Karl May — Old Surehand — V1 Old Surehand

Karl May 


Karl May 


Old Surehand 


Vol. 1 - Old Surehand 


CUPRINS: 

Capitolul I - Old Wabble 1 

Capitolul II - Lângă Apa Albastră 64 
Capitolul III - Trimisul lui Winnetou 115 
Capitolul IV - Oaza 189 

Capitolul V - Inimă de Fier 249 

Capitolul VI - La o Sută-de-Copaci 303 
Capitolul VII - În capcana de cactuşi 354 
Capitolul VIII - Generalul 385 

Capitolul IX - O surpriză 420 


Capitolul I - Old Wabble. 

În timpul numeroaselor mele călătorii şi peregrinări 
îndepărtate, am întâlnit foarte des, mai ales între aşa-zişii 
„sălbatici” şi „semicivilizaţi”, oameni care mi-au devenit 
prieteni şi a căror amintire mi-a rămas scumpă până în ziua 
de astăzi şi aşa îmi va rămâne până la moarte. Dar pe 
niciunul nu l-am iubit aşa cum l-am iubit pe Winnetou, 
vestita căpetenie a apaşilor. Prietenia pentru el m-a adus 
din îndepărtata Africă sau Asie înapoi în preriile, pădurile şi 
Munţii Stâncoşi ai Americii de Nord. Chiar dacă întoarcerea 
mea nu fusese fixată dinainte şi nu stabilisem cu elo 
întâlnire, ştiam bine cum îl pot găsi. În asemenea cazuri, fie 
că mergeam la Rio Pecos, seminţia apaşilor de care ţinea, şi 
mă interesam unde se găseşte, fie că aflam acelaşi lucru de 
la oamenii Vestului sau de la indienii cu care mă întâlneam. 
Ecoul faptelor sale se răspândea repede, iar prezenţa lui, 


oriunde ar fi apărut el, era de asemenea imediat cunoscută 
până-n depărtări. 

Adeseori, însă, puteam să-i comunic la despărţire când o 
să mă întorc, şi atunci stabileam cu precizie locul şi data 
întâlnirii noastre. Eu mă orientam după datele 
calendaristice, în timp ce el folosea sistemul indian de 
socotire a timpului şi, cu toate că se spune că pe acest 
sistem nu te poţi bizui, Winnetou venea la locul întâlnirii 
atât de punctual, încât niciodată nu s-a întâmplat să fiu 
nevoit să-l aştept. 

O singură dată am crezut că n-a fost punctual, dar era 
numai în aparenţă. Fusesem nevoiţi să ne despărţim în 
îndepărtatul Nord, pe aşa-numitul cOteau - coastă - şi 
hotărâsem să ne întâlnim cu patru luni mai târziu în Sierra 
Madre. Atunci m-a întrebat: 

Fratele meu cunoaşte apa numită Clearbrook - Pârâul- 
Limpede. Am fost acolo împreună la vânătoare, îţi mai aduci 
aminte de stejarul vieţii, sub care am făcut popas în 
noaptea aceea? 

Îmi amintesc foarte bine. 

Atunci va fi uşor să ne găsim. Creştetul copacului s-a uscat, 
aşa că nu mai creşte. Winnetou va fi acolo la amiază, când 
umbra copacului o să aibă de cinci ori lungimea fratelui 
meu. Howgh! 

Fireşte că a trebuit să transpun aceste indicaţii în orele 
noastre, şi astfel am sosit la timp la locul stabilit. Dar nici 
urmă de Winnetou, cu toate că umbra copacului măsura 
exact de cinci ori lungimea mea. Am aşteptat mai multe 
ceasuri; el tot nu apărea. Începusem să fiu îngrijorat din 
cauza lui, pentru că ştiam că numai un accident ar fi putut 
să-l împiedice să îşi ţină cuvântul; când, deodată, îmi trecu 
prin minte că s-ar fi putut ca el să fi trecut pe aici şi, dintr- 
un motiv bine întemeiat, să nu fi putut să mă aştepte. În 
acest caz, cu siguranţă că mi-a lăsat vreun semn. Cercetai 
cu atenţie scoarţa copacului şi, într-adevăr, la înălţimea 
unui stat de om era înfiptă o crenguţă uscată de molid! 


Întrucât un stejar nu are crenguţe de molid, aceasta 
trebuia să fi fost vârâtă acolo cu un scop, iar faptul că era 
complet uscată, dovedea că a trecut ceva timp de când se 
afla acolo. Scoţând-o, am găsit o hârtie înfăşurată pe vârful 
care fusese înfipt în copac. Desfăcând hârtia am putut citi: 
„Comangşii vor să-l atace pe Bloody Fox. Fratele meu să vină 
imediat la el. Winnetou se grăbeşte să-l prevină din timp”. 

Cititorii mei care-l cunosc pe Winnetou ştiu prea bine că el 
ştia să scrie şi să citească perfect. Aproape totdeauna avea 
hârtie la el. Ştirea ce mi-o da nu era prea bună. Eram 
îngrijorat de soarta lui, cu toate că ştiam că poate face faţă 
oricărui pericol. Mă temeam şi pentru Bloody Fox. Dacă 
Winnetou nu reuşea să ajungă la el înaintea comanşilor, mai 
mult ca sigur că acesta era pierdut. Nici situaţia mea nu era 
prea bună. Bloody Fox se instalase într-o oază - probabil 
singura - din pustiul numit Llano Estacado, dar pentru a 
ajunge acolo trebuia să trec prin ţinuturile comanşilor, cu 
care avuseserăm multe ciocniri războinice. Dacă nimeream 
în mâinile lor, cu siguranţă că mă aştepta stâlpul caznelor, 
cu atât mai mult cu cât acest trib dezgropase „securea 
războiului” şi întreprinsese numeroase incursiuni soldate cu 
pradă bogată. 

Situaţia mă obliga să nu mai zăbovesc şi să trec imediat la 
acţiune. Este adevărat că eram singur şi că nu mă puteam 
bizui decât pe mine; dar aveam arme bune şi un cal 
minunat, în care puteam avea toată încrederea. lar 
regiunea prin care trebuia să trec o cunoşteam bine şi-mi 
ziceam că unui om al Vestului, cu experienţă, îi este mai 
uşor să răzbească singur decât în tovărăşia unor însoțitori 
în care nu poate avea deplină încredere. Şi, în sfârşit, orice 
ezitare trebuia să dispară în faţa faptului că Bloody Fox era 
în primejdie: trebuia salvat. De aceea am încălecat şi am 
pornit la drum pentru a îndeplini dorinţa prietenului şi 
fratelui meu roşu. 

Atâta timp cât mă aflam în Sierra propriu-zisă, nu aveam 
de ce să mă tem, puteam să mă adăpostesc uşor şi eram 


obişnuit să fiu atent. După aceea însă urmau nişte platouri 
pleşuve, unde puteai fi zărit de departe. Locurile erau 
brăzdate de prăpăstii abrupte şi canioane adânci. Numai 
ici-colo creşteau diferite specii de cactuşi şi de aloe, după 
care un călăreț nu avea cum să se ascundă. Era foarte uşor 
ca, într-un asemenea canion, să dau peste comanşi, şi 
atunci singura mea scăpare era să-mi întorc calul cât pot de 
repede şi să mă bizui pe iuţeala şi rezistenţa lui. 

Locul cel mai periculos dintre toate era Mistake Canion - 
Prăpastia Erorii, pentru că era drumul indian cel mai 
umblat dintre munţi şi câmpie. Numele i se trăgea de la o 
greşeală fatală. Se povestea că un vânător alb şi-ar fi 
împuşcat acolo pe cel mai bun prieten al lui, un apaş, în 
locul unui comanş duşman. Nu ştiam cine era nici acel alb, 
nici cei doi indieni; nu putusem afla numele lor. De atunci, 
independent de pericolul propriu-zis al acestui canion, un 
westman superstiţios îl ocolea. Se spunea că un alb rar 
reuşea să-l traverseze nevătămat, deoarece stafia apaşului 
ucis îl ducea la pieire. 

De stafie nu prea îmi păsa mie, chiar dacă mi-ar fi ieşit în 
cale, numai de duşmani în carne şi oase nu doream să dau. 
Dar cu mult înainte de a ajunge la canion, dădui de urmele 
unor călăreţi venind din altă parte şi care continuau drumul 
în direcţia urmată de mine. Nu putea fi vorba de cai 
sălbatici, de mustangi; prin părţile acelea nu existau. 
Descălecând şi cercetând urmele, constatai, spre liniştirea 
dar şi spre surprinderea mea, că erau cai potcoviţi, deci 
călăreţii nu aparţineau pieilor-roşii. Cine erau şi ce căutau 
pe acolo? 

La o oarecare distanţă, unul din ei se dăduse jos de pe cal, 
probabil pentru a strânge mai bine chinga, timp în care 
ceilalţi îşi continuaseră drumul. Uitându-mă cu atenţie, 
observai în stânga urmelor lăsate de el mai multe 
adâncituri, scurte şi înguste, ca muchia unui cuţit. De unde 
proveneau? Purta cumva călăreţul o sabie? Asta însemna că 
aveam în faţă soldaţi, cavalerişti. Erau cumva trupe de 


pedepsire, pornite împotriva comanşilor, din cauza 
amintitelor incursiuni de pradă? Fiind foarte interesat să 
aflu răspuns la această întrebare, urmai în galop urmele şi, 
cu cât înaintam, dădeam peste tot mai multe urme, care 
veneau din toate părţile şi se îndreptau în toate direcţiile. 
Nu mai era nici o îndoială că în faţa mea se aflau trupe şi 
într-adevăr, când după un timp, coti după capătul unei 
pădurici dese de cactuşi, zări în faţa mea tabăra lor. Din 
prima clipă constatai că tabăra nu era aşezată provizoriu. 
Liziera de cactuşi oferea siguranţă împotriva oricărui atac 
lateral sau din spate, iar în faţă, cât vedeai cu ochii, se 
întindea un teren deschis, aşa că orice atac prin 
surprindere din partea duşmanului era imposibil. Desigur, 
apropierea mea dinspre vest nu a fost observată; ar fi 
trebuit să pună acolo chiar şi ziua o strajă. În orice caz, 
lipsa unei străji era o neglijenţă. Ce s-ar fi întâmplat dacă în 
locul meu ar fi venit o ceată de indieni? 

În partea cealaltă, terenul cobora într-un canion, unde, 
probabil, exista şi apa necesară taberei. Caii alergau slobozi 
sau dormitau ici-colo. Pentru a se apăra de dogoarea 
soarelui, ostaşii legaseră foi de cort de tulpinile cactuşilor. 
Ofițerii aveau un cort mare; în umbra lui părea că sunt 
adăpostite şi proviziile. În apropiere se aflau opt sau zece 
bărbaţi, care nu făceau parte din trupă. Probabil că voiau 
doar să înnopteze acolo, ziua fiind pe sfârşite. Eram hotărât 
să procedez la fel. Aş fi putut să merg mai departe, dar 
atunci ar fi trebuit să înnoptez singur, şi, pentru securitatea 
mea, nu aş fi avut voie să dorm. Acolo găseam odihna 
necesară, pentru ca, a doua zi, să-mi pot continua lunga 
călătorie. 

Când mă văzură, mă întâmpină un subofițer şi mă conduse 
la comandant, care fusese anunţat prin strigăte şi ieşise 
afară din cort, împreună cu ofiţerii lui. În timp ce 
descălecam, se uită la mine şi la calul meu, apoi mă întrebă: 

Dincotro, sir? 

De sus, dinspre Sierra. 


Şi încotro? 

În jos, spre Rio Pecos. 

Nu prea aţi fi reuşit, dacă nu-i goneam noi pe derbedeii de 
comanşi. Aţi întâlnit cumva urme de-ale lor? 

Nu. 

Hm. S-ar părea că au luat-o spre miazăzi. Stăm aici de 
aproape două săptămâni, fără să fi zărit măcar nasul unuia 
dintre ei. 

Îmi venea să-i strig în faţă: „Eşti un măgar!”, pentru că 
dacă voia să dea de pieile-roşii trebuia să-i caute, deoarece 
acestora nici prin gând nu le trecea să-i cadă în braţe. Dacă 
el nu aflase unde se găsesc indienii, în schimb indienii ştiau 
foarte bine unde era el. Mai mult ca sigur că noaptea 
iscoadele lor se furişau în jurul taberei. Ghicindu-mi parcă 
gândurile, continuă: 

Îmi lipseşte un scout, un cercetaş priceput, pe care să mă 
pot bizui pentru a-i putea descoperi pe indieni. Omul 
potrivit ar fi fost Old Wabble, care a înnoptat aici, dar abia 
după ce a plecat am aflat cine era; bănuise, probabil, ce 
vreau şi de aceea îşi zicea Cutter. lar cu o săptămână 
înainte, o patrulă l-a întâlnit pe apaşul Winnetou; acesta ar 
fi fost şi mai bun, dar a plecat în cea mai mare grabă. Însă 
acolo unde poate fi văzut Winnetou, trebuie să se afle şi Old 
Shatterhand pe aproape; ce n-aş da să-mi cadă în mână! 
Dumneavoastră cum vă numiţi, sir? 

Charley, îi răspunsei, dându-i prenumele meu, care putea 
fi şi nume de familie. Nici nu-mi trecea prin gând să-i spun 
că eu sunt totuna cu Old Shatterhand. Nu aveam nici un 
chef şi nici timp să rămân şi să fiu folosit ca iscoadă. Între 
timp, îi examinai pe civilii care stăteau tolăniţi pe jos; nu 
văzui nici un cunoscut printre ei, ceea ce mă linişti. Fireşte, 
puteam fi trădat de calul şi de puştile mele. Era lucru ştiut 
că Old Shatterhand posedă un „doborâtor de urşi” şi o 
carabină tip „Henry”, şi că are un armăsar negru, un dar 
din partea lui Winnetou. Spre norocul meu, însă, 
comandantul nu era prea perspicace pentru a observa 


LIA 


aceste lucruri; se întoarse în cortul lui, fără a mai întreba 
ceva. 

Dar ceea ce nu reuşise el să deducă, putea foarte bine s-o 
facă unul dintre civilii care, probabil, erau toţi oameni ai 
Vestului; de aceea, strecurai repede carabina în 
învelitoarea de piele, în aşa fel încât închizătorul, de o 
formă neobişnuită, să nu poată fi văzut; „doborâtorul de 
urşi” era mai puţin bătător la ochi. După aceea, scoasei 
şaua de pe armăsar şi-l lăsai liber. Desigur, iarbă nu prea se 
găsea, în schimb, printre cactuşii uriaşi, creşteau destui 
cactuşi pitici, constituind din belşug un nutreţ zemos. 
Murgul meu se pricepea să îndepărteze ţepii acestor 
plante, fără a se răni. Întrebând, după aceea, pe civili dacă- 
mi dau voie să mă aşez lângă ei, unul îmi răspunse: 

Veniţi lângă noi, sir, şi, dacă doriţi, luaţi cu noi o 
îmbucătură. Eu mă numesc Sam Parker, şi când am o porţie 
de carne în plus, orice om cumsecade poate să guste din ea, 
până se termină. Vă e foame? 

Cred şi eu. 

Atunci tăiaţi-vă de aici cât vreţi. Noi toţi suntem oameni ai 
Vestului, sir. Dar dumneavoastră? 

Împinse spre mine o bucată de carne rece, dar friptă, în 
greutate de cel puţin opt pfunzil, tăiai din ea o porţioară şi 
răspunsei: 

Şi eu rătăcesc uneori dincolo de Mississippi, dar nu ştiu 
dacă pot să mă numesc om al Vestului. Pentru aşa ceva se 
cere cam mult. 

Aveţi dreptate, sir, foarte multă dreptate, spuse el zâmbind 
mulţumit pe sub mustață. Mă bucur că am întâlnit şi eu o 
dată un om modest, care nu-şi închipuie că, dacă a ajuns 
paznic de noapte, poate deveni şi preşedinte al Statelor 
Unite. În ziua de azi nu prea întâlneşti astfel de oameni. 
Adineauri am auzit numele dumneavoastră, domnule 
Charley. Şi cu ce vă ocupați aici, în Vest? Vânător? Puitor de 
capcane? Culegător de miere? 

Căutător de morminte, mister Parker. 


Căutător de morminte? Exclamă el mirat. Adică... 
dumneavoastră... căutaţi morminte? 

Yes. 

Vă băieţi joc de noi, sir? 

Nici nu mă gândesc. 

Atunci, fiţi aşa de bun şi vorbiţi mai clar, ca să nu fiu nevoit 
să vă gâdil cu cuțitul printre coaste. Nu permit să fiu luat în 
băşcălie. 

Well! 2 Vreau să ştiu de unde se trag indienii de astăzi. 
Poate aţi auzit că descoperirea unor morminte este de mare 
folos în această privinţă. 

Hm! Într-adevăr, am citit odată că există oameni care 
scormonesc mormintele antice, pentru a studia din ele 
istoria universală sau cam aşa ceva. Curată prostie! Deci, 
dumneavoastră faceţi parte din acest soi de oameni? 
Sunteţi poate chiar un savant? 

Yes. 

Ferească-mă sfântul, sir! S-ar putea, foarte uşor, să vă 
poticniţi cu nasul de mormânt şi să rămâneţi acolo. Dacă 
vreţi să căutaţi cadavrele unor răposaţi, încercaţi cel puţin 
în altă parte, unde sunteţi sigur de viaţa dumneavoastră, şi 
nu aici, unde comanşii au pornit la război, iar prin văzduh 
şuieră gloanţele şi tomahawkurile, uite-aşa. Ştiţi măcar să 
trageţi cu arma? 

Oarecum. 

Hm, îmi închipui! Şi eu crezusem cândva că ştiu să trag. 
Poate că odată o să vă povestesc. După câte văd, aveţi o 
flintă veche, cu care poţi dărâma un zid, şi care mă face să 
mă închin, sir. Şi cealaltă puşcă, cea învelită, e probabil o 
adevărată armă de duminică?! Vă spun, pe aici e periculos 
să căutaţi morminte. Luaţi-o din loc! Puteţi să veniţi cu noi, 
aţi fi în mai mare siguranţă decât călătorind singur. 

În ce direcţie mergeţi? 

Tot în jos, spre Pecos, unde mergeţi şi dumneavoastră, 
după câte am auzit mai înainte. 


Îmi aruncă o privire pe jumătate binevoitoare, pe jumătate 
ironică şi apoi continuă: 

Nu arătaţi deloc rău, parcă abia aţi ieşit din găoace, dar, 
pentru regiunea asta, aşa ceva nu are nici o valoare, sir. Un 
adevărat westman arată altfel. Cu toate astea, vă spun din 
nou, veniţi cu noi, pentru că îmi place de dumneavoastră. O 
să vă apărăm, pentru că singur tot nu aţi putea răzbate mai 
departe. Am văzut că aveţi şi un cal, cel puţin după înţelesul 
acestui cuvânt în statele răsăritene. Probabil că aţi venit cu 
calul dumneavoastră de trăsură, nu? 

Cam aşa, mister Parker, răspunsei eu, înveselit în sinea 
mea că putea compara cu un cal de trăsură armăsarul meu 
indian de rasă, care nu putea fi asemuit decât cu murgul lui 
Winnetou. 

Omul îmi plăcea, la fel cum îi plăceam şi eu lui. Dacă mă 
întovărăşeam cu el şi afla cine sunt, mă puteam aştepta la 
nişte scene pline de haz. O asemenea tovărăşie putea să-mi 
fie de folos prin Mistake Canion, chiar dacă mai târziu nu 
mă mai interesa. De aceea mă hotărâi să accept 
propunerea lui. 

Mi-am închipuit, imediat, reluă el discuţia. Calul arată la 
fel de curat ca şi dumneavoastră. Se vede de la distanţă că 
nici el nu a făcut altceva decât să umble după oameni 
îngropaţi demult. Deci aştept să-mi spuneţi dacă veniţi cu 
noi! Dis-de-dimineaţă o luăm din loc. 

Primesc cu recunoştinţă propunerea dumneavoastră, sir, şi 
vă rog stăruitor să-mi acordaţi ocrotirea dumneavoastră. 

O s-o aveţi, şi am impresia că are să fie şi nevoie de ea. Aş 
fi bucuros să scăpăm de aici, deoarece comandantul ar vrea 
să mă reţină pe mine sau pe altul dintre noi drept călăuză. 
Ce părere ai, bătrâne los? 

Întrebarea era adresată unui om mai în vârstă, care avea o 
faţă simpatică, cu o expresie de o adâncă tristeţe, ca şi când 
era ros pe dinăuntru de o mare suferinţă. los reprezintă 
prescurtarea numelui de Iosua; după cum am aflat mai 
târziu, îl chema Iosua Hawley. 


Sunt de aceeaşi părere, răspunse Iosua. Nimic nu ne mai 
lipsea decât să fim obligaţi să scoatem castanele din foc, de 
dragul acestor uniforme, şi să ne ardem lăbuţele. De ce nu 
l-au reţinut pe Old Wabble, care era omul cel mai potrivit 
pentru ei? Pe mine n-o să mă reţină. M-ar bucura să plec de 
aici şi să am Mistake Canion-ul în spate. 

De ce? Ţi-e frică de stafia indianului împuşcat? 

Frică? Nu; totuşi, nu pot să-l uit. Canionul ăsta mi-a adus 
numai necazuri. Acolo mi s-a întâmplat un lucru, cum rar se 
întâmplă. Am dat şi de aur. 

Aur? În Mistake Canion? Imposibil. Acolo nu există aur. 

Trebuie să fi existat totuşi, de vreme ce am găsit. 

Adevărat? Probabil că ai dat de el din întâmplare, bătrâne 
los. 

Nu. Locul mi l-a arătat un indian. 

Aşa ceva chiar că nu e de crezut, pentru că un indian n-ar 
arăta niciodată un astfel de loc unui alb, fie el şi cel mai bun 
prieten al său. 

Înseamnă că a fost o excepţie. Mai mult chiar, e vorba de 
aceeaşi piele-roşie care apoi a fost împuşcată din greşeală. 
Poate că am să vă spun toată povestea mâine, când o să 
vedem canionul. Acum n-am chef, mai bine să trecem peste 
asta. Dă-mi carnea, vreau să mănânc. Cu toate că este de 
antilopă, trebuie să fie bună. Desigur, mai multă plăcere mi- 
ar face o bucăţică din cocoaşa unui bizon, sau din pulpa 
unui elan. 

Elan? Da, elan, ai dreptate! Exclamă Parker lingându-se 
pe buze. Este friptura cea mai bună, cea mai gustoasă din 
câte există. Când mă gândesc la elan, îmi aduc imediat 
aminte de acel westman care, de fapt, a făcut din mine un 
vânător. 

Cine era? 

Mai înainte i s-a pomenit numele aici. Vorbesc de Old 
Wabble. 

Cum? Old Wabble? Bătrânul acela tot atât de faimos pe cât 
este de ciudat? Îl cunoşti? 


Dacă îl cunosc? Ce întrebare! Sub îndrumarea lui am avut 
prima mea aventură în Vestul îndepărtat, o aventură care... 
ei, în sfârşit, am să v-o povestesc, cu toate că ştiu că tare o 
să mai râdeţi de mine. Atunci am avut de-a face cu primul 
meu elan. 

După ce îşi drese uşor glasul, luă o mutră plină de 
importanţă şi începu să povestească: 

De fapt îl cheamă Fred Cutter, dar, din cauza mersului său 
legănat şi a îmbrăcămintei care îi atârnă mereu pe trupul 
uscăţiv, i se spune Old Wabble. Pe vremuri a fost cowboy, 
jos, în Texas, şi într-atât s-a obişnuit cu îmbrăcămintea de 
acolo, încât în nord nimeni nu a putut să-l facă să şi-o 
schimbe. 

Parcă îl văd şi acum, lung şi foarte slab, cu picioarele 
băgate în nişte shuffles - nişte ghete de nedescris, iar 
gambele vârâte în nişte leggins - adică pantaloni de la 
facerea lumii. Peste cămaşă, a cărei culoare e mai bine să n- 
o pomenesc, atârna o bluză, având singurul avantaj că era 
cu „inima deschisă”, adică pieptul şi gâtul îi erau dezgolite 
complet; în schimb, sub pălăria turtită, purta, totdeauna, un 
fular, care-i înfăşură fruntea iar capetele îi atârnau pe 
umăr; la brâu avea un cuţit lung de vânătoare, cunoscutul 
cuţit bowie, iar în lobul urechilor purta cercei grei de 
argint; în mâna mare şi osoasă, bronzată de soare, ţinea 
nelipsita-i ţigară, mereu aprinsă - probabil că nimeni nu l-a 
văzut altfel. 

Lucrul cel mai nostim era faţa lui bătrână, bătută de vânt 
şi ploaie, plină de zbârcituri şi întotdeauna bine rasă, cu 
buze groase ca de negru, cu nas ascuţit şi ochi de culoarea 
oţelului, cărora nu le scapă nimic, cu toate că ţinea mereu 
pleoapele pe jumătate închise. Faţa aceasta, fie că era 
liniştită, fie că era zbuciumată, avea tot timpul o expresie de 
superioritate, care nu putea fi clintită de nimeni şi de nimic. 
Această superioritate era cu totul îndreptăţită, pentru că, în 
ciuda ţinutei sale dezordonate, Old Wabble era un maestru 
în călărie, în mânuirea puştii şi a lasoului; nu-i lipsea 


niciuna din însuşirile necesare unui adevărat westman. 
Permanent avea o vorbă a lui - it's clear - adică „e clar”, cu 
care voia să arate că, deseori, chiar şi ceea ce părea greu 
de realizat, pentru el era ceva simplu şi uşor. 

În ceea ce mă priveşte, la Princetown am fost un fel de 
pontator în construcţii şi câştigam atât cât să-mi pot 
permite să-mi realizez un plan mai vechi şi anume să mă 
echipez şi să plec în Idaho, în căutare de aur. Eram un 
greenhorn, un adevărat boboc, şi, ca să nu fiu nevoit să 
împart bogăţiile la care speram, mi-am luat ca însoțitor un 
singur om, pe unul Ben Needler, care cunoştea Vestul 
Sălbatic la fel de puţin ca şi mine. Când la Eagle-Rock am 
părăsit trenul, eram echipați ca nişte filfizoni şi încărcaţi ca 
nişte măgari, cu tot felul de obiecte frumoase, bune, 
strălucitoare, care din păcate aveau meritul de a nu fi de 
nici un folos. Iar când, după o săptămână, am ajuns la 
Payette Fork, arătam ca nişte adevăraţi vagabonzi, şi era să 
murim de foame. Pe drum, aruncasem obiectele de prisos, 
adică totul, afară de arme şi muniții. Trebuie să vă mai spun 
că pentru o bucată bună de pâine cu unt aş fi dat tot 
armamentul; probabil la fel gândea şi Ben Needler. 

Stăteam sub nişte tufişuri, cu picioarele numai râni de 
atâta mers, băgate în apă şi vorbeam despre tot felul de 
delicatese, pe care tare am fi vrut să le avem, cum ar fi: 
pulpe de căprioară, file de bizon, labă de urs şi friptură de 
elan. Da, ştiam că prin regiunea aceea existau elani 
aproape cât bizonii. Ben tocmai zicea, în timp ce-şi lingea 
buzele: 

Good lack! 3 De ne-ar pica un elan din ăştia, i-aş descărca 
cu cea mai mare plăcere ambele gloanţe între coarne, şi 
atunci... 

Şi atunci s-ar termina cu voi! S-a auzit un glas în spatele 
nostru, de după tufiş. Elanul v-ar face chiseliţă cu 
picioarele. Un asemenea animal nu se împuşcă între 
coarne, pentru că nici nu le are. Probabil, domnilor, că v-aţi 


luat zborul de la New York ca nişte şcolari şi aţi picat drept 
aici, domnişorilor! 

Sărind în picioare, ne uitam la cel care ne vorbea, şi care 
îşi făcea drum către noi din tufişul de unde ne pândise. 
Înaintea noastră se afla Old Wabble, aşa cum l-am descris 
mai înainte, având pe faţă o expresie deloc măgulitoare la 
adresa noastră, iar în ochii pe jumătate închişi o privire de o 
îngăduitoare superioritate. Am să trec peste discuţia care a 
urmat. Ne-a luat la întrebări ca un învăţător pe elevii săi şi 
apoi ne-a cerut să-l urmăm. 

Cam la o milă depărtare de râu, exista o clădire, 
înconjurată de o prerie împădurită, şi pe care el o numea 
ferma lui. În spatele clădirii erau câteva şoproane deschise, 
având menirea ca, în caz de vreme rea, să adăpostească 
caii, catârii şi vitele, care, la sosirea noastră, păşteau pe 
câmp. Pe atunci, Old Wabble, din cowboy, devenise un 
liniştit crescător de vite. Ca ajutoare îl avea pe Will Litton, 
un supraveghetor alb, şi câţiva indieni din tribul zis 
„indienii-şarpelui”, pe care-i numise văcari şi care-i erau 
foarte devotați. Vedeam cum aceşti oameni erau ocupați să 
încarce o căruţă cu diferite lucruri, printre care şi o foaie 
de cort. 

lată ceva pentru voi, zise bătrânul. Vreţi să împuşcaţi elani 
şi acolo tocmai se fac pregătirile pentru vânătoare. Vreau 
să văd de ce sunteţi în stare. Veniţi cu noi. Dacă sunteţi 
nişte băieţi de ispravă, puteţi rămâne la mine. Dar mai întâi, 
intraţi în casă, pentru că, it's clear, un vânător flămând 
trage în aer. 

Well, nouă ne convenea. Am mâncat, am băut şi apoi am 
pornit-o, pentru că Old Wabble nici nu se gândea ca din 
cauza noastră să amâne plecarea. Ne-au dat cai şi am 
pornit cu ei, la început spre râu, unde se afla un vad, prin 
care am trecut. Bătrânul mergea înaintea convoiului. La un 
moment dat, m-a chemat lângă el. Ducea de căpăstru un 
catâr, care nu avea nimic pe spate. Ajunşi pe malul celălalt, 
am văzut că în urma noastră venea Ben Needler, pe un cal 


TOib, şi Will Litton, pe unul bălan; după ei venea căruţa 
trasă de patru cai, pe care o conducea unul dintre indieni. Îl 
chema Pap-muh, Mână-însângerată, cu toate că, îmbrăcat 
civilizat, nu arăta deloc atât de fioros pe cât îi era numele. 
Tovarăşii săi de trib rămăseseră la fermă. 

După ce am trecut vadul, am mers o bucată de vreme 
printr-o pădure rară, apoi am pătruns într-o vale verde, 
fără copaci, care se deschidea într-o savană bogată în iarbă. 
După câteva ore de mers, am ajuns la capătul ei, unde 
terenul începea să urce. Aici ne-am oprit, pentru popas. Am 
descărcat căruţa şi ne-am instalat cortul. În spatele cortului 
au fost legate animalele, în timp ce în faţă s-a făcut focul. 
Voiam să rămânem pe loc timp de o zi pentru a pândi 
antilopele „furcate” sau ca să dăm de bizoni, fiindcă 
scheletele împrăştiate în jur dovedeau că, uneori, pe acolo 
treceau bizonii. În imediata apropiere a cortului se afla 
tocmai un craniu albit de soare. Cortul urma să-l lăsăm în 
paza Mâinii-însângerate, în timp ce noi, albii, voiam să 
urcăm până la terenurile acoperite cu muşchi, unde, după 
afirmaţia lui Old Wabble, existau o mulţime de elani. 

Din păcate, nici în prima, nici în a doua zi nu s-a ivit vreun 
elan, ceea ce l-a indispus teribil pe bătrân, mie însă îmi 
convenea, pentru că trebuia să mă tem de judecata aspră a 
bătrânului în legătură cu priceperea mea în mânuirea 
armelor. Pe atunci, puteam să mă încumet să nimeresc de la 
treizeci de paşi turnul unei biserici, în schimb sunt sigur că 
aş fi făcut o gaură în cer, dacă cineva m-ar fi pus să 
nimeresc de la şaizeci de paşi o antilopă iute de picior. 

Atunci, lui Old Wabble îi veni nefericita idee să pună la 
încercare îndemânarea noastră de a trage cu arma, 
cerându-ne să tragem asupra unor vulturi din specia celor 
care se hrănesc cu hoituri. Aceste păsări se aşezaseră la 
vreo şaptezeci de paşi de noi, pe nişte schelete de bizoni, 
iar eu trebuia să fiu primul care să-mi arăt măiestria. Ei, pot 
să spun că vulturii puteau fi mulţumiţi, pentru că lucrurile 
s-au petrecut exact cum mi-am închipuit; am tras patru 


focuri, fără să nimeresc, şi nici unuia dintre aceşti 
mâncători de hoituri nu i-a trecut prin cap s-o ia din loc. De 
fapt, aceste păsări ştiu că nici un om cu scaun la cap nu s-ar 
gândi să tragă asupra lor; dimpotrivă, o împuşcătură, în loc 
să-i sperie, îi atrage, pentru că, de la orice vânat doborât, le 
rămân şi lor cel puţin măruntaiele. Ben a greşit de două ori, 
şi abia la al treilea glonte a omorât un vultur şi a reuşit să-i 
gonească pe ceilalţi. 

Eximious incomparable - zise Old Wabble, prăpădindu-se 
de râs. Domnilor, it's clear, sunteţi făcuţi pentru Vestul 
Sălbatic, fără nici o teamă pentru persoanele 
dumneavoastră! Sunteţi nişte bărbaţi pe cinste, tot ceea ce 
ar fi putut ieşi din dumneavoastră, a ieşit, mai mult nu 
puteţi ajunge, oricât aţi vrea. 

Ben a primit liniştit această sentinţă, eu însă am sărit în 
picioare ca ars, ceea ce n-a avut alt efect decât că bătrânul 
mi-a zis: 

Sir, tăceţi din gură! Camaradul dumneavoastră măcar a 
nimerit a treia oară, aşa că el poate să mai spere. 
Dumneavoastră, însă, sunteţi un om pierdut pentru Vestul 
Sălbatic, nu-mi puteţi fi de nici un folos şi vă dau un singur 
sfat, s-o ştergeţi de aici cât mai repede. 

Tare mă dureau cele spuse, pentru că nimeni nu se naşte 
meşter, şi tot praful de puşcă pe care-l folosisem până 
atunci nu cântărea nici măcar o livră. Eram hotărât să 
cuceresc cu orice preţ respectul bătrânului. 

A doua zi de dimineaţă, am pornit-o spre locurile 
mlăştinoase din Munţii Salmon River. Proviziile, vasele şi 
păturile au fost încărcate pe catâr. Căruţa nu o puteam 
folosi pe cărările neumblate ale munţilor, de aceea am lăsat- 
o lângă cort. Ei, dumneavoastră cunoaşteţi regiunea, aşa că 
n-am să vă mai descriu drumul, care deseori prezenta un 
pericol de moarte, mai ales acolo undo Snakes Canion-ul 
coteşte într-un unghi ascuţit şi trebuie să cobori pe o pantă 
abruptă, pentru a putea ajunge de partea cealaltă, la 
cărarea numită Wihinasht. La dreapta, stânci până la cer, în 


stânga prăpastia întunecoasă, iar la mijloc poteca lată 
numai de vreo şaizeci de centimetri. Spre marele nostru 
Noroc, caii erau obişnuiţi cu astfel de drumuri, iar mie nu-mi 
vine niciodată ameţeală! Am ajuns cu bine pe partea 
cealaltă. Acolo însă ne aştepta un alt pericol. Nu apucasem 
să înaintăm prea mult pe cărarea Wihinasht, că am şi 
întâlnit un grup de opt indieni călare, dintre care patru 
purtau podoabe de pene, însemnele căpeteniilor. 
Neaşteptata noastră apariţie nu i-a speriat deloc. Se uitau 
în tăcere la noi cum treceam călare pe lângă ei, cu acea 
expresie melancolic-indiferentă, specifică pieilor-roşii. Unul 
dintre ei, care se afla mai în faţă, călare pe un cal 
porumbac, purta pe braţul stâng un obiect curios, de formă 
lunguiaţă, împodobit cu franjuri de piele. Eram oarecum 
impresionat de această întâlnire, tristă şi tăcută, cu stăpânii 
de odinioară ai acestor ţinuturi. Nu mi se păreau periculoşi, 
mai ales că nu erau vopsiți în culorile războiului şi se părea 
că nu sunt înarmaţi. De-abia am trecut de următoarea 
stâncă şi am ieşit din câmpul lor vizual, că Old Wabble s-a şi 
oprit şi, aruncând o privire înapoi, a zis: 

Damn them, fir-ar să fie! Ce caută derbedeii ăştia aici? 
Sunt din tribul panaştilor, care trăiesc în duşmănie cu 
indienii din Tribul Şarpelui, trib căruia îi aparţin şi văcarii 
mei. Unde se duc? Se pare că se îndreaptă spre ferma mea. 
Şi eu nu sunt acasă; tii, ce pericol! 

Dar erau neînarmaţi, am intervenit eu. 

Old Wabble m-a fulgerat cu privirea plină de dispreţ a 
ochilor săi pe jumătate închişi; nu m-a onorat cu niciun 
răspuns şi a continuat: 

Cel puţin pentru astăzi şi mâine s-a sfârşit cu vânătoarea 
noastră de elani. Trebuie să ne întoarcem la cort şi poate 
chiar la fermă. Trebuie să le-o luăm înainte. Din fericire, 
cunosc o potecă ce duce la vale, desigur nu pentru un 
călăreț, ci doar pentru un bun alpinist. Înainte, boys! 
Hotărârea mea este să-i întâmpinăm cu puştile pregătite, 
it's clear? 


Timp de cinci minute am călărit în galop printre stânci 
spre stânga, până ce am ajuns într-o văgăună acoperită de 
mlaştini şi iarbă. Pe marginile stâncoase creşteau brazi 
înalţi de Canada. Iar în mijlocul văii curgea un pârâiaş. Old 
Wabble sări de pe cal şi spuse: 

Acolo, la capătul văii, e poteca ce duce la vale. Dacă ne 
grăbim, ajungem la cort înaintea pieilor-roşii. Dar unul 
trebuie să rămână aici cu caii, şi anume acela de care ne 
putem lipsi cel mai uşor. Şi acesta este, desigur, faimosul 
nostru Sam, care a greşit de patru ori ţinta; şi ar putea mai 
degrabă să ne nimerească pe noi, decât vreun indian. 

Fireşte, „faimosul Sam” eram eu, Samuel Parker, fost 
pontator la construcţii în Princetown. Supărat, l-am 
contrazis, dar a trebuit să mă supun. După ce bătrânul mi-a 
poruncit să am mare grijă de cai, şi nu care cumva să 
părăsesc platoul până la întoarcerea lui, ceilalţi trei şi-au 
luat puştile şi au pornit-o în goană. 

Turbam de necaz. Puteam oare să fiu de acord cu o atare 
purtare? Şi apoi indienii aceia urmau să fie împuşcaţi şi 
păreau atât de paşnici! Puteam eu să fiu de acord? Nu! 
Erau oameni ca şi noi. Şi apoi voiam să mă răzbun şi pentru 
jignirea primită! Nu cunoşteam Vestul Sălbatic şi ascultam 
numai de prostia mea. Am legat catârul şi cei trei cai de 
primii copaci aflaţi la îndemână şi am pornit-o în galop, pe 
unde venisem. Voiam să îndeplinesc sarcina primită, dar 
trebuia să-i previn şi pe indieni. Am pornit cât am putut de 
repede pe poteca Wihinasht, prin Snakes Canion, când, 
deodată, i-am zărit pe indieni. Mă văzuseră şi ei pe mine şi, 
după ce au privit înapoi, s-au oprit. Acolo prăpastia era 
destul de largă. Mi-am strunit calul şi am întrebat dacă 
vreunul dintre ei ştie englezeşte. Cel care călărea pe calul 
porumbac şi purta obiectul acela lunguieţ pe braţ, mi-a 
răspuns: 

Eu sunt Toc-oc-uh, Săgeată-iute, şeful tribului sho- 
shonilor-pariaşti. Fratele meu s-a întors cumva ca să-mi 


transmită o solie din partea bătrânului ale cărui cirezi sunt 
acolo jos păzite de indieni-şarpe? 

Îl cunoşti? L-am întrebat eu. Vă consideră duşmani şi a 
coborât, ca să v-o ia înainte, să vă omoare. Eu sunt creştin 
şi am considerat că e de datoria mea să vă previn. 

Unde vă sunt caii? S-a interesat el, străpungându-mă cu 
privirea ochilor lui negri. 

Dincolo de poteca Wihinasht, într-o mică vale. 

După ce se sfătui cu ceilalţi, cu o expresie prietenească, 
mă întrebă: 

Fratele meu alb e de mult în regiunea asta? 

Abia de ieri. 

Şi ce caută feţele albe acolo sus, în munţi? 

Vrem să vânăm elani. 

E oare fratele meu un vânător renumit? 

Nu; deocamdată nimeresc mereu pe de lături. 

Zâmbind, mă întrebă şi altele, până află totul. Trebuia să-i 
spun şi cum mă cheamă, la care urmă: 

Samuel Parker e un nume greu de reţinut pentru o piele- 
roşie. Noi te vom numi At-pui, adică Inimă-bună. Dacă o să 
stai mai mult pe aici, o să devii mai prevăzător. Bunătatea ta 
te-ar fi putut costa viaţa. Bucură-te că nu am pornit pe 
potecile războiului! Priveşte acest wampum - şi arătă către 
obiectul acela lunguieţ, împodobit cu franjuri, pe care-l 
purta la braţul stâng - care conţinea o solie paşnică, către 
şefii de trib ai shoshonilor. Venim fără arme, pentru a aduce 
solia la ferma bătrânului, de unde indienii-şarpe urmează s- 
o ducă mai departe. Nu avem de ce să ne temem. Dar 
recunoştinţa noastră este tot atât de mare ca şi când ne-ai fi 
scăpat de la moarte. Dacă ai nevoie de prieteni, vino la noi! 
At-pui, Inimă-bună, o să fie întotdeauna bine venit! Howgh! 
Am zis! 

Mi-a întins mâna dreaptă şi a plecat înapoi, cu oamenii săi. 
Am strigat după el, ca nu cumva să mă trădeze bătrânului. 
Apoi m-am întors foarte mulţumit de succesul meu, dar nu 


şi de mintea mea care îmi lipsea cu desăvârşire. Dimpotrivă, 
fusesem cât se poate de neprevăzător. 

Ajuns în poiană, am dat jos povara de pe catâr şi am 
dezlegat caii, ca să poată paşte în voie. Timpul pe care-l 
aveam la dispoziţie, berechet, l-am folosit făcând exerciţii 
de tragere. Cornul meu cu praf de puşcă era plin şi în 
bagajele mele mai aveam o cutie plină. După ce mi-am golit 
cornul, puteam afirma cu satisfacţie că, de-acum încolo, aş 
fi fost în stare să nimeresc turnul unei biserici de la două 
sute de paşi. 

Spre seară, se întoarse şi Old Wabble cu Ben şi Will. Când 
s-au întins pe jos, lângă cort, împreună cu indienii, credeam 
că-mi vor spune o mare noutate, povestindu-mi că aceştia 
au venit cu intenţii paşnice şi că i-au predat lui Mână- 
însângerată wampum-ul pentru al transmite mai departe, şi 
că au pornit-o imediat înapoi. Desigur, n-am pomenit nimic 
despre ceea ce făcusem. 

Noaptea aceea am rămas în mica vale, iar dimineaţa am 
pornit-o spre terenurile mlăştinoase, care nu mai erau 
departe. Acestea se aflau într-o vale cu mult mai mare decât 
cea pe care o părăsisem cu o zi înainte. În mijlocul văii era 
un mic lac, cu malurile mâloase. În jur erau tufişuri şi 
păduri cu teren înşelător, după care urmau masive de 
stânci golaşe, cu numeroase crăpături, şi altele sfărâmate, 
care închideau valea. Aceasta măsura cel puţin două ore de 
mers în lung, şi tot atâta în lat. 

După ce am scos povara de pe catâr, ne-am amenajat un 
loc de popas şi am aprins focul. Eu trebuia să rămân pe loc, 
ca să am grijă de cai. Ceilalţi au pornit în cercetare. Până la 
prânz, a fost linişte, apoi s-au auzit câteva împuşcături. Mai 
târziu, s-a întors Ben Needler, singur. Îl gonise Old Wabble, 
furios, pentru că Ben trăsese prea devreme într-o femelă de 
elan. Old Wabble şi Litton s-au înapoiat abia în amurg, 
supăraţi din cauza insuccesului. 

Urme erau destule, zise Old Wabble răstit, şi nu numai de 
elani, ci şi de indieni, care se vede că au fost acolo înaintea 


noastră şi au gonit vânatul; it's clear! Am dat doar de o 
femelă, dar Needler a tras prea devreme ambele gloanţe, şi 
animalul a fugit. Aşa păţeşte cel care se asociază cu nişte 
greenhorn-i. Eu însă nu vreau să fi făcut drumul degeaba şi 
n-am să plec de aici până n-am să dobor un elan mare şi 
bătrân. 

Cu noi n-a mai schimbat nici o vorbă, iar a doua zi de 
dimineaţă avea aceeaşi dispoziţie, declarând că o să vâneze 
numai cu Litton, fără cei doi greenhorn-i, care au să 
rămână în tabără, ca să nu-i mai încurce treburile, în 
sfârşit, avea dreptul să facă ce vroia, dar şi noi ne-am luat, 
pe tăcute, acelaşi drept. După ce au plecat cei doi, am 
pornit şi noi să înfăptuim ceea ce ne înţelesesem în timpul 
nopţii. Dacă elanii fuseseră goniţi, însemna că nu se mai află 
în vale, ci dincolo de ea. Acolo trebuiau căutaţi, întrucât 
vânătoarea noastră putea să dureze până seara, am luat cu 
noi şi catârul, ca să ne ducă lucrurile ce ni se păreau 
trebuincioase, poate şi o pradă mai mică. 

Am ieşit din valea noastră şi am intrat într-alta. Acolo nu 
existau nici lac, nici mlaştini şi desigur nici elani; în schimb 
erau de-acum oameni, care aveau şi un catâr. Pe oameni nu- 
i vedeam deloc, dar vedeam foarte bine catârul, care 
păştea, fără şa şi fără căpăstru, la o distanţă apreciabilă de 
noi, spre dreapta. Dar unde erau oamenii? Trebuia să aflu. 
În timp ce Ben se apropia agale de catârul străin, eu am 
mers drept înainte, împreună cu catarul nostru. Acel 
presupus catâr a continuat să pască, până ce Ben s-a 
apropiat de el, s-a întors brusc şi a rupt-o la fugă spre mine, 
desigur din simpatie pentru ruda lui de lângă mine. Dar ce 
se întâmplase? De fapt nu avea nimic comun cu un catâr, 
era un animal sălbatic. Atâta lucru pricepeam şi eu, chiar 
dacă eram un greenhorn. Am îngenuncheat repede după 
catârul meu, am pus arma la umăr, am ochit şi am tras. 
Vietatea aceea stranie a mai făcut două-trei sărituri, apoi s- 
a prăbuşit. Am fugit imediat la ea, a venit şi Ben; glontele 
nimerise în plin şi amândoi eram convinşi că am doborât o 


cerboaică. Am legat-o de şaua de povară a catârului şi am 
pornit mai departe, dar curând valea s-a terminat. În 
stânga şi în dreapta erau ziduri de netrecut, în faţă o 
înălţime destul de abruptă, care semăna cu o şa, după care 
trebuia să fie o altă vale. Catârul nostru era un bun 
căţărător, de aceea am hotărât să mergem drept înainte. 

După unele eforturi, am ajuns sus şi am văzut că nu ne-am 
înşelat, căci terenul din faţa noastră cobora din nou, foarte 
abrupt. În vale însă, în depărtare, se auzea o zarvă 
curioasă, care părea să vină de la glasuri omeneşti. De cele 
două părţi ale coamei înguste a muntelui erau două vârfuri 
înalte, oblice, pe care puteam să ne căţărăm foarte uşor. 
Ne-am urcat pe partea stângă, pentru ca de acolo să putem 
privi în valea cealaltă. Pentru o clipă, am lăsat catârul în 
urma noastră. Ajunşi în vârf, Needler vru să se aplece ca să 
poată privi în vale, dar fiind îmbrăcat în haine de culoare 
deschisă, ar fi putut fi foarte uşor zărit, eu însă, care eram 
în haine de culoare închisă, l-am dat la o parte şi m-am uitat 
în jos. 

Ceea ce se petrecea în vale, chiar în faţa noastră, nu 
puteam vedea, pentru că punctul nostru de observaţie nu 
era destul de sus; dar în fundul văii am văzut, şapte indieni 
calări, care înaintau încet, formând o linie destul de lungă, 
şi care urlau din toate puterile. Apropiindu-se, urletul 
devenea atât de puternic, încât catârul nostru rămas jos a 
început să-şi mişte nervos urechile şi să dea din coadă. Aşa 
că l-am trimis pe Ben să-l liniştească. 

Atunci privirea mi-a căzut de partea cealaltă a şeii, pe 
panta care se ridica la vreo patruzeci de paşi de mine. Spre 
mirarea mea, acolo, în faţă-mi, şedea un indian. Era 'Io-oc- 
uh, Săgeată-iute, care m-a salutat din cap, apoi şi-a dus 
mâna dreaptă la gură, semn că trebuie să tac. 

Cum ajunsese aici? De ce şi pentru ce trebuia să tac? 
Alaltăieri nu era înarmat, iar acum avea o puşcă culcată pe 
genunchi. 


În timp ce mă gândeam la toate astea, gălăgia se apropia 
şi mai mult; auzeam cum se rostogolesc pietrele sub mine şi 
am privit în vale. Cerule, ce monstru îmi era dat să văd! 
Fornăind tare şi furios, venea din valea cealaltă a muntelui 
şi urca spre coamă. La greabăn avea peste doi metri 
înălţime, un corp scurt, greoi şi picioare lungi; cu buza de 
jos atârnându-i înainte şi cu o bărbiţă ciufulită, cu ochii 
scânteietori, apăru pe vârful muntelui. Văzându-i în faţă pe 
Ben Needler şi catârul, îşi săltă capul urât cu cele două 
lopeţi late, imense, şi se năpusti în direcţia mea. La rândul 
lui, Needler, când a văzut namila răsărind ca din pământ la 
numai şase paşi de el, a scos un strigăt de groază, a aruncat 
puşca, şi a rupt-o la fugă, mai bine zis, a luat-o valvârtej 
spre cealaltă vale. Catârul a dovedit că are tot atâta curaj 
ca şi stăpânul lui, a făcut un salt înapoi la fel de iute şi a 
alunecat ca o sanie pe coama muntelui la vale, spre norocul 
lui, pe cele patru picioare. 

Nu aveam timp să urmăresc dacă cei doi au ajuns cu bine 
jos, pentru că namila, fiind întoarsă spre mine, nu văzuse că 
drumul din faţa ei devenise liber. Venea în sus, direct spre 
mine, făcând nişte salturi foarte mari. Nici eu nu eram mai 
puţin îngrozit decât Ben Needler. Am scăpat puşca din 
mână; voiam să fug, să fug! Săream din piatră în piatră, de- 
a lungul peretelui stâncos, cu monstrul după mine. 
Deodată, în peretele de piatră din faţa mea, apăru gura 
unei grote. Am dispărut în ea atât de repede, cum niciodată 
în viaţa mea n-am mai dispărut în vreun ascunziş. Intrarea 
s-a întunecat imediat, pentru că namila şi-a băgat capul, 
atât cât îi permitea lăţimea coarnelor. Brăhnea ca un drac 
şi-i simţeam răsuflarea fierbinte pe faţa mea. Dar frica 
acestui animal urmărit întrecea chiar şi furia lui; şi-a scos 
capul şi a pornit-o din nou la goană, pentru a scăpa. În felul 
acesta îi oferi partea din faţă drept ţintă şefului de trib, 
care şedea pe partea cealaltă a văii, aşteptând liniştit. A 
ochit scurt, a apăsat pe trăgaci şi elanul s-a prăbuşit. 


To-oc-uh cobori repede panta şi veni la mine sus, urcând în 
salturi. În timp ce eu scoteam precaut capul din crăpătură, 
el se uita la animalul doborât, apoi mi se adresă zâmbind: 

Fratele meu poată să iasă! Acest elan a fost doborât de 
glontele tău şi deci îţi aparţine. 

De glontele meu? L-am întrebat eu mirat, ieşind din grotă. 

Da, dădu el şiret din cap. Iu eşti At-pui, Inimă-bună şi ai 
vrut să ne salvezi viaţa; aşa că meriţi să primeşti cinstea din 
partea oamenilor voştri. Războinicii panaştilor au predat 
wampum-ul şi au venit înaintea voastră în valea elanilor, 
unde îşi ascunseseră armele. Voi probabil că n-aţi mai găsit 
nici un vânat, în afară de puiul de elan pe care l-am văzut 
pe spatele catârului vostru. Ai fost atât de sincer şi mi-ai 
spus că nimereşti alături de ţintă când tragi, ceea ce de fapt 
trebuia să ţii secret, aşa că vreau ca tovarăşii tâi să te 
respecte aşa cum te respect şi eu. Mă aşezasem printre 
stânci, aşteptând ca acest animal puternic să fie gonit 
înspre mine. Atunci ai apărut tu şi m-am hotărât să ţi-l 
dăruiesc. Să zicem, deci, că glontele tău l-a nimerit, pentru 
ca gloria să fie a ta, până ce vei reuşi cu adevărat să 
nimereşti ţinta. Fratele tău alb nu m-a văzut, şi plec ca să 
nu mă mai poată vedea. Ochii mei doresc să te revadă. Am 
zis! Howgh! 

Mi-a strâns mâna şi a plecat repede, dispărând de partea 
cealaltă a crestei. 

Astfel îşi arăta recunoştinţa un om aşa-zis sălbatic. Gloria 
ce i se cuvenea, mi-o cedase mie. Puteam să refuz acest 
dar? Nu; din cauza tinereţii mele, eram încă prea slab 
pentru un asemenea gest. Old Wabble îşi bătuse joc de 
mine. Fireşte, din partea mea era o greşeală să admit o 
astfel de minciună şi să mă împopoţonez cu pene străine, 
dar voiam ca bătrânul westman să invidieze un greenhorn, 
şi anume pe mine. 

Mi-am luat puşca şi am coborât în valea dinspre partea 
noastră. Ben Needler, împreună cu catârul nevătămat, 
stătea departe de coama stâncoasă. l-am făcut semn să se 


apropie şi l-am dus la locul unde căzuse elanul. Ben nu-l 
văzuse pe indian; de fapt, nimeni nu ştia că eu îl cunoşteam 
pe şeful de trib. Tovarăşul meu era pe deplin convins că eu 
am împuşcat animalul. Vă puteţi închipui cât de mirat şi de 
invidios era! 

Îmi părea rău de el. De aceea, i-am propus să-i spunem lui 
Old Wabble că el a împuşcat puiul de elan, asta, ca să fiu 
sincer, şi pentru a-mi uşura conştiinţa. Era atât de fericit de 
propunerea mea, încât m-a îmbrăţişat. Eu a trebuit să 
rămân să-mi păzesc prada împotriva animalelor sălbatice; 
Needler, cu catârul, a pornit-o spre terenurile mlăştinoase, 
pentru a chema pe Old Wabble şi pe Litton; i-a adus târziu, 
abia după-amiază. Cei doi nu văzuseră toată ziua nici măcar 
un fir de păr de elan. În faţa vânatului meu, bătrânul a 
rămas mut. Până la urmă, a recunoscut că rara văzut un 
exemplar atât de puternic. Invidia i-a înfiorat trupul 
ciolănos, încât mâinile şi picioarele au început să i se 
bălăbăne. Apoi măsurându-mă cu ochii pe jumătate închişi, 
aruncându-mi o privire aproape amenințătoare, mi-a zis: 

Well, acum ştiu cu cine am de a face, sir. Când răsalaltăieri 
aţi găurit de patru ori cerul, aţi făcut cu mine o glumă, it's 
clear. Dar sper că, dacă o să rămânem prieteni, aşa ceva n-o 
să se mai repete! 

În sfârşit, am devenit şi am rămas prieteni şi am mai tras 
multe gloanţe în plin. Era ca şi când darul şefului de trib mi- 
ar fi dăruit dintr-odată şi o mână sigură şi un ochi bun. 
Chiar din ziua aceea, gloanţele mele au nimerit ţinta atât de 
norocos, încât niciodată nu s-a gândit bătrânul că atunci, cu 
elanul acela, l-aş fi minţit. lar cu Săgeată-iute m-am mai 
întâlnit, adeseori, şi ai lui îmi zic şi astăzi At-pui, Inimă- 
bună. El a păstrat cu sfinţenie secretul nostru, şi acum e 
prima oară că este dat în vileag. Da, domnilor, trebuie să 
recunosc, cu părerea de rău a vânătorului, că primul meu 
elan n-a fost de fapt primul, cu atât mai puţin însă ultimul. 
Am terminat. Howgh! 


După ce tăcu, ceilalţi începură să facă haz pe seama celor 
auzite. Eu tăceam. Fiecare westman trebuie să ştie să-şi 
facă ucenicia. Un maestru nu se naşte din senin. Şi eu am 
avut profesorii mei: la început pe Sam Hawkens, omuleţul 
acela hazliu, şi apoi pe Winnetou, maeştri inegalabili în tot 
ce priveşte Vestul Sălbatic. 

În ceea ce-l priveşte pe Old Wabble, am auzit multe despre 
el, însă nu l-am văzut niciodată. În povestirile oamenilor din 
Vest, el apărea ca o figură mitică, cu care prezentul nu mai 
avea nimic comun. Se vorbea despre sute şi sute de 
ciudăţenii şi isprăvi de-ale lui, care dovedeau că era un 
original, cum poate că nu mai exista altul. Niciodată nu se 
ştia unde se află şi cu ce se ocupă, şi dacă apărea undeva pe 
neaşteptate, era numai pentru scurtă vreme, iar apoi se 
povestea despre o nouă faptă îndrăzneață sau despre o 
deosebită ciudăţenie a lui. 

În tinereţe fusese poreclit „regele cowboy-lor”. Acum 
trebuia să aibă peste nouăzeci de ani, dar se spune că e 
sprinten ca un flăcău; numai părul lui lung şi alb ca neaua, 
care atunci când goneşte călare îi flutură pe spate ca o 
coamă, trădează lungimea unei vieţi extrem de agitate. De 
mult doream să-l văd. Şi iată că trecuse pe aici cu puţin 
înaintea mea, şi probabil că dispăruse iarăşi pentru luni şi 
luni de zile. 

În timp ce Parker povestea, se înserase; din cauza 
comanşilor, nu puturăm aprinde focul; dar nici să stăm de 
vorbă, aşa că ne culcarăm. A doua zi, când voirăm să 
plecăm, se dovedi că bănuiala lui Parker nu era lipsită de 
temei; comandantul voia neapărat să reţină pe unul dintre 
vânători drept călăuză, dar se lovi de o împotrivire atât de 
categorică, încât, până la urmă, îşi dădu seama că e mai 
bine să renunţe. Atunci, în glumă, m-am oferit eu. M-a 
refuzat cu un gest plin de dispreţ şi mi-a zis: 

Vedeţi-vă de drum, mister Charley! Ce se cere unei 
călăuze nu poate face un om a cărui meserie este să caute 
schelete şi rămăşiţe putrede. N-aveţi decât să scormoniţi în 


toate mormintele vechi, eu nu vreau să-mi iau cu 
dumneavoastră o povară pe cap. 

Deci aflase de presupusul scop al venirii mele aici, în 
Vestul Sălbatic. Mie îmi convenea această despărţire. Ca nu 
cumva la plecare să dau de bănuit, mă ţinui pe cal cât mai 
stângaci cu putinţă şi păstrai această atitudine în tot timpul 
zilei, pentru ca însoțitorii mei să nu-şi schimbe părerea 
despre mine. 

Cei zece oameni se întâlniseră pe drumul ce vine de la Rio 
Gila şi se îndreptau în jos, spre 'Texas, fiecare cu treburile 
lui. Nu formau un grup unit, cu anumit scop. 

De la tabăra militarilor până la Mistake Canion era cale de 
vreo patru ore, care au trecut fără să intervină ceva. Pe 
drum, i se aminti lui losua Hawley de promisiunea făcută 
ieri şi ne făgădui că se va tine de cuvânt. Mie, însă, puţinele 
cuvinte pe care le-a rostit mi-au spus destul: ştiam că el 
este acel om alb care, din greşeală, l-a împuşcat pe 
prietenul său roşu. Acest fapt îi apăsa şi astăzi sufletul, şi 
era explicaţia melancoliei lui, care îmi bătuse la ochi. 

Ne aflam pe un platou stâncos, care treptat începea să 
coboare. Apoi ne-am oprit în dreptul unei prăpăstii adânci, 
spre care ducea o cărare abruptă. Prăpastia semăna cu un 
mormânt săpat între stânci de nişte mâini gigantice, şi se 
întindea în faţa noastră spre răsărit, în aparenţă fără 
sfârşit, cu pereţi abrupți de cel puţin o sută de metri 
înălţime. În adâncuri se auzea murmurul unei ape care, de 
sus, părea neagră ca cerneala. În locul de unde stăteam, se 
iveau printre stânci, ici şi colo, cactuşi uriaşi. lată Mistake 
Canion-ul, unde trebuia să coborâm. Pe cel ce-şi arunca 
privirea în prăpastia ce se căsca amenințătoare îl putea 
cuprinde groaza sau sentimentul că, acolo jos, ar fi locul 
unei nenorociri inevitabile. Am văzut multe canioane şi am 
trecut prin multe, dar, ca să mă folosesc de o expresie 
potrivită, niciunul nu m-a îngrozit atât. 

Coborârăm pe poteca abruptă, până ajunserăm jos, în 
fundul prăpastiei, unde urmarăm cursul apei; desigur, de 


aproape, apa avea altă înfăţişare. Ajunserăm la o stâncă 
mare, de care se spărgeau valurile apelor. Aici los îşi opri 
calul, descălecă, se aşeză pe o stâncă şi zise: 

Iată locul unde voiam să-mi îndeplinesc promisiunea. 
Descălecaţi, domnilor! O să aflaţi cum s-a născut legenda 
despre stafia din Mistake Canion. 

Stafia! Pshaw! 4 râse Sam Parker. Cine crede în tot felul 
de strigoi şi stafii e prost. Un vânător alb a împuşcat din 
greşeală un apaş, un prieten, în locul unui comanş, un 
duşman. Dar nimeni nu poate să spună despre cine este 
vorba şi cum s-au putut petrece asemenea lucruri. 

Eu pot să spun, numai eu, replică los, ştergându-şi ochii cu 
mâna. 

Ah, tu? Tu ştii cum s-a desfăşurat acea poveste nefericită? 

Ba bine că nu! De pe această piatră, pe care stau acum, 
am tras focul de armă fatal. Aveam ochii cu treizeci de ani 
mai tineri ca acum, şi totuşi nu aveam privirea destul de 
pătrunzătoare pentru a face deosebirea dintre un prieten şi 
duşman. Ştiţi, am avut un prieten, un prieten adevărat; era 
un apaş şi-l chema Tkliş-lipa, adică Şarpele-cu-clopoţei. Îi 
salvasem viaţa şi de aceea promisese să-mi arate un loc 
unde se poate găsi o grămadă de nugeţi5, adică grăunţe de 
aur. Deci, mi-am ales patru băieţi destoinici, potriviţi pentru 
această treabă. Trebuia să fim foarte prevăzători, pentru că 
locul se afla în ţinutul comanşilor; de aceea noi, albii, nu 
luasem cai cu noi. Numai apaşul nu voia să se despartă de 
mustangul lui. Ca să nu lungesc vorba, am ajuns aici jos, în 
canion. Vedeţi acolo, pe margine, nişte cactuşi uriaşi? Pe 
atunci, mai departe, exista o adevărată pădure de cactuşi, 
la liziera căreia ne-am construit o cabană, unde voiam să ne 
gospodărim, în timp ce locul de muncă era aici jos, lângă 
apă. 

Tkliş-lipa nu minţise. Rezultatul ostenelii noastre a fost 
răsplătit peste aşteptări, cu toate că nu puteam munci 
decât patru, pentru că unul din noi trebuia să stea de pază 
la cabană, iar altul trebuia să vâneze pentru a procura 


carne. Acest lucru era făcut cu cea mai mare atenţie, 
deoarece căpetenia comanşilor de aici, Avat-cuts, Bizonul- 
cel-mare, era nu numai un om sângeros, ci şi un meşter al 
furişării. Se înţelege de la sine că, pe lângă sapă şi lopată, 
fiecare îşi avea arma la îndemână. 

Eram aici de vreo trei săptămâni, când, într-o zi, îi veni 
rândul apaşului să rămână la cabană. Lunganul Dinters 
umbla să facă rost de carne. În timp ce noi, ceilalţi, 
munceam cu sârg aici, jos, indianul stătea sus, în bătaia 
soarelui torid şi se plictisea. Îşi scoase îmbrăcămintea de pe 
partea superioară a corpului, o pătură nouă, prețioasă, de 
santilo, şi-şi freca corpul, după obiceiul indian, cu untură de 
urs, ca să se apere de insecte. Atunci aude în spatele lui un 
zgomot. Se uită înapoi şi-l vede pe temutul şef de trib al 
comanşilor pe care îl recunoaşte imediat, stând în faţa lui, 
gata să-l lovească cu patul armei. Înainte de a se putea feri, 
lovitura îl nimereşte în cap, în aşa fel încât îşi pierde 
cunoştinţa. Dacă nu i-a zdrobit ţeasta, e doar mulţumită 
cipilicii lui împodobite cu cozi de vulpe şi cu piei de şarpe cu 
clopoței. 

Pentru moment, Avat-cuts îl lasă jos şi intră să 
cotrobăiască prin cabană. Găseşte pungile noastre de piele 
umplute cu nugeţi, pe care şi le atârnă de brâu. Apoi se 
întoarce, îşi leapădă vechea bluză de callico şi îmbracă 
pătura de santilo. Îi place şi cipilica celui căzut în nesimţire 
şi şi-o pune pe propria-i chică. Apoi, cu un fluierat, îşi 
cheamă calul ciolănos, pe care îl lăsase lângă cactuşi înainte 
de a se furişa în cabană, găseşte şi calul apaşului, care 
păştea în apropiere şi care i se păru mai de preţ. Pe urmă 
vru să-şi scalpeze duşmanul, tăindu-i pielea capului cu păr 
cu tot, cât timp era încă în viaţă. Comanşul încalecă 
deasupra lui şi, cu picioarele răşchirate, îl apucă cu mâna 
stângă de păr, ca să-i ridice capul, ia cuțitul în mâna 
dreaptă, face o tăietură deasupra urechilor şi de jur 
împrejurul capului, şi apoi smuceşte puternic, încercând să- 
i smulgă scalpul. Şarpele-cu-clopoţei se trezeşte din leşin şi- 


| prinde pe comanş de mâini. Urmează o luptă, din care 
Bizonul-cel-mare trebuia să iasă învingător, întrucât celălalt 
era orbit de sângele ce-i curgea pe faţă. 

Între timp, Dinters, după o zi bună de vânătoare, se 
îndreptă agale spre cabană, cărându-şi vânatul. 
Descoperind urmele comanşului, se sperie şi începe să se 
apropie tiptil. leşind de după cotul pădurii de cactuşi, îi 
vede pe cei doi indieni luptându-se; din cauza păturii, îl 
confundă pe comanş cu apaşul nostru. Pune repede arma la 
umăr şi trage asupra prietenului însângerat; din fericire, 
distanţa fiind prea mare, nu-l nimereşte. Comanşul, auzind 
împuşcătura, se întoarce, îl vede pe duşman, se smulge din 
încleştare şi, fără să-şi mai ridice puşca, sare pe mustangul 
apaşului, luând-o la goană. Şarpele-cu-clopoţei, aproape 
înnebunit de furie şi durere, îşi şterge sângele de pe ochi, îl 
vede pe adversarul său, care încerca să scape, vede şi calul 
acestuia şi, într-o clipă, e în şa şi porneşte în galop după el, 
în timp ce lunganul de Dinters priveşte buimăcit, 
neînţelegând nimic din ceea ce se petrece. Întrucât drumul 
spre dreapta era închis de Dinters, iar în stânga îl închidea 
desimea cactuşilor, comanşul se avântă spre canion; el ştia 
că o potecă abruptă, chiar dacă e periculoasă, duce la vale, 
de-a lungul peretelui vertical. Nu bănuia că acolo, jos, se 
aflau patru oameni albi. 

Vedeţi, acolo, dincolo de apă, o porţiune care iese în afară 
cu pragul îngust, de-a lungul stâncii, în sus? Aceea este 
poteca despre care vă vorbesc. Chiar şi pentru un pieton 
este greu pe acolo, dar pentru un călăreț este de-a dreptul 
periculos şi de aceea tare ne-am mirat când am auzit 
venind de sus tropotul copitelor unui cal în galop. La 
început, din cauza înălţimii, nu vedeam decât capul 
călăreţilor, dar pe măsură ce înaintau, le desluşeam mai 
bine şi figurile. În faţă alerga mustangul apaşului, al cărui 
călăreț credeam că este Şarpele-cu-clopoţei, din cauza 
cipilicii şi a păturii de santilo. El era urmărit de un călăreț, 
al cărui cal ne era necunoscut; omul avea toată chica 


însângerată, atârnându-i pe umeri şi, din cauza peretelui 
stâncii, se căznea zadarnic să arunce lasoul după cel pe 
care-l urmărea. Auzeam întruna glasul apaşului, care 
striga: „agna selkhi no khi - împuşcaţi-l!” Fireşte, aceste 
cuvinte ne erau adresate nouă, şi mi-am luat imediat arma. 
Între timp, cel din faţă a atins fundul prăpastiei şi a gonit 
mai departe. În urmă venea celălalt. În acest loc putea să-şi 
mânuiască lasoul mai liber şi era gata să-l arunce. Am 
apăsat pe trăgaci - un strigăt şi el a căzut de pe calul care 
continua să fugă fără călăreț. În câteva clipe ne aflam lângă 
el. Închipuiţi-vă spaima noastră, când am recunoscut în el 
pe prietenul nostru roşu! Glontele meu ţintise prea bine. 
Arătând cu mâna înainte, spunea cu un glas care se stingea: 
„Dartek litşane Avat-cuts - câinele acela era Bizonul-cel- 
mare”. După aceea a murit. 

Povestitorul tăcu şi, cu o privire fixă, se uită în direcţia 
indicată. Îi respectarăm tăcerea, fără a scoate vreun 
cuvânt. Abia după ce trecu un timp mai lung, el continuă: 

Şi aşa se face că aurul pe care nil-a dăruit a fost răsplătit 
cu gloanţe. Prăpastiei i-am spus Mistake Canion, adică 
Canionul Erorii, şi acest nume s-a păstrat până în ziua de 
astăzi. De multe ori am auzit această întâmplare povestită 
în prezenţa mea, dar niciodată nu mi-a trecut prin minte să 
spun că eu sunt nefericitul erou al povestirii. Am încercat să 
mă răfuiesc cu mine însumi, în tăcere. Dar acum, când ne 
aflăm în acelaşi loc, trebuie să-mi descarc inima şi să-mi 
spuneţi voi dacă pot fi numit ucigaş. 

Nu! Nu! Strigarăm cu toţi într-un singur glas. Eşti 
nevinovat. Dar cu comanşul ce s-a întâmplat? A scăpat? 

Nu! L-am găsit nu departe de aici, printre bolovani, unde 
calul, poticnindu-se, îl trântise la pământ. După cum vedeţi, 
în locul unui singur cadavru, erau două. Aşa e legea 
Vestului Sălbatic; şi acum să nu mai vorbim despre asta! 

Dar cu aurul, cu nugeţii, ce s-a întâmplat? 

Era mai puţin decât lăsa să se creadă acel început 
excepţional. Din ziua în care glontele meu l-a nimerit pe 


apaş, rezultatele exploatării deveniră din ce în ce mai slabe, 
până au ajuns la zero. Am mai săpat şi căutat noi săptămâni 
de-a rândul, dar degeaba. Iar ceea ce am luat, n-a ţinut 
prea mult; ni s-a scurs printre degete la băutură şi jocuri de 
noroc. Un singur lucru mi-a rămas şi am să-l păstrez cât oi 
trăi, şi anume clipa când glontele meu l-a doborât pe indian 
de pe cal. Această imagine îmi revine mereu, mereu, 
împreună cu acel strigăt de moarte! În clipele acelea mă 
trec fiori. Hai să plecăm de aici! Nu vreau să mai văd 
locurile astea! 

Se sculă încet şi se scutură, ca şi când ar fi vrut să scape 
de povara ce-i apăsa sufletul. Puse mâna pe căpăstru, ca să 
încalece; îl reţinui, spunându-i: 

Prietenii dumneavoastră şi-au spus deja părerea precum 
că sunteţi nevinovat; ascultați acum ce o să vă spun şi eu, 
mister Hawley. 

Adică? Zise el cu un ton de parcă nici din partea mea nu s- 
ar fi aşteptat la vreo uşurare. 

Vreau să vă povestesc o întâmplare, una adevărată, 
petrecută dincolo, în Germania, în patria mea. 

La ce-mi poate folosi povestea dumneavoastră nemţească? 

Ascultaţi-o, poate vă va folosi totuşi! Doi meseriaşi care 
lucrau la un acoperiş de ardezie trebuiau să fixeze pe vârful 
unui turn înalt de biserică o giruetă nouă. Cu o zi înainte, 
fuseseră aşezate scările necesare, înainte de a se fi scos 
girueta cea veche. Unul dintre meşteri era un lucrător 
bătrân, cu experienţă, celălalt era fiul său, care avea soţie şi 
patru copii. Se urcau sus, şi tot mai sus, din treaptă în 
treaptă, bătrânul în faţă, fiul după el, amândoi ţinându-se 
cu o mână de scară, iar în cealaltă ducând girueta cea nouă 
şi grea. Jos era adunată o mare mulţime de oameni, care 
privea în tăcere, cu inima la gât şi cuprinşi parcă de 
ameţeală în faţa acelei lucrări primejdioase. Deodată, de 
sus, s-a auzit un strigăt de spaimă; strigase fiul; tatăl îi 
răspunse ceva, fiul strigă din nou şi, după aceea, imediat, 
mulţimea de jos a scos un țipăt de groază, pentru că tatăl, 


dându-i o puternică lovitură cu piciorul fiului, care se 
agăţase de el, îl împinse de pe scară, iar tânărul se prăbuşi 
în gol, prefăcându-se într-o masă informă de carne şi oase. 

E posibil aşa ceva? Să fi ucigaşul propriului tău fiu? 
Exclama Hawley. 

Nu vă grăbiţi, sir, ascultați mai departe! Fireşte că jos, 
lângă turn, era o agitaţie de nedescris. Sus însă, bătrânul 
continua să urce, ducând de rândul ăsta girueta singur. 
Ajuns în vârf, şi-a aplecat capul în jos şi cu un efort de 
adevărat uriaş, a fixat singur girueta în lăcaşul ei. După 
aceea, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, a coborât calm 
şi, desfăcând din cârlige scară după scară, începu să le 
împingă prin deschizătura acoperişului, până ce dispărură 
în clopotniţă. Jos, în faţa bisericii, aştepta mulţimea 
înfuriată, gata să-l linşeze; dar el întârzia să apară. Câţiva s- 
au urcat în clopotniţă şi l-au găsit căzut jos, fără cunoştinţă; 
în clipa în care simţise podeaua sub picioare, leşinase. Dus 
acasă, şi-a revenit numai pentru ca, în coşmarurile febrei, 
să aiureze săptămâni de-a rândul despre clipa aceea 
îngrozitoare, când a fost nevoit să-şi împingă fiul la moarte. 
Priceperea medicilor şi constituţia robustă, în ciuda vârstei, 
l-au salvat. Dar de cum reuşi să se ţină pe picioare, se duse 
să se prezinte în faţa judecății, ca să se supună legilor. Ce 
părere aveţi, mister Hawley, care a fost sentinţa? 

Cum care? Pentru uciderea fiului există o singură 
pedeapsă, pedeapsa cu moartea. 

Sir, este aceasta într-adevăr părerea dumneavoastră? 

Fireşte. Nici nu poate exista alta. 

Ba da! Cazul poate fi judecat şi altfel. Despre acest caz s-a 
vorbit peste tot, şi a provocat mare vâlvă. În cercurile 
juridice exista părerea că trebuia menţinută acuzaţia de 
asasinat şi bătrânul să fie condamnat, iar după aceea să se 
ceară graţierea din partea monarhului. La început, publicul 
îi refuză bătrânului orice dezvinovăţire, dar imediat ce 
aflară ce l-a determinat să procedeze aşa, oamenii au 
început să gândească altfel. Desigur, el a comis fapta cu 


premeditare, dar ce l-a determinat s-o facă? La un moment 
dat, fiul său i-a strigat că l-a apucat ameţeala şi că totul se 
învârteşte înaintea ochilor lui. „Închide ochii şi ţine-te bine, 
până trece”, l-a sfătuit bătrânul, crezând că este vorba de o 
ameţeală trecătoare. „Nu mă mai pot ţine, nu mai văd 
nimic”, a ţipat fiul, dând drumul giruetei şi apucându-l pe 
bătrân de picior. Cu groază, acesta şi-a dat seama că nu 
este vorba de un rău trecător, pentru care trebuia să 
aştepte doar câteva clipe; era vorba de unul din acele 
accese care îl fac pe cel în cauză să-şi piardă complet voinţa 
şi pe care nu-l mai poţi ajuta cu nimic; cel care-i sare în 
ajutor este şi el pierdut. Într-o fracțiune de secundă şi-a dat 
seama de situaţia groaznică în care se aflau. În mâna 
stângă ţinea girueta, care era destul de grea, cu dreapta 
trebuia să se ţină de scară; iar de picior i se agăţase fiul. 
Simţea că o greutate de peste o sută de kilograme e gata 
să-l dărâme de pe scară; ştia că n-au să reziste decât câteva 
secunde, iar după aceea se vor prăbuşi împreună. Oare 
sărmana familie trebuia să piardă nu numai pe unul, ci pe 
amândoi susţinătorii ei? Bătrânul nu se putea ţine decât pe 
el însuşi; şi ca să se lase tras în jos, nu ar fi însemnat o 
sinucidere? Tocmai atunci fiul a strigat: „Dumnezeule, nu 
mai simt scara, mă prăbuşesc!” Nu se mai ţinea decât de 
piciorul bătrânului. Acesta şi-a dat seama că nenorocirea nu 
mai putea fi evitată, că ea trebuia să se producă; cu o 
smucitură puternică de picior s-a eliberat, iar fiul a căzut. A 
auzit ţipătul asurzitor al mulţimii; nu s-a uitat în jos; în faţa 
ochilor îi jucau scântei; inima era gata-gata să i se 
oprească, dar trebuia să se ţină tare. Cu un efort 
extraordinar, a reuşit să se stăpânească, într-o stare de 
prostraţie, umblând ca un somnambul, s-a urcat să-şi 
termine treaba. La fel a procedat şi la coborâre, retrăgând 
scările una după alta; dar de îndată ce a ajuns în clopotniţă, 
puterile l-au părăsit şi s-a prăbuşit, pierzându-şi cunoştinţa. 
Spuneţi, mister Hawley, aveţi şi acum aceeaşi părere despre 
fapta lui? 


Hm! Desigur, după ce asculţi cele povestite, lucrurile par 
cu totul altfel. 

La fel au simţit şi toţi aceia care, la început, îl 
condamnaseră. 1 s-a dat şi un excelent apărător, care şi-a 
făcut datoria. Despre ameţeală şi despre implicaţiile ei, au 
fost solicitaţi să-şi spună părerea o serie de oameni de 
ştiinţă, specialişti în materie, profesori universitari; au fost 
interogaţi un însemnat număr de meseriaşi care execută 
acoperişuri, dulgheri, hornari, lucrători din construcţii, 
chiar şi dansatori pe sârmă. Toţi, fără excepţie, au confirmat 
că nu s-ar fi putut proceda altfel, că fiul bătrânului era fără 
nici o îndoială pierdut. Pe scurt, bătrânul a fost achitat şi 
eliberat din închisoarea preventivă. Aceia care în primele 
clipe ale întâmplării voiau să-l linşeze l-au primit la poarta 
tribunalului cu urale. A mai trăit mulţi ani, respectat de toţi 
cei ce-l cunoşteau. Se spune că niciodată n-a mai putut să 
râdă sau măcar să zâmbească; i-a fost imposibil să uite 
fapta pe care a fost constrâns s-o facă. Ei, sir, ce spuneţi 
acum? 

Că a fost absolut just să fie achitat, răspunse los, dar ce 
legătură are glonţul acela nefericit tras de mine cu acest 
meseriaş de acoperişuri? 

Nu vedeţi nici o legătură? Acel om şi-a ucis fiul cu 
premeditare, aşa cum aţi spus singur mai înainte, în timp ce 
dumneavoastră l-aţi împuşcat pe apaş din greşeală. 
Bătrânul lucrător a fost achitat; în cazul dumneavoastră 
cam ce ar putea decide un complet de judecată? 

Privi îngândurat în pământ. Pe faţa lui melancolică trecu 
parcă o rază de lumină, de bucurie, apoi îmi întinse mâna 
şi-mi zise: 

Acum ştiu ce vreţi să-mi spuneţi, mister Charley. Vă 
mulţumesc, cu toate că întâmplarea mea mă apasă de prea 
multă vreme pe suflet şi nu poate fi scuturată aşa de repede 
cum credeţi. O să mă gândesc la istoria dumneavoastră şi 
poate că o să-şi atingă scopul. Totuşi, vreau să plec de aici şi 


să nu mai văd aceste locuri. Să ne grăbim să ieşim din acest 
canion al nefericirii. 

Încălecarăm şi o pornirăm mai departe. Ca să ajungem la 
capătul canionului, ne trebui cam o oră, atât era de lung. 
Ajungând la capătul lui, dădurăm iar de acei cactuşi uriaşi, 
în formă de coloane, care aveau şi fructe. Văzându-le, Sam 
Parker îşi opri calul şi, arătând spre mine, se adresă 
celorlalţi: 

Domnilor, trebuie să recunoaşteţi că este întotdeauna bine 
să te poţi bizui pe omul cu care călătoreşti. lată-l pe acest 
mister Charley, care ni s-a alăturat şi probabil că n-o să ne 
părăsească aşa curând. În orice clipă putem să-i întâlnim pe 
comanşi şi să fim obligaţi să punem mâna pe arme. Nu 
credeţi că ar fi nimerit să-l rugăm să tragă câteva gloanţe 
de probă? 

Da, da, să tragă, să arate ce poate! Aprobară ceilalţi. 
Numai los Hawley tăcea. 

Aţi auzit, sir, continuă Parker, întorcându-se spre mine. 
Sper că nu refuzaţi să ne daţi o probă de iscusinţă! 

Nu, răspunsei eu. Dar presupun că nu sunt singurul care 
trebuie să arate ce poate! 

Şi încă cine, mă rog, ar maitrebui? Mă întreba el 
tărăgănat. 

Fireşte că dumneavoastră şi ceilalţi gentlemeni de 
asemenea, lucru care se înţelege de la sine. 

Se înţelege de la sine? Nu ştiu de ce ar fi atât de înţeles de 
la sine. Probabil că nu ştiţi să trageţi mai bine decât am 
ştiut eu atunci când am venit la Old Wabble. De ieri încă, 
din tabără, aş fi vrut să văd câteva focuri de probă trase de 
dumneavoastră, dar n-am vrut să vă blamez în faţa trupei. 
Acum suntem singuri şi nu avem martori care să râdă cu 
plăcere de dumneavoastră. 

Well! În ce ţintă urmează să trag? 

Acolo sunt nişte tulpini de cactus; depărtarea, cam o sută 
cincizeci de paşi. Au şi nişte fructe. Aş vrea să ştiu dacă de 
aici puteţi să nimeriţi un astfel de fruct de cactus. 


Dar dumneavoastră puteţi nimeri, mister Parker? 

Ei, drăcie, ce întrebare! Vă îndoiţi cumva? 

Hm! Dumneavoastră îmi cereţi o probă de tragere, pentru 
că nu mă cunoaşteţi. Dar şi eu vă cunosc la fel de puţin şi 
am acelaşi drept să ştiu cum vă mânuiţi armele. Eu o să 
trag, dar numai dacă şi dumneavoastră îmi arătaţi ce ştiţi. 

O clipă se uită mirat la mine, apoi începu să râdă în 
hohote, ceilalţi alăturându-i-se. Pe urmă exclamă: 

Ce ştiu! E delicios! Nu-i aşa, domnilor? Sam Parker să 
arate ce ştie! Din partea mea, fie! Poate că aţi auzit că nici 
un westman nu pierde ocazia să facă o tragere de probă, 
aşa că noi vom accepta cererea dumneavoastră, chiar dacă 
e puţin cam curioasă. Sunteţi de acord, domnilor? 

Ceilalţi nouă îşi dădură consimţământul şi, ca urmare, 
descălecarăm cu toţii. Mi-am propus să trag cât mai prost şi 
să-i las să râdă de mine. Mai târziu avea să fie rândul meu 
să râd de ei. Şi aşa ne apucarăm să risipim gloanţele în 
vânt. Parker şi Hawley traseră bine, chiar dacă nu 
magistral; ceilalţi acceptabil. Cele trei gloanţe ale mele nu 
reuşiseră să atingă ţinta; nimeriră atât de departe, undeva 
pe stâncă, încât culesei un hohot de râs deosebit de 
zgomotos, iar Parker mi se adresă cu dojana în glas: 

Mi-am închipuit! Dar cine îşi trimite gloanţele la douăzeci 
de paşi alături de ţintă, n-ar trebui să fie un bigmouth, un 
palavragiu. Hm, să-l pui pe Sam Parker să facă tragere de 
probă! Nu-mi luaţi în nume de rău acest cuvânt, sir, dar v- 
aţi dat de gol! Nu o să nimeriţi nici vânat, nici indieni, aşa 
că puteţi să fiţi fericit că ne-aţi întâlnit. Cu toate acestea, 
îmi sunteţi simpatic, şi nu avem nimic împotrivă să rămâneţi 
cu noi, până ajungem într-o regiune de unde vă puteţi 
continua drumul singur, fără pericol. 

Încălecarăm şi pornirăm mai departe. Nici nu mă 
gândeam să mă supăr din cauza dojenii şi a bigmouth-ului 
său. Felul lui de a se exprima nu era prea delicat, dar ce-am 
căutat, am găsit. 


La început, trebuia să traversăm câteva platouri 
despărțite de nişte defileuri, apoi drumul nostru cobora 
spre Rio Pecos. Dacă mergeam la fel de repede ca până 
atunci, puteam să ajungem la destinaţie a doua zi spre 
seară. Ici-colo dădurăm peste câte o poieniţă cu iarbă, apoi 
peste vre-un zmeuriş sau peste alte plante asemănătoare. 
După-masă trecurăm pe lângă o apă, pe malul căreia 
creşteau boschete răzlețe, apoi tufişuri mai dese. Tocmai 
când să apună soarele, această apă ajunse într-o vale, care 
oferea cailor noştri o păşune îmbelşugată, iar nouă locuri 
bune de popas. Aici existau chiar şi copaci. 

Parker, fiind considerat, pe baza unei înţelegeri tacite, 
conducătorul nostru, alese un loc înconjurat aproape jur- 
împrejur de tufişuri, căci, acolo unde mărăcinişul se 
întrerupea, locul era apărat de pârâu. Alegerea nu era rea, 
mai ales că mărimea locului de popas oferea şi cailor noştri 
destul spaţiu. Puteam să-i avem tot timpul nopţii lângă noi şi 
nu trebuia să-i păzim în mod special. După ce am descălecat 
cu toţi şi ne-am dezechipat, Parker şi Hawley plecară să 
vâneze ceva carne proaspătă. Puțin după apusul soarelui se 
înapoiară, aducând câteva găinuşe, pe care urma să le 
frigem. Vreascuri pentru foc erau berechet. Primii porţia 
mea, pe care o consumai, apoi mă retrasei de lângă foc spre 
marginea tufărişului, unde îmi priponii calul şi mă culcai în 
apropierea lui. 

Ceilalţi discutau despre lucruri obişnuite pentru oamenii 
Vestului, şi întrucât conversaţia lor nu-mi oferea nimic nou, 
preferam să stau singur. De când făcusem proba de 
tragere, mă ţineam mai la o parte de ceilalţi. Numai los şi-a 
apropiat calul de al meu, pentru a-mi adresa câteva cuvinte, 
care erau mai prietenoase decât felul lui de a fi. Stând tăcut 
lângă tovarăşii lui, intervenea doar din când în când în 
discuţie, cu câte o observaţie scurtă. Se vedea că îl 
munceşte un gând, pe care uşor puteam să i-l ghicesc. După 
un timp, se ridică, veni încet spre mine, se aşeză şi zise: 


Îmi daţi voie să stau lângă dumneavoastră, sir, sau doriţi 
să staţi singur? 

Rămâneţi aici, mister Hawley! Îmi face plăcere. 

Mă bucură. Se pare că sunteţi un om tăcut şi nu vreau să 
vă plictisesc cu vorbăria mea. Şi mie îmi place mai mult să 
tac decât să vorbesc. Totuşi trebuie să vă mulţumesc pentru 
povestirea de astăzi. Tot timpul drumului m-am gândit la ea. 
Nici până acum nu am reuşit să-mi revin de sub impresia ei, 
dar simt că o să-mi aducă uşurare. Este un sentiment cât se 
poate de chinuitor să crezi că eşti ucigaşul prietenului tău. 

V-am spus şi mai înainte că nu sunteţi, iar povestirea mea 
trebuie să vă facă să înţelegeţi şi să vă dovedească acest 
lucru. 

Well. Trebuie să vă mulţumesc şi se pare că o să-mi 
deveniți drag. Cu toate că nu sunteţi o stea a Vestului 
Sălbatic, aveţi ceva care mă atrage. De aceea m-am şi 
necâjit de proba de tragere, desigur numai pentru 
dumneavoastră. Mi-ar fi plăcut să fi reuşit mai bine şi să nu 
vă fi făcut de râs într-o măsură atât de mare. Pe 
dumneavoastră nu vă roade faptul acesta? 

Nu. Talentele nu sunt împărţite în mod egal. Cine nu este 
un bun ţintaş, probabil că se pricepe să facă ceva în plus în 
alt domeniu. 

Se prea poate; se pune numai întrebarea dacă acest 
altceva este de vreun folos aici, în Vestul Sălbatic. Dar nu 
vreau să vă supăr vorbind despre un lucru la care nu vă 
pricepeţi. Dimpotrivă, vă doresc toate cele bune şi aş vrea 
să vă pot fi de folos. Dar mai bine să tăcem. Nu prea mă 
pricep să spun vorbe frumoase. 

Se întinse lângă mine. 

Cei de lângă foc discutau cu glas atât de tare, cum eu n-aş 
fi permis; dar de la mine n-ar fi primit nici un fel de sfaturi 
sau indicaţii, pentru că ştiau cine sunt. Ştiau destul de bine 
că nu era exclus ca în apropiere să existe comanşi. lar eu, 
care citisem şi bileţelul lui Winnetou, ştiam asta şi mai bine. 
O imprudenţă şi mai mare decât vorbitul cu glas tare era 


faptul că au aprins focul. Lumina putea să străbată printre 
tufişuri şi să ne trădeze prezenţa. Şi chiar dacă nu trecea 
lumina, nasul experimentat al indienilor putea să simtă 
mirosul fumului de la câteva sute de metri. De aceea 
hotărâi ca, până se va stinge focul, să-mi ţin ochii deschişi şi 
să-mi ascut urechile. 

Stăteam de mult timp aşa, cu o ureche lipită de pământ, 
pentru a auzi mai departe, şi plimbându-mi mereu privirea 
de-a lungul tufărişului. Deodată văzui că murgul meu 
încetează să mai pască, şi-şi apleacă capul într-o parte; 
ştiam ce înseamnă asta. Mirosi în văzduh, fornăi încet şi 
întoarse capul spre mine. Cineva se apropia din direcţia 
aceea, şi acest cineva era un alb. Dacă ar fi fost un indian, 
atunci murgul n-ar fi fornăit. Acesta era rezultatul 
dresajului indian. 

Iş hoş, spusei cu glas scăzut. 

Calul înţelese comanda şi se culcă; mă avertizase, şi cu 
siguranţa că de-acum înainte nu va mai da nici un semn de 
nelinişte. Cel ce se apropia nu trebuia să observe că 
armăsarul ştie de sosirea lui. 

Probabil că era un om singur. O fi mirosit focul nostru şi, în 
orice caz, şi-o fi lăsat calul în urmă, ca să se furişeze 
aproape da noi. Motiv de îngrijorare din cauza lui nu exista; 
dimpotrivă, în împrejurările date, fiecărui alb trebuia să-i 
convină să dea de alte feţe-palide. Se putea presupune că 
va trage cu urechea, după care îşi va aduce calul şi ni se va 
alătura. 

Ştiam direcţia în care se afla. Întorcându-mă într-acolo, 
închisei ochii pe jumătate, pentru a putea observa printre 
gene locul respectiv din tufiş. El nu trebuia să observe că 
privirea mea este îndreptată asupra lui. 

Lumina focului pătrundea printre frunze, umbrele 
acestora fiind precis conturate. Observai o foarte uşoară 
mişcare a crengilor. Omul se apropia încet, târâş. De auzit 
nu se putea auzi nimic, mai ales că însoțitorii mei vorbeau 
tare. Ajunse la marginea tufişului; tocmai în locul acela 


tufişul era mai des, împiedicându-l să vadă. Trebuia să 
îndepărteze cel puţin o creangă. Nu putea s-o frângă, am fi 
putut auzi zgomotul; aşa că bănuiam că are s-o taie. Şi, într- 
adevăr, nici nu trecu jumătate de minut şi văzui dispărând o 
ramură din frunziş, fireşte una foarte mică. 

Privind mai concentrat spre acel loc, văzui două puncte 
fosforescente; erau desigur ochii: numai un westman putea 
să-i recunoască, şi numai după lungi exerciţii putea obţine o 
asemenea vedere pătrunzătoare. Dar numai exerciţiul nu 
era suficient; se cerea şi o anumită însuşire înnăscută. 
Deasupra ochilor avea parcă o fâşie de culoare deschisă, ca 
strălucirea unui voal alb. Omul trebuia să fi fost bătrân şi să 
aibă un păr alb ca neaua. Deodată scoase un strigăt 
pătrunzător şi se năpusti în mijlocul nostru. 

Parker, aici e Sam Parker! Exclama el. Erau vechi 
cunoştinţe, aşa că nu trebuia să se mai ascundă. 

Oamenii de lângă foc săriră speriaţi în picioare, şi los se 
ridică de lângă mine; eu rămăsei culcat. 

Old Wabble, Old Wabble! Strigă Parker. Imediat, însă, se 
corectă, adăugând: Fred Cutter! Scuzaţi că mi-a scăpat 
acest cuvânt, mister Cutter! De vină e numai surpriza. 

Deci acesta era Old Wabble, pe care doream atât de mult 
să-l cunosc şi despre care auzisem vorbindu-se chiar ieri. 
Da, stătea în lumina focului şi arăta exact aşa cum fusese 
descris. Era înalt şi foarte slab. La picioare purta pinteni de 
o mărime apreciabilă; picioarele le avea vârâte în nişte 
leggins - un fel de încălțări moi, care păreau să aibă cel 
puţin o sută de ani. Cămaşa, extrem de murdară, lăsa 
pieptul şi gâtul descoperite; peste cămaşă purta o haină, a 
cărei culoare era greu de precizat. Pălăria veche, cu boruri 
extrem de largi, îi cădea până pe ceafă; sub pălărie purta 
un fular, ale cărui capete îi atârnau pe umăr, căzând pe 
spate. În lobul urechilor văzui cercei mari de argint. La 
brâu avea înfipt un lung cuţit bowie, iar în mâna dreaptă, 
osoasă, ţinea o puşcă, a cărei fabricaţie, deocamdată, nu o 
puteam desluşi. Faţa era exact cum ne-o descrisese ieri 


Parker. La acest fost „rege al cowboy-lor”, cel mai mult 
sărea în ochi părul lui alb, care se revărsa ca o coamă 
argintată de sub pălărie şi fular, ajungându-i până la brâu. 

Aruncând rapid o privire cercetătoare în jur, făcu un gest 
de superioritate, bălăbânindu-şi braţele şi, drept răspuns la 
scuzele lui Parker, zise: 

Pshaw! Ştiu că mi se spune Old Wabble şi n-am nimic 
împotrivă să faceţi la fel. Sunteţi nişte fârtaţi al dracului de 
imprudenţi. Aprindeţi un foc care poate fi simţit de la 
douăzeci de mile şi urlaţi că se poate auzi de la încă zece 
mile! Dacă în locul meu ar fi venit o jumătate de duzină de 
piei-roşii, ar fi putut să vă lichideze în mai puţin de un 
minut, it's clear. Există oameni care toată viaţa nu pot 
deveni mai deştepţi. Dar de unde veniţi, băieţi? 

Dinspre Gila, răspunse Parker. 

Şi încotro mergeţi? 

Jos, la Rio Pecos. 

Se potriveşte foarte bine. O să am nevoie de voi. Nu cumva 
aţi trecut şi pe la tabăra militarilor, care se află la câteva 
ore de mers călare, dincolo de Mistake Canion? 

Am stat acolo o noapte. 

Ostaşii mai sunt acolo? 

Da. 

Bine, foarte bine! Pentru că trebuie să mă duc din nou la 
ei, acolo sus. Vreau să-i rog să mă ajute, urgent. Osăvă 
povestesc totul, dar mai întâi trebuie să-mi aduc calul pe 
care l-am priponit mai jos, când am mirosit focul vostru, 
pentru că voiam să mă furişez aproape de voi. Mă întorc 
îndată. 

Sări peste pârâu şi dispăru. Din cauza surprizei, cei zece 
oameni stăteau încă aproape înţepeniţi. Acum, că Old 
Wabble plecase, se întreceau în exclamaţii de admiraţie; eu 
tăceam ca şi până atunci. Calul meu stătea încă culcat. 
Deoarece aşa nu putea să pască, îi strigai: Si-şi! Sări 
imediat în picioare şi începu să pască. 


Old Wabble se întoarse curând, aducându-şi calul de 
dârlogi. După ce săriră amândoi peste pârâu, dădu drumul 
calului să pască, iar el se aşeză lângă foc şi zise: 

De fapt, flacăra e mult prea mare, it's clear. Dar putem s-o 
lăsăm să ardă, fiindcă am sosit chiar acum şi ştiu că 
regiunea e sigură. Până când vreţi să staţi aici? 

Numai noaptea asta. 

Ba o să staţi şi mâine şi o să rămâneţi şi noaptea viitoare. 

Nu prea cred. 

Ba da! Şi o să aflaţi imediat de ce. Mai întâi aş vrea să ştiu 
cine sunteţi. Pe Sam Parker, care a împuşcat primul său 
elan la mine, îl cunosc. Ceilalţi cine sunt? 

Parker îi spuse numele fiecăruia, apoi, arătând spre mine, 
adăugă pe un ton vesel: 

Şi acela de colo este mister Charley, un om de ştiinţă 
german, care caută morminte vechi de indieni. 

Old Wabble îşi îndreptă privirea spre mine, în timp ce eu 
rămăsei liniştit la locul meu, culcat, şi întrebă: 

Morminte de indieni? Curioasă ocupaţie! Dar tot un 
westman? 

Nu, continuă Parker. A trebuit să tragă azi trei focuri de 
probă şi a greşit ţinta cu cel puţin douăzeci de paşi. 

Hm, îi cunosc eu, am mai întâlnit astfel de cercetători, care 
au venit în savană să fabrice nişte cărţi, cărţi despre limba 
şi proveniența diferitelor seminţii ale pieilor-roşii. Niciunul 
din ei nu se pricepea să ţină ca lumea în mână un cuţit sau 
o puşcă. Învățătura strică omul, it's clear. Acum însă am o 
întrebare importantă pentru dumneavoastră. Aţi vrea să 
luaţi câteva duzini de scalpuri indiene? 

De ce nu! Din care trib? 

Al comanşilor. Desigur, nu-i prea uşor. Vă e teamă? 

Nu; dar nu joc decât după ce cunosc cărţile. De aceea 
consider că e mai bine ca mai înainte să ne spuneţi despre 
ce este vorba. 

Aţi auzit de numele lui Old Surehand - Mână-sigură? 


La auzul acestui nume, toţi începură să se uite surprinşi, şi 
Parker întrebă repede: 

Old Surehand? De el este vorba? 

Yes. Deci îl cunoaşteţi. 

Fireşte, cu toţii, chiar dacă nu l-am văzut niciodată. Este 
cel mai bun ţintaş al Vestului Sălbatic. 

Asta este cam mult spus. Este adevărat că glonţul lui nu 
greşeşte niciodată ţinta, de aici îi vine şi numele; dar 
Winnetou şi Old Shatterhand trag la fel de sigur. Nu de 
mult l-am cunoscut pe Old Surehand şi am tot respectul 
pentru el. Ne-am despărţit de curând, pentru că eu trebuia 
să urc în regiunea Fort Stanton, iar el voia să meargă la Rio 
Pecos, la apaşii mescalero, pentru a se interesa de 
Winnetou, şi să facă cunoştinţă cu el şi cu Old Shatterhand. 
Imediat după ce ne-am despărţit, am aflat că comanşii au 
dezgropat securea războiului. El nu ştia acest lucru şi acum 
se află în mare pericol, pentru că drumul lui trece prin 
ţinutul comangşilor. Făcui repede calea întoarsă, pentru a-l 
preveni. Cunoscându-i drumul, nu-mi era greu să-l ajung, şi 
chiar l-am ajuns, dar dracul şi-a vârât coada; nu trecuse un 
sfert de oră de când eram împreună, şi am fost atacați, prin 
surprindere, de o ceată de comanşi. 

Ei, drăcie! Erau mulţi? 

Peste o sută. 

Şi totuşi aţi scăpat? 

Eu da, el însă nu, răspunse Old Wabble, în timp ce pe faţa 
lui zbârcită se aşternu o undă de şiretenie. 

Ei, drăcie! L-aţi părăsit? Aţi procedat corect? 

Atunci bătrânul îşi îndreptă ţinuta, făcu o mutră de o 
extremă superioritate şi întrebă: 

Aveţi de gând cumva să-mi faceţi reproşuri, mie, lui Fred 
Cutter, supranumit Old Wabble? Nu sunteţi omul potrivit. 
De multe ori un gram de şiretenie e mai preţios decât zece 
kilograme de praf de puşcă. Da, am şters putina. Şi de ce 
nu? Orice împotrivire ar fi fost zadarnică; de aceea, Old 
Surehand s-a predat de bunăvoie. Am văzut că nu a fost 


rănit. Să mă fi predat şi eu? Am fi fost amândoi prizonieri, şi 
probabil că n-am fi putut să ne ajutăm cu nimic, şi nimeni 
nu ar fi aflat despre soarta noastră. Comanşii ne-ar fi 
căsăpit la stâlpul caznelor, şi abia după moartea noastră 
preafericită s-ar fi auzit că am căzut în mâinile lor şi că am 
fost expediaţi de ei, cu tichet de călătorie, în veşnicele 
plaiuri ale vânătoarei. Nu, Old Wabble nu face gafe de felul 
ăsta! Mai bine am luat-o din loc. Este adevărat că gloanţele 
lor m-au urmărit, dar nu m-au nimerit, it's clear, altfel s-ar 
vedea găurile. Acum sunt liber şi pot să-l ajut pe Old 
Surehand să scape. 

Şi cum vreţi să procedaţi? Este o treabă periculoasă. 

Asta ştiu şi eu; dar pot eu să-l părăsesc pe acest vânător 
renumit? Imediat m-am gândit la dragonii care îşi au tabăra 
acolo sus, dincolo de Mistake Canion; am plecat spre ei, ca 
să le cer ajutor. 

Şi or să vrea să vină? 

Desigur, presupun că nu se vor codi, pentru că urmăresc 
un alt trib al comanşilor, dar atâta o să mă rog de ei şi chiar 
o să-i ameninţ, până când au să-mi facă pe voie. 

Dacă o să mai fie timp. 

Well, desigur că trebuie să mă grăbesc. Atacul s-a produs 
azi în zori! Calul meu este epuizat, îl las să se odihnească 
până mâine dimineaţă, aşa că abia mâine seară o să ajung 
la tabăra dragonilor. Chiar dacă am porni imediat, drumul o 
să dureze două zile până să ajung iar la locul atacului, unde 
cu siguranţă că nu i-am mai găsi pe comanşi. Va trebui să-i 
urmărim şi va fi nevoie de alte două zile pentru a-i ajunge 
din urmă. Între timp, s-ar putea să-l dea gata pe Old 
Surehand. Din păcate, nu văd un alt mijloc ca să-l salvez. 
Mă bizui însă pe dumneavoastră, mister Parker. 

Adică? 

Comandantul trupei o să-mi dea, probabil, numai o parte 
din oamenii săi. De aceea, vă rog să rămâneţi aici, până 
poimâine, când am să mă întorc. Atunci o să vă alăturaţi 


nouă. Zece oameni ai Vestului, zece puşti bune, sunt de 
mare ajutor. 

Nu zic nu; şi, cum îmi cunosc tovarăşii, ştiu că sunt şi ei de 
acord. Dar mi-e teamă să nu sosim prea târziu. Nu putem 
să încercăm să-l eliberăm noi singuri, fără ajutorul 
militarilor? Am câştiga două zile pline. Judecaţi şi 
dumneavoastră, sir! 

Old Wabble aruncă o privire scrutătoare în jur; rezultatul 
nu prea părea să-l mulţumească, faţa lui zbârcită exprima 
îngrijorare, şi spuse: 

Sir, toată cinstea pentru oferta dumneavoastră, dar e 
vorba de o afacere extrem de periculoasă. Oamenii aceştia 
sunt dispuşi să-şi rişte viaţa pentru un străin, fie el chiar şi 
Old Surehand? 

Hm! Întrebaţi-i personal, mister Cutter! 

La întrebarea lui Old Wabble, numai Parker şi Hawley 
răspunseră cu glas hotărât şi bucuros; cu toate că şi ceilalţi 
spuseseră „da”, se putea vedea că ar dori ca aventura să fie 
mai puţin periculoasă. 

Well, zise bătrânul serios, acum ştiu cum stau. Şi adăugă, 
făcând un semn către mine: în ceea ce-l priveşte pe domnul 
savant de vechituri, care trage alături de ţintă, ne poate fi şi 
mai puţin de folos. Dacă aş avea o mână de flăcăi, hotărâți şi 
cu experienţă, atunci nu ar mai fi deloc o chestie de mare 
îndrăzneală; atâta doar că trebuie să te poţi bizui pe 
oameni. Gândiţi-vă numai de câte ori Old Shatterhand, 
împreună cu Winnetou, nu au reuşit lovituri mult mai 
periculoase şi mai mari! Întâi m-a bătut gândul să-l caut pe 
Winnetou, dar nu ştiam în ce loc al Rio Pecos-ului aş putea 
găsi tribul mescalero, iar... 

Fu întrerupt din vorbă. Armăsarului meu îi plăcea să stea 
singur şi nu suporta cai necunoscuţi în imediata lui 
apropiere; calul lui Old Wabble înaintase prea mult; al meu 
îl muşcă o dată şi încă o dată şi se încăierară. 

Ce fel de gloabă spurcată este aceea care îşi permite să-mi 
supere calul! Strigă bătrânul, sărind în sus. 


Veni grăbit spre mine, îmi apucă armăsarul de dârlogi 
pentru a-l despărţi de mârţoaga lui; însă armăsarul meu se 
cabră în sus ca o lumânare, îl ridică şi pe Old Wabble şi-l 
trânti într-o parte, încât zbură pe lângă mine. Sări din nou 
în picioare înjurând şi vru din nou să pună mâna pe cal, dar 
îl preveni: 

Mister, puteţi pune mâna pe calul dumneavoastră, dar nu 
pe al meu; pentru că ascultă numai de mine, iar pe 
dumneavoastră v-ar călca în picioare! 

Într-adevăr, armăsarul meu luase poziţie de apărare şi era 
gata să-l lovească pe bătrân cu copita piciorului dinapoi în 
cap sau în piept, dacă acesta s-ar fi apropiat din nou; în 
acelaşi timp îşi întoarse capul frumos către el; şi, la lumina 
focului, oferea o imagine care putea să entuziasmeze pe 
orice bun cunoscător de cai. Mai înainte, Old Wabble nici nu 
remarcase acest animal splendid; acum se dădu câţiva paşi 
înapoi şi exclamă cu mirare: 

Thunder-storm, mii de trăsnete, ce animal este ăsta! 
Trebuie să-l văd mai bine. 

Ţinându-se atent la oarecare distanţă, Old Wabble dădu 
ocol armăsarului meu. Ca unul care a fost cândva „regele 
cowboy-lor” era, desigur, un bun cunoscător de cai. Pe faţa 
lui se întipărea tot mai mult o expresie de încântare. 

Nu am mai văzut niciodată un cal ca ăsta! Recunoscu el. 
Rasa asta este unică, şi numai indienii mescaleros se pricep 
la ea. De acolo provin doi armăsari murgi; ca şi ăsta, ai 
căror stăpâni... 

Îşi întrerupse vorba şi veni lângă mine, care stăteam tot 
culcat, mă măsură cu atenţie, se aplecă, luă în mână 
„doborâtorul de urşi” şi carabina „Henry”, care se afla în 
învelitoare, cercetă puştile, le aşeză la loc şi mă întrebă: 

Armăsarul acesta e al dumneavoastră, sir? 

Da, răspunsei. 

L-aţi cumpărat. 

Nu. 

L-aţi primit în dar? 


Da. 

Atunci pe faţa lui zbârciă trecu un zâmbet extrem de şiret, 
dădu aprobator din cap, în timp ce ochii începură să-i 
strălucească veseli, şi întrebă în continuare: 

Haina de vânătoare şi încălţările leggins pe care le purtaţi, 
tot în dar le-aţi primit? 

Da. 

Şi umblaţi într-adevăr, după morminte vechi? 

Uneori, da. 

Şi vă cheamă Charley? 

Desigur. 

Well! Am auzit povestindu-se despre un alb, căruia fratele 
său de cruce îi zice Charley, şi doresc să aveţi mult noroc în 
căutările dumneavoastră de lucruri antice. lertaţi-mă că era 
să vă judec în mod greşit, şi niciodată n-am să mai fac asta, 
it's clear. 

Se întoarse la foc şi se aşeză iarăşi acolo; ghicise cine sunt, 
dar nu voia să-mi trădeze incognito-ul. Ceilalţi nu înţeleseră 
nici cuvintele, nici comportarea lui, şi se uitau la el miraţi şi 
întrebători. Văzând însă mutra lui indiferentă şi că nu 
spune nimic, îşi reluară discuţia începută, fără să-şi mai 
bată capul. Eu însă mă ridicai şi părăsii locul de popas, 
luând o atitudine nepăsătoare, ca unul care nu are un motiv 
special pentru acest lucru. Nu voiam să le atrag atenţia. 

În realitate însă aveam un motiv foarte puternic pentru a 
mă îndepărta. Old Surehand şi Old Wabble fuseseră atacați. 
Acesta din urmă a luat-o la fugă şi a reuşit să scape. Era 
unul dintre cei mai destoinici, experimentați şi şireţi oameni 
ai Vestului; de aceea, mă miram că se simte atât de sigur. 
Eram absolut convins că fusese urmărit de comanşi. 
Trebuiau să presupună că o să aducă ajutoare pentru Old 
Surehand şi trebuiau să-l ajungă din urmă, pentru a-l face 
inofensiv. E adevărat, călărise foarte repede, dar eram 
convins că pentru urmărirea lui fuseseră aleşi războinicii cu 
caii cei mai buni, astfel că nu putea să aibă un avans prea 
mare faţă de ei. Poate că la căderea serii indienii făcuseră 


popas, dar puteau să-şi spună că albul a mers mai departe 
în această vale, prin care se poate înainta destul de uşor, şi 
atunci era probabil ca şi ei să procedeze la fel. În acest caz 
se puteau afla în apropierea noastră. 

După ce sării peste pârâu, mă îndreptai în josul lui. Ochii 
mei obişnuiţi cu întunericul îmi uşurau posibilitatea de a mă 
orienta. Pentru mers alesei acele locuri pe care un călăreț 
le-ar fi ocolit, şi de aceea mă simţeam destul de sigur. Cu 
toate acestea, ţineam în mână un cuţit bowie şi eram gata 
să mă apăr în orice clipă, pentru că pieile-roşii ar fi putut să 
fi mirosit focul şi să se fi furişat încoace, pe jos. 

Astfel, mergeam tot mai departe în tăcere, fără să risc un 
pas înainte de a mă convinge că în faţa mea nu există vreun 
duşman. Când focul aproape că nu mai putea fi mirosit, mă 
oprii. Aici era punctul critic, locul hotărâtor, şi mă aşezai să 
aştept. Dacă urmăritorii au făcut popas, atunci însemna că 
nu veneau şi trebuia să dăm de ei a doua zi de dimineaţă; 
dacă în ciuda întunericului şi-au continuat drumul, 
ajungând aici, trebuiau să simtă fumul, şi probabil că aveau 
să se oprească pentru a se sfătui. În acest caz, voiam să 
trag cu urechea la vorbele lor. 

Am aşteptat mai mult de o oră şi-mi spuneam că drumul 
meu a fost zadarnic, şi că întâlnirea o să aibă loc a doua zi. 
Mă ridicai să mă întorc. Atunci mi se păru că de jos se aude 
un zgomot; mă oprii şi ascultai. Da, venea cineva. Mă tupilai 
imediat după tufiş. 

Zgomotul se apropia; desluşii călcătura surdă a copitelor 
de cai făcută pe pământul moale, acoperit de iarbă; erau cel 
mult trei. Pe dată văzui şi călăreţii, erau numai doi, şi 
anume doi indieni. Fiind cocoţaţi în şa puteam să le 
recunosc foarte bine siluetele care se profilau pe cer. Fără a 
se opri, trecură pe lângă mine; eu îi urmării lateral, de după 
tufişuri. Chiar dacă aş fi făcut vreun zgomot, nu se auzea, 
fiind acoperit de paşii cailor. De altfel, nu a trebuit să-i 
urmăresc prea mult, pentru că unul dintre ei se opri brusc, 
trase zgomotos aerul în piept şi spuse pe limba comanşilor, 


care e asemănătoare cu cea a shoshonilor şi pe care o 
cunoşteam bine: 

Uff! Nu-ţi miroase a fum? 

Celălalt adulmecă aerul şi răspunse: 

Da, e fum. 

Câinele alb a fost atât de neprevăzător încât şi-a aprins un 
foc. 

De vreme ce a făcut asta, înseamnă că nu poate fiun 
războinic iscusit, căci unul priceput nu ar fi făcut o 
asemenea greşeală. 

Da, este un războinic de rând şi fără pricepere. Mie şi 
fratelui meu nu o să ne vină greu să-i luăm scalpul. 

lată că a fost de-ajuns să-l urmărim numai noi doi. Când s- 
a făcut întuneric, fratele meu a vrut să facă popas, bine că 
m-a urmat când am mers mai departe. Îi luăm scalpul şi 
apoi ne întoarcem imediat la Sascuan-cui, la Apa Albastră, 
unde au plecat războinicii noştri. 

Descălecară şi-şi priponiră caii, apoi se furişară mai 
departe; eu mă aflam la numai câţiva paşi de ultimul. Să 
mai fi aşteptat până se ascundeau în tufişurile de lângă 
focul nostru? Nu, ar fi fost o mare greşeală. Trebuia să-i 
atac imediat şi nu ezitai. Băgai cuțitul la loc şi scosei 
revolverul. Trei-patru sărituri mari şi iuți şi-l ajunsei pe cel 
din urmă, îl lovii cu mânerul armei în cap, în aşa fel încât se 
prăbuşi. Cel care mergea în faţa auzi ceva, se opri, privi 
înapoi şi întrebă: 

Ce s-a întâmplat? Fratele meu a... 

Nu putu continua. Sării pe el, îl apucai cu mâna stângă de 
gât şi-i dădui cu dreapta o lovitură, încât se prăbuşi şi el. 
Aveau lasourile la ei; îi aşezai pe cei doi indienii, lipsiţi de 
cunoştinţă, spate în spate şi-i legai de sus până jos atât de 
strâns, cu acele curele rezistente, încât atunci când se vor 
trezi, nicicum să nu se poată mişca. Deoarece ar fi putut să 
se rostogolească, îi târâi până la cel mai apropiat copac şi-i 
legai bine de el. De acum în nici un caz nu puteau să se mai 
desfacă, aşa că mă întorsei în tabăra noastră. 


Când ajunsei, nu spusei nimic, sării peste pârâu şi mă 
culcai acolo unde stătusem şi mai înainte. Old Wabble se 
uită cercetător la mine; ceilalţi nici nu observaseră absenţa 
mea îndelungată. 

Sir, n-aţi fost aici şi nu ştiţi ce s-a discutat între timp. Să 
ştiţi că n-am să mă mai duc sus, în tabăra militarilor, zise el. 

V-a venit vreo altă idee? Întrebai eu. Un nou plan? 

Da. Am uitat un lucru, la care trebuia să mă gândesc 
imediat. Probabil că aţi auzit de Old Shatterhand? 

Desigur. 

Ei, aflaţi că acest vânător se află prin apropierea lui Rio 
Pecos şi sunt hotărât să-l caut şi să-i cer ajutor. Credeţi că o 
să-mi dea? 

Sunt sigur de asta. 

Pshaw! Interveni Parker cu un ton dispreţuitor. De unde 
poate să ştie mister Charley ce o să facă şi ce n-o să facă un 
om ca Old Shatterhand! 

Ei, chiar aşa de neştiutor nu sunt, mă supărai eu. Cu toate 
că nu mă număr printre oamenii vestiți ai Vestului, poate că 
tot nu aş fi comis greşeli ca cele făcute de dumneavoastră. 

Greşeli? Noi? 

Da. V-aţi lăsat surprinşi de mister Cutter, fără să-l fi 
observat când s-a apropiat de voi. 

Dar dumneavoastră aţi văzut ceva? 

Da. 

Vreţi să ne duceţi, mister Charley! 

Pshaw! Pot să vă dovedesc. Mister Cutter, spuneţi, vă rog, 
n-aţi tăiat o crenguţă când aţi stat pitit acolo în tufiş, ca să 
puteţi vedea mai bine? 

Da, e adevărat, sir, asta aţi văzut-o, altminteri nu aveaţi de 
unde o şti. 

Dacă aţi văzut, de ce nu ne-aţi spus imediat? Întrebă 
Parker. Dacă în locul lui ar fi fost un indian? 

Ştiam că-i alb. 

Imposibil. 


Vreţi să spuneţi că sunteţi westman şi nu ştiţi cum se 
poate deosebi într-o noapte întunecoasa un alb de o piele- 
roşie, fără să-l vezi! Ştiţi, aţi făcut o greşeală şi mai mare, şi 
o astfel de greşeală poate costa viaţa! 

Ei, drăcie! Dacă sunteţi amabil, arătaţi-ne şi nouă greşeala 
care ne putea costa viaţa. 

O să vă satisfac această dorinţă. Puteţi să-mi spuneţi ce 
fac, de obicei, indienii când scapă un alb? 

Fireşte. Îl urmăresc ca să-l prindă. Aşa ceva ştie oricine. 

Ei bine, mister Cutter le-a scăpat comanşilor. Credeţi că 
nu l-au urmărit? 

Thunder-storm! Exclamă Old Wabble, lovindu-se cu mâna 
peste frunte. E foarte just ceea ce spuneţi, sir. Cum mi-a 
putut scăpa din vedere acest pericol?! Cu siguranţă că 
indienii sunt pe urmele mele şi vor face totul ca să pună 
mâna pe mine. 

Şi aici nici măcar posturi de pază n-aţi pus. 

Asta se va face imediat. 

Dar nu va fi de ajuns. 

Dar ce mai trebuie, sir? Spuneţi repede. O să fac tot ce 
credeţi că trebuie făcut. 

Pentru mine era acum o adevărată plăcere să văd mutrele 
celorlalţi. Se uitau uimiţi de la Old Wabble la mine şi de la 
mine la el, iar Parker, căscând ochii mari, îl întrebă: 

Trebuie făcut ceea ce crede acest mister? Sunteţi de 
părere că mister Charley ştie sigur ce trebuie făcut într-o 
situaţie ca a noastră? 

Da, asta-i părerea mea, răspunse Old Wabble. Aţi auzit şi 
dumneavoastră că el se pricepe mai bine să ne asigure 
securitatea decât noi înşine. Deci, mister Charley, ce ne 
sfătuiţi? 

Dacă urmăritorii vin încoace, spusei, trebuie să simtă 
focul. Poate că sunt de pe acum aici şi ne spionează, în locul 
dumneavoastră, aş trimite câţiva oameni să cerceteze 
drumul, până unde ajunge mirosul fumului de aici. 


Well, sir, very Well! O să facem întocmai, fără să zăbovim o 
clipă. Mister Parker, trimiteţi trei sau patru dintre oamenii 
dumneavoastră să cerceteze! Trebuie să recunoaşteţi că-i 
necesar. 

Yes, zise Parker. E curios că nu ne-a venit nouă înşine 
această idee şi că a trebuit să ne-o spună un savant de 
vechituri, care nici măcar westman nu este. O să mă duc 
chiar eu personal şi o să iau patru oameni cu mine. 

Dar să ţină ochii şi urechile deschise, altfel nu o să vadă şi 
nici nu o să audă nimic, it's clear. 

Parker alese patru dintre oamenii săi şi plecă împreună cu 
ei. Mă aşteptam să-i găsească pe cei doi comanşi legaţi şi pe 
caii lor şi mă bucuram dinainte ce mutre uluite au să facă. 
Cei rămaşi lângă foc discutau monosilabic; eu stăteam 
liniştit la umbra tufişurilor şi aşteptam să se întoarcă 
cercetaşii. 

Dură mai bine de o oră până se întoarseră. În faţă, păşea 
Parker; după el veneau doi inşi care duceau caii indienilor, 
şi apoi alţi doi, ţinând fiecare pe câte unul dintre comanşii 
care fuseseră legaţi unul de altul. Înainte de a fi ajuns lângă 
foc, Parker strigă: 

Mister Cutter, ia priviţi ce aducem aici! 

Old Wabble sări în picioare, holbă ochii la cei doi indieni, 
care îşi recăpătaseră cunoştinţa, şi exclamă: 

Doi indieni, doi comanşi, cum se vede, după cum sunt 
vopsiți în culorile războiului. De unde îi aveţi? 

I-am găsit. 

Cum adică, i-aţi găsit! Nişte indieni duşmani, nu pot fi 
găsiţi, trebuie prinşi. 

Aşa am crezut şi eu până acum, dar nu-i adevărat, într- 
adevăr i-am găsit, în adevăratul înţeles al cuvântului, erau 
legaţi unul de altul şi apoi de un copac. Puţin mai târziu am 
dat şi peste cai. 

Cum e posibil aşa ceva? 

Da, e aproape de necrezut. Dar nu poţi să te îndoieşti de 
ceea ce vezi cu ochii tăi. Oare cine i-a doborât şi i-a legat? 


Trebuie să fie nişte albi prin apropiere, care au făcut asta 
fără să ştie că noi suntem aici. 

Atunci, bătrânul se uită la mine, dădu din cap şi zise: 

Da, albi, însă nu au fost mai mulţi, ci unul singur. 

Unul singur? 

Yes. Sunt indienii răniţi? 

Nu, nu se vede nici o rană. 

Deci nu a avut loc nici o luptă, au fost doborâţi fără să se 
poată apăra. Puţini oameni sunt în stare să facă aşa ceva. 
Gândiţi-vă la un westman al cărui nume l-am pomenit mai 
adineauri. 

Ei, drăcie! Vă gândiţi la Old Shatterhand? EL i-a doborât şi 
legat? 

Altul nu poate fi. 

Atunci aţi avut dreptate când aţi spus că se află prin 
regiunea asta. Trebuie să-l căutăm. 

Probabil că n-are să fie nevoie să-l căutăm. El ştie bine că 
suntem aici şi că avem nevoie de ajutorul lui. Puteţi să fiţi 
siguri că se va prezenta la timpul potrivit! 

Mister Cutter, spuneţi toate astea ca şi când el ar fi 
atotştiutor. Dar nu e decât un om şi nu poate să ştie decât 
ceea ce vede şi aude. Dar să nu ne certăm, sir! Spuneţi-ne 
mai bine ce o să se întâmple cu aceşti doi prizonieri? Nu 
cumva sunteţi de părere să-i luăm cu noi? Pentru noi ar fi o 
povară şi pe deasupra un pericol. Dar nici să le dăm drumul 
nu putem. 

Asta ar fi o prostie, it's clear. 

Cel mai bine ar fi să le tragem un glonte în cap, aşa 
scăpăm de ei, şi o merită din plin. 

Să nu ne grăbim, sir. Nu i-am capturat noi, ci Old 
Shatterhand. Probabil că aţi auzit că el nu ucide un indian 
decât dacă e constrâns să facă acest lucru. 

Asta nu mă priveşte. În primul rând, nu este sigur că se 
află aici, apoi aceşti bandiți nu sunt prizonierii lui, ci ai 
noştri, în al treilea rând... ei, în al treilea rând, o să ne 


sfătuim asupra lor acum şi le vom aplica legea preriei. 
Dumneavoastră nu participaţi la discuţie? 

Nu. N-am nimic cu aceşti indieni. Dar de ascultat o să 
ascult. 

Cei doi comanşi erau legaţi şi culcaţi pe pământ lângă foc, 
unde albii se aşezaseră la sfat. Pe faţa indienilor nu se putea 
observa dacă ştiau englezeşte şi dacă înțelegeau ceea ce se 
discuta. Ca să fiu scurt, consfătuirea dură numai câteva 
minute şi hotărârea fu ca prizonierii să fie împuşcaţi pe loc. 
Numai los Hawley a votat împotriva acestei hotărâri. Şi 
pentru că Parker voia ca într-adevăr să se termine repede, 
porunci la trei dintre oamenii săi ca prizonierii să fie duşi 
undeva, nu prea departe, şi să fie împuşcaţi. În sfârşit, 
atunci găsii nimerit să spun şi eu un cuvânt. 

Staţi, mister Parker! Mai aşteptaţi o clipă. La această 
judecată de savană s-a făcut o greşeală, care anulează 
sentinţa. 

Ce pricepeţi dumneavoastră din judecata savanei? Şi la ce 
greşeală vă referiţi? 

De fapt, sunt mai multe. În primul rând, persoana care 
avea dreptul să participe nu a participat. 

Mister Cutter? Păi el nu a vrut să participe. 

Nu mă refer la mister Cutter, ci la mine. Fac parte din 
grupul dumneavoastră şi nu pot fi înlăturat de la o discuţie 
atât de importantă. 

Nu mai spuneţi! Râse Parker. În nici un caz nu aparţineţi 
grupului nostru, ci vă aflaţi numai sub ocrotirea lui, aşa stă 
treaba, sir. Dacă ne retragem noi mâna ocrotitoare, nu mai 
sunteţi o singură clipă sigur de viaţa dumneavoastră. 

Acestea sunt păreri pentru care nu aş vrea să mă cert cu 
dumneavoastră, mister Parker. Să scoatem persoana mea 
din cauză. A doua greşeală este că nu aţi discutat cu 
indienii. Nimeni nu poate fi condamnat la moarte fără să fie 
interogat. Şi, în sfârşit, un prizonier şi viaţa lui aparţin 
învingătorului şi nimănui altcuiva. Dar cine dintre 


dumneavoastră ar putea afirma că i-a învins şi făcut 
prizonieri pe aceşti comanşi? 

Nu vorbiţi prostii! Aceşti indivizi ne aparţin şi, în afară de 
asta, puteţi, poate, să ne spuneţi cine este persoana 
misterioasă care i-a făcut prizonieri şi care nu se arată la 
faţă?! 

Pot să v-o spun, mister Parker, şi nu se ascunde, poate fi 
văzută. 

Atunci, arătaţi-ne-o! Zise el râzând. 

Se află aici, în faţa dumneavoastră; eu sunt! 

Dumneavoastră! Ei, drace! Vreţi să spuneţi că 
dumneavoastră i-aţi prins şi i-aţi legat pe aceşti indieni? 
Dacă în timpul unei lupte sunteţi în stare să învingeţi şi să 
legaţi un singur indian, el fiind în viaţă, aşa cum sunt 
aceştia doi, atunci declar că nu am fost niciodată un 
westman! 

Well, înseamnă că n-aţi fost. 

Oho! Pentru aşa ceva, e nevoie de forţa unui Old 
Shatterhand. Vreţi să spuneţi că sunteţi la fel de puternic? 

Să afirm nu, dar să vă dovedesc, da. Fiţi atent! 

În timpul acestui schimb de cuvinte, rămăsesem culcat pe 
pământ. Deodată, mă ridicai, îl prinsei cu mâna dreaptă de 
centură, îl învârtii de câteva ori deasupra capului, încât 
începu să zbiere, apoi îl aşezai din nou în picioare şi-l 
întrebai: 

A fost de-ajuns, sau să vă arăt cum ar fi dacă aţi primi de la 
mine o lovitură de pumn în ţeastă? 

Înainte de a putea răspunde, unul dintre prizonieri 
exclamă cu glas tare: 

Old Shatterhand! Old Shatterhand! 

Stătusem în umbră, de aceea nu putuseră să mă vadă mai 
înainte, acum însă, fiind în picioare, îmi zăriră faţa la lumina 
focului. Mă dusei la el şi-l întrebai: 

Războinicul comanşilor făcut prizonier mă cunoaşte? 

Da, răspunse el. 

Unde m-ai văzut? 


În Llano Estacado. Era printre cei douăzeci de războinici 
care au plecat în întâmpinarea şefului de trib, 'levua-şohe şi 
fiului său, Şiba-big, pentru a-i apăra împotriva unor 
„hoitari”. Din păcate, am ajuns prea târziu; Tevua-şohe era 
deja mort, victima a unui glonte ucigaş. 

Aşa este. Văd că vorbeşti destul de bine limba feţelor- 
palide, aşa că ai înţeles ceea ce s-a vorbit până acum. 

Da. Am auzit şi vorbele lui Old Shatterhand, în apărarea 
vieților noastre. 

Aşa face el întotdeauna. Sunt un prieten al războinicilor 
roşii şi-mi pare rău când ei dezgroapă securea războiului 
împotriva feţelor-palide, pentru că ştiu că, şi dacă uneori ies 
învingători, cu atât mai sigur vor fi zdrobiţi. Iar voi o să 
vedeţi că nu doresc moartea oamenilor roşii. 

Suntem războinici viteji şi nu ne temem de moarte. 

Ştiu, totuşi viaţa e mai bună decât moartea, dar nu este 
nici o cinste pentru voi ca tribul vostru să afle că aţi fost 
învinşi fără nici o împotrivire şi apoi împuşcaţi. Depinde de 
răspunsurile tale ca să vă dăruiesc viaţa. Cum se numeşte 
căpetenia de care ascultă tribul tău? 

E Vupa-Umugi, Marele-tunet, care n-a fost niciodată 
învins. 

Unde se află corturile satelor voastre? 

Asta nu spun. 

Războinicii voştri au pornit la luptă? 

Da. 

Câte capete numără? 

Iarăşi tac. 

Unde se află acum? 

Nu ştiu. 

Contra cui a pornit? 

Asta ştiu, dar nu o spun. 

Ştii să taci, deci eşti un războinic curajos, care mai 
degrabă îşi riscă viaţa, decât să-i trădeze pe ai săi. Aşa ceva 
îi place oricărui om curajos, deci şi mie. Duceţi-vă acasă şi 


spuneţi oamenilor voştri că Old Shatterhand ştie să 
preţuiască vitejia şi tăcerea plină de curaj. 

Mă aplecai pentru a le tăia legăturile şi a-i elibera. Imediat 
săriră în picioare, iar cel care vorbise până atunci întrebă: 

Old Shatterhand ne dezleagă şi ne spune să plecăm. 
Vasăzică suntem liberi, să mergem unde vrem? 

Da. 

Cu armele şi caii noştri ce se întâmplă? 

Îi puteţi lua cu voi. Old Shatterhand nu e hoţ sau tâlhar, ca 
să se atingă de bunul altuia. 

Uff, uff! O să ne urmăreşti, ca să afli încotro ne ducem? 

Nu! În privinţa asta vă dau cuvântul meu. 

Uff, uff! Old Shatterhand nu şi-a călcat niciodată cuvântul. 
Este cel mai nobil dintre feţele-palide. Îndată ce vom ajunge 
la corturile noastre, o să povestim toate astea. 

Mai există multe feţe-palide care gândesc şi au aceleaşi 
intenţii ca mine. Aici jos sunt armele voastre, acolo sunt caii. 
Puteţi pleca. Locul acesta îl vom păzi cu străşnicie. Dacă 
veţi rămâne sau vă veţi întoarce ca să ne spionaţi, cu 
siguranţă că gloanţele noastre vă vor nimeri. 

O să plecăm, fără a privi o singură dată înapoi. Howgh! 
Niciunul dintre albi nu mă contrazise pană atunci, cu un 
singur cuvânt, acum însă Parker veni la mine şi mă întrebă: 

Sir, chiar serios, vreţi să le daţi drumul? 

Da. 

Nu mi-o luaţi în nume de rău, sir, dar cred că este o mare 
greşeală, care... 

Atunci îl întrerupsei doar cu o singură întrebare: 

Dumneavoastră ştiţi acum cine sunt? 

Yes. 

Deci nu sunt acel mister Charley, pe care l-aţi crezut pe 
jumătate idiot şi un mare prostănac? 

Nu, sir, sunteţi Old Shatterhand. 

În acest caz, tăceţi din gură şi nu căutaţi să-mi daţi ordine 
sau să criticaţi ceea ce fac. Puteţi fi un om bun şi un 
westman folositor, dar eu, cu mult înainte de a fi pus 


piciorul pe pământul Vestului Sălbatic, eram deasupra 
criticilor dumneavoastră. Cel care confundă vestitul 
armăsar al lui Old Shatterhand, pe Hatatitla-Fulgerul, cu o 
gloabă de trăsură, nu are dreptul să-mi dea mie lecţii. 
Basta. 

După această mustrare, îi întorsei spatele şi-l părăsii. 
Aveam motivele mele să vorbesc cu el pe acest ton. Dacă 
rămâneam împreună, iar el persista în orgoliul său, putea 
foarte uşor să ne provoace mari încurcături. lată explicaţia 
acestui reproş, care de altfel nu-mi este în fire. 

Comanşii îmi mulţumiră muţeşte, dând din cap, încălecară 
şi plecară, fără măcar să arunce o privire către ceilalţi. Aşa 
ceva era prea mult şi pentru Old Wabble, care nu 
intervenise deloc, cu toate că nu era de acord cu mine. 

Ce neciopliţi! Mârâi el. Ca şi când nici nu am exista! Nu 
credeţi, că aţi fost prea bun cu ei, mister Shatterhand? N-aş 
vrea să judec felul dumneavoastră de a proceda. Poate, 
totuşi, că nu ar fi trebuit să le promiteţi că nu-i vom urmări. 
Dacă vrem să-l eliberăm pe Old Surehand, trebuie să ştim 
unde l-au dus. 

Înainte de a-i dobori, am tras cu urechea la ce vorbeau, şi 
am aflat unde este. L-au dus la Sascuan-cui, la Apa Albastră. 
Asta-i bine. Şi ştiţi unde se găseşte această Apă Albastră? 

Da. Am fost acolo de două ori. 

Dar mi-e teamă că o să-i anunţe pe cei de-acolo ce s-a 
întâmplat şi că o să venim. 

Dimpotrivă. Credeţi că altfel i-aş fi eliberat pe prizonieri? 
Tocmai din această mişcare de şah o să tragem un avantaj 
sigur. De altfel de Old Surehand nu am pomenit o iotă. O să 
presupună fie că nu ştiu nimic despre el, fie că n-am niciun 
motiv să mă interesez de el. Credeţi-mă, mister Cutter, că n- 
am săvârşit nici o greşeală. Mai avem avantajul că am 
scăpat de cei doi comanşi, care ne-ar fi incomodat mult, iar 
ca să-i omoram, nu aş fi fost niciodată de acord. 

Aveţi dreptate sir, it's clear. Şi chiar sunteţi convins că 
aceşti indieni n-o să se întoarcă în mod perfid? 


N-o să se întoarcă. Totuşi ca măsură de prevedere, o să 
părăsim acest loc, o să stingem focul şi o să ne căutăm alt 
loc. Şi asta chiar acum. 

După ce stinserăm focul, merserăm o bucată de drum 
înapoi şi dădurăm peste un loc potrivit. După ce postarăm 
doi oameni de strajă, ne culcarăm. Am rămas multă vreme 
treaz şi i-am auzit pe însoțitorii mei vorbind în şoaptă. 

E uşor de închipuit despre ce anume discutau atât de 
încet; despre felul, neobişnuit şi nebănuit, în care acest 
mister Charley i-a tras pe sfoară, fiind de fapt Old 
Shatterhand. În orice caz, Old Wabble trebuia să fie foarte 
mulţumit în sinea lui că a fost primul care m-a recunoscut. 

Capitolul II - Lângă Apa Albastră. 

A doua zi de dimineaţă trebuia înainte de toate să aflu cine 
voia să vină cu mine la Sascuan-cui. La întrebarea mea, toţi 
se oferiră să mă urmeze. Ştiau acum cine sunt şi nimeni nu 
mai avea nici o îndoială, fiind cu toţii convinşi că expediţia 
se va termina cu bine şi că va fi încununată de succes. Chiar 
şi Parker, uitând de bruftuluiala primită, arăta un interes 
deosebit şi, fără îndoială, sincer, iar los Hawley profită de 
prima ocazie pentru a-mi şopti la ureche: 

Cine şi-ar fi putut închipui că sunteţi Old Shatterhand! Cu 
atât mai mult mă bucură povestirea dumneavoastră, care 
mi-a liniştit sufletul. Eu nu sunt decât un westman simplu şi 
bătrân, dar o să vedeţi, n-o să vă fac de ruşine, oriunde m- 
aţi pune! 

După ce am pornit la drum, am urmat timp de o oră cursul 
apei lângă care poposisem. Dar, la un moment dat, valea 
prin care înaintam spre răsărit coti spre miazăzi. În acel 
loc, iarba era călcată şi Old Wabble descălecă pentru a 
cerceta urmele. 

Puteţi să renunţaţi la asta, mister Cutter, îl sfătui eu. Nu 
cred că e necesar şi nici nu avem voie s-o facem. Mi-am dat 
cuvântul comanşilor că nu-i vom urmări. 

Credeţi că sunt urmele lor? Hm! Mă îndoiesc. Dacă 
comanşii ar fi venit aici, de mult ar fi trebuit să vedem 


urmele lăsate de copitele cailor. 

Nu. A trecut destulă vreme de când au plecat, pentru ca 
iarba să se ridice la loc. Dar, aici, unde au înnoptat şi de 
unde au plecat nu de mult, iarba este încă culcată. 

Sir, raţionamentul dumneavoastră mi se pare bun. Dar, 
după părerea mea, indienii ăştia nu sunt prea prevăzători, 
dacă au făcut popasul la o distanţă de numai o oră de noi. 

De ce? Le-am redat libertatea şi le-am promis că nu-i 
urmăresc, aşa că aici se puteau simţi în deplină siguranţă. 
În afară de asta, ziua poţi călări mult mai uşor şi mai repede 
decât noaptea. În astfel de împrejurări, un om deştept se 
odihneşte noaptea şi umblă ziua şi nu am nici un motiv să 
cred că nu ar avea atâta minte încât să nu procedeze 
întocmai. După ce s-au îndepărtat de noi cale de o oră, au 
putut să se oprească fără nici o grijă şi să aştepte zorile, 
când au plecat mai departe. Asta se poate deduce şi din 
urmele alea, din dreapta, de pe malul apei, care sunt atât 
de proaspete, încât nu pot fi din noaptea trecută sau de 
aseară. 

Spuneţi că vreţi să vă respectaţi cuvântul, zisei Old 
Wabble, zâmbind cu superioritate, şi că nu vreţi să le 
cercetaţi urmele. Eu cred că acest lucru nu-i posibil. 

De ce? 

Pentru că mergem în aceeaşi direcţie, aşa că suntem 
obligaţi să ne uităm la urmele lăsate de ei. Ori credeţi că ar 
fi mai bine să închidem ochii? 

Nu, pentru că n-o să mergem pe urmele lor. 

Din cauza promisiunii făcute? 

Asta ar fi o prostie. Există alt motiv, mult mai temeinic. 
Pentru a-şi adăpa caii în voie, probabil că pieile-roşii vor 
urma cursul apei, care se vărsa tot în Rio Pecos. Dar noi o 
să părăsim râul aici şi o să ne îndreptăm spre răsărit, direct 
spre Rio Pecos, aşa că vom ajunge înaintea lor la Sascuan- 
cui. Cred că nu este nevoie să insist asupra avantajului de-a 
le-o lua înainte. 


Nu, mister Shatterhand, dacă-i aşa, n-am ce obiecta, spuse 
Old Wabble, în timp ce zâmbetul lui de superioritate îi 
dispăruse cu desăvârşire. Trebuie să recunosc că de la 
dumneavoastră mai am de învăţat, it's clear. Dar spuneţi, vă 
TOg, e greu drumul la care vă referiţi? 

Deloc. E un teren aproape neted, care coboară lin, ici-colo 
stâncos şi uneori nisipos. Desigur, apă nu există şi până la 
Rio Pecos va trebui să cam răbdăm. 

Dar acolo sunt comanşii. Şi, după un asemenea drum, o să 
avem mare nevoie de apă; şi dacă n-o să putem să ajungem 
la ea din cauza comanşilor? 

Da de unde! Cunosc foarte bine lacul Sascuan-cui. O să 
ajungem la râu într-un loc unde o să putem adăpa caii, fără 
nici un pericol. 

Well, m-am liniştit! După câte văd, avându-vă pe 
dumneavoastră călăuză, putem fi siguri că totul are să se 
desfăşoare cât se poate de bine. Dar vreau să vă mai spun 
ceva; eu sunt mai bătrân, cu mult mai bătrân decât 
dumneavoastră, şi de aceea s-ar fi cuvenit să mă alegeţi pe 
mine drept călăuză. Totuşi, vreau... adică cred. 

Nu prea îi venea uşor să spună ce hotărâre luase, înghiţea 
şi tot înghiţea, se căznea să rostească cuvintele, dădea din 
mâini şi din picioare, îşi răsucea corpul lui ciolănos, se 
învârtea ca şi când i s-ar fi muiat toate încheieturile; mâinile 
şi picioarele i se bălăbăneau, până ce reuşi să pronunţe 
cuvintele: 

Da, am să renunţ şi am să mă pun sub ordinele 
dumneavoastră. Fiţi comandantul nostru, pe care o să 
trebuiască să-l ascultăm. E prima dată când Old Wabble 
face acest lucru. Dar dumneavoastră ce ziceţi? Sper că 
primiţi cu recunoştinţă şi plin de mulţumire hotărârea mea, 
mister Shatterhand, it's clear. 

Într-adevăr, ştiam şi eu că era un om care niciodată nu se 
lăsase condus de altul. Evident, avusese nevoie de un 
deosebit efort ca să ia hotărârea pe care o luase şi de aceea 


se aştepta să-l laud, în timp ce se uita la mine cu ochii larg 
deschişi şi cu gura căscată. Dar îl dezamăgii, spunându-i: 

Nu, nu este chiar aşa de limpede cum vă închipuiţi. 
Suntem oameni liberi ai Vestului şi nu ostaşi, cu comandanţi 
superiori în grad. La noi fiecare are aceleaşi drepturi şi 
îndatoriri, aşa că nu poate fi vorba de un comandant în sens 
militar. 

Dar, sir, nu puteţi pretinde să fim toţi de aceeaşi părere. 

Fără îndoială că nu. 

Şi dacă ne certăm? 

Să ne certăm? Oamenii cu scaun la cap nu se ceartă. Dacă 
nu vom fi de aceeaşi părere, ne sfătuim, mister Cutter. 

Well, ne sfătuim. Şi pe urmă? 

Ne luăm după părerea cea mai bună. 

Dar dacă ceilalţi găsesc că tocmai aceea nu este bună? 

Atunci înseamnă că sunt proşti şi cu proştiinu mă 
întovărăşesc. 

Cum? Ce? Întrebă Old Wabble, şi era un deliciu să-i vezi 
mutra, pe jumătate vulpe, pe jumătate oaie gata să behăie. 
Rămase câteva clipe nemişcat, apoi, bălăbănindu-şi toate 
oasele, zise: 

Proşti, adică proşti... şi cu proştii nu vă întovărăşiţi! Numai 
noi putem fi proştii ăia, asta vreţi să spuneţi, nu? 

Vreau să spun că o să mă feresc, întotdeauna, să mă 
împotrivesc unei hotărâri bune, drepte. 

Aha! Şi dacă noi nu o să recunoaştem că aveţi dreptate şi 
nu o să facem ceea ce vreţi dumneavoastră? 

Atunci vă las baltă şi-mi vâd de drum. 

Păi, în felul acesta n-o să puteţi face ceea ce v-aţi propus! 

Ba da, o să-mi fac treburile singur. Un om priceput se 
descurcă mai degrabă singur şi fără ajutor, decât atunci 
când alţii îi încurcă treburile. 

Vasăzică, Old Shatterhand nu se înşeală niciodată; 
întotdeauna trebuie să facă ce vrea el, că de nu, te lasă 
baltă? 

Cam aşa, chiar dacă nu atât de categoric. 


Asta înseamnă să vă acceptăm tot ca pe un fel de 
comandant? 

Nu, nu trebuie să-mi daţi mereu şi oricum ascultare, 
fiecare poate să-şi spună părerea. lar în ceea ce vă priveşte 
pe dumneavoastră, mister Cutter, sunt absolut convins că, 
întotdeauna, o să faceţi numai ceea ce trebuie. 

Pe faţa lui plină de zbârcituri se ivi, ca o rază de soare, o 
undă de bucurie, şi mă aprobă cu mulţumire şi încântare: 

Aşa da, sir, aţi vorbit cu multă chibzuinţă, it's clear! 
Comandant nu avem, dar dacă ceilalţi nu recunosc că aveţi 
dreptate, îi lăsăm baltă. Să pornim mai departe. 

Merserăm călare de-a lungul văii, la deal. Când ajunserăm 
pe culme, o cotirăm în unghi drept. Sus, terenul era neted 
şi puteam să gonim în voie caii, care se adăpaseră pe 
săturate. Old Wabble mergea lângă mine, înaintea celorlalţi, 
uitându-se, din când în când, cu admiraţie la murgul meu, 
căruia fuga îi făcea o vădită plăcere. 

Bătrânul era un excelent călăreț şi, în ciuda vârstei lui 
înaintate, se ţinea în şa ca un flăcău. Părul lui alb, splendid, 
fâlfâia în fuga calului ca o coamă de argint; la fel văzusem la 
Winnetou, fâlfâind părul lui negru. De fapt, jos, lângă râu, el 
nu fusese la înălţimea aşteptărilor mele, fiindcă prin 
observaţiile lui dovedise că nu are privirea exersată şi fără 
greş a unui vânător de mâna întâi. Dar „regele cowboy-lor” 
acţionase numai în câmp deschis, în savana întinsă, şi nu 
avea însuşirile pe care le dobândeşti la şcoala pădurilor 
dese ale munţilor abrupți. Însă puteam, desigur, să mă bizui 
pe el în tot ce se referea la specialitatea lui. 

Merserăm ore întregi unul lângă altul, fără ca el să scoată 
o vorbă. Întrebându-l de ce este uşa de tăcut, îmi răspunse: 

Sir, mie îmi place să vorbesc şi să povestesc, dar ştiu că 
dumneavoastră vă plac mai mult faptele decât vorbele, aşa 
că poate că nu v-ar plăcea să vorbesc. Lumea spune că, 
atunci când sunteţi împreună cu Winnetou, zile întregi nu 
scoateţi o vorbă: vă înţelegeţi printr-un semn sau dintr-o 
privire, chiar dacă amândoi vă aflaţi în faţa unor primejdii 


care ar cere altor westmeni să se sfătuiască îndelung. De 
aceea tac, să nu credeţi că sunt un palavragiu... it's clear. 

Într-adevăr, Winnetou are obiceiul să vorbească mai mult 
prin fapte decât prin cuvinte, iar eu la fel. Voi fi foarte 
bucuros dacă viitorul îmi va dovedi că şi cu dumneavoastră, 
mister Cutter, mă pot înţelege tot atât de bine cum mă 
înţeleg cu Winnetou. 

Nici o grijă, sir! Nu sunt un om chiar aşa de lipsit de 
experienţă şi o să mă străduiesc să vă dovedesc că pot să vă 
fiu de folos. 

Regiunea prin care treceam era aşa cum le-o descrisesem 
tovarăşilor mei: o câmpie pustie, când stâncoasă, când 
nisipoasă. După-amiază dădurăm de un pământ mai fertil, 
acoperit de iarbă. Ne apropiam de un afluent al Pecosului. 
Pe ambele maluri se înşirau tufişuri dese. Cunoşteam mai 
dinainte acest curs de apă şi îl urmarăm până la vărsare. 
Când ajunserăm acolo, mai erau două ore până să se 
întunece. Până la Sascuan-cui, puteam ajunge cu caii noştri 
într-o oră. 

Această Apă Albastră era un lac mic, alimentat de izvoare 
din adâncuri, care îşi revărsa prisosul de apă în Rio Pecos. 
Pe malurile lui creşteau tufe de aluni şi bumbac sălbatic, 
dintre care se înălţau stejari noduroşi şi arţari. Apa era de 
un albastru închis, şi de aceea indienii o numeau Sascuan- 
cui. Un pârâu de scurgere lega lacul de Rio Pecos, mai jos 
de locul unde ne aflam noi. Trebuia să traversăm Rio Pecos. 
Mai la vale era un vad, pe care însă nu-l puteam folosi, 
pentru că cei doi comanşi aveau să vină din direcţia aceea şi 
ne-ar fi descoperit urmele. Deci trebuia să traversăm înot 
râul, destul de lat, ceea ce, după căldura zilei, era mai 
degrabă binevenit decât neplăcut. 

Ajunşi pe malul celălalt, ne-am uitat întâi după urme, şi ne- 
a liniştit mult faptul că n-am descoperit nimic. Până la 
vărsarea pârâului în Rio Pecos am călărit cu multă 
precauţie, pe sub crengile tremurătoare ale plopilor. Ne 
aflam pe malul nordic şi nu găsirăm nici o urmă. Sării din 


şa, legai calul de un tufiş, din ale cărui frunze putea să se 
înfrupte, şi mă culcai în iarbă. Fără să scoată un cuvânt, Old 
Wabble îmi urmă exemplul. Se vede că voia să-l imite pe 
Winnetou şi, aşa cum se exprimase, nu voia să-l consider un 
palavragiu. Ceilalţi însă rămaseră în şa; nu prea înțelegeau 
de ce mă culcasem în iarbă, iar Parker mă întrebă: 

Sir, să descălecăm? Mai e încă ziuă! 

Tocmai pentru că-i ziuă am descălecat, le răspunsei cu. 

Nu trebuie să ajungem la Apa Albastră? 

Nu. 

Vreţi să mergeţi acolo pe întuneric? Dar de ce să nu 
mergem ziua, mister Shatterhand, când am putea, 
eventual, să descoperim urme? 

Pentru că dacă noi am putea descoperi urme, în schimb 
am putea fi şi văzuţi. 

Cred că dacă suntem atenţi... 

Dar fu întrerupt de Old Wabble, care interveni pe un ton 
aspru: 

Stai liniştit şi nu mai zbiera ca o cămilă cu cincisprezece 
cocoaşe! Am spus eu vreun cuvânt? Ştie mister 
Shatterhand ce face. Dacă vrei să-ţi duci scalpul la târg, n- 
ai decât să mergi mai departe, dar eu rămân aici. 

Pe dată se hotărâră şi ceilalţi să descalece, în timp ce 
Parker spuse supărat: 

Ho, ho! Old Wabble, fără grosolănii. Un gentleman ca mine 
nu-i obişnuit să i se spună cămilă cu cincisprezece cocoaşe. 

Un adevărat gentleman îşi ţine gura, ai înţeles? Este 
adevărat că atunci, la vânătoare, ai ochit foarte bine ţapul, 
dar după aia ai făcut-o boacănă de atâtea ori, încât nu ai 
dreptul să-l contrazici pe Old Shatterhand; iar dacă nu-ţi 
convine ceva din ce vrea să facă şi nu te potoleşti, plecăm şi 
vă lăsăm baltă. 

Aha, aşadar aici voia să ajungă! Să-i lăsăm baltă! Îi 
intraseră în cap cuvintele mele. Prin severitatea faţă de 
Parker voia să se arate solidar cu mine. Dar eram convins 
că tăcerea lui nu va dura prea mult. Ştiam că se va folosi de 


prima ocazie ce i se va ivi, pentru a repeta întrebările de 
adineauri ale lui Parker. 

Când începu să se întunece şi socotii că a sosit vremea, mă 
ridicai şi zisei: 

Acum plec să-i caut pe comanşi. Puştile nu le iau cu mine şi 
vă rog să nu vă îndepărtați niciunul de aici, căci s-ar putea 
ca indienii să fie pe aproape şi să vă vadă. 

Aveţi dreptate! Aprobă Old Wabble. Presupun că în curând 
O să sosească cei doi comanşi pe care i-aţi eliberat. Probabil 
că vor trece prin apropiere. 

Nu, mister Cutter, nu pe aici, îl contrazisei eu, aceştia o să 
folosească vadul mult mai jos şi vor veni în susul apei, pe 
partea cealaltă. 

Credeţi? 

Da. De aceea am ales dinainte malul acesta pentru popas, 
ca să nu ne poată vedea. 

Well. Deci vreţi să plecaţi. Pot să vă însoțesc? 

Sincer vorbind, aş prefera să fiu singur. 

Consideraţi că sunt atât de lipsit de experienţă şi de 
neîndemânatic, încât s-ar putea să vă stric socotelile? Vă 
asigur, sir, că ştiu să mă furişez ca oricare altul, am dovedit- 
o aseară. 

Da, dar eu v-am descoperit. 

Nu pe mine, ci crenguţa care s-a mişcat. 

Pshaw! Cu mult înainte de a tăia crenguţa, v-am văzut 
ochii. 

Ochii? Good lack! 

Este adevărat că acest lucru îl poate face numai cine este 
exersat. Probabil ştiţi că în întuneric ochii strălucesc. Iar 
dumneavoastră stăteaţi cu ochii larg deschişi. 

Altfel cum? Cine vrea să vadă ceva trebuie să ţină ochii 
larg deschişi. 

Ba nu! Un cercetaş precaut, ca să nu fie descoperit, îi 
închide cât mai mult. Eu, de pildă, după ce am văzut ceea 
ce vreau să văd, închid complet ochii şi stau şi ascult. În 


primul rând, ochii închişi nu pot îi văzuţi, în al doilea rând, 
în felul ăsta auzi mult mai bine decât dacă-i ţii deschişi. 

Aveţi dreptate, sir. Multe mai învaţă omul de la 
dumneavoastră. 

Atunci am să vă mai atrag atenţia asupra unui lucru, şi 
anume, că v-am văzut şi părul, nu numai ochii. 

Părul? 

De ce vă miraţi? Dumneavoastră aveţi un păr alb ca neaua 
şi e firesc să fie văzut chiar mai uşor decât nişte ochi 
întunecoşi. Dacă veţi fi pus în situaţia de a vă furişa, vă 
sfătuiesc să-l acoperiţi. Altfel, s-ar putea să vă pierdeţi acest 
păr minunat, cu pielea capului cu tot. 

Aşa am să fac. Sper să am ocazia chiar acum. Nu? 

Repet: mi-ar plăcea mai mult să mă duc singur. 

Se poate; dar şi dumneavoastră nu sunteţi decât un om şi 
s-ar putea să vi se întâmple ceva, un accident. Şi atunci, noi 
care rămânem aici şi nu ştim nimic, cum să vă ajutăm? 

Da, în această privinţă aveţi şi dumneavoastră dreptate. 

Vă dau cuvântul meu că nu o să fac nici o greşeală! 

Cuvântul! Hm! Bine, fie, şi sper că o să vi-l şi respectaţi. 

Mulţumesc. Acum să-mi înfăşor mai întâi părul şi apoi 
putem pleca. 

În timp ce-şi făcu părul coc în creştetul capului şi-l legă cu 
fularul, continua: 

Vă încumetaţi să-i căutaţi pe indieni, în ciuda 
întunericului? Cunoaşteţi atât de bine Apa Albastră şi 
împrejurimile? 

Da. De fapt acest lucru l-aţi fi putut deduce şi singur, 
pentru că, dacă nu aş fi cunoscut locul, aş fi folosit timpul 
cât mai era lumină pentru recunoaştere şi nu m-aş fi culcat 
să stau degeaba. 

Bravo, bravo! Exclamă Parker. 

Old Wabble se întoarse supărat către el şi-l întrebă: 

Hei, de ce zbieri aşa? 

Am strigat „bravo”, răspunse Parker. Sunt încântat că 
mister Shatterhand ţi-a dat una peste nas. 


Una peste nas? Cum aşa? 

Atunci când mi-am permis şi eu o simplă întrebare, ai fost 
grosolan cu mine şi mi-ai ordonat să tac, ba m-ai asemuit cu 
nu ştiu ce cămilă, cu nu ştiu câte cocoaşe, iar acum chiar 
dumneata spui nişte vorbe atât de nerumegate, încât mister 
Shatterhand a fost nevoit să te pună la punct! A spus: „De 
fapt, acest lucru îl puteaţi deduce şi singur”, iar eu strig, 
încă o dată, bravo! 

Ţine-ţi pliscul, stimate sir! Întrebarea mea era cât se poate 
de potrivită. 

Şi a mea. 

Aşa crezi! Şi apoi, aici, în Vestul Sălbatic şi în apropierea 
unor vrăjmaşi, nu e bine să zbieri de să-ţi plesnească 
bojocii. Haideţi, mister Shatterhand, să-l lăsăm baltă pe 
omul ăsta! 

Definitiv? Întrebai eu zâmbind. 

Nu, numai până ne întoarcem. 

Puştile mele le dădui în păstrare lui Parker, apoi plecarăm. 

Tufişurile care împrejmuiau scurgerea din lac nu se 
întindeau prea mult în lăţime; formau o fâşie îngustă, care 
se continua apoi într-un teren deschis, acoperit cu iarbă. 
Numeroşii arbuşti care creşteau în câmpie ne ofereau 
destulă protecţie pentru a înainta fără grijă, putând să ne 
ascundem repede, în caz că am fi dat peste cineva. lar când 
se înseră şi se întunecă de-a binelea, orice îngrijorare 
deveni de prisos. 

Lecţia primită de Old Wabble de la Parker nu avu un efect 
de prea lungă durată, pentru că nu ajunsesem prea 
departe, când iarăşi voi să afle ceva, şi întrebă în şoaptă: 

Şi ce formă are lacul Apa Albastră? 

E un lac aproape circular. De fapt, s-ar putea spune că e 
un lac destul de mic, după întinderea pe care o are. 

Cât e de mare? 

Înotând fără a schimba direcţia, l-am traversat în douăzeci 
de minute. 


Înseamnă că nu e chiar atât de mic, pentru că am auzit că 
sunteţi un excelent înotător. Se povesteşte că, prins de 
indieni, a trebuit să vă întreceţi la înot pentru a vă salva 
viaţa. 

Chiar de mai multe ori. 

Şi se mai spune că i-aţi lăsat în urmă pe cei mai buni 
înotători indieni. 

Fireşte, altfel n-aş fi în viaţă. Dar dumneavoastră, mister 
Cutter, cum înotaţi? 

Ca peştele. Vă îndoiţi cumva? 

Din moment ce o spuneţi, trebuie să fie adevărat, 
înseamnă că mă întreceţi, pentru că eu nu aş îndrăzni să 
spun că înot ca peştele. Pe deasupra, nu prea aveţi o 
constituţie prea robustă. 

Da, sunt mai mult oase, piele şi zbârcituri, altceva nu prea 
am. Reprezintă asta cumva o piedică în a fi un bun înotător? 

Cel puţin aşa se zice. 

Oho! Aflaţi că numai un nepriceput poate să spună acest 
lucru. Omul gras e rotund şi lat şi trebuie deci să depună un 
efort extraordinar ca să se poată mişca prin apă. Eu însă 
sunt lung şi subţire, şi pur şi simplu ţâşnesc printre valuri. 
Exact ca vârful unei săgeți: dacă e lung şi ascuţit pătrunde 
mai uşor în carne şi mai adânc decât dacă e scurt şi gros, 
it's clear. 

Mie treaba nu-mi era chiar aşa de „clară” ca lui, puteam 
totuşi să presupun că, chiar dacă nu înota ca peştele, ştia să 
înoate bine. 

În Apa Albastră există insule? Întrebă el, după câteva 
clipe. 

Numai una, nu departe de malul nordic. 

Pe întunericul ăsta, şi dacă pieile-roşii nu o să aprindă 
focuri, o să-i găsim cam greu. 

În curând stelele o să lumineze mai tare şi sunt convins că 
comanşii au aprins focuri. Nu au nici un motiv să creadă că 
ar exista duşmani prin apropiere. Ei presupun că sunt în 
siguranţă şi nu vor sta pe întuneric. 


Şi cum o să ne furişăm până la ei? 

Există un loc pe malul lacului, chiar în faţa insulei despre 
care am vorbit, care se potriveşte de minune pentru popas. 
Eu însumi am petrecut acolo mai multe nopţi şi aş vrea să 
cred că indienii se află tot acolo. Tufărişul este des, iar 
deasupra lui sunt şi copaci înalţi. 

Asta nu-mi place deloc, căci o să trecem cam greu pe 
acolo. Sau sunteţi de altă părere, mister Shatterhand? 

Din păcate aşa este, totuşi trebuie să trecem. Şi probabil 
că se va mai adăuga încă o împrejurare, care va îngreuna şi 
mai mult realizarea planului nostru. 

La ce vă referiţi? 

Între malul apei şi tufăriş nu există destulă iarbă pentru 
cai. Trebuie să presupunem că aceştia nu se află lângă apă, 
ci dincoace de fâşia de pădure, unde este iarbă din belşug. 

Heigh-ho! 6 înseamnă că acolo există şi paznici! 

Fireşte. Vasăzică tabăra este în faţa noastră, iar caii, cu 
paznicii lor, în spatele nostru, aşa că ne aflăm într-o situaţie 
care cere multă atenţie, mai ales că aceşti cai ai indienilor 
sunt aproape la fel de vigilenţi ca şi stăpânii lor. Acum însă 
să încetăm discuţia, trebuie să ne concentrăm toată atenţia. 

Făcusem cam o jumătate de drum şi, cu cât ne apropiam 
de lac, cu atât era mai posibil să dăm peste niscaiva indieni, 
care cutreierau regiunea. Din fericire, acest lucru nu s-a 
întâmplat şi am ajuns cu bine la locul unde se scurgea apa 
din lac. 

Înaintam prin fâşia de pădure, care, de aici, făcea o curbă 
mare spre câmpia plină de iarbă, când, deodată, ne 
oprirăm, pentru că în faţa noastră auzirăm nişte glasuri. 

Pako! Strigă cineva, cărbune! Ceea ce însemna: Pako, 
ascultă! 

Himme unozo zovui - ce vrei? Răspunse celălalt. 

Kim! Adică: Vino încoace! 

Un ncatz nariskoc, vone tithtezte naiokone - nu pot, vreau 
să-mi fac un mic fluier de trestie. 

Apoi se făcu din nou linişte. 


E dialectul comanşilor naiini, îi spusei în şoaptă lui Old 
Wabble. Deci, în faţa noastră se află cei pe care-i căutăm. 
Cunoaşteţi acest dialect? 

Da. Unul a chemat, iar celălalt a răspuns că nu are timp. 
Bun. Îmi pare bine că înţelegeţi ce spun ei, pentru că în 
felul ăsta putem amândoi să tragem cu urechea la ceea ce 
vorbesc aceşti indieni. Presupunerea mea s-a adeverit, caii 
sunt în faţa noastră. Chemarea era adresată unuia dintre 
paznici. Acum veniţi după mine, dar cât se poate de atent, 

pentru a nu fim auziţi. 

Ne strecurarăm mai departe pe lângă tufişuri, până 
cotirăm după un ieşind al pădurii, când zărirăm un foc, la 
vreo şase sute de paşi distanţă, pe câmpie. Mulţi indieni 
stăteau în jurul lui, păzind caii care păşteau în apropiere. 

Exact cum aţi presupus, sir, spuse Old Wabble. lată 
animalele, iar după tufişuri şi copaci, stăpânii lor, care şi-au 
făcut tabăra lângă Apa Albastră. 

Şi este chiar locul despre care v-am vorbit. S-au aşezat 
tocmai unde am poposit şi eu de două ori. Acum trebuie să 
ne culcăm la pământ, altfel putem fi văzuţi. 

Continuarăm să ne târâm până unde se putea, ţinând 
marginea tufărişului, fără riscul de a fi descoperiţi. Apoi 
dădurăm de o deschizătură în tufăriş, care era o potecă 
între tabără şi locul de păşunat. Dacă am fi putut s-o 
folosim, ar fi fost foarte comod pentru noi. Dar nu aveam 
voie. Indienii circulau pe acest drum şi nici nu ne gândeam 
să ne expunem vederii lor. Deci, o luarăm la dreapta, pentru 
a pătrunde în tufăriş, paralel cu poteca. Am mai spus că 
maărăcinişul era foarte des, iar noi trebuia să evităm orice 
zgomot. De aceea, ne-a fost foarte greu şi a durat foarte 
mult până să trecem de partea cealaltă a pădurii şi să 
vedem tabăra înaintea noastră. 

Era o tabără de război. Cu toate că indienii nu-şi vopsiseră 
faţa în culorile războiului, şi-şi propuseseră să stea aici un 
timp mai îndelungat, nu ridicaseră nici un cort, aşa cum ar 
fi procedat dacă ar fi fost vorba de o expediţie 


vânătorească. Se simțeau în deplină siguranţă, dovadă cele 
opt focuri, la lumina cărora am putut număra peste o sută 
cincizeci de indieni. Am putut vedea că „au făcut carne”: pe 
curele întinse carnea atârna la uscat, tăiată în bucăţi lungi 
şi subţiri. Prin urmare, aveau de gând să întreprindă o 
expediţie războinică mai îndelungată, în timpul căreia nu ar 
fi avut răgazul să vâneze, sau care urma să aibă loc într-o 
regiune unde nu existau bizoni sau alt vânat. Cunoşteam 
această regiune, era pustiul Llano Estacado, asemănător 
Saharei fierbinţi şi pline de nisip. 

Cei mai mulţi indieni erau ocupați să tranşeze carnea 
câtorva bizoni vânaţi, să o desprindă de pe oase, apoi s-o 
taie fâşii-fâşii. Alţii stăteau pe vine lângă focuri şi frigeau 
carne. Bucăţile fripte stăteau grămadă lângă ei, fiind 
destinate cinei comune. Lângă două focuri mai mici, din 
păcate nu prea departe unul de altul, stăteau câţiva indivizi 
care vorbeau şi fumau dintr-o pipă, trăgând fiecare pe rând 
câteva fumuri şi dând-o apoi mai departe. 

Erau, probabil, căpeteniile. Am spus că focurile se aflau 
„din păcate” prea departe unul de altul, pentru că, dacă 
aceste două grupuri ar fi fost mai apropiate sau dacă ar fi 
format un singur grup, aş fi putut trage cu urechea la 
amândouă, împreună cu Old Wabble; aşa însă trebuia să ne 
despărţim, pentru că, în mod categoric, nu puteam pleca 
fără să aflăm ce se discută. 

Insula despre care-i pomenisem lui Old Wabble ieşea din 
apă ca un loc ceva mai negru, peste care plutea o lumină 
mai slabă. Probabil că provenea de la un foc, care era 
aprins printre tufişuri. Acest lucru mă surprinse şi mă făcu 
să mă întreb ce caută acest foc pe insulă? Îmi concentrai 
privirea şi mă uitai în toată tabăra, de la un grup la altul, şi 
astfel putui să-mi răspund la întrebare: erau numai indieni, 
nu se afla nici un alb printre ei. 

Stăteam culcaţi unul lângă altul, sub un tufiş de bumbac 
sălbatic, care ne camufla complet. Nici o privire nu era 
îndreptată în direcţia noastră. 


Damn! Îmi şopti bătrânul. Am numărat indivizii; sunt cam 
o sută cincizeci, dar nici un alb printre ei. Nu cumva l-au 
lichidat pe Old Surehand? 

Nu. Se pare că l-au dus dincolo, pe insulă. 

Pe insulă! Aha! E punctul acela negru din mijlocul apei, 
peste care străbate puţină lumină de la un foc? 

Da. 

Şi credeţi că Old Surehand este acolo? Acest lucru mă 
nelinişteşte, cu toate că mi se pare curios că nu l-au ţinut 
aici, în tabără. 

Mie nu mi se pare. Sunt mai siguri dacă-l ştiu acolo. Un 
prizonier scapă mai greu dintr-un loc înconjurat de apă 
decât de aici, cu toate că acolo sunt mai puţini ochi care-l 
păzesc. 

Hm, aici mi se pare că ar putea fi la fel de siguri de el, 
pentru că, în orice caz, e legat. 

De legat e legat, dar trebuie să ţinem seama şi de faptul că 
ar putea ca, din întâmplare, să treacă pe aici oameni care 
ar descoperi tabăra, deci şi pe prizonierul lor. Lucrul acesta 
vor să-l evite. 

Şi dacă e adevărat ceea ce spuneţi, nu avem de ce să ne 
bucurăm, mister Shatterhand. Poate că aici ar fi fost posibil 
să ne furişăm până la el şi să-l eliberăm, dar în 
împrejurările de faţă, lucrul acesta a devenit imposibil. 

Pshaw! Mie îmi convine mai mult că nu-l ţin aici, în tabără, 
şi ştiu că o să-mi daţi dreptate. Dar mai întâi aş vrea să 
ascult ce vorbesc indienii. 

Îmi daţi voie să vă atrag atenţia că ne expunem fără rost 
pericolului. Nu sunt un fricos şi risc tot ce riscaţi şi 
dumneavoastră, dar chiar dacă reuşim să tragem cu 
urechea, ce lucruri importante credeţi că am putea afla? 

Importante sau nu, eu o să încerc. De câte ori m-am furişat 
până lângă duşman, aproape întotdeauna am aflat câte 
ceva important pentru mine. Despre ce pot să vorbească? 
Despre ceea ce s-a mai întâmplat, ce se mai întâmplă şi ce 
plănuiesc să facă, probabil despre prizonierul lor, despre 


expediţia şi despre jaful pe care vor să-l întreprindă. 
Fireşte, riscâăm mult, şi chiar dacă ştiu că nu vă temeti, 
totuşi, vorbind deschis, mi-ar conveni mai mult să iau 
pericolul asupra mea. Pentru că, în caz de pericol, nu ştiu 
dacă aţi putea face faţă. 

Oho! Am făcut eu până acum vreo greşeală? Nu am 
dovedit că mă pricep să mă furişez? 

Până acum, da, dar a fost relativ uşor, de-acum, însă va fi 
cu mult mai greu. 

Pshaw! O să fie la fel de uşor! 

Într-adevăr? Bine, am încredere în dumneavoastră. Vedeţi 
cele două focuri mai mici, lângă care se află câţiva 
războinici, care stau la taifas? Acolo mergem. Cel care-i mai 
încoace, e destinat dumneavoastră. Tufişurile se întind până 
aproape de tot, şi astfel, fiind acoperit, vă puteţi apropia 
mult mai uşor, în timp ce la celălalt foc, care e lângă apă, 
mie o să-mi fie mai greu. Sunteţi de-acord? 

Da, cu toate că nu e prea mare cinste pentru mine că v-aţi 
ales, pentru dumneavoastră, pericolul mai mare. 

Nici pentru dumneavoastră nu e nici o ruşine. Fiţi atent la 
ce vă spun eu! Ne întâlnim tot aici. Care ajunge primul, dă 
celuilalt un semn că a terminat. Acest semn nu trebuie să 
atragă atenţia indienilor. Auziţi orăcăitul boului-de-baltă? 
Chemarea lui nu poate trezi nici o bănuială. Puteţi să-l 
imitaţi? 

Aşa cred. 

Atunci îndată ce aţi ajuns aici, chemaţi de patru ori, a doua 
şi a treia chemare să fie mai repede una după alta, decât 
celelalte. M-aţi înţeles? 

Yes. Asta pentru a ne deosebi de un adevărat bou-de-baltă. 

Exact. Dacă o să sosesc eu primul aici, o să procedez la fel. 
Dacă vă descoperă, atunci... 

Să mă descopere? Îmi tăie el vorba. O să mă păzesc bine şi 
n-am să mă las văzut. 

Să nu spuneţi vorbe mari. Chiar şi cel mai şiret şi 
prevăzător westman ar putea avea ghinion într-o asemenea 


împrejurare. Şi dacă veţi fi descoperit, căutaţi să răzbateţi 
cât mai repede prin tufişuri, fără a ţine seama de mine. 
Întoarceţi-vă la locul nostru de popas, vin şi eu pe urmă. 

Şi dacă vă descoperă şi pe dumneavoastră? 

Am s-o rup la fugă, iar dumneavoastră veniţi după mine 
cât se poate de repede. Poate mai vreţi să-mi spuneţi ceva? 

Nu. Lucrul pe care-l am de făcut îl ştiu şi am să caut să-l 
duc la capăt, it's clear. 

Vă doresc succes! Acum, la treabă! 

Târându-se, dispăru în tufişuri, în partea stângă. 

„Oare n-o să facă nici o greşeală?” Nu eram prea liniştit în 
privinţa asta. 

Cum am mai spus, ceea ce-mi revenea mie era cu mult mai 
greu. Trebuia să ajung la focul de lângă apă, iar între mine 
şi foc nu exista nimic care să-mi ofere acoperire. Întrebarea 
era: cum să ajung acolo şi cum să stau lungit mai mult timp 
fără să fiu văzut? Şi nu că voiam, dar trebuia să mă duc 
acolo, pentru că unul dintre indienii care şedeau lângă foc 
avea în păr o pană de vultur alb şi, cu toate că nu-i vedeam 
faţa, ştiam că trebuie să fie Vupa-Umugi, căpetenia 
comanşilor. 

Puteam să ajung acolo pe o singură cale, prin apă, dar 
acest lucru era foarte greu şi probabil că niciodată nu am 
riscat la o furişare atâta ca atunci. Trebuia să profit de 
faptul că pe mal creştea mult stuf. Eram nevoit să mă 
dezbrac, dar din cauza culorii deschise a pielii mele, trebuia 
să caut un loc întunecos şi ferit. Nu departe de focul cel mai 
îndepărtat, din dreapta, tufişurile ajungeau până la apă. M- 
am târât până acolo, m-am dezbrăcat, am scos din buzunar 
câteva curele, precum şi cuțitul bowie, şi mi-am ascuns 
hainele într-un tufiş des. Apoi am retezat atâta stuf cât am 
avut nevoie, l-am legat într-un mănunchi care să arate cât 
mai natural şi mi l-am pus pe cap, acoperindu-mi umerii. 
Făcând o deschizătură în mănunchiul de stuf, prin care să 
pot vedea, am intrat în apă şi am pornit pe anevoiosul 
drum. 


Fie că mergeam prin apă, fie că înotam, trebuia să am 
grijă ca smocul de stuf să aibă aceeaşi înălţime pe care o 
aveau şi tufişurile de pe mal. Pentru a nu atrage atenţia 
cuiva, trebuia să mă mişc încet şi cu prudenţă, lipit de mal 
şi în direcţia focului, în aşa fel încât moţul meu curios să 
poată fi luat drept un smoc de stuf care stă pe loc. În acest 
fel puteam să sper că o să ajung cu bine la ţintă şi de acolo 
înapoi la locul stabilit. În caz că aş fi fost descoperit, ceea ce 
era posibil, îmi propusesem să trec lacul înot şi să mă întorc 
pe furiş, pentru a-mi lua hainele. 

La început, apa nu era adâncă, a trebuit să mă las jos şi să 
înaintez în patru labe prin nămol, să mă târăsc prin 
stufărişul cu frunze tăioase şi să am grijă să nu mă rănesc; 
după aceea, am dat de apă mai adânca şi am putut merge 
în picioare. La un moment dat, am pierdut pământul de sub 
mine şi a trebuit să înot. Tot drumul nu avea mai mult de 
şaizeci de metri, dar a trecut mai mult de-o jumătate de 
oră, fără să fi parcurs măcar jumătate din el, tocmai pentru 
ca indienii să nu observe că smocul meu de stuf se mişcă. În 
felul acesta puteau trece ore întregi, înainte de a mă întâlni 
din nou cu Old Wabble. 

Din fericire, se ivi o împrejurare care-mi veni în ajutor. 
Auzind strigăte, căutai să aflu motivul şi văzui doi indieni 
ieşind din tufişuri. Erau cei doi comanşi pe care-i 
eliberasem cu o seară înainte. Căpetenia îi trimisese după 
Old Wabble; acum reveneau şi, fireşte, fiecare voia să ştie 
ce s-a întâmplat. Chiar dacă nu fugea în întâmpinarea lor, 
aşa cum făceau cei mai mulţi, căpetenia se ridicase totuşi în 
picioare şi privea în direcţia lor. În felul acesta, ochii tuturor 
erau îndreptaţi spre uscat. Folosindu-mă de acest prilej, în 
mai puţin de un minut am fost la locul unde voiam să ajung. 
Ca să nu bată la ochi pielea mea de culoare deschisă, mă 
tăvălii în nămolul de lângă mal, îmi sprijinii braţele de 
acesta şi, cu faţa deasupra apei, putui observa tot ce se 
putea petrece. Legătura de stuf îmi stătea pe umăr, părând 


că pluteşte pe apă, ca şi stuful din jurul meu, aşa că mă 
puteam simţi în siguranţă. 

Era şi timpul să-mi ocup locul de ascultare, pentru că cei 
doi comanşi ajunseră în faţa căpeteniei, care îi primi cu 
cuvintele: 

Nu văd la brâul nici unuia dintre voi scalpul aceluia pe 
care urma să-l omorâţi. Aţi orbit, de i-aţi pierdut urma? Or 
caii voştri şi-au rupt picioarele şi nu l-aţi putut ajunge? 

Unul dintre cei doi indieni privi încurcat în pământ, fără să 
spună ceva. Celălalt, fiind mai îndrăzneţ, se uită drept în 
ochii căpeteniei şi zise: 

Ne-am păstrat ochii, iar picioarele cailor noştri sunt 
întregi. 

Unde este scalpul? 

Se mai află pe capul aceluia căruia trebuia să i-l luăm. 

Deci, această faţă-palidă nu este moartă? 

Nu, trăieşte. 

L-aţi lăsat să vă scape? Întrebă căpetenia, fulgerându-i cu 
privirea şi strigând tare şi supărat la ei. 

Ne-a scăpat, răspunse celălalt, înfruntând liniştit privirea 
căpeteniei. 

Înseamnă că sunteţi nişte câini ologi, care nu trebuie să fie 
trimişi nici după o broască, ea fiind prea iute pentru voi! O 
să vă trimit înapoi, în corturile babelor, unde vă e locul. 

Tu eşti Vupa-Umugi, căpetenia noastră de război, a cărui 
poruncă trebuie s-o îndeplinim. Dar dacă dai porunci care 
nu pot fi îndeplinite, nu ai voie să-i batjocoreşti pe aceia 
care se ostenesc degeaba. Nu suntem nişte câini ologi, ci 
războinici viteji şi cu experienţă, altfel nu ne-ai fi ales ca să-l 
urmărim pe omul alb. Nu o să mergem la femeile bătrâne. 
De ce vorbeşti şi judeci înainte de a fi auzit de ce nu am 
adus scalpul? 

Vorbise cu îndrăzneală şi cu siguranţa unuia care nu era 
nici laş şi nici fricos. Despre cruzimea lui Vupa-Umugi se 
vorbeau multe; se spunea că o aplică nu numai albilor, ci că, 
în multe cazuri, s-a dovedit fără cruţare chiar şi faţă de cei 


din tribul său. Ca războinic era respectat, dar nu era iubit. 
Împotriva lui se strânsese o anumită nemulţumire, care 
izbucnea în împrejurări cum era şi cea de faţă. 

Atitudinea războinicului era curajoasă, dar în nici un caz 
obraznică. La indieni, un şef de trib este un stăpân absolut, 
el este ales de trib şi îşi păstrează poziţia atâta timp cât ştie 
să se menţină prin experienţă, înţelepciune şi îndrăzneală, 
dar poate fi destituit în orice clipă de Sfatul bătrânilor, şi 
atunci devine mai puţin decât fusese înainte de a fi şef. 
Vupa-Umugi ştia acest lucru, iar eu vedeam cum reproşul 
războinicului îl face să turbeze; mânios, duse mâna la brâu, 
unde-şi ţinea cuțitul, dar reuşi să se stăpânească şi, cu 
glasul încă plin de supărare, zise: 

Ai să povesteşti şi eu am să te ascult, iar pe urmă am să 
spun dacă mai poţi fi socotit printre războinicii comanşilor. 

Căpetenia se aşeză. La fel făcură şi ceilalţi care se aflau 
lângă el. Atunci comanşul începu să povestească despre 
felul în care se desfăşurase urmărirea. Îl ascultară cu toţii 
până ce ajunse la cuvintele: 

Deodată am primit fiecare dintre noi câte o lovitură în cap 
şi am căzut ca morţi. Când am înviat din nou, eram legaţi şi 
fixaţi strâns de un copac. 

Doborâţi şi legaţi? Izbucni căpetenia. Fără a opune 
rezistenţă? 

Căpetenia naiinilor e în stare să se lupte cu un duşman pe 
care nu-l vede? 

Nu, dar aş vedea orice duşman care s-ar încumeta să mă 
atace! 

Pe ăsta nu! 

Pe ăsta? Vasăzică ştiţi cine era? Spune, cum îl cheamă? 

Old Shatterhand. 

Uff! Exclamă căpetenia, ridicându-se pe jumătate, şi 
căzând iarăşi la loc. 

Uff, uff, uff! Repetau ceilalţi ca un ecou. 

Old Shatterhand! Spuse el printre dinţi. Câinele ăsta alb, 
pe care l-au avut comanşii de atâtea ori în mâinile lor şi le-a 


scăpat de fiecare dată! O, de-aş fi fost eu în locul vostru! 

Ai fi păţit la fel ca noi! 

Taci! Sunt Vupa-Umugi şi nu ar fi putut să se furişeze pe 
lângă mine! 

De fapt, noi voiam să ne furişăm după faţa-palidă care ne 
scăpase. Puteam noi să ştim că a dat peste alţi albi? Şi 
puteam măcar bănui că printre aceşti albi se află neînvinsul 
Old Shatterhand? 

Nu, dar trebuia să fiţi mai cu băgare de seamă. 

Am fost. Când am mirosit focul, am lăsat imediat caii în 
urmă şi ne-am furişat mai departe, fără zgomot, pentru a 
vedea cine este lângă foc. Dacă Old Shatterhand nu ar fi 
venit în întâmpinarea noastră, nimeni nu ne-ar fi descoperit 
şi nu ne-ar fi prins, şi le-am fi luat scalpurile. Dar el stătea 
în desiş şi aştepta. Era noapte întunecoasă şi nu-l puteam 
vedea, aşa cum nici ochii tăi nu l-ar fi putut zări. Când am 
trecut de el, a sărit la noi şi ne-a doborât. Fraţii mei roşii au 
auzit despre puterea pumnului său? 

Întrebarea era adresată celor care stăteau în jur. 

Hehe, hehe - da, da, i se răspunse. 

Şi că pe cine nimereşte, se prăbuşeşte ca mort? 

Hehe, hehe - da, da! 

Credeţi că voi l-aţi fi putut evita? L-aţi fi văzut şi aţi fi putut 
scăpa de el? 

Ke, ke, nu, nu! 

Era un om deştept, ştia să-şi apere cauza, întrebându-i pe 
egalii lui. Aprobarea lor constituia pentru el un zid de 
apărare împotriva mâniei căpeteniei. Povestind mai 
departe, nu a mai fost întrerupt de Vupa-Umugi până ce 
termină zicând: 

Aşa a procedat Old Shatterhand, pe care comanşii îl 
consideră drept duşman. Bănuieşte careva dintre comanşi 
cine era faţa palidă pe care am urmărit-o? 

Negară cu toţii. 

Şi totuşi am auzit adeseori despre acest om alb. 


L-am văzut când a trecut călare prin ceata noastră, ca şi 
când nici un glonte n-ar fi putut să-l lovească, dar nu l-am 
cunoscut, interveni căpetenia. 

Ai văzut că avea părul lung şi alb ca zăpada din munţi? 

Am văzut. 

Peste nouăzeci de ierni şi-au brăzdat cutele pe faţa lui. 
Există un singur om cu faţa palidă care numără atâţia ani şi 
are un păr atât de alb, şi e un călăreț atât de îndrăzneţ, 
încât trece călare printre cincizeci de călăreţi fără să fie 
rănit. 

Uff, uff, exclamă căpetenia. Mi se pare că fratele meu roşu 
se referă la Old Wabble. 

Da, la el mă refer. El era. 

EI a fost, el! Duhul cel bun ne-a părăsit când ne-a scăpat... 
Nici o faţă-palidă din câte mai trăiesc nu a vărsat atâta 
sânge de indieni ca acest câine cu părul alb şi lung. Dacă 
ne-ar fi căzut în mâini, peste tot unde există corturi ale 
comanşilor, s-ar fi înălţat un strigăt de bucurie. De data asta 
ne-a scăpat, dar o să dăm noi de el şi o să-l prindem cu 
siguranţă, poate chiar mâine. 

Vreţi să trimiteţi după el mai mulţi războinici decât am fost 
noi? 

Nu. 

Atunci cum veţi face? 

La această întrebare, cam nelalocul ei, căpetenia răspunse 
pe un ton domol, făcând cu mâna un gest aproape 
dispreţuitor: 

Fratele meu roşu este un războinic obişnuit şi îndrăzneşte 
totuşi să-l întrebe pe şeful, suprem al războinicilor naiinilor 
ce anume vrea să facă? Iotuşi eu am să-i spun, ca să 
dovedesc că sunt dispus să iert insuccesul misiunii voastre. 
Noi nu trebuie să-l urmărim pe Old Wabble, pentru că elo 
să vină la noi. 

Nu vine, afirmă războinicul, în ciuda observaţiei primite. 

Ba o să vină, zise căpetenia pe un ton foarte hotărât. 

Noi ştim că n-are să vină. 


S-a dus să caute ajutor, pentru a-l elibera pe omul alb, 
care stă legat dincolo, pe insulă. A găsit zece albi, al căror 
conducător este Old Shatterhand, şi o să vină cu toţii. 

Înseamnă că au creierul bolnav, dacă îşi închipuie că 
unsprezece oameni albi ar putea să ne învingă. 

Cu ei este Old Shatterhand şi feţele-palide pe care îi 
conduce el îndrăznesc orice. 

Ei nu ştiu unde ne aflăm. 

O să afle după urmele voastre. 

Old Shatterhand ne-a promis că nu se va lua după noi. 

Şi totuşi o s-o facă. 

Nu, el nu este mincinos. Nimeni n-a auzit vreodată ca el 
să-şi calce cuvântul. 

În loc să-şi înfrunte căpetenia în prezenţa unor războinici 
mai în vârstă, fratelui meu roşu i-ar sta mai bine să tacă. 

Era o mustrare severă, dar oamenii se bucurară în sinea 
lor de supărarea lui Vupa-Umugi, care nu era iubit de ai săi. 
Comanşul văzu privirile încurajatoare ale celor de-o vârstă 
cu el şi continuă: 

Ştiu că numărul anilor mei nu atinge anii oamenilor 
bătrâni şi înţelepţi, dar întrucât eu sunt acela care am fost 
la Old Shatterhand şi am stat de vorbă cu el şi în faţa căruia 
şi-a dat cuvântul, o să-mi fie permis să spun ce am auzit de 
la el. 

Un indian cu părul alb, care şedea lângă căpetenie şi care 
probabil că era cel mai în vârstă dintre toţi, interveni: 

Fratele meu tânăr să vorbească fără teamă. Acum, 
securea războiului a fost dezgropată, tot ce de obicei ar 
părea de prisos, poate fi de mare însemnătate, şi ce poate fi 
acum mai însemnat decât întâlnirea cu Old Shatterhand? 
Unde se află el, nu poate fi departe nici Winnetou, 
căpetenia apaşilor. 

Acesta nu era acolo, răspunse războinicul, vădit mândru 
de faptul că bătrânul îi luase apărarea. 

Nici prin apropiere? 

Nu am observat nimic în această privinţă. 


Ce cuvinte a folosit Old Shatterhand, când v-a dat cuvântul 
său? 

Războinicul se gândi puţin, apoi răspunse: 

I-am vorbit în felul următor: „O să ne urmăreşti, ca să afli 
unde ne ducem?” iar ela răspuns: „Nu; în această privinţă, 
vă dau cuvântul meu.” Acestea sunt exact cuvintele pe care 
fratele meu mai în vârstă vrea să le ştie. 

Dacă Old Shatterhand a spus asta, este ca şi când ar fi 
fumat pipa jurământului cu noi. El îşi ţine cuvântul şi nu v-a 
urmărit. Howgh! Fraţii mei tineri se pot retrage, acum ştim 
ce am vrut să aflăm. 

Cei doi comanşi se îndepărtară de foc şi, odată cu ei, şi 
ceilalţi, care se apropiaseră mânaţi de curiozitate, dar 
respectuoşi. Chiar cei care stătuseră lângă focul de care 
trebuia să se apropie Old Wabble veniseră încoace, aşa că 
puteam să presupun că Old Wabble s-a retras la timp. Se 
dovedi că presupunerea mea fusese justă, pentru că 
imediat se auzi de patru ori chemarea boului-de-baltă, în 
felul în care ne înţeleseserăm. 

Era cazul să părăsesc şi eu locul meu? Momentul era 
potrivit, pentru că indienii se întorceau la focurile lor, 
iscându-se un mare du-te, vino, şi nimeni nu ar fi observat 
că moţul meu de stuf se mişcă. Dar îmi spuneam că lângă 
focul meu se va mai discuta în continuare, despre aceeaşi 
problema, şi voiam să ascult. În ceea ce priveşte retragerea 
mea, speram să găsesc un prilej tot aşa de bun. Oamenii 
încă nu mâncaseră, aşteptând probabil să se frigă destulă 
carne pentru toţi. Puteam să sper că atunci când masa va fi 
gata, se va produce o zarvă, care-mi va oferi prilejul cel mai 
bun pentru a mă face nevăzut. Rămăsei deci culcat în apă, 
sau mai precis în nămol. 

Căpetenia părea să fie furioasă, pentru că se amestecase 
bătrânul în vorbă, iar după ce războinicii tineri se 
retrăseseră, îi spuse: 

Nu s-a gândit fratele meu că jigneşte demnitatea 
căpeteniei, luând apărarea unui tânăr împotriva ei? 


Demnitatea unui conducător este jignită mai ales atunci 
când el însuşi acţionează împotriva ei. Noi toţi credem că 
Old Shatterhand îşi ţine cuvântul, numai tu nu crezi. 

Nu, pentru că îl cunosc pe câinele acesta alb. 

Şi noi îl cunoaştem. Din gura lui nu a ieşit niciodată o 
minciună. 

Da, dar această gură se pricepe să vorbească mai bine ca 
oricare alta. Este cel mai cinstit dintre feţele-palide, dar 
dacă cineva ar vrea să-l păcălească, e mai şiret decât cea 
mai şireată vulpe, şi vorba lui seamănă cu zorii zilei, după 
care poate răsări soarele, dar poate veni şi vreme rea. E 
adevărat că nu minte şi respectă ceea ce promite, dar 
respectă aşa cum e în gândul lui şi nu cum e dorinţa altora. 
Cuvintele adresate de el duşmanului trebuie cântărite bine, 
la fel ca praful de puşcă înainte de a-l turna în ţeava. 

Vupa-Umugi e de părere că promisiunea lui de a nu-i 
urmări pe cei doi războinici ai săi poate fi interpretată şi 
altfel? 

Nu. El nu a vrut să-i urmărească şi deci nu i-a urmărit, dar 
sunt sigur că nu ar fi făcut această promisiune, dacă nu ar fi 
avut altă cale prin care să afle ceea ce doreşte să ştie. 

Altă cale nu există. 

Asta e părerea fratelui meu mai vârstnic, eu însă nu cred, 
cu toate că eu însumi nu cunosc alta. De câte ori nu s-a spus 
despre Old Shatterhand că ştie tot ce vrea să ştie? O fi el în 
înţelegere cu Manitu cel bun sau rău, care îi spune totul? 
Eu susţin că el ştie precis că ne-am făcut tabăra aici, la 
Sascuan-cui. 

Asta nu-i posibil, căci nimeni nu i-a spus. Şi chiar dacă ar 
şti, nu avem motiv să credem că o să şi vină aici. 

Vrea să-l elibereze pe prizonierul nostru. 

Îl cunoaşte? Şi chiar dacă îl cunoaşte, ţine atât de mult la 
el încât ar risca de dragul lui să-şi piardă viaţa în luptă cu 
noi? 

Elia apărarea fiecărui alb. 


Având numai unsprezece oameni, împotriva a o sută 
cincizeci de războinici? 

El nu-şi numără duşmanii şi nici nu trebuie să-i numere, 
pentru că are o flintă vrăjită, cu care poate să tragă fără 
întrerupere. Bătrânul meu frate ştie că, cu toate astea, el 
doreşte să evite lupta, nu de frică, ci pentru că nu-i place să 
verse sânge de om. Şi atunci se foloseşte de viclenie, iar 
şiretenia lui este aproape mai de temut decât puşca vrăjită. 
Are să vină să ne smulgă prizonierul, prin şiretenie, şi nu 
luptându-se cu noi. 

Bătrânul căzu pe gânduri. Îşi legăna încet capul său albit 
şi, după un scurt răgaz, zise: 

Cuvintele lui Vupa-Umugi nu-mi pot schimba gândurile, 
dar atunci când este dezgropată securea războiului, tot 
ceea ce, de obicei, se judecă o dată, trebuie judecat de zece 
ori. Şi nu trebuie să pui binele faţă în faţă cu răul. Eu zic că 
Old Shatterhand nu vine, tu zici că vine. Cu atât mai bine ar 
fi dacă ar rămânea departe. 

Mai bine? Bătrânul meu frate se teme de el? Eu doresc 
foarte mult să vină. L-am prinde şi am ridica stâlpul 
caznelor, la care ar muri împreună cu Old Wabble. 

Vrei să prinzi vântul care-ţi trece printre degete? 

E cumva Old Shatterhand aer? Nu l-au prins oamenii roşii, 
până acum, de mai multe ori? 

Ştiu eu bine acest lucru, dar nu le-a scăpat el mereu din 
mână, ca suflat de vânt? 

Numai să-l prind, că am să ştiu eu să-l ţin bine. 

Atunci n-ai decât să-ţi deschizi braţele, dacă vine, şi să 
priveşti cum îţi cade în ele. 

O să-mi cadă! Stiu eu când. Şi anume mâine. Războinicii 
noştri au plecat de la el noaptea, el cu siguranţă că abia 
dimineaţa. Ai noştri au un avans faţă de el, şi dacă ei au 
sosit în seara asta, elo să vină abia mâine. 

Aici? 

Nu, pentru că o să-l prind la Rio Pecos, fără să-l mai las să 
vină atât de departe. 


Cunoşti locul pe unde o să treacă peste apă? 

Da, pe la vadul pe care probabil îl cunoaşte şi el. Dacă nu, 
o să caute şi o să găsească alt vad. 

Old Shatterhand n-are nevoie de vad, este un înotător 
neîntrecut. 

Şi eu mă gândesc la asta. Dar nu o să poată să-mi scape. O 
să ocup o bună parte din malul râului. Dacă ar fi aici şi 
Nale-Masiuv - Patru-Degete, cu cei o sută de războinici ai 
săi, am putea să-i împrăştiem pe o distanţă şi mai lungă, dar 
el nu vine decât peste trei zile. 

În clipa aceea, se auzi chemarea teşcaro - la masă, şi toţi 
se grăbiră spre focurile unde se fripsese carnea. Şeful 
tribului se ridică şi el, încet, cu demnitate, potrivit rangului 
său, şi plecă să-şi aleagă singur porţia. Pentru mine era cel 
mai bun prilej să mă îndepărtez. Mai aruncai o privire 
cercetătoare peste tabăra indienilor, nici un om nu privea 
spre mal, spre locul unde stăteam ascuns; atenţia tuturor 
era îndreptată numai spre carnea friptă. Mă târâi înapoi, 
spre apa adâncă, şi, fără a-mi mai da osteneala să-mi 
ascund prezenţa, începui să înot repede. Ajunsei cu bine la 
locul unde mă dezbrăcasem, ieşii la mal, îmi pusei hainele şi 
mă târâi spre punctul unde mă aştepta Old Wabble. 

Luai cu mine şi legătura de stuf. Dacă cumva ar fi găsit-o 
comanşii, totul ar fi putut fi descoperit foarte uşor. 

Mă apropiai atât de încet, încât atunci când îl atinsei pe 
bătrân tresări speriat. 

Mii de trăsnete, dumneavoastră sunteţi sir sau un indian? 

Eu sunt, răspunsei. 

Well. Dacă n-aţi fi fost dumneavoastră, imediat i-aş fi înfipt 
indianului cuțitul meu în spate. 

N-aţi fi făcut asta, mister Cutter, pentru că n-aţi fi putut. 
Cuţitul individului ar fi fost de mult înfipt în spatele 
dumneavoastră. În jur este o linişte deplină, nici o mişcare 
şi totuşi nu aţi auzit când am venit. Dacă în locul meu ar fi 
fost un comanş? 


Atunci l-aş fi simţit, pentru că, în afară de dumneavoastră, 
este imposibil ca altcineva să poată umbla atât de neauzit. 
Aţi făcut treabă bună? 

Da, sunt mulţumit. 

Şi eu. 

Dumneavoastră ce aţi auzit? 

În aparenţă puţin, şi totuşi mult. Şi anume, Old Surehand 
e păzit numai de doi indieni. 

Unde? 

Aşa-i că tare aţi vrea să ştiţi acest lucru? Dar dacă n-aş fi 
eu, n-aţi putea afla. 

Nu vă faceţi iluzii, mister Cutter! Pentru atâta lucru nu am 
nevoie de dumneavoastră, o ştiu la fel da bine ca şi 
dumneavoastră. E dincolo, pe insulă. 

Această presupunere o făcuserăţi înainte. 

Acum a devenit certitudine, o ştiu chiar de la căpetenia lor, 
Vupa-Umugi. 

A vorbit şi despre asta? Măgarul! Eu voiam să vă fac o 
bucurie, spunându-vă că presupunerea dumneavoastră a 
fost justă. 

Pentru asta nu trebuie să vă necăjiţi, sir. Ce aţi mai aflat în 
plus? 

Nimic. Credeam că o să vă spun ceva extraordinar de 
important, dar dacă aţi reuşit să aflaţi şi dumneavoastră, 
este ca şi când n-aş fi aflat nimic. Ce neplăcut! Probabil că 
aş fi auzit mai multe, dar au venit cei doi comanşi de ieri, şi 
toţi războinicii au fugit de lângă focul la care pândeam eu. 
Aţi auzit mai multe decât mine? 

Da, am să vă spun mai târziu. Aici nu e locul potrivit 
pentru o discuţie mai lungă. Să căutăm să plecăm de aici. 

Unde? 

Deocamdată, afară din tufişuri, şi tot pe acelaşi drum pe 
care am venit. 

Adică prin tot felul de mărăcini. Şi la aşa ceva Old 
Shatterhand îi spune drum! 


La întoarcere trebuia să fim tot atât de prevăzători ca şi la 
venire, dar reuşirăm să ne strecurăm cu bine din tabăra 
indienilor. Acum stelele luminau destul de tare şi, când 
trecurăm de pomenitul ieşind al pădurii de tufăriş, puturăm 
să ne ridicăm în picioare şi să mergem mai departe fără 
grijă, ca şi când nu ar fi existat nici un comanş prin 
apropiere. 

Se pare că vreţi să ne întoarcem la tabăra noastră, zise 
Old Wabble. 

Altfel, unde? 

Hm! Probabil că o să râdeţi de mine, dar eu, în sinea mea, 
mi-am închipuit că o să-l luăm şi pe Old Surehand cu noi. 

Îndrăzneaţă închipuire, în orice caz. 

Da, presupun că nu putem face asta pentru că nu e aşa 
cum m-am gândit. Dacă prizonierul ar fi fost ţinut undeva 
pe mal, şi nu pe insulă, atunci eliberarea lui ar fi fost făcută 
în... una... două... trei... mişcări. Ne-am fi furişat până la 
el... i-am fi tăiat curelele, i-am fi eliberat picioarele... am fi 
luat-o la goană... indienii după noi... fuga la tabăra 
noastră... sus pe cai... o porneam în goană... şi gata! 

Ce simplu pare totul! 

Recunosc cinstit că tare aş fi vrut să ne prezentăm în faţa 
oamenilor noştri cu un lucru gata făcut; ei, de fapt, nu sunt 
adevăraţi oameni ai Vestului. 

Vasăzică, aţi fi vrut să vă grozăviţi? 

Numiţi-o cum vreţi! Dar nu-i o ruşine să eliberezi 
împreună cu dumneavoastră, un prizonier sortit morţii, din 
mijlocul a o sută cincizeci de indieni. Acum această bucurie 
cade baltă. Probabil că o să trebuiască să-i cerem ajutor lui 
Sam Parker, los Hawley şi celorlalţi. 

Da, dar nu în sensul cuvântului ajutor. Ei vor forma linia 
noastră de acoperire, atâta tot. Dar numai noi doi îl vom 
elibera pe Old Surehand. 

Aşa ceva mi-ar plăcea foarte mult. 

Cu condiţia, însă, ca într-adevăr să ştiţi să înotaţi aşa cum 
aţi spus. 


Ca un peşte, vă spun, ca un peşte, it's clear. Deci, ca să 
dăm această lovitură, trebuie să înotăm? 

Da, din moment ce trebuie să ajungem pe insulă. Vasăzică 
vă încumetaţi să înotaţi de-a curmezişul lacului, de la malul 
celălalt până la insulă şi înapoi? 

Ce întrebare! Vă spun că aş înota de aici şi până în lună, 
dacă e destulă apă la mijloc! 

Well. Atunci treaba e simplă. Înotăm până la insulă, îi 
imobilizăm pe cei doi paznici, îl eliberăm pe Old Surehand 
şi ne întoarcem împreună cu el înot. 

Cum... ce... cum? Bătrânul se opri, mă apucă de braţ şi 
continuă: După dumneavoastră treaba merge tot atât de 
repede cât ai pune pâine la copt, mister Shatterhand?! 

La dumneavoastră a mers adineauri şi mai repede... unu... 
doi... trei şi gata! 

Da, dar era altceva. Voiam să-l eliberăm pe uscat, nu prin 
apă. De data asta trebuie să ştim dinainte dacă Old 
Surehand ştie să înoate. 

Un westman ca el este un bun înotător. 

Dar e legat, ceea ce provoacă o strangulare a circulaţiei 
sângelui. O să-şi poată el folosi mâinile şi picioarele, astfel 
încât să poată trece înot lacul cu noi? 

Cred că da. Se spune despre el că este un om deosebit de 
puternic. 

Da, da, aşa e. Deci este stabilit: o să se întoarcă înotând cu 
noi! Dar stelele, stelele! Lumina stelelor răsfrânta de apă o 
să ne trădeze paznicilor de pe insulă. 

Nu cred. Ne vom masca, şi în felul acesta paznicii n-or să 
ne vadă. 

Ne vom masca? Cum? Dumneavoastră în Domino, iar eu în 
Arlechin? Mulţumesc pentru asemenea carnaval. 

Să nu mă înţelegeţi greşit, mister Cutter! Când spun că o 
să ne mascăm, înţeleg să ne camuflăm şi anume după stuf. 

Aiurea! Nici un indian nu se lasă prostit de aşa ceva. 

Eu pot să vă dovedesc contrariul. O asemenea mascare am 
folosit adineauri, pentru că altfel nu aş fi putut să trag cu 


urechea. 

Povestindu-i ce făcusem, după ce terminai, zise: 

Hm, nu-i chiar o prostie, cum crezusem. Un singur 
mănunchi de stuf mai merge, dar două? Cam greu am reuşi 
să înotăm la fel de repede, aşa că cele două mănunchiuri ar 
fi când mai aproape, când mai departe unul de altul, ceea 
ce ar da de bănuit. 

Fireşte, dar nu o să facem două mănunchiuri, ci o insulă 
de stuf, sub care o să ne băgăm. 

Nu-i rău. 

La început o să înotăm repede, dar când vom ieşi la 
vedere, insula noastră va înainta plutind încet, foarte încet. 

Dar ce facem cu pielea noastră de culoare deschisă? Şi 
apoi, avem nevoie de un spaţiu de cel puţin şapte coţi ca să 
înotăm unul lângă altul. Să facem o plută de stufatât de 
mare? Din cauza albeţii pielii o să ne vadă paznicii. 

O să păstrăm hainele pe noi. 

Hm! Bombăni el. 

Credeţi că îmbrăcat o să vă vină mai greu să înotaţi, mister 
Cutter? 

Ba deloc, absolut deloc! Dar chiar dacă totul ne reuşeşte, 
se mai pune întrebarea dacă paznicii o să lase ca stuful 
nostru să acosteze lângă insula lor? 

Nici nu va acosta. Uite cum trebuie să procedam! Vă 
pricepeţi să vă scufundaţi? 

Ca o broască, vă spun, ca o broască, it's clear, atât de 
adânc cât doriţi. 

Asta-i bine, pentru că va trebui să ne scufundăm sub apă. 
Când ne vom apropia de insulă şi paznicii vor observa pluta 
noastră de stuf, o să se apropie de marginea insulei pe 
lângă care va trece pluta. 

Asta se înţelege, dar cred că n-au s-o lase să acosteze. 

Aşa e. Acum vine principalul. În clipa când pluta va fi 
destul de aproape de insulă, vom părăsi ascunzişul nostru, 
ne vom scufunda şi vom înota pe sub apă, în jurul ei, pentru 
a ieşi din nou la suprafaţă, pe partea cealaltă. În timp ce 


paznicii au să se uite după pluta noastră, noi urcăm pe 
insulă, în spatele lor, eu sar pe ei, pentru a-i face inofensivi 
cu două lovituri de pumn. 

Grandios, mister Shatterhand. Şi eu? 

Primul lucru pe care va trebui să-l faceţi dumneavoastră 
va fi să-i tăiaţi prizonierului legăturile, ca să fie eliberat 
imediat, deoarece s-ar putea să trebuiască să plecăm 
îndată. Şi s-ar putea, de pildă, să nu-l lovesc bine pe unul 
dintre indivizi, care ar găsi destul timp ca să strige după 
ajutor. 

Asta ar fi tare prost. 

După cum vedeţi, pentru ca lovitura să ne reuşească, avem 
de îndeplinit o treabă serioasă şi totul trebuie să meargă ca 
pe roate. De aceea, cred că n-o să mi-o luaţi în nume de rău 
dacă vă rog să vă verificaţi încă o dată posibilităţile de a 
înfăptui cu adevărat ceea ce vă cer. 

Cu uşurinţa, sir, cu cea mai mare uşurinţă! 

Sincer vorbind, nu cred că treaba va fi aşa uşoară. Mă 
cunosc bine şi ştiu că, dacă nu intervine nimic şi totul 
decurge aşa cum bănuiesc, atunci pot să îndeplinesc 
acţiunea, pe care totuşi o consider grea. Nu avem voie să 
fim nesocotiţi. 

Nu vorbiţi de nesocotinţă, sir! L-aţi văzut vreodată pe Old 
Wabble cum înoată şi cum se scufundă? 

Nu. 

Atunci staţi liniştit şi aşteptaţi până mă vedeţi! Şi după ce 
lucrul va fi făcut, o să spuneţi că n-aţi fi putut găsi un ajutor 
mai îndemânatic decât mine; it's clear? 

Fiind vorba de viaţa noastră, m-ar bucura. 

Nu prea eram convins că-l pot crede. Statura lui osoasă nu 
se potrivea pentru un bun înotător, iar asigurările sale 
sunau a lăudăroşenie. Totuşi era cunoscut ca un om curajos 
şi cu experienţă şi vorbise cu atâta convingere, încât era 
greu să nu-i dai crezare. 

Între timp ajunserăm la locul de popas. Din cauza absenței 
noastre îndelungate, tovarăşii noştri erau îngrijoraţi. Le-am 


povestit ce am văzut şi auzit şi le-am expus planul de 
salvare, pe care intenţionam să-l realizăm. Lui Parker şi lui 
Hawley le părea rău că nu vor avea şi ei un rol activ. Ceilalţi 
tăceau, probabil mulţumiţi că nu le cerem să-şi rişte viaţa. 
Ca să ajungem de partea cealaltă a lacului, încălecarăm cu 
toţii şi pornirăm la drum. 

Pentru a ajunge până la apă, a trebuit să trecem, pe 
întuneric, prin tufăriş, venind dinspre partea deschisă a 
preriei. Ajunşi acolo, descălecarăm din nou şi legarăm caii. 
De acolo vedeam şi focurile din tabără. 

Exista şi stuf, din care tăiarăm cât ne trebuia; câteva 
crengi groase formau baza plutei. După ce o terminarăm 
pentru scopul nostru, constatarăm că era o mică operă de 
artă. Dedesubt avea deschizături, pentru a ne scoate 
capetele, şi patru laţuri de piele, pentru a ne putea vâri 
braţele în ele. Fireşte că am ţinut seama ca, atunci când 
vom fi dedesubt, să avem în partea de sus vedere liberă. 

Temerara noastră acţiune putea începe. Ne golirăm 
buzunarele şi, în general, lăsarăm în tabără tot ce putea fi 
atacat de apă sau ce nu aveam de ce să luăm cu noi. Ca 
arme puteam reţine numai cuţitele. Când furăm gata, 
Parker întrebă: 

Aşadar nu va putem ajuta chiar cu nimic, mister 
Shatterhand? 

Nu, dar de aceea nu trebuie să credeţi că sunteţi de 
prisos. S-ar putea întâmpla să avem nevoie de 
dumneavoastră şi anume: dacă vom fi descoperiţi şi 
urmăriţi, ceea ce s-ar putea întâmpla numai pe apă, noio să 
ne întoarcem înotând în linie dreaptă. Dacă în urma noastră 
vom avea urmăritori, sarcina dumneavoastră e să-i ţineţi 
departe de noi. 

Cu focuri de armă? 

Da. 

În întunericul ăsta? Cine poate deosebi un alb de un 
indian, mai ales dacă sunt în apă şi nu li se vede decât 


capul? S-ar putea foarte uşor să tragem chiar în 
dumneavoastră. 

Tocmai că trebuie să trageţi numai atunci când sunteţi 
siguri în cine ţintiţi. De altfel, o să vă avertizăm prin 
strigăte. Dacă unul din noi s-ar lupta cu un indian în apă, 
atunci în nici un caz să nu trageţi, chiar dacă am fi atât de 
aproape încât să ne puteţi distinge feţele. Cu un indian 
suntem în stare să ne măsurăm şi singuri. 

Da. Întocmai, it's clear! Mă aprobă Old Wabble cu 
însufleţire. 

Deci, înainte şi mult noroc! 

Yes, go on! Într-o jumătate de oră ne vom întoarce, cu bine 
şi victorioşi. 

Cu aceasta îndrăzneață afirmaţie, bătrânul cobori în apă, 
bălăbănindu-se, iar eu îl urmai, ceva mai puţin încrezător. 

Nu trebuia să ne băgăm sub plută decât atunci când, 
ajunşi destul de aproape de insulă, am fi putut îi văzuţi de 
paznici. Deocamdată o împingeam înaintea noastră, înotând 
liber. Înaintând, îl observai pe Old Wabble, ca să văd dacă 
într-adevăr înoată aşa de bine cum afirmase, înotul lui era 
acceptabil. Dar după un timp, observai că partea lui de 
plută se scufundă mai adânc în apă decât a mea. 

Vă sprijiniți prea mult de plută, mister Cutter, spusei. Nu 
cumva aţi obosit? 

Obosit? Ce vă trece prin cap? Răspunse el. Mă apasă 
bretelele astea afurisite, numai ele sunt de vină. 

Cine mai poartă, pe lângă centură, şi bretele? 

Dumneavoastră nu puteţi pricepe asta. În Vest nimeni nu 
se poate lipsi de centură, iar de bretele am eu nevoie, 
pentru că nu am şolduri, şi trebuie să ţină şi brâul. La talia 
mea, mai există oare şi şolduri? 

Nu prea îmi explicam cum puteau bretelele să 
îndeplinească o acţiune atât de perfidă, încât să-l împiedice 
la înot, dar tăcui; nu pentru mult timp însă, pentru că se 
sprijinea tot mai mult de plută, aşa că partea mea ieşea tot 
mai mult din apă. De aceea îl rugai: 


Mai bine întoarceţi-vă, mister Cutter, întoarceţi-vă cât mai 
e timp! Se pare că începe să vă vină greu. 

Da de unde! Nu vedeţi că înaintez fulgerător, ca un peşte? 

Da, pentru că vă ţineţi de pluta pe care o împing eu. 

Numai în aparenţă. Bretelele astea! O să le scot şi atunci o 
să meargă mai bine. 

Ţinându-se cu o mână de plută, îşi scoase cu cealaltă 
bretelele şi le vâri în buzunar. Se pare că, într-adevăr, îl 
apăsau şi jenau, pentru că acum mergea mai bine. Desigur, 
auzeam cum gâfâie din cauza efortului. Făcând o remarcă 
în acest sens, mă asigură: 

Aceasta este numai o parte a plămânilor mei; devine 
uneori gălăgioasă; cealaltă e bună. 

Înaintarăm vreo cinci minute fără să scoatem un cuvânt, 
când observai că pluta se scufundă iar şi chiar mai adânc 
decât înainte. 

Parcă deveniți mai greu, sir, zisei eu. 

E de mirare? Îmbrăcămintea ia apă, iar în urma mea... all 
devils - pe toţi dracii, ce-i asta? 

Cu o mână opri pluta, iar cu cealaltă căuta ceva în urma 
lui. 

Ce căutaţi acolo, sir? 

Caut... ei! Să ştiţi, mister Shatterhand, că trebuie să-mi 
pun din nou bretelele. 

De ce? 

Pentru că-mi pierd nădragii; au început să plutească în 
urma mea; vreţi să mă ajutaţi? 

L-am ajutat să-şi tragă pantalonii pe jumătate căzuţi, apoi 
ne-am continuat drumul. Dar din minut în minut, spre 
marea mea îngrijorare, trebuia să recunosc tot mai mult că 
nu era un înotător cum se considera el însuşi. Trebuia să-l 
împing şi pe el, nu numai pluta. 

Cred că o să ne întoarcem, mister Cutter, spusei. Aţi obosit 
cu adevărat, iar planul nostru necesită forţe depline. 
Gândiţi-vă la pericolul care ne ameninţă. 


Păi, la el mă gândesc; şi tocmai de aceea nu mă obosesc 
acum, ca să fiu, mai târziu, cu forţele întregi. Să ne 
întoarcem?! Ce idee! Să mă fac de râs?! 

Da, desigur, n-aş fi vrut să-l fac de râs, dar puteam risca 
ducându-l mai departe? Era posibil că se cruța, ca să fie mai 
târziu la înălţime. Încercând să insist, mă asigură că exact 
aşa stau lucrurile. De altfel făcusem jumătate din drum, aşa 
că, fie ce-o fi, i-am dat înainte, în ciuda acestei hotărâri, 
îngrijorarea mea nu scădea deloc, şi după alte cinci minute 
îl întrebai: 

Nu vreţi să vă culcaţi pe plută, cu partea superioara a 
corpului? În felul acesta vă odihniţi şi prindeţi noi puteri. 

E adevărat, dar nu o să vă fie prea greu? 

Nu. Haide, ascultaţi-mă. 

Îmi urmă sfatul şi, în timp ce eu împingeam mai departe 
vehiculul nostru nautic, bătrânul îmi zise: 

Mi-a venit o idee, sir. Chiar dacă n-o să ne vadă paznicii, 
tot o să cadă la bănuiala. O să se întrebe cum de se mişcă 
stuful ăsta, că lacul doar stă pe locul lui, liniştit. 

Vă înşelaţi. Acolo lacul îşi revarsă apa spre Rio Pecos, şi de 
aceea se mişcă spre scurgere, chiar dacă nu prea vizibil. O 
porţiune de stuf, desprinsă de mal, va pluti încet într-acolo. 
Aşa vor gândi indienii. În această privinţă nu am grijă. 

Dar în altă privinţă? 

Sunt îngrijorat din cauza dumneavoastră. 

Pshaw! V-am spus că nu vreau să mă forţez acum, dar la o 
adică, o să-mi fac pe deplin datoria. 

Hm. Nu mai spun nimic în legătură cu felul în care înotaţi 
dumneavoastră. O să vorbim despre asta înainte de a ne 
întoarce. Acum e mai important felul cum ştiţi să vă 
scufundaţi. Dacă n-o să reuşiţi, s-ar putea să fim pierduţi. 

Fără multe vorbe, sir. La momentul potrivit, n-am decât să 
dau drumul plutei, să mă scufund şi să ies la suprafaţă de 
partea cealaltă a insulei. Pentru constituţia mea fizică, e un 
joc de copii. Cine are atât de puţină carne şi atât de multe 
oase, îi vine uşor să fie maestru la scufundat. 


Avea dreptate, iar încrederea de sine de care dădea 
dovadă mă linişti într-o oarecare măsură, cu toate că-mi 
ziceam c-ar fi fost mai bine să fi pornit la înfăptuirea acţiunii 
singur, fără el. 

Ne apropiam tot mai mult de insulă. Cârmii pluta spre 
dreapta, în susul apei, pentru că mai târziu trebuia să ne 
lăsăm purtaţi la vale. Focurile de tabără ale comanşilor 
luminau puternic, dar nu în direcţia noastră. Focul de pe 
insulă era mic şi ardea după un tufiş, de aceea nu-i puteam 
vedea flacăra. Puținele stele vizibile se reflectau în luciul 
apei. Eu înotam cât se poate de liniştit şi constant, pentru a 
nu produce valuri, din care raza reflectată a stelelor ar fi 
ieşit tremurată, lucru care s-ar fi putut vedea destul de 
departe. Astfel, ajunserăm atât de aproape de insulă, încât 
puteam lăsa pluta să alunece în voie. Atunci îi atrasei 
atenţia lui Old Wabble: 

A sosit timpul, mister Cutter! Trebuie să ne băgăm sub 
stuf. 

Well, se face îndată, răspunse el. 

Încă o clipă. Dacă vrem să ne comunicăm ceva, în timp ce 
suntem cu capetele vârâte în spărturile de stuf trebuie să 
vorbim numai în şoaptă. 

E de la sine înţeles. 

Cu toate că lăsăm pluta în derivă trebuie s-o dirijăm uşor, 
dar lăsaţi asta pe mine! 

Foarte bine. Să-mi spuneţi numai când trebuie să mă 
scufund. Sunt oricând gata. 

Ne strecurarăm sub plută şi ne vârârăm capetele în 
găurile pregătite în acest scop. După aceea, băgarăm 
braţele în laţurile de piele. Acum stăteam sub plută în 
poziţie verticală, aşa cum un gimnast se ţine de inele. Pluta 
ne ducea înainte, nici nu trebuia să înotăm, iar pentru 
dirijare, era de ajuns o uşoară mişcare cu mâinile sau cu 
picioarele. Înaintam foarte încet şi, în nerăbdarea care ne 
cuprinsese, timpul ni se părea de două ori mai lung. 

Afurisită cursă-rapidă! Îmi şopti bătrânul. Vedeţi bine? 


Da. 

Şi eu. Dacă ar veni acum un rechin şi ne-ar muşca de 
picioare! Thunder, ce s-ar mai porni vaporul nostru! Ce bine 
că pe aici nu există astfel de bestii sau crocodili. la priviţi! 

Îl văd. 

Şi el ne vede. Ce-o să facă? 

Eram cam la şaizeci de paşi de insulă. În tufişul de pe mal 
apăru o spărtură largă, prin care se vedea focul. La lumina 
lui zărirăm un indian, care stătea pe mal şi scotea apă, cu 
ochii la „vaporul” nostru. Privi câtva timp cu atenţie, după 
care se întoarse la foc. 

Minunat băiat! Şopti Old Wabble. Nu vrea să ştie de noi. 

Ceea ce nouă nu prea ne displace. Dar să aşteptăm, să 
vedem dacă până la urmă stuful nostru nu-i bate la ochi. 

Astfel trecu timpul minut după minut. Ne apropiam tot mai 
mult de insulă şi paznicul nu mai apărea. Încă patruzeci, 
treizeci, douăzeci şi, în sfârşit, zece paşi! Trecuserăm hopul. 

Mister Cutter, acum! Îi şoptii bătrânului. Eu mă scufund în 
stânga insulei, dumneavoastră în dreapta ei, luându-o 
împrejur, ca să nu ne ciocnim şi să ne împiedicăm. De 
partea cealaltă, ne urcăm pe mal şi suntem în spatele 
paznicilor. Dar, vă rog, daţi-vă toată osteneala. Mai aveţi 
braţele vârâte în laţuri? 

Nu. 

Sunteţi gata? 

Yes, putem începe, it's clear. 

Mă eliberai, mă scufundai adânc în apă, înconjurai insula 
înot, ieşind la suprafaţă cu precauţie, şi, din două mişcări, 
ajunsei la mal. Pe Old Wabble nu-l văzui în acel loc, probabil 
că se căţărase pe insulă mai departe de unde eram eu. Nu 
puteam să mă ocup de el, înainte de toate trebuia să mă 
duc la cei doi indieni. Culcându-mă la pământ, mă târâi prin 
tufişuri spre ei. Şedeau la un foc mic alimentat doar de cinci 
sau şase bucăţi subţiri de lemn. Unul stătea, cu spatele la 
mine, celălalt cu partea stângă, Puțin mai la o parte, era 
culcat prizonierul, la adăpostul unui tufiş. Nu puteam să-i 


vad faţa, dar picioarele, care se aflau în lumina focului, erau 
legate. Acum repede, la treabă! 

Mă ridicai în picioare şi din două sărituri repezi ajunsei 
lângă foc. O lovitură în dreapta, alta în stânga, în tâmplele 
indienilor, şi ei se prăbuşiră. Mă aplecai deasupra lor, erau 
ameţiţi. 

Heavens7, un alb! Strigă prizonierul. Aţi venit ca să... 

Da, îl întrerupsei, o să vorbim mai târziu. Acum trebuie să 
acţionăm, trebuie să vă tai legăturile. 

Îngenuncheai lângă el, scosei cuțitul, când auzii un zgomot 
în spatele meu. 

Aţi venit, mister Cutter? Întrebai fără să întorc capul, fiind 
convins că nu putea fi altul decât mister Cutter. 

Uff, uff, uff, îmi răspunseră în locul lui două voci 
necunoscute. 

Mă ridicai fulgerător şi mă întoarsei. În faţa mea stăteau 
doi indieni, uzi până la piele şi holbându-se la mine ca la o 
stafie. Mai târziu Old Surehand mi-a spus că, la fiecare trei 
ore, paznicii erau schimbaţi; schimbul se făcea prin apă, 
ceea ce se vedea şi după cei doi indieni uzi leoarcă, şi care 
veniseră să-i înlocuiască pe cei doi pe care-i ameţisem, într- 
un moment atât de nefavorabil mie. Pentru mine, surpriza 
dură doar o clipă, în cea de-a doua îl apucai cu mâna stângă 
de beregată pe cel mai apropiat şi-l doborâi la pământ cu 
pumnul drept. Apoi vrui să-l apuc şi pe celălalt, dar nu 
reuşii, pentru că acesta se aruncă în apă cu un strigăt 
ascuţit şi înotă spre tabără, urlând întruna. 

Nu mai era timp de pierdut. Am sărit la Old Surehand şi i- 
am tăiat legăturile de la mâini şi de la picioare; am tăiat de 
asemenea cele două curele cu care era legat de doi stâlpi 
bătuţi în pământ. 

Vă puteţi mişca, sir? Îl întrebai, când se ridică. Spuneţi 
repede, repede. 

Îl vedeam pentru prima oară pe acest om, dar nu aveam 
timp să-l privesc. Îşi întinse braţele puternice, se aplecă 
pentru a lua cuțitul unuia dintre cei doi indieni ameţiţi, şi 


răspunse atât de liniştit, de parcă n-ar mai fi avut de ce se 
teme: 

Pot orice vreţi dumneavoastră, sir. 

Şi să înotaţi? 

Da; încotro? 

Încolo, drept înainte, suntem aşteptaţi de oameni albi. 

Atunci, veniţi! Timpul ne presează. În mai puţin de un 
minut, pieile-roşii vor fi aici. 

Avea dreptate. Speriaţi şi buimăciţi, comanşii făceau o 
gălăgie de parcă ar fi fost mii de draci; strigau, urlau, ţipau, 
să-ţi spargă timpanele, nu alta! Nu puteam să-i vedem, dar 
din plescăiturile apei deduceam că s-au aruncat în lac, 
pentru a înota spre insulă. Trebuia să plecăm. Dar unde era 
Old Wabble? 

Mister Cutter, mister Cutter! Urlai eu, parcă mai tare 
decât gălăgia infernală care se auzea. 

Mister Cutter? Vă referiţi la Old Wabble? 

Da, a venit cu mine până la insulă, pentru a vă salva, dar 
nu-l mai văd. 

Mai sunt aici şi alţi albi? 

Nu. 

Atunci nu vă mai gândiţi la el. Îl cunosc eu pe bătrân; are 
felul lui propriu de a fi. 

Dar e pierdut! 

Nici să nu vă gândiţi, sir! Nici Satana nu-l poate omori. S- 
ar putea să fie mai în siguranţa decât noi. Lăsaţi-l şi hai să 
plecăm! Indienii sunt în apă. Primii aproape că au ajuns. 
Înainte, repede, repede! 

Mă apucă de braţ şi mă trase după el. La marginea insulei, 
mi-am dat seama de cauza grabei lui. Între insulă şi tabără, 
în apă, viermuiau pur şi simplu indienii, urlând. Unul dintre 
înotători, aflat în fruntea tuturor, mai avea numai zece, 
douăsprezece bătăi de braţe până la mal. Daca nu puteam 
să mă gândesc la Old Wabble, în schimb trebuia să mă 
gândesc la mine şi la Old Surehand. De aceea zisei: 

Da, haideţi repede în apă. Urmaţi-mă cât puteţi de iute. 


Sărirăm în apă şi o pornirăm cu mişcări largi, puternice, 
aşa cum procedează un bun înotător care nu vrea să 
obosească. Urletul indienilor se dublă, era groaznic. Ne 
văzuseră şi se străduiau să ne ajungă. 

Pentru mine însumi nu mă temeam, căci, în mod sigur, 
niciunul nu putea să mă ajungă. Dar Old Surehand? Un 
westman ca el trebuia să fie un înotător excelent, totuşi 
timpul petrecut ca prizonier trebuie să-l fi epuizat. Apoi 
ştiam prea bine că legăturile făcute de indieni la mâini şi la 
picioare te paralizează, te fac inapt pentru eforturi mai 
mari. Dar el înota calm şi cu acea mişcare dublă, care 
împarte efortul în mod egal între mâini şi picioare. La 
început, acest lucru mă linişti. Curând însă observai că 
mişcările lui nu mai erau atât de regulate. 

Vă este greu, sir? Îl întrebai. 

Nu, răspunse el, dar îmi simt mâinile şi picioarele ca 
paralizate. 

Legăturile sunt de vină. O să rezistaţi până la malul 
celălalt? 

Sper. În împrejurări obişnuite, nici un indian nu m-ar 
putea ajunge. Dar când stai atâta timp legat, atât de strâns 
încât ţi se opreşte circulaţia sângelui, nu mai poţi fi sigur de 
nimic. 

După câtva timp i se puseră cârcei în muşchii braţelor. 
Cunoşteam fenomenul, extrem de periculos pentru un om 
care înoată să-şi salveze viaţa. Îi dădui un sfat: 

Culcaţi-vă pe spate şi înotaţi numai cu picioarele, între 
timp braţele o să se odihnească. 

Făcu cum îl sfătuii, dar urmarea fu că înaintarea noastră 
scăzu mult în viteză. Începui să înot şi eu pe spate, pentru 
a-i putea vedea pe urmăritorii noştri. Erau încă departe de 
noi, dar la distanţe diferite. Din cauza indienilor, partea 
opusă a lacului se vedea atât de agitată, încât mai mult ca 
sigur ca toţi comanşii săriseră în apă. 

În orice caz, pe mal nu mai rămăseseră mulţi. Unul dintre 
ei se afla la circa o sută de paşi de noi. Old Surehand îl văzu 


şi zise: 

Trebuie să înotăm mai repede, aşa mergem prea încet, o 
să încep să înot iar cu braţele. 

Încercă, dar în curând îmi mărturisi: 

Sir, îmi amorţesc braţele. Dumneavoastră mergeţi mai 
departe; eu am să rămân. 

Să vă părăsesc, Old Surehand? Departe de mine acest 
gând. Culcaţi-vă de-a curmezişul peste mine, o să va duc eu. 

Sunt prea greu! 

Pentru mine, nu! 

Dar în felul ăsta o să mergem prea încet şi o să vă ajungă 
şi indienii. 

O să vedem noi. Vă rog, urcaţi-vă! 

Îmi îndeplini rugămintea, ezitând. Desigur că nu era uşor, 
dar mergea. Totuşi, indianul se apropia tot mai mult. Până 
atunci parcă se jucase numai, dar acum se avântă cu o 
asemenea forţă, supleţe şi dârzenie, încât trebuia să 
recunosc că avea să ne ajungă. Era însă singur, deoarece 
ceilalţi rămăseseră tot mai în urmă. În întunericul nopţii, 
greu s-ar fi putut desluşi ceva, dacă n-ar fi ars focurile în 
tabăra indienilor. Luminile lor nu ajungeau nici la el şi nici 
la noi, dar din când în când capul lui acoperea lumina venită 
de la mare distanţă. Probabil că avea ochi excelenți, din 
moment ce nu ne pierdea din vedere pe suprafaţa întinsă a 
apei. 

Făcusem cam trei sferturi din drum, când indianul ajunse 
la vreo treizeci de paşi de noi. Atunci scoase un strigăt 
ascuţit de luptă. 

Ne ajunge din urmă, zise Old Surehand. E din vina mea. 
Sunteţi un înotător cum încă n-am văzut, dar să cari prin 
apă o greutate de o sută de kilograme, e un efort la care nu 
rezistă nici un uriaş. 

Pshaw! Doar vă duce şi apa, iar de-un singur indian nu mi- 
e teamă. 

Nici mie. Dacă vine încoace, e pierdut. Am un cuţit şi încep 
să-mi simt iarăşi braţele. 


Lăsaţi-l în seama mea! Eu n-am fost legat. 

Vreţi să-l înjunghiaţi? Ştiţi, nu prea îmi place să vărs 
sânge, dacă nu-i neapărată nevoie. 

Sunt de aceeaşi părere. Îi dau o lovitură în cap şi-l luăm cu 
noi pe mal. 

Sir, aşa ceva un singur vânător este în stare să facă, şi îl 
cheamă Old Shatterhand. Muşchi şi tendoane am şi eu, dar 
trebuie să lovesc de mai multe ori, dacă vreau să ameţesc 
pe cineva. 

Nu e vorba numai de forţă, ci şi de un anumit chiţibuş. 
Puteţi să înotaţi? 

Da, cred că o să meargă, lăsaţi-mă jos. 

Credeţi? Şi mai vreţi să luptaţi şi cu indienii? Numai un 
Old Surehand se poate gândi la aşa ceva. 

Se pare că numele meu vă este foarte cunoscut. Pot să-l 
aflu şi eu pe al dumneavoastră? 

O să vă arăt îndată cum mă cheamă. Mai întâi încercaţi să 
înotaţi mai departe, fără ajutorul meu! 

Reugşi să înoate. Braţele îşi recăpătară reflexele. Era, 
desigur, un lucru puţin obişnuit; doi albi, înotând într-un 
lac, urmăriţi de o ceată de indieni, discutau de parcă s-ar fi 
legănat în balansoarele din holul unui hotel din New York! 
Numai oamenii Vestului sunt în stare de aşa ceva! 

În timpul cât Old Surehand îşi încercase din nou puterile, 
nu înaintaserăm aproape deloc. Indianul se apropiase şi 
scoase un al doilea chiot de luptă... 

Lăsaţi-l în seama mea şi priviţi, dacă doriţi, îi şoptii 
tovarăşului meu. Apoi mă întorsei. 

Duşmanul văzu că vreau să-l înfrunt şi se opri. Ridicând în 
sus mâna în care avea cuțitul, striga: 

Aici e Vupa-Umugi, căpetenia comanşilor. Cuţitul lui o să-i 
lovească pe amândoi câinii de albi. 

Aha, deci el era, îmi convenea. Până atunci îmi fusese 
imposibil să-i recunosc trăsăturile feţei. 

Şi aici e Old Shatterhand, despre care ziceai că nu poate 
să-ţi scape, răspunsei eu. Încearcă s-o dovedeşti. 


Old Shatterhand! Old Shatterhand! Exclamară 
concomitent Old Surehand şi indianul, iar ultimul adăugă: 
dacă eşti tu acel coiot râios, ai să mori! 

După aceste cuvinte, se scufundă repede. Deci o lupta pe 
viaţă şi pe moarte, noaptea, în apă! Căpetenia plănuia să 
iasă din apă lângă mine şi să mă înjunghie. Nici nu-mi 
trecea prin minte să-l aştept. Aşa că mă scufundai şi eu, dar 
mult mai adânc. Ca şi diamantul, apa păstrează multă 
vreme lumina albastră din timpul zilei. De aceea, în nopţile 
întunecoase, un bun scufundător vede noaptea sub apă cel 
puţin la fel de bine, dacă nu chiar bine, decât deasupra 
apei. De la o adâncime de vreo cinci metri, mă uitai în sus. 
Da, căpetenia se afla lateral, deasupra mea. Întinse mâinile 
pentru mişcarea care trebuia să-l aducă la suprafaţă. În 
acelaşi timp făcui şi eu o mişcare similară şi ieşii din apă în 
spatele lui. Primi în cap lovitura mea vânătorească, după 
aceea îl apucai de chică, ca să nu cadă la fund. 

Old Shatterhand! Cu adevărat Old Shatterhand! Aţi 
dovedit-o pe loc! Exclamă Old Surehand. 

Da, sir, eu sunt. Acum, înainte de toate, spuneţi-mi dacă v- 
a trecut amorţeala din braţe. 

Mi se pare că da. 

Încercaţi să înotaţi. Eu trebuie să-l duc pe indian. Să 
înotăm mai departe. 

Şi văzurăm că mergea. Mişcarea şi efortul înotului 
urmaseră prea repede situaţiei anterioare a lui Old 
Surehand, când mâinile şi picioarele îi fuseseră legate. Dar 
se părea că hopul trecuse. Înotarăm încet, ca să-şi 
menajeze puterile şi ajunserăm la ai noştri, la mal, fără ca 
starea lui de slăbiciune să se fi repetat. Acolo căpetenia fu 
legată, tocmai când începea să-şi revină. 

Acţiunea noastră se desfăşurase cu succes, dar şi cu 
ghinion. Îl eliberasem pe Old Surehand, luasem prizonier 
pe căpetenia comanşilor, în schimb îl pierduserăm pe Old 
Wabble. Ce se întâmplase cu el? Old Surehand nu credea că 
ar fi murit. El zise: 


Mai întâi ar trebui să-l cunoaşteţi mai îndeaproape pe 
acest boy bătrân, meş-şurs - domnilor! Este un original de 
mâna întâi. Pun rămăşag că stă undeva într-un loc sigur şi- 
şi râde în pumni de noi. Trebuie să-l studiezi pe acest 
şmecher, pentru a-l putea judeca cum trebuie. Nu m-ar 
mira dacă ar apărea brusc şi ar mai aduce unul sau chiar 
mai mulţi prizonieri. 

Dacă nu e el însuşi prizonier, interveni eu. 

În acest caz, putem să-i venim în ajutor. Îl cerem în 
schimbul căpeteniei. 

Înseamnă că acestuia nu vreţi să-i luaţi viaţa? 

Ferească Dumnezeu! Nu e felul meu de a face pe ucigaşul. 
După cum s-a purtat el cu mine, fireşte, n-ar merita, dar 
dacă depinde de mine şi dacă bătrânul Old Wabble n-a păţit 
nimic, îi dăm drumul. 

Sunt complet de-acord, sir. Dar priviţi, deasupra apei se 
văd nişte capete. 

Era cum spusesem. Cei mai mulţi dintre comanşi 
încetaseră urmărirea, alţii o continuară şi veneau spre noi 
înot. Au fost alungaţi cu câteva ameninţări şi focuri de 
intimidare. Apoi a trebuit, să povestesc tovarăşilor mei cum 
am ajuns pe insulă şi cum am înotat la întoarcere spre locul 
întâlnirii. 

Nu terminasem bine de povestit când auzirăm un zgomot 
din tufişuri. Ne încordarăm auzul. Crengile fâşâiau şi 
pocneau ca atinse de animale mari, cum ar fi, de pildă, caii. 
Apoi se auzi o voce poruncitoare: 

Apleacă-te peste cal, piele-roşie ce eşti, că altfel îţi rup 
nasul, it's clear! 

Old Wabble! Spuse Old Surehand. O să vedeţi, meş-şurs, 
că o să-mi împlinească el toată prorocirea. 

Şi într-adevăr, iată-l pe Old Wabble ieşind din tufişuri, 
trăgând după el un cal, pe care era legat un indian. Tot de 
acest cal mai erau legaţi alţi doi, încărcaţi cu desagi. 

Am sosit şi eu, spuse el râzând. V-am adus ceva ce ne 
poate fi foarte folositor. Ah, good evening8, mister 


Surehand! Aţi scăpat deja? Mi-am închipuit că nu era 
nevoie să fiu şi eu de faţă. Ştiam că Old Shatterhand e în 
stare să vă elibereze şi singur. 

Dar unde aţi fost, mister Cutter? Îl întrebai eu. Începusem 
să mă îngrijorez. 

Să vă îngrijoraţi? Aş vrea să ştiu de ce, şi ce putea să mi se 
întâmple? De mine, am eu grijă singur, ba am şi de alţii, 
după cum o să vedeţi îndată. 

De ce n-aţi venit pe insulă? 

Pentru că am fost un mare măgar, it's clear! M-am lăudat 
cât de minunat ştiu să înot şi să mă scufund, dar cu 
dumneavoastră nu prea mi-a mers. Înotul mai treacă- 
meargă! Asta, desigur, numai la dus, dar să mai vin şi înapoi 
şi să-mi pierd încă o dată pantalonii, nu mai era cazul. Şi 
apoi să mă scufund! Dar dacă nu mai ieşeam la suprafaţă? 
Poţi foarte bine să te îneci de viu. Vasăzică, am rămas 
agăţat sub plută şi am lăsat lucrurile să meargă înainte, 
după voia lor. Deodată s-a pornit un asemenea urlet, încât 
vaporul meu a început să se clatine, iar pieile-roşii au 
început să sară în apă care mai de care, încât niciunul nu a 
mai rămas pe mal. Chiar şi paznicii cailor au venit în fugă şi 
au început să vă urmărească. Unul dintre ei trebuia să 
rămână, iar pe acesta eram hotărât să-l iau eu în primire. 
Am navigat spre uscat, am ieşit de sub baldachinul meu, am 
sărit la el, i-am dat un bobârnac, încât s-a aşezat fără să-mi 
ceară voie în prealabil. L-am legat cu o curea, pe care era 
atârnată carnea la uscat. Atunci mi-a venit o idee, că şi noi 
avem nevoie de provizii, dacă vrem... oh, nu vreau să spun 
unde o să mergem. Am fugit la locul de păşunat şi am adus 
trei cai, unul pentru acest boy roşu şi doi pentru căratul 
cărnii. Acolo erau şi şei. Trebuia să mă grăbesc puţin, 
pentru a termina la timp. Dar totul a mers cum mi-am dorit 
şi tocmai când primii indieni se întorceau înot, fără nici un 
succes, m-am şi cărăbănit frumugşel, cu acest boy şi cu carne 
cu tot. Şi iată-mă! Ce-o să se întâmple cu carnea, pot să-mi 


închipui, dar ce-o să facem cu acest boy, să-şi bată alţii 
capul. 

Îl lăsăm mâine să plece, fu de părere Old Surehand. 

N-am nimic împotrivă. A venit încoace călare, n-are decât 
să se întoarcă pe jos. Dar iată şi căpetenia lor, ăsta cum de- 
a mai ajuns în mâinile dumneavoastră? 

Mister Shatterhand l-a făcut prizonier. 

Pe insulă? 

Nu, pe lac, în timpul urmăririi. 

Deci o luptă navală. Trebuie să-mi povestiţi mai târziu cum 
s-a întâmplat. Dar şi pe ăsta îl lăsaţi să plece? 

Da. 

Păcat. l-ar sta mai bine în spânzurătoare. Dar nu cumva 
să-l eliberaţi înainte de a vă restitui toate armele, absolut 
tot ce v-a luat. Niciodată n-am fost un prieten al indienilor. 
Nu sunt buni de nimic, şi dacă omul este îngăduitor cu ei, 
dânşii o iau drept slăbiciune. Dacă el şi cei o sută cincizeci 
de comanşi s-ar fi înecat adineauri în lac, restul omenirii nu 
ar fi pierdut nimic, it's clear! 

Capitolul III - Trimisul lui Winnetou. 

Între Texas, Arizona, New Mexico şi teritoriul indienilor 
sau, altfel spus, printre pintenii Munţilor Ozark, Sierra 
Guadelupa inferioară şi superioară şi Munţii Gualpa, 
înconjurat de jur-împrejur de crestele care delimitează 
cursul superior al lui Rio Pecos şi izvoarele râului Red River, 
Sabina, Trinidad, Brazos şi Colorado, se află un vast şi 
înfricoşător ţinut, care ar putea fi denumit Sahara Satelor 
Unite. 

Întinderi pustii de nisipuri fierbinţi şi uscate alternează cu 
îngrămădiri de stânci dogoritoare ca focul, care nu sunt în 
stare să ofere nici cele mai sărăcăcioase condiţii de 
existenţă celor mai puţin pretenţioase plante. Noaptea 
friguroasă cade brusc şi nemijlocit după căldura toridă de 
peste zi. Pustiul uniform şi lipsit de verdeață nu este 
întrerupt de nici un Djebel9 sau de un Wadi10 înverzit. Nu 
există nici un Birll care să trezească la viaţă cu umezeala 


sa o cât de mică oază. Lipseşte chiar şi acea trecere cu 
caracter de stepă de la regiunile muntoase, împădurite, la 
marea de nisip fără verdeață, stearpă; şi, peste tot, privirea 
este izbită de moartea nudă, în forma ei cea mai 
înfricoşătoare. Numai ici-colo se zăreşte câte o tufă de 
mezquite, singuratică, ce pare din piele (oare ce forţă a 
scos-o la lumină şi o menţine?), vrând parcă să-şi bată joc 
de ochiul care tânjeşte după un punct verde. Cu aceeaşi 
uimire poţi întâlni un soi de cactus sălbatic, crescând 
singuratic sau în pâlcuri, ori acoperind suprafeţe întinse, 
fără ca existenţa lui să poată fi descifrată şi explicată. Dar 
nici mezquiteul, nici cactuşii nu oferă o privelişte 
îmbucurătoare, binefăcătoare, pentru că sunt acoperiţi cu 
un strat gros de nisip şi e vai de calul pe care un călăreț 
neprevăzător îl mână într-o astfel de sălbăticie de cactuşi. 
Ţepi ascunşi, tăioşi ca briciul şi tari ca oţelul îi rănesc în aşa 
hal picioarele, încât niciodată nu va mai putea alerga. 
Atunci călăreţul este nevoit să-l părăsească pe bietul 
animal, şi, dacă nu-l omoară, acesta e condamnat la soarta 
groaznică de a se prăpădi cu încetul. 

În ciuda tuturor grozăviilor oferite de acest pustiu, omul a 
îndrăznit totuşi să-l calce. E străbătut de drumuri care duc 
sus, la Santa Fe şi Port Union, la El Paso del Norte şi jos, în 
preriile verzi şi în pădurile pline de ape curgătoare ale 
Texasului. Prin cuvântul „drumuri” nu trebuie să se 
înţeleagă acel soi de căi de comunicaţie, care poartă 
această denumire în ţările civilizate. E adevărat că, din 
când în când, mai trece prin pustiu câte un vânător sau 
rastreador (căutător de aur) singuratic, câte o societate de 
oameni temerari sau un grup îndoielnic de indieni. Mai 
traversează pustietatea şi câte un convoi de care cu boi, 
scârţâind din osii şi mergând cu viteza melcului, dar nu 
există ceea ce se cheamă „drum”, nici măcar acele făgaşe 
care se ramifică la fiecare sfert de oră din pampasurile 
Americii de Sud, sau care se găsesc în câmpia din Luneburg 
şi nisipurile din Brandenburg. Fiecare îşi urmează propriul 


său itinerar atâta timp cât solul îi oferă câteva semne, din 
care să-şi dea seama dacă merge într-o direcţie bună. Dar 
treptat, treptat, aceste semne încetează chiar şi pentru cel 
mai experimentat ochi, şi de aceea s-a luat măsura de-a 
indica direcţia cu ajutorul unor pari, înfipţi din loc în loc în 
pământ. 

Cu toate acestea, şi acest pustiu îşi are victimele şi 
grozăviile sale, care, ţinând scama de proporţia teritoriului, 
sunt cu mult mai numeroase şi mai înfricoşătoare decât cele 
din Sahara africană sau din pustiul Şamo sau Gobi de pe 
podişurile Asiei. 

Schelete de oameni, cadavre de animale, resturi de şei, 
sfărâmături de care şi alte vestigii cutremurătoare se 
găsesc de-a lungul drumului, povestind prin tăcerea lor 
întâmplări pe care, chiar dacă urechea nu le aude, cu atât 
mai mult văzându-le cu ochii, fantezia le poate amplifica. Cu 
toate acestea, în înălţimi zboară vulturii devoratori de 
hoituri, care, cu o perseverenţă înspăimântătoare, 
urmăresc de sus cea mai mică pâlpâire de viaţă pe care o 
zăresc, ca şi cum ar şti cu precizie că prada lor e asigurată 
şi nu le poate scăpa. 

Şi cum se numeşte acest pustiu? Locuitorii din teritoriile 
învecinate îi dau denumiri diferite, ba englezeşti, ba 
franţuzeşti sau spaniole. Dar până departe el este cunoscut 
fie sub denumirea de Llano Estacado, fie de Staked Plain, 
din cauza parilor care sunt bătuţi în pământ, puşi să indice 
drumul... 


Cam în felul acesta am descris, într-una din cărţile mele 
anterioare12, caracterul înfricoşător al acestui groaznic 
pustiu, care e Llano Estacado. Dacă am spus atunci că nici o 
fântână nu trezeşte la viaţă vreo oază singuratică, prin 
aceasta am exprimat doar o părere unanim acceptată. Şi 
totuşi, în mijlocul acestui pustiu, exista o oază, dar 
necunoscută celor mai mulţi dintre oameni. Era tocmai 
sălaşul acelei persoane despre care Winnetou îmi 
comunicase printr-un bileţel că urmează să fie atacată, şi 
anume Bloody Fox. 

Vulpea-însângerată! Chiar şi numele singur indica o 
biografie neobişnuită. Cel care-l purta în prezent făcuse 
parte în copilărie dintr-o caravană de emigranţi, care a fost 
atacată şi nimicită în Llano Estacado de o bandă de 
stakemen-il 3. Un fermier, pe nume Helmers, a dat peste 
cadavrele jefuite şi a descoperit că băiatul mai trăia, având 
o rană adâncă la cap. L-a pansat şi l-a luat cu el la Helmers 
Home, la ferma lui. Datorită îngrijirilor atente, copilul a 
supravieţuit acelei răni periculoase şi s-a însănătoşit, dar 
uită complet tot ce se întâmplase înaintea atacului, inclusiv 
numele. Totuşi, trebuie să fi avut un nume; şi cum, atunci 
când a fost găsit, era plin de sânge şi tot timpul cât aiurase 
din cauza febrei pomenise numele de Fox, Helmers a 
presupus că aşa l-a chemat pe taică-său, şi s-a hotărât să-i 
spună Bloody Fox. 

Băiatul progresă de minune, atât fizic cât şi mental, dar 
niciodată nu-şi putuse forţa memoria, ca să-şi amintească 
ceva dinainte de atac. Ştia foarte precis cum arăta omul de 
la care primise lovitura, îl vedea clar în faţa ochilor; mai 
multe însă nu-şi amintea, nici de ce pomenise numele de 
Fox. Helmers se bucura de faptul că pupilul său se 
dezvoltase atât de bine, fiind totuşi nemulţumit într-o 
singură privinţă şi anume că nu-l putea obişnui să stea 
acasă. Proprietatea lui era aşezată la marginea nordică a 
pustiului, aşa că băiatul, de cum ajunse să stăpânească un 
cal, începu să cutreiere tot timpul prin Llano Estacado, în 


loc să-i ajute tatălui adoptiv la lucratul pământului. Nici un 
fel de ameninţări şi de îndemnuri nu-l putuseră schimba. O 
dată, când Helmers era deosebit de supărat din această 
cauză, Bloody Fox îi spuse: 

Ai mei au fost ucişi de „tâlharii Llano-ului”, iar eu am 
hotărât să stârpesc până la unul pe toţi aceşti tâlhari. 
Pentru aceasta trebuie să cunosc Llano-ul aşa cum îmi 
cunosc buzunarele. Dacă nu pot s-o fac, nici nu mai vreau 
să trăiesc. 

Rostise aceste cuvinte cu atâta hotărâre, încât Helmers 
găsise de cuviinţă să cedeze. Ba, se hotărâse să facă din el 
un bărbat care să fie în stare să impună respect 
„tâlharilor”. Ca urmare, Bloody Fox crescu în deplină 
libertate. Putea să plece şi să vină când voia. Deveni un 
călăreț foarte curajos, un ţintaş atât de bun şi un mânuitor 
de arme atât de îndemânatic, încât însuşi Winnetou, când |- 
a cunoscut, nu şi-a putut reţine admiraţia. De origine, 
Helmers era neamţ, iar părinţii lui Bloody Fox se pare că tot 
nemți au fost. Băiatul uitase totul şi învățase limba engleză 
ca orice copil american: limba germană, însă, o prindea atât 
de repede, încât s-a presupus că o vorbise şi mai înainte. 

Ce legătură exista între acei stakemen-i sau „tâlharii din 
Llano Estacado” şi el? Cum s-a mai spus, aşa-zisele drumuri 
care treceau prin pustiu erau însemnate cu pari. În afară de 
oamenii cinstiţi care se foloseau de aceste drumuri, existau 
şi altfel de oameni, care urau munca, oameni decăzuţi şi 
care, de teamă să nu aibă de-a face cu justiţia, au trebuit să 
fugă din regiunile populate din răsărit, nişte nemernici fără 
scrupule, care nu mai aveau nimic de pierdut şi pentru care 
nu conta viaţa altora, pentru că viaţa lor însăşi nu mai 
valora nimic. Trăiau numai din jafuri, iar Llano-ul le oferea, 
dacă nu cel mai bogat, în orice caz cel mai apărat teren de 
vânătoare. Îşi aveau ascunzătorile la marginea pustiului şi 
pândeau în apropierea drumurilor pe călătorii nevoiţi să 
treacă prin pustiul Llano. Li se alăturau acestora ca 
însoțitori sau conducători, după care îşi trimiteau complicii 


înainte ca să scoată parii şi să-i înfigă în direcţie greşită; de 
aici şi denumirea de stakemen-i, oamenii parilor. Cei ce 
urmau direcţia acestor pari erau abătuţi de pe drumul cel 
bun şi sortiţi pieirii sigure. Mureau de foame şi de sete, 
dacă nu erau ucişi înainte de aceşti tâlhari, iar averea lor 
intra în posesia acestor „hoitari” de gen uman, mai bine zis 
inuman, ai Llano-ului. lată de ce sute şi sute de schelete 
albeau în cea mai adâncă singurătate, sub soarele arzător, 
şi nimeni nu afla nimic despre soarta bieţilor nenorociţi. 

Bloody Fox aparținuse unei astfel de caravane, care 
căzuse victimă unei bande de stakemen-i. Scena groaznică 
a masacrului i-a rămas în minte; de aici dorinţa fierbinte de 
a-i extermina pe aceşti nemernici, până la ultimul. Oricât de 
grea şi de îndrăzneață era această misiune, băiatul avea 
toate însuşirile necesare pentru a o îndeplini. 

Treptat, treptat, cutreierase Llano-ul în toate direcţiile, 
reuşise să cunoască fiecare palmă de pământ a pustiului. 
Toate pericolele îi deveniseră familiare, ba a mai şi avut 
norocul să descopere, în adâncul deşertului, o oază verde 
cu apă, ceea ce îi uşura enorm realizarea dorințelor. 
Această oază valora mai mult chiar decât o sută de aliaţi. 

Locul îl ţinea secret. Nici un om nu ştia de el, nici măcar 
Helmers, cu toate că bătrânului îi datora viaţa. Cu timpul, 
Bloody Fox şi-a construit lângă apă o căsuţă, căreia i-a 
acoperit pereţii cu pasiflora deasă, luxuriantă. Prinsese 
mustangi, cai sălbatici, şi-i dusese la căsuţă pe ascuns; şi 
astfel, după ce gonea pe câte unul până la epuizare, avea 
mereu cai odihniţi pentru schimb. Acest fapt făcea ca 
deplasările lui să aibă repeziciunea pe care altfel nu ar fi 
putut s-o aibă, reuşind să apară ba la un capăt al Llano-ului, 
ba la altul. Îşi transporta cu căruţa rezerve de muniții şi 
alimente. Dar mai avea nevoie de cineva care să îngrijească, 
în lipsa lui, de oază şi de caii aflaţi acolo, de o persoană de 
toată încrederea, de care să fie sigur că nu-i va trăda 
secretul. O bătrână negresă, care-l iubea foarte mult, cu 
numele Sanna, îi acceptă propunerea. Locui ani în şir în 


acea căsuţă, într-o desăvârşită singurătate, fără a mai dori 
să plece de acolo. Pentru devotamentul ei, a fost răsplătită 
într-un fel care i-a învăluit bătrâneţea în cea mai luminoasă 
rază de soare. În tinereţe, fusese sclava unui plantator din 
Tennessee, care-i luase copilaşul, un băieţel, şi-l vânduse. 
Mai târziu a fost şi ea scoasă la mezat şi vândută şi, după 
diferite peripeții, ajunsese la Staked Plain. Dar niciodată nu 
l-a putut uita pe Bob, băiatul ei. Se gândea la el zi şi noapte, 
şi jura că n-are să moară până n-are să-l revadă. Atunci am 
sosit noi în Llano şi am făcut cunoştinţă cu Bloody Fox. Cu 
noi se mai afla un westman, care avea ca însoțitor 
nedespărţit un negru, fostul lui servitor. Pe negrul nostru îl 
chema Bob; şi cât de uimiţi am fost noi, mai ales cât de 
încântată a fost bătrâna Sanna, când a descoperit că el era 
micuțul ei copil, care fusese vândut la Tennessee! De atunci 
au rămas împreună şi numai moartea i-ar mai fi putut 
despărţi. 

Din clipa în care bătrâna Sanna se instalase în căsuţa din 
oază, Bloody Fox trecu la înfăptuirea planurilor sale, aşa 
cum îşi dorise. El trecea tot mai rar pe acasă, pe la tatăl său 
adoptiv; dar ori de câte ori venea, bătrânul îi povestea câte 
o noutate, şi noutatea se referea aproape întotdeauna la 
moartea câte unui stakeman. Ba ici, ba colo, se găsea 
cadavrul unui om, lovit de glonte în mijlocul frunţii, iar când 
i se cerceta conţinutul buzunarelor întotdeauna se găseau 
asupra lui lucruri furate, ceea ce dovedea că cel ucis 
aparţinea grupului de „oameni ai parilor”. Astfel de cazuri 
se repetau tot mai des, gaura din frunte constituind în 
curând o dovadă sigură că cel ucis trebuia considerat drept 
tâlhar pedepsit. Dar cine era misteriosul răzbunător? 
Nimeni nu ştia, nici măcar Helmers nu bănuia. 

Nu-i de mirare că în jurul acestui răzbunător se născuseră 
legende peste legende. Existau oameni care susțineau că l- 
au văzut din depărtare, trecând călare, iute ca săgeata, dar 
niciodată destul de aproape ca să-l poată recunoaşte. Se 
povestea că purta pe el pielea groasă şi păroasă a unui 


bizon alb, cu cap cu tot, ceea ce-i dădea o înfăţişare 
fioroasă. Într-o zi, un negustor susţinu că l-ar fi văzut în 
partea sudică a Llano-ului şi că o oră mai târziu ar fi găsit 
un om împuşcat drept în frunte; altă dată un grup de 
călăreţi afirmară că au auzit un foc de armă, în timp ce la 
orizont un călăreț dispăru iute ca gândul, pentru ca ajunşi 
la locul respectiv să găsească un om întins la pământ, mort, 
cu un glonţ în frunte. Într-altă zi, au intrat la Helmers 
oameni care peste noapte poposiseră în Llano şi care la 
lumina clară a lunii ar fi zărit pe acelaşi călăreț, apărând 
dintr-o parte, trecând pe lângă ei în galop şi dispărând în 
partea opusă. Până la urmă, în jurul acestui personaj 
neobişnuit se născuse o superstiție, şi anume că n-ar fi fost 
om, ci o fiinţă supraomenească, care zbura cu viteza 
fulgerului de la un capăt la celălalt al Llano-ului. Cum ar fi 
putut un muritor de rând să deosebească cu atâta siguranţa 
pe un tâlhar de un om cinstit?! „Stafia din Llano Estacado a 
trecut peste pustiu” - aşa se spunea - „Stafia răzbunătoare 
a mai înlăturat un stakeman”. 

Oamenii cinstiţi răsuflau uşuraţi. Stakemen-ii se ţineau 
mai strâns împreună, nu se mai încumetau să înainteze în 
pustiu singuri sau în grupuri mici, porneau la atacurile lor 
tâlhăreşti în cete mari. Dar nici astfel de procedee nu le 
ofereau siguranţa aşteptată. Îşi aşezau tabăra câte 
douăzeci sau chiar mai mulţi la un loc; apoi, deodată, se 
auzea o detunătură, încă una... şi doi dintre ei cădeau, loviți 
în frunte, în timp ce, nu departe de ei, se auzea tropotul 
copitelor unui cal care se îndepărta în fugă. 

Tocmai pe atunci am sosit şi eu la Helmers cu un grup de 
westmen-i, aşa cum am amintit mai sus, pentru a trece prin 
Estacado şi a mă întâlni în partea cealaltă cu Winnetou. La 
Helmers, am aflat că în faţa noastră se află o caravană de 
emigranţi, care voia să traverseze pustiul. Câteva persoane 
întâlnite la Helmers mi-au trezit bănuiala. După ce au 
plecat, am mers pe urmele lor; am căpătat astfel 
certitudinea că emigranții urmau să fie abătuţi din drum. 


Călăuza era un stakeman iar complicii îşi aşteptau 
victimele. Am pornit repede la drum, pentru a veni în 
ajutorul celor ce se aflau în pericol. 

Winnetou, care mă aşteptase, se întâlnise în acelaşi timp 
cu o trupă de comanşi, de care pe atunci nu trebuia să se 
ferească, pentru că între ei şi apaşi era atunci pace. 
Winnetou află de la comanşi că se duceau să-şi întâmpine 
căpetenia, care urma să vină prin pustiul Llano, dar că 
acesta s-ar afla în mare pericol, pentru că un număr 
însemnat de stakemen-i se adunaseră punând probabil la 
cale un atac. Erau aceiaşi tâlhari pe care îi descoperisem şi 
eu. Deoarece Winnetou ştia că, potrivit înţelegerii noastre, 
trebuia să fiu şi eu pe aproape, începuse să se îngrijoreze 
din cauza mea şi hotărâse să nu mă mai aştepte, ci să-mi 
iasă în întâmpinare. De aceea, propuse comanşilor să-l 
însoţească. Aceştia acceptară cu plăcere, pentru că nu 
putea să le fie decât de folos, şi lor, şi căpeteniei aflate în 
primejdie, să-l aibă cu ei pe Winnetou. 

Drept urmare, Estacado, de obicei pustiu, era în momentul 
acela animat de patru grupuri de oameni, dintre care trei 
înaintau în aceeaşi direcţie; emigranții erau conduşi în mod 
premeditat la moarte, către sud, de călăuza lor trădătoare, 
în urma lor veneau, tot spre sud, stakeman-ii, iar eu veneam 
după ei, împreună cu însoțitorii mei, pentru a le zădărnici 
lovitura. Dinspre vest, se apropia Winnetou cu comanşii, 
care, din păcate, ajungeau prea târziu; ei aveau să constate 
că şeful lor de trib fusese deja ucis de stakemen-i. 

Comanşii mergeau spre est, iar noi spre sud şi, 
întâmplător, timpul se potrivea atât de bine, ca şi cum ne- 
am fi înţeles dinainte ca, mergând în unghi drept, să ne 
întâlnim chiar în apropierea oazei, despre care atunci, 
fireşte, nu băânuiam nimic. Ca şi noi, Bloody Fox cunoştea 
intenţia stakeman-ilor; el voia să-i salveze pe acei străini şi 
de aceea pornise de la insula sa din pustiu, călărind în 
întâmpinarea lor, pentru a-i preveni, deocamdată. Din 
nefericire, însă, dăduse peste tâlhari, care porniră în goană 


după el. Reuşi să scape spre nord, datorită iuţelii calului său 
şi nimerind la noi ni se alătură. Călărirăm trei ore în şir, dar 
n-am putut să-i ajungem pe emigranţi, decât după ce se 
întunecase. Formaseră din carele lor un careu, instalându-şi 
tabăra în interiorul lui. Din cauza secetei, boii nu mai aveau 
putere să tragă carele, aşa că emigranții nu-şi puteau 
continua drumul. Ei înşişi erau pe jumătate morţi de sete; 
după cum s-a dovedit călăuza lor găurise butoaiele cu apă, 
iar la sosirea noastră fugise. 

Între timp, Winnetou ajunse în regiunea respectivă, fără 
ca eu să fi bănuit măcar şi, cu flerul lui extraordinar, îi 
descoperise pe stakemen-i, care, fireşte, nu putuseră 
aprinde nici un foc. Se furişa lângă ei, tocmai în clipa în 
care călăuza, fugită de la emigranţi, ajunsese la ei şi le 
povestea despre sosirea noastră. Dar în loc să se sperie, 
tâlharii mai mult se bucurau sperând ca prin venirea 
noastră să pună mâna pe o pradă mai bogată şi hotărâră să 
ne atace în zori. Auzind aceasta, Winnetou se întoarse la 
comanşi şi veni apoi împreună cu ei la noi. Asta era din nou 
una din loviturile lui de maestru! Cât de bucuros am fost 
atunci că ne-am întâlnit la timp şi într-un mod atât de 
fericit. Ceata lui de comanşi dublă numărul nostru, iar el 
singur făcea mai mult decât toţi la un loc. 

La ivirea zorilor, noi stăteam ascunşi după care. Când au 
venit stakemen-ii, i-am numărat, erau treizeci şi cinci. De 
teama „stafiei răzbunătoare”, obişnuiau să se arate numai 
în număr foarte mare. Nu bănuiau că le cunoşteam 
planurile şi credeau că are să fie o simplă joacă. Prima 
noastră salvă îi lovise de la cincizeci de paşi distanţă şi 
provocase în rândurile lor o derută extraordinară. 
Deveniseră o grămadă de oameni învălmăşiţi şi urlând de 
groază. Morţii şi cei mai grav răniţi se prăbugşiseră, iar caii 
rămaşi fără călăreţi măreau şi mai mult panica; apoi, când 
zăpăceala le mai trecu, cei care se mai puteau ţine în şa 
căutară să scape fugind spre sud. Într-o clipă furăm pe cai 
şi ne luarăm după ei. Au fost lichidaţi cu toţii. 


Ultimul dintre ei ajunse din întâmplare la oaza lui Bloody 
Fox ţinută, până atunci în mare secret. Acolo calul i s-a 
poticnit, iar el şi-a frânt gâtul. Era şeful bandei şi răzbise 
atât de departe numai pentru că avusese un cal bun. Am 
recunoscut în el un criminal, care pe alte meleaguri era 
recunoscut sub numele de Stealing Fox, adică Vulpea hoaţă. 
Şi, minune! Extrem de agitat, Bloody Fox ne declară că 
acela era cu siguranţă omul care-i făcuse rana adâncă de la 
cap; el nu avea nici o îndoială, pentru că niciodată nu i-a 
putut uita figura. Omul se prezentase sub numele de Fox, 
fireşte că nu Stealing Fox, şi fusese conducătorul convoiului 
de emigranţi. Acum se explica uşor de ce băiatul rostea atât 
de des, în timpul delirului provocat de febra mare, numele 
de Fox. 

Dacă ne-a părut aproape o minune faptul că Bloody Fox l-a 
descoperit pe ucigaşul părinţilor săi, nu mai puţin uimiţi am 
fost atunci când negrul nostru, Bob, s-a dovedit a fi fiul 
bătrânei Sanna. lar când am găsit timp pentru a da aşezării 
atenţia cuvenită, oaza ni s-a părut o a treia şi cea mai mare 
minune. E adevărat că existaseră vânători şi indieni care 
afirmau că în mijlocul celor mai mari pustietăţi din Llano 
Estacado ar exista o apă pe lângă care ar creşte cele mai 
frumoase flori şi pomi, dar nimeni nu i-a crezut. Auzisem şi 
eu aşa ceva, dar m-am îndoit că există. Acum o aveam în 
faţa ochilor. 

Desigur, dacă mă gândesc la Sahara, sub al cărei pământ 
stâncos sau nisipos există, la adâncimi mai mari sau mai 
mici, apă din belşug, nu putea nici această oază de aici, din 
Llano, să-mi apară atât de inexplicabilă. Pustiul acesta este 
despărţit de Rio Pecos de un lanţ de munţi, care, uneori, 
formează o singură coamă, alteori, însă, are mai multe 
şiruri, printre care se află şi văi lungi. La rândul lor, aceste 
văi sunt tăiate de-a curmezişul de nişte prăpăstii, care se 
sfârşesc în Llano. Din înălţimi, prin văi se scurg diferite ape 
mici, cu tufişuri şi chiar copaci pe maluri. Aceste puncte 
înverzite pătrund ca nişte peninsule în marea de nisip a 


Estacado-ului. Printre ele, iarba şi buruienile găsesc destulă 
umezeală ca să crească. Apele curgătoare dispar îndată ce 
dau de nisip, fără să se evaporeze. Apa pătrunde în terenul 
poros şi, unde dă de un strat impermeabil, compact, se 
adună. În nici un caz nu trebuie să ne închipuim pustiul 
Llano ca pe o întindere perfect orizontală, ci ca pe o 
depresiune, care în punctul său cel mai de jos trebuie să 
scoată la suprafaţă o apă limpede şi curată, tocmai pentru 
că e filtrată prin nisip. 

Din păcate, secretul lui Bloody Fox, păstrat cu străşnicie 
atâta vreme, ne-a devenit cunoscut, dar el se înclină în faţa 
inevitabilului. Era de aşteptat ca mult timp de acum înainte 
să nu mai poată face pe Avenging-ghost - „Stafia 
răzbunătoare”. Făcusem curăţenie serioasa printre 
stakemen-i şi, chiar dacă mai existau câţiva dintre ei izolaţi, 
probabil că auziseră de soarta celor treizeci şi cinci. 
Emigranţii au fost aduşi în oază, unde au rămas câteva zile, 
după care şi-au continuat călătoria, odihniţi şi împrospătaţi. 
I-am însoţit până la Rio Pecos. Caravana lor a trecut dincolo 
de Arizona, unde n-aveau decât să povestească despre 
oază; fie că povestea lor avea să fie considerată minciună, 
fie că li s-ar fi dat crezare, tot n-avea nimeni ocazia să 
profite de ea. Mai degrabă noi, albii de aici, aveam prilejul 
să venim în Llano; ne propusesem însă să nu spunem 
nimănui nimic despre mica insulă verde a pustiului. 

Din păcate, alta era situaţia cu comanşii, care acum 
cunoşteau şi ei secretul. E drept că a trebuit să promită că 
nu vor vorbi despre el, dar eram convinşi că nu-şi vor ţine 
cuvântul dat. Pentru tribul lor, oaza nu era un loc fără 
valoare. 

Trăgând o linie imaginară spre vest, din locul de unde mă 
aflam, aş fi atins, dincolo de fluviu, unghiul cel mai periculos 
al Vestului Sălbatic. Era locul unde se întâlneau teritoriile 
de vânătoare ale comanşilor şi apaşilor. Cine cunoaşte 
situaţia, ştie că între aceste două neamuri nu s-a putut 
niciodată ajunge la o pace trainică. 


Pe vremea aceea, încă din copilărie erau educați şi li se 
inocula o ură reciprocă înverşunată; şi chiar dacă între ei 
tomahawkul războiului era îngropat, ajungea cel mai mic 
pretext pentru a-l dezgropa din nou. Asemenea pretexte se 
puteau ivi zilnic, pentru că teritoriile lor nu numai că se 
învecinau, dar se întrepătrundeau în unele locuri şi deseori 
nici nu erau delimitate. Era destul de uşor să se folosească 
pretextul de violare a graniţei, fără a mai vorbi de alte o 
sută de motive, care puteau fi invocate dacă voiau să ajungă 
la luptă. De aceea, locurile primiseră din partea oamenilor 
Vestului denumirea de The shears - foarfecele, o expresie 
foarte semnificativă. Liniile mobile ale graniţei se 
deschideau şi se închideau ca nişte foarfeci şi cine nimerea 
între ele, mai ales dacă era alb, putea să spună că a avut 
noroc dacă scăpa cu viaţă. 

Numeroasele lupte dintre cele două triburi începeau, de 
obicei, dincolo de shears şi apoi se extindeau până la Rio 
Pecos, iar învinşii erau goniţi în Llano. Ce mare avantaj era 
să ai în acest caz un loc în pustiul de nisip, unde să te poţi 
reface şi aduna, în timp ce duşmanul era încredinţat că te 
usuci de foame şi de sete! Oaza oferea un astfel de loc, şi 
comanşii luaseră cunoştinţă de el. Ajunşi acasă, au să tacă 
oare în această privinţă? Nu puteam să cred aşa ceva şi-i 
atrăsesem atenţia lui Bloody Fox asupra pericolului pe care 
îl reprezentau pieile-roşii care cunoscuseră acest loc. El 
privea chestiunea ca şi mine de serios şi zise: 

Aveţi dreptate, sir. Am păstrat secretul atâta vreme şi 
acum, deodată, a fost dat în vileag. De vină sunt numai eu; 
ar fi trebuit să vă descriu de ieri această regiune. Probabil 
că atunci nu v-ar fi fost greu să faceţi în aşa fel încât 
stakemen-ii să nu poată fugi încoace. 

Fireşte, asta aşa este. 

Atunci aţi fi ştiut numai dumneavoastră şi sigur că nu aţi fi 
trădat nimănui acest secret. Dar aşa cum e situaţia acum, 
mă pot aştepta la vizite din trei părţi. 

Cred că vă puteţi aştepta numai la vizita comanşilor. 


Şi din partea apaşilor! 

Nu. Un singur apaş ştie de această oază, Winnetou. 

Şi credeţi că n-are să spună nimic acasă? 

Dacă-l rugaţi, sunt sigur că nu. 

O să-l rog; dar albii? 

Aceştia n-au să trădeze nimănui secretul; toţi, fără 
excepţie, sunt oameni care ştiu să tacă. 

Să admitem. Cu alţii n-au să vorbească, dar ei între ei îşi 
vor nota locul unde se află această căsuţă a mea şi vor veni 
din nou încoace. Nu aş avea nimic împotrivă, să vină; oaza e 
trădată, pentru că fie ei, fie urmele lor vor fi descoperite de 
alţii care au să vină după ei. Am dreptate, sir? 

Fără îndoială că da. O să-i rugăm să tacă, şi să nu se mai 
întoarcă pe aici... 

Ar fi prea mult. S-ar putea întâmpla ca vreunul dintre ei să 
se afle cândva în Llano, în pericol să moară de sete, dacă ar 
şti că e oprit să vină la apa de aici. Într-un astfel de caz 
trebuie făcută o excepţie. Vreţi să discutaţi dumneavoastră 
cu ei mister Shatterhand? 

Cu plăcere. 

Desigur că acest lucru nu se referă la dumneavoastră şi 
Winnetou. Veniţi la mine cât mai des posibil, şi sunt sigur că 
veţi face în aşa fel încât nimeni să nu-mi poată descoperi 
coliba. 

Bine, o să vă îndeplinim această dorinţă. Dar ce vreţi să 
faceţi pentru a vă apăra sau a vă feri de vizita comanşilor? 

Nimic. Pot să transform coliba mea într-o fortăreață? 

Nu se poate. 

Sau să-mi aduc atâţia oameni încât să pot respinge un 
atac? 

Este imposibil. 

Atunci nu-mi rămâne altceva de făcut decât să las lucrurile 
aşa cum sunt. Singura schimbare ce-o să intervină va fi 
aceea ca Bob să rămână aici, cu maică-sa. Când o să fiu 
acasă, o să am în felul acesta un ajutor, iar în absenţa mea 
bătrâna n-o să mai fie singură. 


În cursul timpului am mai fost pe la oază şi am aflat că 
Bloody Fox n-a avut nici un fel de neplăceri din partea 
comanşilor. Nu mai fusese vizitat nici de albi, şi astfel s-a 
creat impresia să deconspirarea oazei faţă de câţiva inşi nu 
a însemnat şi răspândirea acestui secret în toate zările. Cât 
despre tâlharii din Llano Estacado, după cum ne-am 
aşteptat, multă vreme nu s-a mai auzit nimic despre ei; apoi 
au apărut atacuri răzlețe, urmate de jaf, al căror făptaş a 
fost un singur om, descoperit de Fox şi pedepsit după felul 
său. Se părea că, în afară de martorii de atunci, nimeni nu 
ştia că el este „stafia-răzbunătoare”. Secretul lui a fost 
păstrat cu sfinţenie, şi în multe locuri am auzit poveşti 
fantastice cu privire la stafia din Llano, dar niciodată nu s-a 
făcut vreo aluzie la faptul că persoana lui ar avea vreo 
legătură cu isprăvile acestui „spirit”. 

Când l-am cunoscut pe Bloody Fox, era încă în anii primei 
tinereţi. Oricine îşi poate imagina ce aptitudini avea, dacă la 
o vârstă atât de fragedă dovedea asemenea însuşiri şi 
talent, încât l-a uimit şi pe Winnetou. Ce om putea şi ar fi 
trebuit să devină, dacă s-ar fi dezvoltat în felul acesta! 

Au urmat câţiva ani în care nu am mai venit în America. 
Apoi m-am întâlnit cu Winnetou în Black Hills şi am aflat de 
la el că Bloody Fox e bine şi că nu a primit încă vizita 
comanşilor. Ne despărţisem sus la Coteau, pentru a ne 
întâlni peste patru luni jos, în Sierra Madre, şi oricine îşi 
poate imagina ce impresie a făcut asupra mea vestea pe 
care am citit-o în bileţelul apaşului, precum că trebuie să-l 
prevină pe Bloody Fox, deoarece comanşii vor să-l atace. 

Trecuse atâta vreme fără ca aceştia să-i calce oaza! Care 
să fi fost motivul pentru care voiau acum s-o viziteze, şi încă 
cu intenţii duşmănoase? Planul pornise de la ei, sau Bloody 
Fox şi-a atras prin ceva răzbunarea lor? Ca să mă frământ 
cu asemenea întrebări nu avea rost; răspunsul urma să-l 
aflu mai târziu de la sine. 

Mai importantă era întrebarea dacă Winnetou s-a dus 
direct în pustiul Llano Estacado, sau nu. Mi-a scris că ar 


vrea să meargă să-l prevină pe Bloody Fox. După cum îl 
cunoşteam pe apaş, el nu se mulțumea doar să-l anunţe, ci 
era gata, pe cât posibil, să-l salveze, ceea ce se putea face 
numai cu o ceată destul de numeroasă de apaşi. Ce cale să 
fi ales? La această întrebare, grea în aparenţă, se putea 
răspunde destul de uşor. Totul depindea de timp. Dacă era 
prea scurt, Winnetou avea să se ducă direct la Fox, dar 
dacă a avut timp destul, atunci a plecat mai întâi la tabăra 
apaşilor, pentru a lua numărul necesar de războinici. 

Dar cum putea Winnetou să ştie dacă are sau nu destul 
timp? Foarte simplu, ca şi mine. E sigur că lui, maestru 
inegalabil în găsirea urmelor altuia, nu puteau să-i scape 
cele ale comanşilor, pe care i-am întâlnit la Apa Albastră. Şi 
chiar dacă, furişându-se în preajma lor a aflat, totuşi, că 
aceştia aşteaptă ca întăriri încă o sută de războinici, 
conduşi de căpetenia Nale-Masiuv, după anumite semne, 
obişnuite pentru el, a dedus cu siguranţă că nu se prea 
grăbeau. Aşa că e posibil să se fi dus mai întâi la tribul său. 

Poate că nici nu a fost nevoie să se ducă la el, ci a găsit pe 
cineva pe care să-l trimită. În orice caz, apaşii au aflat că 
securea războiului a fost dezgropată de comanşi şi şi-au 
trimis cercetaşi împrejur, pentru a-şi asigura securitatea. 
Dacă Winnetou a întâlnit un astfel de cercetaş, ceea ce nu 
este deloc de domeniul imposibilului, atunci cu siguranţă că 
l-a trimis acasă, iar el s-a dus la oază, a cărei poziţie îi era 
bine cunoscută. 

Presupunerile mele mergeau chiar mai departe, pentru că 
îl cunoşteam pe Winnetou al meu şi ştiam cât este de 
prudent. El cunoştea ziua sosirii mele în Sierra Madre şi şi- 
o fi zis că, găsindu-i biletul, o să-l urmez îndată. Cunoşteam 
drumul la fel de bine ca şi el, aşa că putea să stabilească 
destul de uşor cam în ce regiune ar fi trebuit să mă aflu la 
un moment dat. Dacă el însuşi s-a grăbit să meargă la Llano 
Estacado, trebuia să se îngrijească de un conducător de 
încredere, pentru a duce războinicii la oază, şi acest 
conducător nu putea fi altul decât eu. Trebuia, deci, ca în 


drumul meu să întâlnesc neapărat un apaş, care avea 
misiunea să mă aştepte şi să mă înştiinţeze. Mai târziu se va 
vedea cât de bine l-am judecat pe Winnetou. 

Dar până atunci mai aveam încă timp destul; deocamdată 
mă aflam la popasul nostru de la Sascuan-cui, unde 
aşteptam ivirea dimineţii, pentru a duce tratative cu 
comanşii. Trebuia ca Old Surehand să-şi reprimească tot ce- 
i luaseră comanşii, mai ales armele, eliberându-l în schimb 
pe Vupa-Umugi, căpetenia capturată. 

Ca măsură de prevedere, nu am rămas pe malul apei, 
unde ne ştiau duşmanii şi unde, ei fiind ascunşi în tufişuri, 
ne puteau uşor ataca, ci ne-am retras la oarecare distanţă 
în prerie, pentru că acolo nu se puteau furişa până la noi. 
Am stabilit schimburile de pază, şi cine voia să doarmă, 
putea să doarmă. Nici nu-mi trecea prin gând să stau treaz 
până în zori, nu se putea şti ce eforturi ne va cere ziua 
următoare. Mă bucuram mult că am să-l văd pe Old 
Surehand la lumina zilei. Era prea întuneric pentru a-l 
putea privi, aşa cum aş fi dorit. Mai târziu mi-a mărturisit că 
la fel de curios era şi el în privinţa mea. Am fi putut vorbi 
împreună, dar niciunul dintre noi nu era prea vorbăreţ şi 
voiam să dormim. Un lucru trebuia să ştiu, de aceea, când 
s-a întins lângă mine să se odihnească, l-am întrebat: 

Permiteţi o întrebare, sir, înainte de a adormi? Aţi avut un 
anumit scop de-aţi venit în această regiune? 

Da, voiam să mă duc jos, la apaşii mescalero, pentru ca, 
eventual, să-l întâlnesc pe Winnetou şi să fac cunoştinţă cu 
el, iar cu ajutorul lui să vă cunosc şi pe dumneavoastră. 
Este de-a dreptul o ruşine să fii atâta timp westman şi să 
nu-i fi văzut pe Winnetou şi pe Old Shatterhand. 

Nici noi nu vă cunoşteam încă, aşa că suntem chit. În 
schimb, am auzit multe despre dumneavoastră, sir. A doua 
parte a dorinţei dumneavoastră s-a realizat mai repede 
decât v-aţi gândit, iar cât despre mersul la indienii 
mescalero, nu va fi nevoie, pentru că mă aflu în drum spre 
Winnetou şi am întâlnire cu el în altă parte. 


Unde, sir? Unde-i el acum? 

În Llano Estacado. 

Mii de trăsnete, asta-i minunat! Împreună cu el şi cu 
dumneavoastră, în periculosul pustiu Estacado! Mă luaţi şi 
pe mine, sir? 

Cu mare plăcere. Ajutorul dumneavoastră ne poate fi de 
mare folos. Mâine dimineaţa am să vă povestesc şi de ce; 
acum trebuie să dormim, pentru a fi odihniţi mâine. 
Deocamdată vreau să vă spun că e vorba de o distracţie cu 
comanşii. 

Cu ăştia de aici, sau cu alţii? 

Cu ăştia şi cu alţii care vor veni să li se alăture. Probabil că 
aţi auzit ceea ce au vorbit între ei. Nu au pomenit de scopul 
expediției lor actuale? 

Da, dar au vorbit atât de încet şi cu atâta prudenţă, încât 
nu am putut înţelege nimic. Luaţi-mă şi pe mine, sir, luaţi- 
mă şi pe mine. Mă bucur dinainte că am să mă pot revanşa 
pentru faptul că m-am lăsat surprins ca un greenhorn. Oare 
ce gândiţi acum despre mine? Ani de-a rândul mi-am dorit 
să vă cunosc şi să vă pot întovărăşi într-un fel, şi acum, când 
dorinţa mi s-a împlinit, trebuie să-mi fie de-a dreptul ruşine 
de felul în care s-a produs, it's clear, cum zice bătrânul 
Wabble! 

De ruşine nici nu poate fi vorba. Şi eu am fost prins de mai 
multe ori, şi Winnetou la fel. Mă bucur extraordinar de mult 
că mi-a fost dat să vă pot face un mic serviciu. 

I beg, sir! 14 Dacă acesta a fost un mic serviciu, aş vrea să 
ştiu ce numiţi dumneavoastră unul mare! Mult aş da să fi 
fost invers, şi anume ca eu să vă fi făcut un astfel de 
serviciu. Vreau să sper că odată şi odată o să vă ofer şi eu 
ceva asemănător. 

Primesc ca şi când mi-aţi fi făcut deja un atare serviciu, 
deoarece renunţ să ajung prizonier la comanşi. Acum să 
dormim. Good night, sir! 15. 

Good night, mister Shatterhand. Probabil că aici o să dorm 
mai bine decât dincolo, pe insulă, pe care ar fi trebuit s-o 


părăsesc numai ca să fiu condus la moarte prin cazne. 

Noaptea era răcoroasă, iar hainele mele erau ude, totuşi 
am dormit tun până la ora patru, când am fost trezit pentru 
ultimul schimb de pază. Spre sfârşitul schimbului, începu să 
mijească de ziuă şi, în curând, avui destulă lumină ca să pot 
privi noua şi vestita mea cunoştinţă. 

Cum stătea în faţa mea, dormind liniştit, părea un 
adevărat uriaş. Trupul său puternic era îmbrăcat în haine 
de piele, lăsându-i descoperit pieptul bronzat de soare. 
Părul lui lung, castaniu şi mătăsos, atârna ca un văl până la 
brâu. Cu toate că în timpul somnului intensitatea trăirii 
sufleteşti se retrage din trăsăturile omului, pe faţa lui se 
vedea expresia unei forţe de concentrare fără de care un 
bun westman e de neconceput. Exact aşa cum îl vedeam în 
faţa mea, aşa mi-l închipuisem în descrierile făcute de alţii. 
Pentru că nu orice om mai renumit al Vestului putea fi 
imaginat în acest fel. Cel ce gândeşte astfel - şi sunt destui 
care gândesc aşa - atunci când se întâlneşte cu respectivul, 
este, de obicei, foarte dezamăgit. Vânători renumiţi, cu 
asemenea statură de uriaş, nu am cunoscut decât doi: Old 
Firehand şi Old Surehand. De altfel, deseori se constată că 
oamenii gigantici la trup au un suflet de copil şi nu posedă 
nici plăcerea, nici îndemânarea luptei, în timp ce oamenii cu 
o conformaţie mai puţin arătoasă se lasă mai degrabă rupţi 
în bucăţi decât s-o ia la goană. Viaţa Vestului Sălbatic nu 
favorizează îngrăşarea, ci aduce cu sine muşchi de fier şi 
tendoane de oţel. 

Era timpul să-i trezesc pe cei ce dormeau şi când Old 
Surehand se ridică în picioare, abia atunci am putut să văd 
bine câtă armonie exista în construcţia fizicului său. 

Good morning, sir16, mă salută el, în timp ce mă măsura 
de sus până jos, pentru a mă privi apoi în faţă. În sfârşit, în 
sfârşit, mi se realizează dorinţa de a vă vedea, căci aseară, 
în întuneric, nu se poate spune că v-am văzut. lată-mi mâna 
pentru acest salut de dimineaţă şi, încă o dată, multe 
mulţumiri pentru ceea ce aţi riscat de dragul meu. 


Şi eu mă bucur că, în sfârşit, v-am cunoscut. Dacă nu aveţi 
nimic împotrivă, o să ne ajutăm mereu cu devotament. 

Well, aşa să fie. 

Se întinse de-i trosniră oasele, îşi cercetă încheieturile de 
la mâini şi de la picioare şi apoi continuă: 

Am dormit bine şi urmele legăturilor au dispărut complet. 
Acum, pentru început, ce-o să facem? 

O să-l aducem pe şeful de trib al comanşilor, ca să-i 
spunem ce-i cerem, apoi îl trimitem pe celălalt prizonier 
dincolo, în tabără. 

Şi până se întoarce, o să mâncăm straşnic, interveni Old 
Wabble. Altfel, de ce am mai adus atâta carne? Cine are ce 
mânca, trebuie să mănânce, it's clear? 

Am dat cu plăcere curs chemării bătrânului. Mai înainte, 
însă, trebuiau duse tratative cu căpetenia Vupa-Umugi. 
Întrucât acestea îl priveau pe Old Surehand, am fost de 
părere ca el să-i dicteze condiţiile, ceea ce a şi făcut. Vupa- 
Umugi nu ezită deloc să accepte, îşi dădea seama că scăpa 
destul de uşor. Apoi îl dezlegarăm pe indianul prins de Old 
Wabble, care primi dispoziţiile necesare din partea 
căpeteniei lui şi plecă. Acum aveam timp să ne ocupăm şi de 
micul nostru dejun. 

După vreo două ore, îl văzurăm pe sol întorcându-se 
împreună cu câţiva indieni. Aduceau calul lui Old Surehand, 
armele şi toate celelalte obiecte pe care i le luaseră, strânse 
în pălăria lui cu boruri largi, care rămăsese pe insulă. Când 
ne spuse că nu-i lipseşte nimic, îl eliberarăm pe Vupa- 
Umugi. De fapt, am fi vrut să-i cerem să ne promită că, în 
viitor, se va lăsa de acţiuni duşmănoase, dar ne gândeam că 
tot nu se va ţine de cuvânt. Pe de altă parte, printr-o 
asemenea pretenţie, tratativele noastre s-ar fi prelungit 
mult, aşa că am preferat să renunţăm. Când îi scoaserăm 
legăturile, făcu câţiva paşi ca să se îndepărteze de noi, apoi 
se întoarse către noi şi-mi adresă următoarele cuvinte: 

Feţele albe au încheiat pace cu noi; îi întreb cât urmează 
să dureze? 


Atâta timp cât vrei, îi răspunsei. Stă în puterea voastră s-o 
păstraţi cât vreţi. 

De ce nu vorbeşte Old Shatterhand mai clar? De ce nu 
stabileşte un anumit termen? 

Pentru că nu pot. Noi nu-i duşmănim pe oamenii roşii şi am 
vrea să fim mereu prieteni cu ei. Atâta timp cât veţi ţine 
pacea cu noi, noi vom păstra securea războiului îngropată. 

Uff! Cât timp o să rămână oamenii albi în această regiune? 

O să pornim imediat. 

Încotro? 

Întreabă vântul unde se duce! El bate când într-o parte, 
când în alta. Aşa e şi cu vânătorul Vestului, care niciodată 
nu spune azi unde o să fie mâine. 

Old Shatterhand caută să-mi evite întrebarea. 

Răspunsul meu e la fel cum ar fi şi al tău, dacă te-aş 
întreba. 

Nu, pentru că ţi-aş spune adevărul. 

Hai, să încercăm! Cât timp rămân războinicii roşii aici, la 
Apa Albastră? 

Încă vreo câteva zile. Am venit încoace ca să pescuim şi 
după aceea vom pleca. 

Şi unde o să vă duceţi? 

Acasă, la nevestele şi la copiii noştri. 

Fii deştept şi fă după cum ai vorbit. Orice minciună 
seamănă cu o coajă de nucă, pedeapsa fiind în miez. Ai spus 
că nu ţi-e teamă de Old Shatterhand; nici nu trebuie să-ţi fie 
teamă de el, decât dacă îl obligi să se înfrunte cu tine. Am 
terminat. Howgh! 

Făcu cu mâna un gest mândru de refuz şi plecă, urmat de 
oamenii săi. Însoţitorii mei voiau să comenteze comportarea 
şi vorbele lui, dar le-am tăiat scurt vorba: 

Meş-şurs, acum nu avem ce discuta; putem să ne sfătuim 
mai târziu; acum trebuie să plecăm. 

De ce atâta grabă? Întrebă Parker. Le-am dat roşilor o 
lecţie zdravănă şi o să se ferească să mai primească una. 


Dimpotrivă, eu sunt convins că-i roade setea de răzbunare, 
iar ei ştiu la fel de bine ca şi noi că, în caz de atac, 
doisprezece de-ai lor sunt contra unuia de-al nostru. 
Făcuseră o captură grozavă în persoana lui Old Surehand, 
iar noi le-am luat-o; de aceea sunt furioşi şi vor căuta să 
pună mâna nu numai pe el, ci pe toţi. Dacă ne atacă în 
savana deschisă, nu avem nici o acoperire. Ne-am apăra 
noi, şi am dobori pe mulţi dintre ei, dar până la urmă am fi 
învinşi. Aşa că trebuie să plecăm. 

Tot nu ne va fi de folos plecarea, pentru că, dacă vor să ne 
prindă, o să vină după noi. 

În acest caz, putem alege un loc mai potrivit decât cel de 
aici, ca să-i luăm în primire. Oricum, vor veni după noi fie şi 
numai pentru a afla unde mergem, dar prea mult nu ne pot 
urmări, deoarece drumul lor este spre Llano. 

Plecarăm, aprovizionaţi din belşug cu rezerve de carne. 
Eu călăream în frunte, împreună cu Old Surehand. Nimeni 
nu mă întrebă încotro mergem. Am luat direcţia spre vad şi, 
când am ajuns acolo, am mânat calul în apă, iar ceilalţi 
veniră după mine. Pe malul celălalt descălecai, legai calul 
de un copac şi mă aşezai. Old Surehand şi Old Wabble îmi 
urmară exemplul. Parker, ca şi ceilalţi, rămase în şa şi mă 
întrebă: 

Aţi descălecat, sir? S-ar zice că vreţi să staţi aici mai multă 
vreme! 

Nu a trebuit să răspund, deoarece Old Wabble luă asupra 
lui sarcina să dea explicaţii: 

Bineînţeles, mister Parker, că rămânem aici. De ce vă 
miraţi? Probabil nu aţi înţeles nici de ce am luat-o spre vest, 
în loc să mergem spre est, cum de fapt aveam intenţia? 

Ce întrebare! Tare prost mă credeţi! Pieile-roşii nu trebuie 
să ştie că vrem să mergem spre est, fiindcă le cunoaştem 
planurile de război: de aceea, deocamdată, ne-am îndreptat 
în direcţia opusă, pentru a-i înşela. Dar de ce să ne oprim 
aici şi, pe deasupra, să ne mai şi aşezăm comod, pentru 
mine e o enigmă. 


De fapt nu e prima dată când pentru dumneavoastră 
anumite lucruri constituie o enigmă şi vor mai fi şi pe viitor. 
La început nu aţi vrut să plecaţi de la Apa Albastră, cu toate 
că eram expuşi unui pericol deosebit iar acum, când ne 
aflăm în cea mai mare siguranţă, în spatele râului şi al 
tufişurilor, rămâneţi înfipt în şa ca musca pe clei. 

Vasăzică îi aşteptaţi pe indieni? 

Yes, Dar de ce e nevoie să-i aşteptăm? Dacă vin, trebuie să 
ne apărăm, dar dacă mergem mai departe, evităm orice 
atac. E cu mult mai bine să plecăm! 

Ca să se ia după urmele noastre şi să ne atace seara sau 
noaptea, când nu-i putem vedea! Mare şmecher mai 
sunteţi! Mai bine descălecaţi! 

Parker se conformă acestei invitaţii, mârâind nemulţumit. 
Old Wabble se supără şi-l repezi mânios: 

Ce tot mârâiţi acolo, sir? Dacă nu vă place, puteţi pleca. De 
altfel, presupun că regiunea spre care călătorim nu o să vă 
facă mare plăcere. Sau poate că vreunul dintre 
dumneavoastră a mai fost vreodată în Llano Estacado? 

Întrebarea o adresase tovarăşilor lui Parker şi, când 
constată că niciunul nu mai traversase pustiul, le furniză o 
asemenea descriere a locurilor şi le vorbi despre atâtea 
nenorociri, încât băgă groaza în ei. Fără să ştie, bătrânul 
îmi făcea jocul, de aceea îl lăsai să continue. 

Nu ne aşezarăm chiar lângă apă, ci în spatele tufişurilor 
care creşteau pe mal, iar eu mă aşezai în aşa fel încât să pot 
privi printre două tufe şi să pot cuprinde cu privirea toată 
lărgimea râului, vadul întreg. Old Surehand şedea lângă 
mine şi avea aceeaşi perspectivă. Old Wabble tocmai 
povestea despre un atac banditesc petrecut în Llano, în 
care era vorba şi despre o persoană pe care o cunoşteam, 
de aceea îi acordai bătrânului mai multă atenţie decât 
râului, când Old Surehand mă atinse uşor şi, arătând 
printre tufişuri, spuse: 

Sir, priviţi acolo, vin! 


Old Wabble se opri din povestit, şi toţi ne uitarăm printre 
crengi. Pe malul celălalt, apăru un grup de comanşi călare, 
format din circa treizeci de războinici, cu feţe vopsite în 
culorile războiului. Unul, probabil conducătorul lor, 
descăleca şi cercetă solul, pentru a vedea dacă am trecut 
vadul, sau am luat-o de-a lungul râului. Văzând că am trecut 
vadul, încalecă din nou şi intră cu calul în apă; oamenii lui îl 
urmară după obiceiul indian, unul în spatele celuilalt. 

Cât sunt de neprevăzători indivizii ăştia, fu Old Wabble de 
părere. Intră cu toţii în apă şi nu trimit mai întâi unul 
dincoace, ca să se convingă că am plecat. Acum au intrat cu 
toţii în bătaia puştilor noastre. Gloanţele mele le stau la 
dispoziţie. 

Îşi pregăti arma, gata să tragă, dar eu îi zisei: 

Nu se va trage, sir. I-am aşteptat aici nu pentru a-i omori, 
ci pentru ca să-i oblig să nu ne mai urmărească. Imediat ce 
primul va fi destul de aproape, ieşim ca să ne vadă. În timp 
ce eu vorbesc cu ei, dumneavoastră ţineţi armele 
îndreptate asupra lor, dar să nu trageţi, decât în momentul 
când o să mă auziţi trăgând cu carabina mea. 

Cum doriţi, mârâi Old Wabble, dar ar fi mai bine dacă i-am 
lichida pe aceşti câini roşii. 

Nu era prieten al indienilor şi de aceea era în dezacord cu 
atitudinea mea îngăduitoare. Aşteptarăm până ce 
conducătorul grupului ajunse la o distanţă de zece lungimi 
de cal, atunci ne ridicarăm în picioare şi ieşirăm de după 
tufişuri. Toate puştile noastre erau îndreptate asupra 
indienilor. Ne văzură imediat. 

Uff! Uff! Uff! Uft! Răsunară glasurile pline de uimire şi de 
spaimă. 

Staţi, le strigai eu. Cine mai face un pas înainte sau îşi 
ridică arma va fi împuşcat! 

Întrucât caii lor nu înotau, ci aveau teren solid sub 
picioare, putură să oprească. 

Uff! Exclamă conducătorul lor. Old Shatterhand mai este 
aici! De ce s-a ascuns şi nu s-a dus mai departe, aşa cum am 


crezut? 

Aha, aşa aţi crezut? Întrebai eu. V-aţi gândit că n-am 
creier în cap şi că n-am să-mi imaginez că o să mă urmăriţi? 

Noi nu vrem să-l urmărim pe Old Shatterhand! 

Da? Atunci unde aţi plecat? 

La vânătoare. 

Credeam că aţi venit aici numai la pescuit. 

Cei mai mulţi pescuiesc, ceilalţi vânează. Vrem să facem 
carne, ca să o ducem la wigwamurilel1 7 noastre. 

Şi de ce vreţi să vânaţi de partea aceasta a râului şi nu 
dincolo? 

Deoarece credem că vom găsi mai mult vânat. 

Da, şi acest vânat să fim noi. 

Nu, vânatul să fie bizonii şi antilopele preriei şi ale văilor 
cu ape curgătoare. 

De când există la războinicii roşii obiceiul de a-şi vopsi faţa 
dacă au de gând să meargă la vânătoare? 

De atunci... atunci... când... Negăsind răspunsul potrivit, 
îmi strigă furios: De când e un obicei al comanşilor 
războinici să dea socoteală oricărei feţe palide despre ceea 
ce vor sau nu vor să facă? 

De când Old Shatterhand le cere o astfel de socoteală! I- 
am spus lui Vupa-Umugi, căpetenia voastră, că sunt un 
prieten al oamenilor roşii, dar n-o să am nici un pic de milă 
dacă voi fi atacat. 

Nu vrem să vă atacăm! 

Atunci întoarceţi-vă. 

Asta nu. O să trecem pe lângă voi şi o să mergem la 
vânătoare. 

Încearcă! Niciunul dintre voi nu va trece râul; doar 
cadavrele o să vi le ducă apa la vale şi o să le arunce la mal. 
Uff! Cine comandă aici? Old Shatterhand sau războinicii 

comanşilor? 

Old Shatterhand. După cum vedeţi, puştile noastre sunt 
îndreptate spre voi. Numai să vrem şi ele încep să tragă. Şi 
o să vă vorbească şi arma mea vrăjită. Vă dau răgaz, pe 


care noi albii îl numim cinci minute. Dacă până atunci nu v- 
aţi întors caii pentru înapoiere, niciunul nu are să se mai 
întoarcă. Am terminat. 

Aveam carabina la îndemână, fără a o scoate de pe umăr, 
ceea ce timp de cinci minute ar fi fost obositor; o ţinui totuşi 
în aşa fel încât ţeava ei să fie îndreptată spre conducătorul 
grupului. Acesta se întoarse în şa şi vorbi câteva cuvinte cu 
cei ce stăteau în urma lui, în apă. Apoi se întoarse din nou 
înspre mine şi întrebă: 

Cât o să stea Old Shatterhand aici la râu? 

Până când o să ştiu că fiii comanşilor nu se mai gândesc să 
ne facă nici un rău. 

Asta poate să o ştie de pe acum! 

Nu. Noio să ne despărţim şi o să ocupăm o bună parte din 
malul acesta, în sus şi în jos; astfel o să putem vedea fiecare 
comanş care ar încerca să treacă râul pe aici. E de ajuns un 
singur foc de armă, ca să ne strângem cât mai repede şi să 
vă gonim înapoi. Dacă până mâine seară războinicii voştri 
nu vor mai încerca să ajungă pe malul acesta, o să fim 
convinşi că vreţi pace şi o să părăsim regiunea aceasta, în 
care am venit numai ca să-l eliberăm pe Old Surehand. 

Uff! Atunci o să plecaţi cu adevărat? 

Atunci nu o să ne mai vedeţi, asta o spun eu, şi ştiţi că eu 
mă ţin de cuvânt. 

Şi aţi venit la Sascuan-cui numai pentru a-l elibera pe Old 
Surehand? Nu aţi avut alt motiv? 

Nu; v-o spun eu. 

Puteam să le dau această asigurare, fără a mă face vinovat 
de vreo minciună. De fapt eu voisem să mă duc direct la 
Llano Estacado şi drumul într-acolo nu m-ar fi adus la Apa 
Albastră. 

Din nou schimbară câteva cuvinte cu cei din spatele său, 
apoi mai făcu o încercare cu mine: 

Old Shatterhand ne ameninţă, pentru că nu ne crede. 
Dacă o să trecem totuşi înainte, eltot nu o să tragă. 


Ba o să trag, şi tu o să fii primul care o să primeşti în 
genunchi un glonte de-al meu. De altfel, nu mai avem ce 
aştepta pentru că cele cinci minute au şi trecut. 

Uff! Nu ne rămâne decât să ne întoarcem, dar o să fie vai 
de Old Shatterhand şi de feţele palide, dacă până mâine 
seară va îndrăzni cineva să se furişeze la Apa Albastră! Şi 
noi o să ocupăm malul din faţa voastră şi o să omoram pe 
oricine s-ar arăta dincolo. Am terminat. Howgh! 

O luară înapoi şi dispărură dincolo de vad, după tufişuri, 
unul câte unul. Atunci mă adresai lui Old Wabble: 

Ei, mister Cutter, acum ce ziceţi? E un succes deosebit, 
nu? Au plecat! 

Or să se întoarcă! 

Nici prin cap nu le trece! 

Ba or să se întoarcă, vă spun. Or să treacă înot prin altă 
parte. 

Şi eu vă spun că or să rămână acolo, pentru că 
ameninţarea mea o iau în serios, ceea ce puteţi deduce şi 
din faptul că ei ne-au ameninţat că vor ocupa malul celălalt. 
De altfel, acum sunt convinşi că am venit numai din cauza 
lui Old Surehand şi că nu plănuim nimic împotriva lor. 
Suntem siguri de ei. 

Dar dacă or să pună străji pe malul lor şi-or să observe că 
al nostru nu este păzit, atunci au să treacă neapărat 
încoace. It's clear! 

Da, or să observe ei, dar nu chiar atât de repede cum 
credeţi. Sunt obligaţi să se mişte cu cea mai mare 
precauţie. Să treacă înot, ca să se convingă, nu pot, ar fi 
prea riscant pentru ei. Să se uite încoace? E prea departe şi 
nu le-ar folosi la nimic, deoarece presupunând că am rămas 
aici, străjile noastre evident că nu ar sta la vedere, ci ar fi 
destul de inteligente să se ascundă. Şi apoi, mai intervine şi 
o a treia posibilitate. Ştiţi care? 

Eu? Hm, nu. Aş vrea să ştiu însă dacă mister Surehand îşi 
poate imagina această a treia posibilitate, necunoscută mie. 


Desigur, spunând acestea, intenţia bătrânului era de a 
pune la încercare perspicacitatea lui Old Surehand, şi eu 
credeam că acesta n-o să intre în joc, dar uriaşul nostru 
vânător îl bătu pe umăr pe bătrân şi-i spuse cu un zâmbet 
vesel: 

Vreţi să mă puneţi la încercare, bătrâne Wabble. Să ştiţi că 
mă distrează! 

Mă bucur că nu v-aţi supărat şi că, dimpotrivă, vă face 
plăcere. Auzindu-l pe Old Shatterhand cum vorbeşte, ai zice 
că e atotştiutor, de aceea nu-i de mirare ca omul să vrea să 
afle dacă şi Old Surehand ştie câte ceva. 

Pot să vă fac această plăcere, mister Cutter. Ştiu şi eu câte 
ceva. 

Şi anume? 

Cea de-a treia posibilitate, la care se referă mister 
Shatterhand, este următoarea: indienii vor să se convingă 
dacă am ocupat într-adevăr malul acesta. De văzut nu ne 
pot vedea, să treacă dincoace, nu pot, deci se duc dincolo 
de această porţiune, acolo trec frumuşel râul înot şi se 
furişează pe malul nostru, pentru a ne descoperi posturile. 

Şi dacă nu le găsesc, sir? Atunci o să se întâmple ce am zis 
eu; se vor lua după noi şi la noapte ne vor ataca. 

În orice caz, trebuie să fim pregătiţi şi pentru asta, îi dădu 
dreptate Old Surehand bătrânului. 

Îşi dovedise perspicacitatea şi că mă înţelege şi îmi 
ghiceşte gândurile, dar cu ultimele lui cuvinte nu puteam să 
fiu de acord, de aceea l-am contrazis: 

Nu, la atacul de la noapte nu trebuie să ne aşteptăm, 
mister Surehand. E imposibil ca pieile-roşii să ne ajungă 
până diseară. După poziţia soarelui, acum este ora nouă 
dimineaţa: Până când comanşii care au fost aici ajung la 
Sascuan-cui, trece o oră. Apoi vor ţine sfat, şi un astfel de 
sfat nu se termină cu una cu două. 

Da, sir, acum vă înţeleg. Să socotim: pentru a raporta şi 
pentru a se sfătui, e nevoie de două ore. 


Bine, are să se facă douăsprezece. Vin încoace, e ora unu. 
Ocupă râul în sus şi în jos, din nou o oră, deci două. Apoi 
pleacă cercetaşii pentru a traversa râul înot, departe, în 
susul sau în josul râului. Cât le trebuie? Cel puţin încă o oră, 
deci ora trei. Se furişează de partea aceasta, de-a lungul 
malului şi, fiind obligaţi la multă precauţie, vor înainta 
foarte încet. Cam cât o să dureze cercetarea, fireşte 
zadarnică, a malului după noi? 

Sigur vreo trei ore. 

Să zicem numai două, şi tot o să se facă între timp ora 
cinci. Un nou sfat, ca să aleagă oamenii care să ne 
urmărească. Urmărirea cere şi ea multă precauţie şi 
pierdere de vreme, deoarece pieile-roşii trebuie să ţină 
seama şi de posibilitatea ca noi să nu fi părăsit regiunea, ci 
că facem un ocol şi ne întoarcem dintr-o dată din altă 
direcţie. După aprecierea mea, va trece cel puţin încă o oră 
până ce comanşii se vor convinge că am plecat cu adevărat. 
Am ajuns la ora şase, când urmărirea propriu-zisă ar putea 
începe. Deci, dacă plecăm imediat, rezultă că avem un 
avans de cel puţin nouă ore. Mai e posibil să ne ajungă? 

Pshaw! În nici un caz! 

Urmele pe care o să le facem acum or să le vadă cel mult 
două ore; şi deoarece mâine ele n-or să se mai cunoască, n- 
au să ştie încotro am luat-o. Aşa că, dacă acum călărim vreo 
două ore spre vest, iar ei ne urmăresc, o să presupună că 
ne-am întors iar de unde am plecat. Nu credeţi, mister 
Surehand? 

Socoteala făcută de dumneavoastră este cât se poate de 
bună, dădu din cap aprobativ Old Surehand, adăugând însă 
îngândurat: dacă nu cumva o să ajungă la concluzia, justă 
de altfel, că le-am jucat o festă. 

Desigur că vor ajunge la această convingere, dar nu vor 
descoperi farsa. Nu vor crede că ne-am întors, ci vor fi 
convinşi că am părăsit atât de repede râul, numai pentru a 
câştiga un avans serios, ca să scăpăm de urmărirea lor, în 


timp ce ei ne-au căutat aici fără nici un rost. Da, de-ar bănui 
că noi ştim unde se duc! 

Nu bănuiesc ei aşa ceva. Aveţi dreptate. Dacă pornim 
acum, după două ore de mers călare putem s-o cotim, fără 
ca ei să observe. 

De altfel, sunt convins că dânşii se mai află dincolo de vad. 
Şi, din păcate, nu putem să ne adăpăm caii, pentru că, 
văzând asta, ar putea deduce că vrem să plecăm. Totuşi, 
caii vor avea în curând apă, pentru că n-o să urmăm drumul 
pe care am venit, ci o să căutăm râuleţul pe unde cei doi 
comanşi au luat-o la vale. Hai, să nu mai zăbovim, e timpul 
să plecăm. 

Pornirăm, mânând caii pe lângă râu, la vale, având grijă, 
ca tot timpul, între noi şi râu să existe destule tufişuri, care 
să ne ascundă privirilor unor eventuale iscoade. Cam după 
o oră, ajunserăm la vărsarea râuleţului amintit şi o cotirăm 
pe valea lui, pentru a lăsa caii să se adape şi pentru a călări 
apoi în susul apei. Direcţia în care înaintam era spre vest, în 
timp ce noi, de fapt, voiam să mergem spre est. 

În timp ce călăream, n-am găsit ocazia să stau de vorbă cu 
Old Surehand singur, fiind mereu solicitat de ceilalţi. 
Povestirile lui Old Wabble despre ororile din Llano Estacado 
produseră asupra ascultătorilor o profundă impresie. Abia 
plecaţi de lângă râu, a trebuit să povestească mai departe. 
Făcui şi eu câteva observaţii şi, drept urmare, mă rugară să 
le povestesc şi eu câte ceva, ceea ce mi-a făcut plăcere. 
Spre mulţumirea mea, constatai că rezultatul dorit nu se 
lasă aşteptat; oamenii deveniră îngânduraţi şi îngrijoraţi. Ei 
nu-şi putuseră închipui pustiul Estacado aşa cum li-l 
înfăţişam eu şi cum îl descrisese mai înainte bătrânul 
Wabble, de aceea li se păru extrem de periculos să viziteze 
o atare regiune. Desigur, nu spuneau nimic, dar puteam să 
văd cum îşi aruncau priviri, trădându-şi astfel gândurile. 

Dacă voiam să scap de oamenii aceştia, trebuia s-o fac cât 
mai repede. Momentul cel mai potrivit era după scurgerea 
celor două ore, când urma să schimbăm direcţia în care 


mersesem până atunci. Continuai deci să le descriu ţinutul, 
fără a face nici un fel de exagerări, până ce timpul respectiv 
aproape că trecu. Atunci mă îndepărtai de ei, pentru a le da 
posibilitatea să se sfătuiască, fără martori. Această viclenie 
îşi atinse scopul. Se retraseră la o parte şi se sfătuiră în 
şoaptă. Văzui cum se îndemnau unul pe altul, la ce anume, 
puteam uşor să-mi închipui. 

Ştiam că în curând o să dăm de un mic pârâu, care curgea 
din partea dreaptă şi se vărsa în râuleţ. Era locul cel mai 
potrivit pentru a schimba direcţia, pârâul oferindu-ne 
posibilitatea de a ne ascunde urmele. De aceea, mă oprii 
ceva mai înainte şi spusei: 

Domnilor, cele două ore au trecut şi acum nu mai e nevoie 
să călărim spre vest. Sunteţi de părerea mea? 

Old Surehand, Old Wabble, Parker şi Hawley fură de 
acord. Ceilalţi stăteau stingheriţi, schimbând între ei priviri 
semnificative. Unul îl înghiontea pe celălalt şi tot aşa, în 
continuare, până când cel mai curajos dintre ei dădu curs 
invitaţiei şi, cu riscul de a fi dezaprobat de mine, mi se 
adresa: 

Aţi mai fost vreodată în El Paso del Norte, sir? 

De câteva ori, îi răspunsei. 

Cam cât ar trebui ca să ajungi de aici până acolo? 

Cine cunoaşte bine regiunea şi are un cal bun poate să 
ajungă în cinci-şase zile. Dar de ce mă întrebaţi despre 
această localitate, mister Wren? 

Acesta era numele lui, aşa că îmi răspunse: 

V-aş spune-o cu plăcere, dacă aş şti că n-o să mi-o luaţi în 
nume de rău. 

Să v-o luăm în nume de rău? Se poate?! 

N-aş vrea să fim înţeleşi greşit. E vorba de... hm! Este o... 
hm... hm! 

Îşi duse mâna la gât, se scarpină după ureche, şi tot nu se 
putu exprima aşa cum ar fi trebuit. Apoi continuă, luând-o 
pe ocolite: 


Ştiţi că deocamdată noi am pornit spre Texas, în jos, dar 
ne-am răzgândit. 

Da? 

Da. Aseară când aţi plecat cu mister Cutter de la locul de 
popas, noi ne-am sfătuit şi am constatat că în El Paso şi 
dincolo de Norte e mai bine pentru noi decât în Texas. Ce 
părere aveţi? 

Ce părere am eu n-are nici o importanţă, totul depinde de 
dumneavoastră. 

Just, foarte just! Tocmai că noi ne gândim că e mai bine să 
mergem la El Paso şi, în general, să trecem peste Rio del 
Norte. 

Vorbiţi într-un fel ca şi când aţi vrea să vă scuzaţi, mister 
Wren! 

Într-adevăr, ar fi trebuit să mergem cu dumneavoastră în 
Llano Estacado. 

Ar fi trebuit? Am crezut că dumneavoastră vreţi să 
mergeţi. 

Da, am vrut, dar ne-am răzgândit. Sper că n-o să credeţi 
că ne este frică de Llano? 

Şi de ce să cred? Pentru că v-aţi schimbat hotărârea? Doar 
sunteţi oameni liberi şi puteţi face ce vă place. 

Mă bucură mult această părere. Ne-ar fi părut rău dacă 
aţi fi crezut că nu avem curaj. Deci nu aveţi nimic împotrivă 
să ne despărţim de dumneavoastră? 

Absolut nimic. Spuneţi-mi, când vreţi să ne despărţim? 

Chiar acum, imediat! 

De ce aşa, deodată? 

Pentru că altfel am pierde timpul degeaba, şi am face un 
ocol mare şi inutil. Dumneavoastră vreţi să vă întoarceţi. 

Da, e adevărat. Dar dacă vreţi să ajungeţi la Rio Grande 
del Norte, atunci trebuie să mergeţi drept înainte. 

lar dumneavoastră vreţi să vă întoarceţi, aşa că trebuie să 
ne despărţim. Cu toate că ne pare rău, dar trebuie. Ne 
mângâie faptul că nu ne-o luaţi în nume de rău. 


Să v-o iau în nume de rău? Nici nu-mi trece prin minte. Vă 
gândiţi la interesele dumneavoastră şi fiecare are dreptul şi 
datoria să facă la fel. 

Old Wabble ascultase discuţia cu mutra cea mai 
indiferentă, nu însă şi Parker sau Hawley. Feţele lor 
exprimau o mirare plină de supărare. După ultimele mele 
cuvinte interveni Parker, cu mult zel: 

Dreptul şi datoria? Şi o spuneţi cu atâta indiferenţă, sir? 
Oamenii ăştia au promis să vină cu noi în Llano Estacado. 
Ştiţi de ce nu vor să se întoarcă cu noi, mister Shatterhand? 
Pentru că le e frică de Llano, asta e! 

Nici gând! Exclamă Wren. De teamă nici nu poate fi vorba. 

Ehee! Spuneţi că aţi discutat aseară să mergeţi la El Paso 
şi nu în Texas. Ar fi trebuit să ştiu şi eu ceva despre asta, 
întrucât nu am părăsit nici măcar o clipă tabăra, dar nu am 
auzit nici un cuvânt. 

los Hawley îl susţinu. Un timp, schimbul de cuvinte 
continuă dintr-o parte într-alta, până ce reugşii să le fac 
celor doi semne pe ascuns, destul de grăitoare, aprobându-i 
în acelaşi timp pe renegaţi. 

Fiecare poate face sau nu ceea ce vrea. Dacă aceşti 
gentlemeni vor să se despartă de noi, nu avem dreptul să-i 
oprim. Ba, suntem chiar obligaţi să-i ajutăm. 

Să-i şi ajutăm! Strigă Parker furios. Şi cu ce să-i ajutăm? 

Să le dăm ceva provizii. 

Am fi proşti dacă le-am da! 

Probabil că Old Wabble bănuia de ce mă comport eu aşa, 
pentru că se adresă lui Parker: 

Proşti? Cine e prost? Probabil că ăla care nu ştie cine are 
dreptul să dispună de provizii! Şi cine are acest drept? 
Doar acela care le-a adus! Şi ăla sunt eu! Şieu vă spun căo 
să dăm acestor oameni atâta carne cât ne prisoseşte. Îmi e 
indiferent că pleacă de la noi de frică sau din alte motive. Le 
dau carne, pentru că pe drum trebuie să mănânce, it's 
clear. Deci, cine vrea să plece, să ne spună, ca să ştiu cum 
stăm! 


În afară de Parker şi Hawley, toţi voiau să plece. Cei doi 
declarară că le este ruşine că au călătorit împreună cu 
astfel de fricoşi. Sfârşitul acestui cântec a fost că cei opt 
oameni au primit o provizie de carne şi, după o scurtă şi nu 
prea tandră despărţire, au pornit mai departe, călare; 
Hawley tăcea, dar Parker înjura în urma lor. Îl întrebai: 

Mi se pare că mai înainte aţi observat că v-am făcut 
semne? Le-aţi înţeles? 

Da. Trebuia să-i las să plece liniştiţi. 

Şi de ce nu aţi făcut aşa? 

Pentru că sunt furios pe ei. 

Supărarea dumneavoastră e de prisos. Noi ăştialalţi ne 
bucurăm că am scăpat de ei. O să fim în situaţia când o să 
avem nevoie de oameni întregi, nu de nişte momâi. Şi chiar 
dacă expresia „momâi” e prea tare, tot nu erau persoane pe 
care să te poţi bizui. 

Pe faţă îi apăru un zâmbet prietenos şi mă întrebă cu o 
nuanţă de satisfacţie: 

Dar de mine nu vreţi să scăpaţi? 

Nu. 

Înseamnă deci că sunteţi de părere că pe mine vă puteţi 
bizui? 

Hm! Sunt de părere că o să-mi dovediţi că sunteţi un om 
pe care te poţi bizui. 

Deci, mai întâi o să trebuiască dovedit, sublinie Old 
Wabble, scuturându-şi tot trupul de râs. Daţi-vă deci silinţa, 
mister Parker, şi să nu trageţi alături în următorul elan! 

Recomandarea aceasta e cu totul de prisos, mister Cutter. 
Până acum am nimerit fiecare elan. 

Şi pe primul? Mă cam îndoiesc. 

Am dovedit-o, ştiţi şi dumneavoastră. 

Da, e dovedit, absolut dovedit, ceea ce aţi nimerit atunci. 
Dar ştiţi ce aţi nimerit? 

Ei, ce? Întrebă Parker, devenind atent la comportarea 
bătrânului. 


Acesta se încruntă, iar faţa lui plină de zbârcituri deveni şi 
mai brăzdată. Închise un ochi, îl deschise larg pe celălalt, îşi 
flutură braţele şi apoi răspunse: 

Aţi împuşcat un măgar, un măgar! Ha, ha, ha, ha, ha! 

Cum... ce-e-e-e...? Un măgar? 

Da, un măgar, mai bine zis un animal despre care credeaţi 
că-i un măgar, dar care în realitate era un elănuţ;: „junele 
pui al elanului!” 

Sublinie în mod deosebit ultimele cuvinte, pronunţându-le, 
în acelaşi timp, foarte rar. 

Puiul... de... mii de trăsnete, ce vreţi să ziceţi cu asta? 

Că ne-aţi spus nişte braşoave. Nici nu v-aţi gândit să 
trageţi asupra elanului, mai degrabă aţi luat-o grabnic la 
sănătoasa din faţa lui. 

La sănătoasa? E o calomnie, care... care... care! 

Ce anume, care, care, care? Nu v-aţi vârât în grota în care 
apoi elanul şi-a băgat capul, şi v-a brăhnit în faţă aşa de 
tare, că era să vă pierdeţi minţile de frică? 

Grotă? Şi ce... fel... de grotă? 

Gaura aia din peretele stâncii, în care aţi dispărut atât de 
repede cum niciodată în viaţa dumneavoastră n-aţi intrat în 
vreo gaură. 

Parker trase adânc aer în piept şi, aproape bâlbâind de 
ciudă, zise: 

Mister Cutter, zău că nu vă înţeleg. Aţi văzut doar cu ochii 
dumneavoastră elanul pe care l-am împuşcat. 

Da, cu ochii mei, însă elanul pe care l-a împuşcat căpetenia 
panaştilor. 

Pa... naştilor! Dracu să mă ia dacă sunt în stare... 

Să împuşti un elan? Îi luă bătrânul vorba din gură. Da, 
sunt convins de asta. Căpetenia v-a dăruit elanul, pentru că 
l-aţi prevenit în legătură cu mine, şi v-a permis să spuneţi 
că l-aţi fi împuşcat dumneavoastră. Este aşa, sau nu, mister 
Parker? 

Dacă... dacă... şi... şi... se bâlbâi cel întrebat, aflat la mare 
strâmtoare. 


Mie să nu-mi răspundeţi cu „dacă” şi „şi”, ci aşa cum se 
cuvine să se spună adevărul! 

Se pare că cineva v-a turnat braşoave! 

Ce braşoave! Într-adevăr, atunci când aţi adus elanul şi aţi 
susţinut că l-aţi împuşcat dumneavoastră, atunci mi-aţi 
înşirat braşoave. Un greenhorn atât de frumos, sculptat 
parcă în marmură, cum eraţi atunci, şi un elan atât de 
puternic şi de uriaş! Şi totuşi v-am crezut, pentru că, 
ulterior, aţi avut, întâmplător, norocul să ochiţi bine când aţi 
tras. Acum însă s-a zis cu încrederea. 

Eu l-am împuşcat! Cine e netrebnicul care v-a minţit în 
halul ăsta? 

Netrebnicul? M-a minţit? Just, foarte just! Netrebnicul 
acela sunteţi chiar dumneavoastră, mister Parker. Sau vreţi 
să negaţi ceea ce aţi povestit şi recunoscut singur? 

Eu, singur? Cui şi unde? 

Cui? Însoţitorilor dumneavoastră, care au plecat 
adineauri. Şi unde? În tabăra soldaţilor, dincolo, de partea 
cealaltă a Mistake Canion-ului. 

Ah, ăia au spus! Păcat că au plecat. Ar fi trebuit să-şi 
recunoască minciuna şi să-mi ceară iertare. Şi cine anume 
v-a povestit? 

Wren, bravul Wren, cel care, adineauri, folosea cuvinte 
atât de convingătoare pentru marea-i laşitate. 

Când? 

Azi-noapte, când am stat de pază împreună şi ne-am 
scurtat vremea cu poveşti. 

Cu minciuni, ar trebui să spuneţi. 

Oho! Credeţi că puteţi nega, pentru că oamenii aceia au 
plecat. Dar mai sunt alţii aici, Old Shatterhand şi Hawley 
los, care au fost şi ei de faţă când aţi povestit întâmplarea. 
E adevărat sau nu e adevărat, los? 

Dacă mi-ar fi adresat mie întrebarea, aş fi răspuns cu o 
glumă. Cinstitul Hawley, însă, declară cu seriozitate: 

Da, e adevărat, a povestit că nu ela împuşcat elanul. 
Adevărul nu poate fi schimbat. 


Atunci Parker se răsti la el, supărat: 

Ţineţi pliscul, bătrâne sheeps-head18! Cum poţi afirma că 
este adevărat? Multe se povestesc într-un fel, când în 
realitate au fost cu totul altfel. 

De ce s-ar povesti întâmplarea asta într-alt fel? 

Pentru că nu se cunoaşte adevărul, sau pentru că omul 
vrea să facă o glumă, cum este cazul meu. 

Fără chiţibuşuri! Interveni Old Wabble. Dacă vreun 
westman doboară un vânat şi încă un elan uriaş, n-are să 
povestească niciodată că nu l-a împuşcat. Dumneavoastră 
aţi mers şi mai departe cu recunoaşterea adevărului, 
spunând că l-a împuşcat un indian. Acum sunt lămurit. Dar 
trebuie să ne gândim la lucruri mai importante. Deci, aici 
ne întoarcem, mister Shatterhand? 

Nu aici, ci ceva mai sus. Există acolo o apă curgătoare, 
care duce lateral. Vom trece prin ea, în aşa fel încât urmele 
noastre să rămână complet ascunse indienilor, chiar dacă 
vor sosi aici înainte de a se întuneca. 

Bine gândit! Au să urmărească urmele celor opt camarazi 
care au fost aliaţi şi o să creadă că suntem cu ei, în timp ce, 
de fapt, noi o luăm lateral. E o idee atât de bună, încât ar 
trebui tipărită într-o carte! It's clear! 

După zece minute de mers, am ajuns la pârâu. Lăsarăm 
caii să se adape. Pe când o luam prin apă, de-a lungul 
pârâului, Old Wabble îmi zise: 

Sir, mă credeţi că am ghicit unul din şiretlicurile 
dumneavoastră? 

Pe care anume? 

Pe acela că n-am venit până aici, sus, la pârâu, cu cei opt 
fârtaţi. Intenţionat v-aţi oprit mai jos. 

De ce? 

Din cauza urmelor. Dacă vin indienii, o să descalece şi o să 
cerceteze locul unde ne-am oprit noi, pentru a afla de ce am 
rămas aici. Dacă ne-am fi oprit chiar la pârâu, ei ar fi 
cercetat amănunţit acest loc şi, probabil, ar fi observat că 
cinci din cei treisprezece călăreţi şi-au mânat caii în apă şi 


ar fi descoperit noua noastră urmă. Pentru a evita acest 
lucru, aţi avut grijă ca despărţirea să aibă loc mai devreme. 
Am dreptate, sir? 

Da, mister Cutter, mi-aţi ghicit intenţiile. Dacă şi în viitor 
ne-om înţelege tot aşa bine, are să fie numai spre folosul 
nostru. 

Apa îşi schimba des şi repede lăţimea şi adâncimea, şi de 
aceea caii noştri înaintau destul de greu prin ea, totuşi, abia 
după vreo două ore i-am mânat pe uscat, şi anume pe un 
teren stâncos, unde copitele nu puteau lăsa urme care să 
ne trădeze. Era ultima noastră precauţie; acum puteam 
avea convingerea că am făcut tot ce era necesar ca să 
evităm posibilitatea de a fi descoperiţi. În timpul cât am 
călărit prin apă, râul ne-a condus spre sud, apoi, părăsindu- 
|, ne-am îndreptat spre est, pentru a ajunge din nou la Rio 
Pecos. După socotelile mele, trebuia să atingem râul într-un 
punct situat la vreo două ore de mers de la vadul amintit, şi 
numai ghinionul ar fi putut să ne aducă un comanş în cale. 

Cele două cursuri de apă, cu văile lor, prin care am 
înaintat urcând la deal, aveau multe cotituri. Mergând la 
vale, în linie dreaptă, am avut nevoie de mai puţin timp 
decât urcând la deal. Cam la ora unu şi jumătate am ajuns 
din nou la Rio Pecos. Am căutat şi am găsit destul de repede 
un loc cu apă liniştită, pe unde se putea trece uşor înot, 
apoi ne-am continuat drumul, în galop, peste preria întinsă 
care se afla între Rio Pecos şi şirul de dealuri pomenit mai 
înainte. Întrucât aceste înălţimi nu se întind paralel cu râul, 
ci ba se apropie, ba se depărtează de râu, savana nu este la 
fel de lată. Uneori e înghesuită între râu şi dealuri, formând 
numai o fâşie îngustă, alteori se întinde cât cuprinzi cu 
ochii. Zburam ca vântul peste câmpia acoperită cu iarbă şi 
era o adevărată placere să vezi cum flutură părul alb ca 
neaua pe spatele lui Old Wabble şi coama castanie şi mai 
lungă a lui Old Surehand. Ultimul călărea un roib mexican 
de sânge spaniol, care, chiar dacă nu se putea lua la 
întrecere cu murgul meu, avea o conformaţie solidă, 


corespunzătoare greutăţii călăreţului, şi rezista cu uşurinţă 
acestui galop prelungit. 

Old Surehand şi Old Wabble, doi călăreţi de seamă, 
călăreau lângă mine! Scoţând un chiot vesel, îmi aruncai 
pălăria în sus şi o prinsei din zbor. 

Îmi păreţi bine dispus, zise Old Surehand zâmbind. 

Da, răspunsei, şi o să fiu şi mai mult când are să fie şi 
Winnetou cu noi. Atunci, în jurul meu vor flutura trei coame 
de păr. 

Când o să-l întâlnim? 

Nimic nu-i încă sigur. Aşa cum v-am mai spus, el s-a dus 
înainte, spre Llano Estacado. Presupun că încă astăzi o să 
dăm de un mesager de-al lui. 

Aţi stabilit locul? Unde? 

Nu, n-am stabilit decât direcţia de mers. Eu am vorbit 
numai de o presupunere. Când vom poposi, veţi afla 
amănunte. Winnetou ştie că am să vin, în linie dreaptă, de la 
Mistake Canion spre oaza din Llano. Dacă a lăsat în urmă 
vreun mesager, acesta mă va aştepta într-un punct de pe 
acest traseu. 

Acum ne aflăm pe el? 

Încă nu. Pentru a vă elibera, a trebuit să mă abat pe la 
Sascuan-cui. Acum iar ne apropiem de această linie, şi într- 
o oră o vom atinge. Din păcate, din nou trebuie să încetinim 
pasul cailor, pentru că, altfel, Parker şi Hawley rămân în 
urmă. Spre seară, vom ajunge într-un loc pe care apaşii îl 
numesc Altşese-tşi; ar fi un loc potrivit unde să mă aştepte 
un mesager. Acolo se poate ascunde. 

Există tufişuri, copaci? 

De ce v-a venit să întrebaţi asta? 

Cele două cuvinte, Altşese-tşi, în limba apaşilor, înseamnă 
„pădurea cea mică”. 

Aţi înţeles, deci? Cunoaşteţi limba apaşilor? 

Oarecum. 

Asta e foarte bine. După câte ştiu, n-aţi mai fost niciodată 
într-un ţinut al apaşilor! 


Într-adevăr, n-am mai fost. Până acum, terenurile mele de 
vânătoare erau mai la nord. Dar am trăit mult timp 
împreună cu oameni care cunoşteau dialectele apaşilor, şi 
de la ei am învăţat ceea ce este strict necesar. Mă bucur 
extraordinar de mult că o să pot vorbi cu Winnetou în limba 
lui maternă. El mă ştie oare după nume? 

Foarte bine chiar. Vreau să vă spun un secret: are o părere 
foarte bună despre dumneavoastră. 

Mulţumesc, sir. 

Am colindat mult timp împreună şi am ajuns până sus, la 
graniţa nordică a Statelor Unite şi, de fapt, e de mirare că 
nu ne-am întâlnit niciodată cu dumneavoastră. 

Eu îmi explic foarte uşor acest lucru şi nici dumneavoastră 
n-o să vă mai miraţi când o să aflaţi mai târziu pe unde şi 
cum trăiesc şi cu ce mă ocup. 

E un secret? 

Da şi nu, depinde cum o luaţi. Dar despre asta nu 
obişnuiesc să vorbesc. 

Îşi întoarse pe jumătate faţa şi pe ea apăru o umbră de 
mâhnire în locul expresiei de seninătate de până atunci. 
Oare mă lovisem de vreo taină? Mi se păru că am atins un 
punct dureros. Tăcurăm amândoi. Poate că omul acesta, cu 
o conformaţie fizică şi morală puţin obişnuită, avea şi o 
soartă rar întâlnită. De fapt nu prea există un westman care 
să fi avut o viaţă obişnuită. 

După ce se mai scurse încă o oră, în urma noastră nu se 
mai zărea nimic din fâşia de iarbă verde de la Rio Pecos. În 
faţa noastră se întindea, cât puteai cuprinde cu privirea, 
preria. De jur împrejur nu exista nici un punct de reper şi 
totuşi ştiam că mă aflu pe drumul amintit mai înainte. 
Acesta e simţul orientării sau, mai precis, instinctul locului, 
propriu animalelor migratoare, şi fără de care cel ce 
cutreieră Vestul Sălbatic este expus la sute şi sute de 
pericole. Cine nu are acest instinct, acela fie că se pierde în 
prerie, fie că rămâne un vânător de mâna a şaptea. Pentru 


a ajunge la direcţia propusă, trebuia să ne mai abatem 
puţin de la drumul urmat până atunci. 

Era ora trei după-amiază, şi era într-adevăr imposibil ca 
urma noastră să fi fost descoperită de comanşi sau ca ei să 
ne fi urmărit. Puteau cel mult să fi ajuns pe celălalt mal, pe 
cel din dreapta, al lui Rio Pecos, ca să caute posturile 
noastre de strajă, care nu stăteau şi nici n-au stat acolo de 
pază. 

După ultima parte a scurtei noastre discuţii, Old Surehand 
păru cufundat în gânduri, pentru că dădu îndemn calului şi 
o luă singur înainte, cu fruntea plecată şi îngândurată. 
Deodată, îşi frână calul, descăleca şi cercetă terenul. Când 
ajunsei lângă el şi mă uitai în direcţia în care privea şi el, 
văzui că descoperise o urmă, aşa că descălecai. Old Wabble 
făcu la fel, cercetă iarba călcată şi spuse: 

Pe aici au trecut cai, meş-şurs, şase la număr, şi aparţin 
unor indieni. Fârtaţii au călărit unul după altul, dar bătrânii 
mei ochi desluşesc foarte limpede că-s şase. Au mers spre 
est şi au trecut pe aici acum două ore. 

Old Surehand îmi aruncă o privire, din care reieşea o 
mare admiraţie pentru bătrân, iar eu îi răspunsei cu 
aceeaşi privire, căci nici eu nu aş fi putut citi mai clar 
urmele. Aici, în savana deschisă, bătrânul dovedea că fusese 
cândva regele cowboy-lor şi un expert care nu poate fi 
înşelat. Nevăzând privirile noastre şi deoarece nimeni nu 
zicea nimic, întrebă: 

Poate că sunteţi de altă părere, gents? 

Nu, răspunsei eu, aţi văzut bine. 

Asta în ce priveşte urma, sir. Interpretarea v-o las însă 
dumneavoastră, căci nu cunosc nici regiunea, nici pe roşii 
ce se învârtesc pe aici. 

Nu poate fi vorba decât de apaşi sau de comanşi. 

Şi căruia dintre aceste două neamuri i-or fi aparţinând 
aceşti indivizi? 

Întrebaţi, mister Cutter, ca şi când ar fi o jucărie ca să poţi 
răspunde. 


Întreb, pentru că presupun că Old Shatterhand nu trebuie 
să-şi spargă capul ca să găsească explicaţia cea justă. 

Vă mulţumesc pentru înalta apreciere, mister Cutter. Dar 
chiar dacă nu trebuie să-ţi spargi capul, tot trebuie să 
reflectezi. Comangşii au pornit la război şi se află în 
apropiere, lateral, în urma noastră. Apaşii ştiu că securea 
războiului a fost dezgropată de comanşi şi sunt obligaţi să 
fie foarte vigilenţi, de aceea trimit peste tot cercetaşi. Urma 
se îndreaptă spre est, aşa că indică direcţia Llano Estacado. 
Dar care dintre ei au luat acum direcţia Llano-ului? 

Comanşii! 

Exact! Sunt convins că un singur apaş ştie de intenţia 
comanşilor de a merge în Llano, şi anume Winnetou. 
Indienii din tribul mescalero, tribul său, trebuie grabnic 
înştiinţaţi, ceea ce o să facă fie el personal, fie printr-un 
mesager. Ei încă nu pot fi aici, aşa că n-au putut trimite 
cercetaşii lor înspre Llano. La aceasta se mai adaugă şi 
faptul că sălaşurile lor se află în sud. Dacă ar fi trimis 
cercetaşi sau mesageri direct spre Llano, drumul lor nu 
putea trece atât de departe spre nord. 

Cum s-ar zice, e clar; ştim deci cum stăm şi... 

Staţi! Îl întrerupsei. Ceea ce am spus e mai mult o 
presupunere decât o convingere. Trebuie să avem o 
certitudine. Lucrul e atât de important, încât nu contează o 
mică pierdere de timp. Vă încumetaţi să nu pierdeţi din ochi 
aceste urme, pornind în galop? 

Ce întrebare! Credeţi că-s orb? 

Atunci încălecaţi şi galopaţi timp de cinci minute înapoi pe 
cărare. Aş dori mult să ştiu dacă urmele merg drept sau 
dacă, pe această distanţă relativ mare, cotesc pe undeva. 

Well, se face imediat! 

Sări în şa şi o porni înapoi, în direcţia din care veneau 
urmele celor şase călăreţi. Silueta lui se făcea din ce în ce 
mai mică, până ce dispăru din faţa ochilor noştri, cu toate 
că terenul era complet neted. Apoi apăru din nou, mai întâi 


un punct mişcător devenind tot mai mare, până să se 
oprească în mărime naturală alături de noi. 

Ei? Îl întrebai eu. 

Se întind drept înainte, ca un fir de aţă. 

Ceea ce îmi spune destule. Ştiţi unde se ajunge dacă se 
merge pe această linie dreaptă? 

Presupun că la Apa Albastră. 

Da, la Sascuan-cui. Căpetenia Vupa-Umugi i-a trimis pe 
aceşti şase ca cercetaşi. Trebuie să ne luăm repede după ei. 

De ce aşa de repede? Vreţi să-i ajungem? 

Da. 

Ar fi o greşeală, sir. Nu-mi luaţi în nume de rău, dar sunt 
sigur că ar fi o greşeală. 

De ce? 

Doar nu vreţi să fiţi ucigaşul indienilor? 

În nici un caz. 

Şi totuşi vreţi să-i ajungeţi. Ce contradicţie! 
Dumneavoastră nu vedeţi? Ucigaş nu vreţi să fiţi şi totuşi, 
dacă-i ajungem, aţi fi obligat să lichidaţi aceste şase piei- 
roşii, pentru că nu trebuie să se ştie că ne aflăm în regiunea 
asta. Dacă unul singur ar scăpa, tot ne-ar trăda. Avantajul 
nostru este tocmai faptul că Vupa-Umugi e convins că noi 
călărim spre vest! 

Aveţi şi nu aveţi dreptate, mister Cutter. Dacă ne vom 
arăta sau nu acestor cercetaşi, aceasta depinde de 
împrejurări. Drumul lor duce direct la Altşese-tşi, la 
Pădurice, unde, aşa cum am mai spus, presupun că se află 
un sol de-al lui Winnetou. Dacă o să treacă fără să-l vadă, e 
bine, dar dacă le iese direct în faţă sau descoperă vreo 
urmă de-a lui, atunci cu siguranţă că-l atacă. Unul singur 
contra şase, vă puteţi da seama care ar fi deznodământul. 
În acest caz, este ori mort, ori prizonier. Dacă e prizonier 
trebuie să-l eliberăm cu orice preţ. Deci, înainte, meş-şurs! 

Încălecarăm şi galoparăm cât de repede putură caii lui 
Parker şi Hawley. Cercetaşii se aflau la două ore distanţă 
înaintea noastră, dar ei merseseră încet. Dacă noi mergeam 


aşa cum am pornit, puteam să-i prindem din urmă înainte 
de a ajunge la Altşese-tşi. 

Din păcate, caii celorlalţi doi tovarăşi nu puteau ţine pasul 
cu ai noştri, aşa că hotărârăm ca Hawley şi Parker să ne 
urmeze cât vor putea de iute, mergând pe urmele noastre, 
iar eu cu Old Surehand şi Old Wabble o luarăm înainte. Din 
când în când, unul dintre noi se oprea şi cerceta urmele, 
pentru a-şi da seama de viteza cu care călăreau comanşii, 
grăbindu-se după aceea să ne ajungă din urmă. Foarte 
curând constatarăm că şi comanşii au mers mult mai 
repede, şi astfel speranţa mea de a-i ajunge şi depăşi, ceea 
ce ar fi fost posibil numai făcând un ocol, slăbea tot mai 
mult. 

Trecu o oră şi apoi încă una. Din când în când, trebuia să 
mai lăsăm caii noştri să răsufle şi să mergem mai încet. 
După o altă jumătate de oră de mers, la orizont se ivi un 
punct întunecos. Arătându-l cu mâna, zisei: 

lată păduricea, ţinta noastră. Dacă am merge de-a 
dreptul, într-un sfert de oră am fi acolo. 

Dar nu avem voie să facem asta, obiectă Old Wabble. 

Nu, deoarece comanşii probabil că s-au oprit acolo. 

Dar şi noi trebuie să mergem tot într-acolo! Cum facem? 

Spre norocul nostru, cunosc foarte bine regiunea. Haideţi 
la dreapta, spre sud, călărind în formă de arc! 

În timp ce făceam aşa cum am spus, Old Wabble mă 
întrebă iarăşi: 

Credeţi că în felul acesta ne putem apropia, fără să fim 
văzuţi? 

Da. Trebuie să ştiţi că pe înălțimile dinspre răsărit curge o 
apă, care, ajunsă pe câmpie, dispare, însă reapare acolo 
unde terenul e mai jos, sub forma unui mic iaz. Acest iaz are 
un diametru de numai cincizeci de paşi. Însă a prilejuit 
creşterea unei păduri cu un diametru de cel puţin zece ori 
mai mare. Asta e Altşese-tşi, sau Păduricea. În partea estică 
şi în cea vestică a pădurii, copacii sunt destul de rari, în 
celelalte două părţi, însă, mai ales în cea sudică, pădurea e 


atât de deasă încât abia se poate pătrunde prin ea. Aşa era 
acum trei ani, când am fost ultima oară aici şi probabil că 
aşa este şi astăzi. Întrucât partea sudică este cea mai 
deasă, noi mergem chiar acolo, înaintând într-un arc mare. 
În desişul sălbatic ce creşte acolo, nici un om nu se poate 
aşeza, şi de aceea cred că, din partea asta, ne putem cel 
mai bine apropia, fără a fi văzuţi. Dacă nu vrem să aşteptăm 
căderea nopţii, nu văd alt mod de a ajunge în pădure. 

Well, atunci trebuie să încercăm şi să fim pregătiţi ca la 
sosire să primim câteva gloanţe drăgălaşe între coaste sau 
chiar în cap, it's clear! 

Old Surehand tăcuse tot timpul, dar pe faţa lui citeam 
acea hotărâre de nestrămutat, care nu se dă înapoi din faţa 
nici unui pericol, dacă există chiar şi cea mai mică şansă de 
a-l înfrunta. Vedeam în el tot mai mult pe omul care mai 
degrabă tace şi face; iar mai târziu s-a confirmat cât de 
mult semăna în această privinţă cu Winnetou. 

Deci, o luarăm spre dreapta şi, călărind în semicerc, ne 
ţinurăm mereu la aceeaşi distanţă de pădure, aşa încât ea 
să apară în faţa noastră de aceeaşi mărime iluzorie. Dar 
când ne aflarăm exact în direcţia ei sudică, mă oprii şi 
scoasei din cobur luneta mea, care mi-a fost deseori de 
mare folos în Vestul Sălbatic, salvându-mi chiar viaţa, şi 
privii prin ea, cercetând cu atenţie marginea dumbrăvii. Nu 
putui observa nimic deosebit. 

Vedeţi ceva, sir? Mă întrebă Old Wabble. 

Nu. Nu se vede nici un om şi nici un animal, nici vreo 
vietate oarecare, şi sunt de părere că putem merge drept 
înainte. De acord? 

Dacă nu vreţi altfel, haideţi! Mârâi Old Wabble. Dar să ştiţi 
că este şi rămâne o imprudenţă. 

Atunci Old Surehand, care mult timp nu scosese un 
cuvânt, spuse cu o oarecare nerăbdare şi dojana în glas: 

Care imprudenţă, sir! Dacă n-ai altă cale decât apa, te 
arunci în ea şi înveţi să înoţi. Bătrâne Wabble, dacă vă este 
teamă, rămâneţi aici până când o să mai creşteţi, dar noi o 


să luăm pădurea cu asalt. Go on, mister Shatterhand, go 
on! 

Ţâşni cu calul ca din puşcă, iar eu îl urmai cu aceeaşi 
viteză. Fireşte, nici Old Wabble nu rămase în urmă, venea în 
urma mea ca-n zbor, vociferând cu indignare: 

Eu să mă tem? Ce-şi închipuie aceşti doi tineri? Old 
Wabble n-a cunoscut teama nici când nu se născuse încă; 
darmite după aceea. Tineretul de astăzi are uneori idei 
curioase şi de neînțeles, it's clear! 

Expresia lui privind „tineretul de astăzi”, care desigur că 
se referea la noi, era cam îndrăzneață, şi, în ciuda situaţiei 
destul de serioase în care ne aflam, am izbucnit în râs. 
Auzindu-mă râzând, se supără şi mai tare şi strigă: 

De ce râdeţi, sir? Să râdeţi numai atunci când o să staţi 
teafăr în pădure, nu mai înainte! 

Mânarăm caii în aşa fel încât se părea că Păduricea pur şi 
simplu ne zboară în întâmpinare. Pe pământul moale, 
acoperit de iarbă, abia se auzea tropăitul cailor. Pentru a 
observa din timp primejdia, călăream cu ochii ţintă la 
pădure. Dar nu exista nici o primejdie şi am ajuns cu bine la 
lizieră. Acolo descălecarăm, ne luarăm puştile în mână, gata 
de tras şi ciulirăm urechile. Nu se simţea nici o mişcare. 
Încercarăm să străpungem tufişurile cu privirea, dar nu se 
vedea nimic. Atunci Old Surehand ne şopti: 

Ţineţi-mi calul, mă întorc îndată! 

Unde vă duceţi? 

În cercetare. Fiţi fără grijă, mă pricep la aşa ceva. 

Să mă fi oferit să-l însoțesc sau chiar să-l rețin, ar fi fost o 
jignire din partea mea, aşa că îl lăsai să plece. Dar dură 
destul de mult până se întoarse şi ne comunică: 

Am avut mare noroc că n-am fost observați. Comanşii sunt 
în pădure. 

l-aţi văzut? Îl întrebai încet. 

Nu, dar ştiu că urma lor duce în pădure şi m-am convins 
că nu iese din ea; deci sunt tot în pădure. Deocamdată, atât 
am vrut să ştiu. Trebuie să ne strecurăm până la ei. 


Well, aprobă Old Wabble. Dar numai doi pot pleca, unul 
trebuie să rămână aici, să aibă grijă de cai. Cine rămâne, 
mister Shatterhand? 

Dumneavoastră personal, răspunse Old Surehand, cu 
toate că bătrânul mă întrebase pe mine. 

Nici nu mă gândesc! Să stau aici, degeaba! Trebuie să vă 
dovedesc că nu-mi e frică, deci o să mă târăsc împreună cu 
dumneavoastră prin pădure. 

Ştiu că nu vă este frică, aşa că nu-i nevoie de nici o 
dovadă. Nu trebuie să vă mai repet cât de mult vă cunosc şi 
vă apreciez. De aceea n-o să-mi luaţi în nume de rău dacă o 
să vă amintesc că „târâtul prin pădure” nu prea e partea 
forte a dumneavoastră. În savana deschisă vă simţiţi ca 
acasă, aşa că rămâneţi la cai. 

Cum vreţi, răspunse bătrânul, cu o strâmbătură nervoasă. 
Nu-i nici locul, nici timpul să ne certăm. Fiind mai 
înţelegător, o să mă supun. Duceţi-vă şi căutaţi comanşii, 
dar dacă o să vă întoarceţi în chip de cadavre, nu vreau să 
aud reproşuri. 

Luă caii de căpăstru şi ne făcu semn să plecăm. Îi lăsarăm 
armele, deoarece ne-ar fi împiedicat la furişat. Old 
Surehand mă privi întrebător, iar eu îi răspunsei: 

E prea primejdios să ne despărţim cât timp e încă ziuă, am 
putea fi văzuţi şi atunci va fi necesar să ne sărim în ajutor. 

Exact, sir. Dar încotro o luăm? 

Adineauri, când aţi plecat, nu aţi observat vreun loc pe 
unde am putea pătrunde mai uşor şi fără zgomot? 

Cred că ştiu unul. Veniţi! 

Mă conduse după mai multe tufişuri şi-mi arătă un hăţiş, 
care era mai rar decât cel din jur. Fiind de acord cu calea 
aleasă, mă culcai şi mă târâi într-acolo; el mă urmă. 

Cum am mai spus, lumina zilei fiind încă deplină, indienii 
ar fi putut să vadă mişcarea mai deosebită a tufişurilor, 
ceea ce ne îngreuna sarcina, aşa că nu puteam înainta 
decât foarte încet. Într-o jumătate de oră am parcurs doar o 
treime din drum, pe urmă ne-a fost mai uşor. Trebuia să 


ajungem în mijlocul pădurii, unde se afla apa pe lângă care, 
probabil, poposeau comanşii. După încă un sfert de oră, 
auzii înaintea noastră un fornăit de cal. Old Surehand 
probabil că auzise şi el, pentru că mă atinse cu cotul ca să- 
mi atragă atenţia. Oare animalul fornăise întâmplător sau 
voia, după obiceiul cailor indieni, să-şi avertizeze stăpânul 
de venirea noastră? În orice caz, pentru noi, primejdia era 
de două ori mai mare. 

Trebuie să spun că-l admiram pe Old Surehand. La început 
rămăsese în urma mea, acum înainta lângă mine, cu o 
rezistenţă, îndemânare şi precauţie cum nu le-am mai văzut 
la un alb. Folosea fiecare deschizătură şi evita sau înlătura 
orice piedică. Dacă îndemânarea mâinilor nu era de ajuns, 
se folosea de cuţit, şi dacă trebuia mişcată o crenguţă sau 
chiar o creangă mai mare, o făcea atât de încet şi firesc, 
încât altul, în afară de mine, nu ar fi putut-o observa. Pentru 
un westman era o plăcere să-l privească. 

Astfel, încet, dar sigur, înaintarăm tot mai departe, până 
ce auzirăm nişte glasuri. Cuvintele nu le puteam înţelege, 
fiind încă prea devreme. Dar cu cât înaintam, cu atât 
auzeam mai desluşit, până ce, în sfârşit, îi văzurăm pe cei 
care discutau. Desigur, nu era ceea ce se cheamă în mod 
obişnuit o discuţie, ci mai degrabă era ceea ce se numeşte 
„judecata preriei”. 

Am ajuns în spatele unui tufiş nu prea des, prin care 
puteam vedea destul de bine totul. În faţa noastră se afla 
apa. În dreapta erau legaţi şase cai, în timp ce în stânga se 
afla priponit unul singur. Acesta din urmă era un cal din 
herghelia apaşilor, pe când primii aparţineau comanşilor pe 
care-i urmărisem. Dintre cei şase comanşi, nu mai trăiau 
decât trei; erau aşezaţi între noi şi apă. Cadavrele 
însângerate ale celorlalţi comanşi zăceau nu departe de ei. 
În faţa lor se afla un copac izolat, de trunchiul căruia era 
legat un apaş în picioare. Dat fiind că stătea cu spatele la 
noi, nu puteam să-i văd faţa. Probabil că era rănit, pentru 
că la picioarele lui se adunase o băltoacă de sânge, dar se 


pare că pierderea de sânge nu-l slăbise prea mult, 
deoarece, când ne-am apropiat de grup, l-am auzit spunând 
cu voce tare: 

Câinii de comanşi mă vor omori, dar tot nu-şi vor atinge 
scopul. Peş-endatseh19 râde de ei. Ei au fost şase, ela 
omorât trei dintre ei, înainte de a fi fost biruit. Va muri cu 
cântecul morţii pe buze, fără a clipi măcar din ochi, şi 
sufletele celor trei vor trebui să-l slujească în veşnicele 
plaiuri ale vânătoarei. 

Cuţitul-cel-lung! Îl cunoşteam bine. Era un războinic 
extrem de îndrăzneţ şi şiret şi se bucura de mare prestigiu 
în tribul mescalerilor, fiind adeseori şi înlocuitorul 
căpeteniei. Când era vorba de o misiune primejdioasă de 
cercetaş, pentru care se cerea curaj şi viclenie, alegerea 
cădea, de obicei, asupra lui. 

În orice caz, el stătuse ascuns aici, în Altşese-tşi, pentru a 
mă aştepta; astfel se confirmă presupunerea mea că 
Winnetou, întâlnind un cercetaş din tribul său, l-a lăsat ca 
mesager pentru mine, iar el a plecat mai departe în Llano 
Estacado. 

Făcând un gest dispreţuitor cu mâna, unul dintre comanşi 
zise: 

Cuţitul-cel-lung pute ca o bucată de carne putredă. 
Sufletul lui va fi azvârlit şi nu va mai avea nici un servitor în 
veşnicele plaiuri ale vânătoarei, pentru că, înainte de a-l 
trimite la moarte prin chinuri groaznice, o să-i luăm scalpul. 
A putut să omoare trei dintre noi, deoarece s-a ascuns ca un 
laş, când am sosit noi. Dacă nu s-ar fi ascuns, n-ar fi curs 
nici o picătură de sânge de la oamenii noştri, ci numai 
sângele lui. 

Da, câinii de comanşi ar fi îndrăznit să se lupte cu mine, 
deoarece aveau douăsprezece braţe contra mea, în timp ce 
eu eram singur. Dacă nu ar fi fost atâţia, ar fi luat-o la 
goană ca nişte coioţi care latră, dar nu muşcă. Dacă mă 
trimiteţi în plaiurile veşnice ale vânătoarei, o să găsesc 
acolo numai apaşi şi nici un comanş, pentru că acolo ajung 


numai sufletele oamenilor viteji şi nu ale laşilor. O să vă arăt 
eu ce sunteţi, priviţi încoace! 

Scuipă puternic de trei ori. Comanşul vorbi cu acelaşi ton 
dispreţuitor ca şi mai înainte: 

Asta nu ni se cuvine nouă, ci ţie. Spui vorbe mari, ca să 
ascunzi cât îţi este curajul de mic. Frica de moarte îţi este 
întipărită pe faţă. Ştii bine că o să-ţi tăiem pielea şi carnea 
bucăţi-bucăţi, iar cuvântul tău mândru vrea să ascundă 
scâncetul de frică pe care-l auzi în sufletul tău. Dacă ai să 
ne spui adevărul ca răspuns la întrebările pe care o să ţi le 
punem noi, suntem dispuşi să ne purtăm milos cu tine şi să 
te lăsăm să mori repede şi fără chinuri. 

Cuţitul-cel-lung îşi înălţă capul cu mândrie şi spuse, ca şi 
când ar fi fost de-acord: 

Comanşul poate vorbi. 

Războinicii voştri au pornit contra comanşilor? 

Nu. 

Nu te cred. 

Poţi să mă crezi. Sau poate eşti de părere că ursul cel 
puternic s-ar putea gândi să provoace la luptă un şobolan 
bolnav? 

Uff! Dacă o să continui să ne jigneşti, n-o să-ţi arătăm nici 
o milă. Unde se află apaşii mescalero? 

Acasă, la aşezările lor. 

Unde e căpetenia lor, Winnetou? 

Departe, sus, în nord, la indienii care poartă numele 
şarpelui. 

Spuse acest lucru ca să-i facă să creadă că nu au de ce să 
se teamă de vestitul lor adversar. 

Şi asta e o minciună. L-am văzut pe Old Shatterhand şi 
acolo unde este el, nici Winnetou nu poate fi departe. 

Văzui cum Cuţitul-cel-lung îşi înăbuşă un strigăt de 
bucurie şi, stăpânindu-şi simţămintele, spuse pe un ton 
foarte convins: 

Comanşul minte; vrea să mă înșele. Old Shatterhand nu e 
nici în câmpie, nici în munţi, e plecat dincolo de „apa cea 


mare”, în patria sa, şi se va întoarce abia după ce vor trece 
două sau trei ierni. 

Nu mint! Urlă comanşul furios. L-am văzut toţi trei. 

Unde? 

În tabăra noastră. A venit ca să ne spioneze, dar l-am prins 
şi l-am luat prizonier, şi va muri la stâlpul caznelor. 

Old Shatterhand? Să moară la stâlpul caznelor? Râse 
apaşul ironic. Toţi războinicii comanşilor la un loc nu sunt în 
stare să-l aducă pe vânătorul alb la stâlpul caznelor. Chiar 
dacă l-ar fi prins, şi oricum l-ar lega, ar dispărea ca un 
vultur, pe care de zece ori o sută de vrăbii nu-l pot reţine. 
Dar nici nu e prizonier, el nici nu se află aici, în ţara 
aceasta, ci dincolo, unde s-a născut. 

În orice caz, avea intenţia să-l enerveze pe comanş, pentru 
ca astfel să-l facă să vorbească. Şi, într-adevăr, îşi atinse 
scopul, deoarece comanşul exclamă furios: 

L-am prins! Războinicii comanşi nu-s vrăbii, ci vulturi, care 
o să sfâşie şi o să înghită această vrabie. Eu spun adevărul, 
tu însă minţi. Cum poţi afirma că oamenii voştri se află 
acasă? Ei sunt pe drum, altfel nu ar fi trimis înainte un 
cercetaş! 

Au trimis un cercetaş! Când? 

Acum. lu eşti acela! 

Eu? Cine v-a îmbrobodit cu vorba asta? Cuţitul-cel-lung, ar 
fi pornit în cercetare? Am eu oare pe obraz culorile 
războiului? 

Nu te-ai vopsit, din prevedere. 

Unde locuiesc comanşii şi unde apaşii mescalero? În nord 
şi în sud. Unde mă aflu eu acum? Departe, în est. Dacă era 
să mă duc în recunoaştere la voi, în nord, m-aş fi abătut atât 
de departe, spre est? 

Probabil că aţi aflat unde vrem să ne ducem! 

Uff, uff, uff! Îţi dai seama că te-ai trădat? Deci câinii de 
comanşi n-au ieşit din bârlogul lor pentru a porni contra 
apaşilor, ci pentru a călări spre est. Acum ştiu ce vreţi şi 
încotro vă duceţi. 


Comanşul îşi dădu seama că se lăsase atras în cursă şi, 
furios pe el însuşi, îl repezi pe prizonier: 

Taci, vierme ce eşti! Pot să spun orice, pentru că, oricum, 
nu mai poţi să divulgi secretul. Te luăm cu noi şi-o să mori la 
stâlpul caznelor, odată cu Old Shatterhand. 

Că l-aţi prins pe acest alb renumit este o minciună, aşa că 
o să trăiesc mult şi bine. 

L-am prins, ăsta-i adevărul! Şi nu numai pe el, ci şi pe alte 
feţe palide, care o să trebuiască să moară. 

Numegşte-i! 

Old Wabble, bătrânul ucigaş de indieni. 

Uff! 

Şi pe Old Surehand, uriaşul acela alb. 

Uff, uff! Mai departe! 

Mai departe? Ce, nu ajunge? 

Ba da, ajunge. Dacă într-adevăr i-aţi prins pe aceşti trei 
mari vânători albi, iar pe mine o să mă duceţi în tabăra 
voastră, atunci nu am să mor, ci o să ne eliberăm şi o să ne 
năpustim asupra fiilor de comanşi ca nişte bizoni care dau 
năvală peste o haită de lupi laşi; Old Shatterhand cu fiecare 
lovitură de pumn doboară câte un comanş. Există pentru... 

Nu mai vorbi de câinele ăla! Îl întrerupse comanşul. 
Niciodată încă nu a învins un comanş! 

Pentru că nici un comanş nu i-a stat împotrivă ca duşman! 
lar Old Wabble, care zboară peste savană ca o furtună, o 
să... 

O să moară! O să moară! [ipă comanşul, tăindu-i din nou 
vorba. Dar poate că nici nu o să moară, pentru că 
moşneagul ăsta alb este doar o prăpădită de javră care nici 
nu merită să fie omorâtă, ci doar alungată în bătăi. Acest 
laş... 

În mijlocul frazei, se opri. De astă dată nu din cauza 
apaşului cu care vorbea, ci dintr-o cu totul altă pricină. 
Privirile noastre erau aţintite numai asupra lui. În clipa 
când se opri din vorbă, se uită vizibil speriat într-o parte, iar 


când ne întoarserăm şi noi privirile într-acolo, auzirăm în 
acelaşi timp cuvintele: 

Ce zici că sunt? Un laş şi o javră? Câine roşu ce eşti! O să- 
ţi arăt dacă sunt sau nu laş. Cel care mişcă un singur deget 
şi încearcă să pună mâna pe armă, primeşte glontele meu 
în cap! Mâinile sus! 

Era bătrânul Wabble. Nu se târâse prin desişul tufişurilor, 
ci venise foarte comod dinspre vest, printr-o îngustă 
spărtură a pădurii, prin care veniseră şi comanşii la apă. Cu 
arma la umăr şi arătătorul pe trăgaci, ieşise de după ultimul 
tufiş, păşind încet înainte. 

Sus mâinile! Repetă el, întrucât pieile-roşii nu se supuseră 
imediat ordinului său. 

Strigătul de „sus mâinile” este un vechi obicei al Vestului 
Sălbatic. Cine ridică mâinile sus, nu-şi poate folosi armele 
ca să se apere. Dacă cineva este atacat şi aude aceste 
cuvinte, fără să le dea imediat ascultare, viaţa lui nu mai 
valorează nici doi bani. Acest lucru îl ştiu şi indienii. De 
aceea, când porunca fu repetată, cei trei comanşi ridicară 
imediat mâinile. 

Aşa, bandiţilor, acum v-am prins eu pe voi! Râse el. Cel 
care lasă o singură mână jos, primeşte un glonte, nu 
glumesc. Vasăzică eu sunt un laş. Aşa, aşa! Şi m-aţi prins voi 
pe mine! Şi pe Old Shatterhand şi pe Old Surehand la fel! 
Aşa-i, tâlharule? 

Comanşul nu răspunse. 

Aşa! 'Ţi s-a oprit vorba în gât. Dar aşteaptă numai puţin, că 
o să vă ajutăm noi să vă revină! Trebuie să vă arăt câţiva 
prieteni buni, persoane foarte cunoscute, de care o săvă 
bucuraţi extraordinar când o să-i vedeţi. Oare unde s-au 
ascuns? 

Fireşte că se referea la noi, la Old Surehand şi la mine. Cu 
arma îndreptată mereu asupra comanşilor, el cerceta cu 
privirea tufişul dinspre est, după care bănuia că ne 
ascundem şi unde într-adevăr eram. Nu era deloc de mirare 
faptul că cei trei comanşi îşi ţineau cu docilitate mâinile în 


sus, pentru că bătrânul avea o înfăţişare care impunea 
respect. Nu prea arăta ca un om obişnuit nici altă dată, dar 
acum se adăuga faptul că avea asupra lui patru puşti, 
pentru că în mână avea puşca sa, iar pe umăr arma lui Old 
Surehand, carabina mea, plus „doborâtorul de urşi”. Să-i 
ţină piept, fireşte, nu îndrăzneau. 

Cu toate acestea, nu eram deloc de acord cu apariţia lui 
neaşteptată. Ar fi trebuit să stea la marginea pădurii, lângă 
cai. Eram hotărât să-i trag o săpuneală, cu toate că 
acţionase cu destulă iscusinţă. Apoi voia să ne aibă lângă el, 
de aceea făcui un semn lui Old Surehand; ne ridicarăm în 
picioare şi, trecând prin tufiş, pătrunserăm în luminiş. Când 
ne văzu, bătrânul se adresă comanşilor: 

lată oamenii pe care vreau să vi-i arăt, tâlharilor! Îi 
cunoaşteţi? 

Old Shatterhand! Exclamă triumfător Cuţitul-cel-lung. 

Old Surehand! Ţipă îngrozit comanşul. 

Mă adresai celui din urmă: 

Da, noi suntem aceia despre care spuneai că ar fi 
prizonierii voştri. Mister Cutter, ia-le armele! 

Scosei revolverul şi-l îndreptai asupra comanşilor care nici 
nu îndrăzneau să se mişte măcar. 

Mister Cutter, dezleagă-l pe apaş! 

Bătrânul îl dezlegă, şi atunci Cuţitul-cel-lung, imediat ce se 
simţi stăpân pe mişcările sale, se şi aplecă, ridică un 
tomahawk şi, cu două lovituri fulgerătoare, dobori doi 
comanşi, sfărâmându-le ţeasta. Îl apucai de braţ şi-i strigai: 

Ce face fratele meu roşu? Eu vreau să discut cu aceşti 
războinici comanşi şi el... 

Fără să mă asculte, se smuci atât de repede din mâna mea 
şi lovi atât de crunt, încât nu-l putui împiedica să-l dea gata 
şi pe cel de-al treilea comanş. După aceea îmi răspunse: 

Vestitul meu frate alb să mă ierte că am procedat altfel 
decât a vrut el. Ştiu că lui nu-i place să verse sânge, de 
aceea am lovit eu. 

Dar nu era nevoie de vărsare de sânge! 


Arătând spre partea dreaptă a pieptului său, apaşul zise: 

Sângele meu nu curge? Din moment ce securea războiului 
a fost dezgropată, ea cere viaţă pentru viaţă, sânge pentru 
sânge! 

N-ai decât să-i omori pe cei pe care-i învingi tu, dar ăştia 
trei ne aparţineau nouă, nu ţie. Şi-au pierdut vitejii 
războinici ai apaşilor mândria, omorând duşmanul care a 
fost învins de alţii? De când nu am mai fost la voi, aţi 
început să vă făliţi cu fapte eroice care nu vă aparţin? 

Auzind astfel de cuvinte, acest mândru războinic spuse 
rugător: 

Am greşit. O să-mi ierte Old Shatterhand fapta pripită? 

Lucrul făcut nu mai poate fi schimbat. Te iert, cu toate că, 
probabil, ne-ai provocat o anumită pagubă. 

Pagubă? Cum poate căpetenia mea albă să vorbească de 
pagubă? 

Voiam să discut cu comanşii aceştia şi fără îndoială că aş fi 
aflat de la ei ceea ce vreau să ştiu. 

N-ar fi spus nimic. 

Ba ar fi vorbit. Fratele meu roşu mă crede atât de prost, 
încât să-şi închipuie că le-aş fi spus ceea ce vreau să ştiu? 
Nu ştie el că vorba şi întrebarea unui om şiret este ca un laţ 
în care poate fi prins şi un om deştept? 

Ştiu, dar Old Shatterhand nu are nevoie să-i întrebe pe 
aceşti câini de comanşi. Eu am aflat şi ştiu tot. 

Ai vorbit cu ei? 

Nu. Dar am tras într-ascuns cu urechea. 

Bine. Să vedem dacă poţi să răspunzi într-adevăr 
satisfăcător. Deocamdată, arată-mi rana! E adâncă? 

Nu ştiu, dar nu poate fi prea periculoasă. 

Avea dreptate, rana nu era cine ştie ce. Cuţitul pătrunsese 
numai lateral în muşchiul pieptului drept şi deviase pe o 
coastă. Pentru un indian era o rană uşoară, chiar dacă, 
probabil, ar fi fost urmată de febră. În timp ce-l pansam, 
sosiră Parker şi los Hawley şi nu mică le fu mirarea pentru 
ceea ce le fu dat să vadă. 


Iată, domnilor, cât de repede am terminat cu aceşti 
bandiți, le zise Old Wabble. Din păcate, când am venit eu, 
trei dintre ei erau deja morţi. I-aş fi luat asupra mea pe toţi 
şase. Ce frumos şi-au ridicat băieţii mâinile în sus! 

Şi, între timp, ce frumos aţi fi putut să vă frigeţi degetele, 
mister Cutter, adăugai eu. 

Eu? Întrebă el mirat. Cum aşa? 

Dacă nu ar fi ridicat mâinile în sus? 

I-aş fi împuşcat. 

Pe unul da, dar ceilalţi v-ar fi apucat de guler. Cum v-aţi fi 
putut apăra cu o armă descărcată în mână şi cu alte trei 
agăţate în spate? Într-o asemenea încăierare, e sigur că v- 
ar fi băgat în cofă. 

Hm, da! Probabil. Totuşi nu puteam păţi nimic, aşa că n-am 
făcut nici o greşeală. 

M-m-mm, da. Pentru că Old Surehand şi cu mine eram pe 
aproape? Vă înşelaţi. Dacă indienii nu s-ar fi speriat şi ar fi 
avut mai multă prezenţă de spirit, aţi fi încasat un glonte 
sau o lovitură de cuţit, fără ca noi să fi avut posibilitatea de 
a împiedica destul de repede acest lucru. Şi chiar dacă aţi 
avea dreptate întru totul, tot aţi greşit prin faptul că aţi 
încălcat indicaţiile mele. Dumneavoastră trebuia să 
rămâneţi la marginea pădurii, la cai. 

Sir, dar timpul trecea prea încet. 

Ceea ce nu înseamnă că aveaţi dreptul să faceţi prostii! 

Prostii! Scuzaţi, mister Shatterhand, dar Old Wabble nu 
obişnuieşte să facă prostii! 

Pshaw! Când vi se încredinţează un post, trebuie să-l 
păziţi. Ce s-ar întâmpla dacă fiecare din noi ar face ce-i 
trece prin cap, atunci când i s-a încredinţat o misiune? Mai 
e oare posibil să vă luăm cu noi într-o misiune periculoasă? 
Ştiţi că ceea ce vrem să facem e legat de mari pericole. În 
această situaţie, e foarte necesar să avem încredere 
neţărmurită unul într-altul. Dacă nu ne oferiţi această 
încredere, vă lăsăm baltă şi plecăm. 

Bravo, bravo! Exclamă Parker. 


Drept care Old Wabble strigă supărat: 

Mă rog, de ce atâta entuziasm? Şi să ştiţi, nu permit astfel 
de ţipete. 

Cred şi eu! Răspunse Parker. Eu trebuia să înghit când mi 
se spunea că voi fi „lăsat baltă”, dumneavoastră însă nu 
vreţi să auziţi de aşa ceva, bătrâne Wabble! Dar întrucât n- 
am fost de faţă, spuneţi, ce trăsnaie aţi mai făcut? 

Nu, n-am făcut nici o trăsnaie. Dar dacă nu vă păziţi 
pliscul, o să fac una acum şi încă una foarte serioasă şi 
anume cu dumneavoastră, it's clear? După care se întoarse 
mormăind. 

Avui mai întâi grijă de securitatea noastră, dispunând să 
fie aduşi caii şi orânduii paza. Primul fu Hawley, care 
trebuia să circule în jurul pădurii, semnalând orice lucru 
suspect. Comanşii morţi au fost duşi de o parte. După aceea 
ne aşezarăm să ne sfătuim asupra situaţiei noastre. Cu 
toate că se lăsase seara, hotărârăm că nu era nimerit să 
aprindem focul. Chiar dacă păduricea era destul de deasă şi 
lumina focului nu ar fi străbătut până la marginea pădurii, 
comanşii care urmau să vină nu trebuiau să găsească nici o 
urmă a taberei noastre. 

Acum esenţialul era ce avea să spună Peş-endatseh, adică 
Cuţitul-cel-lung. Întrebându-l dacă l-a întâlnit pe Winnetou, 
îmi răspunse: 

Da. Războinicii apaşilor au auzit că comanşii ar fi 
dezgropat securea războiului şi imediat au trimis cercetaşi 
care să afle împotriva cui au plănuit atacul. Eu eram unul 
dintre aceşti cercetaşi şi aveam cu mine încă un războinic. 
Am înaintat pe malul râului Pecos în sus, unde bănuiam că 
se află comanşii, dar am dat de ei la Sascuan-cui, pe care 
noi apaşii, o numim Doclis-to, adică Apa Albastră. Cum ei 
umblau după vânat, ca să facă rost de carne, şi străbăteau 
toată regiunea, nu i-am putut iscodi, cu atât mai puţin am fi 
putut să tragem cu urechea. 

Totuşi, seara nimeni nu vânează. 


Old Shatterhand are dreptate, şi noi ştiam acest lucru. Am 
lăsat caii în urmă şi ne-am furişat pe jos la Apa Albastră, 
unde am ajuns după ce se lăsase întunericul... 

Aţi auzit ceva? 

Nu. În ciuda tuturor eforturilor, nu am avut noroc. Fratele 
meu alb poate să creadă şi să nu-mi facă reproşuri. Şi cel 
mai îndrăzneţ şi prevăzător cercetaş poate să se întoarcă 
fără să afle ceva, în ciuda tuturor şiretlicurilor folosite. 

Desigur! 'Te cunosc şi nici nu mă gândesc să te subestimez. 
Unde l-aţi întâlnit pe Winnetou? 

Ne-am furişat până la Apa Albastră două seri la rând. În 
prima seară nu am avut succes, în a doua ne-am întâlnit cu 
Winnetou, care sosise înaintea noastră şi ne-a poruncit să 
nu ne mai expunem pericolului şi să-l urmăm pe el. 

Ah, asta înseamnă că aflase ceva! 

Da, aflase un lucru de care o să se mire fratele meu alb 
Old Shatterhand. În marele deşert, pe care feţele-palide îl 
numesc Llano Estacado, există de fapt o cleparia 
siyardestar, o insulă verde, cu multă apă limpede, 
înconjurată de cei mai frumoşi arbuşti şi flori. Se află acolo 
o casă, în care trăiesc trei persoane şi anume: un declil-inda 
- un negru - o declil-isoma - o negresă - care e mama 
negrului, şi un vânător alb; acesta este stăpânul locului şi-l 
cheamă Dil-mejeh - Vulpea-însângerată. Winnetou l-a 
cunoscut şi a fumat cu el pipa prieteniei. 

Îl cunosc şi eu. 

Uff! Exclamă indianul mirat. Old Shatterhand l-a văzut? 
Probabil că a văzut şi casa şi apa din deşert? 

Da, le-am văzut! 

Înseamnă că vestitul meu frate alb ştie şi drumul ce duce 
într-acolo? 

Fireşte. Am fost acolo de mai multe ori. Winnetou nu ţi-a 
spus nimic? 

Nu. Lui Winnetou, marea căpetenie a apaşilor, nu-i place 
vorba lungă, nu spune un cuvânt mai mult decât trebuie. 


Vasăzică şi tu cunoşti locul şi ştii drumul! De aceea trebuia 
să te aştept şi să-ţi transmit mesajul lui Winnetou! 

Se mira. Din cuvintele lui vedeam cât de discret a fost şi de 
data asta Winnetou. Nu scosese niciodată o vorbă despre 
oaza din Estacado. Apaşul continuă: 

Din spusele lui Winnetou am înţeles că la Vulpea- 
însângerată au fost cândva nişte comanşi. 

Întocmai. Au fost acolo împreună cu el şi cu mine. Îi 
conducea tânăra căpetenie Şiba-bigc - Inimă-de-fier. 

Şiba-bigc? Văd că Old Shatterhand este la curent cu toate, 
pentru că acum tocmai acest tânăr şef de trib urmează să-i 
conducă pe comanşi la „insulă”, în deşert. 

Ai aflat cumva de ce comanşii îşi îndreaptă trupele de 
război spre insulă? 

A aflat Winnetou. Vulpea-însângerată a plecat din deşert la 
vânătoare şi s-a întâlnit cu o ceată de comanşi. Aceştia l-au 
atacat, vrând să-l omoare. El s-a apărat şi a împuşcat pe 
câţiva dintre ei. Gloanţele i-au nimerit drept în frunte. Unul 
dintre comanşi fusese la el în deşert şi l-a recunoscut. 

A scăpat? 

Gloanţele şi cuţitele lor nici măcar nu l-au zgâriat. 

Slavă domnului! Acum, ca să se răzbune, vor să-l lovească! 

Da. Winnetou i-a auzit spunând că vor să-l omoare şi să-i 
distrugă casa şi copacii, făcând oaza una cu deşertul. 

Dar pe mine m-a înştiinţat dincolo, în Sierra Madre, aşa că 
nu aici, la Apa Albastră, a aflat acest lucru, ci l-a ştiut mai 
de mult. 

Winnetou l-a aflat în Sierra Madre, de la doi comanşi 
plecaţi la vânătoare, care nu ştiau cine este. Întâlnindu-i, 
Winnetou s-a dat drept unul din tribul kiowa şi ei l-au 
crezut. 

Înseamnă că sufletele lor erau absente. Continuă! 

Winnetou a părăsit Sierra Madre, ca să-l prevină pe 
Vulpea-însângerată. În drum a descoperit şi urmele 
comanşilor şi i-a urmărit până la Apa Albastră, ca să afle ce 
vor. Între timp a dat peste noi. S-a bucurat mult şi ne-a 


poruncit ce să facem. Pe războinicul care era cu mine l-a 
trimis acasă, pentru a conduce la Nargoleteh-tsil - Muntele 
Ploii - un grup de trei sute de apaşi, bine înarmaţi şi 
aprovizionaţi cu carne, unde urmează să-l aştepte pe Old 
Shatterhand. Pe mine m-a luat cu el, aici, la Pădurice şi m-a 
lăsat să-l aştept pe Old Shatterhand, ca să-i spun să se ducă 
la Nargoleteh-tsil, să ia conducerea războinicilor noştri şi să 
vină cu ei în Llano Estacado. 

Bun, bun! Asta mi-am închipuit şi eu. Asta-i tot ce trebuia 
să-mi spui? 

Da, toi. 

Vasăzică, la Muntele Ploii! Cu un cal bun, îţi trebuie până 
acolo o jumătate de zi. Locul e bine ales, pentru că acolo se 
pot ascunde chiar mai mult de trei sute de oameni, în aşa 
fel încât nici un duşman să nu-i poată descoperi. Ce păcat 
că i-ai omorât pe cei trei comanşi! Dacă ar fi trăit, cu 
siguranţă că aş fi aflat de la ei multe lucruri folositoare. 

Ce ar vrea să mai ştie Old Shatterhand? 

Cine îi conduce pe comanşi? 

Şiba-bigc. Am mai spus-o. 

Mă îndoiesc, e încă prea tânăr. La Apa Albastră comandă 
Vupa-Umugi, care în nici un caz nu o să asculte de un 
războinic tânăr. Apoi, mai e şi Nale-Masiuv, care, de 
asemenea, e prea mândru pentru a se supune lui Inimă-de- 
fier. 

Uff! Nale-Masiuv, cel cu câte patru degete la fiecare 
mână? Vine şi el? 

Da, cu o sută de oameni. 

De unde a aflat Old Shatterhand? 

De la ei, când am fost la Apa Albastră. 

Uff, uff! Şi la Apa Albastră a fost Old Shatterhand şi a 
reuşit să se furişeze aproape de câinii de comanşi? Ceea ce 
cu siguranţă că nu i-a reuşit nici unui războinic, în afară de 
Winnetou şi Old Shatterhand! 

Mai sunt şi alţii care pot face acest lucru. Repet, ar fi 
foarte bine să ştiu cine e, de fapt, căpetenia comanşilor. Din 


partea lui Vupa-Umugi şi Nale-Masiuv nu ne putem aştepta 
la nimic bun. Şiba-bigc, însă, ar trebui să-mi poarte 
recunoştinţă, pentru că noi i-am salvat viaţa şi l-am scos din 
Llano Estacado. Dar ceilalţi doi nu prea o să fie dispuşi săi 
se subordoneze, că-i mai tânăr decât ei; însă Şiba-bigc e fiul 
renumitului 'Tevuaşohe - Stea-de-foc, care a fost cândva 
căpetenia supremă a tuturor triburilor de comanşi. Datorită 
gloriei de care se bucura în urma victoriilor obţinute, nu-i 
exclus ca şefia să fi trecut asupra fiului său. Cu siguranţă că 
aş fi aflat acest lucru, dacă aceşti trei comanşi ar mai fi în 
viaţă. 

Cu toate că aceste cuvinte nu erau adresate direct lui 
Cuţitul-cel-lung, el răspunse: 

Pentru fapta mea, Old Shatterhand m-a iertat. Nu vrea să-i 
povestesc ce ştiu despre aceşti şase comanşi? 

Ba da. Cine a fost văzut mai întâi: tu de ei sau ei de tine? 

Eu i-am văzut primul. În timp ce-l aşteptam aici pe Old 
Shatterhand, m-am gândit că foarte uşor ar fi putut sosi şi 
comanşii. De aceea, am fost prevăzător, mi-am ascuns calul 
în tufişuri şi m-am ferit să las urme. Totuşi, trebuia să umblu 
ba încoace, ba încolo, să-mi adap calul ceea ce, de fapt, a 
făcut să fiu descoperit. Dusesem calul la adăpat şi, în timp 
ce el bea, m-am îndreptat spre marginea Păduricii, ca să 
văd dacă sunt în siguranţă. Atunci i-am văzut pe cei şase 
câini de comanşi venind şi abia am avut timp să duc calul 
din nou la adăpost; dar n-am mai reuşit să şterg urmele. 
Când au ajuns, au văzut urmele şi s-au luat după ele, în 
tufişuri. Fiind prea aproape, nu am mai putut fugi. Pe 
primul l-am împuşcat, în al doilea şi al treilea am înfipt 
cuțitul. Dar ceilalţi m-au prins. Am fost rănit, doborât şi 
legat de mâini şi de picioare şi apoi de copac. Când aţi 
venit, i-am omorât. Old Shatterhand nu-i mai poate întreba 
nimic, dar eu pot să-i spun ce am auzit de la ei. 

Ce? 

Vor să se ducă la „insula” din deşert, şi să-l prindă pe 
Vulpea-însângerată, împreuna cu bătrâna negresă şi să-i 


ducă apoi la satul comanşilor. Când vorbeau între ei, am 
aflat unde este aşezat acum satul lor cel mare. 

Este un lucru foarte important. Unde e satul? 

Nu cunosc locul, n-am mai auzit de el până acum. Ei îi 
ziceau Caam-culano - Valea lepurilor. 

Te înşeli, cunoşti bine locul. Într-adevăr, comanşii aşa-i 
spun, dar voi îi ziceţi Catşo-nastla, adică tot Valea Iepurilor. 

Catşo-nastla? Cunosc valea, fireşte. Se află spre nord, la o 
zi de mers călare de aici. Acolo vor să-l ducă pe Vulpea- 
însângerată, împreună cu negresa, ca să-i omoare la stâlpul 
caznelor. Negrul e deja în mâinile lor. 

Cum? Întrebai eu speriat. Care negru? 

Fiul bătrânei negresc, care stă la Vulpea-însângerată în 
deşert. 

Aoleu! Asta nu e o veste prea bună, chiar dacă e foarte 
importantă. Ai auzit bine? 

Urechea mea nu s-a înşelat. 

Poate e vorba de alt negru. 

De negrul din deşert e vorba. Câinii de comanşi i-au 
pronunţat şi numele; îl cheamă Bob. 

Nu au spus cum au pus mâna pe el? 

Ba da. Era la vânătoare, împreună cu Vulpea-însângerată, 
când acesta a fost atacat de comanşi; Vulpea a omorât 
câţiva dintre ei şi a scăpat, negrul-însă le-a căzut în mâini şi 
l-au dus în Valea Iepurilor, unde-l ţin prizonier, până îi 
prind, şi pe Vulpea şi pe negresă, după care toţi trei 
urmează să moară la stâlpul caznelor. 

Probabil că aşa ceva n-o să se întâmple! O să am eu grijă. 
Bob trebuie eliberat. Pornesc imediat într-acolo. 

Cu toate că nu prea pot fi scos din fire, de rândul acesta 
sării furios în picioare. Toţi se mirară, şi cel mai mult se 
miră apaşul, pentru că indianul îl dispreţuieşte pe negru 
mai mult chiar decât un alb, totuşi nu îndrăzni să spună 
ceva. În schimb, Old Wabble nu putu să tacă; pentru el, ca 
fost cowboy, un negru însemna mai puţin decât un câine. 


Ce aveţi, sir? Mă întrebă el. Am impresia că acest Bob vă 
cam nelinişteşte! 

Nu el, ci faptul că e prizonierul comanşilor şi că urmează 
să fie omorât. 

Pshaw! Un om de culoare, un nigger20! 

Nigger? Poate vreţi să spuneţi un negru, mister Cutter. 

Am spus nigger. În toată viaţa mea nu le-am spus altfel. 

Îmi pare rău. Se pare că pe negri nu-i consideraţi oameni. 

Desigur, în ştiinţele naturii sunt consideraţi un fel de 
oameni, deci, ştiinţific vorbind, or fi, dar, my god - 
Dumnezeule - ce fel de oameni? 

În orice caz, tot aşa de buni ca şi alţii, de altă culoare, 
indiferent care. 

Pshaw! Un nigger e o fiinţă inferioară, încât nici nu merită 
să discutaţi despre ea. 

Asta este părerea dumitale? 

Yes! 

În acest caz îmi pare foarte rău de dumneata, pentru că, 
cu această afirmaţie, dovedeşti că eşti mult inferior nigger- 
ului! 

All devils - pe foţi dracii! Vorbiţi serios, sir? 

Foarte serios! 

Atunci şi mie îmi pare rău de dumneavoastră. Un om de 
culoare nu-i niciodată un om adevărat, altfel Dumnezeu nu 
l-ar fi făcut de altă culoare. 

Un negru ar avea acelaşi drept să spună: un alb nu este un 
om adevărat, altfel Dumnezeu nu l-ar fi făcut fără culoare. 
Eu am călătorit ceva mai mult prin lume decât dumneata şi 
printre popoare de negri, roşii, cafenii sau galbeni şi am 
întâlnit la ele cel puţin tot atâţia oameni buni ca şi printre 
albi, cel puţin am spus, cel puţin! M-ai înţeles, mister 
Cutter? 

Mi-e indiferent ce aţi întâlnit. Eu însă nu cunosc nici un 
singur nigger lângă care aş dori să mă aşez. 

Pentru că l-aţi tratat din prima clipă pe negru în aşa fel 
încât nici el nu ar putea să vă poarte gânduri amicale. lar în 


ce-l priveşte pe Bob, este un individ atât de cumsecade, 
încât dacă amândoi aţi fi la ananghie, probabil că mai 
degrabă i-aş sări lui în ajutor, decât dumitale. 

Thunder-storm - mii de trăsnete - ce flatare? Ştiţi să fiţi 
grozav de politicos, mister Shatterhand, it's clear! 

Am vrut să fiu sincer, nu politicos. Nu sunt politicos cu 
oamenii care îşi dispreţuiesc semenii. Când o să te 
îngroape, trupul dumitale cu pielea albă o să fie un cadavru 
la fel de împuţit ca şi cel al unui negru. Cred că cu asta eşti 
de-acord, şi acum te rog să-mi enumeri ce calităţi mai ai! 
Toţi oamenii sunt copiii şi făpturile lui Dumnezeu. Dacă îţi 
închipui cumva că pe dumneata te-a făcut dintr-un aluat 
mai preţios şi că te bucuri de o favoare deosebita, atunci te 
înşeli şi eu nu te pot înţelege. M-am bucurat că te-am 
cunoscut; această bucurie trebuie oare să ia sfârşit? 

Între timp se făcuse întuneric şi nu-i puteam vedea faţa, 
dar se pare că cuvintele mele nimeriseră în plin. Îşi lăsă 
capul în jos şi mârâi: 

Zounds - ei drăcie! Păcat, mare păcat că v-aţi făcut 
westman! Aţi fi putut fi un şi mai bun predicator sau popă, 
it's clear! 

Westman sunt numai ocazional. Înainte de toate sunt om, 
iar când un alt om se află la strâmtoare, şi eu îl pot ajuta, 
nu-l întreb de ce culoare îi e pielea, verde sau albastră. Pe 
acest Bob n-am să-l las comanşilor! 

Din partea mea, n-aveţi decât. Eu nu vă împiedic, ba v-aş şi 
ajuta, dar acum nu avem timp de el. 

Ba tocmai acum trebuie să facem ceva. 

Cum? Ce? Chiar acum? Acum, când trebuie să mergem la 
Nargoleteh-tsil, pentru a-i întâlni acolo pe apaşi? 

Pentru asta mai e timp. 

Mai e timp? Sir, nu vă înţeleg! 

Fă socoteala, mister Cutter! Crezi că apaşii au putut să 
ajungă deja acolo? 

Dumneavoastră ştiţi mai bine, iar eu mă gândesc mai puţin 
la ei decât la comanşi, cărora trebuie să le-o luăm înainte. 


Nu-i nici o graba. În trei zile. 

— Socotite de ieri seară - adică poimâine seară, Nale- 
Masiuv va veni, cu cei o sută de oameni ai săi, la Apa 
Albastră. Crezi că o să pornească imediat mai departe? 

Nu. Pentru că oamenii şi caii trebuie mai întâi să se 
odihnească. 

Au nevoie de cel puţin o zi de odihnă; deci, făcând 
socoteala, avem trei zile de acum înainte, din care eu am 
nevoie numai de două zile ca să-l eliberez pe Bob. 

Bătrânul voi să răspundă din nou, dar Old Surehand i-o luă 
înainte, spunând: 

Mister Shatterhand, am auzit de o întâmplare de-a 
dumneavoastră, care m-a captivat. Aţi avut dincolo, în 
Parcul Naţional, o poveste cu triburile sioux. Eraţi împreună 
cu un grup de oameni curajoşi, era şi un negru între ei, pe 
care-l chema Bob, dacă-mi aduc bine aminte. E vorba de 
acelaşi Bob? 

Da. 

Ah, atunci aveţi perfectă dreptate! Nu avem voie să-l 
lăsăm în încurcătură, trebuie să-l salvăm! 

Vreţi să veniţi şi dumneavoastră? 

Neapărat! Când pornim? 

Mâine în zori. 

Nu-i prea târziu? 

Nu. E adevărat că de aici până la Caam-culano e o distanţă 
de mai bine de o zi de mers călare, dar cunosc ţinutul şi 
avem cai excelenți. Chiar fără să-i forţăm prea tare şi tot 
ajungem până seara. 

Da, cel mai bine e să ajungem pe înserat. Atunci mai ai 
timp să cercetezi locul şi să aştepţi prilejul. Apoi, după ce se 
întunecă, poţi să dai lovitura. Mă bucur dinainte la gândul 
că o să le jucăm o festă. Câţi oameni credeţi că sunt acolo? 

Nu ştiu. Probabil că acolo sunt numai corturile lui Vupa- 
Umugi, şi presupun că, în prezent, în sat nu sunt prea mulţi 
războinici tineri şi viguroşi. 

Asta înseamnă că o să ne luptăm cu nişte babe. Ptiu! 


Hm! Chiar aşa de uşor n-o să meargă. La orice aşezare 
rămâne şi un număr de războinici pentru paza taberei, iar 
de astă dată şi a prizonierului. Cu ăştia o să avem de-a face. 

Mă îndoiesc că toţi caii noştri or să reziste la drum! 

Toţi? La câţi cai vă referii? 

La toţi câţi sunt! 

Adică la doi, şi anume la murgul meu şi la roibul 
dumneavoastră. 

După câte înţeleg, vă gândiţi să plecăm numai noi doi? 

Întocmai. Avem de făcut un drum lung dus şi întors, la care 
numai caii noştri rezistă. Mister Parker şi mister Hawley în 
nici un caz nu intră la socoteală. Caii lor sunt de pe acum 
atât de obosiţi, încât s-ar prăbuşi pe drum. 

Parker, recunoscând probabil că am dreptate, nu zise 
nimic. În schimb, lui los, care se simţea foarte ataşat de 
mine, îi venea greu să se despartă. 

Nu-i deloc cu putinţă să vin şi eu? Întrebă el. Ştiţi, sir, mă 
simt tare bine alături de dumneavoastră! 

Ştiu, dar nu se poate, mister Hawley. Ceea ce vreţi 
dumneavoastră, calul nu poate să facă. 

O să mi-l împrumute Old Wabble pe al lui. 

Ce-ţi veni? Exclamă bătrânul. Eu însumi am să merg cu el. 

Ba, dumneata, chiar că ai să rămâi cu ceilalţi! 

De ce? Calul meu nu este bun, sau credeţi că n-o să 
reziste? 

Probabil că ar rezista, dar se va împotrivi şi nu se va urni 
din loc, ştiind că e vorba de un nigger. 

Ah! La asta vă referiţi? Ei, atunci probabil că depinde de 
mine şi nu de cal! 

Sau de mine, mister Cutter. N-aş vrea să te superi din 
cauza unui negru. 

Pshaw, nu-i nici o supărare, vin cu plăcere! 

Adineauri cuvintele dumitale sunau parcă altfel! 

Da, adineauri! Vreţi să fiu sincer cu dumneavoastră, 
mister Shatterhand? 

Ei? 


Chestia aia cu cadavrul împuţit nu aţi spus-o deloc delicat 
şi cu gust, dar am înţeles şi eu ceva şi cred că aţi cam avut 
dreptate. Vreau să-mi îndrept greşeala, ajutând la 
eliberarea lui Bob, şi de aceea vă rog să mă luaţi cu 
dumneavoastră! De-acord, sir? 

Hm! După cele spuse acum, n-aş avea nimic împotrivă, şi 
totuşi nu se poate. 

De ce? 

Pentru că nu se poate avea încredere în dumneata. Ai 
dovedit-o chiar astăzi. Gândeşte-te la faptul că vrem să 
eliberăm un prizonier, din mijlocul unui sat indian. Lovitura 
trebuie dată fulgerător, aşa că nu vom avea timp să 
aşteptăm un prilej nimerit. Va fi vorba de viaţă şi de moarte, 
şi trebuie să recunoşti că nu te putem lua cu noi. 

Nu mi-e teamă de moarte! 

Ştiu, dar mi-e teamă că, dacă te luăm cu noi, ne 
primejduim viaţa. Pentru că sunt două lucruri diferite: una 
este să nu-ţi fie frică de moarte, şi alta este să alergi în 
braţele ei din imprudenţă. În dumneata nu se poate avea 
încredere. 

Pentru că nu am rămas de pază la cai, sir? E pentru ultima 
oară că se mai întâmplă aşa ceva! Credeţi-mă! Daţi-mi 
mâna şi luaţi-mă cu dumneavoastră. 

Ce puteam să fac? Insista atât de mult! Să-l fi refuzat ca pe 
un greenhorn, pe el, un westman cu experienţă, un bătrân 
de nouăzeci de ani? Nu eram în stare, aşa că i dădui mâna 
şi-i spusei: 

Ei, bine, vino! Dar sper ca tinereasca dumitale îngâmfare 
să nu-ţi întunece raţiunea. 

Well! Aşa-mi place! Şi sunt sigur că o să fiţi mulţumiţi de 
mine. Dar cu ceilalţi ce are să se întâmple? Au să rămână 
aici? 

Nu, vor pleca la Nargoleteh-tsil, unde urmează să ne 
întâlnim cu apaşii. Cuţitul-cel-lung cunoaşte drumul? 

Indianul, căruia i se adresase întrebarea, răspunse: 

Îl cunosc bine. Când trebuie să pornim? 


Mâine dimineaţă, imediat după ce noi am plecat. 

Comanşii morţi îi lăsăm aici? 

Nu. Trebuie să dispară fără urmă. Nu trebuie să fie nici 
măcar înmormântați aici. În drumul lor spre deşert, 
comanşii or să treacă pe-aici şi ar putea descoperi 
mormintele. 

Poate războinicul apaş să-i facă lui Old Shatterhand o 
propunere? Legăm cadavrele pe caii lor şi-i luăm cu noi, la 
Nargoleteh-tsil, unde îi înmormântăm. 

Da, e cel mai bun lucru pe care-l puteţi face. Lua-ţi-i cu 
voi! 

Cui aparţin caii, armele şi lucrurile lor? 

Ţie. Noi nu vrem nimic, doar dacă mister Parker şi mister 
Hawley ar vrea să-şi schimbe caii, pot alege pe care le 
place. 

Aşa să fie. Eu însă iau şi scalpurile comanşilor. Şi ei l-ar fi 
luat pe al meu. Howgh! 

Cu asta cazul era încheiat. Am mâncat, apoi ne-am culcat. 
Parker, Hawley şi indianul se oferiră să asigure paza pentru 
toată noaptea, deoarece noi ceilalţi aveam de făcut a doua 
zi un drum extrem de istovitor. Fireşte că am fost de acord. 

Capitolul IV - Oaza. 

Iepurele din Vestul Sălbatic, şi mai ales cel texan, este 
ceva mai mare decât iepurele de pe la noi şi are şi urechi 
mult mai mari. Pe vremea aceea erau o mulţime de iepuri, 
pentru că existau încă destui bizoni şi alt vânat, aşa încât un 
westman nu irosea un glonte pe un iepure, decât numai 
dacă nu dădea de altceva. Nicăieri nu găseai atâţia iepuri 
ca la unul din pârâiaşele ce se varsă în Buffalo Spring, care, 
de fapt, era unul din izvoarele acestuia. Râuleţul ţâşneşte 
de la capătul unei vâlcele stâncoase, având forma unei tăvi 
şi care este des populată cu amintitele rozătoare. lată de ce 
vânătorii albi îi spuneau „tigaia cu iepuri”. Aproape tot anul, 
fundul văii era acoperit cu iarbă grasă, de un verde intens, 
iar pereţii care se ridicau în pante erau plini de tufişuri, din 
mijlocul cărora se înălța, ici-colo, coroana unui copac. 


Aceasta era Valea Iepurilor - Caam-culano, în care comanşii 
lui Vupa-Umugi îşi instalaseră corturile. 

A doua zi, cam cu două ore înainte de lăsarea serii, 
ajunserăm în apropierea acestei văi. În jurul nostru nu 
exista prea multă verdeață, chiar dacă locul nu era complet 
sterp, dar, întrucât puteam să ne aşteptăm să dam de 
oameni, trebuia să căutăm o acoperire. Aşa ceva se putea 
găsi numai lângă râuleţ, unde creşteau tufişuri. Ajunserăm 
la apă într-un loc care era la cel mult un sfert de oră de 
mers de la ieşirea din vâlcea. Fireşte, era o îndrăzneală din 
partea noastră să ne apropiem pe lumină, dar nu aveam de 
ales, întrucât timpul ne era foarte drămuit. Încă înainte de 
căderea nopţii trebuia să aflăm cam ce se petrece în vale. 

Am avut noroc şi am găsit lângă apă un loc, unde tufişurile 
ne ofereau o ascunzătoare cum nici nu se putea mai bună. 
Descălecarăm şi lăsarăm caii, destul de obosiţi, să se adape 
şi apoi să pască. Aduserăm provizii de carne uscată, care ne 
erau de ajuns pentru mai multe zile. Deoarece numai eu 
mai fusesem pe aici, cerui lui Old Surehand şi bătrânului 
Wabble ca nu cumva să părăsească ascunzătoarea şi să mă 
aştepte până mă întorc din recunoaştere. 

Îmi rememorai locurile, aşa cum le cunoscusem mai de 
mult, după care îmi făcui planul. În locul unde izvora apa 
din vale, terenul se înălța în ambele părţi într-o pantă tot 
mai pronunţată şi tufişurile urcau până sus. Acest lucru îmi 
convenea. Tufişurile înconjurau marginea de sus a vâlcelei, 
de jur împrejur, ca o coroană, şi-mi ofereau suficiente locuri 
de a mă ascunde la nevoie. Desigur, exista şi o greutate 
care nu trebuia neglijată: nu aveam voie să las urme după 
mine, cel puţin să nu poată fi identificate ca fiind ale 
cizmelor mele şi nu ale unor mocasini de indian. În rest, 
toată regiunea era lipsită de copaci sau de tufişuri, încât 
orice obiect mai mărişor putea fi zărit de departe. 

Înaintând cu băgare de seamă, priveam mereu în jur. Spre 
bucuria mea, nu se zărea nici ţipenie de om, nici bărbaţi, 
nici femei, nici măcar copii. Era trecut de timpul în care, de 


obicei, toţi locuitorii rămaşi în tabără se adună în vale, 
pentru odihna de seară şi de noapte, lucru respectat cu 
sfinţenie când lipsesc războinicii. Ajungând la intrarea văii, 
o luai la dreapta şi urcai panta. Era oare intrarea păzită? 
Privii în jos, dar nu văzui pe nimeni. Valea putea fi 
străbătută cu piciorul cam într-o jumătate de oră, iar tabăra 
probabil că se afla instalată la jumătatea văii. În orice caz, 
partea din fund era destinată cailor. Mersei mai departe. Se 
părea că alesesem ora cea mai potrivită, pentru că nu era 
nimeni, nici sus, şi nici nu se vedea vreo urmă care să arate 
că cineva ar fi trecut de curând pe acolo. 

În curând zării primele corturi şi, înaintând încă puţin, 
văzui toată tabăra, alcătuită din corturi de vară, făcute din 
pânză. Nu avui timp să le număr, dar erau cu mult peste o 
sută. Între corturi şi în faţa lor se aflau băieţi, fete şi femei. 
Nu văzui decât puţini bărbaţi şi, după cât se pare, erau 
bătrâni. Oare Vupa-Umugi avea numai pe cei o sută 
cincizeci şi patru de războinici, şi să nu fi rămas niciunul 
aici? Nu-mi venea să cred, căci ar fi fost o mare 
imprudenţă. Era posibil să fi lăsat locul fără nici o apărare? 
Şi într-adevăr, cum mă aşteptam, văzui în spatele taberei un 
număr de cai. 

Căutai un loc de unde să pot vedea mai bine. Trebuia să 
descopăr vreun indiciu care să-mi arate cortul unde se află 
Bob. Probabil că era păzit. Şi într-adevăr aşa era. La 
intrarea ultimului cort, văzui doi războinici. Era cortul 
căutat. Nu departe de el era alt cort, mai mare decât 
celălalt. În faţa lui, înfipte în pământ, erau două prăjini de 
care atârnau diferite obiecte ciudate. Erau cumva nişte 
pungi cu „medicamente”? Era cortul şefului de trib? 
Probabil. Fiecare războinic are un singur „medicament”, şi 
dacă îl pierde, îşi pierde onoarea, până ia „medicamentul” 
unui duşman răpus de el. La moarte, este înmormântat, „cu 
medicamentele tămăduitoare”. Există triburi în care 
urmaşii păstrează „medicamentele” ca pe o amintire sacră 
şi scumpă a strămoşilor; cel ce le pierde, nu mai are nici o 


consideraţie în ochii celorlalţi. Îmi veni o idee. Dacă acestea 
erau „medicamentele” lui Vupa-Umugi, trebuia neapărat să 
pun mâna pe ele. În lupta dintre apaşi şi comanşi, ele 
puteau să-mi fie de un extraordinar folos. 

Mergând puţin mai departe dădui deodată peste o urmă, 
după aparenţă a unei femei, care urcase aici panta. Trebuia 
să mă întorc, să nu mă vadă, şi tocmai când voiam s-o iau 
înapoi, tufişul se mişcă şi mă pomenii cu femeia în faţă. În 
astfel de situaţii, trebuie să procedezi în aşa fel, încât orice 
ochi care te-a zărit să devină inofensiv. De abia ridicai mâna 
ca s-o apuc, că o şi lăsai din nou să cadă. Nu numai din 
pricină că era femeie, ci şi din cauza expresiei care i se ivi 
pe faţă când mă văzu. 

Era cam de patruzeci de ani, dar necazurile îi brăzdaseră 
adânc faţa. Avea o statură deosebit de înaltă şi lată în spate, 
şi era îmbrăcată într-o rochie ce aducea a cămaşă. Părul, ce 
începea să-i albească, neacoperit, îi atârna în şuviţe 
îmbâcsite şi nepieptănate. Faţa îi era tare bronzată şi totuşi, 
în altă parte, nu aş fi luat-o drept piele roşie. Avea trăsături 
de caucaziană şi avui impresia că am mai văzut astfel de 
trăsături, şi încă de curând. Faţa-i zbârcită era groaznic de 
scofâlcită, şi ce ochi, ochii aceia! Ce fel de expresie aveau? 
O privire încremenită şi totuşi aprinsă, sălbatică şi totuşi 
fără speranţă, cum nu mai văzusem decât în casa de 
nebuni. Da, asta era: femeia era nebună. La început mă 
cercetă cu o privire furioasă, apoi ochii îi deveniră blânzi, 
un zâmbet apăru pe buzele ei decolorate; îşi îndoi degetele 
ca de schelet, făcându-mi semn, apoi o auzii cum îmi spune 
încet, dar grăbit: 

Hei, vino încoace! Trebuie să te întreb ceva! Făcui cei trei 
paşi care ne despărţeau. Mă apucă de braţ şi, înfigându-şi 
degetele în mâneca mea, mă întrebă: 

Eşti o faţă-palidă? 

Da, răspunsei eu la fel de încet. Dar tu cine eşti? 

Eu sunt 'Tibo vete-elen, spuse ea în şoaptă. 


Vete înseamnă femeie. Nu ştiam însă ce înseamnă tibo şi 
nici elen. Aceste două cuvinte nu le întâlnisem la niciunul 
din dialectele pe care le cunoşteam. 

Ai soţ? O întrebai eu. 

Da. Îl cheamă Tibo-taca. Din nou acest Tibo. 

El unde este? O iscodii în continuare. 

Se apropie şi mai mult de mine şi-mi şopti la ureche: 

Fiind vraciul tribului, a trebuit să plece şi el în deşert, 
după Vulpea-însângerată. 

Da, era nebună, altfel n-ar fi spus aşa ceva unui străin, şi 
încă unui alb. Apoi mă apucă de ambele braţe şi, cu o 
expresie de maxima încordare, mă întreba: 

L-ai cunoscut pe Vava Derric al meu? 

Vava înseamnă frate. Dar Derric? Se referea cumva la 
numele englezesc Derric - adică Dietrich? Dar pe fratele 
acestei indiene nu putea să-l cheme Derric - adică Dietrich. 
Probabil că şi acest cuvânt îmi era necunoscut. 

Nu, răspunsei. 

Eşti o faţă-palidă şi nu l-ai cunoscut? Adu-ţi aminte! 
Trebuie să-l fi cunoscut. Am să-ţi arăt ceva. Adu-ţi aminte! 

Rupse o creangă din tufiş, o făcu cerc, legând-o la capete 
şi şi-o puse pe cap, în timp ce-mi şoptea, zâmbind fericită: 

Uite, myrtle-wreath-ul meu, myrtle-wreath-ul meu. Îţi 
place? Aşa-i că-ţi place? 

Foarte curios! Această femeie comanşă folosea cuvântul 
englezesc myrtle-wreath, adică „cununiţă de mireasă”! Nici 
o indiană nu cunoştea acest cuvânt! O apucai de braţ şi o 
întrebai: 

Spune-mi, eşti o faţă-palidă? 

Chicoti într-un mod cu totul aparte şi-mi răspunse: 

Crezi că sunt o faţă-palidă, pentru că sunt frumoasă şi port 
un myrtle-wreath? Nu te uita în ochii mei, că o să te usuce 
dorul, aşa cum mă usucă pe mine! L-ai cunoscut pe Vava 
Derric al meu? Vrei să-ţi arăt cortul în care locuiesc? 

Arată-mi-l! 


Hai, vino mai la margine! Dar nu cumva să te laşi văzut, că 
te-ar costa viaţa! Războinicii noştri ucid orice faţă-palidă. 
Eu însă mă bucur că te-am văzut şi nu o să spun nimănui 
nimic, că ştiu că o să faciceosăte rog. 

Şi ce anume ai vrea să fac? 

Scoase crenguţa de pe cap, mi-o dădu şi-mi spuse: 

Dacă-l întâlneşti pe Vava Derric al meu, dă-i acest myrtle- 
wreath! Vrei? 

Da! Da' unde este Vava Derric al tău? 

Da... în... în... nu mai ştiu. Am uitat. Tu însă o să-l găseşti. 
Nu-i aşa? 

Da, îi răspunsei ca să-i fac bucurie. Şi ce să-i mai spun? 

Spune-i că... eu... eu... nu trebuie să-i spui nimic. Când o 
să vadă Myrtle-wreath-ul, o să ştie el la ce mă refer. Şi 
acum, uită-te acolo jos! În rândul al doilea, vezi cortul cu 
însemnele vraciului? 

Da, văd. 

Acolo locuiesc eu, împreună cu Tibo-taca şi mă cheamă 
Tibo-vete-elen. O să ţii minte? Să nu uiţi! 

N-o să uit. Cine stă în cortul cel mare, cu cele două prăjini 
înfipte în faţa lui? 

Vupa-Umugi, căpetenia noastră. 

Acum el e plecat, cine stă în el? 

Nevasta lui şi cu fiică-sa. 

Altcineva nu mai e? Nici noaptea? 

Nici noaptea nu vine nimeni la ele. 

Dar în cortul acela ultim, unde stau culcaţi cei doi 
războinici, cine locuieşte? 

Acolo stă negrul, care va fi ucis după ce o să-l prindă şi pe 
Vulpea-însângerată. 

E bine pazit? 

Foarte bine. Mereu stau de pază doi războinici, răspunse 
ea cu un aer de importanţă. 

Aveţi aici mulţi războinici? 

Numai pe ăia doi, pe care-i vezi. Mulţi au plecat cu 
căpetenia în deşert, iar ceilalţi s-au dus la vânătoare, să 


facă rost de carne. Se întorc mâine, sau peste două zile. N- 
ai să pierzi myrtle-wreath-ul meu, ai să-l păstrezi bine? 

Fii fără grijă, am să-l ţin foarte bine. 

Şi o să-l dai lui Vava Derric al meu? 

Imediat ce am să-l găsesc. 

Ai să-l găseşti... zise ea cu o privire pierdută, ca şi când 
voia să-şi amintească ceva, apoi îmi luă mâna şi continuă: 
Acum trebuie să plec. Pleacă şi tu. Dar să nu spui nimănui 
că m-ai întâlnit! Nici de la mine n-are să afle nimeni. 

Chiar ai să taci? 

Jur. Dar tu? 

Nu am voie să spun nimănui? 

Nimănui, nimănui, numai lui Vava Derric al meu. El trebuie 
să afle. Promite-mi şi dă-mi mâna că ai să te ţii de cuvânt. 

Iat-o! 

Îi întinsei mâna, pe care o strânse tare, apoi începu să 
coboare, dar după câţiva paşi se întoarse încă o dată spre 
mine, puse degetul pe buze, în semn de tăcere, şi repetă: 

Nimănui! Şi nu cumva să pierzi myrtle-wreath-ul meu! 

După aceea dispăru în tufişuri. Rămăsei încă o clipă pe loc, 
după care porni încet înapoi. Ce întâlnire! Mă cuprinsese 
un simţământ straniu. Cine este această femeie? E chiar 
indiană? E posibil să fie albă? Ca să pot da răspuns acestor 
întrebări, ar fi trebuit s-o mai văd şi să o mai aud vorbind nu 
numai o singură dată. E nebună, şi totuşi m-a impresionat 
adânc. E o enigmă, o enigmă de nepătruns şi deosebit de 
tragică, de nepătruns pentru că nu am avut timp s-o 
descifrez. Vava Derric există în orice caz şi nu numai în 
închipuirea ei, ci şi în realitate, dar unde? Şi cine o fi? Un 
indian? Probabil, expresia de Vava e o dovadă. Dar ce sens 
are myrtle-wreath-ul? O fi înnebunit cumva din această 
cauză? Sau poate că a purtat o coroniţă de mireasă în clipa 
când a înnebunit? Ce gânduri groaznice. În acest caz, e o 
albă şi nu o indiană. Poate că am totuşi posibilitatea de a 
găsi un răspuns la toate acestea. În timpul luptei, probabil 


că o să am ocazia să mă întâlnesc cu acest vraci şi atunci o 
să-mi dea el socoteală! 

Hotărând acest lucru în sinea mea, mă întorsei la 
ascunzătoarea noastră, unde ajunsei cu bine, tocmai când 
se însera. Lipsisem cam mult. 

În sfârşit, în sfârşit, mă întâmpină Old Wabble, în timp ce 
Old Surehand nu spuse nimic. Cât pe-aci să-mi fie teamă că 
aţi păţit ceva. 

Nu există nici un motiv de îngrijorare, răspunsei eu. 

Nu? Totul e în ordine? L.-aţi găsit pe nigger? 

Te referi cumva la negru? Da! 

E sub pază straşnică? 

Acum, în tabără exista numai doi războinici care îl păzesc 
zi şi noapte. Ceilalţi au plecat la vânătoare. De aceea, 
presupun că sarcina noastră o să fie relativ uşoară, paznicii 
fiind obosiţi. 

Cum o să procedăm? 

Staţi să mă gândesc! 

De fapt, nu că aş fi avut nevoie de timp ca să mă gândesc, 
căci planul îl aveam gata făcut, dar nu aveam chef de vorbă. 
Mă obseda gândul la întâlnirea cu indiana... Şi chiar în clipa 
aceea privirea îmi căzu pe faţa lui Old Surehand. 
Trăsăturile lui frumoase, bărbăteşti, grave, fiind învăluite în 
lumina stranie a înserării, exprimau o mâhnire 
înduioşătoare. Oare mă înşelam? Era tocmai asemănarea 
pe care o sesizasem când am văzut femeia, fără să-mi dau 
seama de unde venea. Aceeaşi faţă, frunte, gură, numai că 
ceva mai pline şi mai tinere, cu trăsături bărbăteşti, 
deosebite de cele femeieşti, şi fără acea expresie 
cutremurătoare, dar privind cu aceeaşi tristeţe. O clipă 
rămăsei surprins, apoi îmi zisei în sinea mea că trebuie să 
mă înşel. Prea eram sub influenţa întâlnirii de pe înălțimile 
de la Caam-culano şi vedeam lucruri care nici nu existau. 
Căutai să gonesc această amăgire. 

Se întunecă şi în curând nu mai putui să desluşesc faţa lui 
Old Surehand. Ce bine ar fi fost să nu fi crezut că mă înşel 


şi să-i fi vorbit despre indiană! Ar fi fost salvată cu mult mai 
devreme din întunericul nebuniei sale! 

O bună bucată de vreme nimeni nu scoase o vorbă, până 
când Old Wabble îşi pierdu răbdarea şi întrebă: 

Ei, sir, vă mai trebuie mult timp ca să gândiţi? Poate că-mi 
permiteţi să vă ajut? 

Atunci Old Surehand consideră necesar să-şi întrerupă 
tăcerea, pentru a-l pune la punct: 

Old Shatterhand nu are nevoie de ajutorul dumitale, 
bătrâne Wabble, se descurcă el şi fără dumneata. 

Dar când? Nu avem timp de pierdut şi seara trece. 

Aveţi răbdare, îl rugai eu. Înainte ca pieile-roşii să doarmă, 
nu putem face nimic. Ştim în care cort se află Bob. Ne 
furişăm până acolo, doborâm paznicii... 

Îi omoram? Mă întrerupse el. 

Nu. E de ajuns să-i ameţim. 

Aşa ceva eu nu pot face. Aceasta e o treaba pentru 
dumneavoastră. Şi pe urmă? 

Pe urmă îl scoatem pe Bob. 

Bine. Altceva nimic? 

Ba da! După aceea mergem la cortul căpeteniei tribului şi- 
i luăm „medicamentele” care sunt atârnate acolo de nişte 
pari. 

„Medicamentele”? Exclamă mirat Old Wabble. 

Da, „medicamentele” strămoşilor săi. 

Thunder-storm, mii de trăsnete! Când o să afle, o să 
înnebunească. În acest caz, îşi pierde onoarea; de fapt 
pierde totul, chiar şi rangul! 

Nu! 

Nu? Am impresia că cunosc obiceiurile şi datinile pieilor- 
roşii. Cine pierde „medicamentele” astea, e moraliceşte 
mort. 

Întocmai, dar el nu o şi le piardă, adică nu pentru multă 
vreme. 

Vreţi să i le daţi înapoi? Sir, aşa ceva nu are nici un sens! 
Dacă vreţi să i le înapoiaţi, mai bine lăsaţi-le acolo unde 


sunt! 

Nu, pentru că am o anumită socoteală cu ele. Vreau să evit 
vărsarea de sânge. 

Cu ajutorul „medicamentelor”? Explicaţi-mi şi mie ca să 
pot înţelege şi eu. 

Ce are să se întâmple când căpetenia tribului va afla că 
„medicamentele” lui sunt la mine? 

O să se sperie straşnic, it's clear! 

Şi o să facă tot posibilul ca să pună iarăşi mâna pe ele, nu? 

Este de la sine înţeles. Şi nu o să se dea înapoi de la niciun 
sacrificiu, oricât de mare ar fi el, dacă e posibil. 

Sacrificiul pe care o să i-l cer nu e prea mare: să încheie 
pace cu apaşii, fără să lupte, şi să-l lase în pace pe Bloody 
Fox. 

Mister Shatterhand, ideea e grozavă. Căpetenia o să 
accepte. Da, din păcate aşa o să facă! 

De ce „din păcate”? 

Pentru că se duce dracului plăcerea mea, marea şi 
frumoasa mea plăcere. Tare m-am bucurat dinainte că o să 
le dăm o lecţie straşnică pieilor-roşii. Ştiu că 
dumneavoastră sunteţi de altă părere, dar eu o să vă spun 
mereu că niciodată nu sunt exterminați destui indsmeni. 
Aceşti oameni trebuie să dispară de pe faţa pământului. 

Din nou vorbeşte cowboy-ul din dumneata, şi într-un fel 
care ar putea să mă supere. 

N-aveţi decât să vă supăraţi. Dacă aţi fi fost cowboy ca 
mine, aţi şti că orice indian este din naştere un hoţ de cai. 
Câte necazuri mi-au făcut aceşti ticăloşi! 

Nu prea se vede să-ţi fi dăunat. Ai rămas sănătos şi ai 
ajuns la o vârstă destul de înaintată. 

Da, trebuie să recunosc că supărarea mi-a priit destul de 
bine. Şi totuşi, îi urăsc şi m-am bucurat că o să pot lichida 
cât mai mulţi dintre ei. Dar, ca să fiu drept, trebuie să 
recunosc că ideea dumneavoastră este minunată. Dacă 
reuşeşte, repet, îmi pierd toată plăcerea. Am totuşi o mică 
speranţă, că celelalte căpetenii nu o să accepte. 


Desigur, e posibil să se împotrivească careva, mai ales 
Nale-Masiuv... 

S-ar putea. Eu însă m-am gândit mai degrabă la Şiba-bigc; 
căpetenia cea tânără. 

De ce? 

Tocmai pentru că e tânăr şi rivalitatea e mai mare. Taică- 
său a fost căpetenia cea mare a comanşilor, iar el ar vrea să 
fie la fel. Vupa-Umugi trebuie deci înlăturat, şi pierderea 
„medicamentelor” constituie cel mai bun prilej pentru 
aceasta. 

Le-ai ticluit foarte bine, dar te cam înşeli. 'Ţi-am mai spus 
că Şiba-bigc mi-e îndatorat. Sunt sigur că o să-mi 
îndeplinească dorinţa, dacă o să vorbesc cu el serios. Pe el o 
să-l cuceresc cu ajutorul argumentelor morale. 

Morale? Mister Shatterhand, credeţi cu adevărat că un 
indian ţine seama de morală? Vă înşelaţi cât se poate de 
mult! 

Pshaw! l-am salvat viaţa şi am fumat cu el nu numai pipa 
păcii, ci şi calumetul prieteniei. Ştiţi ce înseamnă asta, 
mister Cutter? 

Calumetul prieteniei? E mult în orice caz. Afumăraia asta a 
păcii nu valorează doi bani, tocmai pentru că e doar fum. 
Dar când doi inşi au fumat împreună pentru prietenie, 
niciodată n-au voie să se înfrunte cu armele, it's clear! 

Înţelegeţi acum? Şiba-bigc, dacă nu vrea să accepte 
propunerea mea, sunt destul de priceput ca să fac în aşa fel 
încât această încălcare a cuvântului să devină publică şi să 
se vorbească de ea la fiecare foc de tabără şi în fiecare cort 
indian. Urmarea ţi-o poţi închipui. 

Hm, da. Nici un alb şi nici o piele-roşie nu o să mai fumeze 
cu el calumetul. 

Precis. De aceea, va renunţa să se bată cu noi, chiar dacă 
o va face numai din înţelepciune şi nu din prietenie şi 
loialitate. Sunt convins de asta. Dumneata nu, mister 
Cutter? 


Well, admit. Se pare că nu mai pot avea nici o speranţă. Şi 
totuşi nu, sir. Îmi rămâne una şi anume că nu o să reuşim să 
punem mâna pe „medicamente”. 

Din nou trebuie să te dezamăgesc, mister Cutter, o să le 
iau. Cunosc bine situaţia. Există un singur caz, în care, într- 
adevăr, aş fi obligat să renunţ la „medicamente”, stimabilul 
meu mister Cutter. 

De ce accentuaţi atât de mult numele meu? 

Pentru că e vorba de dumneata. Dacă îţi faci din nou de 
cap ca şi ieri, atunci aş putea da greş, altfel nu. 

Fiţi liniştit. O să mă comport exact cum o să-mi cereţi. Nici 
nu mă gândesc să mai fiu beştelit în faţa tuturor 
camarazilor mei ca ieri, it's clear. 

Atunci sunt mulţumit şi sigur de reuşită. 

Well. Dar ştiţi, sunteţi un westman cu un mare dar al 
prezicerii, foarte dibaci, şi totuşi nu v-aţi gândit la ceva 
deosebit de important. E vorba de calul pe care o să-l 
încalece nigger-ul, negrul vreau să zic. Doar nu o să 
meargă pe jos, în timp ce noi vom merge călare? 

Crezi că am uitat de asta? Nu aş merita să fiu numit 
westman, dacă ai fi avut dreptate. 

Vedeţi? Ar fi trebuit să luâm un cal cu noi. 

Nu. Nu avem nici un cal care ar fi rezistat la cursa pe care 
am făcut-o până aici şi înapoi. O să luăm un cal de aici. L-am 
şi ales. Este unul priponit lângă cortul şefului de trib, 
probabil proprietatea lui Vupa-Umugi, un animal foarte 
frumos şi preţios, pe care nu l-a luat cu el, ca nu cumva să 
fie rănit sau chiar ucis în timpul bătăliei. Pe ăla îl luăm. 

O să-l poată călări negrul? 

Am să-l încalec eu, iar el va merge pe calul meu. 

Well! Mai am o îndoială. Să admitem că-i veţi dobori pe 
paznici, îl eliberăm pe Bob şi luăm „medicamentele”, toate 
acestea fără să fi observat cineva ceva. Dar calul o să facă 
zgomot. Până acum nici un alb nu l-a încălecat şi nu osăvă 
lase nici pe dumneavoastră... Şi chiar dacă o să reuşiţi să-l 
încălecaţi, tot n-o să vă dea ascultare. 


Trebuie să mă asculte! 

Oho! Sunteţi chiar aşa de sigur? 

Da! 

All devils, pe toţi dracii! Înseamnă că sunteţi un călăreț cu 
care numai unul singur se mai poate compara! 

Cine? 

Ei, cine... cine... hm, să nu mi-o luaţi în nume de rău, dar 
este bătrânul Wabble! 

Ah, dumneata în persoană, râsei eu. 

Da, eu în persoană! Ştiţi cum mi se spune? 

Regele cowboy-lor! 

Ştiţi ce înseamnă asta? Că nu există cal care să nu facă 
exact ce vreau eu! Puteţi afirma acelaşi lucru în legătură cu 
dumneavoastră? 

Vorbăria şi lăudăroşeniile nu au valoare. 

Well, aveţi dreptate! Faptele contează. Am auzit şi am 
văzut că sunteţi un călăreț bun, totuşi se cere... 

M-ai văzut? Încă nu ai văzut nimic, îl întrerupsei eu din 
vorbă. 

Nimic? După câte ştiu, în ultimele zile, mi s-a oferit prilejul 
să vă văd destul! 

Eram pe calul meu. Astăzi o să fie altfel. 

Aşa, aşa! Sper să nu ajungem cumva sub copitele calului! 

Fiţi fără grijă. Când o să încalec, dumneata nici nu o să 
mai fii de faţă. 

Nu? Dar unda o să iau? 

În tabără există numai doi războinici adulţi, pe care o să-i 
ameţesc eu. Între timp, însă, ar putea să se trezească şi, 
întrucât cu calul nu s-ar putea termina fără gălăgie, toată 
tabăra se va trezi ca la un semnal de alarmă. Şi atunci 
băieţii mai tineri vor încăleca să ne urmărească şi, cu toate 
că nu ne temem de astfel de urmăritori, totuşi glonţul cel 
mai tâmpit poate nimeri pe omul cel mai deştept. De aceea 
consider că e mai nimerit ca, imediat după ce ne vom fi 
terminat treaba, să nu mai rămânem pe loc, ci să plecăm. 
Procedăm, deci, în felul următor: îndată ce l-am eliberat pe 


Bob şi am luat „medicamentele”, vă veţi grăbi să ieşiţi din 
vâlcea. Dumneata, mister Cutter, îl conduci pe Bob, iar 
mister Surehand o să ia „medicamentele”. Când ajungeţi la 
cai, încălecaţi şi plecaţi. 

Bob o să încalece pe calul dumneavoastră? 

Da! 

O să-l lase calul în şa? Ştiu că dacă nu vreţi 
dumneavoastră, murgul nu duce pe nimeni. 

Bob şi murgul meu se cunosc de mult. 

Bun. Dar dumneavoastră? 

O să aştept până presupun că sunteţi în siguranţă. Atunci 
încalec şi eu şi vin după voi. 

Aici Old Surehand interveni cu glasul lui liniştit şi hotărât: 

Dacă nu aveţi nimic împotrivă, aş face o propunere. Cât de 
lungă o fi vâlceaua de la un capăt la altul? 

O jumătate de oră de mers. 

Şi de aici până la intrare? 

Aproape un sfert de oră. 

Caii se află, probabil, în fund de tot. 

Da. 

Înseamnă că după ce terminăm, avem de alergat aproape 
trei sferturi de oră. Nu-i prea mult? 

Hm! Am putea scurta drumul dacă am duce caii pană la 
intrarea în vâlcea. 

Asta voiam şi eu să propun. 

Mulţumesc, sir! De-acord. Acum o fi trecut de ora zece. 
Pieile-roşii se culcă devreme, mai ales când lipsesc bărbaţii 
adulţi. Putem porni, nu credeţi? 

Cred că e timpul, că doar n-o să aşteptăm până după 
miezul nopţii. 

Să pornim, deci! 

Cu armele în spinare şi cu caii de dârlogi, o pornirăm. 
Ajunşi în vâlcea, mă furişai o bucată de drum singur, să văd 
dacă puteam risca să lăsăm caii singuri. Nu era nimeni şi în 
fund nu se vedea nici un foc. Pieile-roşii dormeau. Spre 
norocul nostru, câinii nu erau pe afară. Deci priponirăm caii 


şi ne apucarăm de treabă. Stelele luminau tocmai atât cât 
aveam nevoie. Merserăm pe marginea stângă a vâlcelei, pe 
care, în timpul recunoaşterii, o îmbrăţişasem cu privirea în 
dreapta mea, aşa că o cunoşteam mai bine decât pe cea de 
dincolo. Ocolirăm corturile la o distanţă aşa de mare, încât 
chiar dacă ar fi fost cineva treaz sau s-ar fi aflat pe afară, 
tot nu ne-ar fi putut vedea. Trecuţi de corturi, coborârăm, 
pentru a ne furişa spre ultimul cort în care se afla Bob. 
Armele ne îngreunau târâtul. Ar fi fost totuşi prea riscant să 
le fi lăsat la cai, căci foarte uşor puteam să ajungem în 
situaţia de a avea nevoie de ele, ca să ne apărăm. 

Old Surehand se târa în faţa mea. Îi arătasem cortul, 
dându-i prilejul să fie primul, ceea ce pentru el părea să 
constituie o chestiune de onoare. Şi, din partea lui, nu 
trebuia să mă tem că ar fi putut să greşească. Ajuns lângă 
cort mă aşteptă, apoi îmi şopti: 

Îi vedeţi pe cei doi paznici, sir? Dorm acolo la intrare. Să 
vă ajut şi eu? Dar cred că aveţi un pumn mai exersat ca al 
meu. 

Lăsaţi-mi-i mie! După ce veţi auzi două lovituri surde, 
veniţi şi dumneavoastră. 

Mă târâi încet la paznici. Nu se mişcau; într-adevăr 
dormeau. Între ei era un anumit interval, de care mă folosii. 
Ridicându-mă în picioare, pe unul îl aveam la stânga mea, 
iar pe celălalt la dreapta. Îl apucai pe primul de gât şi-i 
dădui o lovitură în tâmplă. Un scurt tremurat îi străbătu 
trupul şi rămase nemişcat; cu acesta terminasem. La fel 
păţi şi celălalt. Pe urmă veni Old Surehand şi după el mister 
Cutter. 

Staţi aici, jos, fiecare cu câte unul, le şoptii. Aveţi grijă ca, 
până mă întorc, să nu ne facă vreun pocinog. 

Aşa, fără cunoştinţă, întrebă Old Wabble? 

Cine ştie cât poate dura leşinul? Nu ştiu ce fel de căpăţâni 
au şi s-ar putea să fi lovit prea uşor. Dacă se trezeşte 
vreunul, îl ameninţaţi cu cuțitul. 


Ridicai perdeaua de la intrarea cortului şi intrai. Auzii o 
respiraţie liniştită a cuiva care dormea. 

Bob, încercai eu să-l trezesc. 

Nu mă auzi. Îl apucai de un picior şi începui să-l scutur. 

Bob! 

Atunci se mişcă. 

Bob, tu eşti? 

Ce? Cum? Cine? Întrebă el somnoros. 

Trezeşte-te şi fii cuminte. Ascultă ce-ţi spun! Eşti singur, 
Bob? 

Da. Bob este aici, singur de tot. Cine vine la masser Bob, 
acum? Cine vorbeşte la el? 

Acest negru cumsecade obişnuia să se numească singur 
masser, în timp ce pe toţi aceia pe care-i considera că sunt 
mai presus decât el îi numea massa. 

Am să-ţi spun dacă o să vorbeşti foarte încet. Am venit să 
te eliberez. 

Oooo...! Eliberat la Bob! Masser Bob fie liber, iar liber, de 
tot? Cine pe masser Bob face liber? 

O să te bucuri mult când o să auzi cine sunt, dar nu cumva 
să strigi tare de bucurie! 

Bob vorbit încet, aşa de încet că nimeni nu poate aude. 

Bine, dar mai întâi ghiceşte! 

Bob nu aude vocea. Este massa Bloody Fox? 

Nu. 

Atunci numai massa Shatterhand poate fi! 

Da, eu suni. 

Oooo...! Ooooh! Oftă el, plin de entuziasm, în timp ce îl 
auzeam cum scrâşnea din dinţi. Îi strângea ca nu cumva să 
strige de bucurie. În schimb dădea aşa de tare din 
picioarele legate, încât fui nevoit să mă feresc, ca să nu-mi 
dea o lovitură, ce i-ar fi făcut cinste şi unui bou, căci Bob 
era un băiat atât de voinic încât era bine să te fereşti de 
ghionturile şi loviturile lui. 

Stai liniştit! Bucuria o să ţi-o manifeşti când o să scăpăm 
cu bine de aici. Picioarele-ţi sunt legate. Mai eşti legat pe 


undeva? 

În jur de trup, o curea, iar mâinile legate de o parte şi de 
alta a parului care susţine cort şi adânc priponit în pământ. 

Cum s-au purtat cu tine? 

Cu bătaie mare. Primit multe lovituri. 

Cum ai dus-o cu mâncarea? 

Lui Bob fost mereu foame. 

De-acum o să fie altfel. Stai liniştit. Am să te eliberez. Afară 
am putea avea nevoie de curele. 

Curele multe aici, agăţate sus pe stâlp. 

Bine, o să le simtă paznicii tăi. Am adus calul meu şi ai să-l 
călăreşti tu. Sper că o să te înţelegi cu el! 

Murgul Hatatitla? O, Bob şi murgul buni prieteni. Călărit 
bine pe el, nu despărţit. 

Aşa. Acum să nu mai vorbim şi să ne apucăm repede de 
treabă. Mai târziu o să-mi povesteşti cum ai căzut prizonier. 

După ce-l dezlegai, se sculă, se întinse din toate 
încheieturile şi gemu de bucurie. 

Unde sunt curelele de care ai vorbit? Dă-mi-le! După ce le 
scoase şi mi le dădu, părăsirăm cortul. 

Bob îşi dădu imediat seama că am nişte însoțitori albi. 
Râzând de cei doi paznici culcaţi pe jos, zise: 

Ăştia câini roşii de indieni, care mereu bătut şi călcat Bob 
cu picioarele. Massa Shatterhand lovit probabil pe ei cu 
pumn în cap? 

Da. Acum să-i legăm. 

Oooo...! Massa permite ca Bob legat la ei. Trebuie mers 
curele prin carne până la oase! 

Îi legarăm aşa de tare, încât de durere cei doi comanşi se 
treziră. Rupserăm nişte bucăţi de pânză din cămăşile lor şi 
le vârârăm în gură drept căluş, ca să nu poată striga. Apoi îi 
târârăm în cort şi-i legarăm atât de strâns, încât în mod cert 
era imposibil să scape singuri. Această parte a misiunii se 
terminase cu bine. Acum urmau „medicamentele”. Bob şi 
Old Wabble trebuiau să aştepte, iar eu şi Old Surehand să 
ne furişăm spre cortul şefului de trib. Acolo nici ţipenie de 


om, nici măcar o adiere de vânt, aşa că reuşirăm să scoatem 
cu uşurinţă parii din pământ. Întorcându-ne la ceilalţi, am 
desprins „medicamentele” de pe pari şi le-am legat cu o 
curea. 

Noi suntem gata, zise Old Wabble. Acum urmează lucrul 
cel mai greu pentru dumneavoastră, mister Shatterhand. 
Chiar că încep să mă tem pentru dumneavoastră. De aici, 
până unde este calul, e departe? 

Nu. Se află în spatele cortului căpeteniei, culcat în iarbă, 
după câte am văzut când am adus parii. 

Vreţi să merg şi eu acolo? 

Ai vrea să vezi cum se comportă? 

Yes! 

Bine, atunci hai! Asta ca să-ţi fac plăcere, pentru că nu mai 
putem păţi nimic. Dar nu te apropia de cal, să nu ne facă 
vreun tărăboi. 

Ne furişarăm liniştiţi. Mai aveam de făcut vreo douăzeci de 
paşi până la cal, când acesta îşi săltă capul şi începu să 
fornăie. Făcurăm încă trei paşi şi se ridică în picioare, 
smucind lasoul cu care era legat, frământând pământul cu 
picioarele. 

Hai înapoi, îi spusei eu. Dacă nu ne îndepărtăm, începe să 
necheze. Animalul acesta are şcoală bună. 

Dracu s-o ia de şcoală, dacă îţi rupe gâtul şi oasele în caz 
că eşti alb. 'Iot mai vreţi să încercaţi să încălecaţi bestia asta 
şi încă pe întuneric? Eu v-aş sfătui... 

Dacă n-ar fi fost întrerupt de Old Surehand, mi-ar fi dat un 
sfat inutil. 

Fără pălăvrăgeală, sir. Trebuie să plecăm. Ia-l pe Bob de 
mână şi plecaţi. Eu duc „medicamentele”. Haide, haide! 

Din partea mea, faceţi ce vreţi. Eu am plecat şi-l iau şi pe 
negru cu mine. Sunt curios să ştiu cum o să se sfârşească. 
Eu mă spăl pe mâini, fără să am vreun amestec, căci tot nu 
le-aş putea spăla aici, it's clear! 

Dispăru în întunericul nopţii şi putui sa trec la partea cea 
mai importantă a misiunii mele. Pentru că prinderea calului 


era o treabă cu mult mai grea decât eliberarea negrului sau 
sustragerea „medicamentelor” şefului de trib. Fireşte, nici 
nu-mi trecea prin minte să pun mâna pe cal în felul în care- 
şi închipuise Old Wabble, în împrejurările date, şi mai ales 
noaptea, acest lucru ar fi fost un adevărat pericol mortal 
pentru mine. Calul acesta mândru avea şcoală indiană, era 
poate chiar dresat. Nu suferea apropierea nici unui alb, cu 
toate că eram convins că, printr-un salt curajos, aş fi reuşit 
să-i sar în spinare; dar m-aş fi putut menţine numai după o 
împotrivire energică şi îndelungată, fornăituri, nechezaturi, 
azvârlituri, adică cu mare greutate. Dar chiar dacă aş fi 
putut să-l încalec, nu exista nici un frâu, nici măcar un 
simplu căpăstru, deoarece calul era priponit de un ţăruş, cu 
ajutorul unui lasou legat pur şi simplu de gât. Aşa că nu 
puteam să mă bizui decât pe strânsoarea coapselor. Şi 
atunci precis că mi-ar fi scăpat şi numai treptat, treptat l-aş 
fi putut supune. În acest caz, s-ar fi întâmplat, desigur, ceea 
ce-mi prezisese Old Wabble: calul s-ar fi năpustit cu mine 
printre ceilalţi cai, în direcţia corturilor, ar fi fugit cu mine 
încolo şi încoace, la deal şi la vale, fără nici o noimă, dând 
cu mine de pământ şi, cum se obişnuieşte a se spune, 
rupându-mi toate oasele. 

Nu, trebuia să procedez altfel. Spre norocul meu, ştiam 
cum trebuie să mă port cu un astfel de cal indian, mă 
învățase Winnetou. Întâi trebuia să-l fac să creadă că sunt 
indian, pe urmă trebuia să-l leg la ochi. 

Când am întâlnit nebuna aceea pe deal, am observat că pe 
marginea vâlcelei creşte o mulţime de mentă sălbatică şi 
imediat mi-a venit ideea să mă folosesc de mireasma acestei 
plante, pentru a înşela simţul mirosului calului. Un westman 
destoinic trebuie să se folosească de orice, în unele 
împrejurări viaţa lui depinde de o mică plantă. De 
asemenea, văzusem mai înainte, în faţa cortului şefului de 
trib, câteva pături, pe care, probabil, femeia le întinsese pe 
iarbă, ca să le curețe. Erau nişte pături mari şi late, în care, 


când e frig sau plouă, poţi să-ţi înfăşori tot corpul. Acest 
lucru îmi era de mare folos, altceva nici nu-mi mai trebuia. 

Mă dusei, deci, întâi la vrejurile de mentă, mă culcai pe ele 
şi mă tăvălii pe toate părţile, iar după aceea îmi frecai 
mâinile şi faţa cu frunzele care miroseau tare frumos. 
Acum, după miros, calul nu mai putea şti dacă sunt alb. 
După aceea, mă furişai până la pături şi rupsei dintr-una o 
fâşie, cu care să pot lega calul la ochi. Cu restul păturii mă 
învelii, aşa cum fac indienii, dar înainte de asta îmi scosei 
pălăria şi mi-o băgai sub haina de vânătoare, pentru că aş fi 
putut să-i dau de bănuit calului. Apoi mă dusei foarte încet 
spre cal. Se culcase din nou. Când mă apropiai, îşi întoarse 
capul spre mine, adulmecă aerul şi rămase culcat. Credea 
că sunt un indian. Astfel, câştigasem pe jumătate. 

Tşa-at, tşa-at, fii cuminte, fii cuminte, îi spusei în dialectul 
comanşilor, aplecându-mă peste el şi mângâindu-l. Acceptă 
dezmierdarea mea, iar eu continuai să-l mângâi, până ce, 
după calculele mele, oamenii mei trebuiau să fii ajuns la caii 
noştri. Atunci dezlegai lasoul, tăindu-l în mai multe bucăţi, 
făcui din el un fel de căpăstru, pe care îl pusei calului în 
cap, fără să întâmpin împotrivire. Două bucăţi mai lungi le 
legai lângă bot, în stânga şi în dreapta, drept frâu, şi astfel 
îmi terminai pregătirile. După aceea, putui să încalec pe 
spatele calului culcat şi să-i zic: 

Naba, naba, hai sus, hai sus! 

Mă ascultă. Eram călare şi, pentru probă, îl plimbai de 
câteva ori încoace şi încolo: se lăsă condus de bunăvoie, 
fără să mă folosesc de coapse. Am câştigat, deocamdată, 
pentru că, mai târziu, când o să-şi dea seama că sunt un 
alb, eram sigur că va avea loc o luptă. Pentru a ieşi din raza 
corturilor, mă dusei până la marginea vâlcelei şi apoi de-a 
lungul ei, până ce tabăra rămase în urmă. Atunci îndemnai 
calul să fugă, până la locul unde lăsasem caii noştri, care 
plecaseră. Scosei un chiot ascuţit, cu care indienii îşi 
îndeamnă caii la galop. Calul mă ascultă şi de data asta, şi o 


bucată de drum zburarăm pe lângă pârâu, apoi o luarăm 
spre dreapta, ieşind afară, în preria deschisă. 

Era un cal minunat. După o jumătate de oră de galop nu 
observai la el nici cel mai mic semn de oboseală, răsufla 
destul de liniştit. Deodată auzii înaintea mea un chiot 
prelung. Era unul dintre tovarăşii mei, care voia să ştie 
dacă vin; începuseră să se îngrijoreze din cauza mea. 
Răspunsei cu un strigăt asemănător. 

All devils - pe toţi dracii, un indian! Exclamă Old Wabble, 
zărindu-mă. Asta îl urmăreşte pe Old Shatterhand şi l-a 
pierdut. Să-l curăţăm! 

Văzui cum îşi smulge arma de pe umăr şi-i strigai: 

Nu trage, sir. Aş vrea să mai rămân câtva timp în viaţă. 

Zounds - ei drăcie! Dar e vocea lui Old Shatterhand! 

Fireşte că este a mea, şi alta nu mai am. 

El e, el, chiar ele! Dar, sir, sunt înmărmurit, este 
extraordinar! 

De ce? 

Păi, veniţi aşa simplu, călare, lipit de aceasta gloabă, ca şi 
cum aţi fi mâncat până acum pe puţin o mie de saci de ovăz 
împreună. Sir, doar nu e calul pe care aţi vrut să-l furaţi! 

Ba da, chiar ăla este, ia priveşte! 

Hm, da! Pe ochii mei, aşa este! Trebuie să se fi petrecut 
vreo minune, altfel nu se putea domoli aşa de repede. 

N-a fost nevoie de nici o domolire. M-a adus aici fără nici o 
împotrivire. 

Imposibil! Sunt prea cunoscător în materie ca să mă puteţi 
duce de nas. 

Nu te duc deloc de nas. Dacă ar fi trebuit să-l domolesc, 
cum s-ar comporta cu totul altfel, ar avea un alt mers şi o 
altă înfăţişare. 

E prea întuneric ca să-l pot vedea. Nu spumegă, nu ies 
aburi din el; nici nu năduşeşte măcar? Trebuie să mă 
conving personal. 

Îşi mână calul spre mine şi întinse mâna spre calul meu. 
Acesta începu să fornăie neliniştit şi se ridică cu picioarele 


din faţă în sus. 

Lasă-l, domnule, îi zisei. Nu-i poate suferi pe albi. 

Dar dumneavoastră nu sunteţi alb? 

Da, dar el crede că sunt indian. 

Ah, de aceea mascarada cu pătura? Mare şmecherie! 
Multe mai învaţă omul de la dumneavoastră. Dar mirosul, 
mirosul! Un indian miroase a... a... În sfârşit, miroase ca un 
sălbatic! Un alb are o altă transpiraţie. Şi chiar dacă v-aţi 
mascat cu pătura, calul trebuie să vă simtă după miros că 
nu sunteţi indian. 

Mi-am schimbat şi mirosul. Există un mijloc încercat, cu 
care poţi înşela un atare cal. 

Ce fel de mijloc? 

Secretul meu. Dar mirosul acesta o să dispară după câteva 
ore şi dacă o să-mi scot pătura şi o să-mi pun pălăria, calul o 
să-şi dea seama de mistificare şi o să se împotrivească. 
Atunci lupta, în care până acum mi-aş fi riscat viaţa, o să 
aibă loc în plină zi, în preria deschisă. 

Well, trebuie să vă cred, dar sunt curios să văd cum o să-l 
supuneţi până la urmă. 

Foarte uşor. Pentru asta am nevoie de spaţiu şi o să-l am la 
discreţie. Dar acum să terminăm vorba şi să plecăm, ca 
regiunea Caam-culano să rămână cât mai mult în urma 
noastră. Lasă-mă să trec eu înainte, ca să nu devină calul 
sperios din cauza dumitale. 

Pentru a ajunge în frunte, trecui pe lângă el, şi Bob îmi 
zise: 

De ce massa Shatterhand nu vorbit cu masser Bob? 
Masser Bob vrea spune mulţumesc. 

Nu-i nevoie, dragă Bob. 

Aş vrea povestit cum indienii roşii luat prizonier pe masser 
Bob. 

Mai târziu, acum nu avem timp. Lucrul principal este că te 
înţelegi bine cu murgul meu. 

0... 0... murg foarte bun cal, şi Bob minunat călăreț. 
Amândoi cunosc bine unul pe altul şi trec ca fulgerul peste 


prerie! 

Da, bunul Bob călărea acum cu mult mai bine ca pe 
vremuri, când se urcase pentru prima dată în şa. Cu toate 
că pe atunci se ţinea cu disperare, cu ambele mâini, de 
gâtul şi coama calului, mereu alunecând spre crupă, până la 
urmă căzând pe coadă în jos. De aceea i se dăduse porecla 
de sliding Bob, adică Bob-alunecosul. Mai târziu a mai 
învăţat câte ceva, iar până la urmă a făcut şcoală bună la 
Bloody Fox. Acum călărea fără să rămână în urma noastră, 
ceea ce, desigur, se datora mai mult calului decât 
călăreţului. 

Din clipa în care am părăsit Vâlceaua Iepurilor, nu am mai 
avut de ce ne teme, pentru că, dispunând de cai atât de 
buni, nu puteam fi ajunşi din urmă, iar eventualii urmăritori 
erau nişte tineri, de care nu trebuia să ne sinchisim. Cu 
toate acestea, am mers câteva ore fără întrerupere, apoi ne 
oprirăm, pentru că mai aveam de făcut un drum foarte 
lung. De unde am oprit pentru popas, mai aveam cale de o 
zi bună de călărie până la Nargoleteh-tsil, unde urma să ne 
întâlnim cu apaşii. 

Priponirăm caii, lăsând lasourile destul de lungi, ca să 
poată paşte iarbă. Pe al meu a trebuit să-l leg mai într-o 
parte, pentru că nu voia să stea în apropierea celorlalţi. Îi 
muşca şi dădea cu picioarele în ei. 

Aşezându-ne laolaltă, Bob întrebă: 

Acum avut timp şi acum Bob poate povesti cum luat 
indienii pe el prizonier? 

Desigur, povesteşte, îi răspunsei, ştiind că tot nu ne-ar fi 
lăsat în pace. Tare m-am mirat că Bloody Fox te-a părăsit. 

Masser Bob nu mirat. 

Văd că nu m-ai înţeles. Aţi fost la vânătoare? 

Da, la vânătoare. 

Deci, aţi fost împreună. 

Da, împreună, aproba el dând din cap. 

Tu ai fost prins şi ela scăpat? 

Da. 


Câţi indieni v-au atacat? 

Zece şi încă zece şi încă o dată zece. Poate mai mult. Bob 
nu putut bine număra. 

Cam treizeci. După câte îl cunosc eu pe Bloody Fox, nu 
este el omul care să se teamă de treizeci de indieni. Doar tu 
ai căzut în mâinile lor? 

Massa Fox poate nu ştiut asta. 

Nu? Nu a văzut când te-au prins? 

Nu. 

Bine, dar spui că aţi fost împreună! 

Când indienii roşii venit, el nu cu masser Bob şi eu nu cu 
massa Fox eram. 

Aha, atunci e cu totul altceva! V-aţi despărţit, deci? 

Da. Noi plecat de acasă, că numai puţin carne avut. Mama 
Sanna rămas singură acasă şi noi ieşit din Llano Estacado 
pentru vânătoare şi adus carne. Mult timp noi nu găsit 
vânat, până ajuns departe, departe, la Muntele Ploii. 

Aşa? Aţi fost la Nargoleteh-tsil? Şi noi mergem acum acolo. 

Nargoleteh-tsil, aşa este. 

Aţi fost acolo la vânătoare? 

Da. Şi împuşcat doi bizoni. Dau carne, mult carne. Noi 
tăiat carne bucăţi şi atârnat pe curele, aduse cu noi. Adus 
cu noi şi cai de povară, să ducă carne acasă. Când terminat 
de atârnat, plecat să căutăm iarăşi urme de bizoni, massa 
Fox la stânga, masser Bob la dreapta. 

N-aţi procedat bine. Ori nu ar fi trebuit să vă despărțiți, ori 
unul din voi, în orice caz tu, ar fi trebuit să rămână cu caii şi 
carnea. 

Poate aşa bine. Massa Shatterhand pricepe bine, mai bine 
decât massa Bloody Fox şi cu mult mai bine decât masser 
Bob. Bob călărit departe, foarte departe şi găsit urmă 
bizon, în sfârşit el întoarce şi început ploaia. Atunci venit 
comanşi şi fac cerc în jur. Masser Bob apărat, dar ei prins 
pe el. Ei întreabă pe el, ce face aici şi ce vrea, el nu spus 
nimic. Ei atunci bătut masser Bob, el însă nimic trădat. 
Atunci ei mers călare pe urmele lui la Muntele Ploii, şi trimis 


înainte cercetaşi. Cercetaşi venit înapoi şi vorbit încet ce 
văzut la Muntele Ploii, apoi plecat repede. Trei merge încet 
după ei, cu masser Bob. Curând ajuns aproape la Muntele 
Ploii şi masser Bob auzit împuşcături. Apoi ajuns şi noi. 
Comanşii în tabără şi carnea lui Bloody Fox, el însă nicăieri. 
Dar pe pământ culcaţi indieni morţi, împuşcaţi de Bloody 
Fox, iar el plecat. 

Aşa s-au petrecut lucrurile! El se întorsese înaintea ta şi 
indienii l-au atacat. El a împuşcat câţiva dintre ei şi a 
scăpat. 

Da, el a plecat, plecat bine. Mai mulţi mers după el; dar 
mai târziu întors şi pe el nu găsit. 

Şi ce au mai făcut indienii pe urmă? 

Legat masser Bob pe cal, încărcat carne pe cai şi plecat. 

Unde? 

Călărit aproape două zile, până Bob băgat prins cort. Ei 
spus lui că vor prinde Bloody Fox şi când ei aduc pe el, 
atunci massa Fox şi masser Bob o să moară la stâlp de 
cazne. 

Hm. Plouase tare? 

Tare de tot. Ploaia udase masser Bob până la piele. 

Atunci totul mi-e clar. În care parte a zilei s-au petrecut 
lucrurile, Bob? 

Când masser Bob întors, fost aproape seară. Şi când ajuns 
la Muntele Ploii, cu indienii, început să fie chiar foarte 
întuneric. 

În orice caz, Fox s-a întors, dar n-a vrut să rişte să se 
apropie de locul respectiv. Dacă totuşi a făcut-o şi a văzut că 
au plecat, tot nu i-a putut urmări, pentru că în întuneric 
urmele nu se pot vedea. Iar dimineaţa urmele dispăruseră, 
căci iarba călcată se ridicase din cauza ploii. El nu avea de 
unde să ştie că indienii te-au luat prizonier. El credea că te- 
ai rătăcit şi te-a căutat. Văzând că nu te găseşte, poate că a 
aşteptat toată ziua să te întorci. Dacă a văzut că nu vii, a 
presupus că s-ar putea ca şi tu să-i fi văzut pe indieni. 

Da, aşa poate el gândit. 


Ai fi putut să te întorci când l-au atacat şi, fără să fii văzut 
de indieni, să crezi că ela plecat şi să pleci şi tu. 

Da, acasă la mama Sanna! 

Şi chiar te credea în stare să faci asta. Şi întrucât nu putea 
să-i urmărească pe indieni, neştiind unde erau, altceva nu-i 
rămânea de făcut decât să se întoarcă şi el acasă, ca să 
vadă dacă şi tu ai ajuns. 

Dar când massa Fox vede că Bob nu-i la mama Sanna? 

Probabil că atunci a plecat din nou, să te mai caute o dată. 
Cine ştie unde şi cât timp a rătăcit fără să te găsească! 

Acum din nou o să vadă la mine, oh, oh, oh! Căci massa 
Shatterhand duce pe mine înapoi la mama Sanna şi massa 
Fox? 

Da, acolo te duc. Indienii au pornit să vă atace casa, ca să-l 
prindă şi să-l omoare pe Bloody Fox. 

Să nu cutează asta! Masser Bob doboară şi împuşcă toţi, 
toţi, toţi! Nimeni la ei nu rămâne în viaţă, niciunul! 

Scrâşni din dinţi de să te bage în sperieţi; şi avea o 
dantură, încât şi o panteră l-ar fi invidiat. Apoi continuă: 

Da, toţi, toţi moare, că ei bătut masser Bob şi nu dat lui 
mâncare. Lui tare foame fost şi ei nu făcut decât râs de el. 

Ei, acum avem timp să recuperăm. În cobur avem destulă 
carne pentru tine. Du-te, ia-ţi şi mănâncă cât vrei. 

Da, masser Bob o să ia. El avut tocmai foame mare când 
massa Shatterhand venit la el în cort şi eliberat. 

Nu prea am putut constata aşa ceva, căci trebuia să te 
trezesc, iar tu dormeai tun. 

O, o, o, masser Bob are mare foame şi când doarme. El 
visat chiar foame. 

Îşi aduse o bucată de carne şi o mancă, îşi mai aduse încă 
una şi o mâncă şi pe aceasta, luă din nou şi mâncă, mâncă, 
mâncă până nu mai avu ce lua. Ştiam cât putea să mănânce, 
dar niciodată nu-l văzusem să înghită o asemenea cantitate. 

Între timp, ne povestea amănuntele captivităţii sale din 
Vâlceaua Ilepurilor, fără să aflăm ceva important pentru noi. 
Îl întrebarăm ce observase, dar nu era nimic demn de 


reţinut. Bob era un băiat bun şi credincios, curajos şi 
deştept în felul lui, dar să observe lucruri mai deosebite, 
aşa cum face un westman, era peste puterile lui. 

Când se crăpă de ziuă, ne scularăm şi ne pregătirăm să 
încălecăm. 

Acum sunt curios cum se va comporta calul 
dumneavoastră, zise Old Wabble. Probabil că s-a terminat 
cu păcăleala, nu? 

Da. Vrei să iei pătura asta indiană cu dumneata, mister 
Cutter? 

Da. Daţi-o încoace. 

Nu acum, numai după ce încalec. O să ţi-o arunc. 

Mă dusei spre cal să-l mângâi. Era bănuitor şi neliniştit, îşi 
zbârli coama şi începu să fornăie, smucind lasoul. Mirosul 
izmei dispăruse şi acum numai pătura îl mai înşela. Trăsei 
ţăruşul din pământ şi-l vârâi în cobur, sării pe cal, desfăcui 
lasoul de la gâtul lui, iar funia o făcui inele. Ceilalţi priveau 
curioşi, dar de mai departe, ca nu cumva să fie călcaţi în 
picioare de cal, dacă acesta ar fi rupt-o la fugă fără veste. 
Corpul îi era străbătut de un tremur nervos; cunoşteam 
acest tremurat, era semnul prevestitor al apropiatei lupte. 
Într-o clipă îmi scosei pătura şi i-o aruncai lui Old Wabble; la 
fel de repede trăsei şi lasoul peste umăr. Apucai cu o mână 
frâul improvizat, cu cealaltă scosei pălăria de sub haină şi 
mi-o îndesai bine. Întorcându-şi capul, calul mă văzu o 
singură clipă, şi îndată începu să necheze tare şi furios şi se 
ridică în două picioare. Strângând hăţurile, îmi lipii şi mai 
tare coapsele de cal. Era gata să se răstoarne. Îl împinsei 
înainte şi trăsei cu atâta putere de unul din dârlogi, încât se 
învârti imediat în jurul său. Atunci se lăsă pe picioarele din 
faţă şi începu să arunce cu cele din spate. Degeaba. Se 
cabra, îndoindu-şi spinarea şi sărind cu toate patru 
picioarele în aer. Rămase puţin liniştit, ca să mă înşele şi, cu 
picioarele complet ţepene, sări o dată într-o parte, ca să mă 
arunce jos pe partea cealaltă, dar tot zadarnic, îşi făcu toate 


mendrele pe care le face de obicei un Bucking-horse, eu 
însă rămăsei neclintit pe el. 

Bravo, bravo, sir! Exclamă Old Wabble. Trebuie să vă spun 
că vă ţineţi pe cal în chip faimos. Cioara vă face necazuri, 
parcă ar avea pe dracu în ca. 

O, ce-a făcut până acum nu-i nimic, răspunsei eu. Aşteptaţi 
că o să fie şi mai şi! 

Ca şi când m-ar fi înţeles, calul se aruncă jos şi începu să 
se tăvălească, zvârlind în acelaşi timp cu copitele în jur. Am 
sărit cu picioarele pe pământ, lucru esenţial, altfel eşti 
pierdut şi, în timp ce el se tăvălea, eu săream ba în dreapta, 
ba în stânga, în aşa fel încât animalul să rămână mereu 
între picioarele mele răşchirate. Acest lucru cere un efort 
deosebit, trebuie să ai ochi buni, să ştii în ce parte vrea 
calul să se rostogolească în clipa următoare şi să fii atent să 
nu te atingă cu copitele. Cu şi mai multă precizie trebuie să 
ghiceşti când vrea să sară în picioare, altfel te aruncă într-o 
parte iar el o şterge ca vântul. 

Aşa a şi făcut, a sărit în picioare şi m-a aruncat pur şi 
simplu în aer, iar eu am apucat din nou hăţurile pe care le 
scăpasem din mâini. 

Bravo, bravo, strigă bătrânul Wabble. Thunder-storm - mii 
de trăsnete, se lighioană! Numai Old Wabble ar putea să vă 
imite figura asta elegantă. 

O să fie şi mai rău, sir! Întâi îl obosesc aici, apoi îl las să o 
ia la goană. Urcaţi în şa, ca să puteţi să veniţi repede după 
mine. 

După ce spusei acestea, calul îşi repetă figurile descrise, 
se mai tăvăli o dată, sări din nou în picioare. Până aici 
luptase inteligenţa umană contra voinţei animale. Acum 
urmau să se înfrunte două forţe brutale, domeniu în care, 
de obicei, tot eu ieşeam învingător. Până acum nimeni nu a 
putut să mă imite în această privinţă. Deci, am luat calul 
mai din scurt de hăţuri, am alunecat puţin mai în faţă şi am 
strâns din coapse cu toată puterea. Calul stătea ţeapăn. 
Eram atent ce sunet o să scoată; o să-l scoată ori ba? Da, l-a 


scos. Era un geamăt lung, dureros, ţâşnind dintr-un piept 
sugrumat, fiind un semn sigur că, dacă nu obosesc, victoria 
va fi de partea mea. Animalul voia să sară din nou în sus, ba 
pe picioarele din faţă, ba pe cele din spate, ba pe toate 
patru, dar nu putea. Apăsam şi strângeam cât puteam de 
tare, respiraţia îi şuiera. Spumegând de efort, împrăştia în 
jur pale de spumă albă. 

Splendid, splendid! Striga Old Wabble, încântat. Aşa ceva 
încă n-am văzut! 

Splendid, pe dracu. Îi convenea să strige, dar să fi fost el 
în locul meu! Ce efort! Plămânii îmi erau gata să 
plesnească. Curgeau apele de pe mine, dar nu cedam. Calul 
voia să se trântească din nou şi să se tăvălească, dar nu 
putea. Încă o ultimă şi lungă strângere a coapselor, din 
toate puterile şi... muşchii şi voinţa umană învinseră, calul 
se prăbuşi. 

Minunat, urlă bătrânul. Este adevărat, sunteţi un mare 
călăreț, cu mult mai bun decât mine, eu n-aş fi în stare de 
aşa ceva. 

Old Surehand nu spunea nimic, numai ochii îi erau plini de 
lumină. 

Frumos, frumos, o, ce frumos! Strigă şi Bob. Massa 
Shatterhand făcut asta des cu cal străin şi sălbatic. Masser 
Bob fost acolo şi văzut! 

Încă n-am terminat, răspunsei eu. Fiţi atenţi, acum o ia din 
loc. 

Stăteam deasupra calului cu picioarele desfăcute şi cu 
hăţurile în mână. Calul îşi reveni, se ridică cu mine cu tot. 
Câteva clipe stătu nemişcat, apoi o luă la goană, împins 
parcă de un arc foarte puternic. Preocupat să menţin 
direcţia în care trebuia să mergem, l-am lăsat să alerge. 
Ceilalţi trei mă urmau. După un timp, animalul mai încercă 
o dată să scape de mine, dar l-am strâns ca şi mai înainte, 
până se prăbuşi. Acum ştiam că nu o să se mai 
împotrivească şi descălecai tocmai când cei trei mă 


ajunseră din urmă. Îşi frânară caii, şi Old Wabble mă 
întrebă: 

Aţi lăsat dârlogii din mână şi i-aţi dat drumul calului, sir? 
Dacă o ia din loc? 

De acum înainte nu mai pleacă. E învins, e al meu, îi 
răspunsei. 

N-ar trebui să vă încredeţi în bestia asta. Ar fi un mare 
păcat ca, după un efort atât de mare, să vă scape. 

Nu mai pleacă. Ia, priveşte! Cunosc dresura. 

Pusei mâna pe capul calului şi-i zisei: 

Naba, naba. 

— Hai, sus, hai, sus! 

Calul sări în picioare. Mă îndepărtai încet şi-l strigai: 

Eta, eta, vino, vino! 

Veni după mine, la dreapta, la stânga, înainte, îndărăt, iar 
când mă oprii eu, se opri şi el. 

Extraordinar, într-adevăr extraordinar! Strigă Old Wabble. 
Dacă n-aş fi văzut, n-aş fi putut crede. 

Recunoaşteţi că l-am îmblânzit? 

Yes, yes and yes, da, da şi iar da! 

Şi asta fără să-mi rup gâtul, mâna sau piciorul! 

Să nu mai vorbim despre asta, sir. De unde să ştiu eu că-l 
întreceţi în călărie chiar şi pe bătrânul Wabble? 

Cum „chiar”? Se pare că te crezi cel mai mare călăreț de 
pe glob! Eu însă afirm că te întrec, şi nu spun asta din 
mândrie sau îngâmfare, pentru că adaug imediat: am 
cunoscut călăreţi care mă întrec chiar şi pe mine. 

All devils - pe toţi dracii! Aş vrea să-l văd şi eu pe ăla care 
vă întrece. 

Am călărit pe cai care costau câte cincizeci de mii de 
dolari unul şi chiar mai mult, dacă mai ales ar fi fost de 
vânzare. Şi acum deduceţi singur cam ce fel de călăreț era 
acela care călărea un asemenea cal. Încercaţi o dată să 
încălecaţi un cal kirghiz bine dresat, un armăsar de luptă 
sălbatic, sau o iapă persană, crescută la şcoala de călărie a 


perşilor. Dumneata eşti un călăreț excepţional după 
concepţia de aici; dincolo, pe continent, te-ai face de râs. 

Cal kirghiz, sălbatic, iapă persană cu şcoală veche...? Să 
fiu spânzurat dacă ştiu ce-i asta. Dar dumneavoastră aţi 
călărit astfel de cai? 

Da, şi, în locul meu, Bob al nostru ar zice: ce bine am 
călărit unul pe altul! 

Oh... oh... oh... interveni negrul cu o mutră ofensată. 
Masser Bob nu aşa spune, că masser Bob nu a fost de faţă! 

Hm, hm, hm, mormăi bătrânul. Credeam că sunt un om 
destoinic şi constat că nu-i deloc aşa. 

Te rog, n-am vrut să spun asta, mister Cutter. Dumneata 
eşti un călăreț destul de destoinic, dar în felul cowboy-lor. 
Trebuie să recunoşti că un indian călăreşte altfel, nu? 

Yes. 

Am reuşit să îmblânzesc calul pentru că cunosc şcoala 
indiană. Dar gândeşte-te că mai există multe alte popoare 
de călăreţi: arabi, beduini, tuaregi, persani, turkmeni, 
kirghizi, mongoli şi aşa mai departe, şi fiecare dintre aceste 
popoare are un alt fel de a călări. Dacă cineva cunoaşte 
perfect o şcoală de călărie, poate el să se considere cel mai 
bun călăreț şi totodată să strige mirat despre altul: ăsta mă 
întrece şi pe mine? 

Nu, sir. Văd că iar faceţi cu mine pe predicatorul, căci tot 
ce aţi spus, trebuie să recunosc, este foarte adevărat. Dar, 
de fapt, vreţi să spuneţi: nu te mai umfla în pene, bătrâne 
Wabble! 

O să spun, pentru că aş vrea să te văd mai maleabil şi nu 
pentru că aş crede că sunt mai deştept sau ştiu mai multe 
decât dumneata. Asta din cauza acelei „vă las baltă”. Ştii, şi 
acolo în Caam-culano, ai vrut să-mi dai nişte lecţii, într-un 
moment şi o situaţie în care astfel de lecţii sunt nu numai de 
prisos, dar pot strica totul. 

Aveţi dreptate, mister Shatterhand, recunoscu el. Am 
devenit un încăpățânat bătrân, pentru că niciodată nu mi- 
am găsit naşul. M-aţi pus la punct, în vorbe şi mai ales în 


fapte, şi vreau s-o iau ad notam. Faceţi ce vreţi, n-am să mă 
mai târguiesc. It's clear! 

Da, şi ai să vezi, zisei eu, acest cal mă va asculta ca un 
câine credincios. Acum, însă, să pornim! 

Trecem mai întâi pe la Altşese-tşi, pe unde am trecut ieri 
dimineaţă? Întrebă Old Wabble. 

Nu, nu mai mergem la Pădurice. 

De ce? Dacă vrem să mergem la Muntele Ploii, Păduricea 
ne este chiar în drum. 

Gândegşte-te la cercetaşii care au fost ucişi acolo! Ei nu se 
mai întorc, acest lucru va stârni bănuiala comanşilor, şi sunt 
convins că Vupa-Umugi va trimite câţiva războinici după ei. 
Putem lăsa ca aceştia să dea de urmele noastre? 

Da, atunci ne-ar urma la Muntele Ploii şi totul ar fi dat în 
vileag. Dar şi Parker, Hawley şi Cuţitul-cel-lung au lăsat 
urme care duc într-acolo. 

Asta a fost ieri, aşa că astăzi nu se mai văd. 

Cum s-ar zice, trebuie să facem ocol. Dar pe unde o luăm? 
Poate trecem printre Pădurice şi Apa Albastră? Nu, nu 
merge, urma noastră ar fi descoperită chiar şi mai repede şi 
mai uşor. 

Trebuie să ocolim prin dreapta. 

Să trecem din nou peste Rio Pecos? În orice caz, e un ocol 
şi încă ce ocol! Nu o să fie prea mare, sir? 

Old Surehand interveni, dând din cap: 

Sunteţi incorigibil, bătrâne Wabble. Adineauri aţi spus că 
nu o să vă maitârguiţi şi aţi început din nou. 

Well, Well, nu mai scot o vorbă. 

Eu îl aprob în întregime pe mister Shatterhand. Trebuie să 
facem acest ocol, indiferent dacă e mare sau mic. Nu vă daţi 
seama că mister Shatterhand vrea ca în felul acesta să 
omoare două muşte dintr-o dată? 

Două muşte? Şi care e prima? 

Prima este că urmele noastre n-au să fie descoperite. 

Well. Şi a doua? 

Nale-Masiuv. 


Nale-Masiuv? Dar cum poate fi ăsta o muscă? 

Azi e a treia zi! 

Într-adevăr, azi e a treia zi din seara evenimentelor de la 
Apa Albastră, şi Nale-Masiuv trebuie să sosească cu suta lui 
de indieni. O să-i iscodim? 

Da, răspunsei eu. E în avantajul nostru să aflăm dacă este 
aici ori nu. După părerea mea, imediat ce va sosi Nale- 
Masiuv, indienii au să pornească spre Llano Estacado, şi 
atunci o să ne putem orienta şi noi. Aşa că trebuie s-o ţinem 
mai spre dreapta. Hai să plecăm, meş-şurs - domnilor! 

Megş-şurs, repeta negrul. Massa Shatterhand referit şi la 
masser Bob cu asta? 

Fireşte! 

Înseamnă că masser Bob e şi el meş-şurs? 

Se înţelege, dragă Bob. 

Oh, oh, Bob şi el meş-şurs. Negru Bob la fel de gentleman 
ca şi un gentleman alb! El este tare bucuros de asta, şi 
arătat că şi el viteaz şi curaj la fel ca vânător alb. Păcat că el 
nu are puşcă să omoare indienii roşii! 

O să primeşti şi tu una pe care am să ţi-o aleg eu dintre 
cele capturate la Pădurice. O să primeşti şi un cuţit şi tot ce- 
ţi mai lipseşte. 

Am început să-mi mângâi calul, care mă privea liniştit, fără 
nici un semn de repulsie. Îi cercetai copitele, pe care mi le 
dădu ca un cal țărănesc, trăit tot timpul în grajd şi foarte 
familiarizat cu stăpânul său. După ce-l încălecai, rămase 
locului. Pe scurt, se comporta exact ca un cal despre care se 
spune că e obişnuit cu „focul”. 

Mă recunoscuse de stăpân. Old Wabble dădea mirat din 
cap, dar nu zicea nimic. 

Întrucât nu-i mai evita nici pe ceilalţi şi nici pe caii lor, nu 
mai era nevoie să mă despart de ei. Puteam să călărim 
împreună. Între timp ba unul, ba altul îşi depanau 
întâmplări din viaţa lor. Povesti şi Old Surehand unele din 
aventurile sale. Avea un fel de a vorbi scurt, la obiect, care 
nu admitea nici măcar gândul că ar aştepta laude din 


partea noastră. Ceea ce auzeam din gura îmi suna mai 
degrabă a raport decât a povestire. Old Wabble folosi de 
câteva ori prilejul pentru a pune întrebări pişichere, iar 
orice povestitor, răspunzând, cu greu ar fi putut să nu dea 
amănunte despre proveniența şi situaţia sa. Numai că Old 
Surehand se pricepea de minune să evite răspunsurile, iar 
eu îmi dădeam seama că nu avea intenţia să lase să-i scape 
nici măcar o aluzie în legătură cu ceea ce voia Old Wabble 
să afle. Vorbea numai despre viaţa şi experienţa sa din 
Vestul Sălbatic. Eu, la rândul meu, m-am ferit să-i pun vreo 
întrebare din care să fi dedus că vreau să-l iscodesc. 

În felul acesta, trecu timpul dinainte de masă şi o bună 
parte din după-amiază. Când ajunserăm la Rio Pecos, într- 
un loc cam la o milă distanţă de Vărsarea Apei Albastre, 
începu să se însereze. Trecurăm râul înot, deoarece Apa 
Albastră o puteam ocoli numai pe malul drept al fluviului. 

Ajunşi acolo, dădurăm de o urmă care ducea în apropierea 
apei, la vale. 

Valeu! Exclamă Old Wabble. După cât se vede, Nale- 
Masiuv a şi sosit cu indienii lui. 

Old Surehand aruncă doar o privire pe urmele lăsate şi 
zise: 

N-a fost el. 

Nu? Cum adică? 

Câţi indieni urmau să vină cu el? 

O sută. 

Şi este asta urma a o sută de călăreţi? 

Nu... trebuie să recunosc că nu. Dacă nu a fost el, hm... 
tare aş vrea să ştiu cine a fost! Să fi fost numai avangarda 
din ceata lui? 

Posibil. 

Înseamnă că ceilalţi o sa vină după noi şi o să ne 
descopere urmele. Ce-i de făcut ca să nu ne dăm de gol? 

Să hotărască mister Shatterhand ce să facem. 

Mă aplecai în şa şi privii cu atenţie urmele lăsate de 
copitele cailor şi spusei: 


Pe aici au trecut cam douăzeci de călăreţi care s-au simţit 
în deplină siguranţă, de aceea nu au mers în şir indian. 
Urma este de cel puţin patru ore. Cine vine după noi şi are 
ochi buni, poate distinge cu uşurinţă urma noastră de cea 
dintâi. Dar se lasă seara şi, în întuneric, urmele nu se mai 
pot distinge. Putem să le călcăm liniştiţi pe urme, pentru că 
vreau să le cunosc mai îndeaproape. 

O luarăm pe făgaşul urmelor şi, în curând, ajunserăm într- 
un loc unde călăreţii poposiseră. Pe partea opusă a râului, 
locul era înconjurat de tufişuri, în care se vedea o spărtură. 

Da, au fost cam douăzeci de călăreţi, spusei eu din nou, 
altceva nu se vede. 

O avangardă? Întrebă Old Wabble. 

Nu cred. Ce motiv ar fi avut Nale-Masiuv să-şi împartă 
ceata şi să trimită o avangardă? Numai înaintea unei bătălii 
sau când te afli într-o regiune nesigură faci acest lucru. La o 
bătălie nu s-a gândit, iar oamenii care au trecut pe aici s-au 
simţit în siguranţă, dovadă cum au călărit. Aşa că nu avem 
de-a face cu un grup de cercetaşi. Mă gândesc la un 
cunoscut al meu, tânăra căpetenie Şiba-bigc. Trebuie să 
vină şi el la Apa Albastra dacă vrea să meargă cu Vupa- 
Umugi în Llano Estacado. De fapt, el ar trebui să-l 
călăuzească. Poate că ele cel care a trecut. 

Tot ce se poate, sir. Şi acum ce facem? Mergem pe urmele 
lor? 

N-are nici un rost şi ne-ar putea chiar pune în pericol. 

Totuşi trebuie să mergem la vale, ca să putem trece din 
nou pe malul celălalt. 

Da, dar nu prea aproape de mal, unde în orice moment 
putem să dăm peste indieni. Călărim în semicerc, în aşa fel 
încât să atingem râul numai atunci când s-a întunecat şi nu 
mai putem fi văzuţi. 

Pe cât de inteligent, tot pe atât de periculos. Dacă indienii 
ajung aici înainte de a se înnopta, o să vadă locul unde am 
părăsit urmele acestea, ceea ce desigur că o să bată la ochi 
şi o să se ia după noi, iar în felul acesta vom fi descoperiţi. 


Da, dacă o să procedăm prosteşte. Trebuie să părăsim 
urma într-un loc unde să nu se poată observa. Şi un 
asemenea loc se află chiar aici. Ce părere aveţi, nu cumva 
spărtura de aici din tufiş ne oferă cel mai bun prilej pentru 
aceasta? 

Cu sau fără spărtura aia, tot o să se observe că o urmă o 
apucă într-o parte. 

Dacă procedăm cum trebuie, n-o să se observe. N-o 
trecem încet, ci o să sărim peste ea, aşa că n-are să se 
poată vedea că am trecut cu caii, deoarece locul este călcat 
şi iarba e toată acoperită de urme. Desigur, sărind dincolo, 
caii noştri vor lăsa urme, dar de aici nu pot fi văzute, pentru 
că spărtura e mică, iar crengile sunt împreunate. Trebuie 
să sărim cât mai sus cu putinţă şi sa fim atenţi ca să nu 
atingem arbuştii şi să nu rupem vreo frunză sau vreo 
rămurea. 

Well, o să meargă, mister Shatterhand! Cine sare primul? 

Eu. Veniţi câte unul după mine şi faceţi exact cum fac eu! 

Pornii calul, îl îndemnai să sară descriind un arc mare, şi 
aterizai dincolo de tufişuri. Nu rămăsei pe loc, ci lăsai locul 
liber pentru ceilalţi. La fel de bine săriră şi ei. După aceea, 
străbăturăm fâşia îngustă de lângă râu, acoperită de 
copaci, până ajunserăm pe teren deschis, înaintarăm mai 
departe în linie dreaptă, perpendiculară pe râu, până ce nu 
mai puteam fi văzuţi. Pe urmă o luarăm de-a lungul râului 
şi, înaintând destul de mult la vale, ne întoarserăm din nou 
spre râu. Ajunşi pe malul lui, ne aflam cam la o distanţă de o 
jumătate de milă engleză de vadul amintit şi trebuia să 
venim iar înapoi. Se cerea o deosebita atenţie pentru că, 
între timp, se întunecase. Situaţia nu era deloc plăcută. 
Tocmai lângă vad, puteam să dăm oricând peste oamenii lui 
Vupa-Umugi, pe care acesta îi aştepta. Descălecarăm deci şi 
merserăm pe jos, ducând caii de dârlogi şi străduindu-ne să 
facem cât mai puţin zgomot. 

Se dovedi curând că această precauţie nu fusese deloc de 
prisos. Încă dinainte de a ajunge la vad, simţirăm miros de 


fum. În apropiere ardea un foc, de aceea ne oprirăm. 
Trebuia să aflăm cine a aprins focul. Aşa că Old Surehand şi 
cu mine lăsarăm lui Old Wabble şi Bob caii şi armele şi o 
pornirăm mai departe pe furiş. După fiecare pas, mirosul 
devenea tot mai tare şi, când nu mai avurăm decât o mică 
bucată de drum până la vad, zărirăm focul, care ardea în 
apropierea apei. Din cauza tufişului nu puteam vedea cine 
era lângă foc. 

Înaintarăm cu deosebită atenţie, până ce ajunserăm lângă 
tufişurile care erau cam la doisprezece paşi de foc. Şedeau 
acolo doi indieni, faţă în faţă, aşa că îi vedeam numai din 
profil. Erau comanşi. Ce căutau aici, la vad? De ce 
aprinseseră focul? lată cele două întrebări pe care mi le 
puneam şi la care nu era greu să le găsesc răspunsul. 

Old Surehand era frământat de aceleaşi gânduri. Mi le 
comunică, şoptindu-mi: 

Nale-Masiuv încă n-a sosit. Presupunerile dumneavoastră 
s-au adeverit, sir! 

Da, îl aşteaptă, şi pentru a-l întâmpina, au pus aici o strajă. 

Dar de ce au avut nevoie de ea? 

Pentru un motiv foarte simplu. Nale-Masiuv aparţine unui 
alt trib decât Vupa-Umugi şi regiunile lui de vânătoare sunt 
foarte departe de aici. Aşa că el nu cunoaşte vadul, iar când 
va sosi, ăştia doi urmează să i-l arate. 

Cred că aveţi dreptate. Ce bine că am venit aici după ce s- 
a înserat! 

Da. Probabil că ziua ne-ar fi văzut, deoarece au sosit 
înaintea noastră. Acum, însă, mirosul fumului ne-a ferit să 
fim descoperiţi. 

Dacă ne-ar fi văzut, ar fi fost rău de noi. Chiar dacă le-ar fi 
fost imposibil să ne prindă, ar fi ştiut totuşi că ne aflăm aici 
în apropiere, în timp ce acum cred tocmai dimpotrivă. 

În orice caz, focul este o dovadă că sunt convinşi că 
suntem hăt-departe de aici. Dacă şi-ar fi închipuit că 
suntem prin apropiere, s-ar fi ferit să aprindă focul. Proştii 
ăştia n-o să se deştepte niciodată! 


N-ar trebui să se plângă că n-au avut ocazia să devină mai 
deştepţi. Le-aţi dat o grămadă de lecţii din care ar fi putut 
să înveţe câte ceva. Rămânem aici? 

Aş vrea. 

Şi eu. Cu toate că stau aici ca nişte butuci, e totuşi posibil 
să vorbească între ei. 

În acest caz o să aflăm câte ceva. Cel din dreapta, să ştiţi 
că e un războinic de seamă. 

Îl cunoaşteţi? 

Da. Pe când trăgeam cu urechea, acolo, lângă Apa 
Albastră, am văzut că el stătea lângă şeful de trib şi 
participa la discuţii împreună cu bătrânul. Dacă au să 
vorbească, atunci probabil că vor discuta despre planurile 
lor de luptă. Ascultaţi! 

Indianul despre care vorbeam rosti un cuvânt, însă atât de 
scurt şi de încet că nu-l puteam înţelege. Celălalt răspunse, 
dar tot atât de neînțeles pentru noi. O vreme, schimbară 
între ei cuvinte în acelaşi fel, fără să ştim la cine şi la ce se 
refereau. Ne lipirăm urechea de pământ, ca să auzim mai 
bine. 

Abia făptuirăm acest lucru, că Old Surehand îmi făcu semn 
cu cotul. Ştiui imediat la ce se referea gestul lui, pentru că 
şi eu auzisem zgomotul asupra căruia voia să-mi atragă 
atenţia. Îl cunoşteam amândoi foarte bine. Era lovitura 
surdă a unei copite de cal pe pământul moale, care uneori 
dă de o rădăcină sau de altceva tare. 

Să fie oare caii noştri? Întrebă Old Surehand. 

Nu. Zgomotul vine din partea de sus a râului. 

Atunci e vorba de comanşi, altcineva ar avea mai multă 
grijă în a-şi mâna caii. 

Da, sunt comanşi, dar ei nu ştiu că aici se mai află şi alţi 
indieni. 

N-au văzut focul? 

Nu. După zgomot, se află la cel puţin optzeci de paşi de 
aici, iar în partea aceea tufişurile sunt dese şi ascund focul. 

Ar trebui să-l simtă după miros. 


Nu pot, pentru că vântul bate de la deal şi duce fumul la 
vale, aşa că n-au cum. Îndată ce o să descopere focul, o să 
se oprească, o să descalece şi o să se furişeze încoace. 
Atunci o să aflăm neapărat ceva. 

Aşteptarăm. Zgomotul surd se mai repetă încă de două ori. 
Cei doi comanşi de lângă foc nu auziseră nimic, ei nu 
stăteau ca noi cu urechea la pământ. O vreme fu linişte. Cei 
ce veneau deveniseră atenţi şi desigur, se apropiau încet. 
Deodată, boschetul de vizavi începu să foşnească şi un 
picioare, şi erau gata să o rupă la fugă în direcţia 
boschetului unde ne aflam noi ascunşi, aşa că ne ridicarăm 
ca să fugim cât mai repede, când de dincolo se auzi 
întrebarea: 

Vupa? Vupa? 

Drept răspuns, străjile rămaseră pe loc şi una dintre ele 
răspunse: 

Umugi! Umugi! 

Se aşezară din nou. Se liniştiseră, pentru că întrebarea îi 
convinsese că noii-sosiţi nu sunt duşmani. „Vupa-Umugi” 
era semnul de recunoaştere convenit mai dinainte. Se vede 
că pieile-roşii au învăţat şi şi-au însuşit de la albi folosirea 
parolei. 

După câtva timp veniră din sus doi călăreţi. Fuseseră după 
caii pe care-i lăsaseră în urmă, iar acum veniră şi 
descălecară lângă foc. Noi ne culcarăm iarăşi la pământ. 
Noii-sosiţi se aşezară la foc lângă cei doi străjeri şi, un timp, 
nu scoaseră nici un cuvânt. Aşa e obiceiul la indieni. Abia 
după vreo cinci minute începu să vorbească cel pe care-l 
numisem un războinic de seamă şi care conducea discuţia, 
în timp ce celălalt tăcea. 

Fraţii mei roşii au fost aşteptaţi. Vupa-Umugi este plin de 
nerăbdare. 

Are voie un războinic să devină nerăbdător? 

El nu are voie s-o arate, dar poate să fie. V-am aşteptat 
încă de la amiază. Şi acum veniţi voi ca avangardă. Când o 


să sosească Nale-Masiuv? 

N-o să sosească astăzi, iar noi venim ca soli, nu ca 
avangardă. Unde este Vupa-Umugi, cu care urmează să 
vorbim? 

E în tabără, lângă Apa Albastră! 

Du-ne la el. 

Mai putem aştepta. Fraţii mei ştiu că mă bucur de 
încrederea şefului de trib şi că sunt urechea lui. Dacă nu 
vor să fie primiţi cu mânie, să-mi spună mie solia pe care o 
aduc, ca s-o prezint căpeteniei. 

Cei doi soli se întrebară din ochi, apoi cel care purta 
discuţia răspunse: 

Da, ştiu că eşti urechea căpeteniei Vupa-Umugi. De aceea 
o să afli ceea ce doreşti, cu toate că primisem poruncă să nu 
vorbesc decât în faţa şefului de trib. Nale-Masiuv nu poate 
veni azi cu cei o sută de războinici ai săi. 

Uff! De ce? 

Pentru că a fost oprit de feţele-palide, cu care a trebuit să 
lupte. 

Există feţe-palide prin apropiere? 

În apropiere nu, dar dincolo de Mistake Canion ne-am lovit 
de soldaţii feţelor-palide, care ne-au atacat. Erau atât de 
mulţi, încât a trebuit să fugim, şi mulţi dintre războinicii 
noştri au fost răniţi sau ucişi. Feţele-palide ne-au urmărit şi 
împrăştiat; când s-a făcut seară, numai cincizeci de 
războinici de-ai noştri s-au mai întors la şeful de trib. 

Uff, uff, uff! Ce o să spună Vupa-Umugi! Poate amână 
marşul spre Llano Estacado şi porneşte la Mistake Canion, 
ca să se răzbune! 

Asta nu! Nale-Masiuv, căpetenia noastră, ne-a poruncit să-i 
spunem că feţele-palide cu care am luptat nu sunt 
westmen-i, ci soldaţi. Dacă îi învingem şi numai unul dintre 
ei reuşeşte să se întoarcă la Fortul său, o să trimită o sută şi 
încă o sută de alţi soldaţi, ca să-i răzbune pe cei căzuţi. Da, 
morţii noştri trebuie răzbunaţi, dar în aşa fel încât nici un 
soldat să nu se mai poată întoarce, ci toţi trebuie să moară. 


S-a gândit Nale-Masiuv la vreun plan, cum să facă? 

Da. Trebuie să i-l comunic lui Vupa-Umugi. 

Pot să-l aud? 

Voi toţi o să-l aflaţi. Soldaţii feţelor-palide vor fi ademeniţi 
în Llano Estacado, şi o să se prăpădească acolo. 

Uff, uff, uff! E un plan care are să găsească aprobarea 
căpeteniei noastre. Toţi aceşti câini albi trebuie să piară şi 
niciunul nu are voie să se întoarcă şi să poată povesti ce s-a 
întâmplat. 

Fratele meu are dreptate. Dacă vrem să ademenim feţele- 
palide în Llano Estacado ca să piară, şi nu vrem să pierim şi 
noi, avem nevoie de apa lângă care locuieşte Bloody Fox. De 
aceea, marşul spre Llano Estacado nu trebuie amânat, ci 
trebuie pornit repede, ca să ajungem şi să punem stăpânire 
pe apă înainte de a ademeni soldaţii în pustiu. 

Dar cum vor fi atraşi soldaţii într-acolo? 

Şiba-bigc, tânărul şef de trib, a fost deja aici, pe la fraţii 
noştri roşii? 

A sosit azi după-amiază cu douăzeci de războinici. 

El cunoaşte drumul spre apa din deşert şi o să primească 
atâţia războinici de la Vupa-Umugi cât are nevoie ca să 
pună stăpânire pe apă şi să-l prindă pe Bloody Fox. În 
timpul acesta, Vupa-Umugi îl aşteaptă pe Nale-Masiuv, ca să 
se unească. Nale-Masiuv a trimis acasă doi soli, să mai 
aducă o sută de războinici. Ăştia or să rămână în spatele 
soldaţilor albi, fără să se arate până ce feţele-palide vor 
ajunge în deşert. Acum aşteaptă timp de o zi ca să-şi aducă 
războinicii împrăştiaţi, apoi o să-i atace pe soldaţi, dar fără 
să lupte. Se va retrage până aici, la Apa Albastră, unde, cu 
micul număr de oameni pe care-i are, o să-i ocolească pe 
soldaţi, ca să se unească cu cei o sută de războinici ai 
tribului său, pe care-i aşteaptă. N-o să-i fie greu, deoarece 
are în faţă soldaţi şi nu westmen-i. În schimb feţele-palide 
care o să-l urmărească pe Vupa-Umugi cu ceata lui sunt 
greşit informate şi cred că-l au în faţă pe Nale-Masiuv cu 
oamenii săi. Când vor sosi aici, voi o să fiţi plecaţi. Să faceţi 


în aşa fel ca urmele voastre să fie uşor văzute, dar când or 
vrea să vă atace, să vă retrageţi până când albii au să 
ajungă în deşert. Acolo, voi o să fiţi înaintea lor, iar Nale- 
Masiuv o să fie în spatele lor, aşa că albii vor fi prinşi la 
mijloc. Şi atunci, dacă o să vrea să vă atace, nu o să luptaţi, 
ci o să vă retrageţi tot mai mult în pustiu, pentru că voi o să 
aveţi apă, ei însă nu. În timp ce ei au să moară de sete, 
tribul vostru n-o să piardă nici un om. Ce părere are fratele 
meu, o să accepte Vupa-Umugi acest plan? 

Da, o să-l accepte. lar dacă va fi împotriva, am să-l conving 
eu să-l accepte. Adunarea bătrânilor o să fie cu siguranţă 
de partea mea. 

Atunci să plecăm imediat la Apa Albastră, ca să pot vorbi 
cu căpetenia, pentru că trebuie să mă grăbesc să-i duc lui 
Nale-Masiuv răspunsul. 

Fratele meu să mai aştepte o clipă. Planul e bun şi are să 
ducă la distrugerea tuturor feţelor-palide. Am o singură 
nelămurire. Şiba-bigc, care cunoaşte deşertul urmează să 
plece singur înainte, cu o ceată, ca să pună stăpânire pe 
apă. Dar cum o să găsim noi locul cu apa? 

Se va întoarce să ne arate drumul. 

O să poată? O să aibă timp? Nu o să fie împiedicat de 
Nimic? 

Nale-Masiuv s-a gândit şi la asta. Când cei trei şefi de trib 
s-au sfătuit în legătură cu marşul spre Llano Estacado, 
Şiba-bigc a spus că pe ultimul deal al deşertului există un 
loc care se cheamă Sucs-ma-lestavi - O-sută-de-copaci. 
Mulţi războinici comanşi au fost în locul acela, îl cunosc şi 
au să-l găsească uşor... 

Sucs-ma-lestavi - O-sută-de-copaci? Locul acela îl ştiu şi 
eu, am fost de câteva ori acolo. 

Foarte bine. Întrucât locul se află în calea noastră, pe care 
trebuie s-o urmeze şi Şiba-bigc, el o să lase urmele 
necesare ca, în orice caz, să găsim şi noi drumul spre apă. 
Acolo sunt multe pâlcuri de arbuşti şi copaci tineri. Elo să 


taie o grămadă de pari, pe care o să-i înfigă în nisipul 
deşertului până la apă. 

Uff! Aşa cum fac feţele-palide când trec prin deşert şi nu 
vor să piardă drumul! 

Da. Întocmai. Dacă Şiba-bigc nu ne va putea aştepta la 
Sucs-ma-lestavi, când vom ajunge noi acolo o să găsim parii 
care au fost puşi să ne arate drumul. 

Dar feţele-palide vin după voi şi o să găsească şi ei parii 
care o să-i îndrume spre apă. 

Nu! A auzit vreodată fratele meu de tâlharii albi care se 
cheamă „stakemen-i”? Şi ştie fratele meu ce fac aceşti 
oameni ca să-i ducă pe călători la moarte? 

Scot parii şi-i aşează altfel. 

Războinicii roşii nu pot oare face la fel ca feţele-palide? 
Mai întâi mergem la oază, ne aprovizionăm cu apă 
suficientă, adăpăm caii şi apoi ne întoarcem o bucată de 
drum îndărăt. Pe drum, scoatem parii lui Şiba-bigc şi-i 
înfigem să indice o altă direcţie, unde nu există apă şi unde 
soldaţii o să piară de sete. Dacă Vupa-Umugi o să accepte 
planul, comanşilor o să le aparţină pe vecie nu numai apa 
deşertului, dar o să-l prindem şi pe Bloody Fox şi o să 
nimicim toţi soldaţii albi. 

Vupa-Umugi o să facă ceea ce Nale-Masiuv îi propune prin 
tine. Am zis. Howgh! 

Atunci să plecăm la Apa Albastră, ca să avem timp. Nale- 
Masiuv aşteaptă, trebuie să ne întoarcem imediat! 

Focul de aici putem să-l stingem, deoarece, dacă 
războinicii voştri nu vin, nu trebuie să-i mai aşteptăm. O să 
vă conduc prin vad. 

După ce stinseră focul şi tăciunii se îndreptară spre râu, 
cei doi soli mergând călare, iar cei ce stătuseră de straja pe 
jos. 

Îndată ce plecară indienii, ne ridicarăm şi noi şi ne 
privirăm lung, cu toate că în întuneric nu ne puteam vedea 
faţa. Ceea ce auziserăm era de cea mai mare importanţă. 


Îmi vine să strig ca indienii „uff, uff, uff”! Zise Old 
Surehand. 

Ei, nu am spus eu că aici o să aflăm câte ceva, sir? 

Am aflat, şi nu orice, ci chiar planurile lor de luptă! 

Am fost acolo sus, în tabăra soldaţilor. Vasăzică ei l-au 
atacat pe Nale-Masiuv! De fapt, comandantul lor nu prea 
mi-a plăcut, e un tip cam redus, care ar merita să i se taie 
puţin din nas. Dar ceea ce au pus la cale indienii, în nici un 
caz nu-i putem lăsa să înfăptuiască. 

Aţi vorbit cu comandantul? 

Da. 

Ştia cine sunteţi? 

Nu. 

Şi nici nu i-aţi spus? 

Nici nu mi-a trecut prin minte aşa ceva. 

Atunci îi înţeleg obrăznicia, pentru că ştiu cât de modest 
păreţi atunci când vreţi. Dar ce ziceţi despre planul făcut de 
acest Nale-Masiuv? 

Nu-i prea grozav. 

Şi eu sunt de aceeaşi părere. Dar un ofiţer de cavalerie nu 
este un westman şi cred că e posibil să se lase ademenit în 
Llano Estacado. 

Sunt convins de asta. Chiar dacă nu-l găsesc prea grozav, 
nu vreau să spun că planul nu face două parale, nu; dar noi, 
de exemplu, l-am fi făcut altfel. Şi totuşi trupa de cavalerie o 
să cadă în capcană. 

Dacă Vupa-Umugi o să fie de acord cu Nale-Masiuv. 

Cu siguranţă că va fi. 

Nu credeţi că ar trebui să ne strecurăm până la Apa 
Albastră, să observăm sau chiar să auzim ce hotărăşte? 

Ar fi o idee, dar, din două motive, nu trebuie s-o punem în 
aplicare. 

Şi din care anume? 

În primul rând, sunt sigur că Vupa-Umugi va fi de acord, 
deci nu trebuie să-i spionăm. În al doilea rând, n-avem timp. 
Sunt convins că Şiba-bigc porneşte mâine de dimineaţă sau 


chiar în noaptea asta spre Sucs-ma-lestavi. Deoarece 
trebuie să i-o luăm înainte, nu avem timp de pierdut. 
Trebuie să trecem mai întâi pe la Nargoleteh-tsil, să vedem 
dacă apaşii noştri au sosit deja. Dacă au sosit, o să lăsăm 
caii să se odihnească puţin şi apoi o s-o pornim, înainte de a 
se face ziuă, spre Llano Estacado. 

Cunoaşteţi locul pe care comanşii l-au numit Sucs-ma- 
lestavi? 

Îl cunosc chiar foarte bine. Când îl vizitam pe Bloody Fox, 
la venire şi la plecare, făceam întotdeauna popas acolo. În 
limba apaşilor se cheamă Gutesnontin-khai, adică acelaşi 
lucru, O-sută-de-copaci. 

După denumire s-ar părea că este o pădure acolo! 


Nu-i propriu-zis o pădure, nu. Numai datorită faptului că 
se află la marginea deşertului, e numele justificat. Copaci 
adevăraţi sunt puţini. Sunt nişte boschete de arbuşti şi 
câţiva arbori înalţi şi uscați, care se pretează foarte bine 
pentru a face pari din ei, ceea ce vrea şi Şiba-bigc să facă. 
Acum să ne întoarcem la tovarăşii noştri. Trebuie să trecem 
râul cât timp vadul este liber şi nu e încă supravegheat. 
Haideţi! 

A durat o veşnicie, strigă Old Wabble când ajunserăm la el. 
Dacă absenţa dumneavoastră s-ar mai fi prelungit, aş fi 
venit şi eu. 

Ca să ne pui în primejdie, zisei eu. Tocmai de felul ăsta de 
a fi aş vrea să te dezobişnuiesc. Greşeala asta, de care se 
pare că nu te poţi lepăda, odată şi odată te va duce la 
pieire. 

Old Wabble să piară? Nici nu se gândeşte la aşa ceva. 

Da, nu se gândea. În ciuda vârstei sale, era tot cowboy-ul 
fără griji, uşuratic. 

Trecurăm vadul şi traversarăm încet fâşia de pădure de pe 
malul râului, după care puturăm lăsa caii să alerge în voie, 
stelele luminându-ne suficient calea. Această împrejurare 
favorabilă mi-a şi permis să ţin direcţia ca pe un fir întins şi 
să ajungem la Muntele Ploii fără nici un ocoliş. Când 
zărirăm ridicându-se în faţa noastră cele două vârfuri ale 
muntelui nu prea înalt, era aproape miezul nopţii. 

La poalele muntelui creşteau tufişuri dese. Trecând pe 
lângă ele, auzirăm strigătul apaşilor: 

Ti arcu - cine este acolo? 

Old Shatterhand, le răspunsei. 

Ovan ustak arhonda - veniţi încoace! 

O luarăm în direcţia de unde eram chemaţi. Un apaş veni 
spre noi, pentru a ne vedea. 

Da, e Old Shatterhand, marea căpetenie a apaşilor, zise el 
când se apropie de noi. Am pus războinici de pază în mai 
multe locuri ale muntelui, pentru a vă aştepta. 

Războinicii apaşi au sosit? 


Da. De trei ori câte o sută. 

Cu provizii? 

Cu carne şi făină pentru mai multe săptămâni. 

Cine e şeful? 

Entşar-co, Focul-cel-mare, favoritul lui Winnetou, după 
cum ştie şi marele meu frate Old Shatterhand. 

A sosit şi Cuţitul-cel-lung împreună cu cele două feţe- 
palide? 

Da, au sosit şi au povestit despre isprăvile lui Old 
Shatterhand. Fraţii mei să mă urmeze. 

Ne conduse o porţiune în valea care se întindea între 
coastele muntelui şi ajunserăm în curând în tabăra apaşilor. 

Entşar-co nu era numai favoritul lui Winnetou, ci şi al meu. 
Ne salutarăm cu multă căldură şi el îmi spuse că atât el, cât 
şi ceata lui, se pun sub comanda mea. Veniră şi Parker şi 
Hawley să ne strângă mâinile. În câteva cuvinte le 
povestirăm cum l-am eliberat pe Bob. Era mare bucuria 
revederii, pentru că fuseseră îngrijoraţi de soarta noastră. 

Nu era nevoie de nici o consfătuire. Ajungea faptul că 
voiam să mergem la Llano Estacado. l-am explicat lui 
Entşar-co situaţia şi, întrucât trebuia să dormim, luă el 
toate măsurile ca să putem pleca de îndată ce ne vom trezi. 

A doua zi de dimineaţă, la răsăritul soarelui, eram departe 
de Muntele Ploii. Ceata noastră se mişca destul de repede 
peste câmpia dinspre dealurile de care am mai pomenit şi 
de unde se întinde Llano Estacado. La capătul răsăritean al 
dealurilor există acele râuri ce se pierd în nisip şi care apoi 
se strâng în locul unde şi-a ridicat Bloody Fox misteriosul 
adăpost. 

Old Surehand se bucura vizibil de întâlnirea cu apaşii. 
Observă că ei sunt pregătiţi aproape milităreşte. Probabil 
că nici un alt trib de indieni nu se putea mândri cu un 
sistem de aprovizionare atât de bine pus la punct. Pe drum, 
povestindu-i cu câte eforturi şi cu câtă sârguinţă reuşise 
Winnetou să facă din mescaleroşii săi o trupă de elită, 
respectul pe care-l avusese şi până atunci faţă de Winnetou 


crescu şi mai mult. Apaşii aveau burdufuri pentru apă, 
confecţionate din piele de antilopă, aşa că războinicii, la 
nevoie, nu erau nevoiţi să rabde de sete. 

După-amiază traversarăm şirul de dealuri şi conduserăm 
trupa într-o vale pe care o cunoşteam şi unde făcurăm 
popas. În vale exista un pârâiaş, desigur un fir de apă foarte 
subţire, dar suficient ca să putem să ne umplem 
burdufurile. Valea se afla cam la un sfert de zi de mers 
călare până la locul numit O sută-de-copaci, unde urmau să 
vină comanşii. După popas coborârăm în Llano Estacado, 
prin al cărui nisip moale galben-argintiu o luarăm spre 
nord-est. 

La apusul soarelui ne oprirăm în mijlocul deşertului. Ne 
înconjura o imensă câmpie de nisip, al cărui orizont era un 
cerc perfect, ca tras cu compasul, semănând cu un uriaş 
platou de cozonac presărat cu zahăr şi gris, o comparaţie 
cam îndrăzneață, dacă ne gândim că e vorba de pustiul 
Estacado, uscat şi fără nici o vegetaţie! 

Cu toate că nu aveam de ce ne teme, am pus santinele şi, 
după ce caii şi-au primit raţia de ştiuleţi de porumb, din 
care aveam o cantitate apreciabilă, ne-am culcat. În 
noaptea răcoroasă a deşertului somnul ne-a făcut bine, iar 
dimineaţa ne-am sculat odihniţi şi ne-am continuat drumul. 

Uneori drumul de azi ne ducea pe lângă fâşii cu cactuşi 
uscați, de care trebuia să ne ferim caii, ca nu cumva să se 
rănească la picioare. Pe alocuri, aceste pâlcuri de cactuşi se 
unesc şi sunt atât de dese, încât omul este obligat să le 
ocolească destul de mult şi să se strecoare cu greu printre 
ele. Cine nu le cunoaşte întinderea şi natura se poate zăpăci 
şi chiar rătăci printre ele, iar dacă nu are provizii şi apă, 
poate să piară de-a binelea. 

După-masă se lăsă o căldură înăbuşitoare. Soarele ardea 
îngrozitor, iar un vânt fierbinte, ca ieşit din cuptor, răscolea 
întinderea, umplând aerul de nisip. Aveam o misiune grea, 
deoarece numai eu singur cunoşteam regiunea şi, deci, 
răspundeam de viaţa tuturor. Privirile abia reuşeau să 


străbată norii de praf şi, cu toate că eram convins că 
mergeam în direcţia dorită, adeseori întâlneam unele 
lucruri menite să mă inducă în eroare. E adevărat că-l 
aveam cu mine pe Bob, dar, fără a pune la socoteală 
capacitatea lui specifică, el umblase întotdeauna în deşert 
împreună cu Bloody Fox, bizuindu-se pe el, aşa că nu mă 
putea ajuta cu nimic. Îmi dădeam seama că unele pâlcuri de 
cactuşi au dispărut, în timp ce altele răsăriseră în locuri ce 
nu existau înainte. Mă feream să consult busola. Instinctul 
de orientare al westman-ului e mai sigur decât acul 
magnetic. 

Eram sigur că mă aflu pe locul potrivit, acolo unde între 
două porţiuni întinse de cactuşi trebuia să existe un drum 
ce ducea la apă. Dar nu găseam drumul nicăieri. De fapt, 
din locul acela, cu ajutorul binoclului, ar fi trebuit să zăresc 
copacii crescuţi în jurul micului lac, dar văzduhul era prea 
încărcat cu nisip ca să pot vedea ceva. M-am adresat din 
nou lui Bob, şi, după multe insistenţe, aflai ceea ce ar fi 
putut să-mi spună de la început. 

Bloody Fox, voind să se asigure şi mai mult contra 
duşmanilor, cu multe eforturi şi eu ajutorul apei ce-i stătea 
la dispoziţie, plantase cu cactuşi drumul pe care îl căutam 
într-un cerc atât de larg, încât cu ochiul liber, de la 
marginea acestui cerc, adăpostul lui nu putea fi zărit. 
Fireşte, acest lucru nu ar fi fost posibil, dacă nu ar fi existat 
şi înainte, jur-împrejur, fâşii de teren întinse pe distanţe de 
mile, acoperite cu cactuşi. Trebuia numai să umple golurile, 
şi totuşi a fost nevoie să muncească împreună cu Bob şi 
Sanna timp de câteva luni de zile. Înainte puteam veni 
dinspre nord sau vest, acum trecerile acestea erau 
astupate, în schimb făcuse una nouă la est. Era atât de 
îngustă şi atât de întortocheată, încât cu siguranţă că un 
străin s-ar fi ferit s-o urmeze. 

În sfârşit, ştiui ce trebuie să fac ca să ajung la Bloody Fox. 
Pe apaşi nu puteam să-i iau cu mine, pentru că aşezarea 
constituia un secret pentru ei şi, probabil, aşa o să şi 


rămână. Trebuiră, deci, să facă popas. Lăsai acolo şi pe albi, 
îl luai cu mine numai pe Bob, ca să-i dau prilejul să-şi 
revadă cât mai repede mama şi pe Bloody Fox. 

Merserăm timp de aproape o jumătate de oră, în galop, în 
jurul uriaşei întinderi de cactuşi, până ce ajunserăm în 
partea estică. Găsirăm deschizătura şi, ca să o putem 
străbate, furăm obligaţi să mergem încet, ba la dreapta, ba 
la stânga, după cărarea croită în mijlocul cactuşilor. În 
sfârşit, zării vârfurile verzi ale copacilor, care, din cauza 
nisipului, păreau colorate în gri. Curând după aceea 
văzurăm şi casa lui Bloody Fox, aşezată la umbră. În faţa 
casei trebăluia o femeie. Văzând-o, Bob îşi îndemnă calul, 
strigând: 

Asta e mama Sanna, mama Sanna de la masser Bob! Oh, 
Oh! Oh! Mamă, mamă! Sanna, Sanna! Bob al tău venit! Bob 
aici, iar aici! 

Bătrâna se întoarse. Îl văzu, lăsă braţele să-i cadă 
neputincioase. Stătea înmărmurită. De bucurie, nu putea să 
scoată nici un cuvânt. Bob îşi opri calul lângă ea, sări de pe 
cal şi, chiuind de bucurie, o cuprinse în braţele lui lungi. 

Strigătele fuseseră auzite. Uşa casei se deschise şi ieşi 
cineva pentru care întoarcerea negrului reprezenta cu 
siguranţă o enigmă, dar nu făcu nici un gest, iar pe faţa lui 
nu se putu vedea nici cea mai mică dovadă de surprindere. 

Stătea nemişcat, cu ochii plini de lumină, aţintiţi asupra 
mamei şi a fiului ei. Părul său lung, des şi negru-albastru, 
era strâns într-un fel de moţ ca o cască, restul atârnându-i 
pe spate. Podoaba capilară indiană nu era împodobită cu 
nici un fel de pană de vultur, cu nici un însemn. Dar şi aşa, 
oricine îl vedea, îşi dădea seama că nu era un indian de 
rând. Era suficient să-l vezi ca să-ţi dai seama că ai în faţă 
un om de seamă. Ca şi mine, era îmbrăcat în haine de piele. 
În jurul gâtului purta punga cu „medicamente”, frumos 
ornată, pipa păcii sculptată artistic şi un lanţ triplu din 
gheare şi dinţi de urşi grizzly, doborâţi de el. Trăsăturile 
feţei grave erau de o frumuseţe bărbătească, care putea fi 


caracterizata de tip roman, numai că pomeţii erau puţin 
mai proeminenţi. Culoarea pielii era de un brun deschis, cu 
o uşoară tentă de bronz. 

Era Winnetou, căpetenia apaşilor, cel mai minunat dintre 
indieni. Numele lui trăia în fiecare cort, în fiecare adăpost, 
la fiecare foc de tabără a indienilor. Drept, credincios, 
înţelept, viteaz pană la cutezanţă, deschis şi fără pic de 
prefăcătorie, un prieten şi un ocrotitor al tuturor celor 
năpăstuiţi, fie că aveau pielea albă sau roşie, dar în acelaşi 
timp duşman neîmpăcat şi adversar al tuturor celor 
nedrepţi. Aşa era cunoscut de toţi aceia care auziseră de el 
sau chiar îl văzuseră. Ce fericire să fii prietenul acestui om! 

Bob continua să strige ceva maică-si. Entuziasmul lui 
parcă mai creştea în loc să scadă. Între timp mă apropiai 
încet, iar Winnetou auzi paşii calului meu. Se întoarse şi mă 
văzu. Chiar şi acum faţa lui de bronz rămase nemişcată, nici 
nu tresări măcar. Numai ochii i se măriră şi o lumină de 
dragoste profundă ţâşni din ei înspre mine. Descălecai. Ne 
îmbrăţişarăm strâns şi ne sărutarăm ca nişte fraţi care nu s- 
au văzut de mult. Apoi, ţinându-mi mâinile într-ale lui, făcu 
un pas înapoi, mă privi şi-mi zise: 

Fratele meu Shatterhand vine ca roua în potirul 
înmiresmat al florii, ca vulturul care-şi apără din tăria 
cerului cuibul cu pui. Ai găsit acolo în munţii din Sierra 
Madre, biletul meu? 

Inima mea, răspunsei, a dus dorul fratelui meu Winnetou 
ca bolnavul după razele soarelui, şi el e scump sufletului 
meu ca pruncul pentru o mamă care l-a născut. Au trecut 
mai bine de patru luni de când ochii mei l-au văzut ultima 
oară. Am fost sus în Sierra Madre, la stejarul bătrân, şi am 
găsit rândurile tale. Am venit aici cu trei sute de apaşi, 
conduşi de viteazul Entşar-co, ca să preiei comanda lor. 
Bloody Fox nu-i acasă? 

Zilnic se duce de câteva ori şi înconjoară câmpul de 
cactuşi ca să vadă dacă nu vii şi... priveşte! 


Se opri în mijlocul frazei, arătând în direcţia din care 
venisem. Soseau mai mulţi călăreţi: Old Surehand, Old 
Wabble, Parker, Hawley şi Entşar-co, apaşul. În fruntea lor 
venea Bloody Fox, îmbrăcat exact ca un vaqueros mexican, 
în haine din piele de bizon, cu cusături împodobite cu 
franjuri. În jurul brâului, în loc de centură purta o eşarfă 
lată roşie, ale cărei capete atârnau în partea stângă. În 
eşarfă erau vârâte un cuţit bowie şi două pistoale ţintuite cu 
argint. Pe cap avea un sombrero cu boruri largi. De-a 
curmezişul genunchilor ţinea o armă grea cu două ţevi, iar 
în partea din faţă a şeii erau fixate, după obiceiul mexican, 
apărătoare din piele, care-i acopereau picioarele până la 
gleznă, ferindu-le de loviturile de suliță sau de săgeți. 

Avea ceva peste douăzeci de ani. O mustață deasă îi 
umbrea buzele. Partea inferioară a feţei, cu bărbia puternic 
dezvoltată, arăta o voinţă dârză, de neînfrânt. Ochii însă 
priveau lumea vesel şi blând - poate numai în momentul de 
faţă, când era bucuros - ca un copil care nu îndrăzneşte să 
atingă un fluture, de teamă ca nu cumva să-i facă vreun 
rău. Şi totuşi, acest tânăr era vestitul şi temutul Avenging- 
ghost - „stafia-răzbunătoare”, care cu glonţul lui nimerise 
în mijlocul frunţii atâţia bandiți din Estacado! 

Sări de pe cal în plin trap şi-mi întinse mâna. După ce mă 
salută cu cuvinte pline de căldură, se adresă lui Winnetou: 

În sfârşit am găsit pe cine căutam. Dar nu numai de 
războinicii apaşi e vorba. Bănuieşte Winnetou ce oameni 
vestiți i-a adus prietenul şi fratele Old Shatterhand? 

Căpetenia apaşilor răspunse, făcând semn din cap că nu. 
De aceea Bloody Fox continuă: 

lată-l pe Old Surehand, unul dintre cei mai renumiţi 
vânători albi. A plecat din sud ca să facă cunoştinţă cu 
căpetenia apaşilor, dar între timp l-a întâlnit pe Old 
Shatterhand. 

În sfârşit, aceşti doi oameni stăteau faţă în faţă. Se 
cercetau din priviri, apoi Winnetou întinse vânătorului 
mâna. 


Căpetenia apaşilor îi spune bun-venit celui ce vine cu Old 
Shatterhand. Am auzit multe despre tine. Să treacă acum 
fapta în locul vorbei, aşa cum persoana ia locul povestirii. 

Old Surehand spuse şi el câteva cuvinte. Vedeam că 
Winnetou îi făcuse o profundă impresie. 

Şi aici, continuă Bloody Fox, este Old Wabble, „regele 
cowboy-lor”. L-a ajutat pe Old Shatterhand şi pe Old 
Surehand să-l elibereze pe Bob. 

O tresărire ciudată, aş spune veselă, se ivi pe chipul lui 
Winnetou, când întinse bătrânului mâna, spunându-i: 

Căpetenia apaşilor a auzit multe despre Old Wabble. El 
este şiret ca vulpea, călăreşte ca dracul şi îi place să fumeze 
ţigări. 

La început salutului, faţa bătrânului strălucea de plăcere, 
dar abia auzi ultimele cuvinte şi trăsăturile i se întunecară 
imediat, iar el exclamă: 

Thunder-storm - mii de trăsnete, e cât se poate de 
adevărat! Dar de luni de zile nu am mai avut o ţigară între 
buze. De unde să o iei în această blestemată regiune? Dacă 
o să mai dureze mult situaţia asta, o să-mi ies din piele şi o 
să-mi răsucesc ţigări din ea, it's clear! 

Bloody Fox îi mai prezentă pe Parker şi Hawley, care se 
bucurară şi ei de câteva cuvinte prieteneşti. În timp ce 
înconjura locurile în căutarea mea şi a apaşilor, dăduse 
peste ei, venind dinspre nord, pe când eu cu Bob venisem 
dinspre est. Albii i-au spus imediat cine sunt, iar eli-a 
invitat să vină repede cu el. 

Ce multe lucruri am fi avut să ne povestim, eu, Winnetou şi 
Bloody Fox! Dar nu aveam răgaz pentru aşa ceva. 
Deocamdată aveam grija comanşilor. Bob şi Sanna trebuiau 
să ducă la adăpost caii noştri, iar noi să ne aşezăm şi să ne 
sfătuim. În faţa casei se aflau două bănci şi o masă de 
scânduri negeluite, unde ne puturăm aşeza. 

Fox intră în casă, să ne aducă merinde şi să ne ospăteze. 
Şi cu toate că cele aduse meritau toată consideraţia, atenţia 


celor care încă nu fuseseră aici era atrasă în cu totul altă 
direcţie. 

Priveau miraţi în jur. Un adevărat rai, aici, în mijlocul 
deşertului! Era un bazin natural, aproape rotund, cu un 
diametru de vreo optzeci de paşi, plin cu apă limpede şi 
prețioasă, pe suprafaţa căruia soarele împrăştia, cu razele-i 
fierbinţi, mii de diamante. Deasupra apei zburau libelule 
diafane, vânând muşte, țânțari şi alte insecte mici. Pe mal, 
caii noştri, ca nişte cunoscători, păşteau iarba fragedă şi 
grasă. Palmieri pitici se oglindeau în apa abia mângâiată de 
vânt. Peste coroanele lor în formă de evantai, coroanele 
cedrilor şi sicomorilor formau un acoperiş ocrotitor. În 
spatele căsuţei era un câmp cultivat cu porumb, unde un 
stol de papagali pitici se certau în jurul unor boabe de 
porumb auriu. 

Căsuţa în sine nu era mare, dar pentru trebuinţele lui 
Bloody Fox destul de încăpătoare. Nu se putea vedea din ce 
material era construită, deoarece atât pereţii, cât şi 
acoperişul erau învăluite în lujerii plini de frunze şi flori 
albe cu nervurile roşii ale passiflorei. În mai multe locuri, 
prin abundența frunzelor zdrenţuite, în locurile unde 
soarele bătea mai mult şi coacerea fructelor era mai 
avansată, se puteau vedea fructele galbene, dulci, cât oul 
de găină. În alte locuri, unde florile nu erau încă trecute, 
colibrii minusculi zburau din floare în floare. Aceşti 
liliputani ai lumii păsăreşti, părând nestemate zburătoare, 
găsiseră drumul peste Llano Estacado până în această 
minunată insulă. 

Sicomorii, cedrii şi chiparoşii de lângă apă erau copaci 
bătrâni, a căror sămânţa fusese adusă aici de păsări, atunci 
când încă nici un om nu bănuia existenţa acestei ape în 
deşert. Mai erau plantați şi castani, migdali, portocali, 
dafini, sădiţi cu ani în urmă de Bloody Fox, precum şi o fâşie 
de tufişuri care crescuseră repede, şi iarbă veşnic verde, 
care înconjura toată aşezarea şi apăra oaza de praful adus 
de vânt. Bloody Fox săpase şanţuri în toate direcţiile, 


pentru a putea iriga întreaga această floră. Unde se 
termina irigaţia, locul acestui belşug de plante era luat de 
fel de fel de cactuşi, lipiţi de pământ şi care formau acel 
cerc ocrotitor în jurul aşezării, despre care am mai vorbit. 

Acest loc frumos, departe de lume, îţi dădea iluzia 
tropicelor. 'Te puteai crede în sudul Mexicului, în centrul 
Boliviei, sau la marginea pădurilor virgine din Brazilia. De 
aceea uimirea cu care era privit acest mic rai în mijlocul 
deşertului era cât se poate de firească. Vorbisem despre 
oază lui Old Surehand, Old Wabble, Parker şi Hawley, dar că 
ar fi atât de minunată niciunul nu-şi putuse închipui. 

Când îşi exprimară în cuvinte încântarea, Bloody Fox se 
simţi măgulit şi-i invită în interiorul casei, să le-o arate. 

Intrând prin uşa înrămată de passiflora, se putea constata 
că interiorul este format dintr-o singură încăpere. Cei patru 
pereţi erau făcuţi din stuf, umplut şi legat cu ajutorul 
mâlului din lac. Tavanul fusese împletit din fire lungi de stuf. 
În trei dintre pereţi fusese plasată câte o mică fereastră, 
fiind camuflată din afară de lujerii florilor. Lângă cel de-al 
patrulea perete, ceva mai departe de uşa aflată tot pe acest 
din urmă perete, era o vatră făcută din pământ, deasupra 
căreia se ridica hornul, făcut tot din stuf şi pământ. Sub 
horn era agăţat un cazan de tuci. 

Podeaua era acoperită cu piei de animale. Fixate pe stâlpi, 
se aflau nişte curele acoperite cu piei de urşi, formând trei 
paturi de dormit. Sub tavan atârnau bucăţi de carne 
afumată, iar pe pereţi tot felul de arme din cele ce se pot 
întâlni şi găsi în Vestul Îndepărtat. Câteva lăzi serveau 
drept dulapuri şi cufere. Exista şi o masă cu mai multe 
scaune, meşterite de însuşi Bloody Fox. 

Podoaba cea mai de preţ era însă blana păroasă a unui 
bizon alb, împreună cu capul. Era costumul lui Avenging- 
ghost, pe care Fox îl îmbrăca de câte ori ieşea să 
pedepsească vreun stakeman. Desigur că de aici prevenea 
înfricoşătoarea descriere a „stafiei” din Llano Estacado. De 
ambele părţi ale blănii erau înfipte în perete o mulţime de 


cuțite înspăimântătoare, luate de el ca amintire de la 
stakemen-ii pe care-i împuşca în frunte. Sub patul lui 
Bloody Fox se găsea o adâncitură acoperită cu piei, unde, în 
lădiţe de tablă, îşi ţinea muniţia. 

Pe peretele nordic al camerei, unde nu ajungea soarele, 
atârnau mai multe burdufuri de piele, destinate rezervei de 
apă. Cu ajutorul lor a salvat Bloody Fox viaţa multor călători 
rătăciţi în Llano Estacado, care altfel ar fi murit de sete. 

Aşa arăta „insula din deşert” şi casa construita pe „insulă”. 

Ne aşezarăm afară şi mâncarăm, repede şi cu poftă, ca 
apoi să începem consfătuirea. Înainte de a începe sfatul, 
Bloody Fox intră în casă şi se întoarse cu o cutie mică de 
carton, pe care i-o întinse lui Old Wabble, zicându-i: 

Poftim, mister Cutter, e pentru dumneavoastră, pentru că 
vreau ca oaspeţii mei să se simtă cât mai bine la mine. 

Old Wabble lua cutia destul de uşoară, o cântări în mână şi 
zise cu un ton plin de îndoială: 

Să mă simt bine? Credeţi că acest obiect o să-mi mărească 
buna dispoziţie? Ce este în ea? 

Deschideţi-o şi uitaţi-vă singur. 

Old Wabble îndepărtă învelişul de hârtie, săltă capacul şi 
scoase un strigăt de bucurie: 

Dumnezeule! 'Țigări, ţigări, sunt ţigări! Şi chiar cincizeci 
de bucăţi, cincizeci în cap! Şi cui aparţin? Nu cumva mie? 

Dumneavoastră, desigur! 

Toate cincizeci! 'Thunder-storm! Sunteţi un tânăr cu suflet 
de aur, un om minunat! Veniţi încoace! Veniţi la pieptul 
meu! Trebuie să vă dau un smack21. Un adevărat smack! 

Îl trase pe Bloody Fox spre el şi-i dădu o sărutare 
zgomotoasă. Apoi îşi aprinse o ţigară şi scoase un fum cu o 
plăcere care i se întipări pe fiecare rid şi riduleţ al feţei. De 
fapt, spiritul de camaraderie ar fi trebuit să-l determine să 
ofere fiecăruia dintre cei prezenţi câte o ţigară. Dar nu făcu 
un atare gest, fiind un fumător prea pasionat ca să fie 
capabil de un asemenea sacrificiu. 


Pe faţa lui Winnetou trecu un zâmbet, a cărui semnificaţie 
o înţelesei doar eu. El nu era stăpânit de pasiuni mărunte şi 
nu putea înţelege cum poate un westman, numit chiar 
„regele cowboy-lor”, să se lase cuprins de atâta entuziasm 
datorită unei simple ţigări... 

Capitolul V - Inimă de Fier. 

Vântul fierbinte al deşertului se liniştise, iar soarele mai 
avea de străbătut cam a opta parte din drumul său zilnic. În 
aer nu mai pluteau fire de nisip, astfel că puteam vedea clar 
cum creştea acea minge strălucitoare, pe măsură ce 
cobora. Oare, mâine, la aceeaşi oră, cam cum o să arate 
scena pe care o s-o lumineze? Probabil că aceeaşi întrebare 
şi-o puneau cei mai mulţi dintre ai noştri, care, deocamdată, 
stăteau liniştiţi pe locurile lor. Cu toate că de comanşi nu ne 
temeam, totuşi, fiecare ştia că cele mai minuţioase calcule 
omeneşti pot fi răsturnate de o întâmplare neprevăzută. 

Mai întâi, i-am povestit lui Winnetou evenimentele prin 
care am trecut de la sosirea mea la locul stabilit pentru 
întâlnirea noastră din Sierra Madre. Întrucât în aceste 
evenimente erau cuprinse şi întâmplările trăite de 
însoțitorii mei, nu mai era nevoie ca apaşul să întrebe de ele 
pentru a-şi forma o imagine completă. Când terminai de 
povestit, Winnetou rezumă totul în cuvintele: 

Să ne gândim acum numai la acţiunea care priveşte locul 
unde ne aflăm, restul putem lămuri mai târziu. Deci Vupa- 
Umugi are o sută cincizeci de războinici cu el la Apa 
Albastră? 

Au fost o sută cincizeci şi patru, din care trebuie scăzuţi 
cei şase, răpuşi de noi la Pădurice. 

Nale-Masiuv vrea să i se alăture cu o sută de oameni? 

Dintre aceştia mulţi au fost scoşi din luptă în ciocnirea cu 
soldaţii. A trimis însă după alţi o sută. 

Câţi războinici a adus Şiba-bigc? 

Douăzeci! 

Deci vom avea contra noastră cam trei sute de duşmani. 
Tot atâţia sunt şi apaşii noştri de lângă câmpul de cactuşi. 


Numai atât? Interveni Old Wabble. Eu sunt de părere că 
suntem mult mai tari. Am văzut cât de bine sunt înarmaţi şi 
instruiți războinicii apaşilor. Două sute dintre ei ar învinge, 
cu siguranţă, trei sute de comanşi. În plus, mai suntem şi 
noi, albii. lar Winnetou, Old Shatterhand şi Old Surehand 
pot înfrunta ei singuri o mulţime de duşmani. Şi asta, fără 
să mai vorbim de mine, de Bloody Fox, Parker şi Hawley. N- 
au decât să vină ţopârlanii aceia! Pe toţi îi culcăm la pământ 
şi niciunul n-are să-şi mai vadă wigwamul. 

Winnetou se uită la el serios şi zise: 

După câte ştiu, bătrânul meu frate este un duşman 
neînduplecat al pieilor-roşii. El îi consideră drept hoţi, 
tâlhari şi ucigaşi, şi nu se gândeşte că aceşti oameni pun 
mâna pe arme numai ca să-şi apere ce-i al lor sau să 
răzbune crimele săvârşite contra lor. Niciodată Old Wabble 
n-a avut îndurare de un indian care i-a căzut în mâini. În 
toată savana este cunoscut ca „ucigător de indieni”. Dar 
când se află alături de Old Shatterhand şi Winnetou, atunci 
trebuie să-şi schimbe mentalitatea, altfel o să fim nevoiţi să 
ne despărţim de el. Noi suntem prietenii tuturor oamenilor, 
albi sau roşii, iar când avem în faţă un duşman, fie el alb sau 
roşu, îl învingem, pe cât posibil, fără vărsare de sânge. Old 
Wabble se consideră creştin, pe Winnetou îl consideră 
păgân, dar cum explică Old Wabble, creştinul, că-i place să 
verse sânge, în timp ce păgânul de Winnetou caută să evite 
acest lucru? 

Faptul că apaşul, de obicei atât de scump la vorbă, se 
hotărâse să rostească atâtea cuvinte, era o dovadă că 
bătrânul îi era mai simpatic decât s-ar fi putut deduce din 
cele spuse. Pentru moment, Old Wabble îşi lăsă capul în jos, 
dar ridicându-l, zise: 

Toţi indienii pe care i-am întâlnit până acum au fost nişte 
bandiți! 

Mă îndoiesc, răspunse Winnetou. Chiar dacă ar fi 
adevărat, cine a făcut din ei bandiți? 

Eu, unul, nu! 


Tu nu? Indienii au devenit bandiți datorită feţelor-palide. 
lar Old Wabble nu e şi el alb? 

Fireşte că sunt. Ba cred că sunt de un alb chiar foarte uşor 
vizibil! 

Winnetou în schimb crede că ar fi fost mai bine ca pieile- 
roşii, despre care vorbeşti, să nu te fi văzut niciodată. Ai 
spus că toţi comanşii ar trebui împuşcaţi. Dar eu îţi spun că, 
dacă o să fie posibil, nu o să omoram pe niciunul dintre ei. 
Fratele meu Old Shatterhand e de acord? 

Din toată inima, îi răspunsei. Ştii doar că sunt de aceeaşi 
părere cu tine. 

Făcând o mutră încurcată, bătrânul Wabble încercă să se 
apere: 

Bine, dar vor să-l atace pe Bloody Fox, pe care trebuie să-l 
ajutăm. Vrem să-l apărăm, şi fără împotrivire aşa ceva nu se 
poate, it's clear! 

Există împotrivire şi împotrivire, mister Cutter, l-am 
replicat eu. Dar lăsaţi-l pe Winnetou să vorbească şi o să 
vedeţi că nu numai prin bătălii sângeroase putem să-i 
împiedicăm pe comanşi să-şi realizeze planurile. Mai există 
şi alte mijloace. 

Da, desigur, e vorba de vestitele dumneavoastră 
şiretlicuri! 

Spunând toate acestea, folosise un ton cu care nu puteam 
fi de-acord, dar nu era nevoie să-l pun eu la punct, fiindcă 
Parker interveni în locul meu: 

Bătrâne, n-ar fi mai bine să taci? Nu vezi că eu tac? Când 
mister Shatterhand şi Winnetou discută între ei, nu-i nevoie 
ca alţii, neîntrebaţi, să-şi spună părerea. De zeci de ori ai 
promis că ai să faci aşa cum hotărăşte mister Shatterhand 
şi, dacă nu vrei să-ţi ţii promisiunea, o să facem ceea ce s-a 
mai spus: plecăm şi te lăsăm baltă. 

Folosit de mine o singura dată, acest „te lăsăm baltă”, 
devenise pentru ei o expresie obişnuită, scoţându-l din fire, 
de fiecare dată, pe Old Wabble. Şi de rândul acesta el sări 
ca ars: 


Mai ţine-ţi pliscul, sir! Te-a întrebat cineva ceva? Dacă eu 
nu trebuie să mă bag în vorbă, apoi dumneata chiar că 
trebuie să taci. Eu încă n-am primit de la nimeni cadou un 
elan împuşcat, ca pe urmă să spun că l-am împuşcat eu. 

lar eu n-am făcut pe grozavul, ca apoi să fac nişte prostii 
ca dumneata, la Sascuan-cui, unde... 

Linişte! Interveni eu. Avem treburi mai importante decât 
să ne înţepăm cu vorba unul pe altul. Adineauri am fost 
întrerupt, când am afirmat că avem acelaşi număr de 
războinici ca şi comanşii, deci aceleaşi forţe. Recunosc cu 
plăcere că Old Wabble a avut dreptate spunând că suntem 
nu numai egali, dar chiar mai puternici decât ei. Desigur, 
recunosc acest lucru, nu pentru că am fi nişte mari eroi, 
invincibili, cu care un războinic roşu nici nu cutează să se 
lupte. Motivul principal constă în aceea că apaşii noştri sunt 
toţi la un loc, în timp ce comanşii vin în mai multe grupuri şi 
o să aibă contra lor şi trupa de cavalerie a albilor. 

Ca întotdeauna, fratele meu are dreptate, mă aprobă 
Winnetou. Întâi va sosi Şiba-bigc cu ceata lui, ca să atace 
această casă şi pe locuitorii ei, iar apoi să înfigă parii în 
nisipul deşertului. După el vine Vupa-Umugi, ca să mute 
parii într-o direcţie greşită, ca să ducă la moarte cavaleria 
albilor, lipsindu-i de apă. După aceşti călăreţi albi, urmează 
căpetenia Nale-Masiuv cu oamenii lui, ca să taie retragerea 
feţelor-palide, încercuindu-i complet. Deci, sunt trei formaţii 
distincte, pe care o să le atacăm pe rând şi, poate, o să le 
învingem fără vărsare de sânge. Old Shatterhand aprobă 
vorbele mele? 

Fără îndoială că le aprob, zisei eu. Nu cred că Şiba-bigc, 
care vine primul, să aibă mai mult de cincizeci de războinici 
cu el. Dacă-i încercuim cu cei trei sute de apaşi ai noştri, o 
să-şi dea seama că pentru ei cel mai bun lucru este să se 
predea fără împotrivire. 

În ciuda dojanei primite, bătrânul Wabble nu putu să tacă 
şi interveni: 


O să i se dea numai cincizeci de războinici, când noi 
suntem trei sute? 

Uiţi că aceşti comanşi nici nu bănuiesc că noi suntem aici 
şi vin crezând că au de-a face numai cu cei ce locuiesc în 
oază? 

Hm, da, se poate! Dar nici încercuirea nu se poate realiza 
chiar aşa de uşor. 

În cazul de faţă, chiar foarte uşor. Trebuie doar să-i 
împingem spre un pâlc de cactuşi, în care să nu poată intra. 
În acest fel nu trebuie să facem un cerc complet în jurul lor, 
ci numai un semicerc. În faţă cactuşi de netrecut, în spate 
trei sute de duşmani; ar trebui să fie nebuni cei cincizeci de 
războinici ca să-şi închipuie că ar putea răzbate teferi. 

Şi dacă totuşi ar crede aşa ceva? 

Atunci am să vorbesc cu Şiba-bigc, tânărul şef de trib. I-am 
salvat viaţa, a fost aici oaspetele lui Bloody Fox, şi atunci şi- 
a dat cuvântul că nu o să trădeze oaza. E mai mult decât 
suficient ca să-l fac să mă asculte. 

Sunt curios să văd dacă nu vă înşelaţi. Vedeţi doar cum şi-a 
ţinut cuvântul dat. Promite să nu trădeze oaza şi totuşi vă 
aduce plocon trei sute de războinici pe cap. Spercănuosă 
aşteptăm prea mult până vine. 

Mâine seară va fi aici. 

Şi o să-l încercuim noaptea? 

Poate chiar ziua. Cu cât soseşte mai devreme, cu atât mai 
repede îl încercuim. 

Pentru asta ar trebui să ştim când vine şi, ca să ştim, e 
necesar să trimitem cercetaşi în calea lui. 

Ar fi o mare greşeală, pentru că le-ar descoperi urmele şi 
ar deveni bănuitor. 

Hm. Vasăzică fără cercetaşi! Dar cum o să aflăm dacă şi 
când... 

Bătrânul meu frate poate să aibă deplina încredere, 
pentru că Old Shatterhand ştie ce spune şi ca face, îi tăie 
vorba Winnetou. Şiba-bigc a fost aici şi a plecat direct la 
Gutesnontin-khai, unde se află în prezent şi pregăteşte 


parii. O să se întoarcă exact pe acelaşi drum. O să călărim 
în întâmpinarea lui, paralel cu acest drum, şi o să-l vedem 
fără ca el să bănuiască. După ce va trece de noi, ne 
întoarcem după el şi-l împingem spre câmpul de cactuşi, 
prin care el şi ceata lui să nu poată trece, şi atunci va fi al 
nostru. Am ghicit? Asta a vrut să spună fratele meu 
Shatterhand? 

Într-adevăr, ăsta este planul meu, răspunsei prietenului 
meu atât de perspicace. 

Bloody Fox, care până atunci tăcuse, cu toate că lucrurile 
îl priveau în cel mai înalt grad, interveni pentru prima oară: 

Vestitul meu frate, Winnetou, să-mi permită o întrebare. 
Şiba-bigc o să se apropie cu multă băgare de seamă, ca să 
nu fie observat înainte de vreme. Dacă noi ne aşezăm 
deoparte şi-l aşteptăm, fără ca el să ne vadă, înseamnă că 
nu trebuie să ne apropiem prea mult de drumul lui. În acest 
caz, nu e posibil ca el să treacă cu comanşii săi fără ca noi 
să-l observăm? 

Nu. 

Winnetou, marea căpetenie a apaşilor, are de obicei 
dreptate. Dar în deşert nu există un drum propriu-zis, 
există doar o direcţie, de la care te poţi abate foarte uşor 
mai la dreapta sau la stânga. Nu e posibil ca Şiba-bigc să se 
abată şi să dea peste noi? 

Nu. Fratele meu Bloody Fox să-i ceară lui Old Shatterhand 
ca să-i explice de ce zic nu! 

Deoarece, după aceste cuvinte, Bloody Fox ca şi ceilalţi mă 
priviră întrebători, le explicai: 

Un alb ar putea să se abată dintr-o anumită direcţie, nu 
însă şi un indian. Un indian are un simţ al orientării fără 
greş. E ca o pasăre care zboară mai multe mile drept la 
cuibul ei, cu toate că în aer, ca şi pe nisip, nu există nici un 
drum trasat. Pe urmă, trebuie să ne gândim că prima ceată 
a comanşilor care vine are misiunea să bată parii, pentru a 
însemna drumul către oază. Datorită acestui fapt, o să fie 
imposibil să trecem cu vederea sosirea lui Şiba-bigc. 


Trebuie să cadă în mâinile noastre. După aceea, însă, nu o 
să-l aducem aici, împreună cu oamenii lui, pentru că ei nu 
trebuie să cunoască drumul către oază, ci o să-i legăm 
afară, în deşert, şi o să-i păzim bine până se va termina 
totul. 

Şi ce facem cu parii? S-a spus adineauri că-i scoatem şi-i 
înfigem într-o direcţie falsă! 

Da, aşa vom face, pentru a induce în eroare pe Vupa- 
Umugi. 

Încotro îl vom determina să meargă? 

Hm! Undeva unde-l putem încolţi şi prinde uşor. De când 
nu am mai fost pe aici, s-au schimbat mult terenurile pe 
care creşteau cactuşi, încât nu pot spune încă nimic în 
această privinţă. 

Pot să vă fac o propunere? Întrebă Bloody Fox. La o 
distanţa de o zi de mers călare, în direcţia sud, există o 
adevărată pădure de cactuşi, pe o mare suprafaţă, în care 
pătrunde o fâşie de nisip, care înaintând, se îngustează. 
Mergând încet, îţi trebuie aproape două ore până să ajungi 
la capătul acestei fâşii. 

Cactuşii sunt bătrâni sau tineri? 

Amestecat, dar sunt deşi, foarte deşi. 

Desigur, e un loc cum nu se poate mai potrivit pentru 
planul nostru. Fratele meu Winnetou îl consideră la fel de 
nimerit? 

Căpetenia apaşilor dădu afirmativ din cap şi răspunse în 
felul lui liniştit şi hotărât: 

O să-i împingem pe comanşi în acest crâng de cactuşi. 

Pentru ziua de astăzi şi cea de mâine, am terminat de 
discutat. Restul o să decidem după împrejurări. Soarele a 
scăpătat. Să dăm posibilitatea cailor şi oamenilor să se 
odihnească, pentru ca mâine să fim cât mai odihniţi şi 
puternici. 

Toţi fură de-acord. Dădurăm cailor tot ce ne putea oferi 
oaza, iar Winnetou se duse la apaşii săi, să le dea 
dispoziţiile necesare pentru noapte şi să le arate drumul 


spre oază, ca să-şi adape caii şi să se aprovizioneze şi ei cu 
apă. Apoi ne odihnirăm pe culcuşurile făcute din foi de 
porumb, pregătite între timp de mama Sanna. 

Cei mai mulţi dintre noi însă nu putură adormi imediat. Eu 
stăteam culcat lângă Winnetou, care îmi povestea cu glas 
scăzut cele petrecute în răstimpul de când ne 
despărţiserăm. Totodată, auzeam cum se ceartă în şoapta 
Old Wabble cu Parker. Printre ferestrele deschise ale casei 
pătrundeau glasurile vesele ale negrului şi maică-si, care 
erau extrem de fericiţi, pentru că erau iarăşi împreună, iar 
dinspre apă se auzi mult timp tropotul apaşilor şi al cailor 
lor. 

Dimineaţa, când mă trezii, Winnetou era deja lângă lac, 
luând apă dintr-un bostan mare şi spălându-se. Sanna, fără 
să facă zgomot, trebăluia de zor, fiind preocupată să 
pregătească oaspeţilor micul dejun, cât mai bun şi mai 
bogat. Ceilalţi dormeau încă, dar curând se treziră şi ei. 
După aceea veniră apaşii cu caii lor, ca să-i adape pentru o 
zi întreagă. În depărtare, dincolo de câmpul de cactuşi, 
zărirăm un fum subţire, care ne anunţa că apaşii şi-au 
aprins şi ei focurile, pentru a-şi pregăti gustarea de 
dimineaţă. După ce mâncarăm, ne duserăm la ei. 
Terminaseră de mâncat şi erau gata de plecare. Bloody Fox 
rămase cu un detaşament de apaşi pentru a apăra oaza, iar 
noi ceilalţi pornirăm la drum. 

Ieri sosiserăm aici venind dinspre sud-vest, astăzi trebuia 
să o luăm direct spre vest, pentru că într-acolo se afla 
Gutesnontin-khai. Linia pe care aveau să vină comanşii o 
puteam doar ghici. Merserăm paralel cu ea, cam la o 
jumătate de milă engleză depărtare, deoarece pentru 
moment nu putea fi vorba de venirea comanşilor. Mai târziu 
însă, din prevedere, trebui să ne îndepărtăm ceva mai mult, 
gândindu-ne că aerul ar putea rămâne la fel de pur şi de 
transparent. Deocamdată, vizibilitatea era foarte bună. Faţă 
de comangşi aveam avantajul că, atât eu cât şi Winnetou, 
posedam binocluri. 


În timpul marşului nu am mers împreună. Ar fi fost cea 
mai mare greşeală. Linia imaginară amintita era spre nord, 
chiar în dreapta noastră. Ceea ce spusese Old Wabble, cu o 
seară înainte, nu era cu totul neîntemeiat, şi anume că 
trupa comanşilor ar putea să se abată de la acest drum, fie 
cât de puţin. De aceea, după ce trecu o parte a dimineţii, 
trebui să conduc grosul trupei noastre mai spre dreapta şi 
mai spre sud, şi numai câţiva dintre oamenii noştri, cu cea 
mai mare experienţă, rămaseră să meargă mai spre stânga. 
Cei mai aproape de linia imaginară erau Winnetou, Old 
Surehand şi eu, dar chiar şi noi mergeam la o asemenea 
distanţă unul de altul, încât abia ne auzeam când ne 
strigam. În felul acesta, era imposibil să fim văzuţi de 
comanşi, afară de cazul, aproape neverosimil, că ei s-ar fi 
abătut prea mult spre sud de la drumul lor. Dar şi în acest 
caz, puteam spera să-i încercuim şi să nu lăsăm niciunul să 
scape, lucru, de altfel, esenţial, pentru că de-ar fi reuşit 
numai unul să fugă, prima lui grijă ar fi fost să se întoarcă şi 
să-l anunţe pe Vupa-Umugi - Marele-trăsnet - de prezenţa 
noastră. 

Era spre amiază şi nu văzusem încă pe nimeni. Aproape de 
ora unu, Winnetou, care tocmai dusese binoclul la ochi, ne 
chemă, printr-un strigăt ascuţit, pe mine şi pe Old 
Surehand. Ajungând la el, întinse mâna spre nord şi zise: 

Departe la orizont stă un călăreț. Cu ochiul liber nu poate 
fi văzut. 

E indian? Întrebă Old Surehand. 

Asta nu se poate vedea. Fratele meu să ia binoclul şi să 
privească în partea în care arăt eu. 

Îi dădu binoclul lui Old Surehand, iar eu îl îndreptai pe al 
meu în aceeaşi direcţie. 

Da, e un călăreț, confirmă Old Surehand, dar nu se poate 
distinge dacă e roşu sau alb. 

E indian, interveni eu. 

Puteţi să-l recunoaşteţi? Asta înseamnă, sir, că aveţi un 
binoclu cu mult mai puternic, dacă aţi putut constata acest 


lucru. 

Fără să-l văd prea bine, afirm totuşi că e comanş, şi anume 
unul din ceata lui Şiba-bigc, poate chiar el însuşi. 

Uff, uff! Cum a ajuns fratele meu la această părere? 

Nu e singur. Fratele meu Winnetou să îndrepte binoclul în 
direcţia din care trebuie să fi venit călăreţul, adică mai spre 
stânga. Acolo se văd mai mulţi călăreţi, şi nişte puncte mai 
mici, probabil că unii dintre ei au descălecat. 

Uff, uff, aşa este! Văd că punctele mai mari sunt călăreţii, 
iar punctele mai mici umblă de colo-colo, pe jos. 

Fratele meu roşu ştie de ce punctele mai mici nu merg 
drept înainte şi se mişcă mereu încoace şi încolo? 

Acum, când fratele meu Shatterhand mi-a atras atenţia, 
ştiu. Sunt oamenii care înfig parii. Pentru asta au 
descălecat. 

Aşa este. Mister Surehand, ştiţi că printre comanşi există 
unul singur care cunoaşte drumul? 

Da, şi anume Şiba-bigc, răspunse cel întrebat. 

Deci, este nu numai căpetenia lor, dar îi şi călăuzeşte. De 
aceea presupun că primul pe care l-am zărit şi care stă în 
fruntea celorlalţi este tânărul şef de trib Şiba-bigc. El 
merge înainte şi se opreşte din când în când, până ce înfig 
câte un par. Uită-te! Winnetou poate vedea cu binoclul că 
cei ce erau pe jos încalecă din nou. Au înfipt un par şi acum 
pornesc mai departe. 

Aşa era cum am zis eu. Văzurăm cum, de la locul unde se 
aflau, comanşii porniră mai departe, în galop. Deveniră tot 
mai mici, până ce dispărură în direcţia oazei. 

I-aţi putut număra, sir? Mă întrebă Old Surehand. 

Nu prea exact, dar cred că ieri am avut dreptate în ceea 
ce am spus; nu sunt mai mult de cincizeci. 

Acum ce facem? 

Pentru orice eventualitate, mai mergem o bucată de drum 
în aceeaşi direcţie, ca şi până acum. Apoi o luăm spre nord, 
până le dăm de urmă. Atunci ne vom afla în spatele lor şi îi 


vom urmări până vom găsi un loc sau un prilej potrivit ca 
să-i împresurăm. 

Făcurăm întocmai. Ne unirăm cu grosul trupei, le 
spuserăm că i-am văzut pe cei căutaţi şi merserăm câteva 
minute în aceeaşi direcţie ca şi până atunci. După aceea o 
luarăm la dreapta şi după zece minute ajunserăm la urmele 
lăsate de comanşi. Erau foarte multe şi pronunţate. Şi un 
orb le-ar fi simţit. Erau formate nu numai din călcătura 
cailor şi a oamenilor, ci şi din o grămadă de dâre adânci în 
nisip. Parii pe care-i duceau fuseseră fixaţi cu un capăt de 
şa, celălalt lăsat să se târască în nisip. În acest fel obişnuiau 
indienii să-şi care de la un loc la altul şi parii pe care-i 
întrebuinţau la susţinerea corturilor. Deci, aceasta era 
explicaţia dârelor din nisip, întrucât se suprapuneau, nu 
puteau fi numărate, dar, în orice caz, se putea vedea că 
duceau cu ei o mare cantitate de pari. 

Merserăm repede, până ce-i puturăm din nou vedea pe 
comanşi prin binoclu. După aceea trebui să încetinim 
mersul cailor, ca să nu fim zăriţi. Rămânând mereu la 
aceeaşi distanţă de ei, am putut calcula cu uşurinţă cât de 
repede înaintau şi de cât timp aveau nevoie ca să ajungă în 
apropierea oazei. Distanţa de la un par la altul putea îi cam 
de un kilometru şi, dacă comanşii înaintau în acelaşi ritm, 
spre seară puteau să ajungă în apropierea ţelului dorit. 
Probabil că Şiba-bigc voia să-i atace pe locuitorii oazei în 
timpul nopţii, în socotelile lui intrând probabil şi 
posibilitatea de a se întâlni cu Bloody Fox ziua, ceea ce însă 
nu-l putea deranja, crezând, desigur, că un singur alb era 
imposibil să se măsoare cu cincizeci de războinici roşii. 

În timp ce urmam dâra lăsată de comanşi, călăream între 
Winnetou şi Old Surehand. Amândoi tăceau, dar cu atât mai 
tare se vorbea în urma noastră, unde Old Wabble mergea 
între Parker şi Hawley. Era imposibil ca bătrânul cowboy să 
stea liniştit într-o asemenea situaţie. Făcea fel de fel de 
socoteli şi de presupuneri, pe care ceilalţi doi le combăteau, 


dar bătrânului nici nu-i trecea prin minte să accepte 
argumentele lor. 

Puteţi spune ce vreţi, îl auzii zicând, eu sunt de părere că 
s-ar putea ca nici să nu-i prindem pe aceşti nemernici, dacă 
nu procedăm cu mai multă înţelepciune decât până acum. 
Dacă aş fi eu în frunte şi aş avea un cuvânt de spus, aş avea 
şi un plan mai bun. Fără nici o zăbavă, aş porunci să se dea 
frâu liber cailor, iar comanşii să fie daţi pur şi simplu peste 
cap. 

Ar fi cea mai mare prostie pe care ai putea s-o faci, 
bătrâne Wabble. Comangşii ne-ar putea vedea şi ar rupe-o 
imediat la goană. 

Şi ce ar fi rău cu asta? l-am ajunge şi i-am lua prizonieri. 

Uşor de spus. Şi dacă s-ar împrăştia în fuga lor, şi unul, 
numai unul ne-ar scăpa? Şi aşa ceva nu trebuie să se 
întâmple. N-am dreptate, mister Shatterhand? 

Întorcându-mi capul, îi răspunsei: 

Da, dar lasă-l pe mister Cutter să vorbească. Nu cunoaşte 
intenţiile lui Winnetou şi de aceea nu trebuie să-i luăm în 
nume de rău că i se pare greşit ceea ce facem. 

Bătrânul mă privi întrebător. Tare ar fi vrut să ştie la ce mă 
refer, însă nu îndrăznea să mă întrebe. De aceea îi explicai: 

Winnetou ştie că la aproape o oră de mers călare de aici se 
află o depresiune, prin care trece drumul spre oază. Este 
destul de lungă şi de adâncă, aşa că cine se află în ea nu 
poate vedea ce se petrece pe întinderea mai înaltă a 
deşertului. Pe comanşi îi lăsăm să ajungă până în această 
depresiune, nu mai departe. 

Winnetou interveni şi el: 

Fratele meu vrea să-mi atribuie un merit care nu mi se 
cuvine, deoarece planul îi aparţine! Aseară, înainte de a 
adormi, mi-a vorbit de el. Voiam să vi-l împărtăşesc, dar el 
mi-a luat-o înainte, pentru că gândurile mele sunt ale lui, şi 
ale lui sunt ale mele. Am băut unul sângele altuia, şi acum 
nu mai avem două inimi, ci una singură. Ceea ce am gândit 


împreună, se va înfăptui; într-o oră ajungem în Valea 
Nisipului şi-i vom lua prizonieri pe comanşi. 

Fără să-i dăm posibilitatea vreunuia dintre ei să vorbească 
mai întâi? 

Winnetou mă privi întrebător, dar numai o clipă, apoi zise: 

Fratele meu vrea să-l facă pe tânărul şef să vorbească? 

Da. 

Crezi că o să-ţi spună ceea ce te interesează? Şiba-bigc e 
tânăr, dar e deştept. Ştiu că Old Shatterhand se pricepe să 
pună întrebările în cuvinte meşteşugite şi reuşeşte să afle 
ce vrea chiar şi de la un om foarte viclean. Şiba-bigc ştie 
acest lucru şi o să tacă. 

Va vorbi, pentru că are să creadă că l-am întâlnit din 
întâmplare şi nu ca duşman. Eu nu o să mai merg în urma 
lui, ci o să mă despart de voi şi am să fac un arc mare, aşa 
încât să ajung în Valea Nisipului, nu din partea aceasta, ci 
din cealaltă. În acest fel o să presupună că vin de la Bloody 
Fox, din oază. De aceea nu-şi va închipui că i-am văzut 
urma, şi va crede că habar n-am de intenţiile lui. Va crede 
că mă poate prinde uşor şi că nu sunt periculos. Poate că 
acest lucru nu are să-i deschidă gura, dar nici nu o să 
acorde prea multă importanţă cuvintelor cu care o să încerc 
să aflu ceea ce am nevoie. Fratele meu Winnetou este de 
acord cu planul meu? 

Da, sunt de acord. Dar de ce vrei să te expui unei primejdii 
ca să afli astăzi un lucru pe care mâine îl poţi descoperi fără 
nici un pericol? 

Fiindcă astăzi cred că o să-mi fie de mai mare folos decât 
mâine. Cât despre pericol... Winnetou ştie că nu risc înainte 
de a cântări bine lucrurile. 

Howgh! Dar te-ai gândit că, în clipa în care o să ne vadă, 
comanşii o să te folosească drept ostatic? 

M-am gândit şi la asta, dar cunosc un scut careosămă 
apere de orice glonte sau săgeată: Şiba-bigc. 

Uff, uff! Recunosc că nu am de ce-l preveni pe fratele meu 
alb. Poate înfăptui liniştit ceea ce şi-a propus. 


Atunci o să discutam doar câteva amănunte în legătură cu 
sosirea voastră. Valea Nisipului se întinde de la vest spre 
est. Imediat ce vedeţi că toţi comanşii au dispărut în 
intrarea depresiunii, despărţiţi-vă în patru detaşamente. Cu 
un sfert dintre războinicii tăi, porneşti în galop, făcând un 
semicerc până la ieşirea estică a văii. Cu al doilea sfert, 
porneşte Old Surehand spre partea sudică, iar Entşar-co, 
cu un altreilea sfert, în partea nordică. Old Wabble, 
împreună cu restul, îşi continuă drumul şi se opreşte la 
intrarea în depresiunea unde se află duşmanii; în felul 
acesta ei vor fi închişi din toate părţile. Fireşte, ei nu 
trebuie să vă vadă. Ştiu că bubuitul puternic al 
doborâtorului meu de urşi va străbate toată valea, putând fi 
auzit de voi toţi. Când am să trag cu această armă, năvăliţi 
toţi din toate părţile, şi sunt convins că nici un comanş n-are 
să ne scape. Se bucură acest plan de consimţământul 
fratelui meu roşu? 

Da, răspunse el scurt. 

Old Surehand nu fu chiar aşa de repede de acord şi zise: 

Toată cinstea pentru planul dumneavoastră, sir, totuşi cred 
că-i cam riscant! Ce poate face cel mai curajos om contra 
unui glonte tras? 

Să-l evite, dându-se la o parte! 

Uşor de spus, sir, greu de făcut. Credeţi-mă, ştiu că sunteţi 
în stare de orice, dar mi-aţi devenit atât de drag, şi nu aş 
vrea ca... 

Apaşul îl întrerupse: 

Winnetou îl iubeşte mai mult şi totuşi îl lasă să plece. 
Fratele meu Surehand să nu-şi facă griji. Exista patru ochi 
pătrunzători care ar veghea asupra lui Old Shatterhand, şi 
anume ochii lui şi ai mei. 

Şi ai mei, adăugă repede Old Wabble, făcând pe grozavul. 
Mi-a încredinţat un detaşament şi o să vadă că nu s-a 
înşelat făcând acest lucru. Vai de nemernicul acela roşu 
care ar îndrăzni măcar să încerce să se atingă de un fir de 
păr de allui! Glontele meu l-ar dobori imediat, it's clear! 


Zelul acesta exagerat trebuia puţin frânat. L-am avertizat 
deci: 

Mai domol, mister Cutter! Dacă-ţi acord din nou încredere, 
e pentru că vreau să văd dacă eşti în stare să îndeplineşti 
întocmai o misiune. Dacă n-o să faci întocmai, poţi să fii 
sigur că niciodată n-am să-ţi mai dau alta. O să te duci cu 
detaşamentul dumitale, frumuşel, înainte, până ajungi la 
intrarea în vale. Acolo te opreşti şi te ascunzi împreună cu 
oamenii şi nu ai altceva de făcut decât să aştepţi focul meu 
de armă. Când îl vei auzi, intraţi cu toţii în vale în galop şi 
vă opriţi caii în faţa comanşilor. Asta-i tot ce ţi se cere. 

Well! Aţi vorbit destul de clar. O să execut ordinul 
întocmai. Nu vreau să mi se spună din nou că Old Wabble 
comite pozne ca în tinereţe. 

Aşa e bine! Şi acum, dacă vreau să ajung la capătul celălalt 
al văii la timpul potrivit, trebuie să mă despart de voi. Să 
faceţi treabă bună! 

Desigur că această urare se referea numai la Old Wabble. 
Pentru ceilalţi nu era nevoie să le atrag atenţia. Mă abătui 
spre dreapta de la urma pe care înaintasem şi mersei în 
galop, formând un arc, a cărui coardă era tocmai această 
urmă. Mă ţinui însă tot timpul departe de ea, ca să nu pot fi 
văzut de comanşi. După o jumătate de oră de mers, văzui 
capătul estic al văii şi începui să merg spre vest, în sens 
opus celui de până atunci, pe când comanşii şi, în urma lor, 
apaşii noştri, veneau spre mine dinspre est. 

Nu pot spune că mă simţeam îngrijorat. Eram mai mult 
curios să văd cum o să se comporte Şiba-bigc când o să mă 
vadă. Se confirmă că am calculat bine timpul, deoarece, 
atunci când ajunsei pe la mijlocul văii, îi văzui pe indieni 
venind. 

Nu găsiseră necesar să mai înfigă vreun par şi aici, în vale, 
aşa că nu fuseseră obligaţi să se oprească şi de aceea 
veneau în trap spre mine. Dar ce surpriză când mă văzură! 
Prefăcându-mă că această întâlnire este cu totul 
neaşteptată pentru mine, îmi oprii calul şi luai carabina în 


mână. Şi ei puseră mâna pe arme şi se pregăteau să mă 
încercuiască. Atunci ridicai puşca şi strigai: 

Staţi! Cine încearcă să ajungă în spatele meu, primeşte un 
glonte. Cine sunt războinicii roşii care... 

În mijlocul frazei mă oprii şi, fidel rolului meu, îmi 
îndreptai privirile mirate către şeful tribului. 

Uff! Uff! Old Shatterhand! Exclamă el surprins, frânându- 
şi calul. 

E posibil, strigai la rândul meu, Şiba-bigc, tânărul şi 
vestitul şef de trib al comanşilor? 

Eu sunt, răspunse el. Cum de a ajuns Old Shatterhand în 
regiunea asta? L-a adus spiritul savanei prin văzduh? 
Războinicii comanşi îl ştiau departe de regiunea asta, în 
vest. 

Am simţit că nu ştie ce ton să folosească faţă de mine. 
Fusesem cândva prieteni. Aveam tot dreptul să-i cer şi 
astăzi prietenie deplină şi totuşi era silit ca, de rândul 
acesta, să-mi fie duşman. 

Cine i-a spus tânărului meu frate roşu că sunt în vest? Îi 
întorsei eu întrebarea. 

Deschise gura ca să-mi răspundă că a aflat-o de la Vupa- 
Umugi, dar se răzgândi şi-mi răspunse: 

Un vânător alb mi-a spus că l-a întâlnit pe Old Shatterhand 
atunci când soarele apunea. 

Era o minciună. Războinicii săi mă priveau întunecat şi 
duşmănos. Mă prefăceam că nu observ, ca şi când nu aş fi 
văzut pe niciunul dintre ei la Apa-Albastră. 

Descălecai liniştit şi cu o indiferenţă aparentă, mă aşezai 
şi-i zisei: 

Cu Şiba-bigc, tânăra căpetenie a comanşilor, am fumat 
împreună pipa păcii şi a prieteniei. Inima mea este 
încântată că l-a întâlnit atât de neaşteptat şi după atât de 
multă vreme. Când fraţii şi prietenii se întâlnesc, se salută 
după datină, de la care nici un războinic nu are voie să se 
abată. Tânărul meu frate să coboare din şa, ca să se aşeze 
lângă mine şi să pot vorbi cu el. 


Oamenii lui se uitau şi mai ameninţători la mine. Erau gata 
să mă atace, dar Şiba-bigc îi reţinu cu un gest energic. 
Văzui pe faţa lui că i-a venit un gând, era tocmai gândul pe 
care voiam eu să i-l trezesc. Spusesem că aş vrea să-i 
vorbesc, şi el acceptă bucuros, crezând că o să mă poată 
descoase. Deci, avea aceeaşi intenţie, pe care o aveam şi eu 
cu el. 

Old Shatterhand are dreptate, zise el. Căpeteniile se 
salută ca nişte războinici renumiţi. 

După aceste cuvinte, descălecă şi se aşeză faţă în faţă cu 
mine. Oamenii lui văzând acest lucru, descălecară şi voiră 
să facă un cerc în jurul nostru, astfel că mai mulţi dintre ei 
mi-ar fi venit în spate. Dar acest lucru trebuia să-l împiedic. 
De aceea spusei ca toţi să mă audă: 

Se află printre fiii comanşilor careva atât de laş încât să nu 
îndrăznească să-l privească pe Old Shatterhand în faţă? 
Cred că nu. Şi nici nu vreau să fiu nepoliticos şi să întorc 
spatele unui războinic viteaz. 

Cuvintele mele avură efectul dorit. Se aşezară în aşa fel 
încât îi putui cuprinde cu privirea pe toţi. Pentru moment 
renunţaseră la atac, pentru că mă vedeau singur şi credeau 
că sunt siguri de mine. Desfăcui pipa păcii, care-mi atârna 
de un şnur în jurul gâtului şi, făcând gestul de a o umple, 
spusei: 

Îl invit pe tânărul meu frate Şiba-bigc să fumeze cu mine 
calumetul, ca să se afle că Old Shatterhand e prietenul lui 
ca şi mai înainte. 

Ridicând mâna în semn de refuz, răspunse: 

Cândva Şiba-bigc a fost mândru să aibă un frate atât de 
vestit, acum însă ar vrea să ştie ducă Old Shatterhand mai e 
într-adevăr prietenul lui... 

Ai vreo îndoială? Întrebai eu cu o mină foarte mirată. 

Desigur, deoarece am auzit că Old Shatterhand a devenit 
duşmanul comanşilor! Oare nu a fost Old Shatterhand la 
apa care se cheamă Sascuan-cui? Ce căuta acolo? 


Nimic. Aveam drum pe acolo. Voiam să poposesc şi 
dimineaţa să pornesc mai departe. 

Şi nu a făcut nimic pe acolo? 

Ba da. I-am văzut pe indieni care prinseseră pe un 
războinic alb şi l-am eliberat. Pe urmă am aflat de la această 
faţă-palidă că erau comanşii din tribul naiini. 

Cu ce drept ai eliberat tu pe acea faţă-palidă? 

Aceasta faţă-palidă nu făcuse nimic. La fel aş fi eliberat şi 
un comanş, dacă ar fi căzut nevinovat în mâinile feţelor- 
palide. Old Shatterhand e prieten cu toţi cei buni şi duşman 
cu cei răi. El nu întreabă de culoarea celor care au nevoie 
de ajutorul lui. 

Da, dar în felul ăsta ţi-ai atras duşmănia şi răzbunarea 
comanşilor. 

Nu. A doua zi, dimineaţa, am vorbit cu Vupa-Umugi, 
căpetenia lor, care mi-a fost prizonier şi, eliberându-l, am 
încheiat cu el o alianţă. 

Ştiaţi de ce au venit comanşii la Sascuan-cui? 

De unde să ştiu? Nu i-am întrebat. Au mers acolo, 
probabil, ca să prindă peşte. 

Ştii unde se află acum? 

Presupun că au plecat spre vest, la Mistake Canion, să vină 
în ajutorul comanşilor de acolo, care, după câte am auzit, 
sunt ameninţaţi de cavaleria albilor. 

Uff! Exclama el, ivindu-i-se pe faţă un zâmbet de 
superioritate. În acest timp, oamenii săi îşi făceau semne cu 
ochiul, voind să spună că în clipa aceea nu prea aveam de 
ce să fiu mândru de deşteptăciunea mea. Apoi Şiba-bigc 
continuă: 

Ai avut şi alţi oameni cu tine? 

Câteva feţe-palide. 

Şi unde v-aţi dus de la Sascuan-cui? 

Spre vest. 

Şi totuşi te afli acum atât de departe de Apa Albastră, în 
est. Cum vine asta? 


Am auzit despre duşmănia dintre soldaţii albi şi comanşi. 
Fiind alb, ar fi trebuit să-i ajut pe soldaţi, dar fiind prieten al 
comanşilor, am căutat să mă sustrag de la aceasta, şi de 
aceea m-am îndreptat spre est. 

Şi ai fost din nou la Apa Albastră? 

Pentru el era important să afle dacă am fost din nou acolo. 
Dar eu răspunsei: 

De ce să mă fi întors la Apa Albastră? Am venit în vizită la 
tânărul meu prieten, în Llano Estacado, la Bloody Fox, pe 
care tu îl cunoşti, fiindcă ai fost şi tu cândva oaspetele lui. Ai 
fumat şi pipa păcii şi a prieteniei cu el. 

Ai luat cu tine şi feţele-palide cu care erai împreună? 

De ce mă întrebi? Ştii foarte bine că i-am promis lui Bloody 
Fox că nu-i vom trăda secretul! Pot să-i aduc oameni străini 
pe cap? 

Dar unde sunt feţele-palide acum? 

Când m-am despărţit de tovarăşii mei, intenționau să 
meargă la marele fluviu şi să treacă de El Paso. 

L-ai întâlnit pe Bloody Fox? 

Da. 

Unde se află acum? 

În casa lui. 

Ai plecat repede de la el. N-a vrut să ţină la el pe vestitul 
său frate Old Shatterhand? 

Ba da. Şi mă întorc la el. Dar tu nu ştii că misiunea lui e să 
curețe Llano-ul de stakemen-i? 

Şi tu îl ajuţi? 

Da, şi azi ca şi atunci, când ai fost şi tu la noi. Acum, însă, 
după ce ţi-am răspuns la toate întrebările şi ai aflat tot ce te 
interesa, să dăm cuvântul calumetului. 

Mai aşteaptă! 

În aparenţă, mă lăsasem descusut ca un băieţandru. 
Privind triumfător spre însoțitorii săi, se vedea cât este de 
mândru Şiba-bigc că a reuşit să mă interogheze. În clipa 
aceea considera, probabil, că este într-adevăr în stare să 
mă înfrunte, pentru că acel „mai aşteaptă” sunase foarte 


poruncitor, rostit cu un aer de superioritate, care mă amuza 
teribil. După aceea continuă: 

Soarele şi luna s-au schimbat mult de când ne-am 
despărţit şi într-o vreme atât de îndelungată oamenii se 
schimbă. Deştepţii devin copii, iar copiii devin înţelepţi şi 
puternici. Şi Old Shatterhand a devenit copil. Ai lăsat să te 
descos ca pe un băieţandru fără minte, sau ca pe o babă cu 
mintea uscată. Ochii tăi s-au acoperit, iar urechile tale au 
surzit. Nu bănuieşti cine suntem şi ce vrem? 

Uff, uff! Aşa vorbeşte un tânăr cu care am fumat pipa 
păcii? 

E vorba unui tânăr care a devenit un războinic vestit. 
Calumetul nu mai contează, nu mai eşti prietenul meu, ci 
duşmanul meu, pe care trebuie să-l omor. Tu l-ai eliberat pe 
prizonierul nostru! 

Era al tău? Eu l-am eliberat din mâinile comanşilor naiini, 
în timp ce tu aparţii unui alt trib. 

Cei din neamul naiinilor sunt fraţii mei, duşmanii lor sunt 
duşmanii mei. Nu-i cunoşti pe ăştia care stau aici în faţa ta? 

Aceşti războinici nu aparţin tribului tău? 

Numai douăzeci dintre ei. Restul de treizeci sunt naiini pe 
care i-ai văzut la Apa Albastră. Am dezgropat securea 
războiului contra tuturor feţelor-palide, iar tu eşti o faţă- 
palidă. Ştii ce te aşteaptă? 

Ştiu, o să încalec din nou şi o să plec liniştit. 

Uff, chiar că-i adevărat că Old Shatterhand a devenit un 
copil. O să te luăm prizonier şi ai să mori la stâlpul caznelor. 

N-o să mă luaţi prizonier şi n-o să mor când şi cum vreţi 
voi, ci o să mor când o vrea marele Manitu. 

Felul liniştit şi indiferent cum le vorbii nu-l putu înţelege 
nici el şi nici însoțitorii săi. Nu mă clintii din loc, nu făcui 
nici un gest, nici să fug, nici să mă apăr. De aceea nici ei n- 
au pus mâna pe arme. Fireşte, ei nu-şi dădeau seama că 
sunt cu ochii în patru, observându-le fiecare mişcare. 

Căpetenia mi se adresă cu un zâmbet dispreţuitor sau 
poate chiar compătimitor: 


Crezi că poţi să ne rezişti? Nu vezi că suntem de cinci ori 
câte zece războinici viteji contra ta? 

Şi-a numărat vreodată Old Shatterhand duşmanii? 

Probabil că te bizui pe arma ta vrăjită? 

Într-o clipă luai carabina mea „Henri” în mână, sării după 
calul meu, care mă acoperi întru totul, şi strigai: 

Da, pe arma mea mă bizui. Care va încerca, să pună mâna 
pe armă, are sa primească glontele meu neîndurător. Ştiţi 
că pot trage încontinuu cu această armă. 

Totul se petrecuse atât de repede încât, după aceste 
cuvinte, ei încă mai stăteau jos ca până atunci. Unul dintre 
ei duse mâna la spate, după puşca lui, dar, văzând că mi-am 
îndreptat arma spre el, şi-o retrase. Teama de arma mea 
vrăjită era la fel de mare ca şi mai înainte. Ştiam ce are să 
urmeze, şi anume un atac, la început cu vorbe. Asta şi 
intenţionasem, pentru că speram ca în felul acesta să aflu 
ceea ce doream. Niciunul nu îndrăznea să pună primul 
mâna pe armă, dar era de aşteptat că o să încerce să mă 
determine prin ameninţări să mă predau de bunăvoie. 

Purtarea mea nu se bizuia pe cine ştie ce îndrăzneală. Îi 
cunoşteam pe indieni şi le ştiam frica de arma mea. 
Totodată, cercetasem, fără ca ei să ştie, marginea văii din 
faţa mea, unde îl repartizasem pe Old Surehand cu apaşii 
săi. Peste şaizeci de arme erau îndreptate asupra 
comanşilor, fără ca ei să bănuiască. Mânuitorii acestor arme 
se îngropaseră adânc în nisip, aşa că nu puteau fi văzuţi. Pe 
înălţimea din spatele meu stătea, desigur, detaşamentul 
condus de Entşar-co, fiind gata să intervină. În fund, spre 
stânga se afla Winnetou, iar dinspre dreapta, la primul foc 
de armă, trebuia să apară Old Wabble. În astfel de condiţii 
nu era deloc greu să faci pe curajosul, aşa cum făceam eu. 

Pshaw! Strigă Şiba-bigc râzând puţin cam forţat. Ştiu că 
puşca ta poate să tragă continuu, dar nu poţi să tragi de 
cincizeci de ori deodată. O să nimereşti doi, trei sau patru, 
dar între timp am pus şi noi mâna pe tine. 


Pshaw! Râsei eu ironic, pentru a-l aţâţa şi a-l face să-mi 
dezvăluie informaţiile dorite. Nu-mi pasă de voi toţi, 
cincizeci câţi sunteţi. Haide, veniţi încoace! Dacă mă 
depărtez şi trag în cei care vin după mine, nimeni nu va 
îndrăzni să mă reţină! 

Tot nu o să scapi! Nu suntem singuri, ci doar avangarda 
unei armate întregi! 

Minţi! 

Nu mint, ci spun adevărul! Mă asigură el cu zel. Unde vrei 
să fugi? 

La Bloody Fox. 

Tocmai la el mergem să-l atacăm, aşa că şi tu ai cădea în 
mâinile noastre. 

Atunci mă duc spre vest. 

Într-acolo există un singur drum. Ar trebui să fugi spre 
Sucs-ma-lestavi şi acolo ai da paste Vupa-Umugi, care e în 
drum spre acest loc. 

Ştiu, dar el vine abia peste trei zile. 

Nu ştii nimic. O să sosească chiar mâine seară. 

O să fie întuneric şi o să-mi fie uşor să mă strecor. 

Atunci o să te prindă Nale-Masiuv, care vine doar cu o 
jumătate de zi mai târziu. Şi dincolo de deşert există o 
câmpie întinsă, unde poţi fi văzut. Şi cum crezi că poţi scăpa 
de atâţia războinici? Dacă mintea ta încă n-a dispărut, ai să 
mi te predai mie. 

Old Shatterhand să se predea? Cui? Unui bâieţandru 
înfumurat? Eşti măcar un băieţandru? Nu cumva eşti o 
fetiţă plângăcioasă al cărei loc este lângă fustele mamei, 
nicidecum printre bărbaţii adulţi care-şi spun războinici? 

Să-i zici unui indian că este o babă, e o mare jignire, dar e 
şi mai mare jignirea să-l faci fetiţă. Şiba-bigc sări în picioare 
şi ţipă la mine; asta, fireşte, fără să pună mâna pe armă sau 
pe cutit: 

Câine, vrei să te ucid? E de ajuns să spun un singur cuvânt 
şi cincizeci de războinici se aruncă asupra ta! 


Iar eu nu trebuie să dau decât un singur semnal şi în două 
minute sunteţi morţi cu toţii, dacă nu vă predaţi! 

Spunând acestea, trăsei cu mâna stângă cocoşul de la 
„doborâtorul de urşi”, pe care-l aveam la spate. 

Dă semnalul! Spuse el batjocoritor. Dă-l! Hai, dă-l odată! 
Să vedem cine poate veni să te ajute, ca să ne omori sau să 
ne prinzi! 

Ai să vezi îndată. Fii atent! 

Împuşcătura porni; imediat, de pe înălţimea din faţă 
apărură venind în salturi peste şaptezeci de apaşi, scoțând 
strigăte războinice. Îşi lăsaseră caii în câmpie. Chiotul de 
luptă se repetă şi în spatele meu. Din stânga venea în goană 
Winnetou, cu detaşamentul lui, iar din dreapta Old Wabble 
cu al său. De groază, comanşii rămaseră nemişcaţi, 
înmărmuriţi. 

Să fie dezarmaţi şi legaţi, ordonă Winnetou. Comanşii, 
înainte de a putea măcar să se gândească a se împotrivi, 
fură trântiţi la pământ de câte cinci-şase apaşi şi legaţi. 
Trecuseră doar câteva minute de când Şiba-bigc strigase 
plin de dispreţ: „dă semnalul”, şi toţi erau legaţi fedeleş, 
fără ca vreun apaş să fie rănit măcar. După aceea, zadarnic 
începură comanşii să urle şi să se zbată ca să scape, erau 
legaţi prea bine cu curele destul de tari, ca să poată scăpa 
vreunul. 

Ei, sir, mi-am îndeplinit misiunea? Mă întrebă Old Wabble, 
venind spre mine. 

Da, îi răspunsei eu. Dar nu trebuie să te umili în pene, căci 
a fost o bagatelă. 

Da, desigur, când o dată crezi că ai procedat fără greş, 
atunci ţi se spune că a fost o bagatelă, it's clear! Se 
îndepărtă supărat. 

Acum valea era plină de oameni şi de cai. Caii fuseseră 
priponiţi, iar oamenii se pregătiră de culcare. Prizonierii 
fuseseră strânşi toţi la un loc. În ce-l priveşte pe tânărul şef 
de trib, am dispus să fie dus mai deoparte, ca să nu poată 
auzi comanşii ce am să vorbesc cu el. Am procedat în acest 


fel pentru că nu voiam să-i fac un rău. Dacă umilinţele ce îl 
aşteptau ar fi ajuns la urechile războinicilor lui, el ar fi 
trebuit să renunţe definitiv la calitatea lui de şef de trib. 
Ştiam că însăşi înfrângerea de astăzi are să-i aducă mari 
neplăceri, chiar dacă nu avea să păţească nimic din partea 
noastră. 

Potrivit regulilor existente între gentlemeni, ar fi fost 
desigur lipsit de nobleţe să-i răsplătesc impoliteţea; ar fi 
trebuit să trec peste ea cu mândrie. Dar aici era vorba de 
altceva, şi anume de a da unui tânăr şef de trib, plin de 
speranţe, o lecţie care să-l ajute să-şi formeze anumite 
trăsături morale, pentru a deveni mai mult decât un şef de 
trib războinic, limitat, crud şi însetat de sânge. Mă aşezai 
lângă el, îndepărtând cu un semn pe cei ce ar fi vrut să se 
apropie de noi. Comanşul îşi întoarse faţa de la mine şi 
închise ochii. 

Ei, îl întrebai eu, o să mai susţină şi acum tânărul meu 
frate că e un războinic mare şi vestit? 

Nu-mi răspunse, dar se pare că nu se aştepta la tonul meu 
blând, căci faţa lui întunecată se lumină puţin. 

Sau Şiba-bigc mai este şi acum de părere că Old 
Shatterhand ar face parte dintre babe? 

Nu se clinti din loc şi nu răspunse nimic. Eu continuai: 

Tatăl tânărului şef se numea 'Tevua-şohe, ceea ce înseamnă 
Stea-de-foc. Am fost prieten şi frate cu el, fiind singurul 
războinic comanş pe care l-am iubit. 

Îşi deschise pleoapele pe jumătate, mă privi iscoditor, dar 
nu spuse nimic. 

Stea-de-foc a murit de mâinile unor ucigaşi albi, şi când 
am aflat, inima mea s-a îmbolnăvit. Noi ne-am răzbunat pe 
ucigaşii lui, iar dragostea mea a trecut asupra fiului său. 

La aceste cuvinte, deschise ochii mari, întoarse capul şi mă 
privi drept în faţă, dar păstra în continuare tăcere. Eu vorbi 
mai departe: 

Old Shatterhand avea un nume, ce putea fi auzit la toate 
focurile de tabără, în timp ce Şiba-bigc era un băiat pe care 


nu-l cunoştea nimeni. Şi totuşi Old Shatterhand s-a ocupat 
de el, pentru că a vrut ca tânărul fiu al comanşilor să devină 
un om cum a fost tatăl său, cu o inimă blajină şi plină de 
credinţă, cu o minte ascuţită şi luminată, cu braţele 
puternice. Te-am condus atunci prin pustiul Llano Estacado. 
Te-am ajutat împotriva duşmanilor tăi, te-am adus la 
locuinţa lui Bloody Fox şi am fost dascălul tău tot timpul cât 
am stat împreună. Când îţi vorbeam, glasul meu ţi se părea 
că este glasul tatălui tău şi, când luam mâna ta în mâna 
mea, faţa ta strălucea de bucurie, ca şi când ar fi fost mâna 
mamei tale. Pe atunci mă iubeai. 

Uff! Uff! Scânci el, iar ochii îi înotau în lacrimi. 

Atunci mi-am umplut calumetul şi am fumat cu tine pipa 
păcii şi a prieteniei. Eram fratele tău mai în vârstă, iar tu 
erai fratele meu mai tânăr, căci aveam amândoi un tată, pe 
bunul Manitu, despre care ţi-am vorbit. Te-am făcut să 
priveşti în inima şi credinţa mea şi credeam că am sădit în 
mintea ta un grăunte de porumb, care treptat, treptat se va 
înmulţi şi va da o recolta bogată, fiindcă inima ta era un 
pământ bun şi promitea rod bogat. 

Uff uff, uff! Repetă el foarte încet, ca şi când ar fi făcut 
mari eforturi ca să-şi oprească lacrimile. 

Şi ce a ieşit din acel bob de porumb? Nu a găsit nici rouă, 
nici soare şi s-a uscat cu totul. 

Ke, ke, nu, nu! Mă asigură el, scoțând în sfârşit un cuvânt, 
în timp ce conştiinţa sau ruşinea îl făceau să-şi întoarcă 
privirile de la mine. 

He, he, da, da, aşa e cum spun eu, exclamai. Ce a ieşit din 
tânărul meu prieten şi frate? Un duşman nerecunoscător, 
care îşi bate joc de mine şi vrea să-mi ia viaţa? Pentru un 
tânăr războinic, care a cunoscut numai legea aspră a 
preriei, aşa ceva e trist, dar e şi mai trist pentru un tânăr 
care a iubit un creştin şi care prin aceasta a cunoscut pe 
marele, bunul Manitu. Adineauri când l-ai insultat şi ţi-ai 
bătut joc de Old Shatterhand, nu puteai să mă jigneşti, dar 


m-a durut inima că ai uitat învăţăturile mele şi ai ajuns un 
om căruia niciodată nu-i mai pot da mâna. Cine e de vină? 

Nale-Masiuv şi celelalte căpetenii, răspunse el, întorcându- 
şi privirea către mine. Le-am povestit tot ce-am auzit de la 
tine, şi ei au râs de mine şi mi-au spus că Old Shatterhand 
şi-a pierdut minţile şi că a ajuns un priest, un popă. 

Aş fi vrut să fiu un priest şi asta numai pentru tine, tânărul 
meu frate! Îţi era, deci, ruşine de Old Shatterhand? 

He, he, da, da! Răspunse el, dând afirmativ din cap. 

Ar fi trebuit să-mi fie mie ruşine pentru tine, dar nu mi-e; 
pe mine mă întristezi. Cei ce acţionează după voinţa 
marelui Manitu pot fi recunoscuţi şi pot fi deosebiți de 
căpeteniile voastre şi de vracii voştri, datorită faptelor lor. 
Ce aţi fi făcut cu mine dacă aş fi căzut în mâinile voastre? 

Te-am fi legat la stâlpul caznelor! 

Cu toate că nu v-am făcut nici un rău! Voi însă m-aţi 
ameninţat că-mi luaţi viaţa. Ce crezi că are să vi se 
întâmple, întrucât v-am prins noi pe voi? 

Îşi ridică pe jumătate trupul legat, se uită fix în ochii mei şi 
mă întrebă precipitat: 

Spune, cum o să vă răzbunaţi? 

Să ne răzbunăm? Un creştin nu se răzbună niciodată, 
deoarece ştie că Manitu cel mare şi bun o să răsplătească 
faptele oamenilor după merit. O să fii câteva zile prizonierul 
nostru, apoi îţi vei recăpăta libertatea. 

N-o să mă torturați şi n-o să mă omorâţi? 

Nu. Noi te iertăm. 

Oftând adânc se lăsă pe spate, apoi, însă, mă întrebă 
repede, cu ochii scânteind: 

Crede oare Old Shatterhand că am pus această întrebare 
de frica durerilor? 

Nu. Ştiu că dispreţuieşti durerile ce s-ar abate asupra 
capului tău. Durerile sufletului te-au făcut să rosteşti 
întrebarea. Am dreptate sau nu? 

Da. Old Shatterhand are dreptate. 


Aş mai vrea să mai spun ceva tânărului meu prieten, dar 
nu ştiu dacă are să mă înţeleagă. Spune, adineauri credeai 
că m-ai descusut cu iscusinţă? Află că eu ştiam totul, 
deoarece îi spionasem pe naiini la Apa Albastră şi pe solii lui 
Nale-Masiuv, iar în răspunsurile pe care ţi le-am dat, erau 
ascunse întrebările la care voiam să-mi răspunzi, şi mi-ai 
răspuns la toate, fără să bănuieşti. Nu tu pe mine m-ai 
descusut, ci eu pe tine. Erai atât de mândru de ceea ce 
spuneai şi atât de sigur de tine, încât mi-ai dezvăluit că 
mâine seară Vupa-Umugi şi, o jumătate de zi mai târziu, 
Nale-Masiuv vor fi la Sucs-ma-lestavi. Cum îţi explici acest 
lucru? 

Nu ştiu. N-am vrut să dezvălui nici un secret. 

Eu însă ştiu. Chiar dacă-ţi era ruşine din cauza lui Old 
Shatterhand şi a învățăturilor lui, ele mai sălăşluiau în inima 
ta fără să-ţi dai seama. Stând apoi în faţa ta şi trecând în 
ochii tăi drept învins, deşi eram adevăratul învingător, inima 
ta s-a răzbunat împotriva ta şi te-a făcut să spui lucruri pe 
care trebuia să le tăinuieşti. Ai înţeles? 

Nu prea, dar o să mă gândesc, la ceea ce mi-ai spus. Ce o 
să se întâmple cu mine când celelalte căpetenii or să afle că 
am trădat totul? 

Eu ştiam totul dinainte. Mă aflam aproape de focul la care 
Vupa-Umugi, împreună cu războinicii bătrâni, a hotărât 
atacarea lui Bloody Fox. Şi eram de faţă când au venit cei 
doi soli ai lui Nale-Masiuv la Pădurice. lar Winnetou ştia de 
mult că Bloody Fox urmează să fie atacat de voi şi a pornit 
repede în Llano Estacado, ca să-i vină în ajutor. 

Uff, uff, Winnetou; de aceea îl văd aici cu atâţia războinici 
ai apaşilor! 

Ca să nu-ţi reproşezi nimic, am să-ţi mai destăinui ceva; 
ştiu că aţi vrut să ademeniţi soldaţii albi în Llano Estacado, 
cu ajutorul parilor pe care i-aţi bătut voi astăzi, şi să fie 
lăsaţi să piară de sete. Tu trebuia să înfigi parii, apoi ar fi 
venit Vupa-Umugi cu cei o sută cincizeci de războinici, pe 


urmă soldaţii, şi în sfârşit urma să apară Nale-Masiuv, care 
a trimis la wigwamu-rile sale după alţi o sută de oameni. 

Uff, uff. Voi, albii, ori sunteţi cu mult mai deştepţi decât 
noi, ori Manitu vă iubeşte mai mult decât pe noi şi vă ajută 
contra noastră! 

Manitu îi iubeşte la fel pe toţi oamenii, pe roşii ca şi pe 
albi. Dar cine ascultă de el şi face după voia lui, pe acela îl 
ocroteşte de orice pericol şi-i dă înţelepciune şi putere să-şi 
învingă toţi duşmanii. Pe toţi războinicii comanşi o să-i luăm 
prizonieri. 

După cele spuse de tine, te cred. Dar ce o să faceţi pe 
urmă cu atâţia prizonieri? 

O să încercăm să-i aducem pe calea cea bună şi apoi o să-i 
eliberăm. 

Cu toate că sunt duşmanii voştri? 

Un creştin poate avea duşmani, dar el însuşi nu este 
duşman al nimănui. Răzbunarea lui constă în iertare. 

Chinuit parcă de frământările sale, Şiba-bigc îşi suci capul 
spre stânga şi dreapta, răsuflând adânc şi greu. 

Numai feţele-palide pot proceda în felul ăsta, un războinic 
roşu nu poate şi nu are voie să facă la fel. 

Te înşeli. Cel mai viteaz şi mai renumit dintre războinicii 
roşii este tocmai aşa cum ţi-am spus adineauri. 

La cine te referi? 

La cine altul, dacă nu la Winnetou? Întotdeauna aţi fost 
primii care aţi atacat, şi abia aseară spunea Winnetou că, 
pe cât posibil, să nu se verse sângele nici unui comanş. 
Oamenii şi popoarele roşii o să dispară, pentru că nu 
încetează să se măcelărească între ele. Manitu al lor este 
un Manitu al sângelui şi al răzbunării, care şi în veşnicele 
plaiuri ale vânătoarei nu le oferă pace, ci tot bătălii şi 
războaie fără sfârşit. Manitu al nostru ne-a dat o mare 
poruncă, ceea ce îi face pe toţi aceia care cred în el să fie 
fericiţi atât aici pe pământ, cât şi după moarte şi să aibă 
parte de fericirea veşnică. 


Vrea Old Shatterhand să-mi spună şi mie această 
poruncă? 

Ea sună aşa: să te închini lui Manitu şi să iubeşti pe toţi 
oamenii ca şi pe tine însuţi, fie că-ţi sunt prieteni sau 
duşmani. 

Cum să-ţi iubeşti duşmanii? Mă întrebă el, privindu-mă cu 
ochi mari, miraţi. Să iubesc un apaş care îmi ameninţă 
viaţa, aşa cum l-am iubit pe tatăl meu şi cum mă iubesc pe 
mine însumi? 

Da. Există o singură iubire mare, care nu se poate desface 
în bucăţi, dacă e adevărată. 

Atunci înseamnă că o astfel de iubire numai feţele-palide o 
pot avea. Un războinic roşu niciodată nu va putea iubi pe 
duşmanul său. 

Gândeşte-te la Winnetou! Noi doi am fost duşmani de 
moarte şi am devenit fraţi, gata oricând să-şi dea viaţa unul 
pentru altul. Voi sunteţi duşmanii lui, şi totuşi el vă iartă că-i 
vreţi moartea, lui şi alor săi. Vă redă libertatea, cu toate că 
ştie că pentru asta nu o să-l urâţi mai puţin ca până acum. 
De câte ori n-am fost de faţă când şi-a învins duşmanii care 
voiau să-l omoare, iar viaţa lor era în mâinile lui şi putea să 
le-o ia; şi totuşi, el întotdeauna le-a dăruit-o. De aceea este 
stimat şi vestit, şi numele său este cunoscut peste tot, şi de 
aceea pot să afirm că şi un războinic roşu poate să-şi ierte 
duşmanul şi să-i arate iubire şi să-i facă un bine. Aş fi 
bucuros ca tânărul meu frate să fie ca Winnetou! 

Îşi duse mâinile legate la frunte, tăcu o vreme, apoi îmi 
zise cu glas rugător: 

Old Shatterhand să plece şi să mă lase singur! Vreau să 
vorbesc cu mine însumi. Vreau să mă întreb dacă pot să fiu 
ca Winnetou, marea căpetenie a apaşilor. 

Făcui cum îmi ceru: plecai. Ştiam că-l las chinuit de 
frământări. 

Îl văzui pe Winnetou stând la sfat cu Entşar-co şi cu albii şi 
mă dusei la ei. Putui observa că Winnetou tăcea, sau că 
tăcuse şi până atunci, pentru că acesta era obiceiul lui; 


atunci când mă aflam cu el, nu-şi spunea altora părerea mai 
înainte de a mi-o împărtăşi mie. 

Bine că venirăţi, mister Shatterhand, zise Old Wabble. 
Trebuie să discutăm ce facem. Până acum vorbirăm ba de 
una, ba de alta, dar nu am reuşit să ajungem la nici o 
concluzie. Aşa că spuneţi dumneavoastră, când plecăm de 
aici? 

Imediat, îi răspunsei eu. 

Încotro? La oază? 

Da, dar nu toţi. O să ne împărţim. Trebuie să scoatem, cât 
se poate de repede, parii care arată drumul spre oază, şi 
să-i înfigem în nisip în direcţia despre care am vorbit cu 
Bloody Fox. 

Cine face asta? Aş vrea să mă duc eu. 

Nu se poate. Treaba trebuie făcută numai de indieni, 
pentru că acel care o va face va lăsa urme, şi trebuie să fie 
urme de indieni, pentru ca Vupa-Umugi, când vine, să 
creadă că sunt urmele comanşilor săi. Şi nici nu pot fi mai 
mulţi sau mai puţini decât numărul comanşilor pe care i-am 
prins aici. De aceea, Winnetou, cu cincizeci de apaşi şi cu 
parii care au mai rămas, o să plece imediat la Gutesnontin- 
khai, să facă această treabă. 

Abia terminai de vorbit, că Winnetou se şi ridică în 
picioare şi mă întrebă: 

Mai are fratele meu ceva de adăugat? Vreau să plec! 

O singură chestiune: întrucât nu cunoşti câmpul de cactuşi 
în care vrem să-i atragem pe comanşi, o să trebuiască să 
implantezi parii în direcţia sud-estică. Între timp, ţi-l trimit 
pe Bloody Fox, care o să te călăuzească mai sigur. Asta-i tot 
ce mai aveam să-ţi spun. 

Între noi doi nu era nevoie de o discuţie prea lungă şi 
amănunţită. După numai cinci minute, Winnetou ieşea în 
galop din vâlcea, împreună cu cincizeci de apaşi, mergând 
spre locul numit O-sută-de-copaci. 

Ăsta om! Îl admiră bătrânul Old Wabble. Nu trebuie să i se 
explice ore întregi ca să ştie cum să se apuce de treabă! Iar 


nouă, ce treabă ne daţi, mister Shatterhand? 

Niciuna. Mergem direct la oază. Acolo rămâneţi să păziţi 
prizonierii, până primiţi veşti de la mine. 

De la dumneavoastră? Nu rămâneţi cu noi? 

Nu. Trebuie să mă duc la O-sută-de-copaci, ca să observ 
venirea comanşilor. O să mă însoţească mister Surehand. 

Nu aş putea veni şi eu? Vă promit că nu o să fac nici o 
boacănă. 

Nu aveam chef să-l iau cu mine, ştiind cât este de pripit şi 
neprevăzător, dar făcu atâtea promisiuni, că până la urmă 
zisei: 

Ei bine, vino şi dumneata. Dar dacă comiţi o singură 
greşeală, ne despărţim pentru totdeauna. Ce faci însă cu 
aceşti uriaşi pinteni mexicani? Nu o să poţi să-i iei cu 
dumneata, pentru că şi noi trebuie să lăsăm urme tot de 
indieni, ca să nu stârnim bănuiala comanşilor! Aşa că o să 
schimbăm cizmele cu mocasini. 

De unde să-i luăm? 

De la prizonieri. O să fie atât de buni şi o să ni-i 
împrumute. 

Hm! O să fie cam greu. Da, cu picioruşele dumneavoastră 
de salon, o să găsiţi repede ceva potrivit. Dar eu, ia uitaţi-vă 
la lăboaiele mele! 

Într-adevăr, avea nişte picioare, chiar şi pentru statura lui 
înaltă, cam prea mari şi de aceea avea nevoie de o pereche 
de mocasini de mărimea unor bărcuţe. 

Era timpul să pornim. Dădui ordin ca toţi comanşii să fie 
ridicaţi şi legaţi de cai. Nu se împotriviră, fiindcă îşi dădeau 
seama că ar fi cea mai mare prostie s-o facă. Cu tânărul lor 
şef de trib voiam să mă port altfel. De aceea îi spusei: 

Fratelui meu, Şiba-bigc, i-am dăruit inima şi m-ar durea să 
fiu nevoit să-l leg ca pe ceilalţi. Dacă îi permit să călărească 
cu noi liber, o să încerce să fugă? 

E greu de răspuns la această întrebare! O să-i prindeţi pe 
toţi războinicii comanşi. Dar dacă eu aş reuşi să scap şi să-i 


previn, n-aţi mai putea prinde pe niciunul dintre ei. E de 
datoria mea să încerc să fug, nu? 

Aceste cuvinte m-au convins că nu eşti numai un războinic 
brav, ci şi un om sincer, cinstit. lotuşi nu o să te leg cu 
curelele. 

Uff! Exclamă el mirat. Atunci o să fug! 

Pshaw! Chiar dacă am fi numai noi doi, tot n-ai putea 
scăpa. Uită-te câţi călăreţi am cu mine. De altfel, o să 
folosesc un mijloc care o să te ţină mai tare ca orice 
legătură: îţi iau „medicamentele”. 

Uff, uft! Exclamă el. 

Da, aşa am să fac. Şi la prima încercare de a fugi, toate 
armele o să fie îndreptate spre tine, şi dacă nu te-ar atinge 
vreun glonte, lucru de altfel imposibil, în clipa următoare ai 
avea două sute de urmaăritori după tine. Şi dacă niciunul nu 
te-ar prinde, ceea ce e iar de necrezut, atunci ţi-aş nimici 
„medicamentele” şi, odată cu ele, şi sufletul tău. 

Îşi lăsă capul în jos şi scoase un „uff” de supunere. Nici 
când îi scosei „medicamentele” de la gât, nu schiţă nici un 
gest. Făcea un efort să-şi ascundă gândurile, dar nu mă 
putea înşela. O scurtă străfulgerare a ochilor săi îmi spuse 
că o să rişte orice, chiar şi pierderea „medicamentului”, 
numai să-şi recapete libertatea. Avui deci toate motivele să 
pun să fie legat şi el, totuşi nu l-am legat, fiindcă voiam să 
ştiu ce-l face să renunţe chiar şi la „medicament”, contrar 
tuturor concepţiilor indiene, pentru a fi liber. Oare or fi 
prins rădăcini învăţămintele mele de adineauri, şi au 
început să se clatine convingerile lui păgâne cu privire la 
„veşnicele plaiuri ale vânătoarei”? Un lucru era sigur: dacă 
„medicamentul” îşi pierduse puterea asupra lui, fireşte că 
nu mai credea nici în „veşnicele plaiuri” de după moarte. De 
aceea pentru a-l pune la încercare, am spus să nu fie legat, 
dar eram pregătit să-i zădărnicesc orice încercare de fugă. 

Metoda cea mai bună pentru zădărnicirea unei acţiuni pe 
care cineva ar vrea să o înfăptuiască, este dea opune tu 
însuţi la cale. În acest fel poţi controla mersul 


evenimentelor şi poţi lua din timp măsurile necesare. 
Pentru a fi sigur de tânărul şef de trib trebuia, deci, ca într- 
un anumit moment să-i uşurez cât mai mult fuga. Căzând în 
această cursă, puteam să-l prind repede, exact ca în joaca 
pisicii cu şoarecele. 

După ce pornirăm, la început mersei singur în urma lui şi, 
ca din întâmplare, îmi aranjai pe umăr lasoul făcut sul, în 
aşa fel încât, cu o singură mişcare, să-l am la îndemână. 
Apoi, i-o luai înainte şi-l chemai lângă mine. Când începu să 
se întunece, rămăsei cu el tot mai în urmă, aşa fel încât, din 
faţă, ajunserăm tocmai în coada convoiului. Înserarea se 
transformă repede în întunericul nopţii. Şiba-bigc călărea în 
dreapta mea. M-am prefăcut că mi s-a încurcat ceva la 
harnaşamentul calului şi m-am oprit. M-am aplecat în 
stânga, fără să descalec. Eram ultimii în convoi. Îi întorsei 
spatele. 

Dacă nu fugea acum, însemna că nu avea deloc intenţia să 
fugă. Încordat, apucai cu mâna dreaptă lasoul. Într-adevăr! 
Nisipul scrâşni, ca sub copita unui cal care se lasă tare pe 
copitele dinapoi. Mă ridicai repede în şa şi mă întorsei; în 
spate, Şiba-bigc zbura într-o goană-sălbatică pe drumul pe 
care venisem. Dar în aceeaşi clipă, îmi întorsei calul şi mă 
luai după el. Nu degeaba purta murgul meu numele de 
Hatatitla, adică Fulgerul. Era mult superior calului lui Şiba- 
bigc. Nu trecu nici un minut şi eram atât de aproape de 
fugar, încât lasoul meu îl putea ajunge. 

Opreşte! Îi strigai. 

Uff, uff! Răspunse el cu un glas strident, ceea ce voia să 
însemne: nu, nici nu-mi trece prin gând aşa ceva. 

Atunci aruncai lasoul, laţul căzu peste umerii lui şi-i prinse 
braţele, strângându-i-le pe lângă corp. Apoi îmi oprii calul şi 
smucitura pe care o primi lasoul îl smulse pe indian de cal. 
Descălecai repede şi îngenuncheai lângă el. Stătea 
nemişcat. 

Tânărul meu frate mai este în viaţă? Îl întrebai, pentru că 
putea să-şi fi rupt gâtul. Prinsul cu lasoul produce deseori 


astfel de accidente. 

El nu răspunse. 

Dacă Şiba-bigc nu vorbeşte, o să-l leg de cal ca pe un 
cadavru. Şi n-are decât să se învinuiască singur dacă o să-l 
doară mădularele, îl avertizai eu. 

Trăiesc, răspunse el. 

Ai păţit ceva? 

Nu. 

Atunci cheamă-ţi calul înapoi. 

După ce Şiba-bigc fusese smuls din şa, calul mai fugise o 
bucată bună de drum. Tânărul indian scoase un fluierat 
ascuţit şi calul se întoarse. 

Acum o să-i leg mâinile tânărului meu frate. Şi dacă 
trebuie s-o fac, numai el e de vină. 

Era încă întins la pământ. Lasoul îi ţinea braţele strâns 
lipite de trup. Îl ajutai să se ridice, îi legai mâinile şi-i 
poruncii să încalece. După aceea, cu o curea trecută pe sub 
burta animalului, îi legai picioarele unul de altul şi prinsei 
dârlogii calului lui de ai calului meu. În acest fel, calul lui 
era sub controlul meu, iar el nu mai putea descăleca. După 
ce îmi aruncai din nou lasoul pe spate, încălecai şi o porni în 
galop după trupa noastră. 

Ceata se oprise pentru că observase absenţa noastră. Old 
Surehand, Old Wabble şi Hawley veneau în întâmpinarea 
noastră. 

Mulţumesc lui Dumnezeu că sunteţi aici, sir, strigă 
bătrânul „rege al cowboy-lor”. Dar unde aţi dispărut, mister 
Shatterhand? A vrut indianul să fugă? 

Da. 

Aşa vă trebuie. N-am spus eu că fârtaţii ăştia nu sunt buni 
de nimic? Cu puşlamale de felul ăstora nu trebuie să umbli 
cu mănuşi, cum aveţi dumneavoastră obiceiul. Sper că 
acum l-aţi legat. 

E aşa cum doriţi, mister Cutter. 

Şi de ce-mi spuneţi asta atât de batjocoritor, sir? 

Pentru că şi înainte era legat. 


Asta acum o aflu. Eu n-am văzut aşa ceva. 

Legat cu curele sau păzit de ochii mei, e acelaşi lucru. 

Aşa? Păi dacă ochii dumneavoastră sunt curele, aveţi grijă 
să nu atârne prea jos şi să fie călcate în picioare de cai, it's 
clear! 

Aş fi putut călări liniştit după ceilalţi, pentru că o nouă 
tentativă de fugă era de-acum încolo exclusă. Totuşi trecui 
din nou în frunte, pentru că, fără îndrumările mele, puteau 
greşi direcţia. Şiba-bigc, chiar dacă nu aş fi pus mâna pe el, 
tot nu ar fi putut ataca oaza, pentru că i-ar fi fost imposibil 
să descopere noua cărare printre cactuşi. El cunoştea 
numai drumul cel vechi, care, aşa cum am mai spus, fusese 
plantat cu cactuşi de către Bloody Fox. 

Puțin după ora şase, se lăsă întunericul. După o oră şi 
jumătate sosirăm în tabăra apaşilor, unde îl găsirăm pe 
Bloody Fox, arzând de nerăbdare să afle dacă am avut 
succes; văzându-ne, îşi dădu singur răspunsul: 

Hello! Văd că nu mai e nevoie de nici o întrebare. Aduceţi 
o grămadă de comanşi. Cum s-ar zice, i-aţi, întâlnit şi i-aţi 
rugat să vină cu voi? E şi Şiba-bigc cu ei? 

Desigur, răspunse Old Wabble. Doar nu era să aducem un 
cârd de indieni fără conducător. Dacă-ţi face plăcere, o să-ţi 
povestesc cum i-am prins pe aceşti indivizi. Dar cel mai 
urgent lucru e să mergem la apă şi să adăpăm caii. 

Avea dreptate. Am descălecat şi l-am dezlegat şi pe Şiba- 
bigc. 

Dacă fratele meu şi-a închipuit că o să reuşească să-l atace 
pe Bloody Fox, s-a înşelat rău de tot. Regiunea s-a schimbat 
cu totul faţă de cum o ştia el. Întrucât ai vrut să fugi, nu ai 
voie să vezi drumul cel adevărat. 

Îl dădui jos de pe cal, îl legai la ochi şi-l luai de braţ, ca să-l 
conduc printre cactuşi spre casă. Albii şi Entşar-co veneau 
după noi. Prizonierii fură predaţi, pentru pază, apaşilor, iar 
caii lor duşi la adăpost. 

De fapt, avusesem intenţia să interzic accesul în oază nu 
numai comanşilor, care erau duşmani, ci şi apaşilor. Oricum, 


era preferabil ca niciunul dintre ei să nu cunoască prea 
bine terenul. Dar această intenţie s-a dovedit nerealizabilă, 
datorită necesităţii de a adăpa caii. Era imposibil ca izvorul 
să rămână necunoscut, în timp ce trei sute de cai şi tot 
atâţia oameni trebuiau aprovizionaţi cu apă. 

În timp ce ceilalţi se aşezară la masă afară, în faţa casei, 
eu îl dusei pe Şiba-bigc înăuntru şi-l legai. 

Fratele meu e el însuşi de vină că îl leg, îi spusei. Dacă mi- 
ar fi dat cuvântul că nu va mai încerca să fugă, ar fi putut 
umbla liber. 

Nu pot să-mi dau cuvântul, îmi spuse el. Sunt 6 căpetenie 
a comanşilor şi, din moment ce războinicii noştri sunt în 
pericol, eu am datoria să fug, dacă e posibil. 

Această posibilitate n-ai s-o mai ai. 

Mai adineauri am avut-o! Dacă fratele meu alb nu ar fi 
avut un cal mai bun ca al meu, aş fi scăpat. 

Aşa crezi? Îmi închipuiam că eşti mai inteligent. La început 
eram în fruntea convoiului. Oare de ce am rămas cu tine în 
urmă? 

Fiindcă ai crezut că eşti sigur de mine. 

Dimpotrivă, pentru că am ştiut că ai să vrei să fugi. Ştii de 
ce m-am oprit să-mi verific harnaşamentul? 

Pentru că s-a rupt sau s-a mişcat ceva la el. 

N-ai ghicit. Voiam să-ţi dau prilejul să fugi. 

Uff! Exclamă el mirat. Old Shatterhand voia să mă 
împiedice să fug şi totuşi îmi dădea prilejul s-o fac? 

Nu înţelegi? Tocmai pentru că voiam să te împiedic să fugi, 
ţi-am dat prilejul s-o faci. Dacă ai fi fugit într-un moment în 
care eu nu eram pregătit, în ciuda iuţelii calului meu, tot ai 
fi putut să scapi, datorită întunericului. Deci, trebuia să fiu 
pregătit şi puteam să fiu numai dacă alegeam eu însumi 
momentul potrivit. Cu atât mai uşor mă puteam lua după 
tine. 

Uff, uff! Trebuie să recunosc că e adevărat ceea ce ştiu toţi 
războinicii, fie ei albi sau roşii, că pe Old Shatterhand nu-l 
poate nimeni păcăli, el însă păcăleşte pe oricine. 


Hm, astăzi nu era cine ştie ce mare lucru să te păcălesc. 
Bucură-te că am un cal care fuge mai iute decât al tău şi că 
a trebuit să mă folosesc de lasou! Dacă n-aş fi putut să te 
ajung atât de repede, aş fi fost obligat să te împuşc. 

Lui Şiba-bigc nu-i e frică de moarte. 

Ştiu. Dar fuga ta avea scopul de a-i înştiinţa pe comanşi, 
ceea ce n-ai mai fi putut să faci dacă erai împuşcat. Trebuie 
să recunoşti că şi în această privinţă ai procedat fără să te 
gândeşti. Şi cum ai putut să uiţi că „medicamentul” tău e la 
mine? Fie că-ţi reuşea sau nu fuga, sufletul tău ar fi fost 
pierdut pentru totdeauna. 

Old Shatterhand spune ceva ce singur nu crede. 

În ciuda luminii slabe pe care o răspândea în încăpere 
lumânarea de seu, am putut vedea pe faţa lui o expresie de 
siguranţă, aş putea spune de superioritate chiar. 

Ceea ce cred sau nu cred eu, i-am răspuns, nu are nici o 
importanţă. Dar tu ai această credinţă. 

Nu. Şi eu am crezut asta până când fratele meu Old 
Shatterhand mi-a povestit despre marele Manitu, care a 
creat toţi oamenii, având aceeaşi dragoste pentru toţi şi la 
care o să se întoarcă toate sufletele. Nici un om nu poate 
lua sufletul altuia. După moarte, nu o să mai fie stăpân şi 
slugă, învingător şi învins. În faţa tronului marelui şi 
bunului Manitu toate sufletele o să fie egale, şi o să 
domneasca iubirea şi pacea veşnică şi nu o să mai existe 
nici lupte, nici vânătoare sau vărsări de sânge. Unde ar mai 
putea fi plaiurile de vânătoare, despre care vorbesc vracii 
noştri? 

Ardoarea crescândă din fiecare cuvânt al lui, era tocmai 
ceea ce mă bucura sincer. De fapt, asta voiam să aflu. 
Sămânţa aruncată în inima lui rodise totuşi şi, sub o crustă 
împietrită, prinsese rădăcini puternice. 

Da, dacă aşa gândeşti, atunci un „medicament” nu mai are 
vreo valoare pentru tine, spusei eu aparent fără nici o 
intenţie. 


„Medicamentul” e doar semnul că sunt războinic, nimic 
altceva. 

Atunci nu mai are rost să ţi-l păstrez. Ia-ţi-l înapoi. 

Îl luai de după gâtul meu şi-l pusei după al lui, apoi 
adăugai: 

Deoarece tot vrei să fugi, am să te mai socotesc duşman, 
dar între aceşti patru pereţi vreau să te poţi mişca liber. 

Ai să mă dezlegi? 

Negrul Bob o să te dezlege mai târziu. 

Nigger-ui? Să mă atingă un nigger? Nu ştii că sunt un 
războinic roşu, care nu vrea să aibă de-a face cu un nigger? 

Dar tu nu ştii că marele Manitu a creat toţi oamenii şi-i 
iubeşte la fel, fie că au pielea neagră, roşie sau albă? 

Privi încurcat în pământ. 

Şi ce ai cu Bob al nostru? Continuai eu. Atunci când te-am 
salvat, era cu noi. Îi datorezi aceeaşi recunoştinţă ca şi 
nouă. E un om mai bun decât tine. Niciodată n-a minţit pe 
cineva spunându-i că-i este prieten. Tu îi datorezi lui Bloody 
Fox viaţa, ai fumat cu el pipa păcii şi a prieteniei şi totuşi ai 
pornit încoace să-i iei căminul şi să-l omori. Spune-mi 
sincer, cine e mai bun, tu sau el? 

Nu răspunse. 

Taci, ceea ce este de ajuns. Mai gândeşte-te la tine! Şi ca 
să nu te împiedic să gândeşti, acum plec. 

Poate că i-am spus cuvinte grele, dar eram bine 
intenţionat şi speram că au să-şi facă efectul. leşind, făcui 
negrului semn. Îl cunoşteam şi ştiam că are să-şi 
îndeplinească bine misiunea, trebuia doar să-i explic clar ce 
are de făcut. Prizonierul trebuia bine păzit, fără să fie 
chinuit. 

Vino încoace, Bob, spusei. Trebuie să-ţi comunic ceva 
foarte important. Ştiu că eşti un băiat puternic şi viteaz. 
Nu-i aşa, bătrâne Bob? 

Oh, oh, oh, oh, Bob este foarte tare viteaz. 

Dar şi şiret? 


Foarte şiret, foarte! Şiret ca un... ca... un... Sepăreacă 
nu-i vine în minte nici o comparaţie destul de satisfăcătoare, 
apoi însă, bătu fericit din picioare, exclamând; 

Şiret ca muscă, exact ca muscă! 

Ca musca? Crezi că musca e o făptură deosebit de şireată? 

Yes! Oh, oh, muscă foarte şiret, foarte. Aşezat numai pe 
vârf de nas. 

Şi asta înseamnă şiretenie? 

Multă şiretenie, pentru că vârf de nas este mai înainte şi 
muscă poate zboară imediat mai departe. 

Frumos, acum am înţeles. Am deci nevoie de forţa, curajul 
şi vitejia ta. Ai văzut că l-am adus pe Şiba-bigc în cameră? 
Dar el vrea să fugă. De aceea trebuie păzit cu străşnicie şi 
asta e treaba ta. 

Well. Masser Bob aşezat lângă el toată noaptea şi nu las 
nici amândoi ochii scăpat. 

Nu o să fie nevoie. După ce am să plec eu, îl dezlegi. Poate 
să umble liber prin cameră. Dar n-are voie să iasă afară. 

O, nu, afară nu voie! Imediat ce bagă nas afară, masser 
Bob dat una la el. 

N-ai voie să-l loveşti. Loviturile sunt cea mai mare insultă 
pentru un războinic roşu. 

Bob se scarpină încurcat după ureche şi apoi zise: 

Oh, hm, rău, asta foarte rău. Masser Bob nu voie lăsat 
afară şi totuşi nu voie bătut! Masser Bob trebuie pe el 
dezlegat şi totuşi ţinut! 

Da, zâmbii eu, este un caz deosebit de greu, însă tu eşti 
omul potrivit. Va fi dezlegat, va primi mâncare şi băutură, 
dar nu trebuie să iasă pe uşă şi nici pe fereastră. Dar nu 
uita, n-ai voie să-l baţi. 

Nici puşcat? 

Asta cu atât mai puţin. Trebuie să te bizui numai pe 
cunoscuta şi marea ta viclenie. 

Rămase o clipă pe gânduri, apoi cuvintele mele 
măgulitoare îl făcură să răspundă cu un zâmbet fericit: 


Oh, oh, masser Bob este foarte viclean. Bob ştie cum făcut. 
Bob poate spune cum? 

Nu, acum nu e nevoie să ştiu, dar sunt convins că atunci 
când am să mă întorc o să fiu mulţumit de tine. 

Foarte mulţumit. Masser Bob are o idee care foarte, foarte 
şiret. Şiba-bigc stă înăuntru, dezlegat şi totuşi nu poate 
afară. Pe el nici bătut sau puşcat. Masser Bob făcut numai 
şiret. Massa Shatterhand vede asta. 

Bine, dragă Bob, bine. M-aş bucura ca la întoarcere să te 
pot lăuda. 

Ştiam foarte bine de ce nu voiam să aud despre „ideea” 
care-i venise negrului. Nu voiam să am nimic comun cu 
răspunderea, poate inexistentă după concepţia unui alb, 
dar foarte mare după aceea a unui indian. Dacă negrul îi 
făcea ceva prizonierului, ceva care i-ar fi jignit de moarte 
sentimentele, atunci acesta nu trebuia să-i acorde aceeaşi 
importanţă ca în cazul în care jignirea s-ar fi produs cu 
aprobarea sau chiar din îndemnul meu. 

leşind, mă dusei întâi la Bloody Fox, să discut cu el despre 
misiunea lui. Stătea împreună cu Old Surehand şi mă primi 
cu cuvintele: 

Am auzit că urmează să mă duc la Winnetou şi să-l conduc 
împreună cu apaşii lui în direcţia cea bună. Când să plec de 
aici? 

Chiar în seara asta, cât mai curând posibil. 

Unde am să-l găsesc? 

Nu pot spune exact, dar putem calcula cu aproximaţie. El 
s-a întors pe urmele lui Şiba-bigc, care duc exact la cei O- 
sută-de-copaci. Deoarece trebuie să scoată şi să transporte 
cu el parii cu care tânăra căpetenie a însemnat drumul 
încoace, înseamnă că are să aibă nevoie de mai mult timp 
decât dacă ar fi mers fără oprire. 

Treaba asta poate s-o facă în timpul nopţii, pentru că 
secera lunii trebuie să răsară în curând, mă întrerupse el. 

Într-adevăr, şi de aceea probabil că are să ajungă la O- 
sută-de-copaci cam spre amiază. 


Acolo trebuie să adape caii şi să-i lase puţin să se 
odihnească. 

Întocmai, dar mult nu o să zăbovească. Principalul e să-i 
adape, şi cred că o să ţină mai puţin seama de oboseala 
cailor, deoarece ştie că-i poate cruța pe drum, că poate să 
oprească şi să-i lase să se odihnească cât vrea. l-am spus ca, 
de la O-sută-de-copaci, s-o ţină drept spre sud-est. Să 
presupunem că aşează câte un par din kilometru în 
kilometru şi că nu se grăbeşte prea tare; se poate calcula 
destul de uşor în ce punct puteţi să-l întâlniți, plecând de 
aici. 

Well, acum ştiu ce am de făcut. Mai aveţi să-mi spuneţi 
ceva, mister Shatterhand? 

Da, Vupa-Umugi, care vine în urma lui, trebuie să 
găsească numai urme de indieni. 

Deci, trebuie să-mi scot cizmele şi să-mi pun mocasini. Am 
aici întotdeauna mai multe perechi. Trăind izolat, trebuie să 
fiu mereu aprovizionat cu de toate. 

Ei, de-aş găsi şi eu o pereche! 

Şi eu, interveni Old Surehand. Altfel trebuie să iau de la 
prizonierii comanşi, şi ceea ce au purtat ei nu prea-mi 
convine. 

Pentru asta am eu o soluţie. Am aici mai multe perechi de 
diferite mărimi, fiindcă şi Bob poartă câteodată. Staţi o 
clipă, să vi le-aduc. 

Se duse în casă şi aduse încălţările indiene. Probând 
câteva perechi, găsirăm mocasini potriviţi pentru toţi, atât 
pentru mine, cât şi pentru Old Surehand. Ne încălţarăm şi 
predarăm lui Bob cizmele noastre, ca să le păstreze până 
ne întoarcem. 

Mai greu a fost cu Old Wabble, pentru că Fox nu avea 
nimic pe măsura lăboaielor lui. Îl trimiserăm pe bătrân, 
împreună cu Entşar-co, afară, în lagărul comanşilor, 
sperând ca printre comanşi să găsească vreunul cu 
cotonoagele ca ale lui. 


Ca să nu uit esenţialul în legătură cu Winnetou, continuai 
eu convorbirea întreruptă, căpetenia va avea nevoie de apă. 
Din fericire, avem aici burdufuri. 

Da, aprobă Fox. O să le umplu imediat. Singur însă nu le 
pot căra. Pot lua câţiva apaşi cu mine? 

Fireşte, dar nu prea mulţi, altfel, Vupa-Umugi o să vadă că 
e pe urmele unei cete de călăreţi mai mare decât a avut 
Şiba-bigc. De aici mi-a venit o idee care ne fereşte de o 
greşeală sau cel puţin ne va uşura capturarea comanşilor. 
La început voiam să plec numai cu dumneavoastră, mister 
Surehand şi Old Wabble, dar acum mă gândesc că ar fi mai 
bine să luăm cincizeci-şaizeci de apaşi cu noi. 

Într-o misiune de cercetare? Întrebă Old Surehand. În 
asemenea ocazii se obişnuieşte să fie cât mai puţini cu 
putinţă! 

Întocmai, dar se poate ca din expediţia asta să iasă cu totul 
altceva. Din câte cunoaştem până acum din planul 
comanşilor, la început o să vină la O-sută-de-copaci 
războinicii lui Vupa-Umugi. După cele aflate de mine, asta 
se va petrece mâine seară. Vor să înnopteze acolo, iar a 
doua zi să plece mai departe, de-a lungul parilor. El vrea să 
momească după sine cavaleria albilor, care nu se ştie când 
va sosi, dar noi putem oarecum presupune. Aşa cum spunea 
Şiba-bigc, Nale-Masiuv o să sosească o jumătate de zi după 
Vupa-Umugi, iar albii sunt aşteptaţi înaintea lui Nale- 
Masiuv, întrucât el are sarcina să-i urmeze îndeaproape. 

Probabil că armata albilor va sosi la O-sută-de-copaci 
poimâine, înainte de amiază. 

Aşa cred şi eu. Imediat ce albii vor pleca în urmărirea lui 
Vupa-Umugi, va apărea Nale-Masiuv şi se va lua după ei. 
Până acum, intenţia noastră a fost să lăsăm să treacă 
fiecare dintre aceste detaşamente şi apoi să-i închidem în 
capcana pregătită... 

Acesta este singurul şi cel mai bun lucru pe care-l putem 
face, interveni Bloody Fox. 


Din păcate, nu. Mă miră că nimeni dintre noi n-a sesizat ce 
greşeală am fi săvârşit, dacă am fi procedat aşa. Gândiţi-vă, 
sunt două detaşamente de indieni, separate unul de altul, 
pe care noi vrem să le închidem în câmpul de cactuşi? 

Da! Şi ce nu este în ordine aici? 

Faptul că între ele se află albii. 

Zounds, aşa e! Exclamă Old Surehand. Da, în orice caz, 
asta e o mare greşeală a planului nostru. În felul acesta ar fi 
trebuit să-i închidem pe albi împreună cu pieile-roşii şi cu 
asta am fi pierdut partida! 

Chiar dacă nu am fi pierdut-o, tot ne-ar fi fost cu mult mai 
greu s-o câştigăm. Comanşii ar pune mâna pe ostaşii albi, şi 
ar avea un atu în mână, peste care nu ar fi uşor de trecut. 
De aceea, nu o să plecăm numai noi trei, ci o să luăm cu noi 
o parte din apaşii noştri. Pe Nale-Masiuwv nici nu-l lăsăm să 
înainteze până la capcană, ci o să-l prindem la O-sută-de- 
copaci. 

E o idee excelentă, sir, dar e prea îndrăzneață, observă 
Bloody Fox. Gândiţi-vă. Nale-Masiuv va avea cu el probabil 
peste o sută cincizeci de războinici, iar dumneavoastră vreţi 
să-l prindeţi cu cincizeci-şaizeci de apaşi? 

Nu. Aşa ceva ar fi desigur o acţiune mai mult ridicolă şi 
uşuratică decât îndrăzneață. O să am cu mine mult mai 
mulţi oameni, şi anume pe ostaşii albi. Călăreţii albi o să ne 
ajute. O să-i spun lui Entşar-co... dar iată-l că vine! 

Locţiitorul căpeteniei apaşilor se întorcea împreună cu Old 
Wabble. Îl trimisei din nou afară, în tabără, să aleagă 
războinicii care să ne însoţească. Bătrânul „rege al cowboy- 
lor” stătea în faţa noastră într-o poziţie atât de stranie, 
încât, fără voie, îl întrebai: 

Ce ai, sir, nu te simţi bine? 

Yes, nu mă simt bine deloc. Iar cu degetul arătă către 
picioare. 

Ah, e vorba de picioare? Mocasinii...? 

Să-i ia dracu, explodă el supărat. 

Ai găsit ceva pe măsura dumitale? 


Şi încă ce-am găsit! 

Destul de mari? 

Şi cât de mari! Atât de mari că ar trebui să te ruşinezi să-i 
încalţi. Roşul ăla, pe care l-am descălţat, nici nu are picioare 
de om, ci adevărate labe de urs. Şi chiar aceste încălțări 
colosale, tot nu mi se potrivesc. 'Tot sunt prea mici! Când le- 
am pus, degetele mi s-au chircit ca nişte zerouri, dar n-am 
ce face, să lungesc ghetele nu pot. 

Să le lungeşti nu, dar poţi să le faci nişte găuri. 

Ah, nişte găuri...? Minunată idee! Chiar acum am să fac 
treaba asta. O să mi se cam zgâiască degetele prin ele, dar 
cui strică! Merită să aibă şi ele o dată bucuria de a vedea 
lumina zilei. 

Îşi scoase cuțitul şi începu să taie mocasinii la vârfuri. 
Depărtându-ne apoi de Fox, Parker şi Hawley, ieşirăm din 
cuprinsul oazei afară, la apaşi. Şaizeci dintre ei stăteau gata 

să ne însoţească. 

Fratele meu alb mai are vreun ordin pentru mine? Mă 
întrebă Entşar-co. 

Să ai grijă ca pe cărarea ce duce la oază să fie câteva 
străji. Pe Şiba-bigc l-am predat negrului Bob, care are grijă 
de el şi nu-l lasă să iasă din casă. În nici un caz tânăra 
căpetenie nu poate scăpa prin desişul cactuşilor. Dacă vrea 
totuşi să evadeze, va trebui să aleagă singura cale care 
există şi astfel va da de străjile puse. 

Şi ce să fac dacă ar veni? 

Să-l prindeţi. 

Dar dacă se apără? 

În acest caz trebuie folosită forţa. Vreau să-l cruţ, pe cât 
posibil, dar în nici un caz nu trebuie să ne scape. Dacă altfel 
nu se poate, să-şi piardă viaţa. La fel de sever trebuie să 
supraveghezi şi trupa, ca niciunul dintre comanşii lui să nu 
evadeze. 

Nemaifiind nimic de spus, pornirăm tocmai când cornul 
subţire al lunii apăru la orizont. 


Să mergi noaptea calare prin desişul luminat de razele 
lunii! Cu câtă plăcere le-aş oferi iubiţilor mei cititori 
simţămintele sublime care-i inundă omului inima o 
asemenea privelişte! Numai că mintea trebuie să fie liberă 
de griji şi de orice ar putea s-o stânjenească în visare. 

Uneori am visat că pot zbura. Corpul exista, dar nu avea 
nici un volum, nici greutate şi părea să se fi transformat 
într-o fiinţă spirituală care se poate deplasa liber, în toate 
direcţiile, fără să fie constrânsă de spaţiu sau piedici. În 
felul acesta am plutit mult deasupra pământului, departe de 
el, de la lună la soare, de la stea la stea, dintr-un infinit într- 
altul, plin de o inexprimabilă desfătare. Dar nu era 
desfătarea mândriei că eu însumi am învins spaţiul, ci 
fericirea supusă şi plină de încredere în iubirea 
atotputernică ce mă conducea şi mă purta tot mai departe. 
Şi, după ce mă trezeam, mai stăteam încă mult timp cu 
ochii închişi, ca să-mi dau seama cu încetul că a fost numai 
un vis şi că eu sunt un rob neputincios al timpului şi al 
spaţiului. 

Când zbori prin deşert pe un cal iute de picior, nu e chiar 
ca într-un astfel de vis, dar e asemănător. Nu întâlneşti 
nimic care te-ar putea stingheri. Singura piedică este 
pământul, care dispare în urma ta, fiind mai mult un sprijin 
decât un obstacol. Privirea nu cade în jos, ci fuge spre 
orizontul care, ca şi veşnicia, mereu se reînnoieşte şi nu 
poate fi atins. Ochii se îndreaptă în sus, unde, printre 
constelaţiile cerului, apar alte şi alte şi tot mai multe lumini, 
până ce nu le mai poţi cuprinde cu privirea. Şi dacă nervul 
optic oboseşte de această imensitate fără început şi fără 
sfârşit, iar pleoapele ridicate a mirare se lasă în jos, atunci 
sentimentul infinitului continuă în interiorul tău, şi astfel se 
nasc gânduri care nu pot fi urmărite până la capăt. Se nasc 
presimţiri, pe care zadarnic ai vrea să le cuprinzi în cuvinte, 
şi se ridică la suprafaţă sentimente şi senzaţii pe care nu le 
poţi distinge, pentru că reprezintă un singur val pe care 
pluteşti mai departe, tot mai adânc, într-o mirare smerită şi 


o încredere în iubirea care nu poate fi sesizată şi totuşi e 
prezentă peste tot, şi pe care, în ciuda bogăției de cuvinte a 
tuturor limbilor, omul nu o poate exprima. 

De mi-ar putea da cineva pana din care să curgă cuvintele 
potrivite pentru a reda impresia unei inimi credincioase 
într-o astfel de expediţie nocturnă călare prin deşert, atunci 
când din stelele strălucitoare de pe firmamentul cerului 
pătrunde în suflet o convingere imensă, celestă: că ai ales 
calea cea dreaptă şi nimeni n-are să ţi-o ia! 

Fără să-mi dau seama, am mers multă vreme călare în 
faţă, lăsându-mă cuprins în întregime de o stare liniştită de 
adoraţie, fără cuvinte, făcând să-mi împreunez mâinile şi să 
las hăţurile să cadă. Din această stare de reculegere am 
fost trezit de glasul bătrânului Wabble, care venise lângă 
mine: 

Sir, ce faceţi aici? Aproape că am impresia că vă rugaţi! 

Cuvintele lui sunau a zeflemea. Nu am răspuns. 

Ridicaţi hăţurile, continuă el. Dacă în timpul unui 
asemenea galop, calul dumneavoastră se poticneşte, puteţi 
să vă rupeţi gâtul! 

Ce te priveşte gâtul meu? Răspunsei scurt şi necăjit. 

De fapt, nu mă priveşte deloc, mister Shatterhand. Şi 
totuşi nu poate să-mi fie indiferent dacă în clipa următoare 
o să aveţi ceafa întreagă sau ruptă, pentru că aici 
aparţinem unul altuia. 

Nu-mi purta de grijă, nu-mi rup eu gâtul! 

Totuşi, aşa s-ar părea, pentru că nu se pun hăţurile pe 
gâtul calului în timp ce zbori pur şi simplu. 

Vrei să mă înveţi să călăresc? 

Nici prin gând nu-mi trece. Am văzut de mult ca nu aveţi 
nevoie de dascăl. Dar ceea ce încă n-am văzut, este un 
călăreț care călăreşte cu mâinile împreunate, ca şi când ar 
sta într-un scaun de rugăciune sau de jeluire. Pentru că 
dumneavoastră aşa aţi arătat, mister Shatterhand. 

Scaun de rugăciune sau de jeluire? Cum de-ai ajuns la 
această combinaţie? Rugăciunea şi jeluirea pentru 


dumneata sunt acelaşi lucru? 

Yes, sir. 

Să ştii că asta e o glumă proastă. Există un om care 
gândeşte şi care să numească rugăciunea văicăreală? 

Da, eu sunt ăla! 

Dintr-o smucitură m-am întors-spre el, întrebându-l: 

Te-ai rugat mult şi des, sir? 

Nu. 

Dar din când în când? 

Nici. 

Poate niciodată? 

Chiar aşa! Dădu el afirmativ din cap, spunând aceasta 
aproape cu mândrie. 

Doamne, nu pot să cred! 

Sau credeţi sau nu credeţi, mi-e totuna, dar nu m-am 
rugat încă niciodată. 

Dar în tinereţe, ca mic copil? 

Nici atunci. 

N-ai avut un tată care să-ţi vorbească de Dumnezeu? 

Nu. 

Nici o mamă care să-ţi împreuneze mâinile? 

Nu. 

O soră care să te înveţe o rugăciune scurtă de copil? 

N-am avut. 

Cât de trist e tot ce-mi spui, nemăsurat de trist! În această 
lume există un om care a ajuns la peste nouăzeci de ani şi, 
în tot acest timp îndelungat, nu s-a rugat niciodată! O mie 
de oameni să mi-o fi spus, să-mi fi jurat, sir, şi tot n-aş fi 
crezut. 

Din moment ce o spun eu însumi, puteţi să mă credeţi 
liniştit. 

Liniştit? Dar nu pot fi deloc liniştit! 

Nu văd de ce v-aţi tulbura liniştea pentru un lucru atât de 
clar şi totodată indiferent pentru dumneavoastră. 

Indiferent? Pentru dumneata e chiar atât de indiferent, 
mister Cutter? 


Absolut. Nu am bănuit că sunteţi aşa de bigot! 

Bigot? Dacă îi dai acestui cuvânt sensul pe care-l dau cei 
fără de Dumnezeu, află că nu sunt. 

Tocmai aşa gândeam şi eu. Dar că sunt făr' de 
Dumnezeu... 

Hm! 

Eşti, pentru că te-ai rupt de Dumnezeu! 

Ascultaţi! Să nu mergeţi prea departe, mister 
Shatterhand. Sunt un gentleman, nu o haimana. Am făcut 
întotdeauna ce am considerat că e drept şi aş vrea să-l văd 
pe acela care în mod serios mă face făr' de Dumnezeu. 

Atunci, uită-te la mine! Ai făcut întotdeauna ce ai 
considerat că e drept, ai fost deci întotdeauna propriul 
dumitale legiuitor. Nu există oare o lege care stă deasupra 
încăpăţânării dumitale? 

Da! Legea Statelor Unite, după care mă conduc. 

Mai presus nu mai există nimic? Nu există legi etice, 
religioase, ale lui Dumnezeu? 

Pentru mine, nu! M-am născut, e primul fapt. M-am născut 
aşa cum sunt; e al doilea fapt. Nu pot fi altfel decât aşa cum 
sunt; e al treilea fapt. Deci nu port nici o vină de ceea ce 
sunt şi fac, şi ăsta-i faptul principal. Tot restul e prostie şi 
gogomănie. 

Ascultă, mister Cutter, logica dumitale şchiopătă în toate 
privinţele. 

Lăsaţi-o să şchioapete, sir! Am fost vârât în viaţă fără să fiu 
întrebat şi dracu să mă ia dacă atunci când o să ies din viaţă 
o să cer voie cuiva! Nu o să am nevoie nici de religie, nici de 
Dumnezeu... 

Old Surehand şi apaşii se apropiaseră şi ei, după aceea o 
pornirăm din nou. Old Wabble rămase în urma mea; în locul 
lui, veni lângă mine Old Surehand. Merserăm o vreme fără 
să scoată o vorbă. 

Rareori am fost atât de trist. Simţeam pentru bătrân o 
milă profundă, cu toate că-şi bătuse joc de mine. Nu-şi 
cunoscuse nici tatăl, nici mama. Niciodată nu învățase să 


spună o rugăciune! Aşa arăta vestitul „King of the cowboy” 
- „regele cowboy-lor”. 

Old Surehand călărea liniştit lângă mine. Se pare că 
reflecta la tot ce auzise. Abia după o îndelungată tăcere, îmi 
puse întrebarea: 

Sir, pot să vă deranjez cu o întrebare? Văd că sunteţi 
adâncit în gânduri. 

Mă bucură foarte mult că sunt trezit din astfel de gânduri. 

Ştiţi, am auzit multe despre dumneavoastră şi întotdeauna 
se amintea şi faptul că sunteţi evlavios. 

Şi cam ce se înţelege prin acest cuvânt „evlavios”? Că 
spun întotdeauna ce gândesc şi ce cred? Sau râdeau de 
această aşa-zisă „evlavie”? 

Niciodată nu s-a râs. Dumneavoastră vă exprimaţi 
convingerile mai mult prin fapte decât prin vorbe şi asta 
impresionează. Şi eu tot aşa v-am cunoscut. Nu mi-aţi vorbit 
nici un cuvânt despre asta. 

Nici nu era nevoie! 

Poate că totuşi! 

Cum adică? 

Fiindcă... hm! Viaţa dumneavoastră, mă refer la viaţa 
interioară, a decurs mereu liniştit şi uniform? Când eraţi 
copil, aţi auzit că există Dumnezeu şi aţi crezut în el. 
Credinţa aceasta nu a fost niciodată zdruncinată şi trăieşte 
şi acum în inima dumneavoastră cu acea candoare 
frumoasă a copilăriei? Aşa cred cel puţin, şi poate că nu mă 
înşel. 

Vă înşelaţi, sir. Nu există victorie fără luptă. Viaţa mea 
interioară a fost la fel de plină de evenimente ca şi cea 
exterioară. Nici fluviul vieţii sufleteşti nu curge liniştit între 
malurile sale. Îşi are valurile şi zbuciumările lui, stâncile şi 
bancurile lui de nisip, seceta şi inundaţiile lui. 

V-aţi luptat şi dumneavoastră? 

Deseori şi din toate puterile. Întotdeauna am privit această 
luptă extrem de serios. Există milioane de oameni care trec 
prin viaţă fără să se zbată pentru a ieşi la lumină... 


O, de-aş putea face şi eu acest lucru! Oftă el. 
Dumneavoastră aţi răzbătut şi v-aţi întărit sufletul. Pe mine, 
în schimb, soarta mă poartă din loc în loc; mi-am pierdut 
busola interioară şi pământul natal, şi nu mai am linişte. 

Liniştea o s-o găsiţi numai acolo unde poate fi căutată... 

Sper din toată inima. Acum să încheiem această discuţie, 
altfel pentru mine ar fi prea mult dintr-o dată! Îmi vine să 
vă strâng cu recunoştinţă mâinile, pentru că în inima mea 
se zbate ceva de parcă ar vrea să spună că speranţa mi se 
va îndeplini. Aţi aprins o lumină, pe care acum o văd doar la 
mare depărtare, dar nu vă atingeţi de ea, să nu se stingă 
iar, pentru că am încredere că se va apropia tot mai mult de 
mine! 

Aceste cuvinte m-au făcut fericit. Oare o să am într-adevăr 
bucuria de a fi îndrumat un suflet prin îndemnul meu? Şi 
încă sufletul unui om ca Old Surehand! Încercările prin 
care a trecut trebuie să fi fost neobişnuit de triste. Dar le 
tăinuia, nu vorbea de ele. Această tăcere nu era deloc 
consecinţa neîncrederii în mine. Nu voia să se atingă de 
nişte răni, care, probabil, mai sângerau şi acum în sufletul 
lui. O, de-ar fi vorbit! Eram în situaţia, şi aceasta, desigur, 
fără să ştiu sau să bănuiesc măcar, să-i uşurez inima şi să-l 
duc pe urma căutată de atâta vreme, fără să o fi putut afla. 

Capitolul VI - La o Sută-de-Copaci. 

Drumul nostru a decurs atât de liniştit şi fără de obstacole, 
încât nu există nimic de relatat. Spre dimineaţă am oprit 
caii să se odihnească şi, înainte de masă, târziu, văzurăm în 
stânga noastră primul par şi dădurăm de urma lui Winnetou 
şi a apaşilor săi. Cu siguranţă că între timp s-a întâlnit şi 
Bloody Fox cu ei. La un kilometru depărtare, am găsit al 
doilea par şi, urmându-le şirul, am ajuns la locul ales de noi. 

Acest loc se află la marginea deşertului, fiind numit, după 
cum am mai amintit, de către apaşi Gutesnontin-khai şi 
Sucs-ma-lestavi de către comanşi, ceea ce înseamnă O-sută- 
de-copaci, şi era aşezat astfel: 


Granița dintre Llano Estacado şi câmpia verde, care se 
află în vestul acestui loc, nu constituia o linie neîntreruptă, 
în unele locuri era foarte pronunţată, în altele abia se 
desluşeau câteva intrânduri şi ieşinduri mai mari şi mai 
mici. Un asemenea intrând, arătând ca un golf, îl forma şi 
locul denumit O-sută-de-copaci. Avea forma unei potcoave, 
ale cărei margini, ca un povârniş, coborau treptat. În fund 
izvora o apă, care mai întâi se aduna într-un bazin cu un 
diametru de circa douăzeci de picioare, revărsându-se apoi 
spre est, pentru ca încet, încet să se piardă în nisip. 
Datorită umezelii, exista aici o iarbă grasă, care le prindea 
foarte bine cailor noştri. Această formă de potcoavă se 
distingea de împrejurimi mai ales datorită povârnişului 
amintit, pe care creşteau, până aproape sus, tufişuri dese, 
printre care se înălţau tulpini de copaci tineri. De aici îşi 
luase Şiba-bigc materialul pentru pari, cu care ar fi vrut, în 
orice caz zadarnic, să le arate comanşilor ce urmau să vină 
drumul spre oaza din Llano Estacado. Se puteau vedea 
destul de bine de unde tăiaseră parii, pentru că peste tot 
erau împrăştiate crengi şi rămurele căzute sub cuțitul 
oamenilor săi. 

Coborârăm lângă izvor să ne potolim setea, apoi lăsarăm 
caii să se adape. Băură cu sorbituri mari, pe săturate, apoi 
se împrăştiară să pască în voie. Noi ne hotărârăm locul de 
popas lângă apă, dar, din prevedere, trimiserăm sus pe 
deal, un apaş, să stea de strajă şi să cerceteze cu privirea 
spre vest, ca nu cumva să fim surprinşi de Vupa-Umugi. 

Voiam să ne odihnim aici doar câteva ore; mai mult nu 
aveam voie să stăm. După ce trecu această vreme, 
adăparăm caii încă o dată, apoi încălecarăm şi o pornirăm 
spre locul unde hotărâserăm să ne petrecem noaptea. 

Locul ales pentru popasul de noapte se afla cam la două 
mile engleze de O-sută-de-copaci, formând în mijlocul 
câmpiei o depresiune asemănătoare cu Valea Nisipului, 
unde îl prinsesem pe Şiba-bigc şi oamenii săi. 


În acest loc nu exista nici un fir de iarbă, ci numai nisip, şi 
tocmai de aceea era puţin probabil să creadă cumva 
comanşii că cineva s-a putut gândi să petreacă acolo o 
noapte întreagă sau poate chiar mai mult timp. Această 
adâncitură oferea o ascunzătoare sigură datorită şi faptului 
că era imposibil unui duşman să ne vadă, doar dacă se 
apropia până la marginea ei. Sosiţi în această depresiune, 
ne priponirăm caii şi ne culcarăm în nisipul moale. Fireşte, 
am postat o strajă sus pe deal, ca să vadă când vine Vupa- 
Umugi cu ceata lui. 

După cele aflate de la Şiba-bigc, Vupa-Umugi trebuia să 
sosească încă în seara aceasta. Doream foarte mult să nu 
întârzie, pentru că nu este deloc plăcut să stai într-un loc 
fără apă şi atât de arid. 

Din fericire, dorinţa mi se împlini mai repede decât aş fi 
crezut. Soarele încă nu dăduse în scăpătat, când straja 
strigă de sus: 

Uff! Naiinii an khaan peniyil! 

— Vin comanşii! 

Mi-am luat binoclul şi am urcat împreună cu Old 
Surehand. Cu toate că distanţa era destul de mare, încât să 
nu putem fi văzuţi, am rămas totuşi culcaţi, în timp ce 
priveam spre ei. Da, veneau, şi veneau într-un fel care ne 
arăta că se simt în deplină siguranţă. Nu călăreau în felul 
lor obişnuit, în aşa-numitul şir indian, ci câte unul şi în 
grupuri, mergând care cum îl tăia capul. 

Călăreţii indieni, văzuţi de noi, aveau mărimea unor câini. 
Mergând spre est, deveneau tot mai mici, până ce 
dispăreau din vedere. 

Acum, pentru noi era important să ştim dacă ne vor găsi 
urmele. De fapt, ar fi trebuit să le vadă, depindea numai de 
ei să le acorde atenţie. În acest caz, speram să le ia drept 
urmele lui Şiba-bigc, pentru că tocmai de aceea ne 
schimbasem cizmele cu mocasini indieni. 

Dacă ar fi avut vreo bănuială, atunci, în mod sigur, veneau 
imediat spre noi. Aşteptam cu încordare, privind spre sud, 


de unde ar fi trebuit să apară. Dar trecu mai mult de o oră, 
fără să se fi ivit cineva şi, când începu înserarea, puteam 
afirma că nu avem de ce ne teme şi că nu vom fi descoperiţi. 
Părăsirăm tăpşanul şi coborârăm la oamenii noştri. Old 
Wabble ne primi cu cuvintele: 

Vasăzică, au sosit! De fapt, ar fi bine ca, aşa în glumă, să-i 
luăm prin surprindere la noapte şi să-i împuşcăm pe toţi. 

Dumneata numeşti glumă să ucizi o sută cincizeci de 
oameni? Întrebai eu. În această privinţă îmi cunoşti 
părerea. Facem aşa cum am stabilit: îi lăsăm să treacă 
liniştiţi mai departe şi mai târziu îi încercuim. În felul acesta 
o să-i prindem fără să vărsăm un strop de sânge. 

Să treacă mai departe, da! Dar dacă mâine dimineaţă nu 
pleacă şi rămân toată ziua aici? De unde luăm apa necesară 
pentru noi şi pentru cai? 

Nu rămân ei pe loc, de asta poţi fi sigur. Nici nu le trece 
prin cap să piardă o zi întreagă. Şi chiar dacă le-ar fi 
indiferentă o atare pierdere de timp, tot ar trebui să 
părăsească mâine dimineaţă O-sută-de-copaci, ca să facă 
loc militarilor. 

Dar oare aceştia or să vină? 

O să vedem îndată. Mă duc la comanşi să trag cu urechea. 

Minunat! Minunat! Vin şi eu! 

Nu-i nevoie, mister Cutter, prefer să mă bizui numai pe 
mine decât şi pe dumneata. 

Vreţi să mergeţi singur? 

Nu. Mă va însoţi mister Surehand. 

Cum s-ar zice, aveţi mai multă încredere în el decât în 
mine. 

Am sau nu, asta n-are importanţă. Îl iau pe el, iar 
dumneata rămâi aici. 

Îmi dădui seama că-i stă pe limbă o replică tăioasă, dar se 
stăpâni şi tăcu. El, cu imprudenţa lui, ar fi fost ultimul om 
pe care l-aş fi luat cu mine la comanşi. 

Presupunând că a doua zi indienii aveau să pornească dis- 
de-dimineaţă, în seara aceasta urmau să se culce devreme. 


De aceea, în caz că voiam să ascult şi să aflu ceva, nu 
trebuia să mai zăbovesc. Aşa că nu lăsai să treacă mai mult 
de o oră după căderea nopţii, şi o pornii la drum. Mai 
târziu, după ce avea să răsară luna, ar fi fost mai greu să 
rămânem nedescoperiţi. 

Folosirăm drumul pe care veniserăm. Sosind la O-sută-de- 
copaci, cotirăm la început spre partea de sus a golfului în 
formă de potcoavă şi cercetarăm cu precauţie dacă se află 
cumva străji acolo. A durat foarte mult până să colindăm tot 
semicercul. Nu descoperirăm nici un comanş de santinelă. 
Vupa-Umugi nu pusese nici o strajă pe deal; trebuia să se fi 
crezut foarte stăpân pe situaţie. 

Jos, lângă apă, ardeau mai multe focuri mici, întreţinute cu 
crengile şi aşchiile pe care le văzuserăm risipite pe jos. 
Lângă foc se pare că şedea căpetenia cu războinicii cei mai 
de seamă. Ceilalţi se aşezaseră de-a lungul malurilor apei, 
fără a se putea vedea de departe. Nici caii nu-i vedeam, era 
prea întuneric. 

De asemenea, ne scăpa privirilor şi faptul dacă jos, spre 
Llano, existau străji; dar chiar dacă existau, putea să ne fie 
indiferent, deoarece nu aveam ce căuta în partea aceea. 

Trebuia să ne apropiem cât mai mult de focul unde şedea 
şeful tribului, pentru a-l putea eventual auzi ce spune. 
Pătrunserăm în tufişuri şi ne strecurarăm printre 
boschetele în pantă, eu înainte şi Old Surehand după mine. 
Nu era lucru uşor, pentru că de sub picioarele noastre se 
putea desprinde în fiecare clipă o pietricică din pământul 
afânat şi se putea rostogoli, trădându-ne astfel prezenţa. 
Indienii stăteau atât de liniştiţi, încât asemenea zgomot ar fi 
fost imediat auzit. De aceea, la fiecare pas, întâi pipăiam 
terenul cu piciorul şi apoi păşeam. 

Mergeam foarte încet şi coborârea a durat aproape o oră, 
până am ajuns după un tufiş des, atât de aproape de izvor, 
încât puteam să-i auzim pe cei ce stăteau lângă el, în caz că 
ar fi vorbit. 


Dar nu vorbeau. Stăteau muţi şi nemişcaţi şi priveau cum 
pâlpâie lumina focului, lângă care fusese friptă carnea, 
după cum dovedea mirosul care mai persista. Am aşteptat 
un sfert de oră şi încă unul; era atâta linişte, încât puteai 
crede că sunt nişte figuri neînsufleţite, dacă unul dintre 
indieni nu ar fi mişcat din când în când mâna, ca să mai 
pună crengi pe foc. Old Surehand mă înghionti, întrebându- 
mă în acest fel dacă nu ar fi mai bine să plecăm, când, 
deodată, se auzi din afara taberei un strigăt puternic de 
chemare, urmat de multe altele. Deci, afară erau totuşi 
posturi de pază şi se pare că descoperiseră ceva suspect, 
pentru că strigătele se înmulţiră şi deveniră atât de 
insistente, încât puseră în mişcare toată tabăra. Vupa- 
Umugi sări şi el în picioare, la fel ca cei din jurul său. 
Gălăgia crescu şi strigătele puteau fi auzite peste tot, de 
parcă ar fi vânat pe cineva pe care voiau să-l prindă. Mă 
cuprinse o nelinişte pe care n-o puteam alunga. 

Ce poate fi? Mă întrebă Old Surehand în şoaptă. 

E ca şi când ar hăitui un om, răspunsei eu încet. 

Da, vor să prindă pe cineva, nu mă înşel, se poate auzi 
destul-de clar. Dar cine o fi? Nu cumva...? Urmă el fără a-şi 
termina întrebarea: 

Ce vreţi să spuneţi? Îl întrebai. 

Nimic, sir. Ar fi prea de tot din partea lui. 

A cui? 

A... dar nu, nu e posibil! 

E posibil. Ştiu la cine vă referiţi. La Old Wabble. 

Drace! Şi dumneavoastră credeţi câ... 

De la el poţi să te aştepţi la orice. 

Da, e pur şi simplu obsedat de ideea de a se strecura peste 
tot pe furiş, şi întrucât adineauri ar fi dorit atât de mult să 
vină cu noi... ascultați! 

De afară răsună un strigăt dinspre partea stângă: 

Sim tavo, un om! 

Şi imediat auzirăm din dreapta, de dincolo de tufişuri: 

Sim poch - un cal! 


Apoi se făcu linişte. Dar mai mult cu urechile decât cu 
ochii, constatarăm o mişcare care se apropia. Din dreapta şi 
apoi din stânga era adus cineva. Cine sau ce putea fi? 

Nu trebui să aşteptăm prea mult ca să aflăm. Spre spaima 
noastră, temerea ni se adeveri. O grămadă de comanşi îl 
aduceau pe... Old Wabble. Fusese dezarmat şi legat. Peste 
câteva clipe îi fu adus şi calul. Venise după noi, şi chiar 
călare. Ce absurditate! Ştiam din experienţă că este în 
stare să-şi facă de cap, dar ca să-i vină în minte să se 
furişeze cu calul, de o asemenea neghiobie nu l-aş fi crezut 
în stare. 

Cu prostia asta a lui nu ne provoca doar o încurcătură 
oarecare, ci pur şi simplu ne punea în cel mai evident 
pericol. Comanşii trebuiau să ghicească cum că nu este 
singur aici şi că trebuie să aibă tovarăşi cu el. Grija pentru 
noi înşine ar îi cerut, de fapt, să ne îndepărtăm imediat. Dar 
aveam oare dreptul să plecăm? Nu era mai nimerit să 
rămânem şi să aflăm ce se întâmplă? În ciuda marii sale 
imprudenţe, bătrânul era şiret. Poate născocea o explicaţie 
care să abată bănuiala pieilor-roşii. 

Uff, Old Wabble! Exclamă Vupa-Umugi, când îl văzu pe 
bătrân. Unde l-aţi prins? 

Indianul căruia îi era adresată întrebarea, răspunse: 

Se furişa prin iarbă ca un coiot plecat după pradă. Caii 
noştri au devenit neliniştiţi, mirosindu-l pe al lui, pe care îl 
priponise dincolo de posturile noastre. 

S-a apărat? 

Pshaw! A vrut să fugă, noi însă l-am hărțuit din toate 
părţile ca pe un câine râios, iar după ce l-am prins nu a mai 
îndrăznit să se apere. 

Aţi mai văzut şi alţi albi? 

Nu. 

Duceţi-vă şi căutaţi urmele. Faţa asta palidă nu a putut să 
vină singură la marginea Llano Estacado-ului. 

Războinicul plecă să cerceteze, în timp ce căpetenia şi 
însoțitorii săi se aşezară, ca şi când nimic nu s-ar fi 


întâmplat. Cu priviri îndreptate ameninţător asupra lui Old 
Wabble, care stătea în faţa lui ţinut de doi indieni, căpetenia 
îşi scoase cuțitul, îl înfipse în pământ şi zise: 

Am înfipt cuțitul interogării. El poate să te omoare, dar 
poate să-ţi şi lase viaţa. E în mâna ta. Dacă spui adevărul, o 
să scapi. 

Ochii „regelui cowboy-lor” rătăciră o clipă înspre tufişurile 
noastre, căutându-ne, dar, din fericire, numai cu o scurtă 
privire. Dacă nu s-ar fi stăpânit, ne-ar fi putut trăda. 

Unde-i sunt însoțitorii? Îl întrebă căpetenia. 

N-am niciunul, răspunse bătrânul. 

Minţi! O să-i căutăm şi o să-i găsim! 

N-o să găsiţi pe nimeni. 

Dacă se dovedeşte că ai minţit, tu o să fii de vină pentru 
moartea grea pe care o s-o suportaţi cu toţii. 

Pune să caute, n-am nimic împotrivă! 

Spune-mi atunci ce treabă ai aici, la marginea Llano-ului? 
Poate o să începi să minţi, spunând că ai venit să vânezi? 

Nu, Old Wabble nu-i atât de prost. Şi totuşi, tocmai acest 
lucru vreau să-l spun, pentru că ăsta e adevărul. 

Păi aici nu există vânat; ce puteai vâna? 

Există, totuşi, şi încă foarte mult. Vânat roşu, adică indieni. 
Am venit aici să vă vânez pe voi. 

Era foarte îndrăzneţ. Probabil că se bizuia pe noi. Părea să 
fie convins că noi ne aflăm în apropiere şi că îl auzim. Şi 
probabil că şi considera ca foarte firesc să nu-l lăsăm în 
situaţia lui critică. Dar în aceasta privinţă se înşela. Din 
moment ce se băgase singur în bucluc, în adevăratul înţeles 
al cuvântului, n-avea decât să-şi spargă singur capul cum să 
iasă. Noi, înainte de toate, trebuia să avem grijă ca noi 
înşine să nu fim prinşi. Nu aveam voie să riscăm cu atâta 
uşurinţă realizarea unui plan atât de frumos, numai ca să-l 
eliberăm pe el. 

Se vede că răspunsul curajos al bătrânului îl surprinse pe 
Vupa-Umugi. Îşi încrucişa sprâncenele şi întrebă 
neîncrezător: 


Ce caută mocasinii ăştia în picioarele tale? 

Ca în misiunea mea de cercetaş să nu las urme care să dea 
de bănuit, am luat aceste încălțări de la unul din războinicii 
lui Nale-Masiuv. 

De rândul acesta căpetenia vorbi ameninţător: 

Să se ferească Old Wabble să-mi trezească mânia! 

Ce rost are ameninţarea? Tu mi-ai cerut să spun numai 
adevărul! 

Da, dar nu-l spui! Spui că ai venit să ne vânezi? Poate un 
singur om să vâneze de cincisprezece ori câte zece 
războinici? 

Nu, dar eu sunt aici numai ca cercetaş, ceilalţi vin după 
mine. Şi vă avertizez! Dacă-mi faceţi cel mai mic rău; 
prietenii mei o să se răzbune cumplit pe voi. 

Pshaw! Cine sunt oamenii cu care îndrăzneşti să ne 
ameninţi pe noi? 

De fapt, nu ar trebui să vă spun, pentru că nici nu bănuiţi 
că sunteţi urmăriţi. Dar am să mă distrez fără să fac vreo 
greşeală, spunându-vă de pe acum, pentru că e imposibil să 
puteţi scăpa. 

Pe faţa bătrânului, plină de zbârcituri, apăru o expresie de 
triumf şi continuă: 

Cunoaşteţi pe şeful de trib Nale-Masiuv? A îndrăznit să 
atace călăreţii albi şi a fost bătut. 

Uff! Răspunse Vupa-Umugi. 

Mergând pe urmele lui, soldaţii au ajuns la Apa Albastră, 
unde aţi avut tabăra. Voi aţi părăsit locul, aşa că au pornit-o 
după voi, iar pe mine m-au trimis înainte ca cercetaş, să vă 
descopăr urmele unde vă faceţi tabăra. Chiar dacă m-aţi 
prins, o să trebuiască să mă eliberaţi din nou, pentru că ei 
au să vină şi au să vă nimicească până la ultimul. 

„Mulţumescu-ţi ţie, Doamne”, gândii eu, era singurul 
pretext pe care-l putea folosi. Numai în felul acesta îi putea 
face să creadă că a venit singur şi să le abată bănuiala de la 
noi. Da... era şiret bătrânul, ceea ce nu diminua cu nimic 
mânia ce o simţeam contra lui. 


Vupa-Umugi făcu un gest de dispreţ şi zise: 

Să nu se bucure Old Wabble prea repede şi prea devreme. 
E poreclit „Ucigaşul indienilor” şi noi toţi ştim foarte bine că 
încă niciodată un războinic roşu nu a găsit milă în faţa 
glontelui sau cuţitului său. Ne bucurăm că l-am prins, şi o 
să ne ferim să-l eliberăm. O să moară la stâlpul caznelor şi o 
să plătească pentru toate asasinatele, îndurând cele mai 
mari şi mai rafinate chinuri! 

Aşa spui acum, dar lucrurile o să se petreacă altfel, 
răspunse mister Cutter, cu multă siguranţă în glas. 

Nu fi obraznic, câine! Se răsti la el căpetenia. Crezi că ne- 
ai spus ceva nou? Ştiam de mult că soldaţii albi s-au bătut 
cu Nale-Masiuv. Au învins, dar numai pentru scurt timp, 
pentru că Nale-Masiuv a trimis acasă să mai vină o sută de 
războinici! 

Ah! Exclamă Old Wabble, prefăcându-se dezamăgit. 

Da, continuă şeful de trib, triumfător la rândul său. Şi la fel 
de bine ştiu că aceşti câini albi vin după noi. Noi înşine am 
vrut să vină, i-am momit după noi, ca să-i distrugem. Îţi 
spun, v-am întins o capcană din care nu există scăpare! 

Da, se poate, dacă o să fim atât de proşti încât să cădem în 
ea. 

Tu ai şi căzut, şi te găseşti în ea! 

Cu atât mai atenţi şi mai prevăzători o să fie soldaţii albi. 

Şi ei au să cadă în ea, nici nu pot altfel. Numai de aceea 
am plecat de la Apa Albastră încoace, pentru ca soldaţii albi 
să vină după noi. O să părăsim şi tabăra aceasta, ca să-i 
ducem în deşert, unde au să piară în mod cumplit. 

Să piară? O să se bată şi o să vă învingă. 

Nu o să fie nici o bătaie, îi ademenim departe, în deşert, 
unde nu există apă, aşa că o să piară de sete, fără ca armele 
să le poată folosi la ceva. O să sosească aici puţin timp după 
răsăritul soarelui, atunci noi o să fim plecaţi, iar ei au să ne 
urmeze. Şi după ei vine Nale-Masiuv cu mai mult de o sută 
de războinici. În felul acesta nimeresc între noi şi el, între 


foame şi sete, pe de o parte, şi armele noastre pe de altă 
parte, aşa că au să piară în mod jalnic. 

Thunder-storm! Strigă Old Wabble, ca şi când s-ar fi 
speriat foarte tare. 

Aha, acum îţi intră groaza în oase! Râse răzbunător 
căpetenia. Trebuie să recunoşti că sunteţi pierduţi! Mai am 
însă o vorbă cu tine. Unde sunt feţele-palide care au fost cu 
tine la Apa Albastră? 

Feţele-palide? La cine te referi? 

La Old Shatterhand şi Old Surehand, pe care mi l-aţi smuls 
din mână, şi la toţi ceilalţi. 

Nu ştiu unde sunt. M-am despărţit de ei. 

Minţi! Vrei să-mi ascunzi faptul că se află la soldaţi? 

La soldaţi? Nici vorbă. Old Shatterhand nu este omul care 
să se alăture unor astfel de indivizi, ca în felul acesta să-şi 
piardă independenţa. Sau poate crezi că se înjoseşte să facă 
pe iscoada pentru ei? 

Old Shatterhand e tare mândru, recunoscu căpetenia. 

Nu numai pentru asta, el este un prieten al albilor, ca şi al 
indienilor. S-ar amesteca el, oare, în cearta care s-a iscat 
între ei? 

Uff, cuvintele astea sună a adevăr. 

Şi nu a încheiat el pace cu tine la Apa Albastră? 

Şi asta este adevărat. Dar unde se află acum? 

A plecat pe Rio Pecos în jos, până la tabăra apaşilor 
mescalero, să se întâlnească cu Winnetou. 

S-a dus singur? 

Nu, îl întovărăşesc şi ceilalţi. 

Tu de ce nu ai plecat cu ei? 

Pentru că voiam să ajung la soldaţi, al căror cercetaş sunt 
în prezent. 

Să fi mers tu, aşa singur? Nu cred. Ultimele tale cuvinte 
mi-au trezit din nou bănuiala. Old Shatterhand e la voi. 

Am crezut că Vupa-Umugi e cu mult mai deştept decât 
arată acum. Nu-şi dă seama că prin bănuiala sa se dă de 
gol? În timpul unei expediţii războinice, Old Shatterhand nu 


face oare mai mult decât o sută de războinici? Şi Old 
Surehand nu-i este oare egal? Dacă oameni atât de 
renumiţi s-ar afla la noi, oare nu ţi-aş spune, pentru a te 
speria, să nu te atingi de mine? 

Uff! Dădu afirmativ din cap căpetenia. 

Ar fi un mare avantaj pentru mine să te pot ameninţa cu 
cele două feţe-palide. Şi dacă nu fac asta, trebuie să 
recunoşti că, într-adevăr, ele nu sunt cu mine. 

Uff! Exclamă el din nou afirmativ. 

Aşa că, dacă aş vrea să născocesc o minciună, mai degrabă 
aş spune că cei doi au să vină să mă elibereze, decât să neg 
acest lucru. Dacă Vupa-Umugi nu înţelege acest lucru, 
înseamnă că e cam slab de minte. 

Ce te priveşte pe tine mintea mea, câine? Acum ştiu ceea 
ce voiam să ştiu, şi dacă o să te cred sau nu asta o să 
depindă de faptul dacă războinicii mei, care s-au dus să 
scotocească împrejurimile după tovarăşii tăi, au să găsească 
pe cineva sau nu. În orice caz, tu eşti pierdut. Te luăm cu 
noi, pentru ca tot tribul nostru să te vadă cum mori şi să 
strige de bucurie văzând chinurile tale. Ei, ce este, ai de 
raportat ceva? 

Întrebarea fusese adresată unui indian care tocmai sosise 
călare şi sărise de pe cal. 

Am colindat şi scotocit împrejurimile, răspunse indianul, 
dar n-am găsit pe nimeni. Această faţă-palidă a avut 
îndrăzneala să se furişeze singură până la noi. 

Îndrăzneala asta o s-o plătească el cu viaţa. Acum legaţi-l 
şi de picioare, şi strângeţi-l atât de tare în curele încât să nu 
se poată mişca. Să fie păzit de cinci războinici, care au să 
răspundă cu capul de el. De asemenea, ca măsură de 
prevedere, să se posteze străji acolo sus, pe tăpşan. 

Lipsa de prevedere se produsese deja, uşurându-ne mult 
pătrunderea în tabără. Acum trebuia să plecăm repede şi să 
nu aşteptăm până când străjile îşi vor fi luat posturile în 
primire. De aceea, ne căţărarăm cât puturăm de repede, 
dar pe cât posibil fără zgomot, pe povârniş. 


Pe urmă ne grăbirăm să ne îndepărtăm, ca să nu fim auziţi 
sau văzuţi. Mai târziu puturăm încetini pasul. 

Acum ce mai ziceţi, sir? Mă întrebă Old Surehand. Iar ne-a 
jucat o festă urâtă bătrânul. 

Din fericire, mai urâtă pentru el decât pentru noi. 

Da; în orice caz, după ce a dat de belea, nu s-a purtat 
chiar atât de rău. 

E mare păcat de el. Altminteri e un bătrân de ispravă, şi 
dacă nu ar avea obiceiul ăsta să acţioneze atât după capul 
lui, şi fără rost, ar fi un tovarăş foarte folositor. Aşa însă, 
trebuie să fii mai prevăzător cu el decât cu un greenhorn. E 
un om care-i mai bine să umble singur, căci altfel devine 
primejdios pentru colectivul căruia i se alătură. Dacă îşi va 
recăpăta libertatea, să plece unde vrea. Desigur, la început 
m-am bucurat să-l cunosc. Dar bucuria asta mi-a înveninat- 
o el destul. Nu e deloc o plăcere să-l ai lângă tine şi să-l vezi 
cum comite prostie după prostie. Mai degrabă îmi convine 
cel mai neexperimentat novice. Un greenhorn se supune şi 
ascultă de un westman experimentat, tocmai pentru că este 
convins de lipsa lui de experienţă. Aici însă avem de-a face 
cu un bătrân horseman, un om umblat cu cai, mândru că 
odinioară a purtat numele de „rege al cowboy-lor” şi, 
datorită acestei mândrii, consideră că este sub demnitatea 
lui să se supună unei alte voințe decât celei proprii. Un bun 
cowboy poate fi un văcar şi un călăreț priceput, chiar şi un 
ţintaş acceptabil, dar pentru un westman capabil se cere 
mult mai mult! 

Mă înfierbântasem şi probabil că aş mai fi continuat, dacă 
nu am fi ajuns la tabăra noastră. 

Le-am spus apaşilor că Old Wabble a fost prins de comanşi. 
Atunci, cel mai în vârstă dintre ei, care vorbea în numele 
tuturor, a zis: 

Bătrâna faţă-palidă a plecat cu calul lui, fără să întrebe. 
Puteam noi să-l reținem? 

Nu, răspunsei. În nici un caz nu v-ar fi ascultat. Dar ştiţi 
cumva de ce şi-a luat calul, în loc să meargă pe jos? 


Ştiu, fiindcă e singurul lucru pe care mi l-a spus. A luat 
calul pentru iuţeala lui, adică voia să ajungă înaintea 
voastră la comanşi şi să se întoarcă tot înaintea voastră. 

Ca pe urmă să se umfle în pene faţă de noi? Ei, acuma 
găsit prilejul să-şi trâmbiţeze gloria. Ai grijă ca străjile să fie 
cu ochii în patru! Acum trebuie să ne culcăm, ca, la 
răsăritul soarelui, să putem fi în formă. 

Cu somnul nu prea mergea. Din cauza supărării provocate 
de Cutter, mult timp încă n-am putut adormi, iar la răsăritul 
soarelui, când m-am trezit, mă simţeam obosit. 

Trebuia să urmărim plecarea comanşilor. Fâşia întunecată 
pe care o formau la orizont cei O-sută-de-copaci, puteam să 
o vedem, dar pe comanşi nu-i puteam distinge. De aceea, 
pentru a reduce distanţa, am luat binoclul şi am părăsit 
tabăra, împreună cu Old Surehand. La jumătatea drumului 
ne aşezarăm şi aşteptarăm. Nu dură mult şi figurile 
comanşilor apărură de după tufişuri. Plecau în acelaşi fel în 
care sosiseră, adică nu în şir indian. Voiau să lase cât mai 
multe urme vizibile, pentru a uşura trupelor urmărirea. Aşa 
după cum socotisem că vor face, comanşii s-au luat după 
urmele noastre, adică după şirul de pari, crezând că au fost 
fixaţi acolo de Şiba-bigc, fără să bănuiască schimbarea lor. 

După ce comanşii dispărură în direcţia sud-est, 
aşteptarăm încordaţi poate mai mult de o oră, până când 
apărură dinspre vest şase călăreţi, al căror drum ducea 
evident spre cei O-sută-de-copaci. 

Sunt dragonii, spuse Old Surehand. Mergem la ei? 

Nu. Aş vrea să-mi permit o glumă. Când dincolo de 
Mistake Canion am ajuns la tabăra lor, comandantul m-a 
luat drept un neisprăvit şi m-a tratat ca atare. 

Tâmpitul! 

Hm. Nu prea putea ghici cine sunt, fiindcă eu m-am dat 
drept căutător de morminte. Nu era prea greu să mă ia 
drept greenhorn, după cum mă prefăceam. Aş vrea să-l văd 
pe comandant ce mutră o să facă când o să dea de mine 
aici, lângă pustiul Llano Estacado. 


Înseamnă că vreţi să mergeţi la el, la început fără apaşi? 
Poate nici cu mine? 

Nu, dumneavoastră puteţi veni. 

Foarte bine! Aş vrea să ştiu ce are să spună când va auzi 
că presupusul căutător de morminte nu este altul decât Old 
Shatterhand. Ce mutră deşteaptă o să facă! 

Prin binoclu văzurăm că cei şase călăreţi, probabil vreo 
avangardă, se împrăştiară ca să ajungă în felul acesta la O- 
sută-de-copaci. Era o măsură bună, dar desigur inutilă, din 
moment ce comanşii plecaseră. 

După ce dispărură din câmpul meu vizual dură cam zece 
minute până când văzurăm pe unul dintre călăreţi că se 
întoarce în galop. Probabil că se ducea la comandant să-i 
comunice că poate să vină, fiindcă duşmanii au părăsit cei 
O-sută-de-copaci. La mai puţin de o oră, îi văzurăm pe 
dragoni sosind, şi ne întoarserăm în tabăra noastră, să ne 
luăm caii şi să le dăm apaşilor ordin să ne urmeze cam după 
o oră. 

La început, înaintam repede, dar când puturăm fi văzuţi 
de la O-sută-de-copaci, pornirăm încet, în trap, exact ca 
nişte oameni care n-au de ce să se grăbească, neavând un 
scop prea precis. Apropiindu-ne cam la o mie de paşi de 
tufişuri, văzurăm câteva santinele. Pe ceilalţi nu puteam să-i 
vedem, pentru că făcuseră popas în interiorul potcoavei. 
Fuseserăm observați de santinele, care, raportând despre 
apropierea noastră, au făcut ca mulţi soldaţi să iasă de 
după boschete, să ne vadă. Întrucât nu eram indieni şi fiind 
numai două persoane, sosirea noastră fu aşteptată în 
linişte. 

Staţi! Strigă santinela cea mai avansată. Ce căutaţi în 
tabără? 

Să ne odihnim. 

Cine sunteţi? 

Asta deocamdată nu te priveşte, e treaba ofițerului vostru 
s-o afle! 


Oho, trebuie să vă cercetez, iar voi trebuie să-mi 
răspundeţi, că de nu, trag! 

Încearcă! Înainte de a pune bâta dumitale la ochi, eşti un 
om mort. 

La aceste cuvinte îmi îndreptai carabina către el şi 
continuai: 

Avem aici acelaşi drept ca şi voi. Şi noi puteam întreba: 
cine sunteţi? Ce căutaţi aici? Cine e ofiţerul care vă 
comandă? Şi acum lasă-ne în pace! Vrem să mergem la apă. 

Cotirăm după tufişuri şi merserăm spre izvor, unde, fusese 
deja instalat un cort ofițeresc. Santinela nu ne opri, dar 
câţiva soldaţi, care auziseră răspunsurile mele, fugiseră 
înainte, să-i spună comandantului cum ne-am comportat şi 
ce indivizi recalcitranţi suntem. Ofiţerul stătea în faţa 
cortului şi, după ce ascultă raportul lor, se pregătea să ne 
întâmpine cu fruntea încruntată. Când ajunserăm destul de 
aproape, mă recunoscu şi exclamă: 

Good lack! Dar ăsta e căutătorul de morminte! Ei, da, de la 
el te poţi aştepta la astfel de prostii. Habar n-are pe ce lume 
trăieşte. Ce ştie el ce înseamnă să fii în stare de război şi 
care sunt îndatoririle unei santinele atunci când nu i se dă 
ascultare! 

În acest timp noi am ajuns în faţa lui şi am descălecat. 

Good morning, sir - bună dimineaţa, sir, îl salutai eu 
candid. Ne daţi voie să ne aşezăm şi noi aici? Avem nevoie 
de apă pentru cai. 

Comandantul izbucni în hohote de râs şi se întoarse către 
ofiţerii lui, care începură şi ei să râdă. 

Uitaţi-vă la omul acesta, meş-şurs, domnilor! Probabil că 
vi-l amintiţi. Tipul e tare original şi are fluturi în cap; aşa 
ceva să tot căutaţi, că nu mai găsiţi. Fireşte, habar nu are 
că, de fapt, santinelele noastre ar fi trebuit să tragă în el. 
Şi-a găsit şi un însoțitor, probabil de acelaşi calibru. Astfel 
de oameni putem primi liniştiţi în mijlocul nostru, n-avem de 
ce ne teme. 

Întorcându-se iar spre noi, ne spuse: 


Da, puteţi rămâne să beţi apă cât vreţi. Aţi găsit multe 
morminte, sir? 

Niciunul, răspunsei eu. 

Cine caută mormintele indienilor nu trebuie să se ducă în 
Llano Estacado. 

Llano Estacado? Întrebai eu afişând o expresie 
descumpănită. 

Da! 

Unde se află? 

Nu ştiţi? 

Ştiu, numai că trebuie să fie o regiune foarte tristă. 

Sfântă nevinovăție! Pe unde aţi umblat după ce aţi părăsit 
tabăra noastră? 

Tot spre est. 

Şi apoi? 

Apoi la lacul pe care indienii îl numesc Apa Albastră. 

La Apa Albastră? Exclamă el mirat, aproape speriat. Păi, 
acolo şi-a avut tabăra o ceată destul de mare de comanşi. 

Aşa? Întrebai candid. 

Aşa-a-a, îmi imită el glasul. Cum de nu v-au văzut şi nu v- 
au prins? 

Să ne fi văzut? Posibil! Să ne prindă? Nu! Ne-am permis 
chiar să ne distrăm şi să înotăm în lac. 

Şi nu v-au prins? 

Nu. De altfel, gândindu-mă bine, cred că dacă ne-ar fi 
prins, nu am şedea acum aici. 

Izbucni iar în hohote de râs şi zise: 

Fireşte că aşa este, dacă v-ar fi prins, v-ar fi omorât şi 
scalpat. 

Sir, lucrurile astea nu s-ar fi putut petrece chiar atât de 
uşor, pentru că ne-am fi apărat. 

Spusei aceste cuvinte atât de serios şi de convingător, 
încât provocai un hohot de râs. Old Surehand îşi dădea 
toată silinţa să se stăpânească; vedeam totuşi cât de mult se 
înveselea. După ce râsul se potoli, comandantul continuă: 


Să înnebuneşti, nu alta. E prea de tot. Şi cam cât timp aţi 
stat la Apa Albastră? 

O zi. 

Şi după aceea încotro aţi mers? 

Tot spre est. 

E o minune cât cerul de mare! Văd că aţi ajuns aici, 
absolut teferi! 

Da, absolut teferi. Ar fi trebuit să ne lipsească ceva? 

Să vă lipsească? E extraordinar! Ştiţi oare că acei comanşi 
de la Apa Albastră au venit încoace? Ticăloşii ăştia nu v-au 
văzut? 

Asta nu ştiu, ei trebuie să ştie dacă ne-au văzut ori ba. 

Da, ei trebuie să ştie! Râse el înfuriat. Dar ştiu şi eu. Ştiu 
că nu v-au văzut, altfel n-aţi mai trăi. E aproape de 
necrezut. Doi oameni merg tot timpul pe unde se află 
comanşii, se învârt mereu încoace şi încolo pe sub nasul lor 
şi totuşi nu sunt prinşi. Unui westman priceput sau unui 
ostaş nu i se poate întâmpla aşa ceva. Ce noroc! Iar oamenii 
ăştia nici nu bănuiesc măcar în ce pericol s-au aflat. E 
adevărat ce zice un vechi proverb: prost să fii, noroc să ai! 

Sir, vă rog frumos să nu ne faceţi proşti! În patria mea, în 
această privinţă, există un proverb mult mai nimerit. Se 
obişnuieşte să se spună: cei mai proşti ţărani strâng cei mai 
mari cartofi. 

Spusei aceste cuvinte zâmbind liniştit. Comandantul 
deveni ceva mai atent. Se uită la mine cu o privire 
scrutătoare, lungă şi zise: 

Ia staţi! Nu cumva vreţi să ne dovediţi că aveţi ceva în 
scăfârlie? Să nu vă închipuiţi că sunteţi mai deştepţi decât 
noi! 

Nici o grijă, sir. Nu avem intenţia să facem vreo 
comparaţie între noi şi dumneavoastră. Ar fi o curată 
nebunie. 

Cred şi eu! Aprobă el mulţumit, fără să înţeleagă sensul 
propriu-zis al cuvintelor mele. Nu ar fi nevoie să fiu sincer 
cu dumneavoastră, dar îmi pare pur şi simplu rău de prostia 


dumneavoastră; aşa că vreau să vă spun cum stau lucrurile. 
Noi i-am atacat şi i-am învins pe comanşi. Au fugit de noi la 
Apa Albastră, iar noi după ei. De acolo au fugit încoace, iar 
acum îi gonim şi îi împingem în pustiul Llano Estacado, 
unde au să moară de sete, sau au să fie doborâţi de 
gloanţele noastre, dacă nu se predau. Asta am vrut să vă 
comunic, lucruri pe care nici nu le-aţi bănuit. 

Nici nu le-am bănuit măcar? Chiar credeţi că nu ştim nimic 
despre toate acestea? Întrebai eu cu totul pe alt ton. 

Ce puteţi şti! Zise el dispreţuitor. 

Mai întâi, ştim că, dacă o să acţionaţi după planul 
dumneavoastră, în nici un caz nu o să-i prindeţi pe comanşi. 

Zău? Întrebă el ironic. 

Zău. Mai adaug că nu pe ei, ci pe dumneavoastră vă 
aşteaptă soarta de a pieri de sete în pustiul Llano Estacado. 

Chiar aşa să fie? Ce deştepţi aţi devenit dintr-o dată! De ce 
să ne prăpădim? 

Există apă în Llano? 

Nu. 

Aveţi burdufuri să luaţi apă cu dumneavoastră? 

Pe dracu, nu! De ce mă întrebaţi o prostie ca asta? 

Întrebarea mea nu-i deloc o prostie! În deşert ai nevoie de 
apă. Ştiţi cât de departe trebuie să pătrundeţi în deşert ca 
să-i întâlniți pe comanşi? Ştiţi cât timp rezistă caii 
dumneavoastră fără apă în arşiţa deşertului? 

Ştim că nu va trebui să mergem prea departe, pentru că 
nici indienii nu au apă. 

Sir, de rândul ăsta şi mie îmi pare la fel de rău pentru 
dumneavoastră, aşa cum adineauri pe dumneavoastră vă 
înduioşase prostia mea. Ştiţi că aceşti comanşi cunosc un 
loc, în Llano Estacado, unde există destulă apă pentru ei şi 
pentru cai? 

Da? Există un asemenea loc? Imposibil! 

Şi de ce ar fi imposibil? Nu aţi mai auzit că în deşert există 
oaze? 

Da, dar nu în Llano Estacado. 


Ba există o apă care ar ajunge la mii de cai. 

Prostii! Ce ştiţi sau bănuiţi dumneavoastră despre apa 
aceasta? 

De ce vorbiţi despre ce ştim sau bănuim noi? 
Dumneavoastră habar n-aveţi despre ce ştim noi doi, eu şi 
cu prietenul meu. 

Doi căutători de morminte! Ei, ce ştiţi? 

Că tot ce vă gândiţi să faceţi ar însemna o mare greşeală şi 
v-ar duce la pieire sigură, dacă nu ar exista câţiva oameni 
care şi-au propus să vă salveze. 

Vorbiţi de pieirea noastră? E o nebunie. Doar 
dumneavoastră sunteţi în stare să spuneţi astfel de poveşti. 
Şi cine sunt acei oameni cumsecade, sir? 

Sunt trei persoane şi anume: Old Surehand, Winnetou şi 
Old Shatterhand. 

Atunci îşi ridică sprâncenele sus de tot şi mă întrebă: 

Şi aceştia vor să ne ajute? 

Dacă nu vor să stea şi să privească liniştiţi cum intraţi în 
capcana întinsă de comanşi, sunt obligaţi să vă ajute. 

Aveţi fierbinţeli? Cred că aveţi halucinaţii! 

Dacă pe cineva îl înşeală simţul realităţii, atunci să ştiţi că 
nu pe noi ne înşeală, ci pe dumneavoastră. Îl cunoaşteţi pe 
conducătorul comanşilor cu care aţi luptat? 

Nu ştim cum îl cheamă. Nu am trimis cercetaşi să se 
intereseze. 

Aflaţi că această căpetenie se numeşte Nale-Masiuv, ceea 
ce înseamnă Patru-degete. Dar cum îl cheamă pe şeful de 
trib care a avut tabăra la Apa Albastră, ştiţi? 

Păi a fost tot Nale-Masiuv, dacă i-aţi spus bine numele. 

Nu, a fost Vupa-Umugi, ceea ce înseamnă Marele-tunet. 

Prostii! Trebuie să fi fost acelaşi şi nu altul, pentru că noi l- 
am urmărit până la Apa Albastră. 

Ah! lată halucinaţiile despre care aţi vorbit! Adineauri aţi 
fost atât de amabili să ne prezentaţi situaţia, fără ca de fapt 
s-o consideraţi necesar. În schimb, acum vrem noi, fără să 
fie necesar, să vă spunem care este situaţia. Nale-Masiuv s- 


a aliat cu Vupa-Umugi pentru a vă distruge. El nu a fugit la 
Apa Albastră, el a chemat încă o sută de războinici de la 
corturile sale. În timp ce dumneavoastră credeţi că-i 
urmăriţi, el a rămas în spatele dumneavoastră şi vă 
urmăreşte. V-au ademenit la Apa Albastră, pentru că acolo 
aştepta Vupa-Umugi, iar când aţi sosit, ei v-au cedat locul. 
Vupa-Umugi, căpetenia naiinilor, s-a îndreptat spre locul 
unde ne aflăm, pe care comanşii îl numesc Sucs-ma-lestavi, 
adică O-sută-de-copaci. Ei au sosit aici ieri seară. 
Dumneavoastră aţi venit după ei, dar înainte să apăreţi, ei 
au plecat în deşert, ca să vă atragă după ei. În timp ce-l 
urmăriţi pe Vupa-Umugi şi credeţi că-l puteţi distruge, el vă 
atrage într-o capcană. Merge înainte cu naiinii săi, iar în 
urma dumneavoastră vine Nale-Masiuv, cu peste o sută de 
războinici. Dumneavoastră vă aflaţi între aceste două 
tabere inamice. Deci, sir, situaţia se prezintă aşa, şi 
nicidecum altfel. 

Ofițerii ce-l însoțeau se uitau întrebători când la el, când la 
mine. La rândul său, comandantul se holba la mine, 
nevenindu-i să mă creadă şi mă întrebă: 

Ce fel de năluciri mai sunt şi astea, sir? 

Nu-i nici un fel de nălucire, sir. Ceea ce vă spun e purul 
adevăr. 

Observ că cunoaşteţi numele tuturor, de unde? 

Vorbesc limba comanşilor. 

Dumneavoastră, căutătorul de morminte? 

Pshaw! Căutător de morminte! Tot nu vreţi să recunoaşteţi 
că şi în privinţa mea v-aţi făcut o părere greşită? 

Greşită? Nu sunteţi ceea ce ne-aţi declarat? 

Nu. Aţi crezut într-adevăr că e posibil ca un savant, deci 
un om cu studii, să se plimbe ca un nebun prin Vestul 
Sălbatic numai pentru a descoperi nişte morminte? Şi că se 
bagă mereu în calea indienilor, fără ca ei să-l prindă? 

Sunt uimit, sir! 

Miraţi-vă de dumneavoastră, nu de mine! Adineauri v-am 
pomenit numele a trei oameni despre care, probabil că aţi 


auzit vorbindu-se destul de des. Vă este cunoscut ce fel de 
cal călăreşte Winnetou, de obicei? 

Un armăsar murg; se zice că-l cheamă Vântul! 

Da, Vântul. Denumirea apaşă este Iltşi. Dar despre calul lui 
Old Shatterhand aţi auzit? 

Da, are tot un armăsar murg, pe care-l cheamă Fulger. 

Exact. Cuvântul apaş este Hatatitla. Acum fiţi atent la calul 
meu. 

Păscând, murgul meu se depărtase de mine la peste 
şaizeci de paşi. M-am întors înspre el şi i-am strigat numele: 
Hatatitla. Imediat veni spre mine în salturi şi-şi frecă botul 
de umărul meu, alintându-se. 

Zounds! Exclamă comandantul. Oare e posibil...? 

Da, este... râsei eu. Sunteţi de la cavalerie şi l-aţi mai 
văzut o dată pe armăsarul meu. Aţi spus că e o gloabă de 
trăsură. Uitaţi-vă acum la el mai atent! Aţi mai văzut 
vreodată un cal atât de desăvârşit? Un căutător de 
morminte poate să aibă un cal atât de superb? 

Se tot căzni să spună ceva, dar, de jenă, nu reuşi mult timp 
să scoată un cuvânt, ca până la urmă să exclame: 

Unde mi-au fost ochii? 

Da, unde v-au fost, şi nu numai în legătură cu calul meu, ci 
şi în privinţa călăreţului. Ştiţi ce fel de armă are Winnetou? 

O carabină bătută cu ţinte de argint. 

Dar Old Shatterhand? 

Are „doborâtorul de urşi” şi carabina „Henry”. 

În tabăra dumneavoastră, de dincolo de Mistake Canion, 
nu aţi remarcat că am două puşti? 

Da, dar mi se pare că una era învelită. 

Ei, acum nu mai sunt învelite, ia uitaţi-vă la ele! 1 le 
întinsei. Ofițerii ce-l însoțeau îşi aruncară curioşi privirile la 
armele mele. 

Ei, drăcie, sir! Exclamă el. Această armă grea şi masivă 
este cumva „doborâtorul de urşi”? 

Întocmai. 

Şi puşca asta cu închizătorul curios, e cumva... 


Exact. E carabina „Henry”. 

Deci dumneavoastră sunteţi... 

Old Shatterhand, îl întrerupsei eu, în orice caz eu sunt. 

Şi tovarăşul dumneavoastră? 

Este Old Surehand. 

Ofițerii repetară surprinşi cele două nume, care imediat 
trecură din gură în gură prin tabără. Comandantul sări în 
picioare şi-şi plimbă privirile de la unul la altul. 

Old Shatterhand şi Old Surehand! E de necrezut! 

Nu credeţi? Îl întrebai eu. 

Ba da, dar... dar... 

Fu întrerupt de un strigăt care venea din afara taberei, de 
la santinele: 

Indienii, vin indienii! 

Dincotro? Întrebă comandantul cu glas răsunător. 

De acolo, dinspre nord, răspunseră santinelele, în timp ce 
indicau direcţia cu mâna. 

Ofiţerul voi să ordone alarma, dar eu îl opri: 

Fiţi liniştit, sir! Nu-i nimic alarmant. Dacă însă nu ne 
credeţi că suntem ceea ce v-am spus adineauri, acum o să 
vină nişte martori care să vă confirme că ceea ce v-am spus 
e adevărat. 

Vă referiţi la pieile-roşii? Dar ei ne sunt duşmani. Imediat 
trebuie să... 

Nu trebuie să faceţi nimic. Sunt prieteni, sunt chiar 
salvatorii dumneavoastră. Sunt apaşii pe care i-am adus ca 
să vă ajute contra comanşilor. 

Apaşii? Dar mă puneţi într-o situaţie foarte dificilă, sir. 
Roşii sunt roşii, sir, şi nu poţi avea încredere în niciunul 
dintre ei, iar eu încă nu ştiu dacă sunteţi într-adevăr Old 
Shatterhand. 

Well, luaţi măsurile pe care le consideraţi necesare, feriţi- 
vă însă de acte ostile. O să vă explic totul. Mai întâi, însă, o 
să le dau ordin apaşilor să rămână în afara bătăii armelor 
celor din tabără, până ce vă câştigăm încrederea. 

Mă duc eu să le spun, se oferi Old Surehand. 


Duceţi-vă, sir. Şi mai spuneţi-le, la câţiva dintre ei, să se 
posteze acolo sus, lângă tufişuri. 

Acolo sus? De ce? Întrebă bănuitor comandantul. De ce 
aceste posturi în spatele meu? 

Ca să pândească sosirea lui Nale-Masiuv. V-am spus doar 
că e în urma dumneavoastră. Poate sosi în orice clipă. 

Aş putea pune santinele dintre oamenii mei! 

Apaşii mei au ochi mai ageri. 

Mii de trăsnete! Dar dacă... dumneavoastră...? 

Puteţi să spuneţi deschis, sir. Dar dacă dumneavoastră 
sunteţi duşmani şi escroci; asta vreţi să spuneţi, nu? 

Da, recunoscu el. Nu ştiu dacă indienii care vin dintr-acolo 
sunt într-adevăr apaşi. 

Nici să deosebiți apaşii de comanşi nu ştiţi? 

Nu. 

Şi în astfel de condiţii duceţi războiul contra indienilor? 
Aşa puteţi comite cele mai mari greşeli. la uitaţi-vă la ei! 
Sunt cincizeci! După aprecierile mele, dumneavoastră aveţi 
cam o sută de călăreţi, bine instruiți. De ce vă temeţi de 
indieni? 

Într-adevăr, sir, aş vrea să am încredere în dumneavoastră. 
Aş vrea numai ca indienii să se ţină cât mai departe de 
tabără, până le dau eu voie să vină încoace. Aşa-mi cer 
obligaţiile mele de serviciu. 

Vă înţeleg foarte bine. Acum îi puteţi vedea şi să fiţi pe 
deplin liniştit. Mister Surehand a ajuns la ei. Se opresc şi 
descălecă. Numai trei dintre ei pleacă sus pe deal. Sunt 
străjile care trebuie să asigure securitatea noastră. 

Bine, sunt mulţumit. Totuşi grija pentru securitatea 
noastră mă obligă să nu neglijez anumite amănunte. 

Dădu câteva ordine, trupele luară armele şi se postară pe 
poziţie, în aşa fel încât uşor ar fi putut respinge un atac al 
apaşilor. 

Asta nu trebuie să vă supere, se scuză el. 

Nici nu-mi trece prin gând să v-o iau în nume de rău, 
răspunsei. Dacă mă ascultați până la capăt, o să aveţi 


încredere în noi. lată că se întoarce mister Surehand. 
Haideţi, să ne aşezăm din nou jos. Vreau să vă informez mai 
departe şi astfel să vă dovedesc că v-am spus adevărul şi că 
fără noi aţi fi fost pierduţi. 

Ne aşezarăm din nou lângă apă, unde stătusem şi mai 
înainte, şi-i spusei atât cât era necesar să ştie. Era în 
avantajul nostru să trec peste ceea ce nu era important 
pentru el. Relatarea mea făcu o impresie deosebită asupra 
ofiţerilor săi. Faţa comandantului devenea tot mai serioasă 
şi căpătă o expresie tot mai îngrijorată. Când terminai de 
vorbit, rămase o vreme nemişcat, căzând pe gânduri, şi nu 
scoase nici un cuvânt. Ofițerii săi erau şi ei convinşi că, fără 
ajutorul meu, ar fi căzut, într-o capcană cât se poate de 
periculoasă. În sfârşit, comandantul îşi ridică privirea spre 
mine şi zise: 

Mister Shatterhand, înainte de toate, o întrebare: vreţi să 
mă iertaţi că m-am purtat cu dumneavoastră aşa... aşa de? 

Din toată inima, sir. Acum credeţi că sunt Old 
Shatterhand? 

Sunt absolut sigur. Un westman ca dumneavoastră îl 
întrece şi pe cel mai destoinic ofiţer. Cu toată dârzenia, 
şiretenia şi vitejia noastră, nu puteam face nimic, dacă nu 
aveam călăuze cu noi, care să cunoască bine nu numai 
regiunile acestea, dar şi pe indieni, limbile pe care le 
vorbesc şi obiceiurile lor. Dumneavoastră i-aţi spionat pe 
comanşi şi astfel le-aţi aflat toate planurile. Puteam noi să 
facem la fel? Fără să fi bănuit măcar, am fi nimerit într-o 
moară care ne-ar fi măcinat pe toţi. Dar, tocmai de aceea, 
câinii ăştia de comanşi o să trebuiască să plătească cu 
sânge. O să-i prindem într-un foc încrucişat, încât unul n- 
are să mai scape. 

Staţi, sir! Acesta e un punct asupra căruia trebuie să 
discutăm şi să cădem de acord, înainte de ă vă asigura cu 
hotărâre ajutorul promis. Eu nu sunt un ucigaş! 

Nici eu. Am fost trimis să lupt contra lor până-i înving, sau 
până se predau. 


Şi dacă se predau fără luptă? 

Şi atunci tot trebuie pedepsiţi. O să pun să fie împuşcat 
fiecare al zecelea sau al douăzecilea. 

În acest caz, pe ajutorul nostru să nu contaţi. Căutaţi s-o 
scoateţi singuri la capăt! 

Ce vă trece prin minte? Nu mă pot lipsi de ajutorul 
dumneavoastră! 

Ştiu şi eu acest lucru, şi de aceea cred că soarta indienilor 
este în mâinile noastre. 

Poate nu numai într-ale dumneavoastră, mister 
Shatterhand. Ca să fiu drept, recunosc tot ce aţi făcut şi 
vreţi să faceţi pentru noi, dar cred că pot să cer ca şi 
dumneavoastră să recunoaşteţi drepturile mele. 

Vreţi să-mi spuneţi şi mie cam care sunt drepturile pe care 
credeţi că le aveţi? 

Dumneavoastră şi cu mine suntem aliaţi contra comanşilor. 
Dacă ieşim învingători, trebuie să avem amândoi acelaşi 
drept de a decide ce urmează să se întâmple cu pieile-roşii. 
Cred că recunoaşteţi că este imposibil ca totul să se termine 
fără nici o pedeapsă. 

Nu, nu recunosc. 

Înseamnă că avem păreri deosebite, dar sper că ne vom 
înţelege. Mai las eu, mai lăsaţi dumneavoastră, şi ne 
întâlnim la mijloc, şi atunci fiecare poate să spună că s-a 
făcut după voia lui. 

Pentru mine nu există mijloc. Fireşte, în cazul în care 
comanşii se apără, o să ne folosim de arme. Dar dacă se 
predau, niciunul dintre ei nu trebuie să păţească nimic. 
Asta e părerea mea, şi nu cedez o iotă. 

Sir, dar trebuie pedepsiţi, pentru că s-au răzvrătit. 

Ce numiţi dumneavoastră răzvrătire? Faptul că-şi apără 
propriul lor drept? Faptul că un indian nu se lasă gonit din 
propriul său cămin? Sau faptul că-i cere guvernului să-şi 
respecte promisiunile cu care l-a înşelat fără scrupule? 

Hm! Acum mă conving şi eu, mister Shatterhand, că ceea 
ce se spune despre dumneavoastră e adevărat, şi anume că 


întotdeauna ţineţi mai mult cu indienii decât cu albii. 

Ţin cu orice om bun şi sunt adversarul oricărui om râu. 

Dar indienii sunt răi! 

Pshaw! Nu are rost să ne certăm. Sunteţi yankeu şi pe 
deasupra ofiţer, nu vă pot converti la părerea mea. Dar nici 
nu e nevoie. Noi suntem câţiva vânători albi care ştim să 
înfruntăm o ceată de comanşi şi avem cu noi trei sute de 
apaşi mai bine instruiți şi înarmaţi decât comanşii. În afară 
de asta, terenul e în favoarea noastră, fără a mai socoti şi 
alte avantaje. Credeţi că-i putem învinge pe comanşi? 

Da. 

Şi fără ajutorul dumneavoastră? 

Asta... de... hm... mormăi el, dând din cap. 

Spuneţi liniştit, da. Într-adevăr, nu avem nevoie de ajutorul 
dumneavoastră. Vă dau cuvântul meu că nu ne va scăpa nici 
un comanş, chiar dacă renunţăm cu totul la ajutorul 
dumneavoastră. Şi de aceea spun că soarta celor învinşi 
trebuie să depindă numai de voinţa noastră şi nici în cea 
mai mică măsură de-a dumneavoastră. 

Thunder-storm! Foarte sincer vorbit, sir. Deci, vreţi să 
plecăm? 

Nu. Chiar dacă recunosc că nu avem nevoie de ajutorul 
dumneavoastră, sunt de acord că îndeplinirea planului 
nostru ar fi uşurată dacă ne-aţi ajuta. 

Bine, dar cine participă vrea să şi judece pe vinovaţi. 

Atunci, nu, mulţumesc! Dar vă rog să ne sprijiniți numai 
pentru ajutorul ce v-am dat, nu şi cu intenţia de a face o 
baie de sânge fără nici un rost. Nu mai avem timp, comanşii 
pot sosi din clipă în clipă. Hotărâţi-vă. Da, sau nu! 

Hm! Într-adevăr, pe dumneavoastră e greu să vă cunoască 
omul. Daţi-mi cinci minute timp, să mă sfătuiesc cu ofiţerii 
mei. 

Fie, dar nu mai mult. Ezitarea dumneavoastră poate avea 
urmări care să dea totul peste cap. 

Mă ridicai şi mă îndepărtai, pentru scurtul răgaz stabilit. 
Când mă întorsei, primii răspunsul lui: 


Sir, fie după voia dumneavoastră. Ce putem face? Ar fi 
prea urât din partea noastră ca, după ce ne-aţi salvat viaţa, 
acum să plecăm fără să vă dăm o mână de ajutor. Rămânem 
să vă ajutăm. 

Şi soarta comanşilor e treaba noastră? 

Yes. 

Atunci ne-am înţeles şi mă bucur că am întâlnit în 
dumneavoastră un aliat atât de capabil şi de uman. 

Well. Acum spuneţi-ne, ce să facem? 

Lăsaţi caii să bea cât mai multă apă şi strângeţi-vă 
corturile. Apoi porniţi după Vupa-Umugi. Drumul vi-l arată 
parii. 

Şi dumneavoastră rămâneţi aici? 

Numai până îi vedem pe comanşi venind. 

Şi cât de departe să mergem? 

Ceva mai mult decât se poate vedea cu ochii, dar nu mai 
departe. Când nu veţi mai zări aceste tufişuri, să vă opriţi. O 
să venim şi noi cât de curând. 

Dar de ce nu veniţi cu noi? 

Pentru că vreau să-l observ pe Nale-Masiuv şi pentru că şi 
apaşii noştri trebuie să vină aici să-şi adape caii, înainte de 
a lua pustiul sub copite. 

Well, noi să pornim, deci! 

Dădu ordinele necesare şi peste o jumătate de oră plecă, 
urmat de dragonii săi. Acum puteau veni apaşii să-şi adape 
caii şi să-şi umple burdufurile cu apă. Între timp, mă urcai 
pe deal, să văd prin binoclu dacă nu cumva se apropie 
duşmanul. Întrucât ştiam că trebuie să vină pe urmele 
lăsate de ostaşi, cunoşteam perfect direcţia de unde trebuia 
să apară. Eram convins că nu va trebui să aştept mult timp, 
pentru că era firesc să presupună că militarii au să se 
oprească doar pentru puţină vreme la O-sută-de-copaci, şi 
că şi-au grăbit plecarea pe urma comanşilor lui Vupa- 
Umugi, ca să nu-i piardă din vedere. 

În scurt timp, presupunerea mea se adeveri, pentru că, nu 
după multă vreme, pe când stăteam împreună cu Old 


Surehand la postul meu de observaţie, zării la orizont, în 
partea vestică, un punct negru, care se mişca încet în 
direcţia noastră. 

Vin, îi spusei lui Old Surehand. 

Deja? Împrumutaţi-mi puţin binoclul! 

I-l dădui. După ce privi câteva clipe, mă întrebă: 

Vă referiţi la punctul acela, care se vede acolo, în vest? 
Acum se desface în şapte-opt puncte mai mici, depărtându- 
se în semicerc tot mai mult unul de altul. 

Înseamnă că sunt cercetaşi. 

Sigur. Nu pot călări în linie dreaptă, ca să nu fie văzuţi de 
trupele de cavalerie în cazul că s-ar mai afla aici. Nu credeţi 
că-i aşa, sir? 

Asta este, desigur. Ocolesc cei O-sută de-copaci, ca să 
ajungă aici din două părţi laterale şi nu din spate, până 
ating câmpia şi pot privi după tufişuri. Este singura 
modalitate nepericuloasă de a afla dacă dragonii mai sunt 
aici ori ba. Daţi-mi binoclul! 

Scrutând încă o dată depărtarea, văzui cele două grupe de 
cercetaşi. Erau atât de departe, încât numai prin binoclu se 
puteau vedea. Nu trebuia să aşteptăm până se apropie ca 
să poată fi văzuţi cu ochiul liber, pentru că atunci şi ei ne-ar 
fi văzut la fel de bine. 

Coborârăm repede la apaşi şi dădui ordin să pornim. Un 
minut mai târziu, goneam de-a lungul urmelor, destul de 
multe, care duceau spre sud-est, pe lângă parii înfipţi. După 
circa zece minute i-am ajuns pe dragoni, care ne aşteptau 
stând jos, lângă cai. 

Din locul în care ne aflam acum, cu ochiul liber nu puteam 
vedea cei O-sută-de-copaci. Dar o încercare mă convinse că 
binoclul bătea până acolo, aşa că nu se putea să nu-i văd pe 
comanşi de îndată ce soseau. 

Fără să fi aşteptat prea mult, văzui cum într-adevăr 
comanşii se apropiau din două părţi, păşind cu precauţie 
către apă. Constatând că acolo nu se află nimeni, grăbiră 
pasul, căutară prin tufişuri şi, negăsind nici un duşman, 


şapte dintre ei se aşezară jos, iar al optulea o luă înapoi, să-l 
anunţe pe Nale-Masiuv că poate veni. 

Trecu mai bine de o oră de la sosirea comanşilor până să 
văd iar agitaţie la locul popasului. Comunicându-i lui Old 
Surehand că au sosit comanşii, acesta zise: 

Acum începe primul act al spectacolului nostru şi-l facem 
prizonier pe Nale-Masiuv. Nu credeţi că-i bine? 

Ba da. Nu-mi închipui că o să vrea să rămână acolo mai 
mult decât e necesar ca să şi adape caii şi să bea oamenii 
apă. Deci, plecarea! 

Toţi deodată? 

Nu. Trebuie să-i încercuim, mai întâi de la distanţă, fără ca 
ei să ne vadă. Apoi strângem deodată cercul în jurul lor. 
Fireşte, cei care trebuie să meargă mai departe, trebuie să 
plece mai devreme decât ceilalţi. Aceştia o să fiţi 
dumneavoastră şi apaşii, pe care-i pun sub comanda 
dumneavoastră, mister Surehand. 

Mă bucur mult, sir, mulţumesc. 

Treceţi de O-sută-de-copaci la o distanţă mai mare decât 
se poate vedea cu ochiul liber. Ocupaţi înălţimea din jurul 
tufişurilor, în aşa fel încât să formaţi cu apaşii un semicerc. 
Oamenii dumneavoastră să descalece şi să se culce prin 
tufişuri, în aşa fel încât toţi să aibă în bătaia puştii tabăra de 
lângă apă. 

Să tragem? 

Numai dacă opun rezistenţă, sau dacă ar vrea să 
străpungă linia voastră de apărare. De cât timp aveţi nevoie 
ca să ajungeţi în spatele lor. 

Ca să ştiţi când trebuie să porniţi, vreţi să ştiţi timpul 
exact. Socotind de acum, cred că puteţi veni după o 
jumătate de oră. Mai aveţi să ne daţi vreo indicație? 

Mă bizui pe isteţimea dumneavoastră şi pot să vă spun că, 
în general, armele le vom folosi numai dacă e neapărată 
nevoie. Eu o să vin călare, împreună cu dragonii, formând 
un arc, în aşa fel încât cele două capete să se unească cu 
semicercul vostru. În acest fel îi vom avea pe comanşi la 


mijloc. La început ne vor vedea numai pe noi şi or să vrea să 
fugă înapoi, unde vă aflaţi dumneavoastră. Ca să le arătăm 
că şi acolo drumul e închis, spuneţi-le apaşilor să scoată 
strigătul lor de luptă în momentul în care am luat contact 
Cu voi. 

Well, deci putem pleca. Deocamdată, cu bine! 

Se duse la apaşi, le dădu câteva ordine scurte, apoi 
încălecară cu toţii şi plecară. La rândul meu, mă întorsei la 
comandant şi-l întrebai: 

Sir, începe dansul. Acum cine o să comande oamenii 
dumneavoastră? 

Eu, fireşte! 

Bine, dar nu o să faceţi vreo boacănă? 

E adevărat că m-am lăsat dus de nas de indieni, dar acum 
puteţi fi sigur că nu se vor mai face greşeli. 

Atunci ascultați ce vă zic: ne îndreptăm în galop, direct 
spre O-sută-de-copaci, formând aici un semicerc, ale cărui 
capete vor atinge extremităţile tufişurilor. 

Înţeleg. În spatele acestor tufişuri stau apaşii? 

Da. La dreapta şi la stânga, oamenii dumneavoastră 
trebuie să se unească cu ei. 

Şi după aceea, ce facem? 

Scopul nostru este să-i încercuim pe comanşi. Ce se va 
întâmpla pe urmă, depinde de comportarea lor. Dacă vor 
trage, tragem şi noi, dar dacă vor sta în aşteptare, lăsăm 
armele în pace. În acest caz, voi porni o discuţie cu 
căpetenia lor, iar restul depinde de rezultatul discuţiei 
noastre. 

Voi fi şi eu de faţă la această discuţie? 

Nu. Nu există nici un motiv să luaţi parte la ea. 

Cred că-i suficient motivul că sunt comandantul trupelor 
aflate aici, şi sunt deci personalitatea de care în primul rând 
trebuie să asculte Nale-Masiuv. 

Pe dumneavoastră nu o să vă asculte. 

Dar pe cine o să asculte? 

Pe mine. 


Hm! Ştiu că sunteţi un om iscusit, mister Shatterhand, dar 
în cazul de faţă nu vă înşelaţi cumva? În astfel de treburi, 
contează înainte de toate să faci impresie. lar 
dumneavoastră nu sunteţi decât un westman, în timp ce eu 
sunt comandantul trupelor, mister Shatterhand. 

Ah, da, da, da! Îi râsei eu în faţă. 

Da. Şi uniforma face impresie. 

Şi uniforma? Şi încă ce? 

Tonul cu care cei ca mine sunt obişnuiţi să vorbească. 

Vreţi să vorbiţi cu Nale-Masiuv? Cunoaşteţi limba 
comanşilor? 

Nu, În acest caz cum vreţi să vă faceţi înţeles de el? 

Prin dumneavoastră, ca translator. 

Aşa? Deci dumneavoastră sunteţi comandantul care 
hotărăşte, iar eu translatorul dumneavoastră! Ascultaţi, 
prea stimabile sir, îl judecaţi greşit pe Old Shatterhand. 
Dacă urmează să vorbesc cu Nale-Masiuv ca translator, 
atunci ce nevoie mai am de dumneavoastră? Ce vă foloseşte 
tonul, dacă eu trebuie să traduc cuvintele? Şi uniforma 
dumneavoastră! Vă spun eu că Nale-Masiuv are mai mult 
respect pentru haina mea vânătorească din piele şi pentru 
carabinele mele, decât pentru uniforma şi sabia pe care le 
purtaţi. Să nu ne certăm pentru deosebirile de rang. Eu vă 
spun ce trebuie făcut, iar dumneavoastră comandaţi-vă 
subalternii în acest sens. Eu însă nu vă sunt subaltern. V-aţi 
gândit cumva şi la pericolul la care v-aţi expune dacă aţi 
vrea să trataţi cu comanşii? 

La pericol? Ce pericol ar putea exista? Persoana unui 
parlamentar trimis pentru tratative e sfântă! 

Nu pentru acest indian. E un om perfid. Vine el, veniţi şi 
dumneavoastră, amândoi fără arme. Vă aşezaţi faţă în faţă 
şi începeţi tratativele. Deodată, indianul scoate un cuţit pe 
care l-a ţinut ascuns şi vă înjunghie. 

Dar nu are voie s-o facă. 

Parcă mai întreabă el dacă are voie sau nu! Vrea să-l ucidă 
pe şef, pentru a putea apoi să se repeadă asupra 


adversarului zăpăcit. 

Mulţumesc mult! 

Mai doriţi să vorbiţi cu Nale-Masiuv? 

Aş vrea, dar vă las totuşi dumneavoastră întâietatea. Aveţi 
dreptate. Întrucât nu cunosc limba, aş îngreuna numai 
convorbirea între el şi noi. E mai bine, deci, să vă duceţi 
dumneavoastră. 

Aşa-i bine. Hai să pornim. 

Îndată, numai să-mi anunţ ofiţerii. 

Acest domn comandant era convins că ar impune 
comanşilor cu uniforma lui. Şi mai ales cu tonul. Habar n- 
avea în ce ton trebuie să vorbeşti cu indienii care-ţi sunt 
duşmani. Cel ce în timpul unor tratative de o asemenea 
importanţă ar încerca să folosească faţă de o căpetenie ca 
Nale-Masiuv „tonul” pe care-l foloseşte faţă de un recrut, e 
pierdut. Din fericire, aluzia mea asupra perfidiei indianului 
nu şi-a ratat efectul. 

Acum era timpul să pornim la drum, pentru că Old 
Surehand şi apaşii săi dispăruseră din raza privirilor 
noastre. Dragonii formaseră o linie, care, în timp ce 
înaintau, trebuia să se lărgească într-un semicerc. Eu mă 
postai în faţă şi o porni în galop, pe urma întipărită în nisip, 
înapoi spre cei O-sută-de-copaci. 

Trebuia procedat repede, în aşa fel încât indienii să fie 
surprinşi cu totul şi să nu aibă timp de gândire. Zburarăm 
peste câmpie ca o furtună, dar fără zgomot, în linişte; se 
auzea numai tropotul copitelor cailor. Pământul, ca să zicem 
aşa, dispărea sub noi. Linia noastră se rotunjea. Cele două 
flancuri iuţiră pasul mai mult decât cei din mijloc. Ne 
apropiam de tabără cu o viteză nebună. Cei de acolo ne 
zăriră, fără să ştie la început cine suntem. După aceea însă, 
când comanşii văzură că au de-a face cu feţele-palide, 
scoaseră un urlet ce-ţi pătrundea până în măduva oaselor, 
puseră mâna pe arme şi fugiră la cai, dar era prea târziu. 
Semicercul nostru se închisese deja. Vrură să o rupă la fugă 
înapoi, dar de dincolo de tufişuri răsună până departe, 


peste tabără şi se pierdu în deşert, strigătul de luptă al 
apaşilor. Acest strigăt e un fel de „hiiii” întins, neîntrerupt, 
în cel mai înalt falset, în timp ce se aplică bătăi rapide peste 
gură. Auzind acest strigăt, comanşii se retraseră repede de 
lângă tufişuri, dându-şi seama că drumul lor este tăiat şi în 
partea aceea. 

Ne oprirăm la mai mult de-o bătaie de puşcă şi văzurăm 
zăpăceala ce-i cuprinsese. Fugeau în toate părţile, se 
auzeau strigăte, dar când observară că din nici o parte nu li 
se întâmplă nimic, se mai liniştiră şi se adunară strâns în 
jurul apei. Atunci descălecai şi mă apropiai încet de tabără. 
Mă văzură venind, şi, evident, erau curioşi să vadă ce 
intenţionam. Mă apropiai până la distanţa de două sute de 
paşi şi strigai: 

Războinicii comanşi să asculte la mine! Aici este Old 
Shatterhand, vânătorul alb, care vrea să vorbească cu Nale- 
Masiuv. Dacă şeful comanşilor are curaj, să mi se arate! 

Printre ei se produse o mişcare de un moment şi, în ciuda 
distanţei, şi cu toate că vorbeau încet, mi se păru că aud 
exclamaţii înăbuşite de spaimă. După un timp, un individ cu 
mai multe pene în păr, ieşi în faţă şi, învârtind tomahawkul, 
îmi strigă: 

Aici stă Nale-Masiuv, căpetenia comanşilor. Dacă Old 
Shatterhand vrea să-şi dea scalpul, să vină încoace că i-l 
iau. 

Sunt oare acestea cuvintele unui şef de trib viteaz? 
Răspunsei eu. Oare Nale-Masiuv e atât de laş încât, dacă 
vrea un scalp, acesta să-i fie adus? Cine are curaj, şi-l ia 
singur! 

Atunci să vină aici Old Shatterhand, să vadă dacă îl poate 
dobândi pe al meu! 

Old Shatterhand nu umblă după scalpuri. El este un 
prieten al oamenilor roşii şi doreşte să-i scape de la pieire. 
Războinicii comanşi sunt încercuiți din toate părţile. Viaţa 
lor seamănă cu o scamă agăţată de viţa de vie sălbatică, pe 
care orice adiere o poate lua şi duce. Dar Old Shatterhand 


ar vrea să-i salveze. Nale-Masiuv să vină la mine să ne 
sfătuim. 

Nale-Masiuv nu are timp! 

Dacă nu are timp să se sfătuiască cu mine, atunci o să aibă 
timp să moară. Îi dau răgaz cât să poată număra de cinci ori 
până la o sută. Dacă până atunci nu acceptă, o să vorbească 
armele noastre. Howgh! 

Căpetenia sc întoarse la ai săi şi se sfătuiră între ei. Când 
trecu timpul stabilit, le strigai: 

Răgazul a trecut. Ce a hotărât Nale-Masiuv? 

Veni din nou în faţă şi întrebă: 

Are Old Shatterhand intenţii cinstite cu aceste tratative? 
Şi unde vrea să se ţină? 

Exact la mijloc între noi şi voi. 

Şi cine o să participe? 

Numai noi doi, eu şi cu tine. 

Şi după aceea fiecare se întoarce liber la ai săi? Până nu 
ne întoarcem noi, războinicii nici unuia nu au voie să se 
dedea la acte duşmănoase? 

Se înţelege de la sine că nu! 

Şi noi ne întâlnim fără să avem arme asupra noastră? 

Nici un fel de armă. 

Atunci să meargă Old Shatterhand la ai lui şi să-şi depună 
armele. O să vin şi eu imediat. 

Mă întorsei la ai noştri şi depusei tot ce posedam ca arme 
lângă calul meu. Când mă depărtai de ele, îl văzui pe Nale- 
Masiuv venind cu paşi mari şi grăbiţi, nicidecum cu paşi 
măsuraţi şi cu demnitate, aşa cum îi stă bine unui şef de 
trib, ceea ce îmi bătu la ochi. Evident, voia să ajungă mai 
repede decât mine la locul stabilit. Oare de ce? În timp ce 
înaintam spre el cu paşi măsuraţi, nu-l scăpăm din ochi. 
Într-un punct, care putea constitui mijlocul convenit, se opri 
şi se aşeză. Văzui că îşi ţine mâna dreaptă la spate, mai 
mult decât era necesar pentru a se sprijini pe ea ca să se 
aşeze. Avea un anumit motiv. Şi dacă avea, care anume? 
Pusese ceva la spate şi eu nu trebuia să văd? De aceea se 


grăbise să ajungă înaintea mea, ca să poată ascunde 
obiectul? Dacă răspunsul la întrebare era „da”, atunci acest 
obiect nu putea fi decât o armă. 

Mă opri lângă el la numai trei paşi distanţă. Să fi făcut şi 
paşii respectivi, pentru a vedea ce ascunde la spate? Nu, nu 
ar fi fost demn de Old Shatterhand. Mă aşezai încet. Apoi 
pur şi simplu ne sfredelirăm cu privirile, fiecare voind să-şi 
cântărească adversarul. 

Nale-Masiuv era un bărbat de vreo cincizeci de ani, înalt şi 
uscâţiv, dar cu oase puternice şi cu tendoane tari. Avea 
pomeţii obrajilor proeminenţi. Nasul ascuţit, vulturesc, 
buzele subţiri şi strânse, împreună cu ochii mici, fără gene, 
dovedeau un caracter energic, hotărât, prefăcut şi perfid. 
Mă cercetă încet, din cap până în picioare, se desfăcu la 
brâu şi la cămaşa de vânătoare, zicând: 

Old Shatterhand să se uite aici şi să vadă că nu am nici o 
armă. 

De-abia acum eram pe deplin convins ca are la spate sau 
înfipt în pământ un cuţit sau ceva asemănător, De ce spune 
Nale-Masiuv aceste vorbe? Răspunsei eu. Sunt de prisos. 
Nale-Masiuv este o căpetenie a comanşilor, iar Old 
Shatterhand nu este numai un vânător alb, ci a fost numit şi 
căpetenia apaşilor mescalero. Cuvintele căpeteniilor trebuie 
să valoreze cât nişte jurăminte. Am promis că nu aduc cu 
mine nici o armă şi nu am adus niciuna, ceea ce nu trebuia 
să repet sau să dovedesc. 

Spunând aceasta, îmi îndoii piciorul drept, băgându-mi 
talpa piciorului sub cel stâng, pentru a putea sări repede în 
picioare. Comanşul nu dădu atenţie acestui lucru. Simţi 
prea bine împunsătura cuvintelor mele şi răspunse: 

Old Shatterhand vorbeşte foarte mândru. O să vină 
vremea când o să vorbească mai umil. 

Şi când va fi asta? 

Când o să-l luăm prizonier. 

Înseamnă că Nale-Masiuv o să aştepte până la moarte. Tu 
o să fii prizonierul meu, şi nu eu altău. 


Uff! Cum ar putea fi prins Nale-Masiuv? 

Eşti prins de pe acuma. la priveşte în jur! 

Pshaw! Văd doar feţe-palide, zise el, însoţindu-şi vorba cu 
un gest de extrem dispreţ al mâinii. 

Aceste feţe-palide sunt ostaşi cu experienţă, cărora 
războinicii tăi nu o să le poată rezista! 

Sunt nişte câini, pe care o să-i jupuim de vii. Nici o faţă- 
palidă de acest fel nu se poate măsura cu un războinic 
indian. 

Atunci spune-mi dacă apaşii sunt războinici roşii! 

Ei, da, sunt! 

Atunci află că partea din spate a taberei este încercuită de 
apaşi! 

Old Shatterhand minte! 

Eu nu mint niciodată şi tu ştii foarte bine că şi acum spun 
adevărul. Poate vrei să spui că nu ai auzit strigătul de luptă 
al apaşilor? Eşti surd cumva? 

Cât de mare e numărul lor? 

Fireşte nu eram atât de prost să-i spun că sunt numai 
cincizeci, aşa că i-am răspuns: 

Destul de mulţi ca să vă poată nimici şi singuri. 

Din ce trib sunt? 

Din tribul Mescaleros, căruia îi aparţin şi eu, ca şi 
Winnetou. 

La auzul acestui nume, îşi ridică repede capul şi întrebă: 

Unde este Winnetou? 

În Llano Estacado. El conduce cincizeci de apaşi călări, 
care merg înaintea lui Vupa-Umugi şi înfig în pământ parii 
care-i vor duce la pieire. 

Uff, uff! Exclama el. 

Winnetou face această treabă în locul lui Şiba-bigc, care 
nu o mai poate face, fiindcă l-am luat prizonier. Acum 
Winnetou îi face pe comanşi să rătăcească drumul datorită 
parilor, aşa cum voia Vupa-Umugi să-i facă pe dragoni să 
greşească drumul şi să se piardă în pustiu, ca să piară de 
sete. 


Pentru Nale-Masiuv, fiecare cuvânt spus de mine era o 
lovitură. Încerca să se stăpânească, dar nu-şi putea ascunde 
cu totul iritarea produsă de cele auzite. Vocea lui tremura, 
când spuse cu un ton aparent calm: 

Nu înţeleg despre ce vorbeşte Old Shatterhand. Să 
vorbească mai clar! 

Ştii foarte bine despre ce vorbesc! Doar ţie îţi aparţine 
planul pe care doreai să-l pui în aplicare aici! 

Care plan? 

Acela ca voi, cu ajutorul parilor înfipţi într-o direcţie falsă, 
să-i faceţi pe călăreţii albi să se rătăcească în pustiu. 

Se pare că Old Shatterhand visează! 

Degeaba negi, fiindcă minţi. Eu însă vorbesc cu tine cu 
toată sinceritatea. După ce ai fost bătut de dragoni, ai 
trimis acasă după o sută de războinici. În acest timp, ai 
trimis doi soli la Vupa-Umugi, lângă Apa Albastră, să-i 
comunice planul tău. Înainte de a fi trecut peste Rio Pecos, 
i-am spionat şi i-am auzit vorbind. 

Uff! O să-i exclud din rândurile războinicilor! 

Aşa să faci! Nişte palavragii ca ei nu merită să fie numiţi 
războinici. Dar şi pe Vupa-Umugi l-am spionat şi am auzit ce 
plănuia, fără ca el să bănuiască. 

La aceste cuvinte nu mai răspunse nimic, dar se uită 
pătrunzător la mine. Văzându-l, avui impresia că pleoapele 
îi tremurară de o spaimă înăbuşită, dar continuai: 

M-am furişat şi am auzit ce vorbeau şi cei şase cercetaşi 
pe care Vupa-Umugi i-a trimis spre est şi care au trebuit să 
moară la Pădurice. 

Uff! De aia nu s-au întors şi nu i-am mai întâlnit nici aici! 

O să mai ai şi alte surprize. Winnetou, când a aflat ce 
plânuiţi, a plecat imediat spre Llano Estacado, să-l prevină 
pe Bloody Fox şi, în acelaşi timp, a trimis după atâţia 
războinicii apaşi cât avea nevoie ca să vă dea peste cap 
toate planurile. Aceşti apaşi l-au întâmpinat pe Şiba-bigc şi 
l-au făcut prizonier împreuna cu cei cincizeci de războinici 


ai săi, în timp ce înfigeau parii, după care trebuia să se 
orienteze Vupa-Umugi. 

Spui adevărul? Gemu el. 

Numai adevărul. Pe urmă am făcut pentru voi ceea ce aţi 
vrut voi să faceţi pentru călăreţii albi: am înfipt parii într-o 
direcţie greşită. De treaba asta s-a ocupat Winnetou şi 
cincizeci de apaşi, ale căror urme Vupa-Umugi trebuie să le 
ia drept ale lui Şiba-bigc şi ale comanşilor săi. Acum Vupa- 
Umugi călăreşte după apaşi şi crede că-l are în faţă pe Şiba- 
bigc. Va fi atras în pustiu, într-un loc fără apă şi înconjurat 
de atâţia cactugşi, încât va trebui să se predea, dacă nu vrea 
să se prăpădească de sete. 

Old Shatterhand este cel mai rău dintre toate feţele- 
palide! Şuieră el furios printre dinţi. 

Nici tu nu crezi ce spui. Ştii bine doar că vreau binele 
tuturor pieilor-roşii. Şi de astă dată vreau să îndrept totul şi 
să vă fac să încheiaţi pace cu duşmanii voştri. 

Nu vreau pace! 

Cum vrei, dar o să se verse mult sânge! 

O să ne luptăm! 

Încercaţi. O sută de gloanţe ale feţelor-palide, pe care îi 
vezi, plus carabina mea fermecată şi puşca lui Old 
Surehand, care nu-şi greşeşte niciodată ţinta... 

Old Surehand este aici? Unde? 

Acolo sus, la apaşi, ale căror gloanţe vor secera, de 
asemenea, mulţi dintre voi. E imposibil să ne puteţi scăpa. 

Mă duci cu vorba, ca să mă faci să mă predau. Şiba-bigc 
nu-i prizonier! 

Îţi pot dovedi că este prins, spunându-ţi că a avut la el 
treizeci de naiini şi douăzeci din tribul său. 

Dar Vupa-Umugi nu se poate rătăci! 

E în drum spre capcana în care vrem să-l prindem. Vreau 
să-ţi mai spun că, în timp ce făceam popas la Apa Albastră, 
eu am fost la Caam-culano, unde se află tribul lui. De acolo 
am luat toate „medicamentele” sale. Le-am scos de pe 
suliţele din faţa cortului său. 


Înseamnă că e pierdut. 

Nale-Masiuv lăsă capul în jos şi nu mai zise nimic. 

Acum trebuie să recunoşti, continuai, că nu mai poţi conta 
nici pe Şiba-bigc, nici pe Vupa-Umugi. Nici ţie nu-ţi rămâne 
altceva de făcut decât să te predai. 

Tăcu o vreme. La ce se gândea oare? Ce se petrecea în 
sufletul lui? Părea foarte amărât, dar tocmai de aceea nu 
mă încredeam în el. După un timp îşi ridică din nou privirea 
şi întrebă: 

Ce ai să faci cu Şiba-bigc şi cu oamenii lui? 

Deoarece între noi nu a curs nici o picătură de sânge, o să- 
i eliberăm. 

Şi ce o să se întâmple cu Vupa-Umugi? 

Şi el o să fie liber, împreună cu războinicii săi, dacă o să fie 
destul de deştept să nu se opună. 

Şi la ce ne putem aştepta, eu şi războinicii mei, dacă ne- 
am preda acum vouă? 

Tot la libertate. 

Dar prada? 

Noi, albii, nu luăm pradă, dar apaşii au să vă ceară caii. 

Dar noi avem nevoie de cai! 

Da, pentru ca să porniţi după pradă. Dacă nu o să aveţi 
cai, o să fiţi obligaţi să staţi liniştiţi. 

Dar armele o să ni le lăsaţi? Se interesă el mai departe. 

Nu ştiu. 

Trebuie să ştii! 

La aceste cuvinte, prin ochii lui trecu pentru o clipă un 
fulger de mânie şi-şi duse încet mâna la spate. Ştiam că va 
urma un atac asupra mea, dar răspunsei liniştit: 

În clipa de faţă nu ştiu, deoarece trebuie să mă sfătuiesc 
mai întâi cu Winnetou şi cu Old Surehand. 

O să le propui să le putem păstra, ori nu? 

Săgeţile, arcurile, cuţitele, precum şi tomahawku-rile le 
puteţi păstra. Dar probabil că puştile o să vi le luăm. Când 
nu o să mai aveţi puşti, o să fiţi, în sfârşit, obligaţi să 
păstraţi pacea. 


Aş fi putut să-i răspund altfel, să-i fac promisiunea la care 
se aştepta, poate că în felul acesta ar fi renunţat la atacul 
perfid. Dar, pe de o parte, nu-mi venea să-i fac omului 
acestuia nici cea mai mică favoare şi, pe de alta, credeam 
că-l pot îngenunchea mai uşor şi mai repede tocmai datorită 
perfidiei lui. 

Zici că să păstrăm pace? Întrebă el. Noi nu vrem; noi vrem 
să luptam şi asta o s-o simţi şi tu! 

Ultimele cuvinte le rosti cu voce ridicată. Ochii îi 
scăpărară, iar partea de jos a trupului se repezi cu iuţeala 
fulgerului spre mine, şi un cuţit apăru în mâna lui dreaptă. 
Un cuţit! Adică tocmai ceea ce spusesem comandantului! 
Dar fusesem cu ochii în patru. O smucitură rapidă cu mâna 
stângă şi-i apucai pumnul drept în care avea cuțitul. Apoi, 
ridicându-mă, îi aplicai cu dreapta două lovituri la tâmplă, 
încât se prăbuşi fără simţire, ca o momâie. Cu cuțitul în 
mână, sării în picioare şi strigai către comanşii care ne 
urmăreau cu încordare: 

Aceasta e trădare. Nale-Masiuv a vrut să mă înjunghie cu 
acest cuţit. Luaţi-l! 

Şi azvârlii cuțitul departe, în direcţia lor. Apucai de brâu 
pe şeful de trib ameţit, îl ridicai, îl aruncai pe umăr şi porni 
cu el spre poziţiile noastre. 

În spatele nostru se porni un urlet ca scăpat din iad. 
Comanşii porniră să mă prindă, dar de sus de pe deal 
răsunară câteva salve de arme, trase în aer din ordinul lui 
Old Surehand drept avertisment, ca să-i sperie pe comanşi. 
Tactica lui îşi atinse imediat scopul, comanşii renunţară să 
sară după mine, dar urletele şi vaietele continuară. 

Căpetenia fu legată. După aceea îmi luai carabina şi mă 
întorsei lângă apă. Ajuns la o distanţă de la care să pot fi 
auzit, făcui semn comanşilor să tacă. Mă ascultară, iar eu le 
strigai: 

Războinicii comanşi să asculte ce le spune Old 
Shatterhand! Căpetenia lor, după cum ştiu şi ei, a adus la 
locul tratativelor un cuţit, cu toate că fusese stabilit să vină 


fără arme. Nale-Masiuv voia să mă înjunghie, ca apoi 
oamenii lui să năvălească peste ai noştri. Am fost 
prevăzător şi i-am dejucat intenţia. Pumnul lui Old 
Shatterhand l-a doborât la pământ, fără să-l omoare; dar şi- 
a pierdut cunoştinţa. Îndată ce îşi revine, o să continui să 
discut cu el. lar vouă, dacă staţi liniştiţi, nu are să vi se 
întâmple nimic. Dar dacă încercaţi să fugiţi, sau dacă auzim 
o singură împuşcătură venită din partea voastră, o să vă 
nimicim imediat cu sute de gloanţe. Am vorbit. Howgh! 

Amenințarea avu efectul dorit. Comangşii se strânseră 
grămadă, erau agitaţi, dar rămaseră liniştiţi. Când mă 
întorsei la Nale-Masiuv şi îngenuncheai, ca să văd cum stă, 
comandantul zise: 

Sir, chiar a vrut să vă înjunghie? Ce bine că n-am fost eu în 
locul dumneavoastră. Cu mine sigur că i-ar fi reuşit. 

Hm! Cine ştie, sir, dacă ar fi considerat că merită să rişte. 

Dacă merita să rişte? Vasăzică credeţi că nu merita să 
rişte să mă înjunghie? 

Voiam să spun că un indian se hotărăşte la o astfel de 
lovitură curajoasă şi riscantă numai dacă e vorba să 
înlăture un duşman deosebit de primejdios pentru el. 

Vasăzică aşa! Acum ce facem cu acest bandit trădător? 
Propun să-l spânzurăm. Un indian care îşi calcă cuvântul la 
astfel de tratative trebuie neapărat să se legene în ştreang. 

De-acum încolo o să terminăm repede cu el, fără să-l 
spânzurăm. E bine că nu şi-a lăsat „medicamentul” în 
tabără şi că-l are la gât. Asta o să-l facă mai ascultător. Să 
aşteptăm să se trezească, nu o să mai dureze mult. 

Hm! Până atunci vreau să vă pun o întrebare. În timp ce 
aţi parlamentat adineauri cu acest individ, m-am gândit 
încă o dată, mai temeinic, la ceea ce am discutat împreună. 
Este contrar oricăror tradiţii şi obiceiuri militare să învingi 
astfel de haimanale roşii şi să nu-i pedepseşti. Credeţi într- 
adevăr că o să reugşiţi s-o duceţi la capăt cu comanşii şi fără 
mine? 

Da. În această privinţă nu am nevoie de dumneavoastră. 


În acest caz aş prefera să nu mai merg în Llano Estacado. 
Cât de mult trebuie să înaintăm în deşert? 

Două zile de marş bun. 

Ei, drăcie. E mult. Nici nu avem atâtea provizii cu noi. O 
să-mi luaţi în nume de rău, dacă... 

Într-un fel îi era ruşine să pronunţe toată întrebarea. Mie 
nu-mi era deloc neplăcut să scap de el şi de oamenii lui. De 
ce să afle ei despre oază şi alte secrete? De aceea răspunsei 
liniştit şi binevoitor: 

Dacă o să vă întoarceţi? O, nu, sir, nu am nimic contra. 

Îmi pare bine. M-am lăsat ademenit aici în Llano, dar 
datoria mea este, de fapt, să fiu în câmpia de dincolo de 
Mistake Canion. O să mai rămân aici numai până terminaţi 
cu comanşii ăştia, apoi o pornesc înapoi. 

Şi o să fiţi în câştig. O să aveţi pradă. Ce să fac eu cu aceşti 
indieni? Să-i târăsc după mine în Llano, să le dau apă, 
mâncare, şi să-i păzesc? Pot rezolva treaba mai uşor, 
predându-i dumneavoastră. Numai că trebuie să-mi 
promiteţi că o să le dăruiţi viaţa. 

Vă dau cuvântul meu de onoare că le-o dăruiesc. 

Well! Atunci luaţi-i cu dumneavoastră până dincolo de Rio 
Pecos, ca să nu se mai poată întoarce aici şi să mai facă 
prostii. Acolo luaţi-le armele şi caii şi lăsaţi-i să plece. Ne- 
am înţeles? 

Perfect. lată mâna mea, că nu o să le fac nimic rău. Acum 
sunteţi mulţumit? 

Pe de-a-ntregul. 

Şi eu la fel. Dar uitaţi-vă, individul se mişcă. Şi-a deschis 
ochii. O astfel de lovitură numai Old Shatterhand se pricepe 
s-o dea. N-aş vrea s-o simt! 

Căpetenia îşi revenise în simţiri. La început, se părea că nu 
ştie ce i s-a întâmplat, apoi îşi aduse aminte. 

Acum vezi că m-am ţinut de cuvânt? Îi zisei. Ai devenit 
prizonierul meu. 

Spunând aceste cuvinte, îi scosei „medicamentul” de la gât 
şi un chibrit de la mine din buzunar. Văzând asta, strigă cu 


teamă: 

Ce vrei să faci cu „medicamentul” meu? 

Să-l ard. 

Uff, uff! Vrei să-mi pierd sufletul? 

Da, pentru că o meriţi. Ţi-ai călcat cuvântul şi ai vrut să mă 
omori, de aceea ai să primeşti o pedeapsă triplă; o să fii 
spânzurat, am să-ţi iau părul cu scalp cu tot şi am să-ţi ard 
„medicamentul”. 

Moartea prin spânzurătoare este cea mai de ocară moarte 
pentru un indian. El preferă să moară de o moarte înceată, 
plină de chinuri, dar glorioasă, la stâlpul caznelor. Iar 
celelalte două erau şi ele dintre cele mai rele pedepse: să-i 
răpeşti omului scalpul, fără de care în lumea cealaltă nu se 
poate trăi, şi să-i arzi „medicamentul”, distrugându-i în felul 
acesta sufletul pe vecie! Încercă să-şi rupă legăturile care 
erau destul de solide şi strigă plin de teamă. 

Să nu faci aşa ceva, n-o să faci asta! 

Ba am s-o fac! 

Aprinsei băţul chibritului şi-l apropiai de „medicamentul” 
care începu imediat să fumege. 

Stai, stai, urlă el. la-mi viaţa, dar lasă-mi sufletul! Ce 
trebuie să fac ca să-mi îndeplineşti această dorinţă? 

Am îndepărtat chibritul aprins, spunând: 

Există o singură cale să-ţi salvezi sufletul şi viaţa. 

Care? Spune repede! 

De groază ochii îi ieşeau din orbite, pentru că scosesem al 
doilea băț de chibrit. 

Dă ordin oamenilor tăi să se predea şi să-şi depună toate 
armele! 

Asta n-o pot face! 

Atunci ai să mori cu sufletul distrus! 

Beţişorul se aprinse şi punga începu din nou să fumege. 
Atunci căpetenia zbieră de se auzi până departe: 

Stai, opreşte! Am să fac cum ceri. Am să le dau ordin să se 
predea. 


Bine. Dar să nu încerci să mai câştigi timp ca să mă înşeli. 
Îți dau cuvântul meu, de nezdruncinat, că dacă te mai 
împotriveşti o singură clipă să dai ordinul cerut, n-am să 
mai ascult de nici o rugăminte şi o să-ţi ard 
„medicamentul”. Am terminat şi am să mă ţin de cuvânt! 

Dau ordinul, sigur că-l dau, neapărat. N-are decât să cadă 
prizonier tot tribul, dar „medicamentul” meu trebuie salvat. 
Ce are să se întâmple cu prizonierii? 

Au să fie lăsaţi liberi şi tu la fel. 

Şi o să ne păstrăm „medicamentele”? 

Da. 

Atunci să vină Senanda-Khazi - Şarpele-cu-clopoţei 
încoace, a doua căpetenie! Lui o să-i dau ordinul şi el o să-l 
îndeplinească. 

Din nou m-am dus până în apropierea taberei şi, când am 
socotit că pot fi auzit, am strigat: 

Căpetenia Nale-Masiuv vrea ca ajutorul său, Senanda- 
Khazi, să vină la el, dar fără nici o zăbavă! 

După aceea mă întorsei. Când văzurăm că cel numit 
răspunse chemării, venind spre noi, comandantul 
dragonilor zise: 

Sir, ce putere aveţi asupra acestor oameni! Eu nu aş fi 
avut ideea să dau foc „medicamentului”. 

De fapt, acesta este lucrul cel mai important despre care 
v-am vorbit: trebuie să cunoaşteţi obiceiurile şi concepţiile 
de viaţă ale indienilor şi, fiind astfel înarmat, poţi lupta 
împotriva a numeroase pericole, iar cei ce nu le cunosc, le 
cad victime, lipsite de apărare. 

Fără să se uite la noi, Senanda-Khazi se duse la căpetenia 
lor şi se aşeză lângă ea. Convorbirea lor se desfăşură cu 
voce scăzută, şi după cum vedeam fu foarte agitată. Până la 
urmă, locţiitorul căpeteniei se ridică, se întoarse spre mine 
şi-mi zise: 

De data asta, Old Shatterhand ne-a învins pe toţi cu o 
singură lovitură a pumnului şi prin şiretenia sa. O să vină, 
însă, o zi mai bună pentru noi, în care marele Manitu o să 


fie mai binevoitor cu noi. Suntem gata să ne predăm şi să 
depunem armele. Unde să le lăsăm? 

Războinicii voştri să vină în număr de câte zece şi să 
depună armele, împreună cu toată muniţia, aici lângă 
căpetenia voastră. Dar fii atent: cine ascunde o singură 
armă, va fi împuşcat! 

Plecă şi, imediat după aceea, comanşii veniră în grupuri de 
câte zece să predea puştile, cuţitele şi tomahawkurile, 
săgețile, arcurile, suliţele, praful de puşcă şi gloanţele. 
După ce terminară, îi zisei comandantului: 

Domnule comandant, vă predau prizonierii. Acum e treaba 
dumneavoastră să-i păziţi. Băgaţi de seamă să nu vă scape 
vreunul! 

Fiţi fără grijă, sir. Sunt bucuros că-i am în mână. 
Deocamdată îi încercuim şi apoi îi legăm cu propriile lor 
curele. 

În timp ce soldaţii executau ordinul acesta, eu mă dusei 
lângă apă, pusei mâna în formă de pâlnie la gură şi strigai 
înspre coastă, în direcţia lui Old Surehand: 

Sis inteh il peniil khan - apaşii pot veni! Înţelegând 
chemarea mea, Old Surehand cobori în câteva minute, 
galopând în fruntea apaşilor. Descălecă şi zise: 

Am văzut cum căpetenia a vrut să vă înjunghie. Dar i-aţi 
dat una bună. Şi acum care e rezultatul? 

După cum văd, toate armele sunt adunate aici, iar indienii 
sunt încercuiți de dragoni. Au fost obligaţi să se predea? 
Cum aţi procedat, sir? 

L-am ameninţat pe Nale-Masiuv că-i ard „medicamentul”. 

Bine gândit. Ce proşti, să fie atât de superstiţioşi! Dar ce o 
să facem cu ei? E tare incomod să-i târăşti după tine. Şi cu 
ocazia asta o să vadă şi unde e oaza. 

Nu o să fie nevoie. Comandantul a avut ideea grozavă să 
se întoarcă şi să nu mai vină cu noi. Prizonierii i-am predat 
lui. În schimb o să le ia armele şi caii, iar pe ei o să-i 
elibereze numai dincolo de Rio Pecos. 


Well. E cel mai bun lucru posibil. Deci, plecăm după Vupa- 
Umugi, fără dragoni? 

Da. 

Când? 

Aici nu mai avem nimic de făcut. Caii s-au adăpat, 
burdufurile sunt pline cu apă. Putem pleca. 

Atunci să nu mai zăbovim. Cu cât plecăm mai repede şi-i 
ajungem pe comanşii naiini, cu atât e mai bine. 

Da, dar mai întâi să ne luăm rămas-bun, cu toată 
tandreţea, de la iubitul şi dragul nostru comandant! 

Am încălecat şi împreună cu Old Surehand ne-am dus la 
ofiţer. 

Plecaţi deja, meş-şurs? Mă întrebă el. Îmi pare foarte rău 
că nu mai rămânem împreună. 

Şi nouă la fel, îi răspunsei. Cu toată plăcerea v-am fi dat 
posibilitatea să cunoaşteţi şi mai departe nişte „prostănaci” 
de „căutători de morminte”. 

Oh... oh...! Zise el, tărăgănat şi încurcat. 

Poate că de-acum înainte o să ştiţi care îmbrăcăminte face 
mai mare impresie: haina de vânătoare a unui westman sau 
uniforma unui ofiţer de dragoni! Asta băgaţi-o bine în cap, 
şi rămâneţi cu bine! 

Mergeţi... cu bine, veni răspunsul şi mai fâstâcit al 
comandantului. 

Ne postarăm în fruntea apaşilor şi plecarăm. După câteva 
minute, privind înapoi, nu mai puteam vedea nimic din cei 
O-sută-de-copaci. Mergând pe urmele adânc întipărite în 
nisip ale comanşilor naiini, trecurăm de la un par la altul. 
Semnele acestui drum urmau să fie ridicate de apaşi atunci 
când aveam să ne întoarcem acasă, pentru a nu mai induce 
în eroare şi pe alţi călători. Cu cât mergeam mai departe, 
cu atât mai sigur se închidea capcana de cactuşi în care îi 
goneam pe comanşi... 

Capitolul VII - În capcana de cactuşi. 

Dacă făceam comparaţie între timpul de când plecase 
Vupa-Umugi de la O-sută-de-copaci şi cel de când plecasem 


noi, presupunând că, din cauza căldurii, nu şi-au obosit caii 
prea tare, puteam aprecia cu uşurinţă ce avans avea faţă de 
noi. Întrucât mergeam repede, speram ca pe la trei după- 
amiază să fim atât de aproape de comanşi încât să-i putem 
vedea. 

Dar acest lucru nu se adeveri. Poziţia soarelui ne spunea 
că e trecut de ora patru şi tot nu-i vedeam pe indieni. Urma 
lor era însă tot mai proaspătă, încât nu putea să ne 
despartă mai mult de vreo trei mile engleze, îndemnarăm 
caii şi o pornirăm în galop. În curând puteam zări prin 
binoclu, în partea dinspre sud-est, un mic grup de călăreţi, 
care, evident, că se orientau după parii înfipţi în pământ, 
întrucât mergeau în aceeaşi direcţie cu noi. 

Oare or fi naiinii? Întrebă cu îndoială Old Surehand. N-aş 
putea jura că sunt ei. 

Cu siguranţă că ei sunt. De ce vă îndoiţi? 

Dar ei trebuie să fie o sută cincizeci! 

Asta nu are a face. Poate e un grup de ariergardă. Trebuie 
să fie atenţi şi să-l anunţe pe Vupa-Umugi de sosirea 
noastră. Când spun a „noastră”, desigur nu e vorba de noi, 
ci de dragoni, despre care cred că vin după ei. Cât despre 
noi doi şi despre apaşi, habar nu au. 

Există un pic de adevăr în ceea ce spuneţi. 

Este chiar adevărul curat. O să vă convingeţi de îndată ce 
o să fim atât de aproape, încât să putem fi văzuţi cu ochiul 
liber. 

Well, să încercăm. 

Dădurăm pinteni cailor şi merserăm şi mai repede decât 
mai înainte; în curând, se dovedi că presupunerea mea era 
întemeiată. Când îi puturăm vedea cu ochiul liber pe 
comanşi, ne văzură şi ei pe noi, îşi opriră caii pentru câteva 
clipe, apoi întoarseră şi o rupseră la fugă într-o viteză atât 
de mare, încât dispărură foarte repede din raza noastră 
vizuală. Probabil că voiau să-l anunţe pe Vupa-Umugi că vin 
dragonii, deoarece la o asemenea distanţă neputând nici să 


ne recunoască, nici să ne numere, puteau să ne ia drept 
dragoni. 

Graba lor nu putea decât să ne convină, pentru că, în felul 
acesta, o dată cu noaptea, ajungeam la punctul cel mai 
apropiat de oază de la drumul pe care înaintam. Până să 
ajungem la acel loc, se făcu întuneric. Nu aveam voie să 
mergem mai departe, deoarece era de presupus că ei, 
comanşii, au să facă popas, şi nu era în intenţia noastră de a 
ne întâlni deja cu ei. Până la câmpul cu cactuşi în care 
voiam să-i prindem, mai era cale de o zi bună de mers 
călare. Am lăsat pe loc cinci apaşi de strajă, iar cu restul am 
plecat la oază. 

Winnetou nu putuse încă să se întoarcă la oază cu apaşii 
săi, iar Bloody Fox, care le era călăuză, lipsea şi el. Parker şi 
Hawley nu erau de-acord să stea atâta vreme inactivi, dar i- 
am consolat că a doua zi vor porni alături de noi. Văzând că 
Old Wabble lipseşte, Parker întrebă: 

Dar unde o fi bătrânul cowboy, sir? De ce nu se arată? 

Din păcate, nu-i cu noi, răspunsei. Se află la Vupa-Umugi şi 
naiinii săi, ca prizonier. 

E prizonierul lor? Ei, drăcie! E adevărat? Iar a comis una 
din neghiobiile sale? 

Şi încă ce neghiobie! Putea să ne dea peste cap toate 
planurile. Nu a depins de el că am reuşit totuşi să ducem 
totul la bun sfârşit. 

Bravo, aşa vă trebuie, mister Shatterhand! De ce l-aţi luat 
cu dumneavoastră? Doar nu sunteţi atât de îndrăgostit de 
acest bătrân necugetat, încât să poată face prostie după 
prostie, fără să vă gândiţi să-l trimiteţi la dracu. În schimb 
eu şi cu Jos Hawley, noi doi suntem mereu lăsaţi la o parte, 
şi trebuie să aşteptăm aici şi să prindem muşte, în timp ce 
dumneavoastră duceţi tot greul, alergaţi călare ba încoace, 
ba încolo, ca să aveţi cele mai frumoase aventuri. Vă puteţi 
închipui cât de mult ne supără asta. În orice caz, suntem cel 
puţin tot atât de demni de încredere cât şi Old Wabble. 


Probabil că ar mai fi continuat să-şi verse necazul, dacă nu 
ar fi sosit negrul Bob, care, văzându-ne, exclamă cu 
bucurie: 

Oh, oh, massa Shatterhand şi massa Surehand din nou 
aici! Masser Bob ştiut imediat ce face: adus cizme. Bob să 
aduc cizme? 

Da, ar fi bine să scăpăm de mocasinii ăştia. 

Bob alergă şi se întoarse cu cizmele, cu care schimbarăm 
încălţămintea indiană. După aceea, îl întrebai pe Bob: 

Bob, cum e cu Şiba-bigc? Mai e aici? 


Făcu una din acele mutre care nu pot fi descrise şi zise: 

Nu mai este! 

Cum? Şiba-bigc nu mai e? 

Nu. Şiba-bigc plecat. 

Râse cu toată faţa, cu gura până la urechi, în aşa fel, încât, 
printre minunatele sale şiruri de dinţi, puteai să i te uiţi în 
fundul gâtului. Voia să facă o mică glumă cu mine. 
Pretându-mă jocului, întrebai cu o expresie de spaimă: 

A plecat? Nu cumva a evadat? 

Da, evadat. 

Ascultă, Bob, asta o să te coste viaţa! Te împuşc dacă a 
evadat cu adevărat. [i-am spus că ai să răspunzi cu capul 
pentru el! 

Massa Shatterhand deci împuşcă Bob. Şiba-bigc plecat, 
plecat de tot. Massa Shatterhand vine şi convinge! 

Da, hai să mă conving. lată şi gloanţele pe care o să ţi le 
trag în cap dacă nu mai este aici în cameră. 

Îmi scosei revolverul şi-l îndreptai spre el. Apoi mersei 
către casă. Bob deschise uşa şi, arătând spre interior, zise: 

Aici, privit înăuntru. Nimeni înăuntru! 

Ceea ce vedeam era o privelişte gata-gata să mă facă să 
izbucnesc în râs. Tânărul şef de trib stătea rezemat de 
perete şi privea spre noi cu ochii scânteietori de furie. De 
fapt, nu stătea rezemat de perete, pentru că între el şi 
perete se mai afla ceva. Şi anume pari pe care negrul îi 
aşezase în formă de stea, fixaţi cu ajutorul curelelor şi legaţi 
de spinarea indianului. Această stea de pari era aşa de 
mare că ajungea mult deasupra capului indianului şi în 
părţi. Da, cu o asemenea drăcovenie pe spinare, lui Şiba- 
bigc îi era imposibil să iasă pe uşă. Fie că ar fi încercat să 
meargă în picioare sau târâş sau în orice altă poziţie, 
oricum ar fi rămas agăţat. Desigur, o atare priponeală nu 
putea să fie prea comodă pentru el, şi probabil că acesta 
era motivul ciudei cu care ne privea. 

Dar este aici, iată-l cum stă acolo! Îi spusei lui Bob, 
prefăcându-mă surprins. 


Da, el aici, râse Bob, făcând o mutră tare mucalită, Bob 
făcut numai glumă, frumoasa glumă. Doar Bob nu lăsat 
indian să fugă când Bob pe el trebuie păzit. 

Dar ce i-ai legat pe spate? 

Massa Shatterhand să vadă. Indian nu trebuie bătut şi 
lovit, nici împuşcat sau junghiat, şi masser Bob totuşi pe el 
nu trebuie lăsat să plece. Atunci masser Bob fost deştept şi 
viclean şi lui legat opt pari lungi pe cocoaşă. 

Hm! Şi a răbdat el aşa ceva? 

El nu vrut. Dar atunci masser Bob spus lui că dat multe 
palme, şi atunci el foarte liniştit lăsat face asta. Masser Bob 
fost deştept şi viclean ca musca pe nas, nu? 

La această întrebare plină de automulţumire, nu i-am 
putut răspunde, fiindcă Şiba-bigc îmi strigă turbat de 
mânie: 

Uff! Fratele meu alb să mă elibereze imediat de aceşti 
pari! E de demnitatea unei căpetenii să fie chinuită în acest 
fel? 

Aici nu eşti căpetenie, ci prizonier. 

Nu pot nici să şed, nici să mă culc. E un chin. 

Credeam că nu-ţi pasă de dureri. 

Pshaw! Aici nu e vorba de dureri. De ce i-ai poruncit 
acestui negru să-mi facă una ca asta? 

Nu i-am poruncit eu. 

Înseamnă că a făcut-o după capul lui! Am să-l omor, îndată 
ce am să fiu liber, am să-l omor! 

În acest caz, n-ai să fii niciodată liber. Eu i-am ordonat să 
te dezlege şi să te trateze bine. Ai avut tot ce-ţi trebuie? Ai 
de făcut vreo plângere? Singur eşti de vină că ţi-a legat 
parii de spate. Ai spus că ai să evadezi îndată ce ţi se va ivi 
ocazia. Negrul trebuia să te păzească şi ţi-a răpit această 
posibilitate cu ajutorul parilor. Trebuie să recunoşti că el nu 
şi-a făcut decât datoria. Ai fi putut sta afară, la aer, şi te-ai fi 
putut bucura de toate onorurile care i se cuvin unui şef de 
trib, dacă ţi-ai fi dat cuvântul că n-ai să evadezi. 

Nu am voie să-mi dau un asemenea cuvânt! 


Ba ai voie, pentru că evadarea ta n-ar folosi la nimic. Nici 
nu bănuieşti ce s-a întâmplat astăzi. 

Pot să aflu? 

De fapt nu. Şi totuşi am să-ţi spun. Din povestirea mea 
sinceră poţi să vezi şi tu că suntem siguri pe ceea ce facem, 
şi că evadarea nu ţi-ar folosi la nimic. 

În continuare, îi povestii pe scurt cum suntem pe cale de a- 
l atrage pe Vupa-Umugi în capcana de cactuşi şi cum o să 
punem mâna pe el. Nu pomenii însă nimic despre soarta lui 
Nale-Masiuv. Şiba-bigc intervenea din când în când cu câte 
un „Uff”! Era atât de copleşit, încât nu era în stare să spună 
altceva. 

Şi acum spune-mi, ce o să facă războinicii voştri? Întrebai 
eu la urmă. 

O să se apere. Sunt războinici viteji, care nici n-au să se 
gândească să se predea fără să se împotrivească. 

Spui toate astea, pentru că te afli aici, în casă, şi nu în 
capcana respectivă. Ei însă au să fie înconjurați de cactuşi, 
fără să ne poată face nici cel mai mic rău. O să aşteptăm 
pur şi simplu până-or să se predea. Noi avem apă, în timp 
ce ei n-au. 

Şi dacă nu se predau? 

În acest caz or să moară de sete. Pe faţă îi trecu un zâmbet 
Uşor şi zise: 

Old Shatterhand este un om deştept, totuşi nu se poate 
gândi la toate. 

Crezi? Cunoşti vreun drum pe care comanşii să poată să 
ne scape? 

Da. Dacă te-ai fi gândit la el, ai vorbi altfel. Howgh! 

Trăsăturile lui căpătară o expresie de siguranţă de sine. 
Evident, îi venise o idee despre cum ar putea scăpa 
comanşii. Şi această idee o găsea excelentă, după cum o 
dovedea cuvântul Howgh! 

Howgh? Întrebai eu. Eşti chiar atât de sigur de ideea ta? 
Dacă crezi că Old Shatterhand nu s-a gândit la toate, te 
înşeli. Desigur, o să-i luăm nu numai din faţă, ci şi din spate. 


Uff! 

Exclamaţia suna a spaimă. 

Ei, îl întrebai, Old Shatterhand nu s-a gândit într-adevăr la 
totul? 

Eu... eu... nu ştiu, răspunse el ezitând. 

În schimb eu cunosc calea lor de salvare, care, din păcate, 
există numai în închipuirea ta. Ce ţi-ai zis în sinea ta: în 
mijlocul câmpului de cactuşi, nu trebuie să-şi piardă 
speranţa, au cuțite doar, cu ajutorul cărora îşi pot croi drum 
printre cactuşi şi au să scape din capcană. Am dreptate, sau 
nu? 

Uff, uff! Răspunse el abătut. 

Da, adineauri te-ai crezut tare deştept. Dar gândeşte-te, 
cât ar dura până să faci un asemenea drum? În primul rând 
ar fi îngust, deci ar putea lucra la el numai puţini oameni. În 
acest fel ar trece zile întregi până să scape. Şi crezi că noi 
am privi fără să nu facem nimic? 

Tăcea. 

Eu aş împărţi oamenii noştri şi aş trimite jumătate de 
partea cealaltă a cactuşilor, pentru a-i prinde pe oamenii 
voştri ca într-un cleşte. Am putea s-o facem şi mai simplu, şi 
să-nimicim pe comanşi în câteva minute, fără să ne coste un 
glonte. Ştii cum? Dând foc cactuşilor! 

Uff! Atunci toţi războinicii noştri ar arde! Old Shatterhand 
nu face aşa ceva! 

Nu fi chiar atât de sigur de bunătatea mea! Ceea ce ţi-am 
mai spus poate să-ţi arate că pentru războinicii voştri nu 
există nici o cale de salvare, că nu mai pot scăpa. 

Da, dacă-i prindeţi în felul acesta în capcană, trebuie să se 
predea. Dar n-o să-i ţineţi încercuiți. O să trebuiască să 
părăsiţi capcana. 

De ce? 

Ai uitat că o să vină Nale-Masiuv? La el nu te gândeşti? 

Pe faţa lui se întipări expresia aceea plină de încredere. 

Drept răspuns îi povesti pe scurt soarta trupei lui Nale- 
Masiuv, cum îi luasem pe toţi prizonieri la O-sută-de-copaci. 


După ce ascultă până la capăt povestirea mea, lăsă capul 
în jos şi zise îndurerat: 

Toată speranţa mea sa dus. Chiar dacă aş reuşi să fug de 
aici, nu l-aş putea salva nici pe Vupa-Umugi, nici pe 
războinicii săi. O să le daţi din nou libertatea, dar o să le 
luaţi caii şi armele. Dar cum să trăiască războinicii roşii fără 
arme şi fără cai? 

E treaba lor. Voi aţi dezgropat securea războiului, ceea ce 
n-aţi fi putut face dacă nu aveaţi arme şi cai. Luându-vă 
aceste bunuri, noi nu comitem nici un furt, fiindcă e prada 
noastră de război, şi astfel avem, totodată, grijă ca să nu 
mai fiţi în stare să alungaţi curând pacea. 

Uff! Fără arme şi cai e tare rău. 

Da, pentru voi e foarte rău, dar o meritaţi din plin. 
Gândeşte-te, de pildă, la tine! Cred că recunoşti că cel care 
a fumat cu cineva pipa păcii şi prieteniei şi-i promite să nu-i 
trădeze niciodată wigwamul şi viaţa, iar după aceea vine cu 
o ceată de războinici să-i ia adăpostul şi viaţa, acela merită 
să piardă ceva mai mult decât calul şi puşca. Asta o 
recunoşti şi tu. 

Da, recunoştea, căci zise oftând: 

Deci, vrei şi puşca şi calul meu. 

Nu, asta nu. Eu te iubesc şi, în ciuda duşmăniei tale, mă 
consider prietenul tău. O să-ţi păstrezi ce ai. Şi o să încerc, 
dacă o fi cu putinţă, să influenţez în bine şi situaţia lui Vupa- 
Umugi şi a războinicilor săi. Totul depinde de felul în care 
se vor comporta faţă de noi. Sper să reuşesc să-l conving că 
orice împotrivire ar însemna o adevărată nebunie. Cred că 
are să asculte motivele mele şi are să le judece cu mai 
multă înţelepciune decât tine. 

Decât mine? Întrebă el mirat. 

Da, am vrut să-ţi uşurez, pe cât posibil, situaţia de 
prizonier, cerându-ţi doar promisiunea de a nu evada. Ai 
refuzat să mi-o dai, pentru că nu ai recunoscut că fuga ta 
nu mai poate ajuta nimănui, ci, dimpotrivă, poate doar 
dăuna. În acest fel mă obligai să fiu sever. 


Nu ţi-am dat această promisiune, pentru că nu ştiam ceea 
ce ştiu acum. 

Deci, recunoşti că nu poţi să-i ajuţi pe războinicii voştri? 

Da. 

Mai ai timp să-ţi dai cuvântul că n-ai să fugi. 

Ai cuvântul meu! 

Bine! Dar gândeşte-te şi la faptul că prin comportarea ta 
poţi să fii de folos sau să faci rău nu numai ţie, ci tuturor 
alor tăi. Ceea ce faci, fie bine, fie rău, o să se răsfrângă şi 
asupra lor. Dacă îţi calci cuvântul, pedeapsa va cădea nu 
numai asupra ta, ci şi asupra lor. 

N-o să mi-l calc. 

Foarte bine! Dar poţi să-mi dai o chezăşie? 

Se uită întrebător la mine, de aceea îi explicai: 

Pe cuvântul unui creştin pot să mă bizui, dar pe 
promisiunea unui indian, niciodată! 

Pe Winnetou l-ai crede? 

Da, dar el este o excepţie, pentru că în sufletul său e 
creştin. 

Un războinic roşu trebuie să-şi ţină orice promisiune, dacă 
îi iei „medicamentul” drept gaj. 

Tu nu crezi în puterea „medicamentului”, aşa că la tine nu 
ar avea efect. 

Atunci am să fumez cu tine pipa jurământului! 

Nici acest lucru nu ar avea nici o valoare. Tu ai mai fumat 
pipa prieteniei cu mine şi cu Bloody Fox şi totuşi ţi-ai călcat 
jurământul. 

Îşi cobori privirea şi spuse încet şi mâhnit: 

Pedeapsa pe care o primesc de la Old Shatterhand e grea. 
Ea nu este îndreptată asupra trupului meu, ci îmi umple 
sufletul cu o adâncă durere. 

Îmi dădui seama că această durere există cu adevărat şi că 
mâhnirea lui e sinceră. De aceea răspunsei: 

Tu ştii că eu mă consider încă prietenul şi fratele tău şi de 
aceea, de data asta, făcând o excepţie, o să renunţ la 
obişnuita mea precauţie şi am să-ţi acord încredere. Dar 


tare mi s-ar fi întrista inima dacă m-ai înşela. Dacă te 
eliberez, ai să fugi? 

Nu. 

N-ai să părăseşti oaza fără permisiunea mea? 

Nu. 

Nici să încerci să te duci la comanşii tăi prin poteca dintre 
cactuşi, ca să vorbeşti cu ei nu vreau! 

N-am să mă duc. Chiar dacă ar veni aici, aş tăcea până aş 
avea încuviințarea ta ca să vorbesc. 

Atunci dă-mi mâna, aşa cum se obişnuieşte între bărbaţi şi 
războinici prea mândri ca să urmărească vreun profit ce s- 
ar putea obţine doar prin minciună. 

lată mâna mea, şi poţi să mă crezi că acest gest e ca şi 
când ţi-aş fi predat persoana mea însăşi! 

Se uită în ochii mei cu o privire atât de sinceră, încât fusei 
pe deplin convins că nu o să mă înşele. Din cauza negrului 
şi pentru siguranţa vieţii lui, adăugai: 

Eşti supărat pe Bob? O să te răzbuni? 

Nu. Un războinic indian e prea mândru ca să se răzbune 
pe un negru. Acest nigger nu ştia ce face. El nu bănuia că e 
împotriva demnităţii unei căpetenii să-i lege astfel de pari în 
spate. 

Am să te scap de ei. 

După ce fu dezlegat de parii din spate, Şiba-bigc îşi întinse 
membrele înţepenite şi ieşi apoi cu mine afară la aer, unde 
chiar atunci, fiind seară, se adăpau caii. Mama Sanna ne 
aduse de mâncare, şi după ce ne ospătarăm, iar liniştea se 
aşternu din nou peste oază, ne duserăm la culcare. A doua 
zi trebuia să ne sculăm în zori. Şiba-bigc, fără să i-o cerem 
noi, se culcă între Old Surehand şi mine. Voia să se pună de 
bunăvoie sub supravegherea noastră şi să ne dovedească în 
felul acesta cât de sincere îi sunt promisiunile. 

Dimineaţa, când ne scularăm, umplurăm toate burdufurile 
existente cu apă, ne aprovizionarăm cu merinde şi, după ce 
ne luarăm rămas-bun de la Şiba-bigc, o pornirăm la drum. 
Bob, care stătea într-o parte, mă întrebă: 


Massa Shatterhand spune la Bob dacă tot păzim pe tânăr 
căpetenie indiană? 

Nu. Bob, nu-i nevoie. 

Nici legat din nou pari pe cocoaşă? 

Doamne fereşte să faci aşa ceva! A promis că nu o să fugă 
şi nu va fugi. 

Cu toate că eram convins de ceea ce spuneam, nici nu-mi 
trecea prin minte să neglijez prudenţa necesară. În afara 
oazei, lângă câmpul de cactuşi, rămâneau atâţia apaşi cât 
era nevoie pentru paza celor cincizeci de prizonieri 
comanşi. Dădui ordin şefului acestor paznici să fie atent la 
Şiba-bigc şi în nici un caz să nu-l lase să iasă din oază. Pe 
urmă, plecai împreună cu două sute de oameni, mai mult 
decât suficienţi, ca să putem încheia acţiunea cu comanşii. 
De data asta îi luarăm cu noi şi pe Parker şi Hawley. 

La început, căutarăm locul unde-i lăsasem pe cei cinci 
apaşi de strajă. Fuseseră atât de deştepţi, ca imediat ce se 
iviseră zorile, să plece în cercetare, să vadă ce-i cu comanşii 
şi, după un scurt drum făcut călare, dăduseră de locul 
unde-şi petrecuseră aceştia noaptea. Naiinii plecaseră deja, 
deci şi astăzi erau foarte grăbiţi. Îi urmăream la fel de 
repede, şi numai în aşa fel ca, din când în când, să-i pot 
prinde în focul binoclului, dar fără să ne apropiem mai mult 
de ei, ca să nu poată distinge dacă în urma lor se află albi 
sau roşii, pentru că urmau să creadă tot timpul că în spatele 
lor se află dragonii. 

Ziua trecu, fără să intervină ceva demn de semnalat. Doar 
spre seară se porni un vânt puternic, cum se întâmplă 
destul de des în Llano Estacado. Bătea dinspre nord, 
măturând în drumul său aproape întreg deşertul, şi din 
cauza asta era foarte fierbinte. De fapt, ne cădea aproape 
în spate, şi totuşi ne incomoda nu numai datorită căldurii, 
dar şi prin faptul că răscolea nisipul şi ni-l vâra în ochi, în 
urechi, în gură şi nas. 

Brr, ce vânt tâmpit! Mârâi Parker, prost dispus. De ce 
trebuia să se pornească chiar acum? Nu putea să aştepte 


până ne întorceam în oază? Aproape că nici nu putem 
vedea sau respira! 

Nu cârti, mister Parker, zisei eu. Eu mă bucur că bate 
vântul şi pot să vă spun că, de dragul lui Winnetou, îmi 
convine chiar extrem de mult că bate. 

De dragul lui Winnetou? Cum vine asta? 

Ia uitaţi-vă cum ridică nisipul în înaltul cerului! În felul 
acesta şterge toate urmele comanşilor. Dacă nu ar fi parii, 
nici nu i-am putea urmări. 

Ei, de acest lucru îmi dau şi eu seama, dar nu văd ce 
legătură are asta cu Winnetou? 

Are, şi chiar foarte mare, pentru că în felul acesta urmele 
lui au să se şteargă. Winnetou trebuie să înfigă parii până 
ajunge la capcană, nu? Deci, o bucată de drum trebuie să 
intre în câmpul de cactuşi, în care vrem să-i prindem pe 
comanşi. Dar el trebuie să se întoarcă şi să nu rămână 
acolo. Ca urmare comanşii ar fi putut să-i vadă urmele şi să 
afle că s-a întors. Dar ei cred că urmele lui şi ale apaşilor 
ce-l însoțesc sunt urmele comanşilor lui Şiba-bigc. Văzând 
că ele duc între cactugşi, ca apoi să iasă din nou de acolo şi s- 
o ia în altă parte, ce altceva ar putea crede Vupa-Umugi 
decât că Şiba-bigc s-a rătăcit şi că drumul cel adevărat nu e 
cel care duce între cactuşi, ci în direcţia cea nouă în care au 
pornit? Ca urmare nu ar intra în câmpul de cactuşi, adică în 
capcană, şi ar merge pe urmele cele noi. Şi unde duc 
urmele cele noi, mister Parker? 

Aici, la noi, fireşte, răspunse el. 

Desigur că la noi, căci Winnetou nu o să rămână pe loc, şi 
o să ne caute. Se va îndepărta lateral, apoi se vă întoarce la 
drumul însemnat cu pari, ceea ce ar descoperi şi comanşii 
dacă se iau după el, şi vă puteţi imagina cât de firesc ar fi să 
le trezească bănuiala. Toate acestea ar fi pus în joc însăşi 
reuşita planului nostru. 

Dar vântul şterge orice urma. Nu-i aşa că e minunat că s-a 
pornit? Acest lucru o să-l bucure şi pe Winnetou, ca şi pe 
mine. 


Parker voi să spună ceva, dar făcu un gest brusc cu mâna, 
îşi opri calul, şi arătând în faţă, zise precipitat: 

S-au întors comanşii! Într-adevăr au intrat la bănuială şi s- 
au întors. Uite-i că vin, vin! 

Strigătul lui de groază ne făcu să privim câmpia drept 
înaintea noastră, pe care în timpul discuţiei n-o mai 
cercetasem cu binoclul. În orice caz, acolo la geana zării se 
vedeau oameni. Cu ochiul liber nu se putea vedea dacă se 
mişcau sau nu. Dusei binoclul la ochi. După numai câteva 
clipe putui să-l liniştesc. 

N-avem de ce să ne speriem. Nu sunt comanşii, ci e 
Winnetou. 

Îl puteţi recunoaşte? Mă întrebă Old Surehand. 

Încă nu. 

Trebuie să fim foarte prevăzători. Dacă e o ariergardă a 
comanşilor? 

Atunci s-ar afla în mişcare. Oamenii de acolo s-au aşezat 
jos. 

Duşmanii nu s-ar putea aşeza? 

Desigur, dar Winnetou îmi dă să înţeleg că e el. Acum aveţi 
din nou prilejul să apreciaţi perspicacitatea şi prevederea 
căpeteniei apaşilor. I-a ocolit pe comanşi călărind în 
semicerc şi s-a oprit în spatele lor, ca să ne aştepte. Fireşte 
că s-a gândit că puteam foarte uşor să luăm pe oamenii lui 
drept naiinii şi de aceea a dispus ca trupa să se aşeze jos, 
într-un fel din care să putem şti precis că e el. Luaţi binoclul 
meu, mister Surehand, şi priviţi. 

După ce se uită prin binoclu, zise: 

Da, într-adevăr a procedat cu inteligenţă şi şiretenie! Cei 
de-acolo s-au aşezat nu grămadă, ci în aşa fel încât 
formează o săgeată. 

Şi încotro indică vârful săgeţii? 

Spre sud-est, deci nu în direcţia noastră, ci în cea opusă. 

Vârful săgeţii indică direcţia în care trebuie să mergem. 
Winnetou ne înştiinţează că ne putem continua drumul 
liniştit şi fără nici o grijă. Aşezarea pe jos a apaşilor ne 


spune nu numai că-l avem în faţă pe Winnetou, dar şi că 
totul este aşa cum am dorit noi să fie. 

Aşa cred şi eu. Winnetou nu ar sta atât de liniştit să ne 
aştepte, dacă ceva n-ar fi în ordine. Totuşi am o grijă, pe 
care aş vrea să v-o împărtăşesc. Această grijă se cheamă 
„apă”. 

Ştiu la ce vă referiţi. Dacă vrem să-i înfrângem pe comanşi 
prin însetare, trebuie să ne asigurăm că nu ducem şi noi 
lipsă de apă. 

Aşa este. Noi, pentru ziua de astăzi, avem apă, dar s-ar 
putea ca ziua de mâine să treacă şi noi să nu fi terminat cu 
Vupa-Umugi, şi după ce vom termina cu el, vom avea nevoie 
de încă o zi de mers, ca să ajungem la oază. Din păcate, 
pentru aceste două zile, nu avem apă. La aceasta se adaugă 
şi faptul că şi comanşii or să aibă nevoie de apă, poate mai 
mare decât noi. 

Într-adevăr, nu avem o cantitate suficientă, dar nu cred c-o 
să răbdăm de sete. M-am gândit de mult la această piedică. 
Aş fi cel mai uşuratic om, dacă aş elabora un plan, a cărui 
realizare ar presupune ca trei sute de cai şi de oameni să se 
adune în pustiul Llano Estacado, fără să li se fi asigurat apa 
necesară. Apa o vom aduce din oază. 

Cum? E la o distanţă de o zi de mers călare de aici, şi 
oamenii care s-ar duce după ea ar avea nevoie de cel puţin 
două zile ca să se întoarcă. Nu e bine. 

Vă înşelaţi. Oamenii noştri nici nu trebuie să se întoarcă. 

Hm! Habar n-am cum o să procedaţi. 

Dar e foarte simplu, sir: Formăm un lanţ de călăreţi. Apaşii 
noştri au o grămadă de burdufuri cu ei, la care se adaugă şi 
cele ale lui Bloody Fox. Trimitem burdufurile la oază, ceea 
ce necesită mulţi cai, dar nu şi prea mulţi oameni. Oamenii 
aceştia au să fie aşezaţi la anumite distanţe pe drumul ce 
duce la oază. Prin urmare, nici un om şi nici un cal nu 
trebuie să străbată distanţa, şi are de mers numai de la 
unul la altul. Eu, aşa m-am gândit să facem. 


Da, vad că trebuie să-mi cer scuze. La toate v-aţi gândit. 
Aţi vorbit şi cu Winnetou? 

Nu, nu am schimbat nici un cuvânt între noi în legătură cu 
această problemă, dar ne cunoaştem prea bine şi ştiu că 
niciunul dintre noi nu scapă nimic din vedere. Dar ce se 
vede acolo? Apaşii nu au cai! Numai Winnetou îl are pe al 
lui. Puteţi să ghiciţi de ce, mister Surehand? 

Nu, răspunse el. 

Desigur, în timpul acestor discuţii nu ne-am oprit, ci am 
mers înainte şi am ajuns atât de aproape de apaşi, încât îi 
puteam vedea cu ochiul liber. Figura săgeţii desenată cu 
trupurile lor pe nisip se risipise, acum stăteau toţi laolaltă şi 
aşteptau. Caii nu se vedeau nicăieri, numai murgul lui 
Winnetou era cu ei. 

O să vă convingeţi a doua oră că teama dumneavoastră nu 
avea temei, îi zisei lui Old Surehand. Winnetou s-a îngrijit 
înaintea mea de aducerea apei. Noi doi ne potrivim 
totdeauna în gânduri. 

Credeţi că a şi trimis caii cu burdufurile la oază? 

Da. Vedeţi că are cel mult treizeci de oameni cu el, şi nici 
Bloody Fox nu este aici. Desigur că a plecat cu ceilalţi la 
oază, să aducă apă. 

Când, după trecerea câtorva minute am ajuns la Winnetou 
şi oamenii săi, acesta veni spre mine şi-mi zise: 

Fratele meu Charley a înţeles când a văzut felul în care ne- 
am aşezat noi jos. Am vrut să-i spun că nu suntem comanşi. 

La ce distanţă se află aceştia? 

Au mers foarte repede, şi cred că le este sete. Însă în 
curând au să fie nevoiţi să se oprească, fiindcă soarele a 
ajuns la scăpătat. 

Da, peste un sfert de oră va fi întuneric. Cât mai este de 
aici până la câmpul de cactuşi? 

Două ore de mers călare. 

Înseamnă că nu mai ajung astăzi acolo. Pentru noi e bine, 
o să-i prindem în capcană mâine. Războinicii fratelui meu 


roşu nu-şi au caii cu ei. l-a trimis Winnetou la oază cu 
burdufurile? 

Da. Bloody Fox cunoaşte drumul cel mai scurt şi s-a dus cu 
ei, ca să-i aşeze la anumite distanţe unul de altul pentru a 
însemna drumul cu parii pe care îi avem. Dar burdufurile 
pe care le-au luat nu sunt destule. 

Le trimitem şi pe ale noastre, numai să ne aşezăm şi noi 
pentru popas. La toate acestea te-ai gândit şi tu? 

Da. Când s-a pornit vântul şi mi-a şters urma, am ştiut că 
planul ne va reuşi din plin. Ştiam că trebuie să pornim mai 
departe, ca să fim cât mai aproape de comanşi. Mâine, când 
vor ajunge la capcană şi vor pătrunde în câmpul de cactuşi, 
trebuie să fim în spatele lor, ca, în caz că ar deveni 
bănuitori, să nu mai aibă loc cum să se întoarcă sau s-o ia în 
vreo parte. 

Încalecă şi el şi pornirăm mai departe. Este adevărat, 
oamenii lui trebuiau să fugă pe jos, dar ţineau destul de 
bine pasul cu noi. Şi când se făcu întuneric, ne continuarăm 
drumul, mergând de la un par la altul, până ce am socotit 
că trebuie să ne oprim, dacă nu vrem să dăm peste 
comanşi. 

Între timp, vântul se mai domoli, apoi se opri de tot. 
Întunericul nu dură mult, pentru că imediat răsări luna. 
Chiar înainte de asta, burdufurile goale fuseseră încărcate 
pe cai, iar când răsări luna, un număr de apaşi porni spre 
oază şi Winnetou cu ei, însoţindu-i până la cel mai apropiat 
post, al cărui loc de popas nu-l cunoşteam, în felul acesta se 
aranja tot ce trebuia; acum puteam să ne permitem şi noi 
un somn, deosebit de necesar. Când Winnetou se întoarse, 
se culcă lângă mine, dar eu dormeam deja. 

A doua zi de dimineaţă, cu toate că se culcase mai târziu 
decât noi, Winnetou era înaintea noastră în picioare. Nu am 
zăbovit cu micul dejun. Puteam mânca şi în drum. Am băut 
doar puţină apă, restul l-am dat cailor, care, fireşte, nu s-au 
săturat numai cu atât. După ce se goliră burdufurile pe care 
le aveam cu noi, Winnetou le expedie imediat cu câţiva 


oameni spre lanţul de călăreţi. Nefiind întuneric, nu mai era 
necesar să meargă şi el, era suficient să le indice oamenilor 
direcţia exactă. 

Apoi, o pornirăm din nou şi atât de repede încât cei ce 
veneau pe jos fură lăsaţi în urmă, rămânând să ne ajungă 
mai târziu. Privii destul de des prin binoclu şi constatai că 
ieri seară ajunseserăm destul de aproape de comanşi. După 
un sfert de oră, eram la locul unde făcuseră popas şi 
constatarăm că nu-l părăsiseră de multă vreme. 

Puțin mai târziu, îi zării şi pe ei. Winnetou puse şi el mâna 
pe binoclu şi privi. După ce-i observă câtva timp, zise 
mulţumit: 

Vede oare fratele meu că ei merg foarte încet? 

Da. Se pare că după două zile de mers, în care n-au băut 
apă, caii lor sunt istoviţi. 

Ei înşişi suferă de sete. Totuşi, mult timp au să refuze să se 
predea. 

Pentru Vupa-Umugi avem un mijloc de constrângere cu 
mult mai puternic decât setea. 

Fratele meu se referă la „medicamentele” căpeteniei 
comanşe? A făcut foarte bine că le-a luat cu el, când a fost 
în Valea Iepurilor. Victoria o să ne fie mult uşurată, iar la 
întoarcere o să ne fie mai uşor, prin faptul că Old 
Shatterhand i-a capturat pe comanşii lui Nale-Masiuv şi i-a 
predat dragonilor. 

Era pentru prima dată când se pomenea între noi despre 
acest caz. Faptul că nici Nale-Masiuv, nici dragonii nu 
veniseră, trebuie să fi fost contrar aşteptărilor sale, totuşi 
ieri nu mă întrebase nimic. Un altul nu ar fi avut răbdare 
până nu i-aş fi povestit pe larg despre toată întâmplarea, 
însă el nu a pus nici o întrebare şi, cu perspicacitatea lui 
inegalabilă, a ghicit totul, după cum o dovedeau acum 
cuvintele lui. Folosii prilejul ca să-i povestesc în ce fel ne-a 
căzut în mână Nale-Masiuv şi cum am scăpat pe urmă deel. 
Când terminai relatarea, Winnetou scoase un „uff” de 
satisfacţie şi pe urmă adăugă: 


Fratele meu a procedat foarte bine. Toţi aceşti comanşi ne- 
ar fi fost o povară, fie numai şi din cauza apei; la fel şi 
călăreţii albi, de care nu avem nevoie pentru a-l prinde pe 
Vupa-Umugi. Nale-Masiuv, prin pierderea cailor şi a 
armelor războinicilor lui, e pedepsit suficient. Winnetou va 
afla dacă ofiţerul comandant îşi va ţine cuvântul de a-i lăsa 
în viaţă. Dacă şi-l calcă sau dacă omoară unul singur dintre 
ei, mi-o va plăti cu viaţa. Howgh! 

Cu aceasta, problema era rezolvată. Distanţa până la 
pâlcul de cactuşi, destinat să devină capcana comanşilor, 
fusese apreciată de Winnetou ca fiind de circa două ore de 
mers. Avurăm însă nevoie de trei, pentru că naiinii mergeau 
foarte încet, din cauza epuizării cailor. Noi rămâneam 
mereu la distanţa necesară pentru a nu putea fi văzuţi de 
ei, dar să-i putem urmări prin lentilele binoclurilor noastre. 
Călăreau mergând unul lângă altul, ocupând o cărare 
destul de lată. După vreo trei ore, această cărare se îngustă 
brusc. Comangşii începură să se strângă unul într-altul şi să 
formeze un şir lung şi îngust. 

Ah, clipa hotărâtoare a sosit! Îi spusei lui Winnetou. Nu se 
opresc, înseamnă deci că nu au nici o bănuială. 

Da, aprobă el. Au ajuns la intrarea îngustă, care duce în 
desişurile de cactuşi. Neputând să-l cuprindă cu vederea, ei 
cred că hăţişul nu e mare şi că pe aici a trecut şi Şiba-bigc. 
În afară de această încredere, îi îndeamnă şi setea să 
înainteze. Unde cresc cactuşi, există şi umezeală, şi ei cred 
că dincolo de cactuşi au să dea de oază, deoarece ei nu ştiu 
că umezeala necesară acestor plante este foarte mică şi că 
îşi trag apa din adâncuri. 

După un timp, văzurăm şi noi tufişurile de cactuşi care, în 
mii şi mii de exemplare, acopereau o suprafaţă ce nu putea 
fi cuprinsă din nici o parte. O fâşie îngustă de luminiş forma 
un fel de drum care ducea în adâncime, pe un pământ atât 
de sterp, încât nu creştea nici cea mai mică rădăcină care 
să constituie hrana necesară animalelor. Şi tocmai la 
începutul acestui drum bătuse Winnetou un par, ca să-i 


convingă pe comanşi să pătrundă cât mai adânc în hăţişul 
de cactuşi. 

Aşa şi făcuseră, fără nici o ezitare, şi ajunseră foarte 
departe, astfel încât atunci când noi am sosit la marginea 
desişului ghimpos, i-am putut vedea cum dispăreau în 
depărtare. Ne-am oprit şi am descălecat, iar caii i-am 
priponit în urma noastră, la mai mult de-o bătaie de puşcă, 
pentru ca nu cumva să fie răniţi dacă, eventual, comanşii ar 
fi vrut să lupte. Ocuparăm o poziţie care domina în 
întregime drumul, de la intrarea lui în tufiş până la o mare 
depărtare, distanţă care nu putea fi străpunsă de comanşi 
la întoarcere. 

La început drumul avea o lăţime de circa douăzeci de paşi, 
dar la distanţa până unde băteau puştile noastre se îngusta 
atât de mult, încât de-abia puteau merge patru sau cinci 
călăreţi, şi aceştia unul lângă altul. Drept urmare, dacă ar fi 
ajuns la nebuneasca idee de a ne ataca, comanşii ar fi 
trebuit să se înşiruie pe o lăţime de cel mult cinci oameni, şi 
o cincime sau o şesime dintre noi ar fi fost absolut suficientă 
ca să respingă un asemenea atac. Ar fi fost de ajuns ca 
gloanţele noastre să doboare numai pe cei din faţă, 
formând astfel un meterez pe care ceilalţi nu l-ar fi putut 
trece, şi nici ocoli prin dreapta sau prin stânga, din cauza 
cactuşilor. 

În sfârşit, reuşiserăm să atragem duşmanul în această 
excelentă capcană, iar acum puteam aştepta liniştiţi să 
vedem ce au să facă. Ce au să facă? Un singur lucru puteau 
face, şi anume de îndată ce vor ajunge la locul unde se 
termină drumul, şi de unde nu pot merge mai departe, să se 
întoarcă. 

Aşteptarăm o oră, două, poate şi mai mult şi comanşii tot 
nu veneau. Desigur că, ajungând la capătul drumului, nu s- 
au întors imediat, ci s-au oprit să se sfătuiască. Dar de venit, 
trebuiau să vină, asta fără nici o îndoială. Ţineam ochii 
aţintiţi spre locul pe unde trebuiau să apară. 

Uff! Exclamă Winnetou, arătând în faţa lui. 


Ochii săi de vultur îi descoperiseră pe comanşi înaintea 
noastră. Veneau încet, obosiţi şi dezamăgiţi. Încă nu ne 
vedeau, pentru că şedeam jos, pe pământ, şi caii noştri erau 
departe, în deşert. În curând, însă, coloana lor lungă şi 
îngustă se opri, ca şi când s-ar fi lovit de ceva; ne-au zărit, 
iar noi ne-am ridicat în picioare, în văzul lor. 

Dar până atunci crezuseră că-i aveau pe dragoni în spate, 
acum recunoşteau că s-au înşelat. Erau la o distanţă de la 
care puteau să vadă că în faţa lor sunt indieni. 

Ce sperietură pe ei! Spuse Old Surehand, care stătea 
lângă mine. 

Sperietură? Încă nu, răspunsei eu. Pot să creadă că 
suntem comangşii lui Nale-Masiuv. Dar în acest caz, prezenţa 
noastră i-ar pune pe gânduri, fiindcă aveau convingerea 
fermă că Nale-Masiuv îi aduce pe dragoni, gonindu-i din 
spate. 

Sunt curios să văd ce-or să facă. 

Ştiu ce-or să facă. O să trimită câţiva războinici înainte, ca 
să afle cine suntem. Uite-i, au şi pornit! 

Văzurăm cum doi comanşi se desprinseră de ceilalţi şi se 
apropiară încet de noi, mergând pe jos, nu călare. 

Vrea fratele meu să vină împreună cu mine în 
întâmpinarea lor? Îl întrebai eu pe Winnetou. 

Da, să mergem, răspunse el. 

Mergeam în adâncimea hăţişului de cactuşi către comanşi, 
păşind la fel de încet ca şi ei. Vedeau că au în faţă un alb şi 
un indian, ceea ce-i surprinse şi se opriră. Le făcurâăm semn 
să se apropie, mergând şi noi spre ei. O porniră din nou, 
ezitând, dar curând se opriră din nou. 

Să vorbească fratele meu Shatterhand, zise Winnetou. 

În asemenea ocazii, de obicei, mă lăsa pe mine să conduc 
discuţia. Le strigai celor doi naiini: 

Războinicii comanşi pot veni liniştiţi mai aproape! Vreau să 
vorbesc cu ei şi nu au să păţească nimic, dacă n-o să încerce 
să folosească armele contra noastră. 


Porniră. Îi chemasem, deoarece nu voiam să mă duc eu 
până la ei, unde aş fi intrat în bătaia puştilor comanşilor, 
ceea ce trebuia să evităm. Ne întâlnirăm cam la mijlocul 
distanţei, totuşi nu veniră chiar până lângă noi. 

Vupa-Umugi, căpetenia comanşilor naiini, v-a trimis să 
aflaţi cine suntem, începui eu. Mă cunoaşteţi? 

Nu, răspunse cel mai în vârstă dintre ei, în timp ce 
amândoi priveau ţintă şi cu venerație la Winnetou. 

Nici pe războinicul roşu care stă aici lângă mine nu-l 
cunoaşteţi? 

Uff! E Winnetou, căpetenia apaşilor! 

Iar eu sunt Old Shatterhand, prietenul şi fratele lui alb! 

Uff, uff, exclamară amândoi, cercetându-mă cu atenţie. 

Dacă fuseseră uimiţi, recunoscându-l pe Winnetou, 
zăpăceala lor crescu şi mai mult când auziră numele meu, 
făcând totuşi eforturi să se stăpânească. 

Aţi crezut că în spatele vostru se află călăreţi albi? 
Continuai eu. 

Nu răspunseră. 

Iar în spatele lor trebuie să vină Nale-Masiuv? 

De unde ştie Old Shatterhand toate astea? Întrebă cel mai 
în vârstă. 

Ştiu mai mult decât atât! Aţi vrut să-i atrageţi pe soldaţii 
albi la pierzanie, şi acum vă aflaţi voi aproape de ea. Priviţi 
înainte! Vedeţi? Acolo aşteaptă trei sute de războinici ai 
apaşilor mescalero, cu armele pregătite de tragere şi care 
vă pot împuşca până la ultimul om, dacă încercaţi să vă 
apăraţi. 

Uff, uff! 

În nici un caz nu mai puteţi înainta şi nici pe aici nu puteţi 
trece. Trebuie să vă predaţi. Dacă nu vă predaţi, o să fiţi 
sau împuşcaţi sau lăsaţi să muriţi de sete în deşertul din 
care nu există nici o scăpare. 

Comanşii se uitară unul la altul. Îşi dădeau toată osteneala 
să ascundă impresia pe care le-o făcuseră cuvintele mele, 
totuşi nu era greu să vezi că erau uluiţi în cel mai înalt 


grad. Acela care răspunsese până acum la chestionări, 
întrebă şi el: 

Unde sunt călăreţii albi? 

Crezi că o să-ţi spunem? 

Dar Nale-Masiuv unde este? 

Nici asta nu-ţi putem spune. În schimb am să te întreb, 
unde este Şiba-bigc cu cei cincizeci de călăreţi ai săi? 

Uff! Şiba-bigc, nu ştiu! 

Noi însă ştim. Credeaţi că îl urmăriţi pe el, dar nu elera 
cel care mergea înaintea voastră. 

Dar cine? 

Winnetou. De două zile mergeţi după parii înfipţi crezând 
că-l urmaţi pe Şiba-bigc, care vă arată drumul, fără să 
bănuiţi că Winnetou a schimbat direcţia, ca să vă inducă în 
eroare. 

Uff! E adevărat? 

Old Shatterhand nu minte niciodată. Şiba-bigc nu a putut 
să vă arate drumul, pentru că e prizonierul nostru. Cât 
despre Nale-Masiuv, l-am prins împreună cu oamenii lui, iar 
acum se află în mâinile călăreţilor albi pe care i-am prevenit 
în legătură cu el şi cu voi. Toate acestea să i le spuneţi lui 
Vupa-Umugi. Indianul se holbă la mine şi exclamă: 

Vupa-Umugi nu o să creadă! 

Îmi este indiferent dacă va crede sau nu. Dar ăsta-i 
adevărul. 

Ştim că Old Shatterhand iubeşte adevărul, dar ceea ce ne- 
a spus acum nu vrea să ne intre în urechi. Ar vrea să 
vorbească el însuşi cu căpetenia noastră? 

Da! 

Atunci ne întoarcem la Vupa-Umugi să-i spunem totul. 

Aşa să faceţi! Noi o să rămânem aici şi o să aşteptăm până 
vine el! 

Plecară, iar noi ne aşezarăm jos. Din agitația comanşilor, 
puturăm deduce că cei doi indieni au ajuns la ai lor, iar 
zarva produsă era efectul soliei transmise. Până atunci, 
comanşii rămăseseră pe cai, acum descălecară cu toţii. 


După un timp, văzurăm că vine spre noi un indian. Nu era 
Vupa-Umugi, ci tot cel cu care vorbisem mai înainte. Ajuns 
la noi, ne informă: 

Căpetenia comanşilor a ascultat vorbele noastre, şi nu a 
crezut nimic. Vrea să le audă din gura voastră. 

De ce nu vine să le audă? 

Fiindcă aici stă Old Shatterhand şi aici Winnetou, 
căpetenia apaşilor, de aceea Vupa-Umugi nu vrea să fie 
singur. 

Foarte bine, doi la doi. Să mai aducă pe cineva cu el. 

Apanatşca, a doua căpetenie a naiinilor, o să fie cu el. 

Nu avem nimic împotrivă. 

Old Shatterhand şi Winnetou au armele la ei: Vupa-Umugi 
şi Apanatşca au voie să-şi aducă şi ei armele? 

Da. 

Ca să avem încredere, Winnetou şi Old Shatterhand să 
promită că îşi vor respecta cuvântul dat! 

Promit! Howgh! Răspunse Winnetou. 

Eu am promis deja, nu mai trebuie să mai promit încă o 
dată. 

Omul plecă. 

Eram curios să-l cunosc pe Apanatşca, a doua căpetenie a 
comanşilor. După nume, însemna că e un războinic 
excelent, pentru că acest cuvânt comanş înseamnă om bun 
şi destoinic în toate. 

Nu dură mult şi văzurăm venind spre noi pe amândouă 
căpeteniile, păşind mândru, cu capul sus, ca nişte oameni 
care ştiu că avantajul e de partea lor. Cu această atitudine 
voiau să ne impresioneze, ceea ce fireşte că nu puteau face. 
Fără să rostească un cuvânt, se aşezară vizavi de noi, cu 
puşca pusă de-a curmezişul pe genunchi, aruncând asupra 
noastră priviri destul de reci. Dar pe noi nu ne puteau 
înşela. Trăsăturile lor imobile erau, fireşte, numai o mască, 
pentru a ascunde ceea ce se petrecea în inimile lor. 

Mă aşteptam ca Apanatşca să fie un bărbat mai în vârstă. 
Dar era încă tânăr şi-mi spuneam că, în afară de Winnetou, 


nu văzusem un indian atât de interesant. 

Nu era înalt, dar era bine făcut şi puternic. Căutam pe faţa 
lui trăsăturile tipic indiene, dar degeaba, nu avea nici ochii 
aceia puţin oblici, nici pomeţii ieşiţi în afară. Avea un păr 
lins, negru, legat strâns în creştet. Aproape că aş fi putut 
spune că e un păr creţ, care devenise întins şi lins numai 
părut că deasupra buzei de sus, pe bărbie şi pe obraji, are 
acea strălucire neagră-albăstrie care se vede după 
bărbierit la bărbaţii cu barba deasă şi închisă la culoare. O 
fi având acest Apanatşca o asemenea barbă deasă, că era 
obligat să se bărbierească, contrar obiceiului indian? De 
unde lua săpun? Este ştiut că indienii nu se bărbieresc. Ei 
îşi smulg puţinele fire de păr pe care le au până ce nu mai 
cresc. Acest indian îmi era foarte simpatic. Faţa lui îmi făcea 
o impresie pe care aş numi-o ca fiindu-mi familiară. Îl mai 
văzusem cândva? Desigur că nu! Dar asta însemna că 
printre cunoscuţii mei de acum sau de mai demult a existat 
o figură asemănătoare. Cu ochii minţii mele rememorai, cu 
viteza fulgerului, sute şi sute de feţe, fără să dau peste cea 
potrivită. Este un fapt curios că lucrul aflat cel mai aproape 
este adeseori cel mai îndepărtat! 

Când se întâlnesc la o convorbire căpetenii duşmane, cel 
mai de vază nu începe niciodată primul. Cu cât mai sus se 
crede, cu atât se închide într-o tăcere mai lungă. Consideră 
că cine are cele mai multe motive de a vorbi, acela să 
înceapă. Vupa-Umugi voia să dea impresia că nu are nici un 
interes să ajungă la vreo înţelegere. Tăcea şi faţa lui arăta 
că nu vrea să vorbească mai înainte ca noi să ne adresăm 
lui. Îmi convenea şi aşa, pentru că noi aveam mult mai mult 
timp decât el. 

Mă uitai la Winnetou şi, dintr-o scurtă privire a lui, 
înţelesei că nu este dispus să înceapă discuţia. 

De aceea mai aşteptai un timp şi, cum nu se întâmplă 
nimic, mă întinsei pe jos şi-mi pusei braţul sub cap, ca unul 
care vrea să se odihnească sau chiar să doarmă. Această 


comportare îşi atinse scopul, chiar dacă numai pe jumătate. 
Vupa-Umugi îi făcu semn lui Apanatşca, iar acesta zise: 

Old Shatterhand şi Winnetou, căpetenia apaşilor, au vrut 
să vorbească cu noi. 

Rămăsei culcat, fără să răspund. Winnetou tăcea şi el. 
Atunci Apanatşca repetă: 

Old Shatterhand şi Winnetou, căpetenia apaşilor, au vrut 
să vorbească cu noi. 

Dar nici acum nu primi răspuns. Repetă aceleaşi cuvinte 
încă o dată. Atunci mă sprijinii în coate şi zisei: 

Ceea ce aud mă uimeşte. Nu noi am vrut să vorbim cu voi, 
ci am fost întrebaţi dacă vrem să-i spunem lui Vupa-Umugi 
ceea ce li s-a părut solilor săi de necrezut. l-am spus să vină 
aici şi acum stă ca şi când nu ar vrea să audă nimic. De ce 
tace şi-l pune pe Apanatşca să vorbească în locul lui? Nu 
este destul de deştept ca să poată vorbi? El şi Apanatşca au 
vrut să vorbească cu noi, şi dacă nu-şi deschide gura, nouă 
ne e totuna. Avem apă suficientă şi carne la fel. Dacă şi el 
poate să aştepte, nu are decât să tacă în continuare. 

Făcui gestul de a mă întinde din nou, ceea ce-l făcu pe 
Vupa-Umugi să-mi zică: 

Old Shatterhand poate să şadă şi să asculte vorbele mele! 

Ascult, spusei eu scurt. 

Old Shatterhand a afirmat că Nale-Masiuv şi războinicii săi 
au fost luaţi prizonieri? 

Aşa am spus şi este adevărat. 

Şi Şiba-bigc este prizonier? 

Da. 

Nu pot să cred. 

N-ai decât. 

Cum ai putut să te întâlneşti pe rând cu Şiba-bigc, cu 
călăreţii albi şi cu Nale-Masiuv? O asemenea întâmplare nu 
e posibilă. 

Nici nu a fost o simplă întâmplare, ci un calcul. 

Calcul? Pentru asta ar fi trebuit să ştii tot ce au hotărât 
războinicii comanşi să întreprindă! 


Am ştiut totul şi chiar de la tine. 

Uff! De la mine? 

Da. De la tine am auzit totul la Apa Albastră. 

Uff! Îl crezi pe Vupa-Umugi prea naiv. 

Asta nu. Ceea ce-ţi atribui este mai curând imprudenţă. Ai 
fost pur şi simplu orb şi surd şi ai neglijat tot ceea ce ar fi 
trebuit să faci pentru realizarea unui plan ca al vostru. 

Care plan? 

Întrebarea ta e ridicolă, i-am răspuns. 

Apoi am început să-i redau mersul evenimentelor, 
începând cu momentul în care Winnetou trăsese cu urechea 
la cei doi războinici comanşi, care discutau despre atacul 
plănuit asupra oazei, şi hotărâse să-l prevină şi să-l ajute pe 
Bloody Fox. Vupa-Umugi mă întrerupse de mai multe ori cu 
exclamaţii pline de mirare şi chiar de spaimă. Iar atunci 
când îi spusei cum l-am forţat pe Nale-Masiuv la supunere, 
ameninţându-l că-i distrug ceea ce are el mai sfânt din tot 
ce posedă, „medicamentul”, şi adăugai şi remarca: „Şi tu o 
să te predai, ca şi el: o să-ţi iau şi ţie „medicamentul” pe 
faţa lui trecu un râs răutăcios şi ripostă: 

Mie nu poţi să-mi iei „medicamentul”, pentru că nu-l port 
la mine. Vupa-Umugi nu are un singur „medicament”, ci mai 
multe. Dar e deştept şi niciodată nu le ia cu el în luptă, unde 
le poate pierde uşor. Aşa că tu nuosă leai! 

Ţi-am spus că o să ţi le iau şi ceea ce spune Old 
Shatterhand este întotdeauna adevărat, şi tu ai să te 
convingi îndată. Cum crezi că ai putea scăpa de situaţia în 
care te afli, dacă nu vă predaţi? Vrei să luptaţi? 

Da, vom lupta! 

Încearcă, dar eu ştiu că nu o să luptaţi. Şi chiar dacă aţi 
învinge, nu aveţi apă şi aţi pieri de sete. Dar pentru voi e cu 
neputinţă să învingeţi. Priveşte puţin în jur. Vezi, nu aveţi 
loc unde să vă desfăşuraţi, şi fiecare glonte al nostru ar 
nimeri mai mulţi războinici de ai voştri, atât de înghesuiți 
sunteţi unul lângă altul. Noi avem apă, voi nu. Noi şi caii 
noştri suntem hrăniţi şi odihniţi, vouă vă este sete, iar caii 


voştri sunt gata să cadă din picioare de oboseală. Gândeşte- 
te la asta! 

Şi totuşi o să luptăm! 

Nu. Le ştiu imprudent, dar nu nebun. 

Îşi lăsă capul în jos şi tăcu. Trecu mult timp în care nu 
scoase un cuvânt. Apoi întrebă cu glas înăbuşit: 

Dacă ne predăm, ce o să hotărâți în legătură cu noi? 

Vă dăruim viaţa. 

Numai atât? Fără cai şi fără puşti am fi pierduţi, nu vi le 
putem da. 

Şi totuşi, dacă vi le cerem, o să ni le daţi. Lăsându-vă în 
viaţă, dăm dovadă de cât se poate de multă îndurare. Dacă 
voi aţi fi fost învingătorii, nu ar fi existat nici o îndurare 
pentru noi, toţi ar fi trebuit să murim la stâlpul caznelor. 

Îşi strânse pumnii furios şi exclamă: 

Spiritul cel rău te-a adus la Apa Albastră şi aşa s-a năruit 
tot planul nostru! 

Ceea ce spui este adevărat, dar eu cred că n-a fostun 
spirit rău, ci unul bun care m-a condus la Apa Albastră. N- 
aveţi nici o speranţă de salvare. Dacă nu vă predaţi, sunteţi 
pierduţi. Asta trebuie s-o recunoşti şi tu. 

Nu, nu recunosc. Aminteşte-ţi că cel pe care-l numiţi Old 
Wabble, omorâtorul de indieni, e prizonierul nostru. ÎI 
ţinem în mâinile noastre drept ostatic şi o sa moară dacă vă 
atingeţi de vreunul din noi. 

N-are decât să moară! E un om care nu ţine seama decât 
de el, tocmai de aia ţi-a căzut în mâini, şi de unul care se 
poartă ca el, nu-mi pasă. De fapt, el s-a dezis de mine. 

Înseamnă că eşti de acord să moară? 

Nu. Vreau doar să-ţi spun că nu voi face nici un sacrificiu 
pentru a-l salva. Dar dacă îl omorâţi, o să-l răzbun într-un 
mod foarte sângeros, de asta poţi să fii sigur. Acum am 
terminat şi nu mai am ce discuta cu tine. 

Mă ridicai şi Winnetou îmi urmă exemplul. Cei doi comanşi 
se ridicară şi ei. Apanatşca avea o expresie deosebită în 
priviri, nu era nici înverşunare, nici ură, aproape că aş fi 


putut spune că e bunăvoință, dar se străduia să-şi ascundă 
gândurile şi simţămintele. Cu atât mai mult puteam vedea 

cum fierbea Vupa-Umugi de ură şi necaz. În sufletul lui se 

dădu o mare luptă şi cu greu reuşi să zică precipitat: 

Şi noi am terminat! Mai există căi de salvare! 

Chiar dacă ar exista o sută de căi, tot nu v-ar putea fi de 
folos. Dacă n-o să meargă altfel, o să dăm foc la cactuşi. 

Uff! Exclamă el speriat. Winnetou şi Old Shatterhand vor 
să devină nişte ucigaşi incendiatori? 

Lasă întrebările astea fără sens! Vorbeşte mai bine cu 
oamenii tăi şi comunică-ne ce-aţi hotărât. 

O să afli. 

Cu aceste cuvinte ne întoarse spatele şi plecă împreună cu 
Apanatşca, dar nu mai avea nici pe departe atitudinea 
mândră cu care venise. Ne întoarserăm şi noi la oamenii 
noştri, curioşi să afle ce am obţinut prin convorbirea cu cele 
două căpetenii. 

Pe comanşi nu-i scăparăm din ochi. Oricât de absurd ar fi 
fost un atac din partea lor, trebuia totuşi să avem în vedere 
şi o astfel de posibilitate, şi să fim pregătiţi să-i respingem. 
Nu-i puteam vedea decât pe cei din faţă de tot, dar de ceea 
ce se petrecea în spatele lor, habar nu aveam. De aceea, îmi 
luai calul şi mersei lateral, până-i putui vedea pe toţi, dintr- 
o parte, nu numai pe cei din capul coloanei. Văzui că acolo 
unde-i credeam adunaţi erau numai vreo treizeci de inşi. 
Ceilalţi se retrăseseră iarăşi în hăţişul de cactuşi. Mă 
întorsei şi-l informai pe Winnetou. 

Vor să-şi croiască drum cu cuţitele, prin desişul cactuşilor, 
îmi zise el. 

Şi eu sunt de aceeaşi părere, dar fireşte că n-au să 
reuşească. 

Nu. Cactusul e uscat ca piatra, iar cuţitele au să li se 
tocească repede. 

Cu toate acestea, să fim cu băgare de seamă. Mă mai duc 
o dată să-i observ. 


Fratele meu procedează foarte bine, cu toate că nu este 
nevoie. 

Pot să vin şi eu, mister Shatterhand? Întrebă Parker. 

Din partea mea... 

Dar eu pot veni? Zise los Hawley. 

Da, dar în afară de voi doi, nimeni altcineva. Aduceţi-vă 
caii! 

Merserăm spre sud, până la locul unde pâlcul de cactuşi 
făcea o cotitură spre est. Am călărit aproape o oră întreagă 
în această direcţie şi am ajuns la un intrând de nisip, care 
pătrundea adânc în desişul de cactuşi. Merserăm pe el, 
până-i dădurăm de capăt. Îmi scosei binoclul şi mă uitai 
după comanşi. Îi descoperii departe, spre nord, erau ca 
nişte puncte minuscule. Nu puteam vedea ce fac, dar era de 
presupus că încercau să-şi facă drum cu cuţitele; un drum 
prin acest desiş de ţepi făr' de sfârşit, o imposibilitate! Ne 
întoarserăm prin acelaşi loc pe unde veniserăm. 

Capitolul VIII - Generalul. 

După ce părăsirăm amintitul intrând de nisip şi când s-o 
luăm din nou spre vest, mi se păru că departe, spre sud, s- 
ar mişca ceva în Llano. Îndreptai binoclul într-acolo şi văzui 
că nu m-am înşelat. Erau nişte călăreţi. Deocamdată, nu-i 
puteam număra, dar după câtva timp văzui că sunt opt, 
care aveau cu ei patru cai de povară sau catâri. Mergeau 
spre nord-est şi trebuiau să treacă prin spatele câmpului de 
cactuşi, partea din faţă fiind locul unde ne aflam noi şi 
apaşii noştri. Ar fi putut să-i vadă pe comanşi şi să le vină în 
ajutor, scăpându-i dintre tufişurile de cactuşi. Ştiam că 
lucrul e aproape imposibil, dar de multe ori am constatat 
că, printr-o mică întâmplare, imposibilul se transformă în 
posibil. Nu trebuia să-i las să-şi urmeze drumul, ci să-i 
determin să vină cu noi în partea cealaltă a tufărişului de 
cactuşi, mai ales că ulterior constatai că patru dintre cei opt 
călăreţi erau indieni. 

Din ce trib făceau parte? Trebuia să o aflu. Mai merserăm 
încă o bucată de drum spre sud, până ce ajunserăm în 


dreptul lor şi aşteptarăm. Ne văzură şi ei şi se opriră o clipă 
să se sfătuiască, apoi veniră spre noi. 

Numai doi dintre ei îmi atraseră atenţia, un alb şi un 
indian. Indianul avea o pană de vultur la chică, ceea ce 
însemna că e căpetenie. Albul era înalt, slab şi deşirat, în 
vârstă de cincizeci-şaizeci de ani. Îmbrăcămintea îi era cât 
se poate de bizară, pe jumătate militară, pe jumătate civilă, 
şi, ca o curiozitate, mai purta şi o sabie lungă, ce-i atârna 
într-o parte. Apropiindu-se şi putând să le distingem 
figurile, văzui că albul avea o mutră care nu inspira prea 
mare încredere. 

Se opriră la oarecare distanţă de noi. Albul făcu o mişcare 
neglijentă, aproape condescendentă, ducând mâna la borul 
pălăriei şi zise: 

Good day, boys - bună ziua, băieţi! Ce căutaţi aici, în 
mijlocul acestui pustiu blestemat? 

Am ieşit puţin la o plimbare călare, răspunsei eu. 

La plimbare? Curioasă plăcere! Dacă nu aş fi obligat să 
traversez acest Llano, nimeni nu m-ar putea aduce aici. De 
fapt, cine şi ce sunteţi? 

Boys suntem. Ne-aţi numit boys, înseamnă că suntem cam 
aşa ceva. 

Aiurea! Nu am chef să mă las păcălit. Dacă întâlneşti pe 
cineva în Llano Estacado, neapărat trebuie să ştii cine este. 

Aşa şi e! 

Bine. V-am întâlnit, prin urmare, cine sunteţi? 

Şi noi v-am întâlnit. Prin urmare, cine sunteţi? 

Sir, mi se pare că sunteţi un tip cam curios. De obicei, nu 
sunt atât de înţelegător, dar azi o să fac o mică excepţie. De 
fapt, probabil, v-aţi dat seama că sunt ofiţer. Aţi auzit 
vreodată de renumitul Douglas, vreau să spun de generalul 
Douglas? 

Nu. 

Înseamnă că nu sunteţi deloc familiarizați cu istoria 
războaielor din Statele Unite! Pentru că eu sunt acest 
general Douglas. 


La aceste cuvinte se lovi tare cu pumnul în piept, ceea ce 
cu greu ar face un adevărat general. 

Frumos! Mă bucur, sir! 

Am luptat la Bull-Run. 

Toată cinstea! 

La Gettysburg, la Harpers Ferry, în munţii Chattanooga şi 
în alte douăzeci de bătălii. Şi întotdeauna am ieşit 
învingător. Mă credeţi? 

Aceste cuvinte le întovărăşi de un puternic zăngănit de 
sabie. 

De ce nu? Răspunsei. 

Well! Nici nu v-aş sfătui să faceţi altfel. Acum traversăm 
Llano-ul. Albii sunt servitorii mei, iar aceşti indieni călăuzele 
mele. Căpetenia lor este Mba-Lupul, căpetenia 
chiccasavilor. 

În orice caz, un deget al acestei căpetenii valora mai mult 
decât acest aşa-zis general. Îl întrebai: 

Războinicii chiccasavilor au dezgropat cumva securea 
războiului împotriva vreunui alt trib? 

Nu, răspunse el. 

Şi nici contra apaşilor sau comanşilor? 

Nici. 

Atunci, pe căpetenia acestui trib paşnic îl aşteaptă o mare 
surpriză. Dincolo de câmpul de cactuşi, ceva mai sus, se află 
Winnetou, căpetenia apaşilor, însoţit de mulţi războinici, 
care l-au prins ca într-un cleşte pe Vupa-Umugi, căpetenia 
comanşilor, împreună cu oamenii săi, şi-i va lua prizonieri. 
Vrei să vezi şi tu? 

Neapărat, răspunse el cu ochii strălucitori. 

Winnetou? Întrebă „generalul”. Trebuie să-l văd şi eu. 
Desigur că mergem într-acolo. Cine sunteţi dumneavoastră, 
sir? 

Sunt împreună cu Winnetou, şi mi se spune Old 
Shatterhand. 

Căscă nişte ochi mari şi mă privi cu totul altfel decât până 
atunci şi zise: 


Am auzit multe despre dumneavoastră, sir, şi mă bucur 
mult să vă cunosc. lată mâna mea, mâna unui general 
învingător! 

Îi întinsei şi eu mâna, fiind foarte bucuros că veneau cu noi 
de bunăvoie. Mba nu scoase un cuvânt, dar observai că 
socotea drept o favoare faptul că ne întâlnise. Cu atât mai 
vorbăreţ însă era Douglas. Ar fi vrut să ştie cât mai multe 
despre actuala ciocnire dintre apaşi şi comanşi. Îi dădui 
lămuririle pe care nu le puteam ocoli, fiindcă omul nu-mi 
plăcea, având o pronunţată mutră de escroc. La auzul 
numelui de Old Surehand, tresări vizibil, şi imediat îmi fu 
clar: între el şi Old Surehand trebuia neapărat să existe 
vreo legătură. 

Când ajunserăm cu toţii la apaşi, nu mică le fu acestora 
mirarea că, în mijlocul deşertului, am dat de un grup 
pregătit pentru o lungă călătorie, caii lor de povară fiind 
încărcaţi cu burdufuri pline cu apă. Prezentându-i celorlalţi, 
Winnetou îl salută pe Mba cu o seriozitate prietenească, pe 
general însă foarte reţinut. Old Surehand se uita la general 
foarte mirat de înfăţişarea lui, dar era evident că nu-l 
cunoştea deloc. În schimb, presupusul ofiţer îl scrută cu o 
privire aproape înfricoşată, şi această îngrijorare se pare că 
nu dispăru decât atunci când văzu că Old Surehand îl 
tratează ca pe un om complet necunoscut. Acum eram şi 
mai convins că de acest om trebuie să ne păzim. Am folosit 
prima ocazie în care „generalul” nu mă observă şi l-am 
întrebat pe Old Surehand: 

Îl cunoaşteţi pe acest pseudo-general? 

Nu, răspunse el. 

Nu l-aţi întâlnit niciodată? 

Nu. Îl văd pentru prima oară. 

Căutaţi să vă amintiţi. 

Nu am ce să-mi amintesc, este aşa cum vă spun. Dar de ce 
mă întrebaţi în felul acesta, sir? 

Pentru că mi se pare că el ar avea o anumită legătură cu 
dumneavoastră. Când am pomenit numele dumneavoastră, 


s-a speriat. 

Mai mult ca sigur că este o eroare la mijloc. 

Nu, am văzut foarte bine. Şi adineauri v-a privit cu teamă 
chiar. Se putea vedea clar că aştepta cu încordare să vadă 
dacă vă aduceţi aminte de el. 

Hm! Ştiu eu ce priviri pătrunzătoare aveţi mister 
Shatterhand, dar în cazul acesta vă înşelaţi. Nu am nimic cu 
acest Douglas. 

Cu atât mai mult are el cu dumneavoastră, după cât mi se 
pare. Am să-l urmăresc în continuare. 

Sir, urmăriţi-l, clar o să vă convingeţi că am dreptate. 

Soarele dogorea ca un cuptor. Amiaza sosi şi trecu, fără să 
primim vreun răspuns de la comanşi. Apoi, se observă 
printre ei o mişcare, arătându-ne că s-au adunat iar cu toţii. 
Se întorsese şi Vupa-Umugi, fiind nevoit să recunoască şi el 
că era imposibil să-şi croiască o cale de ieşire printre 
cactuşi. O nouă convorbire era singura posibilitate ce-i 
rămânea. Într-adevăr, un comanş se îndrepta spre noi şi ne 
înştiinţă că cele două căpetenii ar vrea să ne vorbească. I- 
am răspuns că suntem de acord şi ne-am îndreptat spre 
locul unde avusesem şi prima convorbire. Înainte de a sosi 
ei, scosei din coburi „medicamentele”, pe care le luasem din 
Valea lepurilor. Ca să nu le vadă, le băgai sub haina de 
vânătoare, şi mi-o încheiai. 

Abia ne aşezarăm, că sosi şi Vupa-Umugi cu Apanatşca. Îşi 
ocupară locurile de mai înainte din faţa noastră şi se 
străduiră să pară cât mai indiferenți, dar se vedea destul de 
bine că erau foarte îngrijoraţi. Cu toate acestea, ochii lui 
Apanatşca nu exprimau dușmănie, în timp ce ai lui Vupa- 
Umugi ardeau de flăcările urii. 

De data asta, Vupa-Umugi evită să ne mai lase să 
aşteptăm. După ce se aşeză, începu imediat: 

Old Shatterhand mai este de aceeaşi părere ca mai 
înainte? 

Da, răspunsei. 


Am discutat cu războinicii mei şi am venit să vă fac o 
propunere. O să îngropăm securea războiului şi o să fumăm 
pipa păcii cu voi. 

Frumos! Văd că mintea a început să-ţi vină la loc. Dar 
această minte ar trebui să-ţi spună că putem să-ţi acceptăm 
propunerea numai în anumite condiţii. 

Uff! Vreţi să-mi puneţi condiţii? Nu există condiţii! 

Ştii foarte bine că există. Sau crezi că după toate cele 
întâmplate şi plănuite, trebuie doar să spui că ne oferi 
pacea şi apoi să pleci ca un învingător? Îţi dai seama ce 
spui? 

Vorbii cu voce tare şi autoritară, iar el îşi lăsă ochii în jos. 
Apoi mă întrebă pe un ton şovăitor: 

Ce cereţi ca să ne lăsaţi să plecăm? 

Ceea ce am mai spus. Vă dăruim viaţa şi libertatea, dar vă 
luăm caii şi puştile. Celelalte arme le puteţi păstra. 

Aşa ceva nu pot accepta! 

Bine, atunci am terminat; şi lupta poate să înceapă! 

Făcui o mişcare de a mă ridica, de aceea zise repede: 

Stai, rămâi puţin! Eşti chiar atât de sigur că vom fi învinşi? 
Old Shatterhand crede că poate face cu Vupa-Umugi ceea 
ce a făcut cu Nale-Masiuv? 

Da, aşa cred! 

Pe el l-ai putut învinge, pentru că ai avut „medicamentele” 
lui. 

Nu ţi-am spus că o să le iau şi pe ale tale? 

Da, aşa ai spus, dar nu o să pui mâna pe ele. 

Pshaw! Nimic mai simplu decât să le aduc. Ştiu unde le-ai 
lăsat: în Caam-culano. 

Uff! 

Sunt agăţate în faţa cortului tău, care se află alături de cel 
în care e legat negrul pe care l-ai prins. 

Uff! De la cine a aflat Old Shatterhand? 

Nu numai că am aflat, dar am şi văzut cu ochii mei. Fii 
atent la ce o să fac! 


Mă ridicai, tăiai o grămadă de cactuşi subţiri ca pentru 
foc, apoi mă adresai iar lui Vupa-Umugi: 

De la Altşese-tsi am mers la Caam-culano, de unde am luat 
cu mine trei lucruri. Negrul... 

Nu-i adevărat! 

Calul tău preferat... 

Nu cred! 

Şi „medicamentele” tale. 

Totul e o minciună. O mare minciună! 

Old Shatterhand nu minte. Ia, uită-te aici! 

Îmi deschisei haina de vânătoare, scosei „medicamentele” 
şi le pusei pe grămăjoara de uscături. Când le văzu, lui 
Vupa-Umugi cât p-aci să-i sară ochii din cap. Îşi încorda 
muşchii şi, în clipa următoare, era gata să sară să pună 
mâna pe „medicamente”. Apucai repede revolverul şi, 
îndreptându-l spre el, îl ameninţai: 

Stai jos! Ţi-am spus că ai să te întorci liber şi în siguranţă, 
şi am să mă ţin de cuvânt. Însă acum aceste „medicamente” 
îmi aparţin, şi, dacă faci o mişcare către ele, te împuşc! 

Se prăbuşi fără vlagă, gemând: 

Sunt... „medicamentele”... mele. Într-adevăr... ale mele. 

Da, aşa este şi trebuie să recunoşti încă o dată că Old 
Shatterhand ştie întotdeauna ce spune. i-am dat cuvântul 
că o să te tratez exact ca pe Nale-Masiuv. Spune repede, o 
să vă predaţi în condiţiile pe care ţi le-am comunicat? 

Nu... nu... ne predăm! 

Atunci mai întâi am să-ţi ard „medicamentele”. După aceea 
am să-ţi iau scalpul cu moţul tău cu tot şi pe urmă o să fii 
spânzurat. Howgh! 

Scosei chibriturile din buzunar, aprinsei unul şi-l apropiai 
de rămurelele de cactugşi, care începură imediat să ardă. 

Stai! „Medicamentele” mele, „medicamentele” mele, urlă 
el îngrozit. Ne predăm, ne predăm! 

În ciuda faptului că era surescitat, nu se încumeta să-şi 
părăsească locul. Revolverul meu continua să fie îndreptat 


asupra lui. Stinsei focul şi-i declarai în modul cel mai serios, 
scoțând totodată al doilea băţ de chibrit: 

Vupa-Umugi, ascultă ce-ţi spun! Am omorât focul, pentru 
că promiţi că te predai. Nu cumva să-ţi treacă prin cap să 
nu-ţi ţii promisiunea. La cea mai mică împotrivire din partea 
ta, aprind din nou focul şi n-o să-l mai sting înainte de a-ţi 
arde complet „medicamentele”. Aceste cuvinte au tăria ca şi 
când ar fi întărite cu pipa jurământului. 

Ne predăm! Mă asigură el, aproape tremurând de frică. Şi 
atunci o să-mi primesc „medicamentele” înapoi? 

Da. Dar numai în clipa când o să vă redăm libertatea. Până 
atunci, o să le păstrăm la loc bun; dar imediat ce veţi face o 
încercare de-a vă elibera, o să le ard. Acum cer de la tine 
următoarele lucruri: tu rămâi aici, predai armele şi te laşi 
legat. Accepţi? 

N-am încotro, pentru că ai „medicamentele” mele! 

Apanatşca se va întoarce la războinicii voştri şi le va 
comunica ce ai hotărât. Războinicii trebuie să-şi depună 
toate armele acolo unde se află acum, şi apoi să vină unul 
câte unul la noi, ca să-i legăm ca şi pe tine. Au să asculte? 

Da, pentru că „medicamentele” căpeteniei lor sunt la fel 
de sfinte ca propriile lor „medicamente”. 

Bine, au să primească apă, să-şi astâmpere setea. Apoi, 
treptat, o să adăpăm şi caii voştri, ca pe urmă să părăsim 
acest loc şi să mergem undeva unde există multă apă. Dacă 
o să fiţi ascultători şi o să vă purtaţi bine, s-ar putea să fim 
mai puţin severi şi să vă lăsăm, chiar dacă nu la toţi, măcar 
la o parte din voi, caii şi puştile. Vezi că faţă de tine am mai 
multă bunăvoință decât faţă de Nale-Masiuv. Eşti de acord? 

Da, ca să-mi salvez „medicamentele” mele trebuie să mă 
supun, fiindcă „medicamentele” mele sunt sufletul meu! 

Acum Apanatşca să plece. Îi dau timp cât un sfert dintr-o 
oră. Dacă războinicii comanşi nu vin până atunci spre noi, 
unul după altul, neînarmaţi „ „medicamentele” tale au să fie 
arse! 

Tânăra căpetenie se ridică, se apropie cu un pas şi zise: 


Am auzit multe despre Old Shatterhand. Nimeni nu se 
poate opune forţei şi înţelepciunii sale, ceea ce s-a văzut şi 
astăzi. Apanatşca a fost duşmanul său, se bucură însă mult 
că l-a cunoscut şi, dacă o să rămână în viaţă, o să fie de- 
acum înainte fratele şi prietenul lui! 

Dacă o să rămâi în viaţă? Doar ştii că ţi s-a dăruit viaţa! 

Atunci îşi îndreptă trupul şi zise: 

Apanatşca nu e nici copil, nici muiere bătrână, ci e un 
războinic. El nu are nevoie să i se dăruiască viaţa! 

Ce vrei să spui cu aceste cuvinte? Vrei să ne opui 
rezistenţă? 

Nu. Sunt prizonier la fel cu toţi ceilalţi războinici comanşi, 
şi nici n-am să mă opun, nici n-am să încerc să fug. Dar Old 
Shatterhand şi Winnetou nu vor putea spune niciodată că- 
mi datorez viaţa fricii pentru „medicamentele” unei alte 
căpetenii. Apanatşca îşi cunoaşte datoria faţă de el însuşi şi 
de numele său! 

Se întoarse şi, păşind mândru, se îndepărtă. 

Uff! Se auzi o exclamaţie scăpată de pe buzele lui 
Winnetou. 

Era o exclamaţie de aprobare, da, de admiraţie. Şi nu era 
lucru obişnuit ca taciturnului apaş să-i scape astfel de 
exclamaţii. Şi eu privi în urma tânărului şi viteazului 
războinic, de care m-am simţit atras din prima clipă; prin 
comportarea lui, dovedea acum că, în privinţa ţinutei 
morale, îi întrecea cu mult pe ceilalţi. Atât eu cât şi 
Winnetou bănuiam ce intenţiona să facă. 

Apoi se ridică şi Vupa-Umugi, încet şi greu, ca şi când o 
grea povară l-ar fi apăsat. Şi, într-adevăr, faptul că el, 
căpetenia supremă în timp de război a comanşilor naiini, 
era obligat să se supună fără nici o rezistenţă duşmanilor 
pe care a vrut să-i distrugă, nu era numai un reproş pe care 
trebuia să şi-l facă, ci şi o povară, o povară mare şi grea 
pentru el, de care nu se va putea elibera toată viaţa. După 
ce luai iar la mine „medicamentele”, trecu printre noi 


aproape clătinându-se. Când ne întoarserăm la ai noştri, se 
lăsă docil să fie legat şi culcat la pământ. 

Primul căruia îi comunicai rezultatul tratativelor fu Old 
Surehand. După aceea mă asalta „generalul”, care auzise 
ceea ce-i spusei lui Old Surehand şi voia să se lanseze în 
osanale, pe care le respinsei cu răceală. În acest timp, ochii 
„generalului” priveau lacom armele mele, fapt căruia, din 
păcate, nu i-am dat atenţie, de care mai târziu mi-am 
amintit într-un mod deloc plăcut. După aceea îmi zise în 
surdină: 

Mă interesează foarte mult persoana dumneavoastră şi a 
tuturor celor din jurul dumneavoastră, deci şi a lui Old 
Surehand. De fapt, care e numele lui adevărat? 

Nu ştiu, i-am răspuns. 

Situaţia probabil că i-o cunoaşteţi? 

Nu. 

Nici de unde provine? 

Nici asta nu ştiu. Dacă vreţi să ştiţi toate astea, v-aş da un 
sfat bun: întrebaţi-l personal! Poate vă spune el. Mie nu mi- 
a spus şi nici n-am fost curios să ştiu. 

Zicând acestea, i-am întors spatele şi am plecat. 

Eram în aşteptarea comanşilor; voiam să văd dacă se vor 
prezenta sau nu. Primul care veni nu era un indian, ciun 
alb, şi anume Old Wabble. Venea călare, nu putea să se 
lipsească de această plăcere. Se opri în faţa mea, sări de pe 
cal, îmi întinse mâna drept salut şi-mi strigă vesel şi fără 
jenă, ca şi când nu avea nimic să-şi reproşeze: 

Welcome, sir! 22 Trebuie să vă strâng mâna, pentru că aţi 
venit. Am fost tare îngrijorat, cum o să se termine. Acum, 
însă, totul e bine, it's clear! 

Nu, nu este chiar aşa de clar, răspunsei fără să-i întind 
mâna. Nu mai vreau să mai am de-a face cu dumneata. 

Ah! Aşa! De ce? 

Pentru că, în ciuda vârstei dumitale, eşti un boy smintit şi 
fără minte, de care orice om cinstit şi chibzuit e bine să se 
ferească. Să dispari din faţa ochilor mei! 


Îi întorsei spatele, cum îi făcusem mai înainte şi 
„generalului”. Se duse la Old Surehand, apoi la Parker şi 
Hawley. Fără să-i răspundă, şi ei îi întoarseră spatele. Stătu 
singur, până ce i se alătură „generalul”. 

Începură să vină comanşii, unul după altul, aşa cum 
cerusem. De cum sosea fiecare, era cercetat dacă nu are 
arme, apoi era legat. Nu se găsi la niciunul nimic. Tot ce 
putea fi socotit ca mijloc de apărare lăsară lângă cai. 
Văzându-i pe toţi legaţi laolaltă - o sută cincizeci de indieni 
curajoşi şi fără scrupule, porniţi după jaf şi omor, hotărâți 
să nu cruţe nici un adversar - ne deveni şi mai clar ce 
pericol reuşisem să înlăturăm. 

Când spun că toţi comanşii stăteau legaţi şi culcaţi, înţeleg 
că exista totuşi o excepţie, şi anume Apanatşca. El se 
prezentă ultimul: la un semn făcut de mine, el nu fu legat. 
După ce apaşii legară şi ultimul comanş, tânăra căpetenie 
se apropie de mine şi zise: 

Old Shatterhand vrea să mă lege şi pe mine? 

Nu, îi răspunsei. Cu tine vreau să fac o excepţie, pentru că 
am încredere în tine. Tu nu eşti ca ceilalţi fii ai comanşilor, 
în care nu poţi avea încredere. 

Cum poţi să mă cunoşti? Azi m-ai văzut pentru prima oară. 

E adevărat şi totuşi te cunosc. Faţa ta, ochii tăi nu pot 
minţi. Tu ai voie să-ţi păstrezi armele şi să mergi călare 
împreună cu noi, fără să fii legat, dacă îmi promiţi că n-ai să 
fugi. 

Winnetou şi Old Surehand erau lângă mine. Pe faţa 
serioasă a lui Apanatşca trecu o rază luminoasă de bucurie, 
totuşi nu răspunse. 

Vrei să-mi dai o astfel de promisiune? Îl întrebai. 

Nu. 

Deci ai intenţia să fugi? 

Nu. 

Atunci de ce nu-ţi dai cuvântul că n-ai să fugi? 

Pentru că nu trebuie să fug. Am să fiu mort sau liber, dacă 
Old Shatterhand şi Winnetou sunt într-adevăr războinicii 


mândri şi adevăraţi pe care-i cred eu. 

Cam ghicesc eu ce vrei să spui, totuşi te rog să te exprimi 
mai clar. 

Am să mă explic. Apanatşca nu este un laş ce se lasă prins 
fără măcar să ridice mâna să se apere. Vupa-Umugi n-are 
decât să renunţe la orice apărare, de teama 
„medicamentelor” sale, dar despre mine să nu spună 
nimeni că mi-e frică. De dragul lui şi al războinicilor noştri, 
am fost de acord să se predea, pe mine însă m-am exclus, în 
tăcere, din rândul lor. Apanatşca nu vrea să i se dăruiască 
nici libertatea, nici viaţa. Tot ce are, vrea să i se datoreze lui 
însuşi. Vreau să lupt. 

La asta ne aşteptam şi noi, Winnetou şi cu mine. Era un 
tânăr căruia trebuia să-i acordăm tot respectul. Ne 
privirăm întrebător şi, întrucât nu-i răspunserăm imediat, 
adăugă: 

Cuvintele mele sunt oare auzite de nişte laşi, care refuză 
să lupte cu mine, sau am de-a face cu nişte războinici viteji 
şi vestiți, care au să mă înţeleagă? 

Da, te înţelegem, răspunsei eu. 

Deci, sunteţi de acord? 

Da. Apanatşca să ne răspundă cum gândeşte să fie această 
luptă pentru libertate şi viaţă. Cu cine vrea să-şi măsoare 
puterile? 

Cu acela pe care-l va alege el. Arma o s-o decideţi voi. 

Te lăsăm pe tine să alegi şi arma. Noi suntem învingătorii 
şi ne cunoaştem bine între noi. Nu vrem să ne folosim de 
avantajul de a-ţi alege un adversar care ştim că-ţi este 
superior. 

Superior?! Apanatşca nu a găsit până acum un duşman pe 
care să-l fi ocolit. 

Cu atât mai bine pentru tine. Şi alegerea felului de luptă 
ţi-o lăsăm tot ţie. Alege! 

Atunci aleg cuțitul. Celor doi adversari să le fie legată 
mâna stângă, iar cuțitul să-l primească în mâna dreaptă. 


Lupta să fie pe viaţă şi pe moarte. Old Shatterhand e de 
acord? 

Da. Şi pe cine-ţi alegi? 

Ai fi de acord să te aleg pe tine? 

Da. 

Şi Winnetou ar fi de acord să-l aleg pe el? 

Şi eu, răspunse apaşul. 

Pe faţa comanşului se putu vedea o expresie de adâncă 
satisfacţie şi zise: 

Apanatşca este foarte mulţumit că cei doi războinici, cei 
mai viteji din Vestul Sălbatic, sunt dispuşi să lupte cu el. L.- 
ar considera totuşi laş dacă nu ar alege pe niciunul dintre 
ei? 

Nu. Motivul ar fi în orice caz altul. 

Mulţumesc. Winnetou şi Old Shatterhand sunt consideraţi 
de neînvins, şi dacă nu-l aleg pe niciunul dintre ei, ar putea 
crede că-mi lipseşte curajul. Dar amândoi sunt oameni pe 
care-i consider de neatins, ei sunt prietenii tuturor 
războinicilor roşii şi albi şi constituie un exemplu pentru toţi 
locuitorii Vestului Sălbatic, şi nu am voie să-i vatăm. Dacă 
unul dintre ei ar cădea răpus de cuțitul meu, ar fi o 
pierdere pe care nici eu şi nici altcineva nu ar putea-o 
înlocui vreodată. Acesta este motivul pentru care nu aş 
alege nici pe căpetenia roşie, nici pe cea albă a apaşilor 
mescaleros. 

Alege-ţi pe altcineva! 

Îşi roti privirea peste ceata de apaşi, peste Old Wabble, 
Parker şi Hawley şi şi-o opri asupra lui Old Surehand. 

Apanatşca este căpetenie şi nu vrea să lupte cu un 
războinic de rând, spuse el. Cine e faţa-palidă care stă cu 
voi? 

Numele lui e Old Surehand, răspunsei eu. 

Old Surehand? Am auzit vorbindu-se despre el. E puternic, 
viteaz şi dibaci. Pe el pot să-l aleg ca adversar, fără să fiu 
bănuit că o fac în avantajul meu. O să accepte sau o să 
respingă alegerea mea? 


O accept, răspunse Old Surehand, fără a ezita o clipă. 
Vrea Apanatşca să spună când o să aibă loc lupta? 

Doresc să înceapă imediat. Old Shatterhand este de 
acord? 

Da, răspunsei. 

Atunci am o rugăminte. Până acum totul a mers la 
alegerea mea; trebuie în schimb să-i ofer şi adversarului un 
avantaj. Să aibă deci dreptul la prima lovitură de cuţit. Să 
nu simtă cuțitul meu înainte de a-l simţi eu pe allui. 

Old Surehand interveni: 

Aşa ceva nu accept eu! Nu sunt un băieţel căruia i se 
poate oferi indulgență. Old Shatterhand să dea semnalul de 
pornire a luptei; şi apoi să înceapă fiecare când o vrea. 

Aşa e drept, consimţii eu. Să nu aibă niciunul vreun 
avantaj. Apanatşca să meargă să-şi ia cuțitul. 

Fireşte că şi el îşi lăsase armele la un loc cu cele ale 
comanşilor. Plecă după ele. 

Destoinic băiat, spuse Old Surehand. Într-adevăr, simţi că 
trebuie să-l respecţi şi nu pot să nu recunosc că mi-ar fi 
chiar drag. Păcat de el, dacă m-ar obliga să-l omor. 

Hm! Sunteţi chiar aşa sigur de dumneavoastră? 

Da, cu toate că ştiu că, deseori, întâmplarea schimbă ceea 
ce ai fi vrut să faci. De aceea, pentru orice eventualitate, 
vreau să vă adresez o rugăminte. Dacă aş cădea în această 
luptă, mergeţi la Jefferson City, de pe Missouri. Acolo, în 
Fire-street, găsiţi banca Wallace et Comp. Spuneţi-i lui 
mister Wallace numele dumneavoastră şi felul cum mi-am 
încheiat cariera aici, şi rugaţi-l să vă informeze în legătură 
cu ceea ce m-a adus mereu, mereu în „Vestul Sălbatic”. 

Şi o să-mi spună? 

Da, adică numai dacă eu sunt mort şi dumneavoastră îl 
asiguraţi că sunteţi cel ce mă moşteneşte în misiunea mea. 
În caz că sunt în viaţă, nu vă va spune nimic. 

Şi după ce aflu tot, ce trebuie să fac? 

Ce vreţi. 


Mi-ar fi plăcut să primesc de la dumneavoastră nişte 
indicaţii mai precise. 

Nu pot să vi le dau, sir. Chestiunea e cam bizară şi dacă aţi 
avea intenţia de a-mi continua cercetările, v-ar aştepta 
multe eforturi şi v-ar pândi şi multe pericole. 

Credeţi că aş fugi de ele? 

Vă cunosc doar şi ştiu că nu! Dar nu aş vrea să vă pretind 
să vă riscaţi viaţa pentru o cauză complet străină şi care, 
chiar dacă v-ar reuşi, nu v-ar aduce nici cel mai mic folos. 

Cine se gândeşte la folos când este vorba de un serviciu 
între prieteni? 

Ştiu că dumneavoastră nu vă gândiţi, totuşi nu vă cer 
nimic. Deci, îl rugaţi pe mister Wallace să vă povestească 
despre ce este vorba, şi acţionaţi cum vă dictează inima şi 
amintirea mea. 

La aceste cuvinte ale lui Old Surehand, sosi şi Apanatşca, 
cu cuțitul în mână. Duelul putea începe. 

E uşor de imaginat ce agitaţie provocase printre cei 
prezenţi vestea că Old Surehand şi Apanatşca urmează să 
lupte cu cuţitele pe viaţă şi pe moarte. Apaşii se aşezară 
imediat în semicerc în jurul nostru, în aşa fel încât comanşii 
legaţi şi culcaţi să poată şi ei urmări lupta. 

Old Surehand îşi lepădă toate armele, păstrându-şi numai 
cuțitul. După aceea îi dădu mâna lui Apanatşca şi-i zise cu 
glas prietenesc: 

Tânăra căpetenie a comanşilor a vrut să-i fiu adversar, în 
joc e viaţa pentru viaţă, dar, înainte de a-mi ridica asupra 
lui cuțitul, aş vrea să-i spun că m-aş fi bucurat să-i fiu 
prieten şi frate. Indiferent ce deznodământ va avea lupta, 
ea va decide între doi bărbaţi care, dacă moartea nu i-ar 
despărţi, cu siguranţă că s-ar fi iubit şi respectat. 

Old Surehand e o faţă-palidă renumită, răspunse 
Apanatşca. Sufletul meu se simte atras spre el, şi dacă ar 
cădea răpus, numele lui o să sălăşluiască mereu în inima 
mea. 


Asta sper şi eu. Acum rămâne un singur lucru de stabilit; 
dacă în timpul luptei unul dintre noi îşi pierde cuțitul, i se va 
da înapoi? 

Nu. E vina luică nu l-a ţinut bine, şi o să se poată apăra 
numai cu mâna goală. Howgh! 

Mâinile şi le aveau încă unite. Îşi adânciră privirile unul în 
cehii celuilalt şi atunci îmi dădui seama de ce trăsăturile 
comanşului mi se păruseră atât de cunoscute în timpul 
discuţiei: semănau atât de mult cu cele ale lui Old 
Surehand, încât m-am mirat că nu mi-am dat imediat seama 
de asta. O coincidenţă ciudată, pentru că, fireşte, bănuiam 
că nu putea fi altceva. 

Winnetou scoase o curea din buzunar şi zise: 

Fraţii mei să-mi întindă fiecare mâna stângă, ca să le-o 
leg! 

Înfăşură de patru ori cureaua în jurul mâinilor lor stângi, 
pentru a-i lega destul de strâns, asigurând, totodată, 
mobilitatea necesară. Pe urmă ne dădurăm înapoi, să le 
facem loc, ca să se poată mişca. Nouă sute de ochi erau 
aţintiţi asupra lor, cu maximă încordare. Ei amândoi se 
uitau la mine, aşteptând semnalul de începere. 

Acum... go-on! Spusei. 

Îşi întoarseră imediat privirile de la mine, ca să se măsoare 
reciproc. Dacă eu aş fi stat în faţa lui Apanatşca, cu 
siguranţă că aş fi fost liniştit şi calm. Aşa însă, inima îmi 
bătea atât de tare, încât mi se părea că-i aud bătăile, îl 
îndrăgisem mult pe Old Surehand, dar nici moartea lui 
Apanatşca nu-mi era indiferentă. Care dintre ei putea fi 
învingătorul şi care învinsul? 

Câteva minute statură tăcuţi şi nemişcaţi, cu cuţitele în 
mâna dreaptă, lăsată în jos. Care va ridica primul braţul să 
dea lovitura fulgerătoare? Acest scurt interval mi se păru că 
durează de o oră şi chiar mai mult. Deodată... Old 
Surehand ridică braţul, şi, în clipa următoare, braţul 
comanşului ţâşni cu atâta iuţeală încât nu puturăm să-l 
urmărim cu ochii... un scrâşnet metalic al celor două lame, 


o lovitură înfundată a celor doi pumni, care se izbiră, şi 
amândouă cuţitele zburară în aer, în timp ce braţele se 
lăsară iar în jos. Niciunul nu fusese rănit. 

Asta era una din loviturile de maestru ale lui Old 
Surehand. Voia să-l cruţe pe Apanatşca. Ridicarea braţului 
fusese un truc prin care voia să-şi determine adversarul să 
lovească. 

Uff, uff! Se auzi din cercul apaşilor şi comanşilor. 

Nu-i bine! Strigă Old Wabble. Daţi-le din nou cuţitele! 
Sânge, să vedem sânge! 

Cei doi luptători nu se slăbiseră o clipă din priviri. lar 
Apanatşca spuse: 

Doreşte Old Surehand să recăpătăm cuţitele? 

Nu, răspunse acesta. Ar fi împotriva înţelegerii noastre. 
Vom lupta în continuare cu pumnii! 

Din nou, rămaseră o vreme nemişcaţi. Apoi comanşul îi 
dădu adversarului său o lovitură în cap, de mi se păru că-i 
trosnesc oasele; aproape în aceeaşi clipă primi şi el una 
asemănătoare, dar niciunul nu se clătină. 

Uff! Spuse Winnetou cu voce scăzută. Niciunul din einu e 
Old Shatterhand. 

Amândoi îşi dădură seama că cu astfel de lovituri nu pot 
obţine nimic, şi imediat se apucară de gât. Am fost martor 
la multe lupte, dar niciodată nu am văzut o luptă ca aceea 
care a urmat. Nu se clintiră un centimetru din locul în care 
se aflau, siluetele lor puternice, muşchiuloase, ţâşneau din 
pământ ca nişte coloane, ca nişte statui de bronz; picioarele 
lor parcă prinseseră rădăcini; mâinile stângi legate strâns, 
stăteau lăsate în jos, într-o parte, în timp ce fiecare îşi 
înfipsese mâna dreaptă ca un şurub în beregata celuilalt. 
Stăteau aşa fără să se mişte. 

Fiecare voia să-i taie celuilalt respiraţia. Era o sugrumare 
groaznică, tocmai pentru că se petrecea într-o 
încrâncenare fără milă, şi acum întrebarea era care dintre 
cei-doi adversari avea gâtlejul mai rezistent. Faţa lui Old 
Surehand devenea tot mai roşie şi apoi începu să se 


învineţească. Pe faţa comanşului, cu toate că era de culoare 
mai închisă, se putea vedea că şi a lui începea să se 
întunece. Apoi auzirăm un geamăt, fără să ştiu al cui era, un 
suspin greu şi un dublu horcăit. După aceea începură să se 
clatine, amândoi deodată, picioarele începură să se mişte, 
frământând nisipul, apoi se îndepărtară căutând sprijin, 
trupurile ţepene se legănau încoace şi încolo, înainte şi 
înapoi. Urmă un ultim horcăit; deodată, se prăbuşiră 
amândoi, căzură sfârşiţi, cu nişte figuri neînsufleţite, 
înţepenite. Rămaseră lungiţi jos, fără să-şi descleşteze 
mâinile unul din beregata celuilalt. 

Nimeni dintre spectatori nu scoase un cuvânt, un strigăt 
măcar, atât de puternică era impresia provocată asupra 
acestor aşa-zişi sălbatici de o astfel de luptă prin 
sugrumare. Îngenuncheai împreună cu Winnetou lângă cei 
doi luptători, ca să vedem ce e cu ei. A trebuit să depunem 
toate eforturile ca să le desprindem mâinile adânc înfipte în 
gâtlejurile învineţite. Apoi ne puserăm mâinile sub cămăşile 
de vânătoare, pentru a vedea dacă le mai bate inima. 

Uff! Spuse Winnetou, Apanatşca trăieşte, n-a fost 
sugrumat. 

Şi eu simt pulsul lui Old Surehand, chiar dacă este cum nu 
se poate mai slab, răspunsei. Şi-au pierdut numai 
cunoştinţa. Să aşteptăm până îşi revin. 

Le eliberarăm mâinile de curele. Atunci Old Wabble veni la 
noi şi ne întrebă: 

Au murit, au murit amândoi? 

Nu, i-am răspuns, niciunul. 

Dacă nu au murit şi şi-au pierdut numai cunoştinţa, atunci, 
desigur, că lupta nu s-a terminat. Trebuie să înceapă din 
Nou, cu cuţitele, it's clear! 

Winnetou se ridică şi, întinzând braţul, spuse un singur 
cuvânt: 

Pleacă! 

În asemenea clipă era căpetenie din cap până în picioare, 
un om a cărui voinţă nu admitea împotrivire. Nimeni nu 


putea să-i înfrunte privirea şi atitudinea. Aşa i se întâmplă şi 
bătrânului cowboy; nu îndrăzni să spună un singur cuvânt, 
se întoarse şi se retrase mormăind. 

După câtva timp, cei doi, aflaţi în nesimţire, începură să se 
mişte, ducându-şi mâinile la. Gât. Primul deschise ochii Old 
Surehand. Se holbă la noi, absent încă. Apoi îşi aminti şi se 
ridică, clătinându-se: 

A... a fost... a fost, bâigui el. 

L-am apucat de braţ să nu cadă şi i-am zis: 

O sugrumare groaznică, nu-i aşa? 

Da... aaa... aaa! Horcăi el. Gâtlejul mi-e... încă prins! 

Atunci tăceţi! Puteţi să vă ţineţi pe picioare? Respiră 
adânc, făcu o mare sforţare să-şi învingă slăbiciunea şi zise: 

Da, pot. Cum e... cu Apanatşca? Mai trăieşte? 

Da. O să-şi revină imediat. Priviţi, şi-a şi deschis ochii! 

A trebuit să-l ajutăm şi pe comanş să se ridice. Era la fel de 
ameţit ca şi adversarul său alb şi trecu o bună bucată de 
vreme până ce amândoi să redevină stăpâni pe ei şi pe 
mişcările lor. Apoi Apanatşca mă întrebă: 

Cine a învins? 

Niciunul, v-aţi prăbuşit în acelaşi timp. 

Atunci, trebuie să începem din nou. Daţi-ne cuţitele şi 
legaţi-ne împreună. 

Voia să meargă să-şi ia cuțitul de unde fusese azvârlit. Eu, 
însă, îl apucai de braţ, vorbind cu un ton hotărât: 

Stai! Lupta s-a sfârşit şi nu va fi reluată. Între voi aţi 
terminat! 

Nu. Nici-unul dintre noi nu este mort! 

Fusese cumva stabilit ca unul dintre voi să moară? 

Nu, dar unul trebuie să fie învingător! 

Ia-o cum vrei! Sunteţi amândoi învinşi, sau amândoi 
învingători! În orice caz, ţi-ai pus viaţa în joc, dovedind în 
acest fel că nu laşi ca libertatea să-ţi fie dăruită. 

Uff! Este într-adevăr asta părerea ta? Şi Winnetou cum 
gândeşte? 


Exact ca fratele meu Old Shatterhand, răspunse apaşul. 
Apanatşca, tânăra căpetenie a naiinilor, nu a căzut în 
mâinile noastre fără luptă. Nici un războinic apaş nu poate 
fi de altă părere! 

Atunci mă supun. Deci, sunt prizonierul vostru, fără să-mi 
fac vreun reproş. lată mâinile mele, legaţi-le. La fel ca şi 
celorlalţi războinici comanşi! 

M-am uitat întrebător la Winnetou. O singură privire mi-a 
fost de-ajuns ca să ştiu ce gândeşte; de aceea am respins 
mâinile întinse ale lui Apanatşca şi i-am spus: 

Ţi-am zis adineauri că nu te legăm şi o să-ţi dăm toate 
armele, dacă ne promiţi că n-ai să fugi. Vrei să ne faci 
această promisiune? 

Da. 

Atunci ia-ţi puşca şi calul! 

Când era gata să plece, întrebă mirat: 

Să-mi iau şi puşca? Dar dacă vă înşel şi am să încerc să-i 
eliberez pe războinicii noştri? 

N-ai să faci aşa ceva. Nu eşti tu omul care să umble cu 
prefăcătorii. 

Uff! Old Shatterhand şi Winnetou au să se convingă că 
Apanatşca merită încrederea ce-i acordaţi. 

Nici nu-i nevoie să ne mai convingem. Încrederea noastră 
e chiar mai mare decât gândeşti. Ascultă ce am să-ţi spun 
acum. la-ţi puşca şi tot ce-ai avut la tine, încalecă şi poţi să 
pleci. Eşti liber! 

Liber? Repetă el cuvântul. 

Da. Nu avem ce să-ţi spunem şi nici ce să-ţi comandăm. 
Eşti singurul tău stăpân şi poţi face ce-ţi place. 

Da... dar... de ce? Întrebă el, dându-se câţiva paşi înapoi şi 
privindu-ne cu ochii mari. 

Deoarece ştim că minciuna şi prefăcătoria îţi sunt străine, 
şi pentru că suntem prieteni şi fraţi cu toţi oamenii buni şi 
cinstiţi. 

Se făcu şi mai roşu la faţă de bucurie şi de încântare şi, 
înaintând, ne asigură cu glas tare, ce venea din adâncul 


inimii: 

Old Shatterhand şi Winnetou să asculte ce are să le spună 
acum Apanatşca, căpetenia comanşilor! Sunt mândru că 
oameni aşa de vestiți au atâta încredere în mine şi niciodată 
în viaţa mea nu o să uit că m-aţi considerat străin de 
înşelăciune şi de prefăcătorie. Sunt liber şi pot pleca unde 
vreau, rămân însă cu voi şi, în loc să-i ajut pe prizonieri pe 
ascuns, în spatele vostru, am să fiu atent la ce fac ca 
niciunul să nu poată evada. Aşa am să fac, cu toate că sunt 
din tribul lor. 

Suntem convinşi; şi acum să ne aşezăm şi o să fumăm cu 
tine calumetul prieteniei şi frăţiei. 

Şi asta... vreţi s-o faceţi? Peste tot unde sunt oamenii roşii, 
nu există nici un războinic care n-ar considera una din cele 
mai mari favoruri ale vieţii sale, să poată fuma cu voi 
calumetul. 

Dar ce o să zică Vupa-Umugi şi ce părere o să aibă ceilalţi 
prizonieri? 

Vupa-Umugi? Nu sunt căpetenie ca şi el? Şi ce, trebuie să-i 
întreb pe războinicii de rând ce am şi ce nu am voie să fac? 
Cine dintre ei are dreptul să-mi spună sau să-mi dea vreun 
ordin, ori să-mi ceară socoteală? Nici pe Ne-ahpuc nu o să-l 
întreb. 

Ne-ahpuc înseamnă: tatăl meu. 

Pe tatăl tău? Este şi el aici? 

Da. E culcat acolo, lângă Vupa-Umugi! 

Ah! După îmbrăcăminte şi după moţul din vârful capului, 
pare să fie vraciul comanşilor. 

Da, el este. 

Are soţie? 

Da, pe mama mea. 

O să fii prietenul şi fratele meu, şi de aceea să nu te mire 
că am să te întreb despre mama ta. La noi, la creştini, e 
obiceiul ca atunci când vorbesc cu un fiu, imediat să se 
gândească şi la aceea care l-a purtat la sân. Mamă-ta e 
sănătoasă? 


La trup e sănătoasă, dar sufletul nu mai e la ea, ci a plecat 
la marele Manitu. 

Voia să spună cu asta că mamă-sa e nebună. Era femeia cu 
care vorbisem atunci la Caam-culano. Aş fi dorit să aflu mai 
multe în legătură cu ea, dar, dacă nu voiam să bată la ochi, 
nu aveam voie să insist asupra acestei chestiuni. Nici nu aş 
fi avut timp, deoarece văzurăm venind dinspre nord un 
număr de călăreţi, cu cai de povară. Erau primii apaşi care 
aduceau apă. Deci, legătura cu oaza fusese stabilită, şi de- 
acum puteam conta tot timpul pe aprovizionarea cu apă. 

De fapt ne era şi nouă sete, dar prizonierilor le era şi mai 
mult. De aceea le dădurăm întâi lor să bea. Conţinutul 
burdufurilor nu ajungea pentru prea mulţi, dar întrucât 
lanţul nostru de călăreţi activa tot timpul, făcând să 
sosească fără întrerupere noi burdufuri cu apă, puturăm să 
le dăm măcar atât ca oamenii să poată rezista, iar caii să 
suporte drumul de întoarcere. 

După împărţirea apei, avu loc ceremonia calumetului, prin 
care Apanatşca lega cu noi prietenie veşnică, iar noi aveam 
toată încrederea că nu are să şi-o calce cum făcuse Şiba- 
bigc. 

Drumul de întoarcere trebuia să ne ducă la oază, în primul 
rând din cauza apei necesare la atâţia oameni şi cai. Ca să 
bea pe săturate, mai ales animalele, nici nu putea fi vorba, 
ceea ce ne obliga să pornim imediat la drum. Hotărârăm să 
mergem tot timpul nopţii, ceea ce era de preferat, şi pentru 
că în felul acesta evitam arşiţa zilei. 

Armele comanşilor fuseseră împărţite între apaşi, iar 
prizonierii legaţi pe caii lor. În drum, de la un punct la altul, 
găsirăm destulă apă, aşa că animalele putură rezista până 
la oază. 

De cum ajungeam la un post de aprovizionare, apaşii ni se 
alăturau, iar parii erau scoşi din pământ şi luaţi cu noi. 
Dacă i-am fi lăsat acolo, puteau să călăuzească şi pe alţi 
oameni la Bloody Fox, ceea ce trebuia evitat. 


Nu-l puturăm împiedica pe „general”, împreună cu suita 
lui de albi şi roşii, să ni se alăture, cu toate că prezenţa lor 
numai binevenită nu era. Pe drum, supravegherea 
prizonierilor n-a fost deloc grea, fiindcă am luat măsuri ca 
fiecare comanş să fie încadrat de doi apaşi călări, lucru 
posibil datorită numărului celor aparţinând ambelor părţi. 

Marşul nostru nocturn a decurs bine, fiind întrerupt doar 
de posturile de aprovizionare cu apă, unde opream pentru 
a o împărţi imediat. 

Încă de la Caam-culano, de când mă întâlnisem cu femeia 
aceea nebună, îmi propusesem ca, dacă soţul ei mi-ar cădea 
vreodată în mână, să încerc să aflu ceva despre ea, fără însă 
să bată la ochi. Acum, că-l aveam la noi, puteam să-mi 
îndeplinesc dorinţa. În timpul drumului, mi-am mânat calul 
lângă al său şi l-am întrebat: 

Fratele meu roşu este vraciul comanşilor naiini? 

Da, răspunse el în silă. 

Toţi indienii obişnuiesc ca înainte de a porni într-o 
expediţie de război să întrebe vraciul despre 
deznodământul bătăliei. Tu ai făcut acest lucru? 

Am întrebat şi „medicamentul” mi-a spus că o să învingem. 

Înseamnă că te-a minţit! 

„Medicamentul” nu minte niciodată, fiindcă prin el 
vorbeşte marele Manitu. Dar dacă războinicii comit greşeli 
după greşeli, aşa cum au făcut de astă dată, atunci şi cel 
mai mare noroc pe care l-ar anunţa „medicamentul” trebuie 
să se transforme în nenoroc. 

Fratele meu e un fiu de naiini? 

Da. 

Aud că el este tatăl tinerei căpetenii Apanatşca. Mai ai şi 
alţi fii? 

Nu. 

Mai trăieşte tovarăşa wigwamului tău? 

Trăieşte. 

Se poate afla cum o cheamă? Rămase o clipă pe gânduri, 
apoi răspunse: 


Old Shatterhand e o căpetenie renumită. De când e 
obiceiul căpeteniilor să se intereseze de femeile altora? 

Şi de ce să nu mă interesez? 

Feţele-palide pot gândi altfel, dar pentru un războinic 
roşu, mai ales pentru o căpetenie, nu se cade să 
pomenească despre femei străine. 

Fireşte, fără a mă lăsa tulburat de această observaţie, 
continuai: 

Întreb, tocmai pentru că nu sunt un războinic roşu, ci unul 
alb, şi pentru că am fumat pipa prieteniei cu Apanatşca, 
care în acest fel mi-a devenit frate, ataşându-mă de toţi cei 
care-i sunt dragi, de tine, tatăl său, precum şi de aceea 
căreia îi spune mamă. Poate că acum nu o să ţi se mai pară 
neobişnuit că vreau să-i ştiu numele. 

De la mine nu o să-l afli. Howgh! 

Acest cuvânt îmi dovedea că de la el în nici un caz n-am să 
mai primesc vreun răspuns. Era oare într-adevăr numai 
obiceiul indian de a nu vorbi niciodată despre propria soţie, 
sau avea alte motive să nu vorbească despre femeia 
nebună? Să fi tăcut şi eu? Nu. Îi cercetai expresia feţei, atât 
cât îmi permitea slaba lumină a lunii şi pronunţai rar şi 
apăsat: 

Eşti Tibo-taca? 

Tresări în şa ca şi când l-ar fi înţepat o viespe, dar fără să 
spună ceva. 

Şi ea e Tibo-vete? 

Nu răspunse, dar se întoarse cu faţa spre mine, cu o 
expresie de maximă tensiune. 

L-ai cunoscut pe Vava Derric al meu? Am continuat. Era 
întrebarea pe care mi-o adresase femeia atunci. 

Uff! Exclamă el. 

Este Myrtle-wreath-ul meu; cununa mea de mirt! Am 
continuat cu vorbele ei de atunci. 

Uff, uff! Repetă el, în timp ce ochii lui mă ardeau pur şi 
simplu. Ce fel de întrebări sunt astea, unde le-ai auzit? De 
la cine? 


Pshaw! 

De ce nu-mi răspunzi? Le-ai auzit cumva de la Apanatşca? 

Nu. 

Dar de la cine? 

Pshaw! 

Atunci se răsti la mine: 

Dacă nu aş fi legat şi prizonier, te-aş sili eu să-mi răspunzi! 

Pshaw! Tu să mă sileşti pe mine! Un vraci bătrân care 
înşeală femeile şi copiii tribului său cu hocus-pocusuri şi 
care, prin comedia jucată, duce la pieire aproape trei sute 
de războinici, vrea să-l silească pe Old Shatterhand să facă 
ce nu-i place? În schimb, dacă n-ai fi prizonierul meu, de 
care trebuie să am milă, aş vorbi altfel cu tine. 

Îţi baţi joc de mine? Vrăjitoria mea o numeşti comedie? 
Păzeşte-te de mine! 

Pshaw! 

Şi fereşte-te să repeţi în altă parte cuvintele pe care le-am 
auzit adineauri! 

De ce, pentru că ar putea deveni periculoase pentru tine? 

Batjocoreşte-mă numai. O să vină timpul când batjocura ta 
se va transforma în jale şi tânguire! 

Aceste cuvinte le spuse şuierând printre dinţi. Enervarea 
lui trăda importanţa cuvintelor pe care le auzisem de la 
soţia lui. 

Vierme prăpădit ce eşti, îndrăzneşti să mă ameninţi! Îi 
zisei. Dacă vreau, praf te fac cu mâinile mele! Dar n-ai 
decât să mergi mai departe. O să-ţi spun eu mai târziu de 
când eşti Tibo-taca! 

Îmi oprii calul şi lăsai coloana să treacă înaintea mea. 
Astfel că am fost ajuns din urmă de doi inşi care călăreau 
unul, lângă altul, adânciţi într-o discuţie foarte aprinsă, şi 
anume lângă Old Wabble şi „general”. Bătrânul cowboy, 
când mă văzu, îşi mână calul lângă al meu şi-mi zise: 

Sir, tot aşa de supărat sunteţi pe mine cum eraţi după- 
amiază, sau v-aţi mai răzgândit? 


Gândesc şi acum exact la fel şi anume că eşti un om bătrân 
şi uşuratic, pe care nu-l mai pot suporta în preajma mea. 

Cam tare spus, sir. Nu trebuie să uitaţi cine şi ce am fost! 

Ai fost „regele cowboy-lor”, ei şi? 

Şi asta nu înseamnă nimic? 

În orice caz nu prea mult, mai ales dacă din cauza asta 
devii un încrezut. De când eşti cu mine, nu ai făcut decât 
năzbâtii. Te-am prevenit de câteva ori, dar fără succes. Încă 
de la O-sută-de-copaci am spus că o nouă neghiobie ne-ar 
despărţi pentru totdeauna, şi totuşi în sfertul de ceas care a 
urmat, ai pus la cale una dintre prostiile care le-a întrecut 
pe toate cele dinainte. De-acum încolo mă ţin de cuvânt. N- 
ai decât să faci gafe unde şi cu cine doreşti, dar nu la mine 
şi cu mine! Nu mai avem să ne spunem nimic! 

Bine. Vasăzică am terminat? Pentru totdeauna? 

Da. 

Asta înseamnă că nu vreţi să mai aveţi de-a face cu mine? 

Da. 

Well. Adio! 

Plecă, dar se întoarse, se aplecă de pe cal spre mine şi 
zise: 

Ştiţi de ce îmi daţi paşaportul? 

Fireşte! 

Şi eu ştiu. Cauza nu este cum ziceţi dumneavoastră, 
prostiile mele, ci cu totul altceva. V-am ghicit eu gândurile. 
Nu sunt pe placul dumneavoastră, fiindcă nu vreau să devin 
un habotnic. Aţi vrut să fiţi păstorul meu şi eu să fiu oiţa 
dumneavoastră. Nu m-am pretat la asta şi de aceea v-a 
căşunat pe mine. Cunoaşteţi părerea mea despre religie şi 
religioşi. Cei mai evlavioşi sunt cei mai răi. Old Wabble nu 
este oiţa care să vă pască iarba. Dacă vreţi o mioară, 
căutaţi-o altundeva, din partea mea şi o turmă întreagă. 
Pentru astfel de oi, sunteţi într-adevăr păstorul nimerit. Dar 
un rege al cowboy-lor nu se lasă nici tuns, nici dus la păscut 
de dumneavoastră. Acesta este ultimul meu cuvânt! 


De astă dată plecă de-a binelea. Dacă înainte o 
terminasem eu cu el, acum o terminase el cu mine. Şi totuşi 
îmi părea rău deel. 

Mă alăturai lui Winnetou şi lui Old Surehand, care 
călăreau în coada coloanei. Apanatşca mergea singur, era 
când ici, când colo, şi părea să se considere mai mult 
supraveghetorul decât căpetenia comanşilor săi. Spre 
dimineaţă veni lângă noi, îmi făcu semn şi când ramaserăm 
puţin mai în urmă, încât nimeni să nu ne poată auzi, îmi 
spuse: 

Am trecut pe la vraci, care e tatăl meu. Mi-a spus că Old 
Shatterhand a vorbit cu el. L-a întrebat de soţia lui? 

Da. 

E tare supărat din această pricină. 

Nu-i vina mea. 

Ai ştiut că soţia lui îi zice Tibo-taca şi că ea însăşi îşi zice 
Tibo-vete? 

Mai complet, îşi spune Tibo-vete-elen. 

Ştiu. Şi pentru că ai cunoscut şi cuvintele în legătură cu 
Vava Derric şi Myrtle-wreath, vraciul şi-a ieşit pur şi simplu 
din sărite. 

De ce? Nimeni nu are voie să ştie de ele? 

Nu. Sunt cuvinte de vrajă. Fac parte din taina 
„medicamentelor”. 

Chiar aşa? Ştii ce înseamnă ele? 

Nu. 

Eşti totuşi fiul vraciului! 

Nici mie nu-mi împărtăşeşte tainele sale. M-a întrebat de 
unde ai putea şti aceste cuvinte. Nu l-am putut lămuri, dar 
i-am spus că ai fost la Caam-culano şi că ai luat de-acolo 
„medicamentele” căpeteniei. Ai văzut-o acolo pe mama? 

Întocmai. 

Şi ai vorbit cu ea? Ea ţi-a spus aceste cuvinte? 

Da. 

Uft! Vraciul nu trebuie să ştie. 

De ce? 


Pentru că, altfel, o bate pe mama. Da, o maltratează. Un 
războinic destoinic e prea mândru ca să se atingă de 
nevasta lui, dar el o bate ori de câte ori aude aceste cuvinte. 
De aceea nu am voie să-i spun că le ştii de la ea. 

Dar de la cine le-aş fi putut auzi? 

Ţi le-a trădat unul dintre războinicii noştri. Toţi războinicii 
noştri cunosc aceste cuvinte, pe care le-au auzit adeseori. 

Hm. Curios, zisei eu, dus pe gânduri. Ai fumat pipa frăţiei 
cu mine. Crezi deci că-ţi vreau binele? Vrei să fii complet 
sincer cu mine? 

Vreau. 

Îl iubeşti pe tatăl tău, vraciul? 

Nu. 

Dar pe soţia lui, pe mama ta, o iubeşti? 

Foarte mult. 

EI o iubeşte? 

Asta nu ştiu. Ea fuge de el, fiindcă sufletul a părăsit-o. 

Ai văzut-o când avea sufletul la ea? 

Nu. Şi l-a pierdut când eram băieţel. 

Vraciul e un naiin? 

Nu. 

Asta înseamnă că m-a minţit. 

A spus că e un naiin? 

Da. 

A venit la naiini de la alt trib. 

Cu oamenii albi are legături? 

Numai dacă întâmplător îi întâlneşte. 

Are prieteni printre ei? 

Nu. 

Fii atent la ce-o să te întreb acuma. Oare nu se fereşte din 
calea feţelor-palide? 

Ba da. 

Adică se fereşte mai mult decât alţi indieni de o întâlnire 
cu feţele-palide? 

Asta nu ştiu, dacă se fereşte mai mult ca alţii. 

Gândegşte-te bine! 


Nu-i e frică în mod deosebit de ei. 

Aşa? Eu aş fi crezut tocmai contrariul. 

De ce? 

Pentru că am o anumită bănuială în privinţa lui. Te rog să- 
mi dai voie ca, deocamdată, să nu-ţi spun, fiindcă eşti fiul 
lui. Poate o să vină vremea când am să-ţi spun. 

Cum doreşte Old Shatterhand! Îmi pot exprima şi eu acum 
o rugăminte? Spune-mi, te rog, nu ţi-a spus mama mea să 
nu vorbeşti despre cuvintele ei? 

Într-adevăr, mi-a spus. 

Şi totuşi, de ce ai vorbit cu tata despre ele? 

Pentru că am presupus că le cunoaşte. Altcuiva nu le-aş fi 
spus. 

Şi nici n-ai să le spui nimănui, da? Ele sunt o taină a 
„medicamentelor”! 

Hm! Cunoşti, fără îndoială, mai bine limba voastră, pe care 
o cunosc şi eu. Ceea ce înseamnă taca şi vete ştiu, dar ce se 
înţelege prin Tibo? 

Nu pot să-ţi spun. 

Cuvântul acesta îţi este într-adevăr necunoscut? 

L-am auzit de multe ori de la mama, dar nu ştiu ce 
înseamnă. 

Şi elen? 

Nici asta nu ştiu. 

Curios! În nici o limbă a pieilor-roşii nu există aceste 
cuvinte, dar trebuie să aflu neapărat ce sens au! 

Dădu din cap şi-mi zise: 

Nu ştiu de ce sufletul lui Old Shatterhand se ocupă în felul 
acesta de tatăl meu şi de mama mea. Dar îl previn că 
vraciului nu-i place să se intereseze cineva de el. E priceput 
în tot felul de vrăjitorii şi de magii, şi poate să-şi distrugă 
toţi duşmanii de la distanţă, fără să aibă nevoie să-i vadă 
sau să-i audă. Păzeşte-te de el, şi pune-ţi la inimă 
rugămintea mea: să nu spui la nimeni cuvintele acelea. 

O să fac după cum doreşti. Acum spune-mi: cu războinicii 
din tribul chiccasavilor trăiţi într-adevăr în pace? 


Da. 

Ştii unde-şi au ei păşunile? 

Sus pe Red River. Acolo unde Peace River - Râul Păcii - se 
varsă în Red River. Au numai câteva sute de războinici şi o 
căpetenie. 

Este Mba, care se află acum la noi? Ce fel de om este? 

Să nu te mire că este un om paşnic, fiindcă are foarte 
puţini războinici. Niciodată n-am auzit să fi comis vreun jaf 
sau omor, ori vreo trădare. 

Aceeaşi impresie o am şi eu despre el. Vorbeşte niţel cu 
dânsul. Tare vreau să ştiu cine este „generalul” ăsta şi ce 
învârteşte, unde se duce şi cum de s-a întâlnit cu Mba. Fă-o 
însă în aşa fel ca să nu-i bată la ochi „generalului” şi să nu 
bănuiască ce vrem să ştim. 

O să vorbesc cu dânsul în aşa fel, încât o să-mi povestească 
totul, fără să fiu nevoit să-l întreb ceva. 

Plecă şi după o jumătate de oră veni iar la mine. 

Ei, ai aflat ceva? Îl întrebai eu. 

Da. Ce este „generalul” şi cu ce se ocupă, Mba nu ştie. L-a 
întâlnit împreună cu cele trei feţe-palide, jos la râul Toyah şi 
le-a promis să-i conducă prin Llano Estacado până la Peace 
River, pentru a se odihni după drumul prin deşert, la 
chiccasavi şi apoi să plece mai departe. 

Unde? 

Nu ştiu, pentru că nici el nu a putut să-mi spună. Mi-a 
povestit totul, fără să-l întreb. 

„Generalul” i-a promis, desigur, o recompensă? 

Trei puşti, plumb şi praf de puşcă. 

Altceva n-ai mai aflat? 

Nu. N-am vrut să întreb, pentru că s-ar fi putut să-i bată la 
ochi. De ce se interesează fratele meu Old Shatterhand de 
„general”? Are vreun motiv? 

De fapt, nu am, dar nu-mi place omul. Şi când se află lângă 
mine oameni în care n-am încredere, am obiceiul să mă 
informez despre situaţia şi intenţiile lor, ceea ce, deseori, 
îmi este de folos. Aş vrea să te sfătuiesc să faci şi tu tot aşa. 


Foarte curând se dovedi cât de bine procedasem 
procurându-mi acele informaţii, care, în aparenţă, nu-mi 
erau de nici un folos. 

Se iviră şi zorii zilei, pentru ca, după câteva minute, să se 
lumineze de-a binelea. Mergeam în urma coloanei, lângă 
Winnetou, iar în faţa noastră călărea Apanatşca şi Old 
Surehand. Tocmai răsărea soarele, luminând cu razele sale 
pe cei doi călăreţi. 

Uff! Spuse Winnetou încet, îndemnându-mă cu un gest al 
mâinii să-i privesc pe cei doi călăreţi. 

Nu trebui să-l întreb la ce se referă, pentru că văzui 
imediat asemănarea dintre cei doi. Aceeaşi demnitate a 
ţinutei, aceleaşi trăsături, aceeaşi statura şi aceleaşi 
mişcări. Puteai crede că sunt fraţi. 

Puțin mai târziu furăm din nou întâmpinați de apaşii care 
aduceau apă. Era penultimul post de aprovizionare. Aici 
poposirăm mai mult timp, pentru a împărţi apa şi a lăsa caii 
să se odihnească puţin. După aceea plecarăm mai departe, 
către ultimul post, de unde nu mai era decât o oră de mers 
călare. 

Acum se punea întrebarea pe cine să luăm la oază şi faţă 
de cine trebuia ea ţinută secret. Mă dusei lângă „general”, 
care se afla iar împreuna cu Old Wabble, şi zisei: 

Mister Douglas, ne aflăm aproape de ţinta călătoriei 
noastre... 

General, sunt general, sir! 

Well. Dar ce mă priveşte asta pe mine? 

Fireşte, pe dumneavoastră mai puţin decât pe mine. Dar 
fiecăruia i se rosteşte titlul ce i se cuvine. Căci trebuie să 
ştiţi că am participat la bătălia de la Bull-Run, că am obţinut 
victorii la... 

Bine, bine, îl întrerupsei. Mi-aţi mai spus-o o dată, şi ceea 
ce am auzit o dată, de obicei, rețin. Deci, ne apropiem de 
ţinta noastră, mister Douglas, şi o să trebuiască să ne luăm 
râămas-bun de la dumneavoastră. 

Să ne luăm rămas-bun? De ce? 


Fiindcă, probabil, drumurile noastre se despart. 

În nici un caz. Trebuie să ajung la O-sută-de-copaci şi am 
auzit de la mister Cutter că probabil şi dumneavoastră o să 
mergeţi într-acolo. 

Avusese intenţia să meargă la chiccasavi, pe Peace River şi 
acum indica O-sută-de-copaci drept ţinta următoare, ceea 
ce îmi bătu la ochi, cu toate că putea să nu fie nimic rău în 
asta. Avea tot dreptul să-şi schimbe planurile. 

După cum vedeţi, avem acelaşi drum, continuă el. Şi chiar 
dacă nu ar fi aşa, tot ar trebui să vin cu dumneavoastră la 
oază, întrucât nu mai am apă. 

Ieri aveaţi burdufurile pline! 

Acum sunt goale. Ce credeţi, că nu avem şi noi simţăminte 
omeneşti? Am împărţit apa la comanşi. 

Mai târziu am constatat că era o stratagemă ca să vină cu 
noi la oază, dar pe moment ar fi trebuit să-i şi mulţumesc 
pentru umanitarismul lui. Am făcut numai observaţia: 

Oaza despre care vorbiţi nu este un loc de adunare pentru 
oricine. Proprietarul obişnuieşte să primească numai pe 
oamenii pe care i-a invitat. 

Şi eu sunt invitat, de mister Cutter, care, trebuie să 
recunoaşteţi, este şi el oaspetele lui Bloody Fox. 

Se pune întrebarea dacă se mai poate considera ca atare. 
Ştie el foarte bine că nu oricine are acces. 

Ah, din cauza potecii înguste care duce la oază? Mister 
Cutter mi-a descris-o cu precizie. Şi de ce să aibă acces toţi 
albii, numai eu nu? 

Asta era adevărat. Şi dacă Old Wabble făcuse o nouă 
boacănă, şi-i descrisese exact intrarea în oază, era ca şi 
când „generalul” ar fi fost deja acolo. De aceea, fără nici un 
chef, forţat de împrejurări, am spus: 

Ah, din cauza potecii înguste care duce la oază? Mister 
Cutter mi-a descris-o cu precizie. Şi de ce să aibă acces toţi 
albii, numai eu nu? 

Atunci, nu am nimic împotrivă să vă umpleţi burdufurile cu 
apă. Dar pe însoțitorii dumneavoastră îi lăsaţi în afara 


oazei. 

Capitolul LX - O surpriză. 

După cum am mai amintit, oaza se afla la o distanţă de ozi 
bună de mers călare de la capcana în care-i prinsesem pe 
comanşi. Din cauza epuizării cailor, am mers mai încet şi am 
ajuns la „insula verde” abia la ora două după-amiază. 

După sosire, prima noastră grijă a fost să asigurăm paza 
prizonierilor. A trebuit să-i aşezăm lângă oamenii lui Şiba- 
bigc, iar apaşii să formeze în jurul lor un cerc de nepătruns. 
Apoi a trebuit să ne îngrijim de cai, treabă care i-a revenit 
lui Entşar-co. Sub comanda lui, un număr de războinici de- 
ai lui au dus, pe poteca îngustă, pe rând, caii la adăpat, 
ceea ce a cerut câteva ore. 

În ce priveşte mâncarea, comanşii se aprovizionaseră 
insuficient cu de-ale gurii şi apaşii au fost obligaţi să le dea 
din propriile lor provizii. Întrucât acestea n-ar fi ajuns 
pentru timpul cât fuseseră calculate, s-a luat hotărârea ca a 
doua zi să se pornească înapoi la O-sută-de-copaci. 

Fireşte că nu totul a decurs chiar aşa de lin. Trebuia 
asigurate toate cele necesare pentru trei sute de apaşi şi 
două sute de comanşi. Fiecare avea câte o observaţie de 
făcut, câte o întrebare de pus, câte o dorinţă de exprimat şi 
fiecare voia să se adreseze numai mie sau lui Winnetou. 
Aproape că nu aveam timp nici să răsuflăm. Când, în sfârşit, 
i-am mulţumit pe toţi cum am putut, se făcuse seară, şi abia 
atunci mi-am adus aminte că din ziua precedentă nu am 
mai băut un strop de apă. Când i-am spus lui Winnetou că 
de alţii am avut grijă, dar la mine nu m-am gândit, mi-a 
răspuns zâmbind: 

Bea repede, frate, şi lasă-mi şi mie o înghiţitură, pentru că 
şi mie mi-e sete. 

Şi ţie? Tu când ai băut ultima oară? 

Ieri, când ai băut şi tu. Le-a mers mai bine cailor noştri, 
căci de ei a avut grijă Bloody Fox. 

Ajuns în interiorul oazei, am zărit două focuri care luminau 
căsuţa, terenul din faţa ei şi lacul. Pe bănci şedeau Parker, 


Hawley, Fox, Old Surehand, Apanatşca, Şiba-bigc, Old 
Wabble şi „generalul”. Se pare că Old Wabble şi „generalul” 
erau nedespărţiţi. Mâncaseră deja cu toţii, iar Bob şi mama 
Sanna se pregăteau să ne aducă şi nouă ceva de-ale gurii. 
Conversaţia era în toi, iar „generalul” probabil că vorbise 
ultimul, pentru că atunci când ne-am aşezat şi noi, 
continuă: 

Da, am dat de o societate veselă, stabilită acolo de 
alaltăieri, ca să se odihnească după partida de vânătoare şi, 
după câte am înţeles, voiau să mai stea o vreme în 
localitate. Erau cincisprezece oameni, şi printre ei se aflau 
câţiva indivizi interesanţi. Cel mai mult mi-a plăcut unul, 
care probabil că trecuse prin multe în viaţă şi care povestea 
întruna. Nu obosea deloc, şi când termina cu o aventură, 
avea deja alta pe limbă şi mereu aşa. Dacă nu mă înşel, îşi 
zicea Saddler, dar unul dintre fârtaţii săi mi-a spus 
confidenţial că de fapt îl cheamă Etters. Dan Etters, şi că a 
mai purtat şi alte nume. Mie îmi era indiferent. Câţi nu au 
motive să-şi schimbe numele, şi dacă acest westman îşi 
spunea Saddler, dar de fapt îl chema Dan Etters, atunci... 

Fu întrerupt. Încă de când pronunţase pentru prima dată 
numele de Etters, Old Surehand sărise în picioare, iar acum 
îl întreba pe „general”: 

Etters, într-adevăr Etters? Aţi auzit bine? 

După câte ştiu nu sunt surd. 

Şi aţi reţinut exact? 

În ceea ce priveşte numele, am o memorie excelentă! 

lar prenumele este Dan, adică Daniel? 

Dan Etters se numea şi nu altfel. 

Să mă fi înşelat din cauza luminii care pâlpâia? Mi s-a 
părut că „generalul” îl urmăreşte cu deosebită încordare pe 
Old Surehand, aflat, evident, într-o stare de surescitare, pe 
care nu o putea ascunde. 

Deci, într-adevăr Dan Etters, spuse el cu un oftat profund 
şi greu. L-aţi observat bine pe acest om? Vreţi să mi-l 
descrieţi? 


Hm! Să vi-l descriu? Îl cunoaşteţi cumva pe acest Etters? 
Aţi avut ceva relaţii cu el, mister Surehand? 

Da. Aş vrea să ştiu dacă omul despre care vorbiţi este cel 
la care mă gândesc. De aceea aş vrea să mi-l descrieţi. 

Cu plăcere, dar nu ştiu cum să încep. Era cam de statura 
mea, şi chiar ca vârstă poate că se potrivea cu mine. În rest, 
arată cum arată sute de oameni, aşa că chiar nu ştiu cum |- 
aş putea descrie pe el. 

Şi nu v-a sărit în ochi nimic deosebit la el? Puteţi cumva să 
vă aduceţi aminte de dinţii lui? 

Dinţii... ah, da, dinţii lui! S-ar putea să fie ceva ce ar putea 
contribui la descrierea lui şi anume, avea doi dinţi lipsă. 

Unde? 

Unul în dreapta şi altul în stânga. 

Sus sau jos? 

Fireşte că sus. Ştiţi şi dumneavoastră că dinţii lipsă în 
maxilarul de jos nu se pot vedea. Îi lipsea un dinte dintr-o 
parte şi altul din cealaltă, şi de aceea când vorbea - acuma 
îmi aduc aminte - asta îi dădea o înfăţişare aparte şi avea o 
influenţă asupra vocii, pentru că sâsâia puţin când pronunţa 
„S”-ul. 

EI este, el este, pe el îl caut! Exclamă Old Surehand 
aproape triumfător. 

Cum? Pe acest om l-aţi căutat? 

Şi încă cum! De ani de zile! În toate statele savanei, în 
pădurile seculare, în canioanele platourilor înalte şi în 
defileurile Munţilor Stâncoşi! Am folosit canoea uşoară şi 
fragilă urmărindu-l şi l-am fugărit prin zăpezile adânci ale 
câmpiilor de pe Missouri! 

L-aţi fugărit? E deci duşmanul dumneavoastră? 

Un duşman cum nu se poate mai mare! 

Chiar aşa? Dan Etters ăsta părea tot atât de inofensiv ca 
un copil. 

E dracul gol, e un demon mai rău decât ar putea exista în 
iad. Cu mulţi ani înainte mi-a... 


Stop, mister Surehand! Îl întrerupsei eu repede. V-aţi 
enervat. S-ar putea să vă înşelaţi în legătură cu persoana 
respectivă. 

Nu, nu şi încă o dată nu! El este cel... 

Nu mă înţelesese şi voia să continue, dar făcându-i semn, 
îşi reveni. Se opri din vorbă, încercă să se stăpânească şi 
continuă mai liniştit: 

De fapt, la ceea ce mă gândesc sunt chestii vechi, pe care 
nu vreau să le răscolesc şi care n-au ce căuta aici. 

De ce să nu le răscoliţi, mister Surehand, zise „generalul”. 
Poate că e o poveste care merită să fie auzită. Nu vreţi să 
ne-o spuneţi? 

Am spus că nu are ce căuta aici. Deci, unde l-aţi întâlnit pe 
acest Etters? Jos, în fortul Terret? Şi voia să rămână acolo? 

Aşa cred. Cel puţin aşa zicea. 

Până când? 

Dacă am auzit bine, o săptămână. 

Şi de când aţi vorbit cu el, câte zile au trecut? 

Azi e a patra zi. 

Patru zile... au mai rămas aşadar numai trei. 

Spuneţi asta, ca şi când aţi vrea să vă duceţi acolo? 

Da, vreau, trebuie să mă duc! 

Poate că a şi plecat. 

Mă duc după el, oriunde ar duce urma lui! 

Din nou observă că-i fac semn cu ochiul şi se aşeză, 
trecându-şi mâna peste faţă, şi încheie cu cuvintele: 

Pshaw! N-are decât să plece! M-a supărat cândva rău de 
tot, dar acum ce-o să fac cu el, dacă-l găsesc? Cazul s-a 
învechit şi nu s-ar mai găsi nici un judecător să-l ia în 
consideraţie. Nici nu merită să mai vorbim de asta. 

După puţin, intrai în casă. Old Surehand veni după mine şi 
mă întrebă, fiind numai noi doi: 

Aţi vrut să vin după dumneavoastră, sir? De ce mi-aţi făcut 
semn? 

Fiindcă ar fi trebuit să vă stăpâniţi ceva mai bine. Nu am 
încredere în acest pseudo-general. Vă urmărea foarte atent 


şi a accentuat atât de mult pe numele de Etters, ca şi când 
l-ar fi spus numai pentru dumneavoastră. Intenţia lui era 
evidentă. 

Ce interes putea să aibă acest om care nici nu mă 
cunoaşte? 

Vă cunoaşte, sir, cu siguranţă că vă cunoaşte! 

Intră şi Apanatşca. Privind atent în jur şi, văzând că 
suntem numai noi doi, întrebă: 

Fraţii mei vorbeau de omul al cărui nume a fost amintit de 
„general”? Eu l-am văzut pe omul acesta care are două 
ketama, adică ştirbituri. 

Ah?! Unde? 

În Caam-culano. Cu mulţi ani în urmă, când mai eram 
copil. Îl chema Etters. 

Adevărat? Nici asta n-ai uitat-o? 

Nu l-am uitat, fiindcă îl uram. Râdea de mama, pe care eu 
o iubeam. 

Ce căuta la voi? 

Nu ştiu. Stătea în cortul vraciului şi, ori de câte ori venea, 
mama avea un spirit rău în ea, care îi răvăşea tot trupul. 

Probabil, voia să spună că avea convulsiuni. 

Îţi mai aminteşti cum arăta maică-ta atunci? 

Era tânără şi frumoasă. 

Avea culoarea mai deschisă ca acum? 

Era roşie ca toate femeile roşii. 

Înseamnă că bănuiala ce se înfiripase în inima mea n-avea 
temei. Dar cealaltă bănuială cred că e întemeiată. Mister 
Surehand, probabil că acest Etters v-a gonit din lumea 
civilizată în Vestul Sălbatic. Are vreo legătură cu acele 
evenimente nefericite care v-au răpit credinţa în Dumnezeu 
şi încrederea în el? 

Da, răspunse el, aţi ghicit. 

Şi credeţi, într-adevăr, că se află în Fort Terret? 

Sunt convins. 

Şi, fireşte, vreţi să vă duceţi acolo? 


Trebuie. Plec încă în seara asta! Nu am voie să mai pierd 
nici O zi, nici o oră, nici o clipă măcar. L-am urmărit pe acest 
nemernic de sute de ori, câteodată săptămâni de-a rândul, 
fără să pot da de el. Şi acum aflu aşa, deodată, pe 
neaşteptate, unde poate fi găsit, aşa că vă puteţi închipui că 
nu pot avea linişte nici măcar un minut. Trebuie să plec! 

Să sperăm că „generalul” nu v-a minţit; eu nu am 
încredere în el. 

Nu, nu cred că m-a minţit. Plec la Fort lerret. 

Singur? 

Singur, nu am nici un însoțitor. 

O să aveţi unul, pe mine. 

Cum? Pe dumneavoastră? Întrebă el mirat şi bucuros. 
Vreţi să veniţi cu mine? 

Da, dacă vreţi să mă luaţi. 

Şi încă cum! Ce întrebare! Aş vrea să fiu mereu lângă 
dumneavoastră, chiar şi în situaţii obişnuite, pentru că nici 
nu ştiţi cât de mult v-am îndrăgit. lar acum, când e vorba de 
un lucru atât de important, cum e vânarea unei sălbăticiuni 
pe care n-am reuşit să pun nicicum mâna, faptul că mă 
însoţiţi îmi dă siguranţa că de astă dată Etters nu o să-mi 
mai scape. Vânatul pe urmele căruia a pornit Old 
Shatterhand e pierdut. 

Atunci Apanatşca îl apucă de braţ şi zise: 

Mai vine încă cineva: Apanatşca, căpetenia comanşilor 
naiini. Să nu mă refuzi! le iubesc şi vin cu tine. Vorbesc 
bine limba feţelor-palide. Am învăţat să descopăr urma unui 
om şi nu mi-e teamă de nici un duşman. Aş putea să-ţi fiu de 
folos. Am fumat calumetul cu tine, cu Winnetou şi Old 
Shatterhand, şi sunt fratele tău. Îl cauţi pe duşmanul tău de 
moarte, pe care vrei să-l prinzi, şi poţi să dai şi de mari 
primejdii. Aş fi eu prietenul tău, fratele tău, dacă te-aş lăsa 
să pleci singur? Nu trebuie să fiu lângă tine ca un frate? 

Din cuvintele lui răzbătu o abnegaţie înduioşătoare. Old 
Surehand mă privi întrebător, fără să răspundă. De aceea 
luai hotărârea asupra mea. 


Fratele nostru, Apanatşca, zisei eu, vrea să facă ceva 
pentru care tribul său l-ar dezaproba? 

Când e vorba de fratele meu Surehand, nu am de ce să-mi 
întreb tribul. Fiii comanşilor ştiu numai să urască şi să 
distrugă, aici însă găsesc dragoste şi blândeţe. Pieile-roşii 
înving cu tomahawbkurile, voi însă sunteţi tari şi de nebiruit 
pentru că învingeţi pe duşmanii voştri cu armele iertării şi 
împăcării. Cu cine e mai bine să te întovărăşeşti: cu ura sau 
cu dragostea? Sunt fratele vostru şi vin cu voi. 

Bine, ai să ne însoţeşti. Plecăm însă abia mâine dimineaţă. 
Caii noştri trebuie să se odihnească, ca apoi să poată merge 
mai repede, aşa că aceste puţine ore n-au să fie pierdute. 

Şi dacă Etters pleacă între timp? Întrebă Old Surehand, 
îngrijorat. 

O să mergem pe urmele lăsate de el. Fiţi fără grijă. Înainte 
de toate avem nevoie de cai buni. Pe murgul meu mă pot 
bizui, dacă se odihneşte până mâine dimineaţă. Am 
observat că şi calul lui Apanatşca e iute şi rezistent. Cum 
staţi cu al dumneavoastră, mister Surehand? 

Chiar dacă nu poate fi comparat cu al dumneavoastră, e 
totuşi un animal minunat. În ultima vreme, însă, a trebuit 
să-l obosesc atât de tare, încât ar putea să nu facă faţă 
cerinţelor pe care le-ar necesita zilele următoare. 

Well, atunci o să călăriţi pe calul lui Vupa-Umugi, pe care l- 
am adus din Caam-culano. 

Cum, vreţi să mi-l împrumutaţi? 

Nu vi-l împrumut, vi-l dăruiesc! 

Mi-l dăruiţi? Un animal atât de preţios! 

Luaţi-l liniştit. Ce să fac eu cu el? Lui Vupa-Umugi nu i-l 
mai dau înapoi, iar eu nu am nevoie de el. 

Îmi strânse mâna şi exclamă încântat: 

Îl primesc, da, îl primesc! De la dumneavoastră nu refuz 
un dar, chiar dacă e atât de mare, fiindcă sper că odată şi 
odată o să-mi permiteţi să mă revanşez. Plecăm deci mâine 
dimineaţă. Şi acum, haideţi afară! Aş vrea să mă duc 
imediat la calul meu! 


Aveţi însă grijă ca oamenii de afară să nu observe nimic. 
Cel mai bine ar fi să nu mai vorbiţi cu „generalul”. 

Când ieşirăm, văzui că Winnetou lipseşte. Plecase să vadă 
dacă prizonierii sunt bine păziţi. Îşi lăsase puşca de argint 
pe masă, alături de puştile mele. Acum le ţinea „generalul” 
în mână pe toate trei, şi tocmai încerca să vadă cum 
funcţionează închizătorul carabinei mele. Pe faţa lui se 
vedea cât de tare jinduieşte după ele. 

Aşa-i, sir, că ăsta e „doborâtorul de urşi” al 
dumneavoastră? 

Da, răspunsei eu scurt. 

Şi asta e vestita carabina „Henry”, despre care se 
povesteşte? 

Da, dar ce treabă aveţi dumneavoastră cu armele mele? 

Voiam să-i deschid închizătorul, dar n-am reuşit. Nu vreţi 
să-mi spuneţi cum... 

Da, de spus am să vă spun eu ceva, l-am întrerupt, şi 
anume: să luaţi mâinile de pe ea. Nu sunt jucării pentru un 
„general” care în viaţa lui nu a văzut Bull-Run-ul. 

Cum? Eu n-am văzut? Vă spun că... 

Gura! Pe mine nu mă prosteşti! Dă armele încoace! 

Îi luai cele două puşti ale mele, şi tocmai atunci se întoarse 
Winnetou, a cărui armă „generalul” o mai ţinea în mână. 
Apaşul înţelese imediat situaţia, îi smulse puşca de argint 
din mână şi, contrar calmului său obişnuit, Se răsti la el: 

Cum de s-a încumetat un mincinos ca tine să pună mâna 
pe arma căpeteniei apaşilor? Această armă nu a fost 
niciodată atinsă de degetele murdare ale unui netrebnic ca 
tine! 

Netrebnic? Sări „generalul” ca ars. Îi cer lui Winnetou să- 
şi retragă acest cuvânt sau... 

Sau, ce? Se răsti la el apaşul. 

Speriat, Douglas bătu în retragere şi răspunse abătut: 

N-are voie omul nici să se uite la o armă?! 

Să te uiţi fără s-o atingi. Winnetou nu vrea să pună mâna 
acolo unde a stat mâna ta! 


Cu un capăt din pătura de santilo, care îi servea drept 
brâu, şterse arma, ca şi când ar fi fost murdară, apoi mi-o 
întinse, şi zise: 

Fratele Shatterhand să ducă armele noastre în cameră şi 
să le atârne de perete, ca să nu fie pângărite din nou de 
astfel de mâini. 

Acestea fiind zise, îi întoarse spatele „generalului” şi se 
duse la calul său. Mai văzui cum „generalul” şi Old Wabble 
schimbă priviri, a căror semnificaţie îmi scăpă. Dusei 
armele în căsuţă, unde aveau să stea în siguranţă, întrucât 
nepoftiţii nu aveau ce căuta acolo. Cel puţin aşa crezui. Şi 
Winnetou se gândise la fel. 

După aceea mă dusei la Winnetou, să-i spun ce discutasem 
cu Old Surehand. Mă aprobă întru totul. 

Fratele meu procedează cum trebuie. Fie că acest 
„general” a spus sau nu adevărul, e bine să pleci cu Old 
Surehand, şi mă bucur că Apanatşca vrea să vă însoţească. 
O să vă fie de mare folos. Pe mine o să mă găsiţi în casele 
mescaleroşilor. O să iau cu mine şi calul pe care l-a călărit 
Old Surehand; o să-l găsească acolo. 

Pe urmă îl văzurăm pe „general” cum, ajutat de Old 
Wabble, îşi umple burdufurile cu apă, cărându-le afară la 
chiccasavi. Nu ne gândirăm la nimic rău, ci văzurăm în asta 
numai intenţia lui Douglas de a pleca dis-de-dimineaţă, ceea 
ce nu putea decât să ne convină. 

Bob, după ce ne pregăti culcuşul, se duse în cameră, unde 
dormea împreună cu mama Sanna. Ne culcarăm şi noi. De 
obicei şi Bloody Fox dormea în casă, dar, de rândul acesta, 
din cauza zăpugşelii, prefera să se culce lângă noi. Focurile 
nefiind alimentate, se stinseră, iar noi adormirăm. 

Dimineaţa, mă sculai primul, şi-i trezi şi pe ceilalţi. 
„Generalul” şi Old Wabble lipseau, dar lucrul acesta nu ne 
surprinse. Împreună cu Winnetou, ieşirăm din oază să 
vedem ce-i cu prizonierii. În ceea ce-i priveşte pe comanşi şi 
pe apaşi, găsirăm totul în ordine. Chiccasavii însă nu mai 


erau. Interesându-ne de ei la Entşar-co, care avea comanda 
aici, acesta ne răspunse: 

Fraţii mei nu ştiu că au plecat? Omul alb care îşi zice 
„general”, a spus că nu mai vrea să stea, deoarece 
Winnetou şi Old Shatterhand l-ar fi jignit. De aceea a plecat 
cu chiccasavii şi cele trei feţe-palide. 

Dar Old Wabble? 

A plecat cu ei. 

Ce repede a crescut prietenia dintre ei! Bine că au plecat, 
cu Old Wabble cu tot. Nici o pagubă! Dar de-abia de o 
jumătate de oră s-a făcut ziuă, înseamnă că au plecat pe 
întuneric. 

Pe întuneric? Întrebă mirat Entşar-co. Era şi luna pe cer! 
Au plecat încă de aseară! 

Ah, au pornit-o încă de aseară? Tare s-au mai grăbit! 

Pentru că l-am jignit pe „general”, interveni Winnetou. l-a 
îndemnat supărarea să plece imediat. 

Ne întoarserăm la oază, mâncarăm şi adăparăm caii. Între 
timp, Bob împacheta provizii pentru mine, Old Surehand şi 
Apanatşca şi umplu câteva burdufuri cu apă. Când termină, 
îi cerui să-mi aducă armele. 

Puştile? Întrebă el. Unde este puştile? 

În cameră. Sunt atârnate pe perete, lângă uşă. Intră în 
casă, se întoarse însă imediat cu mâinile goale şi zise: 

Puştile nu înăuntru. Masser Bob niciuna nu văzut. 

Te înşeli. De altfel, aseară când te-ai culcat, nu le-ai văzut 
agăţate acolo? 

Masser Bob nu uitat acolo. Acum nu este niciuna, dar 
niciuna. 

Era cât se poate de curios! Am intrat în casă şi Winnetou a 
venit imediat după mine. Lipseau toate trei puştile. La 
început, eram numai consternaţi, dar când îi întrebarăm pe 
tovarăşii noştri şi aflarăm că niciunul dintre ei nu fusese în 
căsuţă, consternarea noastră se transformă în spaimă. 

Nu cumva...? Întrebă Winnetou. 


De emoție nu reuşi să-şi exprime bănuiala. În ciuda culorii 
lui de bronz, văzui cum îi piere tot sângele din obraz. 

Te gândeşti că le-a furat „generalul”? Îl întrebai. Răspunse 
doar dând din cap. 

Ticălosul! Numai el putea să facă una ca asta. Cu cât jind 
se uita la armele noastre! O să ne lămurim noi imediat! Bob, 
după ce te-ai culcat, a mai intrat cineva în căsuţă? 

Massa „general” fost acolo. 

Ah, n-ai pus zăvorul la uşă? 

Masser Bob niciodată nu pus zăvor, aici nu hoţi. 

Ce voia „generalul”? 

Venit înăuntru şi chemat încet masser Bob, ca să-i dea lui 
bacşiş, pentru cină şi servit. 

Lumina mai ardea? 

Era stins, căci masser Bob şi mama Sanna vrut dormit. 

Cât timp a stat „generalul” în casă? 

Massa „general” intrat, chemat masser Bob şi dat lui 
dolar; apoi nu imediat iarăşi plecat, căci nu găsit repede 
uşa. 

Oh, ştia el bine unde este uşa! Se prefăcea numai că o 
caută, în timp ce, de fapt, umbla după armele noastre. Ce 
crede fratele meu Winnetou? E de aceeaşi părere cu mine? 

Foarte rar am văzut ca apaşul să-şi piardă cumpătul. Ne- 
am aflat în situaţii şi pericole care pe oricine l-ar fi putut 
scoate din ţâţâni, dar el rămăsese întotdeauna liniştit, chiar 
şi în sufletul lui. De astă dată, însă, îl vedeam că este atât de 
zbuciumat, încât trebuia să se străduiască din toate puterile 
ca, aparent, să rămână liniştit. Acest zbucium se exprimă şi 
prin faptul că răspunse cu glas încet, înghițind cuvintele pe 
jumătate: 

Fratele meu... are dreptate. „Generalul” a furat... armele 
noastre! 

Minunata ta puşcă de argint, acea moştenire scumpă de la 
taică-tău! 

O să. O să... 


Nu putu să termine. Văzui cum supărarea îi sugruma 
pieptul cu atâta forţă, încât îl făcea să-şi strângă pumnii. 

O să fie nevoit să ni le dea înapoi, completai eu fraza 
începută. Trebuie să pornim imediat după hoţi! 

Da... imediat! Imediat! 

Fireşte că pierderea armelor nu ne atingea numai pe noi, 
cei direct în cauză, ci pe toţi; prietenii noştri erau chiar mai 
tulburaţi decât noi. Old Surehand spuse cu vocea 
sugrumată de mânie: 

Furtul acesta e o lovitură grea şi pentru mine, mister 
Shatterhand. Desigur că trebuie să-l urmăriţi pe acest 
nemernic şi nu mai puteţi veni cu mine la Fort lerret! 

Nu, într-adevăr, nu mai pot veni! 

Iar eu nici nu vă pot întovărăşi, nici nu vă pot aştepta aici, 
fiindcă trebuie să plec într-acolo, fără întârziere. 

Mi-e teamă doar că o să faceţi drumul de pomană. 

S-ar putea. Şi totuşi trebuie să mă duc ca mai târziu să nu- 
mi fac reproşuri. Sunt sigur că sunteţi de acord cu asta! 

Fireşte că sunt, şi nu vreau să vă conving să renunţaţi la 
această călătorie. O să vă însoţească Apanatşca, aşa că n-o 
să fiţi singur. 

Da, declară tânăra căpetenie a comanşilor. Mă ţin de 
cuvânt, şi merg cu fratele meu Surehand, aşa cum i-am 
promis, cu atât mai mult cu cât Old Shatterhand nu mai 
poate veni. 

Eu, mister Surehand, vă doresc mult să obţineţi rezultatul 
dorit. 

lar eu, răspunse el, vă doresc să nu vă scape „generalul”. 
Ei, drăcie, când mă gândesc numai: să se piardă aceste trei 
arme preţioase, de neînlocuit! 

Nici pe departe nu le consider pierdute! Le luăm noi 
înapoi, întrebarea este numai în ce stare! 

Da, scrâşni Winnetou. Acest câine alb nu ştie să umble cu 
ele şi le poate strica, sau chiar să le facă inutilizabile, mai 
ales carabina ta. 


Asta ar plăti-o scump de tot. Şi pe cine mai vrea fratele 
meu Winnetou să ia ca să-l urmărim? 

Pe nimeni. Oricine ne-ar stânjeni. 

Şi eu? Întrebă Parker. 

Dar eu? Se interesă Hawley. Aşa de mult am vrea să venim 
şi noi! 

Nu se poate. Caii voştri nu sunt atât de iuți ca ai noştri şi 
nu ar rezista la drum. 

Cei doi mai stăruiră să fie luaţi, dar Winnetou îi refuză şi a 
trebuit să-i dau dreptate. Atunci voiră să se ataşeze lui Old 
Surehand şi Apanatşca, dar nici acestora nu le puteau fi de 
folos, astfel că fură nevoiţi să se alăture transportului de 
prizonieri comanşi. 

Convoiul ar fi trebuit să-l conducă Winnetou, ceea ce acum 
nu mai era posibil, dar nici ca războinicii să rămână pe loc 
nu se putea, aşa că, după o scurtă sfătuire, ne înţeleserăm 
să pornească la drum imediat, iar convoiul să fie păzit de 
apaşi, comandaţi de Entşar-co şi Bloody Fox. Aş fi intervenit 
să li se restituie armele, dar, după ce Winnetou afirmă că ar 
fi un lucru periculos, renunţai, căci, spunea el, după ce s-ar 
fi văzut liberi, s-ar fi putut gândi să-i atace pe apaşi, sau i-ar 
fi urmărit ca să încerce să-i atace. 

Puteam să luăm cu noi arme, căci Bloody Fox avea mai 
multe şi chiar ne oferi câteva din ele, dar refuzarăm, pentru 
că eram convinşi că ne vom recăpăta armele noastre şi ne- 
am gândit că nu are nici un rost să ne cărăm cu altele; 
pentru moment, ne erau suficiente revolverele, cuţitele, 
lasourile şi tomahawkurile noastre. 

leşirăm în faţa câmpului de cactuşi, ca să dăm de urmele 
„generalului”. Aici aflarăm că ar fi spus unui apaş că vor să 
meargă la O-sută-de-copaci. 

Nu-i adevărat. E doar o şmecherie, ca să vă inducă în 
eroare, fu Parker de părere. „Generalul” nici nu cunoaşte 
drumul într-acolo. 

Ai dreptate, răspunsei eu. Tocmai pentru că a spus asta, a 
luat-o în altă direcţie. 


Dar încotro? 

Cred că spre Peace River. El nici nu bânuieşte că ştiu că 
vrea să ajungă acolo. Vrea să se ducă la chiccasavi să se 
odihnească. 

În acest caz aţi face bine s-o porniţi într-acolo. 

Da, dar să nu neglijăm nici un amănunt. S-ar putea să-i 
mai fi venit vreo idee, aşa că trebuie să mergem pe urmele 
lui. 

Dificilă treabă, foarte dificilă! Vreţi să plecaţi imediat? 

Fireşte! 

Asta a venit prea repede şi pe neaşteptate pentru noi. 
Sper să vă mai întâlnim vreodată, mister Shatterhand. Daţi- 
mi voie să vă strâng mâna! 

Şi los Hawley mi-o dădu pe a lui, spunând cu glas trist şi 
plin de căldură: 

Îmi amintesc de povestea pe care mi-aţi spus-o acolo sus, 
în Mistake Canion, sir. Ea mi-a uşurat sufletul. Am ajuns la 
convingerea că nu trebuie să-mi reproşez nimic în legătură 
cu moartea acelui indian. Această mângâiere v-o datorez 
dumneavoastră. Vă mulţumesc mister Shatterhand, şi m-ar 
bucura mult dacă drumurile noastre s-ar mai încrucişa 
vreodată. 

Ne luarăm rămas-bun. Old Surehand mă luă de braţ şi, 
trăgându-mă deoparte, îmi zise: 

Aseară am fost tare fericit că veniţi cu mine la Fort Terret, 
azi însă totul s-a schimbat. Ştiţi că mi-ar plăcea mult să stau 
mereu cu dumneavoastră. lar acum trebuie să ne despărţim 
aşa brusc şi încă pentru ce motiv! Chiar sunteţi convinşi că 
o să vă recăpătaţi armele? 

Da! 

V-o doresc din toată inima. La fel de tare doresc şi eu să ne 
întâlnim cât mai repede! 

E şi dorinţa mea, mister Surehand. 

Mi-aţi putea indica vreun loc anume? 

Nu. Niciunul dintre noi nu ştie ce o să se întâmple şi ce 
evenimente ne aşteaptă. Dumneavoastră plecaţi spre sud, 


să-l căutaţi pe acel Dan Etters. Cine ştie cât timp va trebui 
să-l urmăriţi şi unde o să vă ducă urma lui. Eu plec spre 
nord şi nici eu nu pot să spun când şi unde o să-l ajungem 
pe „general”. 

Înseamnă că nu vă mai întoarceţi aici? 

Chiar dacă aş vrea, nu aş putea spune când o să mai am 
posibilitatea. De aceea nu pot fixa un loc de întâlnire şi 
probabil că nici dumneavoastră. 

Nu. 

Deci, să lăsăm întâmplarea să potrivească ea locul şi 
timpul revederii noastre. 

Hm. Da. Şi totuşi ar trebui să nu ne lăsăm numai în seama 
ei. Pot să vă dau o sugestie? Înainte de duelul cu Apanatşca 
v-am pomenit un nume. Vi-l mai amintiţi? 

Desigur. 

Atunci notaţi-l ca punct de plecare pentru întâlnirea 
noastră viitoare; dacă întâmplător ajungeţi la Jefferson-City, 
pe Missouri, atunci duceţi-vă la banca „Wallace et 
company”. Acolo veţi afla unde mă puteţi găsi în perioada 
respectivă. 

Well, aşa am să fac. 

Vă mulţumesc, sir, vă mulţumesc foarte, mult! Şi acum la 
revedere! Vă urez să-l ajungeţi cât mai repede pe 
„general”. 

lar eu, mister Surehand, m-aş bucura dacă aş auzi mai 
târziu că aţi pus mâna pe acest Dan Etters! 

Ne strânserăm călduros mâinile. Ne părea amândurora 
sincer rău că trebuie să ne despărţim aşa, deodată, şi 
pentru un timp nedefinit. 

Mi-am luat rămas-bun de la Bloody Fox, căruia Winnetou îi 
dădu indicaţiile necesare, ca şi lui Entşar-co. Apoi Winnetou 
se despărţi de toţi, în felul lui, cu câteva cuvinte scurte, şi 
părăsirăm oaza, scena unor evenimente atât de 
amenințătoare, care avuseseră totuşi pentru noi un sfârşit 
mulţumitor. 


Caii noştri, deoarece îi încărcaserăm cu burdufuri cu apă 
pentru două zile, trebuiră să poarte o greutate mai mare 
decât de obicei. Căci dacă se adeverea presupunerea 
noastră, atunci, „generalul” nu mergea la O-sută-de-copaci, 
ci la chiccasavi, deci spre nord de Llano Estacado, aşa că 
aveam înaintea noastră două zile de mers călare prin 
pustiu. Drumul, pe care îl cunoşteam bine, trecea prin 
Helmers Home, o aşezare care se afla aproape de marginea 
nordică a Llano-ului şi se chema astfel după numele 
proprietarului ei: Helmers. Era un bun cunoscut de-al 
nostru, ne era chiar prieten. Era de presupus că cei pe 
care-i urmăream poposiseră acolo. 

Trebuia să ne grăbim cât mai tare, pentru că ei plecaseră 
încă de cu seară, având deci un avans de o jumătate de zi 
faţă de noi. Şi totuşi trebuia să facem tot posibilul ca să-i 
ajungem în pustiu, căci după aceea urmărirea ar fi devenit 
şi mai grea, într-o regiune de iarbă şi tufişuri, pe urmă 
chiar de păduri şi râuri cu mii de ascunzişuri, care i-ar fi dat 
„generalului” posibilitatea să ne scape. 

Urma era uşor de recunoscut. E adevărat că ducea spre 
vest, adică în direcţia celor O-sută-de-copaci. Dar după vreo 
două ore de mers, cotea în unghi drept spre nord. Deci 
părerea noastră, exprimată mai înainte, putea să fie cea 
adevărată. 

Călărirăm mereu în galop şi numai din când în când lăsam 
caii să meargă la pas, ca să-şi mai tragă răsuflarea. În 
timpul amiezii, când căldura deveni insuportabilă, oprirăm, 
le dădurăm cailor apă şi-i lăsarăm să se odihnească o oră. 
Apoi încălecarăm şi ne continuarăm cu aceeaşi grabă 
drumul, până se întunecă. Acum eram obligaţi să ne oprim. 
Ne aflam în dezavantaj faţă de urmăriţi, care puteau călări 
şi noaptea, în timp ce noi trebuia să aşteptăm să se 
lumineze, altminteri n-am fi putut desluşi urmele lor. 

Desigur, am fi putut merge mai departe, deoarece 
bănuiam ţinta călătoriei lor. Totuşi exista un risc, putând 
interveni motive neprevăzute care să-i determine să-şi 


schimbe direcţia. De aceea, după ce se înseră, ne oprirăm. 
Dar când răsări luna, o pornirăm din nou. Secera lunii 
oferea lumină puţină, şi altor westmeni le-ar fi venit, 
probabil, greu să nu piardă urmele la o lumină atât de 
slabă, mai ales călărind în galop. Însă ochii noştri erau 
destul de ageri şi, dacă eu m-aş fi putut înşela, pentru 
Winnetou lucrul era exclus. Ne oprirăm abia după miezul 
nopţii. Caii primiră din nou o cantitate de apă, în orice caz 
insuficientă pentru a-i sătura. Apoi fură priponiţi, iar noi ne 
învelirăm în pături, ca să dormim. Dar abia se miji de ziuă, 
când încălecarăm din nou şi, după două ore, sosirăm la 
locul de popas al celor urmăriţi. Eram mulţumiţi, pentru că 
reuşisem să scurtăm avansul de o jumătate de zi la numai 
două ore, în caz că şi ei porniseră de dimineaţă. 

La o distanţă de nici o jumătate de oră de la popasul celor 
nouă călăreţi, furăm nevoiţi să oprim din nou, deoarece 
acolo îşi întrerupseseră şi ei drumul, iar urmele copitelor 
arătau că aici avusese loc o discuţie. În orice caz, trebuie să 
fi fost foarte animată; călăreţii nu stătuseră liniştiţi, ci îşi 
purtaseră caii de colo-colo. Am dedus din aceasta că s-au 
certat. Dar de ce? Probabil în legătură cu drumul, cu 
direcţia pe care trebuiau s-o urmeze. 

Această presupunere ne fu întărită şi de faptul că urmele 
se despărţiră, ceea ce pentru noi era foarte neplăcut. 
Niciuna din ele nu mergea drept înainte, una ocolea spre 
dreapta, iar cealaltă spre stânga, formând un unghi ascuţit. 

Uff! Spuse Winnetou dezamăgit. Proastă treabă! 

Chiar că e proastă, observai eu. Probabil că aici indienii s- 
au despărţit de albi. Dar care este urma indienilor şi care a 
albilor? 

Să vedem. 

Descălecă, pentru a cerceta urmele. 

Mă îndoiesc că putem stabili acest lucru, declarai eu, 
sărind din şa. Am observat că nici caii albilor nu aveau 
potcoave, aşa că e cam greu să-i deosebim. 


Din păcate cuvintele mele se adeveriră. Urmele copitelor 
nu ne furnizau nici un indiciu. Trebuia să ne bazăm doar pe 
presupuneri, care mai degrabă puteau să ne strice, decât 
să ne ajute. 

Să mergem câte o bucată de drum pe ambele urme, fu de 
părere Winnetou. Poate că totuşi vedem ceva. Fratele meu 
s-o ia pe cea din dreapta, iar eu o apuc pe cea din stânga. 

Aşa şi făcurăm. Eu avui doar norocul de a fi aflat numărul 
cailor, acelaşi rezultat îl obţinu şi Winnetou. Dar tocmai 
datorită numărului cailor nu puteam afla nimic despre 
călăreţi, având şi cai de povară cu ei. Ne privirăm în ochi. 

Uff! Zise Winnetou, având o umbră de zâmbet pe faţă, în 
ciuda dezamăgirii pe care o simţea. M-a mai văzut vreodată 
fratele meu Shatterhand într-o asemenea stare? 

Nu. 

Uff! Nici eu pe tine. 

Nu ştim deloc ce să facem. Aşa ceva încă n-am mai 
pomenit. 

Nu. Niciodată! Dar ia să ne gândim puţin! E posibil ca nici 
Old Shatterhand şi nici Winnetou să nu găsească soluţia? 

În orice caz, aproape că-mi e ruşine. Dar hai să reflectăm. 
Capătul cel mai apropiat al pustiului se află drept spre 
nord, de aici spre Helmers Home lucru pe care cu siguranţă 
că-l ştie şi Mba, căpetenia chiccasavilor. Mai ştie că, 
indiferent dacă o ia la dreapta sau la stânga, are nevoie de 
cel puţin încă o jumătate de zi de mers. ca să poată ieşi din 
Llano. Nu cred să facă un asemenea ocol. Dacă s-a despărţit 
de albi înseamnă că s-a certat cu ei şi a pornit mai departe 
singur, dar ştie încotro merg şi albii. Pentru a-i înşela în 
legătură cu direcţia aleasă, a luat-o într-o parte, pentru ca, 
îndată ce nu va putea fi observat, să revină. Dacă mergem 
drept înainte, fără să ţinem seama de niciuna din urme, 
trebuie neapărat să dăm din nou de urma lui Mba. 

Uff! Aşa este! 

Şi fireşte că cealaltă urmă este de fapt cea pe care o 
căutăm şi, după ce o găsim, putem fi siguri că-l avem în faţă 


pe „general”. Cred că fratele meu Winnetou îmi dă 
dreptate. 

E aşa cum spui. Acum nu o să mergem pe niciuna din 
urme. 

Încălecarăm şi pornirăm drept înainte; în curând nu mai 
zărirăm nici urmele ce se îndepărtau de noi spre stânga sau 
spre dreapta. Eram sigur de ceea ce făceam, totuşi 
aşteptam cu încordare să văd dacă deducţia mea se 
confirmă. Şi, într-adevăr, după o jumătate de oră de mers, 
urma care o luase spre dreapta, o văzurăm cum o ia spre 
noi, cotind spre nord. 

Uff! Exclamă bucuros Winnetou. Deci asta e urma 
chiccasavilor, care duce direct la Helmers Home. 

Şi acum, continuai eu, trebuie să căutăm cealaltă urmă, 
care este în orice caz a albilor. 

Da, să o luăm spre stânga, spre cealaltă urmă. Dacă o 
găsim, nu ne mai putem înşela deloc şi vom... 

Se opri brusc în mijlocul frazei. Tot vorbind, îşi rotise 
privirea la orizont şi probabil că observase ceva, pentru că 
scoase din cobur binoclul şi-l îndreptă spre nord. Luai şi eu 
repede binoclul în mână şi prin lentilele lui văzui câţiva cai 
şi oameni culcaţi pe nisip. 

Cine-or fi? Întrebai. 

Chiccasavii, răspunse Winnetou. 

Ce motiv or fi având de s-au oprit? De ce nu or fi plecat? 

Uff! Ne aşteaptă pe noi! 

Foarte posibil, îl aprobai. Mba părea un om cinstit. Abia pe 
drum a observat că „generalul” ne-a furat armele, şi e 
destul de isteţ ca să ştie că o să-l urmărim pe hoţ. Şi atunci 
s-a despărţit de el. Chiar dacă nu cinstea, ci numai grija 
pentru propria lui persoană l-a obligat să procedeze aşa. 
Nu a vrut să fie bănuit de noi că ar fi fost înţeles cu hoţii şi 
să le mai acorde şi ocrotire. 

Da, aşa este, să mergem într-acolo! 

Pornirăm în galop şi ajunserăm atât de repede în 
apropierea lor, încât îl puturăm recunoaşte. Da, era Mba, 


dar numai cu doi dintre indienii săi. Aveau cu ei şi doi cai de 
povară. Unde era cel de-al patrulea chiccasav? 
Recunoscându-ne, cei trei indieni lăsară armele jos şi veniră 
în întâmpinarea noastră. Era o dovadă că au intenţii 
paşnice, totuşi luai pistolul în mână. Ajungând la ei şi 
strunind caii, Mba ne spuse: 

Old Shatterhand poate să pună pistolul din nou la brâu, 
căci îi suntem prieteni. Ştiam că o să vină şi l-am aşteptat. 
Sau sunt cumva Old Shatterhand şi Winnetou nişte 
războinici care lasă să li se fure armele, fără să le ia 
îndărăt? 

Este adevărat, noi nu ne lăsăm furaţi. Dar când a aflat 
Mba, căpetenia chiccasavilor, că ni s-au furat armele? 

Abia azi-dimineaţă, când s-a făcut ziuă. Oare v-aş fi 
aşteptat dacă aş fi vrut să vă mint sau dacă aş fi luat parte 
la furt? 

Nu. De cum te-am văzut, te-am socotit un om cinstit. 
Povesteşte! 

În sudul Llano-ului ne-am întâlnit cu cele patru feţe-palide 
şi le-am promis să le conduc prin deşert. Aşa ne-am întâlnit 
cu voi. M-am bucurat să-l văd pe Old Shatterhand, pe 
Winnetou şi pe Old Surehand, şi nu bănuiam că „generalul” 
plănuia ceva rău contra voastră. Am mers cu voi până la 
locuinţa lui Bloody Fox şi voiam să rămânem acolo toată 
noaptea, ca să ne odihnim. Atunci a venit „generalul” şi ne-a 
spus că trebuie să plecăm repede, deoarece l-aţi jignit rău 
de tot. I-am făcut pe plac şi am mers toată noaptea şi toată 
ziua... 

Fără să-ţi trezească nici o bănuială? Interveni eu. 

Ba oarecum da, chiar de la începutul drumului, când 
„generalul” a luat-o spre vest, unde nu aveam ce căuta. 
Apoi, ziua am observat un pachet, pe care nu-l avusese mai 
înainte şi pe care îl purta cu multă grijă. De asemenea, m-a 
surprins faptul că era atât de grăbit. Aseară, când am făcut 
popas, am procedat în aşa fel ca să pot pune mâna pe 


pachet. El, însă, mi l-a smuls imediat din mână. Totuşi am 
observat că era greu şi că în el erau arme. 

Cum arăta pachetul? 

Armele erau învelite în pătura lui şi legate cu curele. 
Voiam să ştiu ce fel de arme sunt, însă abia spre dimineaţa 
feţele-albe au adormit atât de profund, încât am putut, să 
iau pachetul şi să-l dezleg. Când am văzut ce conţine, m-am 
speriat, pentru că ştiam că o să ne urmăriţi. 

De ce nu ai luat pachetul cu tine, ca să ni-l predai? 

Fiindcă erau patru războinici roşii contra cinci albi şi hoţul 
ar fi fugit fără să-l prindeţi. Am avut un plan mai bun. 
Astăzi, după ce am mers o bucată de drum, m-am oprit şi le- 
am spus feţelor-palide că am văzut armele şi că nu mai 
vreau să merg cu ei, deoarece sunt sigur că o să veniţi. S-au 
înfuriat şi s-au certat cu noi. Văzând că nu mă pot 
îndupleca, m-au rugat să le las măcar pe unul din 
războinicii mei care să-i conducă, căci ei nu cunosc drumul 
prin Llano. Le-am făcut pe plac, dar războinicului îi 
spusesem mai dinainte ce are de făcut. O să vă aducă hoţii 
plocon. 

În ce fel? 

Am mers doar o mică distanţă, apoi m-am oprit să vă 
aştept, pentru că vreau să vă conduc acolo unde o să-i 
prindeţi! 

Unde? 

Colo, în nord, la marginea Llano-ului se află ferma unui 
alb... 

Care se numeşte Helmers Home, îl întrerupsei eu. 

Uff! Old Shatterhand cunoaşte locul? 

Îl cunoaştem. Helmers este prietenul nostru. 

Foarte bine, pentru că acolo o să-i conducă omul meu pe 
albi. 

De ce face un asemenea ocol? 

Ca să putem ajunge noi înaintea lor şi să-i putem prinde 
fără nici o luptă. 


Frumos! Văd că Mba, căpetenia chiccasavilor, este un 
războinic deştept. Te-ai gândit însă că am avea motive să nu 
ne încredem în tine? Războinicul tău i-ar putea ajuta pe hoţi 
să scape, fără să mai dăm ochii cu ei. 

Dacă crezi aşa ceva, vă predăm armele noastre şi ne 
punem zălog noi înşine! 

Nu-i nevoie, vă credem. Dar nu s-ar putea ca albii să se 
răzgândească şi s-o ia pe alt drum? 

Nu. Războinicul meu o să-i bage în sperieţi faţă de orice 
altă direcţie, încât sunt sigur că au să-l urmeze. 

Bine. Caii voştri sunt tare obosiţi? 

Până la Helmers Home o să reziste, chiar dacă n-o să 
mergem încet. 

Atunci să nu mai pierdem vremea. Dacă nu greşesc, putem 
ajunge acolo după-amiază. Când au să ajungă albii? 

I-am poruncit războinicului meu să facă astfel încât să 
ajungă la Helmers Home abia spre seară. 

Ai procedat foarte bine, dar vreau să te întreb ceva: ce-ai 
fi făcut dacă nu am fi venit noi acum? 

De venit aţi fi venit, dacă nu acum, atunci mai târziu. Aş fi 
mers la Helmers fără voi, i-aş fi povestit totul şi l-aş fi rugat 
să mă ajute să iau hoţilor armele. Pe urmă, când veneaţi, vi 
le-aş fi predat. Old Shatterhand crede aceste cuvinte? 

Da, le cred. Cinstea ta o să fie răsplătită. Acum să pornim. 
Restul putem discuta pe drum. 

Chiccasavii încălecară şi plecarăm mai departe cu toţii. 
Neputând ţine pasul cu noi, înaintam cam încet, totuşi nu 
trecuse mult după-amiază, când diferite semne ne arătară 
că ne apropiem de marginea Llano-ului. În timp ce 
deasupra deşertului zboară păsări răpitoare, începurăm 
acum să zărim păsări care mănâncă seminţe şi ici-colo 
începu să răsară câte o salcie sălbatică, care se mulţumeşte 
doar cu roua nopţii. După aceea dădurăm de fire de iarbă 
răzbătând prin nisip, unindu-se treptat în smocuri verzi, din 
care pe urmă se formară pajişti neîntrerupte. Apoi apărură 
boschete şi tufişuri de arbuşti, ba chiar şi copaci, şi când 


dădurăm peste prima porumbişte, ştiurăm că am părăsit 
Llano-ul. 

Helmers Home era mai frecventată decât alte aşezări din 
singurătatea Vestului Sălbatic. Cine voia să treacă prin 
Llano Estacado sau cine ieşea din el, obişnuia să intre aici şi 
să se odihnească. De aceea, Helmers avea întotdeauna o 
provizie de obiecte trebuincioase pentru un westman sau 
călător. Era nu numai fermier, ci şi negustor şi hangiu. 
Băusem la el nu puţine sticle de bere texană, preparată 
după reţeta germană. 

Un pârâu îngust conducea până la casa pe lângă care 
curgea. Casa, fără etaj, era construită din piatră - aici se 
găsea din belşug, în ciuda vecinătăţii pustiului de nisip. În 
faţa uşii, la umbra unor copaci, erau amenajate câteva 
bănci şi mese. În spatele casei se aflau grajdurile, cu curtea 
şi şoproanele gospodăriei. Cotirăm după colţ, dădurăm în 
faţa uşii de un negru. Pentru moment tresări, apoi sări în 
sus de bucurie şi strigă în direcţia casei, cu voce 
răsunătoare: 

Massa Helmers venit afară, acum, iute, imediat! Massa 
Winnetou şi massa Shatterhand aici! 

Apoi veni spre noi în salturi mari, mă apucă de braţ şi, de 
bucurie, mai-mai să mă dea jos de pe cal. 

Mai domol, mai domol, bunul meu Hercules! Spusei. După 
câte aud, mister Helmers este acasă! 

Massa este aici, la fel missus, răspunse el. Uite, amândoi 
venit afară. 

În uşă apăru figura înaltă, puternică a lui Helmers, iar în 
spatele lui, cu faţa strălucitoare, se ivi nevastă-sa. Cei doi 
bătrâni se iubeau mult; pe ea o chema Barbara; el nu-i 
spunea decât Bărbiţa mea scumpă. 

Ce bucurie pe ei că am venit! Strângerile de mână păreau 
să nu mai ia sfârşit, iar glasurile se auzeau până departe, 
pentru că veniseră să ne salute toţi locuitorii fermei, bărbaţi 
şi femei. De aceea trebui să le zic: 


Nu vorbiţi aşa tare, oameni buni! Deocamdată, prezenţa 
noastră trebuie să rămână secretă. 

Secretă? De ce? Întrebă Helmers. 

Pentru că vrem să prindem nişte pungaşi, care nu trebuie 
să ştie că suntem aici. Sper să ne ajutaţi, mister Helmers. 

Asta e de la sine înţeles. Datoria mea este, înainte de 
toate, să feresc casa mea de astfel de derbedei. Despre cine 
este vorba, mister Shatterhand? 

O să vă spun în casă. Trebuie să intrăm înăuntru, ca să nu 
fim văzuţi. Hercules să ia caii noştri şi să-i ducă în grajd, să 
le dea întâi apă, apoi nutreţ cât mai mult. Pe urmă, însă, 
trebuie să închidă grajdul, pentru că nici caii nu trebuie să 
fie văzuţi. 

Mă faceţi curios, sir. Dar ce s-a întâmplat? Unde sunt 
armele dumneavoastră? 

Apoi, tocmai aici e buba. Ne-au fost furate, iar hoţii vin 
aici. 

Thunder-storm! Nemaipomenit! 

Vă rog, să nu mai vorbim aici. Înăuntru putem discuta mai 
bine. 

Da, intraţi, intraţi! lar tu, Bărbiţa mea scumpă, du-te iute 
la bucătărie şi adă tot ce găseşti, auzi, totul, chiar de s-ar 
încovoia mesele astea sub greutatea bunătăţilor. 

Mai spuse oamenilor pe scurt cum să se comporte, apoi 
intrarăm în casă. Mama Barbara făcea tot ce-i stătea în 
putinţă ca mesele să se „incovoaie” şi, în timp ce mâncam şi 
beam, îi povesti lui Helmers cele întâmplate. 

Abia terminai, că el sări în picioare şi ieşi. La întoarcere, 
ne explică motivul: 

Am trimis pe cel mai bun lucrător al meu ca să-i aştepte şi 
să-i observe pe bandiți, ca nu cumva s-o şteargă pe 
nevăzute. 

Helmers, care dintotdeauna ţinuse mult la Bloody Fox, era 
extrem de bucuros că intenţiile criminale ale comanşilor 
fuseseră zădărnicite într-un mod atât de fericit. Pentru a 
termina mai repede, îi expusei situaţia cât se poate pe 


scurt, dar după aceea îmi făcui timp să-i povestesc mai 
amănunţit. Cei trei chiccasavi erau, fireşte, de faţă. Ne 
aşezarăm în aşa fel încât să nu putem fi văzuţi de afară, 
chiar dacă cineva s-ar fi apropiat de micile ferestre glisante, 
pe jumătate deschise. 

Încă nu terminasem bine de povestit, când auzirăm afară 
tropot de cai. Şase călăreţi descălecară. Erau cei pe care-i 
aşteptam. Helmers ieşi afară. 

Good day - bună ziua! Salută „generalul”. Aveţi deja 
oaspeţi, sir? 

Oaspeți? Răspunse Helmers. De unde să vină oaspeţi, sir, 
aici, în pustietatea asta? 

Well! Daţi-le cailor noştri apă şi nutreţ, iar nouă ceva 
serios de înfulecat, împreună cu o sticlă mare de ceva tare. 

O să primiţi de toate. Sir. La noapte rămâneţi aici? 

De ce mă întrebaţi? 

Doar n-o să-mi luaţi în nume de rău întrebarea! Ca hangiu, 
trebuie să ştiu, ca să iau măsurile necesare. 

Aşa! O să mâncăm şi o să bem şi pe urmă plecăm mai 
departe. 

La ora asta? În curând se întunecă! 

Ne e indiferent. 

Veniţi din Estacado, sir? 

Puneţi cam prea multe întrebări, mai bine faceţi ce v-am 
poruncit! 

Ascultaţi, am impresia că vă credeţi un mare domn. Aflaţi 
că e dreptul meu să pun întrebări pe teritoriul proprietăţii 
mele! Cât despre poruncit, aşa ceva nu recunosc! 

O recunoaşteţi acum, căci eu sunt general, sir, da, general! 
Am luptat la Bull-Run, la Fort Harteras, la Harpers Terry, la 
Gettysburg şi multe alte bătălii, din care întotdeauna am 
ieşit învingător! 

Good lack! Într-adevăr, înseamnă că trebuie să mă grăbesc 
să vă îndeplinesc poruncile! Scuzaţi doar pentru o clipă şi 
îndată o să fiţi servit după cum se cuvine unor domni atât 
de mari cum sunteţi! 


Nu sesizară sensul ironic al acestor cuvinte. Se aşezară la 
masă, fără să bănuiască ce fel de „servire” îi aşteaptă. 
Helmers intră din nou şi ne zise încet: 

Veniţi cu mine, meş-şurs! Vă conduc pe uşa din dos. 
Armele dumneavoastră sunt pe masă, învelite, dar, înainte 
de toate, trebuie să le luăm pe ale lor, ca să nu se poată 
apăra. 

Nu-i nevoie, mister Helmers, răspunsei. Nici nu au să 
cuteze să pună mâna pe ele. 

Îl urmarăm prin bucătărie în spatele casei şi apoi ocolirăm 
colţul spre faţadă, unde oamenii săi se şi aflau înarmaţi şi 
gata să intervină. Apoi se întoarse la ei prin casă. Auzeam 
tot ce vorbeau, deoarece masa la care stăteau nu era 
departe de colţul nostru. 

Nu aduceţi nimic? Întrebă „generalul”. Unde este rachiul? 
Şi cine are grijă de caii noştri? 

Răbdare, meş-şurs! Totul este pregătit. 

Dar am impresia că nu faceţi nimic! 

Nici nu-i nevoie, se ocupă oamenii mei. 

Dar noi nu putem aştepta, interveni supărat Old Wabble. 
Suntem obişnuiţi să fim serviţi repede. 

Nici o grijă, sir. O să fiţi serviţi repede, mai repede decât 
vă gândiţi. Se poate şti încotro vă duceţi de aici? Nu întreb 
numai din curiozitate, ci ca să vă pot preveni la nevoie. 

De cine? Întrebă „generalul”. 

De nişte derbedei albi, care s-au aciuat prin apropiere. 

Derbedei? Despre ce fel de oameni e vorba? 

Nişte pungaşi, care şi-au pus ochii mai ales pe armele 
altora. 

Cum? Ce...? 

Da, nişte hoţi de arme! 

Ar fi... ar fi... otreabă tare neobişnuită! 

Dar aşa e. Doar cu două zile în urmă au comis un 
asemenea furt. 

Cu două zile în urmă?! Şi unde anume? 


În Llano. Au furat acolo cele mai renumite trei puşti care 
există. 

Scosei cele două pistoale ale mele, căci se apropia clipa 
când trebuia să-i luăm prin surprindere. Winnetou făcu la 
fel. Nu puteam să-i vedem, dar probabil că nu prea se 
simțeau la largul lor, căci vocea „generalului” suna forţat 
când întrebă: 

Despre ce fel de puşti e vorba? 

Despre puşca cu ţinte de argint a lui Winnetou, apoi 
despre „doborâtorul de urşi” şi carabina „Henry” a lui Old 
Shatterhand. 

Ei, drăcie! E adevărat? De la cine aţi aflat? 

Chiar de la păgubaşi. 

Deci... de... la... de la... Winnetou... 

Yes? 

Şi de... la... Old Shatterhand? 

Yes! 

Înseamnă... Înseamnă că... aţi vorbit... cu aceşti doi... 

Făcurăm un pas iute după colţ, trei salturi mai departe şi 
ne aflam în faţa lor. În clipa următoare, oamenii lui Helmers 
erau lângă noi. 

Fireşte că mister Helmers a vorbit cu noi, spusei. Nu 
mişcaţi! Vedeţi că toate armele sunt îndreptate asupra 
voastră şi dacă mişcă vreunul, ar începe să scuipe plumbi! 

Spaima acestor indivizi nu poate fi redată. Se uitau la noi 
cu ochii ficşi, ca la nişte stafii, fără să crâcnească. 

Hercules, ţi-am spus să aduci nişte funii sau curele, le-ai 
adus? Îl întrebai pe negru. 

Sunt aici curele grămadă, răspunse el. Le am în mână. 

Leagă-i pe indivizii ăştia! 

Cum? Să mă lege? Exclamă Douglas. Să lege un general 
care în atâtea bătălii... 

Gura! Îl întrerupsei. Vei fi primul care vei fi legat, şi dacă 
te opui, te împuşc pe loc! Întinde mâinile, imediat! 

Fu legat, apoi şi ceilalţi. Mă adresai lui Old Wabble. 


Bună societate ţi-ai ales, sir. De fapt, cu dumneata nu ar 
trebui să vorbesc. Dar am să mai fac o dată o excepţie. Ai 
luat şi dumneata parte la furt? 

Nu, răspunse el, privindu-mă cu nişte ochi plini de ură şi 
mânie. 

Nu ai intrat în cameră când a luat puştile? 

Nu. 

E adevărat? Îl întrebai pe „general”. 

Nu răspund nimic! Strigă el. Cine are aici dreptul să 
supună un general unui interogatoriu! 

Well. Deocamdată am terminat cu voi, dar numai 
deocamdată. Nici nu o să vă luăm vreun interogatoriu, 
întrucât vina voastră este dovedită. Nu ne-a mai rămas 
decât să stabilim pedeapsa. 

Pedeapsa? Să îndrăzniţi numai să vă atingeţi de mine. M- 
aş răzbuna crunt! Atât de crunt încât... 

N-am ascultat ce spunea. Făcusem semn lui Winnetou, lui 
Helmers şi căpeteniei chiccasavilor să vină cu mine. 
Merserăm în spatele casei, să hotărâm pedepsirea hoţului şi 
ne înţeleserăm repede asupra ei. Nici eu, nici Winnetou nu 
voiam să luăm parte la îndeplinirea sentinţei, o lăsarăm pe 
seama proprietarului home-ului. Acesta le comunică 
hotărârea noastră, cu următoarele cuvinte: 

Aţi fost prinşi pe proprietatea mea, şi de aceea eu am să vă 
comunic hotărârea ce am luat-o în legătură cu voi. O să staţi 
cu toţii aici până mâine dimineaţă, când o să vă alungăm 
dincolo de hotarele proprietăţii mele. Cel care se va mai 
arăta pe aici, va fi împuşcat. Nobilul gentleman care-şi zice 
„general” este hoţul. După legile Vestului Sălbatic, un astfel 
de furt se pedepseşte cu moartea. Noi însă am fost mai 
indulgenţi şi am schimbat această pedeapsă în cincizeci de 
lovituri de baston, întrucât mi se pare că... 

Bastoane! Urlă Douglas. O să... 

Nimic nu ai să faci, ticălosule! Îl repezi Helmers. Tocmai 
pentru că susţii că eşti ofiţer, ai să încasezi o mamă de 
bătaie! Şi întrucât, în afară de voi, aici se află numai 


gentlemeni, dintre care niciunul nu poate îndeplini această 
funcţie, cele cincizeci de bastoane o să ţi le dea Old Wabble. 

Asta... n-am să fac! Bâlbâi fostul „king of the cowboy”. 

Ba ai s-o faci, bătrâne. Dacă refuzi să loveşti la comanda 
mea, sau dacă n-ai să loveşti din toate puterile, ai să 
primeşti mai întâi tu cincizeci de lovituri şi apoi un glonte în 
cap. Să-ţi fie clar, eu nu glumesc! 

Să mă bată el? Strigă Douglas. Dar şi el a luat parte la 
furt. Eu nici nu cunoşteam casa, el m-a condus înăuntru. 

Acum nu ne mai interesează asta, hotări Helmers. Trebuia 
să o spui mai dinainte, dar ai refuzat să fii interogat. Acum e 
prea târziu. Vreau doar să adaug că nu vrem să avem nimic 
de-a face cu ceilalţi, şi deci o să-i reținem numai până mâine 
dimineaţă, fără ca ei să păţească ceva. Când se va face ziuă, 
o să ne putem convinge dacă pleacă sau nu. Serviciile pe 
care vi le-au făcut chiccasavii o să le plătim cu ceea ce osă 
găsim la voi. Legaţi-l acum pe distinsul nostru „general” de 
acest stejar, desfaceţi-i legăturile lui Old Wabble de la 
mâini, ca să poată lovi ca lumea, şi tăiaţi din tufişurile 
acelea o nuia bună de alun, destul de rezistentă şi totuşi 
flexibilă. Acum „generalul” o să-şi primească decoraţiile, 
dar nu pe piept. 

Mă depărtai împreună cu Winnetou, ca să nu fim martori 
la aplicarea pedepsei. Nu oricine poate privi cum cineva, 
despre care se spune că poartă chipul lui Dumnezeu, e 
ciomăgit. Din păcate sunt oameni pe care nici măcar o 
astfel de pedeapsă nu-i ajută. Şi dacă aş fi ştiut atunci, pe 
loc, ceea ce am aflat mult mai târziu, pentru un nemernic ca 
„generalul”, chiar şi o sută de lovituri ar fi fost prea puţine. 
La întoarcere, am aflat că, la început, Old Wabble s-a cam 
codit, dar că, în faţa amenințării cu revolverul, a lovit 
vârtos. După aceea, toţi au fost închişi cu atâta siguranţă 
încât n-ar fi putut evada. 

A doua zi, după ce au fost scoşi din arestul lor, „generalul” 
şi Old Wabble aveau feţele pline de sânge. Se încăieraseră. 
În ciuda legăturilor, Douglas se înfuriase groaznic pentru că 


bătrânul se lăsase constrâns să-i dea cele cincizeci de 
lovituri. Atunci când îl dezlegară, dori să se arunce din nou 
asupra lui, dar fiind oprit de noi, îi strigă: 

Fereşte-te de mine, javră! Îndată ce am să te întâlnesc, ai 
să-mi plăteşti aceste lovituri cu viaţa. [i-o jur cu toate 
legămintele din lume! 

O spusese în mod cât se poate de serios. Old Wabble îşi 
dădu şi el seama de asta şi-l rugă pe Helmers să-l elibereze 
şi să-l lase să plece înaintea „generalului”. Se sfia să 
adreseze această rugăminte lui Winnetou şi mie. Noi ne 
ţineam deoparte. Rugămintea îi fu îndeplinită. Negrul 
Hercules îl conduse în afara proprietăţii, şi abia după o oră 
fură trecuţi peste hotar şi Douglas cu cei trei însoțitori albi 
ai săi. Tot timpul ameninţa şi blestema. Era cu atât mai 
furios cu cât le luaserăm tuturor armele şi muniţia, dându- 
le drept răsplată chiccasavilor. Winnetou şi cu mine eram 
mulţumiţi de deznodământul misiunii noastre. Ne 
recăpătaserăm armele, fără ca ele să fi fost deteriorate. 

Pe urmă ne aşezarăm lângă masa din faţa casei, ca să mai 
stăm de vorbă, când Helmers se ridică brusc, se duse la 
copacul de care fusese legat „generalul”, ridică de acolo un 
obiect şi zise: 

Am văzut că luceşte ceva. E un inel de aur, o verighetă, 
după cât se pare. Ia priviţi! 

Inelul trecu din mână în mână. Da, era o verighetă, care 
pe partea dinăuntru avea gravate două litere şi o dată. 

Cum a ajuns verigheta asta acolo? Întrebă mama Barbara. 
Cine a pierdut-o oare? 

„Generalul”, răspunse Helmers. Mâinile îi erau legate şi, 
din cauza loviturilor, atâta s-a zbătut sub curele, încât i-a 
căzut verigheta. Altă explicaţie nu există. 

Cu toţii furăm de aceeaşi părere şi propuserăm să 
păstreze el verigheta ca amintire pentru executarea 
pedepsei de ieri. Dar Helmers îmi puse verigheta în palmă 
şi-mi zise: 


Ce să fac cu ea? Nu-ia mea. Eu de aici nu plec şi probabil 
că n-am să-l mai văd niciodată pe „general”. 
Dumneavoastră însă, mister Shatterhand, e posibil să-l mai 
întâlniți. Luaţi-o cu dumneavoastră. 

Nu aveam nici un motiv să-l refuz, aşa că pusei verigheta 
în deget, unde stătea mai sigur decât în buzunar. Dar mai 
întâi mă uitai bine la ea şi citii: „E. B. 5 VIII 1842”. Atunci 
nu puteam bănui ce importanţă o să aibă mai târziu această 
verighetă pentru mine şi Old Surehand... 


SFÂRŞIT 


1 Pfunt (sau funt), unitate de măsură engleză, egală cu 
0,45392 kg (n. edit.). 

2 Bine! (engl.). 

3 Drace! (engl.). 

4 Bah! Fleacuri! (engl.). 

5 Aur nativ, peptite (clin engl, nugget). 

6 Hait! (engl.). 

7 Cerule! (engl.). 

8 Bună seara (engl.). 

9 Munte (arab.). 

10 Vale (arab.). 

11 Fântână (arab.). 

12 Autorul se referă la Winnetou. 

13 Oameni care bat pari (engl.). 

14 Daţi-mi voie, domnule! (engl.) 

15 Noapte bună, domnule! (engl.). 

16 Bună dimineaţa, domnule (engl.). 

17 Corturi 

18 Cap de oaie (engl.). 

19 Cuţitul-cel-lung. 

20 Denumire jignitoare dată negrilor de către rasişti. 

21 Sărut zgomotos (engl.). 


22 Bine aţi venit, domnule! (engl.).