăpada, căldura o chirciseră în aşa hal, 
încât nu-i mai ajungea nici până la genunchi. De încheiat nu 
se mai putea încheia ca lumea, iar mânecile se terminau pe 
la coate. Sub aşa-zisa blană apărea o flanelă roşie şi un 
pantalon de piele, pe vremuri negru, acum însă tăvălit în 
toate culorile curcubeului şi făcând impresia că ar servi de 
la caz la caz drept prosop, faţă de masă sau batistă. Mai jos 
se iveau gleznele goale, învineţite de frig, apoi nişte 
ghetoaie vechi, menite să ţină o veşnicie, confecţionate 
dintr-o pereche de cizme de toval şi prevăzute cu tălpi 
duble amarnic ţintuite, capabile să strivească un crocodil. 
Omul purta o pălărie care nu-şi pierduse numai forma, ci şi 
o parte din boruri. În jurul acelei regiuni a trupului care, cu 


ani înainte, trebuie sa se fi numit talie, dar care între timp 
luase nişte proporţii gigantice, se înfăşură un şal gros, 
vechi, total decolorat, în care odihneau un strămoşesc pistol 
de călăraş şi un cuţit de vânătoare. Lângă aceste arme 
atârnau două pungi - una pentru plumbi, alta pentru tutun 
- o oglinjoară din acelea ce se vând cu zece pfennigi la 
târgurile nemţeşti, o ploscă cu învelitoare şi patru 
„potcoave-patent”, care se trag ca o încălţăminte pe 
piciorul calului şi se fixează cu şuruburi în copită. Mai purta 
omul la brâu şi o cutie de metal al cărei conţinut îmi era 
deocamdată necunoscut. Aflai abia mai târziu că e vorba de 
un serviciu complet de bărbierit, ceea ce în prerie mi se 
părea cu totul de prisos. 

Dar ceea ce mă amuza într-adevăr erau obrajii lui raşi ca 
în palmă. Parcă ieşise chiar atunci de la bărbier, între 
obrajii aceştia trandafirii, bucălaţi, revărsaţi în rotunjimi 
gata să plesnească, nasul mic şi cârn abia de-şi puncta 
prezenţa, iar privirile ochilor căprui şi neastâmpăraţi cu 
greu îşi croiau o potecă spre larg. De după buzele-i mai 
mult decât pline se iţeau două şiruri de dinţi orbitor de albi, 
dar care, din păcate, deşteptau bănuiala de a nu fi tocmai 
originali. Pe partea stânga a bărbiei îi atârna o excrescenţă 
ca un castravete care, deşi părea să nu-l jeneze nicicum, 
sporea şi mai mult, comicul întregii sale făpturi. 

Şedea aşa şi ţinea strâns între picioarele-i boante de 
elefant puşca străveche, semănând aproape leit cu flinta 
bătrânului meu Sam Hawkens. De altfel omul îmi amintea 
de Hawkens mai mult decât de Sans-ear. 

După ce se aşeză, adresându-mi un simplu „good-day, sir' 
păru să nu se mai sinchisească de mine. Abia după vreun 
ceas îmi ceru voie să-şi aprindă pipa, ceea ce îmi atrase în 
special luarea aminte, căci vânătorului adevărat prea puţin 
îi pasă dacă deranjează sau nu pe vecin. 

— Fumaţi după pofta inimii, master! îl îndemnai. De 
altfel, am să vă ţin de urât. Poate încercaţi un trabuc dintr- 
ale mele?... 


y 


— Mulţumesc, sir! Ţigările de foi nu prea sunt de nasul 
meu. Prefer pipa. 

Purta la gât, legată cu şnur, după obiceiul vânătorilor de 
prerie, o lulea scurtă şi înnegrită de fumul anilor. Şi-o 
îndesă cu tutun, iar eu mă grăbii să i-o aprind. Dar omul 
refuză clin cap, vâri mâna în buzunar şi-şi scoase cremenea 
şi amnarul - acel „punk” cum i se zice în prerie. 

— Chibritul nu e bun în savană, ţinu el să-mi explice. 
Invenţie de salon! Prea te-nvaţă cu răsfâţ! 

Astfel se încheie scurta noastră convorbire şi omul nu 
dădu de loc semne că ar avea chef de vreo vorbă în plus. 
Fuma o buruiană al cărei miros amintea frunza de nuc şi îşi 
dirija toată atenţia către peisajul de afară. 

Ajungând în staţia North Platte, punct de întâlnire North 
şi South Platte River, călătorul rotofei cobori pentru un 
moment, făcându-şi de lucru la vagonul din faţă. Observai 
că în acel vagon se afla un cal, de bună seamă al tovarăşului 
meu de călătorie. 

După ce-şi reluă locul în compartiment şi trenul se puse 
în mişcare, omul căzu din nou în tăcerea lui. Abia după 
amiază când oprirăm la Cheyenne, la poalele lui Black Hill, 
mi se adresă: 

— Luaţi aici trenul de Colorado către Denver? 

— Nu. 

— Well, atunci rămânem împreună. 

— Mergeţi până departe cu Pacificul? mă interesai la 
rândul meu. 

— Hm! Da sau nu, după cum m-o tăia capul. Dar 
dumneavoastră? 

— Până la Ogden City. 

— Aha, vă interesează oraşul mormonilor? 

— Şi asta, dar pe urmă vreau să urc în munţii Windriver 
şi pe letoni. 

Omul mă cântări din ochi neîncrezător. 

— Sus? Asta n-o poate decât un westman tare ca oţelul. 
Sunteţi cumva în grup? 


— Nu, singur. 

De astă dată ochii lui ca două gămălii mă priviră cu un 
zâmbet. 

— Singur spuneaţi? Şi vreţi să ajungeţi la cei trei Tetoni, 
printre siucşi şi urşi cenuşii? Pshaw! Aţi auzit vreodată ce-i 
aia un sioux sau grizzly? 

— Cred că da. 

— Zău, zău! Îmi daţi voie să vă întreb ce profesie aveţi? 

— Writer, scriitor, sir! 

— Aşa, scrieţi cărţi, va să zică? 

— Da, scriu. 

Se porni pe râs de-i săltară toate cărnurile. Ca şi altădată 
lui Sans-ear, i se părea şi lui nespus de caraghios ca tocmai 
un scriitor să se aventureze singur singurel în cea mai 
periculoasă regiune a Munţilor Stâncoşi. 

— Bine! făcu el. Înseamnă că vreţi să scrieţi o carte 
despre cei trei letoni, preaonorate master. Nu-i aşa? 

— Poate. 

— Şi aţi răsfoit probabil vreun album cu poze de indieni şi 
de urşi? 

— Fireşte, îl asigurai cât se poate de serios. 

— Şi credeţi că veţi face faţă, dacă nu greşesc? 

— Fără-îndoială. 

— Şi aveţi, pesemne şi o flintă în învelitoarea aia? 

— Exact. 

— Atunci vă dau un sfat, sir! Coborâţi la prima staţie şi 
ştergeţi-o acasă! Sunteţi, ce-i drept, un vlăjgan şi jumătate, 
totuşi cred că nu ştiţi dobori o veveriţă, darămite ursul! V- 
aţi ameţit cu lecturi şi ar fi păcat ca, la tinereţea 
dumneavoastră, să vă lovească damblaua din cauza vreunui 
pisoi sălbatic. L-aţi citit, probabil, pe Cooper? 

— Am bănuit. Şi aţi ascultat poveşti despre faimoşii eroi 
ai preriei? 

— Desigur, făcui cu toată naivitatea. 

— Despre Winnetou, Old Firehand, Old Shatterhand, 
despre Walker bondocul şi Hilbers lunganul? 


— Da, da, despre toţi, confirmai eu. 

Grăsunul nici nu bănuia că mă distrez cel puţin la fel ca 
dânsul. 

— Deh, urmă el, asemenea cărţi şi istorii te dau gata, te 
molipsesc. Totul pare cât se poate de frumos şi uşor. 
Îngăduiţi-mi totuşi, master, să vă exprim sincera mea 
compătimire. Winnetou. de pildă, căpetenia apaşilor, e în 
stare să lupte cu o mie de diavoli; Old Firehand nimereşte 
dintr-un foc până şi un ţânţar din mijlocul roiului; iar Old 
Shatterhand, ce să zic, loveşte totdeauna în plin: dintr-un 
pumn îl face zob pe cel mai al dracului indian. Dacă vreunul 
din aceştia mi-ar spune că vrea să urce pe Ietoni, încă m-aş 
gândi că e foarte riscant, dar la urma urmei, nu chiar 
imposibil. Însă dumneavoastră... autor de cărţi... Pshaw! 
Unde vă e calul? 

— N-am cal. 

Când mai auzi şi asta, grăsunul izbucni într-un râs 
homeric. 

— Cu-u-um? N-aveţi cal şi vreţi sa urcați la letoni? Aţi 
înnebunit de-a binelea, sir? 

— Nu cred. Chiar dacă nu-l am deocamdată, pot să-mi 
cumpăr sau să prind unul. 

— Aha! Şi unde? 

— Unde-mi convine. 

— Adică, vreţi să-l prindeţi cu mâinile dumneavoastră? 

— Dece nu! 

— Asta-i bună! Văd eu că aveţi un lasso pe umeri; însă cu 
ăsta, sir, nu prindeţi nici muşte, darămite mustangi! 

— De ce? 

— Păi, uitaţi-vă de ce: pentru că sunteţi ceea ce la 
dumneavoastră, în lumea veche, se cheamă vânător de 
duminică. 

— Şi ce vă face să mă consideraţi astfel? 

— Răspunsul e foarte simplu: sunteţi mult prea îngrijit şi 
curat. Priviţi un vânător adevărat şi faceţi comparaţie! Ce-i 
cu cizmele astea nou-nouţe, lustruite ca oglinda? Dar cu 


jambierele astea din cea mai fină piele de elan? Cămaşa e 
cusută cu meşteşug de o femeie indiană, pălăria v-a costat 
cel puţin doisprezece dolari, iar cuțitul şi pistolul nici gând 
să fi atins vreodată pe cineva. Ştiţi să trageţi cu arma, sir ? 

— Da, niţeluş. La un concurs am câştigat chiar titlul de 
rege al ţintaşilor, făcui eu dându-mi oarecari aere. 

— Rege al ţintaşilor? Nu cumva sunteţi german? 

— Aţi ghicit. 

— Da-da-da! Va să zică, sunteţi german. Aţi tras, nu-i aşa, 
într-o pasăre de lemn şi v-au şi proclamat rege al ţintaşilor! 
Aşa sunt nemţii. E drept că şi Old Shatterhand cică ar fi 
neamţ, dar asta e o excepţie, domnule. În sfârşit, daţi-mi 
voie să vă rog ceva! Căraţi-vă acasă cât mai curând. Altfel 
aici vă putrezesc oasele! 

— Vedem noi!... Dar pe unde va fi umblând Old 
Shatterhand de care îmi tot pomeniţi? 

— Cine să ştie?! Când am urcat ultima oară sus, la Fox- 
Ridge, l-am întâlnit pe faimosul Sans-ear, cu care Old 
Shatterhand se însoţise o bucată de vreme. Zicea că ar fi 
plecat din nou în Africa, prin tâmpita aia de Sahara, unde se 
bate, probabil, cu indienii aceia supranumiţi arabi. Apropo, 
sper că ştiţi de ce-i spune „Shatterhand”? Fiindcă îşi 
doboară adversarul dintr-un pumn. Nu odată a făcut-o. Ci 
uitaţi-vă la mânuţele dumneavoastră! Gingaşe, albe, ca de 
domnişoară! Se vede imediat că ştiţi să umblaţi doar cu 
hârtia şi cu pana de gâscă. De aceea, repet sfatul, sir: 
duceţi-vă acasă, în Germania. Vestul sălbatic nu e pentru 
cuconaşi. 

Şi cu aceasta încheie discuţia, iar eu nu-mi dădui de loc 
osteneala să o reiau. Într-o singura privinţă îi dădeam 
dreptate: vorbisem, într-adevăr, cu Sans-ear despre intenţia 
de a pleca mai târziu în Sahara. 

Trecurăm de staţia Sherman. Apoi se înseră. Prima gară 
de care dădurăm cu ochii a doua zi era Rawlins. Dincolo, în 
spatele acestei localităţi, se întinde un ţinut muntos, arid, 
aproape pustiu, a cărui unică vegetaţie constă din tufe de 


artemisia. E un enorm bazin fară viaţă, fără apă, o Sahara a 
munţilor, lipsita însă de orice oază. Curând ochii încep să te 
doară din cauza albului obsedant, orbitor, solul fiind îmbibat 
cu materii alcaline. Apoi deşertul se schimbă treptat într-o 
imensitate sumbră, apăsătoare, datorita povârnişurilor 
golaşe, râpelor de piatră şi pereţilor abrupți, mâncaţi, 
sfâşiaţi de vânturi, de trăsnete şi ploi. 

În această regiune dezolantă se află staţia „Pârâul-amar”, 
deşi nici pomeneală nu e de pârâu, apa fiind adusă de la o 
distanţă de şaptezeci de mile. Şi totuşi se va naşte şi aici 
cândva o viaţă activă, poate chiar deosebit de efervescentă, 
stimulată de nesecatele rezerve de cărbuni ale acestei 
pustietăţi. 

Ne continuarăm călătoria trecând prin staţiile Carbon şi 
Green-River, ultima situată la 846 de mile vest de Omaha. 
Tristeţea peisajului dispăru; vegetaţia intra din nou în 
drepturile ei; şiragul de munţi se colora din ce în ce mai viu. 
Lăsarăm tocmai în urmă o vâlcea superbă, după care 
începea şesul întins, larg, odihnitor - când, deodată, şuierul 
ascuţit al locomotivei, repetat la scurte intervale, ne atrase 
atenţia asupra unui pericol iminent. Sărirăm cu toţii de la 
locurile noastre, frânele scrâşniră lung, roţile la fel, trenul 
se opri şi iată-ne coborând în grabă din vagon. 

Jos, ne aştepta o privelişte de coşmar. Un tren cu 
lucrători şi provizii fusese obiectul unui atac banditesc. 
Atacul trebuie să se fi produs în timpul nopţii. Railtroublers- 
ii demontaseră şinele şi trenul a deraiat şi s-a prăbuşit de 
pe terasamentul foarte înalt. Ce-a mai fost nu e greu de 
ghicit. N-a mai rămas decât scheletul de fier al trenului. 
După ce-au prădat totul, bandiții au dat foc garniturii, 
vagon cu vagon. În mormanul de cenuşă găsirăm rămăşiţele 
multor oameni care fie că au murit la prăbuşirea trenului, 
fie că au fost omorâţi de bandiți. Părea că nimeni n-a scăpat 
cu viaţă. 

Noroc că ne aflam în plin şes şi că perspectiva largă îi 
îngăduise mecanicului să observe din timp pericolul; altfel, 


ne-am fi prăbuşit şi noi de pe terasament. Locomotiva se 
oprise la câţiva paşi de locul catastrofei. 

Neliniştea de care fură cuprinşi călătorii şi personalul 
trenului era fără margini şi este aproape imposibil să redau 
cuvintele tari, interjecţiile care se încrucişau de jur- 
împrejur. Unii se apucară să scormonească prin cenuşa 
fierbinte, doar-doar să mai salveze ceva. Trudă zadarnică! 
Nu mai era nimic de făcut decât să se constate situaţia şi, 
cu uneltele de care dispune orice tren american, să se 
procedeze la repararea liniei. Cât priveşte crima săvârşită, 
şeful trenului declară că n-are altceva de făcut decât să 
raporteze la prima staţie. Restul, deci şi urmărirea 
criminalilor, rămânea în sarcina unui comitet care avea să 
se formeze acolo imediat. 

În timp ce pasagerii mai scormoneau zadarnic prin 
dărâmături, găsii că cel mai bun lucru ce-mi rămâne de 
făcut e să cercetez urmele lăsate de bandiți. Terenul era 
întins, crescut cu iarbă şi presărat pe alocuri cu tufe. 

Mă întorsei o bună bucată de drum pe linia ferată, apoi, 
mă deplasai într-un semicerc, a cărui bază o forma 
rambleul. În felul acesta, dacă eram cât de cât atent, nu-mi 
putea scăpa nimic. 

La vreo trei sute de paşi de locul catastrofei, iarba era 
strivită, ca şi cum ar fi stat pe ea un mare număr de oameni. 
Urmele, încă vizibile, mă dirijară spre un alt loc, unde 
staţionaseră caii. Examinai cu grijă terenul ca să stabilesc 
numărul şi felul acestora, apoi îmi continuai cercetările. 

Lângă linie mă întâlnii cu grăsunul din compartiment 
care, se vede treaba, pornise şi el în control pe partea 
stânga a terasamentului. Mă privi mirat. 

— Dumneavoastră, sir? Ce căutaţi aici? 

— Ceea ce orice westman ar căuta într-o asemenea 
situaţie: mă interesează urmele railtroublers-ilor. 

— Ia te uită! Veţi găsi pe dracu'! Ăştia s-au grăbit să 
şteargă totul. Eu unul n-am descoperit nimic. Şi mă întreb 
ce-ar putea sa descopere un greenhorn? 


— S-ar putea ca greenhorn-ul să aibă ochi mai buni ca 
dumneavoastră, îl înţepai zâmbind. De ce căutaţi, de pildă 
urmele tocmai acolo, pe stânga? Vă pretindeţi vechi 
cunoscător al savanei şi nu sesizaţi că dincoace, pe dreapta, 
terenul e mai potrivit pentru instalarea unei tabere şi 
pentru camuflaj? Pai, dincolo nu e o tufă barem! 

— Hm, nu e rău, spuse el, privindu-mă cu oarecare 
surprindere. Uite că şi un scriitor poate avea uneori idei. Şi 
aţi găsit ceva? 

— Da. 

— Ce anume? 

— Tabăra lor a fost aici, în spatele corcoduşilor, iar caii au 
staționat dincolo, după aluniş. 

— Aha! Ia să văd şi eu. Că dumneavoastră n-aveţi cum să 
descurcaţi urmele şi să stabiliţi numărul cailor. 

— Ba le-am descurcat, au fost douăzeci şi şase de cai. 

Mă măsură din nou, încă şi mai surprins, clar şi bănuitor. 

— Douăzeci şi şase? Din ce aţi dedus? 

— Vă asigur că nu din poziţia norilor, master! Este vorba 
de opt cai potcoviţi şi optsprezece nepotcoviţi. lar călăreţii: 
douăzeci şi trei albi şi trei indieni. Conducătorul trupei e un 
alb care şchioapătă de piciorul drept şi călăreşte un 
armăsar roib, un mustang. Şeful indian care se află cu ei 
posedă un armăsar murg şi e probabil sioux din neamul 
ogellallaşilor. 

De nedescris mutra ce o făcu de astă dată grăsunul. Mă 
privi îndelung, cu ochişorii căscaţi, de parcă i-ar fi răsărit 
dinainte o vedenie. 

— ALI devils! exclamă el în cele din urmă. Ce aiureală-i 
asta, sir? 

— Mergeţi şi controlaţi! făcui nepăsător. 

— Dar de unde naiba ştiţi câţi anume sunt albi şi câţi 
roşii? Cum adică, să citiţi care cal e murg şi care negru, 
care călăreț şchioapătă şi cărui trib aparţin indienii? 

— V-am poftit să controlaţi şi apoi se va vedea cine are 
ochi mai buni: greenhorn-ul sau dumneavoastră, westman 


experimentat: 

— Well, veniţi cu mine! Auzi, un greenhorn să ghicească 
cine au fost bandiții! 

Îl urmai la oarecare distanţă, încet şi râzând în sinea 
mea. 

Până să ajung şi eu la locul respectiv, grăsunul se şi 
scufundase în studierea urmelor. Timp de vreo zece minute 
le cercetă cu cea mai mare atenţie. În sfârşit, veni spre 
mine şi rosti: 

— Pe cuvântul meu că aveţi dreptate! Douăzeci şi şase în 
cap, dintre care optsprezece nepotcoviţi. Dar, în rest, mi-aţi 
înşirat braşoave. Da, într-adevăr, au poposit aici şi apoi au 
plecat în aceeaşi direcţie. Mai mult nu se vede nimic. 

— Atunci poftim, sir, să vă arăt ce braşoave poate să 
înşire un greenhorn! 

— Well, sunt curios! acceptă el sigur pe sine. 

— Uitaţi-vă bine la urmele cailor. Trei dintre aceştia au 
stat izolaţi şi priponiţi nu în faţă, ci curmeziş: erau deci cai 
indieni. 

Grăsunul se îndoi din şale ca să măsoare exact distanţa 
dintre copite. Pământul fiind umed, un ochi experimentat 
putea să recunoască urmele destul de uşor. 

— By God, pe Dumnezeul meu, aşa-i! rosti el uluit. E 
vorba de trei cai indieni. 

— Poftim acum la băltoacă. Aici indienii s-au spălat pe 
faţă, apoi s-au vopsit în culorile războiului. Vopselele se 
prepară cu grăsime de urs. lată şi cerculeţele astea 
întipărite în noroi: aici au stat borcanele cu vopsea. Fiind 
cald, grăsimea s-a topit şi a picurat pe jos. Uite o mică pată 
roşie, una neagră, alte două albastre! 

— Exact, pe legea mea! 

— Ei, nu sunt negrul, roşul şi albastrul culorile 
ogellallaşilor? 

Se mulţumi să aprobe din cap. Dar faţa lui, scăldată de 
admiraţie, spunea tot ceea ce gura nu izbutea să articuleze. 
Continuai: 


— Haidem mai departe! Chiar de la început trupa s-a 
oprit lângă băltoacă. Asta se vede după urmele pline cu 
apă. Doi călăreţi s-au desprins venind mai în faţă, restul au 
stat respectuoşi în spatele lor. Înseamnă că aceştia doi erau 
şefii; s-au dus să recunoască locul. Uitaţi-vă la urmele 
cailor: unul potcovit, celălalt nu. Al doilea, după cum vedeţi 
şi-a înfundat copitele dinapoi mai adânc decât pe cele 
dinainte, dovadă că purta în spinare un indian. În schimb, 
primul călăreț era un alb: calul său potcovit călca mai 
apăsat cu picioarele din faţă. Cunoaşteţi, probabil, diferenţa 
dintre felul de a călări al indienilor şi al albilor? 

— Sir, aş vrea numai să ştiu de unde... 

— Bun, îi tăiai vorba, să continuam! La şase paşi mai 
încolo, caii s-au luat la harţă şi s-au încolţit reciproc. Or, 
după atâta drum obositor, numai armăsarii mai au chefsă 
se ia la bătaie. Aţi înţeles? 

— Dar cine vă spune că s-au bătut şi s-au muşcat, ai? 

— Mai întâi, poziţia copitelor. Calul indianului a sărit 
asupra celuilalt. E limpede, nu? Şi pe urmă, uitaţi-vă la 
firele astea de par ce le ţin în palma. 

Le-am găsit adineauri, până a veni dumneavoastră. Patru 
fire cafenii smulse de calul indianului din coama colegului 
său. Dar mai încolo am găsit şi aceste două fire negre de la 
coadă. După poziţia copitelor văd totul foarte exact: calul 
indianului l-a prins pe celălalt de coamă, dar stăpânul l-a 
pus la respect mânându-l înainte. Atunci celălalt, rămânând 
în urmă, l-a ciupit de coadă şi, după câţiva paşi, a lăsat să-i 
scape firele din bot. Calul indianului e, prin urmare, murg, 
iar al albului roib. Veniţi mai departe! Aici, albul a 
descălecat şi s-a urcat pe rambleu. Urma se mai vede în 
nisip. Observaţi că un picior călca mai apăsat decât celalalt. 
Va să zică, unul şchioapătă. De altfel, călăreţii s-au dovedit 
cât se poate de imprudenţi. Nu şi-au dat nici cea mai mică 
osteneală să şteargă urmele. Şi în această privinţă sunt 
două ipoteze. 

— Anume? 


— Fie că erau grăbiţi să se distanţeze cât mai mult de 
eventualii urmăritori, lucru de care însă mă îndoiesc, având 
în vedere starea de oboseală a cailor vizibilă după urme; fie 
că prin apropiere se afla o trupă mai numeroasă ca a lor, pe 
al cărei sprijin se bizuiau, ştiindu-se, deci, în siguranţă. 
Aceasta a doua ipoteză mi se pare mai plauzibilă, mai ales 
că trei indieni izolaţi nu s-ar fi asociat cu atâţia albi fără să 
aibă acoperire. Presupun deci că mai încolo, la nord, sunt 
numeroşi ogellallaşi către care s-au îndreptat cei douăzeci 
şi trei de railtroublers-i. 

Acum era pur şi simplu amuzant să vezi cu ce ochi mă 
măsura grăsunul. 

— Omule! exclamă el, în sfârşit. De fapt, cine sunteţi 
dumneavoastră? 

— Păi v-am spus. 

— Pshaw ! Nu sunteţi nici greenhorn, nici scriitor, deşi 
cam aşa arătaţi, echipat şi lustruit ca de sărbătoare. Cu 
înfăţişarea asta de sclivisit s-ar părea că nu sunteţi bun 
decât să jucaţi roluri de westmen-i pe scenă. Şi, totuşi, 
dintr-o sută de westmen-i adevăraţi abia dacă se găseşte 
unul care să descifreze urmele cu atâta iscusinţă. Păi, mă 
credeam şi eu un cineva în domeniul ăsta şi acuma văd că 
nici nu încape comparaţie între noi. 

— Şi totuşi sunt scriitor. Am cutreierat, ce-i drept, pe 
vremuri, bătrâna prerie în lung şi-n lat. Aşa se face că mă 
pricep binişor în citirea urmelor. 

— Şi chiar aveţi intenţia să urcați pe munţi, pe 
Windriver? 

— Desigur. 

— Ei bine, sir, pentru aşa ceva, iertaţi-mă că vorbesc 
deschis, nu vă cred destul de priceput. Nu ajunge să citeşti 
urmele. 

— Şi de ce credeţi că nu m-aş pricepe? 

— La un asemenea drum primejdios nu porneşti pe fie ce- 
o fi. Înainte de toate, se cere să ai un cal bun. Înţelegeţi? 

— Îmi fac eu rost. 


— De unde? 

— Ei, în orice staţie se găseşte vreun cal de vânzare, fie şi 
o mârţoagă de ham. Şi odată călare, prind eu un exemplar 
pe placul meu din vreo turmă de mustangi sălbatici. 

— Dumneavoastră? Păi sunteţi călăreț de mare clasă? 
Ştiţi să îmblânziţi mustangul? Şi credeţi că-l găsiţi acolo 
sus? 

— Uitaţi, pesemne, că acum e anotimpul când bizonii şi 
mustangii migrează spre nord. Sunt convins că până în 
Tetoni întâlnesc o herghelie. 

— Hm! Va să zică, sunteţi şi călăreț. Dar cum staţi cu 
tragerea la ţintă? 

— Vreţi să mă supuneţi la examen, sir? îl întrebai râzând. 

— Cam aşa, răspunse el serios. Am eu o intenţie. 

— Aş putea să aflu care anume? 

— Mai târziu! Până una alta, vreau să văd cum trageţi. 
Aduceţi puşca! 

Acest scurt intermezzo mă înveselea. I-aş fi putut 
dezvălui pur şi simplu faptul că mă numesc Old 
Shatterhand, dar preferam s-o trec sub tăcere. 

Mă dusei deci la vagon ca să-mi aduc armele înfăşurate în 
învelitoare. Pasagerii, bănuind despre ce e vorba, se 
strânseră imediat în jurul meu. Aşa sunt americanii, în 
special cei din Vest: nu scapă nici o ocazie să asiste la un 
exerciţiu de tir. 

Desfăcui învelitoarea. Grăsunul, care mă asista, făcu ochii 
mari exclamând: 

— Behold! O carabină Henry! Câte focuri? 

— Douăzeci şi cinci. 

— Mult! Grozavă armă! Pentru asta, domnule, vă invidiez. 

— Prefer, totuşi, cealaltă puşcă, rostii calm, scoțând la 
iveală doborâtorul de urşi. 

— Pshaw! O plesnitoare de rând. Numai lustru-i de ea, 
vorbi cu dispreţ grăsunul. Mai multe parale face o puşcă de 
Kentucky, acoperită de rugină, sau bătrâna asta cu care mă 
ajut de obicei. 


— N-aţi vrea să vedeţi inscripţia, sir? îl ispitii, arătându-i 
numele lui Henry gravat pe puşcă. 

Omul aruncă o privire şi exclamă surprins: 

— Scuzaţi, sir, asta-i cu totul altceva. Asemenea puşti 
sunt o raritate în ziua de azi. Mi s-a spus ca Old 
Shatterhand ar deţine una. Dar cum de-a ajuns în mâinile 
dumneavoastră un exemplar atât de preţios? Nu cumva 
inscripţia e contrafăcută? Hm, da, chiar aşa trebuie să fie, 
mai ales că puşca nici nu prea pare să fi fost folosită ca 
lumea. 

— Să încercăm. Daţi-mi o ţintă, sir ! 

— Păi, încărcaţi-o mai întâi! 

— Ei, aş! E încărcată gata. 

— Well, atunci ochiţi păsărica de colo, din tufiş. 

— E prea departe, interveni unul dintre pasagerii strânşi 
în jurul nostru. 

— Să vedem, răspunsei flegmatic, punându-mi tacticos 
ochelarii ce-i purtam legaţi cu şnur. 

Dolofanul izbucni într-un hohot de râs. 

— Ha-ha-ha-ha! Ochelari! Ia te uită ce-i trăsneşte prin 
cap unui scriitor: se duce în savană ca să vâneze cu ţvicărul 
pe nas! Ha-ha-ha-ha! 

Râdeau cu toţii. Eu, însă, mă făcui foarte serios: 

— Ce-aţi găsit de râs, domnilor? După ce stai treizeci de 
ani cu ochii în cărţi, te mai lasă niţel vederea. E un fenomen 
cât se poate de normal. Şi apoi, cred că e preferabil să 
nimereşti ţinta cu ajutorul ochelarilor decât s-o ratezi fără. 

— Foarte just, sir! se veseli grăsunul. Dar ia să vă atace 
prin surprindere nişte indieni! Până să vă ştergeţi ochelarii 
şi să vi-i aşezaţi pe nas, v-ar jupui ţeasta de vreo zece ori. 
Vedeţi, nici măcar pasărea n-aţi apucat s-o loviți: a şi zburat 
în altă parte! 

— Atunci să mai căutăm o ţintă, făcui la fel de serios şi de 
calm. 

Pasărea stătuse pe o cracă la vreo două sute de paşi 
depărtare; ar fi fost deci o ţintă cât se poate de obişnuită. 


Auzii însă în sus, în văzduh, o ciocârlie şi-mi ridicai ochii 
spre ea. 

— Vedeţi ciocârlia, domnilor? O dau jos. 

— Imposibil, lăsaţi-vă păgubaş! Vorbi bondocul. O să 
găuriţi cerul şi atâta tot. Asemenea treabă n-o izbuteşte nici 
Sans-ear sau Old Firehand. 

— Mă rog, nu strică o încercare. Dusei puşca la ochi şi 
trăsei. 

— A fost şi nu mai e! râse iarăşi grăsunul. S-a speriat 
niţel şi-a zburat! 

— Da? Atunci urcați pe terasament ca să vedeţi la ce sunt 
buni ochelarii mei. Ciocârlia a căzut cam la optzeci de paşi 
de aici. 

Arătai în direcţia respectivă şi câţiva pasageri, dând fuga 
până acolo, aduseră într-adevăr pasărea moartă. O 
nimerisem în plin. Grăsunul se uită când la pasăre, când la 
mine, apoi exclamă: 

— A reuşit, zău c-a reuşit! Şi nu cu alice, cu glonţ! 

— Păi cum, aţi trage dumneavoastră cu alice la o 
asemenea distanţă, sir ? îl întrebai. Pentru un westman 
adevărat ar fi pur şi simplu ruşinos. Cu alice las' să tragă 
copiii sau vânătorii de stârvuri. 

— Domnule, dar aţi izbutit o performanţă, cum n-am mai 
văzut în viaţa mea! se minună sincer rotofeiul. Să fie o 
întâmplare, sau... 

— Mai daţi-mi o ţintă! 

— Lăsaţi, sir, că vă cred. Se pare că v-aţi cam bătut joc de 
mine. Dar nu-i nimic. la veniţi un pic! 

Mă trase la o parte până într-un loc unde urmele cailor 
erau foarte clare. Scoase din buzunar o bucată de hârtie 
tăiată în formă de copită şi o aplică pe una din urme. 

— Well, aceeaşi măsură! rosti el îngândurat. Sir, vreau să 
vă întreb ceva: sunteţi absolut stăpân pe timpul 
dumneavoastră? [ineţi neapărat să urcați chiar acum pe 
Tetoni, sau aţi fi dispus să vă abateţi în altă direcţie? 

— Pot să fac orice. 


— Well ! Atunci ascultați: îl ştiţi cumva, după nume, pe 
Fred Walker-cel-gras? 

— Da. Cică ar fi un westman de seamă, unul din cei mai 
iscusiţi cercetaşi ai munţilor. Se zice că ar vorbi câteva 
dialecte indiene. 

— Ei bine, sir, iată-mă: eu sunt Fred Walker! 

— Ar fi trebuit să-mi închipui. Permiteţi să va strâng 
mâna! Mă bucur nespus că ne-am întâlnit. 

— Vă bucură într-adevăr? Atunci e cazul să ne cunoaştem 
mai îndeaproape. Aflaţi, de exemplu, ca aş avea o vorbuliţă 
de discutat cu un anume Haller. Acesta era în ultima vreme 
capul unor tâlhari de codru şi hoţi de cai, ca să nu vorbim 
de ce mai are pe conştiinţă din anii trecuţi. Acum a pătruns 
cu banda lui în Vest şi eu îi calc pe urme. Hârtia asta e 
tăiată exact pe măsura copitelor dinapoi ale calului său. Şi 
uite că se potriveşte. Or, având în vedere faptul că Haller e 
şchiop de piciorul drept, simt că el e şeful railtroublers-ilor 
de aici. 

— Haller? Şi mai cum? 

— Sam, Samuel. Dar îşi ia mereu alte nume. 

— Samuel Haller? Pai de asta am mai auzit. Nu cumva e 
vorba de contabilul lui Rellow, marele petrolist? Cel care a 
dispărut într-o zi uşurându-l pe patron de o serioasă suma 
de bani? 

— Exact. L-a convins pe casier sa golească seiful şi s-o 
şteargă împreuna cu el. Apoi l-a împuşcat. Urmărit de 
poliţie, a mai ucis şi doi sergenţi în momentul când erau să-l 
prindă. Au pus mâna pe ella New Orleans, când dădea să 
se îmbarce, dar a reuşit să scape şi atunci, omorându-l pe 
paznicul închisorii. Pe urmă a fugit în Vest. Altceva nu avea 
ce să mai facă: i se confiscase toată averea adunată prin jaf. 
De atunci o ţine numai în fărădelegi şi ar fi timpul să-l 
punem în sfârşit cu botul pe labe. 

— Vreţi să-l prindeţi? 

— Trebuie să-l prind, mort sau viu. 


— Aveţi o răfuială personală cu el? Cobori o clipă privirea 
şi apoi răspunse: 

— Nu-mi place subiectul, sir. Poate am să vă istorisesc 
mai târziu, după ce ne vom fi cunoscut în de-aproape, ceea 
ce, de altfel, sper că se va întâmpla. E o ciudată coincidenţă 
că m-am suit tocmai în acest tren. Şi, totuşi, în ce priveşte 
urma lui Haller, aş fi căutat-o mult şi bine dacă nu eraţi 
dumneavoastră, să-mi atrageţi atenţia. Că şeful bandei de 
aici şchiopătează şi călăreşte pe un armăsar roib, astea nu 
le-aş fi ghicit niciodată. Or, aceste detalii sunt de cel mai 
mare preţ. Eu unul mă lipsesc de tren şi plec în urmărirea 
lui Haller. Mă însoţiţi sir ? 

— Eu? Un greenhorn ? zâmbii cu tâlc. 

— Pshaw! Nu trebuie să mi-o luaţi în nume de rău. 
Înfăţişarea dumneavoastră aduce a bărbat de salon, 
nicidecum a westman. De când lumea n-am văzut om să-şi 
aşeze ţvicărul pe nas în plină prerie ca să împuşte pasărea 
din zbor. Şi uite că m-am înşelat. Vă cer scuze. Hai să ne 
lămurim, sir: veniţi cu mine? 

— Hm! N-ar fi mai bine să vă alăturaţi oamenilor care vor 
sosi din staţiile învecinate ca s-o ia pe urmele bandei? 

— Nu. Mie să nu-mi vorbiţi de asemenea urmăriri, în 
cazul nostru un singur westman face mai mult decât un 
întreg popor de gură-cască. Pe de alta parte, vă spun 
deschis şi vă avertizez că nu e de loc lipsit de primejdii să te 
ţii după aceşti bandiți. Viaţa îţi atârnă de un fir de păr. Dar 
pentru un om ca dumneavoastră care, după cum văd, caută 
aventura, prilejul e cât se poate de atrăgător. 

— Asta e adevărat. Numai că mie nu-mi place să mă 
amestec în treburile altora. Acest Samuel Haller mi-e cu 
totul indiferent. Şi pe urmă, nici nu ştiu dacă tocmai eu sunt 
omul potrivit pentru dumneavoastră. 

Ochişorii lui îmi aruncară o privire isteaţă. 

— Poate vreţi să spuneţi invers, că eu n-aş fi omul 
potrivit? Oricum, în privinţa dumneavoastră să nu vă faceţi 
griji. Walker-cel-gras nu se întovărăşeşte tam-nesam cu 


primul ins ce-i iese în cale. Vă asigur că nu. Mie îmi place să 
umblu singur şi dacă-mi iau odată un tovarăş de drum, apoi 
acela cred că-i om de nădejde, nu târâie-brâu. Limpede? 

— Aici ne asemănăm amândoi. Şi eu prefer să mă descurc 
cu propriile forţe. Nu poţi să fii niciodată destul de precaut 
în alegerea unui tovarăş. Dai de câte unul cu înfăţişare de 
om onest, te culci, seara lângă el şi dimineaţa, vorba ceea, 
te trezeşti mort, în timp ce dumnealui pleacă vesel mai 
departe. 

— Zounds! Mă luaţi cumva drept un astfel de ticălos, sir ? 

— Nicidecum! Ştiu că sunteţi un om de treabă, v-o citesc 
în ochi. Ba chiar mai mult: faceţi parte din tagma agenţilor 
secreţi şi acolo ticăloşii n-au ce căuta. 

Grăsunul tresări şi făcu feţe-feţe. 

— Sir! exclamă el. Ce vă trece prin cap? 

— Fiţi calm, master Walker! E drept că nu aduceţi nici pe 
departe cu tipul poliţistului, dar poate că tocmai de aceea 
sunteţi apreciat ca detectiv. M-aţi, luat drept un naiv şi un 
credul. Eu, însă, v-am recunoscut imediat. Pe viitor să fiţi 
mai prudent. Dacă s-ar răspândi ştirea că Walker-cel-gras e 
de fapt un agent al poliţiei trimis în Vest ca să-i facă 
inofensivi pe anumiţi „gentlemeni”, apoi vi s-ar înfunda cât 
de curând. 

— Sunteţi complet greşit, sir, încercă el să nege. 

— Nu vă mai ascundeţi după deget. Propunerea 
dumneavoastră mă atrage şi v-aş însoţi bucuros ca să le 
tăiem ghearele acestor railtroublers. Nu primejdia mă 
reţine. În fond aici, în prerie, unul ca noi nu e nicăieri sigur 
pe viaţa lui. Dacă ezit, e doar pentru faptul că vă jucaţi cu 
mine de-a v-aţi-ascunselea. Întovărăşindu-mă cu cineva 
trebuie să ştiu cine şi ce fel e omul. 

Privi o vreme în pământ, îngândurat. Apoi îşi înălţă capul 
şi rosti ferm: 

— Bine, sir, am să vă pun la curent în legătură cu 
persoana mea. Nu ştiu cum, dar în ciuda faptului că arătaţi 
ca un erou de operetă, reuşiţi să inspirați încredere chiar şi 


unui westman sadea. V-am tot studiat în tren şi mărturisesc 
că-mi place felul dumneavoastră de a fi. Eu unul sunt de 
obicei cam ursuz, dar în compania dumneavoastră m-aş 
simţi bine. De aceea vreau să vă vorbesc deschis. Da, fac 
parte din corpul de detectivi particulari ai doctorului 
Sumter din Saint-Louis. Misiunea mea e să cutreier codrii 
străvechi în urmărirea răufăcătorilor. Bineînţeles că nu duc 
o viaţă uşoară. Lucrez însă cu pasiune şi cu zel. De ce? Asta 
v-o spun cu altă ocazie, când va fi vreme de taifas. E o 
poveste tragică. Şi acum, sir, mă însoţiţi? 

— Da, master Walker! Iată mâna. Să fim tovarăşi devotați 
şi să împărţim pe din două toate necazurile şi primejdiile. 

Omul se lumină la chip, bătu palma şi întări: 

— Aţi vorbit frumos, sir! Vă mulţumesc. Sper să ne 
împăcăm ca fraţii. Şi mai lăsaţi-o încolo cu „master Walker”! 
Spuneţi-mi Fred. Scurt şi cuprinzător. Voi şti că de mine-i 
vorba. Dumneavoastră cum vă spune? 

Îi spusei numele meu de acasă şi adăugai: 

— Spune-mi simplu Charlie, atât. Ei şi acum... lată că 
linia a fost reparată. Lumea o să se urce în tren. 

— Bine, mă duc s-o scot afară pe Victory. Să nu te sperii 
la vederea ei. Arată de zici ce-i aia, dar e o iapă cu mari 
calităţi. Mă poartă în spinare de doisprezece ani şi n-aş da-o 
pe cel mai nobil cal de curse. Ai lăsat ceva în vagon? 

— Nu. Stai puţin, Fred: să le spunem oare oamenilor ce 
scop urmărim? 

— Nimic! Cu cât se va şti mai puţin despre noi, cu atâta 
vom fi mai în siguranţă. 

Se duse la primul vagon în care călătorea iapa şi rugă săi 
se deschidă. Configuraţia terenului nu permitea de loc 
debarcarea unui cal, nici vreo instalaţie mecanică nu exista. 
Dar lucrurile se desfăşurară în chip cu totul neaşteptat. 

— Victory, come on! 

La îndemnul lui Fred, iapa îşi iţi mai întâi capul, cercetă 
terenul dedesubt, medita o clipă cu ambele urechi aduse pe 
spate şi dintr-un salt acrobatic, ateriza pe terasament. Toţi 


cei de faţă izbucniră în aplauze. Iapa, ca şi când ar fi înţeles 
că ea e obiectul admiraţiei, îşi flutură a mulţumire coada şi 
necheză politicos. 

Aparent, calul acesta nu-şi justifica de loc numele de 
„Victory”, adică izbândă. Era un roib sfrijit, cu picioare de 
cocostârc şi numărând pe puţin douăzeci de ani. Timpul mai 
că-i mâncase toată coama, iar din coadă abia de-i lăsase 
câteva fire. La urechi semăna cu un iepure uriaş. Şi, totuşi, 
animalul îmi impuse respect, mai ales când îl văzui zvârlind 
şi dând să-l muşte pe un pasager ce se apropiase prea mult. 
După cum veţi fi remarcat, Victory părea o copie fidelă a 
bătrânei Tony, iapa lui Sans-ear. Acum aştepta cu şaua în 
spinare şi frământând zăbalele între dinţi. 

Fără să spună o vorbă, Fred încalecă şi calul sări de pe 
terasament. De altfel, pasagerii nici nu se mai sinchisiră de 
persoana noastră. Nu aveau nimic comun cu noi şi puţin le 
păsa că părăseam trenul. 

Ajuns jos, Walker mi se adresă: 

— Vezi, Charlie, ce bine-ar fi fost să ai şi dumneata un 
cal? 

— Las' că-mi fac eu rost cât de repede. Îl prind cu 
ajutorul iepei dumitale. 

— Nu zău? Poate că ţi-l prind eu, că Victory, s-o ştii de la 
mine, nu te rabdă nicicum în spinare. Sunt singurul călăreț 
pe care-l accepta. 

— Asta rămâne de văzut. 

— Te asigur că nu exagerez. Altminteri, ţi-ar fi şi dumitale 
mai uşor, am călări cu schimbul. Aşa însă, eşti osândit să 
mergi pe jos până întâlnim o herghelie de mustangi. 
Proastă afacere! O să ne mişcăm încet de tot. Pierdem 
timpul de pomană! Ei, uite că urcă lumea, pleacă trenul. 

Într-adevăr, locomotiva strănută bufnind aburii afară şi 
trenul, urnindu-se greoi, porni spre vest. După câteva clipe 
dispăru din ochii noştri. 

— Atârnă-ţi puşca aia mare de şa! mă îndemnă Walker. 


— Mulţumesc, Fred. Un vânător adevărat nu se desparte 
nicicând de arma lui. Haidem! 

— Am s-o ţin la pas. 

— Las-o să meargă cum îi place. Eu ştiu să alerg, sunt 
rezistent. 

— Well, bine, să mergem! 

Aruncai pătura pe spate, luai cele două puşti pe umăr şi, 
mergând alături de călăreț, pornii în urmărirea bandiţilor. 

Lăsaseră o urmă atât de clară încât se vedea fără nici un 
efort. Ducea aproape exact spre nord şi am mers aşa fără 
oprire până către prânz, când ne-am oprit să mâncăm ceva 
şi să dăm puţin răgaz calului. Mâncare nu prea aveam, 
pentru că nu ne trecuse prin gând să cerem celor din tren. 
Atâta timp cât omul savanei dispune de puşcă şi muniții, nu 
suferă de foame. Şi în această privinţă eram bine 
aprovizionaţi. Centura mea de piele, în care nici apa nu 
putea să pătrundă, conţinea destule cartuşe, încât nu 
trebuia să-mi fac griji. 

Înaintând astfel pe urmele bandiţilor, ajunserăm după- 
amiază într-o regiune deluroasă şi destul de bogat 
împădurită. Drumul urca în pantă pe lângă un râuleţ cu 
malul în parte nisipos, în parte acoperit de iarbă fragedă în 
care copitele cailor se imprimaseră foarte clar. Aici 
împuşcai după-amiază un urs spălător, gras, dolofan, care 
ne făgăduia o cină bogată. Apoi, la lăsarea nopţii, 
poposirăm într-o mică peşteră, bine ascunsă de desiş. Fără 
teamă de a fi observați, aprinserăm focul şi puserăm carnea 
la fript. Simţindu-ne în cea mai deplină siguranţă, 
renunţarăm la gardă şi, după ce Fred se îngriji de calul său, 
ne aşternurăm somnului. 

În zori plecarăm iar la drum, pentru ca după-amiază să 
dăm de locul unde bandiții făcuseră popas cu o noapte în 
urmă. Încinseseră acolo câteva focuri, de parcă nici nu le-ar 
fi păsat de vreo urmărire. Către seară călăream prin prerie 
paralel cu pârâul amintit. Bandiţii se aflau la aproximativ o 
zi călare înaintea noastră şi nimic nu vădea prezenţa 


vreunui alt călăreț. Ajunşi la un cot de pădure, voiam tocmai 
să-l depăşim, când deodată, tresărirăm amândoi. Înaintea 
noastră un indian cârmea de după cot. Venea călare pe un 
murg şi ducea de frâu încă un cal încărcat cu poveri. 

Cum ne zări, cum alunecă fulgerător la pământ, 
pitulându-se îndărătul calului şi aţintindu-şi puşca spre noi. 
Totul se petrecu atât de repede, încât nu-l văzurăm decât o 
clipită. 

La rândul lui, Fred sărise cu aceeaşi iuţeală din şa, 
adăpostindu-se în spatele lui Victory. Eu însă o zbughii şi mă 
ascunsei în dosul unui fag uriaş. Chiar atunci fulgeră puşca 
indianului şi glonţul, şuierând, pătrunse în trunchiul fagului. 
O zecime de secundă mai devreme şi m-ar fi nimerit. Omul 
îşi dăduse probabil seama că eram mai primejdios decât 
Fred pentru că, la adăpostul copacilor, puteam să mă 
strecor şi să-l împuşc pe la spate. 

Ei bine, până în momentul când auzii împuşcătura îmi 
ţinusem arma gata de ripostă; acuma însă o lăsai în jos. De 
ce? 

Orice westman ştie că puştile îşi au fiecare glasul ei 
aparte. Desigur, nu e uşor să identifici în acest fel două 
puşti diferite, dar viaţa în prerie îţi ascute până într-atât 
simţurile, încât, după ce ai auzit de mai multe ori aceeaşi 
armă, îi desluşeşti glasul dintr-o sută. Aşa se face că unii 
vânători, după ani de despărţire, se recunosc imediat numai 
după sunetul puştilor. 

Şi tot aşa se petrecură lucrurile acum. Arma indianului 
îmi era cât se poate de cunoscută şi n-o uitam nicicând. De 
multă vreme nu-i mai auzisem timbrul ascuţit şi sonor, dar îl 
recunoscui într-o fracțiune de secundă. Era puşca lui 
Winnetou, vestitul conducător al apaşilor, dascălul şi 
prietenul meu în cele mai grele împrejurări ale vieţii, pe 
când înfruntam sălbăticia codrilor şi a savanei. Dar să fi fost 
chiar el, sau poate puşca lui încăpuse în alte mâini? Pitulat 
pe după copac, strigai în idiomul apaşilor: 

— 'Toselkita, shi shtece - nu trage, sunt prietenul tau! 


— To tiatsa tă ti. Ni peniyil - nu te cunosc. leşi la vedere. 

— Ni Winnetou, natan shis inte - eşti Winnetou, căpetenia 
apaşilor? Întrebai ca să mă asigur că nu greşesc. 

— Ha-au - eu sunt! veni răspunsul. 

Îmi părăsii în grabă adăpostul şi alergai spre Winnetou. 

— Şarli! exclamă el în culmea bucuriei. 

Îşi desfăcu larg braţele şi mă strânse la pieptul lui. 

— Şarli, şi steke, şi ntva-vă - Şarli, prietenul meu, fratele 
meu |! rosti el lăcrimând de fericire. şi inta ni inta, şi ici ni ici 
- ochiul meu e ochiul tău, inima mea e inima ta. 

Mişcat de această absolut neaşteptată revedere, mă 
pomenii şi eu cu ochii scăldaţi în lacrimi. Nu mi-aş fi putut 
dori mai mare noroc decât să-l întâlnesc aici pe bunul meu 
prieten. Winnetou mă privi îndelung şi cu dragoste, mă mai 
îmbrăţişă de câteva ori, până ce-şi aminti că nu eram 
singuri. 

— Ti ti ute - cine e omul acesta? se interesă el, arătând 
spre Walker. 

— Aguan ute nşo, şi steke ni steke - e un om bun, mi-e 
prieten, aşadar ţi-e prieten şi ţie. 

— Ni tenlye aguan - cum îl cheamă? 

— The thick Walker - Walker-cel-gras, îi comunicai 
porecla englezească a lui Fred. 

Winnetou îi întinse mâna şi-l salută în felul său: 

— Prietenul fratelui meu mi-e prieten şi mie! Cât pe ce să 
ne omorâm unii pe alţii. Noroc că Şarli m-a recunoscut 
după glasul puştii, cum de altfel l-aş fi recunoscut şi eu. Ce 
caută fraţii mei aici? 

— Umblăm după nişte răufăcători ale căror urme se văd 
jos în iarbă. 

— Le-am descoperit abia nu demult. Eu vin de la răsărit 
şi m-am ţinut mereu lângă apă. Ce fel de oameni sunt 
aceia? 

— Nişte albi şi câţiva ogellallaşi. 

Winnetou încruntă sprâncenele. Îşi sprijini mâna pe 
tomahawkul sclipitor atârnat la brâu şi rosti: 


— Fiii ogellallaşilor sunt ca broaştele râioase. Cum vor 
ieşi la lumină am să-i strivesc. Se poate să merg şi eu cu 
fratele meu, Şarli, să-i văd pe ogellallaşi? 

Nici că aş fi visat o propunere mai plăcută. Winnetou 
printre noi făcea cât douăzeci de westmen-i Bănuisem eu 
că, după o atât de lungă despărţire, nu mă va părăsi 
imediat, totuşi gestul lui atât de spontan dovedea că însăşi 
acţiunea noastră îl interesează, îi răspunsei: 

— Marea căpetenie a apaşilor ne-a ieşit în drum ca raza 
soarelui în dimineţile reci. Tomahawkurile noastre să se 
unească. 

— Mâna şi viaţa mea vor fi una cu ale voastre. Howgh! 

În ce-l priveşte pe grăsanul de Fred, i se citea pe faţă cât 
de mult îl covârşise apariţia lui Winnetou. De altfel, oricine 
în locul lui ar fi fost la fel de impresionat. Winnetou era într- 
adevăr un indian splendid, la care orice westman s-ar fi 
uitat cu încântare. 

Nu avea o statură prea înaltă şi masivă, dar tocmai 
formele suple şi totodată extraordinar de bărbăteşti ale 
corpului precum şi agilitatea mişcărilor ar fi cucerit pe cel 
mai experimentat şi puternic vânător. 

Era îmbrăcat şi înarmat ca pe vremea când ne 
întâlnisem, La Rio Pecos, ca să ne despărţim apoi la tribul 
indienilor-şarpe. Aşa cum stătea în faţa noastră, aşa îl 
văzusem întotdeauna: curat, îngrijit în toată înfăţişarea lui, 
având un aer cavaleresc, poruncitor, un bărbat din cap 
până în picioare, un erou. 

Ceea ce îl surprindea îndeosebi pe Walker era faptul că 
indianul acesta strălucea pur şi simplu de curăţenie, că pe 
hainele lui în zadar ai fi căutat o pată cât de mică. Ochişorii 
lui Fred se plimbau atât de curioşi de la mine la Winnetou şi 
invers, încât nu-mi fu greu să ghicesc paralela ce o trăgea 
intre noi. 

— Fraţii mei să ia loc, să fumăm pipa păcii! ne invită 
apaşul. 


Se aşeză în iarbă, băgă mâna în cingătoare şi, scoțând 
dintr-o pungă tutun amestecat cu frunze de cânepă 
sălbatică, îşi umplu pipa împodobită cu pene. Ne aşezarăm 
şi noi alături. Ceremonia cu calumetul era inevitabilă, ea 
pecetluind legământul nostru, fără de care Winnetou nici 
nu s-ar fi interesat măcar de planul ce-l urmăream. 

După ce dădu foc pipei, se ridică şi suflă o gură de fum 
spre cer şi una spre pământ. Se înclină apoi către cele 
patru puncte cardinale, suflând de fiecare dată câte un fum. 
După care se aşeză la loc şi-mi întinse pipa. 

— Marele Spirit îmi ascultă jurământul: fraţii mei sunt 
una cu mine şi eu sunt una cu ei. Suntem prieteni! 

Luând calumetul, mă ridicai în picioare, suflai cele şase 
fumuri şi rostii: 

— Marele Manitu, căruia ne închinăm, stăpâneşte 
pământul şi stelele. El e părintele meu ca şi al tău. Suntem 
fraţi şi ne vom ajuta la orice greutate. Pipa păcii a înnoit 
legământul nostru! 

Îi trecui pipa lui Fred care, ca şi noi, suflă câte un fum în 
cele şase direcţii. Apoi jură: 

— Ochii mei îl văd pe vestitul Winnetou, pe cel mai de 
seamă conducător al mescalerilor, mimbrenilor şi apaşilor. 
Trăgând din pipa lui, mă leg să-i fiu frate. Prietenii lui sunt 
şi prietenii mei, duşmanii lui sunt şi duşmanii mei. Fie ca 
legământul nostru să dureze veşnic. 

Luând iarăşi loc, îi restituii apaşului pipa din care acesta 
continuă apoi să fumeze. Datina împlinită, ne puteam aşeza 
la sfat. 

— Dragul meu frate Şarli binevoiască a-mi spune prin 
câte a trecut de când ne-am văzut ultima oară şi cum de-a 
ajuns pe urmele ogellallaşilor, mă pofti Winnetou. 

Îi satisfăcui dorinţa relatându-i totul foarte pe scurt. 
Amănuntele întâmplărilor trăite între timp puteam să i le 
povestesc mai târziu. Încheind, îl rugai la rândul meu: 

— Şi acum, fratele Winnetou să-mi spună şi mie ce-a mai 
făcut de la despărţirea noastră. Cum de umblă atât de 


departe de wigwamul strămoşilor săi, tocmai aici, pe 
meleagurile unde vânează siucşii? 

Winnetou trase îndelung şi gânditor din calumet, apoi 
vorbi: 

— Furtuna prăvăleşte la pământ apa norilor, iar soarele o 
înalţă iarăşi spre cer. Aşa se întâmplă şi cu viaţa omului. 
Zilele vin şi trec. Ce să spună Winnetou despre zorii care s- 
au dus? O căpetenie a siucşilor-dakota m-a jignit. L-am 
urmărit pe nemernic şi i-am luat scalpul. Atunci oamenii lui 
s-au luat după mine. Eu însă am şters toate urmele, m-am 
furişat înapoi în wigwamurile lor şi mi-am luat de acolo 
semnele izbânzii. Iată, le-am încărcat chiar pe calul 
căpeteniei! 

În puţine şi modeste cuvinte, Winnetou ne relata de fapt 
o acţiune dintre cele mai temerare, pentru istorisirea căreia 
un altul ar fi consumat ore întregi. Dar aşa îi era felul. Îl 
urmărise pe duşman luni de-a rândul, din sud, de la malul 
lui Rio Grande până sus la Milk-River, în nordul Statelor 
Unite; străbătuse păduri virgine şi prerii nemărginite până 
să-l ajungă pe vrăjmaş şi să-l doboare în luptă; cutezase 
apoi să intre chiar în tabăra inamică şi să smulgă de acolo 
preţioasele trofee. Realizase un tur de forţă de care numai 
un om ca dânsul era capabil. Şi totuşi cu câtă discreţie 
vorbea! 

— Fraţii mei, trecu el la alt subiect, vor să-i urmărească 
pe ogellallaşi şi pe oamenii albi numiţi, railtroublers. Pentru 
asta e nevoie de cai buni. N-ai dori, frate Şarli, sa te urci pe 
calul acesta al siucsului-dakota? E dresat de minune, iar tu 
l-ai stăpâni mai bine ca oricare altă faţă palidă. 

Winnetou îmi mai dăduse cândva un mustang admirabil, 
îmi venea deci greu să accept şi acest dar. 

— Cu îngăduinţa fratelui meu am să prind mai bine un 
mustang. Calul siucsului trebuie să ducă povara. 

Clătină din cap şi rosti stăruitor: 

— De ce uiţi, dragă Şarli, că tot ce-i al meu e şialtău? De 
ce să-ţi iroseşti timpul cu prinderea unui cal şi pe deasupra 


să te mai şi zărească ogellallaşii? Crezi că Winnetou va căra 
după sine povara asta când e vorba să-i urmărească pe 
duşmani? El o va îngropa şi calul va fi liber. Howgh! 

Nu era cazul să mă mai opun. Acceptai darul. De altfel, 
calul îmi cucerise dintru început admiraţia. Era negru ca 
pana corbului, bine legat, zvelt şi totuşi puternic, vânjos. 
Numai gândul că ai să-l încaleci îţi provoca o adevărată 
plăcere. Coama deasă îi atârna până la piept, coada mai că 
atingea pământul. Nările îi scânteiau de roşeaţă, fapt foarte 
prețuit la indieni. lar în ochii lui mari, focoşi, se citea totuşi 
un fel de calm şi cumpătare care anunțau că te poţi bizui pe 
cl, cu condiţia să fii călăreț priceput. 

— Dar şaua? observă Fred. Doar n-ai să încaleci pe 
samar! 

— Asta-i floare la ureche, ripostai eu. N-ai văzut cum 
transforma indienii samarul în şa sau cum westman-ul 
îndemânatic îşi încropeşte la iuţeală o şa destul de bună din 
pielea vreunui vânat abia răpus? Rabdă până mâine şi ai să 
mă invidiez! 

Apaşul încuviinţă din cap şi zise: 

— Nu departe de aici, lângă apă, Winnetou a văzut urme 
proaspete de lup. E un lup mare de tot. Până în seară îi vom 
lua pielea şi coastele şi o sa meşterim o şa cumsecade. Au 
fraţii mei merinde? 

La răspunsul meu afirmativ, Winnetou continua: 

— Atunci veniţi! Punem mâna pe lup şi ne căutăm apoi un 
loc de popas. Acolo am să îngrop lucrurile luate de la 
siucşii-dakota, iar mâine în zori pornim pe urmele 
bandiţilor. Nemernicii aceştia au sfărâmat carele trase de 
calul de foc, au jefuit, au ars şi au ucis pe mulţi dintre fraţii 
lor albi. Marele Spirit e supărat pe faptele lor şi o să ni-i dea 
pe mână. După legile savanei, asemenea mişei trebuie 
omorâţi. 

Astfel părăsirăm acest loc al revederii noastre pe cât de 
neprevăzute, pe atât de fericite. 


Curând găsirăm vizuina lupului şi-l împuşcarăm. Era din 
acel soi de lupi cărora indienii le spun coioţi. După puţin, 
aşezaţi lângă foc, ne apucarăm să confecţionăm şaua. 

Dimineaţa Winnetou îşi îngropa trofeele constând din 
arme indiene şi pungi cu „medicamente”. Însemnarăm locul 
ca să-l putem găsi mai târziu şi pornirăm pe urmele 
bandiţilor. Aceştia ar fi făcut, desigur, mult haz aflând că 
trei inşi, mari şi laţi, se aventurau să înfrunte liota lor atât 
de numeroasă... 

Chapter 6 HELLDOREF-SETTLEMENI. 

Chiar dintru început „corbul” meu se arătă a fi un cal 
minunat. Orice alt călăreț, neiniţiat în dresura indiană, ar fi 
fost zvârlit imediat din şa. Pe mine însă calul mă respectă 
din prima clipă, ceea ce făcu să cresc totodată în stima 
grăsanului de Fred. Acesta mă iscodea din când în când cu 
priviri ciudate, îi dăduse de gândit probabil simpatia ce-mi 
arăta Winnetou. În mintea lui această caldă prietenie dintre 
gloriosul apaş şi un vânător oarecare luase proporţiile unui 
mister. 

Victory, bătrâna iapă a lui Fred, se ţinea şi ea bine, încât 
înaintam într-un tempo destul de rapid. Către prânz, 
ajunserăm la ultimul loc de popas al bandiţilor. Nu ne mai 
despărţea de ei decât o jumătate de zi. 

Aici urmele se abăteau de la râuleţul amintit către o vale 
prin care curgea un alt pârâu. Din ce în ce mai atent, 
Winnetou scruta mereu pădurea prelinsă de pe înălțimile 
laterale până în inima văii. În cele din urmă opri şi, cum eu 
călăream îndărătul lui, mi se adresă, întorcând capul: 

— Iuf! Ce crede fratele meu Şarli despre drumul acesta? 

— Duce în sus, pe creastă. 

— Şi apoi? 

— S-ar putea ca dincolo, după povârniş, bandiții sa fi 
ajuns la ţinta lor. 

— Ce ţintă? 

— Păşunile ogellallaşilor. 


Winnetou aprobă printr-o mişcare scurtă a capului şi 
rosti: 

— Fratele meu Şarli vede şi acum ca vulturul şi simte ca 
vulpea. Aşa e cum a spus! 

Îşi îndemnă calul şi porni prevăzător înainte. 

— N-am înţeles. Ce-i cu păşunile ogellallaşilor? se 
interesă Fred. 

— Ţi-am mai spus eu că trei indieni nu se întovărăşesc în 
mod normal cu o întreagă bandă de albi. În Vestul sălbatic 
indienii sunt incomparabil mai mulţi decât albii şi nu văd de 
ce în acest caz raportul s-ar inversa. 

— Pshaw ! Nu pricep, Charlie. 

— Omule, cei trei ogellallaşi au fost trimişi să-i 
călăuzească şi să-i supravegheze pe bandiți. Asta e. 

— Cum adică? Cine i-a trimis? 

— Nu mi-o lua în nume de rău, dragă Fred, dar astăzi 
rolurile par să se fi schimbat. S-ar cădea să te fac eu 
greenhorn. 

— Na-na! 

— Crezi că vreo douăzeci şi, ceva de păcătoşi pot juca aici 
cum le place fără să-i dibuiască indienii? 

— Desigur că nu. 

— Şi atunci, ce le rămâne de făcut? 

— Hm, da! Să se pună sub protecţia pieilor-roşii. 

— Exact. Şi pieile-roşii îi vor ajuta din pura generozitate? 

— Ba nu. Vor cere plată. 

— Ce fel? 

— O parte din pradă, fireşte. 

— Bun. Acum înţelegi ce discutam adineauri cu 
Winnetou? 

— Ah, va să zică asta e! Bandiţii au jefuit trenul, iar cei 
trei ogellallaşi îi însoțesc şi-i conduc la ai lor ca să-şi achite 
datoria. 

— Da sau nu. Sigur e însă un lucru: onorabilii noştri fraţi 
albi se vor întâlni în curând cu o mare trupă de ogellallaşi. 
Ţi-am mai spus-o asta când ne aflam la calea ferată. Şi mai 


departe: crezi că roşii şi albii s-au unit numai de florile 
mărului? 

— În nici un caz! 

— Sunt de aceeaşi părere. Fii sigur că pun la cale o nouă 
mârşăvie, mai ales că ultima le-a reuşit atât de bine. 

— Mă întreb ce planuri vor mai fi având? 

— Bănuiesc eu ceva. 

— Aş! De unde să ştii ce urmăresc nişte oameni pe care 
nici nu i-ai văzut la faţă? Ca să fiu sincer, Charlie, azi- 
dimineaţă ai reuşit să creşti oarecum în ochii mei, dar ca să 
te cred şi proroc ar fi prea mult! 

— Vom vedea. În orice caz, eu am trăit destul printre 
indieni şi le cunosc obiceiul. Ascultă: Ştii care-i cea mai 
bună metodă ca să ghiceşti intenţiile cuiva? 

— Ei? 

— Te transpui exact în caracterul şi-n situaţia lui. Vrei să 
mă fac forte şi să dezleg taina ce ne interesează? 

— Aş fi tare curios. 

— Bine. Cui crezi că a raportat mai întâi şeful trenului 
nostru despre catastrofa constatată pe traseu? 

— Celei mai apropiate staţii, desigur. 

— Aşadar, de acolo vor fi fost trimişi oameni ca să 
cerceteze împrejurările în care s-a întâmplat catastrofă şi 
să-i urmărească pe făptaşi. Nu? 

— Fără îndoială. 

— Dar în felul acesta, oamenii plecând, staţia rămâne 
fără apărare şi un atac asupra ei n-ar prezenta prea multe 
riscuri. 

— Egad! Aşa e! Acuma ghicesc şi eu ce-ţi umblă prin cap. 

— Ei, după cum ştii, gările au aici încă un caracter 
provizoriu. Să ne întrebăm deci care anume staţie poate 
dispune de atâţia oameni încât să alcătuiască un 
detaşament. Pe mine mă duce gândul la Echo-Cannon. 

— Se poate, Charlie. În orice caz, bandiții vor fi bănuind 
că staţia a rămas fără apărare. 


— Judecând după faptul că sunt porniţi pe război, putem 
trage concluzia că siucşii nu vor sta de loc cu mâinile în sân. 
Aproape sigur că vor ataca staţia Echo-Cannon. Dar ia 
uitaţi-vă, am ajuns la izvoarele pârâului. De acum încolo 
urcăm pieptiş; nu mai e timp de palavre. 

Urcam pe sub arbori uriaşi. Terenul accidentat ne solicita 
multă atenţie. Sus, se făcea un podiş. De aci ne lăsarăm iar 
în vale, către un curs de apă ce călătorea spre est. 

Acolo poposiseră bandiții la prânz, cotind apoi odată cu 
pârâul către miazănoapte. 

Trecurăm câteva râpe şi văiugi. Urmele, din ce în ce mai 
proaspete, ne îndemnau la mare vigilenţă. 

În sfârşit, către seara, după ce atinserăm greabănul unei 
culmi şi eram gata să coborâm de cealaltă parte, Winnetou 
- care călărea în frunte - trase brusc de frâu. 

— Iuf! făcu el, repezindu-şi braţul înainte. Ne strunirăm 
şi noi caii, privind în direcţia respectivă. 

La dreapta noastră jos de tot, se întindea o mică păşune 
pe care o puteai înconjura în cel mult o oră. Păşune lină, 
bogată în ierburi dese. Se înălţau acolo o mulţime de 
corturi indiene. Printre corturi domnea o vie animaţie. Caii 
păşteau în voie, deşeuaţi. Sumedenie de oameni trebăluiau 
peste tot. Scheletele câtorva bivoli odihneau la o margine a 
taberei, iar pe funiile întinse atârnau hartane de carne pusă 
la uscat. 

— Ogellallaşi! constată Fred. 

— Ei, vezi ca am avut dreptate? 

— Treizeci şi două de corturi! preciza el. Winnetou 
măsură atent valea şi adăugă: 

— Naki gutesnontin nagoiva - două sute de războinici. 

— Dar mai sunt şi albi pe-aici - observai eu. la să 
numărăm caii; aşa ne lămurim mai precis. 

Puteam cuprinde cu ochii întreaga tabără. Erau două 
sute cinci cai. Dacă ogellallaşii ar fi avut de gând să plece 
de aici la vânătoare, atunci şi-ar fi pregătit desigur mai 
serioase provizii de carne. Şi apoi, n-ar fi ales tocmai acest 


ţinut destul de sărac în bizoni. Era vorba deci de altceva şi 
anume o operaţie de război. Dovadă şi scuturile. La 
vânătoare scutul mai mult te împiedică decât te ajută. 

Oarecum izolat de celelalte se înălța un cort mai mare, cu 
pene de vultur prinse în vârf, ceea ce însemna că aparţine 
căpeteniilor. 

— Ce crede fratele meu Sarli? mă consultă Winnetou. 
Oare broaştele astea vor mai zăbovi mult aici? 

— Cred că nu. 

— Şi din ce deduci asta, Charlie? se interesă Fred. E o 
problemă ce nu se rezolvă cât ai bate din palme şi în acelaşi 
timp, e mult prea serioasă ca s-o tratăm aşa uşurel. 

— Uită-te la scheletele bivolilor şi ai să găseşti răspunsul, 
dragă Fred! 

— Şi ce-i cu ele? 

— Ciolanele sunt albe, va să zică au stat la soare pe puţin 
patru-cinci zile. Înseamnă că şi carnea trebuie să se fi uscat 
binişor. Nu-i aşa? 

— Fireşte. 

— Deci, pieile-roşii sunt gata de drum. Ori crezi că se vor 
mai întinde la câte o partidă de şah sau de dame? 

— Mă cam iei peste picior, stimate sir! Eu însă n-am vrut 
decât să te pun la încercare. Aha, uite că a ieşit unul din 
cort! Cine să fie? 

Winnetou îşi vâri mâna în buzunar şi scoase... un ochean. 
În mâinile unui indian instrumentul acesta era într-adevăr o 
raritate. Fred îl privi surprins. Şeful apaşilor îşi cumpărase 
ocheanul cu ocazia; vizitelor sale prin oraşele din est. Îl 
regla şi se apucă să-l studieze pe indianul care ieşise din 
cort. Apoi mi-l întinse mie. O umbră de scârbă şi mânie 
trecu pe chipul său. 

— Mincinosul şi trădătorul de Ko-it-se! scrâşni el. 
Winnetou îi va crăpa ţeasta cu tomahawkul. 

Prin lentilele ocheanului îl examinai cu mare interes pe 
ogellallah. Ko-it-se înseamnă gură-de-foc. Omul acesta era 
cunoscut în întreaga savană şi în regiunile de munte drept 


un bun orator, războinic extrem de curajos şi duşman 
neîmpăcat al albilor. O înfruntare cu el nu era lucru de 
şagă. 

Trecând ocheanul lui Walker, îi spusei: 

— Fred, n-ar strica să ne ascundem. Acolo se văd cu mult 
mai mulţi cai decât oameni; probabil că unii vor fi stând 
prin corturi, dar nu e de loc exclus ca alţii să patruleze în 
afara taberei. 

— Fraţii mei să mai aştepte, interveni apaşul. Winnetou 
va căuta un ascunziş potrivit. 

Dispăru printre copaci şi se întoarse abia după un 
răstimp destul de lung. Apoi ne conduse mai într-o parte, pe 
spinarea muntelui, până într-un desiş extrem de încâlcit 
prin care ne strecurarăm cu chiu, cu vai. Dincolo era destul 
loc pentru oameni şi cai. Legarăm animalele, în timp ce 
Winnetou se înapoia ca să şteargă urmele trecerii noastre. 

Aici, în iarba răcoroasă, stăturăm până seara foarte 
atenţi la cel mai mic zgomot şi gata în orice clipă să 
alergăm la caii noştri, dac-ar fi dat semne de nelinişte. Mai 
târziu, ocrotit de întuneric, Winnetou se strecură din desiş 
şi constată că jos ogellallaşii aprinseseră câteva focuri. 

— Ăstora nu le pasă de nimic, comentă Fred ascultând 
ştirea adusă de Winnetou. De-ar bănui cât de aproape 
suntem! 

— Bănuiesc ei, desigur, că sunt urmăriţi, îi explicai eu. 
Dar deocamdată se ştiu în siguranţă, pentru că 
detaşamentul de feroviari încă nu putea să ajungă aici. Eu 
presupun că vor pleca în zori. Ar trebui să-i spionăm. 

— Merge Winnetou, se oferi numaidecât apaşul, 

— Bine, te însoțesc. Fred, tu rămâi la cai. Puştile le lăsăm 
aici, n-ar face decât să ne stingherească. Tomahawkul şi 
cuțitul ajung. La o adică, avem şi pistoalele. 

Grăsunul de Fred se declară imediat de acord să rămână 
la cai. Deşi curajos din fire, prefera să nu se expună decât 
în caz extrem. Oricum, era riscant să cobori în vale şi să-i 


spionezi pe ogellallaşi. Dacă te prindeau, însemna ca ţi-ai 
încheiat socotelile cu viaţa. 

Mai erau trei sau patru zile până la crai-nou. Pe cerul 
înnorat nu licărea nici o stea. Prielnic timp pentru acţiunea 
noastră! Ne furişarăm pe dibuite până în locul unde 
stătusem la pândă toată după-amiaza. 

— Winnetou o ia la dreapta şi fratele Şarli la stânga! îmi 
şopti apaşul. 

Fără alt cuvânt, dispăru în bezna pădurii. 

Eu, urmându-i sfatul, mă furişai pe stânga povârnişului. 
Pitindu-mă mereu după tufe şi copaci, ajunsei neauzit până- 
n vale. Focurile de tabără se înălţau înaintea ochilor mei. 
Prinsei cuțitul de vânătoare între dinţi, mă lungii pe burtă şi 
pornii încet, târâş, către cortul căpeteniei, înălţat la vreo 
două sute de paşi. Focul din faţa cortului nu-şi arunca 
lumina spre mine. 

Nu puteam înainta decât centimetru cu centimetru. 
Vântul îmi bătea în faţă. Deci nu trebuia să-mi fie teamă de 
cai, care încep să fornăie, de obicei când se apropie cineva 
străin. În această privinţă pe Winnetou îl aşteptau greutăţi 
mult mai mari decât pe mine. 

Cam într-o jumătate de oră izbutii să parcurg cei două 
sute de paşi până la cortul căpeteniei, ajungând numai la 
vreo opt coţi distanţă de oamenii care şedeau lângă foc. 
Discutau foarte însufleţit în limba engleză. Încumetându-mă 
să ridic puţin capul, observai că erau cinci albi şi trei 
indieni. 

Roşii şedeau liniştiţi. Numai un alb îşi permite să 
trăncănească cu glas tare lângă focul de tabără; prevăzător, 
indianul discuta mai mult prin semne decât prin cuvinte. De 
altfel şi focul ardea cu flacără mare, nu înăbuşit ca la 
indieni. 

Unul dintre albi, o namilă bărboasă, avea pe frunte o 
cicatrice ca de la o tăietură de cuţit. În gaşca lui părea o 
persoană de autoritate, al cărei cuvânt se cere respectat. 
Pitit în umbră, ascultai discuţia. 


— Cât e până la Echo-Cannon? întrebă unul. 

— Cam vreo sută de mile, răspunse omul cu cicatricea. 
Trei zile de trap uşor. 

— Şi dacă greşim, dacă, de pildă, oamenii au rămas în 
staţie şi nu s-au luat după noi? 

Lunganul cel bărbos râse pe un ton superior. 

— Prostii! E sigur că vin! Doar am făcut aşa fel ca să le 
sară urmele în ochi. Şi apoi, atacul asupra trenului s-a 
soldat cu vreo treizeci de morţi şi cu pradă bogată. N-or să 
înghită ei hapul fără a încerca măcar să ne-o plătească! 

— În acest caz, avem şanse, se băgă în vorbă un al 
treilea. Rollins, ia spune, câţi oameni lucrează la Echo- 
Cannon? 

— Vreo sută cincizeci, toţi înarmaţi, răspunse cel 
interpelat. Dar să nu uităm că există acolo câteva magazine 
şi baruri bine aprovizionate. lar administraţia dispune de o 
casă de bani frumos garnisită! Am auzit că păstrează în ea 
suma destinată investiţiilor pe linia Green-River - 
Promontory, deci o distanţă de peste două sute treizeci de 
mile. Plăcută sumă, pe cât s-ar părea! 

— High-day! Bravo, îmi place! Şi crezi că o să-i ducem de 
nas? 

— Fără îndoială. Mâine după-amiază vor ajunge aici. Noi, 
însă, plecăm încă din zorii zilei. Mergem o bucată spre 
nord, apoi ne răzleţim în câteva direcţii încât n-or să mai 
ştie cum şi încotro. După aceea, fiecare grup şterge cu grijă 
urmele şi ne întâlnim cu toţii jos, la Greenfork. De acolo, 
ferindu-ne de locurile deschise, intrăm frumos în Echo- 
Cannon. Tot drumul ne va lua vreo patru zile. 

— Zici să trimitem cercetaşi înainte? 

— Se înţelege. Cercetaşii vor pleca mâine direct la Echo- 
Cannon şi ne vor aştepta lângă Painterhill. Va să zică, s-a 
hotărât. Chiar dacă feroviarii au rămas toţi la Cannon, încă 
nu trebuie să ne facem griji. Suntem superiori ca număr. 
Până să apuce ei armele, îi lichidăm. 


N-aş fi putut găsi un moment mai prielnic ca să-i spionez. 
Ceea ce aflasem aici întrecea cu mult aşteptările mele. Să fi 
stat încă acolo? Nu avea nici un rost. Mai mult decât atât 
nu-mi trebuia. Pe de altă parte, primejdia mă pândea la cea 
mai mică neatenţie. Mă retrasei deci cu mare băgare de 
seamă. 

Mergeam aplecat şi de-a-ndăratelea, ştergând cu grijă 
orice urmă care ar fi putut să fie descoperită a doua zi. Era 
un lucru extrem de anevoios, fiindcă trebuia să pipăi fiecare 
fir de iarbă şi pierdui astfel aproape o oră până să ajung iar 
la pădure şi să mă pun la adăpost. 

Făcându-mi mâinile pâlnie Ia gură, imitai orăcăitul 
broaştei. Convenisem cu Winnetou acest semnal ca să ştie 
când să se retragă. Eram sigur că-l va auzi şi-i va da 
urmare. Indienilor acest semnal nu putea să le pară 
suspect, având în vedere că acolo, în ierburile umede, 
prezenţa broaştelor era firească şi seara era normal ca 
glasul lor să se facă auzit. 

Considerai necesar să dau semnalul. Winnetou se afla în 
bătaia vântului şi putea fi uşor descoperit. Aflasem destul şi 
era bine să-l înştiinţez că scopul nostru fusese atins. 

Mai trebuii să şterg urmele în timp ce urcam povârnişul. 
În sfârşit, ajunsei cu bine la desişul nostru. 

— Cum a fost? se interesă Fred. 

— Mai rabdă până se întoarce Winnetou. 

— De ce? Ard de curiozitate! 

— N-ai decât să arzi! Doar palavragiii macină mereu din 
gură. Mie nu-mi convine să repet acelaşi lucru de două ori. 

Fred trebui să se resemneze şi să aştepte răbdător, până 
când Winnetou apăru într-un târziu şi se aşeză lângă mine 

— Fratele meu Şarli m-a chemat? întrebă acesta. 

— Da. 

— Pesemne că fratele meu a avut noroc? 

— Am avut. Dar Winnetou a aflat ceva? 

— Nimic. Am pierdut mult timp până să trec de caii lor şi 
când să ajung la foc, se auzi orăcăitul broaştei. Am mai 


întârziat apoi cu ştersul urmelor, de au răsărit şi stelele pe 
cer. Fratele meu ce a aflat? 

— "Tot ce ne trebuie. 

— Fratele meu alb are întotdeauna noroc când vrea să-l 
asculte pe duşman în taină. Povesteşte, te rog. 

Le povestii cele auzite, drept care Fred mă felicită. 

— Aşadar, presupunerile dumitale, Charlie, s-au adeverit! 
Chestia cu atacul de la Echo-Cannon ai ghicit-o excepţional 
de bine. 

— Nici nu era greu. 

— Şi cum arată lunganul acela? Zici că are o tăietură pe 
frunte? 

— Da. 

— Şi e bărbos? 

— Exact. 

— Înainte nu purta barbă. Dar nu mă îndoiesc că-i el. Cu 
tăietura s-a ales când cu atacul asupra unei ferme, jos, la 
Leawenworth. Şi cum îşi spune? 

— Rollins. 

— Da, da, să ţinem minte. Îşi schimbă numele pentru a 
patra cară. Şi acum? Nu văd cum l-am scoate azi de-acolo. 

— E imposibil. Şi apoi, nu ne interesează numai el. Parcă 
ceilalţi sunt mai breji?! Îţi mărturisesc, dragă Fred, că, pe 
cât mi-a stat în putinţă, m-am ferit întotdeauna să ucid 
vreun semen al meu. Sângele omului e cea mai prețioasă 
licoare din lume. Am preferat să îndur multe până a mă 
hotări să trag în adversar şi atunci numai ca să mă apăr. Şi 
chiar într-un asemenea caz m-am străduit să-l scot din luptă 
fără să-l omor... 

— Măi, făcu grăsunul, parc-ai fi Old Shatterhand! Nici 
dânsul nu ucide indieni decât în caz de forţă majoră. Când e 
vorba de vânat, nimereşte fiara drept în ochi, dar când are 
de-a face cu oameni, ba zdrobeşte un picior, ba un braţ, ba 
le repede câte un pumn de-i năuceşte pentru câteva 
ceasuri! 


— Iuf! se miră Winnetou ascultându-l pe Fred. Abia acum 
îşi dădea seama că grăsunul nu mă ştie de Old Shatterhand. 

Mă prefăcui că n-am auzit exclamaţia şi reluai: 

— Totuşi, nu mi-aş îngădui vreodată să-l fac scăpat pe un 
bandit sau chiar o întreagă haită de asemenea fiare. Ar fi să 
ajung complicele lor şi să-i las pe oamenii cinstiţi în voia 
criminalilor. Acum, judecind situaţia, e imposibil să-l 
scoatem de acolo pe acest Haller care-şi zise Rollins. Aş fi 
putut, desigur, să-l împuşc. Dar crede-mă, eu nu procedez 
ca ucigaşii de rând şi, în afară de asta, judecând isprăvile 
lui, o moarte fulgerătoare ar fi cea mai uşoară dintre 
sancţiuni. Prefer să-l prindem împreună cu toată banda. Şi 
asta nu se poate realiza decât dacă-i lăsăm să se deplaseze 
la Cannon. 

— Şi noi ce facem? 

— Mai întrebi? Căutăm să ajungem înaintea lor şi-i 
prevenim pe oamenii din staţie. 

— Well! Aşa mai zic şi eu. Poate izbutim să-i prindem pe 
toţi de vii. N-or fi însă prea mulţi? 

— Păi, dac-am putut să-i urmărim numai noi trei fără să 
ne fie frică, nu văd de ce ne-am teme la Echo-Cannon, unde 
vom avea, desigur şi ajutorul localnicilor?! 

— Mulţi nu cred să fie. Majoritatea vor fi plecaţi pe 
urmele bandei. 

— Avem noi grijă să-i vestim şi să-i întoarcem din drum. 

— Cum să-i vestim? 

— leşim în drumul lor şi fixam un bilet pe trunchiul unui 
copac. 

— Şi or să se ia după informaţiile scrise pe bilet? N-or să 
creadă că e vorba de un vicleşug al bandiţilor? 

— Nu se poate să nu fi auzit de la personalul trenului 
nostru că doi dintre călători au coborât. Şi apoi, or să ne 
vadă urmele. Iar răvaşul am să-l scriu aşa fel, încât să nu 
încapă nici o îndoială. Am să-i sfătuiesc să evite trecerea 
prin Greenfork şi Painterhill, primul fiind locul de adunare 
al grupurilor de ogellallaşi după ce se vor fi împrăştiat în 


scop de manevră, iar al doilea locul unde urmează a se 
instala cercetaşii. Aceştia nu trebuie în nici un caz să-i 
observe pe feroviari când vor reveni în staţie. De aceea am 
să recomand să se întoarcă la Echo-Cannon dinspre sud. 

— Iuf! exclamă nerăbdător Winnetou. Să plecăm repede! 

— Chiar acum?! se miră Fred. 

— Răsăritul soarelui să ne apuce departe de aici. 

— Şi dacă mâine bandiții ne descoperă urmele ? 

— Câinii de ogellallaşi vor pleca numaidecât spre 
miazănoapte şi nimeni n-o să mai urce încoace. Howgh! 

Se ridică şi plecă să-şi dezlege calul. Scoaserăm şi noi caii 
din desiş şi o luarăm înapoi pe drumul care ne adusese 
până acolo. Fireşte că de odihnă nu putea să mai fie vorba 
în acea noapte. Era la fel de întuneric ca şi înainte şi numai 
unui westman putea să-i treacă prin gând să se ţină de o 
urmă pe un teren atât de dificil, în pădure. Un călăreț 
european ar fi coborât din şa pentru a-şi duce calul de 
dârlogi; omul obişnuit cu pădurea ştie că animalul vede mai 
bine decât el. Acum se dovedi marea pricepere a lui 
Winnetou. Fără să stea măcar odată la îndoială în privinţa 
direcţiei ce trebuia urmată, ne călăuzea peste ape şi stânci, 
peste orice obstacol. Murgul meu se comporta excelent, iar 
în ce-o priveşte pe bătrâna Victory, chiar dacă uneori mai 
fornăia nemulțumită, totuşi ţinea pasul cu noi. 

Până în zori, ne depărtarăm cu vreo nouă-zece mile de 
ogellallaşi şi acum puteam lăsa caii să alerge în voie. 
Merserăm o bucată drept spre sud şi ne oprirăm într-un loc 
potrivit. Pe o foaie de carnet aşternui cu creionul mesajul 
nostru şi cu ajutorul unui beţişor fixai hârtia de trunchiul 
unui copac, astfel ca să atragă atenţia trecătorului care ar 
veni dinspre sud. Cârmirăm apoi la dreapta, în direcţia sud- 
vest. 

Către prânz trecurăm de Greenfork, însă departe de 
punctul unde urmau să se întâlnească grupele ogellallaşilor. 
Aceştia erau obligaţi sa se ferească de orice teren deschis, 
trebuiau să meargă mereu prin pădure, făcând multe 


ocoluri. Noi puteam urma o linie cât mai dreaptă şi nu 
oprirăm caii până ce soarele nu ajunse la asfinţit. 

Făcusem în cursul zilei peste patruzeci de mile engleze şi 
era de mirare că Victory nu rămânea deloc în urmă. 
Treceam printre două şiruri de munţi foarte apropiate şi 
tocmai eram preocupaţi să ne găsim un loc de popas. 
Atunci, deodată, munţii începură să se retragă şi ne 
pomenirăm într-o vâlcea destul de întinsă, adăpostind la 
mijlocul ei un lac modest, alimentat de un pârâu ce venea 
dinspre răsărit şi-şi continua cursul spre apus. 

Ne oprirăm surprinşi, dar nu atât de apariţia vâlcelei, cât 
de cu totul altceva. Sus, pe colina din faţă, despădurită, se 
întindeau ogoare cultivate, iar jos păşteau cai, cornute 
mari, capre şi oi. La poale se înşirau cinci clădiri spaţioase 
de lemn şi altele mărunte semănând cu casele noastre 
ţărăneşti şi străjuite de silueta unui mic lăcaş de 
închinăciune cu o cruce în vârf. 

Lângă capelă, un grup de oameni se tot uita către apus, 
unde soarele, atingând parcă apele pârâului, le dăruia cu 
fermecate culori. Oamenii păreau să nu ne observe. Un 
clopot răsună limpede şi chemător în duioasa pace a 
amurgului... 

— Ti, ti - ce e asta? întrebă Winnetou. 

— Un settlement - aşezare omenească, fireşte, îl lămuri 
Fred. 

— Iuf! Winnetou vede că e o aşezare. Dar glasul? 

— E clopotul care cheamă la slujba de seară. 

— Iuf! se miră apaşul... 

După ce se stinseră ultimele vibrații ale clopotului, urcă 
în văzduh un cântec pe patru voci. Îl ascultai fascinat de 
melodie, dar mai ales de textul lui... Erau propriile mele 
versuri! Cum de ajunseseră aici, în sălbăticia Munţilor 
Stâncoşi?... 

Se întâmplase la Chicago, cu ani în urmă; un amic, dirijor 
de profesie, mă rugase să scriu un text de trei strofe pentru 
un Ave Măria compus de el. Bineînţeles că-i împlinisem 


dorinţa şi, mai târziu, ascultându-i lucrarea la un concert, 
îmi dădui seama că omul realizase o adevărată capodoperă. 
Auditoriul îl răsplăti cu aplauze entuziaste, iar bucata fu 
reluată de două ori. 

Şi iată ca mă întâlnesc din nou cu compoziţia prietenului 
meu într-un loc unde nu m-aş fi aşteptat să descopăr nici 
picior de indian, darămite un dublu cvartet vocal! 

Sfârşindu-se cântecul, luai puşca de pe umăr, trăsei două 
focuri consumând încărcătura ambelor ţevi şi dădui pinteni 
calului. Mă repezii în vale ca vântul, traversai apa şi mă 
îndreptai spre colonie, fără sa întorc măcar capul ca să văd 
dacă şi ceilalţi doi mă urmează. 

Împuşcăturile cu ecoul lor prelung puseseră în mişcare 
colonia. Oamenii îngrijoraţi apăruseră în pragurile caselor, 
căutând să se dumerească cine şi de ce trăsese. 
Constatând, în sfârşit, că e vorba de un alb îmbrăcat destul 
de onorabil, se potoliră şi mă întâmpinară curioşi. 

În faţa primei case de la margine stătea o bătrânică, 
simplă şi curata la port. Întreaga ei înfăţişare sugera 
hărnicie şi pe chipul ei încadrat de un păr alb ca neaua 
stăruia un zâmbet paşnic şi senin. 

— Good evening, grand-mother - bună seara, bunicuţo! 
Nu te speria! Suntem vânători de la munte, oameni 
civilizaţi. Ne îngădui să descălecăm? 

Bătrâna încuviinţă, zâmbind cu blândeţe. 

— Welcome, sir! Bine-aţi venit, domnule! Pe oamenii 
cinstiţi îi primim întotdeauna cu plăcere. Uite că se întoarce 
şi moşneagul meu, împreună cu Willy! Poate să vă dea o 
mână de ajutor. 

Coriştii, tulburaţi de împuşcăturile mele, coborau în 
grabă spre casele lor. În frunte, un bătrân robust şi un 
flăcău mândru, voinic, urmaţi de alţi şase, unii mai tineri, 
alţii mai vârstnici, precum şi de nişte băieţaşi - toţi în portul 
sobru şi trainic al muntenilor, între timp se apropiaseră 
persoanele pe care le zărisem pe lângă celelalte clădiri. 
Bătrânul îmi strânse dreapta şi îmi vorbi amical. 


— Bine-aţi venit, sir, în Helldorf-Settlement! Ne bucură să 
mai vedem din când în când şi altă lume. Poftim, 
descălecaţi! 

Sării de pe cal şi vorbii la rândul meu. 

— Thank you, sir! Va mulţumesc, domnule! Nimic nu te 
bucură mai mult în viaţă decât o faţă de om limpede şi 
prietenoasă. Suntem trei călăreţi osteniţi. Am putea să ne 
odihnim aici peste noapte? 

— Cum de nu! Pentru oameni de treabă se mai găseşte 
câte un locşor. 

Vorbisem până acum în englezeşte. Deodată însă, unul 
dintre tineri, care mă tot studiase atent, ieşi mai în faţă şi se 
adresă bătrânului: 

— Moş Hillmann, ai putea vorbi cu acest domn şi 
germana. Ura! la ghici cu cine ai onoarea! 

Bătrânul Hilmann mă privi nedumerit şi întrebă: 

— Vreun compatriot, cumva? îl cunoşti? 

— Desigur. M-am tot căznit să-mi aduc aminte. Nu-i aşa, 
domnule, că sunteţi autorul versurilor pe care le-am cântat 
adineauri? 

Acum era rândul meu să mă mir. 

— Într-adevăr! Dar de unde mă cunoaşteţi? 

— De la Chicago. Am fost membru al societăţii corale 
condusă de domnul Balding, cel care a compus Ave Maria 
pe versurile dumneavoastră. Vă amintiţi de concertul în 
care a fost executat pentru prima oară? Eu eram pe-atunci 
tenor doi; acuma am trecut la prim-bas. Mi s-a îngroşat 
vocea. 

— E german... îl cunoaşte Bill... Da, da! E poet... Cel care 
a scris Ave Maria. 

Ascultam comentariile celor din jur - bărbaţi, femei, 
băieţi, fete. O, câte mâini întinse, câte glasuri repetând 
acelaşi, bun-venit! Erau clipe de adâncă, răscolitoare 
emoție, cum rareori ţi-e dat să trăieşti. 

Între timp se apropiară Winnetou şi Fred Walker. La 
ivirea celui dintâi, oamenii se arătară cam tulburaţi, dar 


avui grijă să le risipesc imediat temerile. 

— Faceţi cunoştinţă cu Fred Walker, vânător de prerie! 
Iar acesta e Winnetou, marele conducător al apaşilor, de 
care în nici un caz nu trebuie să vă speriaţi. 

— Winnetou? Cum aşa? se minună bătrânul Hillmann. De 
nenumărate ori am auzit povestindu-se de el ! Numai laudă 
şi preţuire peste tot! Ei, la asta nu mă aşteptam! Ne 
onoraţi, domnule. Numele lui Winnetou se bucură de o 
faimă ce întrece pe a multor prinți şi regenţi de pe la noi. 

Îşi descoperi capul încărunţit şi, adresându-se lui 
Winnetou, îi întinse mâna: 

— 1 am your servant, sir - sluga dumneavoastră, 
domnule! 

Mărturisesc că acest gest plin de stimă şi supunere faţă 
de indian mi se păru oarecum comic şi exagerat. Dar 
simţeam că e sincer şi din toată inima. Winnetou, care 
înţelegea şi vorbea bine engleza, dădu prietenos din cap, 
strânse mâna bătrânului şi rosti: 

— Winnetou is your friend. He loves the whites if they are 
good - Winnetou e prietenul vostru. El îi iubeşte pe oamenii 
albi când aceştia sunt de treabă. 

Se stârni apoi o dispută amicală între membrii coloniei. 
Problema era: Cine să ne găzduiască? Hillmann puse capăt 
disputei hotărând: 

— Domnii au descins la mine. Va să zică, e limpede: 
rămân aici! Şi pentru ca dumneavoastră, ceilalţi, sa nu ieşiţi 
în pagubă, poftiţi cu toţii la mine deseară. După aceea, însă, 
lăsaţi-i în pace, că-s obosiţi. 

Oamenii acceptară. Caii fură adăpostiţi în grajd, iar noi 
păşirăm pragul casei. Înăuntru ne primi tânăra şi frumoasa 
soţie a lui Willy, fiul lui Hillmann. Furăm înconjurați cu toată 
atenţia şi pe când serveau gustarea dinaintea cinei ce se 
anunţa un adevărat festin, aflarăm multe şi mărunte în 
legătură cu viaţa acestei modeste aşezări... 

Oamenii veniseră de prin munţii bavarezi, unde multă 
lume se ocupă cu şlefuitul pietrelor. Se instalaseră mai întâi 


la Chicago, muncind laolaltă şi cu sârguinţă ca să adune 
bani pentru achiziţionarea unei ferme. Erau cinci familii 
unite într-un acelaşi ţel. Dar când veni clipa să-şi aleagă un 
loc pentru colonie, lucrurile începură să se încurce. 
Auziseră ei din gura unui bătrân westman despre măreţia 
munţilor 'Tetoni şi despre avuţiile de acolo încă neexplorate. 
Omul îi asigurase cu jurământ că acolo, sus, vor găsi mari 
zăcăminte de calcedonie, de opali, agate, cornalină şi alte 
pietre semiprețioase. Hillmann, care era şlefuitor de 
meserie, se entuziasma imediat. Îi convinse şi pe ceilalţi şi 
astfel hotărâră să plece în Tetoni. Numai că oamenii erau 
destul de prevăzători ca să nu-şi pună chiar toată speranţa 
în pietrele de acolo şi se apucară să caute prin preajma 
munţilor un teren de fermă, gândind să-şi întemeieze mai 
întâi colonia şi abia pe urmă, după ce se vor fi gospodărit, 
să înceapă cu exploatarea zăcămintelor. Hillmann cu încă 
doi bărbaţi se duseră în cercetare şi descoperiră această 
vâlcea minunată, cu lacul ei limpede şi îmbietor. Terenul se 
potrivea tocmai bine pentru ce aveau de gând. Fiind 
anunţaţi, sosiră apoi şi ceilalţi, iar acum - după trei ani de 
munca fără preget - oamenii îşi îngăduiau, în sfârşit, prima 
lor zi de odihnă şi sărbătoare. 

— Şi aţi fost vreodată sus, pe Tetoni? întrebai cu. 

— Willy al meu şi Bill Meinert, băiatul care vă cunoaşte 
din Chicago, au încercat să urce odată până sus. Asta a fost 
în toamna trecută. Dar s-au oprit lângă lacul lui John Gray. 
Mai încolo, cică, e sălbăticie grozavă şi urcuşul foarte greu. 
De aceea s-au lăsat păgubaşi. 

— Vina lor, observai. Nu prea sunt westmen-i. 

— Ba cred că suntem, domnule, se apără Willy. 

— Nu vă supăraţi, dar rămân la părerea mea. Chiar după 
ce ai defrişat timp de trei ani un ţinut sălbatic, încă nu te 
poţi numi westman. Abia dacă eşti colonist. 

Dumneavoastră voiaţi să urcați spre Tetoni în linie 
dreaptă, ceea ce n-ar încerca nici un westman, pentru 
simplul motiv că nu se poate. Nici acum cinci sute de anin- 


aţi fi reuşit, darămite acum, când pădurile s-au îndesit şi au 
crescut uriaşe. Cum să treci codrii aceştia virgini, populaţi 
numai cu lupi şi urşi, plini de râpe şi văgăuni, unde n-ai de 
ce să-ţi reazimi piciorul? Cum să te strecori prin defileurile 
acelea strâmbe şi întunecate ca noaptea, unde la tot pasul 
te poate pândi de după stânci vreun indian? Trebuia s-o 
luaţi mai întâi spre Salt-River sau John Grays-River. 
Amândouă se varsă nu departe unul de altul în Snake-River. 
De acolo, apucând-o în susul râului, aţi fi lăsat în stânga 
Snake-River Mountains, apoi leton Pass Mountains, pe 
urmă trecătoarea 'Teton şi, în fine, aţi fi atins lanţul muntos 
al Tetonilor care se înşiră pe vreo cincizeci de mile engleze. 
Dar numai în doi o asemenea expediţie nu prea are şanse 
de reuşită. Ceva pietre n-aţi găsit? 

— Câteva bucăţi de calcedonie şi atât. 

— Ia să le văd! Winnetou cunoaşte fiecare palmă de loc 
din Munţii Stâncoşi. Vreau să mă consult cu el. 

Ştiind că indienii se feresc să discute de faţă cu albii 
despre aur şi celelalte comori ale Vestului, mă adresai lui 
Winnetou în graiul apaşilor, deşi nici aşa nu eram convins că 
îmi va da vreo informaţie. 

— Oare fratele meu Şarli umblă după aur şi pietre 
scumpe? Mi-o întoarse el, măsurându-mă cu ochii săi negri 
Şi gravi. 

Îi explicai despre ce e vorba, iar el - după ce privi câteva 
clipe în gol - îşi înălţă fruntea către cei de faţă, întrebând: 

— Oare oamenii albi îmi vor împlini o dorinţă, mie, 
căpetenia apaşilor? 

— Ce dorinţă? 

— Să mai cânte odată cântecul ce l-am auzit la sosirea 
noastră. Dacă-mi făgăduiesc, atunci am să le spun unde se 
află pietrele. 

Eram de-a dreptul uluit. Făcuse oare acest cântec o atât 
de profundă impresie asupra lui, încât în schimbul unei 
repetări să se declare gata a dezvălui secretul munţilor? 

— Bine, vor cânta, îl asigurai eu. 


— Atunci să caute în munţii Ventra şi vor găsi multe 
grăunţe de aur. Iar în valea râului Beaverdam, ce se varsă 
dinspre miazăzi în lacul Yellowstone, sunt multe pietre din 
acelea la care râvnesc albii. 

În timp ce traduceam aceste informaţii şi le explicam 
coloniştilor poziţia geografică a punctelor indicate de 
Winnetou, îşi făcură apariţia primii musafiri şi discuţia 
noastră încetă. 

Casa se umplu treptat şi petrecurăm o seară cum nu mai 
apucasem aici, în Vest. Oamenii ţineau minte toate 
cântecele îngânate cândva în patrie sau, mai târziu, la 
Chicago. Le şi plăcea, de altfel, să cânte şi înjghebară 
imediat un cor aproape perfect. Însuşi bătrânul Hillmann 
slobozi o frumoasă voce de bas. Astfel, printre discuţii, ne 
delectarăm cu cântece populare şi cu piese vocale pe patru 
voci. 

Apaşul asculta în tăcere. La un moment dat mă întrebă: 

— Şi cum rămâne cu făgăduiala? 

Îi amintii lui Hillmann de promisiunea făcută şi, la un 
semn, toată lumea intonă Ave Măria. Dar încă la primul vers 
apaşul întinse mâna şi-i opri: 

— Nu! În casă nu sună bine. Winnetou vrea să audă cum 
coboară cântecul de sus, de pe colină. 

— Are dreptate, aprobă Bill Meinert. Sună mai frumos 
sub cerul liber. Haidem afară! 

Coriştii urcară pe colină, iar noi ceilalţi ramaserăm jos, la 
poalele ei. Winnetou stătu câtva timp alături de mine, dar 
dispăru curând. Lin şi armonios, cântecul se revărsa în 
noapte... 

Îl ascultam tăcuţi şi smeriţi. Întunericul ne învăluia pe toţi 
- cântăreţi şi auditori - şi melodia parcă venea din înaltul 
cerului. Compozitorul nu născocise modulaţii şi efecte 
savante, nu apelase la repetări şi dezvoltări artificiale ale 
temei, nu-şi înecase motivul în preţiozităţi. Era o melodie 
frumoasă, simplă, de cântec bisericesc. Dar tocmai această 


simplă şi firească succesiune armonică era de natură să 
mişte adânc inimile noastre. 

Mai ramaserăm încă multă vreme tăcuţi la poalele colinei 
şi reintrarăm în casă abia după înapoierea coriştilor. 
Winnetou însă lipsea. Trecu un ceas sau poate mai mult, 
fără ca el să apară. Aflându-ne într-un ţinut atât de sălbatic 
şi străin, mă temeam să nu i se fi întâmplat ceva. De aceea 
îmi luai puşca şi ieşii să-l caut, lăsându-le vorbă celorlalţi să 
nu mă urmeze decât dacă vor auzi un foc de armă. Cam 
bănuiam eu ce-l reţine pe apaş în singurătate. 

Mergând în direcţia unde dispăruse Winnetou, ajunsei la 
malul lacului. O stâncă lucie, asemenea unei lespezi, ieşea 
din apa întunecată. Acolo şedea apaşul nemişcat ca o 
statuie. Mă apropiai cu paşi uşori şi mă aşezai lângă el. 

Se scurse apoi un foarte lung răstimp. Winnetou nu se 
clinti măcar. Abia într-un târziu îşi ridică alene un braţ şi, 
plimbându-l roată pe zarea lacului, vorbi ca obsedat de un 
gând: 

— Ti pa-pu ji itci - lacul acesta seamănă cu inima mea. 

Nu răspunsei nimic şi el se adânci iar în tăcere. Apoi, 
după o lungă pauză, rosti: 

— Nci-nha Manitou njo, Ji aguan t'enese - Marele Spirit e 
bun. Îl iubesc. 

Ştiam că orice replică i-ar fi tulburat şirul gândurilor. De 
aceea continuat să tac. El însă reluă: 

— Fratele meu Şarli e viteaz în luptă şi înţelept la sfat. 
Sufletele noastre se înrudesc. Dar când voi ajunge cândva 
în veşnicele plaiuri ale vânătoarei, n-am să-l mai văd. 

lată gândul care-l mâhnea. Era şi aceasta o dovadă a 
prieteniei ce mi-o purta de atâta vreme. De data asta găsii 
de cuviinţă să vorbesc şi eu. 

— Winnetou e stăpânul inimii mele şi sufletul lui trăieşte 
în faptele ce le săvârşesc. Dar nici eu n-am să-l mai văd 
când voi ajunge în împărăţia cerurilor. 

— Unde sunt cerurile fratelui meu? 

— Şi unde sunt plaiurile veşnice ale vânătoarei? 


— Manitu domneşte în lumea toată şi în toate stelele! 
Rosti el apăsat... 

— Şi de ce Marele Manitu nu le-a dat fiilor săi roşii decât 
sălbăticia savanei, a munţilor şi a fiarelor. De ce îi aruncă pe 
unii împotriva celorlalţi ca să se sfâşie între ei făgăduindu-le 
pentru după moarte plaiurile acelea întunecate unde să se 
măcelărească din nou? Vracii vă spun că în veşnicile plaiuri 
ale vânătoarei indienii vor stârpi toate sufletele albilor. Oare 
Winnetou, dac-ar fi să ne întâlnim acolo, mi-ar stârpi şi mie 
sufletul, mie, Şarli, prietenul său? 

— Iuf! exclamă apaşul hotărât. Winnetou ar apăra 
sufletul fratelui său împotriva tuturor oamenilor roşii. 
Howgh! 

— Atunci să chibzuiască fratele meu dacă nu cumva vracii 
voştri vă mint. 

El tăcu, iar eu mă ferii să mai adaug ceva ca să nu stric 
efectul spuselor mele. 

Ne cunoşteam de ani. Împărţeam între noi frăţeşte atât 
bucuriile cât şi suferinţele. Ne ajutam reciproc cu abnegaţie 
şi curaj. Dar întotdeauna i-am respectat dorinţa exprimată 
încă de mult de a nu discuta de religie. În această chestiune 
nu-l contraziceam cu nici un cuvânt. Ştiam că preţuieşte 
acest fel de a mă purta. De aceea spusele de acum trebuie 
să-l fi mişcat cu deosebire. 

După ce stătu puţin pe gânduri, Winnetou rosti: 

— De ce nu sunt toţi oamenii albi ca fratele meu Şarli?... 

— De ce nu sunt toţi oamenii roşii ca fratele meu 
Winnetou? îi întorsei eu întrebarea. Există oameni buni şi 
răi peste tot, printre albi şi printre roşii... 

— Pratele meu Şarli a rostit cuvinte care nu mor, încheie 
în cele din urmă apaşul ridicându-se de jos... 

Ne înapoiarăm la gazdele noastre care între timp 
începuseră să se îngrijoreze de absenţa noastră. 
Discutarăm apoi despre railtroublers şi ogellallaşi. Eu îi 
sfătuii să-şi fortifice aşezarea care de fapt era un post 
înaintat, iar ei, însuşindu-şi ideea, hotărâră să ia grabnice 


măsuri în acest sens. Era limpede că până atunci colonia 
fusese cruţată numai datorită poziţiei ei excepţionale, în 
afara razei de acţiune a indienilor şi a bandiţilor. Ajungea 
însă ca un singur indian să o descopere, pentru ca traiul 
paşnic să ia sfârşit. Cei paisprezece bărbaţi ai coloniei erau 
într-adevăr bine înarmaţi şi dispuneau de suficientă 
muniţie; în plus, femeile şi copiii mai măricei arătau mult 
curaj ca şi îndemânare în mânuirea armelor. Dar ce 
contează toate acestea în faţa unei hoarde dezlănţuite 
numărând poate sute de inşi! Eu unul aş fi ridicat casele nu 
pe terenul acesta deschis, ci chiar pe marginea lacului, 
asigurându-mă astfel ca nu voi putea fi atacat decât dinspre 
uscat. 

Drumul pe care urmau să se deplaseze bandiții trecea în 
orice caz la mare depărtare de aici şi totuşi le recomandai 
coloniştilor să fie vigilenţi. 

Era târziu noaptea când, după plecarea vecinilor, ne 
aşternurăm în sfârşit somnului. Ne odihnirăm în paturile 
comode ale familiei Hillmann, puse ospitalier la dispoziţia 
noastră şi părăsirăm dimineaţa pe oamenii aceştia de 
omenie, nu înainte de a le promite o nouă vizită dacă am 
mai trece cumva prin apropiere... 

Caii noştri îşi reveniseră după oboseala din ajun. Alergau 
acum de mai mare dragul. Locuitorii din colonia Helldorf- 
Settlement, denumită astfel după satul lor bavarez de unde 
erau de origine, fuseseră nu o dată la Echo-Cannon şi ca 
atare ne indicară drumul cel mai scurt. Având în vedere 
viteza cu care călăream, era de presupus că vom ajunge 
acolo cam spre seară... 

După-amiază contururile munţilor se accentuară tot mai 
mult. 'Trecurăm printr-un labirint minunat de defileuri 
strâmte, întortocheate, până ce, către seară, de pe o 
înălţime povârnită zărirăm în faţa noastră Echo-Cannon, cu 
linia ferată şi cu paşnica aşezare muncitorească pe care ne 
grăbeam să o salvăm de la pieire. 

Chapter 7 PE MUNTELE HANCOCK. 


Prin „canion” americanul înţelege o prăpastie abruptă 
printre stânci. Aceasta ne poate da o imagine succintă a 
locului unde ajunsesem. Trenurile circulau încă de mult 
prin Echo-Cannon, dar pe o linie provizorie. lerminarea şi 
definitivarea lucrărilor cerea multe eforturi şi numeroase 
braţe de muncă. 

Coborând pe o trecătoare îngustă, întâlnirăm jos pe cei 
dintâi lucrători ocupați să arunce în aer un bloc de stâncă. 
Oamenii ne priviră miraţi. Doi străini înarmaţi până-n dinţi 
şi un indian în fruntea lor - aceasta putea să însemne o 
primejdie. Părăsindu-şi uneltele, puseră repede mâna pe 
arme. 

Le făcui semne liniştitoare şi ne apropiarăm tustrei în 
galop. 

— Good-day! îi salutai până a ne opri. Lăsaţi puştile! 
Suntem prieteni. 

— Dar cine anume? se auzi un glas. 

— Suntem vânători şi venim cu o misiune foarte 
importantă. Cine comandă aici, la Echo-Cannon? 

— De fapt, inginerul colonel Rudge. Dar dumnealui 
lipseşte momentan. Apelaţi la master Ohlers, 
administratorul antreprizei. 

— Şi colonelul Rudge unde se află? 

— Urmăreşte banda de railtroublers care ne-a distrus o 
garnitură de tren. 

— Ah, va să zică au plecat! Şi pe master Ohlers unde îl 
găsim? 

— Mai încolo, în tabără, la coliba aceea mare. 

Pornirăm, însoţiţi de privirile curioase ale lucrătorilor. 
După vreo cinci minute ajunserăm la tabără, de fapt câteva 
clădiri din bârne, plus două de cărămidă, lucrate de 
mântuială şi înşirate una lângă alta. Jur împrejur, un 
parapet din bolovani, înalt de cel mult cinci picioare şi 
destul de solid; în faţă o poartă din lemn masiv şi deschisă. 

Cum nu vedeam nici o colibă, apelarăm la serviciile unui 
lucrător care ne îndreptă spre una din cele două clădiri de 


cărămidă. Oameni nu se prea zăreau, în afară de câţiva inşi 
care descărcau un vagon. 

Clădirea, neavând decât o singură încăpere, era 
burdugşită cu lăzi, butoaie şi saci - semn că slujea ca 
magazie de alimente. Când ne văzu intrând, un omuleţ 
scund, slăbuţ se ridică de pe o ladă, întrebând cu glas 
ascuţit: 

— Ce doriţi dumneavoastră? 

Dar observându-l pe Winnetou, se sperie rău de tot: 

— Vai de mine, un indian! 

— Nu vă temeţi, sir! îl liniştii eu. Căutam pe master 
Ohlers, administratorul. 

— Eu sunt, răspunse omul, privind neîncrezător pe sub 
ochelarii lui mari cu ramă de oţel. 

— De fapt, am fi vrut să discutăm cu colonelul Rudge, dar 
în absenţa lui îngăduiţi-ne să stăm de vorba cu 
dumneavoastră. 

— Poftim! ne invită el aruncând o privire nostalgică spre 
uşă. 

— Colonelul a plecat în urmărirea unei bande de 
railtroublers? 

— Da. 

— Câţi oameni a luat cu dânsul? 

— Vă interesează?... 

— Ei bine, atunci câţi oameni au mai rămas aici? 

— Trebuie s-o ştiţi şi pe-asta?... 

Şi omuleţul se tot muta într-o parte cu câte un pas. 

— În fond, putem renunţa deocamdată la aceste 
informaţii, cedai eu. Spuneţi-mi însă când a plecat 
colonelul? 

— Şi asta vă interesează? mi-o întoarse el încă şi mai 
înfricoşat. 

— Domnule, să vă explic de ce... 

Dar tăcui. Nu mai aveam cu cine vorbi. Mic şi neajutorat 
cum părea, master Ohlers ţâşnise pe lângă noi şi o zbughise 
afară, trântind uşa. Barele de fier zăngăniră, zăvorul masiv 


scrâşni. Auzirăm şi închizătoarea unui lacăt. Eram 
prizonieri. 

Mă uitai la tovarăşii mei. Winnetou, atât de grav de 
obicei, râdea ca pentru sine, dezvelindu-şi dinţii luminoşi. 
Fred grăsunul arăta de parc-ar fi înghiţit zahăr amestecat 
cu piatră acră. lar eu, amuzat de această nostimă 
întâmplare, izbucnii într-un adevărat hohot de râs. 

— Va să zică închişi, dar nu cu regim celular! glumi Fred. 
Omuleţul ne ia drept nişte terchea-berchea. 

Afară răsuna sunetul strident al unui ţignal. Mă apropiai 
de fereastra în formă de crenel şi zării lucrătorii alergând şi 
încuind poarta. Numărai şaisprezece inşi. Se strânseră 
lângă parapet, în jurul administratorului care le dădea, 
probabil, instrucţiuni. Apoi se risipiră repede pe la clădirile 
de lemn ca să-şi ia armele. 

— Ne aşteaptă execuţia! rostii bine dispus. Ce ne facem? 

— Fumăm câte un trabuc, propuse Fred. 

Vâri mâna într-o cutie ce odihnea deschisă pe un balot, 
scoase o ţigară şi o aprinse. Luai şi eu una. Doar Winnetou 
nu se atinse de ţigări. 

După puţin, uşa se întredeschise încet şi glasul piţigăiat 
al domnului Ohlers ne somă de afară. 

— Nu cumva să trageţi, vagabonzilor, că vă împuşcăm pe 
loc! 

Strecurându-se în fruntea oamenilor care se postaseră la 
intrare cu armele întinse, îşi ghemui mica făptură în dosul 
unui cogeamite butoi şi, astfel baricadat, ne ameninţa cu 
flinta-i lungă de vânat păsări. 

— Cine sunteţi? strigă el sever, ştiindu-se apărat de ai săi 
şi de butoiul cu pricina. 

— Ce prostie! râse Fred Walker. Adineauri ne-aţi făcut 
vagabonzi, iar acuma ne întrebaţi cine suntem. leşiţi de 
după butoi şi stăm de vorbă! 

— Aha, credeţi că am căpiat?! Răspundeţi: cine sunteţi! 

— Vânători de prerie. 


Cum Fred Walker avea chef să conducă tratativele, eu mă 
ţineam tăcut deoparte. 

Administratorul continuă interogatoriul. 

— Cum vă cheamă? 

— N-are nici o importanţă. 

— Aşadar, refuzaţi să răspundeţi! Las' că vă dezleg eu 
limba! Ce căutaţi la Echo-Cannon? 

— Vrem să vă punem în gardă. 

— Să ne puneţi în gardă?! Şi împotriva cui, mă rog? 

— Împotriva indienilor şi a bandiţilor care au distrus 
trenul şi acuma vor să vă atace pe dumneavoastră. 

— Pshaw! la lăsaţi-vă de bancuri! Faceţi parte din banda 
de railtroublers şi vreţi să ne duceţi de nas. Dar aţi dat de 
dracu'! 

Şi, întorcându-se spre oamenii lui, ordonă: 

— Pe ei! Legaţi-i! 

— Ho, staţi un pic! îl opri Fred Walker băgând mâna în 
buzunar. 

Bănuind că vrea să scoată legitimaţia de detectiv, 
intervenii: 

— Nu e nevoie? Fred. Lasă drăcia aia în buzunar! Să 
vedem cum o scot la capăt şaptesprezece feroviari cu trei 
westmen-i autentici. Care mişcă un deget, îi zbor creierii! 

Făcui o mutra cât se poate de fioroasa, luai puşca la umăr 
şi, cu amândouă pistoalele întinse, mă îndreptai spre ieşire. 
Winnetou şi Walker mă urmară. 

Cât ai clipi, viteazul administrator dispăru din faţa ochilor 
noştri, pitulându-se şi mai adânc în spatele butoiului. Doar 
țeava flintei, îndreptată spre tavan, mai indica locul unde la 
nevoie, master Ohlers putea fi găsit. 

În ce-i priveşte pe feroviari, aceştia nu păreau să 
dispreţuiască exemplul şefului lor. Se dădură la o parte şi 
ne lăsară să trecem nestingheriţi. 

lată deci oamenii care urmau să ţină piept ogellallaşilor şi 
bandiţilor! Perspectiva nu era dintre cele mai roze. 

Mă adresai acestora. 


— De fapt, am putea să vă închidem la rândul nostru, 
domnilor, dar n-o facem. Scoteţi-l pe bătăiosul master 
Ohlers la lumină ca să ne putem înţelege cu el. E absolut 
necesar, dacă nu vreţi ca siucşii să vă şteargă de pe faţa 
pământului! 

După oarecari eforturi oamenii reuşiră să-l aducă pe 
administrator într-o poziţie normală. Le relatai toată 
povestea. Alb la faţă ca varul, master Ohlers după ce se lăsă 
moale pe un bloc de piatră - vorbi sughiţând de frică: 

— Acum vă cred, sir. Auzisem, într-adevăr, că la locul 
dezastrului doi călători ar fi coborât din tren, cică să 
împuşte o ciocârlie. Prin urmare acesta e master Winnetou? 
Am onoarea să vă salut, sir! şi se înclină în faţa indianului. 
lar dumnealui e master Walker, supranumit Walker cel- 
gras? Vă salut cu tot respectul, sir ! Mi-ar face plăcere să 
aflu şi numele dumneavoastră! încheie el, adresându-mi-se 
mie. 

Mă recomandai, bineînţeles cu numele meu de acasă, nu 
cu cel dobândit în prerie. 

— Toată stima, sir ! mă salută el înclinându-se. Va să zică, 
după părerea dumneavoastră, domnul colonel a găsit 
mesajul şi se va întoarce degrabă? 

— Aşa cred. 

— Asta mi-ar conveni şi mie; vă asigur că mi-ar conveni. 

Îl crezui pe cuvânt. El reluă: 

— N-am la dispoziţie decât patruzeci de oameni din care 
majoritatea lucrează pe linie. Poate ar fi bine să evacuăm 
imediat Echo-Cannon şi să ne retragem la staţia 
următoare? 

— Ce vă trece prin gând, sir ? Vă trageţi din neamul 
iepurilor? Cum v-ar judeca superiorii? V-ar scoate din slujbă 
numaidecât. 

— Am să vă spun un adevăr, sir: mai scumpa mi-e viaţa 
decât slujba. Înţelegeţi? 

— Înţeleg. Câţi oameni au plecat cu colonelul? 

— O sută în cap, cei mai destoinici. 


— Asta se vede... 

— Ştiţi cumva dumneavoastră numărul indienilor? 

— Împreună cu bandiții albi, sunt peste două sute. 

— Aoleu! Ne curăţă! Nu vad altă scăpare decât să fugim. 

— Pshaw! Care e staţia cea mai populată? 

— Promontory. Are vreo trei sute de lucrători. 

— Atunci telegrafiaţi la Promontory să vă trimită de 
urgenţă o sută de oameni bine înarmaţi! 

Master Ohlers rămase mai întâi cu gura căscată, apoi îşi 
frecă palmele fericit. 

— Zău dacă m-am gândit la una ca asta! 

— Păi sigur, doar sunteţi un strateg nemaipomenit! 
Oamenii să vină cu merinde şi muniții, dacă nu aveţi 
destule. Şi încă un lucru: totul să se petreacă în cel mai 
desăvârşit secret, altminteri iscoadele pieilor-roşii vor bănui 
că le-am descoperit planul. Telegrafiaţi şi asta. Câte mile 
sunt până la Promontory? 

— Douăzeci şi una. 

— Vor fi având acolo o locomotivă şi vagoane disponibile? 

— Totdeauna. 

— Bine. Dacă telegrafiaţi chiar acum, detaşamentul poate 
sosi mâine la prima oră. Până atunci, ne rămâne timp sa mai 
fortificăm niţel tabăra. Mobilizaţi-i pe cei patruzeci de 
oameni ai dumneavoastră şi porunciţi să înalțe parapetul cu 
încă trei picioare. Mâine ne vor ajuta şi cei din Promontory. 
Trebuie să facem în aşa fel încât indienii să nu poată 
observa ce se petrece şi câţi inşi se află dincoace de zid. 

— Vor vedea de sus, de pe creastă, sir. 

— N-or să vadă. les eu în întâmpinarea cercetaţilor şi vă 
anunţ de cum îi zăresc. Oamenii dumneavoastră se vor 
ascunde prin clădiri, iar indienii vor crede că nu suntem 
decât foarte puţini la număr. Batem chiar azi nişte ţăruşi în 
pământ, dincoace de zid, fixăm pe ei grinzi şi scânduri, ca 
să aibă pe ce sa urce oamenii când vor fi să tragă. După 
părerea mea, colonelul va fi aici mâine la prânz. Împreună 
cu cei de la Promontory vom fi atunci peste două sute 


patruzeci de inşi contra două sute şi ceva. În plus, suntem 
apăraţi de zid. Pieile-roşii, în schimb, n-au nici o acoperire. 
Pe de altă parte, nici nu se aşteaptă la o ripostă serioasa. 
Aproape de neconceput ca, încă de la prima salvă, să nu-i 
punem pe fuga tăindu-le orice poftă de atac. 

— Şi pe urmă ne aruncăm asupra lor! jubilă omuleţul, pe 
care măsurile schiţate de mine îl făcuseră grozav de viteaz. 

— Asta se va vedea. Deocamdată daţi-i zor! Aveţi trei 
lucruri de făcut: să ne asiguraţi mâncarea şi cazarea, să 
telegrafiaţi la Promontory şi să daţi dispoziţii pentru 
înălţarea parapetului. 

— Se face, sir, se face imediat. Doar n-am să fug eu de 
teama roşilor! Vă pregătesc şi o cină să va lingeţi buzele. O 
să vedeţi, am fost pe vremuri bucătar. 

Pe scurt, toate dispoziţiile mele fură puse în aplicare. Caii 
primiră nutreţ îndestulător, iar noi mâncarăm pe cinste. 
Master Ohlers părea, într-adevăr, mai dedat cu cratiţa 
decât cu flinta. Oamenii lucrară ca nişte titani la înălţarea 
zidului. Nu se odihniră toată noaptea. Când mă trezii 
dimineaţa din somn, rămăsei uimit de progresul făcut. 

Prin şeful unui tren de noapte Ohlers repetase cererea 
adresată telegrafic staţiei Promontory. Dar inutil, căci 
depeşa lui fusese recepţionată la timp şi se luaseră măsurile 
de rigoare. Într-adevăr, încă înainte de prânz, sosi un 
transport cu o sută de oameni, cu arme, muniții şi provizii 
de alimente. 

Noii veniţi se puseră şi ei pe lucru: până la prânz, totul 
era gata. La sugestia mea, butoaiele disponibile fură 
umplute cu apă şi aduse lângă parapet. Atâta omenire 
trebuia asigurata cu apă, nu glumă, ca să-şi poată stinge la 
nevoie setea; şi apoi nu era exclus să fim câtva timp 
asediați, sau să izbucnească un incendiu. 

Stațiile învecinate fuseseră puse la curent cu situaţia, dar 
trenurile circulau normal, spre a nu stârni bănuieli. 

După masa de prânz, Winnetou, Walker şi cu mine 
plecarăm din Cannon în cercetare. Luarăm sarcina asupra 


noastră pentru că preferam să ne bizuim pe propriile 
constatări. De altfel, nimeni dintre feroviari nu-şi oferise 
serviciile pentru această treabă periculoasă. Urma ca, de 
îndată ce unul din noi va fi adus ştirea că a descoperit 
iscoadele indienilor, la Cannon să se dea semnalul prin 
provocarea unei explozii. 

Aceasta, pentru că trebuia să ne despărţim. Indienii 
aveau să apară dinspre nord. Asta era clar. Numai că, după 
spusele administratorului, trei drumuri veneau dintr-acolo. 
Eu preluai deci spre control partea de vest a preriei, 
Winnetou pe cea din mijloc, iar Walker pe cea de est, având 
să supravegheze drumul pe care venisem noi la Cannon. 

Trecând de nişte stânci, intrai în pădure şi, printr-o râpă 
lăturalnică, mă îndreptai spre nord. După vreo trei sferturi 
de oră ajunsei într-un loc deosebit de prielnic scopurilor 
melc. Acolo, în pădure, se înălța un stejar uriaş şi, lipit de el 
un brad zvelt. Mă căţărai pe cel din urmă şi apoi, când 
ajunsei în dreptul unei crengi mai puternice a stejarului, 
trecui pe acesta, continuând să mă caţăr tot mai sus. 

Peisajul se întindea atât de clar în faţa ochilor mei, încât 
vedeam de sus toate luminişurile şi toţi arborii în parte. Mă 
instalai foarte comod şi mă pusei pe pândă. 

Trecu astfel ceas după ceas fără să zăresc nimic. Dar 
trebuia să-mi continui veghea cu multă răbdare, în sfârşit, 
zării la nord un cârd de ciori înălțându-se din rămurişul 
copacilor. Ar fi putut să fie o simplă întâmplare. Dar păsările 
nu apucară, ca de obicei, o anume direcţie, ci se 
împrăştiară care încotro, rotindu-se câtva timp neliniştite în 
văzduh şi reaşezându-se apoi cu băgare de seamă. Trebuie 
că se speriaseră de ceva. 

După puţin, jocul se repetă. Apoi a treia şi a patra oară. 
Era limpede: venea cineva dinspre nord, se apropia prin 
pădure exact de locul meu de observaţie. Coborâi repede 
din copac şi, ştergând orice semn în urma mea, mă furişai 
într-acolo. 


Ajunsei astfel într-un huceag aparent de nepătruns: 
reuşii totuşi să mă strecor în el şi să mă întind cu burta la 
pământ. Şi iată... unul, doi, trei, cinci, şase indieni trecură 
pe lângă ascunzătoarea mea ca nişte strigoi. Se fereau să 
nu calce vreun vreasc, să nu facă zgomot. 

Erau iscoade şi aveau feţele vopsite în culorile războiului. 


Cum se depărtară de mine, cum ieşii şi eu din huceag. 
Fără îndoială că aveau să meargă prin porţiunea de pădure 
cea mai deasă; în acelaşi timp erau nevoiţi să examineze 
fiecare locşor înainte de a face un pas. Toate acestea 
însemnau întârziere. Pe când eu puteam să apuc drumul 
drept şi să alerg până la Cannon fără a fi descoperit. Eram 
deci în mare avantaj. Făcui repede cale-ntoarsă şi nu dură 
mai mult de un sfert de ceas că mă şi lăsai în jos de pe 
povârniş spre tabăra din Cannon. 

Jos, omenirea era şi mai multă ca înainte. Sosiseră noi 
întăriri. Treceam tocmai linia ferată când, spre mirarea 
mea, îl văzui şi pe Winnetou coborând spre tabără. 

— Văd că fratele meu roşu s-a întors o dată cu mine, îl 
întâmpinai eu. A văzut ceva? 

— Winnetou s-a întors, pentru că nu mai avea nici un rost 
să aştepte. Doar fratele Şarli a şi descoperit iscoadele! 

— Ah! De unde ştie Winnetou că le-am descoperit? 

— Stăteam sus, într-un copac şi privind prin lunetă l-am 
zărit departe, la apus, pe fratele meu Şarli. Stătea lângă un 
arbore înalt. Eram sigur că mintea lui deşteaptă îl va sfătui 
să se caţere sus. Apoi, după o vreme, un cârd de păsări s-au 
ridicat în văzduh, speriate. Atunci, înțelegând că fratele 
meu trebuia să fi observat iscoadele ogellallaşilor, m-am 
grăbit să mă întorc la tabăra noastră. 

lată, aşadar, un nou exemplu de perspicacitate din partea 
lui Winnetou. 

Până a intra în tabără, ne ieşi înainte un bărbat pe care 
nu-l văzusem încă. 

— Ei, v-aţi întors din cercetare, sir? întrebă el. Oamenii v- 
au văzut de departe şi m-au înştiinţat. Pe mine mă 
cunoaşteţi după nume: sunt colonelul Rudge. Permiteţi să 
vă mulţumesc! 

— Pentru asta mai e timp, domnule colonel. Deocamdată, 
să dăm foc pulberii şi să-l avertizăm pe camaradul nostru 
Fred Walker. Porunciţi ca oamenii să intre toţi în 


adăposturi! În cel mult un sfert de ceas iscoadele 
ogellallaşilor vor şi scruta de sus tabăra. 

— Well, se face! Poftim, intraţi. Eu mă întorc imediat. 

Trecură câteva clipe şi răsună o detunătură, destul de 
tare pentru a putea fi auzită de Fred. Apoi lucrătorii se 
adăpostiră în clădiri. Doar câţiva oameni rămaseră afară: 
ocupați în aparenţă cu treburi gospodăreşti. 

Colonelul Rudge veni după noi în magazie. 

— Ei, spuneţi mai întâi ce aţi constatat, sir! mi se adresă 
el. 

— Se apropie şase iscoade ale ogellallaşilor. 

— Well! Vom avea grijă să-i păcălim. Ascultaţi-mă, sir, noi 
toţi vă suntem profund recunoscători dumneavoastră şi 
camarazilor ce vă însoțesc. Mă întreb cum să vă 
mulţumim... 

— Prin a nu mai vorbi de recunoştinţă, sir. Aţi găsit 
biletul? 

— Desigur. 

— Şi mi-aţi urmat sfatul? 

— Păi da, am făcut imediat cale-ntoarsă. Altminteri n-am 
sta acum de vorbă aici. Se pare că am picat exact la timp. 
Când credeţi că vor apare ogellallaşii şi stimabilii bandiți? 

— Mâine noapte. 

— Atunci avem răgazul să ne cunoaştem mai 
îndeaproape, sir, se bucură colonelul. Poftiţi-l şi pe 
camaradul indian. Îmi fac o plăcere din a vă considera 
invitaţii mei. 

Ne conduse pe amândoi la cealaltă clădire, de cărămidă, 
alcătuită din mai multe încăperi. Una din ele, destul de 
mare, îi slujea de locuinţă. Furăm poftiţi înăuntru. Acest 
colonel-inginer, bărbat solid şi hotărât, făcea impresia că nu 
se prea teme de indieni. Curând reuşi să stabilească între 
noi relaţii de încredere reciprocă. De altfel şi Winnetou, 
despre care auzise încă de mult, i se făcu repede simpatic. 

— Hai, domnilor, să frângem deocamdată gâtul unei 
sticle, până vin pieile-roşii cu gâturile lor, glumi gazda. 


Simţiţi-vă ca la dumneavoastră acasă şi nu uitaţi ca vă sunt 
profund îndatorat. Când se întoarce domnul Walker, îl 
poftim, bineînţeles, să ne ţină tovărăşie. 

Era sigur că iscoadele indienilor ne şi observau de sus, de 
pe stânci. De aceea ne comportam în aşa fel, încât să-i 
inducem în eroare în ce priveşte situaţia din tabără. Curând 
se întoarse şi Fred. Nu descoperise nimic, dar auzise 
semnalul nostru. 

Cum soarele mai lenevea pe cer, nici noi nu aveam ce 
face. Totuşi, timpul nu ni se părea prea lung. Rudge trecuse 
prin multe şi era un bun povestitor. 

Dar când se lăsă seara şi cercetaşii ogellallaşilor căţăraţi 
pe stânci nu mai puteau vedea ce se petrece în tabără, 
dădurăm zor cu întăriturile, ca să le terminăm. Spre 
bucuria mea, colonelul Rudge se declară de acord cu toate 
măsurile preconizate de mine. 

Astfel se scurse noaptea, ca şi ziua următoare. Apoi o 
seară de crai-nou îşi întinse pânzele tivite cu stele, 
luminând destul de bine terenul de dincolo de zid. 

Toţi oamenii noştri erau înarmaţi cu puşti şi cuțite. Mulţi 
aveau şi pistoale sau mici revolvere de buzunar. Ştiind că 
indienii nu atacă de obicei decât înainte de ivirea zorilor, 
lăsai la parapet numai străjile absolut necesare. Ceilalţi 
tolăniţi în iarbă, tăifăsuiau cu glas scăzut. Văzduhul părea 
încremenit: nici un freamăt, nici o pală de vânt. La miezul 
nopţii toată lumea puse mâna pe arme şi-şi luă în primire 
locurile dinainte stabilite. Eu şi Winnetou ne postarăm 
împreună cu alţii la poarta de intrare. Renunţasem la puşca 
obişnuită şi luasem cu mine carabina Henry, care putea să- 
mi fie de mai mult folos.! 

Ne rânduisem în număr egal pe toate cele patru laturi ale 
taberei - două sute şi zece bărbaţi. Restul de treizeci aveau 
să asigure paza cailor, pe care îi priponisem într-un loc mai 
izolat. 

Timpul se târa încet ca melcul. Poate că unii dintre noi îşi 
şi luaseră de grijă în ce priveşte atacul ogellallaşilor - când 


deodată se auzi o pietricică lovindu-se de şinele de fier. Apoi 
desluşii în văzduh acel freamăt abia perceptibil pe care 
orice neştiutor l-ar lua drept o boare lină de vânt... Veneau 
indienii. Se apropiau. 

— Atenţie! îi şoptii vecinului meu. 

Acesta transmise cuvântul de ordine mai departe, astfel 
că în mai puţin de un minut toată lumea era pusă în gardă. 
Dincolo de zid, umbre fugare, fantomatice, lunecau prin 
noapte, care spre dreapta, care spre stânga, fără cel mai 
mic zgomot, indienii se desfăşurară jur împrejur 
împresurând treptat întreaga tabără. Atacul era iminent. 

Umbrele se apropiau încet, amenințătoare. Nu le mai 
despărţeau de zid decât cincisprezece - doisprezece - zece 
- opt - şase paşi. Deodată izbucni în noapte un glas teribil 
de sonor: 

— Selkhi Ogellallah! Ntsage sisi. Winnetou natan 
Apaches! Shne ko - Piară ogellallaşii! Aici e Winnetou, 
căpetenia apaşilor! Foc! 

Şi descărcându-şi puşca bătută cu ţinte de argint, 
Winnetou lumină ca un fulger întreaga tabără. Şi peste 
două sute de puşti detunară la rândul lor. Numai eu nu 
trăsesem. Aşteptam să văd efectul salvei, abătută asupra 
duşmanilor ca într-un blestem neiertător. Câteva clipe 
neînchipuit de lungi domni cea mai adâncă tăcere. Apoi se 
dezlănţui acel urlet îngrozitor care-ţi macină parcă nervii şi 
oasele. La început salva noastră îi făcu pe asediatori să 
încremenească. Acum însă urletul lor bântuia întregul 
Cannon, ca rostogolit din gâtlejul a o mie de ciraci. 

— Încă o salvă, foc! comandă de astă data colonelul 
sfâşiind cu vocea lui văzduhul saturat de strigăte. 

Ordinul fu executat. Rudge lansă alt ordin. 

— Pe ei, băieţi! Cu paturile puştilor! 

Într-o clipă oamenii escaladară zidul împrejmuitor. Chiar 
dacă unii aşteptaseră poate bătălia cu oarecare teamă, 
acum se năpusteau cu toţii la luptă ca nişte lei. Nici un 
indian nu apucă să urce pe parapet. 


Eu rămăsesem la postul meu. Afară se desfăşura o luptă 
aprigă nimicitoare. Mult nu putea să dureze, căci rândurile 
agresorilor se răreau vertiginos. Cei ramaşi în viaţă nu 
aveau alta soluţie decât să dea bir cu fugiţii. Vedeam 
făpturile lor întunecate furişându-se, alergând care încotro. 
Şi deodată, ei, da, un alb! Şi încă unul! Jefuitorii de trenuri, 
venind din cealaltă parte, fugeau desperaţi prin dreptul 
meu. Acum abia îmi dusei carabina la ochi. Să poţi trage 
douăzeci şi cinci de gloanţe fără a mai încărca între timp 
arma! Înţelegeţi, desigur, ce atu aveam de partea mea. 
Trăsei opt focuri la rând, după care trebuii să mă opresc, 
din lipsă de ţintă. În cine să mai trag? Cei scăpaţi neatinşi 
fugiseră; restul zăceau inerţi la pământ sau se târau 
anevoie ca să iasă în afara câmpului de luptă. Zadarnică 
trudă! Erau împresuraţi cu toţii. lar cine nu se preda nu 
făcea decât să-şi grăbească sfârşitul. 

După puţin, câteva focuri se aprinseră afară, dincolo de 
zid şi ochii putură măsura cumplita recoltă pe care moartea 
o secerase într-un interval atât de scurt. Priveliştea mă 
răscoli. Nu voiam să mai vad nimic, absolut nimic. O luai din 
loc şi intrai în locuinţa colonelului. Dar numai după câteva 
secunde mă pomenii cu Winnetou. Îl întâmpinai mirat: 

— Cum, fratele meu roşu a părăsit câmpul de bătălie? 
Unde sunt scalpurile duşmanilor săi? 

— Winnetou a hotărât să nu mai scalpeze pe nimeni! 
răspunse el. De atunci, de când cu cântecul acela pe 
munte... îi va ucide pe duşmani, dar n-o şi le maitragă 
pielea de pe cap. Howgh! 

— Pe câţi a doborât căpetenia apaşilor? Winnetou nu i-a 
numărat. La ce bun să-i numere, când fratele lui alb nici 
măcar n-a căutat să ucidă pe careva? 

— De unde ştii? 

— Oare n-a tăcut arma fratelui meu Şarli până în clipa 
când bandiții albi au trecut prin dreptul lui? Şi de ce a ochit 
numai la picioare? Pe aceştia i-am numărat. Sunt opt cu 
toţii. N-au putut fugi. Au fost prinşi şi zac afară. 


Cifra era exactă. Aşadar, nimerisem exact şi-mi atinsesem 
scopul: imobilizasem pe câţiva dintre bandiți. Poate că şi 
Haller era printre ei. De ceilalţi îmi păsa mai puţin. 

Nu dură mult până se ivi şi Fred grăsanul. 

— Charlie, Winnetou, veniţi afară! Am pus mâna pe 
ticălos! Ne strigă el. 

— Pe cine? 

— Pe Haller. 

— Ah! Cine l-a prins? 

— Nimeni. E rănit, nu mai poate umbla. Minunat, nu-i 
aşa? Au fost împuşcaţi opt railtroublers şi toţi în acelaşi loc, 
în coapsă! Se vânzolesc pe jos de durere. 

— Într-adevăr interesant. 

— Dintre indieni nu s-a predat niciunul. Numai albii ăştia 
opt se roagă de iertare. 

— E totuşi vreunul lovit mai grav? 

— Nu ştiu. N-am avut timp să le văd rănile. Dar ce mai 
staţi? Haideţi afară! Din toată afacerea n-au scăpat teferi 
decât cel mult optzeci de indivizi. 

Era îngrozitor! Dar nu-şi meritaseră oare soarta? 
Desigur că multă vreme cei care au reuşit să scape din 
acest dezastru aveau să pomenească păţania de azi. Se 
petreceau nişte scene pe care pana refuză să le descrie. 

Când, dimineaţa, la lumină, văzui mulţimea de cadavre 
stivuite din loc în loc, un fior rece mă cuprinse şi-mi întorsei 
repede capul. Fără să vreau îmi adusei aminte de afirmaţia 
unui contemporan că omul este uneori cea mai cumplită 
fiară. 

Abia după-amiază sosi cu trenul un medic, care-i consultă 
pe răniţi. Dintre aceştia, Haller nu mai putea fi salvat. Rana 
lui era mortală. Dar nici acum, deşi aflase că va muri, Haller 
nu dădea nici cel mai mic semn de remuşcare. Fred 
grăsunul, care stătuse tot timpul lângă el, veni fuga la mine, 
agitat, speriat. 

— Hei, Charlie! Trebuie să plecăm! 

— Încotro? 


— La Helldorf-Settlement. 

— De ce? îl întrebai cuprins de nelinişte. 

— Ogellallaşii au de gând să atace colonia. 

— Dumnezeule! De unde ştii? 

— De la Haller. Şedeam lângă el şi vorbeam cu colonelul 
despre seara petrecută de noi la Helldorf-Settlement. 
Deodată Haller izbucneşte în râs şi ce crezi că-mi spune? 
Cică n-o să mai apucăm acolo asemenea seri! Îl iau din 
scurt şi aflu că aşezarea va fi distrusă de ogellallaşi. 

— Nemaipomenit! Fugi de-l anunţă pe Winnetou şi 
porunceşte să ni se aducă imediat caii. Între timp, vreau să 
stau şi eu de vorbă cu Haller. 

Nu-l mai văzusem pe omul acesta din ziua când 
spionasem tabăra ogellallaşilor. În încăperea unde zăcea 
rănit de moarte, îl găsii şi pe colonelul Rudge. Prizonierul, 
întins pe o pătură plină de sânge, stors de vlagă şi livid, mă 
fixă cu nişte ochi crânceni. 

— Cum te cheamă: Rollins sau Haller? îl întrebai. 

— Ce te priveşte pe dumneata?! răspunse el răstit. 

— Mă priveşte mai mult decât îţi închipui. 

Era de prevăzut că nu-mi va răspunde direct la nici o 
întrebare. De aceea mă gândisem să ating altă strună. 

— Nu ştiu nimic! Cară-te! îmi strigă el. 

— Nimeni nu e mai în drept ca mine să-ţi ceară un 
răspuns, stăruii eu apăsat. Doar eu, cu puşca mea, te-am 
rănit de moarte! 

Haller făcu ochii mari. Sângele, cât mai era în el, îi năvăli 
în cap, accentuând şi mai mult cicatricea de pe frunte. 

— Câine, vorbeşti adevărat? scrâşni el. 

— Da. 

Atunci banditul se porni pe blesteme şi înjurături ce nu 
pot fi redate. Eu însă rămăsei calm în aparenţă. 

— N-am vrut decât să te rănesc. Aflând azi că nu ai nici o 
scăpare, am trăit sincere remuşcări. Acuma, însă, m-am 
liniştit, pentru că îţi văd ticăloşia. Împuşcându-te, n-am 
făcut decât să aduc un serviciu semenilor mei. N-o să mai 


faceţi nici un rău nimănui, nici dumneata, nici ogellallaşii 
dumitale! 

— Asta s-o crezi tu! rânji el, dezvelindu-şi dinţii ca de 
fiară. la încearcă şi te mai du la Helldorf-Settlement! 

— Pshaw! Colonia e bine apărată. 

— Ce? Nu va rămâne piatră peste piatră acolo! Am 
cercetat personal locul şi m-am înţeles cu indienii ca, după 
ce vom ataca Echo-Cannon, să trecem pe la Helldorf- 
Settlement. Ne-aţi dat voi peste cap aici, dar dincolo, nici o 
grijă! Coloniştii vor plăti cu vârf şi îndesat victoria voastră! 

— Bine, asta-i tot ce voiam să ştiu! Dumneata, Haller, ai 
căpăţâna tare, dar eşti prost de dai în gropi. Vom pleca 
numaidecât la Helldorf-Settlement ca să salvăm ce mai 
poate fi salvat. Dacă ogellallaşii dumitale îi vor răpi cumva 
pe colonişti, află că-i vom scoate pe aceştia din captivitate. 
Şi asta mulţumită faptului că mi-ai trădat acum planul 
vostru. 

— O să scoateţi pe naiba! striga Haller mânios. Atunci 
unul din răniții care zăceau în aceeaşi încăpere, un fârtat 
din banda lui, îşi înălţă capul şi rosti: 

— Poţi să-l crezi., Rollins! Asta nu vorbeşte în vânt. Eu îl 
cunosc: e Old Shatterhand! 

— Old Shatterhand! exclama Haller. Mii de trăsnete! De- 
aia am auzit opt focuri în serie!... înghiţi-l-ar iadul şi... 

Îi întorsei spatele şi ieşii. Nu aveam chef să-i ascult 
blestemele spurcate. Colonelul Rudge veni după mine şi mă 
întreba surprins: 

— Sunteţi, într-adevăr, Old Shatterhand, sir? 

— Ei da, eu sunt. Haller m-a întâlnit cândva la o 
vânătoare. Şi acum, colonele, aştept să-mi daţi câţiva 
oameni. E absolut necesar să mă reped la Helldorf- 
Settlement. 

— Asta, dragă domnule, nu se poate. Aş merge bucuros 
cu dumneavoastră împreună cu întreg detaşamentul, 
înţelegeţi însă că, fiind în serviciul căilor ferate, am anumite 
obligaţii. 


— Atunci să-i lăsăm pe bieţii colonişti în voia agresorilor? 
Oamenii vor fi decimaţi. Cum veţi răspunde în faţa propriei 
conştiinţe? 

— Vă rog, sir, n-am dreptul să plec de-aici decât în interes 
de serviciu. Şi nici nu am latitudinea să vă pun la dispoziţie 
oamenii mei. Dar într-un fel, pot să vă ajut: poftim, vorbiţi 
dumneavoastră cu ei! Cine, vrea să renunţe la lucru şi să vă 
urmeze, n-are decât. Eu n-am să-l opresc. Ba îi voi repartiza 
şi un cal, arme, muniții şi ceva de-ale gurii, cu condiţia ca 
armele şi caii să-mi fie înapoiaţi mai târziu. 

— Bun, vă mulţumesc, sir! Cred că faceţi într-adevăr 
maximum posibil, dar să nu-mi luaţi în nume de rău dacă 
mă abţin de la complimente. Sunt tare grăbit. Când ne 
întoarcem, voi căuta să recuperez această lipsă. 

Două ore mai târziu mărşăluiam cu Winnetou şi cu Fred 
Walker în fruntea unei coloane de patruzeci de călăreţi bine 
înarmaţi, întorcându-ne pe acelaşi drum pe care venisem 
atât de repede de la Helldorf-Settlement la Echo-Cannon. 

Winnetou tăcea mereu, dar jarul din ochii lui spunea mai 
mult decât vorbele. Dacă această tânără colonie a fost într- 
adevăr distrusă, atunci va fi vai şi amar de făptaşi! 

Nu ne îngăduirăm nici un popas, nici măcar noaptea. 
Drumul îl cunoşteam. Nu cred că în tot timpul deplasării să 
fi schimbat între noi barem o sută de cuvinte. 

Era pe la amiaza zilei următoare când caii năduşiţi ne 
aduseră la marginea vâlcelei în care ştiam că e situată 
colonia Helldorf-Settlement. Şi iată, se dovedea că Haller nu 
minţise, iar ajutorul nostru venea, din păcate, prea târziu. 
Toate casele nu mai erau decât mormane de dărâmături 
fumegânde. 

— Iuf! exclamă Winnetou. Am să-i sfâşii pe lupii de 
ogellallaşi! 

Sus, pe colină, capela fusese şi ea incendiată, iar 
crucifixul zvârlit undeva, în vale. 

Ne apropiarăm în galop de ruine. Acolo dădui dispoziţii 
feroviarilor să se oprească pentru ca nu cumva să şteargă 


urmele lăsate de ogellallaşi. În ciuda căutărilor, nu reuşii să 
descopar nicăieri vreo rămăşiţă de trup omenesc. 
Răscolirăm şi cenuşa încă destul de caldă, fără să găsim 
nimic. Faptul acesta ne consolă deocamdată. 

Winnetou, care urcase între timp pe colină, cobori din 
nou, aducând cu sine micul clopot al capelei. 

— Căpetenia apaşilor a găsit glasul de sus, ne anunţă el. 
Am să-l îngrop aici până mă întorc biruitor. 

Apoi Walker şi cu mine făcurăm în mare graba înconjurul 
lacului, cercetând dacă nu cumva coloniştii fuseseră înecaţi. 
Rezultatul se dovedi negativ. Un studiu atent al terenului ne 
conduse la concluzia că atacul se produsese în cursul nopţii 
şi se încheiase, de fapt, fără nici o luptă. Năvălitorii, 
împreună cu prada şi captivii lor, se îndreptaseră spre 
graniţa dintre Idaho şi Wyoming. 

— Oameni buni, mă adresai întregului nostru grup. Orice 
clipă e de mare preţ. Nu avem timp de odihnă. Trebuie să 
pornim pe urmele ogellallaşilor cât mai e lumină. Abia seara 
ne vom permite un popas. Haidem! 

Cu aceste cuvinte sării în şa. Ceilalţi la fel. Winnetou 
călărea în frunte şi nu-şi lua o clipă ochii de la urmele 
ogellallaşilor. Ar fi preferat mai degrabă moartea decât să 
se abată de la hotărârea lui. Şi noi ceilalţi eram stăpâniţi de 
o îndârjire extraordinară. Eram doar patruzeci de inşi 
contra optzeci, dar în mânia noastră nu mai încăpeau 
asemenea socoteli. 

În cele trei ore până la lăsarea serii străbăturăm un drum 
serios. Caii se comportau cât se poate de bine. În sfârşit, o 
dată cu primele umbre ale nopţii, ne îngăduirăm un popas. 

Dimineaţa constatarăm că ogellallaşii nu mai aveau decât 
un avans de trei sferturi de zi, deşi goniseră fără răgaz, 
renunțând la odihnă şi somn. Motivul acestei. Grabe era 
uşor de ghicit. În noaptea bătăliei de la Echo-Cannon, 
Winnetou îşi anunţase cu glas tare prezenţa. Ogellallaşii îşi 
închipuiau deci ca acuma sunt urmăriţi şi ca atare zoreau 
să se pună la adăpost. 


Caii noştri, care făcuseră aproape imposibilul, trebuiau 
acum menajaţi de prea mari eforturi, căci totul depindea la 
urma urmei de rezistenţa lor. Iată de ce în primele două zile 
aproape că nu scurtarăm de fel distanţa dintre noi şi 
ogellallaşi. 

— Ne-o cam ia timpul înainte, rosti la un moment dat 
Fred Walker. Vom ajunge prea târziu. 

— Ba deloc, îl liniştii eu. Prizonierii urmează a fi torturați; 
ori, aceasta se face abia după ce ogellallaşii vor fi ajuns la 
corturile lor. 

— Şi unde-or fi corturile? 

— Acuma sunt la Quacking-asp-Ridge, interveni în 
discuţie Winnetou, dar noi o să-i ajungem pe mişei mult mai 
încoace, În cea de-a treia zi ne izbirăm de un obstacol cât se 
poate de serios; urmele se despărţeau în două, 
îndreptându-se unele spre nord şi altele spre vest. Mai 
importantă ni se păru prima direcţie. 

— Vor să ne întârzie! observă Walker. 

— Oamenii albi binevoiască a se opri aici, ne pofiti 
Winnetou. Urmele nu trebuiesc atinse de nimeni. 

Şi spunând acestea, îmi făcu un semn pe care îl pricepui 
imediat: eu să controlez urma care duce înainte, iar el o va 
cerceta pe cealaltă care apuca spre stânga. Pornirăm deci 
călări, fiecare în direcţia lui. Coloana se opri pe loc să ne 
aştepte. 

Să tot fi mers aşa vreun sfert de ceas. Numărul cailor 
care trecuseră pe acolo era greu de stabilit, întrucât 
fuseseră dispuşi în şir indian. Dar judecând după 
adâncimea şi forma urmelor, s-ar fi zis că nu erau mai mult 
de douăzeci. Pe când examinam aceste urme, zării la un 
moment dat în nisip câteva pete mici, rotunde, negricioase 
şi pe ambele părţi nişte dâre subţiri. Mai încolo fâşia de 
teren arăta ca şi când ar fi fost anume nivelată. Mă întorsei 
repede la ai noştri. Winnetou mă şi aştepta. 

— Ce-a văzut fratele meu? îl întrebai. 

— Urme de călăreţi şi atât. 


— Hai după mine! poruncii eu şi o luai înapoi spre locul 
cu pricina. 

— Iuf! făcu apaşul, surprins de hotărârea din glasul meu 
şi presimţind că am găsit o dovadă certă a trecerii 
prizonierilor. 

Ajunşi la faţa locului, mă adresai lui Fred: 

— Master Walker, dumneata, ca westman încercat, 
studiază te rog urmele astea şi spune-mi ce vor fi 
însemnând. 

— Care urme? se foi el. 

— Uite-le aici! 

— Ah! Ce să fie? S-a plimbat niţeluş vântul pe nisip, a dat 
cu mătura. 

— Curios! Parcă odată se plimbă vântul pe nisip, cum zici 
dumneata?! Eu însă pun rămăşag pe orice că Winnetou va 
ajunge la alta concluzie, adică la ceea ce cred eu. Îl rog pe 
fratele roşu să cerceteze! 

Apaşul cobori de pe cal, se aplecă şi, privind cu atenţie 
semnele, stabili: 

— Fratele meu Şarli a dat de drumul cel bun: pe aici au 
fost căraţi prizonierii. 

— Şi care-i dovada? întrebă Fred neîncrezător şi în 
acelaşi timp contrariat de propria sa lipsă de orientare. 

— Pratele meu să se uite bine, îl pofti Winnetou. Iată aici 
nişte stropi de sânge! Pe dreapta şi pe stânga sunt urmele 
unor mâini de copil, iar la mijloc şi mai în afară e pieptul... 

— Prin urmare, căzând de pe cal, copilul s-a lovit în nas şi 
i-a dat sângele, explicai eu. 

— Aha! exclamă Walker, luminându-se în sfârşit. 

— Ei, asta n-a fost greu de rezolvat. Sunt convins că vom 
întâlni mai încolo alte ciudăţenii, mult mai complicate. Hai! 

Şi într-adevăr, după numai zece minute, ajunserăm pe un 
teren pietros unde urmele nu se mai vedeau deloc. 

Eşalonul se opri mai în spate, ca să nu încurce cercetările 
şi peste puţin Winnetou îmi arătă triumfător un fir de lână 
gros, galben. 


— Ce spui de asta? mă adresai iarăşi lui Fred. 

— E de la o pătură. 

— Exact! Uite capetele firului: sunt tăiate. Va să zică, au 
tăiat fâşii ca să facă învelitori pentru copitele cailor. Ia să 
vedem, să căscăm bine ochii! 

Ne puserăm din nou pe căutate. Şi iată, la vreo treizeci 
de paşi, descoperirăm în iarba ce răsărea pe alocuri din 
pământul arid urma ştearsă prea în grabă a unor mocasini. 
Poziţia tălpii ne indica direcţia de deplasare. 

Mergând pe acest drum, găsirăm curând şi alte câteva 
puncte de reper care arătau toate că, de-aci încolo, 
ogellallaşii îşi încetiniseră neobişnuit de mult ritmul de 
deplasare. Abia după o bună distanţă urmele deveniră 
iarăşi mai vizibile. Indienii scoseseră cârpele de pe copitele 
cailor şi îşi continuaseră drumul pe jos, lângă patrupezii lor. 

Lucrul mi se păru ciudat şi-mi dădu de gândit. Winnetou, 
strunindu-şi calul, privi îndelung peisajul dinaintea lui ca şi 
când ar fi vrut să-şi amintească de ceva. 

— Iuf! exclamă el într-un târziu. Acolo e peştera muntelui 
căruia albii îi spun Hancock! 

— Şi ce-i cu peştera asta? 

— Winnetou s-a lămurit pe deplin. În această peşteră 
siucşii ogellallaşi se închină şi-i jertfesc pe prizonieri 
Marelui Spirit. Va să zică, o mare parte din ogellallaşi au 
luat-o spre stânga, ca să adune cetele risipite ale tribului 
lor; ceilalţi, mai puţini, îi duc pe prizonieri la peşteră. l-au 
legat pe spinarea cailor, iar dânşii merg pe jos. 

— Când am putea să ajungem la muntele acela? 

— Cam spre scară. 

— Nu se poate! După câte îmi amintesc, Hancock se află 
între Snake-River şi Yellowstone-River. 

— Fratele meu nu ştie că sunt doi munţi cu acelaşi nume? 

— Aha! Şi Winnetou îl cunoaşte pe ăsta de aici? 

— Da. 

— Şi peştera? 


— Asta e peştera în care Winnetou a făcut legământ cu 
tatăl lui Ko-it-se, pe care acesta însă l-a călcat. Fraţii albi să 
lase în pace urmele şi să vină după mine! 

Hotărât, sigur de sine, Winnetou dădu pinteni calului şi 
porni în galop, urmat de întreg eşalonul. Trecurăm în goană 
peste văiugi, peste ponoare şi coclauri până ce, la un 
moment dat, munţii se deschiseră larg, oferindu-ne 
priveliştea unui şes dăruit cu ierburi îmbelşugate şi întins 
până spre brâul de culmi pierdut la orizont. 

— Aici e J-akom akono, cum îi spun tehuaşii, adică „Preria 
sângelui”, ne lămuri Winnetou fără a-şi încetini galopul. 

Aşadar, aceasta era „Preria sângelui”, despre care 
auzisem atâtea grozăvii! Aici triburile Dakota reunite îşi 
aduceau prizonierii, le dădeau drumul şi se veseleau apoi 
hăituindu-i până la moarte. Aici pieriseră cu miile osândiţii 
la stâlpul torturii, arşi, spintecaţi, sfâşiaţi, îngropaţi de vii. 
Nimeni, nici un indian din alt trib, nici un alb nu cuteza să 
se aventureze în acest ţinut blestemat. Şi iată că noi 
înaintam, sfidând primejdia, ca într-o plăcută şi paşnică 
plimbare. Călăuză într-un astfel de loc nu putea să ne fie 
decât un Winnetou! 

Caii începuseră să dea semne de oboseală. Înaintea 
ochilor noştri apăru un munte izolat, născut parcă din 
îngemănarea mai multor coloşi de pământ. Ajunşi la 
poalele, lui, lăsarăm caii să se odihnească lângă desiş. 

— Acesta e muntele Hancock, ne informă Winnetou. 

— Şi unde-i peştera? 

— E dincolo, pe partea cealaltă a muntelui. Până într-o 
oră fratele meu o va vedea. Haide, dar fără armă! 

— Să merg numai eu? 

— Da. Suntem aici pe un tărâm al morţii. Numai bărbatul 
bine călit îl poate înfrunta. Ceilalţi să se ascundă prin desiş 
şi să ne aştepte. 

Muntele din faţa noastră era de origine vulcanică, având 
o lăţime de circa trei sferturi de oră de mers. Îmi lepădai 
puşca şi carabina şi mă luai după Winnetou care şi începuse 


urcuşul pe latura dinspre vest a muntelui. Drumul era greu, 
şerpuia întruna, iar Winnetou mergea cu o prudenţă 
excepţională. Un ceas încheiat ne trebui până să ajungem 
astfel sus, pe creştetul muntelui Hancock. 

— Fratele meu să nu facă zgomot şi să stea cu ochii treji, 
îmi şopti apaşul, culcându-se pe burtă şi târându-se printre 
tufe. 

Eu îl urmai, însă tresării deodată speriat: abia îmi 
vârâsem capul prin crengăriş, că văzui căscându-se sub 
mine o prăpastie ca o pâlnie uriaşă, de fapt gura unui 
crater stins. Mă aflam chiar pe marginea ei. Înconjurată sus 
de tufe răzlețe, prăpastia număra până jos cel puţin o sută 
cincizeci de picioare. Şi acolo jos, pe fundul neted şi rotund, 
cu un diametru de vreo patruzeci de picioare, zăceau bieţii 
oameni din Helldorf-Settlement, victimele căutate de noi. 
Zăceau legaţi de mâini şi de picioare. Îmi stăpânii emoția şi 
mă apucai să-i număr. Erau toţi, supravegheați de un 
puternic grup de indieni. 

Cercetai centimetru cu centimetru gura craterului, ca să 
văd pe unde s-ar putea coborî. Coborâşul nu era imposibil, 
cu condiţia să ai curaj, să dispui de o frânghie solidă şi să 
găseşti un mijloc de a sustrage atenţia străjilor. Pe alocuri 
ieşeau la iveala nişte colţi masivi de care puteai să te sprijini 
şi să te odihneşti. 

— Aceasta-i peştera? îl întrebai pe Winnetou după ce ne 
retraserăm niţel de la marginea craterului. 

— Asta e. 

— Şi pe unde se intră? 

— Dinspre răsărit. Dar nimeni nu poate intra pe acolo cu 
forţa. 

— Atunci să coborâm pe-aici. Avem lasso-uri. Prietenii de 
la calea ferată au şi ei destule frânghii. 

Winnetou aprobă în tăcere şi luarăm drumul înapoi spre 
oamenii noştri. Eu, unul, nu înţelegeam de loc de ce indienii 
nu păzeau şi partea dinspre vest a muntelui. Atunci ar fi fost 
imposibil sa te apropii neobservat. 


Când ajunserăm iarăşi jos, ziua se apleca spre amurg. 
Începurăm deci imediat preparativele. Strânserăm toate 
frânghiile de rezervă şi le legarăm cap la cap, iar Winnetou 
alese pentru operaţie douăzeci de oameni din cei mai 
sprinteni, restul urmând să rămână de pază la cai. Doi 
dintre aceştia primiră însă şi o altă misiune: cam la trei 
sferturi de oră după plecarea noastră, trebuiau să încalece, 
să ocolească muntele spre est, să se depărteze apoi cât mai 
mult posibil şi să aprindă câteva focuri, având grijă să nu 
incendieze cumva preria. Apoi trebuiau să se întoarcă 
repede la ai lor. Urmăream sa distragem astfel atenţia 
străjerilor şi să le-o îndreptăm spre focurile din prerie. 

Spre apus orizontul se coloră treptat în nuanţe din ce în 
ce mai stacojii, după care soarele se topi încet în cenuşiul 
serii. Winnetou se depărtase de noi. În ultimul timp mi se 
părea cu totul schimbat. Privirea lui sigură şi fermă plutea 
ca într-un foc straniu, neliniştit, iar pe fruntea lui 
întotdeauna netedă apăruseră cutele unei tainice îngrijorări 
sau poate ale unor gânduri deosebii de grave, care îi 
tulburau parcă admirabilul său echilibru lăuntric. Îl vedeam 
umbrit, apăsat şi mă credeam nu numai dator, dar şi în 
drept să-l determin la o mărturisire. De aceea mă dusei să-l 
caut. 

Şedea la marginea pădurii, rezemat de un arbore, 
uitându-se ţinta spre apus, unde norii poleiţi de ultimele 
raze ale soarelui plăzmuiau fantastice figuri de peisaje. Deşi 
mă apropiai pe nesimţite şi în pofida gândurilor ce-l 
absorbeau, Winnetou nu numai că-mi auzi, dar îmi şi 
recunoscu paşii. Fără să-şi întoarcă ochii spre mine, rosti: 

— Fratele Şarli a venit să-şi vadă prietenul. Bine a făcut, 
căci în curând nu-l va mai vedea. 

— Nu cumva sufletul lui Winnetou e apăsat de umbre? Sa 
le gonească! Vorbii eu aşezându-i mâna pe umăr. 

Atunci apaşul ridică braţul şi arătă spre apus. 

— Acolo ardea până acum flacăra vieţii. Şi iată că s-a 
stins, s-a făcut întuneric. Du-te tu până acolo şi încearcă să 


alungi umbrele! Vei putea? 

— Nu. Dar lumina se va întoarce mâine şi va începe o 
nouă zi. 

— Pentru muntele Hancock va începe într-adevăr o nouă 
zi, dar nu şi pentru mine. Soarele meu se va stinge cum s-a 
stins şi soarele zilei, numai că al meu n-o să mai răsară 
nicicând. Mâine, zorii îmi vor surâde în altă lume. 

— Astea sunt gânduri negre cărora fratele meu Winnetou 
nu trebuie să le dea crezare! Într-adevăr, deseară vom avea 
de înfruntat primejdii mari; dar de câte ori n-am biruit noi 
moartea, de câte ori, hotărâți şi neabătuţi, n-am silit-o să-şi 
retragă braţul sterp întins spre inimile noastre! Alungă 
tristeţea care te-a cuprins! Nu e decât urmarea oboselii din 
ultimele zile. 

— Nu, Winnetou nu se lasă doborât de oboseală; oricât 
de mare ar fi, ea nu-i poate răpi pacea sufletului. Fratele 
meu Şarli ştie cât de însetat am fost întotdeauna după apa 
cunoaşterii şi a ştiinţei. Mi-ai dat să beau din ea şi am băut 
cu lăcomie şi am învăţat mai multe decât oricare din fraţii 
mei roşii. Dar am rămas totuşi indian. Oamenii albi seamănă 
cu animalele domestice care şi-au pierdut treptat tăria 
simţurilor, pe când indianul e ca sălbăticiunea care simte 
totul şi al cărei suflet aude orice zvon. Ea ştie când îi vine 
sfârşitul. Nu că-l bănuieşte doar, ci îl şi simte aievea şi se 
ascunde hăt în desişul pădurii, ca să moară în linişte şi 
singurătate. Vezi tu, Şarli, acest simţământ, care nu minte 
niciodată, îl încearcă acum pe Winnetou. 

Îl strânsei îndelung la pieptul meu şi vorbii: 

— Totuşi fratele meu se înşală. N-ai mai simţit niciodată la 
fel? 

— Nu, niciodată. 

— Aşadar e prima oară? 

— Da. 

— Atunci de unde ştii ce înseamnă şi că-ţi prevesteşte 
sfârşitul? 


— E foarte limpede, prea limpede! Winnetou va muri 
împuşcat, căci numai glonţul îl poate răpune. De cuţit sau 
tomahawk se apără el uşor... Fratele meu Şarli să-mi dea 
crezare: chiar azi mă voi duce în veşnicile... da, da... 

Tăcu. „în veşnicele plaiuri ale vânătoarei” voia să spună... 
Dar nu-şi duse vorba până la capăt... Abia după un răstimp 
adăugă: 

— Merg acolo unde... odată şi odată mă va urma şi fratele 
meu Old Shatterhand. Atunci ne vom revedea şi nu va mai fi 
nici o deosebire între oamenii albi şi cei roşii... 

Mă strânse la piept şi tăcu din nou. Eram adânc mişcat. 
Un glas lăuntric îmi spunea că instinctul lui fără greş nu-l 
înşală nici de data asta. Încercai totuşi să-i alung gândurile 
atât de sumbre şi de aceea i-am spus: 

— Winnetou s-a crezut mai tare şi mai rezistent decât 
este aievea. Nu zic, Winnetou e într-adevăr cel mai 
neînfricat războinic al seminţiei sale, dar la urma urmelor 
nu e nici el mai mult decât un om. Şi dacă niciodată nu l-am 
văzut obosit, iată că astăzi dă totuşi semne de oboseală. 
Zilele şi nopţile din urmă au fost peste măsură de grele. De 
aici şi neîncrederea în sine şi gândul amar. Ca să le alungi 
nu e nevoie decât de odihnă. Sa rămână deci fratele meu 
aici şi să se culce pe lângă oamenii care ne vor aştepta la 
poalele muntelui. 

Îi înşirai toate acestea cu multă căldură şi convingere. 
Dar Winnetou clătină uşor din cap. 

— Cred că fratele Şarli glumeşte. 

— Ba nu. Am văzut adineauri cum arată peştera şi am 
măsurat-o bine din ochi. Mă prind deci să conduc de unul 
singur atacul. 

— Adică să nu fiu şi eu de faţă? întrebă el, în timp ce o 
flacără ciudată îi învălui ochii. 

— Doar ai făcut destul. Ai dreptul să te odihneşti. 

— Şi tu? Eu cred că ai făcut mai mult decât mine şi decât 
toţi laolaltă. Nu, nu rămân! 

— Nici dacă te rog în numele prieteniei noastre? 


— Nici atunci! Vrei să se spună că Winnetou, căpetenia 
apaşilor, s-a speriat în faţa morţii? 

— Nimeni n-ar îndrăzni să spună aşa ceva. 

— Chiar dac-ar tăcea toată lumea şi nimeni nu m-ar lua 
drept fricos, încă s-ar găsi un om a cărui mustrare mi-ar 
urca sângele în obraz! 

— Cine să te mustre? 

— Winnetou! El însuşi! Pe când fratele Şarli s-ar lua la 
trântă cu moartea, Winnetou şi-ar spune mereu că, trecând 
de partea laşilor, nu mai are dreptul să se cheme războinic, 
nicidecum căpetenia unui neam viteaz. Nu, nu! Nu-mi cere 
să rămân! Adică să crezi chiar tu până la urmă că am ajuns 
să mă port ca un coiot, iar mie să-mi fie scârbă de mine? 
Mai bine de o mie de ori moartea! 

Acest ultim argument mă făcu să tac. Mândrul Winnetou 
s-ar fi năruit sufleteşte şi trupeşte sub povara propriilor 
sale imputări. 

După o scurtă pauză, apaşul reluă: 

— Am văzut amândoi de atâtea ori moartea cu ochii şi 
fratele meu a fost întotdeauna pregătit pentru cel clin urmă 
ceas. Ştiu că şi-a însemnat în carneţel ultimele lui dorinţe 
pentru cazul că ar fi căzut în luptă. Eu trebuia să i le 
împlinesc. În graiul feţelor palide aceasta se cheamă 
testament... Winnetou şi-a făcut şi el testamentul, dar nu ţi- 
a vorbit nimic până acum când îşi presimte moartea. Vrei 
să-mi împlineşti tu dorinţele? 

— Sunt gata, deşi sper din toată inima că presimţirile tale 
nu se vor adeveri şi vei mai petrece pe pământ multe 
ocoluri de soare. Dar dacă totuşi ai să cazi vreodată, te 
asigur că-ţi voi împlini cu sfinţenie porunca. 

— Chiar dac-ar fi greu, foarte greu de împlinit? 

— Winnetou ştie că întrebarea e de prisos. Trimite-mă în 
ghearele morţii şi mă duc! 

— Ştiu, Şarli, ştiu. Pentru mine ai sări şi în focul cel mai 
crâncen. Vei face tot ce-ţi cer. Eşti singurul om în stare s-o 


facă. Mai ţii tu minte că odată, când nu ne cunoşteam încă 
prea bine, am vorbit amândoi despre bogăţie şi aur? 

— Da, îmi amintesc. 

— Mi se părea atunci că ai gândi altfel de cum vorbeai şi 
că aurul ar avea de fapt mare preţ în ochii tăi. Aveam 
dreptate? 

— Nu te înşelai prea mult, mărturisii eu. 

— Dar acum? Spune-mi adevărat. 

— Orice alb preţuieşte averea. Eu însă nu mă gândeam 
atunci la comori moarte şi la bucurii trecătoare. Adevărata 
fericire nu se află decât în comorile inimii. 

— Ştiam că acuma vei vorbi aşa. Nu e o taină pentru tine 
că eu cunosc multe locuri pline cu nuggeţi sau cu praf de 
aur. Ar fi destul să-ţi arăt numai un singur zăcământ din 
acestea şi ai ajunge un om bogat, chiar foarte bogat. Dar 
atunci n-ai mai fi fericit. Bunul Manitu nu te-a făcut să 
trândăveşti şi să te îmbuibi cu bogății. Trupul tău semeţ şi 
sufletul tău curat merită ceva mai bun. Eşti om şi om 
trebuie să rămâi! De aceea încă demult m-am hotărât să nu- 
ţi spun unde se află acele vetre de aur. Mă vei condamna 
oare pentru acest lucru? 

— Nicidecum! răspunsei cu deplină sinceritate. 

Îl aveam în faţă pe cel mai bun prieten al meu. Presimţind 
că i se curmă firul vieţii, omul acesta îmi încredința ultimele 
lui dorinţe. Cum să mă fi coborât într-o asemenea clipă la 
josnicul gând al înavuţirii? 

— Şi totuşi ai să vezi mult, foarte mult aur, continuă 
Winnetou. Numai că aurul acela nu e pentru tine. După ce 
voi muri, du-te până la mormântul tatălui meu. Îl ştii doar. 
Sapă dinspre apus la temelia mormântului şi vei găsi acolo 
testamentul lui Winnetou, fratele tău plecat dintre cei vii. 
Acolo mi-am însemnat dorinţele şi te rog să le împlineşti. 

— Mă leg cu jurământ! îl asigurai eu şi lacrimile îmi 
scăldară obrajii. Nici o primejdie, oricât de mare, nu mă va 
împiedica să-ţi împlinesc voia, precum ai scris-o în 
testamentul tău. 


— Îţi mulţumesc. De-acum, gata! Să ne pregătim ele atac. 
Eu am să mor. Să ne luăm deci rămas bun, dragul meu 
Şarli! Bunul Manitu să te răsplătească pentru tot ce mi-ai 
fost şi ai săvârşit alături de mine! Prea sărac mi-e cuvântul 
pentru cele ce simt. Să nu plângem! Doar suntem bărbaţi! 
Îngroapă-mă în munţii Ventre, pe malul lui Metsur, 
împreună cu calul şi cu toate armele mele. Nu uita nici 
puşca de argint; n-aş vrea să încapă pe alte mâini. Şi când 
te vei întoarce printre ai tăi, acolo unde nimeni nu te va iubi 
ca mine, aminteşte-ţi uneori de prietenul şi fratele 
Winnetou. Fii binecuvântat, tu, care mi-ai fost 
binecuvântare! 

Şi apaşul îşi lipi palma de creştetul meu. Îi ascultai 
suspinul greu, înăbuşit şi, strângându-l la piept, rostii 
printre lacrimi: 

— Winnetou, scumpul meu Winnetou, nu e decât o 
părere, o umbră fugară! Tu trebuie să rămâi în viaţa. Nu 
veni la atac! 

— Nu se poate! răspunse el încet dar hotărât şi, 
smulgându-se de lângă mine, porni în direcţia taberei 
noastre. 

Urmându-l, mă frământam zadarnic cum să-l feresc de 
primejdia ce-l aştepta. Nu vedeam nici o cale, niciuna. Îmi 
amintesc şi azi, după atâta vreme, cum aş fi jertfit atunci 
orice pentru un singur cuvânt, pentru un argument 
salvator. 

Eram răscolit până-n adâncul inimii. Şi Winnetou la fel - 
în ciuda sforţărilor sale de a se stăpâni. Îi desluşeam 
tremurul din glas pe când vorbea cu oamenii noştri. 

— S-a întunecat bine de tot. E timpul să pornim. Fraţii 
mei să se ţină după mine şi Old Shatterhand! 

Căţărându-ne în şir câte unul, urmarăm acelaşi drum pe 
care îl străbătusem mai înainte cu Winnetou. Urcuşul 
acesta încet şi tăcut se dovedea acum, din cauza 
întunericului şi mai anevoios. Abia după o ora şi ceva ne 
văzurăm ajunşi la marginea craterului. Pe fundul aşa- 


numitei peşteri ardea un foc mare, la lumina căreia vedeam 
prizonierii, ca şi paznicii, tolăniţi pe jos. Nici un cuvânt, nici 
un zgomot nu ajungeau până la urechile noastre. 

Întâi de toate fixarăm frânghia de un colţ masiv de piatră, 
apoi stăturăm liniştiţi aşteptând ca oamenii noştri să 
aprindă focurile în partea cealaltă a muntelui. Nu dură mult 
şi zărirăm în apus aprinzându-se pe rând cinci flăcări, ca 
nişte focuri de tabără. Ascultarăm apoi atenţi, privind în 
acelaşi timp în adâncul prăpastiei. Controlul se dovedi 
foarte util: observarăm un indian ieşind dintr-un soi de 
tunel şi comunicând ceva cu ceilalţi străjeri care, ridicându- 
se repede de jos, dispărură împreună cu el în deschizătura 
respectivă. Se grăbeau să vadă focurile aprinse de noi. 

Acesta era momentul aşteptat. Apucai capătul frânghiei. 
Winnetou însă mi-l smulse din mână. 

— Căpetenia apaşilor va cobori primul! hotărî el. Fratele 
meu să mă urmeze. 

Stabiliserăm dinainte ca oamenii să coboare la un anume 
interval unul de altul, încât atunci când capătul frânghiei va 
fi atins fundul prăpastiei, să nu fie agăţaţi de ea decât patru 
inşi. Winnetou coborî. Aşteptai până se creă distanţa 
cuvenită şi-l urmai. După mine venea Fred. Coborâşul se 
desfăşura mult mai repede decât ne-am fi aşteptat. Din 
fericire, frânghia rezista, iar oamenii de sus o manevrau în 
ritmul cuvenit. 

Fireşte că se prăvăliră în adânc nu puţine pietricele şi 
sfărâmături de stâncă. Noaptea, pe întuneric, nici nu se 
putea altfel. Probabil că una din pietre lovi un copil, căci îl 
auzirăm ţipând. Cât ai clipi, apăru prin deschizătură capul 
unui indian. Auzind cum se rostogolesc pietrele, îşi întoarse 
privirea în sus şi răcni lung, în semn de alarmă. 

— Hai, repede! îl îndemnai pe Winnetou. Altminteri se 
duce de râpă totul! 

Ai noştri, observând de sus ce se întâmplă, sloboziră funia 
cu şi mai mare viteză. În vreo treizeci de secunde atinserăm 
fundul craterului, dar în aceeaşi clipă câteva gloanţe 


fulgerară prin deschizătura pomenită mai sus şi Winnetou 
se prăbuşi! lar eu împietrii de groază. 

— Winnetou, frate, te-au lovit? strigai. 

— Winnetou va muri! răspunse el. 

O mânie surdă, nemăsurată, mă potopi atunci. Fred 
Walker mă ajunse din urmă. 

— Moare Winnetou! îl anunţai. Pe ei! 

Nici nu mai scosei pistolul de la brâu. Cu pumnii goi mă 
năpustii asupra celor cinci indieni care ieşiseră din tunel. 
Cel din faţa era însăşi căpetenia. Îl recunoscui imediat. 

— Ko-it-se, te zdrobesc! urlai nebunegşte şi-i repezii un 
pumn năprasnic în tâmplă. 

Indianul căzu ca un butuc. Străjerul de alături tocmai 
ridicase tomahawkul asupră-mi, dar un mănunchi de raze 
venind de la focurile noastre îmi lumină o clipă faţa... şi 
omul scăpa din mână unealta ucigătoare. 

— Kă-ut-skamasti - pumnul care omoară! exclamă el 
îngrozit. 

— După cum vezi: Old Shatterhand. Piei, fiară! tunai eu. 

Nu mai reuşeam sa mă ţiu în frâu. Îl culcai la pământ şi 
pe acesta. 

— Kă-ut-skamasti! Urlau indienii speriaţi, năuciţi. 

— Old Shatterhand! se miră la rândul lui Fred Walker. Va 
să zică din ăştia-mi eşti, Charlie! Acuma înţeleg totul. Am 
câştigat partida! Dăm iama în ei! 

O lamă de cuţit mă fripse în umăr, dar nu-mi păsa. Alţi doi 
ogellallaşi căzură împuşcaţi de Fred, iar pe un al treilea îl 
lichidai eu. Între timp coborâră pe frânghie destui oameni 
de-ai noştri. Restul indienilor puteam să-i las în seama lor. 

Alergai repede la Winnetou şi îngenuncheai lângă el. 

— Unde te-au rănit, frate? 

— Ntsăge-tche - aici, în piept, răspunse Winnetou cu 
glasul stins, ducându-şi mâna spre partea dreaptă a 
pieptului. 

Şi mâna se înroşi de sânge. 


Scosei cuțitul şi-i despicai haina. Glonţul îi pătrunsese în 
plămân. Toată fiinţa mea se cutremura de o durere 
nemaiştiută până atunci. 

— Mai e nădejde, dragul meu, căutai să-l consolez. 

— Fratele Şarli să mă ridice lângă pieptul lui ca să pot 
urmări lupta, se rugă el. 

Îi împlinii dorinţa. Astfel, Winnetou putu să vadă cu ochii 
lui cum ogellallaşii, de îndată ce apăreau prin deschizătură, 
cădeau sub loviturile oamenilor noştri, ce coborau din ce în 
ce mai mulţi pe frânghie. Coloniştii prizonieri fură 
dezlegaţi. Se auzeau exclamaţii de bucurie, cuvinte de 
recunoştinţă. Dar toate acestea nu-mi spuneau nimic. Nu-l 
vedeam decât pe Winnetou, pe prietenul muribund. Rana 
încetă să mai sângereze. Bănuiam că se produsese o 
hemoragie internă. 

— Are fratele meu vreo dorinţă? îl întrebai. Stătea tăcut, 
cu ochii închişi, cu capul sprijinit de pieptul meu. Iar eu nu 
mă încumetam să fac cea mai mică mişcare. 

Bătrânul Hillmann şi ceilalţi colonişti eliberaţi puseseră şi 
ei mâna pe armele împrăştiate pe jos şi se pregăteau să 
pătrundă în tunelul cu pricina. Dar nici asta nu mă mai 
interesa. Priveam neputincios chipul prietenului meu, 
chipul lui ca de aramă, cu pleoapele grele, lăsate. 

După puţin, se ivi şi Fred Walker. Sângera şi el. 

— l-am lichidat pe toţi! mă anunţă bravul grăsun. Au 
pierit ca muştele. 

— Dar şi omul acesta va muri, spusei cu glasul sugrumat. 
Toţi laolaltă nu valorează cât acest suflet ce se stinge în 
braţele mele. 

Apaşul zăcea nemişcat. Feroviarii care, trebuie spus, se 
purtaseră vitejeşte în luptă, precum şi bieţii colonişti se 
adunară în jurul nostru, tăcuţi şi adânc îndureraţi, în cele 
din urmă, Winnetou deschise ochii. 

— Are fratele meu vreo dorinţă? repetai întrebarea de 
adineauri. 

Dădu din cap şi rosti încet: 


— Pratele meu Şarli să-i conducă pe aceşti oameni în 
munţii Ventre-Mari. Lângă pârâul Metsur ei vor da de 
pietrele scumpe pe care le caută. Să le stăpânească 
sănătoşi. 

— Altceva, Winnetou? 

— Fratele meu Şarli să nu-l uite pe apaş... Pot oare 
coloniştii să se mai urce sus, aşa chinuiţi cum sunt? 

— Da, îl asigurai eu, deşi vedeam cât de mult suferiseră 
bieţii oameni de pe urma curelelor care le intraseră în 
carne. 

— Winnetou îi roagă să mai spună odată cântecul acela... 

Bătrânul Hillmann nici nu mai aşteptă îndemnul meu. 
Făcu semn celorlalţi şi urcară cu toţii pe un braţ de stâncă 
înălţat deasupra noastră pentru a îndeplini ultima dorinţă a 
lui Winnetou. Apaşul îi urmări din ochi până ajunseră sus. 
Apoi îmi cuprinse mâinile şi ascultă..., După ce ultimul 
acord se stinse, Winnetou încercă să-mi spună ceva. Dar nu 
mai avu putere. Îmi apropiai urechea de gura lui. Atunci, cu 
un ultim şi suprem efort, îmi şopti: 

— Şarli... Rămâi cu bine! 

Un tremur îl străbătu şi un val de sânge îi ţâşni pe gură. 
Marele conducător al apaşilor îmi mai strânse odată 
mâinile, crispat, convulsiv, apoi trupul i se destinse şi 
strânsoarea slăbi treptat. Winnetou murise! 

Ce-aş mai putea spune? Marile dureri nu încap în 
cuvinte. O, de-ar veni totuşi timpul când astfel de întâmplări 
tragice să nu se mai petreacă decât în legendele străvechi! 

Privisem nu o dată moartea în ochi. În Vestul sălbatic 
trebuie să fii oricând pregătit de moarte. Şi totuşi acum, în 
faţa trupului neînsufleţit al celui mai drag şi mai devotat 
prieten al meu, inima mi se frângea de durere. Mă găseam 
într-o stare de nedescris. Ce om minunat se stinsese! Şi cât 
de brusc, de nemilos îl lovise moartea! Aşa se vor stinge pe 
rând oamenii rasei sale! Asemenea lui, cel mai nobil fiu al 
indienilor! 


Întreaga noapte îl vegheai tăcut, cu ochii arşi de un foc 
lăuntric. Zăcea şi acum în braţele mele precum murise. Ce 
gândeam? Ce simţeam? Ce sens ar avea întrebarea?! Dac- 
ar fi fost cu putinţă, o, cât de bucuros mi-aş fi dat o 
jumătate din viaţă pentru el! Dar iată-l mort şi destinul nu 
avea întoarcere. Aşa se stinsese cândva în braţele mele 
bătrânul dascăl Klekih-Petra, iar mai târziu, propria-i soră, 
frumoasa Nşo-ci. 

Presimţirea nu-l înşelase. Cu lucidă şi stranie prevedere, 
el îmi indicase şi locul unde dorea să fie înmormântat. Cum 
pe colonişti îi aşteptau acolo, în munţi, mult râvnitele pietre, 
aceştia se oferiră cu dragă inimă să apuce acelaşi drum cu 
mine. Astfel sarcina de a-l transporta pe Winnetou la locul 
de veci îmi fu simţitor uşurată. 

A doua zi în zori ne depărtarăm de muntele Hancock. 
Hoardele ogellallaşilor puteau să apară în orice clipă. Pe 
Winnetou, învelit în pături, îl legasem pe spinarea unui cal. 
Până la munţii Ventre-Mari nu erau decât două zile de 
drum. Într-acolo mergeam, având grijă ca indienii să nu dea 
de urmele noastre. 

În seara zilei următoare atinserăm valea lui Metsur. Acolo 
îl înmormântarăm pe minunatul meu prieten, dându-i toate 
onorurile cuvenite unui mare şi viteaz conducător. Îl 
îngroparăm în ţinuta de război şi călare pe mustangul lui 
împuşcat anume în acest scop. lar deasupra înălţarăm un 
gorgan masiv pe care nu-l împodobesc, după obiceiul 
indienilor, scalpurile duşmanilor răpuşi - ci trei cruci de 
lemn. 

Solul nisipos al acelei văi nu conţinea doar făgăduitele 
pietre, ci şi mult praf de aur, care-i răsplăti din belşug pe 
feroviari pentru strădania lor. Câţiva se hotărâseră chiar să 
întemeieze, împreună cu coloniştii, o nouă aşezare purtând 
acelaşi nume: Helldorf. Ceilalţi se întoarseră la Echo- 
Cannon. Între timp, banditul Haller murise de pe urma 
rănii. Complicii lui fuseseră judecaţi şi pedepsiţi potrivit 
legilor. 


Micul clopot îngropat de Winnetou fu iarăşi scos la iveală 
de colonişti şi folosit într-o nouă capelă. Iar când oamenii îşi 
împreunară din nou glasurile într-un cântec smerit, gândul 
lor se lumina întru amintirea preanobilului şi neînfricatului 
conducător indian... 

Chapter 8 TESTAMENTUL LUI WINNETOU. 

Winnetou mort! Aceste două cuvinte sugerează starea în 
care mă aflam. Părea că nu voi reuşi să mă despart de 
mormântul lui. Stăteam acolo zile întregi, mut de durere şi 
contemplând forfota oamenilor care lucrau la noua lor 
aşezare. Mă uitam, dar de fapt nu vedeam nimic. Glasurile 
treceau pe lângă mine ca un zvon depărtat. Eram ca şi 
absent. Parcă mă lovise cineva în moalele capului şi 
căzusem în acea stare de semi conştientă când sunetele se 
pierd undeva departe, iar imaginile joacă stranii ca după un 
geam aburit. Noroc că ogellallaşii nu dăduseră între timp 
de urmele noastre şi că nu mai puteau descoperi acum locul 
unde ne aflam. Altminteri n-aş fi fost în stare să le ţin piept. 
Sau, mai ştii, poate că primejdia m-ar fi trezit din apatie? 
Poate. 

Bravii oameni încercau cu stăruinţă să-mi deştepte 
interesul pentru munca lor, dar nu reuşeau decât în foarte 
mică măsură. Mi-au trebuit câteva zile ca să-mi revin şi să le 
dau în sfârşit o mână de ajutor. 

Acţiunea reconfortantă a muncii nu întârzie să-şi arate 
roadele. Ce-i drept, rosteam cu greu câte un cuvânt, totuşi 
vechea mea energie începu să se manifeste din nou, încât 
ajunsei în curând îndrumătorul activităţii pe şantier. 

Toate acestea durară două săptămâni, până hotărâi să 
curm zăbava. Testamentul lui Winnetou mă chema spre 
Nugget-tsil, acolo unde îi înmormântasem pe Inciu-ciuna şi 
pe minunata-i fiică Nşo-ci. În plus, mă simţeam dator să trec 
pe la Rio Pecos şi să-i înştiinţez pe apaşi despre moartea 
celui mai mare şi mai vestit dintre conducătorii lor. Ştiam că 
în prerie asemenea veşti se răspândesc fulgerător (poate ca 
apaşii vor fi aflat totul încă înainte de sosirea mea), dar mă 


credeam obligat să-i informez în calitate de martor ocular, 
să le descriu tragica întâmplare cât mai fidel şi mai 
amănunţit. Coloniştii se puteau dispensa acum de mine; 
dacă simțeau cumva nevoia să se consulte cu un westman 
încercat, îl aveau pe Fred Walker, care hotărâse să mai 
rămână cu ei. 

Plecai aşadar, după o despărţire emoţionantă. Plecai la 
drum călare pe murgul meu credincios şi fortificat în urma 
zilelor lungi de odihnă. 

Poate că altădată aş fi dorit să trec prin cât mai multe 
aşezări omeneşti; acuma însă, nu voiam să întâlnesc pe 
nimeni; trebuia să-mi port durerea în singurătate. 

Şi, într-adevăr, nu văzui faţă omenească până la Beaver- 
Creek, din Canadienii nordici, unde îmi răsări în cale 
cruntul şi primejdiosul To-kei-hun, căpetenia comanşilor, din 
mâinile căruia scăpasem cândva cu multă abilitate. Pe când 
noi ne băteam cu siucşii, la sud comanşii dezgropaseră din 
nou securea războiului şi To-kei-hun pornise împreună cu 
şaptezeci de supuşi spre sacrul Makik-Natum, muntele 
galben, unde se află mormintele căpeteniilor lor, ca să 
oficieze acolo dansul războiului şi să consulte „vracii”. În 
drum ei capturaseră câţiva albi şi hotărâseră să-i omoare la 
stâlpul torturii. Apariţia mea îi salvă pe aceşti oameni din 
ghearele morţii. Trec însă peste această întâmplare, ea 
neavând legătură cu Winnetou. Am s-o povestesc cu altă 
ocazie. Pe albii eliberaţi îi călăuzii până la frontiera cu New 
Mexico, unde se aflau în siguranţă. De acolo m-aş fi putut 
duce direct spre Rio Pecos. Dar mă interesa în primul rând 
testamentul lui Winnetou; trebuia să lămuresc totul cât mai 
repede. Mă îndreptai deci spre sud-est, către Nugget-tsil. 

Drumul era primejdios, trecând prin teritoriul ostil al 
comanşilor şi prin cel al kiowaşilor de care trebuia să mă 
feresc cu toată atenţia. Întâlnii şi o seamă de urme, dar, 
ţinându-mă cât mai departe de ele, sosii neobservat până în 
preajma lui Canadian-River. Acolo descoperii nişte urme de 
copite înşirându-se exact pe direcţia în care înaintam eu. Ca 


să nu mă pomenesc cu niscai indieni şi nici cu albi, ar fi 
trebuit să fac un ocol mare, ceea ce nu-mi prea convenea, în 
afară de asta, voiam să ştiu cine erau călăreţii din faţă: 
indieni sau albi. De aceea îmi continuai drumul în aceeaşi 
direcţie. Urmele nu erau mai vechi de o oră. 

Curând constatai că e vorba de trei călăreţi; întâlnii apoi 
şi locul unde se opriseră pentru un scurt popas. Unul 
descălecase, probabil pentru a mai strânge chinga şeii. Era 
încălţat cu cizme. Aşadar, un alb. Şi cum nu vedeam de ce 
un alb s-ar fi însoţit cu doi indieni, ajunsei la concluzia că 
tustrei călăreţii trebuie să fie albi. 

Nici nu-mi trecea prin gând să-mi schimb itinerarul din 
cauza lor. Îmi văzui mai departe de drum. De altfel, chiar 
dacă îi întâlneam, nimic nu mă obliga să rămân cu ei. 
Călăreţii - era vizibil - se deplasau fără grabă. Astfel îi 
ajunsei din urmă în numai două ore. Nu departe se zăreau 
nişte coline printre care şerpuia în vale Canadian-River. 

Era în asfinţit şi intenţionam să poposesc pe malul apei. 
Nu vedeam de ce prezenţa celor trei străini din faţa mea m- 
ar fi făcut să renunţ la acest plan. Chiar dacă-şi puseseră şi 
ei în gând să poposească aici, nu eram deloc obligat să le ţin 
companie. După puţin, călăreţii dispărură în desişul ce 
acoperea colinele, iar când ajunsei şi eu acolo, îi văzui lângă 
râu ocupați cu priponirea cailor. Păreau să aibă cai şi arme 
bune. Dar înfăţişarea lor nu-mi inspira nici o încredere. 

Zărindu-mă aşa, dintr-o dată, se speriară mai întâi, apoi 
însă se liniştiră şi-mi răspunseră la salut. Mă oprisem la 
oarecare distanţă de ei. 

— Omule, ne-ai băgat în sperieţi! vorbi unul apropiindu- 
se de mine. 

— Aveţi cumva conştiinţa încărcată ca să tresăriţi din te 
miri ce? îl întrebai. 

— Pshaw! Cât despre asta, dormim liniştiţi! Fiindcă 
altcum, vei fi ştiind şi dumneata că o conştiinţă încărcată nu 
prea e pernă moale. Dar ţine cont, domnule, că aici, în 
Vestul plin de primejdii neaşteptate, apariţia unui străin te 


cam îndeamnă să pui mâna pe cuţit. Dar îmi dai voie să te 
întreb de unde vii? 

— Dinspre Beaver-Fork. 

— Şi încotro? 

— Spre Rio Pecos. 

— Atunci ai drum lung de făcut. Noi mergem numai până 
la Mugworthills. 

Ciulii urechile. Mugworthills făcea parte din acelaşi lanţ 
de munţi pe care Winnetou şi tatăl său îl numeau Nugget- 
tsil. Ce interese vor fi având acolo aceşti trei oameni? 
Trebuia să le aflu intenţiile. 

— Mugworthills? Unde vine asta? Întrebai, făcând-o pe 
neştiutorul. 

— E o regiune foarte frumoasă. Creşte acolo un soi de 
peliniţă căreia i se spune., „mugwort”, de unde şi 
denumirea regiunii. Dar se mai găseşte şi altceva. 

— Ce? 

— Hm. Dac-ai şti!... Dar nu-ţi spun nimic. Altminteri te-ai 
grăbi să mergi şi dumneata cu noi. 

— Gură-spartă! interveni mânios unul din ceilalţi doi 
călăreţi. Ce tot îndrugi acolo? 

— Pshaw! Nu ştii că gândurile plăcute îţi gâdilă limba? 
Dar, în definitiv, dumneata, domnule, cine eşti? 

Fireşte ca aluzia ce-i scăpase de pe buze îmi stârni 
interesul. Era, desigur, vorba de Nugget-tsil. Văzusem şi eu 
cu altă ocazie peliniţa ce creşte acolo pe întinderi mari. 
Cuvintele acestea învăluite în mister mă îndemnau să mă 
alătur grupului, fără a-mi declara însă identitatea. De aceea 
îmi dădui o meserie inventată ad-hoc. 

— Sunt puitor de capcane, dacă n-aveţi nimic împotrivă. 

— Nu ne deranjează. Şi numele? Sau preferi să ţi-l 
ascunzi? 

— Ba de loc. Mă cheamă Jones. 

— Rar nume, foarte rar, n-am ce zice! se veseli el. Mă 
întreb dacă o să-l pot reţine... Şi capcanele unde le-ai lăsat? 


— Mi le-au luat comanşii împreună cu toată agonisita 
mea de două luni. 

— Ghinion! 

— Da, mare ghinion. Dar sunt bucuros că am scăpat 
teafăr. 

— 'Te cred. Indivizii ăştia nu cruţă nici un alb, mai cu 
seamă acum. 

— Parcă kiowaşii nu sunt la fel de râi?! 

— Ba da. 

— Şi cu toate astea, v-aţi încumetat prin teritoriul lor. 

— Cu noi e altceva. Noi suntem aici în siguranţă. Avem 
nişte recomandaţii clasa întâi. Mister Santer e prieten cu 
Tangua, şeful lor. 

Santer! Vă puteţi imagina şocul ce-l produse asupra mea 
acest nume. Cu mare greu izbutii să mă prefac indiferent şi 
calm. Deci oamenii aceştia îl cunoşteau pe Santer! Acum 
eram hotărât să mă alătur grupului lor. Doar nu putea fi 
vorba de un alt Santer decât de banditul care ne scăpase de 
atâtea ori din mâini. Ştiam că e prieten cu Tangua, 
căpetenia kiowaşilor. 

— Şi Santer al dumneavoastră e un om atât de influent? 
întrebai eu cu toată naivitatea. 

— Ba bine că nu! Mai ales printre kiowaşi. Dar ia spune, 
dumneata n-ai de gând să descaleci? Înserează şi-mi 
închipui că vrei să poposeşti aici. Uite apa, uite şi păşunea 
pentru cal! 

— Hm, chiar dumneata spuneai adineauri că aici trebuie 
să fii prudent. Şi cum eu nu vă cunosc... 

— Cum adică, avem noi mutre de bandiți? 

— Asta nu. Dar dumneata m-ai descusut în tot felul fără 
să-mi spui măcar cu cine am onoarea. 

— Ţi-o spun imediat. Suntem westmen-i şi ne îndeletnicim 
când cu una, când cu alta. Omul se hrăneşte pe-aici cum 
poate. Mie îmi zice Gates; dincoace îl vezi pe mister Clay, iar 
dumnealui de dincolo e mister Summer. Acum eşti 
mulţumit? 


— Yes! 

— Atunci descalecă sau vezi-ţi de drum, după pofta inimii! 

— Dacă-mi îngăduiţi, voi rămâne cu dumneavoastră. Pe 
meleagurile astea e de preferat să nu stai de unul singur. 

— Well! Cât eşti cu noi, să n-ai nici o grijă. Numele lui 
Santer ne ocroteşte pe toţi. 

— Dar ce fel de om mai e şi Santer ăsta? mă interesai eu, 
în timp ce descălecam. 

— Un gentleman în toată puterea cuvântului. O să-i fim 
foarte îndatoraţi dacă lucrurile vor ieşi aşa cum ne-a 
făgăduit. 

— Îl ştiţi de multă vreme? 

— Nu. L-am cunoscut acum câteva zile. 

— Da? Unde? 

— La fortul Arkansas. Dar de ce te interesează? Nu 
cumva îl cunoşti şi dumneata? 

— Păi dacă l-aş cunoaşte, ce rost ar avea să mai întreb? 
Nu-i aşa, mister Gates? 

— Hm, asta cam aşa-i. 

— Spuneai că numele lui Santer vă asigură împotriva 
kiowaşilor. Or, aflându-mă acum printre dumneavoastră, 
profit şi eu ca să zic aşa, de ocrotirea lui. E căzul deci să mă 
interesez, nu? 

— Yes! Atunci ia loc lângă noi şi fă-te comod. Ai 
demâncare? 

— Doar o bucată de pastramă. 

— Noi ne-am aprovizionat mai serios. Pofteşte şi 
dumneata, dacă vrei. 

La început îi privisem cu suspiciune, crezând că am de-a 
face cu nişte vagabonzi. Acuma însă înclinam să-i socotesc 
oameni de treabă, adică ceea ce - după normele specifice 
Vestului - s-ar putea numi oameni mai mult sau mai puţin 
cinstiţi. 

Adusei apă limpede de la râu şi ne aşezarăm pe frupt. 
Oamenii mă tot măsurau cu coada ochiului. După un 


răstimp Gates, care părea să vorbească şi în numele 
celorlalţi, mi se adresă din nou. 

— Aşadar, i-au luat capcanele şi vânatul. Păcat! Cum ai 
să-ţi mai procuri demâncare? 

— Dobor eu vreun animal. 

— Văd că ai două puşti. Sunt bune? 

— Bunicele. Asta mare e pentru gloanţe, cealaltă pentru 
alice. 

Îmi înfăşurasem carabina într-o husă croită de mine. 
Dacă le pomeneam de doborâtorul de urşi şi de carabina 
Henry, se lămureau imediat cine sunt. 

— Ciudat om! De ce să te cari cu două puşti, una pentru 
alice şi alta pentru gloanţe, când ţi-ar ajunge una singură 
cu două ţevi, fiecare pentru alt soi de muniţie! 

— E drept, dar m-am deprins cu arma asta veche. 

— Şi ce-ai de gând la Rio Pecos, mister Jones? 

— Nimic deosebit. Cică se găseşte acolo vânat bunicel. 

— Dacă te laşi în nădejdea că apaşii îţi vor da voie să 
vânezi pe teritoriul lor, atunci nu te văd bine. Cum să-ţi 
treacă prin gând aşa ceva? Deocamdată n-ai pierdut decât 
nişte capcane şi câteva piei de animal. Dincolo, însă, rişti să- 
ţi pierzi propria piele. Ţii neapărat să te duci la Rio Pecos? 

— Nu. În fond, nu mă obligă nimeni şi nimic. 

— Atunci hai cu noi! 

— Cu dumneavoastră?! mă prefăcui eu mirat. 

— De ce nu? 

— Păi, ziceaţi că vă duceţi la Mugworthills! 

— Ei da. 

— Şi ce să caut eu acolo? 

— Hm, ştiu eu dacă să-ţi spun sau nu? Voi ce părere aveţi, 
Clay, Summer? 

Ceilalţi doi se priviră o clipă întrebător, apoi Clay 
răspunse: 

— E o chestiune cam delicată. Ştii doar că mister Santer 
ne-a obligat să tăcem. Dar, pe de altă parte, tot dânsul 


spunea că ar mai fi nevoie de câţiva oameni potriviţi. Aşa că 
procedează cum crezi. 

— Well! se hotări Gates. Dacă mister Santer mai 
angajează oameni, de ce nu l-am lua pe Jones cu noi? Va să 
zică, n-ai nici o altă obligaţie? 

— N-am nimic, îl asigurai eu. 

— Înseamnă că dispui de timp? 

— Berechet. 

— Ai vrea să te apuci de o treabă care ne-ar aduce bani 
serioşi? 

— De ce nu? Orice om vrea să câştige bani. Şi dacă 
afacerea promite, nu văd de ce aş sta pe gânduri. Fireşte că 
trebuie să aflu mai întâi despre ce e vorba. 

— Păi altminteri cum! De fapt e un secret, dar dumitale 
am să ţi-l spun. Ai o mutră atât de cinstită şi sinceră, încât 
nu cred să ne tragi pe sfoară. 

— Ei, în ce priveşte cinstea, te rog să n-ai îndoieli. 

— Nici nu am. Ei bine, mergem la Mugworthills după 
nuggeţi. 

— Nuggeţi! exclamai eu mirat. Se găseşte aur acolo? 

— Nu ţipa aşa! Spune dacă te trage inima, că nuggeţi 
sunt, slavă Domnului! 

— De unde ştiţi? 

— Păi, de la mister Santer. 

— L-a văzut el? 

— Asta nu. Altminteri de ce ne-ar mai lua şi pe noi? Ar 
pune singur mâna pe comoară. 

— Va să zică nu i-a văzut? E numai o presupunere. Hm! 

— Ba nu e presupunere. E sigur. Omul cunoaşte 
regiunea, numai locul nu-l ştie precis. 

— Pare cam ciudat. 

— Pare, nu zic nu. Dar ăsta-i adevărul. Să-ţi spun exact 
cum stau lucrurile, cum ni le-a înfăţişat el. Ai auzit vreodată 
de Winnetou? 

— Căpetenia apaşilor? Da, ştiu. 

— Poate că vei fi auzit şi de un anume Old Shatterhand? 


— Parcă. 

— Bun. Află că ăştia doi, care sunt prieteni la cataramă, 
au urcat cândva la Mugworthills, împreună cu tatăl lui 
Winnetou, cu o fata roşie şi cu încă un alb. Mister Santer îi 
spionase şi surprinsese tocmai momentul când Winnetou se 
sfătuia cu tatăl lui când şi cum să urce până sus şi să aducă 
nuggeţi. Era deci limpede. Însemna că nuggeţii zac pe- 
acolo cu grămada, nu?! 

— Probabil. 

— Ascultă mai departe: mister Santer a pândit ce-a 
pândit ca să vadă încotro apucă cei doi apaşi şi să afle unde 
anume e situat zăcământul. De fapt nu e nimic rău în asta. 
Şi aşa sălbaticii n-au ce face cu aurul. Nu-i cunosc valoarea, 
nu se pricep. 

— Şi a reuşit mister Santer? 

— Din păcate, nu prea. S-a luat după ei (urcase şi sora lui 
Winnetou), dar trebuind să tot cerceteze urmele, a pierdut 
o mulţime de timp şi a ajuns prea târziu. Apaşii terminaseră 
treaba şi coborau de pe munte. Ghinion, ce zici? 

— Nu văd. 

— Cum adică, nu vezi? Explică-mi şi mie. 

— Apaşii n-aveau decât să coboare. Mister Santer putea 
să urce apoi liniştit, orientându-se după urmele lor. Acestea 
l-ar fi condus exact la nuggeţi. 

— Formidabil! Văd că-ţi lucrează bine mintea. Poţi să ne 
fii într-adevăr de ajutor. Numai vezi că lucrurile s-au 
desfăşurat altfel. Santer, crezând pe bună dreptate că 
apaşii se întorc cu pungile doldora, a tras în ei ca să le ia 
nuggeţii. 

— Şi? l-a ucis? 

— Doar pe bătrân şi pe fată. Mormintele lor sunt chiar 
acolo sus. L.-ar fi împuşcat el şi pe Winnetou, dar n-a mai 
fost chip pentru că apăruse ca din pământ Old Shatterhand, 
care s-a năpustit să-l prindă şi 1-a tot fugărit împreună cu 
nişte cete de apaşi până ce cu marc greu omul a reuşit să se 
refugieze la tribul kiowaşilor, cu a cărui căpetenie a legat 


prietenie. Pe urmă, s-a mai urcat el la Mugworthills în 
repetate rânduri şi a căutat peste tot, dar degeaba. Abia 
acum i-a venit ideea să-şi ia nişte oameni de ajutor. Mai 
multe perechi de ochi văd mai bine decât una singură. Ei şi 
oamenii aceia suntem noi, trei la număr. Dacă vrei, poţi fi al 
patrulea. 

— Şi credeţi că avem şanse de succes? 

— Sută-n sută! Apaşii au coborât atunci atât de repede 
de la ascunzătoare, încât aceasta nu putea fi prea departe 
de locul unde i-a întâlnit apoi mister Santer. Nu vom avea 
deci de explorat decât o mică porţiune de teren. Numai 
dracu ne-ar putea încurca socotelile, că de timp nu ducem. 
Lipsă. Stăm oricât de mult, câteva săptămâni sau chiar luni, 
până găsim aurul. Nu e nici ţipenie de om acolo. Ei, ce 
părere ai? 

— Ca să fiu sincer, povestea nu-mi prea place. 

— De ce, omule? 

— Păi, s-a vărsat sânge, au fost victime omeneşti... 

— la lasă prostiile! L-am vărsat eu sau dumneata? Ce 
vină avem? Niciuna. Vrei să-i jelim acum pe indieni? În fond, 
asta e soarta lor: vor pieri cu toţii. Ce-a fost, nu ne priveşte. 
Noi să găsim aurul. Ne luăm fiecare partea şi huzurim ca 
domnul Astor sau ca alţi milionari. 

Îmi dădui în sfârşit seama cu cine am de-a face. Nu erau 
ce-i drept chiar lepădături de ultimă speţă, cum întâlnisem 
atâtea în peregrinările mele; totuşi viaţa unui indian nu 
preţuia în ochii lor mai mult decât aceea a unui vânat 
oarecare. Nici nu prea erau oameni încercaţi şi prevăzători. 
Altminteri nu s-ar fi încrezut atât de lesne în înfăţişarea 
mea onestă, iniţiindu-mă nitam-nisam în secretul lor, ba 
propunându-mi chiar participarea la acţiune. 

De prisos să mai spun cât de mult îmi convenea această 
întâlnire. lată că mă găseam din nou în preajma lui Santer. 
De astă dată, nu - cu siguranţă că nu avea să-mi mai scape 
din mâini. Mă arătam încă destul de indiferent şi sceptic în 
legătură cu propunerea lor. 


— Mi-ar conveni, nu zic, nişte nuggeţi. Dar şi în cazul că i- 
am găsi, încă nu-mi vine să cred că vor fi ai noştri. 

— Ce idee! Păi, dacă-i găsim, nu ne rămân nouă? 

— Da? Şi pentru cât timp? 

— Pentru oricât. Doar n-o să-i aruncăm la păsări. 

— Şi dacă ni-i ia cineva?! 

— Cine? 

— Santer. La el mă gândesc. 

— Măi, dumneata parcă n-ai fi în toate minţile! 

— Parcă voi îl cunoaşteţi ca lumea?... 

— În privinţa asta, da! 

— Abia de curând l-aţi întâlnit pentru întâia oară. 

— Ascultă ce-ţi spun: e un om cinstit. Cine-l vede nu se 
mai îndoieşte de cinstea lui. Mai adaugă că, interesându-ne 
la fort în legătură cu persoana sa, nu ne-a fost dat să auzim 
decât laude. 

— Unde-i acum? 

— Ne-am despărţit ieri, urmând ca noi s-o luam de-a 
dreptul spre Mugworthills, iar el să tragă o raită până pe 
Red River, unde se află Tangua cu kiovaşii lui. 

— Şi ce caută acolo? 

— Îi duce lui Tangua o veste foarte bună: a murit 
Winnetou. 

— Cum? Zici că a murit? 

— Păi da. L-au împuşcat siucşii. Tangua şi Winnetou erau 
duşmani de moarte. Îţi închipui ce bucurie va fi pe kiowaş. 
Tocmai de aceea mister Santer s-a grăbit să-i ducă vestea. 
Rămâne să ne întâlnim din nou la Mugweorthills. Un 
gentleman Santer ăsta! Ţine să ne pricopsească, zău aşa. Îţi 
garantez că o să îţi placă şi dumitale. 

— Sper. Dar e bine să fim precauţi. 

— În legătură cu el? 

— Da. 

— Eu te asigur ca nu e nici un motiv de bănuială. 

— Iar eu ţi-o spun de pe-acuma că, deşi sunt hotărât să 
vă însoțesc, am să fiu cu ochii-n patru. Un ins care de 


dragul nuggeţilor omoară doi oameni paşnici e capabil să 
ne împuşte şi pe noi, după ce vom fi găsit aurul, ca să-l 
păstreze numai pentru el. 

— Mister Jones, ce tot spui... 

Se întrerupse şi mă fixă cam descumpănit. Clay şi 
Summer păreau de-a dreptul consternaţi. 

— Da, da, continuai eu, nu e numai posibil, ci chiar 
probabil că v-a angajat ca să scotociţi peste tot, să găsiţi 
comoara şi apoi să vă măture din drum. 

— Vorbeşti ca să te afli-n treabă! 

— Ba nicidecum! Dacă veţi cumpăni lucrurile în mod 
serios şi fără nici o idee preconcepută, atunci cu siguranţă 
că-mi veţi da dreptate. Gândiţi-vă mai întâi ca omul acesta e 
prieten cu Tangua, unul din cei mai fioroşi duşmani ai 
albilor. Cum de-a ajuns sa lege prietenie tocmai cu el? 

— Asta n-o ştiu. 

— Nici nu-i nevoie să ştii. Poţi să judeci, e cât se poate de 
simplu. 

— Nu înţeleg, mister Jones! 

— Ca să te împrieteneşti cu un asemenea mâncător de 
albi, trebuie să-i fi dovedit cumva că nici ţie nu-ţi pasă de 
soarta lor. lată de ce trebuie să ne păzim de Santer. Just sau 
nu? 

— S-ar parca că nu e chiar greşit. Ai şi alte argumente? 

— Da, cel de adineauri. 

— Că i-a împuşcat pe roşii aceia? 

— Nu ajunge? 

— Cât despre asta, repet că nu ţi-o iau în nume de rău. 
Nu e un motiv de suspiciune. 

— Nu-ţi dai seama, mister Gates, că te pui şi dumneata 
într-o lumină proastă? 

— Eh, indienii sunt nişte sălbatici! Trebuiesc distruşi. 

— Ba înainte de toate sunt oameni, au şi ei drepturile lor. 
lar noi avem datoria să le respectăm. 

— Ceea ce spui sună cât se poate de frumos. Dar şi aşa 
stând lucrurile, încă nu văd de ce împuşcarea a doi indieni 


ar fi un act atât de reprobabil. 

— Într-adevăr, nu vezi?... 

— Deloc. Să luăm lucrurile pe partea lor practică. Poate 
înţelegi şi dumneata ca, de fapt, indienii sunt sortiţi 
pieirii?... 

— Din păcate da, înţeleg. 

— Ei, dacă tot trebuie să dispară, atunci ce importanţă 
are că unul sau altul o sfârşeşte cu un ceas mai devreme?! 
Acesta-i punctul de vedere practic pe care-l susţin eu. lar 
daca-i aşa, atunci omul care-i lichidează nu c de fapt un 
ucigaş. El nu face decât să anticipeze deznodământul. 

— Curioasă teorie de „morală” practică! 

— Poate. Însă nu ţi-ar strica nici dumitale dacă ţi-ai 
însuşi-o. 

— Well, să judec şi eu niţel din punctul dumitale de 
vedere. Va să zică, mister Santer nu e de condamnat. 

— Sigur că nu. 

— Ba este. Dumneata susţii că, împuşcându-l pe bătrânul 
şef al apaşilor şi pe fata acestuia, Santer n-ar fi comis nici o 
crimă; să presupunem pentru moment că aş fi de aceeaşi 
părere. Urmează însă întrebarea practică: de ce i-a ucis? 

— Ca sa afle unde au ascuns aurul. 

— Nu, nu ăsta e motivul! 

— Nu! Atunci care? 

— Ca să afle ascunzătoarea nu era nevoie să-i ucidă. Să-i 
fi lăsat să treacă şi apoi urmele lor l-ar fi dus direct la ţintă. 
Singur ţi-a spus că s-au întors foarte repede. Nici nu şi-au 
permis răgazul să şteargă urmele. Dar nici nu găseau 
necesar să fie atât de prevăzători, fiindcă erau convinşi că 
nu mai era nimeni la Mugworthills. Urmele lăsate de apaşi 
l-ar fi condus cu siguranţă la locul dorit. Am mai spus acest 
lucru. 

— Mă rog, n-are a face. Nu văd ce legătură au toate astea 
cu părerile mele, mister Jones. 

— Hai să judecăm, mister Gates. Va să zică Santer nu i-a 
împuşcat ca să descopere ascunzătoarea, ci ca să-i jefuiască 


de nuggeţii pe care-i aveau asupra lor. 

— Ceea ce nu schimbă nimic. 

— Pentru victime şi pentru asasin e într-adevăr totuna. 
Nu însă şi pentru noi. 

— De ce? 

— Ia spune, cât aur crezi că era acolo sus? Puțin? 

— Ba mult, foarte mult. N-am nici o dovadă sigură, dar e 
uşor de presupus. 

— Eu, însă, ţi-o pot dovedi. 

— Dumneata. 

— Fireşte, cu un pic de rațiune. Chiar şi necunoscând 
regiunea, îţi poţi lesne închipui că la Mugworthills nu există 
aur. Aşadar, nuggeţii trebuie să fi fost aduşi din altă parte. 
Or, dacă indienii au făcut acolo un depozit, înseamnă că nu 
era vorba de un pumn de grăunţe. 

— Într-adevăr. 

— Ei şi din depozitul acela de aur Winnetou şi tatăl său n- 
ar fi putut lua cu ei decât o parte foarte mică. Nu-i aşa? 

— De acord. 

— Şi iată că pentru o bagatelă mister Santer a ucis doi 
oameni! 

— Hm, da! E un om practic. Voia să pună mâna şi pe 
punguliţele lor. 

— "Tot nu-ţi dai seama ce vreau să spun? Omul dumitale 
atât de practic poate constitui o mare primejdie pentru noi. 

— Cum aşa? 

— Păi gândeşte, mister Gates: să zicem că am ajuns sus şi 
am dibuit depozitul. Şi pe urmă... 

— Împărţim nuggeţii între noi, se grăbi el să completeze. 

— Da, îi împărţim. Cam cât crezi că ne-ar reveni de 
căciulă? 

— Cine să ştie? Ar trebui să aflăm mai întâi cât aur e în 
depozit. 

— Chiar şi aşa, tot n-am putea să prevedem câştigul 
nostru. Santer va da să-şi oprească partea leului şi nouă să 
ne arunce câte un mizilic. 


— Nu, asta n-are s-o facă. Te înşeli. 

— Nu mă înşel, poţi să fii sigur. 

— Ba da. Împărţeala va fi cinstită, toţi în mod egal. 

— Nici chiar Santer n-o să apuce mai mult? 

— Nici el. 

— V-a promis că aşa o să facă? 

— Nu ca a promis, a şi bătut palma cu noi. 

— Şi v-a făcut impresia unui suflet generos? 

— Fireşte. E un model de cinste şi nobleţe. 

— Iar dumneavoastră, tustrei, sunteţi modele de 
naivitate! 

— Cum aşa? 

— Dacă-i daţi crezare ! 

— De ce nu i-am da? 

— Vreţi să v-o spun deschis? 

— Spune. 

— Ei bine, un ins care nu se sfieşte să ucidă doi oameni 
de dragul câtorva nuggeţi e un ahtiat nemaipomenit după 
avere. Nici prin gând nu i-ar trece să împartă aurul cu voi. 

— Dar atunci era vorba doar de nişte indieni. 

— Totuşi erau oameni care nu-i făcuseră nimic. Şi nici cu 
albii nu s-ar fi purtat mai frumos. 

— Hm! Mormăi el neîncrezător. 

— Ascultaţi ce vă spun! Santer v-a promis să împartă 
aurul în părţi egale, iar eu susţin... 

— Nici o grijă, se va ţine de cuvânt, mă întrerupse el. 

— S-ar putea, pentru că ştie c-o să-l ia înapoi. 

— Să ne ia înapoi aurul? 

— Da, da. Partea noastră, a fiecăruia, va fi în orice caz 
însutit mai mare decât ceea ce duceau cu ei Inciu-Ciuna şi 
Winnetou. Şi totuşi Santer i-a omorât. Ei bine, pot să jur că 
din clipa când primiră aurul nu mai suntem siguri de viaţa 
noastră. 

— Să vedem, mister Jones, să aşteptăm. 

— Eu oricum aştept. 


— Chiar dac-ai avea dreptate în general, totuşi greşeşti în 
cazul de faţă. Mister Santer e un gentleman în toată 
puterea cuvântului. 

— M-ar bucura să nu aveţi deziluzii. 

— Sunt sigur pe ceea ce spun, mister Jones. Mai întii să-l 
cunoşti şi pe urmă să vorbeşti. Din prima clipă se vede că e 
un om integru. 

— Well! Sunt curios să-l văd. 

— Dumneata eşti plin de bănuieli ca balta de broaşte. 
Dacă te temi într-adevăr, n-ai decât să eviţi primejdia, să 
renunți. 

— Adică, să nu merg cu voi la Mugworthills? 

— Păi! Doar nu te sileşte nimeni. Şi în fond nici nu ştiu 
dacă mister Santer va fi mulţumit de dumneata. Credeam 
că-ţi facem un hatâr... 

De data asta Gates îmi vorbi aproape cu scârbă. Îl iritase 
neîncrederea mea. De aceea căutai s-o dreg. 

— Îmi faceţi într-adevăr un bine. Vă sunt sincer îndatorat. 

— Atunci arată-ţi recunoştinţa în alt chip, nu ponegrindu- 
1 pe un om în necunoştinţă de cauză. Hai să lăsăm 
ciorovăiala! Vom trăi şi vom vedea. 

Cu aceasta epuizarăm subiectul şi discuţia luă alt curs. 
Până la urmă izbutii să şterg proasta impresie ce le-o 
făcusem datorită neîncrederii mele. 

Câtă dreptate mi-ar fi dat oamenii aceştia dacă le-aş fi 
dezvăluit adevărul! Dar nu puteam să risc. Erau nişte gură- 
cască, nişte ageamii care, aflând cine e Santer, mi-ar fi adus 
mai multă pagubă decât folos. 

Între timp se făcuse destul de târziu şi urma să ne 
culcăm. Dar până atunci, deşi după părerea mea ne aflam 
într-un loc sigur, cercetai totuşi împrejurimile. Neobservând 
nimic suspect, renunţai la ideea de a organiza straja. Cât 
priveşte pe naivii mei fârtaţi, aceştia nici nu-şi puneau 
asemenea probleme. 

Dimineaţa pornirăm tuspatru spre Mugworthills. Gates şi 
ai lui nici nu bănuiau că aceasta fusese de fapt dintru 


început şi ţinta mea. 

Toată ziua mi-o petrecui în nelinişte şi încordare. Ceilalţi 
nu-şi făceau nici un fel de griji. Erau siguri că, la o 
eventuală întâlnire cu kiowaşii, simpla referire la Santer ar 
fi făcut să fie trataţi cu prietenie. Pe mine însă, kiowaşii m- 
ar fi recunoscut imediat. În timp ce Gates şi ai lui nici nu se 
gândeau la vreo măsură de prevedere, eu - deşi într-o cu 
totul altă situaţie - trebuia să accept această nepăsare ca să 
nu le trezesc neîncrederea sau antipatia. Noroc că nimeni, 
absolut nimeni nu ne ieşi în drum. 

Seara poposirăm în preria deschisă. Ceilalţi ar fi vrut să 
aprindă un foc de tabără, dar n-aveau cu ce - lucru de care 
mă bucuram în sinea mea. De altminteri, focul n-ar fi avut 
nici un rost: vremea era destul de caldă, iar de fript nu 
aveam ce frige. 

În zori, până a porni iar la drum, împărţirăm între noi 
ultima ciosvârtă de pastrama. Trebuia, deci, să mai vânăm 
câte ceva. În privinţa asta, Gates făcu o observaţie de 
natură să mă amuze. 

— Vei fi fiind dumneata puitor de capcane, îmi spuse el, 
dar nu şi vânător, chiar dacă, precum ziceai, ştii să tragi cu 
puşca. Mie, unul, dă-mi voie să mă îndoiesc de priceperea 
dumitale. la spune, nimereşti de la o sută de paşi un iepure 
de prerie care trece prin faţa dumitale? 

— O sută de paşi? Hm, cam mult, făcui eu. 

— 'Te cred. Mai mult ca sigur că dai pe-alături. De altfel, 
nu ştiu de ce te cari cu bombarda aia cât toate zilele, că tot 
nu-ţi serveşte la nimic. Cu asemenea armă poţi să dărâmi o 
turlă de biserică, dar la vânat nu face două parale. În 
sfârşit, las' că avem noi grijă şi de dumneata. 

— Aveţi experienţă, nu-i aşa. 

— Păi cum! Doar suntem vânători de prerie, westmen-i. 
Înţelegeţi? 

— Asta n-ajunge. 

— Zău? Şi ce-ar mai trebui? 


— Un fleac, adică să ai ce vâna! Degeaba toată măiestria, 
când n-ai în ce trage! O să cam înghiţim în sec. 

— N-avea dumneata grijă! Găsim noi câte ceva. 

— Aici, în savană? Poate nişte antilope, dar astea sunt 
grozav de prudente, nu le poţi nimeri. 

— Că deştept vorbeşti! Adică, de fapt, mi se pare că ai 
oarecum dreptate. În schimb, sus, la Mugworthills, e 
pădure, deci şi vânat mult. Ne-a spus mister Santer. 

— Când credeţi că ajungem sus? 

— Poate către prânz, dacă mânăm bine şi ne ţinem vârtos 
în şa. 

Nimeni nu ştia mai sigur ca mine că, mânând binişor caii, 
puteam ajunge la Nugget-tsil încă înainte de prânz. De fapt, 
eu îi conduceam pe domnii aceştia fără ca ei să-şi dea 
seama. Nu eu îi urmam pe ei, ci ei pe mine. 

Nici nu se ridicase încă soarele în zenit, că şi apărură la 
sud nişte culmi împădurite, dominând maiestuos câmpia. 

— Te pomeneşti că e Mugworthills? rosti Clay. 

— Păi, sigur, confirmă Gates fără ezitare. Mister Santer 
ne-a descris foarte clar peisajul ce se oferă ochilor când vii 
dinspre nord. Priveliştea corespunde precis. Mai avem o 
jumătate de oră până la ţintă. 

— Ba nicidecum! îl contrazise Summer. 

— Ce vrei să spui? 

— Ai uitat că pe munţii aceştia nu te poţi sui călare 
venind dinspre nord? E imposibil să treci dincolo. 

— Las' că ştiu. Voiam doar să spun că într-o jumătate de 
oră atingem munţii. Apoi ocolim pe la sud până dăm în 
vâlcea. 

Santer le descrisese deci foarte precis terenul. Pentru a 
mă lămuri totuşi cât de departe a mers banditul cu această 
descriere, întrebai: 

— Şi în vâlceaua, aceea v-aţi dat întâlnire, mister Gates? 

— Ba nu. Ne întâlnim sus. 

— Şi urcăm călare? 

— Da. 


— E vreo potecă? 

— Nu e niciuna, dar e o albie de râu. Fireşte că pe-acolo 
n-o să ne legănam toată vremea în şa. Mai mergem şi pe 
jos, ducem caii de căpăstru. 

— La ce bun atâta trudă? E neapărat nevoie să ne 
căţărăm până sus? N-am putea rămâne în vale? 

— Păi, nuggeţii sunt sus. Acolo trebuiesc căutaţi. 

— Atunci să lăsăm măcar caii jos. Ne-am uşura urcuşul! 

— Absurd Se vede că nu eşti decât puitor de capcane. S- 
ar putea să treacă săptămâni de zile până să dăm de 
nuggeţi. Cum să laşi caii atâta vreme singuri? Ar trebui să 
stea cineva cu ei, să-i păzească. Sus, însă, îi avem sub ochii 
noştri. Pricepi? 

— Acuma pricep. Când nu cunoşti locul, e normal să-ţi 
răsară în minte asemenea întrebări. 

— De altfel, cum ţi-am mai spus, avem şi câte ceva de 
admirat: sus, pe creastă, se află mormântul Căpeteniei 
apaşilor, precum şi al fiicei sale. 

— Şi chiar acolo, la morminte, să ne instalam tabăra? 

— Exact. 

— Şi noaptea ce ne facem? întrebarea îşi avea tâlcul ei. 
După cum se ştie, eu trebuia să sap la mormântul lui Inciu- 
ciuna ca să dau de testamentul lui Winnetou. Or, pentru 
asta nu aveam nevoie de martori şi nu-mi convenea deloc să 
stăm toată vremea împreună. Poate izbuteam să-i sperii, să 
nu stea noaptea lângă morminte; mi-aş fi asigurat astfel 
libertatea de acţiune măcar pentru câteva ceasuri. Şi chiar 
aşa, încă mi-ar fi fost greu. Pe întuneric nu te poţi orienta şi 
riscul de a greşi e cu atât mai mare. Şi apoi, chiar dacă 
lucrurile ar fi mers bine, cum să astup la loc groapa, aşa, 
orbecăind, fără să se observe nimic a doua zi? 

— Şi ce-i cu noaptea? zâmbi ironic Gates. De ce te 
interesează? 

— Hm, să dormi lângă nişte morminte... nu prea convine 
orişicui. 

— A, ţi-e frică! 


— Asta nu. 

— Ba ţi-e frică. Auziţi, Clay, Summer ! Mister Jones se 
teme de morţi! le pomeneşti că se vor scula noaptea din 
somn şi-i vor sări în spate, ha-ha-ha-ha! 

Râdea cu poftă şi ceilalţi îi ţineau hangul. Eu tăceam. 
Doar asta îmi fusese intenţia: să-i conving că mi-e frică de 
morţi. Altminteri, ar fi putut crede că am alte planuri. În 
cele din urmă Gates vorbi în batjocură, căutând să mă 
liniştească în acelaşi timp: 

— Sunteţi superstiţios? Mare nerozie, zău aşa! Morţii, 
domnule, nu se mai întorc, iar ăştia doi se vor feri ca de 
dracu' să părăsească veşnicele plaiuri ale vânătoarei unde 
hălăduiesc fără grijă, înfulecând carne de cerb şi de bizon. 
Ei şi dacă totuşi s-ar scula din mormânt, n-aveţi decât să ne 
chemaţi în ajutor, că-i fugărim noi să le scapere călcâiele... 

Pe când discutam astfel, atinserăm poalele muntelui şi 
cârmirăm spre vest, ocolind o bună bucată, pentru ca, după 
o nouă abatere la stânga, să intrăm în vâlceaua de care 
pomenise Gates. De aci urcarăm călare până într-un loc 
unde strunga de care am mai amintit în aceste rânduri se 
ramifica în două. Ne continuarăm apoi suişul pe jos, printr-o 
albie pietroasă, către creasta ce trebuia s-o depăşim. 

Eu rămăsesem intenţionat în urmă. Gates era capul 
coloanei. De câteva ori omul se opri ca să-şi amintească 
descrierea făcută de Santer. Avea memorie bună, se orienta 
repede. Luând-o prin pădure, cobori în sfârşit de partea 
cealaltă, unde copacii se răreau treptat. Acolo Gates se 
opri. 

— Am nimerit cât se poate de precis, continuă el cu 
bucurie. lată şi mormintele! Le vedeţi? De-acum nu rămâne 
decât să apară şi mister Santer. 

Da, ne aflam la mormântul lui Inciu-ciuna, fosta căpetenie 
a apaşilor, care, sub movila aceea de pământ cu bolovani 
stivuiţi deasupra, odihnea pe calul său, cu toate amuletele şi 
armele sale, în afară de puşca de argint. Şi alături, la 
rădăcina copacului ce-şi înălța coroana din vârful piramidei 


de piatră, îşi dormea somnul de veci frumoasa Nşo-ci. În 
timpul peregrinărilor mele cu Winnetou mai trecusem nu 
odată pe acolo, pentru a cinsti memoria celor două fiinţe 
dragi. Şi iată-mă din nou - dar singur şi despărţit pentru 
totdeauna de bunul meu prieten! Venea şi el singur uneori, 
pe când eu cutreieram meleaguri depărtate. Ce gânduri va 
fi frământat în mintea lui, ce simţiri îi vor fi bântuit sufletul? 
Santer! Dorinţa de răzbunare împotriva asasinului pusese 
cândva stăpânire pe toată fiinţa nobilului apaş. Dar mai 
târziu? 

Winnetou nu a reuşit să pună mâna pe făptaş şi să-l 
pedepsească. Acum eu stăteam aici şi-l aşteptam pe 
nemernic. Nu eram eu oare executorul său testamentar şi 
moştenitorul setei sale de răzbunare? Nu mă însoţise şi pe 
mine gândul neostoit de a-l pedepsi pe Santer pentru 
odioasa lui crimă? Şi nu aş comite oare un păcat de neiertat 
dacă, prinzându-l în sfârşit pe asasin, m-aş lăsa condus de 
milă?... Şi totuşi... 

— Ce tot stai şi te uiţi la movilele alea? Mă trezi din 
gânduri glasul iui Gates. Ţi s-au năzărit cumva strigoii? Păi 
dacă tremuri de frică în miez de zi, atunci ce mai faci 
deseară, ca să nu zic la noapte? 

Nu-i dădui nici un răspuns. Dusei calul în luminiş, îi scosei 
şaua şi-l lăsai să se bucure de libertate. 

Apoi, după vechiul meu obicei, mă apucai să cercetez 
împrejurimile. Până să revin, Gates şi ai lui se lungiseră 
comod lângă mormântul căpeteniei, tocmai în locul unde 
trebuia să sap. 

— Pe unde umbli? Mă luă acesta la rost. Te-ai şi apucat să 
cauţi comoara? Lasă-te de şotii, bre! Asta o facem 
împreună, ca nu cumva vreun deştept să pună mâna pe toţi 
nuggeţii şi să-i ascundă de ochii celorlalţi. 

Tonul acesta nu-mi plăcea. E adevărat că oamenii nu 
ştiau cine sunt, dar nici, nu le puteam îngădui să-mi 
vorbească pe acest ton. De aceea replica mea fu aspră, 
fireşte, fără a jigni. 


— Mă întrebi din curiozitate, sir, sau pentru că-ţi închipui 
că eşti în drept să-mi comanzi? Pentru ambele cazuri, te 
avertizez că am ajuns la o vârstă când nu îngădui să fiu 
muştruluit! 

— Cum, muştruluit? Ce vrei să spui cu asta, mister Jones? 

— Vreau să spun că mă consider stăpân pe toate actele 
mele. 

— Ei vezi, tocmai aici e baiul! Din clipa când te-ai asociat 
cu noi, ai devenit parte dintr-un lanţ. Nici o verigă nu se 
mai poate mişca după voia ei. S-a zis cu independenţa! 

— Dar nici n-am să mă las dominat de altul! 

— Ba da! Unul din noi trebuie să dirijeze întregul grup. 

— Şi crezi că acela eşti dumneata? 

— Fără discuţie. 

— Atunci află că te-nşeli. Dacă e cineva căruia îi datorăm 
ascultare, acela nu poate fi decât Santer. 

— El nu-i aici. Între timp, conduc eu. 

— Dar nu şi pe mine! Uiţi că Santer încă nu m-a angajat? 
Aşadar, nu sunt încă „verigă”, cum spui dumneata. 

— Atunci nu te mai foi peste tot, pentru că nici n-ai 
dreptul, de vreme ce te consideri în afara grupului nostru. 

— Să lăsăm cearta, sir! Am dreptul să mă mişc cum 
vreau. Adineauri m-am dus să văd dacă nu e vreo primejdie. 
Sunteţi doar westmen-i, parcă aşa v-aţi lăudat! Atunci, ar 
trebui să ştiţi că nu e bine să stai în pădure fără să-ţi iei mai 
întâi măsuri de siguranţă. Or, pentru că dumneavoastră aţi 
neglijat acest lucru, m-am dus eu să văd cum stăm. În 
consecinţă, aş merita mai curând laudă decât răstelile 
dumitale. 

— Aha! Te-ai dus să cauţi niscai urme? 

— Exact. 

— Te pricepi în socotelile astea? 

— Probabil. 

— Credeam că umbli după nuggeţi. 

— N-oi fi chiar atât de prost! 

— Adică, de ce trebuie să fii prost pentru aşa ceva? 


— Ştiu eu unde să-i caut? Singurul care ar putea să ştie 
ceva e Santer. Asta, presupunând că se găseşte într-adevăr 
aur pe-aici. Pentru că eu, ca să fiu sincer, mă cam îndoiesc. 

— Păi da, dumneata parcă eşti plămădit numai din 
bănuială şi neîncredere! Mai bine te lăsam să-ţi vezi de 
drum. 

— Aşa? Aflaţi că eu aş fi singurul în măsură să descopăr 
nuggeţii, dac-ar mai fi aici. Dar nu mai sunt. 

— Cum nu sunt? Cine ţi-a spus? 

— Eu însumi mi-o spun. 

— Ce tot vorbeşti! De unde să ştii dumneata că a dispărut 
aurul? 

— E la mintea oricui şi mă miră că dumneavoastră nişte 
westmen-i încercaţi, nu v-aţi dat încă seama de realitate. 

— Nu ne mai suci, omule! Vorbeşte pe şleau! A fost aici 
aur sau nu? 

— A fost. 

— Şi cine să-l fi luat? 

— Winnetou. 

— Ia te uită. Cum de ţi-a venit asemenea idee. 

— Iar eu aş întreba cum de nu ţi-a venit dumitale şi 
celorlalţi. Din câte ştiu, Winnetou nu era numai cel mai 
viteaz dintre indieni, dar şi cel mai inteligent. 

— Asta se ştie. 

— Mă rog, atunci judecă niţel! Winnetou a urcat încoace 
după nuggeţi. Fiind atacat şi-a dat numaidecât seama că 
cineva caută să descopere depozitul. Era imposibil ca 
bănuiala lui să nu cadă pe Santer, care mai încercase odată 
să pună mâna pe nuggeţi. Ce-ai fi făcut dumneata, mister 
Gates, în locul apaşului? Ai fi lăsat aurul tot acolo? 

— Ei, drace! făcu cel întrebat. 

— Lasă-l pe dracu. Mai bine răspunde. 

— E o părere, să zicem, dar nenorocită şi urâtă. 

— Dacă socotiți că Winnetou era un idiot, atunci poftim 
de căutaţi nuggeţii! Mie să nu-mi reproşaţi însă că aş umbla 


să-i iau fără ştirea voastră. Să nu-mi atribuiţi asemenea 
gugumanii. 

— Şi crezi că n-o să găsim nimic? 

— Sunt convins de asta. 

— Păi atunci de ce-ai mai venit cu noi? 

Fireşte că nu puteam să-i spun adevărul. De aceea minţii. 

— Pentru că ideea mi-a venit abia acum. 

— Aha! Va să zică până adineauri erai tâmpit ca şi noi. Să 
admitem că judecata dumitale nu e chiar de lepădat. Se pot 
găsi însă tot atâtea argumente împotrivă. 

— Care anume? 

— Să-ţi spun numai unul: poate ca aurul e atât de bine 
ascuns, încât Winnetou nu se temea deloc că va fi 
descoperit. Posibil? 

— Da. 

— Bine. Aş mai avea şi altele, dar până una alta e 
suficient. Să-l aşteptăm pe mister Santer şi şi auzim ce 
spune. 

— Când credeţi că va fi aici? 

— Azi nu. Mâine, însă, cu siguranţă. 

— Mâine? Nu se poate. Cunosc întâmplător Salt-fork-ul, 
unde ziceai că se află Santer. Chiar dac-ar călări cu toată 
viteza, încă n-ar ajunge aici decât poimâine seara. Mă 
întreb ce facem până atunci... 

— Vânăm. Doar avem nevoie de hrană. 

— Hm, credeţi că e cazul să merg şi eu la vânătoare? 
Pusesem întrebarea cu alt scop: nădăjduiam ca tustrei să 
plece la vânătoare şi să mă lase singur. Din păcate, 
răspunsul lui Gates nu mă satisfăcu. 

— Mai bine nu. Ne-ai strica tot rostul. O să mergem 
numai eu şi Clay. Să sperăm că nu ne întoarcem cu mâinile 
goale. Iar dumneata rămâi cu Summer. 

Cei doi îşi luară armele şi plecară. Nu cumva Gates căuta 
să mă ţină sub supraveghere? În cazul acesta, mă socotea 
într-adevăr un guguman. Pe de altă parte, dacă într-adevăr 
se temea să nu-i stric vânătoarea, înseamnă că mă lua drept 


un ageamiu sută-n sută, fără să-şi dea seama ce greşeală 
comite astfel. Rostea „puitor de capcane” cu un vădit 
dispreţ, dovedind cât de puţin cunoaşte faptul că tocmai un 
puitor de capcane trebuie să fie şi bun ţintaş şi, în general, 
bun westman. 

Cutreierând toată pădurea, cei doi vânători emeriţi nu se 
aleseră decât cu un iepure mic şi prăpădit, din care ar fi 
trebuit să se sature patru guri. 

A doua zi dimineaţă Gates îşi luă tovarăş de vânătoare pe 
Summer. Toată recolta se rezumă la câţiva porumbei 
sălbatici, cu carnea bătrână şi tare ca pielea de bocanc. 

— Avem ghinion, mare ghinion! se scuză el. Nu răsare 
nici un vânat ca lumea. 

— Bine măcar că ghinionul dumneavoastră nu se poate 
frige şi consuma, îi luai eu peste picior, că altminteri v-aţi 
aştepta şi la felicitări. Porumbeii ăştia sunt de pe vremea lui 
Matusalem. Au pierit de tineri, săracii! 

— Ia ascultă, domnule, ne iei în băşcălie? 

— Nicidecum. Cu stomacul gol nu-ţi arde de glume. 

— Atunci poftim, arată dumneata ce poţi! 

— Well, vă aduc eu o fripturică. 

— Pe dracu ai să aduci! 

— Vreun iepure sau porumbel de dinaintea potopului tot 
am să găsesc. 

Îmi luai ambele puşti şi pornii spre pădure. În urma mea 
se auzi râsul lui Gates: 

— Ha-ha-ha, uitaţi-vă la el! Cu tunul ăla te pomeneşti că 
doboară niscai copaci, că de vânat, nici vorbă! 

Restul nu mai auzii. Din păcate, nu-mi veni în gând să mă 
opresc o clipă şi să trag cu urechea. Pentru că aş fi auzit şi 
alte vorbe, de mare importanţă pentru mine. După cum 
aveam să aflu mai târziu, oamenii erau sincer convinşi că n- 
am să vânez nimic. De aceea hotărâră să-şi mai încerce o 
dată norocul şi să-mi arate mie la întoarcere ce pot ci şi ce 
târâie-brâu sunt eu. Aveau poftă să-şi râdă de mine. O luară 
deci şi ei spre pădure. Dac-aş fi ştiut de plecarea lor, m-aş fi 


putut întoarce să sap în linişte la mormântul lui Inciu-ciuna. 
Astfel, găsind testamentul lui Winnetou, l-aş fi putut 
ascunde frumos în buzunar, rămânându-mi şi timp ca să 
vânez vreo sălbăticiune. Dar n-a fost să fie aşa. 

Cum până atunci bravii mei vânători apucaseră în două 
rânduri spre sud, speriind, desigur, din calea lor vânatul, 
hotărâi s-o iau spre nord, să cobor povârnişul şi să trec 
pajiştea în care altădată îi ademenisem pe kiowaşi, 
îngrămădindu-i la strunga ce se deschidea în faţă. Pe aici 
fără îndoială că nu mai călcase de ani de zile picior de om şi 
se putea nădăjdui într-un vânat serios. Dar era către prânz, 
cel mai prost timp de vânătoare. De aceea mare îmi fu 
bucuria când, după vreun ceas de pândă, mă alesei cu două 
curci grase, de toată frumuseţea. Drept care, făcui calea- 
ntoarsă spre locul nostru de popas. 

Acolo însă - nimeni! Unde se vârâseră oamenii? Să se fi 
ascuns undeva ca să mă pândească, să vadă ce-am adus? 
Ori au plecat iar la vânătoare? Îi strigai pe nume. Nici un 
răspuns. 

Ah, de-ar fi cât mai departe! Trebuia însă să fiu prudent. 
Îi căinai peste tot. Da, lipseau într-adevăr. Aşadar, la lucru! 
Repede! 

Scosei cuțitul şi tăiai afară o brazdă de pământ cu iarbă 
de pe marginea dinspre apus a mormântului, ca să am cu ce 
masca locul după ce voi fi terminat de săpat. Îngrămădeam 
ţărâna pe o pătură întinsă alături. După plecarea mea, de 
acolo nu trebuia să se vadă nici un semn, nici un fir răscolit; 
groapa trebuia astupată la loc. 

Lucram cu o grabă febrilă, căci Gates şi ai săi puteau să 
revină din moment în moment. Trăgeam mereu cu urechea 
ca să desluşesc la timp paşii sau vocile lor. Dar agitat cum 
eram, fireşte că auzul nu-mi funcţiona chiar atât de perfect 
ca în condiţii de calm. 

Groapa se adâncea treptat. La peste un cot adâncime 
vârful cuţitului se întâlni scrâşnind cu o piatră. 0 scosei 
repede afară, apoi dădui de încă una dedesubt şi, în fine, 


văzui un lăcaş pătrat, îngrădit cu pietre lucioase, netede. Pe 
fundul lui, o bucată de piele groasă, împăturită! Da, acesta 
era testamentul lui Winnetou! Îl băgai în buzunar şi, cu o 
viteză nebună, mă apucai să astup iarăşi groapa. 

Treaba asta mergea mult mai repede decât săpatul. 
Răsturnai ţărâna la loc în groapă, o îndesai tare cu pumnii 
şi potrivii, tocmai bine deasupra brazda verde pe care o 
scosesem la început. Nimeni, oricât de ager la vedere, n-ar 
fi putut să descopere vreo urmă. 

Slavă Domnului, izbutisem! Cel puţin aşa mi se părea. 
Ascultai atent; nu se auzea nicăieri nici un zgomot. Aveam 
deci tot timpul să desfac pielea îndoită în formă de plic. 
Înăuntru mai era încă un asemenea plic cusut pe margini cu 
coarde de cerb. Tăiai cusăturile. Testamentul lui Winnetou 
apăru sub ochii mei: câteva foi de hârtie scrise des şi 
mărunt. 

Să-l ascund sau să-l citesc chiar acum? Ma întrebam în 
sinea mea. Adică de ce nu l-aş citi? Nu vedeam niciun 
motiv. Dacă Gates şi ai săi se întorc şi mă văd citind, cu ce- 
ar putea să-mi căşuneze? Doar nu ştiau despre ce e vorba. 
O scrisoare, nişte însemnări, atâta tot. În fond, cu ce drept 
şi-ar fi vârât nasul în intimităţile mele?! Şi chiar dacă mi-ar 
fi cerut o lămurire, îi puteam îmbrobodi după plac. 

Mă hotări! Deci să citesc, mai bine spus să sorb din ochi 
rândurile scrise de Winnetou. Căci el cu mâna lui trebuie să 
le fi aşternut. Klekih-petra îl învățase să scrie, după cum îl 
instruise în atâtea alte domenii. Numai că viteazul apaş nu 
prea avusese ocazia să se folosească de condei sau creion. Îi 
cunoşteam totuşi scrisul după nişte însemnări ce le făcuse 
în carnetul meu. Nu era un scris frumos, nici prea sigur, dar 
purta o amprentă personală. La prima vedere semăna cu 
caligrafia unui şcolar încă stângaci. 

Momentul mă copleşea. Mă aşezai şi despăturii foile. Da, 
nu încăpea îndoială, era scrisul lui. Literele aşternute cu 
grijă, la aceeaşi înălţime, păreau mai degrabă desenate. 
Când şi unde înşirase el toate aceste rânduri dese? Cât timp 


va fi închinat oare acestei migăloase munci? Ochii mei se 
împăienjeniră de lacrimi când începui să citesc: „Dragul 
meu frate! 

Tu trăieşti în timp ce Winnetou, care te-a iubit atât de 
mult, e mort. Dar sufletul lui se află acum în palma ta, 
pentru că e scris în aceste foi, Păstrează-le la piept, lângă 
inimă. 

Vei şti ultima dorinţă a fratelui tău roşu şi vei afla şi multe 
altele pe care nu trebuie să le uiţi. Dar mai întâi să-ţi spun 
ce-i mai însemnat. În faţa ochilor tăi nu se află singurul 
testament al lui Winnetou. El a mai lăsat unul în urechile şi 
în gândul războinicilor săi. Acesta însă e numai pentru tine. 

Vei găsi foarte mult aur şi vei face cu el ceea ce spiritul 
meu îţi porunceşte. Aurul a stat ascuns în Nugget-tsil, dar 
ucigaşul de Santer umbla să pună mâna pe el. De aceea 
Winnetou l-a luat de acolo şi l-a dus la Deklit-to, la apa 
întunecată, pe unde am trecut cândva amândoi. Caută de 
găseşte locul acela. Mergi călare prin Îndelcecil, prin 
pădurea de brazi, până la Te-şoş, la stânca ursului, unde 
apa se prăvale de sus. Acolo descaleci şi te urci... , 

Până aici ajunsei cu lectura când, deodată, un glas răsună 
în spatele meu. 

— Good-day, mister Shatterhand! Faci exerciţii de 
silabisire? 

Mă întorsei şi-mi dădui imediat seama că făcusem cea 
mai mare prostie din viaţa mea. La vreo zece paşi înapoia 
mea îmi lepădasem neglijent puştile şi cele două curci. 
Şedeam sprijinit de mormânt, cu spatele către drumul ce 
urca din vale, poziţie cu totul neavantajoasă şi explicabilă 
numai prin tulburarea ce mă cuprinse gândindu-mă la 
ultima dorinţă a lui Winnetou. Astfel nu observasem cum 
individul ce mi se adresa pusese mai întâi stăpânire pe 
armele mele, la care eu nici gând să mai pot ajunge, cu atât 
mai mult cu cât noul venit stătea cu mâna pe trăgaci. Şi 
omul acesta nu era altul decât... Santer! 


Dintr-un gest reflex îmi dusei repede mâinile la centură. 
Ei da, n-ar fi stricat să găsesc pistoalele la locul lor! Dar 
îngenunchind ca să sap groapa, mă despovărasem şi de 
centură şi de celelalte lucruri care ar fi putut să mă 
stingherească. Procedasem cu multă uşurinţă. Acum 
centura şi cuțitul odihneau alături în iarbă. Pentru moment, 
eram complet lipsit de apărare. Santer, observând gestul 
meu inutil, râse ironic şi mă avertiză: 

— Nici un pas, domnule şi lasă armele în pace dacă nu 
vrei să te împuşc imediat! Vorbesc foarte serios! 

Ochii lui mă fixau cu atâta turbare, încât nu mă îndoiam 
că era gata să tragă în mine. 

Deşi foarte surprins la început, redevenii totuşi stăpân pe 
fiinţa mea. Şedeam nemişcat şi îl priveam în ochi cu sânge 
rece. 

— În sfârşit, eşti al meu! rosti Santer cu satisfacţie. Mă 
vezi cum stau cu degetul pe trăgaci? O scurtă apăsare şi-ţi 
zboară creierii! În privinţa asta n-ai ce te îndoi. Prin 
urmare, să nu minţi, că altminteri te expediez la naiba! Cu 
tine nu merge să te slăbească omul din ochi. Mă aşteptai, 
nu-i aşa? 

— Deloc! răspunsei calm. 

— Ei da, credeai că am sa vin abia mâine seară. Ai 
calculat greşit. 

Ştia de calculul meu, deci vorbise între timp cu Gates şi 
ceilalţi. Dar unde întârziau ei?... Oricum, nu erau nişte 
ucigaşi, iar prezenţa lor mi-ar fi fost de folos, căci Santer - 
chiar dacă l-aş fi provocat - n-ar fi îndrăznit să mă lichideze 
de faţa cu ei. Şedeam deci ţeapăn, în timp ce banditul mă 
lămurea pe un ton de batjocură şi ura: 

— Mă duceam la Saltfork ca să-l informez pe Tangua în 
legătură cu pieirea câinelui de Winnetou; dar întâlnind 
întâmplător o ceată de kiowaşi am luat-o mai repede 
încoace. Jos îl văd pe Gates şi aflu despre un anume Jones 
care ar fi venit cu el. Cică are două puşti,. Una mare cât 
toate zilele şi alta mica. Asta m-a făcut să intru la bănuieli. I- 


am cerut să mi-l descrie exact pe individul cu pricina şi am 
înţeles imediat. O făcuseşi, ce-i drept, pe prostul cu el, 
jucaseşi teatru, dar am mirosit eu că „prostul” se cheamă 
Old Shatterhand. Am urcat încoace cu intenţia să mă 
ascund până te întorci de la vânătoare. Când colo, te găsesc 
aici. Straşnic mai săpai, stimabile! Te-am admirat cu toţii. 
Ce-i cu hârtiile din mâna ta? 

— O notă de plată a croitorului. 

— Câine, îţi permiţi să glumeşti cu mine?! Ce-i cu 
hârtiile? 

— 'Ţi-am mai spus: o notă de plată a croitorului. Vino şi 
vezi! 

— 'Ţi-ar conveni! Dar las' că te fac eu inofensiv! Ce vrei 
aici, la Mugworthills sau Nugget-tsil, cum îi spun apaşii? Ce 
cauţi? 

— Caut şi eu nişte comori. 

— Aha, mi-am închipuit. 

— Din păcate, însă, n-am găsit decât nota croitorului. 

— O s-o cercetez. Dracu te pune să-ţi vâri mereu nasul 
unde nu-ţi fierbe oala! Dar de data asta s-a terminat cu tine, 
s-a zis! 

— Sau cu dumneata. Căci unul din noi tot trebuie s-o 
păţească. Asta e sigur. 

— Potaie obraznică! Te pândeşte moartea şi tot mai 
mârâi? Dar degeaba îţi arăţi colții. [i-o repet: 

S-a zis cu tine! lar aurul după care umbli va fi al nostru! 

— N-aveţi decât să-l luaţi şi să-l roadeţi până vi se tocesc 
dinţii. 

— Nu-ţi bate joc! Spuneai tu că aurul nu mai e aici, dar 
hârtiile. Astea or să ne informeze exact. 

— Poftim, ia-le! 

— Las' că le iau, n-ai grijă! Dar bagă la cap ce-ţi spun: 
cum te mişti într-aiurea sau încerci sa mi te opui, trag! Cu 
altul m-aş opri la ameninţări. Tu, însa, eşti un afurisit; am să 
te împuşc fără ezitare. 

— Nu e nevoie s-o subliniez! Sunt oricum convins. 


— Bine că-ţi dai seama. Hei, voi de colo, veniţi şi legaţi-l! 

Gates, Clay şi Summer se iviră de după nişte arbori unde 
stătuseră ascunşi până atunci. Se apropiară încet de mine. 
Scoţând o curea din buzunar, Gates mi se adresă în chip de 
scuză: 

— Spre surprinderea noastră, am aflat, sir, că nu vă 
cheamă Jones, ci Old Shatterhand. De ce ne-aţi minţit? Aţi 
vrut să ne trageţi pe sfoară. Acum trebuie să vă legăm. Mai 
bine nu vă opuneţi, că tot nu ajută la nimic. Mister Santer 
vă împuşcă pe loc, nu încape îndoială. 

— Nu mai trăncăniţi! strigă Santer. lar tu lasă hârtiile jos 
şi întinde mâinile! 

Eram convins că mă aflu la cheremul lui. Nici nu-i trecea 
prin gând că de fapt eu îi sunt stăpânul. Trebuia doar să 
profit cât mai abil şi energic de situaţie. 

— Ei, ce faci? Executarea, că de nu, te împuşc! tună 
Santer. Aruncă hârtiile! 

Le lăsai să cadă. 

— Întinde mâinile! 

Aparent docil, întinsei mâinile către Gates, dar aşa fel, 
încât să-l oblig să se posteze între Santer şi mine. 

— Dă-te la o parte, Gates! îi strigă banditul. Ce-mi stai în 
dreptul puştii?! Dacă... 

Dar nu continuă, deoarece îi tăiai vorba într-un mod 
foarte nedelicat. În loc să mă lege Gates pe mine, îl apucai 
eu de mijloc, îl ridicai de jos şi-l zvârlii cu toată puterea 
asupra lui Santer. Acesta dădu să se ferească, dar era prea 
târziu. Îl izbii atât de tare, încât căzu la pământ şi puşca îi 
zbură din mână. Cât ai clipi, mă şi aflam lângă el; îi proptii 
genunchiul în piept şi dintr-un pumn îl ameţii bine de tot. 
Apoi, sărind în picioare, mă răstii la ceilalţi trei: 

— Iată dovada că sunt într-adevăr Old Shatterhand! Va să 
zică, aţi vrut să mă legaţi? Jos armele, că vă împuşc! 
Aruncaţi-le! Vorbesc şi eu cât se poate de serios! 

Îi smulsesem lui Santer pistolul de la brâu şi-l ţineam 
întins spre cei trei vajnici „westmen-i”. Drept care oamenii 


se executară. 

— Aşezaţi-vă colo, la mormântul fiicei lui Inciu-ciuna! Hai, 
pas alergător! 

Se duseră şi se aşezară repede la locul indicat, îi 
trimisesem tocmai acolo, ca să stea departe de armele lor. 

— Staţi liniştiţi! N-am să mă ating de voi, pentru că ştiu 
că aţi fost înşelaţi. Dar să n-o luaţi la picior, nici să vă daţi 
cumva la mine, că atunci e rău! 

— Măi, ce nenorocire, ce năpastă! se tânguia Gates, 
frecându-şi mădularele lovite. Nici nu ştiu când şi cum m- 
am trezit zburând ca o minge! Cred că mi-am frânt oasele. 

— Nu-i decât vina dumitale. În orice caz, fii atent să n-o 
păţeşti şi mai rău. De unde ai cureaua? 

— De la mister Santer. 

— Mai ai şi altele? 

— Yes. 

— Dă-le-ncoace! 

Îşi deşertă buzunarul şi mi le dădu, iar eu îl legai pe 
Santer de picioare şi cu mâinile la spate. 

— Aşa, cu ăsta am rezolvat. Doriţi să vă leg şi pe voi? 

— Nu, sir, mulţumesc, răspunse Gates plin de umilinţă. 
Mi-ajunge. Stau aici cât vă place. Nu mă mişc. 

— Foarte înţelept, căci eu, după cum vezi, nu prea ştiu de 
glumă. 

— Glumă? Ce să mai vorbim! Şi noi care vă credeam 
puitor de capcane... 

— Nu v-aţi înşelat prea mult. Un vânător adevărat 
trebuie să se priceapă în toate cele. Dar cu vânătoarea de 
adineauri cum staţi? Aţi împuşcat ceva? 

— Nici n-am tras măcar odată! 

— Ia uitaţi-vă la curcile mele! Dacă staţi cuminţi, până la 
urmă le frigeţi şi le mâncaţi. Sper să vă convingeţi în 
curând că acest Santer nu e omul cumsecade pe care l-aţi 
crezut, ci un ticălos fără pereche. O să vedeţi. Mi se pare 
că-şi revine. 


Santer începu să dea semne de trezie. Se dezmetici şi 
deschise ochii. Stăteam în faţa lui şi-mi strângeam catarama 
de la centură. Când îi văzu şi pe cei trei tovarăşi ai lui 
şezând dezarmaţi lângă mormântul lui Nşo-ci, banditul 
exclamă speriat: 

— Ce-i asta? Eu... Va să zică sunt legat! 

— Întocmai! îl asigurai eu. Situaţia s-a schimbat spre 
mulţumirea dumitale. Cred că n-ai nimic împotrivă. 

— Câine! urlă el ca ieşit din minţi. 

— Pst, nu-ţi agrava soarta. 

— Lua-te-ar dracii, bestie! 

— Te mai previn odată. Adineauri te-am lăsat să mă 
tutuieşti; aşa era situaţia, trebuia să înghit. Acum însă ai 
face foarte bine să te porţi mai politicos. 

Santer se uită întrebător la oamenii lui şi le strigă de 
departe: 

— Doar n-oţi fi pălăvrăgit?! 

— Nu, răspunse Gates. 

— Vă sfătuiesc să n-o faceţi nici de-aici înainte. 

— Ce s-a întâmplat? Despre ce anume le interzici să 
pălăvrăgească? Mă interesai eu. 

— Despre nimic. 

— Oho! Vorbeşte, că de nu, îţi deschid eu gura! Deci? 

— E vorba de nişte aur, făcu el ca şi când mi-ar mărturisi- 
o silit de împrejurări. 

— Aşa. Şi? 

— Adică de locul unde cred eu că se află nişte aur. Le-am 
spus-o şi lor şi mă temeam să nu fi pălăvrăgit. 

— Aşa e? îl întrebai pe Gates. 

— Da, răspunse acesta. 

— Şi de altceva nu-i vorba? 

— Nu. 

— Fii sincer! Vă atrag atenţia la tustrei că tot voi o să 
ieşiţi în pagubă dacă încercaţi să mă duceţi de nas. 

Gates şovăi câteva clipe, apoi mă asigură pe un ton 
convingător: 


— Puteţi să mă credeţi, sir. Nu-i nici o minciună. De aure 
vorba. 

— Şi totuşi nu te cred. Dumneata te prefaci doar că eşti 
sincer, iar Santer e perfidia întruchipată. Ei bine, n-o să vă 
meargă aşa! Te invit din nou să-mi spui adevărul, mister 
Gates. V-a pomenit Santer jos, când v-aţi întâlnit cu el, 
despre kiowaşi? 

— Da. 

— Era singur? 

— Absolut singur. 

— Zicea că s-a întâlnit pe drum cu kiowaşii? 

— Da. 

— Şi de aceea nu s-a mai dus la Saltfork? 

— Exact, nu s-a mai dus. 

— Kiowaşii erau mulţi? 

— Şaizeci. 

— Sub conducerea cui? 

— A lui Pida, fiul căpeteniei Tangua. 

— Acum unde se află? 

— Acasă, la corturile lor. 

— Nu minţi? 

— Deloc, sir! 

— Bine, mister Gates, fă cum vrei! Voința îl poate duce pe 
om la fericire sau îl poate nenoroci. Dacă mă minţi, vei 
regreta amarnic mai târziu. În ce priveşte aurul, degeaba v- 
aţi ostenit până aici. N-o să găsiţi nici un bob. Aurul s-a dus 
şi nu maie. 

Ridicai de jos testamentul, îl împăturii la loc în cele două 
plicuri de piele şi-l băgai în buzunar. 

— Se pare că mister Santer ştie mai bine ca 
dumneavoastră unde se află aurul, mi se adresă Gates. 

— Ştie mai mult decât nimic. 

— Dar dumneavoastră ştiţi unde-i acum? 

— Poate. 

— Atunci spuneţi-ne şi nouă. 

— Asta nu. 


— Vedeţi, sir? Nu ne doriţi folosul, ci paguba. 

— Doar aurul nu e al vostru! 

— O să fie. Mister Santer ne arată locul şi ne luăm fiecare 
partea noastră. 

— Cine să vi-l arate?! Păi Santer e în mâna mea! 

— Ce-i puteţi face? O să fie din nou liber. 

— Cam greu. Va plăti curând pentru toate crimele lui. 

La acestea, Santer izbucni într-un râs impertinent, îmi 
întorsei faţa la el. 

— Are să-ţi treacă pofta de râs! Ce crezi c-am să fac cu 
dumneata? 

— Nimic! rânji el. 

— Ce mă poate împiedica să-ţi zbor creierii? 

— Dumneata însuţi. Toată lumea ştie că Old Shatterhand 
nu ucide pe nimeni. Se teme. 

— Mă feresc să ucid. Dumneata însă ai merita să te 
împuşc pe loc şi pot să-ţi spun că, dacă te întâlneam acum 
câteva săptămâni, îţi astupam imediat gura. Dar între timp 
Winnetou a murit şi odată cu el am îngropat şi dorul de 
răzbunare. 

— Lasă vorbele meşteşugite! Nu poţi să-mi faci nimic, 
asta e! 

Ce neruşinat! Nu-mi explicam atitudinea lui decât prin 
tupeul care îi era propriu. Căci nu bănuiam ceea ce ştia el. 
Drept care, i-o întorsei cu tonul cel mai calm din lume: 

— Vorbeşte, provoacă-mă cât îţi place! Unul ca dumneata 
nu mă poate scoate din fire. Spuneam că răzbunarea a fost 
înmormântată odată cu Winnetou; dar una e răzbunarea şi 
alta pedeapsa... Fiecare crimă trebuie ispăşită. N-am să mă 
răzbun pe dumneata, dar de pedeapsă nu scapi. 

— Pshaw ! Zi-i pedeapsă ori răzbunare, tot un drac! Căci 
nu vrei să te răzbuni, dar mă pedepseşti, adică mă ucizi 
pesemne. Păi omorul e omor, ce te joci cu cuvintele! 

— Uite că greşeşti. Eu n-am să mă ating de viaţa 
dumitale. 'Tle duc până la fortul cel mai apropiat şi te dau pe 
mâna judecătorilor. 


— Zău? Vorbeşti serios? 

— Foarte serios. 

— Şi, mă rog, stimate domn, cum veţi face asta? 

— Treaba mea. 

— Ba e şi a mea, fiindcă îmi închipui că va trebui să ajung 
şi eu acolo. Cred însă că lucrurile se vor petrece invers. Am 
să te duc eu pe dumneata, nu dumneata pe mine. Or, eu 
sunt mai puţin evlavios, să ştii. Nici nu mă gândesc să 
renunţ la răzbunare. Aha, uite-i! Au şi venit! 

Banditul nu mai putea de bucurie. Şi nu fără motiv. Căci 
în clipa aceea un urlet asurzitor năvăli din toate părţile. O 
mulţime de kiowaşi cu feţele vopsite în culorile războiului 
veneau târâş ca şerpii, împresurându-mă. 

Deci Gates mă minţise. Santer îi chemase pe kiowaşi la 
Nugget-tsil. Aflând de moartea lui Winnetou, ei hotărâseră 
să prăznuiască fericitul eveniment chiar la mormintele 
tatălui şi surorii sale Nşo-ci. Astfel datina indienilor se 
împletise cu lăcomia şi cruzimea acestui neom, care mai 
avea şi satisfacția de a-l prinde tocmai aici, la Mugworthills, 
pe cel mai bun prieten al lui Winnetou şi legatarul 
testamentului său. 

Deşi lucrurile se întâmplaseră atât de neaşteptat, totuşi 
nu-mi pierdui cumpătul în nici un fel. La început, hotărât să 
mă apăr, scosei pistolul; apoi însă, văzându-mă înconjurat 
de şaizeci de inşi, renunţai şi-l băgai la loc. Să fug era 
imposibil; să opun rezistenţă ar fi fost în van. Puteam cel 
mult să-mi înrăutăţesc situaţia. Nu făcui decât să-i împing 
pe kiovaşii ce tăbărâseră asupra mea şi să strig cu glas 
tare: 

— Old Shatterhand e gata să se predea războinicilor 
kiowaşi! Unde-i tânărul vostru şef? Vreau să mă predau lui 
de bună voie! 

Roşii îmi dădură drumul căutându-l din ochi pe Pida, care 
încă nu se apropiase şi stătea după un copac. 

— De bună voie? făcu ironic Santer. Individul care se 
făleşte cu porecla Old Shatterhand n-are ce vorbi despre o 


aşa-zisă predare de bună voie. E obligat să se predea, 
pentru că altminteri îl ia dracu. Pe el, băieţi! 

Singur însă se feri să se apropie de mine, în timp ce 
kiowaşii, dându-i ascultare, se repeziră asupra mea cu 
mâinile goale, fără arme, voind să mă prindă de viu. 
Rezistai din răsputeri. Cu câţiva din ei măturai chiar 
pământul. Dar până la urmă n-aş fi fost în stare să ţin piept 
atâtor oameni dacă nu intervenea Pida cu glas poruncitor. 

— Lăsaţi-l în pace! Omul doreşte să mi se predea. N-are 
rost să-l loviți! 

Kiowaşii se dădură la o parte. Santer, însă, izbucni 
mânios. 

— De ce să-l cruţe? Ba să-i care la pumni cât or putea! Pe 
el! Vă poruncesc! 

Tânăra căpetenie se apropie atunci de bandit şi, cu un 
gest nu prea curtenitor, îl puse la respect. 

— Te-ai apucat să ordoni aici? Ştii cine e căpetenia 
acestor războinici? 

— Tu. 

— Şi tu cine eşti? 

— Sunt prietenul kiowaşilor: dorinţa mea se cade să fie 
luată în seamă. 

— Prieten? Cine te socoate astfel? 

— Tatăl tău. 

— Nu-i adevărat. langua, căpetenia kiowaşilor, nu s-a 
împrietenit niciodată cu tine. Eşti doar un alb căruia i-am 
îngăduit să stea în mijlocul nostru. 

Aş fi putut să profit de prilejul ce mi-l oferea acest schimb 
de cuvinte ca sa mă strecor din îngrămădeală şi să fug; 
probabil c-aş fi reuşit chiar să scap, căci indienii erau cu 
toţii atenţi la discuţia dintre Santer şi Pida; aproape că nici 
nu mă mai luau în seamă. Dar asta ar fi însemnat să-mi las 
armele acolo, ceea ce nu-mi convenea deloc. În fine, Pida 
veni spre mine şi rosti: 

— Old Shatterhand vrea să-l iau prizonier. Se va preda el 
în bună pace şi va lepăda toate lucrurile? 


— Da. 

— Şi se va lăsa legat? 

— Şi asta. 

— Bine. Atunci să-mi dea armele! 

Întrebările lui nu-mi displăceau. Însemna că-i e frică de 
mine. Îi dădui pistoalele şi cuțitul. Santer voi să ridice de jos 
carabina Henry şi doborâtorul meu de urşi. Interveni însă 
Pida. 

— De ce iei armele? Lasă-le jos ! 

— Nici gând să le las! Astea sunt ale mele. 

— Ba ale mele! 

— Ba nu, se îndărătnici Santer. 

— Old Shatterhand e prizonierul meu, deci armele lui 
trec asupra mea. 

— Şi cum l-ai prins, dacă nu datorită mie?! Doar era în 
mâinile mele! Nu renunţ nici la el, nici la carabina Henry! 

Atunci Pida ridică ameninţător dreapta şi porunci: 

— Lasă armele jos dacă-ţi spun! 

— Ba nu le las! 

— Luaţi-le! ordonă kiowaşul oamenilor săi. 

— Va să zică săriţi la mine?... făcu Santer, luând poziţie 
de apărare. 

— Hai repede! îi îndemnă Pida pe kiowaşi. Văzându-se 
încolţit, Santer lepădă puştile. 

— Poftim! Doar n-o să stea la voi până la sfârşitul lumii! 
Am să mă plâng lui Tangua. 

— N-ai decât, rosti Pida cu vădit dispreţ. 

I se aduseră puştile. Kiowaşii tocmai se apucaseră să-mi 
lege mâinile, când Santer se apropie şi se făcu din nou 
auzit. 

— Mă rog, armele păstraţi-le naibii, dar celelalte lucruri 
sunt ale mele. Uite astea, din buzunar... 

Şi întinse mâna spre buzunarul în care păstram 
testamentul lui Winnetou. 

— Înapoi! îl repezii cu. 


Probabil că tonul meu îl cam sperie pe bandit. Se dădu 
înapoi. Dar imediat se reculese şi rânji. 

— Obrăznicătura dracului! E prizonier, îşi vede moartea 
cu ochii şi tot mai latră ca dulăul legat de lanţ. Dar n-o să-ţi 
ajute, stimabile! Mie să-mi spui ce ai dezgropat adineauri şi 
ce-ai citit! 

— Încearcă de-mi ia hârtiile! 

— Fireşte că am s-o fac. Şi ai să crapi de ciudă când voi 
pune mâna pe comoara aceea. Dar va trebui să te 
resemnezi. 

Se apropie din nou şi dădu să-mi scoată testamentul din 
buzunar. Kiowaşii încă nu-mi legaseră de tot mâinile; abia 
de-mi petrecuseră cureaua în jurul uneia din încheieturi. 
Smucindu-mă fulgerător, îl apucai pe Santer de piept şi, 
repezindu-i un pumn în cap, îl făcui una cu pământul. Arăta 
ca şi când n-ar mai fi avut suflare în el. 

— Iluf! Iluf! luf! se mirară indienii din jur. 

— Hai, legaţi-mă! îi îndemnai cu, întinzând amândouă 
mâinile. 

— Old Shatterhand îşi merită într-adevăr numele, mă 
lăudă Pida, tânărul şef. Ce voia Santer de la tine? 

— O hârtie, îi explicai, fără să dau alte amănunte. 

— Parcă vorbea despre o comoară? 

— Pshaw! Habar n-are ce scrie în hârtia mea. Dar, la 
urma urmei, al cui prizonier sunt eu: al tău sau al lui? 

— Păi, al meu. 

— Atunci de ce-i dai voie să se atingă de mine şi să-mi ia 
lucrurile? 

— Războinicii roşii nu-ţi iau decât armele. Cu celelalte n- 
au ce face. 

— Şi asta înseamnă că lucrurile mele să încapă pe mâna 
unui mişel? Dar cine-i Old Shatterhand? Un băieţaş căruia 
orice haimana are dreptul să-i umble prin buzunare? Eu nu 
m-am predat decât lui Pida, cinstindu-l astfel ca pe un 
războinic şi conducător viteaz. Cu Santer n-aş face decât 
să-i dau un picior în dos! 


Indianul preţuieşte curajul şi hotărârea chiar dacă e 
vorba de cel mai înverşunat duşman al său. Or, eu nu aveam 
deloc reputaţia unui laş, iar când - pentru a-l salva pe Sam 
- fusesem nevoit să-l răpesc pe tânărul Pida, îl tratasem cu 
toate menajamentele. Acum contam pe această amintire a 
lui şi se dovedi imediat că nu mă înşelam. Privindu-mă fără 
pic de duşmănie, Pida vorbi: 

— Old Shatterhand e cel mai viteaz dintre vânătorii albi. 
În schimb ăsta, pe care l-ai doborât, are două limbi în gură 
şi cu fiecare spune într-alt fel; are şi două feţe 
schimbătoare. De aceea n-am să-i îngădui să-ţi umble prin 
buzunare. 

— Mulţumesc. Se vede că meriţi într-adevăr rangul de 
căpetenie şi că vei ajunge cândva printre cei mai străluciți 
războinici ai kiowaşilor. Un luptător cinstit îşi ucide 
duşmanul, dar nu-l umileşte. 

Vorbele mele îl umplură de mândrie şi o undă de regret îi 
învălui glasul. 

— Da, îl ucide... Old Shatterhand va trebui să moară. Va fi 
legat la stâlpul caznelor. 

— Chinuiţi-mă, omorâţi-mă! Nu voi scoate nici un geamăt. 
Dar pe ticălosul acesta să-l ţineţi departe de mine! 

După ce-mi legară mâinile, trebui să mă întind la pământ 
ca să-mi lege şi picioarele. Între timp, Santer îşi reveni şi, 
sculându-se de jos, mă izbi cu vârful cizmei strigând: 

— M-ai lovit, câine! Ai să mi-o plăteşti! Te sugrum! 

Şi se aplecă să mă strângă de gât. 

— Nu te atinge de el! interveni Pida răspicat. Îţi 
poruncesc! 

N-ai ce să-mi porunceşti! Câinele ăsta e duşmanul meu 
de moarte şi a cutezat să mă lovească. Las' că-l învăţ eu... 

Nu apucă însă să-şi termine fraza, căci pe neaşteptate îmi 
încordai genunchii şi-l izbii în piept cu amândouă picioarele. 
Lovitura fu atât de puternică, încât banditul se dădu peste 
cap şi rămase lat la pământ. Se dezmetici totuşi repede şi, 
de furie, începu să urle ca o fiară; încercă să se ridice şi să 


se arunce asupra mea, dar nu izbuti: nu-l ţineau picioarele. 
Până la urmă, într-un efort îndărijit, se sculă, scoase pistolul 
şi îl îndreptă asupra mea. 

— Ţi-a sunat ceasul! În iad cu tine, câine! Kiowaşul care 
se afla lângă el îl apucă brusc de mână şi glonţul scăpat din 
ţeava nimeri în gol. 

— De ce te bagi? se răsti Santer la indian. Eu fac ce 
vreau! Câinele ăsta m-a lovit şi m-a călcat în picioare. 
Trebuie să-l ucid! 

— Nu, n-ai să faci ce vrei, interveni Pida apropiindu-se şi 
prinzându-l vârtos de braţ. Old Shatterhand e prizonierul 
meu. Nimeni n-are vreun drept să se amestece. Eu şi numai 
eu îi hotărăsc soarta. 

— Dar şi eu am o răfuială cu el. Şi încă una veche de tot. 

— Asta nu mă priveşte. I-ai făcut unele servicii tatălui 
meu, pentru care ţi-a îngăduit să rămâi printre noi. Asta-i 
totul. Bagă-ţi deci minţile în cap şi nu te atinge de Old 
Shatterhand, că altminteri te omor cu mâna mea! Înţelegi? 

— Păi, atunci ce facem cu el? întrebă Santer intimidat. 

— Ne vom sfătui şi vom vedea. 

— Ce mai e de sfătuit? Totul e limpede. 

— Cum adică; limpede? 

— Trebuie ucis. 

— Îl vom ucide. 

— Şi când? Doar aţi venit încoace ca să sărbătoriţi 
moartea lui Winnetou, cel mai aprig duşman al vostru! Nici 
că s-ar putea sărbătoare mai frumoasă decât chinuindu-l şi 
omorându-l chiar aici pe Old Shatterhand, care i-a fost cel 
mai apropiat prieten! 

— Asta n-o putem face. 

— De ce? 

— Trebuie să-l ducem la corturile noastre. 

— Nu văd ce nevoie ar i. 

— Trebuie să-l înfăţişăm lui Tangua, părintele meu. Old 
Shatterhand i-a sfărâmat cândva genunchii. Numai Tangua 
poate hotări în ce fel să moară. 


— Prostie! Să vă căraţi cu el până la corturi... Mare 
prostie! 

— Taci! Pida, căpetenia kiowaşilor, nu spune prostii! 

— Dar nu pricepi că?... 

— N-am ce pricepe! 

— Nu ştii că acest Old Shatterhand a mai fost prins în 
multe rânduri şi de fiecare dată a scăpat prin şiretlic? Dacă- 
| căraţi până la corturi, scapă din nou. 

— Lasă, n-ai grijă! O să-i dăm cinstea ce se cuvine unui 
războinic încercat, dar nu-l vom slăbi din ochi. Degeaba s-ar 
gândi la fugă! 

— Fir-ar al naibii! Să-l mai şi trataţi ca şi când ar fi ceva 
de capul lui! Rămâne doar să-i împletiţi cununi de laur şi să- 
i agăţaţi medalii de piept! 

— Nu înţeleg ce spui. Nu ştiu ce-s alea cununi de laur şi 
medalii. Dar Pida, căpetenia kiowaşilor, ştie un lucru: cu Old 
Shatterhand se cade să ne purtăm altfel decât ne-am purta 
cu tine dac-ai fi prizonier. 

— Frumos! M-am lămurit. Deşi am drepturi mari asupra 
lui, totuşi eram gata să renunţ. Ziceam că vi-l las, să-l 
pedepsiţi voi. Dar se schimbă socoteala. Dacă aveţi de gând 
să vă purtaţi cu el ca şi cum ar fi cogeamite om de seama, 
atunci lăsaţi că-i fac eu zile fripte! Pe voi poate să vă înşele 
şi să scape. Eu, însă, am să veghez şi am să i-o plătesc cu 
vârf şi îndesat. Merg şi eu până la corturi. 

— N-am să te opresc, dar îţi mai spun odată: nu te atinge 
de el, că mori de mâna mea. Şi acum, gata! E timpul să ne 
sfătuim şi să hotărâm ce-i de făcut. 

— Nu e nevoie de sfat. Vă spun eu ce să faceţi. 

— Păstrează părerile pentru tine. Doar nu te-a ridicat 
nimeni în sfatul bătrânilor şi al înţelepţilor. 

Şi Pida îi întoarse spatele. Alese pe câţiva dintre 
războinicii mai în vârstă şi se aşeza cu ei la sfat. Ceilalţi 
stăteau în jurul meu şi discutau în şoaptă. Păreau bucuroşi 
şi mândri că mă predasem în mâinile lor. Schingiuirea şi 


omorârea lui Old Shatterhand ar fi fost pentru ei un titlu de 
glorie invidiat de toate celelalte triburi. 

Mă prefăceam că nu-i iau în seamă, căutând să citesc însă 
pe chipurile lor cum mă apreciază şi ce sentimente au faţă 
de mine. Ceea ce constatam nu aducea deloc a duşmănie, a 
ură pătimaşă. Altădată, pe când nu eram încă atât de vestit 
şi-l schilodisem pe Tangua pentru tot restul zilelor, ura lor 
trebuie să fi fost fără margini. Dar de atunci trecuseră ani. 
Îndârjirea lor se potolise treptat, iar eu ajunsesem celebru, 
dovedind în repetate rânduri că ştiu să preţuiesc oamenii în 
mod egal, fie ei albi, fie roşii. Poate doar Tangua să-mi fi 
păstrat o ură neîmpăcată - lucru firesc, judecând după 
nenorocirea ce-i provocasem. Că vina era numai a lui, asta 
n-ar fi recunoscut-o, desigur, nici în ruptul capului. 

Faptul că odinioară, capturându-l pe Pida, mă purtasem 
cu el - deşi duşman - cu deosebită blândeţe, nu prea se 
putea să nu atârne în judecata lor. Ei mă priveau nu ca pe 
un alb oarecare, ce a îndrăznit să-l schilodească pe Tangua, 
ci ca pe vestitul Old Shatterhand. S-ar putea spune că mă 
priveau deci cu mult respect. Totuşi, nu trebuia să-mi fac 
iluzii în ce priveşte soarta mea. Stima rămâne stimă; la 
îndurare însă nu mă puteam aştepta. Ba mai curând l-ar fi 
iertat pe oricare altul în locul meu; pentru că prinderea şi 
osândirea lui Old Shatterhand avea să-i înalțe mult în ochii 
celorlalte seminţii indiene. Eram hărazit unei morţi la 
stâlpul caznelor. Şi precum albii se duc plini de aşteptare la 
teatru spre a face cunoştinţă cu opera unui dramaturg sau 
compozitor, tot astfel - chiar cu mai multă curiozitate - 
aşteptau kiowaşii să vadă cum va îndura Old Shatterhand 
caznele la care va fi supus. 

Deşi conştient de acest adevăr, nu eram stăpânit nici de 
frică, nici de îngrijorare. Din câte situaţii aparent fără ieşire 
nu scăpasem până atunci! De ce să mă fi lăsat tocmai acum 
pradă deznădejdii, socotindu-mă iremediabil pierdut? Omul 
trebuie să spere până în ultimul ceas, acţionând, fireşte, cu 
toată energia de care e capabil pentru a-şi împlini propria 


speranţă. Doar cine nu posedă această forţă se poate 
considera într-adevăr răpus. 

Santer se aşeză lângă Gates şi ai săi, vorbindu-le! E cu 
glas scăzut şi stăruitor. Bănuiam despre ce e vorba. 
Oamenii mai auziseră de mine, ştiau deci că nu sunt un 
nemernic. În consecinţă, purtarea lui Santer faţă de mine îi 
cam revolta. Probabil că se adăugau şi mustrările de 
conştiinţă căci - urmându-l docil pe Santer - eimă 
minţiseră grav şi-mi tăinuiseră apariţia kiowaşilor. Erau 
deci direct vinovaţi că ajunsesem să mă predau şi, nefiind 
totuşi nişte oameni fără scrupule, regretau acum gestul lor 
infam. De aceea Santer se ostenea să prezinte lucrurile în 
aşa fel încât el să apară în ochii lor basma curată. 

Sfatul kiowaşilor nu dură mult. Participanţii se ridicară 
toţi în picioare, iar Pida se adresă cu glas tare oamenilor 
săi: 

— Războinicii kiowaşi nu vor rămâne aici. Mâncăm şi 
pornim de îndată spre corturile noastre. Pregătiţi-vă deci 
de drum! 

Eu mă aşteptasem la această hotărâre, nu însă şi Santer, 
care cunoştea prea puţin obiceiurile şi mentalitatea 
indienilor. Banditul sări de la locul lui şi se adresă lui Pida: 

— Cum vine asta? Vreţi să plecaţi? Doar ne-am înţeles să 
mai stăm câteva zile! 

— Parcă odată se întâmplă să te înţelegi într-un fel şi pe 
urmă să se schimbe lucrurile? făcu tânărul şefi. 

— Păi, cum rămâne cu sărbătorirea morţii lui Winnetou? 

— O sărbătorim noi altă dată. 

— Când? 

— Va hotări Tangua. 

— Nu înţeleg de ce aţi dat totul peste cap... 

— Şi crezi c-ar trebui să-ţi dau socoteală?! Dar hai să-ţi 
spun, ca să audă şi Old Shatterhand. 

Şi, întors mai mult spre mine decât spre Santer, continuă: 

— Când veneam încoace ca să ne bucurăm de moartea lui 
Winnetou, mai-marele peste câinii de apagşi, atunci noi nu 


ştiam că prietenul şi fratele său Old Shatterhand va cădea 
în mâinile noastre. Căzând el, izbânda noastră e şi mai 
mare. Winnetou ne-a fost fără îndoială, duşman, dar să nu 
uităm că era totuşi din neamul nostru, pe când Old 
Shatterhand e şi duşman şi din neamul albilor! Moartea lui 
ne va bucura chiar mai mult decât aceea a lui Winnetou. Fiii 
şi fiicele kiowaşilor vor avea deci prilejul să prăznuiască în 
acelaşi timp două sărbători. Aici însă nu se află decât puţini 
războinici, iar eu sunt prea tânăr ca să hotărăsc de capul 
meu când şi în ce fel va muri Old Shatterhand. Va trebui ca 
pentru asta să se adune toţi kiowaşii şi Tangua, cel mai 
mare şi mai bătrân dintre conducători, să-şi spună cuvântul, 
să hotărască. Ce avem de făcut. De aceea plecăm de îndată 
spre corturi. Fraţii şi surorile noastre trebuie să afle cât mai 
degrabă ce s-a întâmplat. 

— Dar nicăieri nu e un loc mai potrivit ca aici ca să-l 
supunem pe Old Shatterhand la chinurile morţii. L-aţi ucide 
chiar la mormântul acelora pentru care v-a purtat atâta 
duşmănie. 

— Înţeleg. Dar am hotărât noi oare ca să-l ucidem într-alt 
loc? Parcă nu putem să ne întoarcem? 

— N-o să puteţi. Iangua va trebui să fie de faţă. Or, elnu-i 
în stare să se ţină pe cal. 

— O să-l aducem cu o pereche de cai. Ştie el ce şi cum. 
Iar Old Shatterhand va fi îngropat aici. 

— Chiar dacă-l vom ucide la Saltfork? 

— Da. 

— Şi-o să-l căraţi încoace? 

— Desigur. 

— Şi cine-o să facă treaba asta? 

— Eu. 

— Nu înţeleg nimic. Ce-i nevoie ca un războinic întreg la 
minte să se ostenească atâta cu hoitul unui câine alb? 

— Am să-ţi răspund, nu de alta, dar pentru că nu strică 
să-l cunoşti mai bine pe Pida, şeful cel tânăr al kiowaşilor. Şi 
Old Shatterhand să asculte şi să afle cu acest prilej câtă 


recunoştinţă îi port pentru faptul că nu m-a omorât mai 
demult, ci m-a lăsat liber în schimbul unui prizonier alb. 

Şi adresându-se din nou, mai curând mie decât lui 
Santer, urmă: 

— Old Shatterhand ne duşmăneşte într-adevăr, dar e un 
duşman cu inima bună. La Rio Pecos el ar fi putut să-l ucidă 
pe langua şi nu l-a ucis. l-a zdrobit numai genunchii. Aşa s- 
a purtat întotdeauna. De aceea oamenii roşii se cade să-l 
cinstească. El va muri, desigur, dar nu oricum, ci ca un 
mare viteaz. Îndurând cele mai grele chinuri ce i-au fost 
date cândva unui om să îndure, dânsul nu va geme şi nu se 
va tângui. Apoi, după ce va muri, trupul lui nu va fi mâncat 
de peşti, nici de vulturi sau de lupi. O căpetenie ca dânsul 
trebuie să-şi aibă lăcaşul său de veci spre cinstea celor care 
l-au înfrânt. Şi unde va trebui să fie mormântul? Ştiu din 
auzite că Nşo-ci, frumoasa fiică a apaşilor, i-a dăruit cândva 
inima ei înflăcărată. De aceea trupul lui va fi să odihnească 
lângă al ei, pentru ca şi spiritele lor să-şi fie aproape în 
veşnicile plaiuri ale vânătoarei. Astfel îi mulţumeşte Pida 
celui care l-a cruțat cândva. Fraţii mei roşii mi-au ascultat 
cuvintele. Oare suntem cu toţii într-un acelaşi gând, sau nu? 

Îşi plimbă privirea întrebător peste chipurile kiowaşilor. 

— Howgh! Howgh! Howgh! Veni aprobarea din toate 
gurile. 

Fără îndoiala că acest Pida era un tânăr neobişnuit şi, 
ţinând seama de mediul în care trăia, chiar un caracter 
nobil. Că vorbea cu atâta siguranţă despre moartea mea, 
aceasta nu mă impresiona prea mult; dar că-mi rezerva un 
sfârşit atât de sublim, menit să-mi sporească, faima de erou, 
aceasta mă obliga într-adevăr la recunoştinţă. Iar grija lui 
de a mă aşeza după moarte lângă Inciu-ciuna şi Nşo-ci 
vădea un suflet sensibil, duios, bineînţeles în raport cu felul 
de a fi al altor băştinaşi. 

În timp ce războinicii îşi exprimau zgomotos aprobarea, 
Santer izbucni în râs şi mă apostrofă: 


— Felicitările mele, stimabile! Ce poate fi mai plăcut 
decât să te însori în veşnicele plaiuri ale vânătoarei cu o 
frumuseţe indiană! Zău că m-aş bucura barem cu o 
invitaţie, dacă nu mi-e dat să-i fiu eu mire. Mă pofteşti, ce 
zici? 

Măgarul nu merita nici o replică. Ţinut totuşi să-l 
avertizez. 

— De invitaţie nu va fi nevoie: vei fi acolo înaintea mea. 

— Ba nu zău! Ţi-ai pus în gând să fugi? Bine că mi-o spui 
pe şleau. Voi avea eu grijă de tine, te asigur. 

Indienii se ridicară apoi îndreptându-se spre caii ce 
staţionau în vale. Mie îmi sloboziră picioarele şi mă legară 
în schimb de doi indieni care mă flancau. Aşa trebuia să 
merg până jos. Pida îşi agăţă de umeri amândouă puştile 
mele. În urma lui veneau banditul de Santer împreună cu 
ceilalţi trei albi care-şi duceau caii de dârlogi; pe al meu îl 
ducea un kiowaş. 

Jos, poposirăm din nou. Indienii aprinseră un foc şi se 
apucară să frigă nişte vânat. In sacii lor de merinde aveau şi 
pastrama. Îmi oferiră şi mie ditamai porţia, pe care cu greu 
o putui dovedi. O înghiţii însă toată pentru că trebuia să-mi 
păstrez forţa fizică. Pe timpul mesei kiowaşii îmi scoaseră 
legăturile de la mâini; în schimb, mă păzeau cu atât mai 
vârtos. Nici vorbă nu putea fi de o evadare. Apoi, după ce 
toată lumea termină de mâncat, mă legară strâns pe calul 
meu. Şi astfel pornirăm la drum spre corturile kiowaşilor. 

Ajunşi în câmp, aruncai o ultimă privire spre Nugget-tsil. 
Oare aveam să mai revăd totuşi mormintele bravului Inciu- 
ciuna şi al gingaşei Nşo-ci? Speram. Trebuia să sper în 
viaţă. Căci mort degeaba m-ar mai fi adus Pida încoace. 
Morţii nu mai pot vedea. 

Drumul spre Saltfork, lângă Red River, e cunoscut 
cititorului. Nu e nevoie deci să-l mai descriu. De altfel, nici 
vreo întâmplare mai aparte n-aş avea de relevat. Kiovaşii 
mă păzeau cu toată sârguinţa. Şi chiar dacă n-ar fi făcut-o, 
încă n-aş fi putut evada din cauza lui Santer care - aşa cum 


făgăduise îmi purta de grijă fără răgaz, căutând cu un zel 
diabolic să-mi împovăreze drumul, să mă calce pe nervi, să 
mă umilească. Eforturile sale erau însă cu totul zadarnice. 
Eu nu dădeam nici o atenţie persecuțiilor şi provocărilor 
sale. Dimpotrivă, eram de un calm imperturbabil şi nu-i 
răspundeam la nimic în nici un fel. Iar Pida, la rândul lui, nu 
permitea să mi se îngreuneze situaţia mai mult decât era 
necesar. 

Gates, Clay şi Summer aproape că nici nu erau luaţi în 
scamă de indieni; se ţineau de Santer şi atât. Vedeam însă 
c-ar fi dorit să stea de vorbă cu mine, ceea ce Pida nu le-ar 
fi refuzat. În schimb Santer căuta să împiedice orice contact 
dintre noi. Făcea el cum făcea ca oamenii să nu se apropie 
de mine şi să nu am prilejul de a-i lămuri asupra persoanei 
mele. De altfel, nici nu-i trata ca pe nişte camarazi. Era clar 
că, după ce l-ar fi ajutat să descopere comoara, banditul s- 
ar fi descotorosit de ei. Nu s-ar fi sfiit de loc să mai lichideze 
trei oameni! Acum însă situaţia se schimbase. Banditul ştia 
desigur chiar din gura lor că Winnetou - după afirmaţiile 
mele - şi-a mutat nuggeţii în altă parte. Iar hârtiile pe care 
le văzuse la mine păreau să-i confirme acest lucru. Or, dacă 
aurul nu mai era acolo, ce rost ar fi avut să-l mai caute? 
Prin urmare, nici de ajutorul celor trei inşi nu mai avea 
nevoie. Gates, Clay şi Summer deveniseră, aşadar, o povară 
de care s-ar fi descotorosit fără nici un regret. Dar cum? 
Să-i expedieze pur şi simplu? Nu. Vrând-nevrând, trebuia 
să mai tolereze prezenţa lor până se ivea un prilej nimerit. 

E lesne de înţeles că toată atenţia îi era concentrată 
asupra testamentului. Nu avea altă dorinţă mai mare decât 
să intre în posesia lui. Să-mi ia hârtiile cu forţa? S-ar fi opus 
Pida. Nu avea deci decât una din două căi de ales: ori să mi 
le fure în timpul somnului, ori, ajungând la kiowaşi, să-l 
determine pe Tangua să mi le ia. Nu i-ar fi fost de loc greu 
să-şi ajungă scopul pe una din aceste căi. Testamentul era 
tot în buzunarul meu. În ce alt loc l-aş fi putut ascunde? 
Poate în căptuşeală. Dar pentru asta ar fi trebuit să fiu 


singur şi cu mâinile libere. Cât priveşte cealaltă cale, Santer 
îi făcuse destule servicii lui Tangua pentru că bătrânul şef 
să-i fie îndatorat. Acesta s-ar lăsa deci uşor convins să-mi ia 
hârtiile şi să i le cedeze banditului. De fapt, problema 
testamentului era singura ce-mi dădea dureri de cap. Nu 
mă preocupau nici persoana, nici viaţa mea. Toate 
gândurile mele roiau în jurul acestor hârtii lăsate de bunul 
meu prieten Winnetou. 

Corturile kiowaşilor se aflau în locul ştiut, adică la 
întâlnirea dintre Saltfork şi Red River. Îl traversarăm pe 
acesta din urmă într-un punct unde apa era mai scăzută. 
Apoi, când mai rămăseseră doar puţine ore de mers, Pida 
expedie doi curieri care să anunţe sosirea noastră. Câtă 
zarvă şi bucurie trebuie să fi stârnit printre kiowaşi vestea 
că Old Shatterhand fusese făcut prizonier! 

Ne aflam încă în plină prerie şi încă nu se zărea pădurea 
răspândită pe malurile celor două râuri, când ne şi 
întâmpinară călăreţi, venind valvârtej câte doi, câte trei, 
după cum apucaseră să-şi mâie caii. Goneau nebuneşte, 
fiecare dorind să-l vadă cel dintâi pe faimosul Old 
Shatterhand. 

Călăreţii, cum ajungeau în dreptul meu, scoteau câte un 
strigăt ascuţit în semn de salut şi, după ce mă priveau o 
clipă, se orânduiau în urma coloanei noastre. Nimeni nu se 
înghesuia să mă vadă de aproape, să mă pipăie, cum ar face 
curioşii din lumea civilizată. Nu. Indienii sunt mult prea 
sobri pentru a-şi manifesta astfel interesul sau emoția de 
care sunt cuprinşi. 

În felul acesta eşalonul nostru creştea într-una fără ca eu, 
să fiu câtuşi de puţin incomodat. Iar când în cele din urmă 
zărirăm pădurea care aici, pe malul lui Saltfork, nu alcătuia 
decât o fâşie îngustă, eram însoţiţi de aproape patru sute 
de indieni, toţi bărbaţi, în puterea vârstei. În ce priveşte 
satul kiowaşilor, acesta mai crescuse în ultimul timp şi ca 
întindere şi ca număr de locuitori. 


Printre copaci se înălţau sumedenie de corturi în care 
desigur că nu era nimeni în acea clipă. Toată lumea ieşise 
afară să ne vadă. Femei bătrâne şi tinere, adolescenţi, fete, 
copii - toţi căscau ochii la noi. Nefiind obligaţi să păstreze 
rezerva gravă şi tăcută a războinicilor, aceştia făceau o 
asemenea larmă asurzitoare încât, dacă n-aş fi fost cu 
mâinile legate, mi-aş fi astupat numaidecât urechile. Ţipau, 
chiuiau, urlau, râdeau zgomotos, pe scurt, făceau un 
tărăboi grozav, demonstrând cât de mult îi bucură apariţia 
mea ca prizonier. 

La un moment dat Pida, care călărea în faţă, ridică un 
braţ şi făcu semn de linişte. Larma încetă imediat. La un al 
doilea semn călăreţii alcătuiră din mers un semicerc. Eu 
veneam legat pe cal şi flancat de câte un kiowaş. Santer, 
înghesuit în mulţimea călăreţilor, se ostenea să-şi taie drum 
spre noi. Pida însă nu-i acorda nici un fel de atenţie. 

Ne apropiarăm astfel de un cort mare, împodobit cu pene 
în vârf. La intrare şedea cam într-o rână, chinuit şi chircit, 
însuşi Tangua. Îmbătrânise mult. Ajunsese ca un schelet şi 
parul îi albise de tot. Numai ochii scufundaţi în orbite 
fulgerară la vederea mea ca două pumnale reci. Mocnea în 
ei o veche şi năprasnică ură. 

Pida sări de pe cal şi războinicii, descălecând la rândul 
lor, se adunară ca să audă primirea ce mi-o face bătrânul 
şef. Coborându-mă de pe cal, îmi dezlegară numai 
picioarele, ca să pot sta drept. Eram şi eu destul de curios 
să aud primul cuvânt al lui Tangua, dar acesta nu se grăbi 
deloc. 

Mai întâi mă măsură îndelung şi de repetate ori cu nişte 
ochi crânceni care, mărturisesc, m-ar fi speriat într-adevăr 
dacă n-aş fi fost pregătit să-i înfrunt. Apoi îşi plecă 
pleoapele. Nimeni nu suflă un cuvânt. Se lăsase o liniştea 
grea, întreruptă doar din când în când de fornăitul cailor. 
Ca să spun drept, nu mă prea simţeam în apele mele. Îmi 
venea să sparg eu tăcerea aceasta cruntă, chinuitoare. Dar 


în cele din urmă Tangua, fără să deschidă ochii, rosti apăsat 
şi solemn: 

— Floarea tânjeşte după rouă. Tot aşteptând-o zadarnic, 
se apleacă şi se ofileşte. Gata-gata să moara, când iată că 
rouă se arată în sfârşit! 

Tăcu apoi un răstimp până să reia. 

— Bivolul scormoneşte zăpada sub care nu se arată nici 
un fir de iarbă. Mugeşte flămând şi cheamă primăvara, dar 
în zadar; slăbeşte apoi şi cocoaşa i se moaie, puterile îi 
scad, aproape să-şi dea sufletul. Şi iată că adie un vânt 
călduţ: se apropie primăvara. 

Urmă o nouă pauză. 

Ce făptură ciudată mai e şi omul! Indianul acesta m-a 
umilit şi m-a batjocorit ca nimeni altul, m-a urmărit cu ura 
lui feroce, căutând să mă ucidă. Care a fost răspunsul meu? 
L-am tratat cu îngăduinţă. În loc să-l omor, i-am zdrobit 
numai genunchii. Şi asta silit de împrejurări! Şi iată-l acum 
în faţa mea, o ruină, numai piele şi os, cu glasul stins, 
hârâit, venind parcă din adâncul unei hrube. Şi ce simţeam 
de astă dată? Îl compătimeam, regretam sincer întâmplarea 
care m-a făcut să-l schilodesc, deşi îmi era clar că bătrânul 
arde de patima răzbunării. Stătea cu ochii închişi ca într-un 
extaz. Îl covârşea clipa aceasta în care i-a fost dat în sfârşit 
să-şi potolească setea de sânge. Da, omul e într-adevăr o 
fiinţă plină de ciudăţenii... 

Ghemuit, cu faţa încremenită şi abia mişcându-şi buzele, 
bătrânul şef vorbi din nou. 

— Tangua era floarea, era bivolul flămând. El a dorit şi a 
chemat răzbunarea. Şi ea nu venea. Şi Iangua se stingea 
din lună-n lună, din săptămână-n săptămână, din zi în zi. Şi 
răzbunarea zăbovea mereu. Şi Tangua îmbătrânea şi 
moartea îl pândea din ce în ce mai lacoma. Şi iată că ceasul 
răzbunării a sosit! 

Şi spunând acestea, bătrânul deschise ochii mari, se 
ridica pe cât îi îngăduia şubrezenia picioarelor, întinse 


amândouă mâinile spre mine cu câteşicinci degetele 
răşchirate şi strigă ca ieşit din minţi: 

— Da, ceasul a sosit! E aici! Ochii mei văd răzbunarea! 
Eh, cum ai să piei, câine! Cum ai sa crapi! 

Se prăbuşi apoi epuizat şi închise din nou ochii. Nimeni 
nu se încumeta să spargă tăcerea. Nici măcar Pida, fiul său. 
Abia după un răstimp destul de lung bătrânul îşi înălţă 
iarăşi pleoapele şi întrebă: 

— Cum de-a căzut în mâinile voastre acest broscoi 
împuţit? Povestiţi-mi! 

Santer nu lăsă să-i scape ocazia. Căutând s-o ia înaintea 
lui Pida, deşi acesta era singurul în drept să vorbească, 
banditul se oferi grăbit: 

— Eu ştiu cel mai bine. Să spun? 

— Vorbeşte! 

Santer începu să povestească, arogându-şi cu neruşinare 
tot meritul. Nimeni nu protestă. Pida era prea mândru ca s- 
o facă, iar mie puţin îmi păsa de lăudăroşenia banditului. La 
sfârşit, Santer adăugă în chip de concluzie: 

— Aşadar, numai datorită mie vă puteţi răzbuna în sfârşit 
de acest nemernic. Recunoşti? 

— Da, încuviinţă bătrânul. 

— Atunci îmi împlineşti o dorinţă? 

— Dacă pot. 

— Sigur că poţi. 

— Ce anume? 

— Am nevoie de nişte hârtii pe care le ţine Old 
Shatterhand în buzunar. 

— Le-a luat de la tine? 

— Nu. 

— Atunci ale cui sunt? 

— Oricum, nu sunt ale lui. Eu m-am dus să le caut la 
Mugworthills, dar din păcate le-a găsit el mai înainte. 

— Bine, ale tale să fie! Scoate-i-le din buzunar. 

Santer, fericit că obținuse această hotărâre, se apropie 
de mine. Eu stăteam liniştit, nu mă mişcăm. Doar cu ochii îl 


fixam ameninţător. Banditul se cam sperie. 

— Aţi auzit, sir, ordinul căpeteniei? mi se adresă el. 

De astă dată nu mă mai tutuia, ba îmi spunea chiar sir, eu 
însă nu-i dădui nici un răspuns. 

— Mister Shatterhand, stărui el, cel mai bun lucru ar fi să 
nu vă împotriviţi. Staţi cuminte să vă caut în buzunar. 

Se apropie şi mai mult şi întinse mâna. Atunci, deşi cu 
mâinile legate, îi repezii amândoi pumnii sub bărbie, încât 
banditul zbură cât colo şi căzu icnind la pământ. 

— Iuf! exclamară câţiva indieni cu o nuanţă de bucurie în 
glas. 

Dar Tangua era de altă părere. El strigă foc de mânios: 

— Legat şi tot se împotriveşte, câinele! Ia faceţi să nu se 
mai poată mişca deloc şi scoateţi-i hârtia din buzunar! 

De data asta Pida îşi ieşi din muţenie: 

— Părintele meu, marea căpetenie a kiowaşilor, e înţelept 
şi judecă cu dreptate, dar să asculte şi glasul fiului său. 

Dacă până atunci bătrânul vorbise parcă întors către 
sine, ca într-o stare de transă, acum - îndreptându-şi ochii 
spre fiul său - chipul i se lumină ca prin farmec şi glasul i se 
limpezi. 

— De ce vorbeşte fiul meu astfel? Oare Santer nu cere pe 
drept ceea ce cere? 

— Nu. 

— De ce? 

— Nu Santer, ci noi l-am luat prizonier pe Old 
Shatterhand, care nici nu s-a împotrivit măcar şi n-a lovit pe 
nimeni. S-a predat de bună voie. Mie mi s-a predat. Şi 
atunci al cui prizonier e dânsul? 

— Al tău. 

— Ale cui trebuie să fie deci calul şi armele lui şi toate 
celelalte lucruri? 

— Ale tale. 

— Într-adevăr, aşa e drept. A mea e toată prada. Şi 
atunci, cum vine Santer să ceară pentru el acele hârtii? 

— Fiindcă sunt ale lui. 


— Cum ale lui? S-o dovedească! 

— Păi, cică a fost la Mugworthills ca să le caute acolo, dar 
Old Shatterhand i-a luat-o înainte. 

— Dacă s-a dus să le caute înseamnă că ştia şi ce scrie în 
ele. E adevărat, tată? 

— Adevărat. 

— Să spună atunci Santer ce scrie în hârtiile acelea! 

— Bine, să-l ascultăm. Dacă va şti, înseamnă că sunt ale 
lui. 

Cererea aceasta îl puse pe Santer în mare încurcătură, 
îşi putea uşor imagina că e vorba de aurul care fusese 
ascuns la Nugget-tsil. Dar dacă totuşi hârtiile se refereau la 
altceva? Atunci s-ar fi dat de gol. Şi apoi, parcă-i convenea 
să divulge adevărul adevărat? Taina cu aurul trebuia să 
rămână numai a lui. De aceea căută să ameţească lucrurile. 

— Ceea ce scrie acolo n-are însemnătate pentru nimeni 
afară de mine. Iar hârtiile sunt ale mele, asta o vedeţi chiar 
din faptul că m-am dus să le iau de la Mugworthills. Numai 
întâmplarea a făcut ca Old Shatterhand să le găsească 
înaintea mea. 

— Ai vorbit cu înţelepciune, hotări Tangua. Vei primi 
hârtiile; sunt ale tale. 

Sosise şi pentru mine momentul să intervin, mai ales că 
Pida părea resemnat. Rostii calm şi cu hotărâre: 

— Într-adevăr, a vorbit cu înţelepciune Santer, numai că a 
minţit. Nu pentru aceste hârtii a urcat el la Mugworthills. 

La auzul glasului meu, bătrânul tresărirea în faţa unei 
primejdii neaşteptate, apoi şuieră printre dinţi: 

— Câinele împuţit s-a pornit să latre, dar n-o să-i ajute la 
nimic! 

— Pida, tânărul şi viteazul tău fiu, spunea adineauri că 
eşti înţelept şi judeci cu dreptate, continuai eu. Asta 
înseamnă că nu părtineşti pe nimeni. 

— Aşa este. 

— Atunci spune deschis: te aştepţi oare ca din gura mea 
să iasă vreo minciună? 


— Nu. Old Shatterhand e cel mai primejdios dintre albi şi 
cel mai înverşunat duşman al meu, dar el nu vorbeşte 
niciodată cu două limbi. 

— Ei, află că eu sunt singurul om care putea şti unde se 
găsesc hârtiile şi ce scrie în ele. Santer habar n-avea de 
nimic. Nu i-am luat-o eu înainte ci dânsul le-a zărit din 
întâmplare, după ce le-am găsit. Sper că mă crezi. 

— Tangua bănuieşte că Old Shatterhand nu spune 
minciuni. Dar şi Santer zice ca a spus adevărul. Cum vreţi 
atunci să judec cu dreptate? 

— Judecata dreaptă merge mână-n mână cu 
înţelepciunea. Santer a mai fost în câteva rânduri la 
Mugworthills. Voia să dea de aur, însă n-a găsit nimic. Asta o 
ştie şi Tangua, pentru că a făcut-o cu îngăduinţa lui. Or, 
acum tot după aur s-a dus! 

— Minciună! exclamă Santer. 

— Ba e adevărul adevărat, susţinui eu. Tangua n-are 
decât să întrebe pe ceilalţi trei albi, care trebuiau să-l ajute 
pe Santer la găsirea aurului. 

Bătrânul îmi dădu ascultare. Iar Gates, Clay şi Summer n- 
avură încotro şi confirmară spusele mele. Atunci Santer mai 
făcu o ultimă tentativă. 

— Şi totuşi m-am dus pentru hârtii! E adevărat că şi aurul 
mă ispitea şi de aceea mi i-am luat de ajutor pe oamenii 
aceştia. Lor nu le-am spus nimic despre hârtii. Astea mă 
priveau numai pe mine personal. 

Bătrâna căpetenie îşi ieşi din fire şi exclamă: 

— Acuma iar au dreptate amândoi! Ce vreţi la urma 
urmei? 

— Nimic decât o judecată dreaptă. Să spună Santer dacă 
hârtiile au vreo valoare pentru el. 

— Fireşte că au, răspunse banditul, chiar foarte mare. 
Altminteri n-aş stărui atât. 

— Bine! Câte foi sunt? 

— Mai multe, se grăbi el să răspundă, căci le văzuse doar 
pe când le citeam lângă mormânt. 


— Câte? Două, trei, patru, cinci? 

Tăcu. Dacă nu reuşea să ghicească, se dădea de 

— Vedeţi că tace?! Nu ştie. 

— Nu mai ţin minte. Cine stă să le numere exact? 

— Dacă hârtiile au atâta valoare pentru el, atunci ar 
trebui să ştie şi câte foi sunt. Dar hai să ne spună măcar 
dacă sunt scrise cu cerneală sau cu creionul. Sunt convins 
că o să tacă şi acum. 

Vorbisem dinadins pe un ton foarte ironic pentru a-l 
provoca la un răspuns imediat. Mă aşteptam să nu 
ghicească, având în vedere faptul că în Vest cerneala e 
lucru rar, se găseşte doar prin forturi, iar oamenii scriu 
îndeobşte cu creionul. Calculasem fără greş, căci banditul] 
se grăbi să-mi pareze ironia printr-o afirmaţie pe cât de 
hotărâtă pe atât de necugetată: 

— Fireşte că ştiu. Asta nu se uită. Sunt scrise cu creionul! 

— Nu cumva te înşeli? stăruii eu ca să-l fac să mai repete 
odată. 

— Nici gând să mă-nşel: sunt scrise cu creionul, nu cu 
cerneală. 

— Bun. E vreun războinic de faţă care ştie să 
deosebească cerneala de creion? Unul care a mai văzut 
hârtii din acestea care grăiesc? 

Câţiva inşi se încumetară să-şi arate cunoştinţele. De 
altfel, mai erau de faţă şi Gates cu ai săi. Mă adresai atunci 
lui Pida: 

— Tânăra căpetenie a kiowaşilor să scoată hârtiile din 
buzunarul meu şi să le arate acestor războinici. Dar aşa fel 
încât Santer să nu le poată vedea. 

Tânărul se învoi numaidecât, iar eu avui grijă ca ceilalţi 
trei albi să vadă şi ei în treacăt testamentul fără să-l poată 
citi. Toţi constatară că e scris cu cerneală, iar Tangua şi 
Pida, deşi nu pricepeau mare lucru, se declarară de acord 
cu ei. 

— Dobitocilor! se răsti atunci Santer la Gates. Cine m-a 
pus să mă întovărăşesc cu voi? Nici nu ştiţi să deosebiți 


cerneala de creion! 

— Ei, chiar atât de proşti n-om fi noi, dom'le Santer! E 
cerneală toată ziua. 

— Da? Şi aţi căzut acum ca musca în călimară! N-o să mai 
ieşiţi de-acolo uşor. 

Bineînţeles că Santer nu îndrăznea să le spună de la 
obraz că ar fi trebuit să mintă. 

În timpul acesta Pida, împăturind la loc testamentul în 
cele două plicuri de piele, se adresa tatălui său: 

— Old Shatterhand a biruit. Părintele meu va hotări acum 
dacă Santer are vreun drept asupra hârtiilor. 

— N-are nici un drept. Sunt ale lui Old Shatterhand, 
vorbi bătrânul. 

— Atunci le iau eu, pentru că Old Shatterhand mi s-a 
predat mie. De vreme ce oamenii se ceartă atâta pentru ele, 
înseamnă că au un mare preţ. Am să le ţin în punga cu 
„medicamente”. 

Le ascunse într-adevăr în punga agăţată de gât. Lucrul 
era aproape funest pentru mine. Şi totuşi dintr-un anume 
punct de vedere îmi convenea. Desigur că aş fi dat orice ca 
testamentul sa rămână în buzunarul meu. Aşa, cum aş fi 
putut sa mai ajung în posesia lui în cazul unei evadări? Pe 
de alta parte însă, dacă hârtiile ar fi rămas la mine, foarte 
probabil că Santer ar fi încercat să mi le ia, fie pe ascuns în 
timpul somnului, fie chiar făţiş, cu forţa. Fiind legat, mă 
aflam la discreţia lui, nu mă puteam împotrivi în nici un fel. 
Judecind din acest punct de vedere, era mai convenabil ca 
testamentul să stea în păstrarea tânărului kiowaş de care 
Santer n-ar fi avut curajul să se atingă. De altfel, banditul 
renunţă imediat la stăruinţele sale şi se prefăcu că, în fond, 
nu-i prea pasă de hârtii. 

— Poftim, păstrează-le, că tot n-ai sa înţelegi nimic! Doar 
nu ştii să citeşti. Pentru mine, ce să zic, erau într-adevăr de 
preţ şi aş fi vrut să fie în mâna mea. Dar la urma urmei mă 
pot lipsi. Bine că ştiu ce scrie în ele. Haideţi, domnilor! Nu 
mai avem nici o treabă aici. Să ne căutam un adăpost. 


Şi se depărtă împreună cu Gates, Clay şi Summer. 
Nimeni nu-l reţinu. Problema cu hârtiile era deci rezolvată. 
Aşteptam ca Tangua să se ocupe, acum de mine. Şi, într- 
adevăr, bătrânul îl întrebă pe fiul său: 

— Dacă Old Shatterhand mai avea asupra lui hârtiile 
acelea care grăiesc, înseamnă că nu i-aţi golit buzunarele, 
nu-i aşa? 

— Nu, nu i le-am golit, răspunse Pida. Ele un mare 
războinic. Îi vom lua viaţa, însă fără să-l jignim umblându-i 
prin buzunare. Destul că i-am luat armele. Celelalte lucruri 
şi aşa ne rămân noua după ce-l omorâm. 

Mă aşteptam ca bătrânul să fie de altă părere, dar mă 
înşelam. El îşi privi fiul cu mândrie şi dragoste. 

— Pida, tânăra căpetenie a kiowaşilor, e un războinic cu 
suflet mare şi cald. El îi cruţă până şi pe cei mai temuţi 
duşmani ai săi; îi ucide, dar nu-i jigneşte şi nu-i face de 
ocară. Numele lui va fi odată şi mai vestit decât al lui 
Winnetou, câinele acela de apaş. Drept răsplată pentru 
vitejia lui am să-i îngădui să-şi moaie cuțitul în inima lui Old 
Shatterhand când, după toate caznele, acesta va fi să-şi dea 
sufletul. A lui să fie slava de a-l fi răpus cu propria mâna pe 
cel mai tare şi mai vestit dintre albi. Şi acum să vină 
bătrânii la sfat, să vedem ce fel de moarte îi hotărâm 
acestui câine cu faţa palidă. Până atunci, agăţaţi-l de 
arborele morţii. 

Ce fel de arbore era acesta? Explicaţia mi se oferi 
neîntârziat. Fusei dus până la un pin cu diametrul de vreo 
două picioare, înconjurat de nişte stâlpi înfipţi în pământ 
patru câte patru, de al căror rost aveam să mă dumiresc 
abia seara. Pinului acesta kiowaşii îi ziceau „arborele 
morţii” pentru că de el erau legaţi prizonierii condamnaţi la 
moarte prin tortură. Jos, de trunchi erau fixate curelele. 
Aici mă legară exact după sistemul aplicat cândva lui 
Winnetou şi tatălui său când aceştia căzuseră în mâinile 
noastre şi ale kiowaşilor. Doi războinici înarmaţi mă 
străjuiau în dreapta şi în stânga. În faţa cortului căpeteniei 


se adunaseră în semicerc bătrânii tribului pentru a-mi 
hotări sfârşitul, mai bine zis felul cum aveam să mor, pentru 
că, de fapt, condamnarea la moarte era de mult hotărâtă. 
Înainte de a începe dezbaterea, Pida se apropie de mine şi- 
mi controlă legăturile. Erau cumplit de strânse. Tânărul le 
mai slobozi puţin şi rosti către străjeri: 

— Fiţi cu ochii-n patru, dar nu cumva să-l umiliţi. E o 
mare căpetenie a vânătorilor albi şi niciodată nu s-a atins 
din senin de vreun războinic roşu. 

Apoi se depărta ca să participe la sfat. 

Stăteam drept în picioare, legat cu spatele de copac şi pe 
dinaintea mea treceau mereu o mulţime curioasă de femei, 
fete şi copii. Războinicii, în schimb, se ţineau deoparte. Ba 
chiar şi băieţii mai răsăriţi, mândri şi retraşi, căutau să-şi 
ascundă curiozitatea. Ură nu citeam în ochii nimănui, ci mai 
curând respect şi aşteptare ca în ajunul unei sărbători. Îi 
interesa într-adevăr acest vânător alb despre care auziseră 
multe şi a cărui moarte avea să le ofere un spectacol 
nemaipomenit de crud şi pasionant. 

Printre femei zării la un moment dat o tânără care părea 
să nu fie încă squaw, adică nevastă. Întâlnindu-mi privirile, 
fata se desprinse de cercul celorlalte şi se opri apoi în loc, 
examinându-mă pe furiş. Parcă i-ar fi fost ruşine să se 
amestece şi ea în grămada de gură-cască. Nu era o 
frumuseţe fără cusur, dar nicidecum urâtă. Trăsăturile ei 
delicate atrăgeau atenţia, ca şi ochii ei mari cu profunzimi 
sincere şi grave. Îmi amintea de Nşo-ci, deşi nu semăna de 
loc cu sora apaşului. Dintr-un imbold de o clipă, îi făcui un 
semn prietenesc din cap. Fata se roşi ca focul, îmi întoarse 
spatele şi-şi văzu repede de drum. Dar după puţin se opri 
din nou şi, după ce mă privi încă odată, dispăru într-unul 
din corturile cele mai arătoase. 

— Cine e tânăra fiică a kiowaşilor care a stat acolo 
singură şi apoi a plecat? îl întrebai pe unul din paznicii mei. 
Neavând consemn să refuze discuţia cu mine, străjerul 

îmi răspunse: 


— E Kaho-oto —, Păr-negru”, fiica lui Sus-ho-maşa - 
„Pană-de-vultur” - care încă de copil şi-a cucerit dreptul să 
poarte o pană în creştetul capului. Îţi place fata? 

— Îmi place, confirmai eu, deşi în situaţia dată întrebarea 
indianului suna cel puţin ciudat. 

— E soră cu nevasta lui Pida, completă el. 

— Cu nevasta lui Pida? 

— Da. 

— Va să zică, e rudă cu tânăra voastră căpetenie. 

— Desigur. Uite-l şi pe tatăl ei, colo la sfat, cu o pană 
mare în chică. 

Scurta noastră convorbire se încheie aici; dar avea să 
aibă urmări nebănuite. 

Sfatul bătrânilor dură mult, aproape două ceasuri, după 
care fui dezlegat şi adus în faţa lor ca să aflu soarta ce mă 
aşteaptă. A trebuit să ascult mai întâi lungi cuvântări 
despre crimele albilor în general şi despre ale mele în 
particular. Tangua istorisi până în cele mai mici amănunte 
înfruntarea noastră de odinioară care se încheiase cu 
betegirea lui. Nu omise nici faptul că l-am eliberat pe Sam 
Hawkens capturându-l pe Pida. Într-un cuvânt, îmi fu dat să 
ascult un rechizitoriu cu atâtea capete de acuzare încât 
orice indulgență părea a fi exclusă. Dar şi mai lungă fu 
înşirarea chinurilor ce mă aşteptau. Cred că nici un alb 
osândit de indieni nu fusese supus vreodată la atâtea 
rafinate şi sălbatice torturi. Puteam fi într-adevăr mândru 
de o asemenea distincţie - cea mai concretă manifestare a 
stimei şi respectului de care se bucură cineva în ochii 
acestor oameni atât de îndatoritori! Singura-mi consolare 
consta în faptul că mi se acordase un termen de graţie până 
la revenirea din deplasare a unui detaşament de kiowaşi 
plecat nu ştiu unde. Nu se cădea ca războinicii absenţi să 
piardă marele prilej de a asista la moartea lui Old 
Shatterhand. 

În faţa sentinţei mă comportai ca un om căruia nu-i pasă 
că va muri, dar fără să rămân dator în ce priveşte 


răspunsul. Vorbii scurt, cuprinzător, ferindu-mă să fac vreo 
afirmaţie prin care să-i jignesc pe judecătorii mei. 

Atitudinea mea era foarte neobişnuita în asemenea cazuri 
când, spre a-şi dovedi neînfricarea, cel osândit căuta cu tot 
dinadinsul să mai pună paie pe foc, copleşindu-i pe 
judecători cu blesteme şi injurii. Eu însă renunţai la acest 
joc de dragul lui Pida, care se purtase cu mine atât de 
prietenos şi chiar de dragul celorlalţi kiowaşi care nu-mi 
arătau nici un fel de ură. Mă bucurasem în fond de o 
primire foarte bună la ei, dacă ţineam seama de firea şi de 
obiceiurile lor, ca şi de duşmănia ce le-o purtau apaşilor. Că 
această atitudine a mea putea să fie interpretată ca un 
semn de laşitate? Nu, de asta eu unul, cu toate 
antecedentele mele, nu trebuia să mă tem. 

Condus înapoi la „arborele morţii”, trecui pe lângă cortul 
ce aparţinea bătrânului Pană-de-vultur. Fiica lui stătea în 
faţa intrării. Fără vreun gând anume, mă oprii şi o întrebai: 

— Tânăra mea soră se bucură, desigur, că Old 
Shatterhand cel hain a fost în cele din urmă prins? 

Fata se înroşi iar ca focul şi răspunse abia după un timp: 

— Old Shatterhand nu e hain. 

— De unde ştii? 

— “Toată lumea ştie. 

— Atunci de ce-mi pregătiţi moartea? 

— Fiindcă l-ai schilodit pe Tangua şi fiindcă nu mai eşti 
faţă palidă, ci apaş. 

— Ba nu sunt apaş. Am fost şi rămân alb. 

— Inciu-ciuna te-a primit printre apaşi şi te-a făcut chiar 
căpetenie. N-ai băut tu din sângele lui Winnetou şi el dintr- 
al tău? 

— Asta-i adevărat. Dar în afară de cazul când am fost silit, 
ce rău le-am făcut eu vreodată kiowaşilor? Oare sora mea 
Kaho-oto uită cum m-am purtat? 

— Cum, Old Shatterhand mă ştie pe nume? 

— Am căutat să-ţi aflu numele fiindcă eşti fiica unui mare 
şi prețuit războinic. Fie ca să apuci multe ocoluri ale 


soarelui, mai multe decât mi-au rămas mie ceasuri de trăit! 

Acestea zise, îmi continuai drumul. Străjerii nu 
interveniseră deloc în acest schimb de cuvinte. Alt prizonier 
ar fi fost tratat desigur cu mai puţine menajamente. 
Purtarea lor binevoitoare nu se datora numai atitudinii lui 
Pida, ci şi faptului că însuşi Tangua se schimbase mult. Şi la 
rândul ei această schimbare nu se datora doar împrejurării 
că bătrâneţea te face mai îngăduitor sau îţi slăbeşte 
energia, ci serioasei înrâuriri pe care fiul o exercita asupra 
tatălui său. Un vlăstar mlădiu, viguros, împrumută şi 
bătrânului trunchi forţe noi. 

După ce fusei iarăşi legat la „arborele morţii”, se 
retraseră chiar şi femeile şi copiii. Părea că se dăduse ordin 
în această privinţă, ceea ce mă bucura într-un fel; nu-mi 
făcea nici o plăcere sa se uite lumea la mine ca la urs, chiar 
dacă era vorba de copii. 

Ceva mai târziu o văzui pe tânăra indiană ieşind din 
cortul ei. Venea spre mine ducând un vas de lut. 

— Tata mi-a îngăduit să-ţi aduc ceva demâncare. 
Primeşti? Mă întrebă ea când ajunse în dreptul meu. 

— Cu plăcere, făcui eu prietenos. Dar nu mă pot servi de 
mâini. Mi-s, legate. 

— N-ai nevoie de mâini. Voi fi slujnica ta. 

Îmi adusese carne de bizon friptă şi tăiată bucăţi. Luând 
câte o bucată în vârful cuţitului, mi-o ducea cu gingăşie la 
gură. Frumos, nu-i aşa? Old Shatterhand hrănit ca un prunc 
de o indiană! Cu toată situaţia mea deloc veselă, îmi venea 
să pufnesc în râs. De ruşinat nu mă ruşinam, căci fata ce mă 
servea cu atâta graţie nu era o lady năzuroasă sau o 
signorina plină de fumuri, ci o indiană-kiowa, pentru care 
gestul acesta va fi fost cât se poate de firesc. 

Cele două străji ne priveau fără să-şi mişte nicio cută a 
feţei, deşi cred că scena îi amuza. După ce terminai de 
mâncat, unul din ei, cam palavragiu, crezu de cuviinţa să-i 
facă fetei o surpriză placuta. 


— Old Shatterhand zicea că Păr-negru îi place mult. 
Tânăra mă privi cu ochi mari şi cred că de astă dată mă 
roşii eu la faţă. Apoi dădu să plece. Dar se întoarse iar spre 
mine şi mă întrebă: 

— E adevărat ce spune războinicul roşu? 

— Dânsul voia să ştie dacă-mi placi şi i-am spus că da. 

De astă dată fata plecă numaidecât. 

Târziu după-amiază, zărindu-l pe Gates cum se plimbă 
printre corturi, mă adresai unuia dintre paznicii mei: 

— S-ar putea să vorbesc cu această faţă palidă? 

— Da, încuviinţă el. Dar să nu vorbeşti cumva despre 
fugă! 

— Nicidecum. În privinţa asta fratele meu roşu poate fi 
liniştit. 

Îl strigai pe Gates, care se apropie cu paşi înceţi, 
nesiguri, ca unul care nu prea ştie ce are de făcut. 

— Stai, nu te sfii! îl îndemnai eu. Ori n-ai voie să vorbeşti 
cu mine? 

— Mister Santer sar necâji, răspunse el. 

— "Ţi-a atras el atenţia să nu-mi vorbeşti? 

— Da. 

— Cred şi eu! Se teme să nu ţi-l descriu în adevărata lui 
lumină. 

— Mi se pare şi acum că vă înşelaţi în ce-l priveşte, mister 
Shatterhand. 

— Nu eu mă înşel, ci dumneata. 

— E un gentleman. 

— Cu ce-mi dovedeşti? Eu însă pot să-ţi demonstrez 
contrariul, cu fapte, concret şi temeinic. 

— Nu mă interesează, de vreme ce ştiu că-l duşmăniţi. 

— Asta da. Îl duşmănesc în aşa măsură, încât ar face bine 
să se păzească de mine. 

— De dumneavoastră? Hm! Nu vă supăraţi, sir, dar nu 
văd cui şi cum i-aţi mai putea face vreun rău. 

— Pentru că sunt condamnat la moarte? 

— Păi?! 


— Între dorinţă şi realizare e o serioasă distanţă. Eu am 
mai stat nu o dată pe muchia prăpastiei şi uite că n-am 
căzut în ea. Dar hai să vedem: crezi dumneata că Old 
Shatterhand e într-adevăr un ticălos abject cum susţine 
Santier? 

— Cred şi nu cred. Adevărul e că vă duşmăniţi. De aceea 
nu mă interesează cine are dreptate. 

— Atunci cel puţin să nu mă fi minţit! 

— Când am făcut eu asta? 

— Sus, la Mugworthills, când mi-ai ascuns faptul că 
kiowaşii sunt în apropiere. Dacă te-ai fi purtat cinstit cu 
mine, nu aş fi ajuns prizonier. 

— Nu cumva aţi fost dumneavoastră mai sincer? 

— Dar ce, v-am înşelat cu ceva? 

— Fireşte. 

— Când? Cum? 

— Când v-aţi dat drept Jones. 

— Asta numeşti dumneata înşelătorie? 

— Fireşte! 

— Înşelătoria presupune intenţia de a obţine un avantaj 
asupra altuia pe căi necinstite. În cazul meu nu era vorba 
de aşa ceva. Faptul că mi-am tăinuit numele şi am folosit 
altul, nu poate fi considerat nici măcar un şiretlic, ci doar o 
necesitate. Santer e un ucigaş notoriu, un escroc fără 
pereche, un ins extrem de periculos. A vrut să mă omoare şi 
pe mine. Când voi îl slujeaţi pe acest nemernic, cum era să 
vă spun că mă numesc Old Shatterhand şi că ţinta mea e 
Mugworthills? 

— Hm! mormăi el. 

— lartă-mă, mister Gates, dar dacă tot te mai îndoieşti de 
mine, dă-mi voie să nu te înţeleg. 

— Ar fi trebuit totuşi să ne spuneţi adevărul. Era de 
datoria dumneavoastră. 

— Nu eram cu nimic obligat, înţelegi? Sunteţi nişte 
oameni lipsiţi de experienţa. Da, nişte uşuratici, cel puţin în 


comparaţie cu mine care ştiu ce înseamnă Vestul sălbatic. 
De aceea trebuia să fiu cu băgare de seamă. 

— Dacă ne spuneaţi adevărul, v-am fi dat crezare. 

— Nu mi-aţi fi dat. 

— Ba da. 

— Ba eu îţi dovedesc că nu. 

— Cu ce? 

— Păi acum, când ştii cine sunt, parcă-mi dai crezare? 

— Acum e altceva... După ce ne-aţi indus odată în eroare, 
sigur că... 

— Asta se cheamă pretext. Doar ştii acum şi cine sunt şi 
ce motive m-au determinat să-mi ascund numele. Şi ceea 
ce-i mai important, ai fost personal de faţă la maşinaţiile lui 
Santer împotriva mea. 

— Nu v-a pus nici un gând rău. 

— Cine spune asta? 

— EL însuşi... A repetat-o chiar adineauri. 

— Nu face decât să vă arunce praf în ochi. De fapt, țelul 
lui e să mă omoare. 

— Vă înşelaţi. Omul acesta nu minte. 

— Uite că şi acuma ţii cu el. Cu atât mai inutil ar fi fost să 
vă împărtăşesc adevărul la Mugworthills. N-am căutat eu în 
zadar să vă conving acolo de faptul că Santer umblă cu 
gânduri ascunse? lată că nici acuma n-o crezi, deşi datoria 
voastră ar fi să-mi luaţi apărarea, să mă ajutaţi, să mă 
scăpaţi de o moarte cumplită. 

— Santer însuşi vrea să vă salveze. O ştiu de la el. 

— Minte! Minte cu neruşinare! În sfârşit, se vede că nu te 
laşi convins. V-a îmbrobodit serios banditul, n-am ce spune. 
N-o să vă dezmeticiţi decât prea târziu. Şi are să vă coste. 

— Pe noi? Ce să ne coste? Cu dumneavoastră e altceva; l- 
aţi urmărit, îl ameninţaţi. Cu noi, însă, omul se poartă 
omeneşte. 

— Va să zică, tot mai speraţi să găsiţi aurul? 

— Păi cum! 

— La Mugworthills n-o să găsiţi nici un bob. 


— Atunci îl găsim în altă parte. 

— Unde? 

— Deocamdată nu ştim. O să aflăm. 

— De la cine o să aflaţi? 

— Santer va lămuri totul. 

— Dar în ce fel? V-a spus? 

— Nu. 

— Vezi că nu e sincer cu voi? 

— Cum să ne spună ceea ce nici el nu ştie încă?! 

— Ba ştie! Ştie foarte bine cum poate afla locul unde sunt 
depozitaţi nuggeţii. 

— Dacă vorbiţi astfel, înseamnă că ştiţi şi dumneavoastră. 

— Desigur. 

— Îmi spuneţi şi mie? 

— Nu, asta nu. 

— Aha! Unde-i sinceritatea? Şi mai pretindeţi să vă dăm 
ajutor! 

— Aş vorbi foarte deschis cu voi dacă mi-aţi inspira 
încredere. Dar aşa, datorită atitudinii voastre, sunt silit să- 
mi păstrez secretul. la spune, unde v-aţi adăpostit? 

— Stăm într-un cort ales de Santer. 

— E şi dânsul acolo? 

— Da. 

— Şi unde-i cortul acesta? 

— Lângă cel al lui Pida. 

— Ciudat. Zici că l-a ales chiar Santer? 

— Chiar el. Tangua i-a îngăduit să locuiască unde-i place 
mai mult. 

— Şi s-a stabilit tocmai lângă Pida care, în nici un caz nu-i 
poartă simpatia ce i-o poartă bătrânul? Băgaţi de seamă! Se 
poate întâmpla ca Santer să dispară subit şi să vă lase de 
izbelişte! Şi atunci atitudinea kiowaşilor faţă de voi s-ar 
schimba radical. 

— Nu înţeleg. 

— Acum vă tolerează; atunci însă vă vor trata ca 
duşmani. Şi e destul de problematic ca eu să vă pot salva. 


— Dumneavoastră... pe... pe noi?! se bâlbâi Gates. Vorbiţi 
de parc-aţi fi liber şi v-aţi bucura de prietenia kiowaşilor! 

— Am şi eu nişte temeiuri, pentru că... 

— Aoleu! mă întrerupse el deodată. Ne-a şi văzut stând 
de vorbă! 

Tocmai apăruse Santer dintre corturi. Se apropia repede 
de noi. 

— Rău mai tremuri de frica individului ăstuia ! îl ironizai 
eu pe Gates. 

— Nu că mi-e frică, dar dumnealui doreşte să nu stau de 
vorbă cu dumneavoastră. 

— Atunci fugi, mister Gates, aruncă-te la picioarele lui şi 
cere-i îndurare, biet păcătos ce eşti! 

— Ce faci aici, Gates? se răsti Santer încă de departe. 
Cine te-a trimis să vorbeşti cu acest om? 

— Treceam din întâmplare şi dânsul a început vorba, se 
scuză Gates smerit. 

— Aici n-ai ce căuta din întâmplare. Hai cu mine! 

— Mister Santer, doar nu sunt copil şi... 

— Ţine-ţi gura şi mişcă-te! 

Banditul îl apucă de braţ şi-l trase după sine. Ce naiba le- 
o fi îndrugat el acestor gură-cască de-i îngăduiau să-i 
trateze astfel? 

Paznicii mei fuseseră aleşi dintre kiowaşii care o rupeau 
niţel pe englezeşte. Înţeleseseră aşadar toată discuţia şi, 
drept dovadă că mă bucuram în ochii lor de mai multă stimă 
decât Santer, unul din ei - cel care-mi vorbise adineauri - 
făcu următoarea observaţie: 

— Ăştia parc-ar fi nişte oi blege care se iau după lup. 
Când l-o apuca foamea, îi înghite pe tustrei. De ce nu l-or fi 
ascultând pe Old Shatterhand care le vrea binele? 

După puţin sosi şi Pida pentru a-mi controla legăturile, 
dar şi pentru a se convinge de starea mea. Arâtă spre 
stâlpii aceia înşiraţi câte patru. 

— Old Shatterhand o fi obosit de atâta stat în picioare. 
Noaptea va putea să se culce aici, între pari. Sau doreşte 


cumva să se culce de pe-acum? 

— Nu. Mai stau aşa. 

— Atunci după masa de seară. Are vânătorul alb vreo 
dorinţă? 

— Da. 

— Vorbească! O îndeplinesc cu plăcere ducă pot. 

— Vreau numai să te previn împotriva lui Santer. 

— Faţă de Pida, fiul căpeteniei kiowaşilor, Santer nu-i 
decât un păduche! 

— Foarte adevărat. Dar şi de păduche trebuie să te scapi 
când ţi se vâră sub cămaşă. Am auzit că Santer locuieşte 
chiar lângă tine. 

— Da. Cortul acela era liber. 

— Atunci bagă de seamă să nu pătrundă în cortul tau! Se 
pare că asta urmăreşte. 

— Îl dau afară! 

— Fireşte, dac-ar intra sub ochii tăi. Ce te faci însă dacă 
vine pe furiş, fără să-l vezi? 

— Îl văd eu! 

— Chiar dacă eşti plecat? 

— Atunci îl vede nevasta şi-l alungă. 

— Să ştii că el vrea să pună mâna pe hârtiile ce mi le-ai 
luat. 

— N-am să i le dau. 

— Ştiu că n-ai să i le dai. Însă fii atent să nu ţi le fure! 

— Chiar dac-ar intra pe ascuns în cortul meu, tot nu le-ar 
găsi. Le păstrez la loc sigur. 

— Să sperăm. Dar mie mi-ai îngădui să le mai văd odată? 

— Pâi le-ai văzut şi le-ai citit. 

— Nu în întregime. 

— Atunci ai să le vezi, dar nu acum când înserează. Ţi le 
aduc mâine în zori. 

— Îţi mulţumesc. Şi încă ceva: Santer nu umbla numai 
după hârtiile, ci şi după armele mele. Sunt nişte puşti fără 
seamăn de bune şi tare ar vrea să-i încapă pe mâini. Unde 
le ţii? 


— La mine. 

— 'Te sfătuiesc să le păzeşti. 

— N-avea grijă. Chiar dac-ar intra în cort ziua-n amiaza- 
mare şi tot nu le-ar vedea. Le-am învelit în două pături şi le- 
am ascuns sub aşternut ca să nu prindă umezeală. De- 
acuma numai eu mă voi sluji de ele. Cu carabina Henry va 
însemna că sunt urmaşul lui Old Shatterhand. Dă-mi voie să 
te rog un lucru. 

— Poftim, te ascult cu dragă inimă. 

— Am cercetat armele cu de-amănuntul. La doborâtorul 
de urşi mă pricep, dar cu carabina nu ştiu sa trag şi pace. Ai 
vrea, până nu mori, să-mi arăţi şi mie cum trebuie mânuită, 
cum se încarcă şi cum se trage cu ea? 

— Sigur că-ţi arăt. 

— Îţi mulţumesc. Nimeni nu te sileşte să-mi spui taina. Şi 
dacă nu mi-o spui, atunci carabina nu-mi foloseşte la nimic. 
Văd însă că vrei să mă ajuţi. De aceea şi eu am să-ţi port de 
grijă până vor începe caznele: ai să primeşti tot ce-ţi 
pofteşte inima. 

Şi Pida se depărta fără să ştie ce nădejdi trezise în 
sufletul meu. 

Ca să fiu sincer, crezusem la început că m-aş putea alege 
cu vreun folos de pe urma prezenţei lui Gates, a lui Clay şi 
Summer. Chiar dacă nu-mi erau cu adevărat prieteni, încă 
ar fi avut datoria - ca albi - să intervină pe cât posibil în 
favoarea mea. Cu oarecare bunăvoință ar fi găsit chiar un 
prilej să mă elibereze de acest păcătos „arbore al morţii”. 
Să-mi fi tăiat numai legăturile de la mâini, că pe urmă m-aş 
fi descurcat şi singur. Din păcate însă trebuia să renunţ la 
acest gând. Comportarea lui Gates îmi dovedea că nu pot 
nădăjdui în ajutorul lui, nici în al celorlalţi doi papă-lapte. 

Nu mă puteam bizui decât pe propriile mele puteri. Dar 
şi aşa nu mă încerca desperarea. Trebuia, trebuia negreşit 
să găsesc un mijloc care să mă scape de tortură şi de 
moarte. Câteva clipe doar să fi avut o mână liberă şi un cuţit 
la dispoziţie! În fond lucrul nu era imposibil şi nici măcar 


atât de greu de realizat. Până atunci nu-mi trecuse prin 
gând să cer ajutorul tinerei indiene, dar acum ideea aceasta 
mă obseda. Fata părea să nutrească sentimente de milă şi 
simpatie faţă de mine... Fie ce-o fi, trebuia să scap, să fug, 
să evadez, chiar recurgând în ultima clipă la vreun act 
desperat! 

Şi Pida! Vrea să-i explic mecanismul carabinei! Ce mi-aş 
putea dori mai mult? Ca să-i arăt cum se încearcă arma şi 
cum se manipulează, trebuie să mi se dezlege mâinile. 
Atunci aş putea să-i smulg cuțitul de la brâu şi să-mi tai 
curelele din jurul gleznelor. Ei şi pe urmă aş fi stăpân şi pe 
mine şi pe carabina mea cu repetiţie! Ar fi, desigur, o 
lovitură foarte riscantă, dar în fond ce pot pierde decât 
viaţa, care şi altminteri e pierdută? Fireşte, ar fi mai bine 
dacă s-ar ivi prilejul să scap cu ajutorul unui şiretlic, fără să 
mă expun armelor pieilor-roşii. Deocamdată nu găseam nici 
o idee salvatoare, dar putea să-mi vină ulterior; timp era 
berechet. 

Aşadar, noaptea voi sta culcat între parii aceştia, 
şaisprezece la număr, înfipţi în grupuri de câte patru în 
jurul copacului. Sunt deci ţarcuri pregătite pentru patru 
prizonieri şi, după dispoziţia parilor, se vede cam în ce fel te 
poţi simţi acolo, culcat la mijloc, cu membrele legate fiecare 
de câte un par. Nici gând să adormi răstignit astfel la 
orizontală. lar şansa de a evada e inexistentă. 

Pe când mă frământam cu aceste gânduri, seara cobori 
de-a binelea. La corturi se aprinseră focurile, iar femeile se 
apucară să gătească de cină. Din nou Păr-negru îmi aduse 
de mâncare şi de băut. Obţinuse, probabil, prin intermediul 
tatălui ei permisiunea lui Tangua de a se îngriji de mine. De 
astă dată nu schimbarăm nici un cuvânt. Îi mulţumii doar la 
plecare. Între timp, cei doi gardieni fură schimbaţi de alţi 
doi care se arătau nu mai puţin prietenoşi faţă de 
prizonierul lor. Întrebându-i când aveam să mă culc în 
ţarcul meu, îmi explicară că aceasta se va petrece în 
prezenţa lui Pida. 


Dar până să apară tânăra căpetenie se apropie de mine 
cu paşi rari şi solemni altcineva - şi anume Pană-de-vultur, 
tatăl fetei care mă îngrijea. Se opri, mă măsură în tăcere 
preţ de un minut, după care ordonă străjilor: 

— Fraţii mei să stea mai deoparte până îi chem din nou! 
Am ceva de vorbit cu acest alb. 

Cei doi se retraseră imediat, ceea ce dovedea că Pană-de- 
vultur, chiar fără a fi căpetenie, se bucura de o trecere 
deosebită. După ce străjerii se depărtară, bătrânul se aşeză 
în faţa mea. Trecu din nou un răstimp până să înceapă 
vorba. Glasul lui avea în el ceva sărbătoresc. 

— Feţele palide locuiesc dincolo de apa cea mare şi au 
pământ destul. Totuşi au venit încoace sa ne răpească 
munţii şi plaiurile strămoşeşti. 

Tăcu. Cunoscându-i pe indieni, mă aşteptam ca aceasta 
să nu fie decât o introducere. Pesemne că bătrânul voia să 
discute cu mine o problemă de mare importanţă. Dar ce 
anume? Aproape că ghiceam. Pană-de-vultur făcuse, 
desigur, pauza sperând într-un răspuns. Dar văzând că eu 
tac, reluă: 

— Albii au fost primiţi cu bunăvoință de către oamenii 
roşii, dar ei ne-au răsplătit prin jaf şi omor. 

Altă pauză. 

— Chiar şi astăzi feţele palide folosesc tot soiul de 
vicleşuguri ca să ne asuprească, iar când nu le merge în 
felul ăsta, vin peste noi cu puterea armelor. 

Din nou pauză. 

— Când un om roşu vede în faţa lui un alb, poate fi sigur 
că acesta îi e duşman de moarte. Vor fi fiind oare şi feţe 
palide care nu ne duşmănesc? 

Înţelegeam unde vrea să ajungă; de fapt, gândurile lui 
mă vizau pe mine. Şi cum eu încă nu ma hotărâsem să 
răspund, omul atacă mai direct chestiunea ce-l interesa. 

— Văd că Old Shatterhand nu-mi răspunde. Oare nu s-au 
purtat albii faţă de noi aşa cum spun eu? 

— Ba da, recunoscui. Pană-de-vultur are dreptate. 


— şi nu sunt ei duşmanii noştri? 

— Sunt. 

— Vor fi fiind totuşi printre albi şi unii care ne duşmănesc 
mai puţin? 

— Sunt şi din aceştia. 

— Să-mi numească Old Shatterhand măcar unul dintre 
aceşti albi. 

— Aş putea să-ţi dau destule nume, dar n-o fac. Dacă ai 
ochi de văzut, atunci vei recunoaşte că un asemenea alb stă 
acum în faţa ta! 

— Nu-l văd decât pe Old Shatterhand. 

— Păi da, la mine mă gândesc. 

— Va să zică pretinzi că te-ai purtat cu noi mai puţin 
duşmănos decât fraţii tăi? 

— Nu, nu pretind. 

— Nuuu?! Se miră Pană-de-vultur. Negaţia mea îi cam 
încurca şirul gândurilor. 

— Fratele meu roşu a rostit cuvinte nelalocul lor. 

— Ce cuvinte? 

— Că m-aş fi purtat doar mai puţin duşmănos decât alţii. 
Or, eu mă port faţă de oamenii roşii fără pic de duşmănie. 

— N-ai ucis, n-ai rănit pe nimeni? 

— Ba da, însă numai când am fost silit s-o fac. Eu nu m- 
am purtat, cum ai spus adineauri, mai puţin duşmănos cu 
indienii, ci v-ara arătat numai prietenie, am nenumărate 
dovezi. De câte ori mi-a stat în puteri, v-am luat partea 
împotriva albilor, v-am apărat de samavolnicii. Dacă judeci 
cu dreptate, ai să recunoşti acest adevăr. 

— Eu sunt un om drept. 

— Aminteşte-ţi, de pildă, de Winnetou! Am fost cei mai 
buni prieteni şi fraţi de sânge. Oare Winnetou nu era 
indian? 

— Nu zic ba. Însă Winnetou era duşmanul nostru. 

— Greşeşti. Numai voi l-aţi făcut să vă duşmănească. El îi 
iubea pe toţi indienii ca şi pe apaşii lui şi ar fi vrut să 
trăiască în pace şi în bună înţelegere cu toţii. Dar triburile 


s-au apucat să se bată şi să se sfâşie între ele. Aceasta era 
marea lui suferinţă, mâhnirea care nu l-a părăsit nicicând. 
Şi tot aşa simţeam şi eu. Toate faptele le săvârşeam din 
dragoste pentru seminţiile roşii. 

Vorbisem la fel de rar şi serios ca şi dânsul. Pană-de- 
vultur îşi înclină capul şi se scufundă câtva timp în tăcere. 
Apoi, smulgându-se parcă din gânduri, rosti: 

— Old Shatterhand a spus adevărul. Pană-de-vultur e un 
om drept şi recunoaşte ce-i bun chiar şi la duşmanii săi. 
Dacă toţi oamenii roşii ar fi ca Winnetou şi toate feţele 
palide ca Old Shatterhand, atunci am trăi laolaltă ca fraţii, 
ne-am iubi şi ne-am ajuta la nevoie. Şi pământul ar fi destul 
pentru toţi fiii şi toate fiicele noastre. Dar e lucru primejdios 
să dai pilde pe care nimeni nu le urmează. Winnetou a 
căzut ucis de un glonţ duşman, iar Old Shatterhand va pieri 
în groaznice chinuri. 

Discuţia se opri acum la punctul unde căuta el să ajungă. 
Socotii că e mai bine să tac şi să-l ascult. Pană-de-vultur 
reluă: 

— Old Shatterhand e un viteaz; el va trebui să îndure 
cazne multe şi cumplite. Oare se va arăta el slab, spre 
bucuria judecătorilor săi? 

— Nu. Dacă va fi să mor, atunci voi muri aşa fel încât să 
merit un mormânt pe care să-l cinstească lumea. 

— Dacă va fi sa mori? Adică, te mai îndoieşti ! 

— Vad că eşti foarte sincer. 

— Ai vrea să te mint? 

— Nicidecum. Dar îţi trebuie mult curaj ca să vorbeşti 
astfel. 

— Old Shatterhand n-a fost niciodată un laş. 

— Va să zică ţi-ai pus nădejdea în fugă? 

— Da. Şi sunt sigur că am să izbutesc. Afirmația mea 
categorică îl uimi şi mai mult decât primul răspuns. 

— Iuf, iuf! exclamă el ridicând mâinile la cer. Te-ai 
bucurat până acum de blândeţe; va trebui să ţi se arate 
asprime mai multa. 


— Nu mă tem de nimic. Nu mă îngrozeşte nici o asprime. 
Sunt chiar mândru că nu simt nevoia să ascund adevărul. 
Altul în locul meu n-ar face aşa. 

— Old Shatterhand are dreptate. E singurul prizonier 
care spune deschis, răspicat, că are de gând să fugă. Nu e 
vorba numai de curaj. E şi obrăznicie! 

— N-ai dreptate. Obraznicul fie că nu-şi dă seama ce face, 
fie că nu are nimic de pierdut. Eu însă vorbesc sincer, 
pentru că am temeiurile mele, pentru că urmăresc un scop 
cu totul diferit. 

— Care anume? 

— Asta nu-ţi spun. Trebuie să ţi-o închipui singur. 

De fapt, era vorba de următoarele: Pană-de-vultur venise 
fără îndoială cu intenţia de a-mi oferi mâna fiicei sale şi de a 
mă salva în acest fel. Consimţind la această căsătorie, n-aş 
mai fi fost ucis, mi-aş fi redobândit libertatea şi, în plus, m- 
aş fi ales cu o nevastă tânără. Dar asta însemna să devin 
kiowaş lucru fireşte inacceptabil pentru mine. A respinge 
propunerea echivala cu a-l jigni profund pe Pană-de-vultur 
şi a naşte în el dorinţa răzbunării. Pentru a evita asemenea 
complicaţii şi pentru a-l descumpăni pe bătrân, îi făcusem 
acele mărturisiri pline de cutezanţă şi tupeu. Îi dădusem 
astfel a înţelege că n-are rost să mi-o ofere pe fiica lui, 
pentru că eu aveam să-mi recapăt libertatea şi fără să ajung 
soţul unei indiene. Dacă mi-ar fi înţeles aluzia, ar fi evitat 
propria-i jignire şi, ca urmare, dorinţa de a se răzbuna 
împotriva mea. 

Pană-de-vultur păru să cugete la cele spuse de mine, dar, 
din păcate, nu-mi sesiză adevărata intenţie, îmi răspunse pe 
tonul lui obişnuit, măsurat. 

— Old Shatterhand caută doar să ne tulbure gândurile, 
că de scăpat ştie şi el că nu va scăpa de aici. El nu vrea să 
recunoască pe faţă că a pierdut, pentru ca nu cumva să-şi 
piardă din faimă. Dar Pană-de-vultur nu se lasă amăgit. 
Degeaba orice gând de fugă! 

— Şi totuşi am să fug! 


— Vei fi chinuit de moarte. 

— Ba am să scap! 

— Uite ce-i: dacă aş şti că poţi fugi, m-aş prinde chiar eu 
să te păzesc. Dar ştiu bine că nu poţi. Numai o singură 
scăpare ar fi, una singura... 

— Care? Cum? întrebai eu, văzând că nu-l pot scoate pe 
bătrân din ale sale. 

— Dacă te-aş ajuta eu. 

— Nu-mi trebuie nici un ajutor! 

— Eşti mai încrezut chiar decât bănuiam. Cum să 
respingi un ajutor care te poate scăpa de la moarte? 

— De ce să nu-l resping când n-am nevoie de el, când ştiu 
că mă voi salva singur! 

— Eşti prea mândru şi încăpățânat. Mai bine îţi dai viaţa 
decât să rămâi îndatorat faţă de cineva. Dar eu nu-ţi cer 
recunoştinţa. Nu vreau decât să te văd liber. 

— O ştii pe Kaho-oto care ţi-a adus de mâncare? 

— O ştiu. 

— Mi-e fiică. Şi tare îi mai e milă de tine! 

— Înseamnă că Old Shatterhand nu e viteaz, ci un biet 
nevolnic, o făptură demnă de plâns. Mila nu e decât jignire! 

Mă foloseam anume de acest limbaj sever şi brutal; voiam 
să-l abat de la intenţiile lui. Dar nu reuşii nici de astă dată. 
Pană-de-vultur mă asigură pe un ton prietenesc: 

— N-am vrut să te supăr. Până a te fi întâlnit aici, Kaho- 
oto auzise multe despre tine. Ea ştie că Old Shatterhand e 
cel mai mare viteaz al albilor şi gândul ei e să te scape de la 
moarte. 

— Asta înseamnă că Păr-negru are inimă bună. Dar ca 
dânsa să mă scape de aici mi se pare cu neputinţă. Nu văd 
deloc cum. 

— Ba să ştii că se poate. Nici măcar nu e greu. 

— Te înşeli! 

— Eu nu spun vorbe în vânt. Cunoşti, pesemne, datinele 
oamenilor roşii, dar pe asta la care mă gândesc s-ar putea 


să n-o ştii. 'Te vei supune deci acestei datini. Fiica mea îţi 
place, nu-i aşa? I-ai spus-o chiar tu. 

— Nu-i adevărat; nu i-am spus-o eu. 

— Păi de la dânsa o ştiu! Kaho-oto nu mă minte niciodată! 

— E o neînțelegere la mijloc. Dânsa mi-a adus 
demâncare. Pe urmă unul din străjeri m-a întrebat dacă-mi 
place fata şi i-am răspuns că da. l-am spus-o deci 
străjerului.: 

— Asta nu schimbă nimic. Înseamnă că-ţi place. Ştii că 
bărbatul care ia de squaw pe o fată roşie poate fi primit în 
tribul ei? 

— Ştiu. 

— Chiar dacă până atunci a fost duşman sau prizonier... 

— Ştiu şi asta. 

— e dezlegat de orice vină şi trăieşte în libertate... 

— Toate astea le cunosc. 

— Iuf! Atunci mă vei înţelege. 

— Te-am şi înţeles. 

— Tu o placi şi ea te place. Vrei să-ţi fie squaw. 

— Nu. 

Se lăsă o tăcere lungă şi penibilă. Pană-de-vultur nu se 
aşteptase la un asemenea refuz. Eu, un condamnat la 
moarte - iar dânsa, una din fetele cele mai râvnite ale 
tribului, fiică de războinic fruntaş! Şi totuşi, o refuzam! Era 
de necrezut! 

În cele din urmă bătrânul întrebă scurt: 

— De ce? 

Să-i fi spus adevăratul motiv? Să-i fi explicat că un 
european instruit nu-şi poate distruge întreaga viaţă 
căsătorindu-se cu o fată de indian? Că o asemenea căsnicie 
nu se poate ridica la înălţimea cerinţelor sale? Că Old 
Shatterhand nu e un nemernic dintre aceia care iau de soţii 
fete indiene spre a le părăsi la prima ocazie, căutându-şi 
apoi alte victime având până la urmă câte o nevastă în 
fiecare trib? Să-i fi spus toate acestea, sa fi adăugat şi alte 
argumente pe care orizontul lui nu ar fi fost în stare să le 


cuprindă? Nu. Trebuia să-i dau un răspuns pe care să-l 
înţeleagă şi să-l găsească plauzibil. 

— Fratele meu roşu spunea că vede în Old Shatterhand 
un mare războinic ; se pare însă că nu gândeşte chiar aşa. 

— Am spus ceea ce gândesc. 

— Atunci de ce-mi ceri să mă las salvat de o femeie? 

Oare Pană-de-vultur aşa ar face? 

— Iluf! făcu el contrariat. 

Apoi tăcu. Argumentul acesta părea să-l convingă măcar 
în parte. După un răstimp, mă întrebă: 

— Ce părere are Old Shatterhand despre Pană-de-vultur? 

— Cred că e un războinic mare, viteaz, priceput, în care 
tribul îşi poate pune toată nădejdea şi la luptă şi la sfat. 

— Ai vrea să fim prieteni? 

— Din toată inima. 

— Şi ce crezi despre Kaho-oto, fiica mea mezină? 

— E cea mai gingaşă dintre flori şi cea mai frumoasă 
dintre toate fiicele kiowaşilor. 

— Are ea dreptul să-şi aleagă un bărbat după placul ei? 

— Oricare dintre războinicii kiowaşi ar fi fericit să i-o dai 
de nevastă. 

— Va să zică, nu e vorba că mă dispreţuieşti pe mine sau 
pe fata mea? 

— Departe de mine acest gând! Doar atât că Old 
Shatterhand vrea şi poate să-şi apere singur viaţa. Nu se 
cade a fi salvat de o femeie. Asta nu! 

— Iuf! luf! încuviinţă bătrânul. 

— Vrei ca oamenii adunaţi pe lângă focurile de tabără să 
strâmbe din nas la auzul numelui meu? 

— Ei, cum să vreau?! 

— Vrei să se spună că Old Shatterhand a scăpat de 
moarte ascunzându-se în poala unei tinere squaw ? 

— Nicidecum! 

— Oare nu-i datoria mea să-mi apăr cinstea şi renumele 
Chiar şi cu preţul vieţii? 

— Fără îndoială. 


— Atunci, îţi dai seama că nu pot primi propunerea. Dar 
vă mulţumesc din suflet şi ţie şi fiicei tale! Mult aş dori să vă 
arăt cândva recunoştinţa-mi toată; cu fapta, nu cu vorba aş 
vrea să vă mulţumesc. 

— Iuf! Iuf, iuf! Old Shatterhand e un om întreg. Păcat că 
va muri. Ceea ce am propus era singura ta cale de scăpare. 
Dar te înţeleg. Ca războinic viteaz şi vestit nu poţi merge pe 
acest drum. Îi voi spune totul fiicei mele şi dânsa n-o să-ţi 
poarte pică. 

— Da, spune-i. Mi-ar părea tare rău dac-ar crede că din 
pricina ei nu m-am învoit. 

— Ea te va iubi şi cinsti şi mai mult ca până acum; iar 
când vei îndura cumplitele chinuri şi oamenii se vor desfăta 
privind, ea va sta ascunsă în cel mai întunecat ungher al 
cortului, ascunzându-şi faţa şi ochii. Howgh ! 

După aceasta se ridică şi plecă. Abandonase probabil 
ideea de a mă supraveghea personal. Cei doi străjeri se 
întoarseră şi-şi ocupară posturile lor. 

Slavă Domnului, ieşisem cu bine dintr-o situaţie gingaşă 
şi complicată; căci mă aflasem într-un impas în care 
speranţa de a mă salva era cât pe ce să naufragieze. Dacă 
Pană-de-vultur mi-ar fi devenit duşman, atunci vigilenţa lui 
ar fi fost mai primejdioasă decât toţi străjerii la un loc. 

Peste puţin sosi şi Pida. Era timpul să mă culc în ţarc. Fui 
legat între patru pari cu braţele şi picioarele larg 
răşchirate. Totuşi, oamenii îmi aduseră o pătura făcută sul 
şi servind drept pernă, iar cu alta mă acoperiră grijuliu. 

Nici nu plecă bine Pida, că primii o altă vizită, care mă 
bucură nespus. Era calul meu! Păscuse, sărmanul, prin 
apropiere, singur, izolat de ceilalţi cal. Dar acum, 
mângâindu-mă uşor cu botu-i catifelat, se întinse alături de 
mine. Străjerii nu interveniră; doar nu era în stare calul să 
mă dezlege şi să mă răpească. 

Bravul animal! Gestul lui devotat putea să-mi fie de mare 
folos. Evadarea nu era realizabilă decât în timpul nopţii; or, 
dacă animalul se culca în fiecare seară lângă mine, atunci, 


în momentul decisiv, n-aş mai fi obligat să caut la repezeală 
un alt cal, poate mai puţin potrivit şi să mai pierd şi timp 
preţios în dificila mea acţiune. 

După cum prevăzusem, era imposibil de dormit. 
Membrele întinse până la refuz începură să mă doară, apoi 
îmi amorţiră. Abia aţipeam, sfârşit de oboseală, că mă şi 
trezeam din nou. Astfel se scurse noaptea şi zorii se înălţară 
deasupra-mi ca un duh mântuitor. Kiowaşii mă scoaseră din 
ţarc şi mă legară din nou de trunchiul copacului. 

Dacă procedeul avea să se repete câteva nopţi la rând, 
atunci în ciuda alimentaţiei consistente, aş fi ajuns la 
capătul puterilor. Dar trebuia să rabd şi să tac. Un Old 
Shatterhand să se plângă de nesomn? Mi-aş fi pierdut toate 
atuurile. 

Eram curios să văd cine va veni cu mâncarea. Oare Păr- 
negru? Puțin probabil. Doar refuzasem s-o iau de soţie! Şi 
totuşi veni dânsa. Nu-mi adresă nici un cuvânt; se vedea 
însă că nu e supărată pe mine, ci doar tristă, mai tristă ca în 
ajun. 

Pida, care veni apoi să-mi inspecteze legăturile, mă 
informă că se duce la vânătoare cu un grup de războinici şi 
că se va întoarce abia după prânz. Mai târziu ieşiră într- 
adevăr călare apucând drumul preriei. 

Trecură apoi câteva ore liniştite până ce, deodată, apăru 
Santer dintre copaci. Cu puşca pe umăr, venea ducând de 
frâu un cal înşăuat. Venea drept spre mine. Se opri şi-mi 
spuse plin de emfază: 

— Mă duc şi eu la vânătoare, mister Shatterhand şi 
consider de datoria mea să vă dau raportul. 

Poate să-l întâlnesc în prerie pe prietenul dumneavoastră 
Pida, care nu mă suferă de loc. 

Părea să aştepte un răspuns, dar eu făcui pe surdomutul. 

— V-aţi pierdut auzul, stimabile? 

Îl ignorai şi de astă dată. Parcă nici nu exista. 

— Îmi pare grozav de rău nu numai pentru 
dumneavoastră, ci şi pentru mine. 


— Pleacă de-aici nemernicule! îl repezii în cele din urmă. 

— Aha, limba se mai învârte, doar timpanul s-a blegit. 
Păcat, mare păcat! Voiam să vă mai întreb câte ceva. 

Şi mă fixa cu impertinenţă drept în ochi. Avea o expresie 
diabolică, triumfătoare. Cocea el ceva, eram sigur de asta. 

— Mda, voiam să vă mai întreb ceva, repetă el. Cred că v- 
ar fi interesat întrebarea, mister Shatterhand. 

Şi se tot uita la mine aşteptând un răspuns. Cum eu însă 
continuam să tac, banditul izbucni în râs. 

— Ha-ha-ha-ha, ce privelişte rară! Faimosul Old 
Shatterhand legat fedeleş de arborele morţii şi nemernicul 
de Santer plimbându-se liber! Dar ceea ce urmează e şi mai 
grozav, sir. Cunoaşteţi cumva o pădure, hm, de molizi?... Aţi 
auzit de Indelce-cil? 

Denumirea aceasta mă zgudui ca un şoc electric. 
Winnetou se referea la ea în testamentul său. Îmi venea să-l 
străpung pe ticălos cu privirea. 

— Ia te uită, acuma parc-ar avea săbii în loc de ochi! râse 
el. Da, da, se pare că există asemenea pădure după câte am 
auzit. 

— Mizerabile, de unde ştii? 

— Exact de-acolo de unde ştiu şi alte nume: Ie-şoş. De 
ăsta aţi auzit cumva? 

— Lua-te-ar moartea! Am să... 

— Stai, nu te pripi! mă întrerupse el. Ce drăcie o mai fi şi 
aia Deklil-to, sau cum îi zice? Mi-ar plăcea să... 

— Bestie! izbucnii aproape urlând. Ai pus mâna pe 
hârtiile care... 

— Ei da! îmi râse el în faţă batjocoritor. 

— Le-ai furat de la Pida! 

— Purat? Auzi ce-i în stare să-mi spună! N-am făcut decât 
să iau ce-mi aparţine. Asta se cheamă furt? Ei şi acum 
hârtiile stau frumugşel aici cu tot cu ambalaj, se făli banditul 
lovindu-se cu palma de piept. 

Atunci îmi ieşii complet din fire şi strigai către străjeri! 

— Puneţi mâna pe el! Repede! Nu-l lăsaţi să fugă! 


— Să mă oprească pe mine? rânji el sărind în şa. N-au 
decât să încerce! 

— Nu-l lăsaţi! Săriţi! urlai eu. L-a prădat pe Pida! Nu 
cumva să scape... nu cumva... 

Glasul mi se frânse din cauza efortului meu desperat de a 
mă smulge din legături. Banditul o luă la goană şi străjerii, 
deşi săriseră în picioare, nu făceau decât să se uite miraţi 
după el. Testamentul lui Winnetou, cel din urmă cuvânt al 
fratelui meu Winnetou fusese furat! Şi acolo, în prerie, 
galopa hoţul şi nimeni, absolut nimeni nu încerca măcar să-l 
oprească. 

Îmi pierdusem complet cumpătul şi trăgeam nebuneşte 
de curelele de la mâini, ce mă imobilizau lângă trunchiul 
copacului. Nici nu mai ţineam cont de faptul că era aproape 
imposibil să le rup, ca eram legat şi de picioare, încât tot nu 
aş fi putut fugi. Nici nu mai simţeam durerea crâncenă pe 
care mi-o provocam la încheieturi. Mă zbăteam năprasnic, 
trăgeam şi urlam într-una, până ce deodată mă prăbuşii la 
pământ. Curelele de la mâini se rupseseră! 

— Iluf, iuf! exclamară străjile. S-au desfăcut, s-au rupt! 

Săriră amândoi, încercând să mă apuce, să mă ţină în loc. 

— Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă în pace! urlam eu. Nu vreau să 
fug! Vreau numai să-l prind pe Santer, tâlharul, banditul 
care l-a jefuit pe Pida, tânărul vostru şef! 

Bineînţeles că urletele mele sculară tot satul în picioare. 
Toată lumea se luă după mine. Era de altfel destul de uşor 
să mă prindă: ei, sute de inşi, iar eu unul singur şi cu 
picioarele legate. Totuşi afacerea nu se soldă fără lovituri şi 
cucuie, în sfârşit, reuşiră să-mi pună alte curele şi să mă 
lege iarăşi de copac. 

Kiowaşii, deşi se aleseseră cu destui pumni din partea 
mea, nu păreau de loc supăraţi. Dimpotrivă, comentau cu 
admiraţie faptul că izbutisem să rup curelele. 

— Iuf, iuf, iuf... le-a rupt... nici un bivol n-ar fi fost în 
stare. Măi, ce om!... 


De peste tot auzeam asemenea comentarii pline de 
respect, în timp ce încheieturile de la mâini mă ardeau şi 
mă săgetau din ce în ce mai tare: până a se rupe, curelele 
îmi sfâşiaseră carnea până la os. 

— Ce staţi şi vă holbaţi la mine? strigai cu către mulţimea 
de kiowaşi. Tot n-aţi înţeles nimic? Santer l-a jefuit pe Pida. 
Repede, urcaţi-vă pe cai şi aduceţi-l îndărăt! 

Nici o mişcare. Nimeni nu catadicsi să-mi asculte 
îndemnul. Îmi venea să rup cerul în două; strigam şi urlam 
la ei - totul degeaba. În cele din urmă se găsi totuşi cineva 
mai înţelegător. Era Pană-de-vultur: îşi tăie drum până la 
mine şi se interesă ce anume se întâmplase. Îi dădui repede 
lămuriri. 

— Va să zică hârtiile care vorbesc sunt acum ale lui Pida? 
întrebă el în mod inutil. 

— Fireşte, fireşte! Doar ai fost şi tu de faţă când le-a luat 
în primire de la mine. 

— Şi eşti sigur că Santer a fugit cu ele şi nu se mai 
întoarce? 

— Sigur, fără nici o îndoială! 

— Atunci s-auzim ce spune Tangua. El e căpetenia şi va 
hotări. 

— Hai, întrebaţi-l, dacă vreţi ! Dar nu mai întârziaţi, 
oameni buni! Grăbiţi-vă! 

Şi totuşi Pană-de-vultur nu se grăbi. Văzând curelele 
rupte, răspândite pe jos, se aplecă, le culese, le examina 
îndelung şi, clătinând din cap, se adresă celorlalţi: 

— Pe astea le-a rupt? 

— Da. 

— luf, iuf! Şi un asemenea om trebuie să moară! De ce n- 
ar fi şi el un războinic de-al nostru, un kiowaş! De ce eo 
faţă palidă? 

Abia acum se depărta luând cu sine şi curelele. Kiowaşii îl 
urmară liniştiţi. Ramaseră numai paznicii mei. 

Aşteptam cu încordare, cu neastâmpăr chinuitor, să 
înceapă urmărirea banditului. Dar nicăieri nici un semn! 


Viaţa satului se aşeză iarăşi în matca ei calmă şi tăcută. 
Simţeam că înnebunesc. Mă rugai de paznici să se 
informeze, dar aceştia n-aveau voie să părăsească postul. Îl 
chemară pe un alt kiowaş şi acesta le relată că Tangua nu 
era de acord cu urmărirea. Ce să se bată pentru nişte hârtii 
pe care Pida nici nu ştia sa le citească? N-aveau nici o 
valoare, nu-i erau de nici un folos! 

Îşi poate oricine închipui câtă mânie clocotea în sufletul 
meu. Scrâşneam pur şi simplu din dinţi de ciudă. Paznicii 
vedeau în ce stare sunt şi mă pândeau îngrijoraţi. Cât pe ce 
să mă smulg iarăşi din legături, cu toate durerile ce mi 
provoca orice mişcare. Eram disperat. La ce puteau folosi 
însă toate acestea? La absolut nimic! Nu-mi rămânea decât 
să mă resemnez. De aceea mă liniştii în cele din urmă, cel 
puţin aparent, concentrându-mi toate gândurile asupra 
felului cum aveam să evadez din captivitate. Căci nu 
încăpea îndoială că trebuie să fug. Şi jurai în sinea mea că 
voi fugi trecând peste orice obstacole. 

După vreo trei ore de linişte auzii deodată ţipătul unei 
femei. Observasem eu mai înainte că Păr-negru, ieşind din 
cortul ei, plecase undeva, departe. Acum se întorcea fuga şi 
ţipa. Dispăru apoi în cort şi reveni însoţită de tatăl ei. 
Alergau amândoi şi strigau cât îi ţinea gura. Kiowaşii aflaţi 
prin apropiere li se alăturară imediat. Se întâmplase, 
probabil, ceva deosebit, poate chiar în legătură cu furtul 
testamentului. 

Nu dură mult şi Pană-de-vultur veni în mare grabă spre 
mine, strigând încă de departe: 

— Old Shatterhand se pricepe la multe. E şi vraci sau nu? 

— Da, răspunsei eu, în speranţa că voi fi dezlegat ca să 
îngrijesc pe cineva. 

— Ştii să alungi bolile? 

— Desigur. 

— Morţii ştii să-i înviezi? 

— Dar ce, a murit cineva? Cine? 

— Fiica mea. 


— Cum? Păr-negru? 

— Nu ea, ci sora ei mai mare, nevasta lui Pida. Zace jos, 
pe pământ, legată, nemişcată. Vraciul nostru spune că a 
murit. Cică a ucis-o Santer, care a furat hârtiile. Vrei s-o 
aduci din nou la viaţa? 

— Duceţi-mă la ea! 


Mă sloboziră de lângă copac, dar având grijă sa mi lege 
totuşi mâinile şi picioarele - ce-i drept, mai puţin strâns, ca 
să pot umbla. Mergând astfel, încet şi bine păzit, ajunsei la 
cortul lui Pida. Mi se oferea deci prilejul să cunosc interiorul 
cortului, ceea ce-mi convenea foarte mult: ştiam doar că 
acolo se află armele mele. În faţa cortului se adunaseră 
între timp o mulţime de bărbaţi, femei şi copii care, 
privindu-mă respectuos, îmi făcură loc să trec. 

Intrai în cort împreună cu Pană-de-vultur. Înăuntru se 
aflau Păr-negru şi un bătrân hidos, şezând ghemuit pe vine 
lângă presupusul cadavru: era onorabilul vraci. La intrarea 
mea, bătrânul se ridică în picioare. Îmi plimbai privirea jur 
împrejur şi iată, da, da, colo în stânga, văzui şaua şi pătura 
mea, iar sus, atârnate într-un par, pistoalele şi cuțitul meu 
de vânătoare! Era firesc ca lucrurile să se afle aici: doar îi 
aparţineau acum lui Pida. Inutil să spun câtă bucurie îmi 
provocă aceasta descoperire. 

— Să vadă Old Shatterhand dacă fiica mea mai poate să 
învie din morţi, mă rugă Pană-de-vultur. 

Mă lăsai în genunchi şi aşa, cu mâinile legate, o examinai 
atent. Abia după câtva timp constatai că pulsul femeii bate 
totuşi. Tatăl şi sora ei mă priveau cu o încordare plină de 
teamă. 

— E moartă şi nimeni n-o mai poate învia! declară 
sentenţios vraciul. 

— Ba Old Shatterhand poate! i-o întorsei eu hotărât. 

— Ai spus că poţi? Chiar poţi? întrebă radios Pană-de- 
vultur. 

— Trezeşte-o, trezeşte-o! se rugă de mine Păr-negru, 
aşezându-mi mâinile pe umăr. 

— Bine, se face. O trezesc. Dar pentru asta trebuie să mă 
lăsaţi singur. 

— Vrei să ieşim din cort? 

— Da. 

— Iuf! îţi dai seama ce-mi ceri? 

— Adică? făcui eu, deşi ştiam bine ce-l îngrijora. 


— Aici se află armele tale. Dacă le iei şi fugi? Făgăduieşte- 
mi că n-ai să te atingi de ele! 

Se înţelege că-mi venea greu să promit. Ce ocazie 
minunată! Cu ajutorul cuţitului puteam să mă eliberez din 
legături - apoi, înarmat cu carabina şi cu pistoalele mele, 
puteam să evadez fără nici un risc. Care smintit ar mai fi 
cutezat să-mi stea în drum?! Dar nu! S-ar fi iscat totuşi o 
luptă şi un tărăboi sălbatic. Şi apoi - de ce să fug folosindu- 
mă de leşinul unei femei? 

Pe o blană, între diverse mărunţişuri de uz casnic - ace, 
sfredele şi alte asemenea - zării şi două-trei lame din acelea 
de care se servesc femeile indiene pentru a tăia tendoanele 
de la cusături. Aceste lame sunt de obicei foarte fine şi 
ascuţite. Nu-mi trebuia decât o asemenea sculă ca să-mi tai 
legăturile fără multă greutate şi să ajung iarăşi stăpân pe 
propriile mele mişcări. De aceea îl asigurai pe Pană-de- 
vultur: 

— N-am să mă ating de arme. Făgăduiesc. De altfel, 
puteţi să le luaţi cu voi. 

— Nu, nu e cazul. Când Old Shatterhand făgăduieşte, 
înseamnă că se va ţine de cuvânt. Dar asta nu ajunge. 

— S-ar putea să fugi şi fără arme, aşa cum ai încercat 
adineauri, când te-ai smuls de lângă copac. Făgăduieşti că 
n-ai să fugi? 

— Da. 

— Şi că ai să te întorci la arborele morţii, ca să te legăm 
din nou? 

— Vă promit! 

— Atunci haidem afară! Old Shatterhand nu e un 
mincinos ca Santer; putem avea încredere în el. 

După ce părăsiră ei cortul şi rămăsei doar cu femeia 
leşinată, prima mea grijă fu să ascund una din acele lame 
într-o manşetă a cămăşii. Apoi mă ocupai de aşa-zisa 
moartă. 

Soţul ei, Pida, plecând la vânătoare, Santer se folosise de 
prilej ca să pătrundă în cort. De atunci trecuse destulă 


vreme şi iată că femeia încă mai zăcea fără cunoştinţă. Nu 
se putea, deci, să fi leşinat doar datorită unui şoc psihic; cu 
siguranţă că fusese lovită. Îi săltai capul şi descoperii în 
creştet o umflătură serioasă. Apăsai şi femeia scoase un 
geamăt de durere. Repetând apăsarea, o făcui să deschidă 
ochii. Se uită la mine mai întâi buimăcita, apoi privirea i se 
limpezi. 

— Old Shatterhand, şopti ea. 

— Mă cunoşti? 

— Da, te cunosc. 

— Fii tare, să nu adormi şi să mori din nou! Adu-ţi aminte 
ce s-a întâmplat! 

Teama că va muri dacă nu-şi forţează memoria o făcu să 
se concentreze la maximum. Îşi duse mâna la umflătura de 
la cap şi spuse: 

— Eram singură... A intrat şi mi-a cerut punga cu 
„medicamente”... 

— l-am dat-o... Atunci m-a lovit. 

— Unde-i punga? Mai este? 

Privi spre un ungher unde era înfipta o prăjină şi 
constată speriată: 

— Iluf! Nu mai e! A furat-o! M-a lovit, am căzut şi... nu mai 
ştiu nimic. 

Atunci îmi amintii că Pida îmi spusese în ajun unde şi-a 
ascuns hârtiile şi anume în punga cu „medicamente”. lar 
azi, înainte de a fugi, Santer se lăudase că le are cu ambalaj 
cu tot, în buzunarul de la piept. Furase aşadar punga în 
care era şi testamentul. Pentru Pida, tânărul şef, pierderea 
pungii echivala cu o catastrofă. Ar fi trebuit să plece imediat 
în urmărirea hoţului şi să-şi redobândească amuletele. 

— Poţi să te ţii aşa, trează? Te ajută puterile? Sau ai să 
mori iar? O întrebai pe femeie. 

— Nu mai mor, mă asigură ea. M-ai adus iar la viaţă. Îţi 
mulţumesc. 

Mă ridicai şi dădui la o parte perdeaua ce masca intrarea 
în cort. Afară, tatăl şi sora bolnavei, precum şi o mulţime de 


kiowaşi aşteptau rezultatul vrăjitoriei mele. 

— Intraţi! îi poftii eu. Moarta a înviat! 

Nu mai e cazul să descriu bucuria ce o răspândiră aceste 
cuvinte. Toţi, în cap cu Pană-de-vultur şi fiica lui mezină, 
erau convinşi că săvârşisem o minune. lar eu nu aveam nici 
un interes să-i contrazic. Fireşte că nu-i recomandai 
pacientei decât nişte comprese reci, dând indicaţii cum să 
fie pregătite şi aplicate. 

Pe cât era de mare bucuria kiowaşilor în legătură cu 
„învierea” din morţi, pe atât de crâncenă furia lor împotriva 
hoţului care furase punga cu „medicamente”. Desigur că 
faptul fu aduc la cunoştinţa lui Ilangua, care ordonă imediat 
ca o trupa de războinici să-l urmărească pe bandit. În 
acelaşi timp câţiva cercetaşi plecară să-l caute pe Pida. Iar 
eu, condus de Panăr-de-vultur, mă îndreptai iarăşi spre 
arborele morţii, de care bătrânul mă legă foarte meticulos. 
Era plin de laude pentru mine şi-mi arăta o recunoştinţă 
fără margini. Dar, fireşte, în felul său indienesc. 

— Îţi vom pregăti chinuri şi mai grozave decât aveam de 
gând, mă asigură el. Nimeni pe lume nu va fi pătimit cât ai 
să pătimeşti tu. Astfel, când ai să ajungi în veşnicele plaiuri 
ale vânătoarei, vei fi cel mai de vază şi mai cinstit dintre toţi 
albii care au pătruns acolo. 

„Foarte plăcut, n-am ce zice”, gândii în sinea mea. Lui, 
însă, îi spusei cu glas tare: 

— Dacă l-aţi fi urmărit pe Santer când v-am cerut eu, 
acum banditul ar fi fost în mâinile voastre. Aşa, însă, cred c- 
o să vă scape. 

— Îl prindem noi! A lăsat urme foarte desluşite. 

— Eh, dacă m-aş putea lua şi eu după el! 

— Asta se poate. 

— Cum? Doar sunt prizonier, sunt legat! 

— Poţi să pleci călare împreună cu Pida. Numai să 
făgăduieşti că vii înapoi, ca să te supunem caznelor. Vrei? 

— Nu. Dacă e să mor, atunci să se întâmple cât mai 
repede. Nu mai am răbdare să aştept. 


— Eşti un mare viteaz, asta o ştie toată lumea. Numai un 
viteaz ca tine vorbeşte aşa. Kiowaşilor le pare foarte rău că 
nu eşti unul de-ai lor. 

Pană-de-vultur plecă fără ca eu să-i fi mărturisit că 
regretul lor nu găsea de fapt nici un ecou în sufletul meu 
insensibil şi că nutream speranţa să-i părăsesc pe toţi aceşti 
admiratori ai mei chiar în noaptea următoare. Şi încă fără 
să-mi iau rămas bun! 

Pida fu repede găsit şi se întoarse în goana mare pe calul 
lui înspumat. Intră mai întâi în cortul lui, apoi în cel al 
bătrânului. Pe urmă veni spre mine. Părea cât se poate de 
calm, dându-şi desigur multă osteneală ca să-şi ascundă 
tulburarea inimii. 

— Old Shatterhand a trezit-o din morţi pe soţia mea 
dragă şi i-a dat din nou viaţă. Îţi mulţumesc. Ai aflat cu de- 
amănuntul cum s-au petrecut lucrurile? 

— Da. Cum se simte nevastă-ta? 

— O doare capul, însă apa rece îi mai domoleşte durerile. 
Se va face bine curând. În schimb, sufletul meu e bolnav şi 
nu poate fi tămăduit până nu-mi recapăt punga cu 
„medicamente”. 

— De ce n-aţi ţinut seama de cuvântul meu? 

— Old Shatterhand are totdeauna dreptate. Dacă 
războinicii noştri l-ar fi ascultat măcar azi şi s-ar fi luat de 
îndată pe urmele hoţului, atunci l-am avea de mult aici. 

— Pida vrea să plece şi să-l caute? 

— Da. Trebuie să plec în mare grabă şi am venit să-mi iau 
rămas bun de la tine. Acum iarăşi va trece o bucată de timp 
până să te omorâm, deşi, după câte mi-a spus Pană-de- 
vultur, ai vrea să mori cât mai curând. Ce să-i faci, trebuie 
să mai rabzi până mă-ntorc. 

— Aştept cu plăcere! 

O spusesem cu toată sinceritatea. El însă se simţi dator 
să mă consoleze cât de cât. 

— Cred că nu e prea uşor să-ţi aştepţi atâta vreme 
sfârşitul, să stai mereu cu moartea în faţa. Dar am poruncit 


să ţi se facă aşteptarea mai plăcută. Dac-ai vrea să-mi 
asculţi propunerea, ţi-ar fi şi mai uşor... 

— Despre ce-i vorba? 

— Vino cu mine! 

— Vin, cum să nu! 

— Iuf! Asta-i bine. Cu ajutorul tău nu mai încape îndoială 
că voi pune mâna pe hoţ. Te dezleg chiar acum şi-ţi dau 
înapoi armele. 

— Stai! Încă nu! Am şi eu o dorinţă. 

— Spune. 

— Merg cu tine dacă mă eliberaţi cu totul. 

— Iluf! Nu se poate! 

— Atunci rămân aici. 

— Te eliberăm pentru cât durează drumul. Pe urmă, însă, 
te întorci ca să-ţi împlineşti soarta. Nu-ţi cerem decât să ne 
dai cuvântul că nu vei fugi pe drum. 

— Va să zică, mă luaţi cu voi numai pentru că ştiţi că 
ochiul meu descoperă orice urmă? Vă mulţumesc. Mai bine 
rămân pe loc. Old Shatterhand nu e un copoi, o javră pe 
care o foloseşti la vânat. 

— Mai gândeşte-te, totuşi. 

— N-am ce mă gândi! 

— Hai, cumpăneşte bine. Fără ajutorul tău s ar putea să 
nu-l prindem pe hoţ. Şi atunci punga mea... 

— Mie, dac-ar fi, nu mi-ar scăpa nici în gaură de şarpe. 
Dar nu eu sunt păgubitul, ci tu. Caută-l deci, prinde-l! 

Fără să înţeleagă încotro bat, Pida dădu dezamăgit din 
cap şi rosti cu resemnare: 

— 'Te-aş fi luat cu dragă inimă drept mulţumită că ai 
întors-o de la moarte pe soţia mea. Dar dacă nu vrei, n-am 
ce face. 

— Mulţumeşte-mi într-alt chip. As avea, de pildă, o 
rugăminte. 

— "Te ascult. 

— Bănuiesc ceva în legătură cu cei trei albi care l-au 
însoţit pe Santer. Unde se află acum? 


— Sunt la ei în cort. 

— Liberi? 

— Ba nu. l-am legat. Doar sunt prieteni cu hoţul! 

— Păi, ce vină au ei? 

— Şi ei întreabă tot aşa. Însă Santer, fiind duşmanul 
nostru, înseamnă că şi prietenii lui trebuiesc socotiți 
duşmani. Vor fi legaţi la arborele morţii şi vor muri o dată 
cu tine. 

— Să ştii că ei habar n-au avut de isprava lui Santer. 

— Asta nu ne priveşte. De ce nu te-au ascultat măcar pe 
tine? Doar i-ai sfătuit ce şi cum. 

— Pida, tânărul, viteazul şi preacinstitul şef al kiowaşilor, 
să-şi plece urechea la cele ce-i spun: eu va trebui să mor, 
dar nu mă rog pentru viaţa mea. În schimb, vă cer să-i 
iertaţi pe aceşti oameni. 

— luf! Şi ce să facem? 

— Să le daţi drumul. 

— Cum adică, să-i las să plece cu caii şi cu armele lor? 

— Lasă-i, drept răsplată că ţi-am înviat soţia care zici că 
ţi-e dragă. 

Se întoarse cu spatele la mine. Înţelegeam că se află 
pradă unui cumplit zbucium sufletesc. După un răstimp, mi 
se adresă din nou. 

— Old Shatterhand nu seamănă cu celelalte feţe palide, 
nici cu alţi oameni. De aceea e greu să-l înţelegi. Dacă s-ar 
fi rugat pentru el, poate că i-am fi dat un prilej de scăpare 
încercându-l în luptă cu cei mai viteji şi mai tari războinici ai 
noştri. Insă el nu cere nimic pentru sine. Doar pentru alţii 
se roagă. 

— E adevărat. Şi mă mai rog încă odată pentru ei. 

— Bine, să fie liberi! Dar atunci să ne înţelegem asupra 
unui lucru. 

— Să aud. 

— Tu îţi pierzi astfel dreptul la orice îngăduinţă, ca şi la 
orice răsplată pentru învierea soţiei mele. Adică nu-ţi mai 
rămân dator cu nimic. 


— Fie şi aşa! Suntem chit. 

— Am să-i eliberez, dar de umilire n-am să-i scap. Destul 
că nu te-au ascultat la timpul cuvenit. Să vină deci la tine şi 
să-ţi mulţumească. Howgh! 

Şi Pida se depărtă. Îl văzui apoi intrând în cortul tatălui 
său care trebuia fireşte informat asupra discuţiei. După 
puţin ieşi din nou şi se pierdu printre arbori, revenind în 
cele din urmă cu cei trei albi care îşi purtau caii de dârlogi. 
Pida întinse braţul în direcţia mea, dar fără să se apropie. 

Gates, Clay şi Summer încălecară şi veniră spre mine cu 
nişte mutre de autentici pocăiţi. 

— Mister Shatterhand, începu primul, am auzit ce s-a 
întâmplat. E oare atât de grav când dispare o biată pungă 
umplută cu cine ştie ce leacuri băbeşti? 

— Întrebarea dumitale confirmă faptul că habar n-aveţi 
de datinile pieilor-roşii. Pierderea pungii cu „medicamente” 
e tot ce poate fi mai grav pentru un războinic indian. Măcar 
atâta s-ar fi cuvenit să ştiţi. 

— Well! Acuma pricep de ce s-a înfuriat Pida atât de tare 
de a pus să ne lege numaidecât. Ce-o să mai păţească 
Santer când l-or prinde! 

— Nici nu merită altceva. Ei, acum recunoaşteţi că 
banditul plănuia să vă ducă de nas? 

— Pe noi? Ce ne pasă nouă de punga aia? 

— Ba ar trebui să vă pese mult de tot! Aflaţi că în pungă 
se află hârtiile pe care ţinea el să le aibă. 

— Şi ce ne interesează pe noi hârtiile? 

— Acolo e descris exact locul unde se află nuggeţii. 

— Ei, al dracului! Vorbiţi serios? 

— Cât se poate de serios. 

— Şi dacă totuşi vă înşelaţi? 

— Nici gând. Doar le-am citit cu ochii mei! 

— Va să zică, ştiţi şi dumneavoastră locul? 

— Fireşte. 

— Păi, spuneţi-ne şi nouă! O să-l ajungem din urmă pe 
Santer şi-i luăm aurul de sub nas! 


— Nu sunteţi voi făcuţi pentru aşa ceva. Şi-apoi, dacă nu 
m-aţi crezul mai înainte, ce vă face să-mi daţi crezare 
tocmai acum? Adevărul e că Santer v-ar fi folosit numai 
drept copoi care să adulmece vulpea de aur, după care v-ar 
fi împuşcat. Acum, însă. se poate lipsi de ajutorul vostru şi 
nici nu-şi mai bate capul cum să vă înlăture, fiindcă ştie ca 
indienii, socotindu-vă complicii lui, vă vor trata ca pe nişte 
duşmani. 

— De necrezut! Se pare că numai datorită 
dumneavoastră am fost eliberaţi... Aşa ne-a spus Pida. 

— S-ar putea. În orice caz, vă aştepta tortura şi moartea 
alături de mine. 

— Şi aţi intervenit pentru noi?... Dar cu dumneavoastră 
cum rămâne? Ce se întâmplă? 

— Ce să se întâmple? O să mă tortureze şi atât. 

— Şi va fi să muriţi? 

— Yes. 

— Ne pare rău, sir, ne pare foarte rău. N-am putea să vă 
ajutam în vreun fel? 

— Mulţumesc, mister Gates. În cazul meu orice ajutor e 
de prisos. Vedeţi-vă de drum şi povestiţi pe unde treceţi că 
Old Shatterhand s-a dus dintre vii, că a murit printre 
kiowaşi la stâlpul torturii. 

— Tragică veste! Aş prefera să le duc oamenilor un mesaj 
mai plăcut în legătură cu persoana dumneavoastră. 

— Ai fi putut să-l duci, dacă nu mă minţeai la 
Mugworthills. Atunci kiowaşii n-ar mai fi pus mâna pe mine. 
De fapt şi dumneata eşti vinovat pentru moartea atât de 
oribilă şi grea care mă aşteaptă. Vă fac acest reproş şi vă 
urez ca, din cauza lui, să nu aveţi somn. Ei haide, plecaţi de- 
aici! 

Gates se cam fâstâcise; nu ştia ce să răspundă. Clay şi 
Summer, care stătuseră ca muţii, păreau şi mai încurcaţi. 
Până la urmă tustrei găsiră cu cale să se cărăbănească. De 
fapt, nici nu-mi mulţumiră măcar. Atâta doar că, ajunşi la 


oarecare depărtare, mai întoarseră odată capetele şi mă 
răsplătiră cu nişte priviri idioate şi rătăcite. 

Abia plecară ei, că şi Pida ieşi călare din sat, fără să se 
uite barem în direcţia mea. Şi pe bună dreptate. 

Doar eram chit! Dânsul credea că la întoarcere mă va 
găsi tot aici, legat de copac. Eu, în schimb, eram convins că, 
dacă se ţinea mereu după Santer, aveam să-l revăd fie la 
Rio Pecos, fie şi mai departe, la Sierra Rita. Cine urma să 
aibă dreptate? El sau eu? 

Când Păr-negru îmi aduse mâncarea de prânz, mă 
interesai cum îi merge pacientei mele şi aflai cu bucurie că 
durerile de cap scădeau din intensitate. Fata, drăguţa de 
ea, mă hrăni cu atâta sârg, încât mă văzui nevoit s-o refuz 
până la urmă; nu mai încăpea în mine friptura. Când să 
plece, Păr-negru mă învălui într-o privire plină de 
compasiune. Ochii îi erau umezi. Vedeam că o apasă ceva pe 
suflet, dar se sfia să vorbească fără îndemnul meu. De 
aceea o încurajai. 

— Tânăra mea soră vrea să-mi spună ceva? 

— Old Shatterhand n-a făcut bine, îmi reproşa ea. 

— În ce privinţă? 

— Mai bine ar fi plecat cu Pida. 

— N-aveam de ce să plec. 

— Ba Old Shatterhand avea de ce! El aşteaptă să moară 
mândru şi neînfricat la stâlpul caznelor. Dar Păr-negru 
crede că e totuşi mai bine să trăieşti mândru şi în cinste, 
decât să mori. 

— Aşa e. Numai că trebuia să mă întorc şi să mă las ucis. 
— Pida nu putea să nu ceară acest lucru. Până la urmă 
însă, cine ştie dacă Old Shatterhand nu s-ar fi înfrățit cu el 

fumând pipa păcii! 

— Şi dac-am fi fumat, crezi că m-ar fi scăpat el de la 
moarte? 

— Da. 

— Pesemne că ai dreptate. Eu însa trebuia să fac ce am 
făcut. Spune-mi: doreşti cu tot dinadinsul ca eu să rămân în 


viaţă? 

— Doresc, recunoscu ea cu sinceritate. Doar ai înviat-o pe 
sora mea! 

— Atunci nu-ţi mai face griji. Old Shatterhand ştie 
totdeauna cum să se descurce. 

Rămase o clipă pe gânduri, aruncă apoi o privire piezişa 
paznicilor şi făcu un gest nervos. O înţelesei. Dorea să-mi 
vorbească despre evadare şi nu putea. Îi vorbii eu zâmbind. 

— Ochii tinerei mele surori sunt frumoşi şi limpezi. Old 
Shatterhand vede prin ei inima şi gândurile tale. 

— Le vede cu adevărat? 

— Desigur. Şi gândurile tale se vor împlini. 

— Când? 

— Foarte curând. 

— Împlinească-se ceea ce spui. Păr-negru va avea o mare 
bucurie. 

Acest scurt schimb de cuvinte îi uşura inima şi-i dădu 
curaj. Seara, în timpul cinei, fata riscă şi mai mult. Ca şi în 
ajun, focurile ardeau în faţa corturilor, dar dincoace, pe sub 
arbori, era întuneric beznă. În timp ce mă hrănea, 
întinzându-mi câte o bucată de friptură în vârful cuţitului, 
fata se apropie mai mult de mine. La un moment dat, mă 
calcă pe picior, atrăgându-mi atenţia asupra celor ce avea 
să-mi spună şi-mi vorbi apăsat, cu tâlc: 

— Old Shatterhand n-a mâncat destul. O să-i fie foame. 
Poate mai doreşte ceva? Sunt gata să-i aduc. 

Paznicii nu se sesizară de aceste vorbe. Eu însă le 
descifrai imediat tâlcul. Trebuia să-i răspund referindu-mă 
foarte firesc la mâncare, dar indicându-i de fapt un obiect 
de care aş fi avut nevoie ca sa mi asigur posibilitatea unei 
evadări. Păr-negru se oferea să mi-l aducă. 

— Sora mea e bună cu mine şi-i mulţumesc, rostii eu pe 
un ton cât se poate de firesc. Mie însă nu-mi mai trebuie 
nimic, sunt îndestulat. Cum îi mai merge soţiei lui Pida, 
tânăra căpetenie a kiowaşilor? 


— O doare din ce în ce mai puţin, dar mai trebuie legată 
la cap cu cârpe reci. 

— Foarte bine! Să i se dea îngrijire. Cine stă lângă ea de 
obicei? 

— Eu. 

— Şi deseară? 

— Tot eu. 

— Dar nici noaptea nu trebuie părăsită! 

— Stau eu toată noaptea. Glasul îi tremura. Înţelesese. 

— Va să zică, stai cu ea până dimineaţa. Şi pe urmă mai 
treci pe-aici? 

— Trec. O să ne revedem... 

Şi plecă. Gardienilor le scăpase total sensul discuţiei 
noastre. 

Trebuia deci, după ce îmi voi fi tăiat legăturile cu ajutorul 
lamei, să mă strecor în cortul lui Pida şi să iau de acolo 
lucrurile ce-mi aparţin. Cu siguranţă că Păr-negru avea să 
mă aştepte în cort. Faptul mă bucura, dar năştea în acelaşi 
timp unele complicaţii. Dacă-mi luam armele şi celelalte 
lucruri de faţă cu cele două surori, atunci a doua zi ar fi fost 
aspru dojenite. Pentru a nu mă da de gol, ele trebuiau să 
tacă mâlc - deşi datoria lor era să dea alarma, să strige 
după ajutor. Cum aveam să rezolv problema? 

Numai determinându-le să se lase legate de mine. Apoi, 
după ce voi fi plecat, surorile n-aveau decât sa ţipe şi să se 
zbată în toată legea şi să povestească, îngrozite, că 
apărusem pe furiş în cortul lor şi ca le lovisem, năucindu-le 
dintr-un pumn. Kiowagşii le-ar fi crezut cu siguranţă: doar 
eram renumit în ce priveşte metoda cu pumnul. Că şi 
nevasta lui Pida va fi de acord cu acest şiretlic, nu mă 
îndoiam de vreme ce mă socotea salvatorul ei. 

Mă mai frământa încă o problemă cât se poate de 
serioasă. Oare carabina mea să fi rămas în cort? Oare Pida, 
care îi cunoştea valoarea, n-o fi luat-o cu el? Pe de altă 
parte însă, tânărul şef nu ştia s-o mânuiască şi nici nu 
venise la mine ca să-i explic mecanismul înainte de a pleca. 


Ce era mai probabil: s-o fi luat sau nu? Trebuia văzut la faţa 
locului. Dacă n-o găseam, atunci, până a mă ocupa de 
urmărirea lui Santer, trebuia să-mi regăsesc această armă 
de mare preţ. 

În fine, sosi şi garda de noapte, dirijată personal de Pană- 
de-vultur. Serios, dar nu fără simpatie pentru mine, 
bătrânul mă dezlegă cu mâinile lui, temându-se ca nu 
cumva ceilalţi umblând mai brutal, să-mi deschidă iar rănile 
de la încheieturi. Mă culcai în ţarcul meu şi, fără să observe 
nimeni, trăsei afară lama ascunsă în manşeta de la mâneca 
stângă. Îmi întinsei apoi braţul stâng ca să mi-l lege de un 
par. Când îmi petrecură cureaua, făcui ca şi cum m-ar 
durea cumplit şi dusei repede mâna la gură, în timp ce cu 
dreapta încă liberă tăiai legătura respectivă aproape 
complect. 

— Bagă de seamă! îl dojeni Pană-de-vultur pe unul din 
kiowaşi. I-ai atins rana. O să-l chinuim noi la timpul cuvenit; 
acum n-are nici un rost! 

Profitând de acest moment, lăsai lama să cadă într-un loc 
ce-l alesesem dinainte, aşa fel încât s-o pot apuca mai târziu 
cu mâna stânga. Kiowaşii îmi legară apoi şi mâna dreaptă şi 
picioarele. Ca şi în seara precedentă, mă înveliră cu o 
pătură şi alta mi-o puseră sub cap. Totul fiind gata, Pană-de- 
vultur vorbi într-un fel cât se poate de liniştitor pentru 
mine. 

— Înainte Old Shatterhand a putut să se smulgă de-aici 
cât de cât, dar acum, cu rănile astea la încheieturi, nici 
gând să mai rupă curelele! 

După care bătrânul plecă, iar străjerii se aşezară chiar la 
picioarele mele. 

Sunt oameni care, în clipe de mare cumpănă, abia dacă 
îşi pot stăpâni nervii. Eu însă îmi păstram calmul 
dintotdeauna. Cred că eram chiar mai liniştit ca oricând. 
Trecu o oră şi încă una. Focurile se stinseră pe rând; numai 
cel din faţa cortului lui Tangua mai stăruia. Noaptea se 
lăsase răcoroasă şi paznicii şedeau ghemuiţi, cu genunchii 


strânşi la gură. Dar poziţia fiind mai incomodă, se lungiră la 
un moment dat cu capetele spre mine. Atunci... o smucitură 
scurtă şi cureaua din stânga, aproape tăiată, se rupse de 
tot. Îmi eliberasem deci mâna stânga. O întinsei uşurel şi, 
pipăind, găsii lama. Apoi, răsucindu-mă puţin într-o parte - 
ceea ce înainte n-ar fi fost de loc cu putinţă - îmi strecurai 
mâna stângă pe sub pătură până izbutii să tai şi cureaua ce- 
mi imobiliza dreapta. În fine, nu mai era mult. Mă socoteam 
ca şi salvat! 

Şi acum picioarele. Dar în ce fel? Ca să ajung cu mâna la 
picioare, trebuia nu numai să mă ridic puţin, dar să mă şi 
aplec înainte, către capetele celor doi indieni. Oare dorm? 
Mă mişcai anume, odată şi încă odată. Păreau că dorm şi nu 
aud nimic... 

Fie ce-o fi!... Dădui pătura la o parte şi mă ridicai în capul 
oaselor... într-adevăr, flăcăii dormeau buştean. Două 
tăieturi repezi şi gata: liber! Apoi câte un pumn zdravăn în 
capetele străjerilor! Bieţii kiowaşi, nici nu se mai deşteptară 
din somn. Îi legai cu bucăţile de curea ce le aveam la 
îndemână, rupsei două colţuri din pătură şi le băgai la 
amândoi în gură, drept căluşe ca să nu poată alarma satul 
când se vor trezi. Calul, credinciosul meu prieten, venise şi 
în seara aceea să se culce lângă mine. Deci totul era în 
ordine. 

Mă ridicai şi-mi dezmorţii mădularele. Cât de bine-mi 
făcea! Pornii apoi târâş de la copac la copac, de la cort la 
cort. Nimeni nu se mişca în tot satul. Ajunsei astfel cu bine 
la cortul lui Pida. Când să intru, auzii în stânga mea un 
zgomot uşor. Trăsei cu urechea. Se apropiau de mine nişte 
paşi mărunți. Şi cine credeţi că era? 

— Păr-negru! şoptii eu. 

— Old Shatterhand! se auzi vocea ei reţinută. Mă ridicai 
de la pământ şi o întrebai. 

— De ce nu stai în cort? 

— Nu e nimeni înăuntru. Ştii, ca să nu ne certe mâine, am 
dus-o pe sora dincolo, în cortul tatii. Cică s-o îngrijesc mai 


bine. 

O, viclenie femeiască, multe mai eşti în stare să inventezi! 

— Şi lucrurile mele unde sunt? 

— Aici la locul lor. 

— Le-am văzut eu azi atârnate sus. Dar puştile? 

— Sub aşternutul lui Pida. Cal ai? 

— Îl am pe-al meu; mă aşteaptă. Dragă Păr-negru, ai fost 
tare bună cu mine! S-ar cădea să-ţi mulţumesc pentru 
multe, pentru foarte multe... 

— Old Shatterhand a fost bun cu toţi... Ai să te mai întorci 
pe la noi? 

— Cred că da. Am să mă întorc cu Pida, care va fi să-mi 
fie frate şi prieten. 

— Te duci după el? 

— Da. Vreau să-l găsesc. 

— Dar să nu-i spui că am vreun amestec în fuga ta. 
Numai sora mea şi cu mine să cunoaştem această taină. 

— Ştiu că ai fi făcut şi mai mult. Dă-mi mâna să-ţi 
mulţumesc! 

Mi-o întinse, vorbind cu gingăşie şi sfială. 

— Fie ca toate să-ţi meargă din plin! Acum trebuie să 
plec; sora va fi îngrijorată. 

Înainte de a fi putut face vreun gest de împotrivire, ea îmi 
duse mâna la buzele ei şi dispăru. Copilă indiană, dragă şi 
bună copilă! 

Intrai repede în cort şi în primul rând îmi căutai armele. 
Erau într-adevăr sub aşternut, învelite într-o pătură. Le 
scosei afară şi mi le atârnai de umăr. Se aflau în cort şi 
pistoalele şi cuțitul meu de vânătoare, precum şi 
harnaşamentul întreg. După numai cinci minute părăseam 
cortul şi mă întorceam la arborele morţii ca să-mi înşeuez 
calul. Mă aplecai asupra celor doi paznici: se treziră între 
timp. 

— Războinicii kiowaşilor n-au avut noroc, le vorbii eu în 
şoaptă. Ei nu-l vor vedea niciodată pe Old Shatterhand cum 
se chinuie şi piere la stâlpul caznelor. Acum mă duc în 


ajutorul lui Pida. Trebuie să-l prind pe Santer, tâlharul şi 
ucigaşul care ne-a scăpat din mâini. lar cu tânăra voastră 
căpetenie să ştiţi că am să mă port ca un frate. Poate să ne 
întoarcem chiar împreună. Faceţi ca 'Tangua să afle cele ce 
vă spun. Să nu-şi facă griji în legătură cu fiul său, căci am 
să-l ocrotesc. Fiii şi fiicele kiowaşilor mi-au arătat multă 
prietenie. De aceea le datorez mulţumiri. Spuneţi-le că n- 
am să uit niciodată. Howgh! 

Luând calul de dărlogi, mă depărtai tiptil; mergeam 
deocamdată pe jos, ca să nu trezesc pe nimeni din somn. 
Abia mai încolo urcai în şa şi mă îndreptai, prin prerie, spre 
miazăzi. Deşi în întunericul nopţii nu vedeam nici urmele lui 
Santer, nici pe ale kiowaşilor care-l urmăreau, ştiam că 
trebuie să merg spre sud. Nici nu aveam intenţia să mă ţin 
după urme. 

Santer o luase spre Rio Pecos şi atât îmi era de ajuns. De 
unde ştiam că o apucase într-acolo? Din testamentul lui 
Winnetou! 

Fragmentul pe care izbutisem să-l citesc conţinea trei 
denumiri în apasă. Pe una din ele, Indelce-cil, banditul o 
înţelesese. Dar celelalte două - Te-şoş şi Deklil-to - îi erau 
total necunoscute. Şi chiar dac-ar fi priceput sensul 
cuvintelor, încă nu putea şti unde se găsesc de fapt „Stânca 
ursului” şi „Apa întunecată”. Acestea se aflau departe, 
dincolo de Sierra Rita, pe unde trecusem o singură dată cu 
Winnetou. Noi înşine botezasem astfel stânca şi apa cu 
pricina, încât nimeni nu ştia la ce puncte se referă aceste 
denumiri - în afară de mine şi de doi apaşi care ne 
însoţiseră atunci şi care, îmbătrânind între timp, nu se mai 
urneau din satul lor de lângă Rio Pecos. Deci, ca să dezlege 
misterul, Santer trebuia să-i caute pe ei. 

Dar de unde să afle Santer că tocmai aceşti bătrâni erau 
singurii deținători ai secretului? Nimic mai simplu. Orice 
apaş l-ar fi îndreptat spre ei; pentru că toţi ştiau denumirile 
respective, precum şi întâmplarea ce o trăisem atunci; doar 
că nimeni nu călcase vreodată pe-acolo, în afara celor doi 


bătrâni. Eram deci sigur că Santer, la îndemnul celorlalţi 
apaşi, li se va adresa lor. 

Dar printre apaşi se găseau şi unii care ştiau că Santer 
fusese duşmanul lui Winnetou, că-i omorâse pe Inciu-ciuna 
şi Nşo-ci. Avea el să rişte într-atât şi să se arate chiar în 
satul lor? 

De ce nu? De dragul aurului, banditul riscă orice. La 
nevoie recurge la tot soiul de şiretlicuri. Chiar şi 
testamentul furat îl putea scoate din cele mai grele 
încurcături, servindu-i de legitimaţie. Căci pe plicul de piele 
Winnetou îşi crestase totemul său. 

Planul meu era să ajung la apaşi înaintea lui Santer, 
pentru ca, preveniţi din timp, aceştia să pună mâna pe 
bandit de îndată ce-ar fi apărut. Era cea mai bună soluţie, 
mai ales că mustangului meu iute ca vântul nu i-ar fi fost 
prea greu să câştige întrecerea cu calul lui Santer. Planul 
acesta mă scutea totodată de căutarea urmelor, ceea ce ar 
fi însemnat multă risipa de timp. 

Din nefericire, încă de a doua zi calul meu începu să 
şchiopăteze şi mă căzneam în zadar să descopăr cauza. 
Abia a treia zi observai la picior o inflamație provocată de 
un spin. Îi scosei, ce-i drept, spinul din picior, dar incidentul 
mă şi întârziase rău de tot. Era aproape sigur că nu-l mai 
puteam întrece pe bandit, ba că aveam să ajung chiar mult 
în urma lui. 

Încă înainte de Rio Pecos, pe când străbăteam o savană 
aproape lipsită de vegetaţie, apărură deodată doi călăreţi 
venind în direcţia mea. Erau indieni. Văzându-mă de unul 
singur, nu se sfiiră să-şi continue drumul. Ajunşi în dreptul 
meu, unul din ei îşi agită puşca deasupra capului şi 
strigându-mă pe nume, se apropie în galop. Era Yato-ka, 
adică „Picior-sprinten”, un războinic apaş cu care mă 
cunoşteam. Pe celălalt nu-l întâlnisem până atunci. După un 
schimb de saluturi, mă adresai amândurora: 

— După câte văd, fraţii mei nu se află nici pe picior de 
război, nici pe drum de vânătoare. Atunci încotro graba? 


— Mergem spre miazănoapte, în munţii Ventrei-Mari, ca 
să cinstim mormântul lui Winnetou, căpetenia noastră, 
răspunse Yato-ka. 

— Va să zică aţi aflat de moartea lui? 

— Am aflat acum câteva zile. Îţi închipui ce jale şi ce 
bocet a fost peste tot! 

— Ştiu fraţii mei că eu am fost de faţă la moartea lui 
Winnetou? 

— Da, ştim. Old Shatterhand ne va povesti totul şi ne va 
călăuzi apoi în luptă ca să răzbunăm moartea viteazului 
conducător. 

— Despre asta o să mai vorbim. Şi aţi plecat numai aşa, în 
doi, spre miazănoapte? Doar e drum până acolo, nu şagă! 

— Noi suntem iscoade, pentru că potăile alea de comanşi 
iar au dezgropat securea războiului. Fraţii noştri ne 
urmează de departe. 

— Câţi? 

— De cinci ori câte zece. 

— Cine vă conduce? 

— Til-lata, „Mâna-sângeroasă”, pe care l-am ales 
căpetenie. 

— Îl cunosc. E cel mai vrednic şi mai potrivit pentru 
rangul de căpetenie. Aţi văzut cumva vreun călăreț străin? 

— Am văzut unul. 

— Când? 

— Chiar ieri. Era o faţă palidă. Ne-a întrebat de Te-şoş şi 
l-am îndrumat spre pueblo, la bătrânul Inta. 

— luf! făcui eu ca indienii. E tocmai omul pe care-l caut. 
Dânsul l-a ucis pe Inciu-ciuna. Trebuie să-l prind! 

— Iuf, iuf! repetară amândoi apaşii cu ciudă. Şi noi nici n- 
am ştiut! L-am lăsat să-şi vadă de drum! 

— Nu face nimic. Bine că l-aţi văzut. Acuma, însă, faceţi 
cale-ntoarsă! Haideţi! Vă conduc eu mai târziu în munţii 
Ventrei-Mari. 

— Bine, ne întoarcem! consimţi Yato-ka. Trebuie să-l 
prindem pe ucigaş! 


Pornirăm deci tustrei spre Rio Pecos. 

După câteva ore de călărie ajunserăm la râu şi, 
traversându-l ne continuarăm drumul de-a lungul malului. 
Între timp, le povestii celor doi războinici întâlnirea mea cu 
Santer la Nugget-tsil, precum şi celelalte întâmplări trăite 
printre kiowaşi. 

— Va să zică Pida, tânăra căpetenie, îl urmăreşte pe 
mişel? întrebă Yato-ka. 

— Întocmai. 

— De unul singur? 

— Înaintea lui a plecat şi o ceată de războinici trimisă de 
Tangua. Cred că trebuie s-o fi ajuns repede din urmă. 

— Ştii câţi războinici erau? 

— l-am văzut la plecare. Erau zece. Acum, cu Pida, sunt 
unsprezece. 

— Numai atâţia? 

— Doar n-or fi prea puţini pentru urmărirea unui singur 
fugar! Mai degrabă sunt prea mulţi. 

— Iuf! Fiii apaşilor se vor bucura grozav; o să-l prindem 
pe Pida împreună cu războinicii lui şi o să-i legăm pe toţi la 
stâlpul caznelor. 

— Ba n-o să-i legaţi! rostii ferm. 

— Nu? Crezi c-o să ne scape? Păi Santer a plecat spre 
satul nostru, iar kiowaşii vin pe urmele lui; aşa că putem să- 
i prindem. 

— De asta sunt convins. Dar n-o să-i legaţi la stâlpul 
caznelor. 

— Nu te înţeleg. Doar sunt duşmani! Şi pe tine au vrut să 
te omoare. 

— Ba s-au purtat omeneşte. Şi să ştii un lucru: cu toate că 
potrivit obiceiului, se pregăteau să mă omoare, totuşi Pida 
mi-e prieten! 

— Iluf! făcu Yato-ka. Old Shatterhand nu s-a schimbat 
deloc; îşi cruţă şi acum duşmanii. Dar va fi oare şi Til-lata de 
aceeaşi părere? 

— N-am nici o îndoială. 


— Nu uita că Til-lata a fost întotdeauna un războinic 
viteaz, iar acuma e căpetenia apaşilor! El trebuie să arate 
că merită a fi în fruntea războinicilor săi. Aici nu prea 
încape mila. 

— Oare nu sunt şi eu o căpetenie a voastră? 

— Da, Old Shatterhand e căpetenie. 

— Şi n-aş fi ajuns eu oare, încă înaintea lui Til-lata o 
căpetenie de-a voastră? 

— Adevărat, chiar cu mult înainte. 

— Atunci va trebui să mă asculte. Dacă-i prindeţi pe 
kiowaşi, Til-lata n-o să le facă nimic. Aceasta mi-e dorinţa. 

Poate că apaşul ar mai fi înşirat unele argumente contra, 
dar deodată atenţia noastră fu atrasă de nişte urme care 
veneau dinspre stânga, unde albia râului era mai uşor de 
trecut şi se înşirau pe mal paralel cu direcţia pe care ne 
mişcăm noi. Bineînţeles că descălecarăm ca să le cercetăm 
mai îndeaproape. Călăreţii cu pricina trecuseră în şir indian 
pentru a nu-şi divulga numărul; se deplasau deci cu mare 
precauţie, ştiindu-se pe teritoriu duşman. Deşi nu puteam 
stabili numărul călăreţilor, bănuiam totuşi că e vorba de 
Pida şi kiowagşii lui. 

După puţin ajunserăm într un loc unde călăreţii se 
opriseră părăsind ordinea strictă de până atunci. Izbutii 
astfel să desluşesc urmele a unsprezece cai. Aşadar, nu mă 
înşelasem. 

— Războinicii voştri vin încoace, spre râu? îl întrebai pe 
Yato-ka. 

— Da, se vor întâlni deci cu kiowaşii. Aceştia sunt numai 
unsprezece, pe când ai noştri sunt de cinci ori zece. 

— Şi la ce depărtare se află? 

— Când te-am întâlnit, erau cam la o jumătate de zi în 
urmă. 

— lar kiowaşii, după cum se vede, sunt numai la o 
jumătate de ceas înaintea noastră. Hai să grăbim şi să-i 
ajungem până nu se vor întâlni cu fraţii tăi. Să dăm pinteni 
cailor! 


Pornii la galop, pentru că din moment în moment, cele 
două tabere adverse s-ar fi putut ciocni, iar eu voiam să 
aşez întâlnirea lor sub semnul prieteniei. Pida merita să-i 
iau apărarea. 

După scurtă vreme, râul coti spre stânga. Kiowaşii o 
luaseră drept înainte, ca să scurteze drumul. Noi am 
procedat la fel şi în curând, îi zărirăm înaintând spre sud, în 
şir indian. Pe noi nu ne văzuseră, pentru că niciunul dintre 
ei nu privea înapoi. 

Deodată opriră şi întoarseră caii pentru a o lua cât mai 
repede îndărăt. Atunci ne observară şi pe noi, zăboviră o 
clipă, apoi îşi continuară retragerea, dar nu chiar în direcţia 
noastră. 

— De ce se întorc? întrebă Yato-ka. 

— l-au văzut pe războinicii noştri şi şi-au dat seama că 
aceştia le sunt superiori ca număr. Noi suntem numai trei, 
aşa că n-au de ce să se teamă. 

— Adevărat, dintr-acolo vin apaşii noştri. Îi vezi? I-au 
zărit pe kiowaşi şi mâna la galop ca să-i ajungă. 

— leşiţi-le voi în întâmpinare şi spuneţi-i lui Mâna- 
sângeroasă să stea locului până vin şi eu. 

— Tu de ce nu mergi cu noi? 

— Am ceva de vorbit cu Pida. Haide, plecaţi repede! 

Cei doi apaşi nu se împotriviră. Galoparăm deci pe 
urmele călăreţilor lui Pida. Aceştia erau încă prea departe 
ca să ne observe. Dar când ne apropiarăm, îşi întoarseră 
capetele şi ne recunoscură imediat. Pida răcni speriat, 
înfigându-şi călcâiele în burta calului. Eu însă o luai după el. 

— Stai, Pida! Nu te teme! îi strigai cât putui de tare. Mă 
pun chezaş pentru tine în faţa apaşilor! 

Cu toată spaima ce-i provocasem, tânărul păru să aibă 
încredere în spusele mele. Îşi struni calul, dând şi celorlalţi 
kiowaşi ordin de oprire... Pe măsură ce mă apropiam de el 
observam din ce în ce mai clar cât de uluit era de 
neaşteptata-mi apariţie. Cel puţin oamenii săi 
încremeniseră de-a binelea. 


— Old... Shat... terhand! Făcu tânăra căpetenie. Old... 
Shat... terhand e liber! Cine ţi-a dat drumul? 

— Nimeni. M-am dezlegat singur. 

— Iuf, iuf, iuf! Asta nu se poate! 

— Ba uite că se poate! Ştiam eu că am să fug. De aceea 
nici nu m-am dus cu tine; nu voiam ca tu să-mi faci vreo 
înlesnire. Fiecare să redobândească singur ceea ce a 
pierdut, aşa ţi-am spus. Acum te rog să ai încredere. Îţi sunt 
prieten şi voi avea grija ca apaşii să nu-ţi facă nici un rău. 

— Iuf! Vrei să-mi dai o mână de ajutor? 

— Da. Pe cuvântul meu de cinste. 

— Eu cred în cuvântul lui Old Shatterhand. 

— Crede şi nu fi neliniştit. Uită-te colo! Ceata apaşilor s-a 
şi întâlnit cu doi oameni trimişi de mine. Au descălecat şi mă 
aşteaptă. Voi aţi dat de urmele lui Santer? 

— Am dat. Însă deocamdată nu l-am prins pe bandit. 

— Dânsul vrea să ajungă în satul apaşilor. 

— Aşa gândim şi noi; urmele duc într-acolo. Tocmai ne 
ţineam de ele. 

— Mare nechibzuinţă! Apaşii v-ar fi omorât pe toţi. 

— Ce să fac! Trebuie să-mi caut punga cu „medicamente” 
fie şi cu preţul vieţii! Ziceam să ne furişăm până lângă sat. 
Poate am fi izbutit să punem mâna pe Santer. 

— Acum o să-l prindeţi mai uşor. Vă apăr eu de primejdii. 
Dar asta numai dacă ne înfrăţim. Descăleca şi hai să fumăm 
pipa păcii! 

— Iluf! Old Shatterhand, marele războinic care a izbutit 
să scape de arborele morţii fără nici un ajutor, vrea să-l 
cinstească pe Pida cu prietenia lui? 

— Vreau! Hai, grăbeşte-te, că altminteri apaşii îşi vor 
pierde răbdarea. 

Descălecarăm, fumarăm calumetul potrivit ritualului, 
după care îl rugai pe Pida să stea pe loc până îi voi face 
semn. Mă săltai iarăşi în şa şi pornii către ceata apaşilor pe 
care Yato-ka îi informase între timp despre intenţiile mele. 


Ţinându-şi caii de căpăstru, oamenii formaseră un semicerc 
la mijlocul căruia stătea Til-lata. 

Îl cunoşteam foarte bine pe acest apaş. Era, cei drept, 
foarte orgolios, dar în raporturile sale cu mine se purtase 
totdeauna plin de politeţe şi supunere. Puteam spera deci 
că n-o să refuze o înţelegere cu Pida. Îi strânsei mâna, îi 
adresai câteva vorbe amicale şi adăugai: 

— Old Shatterhand a venit de data asta singur, fără 
prietenul său Winnetou, căpetenia apaşilor. Fraţii mei roşii 
vor afla de la mine toate amănuntele în legătură cu moartea 
mult slăvitului lor conducător. Dar mai întâi v-aş spune ceva 
despre kiowaşii aceştia. 

— Ştiu ce vrea Old Shatterhand, interveni Mâna- 
sângeroasă. Mi-a spus Yato-ka. 

— Şi ce părere ai? 

— Old Shatterhand e căpetenie şi apaşii îi cinstesc 
dorinţa. Cei zece războinici kiowaşi să se întoarcă fără 
zăbava la corturile lor. Atunci nu ne atingem de ei. 

— Şi cum rămâne cu Pida, tânăra lor căpetenie? 

— V-am văzut fumând calumetul păcii. De aceea să vină 
Pida cu noi şi să fie oaspetele nostru cât timp vei dori tu. Pe 
urmă, o să-l socotim iarăşi duşman. 

— Bine, aşa să fie. Războinicii apaşilor să se întoarcă deci 
cu mine, ca să-l prindem pe ucigaşul lui Inciu-ciuna şi al 
fiicei sale Nşo-ci. După aceea vă voi însoţi la mormântul lui 
Winnetou. Howgh! 

— Howgh! făcu şi apaşul strângându-mi dreapta spre a 
întări înţelegerea intervenită între noi. 

Îi făcui apoi semn lui Pida să se apropie. Acesta se 
declară de acord cu condiţiile puse de Til-lata şi-i trimise pe 
cei zece kiowaşi înapoi, în tabăra lor. În sfârşit, pornind-o cu 
toţii în jos pe malul lui Rio Pecos, călărirăm până spre seară, 
când făcurăm un popas. 

Fiind pe teritoriul apaşilor, ne puturăm îngădui să 
încingem un foc de tabără. Ne aşezarăm în jurul focului, 
îmbucarăm câte ceva şi pe urmă mă apucai să descriu în 


amănunt moartea lui Winnetou. Relatările mele făcură o 
impresie profundă. Multă vreme apoi oamenii statură tăcuţi 
şi duşi pe gânduri până ce ba unul, ba altul începură să-şi 
amintească întâmplările din viaţa neînfricatului conducător. 
Iar eu, ascultându-i, retrăiam parcă întreg tragismul 
ultimelor sale clipe. Chiar şi după ce apaşii adormiră pe 
rând, eu încă nu-mi găseam somnul. Mereu mă frământa 
chestiunea testamentului şi a comorii la care acesta se 
referea. Adormii abia într-un târziu şi mă scufundai într-un 
vis îngrozitor. Se făcea că nuggeţii zăceau într-o grămadă 
uriaşă cât muntele, iar Santer îi zvârlea cu lopata în gura 
unei prăpăstii adânci. Eu, voind să salvez comoara, mă 
năpusteam zadarnic asupra banditului. Deodată, se căscă 
parcă pământul de sub noi. Făcui un salt în lături, în timp ce 
Santer se prăbuşi cu tot aurul în abis. 

Mă deşteptai scăldat în sudori. Visurile sunt amăgiri; şi 
totuşi, cât fu ziua de lungă, nu reuşii să mă dezbăr de 
gândul că visul acesta nu era ca toate celelalte, că ascundea 
şi el un anume tâlc. Şi de fapt era foarte uşor de explicat. 

Călărind cu toată viteza, nu făcurăm decât un scurt 
popas înainte de prânz. Cum Santer era desigur interesat 
să dispară cât mai repede din satul apaşilor, ne temeam să 
nu ajungem prea târziu. 

Soarele asfinţea când ne apropiarăm de pueblo. În 
dreapta se vedea monumentul funerar ridicat pe vremuri 
lui Klekih-Petra. În stânga şerpuia râul prin care înotasem 
atunci nebuneşte ca să scap de caznele ce-mi pregătiseră 
apaşii. De câte ori nu vizitasem apoi acele locuri împreună 
cu Winnetou, amintindu-mi de vechile păţanii! 

Cotirăm spre dreapta prin vâlcea şi în faţa ochilor mei se 
desfăşură iarăşi priveliştea „capitalei” apaşilor, unde îl 
cunoscusem pe Winnetou şi pe ai săi. Fuioare albastre de 
fum se înălţau în limpezimea serii - dovadă că femeile 
pregăteau cina. Oamenii ne zăriră de departe şi Til-lata, 
făcându-şi mâinile pâlnie la gură, strigă din răsputeri: 


— Old Shatterhand! Vine Old Shatterhand! Războinicii 
să-i iasă în întâmpinare! 

Se iscă imediat o forfotă nemaipomenită la toate caturile 
marii clădiri comune. Trunchiurile de copaci ce serveau 
drept scări fură coborâte la repezeală. Sărirăm şi noi de pe 
cai şi începurăm urcuşul pe jos. Sute de mâini fluturau în 
semn de bun venit. O, cât de triste erau totuşi clipele 
acelea! Căci veneam de astă dată fără Winnetou, căruia 
soarta îi refuzase bucuria de a mai revedea aceste locuri 
atât de dragi sufletului său. 

Cum spuneam încă de la începutul acestor istorisiri în 
pueblo locuia numai acea parte a tribului cu care Winnetou 
avea relaţii mai strânse, de rudenie sau de altă natură. E 
deci lesne de ghicit ce ploaie de întrebări mă potopi după 
primele cuvinte de salut, în cele din urmă reuşii să mai 
potolesc întrucâtva curiozitatea oamenilor şi mă interesai 
de cei doi bătrâni care cunoşteau secretul denumirilor din 
testament. 

— E aici Inta? Trebuie să vorbesc cu el. 

— E acasă, mi se răspunse. Să-l chemăm! 

— Nu, lăsaţi-l în pace. E bătrân şi bolnav. Mă duc eu să-l 
caut. 

Oamenii mă conduseră într-un mic lăcaş săpat în stâncă, 
unde îşi trăia zilele bătrânul războinic. Inta se bucură 
sincer de venirea mea şi porni să-mi adreseze un lung 
discurs omagial pe care însă fui nevoit să-l întrerup. 

— Lasă asta pe mai târziu! Spune-mi dacă a trecut pe la 
tine vreun alb. 

— Da, răspunse bătrânul. 

— Când? 

— Ieri. 

— Ţi-a spus cum îl cheamă? 

— Nu. Zicea că Winnetou i-a poruncit sa nu-şi spună 
numele. 

— Şi a plecat? 

— Da. 


— Cât a stat aici? 

— O oră, după socoteala albilor. 

— A venit să-ţi vorbească? 

— Da. Cineva l-a călăuzit până la mine. Dânsul mi-a 
arătat pe o piele semnul lui Winnetou, dovada că era 
chemat să-i împlinească ultima dorinţă. 

— Şi ce voia de la tine? 

— Să-i spun unde se găseşte locul pe care voi l-aţi numit 
Deklil-to. 

— Şi i-ai spus? 

— Trebuia. Doar era porunca lui Winnetou. 

— l-ai descris locul cu toate amănuntele? 

— Da şi locul şi drumul până acolo. 

— Şi partea de deasupra stâncii suspendate? 

— Şi asta. Pentru sufletul meu a fost o adevărată 
desfătare să pot vorbi despre locurile pe unde am trecut cu 
Old Shatterhand şi cu Winnetou, căpetenia apaşilor, care 
ne-a părăsit şi s-a dus în veşnicele plaiuri ale vânătoarei. În 
curând o să-l revăd acolo. 

Bătrânul nu avea în fond nici o vină. Nu făcuse decât să 
respecte totemul veneratului său conducător plecat dintre 
cei vii. 

— Spune-mi, calul albului era istovit sau nu prea? îl mai 
întrebai pe Inta. 

— Deloc. Când 1-a încălecat, a luat-o la goană ca şi când 
n-ar fi venit de la drum. 

— Albul a mâncat cumva la tine? 

— A mâncat ceva la repezeală. Mi-a cerut şi nişte fire, ca 
să facă din ele fitil. 

— Aha! Şi i-ai dat? 

— Desigur. 

— Ce nevoie avea de fitil? 

— Nu mi-a spus. l-am dat şi o grămadă de pulbere. 

— Ce fel de pulbere? Pentru armă? 

— Nu. Cică trebuie să arunce ceva în aer. 

— Ai văzut unde ţinea pielea cu semnul lui Winnetou? 


— Într-o pungă cu „medicamente”. M-am şi mirat de 
unde o are, că doar feţele palide nu cred ca noi. 

— Iuf! exclamă deodată Pida, care stătuse tot timpul 
tăcut lângă mine. Va să zică mai are punga la el! E a mea! 
Mi-a furat-o! 

— Zău? se miră Inta. E cumva hoţ? 

— Mai rău decât hoţ. 

— Păi, cum de avea la el semnul lui Winnetou?! 

— Tot de furat! El i-a ucis pe Inciu-Ciuna şi pe Nşo-ci. Îl 
cheamă Santer. 

Bietul bătrân încremeni. Iar eu îl lăsai singur cu spaima şi 
cu remuşcarea lui. 

Aşadar nu numai că nu-l ajunserăm din urmă pe Santier, 
dar nici măcar nu ne apropiasem de el. Eram cât se poate 
de amărât. Atunci Mâna-sângeroasă ne propuse: 

— Să nu mai întârziem. Mai bine ne luăm după el chiar 
acum. Poate să-l mai ajungem până la Apa-întunecată... 

— Să plecăm aşa, neodihniţi? Adevărat că-i lună plină şi 
am putea mâna toată noaptea. 

— Eu, unul, n-am nevoie de somn. 

— Dar Pida? 

— Eu nu ştiu ce-i aia pace până nu-mi găsesc punga cu 
„medicamente”', răspunse acesta hotărât. 

— Bine. Atunci să îmbucăm ceva şi să schimbăm caii. Îl 
las şi pe-al meu aici. Nici n-aş avea răbdare să stau pe loc. 
Dacă banditul şi-a făcut rost de fitil şi pulbere, înseamnă că 
pune la cale o explozie. Atunci tot planul nostru ar fi dat 
peste cap. Trebuie să ne grăbim! 

Bineînţeles că apaşii din pueblo ne rugară stăruitor să 
mai stăm, să le mai povestesc despre Winnetou, despre 
ultimele noastre isprăvi şi despre moartea lui. Amânai însă 
totul până la întoarcerea noastră. 

După nici două ore de la sosire călăream din nou pe cai 
odihniţi şi aprovizionaţi cu de toate - Til-lata, Pida, eu şi 
douăzeci de războinici apaşi. Til-lata stăruise să luăm cu noi 
o escortă atât de numeroasă, deşi teritoriul pe care urma 


să-l străbatem aparţinea tribului înrudit al mimbrenjoşilor, 
de care nu aveam a ne teme. 

Până la Apa-întunecată aveam de parcurs cel puţin 
şaizeci de mile geografice, din care o bună parte şi mai ales 
în apropierea țintei, pe un teren stâncos, foarte dificil. În 
asemenea condiţii cinci mile pe zi însemna foarte mult. Deci 
la un loc douăsprezece zile. 

Urmele lui Santer nu ne interesau de fel. Căutându-le, n- 
am fi făcut decât să ne irosim timpul. Drumul îmi era doar 
binecunoscut de când îl bătusem alături de Winnetou. Mai 
mult ca sigur că şi Santer, dirijându-se după indicaţiile 
bătrânului Inta, apucase pe acest drum. Iar dacă s-a abătut 
cumva de la el, faptul nu era decât în favoarea noastră. 

Timpul trecu fără nimic demn de relevat până ce, în a 
unsprezecea zi, ne întâlnirăm cu doi indieni, tată şi fiu. Pe 
bătrân îl cunoşteam: era un mimbrenjo, care pe vremuri ne 
procurase carne, mie şi lui Winnetou. Omul mă recunoscu la 
rândul său, îşi struni calul şi exclamă plin de bucurie: 

— Ce-mi văd ochii! Old Shatterhand! Mai trăieşti, n-ai 
murit? 

— Şi de ce să fi murit? 

— Păi, cică te-ar fi împuşcat siucşii... 

Bănuind că omul se întâlnise cu Santer, îl întrebai: 

— De unde ai auzit asemenea lucru? 

— Din gura unui alb. Dânsul ne-a povestit cum şi-au 
pierdut viaţa şi Old Shatterhand şi Winnetou. Puteam să nu- 
Il cred? Doar avea asupra lui semnul lui Winnetou şi chiar 
punga lui cu „medicamente”! 

— Şi totuşi te-a minţit. Uite că mai sunt în viaţă! 

— Atunci nici Winnetou n-a fost ucis? 

— Cu el, din păcate, s-a sfârşit... Dar cum de te-ai văzut 
cu albul acela? 

— A venit chiar în tabăra noastră. Căuta un calcă al lui 
era sfârşit de oboseală. Ne-a rugat să-i dăm şi o călăuză 
spre Deklil-to, adică Apa-întunecată. Mie mi-a dat în 
schimbul unui cal punga cu „medicamente” a lui Winnetou. 


Pe urmă eu şi feciorul meu l-am călăuzit până acolo. S-a 
uitat dânsul ce s-a uitat şi ne-a spus că e bine, că acolo e 
locul căutat. 

— Dar pe tine te-a tras pe sfoară. Unde-i punga? 

— O am aici. 

— Arat-o, te rog. 

Omul o scoase dintr-un buzunar al şeii. Pida nu mai putu 
de bucurie şi întinse mâna după ea. Bătrânul, însă, nici 
gând să-i dea punga. Şi astfel se stârni o scurtă harţă căreia 
îi pusei capăt lămurindu-l pe bătrân: 

— Să ştii că punga e a lui Pida, tânărul şef al kiowaşilor, 
aci de faţă. Winnetou nici n-a pus vreodată mâna pe ea. 

— Trebuie că te înşeli! făcu omul contrariat. 

— Crede ce-ţi spun: o ştiu foarte bine. 

— Şi numai de dragul pungii i-am dat un cal de toată 
frumuseţea şi am mai făcut şi atâta drum cu el! 

— Avea omul nevoie de un cal bun pentru că se ştia 
urmărit. Te-a minţit, ca să faci schimbul. 

— De n-ai fi Old Shatterhand, zău dacă te-aş crede! Va să 
zică să dau înapoi punga? 

— Neapărat. 

— Bine! Dacă-i pe-aşa, atunci mă întorc şi-l omor, 
mincinosul naibii! 

— Pofteşte cu noi! Să-i scurtăm împreună zilele! Omul ni 
se alătură fără altă vorbă. Când îi zugrăvii pe scurt cine 
anume e Santer şi câte are pe conştiinţă, indianul se căi 
amarnic pentru faptul că-i dăduse un cal şi-l mai şi călăuzise 
până la ţintă - căci numai aşa banditul îşi putu menţine 
avansul faţă de noi. 

Pida era fericit că reintrase în posesia „medicamentului”, 
care nici nu suferise vreo stricăciune. Scopul era atins. Pe 
când eu?... 

A doua zi ajunserăm la malul lacului, dar abia către 
seară, când nu mai era nimic de făcut. Poposirăm liniştiţi la 
adăpostul copacilor şi nu aprinserăm nici un foc. Santer nu 


le spusese celor doi mimbrenjos ce anume caută acolo. Îi 
expediase scurt, afirmând că nu mai are nevoie de ei. 

Venind dinspre Rio Pecos, tăiaserăm colţul de sud-vest al 
lui New-Mexico şi ne aflam acum în Arizona, unde se 
întâlnesc cele două teritorii ale triburilor mimbrenjos - 
respectiv ghilenjos - acesta din urmă de asemenea înrudit 
cu apaşii. Pământurile sunt aici aride şi triste. Stânci după 
stânci, piatră şi iar piatră! Doar în locurile străbătute de 
râuri creşte o vegetaţie deasă, bogată, care însă nu trece 
mult dincolo de malul propriu-zis. Fără aceste ape care 
dăruiesc umezeală pământului din preajma lor, soarele ar 
pârjoli şi ucide totul. Păduri aproape că nu există. Numai 
aici, în locul unde ne aflam, natura parcă făcuse o excepţie. 

Câteva izvoare umpluseră aici fundul unei văi şi 
formaseră un iezer întins. Noi ne aflam pe ţărmul de răsărit 
al iezerului. Ţărmul, bogat împădurit jur împrejur, se înălța 
drept şi maiestuos, împrumutând apei acel luciu închis, 
profund, care ne făcuse s-o denumim, Apa-întunecată”, în 
timp ce mimbrenjoşii îi spuneau „Lacul-negru”. Cel mai 
înalt dintre ţărmuri era cel nordic. O stâncă golaşă se 
desprindea din el, suspendată parcă deasupra apei. 
Şuvoaiele coborâte de pe culmile din spatele ei o 
sfredeliseră cu timpul, croindu-şi cale în adânc şi ţâşnind ca 
printr-un furtun uriaş de la o înălţime de cel puţin o sută de 
picioare. Aceasta era cascada pomenită în testamentul lui 
Winnetou. Exact deasupra ei se vedea o grotă de piatră la 
care pe vremuri nu putusem ajunge, dar pe care Winnetou 
probabil că o vizitase mai târziu. Şi încă şi mai sus, 
deasupra grotei, ieşea în afară partea de sus a stâncii ca o 
streaşină colosală şi nemaipomenit de grea, încât era de 
mirare că nu se prăbuşise încă din înalt. 

Pe dreapta acestei stânci şi strâns lipită de ea, se înălța o 
a doua stâncă, unde vânasem pe vremuri un urs cenuşiu. 
De aceea Winnetou o botezase Te-şoş, adică „Stânca- 
ursului”. Toate acestea le spun pentru o mai bună 
cunoaştere a situaţiei în care ne aflam. 


Se apropia clipa hotărâtoare şi gândul la ea mă făcu să 
nu dorm decât foarte puţin. Abia se crăpă de ziuă, că ne şi 
apucarăm de căutat urmele lui Santer. Nu se vedea nimic. 
Mă hotărâi deci să urc mai sus, unde banditul trebuie să fi 
căutat comoara. Nu luai cu mine decât pe Til-lata şi pe Pida. 
Ne îndreptarăm spre păduricea de molizi de care pomenea 
Winnetou în testament şi urcarăm până la Stânca-ursului. 
„Acolo descaleci şi te caţări... „, cam aşa scria în testament. 
Mai mult nu apucasem să citesc din el. Unde să mă caţar? 
Probabil sus, la grotă. Trebuia încercat. Peretele era foarte 
greu, dar nu cu totul inaccesibil. Astfel, urcând cu greu, 
ajunserăm în sfârşit sub grotă, pe stânga ei. Mai departe nu 
mergea. Dacă exista totuşi vreo cale de acces, însemna că, 
necunoscând restul indicaţiilor cuprinse în testament, nu 
dădusem de această cale. 

Mă gândeam tocmai să cobor din nou când, deodată, se 
auzi o detunătură şi un glonţ şuieră pe lângă umărul meu 
muşcând din stânca. Şi în aceeaşi clipă răsună un glas 
venind de sus: 

— Câine, iar eşti liber? Credeam că numai kiowaşii vin pe 
urmele mele. Cară-te în iad! 

Nici al doilea glonţ nu mă nimeri. Privirăm în sus: Santer 
stătea la gura grotei. 

— Vrei testamentul, hai? Te ispiteşte comoara? Râse el 
batjocoritor. Prea târziu, şmechere! Sunt demult aici şi 
fitilul e aprins. Arde, m-auzi?! Nu capeţi nimic, absolut 
nimic! Şi aurul destinat fundațiilor alea tâmpite tot eu am 
să-l înghit! 

Se porni pe un râs isteric, nestăpânit, după care adăugă: 

— Nu cunoşti drumul, precum văd?! Şi nici la vale nu mai 
ştii cum s-o iei! Am să car tot aurul fără să-mi puteţi face 
nimic Degeaba v-aţi ostenit, ha-ha-ha! De astă dată v-am 
dus! 

Ce era de făcut? Banditul stătea sus, lângă comoară, iar 
noi nu puteam ajunge până la el. Poate că în cele din urmă 
am fi găsit drumul, dar până atunci Santer ar fi dispărut cu 


pradă cu tot... Pe de altă parte, din locul unde ne aflam era 
aproape imposibil să-l împuşti, deşi de astă dată aş fi făcut-o 
fără nici un fel de şovăire. Mă lăsai deci ceva mai în jos, 
încet, cu atenţie şi-mi scosei carabina de pe umăr. 

— Ia uite potaia, vrea sa mă împuşte! rânji Santer de sus. 
Aici n-o să-ţi meargă! Stai să vezi! 

Dispăru pentru câtva timp, ca să apară apoi şi mai sus, 
tocmai pe streaşina de piatră. Se opri la marginea ei. 
Privind de jos, cât pe ce să mă apuce ameţeala: banditul 
ţinea ceva alb în mâna! 

— Căscaţi ochii! lată testamentul, nu-mi mai trebuie: îl 
ştiu pe de rost. Ducă-se naibii! Îl arunc în lac, iar voi, ha-ha- 
ha, rămâneţi cu buzele umflate! 

Rupse filele bucăţi-bucăţi şi le împrăştie în aer. Şi 
bucăţile se legănară multă vreme ca nişte fluturi albi până 
ce atinseră faţa lacului. Testamentul, cuvântul cel din urmă 
al marelui Winnetou, fusese distrus. Ceea ce simţeam acum 
nu se mai putea numi nici ciudă, nici mânie, nici regret. Mi- 
ar trebui un cuvânt mai crâncen decât toate. 

— Mişelule! urlai de jos către Santer. Fii atent la cele ce- 
ţi spun! 

— Mă rog, cu plăcere! făcu el ironic. 

— Inciu-ciuna îţi trimite salutări! 

— Mulţumesc. 

— Şi Nşo-ci! 

— Oh, mulţumesc! Sunt încântat! 

— Dar pentru ceea ce urmează, n-o să-mi mai 
mulţumeşti. Mori, scârnăvie, în numele lui Winnetou! 

Dusesem de astă dată la ochi doborâtorul de urşi. Cu el 
ţinteam mai sigur. Trebuia cu orice preţ să-l nimeresc pe 
bandit! De obicei nu ocheam decât o fracțiune de secundă. 
Dar... ce-i asta? Îmi tremură mâinile? S-a mişcat Santer din 
loc? Se clatină stâncă. Ce s-a întâmplat? Nu reuşeam să mă 
fixez asupra țintei. Coborâi arma ca să privesc cu amândoi 
ochii. 


Dumnezeule, stânca se clatină! Şi o bubuitură surdă, 
grea, cutremură deodată depărtarea. Grota, ca o nară de 
monstru, suflă fumul în văzduh si, ca împinsă de un gigant, 
streaşină de piatră se înclină deasupra grotei, tot mai mult, 
tot mai adânc, cu Santer sus, agitându-şi desperat braţele şi 
urlând după ajutor. Apoi, pierzându-şi ultima rezistenţă, 
colosul trosni sălbatic şi se rostogoli ca într-o viziune de 
coşmar de-a dreptul în lac! Sus, la locul exploziei, pulberea 
mai juca în aer ca un abur albicios. 

Privisem totul cu groază şi în tăcere. 

— Iuf! exclamă Pida înfiorat de cele văzute. Marele Spirit 
l-a judecat şi a rupt stânca de sub el. 

Til-lata arătă spre apele răscolite ale lacului care, în clipa 
aceea, părea un cazan imens în plin clocot. Palid la faţă, în 
ciuda tenului său bronzat, căpetenia apaşilor rosti: 

— Spiritul rău 1-a tras în jos înecându-l în apa care 
fierbe. S-a dus şi nu se mai întoarce în vecii vecilor. Era un 
blestemat! 

Îl ascultai tăcut; nici nu eram în stare să vorbesc. Visul 
meu! Da, visul acela năprasnic! Aurul ce se prăvale în abis! 
Şi ce sfârşit pentru Santer! lată dar că şi în această clipă 
supremă fusesem scutit să-l omor cu mâna mea. S-a judecat 
el însuşi dând foc fitilului. Călăul care nimicise atâtea vieţi 
şi-a fost până la urmă propriul său călău. 

Jos, lângă lac, apaşii discutau şi gesticulau însufleţiţi. Pida 
şi Til-lata coborâră să vadă dacă leşul lui Santer ieşise 
cumva la suprafaţă. Dar nu se zărea nimic. Colosul de 
piatră îl proiectase în adânc, într-un mormânt invizibil. 

Până şi pe mine, om cu nervii tari şi greu de zdruncinat, 
mă cuprinse o stare de slăbiciune şi de ameţeală, încât 
trebuii să mă aşez şi să închid ochii. Şi tot mai vedeam 
parcă tabloul acela înfricoşător, teribila dislocare a stâncii şi 
prăbuşirea ei. Şi încă mai auzeam parcă strigătele de ajutor 
ale lui Santer. 

Cum de se petrecuseră toate astea? Probabil că efectul 
catastrofal al exploziei se datora unei măsuri de prevedere 


luată de Winnetou. Descrierea ascunzătoarei, ca şi a felului 
cum trebuia umblat la intrarea ei vor fi fost astfel făcute în 
testament încât nimeni în afara mea să nu le poată înţelege 
decât greşit. Winnetou aşezase acolo o mină căreia 
impostorul, din pricina greşitei înţelegeri a textului, avea 
să-i dea foc fără să întrevadă că aceasta înseamnă propria 
sa pieire. Dar cum stăteau lucrurile cu comoara, cu aurul? 
Se mai afla oare sus, sau se prăvălise o dată cu stânca în 
fundul lacului? 

La urma urmei, soarta nuggeţilor mă interesa prea puţin. 
În schimb pierderea pe veci a testamentului, această sacră 
amintire lăsată de Winnetou, mă lovea extrem de dureros. 
Gândul că aş putea să recuperez măcar o parte din bucăţile 
risipite aiurea îmi reînvie la un moment dat energia. Sării, 
de la locul meu şi coborâi cât putui de repede în vale. Da, 
parcă se vede licărind o hârtie pe faţa lacului. Fără să 
preget, mă dezbrăcai, sării în apă şi înotai în direcţia 
respectivă. Era într-adevăr o părticică din testament! 
Străbătui apoi lacul în lung şi-n lat, căutai peste tot înfiorat 
de speranţă, până mai găsii încă trei astfel de bucăţi. 

Aceste resturi ale testamentului le aşezai la soare ca să 
se usuce, după care dădui să descifrez scrisul lăţit, spălat şi 
cenuşiu. Fireşte că nu reuşii să dezleg ceva precis. Cu mari 
eforturi adunai următoarele cuvinte:... „să capete 
jumătate... fiindcă sărăcia... stânca va crăpa... vei împărţi... 
fără răzbunare... , 

Asta era tot. Ca şi nimic şi totuşi suficient pentru a ghici 
măcar o parte a conţinutului. Ascunsei aceste patru petice 
de hârtie ca să le păstrez cu toată sfinţenia. 

Mai târziu, după ce-mi regăsii echilibrul sufletesc, 
reîncepui cercetările. Câţiva apaşi porniră să facă ocolul 
lacului, ca să caute calul lui Santer; trebuia să-l găsim, 
altminteri - fiind desigur legat - s-ar fi prăpădit de foame şi 
de sete. Alţii urcară cu noi spre grota care nu mai exista de 
fapt, ca sa ne ajute să găsim eventual aurul. Pierdurăm în 
van câteva ceasuri, până ce-mi amintii aproape cuvânt cu 


cuvânt cele citite în testament. Ultima frază nu-mi ieşea din 
cap: „Acolo descaleci şi te caţări... „Mă izbea mai ales 
cuvântul „caţări”. E drept că „a te căţăra” înseamnă de 
obicei să urci pe o înălţime, mai ales pe una foarte 
povârnită, dar te pomeneşti că nu era vorba de aşa ceva. 
Nu cumva Winnetou se referise la un copac? Într-adevăr, 
chiar la marginea stâncii creştea un molid înalt şi gros. N-o 
fi ăsta? Mă căţărai până-n vârf. De acolo mă săltai pe buza 
stâncii, care era mai lată decât părea de jos. Şi iată, trecând 
de un colţ, zării un drum, o potecă de vreo doi coţi lăţime, 
ce ducea prin spatele stâncii, prelungindu-se apoi în sus 
spre o nouă streaşină de piatră născută prin prăbuşirea 
celei dintâi. Acolo mă întâmpină un vălmăşag haotic de 
bolovani şi dărâmături prin care totuşi se vedea ceea ce 
până nu demult fusese fundul grotei. Dacă aurul nu se 
găsea cumva îngropat sub fundul acesta, dacă Winnetou îl 
ascunsese în pereţii grotei - atunci nu mai era nimic de 
sperat. Atunci toată comoara se prăbugşise în adâncul 
lacului. 

Îi mobilizai pe apaşi sa mă ajute la căutat. Răsturnarăm 
bolovânişul, răscolirăm totul pas cu pas, dar nicăieri, nu se 
ivi vreun semn lămuritor. Eram cu toţii bărbaţi deprinşi să 
ne orientăm după cel mai neînsemnat indiciu, după orice 
amănunt; aici însă toate eforturile se dovedeau inutile şi 
perspicacitatea noastră de prisos. 

Către seară făcurăm drumul înapoi, în jos. Între timp 
reveniră apaşii trimişi în căutarea calului lui Santer. Îl 
găsiseră. Scotocii prin coburii şeii: nu conţineau nimic. 

Mai zăbovirăm încă patru zile la Apa-întunecată, mereu 
încordaţi şi frământaţi, căutând zadarnic o soluţie care să 
ne conducă la descoperirea comorii. Sunt convins că, dacă 
aurul ar fi rămas sus, la locul lui, nu se putea să nu-l găsim. 
Dar pesemne că uriaşul tezaur zăcea pe fundul lacului 
lângă insul avid şi crunt care pierise năprasnic chiar în 
momentul când îşi credea visul împlinit. 


WI 


Ne înapoiarăm astfel fără nici un rezultat la „reşedinţa 
apaşilor de la Rio Pecos, aducând cu noi măcar consolarea 
că Inciu-ciuna şi frumoasa Nşo-ci fuseseră în sfârşit 
răzbunaţi. 

Aşa pieri testamentul gloriosului Winnetou, fiul vrednic al 
apaşilor, căruia nu i-a fost dat să ducă la bun sfârşit înalta 
misiune ce-şi asumase şi din care îşi făcuse scopul suprem 
al vieţii. Ca foile rupte din testament şi risipite în cele patru 
vânturi, aşa rătăceşte fără răgaz şi pace străvechiul său 
neam pe uriaşele întinderi de pământ ce-i aparținuseră 
cândva. 

Dar cel ce se opreşte în munţii Ventrei-Mari, la râul 
Metsur, lângă mormântul marelui apaş, îşi spune cu respect 
şi pietate: „lată, aici doarme Winnetou, un om roşu, un om 
minunat!” 

Şi noile generaţii de oameni albi, cu simţul dreptăţii mult 
evoluat, trecând prin preriile Vestului sălbatic, prin faţa 
munţilor săi semeţi, vor rosti cândva cu gravitate: „Aici 
odihneşte un vlăstar al rasei roşii care n-a ajuns mare 
fiindcă nu i s-a îngăduit să ajungă!... 


SFÂRŞIT 


[1] „Omul bolnav” era Imperiul Otoman, în curs de 
descompunere în secolul al XIX-lea. 

[2] E vorba de Preşedintele Statelor Unite ale Americii. 

[3] Mexic