Karl May — Winnetou — V4 Talharii Pustiului

Karl May 


Karl May 


Winnetou 


Tâlharii Pustiului 


NEGUSTORUL. 

S-au scurs trei luni de când războinicii Poncas fuseseră 
puşi pe fugă de dragoni. Deşi trecuse atâta vreme, ne mai 
resimţeam încă de pe urma celor întâmplate. Speranţa 
noastră ca Old Firehand să rămână în viaţă se împlinise, dar 
vestitul vânător îşi revenea foarte greu. Era atât de slăbit, 
încât nici nu se putea ridica în picioare. Renunţasem la 
ideea de a-l duce la Fort Randall şi îl îngrijeam cum ne 
pricepeam. De fapt, „medicul” nostru era Winnetou. 

Rana lui Harry se vindecase, iar rănile lui Winnetou, destul 
de numeroase dar nu foarte grave, se închiseseră şi ele. 
Nici eu nu mai aveam probleme cu „amintirile” pe care 
duşmanii mi le lăsaseră pe tot trupul. Este adevărat că mai 
aveam dureri destul de mari, dar mă învăţasem să suport 
durerea întocmai ca un indian. Sam, Dick şi Will se simțeau 
cel mai bine, dacă se poate spune aşa. Ei se aleseseră doar 
cu nişte vânătăi. 

Era de aşteptat ca Old Firehand să se mai odihnească o 
vreme, după ce avea să se însănătoşească. Trebuia să se 
cruţe cât mai mult şi viaţa vânătorului din Vest este 
necruțătoare. De aceea vestitul vânător hotărâse ca, după 
convalescenţă, să plece în Est, la fiul său cel mare. Desigur 
că Harry avea să îşi însoţească tatăl. 

În „fortăreaţă” erau adunate o grămadă de piei şi de 
blănuri pe care am fi vrut să le valorificăm, mai exact să le 
vindem. Noi, cei care ne găseam în „fortăreaţă”, nu ne 
simţeam în stare să facem drumul până la Fort Randall. 
Norocul nostru a fost că unul dintre militarii care 


rămăseseră în „fortăreaţă”, spre a ne sta alături la nevoie, 
ne-a dat un sfat. Spunea acel soldat că la Cedar Creek s-ar 
fi oprit un pedlari care cumpăra şi vindea orice şi care 
plătea uneori chiar cu bani gheaţă marfa pe care-o 
cumpăra. 

Ce era de făcut? Nu puteam trimite un militar la Cedar 
Creek, pentru că niciunul dintre soldaţi nu avea voie să-şi 
părăsească postul. M-am oferit să plec eu. Militarii mi-au 
spus să fiu cu băgare de seamă, pentru că războinicii Sioux- 
Okananda se vânturau pe acolo. Desigur că negustorul nu 
avea de ce să se teamă de ei, pentru că indienii nu făceau 
nici un rău negustorilor, dar eu trebuia să fiu foarte atent. 
M-am bucurat mult când Winnetou s-a oferit să mă 
însoţească. Apaşul cunoştea foarte bine locurile, şi am 
pornit la drum. 

Cum să-l găsim pe negustor? Dacă se afla în vreun sat de- 
al indienilor, trebuia să fim deosebit de atenţi. Ştiam însă 
că,pe malul lui Cedar Creek se găsea şi o aşezare a albilor, 
oameni care avuseseră curajul de a se stabili în părţile 
acelea, cu mulţi ani în urmă. Trebuia, deci, să ajungem mai 
întâi în acea aşezare pentru a încerca să aflăm unde anume 
se găsea negustorul nostru. Am mers de-a lungul râului şi, 
timp de mai multe ceasuri, nu am găsit nici urmă de 
aşezare omenească. Abia spre înserat am văzut înaintea 
noastră nişte suprafeţe de pământ cultivate. Pe malul unui 
pârâu ce-şi revărsa apa cristalină în Cedar Creek, am zărit 
o casă destul de mare, ridicată din trunchiuri de copac. Am 
observat că era împrejmuită cu gard, iar în curte se vedeau 
nişte vaci şi câţiva cai. Ne-am apropiat de locuinţă şi ne-am 
legat armăsarii de gard. Pe una dintre ferestruicile mici ale 
rudimentarei construcţii au ieşit la iveală ţevile lungi ale 
unei puşti şi s-a auzit un glas: 

— Staţi pe loc! Aici nu-i cuib de porumbei în care oricine 
poate intra când pofteşte! Dumneata, albule, cine eşti şi ce 
doreşti? 


— Sunt un neamţ oarecare şi-l caut pe negustorul despre 
care se spune că s-ar afla prin părţile astea. 

1 Negustor (n.a.). 

— Dacă ştiţi că un negustor s-ar afla prin părţile astea, 
atunci mai căutaţi-l. Nu vreau să am de-a face cu 
dumneavoastră! Plecaţi de-aici! 

— Dar, domnule, eu nu v-am rugat decât să-mi spuneţi 
unde-l pot găsi pe negustor! Numai vagabonzii sunt goniţi 
astfel! 

— Tocmai! Şi dumneavoastră sunteţi ceea ce aţi spus! 

— Credeţi că suntem vagabonzi? 

— Da, întocmai! 

— De ce? 

— Asta-i treaba mea! Nu sunt nevoit să vă răspund la 
întrebare. Oricum, aţi minţit atunci când mi-aţi spus că 
sunteţi neamţ! 

— Dar ăsta-i adevărul! 

— Da' de unde! Un neamţ n-are curajul să umble prin 
părţile astea! Numai Old Firehand care e într-adevăr neamţ 
ar avea curajul să vină pe-aici! 

— De la Old Firehand vin eu acum! 

— Hm! Dumneavoastră? Şi de unde ziceţi că veniţi, mă 
TOg? 

— Din tabăra lui Old Firehand, care se găseşte pe malul 
râului Mankizita, în munţi. Ne-au trebuit două zile ca să 
ajungem de-acolo până aici. 

— Un anume Dick Stone a trecut pe la mine şi mi-a spus 
că, în vreo două zile, ajunge de-aici în tabăra lui Old 
Firehand. 

— Dick Stone mi-e prieten. 

— Se prea poate, dar tot nu am încredere în 
dumneavoastră. Aveţi alături un indian şi în vremurile astea 
tulburi nu poţi să ai încredere în indieni. 

— Dacă acest indian v-ar călca pragul, s-ar cuveni să fiţi 
onorat, căci el este Winnetou, căpetenia apaşilor. 


— Winnetou? Dumnezeule! De-ar fi el! Să-mi arate puşca 
lui! 

Winnetou şi-a luat puşca de pe spate şi a ridicat-o astfel 
încât omul din colibă să vadă ţintele de argint cu care era 
împodobită arma; 

— Ţinte de argint! a exclamat bărbatul care ne ţinea la 
respect cu puşca. Este Winnetou! Şi dumneavoastră, 
domnule, aveţi două puşti, una mică şi una mare. Acuma 
cred că m-am lămurit! Nu cumva puşca aia mare este un 
doborâtor de urşi? 

— Ba da! 

— Şi puşca aia mică nu e cumva o carabină Henry? 

— Ba da, întocmai! 

— Atunci înseamnă că dumneavoastră sunteţi Old 
Shatterhand, despre care se zice că-i neamţ! 

— Eu sunt într-adevăr Old Shatterhand. 

— Dacă aşa stau lucrurile, atunci poftiţi, poftiţi, domnilor! 
Sunt onorat să vă primesc în umila mea casă. O să vă dau 
tot ce doriţi, numai să am toate cele ce vă sunt de trebuinţă. 

Cele două ţevi lungi au dispărut şi, peste câteva clipe, 
omul a ieşit în pragul locuinţei sale. Era un bărbat înalt şi 
uscat. Se vedea că luptase cu greutăţile vieţii, fară a se lăsa 
doborât de ele. Am intrat în casă, unde se aflau soţia şi unul 
din băieţii gazdei noastre. Am aflat că omul mai avea doi 
băieţi mai mari, dar că amândoi erau plecaţi în pădure să 
taie nişte pomi. 

Locuinţa colonistului era alcătuită dintr-o singură 
încăpere, ce-i drept destul de mare. Pe pereţi se vedeau 
atârnate mai multe puşti şi diferite alte arme. Deasupra 
focului din vatra simplă, făcută din piatră de prund, era 
atârnată o oală din fier, în care fierbea apa. Lângă vatră, pe 
o scândură din lemn, erau aşezate vase din tablă. Câteva 
lăzi ţineau locul dulapurilor de haine şi cămărilor. în tavan 
erau prinse cârlige, iar pe aceste cârlige era atâta carne 
afumată, încât familia, compusă din cinci persoane, avea 
provizii pentru mai multe luni. într-un colţ se afla o masă 


lungă, din lemn, meşterită, probabil, de stăpânul casei. 
Această masă era încadrată de mai multe scaune făcute 
probabil tot de gazda noastră. Am fost poftiţi să ne aşezăm 
la masă şi, în timp ce mezinul familiei se îngrijea de caii 
noştri, stăpâna casei ne-a oferit o masă îmbelşugată. 

— Domnilor, a spus colonistul, după câteva clipe de tăcere, 
nu trebuie să vă supăraţi pentru că v-am întâmpinat astfel. 
Prin părţile astea trebuie să fii mereu cu ochii în patru. 
Războinicii SiouxOkananda au prădat şi au ucis familia unui 
colonist, care-şi construise şi el o casă din bârne. Locuinţa 
colonistului despre care v-am vorbit se află la o distanţă de 
o zi de mers călare faţă de locul în care ne găsim noi acum. 
Nici în albi nu mai poţi avea încredere, pentru că cei ce se 
perindă pe-aici sunt răufăcători urmăriţi de lege în Est. 
Vreţi să ajungeţi la negustor? Aveţi să-i vindeţi ceva? 

— Da, am răspuns eu, în timp ce Winnetou nu scotea nici o 
vorbă, aşa cum îi era obiceiul. 

— Ce aţi dori să-i vindeţi? Nu vă întreb din curiozitate, ci 
doar pentru că aş vrea să vă îndrum mai bine. 

— Vrem să-i vindem nişte piei şi nişte blănuri. 

— Multe? 

— Destul de multe. 

— Şi vreţi în schimbul lor bunuri sau bani? 

— Bani, dacă s-ar putea. 

— Atunci negustorul pe care-l căutaţi este omul potrivit. 
Ceilalţi negustori care mai trec pe-aici nu dau bani, ci marfă 
la schimb. Omul pe care vreţi să-l găsiţi şi spre care vă voi 
îndruma are bani, ba chiar şi pepite. Negustorul despre 
care vă vorbesc eu e un om cu bani, nu un amărât care-şi 
duce toată marfa în spinare. 

— E şi cinstit? 

— Hm, cinstit! Ce înţelegeţi dumneavoastră prin cinstit? 
Un pedlar vrea să pună la cale nişte afaceri, adică ţine şi el 
să aibă un câştig. Omul care se lasă tras pe sfoară de un 
negustor poartă singur vina de a se fi lăsat dus de nas. 


Negustorul ăsta de care vă tot spun are patru sau cinci 
oameni de-ai lui, care-l însoțesc peste tot. 

— Unde credeţi că-l putem găsi? 

— O să aflaţi asta chiar azi, pe înserat. Trebuie să treacă 
pe la mine un om de-al negustorului, un anume Rollins. A 
fost ieri aici şi a plecat în susul râului ca să ajungă şi pe la 
alţi colonişti. O să se întoarcă aici. De altfel, Braddon, 
negustorul, a avut ghinion în ultima vreme. 

— Cum aşa? 

— S-a întâmplat de două-trei ori ca negustorul să vină într- 
o aşezare pentru a vinde marfă şi a găsit aşezarea părăsită 
şi prădată de indieni, cu casele arse până-n temelii. Pentru 
el asta-i pierdere de vreme. Pe lângă asta, omul îşi pune şi 
viaţa în primejdie, pentru că indienii tl pot ataca, chiar dacă 
este negustor. 

” Aceste atacuri ale indienilor, despre care mi-aţi vorbit, s- 
au petrecutiundeva în apropierea gospodăriei 
dumneavoastră? 

— Da, pe-aproape. Mă rog, aici în Vest cuvintele „aproape” 
şi „departe” au alt înţeles decât în lumea civilizată. Cel mai 
apropiat vecin e la o distanţă de opt mile faţă de noi. 

— Păcat că sunteţi la aşa mare distanţă unul faţă de altul, 
pentru că nu vă puteţi ajuta la nevoie. 

— Aveţi dreptate, sir! Este întocmai precum spuneţi! De 
casa bătrânului Cropley n-or să se apropie indienii! Hm, 
numele meu este Cropley, sir, da' nu trebuia să vă mai spun 
eu asta, că înţelegeaţi dumneavoastră cum stau lucrurile! 

— Nu vă e teamă? Sunteţi aici numai patru oameni care 
pot să lupte. 

— Patru? Puteţi s-o puneţi şi pe soţia mea la socoteală, sir! 
Ea nu se teme de indieni şi ştie să mânuiască puşca la fel de 
bine ca mine! 

— Vă cred, vă cred, dar dacă sunteţi atacați de o ceată 
numeroasă de războinici, tot sunteţi pierduţi. Ştiţi şi 
dumneavoastră că, dacă vânătorii sunt numeroşi, iepurii pot 
lăsa deoparte orice speranţă! 


— Hm! De ce trebuie să fiu eu iepure? Nu sunt un vânător 
vestit, aşa ca dumneavoastră, n-am nici puşcă împodobită 
cu ţinte de-argint, nici carabină Henry, dar avem şi noi puşti 
şi sunt puşti bune. Dacă închid uşa casei, nu mai poate intra 
nimeni aici. Pot să fie şi o sută de indieni afară. l-am 
împuşca pe toţi până la unul. Ascultaţi! Ăsta trebuie să fie 
Rollins! 

Am auzit şi noi tropot de cal. Apoi Cropley a ieşit în curte şi 
a stat de vorbă cu cineva. După aceea a intrat în casă 
aducând cu sine un străin şi spunând: 

— Acesta este domnul Rollins, despre care v-am povestit 
deja. Dumnealui e unul dintre oamenii negustorului pe 
care-l căutaţi. Apoi, întorcându-se spre Rollins, i-a zis 
acestuia: Vă spuneam afară, în casa mea vă aşteaptă o mare 
surpriză. Domnii aceştia pe care-i vedeţi aici sunt Winnetou, 
căpetenia apaşilor, şi Old Shatterhand, vestitul vânător, 
despre care trebuie să fi auzit povestindu-se. Dânşii îl caută 
pe domnul Braddon. Au o grămadă de blănuri şi de piei pe 
care ar dori să i le vândă. 

Rollins era un om în floarea vârstei destul de înalt şi bine 
făcut, un bărbat ce lăsa impresia că era cowboy. în ochii 
cenuşii ai acestui om ce părea să aibă muşchi de oţel se 
puteau citi hotărârea şi curajul. Bărbia masivă accentua 
impresia de duritate pe care ţi-o lăsa omul la prima vedere. 

Rollins voia să pară cu orice preţ un om manierat şi 
respectuos. Cu toate astea, nu-mi plăcea deloc felul în care 
ne privea. Atunci când întâlneşti doi oameni vestiți, cum se 
presupunea că am fi fost noi, se cuvine să te bucuri. Un alt 
motiv de bucurie ar fi trebuit să fie pentru Rollins şi 
afacerea bună care i se propunea. Pe faţa lui însă nu se 
vedea nici cea mai mică urmă de încântare. Mai mult decât 
atât, când Cropley i-a spus cine eram, mi s-a părut că 
Rollins ne-a privit cu ură. Mi-am zis că poate a fost doar o 
părere şi l-am rugat pe domnul Rollins să aibă amabilitatea 
de a sta puţin de vorbă cu noi. Gazda i-a oferit şi mâncare, 
dar oaspetelui nu părea să-i fie foame. De altfel, s-a ridicat 


foarte curând de la masă, zicând că ar vrea să se 
îngrijească de calul său. Această treabă nu ar fi trebuit săi 
ia prea mult timp, dar a trecut mai bine de un sfert de ceas 
şi respectabilul domn Rollins nu a apărut. Pentru că 
devenisem neîncrezător, am ieşit în curte în speranţa că-l 
voi zări. Calul său era legat de gard, dar omul nu se zărea 
nicăieri. După o vreme, l-am văzut apărând. Când m-a zărit, 
Rollins a grăbit pasul. Luna răsărise, şi de aceea l-am 
întrebat, zâmbind: 

— Vă place să vă plimbaţi sub clar de Lună, domnule 
Rollins? 

— Nu sunt un romantic! mi-a răspuns omul, sec. 

— Mie aşa mi s-a părut. Doar am văzut că vă place Luna. 

— Nu mă plimb eu de dragul Lunii. Ştiţi, nu prea mi-e 
bine. Cred că mi-am stricat stomacul în dimineaţa asta. Am 
simţit nevoia să fac un pic de mişcare. Asta-i tot, sir! 

Rollins mi-a dat această explicaţie pe un ton binevoitor. 
Fusese chiar respectuos. Juca teatru sau îşi dăduse seama 
că la început nu se purtase cuviincios? Oare de cemă 
preocupa atât de mult acest om? Era propriul său stăpân şi 
se putea comporta cum voia. Un om trăit în Vest nu poate 
avea încredere în oricine şi poate de aceea eram suspicios. 
Am intrat în casă şi am început să vorbim despre treburile 
noastre. Rollins părea acum un bărbat educat, care ştia 
cum să se poarte şi cum să vorbească. Suspiciunile mele au 
dispărut ca prin farmec. Trebuia să aflăm neapărat unde se 
găsea negustorul. 

Fără încuviințarea sa nu puteam face un târg cu Rollins, 
dar acesta ne-a spus: 

— Nu ştiu unde se află acum domnul Braddon. Nu vă pot 
spune unde va fi dânsul mâine sau poimâine. Eu nu fac 
altceva decât să iau comenzile în locul dânsului. Apoi îi spun 
despre ce este vorba când îl întâlnesc. Cât ne-ar trebui ca 
să ajungem în tabăra domnului Firehand? 

— Două zile. 


— Hm! Peste şase zile domnul Braddon se va afla pe malul 
lui Red River. Aş avea timp să vă însoțesc, să văd marfa şi 
să-i fac un preţ. După aceea aş putea ajunge la Red River şi 
l-aş aduce pe domnul Braddon la dumneavoastră. Desigur 
că asta s-ar întâmpla doar dacă ne-am înţelege la preţ şi aş 
fr de părere că domnul Braddon ar fi de acord cu acesta. Ce 
ziceţi, sir? 

— Bineînţeles că trebuie să vedeţi marfa înainte de-a o 
cumpăra, dar aş fi mulţumit dacă l-am putea întâlni pe 
domnul Braddon chiar aici. 

— Din păcate, asta nu se poate, şi chiar dacă ar fi domnul 
Braddon aici, s-ar pune problema dacă dumnealui ar putea 
să vă însoţească. Ştiţi, noi facem afaceri de tot felul şi 
domnul Braddon nu-şi poate pierde două zile, dacă nu este 
sigur că încheie un târg. De aceea sunt convins că oricum 
ar fi trimis pe unul dintre noi să vă însoţească. Este bine că 
sunt eu aici. Spuneţi-mi dacă sunteţi sau nu de acord să vă 
însoțesc. Vreau să ştiu şi eu ce fac! 

Nu aveam nici un motiv să-l refuz. Mai mult decât atât, 
eram convins că făceam ceea ce trebuie. De aceea i-am 
spus: 

— Dacă aveţi timp, puteţi să ne însoţiţi, dar vom porni 
mâine dimineaţă. 

— Este foarte bine aşa! Oamenii de felul nostru nu au nici 
o clipă de pierdut. Ar fi bine să pornim la drum în zori. Cred 
că «r fi bine să ne culcăm devreme. 

Nu mi-am dat seama decât mai târziu că, prin această 
propunere, Rollins urmărea un anumit scop. Mai mult decât 
atât, omul a ajutat-o pe soţia lui Cropley să pregătească 
pentru fiecare dintre noi câte un culcuş. Stăpânul casei ne- 
a poftit să rămânem peste noapte sub acoperişul său, dar l- 
am refuzat politicos, zicând: 

— Mulţumim, dar noi ne simţim mai bine dacă dormim sub 
cerul liber. 

— Bine, domnule Shatterhand, dar afară e răcoare şi nu 
veţi putea dormi! a spus Cropley. 


— Suntem obişnuiţi cu răcoarea nopţii, am replicat eu. 

Şi Rollins a încercat să ne convingă că era mai bine să 
dormim în casă, dar insistenţele lui au fost zadarnice. Pe 
moment purtarea lui nu ni s-a părut suspectă. Abia când |- 
am cunoscut mai îndeaproape, ne-am putut da seama că 
omul avea un plan. 

Înainte de a ieşi din casă, Cropley ne-a spus: 

— Am obiceiul de a încuia uşa peste noapte. Vreţi cumva s- 
o las descuiată în noaptea asta? 

— De ce s-o lăsaţi descuiată? 

— Poate că veţi avea nevoie de ceva. 

— Vă mulţumim de grijă, dar nu vom avea nevoie de nimic. 
Prin părţile astea de lume este mai bine ca, peste noapte, 
oamenii să-şi zăvorască uşile. 

După ce am părăsit casa, am auzit foarte limpede 
zgomotul zăvorului. Luna lumina totul în jur şi umbra casei 
învăluia în întuneric ţarcul în care se găseau caii. Ne-am 
tras şi noi la umbră pentru a ne odihni. Hatatitla şi Ilci, 
armăsarul lui Winnetou, stăteau întinşi unul lângă altul. Mi- 
am luat pătura, am întins-o pe jos şi mi-am pus capul pe 
grumazul calului meu, aşa cum făcusem de nenumărate ori. 
Lui Hatatitla îi făcea plăcere să-mi simtă capul pe grumaz. 
Am adormit numaidecât. 

Cred că a trecut un ceas de când închisesem ochii şi m-am 
trezit brusc, mirat de faptul că Hatatitla se mişcase. Când 
eram lângă el, armăsarul meu avea obiceiul de a sta foarte 
liniştit. Acum înălţase capul şi trăgea aer pe nări, 
manifestându-şi astfel neliniştea. Am văzut în ce direcţie 
privea Hatatida şi m-am strecurat încet într-acolo. Am ajuns 
în apropierea gardului ce împrejmuia casa lui Cropley şi am 
zărit la vreo două sute de paşi de mine mai mulţi oameni 
care se apropiau târâş. M-am întors spre a-l trezi pe 
Winnetou, dar apaşul era deja în spatele meu. 

— Vede fratele meu oamenii de-acolo? l-am întrebat eu. 

— Da. Sunt războinici roşii. 


— Cred că sunt războinici Okananda. Vor să atace casa lui 
Cropley. 

— Aşa este precum spune fratele meu. Trebuie să intrăm 
în casă. 

— Da, trebuie să-l ajutăm pe colonist, dar nu putem lăsa 
caii aici. Războinicii Okananda i-ar lua cu siguranţă. 

— O să-i ducem în casă. Repede! Este bine că ne aflăm 
într-un loc întunecos. Războinicii Sioux nu ne-au zărit! 

Ne-am luat caii şi ne-am apropiat de casă. Winnetou voia 
să bată la geam, când am văzut spre surprinderea mea că 
uşa era deschisă. Am împins-o şi am intrat în casă. 
Winnetou m-a urmat imediat. 

Trezit de zgomotul pe care-l făcusem, Cropley a sărit în 
picioare, întrebând speriat: 

— Cine-i acolo? Ce s-a întâmplat? Ce caută caii în casă? 

— Noi suntem, Winnetou şi Old Shatterhand, am răspuns 
eu. 

— Dumneavoastră? Şi cum aţi intrat în casă? 

— Pe uşă. 

— Nu se poate! Am zăvorât-o chiar eu! 

— Cu toate astea, uşa era deschisă. 

— Doamne, poate n-am tras eu zăvorul cum trebuie! 
Bineînţeles că zăvorâse cum trebuie, dar Rollins deschisese 
uşa, după ce colonistul a adormit, astfel încât indienii să 
poată intra în casă nestingheriţi. 

— De ce aţi adus caii în casă? a întrebat gazda noastră. 

— Ca să nu ne fie furaţi. 

— Furaţi? Cine să-i fure? 

— Războinicii Sioux-Okananda, care vin încoace să vă 
prade. Oricine îşi poate închipui agitația care s-a iscat 
îndată ce am rostit aceste cuvinte. Ce-i drept, Cropley ne 
spusese că nu se teme de indieni, dar când a aflat că aceştia 
vin într-adevăr, s-a speriat foarte tare. Rollins părea a fi la 
fel de speriat ca şi membrii familiei colonistului. Winnetou 
le-a cerut tuturor să tacă: 


— Nu mai ţipaţi! a spus el. Cu ţipete nu ne putem învinge 
duşmanii. Trebuie să ne gândim repede cum îi putem 
respinge. 

— Nici nu mai trebuie să ne gândim ce este de făcut, a 
spus Cropley. O să-i împuşcăm pe rând, de îndată ce se 
apropie de casă, avem destulă lumină. Luna s-a înălţat pe 
cer. 

— Nu putem face asta, a replicat Winnetou. 

— De ce nu? 

— Pentru că nu luăm viaţa unui om decât atunci când nu 
avem altă cale. 

— Păi acum chiar nu avem altă cale. Trebuie să le dăm o 
lecţie potăilor roşii. O lecţie pe care n-or s-o uite toată viaţa. 

— Fratele meu alb spune despre indieni că sunt potăi 
roşii? a întrebat Winnetou, cu asprime. Să nu uite că şi 
Winnetou este indian! Winnetou îi cunoaşte pe indieni mai 
bine decât fratele său alb! Dacă indienii atacă un alb, atunci 
fie că acel alb s-a purtat urât cu ei, fie un alt alb i-a 
îndemnat să facă rău, făgăduindu-le ceva. Războinicii 
Poncas au atacat tabăra lui Old Firehand numai pentru că 
în fruntea lor se găsea o faţă palidă. Dacă războinicii 
SiouxOkananda se află aici şi vor să te prade, atunci asta se 
întâmplă tot din vina unui alb. 

— Nu cred. 

— Căpeteniei apaşilor nu-i pasă ce crezi tu, pentru că 
Winnetou bănuieşte cum stau lucrurile. 

— Chiar dacă ar fi precum spui, indienii Okananda ar 
trebui pedepsiţi pentru că s-au lăsat îndemnați să facă rău. 
Pe cel ce vrea să mă prade îl împuşc! Este dreptul meu şi 
sunt hotărât să mă folosesc de acest drept! 

— Nu ne pasă de dreptul tău! Poţi să te foloseşti de el 
atunci când eşti singur. Acum se află alături de tine Old 
Shatterhand şi Winnetou, iar ei sunt obişnuiţi ca oamenii să 
le dea ascultare. De la cine ai cumpărat pământul pe care 
se află casa şi gospodăria ta? 


— Cumpărat? Crezi că am fost atât de prost încât să 
cumpăr pământul? M-am aşezat aici, pentru că aici mi-a 
plăcut! Dacă voi rămâne atât cât zice legea, pământul pe 
care se află casa şi gospodăria mea va fi al meu. 

— Pe indienii Sioux care sunt proprietarii acestui pământ 
nu i-ai întrebat dacă te poţi aşeza aici? 

— Nici nu mi-a trecut prin cap aşa ceva! 

— Şi atunci te mai miri că pentru ei eşti un hoţ care le-a 
furat pământul? 'Tu spui despre ei că sunt potăi roşii? Tu 
vrei să-i împuşti pe războinicii Sioux-Okananda? 
îndrăzneşte numai să tragi asupra lor, şi Winnetou te va 
împuşca! 

— Bine, dar ce să fac? a întrebat colonistul, intimidat de 
cuvintele pe care le rostise Winnetou, 

— Nimic nu trebuie să faci tu! Nimic! Old Shatterhand şi 
Winnetou vor face tot ce trebuie. Dacă ne dai ascultare, nu 
ţi se va întâmpla nimic. 

În timp ce apaşul îi vorbea lui Cropley, eu m-am apropiat 
de una dintre ferestre pentru a vedea ce fac războinicii 
Okananda. Deocamdată, nu se zărea niciunul. Era de 
presupus că indienii dădeau mai întâi un ocol casei pentru a 
se asigura că nu aveau de înfruntat nici o primejdie. 

Winnetou s-a apropiat de mine şi m-a întrebat: 

— Fratele meu alb îi zăreşte? 

— încă nu. 

— Vom face astfel încât să nu curgă sânge. 

— Cropley a furat pământul de la indienii Sioux. Poate că 
ei nu vin aici doar pentru că gazda noastră se găseşte pe 
pământul lon 

— Poate. Cum să-i izgonim, fără a vărsa nici o picătură de 
sânge? 

— Fratele meu Winnetou cunoaşte răspunsul la fel de bine 
ca mine. 

— Fratele meu alb mi-a ghicit gândul, aşa cum se întâmplă 
mereu. îl vom prinde pe unul dintre ei. 


— întocmai. îl vom prinde pe războinicul ce va veni la uşă 
ca să tragă cu urechea. 

— Cu siguranţă că va veni o iscoadă care-şi va lipi urechea 
de uşa casei, pentru a auzi ce se petrece înăuntru. 

M-am dus la uşă, am tras zăvorul şi am deschis-o puţin, 
adică doar atât cât să pot privi afară. Apoi m-am întins pe 
burtă şi am aşteptat. în casă era întuneric. Nimeni nu făcea 
nici o mişcare. A trecut destul de multă vreme până când |- 
am auzit pe indian venind. Mai bine spus, nu l-am auzit ci l- 
am simţit, aşa cum numai un vânător trăit în Vest îşi poate 
simţi duşmanul. Războinicul se târa pe burtă. S-a apropiat 
de uşă. A pipăit-o. Am deschis uşa cu totul şi l-am apucat de 
gât. Indianul a început să dea din mâini şi din picioare, dar 
nu a fost în stare să scoată nici măcar un sunet. L-am târât 
în casă, iar Winnetou a închis uşa şi a zăvorât-o. 

— Faceţi lumină, domnule Cropley! i-am spus eu 
colonistului. Să-l vedem şi noi la faţă pe acest războinic! 

Cropley mi-a îndeplinit numaidecât rugămintea, aprinzând 
o lumânare de seu şi apropiind-o de faţa indianului. 

— E Cal maroniu, căpetenia războinicilor Sioux-Okananda! 
a exclamat Winnetou. Fratele meu Old Shatterhand a pus 
mâna pe un vânat de mare preţ! 

Indianul pe care-l strânsesem de gât atât de tare încât 
mai-mai că i se tăiase răsuflarea a tras adânc aer în piept şi 
a şoptit, cuprins de o adâncă mirare: 

— Winnetou, căpetenia apaşilor! 

— întocmai! a spus Winnetou, dând din cap. Tu îl cunoşti 
pe Winnetou, căci l-ai mai văzut, dar pe albul care se află 
lângă mine nu l-ai mai întâlnit nicicând. Ştii cine este? 

— Old Shatterhand? 

— Aşa este! Old Shatterhand te-a apucat de gât şi te-a 
târât aici, fără ca tu să i te poţi împotrivi. Te afli în mâinile 
noastre. Ce crezi că vom face noi acum? 

— Fraţii mei cei vestiți îi vor reda libertatea lui Cal 
maroniu. 

— Crezi cu adevărat că asta vom face? 


— Fără îndoială că aşa va fi. Războinicii Sioux-Okananda 
nu sunt duşmanii apaşilor. 

— Războinicii Okananda fac parte din neamul Sioux. Şi 
războinicii Poncas ce ne-au atacat nu demult aparţin 
aceluiaşi neam. 

— Nu avem legături cu războinicii Poncas. 

— Nu trebuia să-i spui asta lui Winnetou. Winnetou este 
prietenul tuturor indienilor. Cel ce face un rău este 
duşmanul lui Winnetou, indiferent din ce trib face parte. 
Dacă tu spui că voi nu aveţi legături cu războinicii Poncas, 
înseamnă că rosteşti o minciună. Winnetou ştie prea bine că 
indienii Poncas şi indienii Okananda nu s-au luptat niciodată 
între ei. El mai ştie de asemenea că acum indienii Okananda 
au legături strânse cu cei din tribul Poncas. Cuvintele tale 
nu au ajuns la urechea lui Winnetou. Voi aţi venit aici 
pentru a prăda aceste feţe palide. Crezi că Old Shatterhand 
şi Winnetou vor trece cu vederea asemenea faptă? 

Căpetenia Okananda a tăcut, privind în pământ. Apoi a 
întrebat: 

— De când este Winnetou, marele şef de trib al apaşilor, 
un om nedrept? Winnetou a ajuns să fie vestit tocmai 
pentru că nu a făcut niciodată o nedreptate. Astăzi el îi face 
o nedreptate lui Cal maroniu! 

— Te înşeli. Ceea ce vreţi să faceţi voi nu este drept! 

— De ce? Oare acest pământ nu este al nostru? Oare nu se 
cuvine ca un om ce vrea să trăiască aici să vină mai întâi la 
noi şi să ne întrebe dacă vrem sau nu să îl lăsăm să-şi ridice 
casa pe pământul nostru? 

— Este întocmai precum spui. 

— Albii pe care-i vezi în această casă nu ne-au întrebat 
dacă pot trăi pe pământul nostru. Oare nu avem dreptul să-i 
gonim de aici? 

— Şi Winnetou spune că aveţi acest drept, dar se pune 
întrebarea cum vă folosiţi de dreptul vostru. Este oare 
nevoie să prădaţi, să daţi foc şi să ucideţi pentru a-i izgoni 
pe albi de pe pământurile voastre? Este oare nevoie să vă 


strecuraţi la adăpostul întunericului nopţii, întocmai ca 
nişte hoţi? Nici un războinic viteaz nu se fereşte să-şi arate 
faţa atunci când porneşte împotriva unui duşman. Cal 
maroniu vine aici în toiul nopţii, însoţit de mulţi războinici, 
pentru a înfrunta câţiva oameni ce se găsesc aici. Lui 
Winnetou i-ar fi ruşine să facă ceea ce a făcut Cal maroniu. 
Căpetenia apaşilor le va spune tuturor ce oameni fricoşi 
sunt indienii Okananda, căci războinici nu îi pot numi. 

Cal maroniu ar fi vrut să izbucnească, dar Winnetou îl 
străpungea cu privirea, astfel încât căpetenia Okananda s-a 
mulţumit să şoptească: 

— Am atacat duşmanul noaptea, pentru că acesta este 
obiceiul indienilor Sioux. 

— Dacă este neapărată nevoie ca duşmanul să fie atacat! a 
spus, tăios, Winnetou. 

— Oare se cuvine ca şeful de trib Cal maroniu să le spună 
acestor feţe palide cuvinte blânde? Oare Cal maroniu 
trebuie să vină cu rugăminţi, atunci când se cuvine să 
poruncească? 

— Nu trebuie să vii cu rugăminţi, căci se cuvine să 
porunceşti, dar nu trebuie să te strecori aici noaptea, ca un 
hoţ. Se cuvine să vii aici ziua, ca un adevărat stăpân al 
acestor pământuri. Trebuie să le spui albilor că vrei să 
plece de pe pământul tău. Spune-le şi când vrei să 
părăsească pământul tău şi să plece în altă parte. Numai 
dacă nu vor fi făcut ceea ce le-ai cerut, poţi să-ţi reverşi 
mânia asupra lor. Numai dacă ai fi făcut astfel, tu ai fi 
pentru Winnetou căpetenia indienilor Okananda, te-ai afla 
pe aceeaşi treaptă cu Winnetou. Aşa, Winnetou nu poate 
vedea în tine decât un om care se furişează pe lângă casele 
duşmanilor, fiindcă nu are îndrăzneala să-i înfrunte deschis. 

Căpetenia a privit în pământ. Ce i-ar fi putut răspunde 
apaşului? Nu-l mai ţineam de mâini pe Cal maroniu, dar el 
nu făcea nici o mişcare. Nu se găsea într-o situaţie demnă 
de invidiat. Winnetou m-a privit, zâmbind, şi mi-a spus: 


— Cal maroniu a crezut că îi vom reda libertatea. Ce spune 
fratele meU Old Shatterhand? 

— Că s-a înşelat. Cel ce se furişează pe lângă casele 
oamenilor pentru a pune foc şi pentru a prăda merită 
soarta unui hoţ. Viaţa lui este pierdută. 

— Vrea Old Shatterhand să-l ucidă pe Cal maroniu? a 
întrebat, uluit, şeful de trib. 

— Nu. Eu nu sunt un ucigaş. Este o deosebire între a ucide 
un om şi a-l pedepsi cu moartea, dacă aceasta este 
pedeapsa care i se cuvine. 

— Războinicul Okananda merită să moară? 

— Da. 

— Nu este adevărat! Căpetenia războinicilor Okananda se 
găseşte pe pământurile sale. 

— Tu te afli acum în wigwamul unui alb. Mie nu-mi pasă 
dacă acest wigwam este sau nu pe pământurile tale. Pe cel 
ce intră în casa mea, fără să mă fi întrebat dacă are voie s-o 
facă, îl ucid. Aşa spune legea nescrisă a Vestului. Fratele 
meu Winnetou ţi-a spus ce ar fitrebuit să faci, iar eu sunt 
de părerea fratelui meu. Nimeni nu poate să ne spună că 
am greşit, dacă ţi-am lua acum viaţa. Tu ne cunoşti şi ştii 
prea bine că noi nu ucidem pe nimeni, atunci când nu 
suntem nevoiţi s-o facem. Poate că vom ajunge la o 
înţelegere cu tine şi tu vei izbuti să rămâi în viaţă. Fratele 
meu Winnetou îţi va spune care are să fie soarta ta. 

Şeful de trib al indienilor Okananda venise ca să-i judece 
pe albi şi acum el urma să fie judecat. Deşi făcea tot ceea ce 
îi stătea în putere pentru a-şi ascunde sentimentele, se 
vedea foarte bine că era nemulţumit. Din când în când 
indianul îl privea pe Rollins, omul negustorului. Nu ştiam ce 
rost avea acest lucru, dar mi s-a părut de câteva ori că şeful 
de trib ar fi vrut ca Rollins să-i vină în ajutor. Omul 
negustorului chiar a intervenit pentru Cal maroniu, căci i-a 
spus lui Winnetou: 

— Marele şef de trib nu trebuie să dorească vărsare de 
sânge. Chiar şi aici, în Vest, există obiceiul de a se pedepsi 


numai faptele săvârşite. în cazul nostru nu s-a întâmplat 
NIMIC. 

Winnetou 1-a privit pe Rollins cu neîncredere şi i-a spus: 

— Nimeni nu trebuie să spună ceea ce au de hotărât 
fratele meu Old Shatterhand şi Winnetou. Vorbele tale nu 
au nici un rost. Un bărbat vorbeşte numai atunci când este 
nevoie! 

De ce simţise Winnetou nevoia de a-i da o lecţie lui Rollins? 
Apaşul avea o presimţire care s-a adeverit, în cele din urmă. 

Winnetou s-a întors spre Cal maroniu, spunând: 

— Ai auzit vorbele lui Old Shatterhand. Winnetou este de 
părerea fratelui său alb. Noi nu vrem să mori şi nu vei muri, 
dâcă ne vei spune adevărul. Spune-ne de ce te afli aici 
împreună cu războinicii tăi! Poate că eşti prea laş pentru a 
spune ce ai avut de gând să faci. 

— Uff! a exclamat Cal maroniu. Războinicii Okananda nu 
sunt fricoşi aşa cum ai spus! Cal maroniu nu minte! Am vrut 
să prădăm această casă! 

— Şi să-i daţi foc? 

— Da. 

— Ce urma să se întâmple cu locuitorii acestei case? 

— Voiam să-i ucidem. 

— Hotărârea aceasta a fost a voastră? 

Cal maroniu a tăcut, de aceea Winnetou a continuat: 

— V-a îndemnat cineva să veniţi aici? 

Căpetenia Okananda a continuat să tacă, numai că tăcerea 
era şi ea un răspuns. 

— Mi se pare că şeful de trib nu-şi găseşte cuvintele, a 
spus Winnetou. Să se gândească numai că este viaţa lui în 
joc. Dacă vrea să rămână în viaţă, Cal maroniu trebuie să 
vorbească. Winnetou vrea să ştie dacă vreun om din afara 
tribului v-a îndemnat să faceţi rău. 

— Da, este un om ce nu face parte din trib. 

— Cine este acest om? 

— Căpetenia apaşilor şi-ar trăda tovarăşii? 

— Nu, a recunoscut Winnetou. 


— Atunci nu trebuie să fii furios dacă şeful de trib nu-ţi va 
spune cine este tovarăşul său. 

— Winnetou nu va fi furios. Cel ce-şi trădează prietenii 
merită să moară ca un câine. Nu trebuie să rosteşti numele 
tovarăşului tău. Este un indian? 

— Nu, este un alb. 

— Acest alb se găseşte alături de războinicii tăi? 

— Nu. 

— Atunci este precum a crezut Winnetou, este precum a 
bănuit Old Shatterhand. Un alb i-a îndemnat pe indieni la 
fapte rele. De aceea noi nu vom judeca aspru. Dacă 
războinicii Sioux-Okananda nu vor ca albii să locuiască pe 
pământurile lor, au dreptul să-i izgonească, dar nu au 
dreptul să-i prade şi să-i ucidă. Aţi vrut să-i prădaţi şi să-i 
ucideţi pe oamenii ce se găsesc în această casă, dar n-aţi 
făcut-o. Cal maroniu va rămâne în viaţă, dacă va îndeplini 
două condiţii pe care i le pune Winnetou. 

— Ce îmi ceri? a întrebat Cal maroniu. 

— îţi cer două lucruri. Mai întâi trebuie să-l îndepărtați pe 
albul care v-a îndemnat să atacați această casă. 

Şeful de trib nu a fost deloc mulţumit că i se punea această 
condiţie, dar a acceptat-o, în cele din urmă. 

— Apoi, a spus apaşul, faţa palidă care locuieşte aici şi 
care se numeşte Cropley făgăduieşte să cumpere pământul 
pe care îşi are gospodăria sau să plece de aici unde va vrea. 
Numai dacă nu va plăti sau nu va pleca,- tu poţi să-l 
izgoneşti. 

Cu această condiţie Cal maroniu a fost de acord 
numaidecât, dar Cropley s-a arătat împotrivă şi a ţinut o 
cuvântare lungă, arătând că legea era de partea lui, numai 
că apaşul i-a spus: 

— Despre feţele palide noi nu ştim decât că ne fură 
pământurile. Nu ne privesc nici legile şi nici obiceiurile 
feţelor palide. Dacă tu crezi că poţi fura pământul indienilor 
pentru că legea albilor spune astfel, te priveşte. Noi am 
făcut tot ce am putut spre binele tău. Mai mult de atât nu 


putem face. Acum Old Shatterhand şi Winnetou vor fuma 
calumetul cu şeful de trib al indienilor Okananda, pentru a 
pecetlui cele hotărâte aici. 

Winnetou a umplut pipa cu tutun şi am îndeplinit ritualul 
fumării calumetului. După încheierea acestui ritual, eram 
sigur că puteam avea deplină încredere în Cal maroniu. 
Winnetou era de aceeaşi părere, pentru că 1-a însoţit pe 
şeful de trib până la uşă, zicând: 

— Fratele meu să meargă la războinicii săi şi să plece în 
fruntea lor. Winnetou ştie că şeful de trib Cal maroniu va 
face precum a făgăduit. 

Cal maroniu a ieşit pe uşă. Noi am pus zăvorul şi am mers 
la geam pentru a vedea ce avea să se petreacă. Şeful de 
trib s-a oprit în bătaia Lunii. Probabil că voia să-l vedem. 
Apoi a băgat două degete în gură şi a şuierat prelung. 
Războinicii Okananda s-au adunat numaidecât în jurul lui 
Cal maroniu, miraţi de faptul că acesta făcea zgomot. Şeful 
de trib şi-a privit războinicii şi le-a spus, vorbind tare, astfel 
încât să-l auzim şi noi: 

— Războinicii Okananda să asculte ce le spune căpetenia 
lor! Noi am venit aici spre a-l pedepsi pe albul ce poartă 
numele de Cropley, fiindcă s-a aşezat pe pământurile 
noastre fără ca noi să vrem aceasta. Cal maroniu s-a 
strecurat până aici spre a da un ocol casei şi spre a afla ce 
se petrece înăuntrul ei. El ar fi izbutit să ducă totul la bun 
sfârşit dacă aici nu s-ar fi găsit cei mai vestiți oameni de pe 
întreg cuprinsul preriei, Winnetou, căpetenia apaşilor, şi 
Old Shatterhand. Ei ne-au văzut şi şi-au deschis braţele lor 
puternice şi l-au prins pe Cal maroniu. Căpetenia Okananda 
a fost târâtă în casa albilor de mâna puternică a lui Old 
Shatterhand. Nu este o ruşine, ci este o cinste să fii prins de 
Old Shatterhand. Este o cinste să fumezi calumetul cu 
Winnetou şi cu fratele său alb. Aceasta a făcut şi Cal 
maroniu. Am hotărât toţi trei că îi vom lăsa în viaţă pe albii 
ce locuiesc în această casă. Ei vor plăti pentru pământul pe 
care-şi au gospodăria sau vor părăsi acest pământ, după o 


bucată de timp despre care noi vom hotări cât va fi de 
lungă. Aşa am hotărât împreună cu Winnetou şi Old 
Shatterhand, şi Cal maroniu îşi va ţine cuvântul dat. 
Winnetou şi Old Shatterhand se află la fereastră şi aud ce le 
spune Cal maroniu războinicilor săi. între noi şi ei este 
pace. Războinicii Okananda să se întoarcă în wigwamurile 
lor. 

Cal maroniu a plecat împreună cu războinicii. Am ieşit în 
curte pentru a-i urmări cu privirea pe indienii Okananda. 
Am adus şi caii în curte. Eram siguri că războinicii lui Cal 
maroniu nu-l vor mai tulbura multă vreme pe Cropley. 
Rollins, negustorul, a spus că nu avea încredere în indieni şi 
că ar dori să-i urmărească o vreme, pentru a se convinge că 
ei au plecat într-adevăr. Abia mai târziu avea să se 
dovedească faptul că bunul domn Rollins avusese cu totul 
altă treabă. Nu ştiu când s-a întors onorabilul negustor, dar 
în zorii zilei se afla în casa lui Cropley. 

Colonistul nu era deloc bine dispus, ba aş putea spune 
chiar că era supărat. Acum era obligat să cumpere 
pământul sau să plece, el care fusese atât de hotărât că 
indienii trebuiau împuşcaţi! Nu-mi părea rău de el. Cine îl 
pusese să se aventureze într-un astfel de ţinut cum era 
acela în care ne găseam? Mă întrebam ce ar fi spus albii din 
Illinois sau din Vermont dacă un războinic Sioux ar fi venit 
cu toată familia şi s-ar fi stabilit printre ei, zicând: „Acesta 
este pământul meu”. 

Am pornit la drum. Negustorul mergea mereu în spatele 
nostru, întocmai ca un servitor ce îşi însoţeşte stăpânii. Nu 
ne deranja acest lucru, ba mai mult decât atât, ne venea la 
îndemână, fiindcă puteam să vorbim între noi, fără a fi 
nevoiţi să-i dăm atenţie şi lui Rollins. Abia după câteva 
ceasuri, negustorul a venit lângă noi şi a început să ne 
întrebe despre pieile şi blănurile pe care le aveam de 
vânzare. Rollins voia să cunoască mai îndeaproape şi locul 
în care se găsea „fortăreaţa” vânătorilor, precum şi 
ascunzătorile în care erau ţinute blănurile şi pieile. Nu i-am 


spus nimic negustorului despre ascunzători, deşi am fi 
putut s-o facem. în urma celor petrecute în cursul serii şi 
apoi în cursul nopţii, devenisem suspicioşi. în afară de asta, 
nici un vânător din Vest nu-i va spune vreunui străin unde 
îşi are ascunzătorile. 

Capitolul 10 

TOYARIŞI DE DRUM. 

Ne-am întors pe drumul pe care venisem şi de aceea nu 
am crezut de cuviinţă să cercetăm atent locurile, aşa cum 
făceam când ne aflam într-o regiune ce nu ne era 
cunoscută. 

Cu toate astea, eram tot timpul cu băgare de seamă, lucru 
cu totul obişnuit pentru oamenii ce trăiesc în Vest şi care au 
obiceiul de-a fi cu ochii-n patru, chiar şi atunci când străbat 
regiuni pe care le cunosc foarte bine. Către prânz am văzut 
nişte urme pe care cineva se ostenise să le şteargă. Ne-am 
oprit şi le-am examinat cu atenţie. Rollins s-a apropiat şi el 
pentru a vedea despre ce era vorba. 

— Acestea sunt urmele unor animale sau ale unor oameni? 
a întrebat negustorul. 

Winnetou a tăcut, dar eu am răspuns: 

— Mi se pare că nu vă pricepeţi la urme, dar trebuie să vă 
spun că orice om care priveşte cu atenţie urmele de aici îşi 
poate da seama dacă sunt de om sau de animal. 

— Vreţi să spuneţi că acestea sunt lăsate de oameni? 

— Da. 

— Nu cred. Dacă ar fi aşa, iarba ar fi călcată cu totul în 
picioare. 

— Sunteţi cumva de părere că există oameni care încep să 
calce cât mai apăsat, pentru a li se descoperi urmele? 

— Nu, dar caii calcă apăsat orice le-ai face. 

— Oamenii care au trecut pe aici nu aveau cai. 

— Nu aveau cai? Ciudat! Aş spune chiar suspect! Un om 
nu poate supravieţui în părţile astea dacă n-are un cal! 

— Aşa cred şi eu. Nu aţi auzit povestindu-se niciodată 
despre vreun om care rămâne fără cal dintr-un motiv sau 


altul? 

— Ba da, cum de nu? Dar dumneavoastră parcă aţi spus că 
ar fi vorba de mai mulţi oameni. Este posibil ca un om să 
rămână fără cal, dar îmi vine greu să cred că mai mulţi 
oameni ce călătoresc laolaltă rămân cu toţii fără cai. 

Rollins făcea pe deşteptul, deşi nu se pricepea deloc la 
urme, aşa încât am încetat să mai discut cu el. 

După o vreme, Winnetou m-a întrebat: 

— Fratele meu ştie ale cui sunt aceste urme? 

— Da. 

— Pe aici au trecut trei feţe palide fără cai. Nu aveau puşti, 
ci doar nişte bețe. Au mers în şir indian şi ultimul s-a 
străduit să şteargă urmele. S-au gândit că vor fi urmăriţi. 

— Asta este şi părerea mea. Oare nu au nici un fel de 
arme? 

— Cu siguranţă nu au puşti. Au poposit aici şi, dacă ar fi 
avut puşti, am fi zărit numaidecât urmele lăsate de acestea. 
— Hm! Ce ciudat! Trei albi neînarmaţi prin părţile astea, 
în care primejdiile pândesc la tot pasul? Asta nu se poate 

explica decât prin faptul că cei trei au fost prădaţi. 

— Părerea fratelui meu Old Shatterhand este şi părerea 
mea. Cele trei feţe palide s-au sprijinit în nişte bețe pe care 
le-au găsit prin pădure. Feţele palide care au trecut pe aici 
au nevoie de ajutor. 

— Winnetou doreşte să-i ajutăm? 

— Căpetenia apaşilor se află alături de oricare om aflat la 
ananghie şi nu se întreabă dacă acel om este alb sau indian. 
Old Shatterhand are să hotărască ce vom face. Winnetou ar 
vrea să-i ajute pe aceşti oameni, dar este neîncrezător. 

— De ce? 

— Pentru că aceşti albi se poartă ciudat. Unul dintre ei s-a 
străduit mult să şteargă urmele lăsate de el şi de tovarăşii 
săi. De ce nu a şters şi urmele de aici? 

— Poate că nu au mai avut vreme să şteargă urmele sau 
poate s-au gândit că nu se va întâmpla nimic dacă se află că 


au poposit aici, mai important fiind pentru ei să nu se afle 
încotro au luat-o, după ce au plecat. 

— Se prea poate să fie precum spune fratele meu, dar 
dacă lucrurile stau cu adevărat cum a povestit Old 
Shatterhand, atunci aceşti trei albi nu sunt nişte oameni 
trăiţi în Vest, ci nişte oameni care nu se prea descurcă. Să 
pornim pe urmele lor şi să-i ajutăm. 

— Sunt de aceeaşi părere, mai ales că nu se prea abat din 
drumul nostru. 

Am încălecat şi am vrut să pornim, dar Rollins a spus: 

— Nu ar fi mai bine să-i lăsăm pe aceşti trei oameni să se 
descurce singuri? Nu ne-ar folosi la nimic dacă am porni pe 
urmele lor. 

— Nouă sigur că nu, dar lor le trebuie ajutorul nostru! 

Am rostit aceste cuvinte cu hotărâre, şi Rollins a mormăit 
ceva în barbă, dar a încălecat şi ne-a urmat. Trăsăturile 
feţei lui, acum că le vedeam la lumina zilei, nu-mi plăceau 
deloc şi nu mai aveam încredere în el. Cu toate astea, nu 
mi-am putut închipui cât de josnic era omul acesta! 

Urmele de-a lungul cărora mergeam ne-au purtat printr- 
un ţinut împădurit şi apoi prin savană. Am înaintat cu 
repeziciune şi, în scurtă vreme, i-am ajuns din urmă pe cei 
pe care-i căutam. Când i-am zărit, cei trei se aflau la o milă 
distanţă faţă de noi. Ne-am îndemnat caii şi, când ne-am 
mai apropiat, unul dintre ei a întors capul. Cei trei s-au 
oprit preţ de-o clipă, speriaţi după câte se părea, dar apoi 
au rupt-o la fugă, de parcă noi am fi vrut să-i ucidem. Ne- 
am apropiat şi mai mult de ei şi le-am strigat câteva cuvinte 
liniştitoare. Oamenii s-au oprit din nou. 

Nu aveau arme asupra lor. Nu aveau nici măcar un cuţit. 
Beţele pe care le purtau în mâini fuseseră rupte de-a 
dreptul din copaci. Unul dintre cei trei bărbaţi avea o 
basma în jurul frunţii, altul avea braţul stâng bandajat şi al 
treilea se pare că nu fusese rănit. Toţi trei ne-au privit cu 
teamă. 

— De ce fugiţi aşa, domnilor? i-am întrebat eu. 


— Pentru că nu ştim cine sunteţi şi ce doriţi. 

— N-are nici o însemnătate cine suntem şi ce dorim. 'Iot v- 
am fi ajuns din urmă. De aceea pot să vă spun că aţi fugit în 
zadar. Nu trebuie să vă temeţi. Suntem oameni cinstiţi. 
După ce am descoperit urmele dumneavoastră, ne-am 
hotărât să vă găsim şi să vă întrebăm dacă vă putem fi de 
folos cu ceva. Ne-am gândit că sunteţi la ananghie. 

— Nu v-aţi înşelat, sir. Ne-a mers tare prost şi s'untem 
mulţumiţi că am scăpat cu viaţă. 

— Dar cine v-a atacat? Este vorba cumva de nişte albi? 

— Oh, nu! Am fost atacați de nişte războinici Sioux- 
Okananda. 

— Aşa? Când? 

— în dimineaţa zilei de ieri. 

— Unde? 

— Pe malul lui Cedar Creek, mai exact pe cursul superior. 

— Şi cum s-a întâmplat, dacă mi-e îngăduit să vă întreb? 

— Dar de ce să nu vă fie îngăduit? Dacă sunteţi într-adevăr 
ceea ce pretindeţi că sunteţi, adică oameni cinstiţi, atunci 
ne veţi îngădui să vă întrebăm cum vă numiţi. 

— Desigur... lată, acest războinic indian care se găseşte 
alături de mine este Winnetou, căpetenia apaşilor. Mie mi se 
spune Old Shatterhand, iar dumnealui este.domnul Rollins, 
un negustor care ne însoţeşte pentru că ar dori să facă un 
târg cu noi. 

— Dumnezeule! Dacă aşa stau lucrurile, atunci putem 
avea deplină încredere în dumneavoastră. Despre Winnetou 
şi Old Shatterhand am auzit povestindu-se de foarte multe 
ori, deşi noi nu ne putem socoti nişte vânători adevăraţi, 
care se află de multă vreme-n Vest. Winnetou şi Old 
Shatterhand sunt doi oameni pe care te poţi bizui în orice 
situaţie şi îi mulţumim Cerului că v-am întâlnit. Aveţi 
dreptate, este precum aţi bănuit. Ne aflăm la ananghie, 
domnilor. Bunul Dumnezeu vă va răsplăti dacă vreţi să ne 
ajutaţi. 


— Desigur că vă vom ajuta, dar spuneţi-ne ce putem face 
pentru dumneavoastră. 

— Mai întâi s-ar cuveni să aflaţi cine suntem. Numele meu 
este Evans, acesta este fiul meu, iar cel de colo este nepotul 
meu. Am venit de la New-Ulm şi am vrut să ne stabilim pe 
malul lui Cedar Creek. 

— Nu aţi făcut deloc bine! 

— Aşa este, aşa este, din păcate! Dar, vedeţi, noi nu am 
ştiut cum stau lucrurile de fapt. Ni s-a spus că nu avem să 
întâmpinăm nici un fel de greutăţi. Era de parcă ai veni pe 
malul lui Cedar Creek şi te-ai apuca numaidecât să culegi 
ceea ce nici măcar nu ai apucat să semeni. 

— Şi indienii? Nu v-aţi gândit că la Cedar Creek trebuie să 
fie şi indieni? 

— Ba da! Cum să nu? Dar indienii ne-au fost descrişi cu 
totul altfel decât sunt în realitate. Am vrut să ne alegem o 
bucată de pământ mai mănos şi am fost prinşi de indieni. 

— Mulţumiţi-i lui Dumnezeu că vă mai aflaţi în viaţă. 

— Aşa este, aveţi dreptate! Chiar îi mulţumim Domnului că 
mai suntem în viaţă! Lucrurile se puteau termina mult mai 
rău pentru noi. Indienii vorbeau de stâlpul caznelor. După 
aceea s-au răzgândit, ne-au luat totul, în afara hainelor pe 
care le purtăm, şi ne-au cerut să plecăm. Se pare că aveau 
ceva mai important de făcut decât să-şi piardă vremea cu 
noi. 

— Ceva mai important de făcut? Ştiţi cumva despre ce 
putea fi vorba? 

— Noi nu înţelegem graiul indienilor Okananda. Căpetenia 
lor ne-a spus în engleza lui stricată că n-are vreme de noi şi 
că trebuie să ajungă la casa unui anume Cropley. 

— Aşa e! Pe domnul Cropley au vrut să-l atace în timpul 
nopţii. De aceea nu au mai pierdut vremea cu 
dumneavoastră. Aşa se face că mai sunteţi acum în viaţă. 

— Dar ce viaţă! 

— Cum adică? 


— Suntem mai mult morţi decât vii. Nu avem arme, nici 
măcar cuțite. Nu putem vâna nimic. De ieri nu am mâncat 
decât fragi, mure şi rădăcini. După ce am ajuns în prerie, 
nu am mai găsit nici măcar rădăcini. Trag nădejde că ne 
veţi da şi nouă o bucăţică de carne. 

— O să vă dăm, desigur, şi carne, dar ia spuneţi, încotro aţi 
pornit? 

— Spre Fort Randall. 

— Şi cunoaşteţi drumul? 

— Nu tocmai, dar credem că acesta este drumul spre Fort 
Randall. 

— Aşa e. Dar de ce doriţi să ajungeţi acolo? 

— Aşa cum am mai spus, noi trei am pornit la drum pentru 
a alege o bucată de pământ. Rudele noastre se găsesc acum 
la Fort Randall. Dacă ajungem acolo, totul are să fie bine. 

— Atunci se poate spune că aveţi noroc. Şi noi mergem în 
direcţia fortului. Avem chiar cunoştinţe acolo. Dacă doriţi, 
puteţi să ne însoţiţi. 

— Ne veţi îngădui să vă-nsoţim? 

— Desigur! Doar nu putem să vă lăsăm de izbelişte! 

— Bine, dar indienii ne-au luat caii. Va trebui să mergem 
pe jos, iar astfel veţi pierde mai mult timp pe drum. 

— Asta este situaţia. Deocamdată ar fi bine să vă aşezaţi şi 
să vă odihniţi. O să primiţi şi ceva de mâncare. 

Lui Rollins nu i-a convenit situaţia. înjura printre dinţi şi 
bombănea, nemulţumit că pierdeam timpul. Nu i-am 
acordat atenţie, ci ne-am văzut de treabă. Le-am dat celor 
trei de mâncare şi se pare că le-a plăcut foarte mult ce-au 
primit. După ce s-au şi odihnit puţin, am pornit la drum. 
Bătrânul Evans, fiul şi nepotul său erau toţi trei foarte 
fericiţi că le venisem în ajutor, şi sunt sigur că ar fi fost 
dispuşi să stea de vorbă cu noi, aceasta bineînţeles dacă noi 
am fi fost nişte oameni vorbăreţi. 

Winnetou tăcea ca de obicei şi nici eu nu prea aveam poftă 
de vorbă. Nici cu negustorul nu au avut mai mult spor. 
Rollins era supărat şi i-a repezit de câteva ori pe cei trei. 


Acest lucru mi-a sporit neîncrederea faţă de el şi am 
început să îl urmăresc în taină. 

Astfel am observat lucruri de-a dreptul surprinzătoare. 
Atunci când era sigur că nu-l observ, Rollins zâmbea 
batjocoritor privind spre Winnetou şi spre mine. Apoi am 
văzut că onorabilul negustor schimba priviri furişe cu unul 
dintre cei trei oameni cărora tocmai le dădusem de 
mâncare. Era cu putinţă ca Rollins să-i cunoască pe cei trei. 
Oare purtarea stimabilului domn Rollins faţă de cei trei era 
doar prefăcătorie? 

Ce motiv ar fi putut avea pentru a se preface astfel? Oare 
nu mă înşelam? Bătrânul Evans, fiul şi nepotul său ar fi 
trebuit să ne fie recunoscători. 

Ce ciudat! Apaşul gândea întocmai ca şi mine! Cum eram 
adâncit în gânduri, Winnetou şi-a strunit calul, spunându-i 
bătrânului Evans: 

— Fratele meu alb a mers destul pe jos. El poate să se 
urce în spinarea calului meu. Şi Old Shatterhand are să 
împrumute armăsarul său unuia dintre voi. Noi doi alergăm 
iute şi putem ţine pasul cu caii. 

Evans s-a prefăcut mai întâi că nu poate accepta 
propunerea lui Winnetou, dar s-a lăsat înduplecat, în cele 
din urmă. Fiul bătrânului Evans s-a suit în spinarea lui 
Hatatitla. Rollins ar fi trebuit să-i împrumute calul său 
nepotului lui Evans, dar n-a făcut-o. De aceea fiul şi nepotul 
domnului Evans făceau cu schimbul, folosind pe rând 
armăsarul meu. 

Nimănui nu putea să i se pară suspect faptul că noi doi 
rămâneam în urmă, fiindcă eram pe jos. Lucrul acesta ne 
convenea de minune, căci puteam vorbi fără a fi auziţi de 
ceilalţi. Oricum vorbeam în graiul apaşilor, aşa încât nu 
puteam fi înţeleşi. 

— Fratele meu a dat cu împrumut calul său. El nu a făcut-o 
din milă. El urmăreşte altceva, i-am spus lui Winnetou. 

— Fratele meu alb îmi ghiceşte gândurile, a replicat 
apaşul. 


— Şi Winnetou i-a privit cu băgare de seamă pe cei patru 
albi? 

— Winnetou a simţit că fratele său de cruce este 
neîncrezător şi de aceea a deschis bine ochii. Apaşul a mai 
văzut lucruri ciudate. 

— Ce lucruri? 

— Fratele meu va ghici. 

— Bandajele? 

— Da. Unul dintre albi este legat la cap. Altul are braţul 
înfăşurat într-o cârpă. Rănile lor au fost făcute de 
războinicii Okananda. Fratele meu crede asta? 

— Nu. Eu cred că aceşti doi albi despre care vorbim nici 
măcar nu sunt răniţi. 

— Nu sunt răniţi. De când i-am întâlnit, am trecut de două 
ori pe lângă apă şi ei nu s-au oprit nici măcar o dată pentru 
a-şi răcori rănile. Fratele meu i-a privit atunci când 
mâncau? 

— Da. Au mâncat mult. 

— Dar n-au mâncat aşa de repede ca nişte oameni care nu 
au avut timp de-o zi decât rădăcini, fragi şi mure. Ei spun că 
au fost atacați pe malul lui Cedar Creek, în susul acestei 
ape. Dacă ar fi aşa, cum se face că au ajuns aşa repede pe 
aceste meleaguri? 

— Nu pot să-ţi răspund pentru că nu am fost nicicând pe 
cursul superior al lui Cedar Creek. 

— Nu ar fi putut ajunge atât de repede prin părţile 
acestea decât dacă ar fi avut cai, sau poate că nici nu au 
fost la Cedar Creek. 

— Hm! Să zicem că au avut cai. De ce ne-au ascuns acest 
lucru şi în grija cui au lăsat caii? 

— Vom afla! Fratele meu crede că negustorul este 
duşmanul celorlalţi trei albi? 

— Nu. Negustorul se preface. 

— Aşa este. Winnetou a văzut şi el asta. Rollins îi cunoaşte 
pe cei trei. Poate că sunt chiar nişte prieteni de-ai lui. 

— De ce să se prefacă? Ce pun la cale? 


— Vom afla răspunsurile la întrebările acestea! 

— Nu ar fi bine să le spunem verde-n faţă ce gândim 
despre ei? 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Pentru că prefăcătoria lor poate să aibă un ţel care nu 
ne priveşte. Deşi nu avem încredere în ei, aceşti patru albi 
sunt poate nişte oameni cinstiţi. Dacă ne pândeşte cu 
adevărat vreo primejdie, ea este încă departe de noi. 
Fratele meu să se gândească şi să-mi răspundă. Are 
negustorul vreun temei pentru a ne face rău? 

— Nu. Dimpotrivă, el ar trebui să se arate respectuos faţă 
de noi. 

— Aşa este. El vrea să vadă pieile şi blănurile pe care le 
avem. Omul în slujba căruia se găseşte vrea să pună la cale 
o afacere bună cu Old Firehand. Acest lucru nu se poate 
întâmpla dacă păţim ceva rău pe drum. Nimeni nu va afla 
de la noi unde sunt ascunzătorile vânătorilor. Chiar dacă 
acest negustor ar vrea să ne facă vreun rău, nu avem de ce 
să ne temem de el acum. El trebuie să vadă mai întâi 
blănurile şi pieile pe care le au vânătorii. Aşa este? 

— Da. 

— Ceilalţi trei albi sunt ei nişte colonişti care au fost 
prădaţi? 

— Nu. 

— Nu. Ei sunt altceva. 

— Dar ce? 

— Pot să fie orice. Nu avem de ce ne teme de ei atâta 
vreme cât se află cu noi pe drum. 

— Şi pe urmă? Când vom fi intrat în „fortăreaţă”? 

Faţa lui Winnetou a fost luminată de un zâmbet şi apoi a 
exclamat: 

— Uff! Fratele meu gândeşte întocmai ca mine. 

— Nici nu mă mir. Lucrurile sunt cât se poate de limpezi. 

— Crezi că aceşti patru albi sunt negustori şi se cunosc 
bine? 


— Da. Cropley a spus că Braddon are patru sau cinci 
oameni care ar lucra pentru el. Poate că bătrânul Evans 
este unul dintre oamenii lui Braddon sau poate că el este 
însuşi Braddon. Omul s-a aflat pe undeva prin apropierea 
gospodăriei lui Cropley. în timpul nopţii, Rollins nu era în 
casa colonistului. Se prea poate să se fi dus la Braddon şi 
să-i fi spus că este pe cale să facă o afacere bună. Atunci 
negustorul ne-a ieşit pur şi simplu în cale, însoţit fiind de 
doi oameni de-ai săi. 

— Ce au de gând să facă? Ce pun la cale? Ce crede fratele 
meu Sharlih? 

— Cred că pun la cale o mârşăvie. Dacă nu ar fi aşa, ce 
rost ar avea să spună minciuni şi să prefacă? Dacă ar spune 
cine sunt de fapt, Old Firehand le-ar da oricum voie să vadă 
pieile şi blănurile vânătorilor. 

— Poate că vor să ia bunurile fără a plăti. 

— Spui că vor să ne prade, ba poate chiar să ne ucidă? 

— Da. 

— Şi eu cred la fel. 

— Avem de-a face cu patru răufăcători. Atâta vreme cât ne 
aflăm pe drum în tovărăşia lor, nu trebuie să ne temem de 
ei. Răul va fi săvârşit, abia când toţi patru se vor găsi în 
„fortăreaţă”. 

— Vom împiedica răul. Pe Rollins trebuie să-l luăm cu noi. 
Nu avem încotro. De ceilalţi trei albi ne vom despărţi 
înainte de a ajunge la „fortăreaţă”. Ei spun că vor să ajungă 
la rude. Rudele se găsesc în Fort Randall. Se cuvine să fim 
cu ochii-n patru. Cred că lucrurile stau aşa cum gândim noi. 
Se prea poate să ne fi şi înşelat. Trebuie să stăm cu ochii pe 
ei nu doar în timpul zilei, ci şi în timpul nopţii. 

— Da. Fratele meu alb are dreptate. Se prea poate ca un 
tovarăş de-al lor să se afle pe-aproape cu armăsarii celor 
trei albi care spun că au fost prădaţi. Vom dormi pe rând. 
Acela dintre noi care va fi treaz trebuie să-şi ţină armele la 
îndemână. 


Winnetou avea dreptate ca întotdeauna. Ela presimţit 
răul, dar nu pe tot. 

Am continuat să mergem pe jos toată după-amiaza. Seara 
am fi vrut să poposim în prerie, în câmp deschis, pentru că 
astfel puteam să vedem foarte bine tot ce se petrecea în jur. 
Din păcate a început să plouă şi ne-am văzut nevoiţi să ne 
continuăm drumul până ce am ajuns într-o pădure. Ne-am 
adăpostit sub nişte brazi înalţi care ne fereau de ploaie. 
Eram atenţi la tot ceea ce se petrecea. 

Proviziile noastre erau pe sfârşite, dar şi Rollins avea 
merinde, astfel încât mâncare a fost îndeajuns de multă 
pentru noi toţi. 

După cină ar fi trebuit să ne culcăm, dar tovarăşii noştri de 
drum aveau chef de vorbă şi vorbeau tare, deşi le spusesem 
să nu o facă. Rollins devenise dintr-odată vorbăreţ. Povestea 
tot soiul de aventuri pe care le-ar fi trăit în timpul 
călătoriilor sale. 

Nu cumva stimabilii domni vorbeau mult şi tare pentru a 
ne distrage atenţia? Apaşul nutrea aceleaşi gânduri, căci îşi 
pusese la îndemână toate armele, chiar şi cuțitul. Winnetou 
privea atent în toate direcţiile, dar numai eu, care-l 
cunoşteam foarte bine, îmi puteam da seama de asta. 

Ploaia se oprise şi vântul nu mai bătea atât de tare ca până 
atunci. Am fi vrut să plecăm din pădure, pentru a înnopta în 
câmp deschis, dar acest lucru ar fi stârnit cu siguranţă 
suspiciuni şi proteste din partea celorlalţi, astfel încât am 
rămas în locul în care ne găseam. 

Le spusesem celor patru domni care se aflau în tovărăşia 
noastră să nu aprindă focul. Ţineam la acest lucru pentru că 
ne găseam pe pământurile indienilor Sioux, dar şi pentru că 
în lipsa unui foc, tovarăşii celor patru domni ce se găseau 
lângă noi nu ne puteau descoperi chiar atât de uşor. 

Eram atenţi, mereu atenţi! Ochii noştri erau obişnuiţi cu 
întunericul. Cei patru făceau tot posibilul să ne distragă 
atenţia, dar noi priveam tot timpul în jur, mai ales spre 


tufişuri, pentru că un duşman s-ar fi ascuns cu siguranţă în 
dosul lor. 

Rollins şi cei trei vorbeau neîntrerupt. Winnetou s-a întins 
de-a dreptul pe pământ, punându-şi mâna stângă sub cap. 
Deodată, am observat că apaşul şi-a îndoit genunchiul. Apoi 
a pus mâna pe puşca lui împodobită cu ţinte de argint. Oare 
avea de gând să tragă din şold? Apoi am văzut în tufişuri 
ceva ce semăna cu două scântei. Erau ochii unui om. Apaşul 
îi zărise şi el cu siguranţă. Aşteptam cu încordare. Ştiam 
prea bine că Winnetou nu greşea ţinta nici măcar noaptea. 
Apaşul a pus degetul pe trăgaci... dar nu a tras. Cele două 
scântei au dispărut. 

— Un om înţelept! mi-a şoptit Winnetou, în graiul apaşilor. 

— Da, un om care ştie ce înseamnă să tragi sprijinindu-ţi 
arma doar pe genunchi. Poate că acest om trage el însuşi 
dintr-o asemenea poziţie. ' 

— A fost un alb. 

— Desigur. Indienii Sioux, căci numai indienii din acest 
neam viețuiesc aici, nu deschid ochii mari atunci când se 
strecoară până aproape de un duşman. Acum ştim că pe- 
aici se găseşte o iscoadă. 

— Dar şi iscoada ştie că am zărit-o. 

— Din păcate, aşa este. A văzut că vrei să tragi şi acum va 
fi cu foarte mare băgare de seamă. 

— Nu-i va folosi la nimic. Winnetou se va strecura până în 
apropiere. 

— E primejdios. Omul va şti ce ai de gând, imediat ce vei 
părăsi acest loc. 

— Ah! Winnetou se va preface că vrea să se îngrijească de 
cai! 

— Lasă-mă pe mine să-l caut pe duşman, am spus eu, 
rugător. 

— Se cuvine oare ca Winnetou să te lase să-ţi pui viaţa în 
primejdie? Apaşul a fost primul care a zărit ochii 
duşmanului în tufişuri şi este dreptul său să pună mâna pe 
duşman! Fratele meu să mă ajute ca să mă pot depărta. 


Am aşteptat puţin şi apoi le-am spus celor patru care 
vorbeau tot timpul: 

— Terminaţi! Mâine pornim la drum în zori şi vrem să 
dormim! Domnule Rollins, v-aţi priponit calul aşa cum se 
cuvine? 

— Da! a răspuns Rollins, vădit supărat de tonul pe care 
vorbisem. 

— Ilci nu este priponit. Apaşul îl va scoate din pădure, ca 
să poată paşte peste noapte. Să văd şi de calul fratelui 
meu? 

— Da, am răspuns eu, pentru a lăsa într-adevăr impresia 
că ne făceam griji pentru caii noştri. 

Apaşul s-a ridicat în picioare, şi-a pus pătura pe umeri şi a 
plecat încet. Ştiam că, în scurtă vreme, Winnetou avea să se 
târască pe burtă, apropiindu-se de tufişuri. Pătura nu-i era 
de nici un folos. O luase doar pentru a-l deruta pe cel ce ne 
spionase. 

Deşi le spusesem să facă linişte, cei patru au început din 
nou să vorbească. Pe de-o parte, acest lucru îmi convenea, 
dar pe de altă parte, nu-mi venea la socoteală. Nu puteam 
să-mi dau seama ce făcea Winnetou şi de aceea aş fi dorit ca 
bunii noştri tovarăşi de drum să tacă, dar nici omul care ne 
spionase nu-l putea auzi pe Winnetou şi de aceea era bine 
dacă Rollins şi prietenii săi continuau să pălăvrăgească. M- 
am prefăcut că închid ochii. Oricine ar fi putut crede că 
dorm, dar eu fixam atent printre gene liziera pădurii. 

Au trecut cinci minute, apoi alte cinci... un sfert de ceas... 
o jumătate de oră. începusem deja să mă tem pentru soarta 
lui Winnetou, dar ştiam foarte bine ce înseamnă să te 
apropii târâş de un duşman care era atent. Deodată, am 
auzit zgomot de paşi. Am întors capul şi l-am zărit pe 
Winnetou. îşi pusese din nou pătura pe umeri. Se părea 
că-l descoperise şi-l omorâse pe cel ce ne spiona. Am 
întors capul şi am aşteptat liniştit. Am auzit tot mai clar 
paşii lui Winnetou. Apaşul s-a oprit în spatele meu. Apoi am 
auzit o voce spunând: 


— Şi-acum e rândul ăstuia! 

M-am întors fulgerător. Pentru a mă deruta, necunoscutul 
îşi pusese pe umeri pătura lui Winnetou. Omul purta barbă 
şi mi se părea cunoscut! Străinul a ridicat patul puştii! M- 
am rostogolit într-o parte, spre a nu fi lovit, dar era prea 
târziu. Omul m-a lovit în ceafă! Nu am mai putut face nici o 
mişcare! Parcă paralizasem! Apoi am primit o lovitură în 
cap şi mi-am pierdut cunoştinţa! 

SANTER! 

Probabil că am zăcut cinci sau şase ceasuri, pentru că, 
atunci când am izbutit să deschid cu greu ochii, am văzut că 
se luminase de ziuă. Eram într-o stare groaznică. Mă 
găseam între viaţă şi moarte. Mi se părea că plecasem 
dintre cei vii şi spiritul meu ascultă ceea ce se vorbea lângă 
trupul meu neînsufleţit. La început, nu am înţeles cuvintele 
rostite, dar apoi am auzit un glas care m-ar fi putut trezi şi 
din morţi: 

— Câinele ăsta de apaş nu vrea să zică nimic, iar pe alb l- 
am omorât! Păcat! Mare păcat! Aş fi vrut să simtă şi el ce 
înseamnă să-mi cadă-n mână! Aş da orice să nu-l fi omorât! 

Auzind aceste vorbe, am deschis ochii numaidecât. Reacţia 
mea este de înţeles, dacă voi arăta că nemernicul care 
vorbise era chiar Santer! Aş fi vrut să închid iar ochii, 
pentru ca nimeni să nu observe că trăiam, dar nu am putut. 
Ochii, pe care abia putusem să-i deschid, refuzau să se mai 
închidă. îl priveam tot timpul pe Santer. Mă holbam la el. 
Nemernicul a văzut că am ochii deschişi şi a sărit în 
picioare, mânat de o bucurie diabolică. M-a privit preţ de 
câteva clipe şi apoi a urlat: 

— Trăieşte! Trăieşte! Vedeţi că e-n viaţă? Vedeţi că n-a 
murit? A deschis ochii! Vom vedea numaidecât dacă mă 
înşel sau nu! 

Santer mi-a pus o întrebare la care nu i-am răspuns. 
Văzând că nu spuneam nimic, netrebnicul m-a apucat de 
umeri şi a început să mă scuture. Mă loveam cu capul de 


pământ, dar nu aveam cum să mă apăr, fiindcă eram legat 
fedeleş. 

Răufăcătorul a început să urle ca un ieşit din minţi: 

— Nu vrei să-mi răspunzi, câine? Doar văd că trăieşti! Ştiu 
prea bine că poţi vorbi! 

La un moment dat, am putut întoarce capul şi l-am zărit pe 
Winnetou. Era legat astfel încât să nu poată sta decât 
chircit. 

O astfel de poziţie i-ar fi provocat dureri insuportabile, 
chiar şi unui om făcut din cauciuc. 

I-am zărit, de asemenea, pe bătrânul Evans, pe fiul şi pe 
nepotul acestuia. Pe Rollins nu l-am văzut. 

— Vorbeşti? a urlat Santer. Vorbeşti sau vrei să-ţi despic 
limba cu lama cuţitului? Vreau să ştiu dacă mă cunoşti, dacă 
ştii cine sunt şi dacă auzi ce-ţi spun! 

Nu avea nici un rost să tac. Mă aflam într-o situaţie cu 
totul nefericită şi, în afară de asta, trebuia să mă gândesc şi 
la soarta lui Winnetou. Aş fi vrut să vorbesc, dar eram în 
stare s-o fac? 

Mi-am adunat toate puterile şi am izbutit să spun: 

— Vă recunosc! Sunteţi Santer! 

— Aşa! Aşa! Mă recunoşti! Ştii cine sunt! a spus 
netrebnicul, râzând batjocoritor. Te bucuri să mă vezi, nu-i 
aşa? Ce surpriză plăcută, nu-i aşa? 

Nu am răspuns nimic. Santer a scos numaidecât cuțitul şi 
a strigat: 

— Te sfătuiesc să spui „da”! Spune „da”, căci altfel îşi bag 
cuțitul în piept! 

Deşi avea dureri foarte mari, Winnetou a strigat: 

— Old Shatterhand nu va spune „da”! Mai bine ar muri 
decât să spună „da”! 

— Taci, câine! a strigat Santer, întorcându-se spre 
Winnetou. Dacă nu taci, o să te legăm atât de strâns de o 
să-ţi trosnească oasele! Ei, ia spune, Old Shatterhand, 
dragul meu prieten, te bucuri nespus să mă vezi, da? 


—r Da, am răspuns eu, fără a mai ţine seama de cuvintele 
lui Winnetou. 

— Aţi auzit? Aţi auzit? a întrebat Santer, întorcându-se 
spre cei trei prieteni ai săi. Old Shatterhand, marele, 
neînvinsul, vestitul Old Shatterhand se teme atât de mult de 
cuțitul meu, încât a devenit ascultător precum un băieţel pe 
care învăţătoarea îl ameninţă cu nuieluşa! 

Nu ştiu ce s-a petrecut cu mine. Poate că nu mă simţeam 
atât de rău pe cât credeam. Poate că batjocura acestui 
nemernic făcea minuni. Nu ştiu precis ce s-a întâmplat, dar 
dintr-odată capul nu m-a mai durut. Gândeam limpede. 

Nu mi se întâmpla pentru prima dată să fiu ostatic, aşa 
încât nu pot spune că-mi era frică. Fusesem ostaticul 
apaşilor din tribul Mescalero. Numai că aceşti apaşi aveau 
simţul onoarei. în fruntea lor se găsea marele Inciu-Ciuna. 
Acum... 

Acum îl aveam înaintea mea pe Santer, un nemernic ce a 
fost în stare să ucidă de dragul aurului, un laş, un 
răufăcător a cărui viaţă era un şir întreg de fărădelegi, un 
animal de pradă cu chip de om, o fiinţă josnică ce ucide din 
plăcere. Nu nădăjduiam să scap cu viaţă şi nici pentru 
Winnetou nu erau speranţe că va scăpa viu din mâinile 
nemernicului. Noi doi eram cei mai mari duşmani ai lui 
Santer, şi netrebnicul se simţea ameninţat atâta vreme cât 
Winnetou şi Old Shatterhand erau în viaţă! 

Nu mai exista nici o speranţă pentru noi? Chiar niciuna? 
Aceste întrebări îmi reveneau în minte şi mă tot gândeam 
la un răspuns. Deodată, răspunsul a venit ca o rază slabă de 
lumină ce încerca din răsputeri să străpungă întunericul. 

Era doar o palidă rază, dar aceasta exista! 

Ce se întâmplase la Nugget sil? Dorinţa de înavuţire îl 
făcuse pe Santer să ucidă. Dorinţa de înavuţire! Asta era! 
Această dorinţă era poate chiar mai puternică decât 
plăcerea de a ucide. Această dorinţă arzătoare îl stăpânea 
mereu pe Santer. Dorinţa de înavuţire era punctul lui slab 


şi, dacă voiam să obţin ceva, trebuia să mă folosesc de acest 
punct slab al netrebnicului. 

Mi-am zis că trebuie să-mi păstrez calmul şi m-am arătat 
chiar nepăsător. 

— Vă înşelaţi amarnic, domnule, am spus eu, în cele din 
urmă. Am spus „da” nu pentru că m-aş teme de cuțitul 
dumneavoastră. 

Netrebnicul m-a privit cu uimire şi cu răutate, întrebând: 

— Atunci de ce ai spus „da”? 

— Pentru că mă bucur într-adevăr să vă reîntâlnesc. 

Am rostit aceste cuvinte cu atâta seriozitate şi convingere, 
încât răufăcătorul nu mai ştia ce să creadă. M-a privit 
câteva clipe fără a scoate o vorbă, apoi a înălţat din 
sprâncene, întrebând: 

— Cuuum? Ceee? Am auzit bine? Poate că loviturile mele 
ți-au zdruncinat creierul şi nu mai ştii ce spui! Chiar te 
bucuri să mă vezi? 

— Desigur! am replicat eu. 

— Ascultă la mine! Asta-i o obrăznicie mare din partea ta! 
Nu-mi pune răbdarea la încercare, că te fac colac, aşa cum 
l-am făcut pe Winnetou. 'Te spânzur cu capul în jos şi te las 
aşa până ce-ţi dă sângele pe nas! 

— Nu veţi face asta. 

— Nu voi face asta? Dă-mi un motiv! Unul Singur! 

— Vă voi da un motiv, dar îl cunoaşteţi atât de bine, încât 
nu trebuie să vi-l mai spun eu. 

— Da' de unde! Nu ştiu despre ce vorbeşti! 

— Oho! Ştiţi prea bine despre ce vorbesc! N-aveţi decât să 
mă spânzurați cu capul în jos. Voi muri şi atunci nu veţi mai 
afla nimic! 

Îl atinsesem acolo unde-1 durea! Mi-am dat seama de asta 
numaidecât. Santer 1-a privit pe bătrânul Evans, a dat din 
cap şi a spus: 

— Noi credeam că-i mort şi el nici măcar nu leşinase. A 
auzit toate întrebările pe care i le-am pus lui Winnetou. 
Nemernicul ăsta de apaş nu mi-a spus însă nimic. 


— Vă înşelaţi din nou, am spus eu. Am leşinat cu adevărat, 
numai că Old Shatterhand are destulă minte-n cap pentru a 
pricepe ce vreţi. 

— Aşa? a întrebat Santer. Atunci spune-mi ce aş vrea eu să 
aflu de la voi! 

— Prostii! am replicat eu, tăios. Să lăsăm copilăriile astea! 
Vă spun că mă bucur să vă întâlnesc. Nu v-am văzut de 
atâţia ani! A trecut atâta vreme şi mă bucur cu adevărat să 
vă văd în sfârşit! în sfârşit! în sfârşit! 

Santer m-a privit multă vreme, fără a spune o vorbă. Apoi 
a înjurat printre dinţi şi a strigat: 

— Lepădătură! Cred că ţi-ai pierdut minţile! Poate vă trece 
prin cap că o să-mi scăpaţi voi doi, nu? 

— Păi cam aşa ceva. 

— Da!' Voi doi credeţi că sunteţi cei mai deştepţi oameni 
din Vest, dar în realitate sunteţi doi proşti! Oho, cât m-a mai 
urmărit Winnetou! A izbutit să mă prindă? în locul lui mi-ar 
fi atât de ruşine, încât m-aş ascunde într-un loc în care să 
nu mă găsească nimeni! Şi acum? Recunoşti că mi-aţi văzut 
ochii în întuneric? 

— Da. 

— Winnetou a vrut să mă împuşte? 

— întocmai! 

— Am văzut ce a vrut să facă şi am dispărut numaidecât. 
Apoi apaşul a vrut să mă ia prin surprindere! Eşti gata să 
recunoşti şi asta? 

— De ce nu? 

— Să mă ia prin surprindere! Să pună mâna pe mine, ha, 
ha, ha! Ştiam că fusesem descoperit! Chiar şi un copil are 
mai multă minte decât Winnetou! A fost o prostie din partea 
lui să încerce să mă prindă! Pentru asta ar fi meritat o 
bătaie cum scrie la carte! Când s-a apropiat de mine, l-am 
doborât numaidecât, lovindu-1 cu patul puştii. Apoi mi-am 
pus pe umeri pătura lui şi m-am apropiat de tine. Ce ai 
simţit atunci când ţi-ai dat seama că cel ce purta pătura pe 
umeri eram eu, şi nu apaşul? 


— M-am bucurat! 

— Te-ai bucurat şi atunci când te-am lovit? Nu prea cred! 
Mi-aţi căzut în mână ca nişte copii fără minte. Acum sunteţi 
ostaticii noştri şi pentru voi nu mai există scăpare. Poate că 
mă va cuprinde mila, cine ştie?! Se prea poate să mă las 
cuprins de milă, dar asta numai dacă îmi vei spune ceea ce 
vreau să aflu! Uită-te la aceşti trei bărbaţi! Sunt oamenii 
mei! Eu vi i-am trimis ca să mă ajute să vă prind! Ei, acum 
spune-mi ce crezi despre noi? 

Ştiam prea bine ce era Santer şi de aceea i-am spus: 

— Dumneavoastră sunteţi o lepădătură! Asta aţi fost şi 
asta aţi rămas! Mai mult nu trebuie şi nu vreau să ştiu! 

— Prea bine! Deocamdată voi uita că m-ai jignit. După ce 
voi termina de vorbit cu tine, te voi pedepsi pentru această 
jignire! "Ţine minte ce ţi-am spus! Trebuie să recunoşti că ne 
place să culegem fără a semăna! îi lăsăm pe alţii să semene, 
adică să muncească! Unde găsim ceva de cules, culegem 
fără a întreba cine a semănat! Aşa am făcut până acum şi 
aşa vom face până când vom fi de părere că am adunat 
destul. 

— Şi când se va întâmpla asta? 

— Nu ştiu să-ţi răspund! Oricum, nu asta trebuie să te 
frământe acum! Când am vorbit de semănat şi de cules, nu 
m-am gândit la munca pe care o face ţăranul la câmp. Uite, 
acum am auzit ceva de o ascunzătoare. 

— Ce ascunzătoare? 

— Una în care s-ar găsi blănuri şi piei. 

— Hm! Şi eu ar trebui să ştiu unde se găseşte o asemenea 
ascunzătoare? Cred că vă înşelaţi! 

— Ba nu! Ştiu eu ce spun! Recunoşti că aţi fost la bătrânul 
Cropley? 

— Da. 

— Şi ce treabă aţi avut cu el? 

— l-am făcut şi noi o vizită, aşa, de plăcere. 

— Nu încerca să mă minţi! L-am întâlnit pe Cropley, chiar 
după ce aţi plecat de la el. Omul mi-a spus pe cine căutaţi. 


— Pe cine? 

— Pe un negustor al cărui nume este Braddon. 

— Bătrânul nu trebuia să spună asta! 

— Dar uite că a spus-o! Negustorul urma să cumpere de la 
voi blănuri şi piei! O mulţime de blănuri şi de piei! 

— De la noi? 

— Nu tocmai de la voi, ci de la Old Firehand! Se spune că 
Old Firehand şi vânătorii săi ar fi strâns o grămadă de 
blănuri şi de piei! 

— Sunteţi bine informat, n-am ce zice! 

— Aşa-i? m-a întrebat Santer, râzând cu răutate şi fără a 
băga de seamă ironia mea. Nu l-aţi găsit pe negustorul 
Braddon. în schimb aţi dat peste un om de-al lui şi aţi fost 
de acord ca el să vă însoţească. Noi v-am luat urma imediat, 
pentru că voiam să punem mâna şi pe voi, şi pe el. Omul 
negustorului, Rollins cred că-i zice, ne-a scăpat, pentru că 
noi ne-am ocupat mai întâi de voi doi. 

În decursul anilor am învăţat să fiu atent şi la cele mai 
neînsemnate lucruri. Astfel am observat că, în timp ce 
vorbea de Rollins, Santer a privit cu insistenţă spre tufişuri. 
Poate că acolo se afla ceva care avea legătură cu Rollins. 

— Nu face nimic! a continuat răufăcătorul. Nu mai avem 
nevoie de acest Rollins, dacă am pus mâna pe voi. îl cunoşti 
pe Old Firehand? 

— Da. 

— Ştii unde se află ascunzătoarea lui? 

— Da. 

— Vai, ce mă bucur că recunogşti asta! 

— De ce nu aş recunoaşte un adevăr? 

— Prea bine! Nu cred că ai să-mi faci greutăţi. 

— Cum adică? 

— Dacă nu îmi faci greutăţi, vei avea o soartă mai bună. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vorbeam despre moarte. Mă cunoşti şi te cunosc. Ştim 
amândoi la ce ne putem aştepta. Dacă eu aş fi fost ostaticul 
tău, m-ai fi ucis. Tu eşti acum ostaticul meu şi te voi ucide. 


Mi-am dorit mereu să te ucid încet, în chinuri. Acum că-mi 
vei spune unde se află ascunzătoarea lui Old Firehand, nu 
mai sunt atât de pornit. 

— Şi ce se va întâmpla? 

— Tu îmi vei spune unde îşi are Old Firehand 
ascunzătoarea, iar Winnetou îmi va da aur, mult aur din cel 
pe care l-a moştenit de la tatăl său. 

— Ce vom primi în schimb? 

— O moarte uşoară. Un glonţ în cap. 

— Foarte frumos! Hm! Dar nu v-aţi gândit chiar la toate! 

— Cum aşa? 

— Vă putem duce de nas şi vă putem îndruma greşit. 

— Mă credeţi mai prost decât sunt. Dacă vreţi să muriţi 
repede, va trebui să-mi aduceţi anumite dovezi prin care să 
mă faceţi să cred că spuneţi adevărul. Vreau să ştiu mai 
întâi dacă sunteţi gata să-mi spuneţi unde este 
ascunzătoarea. Trebuie să fiu sigur că Winnetou îmi va da 
aurul pe care i-l cer. 

— Ştiţi bine că Winnetou şi Old Shatterhand nu-şi trădează 
prietenii. Apaşul nu v-a spus nimic, de asta sunt sigur. Eu 
am vorbit cu dumneavoastră pentru că urmăresc un anumit 
SCOp. 

— Un scop? Ce scop? 

— Nu vă voi răspunde acum. Veţi afla mai târziu despre ce 
este vorba. 

Nemernicul îmi vorbise la un moment dat respectuos, îmi 
spusese „dumneavoastră”. Acum că îşi dădea seama de 
faptul că politeţea era de prisos a trecut din nou la „tu”. 

— Nu vrei să-mi spui nimic? 

— Nimic. 

— Nimic? 

— Nici măcar un cuvânt! 

— Atunci te vom face colac, întocmai ca pe Winnetou! 

— N-aveţi decât! 

— Vă vom ucide în chinuri! 

— Nu vă va folosi la nimic! 


— Chiar crezi asta! Vom găsi oricum ascunzătoarea lui Old 
Firehand. 

— Poate că numai din întâmplare. Oricum, va fi prea 
târziu. Dacă nu ne vom fi întors după o anume perioadă de 
timp, Old Firehand va deveni bănuitor. lar de va intra la 
bănuieli, va pleca împreună cu ceilalţi din ascunzătoare. 

Santer a privit în pământ. începuse să se joace cu cuțitul, 
dar acest lucru nu mă speria. îi cunoşteam bine planurile. 
Pe unul dintre ele nu-l putea duce la bun sfârşit. Se vedea 
nevoit să treacă la cel de-al doilea. 

Ştiam bine cum stăteau lucrurile. Santer voia să afle unde 
era „fortăreaţa” lui Old Firehand, voja să pună mâna pe 
aurul lui Winnetou şi mai voia să ne ucidă. Ar fi fost dispus 
să ne lase în viaţă deocamdată pentru a pune mâna pe aur, 
pe piei şi pe blănuri. Am spus că era dispus să ne lase în 
viaţă deocamdată! Era limpede că netrebnicul voia cu orice 
preţ să ne ucidă. Cu atât mai mult trebuia să scăpăm de el 
odată pentru totdeauna! Nu mi-era teamă şi am aşteptat 
liniştit ca nemernicul să vorbească mai departe. 

După o vreme, Santer m-a întrebat, într-adevăr: 

— Nu spui nimic? 

— Nu. 

— Nu vorbeşti nici chiar dacă vă ucidem acum, pe loc? 

— Nu. 

— Prea bine! 'Te voi sili să vorbeşti! Vom vedea numaidecât 
dacă eşti la fel de rezistent ca apaşul! 

Răufăcătorul le-a făcut celor trei tovarăşi ai săi un semn. 
Aceştia m-au luat pe sus şi m-au dus în locul în care se afla 
Winnetou. Acest lucru m-a pus pe gânduri. Oare de ce 
Santer nu ne ţinea lângă el, unde ne putea supraveghea 
mai bine? Am găsit numaidecât răspunsul la această 
întrebare, pentru că mă aflam de multă vreme în Vest şi 
învăţasem multe. Dacă ai prins doi duşmani care se cunosc 
între ei şi care au o taină, îi pui laolaltă şi îi laşi să creadă că 
nu sunt supravegheați. Este mai mult ca sigur că aceştia 
vor începe să vorbească despre taina lor şi este de-ajuns să 


îi spionezi pentru a afla tot ceea ce vrei să ştii. Credeam că 
aşa voia să acţioneze şi Santer, separându-ne cu totul de el 
şi de cei trei tovarăşi ai săi, care m-au legat ca pe un colac. 
Aveam dureri mari, dar nu am scos nici măcar un geamăt. 
Voiam să văd cât mai bine ce făceau cei patru, dar ei se 
aflau destul de departe de noi. Santer s-a aşezat lângă 
tovarăşii săi, dar nu puteam să-mi dau seama dacă avea să 
rămână acolo sau dacă avea să se strecoare până lângă noi 
pentru a trage cu urechea la cele ce vorbeam. 

Oricât ar fi fost de riscant, trebuia să vorbesc neapărat cu 
Winnetou. Stând de vorbă cu apaşul, aş fi vrut să-l conving 
pe Santer să ne lase în viaţă şi să ne redea libertatea. 

Mă gândeam ce să spun şi când să încep să vorbesc. Era 
cu neputinţă ca Santer să fi ajuns deja în dosul tufişurilor 
care se aflau în imediata noastră apropiere. De aceea, am 
tăcut o vreme. Iocmai mă pregăteam să-i spun lui Winnetou 
ce aveam de gând să fac, dar, aşa cum s-a întâmplat mereu 
când m-am aflat în tovărăşia apaşului, Winnetou mi-a ghicit 
gândul şi a spus în graiul apaşilor: 

— Fratele meu să mă asculte! Trebuie să facem în aşa fel 
încât Santer să creadă că pe aici, pe aproape, se găseşte 
aur mult. Astfel va face nebunia de a ne lăsa liberi. 

Erau exact gândurile mele! Nici nu m-am mai mirat, ci m- 
am mulţumit doar să-l întreb pe Winnetou: 

— Şi fratele meu crede că Santer se va strecura în dosul 
tufişurilor pentru a trage cu urechea? 

— Este întocmai ceea ce am gândit! Ascultă! Se aude un 
foşnet! a spus Winnetou, în şoaptă, pentru ca apoi să 
continue să vorbească ceva mai tare, dar nu în grai apaş, ci 
în engleză: Old Shatterhand se înşală atunci când spune că 
Santer vrea doar pieile şi blănurile! 

— Dar ce ar mai putea dori? am întrebat eu, continuând 
să-mi joc rolul. 

— Aur! Pepite pe care Winnetou le-a îngropat cu multă 
vreme în urmă într-un loc anume. Ca să ajungem la acel loc 
ar trebui să mergem călare o zi întreagă. 


— Aha! Cunosc ascunzătoarea despre care vorbeşti! Dar 
Santer nu are de unde să o ştie! 

— Ba o ştie! Ascultă-l pe Winnetou. Dacă nu ar cunoaşte 
ascunzătoarea asta, nu ne-ar fi luat ostatici aici! 

— Dacă ar fi precum spui, Santer ar fi furat aurul de multă 
vreme. 

— EI cunoaşte ascunzătoarea, dar nu atât de bine încât să 
găsească aurul. Totul este ca la Nugget sil. Santer 
cunoştea taina apaşilor, dar nu a găsit aurul. El ne-a atacat 
aici, tocmai pentru a pune mâna pe aur. 

— Nu va afla nimic de la noi. 

— Aşa e! Vom îndura toate chinurile, dar cel ce mi-a ucis 
tatăl şi sora nu va pune mâna pe aur! 

— Atunci trebuie să fim pregătiţi să murim. 

— Winnetou şi Old Shatterhand vor muri fără a clipi din 
ochi. Poate că vor rămâne totuşi în viaţă. Ei s-au aflat 
adeseori în mâinile duşmanilor, şi Bunul Manitou le-a trimis 
un ajutor neaşteptat. Dacă vom izbuti să scăpăm şi acum, 
trebuie să avem mare grijă şi să nu lăsăm urme. S-ar cuveni 
să luăm cât mai repede aurul din locul despre care ţi-am 
vorbit. Dacă nu am face astfel, s-ar putea ca duhul cel rău 
să-l ajute pe Santer să găsească aurul. 

— Ai dreptate, am spus eu, cu însufleţire. Mă întreb doar 
dacă vom fi în stare să ducem doar noi doi singuri atâta aur. 

— Avem pături în care să-l punem, iar caii noştri sunt 
destul de puternici pentru a-l căra până la „fortăreaţă”. 
Acum Old Shatterhand ştie ce gândeşte Winnetou. Să nu 
mai vorbim. Se poate ca un om al lui Santer să tragă cu 
urechea. 

Ne jucasem bine rolurile. Acum se cuvenea să aşteptăm. 
Intuisem bine. în tufişuri se afla un om. Pentru a vedea ce 
se mai întâmplă, acesta scosese capul printre crengi şi mi s- 

a părut că-l recunosc pe Rollins. 

Mă voi mărgini să spun doar că am fost legaţi trei ceasuri. 
Santer venea la noi din sfert în sfert de oră pentru a ne 
întreba dacă aveam de gând să vorbim. Noi nu-i spuneam 


nimic, şi el pleca, pentru ca apoi să revină. Era un fel de 
război al nervilor. Cine rezista mai mult câştiga. 

Către prânz, după ce nu a obţinut nici un răspuns de la 
noi, Santer s-a apropiat de tovarăşii săi, strigând, astfel 
încât să-l auzim şi noi: 

— Cred că e pe-aproape, fiindcă nu şi-a putut lua calul. 
Căutaţi-l! Eu rămân aici cu ostaticii! 

Faptul că vorbise atât de tare 1-a trădat. Când vrei să pui 
mâna pe un duşman aflat prin apropiere, nu strigi astfel 
încât să fii auzit. Cei trei oameni ai lui Santer şi-au luat 
armele şi au plecat. 

— Fratele meu bănuieşte ce se va întâmpla? mi-a şoptit 
Winnetou. 

— Da. 

— îl vor aduce pe Rollins. Rollins este tovarăşul lui Santer, 
dar noi nu trebuie să bănuim aceasta. El îl va ruga pe 
Santer să ne redea libertatea şi... 

—,. şi Santer se va lăsa înduplecat. 'Totul se va face 
întocmai ca în acele frumoase clădiri ale albilor ce se 
cheamă teatre. 

— Da. Santer „trece acum drept negustor şi se foloseşte 
de numele de Braddon. El ne va lăsa să plecăm de aici 
pentru a ne urmări. De aceea Rollins nu trebuia să se afle 
aici. El trebuie să fie cel ce ne ajută să scăpăm. 

— Fratele meu alb gândeşte întocmai ca mine. Santer nu 
este înţelept. El nu trebuia să ne ia ostatici. Ar fi putut să ne 
lase să ajungem în „fortăreaţă” împreună cu Rollins. Astfel 
ar fi aflat unde este ascunzătoarea lui Old Firehand şi ar fi 
ştiut unde ne găsim şi noi. 

— Santer s-a pripit. Oricum, el este albul care i-a pus pe 
războinicii Okananda să-l atace pe Cropley. Rollins este 
spionul lui Santer. El i-a spus stăpânului său că ne aflăm în 
casa lui Cropley. Când a aflat asta, a hotărât să ne prindă el 
însuşi, pentru că ştia prea bine că războinicii Okananda nu 
vor îndrăzni să se atingă de noi. Santer şi oamenii lui nu s- 
au gândit nici o clipă că nu le vom spune unde este 


ascunzătoarea lui Old Firehand. Pentru că vor să pună 
mâna pe bunurile vânătorilor şi pe aurul lui Winnetou, ei 
sunt gata să ne redea libertatea pentru a ne putea urmări 
în linişte. 

Am vorbit între noi abia mişcându-ne buzele, astfel încât 
Santer nu avea cum să-şi dea seama că între mine şi 
Winnetou avusese loc un schimb de replici. După o vreme, 
s-au auzit nişte strigăte şi vocea lui Santer: 

— Mi-1 aduceţi? Nu v-am spus eu că e pe undeva pe-aici? 
Duceţi-l pe nemernic lângă ceilalţi doi şi lega... 

Netrebnicul s-a întrerupt, a făcut o mişcare prin care 
mima surprinderea şi abia după aceea a continuat, jucând 
rolul omului cuprins de bucurie: 

— Ceee? Cuuum? Cine... cine este domnul? Oare văd bine? 

Rollins a jucat şi el rolul omului uimit şi bucuros. S-a 
desprins din braţele celor trei şi a alergat spre Santer, 
strigând: 

— Domnule Santer! Domnule Santer! Se poate? Oh! M-am 
liniştit! Nu o să mi se întâmple nimic rău, nu-i aşa? 

— Să vi se întâmple ceva rău? Dumneavoastră? Vai! 
Nicidecum! Dumneavoastră sunteţi acel domn Rollins pe 
care voiam să-l prind? Cine s-ar fi aşteptat la aşa ceva? 
Sunteţi acum în slujba domnului Braddon, care este 
negustor? 

— Da, domnule Santer, întocmai. Mi-a mers când mai bine, 
când mai prost de când ne-am despărţit, dar acum pot zice 
că sunt mulţumit. Eram pe cale să închei o afacere foarte 
bună, dar aseară am fost a... 

Rollins s-a întrerupt şi s-a prefăcut a fi uimit. Apoi a 
continuat: 

— Vai, domnule Santer! Dumneavoastră ne-aţi atacat? 

— întocmai! 

— Doamne! Să fiu atacat de un foarte bun prieten de-al 
meu, de un om căruia i-am salvat viaţa de atâtea ori! La ce 
v-aţi gândit oare? 


— La nimic! La ce mă puteam gândi, când nici măcar nu 
am apucat să vă văd prea bine! Doar aţi fugit, nu-i aşa? 

— Aşa este! Am crezut de cuviinţă că era mai bine să fug 
pentru ca apoi să-i ajut pe domnii în tovărăşia cărora mă 
găseam. Dar ce văd? Domnii despre care vorbeam sunt 
legaţi! Sunt încovrigaţi! Aşa ceva nu se poate! Am să-i 
dezleg! 

Rollins a vrut să se apropie de noi, dar Santer 1-a prins de 
braţ, zicând: 

— Staţi pe loc! Ce vă trece prin cap, domnule Rollins? Cei 
doi sunt duşmanii mei de moarte! 

— Dar sunt prietenii mei! 

— Nu mă priveşte! Am eu o socoteală mai veche cu ei! îi 
voi ucide! De aceea i-am atacat. Nu am ştiut că vă aflaţi în 
tovărăşia lor. 

— Pe Dumnezeul meu! Ce situaţie neplăcută! Sunt 
duşmanii dumneavoastră! Cu toate astea trebuie să-i ajut! 
V-au făcut rău? 

— Destul de mult rău ca să le doresc moartea! 

— Gândiţi-vă cine sunt! 

— Credeţi cumva că nu-i cunosc? 

— Sunt Winnetou şi Old Shatterhand, doi oameni” pe care 
nu-i puteţi ucide aşa pur şi simplu! 

— Tocmai pentru că sunt Winnetou şi Old Shatterhand nu-i 
pot cruța. 

— Vorbiţi serios, domnule Santer? 

— Cât se poate de serios. Vă spun că sunt pierduţi. 

— Nu îi veţi lăsa în viaţă, nici măcar dacă v-aş ruga eu s-o 
faceţi? 

— Nici măcar atunci! 

— Ştiţi ce-mi datoraţi? V-am salvat viaţa de mai multe ori! 

— Asta ştiu şi eu. Vă sunt recunoscător pentru că mi-aţi 
salvat viaţa, domnule Rollins. 

— Atunci am să vă rog să vă amintiţi ce mi-aţi spus când v- 
am salvat viaţa ultima dată! 

— Ce v-am spus? 


— Că îmi veţi îndeplini orice dorinţă. 

— Hm! Da! Mi se pare că aşa am spus. 

— Ce-ar fi dacă v-aş ruga să le redaţi libertatea acestor doi 
domni pe care i-aţi luat ostatici? 

— Vă rog să nu mă rugaţi acest lucru, fiindcă nu v-aş putea 
îndeplini dorinţa şi nu-mi place să-mi calc cuvântul! Ar fi 
mai bine să mă rugaţi altceva! 

— Nu pot! Am şi eu îndatoririle mele! Urmaţi-mă, vă rog! 
Aş vrea să vorbim între patru ochi! 

Spunând acestea, Rollins 1-a apucat pe Santer de braţ şi s- 
au depărtat puţin. Au început apoi să vorbească, 
gesticulând. îşi jucau foarte bine rolurile. Sunt sigur că ar fi 
dus de nas pe oricine, dar nu şi pe noi. € 

După o vreme, Rollins s-a apropiat de noi, spunând: 

— Am primit permisiunea de a vă mai uşura puţin situaţia. 
Trag nădejde că voi izbuti să îl conving pe Santer să vă 
redea libertatea. 

Rollins ne-a slăbit legăturile, astfel încât nu mai eram 
încovrigaţi. Apoi s-a întors la Santer şi a continuat să-şi 
joace rolul, prefăcându-se că pledează pentru noi. 

În cele din urmă, Santer şi Rollins s-au apropiat de noi, iar 
Santer ne-a spus: 

— Se pare că sunteţi ocrotiţi de diavol! I-am făgăduit ceva 
acestui domn şi trebuie să mă ţin de cuvânt. Sunt gata să 
fac cea mai mare prostie a vieţii mele şi să vă redau 
libertatea, numai că voi păstra toate bunurile voastre, chiar 
şi armele. 

N-am spus nici un cuvânt. Apaşul tăcea şi el. 

— Ei? Aţi rămas muţi de uimire? 

Pentru că noi continuam să păstrăm tăcerea, Rollins a 
spus: 

— Au amuţit cu adevărat! 

Apoi a vrut să mă dezlege, dar i-am spus: 

— Opriţi-vă! Nu vă atingeţi de curele, domnule Rollins! 

— Nu sunteţi în toate minţile? s-a mirat „binefăcătorul” 
nostru. De ce să nu vă desfac legăturile? 


— "Totul sau nimic! am replicat eu. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Nu vrem să fim eliberaţi, dacă ni se va lua totul. 

— Cum se poate să aveţi asemenea pretenţii? 

— Alţii pot fi de altă părere. Noi doi, Winnetou şi cu mine, 
nu ne mişcăm de-aici dacă nu ni se dă tot ceea ce ne 
aparţine. Mai bine murim, decât să rămânem fără arme. 

— Ar trebui să fiţi fericiţi că... 

— Nici un cuvânt mai mult! l-am întrerupt eu. Ştiţi care 
sunt pretenţiile noastre! Nimeni nu ne va convinge să 
renunţăm la ele! 

— Pe toţi dracii! Eu vreau să vă salvez, şi dumneavoastră 
vă îngăduiţi să ţipaţi la mine? 

Rollins a plecat împreună cu Santer. De data aceasta s-au 
sfătuit şi cu ceilalţi trei tovarăşi ai lor. 

— Fratele meu a făcut bine! mi-a şoptit Winnetou. Ne vor 
da tot ce este al nostrti, fiindcă sunt siguri că tot ce ne 
aparţine se va afla mai târziu în mâinile lor. 

Şi eu eram sigur de asta. Oricum, ştiam foarte bine că 
Santer nu se putea folosi de carabina mea. Era convins că, 
dacă nu ar fi ţinut seama de pretenţiile noastre, nu am fi 
pornit imediat spre ascunzătoarea lui Old Firehand, ci l-am 
fi urmărit până ce ne-am fi luat tot ceea ce ne aparţinea. 
Netrebnicul era nevoit să accepte condiţia pe care i-o 
pusesem. Desigur că omul a continuat să-şi joace foarte 
bine rolul, prefăcându-se nemulţumit de cele petrecute. 

Peste ceva timp, s-au apropiat cu toţii de noi, iar Santer a 
spus: 

— Se pare că astăzi sunteţi din cale-afară de norocoşi! Mă 
văd silit să-mi ţin făgăduiala faţă de un bun prieten de-al 
meu. Trebuie să fac un lucru nebunesc, dar vă jur că eu voi 
fi cel care va râde la urmă! Ascultaţi, deci, ce s-a hotărât! 

Netrebnicul a tăcut preţ de câteva clipe şi'kpoi a 
continuat: 

— O să vă redau libertatea! Veţi păstra tot ceea ce este al 
vostru! Veţi rămâne aici până seara. Veţi fi legaţi. Noi 


plecăm pe drumul pe care-am venit. îl luăm cu noi şi pe 
domnul Rollins, astfel încât să nu vă poată dezlega mai 
repede decât s-ar cuveni. Domnul Rollins are să se întoarcă 
aici când se va întuneca. Mâine-n zori, n-aveţi decât să 
porniţi pe urmele noastre! Veţi rămâne în viaţă numai 
datorită domnului Rollins! Să nu uitaţi să-l răsplătiți! 

Am fost legaţi de doi copaci ce se găseau foarte aproape 
unul de altul. Caii noştri au fost şi ei priponiţi foarte 
aproape de noi. Toate bunurile noastre au fost aşezate cu 
grijă la picioarele noastre. Apoi cei cinci nemernici au 
plecat. Ce mult mă bucuram de arme! 

Timp de un ceas nu am scos nici un cuvânt, pentru a putea 
auzi orice sunet, orice zgomot. Apoi Winnetou mi-a şoptit: 

— Ei sunt încă aici. Vor să pornească pe urmele noastre 
imediat ce avem să plecăm. Ne eliberează abia când se 
întunecă, astfel încât să nu-i putem vedea. Trebuie să-l 
prindem pe Santer. Cum crede fratele meu că ar trebui să 
facem? 

— Trebuie să facem în aşa fel încât să nu ne poată urmări 
până la ascunzătoarea lui Old Firehand. 

— Aşa este. Netrebnicul nu trebuie să vadă „fortăreaţa” lui 
Old Firehand. Dacă mergem călare toată noaptea, mâine ar 
trebui să ajungem. Noi nu vom merge însă până la 
„fortăreaţă”, ci vom face popas înainte de a ajunge la ea. 
Santer ne va urmări şi le va lăsa tovarăşilor săi nişte semne, 
astfel încât ei să poată merge pe urmele lui. La timpul 
potrivit, vom pune mâna pe Rollins şi ne vom întoarce o 
bucată de drum pentru a-i aştepta pe ceilalţi răufăcători. 
Fratele meu Old Shatterhand crede că Winnetou a gândit 
bine? 

— Chiar foarte bine! Santer crede că va pune mâlia pe noi, 
dar noi vom fi cei care vor pune mâna pe el! 

— Howgh! 

Atât a spus Winnetou! Un singur cuvânt a rostit, dar mi-am 
putut da seama cât de mulţumit era apaşul la gândul că va 
pune mâna pe ucigaşul pe care-l căuta de atâta vreme. 


Timpul a trecut chinuitor de încet, dar a trecut şi, în cele 
din urmă, s-a făcut seară. Am auzit tropot de cal. Rollins a 
venit, ne-a dezlegat şi a avut grijă să ne spună că el era 
binefăcătorul nostru, omul minunat sare ne salvase. Noi ne- 
am prefăcut că-] credeam şi i-am spus că-i vom rămâne 
recunoscători, dar ne-am ferit să folosim cuvinte mari. 

Am încălecat şi am pornit la drum. Rollins era din nou în 
urma noastră. Ne-am dat seama că omul se străduia să lase 
urme vizibile, făcându-şi armăsarul să bată de foarte multe 
ori pasul pe loc. După ce a răsărit Luna, am văzut că 
stimabilul domn Rollins rupea din când în când o creangă 
din câte-un copac şi apoi o lăsa să-i cadă din mână, având 
astfel mare grijă să lase nişte semne pe care tovarăşii săi 
urmau să le găsească. 

În zori, am făcut un popas şi la prânz ne-am oprit din nou, 
dar am zăbovit destul de mult. Bănuiam că Santer pornise 
pe urmele noastre în zori şi voiam ca netrebnicul să se 
apropie cât mai mult de noi. Apoi am pornit din nou şi ne- 
am continuat drumul preţ de două ceasuri, după care ne- 
am oprit. Venise vremea să stăm puţin de vorbă cu 
onorabilul domn Rollins. 

— De ce ne-am oprit, domnilor? a întrebat mirat 
„salvatorul” nostru. Ar fi a treia oară când facem popas 
astăzi. Cred că nu mai avem mult până la ascunzătoarea lui 
Old Firehand. Nu ar fi mai bine să ne continuăm drumul? 

Winnetou, care era de obicei tăcut, i-a spus lui Rollins: 

— La Old Firehand nu ajung lepădăturile. 

— Lepădăturile? Ce vrea să spună căpetenia apaşilor? 

— Winnetou vrea să spună că tu eşti o lepădătură. 

— Eu? a întrebat Rollins, încruntând din sprâncene. De 
când a devenit Winnetou nedrept? De ce îi spune marele şef 
de trib cuvinte urâte celui care i-a salvat viaţa? 

— Spui că mi-ai salvat viaţa? Chiar ai crezut că ai să-i poţi 
înşela pe Old Shatterhand şi pe Winnetou? Noi ştim tot. 
Santer este Braddon, negustorul, iar tu eşti iscoada lui. De 
când am pornit la drum, ai avut grijă să laşi semne în urma 


ta, astfel încât stăpânul tău să ne poată găsi pe noi şi să 
poată afla unde este „fortăreaţa” lui Old Firehand şi unde 
sunt pepitele din ascunzătoarea apaşului. Vrei să ne dai pe 
mâna lui Santer, dar spui că ţie îţi datorăm viaţa. Noi am 
fost mereu cu ochii pe tine, fără ca tu s-o ştii. Acum a venit 
timpul să-ţi vorbim deschis. Santer ne-a spus că se cuvine 
să te răsplătim. Prea bine! Te vom răsplăti chiar acum! 

Apaşul a vrut să-l apuce pe Rollins, dar acesta a făcut un 
pas înapoi, înțelegând numaidecât situaţia. Apoi s-a aruncat 
în şa, numai că eu pusesem deja mâna pe hăţurile calului 
său. Winnetou 1-a şi apucat de ceafă. Rollins credea că eu 
sunt cel care-i pune viaţa în primejdie. Nemernicul a dat la 
iveală un pistol cu două ţevi şi a tras, dar Winnetou îl 
prinsese de mână şi gloanţele nu m-au nimerit. Peste un 
minut, Rollins era dezarmat şi legat de un copac. l-am pus 
un căluş în gură şi am priponit calul chiar lângă el. Voiam să 
ne întoarcem aici după ce am fi izbutit să-l prindem pe 
Santier. 

Am încălecat şi am mers puţin înapoi, având grijă să nu 
călcăm pe urmele pe care le lăsasem deja. Ne-am ascuns în 
dosul unor tftfişuri pentru a-i aştepta pe cei ce voiau să ne 
prindă. 

Trebuiau să vină dinspre nord-vest şi chiar către nord-vest 
se întindea nesfârşita prerie, astfel încât îl puteam vedea 
din vreme pe Santer. Răufăcătorul ar fi trebuit să ne ajungă 
din urmă destul de curând. Stăteam alături de Winnetou, 
fără a spune un cuvânt. Ne cunoşteam bine. Fiecare dintre 
noi ştia ce gândeşte celălalt. Ne-am pregătit lasourile. 
Aveam siguranţa că-i vom prinde pe nemernici. 

Timpul trecea şi nu se întâmpla nimic. La un moment dat, 
Winnetou a privit către vest, mai exact în direcţia din care 
ar fi trebuit să vină Santer şi tovarăşii săi. Apoi l-am auzit 
exclamând: 

— Uff! Un călăreț! 

— Da, este un călăreț! Ce ciudat! 


— Uff! Uff! Merge în galop către locul din care trebuie să 
vină Santer. Fratele meu vede ce culoare are calul? 

— Da. Este un cal maroniu. 

— Da, este un cal maroniu. Un astfel de cal are Rollins! 

— Rollins? Nu poate fi el. Cum şi-ar fi putut desface singur 
legăturile? 

Ochii apaşului scăpărau. Faţa lui care de obicei avea 
culoarea bronzului s-a făcut roşie ca focul. în cele din urmă, 
Winnetou a izbutit să se stăpânească şi a spus: 

— Mai aşteptăm un sfert de ceas. 

Timpul a trecut, Santer nu s-a arătat şi atunci apaşul mi-a 
spus: 

— Fratele meu să meargă la Rollins, apoi să se întoarcă 
aici şi să-mi spună ce a văzut! 

— Şi dacă Santer şi oamenii săi ajung între timp aici? 

— Apaşul are să-i învingă pe toţi! 

Când am ajuns în locul în care-l lăsasem pe Rollins, am 
văzut că acesta dispăruse. Nici calul său nu se mai afla 
acolo. Mi-au trebuit cinci minute ca să examinez urmele 
lăsate de Rollins. Când m-am întors şi i-am spus lui 
Winnetou că Rollins dispăruse, apaşul a sărit în sus ca un 
arc, întrebându-mă: 

— încotro a luat-o? 

— I-a ieşit lui Santer în întâmpinare pentru a-i spune ce s- 
a întâmplat. 

— Asta ţi-au spus urmele lui Rollins? 

— Da. 

— Uff! Rollins a bănuit că ne vom întoarce aici ca să-l 
aşteptăm pe Santer. A fost prevăzător şi a făcut un ocol, ca 
să nu treacă pe lângă noi. Dar cum a scăpat? Nu ai văzut şi 
alte urme? 

— Ba da. Un călăreț a venit dinspre sud-est şi 1-a 
dezlegat! 

— Cine a fost oare? Un soldat de la Fort Randall? 

— Nu. Am văzut urmele unor tălpi uriaşe, iar tălpi din 
astea are bunul nostru prieten, Sam Hawkens. Cred, de 


asemenea, că am zărit şi urmele bunei sale Mary. 

— Uff! Poate că mai avem vreme să-l prindem pe Santer, 
cu toate că ela aflat cum stau lucrurile! Fratele meu să 
vină! 

Am încălecat şi am pornit-o în galop către nord-vest. 
Winnetou nu spunea nimic. Apaşul fierbea. Dacă îl prindea 
pe Santer, ucigaşul nu avea să se bucure de o soartă prea 
blândă! 

Am dat de urma lui Rollins. Am găsit apoi locul în care 
Rollins i-a întâlnit pe tovarăşii săi. Aceştia se opriseră puţin 
şi o luaseră înapoi, dar nu pe acelaşi drum. Dacă ar fi mers 
pe acelaşi drum pe care veniseră, i-am fi putut urmări şi în 
timpul nopţii, dar ei au apucat-o în altă direcţie, astfel încât 
la căderea serii am fost nevoiţi să ne lăsăm păgubaşi. 
Winnetou şi-a întors calul pe loc şi am pornit-o înapoi, spre 
sud, îndreptându-ne spre fortăreață. Santer ne scăpase din 
nou! Trăgeam nădejde că îl vom prinde până la urmă. în 
zori, aveam să pornim în căutarea lui şi eu ştiam prea bine 
că apaşul va face tot ce îi stătea-n putere pentru a-l prinde. 

Am traversat râul Mankizita şi am ajuns lângă tufişurile în 
dosul cărora stătea de obicei un om de strajă. într-adevăr, 
un vânător se afla acolo. Ne-a cerut să rostim parola şi apoi 
ne-a spus: 

— Nu trebuie să vă supăraţi că v-am cerut parola, dar azi 
trebuie să fim cu ochii-n patru. 

— De ce? am întrebat eu. 

— Se pare că se petrece ceva mai puţin obişnuit. 

— Ce? 

— Nu ştiu, dar Sam Hawkens, vânătorul cel mititel, a 
vorbit foarte mult când s-a întors aici. 

— A fost plecat? 

— Da. 

— L-a întovărăşit cineva? 

— Nu, a fost singur. 

Lucrurile stăteau întocmai precum îmi închipuisem. 
Micuţul Sam, care de obicei era un om ager la minte, făcuse 


prostia de a-1 elibera pe Rollins. 

Primul lucru pe care l-am aflat când am intrat în 
„fortăreaţă” a fost acela că starea sănătăţii lui Old Firehand 
nu era dintre cele mai bune. Acest lucru poate să pară mai 
puţin important, dar îl amintesc aici pentru că datorită 
acestui fapt nu aveam să-l însoțesc pe Winnetou. 

Apaşul a descălecat repede şi s-a apropiat de Old 
Firehand. Acesta zăcea înfăşurat în pături. Lângă el se aflau 
Sam, Dick şi Will, Harry şi un ofiţer de la Fort Randall. 

— Domnul fie lăudat! a spus vestitul vânător. Bine că 
sunteţi teferi! L-aţi găsit pe negustor? 

— L-am găsit şi l-am pierdut, a spus Winnetou. Fratele 
meu Hawkens a fost astăzi plecat din „fortăreaţă”? 

— Da, am fost plecat, a răspuns Sam, fără a bănui nimic. 

— Oare ştie micul meu frate alb ce este el? 

— Un vânător trăit în Vest, dacă nu mă-nşel! 

— Ba nu! El este un greenhorn cum nu i-a mai fost dat lui 
Winnetou să întâlnească. Winnetou nici nu va mai întâlni 
vreodată un astfel de greenhorn. Howgh! 

Spunând acestea, apaşul a întors spatele şi s-a îndepărtat. 
Aceste cuvinte aspre pe care le rostise bunul şi 
respectuosul Winnetou nu au rămas fără ecou. Toţi s-au 
lămurit însă, după ce le-am povestit că am fi putut să-l 
prindem pe Santer! Acest lucru era deosebit de important 
pentru noi toţi. Sam nu-şi mai găsea liniştea. Se blestema 
singur şi-şi smulgea disperat barba deasă. Apoi şi-a scos 
peruca de pe cap şi a strâns-o în pumni. Pentru că nici acest 
gest nu a avut darul de a-1 linişti, micuțul vânător a trântit 
peruca de pământ, strigând: 

— Winnetou are dreptate! Sunt cel mai mare prost din câţi 
s-au născut pe faţa pământului! Sunt un greenhorn sadea şi 
asta am să rămân toată viaţa mea! 

— Cum s-a putut întâmpla asta, dragă Sam? l-am întrebat 
eu. 

— Păi s-a întâmplat numai pentru că am fost prost. Am 
auzit două focuri de armă şi am vrut să văd ce se întâmplă. 


Apoi am dat peste un om legat de un copac. Chiar lângă el 
se afla şi un armăsar, dacă nu mă-nşel! L-am întrebat pe 
acel om cum de era legat. El mi-a spus că este negustor, că 
vrea să ajungă la Old Firehand şi că fusese prins şi legat de 
nişte indieni. 

— Hm! Dacă te-ai fi uitat la urme, ai fi văzut că în afara 
omului legat n-au mai fost pe acolo decât un indian şi un 
alb. Nici vorbă de mai mulţi indieni! 

— Aşa e! Aşa e! Am avut o zi proastă! în loc să mă uit mai 
întâi la urme, l-am dezlegat pe nemernicul ăla! Am şi vrut 
să-l aduc aici, da' ela încălecat şi a luat-o la sănătoasa. M- 
am gândit la indienii despre care vorbise netrebnicul şi am 
apucat-o repede încoace pentru a le spune şi celorlalţi ce 
aflasem, dacă nu mă-nşel. Sunt aşa de supărat, că-mi vine 
să-mi smulg părul din cap... dar pe cap nu mai am fir de 
păr. Nu mă pot linişti nici dacă mi-aş călca* peruca în 
picioare. Chiar mâine-n zori am să pornesc pe urma acestor 
nemernici şi n-am să mă las până ce nu am să-i prind şi-am 
să-i ucid! 

— Fratele meu Sam nu are să facă aceasta! s-a auzit 
deodată glasul lui Winnetou, care se apropiase de noi. 
Căpetenia apaşilor va porni pe urmele ucigaşului. Fraţii mei 
albi vor rămâne cu toţii aici, căci se prea poate ca Santer să 
găsească „fortăreaţa” şi să vrea s-o prade. în „fortăreaţă” 
trebuie să se afle oameni viteji şi înţelepţi. 

După ce toţi ceilalţi s-au mai liniştit şi s-au culcat, m-am 
dus să-l caut pe Winnetou. Îlci păştea lângă pârâu. Apaşul 
stătea întins în iarba moale. Când m-a văzut venind, s-a 
ridicat în picioare, m-a apucat de mână şi mi-a spus: 

— Winnetou ştie ceea ce doreşti să-i spui. Vrei să porneşti 
împreună cu apaşul în urmărirea lui Santer. 

— Da, întocmai! 

— Nu îţi este îngăduit să o faci. Old Firehand este slăbit. 
Fiul său este încă un copil. Sam Hawkens a îmbătrânit aşa 
cum tu însuţi ai putut vedea. Dick Stone şi Will Parker nu 
sunt atât de ageri la minte ca fratele meu alb. Soldaţii din 


fort sunt doar nişte străini. Old Firehand are acum mare 
nevoie de tine. Winnetou va porni singur în căutarea lui 
Santer. El nu are nevoie de ajutorul tău. Ce s-ar întâmpla 
dacă Santer ar strânge o ceată de răufăcători în jurul său şi 
apoi ar veni aici? Dovedeşte că-l iubeşti pe fratele tău 
Winnetou, rămânând aici, alături de Old Firehand. Vrei? 

Îmi era greu să mă despart de Winnetou, dar apaşul a 
stăruit, iar eu am cedat, în cele din urmă. Winnetou avea 
dreptate. Se cuvenea să rămân alături de Old Firehand, 
care avea nevoie de ajutorul meu. Am vrut totuşi să-l 
însoțesc măcar o vreme. Stelele ne luminau calea şi am 
ajuns în locul în care descoperisem cu o zi înainte urmele 
lui Santer. Ochiul ager al apaşului le putea zări. 

— Aici ne despărţim, a hotărât Winnetou, punând mâna 
dreaptă pe umărul meu. Marele Spirit a hotărât ca noi să 
ne despărţim acum. Marele Spirit va face astfel încât 
cărările lui Old Shatterhand şi Winnetou să se întâlnească 
din nou. Nu vom fi despărțiți o veşnicie. Ura îl duce pe 
Winnetou din acest loc. Prietenia îl ţine pe Old Shatterhand 
aici. Dragostea ne va uni din nou! Howgh! 

O strângere de mână... un îndemn adresat armăsarului... 
Apaşul a pornit ca vijelia! Părul lui minunat îi flutura pe 
spate precum o imensă coamă. L-am urmărit multă vreme 
cu privirea pe bunul meu prieten. în cele din urmă, nu l-am 
mai zărit. Oare ai să-l prinzi pe duşmanul tău? Când te voi 
revedea, dragul meu Winnetou? 

Capitolul 1. 

OMUL FĂRĂ URECHI. 

Pornisem la drum în zori şi acum mă simţeam obosit. în 
plus, soarele se înălţase pe cer şi mă împungea cu suliţele 
sale de foc. De aceea m-am hotărât să mă opresc şi să 
mănânc. Preria se întindea nesfârşită înaintea ochilor mei. 
Dealurile scunde păreau nişte valuri pe care nimeni nu le-ar 
fi putut număra. în urmă cu cinci zile, oamenii în tovărăşia 
cărora mă aflasem plecaseră care-ncotro de teama 
războinicilor Ogellallah. De cinci zile nu mai văzusem nici 


un om şi nici un animal. Ardeam de nerăbdare să întâlnesc 
şi eu o fiinţă cu care să pot vorbi, nu de alta, dar tăcusem 
atâta vreme şi îmi era teamă că-mi pierdusem graiul. 

În regiunea în care mă aflam nu exista nici un curs de apă, 
nici măcar un pârâu. Copaci sau tufişuri nu se zăreau 
nicăieri, aşa încât nu mi-a trebuit prea mult timp pentru a 
alege locul în care aveam să fac popas. După ce am luat 
pătura din spinarea calului şi am avut grijă să-i leg 
picioarele, astfel încât să poată paşte în voie, dar să nu se 
poată depărta prea mult, am urcat panta lină a unuia dintre 
nenumăratele dealuri mici, răspândite în imensitatea 
preriei. M-am întins la pământ, pentru a nu fi observat prea 
uşor. 

Aveam eu motivele mele bine întemeiate de prevedere. 

Mă aflasem până de curând în tovărăşia mai multor 
vânători. Fusesem cu toţii doisprezece. Pornisem de pe 
malul lui River Plata şi ne gândeam să trecem Munţii 
Stâncoşi, pentru a ajunge în Texas. 

Indieni din diversele triburi care fac parte din marea 
naţiune Sioux porniseră război împotriva albilor, pentru că 
unii dintre ei fuseseră ucişi de feţe palide. Ştiam prea bine 
ce se petrecuse şi fusesem foarte atenţi, dar tot am întâlnit 
o ceată mare de războinici roşii. După o luptă aprigă în care 
cinci dintre noi şi-au pierdut viaţa, am fugit care-ncotro, 
răspândindu-ne pe întinsul preriei. 

Lăsasem nişte urme, pentru că nu avusesem vreme să le 
şterg aşa cum se cuvine. De aceea credeam că indienii se 
vor fi luat după mine. Ştiam că în prerie trebuia să fii mereu 
atent, dacă nu voiai să te culci seara bine, sănătos şi să te 
trezeşti a doua zi pe lumea cealaltă şi fără scalp. Am dat la 
iveală o bucată de carne de bizon, am curăţat-o bine-bine 
de stratul gros de sare şi praf de puşcă ce o acoperea şi am 
început să o mai moi cu dinţii, sperând că voi putea muşca 
din ea şi că o voi putea mesteca. Abia apucasem să mă 
întind mai bine pe pătură, când am zărit înaintea mea un 
punct negru. M-am târât puţin înapoi, astfel încât să nu fiu 


zărit deloc şi am privit atent acel punct ce se mărea văzând 
cu ochii. Mi-am dat seama că era un călăreț ce stătea în şa 
aplecat mult înainte, precum indienii. Călărețul se afla la 
vreo două mile englezel depărtare de locul în care mă 
găseam. Calul înainta atât de încet, încât nu parcurgea mai 
mult de o milă într-o jumătate de oră. Continuând să privesc 
înainte, am mai zărit patru puncte care mergeau exact pe 
urmele călăreţului pe care-l zărisem deja. Acest călăreț era 
cu siguranţă un alb. Mi-am dat seama de acest lucru după 
hainele pe care le purta. Era cu putinţă ca acei patru 
călăreţi ce veneau pe urmele lui să fi fost indieni? 
Folosindu-mă de ochean, mi-am putut da seama că acei 
patru călăreţi erau într-adevăr indieni, mai precis războinici 
Ogellallah, unii dintre cei mai cruzi indieni care fac parte 
din neamul Sioux. Erau vopsiți în culorile războiului. Pieile 
roşii aveau cai foarte buni, în timp ce albul avea o biată 
mârţoagă. 

Albul era un ins mititel şi slab. Pe cap avea o pălărie veche 
din fetru, cu borurile zdrenţuite. Acest lucru nu reprezenta 
ceva deosebit în prerie, dar dădea la iveală un fapt cumplit: 
omul nu avea urechi. în locul unde ar trebui să se afle 
acestea, se zăreau doar nişte 

1 1,6 kilometri (n.a.). 

cicatrice cumplite. Se vedea că urechile îi fuseseră tăiate. 
Necunoscutul purta pe umeri o pătură nemaivăzut de mare, 
care-i acoperea trupul cu totul şi abia dacă lăsa să i se 
zărească picioarele subţiri. în picioare străinul purta o 
pereche de cizme care în civilizata Europă ar fi stârnit cu 
siguranţă râsul. Cizmele cu pricina erau de felul celor pe 
care le poartă văcarii din America de Sud. Aceştia au 
obiceiul de a jupui pielea de pe picioarele cailor morţi, de a 
o încălzi şi de a o trage caldă încă pe picior. Pielea astfel 
tratată se fixează foarte bine. De şa era prins un obiect care 
ar fi trebuit să fie o puşcă, dar care semăna mai curând cu o 
bâtă. Calul său era o mârţoagă cu picioare lungi şi subţiri, 
ca de cămilă, cu un cap foarte mare şi cu urechi deosebit de 


lungi. Calul acesta părea făcut din bucăţi, deoarece era o 
combinaţie de cal, măgar şi dromader. Când mergea, 
ciudatul animal lăsa capul în jos, de parcă i-ar fi fost tare 
greu să-şi care interminabilele urechi. 

Dacă nu m-aş fi aflat în Vest, sau dacă aş fi fost vreun 
boboc venit de curând din bătrâna Europă, aş fi râs de 
acest om şi de calul său. Pentru că mă aflam de multă 
vreme în America, ştiam însă prea bine că omul era 
probabil unul dintre acei vânători care-şi duceau viaţa în 
sălbăticie şi pe care se cuvenea să-i cunoşti pentru a-ţi 
putea face o părere despre ei. Probabil că străinul nici nu 
ştia de existenţa urmaăritorilor săi, căci altfel şi-ar fi 
îndemnat calul sau s-ar fi uitat măcar din când în când 
înapoi. în schimb, se uita atent la urmele mele. Calul său îşi 
mişca şi el imensele urechi, când înainte, când înapoi. Omul 
a vrut chiar să descalece pentru a examina mai atent 
urmele lăsate de armăsarul meu. Dar astfel ar fi pierdut cu 
siguranţă timpul, aşa că i-am strigat: 

— Bună ziua, domnule! Nu descălecaţi şi grăbiţi-vă puţin! 

Mă ridicasem în picioare, ca străinul să mă poată zări. 
Calul său a ciulit urechile, de parcă s-ar fi pregătit să prindă 
strigătul meu ca pe-o minge. 

— Bună ziua, domnule! a răspuns necunoscutul. Nu mai 
strigaţi aşa! Aici, în prerie, nu se ştie niciodată cine te 
pândeşte! Hai, Tony! 

Calul a urmat îndemnul stăpânului său, punându-şi în 
mişcare interminabilele sale picioare. S-a apropiat şi s-a 
oprit lângă armăsarul meu care privea uluit acea corcitură 
între cal, măgar şi dromader. Era un patruped dintre cei pe 
care-i poţi întâlni atât de des pe întinsul preriei, dedicat 
trup şi suflet stăpânului său, dar care nu poate fi încălecat 
de vreun străin. 

— Ştiu eu cât de tare se cuvine să vorbesc, i-am spus 
străinului. De unde veniţi şi încotro mergeţi, domnule? 

— Asta nu vă priveşte! a replicat străinul, tăios. 


— Aşa credeţi? Da' ştiu că nu prea sunteţi respectuos. Asta 
v-o pot spune cu siguranţă, deşi până acum nu am schimbat 
decât două vorbe. Vreau să vă atrag atenţia că sunt obişnuit 
să mi se răspundă la întrebările pe care le pun. 

— Hm! Mda! Chiar păreţi a fi un adevărat gentleman, aşa 
că am să vă răspund cum se cuvine. Vin de acolo, a spifs 
omul arătând în urmă, şi mă duc încolo, adică drept înainte. 

Străinul începea să-mi placă. Era limpede că era convins 
de faptul că aş fi vreunul din acei vânători ocazionali care s- 
a depărtat un pic de tovarăşii săi. Trebuie să arăt că 
vânătorul trăit în Vest nu pune mare preţ pe aspectul 
exterior. El dispreţuieşte tot ceea ce este nou şi îngrijit. Cel 
ce trăieşte ani de-a rândul în Vest crede despre orice om 
care este îmbrăcat îngrijit că e un greenhorn, un boboc. La 
Fort Randall îmi cumpărasem haine noi şi, în afară de 
aceasta, aveam obiceiul de a-mi curăța armele regulat. 
Aceste două aspecte nu aveau darul de a face o impresie 
prea bună asupra unui vânător experimentat. De aceea nu 
m-am supărat, ci i-am vorbit în zeflemea, aşa cum făcuse şi 
el: 

— Dacă aşa stau lucrurile, atunci grăbiţi-vă să vă duceţi 
încolo, aşa cum chiar dumneavoastră aţi spus! Vă sfătuiesc, 
de asemenea, să fiţi atent la cei patru indieni care vi se află 
pe urme. Cred că nici nu i-aţi observat! 

Bărbatul subţirel m-a privit cu uimire şi mi-a răspuns, 
vesel: 

— Să nu-i fi observat? He, he! Să fie patru indieni pe 
urmele mele şi eu să nu-i observ? Auzi colo! Da' ştiu că 
sunteţi ciudat! Cei patru onorabili războinici sunt pe urmele 
mele de azi-dimineaţă! Nici nu e nevoie să mai întorc capul 
pentru a vedea unde se află! Cunosc eu obiceiurile acestor 
domni cu pielea roşie! Cât e zi, or să se ţină departe de 
mine. Abia când voi face un popas, or să îmi dea târcoale, 
numai că eu am să le încurc socotelile. O să mă învârt 
frumuşel în cerc şi, până la urmă, o să le cad în spate. Până 
acum nu am avut cum să-mi duc planul la bun sfârşit. Acum, 


că preria este înţesată de dealuri, am să le fac o mică 
surpriză! Dacă vreţi să vedeţi cum un bătrân vânător din 
Vest ajunge ia prin surprindere nişte redmeneste de-ajuns 
să aşteptaţi aici vreo zece minute. Ei, dar nu are nici un rost 
să vă îndemn la astfel de lucruri. Un domn de soiul 
dumneavoastră nu cred că ar dori să simtă miros de indian 
în nările sale fine. Hai, Tony! 

Îndemnându-şi calul, omul şi-a văzut de drum, fără a-mi 
mai da nici cea mai mică atenţie. înţelegeam bine ce voia să 
facă. Avea de gând să meargă în cerc, pentru a ajunge în 
spatele urmăritorilor săi. Dacă aş fi fost în locul lui, şi eu aş 
fi făcut la fel. Pentru a-şi duce planul la bun sfârşit, se 
cuvenea să se mişte foarte repede. Necunoscutul uita însă 
că indienii îl urmăreau de multă vreme şi că ştiau foarte 
bine ce distanţă era între ei şi vânătorul alb. De aceea era 
aproape imposibil ca războinicii să creadă că omul pe 
urmele căruia se aflau putea să dispară aşa, deodată. 
Oricum, vânătorul ar fi trebuit să înfrunte patru duşmani, 
aşa că mi-am pregătit armele. 

Indienii se apropiau tot mai mult, înaintând unul după 
altul. Aş fi putut să trag asupra lor, dar am preferat să 
aştept. Războinicul care mergea în frunte şi-a strunit calul. 
I se părea ciudat că vânătorul alb a dispărut pe negândite. 
S-a auzit o împuşcătură, apoi încă una. Doi războinici au 
căzut la pământ, iar aerul a fost brăzdat de strigătul de 
luptă al indienilor, un „0... hi... hi... hiiii!” prelung. 

Spre uimirea mea, acest strigăt de luptă nu a fost al 
vreunui indian, ci al micuţului vânător alb care se făcuse 
nevăzut cu doar câteva clipe înainte, pentru ca acum să 
apară din nou înaintea mea. Se părea că voia să scape de 
cei doi indieni care-l urmăreau. Calul său părea că este cu 
totul alt animal. îşi dăduse capul mare pe spate şi alerga în 
galop. Călărețul şi calul păreau acum o singură fiinţă. 
Vânătorul şi-a încărcat puşca în plin galop, ceea ce mă făcea 
să cred că nu se afla pentru prima oară într-o situaţie 
neplăcută. 


Cei doi indieni rămaşi în viaţă au tras asupra lui, dar nu l- 
au nimerit. Au urlat, cuprinşi de furie, şi au pus mâna pe 
securi. Micul 

1 Indieni (n.a.). 

vânător şi-a întors calul pe loc, şi trebuie să arăt că 
patrupedul părea să citească gândurile stăpânului său. 
Vânătorul a tras! Calul său nici n-a clipit măcar! Indienii au 
căzut la pământ. Necunoscutul a descălecat pentru a 
examina trupurile războinicilor roşii pe care îi împuşcase. 
Fusesem pregătit să trag, dar se pare că străinul se 
descurcase şi fără ajutorul meu. M-am apropiat de el şi 
acesta m-a întrebat: 

— Ei, acum ştiţi cum să luaţi prin surprindere nişte indieni 
care vă urmăresc? 

— Thank you, sir! Văd eu bine că am ce învăţa de la 
dumneavoastră! 

Zâmbetul meu nu i-a prea plăcut străinului, pentru că m-a 
privit atent şi m-a întrebat cu asprime: 

— Da' ce, credeţi cumva că aţi fi fost în stare să le daţi şi 
dumneavoastră un ocol indienilor? 

— Nu cred că era nevoie de un ocol, am replicat eu. în 
preria asta care-i o înşiruire de dealuri, ar fi fost de-ajuns 
dacă v-aţi fi depărtat mult de urmăritorii dumneavoastră, 
pentru ca apoi să-i aşteptaţi într-un loc prielnic. Un ocol ar 
fi fost mai potrivit pentru o câmpie netedă ca-n palmă. 

— Hm! Nu ştiu de la cine aţi fi putut să învăţaţi 
dumneavoastră toate astea! Cu ce vă ocupați, dacă nu vă e 
cu supărare? 

— Scriu cărţi. 

— Seri. eţi... cărţi? m-a întrebat omul, cu nespusă uimire, 
făcând numaidecât un pas înapoi şi privindu-mă cu milă. 
Sunteţi cumva bolnav, domnule? 

Străinul şi-a însoţit întrebarea cu un gest grăitor. Şi-a atins 
fruntea cu degetul, aşa că ştiam foarte bine la ce fel de 
boală se referea. 

— Nu, am răspuns eu. 


— Nu? Ei, atunci poate că o să vă priceapă vreun urs, că 
eu cu siguranţă nu vă pot pricepe. De pildă, eu împuşc aşa 
câte-un bizon, pentru că trebuie să mănânc. 
Dumneavoastră de ce scrieţi cărţi? 

— Ca să le citească lumea. 

— Domnule, nu mi-o luaţi în nume de rău, da' asta-i cea 
mai mare prostie pe care mi-a fost dat s-o aud! Cel ce are 
poftă să citească vreo carte n-are decât să şi-o scrie singur. 
Treaba asta o ştie până şi-un copil! De pildă, eu nu vânez 
pentru alţii. Deci, hm, sunteţi scriitor carevasăzică, sunteţi 
un book-maker. Şi aţi venit în savană, ha? Aţi vrea să scrieţi 
cărţi aici, în sălbăticie? 

— Asta o să fac abia când o să ajung acasă. în cărţi 
povestesc ce am văzut şi prin câte am trecut. Astfel mii de 
oameni vor afla cum este în savană, fără a fi nevoie să 
ajungă ei înşişi în Vest. 

— O să povestiţi şi despre mine în cărţile alea? 

— Desigur! 

Străinul a mai făcut un pas înapoi, după care a pus mâna 
dreaptă pe cuțitul de vânătoare şi cea stângă pe umărul 
meu, zicând: 

— Domnule, acolo se află calul dumneavoastră! Vă 
sfătuiesc să vă urcați în spinarea armăsarului şi să plecaţi, 
dacă nu vreţi să vă vâr lama cuţitului între coaste! Când 
este în tovărăşia dumneavoastră, omul nu trebuie să scoată 
nici o vorbă şi să nu facă nici o mişcare! Ei, lua-v-ar dracu'! 
Şi-acum plecaţi de-aici! 

Mititelul abia dacă-mi ajungea până la umăr şi, cu toate 
astea, îndrăznise să mă amenințe. Acest lucru m-a înveselit, 
dar i-am spus, fără a schiţa nici măcar un zâmbet: 

— Vă promit că am să scriu numai lucruri bune despre 
dumneavoastră. 

— O să plecaţi! Am spus şi aşa rămâne! 

— Atunci vă dau cuvântul meu că n-am să scriu nimic 
despre dumneavoastră! 


— N-are-a face! Un om care scrie cărţi pentru alţii e 
nebun şi un nebun nu se ţine niciodată de cuvânt. Ei, acum 
plecaţi! Plecaţi, că, de nu, s-ar putea să mă supăr şi să fac 
un lucru care n-o să vă fie deloc pe plac! 

— Şi despre ce lucru ar putea fi vorba, mă rog? l-am 
întrebat eu, zâmbind şi privindu-l liniştit în ochişorii mici 
care scăpărau de furie. 

— O să vedeţi dumneavoastră numaidecât! 

— Să văd! 

— la uitaţi-vă aici! Vă place cuțitul ăsta? 

— Nu-i de lepădat. O să vă arăt că am dreptate! 

Spunând acestea, i-am întors mâinile la spate, i le-am 
îndoit şi i-am strâns atât de tare încheietura mâinii drepte, 
încât omuleţul a scos un strigăt de durere şi a scăpat arma. 
Apoi i-am desprins de la brâu cureaua cu care era legat 
săculeţul pentru gloanţe şi i-am legat mâinile cu ea. 
Străinul nu apucase să facă nici măcar o singură mişcare. 
Cuprins de o adâncă uimire, a exclamat: 

— Pe toţi dracii! Ce aveţi de gând cu mine? 

— Bună ziua, domnule! Nu mai urlaţi aşa! Aici, în prerie, 
nu se ştie niciodată cine te pândeşte! i-am răspuns eu 
străinului, repetând ceea ce el însuşi îmi spusese puţin mai 
devreme. 

I-am luat apoi cuțitul şi puşca pe care micuțul vânător o 
lăsase deoparte pentru a examina trupurile neînsufleţite ale 
indienilor, încerca din răsputeri să-şi elibereze mâinile, fără 
să reuşească, întrucât cureaua era strânsă cum se cuvine. 
Necunoscutul se roşise cu totul la faţă, aşa că i-am spus: 

— Aveţi răbdare, domnule. Vă voi dezlega, atunci când voi 
crede eu de cuviinţă. Nu doresc nimic altceva decât să vă 
arăt că un scriitor obişnuieşte să vorbească întocmai cum i 
se vorbeşte. M-aţi ameninţat cu un cuţit, fără ca eu să vă fi 
făcut vreun rău sau să vă fi jignit în vreun fel. După legile 
nescrise ale preriei, sunteţi ostaticul meu. Pot să fac ce 
vreau cu dumneavoastră. Nimeni nu are voie să spună nici 
un cuvânt împotriva mea, dacă am să vă vâr lama cuţitului 


între coaste, adică am să fac întocmai ce aţi vrut să faceţi 
dumneavoastră. 

— Băgaţi-mi cuțitul în coaste! Nici nu merit altceva! Ba da, 
merit să mor pentru că m-am făcut de ruşine, lăsându-mă 
legat de un singur duşman, fără ca eu, Sans-ear, să pot face 
NIMIC! 

— Sans-ear aţi spus? Dumneavoastră sunteţi Sans-ear? 
Auzisem povestindu-se multe despre acest vestit vânător 
care se afla de cele mai multe ori singur, pentru că, după el, 

nici un vânător nu era demn să-l însoţească. în urmă cu 
mulţi ani, o ceată de indieni Navajo îi tăiaseră urechile, şi 
de atunci omul purta numele de Sans-ear, un nume ciudat 
prin aceea că se compunea din două cuvinte ce proveneau 
din două limbi diferite, Sans-ear putându-se traduce prin 
„Fără urechi”. 

Omul tăcea şi de aceea l-am întrebat din nou: 

— Dumneavoastră sunteţi Sans-ear? 

— Mă priveşte cine sunt şi cum mă numesc. Dacă e un 
nume ce nu face cinste, atunci nici nu merită să-l rostesc. 
Dacă e un nume ce face cinste, atunci nu-l voi rosti, pentru 
că m-am făcut de ruşine. 

M-am apropiat de micul vânător şi am desfăcut cureaua cu 
care îi erau legate mâinile, zicând: 

— Poftiţi! Aveţi aici cuțitul şi puşca dumneavoastră! Puteţi 
pleca încotro doriţi! Sunteţi liber! 

— Nu faceţi glume proaste! a mormăit Sans-ear. Credeţi 
oare că pot lăsa deoparte ruşinea de a fi învins de un 
greenhorn? Hei, dacă m-ar fi învins unul al cărui nume să 
fie cunoscut de toată lumea... Winnetou apaşul, Old 
Firehand sau Old Shatterhand, de pildă... 

Îmi era milă de bătrânul vânător. Era într-adevăr supărat 
că izbutisem să-l dezarmez şi să-l leg, dar îl puteam 
consola. Tocmai rostise numele sub care eram cunoscut atât 
în rândul vânătorilor albi, cât şi în rândul războinicilor 
indieni. 


— De un greenhorn aţi spus? Chiar credeţi că un 
greenhorn ar fi fost în stare să-l dezarmeze şi să-1 lege pe 
vestitul Sans-ear? 

— Dar cine veţi fi fiind dumneavoastră? Aveţi nişte haine 
curate şi noi, de parcă acum aţi ieşit din atelierul 
croitorului, iar armele sunt curate şi lucitoare, ca şi cum v- 
aţi pregăti să vă făliţi cu ele pe la vreun bal mascat. 

— Dar sunt arme foarte bune! O să vedeţi numaidecât! Fiţi 
atent! 

Am ridicat de jos o pietricică de mărimea unei monede de 
un dolar, am aruncat-o în sus şi am aşteptat să rămână 
nemişcată în aer preţ de-o clipă, apoi am tras, pietricica 
ajungând astfel şi mai sus. 

Exersasem mult înainte de a izbuti să nimeresc pietricele. 
Acest „număr senzaţional” uimea întotdeauna privitorii. 

— Dumnezeule, cum aţi tras! Nimeriţi întotdeauna, 
domnule? 

— De nouă ori din zece. 

— Asta înseamnă că trebuie să fiţi vreun vânător vestit. 
Cum vă zice? 

— Old Shatterhand. 

— Nu se poate! Old Shatterhand trebuie să fie mult mai 
vârstnic decât dumneavoastră. Dacă n-ar fi aşa, vestitului 
vânător nu i s-ar fi zis „old”. 

— Uitaţi că „old” nu se foloseşte doar atunci când este 
vorba despre o persoană în vârstă. 

— Aşa e! Hm! Da' nu mi-o luaţi în nume de rău, Old 
Shatterhand are o cicatrice mare la gât, undeva mai sus de 
mărul lui Adam, de când Winnetou... 

— Iată cicatricea, l-am întrerupt eu. 

— Aşa e! Aşa e! Hm! Da' se spune că Old Shatterhand are 
mereu două puşti, una mare, un aşa-numit doborâtor de 
urşi, şi una mai mică, adică o carabină. 

— Puteţi vedea aceste arme, iată-le! Spuneţi-mi, domnule, 
da' fiţi cinstit! Credeţi cumva că eu sunt vreun prost? 


— Dumnezeule! Dumneavoastră sunteţi într-adevăr Old 
Shatterhand! 

— Aţi făcut prostia să credeţi că sunt un greenhorn, asta-i 
tot. Un boboc nu poate să-l învingă pe Sans-ear, decât 
dacă-l ia prin surprindere. 

— Ehei, dumneavoastră nu trebuie să luaţi omul prin 
surprindere, fiindcă sunteţi puternic precum un bizon! Nu-i 
o ruşine să te învingă Old Shatterhand! De aceea aş vrea să 
fim prieteni. Numele meu este Mark Jorrocks şi, dacă vreţi 
să-mi faceţi o plăcere, atunci spuneţi-mi Mark! 

— Dumneavoastră îmi puteţi spune Charley, aşa cum 
obişnuiesc prietenii mei. Bateţi palma! 

— îmi pare bine că ne-am împrietenit şi vă spun, domnule, 
că nu mulţi au onoarea de a strânge mâna bătrânului Mark. 
Ei, da' când e vorba de un om ca dumneavoastră... Pot să vă 
spun că e o plăcere să dau mâna cu Old Shatterhand! O 
rugăminte aş avea totuşi, domnule. Să nu-mi strângeţi 
mâna prea tare. Nu de alta, da' s-ar putea să mi-o faceţi 
terci şi mai am nevoie de ea! 

— Nici o grijă, dragă Mark! Mâna pe care o voi strânge mă 
va ajuta, desigur, aşa cum şi mâna mea îţi stă oricând Ia 
dispoziţie. Dar acuma aş vrea totuşi să te întreb: de unde vii 
şi unde vrei să ajungi? 

— Păi, vin din Canada, unde m-am aflat o vreme în 
tovărăşia tăietorilor de lemne, şi vreau să ajung în Texas şi 
pe urmă-n Mexic, îmi creşte inima când mă gândesc ce 
primejdii mă pândesc! 

— în Texas şi apoi în Mexic? Tocmai în drumul meu! Şi eu 
vreau să ajung în Texas şi pe urmă în California. Nu mă 
deranjează să fac un ocol prin Mexic. îmi este îngăduit să te 
însoțesc? 

— Vai, cum să nu! Sigur că îţi este îngăduit! Am auzit că ai 
fost şi prin Sud. Din cauza asta cred că eşti tocmai omul pe 
care l-aş dori alături de mine. Dar acum, te rog să-mi 
răspunzi serios: chiar scrii cărţi? 

— Da. 


— Hm! Dacă Old Shatterhand spune asta, atunci cărţile nu 
sunt tocmai o prostie, aşa cum credeam eu. Vezi, mie îmi 
este mai uşor să intru cu spatele în bârlogul unui urs decât 
să pun mâna pe pană. Cred că n-aş fi în stare să aştern pe 
hârtie nici măcar un singur cuvânt. Spune-mi, Charley, cum 
se face că indienii ăştia au ajuns până aici? Sunt războinici 
Ogellallah, de care se cuvine într-adevăr să-ţi fie teamă. 
Numai că aceşti războinici pot fi întâlniți de obicei mai către 
miazănoapte. 

I-am spus prin ce trecusem împreună cu tovarăşii mei. 

— Hm! Atunci cred că-i bine să nu facem mulţi purici pe- 
aici. leri am dat peste nişte urme şi trebuie să-ţi spun că nu 
e vorba aşa, de vreo urmă, două, ci de urmele a şaizeci de 
războinici indieni, toţi călare! Cred că domnii ăştia patru 
care s-au ţinut scai de mine fac parte din ceata aceea mare 
despre care îţi vorbeam şi sunt un fel de avangardă! Ai mai 
fost vreodată pe meleagurile astea? 

— Nu. 

— Hm! Indienii trebuie să se afle la vreo treizeci de mile 
spre vest faţă de locul în care ne găsim noi acum. Cred că 
ar fi foarte bine să ne ferim din calea lor şi s-o luăm de-a 
dreptul spre sud, deşi, dacă mergem în direcţia asta, o să 
dăm de apă abia mâine. Pornind la drum chiar acum, vom 
ajunge pe înserat la linia ferată care leagă partea de apus a 
Statelor Unite cu restul. îţi spun eu, dacă ne grăbim puţin, 
putem avea plăcerea să vedem trecând pe lângă noi un 
tren. 

— Eu unul sunt gata de drum, dar ce facem cu trupurile 
neînsufleţite ale indienilor? 

— Păi, ce-am putea face? Nu prea multe! îi lăsăm pe 
indienii morţi chiar aici, dar mai întâi am să le tai urechile. 

— Trebuie să-i îngropăm! Dacă-i lăsăm aici, ne vom trăda. 

— Chiar vreau ca aceşti războinici să fie găsiţi! a exclamat 
Mark Jorrocks. 

După ce a descălecat, plăpândul vânător i-a pus pe cei 
patru războinici morţi unul lângă altul şi le-a tăiat urechile. 


Apoi i-a aşezat fiecărui indian ucis propriile urechi în mâini, 
astfel încât războinicii păreau că şi le-au smuls ei înşişi 
pentru a le ţine strâns în palme. 

— Aşa, Charley! a exclamat Sans-ear. Acum n-au tovarăşii 
lor decât să-i găsească pe aceşti stimabili războinici roşii şi, 
când îi vor găsi, vor şti cu siguranţă că pe-aici a trecut 
Sans-ear. îţi spun eu că-i tare neplăcut să tot vrei să-ţi 
îngheţe şi ţie urechile iarna şi să-ţi dai mereu seama că 
urechile nu-ţi îngheaţă pentru că nu le ai! Hm! Cu mulţi ani 
în urmă, nişte indieni au izbutit să pună mâna pe mine! îi 
omorâsem pe câţiva dintre ei. Din greşeală, îi tăiasem unuia 
urechea cu securea, în loc să-1 fi lovit ca lumea-n cap! Ei, şi 
au pus mâna pe mine. Ca să mă ia în bătaie de joc, mi-au 
tăiat mai întâi urechile urmând ca mai târziu să mă ucidă! 
Hm! Da' le-am stricat planurile! Bătrânul Mark s-a făcut 
nevăzut! Au pus mâna pe urechile mele, da' nu mi-au putut 
lua şi viaţa. Pentru urechile astea ale mele... ia uită-te aici! 

Spunând acestea, micuțul Mark a ridicat puşca, astfel 
încât să i se vadă patul plin de crestături. M-a privit o clipă 
şi apoi a continuat, vădit mulţumit: 

— Fiecare crestătură înseamnă un indian mort! Acum o să 
mai facă bătrânul Mark patru crestături! Hm! Crestăturile 
astea care sunt în josul patului puştii reprezintă indieni 
morţi, da' mai sus sunt opt crestături mai mari. Ăştia-s opt 
albi pe care i-am împuşcat! Mai trebuie să găsesc doi, tată 
şi fiu. Cei mai mari netrebnici din câţi s-au văzut pe faţa 
pământului. Dacă-i voi fi găsit pe ăştia doi, pot să mor 
liniştit! 

În vreme ce-mi spunea toate acestea, peste faţa lui Mark 
Jorrocks a trecut o umbră şi ochii mici i s-au umplut de 
lacrimi. Poate că în sufletul bătrânului vânător sălăşluise 
cândva dragostea. Poate că dorinţa de răzbunare sau 
durerea cuibărită în adâncul inimii îl făcuseră pe Mark să 
plece în Vestul sălbatic, pentru că vânătorul din prerie nu 
cunoaşte principiul biblic: „lubeşte-ţi duşmanul”. 


Tot vorbind, vânătorul îşi încărcase din nou puşca. Era o 
armă de soiul celor ce se pot vedea foarte des în Vest. Patul 
îşi pierduse cu totul forma şi era plin de crestături, fiecare 
dintre acestea însemnând moartea unui duşman. Ţevile 
erau cu totul mâncate de rugină, şi un străin nu ar fi 
îndrăznit să tragă nici măcar un singur cartuş cu o armă 
atât de neîngrijită. în mâna proprietarului însă, o astfel de 
puşcă putea face minuni. 

— Tony! a strigat deodată micuțul Mark. 

Calul, care până atunci păscuse liniştit, a venit numaidecât 
lângă stăpânul său. 

— Mark, ai un cal pe cinste, i-am spus eu lui Sans-ear. Cel 
care îţi zăreşte patrupedul pentru prima oară nu este 
dispus să dea pe el nici măcar un dolar, dar cel ce are timp 
să-l privească mai atent va vedea numaidecât că este un 
animal de soi, care face pe puţin cinci sute de dolari. 

— Cinci sute? Ah! Mai bine-ai zice o mie! Cunosc eu nişte 
filoane prin Munţii Stâncoşi, nişte locuri pe cinste de unde 
pot scoate aurul cu lopata. Hei! Dacă aş întâlni un om care 
să-mi placă mie, care să mi se lipească de suflet, atunci eu, 
Mark Jorrocks, îi voi arăta acele locuri! Nu, nu! Pentru bani 
nu aş da-o eu pe Tony! Ehei, dragă Charley, ascultă ce-ţi 
spun eu! Cel ce se numeşte azi Sans:ear era pe vremuri 
altfel de om! Plin de noroc aşa cum ziua este plină de 
lumină şi marea este plină de picături de apă! Sans-ear era 
pe vremuri un fermier tânăr ce avea o soţie pentru care şi- 
ar fi dat viaţa de o sută de ori şi un copil pentru care şi-ar fi 
dat viaţa de o mie de ori. Ei, şi fermierul ăsta avea oiapă 
care se chema Tony, şi iapa asta a adus pe lume un căluţ 
Mic, o iapă mititică da' sănătoasă. Ei, spune-mi acum, 
Charley, oare nu se cuvine ca puiul, iapa asta mică de care- 
ţi spun, să poarte numele mamei ei? 

— Ba da, am răspuns eu mişcat de puritatea sufletească a 
omului pe care-l aveam înaintea mea. 

— Ei, şi pe urmă au apărut zece golani, dintre cei ce le fac 
necazuri oamenilor cinstiţi. Nemernicii au pus foc fermei 


mele şi apoi mi-au ucis soţia şi copilul. Mi-au împuşcat iapa, 
fiindcă niciunul dintre ei nu era în stare să o încalece. 
Numai lony cea mică a scăpat, şi asta tocmai pentru că se 
pierduse de mama ei. 

M-am întors de la vânătoare şi am găsit-o numai pe ea, 
martor mut al nenorocirii mele. Opt dintre nemernicii care 
mi-au distrus viaţa au murit. Gloanţele mele le-au adus 
moartea, gloanţele pe care le-am tras cu această puşcă 
veche. Hei! Am să-i prind eu şi pe cei doi netrebnici care 
mai sunt acum în viaţă. Dacă Sans-ear a pornit pe urmele 
unui nemernic, atunci acel nemernic poate să meargă şi 
până-n Mongolia, că Sans-ear tot are să-l găsească. Ăştia 
doi n-au să-mi scape! Tocmai de-aia vreau să ajung în Texas 
şi pe urmă-n Mexic. Hei! Tânărul fermier despre care ţi-am 
tot vorbit a devenit vânător, un vânător care nu vede 
înaintea ochilor decât răzbunare şi sânge, un om care 
colindă Vestul în spinarea unui animal ce seamănă mai mult 
a ţap decât a cal. Hm! Omul şi calul vor rămâne împreună 
până ce o săgeată, un glonţ sau vreo secure îl va dobori pe 
unul dintre ei. De-o fi omul... de-o fi calul... asta nu pot să 
spun. Ştiu doar că dacă moare unul, moare şi celălalt de 
inimă rea! 

Micuţul Mark şi-a trecut palma peste ochi, a tăcut preţ de- 
o clipă şi apoi a încălecat, zicând: 

— Ei, gata cu poveştile, dragă Charley! Eşti primul om 
căruia îi povestesc toate cele pe care le-ai auzit şi cred că 
vei fi şi ultimul faţă de care-mi deschid sufletul. Ai auzit 
vorbindu-se despre mine, iar eu am auzit la rândul meu 
povestindu-se despre dumneata. Trebuie să-ţi spun că 
pentru mine nu eşti un străin. O rugăminte aş avea. Uită că 
m-ai luat prin surprindere şi că m-ai legat! O să-ţi dovedesc 
eu că bătrânul Mark Jorrocks e mereu cu ochii-n patru! 

Mark îmi spusese că o vom lua spre sud, dar ela apucat-o 
spre apus. L-am urmat fără să spun o vorbă. Avea elun 
plan. Nu am comentat nici când plăpândul vânător a luat cu 
sine lăncile celor patru războinici pe care-i doborâse. Am 


mers multă vreme, fără ca vreunul dintre noi să scoată o 
vorbă. Am ajuns în vârful unui deal şi iapa lui Jorrocks s-a 
oprit. Vânătorul'a descălecat şi a înfipt în pământ una dintre 
lănci. Acum am înţeles. Indienii urmau să găsească lăncile şi 
să ajungă astfel la cei patru războinici ucişi de Sans-ear. 

După o vreme, Mark a scos din coburi opt cârpe şi mi-a dat 
patru dintre ele, zicând: 

— Poftim, Charley! Descalecă şi înfăşoară copitele 
armăsarului tău în cârpele astea. în felul ăsta, calul tău nu o 
să mai lase nici un fel de urme şi indienii or să creadă că am 
zburat! Acum o să fii atât de bun s-o iei de-a dreptul spre 
miazăzi. Când ajungi la linia ferată, te opreşti şi mă aştepţi. 
Eu o să mai înfig trei lănci în vârfurile a trei dealuri şi pe 
urmă 0 s-o pornesc, de pildă, spre sud şi o să te-ajung din 
urmă. 

Am pornit la drum, adâncit în gânduri. Cârpele pe care mi 
le dăduse Mark îl stinghereau pe armăsarul meu. După ce 
am parcurs vreo cinci mile, am descălecat şi i le-am luat de 
pe copite. 

Acum putea porni în galop. Preria era netedă ca-n palmă. 
Ici-colo se mai zărea câte un tufiş. La un moment dat, am 
văzut înaintea mea o dungă neagră, care se întindea de la 
est la vest. Oare aceea era linia ferată? în scurtă vreme, am 
reuşit să disting şinele dispuse pe un terasament care avea 
înălţimea unui stat de om. 

M-a cuprins un simţământ neplăcut. Aceste şine erau 
simbolul lumii civilizate. La venirea trenului era de-ajuns să 
ridic mâna. Trenul s-ar fi oprit cu siguranţă şi aş fi putut 
călători liniştit câtre apus sau către răsărit. Lumea civilizată 
nu mă atrăgea deloc, pentru că preria mă vrăjise cu 
farmecul ei. 

Am luat lasoul şi mi-am priponit calul. Aveam de gând să 
strâng nişte uscături pentru a putea aprinde un foc. M-am 
apropiat de nişte tufişuri aflate chiar lângă terasament şi 
am văzut, spre uimirea mea, un ciocan. Mai întâi am crezut 
că unealta fusese uitată acolo de multă vreme, dar, 


examinând-o mai atent, am văzut că nu avea nici urmă de 
rugină. Ciocanul era lăsat de curând. Nişte oameni fuseseră 
aici chiar azi. Am privit cu atenţie marginea terasamentului, 
dar nu am descoperit nimic deosebit. Apoi m-am suit pe 
şine şi am luat-o de-a lungul lor. La un moment dat, am 
descoperit regina-nopţii. Am fost atras numaidecât de 
mirosul plăcut al florilor. Deodată, am zărit urma unei tălpi. 
Urma provenea de la un mocasin. Oare se aflau indieni prin 
apropiere? Ce puteau să facă războinicii roşii cu un ciocan? 
Poate că vreun muncitor de la căile ferate se încălţase cu 
mocasini, fiindcă erau foarte uşori şi comozi?! Nu mă 
puteam pierde în presupuneri. Trebuia să aflu ce se 
întâmplase. 

Mi-am dat seama numaidecât că era primejdios să merg 
pe linia ferată. Pe oricare dintre laturile terasamentului se 
putea afla un duşman care să stea la pândă. Dacă 
rămâneam pe şine, puteam fi zărit de la mare distanţă. în 
altă situaţie, nu m-aş fi neliniştit de găsirea ciocanului Acum 
însă, când ştiam prea bine că războinicii Ogellallah bântuie 
prin regiune, trebuia să fiu cu mare băgare de seamă. Am 
cercetat tufişurile din imediata apropiere a terasamentului, 
luând-o spre vest, dar nu am descoperit nimic deosebit. Mi- 
am aşezat revolverul la îndemână. M-am întors apoi în locul 
în care-mi lăsasem calul şi am pornit-o spre est, fără a 
descoperi însă nimic ciudat. M-am târât încet pe linia 
ferată. Am descoperit nişte pietriş proaspăt. Eram sigur că 
acolo nu lucraseră muncitorii de la drumul de fier. Am dat 
deoparte pietrişul şi m-am speriat! Mâna mi s-a umplut de 
sânge! Mi-am dat seama numaidecât că cineva acoperise cu 
pietriş o baltă de sânge! 

Eram sigur că avusese loc un omor. Nimeni nu s-ar fi 
ostenit să acopere sângele care provenea de la un animal. 
Mă întrebam acum cine putea fi cel ucis şi cine putea fi 
ucigaşul. Nu se vedea nici o urmă, pentru că pe pietrişul 
tare nu rămân semne. în iarba ce creştea nestingherită de-a 
lungul şinelor, am găsit nişte urme. Era ca şi când cineva ar 


fi târât un om, apucându-l de umeri sau de subsuori. Era 
primejdios să traversez şinele chiar în acel loc. Urmele erau 
foarte proaspete. Crima trebuie să fi avut loc de curând, iar 
ucigaşul se putea afla prin apropiere. Am mers spre vest 
de-a lungul terasamentului şi am trecut peste şinele de 
tren. Abia după aceea am luat-o spre est. 

Înaintam foarte încet, trecând de la un tufiş la altul. Spre 
norocul meu, tufişurile erau foarte dese. Am ajuns în locul 
în care descoperisem balta de sânge. într-un tufiş aflat de 
partea cealaltă a şinelor mi s-a, părut că zăresc ceva care 
semăna foarte mult cu trupul unui om. Obiectul sau trupul 
cu pricina părea a fi acoperit, alcătuind o masă întunecoasă. 
Dacă acolo se afla trupul neînsufleţit al celui ucis? Dacă era 
chiar ucigaşul sau unul dintre ucigaşi? Trebuia neapărat să 
găsesc răspunsul la aceste întrebări! 

Am rupt o creangă din cireşul sălbatic în spatele căruia mă 
găseam, am pus pălăria în vârful crengii şi am ridicat-o. în 
tufişul dinaintea mea nu se mişcă nimic. Se putea să nu am 
de-a face cu vreun duşman, dar se putea la fel de bine să 
mă pândească unul foarte şiret. Mi-am scos cuțitul şi, din 
câteva salturi repezi, m-am aflat în tufişul în care zărisem 
obiectul ce semăna izbitor cu trupul unei fiinţe omeneşti. 
Acolo se găsea într-adevăr un om, dar omul acela nu mai 
era în viaţă. M-am uitat atent la trupul neînsufleţit şi am 
descoperit vârful unei săgeți. Omul fusese ucis de indieni, 
de nişte indieni care porniseră „pe cărarea războiului”. 
Poate că se mai aflau prin apropiere. Urmele războinicilor 
roşii duceau către prerie. Am luat-o de-a lungul lor, pregătit 
mereu să fiu atins de o săgeată sau să mă folosesc de cuţit. 
Mă strecuram încet de la un tufiş la altul. Indienii pe care-i 
urmăream erau patru la număr, doi mai vârstnici şi doi mai 
tineri. îmi puteam da seama de acest lucru după urme. 
Războinicii nu se osteniseră să şi le şteargă. Aceasta 
Însemna că se simțeau în siguranţă. 

Vântul îmi bătea în faţă. Datorită acestui fapt, nu m-am 
speriat deloc atunci când am auzit fornăitul unui cal. 


Patrupedul nu putea să mă fi simţit, pentru că vântul bătea 
dinspre el spre mine. După o vreme, am zărit înaintea mea 
şaizeci de cai. Cu excepţia a doi dintre ei, toţi erau armăsari 
indieni. Niciunul nu avea şa. Şeile erau folosite mai mult ca 
sigur pe post de scaune sau de perne. Lângă armăsari 
făceau de strajă doar doi oameni. Unul dintre ei, un 
războinic tânăr, purta cizme din piele de bivol, care 
aparținuseră probabil celui ucis. Acest războinic tânăr se 
număra, deci, printre cei patru ucigaşi care îşi împărţiseră 
între ei bunurile celui căruia îi luaseră viaţa. 

Indienii au de multe ori ocazia de a sta de vorbă cu albi 
care nu le înţeleg graiul. Din această cauză a luat naştere 
un limbaj al semnelor pe care îl cunoaşte orice om care 
trăieşte în Vest. Cei doi oameni care făceau de strajă la cai 
se întreţineau tocmai în acest limbaj al semnelor, însoţindu- 
şi uneori gesturile cu vorbe. Desigur că bătrânii războinici 
indieni nu ar fi fost de acord cu această „conversaţie”. Cei 
doi au făcut semnul focului şi apoi al calului, referindu-se la 
tren, deoarece indienii obişnuiesc să numească trenul „calul 
de foc”. Apoi unul dintre ei a lovit pământul cu arcul, de 
parcă ar fi vrut să sape sau să lovească ceva cu un ciocan. 
După aceea i-am zărit pe cei doi făcând mişcări ce 
simbolizau folosirea armelor de foc, a cuţitelor şi securilor. 
Aflasem destul şi m-am depărtat, având grijă să şterg 
urmele pe care le lăsasem. A durat ceva timp până când am 
ajuns din nou lângă calul meu. Armăsarul nu mai era singur. 
Lângă el se afla acum iapa lui Mark. Micuţul domn Jorrocks 
stătea liniştit în dosul unui tufiş şi îşi făcea de lucru cu o 
bucată mare de carne de bizon. 

— Câţi sunt? m-a întrebat Mark. 

— Câţi ce? 

— Indienii. 

— De unde ştii că sunt indieni pe-aici? 

— Hm! Văd eu bine că pentru tine bătrânul Sans-ear este 
un greenhorn sadea, aşa cum şi eu am crezut despre 


dumneata că eşti vreun boboc. Ehei, în ceea ce mă priveşte 
trebuie să-ţi spun că te înşeli amarnic, hi, hi! 

Râsul acesta al lui Mark Jorrocks îmi aducea aminte de 
bunul meu prieten, Sam Hawkens. 

— în ce privinţă mă înşel, dragă Mark? 

— Trebuie să-ţi mai spun asta, Charley? Uite, am să-ţi pun 
o întrebare: ce ai fi făcut, dacă lângă cai ai fi găsit un ciocan 
în locul lui Mark Jorrocks? 

— Aş fi aşteptat până ce te-ai fi întors. 

— Aşa? Hm! Nu cred asta! Când am ajuns aici, nu te-am 
găsit şi atunci am luat-o de-a lungul urmelor tale. 

— Era cu putinţă să vreau să întreprind un anumit lucru şi 
poate că planul meu ar fi fost dat în vileag prin prezenţa 
dumitale. Apoi trebuie să-ţi spun că Old Shatterhand este 
mereu foarte prevăzător. Cât de mult ai mers pe urmele 
mele? 

— Păi am ajuns până la bietul om ucis de indieni. Pe urmă 
m-am gândit că vrei să-ţi arunci, de pildă, o privire prin 
tabăra indienilor şi m-am gândit că ar fi bine să te aştept 
liniştit aici. Câţi sunt? 

— Şaizeci. Cel puţin aşa cred. 

— Aha! Urmele de care am dat ieri! Au pornit pe cărarea 
războiului? 

— Da. 

— Au de gând să poposească numai puţin? 

— Nu. Au luat şeile de pe cai. 

— Mii de trăsnete! înseamnă că pun ceva la cale! Nu ai 
putut afla nimic? 

— Cred că vor să demonteze nişte şine de cale ferată. 
Trenul ar urma să deraieze şi ei l-ar putea prăda liniştiţi. 

— Ai înnebunit, Charley? Asta ar fi foarte rău pentru 
oamenii de la calea ferată, dar şi pentru călători. De unde 
ştii ce au de gând să facă? 

— I-am zărit pe cei ce făceau de strajă la cai şi i-am înţeles 
foarte bine. 

— Atunci cunoşti graiul indienilor Ogellallah. 


— îl cunosc, dar asta nu are nici o importanţă. Cei doi 
oameni care făceau de strajă la cai s-au înţeles prin semne. 
— Hm! Când e vorba de limbajul semnelor, te poţi înşela. 

Ia arată-mi şi mie ce gesturi au făcut. 

Am făcut ceea ce mi-a cerut tovarăşul meu şi, după ce am 
terminat, Mark a sărit în picioare, dar s-a stăpânit şi mi-a 
spus liniştit: 

— Ai înţeles foarte bine semnele acelor nemernici! Hm! 
Trebuie să le dăm de ştire celor din tren! Ei, dar dacă-i 
vorba de astfel de lucruri însemnate nu trebuie să ne 
pripim! Se cuvine să ne gândim foarte bine ce avem de 
făcut. Hm! Şaizeci zici că sunt? Pe patul puştii mele nu pot 
să mai fac decât vreo zece crestături! Şi celelalte unde le 
mai fac, ha? 

Deşi situaţia era cât se poate de serioasă, mie îmi venea să 
râd. Pe micuțul Mark nu-l înspăimânta faptul că duşmanii 
erau atât de numeroşi, ci se temea că nu mai are unde să 
facă noi crestături! 

— Câţi indieni ai de gând să împuşti? l-am întrebat eu. 

— Asta nu ştiu, de pildă. Cred că vreo doi sau trei, pentru 
că or s-o ia la fugă când or să vadă douăzeci, treizeci de 
albi. 

Ca şi mine, Mark se gândea că oamenii de la calea ferată şi 
călătorii vor pune şi ei mâna pe arme. 

— Mda! Ar trebui să ghicim ce tren vor să atace. Ar fi 
foarte rău, dacă nu ne-am putea da seama de asta! 

— După gesturile pe care le-au făcut, cred că au de gând 
să atace trenul care vine dinspre apus, şi asta mă miră. 
Cred că în trenul care vine dinspre est sunt mult mai mulţi 
călători. Nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne 
despărţim. Unul dintre noi o va lua către răsărit, celălalt 
către apus. 

— Asta suntem nevoiţi să facem, în caz că nu izbutim să 
aflăm ce tren au de gând să atace indienii. De-am şti când 
trece trenul pe aici! 


— Ehei! Cine poate şti asta! Nu m-am urcat în viaţa mea 
într-o căruţă dintre acelea de le zice „vagon”. Dacă te-ai 
suit într-o drăcie din aia, nici nu ştii cum să-ţi întinzi mai 
bine picioarele! Mie-mi place în prerie, unde pot trăi liniştit 
împreună cu Tony. Hm! Pe indieni nu i-aţi văzut deloc? 

— Nu, n-am văzut decât caii. Din gesturile celor doi 
oameni care făceau de strajă la cai mi-am putut da seama 
că indienii ştiu foarte bine când vine trenul. Cred că nu vor 
întreprinde nimic înainte de căderea serii. Peste o jumătate 
de ceas, se întunecă. Ne strecurăm până în tabăra lor şi 
poate izbutim să mai aflăm câte ceva. 

— Prea bine! 

— După aceea este nevoie ca unul dintre noi să se întoarcă 
foarte repede aici, lângă terasament. Se prea poate ca 
indienii să scoată câteva şine chiar în dreptul nostru. 

— Foarte bine, Charley, dar nu e nevoie ca unul dintre noi 
să stea lângă terasament. O vom lăsa aici pe buna mea 
Tony. E un animal pe cinste şi adulmecă tot, întocmai ca un 
câine de vânătoare. Am mare încredere în iapa mea! Ai mai 
văzut vreodată o iapă care să nu fornăie când simte vreun 
duşman? 

— Nu. 

— Ei, nici n-o să mai vezi, fiindcă există o singură iapă de 
soiul ăsta, adică Tony a mea! Hm! E adevărat că dacă 
fornăie calul, stăpânul prinde de veste că se apropie un 
duşman, dar şi duşmanul prinde de veste unde se află calul 
şi stăpânul. Am dezvăţat-o pe Tony să mai fornăie. Hm! 
Deştept animal! A priceput că n-are voie să fornăie! Nu 
prea am obiceiul s-o priponesc sau s-o leg. O las să pască-n 
voie şi, dacă simte vreo primejdie, vine şi mă împunge cu 
botul. 

— Şi dacă azi n-are să-i simtă pe duşmani? 

— Oh! Nici vorbă de aşa ceva. Vântul bate spre noi. Ei, află 
că sunt gata să mă las împuşcat chiar de tine, dacă Tony n- 
are să-i simtă pe războinicii roşii de la o distanţă de o mie 
de paşi! în afară de asta, indienii au ochi de vultur şi, dacă 


te întinzi pe terasament, s-ar putea să te zărească. Eu zic să 
stai liniştit! 

— Ai dreptate, Mark. Cred că ne putem bizui pe iapa 
dumitale. Nu o cunosc de multă vreme, dar văd că eşti atât 
de încântat de ea, încât cred şi eu că e un animal de 
nădejde. 

Mi-am aprins un trabuc făcut de mine şi am văzut că micul 
Mark a holbat ochii. Apoi i s-au dilatat nările şi a început să 
adulmece, întocmai ca un copoi. Unui vânător trăit în Vest 
nu îi este dat să simtă prea des mirosul tutunului fin. 

— Oh! Wonderful, Charley! Ai trabucuri? 

— Desigur! Vrei şi tu unul? 

— Bineînţeles că vreau! Dă-mi şi mie unu'! Hm! Chiar că 
meriţi să fii respectat! 

Micuţul şi-a aprins ţigara pe care i-o oferisem şi a tras cu 
sete fumul în piept, de parcă ar fi fost un bătrân războinic 
indian. Pe faţa lui se citea o profundă satisfacţie. Omul era 
în al nouălea cer! 

— Pe toţi dracii! a exclamat, satisfăcut, Sans-ear. Să 
ghicesc ce fel de tutun e ăsta? 

— Ghiceşte! Te pricepi la aşa ceva? 

— Păi eu aşa zic! 

— Să te vedem! 

— E tutun „Goosefoot” din Virginia sau din Maryland. 

— N-ai ghicit! 

— Cum? Ce? Asta ar fi prima dată când mă înşel! Trebuie 
să fie „Goosefoot”, îi cunosc eu gustul! 


— Nue! 

— Atunci e tutun „Legitimo” din Brazilia! 
— Nue! 

— O fi „Curaţao” din Bahia? 

— Nu! 


— Păi atunci ce soi de tutun e? 

— la uită-te la trabuc! 

Spunând acestea, am scos un trabuc din buzunar şi i l-am 
întins. 


— Hm! Charley, eşti chiar nebun că dai din mână un 
asemenea trabuc. Orice vânător ţi-ar oferi pe el două 
blănuri de castor. 

— în două, trei zile primesc altele. 

— în două, trei zile... altele? De unde? 

— De la fabrica mea! 

— Ai fabrică de trabucuri? 

— Da. 

— Unde? 

— Acolo, i-am răspuns eu, arătându-i armăsarul meu. 

— Oh! Dragă Charley, te rog să laşi glumele! 

— Dar nu e o glumă! [i-am spus adevărul! 

— Hm! Dacă nu ai fi Old Shatterhand, aş crede că-ţi 
lipseşte o doagă! 

— Uită-te mai întâi la tutun. 

Mark a privit cu multă atenţie foile de tutun şi apoi a spus: 

— Nu cunosc soiul ăsta. Hm! E foarte bun! 

— Atunci hai să-ţi arăt fabrica mea! 

M-am apropiat de armăsarul meu şi am dat şaua deoparte, 
scoțând de sub ea un săculeţ pe care l-am desfăcut. 

— Hai, bagă mâna aici! i-am spus lui Jorrocks. 

Mark mi-a urmat îndemnul şi a dat la iveală o mână de 
frunze. După ce le-a privit atent, a exclamat: 

— Charley, te rog să nu mă prosteşti în faţă! Astea-s frunze 
de cireş şi alte cele. 

— întocmai! E şi-un pic de cânepă indiană. învelişul nu-i 
nimic altceva decât frunză de ochiul-boului, plantă care este 
cunoscută în Vest sub denumirea de „Varhally”. Uite, 
săculeţul ăsta chiar este fabrica mea de trabucuri. Dacă 
găsesc frunzele de care am nevoie, culeg câte-mi trebuie şi 
le pun în săculeţ, săculeţul îl pun sub şa. Astfel se face 
căldură, iar amestecul de frunze fermentează. Ăsta-i 
secretul! 

— De necrezut! 

— Dar adevărat! Trabucurile mele sunt de fapt un amestec 
mizerabil. Un fumător pasionat din Est, care are cerul gurii 


tăbăcit ca o piele de bizon, ar trage cel mult un fum şi apoi 
ar arunca cât colo rafinatul meu trabuc. Pentru un vânător 
care petrece ani la rând în prerie, surogatul meu este un 
lucru fin, care seamănă la gust cu tutunul „Goosefoot”. 

— Charley, trebuie să-ţi spun că ai crescut în ochii mei! 

— Te rog să nu le spui taina mea vânătorilor pe care ai să-i 
întâlneşti! Nu de alta, dar o să spună despre tine că eşti un 
kirghiz sau un siberian, care n-are nici gust, nici miros! 

— N-au decât să zică despre mine că-s mongol sau eu ştiu 
ce altă drăcie! Mie nu-mi pasă de nimic, atâta vreme cât 
trabucul are gust bun! De altfel, nici nu ştiu pe unde aş 
putea întâlni eu nişte vânători adevăraţi. 

Deşi i-am arătat „fabrica mea”, bunul Sans-ear a fumat 
trabucul până ce-a rămas din el un biet chiştoc pe care abia 
dacă-l mai putea ţine între buze. 

Între timp, soarele se pregătea să apună. Apoi s-a 
întunecat. Era vremea să ne sfătuim şi să ne gândim ce 
aveam de făcut. 

— Eşti gata? m-a întrebat Mark. 

— Da. 

— Ei, cum facem? 

— Mergem împreună până ce dăm de caii indienilor. Pe 
urmă, ne despărţim. Unul o ia spre stânga, celălalt spre 
dreapta. Ne strecurăm în tabăra războinicilor roşii şi apoi 
ne întâlnim din nou. 

— Prea bine! Dacă unuia dintre noi i se întâmplă ceva şi se 
vede silit să fugă, o s-o ia spre sud şi ne întâlnim pe malul 
apei de la marginea pădurii. Ne vom întâlni acolo, în caz de 
nevoie. 

— Bine! Să mergem! _ 

Capitolul 1 

LA CALEA FERATA. 

A, m pornit. 

Era atât de întuneric, încât nu mai avea nici un rost să ne 
tărâm pe burtă. Am mers de-a lungul terasamentului şi am 


ajuns în locul în care văzusem caii războinicilor roşii. 
Armăsarii nu se mişcaseră din loc. 

— Eu o iau spre dreapta, dumneata spre stânga! mi-a 
şoptit Mark, dispărând în beznă. 

Am ocolit caii şi am ajuns în tabăra indienilor. Războinicii 
roşii erau strânşi laolaltă. Nu aprinseseră nici un foc şi 
stăteau liniştiţi. La o anume distanţă faţă de ei se aflau trei 
bărbaţi, singurii dintre toţi care vorbeau între ei. Spre 
surprinderea mea, mi-am dat seama că unul dintre cei trei 
era un alb. Ce legături avea acest alb cu indienii? Ostatic nu 
era, asta se vedea foarte limpede. Poate că era unul dintre 
acei netrebnici care umblă pe întinsul preriei şi care sunt 
când alături de indieni, când alături de albi, după cum le-o 
dictează interesele. Se putea foarte bine să fie unul dintre 
acei vânători care, prinşi de indieni, izbuteau să rămână în 
viaţă numai pentru că luau de soţie o indiancă, devenind 
astfel membri ai tribului. Dacă ar fi fost aşa, albul ar fi 
purtat straie indiene. Ceilalţi doi bărbaţi care se aflau 
alături de alb erau căpetenii. Mi-am putut da seama de 
acest lucru după penele pe care le purtau în creştetul 
capului. Se părea totuşi că cele două căpetenii erau din 
triburi sau măcar din sate diferite. 

Cei trei stăteau destul de aproape de un tufiş des. Datorită 
acestui fapt m-am putut apropia foarte mult de ei. Trăgeam 
nădejde să pot auzi ce vorbesc. în clipa în care am ajuns 
lângă ei, cei trei tăceau. După ce am aşteptat câteva clipe, 
unul dintre şefii de trib 1-a întrebat pe alb, adresându-i-se 
în acel amestec de engleză şi grai indian de care indienii se 
folosesc de obicei atunci când vorbesc cu albii: 

— Şi fratele meu alb este sigur că va fi aur mult în calul de 
foc ce va trece curând pe aici? 

— Da, sunt sigur! a răspuns albul. 

— Cine i-a spus aceasta? 

— Unul dintre oamenii ce locuiesc în grajdul calului de foc. 

— Aurul vine din ţara Waikurl? 

— Da. 


— Şi acest aur trebuie să ajungă la marele părinte al 
feţelor palide? care vrea să facă dolari din el? 

— Da. 

— Marele părinte al feţelor palide nu va avea aur nici cât 
să-şi facă din el o singură monedă! în spinarea calului de foc 
se vor afla mulţi oameni? 

— Nu ştiu, dar asta n-are a face! Vitejii războinici ai 
fratelui meu îi vor învinge pe toţi cei ce se găsesc în calul de 
foc! 

— Războinicii Ogellallah vor pune mâna pe multe scalpuri, 
iar femeile şi fetele lor vor porni dansul bucuriei. Oamenii 
ce se află în spinarea calului de foc vor avea lucruri ce le 
pot fi de folos indienilor? Vor avea haine, arme şi pături? 

— Vor avea toate acestea, şi chiar mai mult decât atât! 
Războinicii roşii îi vor da fratelui lor alb ceea ce a cerut? 

— Fratele meu alb va primi tot aurul şi tot argintul ce se 
găseşte pe calul de foc. Războinicii Ogellallah nu au nevoie 
de aur şi nici de argint. în munţi se găsesc pepite din 
belşug. Războinicii Ogellallah îşi pot lua aur şi argint cât vor 
şi când doresc. Ka-wo-mien, căpetenia războinicilor 
Ogellallah - şi rostind acest nume indianul a arătat cu 
degetul spre sine - a întâlnit mai demult un războinic 

1 California (n.a.). 

2 Preşedintele S. U. A. (n.a.) alb care era înţelept şi viteaz. 
Acest războinic alb a spus că aurul nu e decât deadly dustl, 
care a fost adus pe pământ de duhul cel rău, pentru a face 
din oamenii buni hoţi şi ucigaşi. 

— Acel alb despre care vorbeşti era nebun! Cum îl chema? 

— Nu era nebun. Aşa cum am spus, era un războinic 
înţelept şi viteaz. Războinicii Ogellallah au fost la apa 
numită Missouri ca să ia scalpurile unor vânători albi, şi 
vânătorii albi spuneau despre acel războinic viteaz că este 
nebun, fiindcă venise în savană fără nici o treabă. în capul 
acelui războinic viteaz despre care îţi vorbeşte Ka-wo-mien 
sălăşluia înţelepciunea, iar în braţul lui se cuibărise 
puterea. Puşca lui nu-şi greşea niciodată ţinta. Ela răpus 


ursul cenuşiu din Munţii Stâncoşi, folosindu-se doar de un 
cuţit. Acest mare războinic alb le-a vorbit fraţilor săi 
vânători cu înţelepciune, dar au râs de el şi de aceea 
scalpurile lor împodobesc acum corturile războinicilor 
Ogellallah. El nu a vrut să-şi lase fraţii la greu şi a doborât 
mulţi războinici roşii, dar războinicii roşii au izbutit să-l 
înfrângă. Războinicul alb era precum stejarul care doboară 
tot în jurul său atunci când tăietorii de lemne izbutesc să-l 
culce la pământ. Războinicii Ogellallah au fost mulţi la 
număr şi l-au prins. L-au dus în satele lor, dar nu l-au ucis, 
fiindcă multe fete Ogellallah îl voiau de soţ. Macti-ru, marea 
căpetenie a războinicilor Ogellallah, a vrut ca albul s-o ia de 
soţie pe fiica sa. Dacă nu avea să îndeplinească dorinţa 
marii căpetenii, albul urma să moară. Războinicul alb a 
ameţit-o cu vorbe dulci pe fiica marelui şef de trib şi a furat 
armăsarul lui Ma-ti-ru. Apoi şi-a luat armele şi a doborât 
mulţi războinici roşii. 

— Cât a trecut de atunci? 

— Opt ierni. 

— Şi cum se numeşte albul despre care vorbeşti? 

— Pumnul lui este puternic precum laba ursului. Se ştie că 
el doboară indienii şi albii cu o singură lovitură de pumn şi 
de aceea vânătorii albi i-au dat numele de Old Shatterhand. 

Aceasta era, într-adevăr, una dintre aventurile prin care- 
mi fusese dat să trec. îl cunoşteam pe Ka-wo-mien şi mi-am 
dat seama 

1 Praf ucigător (n.a.). 

că lângă el stătea chiar Ma-ti-ru, cel care mă luase cândva 
ostatic. Ka-wo-mien depănase întâmplările aşa cum se 
petrecuseră, dar exagerase puţin în ceea ce mă privea. 

Ma-ti-ru, care tăcuse până atunci, a ridicat mâna, spunând 
ameninţător: 

— Va fi vai de el dacă va ajunge încă o dată în mâinile 
războinicilor roşii! Vitejii războinici l-ar lega la stâlpul 
caznelor, iar Ma-ti-ru i-ar smulge fiecare muşchi de pe oase! 


El a ucis mulţi războinici, a furat cel mai bun cal al lui Ma-ti- 
ru şi a frânt inima fiicei sale. 

Dacă ar fi bănuit Ma-ti-ru că acela pe care îl ameninţa 
astfel se găsea la câţiva paşi de el! 

— Războinicii roşii nu-l vor mai zări nicicând pe Old 
Shatterhand, căci el a trecut dincolo de apa cea mare şi se 
află acum în ţara în care pustiul este mai întins decât 
savana, acolo unde soarele ucide cu razele sale şi leul urlă 
pentru a-şi înspăimânta duşmanii. 

Este adevărat că spusesem de câteva ori cum că aş dori să 
întreprind o călătorie în Sahara, unde şi fusesem, şi acum 
constatam cu uimire că multă lume aflase ce avusesem eu 
de gând să fac. Vedeam că mă bucuram de faimă aici, în 
prerie, unde mânuiam cuțitul de vânătoare, şi nu acasă 
unde mânuiam condeiul! 

— Se va întoarce aici cu siguranţă! a spus Macti-ru. Cine a 
tras pe nări aerul preriei se întoarce aici, atâta vreme cât 
Marele Spirit îl lasă să trăiască. 

Marele şef de trib avea dreptate. Aşa cum omul care a 
trăit mult timp la munte nu se simte bine la şes, aşa cum 
marinarul duce dorul oceanului, tot astfel mă întorsesem şi 
eu în prerie, chemat parcă mereu de glasul ei fermecat. 

Ko-wo-mien a ridicat mâna, arătând spre cer, şi apoia 
spus: 

— Fratele meu alb să privească stelele! Este vremea să 
mergem la cărarea calului de foc! Mâinile de fier pe care 
fratele meu alb le-a luat de la slujitorul calului de foc sunt 
destul de puternice pentru a sparge cărarea de fier? 

Acum ştiam cine era cel ucis. Era un muncitor al căilor 
ferate, căruia albul îi luase sculele, numite de Ko-wo-mien 
„mâini de fier”. Probabil că bietul om avusese misiunea de a 
verifica starea şinelor pe un anumit tronson. 

— Mâinile de fier sunt mai puternice decât braţele a 
douăzeci de războinici roşii. 

— Fratele meu alb ştie să folosească aceste mâini? 


— Da! Fraţii mei roşii să mă urmeze! Calul de foc va veni 
peste un ceas. Fraţii mei să se gândească bine că tot aurul 
şi tot argintul va fi al meu! 

— Ma-ti-ru nu minte niciodată, a spus marele şef de trib, 
cu mândrie. Aurul va fi al tău, iar lucrurile albilor şi 
scalpurile lor vor fi ale vitejilor războinici Ogellallah! 

— îmi veţi da catâri pe care să pot încărca aurul şi îmi veţi 
da războinici care să mă însoţească până la Canadian 
River? 

— Vei primi catări, iar războinicii Ogellallah te vor însoţi 
până la hotarele ţării Aztlan1. Dacă Macti-ru şi Ko-wo-mien 
vor găsi în calul de foc lucruri care să le placă peste 
măsură, atunci războinicii Ogellallah te vor duce până la 
marele oraş ce se află în ţara Aztlan, unde tu vrei să-ţi cauţi 
fiul, aşa cum i-ai spus lui Ma-ti-ru cu câteva zile în urmă. 

Ma-ti-ru a scos un strigăt, şi războinicii Ogellallah s-au 
ridicat în picioare. 

M-am depărtat şi am continuat să mă târăsc. După o 
vreme, mi s-a părut că aud un zgomot şi am şoptit: 

— Mark! 

Abia apucasem să pronunţ numele acesta, când am zărit 
înaintea mea silueta plăpândă a micuţului meu tovarăşi. 

— Charley! a spus şi el, în şoaptă. 

M-am târât până la el şi l-am întrebat: 

— Ce-ai văzut? 

— Ce să văd? Ce-ai văzut şi dumneata, adică indieni. 

— Au vorbit între ei? 

— N-au spus nici un cuvinţel. Dumneata ai izbutit să afli 
ceva? 

— Da, foarte multe. Să mergem! Indienii au pornit spre 
vest, şi trebuie să ne grăbim, ca să ajungem la caii noştri! 

Am. pornit într-un suflet, eu înainte, Jorrocks după mine. 
Am ajuns la calea ferată şi am traversat-o. Apoi i-am spus 
tovarăşului meu: ' Mexic, în limbajul indienilor Sioux (n.a.). 

— Mark, du-te dumneata la cai, i-ai pe amândoi şi mergi 
cam o jumătate de milă de-a lungul liniei ferate. După aceea 


opreşte-te şi aşteaptă-mă! Nu vreau să-i scap din ochi pe 
indieni! 

— Nu s-ar putea să rămân eu aici şi să pleci dumneata cu 
armăsarii? Nu de alta, dar ai făcut destul astăzi. Mi-e şi 
ruşine când mă gândesc la faptul că eu n-am făcut mai 
nimic. 

— Cu neputinţă, dragă Mark! Armăsarul meu te va asculta 
cu siguranţă, pe când iapa dumitale nu cred că mi-ar da 
ascultare. 

— Ei, trebuie, de pildă, să mă dau bătut, dragă Charley! Ai 
dreptate! Am plecat! 

Sans-ear a dispărut în întunericul nopţii. Peste câteva 
clipe, i-am zărit pe indieni. înaintau unul după altul de-a 
lungul terasamentului. 

M-am luat după ei încet-încet, având mare grijă să mă ţin 
la distanţă. Războinicii s-au oprit în locul în care găsisem 
ciocanul. Am văzut apoi că s-au suit pe terasament. M-am 
ascuns după un tufiş, iar după câteva clipe am auzit un 
zgomot pe care-l face fierul când este lovit cu unelte din 
fier. Indienii încercau să înlăture şinele. 

Am plecat din locul în care avea să se desfăşoare cu 
siguranţă lupta între indieni şi albi. în cinci minute, l-am 
ajuns din urmă pe Mark. 

— Indienii vor să scoată şinele de la locul lor? m-a întrebat 
Sans-ear. 

— Da. 

— Am auzit. Dacă-ţi lipeşti, de pildă, urechea de şine, auzi 
că se bate cu ciocanul în ele. 

— Ai dreptate. Cred că a venit vremea să pornim. în trei 
sferturi de ceas, trenul va fi aici, iar noi trebuie să-l oprim, 
înainte ca indienii să poată zări lumina pe care-o aruncă 
lămpile locomotivei. Ei nu trebuie să bage de seamă nici că 
trenul s-a oprit pe parcurs. 

— Ascultă, Charley, eu n-am să te însoțesc! 

— De ce nu? 


— Dacă plecăm amândoi de-aici, o să fim nevoiţi să ne 
întoarcem amândoi şi să mai pierdem vreme pentru a vedea 
ce fac indienii. Mai bine m-aş strecura eu până în 
apropierea lor şi, când te vei întoarce aici, îţi voi putea 
spune cum stau lucrurile. 

— Prea bine, dar ce facem cu Iony a dumitale? 

— O s-o las aici. Nu se va mişca din loc până ce nu mă voi 
întoarce. Şi acum du-te, Charley. Când revii, mă găseşti aici! 

Am încălecat şi am pornit în întâmpinarea trenului. Nu 
puteam înainta foarte repede, fiindcă era întuneric. 
Treptat-treptat, cerul s-a luminat. Stelele au început să 
scalde pământul în razele lor blânde şi puteam vedea destul 
de bine înaintea mea. 

După ce am parcurs vreo trei mile, mi-am strunit calul, l- 
am priponit şi i-am legat picioarele de dinainte. Zgomotul 
trenului l-ar fi putut speria şi era cu putinţă ca armăsarul să 
o rupă la fugă. Mi-am făcut o torţă din crengi şi iarbă, mi- 
am aşezat pătura pe şine şi m-am pus pe aşteptat. Din 
vreme-n vreme, îmi lipeam urechea de şine, pentru a-mi 
putea da seama dacă se apropia trenul. 

După zece minute de aşteptare chinuitoare, am auzit un 
sunet înfundat. Apoi sunetul s-a auzit din ce în ce mai 
limpede. Am privit în direcţia din care trebuia să vină trenul 
şi am văzut o luminiţă ce devenea din ce în ce mai mare. 
Trenul se apropia! 

Am aprins torţa. Trenul se apropia din ce în ce mai mult. 
Peste un minut avea să se afle în dreptul meu. S-a auzit 
scrâşnetul frânelor. Trenul s-a oprit. Mecanicul m-a zărit şi 
m-a întrebat: 

— De ce ne-aţi silit să oprim? Vreţi cumva să urcați în 
tren? 

— Nu, nu! Dimpotrivă! am răspuns eu. Puţin mai sus se 
află nişte indieni şi aceşti indieni au scos nişte şine de la 
locul lor. 

— La dracu'! Indieni aţi spus? Hm! Să fie oare adevărat? 

— Nu am de ce să vă mint. 


— Ce s-a întâmplat? Ce doriţi? m-a întrebat conductorul, 
care a coborât din tren şi s-a apropiat de mine cu paşi 
repezi. 

— Domnul spune că mai sus, pe traseu, s-ar afla o ceată de 
indieni, domnule Fanning. 

— l-aţi văzut? m-a întrebat conductorul. 

— l-am văzut şi i-am auzit, am răspuns eu. Sunt războinici 
Ogellallah. 

— Hm! Cei mai cruzi dintre indieni! Şi câţi sunt? 

— Şaizeci. 

— Pe toţi dracii! Anul ăsta este a treia oară când atacă şi 
jefuiesc un tren. O să le venim noi de hac! De mult îmi 
doresc eu să dau winnetou ochii cu nemernicii ăştia. Cât de 
departe sunt faţă de locul în care ne găsim acum? 

— La aproximativ trei mile distanţă faţă de noi. 

— Dacă aşa stau lucrurile, atunci, vă rog, domnule 
mecanic, să acoperiţi felinarele! Domnule, se cuvine să vă 
mulţumim pentru ceea ce aţi făcut! Sunteţi vânător. Unul 
dintre aceia care-şi duc viaţa în prerie, nu-i aşa? 

— Hm! Cam aşa ceva. Am un tovarăş care stă acum cu 
ochii pe indieni şi care mă aşteaptă. 

— Asta-i foarte bine! Nu vă mai îmbulziţi, oameni buni! Nu 
se va întâmpla nici o nenorocire. Dimpotrivă, aş spune că 
lucrurile vor merge cum nu se poate mai bine! 

Călătorii din primul vagon auziseră discuţia noastră, şi 
vestea că indienii voiau să atace trenul s-a răspândit foarte 
iute. De aceea călătorii se îmbulzeau acum, căutând să se 
apropie cât mai mult de mine, pentru că voiau să-mi pună 
tot soiul de întrebări. 

Auzind ce spunea conductorul, oamenii s-au mai liniştit 
puţin. 

— Aveţi aur şi argint în tren? l-am întrebat pe domnul 
Fanning. 

— Cine spune că am transporta aur şi argint? 

— Indienii. în fruntea lor se află un alb, un răufăcător. 

— De la cine o şti netrebnicul ce transportăm noi? , 


— De la un angajat al căilor ferate. Mai mult nu cunosc. 

— O să aflăm noi şi asta, dacă-l prindem viu pe nemernic, 
ceea ce mi-aş dori foarte mult. Ei, dar spune-ţi-ne şi nouă 
cum vă numiţi, ca să ştim şi noi cu cine stăm de vorbă, ce 
Dumnezeu! 

— 'Tovarăşului meu i se spune Sans-ear, iar mie... 

— Sans-ear! a izbucnit conductorul, întrerupându-mă. 
Asta-i un om pe cinste, unul dintre aceia care face cât zece 
la un loc! Şi dumneavoastră, domnule? Cine sunteţi 
dumneavoastră? 

— Aici, în prerie, mi se spune Old Shatterhand. 

— Old Shatterhand? Dumneavoastră sunteţi acel vânător 
vestit, care s-a aflat acum trei luni în Montana, hăituit de 
peste o sută de războinici Sioux? Acel Old Shatterhand care 
a mers de-a lungul lui Yellowstone River şi a ajuns de la 
Snow Mountains până la Fort Union, în doar şase zile, 
folosindu-se de nişte tălpici? 

— Da. 

— Domnule, am auzit adeseori vorbindu-se despre 
dumneavoastră şi ma bucur nespus că... 

— Lăsaţi asta, domnule Fanning, l-am întrerupt eu pe 
conductor. Acum este important să hotărâți ce este de 
făcut. Indienii ştiu când urmează să sosească trenul şi, dacă 
întârziem prea mult, s-ar putea să intre la bănuieli. 

— Aveţi dreptate, aveţi dreptate, domnule! Mai întâi aş 
vrea să cunosc poziţia pe care au ocupat-o indienii. Cel ce 
vrea să atace un duşman trebuie să ştie precis unde se 
găseşte acesta! 

— Vorbiţi ca un mareşal, domnule Fanning, am spus eu, 
zâmbind. Din păcate nu vă pot spune exact unde se găsesc 
războinicii Ogellallah. M-am grăbit să ajung aici pentru a vă 
avertiza şi nu am avut vreme să aştept pregătirile de luptă 
ale indienilor. Iovarăşul meu vă va putea da mai multe 
amănunte. Atunci când v-am spus că se cuvine să hotărâți 
ce este de făcut, mă întrebam doar dacă vreţi să-i atacați pe 
indieni. 


— Sigur că vreau să-i atac! a replicat omul, cu hotărâre. 
Este de datoria mea să apăr bunurile şi oamenii ce se 
găsesc în acest tren şi cred că dumneavoastră şi domnul 
Sans-ear nu puteţi face mare lucru împotriva a şaizeci de 
războinici indieni, iar... 

— Oh, domnule! l-am întrerupt eu. Ştim noi foarte bine ce 
putem face şi ce nu! Nu este vorba despre numărul mare al 
duşmanilor! Important e ce poţi face cu ajutorul creierului 
şi al pumnului. Pentru mine este foarte uşor să mă apropii 
de indieni şi să trag douăzeci şi cinci de focuri, folosindu-mă 
de carabina Henry. Duşmanii nu vor putea şti dacă au de 
înfruntat doi oameni sau douăzeci. Ascultaţi, oameni buni! 
Printre dumneavoastră se numără şi bărbaţi care au arme 
asupra lor? 

Întrebarea mea era de prisos. Ştiam prea bine că fiecare 
dintre bărbaţii aflaţi în tren avea măcar o armă asupra sa, 
dar conductorul ar fi vrut să se pună în fruntea călătorilor şi 
să treacă la atac, precum un mare comandant ce se află pe 
câmpul de luptă, iar acest lucru nu trebuia să se întâmple. 
Nu trebuia să risc viaţa unui angajat al căilor ferate, chiar 
dacă acesta era un om de nădejde. 

În jurul meu a răsunat un „da” puternic, iar şeful de tren 
mi-a spus: 

— Printre călători se află şi şaisprezece angajaţi ai 
drumului de fier, iar oamenii ăştia se pricep să mânuiască 
puşca şi cuțitul dacă este nevoie. în tren se mai găsesc şi 
douăzeci de militari care vor să ajungă la Fort Scott. 
Fiecare dintre ei are asupra sa o puşcă, un revolver şi un 
cuţit. De asemenea, am mai zărit câţiva domni cărora le-ar 
face plăcere să-i pună pe jar pe simpaticii domni indieni. Ei, 
cine este pregătit să lupte, oameni buni? 

Toţi s-au arătat gata de luptă. Chiar dacă printre călători 
s-ar fi aflat vreun laş, omul cu pricina n-ar fi recunoscut că îi 
este frică, pentru a nu se face de râs. Astfel de oameni nu 
mă puteau ajuta cu nimic şi de aceea am spus: 


— Ascultaţi-mă, domnilor! Sunteţi nişte oameni curajoşi! 
Nimeni nu pune la îndoială acest lucru, dar văd aici mai 
multe doamne şi domnişoare. Pe dumnealor nu le putem 
lăsa singure. Este nevoie să le apere cineva la nevoie. Chiar 
dacă îi vom învinge pe indieni, şi trebuie să vă spun că vom 
învinge cu siguranţă, se prea poate ca o mână de războinici 
scăpaţi teferi din focul luptei să dea târcoale trenului 
părăsit. De aceea este nevoie să rămână şi în tren câţiva 
bărbaţi curajoşi. Cine doreşte să rămână aici? 

Opt bărbaţi au spus că sunt gata să apere trenul cu preţul 
scumpei lor vieţi, dacă ar fi fost nevoie. Trei dintre ei nu 
voiau să plece de lângă soţii. în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi 
cinci, mi s-a părut că s-ar pricepe mai curând la preţul 
produselor de fierărie, al vinului, al tutunului şi al cânepii, 
decât la mânuirea unui cuţit de vânătoare. Primilor trei 
bărbaţi, care se aflau în tovărăşia soțiilor, nu le puteam 
reproşa nimic. Era de datoria lor să-şi apere consoartele. 

— La tren se cuvine să rămână şi angajaţi ai căilor ferate. 
Cine se oferă? am întrebat eu. 

— Mecanicul şi fochistul vor rămâne aici. Ei vor prelua 
comanda asupra celor opt domni care au hotărât să le 
apere pe doamne şi pe domnişoare! a spus conductorul, 
hotărât. Eu am să vă însoțesc şi am să preiau comanda 
asupra celor ce luptă cu indienii. 

— Prea bine! am spus eu, zâmbind dispreţuitor. Cred că i- 
aţi înfruntat pe indieni de nenumărate ori. 

— Nu am mai avut de-a face cu ei, dar asta nu are nici o 
importanţă! a exclamat Fanning, sigur pe sine. Nemernicii 
ăştia roşii au obiceiul de a ataca numai atunci când se pot 
folosi de vreun şiretlic sau când pot ucide oameni 
nevinovaţi. Dacă sunt atacați, o iau la fugă de le sfârâie 
călcâiele! Treaba va merge foarte uşor! 

— Nu prea cred, domnule! l-am contrazis eu. Sunt indieni 
Ogellallah, cei mai cruzi din neamul Sioux. în fruntea lor se 
găsesc două căpetenii vestite, Ma-ti-ru şi Ka-wo-mien. 


— Vreţi să spuneţi cumva că s-ar cuveni să mă tem de ei? 
Suntem peste patruzeci de bărbaţi bine înarmaţi şi cred că 
totul va fi cât se poate de simplu. Am acoperit felinarele 
locomotivei, astfel încât indienii să nu prindă de veste că 
trenul a sosit deja. Acum, însă, nu mai avem de ce să ne 
ascundem. Mecanicul va duce trenul până în locul în care 
şinele au fost demontate. Odată ajunşi acolo, sărim din tren 
şi ne năpustim cu toţii asupra indienilor. Niciunul dintre 
războinicii roşii nu va mai rămâne în viaţă. Apoi montăm la 
loc şinele şi pornim din nou la drum. Vom avea de recuperat 
o întârziere de cel mult o oră. 

— Trebuie să recunosc faptul că nimic nu-i dă unui om o 
satisfacţie mai mare decât aceea pe care o are atunci când 
izbuteşte să-şi nimicească duşmanul printr-un atac 
fulgerător. Un astfel de atac poate fi întreprins, într-adevăr, 
dar în alte condiţii. Dacă vă puneţi planul în aplicare, îi veţi 
duce pe cei patruzeci de oameni pe care-i aveţi la o moarte 
sigură, iar eu nu pot lua parte la aşa ceva. 

— Ce? Nu vreţi să ne ajutaţi? a izbucnit conductorul. Oare 
e vorba de laşitate sau sunteţi supărat pentru că nu puteţi 
face pe comandantul? 

— Laşitate? Ah! Dacă aţi auzit, într-adevăr, vorbindu-se 
despre mine, atunci ar trebui să ştiţi că nu poate fi vorba 
despre aşa ceva! Old Shatterhand ar trebui să vă dea acum 
un pumn în tâmplă, pentru a vă dovedi.că-şi merită numele 
pe care-l poartă. în ceea ce priveşte dorinţa, mea de a face 
pe comandantul, trebuie să vă spun că îmi este indiferent în 
mâinile cui se vor găsi trenul şi scalpurile dumneavoastră 
peste un ceas! în ceea ce priveşte scalpul meu, pot să vă 
spun că numai eu hotărăsc dacă mai vreau sau nu să-l am 
pe cap şi vă asigur că ţin să mă mai bucur încă multă vreme 
de el! La revedere, domnilor! 

M-am întors pe călcâie, dar conductorul m-a apucat de 
braţ, zicând: 

— Staţi pe loc, domnule! Treaba nu merge aşa cum credeţi 
dumneavoastră! Eu sunt cel ce comandă aici şi trebuie să- 


mi daţi ascultare! Nici nu-mi trece prin cap să las trenul la 
aşa depărtare de locul luptei, pentru că eu răspund de 
toate pagubele şi pierderile ce s-ar putea ivi! Toată lumea 
trebuie să respecte hotărârile mele! Dumneavoastră ne veţi 
duce până în locul în care indienii au demontat şinele, iar 
noi nu vom cobori din vagoane decât în clipa în care am 
ajuns la locul cu pricina. Un bun comandant trebuie să se 
gândească şi la posibilitatea de a pierde lupta. în acest caz, 
vagoanele vor reprezenta pentru noi un loc în care ne 
putem adăposti şi de unde ne putem apăra, până când 
oamenii din trenul ce soseşte din direcţia opusă ne vor veni 
în ajutor. N-am dreptate, oameni buni? 

Toţi au fost de acord cu onorabilul domn Fanning. Printre 
călători nu se afla nici măcar un singur vânător care să fi 
trăit ceva vreme în Vest. Călătorilor planul lui Fanning li se 
părea foarte bun şi le dădea încredere în ei înşişi. 

— Ei, sus, dragul meu domn! a spus, poruncitor, 
conductorul. 

— Foarte bine! Dumneavoastră porunciţi şi eu vă dau 
ascultare! am replicat, cu prefăcută supunere. 

Dintr-un salt, mă aflam în spinarea armăsarului meu, pe 
care avusesem grijă să-l dezleg, chiar în timp ce vorbeam 
cu Fanning. 

— Ah, nu, nu aşa! a strigat conductorul. V-am spus să 
urcați în locomotivă! 

— Am înţeles că trebuie să urc în spinarea calului meu! am 
replicat eu, râzând cu poftă. Se pare că nu ne prea 
înţelegem. 

— Vă ordon să descălecaţi numaidecât! 

Tonul pe care îmi vorbea începuse să mă enerveze. M-am 
aplecat spre el şi i-am spus: 

— Domnule, se pare că nu aţi avut ocazia să vorbiţi până 
acum cu un vânător din Vestul sălbatic, pentru că, dacă aţi 
fi vorbit cu un astfel de om, nu mi-aţi mai da mie porunci! 
N-aveţi decât să vă urcați chiar dumneavoastră în 
locomotivă! 


L-am apucat pe conductorul care se credea mareşal de 
guler, l-am ridicat în aer, m-am apropiat de locomotivă şi |- 
am aruncat pur şi simplu lângă mecanic. 

Stelele îmi luminau drumul şi mi-am putut îndemna calul 
la galop. Astfel am ajuns în scurt timp la Mark. 

— Ei? m-a întrebat el, când am descălecat. Am crezut că 
aduci nişte oameni cu dumneata. 

I-am explicat ce se întâmplase, iar mititelul a zis: 

— Ai făcut bine, Charley! Foarte bine ai făcut! Ehei, uite 
aşa un om de la drumul de fier se uită de sus la noi şi asta, 
de pildă, pentru că noi nu ne pieptănăm de trei ori pe zi. O 
să-şi ducă la îndeplinire planul său minunat şi apoi o să se 
tot mire de ce va păţi, hi, hi! 

În timp ce râdea, Sans-ear a făcut o mişcare de parcă ar fi 
scalpat pe cineva şi apoi a spus: 

— Dar nici n-ai apucat să-mi spui ce-ai aflat, dragă 
Charley! 

— Ka-wo-mien şi Ma-ti-ru se găsesc în fruntea 
războinicilor Ogellallah. 

— Ei, atunci o să fie, de pildă, o luptă care-ţi bucură 
sufletul! a exclamat plăpândul vânător. 

— Alături de indieni se află şi un alb care le-a spus că în 
tren există aur. 

— Aha! Şi albul vrea să pună mâna pe aur. Indienii vor 
pune mâna pe bunurile călătorilor şi pe scalpurile lor? 

— Da, întocmai. 

— Hm! Ştiam eu! Un pierde-vară, un bushheaderl Şi cum îl 
cheamă? 

— Nu am izbutit să aflu. Oricum, nu are nici o importanţă, 
pentru că oamenii de teapa acestui nemernic îşi tot schimbă 
numele. Ce fac indienii? 

— S-au împărţit în două cete. Unii stau de-o parte a liniei 
ferate, ceilalţi de cealaltă parte a şinelor. Sunt undeva la 
jumătatea distanţei dintre locul în care au demontat şinele 
şi locul în care şi-au lăsat caii. La cai au rămas de strajă doi 
războinici. Ce facem, Charley, ha? 


Ce zici să facem? îi ajutăm pe oamenii din tren sau o 
ştergem, de pildă? 

— E de datoria noastră să-i ajutăm, dragă Mark, sau poate 
că eşti de altă părere. 

— Nu, şi eu cred că s-ar cuveni să-i ajutăm. Ai dreptate 
când spui că este de datoria noastră să-i ajutăm. în afară de 
asta, trebuie să ne gândim, de pildă, şi la urechile mele. 
Vreau să-ţi spun că am de gând să mă răzbun în continuare 
pe indieni pentru ceea ce mi-au făcut. Uite, sunt în stare s-o 
dau pe buna mea Tony în schimbul unei broaşte râioase, 
dacă mâine-n zori n-ai să vezi nişte indieni fără urechi, 
întinşi frumuşel lângă linia ferată. Ei, dar ce facem acum? 

— Ne despărţim. Unul se aşază de o parte şi altul de 
cealaltă parte a liniei ferate. Fiecare dintre noi se va afla 
între indieni şi caii acestora. 

— Hm! M-am gândit la ceva! Ce-ai zice, dragă Charley, 
dacă am pune pe fugă armăsarii indienilor? 

— Mda! Nu cred că ar fi bine. Oricum oamenii din tren nu 
vor putea face nimic împotriva indienilor, iar noi doi nu vom 
izbuti decât să-i ţinem pe loc sau să-i speriem şi să-i punem 
pe fugă. în ambele situaţii, este foarte bine dacă războinicii 
roşii izbutesc într-adevăr să plece de-aici cât mai repede. 
Dacă le punem pe fugă caii, nu facem decât să-i ţinem pe 
loc. Dumneata nu ştii că uneori este bine să construieşti 
poduri din fier pentru duşmanii tăi, dacă asta i-ar ajuta să 
fugă? 

— Prin părţile astea n-am văzut decât poduri din lemn sau 
din piatră. Sunt gata să fac precum zici, dar asta numai de 
dragul dumitale, Charley. Tare mult mi-ar plăcea să-i văd pe 
indieni cum vor să plece de-aici călare dacă n-ar avea cai! 
Nu ar fi bine dacă am goni caii chiar spre indieni? Poate că 
aşa am izbuti să-i speriem. 

— Se poate să ai dreptate, dar eu zic că este mai bine să 
aşteptăm puţin să vedem ce se întâmplă. 

— Ei, dar o treabă tot trebuie să mă laşi s-o duc la bun 
sfârşit, de pildă! 


— Despre ce e vorba? 

— Vreau să-i trimit pe lumea cealaltă pe cei doi războinici 
care fac de strajă la cai. 

— Nu prea sunt pentru vărsarea de sânge, dar în situaţia 
de faţă nu avem altă cale. Dacă cei doi nu vor mai putea 
întreprinde nimic, atunci se poate spune că armăsarii 
indienilor sunt în mâinile noastre. Deocamdată cred că ar 
trebui să ne ocupăm de caii noştri. Hai! 

Am încălecat şi ne-am depărtat puţin. Apoi ne-am priponit 
cu grijă caii, dar astfel încât să se poată mişca pe o rază de 
câţiva paşi. Era nevoie să-i legăm bine, fiindcă s-ar fi putut 
întâmpla ca armăsarii indienilor s-o ia la goană la un 
moment dat. 

Am făcut un ocol şi am ajuns în spatele indienilor. 
Felinarele locomotivei nu se zăreau. Fie că au existat 
pasageri care s-au opus totuşi planului conductorului, fie că 
oamenii nu mai voiau să înainteze pentru că nu mai eram 
alături de ei. 

I-am recunoscut foarte uşor pe cei doi războinici care 
făceau de strajă la cai. Unul dintre ei s-a apropiat încet de 
tufişul în spatele căruia ne ascunsesem. Lama cuţitului lui 
Sans-ear a lucit pentru o clipă. Cuţitul a străpuns pieptul 
indianului. Acesta a murit fără a scoate nici măcar un sunet. 
Cel de-al doilea războinic ce se afla lângă cai a avut aceeaşi 
soartă. Cine nu a fost nicicând în Vest nu ştie ce ură de 
nestăvilit poate exista între reprezentanţii a două rase 
diferite. 

Am întors capul pentru a nu-i vedea murind pe cei doi 
indieni şi am zărit un cala cărui şa era împodobită după 
obiceiul mexicanilor. O şa mare, bogat ornamentată, de 
soiul celor foarte des întâlnite în America Centrală şi în 
America de Sud. Era oare calul albului? De ambele părţi ale 
şeii erau prinse două genţi din piele. în aceste genţi se aflau 
două săculeţe şi mai multe hârtii. Am luat totul la mine, 
pentru că nu aveam timp să le controlez. 


— Ce facem acum? a întrebat Mark. Plăpândul vânător îşi 
însuşise securile celor doi războinici ucişi şi, întinzându-mi 
una, mi-a zis: la-o. Securile astea ne pot fi de mare folos. Ei, 
ce facem? 

— Cred că ar fi bine să ne despărţim. Dumneata o iei spre 
dreapta şi eu spre stânga... dar, ia stai! Priveşte! 

— Hm! Trenul! E într-adevăr trenul care vine, de pildă, 
încoace. Cred că ar fi mai bine să rămânem pe loc, Charley. 
Să vedem şi noi ce se va mai întâmpla! 

Planul conductorului fusese totuşi pus în aplicare. Trenul 
se apropia, însă foarte încet, pentru că mecanicul trebuia să 
vadă locul în care fuseseră înlăturate şinele. Frânele au 
scrâşnit şi trenul s-a oprit, în cele din urmă. 

Cât de furioşi trebuiau să fie acum indienii, văzând că 
lucrurile nu se petreceau aşa cum s-ar fi aşteptat! Poate că 
îşi dădeau seama de faptul că cineva îi prevenise pe oamenii 
din tren în legătură cu atacul. Cel mai bine ar fi fost dacă 
albii ar fi rămas în tren şi ar fi stat liniştiţi. Am sperat că aşa 
vor face, dar m-am înşelat. Mai mulţi bărbaţi au sărit din 
tren, gata de atac. Foarte curând aveau să-şi dea seama că 
planul lor nu era unul dintre cele mai fericite. Ajunşi în 
lumina puternică, răspândită de farul locomotivei, oamenii 
din tren erau o ţintă cum nu se poate mai bună pentru 
indieni. Au răsunat împuşcături şi apoi strigăte 
înspăimântătoare au brăzdat aerul. 

Indienii s-au năpustit cu puştile ridicate, gata de atac, 
asupra albilor, dar nu mai aveau împotriva cui să lupte. 
Lângă locomotivă nu mai rămăseseră decât morţii şi răniții. 
Toţi ceilalţi se refugiaseră în vagoane. Câţiva războinici au 
îngenuncheat, vrând să-i scalpeze pe albii căzuţi, dar s-au 
văzut nevoiţi să renunţe, pentru că albii care se urcaseră în 
vagoane au început să tragă asupra lor. 

Cel mai bine era ca trenul să fi fost propulsat cu toată 
viteza înapoi. Din păcate nu s-a întâmplat aşa. Poate că 
mecanicul şi fochistul se urcaseră şi ei în vagoane. 


— Uite, acum o să înceapă, de pildă, un adevărat asediu! a 
spus Mark. 

— Nu prea cred, am replicat eu. Indienii ştiu foarte bine că 
nu au prea mult timp, fiindcă trebuie să vină trenul din 
direcţia opusă. Părerea mea e că or să încerce un atac în 
forţă, deşi nu le prea place să atace astfel. 

— Şi noi? Ce facem noi? Ştiu că e greu de luat o hotărâre. 

— Se cuvine să acţionăm repede. Ar trebui să dăm foc, să 
facem astfel încât preria să fie cuprinsă de un incendiu. 
Luăm caii şi ne despărţim. Fiecare se depărtează câteva 
mile şi dă foc tufişurilor, dar mai întâi trebuie să punem pe 
fugă armăsarii indienilor, astfel încât aceştia să nu poată 
ataca rapid şi nici să nu se poată retrage imediat. Cred că 
nu putem face altceva mai bun acum. 

— Doamne, Doamne! Lucrurile se vor termina cum nu se 
poate mai rău pentru indieni! a exclamat Sans-ear. Dar 
vagoanele n-or să ia foc? 

— Hm! Nu ştiu dacă în tren se află şi materiale inflamabile 
cum ar fi, de pildă, ţiţei sau păcură. Cred totuşi că lemnul 
din care sunt construite vagoanele este destul de gros 
pentru a rezista atunci când vor începe să ardă tufişurile. în 
afară de asta, indienii ştiu foarte bine că focul nu poate fi 
oprit decât cu foc, aşa încât vor aprinde şi ei tufişurile din 
preajma trenului. 

— Prea bine! Cred că ideea dumitale este una cât se poate 
de bună. Dar te-ai gândit cât timp ne va trebui ca să dăm 
foc tufişurilor, folosindu-ne numai de amnare? Făcliile ne-ar 
trăda. 

— Hm! Un vânător care trăieşte în prerie trebuie să aibă 
de toate pentru orice eventualitate. Eu, de pildă, am la mine 
chibrituri care sunt numai bune pentru ceea ce vrem să 
facem noi. 

— Minunat, Charley! Hai să punem pe fugă armăsarii 
indienilor şi pe urmă să mergem la caii noştri. 

— Stai puţin, Mark! Acum abia îmi dau seama cât de prost 
am fost! Nici nu mai trebuie să ne luăm caii, fiindcă aici 


sunt cai din belşug. Uite, eu am să iau armăsarul ăsta 
maroniu. 

— Foarte bine! Eu am să iau armăsarul roşcat! Hai să 
dezlegăm caii războinicilor roşii! 

I-am dezlegat rând pe rând. Apoi am aprins tufişurile 
aflate în spatele patrupedelor. Flăcările, mai întâi mici, abia 
vizibile, au început să se înalțe din ce în ce mai mult. Am 
încălecat amândoi şi Sans-ear m-a întrebat: 

— Unde ne întâlnim? 

— Mai sus, lângă linia ferată! i-am răspuns eu. O să ne 
vedem pe bucata de pământ dintre focul nostru şi focul lor! 
Ai înţeles? 

— Da, da! Hai, roşcatule! 

Armăsarii indienilor, care deveniseră neliniştiţi deja când 
le-am desfăcut legăturile, după ce au simţit şi mirosul de 
fum, au început să alerge care-ncotro. Am luat-o prin prerie 
şi am aprins tufişurile pe care le-am întâlnit în cale. Apoi m- 
am apropiat din nou de terasament şi mi-am dat seama că 
făcusem o greşeală de neiertat. Prinşi în vârtejul 
evenimentelor, am uitat cu totul de caii noştri! 

Am apucat-o numaidecât spre locul în care ne lăsasem caii. 
Totul era luminat de flăcări. întreaga prerie părea că se va 
mistui în foc. Am auzit tropotul cailor indienilor şi urletele 
de furie şi de spaimă ale războinicilor roşii. Chiar lângă 
vagoane am văzut câteva focuri mici. Intuisem bine, indienii 
voiau să stăvilească focul cu foc. Undeva în stânga mea, mi- 
am zărit armăsarul priponit, iar lângă el se afla Tony, iapa 
lui Sans-ear, pe care Dumnezeu o înzestrase cu nişte 
picioare interminabile. Deodată l-am zărit pe Mark... da, 
era chiar el! îşi îndemna de zor armăsarul roşcat. Bietul 
patruped fugea ca vântul. Aproape că atingea pământul cu 
burta. Poate că şi Mark se gândise la greşeala pe care o 
făcusem. Indienii descoperiseră şi ei caii noştri. Doi 
războinici se îndreptau în fugă spre 'Tony şi spre armăsarul 
meu. Am prins securea de mâner. Războinicii erau chiar cei 
doi şefi de trib. 


— înapoi, Ma-ti-ru! Caii sunt ai mei! am strigat eu. 

Şeful de trib a întors capul, m-a recunoscut şi a strigat: 

— Old Shatterhand! Mori, broască râioasă! 

Apoi a scos cuțitul şi, dintr-un salt, s-a aflat lângă mine. A 
ridicat mâna să mă lovească, dar l-am pocnit cu securea şi 
căpetenia s-a prăbuşit la pământ. între timp Ka-wo-mien a 
sărit în spinarea armăsarului meu, dar nu a putut face 
nimic, fiindcă patrupedul era priponit. 

— Ka-wo-mien! am strigat eu. Ai vorbit despre mine cu 
trădătorul alb, acum voi vorbi eu cu tine! 

Şeful de trib şi-a dat seama că armăsarul meu era legat şi 
a descălecat. Voia să se ascundă în dosul tufişurilor. Am 
ridicat securea, am aruncat-o şi l-am lovit în creştetul 
capului. Indianul s-a prăbuşit imediat la pământ. 

Am descălecat, am luat carabina Henry, am tras de trei ori 
şi am doborât tot atâţia duşmani. Focul cuprindea totul cu 
repeziciune. Nu mai puteam continua lupta, aşa că mi-am 
dezlegat armăsarul şi m-am aruncat în spinarea lui. 

— Hei, Charley! a strigat Mark. Uite un petic de pământ 
pe care nu l-a cuprins focul! Să mergem acolo! 

Sans-ear şi-a dezlegat şi el iapa şi apoi am pornit-o spre 
peticul de pământ pe care flăcările nu îl cuprinseseră încă 
cu limbile lor de foc. Le-am ocolit şi am ajuns cu bine în 
spatele acestora. Totul era cuprins de văpăi. Fumul gros se 
înălța spre cer şi aerul devenise irespirabil. 

Încetul cu încetul, focul s-a potolit. Doar orizontul mai era 
înroşit de flăcări. Nu mai vedeam nimic în jur. Preria era 
acum acoperită de un covor negru de cenuşă. Stelele nu se 
zăreau, pentru că tot cerul era acoperit de nori deşi de fum. 

— Doamne, Doamne, da' ştiu că a ars totul ca-n adâncurile 
iadului! a exclamat Mark. Tare m-aş mira dacă vagoanele n- 
or fi luat foc. 

— Nu cred că s-a întâmplat nimic de soiul ăsta. Vagoanele 
sunt construite astfel încât să reziste la foc. Se întâmplă 
uneori ca un tren să treacă prin prerie sau prin savană, în 
timp ce tufişurile şi pomii ard. 


— Acum ce facem, dragă Charley? Indienii ne-au zărit şi 
vor fi cu băgare de seamă. 

— Şi acum ne văd indienii, pentru că ne aflăm în câmp 
deschis. Trebuie să le dăm impresia că plecăm. Poate or să 
creadă că facem parte dintr-un grup mai mare de vânători 
şi se vor gândi că vrem să le dăm de ştire tovarăşilor noştri 
despre cele întâmplate. O să pornim în galop spre 
miazănoapte. Apoi o luăm spre răsărit, facem un ocol şi ne 
întoarcem. 

— Asta e, de pildă, şi părerea mea. Cred că lucrurile se vor 
termina cu bine pentru noi şi mai cred că unii dintre 
războinicii roşii vor rămâne fără urechi. Ai făcut treabă 
bună cu tomahawkul. 

— Poate, dar să nu crezi că cei pe care i-am lovit cu 
securea sunt morţi. 

— Nu sunt morţi? Cum vine asta, de pildă? 

— l-am lovit astfel încât să leşine. 

— Să leşine? Mă întreb dacă eşti în toate minţile, dragă 
prietene! Auzi colo! Să poţi ucide un războinic indian şi, cu 
toate astea, să-l loveşti numai aşa, în joacă, astfel încât 
nemernicul să leşine doar. 

Indienii pe care i-ai lovit cu tomahawkul îşi vor veni în fire 
şi atunci va trebui să-i înfrunţi din nou. 

— Am avut şi am mai multe motive pentru care nu am vrut 
să-i ucid pe cei doi războinici. Sunt sigur că mă vei înţelege 
şi dumneata. 

— Nu, cu siguranţă nu am să înţeleg, dragă Charley. Cred 
că acei doi războinici pe care i-ai lovit cu milă sunt chiar 
cele două căpetenii, ori tocmai când este vorba despre doi 
şefi de trib cred că nu trebuie să dai dovadă de milă. 

— Am fost cândva ostaticul lor. Mă puteau ucide, dar n-au 
făcut-o. De aceea am crezut de cuviinţă că nu trebuie să-i 
ucid. 

— Nu mi-o lua în nume de rău, dragă Charley, da' ceea ce 
ai făcut este o mare prostie. Dacă ar fi recunoscători, atunci 
s-ar schimba treaba, dar căpeteniile vor spune că Old 


Shatterhand nu mai are putere şi nu mai ştie să mânuiască 
tomahawkul aşa cum se cuvine. Trag nădejde că flăcările au 
îndreptat greşeala pe care tocmai ai făcut-o. 

În timp ce vorbeam, ne îndreptam în galop spre şinele de 
tren. lapa lui Mark îşi mişca foarte repede picioarele 
interminabile, aşa - încât am ajuns la linia ferată în numai 
câteva minute. Ne-am oprit la aproximativ o milă distanţă 
faţă de punctul în care se găsea trenul. Ne-am priponit caii 
şi am pornit pe jos. Fumul negru şi înecăcios ne împiedica 
să vedem bine tot ceea ce era în jur. Ne abţineam cu greu 
să nu tuşim. Am zărit, în cele din urmă, locomotiva. Pe 
terasament nu era nici un războinic roşu. Ne-am apropiat 
din ce în ce mai mult de tren. înaintam târâş. Am privit cu 
atenţie trenul şi i-am descoperit pe indieni tocmai acolo 
unde mă aşteptam. De teama focului, războinicii se 
refugiaseră sub vagoane. Se temeau să iasă de acolo, 
gândindu-se că albii care se aflau în tren vor trage asupra 
lor. 

— Mark, întoarce-te la caii noştri. Să nu cumva să ni-i fure 
indienii! i-am şoptit tovarăşului meu. 

— Nu-i nevoie! a replicat plăpândul Sans-ear. Indienii sunt 
bucuroşi că şi-au găsit un adăpost sigur. 

— Am de gând să-i scot din acel adăpost. 

— Vrei să te foloseşti de carabina Henry? 

— Nu, i-am spus eu, explicându-i apoi ce aveam de gând să 
fac. 

— Aşa zic şi eu! a exclamat Sans-ear, mulţumit. Dacă zici 
că ştii cum se umblă cu aşa o locomotivă, atunci totu-i în 
regulă. Să te urci repede. Fii cu ochii-n patru! Eu o să aduc 
numaidecât calul tău şi iapa mea. O să ne învârtim printre 
ei precum bivolii printre coioţi, hi, hi! 

Sans-ear a luat-o înapoi. Eu însă am continuat să mă 
târăsc înainte, ţinând cuțitul între dinţi. Aveam nevoie de 
cuţit pentru a mă putea apăra la nevoie. Am ajuns în 
dreptul locomotivei. Terasamentul era înalt,'roţile erau 
foarte mari şi de aceea nu-mi puteam da seama dacă în 


spatele acestora nu erau ascunşi războinici indieni. Din 
două salturi repezi, mă şi aflam în „calul de foc”. 

Am auzit un strigăt de groază care venea chiar de sub 
mine. Am pus trenul în mişcare, mergând cu toată viteza 
înapoi. S-au auzit urlete de disperare. Mulţi dintre indieni 
fuseseră prinşi sub roţile trenului. După ce am mers astfel 
aproximativ treizeci de metri, am pornit cu toată viteza 
înainte. 

— Câine! mi-a strigat cineva. 

Am zărit umbra unui bărbat înarmat cu un cuţit. Era albul 
care îi îndemnase pe indieni să atace şi să prade trenul. L- 
am lovit cu piciorul în piept şi omul a căzut din locomotivă. 

— Aici sunt, Charley! mi-a strigat Mark. Hai! Repede, 
repede! 

În stânga mea l-am zărit pe Sans-ear, călare pe 
credincioasa lui iapă. Cu dreapta apucase hăţurile 
armăsarului meu, iar cu stânga încerca să ţină la distanţă 
doi războinici care năvăliseră asupra lui. 

Indienii care nu fuseseră striviţi de roţile trenului alergau 
acum către locul în care îşi lăsaseră caii, deşi nu mai 
trăgeau nădejde să-i găsească acolo. 

Am oprit locomotiva şi am sărit în spinarea armăsarului 
meu. Apoi am început să înaintăm printre indieni. Acest 
lucru nu era deloc primejdios, aşa cum ar putea să pară la 
prima vedere. Războinicii erau din cale-afară de speriaţi, 
iar acum că nu mai aveau nici cai, fugeau mâncând 
pământul. 

— La dracu'! l-am auzit exclamând pe Sans-ear. Asta-i 
Fred Morgan! Să te ia dracu', nemernicule! 

Mark a vrut să-l lovească pe albul care-i îndemnase pe 
indieni să prade trenul, dar netrebnicul s-a ferit şi a 
dispărut printre războinicii care fugeau cât îi ţineau 
picioarele. 

Sans-ear a dat pinteni iepei sale şi s-a repezit în mijlocul 
indienilor. Mai mult nu am putut vedea, fiindcă nişte 
războinici s-au gândit că ar fi bine să-mi dea de furcă. 


Indienii erau atât de speriaţi, încât în mod sigur nu le-ar 
mai fi dat prin cap să se întoarcă la locomotivă. Pentru a-l 
face pe Sans-ear să renunţe la o urmărire ce putea deveni 
primejdioasă pentru el, am urlat o dată precum coiotul şi m- 
am întors la tren. 

Oamenii coborâseră şi căutau morţii şi răniții, în timp ce 
mecanicul făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a mări 
presiunea aburului. Conductorul stătea lângă locomotivă şi 
înjura de mama focului. Când m-a văzut, a început să strige 
la mine: 

— Hei, domnule! Cum de v-a trecut prin cap să puneţi 
stăpânire pe locomotivă şi să-i goniţi pe indieni tocmai când 
izbutisem să îi punem la respect? Puteam să-i omorâm pe 
toţi! Pe toţi! 

— Uşurel, domnule! Uşurel! am replicat eu. Ar trebui să vă 
bucuraţi că indienii au plecat. S-ar fi putut foarte bine ca 
războinicii să vă fi omorât pe toţi, şi nu invers. Oricum, aţi 
făcut o treabă pe cinste, n-am ce zice! 

— Cine a dat foc tufişurilor şi a aprins toată preria? m-a 
întrebat conductorul, cu asprime. 

— Eu. 

— Sunteţi nebun? Nu era destul că nu aţi vrut să vă 
supuneţi dispoziţiilor mele? Ştiţi că aş putea să vă dau pe 
mâna unei court of justice'? 

— Nu, nu ştiu, dar vă permit să vă apropiaţi de Old 
Shatterhand, să-l daţi jos de pe cal, să-1 suiţi în tren, să-l 
încuiaţi într-un vagon şi apoi să-l daţi pe mâna unui omal 
legii! Vreau să văd şi eu cum veţi duce treaba asta la bun 
sfârşit! 

Fanning s-a mai domolit puţin şi a spus: 

— Ei, n-o luaţi şi dumneavoastră chiar-aşa! Aţi făcut o 
mare prostie, dar sunt dispus să vă iert! 

1 Tribunal (n.a.). 

— Ah, vă mulţumesc din suflet, domnule Fanning. Este 
minunat când un om puternic şi important este iertător, 


atunci când vine vorba despre greşelile celor mulţi şi 
neînsemnaţi. Dar ce aveţi de gând să faceţi acum? 

— Ce aş putea face altceva decât să am grijă ca şinele să 
fie montate la locul lor, pentru ca după aceea să ne putem 
continua călătoria! Sau poate sunteţi de părere că indienii 
vor ataca din nou. 

— Nu cred că vor mai ataca, domnule. Planul 
dumneavoastră de luptă a fost conceput şi dus la îndeplinire 
atât de bine, încât nu cred că indienii vor îndrăzni să mai 
atace o dată. 

— Trag nădejde că nu vreţi să mă luaţi peste picior, 
domnule. Nu de alta, dar nu v-aş permite aşa ceva. Nu este 
vina mea dacă indienii au fost atât de numeroşi şi dacă s-au 
pregătit din vreme pentru a respinge atacul nostru. 

— Războinicii Ogellallah ştiu să folosească foarte bine 
armele pe care le au. Ia uitaţi-vă! Din cei şaisprezece 
angajaţi ai drumului de fier şi douăzeci de militari, nouă au 
fost ucişi. Nu eu sunt răspunzător pentru moartea acestor 
oameni. în afară de asta, trebuie să vă spun că noi doi, adică 
Sans-ear şi cu mine, suntem cei care i-am pus pe indieni pe 
fugă. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă 
nu v-am fi venit în ajutor. 

Se pare că onorabilul domn Fanning voia cu orice preţ să 
mă contrazică. Din păcate pentru el, s-au găsit câţiva 
călători care îmi dădeau dreptate. 

— Mai rămâneţi aici până plecăm? m-a întrebat 
conductorul, încet. 

— Desigur, i-am răspuns eu. Un vânător trăit în Vest nu 
face niciodată o treabă pe jumătate. Montaţi şinele! 
Aprindeţi câteva focuri ca să aveţi lumină. Tufişuri mai sunt 
destule pe aici. Ar fi bine să puneţi şi câţiva oameni de 
strajă, aşa, în caz că indienii ar îndrăzni să se întoarcă, deşi 
nu prea cred că o vor face. 

— Nu vreţi să vă ocupați dumneavoastră de asta? m-a 
întrebat conductorul. 

— De ce să mă ocup? 


— De problema aceea cu oamenii care ar urma să facă de 
strajă. 

— Nu cred. Am făcut destule pentru dumneavoastră şi ar 
trebui să mă odihnesc, pentru că mai am de înfruntat 
primejdii, în timp ce dumneavoastră vă veţi afla în 
siguranţă, nu peste multă vreme. 

— Dar noi nu avem ochi ageri şi auz fin, aşa ca 
dumneavoastră! 

— Puneţi-vă ochii şi urechile la lucru, da, da! Puneţi-vă 
ochii şi urechile la lucru! Numai făcând astfel, veţi vedea şi 
veţi auzi mai bine! O să vă arăt numaidecât că vă puteţi 
descurca şi singuri! Faceţi linişte, oameni buni! 

Au tăcut cu toţii şi i-am întrebat: 

— Auziţi ceva? 

— Da! au răspuns toţi într-un glas. Se apropie un călăreț. 
Este cu siguranţă un indian! 

— Ah, nici nu poate fi vorba de aşa ceva! i-am contrazis eu. 
Credeţi cumva că un războinic roşu ar face atâta zgomot? 
Este chiar tovarăşul meu, şi v-aş sfătui să-1 întâmpinați cum 
se cuvine! Sans-ear nu ştie de glumă! 

Era, într-adevăr, Mark. Privea în jurul său de parcă ar fi 
dorit să sugrume pe cineva. 

— Ai auzit semnalul meu? l-am întrebat eu. 

Sans-ear s-a mulţumit să dea din cap, făcându-mă să 
înţeleg că-l auzise. Apoi s-a dus la conductor şi l-a 
întrebat: 

— Dumneavoastră sunteţi acel domn care se pricepe de 
minune să facă planuri de atac? 

— Da, a răspuns Fanning, fără a intui nici măcar o clipă ce 
avea să urmeze. 

Eu abia îmi stăpâneam râsul. 

— Păi atunci, a continuat Sans-ear, se cuvine să vă felicit, 
stimate domn! Vreau să vă spun că iapa mea Tony are mai 
multă minte-n cap decât veţi avea dumneavoastră vreodată. 
Oricum, puteţi ajunge un om însemnat. Aş îndrăzni să spun 
că puteţi ajunge un om foarte însemnat. Fiţi cu băgare de 


seamă, domnule! Este cu putinţă să ajungeţi chiar 
preşedintele ţării! Stai aici, Tony! Mă întorc numaidecât. 

Stimabilul domn Fanning nu mai scotea o vorbă. Era uluit 
şi nu-şi închipuia ce ar fi putut să spună. Chiar dacă ar fi 
găsit ceva de spus, ar fi vorbit în vânt, pentru că Sans-ear 
dispăruse în întunericul nopţii. Mă întrebam ce ar fi putut 
să-l indispună pe bunul Mark. Desigur că nu putea fi vorba 
decât despre acel Fred Morgan pe care plăpândul vânător 
îl zărise şi apoi îl urmărise cu înverşunare. 

Mă aşezasem pe pământ şi îi priveam liniştit pe cei ce se 
ocupau de repararea liniei ferate. Peste câteva minute, a 
venit şi Mark. 

— Ei? l-am întrebat eu. 

— Ce „ei”? mi-a răspuns el, morocănos. 

— Sunt morţi? 

— Morți? Mă faci să râd! Cum ar putea să moară două 
căpetenii indiene, dacă cineva se mulţumeşte să le gâdile cu 
tomahawkul? Ştii ce i-am spus conductorului adineauri? 

— Ce? 

— Că iapa mea Tony are mai multă minte-n cap decât va 
avea dumnealui vreodată. 

— Şi? 

— Păi, gândeşte-te şi dumneata! Eu cred că Tony i-ar fi 
omorât, de pildă, pe Ka-wo-mien şi pe Macti-ru! Nu s-ar fi 
mulţumit să-i ameţească aşa, puţin. Acum au plecat. 

— Mă bucur! 

— Cum? Ascultă-mă! Eu cred că e tare păcat să-ţi scape 
aşa nişte războinici, tocmai când ai izbutit să pui mâna pe 
ei! 

— Ţi-am spus.cum stau lucrurile, aşa că nu mă mai certa 
atâta! Spune-mi mai bine de ce eşti aşa de supărat. 

— Păi am şi de ce să fiu supărat. Pe cine crezi dumneata să 
am întâlnit? 

— Pe Fred Morgan. 

— Dumnezeule! Da' de unde-i ştii numele? 


— Păi l-ai rostit chiar dumneata când l-ai văzut pe 
nemernic. 

— Aşa? Nu-mi aduc aminte! Hm! Şi cine crezi dumneata 
că-i acest Fred Morgan? 

M-am gândit puţin la felul în care se purtase Mark după ce 
îl zărise pe Fred Morgan şi apoi i-am spus: 

— N-o fi chiar netrebnicul care ţi-a ucis soţia şi copilul! 

— Ba da! Chiar ele! 

— La naiba! am izbucnit eu. Ce întâmplare! Şi nu ai izbutit 
să pui mâna pe el? 

— Mi-a scăpat nemernicul! A şters-o nenorocitul! A fugit 
secătura! Ah! Sunt aşa de supărat, că aş fi în stare să-mi 
smulg urechile, dacă le-aş mai avea! 

— Dar am văzut cum ai pornit după el printre indieni! lapa 
ta alerga ca vântul! 

— Asta nu mi-a folosit la nimic. Ştiu doar că, deodată, nu l- 
am mai zărit! S-o fi aruncat la pământ! S-o fi ascuns! Ei, da' 
o să pun eu mâna pe el! O să-l prind cu siguranţă! Caii au 
fugit, aşa că putem găsi uşor urmele nemernicului. 

— O să fie cam greu. E adevărat că urmele lăsate de un 
alb se pot deosebi uşor de cele ale unor indieni, dar mă 
întreb dacă vom putea vedea aceste urme, astfel încât să 
mergem după ele! Pe pietriş nu le poţi găsi niciodată. 

— Ai dreptate, Charley, dar ce altceva aş putea face? 

Am băgat mâna în buzunar şi am scos cele două săculeţe şi 
hârtiile găsite în genţile prinse de şaua calului, despre care 
credeam că îi aparținuse lui Fred Morgan. 

— Poate găsim ceva aici! am spus eu, deschizând unul 
dintre săculeţe. 


În apropierea noastră ardea un foc, aşa că am văzut 
numaidecât conţinutul şi, uluit de ceea ce vedeam, am 
exclamat: 

— Diamante! Diamante veritabile, Mark! în săculeţul ăsta 
e o avere! 

De unde avea răufăcătorul pietrele preţioase? Eram sigur 
că nu le găsise în savană, cum tot la fel de sigur eram că nu 
le dobândise în mod cinstit. Aveam obligaţia să-l găsesc pe 
proprietarul de drept al diamantelor. 

— Diamante! La naiba! a exclamat şi tovarăşul meu. Hm! 
Le-ai găsit în coburii armăsarului cu o şa de soiul celor pe 
care le folosesc mexicanii? Hm! la arată-mi-le şi mie! Eu, de 
pildă, n-am avut nicicând norocul să ţin în palmă o piatră 
prețioasă. 

O l-am dat săculeţul. Sans-ear a examinat atent pietrele 
preţioase şi apoi a spus: 

— Sunt diamante braziliene! Ia uite-aici! Hm! Ciudate 
fiinţe mai sunt şi oamenii! Diamantele astea nici măcar nu 
sunt pepite, să zici şi tu că ar fi nişte grăunţe de metal 
preţios! Hm! Ce spui, Charley? 

— Carbon, nimic altceva decât carbon! 

— De-o fi carbon, sau de-o fi cocs, nici nu-mi pasă! Vorba e 
că eu nu-mi dau puşca în schimbul acestor pietre! Şi ce 
facem acum cu diamantele astea? 

— Le înapoiem celui căruia îi aparţin de fapt. 

— Da? Şi cine-i, mă rog, fericitul proprietar al acestor 
diamante? 

— Nu ştiu, dar o să aflu cu siguranţă, pentru că nimeni nu 
stă liniştit când i s-a furat ceva de valoare, ci dă anunţuri în 
ziare. 

— Păi atunci cred că ar trebui să comandăm ziarul chiar 
mâine-n zori, hi, hi! 

— Nu-i nevoie, am replicat eu. Poate găsim vreun indiciu 
prin hârtiile astea. 

— Păi atunci uită-te prin ele, de pildă! 


Am găsit două vederi şi o scrisoare, pe care-am deschis-o. 
Scrisoarea nu era băgată în plic şi avea următorul conţinut: 

Galveston... 

Dragă tată! 

Am nevoie de ajutorul tău! Vino cât mai repede cu putinţă, 
indiferent dacă ai izbutit să dai lovitura şi să pui mâna pe 
diamante! Oricum vom fi bogaţi! La jumătatea lui martie mă 
voi afla în Sierra Blanca, mai precis în locul în care Rio 
Penasco se varsă în Rio Pecos. îţi voi povesti totul când ne 
vom întâlni. 

Al tău, Patrick. 

Colţul în care ar fi trebuit să fie trecută data era rupt, 
astfel încât nu puteam şti când fusese scris răvaşul. Oricum, 
aflasem destul. Morgan trebuia să ajungă de fapt în Sierra 
Blanca, iar celor două căpetenii le spusese că se va întâlni 
cu fiul său în Mexic. 

I-am citit şi lui Mark scrisoarea. După ce am terminat, 
plăpândul vânător a exclamat: 

— Ha! Lucrurile se potrivesc de minune! Pe fiul lui Fred 
Morgan îl cheamă chiar Patrick! Numai pe ei doi mai 
trebuie să pun eu mâna ca să pot spune că i-am omorât pe 
toţi cei zece care m-au nenorocit. Despre ce afluent al lui 
Rio Pecos era vorba în scrisoare? 

— Despre Rio Penasco. 

— Ştii unde se află Rio Penasco? 

— Hm! Oarecum. 

— Păi atunci se cheamă că dumneata eşti omul de care am 
eu nevoie. Voiam să ajung, de pildă, în Mexic numai pentru 
că am crezut că acolo voi da de urma lui Morgan. Aş fi chiar 
nebun dacă nu le-aş face acestor doi nemernici plăcerea de 
a-l vedea pe bătrânul Sans-ear şi pe buna sa Tony. Eşti gata 
să mă însoţeşti, chiar dacă nu vom găsi mâine nici o urmă a 
acestui nemernic ce poartă numele de Morgan? 

— Bineînţeles! Şi eu vreau să schimb o vorbă cu el, fiindcă 
trebuie să aflu neapărat ale cui sunt diamantele astea. 


— Pune săculeţul cu diamante şi hârtiile la tine! Ce bine-ai 
făcut că le-ai luat! Ei, şi-acum să vedem ce fac stimaţii 
domni de la drumul de fier! 

Muncitorii care se aflaseră în tren se apucaseră să refacă 
linia ferată. Cei mai mulţi dintre călători coborâseră din 
tren. O parte din ei îi priveau pe muncitori, unii îngrijeau de 
morţi şi alţii se mulţumeau să ne privească pe noi, fără a 
îndrăzni să ne tulbure. După ce ne-am ridicat în picioare, 
câţiva dintre călători s-au apropiat de noi pentru a ne 
mulţumi şi pentru a ne întreba dacă puteau să ne 
răsplătească în vreun fel. I-am rugat să-mi vândă praf de 
puşcă, tutun, cartuşe, pâine şi chibrituri. Fiecare mi-a dat 
câte ceva şi astfel aveam de toate din belşug. De asemenea, 
nu am putut refuza o sumă de bani care ni s-a oferit drept 
recompensă. 

Timpul a trecut pe negândite. Acum linia ferată era 
reparată şi muncitorii îşi strângeau uneltele. 

Conductorul s-a apropiat de noi şi ne-a întrebat: 

— Nu vreţi să mergeţi cu trenul? Vă duc unde doriţi, 
domnilor! 

— Mulţumim, domnule, o să rămânem aici, i-am spus 
onorabilului domn Fanning. 

— Cum doriţi. Trebuie-să întocmesc un raport în legătură 
cu cele întâmplate aici. Voi avea grijă să vă menţionez în 
acest raport şi să arăt că ne-aţi ajutat. Bineînţeles că pentru 
aceasta veţi primi o recompensă. 

— Mulţumim, domnule Fanning. Cuvintele dumneavoastră 
ne onorează. în ceea ce priveşte recompensa, aceasta nu ne 
va folosi la nimic, pentru că vom părăsi teritoriul Statelor 
Unite. 

— Prea bine! Aş dori să vă mai pun o întrebare: ale cui 
sunt armele şi bunurile duşmanilor noştri? 

— Conform legilor nescrise ale preriei, toate bunurile 
celor învinşi le aparţin învingătorilor. 

— I-am învins pe indieni! Prin urmare, le putem lua totul. 
Haideţi, oameni buni! Fiecare dintre noi trebuie să-şi ia de- 


aici un lucru care să-i amintească de lupta cu indienii! 

Mark s-a apropiat de conductor şi i-a spus: 

— Vreţi să ni-i arătaţi şi nouă pe indienii pe care i-aţi învins 
sau i-aţi ucis dumneavoastră? 

Fanning 1-a privit pe Sans-ear neştiind ce să creadă, iar 
după câteva clipe 1-a întrebat: 

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? 

— Dacă dumneavoastră aţi ucis vreun indian, atunci puteţi 
să luaţi toate lucrurile care i-au aparţinut acelui indian, 
altfel nu! 

— Mark, lasă-i în pace, i-am spus tovarăşului meu. Noi nu 
avem nevoie de lucrurile indienilor. 

— Bine, Charley, dacă spui tu! Dar să nu se atingă nimeni 
de scalpurile lor! 

— lar pe muncitorul pe care l-au ucis indienii pentru a-i 
lua uneltele îl veţi aşeza în tren şi îl veţi lua cu 
dumneavoastră! am spus eu. 

Dorinţa mi-a fost îndeplinită. 'Toţi albii ucişi au fost aşezaţi 
într-un vagon, iar indienii căzuţi au fost jefuiţi. Trenul s-a 
pus în mişcare şi o vreme am auzit huruitul roţilor. Apoi s-a 
lăsat liniştea. 

— Ce facem acum, Charley? m-a întrebat Sans-ear. 

— Dormim. 

— Şi nu crezi că indienii se vor întoarce aici, mai ales acum 
când trenul a plecat? 

— Ba da. Cu siguranţă că se vor întoarce pentru a-şi lua 
morţii. 

— M-ar mira, de pildă, dacă Fred Morgan nu s-ar întoarce 
şi el odată cu indienii, pentru a-şi căuta calul şi minunatele 
sale pietre preţioase! 

— Se prea poate să se întâmple precum spui, şi totuşi nu 
prea cred că Morgan se va întoarce. Cum să mai dai de 
urmele unui armăsar care s-a speriat de foc? Oricum, el ştie 
foarte bine că în afara celor din tren mai sunt şi alţi oameni 
pe-aici, nişte oameni de care ar trebui să se ferească. 


— Morgan m-a recunoscut, aşa cum şi eu l-am recunoscut 
pe el, şi tare m-ar mira dacă nu ar încerca să-mi tragă un 
glonţ în cap sau să-mi înfigă cuțitul în coaste. 

— O să mai vedem ce se va întâmpla. Eu cred că astăzi cel 
puţin nu ne pândeşte nici o primejdie. Totuşi, ar fi bine să 
ne depărtăm de linia ferată. 

— Prea bine! Hai! 

Spunând acestea, Jorrocks a sărit în şa. Am încălecat şi eu 
şi apoi am pornit spre miazănoapte. Când am putut fi siguri 
că ne depărtasem îndeajuns de linia ferată, ne-am oprit şi 
am descălecat. Eu mi-am legat armăsarul, iar Mark a lăsat- 
o liberă pe Tony, astfel încât iapa să poată paşte în voie. Ne- 
am învelit în pături şi ne-am culcat numaidecât. Eram 
ostenit şi am dormit foarte adânc. O singură dată mi s-a 
părut că aud, ca prin vis, trenul trecând. 

Când m-am trezit, abia mijiseră zorile. Mark se trezise 
înaintea mea şi fuma unul din trabucurile pe care le 
primisem de la călătorii din tren. 

— Good morning, Charley! m-a salutat Sans-ear. Hm! într- 
adevăr, e o deosebire între tutunul ăsta şi trabucurile tale 
pe care le faci în fabrica pe care-o porţi sub şa! Ia şi 
dumneata unul, fumează liniştit şi pe urmă să ne vedem de 
treabă. De”mâncat n-o să mâncăm decât după ce găsim 
apă. 

— Ar fi bine să găsim apă, măcar de dragul cailor. Bieţii de 
ei, n-au ce paşte şi nici n-au ce bea. Eu pot să fumez şi în 
timp ce călăresc. 

— încotro o luăm? 

— Mergem în linie dreaptă până în locul în care s-a oprit 
trenul. Făcând astfel, n-o să ne scape nici o urmă. 

— N-O să înaintăm unul lângă altul, nu-i aşa? 

— întocmai. O să înaintăm ţinându-ne la distanţă destul de 
mare unul faţă de altul. Să mergem! 

Urmele indienilor s-ar fi văzut cu siguranţă în cenuşa fină, 
dacă nu ar fi adiat vântul peste noapte, ştergându-le cu 
totul. 


— Ai văzut ceva, Charley? m-a întrebat Mark, după o 
vreme. 

— Nu. 

— Nici eu! Să-1 ia naiba de vânt care vine, de pildă, tocmai 
atunci când n-ai nevoie de el! a exclamat Sans-ear. Dacă nu 
ai fi găsit dumneata scrisoarea, nici n-am şti acum ce se 
cuvine să facem! 

— Să pornim spre Rio Pecos! 

— Prea bine! Mai întâi aş vrea, de pildă, să le arăt 
indienilor cu cine au avut cinstea să lupte. 

Am descălecat şi m-am întins pe terasament. Sans-ear s-a 
dus să le taie urechile indienilor morţi şi să le aşeze astfel 
încât fiecare dintre războinicii căzuţi să-şi ţină urechile în 
mâini. 

— Sunt gata! Putem porni! mi-a strigat Mark. Avem destul 
de mers până ce dăm de apă. Tare sunt curios să aflu cine 
rezistă mai bine, armăsarul dumitale sau buna mea Tony. 

— Iapa dumitale trebuie să care în spinare o greutate mai 
mică decât cea pe care trebuie să o poarte în şa armăsarul 
meu. 

— Aşa-i, dragă Charley! lapa mea cară mai puţin, dacă-i 
vorba de carne şi de oase omeneşti, în schimb trebuie să 
ducă mai mult creier! Hm! Să-mi scape mie Morgan! Asta n- 
am să mi-o iert! Hm! Şi dumneata să nu-i omori pe cei doi 
şefi de trib! Pentru asta n-am să te pot ierta decât dacă mă 
ajuţi să-l prind pe Morgan! 

Capitolul ” 

APA! APA! 

A. 

Intre 'Texas, Arizona, New Mexico şi Teritoriul Indian, sau, 
altfel spus, între munţii Ozark, începând de la Sierra 
Guadelupa şi prelungindu-se către munţii Gualpa - 
înconjurată de înălțimile ce mărginesc cursul superior al lui 
Rio Pecos şi izvoarele lui Red River, Sabine, Trinidad, 
Brazos şi Colorado - se află o nesfârşită întindere de 


pământ pe care am putea s-o numim „Sahara Statelor 
Unite”. 

Ţinuturi aride, acoperite de nisip încins, alternează când şi 
când cu stânci golaşe pe care nu creşte nici măcar o plantă 
cât de mică. Nopțile friguroase sunt urmate de zile toride. 
Nici o vale înverzită nu se arată în acest peisaj monoton, 
nici o fântână nu te îmbie cu răcoarea ei, nici o oază nu se 
arată în imensul pustiu. Nu există nici măcar stepa, ţinut 
care ar trebui să facă trecerea de la înălțimile munţilor la 
pustiul acoperit de nisip. Moartea pândeşte de peste tot, 
neiertătoare. Ici, colo - nu se ştie prin ce minune a naturii - 
se zăreşte câte un tufiş maroniu, arătându-se parcă în 
bătaie de joc ochiului dornic să zărească o pată verde în 
imensitatea pustiului. Călătorul mai poate întâlni în calea sa 
cactuşi singuratici sau aşezaţi în şiruri regulate, care 
acoperă suprafeţe destul de întinse. Nici cactugşii, nici 
tufişurile nu încântă ochiul cu prezenţa lor, căci au o 
culoare cenuşiu-maronie. Cactugşii sunt acoperiţi cu un strat 
gros de nisip şi vai de calul sau de călăreţul care ajunge din 
neatenţie în mijlocul unei aşa-numite „oaze de cactuşi”! 
Armăsarul care se apropie prea mult va fi rănit de mii de 
ţepi şi nu va putea merge mai departe. Călărețul trebuie să 
renunţe la calul său şi este nevoit să-l ucidă, dacă nu 
doreşte să-şi lase credinciosul animal pradă unei morţi 
cumplite. 

În ciuda tuturor primejdiilor care pândesc în deşert, omul 
a îndrăznit să îl străbată. Mergând de-a lungul „drumurilor” 
croite prin deşert, călătorul poate ajunge la Santa Fe, la 
Fort Union, la Paso del Norte sau în minunatele prerii din 
Texas. Cuvântul „drum” nu are înţelesul străzii pietruite pe 
care o întâlnim în ţările civilizate. Pustiul este străbătut 
adesea de câte un vânător, de grupuri de bărbaţi care nu se 
tem de nimic, de cete de indieni sau de câte un convoi de 
căruţe, dar în deşert nu există un drum, o stradă de genul 
celor pe care le putem întâlni în ţinuturile Germaniei. 
Fiecare om îşi croieşte propriul drum prin pustiu, căutând 


mereu un punct de reper, fie el cât de neînsemnat, care să-i 
dea de veste că nu s-a rătăcit. Omul prevăzător a marcat 
„drumurile” cu pari bătuţi în pământ. 

Cu toate astea, pustiul îşi cere nemilos tributul. De-a 
lungul „drumului” ţi-e dat să vezi cadavre omeneşti, şei, 
trupuri de animale, resturi de căruţe, înspăimântătoare 
semne, fiecare având povestea sa, o poveste pe care 
urechea nu o poate auzi, dar pe care mintea şi-o poate 
închipui în toate amănuntele ei cumplite. Cerul este brăzdat 
de ulii care supraveghează cu ochi ageri tot ce se petrece 
pe întinderea de nisip, ştiind că prada nu le poate scăpa 
nicicum. Cum se numeşte acest deşert? 

Oamenii care locuiesc la marginea sa îi dau denumiri 
englezeşti, franţuzeşti sau spaniole, dar deşertul despre 
care vă vorbesc este cunoscut sub denumirea de Llano 
Estacado. 

Pe întinderea nemărginită a pustiului se zăreau doi 
călăreţi venind dinspre izvoarele lui Red River şi 
îndreptându-se către Sierra Blanca. Caii celor doi călători 
păreau a fi foarte osteniţi. Bietele animale erau numai piele 
şi os. Părul le stătea precum penele unui papagal care va 
muri curând în colivia sa. înaintau încet, împiedicându-se 
parcă la fiecare pas şi amenințând să se prăbuşească din 
clipă-n clipă. Limbile le atârnau printre buzele uscate, ochii 
îşi pierduseră orice urmă de strălucire şi pe trupurile lor nu 
se zărea nici un strop de sudoare, în jurul boturilor lor nu 
se vedea nici urmă de spumă, deşi era nemaipomenit de 
cald. 

Cei doi cai pe care i-am descris cititorului erau Tony şi 
armăsarul meu. Călăreţii nu puteau fi decât Mark şi cu 
mine însumi. 

De cinci zile ne aflam în Llano Estacado. Avusesem norocul 
să mai găsim când şi când câte-un strop de apă. De ceva 
timp, însă, norocul ne părăsise. Fără să vreau, mă gândeam 
cât de'bune sunt canalele pentru irigaţii în zonele deşertice 
şi mi-au venit în minte versurile lui Uhland: 


Caii erau lihniţi, morţi de foame. 

Ar fi vrut ca stăpânii să-i ducă-n spinare. 

Ar fi fost cu neputinţă să ne ducem caii în spinare, pentru 
că, la fel ca şi aceştia, ne găseam într-o stare jalnică. 

Plăpândul Mark se uscase cu totul şi se ţinea de grumazul 
iepei sale. Era o minune că nu cădea din şa. Sans-ear avea 
gura larg deschisă, iar în ochii săi goi nu se putea zări nici 
cea mai mică urmă de inteligenţă. în ceea ce mă priveşte, 
mi se părea că prin venele mele nu mai curge sânge, ci 
plumb încins. Gâtul mi-era atât de uscat, încât eram gata să 
jur că acesta ar fi explodat, dacă aş fi încercat să scot vreun 
sunet. Eram convins că voi mai rezista cel mult un ceas, 
după care mă voi prăbuşi de pe cal şi mă voi stinge încet, în 
chinuri cumplite. 

— A... a... pă! gemea Mark. 

Am ridicat fruntea şi l-am privit. Ce i-aş fi putut spune? 
Mai bine tăceam! 

Armăsarul meu s-a oprit şi mi-a fost cu neputinţă să-l 
urnesc din loc. Tony s-a oprit şi ea. 

— Descălecarea! am spus eu, simțind că tot gâtul îmi luase 
foc. 

Parcă aveam mii şi mii de ace în plămâni, în gât şi în gură. 

Am descălecat cu greu. Mi-am luat calul de căpăstru şi am 
început să înaintez încet-încet. Mark mi-a urmat exemplul, 
dar se vedea că nu avea să mai reziste mult. Armăsarul mă 
urma, eliberat de povara pe care-o purtase în spinare atâta 
vreme. Să tot fi mers o jumătate de milă, când am auzit în 
spatele meu un oftat. Am întors capul. Mark zăcea întins pe 
nisip, cu ochii închişi. M-am aşezat lângă el fară să scot un 
cuvânt. Oricum, vorbele nu mai erau de nici un folos. 

Acesta avea să fie sfârşitul vieţii mele? Aşa aveau să se 
încheie călătoriile mele? Mă gândeam la părinţi, la fraţi, la 
surori, la îndepărtata Germanie. Voiam să mă împac cu 
mine însumi, să rostesc o rugăciune în gând. 

Urma să murim numai datorită neşansei. în urmă cu două 
zile, calul meu îşi scrântise un picior, şi aşa se explică de ce 


pentru a străbate pustiul ne-ar fi trebuit mai mult timp 
decât prevăzusem. în afară de aceasta, îmi dădusem seama, 
chiar în ziua aceea, că stâlpii care ar fi trebuit să indice 
drumul fuseseră mutaţi de la locul lor şi astfel înaintasem 
într-o direcţie greşită. 

Dinspre Santa Fe şi Paso del Norte veneau adesea grupuri 
de căutători de aur care avuseseră noroc şi se 
îmbogăţiseră. Fericiţii căutători de aur care găsiseră metal 
preţios în California treceau prin Llano Estacado, dar în 
deşert îi pândea o cumplită primejdie. 

Oameni care nădăjduiseră că vor găsi aur sau argint şi 
care nu mai voiau să muncească cinstit, nemernici de tot 
felul care nu mai puteau să se arate prin oraşele din Est, 
pentru că erau vânaţi de oamenii legii, vagabonzi şi 
răufăcători se adunaseră laolaltă în Llano Estacado şi îşi 
puseseră în gând să-i jefuiască pe căutătorii de aur. 
Datorită faptului că, de obicei, căutătorii de aur sunt 
oameni puternici, obişnuiţi să lupte, bandiții nu îndrăzneau 
să-i înfrunte deschis. Aşa stând lucrurile, tâlharii, cunoscuţi 
şi sub denumirea de „lemnari” sau „ulii”, s-au gândit la o 
soluţie pentru a-şi atinge scopul: au scos parii din pământ şi 
le-au schimbat locul, astfel încât drumeţii care nu cunosc 
deşertul să se rătăcească şi să moară, în cele din urmă, d'e 
sete. 

Astfel, bandiţilor le era foarte uşor să îşi însuşească avutul 
căutătorilor de aur, ale căror trupuri aveau să se 
descompună încet în arşiţa deşertului. Rudele acestora 
aveau să-i aştepte în zadar. 

Urmasem drumul indicat de ţăruşi. Abia către prânz îmi 
dădusem seama că ne îndreptam, de fapt, într-o direcţie 
greşită. 

Am auzit undeva, sus, un strigăt ascuţit. Am ridicat ochii şi 
am zărit un uliu. Se învârtea în cercuri largi deasupra 
noastră, ca şi când ar fi fost sigur că noi avem să fim 
următoarea lui pradă. Mă gândeam că poate „lemnarii” 
erau prin apropiere. Mă căzneam să descopăr vreo urmă, 


când am zărit la aproximativ o mie de paşi distanţă nişte 
puncte... şi aceste puncte nu puteau fi nici pietre, nici 
dealuri. Mi-am luat carabina şi m-am târât cu greu înainte. 

După o vreme, mi-am dat seama că aveam înaintea mea 
trei coioţi. La o oarecare distanţă faţă de aceştia, se zăreau 
câţiva ulii care făcuseră cerc în jurul unui trup pe care nu-l 
puteam distinge. Trebuia să fie un animal sau un om, o 
fiinţă care nu murise încă. Dacă ar fi fost vorba despre un 
cadavru, animalele de pradă şi-ar fi împărţit deja prada. 
Prezenţa coioţilor îmi dădea speranţe. Ştiam prea bine că 
aceste animale nu rezistau foarte mult fără apă. Mă 
pregăteam să mă ridic în picioare pentru a vedea ce fel de 
fiinţă era aceea în jurul căreia se strânseseră, dornici de 
pradă, coioţii şi ulii, când mi-a venit o idee şi am dus 
carabina la ochi. 

Eram pe cale de a muri de sete. Apă nu era prin 
apropiere. Oare sângele animalelor de pradă nu ne putea 
potoli întrucâtva setea? 

Din cauza slăbiciunii care mă stăpânea, ţeava carabinei se 
legăna încoace şi-ncolo. M-am aşezat în genunchi şi astfel 
am putut ţinti cum se cuvine. 

Am tras un foc... încă unul... Doi coioţi au căzut la pământ. 
Unul dintre ei urla cumplit şi se tăvălea prin nisip. Dacă nu 
m-aş fi aflat într-o stare jalnică, s-ar fi cuvenit să-mi fie 
ruşine. Pe unul dintre coioţi îl nimerisem drept în cap. în 
ceea ce-l privea pe cel de-al doilea, glonţul meu îi retezase 
picioarele din faţă. De aceea animalul urla şi se tăvălea prin 
nisip. Am tăiat primul coiot la gât, mi-am dus buzele în 
dreptul tăieturii făcute şi am început să sorb cu nesaţ 
sângele animalului de pradă, de parcă aş fi băut nectarul de 
care se bucurau doar zeii din Olimp. Am scos apoi burdutul 
din piele pe care îl purtam la brâu şi l-am umplut imediat cu 
sânge. M-am îndreptat spre fiinţa pe care o înconjuraseră 
animalele de pradă şi mi-am dat seama că era un negru. 
Când l-am privit mai atent, am fost de-a dreptul uimit şi am 
exclamat: 


— Cesar! 

Auzindu-se strigat, negrul a deschis ochii şi a gemut: 

— Apă! 

Am îngenuncheat lângă el, i-am ridicat capul, i-am dus 
burduful la buze şi i-am spus: 

— Bea! 

Omul a deschis gura, dar abia dacă putea să înghită. A 
durat ceva vreme până când am izbutit să-i torn pe gât 
lichidul scârbos. 

Acum venise vremea să mă gândesc la Mark. Am tras după 
mine coiotul căruia îi zdrobisem picioarele, l-am adus până 
lângă Sans-ear şi abia după aceea l-am ucis şi l-am tăiat la 
gât, zicând: 

— Uite, Mark, bea! 

Tovarăşul meu zăcuse nemişcat. Acum, auzind despre ce 
era vorba, s-a ridicat în şezut, întrebând: 

— Să beau? Am auzit bine? 

I-am dat burduful şi 1-a golit dintr-o răsuflare. L-am 
umplut din nou, şi Mark 1-a golit iar într-o clipă, exclamând 
apoi: 

— Sânge! îhh! Ah! Brr! Ei, dar tot e mai bun decât îmi 
închipuiam! 

Am mai băut şi eu cei câţiva stropi.care se mai aflau în 
burduf. Apoi am sărit în picioare. Cel de-al treilea coiot, în 
care nu apucasem să mai trag, se întorsese. Animalul a 
început să adulmece trupul unuia dintre coioţii pe care-i 
doborâsem. Am dus din nou carabina la ochi şi am tras 
asupra lui, omorându-l. Folosindu-mă de sângele 
animalului, am izbutit să-1 fac pe Cesar să-şi mai vină în 
fire. 

Călătorul are uneori parte de întâlniri despre care poate 
spune că sunt cu totul şi cu totul neaşteptate. O astfel de 
întâlnire era acum cea dintre mine şi negrul Cesar, pe care- 
1 cunoşteam foarte bine. Poposisem timp de mai multe zile 
în casa stăpânului său, giuvaiergiul Marshal din Louisville. 
Fiii domnului Marshal veniseră cu mine la vânătoare prin 


Munţii Cumberland şi mă însoţiseră apoi până la 
Mississippi. Ce căuta Cesar în Llano Estacado? 

— 'Ţi-e mai bine acum? l-am întrebat pe negru. 

— Mai bine, mult mai bine, foarte mai bine la mine este! 
mi-a răspuns Cesar. Se poate? Massal Charley, mult mare 
vânător? Oh! 

1 Mister (domn), în formula folosită de negri. 

Negru' Cesar mult fericit este pentru că a întâlnit la massa 
Charley! Oh, massa Charley salvat la massa Bern! Altfel 
massa Bern mort este! 

— Bernard? Unde e? 

— Oh! Massa Bern! Unde este massa Bern? Negrul a privit 
în jur şi apoi a arătat spre sud, zicând: Massa Bern acolo 
este! Ba nu, nu este, nu este! Massa Bern acolo este... sau 
acolo este... sau acolo este! a spus Cesar, arătând spre 
nord, spre vest şi apoi spre est. 

Bunul Cesar nu-mi putea spune unde se afla stăpânul său. 

— Ce face Bernard aici, în Llano Estacado? 

— Ce face? Asta Cesar nu ştiut. Cesar nu văzut la massa 
Bern. Massa Bern plecat cu ceilalţi massa. 

— Cine sunt oamenii în tovărăşia cărora se află Bernard? 

— Oameni care călătorit cu massa Bern împreună eram 
vânători, eram negustori eram... Oh! Oh! Cesar nu ştiut! 

— Unde voia să ajungă Bernard? 

— La Rio Pecos vrut ajunge şi pe urmă la Francisco, la 
tânăr massa Allan vrut ajunge. 

— Allan se află în San Francisco? 

— Massa Allan acolo este. Cumpărat aur mult foarte 
pentru massa Marshal, dar la massa Marshal nu mai trebuit 
aur, fiindcă massa Marshal mort a fost. 

— Domnul Marshal a murit? am întrebat eu, mirat, ştiind 
că giuvaiergiul era un bărbat în putere. 

— Da, mort a fost, da' moarte nu de la boală venit, moarte 
de la ucis venit. 

— Cum? A fost ucis? am întrebat eu, uimit. Cine 1-a ucis? 


— Ucigaş noaptea venit. Băgat cuţit în piept la massa 
Marshal. Luat pietre preţioase. Giuvaier luat. Aur luat. Tot 
luat de la massa Marshal. Cine ucigaş este şi unde plecat 
ucigaş, asta şerif nu ştim, asta judecător nu ştim. Nici 
detectiv nu ştim. Nici massa Bern şi nici Cesar nu ştim. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— în urmă mult. Mult zile în urmă. Mult săptămână în 
urmă. Massa Bern acuma sărac, foarte sărac. El scris la 
massa Allan, la Californ', dar nu primit răspuns. Massa Bern 
întâi pornit la urmă la ucigaş. Pe urmă căutam massa Allan. 

Vestea pe care o primisem de la negrul Cesar era cu 
adevărat cumplită. O crimă comisă în scop de jaf distrusese 
o familie. Domnul Marshal fusese ucis. Cei doi fii ai săi, 
Bernard şi Allan, erau săraci. Speram că nu li se furaseră 
toate pietrele preţioase şi tot aurul, aşa cum spusese 
negrul. Fără să vreau, m-am gândit la diamantele pe care le 
găsisem asupra lui Morgan şi pe care le purtam încă la 
mine. Ce îl făcuse pe făptaş să plece din Louisville şi să 
meargă în prerie? 

— Cum aţi ajuns prin părţile astea? 

— De la Saint Louis mers la Fort Scott. Pe urmă, trecut 
peste mult apă şi munte. Cesar am mers cu tren, mers 
călare, mers pe jos. Ajuns la mare pustiu Estacado, unde 
apa nu este deloc. Obosit la cal. Obosit la Cesar. Sete fost 
mare cât la Mississippi. Sete fost la cal. Sete fost la Cesar. 
Cesar căzut de pe cal. Cal fugit. Cesar la mare încurcătură 
fost pentru murit de sete. Apoi am venit massa Charley şi 
dat de băut sânge la Cesar. Oh! Oh! Massa Charley salvat la 
massa Bern! Oh! Dacă salvat la massa Bern, Cesar iubit la 
massa Charley mult tare. Atunci dragoste Cesar pentru 
massa Charley mare cât pământ este! 

Nu cred că puteam să îndeplinesc dorinţa negrului, oricât 
de mult mi-aş fi dorit. Nici nu-mi puteam închipui de ce 
bunul Cesar spera că eu îl voi găsi pe stăpânul său. Nu-i 
puteam spune asta bietului negru, aşa că m-am mulţumit 
să-1 întreb: 


— Câţi eraţi cu toţii? 

— Mult fost! Mult! Fost nouă bărbaţi şi cu Cesar. 

— Unde trebuia să ajungeţi de aici? 

— Asta Cesar nu am ştiut. Cesar mers la urmă şi nu auzit 
ce spune mulţi massa. 

— Văd că ai un cuţit şi o sabie. Ioţi aveaţi arme? 

— Da, mult arme avut. Avut flinta, şi puşca, şi cuţit, şi 
pistol, şi revolver. 

— Cine era în fruntea voastră? 

— Massa Williams. 

— Aminteşte-ţi încotro se îndreptau când ai căzut de pe 
cal. 

— Oh! Oh! Cesar nu aminteşte la el! Mers acolo... sau 
acolo... sau acolo... Cesar nu aminteşte la el! 

— Când ai căzut de pe cal, dimineaţa, la prânz, seara? 

— Căzut la asfinţit şi... ah, oh acuma Cesar ştim! Massa 
Bern mers către soare. Mers către soare, când Cesar am 
căzut de pe cal! 

— Bine! Poţi să mergi? 

— Cesar merge! Cesar aleargă ca cerb din pădure! Sânge 
bun doctorie la sete! 

Negrul avea dreptate. Sângele de coiot făcuse minuni. Nu 
mă mai simţeam slăbit. Şi plăpândul Mark se ridicase în 
picioare şi se simţea mult mai bine acum. Se pare că 
Bernard şi bărbaţii care-l însoțeau fuseseră sleiţi. Altfel 
Bernard ar fi observat absenţa credinciosului său servitor. 
Poate că setea îi tulburase mintea într-atât, încât nu mai era 
stăpân pe sine. După câte spunea Cesar, Bernard Marshal o 
apucase împreună cu tovarăşii săi spre vest. Şi noi trebuia 
s-o luăm spre apus, dar cum să-l fi ajutat pe Bernard, când 
noi înşine am fi avut nevoie de ajutor şi nu ne puteam folosi 
de cai? 

Stăpânul lui Cesar şi tovarăşii săi trebuiau să fie pe 
undeva, prin apropiere. De aceea i-am spus lui Mark: 

— Rămâi aici lângă cai. Poate se mai odihnesc şi atunci mai 
pot merge o milă, două. Dacă nu mă-ntorc în două ceasuri, 


vii după mine! 

— Bine, Charley, dar nu cred să ajungi prea departe. 
Zeama asta de coiot n-o să-ţi ţină, de pildă, prea mult de 
sete. 

Atunci când redau discuţiile care au avut loc între mine şi 
Mark, mă folosesc de pronumele „tu” şi „dumneata”. Prin 
aceasta vreau să arăt că mă împrietenisem cu plăpândul 
Sans-ear la cataramă, dar de fapt, atunci când ne adresam 
unul altuia, spuneam youl ca şi atunci când ne văzusem 
pentru prima dată. 

Am găsit urmele a zece cai ce se deplasaseră dinspre est 
spre vest. După ce negrul căzuse de pe calul său, fără ca 
absenţa lui să fie observată de ceilalţi, patrupedul 
continuase să meargă, sau mai bine spus să-şi târască 
picioarele, ţinându-se după ceilalţi cai. Urmele erau atât de 
adânci, încât înaintam repede. Când spun „repede”, vreau 
să arăt că înaintam cu iuţeală şi nu ştiu dacă aceasta se 
datora 

1 în limba engleză, you se traduce şi prin dumneavoastră, 
şi prin dumneata, şi prin tu. 

faptului că băusem sânge de coiot sau faptului că voiam 
neapărat să-l găsesc pe Bernard Marshal. 

Cred că am mers o milă pe jos, când am zărit înaintea mea 
mai multe şiruri de cactuşi îngălbeniţi de căldură, care 
acopereau o suprafaţă destul de mare. 

M-am gândit atunci că în Florida, atunci când pământul se 
încinge şi aerul pare plumb topit, oamenii dau foc la stuf şi 
la toate tufişurile uscate. într-o asemenea situaţie, ploaia 
vine ca prin minune. 

Desigur că fenomenul poate fi explicat ştiinţific şi nu este 
vorba despre vreo minune sau despre vreo vrăjitorie. 

Am început să aprind cactuşii. Mai văzusem preria arzând, 
dar niciodată nu mai zărisem aşa o mare de flăcări. Cactuşii 
pocneau, făcând un zgomot asemănător focurilor de armă. 
Era ca şi când între militarii a două armate duşmane s-ar fi 
încins o luptă aprigă. Simţeam cum se cutremură pământul. 


Ploaia - acesta era deocamdată ajutorul pe care voiam să 
i-l dau lui Bernard Marshal. Am făcut cale-ntoarsă, fără a 
mă gândi nici măcar o clipă dacă am să mai găsesc urmele 
stăpânului lui Cesar. Speranţa părea că-mi dă aripi. într-un 
sfert de ceas aş fi putut ajunge la Mark şi la Cesar, dar nu 
mai era nevoie să străbat tot drumul, pentru că cei doi mi- 
au venit în întâmpinare. 

— Dumnezeule, Charley, ce se întâmplă? m-a întrebat, 
îngrijorat, Sans-ear. Am crezut că-i cutremur, da' acuma 
cred că a luat foc nisipul. 

— Nu nisipul a luat foc, dragă Mark. Am aprins eu cactuşii. 

— Cuuum? Le-ai dat foc? Nu-mi vine să cred! 

— De ce? 

— Hm! Chiar ai dat foc cactuşilor! Dar spune-mi şi mie la 
ce foloseşte asta! 

— Ca să plouă. 

— Să plouă? Dragă Charley, nu mi-o lua în nume de rău, 
da' cred că-ţi lipseşte-o doagă. 

— Nu ştii că, la anumite popoare, nebunii sunt respectaţi, 
pentru că se crede despre ei că-s nişte oameni foarte 
deştepţi? 

— Trag nădejde că n-ai vrea să spui acum că ai făcut ceva 
nemaipomenit. Uite, e mult mai cald decât adineauri! 

— Căldura se duce-n sus şi se va forma energie electrică. 
— Lasă-mă te rog cu energia asta electrică sau cum i-o fi 
zicând! Nu pot s-o beau, nu pot s-o mănânc şi nu ştiu nimic 

despre ea! 

— Păi o s-o auzi cât de curând, pentru că o să plouă cu 
tunete şi trăsnete. 

— Fă bine şi încetează! Vai, bietul de tine! Chiar că ţi-ai 
pierdut minţile cu totul! 

Sans-ear mă privea cu îngrijorare. Mititelul chiar nu 
glumea! De aceea am ridicat mâna spre cer şi l-am întrebat: 

— Vezi norişorii ăia mici şi albi care se adună laolaltă? 

— La toţi dracii, dragă Charley! Da, îi văd, îi văd! Poate că 
nu eşti chiar atât de nebun precum credeam! 


— Uite, din norişorii ăia mici o să se facă urnnor mare din 
care apa se va revărsa peste pământ! 

— Charley, dacă lucrurile se vor petrece aşa cum spui tu, 
atunci eu sunt un mare măgar, iar tu eşti cel mai deştept 
om din Statele Unite, ba poate eşti chiar mai deştept decât 
cel mai deştept om din Statele Unite! 

— O să vezi că am dreptate, dragă Mark! Am mai adus eu 
o dată ploaia în Llano Estacado, şi astăzi trag nădejde că o 
voi face din nou. Cred că nu ne-ar strica acum un pic de 
ploaie. Uite, uite colo un nor! De îndată ce vor fi ars toţi 
cactuşii, o să înceapă furtuna! Uită-te numai la Tony cum dă 
din codiţă şi cum îşi umflă nările. Şi armăsarul meu începe 
să adulmece. Oricum, o să plouă numai pe suprafaţa pe 
care s-au aflat cactuşii. Haideţi să mai înaintăm puţin! 
Măcar să ne prindă ploaia aşa cum trebuie! 

Am pornit toţi trei înainte. Lucrurile s-au petrecut 
întocmai precum am prezis. într-o jumătate de ceas, întreg 
cerul s-a întunecat. Apoi ploaia a început, dar nu treptat, ci 
dintr-odată, ca şi când cerul ar fi fost alcătuit din nişte vase 
ce trebuiau golite cu orice preţ. Caii noştri au început să 
facă nişte salturi de mai mare frumuseţea, exprimându-şi 
astfel bucuria, iar noi, oamenii, am avut grijă să umplem cu 
apă toate burdufurile pe care le aveam asupra noastră, 
pentru ca după aceea să întindem păturile pentru a nu 
pierde nici un strop de ploaie. 

Cel mai zgomotos era Cesar. Negrul îşi manifesta bucuria 
în fel şi chip. Făcea tumbe, se rostogolea şi se strâmba, 
strigând: 

— Oh, massa, massaApă! Frumos apă! Bun apă! Mult apă! 
Cesar sănătos este! Cesar puternic este! Fugit, alergat 
până la Californ'! Şi massa Bern avem apă? 

— Cred că da, pentru că ar trebui să fie pe-aici, pe- 
aproape. Eu cred că acum ar fi mai bine să bei, nu să 
vorbeşti! Ploaia are să se oprească foarte curând! 

Cesar a ridicat de jos pălăria care-i căzuse de pe cap, a 
întors-o cu susul în jos, a lăsat-o să se umple, a deschis gura 


mare şi a turnat pe gât apa din pălărie, strigând: 

— Oh, oh, massa, massaBun massa! Cesar mai băut mult 
apă! 

Negrul a întoţs din nou pălăria cu susul în jos, dar ploaia s- 
a oprit, şi bietul Cesar a exclamat, dezamăgit: 

— Oh, oh, gata ploaia! Apa nu mai vine! 

— Ei, acum cred că ar fi bine să mâncăm puţin şi pe urmă 
să pornim ca să-l ajungem din urmă pe Bernard Marshal! 
am spus eu. 

Am mâncat într-adevăr puţină carne de bizon şi apoi am 
pornit. Cesar s-a dovedit a fi un foarte bun alergător, pentru 
că a ţinut pasul cu armăsarul meu care, spre bucuria mea, 
nu mai şchiopăta deloc. 

Urmele lui Bernard şi ale tovarăşilor săi fuseseră şterse cu 
totul, dar asta nu era o problemă pentru că ştiam în ce 
direcţie înaintau. Cactusul ocupase, se pare, o fâşie destul 
de mare de pământ care se întindea de la est la vest. Asta 
îmi convenea de minune, pentru că astfel eram sigur că şi 
Bernard avusese parte de ploaie. La un moment dat, am 
zărit înaintea mea mai multe puncte. Am scos ocheanul şi 
mi-am dat seama că erau nouă bărbaţi, toţi călare. Dintre 
aceştia, unul a pornit-o spre noi. L-am privit mai atent pe 
acel călăreț şi l-am recunoscut numaidecât pe Bernard 
Marshal. Probabil că omul fusese atât de obosit şi toropit de 
sete, încât nu văzuse că bunul său Cesar nu se mai găsea în 
spatele lui. După ploaie, Bernard trebuie să-şi fi revenit şi s- 
a gândit că era de datoria sa să-l caute pe negru. Niciunul 
dintre tovarăşii lui nu-l însoțea, semn că pentru ei viaţa 
unui „negrotei”, a unui servitor, nu avea nici o importanţă. 

Marshal ne-a zărit, în cele din urmă, şi le-a strigat ceva 
celorlalţi. 'Toţi au pus numaidecât mâna pe arme şi s-au 
îndreptat spre noi. 

— Hai, Cesar, ia-o înainte! i-am spus negrului. 

Cesar mi-a urmat îndemnul şi a început să fugă spre 
stăpânul său. 


Când 1-a recunoscut pe servitorul său, Bernard s-a oprit 
locului şi a descălecat. Tovarăşii lui i-au urmat exemplul. 

Ne-am apropiat şi noi, iar Cesar a început să strige: 

— Nu tras, massa, nu tras! Venit bun, frumos domnii. Venit 
massa Charley care omoară indian cu pumn. 

— Se poate? Charley, chiar tu eşti? 

Bernard Marshal mă privea atent. Când ne văzusem 
ultima dată eram mult mai bine îmbrăcat decât acum şi nu 
aveam barbă. Nu e uşor să recunoşti un om care poartă 
barbă, după ce nu l-ai mai văzut de multă vreme, aşa că nu 
mă puteam supăra pe bunul Bernard pentru că nu mă 
identificase numaidecât. 

În cele din urmă, Bernard m-a recunoscut, mi-a întins 
mâna şi a exclamat: 

— Pe Dumnezeul meu! Chiar tu eşti! Ce cauţi aici, în sud? 
Ştiam că aveai de gând să ajungi la Fort Benton şi apoi să 
pleci mai departe, către Snow Mountains. 

— Am fost în Snow Mountains, dragă Bernard, numai că 
pe-acolo e cam frig, aşa că m-am hotărât s-o apuc spre sud. 
Oricum, mă bucur să te revăd, chiar şi-n Llano Estacado. 
Nu vrei să mi-i prezinţi pe tovarăşii dumitale? 

— Cum să nu! Cum să nu! Cu cea mai mare plăcere. Te 
TOg, descalecă şi apropie-te! 

Bernard Marshal m-a prezentat mai întâi pe mine 
tovarăşilor săi, având grijă să le pomenească numele meu 
aşa cum era el trecut în acte, fără a le spune că eu eram 
Old Shatterhand. Apoi mi-a pus o grămadă de întrebări, la 
care m-am străduit să-i răspund cum m-am priceput mai 
bine şi, în cele din urmă, mi i-a prezentat pe tovarăşii săi. 
Printre aceştia se aflau cinci yankei sadea, care se ocupau 
cu negoţul de blănuri, fiind în slujba societăţii „Mountain”, 
şi alţi trei care purtau atâtea arme, încât ar fi fost cu 
neputinţă să fi fost vânători. Aceştia erau deci negustorii 
despre care vorbise Cesar. Ceilalţi semănau mai mult a 
aventurieri care vor să câştige bani prin orice mijloace. Cel 
mai vârstnic dintre ei, care-mi fusese prezentat drept 


„domnul Williams”, era şeful grupului. Acest Williams mi s-a 
părut, cel puţin pentru început, un om simpatic şi blajin, 
adică, aşa cum se spune în Vest, „un bătrân raton”. Se 
părea că Mark nu stârnise interesul lui Williams, astfel încât 
bătrânelul s-a apropiat de mine şi mi-a spus: 

— Acum ştim cine sunteţi şi de unde veniţi, dar nu ştim 
încotro vreţi s-o luaţi. Unde doriţi să ajungeţi? 

— Poate la Paso del Norte, poate şi în altă parte, depinde 
cum avem treabă. 

I-am răspuns astfel, pentru că nu voiam să-i dau foarte 
multe amănunte. 

— Hm! Şi ce treabă aveţi pe-aici? 

— Vrem să vedem şi noi. lumea. 

— Minunat! Asta-i o treabă de care nu te plictiseşti 
nicicând! înseamnă că sunteţi un om bogat. Aş îndrăzni să 
spun chiar foarte bogat! De altfel, asta se vede şi după 
armele pe care le purtaţi. Lucesc de-ţi iau ochii! 

Omul se înşela amarnic în privinţa mea, dar asta nu avea 
nici o importanţă. Nu-mi plăcea privirea pe jumătate 
dispreţuitoare a lui Williams şi nici tonul pe care-mi vorbise. 
Acest bătrânel, aparent simpatic şi binevoitor, nu ştia să se 
stăpânească, drept pentru care începuse să-mi inspire 
neîncredere. 

Mi-am propus să stau cu ochii pe el şi am replicat în doi 
peri: 

— Nu ştiu dacă aş putea spune că sunt bogat sau sărac. De 
altfel, asta nu are nici o importanţă când te afli în Llano 
Estacado. 

— Aveţi dreptate, domnule, aveţi perfectă dreptate. Cred 
că într-o jumătate de ceas am fi murit cu toţii de sete şi nu 
ne-am fi putut cumpăra un strop de apă, chiar dacă am fi 
avut asupra noastră toţi banii din lume. Spre norocul 
nostru, s-a petrecut o minune, una cum rar se petrece în 
pustietatea asta. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vorbeam despre ploaie, sau nu v-aţi bucurat de ea? 


— Bineînţeles că ne-am bucurat de ea, că doar eu am 
provocat-o. 

— Aţi provocat-o? Cum adică, domnule? 

— Şi noi era să murim de sete la fel ca şi dumneavoastră, 
şi atunci ne-am gândit că nu ne putea salva decât o ploaie 
bună. 

— Ia ascultați! Nu vă mai lăudaţi atâta! Trag nădejde că 
nu vreţi să vă bateţi joc de noi! Nu de alta, dar dacă vreţi să 
ne luaţi peste picior, nu vă văd prea bine! Eu am fost mai 
demult la Salt Lake şi am întâlnit nişte „sfinţi ai Zilei de 
Apoi” care fac minuni de soiul celei pe care pretindeţi că aţi 
făcut-o dumneavoastră. 

— Şi eu am fost la Salt Lake, dar nu sunt mormon. Să ştiţi 
că.eu am adus ploaia. Mă rog, să trecem la treburile 
noastre. Sunteţi de acord să călătorim în tovărăşia 
dumneavoastră? 

— De ce nu? Sigur că sunt de acord, mai ales că vă 
cunoaşte şi domnul Marshal. Dar, ia spuneţi-mi, cum de aţi 
avut curajul s-o porniţi prin Llano Estacado aşa, numai cu 
tovarăşul dumneavoastră? 

— Credeţi că este nevoie de mult curaj pentru a trece prin 
pustiul ăsta? am întrebat eu. Drumul e marcat cu ţăruşi. Te 
ţii după ei şi treci astfel prin deşert! 

— Doamne, cât de simplu vi se pare totul! N-aţi auzit 
niciodată de aşa-numiţii stakemen? 

— Ce fel de oameni sunt cei despre care vorbiţi? 

— Ei, poftim! Nici asta nu ştiţi! Mă rog, nu vreau să vă 
vorbesc acum despre „lemnari”, pentru că nu-i bine să 
cobeşti, dar vă spun că dacă doi oameni se încumetă să 
umble singuri prin Llano, aceia nu pot fi decât Old 
Firehand, Old Shatterhand, sau bătrânul Sans-ear, cel ce 
are obiceiul să omoare indienii pentru ca apoi să le taie 
urechile. 

— Eu credeam că este de-ajuns să fii cu adevărat bărbat 
ca să traversezi deşertul. Cât mai avem până ieşim din 
Llano? 


— Două zile. 

— Şi ne aflăm pe drumul cel bun, nu-i aşa? 

— Bineînţeles! Dar de ce mă întrebaţi? 

— Fiindcă mi s-a părut că dintr-odată ţăruşii nu mai erau 
aşezaţi în direcţia sud-est, ci spre sud-vest. 

— Dumneavoastră poate să vi se pară că lucrurile stau aşa 
precum spuneţi, dar un vulpoi bătrân ca mine nu se poate 
înşela. Cunosc deşertul ăsta ca pe buzunarul meu. 

Cuvintele lui Williams m-au făcut să îmi pierd cu totul 
încrederea în el. Mi-am propus să fiu foarte atent la 
onorabilul domn Williams, aşa că l-am întrebat: 

— Cum se face că dumneavoastră, nişte onorabili 
negustori de blănuri, aţi venit în sud? Eu ştiu că în nord se 
găsesc mult mai multe blănuri pentru că este mai mult 
vânat. 

— Da' cum le ştiţi dumneavoastră pe toate! mi-a replicat 
Williams, în zeflemea. O blană-i o blană şi o piele-i o piele! 
N-are-a face de unde o iei! Urşi negri şi urşi cenuşii, ratoni, 
oposumi şi alte animale cu blană se întâlnesc şi aici, în sud. 
Oricum, noi vrem să punem mâna pe nişte piei de bizon şi 
cred că vom avea ocazia să luăm câteva mii de asemenea 
piei, pentru că toamna bizonii pleacă spre sud. 

— Aşa? Am crezut că în munţi vă va fi mai lesne să găsiţi 
piei de bizon. Dumneavoastră negustorii o duceţi foarte 
bine, pentru că nu trebuie să vă temeţi de indieni. Mi s-a 
spus că societatea „Mountain” îşi foloseşte negustorii şi pe 
post de poştaşi şi mesageri. O scrisoare poate fi un adevărat 
talisman pentru un negustor, deoarece, văzând o scrisoare, 
indienii se feresc să-i facă vreun rău. Aşa este? 

— Da, întocmai. Noi nu avem de ce ne teme de indieni. Ba 
mai mult, uneori apelăm la ajutorul lor. 

— Şi dumneavoastră aveţi astfel de scrisori? 

— Cum să nu? Este de-ajuns ca indienii să vadă sigiliul şi 
mă lăsa-n pace. 

— Mă faceţi curios, domnule. Aş vrea să văd şi eu sigiliul 
despre care vorbiţi. 


Am văzut că-l pusesem în încurcătură pe onorabilul domn 
Williams. Acesta a izbutit să se stăpânească şi să-mi 
răspundă răstit: 

— Dumneavoastră nu aţi auzit despre secretul 
corespondenţei? Nu am dreptul să le arăt sigiliul decât 
indienilor! 

— Nu am vrut să citesc scrisorile pe care le aveţi asupra 
dumneavoastră, am dorit numai să văd cum arată un sigiliu. 
Mi se pare că nu prea întâlniți albi în drumurile 
dumneavoastră şi zău că nu pricep de ce vă supăraţi. 

— Dacă întâlnesc un alb care mă supără, mă folosesc de 
puşcă! Ţineţi minte asta! 

Am adoptat o mutră speriată şi am tăcut. Mark i-a făcut cu 
ochiul iepei sale şi a chicotit încet. 

Nu m-am mai ocupat de domnul Williams. M-am întors 
spre Marshal şi i-am spus: 

— Am aflat de la Cesar unde vrei să ajungi, dragă Bernard. 
Ştiu şi de ce întreprinzi această călătorie. O să-mi 
povesteşti mai târziu totul în amănunt. Deocamdată, n-am 
decât o întrebare: Mergeţi mai departe sau poposiţi aici? 

— S-a hotărât că vom poposi aici. 

— Prea bine, atunci mă duc să iau şaua din spinarea 
calului. 

Spunând acestea, m-am îndepărtat de Bernard, am luat 
şaua de pe cal şi i-am dat câteva boabe de porumb. Mark 
mi-a urmat exemplul. Nu puteam vorbi deocamdată între 
noi. De altfel, nici nu era nevoie, pentru că ne înţelegeam 
foarte bine din priviri. Dacă doi vânători se află împreună 
pentru o vreme, ei ajung să se înţeleagă în felul acesta. Nici 
cu Bernard nu am mai schimbat vreun cuvânt. 

Când s-a lăsat înserarea, i-am spus lui Williams: 

— Puneţi oameni de strajă. Noi suntem obosiţi şi am vrea 
să dormim. 

Onorabilul domn mi-a urmat îndemnul, şi am observat că a 
pus de strajă câte doi oameni, dar niciodată pe unul dintre 


tovarăşii lui cu unul dintre noi. Acest lucru m-a pus pe 
gânduri şi i-am şoptit lui Marshal: 

— Fă-ţi culcuşul în apropierea lor, astfel încât să nu poată 
vorbi între ei. 

Bernard m-a privit cu uimire, dar a făcut întocmai precum 
îi cerusem. 

Caii s-au întins la pământ. Nici măcar nu aveau ce paşte. 
M-am lungit lângă armăsarul meu, folosindu-i trupul drept 
pernă. Lui Mark nu a fost nevoie să-i spun nimic. Plăpândul 
vânător înţelesese foarte bine cum stăteau lucrurile şi s-a 
întins chiar lângă domnii negustori, astfel încât aceştia nu 
mai puteau vorbi între ei decât atunci când erau de strajă. 

Stelele s-au arătat pe bolta cerească, dar lumina lor era 
filtrată printr-un văl de abur care se ridica de la pământ, 
poate în urma ploii. Primii care intrau de strajă erau doi 
dintre negustori. Aceştia au fost înlocuiţi de Williams şi de 
către cel mai tânăr dintre tovarăşii săi, un anume Mercroft. 

Am văzut numaidecât că Williams şi Mercroft mergeau în 
cerc, unul spre celălalt, oprindu-se mereu preţ de câteva 
clipe când se întâlneau. Unul dintre punctele în care se 
opreau se găsea chiar lângă calul lui Cesar. Negrul avea un 
cal din soiul celor trăiţi în prerie şi îmblânziţi de stăpân. Nu 
puteam fi sigur că domnii negustori vorbeau între ei, deşi 
auzul meu devenise foarte fin de când mă aflam în prerie. 
Ştiam că Williams şi Mercroft erau doi oameni în care nu 
trebuia să ai încredere. M-am târât pe burtă şi am ajuns, în 
cele din urmă, lângă calul lui Cesar, care părea o mârţoagă 
blândă şi cuminte, pentru că nu m-a trădat nici măcar 
printr-un fornăit discret. 

Williams s-a apropiat dinspre stânga, şi Mercroft dinspre 
dreapta. Când s-au aflat unul în faţa celuilalt, am auzit 
foarte limpede glasul lui Williams: 

— Eu pe ăla şi tu pe negru. 

După ce au trecut din nou pe lângă mine, am auzit: 

— Dar şi pe ei. 


Probabil că atunci când se întâlniseră în punctul opus celui 
în care mă aflam, mai schimbaseră câteva cuvinte între ei. 

— Au mai trecut câteva secunde. Williams şi Mercroft s-au 
apropiat din nou de calul negrului şi l-am auzit pe unul 
dintre ei zicând: 

— Ah, unul e mic şi celălalt... Oricum, dorm duşi! 

Cel „mic” era, desigur, Mark, iar „celălalt” eram chiar eu. 
Era limpede că urma să fim omorâţi. Nu-mi puteam explica 
însă de ce Williams şi Mercroft luaseră această hotărâre. 

Am mai aşteptat şi l-am auzit pe unul dintre răufăcători 
şoptind: 

— Toţi trei! 

Probabil că cei trei negustori aveau să împărtăşească şi ei 
soarta mea şi a lui Sans-ear. 

Au mai trecut câteva secunde, şi am auzit limpede: 

— Nici măcar o clipă mai devreme! Şi acum... gata! 

Dialogul dintre cei doi netrebnici luase, deci, sfârşit. Mi-am 
dat seama numaidecât că ultimele cuvinte pe care le 
auzisem se refereau la momentul în care ar fi urmat să fie 
comisă crima, dar nu ştiam care era acel moment. Am 
înţeles, de asemenea, că urma să fim ucişi în timp ce 
dormeam, dar când? Chiar în noaptea asta sau mâine 
noapte? Era mai bine să previn nenorocirea şi, cum cei doi 
răufăcători mai urmau să facă de strajă cel mult un sfert de 
ceas, era timpul să acţionez. 

Cei doi s-au aflat din nou faţă-n faţă. De data aceasta nu au 
mai rostit nici un cuvânt. Fiecare dintre ei s-a întors pe 
călcâie. într-o clipă, m-am aflat la spatele lui Williams. L-am 
apucat cu stânga de gât, astfel încât să nu poată scoate nici 
un sunet. L-am lovit cu dreapta în tâmplă, şi netrebnicul s-a 
prăbuşit la pământ. Am mers în cerc, luându-i locul lui 
Williams. în cele din urmă, m-am aflat faţă-n faţă cu 
Mercroft. Omul s-a apropiat foarte liniştit de mine, pentru 
că nu bănuia nimic. L-am apucat de gât şi l-am lovit în cap. 
Ştiam că Williams şi tovarăşul său nu aveau să-şi vină în fire 
decât peste vreo zece minute, aşa că m-am grăbit. Mark şi 


Bernard erau treji. Mi-am luat lasoul, şi Sans-ear mi-a 
urmat numaidecât exemplul. 

„Ai grijă de cei trei negustori!” mi-am zis în sinea mea şi 
apoi am strigat: 

— Hai, scularea, oameni buni! 

S-au trezit, într-adevăr, cu toţii, chiar şi negrul Cesar, dar 
cei trei complici ai lui Williams erau deja legaţi. 

Unul dintre negustori a pus mâna pe armă şi a strigat: 

— Am fost trădaţi! Puneţi mâna pe arme! 

Mark a început să râdă, zicând: 

— Stai liniştit, băiete, că oricum n-ai percutorl! Nici 
tovarăşii tăi n-au, hi, hi! 

În timp ce eu trăsesem cu urechea la interesanta 
conversaţie dintre Williams şi Mercroft, Sans-ear scosese 
percutoarele puştilor celor trei negustori. 

— Fiţi liniştiţi, oameni buni! am spus eu. Nu vise va 
întâmpla nimic. Aceşti domni, care sunt acum legaţi fedeleş, 
au vrut să vă ucidă pe dumneavoastră şi pe noi. 

— Şi pe mine au vrut omorât? a întrebat Cesar. 

— Da, şi pe tine! am răspuns eu. 

78 Karl May 

— Atunci Cesar spânzură la ei de primul stâlp din Llano! 

— Uite, Cesar, acolo se află domnul Williams şi ceva mai 
încolo zace tovarăşul său. Adu-i încoace pe amândoi! 

— Ei morţi sunt? 

— Nu, dar şi-au pierdut cunoştinţa. 

— Prea bine, massal Cesar aduce, aduce! 

Cesar i-a adus pe cei doi pe rând, cărându-i pe umerii lui 
uriaşi, şi i-a trântit la pământ. După ce i-am legat, puteam 
vorbi în sfârşit liniştiţi între noi. Le-am spus celor trei 
negustori ce aflasem, iar. ei au cerut ca răufăcătorii să fie 
ucişi pe loc. Nu am putut fi de acord cu ei şi de aceea le-am 
spus: 

— Şi în savană există legi. Dacă aceşti oameni ne-ar fi 
ameninţat cu arma şi ne-ar fi pus vieţile în primejdie, am 
avea dreptul să-i împuşcăm pe loc. Aşa după cum stau 


lucrurile acum, nu avem dreptul să-i omorâm, ci se cuvine 
să îi judecăm. 

— Oh, oh, da! Judecat, judecat! a exclamat negrul, bucuros 
că putea să vadă cum erau judecaţi nişte oameni. întâi 
judecat şi pe urm' Cesar spânzurat la toţi cinci de tot! 

— Nu-i vom judeca acum, am spus eu. E noapte şi nu avem 
cu ce să facem focul. Vom aştepta până-n zori. Suntem cu 
toţii şapte. Cinci dintre noi pot dormi liniştiţi, în timp ce doi 
fac de strajă. Ostaticii n-au cum să fugă până la venirea 
zorilor. 

Mi-a fost greu să îi conving pe negustori să-mi urmeze 
sfatul, dar în cele din urmă, s-au liniştit, mulţumindu-se să 
aştepte până în zori. 

„ULII” DIN LLANO ESTACADO. 

În timpul nopţii, niciunul dintre ostatici n-a scos nici măcar 
un cuvânt. în zori am băgat de seamă că Williams şi 
Mercroft îşi veniseră în simţiri. Am mâncat, ne-am hrănit 
caii cu boabe de porumb şi ne-am pregătit să-i judecăm pe 
prizonieri. 

Mark a întins mâna spre mine, zicând: 

— Acesta este şeriful nostru. El va deschide acum, de 
pildă, şedinţa de judecată. 

— Nu, nu, Mark! am replicat eu. Nu voi prezida această 
şedinţă de judecată. Las acest lucru în grija ta. 

— Doamne, Dumnezeule! a izbucnit Sans-ear. Mark 
Jorrocks şerif! Auzi colo! Un om care scrie cărţi este mult 
mai potrivit pentru a fi uns şerif! 

— Nu sunt cetăţean al Statelor Unite şi am fost în savană 
mai puţină vreme decât tine. Dacă nu vrei să fii şerif, atunci 
îl vom desemna pe Cesar în această importantă funcţie. 

— Cesar? Un şerif negru? Ei, nu, că asta ar fi chiar 
culmea! Cred că aşa ceva nu s-a mai auzit şi nu se va mai 
auzi pe întinderea asta de nisip care poartă numele de 
Llano Estacado! Fie! Dacă vrei tu, voi fi eu şeriful! 

Sans-ear a adoptat o mutră plină de importanţă, vrând să 
ne arate tuturor că-şi luase treaba în serios şi că se va face 


dreptate. 

— Luaţi loc, domnilor! a spus Sans-ear. Dumneavoastră 
veţi fi cu toţii membri ai completului de judecată. Negrul 
Cesar va rămâne în picioare, căci el este aprodul. 

La auzul acestor cuvinte, bunul Cesar şi-a strâns mai bine 
brâul cu care era încins, având grijă să-şi aşeze frumos 
sabia. 

— Aprod, desfă legăturile acuzaților! a poruncit Sans-ear. 
Ne aflăm într-o ţară liberă, unde chiar şi ucigaşii au dreptul 
să apară în faţa judecătorilor fără să fie legaţi! 

— Dar dacă fugim toţi cinci? a îndrăznit să întrebe negrul. 

— Fă ce-ţi spun! a tunat Sans-ear. Niciunul dintre ei nu va 
îndrăzni să fugă, pentru că le-am luat armele. Dacă vreunul 
dintre ei ar face fie şi numai zece paşi, gloanţele noastre îl 
vor dobori la pământ! 

Cesar le-a tăiat ostaticilor legăturile şi aceştia s-au 
apropiat. Fiecare dintre noi avea puşca la îndemână, astfel 
încât ostaticilor nu le putea trece prin cap să fugă. 

— Numele dumneavoastră este Williams? a început Mark, 
adresându-se celui mai vârstnic dintre răufăcători. Acesta 
este numele dumneavoastră adevărat? 

Răufăcătorul s-a uitat urât la plăpândul vânător şi i-a spus: 

— De fapt, nici nu ar trebui să vă răspund. Ne-aţi atacat şi 
ne-aţi luat ostatici. Chiar dumneavoastră ar trebui să vă 
aflaţi înaintea unui complet de judecată. 

— Asta este părerea dumneavoastră! Vă spun doar că şi 
tăcerea înseamnă multe! Chiar sunteţi negustor al societăţii 
„Mountain?” 

— Da! 

— Dovediţi-o! Unde sunt scrisorile dumneavoastră? 

— Nu am scrisori asupra mea. 

— Buun! Acum ştim cu cine avem de-a face! Poate vreţi să- 
mi spuneţi şi mie ce aţi discutat cu tovarăşul 
dumneavoastră, Mercroft, în timp ce făceaţi amândoi de 
strajă. 


— N-am discutat nimic. Niciunul dintre noi n-a scos nici 
măcar o vorbă. 

— Acest domn care se află acum lângă mine şi este un 
bărbat demn de toată încrederea a auzit ce aţi vorbit şi ce 
aţi hotărât. Nu sunteţi nişte vânători din Vest, pentru că aţi 
fi fost mai atenţi dacă v-aţi fi aflat de mai mult timp în 
prerie. 

— Noi nu suntem nişte adevăraţi vânători din Vest? 
Terminaţi comedia asta şi o sa vă arătăm numaidecât că 
niciunul dintre noi nu ştie ce înseamnă teama! Cine sunteţi 
dumneavoastră? Sunteţi nişte nemernici care atacă oamenii 
în timp ce dorm şi apoi îi iau ostatici pentru a-i jefui şi a-i 
ucide! 

— Uşurel, uşurel! Nu vă mai aprindeţi de pomană, 
domnule! Am să vă spun eu numaidecât cine sunt 
nemernicii care vă judecă. Iată, domnul care se află lângă 
mine a auzit ce aţi vorbit şi apoi v-a doborât cu pumnul şi 
nimeni, nici măcar dumneavoastră înşivă, nu a prins de 
veste. Vânătorului care are asemenea pumn de fier i se 
spune pe bună dreptate Old Shatterhand. Şi acum uitaţi-vă 
bine la mine. Oare un om căruia indienii Navajo i-au tăiat 
urechile are dreptul să-şi zică Sans-ear? Ei bine, noi suntem 
cei doi care au îndrăznit să pornească aşa singuri-singurei 
prin Llano Estacado. De asemenea, trebuie să vă mai spun 
ceva: este adevărat că Old Shatterhand a provocat ploaia 
de ieri, sau credeaţi cumva că în Llano Estacado plouă aşa, 
din senin? 

Se vedea limpede că cei cinci nu erau bucuroşi să-i aibă 
înaintea lor pe Sans-ear şi pe Old Shatterhand. 

Williams a luat cuvântul. 'locmai pentru că aflase cine 
suntem, era sigur că viaţa lui şi ale tovarăşilor săi nu se 
aflau în primejdie. 

— Dacă sunteţi într-adevăr cine spuneţi că sunteţi, atunci 
ştim bine că ni se va face dreptate, a spus pentru început 
Williams. Vă voi spune adevărul. Numele meu adevărat nu 
este Williams. înainte purtam alt nume, dar nici 


dumneavoastră nu vă numiţi de fapt Sans-ear şi Old 
Shatterhand. Aici, în această ţară, fiecare are dreptul să-şi 
ia un alt nume dacă doreşte. 

— Ei bine, nici nu v-a acuzat nimeni pentru faptul că 
purtaţi alt nume decât cel trecut în certificatul 
dumneavoastră de botez. 

— Nu ne puteţi acuza nici de crimă, pentru că nu am 
comis şi nici n-am vrut să comitem asemenea faptă. Aşa 
este, am vorbit cu domnul Mercroft, în timp ce făceam de 
strajă amândoi. Mai mult decât atât, recunosc faptul că am 
vorbit despre un omor, dar am pomenit oare numele 
dumneavoastră? 

— Nu, nu aţi pomenit numele noastre, dar din cele ce aţi 
vorbit se putea trage foarte uşor concluzia că era vorba 
despre noi. 

— O concluzie greşită, domnule! Membrii unui complet de 
judecată trebuie să aibă în vedere fapte, şi nu presupuneri! 
Noi i-am întâmpinat pe Sans-ear şi pe Old Shatterhand aşa 
cum se cuvine. Le-am îngăduit să rămână alături de noi şi, 
drept răsplată, ne-au luat ostatici pentru a ne jefui şi pentru 
a ne omori. De fapta asta or să afle toţi vânătorii care 
trăiesc între ocean şi Mississippi. Se va afla pe întreg 
teritoriul Statelor Unite, ba chiar şi în Mexic ce fel de 
oameni sunt de fapt doi dintre cei mai vestiți vânători din 
Vest. Se va afla că Old Shatterhand şi Sans-ear sunt de fapt 
nişte hoţi, nişte ucigaşi! 

Mă gândeam în sinea mea ce bine ştia acest nelegiuit să se 
apere! Sans-ear a fost chiar impresionat de pledoaria lui 
Williams şi a sărit în picioare, strigând: 

— La dracu'! Nimeni nu va spune aşa ceva despre noi, 
pentru că noi nu vă vom condamna! Sunteţi liberi, de pildă! 

— Dumneavoastră ce spuneţi, domnilor membri ai 
completului de judecată? 

— Sunt liberi! Sunt liberi! au exclamat cei trei negustori. 

— Nici eu nu-i pot acuza de ceva anume, a spus la rândul 
său Bernard. Nu ne priveşte pe noi cine sunt dumnealor şi 


cu ce se ocupă. Nu avem decât nişte presupuneri, dar ca să- 
i acuzăm de crimă ne-ar trebui nişte dovezi. 

Cesar era foarte trist. îşi dădea seama că nu va mai avea 
plăcerea de a-i spânzura pe cei cinci acuzaţi. în ceea ce mă 
privea, eu eram foarte mulţumit că lucrurile se terminaseră 
astfel. De fapt, aşa mă şi aşteptam să se încheie judecata. 
De aceea amânasem lucrurile până la ivirea zorilor şi 
dorisem ca Mark să fie şerif. Bunul Sans-ear era un vânător 
desăvârşit, dar nu se pricepea deloc la interogatorii, nu-i 
dădea prin cap să confrunte mai multe declaraţii. Nu-mi 
doream moartea acestor cinci oameni, dar mă gândeam la 
siguranţa noastră. Puteam lua măsuri, astfel încât să nu ne 
temem de nimeni şi de nimic. Simţeam totuşi nevoia să-l 
înţep pe Mark pentru faptul că se purtase blând cu cine nu 
merita. Astfel, când mi-a venit rândul să-mi spun părerea 
despre felul în care decursese judecata, l-am întrebat pe 
Mark: 

— Ştii prin ce se deosebeşte iapa ta de alte fiinţe? 

— Prin ce? 

— Prin aceea că are minte-n cap. 

— Aşa e, aşa e! Chiar eu am spus că lony e deşteaptă, că 
are minte-n cap. Văd că ai memorie! Hm! Ştiu că eşti 
supărat, dar ce să fac dacă nu-s decât un simplu vânător şi 
nu am învăţat carte ca să ajung mare jurist? Poate că tu te- 
ai fi descurcat mai bine! De ce nu ai vrut să fii tu şeriful? 
Uite, acuma sunt liberi, fiindcă ce s-a hotărât rămâne 
hotărât! 

— Aşa este! am replicat eu. Părerea mea nu ar mai putea 
schimba cu nimic situaţia. Domnii aceştia nu mai sunt 
acuzaţi de crimă, dar asta nu înseamnă că nu se fac vinovaţi 
de alte infracţiuni. Domnule Williams, am să vă pun o 
întrebare. De răspunsul pe care îl veţi da depinde soarta 
dumneavoastră. Cum se poate ajunge cel mai repede de aici 
la Rio Pecos? 

— Mergând spre vest. 


După câte ştiam şi eu, Williams spusese adevărul aşa că l- 
am întrebat: 

— în câte zile poate fi parcurs drumul de aici până la Rio 
Pecos? 

— în două zile. 

— Voi fi cinstit şi vă voi spune părerea mea. Cred că 
dumneavoastră sunteţi sakemen. Aţi vrut să-i induceţi în 
eroare pe oamenii care se găsesc în tovărăşia 
dumneavoastră. Timp de două zile veţi fi ostaticii noştri. 
Dacă în două zile nu vom fi ajuns la Rio Pecos, veţi muri! 
Chiar eu voi fi acela ce va da sentinţa! Acum legaţi-i pe caii 
lor şi să mergem! 

— Oh, oh, ah, ah! Asta foarte bine este! Mult bine, mult 
bine! Dacă nu ajuns la Rio Pecos, Cesar atârnat de copac! a 
exclamat negrul. 

Am pornit la drum, cu cei cinci răufăcători legaţi de cai şi 
luaţi la mijloc între noi. Cesar nu voia să renunţe cu nici un 
preţ la slujba sa de aprod de judecătorie, ba mai mult, acum 
parcă era un poliţist care nu-i scăpa nici o clipă din ochi pe 
răufăcători. Mark mergea în urmă, iar eu mergeam în 
fruntea micului grup împreună cu Bernard Marshal. 

Vorbeam despre cele întâmplate şi despre falşii negustori. 
Bernard era încă speriat, dar nu voia să arate acest lucru. 
Pentru a schimba subiectul, fiul giuvaiergiului din Louisville 
m-a întrebat: 

— Este adevărat ce a spus Sans-ear? Tu ai provocat 
ploaia? 

— Da. 

— Nu pricep cum ai putut face un astfel de lucru, deşi ştiu 
prea bine că nu minţi niciodată. 

— Am provocat ploaia, astfel încât să te salvez. 

I-am explicat lui Bernard cum adusesem ploaia, folosindu- 
mă de un mijloc simplu la care apelează atâţia vraci, 
bucurându-se astfel de respectul nemărginit al oamenilor 
care cred în ei., 


— Asta înseamnă că noi toţi îţi datorăm viaţa. Dacă nu ai fi 
apărut tu, am fl murit de sete. 

— Nu aţi fi murit de sete, ci aţi fi fost omorâţi. Aş fi în stare 
să-i împuşc pe aceşti răufăcători cu mâna mea, dar ştii prea 
bine că nu-mi place să ucid. Hm! Mă tot uit la acest 
Mercroft şi mi se tot pare că l-am mai întâlnit undeva. Nici 
atunci nu se afla într-o situaţie tocmai plăcută. Dar 
povesteşte-mi, te rog, despre felul în care a fost jefuit şi ucis 
tatăl tău. 

— Nu prea am ce să-ţi spun. Allan plecase la San 
Francisco pentru a cumpăra aur. în casă eram doar noi 
patru: tata, Cesar, slujnica şi cu mine. Ştii bine că angajaţii 
tatălui meu nu locuiau cu noi. Iata avea obiceiul să iasă 
seara în oraş şi să se întoarcă destul de târziu acasă. într-o 
dimineaţă l-am găsit în holul de la intrare. Cineva îl 
împuşcase. Uşa era încuiată. în schimb, uşile de la atelier şi 
de la magazin erau larg deschise. Tot ce era de valoare 
fusese furat. Tata purta mereu asupra lui cheile de la atelier 
şi de la magazin. Cineva i le luase. Hoţii intraseră cu chei 
potrivite şi furaseră tot. 

— Şi nu ai avut nici un fel de bănuială? 

— Ba da. l-am bănuit pe cei doi angajaţi ai tatei. Numai ei 
ştiau că tata purta asupra sa cheile de la magazin şi de la 
atelier. Au venit şi oamenii legii, dar investigaţiile lor s-au 
dovedit a fi zadarnice. Am angajat un detectiv. Acesta avea 
misiunea de a se ocupa mai departe de jaf şi de crimă, 
precum şi de a-i urmări pe cei doi angajaţi ai tatălui meu. 
Am renunţat însă la serviciile detectivului, pentru că voiam 
să abandonez afacerea pe care o moştenisem de la tata şi 
să plec în California, în căutarea lui Allan, de la care nu am 
mai primit de multă vreme nici o veste. Printre bijuteriile 
furate se aflau şi câteva care fuseseră lăsate de diferite 
persoane în grija noastră. M-am văzut nevoit să-i 
despăgubesc pe respectivii oameni şi aşa se face că abia mi- 
au mai rămas bani ca să plec spre California şi să-l plătesc 
pe detectiv. 


— Şi detectivul a aflat ceva? 

— Da, unul dintre angajaţii tatălui meu, un anume Holfert, 
primea în locuinţa sa tot soiul de indivizi dubioşi, printre 
care se număra şi un anume Fred Morgan. îţi povestesc 
despre acest Morgan, pentru că a plecat din Louisville 
împreună cu Holfert, imediat după crimă. Norocul nostru a 
fost că gazda lui Holfert a tras cu urechea în timp ce acesta 
vorbea cu Morgan. Aşa am aflat că cei doi urmau să se 
întâlnească la jumătatea lui martie, la Rio Penasco, cu fiul 
lui Fred Morgan. Detectivul mi-a spus, de asemenea, că a 
aflat de la gazda lui Holfert că acesta discutase cu Morgan 
despre nişte pietre preţioase. Din clipa aceea, a fost 
limpede pentru mine că ucigaşii sunt Morgan şi Holfert. Am 
pornit numaidecât la drum, împreună cu Cesar. Aveam de 
gând să ajung la Rio Penasco, pentru a pune mâna pe cei 
doi răufăcători. Voiam să recuperez de la ei bijuteriile 
furate şi abia după aceea să pornesc spre San Francisco 
pentru a-l căuta pe fratele meu. 

Aproape că-mi venea să râd. Bunul Bernard şi negrul 
Cesar înfruntându-l pe Morgan! M-am stăpânit însă şi i-am 
spus prietenului meu: 

— Ce-ar fi dacă chiar eu aş fi acela care te-ar ajuta să 
redobândeşti o parte a averii tale? 

— Lasă glumele, dragă Charley! a replicat Bernard 
Marshal. Erai în prerie când a avut loc crima. Cum m-ai 
putea ajuta tu, dacă nici oamenii legii nu m-au putut ajuta? 

— Bernard, viaţa mea n-a fost deloc uşoară, ea m-a silit să 
devin bărbat şi să-mi port singur de grijă când eram abia un 
copil. îţi spun că Dumnezeu veghează asupra noastră şi are 
grijă de oamenii buni. îţi spun că pentru Dumnezeu nu 
contează dacă eu m-am aflat în savană sau în Louisville. Ia 
uită-te aici! 

Spunând acestea, am dat la iveală săculeţul cu diamante 
pe care-l găsisem într-una dintre genţile prinse de şaua 
armăsarului lui Fred Morgan. 


— Doamne, Dumnezeule! a exclamat Bernard. 
Diamantele! Diamantele noastre! Cum... 

— Taci, dragă prietene! i-am spus lui Marshal. Stăpâneşte- 
te! Cei ce se află în spatele nostru nu trebuie să ştie despre 
ce vorbim! Sunt convins că sunt diamantele tatălui tău şi îţi 
propun să le păstrezi, tocmai ca să nu crezi că aş vrea să te 
trag pe sfoară. 

— Vai, Charley! Cum poţi să crezi că eu m-am gândit că... 

— încet, încet, prietene! Strigi de parcă ai vrea să fii auzit 
până-n Australia! Uite, am să-ţi povestesc prin ce 
întâmplare au ajuns la mine diamantele astea. 

Bietul Bernard era foarte fericit, lucru lesne de înţeles. îmi 
părea foarte rău că nu mai puteam să fac nimic pentru tatăl 
său. 

— Povesteşte, povesteşte, Charley! m-a rugat Bernard. 

I-am îndeplinit dorinţa şi i-am spus: 

— Era cât pe ce să-l prind pe răufăcător! L-am lovit şi a 
căzut din locomotivă. Mark 1-a urmărit, dar acest lucru nu 
a folosit la nimic. Acum sperăm să-l prindem foarte curând 
pe malul lui Rio Penasco. Detectivul care a lucrat pentru 
tine ţi-a spus adevărul. Morgan se îndreaptă, într-adevăr, 
spre Rio Penasco. Nemernicul vrea să pună la cale o nouă 
fărădelege. 

— Mai povesteşte, Charley! Mai povesteşte! m-a îndemnat 
din nou prietenul meu. 

I-am descris în amănunt atacul indienilor asupra trenului. 
I-am spus şi despre scrisoarea pe care Patrick Morgan i-o 
trimisese tatălui său. 

— O să-l prindem, Charley! O să-l prindem şi o să aflăm 
unde sunt şi celelalte bijuterii pe care le-a furat! 

— Nu mai striga, dragă Bernard! i-am spus eu. E adevărat 
că nu ne aflăm foarte aproape de răufăcători, dar în Vest 
trebuie să fii mereu cu băgare de seamă. 

— Şi chiar vrei să-mi dai diamantele aşa, pur şi simplu, 
fără să-mi pui nici o condiţie, fără să ceri nici o 
recompensă? 


— Bineînţeles, diamantele sunt ale tale! 

— Charley tu eşti... Dar nu! Stai puţin! 

Spunând acestea, Bernard a băgat mâna în săculeţul cu 
diamante şi a scos unul mai mare, zicând: 

— Te rog să-l iei ca amintire de la mine! 

— Oh! Nu pot să accept, am replicat. Eu nu am ce să-ţi 
dăruiesc, iar după cum bine ştii, aceste diamante nu sunt 
doar ale tale, ci şi ale fratelui tău. 

— Allan va fi de acord cu mine. 

— Cred, ba chiar sunt convins că va fi de acord cu tine, dar 
gândeşte-te că voi aţi pierdut mai mult decât numai aceste 
diamante. Când drumurile noastre se vor despărţi, poţi să- 
mi dăruieşti altceva, de pildă un obiect mai puţin valoros, 
care-mi va aduce totuşi aminte de tine. Acum, te rog să 
mergi înainte. Eu vreau să-l aştept pe Mark. 

Zicând acestea, l-am lăsat pe bunul Bernard singur cu 
fericirea sa şi am aşteptat cu răbdare, până ce Sans-ear s-a 
aflat alături de mine. 

— Ce ai avut de discutat cu prietenul tău, dragă Charley? 
m-a întrebat plăpândul vânător. Aţi dat din mâini, de parcă 
eraţi, de pildă, la balet! 

— Ştii cine este ucigaşul tatălui lui Bernard? l-am întrebat 
eu. 

— Nu. Ştii tu asta? 

— Da! 

— Minunat! Tu eşti un om căruia îi reuşeşte totul! Există 
unii oameni care caută ceva sau pe cineva ani de-a rândul. 
în schimb, este de-ajuns ca tu să întinzi mâna, aşa, ca în vis, 
pentru a obţine ceea ce vrei! Ei, cine-i ucigaşul? Trag 
nădejde că nu te înşeli! 

— E Fred Morgan! 

— Fred Morgan! Hm! Sunt în stare să cred orice spui tu, 
dar nu şi asta. Morgan a făcut tot soiul de mârşăvii în Vest, 
dar n-ar pune piciorul în Est! 

— Poţi să crezi ce vrei, dar diamantele pe care le-am găsit 
sunt ale bătrânului Marshal. I le-am şi dat lui Bernard. 


— Hm! Dacă ai făcut tu asta, înseamnă că eşti sigur că-s 
diamantele familiei Marshal. Cred că s-a bucurat bietul 
băiat când i le-ai înapoiat. Uite, ăsta-i un motiv în plus 
pentru care ar merita să schimb şi eu două vorbe cu 
respectabilul domn Fred Morgan. Irag nădejde că voi face 
cât de curând încă o crestătură pe patul puştii mele. 

— Ce vei face după ce-l găsim şi ne încheiem socotelile cu 
el? 

— Ce voi face? Hm! Numai ca să-l prind pe el am luat-o 
spre sud. Aş fi fost în stare să-l urmăresc până-n Mexic, 
până-n Brazilia, ba chiar şi până în ara de Foc. După ce 
dau de el, mi-e indiferent încotro mă-ndrept. Poate am 
poftă, de pildă, să ajung până în bătrâna Californie, aşa, 
numai de dragul aventurii. 

— Atunci, rămânem împreună. Nu aş vrea să-l las pe 
bunul Bernard să facă singur această călătorie lungă şi 
primejdioasă. 

— Păi atunci eu cred că totul e-n ordine! Numai de-am 
scăpa de întinderea asta de nisip şi de aceşti domni 
minunaţi care sunt acum ostaticii noştri. Nu-mi plac deloc 
aceşti aşa-zişi negustori. Mai cu seamă acest Mercroft mă 
cam scoate din pepeni. Are-o faţă care cere palme. Eu cred 
că l-am mai văzut undeva pe nemernicul ăsta! 

— Şi eu cred că l-am mai întâlnit undeva. Poate izbutesc 
să-mi aduc aminte unde. 

Ne-am continuat drumul până la lăsarea serii. Apoi ne-am 
oprit, ne-am îngrijit de cai, am mâncat câte-o bucată de 
carne de bizon şi ne-am culcat. Prizonierii au fost legaţi aşa 
cum se cuvine, iar cei ce făceau de strajă trebuiau să fie cu 
ochii pe ostatici, astfel încât să nu se poată elibera. în ziua 
următoare, am pornit din nou la drum şi, către prânz, ne- 
am dat seama că pământul nu mai era chiar atât de arid ca 
până atunci. Cactuşii erau acum verzi şi ici-colo se zărea 
câte un tufiş singuratic. Caii noştri au început să roadă 
numaidecât crengile încă searbede ale acestor tufişuri. 


Acum puteam fi siguri că în curând aveam să găsim apă şi 
ne bucuram nespus că lăsam în urmă deşertul. 

— Domnule, credeţi acum că am spus adevărul? m-a 
întrebat Williams. 

— Da, cred. 

— Atunci daţi-ne armele şi lăsaţi-ne să plecăm. Nu v-am 
făcut nici un rău şi este dreptul nostru să fim liberi. 

— Se prea poate, dar nu am dreptul să hotărăsc numai eu 
singur soarta dumneavoastră. De aceea îi voi întreba şi pe 
tovarăşii mei dacă cred că este bine să fiţi eliberaţi. 

Ne-am adunat laolaltă pentru a ne sfătui. 

— Domnilor, am spus eu, adresându-mă celor trei 
negustori, am ieşit din deşert. Acum se pune problema dacă 
mai rămânem sau nu împreună. încotro vreţi s-o luaţi? 

— Spre Paso del Norte. 

— Noi pornim spre Santa Fe. Drumurile noastre se 
despart, dar înainte de asta, se cuvine să hotărâm ce vom 
face cu ostaticii. 

După o scurtă discuţie, s-a ajuns la concluzia că ostaticii 
trebuiau puşi în libertate, şi aceasta nu a doua zi, ci chiar în 
ziua aceea. Nu aveam nimic împotriva acestei hotărâri. 
Ostaticii au fost, deci, eliberaţi şi li s-au dat înapoi armele şi 
bunurile care le aparţineau. I-am întrebat încotro vor să 
pornească, iar Williams mi-a răspuns că aveau de gând să 
ajungă la Rio Pecos, pentru ca apoi să meargă mai departe 
până la Rio Grande, unde ar fi urmat să vâneze bizoni. 

La o jumătate de ceas după ce Williams şi tovarăşii lui au 
plecat, au pornit la drum şi negustorii. în scurtă vreme, cei 
trei s-au făcut nevăzuţi. 

După ce am rămas singuri, Mark m-a întrebat: 

— Ei, ce zici, Charley? 

— Că răufăcătorii nu o vor lua spre Rio Pecos, ci ne vor 
aştepta undeva pe drumul către Santa Fe. 

— Hm! Aşa cred şi eu. în orice caz, bine-ai făcut că le-ai 
spus şi lor unde avem de gând să ajungem. Ce facem acum? 
Rămânem aici, sau mergem mai departe? 


— Cred că ar fi mai bine să rămânem aici. Nu putem porni 
încă în urmărirea lui Williams şi a oamenilor lui. Ar fi bine 
ca până mâine în zori caii noştri să se odihnească şi să 
pască în voie, şi nu strică dacă ne odihnim şi noi. Cine ştie 
ce ne mai aşteaptă! 

— Dar dacă oamenii aceia se întorc aici chiar azi şi ne 
atacă? a întrebat Bernard. 

— Atunci am avea în sfârşit un motiv pentru a ne purta cu 
ei aşa cum merită, am replicat eu. Voi porni îndată pe 
urmele lor. De aceea te-aş ruga, dragă Bernard, să-mi 
împrumuţi calul tău. Pe-al meu aş vrea să-l mai cruţ, mai 
ales că şi-a scrântit un picior. Aşteptaţi aici până mă întorc. 
S-ar putea să mă întorc abia către seară. 

Mark nu a fost de acord ca eu să plec, dar am pornit la 
drum. 

După o jumătate de ceas, i-am zărit înaintea mea pe aşa- 
zişii negustori. Nu-mi era teamă că mă vor descoperi. Ştiam 
prea bine că niciunul dintre ei nu avea un ochean. în 
schimb, eu aveam unul şi mă foloseam de el din plin. 

Spre surprinderea mea, după ceva timp, unul dintre cei 
cinci răufăcători s-a despărţit de tovarăşii săi şi a apucat-o 
spre vest. într-acolo se zăreau tufişuri mari şi dese. Probabil 
că exista şi apă. Ce era de făcut? Pe cine se cuvenea să 
urmăresc? Pe cei patru care rămăseseră laolaltă, sau pe cel 
de-al cincilea, care se despărţise de tovarăşii săi spre a 
porni spre vest? Ceva îmi spunea că răufăcătorul care 
plecase de unul singur urzea un plan, un plan ce avea 
legătură cu noi. Nu trebuia să mă intereseze foarte tare 
încotro o apucaseră cei patru netrebnici care rămăseseră 
împreună, fiindcă se depărtau de locul în care poposisem 
noi. Răufăcătorul pe care îmi propusesem să-l urmăresc 
dispăruse printre tufişuri. Am îndemnat armăsarul la galop 
şi am pornit-o pe urmele falsului negustor. Am intrat şi eu 
între tufişurile dese şi am descoperit cu bucurie o bucată de 
pământ acoperită cu iarbă de un verde crud. Apoi un pârâu 
cu apă limpede şi proaspătă. Am descălecat. Am legat calul 


lui Bernard astfel încât să se poată adăpa şi să poată paşte- 
n voie. După aceea am pornit mai departe pe urmele 
răufăcătorului. 

Spre surprinderea mea, am descoperit urmele a mai mulţi 
călăreţi. în plus, am dat chiar de un soi de potecă - un drum 
bătătorit. Nu puteam s-o iau de-a lungul lui, pentru că era 
posibil ca să fie supravegheat. Am pornit-o pe alături, 
strecurându-mă cu multă băgare de seamă printre tufişuri. 
Am auzit fornăitul unui cal şi m-am oprit numaidecât. Voiam 
să trec mai departe pentru a vedea unde se afla patrupedul, 
când m-am tras fulgerător înapoi. Printre tufişuri am zărit 
un om care supraveghea atent cărarea. Bărbatul cu pricina 
putea vedea pe oricine s-ar fi folosit de drum, fără a putea fi 
zărit de nimeni. Era mai mult ca sigur un om care făcea de 
strajă, şi acest lucru m-a făcut să mă gândesc la faptul că 
prin apropiere trebuia să se afle un grup mai mare de 
oameni. L-am ocolit cu grijă pe cel care făcea de strajă şi 
am ajuns înaintea unui luminiş mare. Am auzit un glas 
şiapoi încă unul. Oare puteam îndrăzni să mă apropii? Era 
foarte primejdios, dar m-am hotărât să o fac. M-am 
strecurat cu băgare de seamă de la un tufiş la altul, astfel 
încât să nu fiu zărit de bărbatul aflat de strajă. Mi-am găsit 
un adăpost foarte bun. Eram ascuns de rădăcini groase şi 
de tufişuri dese. Am zărit optsprezece cai şi şaptesprezece 
bărbaţi aşezaţi în cerc. Peste tot se vedeau diferite obiecte 
acoperite cu'piei de bizon. Am avut numaidecât impresia că 
aceasta era tabăra unei bande de hoţi, un loc în care 
răufăcătorii aşezaseră cu grijă tot ce izbutiseră să obţină de 
la oamenii cinstiţi pe care îi jefuiseră. 

Unul dintre răufăcători le vorbea celorlalţi. Era Williams. 
Mi-am dat seama că el era călăreţul care se despărţise de 
tovarăşii săi. Auzeam bine tot ceea ce spunea pretinsul 
negustor: 

— Unul dintre ei a tras cu urechea pentru că, deodată, am 
fost lovit cu pumnul în cap şi mi-am pierdut cunoştinţa. 


— Cineva a tras cu urechea? a întrebat un ins îmbrăcat în 
straie mexicane bogat împodobite. Eşti un dobitoc! Un 
dobitoc de care nu cred să mai avem nevoie! Cum se poate 
să se strecoare cineva lângă tine şi să tragă cu urechea în 
Llano Estacado, unde nimeni nu se poate ascunde pentru că 
n-are cum! 

— Nu te mai înfuria, căpitane! a spus Williams. Dacă ai şti 
despre cine e vorba, ai recunoaşte că nici măcar dumneata 
nu te simţi în siguranţă când îl ştii prin preajmă! 

— Eu? Vrei să te-mpuşc? Nu numai că cineva a izbutit să 
te spioneze! Nu, asta nu era de-ajuns! Pe lângă asta, ai mai 
fost şi doborât dintr-o singură lovitură de pumn, întocmai ca 
un copil! întocmai ca o muiere! 

După ce a tăcut câteva clipe, vădit nemulţumit de felul în 
care i se vorbise, Williams a replicat: 

— Ştii prea bine, căpitane, că eu nu sunt nici vreun copil şi 
nici vreo muiere! Cel ce m-a doborât cu pumnul te-ar”fi 
doborât şi pe tine. 

Căpitanul a izbucnit în râs şi apoi a spus, dispreţuitor: 

— Povesteşte mai departe! 

— Şi domnul Mercroft, adică Patrick, a fost doborât de el! 

— Patrick? Patrick are capul tare, un cap de bizon! Şi pe 
urmă ce s-a întâmplat? 

Williams a povestit toate cele întâmplate, oprindu-se la 
momentul în care i-am eliberat pe el şi pe tovarăşii săi. 

— Caraja, la dracu'! a izbucnit căpitanul. Te împuşc 
precum un câine! Cum poţi să-mi spui că cinci dintre cei 
mai buni oameni ai mei au fost luaţi ostatici de doi 
netrebnici, întocmai ca nişte copii mici, care au oasele moi 
şi se ţin încă de fusta mamei? 

— La naiba, căpitane! a exclamat Williams. Ştii cine sunt 
cei doi care ne-au luat ostatici? Ştii? Unul dintre ei se 
numeşte Charley, iar celălalt Mark Jorrocks. Dacă ar veni 
aici numai ei doi, cu puştile-n mâini şi cuţitele la brâu, îţi 
spun că unii dintre noi nu ar şti dacă e mai bine să se apere 
sau să se predea. Cei doi sunt Old Shatterhand şi Sans-ear! 


Auzind acestea, căpitanul a strigat: 

— Mincinosule! Spui asta numai pentru a mă face să cred 
că eşti un om curajos! 

— Căpitane, n-ai decât să mă ucizi chiar acum! Nici măcar 
nu am să clipesc! 

— Spui adevărul? 

— Da! 

— Por todos los santos - pe toţi sfinţii! Dacă este aşa, 
atunci cei doi vânători trebuie să moară! Şi americanul, şi 
negrul trebuie să moară! 

— Ei nu ne vor face greutăţi. Au spus că vor pleca spre 
Santa Fe. 

— Taci! Tu eşti de o mie de ori mai prost decât ei! Cu toate 
astea, nu le-ai spune niciodată încotro vrei s-o iei sau unde 
vrei să ajungi, îi cunosc eu prea bine pe vânătorii ăştia care 
vin de la miazănoapte. Dacă vor să dea de urma noastră, au 
să izbutească, şi asta chiar dacă am zbura. Nici măcar nu 
putem să fim siguri că unul dintre ei nu-i chiar acum în 
dosul vreunuia dintre tufişurile de pe-aici. Poate că trage cu 
urechea şi aude tot ce vorbim. 

La auzul acestor cuvinte, trebuie să spun că nu m-am 
simţit în largul meu. Spre marele meu noroc, căpitanul a 
continuat să vorbească: 

— Da, îi cunosc eu prea bine pe vânătorii ăştia. Un an 
întreg m-am aflat în tovărăşia vestitului Florimont, despre 
care se spunea că miroase urmele. Indienii îi spuneau As- 
ko-lah1. De la vânătorii americani am învăţat multe lucruri, 
multe şiretlicuri. Sunt sigur că 

1 Inimă de urs (n.a.). 

vânătorii ăştia nu vor porni spre Santa Fe şi vor face popas 
peste noapte. Ei ştiu bine că pot găsi şi mâine urmele 
voastre. Ei mai ştiu că armăsarii lor trebuie să se 
odihnească. Mâine în zori vor porni după voi. Chiar dacă i- 
am înfrunta, jumătate dintre noi şi-ar pierde viaţa. Am auzit 
povestindu-se că Old Shatterhand ar avea o puşcă cu care 
ar putea să tragă şi o săptămână, fără a fi nevoit s-o 


încarce. Dracul i-a făcut această puşcă şi, în schimbul ei, 
Old Shatterhand şi-a vândut sufletul. Trebuie să-i atacăm 
chiar în noaptea asta, în vreme ce ei dorm. Pentru că sunt 
doar patru oameni, doar unul dintre ei va face de strajă. Ştii 
în ce loc au făcut popas? 

— Da, a răspuns Williams. 

— Atunci pregătiţi-vă cu toţii! La miezul nopţii ne vom afla 
în acel loc! Nu ne vom folosi de cai! Ne strecurăm până în 
apropierea lor şi pe urmă îi luăm ca din oală, astfel încât să 
nu apuce să se apere! 

Bietul căpitan nu ne cunoştea chiar atât de bine precum 
credea. Dacă ar fi ştiut chiar totul despre noi, ar mai fi luat 
şi alte măsuri. Exagera în ceea ce ne priveşte, şi acest lucru 
se explică foarte simplu, în Vest, ca şi în lumea civilizată, 
există tendinţa, ba chiar dorinţa de exagerare. Mai mereu 
se face din ţânţar armăsar, cum se spune. Dacă un vânător 
este curajos, îşi înfruntă duşmanii şi se pricepe să lupte, 
oamenii încep să povestească tot soiul de lucruri mai mult 
sau mai puţin adevărate despre acel vânător şi, în cele din 
urmă, numele pe care-l poartă este mai temut decât 
armele de care s-ar putea folosi. 

— Unde e Patrick? Unde sunt ceilalţi? a întrebat căpitanul. 

— Au pornit spre Rio Penasco, unde Patrick se va întâlni cu 
părintele lui. Cu ocazia asta, o să le vină de hac şi 
negustorilor care au arme foarte bune şi bani, mulţi bani. 

— Atunci prada mi-o va trimite mie? 

— Da, cu doi oameni. Pe cel de-al treilea îl ia cu el. 

— Prea bine! Totul ne va fi de folos, chiar şi armele. Cele 
mai bune puşti vor fi acelea pe care le vom4ua de la cei doi 
vânători. Am auzit că Sans-ear ar avea o puşcă cu care poţi 
să tragi la o depărtare de o mie două sute de paşi. 

S-a auzit lătratul unui coiot. Era, desigur, un semnal. 

— Ăsta-i Antonio! a spus căpitanul. Vine cu ţăruşii care 
trebuie puşi în Estacado. Să vină cu ei chiar aici! Ştim că 
vânătorii ăia sunt pe-aproape şi trebuie să fim cu mare 
băgare de seamă! 


Acum eram sigur că aveam de-a face cu o bandă de „ulii” 
care băteau deşertul după pradă. Toate lucrurile învelite cu 
grijă în piei de bizon erau, desigur, bunuri obţinute de la 
oameni care trecuseră cândva prin deşert, iar aceşti 
oameni fuseseră ucişi de căpitan şi de oamenii săi. 

Perdeaua tufişurilor a fost dată deoparte şi în luminiş au 
apărut trei călăreţi, fiecare dintre ei având legaţi mai mulţi 
ţăruşi de fiecare parte a şeii. Toţi cei prezenţi în jurul 
căpitanului şi-au îndreptat acum atenţia către cei nou-sosiţi 
şi aş fi putut pleca liniştit, dar nu am făcut-o. Am vrut 
neapărat să le las răufăcătorilor un semn al trecerii mele 
prin tabăra lor. Căpitanul îşi scosese centura lată, în care se 
aflau două pistoale cu mânere placate cu alamă şi un cuţit, 
şi o aşezase în spatele lui. Am întins mâna, am luat unul 
dintre pistoale şi m-am retras târâş, având grijă să şterg 
orice urmă. Am făcut un ocol, astfel încât „lemnarii” să nu- 
mi descopere urmele. Am luat calul lui Marshal şi m-am 
grăbit să ajung la tovarăşii mei. Se lăsase înserarea şi erau 
cu toţii îngrijoraţi. 

— Sosit massa Charley! Sosit massa Charley! a strigat 
Cesar, foarte bucuros că mă revedea. Oh, oh! Cesar mult 
îngrijorat de massa Charley! Noi toţi mult îngrijorat de 
massa Charley! 

Ceilalţi au fost mai rezervaţi. Au aşteptat să descalec şi să 
mă aşez lângă ei. 

Pe micuțul Mark nu l-a mai răbdat inima şi a izbucnit: 

— Ei? 

— Negustorii sunt pierduţi! 

— Mă gândeam eu! Netrebnicii ăştia de ulii ai deşertului 
se vor năpusti asupra prăzii în timpul nopţii, dacă nu se vor 
fi şi năpustit deja asupra bieţilor oameni! 

— Ia ghiceşte cine e Mercroft! 

— N-am chef să ghicesc! Mai bine împuşc un urs, decât să 
mă pun pe ghicit! 

— Mercroft era de fapt un nume fals şi... 


— Nu-s chiar atât de prost, încât să cred că pe individul 
ăla-l cheamă Mercroft! 

—. şi, am continuat eu, pe individ îl cheamă de fapt Patrick 
Morgan! 

— Pa... trick... Mor... gan! a exclamat Mark. Patrick 
Morgan! Se poate oare? Ah, Mark Jorrocks, mare măgar 
mai eşti! L-ai avut în mână pe nemernicul ăsta şi l-ai lăsat 
să-ţi scape printre degete! Charley, eşti sigur că Mercroft e 
Patrick Morgan? 

— Sunt cât se poate de sigur şi acuma ştiu de ce-mi părea 
cunoscut. Seamănă cu tatăl lui! 

— Aşa e! Şi mie mi s-a părut cunoscut chipul lui. Este leit 
taică-său când era tânăr! Şi acum unde-i? Trag nădejde că 
n-are să ne scape! 

— O să-i ucidă pe negustori şi pe urmă va merge cu un 
tovarăş de-al lui la Rio Penasco, pentru a-şi întâlni tatăl. 

— Atunci haideţi, oameni buni! încălecarea şi după el! 

— Uşurel, dragă Mark! Se lasă seara şi n-o să putem da de 
urmele răufăcătorilor. în afară de asta, nu trebuie să uităm 
că o să avem o vizită şi se cuvine să-i întâmpinăm pe 
distinşii oaspeţi aşa cum merită! 

— Vizită? Cine vine-n vizită? 

— Patrick face parte dintr-o bandă de „ulii” care îşi au 
tabăra prin părţile astea. Şeful lor e mexican, i se spune 
„căpitanul”. Ei, mexicanul ăsta a învăţat de la bătrânul 
Florimont tot soiul de lucruri rele. M-am strecurat în tabăra 
răufăcătorilor şi am tras cu urechea. Bătrânul Williams i-a 
povestit căpitanului toate cele întâmplate, drept care 
onorabilul cap al bandei a hotărât să ne atace la miezul 
nopții. 

— Atunci, rămânem aici? 

— Bineînţeles. 

— Prea bine! O să-i întâmpinăm aşa cum se cuvine. Baosă 
avem grijă să-i şi salutăm respectuos. Câţi sunt? 

— Douăzeci şi unu. 


— Cam mulţi! Noi suntem doar patru. Ce zici, Charley, n-ar 
fi bine să aprindem un foc şi să ne punem hainele, astfel 
încât nemernicii să creadă că dormim duşi? Noi o să ne 
aşezăm frumuşel prin tufişuri, iar duşmanii noştri or să se 
apropie de foc. Aşa or să devină nişte ţinte sigure. 

— Planul e bun, a spus Bernard Marshal. Cred că este şi 
singurul în situaţia în care ne găsim noi acum. 

— Buun! Ei, atunci haideţi să căutăm nişte uscături pentru 
foc, înainte să se întunece de tot, a spus Mark. 

— Rămâneţi pe loc! am zis eu. Chiar crezi că, punând în 
aplicare planul tău, am putea înfrunta douăzeci şi unu de 
oameni, dragă Mark? 

— Şi de ce nu? Or s-o ia la sănătoasa, imediat ce începem 
să tragem. N-au de unde să ştie câţi suntem. 

— Ce ne facem dacă acest „căpitan” este un bărbat 
inteligent şi bănuieşte cum stau lucrurile? Ei? Ce-o să se 
întâmple? îţi spun eu: o să ne găsim într-o situaţie fără 
ieşire şi o să fim omorâţi. 

— Un vânător trebuie să fie pregătit, de pildă, să moară în 
luptă! 

— Atunci va trebui să te obişnuieşti cu gândul că n-ai să 
pui mâna niciodată pe Fred şi Patrick Morgan! 

— La naiba! E întocmai precum zici! Eşti de părere să 
spălăm putina, fără a-i înfrunta pe nemernici? Nu putem 
face aşa ceva! Gândeşte-te cât vor avea de suferit toţi 
oamenii de treabă care trec prin Llano Estacado! 

— N-o să dăm bir cu fugiţii. Am şi eu un plan, care cred că- 
i mai bun decât al tău. 

— Ia spune! 

— în timp ce ei ne vor căuta pe-aici, noi o să ne strecurăm 
în tabăra lor şi o să le luăm caii şi proviziile... 

— Hm! Nu-i rău! Ai zis cumva că o să le luăm caii? Aha! 
Vor să vină pe jos până aici? 

— întocmai. Cred că or să plece din tabăra lor cu două 
ceasuri înainte de miezul nopţii. 

— Eşti sigur? 


— Bineînţeles. Dacă am rămâne aici, ne-am pune vieţile în 
primejdie. Aşa, dacă mergem în tabăra lor şi le luăm caii, 
alimentele şi muniţia, n-or să mai poată prăda oamenii 
cinstiţi multă vreme de acum încolo. Cu alte cuvinte, o să le 
stricăm socotelile, fără a trage nici măcar un foc de armă. 

— Dar or să lase oameni de strajă în tabăra lor! 

— Cunosc locul în care se va afla omul ce face de strajă. 

— Vor porni pe urmele noastre! 

— Ar face-o şi dacă i-am aştepta aici şi am izbuti printr-o 
minune să scăpăm cu viaţă şi să fugim. 

— Bine! Să zicem că ai dreptate! Când pornim? 

— Peste un sfert de ceas, când va fi întuneric beznă. 

— Oh, asta frumos! Tare frumos! a exclamat negrul. Cesar 
mers la tabără la bandit şi luat lucruri care avut bandit. Mai 
bine decât aici aşteptăm şi bandit împuşcă la Cesar! 

Peste un sfert de oră s-a întunecat şi am pornit. Era 
întuneric şi am luat-o înainte pentru a-i călăuzi pe tovarăşii 
mei care mă urmau în şir indian. Nu am luat-o de-a dreptul 
spre tabăra bandiţilor, ci am făcut un ocol destul de mare, 
astfel încât ne aflam la depărtare de o milă faţă de 
ascunzătoarea răufăcătorilor. Deşi Marshall şi Cesar nu se 
prea pricepeau să se strecoare printre tufişuri, am ajuns cu 
bine lângă luminişul mare în care se afla tabăra. Eram chiar 
în apropierea locului în care se afla omul ce făcea de strajă. 
Se zărea o palidă rază de lumină, semn că banditul 
aprinsese un foc mic sau o făclie. M-am târât până în 
apropiere. Am auzit limpede glasul căpitanului şi am simţit 
miros de fum. Netrebnicii se strânseseră laolaltă. Toţi erau 
bine înarmaţi. Capul bandei de răufăcători le spunea 
tovarăşilor săi: 

— Ah! Dacă am fi găsit fie şi cea mai neînsemnată urmă! 
Am fi fost siguri că unul dintre vânători a fost aici şi a tras 
cu urechea! Unde este acum unul dintre pistoalele mele? 
Hm! L.-oi fi pierdut azi-dimineaţă! Ei, Hoblyn, zici că i-ai 
zărit pe toţi patru? 


— Da, pe toţi patru. Erau trei albi şi un negru. Caii păşteau 
lângă ei. Unul dintre cai are coada scurtă şi arată ca un ţap, 
numai că n-are coarne. 

— Calul de care zici este chiar iapa bătrână a lui Sans-ear. 
Iapa asta e la fel de vestită precum stăpânul ei. le-au zărit? 

— Nu, noi doi, eu şi Williams, nu ne-am apropiat prea mult, 
astfel încât să nu fim zăriţi. 

Ucenicul lui Florimont fusese atât de deştept încât să 
trimită două iscoade în tabăra noastră. 

— Atunci totul va merge cum nu se poate mai bine! a 
exclamat căpitanul. Tu rămâi aici, Williams! Nu de alta, dar 
eşti obosit! Tu, Hoblyn, vei sta de strajă! Voi, ceilalţi, veniţi 
cu mine! 

I-am văzut pe cei nouăsprezece bandiți plecând. în doar 
câteva clipe m-am aflat lângă Mark. 

— Ei, care-i treaba, Charley? m-a întrebat Sans-ear. Mi s-a 
părut că au pornit. 

— Da, întocmai. Doi au rămas aici. Unul face de strajă şi 
celălalt, adică prietenul nostru Williams, a rămas în 
ascunzătoare. Nu e înarmat. în schimb, omul care face de 
strajă are o puşcă. Deocamdată, nu trebuie să facem nici o 
mişcare. Este cu putinţă ca vreunul dintre nemernici să-şi fi 
uitat ceva aici şi să se întoarcă. Hai să ne pregătim, Mark! 
Tu, Bernard, şi tu, Cesar, veţi rămâne aici până ce avem să 
vă chemăm. 

Ne-am strecurat până în cărare, am aşteptat zece minute 
şi l-am zărit pe omul care făcea de strajă ieşind dintre 
tufişuri. Nemernicul nu se aştepta la nimic rău, pentru că se 
plimba încolo şi-ncoace, fără a da nici măcar cel mai mic 
semn de nelinişte. 

Ne-am adăpostit după nişte tufişuri, de o parte şi de alta a 
cărării. Când omul a vrut să treacă pe lângă noi, Mark 1-a 
apucat de gât, astfel îneât să nu poată scoate nici un sunet, 
iar eu am rupt o bucată din cămaşa veche pe care o purta 
banditul şi am făcut din ea un căluş pe care i l-am vârât în 
gură. Apoi l-am legat pe Hoblyn de un copac. 


— Buun! a şoptit Mark. Acum să trecem la următorul! 

Ne-am furişat amândoi până lângă focul deasupra căruia 
Williams îşi frigea o bucată de carne. Banditul stătea cu 
spatele la mine, astfel încât m-am putut apropia de el, fară a 
mă face auzit. 

Când m-am aflat chiar în spatele lui i-am spus: 

— Ridicaţi puţin bucata de carne, că altfel se arde, 
domnule Williams! 

Netrebnicul s-a întors şi a înlemnit de spaimă. 

— Bună seara! am continuat eu. Era să uit că trebuie să vă 
salut. Un domn stilat ca dumneavoastră se cuvine a fi 
salutat cu tot respectul. 

— 0... 0... Old... Shatterhand, a izbutit, în cele din urmă, 
să îngaime Williams. Ce vreţi? Ce căutaţi aici? 

— Aş vrea să-i dau acest pistol onorabilului domn căpitan. | 
l-am luat, în vreme ce dumneavoastră îi povesteaţi despre 
întâlnirea cu noi. 

Williams ar fi vrut să se ridice în picioare. Privea în jur, 
căutând vreo armă de foc, dar nu a văzut decât un cuţit şi 
acela era destul de departe de el. 

— Staţi liniştit, domnule „lemnar”! Dacă faceţi vreo 
mişcare, vă ucid! Pistolul căpitanului este încărcat şi oricum 
eu nu sunt singur aici. 

Banditul s-a întors şi 1-a zărit pe Mark. Mititelul avea 
puşca aţintită asupra lui Williams. 

— La dracu'! Sunt pierdut! a exclamat răufăcătorul, 
scrâşnind din dinţi. 

— Poate că nu sunteţi pierdut, dacă faceţi ceea ce vi se 
spune. Bernard, Cesar, veniţi! 

Marshal şi negrul au venit numaidecât, iar eu am spus: 

— Cesar, uite, acolo, atârnat de şa se găseşte un lasou. Ia- 
1 şi leagă-l pe onorabilul domn! 

— La dracu'! N-o să mă prindeţi viu! a exclamat banditul, 
înfigându-şi cuțitul în inimă şi prăbuşindu-se la pământ. 

— Dumnezeu să se milostivească de sufletul lui! am şoptit 
eu, impresionat de cele petrecute. 


În schimb, Mark a izbucnit: 

— Nemernicul ăsta a ucis poate chiar o sută de oameni. 
Cred că a sfârşit prea uşor. 

— S-a judecat şi s-a condamnat el însuşi, am replicat eu. 
Bine că n-am fost nevoiţi s-o facem noi! 

I-am cerut lui Cesar să-l aducă pe Hoblyn. l-am scos 
ostaticului căluşul din gură şi omul a tras adânc aer în 
piept, privind cu spaimă trupul neînsufleţit al tovarăşului 
său. 

— O să mori ca tovarăşul tău, dacă nu ne spui ce dorim să 
aflăm! i-am spus eu, ameninţător. 

— Vă voi spune tot! a exclamat prizonierul. 

— Prea bine! Unde e ascuns aurul? 

— Acolo, acolo, sub sacii cu faină! Acolo e-ngropat! 

Am dat deoparte pieile de bizon şi am descoperit tot soiul 
de lucruri care sunt de trebuinţă în deşert: arme de toate 
felurile, praf de puşcă, plumb, cartuşe, lasouri, şei, săculeţe, 
pături, haine de călătorie şi veşminte care se poartă la 
vânătoare, pânză şi alte materiale, şiraguri de coral, 
şiraguri de perle, de soiul celor care le plac foarte mult 
indiencelor, unelte, carne afumată şi alte alimente - desigur, 
toate furate. 

Cesar ducea sacii grei, de parcă ar fi dus în spinare nişte 
biete săculeţe cu tutun. Marshal căuta printre unelte, vrând 
să găsească o sapă şi un târnăcop. Am început să săpăm şi, 
în scurtă vreme, am descoperit atâta aur că abia dacă-l 
putea căra un cal voinic. 

M-am îngrozit, gândindu-mă câţi căutători de aur 
omorâseră bandiții pentru a strânge atâta metal preţios. 
Am văzut din nou că aurul îşi merita din plin denumirea de 
„praf al morţii”. Căutătorii de aur nu au obiceiul să ducă cu 
sine cantităţi mari de metal preţios. Ei schimbă praful şi 
pepitele în bani şi obligaţiuni bancare. Oamenii omorâţi de 
răufăcători avuseseră cu siguranţă bani şi obligaţiuni 
asupra lor. Oare unde dispăruseră? 


— Unde sunt banii şi obligaţiunile pe care le-aţi furat? l-am 
întrebat eu pe Hoblyn. 

— Sunt într-o ascunzătoare aflată departe de-aici. 
Căpitanul a vrut astfel, mai ales pentru că printre tovarăşii 
mei se numără şi oameni care nu-s demni de încredere. 

— Numai şeful bandei cunoaşte ascunzătoarea asta? 

— Numai el şi locotenentul. 

— Şi cine este „locotenentul”? 

— Patrick Morgan. 

M-am gândit numaidecât la faptul că Patrick îi scrisese 
tatălui său că vor fi bogaţi. Oare Patrick plănuia să-şi 
trădeze tovarăşii? 

— Nu ştii pe unde s-ar putea afla această ascunzătoare? 

— Nu sunt sigur, dar cred că şeful nu are încredere în 
Patrick. Morgan a pornit chiar azi spre Rio Penasco. Eu 
trebuia să pornesc mâine după el, împreună cu cineva. 
Trebuia să-l urmărim pe Patrick şi să vedem ce face. 

— Aha! Onorabilul domn căpitan ţi-a descris în amănunt 
locul în care este ascunzătoarea! am exclamat eu. 

Banditul a tăcut şi a privit în pământ. 

— Răspunde! Dacă taci, eşti un om mort! Dacă vorbeşti o 
să fim mai blânzi cu tine, deşi meritaţi cu toţii să atârnaţi în 
ştreang. 

— Aşa este precum spuneţi, domnule! a exclamat Hoblyn. 

— Şi unde-i ascunzătoarea? 

— Urma să merg acolo şi să-l împuşc pe locotenent dacă 
se apropia de acea ascunzătoare. Ea se găseşte într-o vale 
pe care o ştiu eu foarte bine, pentru că am mai fost acolo. 

— Căpitanul tău ţi-a vorbit doar despre valea asta, sau ţi-a 
spus chiar unde se află ascunzătoarea? 

— Nu mi-a spus foarte multe. Şeful mi-a poruncit să-l 
împuşc pe locotenent, dacă intră în valea despre care v-am 
vorbit. 

— Prea bine! 'Te lăsăm în viaţă, dar numai dacă ne duci în 
valea cu pricina. 

— Vă voi călăuzi! 


— Să nu uiţi că eşti pierdut dacă încerci să ne duci de nas! 

— Ei, cred că am terminat aici! a spus Mark. Acum ce 
facem? 

— Luăm tot aurul şi toate lucrurile de care mai avem 
nevoie, adică arme, praf de puşcă, gloanţe, tutun, alimente. 
Vom lua şi nişte lucruri care pot fi pe placul indienilor, asta 
pentru cazul în care vom întâlni indieni în calea noastră. 
Alegeţi ce credeţi că ne este de trebuinţă. Eu am să mă uit 
la cai. 

Am găsit patru armăsari puternici, crescuţi în Michigan, 
numai buni pentru cărat poveri. Am mai găsit şi doi cai mult 
mai buni decât armăsarii pe care-i aveau Bernard şi Cesar. 
Mai trebuia şi un cal pentru Hoblyn. 

Saci de soiul pe care-i poartă de obicei catârii de povară 
am găsit din belşug. Am învelit în pături tot ce ni s-a părut 
că ne-ar fi de folos. Fiecare cal avea câte două baloturi în 
spinare. Am aşezat în grămezi lucrurile care nu ne erau de 
trebuinţă, cu gândul de a le da foc. 

— Ce facem acum cu armăsarii care nu ne trebuie? a 
întrebat Mark. 

— Cesar o să-i dezlege şi o să-i gonească de-aici. Poate că 
e o prostie, dar nu-mi vine să omor cai. Ia-o tu înainte, 
împreună cu Bernard, Cesar şi ostaticul nostru. Eu mai 
rămân ca să dau foc lucrurilor care nu ne sunt de folos. 

— De ce nu le dăm foc chiar acum? 

— Pentru că flăcările se vor vedea până departe. Dacă 
bandiții nu ne vor găsi în tabăra noastră şi vor vedea 
flăcările, vor veni aici. E mai bine să o luaţi înainte şi eu să 
vin după voi. 

— Ai dreptate, Charley! a spus Mark. E mai bine cum zici 
tu! Haideţi, băieţi! 

Sans-ear a pornit înainte, ducând de căpăstru caii 
încărcaţi cu lucrurile pe care le luasem din tabăra 
bandiţilor. în urma lui venea Hoblyn, legat pe cal. Micul 
convoi era încheiat de Bernard şi Cesar. 


Am aşteptat un sfert de ceas şi apoi am aprins focurile. 
Dintr-o pătură ruptă am făcut un soi de fitil, astfel încât să 
am timp să mă depărtez, înainte ca praful de puşcă să se fi 
aprins. Urma sa aibă loc nişte explozii puternice, fiindcă 
printre lucrurile aşezate morman se aflau şi o mulţime de 
cartuşe. Am dat foc şi am plecat în grabă. Flăcările au 
mistuit încetul cu încetul tot avutul bandiţilor. 

APARUL.. 

În partea de sud a statului New Mexico, mai precis la 
graniţa dintre New Mexico şi Texas, se întind munţii Sierra 
Blanca. Acest lanţ muntos se continuă către sud prin munţii 
Sierra Guadalupe. Ţinutul este o alăturare de înălţimi 
golaşe şi canioane adânci, mărginite de pereţi care se ridică 
de-a dreptul spre cer, şi de văi dulci, toate separate parcă 
de o forţă nevăzută, venită de dincolo de lume. Vântul aduce 
cu sine, peste crenelurile săpate în stâncă, polen şi seminţe, 
iar în locurile cele mai neaşteptate călătorul poate întâlni 
vegetaţia care atrage ursul brun şi ursul cenuşiu. Bizonii se 
deplasează toamna şi primăvara în turme mari, prin 
trecători numai de ei ştiute. Uneori ţi-e dat să zăreşti o 
siluetă albă sau ruginie care dispare la fel de repede 
precum a apărut. Uriaşii din piatră sunt muţi. Mută este şi 
pădurea, iar graiul animalelor nu a izbutit încă nimeni să-l 
înţeleagă. Pe crestele munţilor, vine vânătorul viteaz, a 
cărui singură avuţie este puşca. Pe crestele munţilor, urcă 
omul singuratic, pentru că vrea să se rupă de lumea 
civilizată. Tot pe crestele munţilor, vine, strecurându-se, 
indianul care se află în război cu toată lumea, pentru că 
toată lumea îi vrea pieirea. Călătorul poate zări când şi 
când căciula de blană a vânătorului, un sombrero mexican 
sau părul prins în coadă al indianului. Ce caută cu toţii aici? 
De ce vin toţi în aceste locuri pustii? Răspunsul nu poate fi 
decât unul singur: toţi caută liniştea pe care nu o pot găsi în 
altă parte. Jos, la poalele munţilor, se întind pământurile 
apaşilor şi cele ale comanşilor. La hotarul dintre 
pământurile apaşilor şi cele ale comanşilor au loc fapte de 


vitejie despre care nu relatează nici un istoric. Unii dintre 
cei ce luptă sunt nevoiţi să urce pe înălţimi, unde îşi găsesc 
de cele mai multe ori sfârşitul. 

Izvorând din Truchas Peak, în munţii Sierra Madre, Rio 
Pecos porneşte mai întâi spre sud-est, ajunge în Sierra 
Blanca şi apoi o ia spre sud. De la poalele muntelui, râul se 
îndreaptă spre vest. Stâncile vor parcă să-i facă loc apei. De 
aceea matca este când mai lată, când mai strâmtă. Pe 
maluri, vegetaţia inundă totul cu verdele ei. 

Am ajuns cu toţii în valea lui Rio Pecos. Cunoşteam bine 
locurile. Către nord se găsea pueblo-ul lui Winnetou. Tare 
aş fi vrut să mă reped până acolo pentru a afla ce făcea 
fratele meu de cruce. S-ar fi putut chiar să-l întâlnesc. 
Eram însă nevoit să las deoparte astfel de dorinţe, pentru 
că trebuia să-i ajut pe Mark Jorrocks şi pe Bernard Marshal. 

Dimineaţa am trecut prin apele lui Rio Pecos şi am luat-o 
de-a lungul malului vestic. Către prânz, soarele ne mângâia 
cu razele sale. în zori fusese răcoare şi acum ne bucuram 
din tot sufletul de binecuvântata căldură. 

— Mai e drum lung până la Rio Penasco? m-a întrebat 
Bernard. 

— Am putea ajunge chiar azi, dacă nu ar trebui să o luăm 
acum spre dreapta, ca să răzbatem în valea despre care ne- 
a vorbit Hoblyn, am răspuns eu. 

— N-ar fi mai bine să mergem de-a dreptul la Rio Penasco, 
dacă tot suntem siguri că acolo vom da de urma lui 
Morgan? 

— Nu ne este îngăduit s-o pornim de-a dreptul, fiindcă 
Morgan ne-ar observa. Fred şi Patrick Morgan sunt cu 
siguranţă la Rio Penasco. 

— Hopa! a exclamat Mark Jorrocks, care mergea în frunte. 
Acolo, la marginea pădurii se vede o creangă ruptă. 
Creanga este încă verde. Ăsta-i semn sigur că cineva a 
trecut de curând pe aici. 

Ne-am apropiat de locul în care se găsea creanga şi am 
descălecat. Mark a luat creanga, a privit-o atent şi apoi mi-a 


spus: 

— Ia uită-te tu, de pildă, la creanga asta, Charley! 

— Hm, cred că această creangă a fost ruptă acum un ceas, 
nu mai mult! 

— Mda, aşa zic şi eu! Ia uită-te la urmele astea! 

M-am aplecat şi am privit atent urmele pe care mi le-a 
arătat Mark, apoi am spus: 

— Sunt urmele unui alb. Pe-aici a trecut Fred sau Patrick 
Morgan. Nu putem merge mai departe. 

— Aşa e! Nemernicul nu trebuie să bage de seamă că se 
află cineva pe urmele lui. Dacă a descălecat aici, şi chiar 
asta a făcut, înseamnă că a avut el de gând să facă un 
anumit lucru. Uite, aici se văd urmele copitelor şi de aici 
răufăcătorul a luat-o pe jos. 

I-am rugat pe Bernard şi pe Cesar să ne aştepte şi 
am.pornit împreună cu Mark de-a lungul urmelor pe care le 
descoperisem. La un moment dat, Mark s-a oprit. înaintea 
lui pământul era scurmat şi apoi acoperit cu muşchi. Am dat 
muşchiul deoparte. 

— O sapă! a exclamat Mark. 

Sans-ear avea perfectă dreptate. în pământul moale se 
vedea limpede o urmă de sapă. 

— Sapa asta a luat-o Patrick, dar cine s-o fi pus aici? a 
întrebat Mark. 

— E uşor de găsit un răspuns la întrebarea asta, am 
replicat eu. Căpitanul şi locotenentul au îngropat anumite 
lucruri în valea despre care ne-a vorbit Hoblyn. La 
întoarcere s-au gândit că uneltele sunt prea grele şi de 
aceea au îngropat sapa aici. Numai Patrick poate să se fi 
aflat aici. Căpitanul este undeva în urma noastră, iar Fred 
Morgan nu cunoaşte acest loc. Oricum, o să găsim pe-aici 
vreun semn pe care 1-a făcut căpitanul sau locotenentul, 
pentru că cei doi ştiau bine că vor mai avea nevoie de o 
sapă şi atunci trebuie să fi lăsat un reper, ca să ştie unde s-o 
găsească. 


Am pus muşchiul la locul său şi m-am dus la marginea 
pădurii. Am găsit, într-adevăr, doi copaci alăturaţi care 
aveau în trunchiurile lor trei tăieturi destul de adânci. 

— Ce înseamnă toate astea, Charley? Tu ce crezi? m-a 
întrebat Sans-ear. 

— Cred întocmai ceea ce crezi şi tu: Patrick vrea să ajungă 
în valea în care urmează să ne ducă Hoblyn. 

— Aşa e! Trebuie să fim acolo înaintea lui. Mă întreb doar 
dacă se va duce mai întâi în vale, sau dacă îşi va căuta tatăl. 

— O să aflăm şi asta. 

Ne-am întors la ai noştri şi l-am întrebat pe Hoblyn: 

— Cât am mai avea până la drumul care duce în valea lui 
Rio Pecos? 

— Două ceasuri, dacă-mi mai aduc bine aminte, a spus 
ostaticul. 

— Prea bine. Pornim într-acolo. Dacă Patrick o ia de-a 
lungul drumului pe care vom merge şi noi, atunci înseamnă 
că se grăbeşte să dezgroape banii şi obligaţiunile. Dacă nu, 
înseamnă că vrea să-l întâlnească mai întâi pe tatăl său. O 
să vedem ce se întâmplă şi ce avem de făcut. Patrick are un 
avans de un ceas faţă de noi. De aceea ar fi bine dacă ne-am 
odihni puţin. Nu putem şti dacă nu cumva se va opri din 
drum dintr-un motiv sau altul, şi atunci ar însemna să dăm 
chiar nas în nas cu el. 

— Foarte bine, Charley! a spus Mark. Să poposim aici, 
numai că noi o să fim mai prudenţi decât bunul nostru 
prieten Patrick şi o să ne priponim caii în pădure. Apoi ar fi 
bine să mâncăm ceva. Eu unu' n-am băgat nimic în gură de 
azi-dimineaţă. 

Am urmat sfatul lui Sans-ear. Abia dacă am apucat să ne 
aşezăm pe muşchiul moale, când Hoblyn a scos un strigăt 
de uimire, a întins.mâna spre Rio Pecos şi ne-a spus: 

— Ia priviţi în râpa care se află pe malul celălalt al râului, 
domnilor. Mi s-a părut că zăresc acolo ceva lucind, ceva 
care semăna cu o lance. 


— Nu se poate! a exclamat Sans-ear. Cine poate zări o 
lance la asemenea depărtare? 

— Ba cred că se poate, l-am contrazis eu. Dacă cineva 
priveşte din întâmplare exact în punctul în care se află 
lancea, atunci o poate vedea. Lănci nu poartă decât indienii 
şi... la stai! Aşa e! Acum am văzut şi eu ceva lucind. Hm! 
Acolo sunt într-adevăr indieni şi cred că am avut mare 
noroc că ne-am oprit aici. Dacă ne-am fi continuat drumul, 
războinicii ne-ar fi văzut cu siguranţă. 

Mi-am luat ocheanul şi m-am uitat spre râpa despre care 
vorbise Hoblyn. Trebuie să recunosc faptul că am fost de-a 
dreptul îngrijorat de cele ce am văzut. 

I-am dat lui Mark ocheanul, zicând: 

— Ia uită-te şi tu la călăreţii ăia. Sunt vreo cincizeci şi cinci 
la număr. 

Micuţul vânător mi-a urmat îndemnul. Apoi i-a dat 
ocheanul lui Bernard şi i-a spus: 

— Priviţi acolo, domnule Marshal. Sunt războinici comanşi. 
Aţi mai avut de-a face vreodată cu astfel de războinici? 

— Nu, a răspuns Bernard. Războinicii aceia sunt comanşi? 

— Da, întocmai. Având în vedere unde ne găsim, ar putea 
fi şi apaşi, dar apaşii îşi aşază părul altfel. Vedeţi dungile 
albastre şi roşii pe care le au pe obraji? Asta-i un smn 
sigur că au pornit pe cărarea războiului. De asta şi-au 
ascuţit aşa de bine vârfurile lăncilor. Nu trebuie să uităm 
nici că fiecare dintre ei poartă în tolbă o mulţime de săgeți. 
Nu aş vrea, de pildă, ca o astfel de săgeată să-mi intre-n 
trup. Ce crezi, Charley? Ce s-ar întâmpla dacă ar trece 
chiar pe lângă noi? 

— Dacă s-ar întâmpla asta, ne-ar observa cu siguranţă. 

— Ce bine ar fi dacă am putea lua creanga aia ruptă şi am 
putea şterge urmele! 

— Nu ne-ar ajuta la nimic dacă am face-o. Ne-ar descoperi 
urmele puţin mai sus şi ar veni încoace. 

— Asta ştiu şi eu, dar am mai câştiga ceva timp şi poate am 
izbuti să ne luăm tălpăşiţa. 


— Ai dreptate. Urmele lăsate de caii noştri se văd mai ales 
aici. Poate le putem şterge, fără a fi nevoiţi să ieşim din 
pădure. 

Chiar în spatele meu se afla un molid subţire. L-am tăiat şi, 
cu ajutorul lui, am tras spre mine creanga ruptă de Patrick. 
Apoi am luat ace de molid şi le-am presărat peste urmele 
noastre, pe care, oricum, numai ochiul ager al unui indian 
le-ar fi putut descoperi. 

— Să vedem dacă tot ce ai făcut ne va ajuta la ceva, a spus 
Mark. Pe mine oricum nu m-ai putea duce de nas. 

— Cum adică? 

— Oare un arțar poate avea ace de molid? 

Mark avea dreptate. Chiar lângă locul în care presărasem 
cu grijă ace de molid, se afla un arțar. Acum nu mai puteam 
face nimic. 

Indienii se opriseră la marginea râpei şi trimiseseră câteva 
iscoade care să cerceteze împrejurimile. 

— Ce bine! Nu vin încoace! a exclamat Sans-ear. 

— De unde ştiţi asta? 1-a întrebat Bernard. 

— Spune-i tu, Charley, că tot vrei să-1 înveţi câte una, câte 
alta. 

— E foarte simplu, i-am spus eu lui Bernard. Din trei 
iscoade, două au luat-o în josul râului şi una s-a dus spre 
malul apei. Asta înseamnă că vor să traverseze râul, dar o 
vor lua în josul, nu în susul apei. Iscoada care s-a dus la mal 
trebuie să vadă dacă râul poate fi trecut înot. 

Iscoadele s-au întors la ai lor şi se pare că au adus veşti 
bune, pentru că războinicii s-au pus numaidecât în mişcare. 
Erau peste cincizeci şi cinci de războinici. Numai oameni 
tineri şi bine legaţi. Se pare că erau din două sate sau din 
două triburi diferite, pentru că în fruntea lor se aflau două 
căpetenii. 

— Indienii care poartă pene de vultur în păr sunt şefi de 
trib? a întrebat Bernard. 

— Da, am răspuns eu. 

— Am auzit că şefii de trib se folosesc numai de cai albi. 


— Cai albi? Hi, hi! a râs cu poftă Mark. 

— Lucrurile nu stau tocmai aşa, dragă Bernard, i-am spus 
eu prietenului meu. în bătrâna Europă, conducătorii de oşti 
au obiceiul să se folosească de cai albi. Trebuie să ştii că 
indianului nu-i plac culorile deschise. El nu va încăleca 
niciodată un cal alb. Culoarea albă sperie, de exemplu, 
animalele sălbatice, şi atunci indianului nu i-ar folosi la 
nimic un cal alb când vânează. Numai în timpul iernii, 
atunci când totul se acoperă cu mantia albă a zăpezii, 
indianul se foloseşte de cai albi. Uneori războinicul se şi 
îmbracă în alb. 

În timp ce vorbeam, indienii au trecut râul. Deşi apa era 
destul de adâncă şi debitul destul de mare, caii indienilor au 
trecut cu destulă uşurinţă pe malul celălalt. Din nou au fost 
trimise câteva iscoade să cerceteze împrejurimile. Apoi 
ceata de indieni s-a pus în mişcare. 

Acum puteam răsufla uşuraţi. Mark şi-a mângâiat iapa, 
întrebând-o: 

— Ce zici, bătrână Tony? Ce crezi că se întâmpla dacă 
indienii ăia veneau încoace şi-mi tăiau mie urechile şi ţie 
ciotul de coadă? Hm, da' asta s-a întâmplat mai demult. 

Apoi micuțul vânător s-a întors spre mine şi m-a întrebat: 

— Ce se va întâmpla, de pildă, cu Patrick? Indienii o să 
vadă urmele lui! 

— N-or să-i facă nimic, a spus Hoblyn, încet. 

— Nimic? Cum adică n-or să-i facă nimic? s-a mirat Sans- 
ear. 

— N-or să-i facă nimic, pentru că îl cunosc, a răspuns 
ostaticul. Sunt comanşi Racurroh, iar cu aceşti comanşi 
căpitanul nostru a fumat pipa păcii. Obişnuiam să le dăm o 
parte din pradă. 

— Asta-i rău! Se prea poate ca Patrick să-i stârnească pe 
aceşti războinici împotriva noastră. 

— Vom vedea ce are să se întâmple, am spus eu, încercând 
să-1 liniştesc pe Mark. Patrick nu-i va duce pe indieni în 
vale. Ca să nu-i jignească pe războinici, Patrick se va vedea 


nevoit să rămână câteva ceasuri în tovărăşia lor şi să 
fumeze pipa păcii cu cele două căpetenii. După aceea 
netrebnicul îşi poate vedea liniştit de treburile sale. 

M-am dus la marginea pădurii pentru a vedea unde se mai 
aflau indienii. Aceştia dispăruseră însă. Apoi am întors capul 
şi am rămas pe loc. Mark a observat numaidecât mişcarea 
pe care o făcusem şi m-a întrebat: 

— Ce-i? Vin indieni şi din partea aia? 

— Da, am replicat eu. E unul chiar pe marginea râpei. 

Sans-ear avea ocheanul lângă el. L-a dus numaidecât la 
ochi şi a exclamat: 

— La naiba! E într-adevăr un indian! E singur, dacă n-or 
mai fi şi alţii în spatele lui. Dar... hm! E un apaş! 

— Un apaş? am întrebat eu, mirat. 

— Da. Părul i se revarsă pe umeri. Acum o ia spre râu! 

— Dă-mi ocheanul! 

Sans-ear mi-a dat ocheanul, dar nu l-am mai putut zări pe 
indianul care intrase deja în apă. 

— Ştii ce se întâmplă, dragă Charley? m-a întrebat Mark. 
Comanşii sunt urmăriţi de apaşi, fără să bănuiască nimic. 
Iscoada apaşilor a pornit înainte pentru a nu-i pierde nici o 
clipă din ochi pe comanşi. Războinicul se pricepe de minune 
să-şi urmărească duşmanii! Nu a pornit-o de-a dreptul pe 
urmele lor, ci mai curând pe lângă aceste urme. Să intrăm 
mai adânc în pădure! Indienii au ochi ageri. Apaşul va trece 
cu siguranţă pe lângă noi. Puneţi palmele peste nările 
cailor, ca să nu fornăie cumva când se va apropia indianul! 
Tony a mea n-are s-o facă, e un animal din cale-afară de 
deştept! Şi acum, linişte! 

Nu l-am văzut venind pe războinicul apaş, dar după o 
vreme, am auzit tropot de cal. Ceilalţi se retrăseseră în 
pădure, dar eu rămăsesem la marginea ei, ascuns în dosul 
unor tufişuri dese. Iscoada se apropia, privind cu atenţie 
fiecare petic de pământ. Observase oare vreo urmă? Văzuse 
fire de iarbă culcate la pământ? Indianul observase cu 
siguranţă ceva, pentru că se oprise exact în faţa mea. 


Privea atent acele de pin pe care chiar eu le presărasem 
peste urmele noastre. Războinicul bănuia ceva. într-o clipă, 
a descălecat şi şi-a scos securea de la brâu. Am sărit 
imediat în picioare şi i-am ieşit în întâmpinare. Indianul a 
ridicat mâna în care ţinea arma! 

— Winnetou! am exclamat eu. Marea căpetenie a apaşilor 
vrea oare să-şi ucidă fratele? 

Winnetou, căci el era, şi-a pus securea la brâu. în ochii 
negri i se citea bucuria. 

— Sharlih! 

Atât a spus apaşul. Atât, un singur cuvânt. Indianul 
mândru ştia să se stăpânească. în cele din urmă, Winnetou 
m-a strâns la piept. 

Şi eu mă bucuram nespus de mult să-l revăd, dar acum nu 
era momentul să dăm frâu liber simţămintelor de care eram 
stăpâniţi. 

— Ce face fratele meu roşu aici? l-am întrebat pe apaş. 

— Comanşii şi-au părăsit satele şi vor să-i atace pe apaşi. 
Marele Spirit spune că Winnetou îi va învinge. Ce face 
fratele meu alb în această vale? Nu a spus el, în urmă cu 
mai multe luni, că va trece dincolo de apa cea mare, pentru 
a ajunge din nou în locuinţa părinţilor săi şi a surorilor sale? 

— Am văzut casa tatălui meu, dar duhul savanei m-a 
chemat aici zi şi noapte. Am fost nevoit să mă supun acestui 
glas. 

— Fratele meu alb a făcut bine. Inima preriei este mare. 
Ea stăpâneşte peste viaţă şi moarte. Cine a auzit, fie şi o 
singură dată bătăile acestei inimi, se poate despărţi de 
prerie, dar se va întoarce cândva la ea. Howgh! 

Căpetenia apaşilor şi-a luat calul de dârlogi şi a intrat 
împreună cu mine în pădure. Winnetou i-a zărit pe tovarăşii 
mei, abia după ce am ajuns printre copaci. Deşi nu îi 
spusesem nimic despre ei, apaşul nu s-a arătat deloc 
surprins când i-a zărit. Mai mult decât atât, el s-a mulţumit 
să nu le dea nici o atenţie. Indianul s-a aşezat liniştit 


înaintea mea, a dus mâna la pipă şi apoi la săculeţul cu 
tutun şi mi-a spus: 

— Winnetou a fost departe, către miazănoapte, spre a lua 
lut sfânt pentru acest calumet. Old Shatterhand va fi primul 
care va fuma calumetul cu Winnetou. 

— Vor mai fuma şi alţii din acest calumet, am spus eu. 
Marea căpetenie a apaşilor a auzit vreodată de Sans-ear, 
viteazul vânător? 

— Apaşul a auzit vorbindu-se despre acest vânător, dar nu 
1-a văzut nicicând. Sans-ear este şiret ca şarpele, deştept 
ca vulpea şi viteaz precum jaguarul. El bea sângele 
oamenilor roşii, iar patul puştii sale este înţesat de 
crestături. El ucide numai oameni răi. Acolo se află iapa sa. 
De ce nu vine Sans-ear aici, să fumeze pipa păcii cu 
Winnetou? 

La auzul acestei întrebări, Mark s-a ridicat de la locul său 
şi s-a apropiat. Plăpândul vânător era vizibil emoţionat. Ştia 
că înaintea lui se află cel mai vestit, cel mai viteaz şi cel mai 
drept războinic indian. 

I-am făcut semn lui Bernard să se apropie şi i-am spus lui 
Winnetou: 

— Căpetenia apaşilor să-l privească şi pe acest războinic. 
El a fost bogat. Un ucigaş alb i-a omorât tatăl şi i-a furat 
dolarii şi diamantele. Acest ucigaş se găseşte pe malul lui 
Rio Pecos şi va muri de mâna războinicului pe care-ţi cer 
să-l priveşti. 

— Winnetou este fratele războinicului despre care ai 
vorbit. Winnetou îl va ajuta să-l răpună pe ucigaşul tatălui 
său. Howgh! 

Când Winnetou spunea ceva, se ţinea întotdeauna de 
cuvânt. Câştigasem de partea lui Bernard un om cum nu 
mi-aş fi putut dori altul! Apaşul îşi umpluse pipa şi o 
aprinsese. A tras de şase ori din ea, slobozind fumul către 
cer, către pământ, către sud, nord, est şi vest. Apoi mi-a 
întins calumetul. Am executat şi eu ritualul celor şase 


fumuri şi apoi i-am dat pipa lui Mark. Acesta a tras şi el din 
pipă, dându-i-o apoi lui Winnetou pe care 1-a întrebat: 

— Câţi războinici îl însoțesc pe fratele meu? 

— Uff! a exclamat apaşul. 

Mark nu-l cunoştea foarte bine pe Winnetou şi, pentru că 
primise drept răspuns o simplă exclamaţie, plăpândul 
vânător a repetat: 

— Câţi războinici îl însoțesc pe fratele meu? 

— Uff! a exclamat din nou apaşul. Poate fratele meu să-mi 
spună de câţi urşi este nevoie pentru a strivi o mie de 
furnici? 

— De unul singur. 

— Şi de câţi crocodili este nevoie ca să fie înghiţite o sută 
de broaşte? 

— De unul singur. 

— Şi de câţi şefi de ţrib din neamul apaşilor este nevoie ca 
să le vină de hac unor comanşi? Dacă Winnetou dezgroapă 
securea războiului, nu îşi ia cu sine războinicii. El porneşte 
singur la luptă. El nu este şeful unui singur trib al apaşilor. 
El este căpetenia tuturor apaşilor. El trebuie doar să întindă 
braţul încoace sau încolo, şi o mie de războinici se vor grăbi 
să-i asculte poruncile. Sunt mulţi aceia ce îi spun lui 
Winnetou ce fac comanşii, iar Winnetou este destul de 
puternic pentru a se putea apăra singur împotriva 
duşmanilor. 

După ce i-a dat această explicaţie lui Sans-ear, Winnetou s- 
a întors spre mine şi mi-a spus: 

— Este adevărat că un bărbat trebuie să vorbească 
folosindu-se de pumnul său, dar fratele meu Sharlih îmi va 
povesti acum ce vor oamenii care-l însoțesc. 

I-am povestit pe scurt apaşului întâmplările care ne-au 
făcut să ne îndreptăm spre Rio Pecos. 

Winnetou a tăcut, privind în pământ. Apoi s-a.ridicat şi şi-a 
prins pipa la gât, spunând: 

— Fraţii mei albi să mă urmeze. 


Şi-a luat calul, a ieşit! din pădure şi a încălecat. Apaşul se 
folosea acum de un armăsar maroniu, destul de slab, pe 
care îl încăleca mereu când voia să cerceteze anumite 
locuri. Acest armăsar maroniu avea înfăţişarea unui 
patruped numai bun de pus la căruţă, dar era de fapt un cal 
foarte bun, liniştit şi mai ales rezistent. Armăsarul era la fel 
de inteligent ca iapa lui Mark şi nu o dată a pus pe fugă 
lupul sau chiar puma, servindu-se de copitele sale tari ca 
fierul. 

Am găsit numaidecât urmele comanşilor şi ne-am dat 
seama că se simțeau în deplină siguranţă, fiindcă nu se 
osteniseră să-şi şteargă urmele. Am ajuns la o cotitură, în 
marginea pădurii, când deodată Winnetou s-a oprit, a întins 
braţul drept înainte şi şi-a dus mâna stângă la gură, 
cerându-ne astfel să facem linişte. A vrut să văd despre ce 
era vorba, dar nu am observat nimic deosebit. Apaşul şi-a 
atârnat puşca de şa, a scos cuțitul şi a pornit înainte, fără a 
rosti nici măcar un cuvânt. 

— Ce s-o fi întâmplat, Charley? m-a întrebat Mark. 

— Nu ştiu. Cred că apaşul a zărit ceva suspect şi s-a dus să 
vadă despre ce este vorba. Se cuvine să aşteptăm aici până 
se întoarce sau până ne dă un semn. 

— Massa,'oh, ah! Auzim, massa? m-a întrebat Cesar. 

— Ce să aud? 

— Un animal am ţipat! 

— Unde? 

— La cotitură asta. 

I-am privit întrebător pe Mark şi pe Bernard. Niciunul din 
ei nu auzise nimic şi, cu toate astea, era cu putinţă ca 
negrul să aibă dreptate. 

Deodată a răsunat - şi de data aceasta l-am auzit cu toţii 
—; strigătul unui wipp-por-will, pasăre al cărei glas 
seamănă de minune cu un râs batjocoritor. Oricine altcineva 
ar fi fost sigur că era piuitul unei păsări, dar eu ştiam prea 
bine că era vorba despre o chemare venită din partea 


apaşului. De altfel, îl mai auzisem pe Winnetou imitând 
această pasăre. 

— Hm! Un wipp-por-will prin părţile astea! a exclamat 
Mark. Ciudat! lare ciudat! 

— Nu e o pasăre, e chiar Winnetou care ne cheamă, am 
spus eu. lată-l colo la marginea pădurii. 

Ne-am apropiat cu toţii de apaş. La picioarele lui zăcea un 
bărbat tânăr, legat cu propriul său brâu, care-l privea cu 
spaimă pe Winnetou, gemând. 

— Laşule! i-a spus apaşul, depărtându-se apoi scârbit. 

Ostaticul lui Winnetou era un alb. Când m-a văzut, faţa i s- 
a mai luminat puţin. Eram alb ca şi el, şi de aceea omul 
nutrea speranţa că nu i se va întâmpla nimic rău. Când s-a 
apropiat şi Mark, necunoscutul s-a liniştit şi mai mult. 

— Un alb! a exclamat Sans-ear. De ce îl tratează fratele 
meu roşu ca pe un duşman? 

— Ochi răi! a replicat Winnetou, tăios. 

Am auzit în spatele meu un strigăt de surprindere. Când 
am întors capul, l-am zărit pe Marshal care-l privea pe 
ostatic cu ochi mari. în cele din urmă, Bernard a exclamat: 

— Holfert! Pentru Dumnezeu, cum ai ajuns dumneata aici? 

— Marshal! Domnul Marshal! a exclamat, la rândul său, 
ostaticul. 

Acesta era, deci, Holfert, fostul angajat al bătrânului 
Marshal, complicele lui Morgan. 

— Domnule Holfert, vă căutăm de multă vreme, i-am zis eu 
ostaticului. Vreţi să ne spuneţi şi nouă unde se află 
prietenul dumneavoastră Fred Morgan? 

Omul s-a speriat şi m-a întrebat: 

— Sunteţi detectiv, domnule? 

— Veţi afla la timpul potrivit cine sunt şi cu ce mă ocup. Nu 
aş vrea să vă judec pentru că nu sunt în măsură să o fac şi 
fiindcă sunt convins de faptul că aţi fost doar complice la 
anumite fapte. Vă mai întreb încă o dată: unde este 
Morgan? 

— Dezlegaţi-mă, domnule, şi vă voi spune tot. 


— Nici nu poate fi vorba să vă dezleg. Cel mult am să mai 
slăbesc din strânsoarea brâului cu care sunteţi legat. Cesar, 
desfă puţin brâul! 

Cesar s-a apropiat şi a mai slăbit puţin din strânsoarea 
brâului cu care era legat ostaticul. 

— Şi tu, Cesar? a întrebat Holfert, uimit. 

— Cesar şi el aici, da! Unde massa Bern este şi negru' 
Cesar este! 

Acum ostaticul putea sta în şezut, şi mi-am continuat 
interogatoriul: 

— Vă întreb din nou: unde este Morgan? 

— La Rio Penasco. 

— Câtă vreme v-aţi aflat în tovărăşia lui? 

Holfert a tăcut, şi m-am văzut nevoit să scot revolverul şi 
să-l îndrept asupra lui, zicând: 

— Ia priviţi dumneavoastră arma asta, domnule Holfert. 
Ştiu exact cine sunteţi şi de aceea aş vrea să-mi povestiţi 
câte ceva despre moartea patronului dumneavoastră, 
precum şi despre dispariţia lucrurilor de valoare care i-au 
aparţinut. Dacă nu vorbiţi sau dacă minţiţi, o să primiţi un 
glonţ din partea mea. Se cuvine să ştiţi că în Vest ucigaşii 
sunt omorâţi pe loc. Nu se organizează procese lungi, ca în 
Est! 

— Eu nu sunt ucigaş! a spus omul, rugător, privindu-mă cu 
spaimă. 

— V-am spus deja că ştiu exact cine sunteţi. Mai rămâne să 
aflu dacă se cuvine să vă tratăm ca pe un om care-şi regretă 
faptele sau ca pe un ins care nu are nici un fel de regret. Vă 
întreb, deci, îl cunoaşteţi pe Morgan de multă vreme? 

— îmi e rudă. 

— A venit la dumneavoastră, în Louisville? 

— Da. 

— Spuneţi mai departe! Nu am poftă să pun întrebări, 
când puteţi să povestiţi totul şi fără ajutorul meu! Gândiţi- 
vă la revolver! 


— Dacă domnul Marshal se îndepărtează, vă voi povesti 
totul! 

Se cuvenea să-i îndeplinesc această dorinţă şi de aceea i- 
am spus: 

— Am să vă fac pe plac! 

I-am făcut un semn lui Bernard şi acesta s-a îndepărtat, 
dar nu după multă vreme s-a întors şi s-a ascuns în spatele 
unui copac din spatele lui Holfert. 

— Spuneţi! l-am îndemnat eu pe ostatic. 

— Fred Morgan m-a vizitat de mai multe ori şi m-a convins 
să joc cărţi cu el. 

— Venea în locuinţa dumneavoastră? 

— Da. Niciodată la prăvălie. La început am câştigat. Apoi 
am început să pierd. Am pierdut din ce în ce mai mult şi, în 
cele din urmă, îi datoram lui Fred câteva mii de dolari. Nu 
aveam cum să achit datoria. Fred m-a ameninţat că va 
declara şerifului cum că eu aş fi făcut escrocherii, folosindu- 
mă de semnătura domnului Marshal. Nu am avut încotro şi 
i-am spus unde este cheia de la magazin. 

— Ştiaţi ce vrea să facă Morgan? 

— Da. Urma să împărţim prada şi apoi să plecăm în Mexic. 

— l-aţi spus că patronul dumneavoastră purta cheia 
asupra sa? 

— Da, dar nu am crezut că o să-l omoare pe patron. A 
spus că o să-l lovească doar, urmând ca domnul Marshal să 
leşine. L-am pândit pe patron, şi Fred 1-a înjunghiat. Am 
descuiat apoi uşa locuinţei şi am lăsat trupul neînsufleţit în 
hol. Am împărţit pe loc tot ce am găsit acolo. 

— Morgan a luat diamantele, iar dumneavoastră restul? 

— Da. Pentru că sunt giuvaiergiu, nu mi-a fost greu să 
vând partea mea din pradă şi... 

— Ah! Cred că am ghicit! Şi Fred Morgan v-a luat banii! 

— Aşa e! 

— Cum v-aţi putut închipui că un escroc poate fi cinstit 
faţă de dumneavoastră? Nu v-aţi gândit că s-ar putea să vă 


atragă într-un loc pustiu pentru a vă prăda? Cum v-a luat 
banii? 

— leri-seară, Morgan a rămas să facă de strajă. Eu 
dormeam adânc şi deodată am simţit ceva şi m-am trezit. 
Nemernicul îmi luase armele şi portofelul. 'Tocmai voia să 
mă înjunghie. De frică, am prins puteri. L-am doborât la 
pământ şi am fugit. A pornit numaidecât pe urmele mele, 
dar am izbutit să scap, fiindcă era întuneric. Am fugit toată 
noaptea, căci m-am gândit că în zori va porni pe urmele 
mele. M-am ascuns aici ca să dorm, dar nu am apucat să mă 
odihnesc, fiindcă am zărit o ceată de indieni. Apoi am zărit 
acest războinic şi m-am ascuns din nou. M-a găsit, deşi m- 
am ascuns cât am putut de bine! 

Ostaticul era foarte agitat. Poate că tocmai de aceea a 
povestit totul. Din glasul lui nu răzbătea însă nici o urmă de 
regret. 

Bernard s-a apropiat de noi, iar eu i-am spus: 

— Ostaticul îţi aparţine. Ce crezi că ar trebui să facem cu 
el? 

Marshal tăcea. în sufletul lui se dădea acum o luptă între 
milă şi dorinţa de răzbunare. în cele din urmă, Bernard i-a 
mai pus lui Holfert câteva întrebări şi a spus: 

— Acest netrebnic este vinovat de moartea tatălui meu şi, 
după legile savanei, ar merita să moară, numai că eu sunt 
reclamantul, ca să zic aşa. Din această cauză nu pot fi tot eu 
cel care ar trebui să-l judece. 

— Nici nu trebuie să-l judecaţi dumneavoastră, a spus 
Sans-ear. Şi noi mai suntem, de pildă, pe-aici. Eu sunt de 
părere că nemernicul ăsta trebuie să moară. lrebuie 
împuşcat! Toţi cei de teapa lui trebuie să piară! 

— Şi eu cred că acest alb trebuie să moară, a spus 
Winnetou. O împuşcătură se aude până departe şi aici sunt 
copaci din belşug. Negrul poate să-l spânzure. Ce spune 
fratele meu Old Shatterhand? 

Aş fi vrut să spun că nu eram de acord ca Holfert să 
moară, dar nu am mai apucat s-o fac. Nu ştiu cum s-a 


întâmplat, dar ostaticul s-a dezlegat. înainte de a putea să 
rostesc fie şi un singur cuvânt, giuvaiergiul a fugit. Am 
pornit numaidecât după el, dar nu am mai apucat decât să 
vedem cum nemernicul s-a aruncat în spinarea calului lui 
Bernard şi a pornit în goană spre Rio Pecos. 

— Doamne! a exclamat Sans-ear. Uţte-l cum pleacă fără 
să spună, de pildă, la revedere! Trebuie să pornim îndată 
după el! 

Am sărit în spinarea calului meu şi am.pornit. Deodată, am 
auzit o împuşcătură. Apaşul îşi luase puşca împodobită cu 
ţinte de argint. Fugarul a lăsat să-i scape frâiele din mână şi 
a căzut în apele învolburate ale lui Rio Pecos, care l-au 
înghiţit numaidecât. Calul rămas fără călăreț s-a învârtit pe 
loc şi a pornit spre noi, nechezând. 

Winnetou şi-a încărcat liniştit arma, spunând: 

— Duhul savanei este drept. Acest alb trebuia să moară. 
Este rău că a murit de glonţul apaşului, dar nu se cuvenea 
să ne scape, fiindcă ne-ar fi putut face rău. Marele Spirit a 
vrut ca el să moară. 

După ce a rostit aceste cuvinte Winnetou a încălecat şi a 
pornit la drum, fără a ne privi. Am încălecat şi noi şi am 
pornit tăcuţi după el. 

Urmele comanşilor se zăreau în continuare foarte limpede. 
Ştiam că porniseră pe cărarea războiului, pentru că aveau 
feţele vopsite. Probabil că aveau de făcut un drum lung, 
altfel ar fi fost mai atenţi. Winnetou ştia şi el aceste lucruri, 
dar era mult prea tăcut şi mă pregăteam să mă apropii de 
el, când am auzit una, două... trei împuşcături. 

Winnetou şi-a strunit calul, iar noi i-am urmat exemplul. 
Apoi a dispărut printre copaci. S-a întors după puţină 
vreme şi ne-a chemat la el, făcându-ne un semn cu mâna. 

— Războinici comanşi şi două feţe palide, a spus apaşul. 

Cesar şi Hoblyn au rămas lângă cai, în timp ce Bernard, 
Mark şi cu mine l-am urmat pe Winnetou, care se strecura 
printre tufişuri precum un şarpe. 


Valea lui Rio Pecos se lăţise, formând o căldare largă. Pe 
malul râului căpeteniile comanşe îşi înfipseseră lăncile în 
pământ, sprijinindu-şi scuturile de ele. Şefii de trib se 
aşezaseră pe pământ şi fumau pipa cu doi albi care le 
stăteau alături. Războinicii comanşi tocmai îşi dovedeau 
priceperea la mânuirea armelor şi la călărie. Nu puteam 
distinge feţele albilor şi de aceea am scos ocheanul şi am 
privit înaintea mea. 

— Hopa! am exclamat eu. la uită-te, Mark, să vezi şi tu 
cine-i acolo, înaintea noastră! 

I-am dat ocheanul micuţului vânător, şi acesta a exclamat 
la rândul său: 

— La dracu'! Ăia sunt Fred şi Patrick Morgan! S-au întâlnit 
deja şi acum se află sub protecţia indienilor. 

— Aşa e. Patrick avea un avans mic faţă de noi, iar Fred a 
venit aici pe urmele lui Holfert. Aşa se explică faptul că s-au 
întâlnit. După cum a spus Hoblyn, cei doi nu au de ce să le 
fie teamă de comanşi. 

— Ce întorsătură ciudată au luat lucrurile! 

— Ce vrei să spui? 

— Cum o să punem noi mâna pe Fred şi Patrick Morgan, 
atâta vreme cât ei sunt oaspeţii indienilor? 

— Trag nădejde că cei doi nu vor rămâne prea multă 
vreme în tovărăşia lor. Nu cred eu că vor să-i facă pe indieni 
părtaşi la bunurile pe care urmează să le dezgroape. 

— Atunci poate că ar fi mai bine să rămânem aici şi să 
vedem ce se mai petrece. 

— S-ar părea că ne aflăm în siguranţă. E puţin probabil ca 
vreunul dintre indieni să se întoarcă şi să o apuce încoace. 

— Nu se poate întâmpla ca Morgan să treacă pe aici ca să 
îl caute pe Holfert? a întrebat Marshal. 

— Fred Morgan va afla de la fiul său şi de la comanşi că 
Holfert nu se află prin părţile astea. Să nu uităm că nici 
Patrick, nici războinicii roşii nu l-au întâlnit pe Holfert. Aşa 
stând lucrurile, Fred Morgan nu-l va căuta pe 


Holfert,tocmai pe aici, am spus eu. Haideţi să ne ducem caii 
într-un loc sigur. 

Am ascuns caii printre copaci. Când a zărit căldarea largă, 
Hoblyn mi-a spus, întinzând braţul: 

— Uitaţi, acolo, în dreapta, este râpa în care ar trebui să 
ajungem. 

— Acolo? Ce ghinion! 

— De ce spui asta, Charley? m-a întrebat Mark. 

— Pentru că nu putem ajunge acolo înaintea lui Fred şi 
Patrick Morgan. Poţi să-ţi închipui şi tu că cei doi nemernici 
vor porni imediat ce comanşii îşi vor vedea de drumul lor. 

— Nu vă faceţi griji, domnule, mi-a spus Hoblyn. Există o 
scurtătură pe care nu o ştim decât căpitanul şi cu mine. 
Locotenentul o va apuca pe un drum mai lung. Trebuie să 
ajungă mai întâi la Rio Penasco. 

— Atunci putem rămâne aici liniştiţi, pentru a vedea ce se 
mai întâmplă. 

Războinicii comanşi se împărţiseră în două cete care 
păreau gata să lupte. Indienii dădeau dovadă de curaj şi 
îndemânare şi ar fi putut stârni cu siguranţă admiraţia 
oricărui european. Niciunul dintre caii comanşilor nu avea 
şa. Pe spinările armăsarilor erau puse pături, piei sau 
blănuri. De fiecare parte a păturii sau a blănii care 
acoperea spinarea patrupedului erau fixate curele solide, 
trecute peste grumazul animalului, astfel încât războinicul 
să poată aluneca într-o parte sau în alta în timp ce 
călăreşte, făcând din calul său un scut. Indianul capătă 
libertate de mişcare şi se poate apăra sau poate riposta. 
Uneori el nici nu mai pune pe spinarea armăsarului vreo 
pătură sau vreo blană, dacă izbuteşte să fixeze bine 
curelele de grumazul patrupedului. Războinicul roşu ştie 
foarte bine să se ţină pe cal, folosindu-se doar de picioarele 
sale încălţate în mocasini. 

Eram cu totul absorbiți de această „piesă de teatru” care 
se desfăşura înaintea ochilor noştri. O singură dată am 


privit înapoi şi pot să spun că am fost inspirat, pentru că 
printre copaci veneau doi călăreţi. 

M-am întors spre ceilalţi şi le-am şoptit: 

— Fiţi atenţi, oameni buni, din spatele nostru vin doi 
călăreţi! 

Şi-au întors cu toţii privirile., 

— Căpitanul şi Conchez! a exclamat Hoblyn, surprins. 

— Da, e într-adevăr căpitanul cu un tovarăş al său! am 
spus eu. Repede! Ascundeţi-vă printre copaci şi ştergeţi 
urmele! 

Bernard, Mark, Cesar şi Hoblyn s-au ascuns printre 
copaci. Eu am rămas împreună cu Winnetou în dosul unor 
tufişuri, de unde puteam vedea totul. 

Căpitanul şi tovarăşul său s-au apropiat mult de noi. 
Deodată, războinicii comanşi au scos un înfiorător strigăt de 
luptă. Capul bandei de hoţi şi însoţitorul său s-au speriat şi 
şi-au strunit caii. Apoi aU descălecat şi s-au apropiat atât de 
mult de noi, încât ne-am văzut nevoiţi să ne alăturăm 
tovarăşilor noştri. 

Chiar în spatele celor doi bandiți se aflau doi arţari. Am 
izbutit să ajung lângă aceştia şi să ascult ce îşi spuneau pe 
şoptite cei doi răufăcători. 

— Sunt comanşi, a zis căpitanul. Nu trebuie să ne temem 
de ei. Mai întâi ar trebui să aflăm cine sunt cei doi albi. 

— Sunt prea departe! Nu le pot zări feţele! a replicat 
tovarăşul căpitanului. 

— Poate că ne putem da seama după îmbrăcăminte despre 
cine este vorba. Hm! Pe ăla mai bătrân nu-l ştiu, iar în faţa 
celuilalt stau căpeteniile şi nu-l pot vedea bine. 

— Căpitane, ia uită-te la armăsarul ăla roşcat, cu stea în 
frunte. Un cal cum rar îţi e dat să zăreşti în prerie. Ei, ce 
zici? Al cui e? 

— La dracu'! Ăla-i calul locotenentului! a exclamat 
căpitanul, înciudat. 

— Asta înseamnă că unul dintre cei doi albi e Patrick. 


— Ai dreptate! Uite! Se apleacă înainte! Vezi pătura aia 
colorată pe care o poartă pe umeri? Cu siguranţă e Patrick! 
Daca aş şti ce am putea face! 

— Hm! Dacă aş şti ce ai de gând să faci cu Patrick! 

— Ei, da! Cred că a venit vremea să-ţi vorbesc deschis! Am 
îngropat undeva, prin părţile astea, tot ce a fost mai valoros 
din prada pe care-am adunat-o de-a lungul vremii. Am făcut 
asta pentru că printre noi se aflau şi oameni în care nu 
puteam avea încredere. în afară de mine, doar locotenentul 
mai cunoaşte locul în care este ascunsă partea din pradă 
despre care tocmai ţi-am vorbit. El a vrut să-şi întâlnească 
tatăl, dar nu 1-a chemat în tabăra noastră, ci aici, la Rio 
Pecos. Am devenit bănuitor pentru că, după ce a fost ultima 
dată în Estacado, nu a trecut prin tabăra noastră, ci a venit 
de-a dreptul aici. Sunt sigur că vrea să pună mâna pe 
lucrurile pe care le-am îngropat cândva. Patrick trebuie să 
se fi întâlnit întâmplător cu indienii. Nu ştiu dacă e mai bine 
să îl pedepsim chiar acum sau să-l yirmărim şi să-l 
prindem mai întâi asupra faptului. 

— Cred că e mai bine să mai aşteptăm şi să-l urmărim. 
Dacă am merge acum la el şi am vrea să-l pedepsim, nu am 
putea dovedi că a vrut să facă ceva rău. Ne-ar spune că se 
află aici doar pentru că vrea să-şi întâlnească tatăl. Noi 
suntem doi. Ei sunt doi. Nu putem şti ce vor face indienii şi 
de partea cui vor fi. 

Conchez voia cu orice preţ să-l convingă pe căpitan că nu 
era bine să se apropie de indieni, pentru a sta de vorbă cu 
Fred şi Patrick Morgan, ţinând cu orice preţ să afle unde 
erau ascunse bunurile. 

— Ai dreptate, a spus căpitanul. Indienii Racurroh se află 
acum pe cărarea războiului şi nu vor zăbovi mult aici. După 
ce vor pleca, Patrick va porni numaidecât la drum. Vom 
ajunge înaintea lui la locul în care e ascunsă comoara mea. 
Ştiu o scurtătură. Nu se va alege cu nimic, asta, desigur, 
dacă... dacă lucrurile îngropate mai sunt la locul lor. 

— Mai sunt la locul lor. Cine să le fi luat? 


— Sans-ear şi Old Shatterhand, care ne-au făcut o pagubă 
de toată frumuseţea. 

— Sans-ear şi Old Shatterhand? Cum să fi aflat ei unde 
este comoara? 

— Foarte uşor. L-am trimis pe Hoblyn pe urmele lui Patrick 
şi i-am spus unde sunt îngropate lucrurile. Hoblyn a 
dispărut fără urmă şi cred că a căzut în mâinile celor doi 
vânători şi le-a spus totul pentru a-şi salva viaţa. 

— Hm! Atunci poate ar fi mai bine... 

— Ei, poate ar fi mai bine...? 

— Ar fi mai bine să mergem chiar acum la comanşi. 

— Şi să le spunem taina noastră? Nu, nu! Asta nu! Mai 
avem vreme pentru a vedea ce se mai întâmplă. Văd că 
indienii scot la iveală merindele. Am putea mânca şi noi 
ceva! Adu carnea! 

Conchez s-a ridicat şi s-a îndreptat spre calul său. M-am 
retras repede, pentru că m-ar fi putut zări. 

Le-am spus tovarăşilor mei tot ce aflasem. 

— N-au zis nimic, de pildă, despre bandiții care-au apucat- 
o pe urmele celor trei negustori? m-a întrebat Mark. Unul 
dintre bandiții ăia ar fi trebuit să se afle alături de Patrick. 

— N-au vorbit despre negustori. Poate că Patrick şi-a ucis 
tovarăşul, pentru a nu împărţi cu el taina comorii 
căpitanului. Ce facem cu bandiții ăştia doi? 

— îi lăsăm în pace, dragă Charley. 

Winnetou a dat nemulţumit din cap, spunând: 

— Fraţii mei albi să se gândească puţin că şi-ar putea 
pierde scalpul. 

— Cine să ne ia scalpul? a întrebat Mark. 

— Războinicii Racurroh. 

— Nu vor face asta. N-or să mai zăbovească mult aici, 
pentru că se află pe cărarea războiului. 

— Fratele meu alb este un vânător cu minte multă şi un 
războinic viteaz, dar el nu cunoaşte obiceiurile comanşilor. 
înainte de a se strecura în satele apaşilor, ei vor merge în 
munţi, unde se găseşte mormântul căpeteniei lor Tshu-ga- 


tshat1, aşa cum fac în fiecare an, din ziua în care acea 
căpetenie a fost ucisă de Winnetou. 

Acum îmi era limpede de ce urmărea Winnetou tocmai 
această ceată de comanşi. 

1 Fum întunecos (n.a.). 

— Şi ce-i cu asta? Dacă războinicii comanşi vor, de pildă, 
să facă un asemenea drum, de ce să le mai pese de bandiți 
sau de noi? 

— Nici eu nu aş dori o vărsare de sânge, am replicat eu. 

— Fraţii mei albi pot face ceea ce doresc, a spus apaşul. Ei 
cruţă duşmanul care pradă şi ucide. Pentru asta îşi vor 
pune ei înşişi viaţa în primejdie. Apaşul a vorbit. Howgh! 

Îmi părea sincer rău că nu puteam fi de acord cu fratele 
meu de cruce, dar nu-mi făcea plăcere să omor nici măcar 
un ucigaş. 

Eram adâncit în gânduri, când dinspre tabăra comanşilor 
s-au auzit strigăte din care puteam deduce cu uşurinţă că 
se întâmpla ceva neobişnuit. Căpitanul şi însoţitorul său au 
devenit şi ei atenţi. M-am strecurat până în apropierea 
taberei comanşilor, pentru a mă lămuri ce se întâmplase. 
Am văzut cum războinicii se grăbiseră să ajungă cu toţii la 
malul apei şi acum priveau cu atenţie un lucru anume. Apoi 
au încălecat cu toţii şi au pornit la drum. 

M-am întors la tovarăşii mei, şi Bernard m-a întrebat: 

— Ce s-a întâmplat? 

— Au găsit ceva în râu. Poate fi vorba chiar despre trupul 
neînsufleţit al lui Holfert. 

Winnetou m-a privit cu înţeles. Dacă războinicii comanşi 
văzuseră într-adevăr cadavrul lui Holfert, atunci puteau 
bănui că ne aflăm pe undeva prin apropiere. 

— Crede fratele meu alb că apele lui Rio Pecos pot purta 
un trup atât de repede până aici? m-a întrebat apaşul. 

— Cred că da. Apele râului sunt adânci aici. Malul este lin. 
Se poate ca trupul lui Holfert să fi fost purtat încoace. 

Fără a spune un cuvânt, Winnetou a dispărut printre 
copaci. Voia să intre în apă, pentru a se convinge despre ce 


era vorba. Winnetou era un înotător desăvârşit, dar ceea ce 
voia el să facă era foarte primejdios. Putea fi zărit de 
căpitan şi de Conchez sau era posibil ca războinicii comanşi 
să intre la bănuieli şi să se întoarcă aici, mergând pe malul 
râului. Dacă în cadrul războaielor desfăşurate în bătrâna 
Europă este deosebit de important să nu laşi necucerită nici 
o aşezare pe lângă care treci, în Vestul sălbatic este foarte 
important să ştii cine se află în spatele tău. 

Pentru a înota o jumătate de milă, căci atât mersese apaşul 
pe jos, lui Winnetou i-ar fi trebuit douăzeci de minute, la 
care se mai adăugau zece minute pentru drumul pe uscat. 
Abia trecuse un sfert de ceas din momentul în care apaşul 
se depărtase, când căpitanul şi Conchez s-au ridicat de la 
locurile lor şi au pornit spre punctul în care se opriseră 
comanşii. Cei doi bandiți voiau să vadă ce se afla în râu. 
Desigur că Winnetou îşi lăsase armele şi hainele pe mal şi 
trebuia neapărat să-i vin în ajutor, pentru că probabil nu 
avea asupra sa decât cuțitul. Mi-am luat carabina Henry şi 
le-am şoptit celorlalţi: 

— Rămâneţi aici! 

Am mers repede de-a lungul lizierei pădurii, încercând să 
găsesc locul în care fratele meu de cruce intrase în apă, 
când am auzit o împuşcătură. Căpitanul trăsese în apă, dar 
eram sigur că nu nimerise. Ştiam prea bine că Winnetou 
era neîntrecut atunci când era vorba să se scufunde şi să 
înoate pe sub apă. L-am zărit, într-adevăr, pe apaş ieşind 
din apă precum un peşte. Apoi Winnetou a sărit pe mal şi s- 
a năpustit asupra căpitanului. Conchez a dus puşca la ochi! 
Apaşul a făcut un salt fulgerător şi s-a aruncat asupra lui 
Conchez, îndreptând ţeava puştii mexicanului spre cer. 
Arma s-a descărcat în aer! Winnetou i-a smuls lui Conchez 
puşca din mână şi a apucat-o de ţeavă, pentru a-şi lovi 
duşmanul cu patul armei! Apoi, simţindu-l pe căpitan în 
spatele lui, apaşul s-a ferit din nou! Deodată, s-a auzit un 
urlet înfiorător. Bănuiala mea se adeverea. Comanşii se 
întorseseră. 


Winnetou i-a zărit pe comanşi, i-a smuls căpitanului puşca 
din mână, a aruncat-o în apă şia luat-o în susul apei ca o 
panteră hăituită. Ştiam cum alerga apaşul. El mă învățase 
să alerg astfel, în salturi lungi, lăsându-mi greutatea 
corpului asupra unui singur picior, pentru ca după o vreme 
să folosesc celălalt picior ca trambulină şi ca punct de 
sprijin pentru întregul corp. Peste mai puţin de zece minute 
Winnetou îşi luase hainele şi alerga acum de-a lungul 
lizierei pădurii, pentru ca abia după o vreme să se întoarcă 
în ascunzătoarea noastră. 

Am alergat cât am putut de repede la tovarăşii mei şi le- 
am spus: 

— Haideţi! 'Trebuie să plecăm de aici cât mai repede! 

— Pe Dumnezeul meu! a exclamat Sans-ear. încotro să o 
luăm? Uite-acolo, vin comanşii. Cei doi albi se află în 
tovărăşia lor! 

— Tocmai ăsta e norocul nostru. Or să treacă pe lângă noi 
şi or să pornească pe urmele lui Winnetou. Aduceţi iute caii 
la liziera pădurii. De îndată ce indienii au trecut, o veţi lua 
în josul râului şi veţi merge chiar de-a lungul urmelor lăsate 
de comanşi. Eu rămân aici ca să vă asigur retragerea şi să-l 
aştept pe apaş. 

— Vrei să rămâi singur aici? a întrebat Mark. 

— Da, i-am răspuns eu, privindu-l pe furiş pe Hoblyn, în 
care nu se cuvenea să avem încredere. Ceilalţi nu se 
descurcă singuri şi de aceea vreau să-i las în grija ta. 

— Bine, haidem! Indienii tocmai au trecut pe lângă noi! 

Comanşii nu-i puteau zări pe tovarăşii mei, fiindcă pădurea 
făcea un cot. Am şters urmele lăsate de Mark, Bernard, 
Cesar şi Hoblyn cât de bine am putut şi, deodată, am auzit 
un foşnet. Winnetou a apărut în faţa mea, exclamând: 

— Uff! Comanşii se află pe urmele apaşului. Unde sunt 
tovarăşii fratelui meu alb? 

— Au plecat. 

— Gândul fratelui meu este înţelept. Haide! 'Tovarăşii lui 
Old Shatterhand nu trebuie să ne aştepte prea mult. 


Winnetou s-a îmbrăcat repede cu hainele pe care le 
purtase până atunci în mână. Apoi şi-a luat armăsarul şi am 
ieşit împreună din pădure. Am privit în josul văii şi m-am 
convins că, cel puţin deocamdată, ne aflam în siguranţă. De 
aceea l-am întrebat pe fratele meu de cruce: 

— Ce a găsit Winnetou în râtţ?> 

— Cadavrul feţei palide. Astăzi Winnetou s-a purtat ca un 
copil fără minte. El va suferi singur de pe urma faptelor 
sale, iar fraţii lui albi îl vor ierta. 

Aceste cuvinte mândrul apaş nu ifii le-ar fi spus decât mie. 
Nu am apucat să-i răspund nimic, fiindcă a încălecat şi a 
pornit ca o furtună, astfel încât m-am văzut nevoit să-l 
urmez în mare grabă. 

ŢINUTURILE ÎNTUNECATE ŞI SÂNGEROASE. 

L-am ajuns din urmă pe tovarăşii mei şi am învelit copitele 
cailor în fâşii din păturile pe care le luasem de la „lemnari”. 
Am intrat apoi într-o râpă. Winnetou mergea pe jos în 
spatele nostru pentru a şterge urmele lăsate de noi. 

După ce drumul nostru a făcut un cot, ne-am oprit cu toţii. 

— Ia calul meu de dârlogi, Bernard, şi ai grijă de elpână 
vă voi ajunge din urmă! l-am rugat eu pe Marshal. 

— Ce vrei să faci, Charley? m-a întrebat Mark. 

— Vreau să rămân o vreme aici, pentru a afla ce au de 
gând comanşii. 

— Prea bine! Aşa vom şti sigur dacă au pornit sau nu după 
NOI. 

Tovarăşii mei au plecat, iar eu m-am ascuns în tufişuri. Nu 
a trebuit să aştept prea mult până am auzit tropot de cai. 
Comanşii se apropiau, dar nu erau toţi, ci doar jumătate din 
războinicii care se opriseră pe malul lui Rio Pecos. Oare 
unde erau ceilalţi? I-am zărit şi pe Fred şi Patrick Morgan. 
Căpitanul şi Conchez nu erau nicăieri. Indienii se apropiau 
încet, cu ochii aţintiţi în pământ. în locul în care ne-am oprit 
să înfăşurăm copitele cailor, s-au oprit şi comanşii. 
Căpetenia, căci numai o căpetenie se afla în fruntea 
războinicilor, s-a aplecat şi a ridicat de la pământ un obiect 


pe care nu l-am putut distinge. Apoi şeful le-a arătat şi 
celorlalţi lucrul pe care-l găsise şi s-au aşezat cu toţii la 
sfat. După aceea, cei doi albi şi căpetenia s-au despărţit de 
ceilalţi pentru a intra în râpă pe jos. 

Cei trei s-au apropiat de mine. Trebuie să recunosc faptul 
că începusem să mă tem pentru soarta mea. Spre norocul 
meu şi al nostru, al tuturora, cei trei nu au observat vreo 
urmă. Când căpetenia şi cei doi albi au trecut pe lângă 
mine, am văzut ce găsise şeful de trib pe jos. Era un fir gros 
de lână pe care unul dintre noi îl aruncase. Au pătruns şi 
mai mult în râpă şi, în cele din urmă, s-au întors, convinşi 
fiind că pe acolo nu trecuse nimeni. 

— Aici nu a fost nimeni, l-am auzit spunând pe Fred 
Morgan. Urmele lăsate de copitele cailor erau poate chiar 
ale armăsarilor noştri. 

— Dar cine era indianul şi cine erau cei doi albi pe care nu 
i-am găsit încă? a întrebat Patrick. 

— O să aflăm noi şi asta cât de curând. N-au cum să ne 
scape. Indianul era gol-puşcă şi nu mi-am putut da seama 
din ce trib face parte. Oricum, ne-a făcut un serviciu dacă 
zici că mortul era acel Holfert despre care mi-ai povestit. 

— Ela fost cu siguranţă, dar mă întreb cum de a ajuns 
indianul ăla tocmai în locul în care am poposit noi. Oare era 
deja acolo sau a venit mai târziu? Cred... 

Mai mult nu am putut auzi, pentru că cei trei s-au depărtat 
de mine. Din cele auzite, ajunsesem la concluzia că ne 
găseam în siguranţă. Ştiam acum şi că şeful bandei de 
răufăcători şi însoţitorul său crezuseră că este mai bine să 
nu aibă de-a face cu războinicii comanşi. Acest lucru se 
întâmplase doar pentru că cei doi bandiți voiau să-l prindă 
pe Patrick în momentul în care ar fi dezgropat comoara 
căpitanului. Mă întrebam doar câtă vreme vor izbuti să se 
ascundă căpitanul şi Conchez de ochii ageri ai comanşilor. 

Căpetenia şi cei doi albi au încălecat. Şeful de trib a dat o 
poruncă scurtă şi au dispărut cu toţii printre copaci. 


M-am grăbit să-i ajung din urmă pe tovarăşii mei, care 
înaintaseră destul de mult. 

Când i-am ajuns, Winnetou m-a privit întrebător, şi le-am 
povestit tuturor ce izbutisem să aflu. 

— Buun! a exclamat Mark, mulţumit. Asta înseamnă că am 
izbutit să-i ducem de nas! 

— Războinicii comanşi au ochii deschişi, dar nu zăresc 
urmele duşmanilor. Ei au urechi, dar ele sunt înfundate, 
căci nu aud paşii duşmanilor! a spus Winnetou. Fraţii mei 
albi să-şi descalţe armăsarii. 

Ne-am continuat drumul, un drum plin de piedici, pentru 
că am fost nevoiţi să mergem pe cărări strâmte, săpate în 
piatră. Copaci doborâţi de furtună sau de bătrâneţe zăceau 
ici-colo, de-a lungul anevoiosului nostru drum. Pe înserat 
am ajuns pe creasta munţilor care se întind în linie dreaptă 
de la nord la sud. Ne-am căutat apoi un loc potrivit spre a 
poposi peste noapte. Nu s-a întâmplat nimic în timpul 
nopţii. în zori am mers puţin înapoi pe drumul pe care 
venisem şi m-am convins astfel că nu fusesem urmăriţi. 

Am pornit cu toţii la drum şi am trecut printr-o regiune ce 
semăna foarte mult cu cele pe care le mai întâlnisem în 
Colorado. Pădurea dispărea încet-încet, făcând loc 
pământului arid. Dacă priveam în depărtare, zăream câte o 
dungă albă, care se dovedea a fi albia seacă a vreunui râu. 
Se putea observa că, atunci când ploua, albiile erau pline cu 
apă, pentru că se puteau vedea semne care arătau exact 
până unde ajungea apa. Acest albii seci puteau servi foarte 
bine drept străzi. Drumeţul are avantajul că nu poate fi 
observat decât de foarte aproape, dar are şi dezavantajul 
că nu-şi zăreşte duşmanul decât atunci când acesta se află 
lângă el. 

Am coborât încet-încet de pe înălţimi şi am întâlnit în calea 
noastră mai mulţi afluenţi ai lui Rio Pecos. Printre aceşti 
afluenţi se găsea şi Rio Penasco. în cursul după-amiezii am 
ajuns în valea lui Rio Penasco. Această vale avea o lungime 
de câteva mile, şi era destul de largă. înconjurată de 


înălţimi împădurite, valea era împodobită cu minunatul 
verde-crud al vegetației de pe malul râului. 

Din păcate, nu puteam lăsa caii să pască chiar pe mal, 
pentru că prezenţa lor acolo ne-ar fi trădat cu siguranţă. 

— Aceasta e valea în care trebuie să ajungem? l-am 
întrebat pe Hoblyn, gândindu-mă că s-ar putea înşela. 

— Sunt sigur că asta-i valea, domnule! mi-a răspuns 
Hoblyn. Sus, la umbra unUi stejar bătrân, am poposit 
împreună cu domnul căpitan. 

— Bine! Atunci cred că ar fi bine să ne continuăm drumul, 
să ieşim din vale şi să lăsăm caii la loc sigur, păziţi de unul 
dintre noi. După aceea ne-am putea întoarce aici şi am 
vedea ce este de făcut. 

— Foarte bine! a spus Mark. Dar nu se poate întâmpla să 
avem nevoie de caii noştri pe neaşteptate? Nu vreau ca 
Tony să stea aşa departe de mine! 

— Bine, am replicat eu. Atunci vom căuta pentru cai o 
ascunzătoare în pădure. Eu voi porni împreună cu Cesar pe 
partea asta, iar Winnetou o va lua pe partea cealaltă. Voi 
rămâneţi aici. 

Am luat-o prin pădure împreună cu negrul. Drumul era 
greu, plin de stânci şi de copaci doborâţi la pământ. Ar fi 
fost destul de greu să ducem caii pe drumul abrupt pe care 
o apucasem. Am continuat să mergem înainte. Deodată, 
Cesar a început să strige: 

— Massa, oh, oh, massa, venit! Venit aici repede! 

Am văzut că negrul s-a urcat repede într-un fag şi l-am 
întrebat: 

— Ce e, Cesar? Ce s-a întâmplat? 

— Massa venit repede şi ajutat la biet Cesar sau nu! Mai 
bine massa plecat şi adus oameni mult, mult pentru omorât 
la monstru! 

Nu a fost nevoie să-1' mai întreb despre ce monstru era 
vorba, pentru că l-am zărit prin frunziş. Era un grizzly, un 
urs cenuşiu. 


Mi-a fost dat să aud urletul leului, urlet pe care arabul îl 
numeşte rad, adică tunet. Am auzit şi urletul tigrului de 
Bengal şi inima mi-a bătut cu putere, mai-mai să-mi sară din 
piept, deşi mâna nu avea voie să-mi tremure. Nimic nu se 
compară însă cu mormăitul răguşit şi gros al ursului 
cenuşiu. Când auzi acel mormăit te trec fiori şi dinţii încep 
să-ţi clănţănească, oricât de curajos ai fi. 

Mă aflam la opt paşi de urs. Acesta s-a ridicat în două labe 
şi a cfiscat botul imens. Unul dintre noi trebuia să moară. 
Am dus la ochi doborâtorul de urşi. I-am tras un glonţ în 
cap şi un al doilea în inimă. Apoi am lăsat deoparte puşca şi 
am scos cuțitul. Ursul continua să se apropie, ca şi când nu 
l-aş fi nimerit. Mai avea cinci paşi şi ajungea lângă mine... 
patru... trei! Deodată, fiara s-a oprit pe loc, a scos un urlet 
cumplit şi s-a prăbuşit la pământ. Trei paşi dacă ar mai fi 
făcut, aş fi fost pierdut cu siguranţă. 

— Oh, ah, bun, frumos! a exclamat Cesar. Urs chiar mort 
de tot este, massa? 

— Da, e mort. Coboară din copac! 

— Sigur urs mort este, massa? Mort de tot este? Nu 
mâncat la biet Cesar? 

— E mort de-a binelea! 

Cesar a coborât din copac la fel de iute precum s-a urcat 
în el. Apoi s-a apropiat cu pas şovăielnic. M-am aplecat 
asupra ursului şi i-am înfipt cuțitul de mai multe ori în 
inimă. 

— Oh, oh, mare urs este! Mult mare! Mai mare este decât 
Cesar! Cesar poate mănâncă urs? 

— Da, bineînţeles. Labele de urs şi muşchiul sunt o 
minune! 

— Oh, massa, dat şi la Cesar labe şi muşchiul? Şi la Cesar 
place minune! 

— O să-ţi primeşti partea ca oricare dintre noi. Acum 
aşteaptă-mă aici. 

— Cesar aşteptat aici? Oh, dacă urs căpătat iar viaţă? 

— Atunci o să te caţeri iar în copac. 


— Dacă massa plecat şi lăsat aici Cesar, atunci Cesar sare 
chiar acum la copac. 

Trecuse doar o clipă de când m-am depărtat, şi negrul se 
suise deja pe o creangă. Bunul Cesar se temea într-adevăr 
de urs! Era în stare să înfrunte orice om, dar un grizzly nu 
mai văzuse niciodată şi se temea de el, chiar dacă animalul 
era mort. Am examinat atent împrejurimile. Voiam să ştiu 
dacă ursul răpus fusese singur, sau dacă mai erau şi alţii 
prin împrejurimi. După ce m-am convins că nu mai erau şi 
alţii, m-am liniştit. Nu am rămas pentru multă vreme singur. 
Tovarăşii mei auziseră împuşcăturile şi veniseră în grabă 
pentru a vedea ce s-a întâmplat. 

Toţi au spus că era unul dintre cei mai mari urşi din câţi 
văzuseră. Winnetou m-a ajutat să-l jupoi şi să-l tranşez, 
punând deoparte cele mai gustoase bucăţi din carnea 
animalului. Urechile şi ghearele animalului îmi reveneau 
mie ca trofeu. Cea mai mare parte din carnea ursului a fost 
acoperită cu crengi şi bolovani, astfel încât ulii să nu se 
poată înfrupta din ea. Pentru că nu se întunecase, am putut 
îndrăzni să aprindem un foc la care să prăjim labele ursului. 

După ce am mâncat pe săturate, ne-am învelit în pături şi 
ne-am culcat. Am pus un om de strajă la intrarea în vale. 
Venise rândul lui Mark să stea de pază, dar abia îşi luase 
postul în primire, când s-a întors şi ne-a spus: 

— Vin! 

— Cine? l-am întrebat eu. 

— Asta nu ştiu, de pildă, pentru că sunt departe. 

— Câţi sunt? 

— Doi oameni călare. 

— la să vedem! 

L-am însoţit pe Mark şi, folosindu-mă de ochean, am putut 
vedea că era vorba despre Fred şi Patrick Morgan. Peste un 
sfert de ceas, cei doi aveau să intre în vale. Noi eram cinci, 
fără a-l mai socoti şi pe Hoblyn, aşa că nu aveam de ce ne 
teme. 


Voiam să ne întoarcem la tovarăşii noştri, când am auzit un 
trosnet. 

Ne-am oprit locului şi am ascultat cu atenţie. Ne-am dat 
seama că era vorba despre două fiinţe care veneau de sus, 
dinspre creasta muntelui. 

— Dumnezeule, Charley! Ce-o fi asta? 

— O să aflăm numaidecât. 

Ne-am ascuns în dosul unor tufişuri şi, în scurtă vreme, am 
văzut că nu era vorba despre două animale sălbatice, ci 
despre doi bărbaţi: căpitanul şi Conchez! Caii acestora 
arătau a fi foarte osteniţi. Nici călăreţii nu arătau tocmai 
bine. 

Şeful bandei de răufăcători şi tovarăşul său s-au oprit 
destul de aproape de ascunzătoarea noastră. 

— în sfârşit! a exclamat căpitanul, răsuflând uşurat. Am 
călărit cum n-aş mai vrea să călăresc prea curând, dar am 
sosit la vreme. Nu a fost încă nimeni aici! 

— După ce recunoşti asta, căpitane? a întrebat Conchez. 

— Nimeni nu s-a atins de ascunzătoarea mea! Am ajuns 
aici înaintea lui Patrick şi Fred Morgan. Cum să cunoască ei 
scurtătura pe care-am venit noi? 

— Ai dreptate, dar la Old Shatterhand şi Sans-ear nu te 
mai gândeşti? 

— Nu, pentru că au pornit pe urmele lui Patrick şi nu se 
poate să nu fi dat nas în nas cu războinicii comanşi. 

— Dar cine-o fi fost indianul ăla care înota gol puşcă în râu 
şi al cui o fi fost cadavrul ce plutea pe apă? 

— Asta nu ne priveşte. Oricum, nu are cine să ne 
stânjenească. Oricine ne-ar urmări i-ar întâlni în calea sa pe 
comanşi. 

— Crezi cu adevărat că indienii sunt undeva în urma 
noastră? 

— Sunt cât se poate de sigur de asta. Dacă indianul care 
înota în râu era vreun duşman de-al lor, atunci comanşii l-au 
ucis cu siguranţă, dar nu prea cred eu să fi fost vreun apaş, 


pentru că un apaş nu ar îndrăzni să umble prin părţile 
astea. 

— Şi dacă indienii ne vor găsi aici? 

— Nu avem de ce ne teme. Suntem prietenii lor doar. Cel 
mult se vor mira că nu ne-am alăturat cetei lor. O să le spun 
eu cum stau lucrurile. O să le povestesc despre locotenentul 
meu şi... La dracu'! Sunt gata să mă las spânzurat dacă ăla 
care vine încoace nu e chiar Patrick! 

— Ele! El şi taică-său! 

— E cum nu se poate mai bine! îl prindem şi îi arătăm ce 
înseamnă să-ţi tragi pe sfoară căpitanul şi tovarăşii! 

— Sunt numai ei doi! Asta înseamnă că războinicii comanşi 
se află, într-adevăr, undeva în urma noastră! Dar, căpitane, 
vrei să scoţi comoara la lumină chiar azi, de faţă cu mine? 

— Da! 

— Şi cui îi va aparţine comoara? 

— Nouă! 

— Cum adică „nouă”? Ce vrei să spui cu asta? Se va 
împărţi totul între noi toţi sau numai între noi doi? 

— Tu cum ai vrea? 

— E mai uşor de gândit decât de spus ceea ce aş vrea eu, 
dar cunoscând cum arată acum ascunzătoarea noastră, 
cred că ar fi mai bine să nu ne mai întoarcem acolo. Dacă 
te-ai chinuit ani la rând, este bine să te mai bucuri şi de 
linişte. Cred că aici, în adăpostul ăsta, ai tot ce-ţi trebuie 
pentru un trai liniştit. Aş zice chiar că ai atât de mult, încât 
poate-mi pică şi mie ceva. 

— Vorbeşti ca din carte şi tot ce spui este adevărat, numai 
că acum nu avem timp de vorbe. Trebuie să le venim de hac 
acestor doi netrebnici. Hai să mai urcăm puţin. Ştiu eu un 
loc foarte bun pentru noi. Comoara pe care vor să pună 
mâna nemernicii ăştia doi e şi ea pe-aproape. 

Oare se referea căpitanul tocmai la locul în care 
poposisem noi? Au pornit-o, ducându-şi caii de dârlogi, iar 
noi i-am urmat. Erau atât de siguri pe ei, încât nu au văzut 
nici măcar urmele pe care le lăsasem. 


Tovarăşii noştri şi-au dat seama că se apropia cineva străin 
şi s-au ridicat în picioare. Nu am să uit niciodată expresia 
de pe feţele celor doi bandiți când l-au recunoscut pe 
indianul care înotase în Rio Pecos. FOarte surprinşi au fost 
şi la vederea lui Hoblyn. 

După ce a rămas o clipă mut de uimire, Conchez a 
exclamat: 

— Hoblyn! 

— Hoblyn? a întrebat căpitanul, uluit. Hoblyn! Da, e 
Hoblyn! Ascultă, Hoblyn, ce cauţi tu în Sierra Blanca şi cine 
sunt aceşti domni care se află în tovărăşia ta? 

L-am bătut pe umăr şi i-am spus şefului bandei de 
răufăcători: 

— Sunt numai cunoştinţe vechi, dragă domnule căpitan. 
Faceţi-vă comod, aşezaţi-vă! 

— Cine sunteţi dumneavoastră, domnule? m-a întrebat 
căpitanul. 

— Mai întâi am să vi-i prezint pe tovarăşii mei şi apoi o să 
vă spun şi cine sunt eu. lată, aici se află domnul Marshal din 
Louisville, care ar vrea neapărat să schimbe o vorbă cu 
Fred şi Patrick Morgan, adică chiar cu domnii care au vrut 
să vă fure preţioasa comoară. Acest războinic indian este 
Winnetou. Nu mă îndoiesc de faptul că aţi mai auzit acest 
nume, aşa că nu voi mai lungi vorba. Acest vânător care se 
află alături de mine este Sans-ear, iar mie mi se spune Old 
Shatterhand. 

Căpitanul era uluit şi speriat în acelaşi timp. După ce a 
tăcut năucit, a izbutit să îngaime: 

— Nu... nu se... poa... poate! 

— Ba se poate! am replicat eu. Repet: faceţi-vă comod, 
aşezaţi-vă! Puteţi să staţi la fel de liniştit ca mine când m- 
am aflat în ascunzătoarea dumneavoastră şi am auzit tot ce 
aţi vorbit. Am îndrăznit să vă iau şi unul din pistoale, asta 
aşa, ca amintire. V-am auzit şi când aţi vorbit cu domnul 
Conchez. Cesar, fii bun şi ia-le armele acestor doi domni! 
După aceea, leagă-i! 


— Domnule!... a izbucnit căpitanul. 

— Nu vă mai osteniţi să vorbiţi în zadar, l-am întrerupt eu. 
Vorbim cu dumneavoastră aşa cum se cuvine să le vorbeşti 
unor „ulii” ai deşertului. Vă spun doar atât: înainte ca Fred 
şi Patrick Morgan să ajungă-n vale, dumneavoastră, 
domnilor, veţi fi legaţi şi veţi avea fiecare câte un căluş în 
gură sau... veţi fi morţi! 

Cei doi bandiți erau de-a dreptul uimiţi. Nu se aşteptaseră 
la o surpriză atât de neplăcută. 

— la spuneţi-mi, domnule căpitan, m-am adresat eu 
banditului, unde este nepreţuita dumneavoastră comoară 
pe care vor să pună mâna Fred şi Patrick Morgan? 

— Lucrurile pe care le-am ascuns eu nu vă aparţin! a 
replicat căpitanul. 

— Nu o să vă silesc să-mi răspundeţi. Se prea poate ca 
mult râvnita dumneavoastră comoară să ajungă tot în 
mâinile noastre. La o întrebare tot aş vrea să-mi răspundeţi: 
ce s-a întâmplat cu negustorii pe care urma să-i jefuiască 
Patrick şi ce s-a ales de oamenii care l-au însoţit pe 
locotenentul dumneavoastră? 

— Negustori? Ce negustori? Nu cunosc nimic! 

— Acum ştiu ce s-a întâmplat cu negustorii. Şi oamenii lui 
Patrick? 

— Doi s-au întors în ascunzătoare, iar pe cel de-al treilea 
1-a omorât locotenentul. I-am găsit cadavrul. 

— M-am gândit eu! Şi acum vă rog să aveţi amabilitatea şi 
să vă umpleţi gura cu câte un căluş. Nu aş vrea să strigaţi 
cumva şi să ne trădaţi prezenţa. 

Când Fred Morgan şi fiul său au intrat în vale, căpitanul şi 
Conchez erau legaţi fedeleş şi fiecare dintre ei avea câte-un 
căluş în gură. Patrick Morgan înainta în galop. Tatăl lui era 
la fel de grăbit. Era limpede că nu voiau să piardă prea mult 
timp. Patrick s-a apropiat de o tufă de mure, aflată la 
douăzeci de paşi de locul în care poposisem. 

— Aici e, tată! a spus Patrick. 


— Aici? a întrebat Fred Morgan. Un loc minunat! Un loc în 
care nimeni nu ar căuta lucruri de preţ. 

— Hai să ne grăbim! a replicat Patrick. Nu ştim cine erau 
cei doi albi pe care i-am văzut şi nu ştim dacă i-au prins 
comanşii. 

Cei doi şi-au priponit caii, au lăsat armele deoparte şi au 
început să sape. 

— Aici! a exclamat Patrick, dând la iveală un pachet, învelit 
cu grijă în piei de bizon. 

— Asta-i tot? a întrebat Fred. 

— Da, dar suntem bogaţi! Bogaţi! Avem aici bani, 
obligaţiuni şi altele. Să astupăm groapa şi să plecăm! 

— Poate mai rămâneţi! a exclamat Mark, în timp ce eu m- 
am postat în spatele celor doi nemernici, astfel încât să nu 
poată ajunge la arme. 

La început, Fred şi Patrick Morgan au fost uimiţi, dar şi-au 
revenit repede şi au încercat să pună mâna pe arme. 

— Rămâneţi pe loc! le-am strigat. Un singur pas şi sunteţi 
morţi! 

— Cine sunteţi dumneavoastră? m-a întrebat Fred 
Morgan. 

— Puneţi-i această întrebare fiului dumneavoastră, adică 
aşa-numitului domn Mercroft. 

— Cine vă dă dreptul să ne ameninţaţi cu arma? a întrebat 
mai departe bătrânul Morgan. 

— Noi ne-am luat acest drept, aşa cum dumneavoastră v- 
aţi luat dreptul să-l prădaţi şi să-l ucideţi pe domnul 
Marshal din Louisville. Pe vremuri, aţi dat foc fermei unui 
anume Mark lorrocks şi i-aţi ucis familia. Acest Mark 
Jorrocks se află acum aici. Faceţi-mi placerea şi culcaţi-vă la 
pământ! 

— Nu vă vom da ascultare! 

— O veţi face atunci când vă voi spune numele noastre. 
Acesta este Winnetou, marea căpetenie a apaşilor, 
dumnealui este Sans-ear, pe numele său adevărat Mark 
Jorrocks, iar despre mine vă va fi povestit deja fiul 


dumneavoastră. Dacă nu sunteţi la pământ până ce număr 
la trei, veţi fi morţi. Unu... doi... 

Cei doi netrebnici s-au întins la pământ, scrâşnind din 
dinţi. 

— Cesar, leagă-i! i-am spus negrului. 

— Cesar legat frumos şi strâns, massa! 

Bernard rămăsese să-i păzească pe ceilalţi ostatici. Acum, 
că Cesar a rămas de strajă, Bernard s-a apropiat şi el. Când 
1-a zărit, Fred Morgan a făcut ochii mari şi a exclamat: 

— Marshal! 

Bernard i-a aruncat doar o privire, dar nu a spus nimic. 
Ochii lui exprimau foarte limpede ce gândea, aşa că vorbele 
ar fi fost de prisos. Omul voia să se facă dreptate. 

— Cesar, adu-i şi pe ceilalţi încoace! a spus Mark. Nu 
avem, de pildă, de ce să stăm prea mult pe-aici. O să-i 
judecăm pe aceşti oameni. 

Negrul i-a adus pe Conchez şi pe căpitan. Şi Hoblyn s-a 
apropiat. Acesta din urmă se purtase bine pentru un 
„lemnar” şi de aceea l-am lăsat liber. 

— Cine va vorbi? a întrebat Bernard. 

— Charley, vorbeşte tu! a spus Mark. 

— Nu, nu voi vorbi eu. Toţi suntem parte la această 
judecată. "Toţi, în afară de Winnetou. El este marea 
căpetenie. El va vorbi. 

Cu toţii s-au declarat de acord cu propunerea mea. Apaşul 
a înclinat capul în semn de mulţumire şi a spus: 

— Căpetenia apaşilor aude glasul Duhului savanei. El va fi 
pentru feţele palide un judecător drept. Fraţii mei să-şi ia 
armele. Numai războinicii au dreptul a judeca nişte ostatici. 

Aşa era obiceiul indienilor, şi noi am urmat îndemnul lui 
Winnetou. 

— Care este numele acestei feţe palide? a întrebat apaşul. 

— Hoblyn, a răspuns Mark. 

— Ce a făcut el? 

— A fost într-o bandă de răufăcători. 


— Fraţii mei l-au văzut omorând pe unul dintre tovarăşii 
lor? 

— Nu. 

— A spus el că este ucigaş? 

— Nu. 

— Pe cine a ajutat el, pe răufăcători sau pe fraţii mei? 

— Pe noi. 

— Atunci se cuvine ca fraţii mei să vorbească cu sufletul, şi 
nu cu arma. Winnetou vrea ca acest om al cărui nume este 
Hoblyn să fie din nou liber, dar să nu mai fie niciodată 
răufăcător. 

Am fost cu toţii de acord cu hotărârea lui Winnetou, iar eu 
am luat cuțitul şi puşca lui Fred Morgan, i le-am dat lui 
Hoblyn şi i-am spus: 

— Luaţi aceste arme! Sunteţi liber şi aveţi dreptul să 
purtaţi din nou arme. 

— Vă mulţumesc, domnule, a spus Hoblyn, bucuros că era 
liber. Nu o să regretaţi că mi-aţi redat libertatea. 

Se vedea că omul era sincer. 

— Cine este această faţă palidă? a întrebat din nou 
Winnetou. 

— Şeful bandiţilor. 

— Este destul! Să moară! Fraţii mei gândesc altfel? 

Niciunul dintre noi nu a răspuns, aceasta însemnând că 
eram cu toţii de acord cu hotărârea apaşului. 

— Cum se numeşte acest om? a întrebat iar apaşul. 

— Conchez. 

— Acesta este un nume pe care oamenii din sud şi-l iau 
atunci când vor să-şi ascundă numele adevărat. Ce a fost el? 

— Lemnar”. 

— Ce a căutat el aici? A vrut să-şi înşele tovarăşul. A vrut 
să-i fure comoara. Are două suflete şi două limbi. Conchez 
trebuie să moară! 

Nimeni nu a scos un cuvânt, şi astfel soarta lui Conchez 
era pecetluită. 


— Conchez nu va muri de mâna unui războinic curajos, ci 
va muri de mâna unui om care este judecat de noi acum, a 
continuat apaşul. Cum se numeşte acest alb? 

— Patrick Morgan, a spus Mark. 

— Dezlegaţi-1. El îi va arunca în apă pe „lemnari”. Ei nu 
vor muri răpuşi de vreo armă, ci îşi vor găsi sfârşitul înecaţi. 
Cesar 1-a dezlegat pe Patrick şi, sub ameninţarea puştilor 

noastre, acesta a dus la îndeplinire sentinţa lui Winnetou, 
cu o seninătate de care numai un om păcătos poate da 
dovadă. Bandiţii erau atât de strâns legaţi, încât nu puteau 
face nici o mişcare. Mi-am întors privirile. Nu puteam asista 
la moartea chinuitoare a celor doi răufăcători, chiar dacă 
aceştia îşi meritau din plin soarta. Patrick a fost legat din 
nou. Tânărul Morgan ştia că era pierdut şi nici nu încerca 
să se opună în vreun fel. 

— Cine sunt aceste două feţe palide? a întrebat Winnetou, 
arătându-i cu mâna pe Fred şi Patrick Morgan. 

— Sunt tată şi fiu, a răspuns Sans-ear. 

— De ce se fac ei vinovaţi? 

— Mi-au omorât soţia şi copilul, a spus Mark. 

— Fred Morgan 1-a ucis şi l-a prădat pe tatăl meu, a spus 
Bernard. 

— Fred Morgan se face vinovat de atac asupra unui tren şi 
de moartea unui muncitor de la calea ferată, am spus eu. 
Fred Morgan a încercat să mă ucidă. Ela vrut să te omoare 
şi pe tine. Aceste acuzaţii sunt suficiente! 

— Fratele meu are dreptate, a spus Winnetou. Este destul! 
Ei vor muri. Omul cel negru poate să-i ucidă! 

— Staţi puţin! a strigat Sans-ear. Aşa ceva nu se poate 
întâmpla! Eu îi urmăresc de mulţi ani. Nici nu se poate 
descrie cât am suferit eu din cauza faptelor lor. Sunt ai mei 
şi numai ai mei! Voi mai face două crestături pe patul puştii! 
După ce am să-i omor pe aceşti doi nemernici, pot să spun 
că Sans-ear şi bătrâna Tony vor trăi, în sfârşit, liniştiţi! Se 
vor retrage şi vor muri undeva, iar mormântul lor va fi în 


vârful muntelui sau pe nesfârşita întindere a preriei, unde 
îşi dorm somnul de veci atâţia vânători! 

M-am apropiat de plăpândul vânător şi i-am şoptit, astfel 
încât să nu mă audă decât el: 

— Dragă Mark, nu merită să-ţi pătezi mâinile cu sângele 
acestor doi răufăcători. Nu poţi să împuşti doi oameni lipsiţi 
de apărare. Eşti creştin şi ai face un păcat. Lasă-l pe Cesar 
să-i omoare. Negrul nu face decât să se supună unei 
porunci! 

Mark a privit în pământ şi nu a scos o vorbă. Pentru a-i dat 
timp să se gândească, m-am apropiat împreună cu Bernard 
de calul lui Fred Morgan. Am găsit în coburi nişte perle, 
despre care tânărul giuvaiergiu mi-a spus că erau ale sale. 
Apoi l-am percheziţionat pe bandit şi am descoperit un 
pacheţel învelit în piele de cerb, cusut pe interiorul hainei 
sale. Acest pacheţel cuprindea bancnote mari. Aceasta era, 
probabil, partea din pradă care ar fi trebuit să-i revină lui 
Holfert. 

Deodată, am auzit un fornăit speriat şi mi s-a părut că vine 
chiar de la armăsarul meu. M-am apropiat de cal, pentru a 
vedea ce se petrece. într-adevăr, armăsarul era neliniştit şi 
încerca să se elibereze din curelele cu care era priponit. Ori 
era un animal sălbatic prin apropiere, ori veniseră nişte 
indieni. Am scos un strigăt, dar acesta s-a pierdut cu totul, 
fiind acoperit de un urlet înspăimântător care a răsunat din 
vale. 

M-am ascuns după un tufiş şi am zărit o mulţime de 
indieni. Trei sau patru se repeziseră la Mark şi îl 
doborâseră la pământ. Doi războinici îl legaseră pe 
Winnetou cu lasourile şi îl târau după ei. Hoblyn zăcea la 
pământ cu capul sfărâmat. Bernard era şi el înconjurat de 
indieni. Nu mi-am putut da seama unde se afla Cesar. 

Războinicii Racurroh veniseră, într-adevăr, pe urmele 
căpitanului. Apoi s-au strecurat până în apropierea taberei 
noastre şi acum tovarăşii mei nici nu se mai puteau apăra. 
Ce puteam face pentru ei? Deocamdată, nimic! Trebuia să 


mă ascund, astfel încât să nu ajung în mâinile duşmanilor. 
Am dezlegat calul şi am pornit spre înălţimi, trăgându-l 
după mine. Nu puteam face altceva. Trebuia să mă salvez. 
Indienii mă zăriseră cu siguranţă şi probabil că îşi puseseră 
în gând să mă prindă. 

Tot ceea ce le luasem bandiţilor era pierdut acum. Aurul 
era, într-adevăr, deadly dust, pentru că cei mai mulţi dintre 
oamenii care “u mult aur mor foarte repede. Sunetul şi 
culoarea preţiosului metal galben trezesc în cugetul omului 
gânduri ucigaşe. 

Mi-a fost greu să ajung pe culme, trăgând după mine calul 
printre tufişurile dese, dar odată ce am ajuns sus, am 
încălecat şi am luat-o la goană de parcă m-ar fi urmărit o 
sută de războinici roşii. 

Mi-am continuat drumul de-a lungul întregii zile, înaintând 
mereu spre apus, până ce am ajuns, în cele din urmă, pe 
malul unei ape. Apoi mi-am mânat calul în albia râului, 
astfel încât să nu las nici o urmă. Am ieşit la mal, i-am 
înfăşurat armăsarului copitele-n cârpe şi m-am întors pe 
culmea muntelui, făcând un ocol. Am intrat în pădure şi am 
căutat un loc în care calul ar fi putut să pască, dar bietul 
animal era mult prea ostenit pentru a se mai bucura de 
iarba deasă. Eram atât de obosit, încât l-am rugat pe 
Dumnezeu să mă ocrotească şi m-am culcat. M-am trezit 
abia în zori şi m-am strecurat cu multă băgare de seamă 
printre tufişuri, parcurgând în două ceasuri o distanţă pe 
care aş fi străbătut-o în doar zece minute, dacă nu mi-ar fi 
fost teamă că voi fi descoperit de duşmani. Deodată, am 
auzit un sunet: 

— Pst! 

M-am uitat în jur, dar nu am văzut nimic. 

— Pst, massa! 

Mi-am dat, în sfârşit, seama că sunetul venea de undeva de 
sus şi mi-am ridicat privirea. Am auzit din nou: 

— Pst, massa! 


Unul dintre copacii aflaţi chiar lângă mine avea o scorbură 
mare, undeva mai către vârf. Din această scorbură îmi 
zâmbea fericit, cu toţi dinţii, negrul Cesar. 

— Aştepta, massa, Cesar venit numaidecât! mi-a şoptit 
bunul negru. 

În numai câteva clipe, Cesar s-a aflat lângă mine, zicând: 

— Massa intrat în odaie! Nici un indian nu găseşte isteţ 
Cesar şi massa! 

Am intrat într-adevăr în „odaia” descoperită de negru: o 
uriaşă scorbură în trunchiul bătrânului copac. Intrarea în 
„odaie” era ascunsă de frunzişul unui alun. 

— Dumnezeule! am şoptit eu. Cum de ai găsit 
ascunzătoarea asta? 

— Animal fugit de Cesar, venit aici, la odaie, suit şi uitat pe 
fereastră. Şi Cesar poate face aşa! 

— Ce fel de animal era? 

— Cesar nu ştii! Animal aşa mare fost. Patru picioare ai 
animal, două ochi şi un coadă. 

Deşi descrierea era una cu totul vagă, m-am gândit că 
poate era vorba de vreun ursuleţ spălător. 

— Când ai descoperit copacul ăsta? 

— îndată ce venit aici indian. 

— Cum? De ieri stai tu aici? Trebuie că ai văzut şi ai auzit 
multe! 

— Cesar văzut mult indian! 

— Doar atât? 

— Nu destul este? 

— Au fost indieni şi pe-aici? 

— Fost şi aici, dar nimica nu găsit! Nu găsit la Cesar! Când 
întuneric venit, indian aprins foc şi mâncat carne de la urs 
ce împuşcat massa. De ce indian avut voie de mâncat din 
carne de la urs ce împuşcat massa? 

Supărarea negrului era cu totul întemeiată, dar asta nu 
mai putea schimba cu nimic situaţia. 

— Spune mai departe! l-am îndemnat eu. 

— Apoi zorile ai venit şi indian plecat. 


— Au plecat. încotro au luat-o? 

— Cesar nu ştii, pentru că Cesar nu poate merge 
împreună cu indian. Cesar văzut de la sus, de la fereastra 
tot văzut Cesar. Indian luat massa Winnetou şi massa Mark 
şi massa Bern. Tot trei mult sfori avut pe trup. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urm'? Pe urm! indian venit aici pentru prinde Cesar, 
dar nu prinde Cesar, pentru că el mult isteţ este! 

— Câţi indieni mai sunt aici? 

— Asta Cesar nu ştiut, dar ştiut unde este indian. 

— Ei, unde sunt? 

— Acolo unde urs este. Cesar văzut de la fereastra. 

Am privit şi eu prin „fereastra” despre care-mi vorbise 
Cesar, de fapt o gaură mică în trunchiul gol al copacului 
bătrân. 

Într-adevăr, lângă trunchiul copacului în care se căţărase 
Cesar de teama ursului se afla un indian. Căpetenia 
comanşilor lăsase câţiva războinici aici, pentru a ne prinde 
pe noi doi, adică pe mine şi pe Cesar. 

— La urs, cum spui tu, nu e decât un indian, dragă Cesar, 
i-am spus eu negrului. 

— Indian mai este încă un şi încă un, da' Cesar nu ştiut 
unde! 

— Aşteaptă-mă aici! 

— Oh, massa vrem plecat? Oh! Mai bine rămas cu Cesar! 

— Trebuie să-i salvăm pe prietenii noştri! 

— Salvat? Salvat massa Bern? Oh, asta frumos este! Asta 
mult bine este! Cesar salvat la massa Bern şi salvat la 
massa Winnetou şi la massa Mark! 

— Foarte bine, dar acum stai liniştit aici. 

Mă mai liniştea gândul că măcar unul dintre noi se afla în 
siguranţă. Indienii fuseseră destul de şireţi, punând un om 
de strajă chiar lângă ursul răpus de mine. M-am strecurat 
printre tufişuri şi am ajuns la doi metri în spatele indianului 
pe care îl zărisem puţin mai devreme din „odaia” lui Cesar. 
Războinicul stătea nemişcat precum o statuie. Se juca 


neglijent cu un fluier mic, sub formă de cap de vultur. Ştiam 
că indienii au obiceiul de a se folosi de astfel de fluiere 
pentru a-şi transmite mesaje cu ajutorul lor. Indianul care 
stătea lângă urs era încă tânăr. Să fi avut vreo optsprezece 
ani. Poate că era prima dată când pornea împreună cu cei 
din tribul său împotriva unui duşman. După îmbrăcăminte şi 
după armele pe care le avea asupra sa, mi-am dat seama 
numaidecât că tânărul războinic era fiul unei căpetenii. Se 
cuvenea oare să curm o viaţă care abia începuse? Nu, în 
nici un caz! 

M-am apropiat încet de el, l-am apucat cu stânga de gât şi 
l-am lovit cu dreapta în tâmplă. Această lovitură nu ar fi 
avut nici un efect asupra unui om matur, dar tânărul 
războinic a leşinat imediat. L-am legat de trunchiul unui 
copac înconjurat de tufişuri, astfel încât nu putea fi zărit. I- 
am pus apoi un căluş în gură şi i-am luat fluierul. M-am 
ascuns şi am suflat în micul instrument care avea forma 
unui cap de vultur. S-a auzit un sunet ascuţit şi un indian 
bătrân s-a apropiat numaidecât. L-am lovit şi pe el cu 
pumnul în cap. Bătrânul războinic a căzut la pământ. Precis 
că erau mai mulţi indieni prin împrejurimi. Nu îi puteam 
dobori pe toţi, aşa că trebuia să aflu neapărat unde îşi 
lăsaseră caii. Am auzit un nechezat. L-am legat pe indianul 
cel vârstnic, folosindu-mă chiar de curelele pe care le avea 
asupra sa, l-am luat pe umeri pe tânărul războinic şi m-am 
strecurat printre tufişuri. Am văzut că la intrarea în vale 
stăteau la pândă patru războinici roşii. L-am dus pe indianul 
cel tânăr la „odaia” lui Cesar. Negrul stătea la „fereastră”. 
Când m-a zărit, şi-a părăsit ascunzătoarea şi s-a apropiat de 
mine, zicând: 

— Oh, oh, massa, am prins indian tânăr! Vrem omorât la 
el? 

— Nu, vreau doar să-l ţin ostatic. Mai doreşti să-l salvezi 
pe Bernard? 

— Oh, oh, Cesar vrut să salvezi bun massa Bern. Ce 
trebuie să facem Cesar? 


— Trebuie să-l iei pe indianul ăsta în spinare şi să cobori 
la vale, până ce vei vedea un arbore de hicori. Te opreşti în 
dreptul acelui arbore şi mă aştepţi! 

— Cesar întocmai aşa făcut! 

— Bine, hai! 

Uriaşul negru 1-a luat pe indian în spinare şi a dispărut 
printre copaci. Eu m-am îndreptat spre locul unde indienii 
îşi aveau caii. Mi-a fost greu să gonesc şase cai indieni de 
unul singur. Nu m-aş fi descurcat mai bine cu ajutorul lui 
Cesar, pentru că armăsarii indieni se sperie de negri, dar 
am izbutit să duc treaba la bun sfârşit, legând căpăstrul 
fiecăruia dintre armăsari de coada celuilalt, astfel încât caii 
erau aşezaţi în şir indian şi nu mi-a fost prea greu să-i 
stăpânesc, unul după altul. Cei patru războinici care mai 
erau în vale nici măcar nu au prins de veste ce se petrecea. 
în lipsa cailor ar fi avut nevoie de foarte mult timp pentru a 
ajunge la ai lor şi, pe deasupra, nu izbutiseră să mă prindă 
nici pe mine şi nici pe Cesar. 

Negrul mă aştepta cuminte lângă arborele de hicori 
despre care îi vorbisem. Era foarte bucuros să mă revadă. 
Acum că venisem, se simţea în siguranţă şi a strigat: 

— Oh, bine că venit, massa! Indian deschis ochii mari cât 
cepe şi mormăit ca fiara, dar Cesar dat o palmă la el şi 
indian am tăcut numaidecât! 

— Nu trebuia să-l loveşti, Cesar! i-am spus eu negrului. 
Nu este drept să dai într-un om care nu se poate apăra. 
Acum el se va răzbuna pe tine dacă va avea ocazia, ba chiar 
te va ucide. Lovindu-l, l-ai jignit crunt. 

— Omorât la Cesar? a izbucnit negrul. Oh, oh, massa, 
atunci mai bine Cesar omorât la indian şi indian niciodată 
liber nu mai este! 

Spunând acestea, negrul a vrut să înfigă cuțitul în pieptul 
tânărului războinic. 

— Stai, stai, Cesar! am strigat eu, repede. Nu se cuvine să 
comiţi un omor! Dacă îl lăsăm în viaţă, ne va fi de folos. 
Ajută-mă să-l urc pe cal. 


I-am scos războinicului căluşul din gură şi i-am spus: 

— Fratele meu roşu poate să respire, dar nu are voie să 
vorbească, decât atunci când eu i-o voi cere. 

— Ma-ram va vorbi atunci când va vrea! mi-a spus 
indianul, mândru. Faţa palidă îl va ucide pe Ma-ram şi îi va 
lua scalpul fie că vorbeşte, sau nu. 

— Ma-ram va trăi şi îşi va păstra scalpul, pentru că Old 
Shatterhand nu-şi ucide duşmanii decât în luptă, am 
replicat eu. 

— Uff! Faţa palidă este Old Shatterhand! 

— Eu sunt, iar Ma-ram nu mai este duşmanul meu. El este 
fratele meu. Old Shatterhand îl va duce pe Ma-ram în 
wigwamul tatălui său. 

— Tatăl lui Ma-ram estş To-kei-chunl, marea căpetenie a 
indienilor Racurroh. Marea căpetenie îl va ucide pe Ma- 
ram, pentru că a căzut în mâinile feţei palide. 

— Fratele meu vrea să fie liber? l-am întrebat eu. 

Indianul m-a privit mirat. 

— Old Shatterhand poate reda libertatea unui războinic a 
cărui viaţă şi al cărui scalp se găsesc în mâinile sale? 

— Dacă tânărul meu frate îmi făgăduieşte să nu fugă, ci să 
mă însoţească în wigwamul tribului său, îl voi dezlega şi îi 
voi da calul său. 

— Uff! Old Shatterhand are pumn greu şi suflet mare. El 
nu este asemenea celorlalte feţe palide. Oare nu spune el o 
minciună? 

— Eu spun întotdeauna adevărul. Va vrea fratele meu să 
mă asculte până în clipa în care vom sta faţă-n faţă cu To- 
kei-chun? 

— Ma-ram vrea! 

— Atunci fratele meu trebuie să ştie că focul păcii se 
găseşte în mâna mea. Dacă Ma-ram nu îşi ţine făgăduiala, 
acest foc are să-l ardă. 

Calul meu se afla ascuns în apropiere. M-am dus 
numaidecât şi am luat din coburi două ţigări de foi pe care 
le-am aprins, folosindu-mă de un chibrit. Una dintre ţigări i- 


am dat-o indianului. După ce am urmat ritualul fumării 
pipei păcii, dar folosindu-ne de ţigările de foi, Ma-ram m-a 
întrebat: 

— Oare albii nu au un Mare Spirit care să le dea lut sfânt, 
astfel încât feţele palide să-şi poată făuri pipe? 

— Albii au un Spirit Sfânt, care este mai mare peste toate 
spiritele. Ei fumează pipa, dar numai atunci când se află în 

1 Bivolul cel mare (n.a.). 

wigwamul lor. Marele Spirit al albilor şi-a învăţat copiii să 
tragă fumul păcii din trabuc. Trabucul nu ocupă atâta loc 
precum pipa. 

— Uff! Atât de deştept este Marele Spirit al feţelor palide? 
Uff! Sicar de foi este mai uşor decât pipa! 

Cesar ne privea foarte mirat pentru că nu pricepea cum 
pot sta liniştit şi cum pot fuma în tihnă, când duşmanii ne 
pândeau. în cele din urmă, bunul negru mi-a spus: 

— Massa, şi Cesar vrut la fumat pace! 

— Bine, ia o ţigară de foi, dar fumeaz-o în şa. Trebuie să 
plecăm de aici! 

Indianul şi-a luat calul, Cesar a încălecat şi el, iar eu m-am 
suit în şa după ce am legat armăsarii indienilor, astfel încât 
să-i pot stăpâni foarte uşor. Nu mai trebuia să-mi fac griji că 
Ma-ram va încerca să fugă, pentru că indianul se bucurase 
de fumul păcii în prezenţa mea. 

Am făcut un ocol şi am fost observați, în cele din urmă, de 
cei cinci războinici cărora le luasem caii. Indienii au început 
să urle şi urletul lor înfiorător a răsunat în toată valea, 
numai că noi ne-am văzut de drum. Mergând pe urmele 
comanşilor, am ajuns pe înserat pe malul lui Rio Pecos, unde 
am şi găsit un loc tocmai potrivit pentru popas. Pe spinările 
cailor indieni, învelită în pături, se afla destulă carne 
afumată, astfel încât nu eram nevoiţi nici să răbdăm de 
foame, nici să vânăm. Eram la destul de mare depărtare de 
cei cinci comanşi rămaşi în vale, astfel încât aceştia nu ne 
puteau ajunge din urmă în timpul nopţii. 


Ma-ram s-a culcat imediat, iar eu şi Cesar am stat de strajă 
pe rând. A doua zi în zori, am luat păturile de pe spinările 
cailor indieni şi i-am gonit către râu. Armăsarii au trecut pe 
malul celălalt şi apoi au dispărut în pădure. Ma-ram a privit 
totul liniştit, fără a scoate nici un cuvânt. 

Urmele lăsate de comanşi se zăreau foarte bine. Indienii 
se simţiseră în siguranţă. Războinicii merseseră mereu de-a 
lungul malului drept al lui Rio Pecos, ajungând la poalele 
munţilor Sierra Guadalupe. Aici ceata de războinici se 
despărţise în două. Cea mai mare parte dintre comanşi o 
luase spre munte, în timp ce o altă ceată mai mică îşi 
continuase drumul pe malul râului. 

Am descălecat pentru a examina urmele. Le-am zărit şi pe 
cele ale bătrânei Tony. Cu puţină vreme în urmă, găsisem şi 
locul în care indienii poposiseră în timpul nopţii. 

— Războinicii comanşi au pornit pe cărarea muntelui, 
pentru a merge la mormântul marii căpetenii. 

— Este precum spune fratele meu. 

— Şi ceilalţi, am continuat eu, arătându-i lui Ma-ram 
urmele indienilor care şi-au continuat drumul de-a lungul 
râului, ceilalţi au plecat la wigwamurile lor împreună cu 
ostaticii? 

— Aşa au poruncit cele două căpetenii Racurroh. 

— Comanşii poartă cu sine şi comorile feţelor palide? 

— Războinicii au păstrat aceste comori pentru că nu ştiu 
căreia dintre feţele palide le aparţin ele. 

— Unde îşi au războinicii comanşi wigwamurile? 

— în savană. între apa care se vede aici şi cea pe care 
feţele palide o numesc Rio Grande. 

— Adică la Apache Mountains? 

— Este precum spune fratele meu! 

— Atunci nu vom merge de-a lungul urmelor, ci o vom 
apuca spre miazăzi. 

— Old Shatterhand va face cum va dori, dar el trebuie să 
ştie că spre miazăzi nu va găsi apă pentru sine şi pentru 
calul său. 


L-am privit în ochi pe Ma-ram şi l-am întrebat: 

— Oare fratele meu a văzut vreodată munţi în care să nu 
fie apă? Fiecare râu îşi primeşte apa din munţi. 

— Fratele meu alb se poate lămuri şi singur dacă 
războinicul comanş are sau nu dreptate. 

— Ştiu de ce comanşul nu vrea să o luăm spre miazăzi! 

— Fratele meu să-mi spună de ce! 

— Războinicii Racurroh au luat-o de-a lungul râului şi râul 
face un cot. Dacă mergem acum spre miazăzi, le vom ieşi 
înainte războinicilor roşii, chiar înainte ca ei să ajungă în 
wigwamurile lor. 

Ma-ram a tăcut, dându-şi seama că îi ghicisem gândul. Am 
numărat urmele şi mi-am dat seama că acestea proveneau 
de la şaisprezece cai. Winnetou, Mark şi Bernard erau 
însoţiţi de treisprezece comangşi. Bineînţeles că ostaticii 
erau legaţi fedeleş. 

Chiar dacă izbuteam să le ies comanşilor în faţă, nu-i 
puteam elibera pe prietenii mei decât printr-un şiretlic. 

Am apucat-o spre sud, mânând caii în galop. Era foarte 
greu, pentru că eu nu cunoşteam locurile şi Ma-ram nu-mi 
putea spune foarte multe. Am izbutit totuşi să trecem 
muntele şi să ajungem în ziua următoare în savană. în 
stânga noastră luceau undele argintii ale lui Rio Pecos. 

ÎN TABĂRA COMANŞILOR. 

Pădurea a coborât de pe culmile munţilor împreună cu noi 
şi ne-a însoţit o vreme, de-a lungul râului, până în inima 
savanei. Am descoperit din nou urmele comanşilor. Se 
vedea că făcuseră popas şi de aceea am hotărât să ne oprim 
şi noi puţin. Nu ne-am instalat pe malul râului, ci între 
tufişuri, astfel încât să nu ne poată zări vreun duşman. Abia 
apucasem să ne odihnim puţin, când Cesar, care rămăsese 
lângă cai, a venit în fugă, strigând: 

— Massa, oh, oh, massa! Călăreţi venit! Mult călăreţi! 
Unu', doi, cinci, şase! Noi ce făcut? Luptat sau fugit? 

M-am ridicat imediat de la locul meu şi am zărit într- 
adevăr şase cai, înaintând în două şiruri de câte trei. Patru 


dintre cei şase cai duceau în spinare nişte baloturi. Aveam, 
deci, de-a face doar cu doi duşmani, dacă erau într-adevăr 
duşmani. Deşi cei şase călăreţi se aflau la distanţă destul de 
mare, mi-am putut da seama că nu erau indieni, ci albi. în 
spatele acestor şase albi am mai zărit cinci indieni care 
aveau să-i ajungă. Se părea că albii erau urmăriţi de 
indieni. Pentru a-mi da seama mai bine ce se cuvenea să 
fac, mi-am luat ocheanul. 

— La naiba! am exclamat eu, fără să vreau. 

Cei doi albi care mergeau în fruntea cetei nu erau nimeni 
alţii decât Fred şi Patrick Morgan! M-am hotărât să-i prind 
vii. Mi-am luat arma şi am aşteptat. Am auzit tropotul şi 
fornăitul cailor. Am ţintit cu grijă şi am tras. 

Caii lui Fred şi Patrick Morgan s-au prăbuşit numaidecât la 
pământ, iar călăreţii au căzut din şei. M-am aruncat imediat 
asupra celor doi răufăcători, dar strigătul de luptă al 
indienilor; înfiorătorul „o-hi-hi-hiiii”, a răsunat numaidecât. 
Ma-ram a sărit şi el din tufiş, într-o clipă, m-am văzut 
înconjurat. Trei securi şi două cuțite erau gata să mă 
lovească, dar fiul căpeteniei a ridicat mâna, zicând: 

— Cha! Acest alb este prietenul lui Ma-ram! 

Războinicii m-au lăsat în pace, dar rezultatul atacului lor 
rămânea acelaşi. Fred şi Patrick Morgan au izbutit să fugă. 
Caii, speriaţi de strigătele indienilor, o luaseră spre râu şi 
fuseseră imediat acoperiţi de undele argintii, pentru că 
erau împovăraţi peste măsură. Patru dintre comanşi au 
pornit numaidecât în urmărirea celor doi răufăcători. Pe cel 
de-al cincilea l-am prins de mână şi l-am întrebat: 

— Fratele meu roşu să-mi spună de ce îi urmăresc 
războinicii comanşi pe prietenii lor? 

— Oamenii albi sunt precum şerpii. Limba lor are două 
vârfuri. Ei au omorât în timpul nopţii războinicul care făcea 
de strajă şi au fugit, luând cu ei comorile. 

— Au fugit cu aurul? 

— Au luat praful galben şi multe hârtii-leac, mi-a mai spus 
indianul, luând-o pe urmele tovarăşilor săi. 


„Hârtiile-leac” cum le numise indianul erau de fapt 
bancnote şi obligaţiuni bancare. Ce era de făcut? Dorinţa 
de a-mi salva prietenii era mai mare decât cea de a-i urmări 
pe cei doi răufăcători. 

— De ce a tras fratele meu în caii celor două feţe palide? 
m-a întrebat Ma-ram. 

— De ce nu l-a ucis Old Shatterhand pe Ma-ram? am 
întrebat, la rândul meu. Old Shatterhand a tras în caii celor 
două feţe palide pentru că voia să îi cruţe pe călăreţi. 

— El va vorbi cu cei doi albi pentru că îi va urmări 
împreună cu fraţii lui roşii. 

Îmi venea să râd, gândindu-mă că indianul făcea tot ce îi 
stătea în putinţă pentru a mă împiedica să vin în ajutorul 
prietenilor mei. 

— Old Shatterhand nu-i va urmări pe cei doi albi. 
Războinicii comanşi sunt viteji şi înţelepţi. Ei îi vor prinde cu 
siguranţă pe răufăcători. Ma-ram să încalece şi să mă 
urmeze. 

Această întâmplare îmi tăiase cu totul pofta de a mă 
odihni. Mă gândeam şi la faptul că prietenii mei fuseseră 
păziţi de treisprezece duşmani. Acum mai erau doar cinci. 
în aceste condiţii era mai uşor să-i salvez. 

Ne-am îndemnat caii şi, pe înserat, am avut surpriza să 
văd că duşmanii noştri care îi însoțeau pe ostatici aveau un 
avans destul de mic faţă de noi. 

Ma-ram căuta cu privirile un loc pentru popas, dar noi ne- 
am continuat drumul până când s-a întunecat şi nu am mai 
putut vedea urmele comanşilor şi ale prietenilor mei. Abia 
atunci am fost de acord să ne oprim. Odată cu venirea 
zorilor, am pornit din nou la drum. Urmele prietenilor mei şi 
ale celor cinci războinici comanşi se îndepărtau de râu şi 
duceau către savană. Privindu-le cu atenţie, am început să 
nutresc speranţa că la amiază aveam să îi ajungem din 
urmă. Speranţa mea avea să se năruie însă când am dat 
peste urmele a cel puţin patruzeci de cai, care înaintau spre 
sud. 


— Uff! a exclamat Ma-ram. 

În ochii indianului se citea bucuria, deşi pe faţa tânărului 
războinic nu se mişca nici un muşchi. Cei cinci indieni care 
îi duceau pe ostatici în satul lor întâlniseră o ceată 
numeroasă de comanşi şi îşi continuaseră apoi drumul 
împreună. 

— Cât mai avem până ce vom ajunge la tabăra comanşilor? 
l-am întrebat eu pe Ma-ram. 

— Comangşii nu au doar o tabără în savană, a replicat 
indianul, mândru. Războinicii Racurroh au un sat în prerie, 
iar acest sat este mai mare decât aşezările albilor. Dacă Old 
Shatterhand se va grăbi, avem să ajungem acolo înainte ca 
soarele să se culce. 

Ne-am odihnit puţin şi apoi am pornit din nou la drum. 
Către seară am zărit mai multe linii negre. Folosindu-mă de 
ochean, mi-am putut da seama că acele linii nu erau altceva 
decât şiruri lungi de corturi indiene. 

Comanşii îşi făcuseră aici o aşezare foarte mare, mai ales 
datorită faptului că acum era cea mai bună perioadă pentru 
vânătoarea de bizoni. Se pare că toată lumea era 
preocupată de sosirea ostaticilor în tabără, pentru că nu am 
întâlnit nici măcar un singur războinic atunci când ne-am 
apropiat de sat. 

Mi-am strunit calul şi l-am întrebat pe Ma-ram: 

— Acolo sunt corturile comanşilor? 

— Acolo! a răspuns indianul. 

— 'To-kei-chun, marea căpetenie a comanşilor, se află în 
sat? 

— Părintele lui Ma-ram se află alături de războinicii săi. 

— Se va duce fratele meu roşu la To-kei-chun pentru a-i 
spune că Old Shatterhand ar vrea să-i vorbească? 

Tânărul războinic m-a privit uimit şi m-a întrebat: 

— Old Shatterhand nu se teme de atâţia duşmani? El ucide 
bizonul şi răpune ursul cenuşiu, dar nu îi va putea ucide pe 
comanşii care sunt numeroşi precum iarba preriei. 


— Old Shatterhand nu vrea să-i ucidă pe fraţii săi roşii. El 
nu se teme de apaşi, comanşi sau de războinicii Sioux. El 
este fratele tuturor războinicilor viteji şi drepţi. El nu ucide 
decât răufăcătorii şi trădătorii. Fratele meu poate pleca! 

— Dar Ma-ram este ostaticul lui Old Shatterhand! 

— Ma-ram nu este ostaticul lui Old Shatterhand, pentru că 
el a fumat cu mine pipa păcii! 

— Uff! a exclamat Ma-ram, îndemnându-şi calul. 

Am descălecat, şi Cesar mi-a urmat exemplul. Apoi am 
lăsat caii să pască. Negrul m-a privit cu spaimă şi m-a 
întrebat: 

— Massa, ce făcut indian cu Cesar, dacă massa luat la 
Cesar în sat indian? 

— Trebuie să aşteptăm. Să vedem ce se va întâmpla. 

— Aşteptat nu bun este! Aşteptat prost este! Rău este! 
Indian prăjit Cesar la stâlp! 

— Poate că lucrurile nu se vor întâmpla aşa cum spui tu. 
Trebuie să mergem în satul comanşilor, dacă vrem să-l 
salvăm pe massa Bernard. 

— Oh, ah, massa Bern! Cesar salvat la bun massa Bern! 
Cesar gata este să lase indian fript şi fiert şi mâncat la el, 
dacă indian lasă liber la massa Bern! 

Negrul şi-a arătat toţi dinţii, şi sunt sigur că indienilor le- 
ar fi pierit pofta să-l mănânce pe negru, dacă l-ar fi văzut 
rânjind. Până una-alta, bunul Cesar şi-a luat o bucată de 
carne afumată şi a început să mănânce liniştit, nevrând, 
pesemne, să moară cu stomacul gol. 

După o vreme, s-a apropiat de noi o ceată destul de 
numeroasă de războinici indieni care urlau de mama 
focului. Cesar s-a întins la pământ cu faţa în jos, dar eu am 
rămas nemişcat. Comanşii ne-au înconjurat, făcând un cerc 
larg în jurul nostru. Apoi din acel cerc s-au desprins patru 
căpetenii care s-au apropiat în galop de noi. 

— Oh, ah, indian călcat în picioare biet Cesar! a gemut 
negrul. 


— Nici prin cap nu le trece aşa ceva! l-am liniştit eu. Vor 
doar să ne pună la încercare curajul. 

— La încercare? a întrebat Cesar. Indian să vină! Cesar 
curajos este! Mult curajos! Foarte curajos! 

Spunând acestea, negrul s-a aşezat în şezut şi a făcut o 
mutră fioroasă. 

Căpeteniile comanşe au descălecat şi s-au apropiat de noi. 
Cel mai bătrân dintre şefii de trib a spus: 

— De ce nu se ridică omul alb în picioare, atunci când 
căpeteniile comanşilor se apropie de el? 

— Elvrea să le arate astfel că sunt bine venite, am replicat 
eu. Căpeteniile comanşilor să se aşeze lângă mine. 

— Căpeteniile nu stau decât lângă o altă căpetenie. Unde 
este wigwamul omului alb şi unde-i sunt războinicii? 

Am scos cuțitul şi am spus: 

— O căpetenie trebuie să fie puternică şi să dea dovadă de 
mult curaj. Dacă şefii de trib nu cred că eu sunto 
căpetenie, atunci să lupte împotriva mea! Făcând aceasta, 
vor vedea că eu spun adevărul! Războinicii roşii, războinicii 
albi şi toţi vânătorii preriei îmi spun Old Shatterhand. 

— Se poate ca omul alb să-şi fi dat el însuşi acest nume! 

— Dacă şefii de trib vor să lupte cu mine, atunci ei se pot 
folosi de secure şi de cuţit! Eu voi lupta folosindu-mă doar 
de pumnii mei. Howgh! 

— Omul alb vorbeşte cu mândrie. El va avea prilejul să ne 
arate dacă spune sau nu adevărul. Să încalece şi să ne 
urmeze! 

— Comanşii vor fuma cu mine calumetul? 

— Ne vom aşeza la sfat şi vom vedea dacă putem fuma 
pipa păcii cu omul alb. 

-l O puteţi face, pentru că eu vin în satul vostru ca prieten. 

Am încălecat, şi Cesar mi-a urmat exemplul. Apoi i-am 
urmat pe comanşi în satul lor. De Cesar nu se sinchisea 
nimeni. Indienii îi dispreţuiesc pe negri. Acest sentiment de 
dispreţ este chiar mai puternic decât cel al albilor. 


Am pornit printre şirurile de corturi şi, în cele din urmă, 
am ajuns la un cort mare. Indienii au descălecat. Am 
coborât şi eu din şa. M-am uitat în jur, dar Cesar nu era 
nicăieri. 

Imediat am fost înconjurat de mai mulţi războinici. 
Căpetenia bătrână a întins mâna spre puştile mele, zicând: 

— Omul alb să ne dea armele sale! 

— îmi voi păstra armele, căci am venit la voi de bunăvoie! 
am replicat eu, hotărât. 

— Omul alb să ne dea armele sale până când vom şti de ce 
se află el aici. 

— Războinicii roşii se tem oare de mine? Cel care-mi cere 
armele se teme de mine! 

La aceste cuvinte, bătrânul şef de trib le-a privit pe 
celelalte trei căpetenii care-i stăteau alături. în ochii 
acestora trebuie să fi citit numai gânduri liniştitoare, căci 
mi-a spus: 

— Războinicii comanşi nu ştiu ce înseamnă teama sau 
frica. Omul alb îşi poate păstra armele! 

— Care este numele fratelui meu roşu? l-am întrebat eu pe 
bătrânul şef de trib. 

— Old Shatterhand vorbeşte acum cu To-kei-chun. La 
auzul acestui nume toţi duşmanii tremură de frică. 

— îl rog pe fratele meu To-kei-chun să-mi dea un cort în 
care să pot aştepta până când căpeteniile comanşilor vor 
binevoi să-mi vorbească. 

— Cuvântul tău este bun. Faţa palidă va primi un cort în 
care va aştepta până ce războinicii Racurroh vor fi hotărât 
dacă vor fuma calumetul cu omul alb. 

Marele şef de trib mi-a făcut un semn prin care mă 
îndemna să-l urmez. Am trecut printre războinici şi am 
zărit cum indiencele mă priveau din corturi, curioase să-l 
vadă pe albul care îndrăznise să se arunce în gura lupului. 
Norocul a fost ca aceşti comanşi să facă parte din alt trib 
decât cel din care erau războinicii pe care-i înfruntase 
Winnetou în deşertul Mapimi. 


Corturile şi colibele semănau întocmai cu cele ale 
indienilor din Nord. Totul era făcut de femei, pentru că 
bărbaţii se ocupau doar de luptă, vânătoare şi pescuit. 
Toate celelalte treburi erau lăsate pe umerii femeilor, 
despre care noi, europenii, obişnuim să spunem că fac 
parte din „sexul slab”. 

Femeile sunt cele care întind corturi şi construiesc colibe. 
Ele iau pieile, le pun la soare şi desenează cu bucăţi de 
cărbune componentele din care va fi alcătuit cortul. După 
aceea decupează bucăţile din piele şi le cos. Aleg nişte 
prăjini şi le aşază în locul în care urmează să fie înălţată 
„locuinţa”. Apoi sapă în pământ o groapă cu o adâncime de 
o jumătate de metru. în jurul acestei gropi sunt înfipte 
prăjinile, într-un cerc cu un diametru mai mare sau mai 
Mic, în funcţie de dimensiunile „locuinţei”. Munca nu este 
deloc uşoară. Prăjinile aşezate pe lateral sunt fixate cu 
ajutorul unor curele de nişte prăjini mai groase aşezate 
către mijlocul gropii săpate. Apoi „scheletul” construcţiei 
trebuie învelit în piei şi blănuri. Astfel „locuinţa” este 
împărţită în două. Cercul cel mare, alcătuit din prăjinile 
laterale, cuprinde în sine un cerc mai mic, alcătuit din 
prăjinile mai groase, de susţinere. Prăjinile mai subţiri sunt 
acoperite şi ele cu piei, femeile având grijă să le facă o 
gaură prin ambele rânduri. Prin această gaură va ieşi fumul 
care provine de la focul aprins mereu în mijlocul „locuinţei”. 

Cortul în care am fost dus era destul de mic şi arăta a fi 
nelocuit. 

Mi-am legat calul la intrare şi apoi am păşit înăuntru, fără 
ca şeful de trib să mă urmeze. 

După nici două minute, a apărut o indiancă bătrână care a 
adus în spinare uscături pentru foc. A dispărut şi apoi a 
apărut din nou cu o oală din lut în care se afla apă şi încă 
ceva. A aprins focul şi a pus oala la fiert. 

M-am întins pe pământul gol şi am tăcut. Ştiam că nu se 
cuvenea să vorbesc cu bătrâna indiancă, aşa că am preferat 
să tac. Mai ştiam că eram supravegheat cu mare atenţie. 


Eram sigur că o mână de războinici mă priveau cu atenţie 
prin nişte găuri făcute în pieile din care era alcătuit cortul 
meu. După vreun ceas, bătrâna a luat oala de pe foc şi a 
pus-o lângă mine. Era o bucată mare de carne de bizon, de 
care m-am bucurat din plin. Mi-am dat seama că mi se făcea 
o mare cinste, pentru că sunt gata şi azi să pun rămăşag că 
acea oală era singura pe care o aveau războinicii comanşi în 
Satul lor. 

După ce am mâncat, m-am întins şi m-am învelit în pătură, 
dar nu am izbutit să adorm, chinuit de gânduri multe. Am 
observat că indienii mi-au hrănit şi calul. De asemenea, am 
văzut că doi războinici se aflau tot timpul în faţa cortului în 
care eram găzduit. 

Mi-am pus pătura sub cap şi am adormit. Deşi 
evenimentele care aveau să se petreacă erau deosebit de 
importante, somnul m-a furat pe negândite. M-am trezit a 
doua zi în zori. Oala fierbea iar. Am mâncat foarte liniştit. 
Apoi am vrut să ies din cort. Cum am scos capul din 
„locuinţă”, unul dintre cei doi războinici care mă păzeau a 
făcut o mişcare cu lancea de parcă ar fi vrut să mă spintece 
cu ea de sus până jos. Nu puteam rămâne indiferent la 
asemenea gest, pentru că era în joc renumele meu. Aşa se 
face că am apucat lancea cu amândouă mâinile, am împins- 
o puţin şi apoi am tras-o cu putere spre mine. Lancea a 
rămas în mâinile mele, iar războinicul a căzut la pământ. T, 

— Uff! a strigat războinicul, ridicându-se de la pământ şi 
punând mâna pe cuţit. 

— Uff! am strigat şi eu, luând cuțitul în dreapta şi 
aruncând cu stânga lancea în colibă. 

— Faţa palidă să-mi dea lancea! a strigat la mine 
războinicul. 

— Pielea roşie să-şi ia lancea! i-am replicat eu. 

L-am privit pe comanş drept în ochi şi am văzut că acesta 
nu avea curaj să-şi ia singur lancea. Celălalt indian care 
făcea de strajă lângă cortul meu s-a apropiat şi mi-a spus: 

— Albul să intre în cort! 


Şi acest războinic mă ameninţa cu lancea, astfel încât nu 
am putut rezista tentaţiei de a-1 dobori la pământ. Cei doi 
indieni au început numaidecât să urle, ridicând în picioare 
întreg satul. 

Chiar în faţa cortului meu se găsea o colibă destul de 
mare. Pe uşa acesteia erau atârnate trei lănci şi trei scuturi. 
Uşa colibei s-a deschis şi un cap de fată a ieşit numaidecât 
la iveală. Tânăra a privit cu ochi curioşi în jur, vrând să 
înţeleagă ce se petrecea, dar s-a retras repede. Peste 
câteva clipe, din coliba cea mare au ieşit cele patru 
căpetenii ale comanşilor. La un semn al lui Io-kei-chun, cele 
două străji s-au dat deoparte, şi marea căpetenie a întrebat: 

— Ce face faţa palidă aici, înaintea cortului? 

— Ce'Tac eu? Fratele meu roşu vrea să întrebe, desigur, ce 
fac aceşti doi războinici în faţa cortului meu. 

— Ei veghează, astfel încât feţei palide să nu i se întâmple 
nimic rău. De aceea este bine ca albul să intre în cort. 

— Oare To-kei-chun are nişte războinici atât de răi? Oare 
porunca lui 'To-kei-chun nu are nici o însemnătate şi este 
nevoie ca un oaspete să fie păzit? Old Shatterhand nu are 
nevoie de oameni care să-l ocrotească. Pumnul său 
zdrobeşte orice om rău, orice om care minte. Fraţii mei 
roşii pot intra liniştiţi în wigwamul lor. Eu am să fac o 
plimbare prin sat. Apoi mă voi întoarce aici pentru a vorbi 
cu fraţii mei roşii. 

Spunând acestea, am intra în cort pentru a-mi lua puştile. 
Când am ieşit din „locuinţa” oferită de 'To-kei-chun, mă 
amenințau douăsprezece lănci. Oare ce se cuvenea să fac? 
Fără a scoate nici măcar o vorbă, am intrat în cort, am tăiat 
o gaură în partea din spate a acestuia şi am ieşit. Mai mulţi 
războinici mă priveau uluiţi, fără a şti ce să mai creadă. 
După ce şi-au revenit, au început să urle ca din gură de 
şarpe. Căpeteniile au ieşit iar din cortul lor şi au alergat 
spre mine, lucru ce nu se prea potrivea cu felul lor 
ceremonios de a se mişca. Şefii de trib şi-au făcut loc 


printre războinici şi s-au apropiat, făcând nişte feţe de 
parcă ar fi vrut să mă înghită pe loc. 

Nu puteam să mă folosesc de puştile mele. Nu avea nici un 
rost. Războinicii comanşi erau prea numeroşi şi aş fi fost cu 
siguranţă pierdut. Mi-am scos repede ocheanul, l-am 
desfăcut în două şi le-am strigat căpeteniilor: 

— Staţi pe loc! Un singur pas dacă mai faceţi, fiii 
comanşilor vor fi cu toţii pierduţi! 

Şefii de trib s-au oprit într-adevăr locului, pentru că nu 
văzuseră niciodată un ochean. 

— Ce vrea să facă omul alb? a întrebat To-kei-chun. De ce 
nu rămâne el în wigwam? 


— Old Shatterhand face ceea ce doreşte! am replicat eu. 
Nimeni nu-l poate împiedica să facă ceea ce vrea, pentru 
că el este un mare vraci al feţelor palide. El poate ucide toţi 
comanşii dacă va fi nevoit s-o facă! Old Shatterhand vă 
poate dovedi că spune adevărul! 

Am pus ocheanul la locul său şi am luat carabina Henry, 
zicând: 

— Războinicii să privească la ţăruşul ce se găseşte înaintea 
cortului aceluia. 

Spunând acestea, le-am arătat un ţăruş gros care se găsea 
înaintea unui cort situat la depărtare destul de mare. 

Am dus carabina la ochi şi am tras, găurind vârful 
ţaruşului. Indienii au mormăit admirativ. Războinicul roşu 
admiră curajul şi îndemânarea unui om, chiar dacă acesta 
este cel mai aprig duşman al său. Am tras a doua oară şi am 
izbutit să fac o a doua gaură în ţăruş, situată la doar doi 
centimetri faţă de prima. Am continuat să trag în ţăruş, 
făcând găuri din doi în doi centimetri. Indienii nu mai 
scoteau nici un sunet. Erau uluiţi. Auziseră, desigur, 
vorbindu-se de „puşca vrăjită”, cum mai era numită printre 
indieni carabina Henry, dar poate nu credeau toate istoriile 
auzite de la alţii. După ce-am tras al patrulea foc, indienii 
nici nu s-au mai mişcat Când am tras al şaselea şi al 
şaptelea foc, uimirea lor era de nedescris. Am tras zece 
focuri, împodobind ţăruşul cu găuri aflate la doi centimetri 
una faţă de cealaltă. Apoi mi-am pus arma pe umăr şi am 
spus liniştit: 

— Războinicii roşii au văzut că Old Shatterhand este un 
mare vraci al feţelor palide! Cel ce vrea să-i facă vreun rău, 
este sortit morţii, howgh! 

Am trecut printre indieni, fără ca vreunul dintre ei să 
încerce să mă oprească. Femeile şi copiii mă priveau ca pe o 
fiinţă supranaturală. Puteam fi mulţumit de impresia pe 
care o făcusem. 

În faţa unui cort am zărit un comanş care făcea de strajă. 
Desigur că în cortul cu pricina se găsea un ostatic. Tocmai 


mă gândeam dacă se cuvenea să-l întreb pe indianul care 
făcea de strajă cine se găsea în cort, când am auzit un glas 
cunoscut: 

— Oh, oh, massa! Lăsat la biet Cesar afară de la cort! 
Indian prins la sărac, biet Cesar şi vrea tăiat şi mâncat la 
sărac Cesar! 

M-am apropiat de cort, am dat deoparte pătura care 
acoperea intrarea şi i-am spus lui Cesar să iasă. Războinicul 
care făcea de strajă era atât de speriat la vederea mea, că 
nu a îndrăznit să facă nici o mişcare. 

Imediat ce a ieşit din cort, l-am întrebat pe Cesar: 

— Te-au băgat aici de cum am intrat în sat? 

— Da, massa! Indian luat Cesar de pe cal şi băgat la cort 
asta! Cesar până acum la cort asta am stat! 

— Nu ştii unde poate fi massa Bernard? 

— Cesar nu văzut şi nu auzit la massa Bern. 

— 'Ţine-te după mine! 

Cei patru şefi de trib se apropiau de noi, însoţiţi de o ceată 
numeroasă de războinici. Am pus mâna pe carabina Henry, 
dar To-kei-chun mi-a făcut un semn prin care îmi dădea a 
înţelege că venea cu gânduri paşnice. Bătrânul şef de trib s- 
a apropiat şi m-a întrebat: 

— încotro vrea să meargă fratele meu alb? Ar fi mai bine 
ca el să vină şi să se aşeze alături de căpeteniile comanşilor 
care ţin sfat. 

Până atunci fusesem „omul alb” sau „faţa palidă”. 'To-kei- 
chun mă numea acum „fratele alb”. Se pare că mă bucuram 
acum de respectul comanşilor! 

— Fraţii mei roşii vor fuma pipa păcii cu Old Shatterhand? 
l-am întrebat pe bătrânul şef de trib. 

— Ei vor vorbi cu Old Shatterhand şi, dacă vorbele sale vor 
fi bune, el va deveni războinic comanş. 

Ne-am întors împreună la cortul cel mare şi am trecut pe 
lângă el. Pe drum am zărit iapa lui Mark, armăsarul lui 
Bernard şi calul lui Winnetou. La capătul satului ne 
aşteptau mai mulţi războinici. Aceştia erau, desigur, 


privilegiaţii, pentru că aveau dreptul să ia parte la sfat. S- 
au aşezat cu toţii în cerc şi m-am aşezat şi eu, făcându-i lui 
Cesar semn să stea jos în spatele meu. 

— De ce se aşază omul alb, pe care noi vrem să-l 
judecăm? a întrebat 'To-kei-chun, încruntând din sprâncene. 

— De ce se aşază războinicii comanşi, pe care Old 
Shatterhand vrea să-i judece? am replicat eu. 

Deşi indienii nu obişnuiesc să-şi arate simţămintele, mi-am 
putut da seama că erau surprinşi de întrebarea mea. 

— Omul alb glumeşte, dar el poate să stea jos, spuse 'To- 
kei-chun. De ce 1-a adus albul aici pe omul negru? El nu 
ştie oare că un negru nu are dreptul de a sta jos atunci 
când se află de faţă un indian? 

— Negrul este slujitorul meu, am spus eu. El s-a aşezat 
pentru că aşa i-am poruncit. La porunca mea el are să se 
aşeze, chiar dacă s-ar afla de faţă o sută de căpetenii 
indiene. 

Cu cât eram mai hotărât, fără a-i jigni pe indieni, cu atât 
mai bine era pentru mine. Dacă m-aş fi arătat gata să le 
îndeplinesc comanşilor poruncile şi dorinţele, aş fi fost cu 
siguranţă pierdut. 

To-kei-chun a aprins calumetul. Pipa a trecut din mână-n 
mână, dar nu mi-a fost oferită şi mie. Odată îndeplinită 
această formalitate, bătrânul şef de trib s-a ridicat şi a 
început să vorbească. Şefii de trib indieni sunt mari oratori 
care pot sta oricând alături cu vestiţii oratori ai popoarelor 
civilizate. Discursurile meşteşugite şi pline de figuri de stil 
ale şefilor de trib au ceva din arta oratorică orientală. To- 
kei-chun a început cu o introducere de care se foloseşte 
orice căpetenie indiană atunci când vorbeşte despre albi, 
adică a început prin a acuza întreaga rasă a feţelor palide: 

— Omul alb să asculte, căci To-kei-chun va vorbi! Au trecut 
multe veri de atunci, dar cândva oamenii roşii erau singuri 
pe acest pământ care se găseşte între cele două Mari Ape. 
Ei au construit aşezări. Ei au semănat porumb şi au vânat 
bizoni. Al lor era răsăritul soarelui şi a lor era ploaia, a lor 


era pădurea şi tot a lor preria cea întinsă. Ei aveau soţii, 
fraţi şi copii. Erau fericiţi. Şi au venit feţele palide, a căror 
culoare seamănă cu albul zăpezii, dar inima lor este neagră 
precum cel mai negru scrum. Feţele palide erau puţine la 
număr, şi oamenii roşii le-au primit în corturile lor. Feţele 
palide au adus cu ele armele de foc, apa de foc, alţi vraci, 
alţi idoli, boli multe, trădare şi moarte. Peste Apa cea Mare 
au venit tot mereu mai multe feţe palide. Cuţitele lor erau 
bine ascuţite, iar gurile lor rosteau minciuni. Oamenii roşii 
i-au crezut pe albi, dar au fost mereu înşelaţi. Oamenii roşii 
au fost nevoiţi să-şi părăsească pământurile pe care se 
găseau mormintele strămoşilor lor. Pentru a-i învinge mai 
uşor, albii au semănat neînţelegerea între triburile 
oamenilor roşii. îi blestem pe albi! Atâtea blesteme să cadă 
pe capul lor, câte stele sunt pe cer! Atâtea blesteme să cadă 
pe capul lor, câte frunze sunt în copaci! 

Aceste cuvinte ale bătrânei căpetenii au fost întâmpinate 
cu murmure aprobatoare. Bătrânul şef de trib vorbise atât 
de tare, încât fusese auzit de toţi cei din jurul său. 

— Una dintre feţele palide a venit acum în satul 
comanşilor, a spus mai departe To-kei-chun. Culoarea sa 
este cea a minciunii, dar noi vrem să-l ascultăm pe acest 
alb. 

To-kei-chun s-a aşezat şi au vorbit pe rând celelalte trei 
căpetenii. Fiecare dintre şefii de trib a exprimat aceleaşi 
idei cu cele ale antevorbitorului său, cerându-mi în final să 
iau cuvântul. în timp ce căpeteniile vorbeau, îmi scosesem 
caietul pentru însemnări şi creionul şi încercasem să 
desenez chipurile şefilor de trib. 

Cel de-al patrulea şef de trib îşi încheiase cuvântarea, iar 
bătrânul To-kei-chun mi-a făcut un semn şi m-a întrebat: 

— Ce face omul alb, în vreme ce căpeteniile comanşilor 
vorbesc? 

— Iată ce face! i-am răspuns eu, rupând foaia pe care 
desenasem şi dându-i-o. 


— Uff! a exclamat bătrâna căpetenie, văzând despre ce 
era vorba. 

— Uff! Uff! Uff! au strigat şi ceilalţi trei şefi de trib, 
văzându-şi chipurile imortalizate pe foaia albă. 

— Acesta este un mare leac! a spus To-kei-chun. Albul a 
desenat pe această bucată din piele albă sufletele 
războinicilor comanşi. lată-l aici pe Io-kei-chun şi iată şi 
celelalte căpetenii. Ce vrea Old Shatterhand să facă acum? 

Am luat foaia din mâna căpeteniei, am făcut-o ghemotoc şi 
am băgat-o pe ţeava carabinei Henry, zicând: 

— 'To-kei-chun, tu ai spus că eu am desenat sufletele 
voastre pe pielea albă. Acum sufletele căpeteniilor comanşe 
se găsesc în puşca mea. Vrei să trag şi să risipesc aceste 
suflete în cele patru vânturi, astfel încât ele să nu mai 
ajungă nicicând pe veşnicele plaiuri ale vânătorii? 

Cei patru şefi de trib au sărit numaidecât în picioare. 
Războinicii şi-au arătat şi ei îngrijorarea. 

— Războinicii comanşi să se aşeze. Să fumeze cu mine 
calumetul şi, dacă ei sunt cu adevărat fraţii mei, le voi da 
sufletele înapoi. 

To-kei-chun a aprins numaidecât pipa, iar mie mi-a mai 
venit o idee. Unul dintre şefii de trib îşi împodobise haina cu 
doi nasturi mari din alamă. M-am apropiat de el şi i-am 
spus: 

— Fratele meu roşu să-mi împrumute aceste podoabe. 1 le 
voi da înapoi numaidecât. 

Înainte ca indianul să se poată opune, am desprins cu 
ajutorul cuţitului cei doi nasturi care împodobeau 
veşmântul său. 

M-am depărtat puţin, am prins nasturii între degete şi le- 
am spus războinicilor comanşi: 

— Fraţii mei roşii să privească aceşti nasturi cu băgare de 
seamă! 

M-am prefăcut apoi că arunc nasturii în sus şi le-am arătat 
indienilor palmele goale, zicând: 


— Fraţii mei roşii să privească aici! Nu mai am nimic în 
mână! Unde sunt nasturii? 

— Nu mai sunt! a exclamat, supărat, şeful de trib pe care- 
1 deposedasem de preţioasele sale podoabe. 

— întocmai! Nu mai sunt! Au zburat către soare! Fratele 
meu roşu să-şi ia arma şi să doboare nasturii din slăvile 
cerului! 

— Asta nu o poate face nici un războinic roşu, nici un 
războinic alb şi nici un vraci! 

— Fraţii mei roşii să vadă cum cei doi nasturi or să cadă 
din cer! am spus eu. 

Nu am luat carabina Henry, pentru că în ţeava acesteia se 
găsea schiţa cu chipurile căpeteniilor comanşe. Am pus 
mâna pe doborâtorul de urşi, l-am îndreptat în sus şi am 
tras. Peste câteva secunde s-a auzit un sunet. Era ca şi când 
ceva ar fi căzut pe pământ. 

Posesorul preţioşilor nasturi din alamă s-a apropiat 
numaidecât şi a ridicat de la pământ una dintre podoabele 
sale, exclamând: 

— Uff! Este unul dintre nasturii mei! 

În timp ce indienii priveau uluiţi nasturele, eu l-am băgat 
repede pe celălalt pe ţeava puştii şi am tras. Indienii au 
privit în sus, dar deodată Cesar a început să-şi frece umărul 
şi să strige: 

— Oh, ah, massa! Cum am tras! împuşcat biet bun Cesar! 

Cel de-al doilea nasture îi căzuse, într-adevăr, pe umăr, 
alunecase şi acum se afla chiar lângă Cesar. Indianul şi-a 
luat repede şi al doilea nasture, ascunzându-l bine, fapt 
care dovedea hotărârea lui de a nu mai înstrăina niciodată 
preţioasele podoabe. 

Trucul meu cu nasturii a făcut o puternică impresie asupra 
căpeteniilor comanşe. Stăteau acum şi mă priveau, fără a 
scoate nici măcar o vorbă şi fără a şti prea bine cum să se 
poarte cu mine. 

Toţi cei de faţă erau foarte încordaţi şi, pentru a mai risipi 
puţin apăsarea care se simţea în aer, am făcut un lucru 


foarte îndrăzneţ. Am luat pipa pe care To-kei-chun o pusese 
alături de sine, am luat şi punguţa din piele de oposum, în 
care marea căpetenie îşi păstra tutunul amestecat cu 
frunze de cânepă sălbatică, am umplut pipa, am adoptat o 
poziţie ceremonioasă şi am spus: 

— Fraţii mei roşii cred în Marele Spirit. Ei au dreptate. Ei 
cred în Manitou, Dumnezeul lor, iar Dumnezeul lor este şi 
Dumnezeul meu. Dumnezeu este părintele tuturor 
popoarelor. El vrea ca toate popoarele să trăiască în pace şi 
în înţelegere. Albii au venit aici şi i-au gonit pe indieni de pe 
pământurile lor. Asta nu este bine, dar de ce au pornit 
războinicii roşii război împotriva tuturor feţelor palide? 
Oare războinicii roşii nu ştiu că există nenumărate triburi 
ale feţelor palide? Oare războinicii roşii nu ştiu că numai 
albii din anumite triburi i-au gonit pe indieni de pe 
pământurile lor? De ce vor vitejii războinici comanşi să 
creadă că Old Shatterhand este vinovat pentru faptele 
albilor care le-au luat pământurile? Old Shatterhand face 
parte dintr-un trib mare de oameni albi şi acest trib se 
numeşte German. Oare oamenii din acest trib le-au făcut 
vreodată indienilor vreun rău? Războinicii roşii să-l 
privească bine pe Old Shatterhand care se găseşte acum 
înaintea lor! Oare văd războinicii comanşi scalpul vreunui 
indian la brâul lui Old Shatterhand? Oare pantalonii sau 
mocasinii lui Old Shatterhand sunt împodobiţi cu părul 
vreunui frate de-al lor? Cine poate spune că mâinile lui Old 
Shatterhand sunt mânjite cu sânge de indian? Old 
Shatterhand s-a aflat în pădure când comanşii au fumat 
calumetul cu duşmanii săi şi nu le-a făcut nici un rău. El l-a 
luat ostatic pe Ma-ram, fiul marii căpetenii, Io-kei-chun, dar 
nu l-a ucis. Old Shatterhand i-a dat lui Ma-ram armele 
înapoi şi 1-a dus chiar până la wigwamul marii căpetenii To- 
kei-chun. Oare nu Old Shatterhand a fost acela care a prins 
şase războinici comanşi şi s-a mulţumit doar să-l lege pe 
unul dintre ei, lăsându-l într-un loc în care fraţii săi să-l 
poată găsi? Oare nu ar fi putut să-i urmărească Old 


Shatterhand pe războinicii care au mers în munte, la 
mormântul marii căpetenii? Oare nu putea Old Shatterhand 
să ucidă pe mulţi dintre aceşti războinici şi să-şi bată joc de 
mormântul marii căpetenii? Oare nu Old Shatterhand a fost 
cel care a tras asupra celor două feţe palide care au ucis un 
războinic din neamul comanşilor şi au fugit apoi cu aurul şi 
cu toate celelalte bogății? Oare nu Old Shatterhand are în 
puşca sa sufletele căpeteniilor comanşe, dar nu vrea să 
risipească în vânt aceste suflete? Cred fraţii mei roşii că Old 
Shatterhand nu poate să ia leacurile tuturor războinicilor 
Racurroh? Cred vitejii războinici că Old Shatterhand nu 
poate să arunce spre soare toate aceste leacuri, fără ca 
nimeni să le mai poată lua din înaltul cerului? El poate face 
toate acestea, dar nu vrea, pentru că ar dori mult să fie 
fratele războinicilor comanşi. El vrea să fumeze calumetul 
cu marii şefi de trib ai comanşilor. Şefii de trib ai comanşilor 
sunt viteji, înţelepţi şi drepţi. Pe cel ce nu crede aceasta, 
Old Shatterhand îl va împuşca, folosindu-se de acea armă 
care are gloanţe nenumărate. Acum Old Shatterhand vrea 
să bea din fumul păcii alături de fraţii săi comanşi. 

Spunând acestea, am aprins pipa şi am început să trag din 
ea, suflând fumul spre cer, spre pământ, spre est, spre vest, 
spre sud şi spre nord. Apoi i-am dat pipa lui To-kei-chun. 
Izbutisem să-l conving că tot ce spusesem era adevărat, 
pentru că 'To-kei-chun a tras şi el din pipă, suflând fumul 
spre cer, spre pământ, spre est, spre vest, spre sud şi spre 
nord, dând-o apoi mai departe. După ce şefii de trib au 
executat ceremonialul pipei păcii, calumetul a ajuns din nou 
în mâinile mele. 

M-am aşezat chiar în mijlocul indienilor adunaţi la sfat, iar 
unul dintre şefii de trib m-a întrebat, cu îngrijorare: 

— Fratele meu alb ne va da acum sufletele? 

M-am gândit puţin. Trebuia să fiu atent ce voi răspunde şi, 
în cele din urmă, am întrebat: 

— Oare fraţii mei roşii mă privesc acum ca pe un războinic 
din neamul comanşilor? 


— Old Shatterhand este liber! a răspuns căpetenia 
comanşă. El va primi un cort şi poate face ceea ce vrea. 

— Care va fi cortul despre care vorbeşte fratele meu roşu? 
am întrebat eu. 

— Old Shatterhand este un războinic vestit. El îşi va alege 
ce cort va vrea. 

— Atunci fraţii mei să mă urmeze, astfel încât să-mi pot 
alege cortul care mi se va părea potrivit pentru mine! 

Am pornit din nou printre corturi, urmat de căpetenii şi de 
războinicii mai importanţi care aveau dreptul să stea la sfat. 
Am zărit, în cele din urmă, un cort în faţa căruia făceau de 
strajă patru războinici. Mi-am dat seama numaidecât că 
acolo trebuia să se afle un ostatic pe care comanşii îl 
considerau foarte important. M-am oprit înaintea acelui 
cort şi am spus: 

— Acesta va fi cortul lui Old Shatterhand! 

Căpeteniile s-au privit descumpănite. Bineînţeles că nu se 
aşteptaseră la o asemenea situaţie. 

— Fratele meu alb nu poate folosi acest cort! a spus unul 
dintre şefii de trib. 

— De ce nu? am întrebat eu. 

— în acest cort se găsesc duşmanii comanşilor. 

— Cine sunt aceşti duşmani? 

— Două feţe palide şi un războinic roşu. 

— Cum se numesc aceşti duşmani? 

— Unul dintre ei este Winnetou, apaşul. Celălalt este Sans- 
ear, vânătorul alb care a ucis foarte mulţi indieni. 

— Old Shatterhand vrea să-i vadă pe aceşti oameni! 

Spunând acestea, am intrat în cort. Căpeteniile m-au 
urmat imediat. 

Ostaticii erau legaţi de mâini şi de picioare. Comanşii nu se 
mulţumiseră însă doar cu atât, ci îi legaseră şi de prăjinile 
care formau scheletul cortului. Niciunul dintre prizonieri nu 
a scos o vorbă. Niciunul dintre ei nu şi-a exprimat în vreun 
fel bucuria de a mă vedea. 

— Ce au făcut aceşti oameni? am întrebat eu. 


— Au ucis războinici comanşi! mi-a răspuns unul dintre 
şefii de trib. 

— Fratele meu roşu a văzut cum aceşti ostatici au ucis 
războinici comanşi? 

— Războinicii Racurroh ştiu aceasta! 

— Războinicii Racurroh vor fi nevoiţi să dovedească ceea 
ce spun! Acest cort este al meu şi aceşti trei oameni sunt 
oaspeţii mei! 

Spunând acestea, am scos cuțitul pentru a tăia legăturile 
ostaticilor. 

Unul dintre şefii de trib m-a apucat de mână, zicând: 

— Aceşti oameni vor muri! Fratele meu alb nu va face din 
ei oaspeţii săi! 

— Cine mă poate împiedica? 

— Şefii de trib ai războinicilor Racurroh! 

— Să îndrăznească numai! am replicat eu, hotărât, 
postându-mă între ostatici şi şefii de trib. 

În afara celor patru şefi de trib, nu mai intrase în cort 
decât Cesar. 

— Cesar, taie legăturile ostaticilor! am poruncit eu. începi 
cu Winnetou! 

Negrul ar fi vrut să-şi elibereze mai întâi stăpânul, dar mi- 
a urmat porunca şi s-a apropiat mai întâi de Winnetou. 

— Omul cel negru să-şi pună cuțitul în teacă! a spus unul 
dintre şefii de trib, dar Winnetou era deja liber. 

Văzând că negrul nu-i dădea ascultare, şeful de trib s-a 
repezit la Cesar. l-am tăiat calea. Indianul a scos cuțitul. M- 
am ferit şi nu areuşit decât să-mi înfigă lama ascuţită în 
braţ. Comanşul nu a mai apucat să-şi scoată cuțitul din 
braţul meu, pentru că l-am doborât la pământ dintr-o 
singură lovitură de pumn. M-am întors şi am mai doborât la 
pământ o căpetenie comanşă. După aceea am apucat-o de 
gât pe cea de-a treia, în timp ce Winnetou îl apucase de 
beregată pe bătrânul 'To-kei-chun, deşi mâinile îi erau încă 
amorţite şi umflate, în mai puţin de două minute, 
căpeteniile comanşe erau legate fedeleş. 


— Doamne, Dumnezeule! Ne-ai venit în ajutor tocmai la 
momentul potrivit! a exclamat Mark, frecându-şi de zor 
încheieturile amorţite. Cum ai izbutit să ajungi până la noi, 
de pildă? 

— Vă voi povesti totul mai târziu! Luaţi-vă arme! Aceste 
patru căpetenii sunt înarmate până-n dinţi! 

Le-am spus tovarăşilor mei să ucidă căpeteniile, dacă 
războinicii comanşi ar fi încercat cumva să ne atace. Mi-am 
încărcat puştile şi am ieşit din cort. Din respect pentru şefii 
de trib, războinicii care făceau de strajă s-au depărtat puţin 
de cort. Alături de aceşti războinici se mai aflau acum şi 
alţii, curioşi să vadă ce avea să se mai întâmple. 

— Fraţii mei au văzut şi au aflat că Old Shatterhand este 
acum prietenul şi fratele comanşilor? i-am întrebat eu. 

Cu toţii au dat afirmativ din cap. 

— Războinicii comanşi vor păzi cu străşnicie acest cort, 
până ce căpeteniile vor da alte porunci! am continuat eu, 
calm. Fraţii mei roşii să meargă şi să adune războinicii 
comanşi la sfat! 

Cu excepţia războinicilor care făcuseră de strajă şi până 
atunci, toţi comangşii s-au răspândit care-ncotro. 

Cel ce nu cunoaşte obiceiurile indienilor va gândi că 
înfăptuisem un act de mare curaj. Dar cine-i cunoaşte pe 
indieni şi le foloseşte metodele nu riscă prea mult. Indianul 
nu este nicidecum un sălbatic. El cunoaşte anumite reguli 
pe care le respectă cu stricteţe. Oricum, nu eram dispus să 
pun în joc decât propria-mi viaţă. 

Am izbutit să ascund rana pe care mi-o făcuse şeful de trib 
cu cuțitul şi m-am aşezat înaintea cortului. 

În mai puţin de zece minute, s-au strâns o mulţime de 
războinici comanşi. Cei ce aveau dreptul să stea alături de 
căpetenii şi să ia parte la sfatul tribului s-au aşezat înaintea 
mea. Ceilalţi, puţin mai în spate, între mine şi comanşi era 
un spaţiu liber. Dacă în bătrâna Europă oamenii sunt 
gălăgioşi atunci când se strâng laolaltă, aşa-zişii sălbatici nu 
scot nici un cuvânt şi aşteaptă, nemişcaţi precum nişte 


statui din bronz, până ce toţi războinicii din tribul lor au 
venit la sfat. 

Le-am făcut semn celor ce făceau parte din sfatul tribului 
să se apropie mai mult. Aceştia s-au ridicat numaidecât în 
picioare şi au venit spre mine, aşezându-se apoi în semicerc 
înaintea mea. 

— Old Shatterhand este prietenul şi fratele comanşilor. 
Fraţii mei ştiu asta? 

— O ştim, a răspuns în numele tuturor unul dintre 
războinicii comanşi. 

— Old Shatterhand avea dreptul să-şi aleagă un cort şi ela 
ales cortul ostaticilor, am continuat eu, netulburat. Oare 
cortul pe care şi 1-a ales Old Shatterhand devenea al său? 

— Era cortul său! 

— Cu toate astea, căpeteniile comanşilor i-au spus lui Old 
Shatterhand că nu-şi poate alege acel cort! Oare şefii de 
trib sunt nişte mincinoşi? Ostaticii se aflau sub ocrotirea lui 
Old Shatterhand! Oare Old Shatterhand avea dreptul să-i 
ocrotească pe ostatici? 

— Da! 

— Prea bine! Old Shatterhand le-a spus căpeteniilor 
comanşilor că îi ia pe ostatici sub ocrotirea sa. El le-a spus 
căpeteniilor că ostaticii sunt oaspeţii săi. Avea Old 
Shatterhand dreptul să facă aceasta? 

— Old Shatterhand avea dreptul şi chiar datoria de a face 
aceasta, dar Old Shatterhand nu trebuie să-i ferească de 
judecata ce-i aşteaptă. El are dreptul de a-i ocroti pe 
ostatici şi de a muri odată cu ei, dacă ar dori. 

— Oare Old Shatterhand avea dreptul să taie legăturile 
ostaticilor dacă devenea chezaşul lor? 

— Da. 

— Atunci Old Shatterhand a făcut doar ceea ce avea 
dreptul să facă. Cu toate astea, un şef de trib a vrut să-l 
ucidă pe omul alb, dar a izbutit doar să-l rănească-n braţ. 
Ce face un războinic din neamul comanşilor atunci când un 
bărbat intră-n cortul său şi vrea să-l omoare? 


— El are dreptul de a lua viaţa acelui om. 

— Şi are dreptul de a lua vieţile tuturor acelora care-l 
ajută pe ucigaş? 

— Da! 

— Fraţii mei sunt înţelepţi şi drepţi. Cei patru şefi de trib 
ai indienilor Racurroh au vrut să mă ucidă. Eu nu i-am ucis 
pe cei patru şefi de trib, ci i-am doborât cu pumnul. Acum 
sunt legaţi şi păziţi de oaspeţii mei care se găsesc în cortul 
meu. Eu cer libertatea oaspeţilor mei în schimbul libertăţii 
ucigaşilor mei! Fraţii mei să ţină sfat. Eu voi aştepta. Fraţii 
mei să nu încerce să le facă vreun rău oaspeţilor mei, căci ei 
îi vor ucide pe şefii de trib, dacă în cort va intra altcineva în 
afara lui Old Shatterhand. 

Pe feţele indienilor nu s-a mişcat nici un muşchi, deşi ceea 
ce se petrecuse trebuie să-i fi surprins. 

M-am depărtat de ei doar atât cât să nu pot auzi ce 
vorbeau. S-au agitat destul de mult şi au desemnat câţiva 
războinici care urmau să ţină locul căpeteniilor. Abia după 
aceea au început sfatul. După o vreme, trei dintre cei ce 
luaseră parte la sfat s-au ridicat în picioare şi s-au apropiat 
de mine. Unul dintre ei m-a întrebat: 

— Fratele meu alb îi ţine ostatici pe cei patru şefi de trib? 

— Este întocmai precum spune fratele meu roşu, i-am 
răspuns eu indianului. 

— Fratele meu alb ni-i va da nouă pe şefii de trib ca să-i 
putem judeca. 

— Fratele meu roşu a uitat că războinicii nu pot judeca 
şefii de trib. Un războinic nu are dreptul de a judeca asupra 
faptelor şefului de trib, decât atunci când şeful de trib se 
dovedeşte a fi laş în timpul unei lupte. Căpeteniile au vrut 
să-l ucidă pe Old Shatterhand. Căpeteniile se găsesc în 
cortul lui Old Shatterhand, şi doar Old Shatterhand are 
dreptul de a-i pedepsi pe cei ce au încercat să-l ucidă. 

— Şi ce vrea să facă Old Shatterhand cu şefii de trib? 

— Old Shatterhand îi va ucide pe şefii de trib, dacă 
oaspeţii pe care-i are acum în cort nu vor fi liberi. 


— Old Shatterhand îi cunoaşte pe oaspeţii săi? 

— Da. 

— Unul dintre aceşti oaspeţi este Sans-ear, vânătorul care 
ucide războinici roşii. 

— Fraţii mei l-au văzut vreodată pe Sans-ear ucigând 
comanşi? 

— Nu, dar ei ştiu că printre oaspeţii lui Old Shatterhand se 
află şi Winnetou apaşul, cel ce a ucis sute de războinici 
comanşi. 

— Aceasta s-a petrecut în pustiul Mapimi, după ce apaşul a 
vrut să fumeze pipa păcii cu războinicii comanşi. Niciunul 
dintre acei comanşi nu era un Racurroh. 

Nimeni nu mă putea contrazice, iar după o scurtă pauză, 
indianul care vorbise mi-a pus o întrebare prin care se 
referea la Bernard Marshal: 

— Cine este cel de-al treilea oaspete al lui Old 
Shatterhand? 

— Este un om care vine de la miazănoapte şi care nu a 
ucis „niciodată vreun indian. 

— Dacă fratele nostru ucide căpeteniile, va muri el însuşi 
împreună cu toţi oaspeţii săi. 

— Fraţii mei glumesc! Cine vrea oare să-l ucidă pe Old 
Shatterhand? Oare nu Old Shatterhand este acela care are 
sufletele comanşilor pe ţeava puştii sale? 

Cei trei se aflau în mare încurcătură. Nu puteau pune în 
primejdie vieţile celor patru căpetenii, aşa că unul dintre ei 
mi-a spus: 

— Fratele meu să aştepte până ce ne vom întoarce. 

S-au aşezat din nou la sfat şi nu am putut descoperi nici o 
urmă de ură pe feţele lor. Le dovedisem că aveam curaj. 
Pentru ei nu era o ruşine să trateze cu mine. 

După mai bine de o jumătate de ceas, cei trei războinici s- 
au apropiat din nou de mine şi unul dintre ei a spus: 

— Old Shatterhand şi oaspeţii săi vor fi liberi, dar numai 
pentru o pătrime dintr-o zi. 


Aşa deci! Indienii voiau să ne lase liberi timp de şase 
ceasuri, pentru ca apoi să aibă plăcerea de a ne vâna! Şase 
ore, atât ne dădeau! Era puţin, dar dacă plecam din satul 
comanşilor chiar cu şase ceasuri înainte de căderea nopţii, 
puteam adăuga la cele şase ore şi întreaga durată a nopţii. 
Aş fi fost de-a dreptul nebun, dacă nu aş fi acceptat 
propunerea, dar trebuia totuşi să-mi cântăresc bine 
vorbele. 

— Old Shatterhand se învoieşte, dacă oaspeţii săi vor primi 
armele care le-au aparţinut. 

— Oaspeţii vor primi armele! a răspuns unul dintre cei trei 
războinici. 

— Vor primi ei toate bunurile care le aparţin? am întrebat 
eu, gândindu-mă mai mult la cele de valoare. 

— Vor primi tot ce este al lor! 

— Cei doi albi care se află în cortul meu nu le-au făcut 
comanşilor nici un rău şi, cu toate astea, au fost luaţi 
ostatici. Old Shatterhand ştie asta şi mai ştie că şefii de trib 
au vrut să-i omoare, dar este gata să le redea libertatea 
celor patru căpetenii. Schimbul nu este cu totul cinstit. 

— Ce mai doreşte fratele meu alb? 

— Sunt rănit la braţ, iar pentru această rană războinicii 
comanşi vor da trei cai. Eu voi alege aceşti cai şi le voi da 
comanşilor trei cai în schimb. 

— Fratele meu este şiret precum o vulpe. El ştie bine că 
armăsarii pe care-i are sunt osteniţi. Old Shatterhand va 
primi ceea ce doreşte. Când le va reda libertatea celor 
patru şefi de trib? 

— Când va pleca din satul fraţilor săi. 

— Ne va da el sufletele pe care le poartă în ţeava puştii? 

— El nu va risipi aceste suflete în cele patru vânturi. 

— Atunci Old Shatterhand poate pleca încotro va vrea. El 
este un mare războinic şi este şiret precum vulpea. Mintea 
căpeteniilor comanşe a fost acoperită de un văl de ceaţă 
atunci când au fumat calumetul cu Old Shatterhand, 
howgh! 


Totul fusese stabilit şi puteam pleca. Comanşii erau vizibil 
nemulţumiţi, dar eu m-am îndreptat liniştit spre cortul meu. 
— Ei? m-a întrebat Bernard, dând dovadă de nerăbdare. 

— Indienii ţi-au luat diamantele şi hârtiile de valoare? l-am 
întrebat la rândul meu. 

— Nu. De ce? 

— Pentru că dacă ţi le-ar fi luat, ar fi trebuit să ţi le 
înapoieze acum. Timp de şase ore suntem liberi. 

— Liber? a întrebat Cesar. Şase ore liber este şi apoi 
indian iară prinde la massa Bern şi la bun, biet Cesar. 

— E bine, a spus Mark. Este tot ce ne-am putea dori. Am 
intrat într-o mare încurcătură. Dar ia spune-mi, de pildă, ce 
ştii de bătrâna mea Tony? 

— O s-o primeşti înapoi. Vom primi tot ce ne trebuie. Şi 
Winnetou îşi va primi armăsarul înapoi. Ceilalţi cai sunt 
foarte obosiţi, aşa că vom avea dreptul să ne alegem trei 
armăsari. 

— Doamne, Dumnezeule, Charley! a exclamat Sans-ear. 
Şase ceasuri de libertate şi cinci cai buni! Asta e chiar tot ce 
şi-ar putea dori nişte oameni ca noi! Sunt sigur că ai să 
alegi nişte armăsari pe cinste! 

Am început să le povestesc tovarăşilor mei prin ce 
trecusem de când mă despărţisem de ei. Nu terminasem de 
povestit, când am auzit un strigăt şi am ieşit din cort. 
înaintea mea stătea indianca ce gătise pentru mine. Femeia 
mi-a spus: 

— Faţa palidă să vină! 

— Unde? am întrebat eu. 

— La Ma-ram. 

Le-am spus prietenilor mei că aveam să lipsesc puţin şi 
apoi m-am lăsat călăuzit de bătrână. Am fost dus înaintea 
unui cort mare, unde se aflau doi cai frumoşi. Pe unul dintre 
aceştia încălecase Ma-ram. Indianul m-a privit O clipă şi 
apoi mi-a spus: 

— Fratele meu alb poate să-şi aleagă caii! 


Asta era, deci! Am încălecat şi l-am urmat pe Ma-ram. Am 
ieşit împreună din sat şi am mers puţin prin prerie. Ma-ram 
m-a dus într-un loc în care se aflau foarte mulţi cai, 
armăsarii comanşilor, şi mi-a arătat un armăsar negru, 
zicând: 

— Acesta este cel mai bun cal al comanşilor. Ma-ram 1-a 
primit în dar de la tatăl său. EI îl dăruieşte lui Old 
Shatterhand pentru că nu i-a luat scalpul! 

Era un dar neaşteptat, pentru că acel cal minunat nu 
putea fi ajuns din urmă. Am acceptat cu plăcere minunatul 
armăsar şi am ales pentru Bernard şi Cesar doi cai pe 
cinste. 

Ne-am întors în sat şi, când am ajuns în dreptul cortului lui 
Ma-ram, indianul mi-a spus: 

— Fratele meu alb să descalece şi să intre! 

Nu puteam refuza această invitaţie. Am intrat în cort şi mi 
s-a dat turtă de kammasl1. Intrând în cort, am zărit o 
indiancă pe care o mai văzusem în cursul dimineţii în satul 
comanşilor. Ea punea pe spinările cailor noştri provizii 
pentru noi. 

— Cine este această fiică a tribului Racurroh? l-am 
întrebat eu pe Ma-ram. 

1 'Turtă făcută din rădăcinile, în formă de bulb, ale unei 
plante (n.a.). 

— Este Hi-lah-dihl1, fiica marelui şef de trib To-kei-chun. 
Ea te roagă să primeşti darurile ei în semn de recunoştinţă 
pentru că i-ai cruțat viaţa lui Ma-ram. 

I-am strâns mâna fetei, zicând: 

— Manitou să-ţi dea noroc şi să trăieşti multe veri, floare a 
savanei! Ochii tăi sunt limpezi şi gândurile tale sunt curate. 
Fie ca viaţa ta să curgă lin şi liniştit! 

Am încălecat apoi şi am pornit spre prietenii mei care mă 
aşteptau cu nerăbdare. 

Toţi au, admirat armăsarul pe care-l primisem în dar de la 
Ma-ram. Mark era de-a dreptul invidios şi mi-a spus: 


— Ei vezi, dragă Charley, armăsarul ăsta face cam tot 
atâtea parale cât bătrâna mea Tony, numai că bidiviul are 
coada mai lungă şi urechile mai scurte decât iapa mea! Hei, 
domnii ăştia cu pielea roşie ne-au adus tot ce ne era de 
trebuinţă. Hai să o-ntindem de-aici şi să vedem, de pildă, 
dacă ne vor mai prinde încă o dată! 

Ne-am pregătit de drum şi i-am dezlegat pe cei patru şefi 
de trib. 

— Massa acuma plecat! ne-a zorit Cesar. Plecat mult 
repede de-aici! Indian nu trebuie să prindă la massa Bern, 
Mark, Old Shatterhand şi Winnetou! 

Ostaticii nu au făcut nici o mişcare, atâta vreme cât ne-am 
aflat în cort. Am încălecat şi am pornit. în faţa corturilor nu 
se zărea nici un indian. Cu toate astea, eram sigur că 
războinicii ne urmăreau cu atenţie. Când am trecut pe 
lângă cortul lui To-kei-chun, am zărit două perechi de ochi 
care priveau spre noi. O sută de războinici ardeau de 
nerăbdare să ne prindă, dar doi oameni aflaţi în satul 
comanşilor doreau ca noi să scăpăm. 

1 Izvor limpede (n.a.). 

Capitolul 8 

LA FERMA LUI DON FERNANDO. 

Traversasem apele învolburate ale lui Colorado River, exact 
în punctul în care se întâlnesc hotarele statelor Arizona, 
Nevada şi California. Lăsasem în urma noastră teritoriul 
indienilor Pah-Utah şi ne îndreptam spre lacul Mono, unde 
hotărâsem că ne vom odihni timp de câteva zile. 
Parcursesem o distanţă destul de mare, trecând prin 
savană, prin păduri, peste munţi, traversând tărâmuri 
pustii, în care nu puteai vedea altceva decât nisip. 

Ce ne mâna oare spre îndepărtata Californie? Mai întâi, 
Bernard voia să-şi întâlnească fratele şi apoi se mai adăuga 
şi faptul că ne gândisem să-i prindem pe Fred şi pe Patrick 
Morgan, care se aflau probabil în „patria aurului”, cum mai 
era numit statul California. 


Plecând din satul comanşilor, am mers călare toată ziua şi 
toată noaptea. A doua zi, către prânz, am zărit înaintea 
noastră munţii Sierra Guadalupe. Iapa lui Mark se 
comportase straşnic. Nici ceilalţi cai nu dădeau semne de 
oboseală. După ce am trecut peste munţi, ne-am dat seama 
că nu eram urmăriţi. Apoi, după ce am traversat Rio 
Grande, am fost siguri că nu maitrebuia să ne facem griji 
din pricina comanşilor. 

La vest de Rio Grande se înalţă Munţii Zuni, la poalele 
cărora am ajuns, fără a ni se întâmpla nimic deosebit. La 
prânz, am poposit într-o trecătoare. Winnetou făcea de 
strajă şi, la un moment dat, apaşul a exclamat: 

— Uff! 

Apoi s-a întins la pământ şi a venit târâş spre noi. 

Am pus numaidecât mâna pe arme. 

— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat pe fratele meu de cruce. 

— Vin războinici roşii! 

— Câţi? 

— Opt. 

— Din ce trib fac parte? 

— Winnetou nu poate şti. 

— Au pornit pe cărarea războiului? 

— Nu au feţele vopsite, dar sunt înarmaţi. 

— Cât de departe sunt? 

— într-un sfert dintr-o oră se vor afla aici. Fraţii mei se vor 
împărţi. Winnetou merge cu Sans-ear la stâncile ce se văd 
în faţă. Omul negru merge cu Bernard la stâncile ce se 
găsesc în spatele nostru. Fratele meu Old Shatterhand va 
rămâne aici, lângă calul său! 

Spunând acestea, Winnetou a apucat de hăţuri ceilalţi 
patru cai şi i-a dus în dosul stâncilor. Iovarăşii mei au 
ocupat poziţiile indicate de apaş, iar eu am rămas pe loc, 
prinzând în mâini carabina Henry. 

Am auzit tropot de cal, dar m-am prefăcut că nu aud şi nu 
văd nimic, mulţumindu-mă să-i privesc doar cu coada 
ochiului pe indienii care mă zăriseră şi îşi struniseră caii. 


După ce au schimbat între ei câteva cuvinte, s-au îndreptat 
spre mine. Pământul era atât de uscat încât nu se zăreau 
nici un fel de urme. Războinicii nu puteau şti, deci, dacă 
eram singur sau nu. 

M-am ridicat în picioare, ţinând carabina în mână. 

Indienii s-au oprit la zece paşi de mine şi cel ce se găsea în 
fruntea lor m-a întrebat: 

— Ce face faţa palidă aici, în munţi? 

— Omul alb se odihneşte după un drum lung. 

— De unde vine omul alb? 

— De pe malul lui Rio Grande. 

— Uff! a exclamat unul dintre indienii din ceată. 
Războinicii comanşi l-au zărit pe acest alb pe malul lui Rio 
Pecos. El era în tovărăşia lui Ma-ram, fiul lui To-kei-chun, şi 
a tras asupra celor două feţe palide pe care le urmăreau 
fraţii mei! 

Războinicul făcea parte dintre cei ce îi urmăriseră pe Fred 
şi pe Patrick Morgan. Nu l-am recunoscut pentru că acum 
nu mai era vopsit în culorile războiului. 

— Unde s-a dus albul împreună cu Ma-ram? m-a întrebat 
cel ce se găsea în fruntea cetei. 

— în satul comanşilor. 

— Cum 1-a întâlnit albul pe Ma-ram? 

— L-am luat ostatic într-o vale în care ela rămas după ce 
comanşii i-au luat ostatici pe Winnetou, pe Sans-ear, pe o 
faţă palidă şi pe un negru. 

Auzind răspunsul meu, războinicii au pus mâna pe cuțite. 

— Uff! a strigat cel ce se găsea în fruntea cetei. Albul 1-a 
luat ostatic pe Ma-ram! Ce s-a întâmplat cu ceilalţi 
războinici comanşi? 

— Nu le-am făcut nici un rău. Pe unul dintre ei l-am legat, 
iar ceilalţi nu m-au văzut şi nu m-au auzit, căci nu au avut 
nici ochi, nici urechi. 

— Dar Ma-ram nu era legat când s-a aflat în tovărăşia feţei 
palide! a spus indianul care mă recunoscuse puţin mai 
devreme. 


— L-am eliberat pentru că mi-a făgăduit să mă urmeze în 
satul comanşilor. 

— Uff! Ce voia omul alb în satul comanşilor? 

— Am vrut să-mi eliberez prietenii. I-am luat ostatici pe cei 
patru şefi de trib ai războinicilor Racurroh şi i-am eliberat 
când li s-a redat libertatea prietenilor mei. Am plecat cu 
toţii, şi comanşii ne-au lăsat liberi timp de o pătrime din zi. 

— Şi cei ce au fost ostaticii comanşilor sunt liberi acum? 

— Da. 

Îmi plăcea să pun la încercare răbdarea indienilor. 

Conducătorul micii cete şi-a pierdut cumpătul şi a strigat, 
punând mâna pe puşcă: 

— Faţa palidă trebuie să moară! 

Ceilalţi şapte războinici şi-au luat arcurile. 

— Dacă ar trebui să luptăm, oamenii roşii ar fi morţi, chiar 
înainte de a-şi îndrepta armele asupra mea, le-am spus 
calm celor opt indieni. Eu nu mă tem de opt războinici. 
Oricum, comanşii nu-mi vor face nimic atunci când le voi 
spune că pot să-i prindă pe Winnetou, pe Sans-ear şi pe 
ceilalţi. 

— Uff! Unde? 

— Aici! am răspuns eu, arătând spre dreapta şi spre 
stânga. Acolo se află Winnetou şi Sans-ear, iar acolo se 
găseşte un alb, împreună cu un negru. 

Winnetou şi ceilalţi s-au ridicat în picioare, îndreptându-şi 
puştile asupra războinicilor comanşi. 

— Războinicii roşii sunt ostaticii noştri! Să descalece cu 
toţii! le-am spus eu, poruncitor. 

Noi eram cinci, ei erau opt, dar erau împresuraţi şi, dacă 
ni se opuneau, puteau muri. 

Nu m-am mirat deloc atunci când războinicul comanş care 
se găsea în fruntea micii cete m-a întrebat: 

— Oare omul alb nu vede că noi nu am pornit pe cărarea 
războiului? 

— Cu toate astea, oamenii roşii au vrut să mă ucidă! am 
replicat eu. Omul alb nu doreşte moartea fraţilor săi roşii. 


Ei pot descăleca pentru a fuma cu mine calumetul. 

Indienii ezitau, nedând crezare vorbelor mele. 

— Care este numele omului alb? m-a întrebat unul dintre 
comanşi. 

— Mi se spune Old Shatterhand. 

— Uff! Atunci ne putem încrede în vorbele tale! Fraţii mei 
să descalece! 

Conducătorul cetei a scos de la gât calumetul. Le-am făcut 
semn tovarăşilor mei să se apropie. Ne-am aşezat în cerc şi 
am fumat pipa păcii. Bernard i-a întins-o lui Winnetou, dar 
apaşul a refuzat, zicând: 

— Apaşul se găseşte aici doar pentru că fratele său de 
cruce stă de vorbă cu războinicii comanşi, dar el nu 
primeşte pipa păcii din mâinile lor. Comanşii să se 
gândească la Mapimi, unde Winnetou a vrut să încheie pace 
cu războinicii comanşi, dar ei nu au vrut să-i dea ascultare. 

Comanşii s-au prefăcut că nu au auzit aceste cuvinte. 

M-am adresat apoi conducătorului micului grup de 
comanşi: 

— Războinicii roşii au pornit pe urmele celor doi trădători 
albi? 

— Fratele meu ştie că aşa stau lucrurile. 

— I-au prins vitejii războinici pe cei doi trădători? 

— Nu. Cei doi albi au intrat pe pământurile duşmanilor 
noştri şi ne-am văzut nevoiţi să facem cale-ntoarsă. 

— Cum a fost cu putinţă ca acei nemernici să scape? Nici 
măcar nu aveau cai! 

— Au furat cai de la comanşi. 

— Oh! Oare războinicii comanşi nu au ochi pentru a vedea 
un hoţ şi nu au urechi pentru a-i auzi paşii? 

— Războinicii comanşi s-au aflat la mormântul marii lor 
căpetenii şi, când s-au apropiat de cai, au văzut că 
războinicul ce stătea de strajă fusese răpus. Doi dintre cei 
mai buni cai ai comanşilor au fost furaţi de trădătorii albi. 

Cei doi răufăcători dădeau dovadă de mult curaj. Nu se 
cuvenea să uităm acest lucru, dar trebuia să-i prindem cu 


orice preţ. De aceea mă bucuram într-un fel de întâlnirea 
cu aceşti războinici. Cei opt comanşi nu au zăbovit prea 
mult şi, când au încălecat, i-am întrebat: 

— Unde au zărit fraţii mei roşii urmele celor doi trădători 
albi? 

— Am zărit urmele lor în urmă cu două zile. Vrea fratele 
meu alb să pornească după ei? 

— Da. Dacă avem să-i găsim, acei trădători vor fi pierduţi! 
— Uff! Old Shatterhand rosteşte cuvinte care pătrund în 
sufletul comanşilor! El trebuie să se îndrepte către apus şi, 

după ce va fi mers călare vreme de o zi, elva intra într-o 
vale largă, care se întinde dinspre miazăzi către 
miazănoapte. Când va ajunge în această vale, Old 
Shatterhand se va îndrepta către miazănoapte. El va vedea 
că cei doi trădători albi şi-au aprins un foc. Apoi fratele meu 
va merge înainte şi va ajunge la o apă care curge către 
apus. Old Shatterhand va merge de-a lungul apei. Va găsi 
de două ori cenuşa de la focurile aprinse de trădătorii albi. 
Războinicii comanşi au fost nevoiţi să se întoarcă, pentru că 
nu au putut intra pe pământurile războinicilor Navajo. 

— Cât le mai trebuia fraţilor mei ca să-i ajungă din urmă 
pe trădători? 

— Mai puţin de o zi. Războinicii comanşi ar mai fi mers pe 
urmele albilor, dar au zărit înaintea lor corturile duşmanilor 
şi, dacă ar mai fi înaintat, şi-ar fi găsit cu siguranţă 
moartea. 

— Războinicii comanşi îi pot spune lui 'Io-kei-chun că 
Winnetou, Sans-ear şi Old Shatterhand îi vor ajunge din 
urmă pe trădătorii albi. Poate că Ma-ram o să se gândească 
la Old Shatterhand, pentru că şi Old Shatterhand se va 
gândi la Ma-ram. 

— Winnetou apaşul va porni acum pe urmele comanşilor? 

— Nu, a răspuns fratele meu de cruce. Winnetou este 
duşmanul comanşilor, dar nu le va face nici un rău acestor 
opt războinici, căci ei au fumat calumetul cu fraţii lui. 


Comanşii au pornit la drum, iar noi nu am mai zăbovit. Cei 
opt războinici au pornit spre răsărit. Ştiam că le vor spune 
războinicilor din tribul lor că ne-au întâlnit. Noi am luat-o 
spre vest, convinşi fiind că avem să-i prindem pe Fred şi pe 
Patrick Morgan. 

Am luat-o pe drumul descris de războinicul comanş. 
Pentru că Winnetou şi cu mine eram prieteni cu indienii 
Navajo, ne-am bucurat din plin de ospitalitatea lor. Am 
descoperit apoi că Fred şi Patrick Morgan se îndreptau spre 
Rio Colorado. Deşi cei doi aveau un avans de câteva zile, 
eram siguri că aveam să-i prindem. 

Am pornit spre Sierra Nevada şi am văzut foarte multe 
urme de bizoni. Ne doream să vânăm un astfel de animal, 
pentru că merindele noastre erau pe sfârşite. 

Bernard nu mai participase niciodată la o vânătoare de 
bizoni şi l-am luat cu mine. Era ora amiezii şi soarele ardea 
nemilos. Ştiam că la ceasul acela bizonii au obiceiul de a se 
îndrepta către apă, unde se puteau răcori. 

Credeam că voi putea răpune un bizon, mai ales pentru că 
am zărit înaintea mea patru astfel de animale. Din păcate, 
vântul bătea dinspre noi, şi animalele ne-au observat foarte 
curând. 

Am fost nevoiţi să dăm pinteni cailor şi am avut ocazia de a 
vedea ce animal de soi era armăsarul primit în dar de la 
Ma-ram. Parcă zbura, lăsând mult în urmă calul lui 
Bernard. M-am gândit să mă folosesc de lasou. Spre 
deosebire de lasourile indienilor, care sunt de obicei din 
piele, al meu avea în capăt un soi de inel, nu un laţ. Datorită 
acestei deosebiri, puteam prinde mai uşor şi mai sigur 
animalul pe care-l vânam. 

Am ajuns din urmă animalele şi mi-am dat seama că nu era 
vorba despre bizoni, ci despre un bou şi trei vaci. Am ales 
din ochi o vacă şi am prins-o cu lasoul. Animalul trăgea cu 
putere, dar armăsarul se ţinea drept. Am sărit din şa, am 
înjunghiat vaca şi apoi am mângâiat armăsarul pe cap. 


Patrupedul şi-a frecat botul de umărul meu în semn de 
mulţumire. 

În cele din urmă, a venit şi Bernard. Tânărul Marshal a 
spus, cu regret: 

— Am venit prea târziu! Să pornesc mai departe? Poate 
izbutesc să vânez şi eu ceva! 

— N-are rost! Acum avem carne din belşug. 

Bernard a descălecat, iar eu am întors vaca pe-o parte şi 
am remarcat că animalul avea un semn pe trup. 

— Hm! M-am gândit eu că vaca asta îi aparţine vreunui 
fermier. 

— Avem voie să ucidem o asemenea vacă? 

— Da, prin părţile astea o vacă nu valorează cine ştie ce, şi 
fiecare călător are voie să ucidă o vită, dacă nu are ce 
mânca. Aşa e obiceiul pe-aici. El are însă obligaţia să îi ducă 
proprietarului pielea animalului ucis. 

— Atunci trebuie să îi ducem pielea celui căruia îi aparţine 
vaca? 

— Nu. Dacă ferma se află pe-aici, pe-aproape, atunci avem 
obligaţia de a merge la ferma aceea şi de a spune unde am 
lăsat pielea animalului ucis. 

Abia îi dădusem această explicaţie lui Bernard, când am 
auzit un vâjâit şi l-am văzut pe prietenul meu prins cu un 
lasou. Mi-am luat carabina, m-am ridicat în picioare şi am 
văzut cum un călăreț îmbrăcat în straie mexicane îl târa 
după sine pe Marshal. 

Nu se cuvenea să pierd nici o clipă. Dacă necunoscutul 
continua să-l târască astfel pe Bernard, prietenul meu 
putea muri. Am dus arma la ochi şi am tras asupra calului 
necunoscutului. Animalul s-a prăbuşit, aruncându-şi 
călăreţul din şa. Omul s-a ridicat numaidecât în picioare şi, 
când m-a zărit, a rupt-o la fugă. 

Nu puteam să pornesc după el, pentru că trebuia să mă 
îngrijesc mai întâi de Bernard. Prietenul meu era prins atât 
de strâns în laţ, încât nici nu se putea mişca. Am tăiat 
numaidecât lasoul şi, spre bucuria mea, am constatat că 


tânărul Marshal nu păţise nimic, pentru că s-a ridicat iute în 
picioare, zicând: 

— Pe Dumnezeul meu, da' ştiu că am avut parte de-o 
călătorie minunată! Ce voia omul ăsta? 

— Nu ştiu. 

— De ce ai tras în cal şi nu ai tras în el? 

— în primul rând, nu-mi place să omor oameni. în al doilea 
rând, moartea călăreţului nu ţi-ar fi folosit la nimic. După 
cum vezi, lasoul este prins de şaua calului. Sunt sigur că 
armăsarul te-ar fi târât mai departe. 

— Ar fi trebuit să mă gândesc şi eu la asta! a replicat 
prietenul meu. 

— Hai să vedem ce facem cu vaca. Nu de alta, dar ar fi 
bine să plecăm de-aici cât mai iute! 

— Eu credeam că nu ne mai pândeşte nici un fel de 
primejdie, acum că am lăsat în urmă teritoriul indienilor 
Navajo. 

— Te înşeli amarnic. Aici ne pândesc primejdii şi mai mari. 
Chiar dacă nu ne mai aflăm pe pământurile indienilor liberi, 
adică ai acelor indios bravos, cum îi numesc mexicanii, 
trebuie să ştii că pe aici se perindă atât bandiți mexicani, 
cât şi răufăcători veniţi din Statele Unite. 

Am tranşat repede vaca, am pus bucăţile de carne pe 
spinările cailor şi am căutat să ajungem cât mai repede la 
tovarăşii noştri. 

Când a văzut că aduceam carne proaspătă, Cesar a 
început să strige: 

— Ah, oh, massa venit cu friptura! Cesar adunat pe dată 
lemne pentru fript la carne! 

L-am lăsat să facă pe bucătarul, în timp ce le-am povestit 
lui Winnetou şi lui Sans-ear ce ni se întâmplase. 

Friptura era numai bună şi eram de-a dreptul uluit ce mult 
şi cât de repede putea mânca bunul Cesar. Negrul era 
absorbit cu totul de plăcuta sa îndeletnicire, pentru că nici 
măcar nu l-a auzit pe Mark strigând: 


— Ia fiţi atenţi! Mă întreb dacă se apropie de noi doar 
nişte cai sau dacă e vorba de nişte călăreţi. 

Mi-am luat numaidecât ocheanul şi, văzând despre ce era 
vorba, le-am spus prietenilor mei: 

— Nu sunt cai, sunt cinci... şase... şapte... opt, da, opt 
călăreţi. 

— Oare ne-or fi văzut? m-a întrebat Mark. 

— Bineînţeles! Trebuie să fi văzut fumul! 

— Ce sunt, mexicani sau americani? 

— Judecând după şeile înalte şi pălăriile cu boruri largi, aş 
zice că sunt mexicani. 

— Atunci eu cred, de pildă, că ar fi bine să punem mâna pe 
arme! Poate că ne fac o vizită tocmai din cauză că ai prins o 
vacă! 

Cei opt s-au oprit la oarecare depărtare faţă de noi. Erau 
într-adevăr mexicani, mai precis un domn şi şapte argaţi. 
Unul dintre argaţi era chiar cel al cărui cal îl împuşcasem. 
Mexicanii ne-au înconjurat, făcând un cerc în jurul nostru. 

— Se pare că oamenii ăştia ar cam vrea să stea de vorbă 
cu noi, hi, hi! a chicotit Mark. Sunt în stare să mă măsor cu 
toţi opt deodată! 

Cel ce părea a fi şeful celor şapte argaţi a făcut câţiva paşi 
spre noi şi ne-a întrebat, într-un amestec de engleză şi 
spaniolă: 

— Cine sunteţi? 

Mark a răspuns în numele nostru: 

— Suntem nişte mormoni. Venim de la Salt Lake şi ne 
îndreptăm spre California. 

— Nu o să vă meargă prea bine! a replicat mexicanul. Cine 
este indianul? 

— Nu e un indian, ci este un eschimos din New Holland. 
Dacă nu o să izbutim să adunăm nişte bani, o să dăm nişte 
reprezentații cu el. Lumea o să se adune ca la urs! 

— Şi negroteiul? 

— Nu-i negrotei, este un vestit avocat, venit de departe, 
tocmai din Kamceatka. Dumnealui trebuie să ia parte la un 


proces în San Francisco. 

Mexicanul nu se pricepea deloc în ale geografiei şi de 
aceea ş-a mulţumit să mormăie: 

— Hm! Ciudată adunătură! Trei misionari mormoni şi un 
avocat îmi fură o vacă şi încearcă să-mi ucidă un vaquero! O 
să vă învăţ eu minte! Sunteţi prizonierii mei şi mă veţi însoţi 
la ferma ce-mi aparţine! 

Micuţul Mark m-a privit cu ochişorii săi jucăuşi şi m-a 
întrebat: 

— Mergem, Charley? Poate că la ferma acestui onorabil 
domn găsim mai multă mâncare decât prin pustietatea 
asta! 

— Hai să-ncercăm! am replicat eu. Dacă domnul nu este 
vreun mare estanciero, ci are doar o fermă mică, nu ni se 
poate întâmpla nimic rău! 

— Cred că o să ne distrăm puţin! a spus Mark, întorcându- 
se spre mexican şi întrebându-l: Chiar vreţi să ne luaţi 
ostatici pentru un lucru de nimic, senor? 

— Eu nu sunt şeilor! a replicat, mândru, mexicanul. Eu 
sunt don, sunt un grande! Sunt don Fernando de Venango y 
Colonna de Molynares de Gajalpa y Rostredo! Să ţineţi bine 
minte asta! 

— Dumnezeule! a exclamat Sans-ear, prefăcându-se a fi 
impresionat de pomposul nume. Da' ştiu că sunteţi un mare 
nobil! Trag nădejde că veţi fi milostiv faţă de noi! 

Nu făcusem nici un gest de împotrivire. Ne-am ridicat în 
picioare, am stins focul şi am încălecat. 

Cesar a început să zâmbească şi a spus: 

— Oh, ah, frumos, tare frumos! Mult frumos! Cesar avocat 
este! Avocat din... din! Cesar nu mai ştii de unde! La fermă 
mult mâncare şi băutură este! Cesar locuit la fermă mult, 
frumos! 

Mexicanii ne-au luat la mijloc şi am pornit-o cu toţii în 
galop. Pe drum am avut vreme destulă pentru a admira 
veşmintele acestor oameni. Fiecare dintre ei purta pe cap o 
pălărie'cu bor larg, numită sombrero. Pălăriile mexicanilor 


erau din fetru negru sau maroniu, sau din împletitură fină 
de paie. Pălăria unui senor sau don, adică a unui domn - 
indiferent că este vorba despre proprietarul unei ferme sau 
despre capul unei bande de răufăcători —, este întotdeauna 
împodobită cu aur, diamante sau perle false şi cu o pană, 
semn al averii de care dispune purtătorul pălăriei. 

Mexicanii obişnuiesc, de asemenea, să poarte veste scurte, 
împodobite din belşug cu broderii. Aceste broderii sunt 
realizate cu fir de lână, bumbac, mătase, argint sau chiar 
aur. 

La gât, mexicanii au de obicei o eşarfa neagră, legată într- 
un nod mare. Pantalonii mexicanilor sunt strânşi pe şolduri 
pentru ca apoi, mergând în jos, ei să devină din ce în ce mai 
largi. Cusăturile laterale sunt împodobite, de obicei, cu 
vipuşti din mătase, a cărei culoare este aleasă astfel încât să 
contrasteze cât mai mult cu materialul din care sunt croiţi 
pantalonii. Şi cizmele din piele fină sunt împodobite cu 
broderii. Aceste cizme sunt prevăzute întotdeauna cu 
pinteni deosebit de mari, făcuţi din argint, oţel, alamă sau 
os. Pintenii mexicanilor îi întrec în dimensiuni pe cei purtaţi 
de cavalerii medievali. Furca de care este prinsă „rotiţa” 
poate măsura chiar cincisprezece, douăzeci de centimetri. 
Această „rotiţă” este de fapt o stea în douăsprezece colţuri, 
care are, de obicei, un diametru de cincisprezece 
centimetri. O pereche de pinteni mexicani poate cântări 
până la un kilogram. 

Mexicanii umblă aproape tot timpul călare. Au armăsari 
foarte buni şi rezistenți şi sunt nişte adevăraţi maeştri în 
mânuirea tuturor armelor. Cei mai mulţi dintre mexicani au 
obiceiul de a dormi cu armele lângă ei, pentru a se putea 
folosi de ele îndată ce li s-ar ivi ocazia. Trag foarte bine cu 
pistolul cu ţeavă lungă, care poate fi ataşat la patul unei 
puşti. Cu o asemenea armă mexicanul nu-şi greşeşte 
niciodată ţinta. în momentul în care trag cu arma, caii lor 
stau nemişcaţi, inteligentele animale înlemnind imediat. 


O armă şi mai primejdioasă, aflată mereu la îndemâna 
mexicanului, este lasoul făcut din curele de piele. Mexicanul 
se pricepe ca nimeni altul să prindă cu lasoul chiar şi puma. 
Tot mexicanul poate prinde cu lasoul călăreţul aflat în 
galop. De când e copil, el se exersează în aruncarea lasoului 
şi se poate spune că laţul din piele urmează cu totul voinţa 
care-l mânuieşte cu măiestrie. 

Pe spinarea calului unui mexican se află mereu şi un 
poncho, o pătură prevăzută cu o gaură prin care omul îşi 
poate vâri capul. 

Şaua şi hăţurile mexicane sunt nişte adevărate comori, 
împodobite din belşug cu argint sau chiar cu aur. O astfel 
de „podoabă” pentru cal poate costa între cincizeci şi cinci 
sute de escudos din aur. 

Toţi caii mexicanilor poartă pe spinare şei înalte, de tip 
spaniol, de pe care călăreţul nu poate aluneca. Şeile despre 
care vorbesc au un spătar înalt, iar partea din faţă, care are 
de obicei forma unui cap de cal, ajunge uneori chiar până la 
pieptul călăreţului. Sunt prevăzute, de asemenea, cu un soi 
de scut din piele groasă, care ocroteşte crupa calului. 

Scările şeii sunt, de obicei, din lemn. în vechime, mexicanii 
aveau în locul scărilor un soi de cizme care apărau piciorul 
călăreţului. Mexicanii bogaţi au obiceiul de a-şi comanda 
scări din metale preţioase, lucrate cu mare pricepere de 
bijutieri. 

După o jumătate de ceas, am ajuns în curtea mare a 
fermei lui don Fernando. 

— Senora Eulalia, senorita Alma, veniţi să vedeţi pe cine 
aduc eu aici! a strigat unul dintre văcari. 

Ca la un semnal, două fiinţe au ieşit repede-repede din 
clădirea fermei, şi gândul mi-a zburat fără să vreau la 
versurile marelui Schiller: 

Prin uşile casei, dându-şi ghes, Două doamne dintr-odată 
les. 

Ei da, erau două reprezentante ale sexului frumos, o 
senora şi o senorita, adică o doamnă şi o domnişoară, numai 


că înfăţişarea lor lăsa puţin de dorit, pentru că amândouă 
erau desculţe şi niciuna din ele nu purta nimic pe cap. Nici 
nu mi-am putut da seama imediat dacă dezordinea de pe 
capul lor era părul. îmbrăcate amândouă în fuste scurte, 
doamna şi domnişoara aveau picioarele acoperite de un 
strat gros de jeg, de la distanţă părându-mi-se că amândouă 
purtau cizme înalte. Busturile le erau înveşmântate în 
cămăşi care poate fuseseră cândva albe. Păreau să fi fost 
folosite la curăţarea coşului casei. 

— Pe cine ne-aduceţi, don Fernando de Venango y 
Colonna? a strigat senora. Ce muncă va fi pe capul nostru! 
Cinci oaspeţi care trebuie să mănânce, să bea, să fumeze şi 
să doarmă! Ah, ce treabă nesuferită! Nu se poate aşa ceva! 
Cel mai bine ar fi să fug de la ferma asta blestemată, să vă 
las pe toţi aici! Ce bine ar fi fost dacă nu aş fi plecat 
nicicând din frumosul San Jose! 

— Mamă, a întrerupt-o senorita, arătându-1 cu degetul pe 
Bernard. Ştii cu cine seamănă acest domn? Cu don Allano! 

— Poate să semene cu cine-o semăna! a izbucnit onorabila 
senora, supărată de faptul că fusese întreruptă. Cine sunt 
aceşti oameni? Cine va avea de lucru din cauza lor? Eu, 
doar eu! Nimeni altcineva! Eu! Eu! Cu aşa fermă mare, nici 
nu mai ştiu unde îmi e capul şi acum mi se mai aduc şi cinci 
oaspeţi! 

— Dar, senora Eulalia, aceştia nu sunt oaspeţi! a spus 
fermierul. 

— Nu sunt oaspeţi? Atunci ce sunt, don Fernando de 
Gajalpa? 

Ce sunt? 

— Sunt ostatici, senora Eulalia. 

— Ostatici? De ce i-ai luat ostatici, don Fernando de 
Venango de Molynares? 

— Mi-au ucis o vacă şi trei vaqueros. 

Era uluitor cu câtă seninătate minţea don Fernando! 

— O vacă şi trei vagueros! a exclamat buna doamnă, 
plesnindu-şi palmele cu atâta putere, încât caii noştri au 


făcut speriaţi câţiva paşi înapoi. Dar asta-i groaznic, 
cumplit, strigător la cer! I-ai prins asupra faptului, don 
Fernando y Colonna de Gajalpa? 

— Desigur, senora Eulalia! Dar nu i-am prins asupra 
faptului, ci chiar asupra faptelor! Aceşti oameni au şi fript 
carnea şi au şi mâncat-o! 

Ochii doamnei s-au făcut mari cât nişte farfurii. 

— Au şi fript carnea şi au şi mâncat-o? a întrebat ea, în 
cele din urmă. Carnea cui? Carnea vacii sau carnea celor 
trei vaqueros, don Fernando de Gajalpa y Rostredo? 

— Au mâncat mai întâi carnea vacii, senora Eulalia! 

— Mai întâi? Mai întâi? Şi apoi, don Fernando de Venango? 
— Şi apoi nimic! I-am prins şi i-am împiedicat să mai facă 
fapte rele! I-am luat ostatici şi i-am adus aici pe toţi, senora 

Eulalia! 

— l-aţi luat ostatici şi i-aţi adus aici pe toţi! Oh, toată 
lumea ştie ce cavaler viteaz eşti dumneata! Cine sunt aceşti 
oameni, don Fernando de Molynares y Colonna? 

— Aceşti trei albi sunt misionari care vin din oraşul 
mormonilor. Ei vor să ajungă la San Francisco. 

— Ah, Doamne, Doamne! Trei misionari care ucid o vacă şi 
omoară trei vaqueros pentru a-i mânca! Doamne, Doamne! 
Dar spune, spune mai departe, don Fernando de Rostredo y 
Venango! 

— Acest negru care arată întocmai precum un negrotei 
este avocat. Un avocat ce vine... ce vine... din [ara de Foc. 
Are un proces la San Francisco, trebuie să dea de urmele 
unor moştenitori, senora Eulalia! 

— Să dea de urmele unor moştenitori? Ha! Atunci nici nu 
mă miră că a ucis trei vaqueros! Şi ultimul? Ultimul, don 
Fernando de Colonna y Gajalpa? 

— Ultimul? Ultimul arată ca un indio bravo, dar este un 
hotentot din... din... din Groenlanda! El va câştiga bani de 
pe urma misionarilor, senora Eulalia! 

— Oh, oh, oh! Vai de mine! Ce vei face? Ce vei face cu 
aceşti oameni, scumpe don Fernando de Molynares y 


Gajalpa de Venango y Rostredo? 

— Voi pune să fie împuşcaţi sau spânzurați! Adună toţi 
oamenii, mult stimată senora Eulalia! 

— Să adun toţi oamenii dumitale? Dar toţi oamenii 
dumitale sunt deja aici! Lipseşte doar bătrâna negresă 
Betty. Ah! Uite că vine şi ea! Hm! Dacă stau şi mă uit bine, 
toţi oamenii dumitale sunt aici şi totuşi spui că trei vaqueros 
au fost ucişi! Cum vine asta, don Fernando y Rostredo de 
Colonna? 

— O să vedem noi cum vine asta, stimată senora Eulalia! 
Să fie închise numaidecât toate uşile şi toate porţile! 
Ostaticii nu trebuie să scape! îi voi judeca numaidecât cu 
asprime! 

Ferma nu avea decât o singură poartă, iar aceasta a fost 
zăvorâtă bine, astfel încât toţi oamenii bunului don 
Fernando se aflau acum în mâinile noastre. 

— Aşa! a exclamat fermierul. Acum aduceţi scaune! 
Priponiţi caii! Toţi caii! Şi pe cei ai ostaticilor! După aceea îi 
vom judeca! 

I-am lăsat pe vaqueros să îndeplinească liniştiţi poruncile 
lui don Fernando. Ne luau caii şi astfel aveam mai mult loc. 
Oricum, nu ne temeam de aspra judecată a fermierului. 

S-au adus trei scaune. Pe cel din mijloc a luat loc don 
Fernando. în stânga şi în dreapta lui s-au aşezat doamna 
Eulalia şi domnişoara Alma. Noi ne-am strâns unul lângă 
altul, şi văcarii ne-au luat la mijloc. 

Fermierul ne-a privit cu asprime şi a început: 

— Mai întâi am să vă întreb cum vă numiţi! Care este 
numele tău? 

— Cesar! a răspuns negrul. 

— Nume de bandit! a comentat don Fernando. 

— Pe tine cum te cheamă? 

— Winnetou, a răspuns apaşul. 

— Acesta nu este numele tău adevărat, a spus fermierul. 
Winnetou este cel mai vestit războinic indian. Pe tine cum te 
cheamă? 


— Marshal. 

— îl cheamă tot Marshal! a izbucnit senorita Alma. 

— Nume de yankeu! a constatat don Fernando. Yankeii nu- 
s buni de nimic! Ţie cum îţi zice? 

— Sans-ear, a răspuns Mark. 

— Nu acesta este numele tău adevărat. Sans-ear este un 
vestit vânător. Iar tu cine eşti? 

— Old Shatterhand, am răspuns eu. 

— Hm! Un nume fals! Sunteţi nu doar hoţi, ci şi nişte mari 
Mincinoşi! 

M-am apropiat de omul care 1-a prins pe Bernard cu 
lasoul şi merita a fi pedepsit pentru asta. Apoi i-am spus 
fermierului: 

— Noi nu minţim! Vreţi să vă arăt că spun adevărul? 

— Arată! a exclamat don Fernando. 

L-am lovit pe văcarul de lângă mine cu pumnul, şi omul a 
căzut numaidecât la pământ. Apoi l-am întrebat pe fermier: 

— Oare acest pumn nu merită numele de Shatterhand? 

— "Ţine-mă, Alma! Simt că leşin! a exclamat senora Eulalia, 
năruindu-se la pieptul soţului ei. 

Don Fernando ar fi vrut să se ridice în picioare, dar nu 
putea, pentru că-şi ţinea în braţe preascumpa consoartă. 
De aceea a strigat: 

— Zeter, Morido! 

Mexicanul ştie să lupte foarte bine, dar numai atunci când 
e călare. Fără cal, el nu face doi bani. Când au văzut că ne- 
am îndreptat puştile asupra lor, văcarii s-au făcut albi ca 
varul. * t 

— Nu vă temeţi, sefiores! am spus eu. Nu vi se va întâmpla 
nici un rău! Trebuie doar să lămurim anumite lucruri şi apoi 
puteţi face ceea ce veţi crede dumneavoastră de cuviinţă. 

M-am apropiat de scaunele pe care stăteau fermierul, 
consoarta şi fiica sa. Apoi m-am înclinat respectuos, 
spunând: 

— Mult stimată dona Eulalia! Eu sunt un mare admirator 
ar frumuseţii şi al virtuţilor femeieşti! Pot să vă rog să vă 


reveniţi din leşin şi să mă priviţi cu minunaţii 
dumneavoastră ochi? 

— Ahhh! a exclamat soţia fermierului, deschizând ochii 
mici ca de pisică. 

Aceşti ochi dădeau feţei sale pământii un aspect nu tocmai 
plăcut. Buna dona Eulalia a încercat să zâmbească, dar 
zâmbetul nu făcea plăcere, ci înspăimânta. 

— Frumoasă doamnă, am continuat eu. Aţi auzit, desigur, 
de cours d'amour, adică de acele tribunale în cadrul cărora 
femeile aveau un cuvânt greu de spus şi bărbaţii erau 
nevoiţi să se supună voinţei femeilor. Don Fernando vrea să 
ne judece, dar el nu poate fi drept, fiindcă este el însuşi 
parte în procesul nostru. Noi l-am ruga pe stimabilul don 
Fernando să vă lase pe dumneavoastră, stimată dona 
Eulalia, să ne judecaţi aşa cum se cuvine, fiind dreaptă în 
ceea ce ne priveşte! 

— Aceasta este dorinţa dumneavoastră, sefior? m-a 
întrebat soţia fermierului, cu o voce gâjâită. 

— Da, aceasta este dorinţa mea şi, fără îndoială, dorinţa 
prietenilor mei! Noi nu suntem în măsură să apărem, aşa 
cum ne găsim, înaintea unei mari doamne ca 
dumneavoastră, dar v-am ruga să aveţi în vedere că suntem 
de mai multe luni în Vestul sălbatic. Oricum, bunătatea este 
o podoabă de preţ în sufletul unei femei şi tragem nădejde 
că ne veţi asculta rugămintea! 

— Numele pe care le-aţi rostit sunt într-adevăr numele 
dumneavoastră adevărate? a întrebat dona Eulalia, 
mulţumită de onoarea ce i se făcea şi măgulită de 
complimentele mele. 

— Sunt numele noastre, distinsă dona Eulalia, am răspuns 
eu. 

— Ai auzit, don Fernando de Venango y Gajalpa? Aceşti 
domni m-au rugat să-i judec. Ştii bine că nu admit să mă 
contrazici! Dumnealor sunt cine-au spus că sunt! Ai înţeles? 

Mexicanul nu-i putea ţine piept consoartei sale. Se simţea 
însă uşurat pentru că nu mai era nevoit să joace rolul 


judecătorului, aşa că i-a spus autoritarei sale soţii: 

— Judecă-i dumneata, senora Eulalia! Sunt sigur că aceşti 
netrebnici vor fi spânzurați! 

— Depinde ce au făptuit, don Fernando de Colonna y 
Molynares! a tunat doamna Eulalia. 

După ce şi-a pus la punct soţul, senora Eulalia s-a întors 
spre mine, zicând cu blândeţe: 

— Vorbiţi, sehor! Aveţi cuvântul! 

— Să zicem, distinsă doamnă Eulalia, că sunteţi un drumeţ 
ostenit şi înfometat. Acest drumeţ vede o vacă şi carnea ei i- 
ar potoli foamea care-l chinuie. Are drumeţul dreptul de a 
împuşca vaca? Are el datoria de a duce pielea vacii la ferma 
de care aparţine animalul răpus? 

— Aşa este obiceiul peste tot! 

— Nu! Nu peste tot! a îndrăznit să spună fermierul. 

— 'Tăcere, don Fernando! a tunat dona Eulalia» Eu 
poruncesc aici! 

Mexicanul a renunţat să mai vorbească. Şi din privirile 
înspăimântate ale văcarilor se putea vedea că dona Eulalia 
era de fapt stăpâna fermei. 

— Acesta a fost tot răul pe care l-am făcut. Am îndrăznit să 
ucidem o vacă, stimată dona Eulalia! am spus eu. Acest 
vaquero, care zace acum la pământ, 1-a prins cu lasoul pe 
domnul Marshal şi 1-a târât după sine. L-ar fi ucis cu 
siguranţă pe tovarăşul meu, dacă nu i-aş fi împuşcat 
armăsarul. 

— Marshal? a întrebat doiâa Eulalia. Noi cunoaştem şi 
respectăm acest nume. Un domn, Allano Marshal, a locuit la 
sora mea, în San Francisco. 

— Allan Marshal din Louisville? am întrebat eu. 

— Da, da! întocmai! îl cunoaşteţi? 

— Desigur. Domnul Bernard Marshal, prietenul meu, 
giuvaiergiu din Louisville, este fratele lui Allan Marshal, 
despre care aţi vorbit dumneavoastră! 

— Sfântă Lauretta! Aşa e! Allano Marshal avea un frate pe 
care-l chema Bernardo. Alma, inima ta nu te-a înşelat! 


Vreau să vă îmbrăţişez, senor Bernardo! Fiţi bine venit în 
casa noastră! 

Bernard se bucura să afle o veste despre fratele său, dar 
s-a ferit să se lase îmbrăţişat şi a dus mâna doamnei către 
buze. 

— "Tocmai 0 caut pe fratele meu, a spus Marshal. Ştiţi 
cumva unde este? 

— Alma, fiica mea, a fost în vizită la sora mea şi mi-a spus 
că senor Allano urma să meargă la nişte mine. Oamenii 
aceştia sunt prietenii dumneavoastră, senor Bernardo? 

— Da. Sunt cu toţii prietenii mei. Le datorez chiar viaţa! 
Senor Shatterhand m-a scăpat de la moarte sigură, căci 
puteam să mor de sete în Llano Estacado. Apoi m-a salvat 
din mâinile comanşilor. 

Femeia a bătut din nou din palme, exclamând: 

— Sfinte Dumnezeule! Aşa aventuri aţi trăit? Trebuie să ne 
povestiţi totul, totul! Cum se face că dumneavoastră sunteţi 
mormon şi fratele dumneavoastră nu? 

— Nu sunttm mormoni, dona Eulalia! A fost doar o glumă! 

Doiia Eulalia s-a întors numaidecât spre fermier, 
întrebând: 

— Ai auzit, don Fernando de Venango y Gajalpa? Ai auzit 
că nu-s mormoni, şi nici hoţi sau ucigaşi nu sunt? 
Dumnealor vor fi oaspeţii noştri şi vor rămâne aici cât vor 
pofti! Alma, du-te repede la bucătărie şi adu o sticlă cu 
rachiu de busuioc! Trebuie să bem în cinstea venirii acestor 
domni! 

Auzind că va fi adusă o sticlă de rachiu de busuioc, 
fermierul s-a înveselit pe dată. Se pare că don Fernando nu 
se putea bucura de minunata băutură decât la ocazii 
deosebite şi de aceea omul era mulţumit că ne adusese la 
ferma sa. 

Senorita Alma a sărit de la locul ei. Aş îndrăzni să spun că 
se mişca atât de iute, încât jegul de pe picioarele ei 
ameninţa chiar să plesnească! 


M-am ales cu un pahar mare de rachiu. Cel ce ştie ce 
înseamnă rachiul de busuioc va crede că noi abia dacă am 
sorbit din scârboasa licoare, iar reprezentantele sexului 
frumos abia dacă au luat o înghiţitură. Trebuie să spun că 
nu s-a întâmplat deloc aşa. Doamna ş' domnişoara şi-au 
golit paharele dintr-o înghiţitură. Winnetou, care nu bea 
niciodată „apă de foc”, nu s-a atins de băutură, dar 
fermierul îşi tot umplea paharul care se golea ca prin 
farmec. A fost nevoie de intervenţia hotărâfă a soţiei sale, 
care l-a apostrofat pe bunul don Fernando: 

— Gata, gata, don Fernando de Venango y Rostredo! 
Dumneata ştii prea bine că nu mai am decât două sticle din 
acest minunat rachiu! Du-i pe aceşti senores în cameră! Noi 
vom face tot ce ne stă în putere pentru a vă pregăti ceva 
de-ale gurii. Cred că vă este foame tuturor! Hai, Alma! 
Scuzaţi-mă, domnii mei! 

Doamna şi domnişoara au dispărut îndată, iar don 
Fernando ne-a dus în ceea ce senora Eulalia numise 
„cameră”, mai curând o mică odaie. în încăperea modestă 
se afla o masă mare din lemn şi două bănci lungi. Ne-am 
aşezat cu toţii, dar văzând că văcarii s-au apropiat de caii 
noştri pentru a se îngriji de ei şi pentru a arunca o privire 
prin coburi, am ieşit din „cameră” şi am luat numaidecât 
şeile şi coburii. Nu de alta, dar ştiam că cei mai buni 
vaqueros erau întotdeauna şi cei mai dibaci hoţi. 

I-am cerut lui Cesar să rămână lângă cai şi să-i ducă la 
păscut, chiar în faţa fermei. Negrul nu era deloc mulţumit şi 
mi-a spus: 

— Massa acuma mâncat mult, bun, frumos la cameră! De 
ce biet Cesar trebuie rămâi aici? 

— Pentru că tu eşti mai puternic şi mai viteaz decât 
Winnetou sau Sans-ear şi numai ţie îţi puteam încredința 
caii! i-am spus eu. 

— Oh, ah, adevărat asta! Cesar puternic şi curajos este! El 
păzit cai şi nimeni nu furat! 


Negrul era acum pe deplin mulţumit şi m-am întors în 
„cameră” unde domnea tăcerea. Doamna şi domnişoara au 
apărut în sfârşit. Acum arătau cu totul altfel. Erau 
îmbrăcate de parcă s-ar fi aflat pe Almedal. 

Straiele doamnelor şi domnişoarelor din Mexic seamănă 
cu cele pe care le poartă reprezentantele sexului frumos 
din bătrâna Europă. Poate că în Mexic hainele sunt mai 
bogat împodobite. Oricum, la femeile din Mexic se poate 
vedea un obiect vestimentar necunoscut în Europa. Este 
vorba despre rebozo, un soi de şal lung 

1 Mare bulevard din Mexico City (n.a.). 

de doi metri, pe care mexicancele îl poartă pe cap sau pe 
umeri. Atunci când se duce în vizită la câte o prietenă, 
senora sau senorita îşi va pune rebozo-upe cap. Şalul 'poate 
acoperi părul şi întreg spatele, dar poate fi purtat şi astfel 
încât să acopere faţa femeii sau fetei. De fapt, el nu acoperă 
doar faţa, ci întreaga făptură a mexicancei. 

Un rebozo fin este întotdeauna lucrat, sau mai bine spus 
împletit de mâinile unei indience. Preţul unui rebozo fin 
variază între optzeci şi o sută şaizeci de pesos. 

Atât dona Eulalia, cât şi senorita Alma purtau câte un 
astfel de rebozo de cea mai bună calitate. Amândouă se 
spălaseră pe mâini şi pe faţă şi erau încălţate cu pantofi. 
Dacă nu aş fi avut ocazia să le văd în „veşminte de lucru”, aş 
fi putut spune că fiica fermierului a făcut o impresie bună 
asupra mea. 

Cele două urmaşe ale Evei s-au aşezat la masă, lăsând-o 
pe bătrâna negresă să se ocupe de toate. S-a vorbit mult 
despre „senor Allano” şi am înţeles că Alma îl „vânase” pe 
frumosul giuvaiergiu, pe care nu-l putea uita. 

Mâncărurile ce ni s-au servit au fost specific mexicane: 
carne de vită cu orez, cu boia din belşug, totul având o 
culoare cărămizie, turte cu usturoi, legume uscate, 
garnisite cu multă ceapă, carne friptă, acoperită cu un strat 
gros de piper negru, pui cu usturoi şi ceapă. Când am 
terminat de mâncat, gura-mi era arsă de boia şi piper, iar în 


stomac simţeam usturoiul şi ceapa care parcă începeau să 
fiarbă, punându-mi măruntaiele pe foc. Pe loc, mi-au venit 
în minte stihurile: înghiţit-am iute tot ce mi s-a dat. 

Şi acum sunt disperat. 

Mi-era de parcă-nghiţisem iadul cu totul. 

Şi mii de draci îşi porniseră-n stomacul meu jocul. 

Plăpândele reprezentante ale sexului frumos s-au dovedit 
a fi mai puţin sensibile decât Old Shatterhand şi au spălat 
delicioasele mâncăruri cu rachiu. Pentru ca bunul Cesar să 
nu rămână cumva nemâncat, am avut grijă să-i trimit 
printr-un văcar o porţie mare de bunătăţi mexicane. 

Rachiul rămas a fost turnat cu grijă într-o cutie de 
pomadă. Cine ştie, poate că, amestecat astfel cu produsul 
cosmetic, minunata licoare avea să se transforme într-un 
leac miraculos! Este de necrezut, dar urmaşele Evei au 
băut şi rachiul din cutia de pomadă! 

Nici nu putea fi vorba să pornim la drum. Domnişoara 
Alma nu se mai dezlipea de bunul Bernard, iar eu, biet 
vânător din Vest, am rămas în compania doamnei Eulalia, 
pentru a-i face neobosit complimente. Pe cât de aspră se 
arătase soţia fermierului la început, pe atât de îndatoritoare 
şi blândă se arăta a fi acum. Dacă pentru ea fusesem la 
început doar Old Shatterhand, pe parcurs am devenit senor 
Carlos şi mai apoi don Carlos. în timp ce Bernard îşi depăna 
viaţa, vorbindu-i neobosit domnişoarei Alma, eu am ajuns în 
ochii doamnei Eulalia bravul şi curajosul don Carlos. Când 
ne-am ridicat, în sfârşit, de la masă, doamna Eulalia 1-a 
întrebat pe dragul de Carlos ce ar dori să-i ducă viitoarei 
sale soţii ca suvenir din Mexic. La aşa întrebare nu puteam 
răspunde printr-o minciună şi i-am spus bunei doamne 
Eulalia că nu aveam de gând să mă însor. Pentru a nu o mai 
reţine de la îndatoririle ei, i-am comunicat soţiei fermierului 
că trebuia să mă ocup de cai şi am ieşit din încăpere, 
grăbindu-mă să ajung la Cesar. 

Negrul zăcea întins pe burtă şi făcea cu mâinile şi cu 
picioarele nişte gesturi care pentru mine erau de neînțeles, 


scoțând tot soiul de sunete cu totul ciudate. Mi s-a părut 
chiar că bunul Cesar ar studia la anclongl nişte complicate 
partituri de Richard Wagner. 

— Cesar! am strigat eu. 

La auzul glasului meu, negrul a ridicat puţin capul şi a 
început să urle: 

— Oooh! Massa! Massa! Massa! 

— Ce s-a întâmplat? 

— Oooh! Ooh! Oh! Maaassaaaa! Cesar ai mâncat tot şi 
acum Cesar ars ca foc! Parcă foc în Cesar este! Parcă Cesar 
cuptor este! Massa ajutat Cesar, fiindcă Cesar murit! 

1 Instrument muzical, din tuburi de bambus, cântărind cca 
25 de kilograme (n.a.). 

Acesta era, desigur, efectul piperului, al cepei şi al 
usturoiului. Bietul Cesar avea, într-adevăr, nevoie de ajutor, 
căci faţa lui semăna cu aceea a unui muribund. 

— Trebuie să bei ceva care să te aline! i-am spus. Ce vrei, 
lapte, apă sau rachiu de busuioc? 

Negrul a sărit numaidecât în picioare, zicând: 

— Oh, oh, massa! Lapte şi apă nu ajutat nimic la Cesar! 
Numai rachiul salvat biet, bun Cesar! 

— Atunci du-te repede la doamna Eulalia şi spune-i că mori 
pe loc, dacă nu bei rachiu! 

Negrul a dispărut pe dată şi s-a întors foarte repede, 
ţinând în mână... ei, da, ţinând în mână o sticlă de rachiu pe 
jumătate plină! Eram de-a dreptul uluit! Buna doamnă 
Eulalia îi dăduse lui Cesar tot rachiul pe care-l mai avea! 

— Doamna Eula nu vrei dat rachiu la Cesar, dar Cesar 
spus că dom' Charley trimis pentru rachiu şi atunci doamna 
Eula ai dat rachiu la Cesar! mi-a comunicat negrul, fericit. 

— Bine, bine! Bea ca să scapi de usturime şi de durere! 

La cină am fost poftiţi din nou în „cameră”. Doamna 
Eulalia s-a aşezat lângă mine şi mi-a şoptit la ureche: 

— Don Carlos, trebuie să vă spun o taină! 

— Despre ce este vorba, scumpă doamnă? am întrebat eu, 
cu prefăcută curiozitate. 


— Nu vă pot spune nimic acum! După ce terminaţi cina, 
veniţi la platanii din faţa fermei! 

Aha! O întâlnire, carevasăzică! Nu se cuvenea s-o refuz, 
mai ales că buna doamnă ar fi putut să-mi comunice un 
lucru important. 

După cină, am ieşit pe poarta deschisă şi m-am întins sub 
platani. Din păcate, am fost nevoit să renunţ foarte repede 
la această poziţie comodă, pentru că senora Eulalia se 
apropia cu paşi repezi. 

— Don Carlos, a început ea, don Carlos, vă mulţumesc! V- 
am cerut să veniţi aici, pentru că aveam a vă spune o taină! 
Aş fi putut vorbi cu altcineva, dar m-am gândit la 
dumneavoastră, fiindcă... fiindcă... 

— Fiindcă aţi stat lângă mine la masă şi pentru că v-a fost 
mai uşor să mă chemaţi în acest loc. Nu-i aşa, senora 
Eulalia? 

— Aşa e! Da, întocmai! Ascultaţi-mă! Don Bernardo a 
vorbit despre cei doi răufăcători pe urmele cărora aţi 
pornit! Ei au fost la ferma noastră! 

— Ah, da? Când? 

— Au plecat de aici alaltăieri dimineaţă. 

— Şi încotro au pornit? 

— Ziceau că se îndreaptă spre Sierra Nevada, pentru a 
ajunge apoi la San Francisco. 

Aceasta era pentru mine o informaţie foarte importantă şi 
am înţeles de ce soţia fermierului dorise să mi se 
destăinuie. Alma vorbea mereu despre Allan. Probabil că le 
vorbise şi lui Fred şi Patrick Morgan despre fratele lui 
Bernard. Dona Eulalia se temea că bandiții i-ar fi putut face 
rău lui Allan pentru a se răzbuna pe Bernard şi pe noi. 

— Sunteţi sigură că ei au fost, doamnă Eulalia? 

— Ei au fost, cu siguranţă, chiar dacă şi-au luat alte nume! 

— Cei doi i-au pus fiicei dumneavoastră o sumedenie de 
întrebări legate de sora dumneavoastră şi de senor Allan? 

— Da. Oamenii aceia ne-au şi rugat să le dăm ceva prin 
care sora mea să fie încredinţată că au fost la noi. 


— Despre ce este vorba? 

— Despre o scrisoare pe care cumnatul meu mi-a trimis-o 
din San Jose. 

— Cumnatul dumneavoastră se mai află în viaţă? 

— Da. Este proprietarul hotelului „Valladolid” din 
Sutterstreet şi se numeşte Enrique Gonzales. 

— Când a plecat domnişoara Alma din San Jose pentru a 
se întoarce acasă? 

—- în urmă cu trei luni. 

— Vreţi să mi-i descrieţi pe cei doi oameni cărora le-aţi dat 
scrisoarea? 

Dona Eulalia mi-a îndeplinit rugămintea, şi mi-am dat 
seama că avea dreptate. Cei doi străini care fuseseră la 
fermă şi plecaseră spre San Francisco erau, într-adevăr, 
Fred şi Patrick Morgan. 

I-am mulţumit din suflet pentru tot ceea ce-mi spusese şi 
m-am alăturat tovarăşilor mei, care voiau să se odihnească. 
Urma să stăm şi de strajă pe rând. Fermierul crezuse de 
cuviinţă că era mai bine aşa, iar eu eram întru totul de 
acord cu el. 

Într-o fermă mexicană există de cele mai multe ori un 
singur dormitor, în care se odihneşte toată lumea. Uneori în 
dormitor sunt găzduite şi animalele, de la cai şi vaci, până la 
pisici, expresia „cu căţel, cu purcel” fiind valabilă în sensul 
propriu. Podeaua dormitorului este din lut, fiind acoperită 
uneori cu paie sau muşchi, un mediu minunat pentru 
scorpioni, păianjeni, omizi şi alte vieţuitoare de soiul acesta. 
Atunci când doarme, mexicanul foloseşte ponchoul drept 
pătură. 

Aceasta era situaţia şi la ferma lui don Fernando de 
Venango. în aceeaşi încăpere se odihneau fermierul, 
doamna Eulalia, domnişoara Alma, văcarii, negresa cea 
bătrână şi noi, distinşii oaspeţi. Mă simţeam întocmai ca 
într-un han de mâna a doua din Germania. Acolo, în 
schimbul unui bănuţ, ai dreptul de a dormi în paie şi dea 
folosi spătarul vreunui scaun vechi drept pernă. Aş fi fost 


mulţumit dacă aş fi putut să dorm sub cerul liber, dar aş fi 
jignit-o pe senora Eulalia. 

A doua zi în zori, am pornit la drum în urările de bine ale 
tuturor fiinţelor umane care se găseau la fermă. Chiar şi 
văcarul pe care-l doborâsem la pământ ne-a urat drum bun 
şi a făcut-o probabil la porunca doamnei Eulalia. 

Don Fernando de Venango y Colonna de Molynares de 
Gajalpa y Rostredo ne-a însoţit o bună bucată de drum, 
întorcându-se la fermă abia după ora prânzului. 
Fermierului îi părea rău să se despartă de „misionarii 
mormoni”, deşi tocmai aceştia îi băuseră o bună parte din 
minunatul rachiu. 

Am ajuns pe malul lacului Mono, dar ne-am odihnit doar 
pentru scurtă vreme. Caii noştri îşi recăpătaseră puterile, 
pentru că se odihniseră la ferma lui don Fernando. 

Am trecut Munţii Sierra Nevada şi am ajuns la Modesto. 
Apoi am călătorit cu trenul, ajungând, în cele din urmă, la 
San Francisco. 


SFÂRŞIT