Karl May — Satan Si Iscariotul — V3 Razbunarea

Karl May 


Karl May 


Satan şi Iscariotul 


Vol. 3 - Răzbunarea 


CUPRINS: 

Capitolul I - La new Orleans 1 
Capitolul II - Văduva căpeteniei 19 
Capitolul III - În Llano Estacado 41 
Capitolul IV - Mormântul 64 
Capitolul V - Concert în vestul sălbatic 95 
Capitolul V - Cain 113 
Capitolul VII - O gazdă trădătoare 131 
Capitolul VIII - În faţa vizuinii 156 
Capitolul IX - În castelul yumaşului 181 
Capitolul X - Drumul secret 207 
Capitolul XI - „Săgeata lute” 233 
Capitolul XII - John Dunker 251 
Capitolul XIII - La „Stânca-Albă” 267 
Capitolul XIV - Aliați cu nijoraşii 284 
Capitolul XV - Spionaţi 299 
Capitolul XVI - Doborâţi la pământ 316 
Capitolul XVII - În preajma deznodământului 334 
Capitolul XVIII - Pe platoul canionului 352 
Capitolul XIX - La capătul firului 385 
Poşta redacţiei 406 


Capitolul I - La new Orleans. 

Trecuseră patru luni de la cele ce v-am relatat mai înainte, 
din care trei le petrecusem veghind la căpătâiul uneia din 
cele mai dragi făpturi pe care le-am avut pe lume. 
Winnetou, prietenul, fratele meu, s-a luptat săptămâni 


întregi cu moartea. Organismul lui de fier a suferit mult din 
pricina aerului african, deşi nu am stat decât un foarte 
scurt timp acolo. 

Ajunşi în Marsilia, am găsit repede un vapor care pleca la 
Southampton, în Anglia. Dar de-abia a pornit vaporul şi lui 
Winnetou i s-a făcut rău. Crezurăm mai întâi că pricina e 
răul de mare; am văzut însă că ne-am înşelat. Medicul 
vaporului ne-a spus că s-a declanşat o foarte gravă boală de 
ficat, care-i punea viaţa în primejdie. La Southampton a 
trebuit să fie dus pe targă în oraş, deoarece nu se putea 
ţine pe picioare. 

Despre continuarea călătoriei nu mai putea fi vorba. 
Emery, care mai fusese pe-aici, a închiriat în împrejurimile 
oraşului - „Grădina Angliei”, cum i se zice. 

— O vilă, unde l-am instalat pe bolnav şi doi din cei mai 
buni medici l-au luat sub îngrijirea lor. 

Winnetou, omul acesta care văzuse de zeci de ori moartea 
cu ochii fără să-i pese, avea acum de luptat cu un duşman 
ascuns şi viclean. 

Acum îl credeai pierdut, acum starea i se îmbunătăţea 
pentru a fi pe urmă şi mai disperată. 

Vă închipuiţi că nu ne mai gândeam la nimic altceva decât 
la viaţa lui. Îl vegheam eu şi Emery, zi şi noapte, 
schimbându-ne cu rândul ca să ne putem odihni câteva 
ceasuri. 

De-abia în a treisprezecea săptămână doctorii îl declarară 
salvat. Avea însă nevoie de foarte multă linişte ca să se 
poată întrema. Trebuia cruțat de orice emoție sau oboseală. 

Să mă cruţ? Zâmbi apaşul când auzi vorbele doctorului. N- 
am eu timp de aşa ceva! Credeţi că Winnetou se poate 
întrema în aerul de-aici şi zăcând în pat? Daţi-i preriile 
întinse şi pădurile seculare şi o să-l vedeţi precum a fost! 
Trebuie să plecăm... cât mai repede. Fraţii mei ştiu prea 
bine ce ne aşteaptă acolo, n-avem timp de pierdut. 

Ştiam noi destul de bine, dar apaşul era atât de slăbit încât 
nu ne puteam gândi la plecare, în timp ce noi stăteam aici, 


ticăloşii puteau să pună mâna pe moştenirea rămasă de pe 
urma lui Hunter. Nu-l vorba, telegrafiasem din 
Southampton avocatului Fred Murphy la New Orleans. 
Deoarece telegrama nu venise îndărăt, însemna că a fost 
predată la destinaţie. 

Imediat după expedierea telegramei, i-am scris şi o 
scrisoare lungă, în care îi explicam tot, rugându-l ca imediat 
ce vor sosi Meltonii la New Orleans să facă tot ce-i stă în 
putinţă pentru arestarea lor şi să fie bine păziţi până la 
sosirea noastră. 

Răspunsul l-am primit după vreo trei săptămâni, îmi 
mulțumea pentru ştirile mele şi mă înştiinţa că se 
conformase întocmai. Ca bun prieten al lui Small Hunter şi 
avocatul lui, fusese numit executor testamentar; pusese la 
curent autorităţile cu telegrama şi scrisoarea mea şi, când 
falsul Hunter se prezentase să-şi revendice moştenirea, 
fusese arestat împreună cu tatăl său. lonathan Melton 
semăna atât de mult cu Small Hunter, îi copiase perfect 
fiecare gest al lui şi se iniţiase atât de bine în toate lucrurile 
intime din viaţa lui, încât, dacă n-ar fi fost scrisoarea mea, 
ar fi fost cu siguranţă luat drept adevăratul Small Hunter şi 
ar fi fost pus, fără cea mai mică şovăială, în posesia averii 
rămasă de la bătrân. 

La examinarea lui s-a dovedit însă că lonathan Melton 
avea câte cinci degete la fiecare picior, pe când prietenii lui 
Small ştiau că acesta avea câte şase, nu cinci. 

Acesta era conţinutul scrisorii tânărului avocat american. 
Mă rugă, în acelaşi timp, să-i trimit documentele care se 
aflau în mâna mea, ca să dovedească şi mai bine crima, 
pentru ca adevărații moştenitori să intre mai repede în 
posesiunea moştenirii. 

Înţelegeam că avea dreptate, dar o voce lăuntrică mă 
îndemna să nu-i îndeplinesc dorinţa. 

Într-un oraş ca Southampton se citesc toate ziarele 
străine, mai importante. Cercetai trei din cele mai de seamă 
din New Orleans, dar în niciunul din ele nu scria ceva 


despre afacerea care ne interesa, ceea ce mă miră foarte 
mult. 

Probabil că autorităţile ţin lucrurile în secret, încercă să- 
mi explice Emery. 

Pentru care motiv? 

Hm! Nu ştiu nici eu. 

Nu pricep de ce. În America astfel de chestiuni nu se ţin în 
taină; dimpotrivă, se face cât mai multă gălăgie în jurul lor. 
Yankeul, fie el magistrat, fie avocat sau ziarist, nu caută 
niciodată să ascundă sau să muşamalizeze o crimă atât de 
odioasă. Cu cât ar asigura o publicitate mai întinsă, cu atât 
ar putea ieşi la iveală un material mai zdrobitor pentru 
criminali. 

Well! Aşa cred şi eu. 

Atunci? Mie, drept să-ţi spun, lucrul mi se pare suspect. 

Şi nu vrei să trimiţi actele? 

Nu. Şi o să-i şi scriu avocatului. O să-i spun că hârtiile sunt 
de prea mare importanţă ca să le încredinţez poştei şi 
surprizelor care ar putea surveni pe drum şi dacă e într- 
adevăr un bun cunoscător al legilor, ceea ce nu mă îndoiesc, 
nu poate decât să aprobe prudenţa mea. 

După alte trei săptămâni, primii iar o scrisoare de la 
avocat. Fred Murphy îşi dădea seama că am dreptate, scria 
el, ceea ce nu anula posibilitatea de a-i trimite documentele 
printr-o persoană de încredere. 

Nu-l ascultai nici de data asta, deoarece niciuna din gazete 
nu pomenea nimic despre afacerea Hunter-Melton. N-am 
mai răspuns la scrisoarea avocatului şi nici el nu mi-a mai 
scris. Am presupus că a înţeles motivele mele, poate că s-a 
şi cam supărat - mi-am zis eu - aşa că nu-i rămânea decât 
să aştepte sosirea mea. 

Am mai făcut o scrisoare, dar aceasta adresată doamnei 
Marta Werner şi fratelui ei Franz Vogel, violonistul. Le-am 
povestit şi lor rezultatul cercetărilor noastre în privinţa lui 
Small Hunter şi i-am asigurat că vor fi puşi în curând în 


posesia moştenirii pe care cei doi Meltoni căutaseră s-o 
obţină printr-o crimă. 

N-am primit însă nici un răspuns, dar îmi ziceam că San 
Francisco e mai departe decât New Orleans, sau poate că 
se mutaseră în alt oraş. Eram sigur că au primit epistola 
mea, deoarece Franz îmi dăduse adresa exactă şi, în cazul 
unei mutări, va fi lăsat negreşit vorbă să i se trimită 
scrisorile la noua adresă. 

Când îl văzui pe Winnetou intrat în convalescenţă îi făcui 
propunerea să rămână el aici până la restabilirea completă, 
iar eu să mă duc la New Orleans, să văd ce e cu afacerea 
Hunter. Apaşul mă privi cu ochii mari şi întrebă: 

Vorbeşte fratele meu serios? A uitat că Old Shatterhand nu 
se poate despărţi niciodată de Winnetou? 

Trebuie să facem acum o excepţie. Lucrurile se precipită şi 
tu nu eşti încă destul de sănătos. 

Winnetou o să se însănătoşească mai repede pe apa cea 
mare decât închis aici între pereţii ăştia. Merge şi el cu tine. 
Plecăm? 

Probabil că deocamdată nu. Singur nu mă laşi să plec, şi 
de luat cu mine nu te pot lua, fiindcă, dacă ţi s-ar întoarce 
boala, ţi-ar fi mai rău decât ţi-a fost la început. 

Şi totuşi o să plecăm. Vreau! Să se intereseze fratele meu 
când pleacă primul vapor pentru New Orleans. Cu acela 
plecăm. Howgh! 

Când spunea el cuvântul acesta, însemna că orice 
împotrivire, orice stăruinţă era zadarnică. Trebuia să mă 
supun. 

După patru zile eram pe bord. Bineînţeles că fusesem mai 
dinainte prevăzător şi luasem toate măsurile ca să-i fie 
călătoria cât mai uşoară. 

Teama noastră s-a dovedit nejustificată; prezicerile lui s-au 
adeverit. S-a întremat pe mare atât de repede, încât, când 
am ajuns la New Orleans, era sănătos şi voinic cum fusese 
înainte de boală. 


Emery era şi el cu noi. Mărturia lui nu era numaidecât de 
trebuinţă, dar era curios să vadă ce se va mai întâmpla. 
Cheltuiala drumului n-avea nici o importanţă pentru el; era 
doar destul de bogat. 

Am tras la un hotel, pe urmă m-am dus numai eu să-l caut 
pe avocat. 

Am găsit locuinţa lui. Din numărul persoanelor care 
aşteptau să le vină rândul, mi-am dat seama că era unul din 
avocaţii cu mare clientelă ai oraşului. Am trimis prin 
servitor cartea mea de vizită, convins că mă va primi 
imediat. 

Servitorul i-a dus cartea de vizită, s-a întors apoi şi mi-a 
făcut semn să iau ioc pe scaun şi s-aştept. 

A citit domnul Murphy cartea mea de vizită? Îl întrebai eu. 

Yes! 

Şi ce-a zis? 

Nothing. 

Nimic? 

Yes. 

Bine, dar mă cunoaşte... 

Well! Exclamă el cu nepăsare. 

Şi afacerea pentru care am venit e nu numai foarte 
importantă, dar şi urgentă. Du-te de-i spune că-lrog să mă 
primească imediat. 

Well. 

Se întoarse şi dispăru ţeapăn pe uşa biroului. Când se 
întoarse, nu mă-nvrednici nici măcar cu o privire, se duse la 
fereastră şi începu să privească nepăsător la trecători. 

Ei, ce-a spus dl. Murphy? Îl întrebai eu apropiindu-mă de 
el. 

Nothing. 

Iar nimic? Nu înţeleg... I-ai spus ce ţi-am... 

Ajunge, sir! Crezi că altă treabă n-am decât să stau de 
vorbă cu dumneata? Mister Murphy ţi-a citit numele de 
două ori şi n-a zis nimic. Asta vrea să zică s-aştepţi până ţi-o 
veni rândul, ca oricare altul. Şezi colo şi lasă-mă în pace! 


„Asta ce mai este?” îmi zisei eu. Nu că-mi păsa mie de 
mojiciile servitorului, dar că avocatul mă lăsa s-aştept după 
ce citise numele meu de două ori, nu-nţelegeam. Explicaţia 
va veni îndată. 

Eram ultimul din cei douăzeci de clienţi. Trecu un ceas, 
apoi încă unul, trecu şi jumătate din celălalt când îmi veni în 
sfârşit şi mie rândul să intru. 

Avocatul era un om de vreo treizeci de ani, cu faţa fină şi 
inteligentă şi ochii sfredelitori. 

Domnul Murphy? Întrebai eu salutând. 

Da, ce doriţi? 

Ştiţi dumneavoastră... Vin de la Southampton... 

Southampton? Spuse el clătinând capul. Nu-mi amintesc 
să am relaţii în acest oraş. 

Nici după ce mi-aţi citit numele? 

Nici atunci. 

Ciudat... Amintiţi-vă... N-am putut veni mai curând, 
deoarece Winnetou a fost bolnav. 

Winnetou, celebra căpetenie a apaşilor? 

Da. 

Acesta cutreieră probabil preriile şi pădurile cu prietenul 
său Old Shatterhand. Cum poate fi atunci bolnav în 
Southampton? 

A zăcut în timpul din urmă multă vreme între viaţă şi 
moarte în acest oraş. Eu sunt Old Shatterhand. Am venit 
acum să vă înmânez personal documentele pe care doreaţi 
să vi le trimit. 

La auzul numelui meu se ridică de pe scaun, ca şi când nu- 
i venea să creadă. 

Old Shatterhand? În sfârşit... mi se împlineşte o mare 
dorinţă. Am auzit atât de multe despre dumneavoastră şi 
Winnetou! Bine-ai venit, sir, în casa mea! Poftim, poftim, ia 
loc. Vă stau la dispoziţie. 

Adineauri nu părea aşa. 

Cum? 

Fiindcă m-aţi lăsat s-aştept aproape trei ceasuri. 


Vă rog să mă iertaţi, domnule doctor. Cunosc numele de 
Old Shatterhand dar nu-l cunoşteam pe cel de Sternau. 

Nu se poate! V-am scris în două rânduri şi mi-aţi şi răspuns 
la scrisori. 

Chiar aşa? Nu-mi aduc defel aminte să fi scris cuiva în 
Southampton. Şi în ce privinţa mi-aţi scris? 

În privinţa moştenirii lui Small Hunter. 

Small Hunter? A, da! Câteva milioane... Am fost executor 
testamentar. Afacere rentabilă, dar a trebuit din păcate să 
renunţ la ea. Aş fi vrut însă să nu se sfârşească atât de 
curând. 

Să se sfârşească? Repetai eu înspăimântat. Atunci s-a găsit 
moştenitorul? 

Da. 

Şi i s-a şi dat moştenirea? 

Până la ultimul gologan. 

Adică familiei Vogel, originară din Germania, şi care 
locuieşte acum în San Francisco, nu-i aşa? 

Vogel? N-am avut de-a face cu nici un Vogel din San 
Francisco. 

Nu? Atunci cine e moştenitorul căruia i-a fost predată 
moştenirea? 

Small Hunter. 

A! Aşadar am sosit prea târziu. Vă scrisesem doar să vă 
feriţi de acest Small Hunter! 

Ce? Cum? Mie? Sir, am toată stima pentru dumneavoastră, 
dar vă place să glumiţi cu lucruri serioase, după cum văd. 
Să mă feresc de Small Hunter? Omul acesta e doar un 
foarte bun prieten al meu... 

A fost, ştiu. Poate un mort să mai fie prietenul cuiva? 

Un mort? Ce tot spui, domnule! Small Hunter trăieşte şi e 
bine sănătos. 

Aş putea să ştiu unde? 

Undeva prin Orient. L-am condus eu singur la vapor când 
a plecat în Anglia ca să se ducă de acolo într-o călătorie prin 
Orient. 


În Anglia! Hm... Călătorea singur? 

Absolut singur, cum se cuvine unui tânăr cu dorul de 
aventuri ca el. Nici măcar un servitor nu şi-a luat cu el. Şi-a 
încasat banii, a vândut repede tot, şi pe urmă a şters-o în 
Indii pare-mi-se. 

Şi-a luat banii cu el? 

Da. 

Nu ţi s-a părut suspect? Ai mai auzit dumneata ca un turist 
să poarte cu el o avere de câteva milioane? 

Nu, dar Small Hunter nu a plecat în calitate de turist. 
Intenţionează să-şi cumpere terenuri întinse în Egipt, India 
şi nu mai ştiu unde. Zicea că de aceea îi trebuie numai bani 
lichizi. 

Eu o să-ţi dovedesc că nu acesta e motivul. Spune-mi, 
rogu-te, avea corpul lui ceva deosebit, vreau să spun ceva 
anormal? 

Anormal? Cum? Nu-nţeleg ce vrei să spui... Şi pentru ce te 
interesează...? Bâigui el îngălbenindu-se. 

Dar uită-te, domnule, la scrisorile astea: poartă sus titlul 
biroului dumitale, după cum vezi. 

Da, aşa e. 

Şi sunt semnate de dumneata. 

Nu! Protestă el cu energie. 

Nu? Atunci avem două feluri de scris. Textul e de mâna 
cuiva din birou şi iscălitura e a dumitale. 

Prima afirmaţie e posibilă, a doua nu. 

Aşadar e scrisă de cineva din biroul dumitale. 

Da. E scrisul lui Hudson. Mai mult ca sigur. 

Şi semnătura? 

E plastografiată, dar atât de bine încât numai eu singur 
pot să cunosc deosebirea. Doamne, Dumnezeule! Nu- 
nţelegeam rostul vorbelor dumitale, văd însă ceva care mă 
sperie: cineva mi-a imitat iscălitura şi înţeleg că te-a adus 
ceva foarte grav la mine. 

Aşa şi e. Veritabilul Small Hunter a fost asasinat şi 
dumneata ai predat moştenirea unui escroc, care, în acelaşi 


timp, e şi asasinul lui. 

Asa... si... nului? Repetă el îngrozit. 

Da. Chiar dacă nu l-a ucis cu mâna lui, a fost complice la 
crimă şi are moralmente aceeaşi răspundere ca şi când ar fi 
el criminalul. 

Visez...? Un vis urât, aproape imposibil... Cine ştie ce 
grozăvii o să-mi fie dat să aud... 

Ai timp s-asculţi o poveste mai lungă? 

Ce vorbă e asta, timp! Văd aici cu ochii mei numele meu 
plastografiat, ceea ce mă convinge că în biroul meu s-a 
petrecut o ticăloşie, trebuie deci să am timp, chiar dacă 
povestea dumitale ar fi să ţină săptămâni întregi. Dă-mi 
numai voie să le spun secretarilor mei că nu mai primesc pe 
nimeni. 

Murphy era extrem de agitat, şi eu de asemenea. Fusesem 
încredinţat că scrisorile mele sosiseră în mâna 
destinatarului şi vedeam acum că m-am înşelat. Planul 
ticăloşilor reuşise pe deplin. Toată osteneala noastră, toate 
primejdiile prin care trecuserăm au fost zadarnice! 

După ce dădu ordin secretarilor săi, avocatul veni şi se 
aşeză într-un fotoliu în faţa mea. Era palid la faţă şi buzele îi 
tremurau; se stăpânea cu greu să pară liniştit. Mi-era parcă 
milă de el când mă gândeam că onoarea, reputaţia lui era în 
joc. Nu onoarea lui personală, de ea nu se putea atinge 
nimeni, căci omul fusese de bună-credinţă, dar în biroul lui 
se înfăptuise un fals, se lăsase înşelat de un escroc rafinat; 
era vorba de o avere de multe milioane şi, dacă afacerea se 
dădea în vileag, era distrus. 

Convingerea mea era că Thomas şi lonathan nu lucraseră 
singuri ci cu ajutorul lui Harry Melton, de aceea trebuia să 
încep povestea din momentul când l-am întâlnit pe mormon 
în Mexic. Vorbii multă vreme fără ca avocatul să mă 
întrerupă o singură dată. Chiar şi după ce sfârşii, rămase 
încă un timp tăcut, cu ochii aţintiţi într-un colţ. Se ridică pe 
urmă de pe scaun şi începu să se plimbe de colo până colo 
prin cameră. În cele din urmă se opri în faţa mea şi zise: 


E adevărat şi s-au petrecut în realitate cele ce mi-ai 
povestit până acum? 

Întocmai! 

Iartă-mi întrebarea. Recunosc că era de prisos, dar tot ce- 
am auzit mi se pare cu neputinţă, pentru că înseamnă 
pentru mine mai mult decât îţi poţi dumneata închipui. 

Ba ştiu foarte bine. E în joc reputaţia, viitorul, poate chiar 
averea dumitale. 

Da, aşa e. Dacă se dovedeşte că nu te-ai înşelat, va trebui, 
chiar nesilit de nimeni, să răspund pană la ultimul gologan 
faţă de moştenitorii adevăraţi, deoarece m-am lăsat înşelat 
de un escroc. Şi, din nenorocire, sunt convins că tot ce-am 
dat pungaşului e definitiv pierdut. 

S-ar putea totuşi să-l mai prindem. 

Greu! A trecut oceanul şi se ascunde undeva unde e sigur 
că nu-l poate găsi nimeni. 

Nu se ascunsese şi tatăl lui tot atât de bine? Totuşi noi l-am 
găsit. Nu cred că fiul va fi mai favorizat ca tatăl. Greutatea 
cea mare e că ticăloşii vor fi împărţit prada. Chiar dacă-l 
prindem pe unul din ei, celelalte două părţi din bani sunt 
pierdute. 

Şi crezi că e şi de astă dată mâna lui Harry Melton la 
mijloc? 

Sunt absolut convins. 

În ce mod crezi că şi-a dat concursul? 

Hm! Cum îl cheamă pe secretarul care a întocmit 
scrisoarea? 

Hudson. 

E de mult în serviciul dumitale? 

De un an şi jumătate. 

Mai e şi acum? 

Da, e însă plecat. A fost chemat telegrafic ca să asiste la 
înmormântarea unui frate al lui şi să rostuiască orfanii care 
au rămas de pe urma acestuia. 

Unde zici că a murit frate-său? 

La St. Louis. 


Putem fi siguri că nu într-acolo s-a dus. Cum l-ai cunoscut 
pe acest Hudson? 

Mi-a prezentat certificate de bună purtare şi o scrisoare 
de recomandare. L-am angajat ca simplu copist, dar a dat 
dovadă de multă pricepere şi a câştigat repede încrederea 
mea. Trăia foarte retras, venea punctual la slujbă şi muncea 
cu multă râvnă. Părea că citeşte mult în orele lui libere 
fiindcă am băgat de seamă cum câştiga cunoştinţe noi pe zi 
ce trecea. Erau chestiuni pe care le trata cu clienţii tot atât 
de bine ca şi mine. 

În ce raporturi era cu ceilalţi slujbaşi ai dumitale? 

Nu lega prietenie cu niciunul din ei. Avea în atitudinea lui 
ceva... n-aş putea spune respingător, dar care nu-i lăsa să 
se apropie. Pe urmă, când a fost avansat treptat până la 
slujba de şef al biroului, se înţelege de la sine că devenise şi 
mai puţin comunicativ cu ei. 

Cine primea corespondenţa? 

Desigur că el. Deschidea scrisorile, şi acolo unde nu era 
neapărat nevoie de intervenţia mea personală răspundea 
fără să mă mai întrebe. 

Atunci, scrisorile mele tot el le-a deschis, le-a citit şi a 
răspuns la ele fără să-ţi spună nimic. Cam ce vârstă are? 

Părea să se apropie de şaizeci de ani. 

Ce statură? 

Uscăţiv, nu prea înalt, osos şi cu părul negru. 

Dinţii? 

Nu-i lipseşte niciunul. 

Faţa? 

Cum să-ţi spun... Hudson e un bărbat foarte frumos. Dacă 
îl priveşti însă mai bine, ai impresia că frumuseţii lui îi 
lipseşte ceva. Eu nu sunt pictor, şi nici sculptor, aşa că nu 
mă pot exprima cum trebuie. Faţa lui e frumoasă atât cât îl 
priveşti în treacăt, pe urmă, când te uiţi mai mult la ea, nu- 
ţi mai place. 

Ajunge, sir; am aflat ce voiam să ştiu. Harry Melton e 
totuna cu Hudson al dumitale. 


Eşti sigur? 

Da. Omul acesta era silit să trăiască retras ca să nu fie 
văzut de prea mulţi. Cum i-ar veni în gând poliţiei să caute 
pe un criminal în biroul unui avocat? 

Asta aşa-i! Bănuieşti că planul era pus la cale înainte de-a 
intra el în serviciul meu? 

Posibil. 

Bine, dar nimeni nu ştia atunci că voi fi numit executor 
testamentar. 

Nici nu era nevoie să ştie. Hunter era atât de bătrân şi 
bolnav încât moartea lui era de aşteptat. Tânărul Melton 
semăna perfect cu fiul lui. Dumneata erai bun prieten cu 
Small Hunter şi era de prevăzut că la moartea bătrânului 
fiul său ţi se va adresa pentru întocmirea actelor de 
moştenire. Acum înţelegi? 

Totuşi, nu-mi vine să cred că am fost victimele unui plan 
atât de bine chibzuit cu mult înainte. Văd însă că nu poate 
să fie altfel. 

Mai mult încă: nu numai că faimosul dumitale şef de birou 
era în corespondenţă cu fratele său din Tunis, dar şi cu fiul 
acestuia, fiind la curent cu tot. 

Ce noroc că nu ai trimis actele pe care ţi le cerea! Le-ar fi 
distrus cu siguranţă ca să nu mai existe nici o dovadă 
împotriva lor. 

S-ar fi putut aduce copii din Tunis, dar s-ar fi pierdut mult 
timp. Şi ce-ai acum de gând să faci, d-le Murphy? 

Mai întâi de toate ceea ce-mi dictează datoria. Trebuie să 
înştiinţez imediat autorităţile, am însă nevoie de 
documentele aduse de dumneata; vrei să mi le încredinţezi? 

Cum să nu! Doar pentru asta le-am adus. O să-ţi dau şi 
hârtiile pe care le-am luat la Almaden de la Harry Melton. 
Poftim pachetul, sunt toate la un loc. 

Mulţumesc. Să nu te superi, domnule doctor, dacă va 
trebui, atât dumneata cât şi prietenii dumitale, să fiţi citați 
de tribunal. Te voi ruga să insişti în special asupra 


extraordinarei asemănări dintre Small Hunter şi lonathan 
Melton, deoarece acest lucru m-a indus în eroare. 

Fii sigur că voi face tot ce-mi va sta în putinţă ca să nu 
cadă nici o vină asupra dumitale. E mai mult ca sigur că se 
va lansa un mandat de urmărire a celor trei criminali. 

Mai încape vorbă! Din fericire avem aici vreo câţiva 
poliţişti şi agenţi secreţi foarte destoinici, care se pot 
măsura cu cei mai buni detectivi din toată America. Vor face 
tot posibilul să pună mâna pe fugari. 

E. datoria lor, de aceea sunt plătiţi. De altminteri, voi porni 
şi eu în căutarea celor trei Meltoni şi sper să dau de urma 
lor. 

N-ai vrea mai bine să laşi asta în sarcina poliţiei? S-ar 
putea întâmpla să faci vreo greşeală şi să strici totul. 

Crezi? 

Nu te supăra, domnule doctor, dar vezi dumneata, una e 
să urmăreşti o sălbăticiune sau o fiară prin păduri şi prerii, 
şi alta e să ai de-a face cu nişte criminali atât de rafinaţi. 

Hm! Bine zici. O să mă feresc atunci să le stau în cale 
domnilor detectivi. Când zici că a plecat presupusul Small 
Hunter? 

De aproape două săptămâni! 

Cam în acelaşi timp cu Hudson al dumitale, nu? La ce hotel 
locuia? 

Nu locuia la hotel, ci la o casă particulară prin apropiere. 
Nu ieşea mai niciodată în oraş, şi singurul drum pe care-l 
făcea era la mine. 

Cum motiva el viaţa asta retrasă? 

Spunea că studiază limba indiană, studiu care îi lua mai tot 
timpul. 

Şi nu avea nici un fel de legături de prietenie în afară de 
dumneata? 

Nu. Gazda lui, o doamnă văduvă, locuieşte la parter, 
câteva case de aici. Am fost de câteva ori pe la el, dar 
întotdeauna l-am găsit pe Small Hunter cufundat în cărţile 
lui. Schimbam numai câteva cuvinte şi plecam. 


N-ai simţit nimic suspect în atitudinea lui? 

Acum, după ce mi-ai deschis ochii, mi se pare şi mie ciudat 
că nu era mai la fel de comunicativ cu mine ca mai înainte. 

Şi onorabilul dumitale şef de birou unde locuia? 

În clădirea de alături, în curte, jos la parter. 

La cine? 

La unul care face negoţ cu nu ştiu ce. Vrei să afli şi altceva 
despre el ca să te amesteci în treaba poliţiştilor? Te rog, nu! 
S-ar putea să strici totul. 

Mărturisesc că această stăruinţă a lui mă supăra. Din cele 
ce-i povestisem nu se putea să nu-şi dea seama că ne 
pricepeam şi noi la aşa ceva. Părerea că aş strica totul, cum 
zicea el, îmi luă şi puţina dispoziţie pe care o aveam, aşa că 
mă grăbii să plec lăsându-i adresa hotelului la care m-ar 
putea găsi. 

Mare fu mirarea lui Winnetou şi Emery când le povestii ce 
aflasem. Englezul bătu cu pumnul în masă şi strigă 
indignat: 

Auzi domnule! Nu mi-aş fi putut închipui una ca asta! Acu' 
s-o pornim iar după ticăloşii aceia, dacă vor fi avut 
bunătatea să lase vreo urmă! Şi când te gândeşti că, oricât 
ne-am osteni noi, prietenii tăi pentru care te trudeşti atât n- 
au să se-aleagă cu nimic! Şi ăsta zice că e avocat! Un 
dobitoc, asta e! Auzi, să prinzi mai lesne o fiară sălbatică 
decât un om! Să poftească dumnealui să se ia la trântă cu 
un grizzly! Muşte să prindă, nu urşi! Confundă pe un 
pungaş cu cel mai bun prieten al lui, pune pe un şarlatan şi 
un criminal în slujba de şef al biroului lui şi vrea acum să ne 
dea nouă... poveţe! Norocul lui că nu-i acum aici în faţa 
mea, că l-aş... 

Nu-şi sfârşi ameninţarea, dar în schimb izbi cu atâta furie 
cu pumnul în masă încât scândura se făcu ţăndări. 

Winnetou nu zicea nimic. Mândria lui de căpetenie indiană 
nu-i îngăduia să-şi manifeste indignarea pe care o simţea. 

Nu trecură nici două ceasuri şi veni avocatul să ne cheme 
la tribunal. Depoziţiile noastre a trebuit să le întărim prin 


jurământ. Ni se ceru insistent să rămânem la dispoziţia 
justiţiei. Noi însă eram hotărâți ca, îndată ce vom găsi de 
cuviinţă, să plecăm. 

De-abia ne întorseserăm la hotel şi un om de serviciu veni 
să ne spună că ne caută cineva. Văzurăm intrând pe uşă un 
domn în vârstă, bine îmbrăcat, care se aşeză nepoftit pe 
scaun, ne examină cu atenţie pe toţi pe rând, scuipă o dată 
cu sete, îşi mută tutunul dintr-o falcă în cealaltă şi-l întrebă 
pe Emery: 

Mi se pare că am onoarea să vorbesc cu onorabilul mister 
Bothwell, nu e aşa? 

Aşa mă cheamă, răspunse Emery. 

Şi dumneata, celebrul vânător al preriilor, cunoscut sub 
numele de Old Shatterhand? 

Da. 

lar dumneata o piele-roşie cu numele de Winnetou? Se 
adresă el la urmă apaşului. 

Acesta dădu afirmativ din cap. 

Well! Atunci am nimerit unde trebuia şi sper că-mi veţi da 
informaţiile trebuincioase. 

N-ai vrea să ne spui mai întâi cine eşti, master? Îl întrebă 
Emery. Sau nici nu exişti, deci n-ai nici un nume? 

Eu am toate numele, fu răspunsul. Cum mă cheamă vă e 
indiferent. Ajunge să vă spun că-i caut pe cei trei Meltoni. 
Trebuie să am toate informaţiile relativ la ei ca să le 
comunic detectivilor mei şi v-aş ruga să nu vă amestecați în 
treburile noastre. 

Cu mare plăcere, numai te-am ruga şi noi să faci acelaşi 
lucru, răspunse Emery. 

Acum întrebările: îi cunoaşteţi bine pe Meltoni? 

Răspunserăm la toate întrebările pe scurt şi nu cum ar fi 
vrut el, de aceea plecă îmbufnat. 

Trebuie neapărat să-i găsim noi pe Meltoni, dar unde? Zise 
Emery. Crezi tu că Ionathan s-a îmbarcat într-adevăr pe 
vreun vapor? 


Aş! S-a urcat pe punte numai ca să-l facă pe avocat să 
creadă că a plecat, răspunsei eu. 

Şi unchiul său Harry? 

Nu e în St. Louis cum nu sunt eu acolo, în Europa nu s-au 
dus, fiindcă ştiu că ar zbârnâi telegraful. Nici în Africa nu au 
îndrăznit să se ducă. Cel mai bun lucru pentru ei e să 
trăiască undeva ascunşi până ce se va uita afacerea şi vor 
putea ieşi la iveală. Unde s-ar putea dosi ei mai bine ca aici 
în America? Fac prinsoare că sunt pitiţi undeva în munţi. 
Bani au destui ca să-şi cumpere provizii. Pot trăi liniştiţi 
acolo, un an-doi, fără să-i vadă cineva. 

Asta e şi părerea mea. Să sperăm că au lăsat vreo urmă 
după ei. 

Nici o faptă nu rămâne fără urme, important e să ştii s-o 
găseşti. Deocamdată o să mă duc să cercetez pe unde au 
locuit. Poate dăm de vreun fir conducător. 

Capitolul II - Văduva căpeteniei. 

Întâiul drum l-am făcut la doamna Elias, gazda lui 
lonathan, nu însă direct la ea, ci am intrat mai întâi într-o 
cârciumă de peste drum. Din nefericire am dat de un negru 
somnoros care nu era în serviciul cârciumii decât de câteva 
zile. Nu-mi păru însă rău că am intrat în cârciumă căci 
văzui peste puţin pe detectivul nostru ieşind din casa 
doamnei Elias. Venise, probabil, după informaţii. 

Am aşteptat încă un sfert de ceas, pe urmă am trecut 
strada. Pe geam era lipit un bilet de închiriat. Sunai. O 
mulatră grasă şi bătrână veni să-mi deschidă. Noroc că 
ştiam cum trebuie să te porţi cu slugile de teapa ei. Îmi 
scosei pălăria reverenţios şi zisei cu cel mai adânc respect: 

Mă rog, doamnă, am deosebita cinste să vorbesc cu 
doamna Elias? 

Mulatra se simţi foarte măgulită să fie luată drept stăpână- 
sa, zâmbi fericită şi răspunse: 

Nu, eu sunt bucătăreasa. Dar nu face nimic, poftiţi 
înăuntru, sir! 


Prezentaţi-i cartea mea de vizită. Nu se poate intra 
neanunţat la o doamnă atât de distinsă. 

Luă cartea de vizită, zâmbi iar, o luă înainte, deschise o 
uşă şi strigă ca s-o aud şi eu: 

Uite, cucoană, a venit un domn tare de treaba, boier 
adevărat, nu ca ăla de adineauri. 

Se întoarse şi mă lăsă înăuntru. Mă pomenii în faţa unei 
doamne în vârstă care mă privi binevoitor. 

Ilertaţi, doamnă, începui eu. Am văzut că aveţi de închiriat 
o cameră... 

Da, domnule, răspunse ea uitându-se când la mine când la 
cartea de vizită. Eşti german după cum văd? 

Aşa e. 

Îmi pare bine. Sunt o compatrioată de-a dumitale. Poftim, 
ia loc. Dacă doreşti, aş avea şi un apartament mai mare, de 
patru camere. 

Mă uitam la bătrânica aceea blândă şi bună şi parcă mă 
mustra conştiinţa s-o mint. N-aş fi vrut să spună pe urmă: 
„Păcat, un german de-al meu şi mincinos...” De aceea zisei: 

Mi-ar ajunge şi una singură, doamnă, dar n-am venit 
pentru casă. 

Nu? Spuse ea mirată. Ziceai doar... 

Era numai un pretext. Când am aflat însă că sunteţi dintr-o 
ţară cu mine şi mă uit la faţa dumneavoastră cinstită, nu pot 
să mint. Am venit să aflu ceva despre Small Hunter pe care 
l-aţi avut în timpul din urmă de chiriaş. 

Nu cumva eşti şi dumneata un agent secret, întrebă ea 
posomorându-se. 

Nu, doamnă, mă interesează însă foarte mult acest Hunter 
şi v-aş fi recunoscător dacă aţi avea bunătatea să-mi daţi 
câteva informaţii despre el. 

Bătrâna zâmbi. 

La adică, n-ar trebui, fiindcă n-ai fost sincer de la început, 
dar o să-ţi fac pe voie. Dumneata îl cunoşti pe Hunter? 

Mai mult decât aş fi vroit. 

Decât ai... fi vroit? Atunci e adevărat ce spunea polițistul? 


Ce spunea? 

Că e un escroc. Mai mult încă: un criminal. 

Aşa şi e. 

Dumnezeule! Un astfel de ticălos să fi adăpostit sub 
acoperământul meu? E nemaiauzit ce-mi spui! 

V-a spus polițistul despre ce e vorba? 

Da. Zicea că pe Hunter nu-l cheamă aşa, ci Melton, că l-a 
omorât pe adevăratul Hunter şi apoi s-a dat drept acesta ca 
să pună mâna pe moştenire. E adevărat? 

Da. Nu ştiu dacă polițistul a făcut bine că v-a spus, dar 
odată ce ştiţi, pot să vă vorbesc deschis. Melton e un asasin. 
Averea pe care şi-a însuşit-o prin crimă aparţine unei familii 
germane care a trecut prin mari necazuri în San Francisco 
şi trăieşte acum în mizerie acolo. Poate că veţi contribui şi 
dumneavoastră cu ceva ca să-i scoatem din această mizerie. 

Aş face-o din toată inima dacă mi-ar sta în putinţă. Cam ce- 
ai vrea dumneata să afli de la mine? 

Vreun punct de plecare ca să pot da de urma lui. 

Acelaşi lucru l-a vrut şi polițistul. 

Şi... i-aţi spus ceva? 

Nu, fiindcă a fost mojic cu mine, nu i-am spus mai nimic 
din ce ştiu. Şi, apoi, nici n-aş fi putut să-i răspund la ce vroia 
el, deoarece nu sunt nici eu sigură că ar fi aşa. 

Cu cine era în relaţii Hunter? 

Avocatul Murphy a venit de câteva ori pe la el şi s-a dus şi 
el de vreo două-trei ori pe la avocat. 

Altcineva n-a mai venit? 

O singură dată a venit unul care semăna leit cu servitorul 
lui. 

Avea Hunter un servitor? 

Numai pe timpul cât a stat în oraş. L-a angajat aici şi i-a 
dat drumul la plecare. 

Hm! Ce fel de persoană era? Mi l-aţi putea descrie mai 
amănunţit? 

Din descrierea bătrânei înţelesei că pretinsul servitor nu 
era altul decât Thomas Melton. 


Aţi auzit vreodată ce vorbeau? 

Nu vorbeau decât lucruri obişnuite, dar îi auzeam 
adeseori şoptind între ei ca să nu aflu eu ce vorbesc. 

Cu ce se ocupa Hunter toată ziua, fiindcă spuneţi că nu 
ieşea din casă mai deloc? 

Stătea la fereastră şi privea afară prin perdea. 

Mie mi s-a spus că citea şi studia limba indiană. 

Nu e adevărat. Numai când venea avocatul punea repede 
mâna pe o carte. 

Mi-am închipuit eu! Ce părere aveţi despre omul acesta? 
Nu vă mira că-l vedeaţi şezând toată ziua fără nici o treabă? 

Îl credeam bolnav, abătut. Mi-am schimbat însă părerea 
când am observat că se duce foarte des la doamna care 
locuieşte sus la etajul de deasupra noastră. 

E singură? 

Nu, are două servitoare indiene, după cât mi se pare mie. 

E tânără? 

Şi tânără, şi frumoasă. 

Cum o cheamă? 

Silverhill. 

Nume englezesc. 

Da, dar nu cred ca să fie englezoaică. Cu servitoarele ei 
vorbeşte numai spanioleşte. 

Se cunoşteau de mai-nainte? 

Nu cred, dar tot stând la fereastră, a văzut-o când pleca şi 
venea şi m-a întrebat cine e; pe urmă s-a dus să-i facă o 
vizită şi de atunci se ducea des pe la ea. 

Ştia avocatul Murphy despre asta? 

Nu ştiu. Îmi închipui însă că nu. 

Aţi mai avea ceva de spus despre acest fals Hunter care m- 
ar putea interesa? 

Nu prea, sau cel puţin nu-mi amintesc pentru moment. 
Mai treci dumneata pe la mine, poate să-mi aduc aminte de 
câte ceva. 

Cu plăcere, dacă nu vă deranjez. 

Dimpotrivă, m-aş bucura chiar. 


Dar despre doamna de sus ştiţi ceva mai precis? 

Mai nimic. Tot ce ştiu e că e foarte bogată. Din câte a aflat 
bucătăreasa mea de la indienele ei, tânăra joacă mult şi are 
mare noroc la cărţi. Invită adesea domni, jucători pasionaţi 
ca şi ea. 

Presupun că e văduvă, după cum a lăsat să se înţeleagă 
una din indiene, şi se pare că bărbatul ei n-a fost un om de 
rând. 

Probabil vreun şef indian, zisei eu râzând, dar în clipa 
aceea îmi trecu un gând prin minte care mă făcu să devin 
dintr-o dată serios. Doamna e blondă? Întrebai eu cu 
interes pe gazdă. 

Nu, brună, parcă aş zice că e evreică. 

Evreică? Ştiţi cum o cheamă? 

Da. I s-a adus odată o scrisoare care a fost predată din 
greşeală la mine şi am văzut adresa. Doamna se numeşte 
Judita Silverhill. 

Bănuiala mea, bănuiala mea! Exclamai eu. Silverhill e pe 
nemţeşte Silberstein şi aşa o chema pe evreica de pe vapor 
care se măritase cu Şarpele-viclean, căpetenia yumaşilor. 
Trebuie neapărat să mă duc sus la ea. 

Cum, o cunoşti? 

Sunt aproape sigur. E într-adevăr o coincidenţă 
extraordinară care-mi poate fi de mare folos. Doamnă, aţi 
fost atât de bună şi amabilă cu mine încât o să îndrăznesc 
să vă rog să-mi faceţi un mare serviciu. 

Dacă pot, cu plăcere. 

N-aţi vorbit niciodată cu chiriaşa de sus? 

Nu. 

Dacă s-ar întâmpla acest lucru, vă rog să nu-i spuneţi 
nimic despre vizita mea de astăzi şi interziceţi-i mulatrei să 
pomenească ceva privitor la afacerea cu Small Hunter. 

Ea nu ştie nimic şi înţelegi că nici n-o să-i spun. Vrei să faci 
o vizită acestei doamne? 

Da. 


Îmi luai rămas-bun de la gazdă şi urcai repede treptele la 
etajul de sus. Sunai. Veni o indiană să-mi deschidă şi mă 
introduse fără să spună un cuvânt într-un salon foarte 
elegant. Auzii un zgomot uşor în camera de alături, 
perdeaua uşii se dădu la o parte şi în prag apăru... Judita 
Silberstein, pe care o lăsasem logodită cu Şarpele-viclean, 
căpetenia yumaşilor. 

Dumneata senior! Exclamă ea cu o bucurie amestecată cu 
teamă. Ce surpriză plăcută! Ce dor mi-era să te văd... 
Poftim dincolo, în budoarul meu, avem să ne spunem multe. 

Mă trase de mână şi mă aşeză lângă ea pe divan. Era şi 
mai frumoasă decât odinioară. La gât purta un şirag de 
diamante veritabile. Era evidentă dorinţa ei de a fi atractivă 
şi de a plăcea. 

Te rog să nu te superi, începu ea cochetând, că ţi-am uitat 
numele. Nu e aşa că e ceva de neiertat? 

Cu atât mai mult cu cât zici că îţi era dor de mine, 
răspunsei zâmbind. 

Nu, nu, nu vreau să fii supărat pe mine, dar vezi că omul 
trece printr-atâtea în viaţă: vede şi aude multe, încât 
amănuntele se pierd lesne. Dacă nu mă înşel, dumneata 
aveai două nume, cel adevărat şi o poreclă. Aceasta era... 
era... stai să-mi aduc aminte... parcă ceva care înseamnă 
mână sau picior totodată. 

Old Finefoot, mă grăbii eu să-i răspund, ca să nu-l 
nimerească pe cel adevărat. Trebuia să fiu atent la faptul că 
se întâlnise adesea cu Jonathan Melton. 

Îmi părea foarte bine că îmi uitase numele. 

Da, da, aşa e, zise ea râzând. Şi cel de familie era, dacă nu 
mă înşel, ceva ce semăna cu... una din lunile anului, Mărzi, 
întregii eu. 

A, da, bine zici. Aşadar, senior Maărz, mai ţii minte 
împrejurările în care ne-am despărţit? 

Hm! Despărțirea a fost cam... cum să-i spun... 

Nu tocmai prietenoasă. Ştii atunci m-ai ameninţat că... 


O să pun să te biciuiască dacă mai îndrăzneşti să te arăţi 
în faţa mea. 

Vai ce fel de om eşti! Dumneata nu eşti un caballero ci un 
tiran! 

Te înşeli. Nu-mi place să fiu însă supus unor toane de 
femeie, fie ea chiar „frumoasă”. 

Pentru ce ai spus atât de apăsat cuvântul din urmă? Atunci 
îţi păream altfel? 

Purtarea îţi era urâtă, nu dumneata. Nici un gest de milă 
pentru fostul logodnic care zăcea mort la picioarele 
dumitale. 

Ce vrei, nu-l mai iubeam! Şi zii, eram frumoasă şi atunci? 
M-am mai schimbat? 

Da, te-ai făcut şi mai frumoasă. 

Şi mi-o spui pe un ton atât de rece? Erai, într-adevăr, un 
om foarte ciudat şi aşa ai rămas. Mă voi fi făcut eu mai 
frumoasă, dar dumneata eşti un sloi de gheaţă. Şi vezi, 
tocmai răceala şi severitatea dumitale îmi impuneau atât. 

Să nu vorbim de mine ci de dumneata... Ce-ai mai făcut? 
Cum ţi-a mers? 

Bine. 

Nu te-ai căit niciodată că te-ai măritat cu un indian? 

La început nu, fiindcă îmi dădea tot ce făgăduise, bani, 
pietre scumpe, un palat, până şi un castel. 

Zău? Ştiu că sunt indieni care cunosc unde se află comori 
ascunse, dar că Şarpele-viclean îşi va ţine într-adevăr atât 
de strict făgăduiala nu credeam. Era deci atât de bogat pe 
cum spunea? 

Da. Avea mult aur la el; de unde, nu ştiu nici până în ziua 
de astăzi, n-a vrut niciodată să-mi spună. În orice caz îl 
aducea din munţi, unde se găsesc multe mine aurifere. 
Atunci când a murit neaşteptat tatăl meu, am părăsit 
Sonora şi ne-am îndreptat spre hotarul Arizonei cu Noul 
Mexic. Acolo se află castelul nostru. E o clădire aztecă 
uriaşă pe care n-a văzut-o încă nici un alb în afară de mine. 
Zece yumaşi care nu vroiau să se despartă de şeful lor ne- 


au însoţit cu nevestele şi copiii lor. Era atât de pustiu şi 
jalnic acolo, încât m-a năpădit un dor nebun de lume... Ne- 
am mutat atunci la San Francisco, unde mi-a cumpărat un 
adevărat palat. 

Fericită muritoare! Şi unde e acum bărbatul. 

În veşnicele câmpii de vânătoare, răspunse ea cu 
nepăsare. 

Care a fost cauza morţii lui? 

Un pumnal. 

Povesteşte-mi, te rog, şi mie ce s-a întâmplat... sunt foarte 
curios să ştiu. Indianul dumitale a fost un om cinstit şi 
viteaz. S-a ţinut de cuvânt faţă de mine şi adeseori m-am 
gândit cu plăcere la el. 

Ce aş avea să-ţi povestesc! Lucrurile s-au petrecut cât se 
poate de simplu. La San Francisco am stârnit admiraţia 
multora. Bărbaţii îmi făceau curte şi lui nu-i plăcea. Eram 
într-o zi invitaţi la un moşier; se aflau acolo o mulţime de 
cavaleri foarte interesanţi şi câţiva ofiţeri cât se poate de 
drăguţi, care nu mă slăbeau un moment. S-a iscat o ceartă, 
s-au tras pumnalele de la brâu; unul din caballeros a fost 
rănit la braţ, bărbatul meu în inimă şi-a murit pe loc. 

Şi ce-ai gândit, ce-ai simţit, ce-ai făcut atunci? 

Eu? Ce-aş fi putut face? Nu ştii că o femeie devine o 
celebritate în astfel de împrejurări? Nesocotinţa pe care o 
făcusem legându-mă de un indian o plătisem îndeajuns. 
Devenisem liberă. Am început apoi să-mi trăiesc viaţa. 
Învăţasem jocul de cărţi care mă pasiona din cale-afară. Joc 
şi câştig mereu. Cât pentru dragoste, am de pe acum un 
pretendent amorezat lulea de mine, care m-a cerut de 
nevastă. 

Tot ofiţer e? 

Nu. Un caballero frumos, cult şi bogat, care a colindat 
aproape tot pământul, mai ales Orientul, şi care a moştenit 
în timpul din urmă nu ştiu câte milioane. 

Nu mai spune! Norocoasă femeie, n-am ce zice! Exclamai 
încântat, ştiind că nu poate fi vorba decât de lonathan 


Melton. 

Norocoasă, bine zici, mai ales că norocul asta vine la timp. 
Îţi spuneam adineauri că de obicei câştig la cărţi, dar la 
viaţa pe care o duc eu nu se poate trăi din cărţi şi ce mi-a 
rămas de la indian s-a dus. Palatul din San Francisco l-am 
vândut şi, după ce voi cheltui şi banii ăştia, nu-mi mai 
rămâne decât castelul din munţi pentru care n-ar da nimeni 
un gologan, fiindcă nimeni nu se duce să trăiască într-o 
astfel de pustietate. 

Eşti sigură că e al dumitale? Ai vreun act la mână? 

Nu şi nici nu-mi pasă. Numai să vreau eu să mă mărit cu 
Hunter şi am parale cât poftesc. Ce să fac atunci cu un 
castel în munţi, în plină sălbăticiune? 

Nu cumva domnul despre care vorbeşti e acel interesant 
Small Hunter? 

Da. Îl cunoşti? 

Nu-l cunosc, dar am auzit despre el. Îţi închipui şi 
dumneata că un om care moşteneşte milioane nu trece 
neluat în seamă. Se zice că a plecat în India. 

Se zice, dar nu e adevărat. 

Aşa se vorbeşte în oraş. L-am văzut când s-a urcat pe 
vapor condus de avocat. 

Asta aşa e, numai că, după ce s-a îndepărtat, a oprit 
vaporul şi a coborât într-o barcă în care îl aşteptam eu. Ne- 
am întors în oraş şi am jucat cărţi până după miezul nopţii, 
când a plecat într-adevăr. 

Atunci nu înţeleg pentru ce a vrut să se creadă că plecase 
în Anglia şi de-acolo în India? 

E un secret pe care o să ţi-l încredinţez numai dumitale. 
Numai eu sunt pricina. 

Dumneata? Cum? 

Tatăl lui, bătrânul Hunter, se ducea adesea în India şi-i 
devenise atât de dragă ţara, încât a lăsat scris în testament 
ca, după moartea lui, fiu-său să trăiască zece ani în India. 
Numai zece zile să lipsească până la împlinirea celor zece 
ani, şi i se ia tânărului moştenirea. În timpul acesta n-are 


voie să se însoare. A primit condiţiile şi a semnat în faţa 
tribunalului. După două zile ne-am cunoscut. Atât i-a trebuit 
ca să-şi piardă capul după mine; n-a trecut apoi prea mult şi 
m-a cerut de nevastă. Mai poate el acum să plece în India? 

De ce nu? Cine-l poate împiedica? 

Eu, cine altcineva? 

Dacă vă iubiţi atât de mult, pleacă şi dumneata cu el. 

Hahaha! Râse ea cu poftă. Oricât aş iubi un bărbat, nu 
sunt nebună să mă înfund cu el într-o ţară străină! Mi-am 
mai părăsit o dată patria ca să plec în America şi ştii ce-am 
pătimit. Acum, când am găsit o a doua patrie, nici prin gând 
nu-mi trece s-o părăsesc. 

Atunci de ce îi ceri lui sacrificiul să rămână aici? 

Nu e nici un sacrificiu, fiindcă în India n-are voie să se 
însoare, pe când aici da. 

Crezi că s-ar afla că s-a însurat acolo? 

Cu siguranţă. Cel puţin aşa spune el. 

Şi aici nu? 

Nu pentru că ne-am căsători în secret şi am trăi undeva 
ascunşi. Castelul meu e atât de bine tăinuit că nici un alb n- 
a călcat încă acolo, afară de mine şi tata. 

A, tatăl dumitale se află la castel? 

Da. 

Trebuie să se plictisească grozav. 

Nicidecum. Îţi spusesem că, odată cu noi, au venit un 
număr de indieni cu ai lor la castel şi au format o colonie, 
mică, e drept, dar care nu-i dă răgaz să se plictisească. 

Bine, să zicem, de unde luaţi însă cele ce trebuie pentru 
traiul de toate zilele? 

De la triburile învecinate. 

Ce triburi? 

Mogollonii şi zunii. 

Îi aveţi atât de aproape? Întrebai eu cu interes. 

Ionathan Melton o minţise; mie însă nici prin gând nu-mi 
trecea să-i deschid ochii. Era pentru mine momeala la 
undiţa cu care vroiam să-i prind pe Meltoni. 


Da, răspunse ea. Castelul meu se află situat între ţinuturile 
acestor triburi, de-a lungul micului Colorado, mai exact 
lângă cel dintâi afluent din stânga al acestuia. 

Atunci castelul dumitale e plasat într-o poziţie foarte 
romantică, fiindcă, dacă nu mă înşel, afluentul de care 
vorbeai izvorăşte din partea de nord a Sierrei Blanca. 

Aşa şi e. 

Iar la sud se află apaşii şi tribul indienilor pimo, nu? 

Exact. Chiar pe acolo am trecut când ne-am dus la castel. 

Ea nici nu bănuia bucuria pe care o simţeam în timp ce-mi 
confirma cele de mai sus. 

E o regiune foarte îndepărtată, continuai eu, şi nu cred că 
Hunter va şti să găsească singur drumul la castel. 

Nu o să fie singur, fiindcă o să mă duc şieucuel. 

Parcă ziceai că a plecat? Atunci se află tot aici? 

Nu. Mă aşteaptă într-un loc unde ne-am dat întâlnire. Şi 
chiar dacă nu l-aş mai găsi acolo, mai sunt alţi doi foarte 
pricepuţi cercetaşi ai pustiului care au să nimerească lesne 
la castel. 

Îi cunoşti? Întrebai eu, bănuind imediat că trebuie să fie 
vorba de Thomas şi Harry Melton. 

Nu. 

Atunci nu înţeleg de ce ai atâta încredere în ei. 

Mi-a spus că îi sunt amândoi foarte devotați. Unul e 
servitorul pe care l-a avut aici. 

Aşa! Au plecat toţi trei împreună? 

Nu, ci pe rând, fiindcă lucrurile trebuie să se petreacă în 
secret şi trei inşi atrag mai repede atenţia decât unul 
singur. Ne vom întâlni cu toţii la Albuquerque. 

A, în Noul Mexic! 

Da. La un mare restaurant din oraş ţinut de unul Plener. 

După cum văd, toate sunt cât se poate de bine gândite. Nu 
înţeleg însă de ce n-ai plecat şi dumneata până acum... 

Judita îşi luă un aer de importanţă şi zise: 

Fiindcă a trebuit să rămân de santinelă pentru câtva timp. 


Santinelă? Ştii că afacerea devine din ce în ce mai 
interesantă! Zisei eu râzând, ca să pară că iau lucrurile în 
glumă. 

E şi foarte interesantă, mai interesantă decât crezi. Se va 
cerceta desigur dacă senior Hunter, logodnicul meu, se ţine 
de angajament, adică dacă a plecat într-adevăr în India sau 
se află ascuns aici în ţară. 

Cui ar putea să-i pese de asta? 

Rudelor, căci, în cazul acesta, moştenirea li s-ar cuveni lor. 

Serios? Ştii că e mai grav decât îmi închipuiam! Şi cine 
sunt rudele? 

Nu e decât una singură, un aşa-zis om al Vestului, vânător 
şi cercetaş, care s-a întovărăşit cu un englez şi un indian ca 
să îl însoţească pas cu pas. 

Cum îi cheamă? 

Nu ştiu, nu l-am întrebat pe Hunter. 

Şi totuşi te-au pus santinelă fără să cunoşti persoanele pe 
care trebuie să le supraveghezi. 

Nu e nevoie. Pentru asta e altcineva aici însărcinat cu 
supravegherea. Dacă nu-mi aduce nici o veste până într-o 
săptămână, plec şi eu la Albuquerque. 

Dar pe omul ăsta nu se poate să nu-l cunoşti! 

De văzut nu l-am văzut până acum, ştiu însă că e 
negustorul la care a locuit prietenul lui Hunter şi care... A, 
iartă-mă, te rog, a sunat cineva. 

Se sculă de pe divan şi trecu în salon. Indiana ii spuse un 
nume pe care nu l-am înţeles. În curând auzii dincolo 
următoarea convorbire: 

Suntem singuri? Întrebă un glas de bărbat. 

Da, vorbeşte! Îi porunci Judita. 

Am venit să comunic doamnei Silverhill că persoanele 
aşteptate se află aici în oraş. Aşa mi-a spus fiul meu care e 
în slujba tribunalului. 

Cum, s-au adresat tribunalului? Întrebă ea cu mirare. 

Da. 

Ca să afle dacă domnul Hunter a plecat în India? 


Omul se codi o clipă, pe urmă răspunse: 

A fost vorba şi despre India. Eu am de comunicat numai că 
persoanele acelea au sosit, altă însărcinare n-am. Vă pot 
spune cel mult numele acestor trei persoane pe care se 
crede că le cunoşti. 

N-am de unde să le cunosc. 

Indianul e căpetenia apaşilor: Winnetou. 

Winnetou? Întrebă ea cu mirare. Pe acesta se înţelege că-l 
cunosc. 

Celălalt un englez cu numele Bothwell... 

Nu ştiu cine e. 

Şi al treilea e un vânător şi cercetaş al preriilor căruia i se 
zice Old Shatterhand. 

Old... Sha... tter! Bâigui ea. Ăsta e... e... Taci şi vino după 
mine! 

Auzii o uşă închizându-se, pe urmă se făcu tăcere. Îl 
dusese pe individ în altă cameră ca să nu aud ce vorbesc. 
Omul era probabil gazda la care locuise Harry Melton, 
Când auzise ea numele de Old Shatterhand, îşi adusese 
aminte că aşa mă cheamă, iar nu Firefoot, cum îi spusesem 
la început. Îl văzuse atunci în Sonora pe Winnetou cu mine 
şi ştia acum că eu sunt vânătorul care căuta să pună mâna 
pe moştenirea lui Hunter, dacă acesta nu se ţine de 
condiţiile testamentului. 

Eram curios să văd ce are să facă Judita acum. 

Trecu aproape un sfert de ceas până se întoarse. Era 
palidă la faţă şi ochii îi luceau ameninţător. Se stăpânea 
însă, ca să nu bag eu de seamă. 

Senior, ai auzit ce-am vorbit adineauri cu omul care m-a 
căutat? Întrebă ea cu glasul schimbat de furie. 

Da, am răspuns foarte liniştit. 

Aşadar, m-ai minţit adineauri când mi-ai spus cum te 
cheamă? 

Nu ţi-am spus eu, dumneata mi-ai spus şi eu n-am 
protestat. 


Eşti Old Shatterhand, nu Firefoot. De ce nu mi-ai spus de 
la început? 

Pentru că n-am vrut. 

Ştii dumneata cum se numeşte gestul pe care l-ai făcut? 
Eşti... eşti un... 

Sst, taci, îi curmai eu potopul de vorbe. Nu-ţi dau voie să 
mai adaugi un singur cuvânt, în definitiv aş putea să te dau 
pe mâna poliţiei şi, drept vorbind, nici nu ştiu de ce nu o 
fac... 

De ce n-o faci? Stai că-ţi spun numaidecât. Mă duc numai 
să dau un bacşiş omului şi mă întorc îndată. 

leşi pe o uşă care răspundea într-o altă cameră, nu în 
salon, şi auzii cum trage binişor zăvorul. Trecui în salon, dar 
găsii şi aici uşa încuiată. Probabil că dăduse ordin 
servitoarei să o încuie. 

Aha, m-a închis aici ca să poată fugi, mi-am zis râzând. 
Bine, ducă-se! 

Deschisei fereastra şi mă uitai de după perdea jos în 
stradă. O văzui ieşind după vreo cinci minute îmbrăcată cu 
o manta cenuşie, având pe cap o pălărie de aceeaşi culoare. 
După ea păşea una din indiene cu o geantă în mână, iar în 
urmă un bărbat cu barba neagră care ducea un cufăraş în 
spinare, probabil individul de adineauri. 

Ridicară toţi trei capul spre fereastră, dar eu apucasem să 
mi-l trag repede pe al meu îndărăt. 

Un altul în locul meu ar fi spart uşa ca să se ia dupăei, 
ceea ce eu nu făcui. Pe Judita o aveam şi aşa în mână, deşi 
eram sigur că va pleca imediat din oraş. 

Încercai la uşi. Erau într-adevăr încuiate. Mă uitai pe urmă 
în jurul meu. Pe una din mesele budoarului văzui un album 
de fotografii. Îl răsfoii şi printre celelalte fotografii găsii şi 
una de-a lui lonathan Melton, iar lângă ea un bilet 
împăturit; Desfăcui biletul pe care scria cu litere frumoase, 
caligrafice, următoarele cuvinte: „Declar pe cuvântul meu 
de onoare şi sub semnătura mea proprie că mă oblig să mă 
căsătoresc cu doamna Silverhill. 


Small Hunter” 

Cine cunoaşte cât de severe sunt legile privitoare la 
promisiunile de căsătorie în Statele Unite ştie ce înseamnă 
astfel de rânduri. Se putea vedea de aici că omul acesta, 
deosebit de tare, căzuse într-adevăr în mrejele unei cochete 
ca Judita. Eram sigur că-i voi găsi, dacă nu la Albuquerque, 
în orice caz la „castelul” ei din munţi. 

Cercetai mai departe cele două camere, nu găsii însă 
nimic ce m-ar fi putut interesa. Fotografia şi biletul le băgai 
în buzunar. 

Mă apucai pe urmă să examinez broaştele de la uşi. Nu 
era nevoie să fii spărgător de meserie ca să le poţi 
deschide. Cu un briceag pe care-l aveam în buzunar şi 
căruia îi rupsei vârful, desfăcui cele patru şuruburi, scoasei 
broasca şi trecui în coridor. 

Nu văzui pe nimeni. Coborâi scara, mă oprii niţei la 
bătrâna de la parter, îi spusei pe scurt cele întâmplate, apoi 
ieşii în stradă. Dar în loc să mă îndrept spre hotel, unde mă 
aşteptau prietenii mei, mă dusei la gazda unde locuise 
Harry Melton. 

În loc de firmă, văzui lipit pe una din ferestre un bilet că 
domnul Jefferson - cum se numea negustorul - „vinde şi 
cumpără bijuterii de tot felul”. Bătui în uşă. O femeie veni 
să-mi deschidă. 

Mister Jefferson e acasă? Întrebai eu. 

Nu. Ce doriţi? 

O brățară, un cadou pentru o doamnă. 

La ce prețp 

Între zece şi cincisprezece dolari. 

Poftim înăuntru; bărbatul meu trebuie să se întoarcă 
îndată. 

Dacă aş fi spus mai puţin, cu siguranţă că nu-ar fi zis să mă 
întorc mai târziu, aşa însă se temea să nu piardă muşteriul. 

Intrai într-un mic antreu cu două uşi; una ducea în camera 
în care intrai eu, cealaltă în aceea unde locuise Harry 
Melton. 


Femeia era curat îmbrăcată şi făcea impresia să fie lipsită 
de voinţă. A trebuit să aştept aproape un ceas până să se 
întoarcă Jefferson. Se duse să-i deschidă şi-i spuse din 
antreu ce vreau să cumpăr. Am fost dus într-o altă cameră 
unde-şi ţinea marfa. 

O brățară, zici, sir? Poftim una cu o broşa la fel. Granatele 
astea se potrivesc foarte bine, mai ales la blonde. 

Din nenorocire doamna Silverhill nu e blondă, zisei eu 
zâmbind. 

Omul fu cât p-aci să scape brăţara din mână şi mă întrebă 
repede: 

Doamna Silverhill? O cunoaşteţi? 

Desigur. Doar pentru ea vreau să cumpăr brăţara. Te miri? 

Nu, nu... Unde locuieşte această doamnă? 

Chiar pe strada dumitale, niţel mai încolo. 

Sunteţi prieteni? 

O cunoştinţă veche, altceva nimic. 

Well! De altfel nu mă priveşte, dar am auzit că doamna e 
bogată şi mi-am zis că unei astfel de persoane nu-i poţi oferi 
decât ceva de preţ. 

Aşa e. Aş fi putut să mă duc la un bijutier din cei mari, am 
venit însă aici pentru că darul pe care vreau să i-l fac nu-i 
poate ajunge în mână decât prin dumneata. 

Prin mine? 

Doamna e plecată şi numai dumneata ştii unde. 

Eu? Bolborosi el înspăimântat. Ce treabă am eu cu 
doamna Silverhill? 

O să ştie poliţia mai bine. 

PO: lua 

Nu putu sfârşi vorba, parcă i se oprise în gât. 

Da, poliţia, afirmai eu, grav. 

Nu înţeleg... Ce să ştiu eu despre doamna Silverhill a 
dumitale?! 

Unde se află, asta ştii. Doar i-ai dus cufărul la plecare. Ai 
fost mai întâi la ea să-i spui că Old Shatterhand, Winnetou şi 
mister Bothwell au sosit în oraş. 


Sir... numele astea... numele astea... bâigui el. 

Ţi le-a spus fiul dumitale care o să-şi piardă slujbă din 
cauza limbuţiei lui. Ba o să mai fie dat şi-n judecată. Ştii 
pentru ce. 

Eu nu... ştiu... ni... Nimic. 

Zău? Cunoşti numele de Small Hunter? 

Small... 

Şi vrei să spui că n-a stat în gazdă la dumneata unul 
Hudson? N-ai fost dumneata însărcinat să înştiinţezi pe 
doamna Silverhill? Fii sigur că o să vă strângem niţel cu 
uşa, pe dumneata şi pe feciorul dumitale, care ştie foarte 
bine de ce s-a făcut vinovat acest Small Hunter. 

Omul se trânti amărât pe un scaun şi începu să se 
tânguiască: 

Dracu' m-a pus să mă bag... Să fi ştiut mă lipseam... Cine 
ştie ce-oi mai păţi... 

O s-o păţeşti rău de tot. Ce-ai zice să te duc acum la 
poliţie? 

Nemernicul sări în picioare şi se uită rătăcit la mine. 
Adevărat că aşa stau lucrurile, sir? Aş fi putut să jur că e 
chiar Small Hunter cel adevărat. De-abia acu' două ceasuri 
mi-a spus băiatul că ăsta e un şarlatan, dar mie parcă tot 

nu-mi vine să cred... 

În vreme ce vorbea, îl observam cu atenţie. Mi-am dat 
imediat seama că, deşi nu s-ar fi dat în lături de la o mică 
şmecherie, n-ar fi fost însă în stare de complicitate la o 
crimă. 

Dacă ar fi numai un şarlatan, n-ar fi nimic, dar e ceva mai 
mult la mijloc, zisei eu. Când oi pune mâna pe el, îl duc de-a 
dreptul la spânzurătoare. Nici acelora care au fost în 
legătură cu el nu o să le meargă mai bine, fii pe pace! 

După ce-l lămurii cum stau lucrurile, omul îmi mărturisi ce 
ştia. 

O să-ţi spun tot, sir. Dumneata eşti pesemne detectiv, 
trebuie să-ţi faci datoria, dar poate că ne scoţi din bucluc pe 


mine şi pe fiu-meu. Alege-ţi ce vrei din prăvălie, un ceas ori 
alt lucru de preţ. 

Aşadar mă lua drept poliţist, ceea ce-mi venea foarte bine 
la socoteală. M-am prefăcut că mă gândesc niţel, pe urmă 
zisei: 

Ce vrei dumneata să faci, se cheamă mituire şi asta e 
aspru pedepsită de lege. Uite, să zicem că n-am auzit, 
fiindcă, dacă te-aş denunța, s-ar crede că eşti complice în 
afacerea Hunter, şi mie nu-mi vine să cred că ai fost în 
stare... 

Sir, îmi tăie el vorba, îţi jur că nu sunt vinovat... n-am ştiut 
NIMIC... 

Dar cu copistul avocatului erai prieten, nu e aşa? 

Doamne fereşte! Schimbam o vorbă-două cu el, cum aş fi 
făcut cu oricare alt chiriaş. 

De ce te-ai dus atunci să-i duci doamnei Silverhill vestea? 

Mi-a spus când a plecat la St. Louis că dacă aflu prin fiu- 
meu că au sosit trei domni la New Orleans să-l caute pe 
Small Hunter, eu să mă duc la ea şi să-i spun. 

Ţi-a plătit ceva? 

Da, mi-a dat câţiva dolari. 

Rău, foarte rău că ai primit... 

Sir, simt om sărac şi dacă e vorba de câştigat ceva... Nu s- 
ar putea să scap de belea? 

Greu! De, ştiu eu... dacă n-ar afla nimeni... 

Nici un cuvânt, sir, nici un cuvânt! Mai bine mă las să mă 
taie în bucăţi decât să scot o vorbă din gură. 

Nici faţă de colegii mei? Dacă nu spui nimănui ce ştii şi îmi 
maărturiseşti mie adevărul, poate să te scap. 

Orice vrei, sir, numai nu mă nenoroci. 

Bine, o să vedem noi. Aşadar, unde se află acum Hudson 
care a locuit la dumneata? 

Mie mi-a spus că se duce cu servitorul lui Small Hunter la 
St. Louis. 

Pe servitor îl cunoşti? 


Da, a fost de câteva ori pe aici. Seamănă foarte bine 
amândoi. 

Dacă sunt fraţi... Şi falsul Hunter unde s-a dus? 

Până acum credeam că în India, dar doamna Silverhill a 
scăpat mai adineauri o vorbă din care am înţeles că nu e 
adevărat. 

Ce vorbă? 

Zicea că mister Hunter a avut grijă ca să ajungă repede. 
Nu ajunge nimeni „repede” în India. 

Aşa e. Cum se face să-i fi scăpat vorba? 

Nu înţeleg nici eu. M-am dus la ea ca să-i spun pentru ce- 
am fost trimis. Ştia mai dinainte la ce-am venit, nu cunoştea 
însă numele persoanelor. Când le-a auzit, s-a speriat grozav, 
m-a tras după ea într-o altă cameră şi m-a pus să continui. 
Pe urmă m-a întrebat dacă am vreme să-i duc până undeva 
un cufăraş. Zicea că Old Shatterhand e la ea în casă şi că 
trebuie să se ducă numaidecât la mister Hunter care i-a 
cerut să vină repede după el. 

Si unde v-aţi dus când aţi plecat de acasă? 

La gară. Ea a rămas afară cu servitoarea şi pe mine m-a 
trimis să-i cumpăr biletele. 

Pentru unde? 

Vezi, aici a fost o întreagă halima. Ea vroia să se ducă la 
Gainesville cu primul tren, fiindcă nu mai vroia să stea un 
ceas în oraş şi pentru că nu era deocamdată nici un tren 
direct, i-am scos bilete de tren prin Jackson, Vicksburg, 
Monroe şi Marshall, iar de acolo prin Dallas şi Fort Worth la 
Gainesville. 

Mare ocol. Putea să plece mai târziu şi totuşi s-ajungă mult 
mai repede la Gainesville. 

Fugea de frica lui Old Shatterhand. 

Şi tot frica a făcut-o să spună ce n-ar fi trebuit. Altceva mai 
ştii? 

Nu, sir, ţi-am spus tot ce ştiam. Pot acum spera că o să fii 
îngăduitor cu mine? 

Hm! Dacă-mi făgăduieşti că n-o să afle nimeni... 


Nici un cuvânt! 

E o condiţie pe care ţi-o pun, fiindcă dacă nu-ţi ţii gura nu 
pot să fac nimic. Deocamdată o să mai cercetez; dacă aflu 
însă că ai spus o singură minciună, fie ea cât de 
neînsemnată, intri în puşcărie împreună cu fiul dumitale şi 
nu vă mai scoate nimeni de acolo. 

N-am spus nici o minciună, sir, aşa că despre partea asta 
n-am nici o grijă. 

Well! Rămâi sănătos. Mai bine pentru dumneata să nu ne 
mai vedem. Brăţara nu ţi-o cumpăr că n-am ce face cu ea; 
era numai un pretext, după cum cred că-ţi închipui, nu e 
aşa? 

Negreşit, răspunse el răsuflând uşurat. Sir, te-aş ruga să- 
mi spui şi mie de unde ştii dumneata ce-am vorbit cu 
doamna Silverhill? Din momentul când am intrat în odaie la 
ea, n-a vorbit cu nimeni un cuvânt în afară de indiana ei. 

Secretul meu, master Jefferson. Poliţia trebuie să fie 
uneori atotştiutoare dacă vrea să fie ceva de capul ei. 

Ce-ar fi, sir, să te duci niţel până la locuinţa doamnei 
Silverhill să vezi ce e cu Old Shatterhand ăla care a rămas 
încuiat înăuntru? 

Nu te îngriji dumneata de el. Un vânător iscusit nu se lasă 
aşa de lesne prins într-o capcană şi, dacă se întâmplă 
vreodată, ştie el cum să iasă din ea. 

Am plecat foarte mulţumit de ce aflasem. Crezusem că va 
trebui să rămânem mai multă vreme în New Orleans şi ne 
vedeam siliţi să întoarcem imediat spatele acestui oraş. 

Capitolul III - În Llano Estacado. 

În seara aceleiaşi zile trenul ne ducea pe malul drept al lui 
Mississippi spre Red River Shreveport, unde am ajuns la 
revărsatul zorilor. De aici avea trenul nostru legătura cu cel 
care venea din Jackson şi Vicksburg prin Monroe şi în care, 
după socoteala noastră, trebuia să se afle Judita. 

Stăteam în vagonul-restaurant şi eram curioşi să vedem 
dacă vine sau nu. Cum pe Emery nu-l cunoştea, îl 


trimisesem să cerceteze prin vagoane după ce se puse 
trenul în mişcare. 

E aici, zise el când se întoarse. 

Eşti sigur? 

Da. O femeie frumoasă; asta chiar că poate suci capul 
multor bărbaţi; lângă ea o indiană; bagaj: un cufăraş şi o 
geantă; pardesiu cenugşiu şi pălărioară întocmai cum mi-ai 
descris-o. Şi acum ce facem cu ea? 

S-o lăsăm să-şi vadă de drum. 

Well. N-ar fi mai bine s-o oprim? 

Nu. Ce avem noi cu ea? Noi pe Meltoni trebuie să punem 
mâna. 

O să-i avertizeze. 

N-are să aibă când, fiindcă o să i-o luăm înainte. 

Hm! Eu aş zice mai bine s-o oprim din drum. 

Cum? 

Cu ajutorul unui şerif oarecare. 

Ne-ar opri împreună cu ea şi n-am face nici o ispravă. E 
mai mult ca sigur că vrea să se ducă la Gainesville în Noul 
Mexic. Habar n-are ce primejdios e drumul acesta pentru o 
femeie, dar nu şi pentru noi. Ne vom cumpăra la Gainesville 
cai şi ne vom duce călare în munţi. 

Dar dacă dăm peste comanşi sau kiowaşi? 

Nu face nimic, ne mai trece de urât. 

Winnetou interveni: 

Să nu spună asta fratele meu. Comanşii vin adesea în nord 
până la şoseaua care duce la Santa Fe. Lui Winnetou nu îie 
însă frică de ei, deşi sunt duşmanii lui de moarte, dar dacă 
vrem s-ajungem repede la Albuquerque nu e vreme să ne 
războim cu ei. 

Tăcui, fiindcă avea dreptate. Mai târziu Emery făcu iar o 
inspecţie prin vagoane. Judita dormea. Probabil că 
petrecuse noaptea în tren şi era obosită. 

La Dallas trebuia să schimbăm trenul şi să ne ferim să ne 
vadă. Am ajuns la Gainesville când se întuneca. Am aşteptat 
să iasă din gară, pe urmă am coborât şi noi din tren. 


Gainesville era pe atunci o alcătuire mai mult de colibe 
decât de case. Se găseau în oraş numai două aşa-zise 
hoteluri, nişte cocioabe ca vai de lume. 

O văzurăm intrând într-unul din ele. Am intrat şi noi. 
Înăuntru întuneric, nicăieri vreo lumânare sau lampă 
aprinsă. Auzirăm voci din partea laterală a hotelului; era 
probabil bucătăria. Când ne-am apropiat, am văzut o 
lumină slabă de lumânare care de-abia licărea printr-un 
ochi de geam afumat. 

All right! Aprind acum lumina în salon, zicea un glas de 
bărbat. 

Cum uşa la intrarea în hotel era deschisă, am intrat 
înăuntru şi am nimerit pe dibuite nişte bănci de lemn lipite 
de perete pe care ne-am aşezat toţi trei. În momentul 
următor intră hotelierul cu o lampă aprinsă în mână. 

A, uite şi alţi muşterii! Exclamă el. Bun sosit, gentlemeni. 
Doriţi să rămâneţi peste noapte în hotel? Mâncare bună, 
paturi curate şi preţuri scăzute. 

O să vedem noi pe urmă. Bere ai? 

Şi ce bere! Porter veritabil. 

Adu trei sticle. Dacă nu ne place, ţi-o turnăm pe gât. 

Nu m-aş supăra defel. 

Ne uitarăm în jurul nostru şi văzurăm la lumina slabă a 
lămpii că nu eram singuri în restaurant. Pe o bancă de 
peste drum de a noastră se afla... Judita cu indiana ei! Vă 
puteţi închipui mutra lor când au dat cu ochii de noi. 

După cum vezi, doamnă, începui, înclinându-mă înaintea 
ei, revederea noastră de ieri m-a impresionat într-atât încât 
nu m-am putut despărţi de dumneata. Old Shatterhand ţi-a 
găsit urma, deşi puseseşi pe altcineva să-ţi cumpere biletele 
de tren. 

Dum... dumneata aici în... Gainesville? Bolborosi ea. 

Credeai că mă aflu tot în budoarul din New Orleans? Aş 
mai fi rămas eu poate câtva timp, să mai simt plutind în aer 
parfumul fiinţei dumitale, dar ai uitat ceva şi m-am gândit 
că poate să ai nevoie de acest ceva. Poftim. 


Cu aceste cuvinte scosei din buzunar biletul cu 
promisiunea de căsătorie şi-l ţinui în dreptul lămpii. Cum îşi 
aruncă ochii pe el, mi-l smulse din mână şi strigă 
emoţionată: 

E al meu! Dă-mi-l încoa'! Acum nu-mi mai pare rău de 
nimic din ce-am lăsat în urmă... 

Păstrează-l bine, doamnă, zisei zâmbind. Cu el poţi sili cea 
mai mare canalie care există pe suprafaţa pământului să te 
ia de nevastă înainte de a-i pune călăul laţul de gât. 

Taci, denigratorule! Strigă ea înfuriată. Senior Hunter e 
un nobil în toate privinţele, de o sută şi de o mie de ori mai 
cinstit ca dumneata. Lasă că o să-ţi plătească el toate 
calomniile, fii pe pace! Apoi întorcându-se spre hangiu: 
senior, ai vreo cameră cât mai departe de aceşti mojici care 
nu ştiu să acorde respectul cuvenit unei persoane de 
condiţia mea? 

Mă mai întrebaţi, stimată doamnă, răspunse el fudul. Am 
un salon unde şi o prinţesă s-ar simţi ca în palatul ei. Poftiţi 
după mine. 

Luă o lampă şi ieşi cu amândouă, lăsându-ne pe întuneric. 

Hanul era alcătuit din două încăperi jos; una 
„restaurantul” în care ne aflam noi, cealaltă bucătăria şi, în 
acelaşi timp, locuinţa patronului. Tavanul amândurora era 
de scânduri cu o gaură mare la mijloc ca o gură de pod. 
Hangiul luă o scară, o rezemă de gaură şi începu să se 
caţere pe ea, urmat de cele două femei. 

Se întoarse abia peste un sfert de ceas. 

Scuzaţi, domnilor, că v-am lăsat în întuneric, zise el, dar n- 
am decât o singură lampă. Policandrul pe care l-am 
comandat la Little Rock n-a sosit încă. Doriţi ceva de 
mâncare? 

Da. Ce ai? Întrebă Emery. 

Un muşchi fript şi jumări de ouă. 

Cine e bucătarul? 

Chiar eu în persoană. Nevasta e plecată şi vine de-abia 
poimâine, iar cei patru chelneri care trebuiau să fi sosit încă 


de ieri au pierdut pesemne trenul fiindcă nu le terminase 
fracurile croitorul. 

După cum văd, mare noroc că te afli măcar dumneata aici, 
zisei eu. Dar ia spune, ţi-a zis cucoana de adineauri unde se 
duce? 

Nu. 

Nici când pleacă? 

Nici. Aţi auzit însă şi dumneavoastră că închiriază salonul 
numai până mâine dimineaţă. 

Putem să rămânem şi noi aici peste noapte? 

Cum să nu! 

Unde? 

Aici în salon. O să vă pregătesc un culcuş pe cinste. 

Dar multe saloane mai ai dumneata! Am putea găsi nişte 
cai în oraş? 

De închiriat ori de cumpărat? 

De cumpărat. 

Avem nişte armăsari cum nu se găsesc în toată America. 
Varsă foc pe nări, nu alta! 

Scumpi? 

Aş! Aproape de pomană. Eu sunt ăl mai renumit geambaş 
de cai în tot ţinutul. 

Dar şei? 

Şei zici? Nici în St. Louis nu găseşti ce găseşti la mine. 

Aş dori atunci să fie mai bune ca berea pe care ne-ai 
lăudat-o adineauri. Câte ieşiri are salonul cucoanelor pe 
care le-ai dus în apartamentul lor? 

Una singură pe care aţi văzut-o şi dumneavoastră. Acum 
să mă iertaţi; trebuie să mă duc să vă pregătesc ceva. 

„Hotelierul” acesta era un pişicher şi jumătate. Berea lui - 
o poşircă, muşchiul - talpă, ouăle - clocite. Paturile nu erau 
altceva decât un culcuş de talaş şi pentru fiecare a trebuit 
să plătim câte trei dolari. Singura noastră mângâiere era că 
nici „prinţesele” de sus nu o duceau mai bine ca noi. 

În ce priveşte aceste două persoane, nu prea aveam noi 
încredere în ce ne spusese hangiul, dar fiindcă nu ştiam în 


ce direcţie să ne îndreptăm atenţia, ne gândirăm să fim cu 
ochii-n patru. 

Ne culcarăm ca să ne odihnim niţel, deoarece aveam de 
gând să ne sculăm cât mai de dimineaţă. 

Pe la mijlocul nopţii Winnetou mă trezi şi-mi şopti: 

Să asculte niţel fratele meu. 

Se auzea de afară, dar mai departe de casă, un uruit ca de 
roate. Pe urmă totul se linişti. Am adormit iar zicându-ne că 
dacă Judita ar fi vrut într-adevăr să fugă, altă cale n-avea 
decât prin încăperea în care ne aflam noi - şi Winnetou, 
care dormea iepureşte, ar fi auzit-o cu siguranţă coborând 
scara. 

Ne-am sculat în zorii zilei. Cum uşa n-avea broască ci 
numai un zăvor de lemn, puturăm ieşi din casă fără să 
trezim pe hangiu, care dormea dus, în bucătărie. 

Înainte de a pleca, ne uitarăm să vedem dacă scara era tot 
acolo; scara lipsea. O văzurăm în schimb afară, rezemată de 
perete lângă o uşă care da din etajul de sus în curte. 
Bineînţeles că l-am sculat imediat pe hangiu. 

Unde sunt cucoanele? Îl întrebai eu. 

Au plecat, răspunse el rânjind. 

Pe furiş ca să nu vedem noi? 

Păi n-am vrut să vă scol din somn. 

Se vedea bine că îşi bate joc de noi. Îmi venea să-l iau la 
palme. 

Nu ştii unde s-au dus? 

Nu. 

Le-ai dus cu trăsura, şi zici că nu ştii? 

Cu trăsura? Repetă el mirat. De unde ştii dumneata? 

Mi-am adus aminte de vorbele Juditei: „Mister Hunter a 
avut grijă ca să-l ajung repede din urmă!” Să-i fi spus el la 
plecare că o aşteaptă o trăsură în Gainesville? 

Ştiu că era pregătită o trăsură pentru doamna Silverhill, 
am răspuns eu. 

Dacă ştii atunci la ce să mai tăgăduiesc. I-o cumpărasem 
chiar eu la Little Rock şi am dat o groază de parale pe ea, 


măcar că era o harabă ca vai de lume. 

Şi încotro au luat-o? 

Nu e treaba dumneavoastră. 

Well! Fie şi aşa! Acum arată-ne caii pe care ziceai că vrei 
să ni-i vinzi. 

Nu-i mai vând. Vreţi să vă spun adevărul? Mistress 
Silverhill, faină cucoană! M-a plătit ca nu cumva să vă dau 
vreun cal. 

Nu face nimic, găsim noi. 

Aici în Gainesville? Te înşeli, sir. Toţi caii din oraş sunt ai 
mei. Nişte cai straşnici! Vreţi să-i vedeţi? 

Ne lua în râs, asta era sigur. Winnetou îmi aruncă o privire 
pe care o înţelesei imediat. 

Dacă zici că sunt atât de straşnici, ia să-i vedem. 

Ca să ne facă în necaz, hangiul ne duse să-i vedem. La o 
depărtare de nici zece minute de hau era un loc îngrădit cu 
nuiele în care erau priponiţi vreo zece cai. Câţiva din ei 
erau într-adevăr foarte buni. 

Aş vrea să te întreb ceva, master, zisei hangiului. Ţi-a spus 
mistress Silverhill cine suntem? 

Nu. 

Atunci să-ţi spun eu: dumnealui e Winnetou, căpetenia 
apaşilor, eu sunt Old Shatterhand, despre care poate că vei 
fi auzit, iar celălalt e tot unul de-ai noştri care nu ştie nici el 
ce e gluma. Dumneata faci negoţ cu cai şi nouă ne trebuie 
neapărat trei din ei. Nu vrei să ni-i vinzi, asta se vede. Acum 
ascultă ce-o să-ţi spun. Îţi cumpărăm pe ăştia doi murgi şi 
pe roibul de colo. Îţi plătim pentru fiecare câte optzeci şi 
cinci de dolari. Ne mai dai şi o şa, hamuri şi ce se mai cere, 
pentru alţi patruzeci şi cinci de dolari. Face în total trei sute 
de dolari. Vrei? Bine; nu? Plecăm şi ce s-o mai întâmpla pe 
urmă, treaba noastră. 

Cum? E adevărat? Dumneata eşti Old Shatterhand şi 
dumnealui Winnetou? Ce cinste pentru mine! Ce mândru o 
să fiu când o să spun la toată lumea că am avut onoarea să 
găzduiesc în saloanele mele persoane atât de însemnate! Vă 


dau caii, vă dau tot ce vreţi şi vă spun şi unde s-au dus 
cucoanele alea. 

Unde? 

Mai întâi la Henrietta ca să schimbe caii, de acolo la San 
Pedro, iar pe urmă la Albuquerque. 

Nu m-aşteptam să-l văd atât de comunicativ şi hotărâsem 
că dacă nu va vrea să ne vândă caii, să încălecăm repede pe 
cei trei, ochiţi de mine, să-i arunc cincizeci de dolari, şi s-o 
luăm în goană lăsându-l să zică pe urmă ce-o pofiti. Aşa era 
însă mai bine. 

Ne rugă să ne întoarcem la hotel ca să ne alegem singuri 
şeile şi hamurile. În vremea asta se scuză pentru câteva 
momente; şi nu trecu mult şi salonul se umplu de oameni. 
Adunase tot oraşul ca să ne vadă. Fiindcă oamenii nu ziceau 
nimic şi numai ne priveau cu gura căscată, îi lăsarăm să se 
zgâiască în voie la noi. 

Hangiul făcea o afacere minunată, căci oamenii se 
aşezaseră la mese şi comandaseră de băut numai ca să aibă 
prilejul să ne vadă mai mult timp. La urmă hangiul ne oferi 
ceva merinde de la el, ba ne mai dădu şi o tigăiţă şi trei 
linguri ca să avem în ce ne pregăti mâncarea pe drum. 

Bine aprovizionaţi şi cu cei trei cai care duceau la drum 
am pornit spre Henrietta, direcţia luată de Judita. Am aflat 
aici că trecuse într-adevăr pe acolo cu opt ceasuri în urmă 
şi luase cu ea, în afară de caii pe care îi avea la trăsură, alţii 
de schimb. Trebuie să fi avut multe parale la ea, altfel n-ar fi 
putut să-şi cumpere atâţia cai şi să plătească bine pe 
negustor, ca să nu ne spună încotro s-a dus. Dar Emery nu 
era prost. A luat de o parte pe un argat şi, în schimbul a doi 
dolari, a aflat nu numai când plecase Judita, dar şi că, 
înainte cu puţine zile, fusese pe acolo un domn care 
aranjase totul pentru continuarea călătoriei ei. Îl descrisese 
aşa de bine încât recunoscui imediat pe lonathan Melton. 

Ştiam acum drumul pe care o luase şi care însemna un 
mare ocol. Ne gândirăm să o luăm prin partea de nord al lui 
Llano Estacado, un pustiu sterp unde nu găseai nimic şi 


Emery n-avea defel poftă să se aventureze pe un astfel de 
drum. Nici Winnetou nu părea încântat. 

Fratele meu cunoaşte pustiul acesta tot atât de bine ca şi 
mine, zise el. Va trebui să călărim zile întregi fără să dăm de 
un strop de apă; vor putea caii noştri să îndure setea? 

Vom găsi noi apă pentru că nu e acum timpul secetei, i-am 
răspuns eu. 

La şes nu, fiindcă vântul usucă repede băltoacele. 

Atunci se vor mulţumi şi cu zeama cactuşilor care 
potoleşte setea. 

Fratele meu are dreptate, fructul acesta conţine multă 
apă, uitasem. Dar mai e şi altceva ce mă face să şovăi. Ştie 
sigur Old Shatterhand că lonathan Melton se află sau va 
veni la Albuquerque. 

Da, presupunând că femeia n-a minţit. 

A spus adevărul; nu se poate însă să-l fi oprit ceva în drum 
pe Melton? 

Posibil. 

Atunci dă peste el, îi spune că suntem pe urmele ei şi 
cunoaştem ţinta călătoriei lor. Înţelegi că se vor feri să se 
apropie de Albuquerque. 

Asta numai în cazul când i s-ar fi întâmplat ceva 
neprevăzut. 

Nicidecum. S-ar putea să-i fi venit în gând s-o aştepte în 
drum ca să plece împreună mai departe. 

Nu cred; ar însemna să piardă prea mult timp. 

Nici asta. Lui îi e totuna dacă o aşteaptă în drum sau la 
Albuquerque unde e mult mai expus să fie descoperit şi 
prins. 

Hm! N-aş avea nimic de zis, dar o presimţire mă îndeamnă 
să ne ducem direct la Albuquerque. 

Ştiu că fratele meu are astfel de presimţiri care nu-l 
înşeală niciodată. În cazul de faţă l-aş ruga totuşi să nu le ia 
în seamă şi să asculte mai bine glasul raţiunii. Deci - după 
ea! 


A doua zi pe la prânz am ajuns la South Fork of Red River. 
Aici era Dryfurt? despre care ni se vorbise. 1 se zicea aşa 
deoarece apa era atât de mică în timp de secetă încât o 
puteai trece călare fără măcar să-ţi uzi picioarele. 

Avusesem până acum iarbă destulă pentru cai şi dădurăm 
şi de făgaşurile lăsate de roţile trăsurii. De aici însă coteau 
la nord-vest şi ştiam că în partea aceea nu vom avea un 
strop de apă pentru cai. 

Îi adăparăm deci bine, pe urmă pornirăm iar la drum. 

Mult mai uşor ar fi fost să o fi putut lua prin Camp 
Radziminsky şi Fort Elliot, dar lonathan Melton avea motive 
puternice să ocolească locuri umblate. 

V-am mai spus că Judita ne-o luase cu opt ore înainte, şi, 
din nenorocire, nu reuşisem până acum să micşorăm 
distanţa; dimpotrivă, părea că sporeşte. Deşi trăsura ar fi 
trebuit să îngreuneze drumul, avea cai de schimb şi nu-i 
păsa, pe când ai noştri erau destul de obosiţi. 

Iarba era din ce în ce mai rară; câmpia devenea un şes 
pustiu de nisip, pe urmă bolovănos şi pământul atât de tare 
încât nu se mai cunoştea nici o urmă. 

A doua zi ajunserăm la o băltoacă. Apa era murdară, dar 
n-aveam încotro. O băurăm strecurată prin batistă şi 
bieţilor cai nu le mai rămase decât nămolul. 

Dădurăm în sfârşit iar de urme când pământul fu mai 
nisipos, dar pierdusem în căutarea urmelor încă o zi. 
Făgaşurile păreau să fie vechi de două zile şi doar ici-colo 
mai desluşite. 

Proastă afacere, mormăia Emery. Dacă o ţine totaşa nuo 
mai ajungem pe muierea asta cât lumea şi pământul. 

În nici un caz până la Albuquerque, răspunsei eu. 

Aveai tu dreptate când spuneai ca să ne ducem de-a 
dreptul acolo. 

Recunoşti cam târziu; acum nu ne mai putem întoarce. 

Şi să putem, Winnetou tot nu v-ar sfătui s-o faceţi, 
interveni apaşul. Mai că aş crede că lonathan Melton s-a 


oprit undeva în drum ca s-o aştepte şi atunci dăm cu 
siguranţă de ei. 

Şi unde crede fratele meu că s-a oprit? 

Undeva lângă o apă, adică în susul Râului Canadian la care 
vom ajunge peste două zile. 

Clătinai numai capul, căci aveam prea mare stimă pentru 
apaş ca să-l contrazic în faţa lui Emery. Fusesem de o 
părere opusă de a lui; îi făcusem pe voie, aşa că o sâcâială 
sau o imputare ar fi fost acum de prisos. El însă observă 
gestul meu, de aceea mă întrebă: 

Nu e şi fratele meu de aceeaşi părere? 

Nu. Eu cred că nu o vom ajunge pe Judita. 

Nici chiar dacă o aşteaptă lonathan? 

Nici atunci. Când se vor întâlni, vor porni amândoi mai 
departe. 

Uff! Fără să-i lase timp să se odihnească? 

Fără, fiindcă va afla de la ea că suntem după ei. 

Lăsă capul în jos stânjenit şi răspunse cam ruşinat: 

Fratele meu are dreptate. Trebuia să ascultăm de glasul 
lui nu de al meu. Winnetou a făcut o prostie. 

Îmi părea rău că-l auzeam acuzându-se singur, dar din 
nenorocire am avut la urmă dovada că eu avusesem 
dreptate şi nu el. Am ajuns noi, ce-i drept, trăsura, nu însă 
aşa cum credeam, ci în împrejurări cu totul altele decât se 
aşteptase apaşul. 

Aşadar, până la Canadian-River mai aveam două zile de 
drum, zile cât se poate de grele. 

Caii noştri tropăiau prin nisipul moale în care li se 
înfundau picioarele până la glezne şi soarele dogorea 
cumplit. Ne-am fi oprit să poposim peste noapte, dar nu se 
putea, deoarece am fi pierdut urma şi prea mult timp. 
Noroc că a doua zi dimineaţă am dat iar de o băltoacă, din 
care adăparăm caii şi pe la prânz am ajuns la o mică 
pădurice de cactuşi, al căror fruct, deşi nu tocmai plăcut la 
gust, conţine o zeamă răcoritoare. Sorbirăm din ele atât cât 


să ne potolim setea şi puserăm cailor un maldăr dinainte ca 
să se sature. Pe urmă, iar la drum. 

Nădăjduiam ca până-n seară să dăm de vreun afluent mic 
al Canadianului unde am fi găsit şi apă şi iarbă din belşug. 
Dar după amiază aerul deveni atât de fierbinte că te 
înăbuşea şi la orizont se zări spre sud o lumină roşiatică. 
Winnetou se uită de câteva ori într-acolo, dar nu spuse 
NIMIC. 

Parcă s-ar anunţa un uragan, zise Emery îngrijorat. 

Aşa şi e, am răspuns eu. Noroc că nu suntem departe de 
râu. Cu vijeliile pustiului nu e de glumit. 

Fratele meu Old Shatterhand are dreptate, îşi dădu cu 
părerea Winnetou. Când spiritul lui Llano Estacado iese din 
adânc, se repede mânios peste pustiu, ridică nisipul până la 
slava cerului şi smulge din pământ copacii din ţinuturile 
rodnice şi tot ce întâlneşte în cale. 

Prost lucru! Şi crezi într-adevăr că o să avem de-a face şi 
noi cu acest Spirit? 

Vine. Winnetou ştie ce spune. Să dea fraţii mei pinteni 
cailor, dacă nu vor să ne îngroape nisipul pe toţi; trebuie să 
ne grăbim să găsim un loc de adăpost. 

Îndemnarăm la drum caii, care, cu instinctul lor, simţiseră 
mai dinainte primejdia şi goneau cât puteau. 

Lumina cea roşie creştea, se întindea tot mai mult şi se 
ridica din ce în ce mai sus pe cer. Primejdia era într-adevăr 
mare, căci mi se mai întâmplase de câteva ori să întâmpin 
astfel de vijelii în Llano Estacado. 

Trecuseră aproape două ceasuri de când înţeleseserăm 
primejdia care ne ameninţa şi peste cel mult un sfert de 
ceas, uraganul ne va ajunge din urmă. Caii de-abia mai 
puteau înainta. 

Zărirăm deodată în depărtare, pe dreapta noastră, o 
ridicătură mică de pământ care se prelungea cât vedeai cu 
ochiul; nisipul nu mai era atât de adânc ca până acum şi pe 
alocuri câte un loc bătătorit sau un fir de iarbă. 


Sfârşitul pustiului! Strigă Winnetou. Vezi tu frate Old 
Shatterhand moviliţa aceea prelungă şi copacul acela cu 
crengile uscate? 

Da. Cunoşti tu moviliţa şi copacul? 

Le cunosc. Suntem salvaţi. De acolo începe câmpia şi la un 
sfert de ceas de la copac e un pârâu cu apă limpede. Daţi 
pinteni cailor ca s-ajungem la el la vreme. 

Vi se pare o sălbăticie când vă voi spune că loveam cu 
picioarele cât puteam în flancurile bieţilor cai, dar era în joc 
nu numai viaţa noastră ci şi a lor. Goneau cu limba scoasă 
fără să-i lăsăm o clipă în loc, căci dacă s-ar fi oprit o clipă, 
ne-ar fi fost cu neputinţă să-i urnim din loc. 

Trecurăm ca o săgeată pe lângă copac, mai departe, tot 
mai departe... apa sclipea... tufe verzi... Înainte, mereu 
înainte, prin apă... iar tufe... Încă o bucată de drum prin 
tufe şi pe urmă... caii căzură grămadă la pământ, flancurile 
li se zbăteau, limba le atârna de un cot şi ochii li se 
închiseră. 

Păturile, repede! Strigai eu. Frecaţi-i... biciuiţi-i ca să le 
puneţi sângele în mişcare, altminteri îngheaţă... Dacă mor 
suntem pierduţi! 

Tăiai în fugă o nuia, Winnetou de asemenea. 

Cum, săracii, să-i biciuim? Zise Emery, încremenit. 

Da, da, freacă-l repede pe al tău cu pătura pe piept. 

Ca să nu îngheţe? 

Da, da. 

Cum o să îngheţe pe căldura asta? 

O să vezi tu acum. la o nuia. 

Luă o nuia, mă privi uluit, pe urmă mă întreabă necăjit: 

De ce nu ne-am oprit la mal? Ce nevoie aveam să intrăm în 
tufiş? Nouă apă ne trebuie... 

Vei vedea tu îndată, acum fă ce facem noi. 

Începurăm să frecăm caii cu putere şi, deşi englezul nu 
pricepea nimic, ne imita mişcările. 

Deodată... uraganul izbucni. Mii de trâmbiţe sunau 
deasupra capetelor noastre, prin aer străbăteau şuierături, 


urlete şi ţipete ascuţite. O dogoreală grozavă se lăsă peste 
noi urmată brusc de un frig grozav. De îngheţul acesta mă 
temeam eu. Începui să izbesc cu furie în cal, nu ca să-l 
chinuiesc, ci ca să-i pun sângele în mişcare. Winnetou făcea 
acelaşi lucru, şi Emery, care înţelese acum ce rost aveau 
vorbele mele de adineauri, nu se lăsă mai prejos. 

Frigul nu ţinu mai mult de un minut, dar era atât de 
grozav că, dacă lăsam caii de sub mână, îngheţau cu 
siguranţă. Mişcările pe care le făceam biciuindu-i ne 
foloseau şi nouă ca să simţim mai puţin gerul. 

Deodată se lăsă iar o dogoreală fierbinte; vuietul din aer 
se potoli şi în locul lui se auzi foşnet puternic şi nu mai 
puturăm vedea înaintea noastră. Deşi ştiam că nu mă pot 
auzi, strigai tovarăşilor mei: 

Trântiţi-vă la pământ şi ţineţi-vă bine ca să nu vă ia vântul. 
Aerul se îmbâcsi de nisip care-ţi intra în ochi, în gură şi în 
nări; cu mare greutate puteai respira. Băgai capul în pătură 

ca să nu mă înăbuş. 

Această volbură de nisip nu ţinu mai mult de trei minute 
dar, după ce trecu, eram acoperiţi toţi cu un strat gros de 
nisip. Aerul era acum curat şi limpede; ne ridicarăm de jos 
ca să-l inspirăm cu nesaţ. Zărirăm deodată la răsărit un 
tablou cât se poate de straniu. Cerul nu se vedea şi în locul 
lui o întindere mare de nisip la marginea căreia se înălța un 
copac mare, despuiat de frunze, cu braţele întinse în gol. 

Fata Morgana! Strigă Emery. 

Da, e mirajul înşelător al pustiului Llano Estacado, 
prevestitor de furtună sau care apare după ce a trecut, 
răspunse apaşul. 

Uite, copacul pe lângă care am trecut adineauri... e întors 
cu susul în jos! 

Tot tabloul e inversat. Mirajul constă din două straturi de 
aer, unul rece şi altul fierbinte, şi fiecare desenează 
imaginile altfel. Lăsaţi acum mirajul care va dispărea îndată 
şi vedeţi mai bine de cai. Schimbările acestea bruşte de 
temperatură, oboseala şi nemâncarea i-a istovit de tot. 


Trebuie să-i frecăm iar din răsputeri şi să vedem dacă se 
pot ţine pe urmă pe picioare. 

După un sfert de ceas îi aduserăm în stare să se ridice de 
jos. Încălecarăm şi-i purtarăm câtva timp la pas ca să nuli 
se înţepenească mădularele, pe urmă dădurăm la o parte 
nisipul într-un loc şi îi lăsarăm să pască în voie. 

De-abia acum ne puteam gândi niţel şi la noi. Ne 
apucarăm să ne curăţăm lucrurile de nisip. În vremea asta 
stăteam jos şi ne schimbam părerile între noi. 

Cunoşteaţi movila şi copacul, începu Emery. Tu, Winnetou, 
ştiai că dincolo de copac e pârâul. Aşadar aţi mai fost pe 
aici? 

Da. 

De ce nu v-aţi oprit dincolo, pe malul celălalt? 

Fiindcă dincoace tufele erau mai dese şi cu cât erau mai 
multe în urma noastră, cu atât eram mai feriţi de uragan. 

Hm... aşa! Atunci trebuie să fi fost vreo întâmplare 
serioasă ca să ţineţi aşa de bine minte locul ăsta. 

Foarte serioasă. Dacă ai fi avut timp să te uiţi mai bine la 
copac, ai fi văzut că nu din pricina vârstei s-a uscat, ci de 
foc. 

A, a ars pădurea de la marginea lui Llano Estacado! 

Defel. Focul a fost un semn de triumf pentru comanşi şi un 
motiv de groază pentru mine şi Winnetou. 

Vroiau să vă prăjească sălbaticii? 

Da, şi nu numai pe noi ci şi pe încă patru tovarăşi de-ai 
noştri. 

Bine omule, mie nu mi-aţi spus nimic despre asta! Ia 
povesteşte s-aud şi eu. 

Veneam cu Winnetou de la Sierra Guadalupe şi vroiam să 
ne ducem, trecând prin pustiul Staked Plains, la Fort 
Griffin. Cunoşteam bine pustiul şi nu ne temeam de el, mai 
ales că aveam merinde destule cu noi şi burdufurile pline cu 
apă. 

Pe la jumătatea drumului ne-am întâlnit cu patru inşi care 
veneau de la Fort Dawis şi vroiau să se ducă la Fort Dodge. 


Lung şi primejdios drum! De la Rio Grande până la 
Arkansas! Peste şase sute de mile prin pustiul Llano! Nu 
puteau face un ocol prin locuri mai umblate? 

Nu se pricepeau şi cei care-i îndrumaseră se pricepeau tot 
atât de puţin. Aflai de la ei că era vorba de o afacere 
importantă la care, dacă se sfârşea repede, se puteau 
câştiga multe parale. Nu era deci vreme de pierdut, de 
aceea li se spusese să ia drumul cel mai scurt, adică prin 
Llano. Negustorii erau doi băieţi tineri care habar n-aveau 
de o călătorie prin Vest, de aceea li se dăduseră doi vânători 
să-i însoţească. 

Aceştia mai fuseseră o data prin Llano, nu înaintaseră însă 
prea mult în pustiu şi, mai ales, nu ştiau cum să străbată 
drumul de la miazăzi la miazănoapte. 

Prostii! Trebuiau să coboare Rio Grande, să se îmbarce 
pentru New Orleans şi să se ducă cu vaporul până la 
Arkansas. 

Sau să urce Rio Grande, să treacă prin Noul Mexic la 
Santa Fe şi de acolo să ajungă tot la Arkansas. Pe oricare 
din aceste căi ajungeau la destinaţie fără să mai cutreiere 
pustiul, chiar dacă n-ar fi întâmpinat aici nici o piedică în 
drum. 

Cu atât mai mult cu cât piedici sunt aici destule. 

Te cred! Cum vă spuneam, bieţii băieţi se duceau de-a 
dreptul la moarte. Am dat de ei aproape leşinaţi în nisip, 
caii zăceau alături istoviţi de foame şi de oboseală. Dacă nu 
veneam noi, se prăpădeau cu toţii. l-am înviorat cu niţică 
apă, i-am pus pe picioare şi i-am dus la malul pârâului, pe 
urmă i-am sfătuit să meargă cu noi la Fort Griffin. Ei însă s- 
au rugat de noi ca de Dumnezeu să-i ducem o bucată de 
drum prin pustiu spre miazănoapte că pe urmă se vor 
descurca şi singuri. Ne-am codit la început, dar în cele din 
urmă ne-am înduplecat. 

Ca să vă expuneţi la cine ştie ce primejdie! 

Aşa e. Nu ştiu dacă as mai face astăzi ce-am făcut atunci. 
Eram tânăr pe atunci şi nesocoteam primejdiile. Winnetou 


se bizuia pe două locuri unde ştia că se găseşte în drum apă 
de băut. De unul dintre ele era mai bine să ne ferim fiindcă 
se aţineau pe acolo o droaie de tâlhari şi când am ajuns la 
celălalt, găsirăm apa secată. Ştiam că dacă vroiam sa 
scăpăm cu viaţă, se cerea să ne cruţăm caii, de aceea le 
dădurăm lor câţiva stropi şi ne lăsarăm pe noi însetaţi. 

Pentru nişte oameni străini! 

Da. Ne erau străini dar erau oameni - după cum zici. Sunt 
sigur că şi tu ai fi făcut la fel, doar ne cunoaştem noi! 

Mai departe? 

Ne-am lăsat duşi de bieţii cai care de-abia se mai târau. A 
doua zi seara am făcut popas şi ne-am odihnit până 
dimineaţa, apoi am pornit pe jos iar la drum. 

Pe jos? Păi n-aveaţi cai? 

Erau prea istoviţi. Pe la vremea prânzului înjunghiarăm 
unul din ei ca să-i sorbim sângele... 

Ptiu! 

Nu zi aşa! Setea nu mai era de îndurat. Seara uciserăm 
încă unul. Şi în definitiv de ce nu? Tot ar fi murit ei şi aşa. Al 
treilea muri peste noapte şi a doua zi înjunghiarăm şi pe 
ceilalţi. Sângele lor ne ţinuse câtva timp în viaţă, dar dacă 
aş vrea să-ţi descriu starea în care ne aflam, n-aş putea. Am 
înţeles atunci că e adevărată vorba „te îmbeţi de sânge”. 
Eram cu adevărat beţi. Sforăiam, ne clătinam pe picioare, 
ne poticneam, ne sculam iar, apoi cădeam din nou, până în 
cele din urmă nu ne mai puturăm ridica de jos. 

E grozav! Şi unde s-a întâmplat asta? 

Nu departe de aici, la vreun ceas de drum dincolo de 
copac. 

Aha, acum înţeleg! Au năvălit comanşii peste voi şi din 
pricina slăbiciunii nu v-aţi putut apăra. 

Aşa e. Zăceam întins la pământ, frigurile făceau să mi se 
perinde fel de fel de imagini nebune dinaintea ochilor. 
Deodată izbucni un urlet şi un vuiet grozav în jurul meu. 
Încercai să mă ridic dar nu putui şi căzui îndărăt leşinat. 
Când mi-am venit în simţiri, eram legat burduf. Lângă mine 


zăceau Winnetou şi cei patru străini tot legaţi, iar în jurul 
nostru comanşii. 

Câţi erau? 

Îmi adunai pe cât puteam puterile, ridicai capul şi-i 
numărai. Erau paisprezece. 

Numai? 

Da, numai atâţia, dar toţi oameni sănătoşi şi voinici pe 
când noi nu eram decât şase, aproape morţi. 

Stai dragă, nu te supăra, căci n-am vrut să-ţi fac vreo 
imputare! Doar nu eraţi în stare nici de cea mai mică 
împotrivire. Şi ce s-a mai întâmplat pe urmă? 

Indienii ne-au dat de băut şi ne-au îndopat bine, dar nu din 
dragoste, ci pentru a ne pregăti pentru o moarte mai 
cumplită. Îndată ce am putut umbla, ne-au adus aici şi iar 
ne-au dat de mâncat şi de băut mai mult decât ne-ar fi 
trebuit. A doua zi ne-au târât lângă un pom unde trebuia să 
fim legaţi şi arşi de vii - după cum ne-a spus căpetenia. 

A, era şi o căpetenie cu ei! 

Da, ba chiar una foarte renumită. Îi zicea Mowa-kituh, 
adică Mâna-puternică, Au legat mai întâi pe tinerii 
negustori de copac şi le-au dat foc. După ei a venit rândul 
vânătorilor, pe noi ne lăsaseră la urmă. 

Şi a trebuit să vedeţi cu ochii voştri cum ard? 

Ce-am văzut a fost o grozăvie, dar ce-am auzit era şi mai 
groaznic. Era o scenă despre care nici nu vreau să-mi mai 
aduc aminte. În sfârşit, şi-au dat şi aceştia sufletul. Acum 
veneam noi la rând. 

Repede, repede că nu mai am răbdare... Cum aţi reuşit să 
scăpaţi? 

Trebuie să-ţi spun mai întâi că mi se luaseră toate armele. 

Şi lui Winnetou? 

Da. Puşca lui cu ţeava de argint o luase căpetenia 
comanşilor şi stătea cu ea în mână în timp ce îi ardeau pe 
cei patru nenorociţi. Caii rămăseseră lângă pârâu. 

Sub pază, desigur. 


Nu. Spre norocul nostru. Îţi atrag atenţia că mie şi lui 
Winnetou ne pierise complet slăbiciunea, în starea de 
enervare în care mă aflam îmi simţeam parcă puterile 
înzecite. 

Alături de căpetenia comanşilor stătea fiul acestuia care 
avea atârnată de cingătoare cartuşiera lui Winnetou. După 
explicaţiile acestea vei înţelege restul. 

Picioarele ni le dezlegaseră ca să putem umbla, numai 
mâinile ne erau legate la spate. Winnetou îmi aruncă o 
privire semnificativă arătându-mi din ochi copacul, apoi 
pârâul. L-am înţeles imediat ce vrea să spună. 

Văzuserăm că pe nenorociţii noştri îi legaseră de copac 
piept la piept într-un fel de îmbrăţişare care dovedea o 
cruzime neînchipuită. Noi speram ca tocmai de la acest 
lucru să ne vină salvarea. Dacă aveau de gând să procedeze 
tot aşa, trebuiau să ne dezlege pentru câteva momente 
mâinile şi atât ne era de ajuns. 

Grozave momente! 

Lucrurile s-au întâmplat într-adevăr după cum am 
prevăzut noi. Căpetenia făcu un semn lui fiu-său şi încă 
unuia din indieni, care ieşi din rând şi se apropie de mine 
pe când cel dintâi de Winnetou. Indianul îmi deznodă 
legăturile, apoi mă luă de braţ ca să mă ducă spre 
Winnetou, care avea şi el acum mâinile libere. Urma să ne 
îmbrăţişăm. Ca fulgerul apaşul smulse cu stânga cartuşiera 
de la brâul tânărului comanş, iar cu dreapta puşca pe care 
o ţinea tatăl lui. 

În aceeaşi clipă smucii şi eu cuțitul de la brâul comanşului 
care mă ducea la rug, îl îmbrâncii încolo şi luai repede 
puşca mea cu repetiţie din mâna unuia din comanşi. Cât ai 
clipi eram lângă cai. 

N-au tras după voi? 

Nu. Ticăloşii se uitau încremeniţi cu gura căscată. De 
văzut nu i-am văzut, fiindcă înţelegeţi că nu m-am uitat 
îndărăt, mi-am închipuit însă după tăcerea lor. Izbucni pe 
urmă un răcnet şi un urlet de se cutremură văzduhul şi 


patru din ei se luară după noi. Când am ajuns la primul 
tufiş, Winnetou a întors puşca spre ei şi a doborât pe cei doi 
din faţă. Cum şi a mea era încărcată, am tras şi eu în al 
treilea şi apoi în cel de al patrulea. Ceilalţi, care alergaseră 
în ajutorul tovarăşilor lor, se opriră în loc, sfătuindu-se ce 
au de făcut. Ne-am folosit de răgaz ca să sărim pe cai şi s-o 
luăm în galop. 

Mare noroc aţi avut! Şi povesteşti, domnule, cu glas atât 
de liniştit, de parcă ai spune un basm. 

Lasă că nici nu era cine ştie ce lucru mare. Indienii ne 
înlesniseră fuga. Acum îi urmăream noi pe ei, ca să 
răzbunăm moartea celor patru tovarăşi ai noştri. Şi i-am 
răzbunat. În afara celor patru, a doua zi am mai împuşcat 
patru, ziua următoare încă trei. 

Îşi meritau soarta; până la urmă ar fi trebuit să cruţaţi pe 
unul din ei, ca să spună acasă ce-au păţit. 

Ne-am gândit şi noi la asta. Am surprins pe ultimii trei 
lângă râul Canadian, pe locul numit de ei Theitis-tşihono- 
puestijait, adică Valea Morţii, şi unde şi-au găsit într-adevăr 
doi din ei moartea. 

Cu căpetenia ce se întâmplase? 

Era cu aceştia din urmă. Lăsasem pe şeful comanşilor 
înadins în urmă. L-am împuşcat odată cu celălalt, iar celui 
de-al treilea i-am dat drumul. 

Ce-aţi făcut cu leşurile şi cu lucrurile pe care le aveau 
asupra lor? 

I-am îngropat cu ele; nu le-am luat decât ce prădaseră de 
la victimele lor. Erau scrisori şi alte lucruri mărunte pe care 
le-am predat pe urmă la Fort Dodge să fie trimise familiilor. 
Se cuvenea să îngropăm pe căpetenia comanşilor, după 
rangul pe care-l avea. Winnetou ţinea foarte mult la o 
înmormântare conform cu rangul pe care îl avea, deşi îi era 
duşman de moarte. Găsirăm aici în Valea Morţii o crăpătură 
de stâncă; băgarăm cadavrul în crăpătură cu toate armele 
şi talismanul său în mână. 


O mai fi acum sau au scos fiarele sălbatice leşul ca să-l 
sfâşie? 

Nu cred, fiindcă am astupat crăpătura cu bolovani. De 
altfel sunt sigur că ne-a spionat comanşul lăsat de noi în 
viaţă şi a spus războinicilor lui unde zace şeful lor. 

Mai ţii minte locul? 

Da. Am trecut odată cu Winnetou pe acolo şi am văzut în 
locul bolovanilor o lespede mare la gura crăpăturii. Acum 
ştii şi tu în ce împrejurare am făcut cunoştinţă cu copacul 
cel ars care a servit de rug unor nenorociţi şi era să ne fie şi 
nouă loc pentru odihna de veci. 

Ce interesant trebuie să vi se pară când vă vedeţi iar pe 
locul unde aţi trecut prin emoţii atât de grozave. 

Interesant? Cuvântul nu se prea potriveşte. Mai bucuros 
aş fi să mă văd cât mai departe de el. Winnetou ce zice? 

Apaşul fu de părere să rămânem peste noapte acolo, 
deoarece aveam iarbă şi apă din belşug pentru cai. 

Dar eu nu mă simţeam deloc liniştit; mă muncea o 
presimţire rea. Lăsarăm caii să pască şi ne apucarăm să 
cercetăm cu băgare de seamă locul. Primejdia era mai mare 
aici decât pe şesul sterp şi unui vânător orice întâlnire îi 
poate da de bănuit. 

Nu văzurăm însă nimic suspect. Tocmai vroiam să mă 
întorc la pârâu când auzii o împuşcătură. Nu m-am speriat 
defel; orice cercetaş al preriilor cunoaşte detunătura puştii 
lui sau a tovarăşului său. Ştiam că Emery era acela care 
trăsese şi, fiindcă nu răspunse o altă detunătură, n-aveam 
motiv de îngrijorare. 

Când mă apropiai de lagărul nostru, văzui că împuşcase o 
pasăre mare şi grasă, aşa că nu-i luai în nume de rău 
împuşcătura. 

Făcurăm foc, fripserăm pasarea şi mâncarăm cu poftă, mai 
bine de jumătate, păstrând restul pentru mâine. 

Mâine! Cine poate să ştie ce va fi mâine sau chiar peste un 
ceas! 


Era scris să n-avem parte de pasăre, ci alţii să se înfrupte 
din ea. 

Capitolul IV - Mormântul. 

Hotărârăm să dormim cu rândul, adică doi să doarmă şi 
unul să vegheze. Întâi păzeam eu, pe urmă Winnetou şi la 
sfârşit Emery. Pe la miezul nopţii stinsei focul şi după un 
ceas îl deşteptai pe Winnetou. Pe urmă m-am culcat. Tristă 
mi-a fost deşteptarea! Visam urât. Se făcea că sunt acasă în 
pat; deodată se deschise uşa, măcar că era încuiată pe 
dinăuntru, şi intră un omuleţ scurt şi gros, care se repezi 
dintr-o săritură la patul meu, mi se aşeză pe piept şi-şi 
încolăci braţele în jurul gâtului. Nu puteam să respir, nici să 
țip sau să mă mişc. 

În sfârşit putui să răsuflu şi mă deşteptai. A, nu eram 
acasă ci aici, aproape de râul Canadian. 

Winnetou! Strigai eu. 

Charlie! Îmi răspunse el lângă mine. 

Am vrut să întind mâna, dar îmi simţii amândouă mâinile 
legate, de asemenea şi picioarele. Încercai să mă ridic, 
căzui însă îndărăt, căci o curea sau o frânghie mă strângea 
de gât. 

Visam încă sau era aievea? Văzui deasupra mea stelele 
pierind una câte una pe cer şi în juru-mi tufiş. Printre tufe 
zăream trupuri negre şi simţii un miros greu de grăsime. 
Înţelesei că sunt indieni. Nimeni nu vorbea, nimeni nu făcea 
o mişcare. 

Deci nu visam. Eram prins şi legat burduf. Winnetou la fel. 
După stele cunoscui că trebuie să fie ora trei dimineaţa. 

Emery? Întrebai eu. 

Well! Răspunse englezul. 

Aşadar şi tu? 

Şi eu! 

Când? 

Pe când vegheam. Au răsărit ca din pământ, m-au apucat 
de gât, de mâini şi de picioare, din toate părţile. M-au 
strâns de beregată de n-am putut scoate un țipăt. 


Cine? 

Indienii. 

Auzii acum un glas străin lângă mine: 

Mister Bothwell nu-ţi poate spune nimic şi nici Winnetou. 
Vă aflaţi în mâinile căpeteniei Pa-ark-piop. 

Pa-ark-piop înseamnă Săgeată-lungă şi era cunoscut 
pentru cruzimea lui. Era unul din cei mai temuţi şefi ai 
comanşilor şi ştiam că, aflat în puterea lui, cu greu am mai 
fi putut scăpa. De văzut nu-l văzusem niciodată, aflasem 
însă că nu e bătrân. 

Dar cine-mi vorbise în englezeşte? Înţelesei după glas că 
era... lonathan Melton. 

Nu vrei să te uiţi încoace? Râse el. Mă urăşti aşa de tare 
sau nu mă mai recunoşti? la spune, ştii cine sunt? 

Ar fi fost nu numai ridicol să tac, dar şi o nesocotinţă din 
partea mea. Puteam să aflu de la el unele lucruri care m-ar 
fi interesat. De aceea zisei cu scârbă: 

Cine eşti? Cel mai mare ticălos de pe suprafaţa pământului 
- asta eşti! 

Mă judeci rău, sir, zău aşa! Sunt om cinstit, mai ales faţă 
de dumneata. Vrei să ţi-o dovedesc? Şi, fiindcă tăceam, 
urmă cu ironie: O să-ţi facă plăcere, cred, să mă cunoşti şi 
ca om cinstit. O să vezi îndată că nu te mint. Recunoşti şi 
dumneata că am de ce să-ţi mulţumesc, nu e aşa? 

Da. 

Atunci să nu te miri că ţin să-ţi plătesc cu dobândă la 
dobândă. Ei, ce zici, aşa că e frumos din partea mea? 

Sunt încântat. 

Mi-am închipuit. Voi fi încă şi mai atent decât te-ai aştepta. 
Desigur, ai vrea să afli cum am ajuns în situaţia de acum? 

Da. 

Atunci ascultă! Să nu mă crezi atât de prost şi imprudent 
după cum ţi-ai închipuit. O să-ţi spun adevărul, fiindcă sunt 
sigur că nu mai poţi să-mi faci nimic. Viaţa dumitale 
aventuroasă s-a încheiat; poţi să-ţi faci testamentul. Eşti 


prizonierul căpeteniei comanşilor, Săgeată-lungă. Ştii cine 
era tatăl lui? 

Nu. 

Mâna-puternică, indianul pe care l-ai ucis şi îngropat în 
Valea Morţii. Răzbunarea va fi pe măsură. Vei fi îngropat de 
viu împreună cu Winnetou, lângă cadavrul lui. Săgeată- 
lungă a făcut jurământ în faţa mea şi ştii ce înseamnă 
pentru un indian jurământul. Ei, ce zici, cum te simţi? 

Foarte bine. 

O să te simţi şi mai bine când va trebui să mori încetul cu 
încetul într-o groapă lângă un cadavru împuţit. Şi, ca să-ţi 
mai fac o mare bucurie, află că mă voi simţi pe urmă foarte 
fericit când voi şti că am scăpat în sfârşit, odată pentru 
totdeauna, de dumneata. A, era să uit să-ţi dau o mângâiere 
pe lumea cealaltă. Într-adevăr, eu sunt Ionathan Melton, 
după cum mă credeai. 

Aşadar mortul din văgăuna uled-ayarilor era Small 
Hunter? 

Da. 

Şi kolaghasi, tatăl dumitale? 

Chiar aşa. El l-a împuşcat. le credeam pe urmă în mâini 
bune la uled-ayuni, dar dobitocii te-au lăsat să fugi. Ţi-a fost 
însă degeaba. Noi ne-am dus frumuşel la New Orleans, 
unde ni se pregătise mai demult terenul. 

De Harry Melton? 

Da. El a fost acela care a primit scrisorile şi telegrama. 
Credeai că ai făcut cine ştie ce ispravă, dar, trebuie să 
recunoşti, te-ai lăsat tras pe sfoară. Şi, ceea ce mă bucură 
mai mult din toate e că nici cu mistress Silverhill nu ţi-a 
mers mai bine. Te-a jignit rău când ţi-a respins propunerile 
de dragoste, nu e aşa? 

Când a fost asta? 

La Sonora; de câte ori o rugai în genunchi, îşi bătea joc de 
dumneata. 

Eu? Exclamai eu şi, cu toată situaţia tragică în care mă 
aflam, nu mă putui stăpâni să izbucnesc într-un râs cu 


hohote. 

Da, dumneata! Degeaba râzi, ştiu ce spun. Cum îţi 
strălucea faţa când ai revăzut-o pe urmă în New Orleans... 

Şi i-am căzut iar în genunchi, nu e aşa? 

Desigur, desigur! Mărturiseşte... 

Ai dreptate, aşa sunt eu. Cum văd o femeie, îi cad în 
genunchi. Asta-i tot ce ţi-a spus ea? 

Bineînţeles. Cu ce poftă râdea, când mi-a povestit cum te-a 
încuiat în cameră şi a plecat lăsându-te acolo. Ţi-a spus, nu, 
că suntem logodiţi? 

Da. 

Sunt sigur că ai venit aici mai mult de dragul ei, decât să 
mă urmăreşti pe mine, nu-i aşa? 

Ba da, ba da! 

Mi-a spus tot. Poate că ai fi reuşit s-o ajungi, dacă nu-mi 
luam eu măsurile mai dinainte. Ştiai de la ea că m-am dus la 
Albuquerque, ca să mă întâlnesc cu tata şi unchiul Harry, 
nu? 

Da. 

Şi că ne vom duce pe urmă cu toţii la castelul ei, unde vom 
duce o viaţă fericită? 

Ştiam şi asta. 

Atunci nu mai am ce-ţi spune decât că dorul de ea m-a 
oprit din drum şi am rămas la Canadian ca s-o aştept. Am fi 
fost acum departe, dacă nu cădeam în mâinile comanşilor. 
Erau gata să ne omoare, dacă nu-mi venea un gând 
năstruşnic. Ghiceşti care? 

Da. 

Vă ştiam pe urmele noastre... 

Dar de jurământul comanşilor habar n-aveai. 

Nu. Ştiam însă că tribul lor şi al apaşilor se duşmănesc de 
moarte, de aceea am propus comanşului să ne ajutăm 
reciproc. l-am cerut să ne lase să ne vedem nesupăraţi de 
drum, dându-i în schimb ideea cum să pună mâna pe 
Winnetou. 

Şi s-a învoit? 


Cu mare bucurie, mai ales că a aflat că e şi Old 
Shatterhand cu el. 

Totuşi nu s-a prea încrezut în vorbele voastre, fiindcă vă 
văd tot aici. 

Negreşit că nu putea s-o facă decât după ce mă voi ţine de 
făgăduială. Ştiam că sunteţi pe urmele Juditei şi v-am ieşit 
niţel înainte. Veni uraganul care aduse după sine mirajul. 
Zărirăm trei călăreţi apropiindu-se de pârâu. Cine puteau 
să fie în afară de voi? Comanşii şi-au închipuit că veţi poposi 
acolo şi s-au ascuns în pădurea care se află cale de o 
jumătate de ceas de aici. După ce a trecut furtuna, v-am 
văzut cercetând locul, dar vântul spulberase urmele. Pe 
urmă, când s-a întunecat bine, au trimis iscoade care au 
venit să ne spună ce făceaţi. Stăteaţi lângă foc şi frigeaţi o 
pasăre. Voi nu i-aţi simţit pe comanşi când s-au apropiat. 
Era greu să înşele atenţia lui Winnetou şi a lui Old 
Shatterhand, de aceea au aşteptat până ce a venit rândul 
englezului. L-au prins şi l-au legat într-o clipă fără să aibă 
vreme să scoată un țipăt. Pe voi v-au biruit în somn. Acum 
ştii tot. Friptura o s-o mănânc eu cu Judita, gândindu-ne cu 
plăcere la persoanele cărora era destinată. 

Unde e mistress Silverhill? 

A rămas sub ocrotirea câtorva comanşi în pădure. Înainte 
de plecare aş vrea să vă mai fac două rugăminţi. Ca 
gentlemeni ce sunteţi, nu mă puteţi refuza. 

S-auzim. 

Sunt mare amator de arme de preţ. V-aş ruga să mile 
lăsaţi pe ale voastre moştenire după moarte. 

Şi dacă nu vreau? 

Tot degeaba; le consider pradă de război. 

Foarte bine. A doua rugăminte? 

Mi-ai luat pe când mă aflam în Tunis nişte hârtii; să mi le 
dai înapoi. 

Du-te de i le cere avocatului dumitale Fred Murphy; i le- 
am lăsat în păstrare. 


După cum văd, îţi arde de glume. Acum să iau friptura şi 
armele. 

Deoarece comanşii ne ştiau bine legaţi, nu se gândiseră să 
ne ia armele care se aflau jos lângă noi. Am vrut să 
protestez, dar, în momentul acela, auzii pe cineva aproape 
de mine zicând într-o englezească stricată, cum vorbesc 
indienii de prin părţile acelea: 

Stai! Lasă armele! 

În vremea asta se mai risipise întunericul şi putui vedea pe 
cel care vorbea. Era căpetenia comanşilor. 

Pentru ce? Sunt doar ale mele. 

Nu. Mi-ai făgăduit sau nu, că-mi vei da în palmă pe aceştia 
trei? 

Da, dar nu şi lucrurile lor. 

Tot ce aparţine învinsului, se cuvine învingătorului. Lasă 
deci jos armele. 

Şi, fiindcă Melton se codea, indianul scoase cuțitul de la 
brâu şi-l ameninţă cu el. Melton trânti armele şi zise cu 
ciudă: 

Na, ia-ţi-le; măcar că nu sunt ale tale! Eu mă duc să-mi iau 
trăsura şi plec. 

Nu încă, mai aşteaptă. 

De ce să mai aştept? Mi-ai făgăduit că îndată ce-mi voi 
împlini făgăduiala, mă laşi să-mi văd de drum. 

Ţi-am făgăduit şi mă voi ţine de cuvânt. Ai putut însă să îmi 
spui tu hotărât ceasul când mi-i vei preda? 

Nu. 

Atunci nu ţi-am hotărât nici eu când îţi voi da drumul. 
Deocamdată rămâi. 

Nu cumva mă consideri şi pe mine prizonierul tău? 

Să taci, coiot împuţit! Se răsti căpetenia cu ochii 
scânteietori. 

Melton tăcu şi şezu iar jos. 

Mi-ai făgăduit, urmă iar comanşul, să-mi predai pe 
Winnetou şi Old Shatterhand; trebuie mai întâi să mă 
încredinţez dacă, într-adevăr, sunt ei. 


Apoi oprindu-se în faţa apaşului, zise privindu-l încruntat: 

Cum te cheamă? 

Sunt Winnetou, căpetenia apaşilor. 

Şi pe tine? Întrebă el pe englez. 

Bothwell. 

Numele tău nu s-a auzit încă în nici un cort sau lagăr. 

Se apropie apoi de mine şi, după ce mă măsură câtva timp 
cu privirea, rosti: 

Ţie ţi se zice Old Shatterhand? 

Da. 

Eşti un vrăjmaş de-al comanşilor? 

Nu sunt vrăjmaşul nimănui, dar mă apăr împotriva oricui 
vrea să mă atace, fie el roşu sau alb. 

E adevărat că ai ucis împreună cu Winnetou pe Mâna- 
puternică, tatăl meu? 

Da, dar nu cu Winnetou, ci singur, fiindcă glonţul meu i-a 
dat lovitura de moarte. 

Winnetou era cu tine, deci vina e a amândurora. Bothwell, 
fiind tovarăşul vostru, va avea aceeaşi soartă cu voi. Veţi fi 
zidiţi de vii toţi trei în mormântul aceluia pe care l-aţi ucis. 
Apoi, adresându-se oamenilor săi: luaţi pe prizonieri între 
voi şi să ne întoarcem în pădure. 

Mă uitam la căpetenia comanşilor şi-o examinai cu atenţie. 
Era un bărbat de vreo treizeci de ani, cu chipul mândru şi 
aspru. Ştiam că va fi neînduplecat. 

Ni se dezlegară picioarele ca să putem umbla şi convoiul 
se puse în mişcare. Numărai douăzeci de comanşi voinici, 
toţi unul şi unul. Aveam vreo jumătate de ceas de drum 
până la pădure. Nu era propriu-zis o pădure, căci copacii 
erau rari şi formau numai o fâşie lată de verdeață. Dincolo 
de ea se întindea câmpia unde păşteau caii sub paza a doi 
comanşi. Caii noştri erau, bineînţeles, printre ei. 

Ne legară acum altfel; cu mâinile la spate, ne puseră să 
încălecăm şi ne înţepeniră picioarele de chingile şeilor cu 
nişte curele subţiri. lonathan Melton încalecă şi el, pe urmă 
am pornit cu toţi peste câmpia întinsă. Şi aici uraganul 


acoperise iarba cu nisip. Văzurăm acum copaci înalţi cu 
frunza deasă şi ajunserăm în sfârşit la malul Canadianului 
în lungul căruia se întindea şoseaua ce duce de la San 
Pedro la Albuquerque. 

Să nu vă închipuiţi însă o şosea după concepţia noastră 
europeană. Era doar o potecă mai lată pe care circulau 
care cu boi. 

O butcă veche cu şase cai aştepta la marginea pădurii. 
Judita stătea tolănită în iarbă, dar se ridică la apropierea 
noastră. Doi inşi, vizitii probabil, nici nu se mişcară când ne 
văzură. Cinci comanşi stăteau de pază. 

Am pus mâna pe ei! Uite, ţi-am adus pe adoratorul tău, 
strigă Melton Juditei, râzând şi arătând spre mine. Ea 
zâmbi şi dădu din cap, fără să-mi arunce măcar o privire. 
Ce puteam face altceva decât să tac?! Dar unul dintre cei 
de faţă îmi luă apărarea, însăşi căpetenia comanşilor. 

Te-ai ţinut de cuvânt, zise el lui Melton. Puteţi pleca 
nesupăraţi de nimeni, dar mai întâi ascultă aici la mine. Îi 
vezi tu pe aceşti războinici? Unul e Winnetou şi celălalt Old 
Shatterhand. Au fost puşi pe rug ca să fie arşi; prin curajul 
şi destoinicia lor au reuşit să scape ziua-n amiaza mare şi 
au ucis pe urmă pe marea căpetenie a comanşilor, Mâna- 
puternică, tatăl meu şi alţi doisprezece războinici de-ai lui. 
Nu l-au lăsat însă pradă corbilor şi hienelor ci l-au îngropat 
cu cinste împreună cu armele şi talismanul lui ca să se 
poată duce mândru în veşnicele câmpii de vânătoare. Aceşti 
doi oameni sunt duşmanii noştri, dar oameni de onoare şi 
războinici renumiţi. Tu însă cine şi ce eşti? 

Şi eu sunt un gentleman care... îl întrerupse încurcat 
Melton. 

Taci! Se răsti comanşul. Te-am auzit ce spuneai adineauri 
în tufiş lui Old Shatterhand. Nu eşti un războinic ca el şi ca 
noi, ci un hoţ şi un şarlatan. Eu, Săgeată-lungă, am fost prin 
oraşele albilor şi am învăţat multe. Am văzut oameni care 
fuseseră închişi pentru că au furat şi au înşelat pe semenii 
lor. Ca să-i poată cunoaşte oamenii de treabă şi să ştie să se 


ferească de ei, li se rădea părul de pe cap. Eu mă ţin de 
cuvânt şi te las să pleci în voie, dar, ca să te deosebeşti de 
aceşti oameni cinstiţi şi curajoşi, te voi însemna pe viaţă. 
Comanşi, radeţi-i părul! 

Părul? Părul meu... 

Taci, vierme, altminteri îţi iau nu părul, ci viaţa! Tună 
comanşul. 

Melton se zbătea şi ţipa cât putea. Degeaba. Doisprezece 
comanşi îl trântiră la pământ şi doi din ei, cu pumnalele lor 
ascuţite ca un brici, începură să-i radă capul. După 
schimonosirile şi răcnetele lui, se cunoştea că ticălosul 
suferea cumplit. Când nu mai rămase urmă de păr pe cap,i 
se dădu drumul. Sări ca ars de jos şi alergă să se ascundă în 
spatele trăsurii. Judita vru să se ducă după el, dar comanşul 
o opri cu un gest. 

Stai! Se răsti el. E adevărat că Old Shatterhand a fost 
adoratorul tău? 

Da, răspunse ea fără să plece ochii. 

Şi tu l-ai respins ca să pleci după omul de colo? Eşti soţia 
lui? 

Nu încă. 

O fată de-a noastră n-ar pleca niciodată după un bărbat a 
cărui squaw-ă nu e încă. Şi limba ta nu e o limbă de femeie, 
ci de viperă care varsă venin. Mii de femei şi fete indiene ar 
fi fost fericite să le iubească Old Shatterhand; o buruiană ca 
tine n-ar putea fi iubită niciodată de un om ca el. Deci ai 
minţit. Mărturiseşte! 

Da, bâigui ea. 

Şi îndrăzneşti să acuzi pe acest războinic vestit de care nu 
eşti vrednică nici măcar să-i pronunţi numele! Te asemeni la 
suflet cu acela după care ai plecat, de aceea o să fac să te 
asemeni şi la chip. Ai insultat pe un mare războinic, prea 
mândru să se apere cu un singur cuvânt de acuzarea ta. 
Luaţii şi ei părul de pe cap, pe urmă lăsaţi-i să se ducă 
încotro vor. 


Judita începu să scâncească înnebunită de groază. Mi se 
făcu parcă milă de ea şi zisei comanşului: 

Săgeată-lungă e un om viteaz şi un mare războinic căruia 
nu-i e îngăduit să-şi pună mintea cu o femeie ca asta. Să-i 
lase părul şi nici să nu se sinchisească de ea. 

Cine-i dă dreptul lui Old Shatterhand să se amestece în 
treburile lui Săgeată-lungă? O căpetenie ştie întotdeauna 
ce vrea şi ce face şi nu-şi poate lua niciodată cuvântul 
înapoi. Rămân la ce-am hotărât. Radeţi-i capul! 

Îmi făcusem datoria şi trebuii s-o las în voia sorții. 
Întoarsei capul ca să nu o văd zbătându-se, dar ţipetele ei 
îmi găureau parcă timpanul. 

În sfârşit tăcu. Când mă uitai într-acolo, nu o mai văzui; se 
ascunsese în trăsură. Auzii în schimb glasul lui Melton 
întrebând de unde era: 

Să-mi spună Săgeată-lungă dacă are de gând să se ţină de 
cuvânt şi să omoare pe cei trei prizonieri? 

Da. Vor fi zidiţi mâine de vii, răspunse comanşul. Să plece 
acum albul cu femeia lui de aici ca să nu-i mai văd, 
altminteri nu o să fie bine de ei. 

Melton n-aşteptă să-i spună a doua oară. Sări lângă Judita, 
vizitiii dădură bice cailor şi trăsura se puse în mişcare. 
Aşadar omul pe care-l urmărisem în Africa, venisem după el 
în America ne scăpa din nou, iar noi trebuia să fim... 
îngropaţi de vii! 

Stăteam tot întinşi în iarbă. Comanşii nu mâncaseră încă 
nimic pe ziua de astăzi. Era vorba să li se dea de mâncare 
înainte de-a porni spre Valea Morţii. 

Nici prin gând nu-mi trecea să disper. Drept e că deo 
îndurare din partea lor nu putea fi vorba, aveam însă răgaz 
până a doua zi şi, până atunci, mai erau douăzeci de 
ceasuri. Ce nu se poate întâmpla în douăzeci de ore! 

La un ajutor din afară nu puteam să mă aştept, trebuia să 
ne ajutăm singuri. Dar cum? 

Mai întâi, faptul că nu vom fi chinuiţi în acest interval mă 
liniştea întrucâtva. Căpetenia spunea, şi ne-o dovedise că 


avea multă consideraţie pentru noi. Mai mult nu puteam 
cere deocamdată. 

Ni se dădu şi nouă de mâncare. Bucăţile de carne erau tot 
atât de mari ca şi ale celorlalţi. Ne dezlegară mâinile, dar ni 
se legară cu atât mai strâns picioarele. Negreşit că tot 
timpul cât mâncam eram supravegheați cu străşnicie. Pe 
urmă ni se legară iar mâinile la spate. 

Băgai de seamă că Emery făcea, în timp ce-l legau, o 
mutră ciudată. 

Te miri de mutra mea? Mă întrebă el în limba germană, pe 
care o vorbea binişor. 

Da. Mă tem însă să nu fi observat şi indienii şi să prindă 
bănuieli. Ai ceva de gând? 

Unul din comanşii care stătea mai aproape de noi, atrase 
căpeteniei atenţia. 

Albii vorbesc într-o limbă pe care n-o înţeleg, îi zise el. 

Să spună Old Shatterhand ce limbă e, răspunse căpetenia. 

E limba ţării mele şi a poporului din care fac parte. 

Unde e ţara ta şi a strămoşilor tâi? 

Dincolo de apa cea mare, spre partea de răsărit. 

Acolo e Anglia. 

Nu. Şi mai departe, tot mai spre răsărit. 

Are poporul tău cântece de jale pentru morţi, ca noi? 

Da. Cântece şi rugăciuni îndreptate spre marele Manitu al 
nostru. 

Pe limba voastră? 

Da. 

Cu glas puternic ca să-l audă toţi, căpetenia comanşilor 
începu: 

Când un războinic viteaz îşi simte moartea aproape, îşi 
face pregătirile pentru calea de veci. Îşi aminteşte de 
faptele sale şi le proslăveşte după legea poporului său. 
Aceşti doi albi au fost războinici viteji; sunt hărăziţi morţii şi 
trebuie să-şi proslăvească faptele lor în limba lor. Noi 
trebuie să-i ucidem, dar se cuvine să le lăsăm sufletul ca să 
slujească pe Săgeată-lungă când se va duce pe veşnicele 


câmpii de vânătoare. Să-i lăsăm acum să grăiască pe limba 
lor. 

Era o mare îngăduinţă din partea unui om pe care-l 
credeam neînduplecat, dar o îngăduinţă dictată de simţul 
său religios. 

Puteam deci să discut în voie cu Emery, păstrând în acelaşi 
timp o atitudine cât se poate de gravă, ca şi când n-am 
vorbi decât despre moartea noastră apropiată. 

Aşadar, începui eu, la ce te gândeai adineauri când făceai 
mutra aceea care m-a mirat? Îl întrebai eu. 

La o scamatorie pe care am văzut-o adesea şi pe care am 
învăţat s-o fac şi eu. I se zice „Vrăjitorul ferecat”. Mi-am zis 
că n-ar strica să o experimentez acum. 

Hm! Nu-ţi închipui că-i poţi trage pe comanşi pe sfoară cu 
astfel de fleacuri. 

O fi un fleac, nu zic, dar în împrejurarea de faţă ne-ar 
putea fi de mare folos şi indienii n-ar băga de seamă. 

Scamatoria asta se poate înţelege şi din explicaţie? 

Mai greu, dar aici nu e posibil altfel. „Vrăjitorul” lasă să-i 
lege cu sfoară sau o curea mâinile la spate şi are totuşi 
posibilitatea să şi le dezlege în orice moment. 

Fără să se bage de seamă? 

Da. Principalul e să-şi poată pună singur cureaua pe 
încheietura mâinii stângi. 

Asta s-ar putea sub pretextul că vrei s-ajuţi pe cel care te 
leagă. Mai departe! 

Apuci cureaua la mijloc, pui un capăt peste încheietura 
stângă, şi laşi să facă nodul. În vreme ce cel care te leagă 
trage de curea, tragi şi tu de capătul celălalt, prefăcându-te 
că vrei s-o înnozi mai bine, dar în realitate cureaua se 
deznoadă. Nici cel care înnoadă, nici cel care priveşte nu 
bagă de seamă. În vreme ce ţii amândouă mâinile la spate 
ca să înlesneşti sarcina celui care te leagă, apuci cu dreapta 
mâneca dreaptă a hainei ca şi când ai vroi s-o ţii departe să- 
i fie omului mai uşor de legat. În felul acesta rămâne o mică 
distanţă între amândouă mâinile, ca să poţi mişca laţul. Pe 


urmă, tragi de capăt şi nodul, în aparenţă foarte ţeapăn, se 
desface repede. Înţelegi ce vreau să spun? 

Da. Sper că scamatoria asta ne va fi salvarea. 

Experienţa am făcut-o adineauri şi mi-a ieşit pe deplin. 
Încercaţi şi voi diseară să faceţi la fel. 

Hm! Pentru mine poate că aş reuşi, dar de, ştiu eu! Se 
cere oarecare exerciţiu... Te las mai bine pe tine s-o faci. 

De ce? Dacă-i explicăm şi lui Winnetou cum să procedeze, 
putem scăpa toţi trei în acelaşi timp. Putem dispărea apoi 
împreună, fără să ne simtă indienii. 

Sună foarte ispititor ce spui tu, numai că nu e aşa uşor de 
realizat. Mai întâi, cum să-i explicăm lui Winnetou? Sunt 
printre comanşi unii care înţeleg englezeşte. 

La asta nu m-am gândit. 

Şi al doilea, să nu se bage de seamă scamatoria. La unul 
din noi, poate că nu s-ar observa, dacă facem toţi trei 
aceeaşi mişcare, fii sigur că prind bănuieli. Părerea mea e 
să încerci numai tu. 

Bine, bine, dar ce o să fie pe urmă cu voi? 

Vom vedea. Ne-ar trebui un cuţit, dar ni le-au luat 
comanşii odată cu armele. 

Am eu un briceag mititel cu o pilă; îl port de obicei în 
buzunarul dinăuntru al vestei, sper că n-au să-l găsească ei. 

Minunat! Dacă reuşeşti să ai mâinile libere şi să nu-ţi ia 
briceagul, îţi poţi tăia legăturile de la picioare şi pe urmă pe 
ale noastre. 

Well! Aşa să fie, amin! În afară de faptul că ne aflăm într- 
adevăr în mare primejdie, aş fi fericit să vă pot scăpa eu, 
fiindcă din pricina mea aţi ajuns în mâinile comanşilor. 

Nu i-ai simţit venind? 

Nu, deşi ţineam urechile ciulite şi ascultam cu mare 
încordare. Din nenorocire n-am auzul tău sau al lui 
Winnetou. Îţi poţi închipui cum mă mustră cugetul... 

Vorbegşti prostii! Ce s-a făcut s-a făcut. Bănuiesc că tot aşa 
ni s-ar fi întâmplat şi nouă dacă eram în locul tău. 


Nu i-ai auzit când spuneau că au aşteptat dinadins să-mi 
vină rândul? 

N-are a face. Să ne gândim acum la ce e, nu la ce-ar fi 
putut fi. Suntem prinşi şi trebuie să scăpăm. Cu imputări şi 
tânguiri nu ne recăpătăm libertatea. 

Winnetou stătea lângă noi, dar nu înţelegea ce vorbim, 
speram însă să-l putem pune la curent. 

După ce tăcurăm, se întâmplă ceea ce prevăzusem: ni se 
scotoceau buzunarele, dar, spre norocul nostru, nu găsiră 
briceagul lui Emery. Ne urcară apoi iar pe cai şi pornirăm 
spre Valea Morţii. 

Până acolo, pe un drum ştiut de ei, ajungeam în cel mult 
opt ore. 

Comanşii aveau nişte cai admirabili. Trecurăm Canadianul 
printr-un vad, pe urmă o luarăm spre nord. Pe mal creşteau 
copaci şi iarbă, dar din ce ne îndepărtam, copacii se răreau 
şi iarba era tot mai firavă până ce pieri de tot. 

Valea Morţii nu-şi datora numele faptului că împuşcasem şi 
îngropasem acolo pe căpetenia comanşilor, ci din pricina 
pustietăţii din juru-i. Mâna-puternică se refugiase odinioară 
aici, crezând că se poate ascunde de noi. 

Valea avea forma unui crater cufundat. Pereţii se înălţau 
vertical şi erau din piatră tare. Nu era decât o singură 
potecă pe unde puteai pătrunde înăuntru călare, dar cu 
piciorul aveai posibilitatea să te caţeri şi prin alte locuri. 
Fundul văii forma o circumferință pe care o puteai ocoli 
într-o jumătate de ceas. La partea de apus ţâşnea un izvor 
din pământ. Apa mirosea a pucioasă şi pierea iar în pământ 
foarte aproape de unde ţâşnise, totuşi ajungea să întreţină 
viaţa câtorva buruieni şi tufe. 

Pe la vremea prânzului făcurăm un scurt popas şi ni se 
dădu o bucată de carne să mâncăm. Acum se putea încerca 
scamatoria. Ne dezlegară mâinile ca să putem mânca, pe 
urmă ni le legară iar. Urmăream cu încordare fiecare 
mişcare a lui Emery. Îl văzui apucând liniştit cureaua, 
trecând-o peste mâna stângă, făcând nodul, apoi ducând 


amândouă mâinile la spate ca să i le lege la un loc. Indianul 
încercă pe urmă nodul şi, găsindu-l în regulă, zâmbi 
mulţumit, ceea ce mă făcu să cred că încercarea lui Emery 
dăduse greş. 

Aşa e că nu ţi-a reuşit scamatoria? Îl întrebai eu. Indianul 
a cercetat legătura şi n-a observat nimic. 

Cu toate acestea scamatoria a reuşit. Îmi pot trage, 
oricând vreau, mâna din laţ. Ţi-aş arăta, dar nu merge, că 
ne văd. Ştii tu ce m-am gândit eu? 

Ce? 

Să renunţ diseară la mâncare ca să nu trebuiască să mă 
dezlege. Te pomeneşti că nu mai pot face nodul la loc. 

S-ar putea să le trezeşti bănuiala. Când e cineva ceasuri 
întregi cu mâinile înţepenite la spate, e bucuros să şi le 
poată mişca niţel. 

Ai dreptate. 

Călăream toţi trei în rând având pe Winnetou la mijloc. În 
puţine cuvinte şi cu pauze lungi între ele, ca să nu priceapă 
comanşii ce vreau să-i spun, îl pusei la curent cu planul 
nostru. 

Chipul lui frumos, uşor bronzat rămase nepăsător în 
aparenţă la vestea cea bună, dar zise în şoaptă: 

Liber, nu însă fără puşca mea de argint. 

Nici eu fără a mea, am răspuns eu. 

Şi dacă nu e posibil? Mă întrebă Emery care ne auzise. 

Vin să mi-o iau pe urmă. Libertatea e un bun nepreţuit, 
dar ce fac aici în sălbăticia asta fără arme? 

Aşa e. E însă viaţa noastră în joc. 

Ai şi tu dreptate. Atunci ne lipsim de ele. Dacă aş şti cu 
siguranţă că nu ne omoară, n-aş pleca de aici până nu mi-aş 
vedea iar arma în mână. 

Să fi fost cu un ceas înainte de-a se însera când am ajuns 
la marginea Văii Morţii. Coboram călare încet, unul în urma 
celuilalt, poteca cea îngustă ca un convoi de înmormântare. 
Ce-ar fi să ne găsim într-adevăr aici mormântul... Mă 
înfiorai şi gonii gândul acesta funebru din minte. Nu! Dacă 


e să fie mormântul cuiva, apoi nu va fi al nostru ci al 
comanşilor... 

Ne oprirăm lângă izvor şi căpetenia lor descălecă urmat 
de ceilalţi. Hotărâseră să facă popas pentru noapte. 
Încercară să adape caii, dar animalele nu vrură să bea din 
apa aceea împuţită care mirosea a ouă clocite. 

Îmi aruncai ochii în juru-mi. Colo unde peretele se înălța 
mai neted şi drept se afla crăpătura în care îngropasem pe 
comanş. Nu era mai lată de şase picioare la bază şi se 
îngusta de tot când ajungea la un stat de om. De aici avea 
aceeaşi lăţime până la o înălţime destul de mare. Deoarece 
nu se putea astupa până sus, rămânea un spaţiu bunişor ca 
să se primenească aerul şi să nu murim înăbuşiţi. 

Lespedea care astupa jos crăpătura era mai lată decât ea 
şi nu mai înaltă de trei coţi. Cu toată greutatea ei, am fi 
putut-o da la o parte, dacă n-ar fi fost grămezile de bolovani 
care fuseseră puse în faţa şi părţile ei laterale. 

Indienii ne duseră mai întâi la mormântul căpeteniei lor. 
Fiul acestuia puse să se dea bolovanii la o parte, apoi zise 
cu glas solemn: 

Aici zace Mowa-kituh, marea căpetenie a comanşilor. 
Spiritul lui s-a dus pe veşnicele câmpii de vânătoare unde 
aşteaptă zadarnic sufletele ucigaşilor săi ca să-l slujească. 
Să vină acum îndărăt spiritul ca s-audă ce-am să-i spun eu, 
feciorul şi răzbunătorul lui. 

Aşteptă niţel ca să aibă vreme spiritul să vină, apoi urmă: 

Mâna-puternică a fost fugărit de Old Shatterhand şi 
Winnetou ca să îl omoare. Amândoi se află acum în puterea 
mea şi vor plăti cu viaţa lor moartea lui. Orice mort se duce 
pe lumea cealaltă aşa cum a fost în clipele din urmă. Dacă îi 
rânim şi schilodim pe ucigaşi vor ajunge slabi şi neputincioşi 
la Mowa-kituh şi nu-l vor putea sluji cum trebuie. De aceea 
nu le vom face altceva decât să-i băgăm de vii în groapa lui 
ca să aibă slujitori voinici cu care să se poată făli pe 
veşnicele câmpii de vânătoare. Howgh! 


Puseră lespedea la loc, fără ca eu să fi avut vreme să arunc 
o privire înăuntru. Ne duseră îndărăt la izvor, dar nu ne 
lăsară acolo. 

La o depărtare de vreo cincizeci de paşi era o altă 
crăpătură în stâncă, dar atât de îngustă încât de-abia 
puteau încăpea trei inşi. Ne vârâră aici şi lăsară numai doi 
inşi să ne păzească. Mica grotă era o închisoare sigură. Din 
trei părţi piatră şi numai o singura deschizătură la care 
stăteau de strajă cei doi comanşi înarmaţi până-n dinţi. 

Năstruşnică idee să ne vâre aici! Mormăi englezul, necăjit. 

De ce te plângi? Îl întrebai eu. 

Fiindcă suntem închişi din toate părţile şi nu mai putem 
fugi. 

Crezi? Eu sunt foarte mulţumit de această idee 
năstruşnică - cum îi zici tu. 

Nu te-nţeleg... Afară puteam observa tot ce se petrece în 
jurul nostru şi aveam spaţiu liber înaintea noastră. 

Dar puteam fi şi noi observați. S-aşteptăm până ce se va 
întuneca, ca să nu ne vadă paznicii, pe urmă ne eliberăm 
fără să ne simtă. Aici sunt numai patru ochi care ne 
supraveghează, pe când afară, de douăzeci de ori pe atât. 

Hm... poate că ai dreptate! Obiceiul tău să vezi în tot răul 
un bine. 

Se întunecă de-a binelea. Aprinseră un foc, dar nu lângă 
izvor, unde îşi făcuseră indienii lagărul, ci în faţa închisorii 
noastre. 

Pentru un foc mare la care să se poată frige carne nu 
aveau destul material, dar buruienile uscate care se găseau 
în vale ajungeau doar atât cât să dea o pâlpâire ca să se 
poată vedea la gura micii peşteri în care ne aflam noi. 

Dacă am fi vrut să biruim pe paznici, ar fi trebuit să sărim 
peste foc şi ar fi avut în vremea asta timp să dea alarma. Şi 
aşa chiar, oricât de mică era flacăra, lumina destul înăuntru 
ca să se poată observa fiecare mişcare a noastră. 

Ei văzuşi? Întrebă Emery înfuriat. Nici acum nu-mi dai 
dreptate? 


Nu. Nu-mi convine nici mie lumina, dar găsesc că tote mai 
bine aici înăuntru decât afară. Acolo am avea pe toţi indienii 
în jurul nostru pe când aici numai doi. Şi apoi, crezi tu că 
focul ăsta o să ţină toată noaptea? 

Ba bine că nu! N-au să-l lase ei să se stingă fii pe pace. 

Cu ce? Până la ziuă mai sunt opt ore şi cu ierburile astea 
nu-l pot alimenta. la te uită cât a mai rămas. 

Dar adunară altele şi în curând grămada crescu tot mai 
mare, nu însă destul de mare ca să poată ajunge cât va ţine 
noaptea. 

Ni se dădu foarte târziu cina, care consta tot dintr-o 
bucată de carne. Ne dezlegară iar mâinile ca să putem 
mânca, pe urmă ne legară iar. Spre norocul nostru, lui 
Emery îi reuşi şi de data asta scamatoria. Putea mişca 
mâinile în voie. 

Paznicii se schimbau din două în două ore şi cei care 
veneau examinau mai întâi legăturile. 

Indienii statură multă vreme treji. Discutau probabil 
situaţia noastră, un subiect destul de pasionant pentru ei. 
De-abia pe la miezul nopţii se potoliră. Se făcu linişte, semn 
că adormiseră. Focul ardea mereu, dar grămada de 
vreascuri scăzuse şi peste cel mult un ceas nu va mai fi 
rămas nimic din ea. 

Afurisită treabă! Mormăia Emery. Chiar de-am reuşi să 
ieşim de aici, ar fi prea târziu. 

De ce prea târziu? Îl întrebai eu. 

Pentru că nu putem şti dacă indienii din lagăr dorm toţi. 
Trebuie deci să mai aşteptăm cel puţin un ceas şi până 
atunci vine rândul schimbului. 

O să aşteptam până după ce-o veni. 

Pierdem un timp preţios pe care nu ştim dacă-l vom mai 
putea câştiga la urmă. Şi apoi, chiar reuşind să ieşim de aici 
tot nu putem pleca imediat, fiindcă ne trebuie cai. Până s- 
ajungem la ei, până să-ncălecăm, pun indienii mâna pe noi. 

N-au să pună, fiindcă nici nu o să ne apropiem de cai. 

Cum, ce-ai spus? Vrei să fugim pe jos? 


Da. 

Pe jos! Eşti copil, dragă? 

Defel. Fugim pe jos, dar nu departe, deoarece nu părăsim 
valea. 

Lămureşte-mă, că, drept să-ţi spun, nu te înţeleg... 

Mai înainte de toate e vorba de armele noastre. Ne 
îndepărtăm, nu mai punem mâna pe ei cât om trăi. 
Rămânem pe aici ca să pândim un prilej bun să ni le luăm. 

Bine, omule, cum îţi închipui tu că putem rămâne în vale şi 
să nu ne prindă comanşii? Există vreo ascunzătoare pe 
undeva? 

Da. Mormântul căpeteniei lor. 

Aş! O idee mult prea îndrăzneață, dragul meu. 

Nu atât pe cât crezi tu. Ar fi mai îndrăzneţ să încercăm să 
ieşim din vale şi să o luăm peste şes, unde putem fi văzuţi 
până la mare depărtare. De cum s-ar lumina de ziuă am 
avea pe indieni după noi. Ce ar însemna asta fără cai şi fără 
arme pentru noi, îţi dai şi tu seama. 

Eşti atât de sigur că nu putem reuşi să ne luăm caii şi 
armele mai înainte? 

Foarte sigur. Şi apoi nu e vorba numai de arme, ci şi de 
celelalte lucruri care ni s-au luat. 

Nu s-ar putea să ne furişăm până la locul unde sunt şi să le 
luăm într-ascuns? 

Imposibil. Ne-ar prinde imediat. 

N-au decât! Să mă văd eu liber şi nu mi-e frică de o sută 
de sălbatici de ăştia! 

Crezi că nu sunt şi eu tot atât de hotărât ca şi tine? Dar nu 
vreau să mă văd iar legat cobză ca acum. Nu spun că ideea 
cu mormântul căpeteniei îmi surâde. După ce ne vom vedea 
dezlegaţi, vom şti dacă dorm toţi în lagăr şi ce avem de 
făcut. 

Aşa e, zise Winnetou care tăcuse până atunci. Planul 
fratelui meu Old Shatterhand e cât se poate de bun. 
Comanşii vor lăsa pe cineva să păzească armele şi lucrurile 
noastre, în vreme ce ei se vor duce să ne caute. 


Pentru ce să le păzească? 

A auzit şi fratele meu că vor să ne trimită neatinşi pe 
veşnicele câmpii de vânătoare, aşa că ne vor da armele şi 
tot ce ne-a aparţinut cu noi. Winnetou cunoaşte obiceiurile 
poporului indian. Nu ne vor schilodi trupurile ca să 
rămânem zdraveni şi voinici pentru a sluji pe mort cu 
armele noastre. 

Aha, aşa! Comanşii cred că tot ce ni se dă cu noi poate fi 
de folos pe lumea cealaltă... 

Da. Suntem sacrificați mortului ca să-i fim slugi 
credincioase şi tot ce ducem cu noi e acolo al lui. Sst, 
tăcere, vine schimbul! 

Paznicii se ridicară de pe jos ca să facă loc celorlalţi doi. 
Aceştia ne examinară şi ei legăturile şi se aşezară jos lângă 
foc. Ultimele vreascuri pâlpâiră un moment apoi se stinseră 
şi ele. 

Acum, după ce se făcuse întuneric, puturăm vedea şi noi 
cerul. Era înnorat; doar ici-colo sclipea câte o stea. 

După ce trecu vreme de un sfert de ceas, Emery scoase 
mâinile din laţ şi-şi tăie curelele de la picioare. Se apucă pe 
urmă să le deznoade şi pe ale noastre, ceea ce cerea timp. 
Nu le tăiam dinadins, ca să avem cu ce lega pe paznici. 
Emery bodogănea necâjit. 

Mai bine-ar fi să-i spânzurăm de gât în loc să-i ameţim. Un 
singur țipăt de-al lor şi suntem pierduţi. 

În amândouă cazurile pot avea timp să ţipe şi nu omori un 
om decât atunci când nu mai ai încotro. 

Well! Cum crezi tu! Care din noi se năpusteşte asupra lor, 
unul sau toţi trei? 

Numai eu cu Winnetou. Eu pe cel din dreapta, Winnetou 
pe celălalt. 

Mâinile ne erau aproape amorţite de strângerea curelelor; 
începurăm să le frecăm ca să punem sângele-n mişcare, pe 
urmă ne apucarăm de treabă; Trebuia să fim însă cu mare 
băgare de seamă, deoarece paznicii stăteau cu faţa întoarsă 


spre noi. Dacă ne simțeau înainte de-a fi apucat să le punem 
mâna-n beregată, ni se zădărnicea tot planul. 

Din fericire în peşteră era şi mai întuneric ca la ei. Ne 
ridicarăm puţin, apoi ne-am târât spre ei cu ochii aproape 
închişi, privind numai printre gene ca să nu ne vadă 
sclipirea din priviri. Reuşita depindea acum de două lucruri: 
întâi, să lucrăm cu atâta precizie şi iuţeală ca să n-aibă 
vreme să scoată un geamăt; al doilea, să nu se audă nici cel 
mai mic zgomot sau bufnitură. Bineînţeles că trebuia să-i 
atacăm în acelaşi timp dacă vroiam să izbutească lovitura. 

Ne apropiam pe nesimţite. Simţii deodată că mă atinge 
Winnetou pe braţ; era semnalul. Într-o clipită apucai pe 
comanş de gât. Din faţă e mult mai greu decât pe la spate, 
totuşi reuşii destul de lesne, de asemenea şi Winnetou. Nu 
se auzi decât un gâlgăit înăbuşit. Le dădurăm apoi 
obişnuitul pumn în tâmplă, descleştând pe urmă treptat- 
treptat mâinile din jurul gâtului, ca să nu se înăbuşe. 

Prima parte a planului nostru reuşise. Paznicii n-aveau alte 
arme la ei decât pumnalele. Li le luarăm ca să avem măcar 
atât cu ce ne apăra. Le vârârăm câte un căluş în gură. îi 
legarăm zdravăn şi-i împinserăm în crăpătură în locul 
nostru. 

Să aştepte fraţii mei până ce mă întorc - ne şopti apaşul. 
Mă duc în lagăr şi apoi vedem ce hotărâre ne rămâne de 
luat. 

Pieri în întuneric, târându-se ca un şarpe. Se întoarse 
după două minute. Nu era semn bun. 

Nu ne putem apropia nici de cai şi nici de izvor, ne zise el. 
Caii sunt păziţi de o santinelă, toate lucrurile noastre sunt 
de partea cealaltă a apei şi lângă ele stă căpetenia 
comanşilor şi veghează. Pesemne că gândul răzbunării i-a 
gonit somnul. De altfel, Winnetou şi-a închipuit că aşa o să 
fie. 

N-am putea să facem şi cu el ce-am făcut cu aceştia doi? 

Nu. În jurul lui dorm războinicii şi ar trebui să trecem 
peste ei ca să ajungem la el. 


Atunci nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne 
ascundem în mormântul bătrânului. Să mergem acolo. 

Ne-am târât întâi pe pântece şi numai apoi ne-am ridicat 
în picioare, abia după ce ne-am îndepărtat simţitor de lagăr. 
Cum comanşii împrăştiaseră peste zi bolovanii, ne-a fost 
uşor să dăm lespedea la o parte. Mult mai greu ne-a fost să 
o punem la loc pe dinăuntru. 

Locul nostru de refugiu nu era deloc comod. Crăpătura 
era destui de încăpătoare, dar foarte scundă, aşa că 
trebuia-să stăm îndoiţi de mijloc, în fund zăcea cadavrul 
comanşului. Trebuia să ne înghesuim unul într-altul, ca să 
nu ne lovim de el. Spre norocul nostru aerul care pătrundea 
prin partea de sus a crăpăturii împiedicase deocamdată 
putrefacţia. 

Aşteptam cu-nfrigurare ziua. Schimbul paznicilor se 
sfârşise; peste o jumătate de ceas trebuiau să se ivească 
zorile. 

Nouă ni se părea o veşnicie. Cum se va lumina de ziuă, 
căpetenia comanşilor va băga de seamă că paznicii lipsesc 
de la locul lor. 

Pusei ochiul la crăpătură. 

Vezi ceva? Mă întrebă Emery. 

Nu zăresc decât la trei-patru paşi de-aici, se luminează 
însă din ce în ce, i-am răspuns eu. 

Acu' o să înceapă gălăgia. Mare prostie am făcut că ne-am 
îngropat aici de vii! Dacă ne descoperă, suntem pierduţi. 

Nu cred. 

Şi ce-ai face? 

Singurul lucru care ne-ar salva atunci ar fi să mă reped la 
căpetenia comanşilor şi să pun mâna pe el. Odată în 
puterea noastră, putem intra în tratative. 

Dar dacă nu ne mai lasă să ieşim? 

Ei, aş, trebuie! 

Şi îngrămădesc iar bolovanii peste lespede? 

Pentru asta le trebuie timp. Suntem toţi trei oameni 
voinici, putem da lespedea la o parte şi... Ascultaţi! 


Se auzi un țipăt strident, semnalul primejdiei la indieni. 

Căpetenia să fi ţipat? Ia uită-te de vezi ce e, Charlie, zise 
Emery. 

În vremea asta se luminase bine de ziuă şi putui zări prin 
lagăr. Ţipătul îl scosese într-adevăr căpetenia care se 
apropiase de crăpătură şi găsise pe cei doi paznici legaţi. 
Urmă în lagăr o învălmăşeală grozavă, pe urmă se făcu 
linişte. Căpetenia pusese să fie dezlegaţi paznicii şi află de 
la ei ce se întâmplase. Aşadar nu-i omorâsem. Se auziră 
răcnete de furie. Comanşii cercetară cu ochii valea dar nu 
văzură nimic. Îşi închipuiră că am fugit, încălecară în grabă 
şi-i văzui urcând poteca. Jos nu mai rămase decât căpetenia 
cu cei doi paznici. Comanşul se aşeză jos pe când paznicii 
rămaseră în picioare, neîndrăznind să crâcnească. 

Dacă ar avea dobitocii de indieni niţică judecată, s-ar 
întoarce imediat, zise Emery. 

De ce? 

Fiindcă odată sus, vor vedea că nu suntem nicăieri şi-şi vor 
da seama că n-am ieşit încă din vale. 

Te înşeli. Vor crede probabil că am avut destul timp să 
fugim şi am pierit din raza vederii lor. Se vor apuca să caute 
urme, pe care, bineînţeles, nu le vor găsi. Neştiind încotro 
am luat-o, se vor despărţi în grupuri, ca să pornească în 
direcţii diferite. Acum sunt sigur că planul nostru va reuşi. 

Aşteptam cu nerăbdare să vedem ce va mai fi. După vreun 
sfert de ceas, câţiva din călăreţi se întoarseră şi raportară 
ceva căpeteniei. Acesta încalecă şi porniră cu toţii, luând şi 
pe paznici cu ei. Armele, caii şi lucrurile noastre le lăsară 
acolo unde erau. 

Izbândă! Jubilai eu. A reuşit mai bine decât m-aşteptam. 
Au plecat cu toţii şi ne-au lăsat armele şi caii... 

Atunci afară repede! Striga Emery. 

Nu încă; s-aşteptăm până ce se vor îndepărta mai bine, ca 
să nu vadă ce se petrece jos în vale. 

Mai lăsarăm să treacă puţin, pe urmă împinserăm 
lespedea la o parte. În sfârşit eram liberi! Emery vru s- 


alerge la arme, dar Winnetou îl opri. 

Să punem mai întâi lespedea la loc, zise el. Cum va vedea 
la întoarcere căpetenia mormântul deschis o să dea alarma 
că să se adune războinicii. 

Ei şi! Las' să-l vadă, tot nu ne mai poate face nimic. 

Ba da. Trebuie să ieşim şi noi din vale şi nu există decât o 
singură potecă. Dacă ne întâlnim cu ei în drum, ne închid 
calea. 

Îi împuşcăm şi pace! 

Dacă se ascund pe lângă colţurile de stâncă nu-i putem 
nimeri, pe când gloanţele lor ar lovi în plin. 

Puserăm deci lespedea la loc, pe urmă alergarăm la izvor 
ca să ne luăm armele. Nu lipsea nimic dintr-ale noastre. Ce 
bucurie pe mine când îmi văzui iar puştile şi întreaga 
muniţie! 

Acum să plecăm, zise Emery vrând să dea fuga la cai. 

Nu încă. Trebuie să ştim mai întâi ce se petrece pe şes. 

Aş! Nu e nevoie. Acum când avem puştile la noi, să 
poftească vreunul din ei să se apropie. 

Pe urmă, când vom fi ieşit din vale, da, dar acum se cere să 
fim cu băgare de seamă până ce vom urca poteca. Să ne 
ducem mai întâi pe jos în recunoaştere. 

Precauţie exagerată şi de prisos, dar dacă zici tu, iată, mă 
supun. 

Urcarăm deci poteca. Căpetenia se putea întoarce din 
moment în moment însoţit de câţiva comanşi. O luam 
repede pe loc deschis şi când găseam un adăpost, ne 
opream s-ascultăm. 

Ne pitisem tocmai după cotitură când auzirăm tropot de 
copite. Winnetou, care mergea înainte, scoase capul de 
după colţul de stâncă, apoi se întoarse spre noi şi şopti: 

Vine căpetenia. 

Singură? 

Da. 

Tropotul încetă. Comanşul oprise calul şi privea în vale. 
Dacă nu puneam lespedea la loc, ar fi băgat de seamă şi şi- 


ar fi zis desigur că suntem tot în vale, aşa încât nu bănui 
NIMIC şi-şi văzu de drum. 

Ce facem acum? Întrebă Emery. 

Punem mâna pe el, dar nu aici, răspunsei eu. Locul nu e 
prielnic şi un singur țipăt de-al lui ne-ar atrage pe toţi 
comanşii pe cap. Să ne întoarcem repede îndărăt. 

O luarăm la fugă la vale. locmai la capătul potecii se afla 
un bolovan mare după care se putea ascunde un om. 
Winnetou se ghemui acolo şi ne zise: 

Să se îndepărteze acum fraţii mei. Când va trece comanşul 
de bolovan, sar în spinarea calului şi-l apuc pe la spate de 
gât în vreme ce voi îi veniţi în faţă. 

Eu cu Emery făcurăm încă vreo douăzeci de paşi, pe urmă 
ne dădurăm după colţ. Peste puţin auzirăm tropotul calului 
iar. Acum trebuie să fie în dreptul bolovanului, acum a 
trecut. 

leşirăm de după cot. Apaşul sărise în spinarea calului şi 
ţinea pe comanş de gât. Îl traserăm mai mult mort decât viu 
de pe şa, îl dezarmarăm şi-l legarăm cu propriul său lasou 
braţele în lungul trupului. Îl traserăm apoi la un loc unde nu 
puteam fi văzuţi din deal şi-i legarăm zdravăn picioarele. 
Parcă era un copil înfăşat. 

Să rămână fraţii mei aici, eu mă reped sus să văd dacă nu 
vin comanşii, zise Winnetou şi plecă. 

Săgeată-lungă zăcea acum la picioarele noastre şi ne 
privea încruntat. Altul în locul lui ar fi tăcut, dar el nu-şi 
putu stăpâni curiozitatea. 

Unde era ascuns Old Shatterhand şi tovarăşii săi de nu i- 
am putut găsi? Întrebă el. 

În mormântul tatălui tău. 

Uff! Pentru ce n-aţi fugit imediat? 

Fiindcă nu vroiam să ne lăsăm armele şi caii aici. 

Winnetou şi Old Shatterhand sunt războinici prea 
îndrăzneţi, mormăi el înfuriat. 

Recunoşti deci şi tu că războinicii comanşilor ar trebui să 
fie mult mai deştepţi decât sunt, ca să ne ţină pe noi 


prizonieri. V-am scăpat pentru a doua oară. Ideea ta să ne 
închizi în mormântul tatălui nu putea să încolţească decât în 
mintea unui tânăr neştiutor ca tine. Îmi pare rău că te-ai 
înşelat când ai crezut că-l vom sluji pe tatăl tău pe veşnicele 
câmpii de vânătoare. 

Şi totuşi o veţi face. N-aţi scăpat încă. 

O, ne simţim în deplină siguranţă, ca şi când nici n-ar 
exista comanşi pe suprafaţa pământului. Cu arma asta a 
mea, îi trimit pe toţi unul după altul pe lumea cealaltă. Vei fi 
auzit şi tu de puşca mea. 

Da. Ţi-a fost dată de Spiritul răului. Poţi să împuşti întruna 
fără s-o încarci. 

Dacă ştii, atunci mă mir de ceea ce vorbeşti. 

Tăcu. Închise ochii, după câteva momente îi deschise iar, 
mă privi cercetător, pe urmă zise: 

Sunt în puterea voastră. Ce aveţi de gând să faceţi cu 
mine? 

Ne hotărâseşi o soartă cumplită. Vroiai să ne îngropi de vii 
în mormânt ca să murim încetul cu încetul de foame. Ce 
pedeapsă ţi s-ar cuveni? 

Moartea. Ştiu că mă veţi supune la chinuri, dar nu veţi 
auzi nici un geamăt din gura mea. 

Nici nu o să te omoram şi nici nu o să te chinuim. Nu ne-ai 
chinuit nici tu pe noi, ci ne-ai dat consideraţia care se 
cuvine unor războinici viteji. Vom pleca şi te vom lăsa aici ca 
să te dezlege oamenii tăi când se vor întoarce. Winnetou şi 
Old Shatterhand nu sunt setoşi de sânge. Nu l-am fi omorât 
nici pe tatăl tău, dacă nu ardea pe albii aceia nevinovaţi. 

În momentul acela se întoarse şi Winnetou. Auzise ultimele 
mele cuvinte şi adăugă: 

Săgeată-lungă să spună războinicilor săi că Winnetou e 
prietenul tuturor indienilor şi nici pe fiii comanşilor nu-i 
consideră duşmani decât atunci când se poartă duşmănos 
cu el. Tu ai vrut să ne omori; ţi-am putea lua în schimb 
viaţa. Totuşi nu o facem. Îţi vom lua însă altceva. Noi 
umblăm să prindem pe un alb care a făptuit o crimă 


grozavă; i-ai luat apărarea şi l-ai lăsat să scape cu femeia 
care nici nu-i e soţie. Pe urmă ne-ai târât aici. Ai înlesnit 
astfel albului fuga. Nu-l putem ajunge decât având cai 
foarte buni şi bine odihniţi. Războinicii comanşilor au aici 
destui dintr-aceştia. Vom schimba pe-ai noştri cu trei din ai 
lor. 

De când s-a făcut Winnetou, vestita căpetenie a apaşilor, 
hoţ de cai? Întrebă comanşul cu ironie. 

Nu sunt ce zici tu, dar din pricina ta ne-au scăpat fugarii şi 
datoria ta e să ne ajuţi să-i ajungem. Calul tău să-mi fie 
despăgubirea. Howgh! 

Încălecă pe armăsarul comanşului şi ne făcu semn să-l 
urmăm. Emery vru să încalece pe al său, dar Winnetou îl 
opri. 

Să şi-i lase fraţii mei pe ai lor aici, găsim sus alţii mai buni. 

Porni înainte fără să arunce o privire înapoi şi noi îl 
urmarăm. Era de la sine înţeles că prizonierului nostru nu-i 
venea defel la socoteală să i se ia calul care într-adevăr, era 
minunat. Mai văzuserăm însă şi alţii tot aşa de buni la 
războinicii lui. Eram deci curios să văd ce vom găsi sus pe 
deal. Winnetou ne asigurase că ne vom procura alţii. Pe ce 
cale, nu găsii de cuviinţă să-l întreb dacă nu-mi spunea el 
singur. 

Înainta nepăsător, ca unul care n-are de ce să se teamă, 
trebuie deci să fi fost sigur de sine. 

Ajunşi sus în deal, văzurăm pe comanşi împrăştiaţi în 
grupuri, cercetând cu băgare de seamă ca să dea de vreo 
urmă. Descălecaseră şi adunaseră caii la un loc, lăsându-i în 
paza unuia singur din ei. Până acolo nu erau mai mult de 
şase sute de paşi. 

Paznicul stătea aciuit la pământ şi urmărea ce fac tovarăşii 
săi. 

Ca să nu audă omul acesta tropotul calului meu, eu rămân 
aici şi fraţii mei să se ducă să-şi aleagă caii care le plac, zise 
Winnetou zâmbind. 


Cu puşca întinsă, ca să intimidez pe paznic, pornii cu 
Emery tiptil spre el. Nici nu ne simţi. 

Vrea feciorul comanşilor să-mi spună ce caută cu atâta 
luare-aminte fraţii lui pe câmpie? Îl întrebai eu când ajunsei 
în spatele lui. 

Omul sări ca ars în picioare şi ne privi uluit. 

N-a-înţeles fratele meu ce l-am întrebat? Urmai eu. 

Old... Shatterhand! Bolborosi el. 

Da, eu sunt! Dar pe acela de colo îl cunoşti? Şi arătai spre 
apaş. 

Winnetou, călare pe calul căpeteniei noastre! 

Chiar aşa. Ei, nu-mi răspunzi ce caută fraţii tăi? 

Pe... voi... 

Pe noi? Du-te repede de le spune că suntem aici. Omul nu 
se clinti şi nu-şi mai lua ochii de la mine. 

Hai, ce mai stai? Du-te ţi-am spus, daca nu vrei să-ţi trag 
un glonţ în cap... zisei eu îndreptând ţeava puştii spre el. 

Uff! Exclamă el înspăimântat şi o lua la fugă de-i sfârâiau 
călcâiele. 

Ne aleserăm doi din cei mai buni cai înşeuaţi şi 
încălecarăm repede. 

Indianul alerga răcnind cât îl ţinea gura. 

Răcnetele lui atraseră atenţia celorlalţi. Ridicară capul şi 
ne văzură. Noi însă o luarăm în galop şi în curând îi 
pierdurăm din ochi. Pe urmă cotirăm spre apus. 

Capitolul V - Concert în vestul sălbatic. 

Nici prin gând nu ne-a trecut să ne întoarcem la locul 
unde văzusem pentru ultima oară pe lonathan Melton. Am 
fi pierdut timpul degeaba. O luarăm deci pe drumul care 
duce la Albuquerque, unde ajunserăm tocmai în seara zilei 
a patra. 

Oraşul şi-a luat numele de la prinţul cu acelaşi nume care 
fusese pe vremuri vicerege al Mexicului. Albuquerque 
înseamnă Stejar-alb (Alba-gquercus). 

El se împarte în două părţi care se deosebesc foarte mult 
una de alta. Una e partea veche spaniolă, iar cealaltă, nouă, 


americană. Stilul veritabil spaniol s-a păstrat aici neştirbit şi 
contrastează cu atât mai mult cu cel nou, american, în care 
nu vezi decât localuri de petrecere, barăci de scânduri şi 
străzi nepietruite. Oraşul e aşezat pe malul stâng al lui Rio 
Grande del Norte; pe cel drept se întinde marele sat 
Atrisco. 

Chiar dacă n-am fi fost atât de bine informaţi, ne-am fi 
închipuit de la capul locului că fugarii se află în partea 
americană a oraşului. Ştiam însă că locul de întâlnire era 
restaurantul lui Plener. Bineînţeles că ne-am ferit să tragem 
toţi trei acolo, ci ne-am dus la un mic hotel, mai bine zis 
han. Eu cu Winnetou am rămas la han şi l-am lăsat pe 
Emery să se ducă la hotelul lui Plener ca să-şi caute o 
cameră şi să caute să culeagă câteva informaţii relativ la 
fugari. 

V-am spus că am sosit spre seară în oraş. Eram foarte 
obosiţi şi ne gândeam să ne culcăm devreme, ceea ce i-am 
şi spus chelnerului când a venit să ne servească masa în 
camera noastră. 

Rău faceţi, domnilor, ne zise el. Albuquerque e un orăşel 
tare plictisitor şi e păcat să piardă cineva o ocazie ca asta. 

Ce ocazie? 

Să vedeţi pe spaniolă. 

Am mai văzut noi spaniole. Asta ce e? 

Cântăreaţă. Şi are un glas, domnule! A înnebunit tot 
oraşul. Era vorba să dea un singur concert, dar n-a lăsat-o 
lumea să plece şi s-a hotărât să mai cânte şi astă-seară. 

Cum o cheamă pe această celebritate? 

Pajaro. 

Sună frumos. 

Nume curat spaniol. E o spaniolă veritabilă, măcar că-i 
place să cânte mai mult cântece nemţeşti. 

A, o spaniolă care cântă cântece nemţeşti: 

Ce vă miraţi? Pesemne că ăsta e gustul ei. Şi le cântă, 
domnule, cu un foc seniora Marta Pajaro! Dar să-l auziţi pe 


frate-său la vioară! Nu cred să mai existe unul ca acest 
Francisco. 

Aşadar Marta şi Francisco Pajaro. Ştii că m-ai făcut curios? 
O să mă duc şi eu să-i aud. Unde are loc concertul? 

În salonul de peste drum. Nu se mai găsesc bilete, s-au 
vândut toate, numai eu mai am două pentru mine. Locul 
costă un dolar, dar renunţ de hatârul dumneavoastră şi vi-l 
dau pe doi dolari. 

Aşa? Vrei să câştigi sută la sută... Bine, dă încoa' două 
bilete. 

O să mă întrebaţi pentru ce ţineam să mă duc la acest 
concert? Pentru că auzisem că pe cântăreaţă o cheamă 
Marta şi pe fratele ei violonistul Francisco. „Marta şi 
Francisco”... iar Pajaro înseamnă în germană Vogel 
(Pasăre). Ea cânta nemţeşte... Dacă ar fi Vogel-ii pentru 
care mă trudeam eu atât? Îi împărtăşii şi lui Winnetou 
bănuiala mea şi se hotări imediat să meargă cu mine la 
concert. 

Mai era o jumătate de ceas până să înceapă; trebuia deci 
să ne grăbim. Chelnerul nu exagerase deloc în ce priveşte 
năvala publicului. Aşa-zisul „Salon”, o imensă baracă de 
scânduri în care încăpeau peste şase sute de oameni, era 
plin. Nu mai erau decât vreo câteva scaune goale în fund 
care se ocupară şi ele repede. Multă lume negăsind locuri, 
stătea în picioare. 

Scenă nu exista. Pe o estradă fusese aşezat un pian şi o 
perdea despărţea cabina artiştilor de scenă. La ora fixata, 
apărură pe estradă concertiştii. Da, erau într-adevăr Marta 
şi fratele ei Franz Vogel. Marta se aşeză la pian să-l 
acompanieze şi Franz începu să cânte. Mânuia într-adevăr 
arcuşul cu o artă desăvârşită. Marta stătea din profil şi 
putui să constat că se făcuse şi mai frumoasă. Amărăciunile 
şi suferinţele pe care le îndurase în anii din urmă îi 
înăspriseră chipul, dându-i o expresie îndurerată şi gravă. 

După prima bucată, se retraseră la cabină. A doua o cânta 
ea acompaniată de Franz. Era o romanţă spaniolă. O cântă 


admirabil şi trebui s-o repete. Programul era astfel alcătuit 
că după ea executa Franz o bucată la vioară, cânta ea o 
melodie. 

Winnetou îi recunoscu şi el. 

Nu vrea fratele meu să se ducă să întrebe unde locuiesc? 
Ar trebui neapărat să vorbim cu ei. 

Avea dreptate. Era ultimul lor concert şi plecau probabil a 
doua zi. 

Îmi făceam loc cu coatele prin înghesuială, când auzii pe 
cineva exclamând: 

All devils! Mă, ăsta e Old Shatterhand! 

Mă uitai dincotro venea glasul şi văzui doi inşi cu nişte 
pălării cu borurile mari şezând unul lângă altul. Nu li se 
vedea de sub pălărie decât bărbile lor mari negre. Când 
băgară de seamă că mă uit spre ei, întoarseră repede capul. 

Faptul mi se păru suspect, dar la auzul numelui meu mulţi 
îşi aţintiră ochii la mine, ceea ce mă stingherea, de aceea 
căutai să ies mai repede din mulţime. 

Când ajunsei în faţa perdelei, întrebai în limba germană: 

Îi e îngăduit unui vechi prieten să vă dea bună ziua? 

Perdeaua se dădu la o parte şi intrai în cabină. 

Cine... ce... dumneata... dumneata eşti? Strigă Franz şi de 
mirare se dădu doi paşi îndărăt. 

Domnul doctor! Murmură Marta şi mi se păru că se clatină 
pe picioare. 

Făcui un gest s-o sprijin, dar ea îmi apucă repede mâinile 
şi, până s-apuc eu s-o opresc, începu să mi le sărute, apoi 
izbucni în hohote de plâns. O aşezai cu blândeţe pe scaun 
şi-i zisei lui Franz: 

Nici nu-ţi poţi închipui bucuria mea când am aflat că 
sunteţi aici. Aş avea multe să vă spun, nu e însă timpul 
acum. Am venit numai să vă întreb unde locuiţi. 

Ultima casă de lângă râu, răspunse el. 

Îmi daţi voie să vă însoțesc după concert? 

Desigur, vă rugăm chiar. 

Bine. Voi veni atunci să vă iau cu Winnetou, e şi el aici. 


Marta îşi acoperise faţa cu mâinile şi plângea înăbuşit. Ca 
să scurtez această scenă lacrimogenă, plecai. Când trecui 
iar pe lângă locul unde îmi auzisem numele şi mă uitai într- 
acolo, amândouă scaunele erau goale. 

Trecu o bună bucată de vreme până să apară iar artiştii. 
Martei îi trebuise timp să se liniştească. Cântă întâi Franz, 
pe urmă ea. La sfârşit, entuziasmul publicului se 
transformase în delir. Nimeni nu vroia să plece. În sfârşit, 
cu mare greutate, se goli sala. Winnetou plecă şi el; vroia să 
mă lase singur cu prietenii mei. 

Franz mai avea socoteli de făcut cu antreprenorul sălii, 
aşa că eu cu Marta o luarăm înainte. 

Mă ţinea la braţ şi mergeam în tăcere. Cerul era senin. 
Deşi nu era lună, stelele luminau ca ziua. Până la locuinţa 
lor era un drum destul de lung. Gazda era o văduvă de 
obârşie spaniolă. Marta nu voise să locuiască la un hotel, ca 
să aibă mai multă linişte. 

Poteca pe care păşeam era pe malul râului, mărginită de 
tufe şi trestii. Băturăm în uşă şi gazda veni să ne deschidă. 
Făcu ochii mari când o văzu pe Marta însoţită de un bărbat 
străin. 

Aprinse lampa, o puse pe masă, pe urmă ieşi clătinând cu 
mirare capul. 

Ne aşezarăm unul în faţa altuia şi fiindcă Marta tăcea, 
începui eu: 

Ştii desigur că m-am întâlnit în Europa cu fratele dumitale 
şi mi-a spus cum stau lucrurile. 

Da. Eu i-am dat curaj să se adreseze dumitale. 

Se cerea curaj pentru aşa ceva? 

El zicea că, după cele ce ţi se întâmplase în casa noastră, 
nu o să vrei să mai ştii de noi. 

Îmi pare foarte rău că m-a judecat altfel decât sunt. După 
câte ştiu însă, Winnetou a fost acela care v-a dat ideea. 

Da. Parcă ni-l trimisese Dumnezeu. Datorită mijloacelor pe 
care ni le-a pus el la dispoziţie am putut începe turneul pe 
care îl facem acum. 


Aş putea să aflu care e succesul material? 

Admirabil! La început eram primiţi cu neîncredere; pe 
urmă nu ne mai lăsau să plecăm până nu mai dădeam alte 
câteva concerte. Aşa s-a întâmplat şi acum. 

Unde vă duceţi de aici? 

La Santa Fe, şi de acolo în Occident. 

A, nu eşti mulţumită cu succesele de până acum, vrei să 
devii milionară! 

Plecă ochii şi chipul ei deveni şi mai grav când răspunse: 

Milionară? Nu, n-aş mai vrea - sau cel puţin, nu în 
condiţiile şi cu preţul pe care l-am plătit odinioară. Mi-am 
dat repede seama de orbirea mea. Succesele mele, zici? 
Nu-ţi închipui că mă las îmbătată de ele. Ştii că nu mi-a 
plăcut niciodată să cânt în public. Idealul meu n-a fost să 
mă audă toată lumea care-şi plăteşte biletul la intrare. 
Crede-mă că era mai bine dacă nu mă „descoperea” atunci 
şeful acela de orchestră ca să mă silească aproape să 
studiez mai departe arta asta ingrată. Rămâneam ce eram 
şi aş fi fost poate mai fericită - sau cel puţin atât cât eram 
pe vremea aceea. 

Să sperăm că nu te simţi nenorocită. 

Plecă ochii-n pământ, îi ridică iar şi privi îngândurată 
înaintea ei. 

Ce înseamnă să fii fericit sau nenorocit? Urmă ca. 
Fericirea nu constă într-o continuă stare de încântare şi 
nenorocirea nu înseamnă o durere sufletească care te 
roade fără să bagi de seamă. Dacă mă întrebi însă de sunt 
mulţumită - atunci îţi răspund - deşi cu o sforţare - da. 

Conversaţia aluneca pe o pantă întrucâtva penibilă, de 
aceea fui foarte mulţumit când îl văzui pe Franz intrând pe 
uşă. Aducea o sticlă de şampanie pe care o puse zâmbind 
pe masă. 

Bine-ai venit, domnule doctor, zise el. Cine şi-ar fi închipuit 
că o să ne întâlnim aici! Încremenisem de mirare, dar şi de 
bucurie când te-am văzut înaintea mea. Acum să ciocnim un 
pahar de şampanie. 


Lasă şampania; eu am venit pentru altceva. Avem lucruri 
serioase de vorbit. 

Aşa e, despre misiunea dumitale în Egipt. Sunt sigur că a 
dat greş. Nici dracul n-ar fi putut sa dea de urma unui om 
despre care aveai atât de puţine indicaţii şi unde trebuia să 
dibui prin întuneric - cum s-ar zice. 

Hm! 'Te izbeşti uneori din întâmplare prin întuneric de 
persoane pe care s-ar putea să nu le vezi la lumina zilei. 

Cum... ce? Atunci călătoria dumitale n-a fost zadarnică? 

Şi va sili pe sora dumitale la un lucru neplăcut. 

Ce lucru? 

Îmi spunea adineauri că n-are poftă să redevină milionară. 

Marta mă privi cu încordare, dar nu zise nimic. 

Nu e nimic de mirare, urmai eu. De mirare e numai că 
afacerea nu s-a terminat încă. 

Te rog, spune-ne şi nouă ce a fost... mă zori Franz. 
Dumneata erai de părere că tovarăşul de călătorie al lui 
Small Hunter ar fi un escroc cu numele de lonathan Melton. 

Aşa şi e. 

L-ai găsit? 

Ca şi pe Small Hunter. Unul viu dar celălalt mort. 

Care din ei trăieşte? 

Melton. Small Hunter e mort. 

Doamne, atunci noi suntem moştenitorii unei averi... 

De milioane, întregii eu. 

Cui i-ar veni să creadă! Ce bucurie! Mai ales pentru 
părinţii noştri! Lasă-mă să te sărut, prieten nepreţuit! 

Vru să mă ia în braţe, dar îl oprii cu un gest. 

Potoleşte-te, omule! N-am ajuns încă acolo ca să-ţi ieşi din 
minţi de bucurie. Adevărat că dumneavoastră sunteţi 
moştenitorii, numai că nu mai aveţi ce moşteni. Averea e în 
mâna lui lonathan Melton. 

Sfinte Dumnezeule! Nu cumva i-a predat-o avocatul 
Murphy? 

Din păcate da. 

Le povestii atunci pe scurt toată afacerea. 


Melton trebuie să dea imediat banii! Unde e ascuns 
ticălosul? Plec îndată să-l găsesc şi să-l silesc să ne dea 
îndărăt ce e al nostru... Să ştiu că mă duc până la capătul 
lumii... 

Atitudinea lui Franz era atât de amenințătoare încât, dacă 
ar fi fost Melton de faţă, acesta ar fi avut motiv să se teamă 
serios. 

Nu e nevoie să te duci până la capătul lumii, fiindcă Melton 
e aici în Albuquerque. 

Ce? Strigă violonistul, sărind ca muşcat de şarpe. 

Dacă mă vezi răsărind din senin în orăşelul acesta 
îndepărtat, e din cauză că sunt pe urmele acestui şarlatan 
şi criminal. 

Aşa e. Acum înţeleg eu. Deci, e aici. O să... 

Stai! Îl oprii eu, fiindcă îl văzui îndreptându-se spre uşă. 
Nu cumva crezi că te aşteaptă jos la scară ca să-ţi cadă în 
braţe? Vroiam să-ţi spun că e sau a fost aici foarte de 
curând - cel mult acum două zile. 

Noi suntem mai de mult fără să avem habar de prezenţa 
lui. Şi zici că nu ştii dacă mai e aici sau a plecat? N-ai aflat 
cumva unde avea de gând să tragă? 

Ba da. Probabil la hotelul Plener. 

Plener? Mă duceam zilnic în restaurantul hotelului şi cine 
ştie de câte ori mă voi fi izbit de el! 

Tot ce se poate. 

Fără să ştiu nimic, domnule! Dar nu din vina mea, ci din a 
dumitale. Da, da, din a dumitale. De ce nu ai întrebat de el 
imediat ce-ai sosit? 

Să întreb? Iau toată vina asupra mea - cum zici. Cum m-ar 
fi văzut, o lua la sănătoasa. 

Ai dreptate. lartă-mă, te rog. Milioanele astea m-au 
zăpăcit de tot... 

Potoleşte-te. Fii sigur că o să-mi iau toate măsurile. Omul 
acesta ne-a dat foarte mult de lucru. Nu fiindcă am făcut 
noi greşeli, dar are un noroc orb. Stai jos să-ţi istorisesc şi 
dumitale prin ce-am trecut. 


Le povestii tot ce ştiţi şi partea activă pe care o luase 
Winnetou şi Emery la urmărirea lui Melton. Franz mă ridică 
în slava cerului. Marta îmi strânse numai mâna în tăcere, 
ceea ce-mi făcu mai multă plăcere decât laudele exagerate 
ale fratelui ei. Acesta se plimba agitat prin cameră, clătina 
capul, mormăia cuvinte neînţelese, ameninţa cu pumnii, ca 
şi când l-ar fi avut pe Melton în faţa lui, până ce, plictisit, 
pusei capăt acestei scene caraghioase. 

Te lupţi cu morile de vânt, dragul meu. Acum, după ce v- 
am spus ce aveam de spus, mă duc. Emery trebuie să se fi 
întors de la Plener, unde l-am trimis să vadă ce e pe acolo. 
Dacă Melton e tot acolo, fii sigur că nu ne mai scapă, dacă 
nu, plecăm mâine dimineaţă după el. Cât priveşte pe tatăl şi 
pe unchiul lui, aş putea zice... hm... că sunt aici, ba că i-am 
şi văzut chiar. 

Le spusei întâmplarea din sala de concert: 

Zici că purtau pălării cu borurile mari? Mă întrebă Franz. 
Spune-mi, rogu-te, cam ce statură au ăştia doi? 

Lungi şi slabi, cam de aceeaşi înălţime amândoi. 

Atunci i-am văzut şi eu adineauri. 

Unde? 

Aproape de casa noastră. 

Nu cumva mă pândeau? 

Nu cred. De unde vrei să ştie că eşti aici? 

Meltonii sunt oameni cu experienţă. Să presupunem că 
sunt identici cu persoanele din sala concertului. M-au văzut 
şi recunoscut. Au plecat înaintea mea şi s-au aţinut pe 
undeva prin apropiere până ce m-au văzut ieşind. Pe urmă 
m-au urmărit şi acum mă aşteaptă afară ca să-mi facă de 
petrecanie. Ei te-au văzut pe dumneata? 

Desigur. Când mi-au auzit paşii, s-au apropiat şi au întors 
repede capul. 

N-ai putut vedea dacă sunt înarmaţi? 

Parcă am zărit nişte puşti în mâinile lor. 

Dovada cea mai bună că mi-au pus gând rău... 

Marta îmi apucă repede mâna şi zise cu glas rugător: 


Pentru Dumnezeu, nu pleca! Rămâi la noi! 

Imposibil, mă aşteaptă Winnetou şi cu Emery la han. 

S-aştepte până mâine dimineaţă... 

Până atunci se pot întâmpla multe. În orice caz vor îi 
nerăbdători... trebuie neapărat să plec. 

Nu, nu te las! Strigă ea, apucându-mi acum amândouă 
mâinile. Vor să te împuşte... 

Au vrut mulţi să mă împuşte, ba chiar au şi tras adesea, cu 
toate astea mă vezi teafăr înaintea dumitale. 

Acum e prea mare primejdia. Afară stau doi asasini şi te 
pândesc... doi, auzi? 

Primejdia ar fi fost mai mare dacă nu ştiam, aşa însă nu 
mai există. De fapt sunt două alternative: sau că m-ai 
înştiinţat dumneata, domnule Vogel, de prezenţa lor şi 
atunci s-au lăsat păgubaşi, sau că s-au ascuns undeva în 
tufiş şi mă voi feri să trec pe acolo. 

Nu, nu, au să se ia după dumneata şi au să te împuşte... 
Rămâi aici, te rog din suflet... mă implora Marta cu lacrimi 
în ochi. 

Nu încerca să mă reţii pentru că ar fi zadarnic; trebuie 
neapărat... 

Îmi rupsei vorba. Se auzi afară o detunătură, apoi alta şi 
un glas strigând: 

Colo... după ei! 

Era glasul lui Emery. Apucai lampa de pe masă şi i-o pusei 
lui Franz în mână. 

Luminează-mi drumul... Repede, repede... Marta mă 
apucă de braţ, eu însă mă desfăcui cu blândeţe şi mă 
repezii pe scară. Marta se luă după mine şi strigă din capul 
scării: 

Nu pleca... nu-ţi dai seama de primejdie? 

Pentru mine a trecut. Ticăloşii au fost puşi pe fugă, dar mă 
tem că dacă glonţul a nimerit, i s-a întâmplat ceva lui 
Winnetou. 

Winnetou? Crezi că e şi el pe aici? 


Da. Am auzit glasul lui Emery. Acesta nu putea şti decât de 
la Winnetou unde sunt. Probabil ca l-a însoţit încoace. 

Şi crezi că victima e Winnetou? 

Glasul lui Emery l-am auzit dar pe al lui, nu. Eltrebuie 
să... A, uite colo două umbre; ei sunt... Niciunul n-a fost 
rănit! 

Erau într-adevăr Winnetou, şi Emery. Eu le ieşii înainte şi 
întrebai în grabă: 

Nu vi s-a întâmplat nimic? 

Nu, răspunse Emery. Gloanţele au fost bine ţintite, dar au 
nimerit alături. Cine naiba să fi fost nemernicii aceia? 
Pesemne că ne-au luat drept altcineva. 

Nemernicii erau cei doi fraţi Melton şi gloanţele mi-erau 
destinate mie, am răspuns eu. 

Ei drace! Nu e cu putinţă! 

Ba e foarte cu putinţă... 

Dacă e aşa, mă faci să crap de ciudă. Cum naiba i-am lăsat 
să-mi scape, domnule! 

Încotro au luat-o? 

Să-i ia dracu'. 

Pentru ce nu v-aţi luat după ei? Winnetou e bun alergător. 

Winnetou a alergat după ei, zise apaşul, dar când să-i 
ajungă, au încălecat pe nişte cai care îi aşteptau şi au pierit 
în întuneric. 

A, aşa stau lucrurile? Cum n-aveaţi puştile cu voi, nu 
puteaţi trage după ei. Să ştii că s-au dus şi duşi au fost! 

Crezi? Dar dacă se întorc, ce ne facem? Întrebă Emery. 

Nu se mai întorc, fii pe pace. V-au recunoscut şi au căutat 
să fugă de voi. 

Cerui voie Martei şi-i luai sus cu mine. 

Povesteşte-mi şi mie ce s-a petrecut, zisei eu lui Emery 
după ce ne aşezarăm pe scaun. 

Prost s-a petrecut ce s-a petrecut, răspunse englezul, 
morocănos. Să fi ştiut eu cine sunt când i-am zărit colo pe 
câmp... 

Cum, nu erau în tufiş? 


Nu. Dar pentru ce te miri? 

O să-ţi spun pe urmă, acum mai departe! 

M-am dus la voi la hotel şi Winnetou mi-a spus pe cine ai 
găsit aici pe neaşteptate. Când am văzut că nu te mai 
întorci, am plecat după tine. 

Păi Winnetou nu cunoştea casa... 

Nu suntem copii ca să nu aflăm ceva când vrem. Am 
cercetat şi ni s-a spus unde locuiesc dumnealor. Mergeam 
amândoi agale pe malul râului, îngrijoraţi să nu ţi se fi 
întâmplat ceva, când văzurăm răsărind ca din pământ la 
dreapta noastră, nu mai departe de patruzeci de paşi, doi 
inşi care puseră puşca la ochi şi traseră două gloanţe unul 
după altul. Noi ne-am aruncat repede la pământ, apoi am 
sărit în picioare şi ne-am repezit, după ei. Ticăloşii fugeau 
însă de le sfârâiau călcâiele. Era cât p-aci să-i ajungem, 
când i-am văzut deodată în spinarea cailor dispărând în 
întuneric. Uite aşa a fost. 

De ce n-aţi tras, aveaţi doar revolverele la voi? 

Pentru că nu ştiam cine sunt. Să fi bănuit cu cine am de-a 
face, fii sigur că nu-mi scăpau ei. 

Să nu spună fratele meu asta, zise apaşul. 

Am procedat ca nişte copii neştiutori. Au tras erau deci 
ucigaşi şi pe ucigaşi nu-i laşi să scape. Trebuia, când ne-am 
trântit la pământ, să stăm câtva timp nemişcaţi. Ei ar fi 
crezut că ne-au rănit sau chiar omorât. S-ar fi apropiat de 
noi şi... ştie fratele meu ce-am fi făcut atunci. 

Negreşit că ştiu, strigă englezul cu însufleţire. Am fi pus 
mâna pe ei şi, voinici cum suntem amândoi, le făceam 
repede de petrecanie. Ai dreptate, Winnetou, am procedat 
ca nişte copii fără minte. Cum dracu' m-am prostit aşa, 
domnule! Spune şi tu Charlie! 

E uşor de înţeles, am răspuns eu. Vă vedeaţi de drum, 
nebănuind nimic şi v-au luat prin surprindere. Dovadă că nu 
v-aţi pierdut prezenţa de spirit e că v-aţi trântit imediat la 
pământ. Mai mult n-ar fi putut face nici cel mai 
experimentat vânător al Vestului. 


Well! Dar tot era mai bine dacă făceam cum zice 
Winnetou. În sfârşit, ce-a fost a trecut, să nu ne mai facem 
sânge rău degeaba. Să vorbim acum despre altceva. 

Aşa e, să vorbim despre ce veniseşi să ne comunici la 
hotel. Era ceva important? 

Da. lonathan Melton a fost aici cu logodnica lui şi trăsese 
la hotei Plener. 

Când? 

Ieri înainte de amiază. Au mâncat în restaurant, au 
schimbat caii, pe urmă au plecat repede. 

Cu trăsura? 

Da. Plener le-a dat o călăuză călare. S-au îndreptat spre 
Acoma şi de-acolo la micul Colorado. 

Dar dacă n-o fi adevărat şi au spus aşa ca să ne pună pe o 
urmă greşită? 

Ar trebui atunci să fie înţeleşi cu Plener. 

Nu e nevoie. Se poate ca lonathan să-l fi minţit şi pe el, aşa 
că omul e de bună-credinţă. 

Se poate. Plener face impresia unui mare pişicher dar nu 
pare să fie pungaş. Şi apoi, ce interes avea lonathan să ia 
astfel de măsuri când ne crede cu siguranţă îngropaţi de vii 
în Valea Morţii. 

Se poate să-şi fi închipuit şi asta şi să se simtă în siguranţă. 
Atât era tot ce aveai să-mi spui? 

Nu. Pe Plener n-am vrut să-l cercetez prea mult şi m-am 
adresat oamenilor de serviciu, de la care n-am aflat nimic 
însă. Am încercat iar cu Plener. Mi-a spus că au venit azi 
înainte de prânz la el doi inşi, au consumat zdravăn şi l-au 
întrebat dacă n-a tras la hotelul lui un domn şi o doamnă 
veniţi cu trăsura. Le-a spus şi lor ce mi-a spus şi mie, pe 
urmă indivizii au plecat. 

Veniseră pe jos? 

Da. A, acum mi-amintesc. Zicea că indivizii purtaţi pe cap 
pălării cu boruri late. 

Aşadar, tatăl şi unchiul Melton! Au fost prudenţi şi n-au 
tras la Plener ci s-au abătut numai pe-acolo. 


Bine, dar de ce au rămas încă în oraş şi n-au plecat după 
scumpul lor lonathan? 

Probabil fiindcă erau obosiţi şi ei şi caii şi vroiau să se 
odihnească niţel. 

Daca nu şi i-or fi schimbat aici. Bani au destui la ei. 

Cred şi eu! A avut grijă Ilonathan să le dea mai mult decât 
le trebuie. Pesemne că au venit pe alt drum încoace, nu pe 
cel apucat de lonathan. Astă-seară au asistat la concert şi v- 
au văzut. Şi-au închipuit desigur că sunteţi cu mine, m-au 
urmărit şi s-au pus la pândă ca să aştepte până ce voi pleca. 
A trecut însă domnul Vogel pe acolo, ştiau că e frate cu 
doamna pe care o însoţeam şi au bănuit că domnul Vogel 
mă va înştiinţa. 

Ar fi trebuit atunci s-o ia cât mai repede la sănătoasa. 

Ei aş! M-au văzut singur, fără puşca mea binecunoscută de 
ei - deci uşor de biruit. Era de ajuns să tragă de la distanţă 
ca să mă nimerească. Revolverele mele nu-mi puteau folosi 
la nimic. Au procedat cu multă şiretenie. 

Dimpotrivă, au procedat ca nişte idioţi. 

Te înşeli. Era într-adevăr o şiretenie să mă pândească nu 
pe mal, ci pe câmp. Eram avertizat şi ştiam că vor fi acolo, 
aşa că mă voi înapoia peste câmp. Ceea ce şi intenţionasem 
să fac. S-au pus la pândă undeva, nu prea departe de mal 
ca să mă nimerească şi în cazul când m-aş răzgândi şi m-aş 
întoarce tot pe lângă râu. Aţi venit însă voi şi le-aţi stricat 
planul. 

Crezi că m-au recunoscut şi pe mine? 

Ba bine că nu! Pe Winnetou îl cunoşti dintr-o mie, chiar de 
n-ar fi atât de lumină ca în astă-seară. M-au văzut pe mine 
şi pe Winnetou, nu era greu să-şi închipuie cine eşti. Să 
mulţumim lui Dumnezeu că am scăpat atât de uşor. 

Zău că ai dreptate. La drept vorbind, ei pe tine te 
pândeau, totuşi mai aproape de moarte am fost noi când ne 
şuierau gloanţele pe la urechi, decât tu care te aflai aici în 
siguranţă. Numai un lucru nu înţeleg eu: cum de le venise 
în gând să-şi ţină caii în apropiere? 


Fiindcă mă văzuseră la concert. Poate că-l zăriseră în 
acelaşi timp şi pe Winnetou. Bănuiau că-i vom căuta şi erau 
pregătiţi de fugă. 

Unde? 

Tot acolo unde s-a dus lonathan al lor. Cu siguranţă că s-au 
înţeles înainte de a se despărţi la New Orleans. 

Nu s-ar putea să-şi urmeze drumul fiecare pe altă cale, ca 
şi până acum? 

Castelul femeii albe, unde se duc cu toţii, zis Winnetou, se 
află între micul Colorado şi Sierra Blanca. Nu există într- 
acolo decât o singură şosea bună şi pe aceea trebuie să fi 
luat-o lonathan. De ce să se ducă tatăl şi unchiul lui prin 
altă parte? 

Aşa zic şi eu. Meltonii sunt oameni cu multă experienţă şi 
îmbătrâniţi în rele, nu se dau înapoi de la nimic şi nici nu se 
tem de primejdii. Sunt pe deplin încredinţat că au luat-o 
spre Acoma; cum s-o face ziuă, pornim după ei. 

Merg şi eu! Strigă cu-nflăcărare Franz Vogel. 

Dumneata? Spusei eu râzând, Nu cumva vrei să dai 
concerte prin pustietăţile Sierrei Blanca? 

Da. Vreau să le cânt Meltonilor un cântec care o să le 
placă şi lor. 

Lasă-i în grija noastră, dragul meu. Eşti un muzicant 
desăvârşit, dar arcuşul dumitale nu se potriveşte cu 
canioanele Coloradoului. Ne ducem după Meltoni ca să le 
smulgem din gheare prada. 

Dumneata du-te liniştit la Santa Fe şi vezi-ţi de concertele 
dumitale, fiindcă tot nu ne poţi fi de vreun folos. Vom veni să 
vă găsim acolo ca să-ţi punem milioanele la picioare. 

Nu, nu! Dumneavoastră să vă osteniţi pentru noi şi eu să 
stau să cânt oamenilor? Nu-mi arde mie acum de concerte, 
n-aş fi în stare să ţin arcuşul în mână. Ar trebui să nu am pic 
de simţ în mine să las pe alţii să lupte cu primejdiile şi eu să 
stau frumuşel la adăpost. 

Îi dădeam dreptate în gândul meu şi probabil că Emery tot 
aşa, căci îl auzii întrebându-l: 


Ştii să căâlăreşti? 

Da. 

Dar să umbli cu o armă te pricepi? 

Nu sunt cine ştie ce bun ochitor, totuşi nimeresc destul de 
bine dacă nu e distanţa prea mare. Vedeţi că sunt hotărât 
să merg în orice caz. Ar fi deci mai bine să mă luaţi cu 
dumneavoastră. 

Hm! Tu ce zici, Charlie? Îl vezi ce curajos e? 

Ridicai din umeri fără să răspund. La mulţi curajul e 
datorat faptului că nu cunosc primejdiile care îi aşteaptă. 
Fluturele se învârteşte fără teamă în jurul lămpii, neştiind 
că flacăra îi va arde aripile. Marta se rugă şi ea să-l luăm pe 
Franz cu noi. Mă văzuse dând din umeri, de aceea se 
adresă acum lui Emery. Englezul era niţel cam afemeiat şi 
nu putea rezista rugăminţii unei femei frumoase. 

Ai ceva împotrivă, Charlie? Mă întrebă el. 

Eu nu, vorbeşte însă cu Winnetou, să vedem ce zice şi el. 

Winnetou e de părere, zise apaşul, că tânărul mai mult ne- 
ar stingheri decât ne-ar folosi, dar fiindcă lui i se cuvine ce- 
au jefuit tâlharii, nu-i putem respinge rugămintea. Să nu-şi 
închipuie însă că e o plăcere să stai opt zile în şa până s- 
ajungi la ţintă. 

O să îndur totul, făgădui Vogel. 

Dacă fratele meu îşi poate procura până dimineaţa un cal 
bun de călărie, o puşcă şi muniţiile trebuincioase, poate să 
vină cu noi, altminteri nu, fiindcă n-avem vreme să-l 
aşteptăm. 

Vogel mă luă atunci de braţ şi-mi zise cu glas rugător: 

Nu mă lăsa, dragă doctore. Cai se găsesc berechet în oraş, 
arme şi muniții de asemenea, deşi pe un preţ foarte ridicat, 
şi prăvăliile sunt încă deschise la ora asta. Vrei să mergi cu 
mine să le cumpărăm? 

Cu plăcere. Vom sfârşi repede ca să ne rămână şi câteva 
ore de odihnă. 

Ne luarăm deci rămas-bun de la Marta. Winnetou şi Emery 
se întoarseră la hotel, iar eu cu Vogel ne-am dus să căutăm 


un cal şi celelalte lucruri de trebuinţă. A trebuit să sculăm o 
grămadă de misteri, masteri şi seniores din somn şi să 
plătim îndoit din pricina deranjului. Greu ne-a fost până am 
găsit un cal mai ca lumea. Dădeam numai de gloabe care n- 
ar fi ţinut două ceasuri la drum şi pe care ne cereau preţuri 
fantastice. De-abia după ce băturăm la şapte, opt uşi, am 
găsit în sfârşit un murg bătrân dar încă voinic care nu făcea 
nici patruzeci de dolari, dar pe care ne-a luat optzeci. 
„Chilipir” - după cum ne asigură negustorul. Lui Vogel nu-i 
mai rămânea timp de dormit din cauza pregătirilor. La un 
ceas după ce se lumină de ziuă, ne-am pomenit cu el. Am 
plecat imediat şi, după ce-am trecut apa râului pe la Atrisco, 
ne-am îndreptat spre Rio Puerco. 

Capitolul V - Cain. 

Franz Vogel călărea binişor, dar nu puteam înainta repede, 
deoarece calul lui nu ţinea pasul cu ai noştri. Dădeam ici- 
colo de urme de copite, probabil lăsate de caii celor doi 
Meltoni. Aveau un avans de o noapte asupra noastră, ceea 
ce însemna mult; dacă nu ar fi fost Vogel cu noi, i-am fi 
ajuns din urmă printr-o oarecare sforţare pe care am fi 
făcut-o zorind caii la drum. 

A doua zi seara am ajuns la Acoma, un vechi pueblo indian, 
unde cu siguranţă că se opriseră şi Meltonii. 

Pueblos se numesc un fel de oraşe-cetăţi ale Mexicului3. 
Mai existau pe atunci numai vreo douăzeci, dintre care cele 
mai însemnate erau: Taos, Laguna, Isleat şi Acoma. Prin 
cuvântul „oraş” sau „sat” nu se înţelege o aşezare de case 
izolate cu străzi regulate între ele. Aceste pueblos sunt un 
soi de cetăţi ridicate pentru apărare de-o năvală duşmană, 
nu însă în felul fortificațiilor europene. Sunt clădiri de lut 
sau de piatră, după felul de material pe care-l aveau 
locuitorii la dispoziţie, construite fără nici un stil 
arhitectonic. 

Închipuiţi-vă doi pereţi de stâncă, despărțiți odinioară la 
mijloc prin bolovani mai mari sau mai mici. Bolovanii au fost 
rostogoliţi unii peste alţii, s-a ridicat apoi astfel un zid, s-a 


lipit deasupra un tavan de lut şi tot cu lut s-au făcut 
despărţituri în formă de încăperi, lăsându-se numai câte o 
gaură în loc de uşă la fiecare încăpere. Ferestre n-au. 

Deasupra aşa-zisului parter, s-a ridicat un etaj, apoi altul şi 
iar altul, mergând din ce în ce mai îngust ca să lase un fel 
de terasă la fiecare etaj. Adeseori aceste clădiri n-au alt 
mijloc de-a cobori de la un etaj la altul decât o gaură în 
tavan prin care urci sau cobori cu o scară mobilă. După ce- 
ai urcat de la parter la primul etaj, ridici scara, o rezemi de 
gaura tavanului de deasupra, urci la etajul al doilea şi tot 
aşa până pe acoperiş. Acesta era mijlocul de apărare al 
vechilor mexicani şi clădirilor li s-au zis cetăţui. 

Locuitorii pueblelor nu trebuie confundați cu indienii liberi 
care trăiesc ca nomazi şi-şi aşează corturile şi lagărele în 
aer liber. Sunt oameni blajini, cumpătaţi, modeşti - 
probabil, cred unii, urmaşii degeneraţi ai vechilor azteci. 

Deşi catolici, nu-i poţi numi creştini. Se roagă într-ascuns 
tot marelui Manitu şi păstrează încă obiceiuri păgâne, 
potrivnice creştinismului. Vina e a vechii nepăsări iberice, 
care lasă lucrurile cum sunt, proteguiesc aparenţa de 
bigotism, dar nu îndrumă la o credinţa pornită din 
convingere. 

Dacă încerci să insulţi religia, indianul pueblei nu se 
sinchiseşte ci face haz; de te atingi însă de superstiţiile şi 
crezurile lui rămase de pe timpurile păgânismului, vei 
vedea pe cel mai paşnic om transformat într-un adevărat 
tigru. 

Indienii pueblelor se îndeletnicesc cu agricultura, cu 
creşterea vitelor şi industria casnică, dar din toate câte 
puţin şi pe o treaptă redusă. Ogoarele se află de obicei în 
apropiere de casă şi sunt lucrate cu unelte aproape 
primitive. 'Tot ce e nou şi practic e respins. Preferă să n- 
aleagă mai nimic de pe urma trudei lor, decât să îngraşe 
pământul sau să-l lucreze sistematic. 

Acelaşi lucru cu creşterea vitelor şi a animalelor 
domestice. Vezi ici-colo câteva găini jigărite, câţiva porci şi 


foarte mulţi câini. Aceştia sunt lăsaţi s-alerge liberi, pe când 
porcii sunt... legaţi în lanţuri! 

Industria se reduce la împletituri şi confecţionarea de 
pungi. Fac urne şi ulcioare din pământ ars, lucrate cât se 
poate de primitiv. Unele figuri sunt chiar caraghioase şi 
lipsite de cel mai elementar simţ artistic. Slujesc de obicei 
ca jucării pentru copii; câteodată au şi o însemnătate 
tainică, păgână. În cazul din urmă sunt expuse în estufa 
care e o încăpere mică, cu trei pereţi, scundă-n tavan, cu 
două prăjini înfipte-n podea. Nici un străin n-are voie să 
calce în acest sanctuar. 

După cum vă spuneam, am ajuns spre seară în Acoma şi 
am întrebat imediat de governor. Sa nu vă închipuiţi că 
acest aşa-zis guvernator e un funcţionar superior sau cine 
ştie ce personaj de seamă, în ţinuturile unde se vorbeşte 
spanioleşte, cel mai neînsemnat slujbaş poartă un titlu 
pompos şi răsunător, şi mai toţi indienii de aici vorbesc 
binişor limba spaniolă. 

Toată populaţia se adunase în fugă şi ne privea cu priviri 
nu tocmai binevoitoare. Nu înţelegeam care ar fi pricina, 
deoarece nu le ceream nimic întrebarăm numai de 
governor, ca să aflăm de la el dacă ştie ceva despre cei trei 
Meltoni. 

După ce descălecarăm nu se oferi nimeni să ne ţină caii, să 
ne îmbie cu apă sau să ne ducă la governor. Nu văzurăm 
nici o fată tânără, ci numai câţiva băieţi foarte frumoşi la 
chip. 

Dacă am văzut că ni se arată toţi duşmănoşi, ne-am gândit 
să ne ajutăm singuri. Legarăm caii de nişte colţuri de 
stâncă şi pornirăm să căutăm pe undeva un izvor sau pârâu. 
Am trecut pe lângă o grădiniţă cu vreo câteva flori pălite şi 
nişte legume ca vai de ele. Emery văzu jos o ridiche şi se 
aplecă s-o ridice. Unul din băieţi se repezi la el, şi se 
încleştă de braţul lui. Englezul se smuci o dată şi vru să 
apuce iar ridichea. Eu îl trăsei însă de acolo şi pornirăm mai 
departe. Văzurăm deodată tocmai înaintea noastră o estufa. 


Emery se apropie şi se uită înăuntru peste zidul scund şi 
izbucni în hohote. Erau aici zeci de figuri foarte 
caraghioase, păpuşi cu picioarele răsfirate şi braţele scurte 
şi rotunde ca nişte cârnaţi, aşezate în poziţii ridicole. 
Capete şi frunţi cu două găuri în loc de ochi, fără nas şi o 
deschizătură mare care închipuia gura. 

Unele aşezate pe vine, cu pântece enorme şi trei capete, 
unul sus, altul pe piept şi al treilea în spate. Urechile erau 
mai lungi decât braţele. 

Emery întinse mâna s-apuce una din statuete, dar îl trăsei 
repede îndărăt explicându-i însemnătatea lor. 

Merserăm mai departe cu droaia de oameni după noi. 
Numai băiatul de adineauri rămase în urmă, mă privi 
nehotărât, rupse apoi brusc o floare din grădiniţa 
sărăcăcioasă, mi-o întinse şi şopti: 

Mulţumesc. Ridichea era singura pe care o aveam şi o 
păstram pentru tata. 

Glasul nu-i era de băiat ci de fată. Mi-am adus atunci 
aminte că la unii din pueblos fetele se îmbracă băieţeşte. 
Poartă pantaloni şi părul scurt cu o cărare la o parte, ceea 
ce le face să semene foarte mult cu băieţii. Am vrut să-i dau 
şi eu ceva în dar, nu ştiam însă ce. Am scos de la brâu un 
creion de argint din care căzuse plumbul şi îl întinsei, după 
ce-i arătai mai întâi cum să-l înşurubeze şi să-l deşurubeze, 
zicând: 

Ţine asta în schimbul florii, frumoasă puebla. 

Mi-l dai mie? Întrebă ea cu ochii lucitori de bucurie, 
nevenindu-i să creadă. 

Da. Floarea ta mi-e mai dragă decât fleacul ăsta. 

Fata luă creionul, îmi sărută repede mâna şi fugi sprintenă 
să-şi ascundă comoara. 

Cât de puţin se cere uneori ca să faci fericit pe un om! Şi 
de câte ori o singură vorbă bună poate aduce după sine o 
răsplată neînchipuită! Dovada trebuia s-o am în curând. 

Winnetou veni după noi să ne spună că a găsit apă. În 
apropierea pueblei se afla un fel de cisternă în care se 


aduna puţina apă de ploaie de peste an. Ne duserăm acolo 
caii şi ne pregăteam să lăsăm ciutura înăuntru, când ne 
pomenirăm cu indienii răcnind ca nebuni, vroind să ne dea 
la o parte. Nouă însă ne trebuia cu orice preţ apă. Aveam 
un drum lung a doua zi printr-un pustiu unde nu se găsea 
măcar un strop. Winnetou, Franz şi Emery puseră mâna pe 
puşti, indienii se dădură îndărăt de frica armelor, ştiind că 
n-ar putea să se apere cu rablele lor. 

Bieţii oameni aveau tot dreptul să-şi apere puţinul pe care- 
| aveau, de aceea mi se păru neomenos să le luăm cu de-a 
sila apa. Trebuia să le dăm ceva în schimb. Băgai mâna în 
buzunar şi le aruncai un pumn de gologani, ceea ce îi 
îmbună numaidecât. 

Se înnopta şi ne trebuia un loc de odihnă. Atitudinea 
duşmănoasă a indienilor nu ne îngăduia să le cerem un 
locşor în cetăţuie şi, deşi nu-i credeam în stare de vreo 
mişelie, preferam să ne ţinem cât mai departe de ei. 

Luarăm caii de căpăstru şi ieşirăm afară la câmp, unde 
vroiam să ne petrecem noaptea, veghind bineînţeles, cu 
rândul. 

Să fi trecut două ceasuri de când se întunecase când 
zărirăm o umbră ieşind din pueblo şi îndreptându-se spre 
noi. Se opri la oarecare depărtare şi rămase nemişcată în 
loc. O îndemnarăm să se apropie. 

Vreau să vorbesc cu seniorul acela bun, răspunse un glas 
de femeie. 

Era fata care-mi dăduse floarea. 

Du-te de vezi ce vrea, mă îndemnă Emery. 

Când mă apropiai de ea, indiana îmi zise cu glas scăzut: 

Să vorbim încet ca să nu ne audă cineva. M-am strecurat 
de acasă ca să-ţi spun că au de gând să-ţi facă rău. 

Cine? 

Albii care au sosit astăzi la noi. 

A, i-aţi văzut? Când au sosit? 

Cu trei ceasuri înaintea voastră. 

Cât timp au stat? 


Sunt încă aici, îmi şopti ea de-abia auzit. 

Da? Mi-ai adus o veste pentru care n-am cuvinte să-ţi 
mulţumesc. 

Nici nu trebuie. Nu tu, ci eu îţi mulţumesc spunându-ţi ce- 
am auzit. Când au venit, albii ne-au spus că veţi sosi voi. 

Şi v-au îndemnat să vă purtaţi duşmănos cu noi? 

Da. Ziceau că vreţi să ne distrugeţi estufa cu chipurile 
zeilor. 

Nu e adevărat! Altceva ce v-au mai spus? 

Că sunteţi nişte oameni răi care aţi omorât o grămadă de 
inşi şi că veniţi să ne jefuiţi. 

V-au minţit cu neruşinare. Dimpotrivă, ei sunt nişte tâlhari 
care au multe crime pe conştiinţă, de aceea îi fugărim. 
Vrem să punem mâna pe ei şi să-i pedepsim pentru 
nelegiuirile lor. Noi suntem oameni cinstiţi care nu facem 
rău la nimeni. 

Te cred, senior. Nu te arată chipul să fii un ucigaş şi ai fost 
bun cu noi. De aceea am venit să te salvez. 

Să mă salvezi? Atunci suntem în primejdie... 

Da. Cum? Nu ştiu, dar cei doi albi sunt încă aici. 

Poţi să-mi spui unde se află acum? 

Aş putea, dar nu vreau să-i trădez pe-ai mei. 

Bine, n-o să te mai întreb. Ai putea însă să-mi destăinuieşti 
în ce constă primejdia care ne ameninţă? 

Da, moartea! În ce fel, nu ştiu decât puţini din bărbaţii 
noştri, copiii şi femeile nu cunosc taina. Şi vezi tu, tocmai 
taina asta mă face şi cred că se unelteşte ceva grozav 
împotriva voastră... 

Cum sfârşi vorba se furişă tiptil prin întuneric şi pieri fără 
să-mi lase timp să-i mulţumesc. 

Mare le-a fost mirarea tovarăşilor mei când le-am spus ce- 
am aflat. Emery vru să se ducă imediat la cetăţuie ca să 
tragă la răspundere pe indieni, dar Winnetou se împotrivi. 

Să nu se pripească fratele meu. Indienii au crezut 
minciunile îndrugate de Meltoni. Li se cuvine pentru asta 
moartea? 


Da, o merită, fiindcă şi ei vor să ne omoare pe noi, 
răspunse indignat englezul. 

Nu se ştie. De altminteri ei sunt mulţi şi noi numai patru. 

Nu mi-e mie frică de ei. 

Nici lui Winnetou, dar patru inşi, fie ei cât de viteji, nu pot 
ataca o puebla. 

Putem sili pe indieni să ne predea pe albi. 

Sili? Să dăm loc la o luptă? Vezi, tocmai asta trebuie să 
împiedicăm. Dacă ne luăm la luptă, Meltonii le sar în ajutor 
sau se folosesc de învălmăşeală şi o iau la fugă. Ceea ce 
vrea fratele meu nu putem obţine decât prin vicleşug. Îi 
aşteptăm să vină. Probabil că ştiu unde ne aflăm acum, de 
aceea trebuie să ne mutăm locul. Au să ne caute. Cel puţin 
aşa au să facă Meltonii. Noi să punem, imediat ce se vor 
apropia, mâna pe ei. 

Apaşul avea dreptate. Ne mutarăm deci locul la o 
depărtare şi mai mare de cetăţuie. Acum, când ştiam ce ni 
se pregătea, eram bucuroşi că nemernicii erau tot aici şi nu 
mai trebuia să alergăm după ei. Era mai mult ca sigur că de 
data asta n-au să ne mai scape. 

Veghearăm cu rândul, doi câte doi. Noaptea era pe sfârşite 
dar nu văzurăm până atunci nimic suspect. 

Poate că s-a înşelat indiana, îşi dădu cu părerea Emery. 

Nu cred, răspunsei eu. 

Nu vezi că nu vine nimeni? 

Probabil că ne-au căutat degeaba sau poate că indienii şi- 
au dat seama de primejdia de-a se apropia de noi. 

Trebuie deci s-aşteptăm până ce se va lumina de ziuă; pe 
urmă ţin cu tot dinadinsul să silim pe indieni să ne predea 
pe Meltoni. 

N-au să poată, fiindcă Meltonii nu vor mai fi aici. Când vor 
vedea că indienii nu ne-au făcut nimic, au s-o şteargă 
repede de aici. 

Nu prea cred. Mai degrabă mă tem că rămân, se simt 
ocrotiţi de indieni. 


Ar face o mare prostie. Dacă rămân pe loc socotind că ne 
vor putea ataca, ajutaţi de ei, e sigur că ne cad în palmă sau 
cad doborâţi de gloanţele noastre. Ştiu ei prea bine că aşa 
s-ar întâmpla. Şi apoi îşi dau seama că puştile noastre 
nimeresc mai bine şi mai departe ca ale lor. Eu sunt sigur 
că vor pleca. 

Rămâne de văzut. 

Ar trebui atunci să ne îndepărtăm încă şi mai mult de 
puebla şi asta cât mai spre apus. Pe acolo trebuie s-o ia ei, 
poate că-i vedem trecând. 

Winnetou era şi el de aceeaşi părere, aşa că ne 
schimbarăm iar locul. Apaşul şi cu Emery se culcară să mai 
doarmă puţin, pe când eu şi Vogel ne-am dus niţel mai 
departe; eu m-am aşezat pe dreapta, iar tânărul violonist pe 
stânga ca să putem auzi mai bine, lăsând o distanţă între 
noi. Ba eu pusei chiar urechea la pământ şi rămăsei astfel 
multă vreme. 

Deodată mi se păru că deosebesc un zgomot din partea 
unde veghea Vogel. Mă apropiai de el şi-i şopti: 

Dumneata auzi ceva? 

Da. Paşi omeneşti. 

Câţi să fie? 

Nu se poate număra cu urechea. Erau mulţi, veneau de la 
cetăţuie şi au trecut de noi departe de aici. 

Tot aşa am auzit şi eu, numai că nu erau paşi de omci 
tropot de copite. 

Aş putea să fac prinsoare că erau pe puţin zece inşi. 

Aşa ţi s-a părut. Urechea dumitale nu e de prinsă încă să 
deosebească zgomotul în aer liber. Erau doi cai al căror 
tropot te face să crezi că ar fi paşi de oameni mulţi la un loc. 
Trebuie să-i trezim pe Winnetou şi Emery. Sunt sigur că au 
fost Meltonii care au trecut pe aici. Deşteptarăm pe cei doi 
tovarăşi ai noştri, şi când auziră despre ce e vorba, îmi 
dădură dreptate. 

Meltonii au fost, zise Emery. Să ne luăm imediat după ei. 


S-aşteptăm până se va lumina bine, ca să le găsim urma, 
fu de părere Winnetou. 

Nu e nevoie, ştim doar încotro au luat-o. 

Ba nu ştim deloc. Winnetou are dreptate; trebuie neapărat 
să mai aşteptăm, zisei eu. 

Nu era vorba să se ducă la micul Colorado? Dacă ne 
ducem într-acolo, nu se poate să nu dăm de ei. 

S-ar putea să-şi fi schimbat gândul şi s-o ia prin altă parte. 

Ştiu că tot degeaba le-ar fi. 

Crezi? Habar n-au că le cunoaştem ţinta călătoriei. Când 
au sosit ei la Albuquerque, lonathan plecase, aşa că n-au 
putut afla de la el ce s-a întâmplat de când s-au despărţit. 
Vor fi crezând că-i urmărim pe ei şi nu ştiu unde să-l 
aştepte, de aceea bânuiesc că vor căuta să ne facă să luăm 
alt drum. 

Well! Şi ce ne pasă nouă? Noi ne ducem la Colorado să-l 
luăm pe stimatul dumnealor lonathan de guler. Dacă se 
abat din cale, să-i lăsăm în pace. 

Cum aşa? 

Îi aşteptăm acolo. Vin ei, n-avea grijă. 

Nu e chiar aşa de sigur după cum crezi. Chiar dacă vin, au 
s-o facă cu atâta precauţiune, încât o să ne fie foarte greu 
să punem mâna pe ei. 

Ce te face să fii atât de sigur? 

Am eu motivele mele. Întreabă-l pe Winnetou, poate că o 
să-ţi spună el. 

Nu înţeleg de ce s-ar feri pe urmă mai mult decât acum. 

E foarte simplu. Vor să ne amăgească. Văzând că nu-i mai 
urmărim, îşi vor închipui că ne-am dus de-a dreptul la 
castelul Juditei, unde-am ajuns înaintea lor. De dus trebuie 
să se ducă şi ei neapărat şi, se-nţelege de la sine, o vor face 
pe furiş. 

Hm! Asta aşa e. 

Prost e că ne vom afla între două focuri, în faţă Ionathan şi 
în spate cei doi fraţi Melton. 

Pshaw! lonathan nu e de temut. 


Să zicem. Uiţi însă că la castel se află indienii care s-au 
strămutat acolo odată cu Judita şi căpetenia lor. Trebuie să-i 
punem şi pe ei la socoteală. 

Ai dreptate. Crezi deci că e mai bine să urmărim pe cei doi 
Meltoni chiar dacă au luat-o pe alt drum? 

Da. Se cere neapărat să punem mâna pe ei. De aceea nu 
putem pleca de aici până ce nu se va lumina de ziuă, ca să 
le găsim urma. 

Şi apoi, trebuie să ne mai adăpăm o dată caii, adăugă 
Winnetou. Nu ştim cât va ţine drumul dacă vom mai găsi 
apă pe undeva. 

Am rămas pe loc până ce se iviră zorile şi puturăm zări 
pueblo. Pornirăm spre sat, unde am găsit pe toţi locuitorii 
treji, semn că plănuiseră peste noapte ceva împotriva 
noastră. Când am vrut să ne apropiem de cisternă, ne ieşi 
unul din ei înainte şi ne zise: 

Dacă vreţi să vă adăpaţi caii, trebuie să plătiţi. 

Cine eşti tu şi cu ce drept ne ceri plată? L-am întrebat eu. 

Sunt căpetenia satului. 

Aha, aşa! Ieri, când am întrebat de tine, n-a vrut nimeni să 
ne răspundă. 

Nu eram aici! 

Minţi. 'Te-am văzut printre ceilalţi. De când erai plecat? 

De ieri dimineaţă. 

Atunci alaltăieri te aflai în sat? 

Da. 

Ai putea atunci tu să ne spui dacă au stat zilele astea nişte 
străini în sat? 

N-a fost nimeni. 

Cu toate astea sunt sigur că au fost doi călăreţi aici la voi. 

Nu. Când m-am întors mi s-a spus numai despre voi. Dacă 
ar mai fost şi alţii, nu se putea să nu aflu. 

Şi eu îţi spun că au fost. Ne-au căutat, azi-noapte ca să ne 
omoare. 

Indianul se sperie. 


Vai de mine, senior, cum poţi să crezi una ca asta! Noi 
suntem oameni paşnici şi cinstiţi, care n-avem cu nimeni 
NIMIC. 

Dacă aţi fi într-adevăr atât de cinstiţi, n-ai încerca să ne 
minţi. Ar trebui să vă pedepsim pentru fapta voastră, 
suntem însă creştini şi legea noastră ne învaţă să fim 
iertători. Ştim hotărât că oamenii despre care ţi-am vorbit 
au plecat de aici acum un ceas. Dar fiindcă nu ne temem de 
ei şi nici voi nu meritaţi să vă luăm în seamă, o să facem aşa 
ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, mai mult încă, vă 
plătim şi apa pe care o bem. 

Ne adăparăm caii, băurăm şi noi câte o înghiţitură şi ne 
văzurăm de drum. De-abia după ce ne-am îndepărtat bine, 
ca să nu ne vadă indienii, ne-am apucat să cercetăm urmele 
fugarilor. 

Apaşul fu cel dintâi care le găsi. Duceau în linie dreaptă tot 
înainte, făceau apoi un ocol şi coteau pe urmă spre 
miazănoapte. 

Vezi! Zise Emery. Presupunerile mele se adeveresc. 
Indivizii s-au abătut din cale. 

Proastă afacere! Cine ştie când vom ieşi iar pe drumul 
drept. 

Dacă am putea-o lua în galop, i-am ajunge repede. 

N-avem decât s-o luăm în galop. 

Nu se poate. Calul lui Vogel nu se poate ţine după ai noştri. 

Winnetou descălecă, examină urmele şi întrebă apoi pe 
Franz: 

Tânărul meu frate n-a învăţat să deosebească o urmă? 

Nu. Dacă nu e bine întipărită în pământ nu o văd. 

Atunci nu-l putem lăsa să vină după noi, fiindcă s-ar rătăci. 
Meltonii au cai buni, totuşi i-am ajunge lesne. Old 
Shatterhand să mă însoţească iar Emery să rămână cu 
tânărul meu frate şi să ne ajungă din urmă. Noi doi suntem 
în stare să punem mâna pe ei. 

După mutra pe care o făcu englezul se cunoştea că nu-i 
convenea defel, dar nu zise nimic. O luarăm în galop şi în 


curând îi lăsarăm în urmă. Deşi Meltonii porniseră cu cel 
puţin un ceas înaintea noastră, eram sigur că-i vom ajunge 
încă înainte de amiază. 

Călăream printr-o stepă pustie cu terenul pietros, totuşi 
aveam grijă să lăsăm urme după noi. 

Din ale Meltonilor se vedeau doar pe alocuri câte una. Ne 
trebuia deci multă atenţie ca să nu ne scape. Winnetou însă 
era mare meşter în găsirea urmelor. Treptat, treptat, 
terenul devenea accidentat şi după două ceasuri dădurăm 
de dealuri. Din vârful unuia din ele se zărea bine dincolo în 
vale. Meltonii erau acum în raza vederii noastre. Trecuseră 
valea şi urcau dealul pe partea cealaltă. Repezirăm caii în 
vale. La un moment dat, unul din Meltoni întoarse capul şi 
ne văzu. Atrase atenţia celuilalt şi porniră să urce ca nebuni 
colina. 

Mult n-au să-i poată duce caii aşa, zise apaşul zâmbind. Pe 
oamenii ăştia îi avem în palmă. 

Cum zici tu că o să punem mâna pe ei? Îl întrebai eu. 

Prin ameninţări. Ne apropiem cât mai mult până ce ne pot 
auzi şi le poruncim să descalece şi să pună jos armele. Dacă 
nu vor, tragem, nu ca să-i omoram, ci să-i rânim numai. 
Vreau să-i prindem vii. 

Probabil că au să tragă şi ei în noi. 

Le-o vom lua înainte. Un glonţ în braţ, atât. 

Winnetou vorbea cu multă siguranţă, ca şi când nu s-ar 
îndoi un moment că aşa se va întâmpla, totuşi a fost să fie 
altfel. 

Când coborârăm noi dincolo de deal, îi văzurăm gonind cu 
turbare în vale. Din când în când întorceau capul să vadă 
dacă-i ajungem. 


Caii lor păreau tot mai osteniţi pe când ai noştri nu 
simțeau pic de oboseală. Când ajunserăm iar într-un vârf de 
deal, văzurăm în vale un fel de potecă plină de bolovani şi 
pietre care se întindea până departe. Meltonii goneau 
înnebuniţi pe poteca aceasta bolovănoasă. Ne luarăm după 
ei şi era mai mult ca sigur că peste cel mult un sfert de ceas 
îi vom ajunge. 

Se întâmplă acum ceva ce făcu să mi se zburlească părul 
pe cap de groază. Calul unuia din ei se poticni şi căzu 
prinzând pe călăreț sub el. Celălalt descăleca şi se aplecă 
spre el. Mai târziu am constatat că cel care căzuse era 
Thomas Melton. Harry se căznea să ridice calul, nu putu 
însă căci bietul animal îşi rupsese amândouă picioarele. 
Reuşi totuşi să tragă pe călăreț de sub el. Acesta sări în 
picioare şi înţeleserăm după gesturile lor că vorbesc cu 
mare agitaţie. 

Nu mai aveau acum decât un singur cal, deci numai unul 
din ei putea fugi, pe când celălalt trebuia să cadă în mâinile 
noastre. 

Doi călăreţi pe un cal... ai noştri sunt! Strigă Winnetou. 

Ne repezirăm alături de poteca îngustă. Se petrecu atunci 
ceva grozav. Harry Melton, al cărui cal rămăsese teafăr, vru 
să încalece, dar fratele său nu-l lăsă, vroia să se urce şi el 
pe cal în spatele lui. Se certau înfuriaţi înghiontindu-se. 
Scena nu dură nici de când am început s-o descriu, căci 
Harry împinse pe fratele său la o parte şi puse piciorul în 
scară. În clipa următoare îl văzurăm pe Thomas ridicând 
puşca şi izbindu-l cu patul ei în cap. Harry se rostogoli la 
pământ. Celălalt se aplecă o secundă, se ridică iar, sări ca 
fulgerul în spinarea calului şi porni într-un galop nebun. Din 
clipa când se prăbugşise calul, pană în momentul când 
Thomas Melton încalecă iar nu trecuseră nici două minute, 
aşa că nu l-am fi putut nimeri de la distanţa unde ne aflam 
noi. 

Când ne-am apropiat de Harry Melton, văzurăm că a 
leşinat. 


Am descălecat şi ne-am aplecat peste el. Sângele îi gâlgâia 
din rana adâncă pe care o avea în piept. 

Ucigaş de frate... murmură apaşul indignat. 

Da, ucigaş de frate... repetai eu, înfiorat. 

Ne luăm după el? 

Nu. Îl avem şi aşa în mână. Să vedem dacă mai e de făcut 
ceva pentru nenorocitul acesta. 

Dezbrăcarăm repede pe muribund, ameţit de lovitura 
primită în cap. Cămaşa îi era îmbibată cu sânge. 

Rănitul scoase un geamăt adânc. Pansarăm rana cu fâşii 
din cămaşa lui şi ne aşezarăm jos lângă el aşteptând să se 
trezească din leşin. 

Trecu multă vreme până să deschidă ochii. Se apucă de 
cap cu amândouă mâinile şi ne privi rătăcit, pe urmă ne 
recunoscu. Scoase o înjurătura grozavă şi vru să se ridice, 
dar nu putu. 

Stai liniştit, master, îi zisei eu. Moartea te pândeşte şi din 
ce te agiţi mai mult, din ce te înhaţă mai repede. 

Se uită în josul trupului şi văzu pansamentul pliu de sânge. 

Sânge... sânge... de... unde? Murmură el cu glasul stins. 

Din pieptul dumitale. 

Cine m-a rănit? 

Te-a înjunghiat fratele dumitale. 

Thomas... fratele meu? 

Închise ochii. Mintea lui nu putea cuprinde un gând atât 
de grozav. Îi deschise apoi şi o flacără ciudată licări în ei. 

Să-l bată Dumnezeu... E un luda... m-a trădat... Ucigaşul... 
M-a dat în mâinile voastre. 

Asta n-ar fi nimic, dar te-a trimis probabil pe lumea 
cealaltă. l-aţi rămas-bun de la viaţă. 

Unde... e? 

A fugit. 

Da. Da, acum îmi aduc aminte... 1 s-a poticnit calul şi eu 
am descălecat să-l ridic. A vrut să-l iau pe al meu, ne-am 
certat şi... Nu mai ştiu ce-a fost. 


Spuse toate acestea gâfâind şi în cuvinte întretăiate. Îl 
lăsai să isprăvească, pe urmă îi zisei.: 

Să-ţi spun eu ce-a mai fost. Ai pus piciorul în scară, dar n- 
ai apucat să încaleci, fiindcă ţi-a dat cu patul puştii în cap, 
pe urmă s-a aplecat peste dumneata şi ţi-a împlântat 
pumnalul în piept. 

S-a aplecat zici? Unde mi-e haina? Întrebă el repede. 

Uite-o. 

Daţi-mi-o încoace... încoace... 

Îi întinsei haina plină şi ea de sânge. Căută cu înfrigurare 
în buzunarul dinăuntru, nu găsi însă ce căuta. 

Nimic! Gemu el. L-a luat! 

Ce? 

Portofelul cu bani... O Iuda, trădătorul... frate i-am fost. 

Ai cui erau banii? 

Ai mei... numai ai mei! 

Bani de furat, zisei eu cu dispreţ. 

Tăcu. De-abia când repetai fraza, răspunse: 

Nu e treaba voastră, m-ai auzit? Sunteţi nişte... nişte... 
Zări pumnalul jos lângă el, îl apucă repede şi-l îndreptă 
spre mine. Ca toată slăbiciunea lui de-abia i-l putui scoate 

din mână. Sforţarea pe care o făcu îi deschise rana şi 
sângele se porni iar. În timp ce mă munceam să-i opresc 
hemoragia, bolborosea în neştire. 

Prins! Winnetou... Old Shatterhand, câinii! Jefuit, 
înjunghiat de... Toma... Iuda blestemat... Vândut ca lisus... 
afurisit Iscariotean... Răzbunare... Răzbunare vreau! 

Părea pe jumătate conştient şi căutai să aflu câte ceva de 
la el. 

Ţi-a furat şi partea dumitale din banii lui Hunter, pungaşul, 
nu e aşa? 

Da... banii lui Hunter! Răspunse el fără să deschidă ochii. 

Parcă avea şi el tot pe atât! 

Tot pe atât... repetă el după mine. 

Restul e tot în mâna lui lonathan! 

Da, da, lonathan! Răzbunare... răzbunare! 


Lasă că te răzbunăm noi. Ne ducem să-l prindem până la... 

Aşteptam cu încordare să vedem ce are să zică. 

Până la Flujo Blanco... White-Fork... şopti el. 

Unde îşi are Judita castelul... 

Castelul... pueblo al ei... 

Deschise ochii brusc, mă privi în faţă şi răcni înfuriat: 

Tu cine eşti? 

Mă cunoşti doar. 

Da, da, te cunosc. Old Shatterhand... Winnetou... diavoli... 
nişte diavoli... Ce mă tot întrebi? Lasă-mă în pace! 

Parcă ziceai să te răzbunăm? 

Răzbună... Da, da, alergaţi după el... Împuşcaţi-l ca pe un 
câine turbat... luaţi-i banii şi duceţi-i... Încleştă deodată 
pumnii şi urmă: Nu, nu... nu mai spun nimic! Să scape 
Thomas... Voi sunteţi nişte... nişte... N-o să aflaţi ce vreţi... 
Duceţi-vă dracului amândoi... 

Capul îi căzu îndărăt pe bolovani şi rămase nemişcat. 
Sângele îi gâlgâia din rană. Reuşirăm să i-l potolim iar. 
Adormi. 

Winnetou, care nu spusese încă un cuvânt, îl privi lung şi 
zise: 

Ăstuia aici îi putrezesc oasele. 

Să sperăm că se căieşte de tot ce-a făcut înainte de a-şi da 
sufletul. 

Numai de s-ar isprăvi mai repede cu el ca să nu zăbovim 
prea mult şi să ne scape celălalt. Vad că ţi-e milă de el, nu? 

Da. 

Nu merită. Era mai rău ca o fiară. Mai milă să-ţi fie de 
calul acesta care n-a păcătuit cu nimic. Winnetou o să-i 
scurteze suferinţele. 

Cu aceste cuvinte, apaşul alătură ţeava puştii de urechea 
calului şi trase. 

La auzul detunăturii Melton tresări, deschise ochii şi privi 
rătăcit în juru-i. 

Cine a tras? Era pentru... pentru... Fără să sfârşească 
întrebarea căzu iar îndărăt şi rămase ceasuri întregi 


nemişcat. Uneori şoptea ceva nedesluşit. Ai fi crezut că 
doarme şi aiurează, dar nu dormea. Expresia feţei sale se 
schimba mereu. 

Acum ştiu unde e castelul Juditei, zisei eu lui Winnetou. 

Da, la Flujo Blanco, dacă o fi adevărat ce-a spus Melton. 

Cunoaşte fratele meu râul? 

Chiar până acolo n-am fost încă, dar prin apropiere, şi 
cred că l-aş găsi lesne. Izvorăşte din Sierra Blanca şi 
yankeii îi zic White-Fork. 

Pe la prânz sosiră şi Emery cu Vogel. Spre seară Melton îşi 
dădu sufletul, îl văzurăm deodată cutremurându-se, 
pronunţă de câteva ori numele fratelui său, scoase câteva 
blesteme şi rămas nemişcat. Sfârşitul i-a fost mai uşor decât 
meritase. L-am îngropat a doua zi, acoperindu-l cu pietre ca 
trupul lui păcătos să nu fie sfâşiat de corbi, pe urmă am 
plecat lăsând în urmă locul unde se petrecuse grozava 
tragedie. 

Capitolul VII - O gazdă trădătoare. 

Ar fi fost de prisos să-l urmărim pe Thomas Melton după 
urmele lăsate de el. Era mai mult ca sigur că-l vom găsi 
împreună cu lonathan la castelul Juditei. Ne întoarserăm 
deci pe drumul luat în ajun, renunțând la ocolul pe care 
intenţionam să-l facem. Trecurăm deci Sierra Madre 
dincolo de munţii Zuni. Ni se păru însă ciudată temperatura 
de aici. 

Imediat ce lăsarăm în urma noastră lanţul de munţi, cerul 
se acoperi de nori; cădea o ploaie repede, apoi cerul se 
însenina brusc ca peste scurt timp să plouă iar. Pe de-o 
parte această schimbare de atmosferă ne convenea, pe de 
alta nu. Umezeala făcea să răsară iarba din pământ, caii 
având astfel nutreţ şi apă din belşug, dar hainele nu apucau 
să se usuce pe trup, ceea ce ne putea fi dăunător sănătăţii. 

Eu, Winnetou şi Emery eram deprinşi cu intemperiile, nu 
însă şi tânărul Vogel, totuşi am fi fost bucuroşi să găsim 
undeva un adăpost peste noapte. 


A treia zi spre seară Winnetou ne înştiinţă că ne apropiem 
de Flujo Blanco. Turna cu găleata; nu mai era ploaie ci 
potop. Mi-era milă de bietul Vogel, care nu era obişnuit cu 
astfel de vreme, dar care totuşi îndura cu răbdare fără să 
se plângă. 

Ne găseam acum într-un ţinut în care creşteau pe ici-colo 
tufe şi grupuri de copaci, la miazăzi de noi era Sierra 
Blanca, pe care n-o puteam vedea din cauza ploii dese care 
cădea. 

Deodată norii se risipiră brusc şi soarele ne râdea iar în 
faţă. Puteam zări înaintea noastră până departe. Deasupra 
Sierrei însă ploua şi acum. Din ce înaintam, din ce aerul era 
mai limpede şi străveziu. Dacă până mai adineauri nu se 
putea zări la zece paşi, acum puteam vedea colo sus în deal 
un... om. 

Locul era pustiu, fără urmă de copac sau tufiş. Omul 
trebuie să fi aşteptat pe loc, să treacă ploaia. Cobori dealul 
şi ajunse la poalele lui tocmai când să urcăm noi. Era un 
indian de vârstă mijlocie, îmbrăcat în haine pe jumătate de 
piele, jumătate de stambă şi cu zâmbetul lui prietenos ne 
făcu o impresie destul de bună. Arme n-avea la el. Ne 
privea curios şi părea că vrea să intre în vorbă cu noi; de 
aceea îl întrebai: 

Din ce trib face parte fratele meu? 

Sunt un zuni, răspunse el. De unde vine fratele meu alb? 

Tocmai de la Acoma. 

Şi încotro se duce? 

La Colorado şi de acolo tot mai departe. Cunoaşte fratele 
meu bine ţinutul? 

Da. Căsuţa mea e aproape de aici. Stau numai eu cu 
nevasta în ea. 

N-am putea găsi şi noi pe undeva vreun adăpost peste 
noapte? 

Dacă fraţii mei vor să-mi facă plăcerea să-i găzduiesc în 
căsuţa mea, să vină după mine. Ploaia nu răzbate înăuntru 
şi arde mereu un foc bun pe vatră. 


O luă înainte şi noi îl urmarăm bucuroşi. 

Un zuni? Ce fel de oameni sunt ăştia? Mă întrebă Emery. 
Ai mai avut ocazie să-i cunoşti? 

Da. Sunt cei mai numeroşi dintre indienii-pueblo şi au 
jucat odinioară un rol destul de în semnat. De altfel, oameni 
paşnici; trec chiar drept inteligenţi. 

Omul inspiră încredere. Sunt chiar curios să văd ce fel de 
clădire e aceea pe care o numeşte „căsuţa” lui. N-ar fi rău 
să petrecem şi noi o noapte sub un acoperiş sau să ne 
uscam bulendrele de pe noi. 

Indianul ne trecu printr-o poiană înverzită prin care 
şerpuia un pârâiaş, la capătul căruia se afla căsuţa. Era un 
con mare de pământ cu o uşă la mijloc. Pereţii erau de lut, 
acoperişul de stuf, lipit pe din afară şi dinăuntru tot cu lut. 
N-avea decât o singură încăpere. 

Într-un colţ se aflau îngrămădite nişte legume, recolta 
indianului; în celălalt un culcuş din buruieni uscate şi piei. 
La mijlocul peretelui din faţa uşii era vatra, iar alături nişte 
vreascuri pentru foc. În dreptul deschizăturii care slujea de 
uşă era o perdea din piei, dată acum la o parte. 

Ce ne interesa mai mult pe noi acum, erau câteva bucăţi 
de carne afumată atârnate de tavan. Probabil că zuni ăsta 
al nostru era un mare vânător întru Domnul. 

Când am intrat în casă, o femeie se ridică din culcuş, ne 
privi curioasă câteva momente, apoi dispăru şi n-o mai 
văzurăm până târziu de tot. 

Asta mi-e căsuţa, zise indianul. Dacă le face plăcere, pot 
rămâne fraţii mei cât vor aici. 

Mă uitai la Winnetou şi înţelesei din privirea lui că nu are 
nimic împotrivă. 

Rămânem bucuroşi, numai l-aş ruga pe fratele meu s- 
aprindă focul ca s-avem unde ne usca hainele de pe noi. 

Îndată o să fie şi foc. 

Se aciui lângă vatră şi se apucă să aşeze vreascurile pe ea. 
M-am mirat să-l văd făcând o treabă muierească, ştiut fiind 


că indianul e prea mândru ca să se îndeletnicească el - şi nu 
femeia - cu treburi de-ale gospodăriei. 

În spatele casei se afla un ocol în care ne-am închis caii, 
după ce le-am luat mai întâi şeile, ca să ne slujească de 
căpătâi. 

În vreme ce indianul moşmondea la foc, mă apucai să-l 
cercetez. 

De când locuieşte fratele meu în ţinutul ăsta? Începui eu. 

De când m-am născut, răspunse el. 

Atunci trebuie să cunoască apa căreia i se zice Flujo 
Blanco, nu e aşa? 

Da. Nu e departe de aici. 

Locuiesc oameni prin partea râului? 

Da. Şi albi şi de-ai noştri. 

De când? 

De câţiva ani încoace. 

Se află şi vreo pueblo pe acolo? 

Da. O pueblo care aparţinea din timpuri străvechi zunilor; 
dar au venit într-o vreme câţiva indieni din Mexic, pe când 
ţinutul era al Mexicului, au găsit aur în râu şi au cumpărat 
pueblo de la zuni. Plata au dat-o nu în bani ci în arme. De 
atunci pueblo era proprietatea unei căpetenii de-a 
yumaşilor. Acum câţiva ani a venit un nepot de-al căpeteniei 
aducând cu sine pe o femeie frumoasă de-a albilor şi câţiva 
războinici cu nevestele şi copiii lor. Locuiau cu toţii în 
cetăţuie. 

Căpetenia s-a dus pe urmă cu femeia alba să locuiască în 
oraşul Frisco4 şi arareori mai dădea pe aici. N-a trecut mult 
şi căpetenia a murit; pe femeie n-am mai văzut-o până acum 
câteva zile, când a venit însoţită de un bărbat alb. 

Au venit călări? 

Nu, cu trăsura. Pe capră stătea vizitiul şi lângă el o călăuză 
din Albuguergue. Aseară a mai venit încă un alb. Am aflat 
că ar fi tatăl celuilalt. 

De la cine ai aflat? 

Chiar de la el. 


Când? 

Când s-a găzduit la mine. 

Hm! A sosit peste noapte zici? Cum se face că te-a nimerit 
fără să cunoască mai dinainte casa? Mai fusese vreodată pe 
aici? 

Nu, dar ardea focul pe vatră şi perdeaua era dată la o 
parte. A văzut lumina şi a intrat să mă întrebe unde se află 
cetăţuia. A aşteptat până s-a făcut ziuă şi l-am dus eu pe 
urmă acolo. 

E departe de-aici? 

Dacă ţi-e calul bun şi-l zoreşti la drum, ajungi în două 
ceasuri. 

După cum înţeleg eu eşti prieten cu cei de la cetăţuie? 

Păi... ne cunoaştem. 

Nu ţi s-a spus nimic de venirea noastră? 

Nu. lot acolo vă duceţi şi voi? 

Da. Vrei să ne arăţi mâine dimineaţă şi nouă drumul? 

Cum sănu! 

E greu de găsit? 

Cine nu cunoaşte locul, trece pe lângă cetăţuie fără să ştie. 
Flujo curge printr-o vâlcea înconjurată de pereţi înalţi de 
stâncă. Pe partea stângă a râului stâncile au între ele un 
gang îngust care duce la cetăţuie. 

Am vrea să nu ne vadă nimeni venind. Ei ştiu că trebuie să 
sosim, dar nu ştiu când. Ai putea tu să ne duci acolo fără să 
ne zărească vreunul din cei de la pueblo? 

Foarte lesne. Vă duc eu să nu vă simtă nici pământul. 

Cetăţuia e mare? 

Nu, dar grozav de trainică şi bine dosită. Nimeni nu poate 
pătrunde înăuntru ca s-o cucerească. După ce treci prin 
gangul săpat în piatră ajungi într-o vale înverzită, cu pomi şi 
iarbă pentru vite. Yumaşii îşi sădesc aici zarzavaturile care 
le trebuie pentru gospodărie. La capătul gangului se înalţă 
cetăţuia zidită în peretele de stâncă, dar nu se vede din 
afară. Aici locuieşte femeia căpeteniei cu cei doi albi aduşi 
de ea. 


Omul ne credea pesemne prieteni de-ai locuitorilor 
cetăţuii, altminteri poate că s-ar fi ferit să ne spună toate 
acestea, mai ales topografia locului. N-aveam deci nici un 
motiv să-l suspectez. 

De aceeaşi părere era şi Winnetou. 

Totuşi nu ştiu de ce nu-mi inspira încredere. Îmi 
frământam creierii să înţeleg şi nu pricepeam. La urmă m- 
am lămurit; prea era prietenos cu noi. Indianul e din firea 
lui foarte rezervat cu străinii, de-abia după ce-i cunoaşte 
bine de tot se împrieteneşte cu ei. Noi însă fuseserăm 
întâmpinați de acest zuni ca nişte vechi prieteni şi prea 
vroia să se arate sincer cu noi. Vorbise în prealabil cu Judita 
şi Meltonii. Să nu îi fi spus ei că nu vor să se ştie de sosirea 
lor la cetăţuie? 

Şi apoi mai era ceva. Femeia plecase de cum intrasem noi 
în casă şi nu se mai întorsese. Afară ploua cu găleata şi altă 
încăpere n-aveau. Ce făcea ea afară pe o vreme ca asta? 
Trebuie să fi avut un motiv mult prea puternic care o făcuse 
să plece lăsând pe bărbat să facă lucruri înjositoare pentru 
un indian. 

Gazda ne puse dinainte o halcă mare de carne afumată pe 
care o împărţi singur, fără însă să mănânce şi el cu noi. La 
întrebarea noastră, răspunse că a mâncat mai adineauri. 

Nu-l crezui. Îl văzusem stând în ploaie ca o santinelă care 
pândeşte ceva. Cum ne-a zărit, ne-a ieşit înainte. Din ce mă 
gândeam, din ce atitudinea lui mi se părea mai suspectă. 
Scurt, îmi propusei să fiu cu luare-aminte. 

Aşezai şeile şi armele într-un colţ al odăii. Winnetou 
încruntă niţel sprâncenele când mă văzu, ca şi când s-ar fi 
mirat de ceea ce fac, pe urmă clipi dându-mi să înţeleg că a 
priceput. 

Indianul avea şi el arme, adică o rablă de puşcă, un arc şi 
câteva săgeți atârnate de un par lângă perete. 

Pe când mâncam, stătea aciuit jos lângă noi şi se făcea că 
se bucură de pofta cu care mâncam. Începurăm să-l 
cercetăm despre sălbăticiunile care se găsesc pe acolo. Ni 


se plânse de apaşii tribului gileno care năvălesc adesea prin 
partea locului şi stârpesc vânatul. 

De ce n-or fi stând câinii ăştia acasă la ei, nu ştiu! Ce, n-au 
loc destul acolo? N-am ochi să-i văd. 

Ce ai cu ei? Pe cât ştiu, zuni n-au declarat niciodată război 
apaşilor. 

Fiindcă suntem prea slabi ca să ne apucăm la ceartă cu ei. 
Ne iau tot, fără să îndrăznim să ridicăm glasul. Sunt toţi 
nişte hoţi şi nişte tâlhari care ar trebui stârpiţi de pe faţa 
pământului. 

Toţi? Sunt printre ei oameni de seamă de-care s-a dus 
vestea în toată lumea. 

Nu cred. Să-mi spună fratele meu numele unul dintre ei. 

De pildă Winnetou. 

Cine, ăsta? Să n-aud de el. Când v-oi duce mâine la 
cetăţuie o s-auziţi de la yumaşii de acolo ce şacal râios e. 

Pe cât ştiu n-a fost niciodată duşmanul lor. 

Ei aş! Le-a făcut o dată o pagubă pe care n-au s-o uite 
niciodată. Vai şi amar de el când le-o cădea în mână! 

Ce fel de pagubă? 

Jefuiseră o haciendă; ce crezi că a făcut? Le-a luat tot 
îndărăt. Pe urmă la o mină fuseseră aduşi nişte albi. Aveau 
parte şi yumaşii la câştig, dar Winnetou i-a lăsat şi aici cu 
buzele umflate. 

Cum se poate ca un singur om să facă atâta pagubă? 

Nu era singur, mai era încă unul, şi mai al dracului ca el, 
un alb, unul Old Shatterhand. 

Hm! Parc-am auzit şi eu despre întâmplarea asta. 
Haciendei nu-i zicea del Arroyo şi minei Almaden? 

Ba da. 

Aveau yumaşii vreun motiv ca să dea foc conacului şi să-l 
jefuiască? 

Nu... ştiu, răspunse el cam încurcat. 

Să-ţi spun eu. Era numai lăcomia şi la Almaden a fost 
vorba de o crimă şi mai mare. 

Nu e adevărat! 


Şi totuşi aşa e. Un mare număr de albi fuseseră ademeniţi 
acolo şi închişi în mină ca să lucreze la scoaterea argintului 
viu din pământ fără să li se dea vreo plată. Niciunul n-ar 
mai fi ieşit viu din mină. 

Ce-i păsa lui Winnetou şi Old Shatterhand? 

Erau oameni ca şi ei, de aceea i-au scăpat de la o moarte 
sigură. 

Da, ca vrăjmaşi ai yumaşilor! Şi te miri că-i urăsc atât pe 
amândoi? 

Mă mir, fiindcă pe cât mi-aduc eu aminte, yumaşii 
încheiasem pace cu ei. 

N-are a face, ce-a fost atunci nu mai e acum. Îţi spun că vai 
de ei când or cădea în mâinile lor. 

Indianul vorbea acum cu o ură pe care nu mi-o puteam 
explica. 

Pari să fii bun prieten cu yumaşii, căci vorbeşti ca şi când 
ai fi unul de-al lor. 

Sunt prietenii mei, şi duşmanul lor e şi al meu. 

După cât văd eu, nu ţi s-a spus adevărul. Winnetou şi Old 
Shatterhand s-au purtat atunci foarte blând cu ei. Îi aveau 
în puterea lor şi totuşi au fost cât se poate de îngăduitori. În 
sfârşit, să nu mai vorbim despre afacerea asta. 

Mai bine! Când mi-aduc aminte de ce-a fost mă apucă furia 
şi, dacă i-aş avea pe ăştia doi înaintea mea, nu ştiu ce le-aş 
face! 

Întoarse capul, se rezemă de perete şi rămase cu ochii 
aţintiţi la foc. 

Să fi ştiut el cine suntem! De altfel, mă miram că nu ne 
ghicise încă. Se vedea doar bine că apaşul era indian ca şi 
el. De ce nu l-a întrebat din ce trib face parte? Winnetou 
era prea mândru ca să-şi tăgăduiască neamul. Şi apoi 
văzuse puşca lui de argint şi pe a mea. Nu se poate să nu fi 
auzit de ele. Să fi aruncat numai o privire şi le-ar fi văzut 
sclipind în bătaia focului. Omul devenea din ce în ce mai 
suspect. 


În sfârşit se întoarse şi femeia. Era udă până la piele. Nu 
zise nimic şi se duse să se aşeze la locul unde o găsisem la 
venire. Nu era urâtă, părea însă din cale-afară de sfioasă şi 
supusă ca o roabă bărbatului ei. 

Pe unde dracu: o fi rătăcit nenorocita asta? Îmi şopti 
Emery. Şi pentru care motiv s-o fi învârtit ceasuri întregi 
prin ploaie. 

Nu cred că s-a dus să se plimbe, am răspuns eu. Cât zicea 
indianul că e până la Flujo Blanco? 

Două ceasuri călare. 

Şi cam cât a lipsit femeia? 

Vreo patru. A, nu cumva ţi-oi fi închipuit că s-o fi dus la 
Meltoni? 

Sunt aproape sigur. 

Am mare stimă pentru inteligenţa ta, Charlie dar de astă 
dată cred că te înşeli. 

Posibil, nu zic nu, aş putea însă să jur că indianul ne-a 
recunoscut imediat şi amabilitatea lui era o prefăcătorie. 

Pe naiba! Dacă e aşa, atunci stăm prost al naibii! Crezi că 
am căzut în capcană? 

Aşa cred ei. 

Păi... să plecăm imediat. 

Nu, rămânem. 

Bine, omule, vrei să pună mâna pe noi? 

Nici asta. 

Dacă aştepţi să vină... 

Nu avem ce aştepta pentru că sunt aici. 

Crezi? 

Da. Au sosit odată cu femeia. 

Şi sunt afară? 

Da. 

Ei drăcie! Şi noi stăm aici la lumina focului cu uşa 
deschisă... 

Fii fără grijă. Meltonii vor să ne prindă vii, de aceea n-au 
să reuşească. 


Ca să fiu pregătit pentru orice eventualitate, mă dusei să- 
mi iau puşca din colţ. În acelaşi timp trasei perdeaua în 
dreptul uşii, lăsând numai o dungă subţire între ea şi uşă. 
Acum era cu neputinţă să ne vadă de afară. 

De ce-ai închis uşa, vrei să ne înăbuşim? Întrebă indianul 
nemulţumit. 

Lasă că nu se înăbuşe nimeni, e loc destul pe unde să iasă 
fumul, i-am răspuns foarte liniştit. 

Eu vreau să stea uşa deschisă! Se răsti el şi vru să se 
îndrepte într-acolo. 

Las-o, te rog, aşa cum e, nu vreau sa fim văzuţi de afară. 

De cine? 

Poate că ştii tu? 

Nu e nimeni şi vreau să stea uşa deschisă. 

Vru iar să se ducă spre uşă. Îndărătnicia asta a lui îmi 
întări bănuielile. 

Stai ori trag! Strigai, punând puşca la ochi. 

Întoarse capul şi când văzu puşca îndreptată spre el 
tresări speriat. 

Vrei să mă împuşti? Se răsti el. 

Dacă nu te duci să şezi colo lângă femeie, da! 

De ce numaidecât acolo? 

Fiindcă aşa vreau. 

Casa e a mea, nu a voastră. 

Pentru moment e a noastră. Atârnă de tine ca să fie iar a 
ta. 

Sunteţi oaspeţii mei; v-am adus aici ca să vă ospătez şi 
drept mulţumire... 

Ne-ai adus ca să ne pierzi, îi curmai eu vorba. Fă imediat 
ce ţi-am spus, altminteri trag. 

Se făcu că se supune, dar se îndreptă spre locul unde îi 
era atârnată puşca. Într-o clipă îi tăiai calea şi-i strigai, 
arătând spre culcuş: 

Acolo, ţi-am spus! Repede, nu mă face să-mi pierd 
răbdarea. 


Stătea în faţa mea şi mă privea cu ochii fulgerători de 
mânie. 

Repede, n-ai auzit? Eu sunt Old Shatterhand şi ăsta e 
Winnetou. Ziceai că ai vrea să ne ai o dată în mână. Poftim! 

Râse batjocoritor şi mă înfruntă cu privirea. 

Crezi că mă sperii? Ştiam de când v-am văzut cine sunteţi. 

Mi-am închipuit! 

Aţi venit aici să ucideţi, dar veţi fi ucişi. Ştii tu pe cine ai în 
faţa ta? 

Un zuni. 

Nu sunt un zuni, ci unul din războinicii ygumaşi pe care i-a 
adus căpetenia noastră odată cu femeia albă aici. A sosit 
ceasul răzbunării pentru ce ne-ai făcut la hacienda del 
Arroyo şi Almaden. 

Se întoarse şi păşi spre culcuş, dar dintr-un salt fu la uşă şi 
dispăru în întuneric. Femeia vru să se strecoare după el. O 
apucai de braţ şi o ţinui în loc. 

Nu poţi trăi fără bărbatul tău şi vrei să-l urmezi? O 
întrebai eu. 

Nu răspunse. 

Dacă vrei să pleci, noi nu te oprim, du-te. 

Indiana mă privi un moment, pe urmă întrebă: 

Ce-o să-mi faceţi dacă rămân? 

Nimic. Noi nu ne războim cu femeile. Stai liniştită ori fă ce 
pofteşti; noi n-o să te stingherim, dar să nu ne stinghereşti 
nici tu pe noi. 

Eşti un om bun, senior. Rămân aici şi n-o să vă supăr cu 
NIMIC. 

Am tras perdeaua la loc, ne aşezarăm apoi toţi cu armele 
în mână lângă foc. Numai Vogel se dădu îndărăt 
înspăimântat. 

Pentru Dumnezeu, iar acolo? Strigă el. 

De ce? Întrebai eu. 

Fiindcă drept acolo ar nimeri un glonţ tras prin uşă. 
Duşmanii sunt afară şi pot vedea pe după perdea ce se 
petrece înăuntru. 


Păi tocmai asta vrem şi noi. 

Să tragă? 

N-ajung ei s-o facă. Suntem mai iuți de mână ca ei. Dacă 
ne-am aşeza mai încolo, n-ar putea să ne vadă şi ar renunţa 
la încercare, aşa că am pierde ocazia să le dăm o lecţie. 
Vino de şezi colea lângă noi şi nu-ţi fie frică. Bizuie-te pe 
ochii noştri. Te-am ruga însă să nu te uiţi spre uşă, ca să nu 
ştie ei că sunt observați. 

Dar dacă le vine în gând să dea năvală în casă? 

Fii pe pace, nu sunt atât de proşti. Ştiu ce poate puşca 
mea cu repetiţie; niciunul n-ar scăpa. Şi apoi sunt prea 
puţini ca să nu vrea să se cruţe. 

Bietul violonist se aşeză cu spatele spre uşă, dar îl vedeam 
tresărind uşor din când în când, semn că nu prea îi era la 
îndemână. Noi vorbeam dinadins cu glas tare ca să creadă 
cei de-afară că nici nu ne uităm la uşă, dar nu o slăbeam din 
ochi. Vântul mişca din când în când perdeaua, ceea ce ne 
îngreuna sarcina. 

Deodată zării jos la uşă, tocmai unde se sfârşea perdeaua, 
țeava unei puşti. Ca fulgerul ţâşni un glonţ din puşca lui 
Winnetou, urmat de un țipăt, pe urmă ţeava dispăru. 

Ăsta nu se mai întoarce! Râse Emery. Măi, da' tâmpiţi mai 
sunt... Ar trebui să-i baţi pentru prostia lor. Auzi, domnule, 
să ne prindă ei pe noi... 

Crezi că n-au să reuşească? Întrebă Vogel. 

Nici gând! N-am avea decât să lăsăm focul să se stingă şi 
să ne aşezăm lângă uşă, că îi şi curăţăm pe toţi la rând. 

Şi mai bine ar fi să ne urcăm pe acoperiş, de unde putem 
vedea mai departe. 

Winnetou aprobă. 

Stinserăm focul, pe urmă Emery se apucă să facă o gaură 
în tavan cu puşca indianului. Când ostenea, îi lua apaşul 
locul. Eu trebuia să stau de pază, ca să nu ne pomenim cu 
vreo surpriză neplăcută. 

Mă întinsei la pământ şi vârâi capul pe sub perdea. Nu 
văzui pe nimeni. Îmi aruncai ochii la stânga; pe aici venea 


cineva tiptil, păşind încet, cum fac indienii. Când fu la doi 
paşi de mine, sării în picioare. Îl apucai cu o mână de piept 
şi cu cealaltă începui să-i car la palme până îl ameţii, pe 
urmă îl aruncai cât colo de se dădu de câteva ori de-a 
berbeleacul. 

Era un indian yumaş. În cădere îi căzu puşca din mână; o 
ridicai de jos şi o luai cu mine în casă. 

Eram sigur că indianul n-o să se întoarcă aşa de curând. 
Să nu fi fost situaţia gravă în care ne aflam, aş fi râs cu 
poftă de scena asta caraghioasă. 

Ploaia încetase; cerul începuse să se însenineze, în sfârşit 
gaura din tavan fu destul de mare ca să poată trece un om 
prin ea. Ne-am urcat unul câte unul pe umerii lui Emery şi 
după ce furăm pe acoperiş, l-am tras şi pe el după noi. Ca să 
nu fim zăriţi de jos, ne târâm pe pântece sau în patru labe. 

Ne-am aşezat fiecare la câte un colţ al casei. Când m-am 
aplecat peste acoperiş să mă uit în jos, văzui tocmai 
dedesubtul meu doi inşi. Ca să nu-i rănesc, trăsei două 
gloanţe de revolver înspre ei. Țipară înspăimântați şi o 
luară la fugă. Auzii o altă detunătură din partea unde-l 
ştiam pe Winnetou, apoi glasul lui poruncitor: 

Lăsaţi caii în pace ori vă împuşc! Răsunau acum din toate 
părţile împuşcăturile noastre. Încercarea lor de a ne 
împresura ca să pună mâna pe noi, dăduse greş. Când 
începu să se lumineze de ziuă, nu se mai zărea picior de 
indian. 

Coborârăm de pe acoperiş. Văzurăm pe femeie acolo unde 
o lăsasem. Părea să nu-i fie drag bărbatul. Winnetou se 
apropie de ea şi o întrebă: 

De ce nu s-a dus sora mea după bărbatul ei? 

Fiindcă nu mai vreau să trăiesc cu el. Daţi-mi, vă rog, 
senior, ceva parale ca să am cu ce mă întoarce acasă la ai 
mei. 

Vrei să te duci îndărăt la Sonora? Întrebai eu mirat. 

Da, senior. 


Şi să faci singură drumul până acolo? Trebuie să treci 
printr-o mulţime de triburi străine. 

Nu mă tem de ele. O biată femeie ca mine n-are duşmani. 

Ai dreptate, nimeni n-o să-ţi facă nimic. Dar de ce vrei să 
pleci de la bărbatul tău? 

M-a silit să-mi părăsesc tribul şi să vin cu el aici. Mi-am 
lăsat părinţi şi fraţi şi simt că mă prăpădesc de dorul lor. 

Nu se poartă bine cu tine? 

E om rău şi-l urăsc. 

Bine. O să-ţi dăm atât cât îţi trebuie s-ajungi acasă. 

Eu i-am dat cât am putut, Emery de zece ori pe atât, Vogel 
câţiva dolari şi Winnetou un bulgăraş de aur, Vă mulţumesc 
din inimă, seniores, zise femeia, cu lacrimi în ochi. Era să vă 
pierdeţi viaţa în casa mea şi cu toate astea aţi fost milostivi 
cu mine. Ce bine-mi pare că uneltirile lor au dat greş... 

Ai putea să ne spui ce uneltiseră? 

Să vă găzduim aici la noi şi să vă omoare în somn. 

Al cui era planul? 

Al celor doi albi. Mai întâi a venit tânărul cu femeia albă; 
vă credeau morţi. Apoi a venit tată-său şi le-a spus că 
sunteţi pe urmele lui - că aţi omorât în drum pe frate-său şi 
l-aţi jefuit. Ne-a trimis pe noi să vă pândim şi să vă poftim în 
casa noastră. După ce-aţi sosit, bărbatu-meu m-a trimis la 
Flujo Blanco să le dau de veste. Albii au pornit atunci 
încoace cu mine şi au luat şi pe războinicii lor cu ei. 

De ce nu ne-ai dat să înţelegem ce se pregăteşte? 

Nu puteam. Ziceau că sunteţi oameni răi. Când am văzut 
însă ce frumos şi blând mi-ai vorbit, mi-am dat seama că ne- 
au minţit. Şi cât de darnici aţi fost cu mine! Aş vrea să vă 
răsplătesc şi eu cu ceva în schimb, dar cu ce? 

Răspunzând cinstit la întrebările noastre. 

Întreabă, senior, o să-ţi răspund din toată inima. 

Bine. Am încredere în tine, fiindcă pari să fii o femeie de 
ispravă. Bărbatu-tău ne-a descris aseară locul şi felul cum 
se poate intra în cetăţuie. Ne-a spus adevărul sau a minţit? 


N-a minţit, fiindcă albul cel bătrân îl învățase să vă spună 
adevărul. 

De ce, dacă vroiau să ne omoare aici? 

Aşa era planul. Dacă nu reuşeau, trebuiau să vă atragă în 
altă cursă. 

Care? 

Să vă ducă la cetăţuie. 

Nu era nevoie de o cursă, fiindcă ne duceam noi şi aşa. 

Ar fi să mergeţi la o moarte sigură, dacă nu v-aş spune eu 
ce vă aşteaptă. 

Cunoşti planul? 

Da. Deoarece n-aţi putut fi ucişi în somn, toţi yumaşii care 
au fost peste noapte aici, se întorc la cetăţuie lăsând 
dinadins urme desluşite după ei ca să găsiţi lesne calea. 
Aceasta duce în valea lui Flujo Blanco; de acolo o bucată de 
drum pe malul stâng până ce malul se strâmtează atât cât 
să nu poată trece decât un singur călăreț. Tocmai în locul 
acela se despică stânca lăsând o potecă îngustă care duce 
în cetăţuie. De amândouă părţile sunt stânci înalte pe care 
nimeni nu le poate urca. Aici vor să vă atragă. Jumătate din 
oameni vă aşteaptă acolo, cealaltă jumătate s-a ascuns 
undeva în drum ca să vă vadă trecând, să se ia pe urmă 
după voi şi să vă prindă la mijloc. 

Planul nu e rău. O strâmtoare între stânci prin care n-am 
putea trece decât unul câte unul, cu pereţi înalţi de piatră 
la dreapta şi la stânga, având înaintea şi înapoia noastră 
duşmanul. 

Chiar aşa, senior. Planul era al bătrânului. 

Bun plan, n-am ce zice, numai că, chiar dacă nu ne-ai fi 
înştiinţat, tot nu cădeam în cursă. Nu ne lăsăm noi traşi atât 
de lesne pe sfoară. Dacă vrea cineva să ne prindă, trebuie 
să fie niţel mai deştept. Zici că jumătate din yumaşi ne 
aşteaptă în strâmtoare şi jumătate afară? 

Da, senior. 

Şi vor lăsa urme cât mai desluşite ca să ne ademenească. 
Să ştie sora noastră că noi nu suntem chiori. Am fi numărat 


urmele şi am fi băgat de seamă că lipsesc jumătate din ele. 
Ne-am fi întrebat atunci ce s-au făcut, că în văzduh n-au 
zburat. Am fi descălecat, ne-am fi întors la cele dinainte şi i- 
am fi distrus pe yumaşii puşi la pândă. 

Dar cum aţi fi trecut dincolo de strâmtoare? 

Poate că nici n-am fi intrat şi, chiar dacă intram, nu mai 
aveam pe ceilalţi în spatele nostru, ci numai pe cei din faţă. 
Aceştia trebuiau să ne iasă şi ei tot unul câte unul înainte; 
te asigur că n-ar mai fi rămas repede urmă de yumaş, ca să 
aibă cine-i îngropa pe cei căzuţi în luptă. 

O văzui cutremurându-se. 

Nu face asta, senior... se rugă ea. Nu vreau ca din pricina 
mea să se facă atâta vărsare de sânge. Mai bine mă omor 
eu... 

Linişteşte-te, femeie. Noi nu suntem duşmanii yumaşilor, 
am făcut o dată pace cu ei şi-i considerăm prieteni. Dacă ar 
fi după noi, nu le-am face nimic. Ceea ce vrem e să punem 
mâna pe albii aceia doi, cu care nu aveţi nici în clin nici în 
mânecă. Vom căuta să ne ajungem scopul prin vicleşug, 
dacă nu merge altfel. Dar ia spune-mi, altă cale de pătruns 
în cetăţuie nu e? 

Nu. 

N-am putea să ne urcăm pe stâncile care înconjoară 
valea? 

Cu neputinţă, fiindcă sunt drepte şi netede ca zidurile unei 
case. Dacă vrei, te duc să le vezi. 

Când? 

Chiar acum. Râul e mult mai jos de şes. Cine ştie unde se 
află cetăţuia, poate să se ducă până la marginea lui şi să se 
uite în vale la ea. 

Vrei să ne conduci? 

Da. Încălecaţi şi luaţi-o drept înainte spre răsărit până ce 
veţi da de o stâncă singuratică; aşteptaţi-mă acolo. Eu o să 
fac un ocol ca să nu se cunoască urmele mele la un loc cu 
ale voastre. 


Scoaserăm şeile din ocol şi le puserăm pe cai. Indianul 
avea şi el doi cai; unul îl luase la plecare, celălalt, pe care 
vroia să-l încalece femeia, era lângă ai noştri. 

Ne duserăm la stâncă şi în curând veni şi ea. O luă înainte 
şi pornirăm cu toţii înspre miazănoapte. Străbăteam acum 
un şes înverzit, ridicat deasupra malului adânc al râului. 
Merserăm astfel în trap vreme de vreun ceas până ce 
ajunserăm la un desiş cu copaci înalţi. Părea să se întindă 
până departe şi era în formă de potcoavă. 

Femeia descălecă şi împiedică cu o curea calul ca să n-o ia 
razna. Făcurăm şi noi la fel, pe urmă intrarăm în desiş. Îl 
străbăturăm de-a curmezişul, apoi femeia se opri şi zise: 

Niţel mai încolo e valea unde se află cetăţuia. Băgaţi de 
seamă să nu vă zărească nimeni când vă veţi apleca peste 
marginea prăpastiei. 

Ne lăsarăm pe brânci şi ne târârăm printre ultimii copaci. 
Deodată am văzut căscându-se la picioarele noastre o 
prăpastie atât de adâncă, încât ne venea ameţeala. 
Pământul era acoperit cu o pajişte înverzită în care păşteau 
vreo douăzeci de cai şi o turmă de câteva sute de oi. Copaci 
înalţi ridicau coroanele spre noi, dar de la depărtarea aceea 
păreau nişte buruieni. 

De unde eram, se putea desluşi poteca; de-abia încăpea pe 
ea un singur călăreț. La capătul potecii se înălța „castelul” 
Juditei. Era o cetăţuie cu etaje suprapuse şi terase. Din 
depărtare părea o piramidă cu partea superioară în 
văzduh, iar cealaltă săpată în stâncă. Opt scări de diferite 
mărimi duceau la cele opt etaje ale cetăţuii. 

Pe vremurile când se ridicase acest pueblo, sistemul de 
construcţie avea un anumit scop. Nu numai că nu se putea 
vedea din afară, dar era şi bine apărat de stâncile acelea 
inaccesibile. Poteca era atât de îngustă, încât de o năvală 
duşmană nici nu putea fi vorba. Asediaţii nu erau expuşi să 
moară de foame, deoarece terenul era rodnic şi apă aveau 
din belşug de la un pârâiaş care izvora din pământ. Ceea ce 
ne interesa pe noi mai mult erau oamenii pe care-i zăream 


în vale. La capătul potecii stăteau indieni înarmaţi cu puşti 
şi pumnale, gata de luptă. 

Comandantul lor - căci aşa părea să fie - stătea la taifas pe 
prima terasă cu Judita şi lonathan Melton care ţinea o 
puşcă în mână. 

Vezi, senior, că e aşa cum ţi-am spus? Zise indiana. 
Războinicii pe voi vă aşteaptă. 

Unde e tatăl tânărului alb? 

Afară, stă la pândă cu ceilalţi. Ei cred că vă vor prinde 
negreşit. 

Ce frumos l-am putea „curăţa” acum pe lonathan! Zise 
Emery. Să-i expediez un glonţ în numele Tatălui? 

Astâmpără-te, rogu-te! Întâi că vrem să-i prindem vii şi al 
doilea s-ar putea să nu-l nimereşti. 

Zău! Crezi că am orbul găinilor? 

Pshaw! Te ştiu bun ţintaş, dar să ocheşti în jos de la o 
depărtare atât de mare, e ceva nesigur. Nici eu nu m-aş 
încumeta s-o fac. 

Well! Al treilea? 

Al treilea, detunătura ne-ar da de gol şi ne-ar strica tot 
planul. 

Bine, uite nu trag. Atunci ce-ai de gând? Să sărim jos în 
prăpastie şi să-l apucăm pe lonathan de chicăâ? 

Jos o să ne ducem noi, dar nu sărind. Ia uită-te mai bine la 
cetăţuie. Cât crezi tu că e de aici de la marginea prăpastiei 
până la prima terasa? 

Cel puţin doisprezece metri. 

Cam aşa ceva. 

Ce-ar fi să facem o scară până acolo? Întrebă el zâmbind. 

Dacă vrei să glumeşti, fă-o cel puţin cu mai mult haz. 

Hm! Ai dreptate. Situaţia e destul de gravă. În cetăţuie 
trebuie neapărat să pătrundem şi, deoarece poteca nu 
poate fi folosită, o să coborâm pe aici pe undeva. 

N-aş putea spune că e o imposibilitate. Îi spusesem mai 
adineauri femeii prin ce mijloc ne-am fi putut croi calea în 
cetăţuie. Ar necesita însă o luptă făţişă şi, chiar dacă am 


reuşi s-ajungem nevătămaţi în vale, te poţi pomeni cu un 
glonţ tras de pe terasă de lonathan. Ceea ce cred e, că s-ar 
putea să ne furişăm în cetăţuie peste noapte. Se naşte însă 
întrebarea: cum să treci fără să omori santinelele? Vezi tu, 
asta e la ce ţin neapărat să nu se întâmple. Nu ne rămâne 
deci altceva decât să ne lăsăm jos de aici în prăpastie. 

Cu ajutorul lasourilor noastre? 

Da. 

Primejdios lucru. Sunt cumpărate de-a gata, nu făcute de 
noi, aşa că nu prea am încredere în trăinicia lor. Dacă se 
Trup? 

N-au să se rupă, fiindcă au fost îmbibate cu grăsime şi 
afumate pe urmă. 

Totuşi eu nu m-aş încrede în ele. 

Ca să-ţi împrăştii neîncrederea, o să mă las eu întâi. Cum 
voi ajunge jos, întind bine cureaua ca să coborâţi pe ea ca 
pe o prăjină. 

Well! Dacă experienţa reuşeşte, vin şi eu după tine. 
Întreabă însă mai întâi pe femeie dacă... 

Nu, nu, exclamai repede, femeia nu trebuie să ştie de 
planul nostru. Cred că e sinceră, dar e mai bine să ne ferim. 
S-ar putea să scape vreo vorbă faţă de bărbatu-său sau de 
vreun alt yumaş. 

Winnetou dispăruse într-adevăr în tufiş. Bănuiam eu de ce, 
de aceea răspunsei englezului: 

E într-adevăr uimitor cum ni se încrucişează gândurile, ale 
mele şi ale lui Winnetou, în împrejurări din astea. Sunt 
sigur că s-a dus să cerceteze dacă ar fi cu putinţă să 
coborâm pe aici jos în vale. 

Aşa şi era. Apaşul se întoarse după scurt timp şi ne zise: 

Nu există decât o cale ca să ne ajungem scopul fără 
vărsare de sânge. Trebuie să ne lăsăm pe platforma 
superioară a cetăţuii. 

Vorbea în dialectul sioux, ca să nu ne priceapă femeia. 

Crezi tu că au să ne ajungă lasourile? Îl întrebai eu. 

Da. 


Şi că n-au să se rupă? 

Nu se rup. Legându-le pe toate trei unul de altul, au să 
ajungă până la platforma superioară a clădirii. 

Toate bune, dar de ce le legăm? 

La marginea prăpastiei e un copac mare cu rădăcinile bine 
înfipte în pământ; legăm cureaua de trunchiul lui. Nu e şi 
fratele meu de părere să coborâm diseară în cetăţuie? 

Aceeaşi propunere vroiam şi eu să-ţi fac. Cum ne trecem 
însă timpul până atunci? 

Nu-şi poate răspunde fratele meu singur la întrebare? 

Poate. Principalul e să nu bănuiască duşmanul ce avem de 
gând. 

Aşa e. Trebuie să le abatem gândul de la o astfel de 
posibilitate. Cum crede fratele meu că am putea-o face mai 
bine? 

Să-i lăsăm să creadă că vrem să ne strecurăm prin 
strâmtoare în cetăţuie; de aceea trebuie să coborâm până 
la ei. 

Chiar acum? Întrebă Emery. 

Da, răspunse apaşul. Se cere neapărat să ne vadă, sau cel 
puţin să se convingă că suntem acolo. 

Primejdios lucru. Dacă ne văd trag în noi. 

Numai în cazul când ne-am apropiat prea mult, ca să fim 
în bătaia puştii. Ne vom feri însă s-o facem. 

Cum? Ei stau ascunşi pe undeva, după vreun adăpost, pe 
când noi vom fi la loc descoperit. Ţintă mai uşoară nici că se 
poate. 

Avem şi noi ochi şi urechi. Şi apoi, poate că ştie femeia 
locul unde stau la pândă. 

La întrebarea noastră, indiana răspunse: 

Dacă vă întoarceţi iar spre casă pe acelaşi drum după 
urmele lăsate de ei, daţi de un pârâiaş care se varsă în Flujo 
Blanco. Acolo trebuiau să se despartă yumaşii; jumătate să 
se ducă la cetăţuie şi jumătate să v-aştepte niţel mai 
departe în lungul pârâului, într-un loc unde sunt nişte tufe 
dese. 


Ne-o fi aşteptând cu nerăbdare, spusei eu zâmbind. Nu e 
păcat să lăsăm pe bieţii oameni să se perpelească de dorul 
nostru? 

Ba plecăm imediat, răspunse Winnetou. Apoi, întorcându- 
se spre femeie: sora mea e sinceră cu noi? 

Da, zise ea, privindu-l drept în ochi. 

Dacă tot ce ne-ai spus e adevărat şi reuşim să punem 
mâna pe cei doi albi fără nici o luptă, îţi vom da mult mai 
mulţi bani decât ţi-am dat. Dar dacă ne trădezi, cel dintâi 
glonţ slobozit din ţeava puştii mele e pentru tine. Eu nu 
glumesc. După cum ştim să răsplătim, tot aşa ştim să 
pedepsim. 

E drept că vreau să plec într-ascuns de aici, dar nu cu 
preţul vieţii celor din neamul meu. Mi-aţi spus că nu aveţi 
de gând să-i omorâţi, mi-aţi dat bani ca să am cu ce ajunge 
la ai mei, de aceea v-am spus de bunăvoie ce vroiaţi să 
aflaţi. Fiţi siguri că n-o să vă trădez. 

Bine, să se ducă acum sora mea acasă. 

Winnetou uitase s-o întrebe ceva de mare importanţă, de 
aceea mă grăbii eu s-o fac. 

Cunoşti tu bine încăperile cetăţuii? O întrebai eu. 

Da, pe toate. 

Ştii în care din ele locuieşte femeia albă care a venit cu 
tânărul ei prieten? 

Da, în catul întâi. 

Pe unde se intră înăuntru? 

De pe terasa celui de deasupra, printr-o gaură făcută în 
tavan, de unde te laşi jos pe o scară. 

Şi indienii unde locuiesc? Probabil jos la parter... 

Nu, aici se ţin uneltele, porumbul, legumele şi fructele 
care se adună de pe câmp, unde se află şi puţul. 

Îl văd de aici. E o cisternă? 

Nu. Apa se revarsă din râu. 

Atunci lăculeţul acela din mijloc e în legătură cu Flujo 
Blanco? 


Da. Apa nu se isprăveşte niciodată, fiindcă, chiar dacă 
scade râul, tot rămâne apă destulă. 

Dar yumaşii unde locuiesc? 

În caturile de sus. 

Ştii unde locuieşte tânărul alb venit cu femeia? 

În acelaşi cat cu ea. 

Şi tatăl lui? 

Deasupra lui. 

Crezi tu că femeia albă se simte bine aici, în pustietatea 
asta? N-are nimic din ce se cere unei albe. 

Nu-i lipseşte nimic; căpetenia noastră îi aducea tot ce 
vroia. Lesne nu era să se care oamenii noştri mereu cu fel 
de fel de lucruri de la Prescott ori Santa Fe, la care poftea 
ea. Era orbit de dragoste. 

Era căpetenia într-adevăr atât de bogat încât să-i poată 
îndeplini orice dorinţă? 

Nu mă-întreba, pentru că nu pot să-ţi spun. Nici un indian, 
bărbat sau femeie, nu o să destăinuiască albilor unde se află 
ascuns aurul şi argintul la care râvnesc ei atât. 

Bine. Acum poţi pleca. Nu uita ce ţi-a spus Winnetou. Ne-ai 
minţit, glonţul te aşteaptă; ai fost însă sinceră cu noi, îţi vom 
da şi mai mulţi bani decât ţi-am dat. 

Când, senior? 

Îndată ce vom pune mâna pe albii aceia doi. 

Unde, senior? 

În casa ta; probabil că vom trece pe la tine înainte de 
plecare. 

V-aş ruga însă să nu vadă nimeni când mi-i daţi. 

Fii fără grijă. Nu vrem să-ţi pricinuim vreun necaz în 
schimbul serviciului pe care ni l-ai făcut. 

Indiana încalecă şi plecă spre casă. Lăsarăm să treacă 
niţel timp, pe urmă pornirăm în direcţia râului. După vreo 
trei sferturi de ceas, dădurăm de urmele lăsate dinadins de 
yumaşi. 

În definitiv eu tot nu pricep ce aveţi de gând, zise deodată 
Emery. Ziceţi că vreţi să ne vadă yumaşii; cum şi unde, nu 


mi-aţi spus. 

Nu i-am spus fratelui meu fiindcă nu ne-a întrebat, 
răspunse Winnetou. Vom căuta locul unde sunt ascunşi 
aceia rămaşi să ne pândească. 

Făţiş? 

Nu, într-ascuns. 

Păi cum vrei atunci să ne vadă? 

Au să ne vadă de-abia când vom fi lângă ei. 

Aha, să ne apropiem tiptil. Şi cu caii ce facem? 

Îi lăsăm în urmă. Fratele Vogel rămâne să-i păzească. Cum 
nu se pricepe să se furişeze nesimţit de duşman, nu ne-ar 
putea folosi la nimic, mai mult încă, ne-ar da de gol. 

Trebuie să-i găsim o ascunzătoare sigură ca să nu-l 
descopere yumaşii. 

Găsirăm repede o astfel de ascunzătoare. La dreapta 
noastră se întindea o fâşie de tufe dese. Descălecarăm, 
băgarăm caii în tufiş şi-i dădurăm violonistului instrucţiunile 
trebuincioase. Nu-i prea convenea lui să rămână singur, dar 
înţelese că aveam dreptate. 

Capitolul VIII - În faţa vizuinii. 

Am pornit iar pe urmele yumaşilor, de astă dată cu mare 
băgare de seamă, deoarece s-ar fi putut ca în nerăbdarea 
lor să trimită vreo iscoadă înaintea noastră. 

Ne adăposteam pe după copăcei, pe după tufe, şi nu 
ieşeam decât atunci când ne încredinţam că nu ne vede 
nimeni. 

Tot aşa, ajunserăm în sfârşit aproape de valea mărginită 
de stânci pe care o săpase în scurgerea anilor cursul râului. 
Valea forma un canion spre care ducea un povârniş. O 
cotitură bruscă lăsa să se vadă o cărare foarte îngustă spre 
malul râului. 

Să nu coborâm încă, ne sfătui Winnetou. Să vedem mai 
întâi unde răspunde. 

Ţinurăm drumul mai departe până la capătul canionului. 
De pe vârful stâncii se desluşea bine locul unde se sfârşea 
cărarea. Un pârâiaş şerpuia printre stânci, lăsând loc destul 


pe mal ca sa poată trece un om călare. Emery arătă cu 
mâna într-acolo, zicând: 

Aha, uite şi capcana! Cum naiba să coborâm râpa fără să 
ne vadă yumaşii? Dacă o luăm în lungul pârâului, ne-am dus 
pe copcă! 

Cine ţi-a spus că o să o luăm în lungul pârâului? I-am 
răspuns eu. Trebuie să mai fie un drum şi, dacă nu-l găsim 
aici, să-l căutăm în altă parte. 

A, vrei să-i iei pe neaşteptate! 

Da. Ei cred că ne vom lua după urme şi vom ţine malul 
drept înainte şi nicidecum că vom sosi din susul apei, aşa că 
se vor pomeni deodată cu noi în spinare. 

Şi cum să treci pârâul, canionul, stâncile - în zbor poate? 

Dacă nu putem zbura, urcăm. Haidem acum la potecă. 
Cunoaştem acum terenul şi sper că ne vom ajunge scopul. 

Cu multă băgare de seamă şi tupilându-ne pe unde 
găseam un cât de mic adăpost, ne îndreptam spre locul 
unde-i ştiam pe yumaşi stând la pândă. Emery tot nu 
pricepuse încă intenţiile mele şi ale lui Winnetou. 

Era într-adevăr nevoie de o atât de mare încordare, 
Charlie? Mă întrebă el într-un rând. 

Da. Yumaşii se aşteaptă să le cădem în gheare. Dacă nu 
ne-am duce, ar porni să ne caute, ar da de urmele noastre 
care duc la cetăţuie şi văzând că n-au reuşit să ne atace, ar 
ghici poate planul nostru şi ne-ar primi cu gloanţe diseară, 
când ne vom lăsa cu lasourile în valea pueblei. 

Hm! Şi asta se poate. N-ar fi însă mai nimerit să ne 
ascundem undeva până diseară? 

Nu, Emery, dragul meu, ar fi o mare greşeală. Trebuie să-i 
facem să creadă că vom căuta să pătrundem prin potecă în 
cetăţuie. Şi apoi, ia gândeşte-te ce satisfacţie să-i tragem pe 
sfoară într-un chip atât de inteligent... 

Ei şi? Mare scofală! Tot ai de gând să nu le faci nimic. Dacă 
ar fi vorba să-i împuşcăm, aş mai înţelege să ne perpelim 
acum pe zăpuşeala asta, dar aşa? Ca să-i speriem numai şi 
să-i lăsăm pe urmă s-o ia la sănătoasa... 


Pe ei da, nu însă şi pe bătrânul Melton. Pe asta nu-l las nici 
în ruptul capului. Şi diseară punem mâna şi pe ticălosul de 
fiu-său. Ei, aşa eşti mulţumit? 

Da. De ce nu mi-aţi spus că tot ce faceţi acum e ca să-l 
prindeţi pe bătrân? 

Pentru că se înţelegea de la sine. Acum să ne grăbim, 
altminteri îşi pierd indienii răbdarea şi ar fi în stare să 
plece. 

Ne furişarăm mai departe, târându-ne pe pântece nu 
mergând ca până adineauri. Puteam da din moment în 
moment peste ei. 

Uff! Îl auzii eu pe apaş exclamând deodată mirat. 

Ne-o luase niţel înainte, se ridicase acum în picioare şi 
stătea uluit în faţa unui luminiş din apropiere. Ne-am dus 
repede lângă el şi am rămas şi noi încremeniţi, mai bine zis 
dezamăgiţi. Iarba micii poieni era călcată, semn că aici se 
aţinuseră yumaşii, dar nu văzurăm pe niciunul din ei. 

S-au dus! Zise apaşul cu ciudă. 

Dacă n-o fi vreo cursă, am răspuns eu. E posibil să ne fi 
văzut venind şi s-au ascuns ca să poată trage nestingheriţi 
în noi. 

O să vedem noi acum; s-aştepte fraţii mei până mă întorc, 
rosti Winnetou. 

Se întoarse o bucată de drum, sări peste un pârâiaş şi 
începu să se târască binişor pe malul celălalt. Tufele erau 
dese şi chiar de-ar fi fost yumaşii acolo, nu l-ar fi văzut. 
Apăru iar după vreo zece minute; mergea acum în picioare, 
semn că nu zărise nimic suspect. 

Au plecat! Strigă el de departe. Au trecut râul; le-am văzut 
urmele pierind în apă. 

Ai dracului! Mormăi Emery. Să ştiţi că s-au dus la cetăţuie. 
Şi-au pierdut pesemne răbdarea aşteptându-ne. Spune, cu 
prinderea lui Melton, n-am făcut nimic... 

Bine-ar fi să fie numai atât, oftai eu. 

Ce alta ar putea să mai fie? 

Au trecut râul, ne-au văzut urmele şi... 


S-au luat după ele, au pornit după noi şi o să ne pomenim 
cu ei aici. Mai bine nici că se putea! 

Eu nu mă bucur ca tine. Dacă s-au luat după urme, cum 
zici tu, nu se poate să nu fi dat de Vogel. 

Proastă afacere! 

Cred şi eu. Trebuie să ne întoarcem imediat ca să vedem 
ce s-a întâmplat. 

Nici nu ştiu cum am ajuns până acolo, dar... caii şi Vogel 
nicăieri! larba nu era bătătorită, semn că nu se dăduse nici 
o luptă. Bietul violonist fusese prins ca un şoarece în cursă. 
Urmele duceau de aici direct la potecă. Noi, oameni cu 
experienţă, cu pretenţie de inteligenţă, fuseserăm pur şi 
simplu traşi pe sfoară de nişte sălbatici. 

Lui Emery îi venea să plesnească de ciudă. 

Ei, ce vă zgâiţi aşa? Se răsti la noi. Unde vă e Melton, ai? 
Dacă m-ascultaţi pe mine, nu stăteam acum ca nişte copii 
bătuţi de profesor. Aşa e că am rămas mofluji? 

Nu i s-a întâmplat fratelui meu Emery niciodată să 
greşească? Întrebă Winnetou cu glasul lui potolit. 

Să mă slăbeşti! Strigă englezul, indignat. Ce stăm aici şi 
căscăm gura ca nişte proşti, în vreme ce nu se ştie ce-au 
făcut nemernicii aceia cu băiatul... Trebuie să-l salvăm 
imediat. 

O luă la fugă ca un nebun, dar când văzu că de-abia păşim, 
se opri şi strigă iar: 

Veniţi odată, ce aşteptaţi?! 

Unde? La cetăţuie? Îl întrebai eu. 

La... a, crezi că acolo l-au târât? Atunci nu merge aşa de 
lesne cum mi-am închipuit eu. 

Recunoşti şi tu că nu ne putem duce acum ziua-n amiaza 
mare să luăm cetatea cu asalt. 

Şi ce facem până diseară? 

Aşteptăm - asta facem. 

Haidem atunci iar la marginea stâncii de deasupra văii, să 
vedem ce s-a făcut cu Vogel şi caii noştri. 


Ca să găsească yumaşii şi urmele astea ale noastre şi să ne 
zădărnicească planul de salvare, nu? Şi nu numai că n-am 
mai putea pune mâna pe Meltoni, dar şi Vogel - fără să mai 
pomenesc caii - e cu desăvârşire pierdut pentru noi. 

Bine, bine, dar unde stăm până diseară? 

O să vă arăt eu unde, veniţi după mine, ne zise Winnetou. 

Porni înainte pe cărăruie şi, când ajunse acolo, se aciui în 
nişte tufe. 

Vor fraţii mei s-aştepte aici? Întrebă el. 

Ca să dau nas în nas cu yumaşii? Zise bosumflat englezul. 

Cel mai nimerit lucru, îl lămurii eu. Mai mult ca sigur că pe 
aici se vor întoarce imediat ce vor fi dus pe Vogel la 
cetăţuie. 

Nu sunt ei nebuni, fii pe pace! 

Imposibil ca Meltonii să nu trimită câteva iscoade, ca să 
afle unde suntem şi ce facem. 

Şi când or veni ce te faci? 

Îi trimitem îndărăt să transmită salutările noastre 
Meltonilor. Pe calea asta ne asigurăm că nu i se va face 
nimic lui Vogel. 

Hm! Aşa mai merge. Bietul băiat trebuie să fie într-o 
situaţie cât se poate de primejdioasă. 

Nu chiar atât pe cât crezi tu. Câtă vreme suntem noi pe- 
aici, nu-l ameninţa nici o primejdie. 

Oho, dar moştenirea? 

Da? 

Dacă-i scapă o vorbă despre ea, îl omoară cât ai clipi! 

Nu cred că o să fie atât de prost. 

Tare mă tem că în furia şi indignarea lui nu o să se poată 
stăpâni. 

Tot aşa cred şi eu, zise apaşul, şi de aceea s-a aşezat 
Winnetou aici. 

Pentru întâia oară mi se întâmplă ceva neaşteptat: nu 
înţelesei ce vroia să spună apaşul. Văzând că mă uit 
nedumerit la el, adăugă: 

Crede fratele meu Charlie că Meltonii se tem de noi? 


Da. 

Îşi închipuie ei că vor reuşi să ne prindă în sfârşit ca să ne 
omoare? 

Nu. Dimpotrivă, cred că-şi dau şi ei seama că rolul lor e pe 
sfârşite. 

Sigur e că nu ne lăsăm noi prinşi; ceea ce au făcut cu 
Vogel, nu o să le reuşească şi cu noi. Le-am descoperit 
vizuina. Chiar dacă încearcă să scape, ne luăm după ei şi nu 
ne lăsăm până ce nu-i avem în palmă. Asta o ştiu ei foarte 
bine. Deodată le cade Vogel în gheare, le cere socoteală 
pentru crima lor şi le spune că el e adevăratul moştenitor. 
Ei, ce credeţi că o să se întâmple atunci? 

Îl omoară pe loc! Spuse Emery cu convingere. 

E asta şi părerea fratelui meu Old Shatterhand? 

Nu, răspunsei eu, ştiind ce vrea apaşul să înţeleagă. Crima 
nu le-ar putea îmbunătăţi situaţia, deoarece sunt siguri că 
am fi şi mai îndârijiţi împotriva lor. 

Fratele meu are dreptate; slujindu-se de el ca ostatic, au 
putinţa de a se salva. 

Aşadar fratele meu Winnetou crede că Meltonii vor trimite 
mai întâi o iscoadă şi pe urmă un sol ca să intre în tratative 
cu noi? 

Da. 

Fratele meu e mai ager la minte decât noi toţi. Nu se 
înşeală niciodată şi sunt sigur că şi de data asta are 
dreptate. 

Mă cam îndoiesc... mormăi Emery. Şi chiar aşa să fie, aveţi 
de gând să-i ascultați? 

Da. Trebuie să procedăm raţional. Mai întâi şi-ntâi, trebuie 
să ne asigurăm că nu o să i se întâmple nimic lui Vogel, ceea 
ce nu putem obţine decât prefăcându-ne că le primim 
propunerile sau cerând timp de gândire. Am fost destul de 
imprudenţi astăzi, de aceea am dat de bucluc. Într-o 
privinţă tot am avut noroc... 

În ce privinţă? 


Că ne-am luat lasourile cu noi. Dacă le lăsam la cai, nu ştiu 
cum am mai fi putut salva pe tânărul nostru. 

De acolo trebuie să-l scoatem... n-am astâmpăr până nu l- 
oi vedea printre noi. 

Da, dar cu câte primejdii am fi reuşit! Aşa însă, sunt sigur 
că până mâine dimineaţă va fi liber. Sper că... 

Winnetou mă întrerupse printr-un gest. Stătea astfel că 
putea privi până departe. Îi văzui ochii sclipind; auzii pe 
urmă paşi. Venea cineva păşind încet şi cu băgare de 
seamă, ca şi când s-ar fi codit. Ne înghesuirăm mai adânc în 
tufiş. Văzurăm deodată pe cel care venea - era un indian. 

Se uită la dreapta, pe urmă la stânga, apoi în jurul lui şi, 
nevăzând pe nimeni, ieşi din strâmtoare şi se apucă să 
cerceteze urmele noastre amestecate cu ale yumaşilor. 

Stătea cu spatele la noi. Winnetou se ridică binişor de jos 
şi se apropie tiptil de el; eu după dânsul şi Emery în urma 
mea. 

Ce caută fratele meu în iarbă? Întrebă deodată apaşul pe 
indian. 

Acesta tresări, se întoarse brusc şi, când ne văzu, scăpă 
puşca din mână. Winnetou o împinse încolo cu piciorul şi 
urmă: 

A pierdut fratele meu ceva? 

Zării o hotărâre fulgerătoare în ochii yumaşului şi dintr-un 
salt ajunsei la intrarea strâmtorii; aproape odată cu el, aşa 
că-mi căzu în braţe - ca să zic aşa. 

Se smuci vrând să scape din strânsoare, dar, văzând că-i e 
degeaba, se linişti şi se lăsă dezarmat de Winnetou. Îl 
duserăm apoi în tufiş şi-l aşezarăm jos între noi. 

Ştie fratele meu cine suntem? Îl întrebă apaşul. 

Da. 

Să ne spună atunci numele. 

Winnetou şi Old Shatterhand, pe celălalt alb nu-i cunosc. 

Albul acesta e un vânător vestit care nu ştie ce e frica de 
duşman. De unde ne cunoaşte fratele meu numele? 


V-am văzut la hacienda del Arroyo şi pe urmă la Almaden- 
alto. 

Dacă îşi mai aminteşte fratele, meu ce s-a petrecut acolo, 
atunci trebuie să ştie că noi nu suntem duşmanii yumaşilor, 
căci am fumat cu ei pipa păcii. De ce vin acum cu vrăjmăşie 
împotriva noastră? Indianul nu răspunse. Am biruit atunci 
sute de yumaşi - adăugai eu - pe când acum sunteţi numai 
câţiva. Credeţi voi că veţi fi de astă dată mai norocoşi? 

Locuim într-o pueblo în care nu poate pătrunde nimeni. 

Se înşeală fratele meu. Stâncile de la Almader-alto erau 
mai trainice şi mult mai greu de urcat decât cetăţuia 
voastră, totuşi am reuşit să pătrundem înăuntru şi să 
punem mâna pe albul cuibărit acolo. De asemenea, fratele 
meu ştie de caţi yumaşi era păzit, ceea ce n-a împiedicat pe 
Old Shatterhand să-l cucerească. Înţelege acum fratele meu 
ce lesne ne va fi să intrăm în cetăţuie. Puteţi veghea voi cât 
vreţi, nimic nu ne poate opri. Şi o să fie vai şi amar de aceia 
pe care îi vom găsi acolo! De aceea vă sfătuiesc să nu lăsaţi 
s-ajungă lucrurile până acolo. 

Yumaşului parcă i se luă o piatră de pe inimă. Era 
prizonierul nostru şi-l puteam ucide în voie. 

Pentru ce dă căpetenia apaşilor un sfat care nu poate fi 
urmat? Întrebă el repede. 

De ce nu poate fi urmat? Spuse apaşul cu mirare, deşi ştia 
foarte bine ce vrea să spună yumaşul. 

Fiindcă nu va ajunge până la urechile celorlalţi. 

Te voi trimite pe tine să Li-l spui. 

Bine, mă duc, răspunse yumaşul cu bucurie. 

Mai stai niţel. Aş vrea să te întreb ceva: Nu le e ruşine 
fraţilor mei indieni să fie robii unei femei albe? 

Noi nu suntem sclavii ei. 

Ba sunteţi, altminteri n-aţi încerca să vă războiţi, de 
dragul ei cu trei războinici vestiți despre care ştiţi că vă pot 
nimici într-o clipă, numai să vrea. Pentru femeia aceasta 
luaţi sub ocrotirea voastră doi tâlhari şi ucigaşi de rând, 


care nici măcar nu sunt din vreun neam de-al vostru. 
Meritaţi dispreţ şi hulă pentru nesocotinţa voastră. 

Ochii yumaşului fulgerară de mânie, totuşi se stăpâni şi 
zise: 

Femeia albă a fost soţia căpeteniei noastre, pentru asta o 
slujim. 

Care războinic indian a slujit vreodată pe soţia căpeteniei 
sale, mai ales după moartea lui. 

Să spună fratele meu şi celorlalţi războinici yumaşi ce 
gândeşte Winnetou despre ei. Aţi prins pe un tânăr alb, 
prieten de-al nostru; ne-aţi furat caii, aţi vrut să ne omorâţi 
aseară. Toate acestea cer răzbunare care va veni cu 
siguranţă dacă nu vă pocăiţi. 

Ce cere Winnetou de la noi? 

Caii noştri, pe prietenul prins de voi şi pe cei doi albi care 
se află la femeia albă în pueblo. 

Cereţi prea mult. Şi ce ne oferă în schimb Winnetou? 

Tot, adică viaţa! 

Se vedea bine că yumaşului îi era frică de apaş, zise însă 
cu un zâmbet ironic pe buze: 

O să ne-o apărăm. Sau crede Winnetou că nu-l poate 
nimeri şi pe el un glonţ de-al nostru? 

Da, aşa crede! Aici la voi, nu mă poate nimeri nici un glonţ, 
vă cunosc prea bine. Aşadar, ţi-am spus ce vă cer: pe cei doi 
albi din pueblo, pe tânărul prizonier şi caii. 

Şi ce se va întâmpla dacă războinicii noştri nu vor? 

O să aflaţi voi. Acum poţi pleca. Noi rămânem aici până ce 
se va lăsa soarele la asfinţit. Dacă până atunci nu primim 
răspunsul, tomahawkul va hotărî. Vom cobori pe înnoptate 
malul râului, împuşcăm pe oricine ne iese în cale şi 
pătrundem în cetăţuie ca să ne luăm cu de-a sila ce nu vreţi 
să ne daţi de bunăvoie. Va răsuna valea de bocetele 
femeilor şi copiilor voştri care îşi vor jeli bărbaţii şi taţii 
ucişi de noi. 

Winnetou e un mare războinic, dar yumaşii nu sunt nici ei 
dintr-aceia care o iau la fugă în faţa duşmanului. 


Pe care nici nu-l veţi simţi venind; vă veţi pomeni cu el în 
mijlocul vostru când nici nu gândiţi. 

Şi-i vom înfige pumnalul în inimă. 

N-o să puteţi, fiindcă nici n-o să-l vedeţi. Să se întoarcă 
acum fratele meu la ai săi ca să ne aducă răspunsul la 
vreme. Cu cât îl vom avea mai curând, cu atât mai bine 
pentru yumaşi. 

Mă lăsaţi să-mi iau puşca? 

Nu. Arma se dă înapoi prizonierului numai după ce s-a 
încheiat pacea. 

Yumaşul se ridică şi păşi mândru şi semeţ spre strâmtoare. 

Crede fratele meu Winnetou că yumaşii ne vor da de frică 
pe prizonier, caii şi pe cei doi Meltoni? Întrebă Emery pe 
apaş. 

Nu, dar Winnetou ştie ce va urma, răspunse el. 

Aş fi curios să aflu. 

Yumaşul a fost trimis să vadă unde suntem, nu să ne atace, 
deoarece ştiu ei prea bine că având pe tovarăşul nostru în 
mâinile lor vom fi îndoit de prevăzători. Se întoarce acum să 
spună Meltonilor unde ne-a găsit şi să le comunice 
pretenţiile noastre. Nu vor primi decât parte dintre ele. 

Care? 

Să ne restituie caii şi pe prizonier. În afară de asta vor 
făgădui lui Vogel o parte din moştenire cu condiţia să 
plecăm şi să-i lăsăm în pace. Fraţii mei nu mă cred, nu e 
aşa? Vor vedea însă peste puţin că aşa va fi. Nu o să 
aşteptăm mult până să vină trimisul, mai bine zis, trimisa 
lor. 

O femeie? Făcu Emery mirat. 

Da. Meltonii nu vor cuteza să vină singuri şi nu pot 
încredința unui yumaş ce au de spus. Nu există decât o 
singură persoană de încredere: femela albă. Îşi vor închipui 
probabil că frumuseţea ei ne poate convinge lesne. 

Nu mă îndoisem niciodată de inteligenţa apaşului, dar de 
astă dată găsii că exagera. 


Am aşteptat mai bine de un ceas. Şedeam aşa ca să fim cu 
faţa spre strâmtoarea dintre stânci, ca să putem vedea pe 
oricine ar veni dintr-acolo. 

În sfârşit apăru yumaşul de adineauri. 

Ei, Winnetou, asta ţi-e femeia albă? Întrebă Emery 
zâmbind. 

O să vină şi ea, mai pe urmă, răspunse apaşul cu nepăsare. 

Ar fi fost într-adevăr de mirare să trimită o femeie ca 
intermediar. 

O să-i treacă fratelui meu mirarea mai curând decât se 
aşteaptă. Să auzim ce vrea yumaşul. 

Indianul se apropie agale şi se aşeză lângă noi, ca şi când 
ar fi fost ceva de la sine înţeles. Aşteptă să începem vorba; 
Winnetou era prea mândru ca s-o facă şi când Emery vru să 
spună ceva îi făcu semn să tacă. 

Yumaşul n-avu încotro. 

Fraţii mei nu se aşteptau să mă întorc atât de curând, 
începu el. 

Te şi uitasem, răspunse cu nepăsare apaşul. Că o să te 
întorci sau nu, nu era vreun lucru însemnat pentru noi ci 
pentru voi. 

Le-am spus ce mi-aţi cerut. 

Crezu că împinşi de curiozitate vom căuta să aflăm mai 
repede răspunsul, dar fiindcă noi tăceam urmă: 

Tatăl albului care e acum bărbatul femeii m-a trimis să vă 
aduc răspunsul. 

Ce răspuns? 

Că o să vină femeia albă să vorbească cu voi. Un zâmbet 
de triumf flutura pe buzele lui Winnetou, dar englezul 
strigă indignat: 

Crezi tu că stăm de vorbă cu o muiere? 

Omul care m-a trimis zicea că o să vă facă plăcere. 

De ce n-a venit singur? 

Fiindcă n-are timp. 

Să trimită atunci pe fiu-său. 

N-are să vină nici el. Se tem că n-o să-i mai lăsaţi să plece. 


Mai ştii! Motive am avea destule... bombăni Emery. 

Orice sol e liber să plece când vrea, zise Winnetou. 
Căpetenia apaşilor nu e deprins să trateze cu femeile, dar 
ca să vadă războinicii yumaşilor că vrem să fim cât mai 
îngăduitori cu ei, le fac pe voie. Du-te de le spune că femeia 
poate să vină. 

Ei, ce zice fratele meu Emery, aşa e că se poate şi 
imposibilul? Întrebă apaşul pe englez, după ce se îndepărtă 
yumaşul. 

Văd şi eu. Nu pricep cum îndrăzneşte muierea asta să 
apară în faţa noastră! Sunt curios să văd ce o să spună. 

Ce v-am zis eu. Winnetou nu o va învrednici cu un cuvânt; 
să vorbească fraţii mei cu ea. 

Eu nu, fiindcă mă tem să nu-i spun o mojicie. Vrei tu, 
Charlie, să te însărcinezi cu corvoada asta? 

Mi-e şi mie milă de ea, dar văd că n-am încotro. Te-aş ruga 
însă, Emery, să nu te-amesteci în vorbă, ca să nu strici totul. 

Probabil că Meltonii erau siguri de izbândă, căci în curând 
apăru Judita urmată de o indiană, care aducea un scaun de 
trestie. 

Când fu lângă noi, făcu semn indienei să pună jos scaunul, 
se aşeză pe el, apoi începu: 

Mă bucur, seniores, că vă văd sănătoşi. Se pare că drumul 
ăsta lung călare nu v-a obosit prea mult, şi sper că aerul 
nostru de aici o să vă priască de minune. 

Noi nici nu ne mişcaserăm din loc şi nici n-o învrednicirăm 
cu un salut. 

Să lăsăm pălăvrăgeala! Spusei eu, cu glas nu tocmai 
prietenos, şi să vorbim despre ce ne interesează. Dumneata 
locuieşti acum cu aşa-zisul Small Hunter şi cu tatăl său în 
cetăţuie, nu e aşa? 

Da. 

La New Orleans nu ştiai că-i e tată; când ai aflat asta? 

De-abia aici, după ce-a sosit. 

Atunci cunoşti adevăratul nume al logodnicului dumitale? 

Tăcu. 


Repetai întrebarea. 

Trebuie neapărat să ţi-l spun? 

Nu trebuie. Despre partea mea poţi să-l şi tăgăduieşti, ne- 
am înţelege însă mai curând dacă mărturiseşti adevărul. 
Sau poate că te ruşinezi? 

Nici nu roşi, nici nu se îngălbeni, ci răspunse râzând: 

Mi s-a spus că nu am de ce să mă ruşinez sau să mă tem. 
Nu ne puteţi face nimic, de aceea o să-ţi spun că ştiu foarte 
bine cum îl cheamă pe logodnicul meu. 

lonathan Melton, şi pe tatăl lui, Thomas Melton, nu e aşa? 

Da. 

Şi pe unchiul său? 

Harry Melton. 

Ştii unde se află el acum? 

Asta o ştii dumneata mai bine decât mine, fiindcă l-ai 
omorât cu mâna dumitale. 

Cine ţi-a spus? 

Frate-său. Pentru un om de soiul dumitale o moarte de om 
n-are importanţă. 

Atât de brutal mă crezi? 

Da. N-ai pus o dată să mă biciuiască şi pe mine? 

Ba da, şi, poţi să mă crezi, mi-ar face placere s-o fac şi 
acum. Dar să lăsăm asta. Fiindcă ştii cine e logodnicul 
dumitale, atunci cunoşti şi pentru ce-am venit eu aici. 

Da, mi-a spus-o chiar el. 

Şi că e un şarlatan şi un escroc? 

Şarlatan? Ei aş! E un băiat descurcăreţ şi deştept şi nu-i 
fac vină din asta. 

Înţeleg. Ţi-ai tocat banii şi nu ţi-a mai rămas decât 
cocioaba asta de pământ şi bolovani pe care o numeşti 
castel şi pe care ţi-o pot lua indienii oricând îndărăt. 
Bineînţeles că ţi-ar veni la timp moştenirea lui Hunter ca s-o 
păpaţi împreună, dumneata cu lonathan al dumitale. E sau 
nu aşa? 

De ce-aş tăgădui? 

Dar nu te-ai gândit că ai putea fi acuzată de complicitate? 


Ei şi?! Fii pe pace, n-are să mă mustre conştiinţa... 

Nu te invidiez, crede-mă. Şi fiindcă văd că-ţi dai gândurile 
pe faţă, o să ţi le spun şi eu pe ale mele: Am venit să pun 
mâna pe lonathan. 

Nimic nou! Râse ea. 

Şi fiindcă eşti părtaşa lui, mare poftă aş avea să fac acelaşi 
lucru şi cu dumneata. 

O văzui schimbându-se la faţă. 

Senior, vin în calitate de mesager, zise ea cu glas nesigur. 
Nu cumva vrei să mă reţii aici? 

Aş putea prea bine s-o fac. 

Nu! Ar fi împotriva celor mai elementare drepturi! 

Când e vorba de crime atât de odioase? Ţi-am făgăduit eu 
dumitale că te voi lăsa să te întorci la cetăţuie? 

Se înţelegea doar de la sine. 

Nu tocmai, dar linişteşte-te, nici prin gând nu-mi trece să 
te rețin. Te poţi întoarce în orice moment. Dacă voi găsi eu 
de cuviinţă să mă asigur de persoana dumitale, fii sigură că 
o voi face cât mai târziu. 

Încântată de atenţie! Zise ea râzând. 

Motivul e altul. Nu vreau să te sufăr în preajma mea, de 
aceea ţin să te ştiu cât mai departe de mine. lată adevăratul 
motiv. 

Atunci, fiindcă eşti sincer cu mine, o să fiu şi eu cu 
dumneata. Trebuie să ştii că te-am urât din primul moment 
în care te-am văzut. 

Mulţumesc! De mult n-am mai avut parte de o cinste atât 
de mare. 

De aceea, adăugă ea repede, simt o adevărată bucurie să 
pot trata cu dumneata, deşi despre tratative nici nu poate fi 
vorba! Am venit să-ţi spun că te osteneşti degeaba. N-ai să 
pui mâna pe nimeni şi nici pe un gologan din banii la care 
râvneşti. Eşti într-adevăr atât de smintit să-ţi închipui că 
poţi pătrunde în cetăţuia noastră? 

Şi dacă totuşi voi reuşi? 


Imposibil. Ştiu că te pricepi să te strecori ca un şarpe, dar 
nici priceperea nu-ţi poate ajuta la nimic. Ar trebui să treci 
peste cadavrele santinelelor noastre. 

Foarte lesne. Îţi dau cuvântul meu de onoare că numai să 
vreau şi sunt jos în vale. 

Nici în vale şi mai ales nu în cetăţuie. Pe unde vrei să intri? 

Treaba mea! 

Nu-ţi închipui că eşti atotştiutor. Admiţând chiar că ai 
putea pătrunde înăuntru, tot nu poţi pune mâna pe noi. 
Suntem bine înarmaţi. Şi să-ţi piară nădejdea că apuci 
vreun gologan din moştenire. 

Sunt convins că o voi avea în întregime. 

Nici un gologan! Dar ştii ceva, noi suntem nişte oameni 
cumsecade şi o să-ţi facem un hatâr. 

Care, prea buna mea seniora? 

Cred că ştii unde se află în prezent Vogel? 

Da. 

Altă dovadă că inteligenţa dumitale şchioapătă. Cum v-a 
venit în gând să luaţi cu voi un biet băiat fără cea mai mică 
experienţă! Ce ne opreşte să-i facem de petrecanie? 

La ce v-ar ajuta? 

Zău! Aşa crezi? 

Prin moartea unuia din moştenitori - fiindcă mai sunt şi 
alţii - tot nu vi se lasă moştenirea. Crima rămâne crimă. 
Sper că nu te vei atinge de el. 

Eu? Mie mi-e indiferent dacă moare sau trăieşte, dar sunt 
sigură că Ionathan şi bătrânul îl vor omori dacă mă întorc 
fără nici un rezultat. 

Aşa! Atunci ai de făcut anumite propuneri? 

Da. Suntem dispuşi să vă oferim oarecare avantaje. 

Cerând în schimb altele mai mari pentru voi... 

Te înşeli. Ascultă ce vreau să-ţi propun: vi se restituie caii 
şi-l lăsăm liber pe tânărul Vogel, care pretinde că e rudă cu 
Hunterii... 

Foarte bine! 


Lui Vogel i se dă o sută de mii de dolari şi dumitale zece 
Mii. 

Mie? 

Da. Împreună cu banii care i-ai luat de la Harry Melton 
când l-ai omorât, te faci om bogat. 

Bine zici. şi în schimb? 

În schimb... zise ea privindu-mă cercetătoare, să vadă ce 
mutră fac, în schimb să nu spui nimănui nimic despre 
afacerea Hunter şi să-i laşi pe Meltoni în pace. 

Înţeleg... 

Să hotărăşti pe Vogel şi familia lui să se mulţumească cu 
suta de mii de dolari şi, bineînţeles, să nu afle nimeni ce s-a 
petrecut. 

Ce pretenţii modeste, seniora! Mult prea modeste... 

Nu e aşa? Nimic decât tăcerea pentru atâtea parale. Mai 
puţin nici că se poate. 

Tot aşa zic şi eu. 

Atunci te învoieşti? 

Da. 

Îmi pare bine. Nu m-aşteptam să fii atât de înţelegător şi 
să-ţi dai seama de foloasele pe care poţi să le ai de pe urma 
propunerilor noastre. Dacă sunt şi ceilalţi înţeleşi... 

Cum să nu! Suntem înţeleşi, o întrerupsei eu. Numai că nu 
ne-ai întrebat asupra cărui lucru suntem înţeleşi. 

Ei, care? 

Că Meltonii sunt cei mai mari ticăloşi care există pe 
suprafaţa pământului. 

Ce-are a face una cu alta? 

Are, fiindcă eşti şi dumneata tot atât de ticăloasă ca şi ei. 

La ce bun expresiile astea? După ce ne înţelesesem atât de 
bine... 

Crezuse pesemne că acceptasem propunerile ei, deoarece 
vorbisem cu glas potolit, ca şi când mi s-ar fi părut foarte 
firesc ce spunea ea. De-abia acum părea să-şi fi dat seama 
de indignarea mea. 

Se ridică de pe scaun făcând pe supărata. 


Mă sculai şi eu din iarbă şi-i zisei: 

Şi ai crezut, într-adevăr, că mă voi învoi la nişte propuneri 
atât de smintite? 

Smintite? Gândeşte-te bine la ce ţi-am spus. 

Nu e nevoie să mă mai gândesc. Vogel îşi va avea toţi banii, 
în afară, bineînţeles, de ce-aţi apucat să cheltuiţi din ei. 

Dă-ţi seama ce faci. Nu lăsa să-ţi scape prilejul. 

N-am ce regreta. 

N-o să-ţi mai vezi caii! 

Nici o grijă. Mi-i iau eu singur. 

Şi Vogel va fi ucis. 

Dacă se atinge cineva de un fir de păr din capul lui, 
plăteşti cu viaţa dumitale, seniora. la seama la ce-ţi spun! 
Eu nu glumesc... 

Tare aş vrea să ştiu cum ai putea ajunge până la mine. 

O să afli la timp. Te sfătuiesc să nu faci încercarea. Ai mai 
avut de-a face cu noi şi ştii ce pot Winnetou şi Old 
Shatterhand. 

O să afli acum şi ce putem noi. Aşadar nu-mi primeşti 
propunerile? 

Nu! De o mie deorinu! 

Bine... Atunci nu mai avem ce vorbi. 

Degeaba ameninţi, îmi bat joc de amenințările dumitale. 

Făcu semn indienei să pornească înainte, dar, când fu la 
intrarea în canion, se întoarse spre mine zicând: 

Încă o dată, senior: crezi dumneata într-adevăr că poţi 
intra în cetăţuie? 

Da. Fără cea mai mică greutate. 

Şi eu îţi spun că ne vom apăra până la ultima picătură de 
sânge. 

Mi-e egal. Am avut eu adversari mai de temut ca Meltonii, 
pentru că pe dumneata nu te pun la socoteală. 

Rău faci, fiindcă, de s-ar întâmpla prin vreo împrejurare 
oarecare să te întâlnesc în cale, te împuşc fără milă. 

N-ai decât s-o faci, seniora. 


O s-o fac, fii pe pace. Lupt pentru o cauză unde viaţa unui 
om nu mai înseamnă nimic. M-am obişnuit cu luxul şi cu 
bogăţia, nu pot trăi fără ele şi, tocmai când mi-am atins 
scopul urmărit, vii dumneata să mi-l spulberi. De aceea, îţi 
spun încă o dată: fereşte-te de mine! Dădu iar să plece, dar 
se opri din nou; credeam că te vei învoi cu ce ţi-am propus, 
totuşi... ne-am gândit că s-ar putea să refuzi în primul 
moment. De aceea îţi dăm timp de gândire până mâine la 
prânz. 

Foarte frumos din partea voastră. 

Dar numai până mâine, când voi veni tot eu să iau 
răspunsul. O să vă găsesc aici? 

Negreşit, dacă nu ne vom revedea şi mai curând. 

Nu cred! Râse ea. Aşadar, mâine la amiază. Rămâi sănătos, 
eroul şi salvatorul omenirii. 

Nu te grăbi aşa, seniora. 

De ce? Întrebă ea cu mirare. 

Fiindcă suntem adevăraţi caballeros şi ştim ce se cuvine 
unei doamne. Te conducem până acasă. 

Au să vă împuşte. 

Cel mult pe dumneata, nu şi pe noi. 

Nu, nu! Staţi aici, n-auziţi? 

Aş! Ia-o dumneata înainte, nu duce grija noastră! 

Bine! Dacă vreţi să vă împuşte, treaba voastră. Cu atât mai 
bine pentru noi. Faceţi deci ce poftiţi. 

Porni să coboare strâmtoarea după indiană; eu imediat în 
urma ei, apoi Winnetou şi Emery, care nu înţeleseseră 
numaidecât ce scop urmăresc. Când ajunserăm la intrarea 
în canion şi văzu că vreau să mă iau după ea, se opri 
enervată: 

Nu cumva vrei să te ţii mai departe după coada mea? 

Ba da! 

Nu v-am spus că o să tragă indienii în voi? 

Şi eu ţi-am spus, prea scumpa mea seniora, să nu ne duci 
grijă. Vezi doar că suntem atât de aproape de dumneata 


încât, dacă trag, te nimeresc pe dumneata, nu pe noi. Eşti, 
cum am zice, pavăza noastră. 

Se îngălbeni de spaimă. 

Duceţi-vă... întoarceţi-vă din drum, altminteri nu mai fac 
un pas! Strigă ea. 

Nu? Bine. Atunci uite ce-o să-ţi spun: mare prostie au făcut 
Meltonii că te-au trimis la noi. Suntem oameni bine crescuţi 
şi te lăsăm să te întorci acasă, mai mult încă, te silim să te 
întorci, dar te însoţim şi noi. 

Nu, nu, rămâneţi aici! 'Ţipă ea. 

Ei aş! E doar o chestie de onoare să te conducem. Râdeai 
de mine când ţi-am spus că ne va fi lesne să pătrundem în 
valea cetăţuii, vreau să-ţi dovedesc că n-aveai dreptate să-ţi 
baţi joc de mine. Vei afla şi de astă dată că Winnetou şi Old 
Shatterhand ştiu întotdeauna cum să procedeze. Aşadar, 
înainte! 

Nu mă duc! 

O să te silesc. Te rog să nu te sperii, frumoasă seniora, 
dacă gâtul dumitale de lebădă o să vină niţel în atingere cu 
pumnul meu grosolan. 

Îndrăzneşte numai, neruşinatule! 

Zău! la poftim înainte, domnişoară... 

O apucai de ceafă; se lăsă atunci jos şi nu vru să se mai 
scoale. 

Să ştiu că mă omori şi nu mă mişc de-aici! Zbieră ea. 

Glumeşti! De omorât n-o să te omor, dar de mers tot ai să 
mergi. Haide, scoală. Nu mă las eu dus de nas deo 
matracucă. 

O apucai de braţ apăsând-o niţel, dar destul ca să sară în 
picioare ţipând de durere. Făcu vreo câţiva paşi, pe urmă se 
opri iar. Cum văzu că mă pregătesc să-i pun iar mâna pe 
braţ, o luă repede la picior. 

Winnetou şi Emery păşeau imediat în urma mea. Unul 
ţinea puşca întinsă spre dreapta, celălalt spre stânga, gata 
să tragă în orice moment, pe când indienii, dacă ar fi vrut să 
tragă, nimereau de-a dreptul în Judita. 


Plăcut nu mi-era să procedez aşa, căci, oricât ar fi fost ea 
de decăzută moralmente, era totuşi femeie. În joc se afla 
însă viaţa iui Vogel şi reuşita întregului nostru plan de luptă, 
aşa că n-avea rost să ezităm. 

Canionul se îngusta din ce în ce. Zărirăm în curând 
indienii stând la pândă după un colţ de stâncă. Ne văzuseră 
şi ei pe noi. Indiana cu scaunul ajunsese înaintea noastră la 
ei şi le spusese ce s-a întâmplat. 

De împuşcat nu cutezau, ne lăsară însă să ne apropiem cât 
mai mult. Scosei revolverul de la brâu şi trăsei câteva 
gloanţe în aer ca să-i sperii, înspăimântați, o luară la fugă 
care încotro nimerea. 

Ajunserăm la strâmtoarea care ducea din canion în valea 
cetăţuii. 

Aici era vorba să ne ia o parte din yumaşii dumitale în 
primire pe când cei de la spate să ne împingă înainte, zisei 
eu Juditei. Vezi că ştim şi asta, deci nu e bine să se joace 
cineva cu noi, fiindcă e de-ajuns să vrem ceva şi s-a şi făcut, 
îi zisei eu. 

Eşti dracul gol... diavol, nu om! Şuieră ea înfuriată la 
culme. 

Nu vreau să te contrazic, seniora. Trebuie să-ţi 
mărturisesc că am de gând să trag în oricine ar cuteza să 
iasă din cetăţuie. I-am prins pe toţi înăuntru ca şoarecii în 
cursă. Ne aciuim acum aici şi nu lăsăm pe nimeni să treacă. 
Drept e că nu suntem decât trei inşi, dar avem pe lângă 
puşca lui Winnetou şi a lui Emery câte două revolvere de 
om, fără să mai pun la socoteală puşca mea cu repetiţie. 
Întreabă-l pe moş Melton, ştie el ce poate ea! Avem deci în 
total vreo şaizeci de gloanţe dintr-un condei, fără să fie 
nevoie să mai încărcăm a doua oară. Du-te de spune asta 
oamenilor dumitale. A, era să uit! Mai spune-le că, dacă se 
atinge cineva de Vogel, nu mai există îndurare pentru voi. Şi 
apoi, aminteşte-le că avem urechi foarte bune. Cum o 
încerca vreunul dinăuntru să se strecoare afară, îl auzim de 
departe şi am şi tras în el. Acum du-te, nu mai avem 


trebuinţă de dumneata. Şi, fiindcă ziceai că ne dai răgaz 
până mâine la prânz, aici o să ne găseşti, fireşte, dacă ai 
ceva de spus. Să vedem dacă o să mai faci şi atunci pe 
trufaşa. „Eroul şi salvatorul omenirii” îţi doreşte drum bun! 

Îi dădui drumul şi o văzui pierind în strâmtoare, pe când 
noi ne aşezarăm jos la intrare cu puştile pregătite. 

Începuse să se însereze. 

Al dracului mai eşti! Zise Emery râzând. Cine şi-ar fi 
închipuit că putem pătrunde ziua în amiaza mare în vale 
fără să ne supere cineva. 

Nu era cine ştie ce lucru mare, am răspuns eu convins. 
Ideea putea să-i vină oricăruia din noi. 

Mie nu, în nici un caz. În sfârşit am triumfat, cetăţuia e în 
mâinile noastre! 

Încă nu! Cred însă că Meltonii vor încerca să fugă. 

La dracu'! Ar trebui să gonim iar cine ştie cât după ei. 

Tot aşa mi-am zis şi eu, de aceea trebuia să le tai calea. Nu 
există decât un singur drum pe unde se poate ieşi: acesta. 
Ştiu că suntem aici şi că vom trage în oricine ar vrea să 
iasă, aşa că nu sunt nebuni să vină în calea gloanţelor. Îi 
avem deci în mână. 

Bine ar fi! Nu cred că se vor lăsa fără să încerce ceva. Mă 
tem să nu dea toţi odată năvală. 

Imposibil! Nu vezi că nu au loc să treacă decât câte unul? 
Cum ar veni unul după altul i-am primi cu alai. Nicinu e 
nevoie de trei, câţi suntem; unul ar fi de ajuns. 

Hm! Mi se pare că ai dreptate. Au căzut singuri în cursa 
pe care ne-au întins-o. Toate bune, numai că nu putem sta 
până la sfârşitul vieţii aici, trebuie să pătrundem şi în 
cetăţuie. 

Desigur! După ce se va întuneca, ne vom furişa tiptil până 
sus pe stânca unde am mai fost astăzi. Nenorocirea e că n- 
avem cai şi o să trebuiască să facem drumul pe jos. 

Şi să lăsăm ieşirea liberă? 

Da, căci ei nu ştiu şi n-o să îndrăznească nimeni să iasă. 


Si când ne-om lăsa în vale din vârful stâncii n-au să ne 
vadă crezi? Au s-o ia imediat la fugă. 

Tot ce se poate, nu-i putem însă împiedica. 

Ba da. Rămânând unul dintre noi aici. 

Hm! Ce zice fratele meu Winnetou? 

Fratele nostru Emery are dreptate, răspunse apaşul. Să 
rămână el. Cu puşca şi cele două revolvere ale lui poate ţine 
la respect pe toţi care ar vrea să iasă. 

Aşa o să şi fac, hotărî englezul. De altfel nu prea sunt 
îndemânatic când e vorba de căţărat pe stânci. Mă apucă 
întotdeauna ameţeala. Aici n-am altceva de făcut decât să 
apăs pe trăgaci când o scoate cineva nasul afară. 

Vom putea birui numai noi doi pe Meltoni? Întrebai eu pe 
apaş. 

Da, răspunse el, sigur de sine. Tu pe unul, eu pe celălalt. 

Şi să ne apărăm în acelaşi timp de yumaşi? 

Nici nu vor fi în cetăţuie. [in strajă la strâmtoare ca să nu 
intrăm înăuntru, după cum ţinem noi ca să nu iasă. 

Să zicem că e aşa. E totuşi o mare îndrăzneală ca doi inşi 
să se lase de la o astfel de înălţime într-o vale plină de 
duşmani. Un glonţ tras la întâmplare de cel mai prost 
ochitor, poate culca la pământ pe cel mai viteaz luptător. 

Yumaşii n-au cum să tragă, fiindcă în cetăţuie n-au să fie 
decât cei doi Meltoni şi Judita. Cu aceştia trei vom isprăvi 
repede fără măcar să prindă de veste indienii. Pe urmă ne 
vom sluji de ei ca pavăză, cum am făcut adineauri cu ea. 
Fratele meu Old Shatterhand îşi închipuie lucrurile mai 
greu de îndeplinit decât sunt în realitate. 

Era pentru întâia oară că-l auzeam pe Winnetou vorbindu- 
mi astfel. Ştiam că nu se îndoieşte o clipă de curajul meu, 
totuşi îmi fu parcă ruşine. Mie mi se părea întreprinderea 
noastră mai grea decât lui. Felul cum era construită 
cetăţuia prezenta pentru năvălitori destule primejdii. Dacă 
vroiai să pătrunzi într-o încăpere, trebuia să cobori din cea 
de deasupra prin tavan. Până să pui piciorul pe duşumea, te 
puteau culca zece gloanţe la pământ. Şi-apoi coborâtul cu 


lasoul. Nopțile erau luminoase şi puteai fi zărit atârnând în 
gol deasupra prăpastie! Un glonţ şi gata erai! 

Când explicai toate acestea apaşului, răspunse zâmbind: 

Fratele meu are o părere prea bună despre cei din pueblo. 
Yumaşii străjuiesc acum strâmtoarea. Crede el că au să stea 
tot aşa mereu prin întuneric? 

Nu. Au să aprindă un foc ca să aibă lumină şi să ne poată 
vedea când vom căuta să ne strecurăm înăuntru. 

Au să stea deci toţi în jurul focului şi n-au să vadă ce se 
petrece sus în vârful stâncii. 

Dar dacă Meltonii şi Judita stau sus pe terasă? De acolo 
din întuneric ne pot foarte bine zări. 

Nici o grijă! Să nu uite fratele meu că şi ei ne vor crede tot 
aici şi atenţia lor va fi îndreptată numai spre strâmtoare. 

Recunoscui că avea dreptate şi mă mai liniştii, deşi ştiam 
că de încercarea din seara aceea depindea totul. Dacă 
dădeam greş, nu mai aveam ce căuta la cetăţuie. 

Emery se gândi că n-ar fi fost rău să facem şi noi foc. Am 
adunat amândoi vreascuri cât să poată fi alimentat focul 
toată noaptea. 

Capitolul IX - În castelul yumaşului. 

După ce se înnoptă, yumaşii aprinseră focul de partea 
cealaltă a strâmtorii, şi noi de astalaltă. Trebuia să-i facem 
să creadă că nu ne-am mişcat de acolo şi să poată vedea 
Emery, care rămânea de pază, dacă nu încerca vreunul din 
ei să se strecoare dincoace. 

Ar fi fost o mare imprudenţă din partea englezului nostru 
să stea în bătaia flăcărilor, unde putea fi ochit lesne, de 
aceea îşi căută un loc într-un tufiş apropiat şi se aciui acolo. 

Veni în sfârşit momentul să încerc cu Winnetou punerea în 
aplicare a planului nostru. Emery ne dăduse şi lasoul lui. 

Când crezi că veţi ajunge la platoul stâncii? Mă întrebă el. 

Deoarece n-avem cai şi suntem nevoiţi sa facem drumul pe 
jos, o să ne trebuiască pe puţin trei sferturi de ceas, i-am 
răspuns eu. 


N-aţi putea să-mi daţi de veste şi mie după ce veţi fi 
coborât? 

Nu se poate; un semnal ne-ar da de gol. 

Bine, bine, dar aş vrea să vă sar în ajutor, dacă ar ajunge 
lucrurile la o luptă. 

Să sperăm că n-o să avem nevoie de tine. 

Şi totuşi se poate întâmpla. 

Să fii cu urechea aţintită spre strâmtoare; Auzi zgomot 
obişnuit sau câteva împuşcături de-ale yumaşilor, nu te 
clinti din loc şi nu lăsa pe nimeni să treacă. Dacă auzi însă 
detunătura puştii mele care nu se poate să n-ajungă până la 
tine, înseamnă că ne aflăm în primejdie. Fă-ţi loc atunci 
printre amândouă focurile în valea cetăţuii. Îndată ce te voi 
zări, îţi voi striga ce ai de făcut. 

Well! Ne-am înţeles. Să sperăm că nu vom avea de cârpit 
câteva găuri în pielea noastră. A dat Dumnezeu în sfârşit să- 
i avem pe ambii ticăloşi în mână, nu trebuie să ne mai scape 
cu nici un chip. 

Eram şi eu de aceeaşi părere, de aceea mă grăbii să plec 
împreună cu Winnetou spre locul hotărât. 

În canion se aşternuse un întuneric de nu puteai vedea la 
un pas. Ochii noştri erau însă deprinşi cu el, aşa că am 
reuşit să nu ne izbim de copaci sau să ne rostogolim în apă, 
înaintând în acelaşi timp destul de repede. Totuşi, ne-a 
trebuit mai bine de un ceas ca să ajungem la copacul de 
care vroiam să legăm lasourile. 

În afară de focul lagărului yumaş nu se vedea nimic 
altceva în vale. Domnea o tăcere adâncă, deoarece nici un 
zgomot nu putea ajunge la înălţimea aceea. 

Crede fratele meu că e bine să ne lăsăm chiar acum în 
prăpastie? Mă întrebă Winnetou. 

Da. 

Vezi că yumaşii sunt încă trezi. N-ar fi bine să aşteptăm 
niţel? 

Cum vrei. 


Ne-am aşezat jos şi ne-am apucat să înnodăm bine 
lasourile. După vreun ceas ne-am gândit că a sosit 
momentul. 

Cât p-aci să ne luăm la ceartă. Fiecare din noi vroia să 
coboare el mai întâi. În cele din urmă n-avui încotro şi i-am 
făcut pe voie apaşului. 

De fapt întreprinderea noastră era aproape o nebunie, 
totuşi ne-a reuşit fără prea mari greutăţi. Când am ajuns 
jos, palmele îmi ardeau ca focul, dar încolo n-aveam nimic. 
Puştile le aveam atârnate pe spate. 

Ne aflam acum pe terasa superioară. Aproape de noi era 
rezemată scara şi numai la câţiva paşi de ea zărirăm o 
gaură în pardoseală, pe unde coborai la etajul de dedesubt. 

Ai observat ceva suspect? Întrebai eu pe apaş. 

Nu, nimic. 

Să nu fie cineva înăuntru. Să ascultăm prin gaură dacă nu 
se aude ceva. 

Nu e nevoie. Dacă s-ar afla cineva în încăpere, scara ar fi 
jos, nu sus. 

Bine zici. Să coborâm atunci pe platforma a doua. 

Am lăsat jos scara, dar nu coborârăm treptele ci ne 
lăsarăm s-alunecăm pe marginea ei, deoarece mergea mai 
repede aşa. Nici pe terasa următoare nu se afla nimeni. 

Uite colo pe yumaşii care locuiesc în încăperile de sus, îmi 
şopti Winnetou, de aceea n-am găsit pe nimeni înăuntru. 

Tocmai vroiam să-i răspund, când se auzi de jos un scâncet 
de copil. 

Ce e asta? Întrebă el. Aşadar tot mai e cineva. 

Sst! Şoptii eu. Nu ne-am gândit la femei şi copii. Trebuie 
să fim cu mare băgare de seamă ca să nu ne simtă, 
altminteri te pomeneşti că vine vreuna din ele pe terasă să 
vadă ce e. 

N-au cum. Atât timp cât bărbaţii sunt afară, scările sunt 
lăsate jos şi nu pot cobori până nu se întorc ei. 

Din terasă în terasă ajunserăm până la aceea de la etajul 
al patrulea, unde scara era trasă înăuntru. 


Aici e primejdia, îmi şopti Winnetou. Se poate să vină 
cineva din moment în moment şi să ne vadă. Trebuie 
neapărat să plecăm. 

Unde? Iar sus? 

Nu, ci pe terasa de sub noi. 

Bine, bine, dar cum? Scară n-avem şi, dacă o tragem afară 
prin gaura tavanului, ne simt imediat. 

S-o luăm pe aceea pe care am coborât. 

Nu se poate. S-ar băga de seamă că e de la alt etaj şi ar 
prinde bănuieli. 

Atunci trebuie să ne lăsăm jos şi fără scară. 

Cum? 

Unul cu ajutorul celuilalt. 

De la un etaj la altul nu erau mai mult de doi metri. La 
nevoie puteai face o săritură, zgomotul însă s-ar fi auzit cu 
siguranţă. 

Ne târârăm încetişor la marginea platformei şi zărirăm 
prin gaura tavanului o lumină slabă. 

Am păţit-o! Am şoptit eu necăjit. Asta e tavanul încăperii 
locuite de bătrânul Melton. E în casă şi stă cu lumina 
aprinsă, semn că nu s-a culcat încă. Scară n-avem şi nu 
putem coborî. Şi apoi mă tem că, făcând zgomot, ne simte 
imediat. 

Cu atât mai mult trebuie să ne grăbim. O să ţin eu puşca 
cea lungă a fratelui meu şi el să se lase peeacapeo 
prăjină; pe urmă să se lipească bine de perete, ca să pun eu 
picioarele pe umerii lui. 

Coborâi eu întâi, pe urmă împreunai mâinile ca să fac 
astfel treaptă să-i fie lui mai uşor; rezemai însă mai înainte 
puşca de perete, lângă mine. Când să pună apaşul piciorul 
pe terasă, izbi din greşeală puşca şi o trânti cu zgomot la 
pământ. Şi tocmai deasupra locuinţei bătrânului Melton! 

Repede la capătul cel mai îndepărtat al terasei şi întinde- 
te pe burtă! Şoptii eu apaşului. 

De-abia apucarăm să ne lăsăm jos şi bătrânul scoase capul 
pe gaura tavanului. 


Payu-nun? 

— E cineva acolo? Întrebă el în dialectul pueblo-indian. 
Văzând că nu-i răspunde nimeni, ieşi pe terasă şi porni, 
spre norocul nostru, tocmai în partea opusă celei unde ne 

aflam noi. 

Privi în toate părţile; din pricina întunericului nu ne zări. 
Se întoarse apoi la gaură şi cobori iar scara. 

După ce-l văzurăm dispărând, ne apropiarăm binişor de 
gaură şi ne uitarăm înăuntru. Nu puteam zări decât două 
picioare de scaun. Lumina venea dintr-o cameră alăturată. 
Din când în când îl auzeam tuşind, altceva nimic. Era deci 
singur. 

Ce facem? Întrebai eu în şoaptă pe apaş. 

Punem mâna pe el, asta facem! 

Da, dar cum? Ducându-ne la el? 

Nu. Până s-ajungă unul din noi jos, are vreme să strige sau 
chiar să tragă. 

Atunci să-l aducem sus. 

Da. Cheamă-l. Dar încet ca să nu bage de seamă că e glas 
străin. 

Bine, o să-mi schimb glasul. 'Tu să-l apuci imediat de 
beregată, ca să n-aibă vreme să ţipe, restul mă priveşte pe 
mine. 

Mă aplecai peste gaură şi zisei cu glas înăbuşit: 

Aici eşti, tată? 

Da, răspunse el şi auzii un zgomot, ca şi când s-ar scula 
cineva de pe scaun. Ce vrei? 

Vino repede sus! Şoptii eu. 

Pentru ce? 

Vino şi-o să vezi. 

Vorbeşte mai tare, aproape că nu te aud! Ori e cineva 
acolo? 

Paşii se apropiară de scară. Trăsei capul îndărăt şi 
Winnetou se pregăti să-l primească pe bătrân. Ne aşezarăm 
în aşa fel ca să îi venim în spate când va urca scara. 

Întâi apăru capul, pe urmă gâtul, apoi umerii. 


Ce e, ce s-a întâmplat? Unde eşti omu... 

N-apucă să sfârşească vorba. Mâinile lui Winnetou se 
încleştară ca un cerc de fier în jurul gâtului bătrânului. Doi 
pumni zdraveni de-ai mei îl ameţiră, îl apucai pe urmă de 
subsuori şi-l trăsei leşinat afară. 

Dă-i drumul să cadă îndărăt în odaie... îmi şopti apaşul. 

Nu se poate, bufnitura s-ar auzi şi fiu-său locuieşte chiar în 
camera de dedesubt. Mai bine lasă-te tu în jos pe scară şi 
eu ţi-l dau în primire. 

Când furăm toţi trei în odaia bătrânului, cel dintâi lucru pe 
care l-am făcut a fost să luăm scara şi s-o rezemăm de 
perete ca să nu poată intra nimeni prin tavan. 

Ne aflam acum într-o încăpere cu pereţii de lut în care nu 
era altceva nimic decât scara şi un scaun de lemn. La 
dreapta şi la stânga câte o uşă. Îmi aruncai ochii printr-una 
din ele. La mijloc o masă veche, două scaune şi un culcuş 
din piei de animale şi pături. 

Scosei cuțitul de la brâu, tăiai una din pături în fâşii, cu 
care legai zdravăn pe Melton, şi-i vârâi un căluş în gură. 

Aveam acum răgaz să vedem ce e de făcut. Pe masă se afla 
o lampă de pământ umplută cu ulei rânced; era singurul 
mijloc ca să ne luminăm calea. 

Erau şase încăperi cu totul, mobilate cât se poate de 
primitiv. 

Etajul nu comunica prin tavan cu cel de jos. Eram siguri că 
deocamdată nu va veni nimeni să ne deranjeze. Ne 
întoarserăm la Melton. Bătrânul era tot leşinat. 
Răsturnarăm masa şi-l legarăm zdravăn de picioarele ei, cu 
capul sub scaun. Am stins apoi lampa, ne-am urcat iar la 
etajul de deasupra şi am tras scara după noi ca să avem pe 
ce cobori jos la apartamentul lui lonathan şi al Juditei. 

Prin deschizătura care da spre terasă, străbătea lumina. 
Puserăm urechea la gaură. Se auzeau două voci, una de 
bărbat şi alta de femeie. Erau Judita şi lonathan. Gaura era 
mai mare decât la celelalte etaje, aşa că puturăm vedea o 
încăpere destul de spațioasă şi în loc de două picioare de 


scaun, patru, de om; două în cizme bărbăteşti şi două 
încălţate în nişte pantofi de mătase. 

Şi tu crezi că ăia trei de la intrarea în strâmtoare au să 
stea multă vreme acolo? O auzii eu pe Judita zicând. 

Da. Ca să ne aibă sub ochi, răspunse el. 

Nu putem să-i gonim? 

Nu. Alt drum nu e şi, de-am fi noi de o mie de ori câţi 
suntem, nu putem face nimic, fiindcă poteca e atât de 
îngustă încât nu e chip să treacă decât un singur om prin 
ea. Ar împuşca pe cei dintâi şi trupurile lor ar împiedica pe 
urmă calea celorlalţi. Noroc că avem provizii să ne ajungă 
luni întregi şi apă pentru o veşnicie. Până atunci o să-şi 
piardă nemernicii răbdarea. 

Nici nu trebuie s-aşteptăm atât. Hai cu mine dragă, să-ţi 
arăt ceva. 

Ce? 

Lasă că o să vezi tu. Să coborâm. 

Aşadar vor veni la scară. Ne îndepărtarăm repede de 
gaură şi ne duserăm să ne întindem tocmai la celălalt capăt 
al terasei. 

Aşteptarăm zadarnic, căci nu veniră. 

Ne apropiarăm iar binişor de gaură, dar în cameră nu mai 
era nimeni. Am fi dat nu ştiu ce să ştim ce vroia Judita să-i 
arate lui Ilonathan, fiind siguri că era ceva în legătură cu o 
eventuală fugă a lor. 

Se întoarseră de-abia într-un târziu şi continuară 
conversaţia care se învârtea în jurul unei chestiuni care ne 
interesa foarte mult, căci vorbeau despre mijlocul de-a 
putea ieşi nevăzuţi din valea cetăţuii. 

Aplecai mai tare capul peste gaură ca s-aud mai bine, când 
Winnetou mă trase îndărăt. 

Să plecăm repede... vine cineva. 

Eu n-auzisem nimic, dar mă puteam bizui pe auzul atât de 
fin al apaşului, care nu se înşela niciodată. 

Ce-a auzit fratele meu? L-am întrebat eu. 

Paşi şi o voce omenească. 


Nu văd pe nimeni venind. O fi fost cineva pe una din 
terasele de sus. 

Nu, erau chiar deasupra noastră. Ştiu bine că... 

Îşi curmă vorba. Un glas de bărbat zicea: 

Haidem, de ce te-ai oprit? 

Fiindcă am văzut ceva care-mi dă de bănuit. 

Ce? 

Două capete aplecate peste gaura aceea. 

Şi ce e cu asta? 

Stăteau şi ascultau. 

Or fi fost slujnicele femeii albe. 

Nu, erau capete de bărbaţi. 

Pesemne, războinici de-ai noştri. 

Nu. Unul era de indian cu pletele împrăştiate pe umeri şi 
celălalt al unui alb care purta pălărie. 

Atunci unul de-ai noştri, iar celălalt tatăl tânărului alb. 

Nici asta. Nu era pălăria bătrânului alb, o cunosc eu. Erau 
doi străini. 

Nu se poate! 

Aşa aş zice şi eu, dacă nu i-aş fi văzut cum te văd şi cum 
mă vezi. 

Bine, ia stai să mă uit şi eu. 

Îl auzirăm lăsându-se jos şi plecându-se peste marginea 
terasei. Noi ne aflam tocmai dedesubtul lor. Noroc că 
hainele noastre erau de culoare închisă, totuşi, dacă aveau 
ochii ageri, nu se putea să nu ne zărească. 

Stăteam ca pe ghimpi. 

Vezi ceva? Întrebă unul dintre ei. 

Nu. 

Nici eu. Pesemne că ţi s-a părut. Cum putea pătrunde 
cineva în vale şi mai ales aici în pueblo? 

Nu pricep nici eu. 

Intrarea e doar păzită. 

Şi cu toate astea ştiu bine că i-am văzut. 

Vei fi visat! Dar hai să coborâm ca să te încredinţezi şi tu 
că nu e nimeni. 


Vin încoace! Îmi şopti Winnetou. Să ne ducem repede în 
partea cealaltă a terasei. 

Ne ghemuirăm jos, lipiţi de perete. 

Credeam că nu se află în casă decât femei şi copii şi când 
colo... şopti apaşul necâjit. Să sperăm că n-au să ne vadă. 

Dar dacă ne văd, ce facem? 

Punem mâna pe ei. 

Numai să nu le lăsăm timp să facă gălăgie. 

N-o să le lăsăm. Îi apucăm cu stânga de beregată şi cu 
dreapta le înfigem cuțitul în piept. 

Nu, nu, nu vreau să-i omoram! 

Atunci nu ştiu cum o să-i putem amuţi. 

Am mai încercat noi în atâtea rânduri sistemul cu 
beregata... 

Poate o să dea odată greş. 

Avea dreptate. Dar şi cu pumnalul era acelaşi lucru şi tot 
era mai bine să cruţăm viaţa bieţilor oameni. 

Coborâseră scara şi înaintau cu băgare de seamă spre 
locul unde stăteam ghemuiţi. Se opriră la trei paşi de noi. 

Parcă văd ceva colo jos, zise unul. 

E un om, răspunse celălalt. 

Nu, sunt doi. Cine sunteţi şi ce căutaţi aici? Îi văzui pe 
amândoi scoțând pumnalele de la brâu. 

Nu mai era un moment de pierdut. Am sărit în picioare şi 
vrusei să-l apuc de gât. Sări îndărăt şi întinse mâinile să se 
apere. Lumina focului din vale se răsfrânse pe chipul meu şi 
mă recunoscu. 

Ajutor! Ajutor! Old Shatterhand e aici! Îl izbii cu pumnul în 
cap şi-l trântii la pământ, apucându-l de gât. Tăcu şi mă 
privi cu ochii holbaţi, în momentul următor, celălalt răcni la 
spatele meu: 

Şi Winnetou! Veniţi repede! Ajutor, a... Urmă un horcăit 
care se stinse într-un geamăt adânc. 

Întorsei capul şi-l văzui pe Winnetou cu genunchiul pe 
pieptul yumaşului, cărându-i la pumni în cap. 

Ce facem cu ei? Mă întrebă el. Ca să-i legăm n-avem timp. 


Să-i aruncăm de pe terasă! Dar repede... Într-o clipă cei 
doi yumaşi zburau ca un pachet în aer. Un cap apăru prin 
gaură; era al lui lonathan Melton, care, auzind strigăte de 
ajutor, venea că vadă ce s-a întâmplat. Când ne zări strigă 
îngrozit: 

Winnetou şi Old Shatterhand! Pe unde dracu... 

Altceva n-am mai auzit; capul se trase îndărăt şi când 
ajunserăm la gaură apucase să tragă jos scara. 

Aşadar Ionathan Melton ne scăpa iar. Nu ne îngrijirăm 
prea mult, ştiind că n-are pe unde fugi din cetăţuie. 

Strigătele de ajutor alarmaseră pe yumaşi. Femeile şi 
copiii ieşiseră din vizuinile lor şi ţipau cât îi ţinea gura. 
Bărbaţii se uitau încremeniţi spre noi, apoi unii din ei 
porniră în fugă spre cetăţuie, ca să alerge în ajutorul lor. 
Deodată glasul răsunător al lui Winnetou se auzi până 
departe: 

Da, aici sunt Winnetou şi Old Shatterhand. Să nu cuteze 
războinicii yumaşilor să se apropie, dacă le e dragă viaţa. 
Care cum va scoate capul din gaură, glonţul îi va sfărâma 
ţeasta. Şi nici să nu încerce vreunul să fugă din strâmtoare, 
căci şi acolo îi aşteaptă moartea. Toate femeile şi copiii să 
intre repede în vizuinile lor, altminteri vor fi împuşcaţi. 

O tăcere adâncă urmă cuvintelor lui. Femeile şi copiii 
dispărură ca prin farmec. Bărbaţilor, care totuşi păreau să 
nu ia în seamă vorbele spuse de el, Winnetou le strigă: 

Întoarceţi-vă la locul vostru! Cine n-ascultă imediat, va fi 
împuşcat! 

Yumaşii îl cunoşteau pe apaş şi ştiau că nu glumeşte. Se 
duseră în fugă lângă foc. 

Cine e căpetenia voastră? Întrebă Winnetou. Să iasă 
înainte şi să asculte ce are să-i spună Old Shatterhand. 

Trecură câteva momente pană ce unul mai bătrân făcu 
vreo câţiva paşi spre cetăţuie şi răspunse: 

N-avem nici o căpetenie; toţi suntem deopotrivă, dar să-mi 
zică mie Old Shatterhand ce are de spus. 


Bine, o să-ţi spun. Dar mai înainte o să-ţi arăt ceva. Vezi tu 
craca aceea uscată din grămada de vreascuri-de pe foc? O 
să zboare îndată în aer. 

Pusei puşca mea cu tragere lungă la ochi, şi deşi era greu 
de nimerit prin lumina aceea slabă, apăsai fără teamă pe 
trăgaci. Glonţul porni, craca se făcu ţăndări şi zbură în 
toate părţile. 

Uff! Uff! Făcură yumaşii încremeniţi. 

Ei, aţi văzut cu câtă siguranţă nimeresc gloanţele noastre? 
Le strigai eu. Tot cu atâta siguranţă se vor înfige în capetele 
şi piepturile voastre, dacă nu daţi ascultare vorbelor mele. 

Ce vrea fratele nostru alb de la noi? Întreba yumaşul. 

Foarte puţin. Noi n-am venit la voi cu duşmănie, nici să vă 
ucidem, nici să vă rănim, şi nici să vă jefuim. Nu vrem nimic 
altceva decât să ne predaţi pe cei doi albi care se află 
ascunşi aici. 

Ce aveţi cu ei? 

Au făptuit crime care trebuie pedepsite. 

Nu putem face ce ne cereţi, fiindcă le-am făgăduit să nu-i 
predăm. 

Eu nu silesc pe războinicii yumaşilor să-şi calce cuvântul. 
Altceva ce le-aţi mai făgăduit? 

Nimic. 

Atunci vă puteţi ţine făgăduiala pentru că nu-i mai cerem 
de la voi, ci ni-i vom lua noi singuri. Sau v-aţi obligat să-i 
apăraţi dacă am reuşi să pătrundem într-ascuns în 
cetăţuie? 

De aşa ceva n-a fost vorba, fiindcă nu ne-am închipuit că 
va fi cu putinţă să... Uff, uff! 

Îşi curmă vorba înspăimântat de o întâmplare care ar fi 
putut speria pe oricare altul în locul lui. Emery auzise 
detunătura şi, conform înţelegerii noastre, crezuse că am 
nevoie de ajutorul lui. Sărise peste amândouă focurile, al 
nostru şi al yumaşilor, şi venea acum să vadă pentru ce l-am 
chemat. Se uită în sus şi strigă rotindu-şi puşca: 


Ce-am de făcut, Charlie? Să omor niţel vreo câţiva dintre 
ei ori pe toţi? Strigă el. 

Să nu omori pe nimeni; suntem pe cale să ne înţelegem 
omeneşte. Urcă scara şi vino încoace. 

Ca să mă împuşte pe la spate? Foarte mulţumesc! 

N-o să te împuşte, fiindcă, dacă îndrăzneşte unul să ridice 
arma, îl culc la pământ. Haide, vino! 

Indienii îl lăsară să treacă. Erau atât de speriaţi că ne 
vedeau pe toţi în cetăţuie, răsăriţi ca din pământ, încât nici 
nu se gândeau măcar să facă vreo mişcare. 

După cum văd, planul nostru a reuşit de minune, zise 
englezul când fu lângă noi pe terasă. Unde sunt Meltonii; i- 
aţi găsit? 

Da. Stai să isprăvesc mai întâi cu indienii şi-ţi spun pe 
urmă. Fraţii mei, urmai eu adresându-mă yumaşilor, au 
văzut că nu ne temem de ei şi îi avem acum în puterea 
noastră. Ne vor lăsa să plecăm nesupăraţi luând pe albi cu 
noi? 

Şi nu cereţi nimic de la noi? 

Nimic. 

Nici pe femeia albă care e aici cu ei? A fost soţia căpeteniei 
noastre şi se cuvine s-o ocrotim. 

Ţineţi-o sănătoşi, că noi n-avem ce face cu ea. 

Şi nu luaţi nimic din ce e alei? 

Nu. 

Atunci suntem gata să facem pace. Unde vreţi să fumăm 
calumetul? 

Aici la noi. 

Să venim toţi acolo? 

Nu e nevoie. E de ajuns să vii tu singur. Hai, urcă şi adu şi 
calumetul cu tine. 

Ar fi fost o mare nesocotinţă să-i las pe toţi yumaşii să vină. 
Urcă scara şi-şi desprinse de la gât o pipă murdară pe care 
o avea atârnată de o curea. Tutun avea la brâu într-o pungă 
soioasă. Ne aşezarăm jos şi pipa trecu din mână în mână. În 


sfârşit ceremonia se termină. Eram acum sigur că yumaşii 
nu vor mai încerca nimic împotriva noastră. 

Pacea între voi şi noi s-a încheiat, zise yumaşul cu glas 
solemn. Voi sunteţi numai trei şi noi atâţia, cu toate astea 
suntem în mâinile voastre, fiindcă aveţi arme vrăjite. Se vor 
ţine într-adevăr fraţii mei de cuvânt şi nu ne vor lua nimic 
din ce e al nostru? 

Da. Noi nu ne-am călcat niciodată cuvântul. 

Atunci o să vă dovedim şi noi că suntem sinceri cu voi. 
Războinicii noştri vor trimite aicea sus toate puştile şi 
pumnalele lor şi le vor depune la picioarele voastre, ca să 
fiţi siguri de credinţa noastră. 

Să dea fratele meu poruncă. Mai cerem să nu se stingă 
focul până la ziuă şi niciunul din ai voştri să nu se mişte de 
aici. le-nvoieşti? 

Mă învoiesc. 

Pe urmă ne vei spune cum am putea prinde mai lesne pe 
albul cel mai tânăr. 

Asta nu pot s-o fac, fiindcă am făgăduit tatălui său să nu-l 
dau în mâinile voastre. Şi, dacă aş face ce-mi ceri tu, ar 
însemna că-mi calc cuvântul. 

Ai dreptate. Îmi vei răspunde însă la o altă întrebare: 
Unde sunt caii noştri? 

Pasc colo sub copaci sau dorm. 

Ce s-au făcut cu lucrurile noastre care erau în desagii de 
la oblânc? 

Le-au luat albii pe care vreţi să-i prindeţi. 

Odată cu caii aţi luat cu voi şi pe un tânăr alb, tovarăşul 
nostru. E rănit? 

Nu. Tânărul alb e închis aici în cetăţuie. 

În ce loc? 

Nu ştiu. 

Să te cred? Nu se poate să nu ştii. 

Spun adevărul. Nouă nu ni s-a spus unde, dar am văzut că 
a trebuit să urce două scări. 

Adică până pe terasa asta? 


Da. Pe urmă l-au pus să coboare prin gaură în odăile unde 
stă femeia albă. 

Sunt acolo încăperi care pot sluji de închisoare? 

Nu. Poate că l-au lăsat pe o scară mai jos. 

Ar fi trebuit să vedeţi şi voi. 

Nu, fiindcă din catul ăsta mai e o gaură care duce la 
rândul de jos. 

Unde e gaura asta? 

Tocmai la sfârşitul casei, pe dreapta, unde e bucătăria 
femeii albe. 

Şi ea unde doarme? 

În odaia de alături. Acum ţi-am spus tot ce puteam să-ţi 
spun. Mă duc să dau poruncă oamenilor să v-aducă armele. 

Yumaşii ne trimiseră într-adevăr puştile şi pumnalele lor şi 
se duseră la urmă să se aşeze iar în jurul focului. Când 
rămăsei singur cu Winnetou şi Emery, îi povestii şi lui cum 
s-au petrecut lucrurile şi că bătrânul Melton e legat burduf 
în camera lui. 

Bravo! Exclamă englezul, încântat. Să sperăm că o să 
punem tot atât de lesne mâna şi pe scumpul lui lonathan. 

Te înşeli, dragul meu, cred că o sa fie nu numai greu dar şi 
primejdios, fiindcă va trebui să coborâm prin gaură. 

Ei şi! 

Nu cumva vrei să încerci tu întâi? 

Ba bine că nu! 

Se şi repezi spre gaură, dar îl trăsei repede înapoi. 

Stai, omule, ce faci? Nu te gândeşti că Melton ne aşteaptă 
poate jos la scară cu puşca întinsă... 

Bine zici! Cum dracu' să facem? Trebuie neapărat să 
coborâm după el şi, cum e lumină în casă trage în noi de 
mai mare dragul. 

Şi totuşi se poate să nu fie aşa. Mai întâi trebuie să 
hotărâm care din noi rămâne de pază aici. 

Crezi că e neapărat nevoie? 

Da. Eu nu pot rămâne, fiindcă trebuie să mă duc să văd ce 
e pe acolo şi Winnetou care e mare meşter în de-alde astea 


şi adulmecă prada ca un copoi, de asemenea. 

Adică voi să vă duceţi şi eu să rămân cu buzele umflate... 
Tare-aş fi vrut şi eu să văd mai de aproape „castelul” Juditei. 

O să-l vezi mai târziu. Armele ţi le lăsăm aici. 

Cum adică, vă duceţi neînarmaţi? 

Da. Va trebui probabil să urcăm şi să coborâm şi ele mai 
mult ne-ar stingheri decât ne-ar folosi. 

Dar dacă se iscă o luptă între voi şi lonathan? 

Suntem doi împotriva unuia singur, şi-apoi avem revolvere 
şi pumnale. 

Scoasei pălăria şi băgai capul pe gaură. Scara fusese 
luată. Mă lăsai tot mai jos până la jumătatea trupului, în 
vreme ce Winnetou şi Emery mă ţineau de picioare. 

Puteam vedea acum bine toată încăperea. O bancă, o masă 
la perete şi două scaune erau tot mobilierul. Deasupra 
mesei atârna o oglindă. Două uşi, una la dreapta alta la 
stânga, aveau perdele de stambă. Aşadar, acestea erau 
camerele celor doi însurăţei. Perdeaua de la una din uşi se 
mişcă uşor şi o mână de femeie înarmată cu un revolver 
apăru după perdea şi, în aceeaşi clipă, răsună o 
împuşcătură. Avusei însă timp să trag capul înapoi. 

Măi, treaba dracului! Spuse Emery speriat. Cine-a tras? 

Judita. 

Era cât p-aci să-ţi găurească ţeasta. Unde e? 

După o perdea, în camera de alături. 

Şi lonathan? 

Nu l-am văzut. Probabil e la pândă în cealaltă cameră. 

Proastă afacere! Nu pătrundem înăuntru? 

Ba da. Să sar jos. 

Ca să tragă din amândouă părţile în tine? 

Ce vrei să fac, altfel nu se poate. Voi fi însă mai iute de 
mână ca ei. Dacă reuşesc să sting lampa repede, sunt 
aproape sigur că n-au să mă nimerească. Aduceţi încoace 
scara de colo. Dacă mă auziţi strigând, lăsaţi jos scara şi 
veniţi repede după mine. 


Bine, băiatule, nu te gândeşti că s-ar putea să-ţi frângi 
gâtul sărind? 

Nu e destul de înaltă încăperea ca să-mi frâng gâtul. Şi 
apoi, nu-mi rămâne altceva de făcut. 

Posibilitatea de-a putea sări, mi-o înlesnea faptul că gaura 
era de două ori mai mare decât celelalte pe care le văzusem 
până acum în cetăţuie. Mă aşezai în aşa fel ca să pot cădea 
drept în picioare. Un pas până la masă ca să suflu în lampă 
şi alţi doi s-alerg în partea opusă... şi se auzi o detunătură. 

Judita descărcase revolverul în direcţia mesei. Dacă nu 
fugeam, mă nimerea fără îndoială. 

Acum trebuia să mă slujesc de o viclenie. Mă trântii la 
pământ şi începui să gem. Vroiam să ademenesc pe calea 
asta pe lonathan. Nu veni însă. O auzii pe Judita strigând 
îngrozită: 

Dumnezeule, l-am nimerit! Eşti rănit? Răspunsei printr-un 
geamăt şi un horcăit. 

Moare, moare! L-am împuşcat! Aduceţi lumină, pentru 
Dumnezeu! 

S-ar fi zis după spaima ei că nici n-avusese intenţia să mă 
rănească, dar încă să mă omoare. Crezui că va veni să 
aprindă lumina, ea însă dispăru pe după perdea. 

Mă sculai binişor de jos şi trecui din odaie în odaie până ce 
ajunsei la o perdea în dosul căreia se vedea lumină. Dădui 
perdeaua la o parte şi păşii înăuntru. O văzui pe Judita cu o 
lampă aprinsă în mână. Când dădu cu ochii de mine, 
revolverul pe care-l ţinea în mâna cealaltă îi scăpă jos şi 
rămase cu privirea holbată la mine. 

Bună seara, seniora, o salutai foarte politicos. lartă-mă, te 
TOg, de deranj, dar cum dumneata nu vroiai să vii sus la 
mine, am venit eu la dumneata, fiindcă avem ceva de vorbit 
amândoi. 

Dum... dum... neata aici... Te-am auzit căzând... credeam 
că te-am omorât şi, când colo, te văd teafăr. Nu eşti rănit? 

Nu. 

Atunci de ce horcăiai aşa? 


Am prostul obicei să-mi placă a horcăi. 

Şi eu m-am speriat ca o proastă! Mi-era frică să nu te fi 
omorât. 

Curios! Să te cred? 

Crede-mă! Vroiam numai să te sperii ca să nu vii jos. 

Atunci pentru ce-ai tras după ce-am venit? În sfârşit... vom 
lămuri noi chestia mai târziu. Acum te-aş ruga să-mi spui 
unde e domnul lonathan Melton, am ceva de vorbit cu el. 

Nu e aici. 

Nu vrei să-mi spui? Bine, o să-l caut singur. 

N-ai decât! 

Fii sigură c-aşa am să fac. Fii bună şi luminează-mi calea. 

Nu sunt slujnica dumitale; poftim lampa. 

Dumneata eşti gazdă, eu numai musafir, de aceea te voi 
ruga să mă conduci dumneata. 

Nu vreau. 

O să vrei. 

Poftim! Cum te cunosc eu, ai fi în stare să mă bruschezi, ba 
să mă şi baţi. 

Mai ştii! Aşadar, ia-o, te rog, înainte. Dacă s-ar grăbi 
cineva să mă atace, te am de pavăză şi în acelaşi timp îţi pot 
înfige pumnalul în spate. Ai vrut să mă împuşti, n-am deci 
nici un motiv să te cruţ. 

Nu e nimeni aici. Haidem! 

Spuse aceste cuvinte cu atâta siguranţă, încât începui să 
mă îndoiesc. Totuşi eram convins că Melton era acolo. 

Trecurăm prin încăperile locuite de ea care erau relativ, 
destul de confortabile. M-aşteptam să dau din moment în 
moment de Melton, dar nu fu aşa. Nici în camerele celelalte 
nu era. 

Ei, l-ai găsit? Mă întrebă ea cu o privire de triumf. 

Nu încă e însă ascuns undeva pe aici şi nu mă las până nu 
dau de el. 

Îmi pare rău că te osteneşti degeaba. Domnul Melton a 
plecat acum câteva ceasuri. 

Unde? 


Ştiu eu! Atâta pot să-ţi spun, că nu e nici în cetăţuie şi nici 
măcar prin împrejurimi. 

Cum se poate! L-am văzut cu ochii mei acum o jumătate de 
ceas. 

Nu e adevărat! 

Ba l-am şi auzit vorbind cu dumneata când stăteaţi 
amândoi la taifas dincolo, pe bancă. Dar să ne întoarcem. 
Trebuie să-ţi mai sosească un musafir. 

Cine? 

Winnetou. 

Admirabil! Replică ea în batjocură. Sunt curioasă să văd 
cum îi vor da de urmă doi vestiți oameni de-ai Vestului ca 
dumneavoastră. 

I-am şi dat, seniora. Colo, unde era mai adineauri scara 
care duce la intrarea în apartamentul dumitale. 

Şi unde e acum? Mă întrebă ea ironic. 

O să-ţi-o arăt îndată. 

Ar trebui să fii atotştiutor. Ştiu că ai miros de copoi, dar nu 
atât de fin ca să dai de el. 

Vom vedea noi. Hai acum cu mine la gang. Când 
ajunserăm acolo îl strigai pe Winnetou. 

Acesta lăsă de sus o scară şi cobori treptele. Nici nu-şi 
aruncă ochii la Judita, ci mă întrebă îngrijorat: 

lonathan Melton? 

Nu l-am găsit. 

Să-l căutăm. 

Luai lampa din mâna ei şi pornii înainte. Judita ne urma 
curioasă. Ne-am îndreptat mai întâi spre apartamentul lui 
Melton. Nu era nici o ventilaţie şi mă miram pe unde se 
aerisesc încăperile. De aici trecurăm în celălalt, locuit de 
Judita. Ceea ce observasem eu acolo, adineauri, nu-i scăpă 
nici lui Winnetou. Yumaşul ne spusese că femeia albă îşi are 
bucătăria în ultima încăpere, iar în cea de alături odaia de 
dormit. 

Într-un colţ al bucătăriei era o vatră, iar deasupra vetrei o 
gaură în tavan, ca sa aibă pe unde ieşi fumul. În alt colţ un 


pat, adică o saltea de paie, piei de animale şi pături. În 
camera alăturată erau atârnate în perete rochiile, pe masă 
se aflau fel de fel de borcănaşe şi lucruri de toaletă iar 
aruncate pe jos, claie peste grămadă, fel de fel de bulendre, 
care păreau dinadins aruncate acolo. 

Ei? Întrebă ea. Acum e şi vestita căpetenie a apaşilor aici. 
Aşa e că n-aţi găsit nimic? 

Aşa e. 

Şi ziceaţi doar că i-aţi dat de urmă... 

I-am şi dat; curând o să începem căutatul. 

Winnetou, care tăcuse până atunci, zise fără să se uite 
măcar la Judita: 

Dacă femeia ar fi bărbat, Winnetou i-ar spune ce crede, 
dar aşa nu o găseşte vrednică de un răspuns. Să-mi dea 
fratele meu mie lampa. 

Luă lampa din mâna mea, se aplecă şi mă întrebă arătând 
spre bulendre: 

Crede fratele meu că lucrurile astea îşi au locul aici? 

Nu; au fost aruncate de curând dinadins pe jos. 

Pentru ce? 

Ca să nu se bage de seamă că lipseşte ceva din cameră. 

Fratele meu are dreptate. Şi ce lipseşte? 

Patul care a fost dus adineauri în bucătărie. 

Aşa e. De ce l-a dus acolo şi l-a aşezat tocmai lângă vatră? 

Ca s-acopere ceva. 

Bine. Să mergem în bucătărie. 

Când Winnetou puse mâna pe pături ca să le dea la o 
parte, Judita ţipă speriată: 

Ce înseamnă asta, senior? Patul unei femei e ceva sfânt! 

Tocmai de aceea vrem să-l ducem îndărăt la locul lui. 
Cucoanele nu dorm în bucătărie. 

Aşa îmi place mie, să dorm în bucătărie. 

Pe o scară? 

Cum pe scarâă...? 

Adică pe scara pe care o căutam noi. De altfel, trebuie să-ţi 
pun o întrebare foarte serioasă: unde e tânărul pe care l-aţi 


prins şi l-aţi ascuns aici? 

Nu ştiu. Eu nu mă amestec în treburile bărbaţilor. 

Cu toate astea e sigur că a fost adus aici. 

Eu nu ştiu nimic. 

Da? Atunci să ţi-o spunem noi. E dedesubtul patului 
dumitale. 

Se trânti pe pat şi strigă: 

Să nu vă atingeţi de lucrurile mele! E o murdărie ce vreţi 
să faceţi... nu vă dau voie... 

Scoală de acolo, seniora. 

Nu şi iar nu. Bate-mă, fă-mi ce vrei, dar nu mă scol. 

N-aş fi vrut să procedez cu brutalitate, dar vedeam bine că 
altfel n-o să meargă. Winnetou avu însă o idee minunată. 
Ridică de jos un urcior cu apă şi se apropie de ea zâmbind. 

Cine nu vrea de bunăvoie o să... Judita nu-l lăsă să-şi 
sfârşească vorba. 

Sări speriată de pe pat răcnind: 

Vrea să verse toată apa peste mine... săriţi! Într-o clipă 
dădui păturile la o parte şi văzui într-adevăr ceea ce 
căutam, adică, pus de-a curmezişul paste o gaură, un capac 
din bucăţi de lemn legate între ele cu o curea groasă. 

Ce zici, seniora, aşa e că o să iasă acum la iveală şi scara? 
Întrebai râzând. 

Dădurăm la o parte capacul şi lăsarăm lumina să cadă în 
gaură; scara era acolo. 

Uite-o. Vezi, seniora, că aveam dreptate când îţi spuneam 
adineauri că am dat de o urmă? Acum ai bunătatea şi ia-o 
înainte. 

Duceţi-vă şi fără mine! 

Vai de mine, se poate să facem o mojicie ca asta? Să ne 
facem stăpâni în casa dumitale! 

Nu merg. 

Îmi pare rău că te contrazic dar trebuie şi mergi. Vrei să 
te ajut? 

Întinsei mina s-o apuc de braţ, dar ea se dădu înapoi cu 
teamă. 


Nu mă atinge! Mă doare şi acum locul unde m-ai strâns 
azi-dimineaţă. Eşti un nesuferit... o brută... 

Începu să coboare treptele, eu după ea şi Winnetou în 
urma mea. Când ajunserăm jos, ne întâmpină un miros greu 
de mucegai şi umezeală, care te pătrundea până la oase. 

Ne aflam acum la capătul unui gang lung şi îngust. 

Unde răspunde gangul, seniora? O întrebai eu. 

Vezi şi singur! Răspunse ea răstit. 

Sunt camere pe dreapta sau pe stânga gangului? 

Caută! 

Pereţii gangului erau de lut şi nu se vedea nici o 
deschizătură în ele. La mijlocul gangului era un loc cu nişte 
lemne puse în cruciş şi în curmeziş, cum se face atunci când 
vrei s-acoperi o groapă. Mă lăsai în genunchi şi dădui la o 
parte două lemne. Luciul unei ape sclipi la lumina lămpii. 
Încercai cu un lemn apa. Nu era mai adâncă de doi coţi şi 
spaţiul până la gura gropii nici de un cot. 

Uff! Exclamă apaşul şi zise în dialectul sioux: A văzut 
fratele meu cisterna din faţa pueblei? 

Da. 

Ne aflăm acum la mijlocul gangului din lungul pueblei. Să 
fie apa asta în legătură cu cisterna? 

Probabil. 

Atunci se varsă din râu şi, dacă te laşi în apă şi o ţii drept 
înainte, ajungi la Flujo Blanco. 

Aşa e, aşa e! Pe aici ne-a scăpat Melton. 

Hm, proastă afacere! Să silim pe femeia albă să ne spună. 

Numai să vrea. 

O să trebuiască să vrea, altminteri... sst! N-a auzit fratele 
meu un oftat adânc? 

Nu. 

Parcă venea din gang. Deocamdată să mergem înainte, să 
vedem peste ce mai dăm. 

Pusei lemnele la loc şi ne urmarăm cercetările. Acum auzii 
şi eu geamătul, sau mai bine zis, horcăitul. Grăbirăm pasul 
fără să băgăm de seamă că Judita rămăsese în urmă. Mă 


gândii la Vogel, pe care-l căutam cu atâta îngrijorare; de 
aceea graba şi scăparea asta din vedere. 

Când am ajuns la capătul gangului, l-am găsit legat de un 
stâlp şi cu un căluş în gură. 

Îi scoaserăm repede căluşul; nenorocitul răsuflă o dată 
adânc, pe urmă zise cu glas tremurător de emoție: 

Slavă ţie, Doamne! Vă zărisem colo în gang şi mi-era 
teamă să nu vă întoarceţi înainte de a ajunge la mine. 
Dezlegaţi-mă, vă rog, mai repede. 

Îi tăiarăm legăturile şi bietul violonist se putu ridica de jos. 
De-abia îl ţineau picioarele. 

Ţi-a fost tare frică? Îl întrebai eu. 

Cred şi eu! 

Trebuia să-ţi închipui că o să venim. 

O, că o să pătrundeţi în cetăţuie, eram sigur, că o să ştiţi 
însă unde să mă găsiţi - nu mai speram! Nu credeam că mai 
scap cu viaţă. 

Aşa se întâmplă când adoarme cineva în post. 

M-am luptat cât am putut cu somnul, dar m-a biruit. La 
drept vorbind nu era chiar somnul ci plictiseala. Când m-am 
trezit, eram legat burduf. M-au târât prin canion, şi m-au 
adus în cetăţuie, unde m-au luat la cercetări. Un adevărat 
interogatoriu. 

Şi cine ţi l-a luat? 

Cei doi Meltoni şi însoţitoarea lor. Eu mi-o închipuiam 
numai uşuratică, e însă parcă şi mai rea ca ei. Ştie că 
averea lui lonathan e fructul unei crime odioase, dar nu-i 
pasă. M-a cuprins o furie grozavă şi mi-am dat în petic. 

Le-ai spus desigur că eşti adevăratul moştenitor al 
Hunterilor? 

Da. Să fi văzut bucuria lor! Mi-au spus că trebuie să dispar 
pentru totdeauna şi m-au închis aici. 

Te amenințau numai. Ne-au propus ceva care... lasă căo 
să-ţi spun mai târziu. Dar ia spune-mi, te-au întrebat ce 
intenţii avem? 


Negreşit că m-au întrebat. Meltonii vroiau să ştie ce plan 
urmăriţi ca s-ajungeţi la scop. Nu le-am răspuns însă nimic. 

Foarte bine ai făcut. Acum să plecăm, vom vorbi mai în 
voie sus. Hai să mergem; după cum văd Judita ne-a luat-o 
înainte. 

Când am ajuns la capătul gangului, scara dispăruse. Ne 
privirăm uluiţi. 

Ce zice fratele meu? Mă întrebă Winnetou zâmbind. 

Zic că am fost nişte dobitoci, asta zic! 

Nu mai putem ieşi de aici... se tânguia bietul Vogel. 

Ba o să ieşim, răspunse apaşul. Trebuie să vedem mai întâi 
dacă putem deschide chepengul. 

Şi chiar dacă, n-avem scară. 

Avem; Noi înşine suntem scara. Dumneata te pricepi la 
sport? 

Da. 

Urcă-te atunci pe umerii lui Winnetou; eu mă las în 
genunchi şi Winnetou se urcă pe ai mei. 

Încercarea ne-a fost degeaba. Judita trăsese scara după ea 
şi pusese capacul la loc. Ce-o mai fi trântit deasupra de nu 
putea Vogel să-l ridice, nu ştiam. 

Ce e de făcut? Întrebă el. Credeam că am scăpat, şi tot 
prins suni. 

Sir, Emery ne aşteaptă sus. Când o vedea că nu ne 
întoarcem, vine el să ne scoată de aici. 

Dar dacă păţeşte şi el ca noi? 

Ne rămâne drumul prin apă. 

Care apă? 

Cum, nu ştii că la mijlocul gangului e apă sub pământ? 

Nu. 

Pare să comunice cu Flujo Blanco. Mă tem că pe acolo a 
fugit lonathan Melton adineauri. 

Ce? Cum? Când a fost asta? 

Acum vreun ceas. 

Aşa trebuie să fie. Cam pe vremea aceea am văzut o 
lumină înaintând pe gang şi am auzit pe cineva vorbind 


încet. Ce, n-am putut desluşi şi nici persoanele care 
vorbeau nu le-am zărit bine. Păreau să fie două. S-au oprit 
la jumătatea gangului, pe urmă lumina s-a îndepărtat iar. 

Cu siguranţă că era Judita cu lonathan; iar ne-a scăpat 
ticălosul! Trebuie neapărat să ne luăm după el pe aceeaşi 
cale fără să mai aşteptăm pe Emery. Deocamdată mai avem 
ulei în lampă cât să ne lumineze drumul, mai târziu am fi 
siliţi să-l facem pe întuneric şi ar fi mult mai greu, deoarece 
nu l-am mai făcut niciodată şi nu-l cunoaştem. E şi fratele 
meu Winnetou de părerea mea? 

Apaşul n-avea nimic împotrivă şi despre părerea lui Vogel 
nu mă sinchiseam eu. Ne-am întors la groapa astupată din 
mijlocul gangului şi am dat grinzile la o parte. Ne-am 
descălţat, am ferit revolverele şi celelalte lucruri care nu 
trebuiau să se ude şi ne-am lăsat înăuntru. 

Capitolul X - Drumul secret. 

Apa îmi ajungea până la brâu. Eu păşeam înainte cu lampa 
în mână. Mergeam aplecaţi, ca să nu ne lovim de tavan. 
Canalul, acesta părea să fie zidit de cine ştie câte veacuri; 
era dintr-un fel de cărămizi care se păstraseră foarte bine. 

Aerul era greu, dar se putea respira destul de bine. Dacă 
socoteala mea era bună, canalul trecea pe sub strâmtoare 
până la râu. Trebuia atunci să ieşim la locul pe unde venise 
mai adineauri Emery la cetăţuie. 

Drumul ţinu destul de mult. Băgarăm de seamă că aerul 
devenea din ce în ce mai curat şi dădurăm în sfârşit de nişte 
ramuri care atârnau în jos. 

Am stins lampa, am făcut doi paşi înainte şi mă găsii în. 
râu, a cărui apă nu era mai adâncă decât a canalului. 
Ramurile erau de la nişte plante de apă care acopereau 
gura canalului şi o ascundeau complet. 

leşirăm cu toţi la aer liber, pe urmă urcarăm malul şi ne 
pomenirăm în canionul lui Flujo Blanco. 

Pe aici a ieşit şi Melton, zise Winnetou pe şoptite. Crede 
fratele meu că s-o fi aţinând pe aproape? 

Nu. Trebuie să fi plecat imediat. 


Atunci n-a luat bine seama fratele nostru Emery, altminteri 
l-ar fi văzut trecând, sau l-ar fi auzit cel puţin. 

Cred mai degrabă că, atunci când Melton a ieşit din canal, 
Emery era sus la noi. 

Focul lângă care stătuse englezul de pază se stinsese de 
mult. 'Trecurăm prin cenuşa călduţă. Dincolo, la yumaşi, 
ardea încă. Nu ne rămânea altceva de făcut decât să sărim 
peste flăcări. Îmi făcui vânt şi dintr-un salt fui de partea 
cealaltă, răsturnând câţiva indieni, care săriră speriaţi în în 
sus şi se uitară zăpăciţi la mine. Imediat zbură şi Winnetou, 
iar după el Vogel. 

Yumaşilor nici nu le venea să-şi creadă ochilor, îl ştiau pe 
tânărul violonist prizonier între zidurile cetăţuii şi acum nu 
numai că-l vedeau liber, ci venea din afară înăuntru. 

Uff, uff, uff, se auzea din toate părţile. Cel care încheiase 
pacea cu noi, adăugă: 

Să fie asta o minune de-a marelui Manitu sau au fraţii 
noştri două trupuri ca să poată fi în acelaşi timp aici şi în 
pueblo? 

Să judece bine fratele meu şi dacă nu-şi poate lămuri 
acum minunea, o să i-o lămurească Manitu în vis, i-am 
răspuns eu. 

Ne-am apropiat de cetăţuie şi am urcat scările la etajul al 
doilea. Vă puteţi închipui mirarea lui Emery când ne văzu. 
Stătea de pază la intrarea în apartamentul Juditei şi ne 
aştepta să venim pe acolo. Când colo noi răsăream tocmai 
din vale. 

Voi aici! Strigă el. Şi master Vogel pe care-l ştiam... 

Taci, omule, nu zbiera aşa să nu te audă Judita. Ai mai 
văzut-o de când am plecat noi? 

Da. M-am uitat de câteva ori jos la ea şi am văzut-o 
plimbându-se prin cameră. 

Nu ţi-a atras nimic atenţia? 

Nu. A aprins iar lampa pe care o stinseşi tu când ai intrat, 
atâta tot. 


Dar lipsa asta prelungită a noastră nu ţi s-a părut 
suspectă? 

Niţel. Se putea însă să aveţi treaba mai multă pe acolo. 
Dar ia spuneţi-mi şi mie ce s-a întâmplat? Aţi dat de vreun 
drum ascuns care răspunde în vale? 

Da. Frumoasa Judita ne-a tras pe sfoară; m-aş mira să nu fi 
încercat şi cu tine acelaşi lucru. Şi, după ce-i povestii prin 
ce-am trecut, adăugai: O să ne ascundem să vedem dacă 
are ceva de gând. Sunt sigur că o să te pomeneşti îndată cu 
ea şi aş fi curios să aflu ce mijloace o să întrebuinţeze. 

Aşezarăm puştile yumaşilor în piramide şi ne ascunserăm 
după ele. Se întâmplă după cum prevăzusem noi. În curând 
Judita urcă scara şi-i zise lui Emery: 

Senior, să vină imediat şeful yumaşilor cu încă trei indieni 
jos la mine. 

Din a cui poruncă? Întrebă englezul. 

Din a lui senior Old Shatterhand. E la senior Melton. 

Pentru ce te-a trimis Old Shatterhand pe dumneata? Putea 
să mi-o spună singur. 

N-are timp. Domnii au ceva foarte important de vorbit, 
pare-mi-se că despre moştenire. 

Şi ce amestec au indienii în afacerea asta? 

Nu ştiu. Old Shatterhand a spus să te grăbeşti. 

Bine. Spune-i că indienii vor veni îndată. Cobori iar scara. 
Emery se apropie de noi şi ne întrebă mirat: 

Ce dracu' o fi plănuind femeia asta? 

Nu e greu de ghicit. Crede că a pus mâna pe noi şi vrea să 
te aibă şi pe tine în puterea ei. Pe indieni îi cheamă cu gând 
să-i convingă să te facă nevătămător. 

Toate bune, dar cu ce scop? Ce foloseşte ea dacă ne pune 
la răcoare? 

Mult, foarte mult. Va trimite pe urmă un om după lonathan 
ca să-l aducă îndărăt. Când vom fi toţi închişi în cetăţuie, 
partida e câştigată. 

Atunci ştie şi unde se află el? 

Desigur că ştie. 


Ah, de-am putea să aflăm şi noi... 

O s-aflăm. 

Cum? 

Dându-mă eu drept bătrânul Melton. 

Dar te cunoaşte destul de bine, n-o să poţi s-o păcăleşti. 

Ba o să pot. Habar n-are că bătrânul e prizonier, o să vrea 
negreşit să-i dea de veste unde îi e feciorul. Cu ocazia asta 
aflu şi eu. 

Să mă spânzuri dacă pricep ceva. 

O să pricepi la timp. Acum hai jos cu mine la ea. Sunt 
curios să văd ce mutră o să facă. Spune-i mai întâi că vrei să 
vorbeşti cu mine. 

Coborârăm scara şi stăturăm s-ascultăm ce face. Era în 
camera de toaletă. Emery o luă înainte, eu după el. El dădu 
perdeaua la o parte, iar eu rămăsei dincoace. 

Dumneata eşti, senior? O auzii eu zicând. De ce n-au venit 
indienii? 

Fiindcă lucrul mi se pare cam suspect. 

Pentru ce? Senior Old Shatterhand e grăbit. 

Aş vrea să vorbesc mai întâi cu el. Unde e? 

Dincolo, în camera lui Melton. Dar de ce nu faci ce ţi-a 
cerut şi vrei mai întâi să vorbeşti cu el? 

Fiindcă lucrul mi se pare cam suspect. Ce nevoie are de 
indieni? Nu sunt eu şi Winnetou aici? 

Zău că nu ştiu. 

Dar vreau să ştiu eu. Du-mă la el. 

Nu se poate, mi-a spus să nu-l deranjeze nimeni. 

Eu nu-l deranjez, dar indienii da. Ei, unde e? 

Ţi-am mai spus. 

Şi nu vrei să mă duci la el? 

Nu-mi dă voie. 

Atunci mă duc şi singur. 

N-o să-l găseşti. 

Îl găsesc eu imediat. Vrei să ţi-l arăt? 

Da. 

Uite-l! 


Dădu perdeaua la o parte, mă apucă de mână şi mă trase 
înăuntru. 

Când mă văzu, Judita înlemni, şi de spaimă nu putu scoate 
nici un cuvânt. 

Vezi, seniora? Nu numai că sunt uşor de găsit, dar mai 
găsesc şi pe alţii. Mă închiseseşi în fundul pământului şi eu 
am răsărit tocmai aicea sus fără să am aripi să zbor sau 
măcar o scară pe care să mă urc până la fiinţa dumitale 
adorată. Nu e aşa că te bucuri? 

Nespus de mult! Scrâşni ea încleştând pumnii. 

Şi mai mare o să-ţi fie bucuria când ţi-oi spune că 
Winnetou cu Vogel se află şi ei iar la lumină. Canalul de sub 
pământ nu i-a redat numai logodnicului dumitale libertatea, 
ci şi nouă. 

Era cât p-aci să se repeadă să-mi scoată ochii, dar frica o 
ţinu în loc. 

Ai noroc... şuieră ea ca o viperă... Mai mult noroc decât 
minte. Dar nu te bucura prea mult... ţi-am jucat o festă la 
care nu te-aşteptai, nu e aşa? 

Care? 

Că l-am făcut pe Melton scăpat. Habar n-avea de canal, eu 
i l-am arătat... Îl ştiam de la bărbatul meu, yumaşul. 

Şi ţi-a prins bine. 

Cred şi eu! lonathan ţi-a alunecat iar printre degete. 

Treaba lui! Banii i-a lăsat aici, nu e aşa? 

Zău? Prea îl crezi prost! Îţi ziceai că n-ai decât să întinzi 
mâna şi-i ai în palmă ai? Dar te înşeli amarnic... i-a luat cu 
el. 

Numai o parte din ei. 

Nu, nu, pe toţi... pe toţii-a luat... 

Vezi, asta nu-mi place defel... Şi bătrânul, a plecat şi el? 

Spusei cuvintele astea cu glas mânios. 

Da, aprobă ea cu bucurie drăcească în ochi. De unde ştii? 

Am zărit bârlogul gol! 

Îl cunoşti care e? 


Da. Drept deasupra dumitale. Noi n-am intrat în vale prin 
strâmtoare, ci ne-am lăsat jos de pe stâncă legaţi cu 
lasourile noastre şi când au dat yumaşii alarma - era şi el cu 
noi - l-am văzut pe bătrân fugind prin strâmtoare. 

Admirabil! Admirabil! Jubila ea. Imediat după aceea a fugit 
şi lonathan prin canal, aşa că s-au întâlnit negreşit şi au 
plecat împreună. 

Unde? 

Unde? Cred şi eu că ai vrea să ştii! 

Negreşit că aş vrea. Parcă dumneata n-ai vrea?! Ţi-a 
scăpat pasărea din mână... s-a dus. 

Mi-a scăpat? Hahaha! Râse ea. 

Râzi? Lasă că ştiu eu ce spun. A fugit cu banii şi n-o să-l 
mai vezi cât vei trăi. 

Zău? Când oi vrea. 

Aş! Habar n-ai încotro a luat-o. 

Nu numai că ştiu unde s-a dus, dar ştiu şi unde mă 
aşteaptă. 

Crezi că numai dumneata? Ştiu şi eu. 

Dumneata? Mi se pare că aiurezi. Locul nu-l ştiu decât doi 
inşi: eu şi el. 

Şi cu mine trei. Înainte de-a pleca din cetăţuie o să ţi-l 
spun. 

N-o să-mi spui nimic, fiindcă nu ştii nimic! Înţeleg eu ce 
vrei. Faci precum copiii când vor să afle ceva. Crezi că sunt 
proastă şi o să-mi scape vorba la necaz. Te înşeli însă 
amarnic. De altfel n-ai noroc, pe ziua de astăzi. lonathan ţi- 
a scăpat printre degete cu bani cu tot şi bătrânul tot aşa. Ei, 
să fi pus măcar mâna pe ăsta! N-aveai decât să-l descalţi şi-i 
găseai banii în cizmă. 

Drace! Exclamai eu, prefăcându-mă mirat. Auzi, domnule, 
în cizmă. Să fi ştiut eu când l-am avut pe moş Melton în 
mână... 

N-ai ştiut... ce bine îmi pare! Te urăsc cum n-a fost urât om 
pe lume, de aceea mă bucur că tot ce faci îţi iese pe dos. Şi 


aşa o să-ţi meargă de câte ori o să încerci să pui mâna pe 
Meltoni, pe care n-o să-i mai vezi în viaţa dumitale. 

O să mă ţin după dumneata pas cu pas şi tot o să-i găsesc. 

Niciodată, niciodată! Am avut noi grijă de asta. Cuibul e 
gol, pentru totdeauna... 

Nu e chiar gol, câtă vreme ai rămas dumneata. 

Eu? Cu mine ce ai? Sunt săracă, nu mai am nimic, absolut 
nimic, n-ai ce să-mi ceri. 

Depinde... 

De ce depinde? N-ai nici o putere asupra mea. Ce ţi-am 
făcut eu ca să ai vreun drept să te atingi de mine? Şi apoi, 
ai avut vreodată dreptul să te legi de oameni care nu-ţi 
făcuseră nimic? Te-ai amestecat întotdeauna în treburile 
altora, ca să pescuieşti în apă tulbure. Cred că ai adunat 
destule parale, ca să laşi acum lumea în pace şi să nu mai 
iei apărarea nevoiaşilor, domnule binefăcător al omenirii... 

Şi totuşi nu e destul ca să te las pe dumneata să-ţi faci 
mendrele. Eşti prizoniera mea. 

Pentru care motiv şi cu ce drept? 

Cu dreptul celui mai tare. Aş putea să te acuz de 
complicitate cu Meltonii, dar n-o fac. Te închid şi pun să te 
păzească până ce voi isprăvi ce am de făcut aici, pe urmă, 
dinspre partea mea, poţi să te duci unde pofteşti, chiar şi 
după Ionathan. Sunt curios acum să văd cum ai baricadat 
gaura din pardoseala bucătăriei. 

Luai lampa şi mă uitai mai de aproape. Patul era pus la loc 
şi scara aşa de bine înţepenită deasupra încât ar fi fost cu 
neputinţă să mişte cineva capacul. 

Bravo! Îi zisei eu. Dacă nu era canalul, nu mai ieşeam noi 
de-acolo nici la ziua de apoi. Te vom supraveghea de-acum 
încolo cu străşnicie, ca să nu-ţi mai vină pofta să faci altă 
năzbâtie. Emery, tu rămâi aici până ce va veni unul din noi 
să te schimbe. Vezi să nu scapi o clipă din ochi pe această 
frumoasă seniora. 

Englezul mă privi nedumerit, îi făcui însă un semn discret 
şi înţelese că urmăresc un anume scop, de aceea tăcu. 


Mulţumesc, senior, zise Judita, că mă scuteşti de prezenţa 
dumitale. Te-aş ruga însă să-ţi îndeplineşti făgăduiala de 
adineauri. 

Care? Întrebai eu cu mirare prefăcută. 

Parcă spuneai că ştii unde se află Ionathan şi locul nostru 
de întâlnire. 

Bine, o să mă ţin foarte repede de cuvânt. Ai numai un pic 
de răbdare. 

Urcai scara şi rugai pe Winnetou să mă însoţească la 
bătrânul Melton. Trebuia să urcăm pe platforma de 
deasupra, pe urmă cu aceeaşi scară coborârăm în 
încăperile unde-l lăsasem pe Thomas Melton. Chiar înainte 
de-a se aprinde fitilul lămpii, auzirăm dincolo gălăgie. 
Thomas Melton zguduia cât putea masa de care era legat. 

Îi scoaserăm mai întâi căluşul din gură. Trase o înjurătură 
grozavă, pe urmă răcni: 

Aşadar am auzit eu bine. Winnetou şi Old Shatterhand! 

Da, master Melton, noi suntem. Am venit înadins încoace 
ca să ne vezi. 

Mai bine vă duceaţi dracului! 

Ar fi însemnat să stăm acum alături de fratele dumitale, 
Harry, pe care l-ai trimis pe lumea cealaltă. Nici un păcat, 
de altfel... Era o fiară, o adevărată Satana sub chip de om şi 
şi-a luat pedeapsa meritată tot aşa după cum ţi-o vei lua şi 
dumneata peste puţin. 

Tacă-ţi gura! În împrejurări de-astea, fiecare caută să îşi 
scape pielea lui, nu se mai gândeşte la nimic. 

Şi omoară pe propriul său frate, nu e aşa? Ştii cum te-a 
numit înainte de-a muri? 

Cum? 

Iuda... Iuda Iscariotul. Acelaşi nume ţi l-a dat şi Kruger- 
bey, şi încă mulţi alţii. Bucuria dumitale e să-ţi trădezi 
binefăcătorii şi să le răsplăteşti binele cu rău. Unde sunt 
banii pe care i-ai luat de la Harry? 

Nu i-am luat nimic. 


Te-am văzut noi când i-ai luat şi ne-a spus şi el înainte de a- 
şi da sufletul. 

Cum, a mai vorbit? 

Da. Ultimul lui cuvânt a fost un blestem pentru dumneata. 
Ei, unde sunt banii? 

Ce vă priveşte? 

Ne priveşte şi încă foarte mult, deoarece sunt ai 
adevăratului moştenitor. 

Adu-l încoace să-l văd şi eu. 

S-ar putea face şi asta. 

S-ar putea, dar nu se poate, râse el. 

Te înşeli. Master Vogel e liber. L-am scos noi din gang, 
unde îl legaserăţi de stâlp. 

L-aţi scos? Strigă el zbătându-se să-şi rupă curelele cu 
care era legat. Cine v-a arăta locul? 

Nimeni, l-am găsit noi singuri. 

Nu e adevărat... vi l-a arătat cineva. 

Noi n-avem trebuinţă de trădători ca voi. Mintea noastră 
ne ajunge. 

N-ai putut ajunge acolo decât prin odăile Juditei. Ce e cu 
ea? 

Nimic. E bine, sănătoasă. 

Şi lonathan? 

Tot aşa. Ăştia doi se iubesc atât de mult că o să-i cunune 
spânzurătoarea. 

Cum, e şi lonathan prins? 

Ai fi vrut adică să-i meargă lui mai bine decât dumitale? 

Prins... prins... suspină el. Apoi zise scrâşnind din dinţi: 
Eraţi doar patru! 

Ba numai trei, fiindcă cel de-al patrulea era în mâinile 
voastre. 

Diavolul... diavolul v-a ajutat! Dar de bani să vă ştergeţi pe 
bot, sunt bine ascunşi şi nici chiar dracul nu i-ar găsi. 

Şi eu îţi spun că o să-i găsim. 

Niciodată! Dacă veţi fi destul de cuminţi să primiţi 
propunerea lui lonathan, v-alegeţi cu ceva, altminteri nu 


vedeţi un gologan. Fiu-meu i-a ascuns atât de bine, încât 
nu-i poate găsi nimeni şi locul nu-l ştie decât el. 

Şi dumneata. 

Eu, da! 

Dar Judita? 

Nu cred. Astfel de lucruri nu se spun femeilor. 

O, dragostea exclude secretele. 

Şi ce dacă? Principalul e că nu veţi găsi nimic. 

Perspectiva e destul de neplăcută. 

Recunoşti! Luaţi atunci ce vi se dă şi lăsaţi-ne în pace, 
altminteri vă zbuciumaţi degeaba. 

Cât? 

Eu vă ofer îndoit de cât v-a spus Judita. 

Adică să te-alegi cu milioane, iar adevăratul moştenitor cu 
un fleac. Afacere bună, nu zic, dar nu pentru amândouă 
părţile. Îţi închipui cumva că o să te predau pe mâna 
justiţiei? 'Te înşeli. Nu sunt eu nebun să te târăsc atâta drum 
după mine. 

Atunci ce vrei să faci? 

Să-ţi trântesc un glonţ în cap. 

Asta e asasinat! 

Nicidecum! Pedeapsă. Ai merita mai mult decât atât. Adu- 
ţi aminte de câte nelegiuiri ai făcut în viaţă. La Fort 
Edwards ai ucis un ofiţer şi doi soldaţi, pe urmă la Tunis pe 
bietul Hunter. Şi apoi de câte ori n-ai încercat să mă omori 
pe mine! Ce să mai spun de ce-ai făcut cu fratele dumitale 
Harry... Şi lonathan, o odraslă demnă de tatăl său, nu 
merită nici el altă soartă. Eşti mai rău ca o fiară, şi omul 
care scapă pământul de un astfel de monstru şi-a plătit 
toate păcatele pe care le-a făcut în viaţă şi i se cuvine o 
răsplată dumnezeiască. 

Ce să faci cu ea dacă nu e în bani? 

Există alte bogății, mai de preţ decât banii numai că nu le 
cunoşti. Ai făcut destule rele pe lume; a venit vremea să le 
ispăşeşti. Ne vom sfătui acum ce pedeapsă ţi se cuvine. 
Probabil că mâine îţi vei trăi ultima zi. 


Nu aveţi voi dreptul nici căderea să decideţi. 

Ba avem. Ne aflăm în pustietăţile Vestului sălbatic şi 
procedăm după legile lui. Chiar să nu fi fost crimele pe care 
ţi le imputăm, te-ai făcut vinovat faţă de noi, noaptea 
trecută, de încercare de asasinat după ce ne-ai atras într-o 
cursă. Moarte pentru moarte! Asta e legea preriilor. 

Lasă fleacurile, senior, mai bine să împărţim banii. 

Nu, tot ori nimic! 

Eu zic: jumătate ori nimic. Vreţi sau nu? 

Vom avea tot! 

Nimic n-o s-aveţi! Strigă el înfuriat. Omorâţi-ne, faceţi cu 
noi ce vreţi - mi-e totuna. Voi muri cu bucuria în suflet că 
rămâneţi nişte calici, fiindcă banii tot n-o să-i găsiţi 
niciodată... niciodată... niciodată! 

Stai, omule, nu te înfuria aşa, zisei zâmbind. Cât priveşte 
banii, ştiu eu ce ştiu. Geanta de piele în care-şi ţine 
lonathan banii... 

Geanta... zise el tulburat... Ai văzut-o dumneata? 

Se uita acum la mine, ca şi când viaţa lui atârna de 
răspunsul meu. 

Şi ce folos aş fi avut dacă numai o vedeam? 

Sir, master, domnule... nu cumva ai şi pus mâna pe ea? 

E a lui, ce te priveşte pe dumneata! Ai doar partea 
dumitale şi pe a lui Harry. 

O am, o am, răcni el scos din fire. O am dar nu v-o dau... 
pentru nimic în iunie... nu v-o dau să ştiu de bine că mă 
omorâţi! 

Crezi? N-am decât să întind mâna... şi arătai cu două 
degete la picioarele lui. 

Se cutremură şi ochii păreau să-i iasă din orbite. 

Ce crezi că am fost atât de prost să-i ascund în ciorapi ca 
să-mi fac o grămadă de bătături? 

În ciorapi nu, dar în cizme... 

Înghiţi în sec, apoi zise cu glas nesigur: 

În cizme? N-ai decât să mi le scoţi şi să te uiţi. Scutură-le 
cât vrei că n-o să cadă o para din ele. 


Nu mă mir, fiindcă sunt cusuţi în căptuşeala carâmbilor. 
Lăsă capul pe spate, închise ochii şi murmură în neştire: 
În căp... tu... şea... la... carâmbilor. 

Deodată se smuci cu putere vrând să-şi rupă curelele şi 
răcni învineţindu-se: 

Nu-ndrăzni să te atingi de picioarele mele, câine, că te fac 
praf pe tine şi pe arămiul ăsta! 

Nemernicule! Ameninţările tale sunt de prisos. Îţi lăsăm 
deocamdată banii până ce vom crede noi de cuviinţă să ţi-i 
luăm. Acum o să te dezlegăm şi te luăm cu noi. 

Unde? Întrebă el mai liniştit, văzând că nu-l descălţăm de 
cizme. 

O să vezi. Dar să ştii că, dacă nu te potoleşti, îl vezi pe 
dracu'. 

Îi dezlegarăm picioarele ca să poată umbla, pe urmă 
coborârăm la etajul de dedesubt, la Judita. 

Aici îi legarăm iar picioarele şi eu mă îndreptai spre 
camera unde o lăsasem pe Judita în paza lui Emery. Între 
odaia în care se afla bătrânul şi unde era ea acum, mai erau 
alte trei camere. 

Stătea pe un scaun cu spatele întors spre Emery şi nici nu 
întoarse capul când mă auzi intrând. 

— Vrei să-ţi iau locul ca să te odihneşti niţel? Îl întrebai eu 
pe Emery făcându-i în acelaşi timp semn să zică da. 

Drept e că parcă aş vrea să dorm un ceas, răspunse el 
înțelegând ce vreau. 

Ştiu şi eu ce să fac! Am treabă în altă parte, Winnetou e şi 
el ocupat, iar lui Vogel n-am curajul să-i încredinţez un post 
atât de important. 

Important? Ce dracu', o fi şi el în stare să păzească o 
femeie! 

Asta da, dar nu vreau să mai aduc încă un prizonier aici, 
adică pe bătrânul Melton. 

Judita se întoarse brusc şi zise tulburată: 

Parcă spuneai că a fugit? 

A fugit, dar am reuşit să-l prindem. 


Eşti un monstru, un adevărat monstru... Şi ce-ai de gând 
să faci cu el? 

Să-i scoatem mai întâi cizmele ca să vedem ce are în 
căptuşeala carâmbilor. După cum vezi, seniora, bucuria ţi-a 
fost prea timpurie, iar ironia dăunătoare. 

Cine m-a pus să spun... cine m-a pus! Se tânguia ea. Şi nici 
măcar nu m-a silit cineva. 

Te înşeli! Eu! Te-am tras de limbă fără să bagi de seamă. 
Bătrânul Melton era în mâinile noastre când nici nu ştiai că 
suntem în cetăţuie. Că are bani - de asta eram siguri. 
Trebuia să aflăm unde îi ţine şi nu puteam afla decât de la 
dumneata. 

Atunci, m-ai minţit? 'Ţipă ea. 

Da. Ţi-am spus că ne-a scăpat şi m-am prefăcut foarte 
necăjit. Şi astfel am aflat de la tine mai mult decât mă 
aşteptam. 

Rămase câteva momente ca împietrită, se repezi pe urmă 
spre mine şi strigă ameninţându-mă cu pumnii încleştaţi: 

Mincinosule! Monstrule! Cum te mai pricepi să înşeli 
oamenii! Cu faţa asta prefăcută faci lumea să creadă că eşti 
un sfânt, când colo eşti cea mai mare canalie care există. 
Îmi vine să-ţi scot ochii... să... 

Zâmbii însă şi-i zisei foarte liniştit: 

Numai să vreau, şi faci o prostie şi mai mare decât aceea 
pe care ai făcut-o. 

Niciodată! Plăcerea de-a mă păcăli a doua oară nu ţi-o fac, 
fii pe pace. Sunt tot aşa de deşteaptă ca şi dumneata. Crezi 
că nu ştiu ce vrei? 

Da? Ce anume? 

Să scoţi iar ceva de la mine, printr-o minciună sfruntată. 

O minciună? Care? 

Că l-aţi prins pe bătrânul Melton. Aici vroiam s-o aduc. Era 
pe cale să facă o prostie şi mai mare, după cum o 
prevenisem eu. 

Minciună zici? lare aş vrea să ştiu ce folos aş avea de pe 
urma ei. 


Lasă că ştim noi. Nu cumva vrei să spui că poţi dovedi 
adevărul? 

Da. 

Unde e Melton? Adu-l încoace să-l văd şi eu. 

Nu pot să ţi-l aduc, e legat. 

Vorbe! Dacă e aşa, du-mă pe mine la el. 

De ce nu, cu plăcere. 

Să mergem atunci. 

Bine, să mergem. 

Luai lampa de pe masă şi mă dusei cu Judita în camera 
unde era bătrânul. Când îl văzu, strigă speriată: 

Adevărat! Uite-l... Bine, senior, cum te-ai lăsat prins? 

Parcă dumneata nu? 

Asta e altceva. Eşti bărbat; ai arme, pe când eu nu sunt 
decât o biată femeie. 

Tăcere! Îi întrerupsei cu severitate. Ţi-am făcut pe plac şi 
te-am adus să-l vezi, n-ai însă voie să vorbeşti cu el. Îl las 
până mâine dimineaţă aici. Când s-o lumina, venim să-i 
inspectăm niţel cizmele. Haidem! 

O luai dinadins înainte, dar mă uitai cu coada ochiului 
îndărăt şi o văzui făcându-i un semn. Nu putea însemna 
altceva decât că dacă-i va fi cu putinţă, se va întoarce. Asta 
era şi scopul meu. Vroiam să aflu de la ea unde fugise 
Ionathan şi era mai mult ca sigur că îi va destăinui 
bătrânului locul unde era ascuns. 

Ei, tot mincinos mă crezi? O întrebai când furăm iar în 
camera ei. 

De astă dată ai spus din întâmplare adevărul şi trebuie să 
fiu şi mai cu băgare de seamă. Pe mine nu mă prinzi în 
capcană. 

Vom vedea noi. le-aş ruga, dragă Emery, să fii cu ochii-n 
patru ca să nu comunice prizonierii între ei. Seniora ar fi în 
stare să mi-l facă scăpat pe bătrân. Peste două ore mă 
întorc să îţi iau rândul: până atunci nu pot, fiindcă am ceva 
treabă. 


Well! O să-mi fac datoria, deşi pic de somn. Îi făcui un 
semn discret şi ieşi după mine. 

Ce tot vorbeşti de somn şi ţii morţiş să fiu obosit? 

Vreau ca Judita să comunice negreşit cu bătrânul. Tu ţine- 
o de vorbă vreo zece minute, pe urmă fă-te că ai adormit şi 
nu te deştepta până nu mă întorc eu. 

Dar dacă o văd ieşind din cameră? 

Las-o să iasă. 

Ca să-l facă într-adevăr scăpat pe Melton? 

N-avea grijă. Îl duc de aici şi îi iau eu locul. 

Uff! 

— Cum ar zice Winnetou. Minunată idee! Sunt foarte 
curios să văd dacă farsa reuşeşte. 

Mă întorsei la Winnetou şi-i puserăm bătrânului iar căluşul 
în gură şi-l transportarăm în încăperile din stânga. Pe urmă 
Winnetou mă legă întocmai ca pe Melton şi mă aşeză în 
locul lui. Îmi scosese cingătoarea de la brâu şi potrivi 
lucrurile aşa ca să pot fi luat pe întuneric drept Melton. 
Apaşul plecă şi eu rămăsei în aşteptare. Eram sigur că 
Judita va veni, dar nu şi că îmi va spune ce vroiam să aflu. 

O auzii vorbind cu Emery, pe urmă glasurile amuţiră. 
Trecu vreun sfert de ceas, apoi încă unul şi iar unul. 
Deodată un fâşâit de rochie lângă mine şi o mână pipăi prin 
întuneric atingându-mi piciorul. Mă făcui că tresar speriat. 

Sst! Încet, senior Melton, eu sunt, şopti ea. 

Cine? Întrebai eu tot în şoaptă, ca să nu-mi cunoască 
glasul. 

Judita. Vrei să fugi? 

Dacă s-ar putea! 

Se poate, fiindcă o să te ajut eu. N-ai băgat adineauri de 
seamă că ţi-am făcut semn? 

Ba da. 

Old Shatterhand e un idiot şi vreau să-i joc o festă. Ridică 
mâinile să-ţi tai curelele. 

Pe când ea îmi tăia curelele de la mâini şi de la picioare, eu 
făcui dinadins niţel zgomot ca să mă silească să vorbesc mai 


pe scurt şi să nu-mi poată recunoaşte glasul. 

Încet, mai încet, şopti ea, altminteri trezeşti pe paznic. 

Paznic? Întrebai eu. 

Da. A adormit. Norocul dumitale, fiindcă vor să-ţi ia mâine 
banii, poate chiar viaţa. Trebuie să te duci neapărat la 
lonathan. 

Unde e? 

A fugit. Eu i-am înlesnit fuga. S-a dus la indienii mogolloni, 
a căror căpetenie e Bitsil-Niyol5. Era prieten cu bărbatul 
meu, Şarpele-viclean, şi-l va primi cu plăcere pe lonathan. 
Dacă te duci după el şi-i spui indianului că te-am trimis eu, o 
să te primească şi pe dumneata. 

Când? 

După ce vor pleca ăştia patru de aici. Eu trebuie să rămân 
ca să văd ce mai fac şi încotro au de gând să se ducă. Pe 
urmă plec şi eu ca să mă întâlnesc cu lonathan la Klekie- 
Tse6, unde ştiu că mă aşteaptă. Acum pleacă mai repede şi 
bagă de seamă să nu te prindă iar. la şi cuțitul ăsta ca să ai 
măcar atâta armă la dumneata. 

Îmi dădu un cuţit de masă dibuind pe întuneric, pe urmă 
auzii iar rochia fâşâind, îndepărtându-se. Mai aşteptai 
câteva minute, apoi mă dusei la Winnetou, care mă aştepta 
sus pe terasă. 

Cunoaşte fratele meu pe Bitsil-Niyol, căpetenia 
mogollonilor? Îl întrebai eu. 

Da. E un războinic viteaz care nu şi-a călcat niciodată 
cuvântul. 

Se află pe meleagurile lui un loc căruia i se zice Klekie- 
Tse? 

Da. Ştiu şi unde e. Pentru ce-mă întreabă fratele meu? 

Fiindcă lonathan Melton acolo s-a dus. 

Uff! De unde ştie Old Shatterhand? 

Îi povestii întâmplarea cu Judita şi râse încetişor. 

Fratele meu nu e numai şiret şi viclean ca o vulpe, dar a 
întrecut în şiretenie şi pe femeie - ceea ce Winnetou nu 
poate spune despre sine. Vom merge deci la Stânca-albă. 


După ce trecură cele două ceasuri ale lui Emery, coborâi la 
el, chipurile ca să-i iau rândul. Îl găsii cu capul în palme 
prefăcându-se adormit. Judita stătea trează pe un scaun 
niţel mai încolo. Când mă văzu, îmi aruncă o privire de 
triumf. 

A, dar asta ce mai e? Mă adresai supărat câtre Emery. Mi 
se pare că ai adormit? 

Se prefăcu buimac şi zise cam ruşinat: 

Aşa e, zău, am aţipit numai câteva clipe. 

Câteva clipe! Râse Judita. Senior, ai dormit două ceasuri 
încheiate. 

Şi dumneata ce-ai făcut în vremea asta? O întrebai eu. 

Mai nimic. M-am plimbat niţel prin camere. 

Nu cumva ai fost şi la Melton? 

Ba bine că nu! Pot să-ţi dau şi o informaţie care o să te 
intereseze. Bătrânul a fugit. 

A fugit! Eşti în toate minţile ori vorbeşti aiurea? 

Vorbesc ce auzi. S-a dus după fiu-său. 

Nu, nu se poate! Trebuie să mă duc să văd, murmurai eu 
îndreptându-mă repede spre camera unde fusesem până 
adineauri. Judita mă urma veselă; venea să se bucure de 
triumful ei. Emery venea agale după noi. Mă prefăcui 
înfuriat când văzui jos curelele tăiate. 

A fost cineva aici care i-a ajutat să fugă, strigai eu. Singur 
n-a putut să-şi taie legăturile. Dacă aş ştii eu cine a... a... 
seniora, mi se pare că dumneata ştii mai bine ca oricine... 

Crezi? Zâmbea cu ironie. Hai să-ţi spun cine l-a dezlegat. 
Eu. 

Dumneata? Cum ai îndrăznit? 

Da, eu. Ei, acum te-ai convins care din noi e mai deştept? 
Ce te uiţi aşa la mine? Dacă te-ai vedea în oglindă ce mutră 
ai... Mai fă ceva dacă poți. 

Bine, fie şi-aşa. Aş vrea însă să-ţi arăt şi eu ceva ceo să te 
intereseze, seniora. Ia-o înainte. 

Bucuria triumfului o făcea să păşească sprinten şi râdea în 
hohote de farsa pe care credea că mi-o făcuse. Când 


ajunserăm la perdeaua care acoperea uşa unde se afla 
Melton, mă oprii şi-i spusei înainte de-a intra: 

Vreau să-ţi dovedesc, seniora, că de data asta ai făcut o 
prostie şi mai mare decât mi-aş fi închipuit. Poftim, 
convinge-te! 

Dădui perdeaua ia o parte. 

Melton! Ăsta e Melton! Răcni ea ca nebună. 

Da. Melton. Nu te aşteptai să-l vezi? 

Melton... Melton! Repeta ea. Nu e cu putinţă... Asta e 
vrăjitorie... Pot să vorbesc cu el? 

Nu. Să ne întoarcem în camera dumitale. Când ajunserăm 
aici, ea se trânti pe un scaun, uitându-se zăpăcită la mine. 

Da, da, seniora, eu am obiceiul să mă ţin de cuvânt, 
începui eu. Ţi-am făgăduit să-ţi spun unde s-a dus, adică a 
fugit, lonathan Melton. E în drum spre meleagurile 
indienilor mogolloni, a căror căpetenie e Vânt-puternic, 
rămânând ca să-l urmezi şi dumneata mai târziu, ca să vă 
întâlniți la Stânca-albă. E sau nu aşa? 

Sări de pe scaun ca muşcată de şarpe şi bâigui: 

Cine... ţi-a... spus? 

Chiar dumneata singură. 

Eu... eu? 

Da. Adu-ţi aminte ce ziceai: „Old Shatterhand e un idiot şi 
vreau să-i joc o festă”. Aş fi bucuros să am numai „feste” de 
astea în viaţa mea. 

Nu... nu te... înţeleg. 

O să înţelegi îndată. Ştii dumneata cui i-ai tăiat legăturile? 

Lui Melton. 

Nu. L-ai văzut doar adineauri legat burduf. Ai avut 
bunătatea să mă dezlegi pe mine - auzi? Pe mine! 

— Ca să-mi redai libertatea. 

Pe... dumneata? 

Da. Şi acum să-ţi spun cea mai mare din prostiile pe care 
le-ai făcut până acum. lonathan Melton, principalul făptaş, a 
plecat luând toţi banii cu el. Ştiai unde s-a dus, şi trebuia să 
aflu neapărat încotro s-a îndreptat. 'Ți-am adus pe bătrân ca 


să-l vezi, pe urmă l-am trimis sus şi am pus să mă lege pe 
mine în locul lui. Ştiam că vei veni la el - văzusem când i-ai 
făcut semn. Lui Sir Emery i-am spus să se prefacă adormit; 
te-ai furişat binişor din cameră, mi-ai tăiat legăturile şi ai 
avut delicata atenţie să-mi spui tot ce vroiam să ştiu. Dar să 
lăsăm asta. Acum trebuie să te leg şi pe dumneata, fiindcă 
iar s-ar putea să-ţi vină gândul să-l dezlegi - de astă dată pe 
adevăratul Melton. 

Să mă legi... pe mine! Ai îndrăzni să te atingi de o femeie? 
Nu e vorbă, de la unul ca dumneata nu e de mirare... 

Nu te enerva degeaba. Raporturile dumitale cu lonathan 
Melton te pun în conflict cu legea. Ştii că e un escroc şi un 
asasin şi-l ascunzi sub acoperământul dumitale. Vrei să fii 
părtaşă la foloasele pe care le trage de pe urma crimelor 
lui, eşti deci complice. N-am de-a face cu o doamnă, cicu o 
escroacă împotriva căreia trebuie să procedăm cât mai 
sever posibil ca să nu-i dăm prilej să facă şi alte neajunsuri 
oamenilor. 

Ce rău vă mai pot face eu! 

Destul de mult. Te-aş ierta însă dacă mi-ai răspunde la 
câteva întrebări, fără să mă minţi. 

Bine. Întreabă. 

Îţi atrag mai înainte atenţia că nu vei reuşi să mă-nşeli. La 
cea dintâi minciună, îţi înăspresc pedeapsa. 

Voi fi sinceră. 

Cu atât mai bine pentru dumneata. Spune-mi acum, 
lonathan a plecat călare? 

Da. 

Arme are? 

Şi-a luat cu el o puşcă, un pumnal şi un revolver. 

Pe cât ştiu, n-a fost niciodată prin ţinuturile acestea. O să 
găsească el drumul singur? 

Da. N-are decât s-o ia în sus pe malul râului şi dă de Sierra 
Blanca; de-acolo nu mai e departe până la tribul 
mogpollonilor. 

Şi unde se află Stânca-albă, locul vostru de întâlnire? 


Tot în Sierra Blanca. 

Cine i-a dat lui Melton ideea să se ducă la indienii 
mogolloni? 

Eu. Şi tot eu i-am spus să m-aştepte la Stânca-albă. Mai 
sinceră decât atât nu puteam să fiu, nu-i aşa? 

Ba da. 

Cum? Ştiu că-l veţi urmări şi cu toate acestea v-am spus 
unde s-a dus şi locul nostru de întâlnire. Ce vrei mai mult? 

Adevărul. 

Ce, adică, nu crezi că s-a dus la indienii mogolloni şi mă 
aşteaptă la Stânca-albă? 

Asta da. Mi-ai spus-o şi când credeai că vorbeşti cu 
bătrânul Melton, aşa că nu mai puteai da înapoi. Ceea ce nu 
e adevărat, e indicaţia pe care mi-ai dat-o în ce priveşte 
drumul care duce la mogolloni şi unde se află Stânca-albă. 

Ba e adevărat! 

Nu te osteni degeaba să mă minţi. Ţinutul despre care 
vorbim se află tocmai în direcţie opusă. Ţi-ai zis probabil că 
ducându-ne într-acolo, lonathan va câştiga timp ca să se 
îndepărteze cât mai mult. În vreme ce noi îl vom căuta 
zadarnic cine ştie pe unde. În Sierra Blanca locuiesc apaşii 
tribului nijora, nu mogollonii - după cum spui dumneata. 
Vezi deci că minciuna nu se prinde. 

Atunci n-am fost eu bine informată. 

Iar minţi. N-ai luat deci în seamă ce ţi-am spus de la 
început şi mă văd silit să te leg. 

Nu-ţi permit! Ţipă ea indignată. 

Fără fasoane! Zise plictisit Emery. la, domnule, curelele de 
colo şi leag-o odată! 

Îi legarăm mâinile la spate, pe urmă gleznele şi o lăsarăm 
singură, ştiind că nu va putea să fugă aşa înţepenită cum 
era, apoi ne duserăm să aşteptăm pe terasă ivirea zorilor. 

Yumaşii lăsaseră focul să se stingă, dar nu cuteză niciunul 
să se apropie de noi, deoarece ne considerau acum stăpânii 
cetăţuii. Îl urcarăm şi pe Melton sus pe terasă. Se înţelegea 


de la sine că nu trebuia să afle cu nici un preţ că lonathan 
ne scăpase din mână şi unde se dusese. 

De-abia îi puturăm trage bătrânului cizmele din picioare. 
Se zbătea şi urla ca turbat, încerca să muşte, izbea cu capul 
în toate părţile, ai fi zis că a înnebunit nu altceva. În sfârşit, 
am reuşit. 

Căptuşeala carâmbilor părea cusută de curând, şi foarte 
îngrijit. Probabil că era opera Juditei, de aceea ştia atât de 
bine unde e ascunsă comoara lui Melton. 

Mă apucai să tai binişor cu vârful cuţitului căptuşeala. 
Bătrânul se potolise, doar privirile lui erau pline de ură şi 
furie. Într-una din cizme se afla un pachet subţire, de 
hârtie, în formă de plic, în cealaltă, două. Le deschisei mai 
întâi pe acestea şi găsii în ele câte zece mii de lire sterline 
în bancnote de-ale Băncii naţionale engleze. Celălalt pachet 
conţinea alte cincisprezece mii. 

Ai putea să ne spui şi nouă, master Melton, de unde ai 
dumneata banii? Îl întrebai eu. 

Să vă ia dracu'! Urlă el. De la mine n-ai să afli nimic! 

Nu te încăpăţâna degeaba, îl sfătuii eu. O să te facem noi 
să vorbeşti. Există destule mijloace, îţi atrag însă atenţia că 
nu e o cinste pentru un fost căpitan în armata tunisiană să 
fie bătut cu vergile. 

Să mă bateţi... pe, mine? 

Ba bine că nu. Vrei să ne spui ori nu? 

Să ştiu de bine că mă omorâţi în bătaie şi nu spun. 
Ticăloşilor! 

Lasă caraghioslăcurile! De altminteri ştim de unde îi ai şi 
fără să ne spui, vrem însă să ne confirmi şi dumneata. Dacă 
nu vrei de bunăvoie, o să-ţi dezlegăm noi limba. 

Fiindcă faci pe grozavul, hai spune, de unde îi am? 

Atât dumneata cât şi fratele dumitale Harry aţi luat câte 
cincizeci de mii de dolari fiecare, în bancnote engleze, bani 
pe care vii-a dat lonathan. 

Cincizeci de mii de dolari! Un fleac când e vorba de 
milioane! Şi crezi că ne-am fi mulţumit noi numai cu atât? 


Ştiu că nu. Restul trebuia să-l primiţi mai târziu. 
Deşteptule! Şi de unde sunt celelalte cincisprezece mii? 
Erau tot ale fratelui dumitale. Le-ai luat odată cu ceilalţi. 
Nu e adevărat, banii sunt ai mei. 

Indiferent. O să-ţi dezlegăm noi limba - ţi-am mai spus. Să 
vină adevăratul moştenitor să vedem ce zice şi el. Domnule 
Vogel, du-te, te rog, şi adu câteva nuiele bune din tufişul 
acela de colo. 

Până să vină violonistul cu nuielele, noi legarăm bine pe 
Melton de scară cu faţa în jos. 

Ei, spui ori nu? Îl întrebai eu iar. 

Faceţi ce vreţi... scrâşni el. O să plătiţi cu viaţa... 

Te faci de râs cu amenințările astea stupide. Cine să ne ia 
viaţa? Eşti doar în puterea noastră. 

Eu da, dar nu şi fiu-meu. 

Te înşeli. 

Tăgăduieşte cât pofteşti; ştiu eu ce spun. Dacă ar fi aici, l- 
aţi întreba pe el nu pe mine. 

Tot ce se poate, dar fiindcă pe tine te-am întrebat, tu 
trebuie să răspunzi. Dă-i, domnule Vogel. 

Violonistul începu să izbească în spinarea banditului cât 
putea, degeaba, ticălosul strângea dinţii şi nu scotea un 
geamăt. 

Lasă, domnule, nu vezi că n-ai putere nici cât un copil! 
Zise Emery necăjit. la dă încoace băţul, să vedem tot aşa o 
să fie când oi da eu? 

La cea dintâi lovitură Melton scoase un urlet grozav. 
Nuiaua îi crăpase pielea. După a treia nu mai putu îndura 
durerile şi strigă: 

Stai că spun! 

Ei, cele zece mii de lire? 

Sunt din moştenire, mărturisi el. 

Şi celelalte zece le-ai luat de la Harry după ce l-ai 
înjunghiat, nu-i aşa? 

Nu. 

O lovitură puternică de-a lui Emery îl făcu să răcnească: 


Da, da, de la el sunt! 

Dar cele cincisprezece mii? 

Sunt ale mele, le-am economisit la Tunis. 

Minţi! Dă-i înainte, Emery. 

Staţi, staţi! Zbieră el. Sunt ale fratelui meu. Acum v-am 
spus tot, nu mai daţi... 

Vezi, master, aşa e că te-am făcut să mărturiseşti? Nu e 
vina noastră dacă o să-ţi vină greu acum să te ţii pe cal. 

Ce, vreţi să mă luaţi cu voi? Luaţi-vă banii şi lăsaţi-mă în 
pace. Vreau să rămân aici. 

Eşti nebun, master? Să te lăsăm aici! 

V-am spus ce vroiaţi să ştiţi, banii îi aveţi, ce mai doriţi de 
la mine? 

Auzi întrebare! Te-am fugărit fără odihnă prin tot Vestul 
sălbatic, te-am căutat în tot Egiptul şi Tunisul pentru 
crimele făptuite; ai cutezat să te întorci iar în America şi să 
te faci, tot printr-o crimă, stăpân pe avutul altora, iar acum, 
când am pus în sfârşit mâna pe tine, să te lăsăm „în pace” - 
cum zici. Nu vezi că e o nebunie ceea ce-mi ceri? 

Vreţi să mă omorâţi? 

Asta e treaba călăului. 

Nu cumva vrei să mă predai justiţiei ca atunci în Fort 
Edwards? 

Cam aşa ceva, numai că de rândul ăsta vom avea grijă să 
nu mai scapi. 

Şi ce-o să câştigi dumneata dacă m-or spânzura? 

Eu, nimic. Trebuie să scap lumea de un monstru care a 
făcut şi mai poate face încă multe rele în viaţă. 

O să mă fac om de treabă. 

Vorbă să fie! 

Dacă nu vrei să mă crezi, n-am ce-ţi face. Nu-mi rămâne 
atunci altceva de făcut decât să mă răscumpăr. 

Cu ce? 

Cu banii moştenirii. 

Aş! Pe ăştia îi avem noi şi aşa. Eşti un ucigaş de rând şi 
dacă te lăsăm nepedepsit înseamnă să facem o adevărată 


crimă. 

Faceţi ce vreţi, câinilor, şi duceţi-vă dracului! 

O să facem cum credem noi de cuviinţă. Poftim banii, 
master Vogel, sunt ai dumitale. 

Să-i stea în gât! Răcni bătrânul înfuriat. 

Tânărul se îngălbeni. Se uita la mine şi nu-i venea să 
întindă mâna. 

Atâţia bani... nu, nu, să-i împărţim între noi... zise el în 
limba germană. 

N-ai să-i împărţi cu nimeni, e dreptul dumitale şi vei mai 
căpăta încă şi mai mulţi. Bagă-i în buzunar şi păstrează-i 
bine să nu-i pierzi. 

Cum, nu vrei să iei nimic? 

Bine, acum îi iau, dar vom vorbi noi mai târziu. 

Îl dezlegarăm pe Melton şi-l duserăm jos, deoarece vroiam 
să plecăm cât mai curând posibil. 

Capitolul XI - „Săgeata lute” 

Cerurăm de la yumaşi şi calul lui Melton; apoi îl legarăm 
pe bătrân de şa. Ne-am luat caii noştri şi am cumpărat de la 
ei câteva bucăţi de carne uscată, ne-am umplut burdufurile 
cu apă şi am încălecat lăsând lasourile noastre în grija 
indienilor, cu gând să ne întoarcem ca să le luăm. 

Yumaşii nu se împotriviră la plecarea noastră, nu ziseră 
nimic, vedeam însă din atitudinea lor părerea de rău că 
făcuseră pace cu noi şi era de prevăzut că, dacă 
întâmplarea ne va pune iar faţă în faţă, vor nesocoti 
convenţia noastră. 

Drumul ne-ar fi fost la adică prin canionul lui Flujo Blanco, 
însă trebuia să ne îndeplinim făgăduiala dată indienei şi, al 
doilea, intenţionam să ne întoarcem la yumaşi ca să ne luăm 
lasourile. Ne îndreptarăm deci spre casa unde găzduisem la 
venirea noastră spre cetăţuie. Femeia ne zărise şi ne 
aştepta în prag. 

A venit cineva peste noapte la sora noastră? O întrebai eu. 

Da. Tânărul alb pe care vroiaţi voi să-l prindeţi a trecut pe 
aici să-mi ia calul. 


Şi i l-ai dat? 

N-am vrut să i-l dau, dar a zis că mă omoară şi s-a dus de 
şi l-a luat singur. 

Călăreşte pe deşelate? 

Nu, mi-a luat şi şaua. 

A lăsat vreo vorbă cuiva? 

Da. Zicea să-i spun femeii albe că a scăpat şi să vină cât 
mai repede după el. Pe urmă a luat-o în goana calului spre 
miazăzi. M-am uitat în urma lui până s-a pierdut în zare. 

Bine. Să-ţi dăm acum ce ţi-am făgăduit. Strânsei o sumă 
bunicică de la toţi, să aibă pentru drum, dar şi să-i rămână 
destul când va ajunge acasă. Pe urmă ne-am întors îndărăt 
ca să ne luăm lasourile de la yumaşi. 

Când ajunserăm la platoul stâncii de care atârnau 
lasourile văzurăm pe yumaşi privind în sus şi pe Judita 
stând pe terasă râzând. Aşadar o dezlegaseră. Proasta nu 
găsise alt mijloc de răzbunare decât să taie, până unde 
putuse ajunge, lasourile. Grozavă răzbunare! Mă pufni 
râsul, dar Emery păru indignat. Puse puşca la ochi şi o 
îndreptă spre ea. O văzurăm luând-o la fugă ţipând şi 
pierind pe gaura terasei care ducea la etajul de jos. 

Am tras sus lasoul, mai scurt acum cu câţiva coţi, şi am 
pornit mai departe în urmărirea lui lonathan Melton. 

Trecuseră vreo patru ceasuri de când plecasem de la 
cetăţuie, aşa că ne-o luase cu opt ore înainte. 

Cât să fie până la Stânca-albă? Întrebai eu pe apaş. 

Dacă nu se iveşte vreo piedică în cale, poate să ajungem 
peste treizeci de ceasuri. 

Eu socotesc mai mult de treizeci, deoarece calul lui Melton 
nu poate ţine pasul cu al nostru şi trebuie să călărim mult 
mai încet decât ar fi nevoie. Aşadar vom ajunge acolo abia 
poimâine în cursul zilei. Crede fratele meu că Vânt-puternic 
ne va întâmpina cu prietenie? 

Mogpollonii nu sunt binevoitori apaşilor, dar cum până 
acum n-am avut nimic cu ei, nu ştiu de ce ne-ar primi cu 
duşmănie. 


Să nu-i fi aţâţat Melton. 

Dacă va ajunge înaintea noastră, poate. 

O s-ajungă. Are tot interesul s-ajungă, chiar dacă şi-ar 
omori calul. 

De ce s-ar grăbi atât? E încredinţat că Judita n-a suflat 
vreo vorbă despre locul lor de întâlnire. 

Oare? 

Da, dar s-ar putea să urmărească şi alt scop care ne-ar 
putea fi primejdios. 

Presupunând că vom rămâne mai mult timp la cetăţuie, va 
convinge pe mogolloni să vină cu el acolo ca să pună mâna 
pe noi. 

Tot ce se poate. În cazul ăsta ne vom întâlni cu ei pe drum 
şi, considerându-ne duşmani, ne vor ataca fără vorbă. 

Vorbeam dinadins încet ca să nu ne-audă Melton. Îl 
auzeam gemând din când în când, pesemne că-l durea rău 
partea cu care şedea pe cal. 

Ca să-l ajungem din urmă pe lonathan, nici nu putea fi 
vorba. Bătrânul, care ne ghicise intenţia, îşi ţinea dinadins 
calul la pas ca să ne întârzie cât mai mult. Şi-apoi, nici al lui, 
nici al lui Vogel nu erau cai de-ai comanşilor, ca ai noştri, 
care sunt renumiţi pentru iuţeala lor. 

Winnetou cunoştea bine ţinutul şi era şi de astă dată, ca 
întotdeauna, o bună călăuză. Găsirăm repede urmele lăsate 
de lonathan. Deşi nu mai fusese niciodată pe aici, se 
îndrumase numai după indicaţiile Juditei şi nu greşise o 
singură dată drumul. 

Pe înserate ajunserăm la un şes înalt care se întindea între 
Sierra Blanca şi munţii Mogolloni. Platoul unde ne aflam 
acum nu era împădurit, ci acoperit numai cu o iarbă 
măruntă ca aceea a Alpilor peruani. Vântul care sufla 
dinspre miazănoapte era rece şi tăios. Tremuram toţi de 
frig, căci nu mai eram obişnuiţi cu o astfel de temperatură. 

Să fi fost numai eu cu Winnetou şi Emery, nu ne-am fi oprit 
un moment din cale, ci am îi mers toată noaptea ca să ne 
apropiem cât mai mult de Ionathan, dar Vogel nu era un 


bun călăreț şi bătrânul Melton nu se mai putea ţine în şa. 
Fie că se prefăcea în parte, fie că durerile îl chinuiau, 
vedeam bine că stă să cadă de pe cal. 

Lăsăm până s-o înnopta de tot, sau facem chiar acum 
popas? Întrebă Emery. 

N-aş fi bucuros să ne oprim, răspunse Winnetou. 

E însă imposibil să nu ne oprim toată noaptea. De aceea 
cred că ar fi mai bine să ne căutăm acum un loc mai potrivit 
decât prin întuneric, când nu ştim nici unde ne aflăm şi nici 
ce e în jurul nostru. 

Fratele meu are dreptate. Cunosc eu un astfel de loc. 

Ar trebui să fie mai la adăpost, fiindcă m-a pătruns frigul 
până la oase. 

E un perete de stâncă bine apărat de vânt, peste un sfert 
de ceas suntem acolo. 

Zărirăm după câtva timp o ridicătură de pământ, un fel de 
deal răsărind singuratic în mijlocul câmpiei care cobora în 
pantă uşoară în partea de apus, dar al cărui perete dinspre 
răsărit era înalt şi drept, formând un fel de firidă în care nu 
pătrundea vântul. Se aflau primprejur destui copaci şi 
tufişuri ca să putem face un foc bun şi să ne mai încălzim 
niţel trupurile îngheţate. 

Descălecarăm şi dezlegarăm pe Melton; era ţeapăn. L-am 
dus în firidă dar nu-l slăbeam din ochi. Poate că se prefăcea 
numai şi aştepta un prilej s-o şteargă. 

Ne-am pus caii la adăpost, am adunat vreascuri, am aprins 
un fac straşnic şi ne-am apucat să îmbucăm ceva. Lui 
Melton i-am vârât eu singur bucăţelele în gură, fiindcă nu 
vroiam să-i dezlegăm mâinile. 

Facem cu schimbul? Întrebă Emery. 

Poate că n-o să fie nevoie să stea cineva de pază, zise 
Winnetou. Nu cred să fie ţipenie de om pe aici. 

Bine. Atunci să ne culcăm toţi, suntem frânţi de oboseală. 

Totuşi, n-ar strica să fim prevăzători, mi-am dat eu cu 
părerea. Întâi pentru că trebuie să-l supraveghem pe 
Melton, şi al doilea mă tem să nu ne facă lonathan vreo 


poznă. Drept e că nu e om de-al preriilor, dar nici prost nu 
e. S-ar putea să-şi închipuie că am aflat ceva şi în cazul 
acesta ştie că-l vom urmări. Ce-ar fi să-i vină gândul să ne 
aştepte pe undeva? 

Hm! Mormăi Emery. N-are el atâta experienţă. 

Experienţă nu, dar prost nu e defel. 

Asta n-ar fi o dovadă de inteligenţă, ci şi de temeritate. 

Nu-l ştiu laş şi acum când e atâta în joc o să nesocotească 
orice primejdie. Voi culcaţi-vă dacă vreţi, eu stau de veghe 
toată noaptea. 

Ei aş! Dacă eşti într-adevăr atât de îngrijorat, veghem cu 
rândul. 

Am tras la sorţi. Winnetou era întâiul, al doilea Emery, eu 
al treilea şi după mine venea rândul lui Vogel. Fiecare din 
noi trebuia să stea câte un ceas şi jumătate de pază, ceea ce 
făcea şase ceasuri cu totul. Acum era ora nouă, după 
ultimul schimb porneam iar la drum. 

Obosit cum eram, adormii imediat şi de-abia mă putu 
deştepta Emery. Aruncai vreo două vreascuri pe foc şi-l 
lăsai să se culce. 

O tăcere adâncă domnea în jurul meu, doar vântul şuiera 
pe lângă pereţii adăpostului nostru. Ca să nu mă 
prididească somnul, mă sculam din când în când de jos şi 
începeam să mă plimb de colo până colo. Veni rândul lui 
Vogel. Dormea însă, săracul, aşa de adânc încât îmi fu milă 
să-l scol. 

Focul se potolise. Mă dusei să mai adun câteva vreascuri 
şi, fiindcă nu găseam primprejur, mă îndepărtai din ce în ce 
de lagăr fără să bag de seamă. Deodată îmi veni la urechi 
un zgomot de-abia auzit. Nu era şuieratul vântului, şi nici 
trosnetul crăcilor îndoite de vijelie. Să fi fost un nechezat de 
cal? Ascultai. Nimic. Totuşi o bănuială încolţise în mintea 
mea. Dacă nu mă înşelam, zgomotul sau nechezatul venea 
din dreapta. 

Pusei legătura cu vreascuri jos, mă lăsai pe burtă şi 
începui să mă târăsc în direcţia aceea. Deoarece trebuia să 


mă strecor printre tufe, era greu să dau de duşman - dacă 
va fi fost vreunul. Ocolii tufele, mă întorsei tiptil la adăpostul 
nostru, o luai pe partea cealaltă până ce auzii lămurit un 
nechezat. Venea tot dinspre peretele de stâncă, mai încolo 
de adăpostul nostru. 

Aşadar călăreţul îşi căutase şi el un adăpost. 

Cine să fie acest călăreț şi de când s-o fi aflat acolo? Venise 
înaintea noastră şi ne văzuse sosind? Atunci de ce nu se 
apropiase de noi sau, dacă îi era frică, de ce nu-şi văzuse de 
drum? 

Dacă venise în urma noastră nu se poate să nu fi văzut 
focul aprins de noi. Se apropiase pe furiş, ca să vadă cine 
suntem. Putea tot aşa de bine să aibă intenţii prietenoase, 
după cum putea fi contrariul. Dar dacă n-o fi unul singur ci 
mai mulţi? Atunci exista primejdie pentru noi. Trebuia 
neapărat să ştiu cum stau lucrurile. 

Mă târâi cu băgare de seamă până la peretele stâncii, apoi 
în lungul lui. Dacă auzul nu mă înşelase, eram acum la cel 
mult cincizeci de paşi de locul unde se auzise nechezatul. 
lată-mă la patruzeci, la treizeci, la nici zece paşi. Într- 
adevăr! La stânga mea văzui un cal, ba nu, doi, trei, cinci, 
mai mulţi chiar. Iloţi priponiţi. Călăreţii erau deci pe 
aproape. 

Mă furişai între perete şi cai. Zării între două tufe jos în 
iarba înaltă, o grămadă rotundă. Mă furişai mai aproape, 
pipăii cu vârful degetelor şi înţelesei că grămada aceea 
era... un om înfăşurat în pături! 

Făcui un ocol şi dădui de o mică poiană, unde stăteau 
câţiva inşi de vorbă cu glas scăzut. Trebuia neapărat să aud 
ce vorbesc. Încet, încet, ajunsei la nişte bolovani. Ghemuit 
după un bolovan mai mare, auzii pe unul din ei zicând în 
limba yumaşilor: 

N-ar fi trebuit să mai aşteptăm, ci să-i fi atacat imediat. 

Era glasul indianului care ne găzduise înainte de-a ajunge 
în cetăţuie. 


Nu se putea, răspunse altul. L-am fi nimerit poate din 
greşeală pe bătrân şi, în loc să-l scăpăm, te pomeneşti că-l 
împuşcam fără să vrem. 

Nu-l împuşcam pentru că ardea focul şi vedeam unde să 
tragem. 

Aşa ar fi fost, dacă nu era de pază Old Shatterhand. Ştii că 
nu-i de glumit cu el. Dacă n-ar fi albul ăsta şi Winnetou, de 
ceilalţi nu ne pasă nouă. Fii tu sigur că ne-ar fi simţit. 

Şi cu toate astea nu te-a simţit când te-ai apropiat de foc. 

Nu era el de pază. Tocmai îl trezea când am venit eu. A 
stat niţel pe gânduri, pe urmă s-a sculat şi a pornit înspre 
mine. Dacă nu fugeam repede, mă prindea. Noroc că nu m- 
a auzit, dar dacă am fi mai mulţi, ne-ar auzi cu siguranţă. 
Eu zic s-aşteptăm până ce-o veni rândul albului ăluia tânăr. 

Să facem cum a zis femeia albă, se amestecă un al treilea 
în vorbă. S-aşteptăm până o începe să se lumineze de ziua 
ca să vedem unde şi în cine tragem. Isprăvim repede cu ei, 
sunt doar patru inşi, nu mai mult. Dacă încercăm acum, pe 
întuneric, ne înşeală lumina slabă a focului şi dacă se 
întâmplă să nu-i omoram ci să-i rănim numai, n-am făcut 
nici o scofală. 

Ce naiba, vă e aşa frică de ei? Întrebă fosta noastră gazdă. 
Nu ne e frică, dar vrem să ştim ce şi cum. la gândeşte-te 
niţel la ce poate puşca de argint a apaşului şi cealaltă a lui 
Old Shatterhand, care nimereşte până cine ştie unde, ori la 

aceea care se descarcă mereu de la sine. Nu, nu, rămâne 
cum a zis femeia albă. Trebuie să-i facem plăcerea şi să-i 
culcăm pe toţi patru la pământ. A fost doar soţia căpeteniei 
noastre. 

Bine zici, o auzii eu pe Judita, care ieşise de sub pături şi 
se apropiase acum de grupul yumaşilor. Vreau să fiu de faţă 
şi să-i văd tăvălindu-se în ţărână la picioarele mele. De 
aceea am lăsat toate baltă în pueblo şi am venit cu voi. 
După ce-l veţi scăpa pe albul cel bătrân din ghearele lor, 
veţi avea o mare răsplată. Scalpurile, armele şi tot ce au 
duşmanii mei vor fi ale voastre. Pe urmă ne ducem la 


Stânca-albă şi soţul meu vă va da atâţia bani cât n-aţi avut 
voi în viaţa voastră. Ei, suntem înţeleşi? 

Da, da răspunseră yumaşii. 

Cât e de aici până la lagărul ticăloşilor? 

Vreo trei sute de paşi, răspunse cel care făcea pe iscoada. 

Mă duc şi eu să-i văd. 

E lucru primejdios ce vrei tu să faci. 

Nu pentru mine. Ştiu eu cum să mă furişez fără să mă 
vadă. Am învăţat de la căpetenia voastră. 

Dar dacă Old Shatterhand nu doarme, o să te simtă. 

Nu te-a simţit nici pe tine. 

Lasă-mă măcar să vin şi eu cu tine. 

Nu, n-am trebuinţă de nimeni. 

Nu, nu te las singură; nu e vorba numai de siguranţa ta ci 
şi de a noastră. 

Bine, vino. 

Ştiam mai mult decât îmi trebuia, de aceea mă îndepărtai 
repede. Ce nebunie pe femeia asta! Se luase după noicu o 
ceată de yumaşi numai pentru plăcerea de a ne vedea 
murind. Un drum atât de lung călare, era într-adevăr ceva 
extraordinar pentru o femeie albă. Probabil însă că o 
deprinsese fostul ei bărbat cu astfel de drumuri... 

Mă gândeam ce grozavă trebuie să fi fost ura ei împotriva 
noastră ca să nesocotească primejdiile şi oboseala numai de 
dragul răzbunării. Şi-mi ziceam că mare noroc am avut să 
surprind convorbirea lor, în care se punea la cale moartea 
noastră, ca să le pot zădărnici planul. 

Auzii deodată foşnet de crengi. Veneau. Mă ghemuii la 
pământ şi-i lăsai să treacă pentru a mă lua pe urmă după ei. 
Când ajunseră la vreo treizeci de paşi de lagărul nostru, 
unde focul era aproape stins, se despărţiră ca să poată 
înainta fiecare mai liber. Yumaşul o luă la stânga mea, ea 
mai spre dreapta. Trebuia să pun întâi mâna pe el, după 
aceea pe ea. 

Repede, cu paşi uşori, dar sprinteni, i-o luai înainte, făcând 
dinadins niţel zgomot. Îl văzui oprindu-se în loc şi ascultând. 


Asta voiam şi eu. 

Dintr-un salt ajunsei lângă el şi-l apucai de beregată. Cu 
mâna cealaltă începui să-l pocnesc cu patul revolverului în 
tâmplă, pe urmă îl lăsai binişor la pământ. Ştiam că pentru 
câtva timp cel puţin am scăpat de el. 

Acum mă luai după „cucoană”. Se pricepea destul de bine 
să se furişeze nesimţită şi, dacă m-aş fi aflat lângă foc, nici 
n-aş fi auzit-o venind. 

O văzui îngenunchind lângă o tufă din apropierea focului şi 
uitându-se cu băgare de seamă printre frunze. Când fui la 
un pas de ea, îi şoptii zâmbind: 

Nu mă căuta acolo, seniora. Aicea sunt. 

Întoarse capul. N-am văzut în viaţa mea o mai mare 
expresie de spaimă. Părea împietrită şi nu putea scoate un 
cuvânt. Scosei pumnalul de la brâu şi zisei ameninţător: 

Un cuvânt mai tare şi-ţi înfig pumnalul în inimă. Ziceai 
adineauri că vrei să-i vezi pe ticăloşi mai de-aproape. Poftim 
cu mine să ţi-i arăt. 

Rămase tot în genunchi şi mă privea cu ochii holbaţi. 

Scoală-te! Îi poruncii eu. 

Dumneata... dumneata! Bâlbâi ea. 

Da, eu. Hai, când îţi spun! 

Ce să... să...? 

Ce să faci? Ai venit să vezi cum ne omoară yumaşii. Foarte 
bine. O să stai lângă noi când vor trage, ca să-ţi fie mai pe 
plac. Înainte! 

Vorbisem cu glas tare, ca să m-audă ai noştri. Winnetou se 
deşteptă din somn şi sări în picioare. 

O apucai pe Judita de gulerul bluzei şi o împinsei înainte. 

Uff! Exclamă apaşul uluit. Asta e femeia albă. 

Cu yumaşii ei care vroiau să ne împuşte, îl lamurii eu 
trântind-o jos lângă foc. 

În vremea asta se treziseră şi ceilalţi doi. Bătrânul Melton 
nici nu dormise. Privea înspăimântat la salvatoarea lui, care 
părea tâmpită de spaimă. 


Cine e asta? Întrebă englezul, frecându-se la ochi. A, ce 
plăcere, încântătoarea noastră Judita! Bine domnule, tot nu 
se îndură să se despartă de noi? 

Le explicai ce s-a întâmplat, apoi târâi şi pe yumaşul 
leşinat lângă noi. 

N-ar fi mai bine să stingem focul de tot? Îşi dădu cu 
părerea Emery. 

Nu încă, i-am răspuns eu. 

Dar dacă vin şi trag? 

Deocamdată n-au să vină. Întrebarea e ce facem noi 
acum? 

Da, ce facem, mai ales cu pisica asta sălbatică, setoasă de 
sânge... Ar trebui să-i retezăm ghearele. 

Ce zice fratele meu Winnetou? Întrebai eu pe apaş. 

Nimic. Winnetou nu ştie nici el ce să zică. Ar merita s-o 
striveşti ca pe-o viperă. 

Nu, asta nu se poate. Oricum ar fi, tot femeie e. Să ne 
vedem de drum şi s-o lăsăm în plata Domnului. 

Şi pe yumaşi? N-ar fi bine să le dăm o lecţie ca să se înveţe 
minte? 

La ce bun! Tot nu le-ar ajuta. Legaţi-l pe Melton pe cal şi 
să plecăm. 

Şi cucoana de colo? 

O să vedem pe urmă. Urcaţi-l acum pe bătrân în şa şi 
aduceţi-mi calul meu. 

Ah, hm. 

Văzându-mă rămânând lângă Judita, englezul se mai 
linişti, închipuindu-şi că nu o voi lăsa nepedepsită. Eu luai o 
bucată de curea, îi legai strâns braţele în lungul trupului, 
îmi atârnai puşca de oblânc şi încălecai. 

Aşa! Urcaţi acum şi pe scumpa mea Judita pe cal şi, fiindcă 
nu se îndură să se despartă de noi, daţi-mi-o în braţe. 

Când să pună Winnetou şi Emery mâna pe ea, începu să 
ţipe cât o ţinea gura. O aşezai de-a curmezişul pe şa, ceilalţi 
încălecară şi ei, Winnetou apucă frâul calului lui Melton şi o 
pornirăm la drum. leşirăm la şes; vântul sufla cu putere, 


cerul era acoperit de nori groşi şi un întuneric de nepătruns 
domnea pe întinsul câmpiei. 

Winnetou era însă o bună călăuză pe care ne puteam bizui 
fără frică. 

Judita nu putea mişca braţele; se zbătu însă câtva timp 
dând din picioare, pe urmă se potoli. Emery şi Vogel nu 
pricepuseră ce aveam de gând cu ea, dar apaşul înţelesese 
numaidecât. 

Un ocol ca să nu mai găsească drumul? Mă întrebă el. 

Da. 

Howgh! 

Atâta tot. 

Când se lumină de ziua eram departe. La răsărit se zărea 
o dungă neagră care se prelungea pe o mare întindere. Ne 
îndreptarăm într-acolo. Era pădure. Oprirăm caii, lăsai jos 
pe Judita, descălecai şi-i dezlegai braţele. Ea tăcea şi ţinea 
ochii-n pământ. 

Ştii unde te afli, seniora? O întrebai eu. 

Nu răspunse. 

Am văzut cât de dragi îţi suntem, trebuie însă, spre marea 
noastră părere de rău, să ne despărţim. Rămâi sănătoasă şi 
drum bun! 

Încălecai şi pornirăm mai departe. Când întoarsei după 
câteva momente capul, o văzui nemişcată în acelaşi loc. 

Habar n-are unde e, zise Emery. 

Asta am vrut şi eu. 

O să ştie să se descurce? 

Poate, dar dacă e deşteaptă o să stea să-şi aştepte yumaşii, 
care vor veni s-o caute. Mai curând sau mai târziu tot au să 
dea de ea. Frica de-a fi singură în pustietatea asta pentru 
cine ştie cât timp e destulă pedeapsă, deşi nu atât cât ar fi 
meritat. 

Şi dacă n-o găsesc indienii? 

Imposibil. O să le trebuiască cel puţin o zi, poate chiar 
două; în vremea asta îşi mută gândul de la noi şi ne lasă în 
pace. 


S-a adeverit mai târziu că am avut dreptate; buruiana rea 
nu piere... 

Ne aţineam mereu tot pe lângă pădure, până ce 
ajunserăm la un loc unde trebuia s-o străbatem pieziş. Pe la 
amiază ieşirăm din pădure; înaintea noastră se întindea un 
şes mare. 

Făcurăm popas de un ceas ca să răsufle caii şi tocmai 
vroiam să plecăm, când zărirăm nişte călăreţi venind spre 
noi. Ne-am tras repede după copacii de la marginea 
pădurii, ca să nu ne vadă. 

După ce s-au mai apropiat, cunoscurăm că sunt indieni. 
Aveau cai minunaţi dar erau neînarmaţi. 

Iscoade! Zise Winnetou. Se cere ca iscoada să aibă un cal 
foarte bun, nu are însă nevoie de arme, care i-ar putea fi o 
piedică la un moment dat. 

Iscoade? Întrebă Emery. Astea apar când s-a declarat 
război între triburi. 

Tot ce se poate, răspunse apaşul. Aici e hotarul câtorva 
triburi şi se iscă adesea neînţelegeri printre ele. 

Aceşti patru călăreţi nu sunt vopsiți cu culorile de război, 
aşa că nu pot şti din ce neam fac parte, adăugai eu. 

Să aştepte fratele meu până ce se vor mai apropia. Par să 
fie trei războinici tineri şi unul mai în vârstă; poate că-l 
cunosc. 

Indienii erau acum destul de aproape ca să li se poată 
distinge faţa. 

Uff! Exclamă Winnetou acum. Ăsta e fratele meu, Săgeată- 
iute, căpetenia nijoraşilor. Ne putem arăta fără frică. 

Dădu pinteni calului şi le ieşi înainte. Când ne văzură, 
indienii traseră cuţitele de la brâu, dar cel mai bătrân 
dintre ei strigă cu bucurie: 

Uff! Fratele şi prietenul meu Winnetou! Marea căpetenie a 
apaşilor îmi apare ca raza de soare bolnavului, ca să-i 
încălzească trupul chinuit de friguri. 

Şi mie Săgeata-iute ca însetatului, izvorul răcoros. Văd că 
fratele meu şi-a lăsat acasă armele. Nu cumva e pornit în 


iscoadă? 

Da. Săgeata-iute a pornit cu trei războinici de-ai lui să afle 
dincotro se va auzi lătratul câinilor de mogolloni. 

Care e pricina duşmăniei dintre ei şi vitejii războinici ai 
nijoraşilor? 

Trei războinici de-ai noştri care treceau paşnici prin 
meleagurile acestor şacali au fost ucişi. Am trimis dintre ai 
noştri să întrebe pentru ce; nici ei nu s-au mai întors. Am 
pornit iscoade să afle care e pricina şi au venit să-mi spună 
că s-a ivit molima cu moarte printre caii mogollonilor şi au 
de gând să vină ca să-i ia pe-ai noştri. De aceea m-am dus 
să vadă şi ochii mei şi acum mă întorc la wigwamurile 
noastre. 

Ce veste o să ducă fratele meu acasă? 

Săgeata-iute deschise gura să răspundă, se răzgândi, ne 
măsură cu privirea, pe urmă zise: 

Văd că fratele meu, căpetenia apaşilor, e însoţit de chipuri 
albe, ba şi de un prizonier. Cum aş putea să răspund eu la 
întrebarea lui? 

Winnetou arătă mai întâi pe Vogel. 

Tânărul acesta nu e un războinic ca noi şi nu s-a luptat 
încă niciodată cu duşmanul, dar e stăpân peste sunetele 
care ne bucură inima. Când porneşte el să cânte din strune, 
auzul acelora care îl ascultă rămâne uimit. Winnetou i-a 
dăruit prietenie şi ocrotire. Acesta, urmă el întorcându-se 
spre Emery, e un puternic şi viteaz războinic. „Corturile lui 
de piatră” se află dincolo de apa cea mare. Are multe turme 
şi bogății nenumărate. Totuşi a pornit în lume să 
înfăptuiască isprăvi nemaiauzite. Winnetou e prietenul său. 
L-a cunoscut prin munţi şi savane şi l-a urmat acum câteva 
luni într-o ţară străină, apoi s-au revăzut peste două ape 
întinse, unde a fost martor la vitejia lui. 

Dar acesta? Întrebă Săgeata-iute, arătând spre mine. 

Mă aşteptam ca Winnetou să înceapă cu laudele şi să mă 
înalțe în slava cerului; zise însă foarte simplu: 

Fratele meu, Old Shatterhand. 


Ochii nijoraşului scăpărară. Sări de pe cal, înfipse vârful 
pumnalului în pământ şi strigă: 

Marele Manitu mi-a împlinit dorinţa: să-l văd o dată pe Old 
Shatterhand. Rog pe fraţii mei să descalece şi să şadă lângă 
mine. Să lase fără grijă pe prizonier în paza războinicilor 
mei. 

Descălecarăm. Nici el, nici noi n-aveam timp de pierdut, ar 
fi fost însă o adâncă jignire pentru el să nu-i facem pe voie; 
şi apoi nu puteam şti ce foloase am putea trage mai târziu 
dintr-o astfel de cunoştinţă prețioasă. 

Ne aşezarăm deci lângă el, adică făcurăm un cerc în jurul 
pumnalului înfipt în pământ. Tinerii nijoraşi îl dădură pe 
Melton jos de pe cal, îi legară picioarele şi-l întinseră în 
iarbă, dar la un semn al apaşului îl aşezară destul de 
departe ca să nu poată auzi ce vorbim. 

Se fumă, bineînţeles, pipa păcii. Acum când eram prieteni 
şi fraţi, căpetenia putea răspunde la întrebarea de 
adineauri a apaşului. 

Câinii de mogolloni vor porni peste trei zile cu arma 
împotriva războinicilor mei, zise el. 

De unde ştie fratele meu ziua? Întrebă Winnetou. 

I-am văzut pregătindu-şi talismanele, aşa că nu poate 
trece mai multă vreme. 

Socoate fratele meu să-i aştepte sau să le iasă înainte? 

Nu m-am hotărât încă. Să vedem ce zice Sfatul. Rog pe 
fratele meu Winnetou să vorbească el cu bătrânii, care vor 
fi mândri să aibă printre ei şi pe înțeleptul şi viteazul Old 
Shatterhand. 

Am face-o bucuroşi, dar trebuie să ne ducem cât mai 
repede la mogpolloni, am răspuns eu. 

Cum, la duşmanii noştri? Întrebă el mirat. 

Îi spusei pe scurt cum stau lucrurile. Rămase câtva timp 
îngândurat, pe urmă zise hotărât: 

Fraţii mei să vină totuşi cu mine. Dacă albul căruia îi zice 
Melton s-a dus să caute ocrotire la mogolloni, nu pleacă el 
atât de curând de acolo. 


Dar dacă nu vor să-l ocrotească? 

Atunci se duce la Stânca-albă să aştepte pe femeia albă. 

E şi ea pe drum. S-ar putea să-l întâlnească chiar mâine, 
aşa că nu e vreme de zăbovit. 

Da, văd şi eu. Parcă spunea fratele meu Old Shatterhand 
că Melton a plecat de la cetăţuie călare, nu e aşa? 

Da. 

Nu în căruţă? 

Nu. 

E şi o femeie albă cu el? 

Deocamdată nu. 

Dar unul care mâna cei patru cai la căruţă? 

Nu. 

Nici un vânător alb care făcea pe călăuza? 

Nici. Pentru ce-mi pune Săgeata-iute aceste întrebări? 

Fiindcă am văzut când mogollonii au atacat o căruţă. Au 
împuşcat pe vizitiu şi au luat cu ei un bărbat şi o femeie 
albă, împreună cu omul care călărea lângă căruţă şi părea 
să fie călăuza. 

Din ce pricină i-au atacat? 

Au dezgropat securea de război împotriva noastră. Când 
pornesc aceşti câini la luptă, toţi albii pe care-i întâlnesc în 
cale li se par duşmani şi nu-i lasă să-şi vadă de drum. 

Melton nu putea fi în căruţă. Cu atât mai mult trebuie să 
ne grăbim căci e în joc viaţa a trei oameni nevinovaţi. 
Suntem siliţi să ne luăm îndată rămas-bun de la viteaza 
căpetenie a nijoraşilor, dar s-ar putea să ne revedem mai 
curând decât ne aşteptăm. 

Ce-l face pe Old Shatterhand să creadă? 

Fiindcă vom avea poate nevoie de tine ca să-l avem pe 
Melton în mână. Ne putem bizui pe ajutorul tău? 

Da. Am fumat cu voi pipa păcii, aşa că duşmanii voştri sunt 
şi ai mei. Dacă aveţi trebuinţă de mine, veniţi de mă găsiţi. 
Braţul şi mintea lui Winnetou şi Old Shatterhand folosesc 
mai mult decât armele multor războinici. Veţi fi primiţi cu 
bucurie mare în lagărul nostru. 


Bănuiesc mogollonii că ştiţi ceva de planurile lor? 

Ştiu că le cunoaştem, nu-şi închipuie însă că am aflat de 
graba lor. 

Cu atât mai bine. Mare le va fi spaima când vă vor găsi 
pregătiţi de luptă. Care trib e mai tare, al lor, ori al vostru? 

Numărul războinicilor e cam acelaşi. 

Sper să vă fim de folos. Şi acum aş vrea să te rog să-mi faci 
un mare bine. 

Spune ce, căci dacă e cu putinţă nu mă dau înapoi. 

Nu-ţi cer un lucru imposibil. Şi apoi, rugămintea mea eo 
dovadă de încrederea pe care mi-o pun în tine. Noi nu ştim 
ce ni se poate întâmpla în zilele următoare. S-ar putea ca, 
siliţi de împrejurări, să trebuiască să fim cu multă 
chibzuinţă şi băgare de seamă. Dacă-l luăm pe prizonier cu 
noi, mă tem că ne-ar fi o mare piedică în cale. 

Vrei să-l laşi în paza noastră? 

Da. 

Rugămintea ta e o cinste pentru mine; dovedeşte că mă 
socoteşti cu adevărat prietenul tău. Prizonierul va fi tot aşa 
de sigur la noi ca şi sub ochii tăi. 

Îţi mulţumesc din suflet. Acum, uită-te la tânărul alb de 
lângă mine. Căpetenia apaşilor ţi-a spus despre elcănue 
războinic. Primejdiile care ne ameninţă nu sunt pentru el. 
Vrei să-l iei cu tine şi sub ocrotirea ta? Vom veni pe urmă 
să-l luăm. 

Să stea cu mine în cort şi-l voi păzi ca pe copilul meu până 
la venirea voastră, când mă voi bucura să vă văd. Mai au 
fraţii mei vreo dorinţă? 

Nu. Drept mulţumire pentru bunăvoința ta, vom căuta şi 
noi să-ţi aducem un folos. Ne vom furişa până aproape de 
mogolloni şi vom veni să-ţi spunem ce-au de gând. 

Asta ar însemna mai mult decât aş trimite de zece ori zece 
iscoade care să vadă, să cugete şi să lucreze pentru noi. 
Aduc slavă marelui Manitu care v-a scos în calea mea. Tot el 
va învrednici ochii mei să vă vadă cât mai curând. Howgh! 


Bătrânul Melton făcu ochii mari când auzi că va fi dus la 
nijoraşi. Totuşi nu păru nemulţumit de schimbarea asta. 
Ştia că de la noi nu putea aştepta îndurare, dar cum 
nijoraşilor nu le făcuse nimic nădăjduia că i se va iviun 
prilej de fugă. Poate că nu-l vor păzi cu prea multă 
străşnicie, poate că-i va fi cu putinţă să-i convingă de 
nevinovăția lui, sau poate că va găsi printre ei vreunul care 
se va lăsa încântat de făgăduieli şi-l va face scăpat. 

Noi însă eram siguri că ne putem încrede fără teamă în 
nijoraşi. Ar fi fost o mare ruşine pentru ei să li se întâmple 
aşa ceva. Ştiam deci că e mult mai mare siguranţa la ei 
decât la noi. 

Numai tânărul violonist nu fu defel încântat când auzi că 
nu vrem să-l luăm cu noi. Zicea că ne va urma chiar şi fără 
voia noastră, întâmple-se orice. Îmi veni însă o idee foarte 
bună. Îi spusei că n-am destulă încredere în nijoraşi şi 
trebuie neapărat să rămână unul din noi să păzească pe 
Melton. Perspectiva de-a fi pus la un post de onoare îl mai 
împacă oarecum. Ne despărţirăm cu o călduroasă 
strângere de mână şi, în timp ce ei dispărură în pădure, eu 
cu Winnetou şi Emery o luarăm pe drumul pe care veniseră 
nijoraşii. 

Capitolul XII - John Dunker. 

Nu mai aveam pe nimeni de păzit şi nici de luat în seamă 
lipsa de experienţă a violonistului. Caii noştri zburau ca 
vântul şi nădăjduiam ca a doua zi dimineaţă să ajungem la 
destinaţie. 

Drumul cel mai drept era cel pe care-l făcuseră în ajun 
nijoraşii. Ne luarăm după urmele lor, dar de la o vreme nu 
le mai găsirăm, deoarece avuseseră grijă să le şteargă ca să 
nu fie văzute de duşman. Pe înserate ajunserăm la un loc 
prielnic pentru popas. La stânga noastră se vedea o movilă 
de la care pornea un şir lung de tufe care mărgineau 
probabil o apă. 

Ne îndreptarăm într-acolo când... dintr-o tufă se auzi un 
glas ameninţător: 


Hei, băieţi, dacă mai faceţi un pas, trag! 

Văzui că nu e de glumit. Nu vedeam cine vorbeşte, fiindcă 
era ascuns în tufiş. Sau poate că erau mai mulţi. Oprirăm 
caii. După grai se cunoştea că omul e un alb, deşi nu spaniol 
din naştere. 

Mă rog, unde e domnul care porunceşte cu atâta asprime? 
Întrebai eu. 

Colea după tufa aceasta de cireş sălbatic, unde vedeţi 
ţeava puştii mele ieşind din frunziş. 

Pentru ce ne ameninţi, sir? 

Fiindcă nu ştiu dacă am de-a face cu nişte ticăloşi ori 
gentlemeni! 

Cu gentlemeni, cu gentlemeni, master... 

Asta poate s-o spună orice derbedeu. Legitimaţi-vă! 

Cu ce? Crezi că purtăm la noi acte de botez ori de plata 
dărilor către comună? 

Nu-mi trebuie! Numele să-l aud! Cine e masterul ăla 
arămiu de lângă voi? 

Winnetou, căpetenia apaşilor, şi mie mi se zice Old 
Shatterhand. 

Tii, drăcia dracului! Winnetou şi Old Shatterhand! Ce 
întâmplare! Staţi că iaca, acu' vin! 

Crăcile se dădură la o parte şi din mijlocul lor răsări un 
individ lung şi slab cu hainele ferfeniţă, capul gol şi cu un 
ciomag gros în mână. Să-l fi întâlnit undeva într-o ţară 
civilizată, ai îi zis că e un vagabond sau borfaş şi l-ai fi 
arestat imediat. 

Făcu un gest ca şi când şi-ar fi scos pălăria, se înclină şi 
zise: 

Mare cinste pentru mine, musii! S-a nimerit de minune, 
fiindcă zău n-aş fi ştiut unde să vă caut. 

Să ne cauţi? Întrebai eu cu mirare. 

Întocmai. 

Nu-nţeleg de ce. Eşti sigur? 

Yes, master. 

Mă rog, aş vrea să ştiu cum te cheamă. 


Zi-mi cum vrei, am mai multe nume. Dacă eşti într-adevăr 
Old Shatterhand, şi cred că eşti, atunci vei fi auzit poate de 
John Dunker. 

Celebrul scout al generalului Grant? 

Yes, sir. Mi se mai zice şi Dunker cel lung sau mai pe scurt 
Lunganul. 

Şi iar făcu gestul că-şi scoate pălăria. 

Şi zici că aveai intenţia să ne cauţi? 

Yes. Pe dumneata, pe Winnetou, şi pe muzicantul ăla, 
Vogel. 

Nu se poate. De necrezut! Zisei eu uitându-mă încremenit 
la Winnetou şi Emery. 

Uite că se poate, răspunse Dunker, şi o să înţelegeţi 
numaidecât pentru ce. Daţi-vă jos de pe cai şi să stăm niţel 
colea la malul apei. 

Aha, acum ne dai voie? 

Yes. Mai ales că nici n-am cu ce să vă împuşc. Ia uitaţi-vă la 
arma mea, hihihi! Râse el şi ne întinse ciomagul. 

Cum adică, asta ţi-e puşca? 

Da! 

John Dunker să n-aibă arme... 

Am avut, şi încă arme nu glumă, dar mi le-au luat afurisiţii 
de mogolloni. 

A, ai fost atacat de ei? 

Yes, sir. Într-o trăsură cu patru cai. 

Dumneata erai câlăuza şi vizitiul a fost ucis, nu e aşa? 

Chiar aşa. Văd că ştiţi cum stă chestia, parc-aţi fi fost de 
faţă. Cum se face asta, master? 

Spune-mi mai întâi cine era lady din trăsură. 

O să-ţi spun. Acum haidem să stăm la taifas lângă pârâu. 
Bine aţi venit, gentlemeni! Mare onoare, deosebită onoare 
pentru mine... 

Şi iar duse mâna la o pălărie închipuită. Auzisem despre 
acest om ciudat, dar nu-l întâlnisem încă niciodată până 
acum. 


Ne îndreptarăm cu toţii spre mal şi văzui spre marea mea 
mirare legat de o tufă un cal admirabil, înşeuat după moda 
indiană. 

Calul e al dumitale, master Dunker? Îl întrebai eu. 

Yes. Adică mai bine zis l-am împrumutat de la Vânt- 
puternic - dacă veţi fi ştiind cine e. 

A, căpetenia mogollonilor. Cum de ţi l-a împrumutat? 

Nici el nu ştie. Un împrumut fără voie. Uitasem să-l întreb 
mai întâi dacă vrea ori ba. 

N-am auzit până acum că John Dunker e hoţ de cai. 

Nici nu e, sir, zău nu, crede-mă. Dar mogollonii mi-au luat 
tot ce-am avut şi când am încercat să mă împotrivesc mi-au 
sfâşiat hainele de pe mine. Nu mă vedeţi în ce hal sunt! 
Ziceau că vor să mă aibă viu în ghearele lor. De necaz le-am 
luat şi eu calul. 

O aventură în toată regula. Ia povesteşte-ne şi nouă cum a 
fost. 

Cu plăcere. V-aş ruga mai întâi să-mi daţi şi mie o armă ca 
să mă simt şi eu om ca toţi oamenii. 

Poftim un revolver de-al meu. 

Luă revolverul, îl examină, se uită la marcă, pe urmă 
exclamă încântat: 

Straşnic! Fabricat admirabil, sir! Acum să poftească ei că 
le arăt eu lor! Oare vreo bucăţică de carne nu se găseşte pe 
la dumneavoastră? N-am băgat de ieri dimineaţă nimic în 
gură. 

Îi dădurăm o halcă mare de carne uscată pe care o 
înfulecă la repezeală. Se aplecă peste pârâu, făcu mâinile 
căuş şi bău până se satură. 

Aşa! Acum m-am săturat. Nu credeam că o să am ce 
mânca aşa de curând. Să rătăceşti prin pădure fără o armă 
la tine, ca să ai cu ce împuşca o sălbăticiune, e lucru grav, 
sir. Nu ştiu dacă aţi păţit vreodată aşa ceva. Mare noroc am 
avut că v-am întâlnit, adică nu atât eu cât ceilalţi, 
prizonierii, fiindcă nimeni alţii în afară de dumneavoastră 


nu i-ar mai putea scoate din ghearele ticăloşilor de 
mogpolloni. 

Cine sunt prizonierii? 

Cine sunt? Hm, sir, ce-o să te mai miri când vei auzi... 

Hai, omule, spune odată! 

Iaca spun, numai că o carte frumoasă n-o citeşti de la 
mijloc ori de la coadă. Toate la rândul lor, sir. Aşadar, 
şedeam în Fort Belknap la un păhăruţ de rachiu şi mă 
gândeam încotro să-mi port picioarele: la Red River ori spre 
Estacado, când se opri o trăsură cu patru cai în faţa 
cârciumii şi din ea cobori un domn - se cunoştea cale de-o 
poştă că e un adevărat gentleman. Intră în cârciumă, se 
aşeză la o masă şi stătu să chibzuiască niţel cam ce-ar putea 
să bea. Eu îl sfătuii să bea un rachiu de mentă şi-i întinsei 
paharul meu să guste. Sorbi o înghiţitură zdravănă şi mă 
întrebă dacă nu ştiu vreo călăuză pricepută care să-l ducă 
până la Noul Mexic şi de-acolo mai departe, adică tocmai la 
San Francisco. Eu făcusem drumul ăsta de nu ştiu câte ori 
şi-l cunoşteam cum îmi cunosc buzunarele. Mă oferii să-i 
slujesc de călăuză. 


Închirie alţi cai şi după un ceas eram pe drum. Ştiţi cine 
era gentlemanul ăsta? Îl cunoaşteţi şi dumneavoastră foarte 
bine. 

Zău? Cine? 

Pe master îl cheamă Fred Murphy şi e avocat în New 
Orleans. 

Avocatul Murphy! Exclamai eu. Cu neputinţă! Ei, mai 
departe, repede... 

Am mers noi mai departe dar nu atât de repede cum vă 
povestesc. Ori vrei să scurtez povestea? 

Ştii dumneata ce căuta în San Francisco? 

Atunci nu ştiam, dar acum da. Am aflat, fiindcă mă aţineam 
tot lângă trăsură şi l-am auzit ce vorbea cu lady. 

Care lady? Cine era doamna? 

Aha, şi asta vreţi să ştiţi! Well, o s-aflaţi mai târziu, nu i-a 
venit încă rândul. Orice lucru la vremea lui. Înainte de a 
ajunge la cucoană, trebuie să mă duc mai întâi la 
Albuquerque. 

Albuquerque? Spune, omule, mai repede, mă ţii ca pe 
cărbuni aprinşi... 

Nu te-nfierbânta aşa, sir! Ajungem noi şi aici fără să ne 
grăbim. Şi după cum vă spuneam, în Albuquerque a trebuit 
să aşteptăm o zi întreagă până s-a reparat ceva la trăsură. 
Stăteam în restaurant - parcă Plener îi zice - şi mâncam; 
mai stătea şi altă lume la masă. Vorbeau de nişte concerte 
care se dăduseră de curând în oraş. Un violonist şi o 
cântăreaţă grozavă. Îşi puseseră un nume spaniol, dar ştiau 
toţi că sunt germani. Gazda lor - erau frate şi soră - nu-şi 
ţinuse gura. 

Cunoşteau cei din restaurant adevăratul lor nume? 

Da. Păi asta a fost ce l-a făcut pe avocatul meu să sară în 
sus ca ars când l-a auzit. Pe violonist îl chema Vogel şi pe 
soră-sa doamna Werner. 

Mi-am închipuit. Pe urmă? 

Cum a auzit avocatul despre cine era vorba a cercetat 
adresa cântăreţei şi a ieşit ca un nebun din restaurant. Să 


nu fi fost avocat, ziceam că a înnebunit de-a binelea, dar nu 
prea ştiu ca avocaţii să-şi piardă aşa de lesne minţile. Ori ai 
văzut dumneata vreunul din ăştia? 

Nu... da... da... nu! Pe urmă... spune ce-a fost mai 
departe? 

Mai departe n-a fost nimic, decât că a doua zi madam 
Werner s-a urcat în trăsură lângă domnul Murphy şi au 
pornit la drum. Am luat-o în susul lui San Jose, prin Sierra 
Madre până la New-Wingate, pe urmă la Rio Puerco de 
vale, am lăsat în urmă Colorado şi am ajuns la şoseaua 
Cerba. Aici altă belea. Cucoana n-a mai vrut să se urnească. 
Zicea că ştie ea bine că prin meleagurile astea s-ar afla 
frate-său, Old Shatterhand, Winnetou şi unul Emery, englez 
de felul lui. 

Uite-l, ăsta e. 

Well! Îmi pare bine de cunoştinţă. Duse iar mâna la 
închipuita pălărie, apoi urmă: Aflai din conversaţia lor că se 
făcuse o mare escrocherie în dauna cucoanei şi a fratelui ei, 
de nişte pungaşi - Meltoni, dacă nu mă-nşel. Old 
Shatterhand cu Winnetou şi Emery plecaseră să prindă pe 
pungaşi, care se aflau acum într-un castel de lângă un 
afluent al micului Colorado. 

Flujo Blanco. 

Well! Aşa o fi, că eu nu-l cunosc. Cucoana ar fi vrut să se 
ducă şi ea în urmărirea pungaşilor, dar n-au vrut s-o ia. 
Acum ţinea morţiş să-l caute pe frate-său. Eu nu ziceam 
nimic, fiindcă nu era treaba mea să m-amestec. Avocatul o fi 
înţeles şi el, măcar că era avocat, că nu e frumos să refuzi o 
lady şi ne-am abătut atunci din drum luând-o spre munţii 
Mogpolloni. 

De ce tocmai acolo? 

Fiindcă aici sunt cei mai mulţi afluenţi ai micului Colorado. 
Eram sigur că voi găsi castelul şi nu mă sinchiseam unde 
mergem. 

Dar bine, master, o femeie prin pustietăţile astea, şi în 
trăsură când n-ai o şosea ca lumea! Cum de ţi-ai luat o 


astfel de răspundere? 

Nici nu mi-am luat-o. Aşa vroia cucoana şi nu puteai s-o 
scoţi din ale ei. Socot că dacă l-ai fi întrebat pe avocat ce-i 
place mai bine: bucoavnele lui de legi, ori ochii cucoanei, 
pun capul meu că s-ar fi hotărât pentru ochii ei. Şi, cum vă 
spuneam, după ce ne-am abătut din şosea, drumul s-a 
îngreunat din ce în ce. Numai ponoare şi hârtoape. Ba 
coborai o vale de credeai că acum îţi frângi gâtul, ba urcai 
un deal de nu mai puteau trage bieţii cai, că le ieşea 
sufletul. Se întâmpla uneori să trebuiască să trecem o apă şi 
zăboveam ceasuri întregi până dădea Dumnezeu să ne 
vedem pe malul celălalt. Uite aşa am păţit ieri la prânz când 
au năvălit vreo sută de indieni peste noi. Ce era să fac eu, 
de unul singur? Fiindcă pe vizitiu îl împuşcaseră 
numaidecât şi avocatul era o mămăligă. Până să ridic eu 
puşca, douăzeci de sălbatici de ăştia mă ţineau ca într-o 
menghină şi sfâşiau hainele de pe mine. Cât ai clipi m-au 
doborât la pământ, m-au legat burduf şi m-au târât într-un 
loc încântător căruia îi zicea Stanca-albă. 

A, chiar unde ne ducem noi! 

Să vă duceţi negreşit. Aşa a zis cucoana şi avocatul, că 
sunt şi ei tot acolo. Aţi mai fost vreodată la Stânca-albă? 

Nu. 

Să vi-o descriu eu. Un munte mititel. Când ajungi în vârf şi 
te uiţi în jos, vezi un castel rotund cu ziduri albe, ferestre, 
portaluri, stâlpi, trepte şi turnulețe. Îţi zici că mare meşter 
a fost arhitectul care l-a zidit şi totuşi castelul nu e decât o 
stâncă, o bucată mare de calcar alb, pe care ploaia a 
transformat-o cu timpul în ce e acum. În lungul acestui 
castel natural curge un râuleţ care scaldă zidul castelului 
iar pe celălalt mal e mărginit de tufe dese. Mai departe se 
află un câmp întins pe care şi-au aşezat acum mogollonii 
corturile. 

E un lagăr de război? 

Nu. Stau aici cu nevestele şi copiii lor. Aşadar, în aceste 
plăcute locuri am fost noi duşi. Avocatul cât p-aci să 


plesnească de supărare, pe urmă s-a pus pe plâns ca o 
muiere. Cucoana era tăcută şi resemnată. Zicea că îndată 
ce veţi afla că e prizonieră, veţi veni s-o scăpaţi. 

Aşa o să şi facem. Pe urmă ce-a mai fost? 

Seara ne-au despărţit. Pe mine m-au dus într-un cort şi-au 
pus pe un arămiu de-al lor să mă păzească. Avocatul a păţit 
la fel, cucoanei i s-a dat însă un cort separat, au dezlegat-o 
şi i-au dat chiar voie să se plimbe pe afară. Mă tem căâi-a 
căzut cu tronc căpeteniei. Dar astăzi s-a întâmplat ceva ce 
cred că o să vă intereseze. M-au scos din cort şi pe mine şi 
pe avocat - pesemne ca să ne ia la cercetări. Şedeam 
alături unul de altul înaintea unui consiliu de război. 
Deodată fu adus un călăreț alb care zicea că vrea să 
vorbească imediat cu şeful tribului. Când l-a văzut avocatul 
a început să răcnească ca scos din minţi. 

I-a spus pe nume? 

Da. La început îi zicea Small, Small Hunter, pe urmă 
lonathan Melton. 

Ce efect a făcut asupra călăreţului? 

Mai întâi s-a speriat, pe urmă parcă-i părea bine. A ţinut o 
lungă cuvântare căpeteniei din care noi n-am putut auzi 
nimic. Trebuie să fi venit de departe, fiindcă nu-l mai ţineau 
picioarele şi calul era numai o spumă. 

Şi căpetenia ce zicea? 

La început stătea încruntat, dar după ce-a spus albul ce 
avea de spus, Vânt-puternic s-a îmbunat, ba a fumat şi pipa 
păcii cu el. 

Vai de mine! 

Vai de voi, fiindcă după câte am aflat de la avocat ticălosul 
ăla e unul din cei trei pungaşi şi încă ăl mai al dracului 
dintre ei. 

Avea vreo geantă ia ei? 

Da. Una neagră de piele. O ţinea atârnată de umăr. Lui 
Melton i s-a dat un cort special. 

Ştii care e? 


Da. Era chiar alături de-al meu. După ce a ieşit din cort, a 
venit să stea lângă noi. 

Şi geanta? 

O lăsase pesemne în cort. S-a aşezat jos şi a început să-şi 
bată joc de avocat. Zicea ca o să-l pună mogollonii la stâlpul 
de tortură când s-or întoarce din război. 

E deci vorba de un război? 

Habar n-am. Aşa zicea Melton. Ceva parcă mi s-a părut şi 
mie suspect. 

Mogpollonii vor să atace pe nijoraşi ca să le fure caii. 

Şi ăştia nu ştiu nimic? 

Ba da. Şi-au şi început pregătirile. 

Well! Atunci stăm bine. Ne ducem la nijoraşi şi-i luăm cu 
noi ca s-o eliberăm pe cucoană şi pe avocat. 

Să chibzuim mai întâi. 

Pentru ce? 

Trebuie să văd deocamdată lagărul. 

Ai de gând să te arunci singur în gura lupului? 

Ei aş! Dar ia spune-mi şi mie cum ai reuşit să fugi? 

Ziceam că Melton la venire a stat mult de vorbă cu Vânt- 
puternic. În vremea asta nu prea se uita nimeni la noi. 
Picioarele ne erau libere, ne legaseră numai mâinile. Din 
ajun încă mă pregăteam de fugă. Aveam în cort o oală cu 
apă de băut. Udasem bine curelele ca să le moi şi să le pot 
întinde lesne. Aşteptam un prilej care s-a ivit mai curând 
decât speram. După ce Melton a râs niţel de avocat, indienii 
au vrut să ne bage iar în corturile noastre. În drum trebuia 
să trecem pe lângă al căpeteniei. Înaintea cortului aştepta 
calul ăsta de-l vedeţi - straşnic cal, ai? 

— Înşeuat gata. Acum! Mi-am zis eu. Trăsei repede mâna 
din curea şi sării ca fulgerul în spinarea calului pe urmă, tot 
să te duci, nene! 

Şi indienii ce-au făcut? 

La început stăteau ca împietriţi, aşa că am putut trece 
nesupărat lagărul. Pe urmă, se înţelege că s-a stârnit o 
gălăgie... ceva grozav! Răcnete, urlete, ţipete... Mie ce-mi 


păsa! Eram liber, aveam un cal, dar din nenorocire nici o 
armă. Am gonit până aici, mi-am adăpat calul cu gând să mă 
duc mai departe, când v-am văzut venind. Asta e tot. 

Cât timp ţi-a trebuit de-acolo până aici? 

Vreo trei ceasuri. 

Crezi că au să se ia după dumneata? 

Yes, sir. Cu siguranţă că mă urmăresc, nu că ar avea ceva 
cu mine, dar de cal le e dor; prea e de preţ ca să se îndure 
să mi-l lase! 

Aşadar, ţi-au luat urma şi au să vină încoace. Cum însă a 
început să se însereze, ajung de-abia după ce se va 
întuneca de-a binelea şi nu pot zări urmele. Totuşi ar fi bine 
să plecăm imediat. 

Încotro? 

La Stânca-albă. 

Well, merg şi eu cu dumneavoastră. 

Nu te-aş sfătui. Fii bucuros că ai scăpat; să te întorci, e 
curată nebunie. 

În tovărăşia lui Winnetou şi a lui Old Shatterhand nu mă 
tem de nimic. Şi apoi, vrei să se spună despre John Dunker 
că i-a fost frică de nişte sălbatici? 

Din câte am aflat despre dumneata, ştiu că nu s-ar putea 
zice aşa ceva. 

Zău? Se vorbeşte despre mine? N-ai idee ce bine-mi pare! 
Acum, fie ce-o fi, merg şi eu. 

Să o luăm însă pe alt drum ca să nu ne întâlnim cu 
mogpollonii. 

Bine zici. Winnetou cunoaşte ţinutul şi o să ne conducă el. 

Winnetou o să vă ducă în două ceasuri la Stânca-albă, zise 
apaşul. 

Adăparăm caii, încălecarăm şi pornirăm mai departe. 

Soarele apusese demult. Cerul era acoperit de nori deşi, şi 
domnea un întuneric de nepătruns, ca şi în ajun. Winnetou, 
care avea un simţ de orientare într-adevăr uimitor, nu greşi 
un moment drumul. După două ceasuri ne oprirăm înaintea 
unui deal. 


Aici e muntele despre care ne-a vorbit John Dunker, zise 
apaşul. 

Acesta să fie? Întrebă Dunker. Eu nu l-aş fi recunoscut prin 
întuneric. 

Da. Din vârful lui poţi desluşi bine Stânca-albă, jos în vale. 

Atunci să urcăm dealul. 

Staţi, zisei eu. Lagărul începe dincolo de deal. 

Da. 

Atunci nu se poate să nu fi pus mogollonii o santinelă în 
vârf. Să se ducă mai întâi Winnetou să vadă. 

Apaşul sări de pe cal şi dispăru în întuneric. Se întoarse 
de-abia după o jumătate de ceas. 

Să fie fraţii mei cu băgare de seamă; sunt două posturi în 
vârful dealului! 

Şi nu ne putem duce? 

Ba da, dar fără cai. 

Să-i ascundem atunci undeva. Nechezatul sau sforăitul lor 
ne-ar da de gol. 

Ne întoarserăm din drum, lăsarăm niţel mai departe caii în 
paza lui Emery şi noi trei începurăm să urcăm cu mare 
băgare de seamă dealul. Cele două santinele făcuseră foc 
şi-i puteam vedea bine la lumina flăcărilor. 

Din locul unde ne aflam acum, desluşeam dincolo de deal 
lagărul. Stânca se zărea acum prin întuneric ca o mare 
grămadă neagră. 

Well, am ajuns, zise Dunker. Şi-acum ce facem? 

Din nenorocire nu se pot deosebi bine corturile; dacă ar fi 
lună, ar fi altceva. 

Are şi întunericul avantajele lui. 

Adevărat; principalul însă ar fi să ştiu care e cortul 
cucoanei şi care al lui Melton. 

Ştiu eu, numai că nu vile pot arăta. Dar dacă aş putea, ce- 
aţi face? 

Am cobori în lagăr. 

Pentru ce? 


Ca să vorbesc cu lady, dacă nu mi-ar fi cu putinţă s-o scot 
de acolo. 

Asta ar fi într-adevăr una din şotiile pe care numai 
dumneata şi Winnetou aţi fi în stare să le faceţi. Trebuie 
însă să ştiţi că lagărul e înconjurat de santinele. Cum crezi 
că ai putea pătrunde înăuntru? 

Pe calea cea mai simplă, adică prin apă. În orice caz, nu 
plec de aici până ce n-am încercat să vorbesc cu doamna. 
Ce fel de corturi au mogollonii, de vară sau de iarnă? 

De vară. 

Deci, de pânză. Se poate scoate un ţăruş din pământ. La 
cele de iarnă nu. Cele două corturi sunt îndepărtate unul de 
altul? 

Nu, foarte aproape chiar. 

Bine, eu mă duc. Voi întoarceţi-vă la cai şi aşteptaţi-mă 
acolo. 'Ţineţi armele şi lucrurile mele care se pot strica de 
umezeală. 

Nu i se pare fratelui meu că e prea mare îndrăzneală din 
partea lui ceea ce vrea să facă? Mă întrebă apaşul 
îngrijorat. Winnetou ar fi bucuros să meargă şi el. 

Nu. Dacă ai şti care sunt corturile, ar fi altceva. 

Vrei să treci prin apă? Zise deodată Dunker. 

Desigur. Pe unul din maluri se află stânca, iar celălalt e 
acoperit de tufe dese. La adăpostul lor pot trece nevăzut 
prin lagăr. 

Greu, foarte greu ce vrei dumneata... Da', parcă m-ar 
ispiti şi pe mine să te însoțesc, sir. Ce zici? 

Hm! Nu te cunosc îndeajuns ca să ştiu dacă... Ştii să înoţi 
şi să te dai la fund? 

Binişor. 

Râuleţul e adânc? 

Nu ştiu. 

Curentul iute? 

Nu. 

Era astăzi apa tulbure sau limpede? 


Tulbure; veneau pe ea o grămadă de ierburi smulse şi 
papură. 

Cu atât mai bine, asta ne poate fi de mare folos. Facem din 
ele mici insule sub care ne putem adăposti ca să nu fim 
văzuţi. 

Insule? Sub care să ne adăpostim? Se miră el. 

Da. 

Lămureşte-mă, sir, fiindcă habar n-am ce spui. 

Totuşi e cât se poate de simplu, orice copil o poate face. 
Legi snopi de ierburi sau papură care plutesc lesne pe apă, 
şi le dai forma de insule mititele. La mijloc faci o moviliţă 
goală înăuntru, cu vreo câteva răsuflători. Te vâri dedesubt, 
bagi capul în moviliţa de deasupra apei, şi nu numai că ai 
aer destul, dar poţi vedea în acelaşi timp în toate direcţiile. 

Minunată idee, sir. Multe se pot învăţa de la oameni ca Old 
Shatterhand şi Winnetou. 

În ziua de azi trebuie să fii inventiv, master Dunker. Sunt 
împrejurări în care nimicuri de astea îţi pot fi de mare folos, 
ba te pot scăpa chiar de la moarte, după cum mi s-a 
întâmplat de câteva ori până acum. 

Bine, bine, dar insula trebuie să plutească şi trebuie să 
pluteşti împreună cu ea. 

Dacă apa e adâncă, dacă nu, păşeşti cu piciorul. 'Te-ai 
pricepe cum să faci? 

Yes, sir, sper că n-o să te dau de ruşine. 

Stai că nu e numai atât. Ca să poţi observa ce se petrece în 
afară, te opreşti din când în când, dar în aceeaşi măsură cu 
toate celelalte lucruri duse de apă. În nici un caz împotriva 
curentului. Când dai de vreun vârtej, te răsuceşti în loc, şi 
când vrei să ieşi la mal să stai s-asculţi, cauţi unde apa e 
liniştită şi vreo ieşitură de pământ ca să pară foarte firesc 
că insula s-a oprit acolo. 

Hm! E mai greu decât îmi închipuiam eu... 

Cu puţină experienţă, dacă eşti atent şi iei bine seama la 
ce faci e destul de lesne. Ei, tot mai vrei să mergi? 

Mai mult ca oricând! Cu mare bucurie chiar. 


Bine! Îţi atrag însă atenţia că-ţi pui viaţa în primejdie. 
Dacă ne prind, suntem pierduţi. 

Nu e aşa uşor cum crezi dumneata. Ne putem apăra. 

Cu ce? Singura armă pe care o putem lua cu noie 
pumnalul. La cel dintâi semnal de alarmă, plouă cu gloanţe 
în jurul nostru. 

Că n-or fi având toţi puştile la îndemână, ce dracu'! 

Şi fără arme, sunt atât de mulţi încât ne pot birui într-o 
clipă. Vezi că sunt sincer cu dumneata. Chibzuieşte bine ce 
faci. 

N-am ce să chibzuiesc; am zis că merg, merg. Vreau să 
călătoresc şi eu o dată sub o insulă plutitoare şi să spun pe 
urmă că am învăţat de la Old Shatterhand meşteşugul ăsta. 
N-am făcut încă asta până acum şi nu vreau să scap prilejul 
pentru nimic în lume. 

Fie! Ştii la ce distanţă stau santinelele jos în vale unele de 
altele? 

Da, dacă nu s-o fi schimbat nimic de azi de la prânz. 

În orice caz mă duci până acolo. Intrăm mai înainte în apă 
şi ieşim tocmai dincolo de lagăr. Fiindcă nu vom avea timp 
mai târziu, trebuie să ne înţelegem acum asupra câtorva 
puncte. Un plescăit de limbă înseamnă că cel care l-a făcut 
vrea să spună celuilalt ceva. Pe urmă alăturăm insulele una 
de alta ca să ne putem înţelege. În afară de asta, dumneata 
să te ţii mereu după mine şi să faci ce vezi că fac eu, numai 
într-un singur caz nu, adică atunci când mă vei vedea 
apropiindu-mă de mal şi ieşind din apă ca să intru poate în 
vreunul din corturi. 

Ei drace! Nu cumva ai de gând să faci trăsnaia asta? 

Trebuie! Dumneata îmi indici corturile despre care ţi-am 
vorbit adineauri, înainte de-a ajunge până la ele, deoarece 
nu ne putem întoarce împotriva curentului. De altminteri, 
trebuie să-ţi spun ca să te liniştesc, că afacerea e mai uşor 
de realizat decât pare. Pe mal, mai bine-zis pe partea unde 
apa se izbeşte de stâncă, nu se află nimeni, deci n-avem de 
cine ne teme, iar celălalt mal e îndesat cu tufe unde ne 


putem adăposti fără grijă. Şi apoi cerul e încărcat de nori şi 
e întuneric beznă. Aşadar, înainte! Să înştiinţăm mai întâi 
pe Emery, pe urmă putem începe interesanta noastră 
partidă de înot. 

N-ar fi mai bine s-aşteptăm până se sting focurile şi au 
adormit indienii? 

Nu. Vreau să vorbesc cât mai curând cu prizoniera şi să 
observ totodată pe indieni, poate că aflu ceva despre cele 
ce vor să întreprindă împotriva nijoraşilor. Ori facem 
imediat încercarea, ori renunţăm definitiv la ea. 

Predarăm lui Emery armele şi tot ce nu suferea umezeală, 
păstrându-ne numai pumnalele; deoarece Dunker n-avea 
niciunul la el, apaşul i-l dădu pe al său. Winnetou ţinea cu 
orice preţ să ne însoţească măcar până la malul râului, ca 
să ne ajute la întocmirea insulelor noastre plutitoare. 

Trebuia, bineînţeles, să procedăm cu foarte mare băgare 
de seamă. După ce-am trecut de prima santinelă am 
înaintat până la un păpuriş. Trebuia să tăiem papura din 
apă ca să nu se cunoască a doua zi locul. Tufe erau de 
asemenea din belşug, aşa că aveam acum material destul 
pentru întocmirea insulelor. Se cerea însă ca aceste insule 
mititele să fie lucrate astfel încât să nu dea nimic de bănuit. 

După un ceas erau gata. Dunker intră în apă ea să facă 
sub ochii mei o probă, care îi reuşi pe deplin. Winnetou se 
îndepărtă, asigurându-mă că va fi gata în orice moment să- 
mi alerge în ajutor. După ce mă vârâi şi eu sub căpiţa de 
tufe, zisei un „Doamne ajută” şi... înainte! 

Capitolul XIII - La „Stânca-Albă” 

Nu era plăcut să simţi hainele grele de apă pe trup, dar nu 
aveam ce face. Cum vroiam cu orice preţ să vorbesc cu 
Marta, nu mă puteam prezenta despuiat în faţa ei. 

Apa nu era lată, era însă adâncă. Îndată ce ne-am depărtat 
de mal, pământul ne fugi de sub picioare şi a trebuit să o 
luăm înot. Iovarăşul meu mă urma la o depărtare de câţiva 
coţi. Deşi era întuneric, zării după câtva timp prima 
santinelă stând pe mal. Din fericire, nu ne-a văzut, sau mai 


bine zis nu i s-a părut nimic suspect în cele două 
grămăjoare de buruieni care pluteau la vale. 

Peste puţină vreme zărirăm cele dintâi corturi luminate de 
văpaia focurilor. Erau pe malul stâng umbrit de tufe, de 
aceea o luarăm pe cel drept ca să avem vederea liberă şi să 
fim mai siguri că nu ne zăreşte nimeni. 

Apa curgea acum mai potolit, căci râul făcea un cot spre 
dreapta scăldând temelia stâncii, lăsând loc destul pe 
stânga pentru corturi, deoarece lagărul se face de obicei 
cât mai aproape de o apă curgătoare. 

Depăşisem vreo paisprezece sau cincisprezece corturi, 
când Dunker dădu semnalul că vrea să-mi spună ceva. Fiind 
numai la câţiva paşi în urma mea nici nu trebuia să mă 
opresc din drum. Îl auzii zicând: 

Cortul cel mare cu suliţele înfipte de amândouă părţi e al 
căpeteniei. 

Nu mă prea interesa, totuşi întorsei capul într-acolo şi 
văzui că bine făcuse Dunker că-mi atrăsese atenţia. Focul 
din faţa cortului se potolise, de aceea aprinseseră lângă el 
altul, fiindcă locul era întins şi aveau loc mai mulţi inşi în 
jurul lui. Câţiva indieni şedeau lângă foc şi se vedea că 
aşteptau şi pe alţii să vină. Trebuia probabil să aibă loc o 
consfătuire. 

Dacă am fi putut auzi ce se vorbeşte, am fi putut trage 
poate ceva folos de pe urma convorbirii lor. Mă apropiai 
deci de malul drept şi Dunker se lipi de mine ca să putem 
vorbi fără să ne audă cineva. Ca să aflăm ce-şi spun indienii, 
se cerea să trecem pe celălalt mal; tufele ne-ar fi împiedicat 
însă vederea, de aceea hotărârăm să rămânem deocamdată 
aici. 

Picioarele noastre atingeau acum nisipul şi puteam şedea 
destul de comod în apă. 

Pentru ce ne-am oprit, sir? Mă întrebă Dunker. 

Nu vezi că mogpollonii vor să ţină sfat? 

Ba văd. Nu cumva vrei s-auzi ce vorbesc? 


Da. După ce se vor aduna toţi. Acum să aşteptăm ca să 
vedem câţi şi cine ia parte la sfat. Cortul unde e găzduit 
Melton nu se poate vedea de aici? 

Nu, dar e al şaselea dincolo de al căpeteniei. 

Şi al cucoanei? 

Al patrulea după al lui. 

Dacă nu ai greşit socoteala, nici nu mai e nevoie să mi le 
arăţi. Acum să aşteptăm să vedem ce se petrece în lagăr. 

Chestiunile la ordinea zilei trebuie să fi fost foarte 
importante, judecând după numărul cel mare de 
participanţi la adunare. Războinicii formau un semicerc 
niţel mai departe de foc, în semn de respect pentru bătrânii 
şi sfetnicii tribului. 

Din fericire n-a trebuit să aşteptăm prea mult. N-a trecut 
mai mult de un ceas de când aruncasem ancora - mai bine 
zis picioarele - în nisip, când văzurăm un indian voinic 
ieşind din cortul căpeteniei şi înaintând spre foc. 

Acesta e Vânt-puternic, îmi şopti Dunker. După el venea 
Melton. Era înarmat până-n dinţi; se aşeză în tăcere lângă 
căpetenie. Aşadar nu era considerat nici prizonier, nici 
vrăjmaş; mai mult încă, lua parte la sfat. Veniră apoi vreo 
zece, doisprezece războinici bătrâni care îşi făcură loc 
alături de căpetenia lor şi de Melton. 

Începea consfătuirea. Cu mare băgare de seamă trecurăm 
râul şi ne apropiarăm strâns lipiţi de mal. În vremea asta 
sfatul începuse. Nu puteam vedea ce se petrece în lagăr, 
dar auzirăm un glas puternic şi sonor ţinând o cuvântare. 

Ştii cine vorbeşte? Mă întrebă Dunker. 

Da, căpetenia. 

Cuvintele veneau desluşit până la noi. 

Deşi fraţii mei trebuiau să pornească de-abia după trei 
zile, am motive puternice să grăbesc plecarea. Vom porni 
deci mâine dimineaţă. Şi apoi, acest alb viteaz mi-a spus că 
vom întâlni în drum trei bărbaţi vestiți pe care trebuie 
neapărat să-i prindem. Dacă e adevărat ce zice, se va vorbi 
în toate corturile, munţii şi văile indienilor despre vitejia 


mogpollonilor. Cei trei războinici sunt Winnetou, Old 
Shatterhand şi încă un alb vestit care a ucis mulţi războinici 
de-ai neamurilor noastre. 

Uff, uff, se auzi din toate piepturile indienilor. 

Fratele nostru alb, urmă căpetenia, va spune acum fraţilor 
mei ce mi-a spus şi mie. 

Cuvântarea de introducere se sfârşise. După câteva 
momente se auzi glasul lui lonathan Melton. Vorbi mult şi 
cu ciudă împotriva noastră. Zicea că fusesem la cetăţuie şi 
că ne bătusem joc de mogolloni, că vroiam să ne ducem la 
nijoraşi şi să-i aţâţăm împotriva lor, dar el, ca prieten al 
mogollonilor, a încălecat imediat şi a venit să le vestească 
primejdia care-i aştepta. Află acum că mogollonii, bunii lui 
prieteni, vor să pornească de-abia peste patru zile, ceea ce 
ar fi o mare greşeală, fiindcă până atunci pot da năvală 
nijoraşii peste ei, mai ales că prizonierul de astăzi scăpase 
şi s-a dus cu siguranţă să le spună despre intenţiile lor, ale 
mogpollonilor. 

Nemernicul mai îndrugă şi alte minciuni, una mai 
gogonată ca alta, dar atât de bine potrivite încât eram 
siguri că Sfatul va primi cu unanimitate părerile lui. 

Într-adevăr, când îşi sfârşi discursul, se auzi un murmur de 
aprobare. Urmă o scurtă tăcere, pe urmă căpetenia zise: 

Fratele meu alb a dat dovadă că e un adevărat prieten al 
tribului nostru şi-i mulţumim cu toţii. L-aş ruga acum să-mi 
răspundă la câteva întrebări. Winnetou şi Old Shatterhand 
erau tot la cetăţuia femeii albe când ai pornit tu de acolo? 
Ştii când au plecat? 

Nu. 

Dar ei ştiu unde-ai pornit? 

Nu. 

Atunci s-ar putea să fie şi acum tot la pueblo. 

Tot ce se poate. 

În cazul acesta îi putem împiedica să se ducă la nijoraşi. N- 
avem decât să trimitem un număr oarecare de războinici 
de-ai noştri ca să le aţină calea şi să pună mâna pe ei. 


Dar dacă au şi ajuns la nijoraşi? 

Atunci trebuie să pornim chiar mâine dimineaţă. Ca să 
ajungă până la noi nijoraşii sunt nevoiţi să treacă prin Tkhli- 
nastla7, ca să nu facă un ocol de câteva zile. Să ne ducem 
să-i aşteptăm acolo şi să-i stârpim pe toţi. Dacă Sfatul 
încuviinţează, voi trimite imediat cincizeci de războinici ca 
să pună mâna pe Winnetou şi Old Shatterhand. Ceilalţi 
pleacă mâine cu mine la Valea-neagră unde vom aştepta 
rezultatul. Am zis. Acum să auzim ce zice Sfatul. 

Să plecăm, şoptii eu lui Dunker. 

Nu încă, răspunse el. Ar trebui s-aflăm ce-au hotărât. 

Ştiu dinainte. Şi apoi, cortul lui Melton probabil că nu e 
păzit. Acum e momentul. Haidem, master. Ne oprim la 
cortul al şaselea şi eu ies la mal. 

Cortul era tot atât de aproape de apă ca şi celălalt. Umbra 
lui se răsfrângea peste tufiş şi în luciul apei. 

Falsul Hunter se afla deci aici, dar nu văzusem geanta în 
mâinile lui adineauri. Mă uitai în toate părţile. Degeaba. 

Oare să fi dat geanta în păstrarea căpeteniei? Nu prea îmi 
venea să cred. 

Mă târâi cu băgare de seamă până la culcuşul făcut din 
ierburi uscate, muşchi şi câteva pături, scoasei un ţăruş şi 
mă strecurai pe dedesubt. Geanta era acolo. O clipă stătui 
la îndoială dacă... Nu, nu, prilejul era bun şi cea mai mică 
zăbavă îmi punea viaţa în primejdie. 

Tremuram de emoție. Uite milioanele după care alergam! 
Mi-era mie îngăduit să le iau? Urechile îmi vâjâiau, mintea 
parcă mi se oprise în loc. Ce trebuie să simtă un hoţ care îşi 
însuşeşte bunul altuia! Mă sileam să fiu calm. 

Luam geanta, Melton observa imediat, ridica lagărul în 
picioare, căutau, îmi găseau urmele şi, dacă ne prindeau, 
eram pierduţi. Dacă nu, aveam banii, dar nu şi pe hoţ. 

Aşadar, cu nici un preţ nu trebuia s-o iau. Să o deschid, să 
scot ce era în ea, să pun altceva în loc, ca să creadă că n-a 
umblat nimeni la ea, cerea prea mult timp. N-aveam însă de 


ales. Dacă mă surprindea Melton şi era singur, isprăveam 
repede cu el. 

Trasei deci geanta de sub pătură. Poate că scosese el 
singur ce era de preţ înăuntru şi nu găseam decât fleacuri 
fără valoare. În cazul acesta mă expuneam degeaba. 

Era o geantă de piele cu încuietoare de fier. Îndesată toată 
şi... încuiată cu cheia. Scosei pumnalul de la brâu şi-i 
deschisei încuietoarea. Uşor lucru, pe care îl făcui însă cu 
nemulţumire! Dacă nu o mai puteam încuia la loc? 

Băgai mâna în geantă. Simţii nişte lucruşoare subţiri şi 
alte fleacuri; nu asta era ce căutam eu. Pe urmă pipăii iar. 
Nu mai era nimic decât un portofel plin. 'Tăiai o fâşie din 
pătura de dedesubt, o întocmii la fel cu mărimea şi 
grosimea lui şi o vârâi în locul unde fusese portofelul. 
Apăsai pe urmă pe încuietoare; cu o pocnitură se închise la 
loc. 

Acum rămânea să fac drumul înapoi fără să fiu simţit de 
cineva. Lesne nu era, deoarece nu puteam şterge urmele 
paşilor mei. Mă târâi iar afară din cort, pusei ţăruşul la loc, 
ţinând între dinţi portofelul, după ce mai întâi pusesem, 
bineînţeles, geanta iar sub pătură. 

În timp ce mă îndreptai iar spre mal, ridicam la loc iarba 
pe unde păşeam. Dacă ar fi să cadă roua peste noapte, a 
doua zi nici nu s-ar mai cunoaşte că a trecut cineva pe 
acolo. Când ajunsei la locul unde îl lăsasem pe Dunker, îl 
auzii şoptind din ascunzătoarea lui: 

Slavă Domnului că te-ai întors! Mi s-au părut o mie de ani. 
Nu-mi mai găseam astâmpăr de grijă. 

Şi totuşi să mai aştepţi niţel, i-am răspuns eu. 

Să mai aştept? 

Am adus cu mine un lucru ce nu trebuie să se ude, aşacăo 
să zăbovim până ce-l voi lega deasupra insulei ca să nu vină 
în atingere cu apa. 

Ce lucru? 

Câteva milioane de dolari. 

Cum? Banii furaţi? 


Da. 

Norocosule! În ce-i ai? 

Într-un portofel din piele. 

Vezi cum îi pui ca să nu se ude. 

O să ridic deasupra insulei mele o alta mai mică; să ai grijă 
de ea ţinându-te mereu după mine, ca să n-o pierzi din ochi. 

Adunai cu mare greutate - fiindcă nu trebuia să fac nici cel 
mai mic zgomot - câteva crenguţe şi făcui la marginea 
insulei mele plutitoare o grămăjoară în care să fie ocrotit 
portofelul şi pornirăm înot mai departe. Când am ajuns în 
dreptul cotului unde era Marta ne oprirăm. 

Ia bine seama la ce faci, îmi şopti Dunker. E de prevăzut că 
lady a noastră nu e singură în cort. 

Probabil că nici nu e înăuntru, i-am răspuns eu. 

Aşa? De ce? 

Pentru că o doamnă de condiţia ei preferă sa stea afară 
decât la un loc cu muieri bătrâne care clămpănesc mereu 
din gură. 

leşii pe mal. Aveam dreptate. La câţiva paşi de mine era 
cortul şi o văzui pe Marta stând singură niţel mai departe. 
Se aşezase dinadins acolo ca sa n-audă pălăvrăgeala 
indienelor. 

Cum să-i vorbesc ca să n-o sperii? Mai nimerit era să-i 
spun pe nume şi să mă servesc de limba ei maternă. 

Marta! Şoptii eu în spatele ei. 

Tresări şi întoarse capul fără însă să ţipe. leşii mai la iveală 
şi mă zări la lumina focului care ajungea până la noi. 

Sst! Nici o mişcare. M-ai recunoscut? 

Da, răspunse ea aşezându-se ca să mă poată auzi mai bine. 

Indienele erau toate îndreptate cu privirile spre adunarea 
unde se ţinea Sfatul. 

Am venit numai să-ţi spun că sunt pe aproape. 

Mulţumescu-ţi, Doamne! Şopti ea împreunându-şi mâinile. 
Dar ce temeritate din partea dumitale... 

Nu te teme, nu e nici o primejdie pentru mine. Spune-mi, 
cum se poartă mogollonii cu dumneata? 


Nu tocmai rău. 

Atunci n-au de gând să te omoare... 

Ba poate că da. Dacă Ionathan Melton... dar n-ai cum să 
ştii că... 

Ştiu tot, o întrerupsei eu. Dunker, călăuza dumitale... 

A fugit! Exclamă ea. 

Da, şi a nimerit peste mine şi Winnetou. E aici aproape. 

Doamne, în ce primejdie va aflaţi! Şi cu fratele meu ce e? 

E în siguranţă la indienii nijoraşi. 

Te înşeli dacă-l crezi în siguranţă, fiindcă mogollonii vor să- 
i atace. Melton mi-a spus că se duce şielcueica săte 
prindă. 

Atunci, te aşteaptă la venirea noastră? 

Aşa se pare. M-a ameninţat. Zicea că după ce va pune 
mâna pe dumneata, Winnetou şi Emery, „vă sting pe toţi de 
pe faţa pământului” - expresia lui. 

Aşadar, ştii că deocamdată nu ţi se va întâmpla nimic, poţi 
fi liniştită. Cât pentru expediţia mogollonilor împotriva 
nijoraşilor, vom căuta noi s-o zădărnicim. Vezi, că n-ai 
pentru ce duce grija lui Franz? 

Dar cruţă-te, te rog, şi dumneata! Cum ai putut s-ajungi 
până aici şi, mai ales, cum o să te poţi strecura nevăzut? Îmi 
vine să mor de... 

Mai încet, mai încet că te aud indienele. Sunt în tot atâta 
siguranţă ca într-o scrisoare recomandată. Pentru moment 
nu te pot lua cu mine; am venit însă să-ţi spun că nu vei mai 
avea de suportat mult captivitatea. Murphy unde e? 

Ceva mai încolo. După stăruinţele lui Melton, e păzit cu 
mare străşnicie. Dumitale cum ţi-a mers? Aşa e că n-ai găsit 
„castelul”? 

Ba da. Îţi voi povesti eu mai târziu. Harry Melton a murit; 
fratele său Thomas e în puterea noastră, dar lonathan a 
reuşit să scape. Sper însă că peste câteva zile să-l avem şi 
pe el în mână. 

Şi moştenirea? Ce s-a ales de ea? 

Poate că o şi am... 


O şi...? 

Mai încet, pentru Dumnezeu! Acum mă duc. Mă tem că am 
zăbovit şi aşa prea mult. 

O să-ţi mai spun numai atât: am fost în cortul lui lonathan 
şi am reuşit să iau portofelul în care probabil se află banii 
după care alergăm de atâta timp. Asta e principalul; punem 
noi pe urmă mâna şi pe pungaş. Eu mă duc. Te-aş ruga 
acum să-mi îndeplineşti o dorinţă. 

Cu plăcere. 

Fă-te că te plimbi şi şterge urmele lăsate de mine. Când 
vor vedea iarba călcată, îşi vor închipui că sunt paşii 
dumitale. 

Bine. Cu o condiţie. 

Care? 

Nu-ţi risca prea mult viaţa. Dacă te ucid, sunt şi eu 
pierdută. 

Nu. Rămân Winnetou şi Emery în locul meu. Şi-apoi, nu te 
teme, n-o să mă omoare. Fii încredinţată că vom căuta cu 
orice chip să te scăpăm şi vom reuşi pentru că... 

Îmi curmai vorba. Din lagăr se auzi un răcnet grozav. 
Bătrânele indiene săriră şi ele de la locul lor şi alergară 
curioase într-acolo. 

Ce-a fost asta? Întrebă Marta speriată. 

E semnalul de alarmă al indienilor. Căpetenia îşi cheamă 
santinelele. Probabil că Melton a reuşit să-l convingă pe 
Vânt-puternic să pornească mâine dimineaţă împotriva 
nijoraşilor. În orice caz vor pleca imediat o parte din ei ca să 
ne prindă pe noi. Eu mă duc. Curaj şi... să ne vedem cu 
bine! 

A fost într-adevăr un mare noroc pentru noi că am putut 
sta de vorbă atâta timp nesupăraţi de nimeni. Marta îmi 
întinse mâna şi eu mă lăsai iar în apă. locmai vroiam să mă 
vâr din nou sub insula mea de frunze, când auzii un glas 
cunoscut zicând: 

Am venit să-mi iau rămas-bun de la dumneata doamnă 
Werner. Ştiu că despărţirea te va tace să suferi, dar 


mângâie-te cu speranţa că ne vom revedea cât mai curând. 

Ionathan Melton era cel care vorbise cu atâta obrăznicie 
şi-mi venea să mă reped la el şi să-l trag după mine în apă 
ca să-l dau cu capul la fund. Poate că o şi făceam dacă nu 
mă gândeam că trebuie să-i salvez pe Marta şi pe Murphy şi 
că milioanele de dolari ar fi fost în primejdie. Ascultai o 
parte. 

Şi apoi, spuse el, nu plec numai eu, ci şi dumneata. 

„Ah, îmi ziceam eu, de i-ar trece prin minte să-l întrebe 
unde!” Şi, într-adevăr, o auzii zicând: 

Să plec? Când? 

Chiar mâine dimineaţă, odată cu indienii împotriva 
nijoraşilor. Vreau să-ţi dovedesc cât mă sinchisesc eu de 
prietenii dumitale vorbindu-ţi atât de deschis cum fac. Aşa- 
zisul Old Shatterhand şi apaşul Winnetou au pornit - 
chipurile! 

— Să ne prindă. Dumneata cu dobitocul acela de avocat n- 
aţi avut răbdare s-aşteptaţi rezultatul şi aţi plecat după ei. 
Mare prostie din partea voastră, fiindcă Meltonii v-au 
dovedit de câteva ori până acum că voi, cu toată inteligenţa 
voastră, nu le ajungeţi nici la degetul cel mic. Dovada: şi 
dumneata şi avocatul vă aflaţi în puterea mea şi peste un 
sfert de ceas plec cu cincizeci de mogolloni să-i aducem 
încoace pe Old Shatterhand, pe Winnetou şi pe Emery. Dacă 
se află şi acum la castel - unde vroiai să te duci şi dumneata 
- ne ducem până acolo; nu? Le ieşim în cale şi punem mâna 
pe ei. În amândouă cazurile, nu ne scapă. Pe dumneata şi 
pe avocat vă iau mogollonii cu ei, ca să nu fiu nevoit să mă 
mai întorc până aici. Vă voi aştepta într-un loc încântător 
căruia i se zice Valea-neagră. Şi ce crezi că se va întâmpla 
pe urmă? 

O să ne redaţi libertatea. 

Numai o femeie poate spune astfel de copilării! Sunt 
moştenitorul bătrânului Hunter, eu şi numai eu, auzi? Altul 
nu mai trebuie să existe. Ştii ce înseamnă asta... 

Nu cumva vrei să ne omori? 


Ei vezi, acum vorbeşti mai înţelept ca adineauri... 

Se poate să iasă altfel decât crezi dumneata, sir, dacă nu 
dai de Winnetou şi Old Shatterhand. 

Nu se poate! Ori sunt în cetăţuie şi sunt prinşi în capcană, 
pentru că ştiu pe unde să intru neobservat înăuntru, ori au 
plecat după mine şi, fiindcă nu există decât un drum, 
trebuie să ne întâlnim cu ei. Cât sunt ei de pricepuţi, n-au 
să se ferească, nebănuind că eu, fugarul, m-aş gândi un 
moment să mă întorc de unde am plecat. 

S-ar putea însă ca nijoraşii să biruiască ei pe mogolloni şi 
cad şi eu în mâinile lor. 

Copilării! Nijoraşii habar n-au că pornim împotriva lor. 
Vom da năvală peste ei ca vulturul peste porumbei. Am 
poruncit să nu vă slăbească un moment din ochi. Au să vă 
lege, pe dumneata şi pe avocat în şa. S-ar putea ca săi se 
facă milă căpeteniei şi să te lase să te urci în trăsura cu 
care ai venit, fiindcă eşti femeie şi nu poţi rezista la drum, 
mai ales că ne-ai face să zăbovim prea mult. În nici un caz 
să nu-ţi închipui că vei avea prilej de fugă sau că prietenii 
dumitale vor veni să te scape. Du-te acum în cort şi stai 
liniştită. Indienele au ordin să nu te lase să te mişti de acolo 
până dimineaţă. 

Păru că dă ascultare ordinului, căci nu se mai auzi nimic. 
Aşteptarăm încă niţel, pe urmă coborârăm de pe mal şi apoi 
o luarăm iar înot spre malul celălalt. 

Probabil că indienii alergaseră toţi la chemarea şefului lor, 
căci nu se mai vedea nici o santinelă pe mal. De-abia după 
ce trecurăm de ultimul post ieşirăm din apă. Portofelul cu 
bani era uscat. 

În timp ce ne îndreptam spre locul unde-l lăsasem pe 
Emery, Dunker, care mergea alături de mine, zise zâmbind 
mulţumit: 

Drept să-ţi spun, sir, n-o să uit cât oi trăi întâmplarea de 
astă-seară. A ieşit mai bine decât mi-aş fi putut închipui. 

Şi-ţi pare bine? 


Well! Ce-ai vorbit dumneata la început cu lady n-am putut 
auzi, dar din ce a spus pe urmă Melton, nu mi-a scăpat o 
vorbă. Acum, ce mai avem de făcut? 

Nu putem hotări numai noi doi. E foarte bine că am aflat 
atâtea, dar şi mai bine e că avem portofelul cu bani. Melton 
n-o să mai aibă timp înainte de plecare să controleze geanta 
şi să vadă că lipsesc banii. Nici nu mi-aş fi putut închipui că- 
i voi avea atât de lesne. Cei cărora aparţin de drept au 
scăpat de sărăcie pentru toată viaţa. 

Eşti sigur că banii se află în portofel? 

M-aş mira să mă fi înşelat, în orice caz vom vedea mâine 
dimineaţă. 

Tăcui, fiindcă mi se păru că zăresc prin întuneric o umbră. 
S-ar fi putut să fie vreun duşman. Auzii însă îndată glasul 
cunoscut al lui Winnetou, zicând: 

Fraţii mei se pot apropia fără grijă, eu sunt. l-am aşteptat 
aici, fiindcă era locul cel mai nimerit să le pot sări în ajutor, 
dacă ar fi fost nevoie. Să mergem la Emery. 

Nici o santinelă pe aproape? 

Nu. Au alergat cu toţii în lagăr când s-a auzit ţipătul. 

Mare îi fu bucuria lui Emery când ne văzu teferi. Ne 
schimbarăm hainele, pe urmă povestirăm şi prietenilor 
noştri ce-am aflat. Când auzi apaşul că am pus mâna pe 
portofelul cu bani, rămase câtva timp îngândurat, pe urmă 
zise: 

N-ar fi trebuit să-l ia fratele meu. Melton o să bage de 
seamă că lipseşte. 

N-are decât! 

Şi o să bănuiască imediat că am fost noi pe aici. 

Poate că nu deschide geanta decât mâine, poimâine sau 
peste câteva zile. Şi adică de ce ne-ar bănui numaidecât pe 
noi? Nu s-ar fi putut să-i ia vreun mogollon? Cine ştie de 
când n-a mai deschis-o! Şi-ar putea închipui că lipsesc de 
mai multă vreme. Să fi scăpat un prilej ca ăsta după ce 
alergăm de atâta vreme după nenorociţii ăştia de bani, ar fi 


fost o nesocotinţă. Şi-apoi, de unde ştii că până să fi reuşit 
noi să-l prindem nu înstrăina banii? 

Poate că voi da dreptate fratelui meu după ce-mi va 
povesti totul. 

Mă executai. Când află de cele ce Melton spusese Martei, 
îl auzii pe apaş zicând cu oarecare mirare: 

Mi l-am închipuit mai inteligent decât a dat acum dovadă. 
Aşadar pleacă în fruntea a cincizeci de mogolloni ca să ne 
iasă înainte; ce zice fratele meu Old Shatterhand de asta? 

Ceea ce ar zice orice om cu judecată. Face o prostie mai 
mare decât capul lui. Presupunând că am aflat unde s-a dus 
şi ne-am luat după el, trebuie să-şi închipuie că n-o să stăm 
în loc să pierdem vremea degeaba şi că suntem prin 
apropiere. E deci o mare greşeală din partea lui să ne iasă 
înainte. E întuneric, nu ne poate vedea urmele şi, mai mult 
ca sigur, nu ne va găsi. Ar trebui să plece peste o zi, după ce 
ar fi cercetat bine împrejurimile. 

Fratele meu a grăit ce este. Şi, apoi, sunt destul de bine 
pregătiţi mogollonii, ca să pornească chiar mâine 
dimineaţă? Era doar vorba să plece abia peste trei zile. 

Pregătirile unei trupe de indieni sunt mai reduse decât ale 
unei armate de soldaţi albi. 

Old Shatterhand să nu uite că nu sunt îndeajuns armele, 
se cer şi provizii pentru hrana trupelor. Au mogollonii 
destule? I-a văzut fratele meu uscând carne? 

Nu, n-am văzut nici curele şi nici funii pe care să fi fost 
atârnată carnea la uscat. 

Mare greşeală din partea lor, fiindcă acolo unde se duc n- 
au să găsească de-ale mâncării. 

Nu se află nici un fel de vânat în Valea-neagră? 

Mai deloc. Şi apoi, au vreme războinicii, care pot fi atacați 
în fiecare moment, să se ducă la vânat sau la pescuit? 

Nu prea cred. Nouă trebuie să ne pară bine de greşelile 
astea ale mogollonilor. Cunoaşte căpetenia apaşilor Valea- 
neagră? 

Da. 


Cât e de aici până la ea? 

O zi şi jumătate cu popas de-o noapte. O să conduc eu pe 
fraţii mei până acolo. 

Mă gândesc că n-ar fi rău să rămânem aici ca să-i salvăm 
pe prizonieri în lipsa mogollonilor. Ne-ar fi foarte lesne, 
cred eu. 

S-a gândit fratele meu şi la urmări? 

Da. Deocamdată nu ştiu că ne aflăm aici, dar o vor afla mai 
târziu. 

Vor trimite cei rămaşi acasă pe cineva să le spună ce s-a 
întâmplat. 

Ar urma însă să înaintăm foarte încet, deoarece îi vom 
avea pe cântăreaţă şi pe avocat cu noi. 

Ne-ar fi o piedică îndoită, fiindcă nu vom putea da ajutor 
nijoraşilor în primul rând şi, în al doilea, mogollonii vor 
porni în număr mare după noi să ne prindă. Crede fratele 
meu că li se poate întâmpla ceva prizonierilor în lipsa 
războinicilor de acasă? 

Nu. De-abia după întoarcerea lui Melton viaţa lor ar fi în 
primejdie. 

Atunci, e mai bine să rămână aici, sunt în mai mare 
siguranţă decât dacă i-am târi după noi şi ar trebui să-i 
apărăm de o armată întreagă de duşmani. Deocamdată ne 
ducem să dăm ajutor nijoraşilor. Dacă-i biruie pe mogolloni, 
îi vom sili pe aceştia să ne predea nu numai pe cântăreaţă şi 
pe avocat, ci şi pe Melton. 

Bine. Când pornim? 

După ce va fi plecat Melton cu ceata lui de mogolloni; 
altminteri, venind după noi, ar da de urmele noastre şi ar 
prinde bănuieli. 

N-am putea-o lua pe alt drum? 

Ba da, dar nu e mai bine să aşteptăm şi să ne încredinţăm 
că au plecat, într-adevăr, că Melton e cu ei? 

Nu. Sunt sigur că e aşa după cum a spus el. Şiapoi,el 
înainte şi noi în urmă ar însemna să zăbovim prea mult, fără 
să le-o putem lua înainte ca să le dăm de veste nijoraşilor că 


sosesc. Propun deci: sau plecăm imediat, sau rămânem să-i 
eliberăm pe prizonieri mâine, după ce vor fi plecat 
războinicii mogollonilor. 

Fratele meu Old Shatterhand are dreptate. Ce părere are 
fratele nostru Emery? 

Să plecăm imediat. În sfârşit, banii îi avem, trebuie doar să 
punem mâna şi pe drăguţul de Ionathan. Prizonierilor nu li 
se poate întâmpla deocamdată nimic. Învingem pe 
mogolloni? Îi silim să ni-i predea; nu? N-avem decât să 
venim într-ascuns aici să ni-i luăm singuri. 

Întrebarăm, mai mult de politeţe, şi pe Dunker ce zice; fu 
şi el de aceeaşi părere, făcând o observaţie care nu era 
lipsită de temei. 

Trebuie însă să ne ferim de mogollonii trimişi în căutarea 
mea, zise el. 

Cum, nu s-au întors încă? 

Nu ştiu, dar cred că nu. Peste zi s-au ţinut cu siguranţă pe 
urmele mele. Când vor fi ajuns la pârâul unde ne-am întâlnit 
noi, vor fi băgat de seamă că am dat aici de alţi călăreţi şi că 
ne-am întors pe urmă cu toţii la Stânca-albă. Vestea pe care 
o vor duce acasă o să stârnească mare agitaţie printre 
mogpolloni. 

Vestea n-are să ajungă unde trebuie, master Dunker, i-am 
răspuns eu. Nu vezi ce vreme e? De vreun sfert de ceas 
suflă un vânt rece şi a şi început să burniţeze. Şi-apoi 
începuse să se întunece când am plecat de la pârâu. Până s- 
ajungă ei acolo, se va fi întunecat de-a binelea. Ca să nu-ţi 
piardă urma, se vor fi oprit acolo unde i-a apucat noaptea, 
dar dacă au făcut marea greşeală să-şi urmeze drumul 
până la pârâu, fie că te credeau acolo, fie ca să-şi adape 
caii, nu puteau să vadă nici urmele dumitale, şi nici pe-ale 
noastre. 

Şi mai e ceva: calul luat de la mogolloni e cel mai bun şi 
mai iute de picior din tot lagărul, şi-şi vor închipui că nu te 
pot ajunge. Există deci două ipoteze: ori s-au întors şi se 
află acum în lagăr, renunțând la urmărire, ori sunt pe 


urmele dumitale şi au poposit undeva până dimineaţă, iar 
ploaia care se înteţeşte din ce în ce, şterge cu desăvârşire 
urmele. 

Well. Bine ai grăit, sir! 

După mine, cred că n-avem nici un motiv să ne temem de 
ei. 

Aşa e cum a spus fratele meu Old Shatterhand, încuviinţă 
apaşul. Peste un sfert de ceas va turna cu găleata şi nu se 
va mai cunoaşte că am trecut pe-aici. Să încălecăm. 

Poate Winnetou să ne ducă în aşa fel ca sa nu ne poată 
urmări mogollonii? 

Da. Ei vor ţine drumul pe care l-am făcut noi ieri până la 
prânz. Dacă o luăm niţel mai la dreapta, n-au să ştie încotro 
ne-am îndreptat. 

Să fi fost ora două din noapte când am lăsat în urmă 
locurile unde făcuserăm interesanta noastră partidă de 
înot. Vântul sufla cu putere şi ploaia ne biciuia faţa. Pentru 
mine şi Dunker n-avea nici o importanţă, fiindcă mai uzi de 
cum fuseserăm în pârâu nu se putea, aşa că ţineam cu 
bărbăţie piept pâraielor care se revărsau din cer peste 
trupurile noastre îngheţate. 

Capitolul XIV - Aliați cu nijoraşii. 

Ne bizuiam poate prea mult pe rezistenţa cailor noştri, 
deşi ei erau mai odihniţi ca noi, mai întâi la cetăţuie şi apoi 
în timpul cât aşteptau întoarcerea noastră de la lagărul 
mogpollonilor. 

Cu tot întunericul de nepătruns care ne înconjura, 
Winnetou nu greşi niciodată drumul. 

Când se lumină de ziuă, ne aflam pe o câmpie întinsă, 
spălată de ploaie. 

Winnetou arătă spre miazănoapte şi zise: 

Colo, la o jumătate de ceas de aici, e drumul pe care l-am 
făcut ieri, înainte de a ne întâlni cu fratele nostru Dunker. 
Să dăm pinteni cailor şi să-i zorim, deoarece e lumină şi 
vedem bine încotro mergem. 


Vântul se potolise, ploaia încetă şi norii se împrăştiară. 
Soarele, care răsărise de mult, ne încălzea mădularele 
înţepenite de frig. Ploaia îşi făcuse datoria, spălând urmele 
cailor. 

Cu mult înainte de amiază, când noi nu vedeam încă nimic, 
Winnetou arătă cu mâna spre răsărit şi zise: 

La depărtare de un ceas e pădurea unde ne-am întâlnit cu 
căpetenia nijoraşilor. Trebuie să recunoască fraţii mei că nu 
ne-am pierdut vremea degeaba pe drum. 

Pădurea părea să se prelungească spre miazăzi şi până la 
prânz o şi străbătuserăm. Ne oprirăm niţel ca să răsufle 
caii. După ce-i lăsarăm vreo două ceasuri să pască ne 
urmarăm calea, dar nu în aceeaşi direcţie. Întrebându-l de 
ce s-a abătut din drum, apaşul ne răspunse: 

Suntem acum mult prea departe ca să ne temem că vom fi 
ajunşi de mogolloni. Vreau să vă arăt şi drumul pe care îl 
vor lua ei, fiindcă s-ar putea să ne prindă bine să-l cunoască 
şi fraţii nici. 

Nici un strop de apă pe unde treceam. De-abia spre seară 
băgarăm de seamă, după iarba grasă a câmpiei, că ne aflăm 
în apropierea unui pârâiaş pe care-l şi zărirăm repede după 
tufele care creşteau în jurul lui. 

Poposim aici? Întrebă Emery. 

Nu, răspunse Winnetou. 

Ar trebui să ne adăpăm caii. 

Atâta numai, pe urmă mergem mai departe, ca să putem 
străbate încă înainte de-a se înnopta pădurea care se 
zăreşte colo şi... uff! Jos de pe cai, repede! 

Ne uitarăm şi noi spre pădure şi zărirăm cinci călăreţi 
care veneau spre noi. Nu ne văzuseră încă, deoarece erau 
prea departe şi tufele le opreau vederea. 

Sărirăm de pe cai, puserăm mâna pe puşti şi ne pitirăm 
după tufe. 

Călăreţii aveau cai buni, nici o armă, doar desagi cu 
merinde atârnaţi de oblânc. 

Iscoade, zisei eu. 


De-ale nijoraşilor, răspunse apaşul. Călăreţii nu sunt 
zugrăviți în culorile de război, dar nu pot fi altceva. Deşi 
sunt prietenii noştri, ar trebui să le dăm o învăţătura de 
minte. 

Avea dreptate. Iscoadele trebuie să fie cât se poate de 
prudente, pe când acestea.! Nici când fură la o mică 
depărtare de noi nu văzură că ne aflam lângă pârâu. Şi 
chiar fără asta ar fi trebuit să cunoască după dâra din iarbă 
că e cineva acolo. Veneau atât de nepăsători, ca şi când s-ar 
fi simţit în cea mai mare siguranţă. 

Când ajunseră la vreo douăzeci de paşi trecurăm ţevile 
puştilor printre tufe şi Winnetou le strigă cu glas tunător: 

Staţi! Un pas înainte sau înapoi, şi tragem! Îi struniră 
speriaţi caii şi se uitară înfricoşaţi spre tufiş. 

Care din voi face o mişcare, e mort! Ameninţă apaşul. 
Descălecaţi şi aruncaţi armele la pământ. 

Cine sunteţi? Întrebă unul din călăreţi. 

Suntem zece războinici viteji de-ai mogollonilor, înarmaţi 
până în dinţi. Dacă faceţi un pas, vă ucidem pe loc. 

Uff! Marele Manitu şi-a întors faţa de la noi... Vrea să 
cădem prizonieri în mâinile mogollonilor, dar fraţii noştri ne 
vor salva! 

Cel care vorbise sări cel dintâi din şa şi aruncă jos 
pumnalul, ceilalţi îl urmară. Stăteau acum ţinându-şi caii de 
căpestre şi aşteptau să vadă ce vor face duşmanii. 

Winnetou ieşi dintre tufe şi zise cu asprime: 

Ce fel de războinici sunteţi voi care vă duceţi aşa de 
orbeşte la moarte? Sau poate că sunteţi chiar iscoade? 

Uff! Uff! Strigă unul din ei, Winnetou, căpetenia apaşilor! 

Vreţi să aflaţi ce fac mogollonii şi umblaţi cu ochii închişi, 
fără să vă uitaţi ce e înaintea şi în jurul vostru? 

Ştiam că mogpollonii vor porni de-abia peste trei zile, 
încercă el să se scuze. 

E un motiv să n-aveţi ochii în patru? Chiar dacă gloata 
mogollonilor n-a sosit încă, vă puteaţi închipui că au trimis 
iscoade. Nesocotinţa voastră e de neiertat. Să fi fost noi 


duşmani de-ai voştri, nu mai ajungeaţi îndărăt la ai voştri, 
fiţi siguri! 

Să ne omoare mai bine fratele nostru decât să ne spună 
astfel de vorbe de ocară. 

Indianul era sincer în durerea lui. O mare ruşine pentru 
un războinic, şi mai ales trimis ca iscoadă, e să fie învinuit 
de o neglijenţă atât de mare. Şi încă de vestitul Winnetou, 
marea căpetenie a apaşilor! Se uita, sărmanul, în pământ, 
aşteptându-şi parcă osânda. 

Lui Winnetou i se făcu milă. 

Winnetou nu e căpetenia voastră, zise el mai blând. Nu 
vrea să vă certe, ci să vă înveţe că un războinic trebuie să 
fie cu ochii în patru chiar şi în timp de pace, nu numai în 
război. Cine v-a trimis ca iscoade? 

Săgeata-iute, căpetenia noastră. 

Adusese pe cineva cu el? 

Da. Pe un tânăr alb şi pe un prizonier tot alb. A dat în grijă 
războinicilor noştri să-l păzească pe acesta cât se poate de 
straşnic. 

Ştiţi voi cine l-a predat? 

Da. 

Atunci ştiţi şi cine e ascuns acolo după tufe. 

Ştim. Old Shatterhand şi încă un frate viteaz, războinic 
alb. 

Aşa e. În afară de ei mai e încă un războinic cu noi, care se 
pricepe mai bine ca oricare altul să găsească potecile cele 
mai ascunse. Luaţi-vă cuţitele de jos şi veniţi cu caii voştri 
după noi lângă pârâu. 

Când ne văzură, salutară foarte respectuos şi aşteptară cu 
ochii plecaţi să vadă ce primire le facem. Ca să-i 
îmbărbătăm, le întinserăm mâna şi eu le zisei cu glas 
prietenos: 

Fraţii noştri sunt bineveniţi printre noi. Să şadă jos şi să ne 
spună ce însărcinare au din partea căpeteniei lor. 

Felul cum le vorbisem şi atenţia pe care le-o dăduse Emery 
şi Dunker întinzându-le mâna, făcură să le mai piară sfiala. 


Nijoraşul, care părea să fie conducătorul tovarăşilor săi, 
răspunse în numele tuturor: 

Manitu ne-a învrednicit să vedem cu ochii noştri pe vitejii 
şi renumiţii vânători şi războinici de care s-a dus vestea în 
munţi şi savane. Nu ne e nouă îngăduit să stăm alături de 
ei; de aceea vom şedea mai la o parte pe mal şi să ne 
desfătăm la auzul cuvintelor lor înțelepte. 

Fraţii mei vor fi şi ei în curând războinici vestiți şi-i rugăm 
să şadă lângă noi, altminteri vom crede că ne consideră 
duşmani, nu prieteni. 

Se supuseră sfioşi, dar măguliţi de cinstea pe care le-o 
făceam. La întrebarea repetată de mine despre 
însărcinarea pe care le-o dăduse căpetenia lor la plecare, 
conducătorul răspunse: 

Săgeată-iute nu ne-a dat instrucţiuni anumite. Ne-a spus 
sa ne ducem la Stanca-albă sau, dacă mogollonii au şi pornit 
la drum, să aflăm încotro s-au dus şi să dăm de veste alor 
noştri. 

Era vorba să rămâneţi toţi împreună, sau să vă despărțiți? 

Nu. Pe măsură ce înaintăm, câte unul din noi să se 
întoarcă să spună ce-a văzut. 

Unde? 

La Valea-neagră. 

Acolo vă aşteaptă căpetenia? 

Da. 

Are mulţi războinici cu el? 

Deocamdată, nu. Ceilalţi au rămas acasă să pregătească 
merindele şi să-şi întocmească talismanele. Căpetenia 
noastră zicea că vor veni şi fraţii noştri cei vestiți să lupte 
alături de noi. 

Aşa şi e. Eram în drum spre feciorii nijoraşilor. Veneam să 
le aducem veşti şi să le oferim cunoştinţele şi priceperea 
noastră în război, deoarece am făcut legământ de prietenie 
cu ei. Acum, fiindcă ne-am întâlnit, cred că nu mai e nevoie 
să ne ducem noi la Valea-neagră; să plece unul de-ai voştri 
săi spună căpeteniei ce avem de comunicat; ceilalţi rămân 


aici, ca să avem pe cineva la îndemână pentru acelaşi scop. 
Noi ne întoarcem să spionăm pe mogolloni, poate aflăm 
ceva important. Câţi războinici au nijoraşii în total? 

De patru ori câte o sută. 

După cât mi s-a părut mie, numărul mogollonilor pare să 
fie mai mic. Eu nu cunosc Valea-neagră unde şi-a ales 
Săgeată-iute locul de luptă, dar îmi închipui că ştie el ce 
face. 

Ar fi destul de potrivit, nu însă în împrejurările de faţă. 
Mogpollonii l-au ales şi ei şi vor trimite iscoade în cercetare. 
Ar fi deci mai nimerit să-i atacăm înainte de-a şti care e 
situaţia duşmanului. 

Cunoşti tu un loc prielnic pentru un astfel de scop? 

Da. 1 se zice „Platoul canionului” şi se află la o depărtare 
de trei ceasuri călare de-aici. Nu e decât o singură potecă 
pe care s-ajungi pe platou, dar atât de îngustă încât nu pot 
încăpea decât doi călăreţi o dată. De sus de pe platou ai la 
dreapta în vale canionul foarte adânc, peretele de stâncă 
pieziş în faţă, şi la stânga a treia latură a triunghiului. Aici 
se află o pădure mărginită de tufe dese. Când vrei să cobori 
de pe platou trebuie să treci de canion până la un povârniş 
cu o potecă tot atât de îngustă, care răspunde în Valea- 
neagră. Trebuie să recunoască fratele meu Charlie că loc 
mai potrivit pentru împresurarea duşmanului nici că se 
poate. 

Nu cunosc nici platoul şi nici Valea-neagră, deci nu ştiu 
care din două e de preferat, dar dacă fratele meu crede că 
platoul e de preferat, n-am nici un motiv să mă îndoiesc. Ce 
atitudine crede Winnetou că trebuie să luăm noi? 

Să se ducă unul din nijoraşi la căpetenia lor şi să-i spună 
că e mai bine să-i aştepte pe mogolloni la platou, nu în vale. 
Jumătate din războinicii săi să se ascundă în pădure, iar 
cealaltă jumătate în spatele stâncii. 

Atunci, nu călări? 

Nu. Să lase caii în paza câtorva din ei, o sută cincizeci să 
se ascundă în pădure şi tot atâţia după stânca pe care o pot 


urca lesne cu piciorul. Mogollonii, urcând platoul, vor avea 
la stânga vrăjmaşul, în faţă tot pe vrăjmaş, iar la dreapta 
prăpastia adâncă, unde nu pot fugi. 

Aşa e. Dar nu s-ar putea întoarce pe potecă? 

Nu. 

De ce? 

Pentru ce întreabă fratele meu, nu ghiceşte motivul? 

Parcă... Winnetou vorbea adineauri de trei sute de 
războinici ai nijoraşilor, pe când, din câte am aflat, ar fi 
patru sute. Ar rămâne deci o sută care să se ascundă 
undeva pe potecă şi să nu-i lase pe mogolloni să coboare de 
pe platou. Am ghicit sau nu? 

Fratele meu mi-a ghicit gândul. Crede el însă că ar fi bine 
să se ascundă suta de nijoraşi cu puţin înainte de sosirea 
duşmanului? 

Nu, fiindcă s-ar da de gol după urmele lăsate. De 
altminteri, cred că am fi mult mai câştigaţi dacă i-am putea 
avea la îndemână. 

Aşa cred şi eu. Ne întoarcem acum de unde am plecat ca 
să-i observăm pe mogpolloni şi-i trimitem vorbă lui Săgeată- 
iute să ne expedieze pe cei o sută de războinici, pentru că s- 
ar putea să avem trebuinţă de ei. 

Ne-am înţeles! În nici un caz să nu vină pe drumul ales de 
mogolloni, ca să nu se întâlnească în drum cu ei sau să le 
vadă urmele. 

Ai dreptate. S-o ia prin altă parte. 

Şi noi să le hotărâm un loc unde să ne găsească. 

La asta mă gândeam şi eu acum. 

Apoi, întorcându-se spre cei cinci nijoraşi întrebă: 

Au auzit fraţii mei de Napian-pinum până acum? 

Da, răspunse şeful lor. Napian-pinum e un deal cu multe 
cotituri, de aceea i s-a zis Napian-pinum, Dealul-şerpilor. 

Acolo să trimită Săgeată-iute pe cei o sută de războinici ai 
săi imediat după ce va primi vestea noastră. Aţi înţeles tot 
ce-aţi auzit? 

Da. 


Atunci să plece imediat unul din voi ca să spună căpeteniei 
voastre ce-am hotărât, încheie Winnetou. 

Să-i mai spună, adăugai eu, că mogpollonii sunt pe drum, 
aşa că nu e vreme de pierdut. Noi vom veni în urma lor, şi 
îndată ce ne vom întâlni cu cei o sută de războinici ai voştri 
şi-i vom şti pe mogolloni pe platou, le vom tăia calea dacă 
vor căuta să fugă. Cum se numeşte locul unde ne aflăm 
acum? 

Izvorul-în-umbră. 

Veţi spune deci căpeteniei că aţi pornit de la Izvorul-în- 
umbră, ca să ştie cum să socotească timpul şi depărtarea. 
Să-i mai spui că-l rog să păzească pe cât se poate mai cu 
străşnicie pe prizonierul încredinţat lui de mine, pentru că 
dacă s-ar întâmpla să fugă ne-ar fi foarte greu să-l mai 
prindem. Dar, oare, cât să fie de aici până la Dealul- 
şerpilor? 

Cu caii noştri ajungi în trei ceasuri, răspunse Winnetou. 

În ce direcţie? 

În direcţia nord-estică. 

Şi noi venim dinspre nord-vest. Aşadar Dealul e cam în 
direcţia cetăţuii? 

Da. 

Şi lonathan Melton vrea să se îndrepte într-acolo cu 
cincizeci de mogolloni ca să ne prindă. Hm! Mi-a venit ceva 
în gând... Cât e de aici până la Valea-neagră, unde se află 
Săgeată-iute? 

Vreo cinci ceasuri de drum călare. 

Atunci să pornim imediat la Dealul-şerpilor. Peste cinci 
ceasuri trimisul nostru a ajuns la destinaţie; un ceas le 
trebuie pentru pregătirea celor o sută de războinici - pot fi 
deci în unsprezece ceasuri aici şi după alte trei la Dealul- 
şerpilor, unde ne vom afla noi. 

Pentru ce zoreşte aşa fratele meu? Întrebă Winnetou. 

Fiindcă am avea astfel posibilitatea să-l prindem, pe 
lonathan Melton cu cei cincizeci de mogolloni ai lui. 


Ar trebui atunci să ne ducem după el până la cetăţuie, zise 
Emery. 

Cum, crezi că s-a dus într-acolo? 

Bineînţeles. Vrea să ne prindă; ne iese înainte şi, cum nu o 
să ne întâlnească în drum, se va duce cu siguranţă la 
cetăţuie, unde va afla ca am plecat de mult. Până să se 
întoarcă el, noi i-am biruit pe mogolloni şi-l putem aştepta 
fără grija. De-abia atunci vom putea pune mâna pe el. 

Şi Judita? 

Hm! Asta se va fi înapoiat de mult la pueblo. 

Nu prea îmi vine să cred. Părerea mea e că s-a dus mai 
degrabă la Stânca-albă. 

Crezi că au găsit-o yumaşii ei după ce am lăsat-o noi în 
pădure? 

Cu siguranţă. Hotărârea ei era să-l ajungă din urmă pe 
Ionathan Melton. Şi apoi mai avea încă două motive ca să 
nu se întoarcă din cale. Întâi fiindcă făcuse o bună bucată 
de drum şi i-ar fi trebuit tot atâta timp până la cetăţuie cât 
până la Stânca-albă, şi al doilea pentru că ştie acum foarte 
bine că ne-am dus să-l găsim pe Melton. Se teme pentru 
viaţa lui şi vrea să-l prevină. De aceea presupun că şi-a 
continuat drumul şi nici gând n-a avut să se întoarcă. 

Şi? 

În cazul acesta nu se poate să nu se întâlnească în drum 
cu Melton, care va afla de la ea că ne-am dus la Stânca-albă 
şi se va înapoia în grabă la mogolloni ca să le dea de ştire. 
Îmi dai sau nu dreptate? 

De, ştiu şi eu! N-aş vrea să te contrazic. Mai departe. 

Dacă presupunerile mele sunt adevărate îl putem prinde 
pe Melton înainte de-a ajunge el la mogolloni. Cu ajutorul 
celor o sută de nijoraşi îi biruim lesne pe cei cincizeci de 
mogolloni ai lui şi avem două avantaje: pe de o parte 
numărul mogollonilor a scăzut cu cincizeci, şi pe de alta 
Melton nu ne mai poate scăpa. 

Foarte frumos ce spui tu şi cred că am reuşi de data asta 
ca şi în atâtea altele, mă îndoiesc însă de avantajele care 


zici tu că le-am avea. Dacă punem mâna pe cei cincizeci de 
mogpolloni, nu am slăbi numai numărul lor, ci şi pe al nostru, 
fiindcă ne trebuie o grămadă de inşi ca să-i păzească. 

Admit. Şi altceva? 

Şi ce folos avem dacă îl prindem pe lonathan Melton cu o 
zi mai curând? Îl lăsăm acum să se întoarcă la mogollonii lui 
şi-l împresurăm mâine odată cu ei la platoul canionului. 

Ai avea dreptate dacă nu ne-am expune la un lucru: te 
pomeneşti că după ce-şi va avea pe iubita lui Judita nu o să 
mai vrea să-i însoţească pe mogolloni la Valea-neagră. Ne-a 
alunecat de atâtea ori printre degete încât nu vreau să scap 
prilejul care mi se oferă. 

Bine, dar ai recunoscut şi tu că ne scădem singuri forţele. 

Nu atât pe cât crezi. O sută de prizonieri dezarmaţi se pot 
păzi foarte bine cu treizeci de oameni, aşa că tot ne mai 
rămân şaptezeci. 

Şi zici să atâţia ajung? 

Prea destul! Scopul nostru e să-i împiedicam pe mogollonii 
ajunşi pe platou să fugă îndărăt, cum poteca nu e mai lată 
decât să treacă doi oameni călări în acelaşi timp, ajung - 
dacă gluma se îngroaşă - şase inşi să-i ţină la respect, nu 
şaptezeci. Nu cunosc situaţia locului, dar din descrierea lui 
Winnetou mă încumet să apăr poteca numai cu zece- 
doisprezece oameni. Vezi deci că despre o slăbire a forţelor 
nu poate fi vorba. 

Bine a grăit fratele meu, încuviinţă Winnetou. Vom pleca 
imediat la Dealul-şerpilor, rămânând ca nijoraşii să vină cât 
mai curând acolo. S-ar putea ca să trimitem în timpul 
drumului unul sau doi din nijoraşii pe care îi luăm cu noisă 
le mai spună ce mai au de făcut. 

Cuvintele apaşului erau hotărâtoare. 

Vi se va părea foarte ciudat că nu v-am mai pomenit nimic 
despre portofelul luat din geanta lui Melton. Drept să vă 
spun, eram şi eu foarte curios să ştiu ce e în el, dar nu-mi 
venea să-l deschid până nu va fi şi proprietarul lui adevărat 
de faţă. 


Probabil că tovarăşii mei erau de aceeaşi părere, deoarece 
niciunul nu spusese nimic. De-abia acum, pe când ne 
adăpam caii înainte de plecare, îl auzii pe Dunker zicând: 

După cum văd eu, sir, la toate ne-am gândit, numai la un 
lucru nu, tocmai la ce e mai important. 

Ce anume? 

Portofelul; ar trebui să vedem ce e în el. 

Conţinutul lui nu ne priveşte. 

Aşa e, totuşi ar fi trebuit să te convingi că n-ai luat altceva 
în locul banilor. S-ar putea prea bine ca Melton să-i fi 
ascuns în altă parte. 

Hm! Există şi posibilitatea asta... 

Atunci n-ar strica să te uiţi ca să vezi dacă nu te-ai păcălit. 

Aş fi însă mai bucuros să-i spun proprietarului că nu m-am 
atins de el. 

Pentru ce? Nu cred ca mister Vogel să ne socotească 
pungaşi. Ia te uită, zău, ce e în portofel! Te pomeneşti că o fi 
cine ştie ce fleacuri înăuntru şi ţi-ai pus viaţa în primejdie 
degeaba. Să-l scutim pe violonist de o decepţie. 

Recunoscui că avea dreptate şi, cum ceilalţi erau de 
aceeaşi părere, scosei portofelul din buzunar şi-l deschisei 
în faţa lor. Avea mai multe despărţituri şi în fiecare din ele 
era câte un plic de piele prevăzut cu o mică încuietoare. Se 
aflau în ele bancnote americane, engleze, germane, 
franceze, şi acţiuni de-ale altor state şi cecuri de o valoare 
incalculabilă. Nu cred să fi trecut multora atâţia bani dintr- 
odată prin mână. 

All devils! Exclamă Dunker, holbând ochii. Aici sunt 
milioane, domnule! Ce n-ar da feciorul tatii să fi fost 
bătrânul Hunter tată-său sau alt neam de-aproape! la să 
numărăm... 

Nu, am răspuns eu. Am văzut că nu m-am înşelat, ajunge. 
Proprietarul singur are dreptul să-i numere. 

Pusei plicurile la loc şi băgai portofelul în buzunar. 
Văzusem într-o despărţitură a lui şi câteva hârtii, dar nu le 
scosesem dinadins, ca să nu-i trezesc curiozitatea lui 


Dunker, care ar fi stăruit să le cercetez, şi poate pe mine m- 
ar fi ispitit gândul s-o fac. 

Părăsirăm Izvorul-în-umbră şi ne îndreptarăm spre nord- 
est. Călăuziţi tot de Winnetou. 

Se însera, pe urmă se întunecă de-a binelea, apaşul nu se 
abătu cu un pas din direcţia urmărită de noi. Cerul era 
senin şi atmosfera atât de limpede şi străvezie, încât se 
putea vedea până departe. 

După un drum neîntrerupt de trei ceasuri, zărirăm un deal 
mare, întunecat, ridicându-se în faţa noastră. 

Dealul-şerpilor, zise Winnetou arătând într-acolo. 

Făcurăm un ocol în jurul lui ca să ajungem la un izvor, 
unde socoteam să poposim. locmai ne spunea Winnetou că 
nu mai e mult până acolo, când îşi opri brusc calul şi zise în 
şoaptă: 

Sst! 'Tăcere! 

Ne aplecarăm imediat pe gâtul cailor şi le apăsarăm 
mâinile pe nări ca să nu sforăie. 

Ce e, ai văzut ceva? Îl întrebai eu încet. 

Nu, dar am mirosit. Adulmecă aerul. Miroase a lemn 
aprins, răspunse el. 

În ce direcţie? 

Drept înaintea noastră. Trebuie să fie lângă izvor. Să m- 
aştepte niţel fraţii mei. 

Descăleca şi-mi aruncă frâul calului. 

Atât de aproape e izvorul că se poate auzi până acolo 
sforăitul calului? 

Dacă are cineva un auz bun, da. Întoarceţi-vă mai bine o 
bucată de drum, că vin şi eu îndată. 

Cu aceste cuvinte dispăru în tufiş. Noi făcurăm niţel calea 
întoarsă şi ne oprirăm când crezurăm că ne-am îndepărtat 
îndeajuns. Trecu multişor până să vină Winnetou. Eu nu 
simţisem nici urmă de miros, pe când el, omul naturii, 
poseda simţuri atât de dezvoltate încât mă punea uneori pe 
gânduri. 


Îl văzui întorcându-se în picioare, nu târându-se, ceea ce 
însemna că nu există nici o primejdie pentru noi. 

Au să se bucure grozav fraţii mei când le-oi spune pe cine 
am văzut, zise el. 

Pe cine? Întrebă Dunker, care era cel mai curios dintre 
noi. 

Pe femeia albă căreia îi ziceţi Judita. 

Ei drace! Iare-aş vrea s-o văd şi eu la faţă. Mi-aţi povestit 
atâtea despre ea, încât ard de nerăbdare s-o cunosc şi eu. 

Nu numai că ai s-o vezi, dar o să ai prilejul să şi vorbeşti cu 
ea, master Dunker, spuse Emery râzând. 

Cum aşa? Întrebai eu. 

Păi, sper că de data asta n-o s-o mai lăsăm să-şi facă 
mendrele cu noi. Nu ne-a făcut destule până acum? 

Vrei, ori nu, să-l prindem pe scumpul nostru lonathan? 

Cum să nu vreau! 

Trebuie să-ţi repet încă o dată ce ţi-am mai spus: Melton 
vrea să ne scape iar. Dacă nu se întâlneşte cu nimeni în 
drum, crede că ne aflăm tot la cetăţuie, şi se duce acolo. 
Până acolo e cale lungă şi ne alunecă printre degete. Dacă 
se întâlneşte însă cu Judita, află de la ea că suntem aici şi 
rămâne unde e, ca să ne prindă cu ajutorul mogollonilor. 
Înţelegi acum? 

S-ar putea să fie cum spui tu dacă prevederile tale s-ar 
adeveri, dar dacă nu? E deci mai bine să punem mâna pe 
muierea asta afurisită. 

Nu, spuse Winnetou hotărât. Nu trebuie să ne atingem de 
ea, ci s-o lăsăm să-l regăsească pe lonathan al ei. 

E fratele meu atât de sigur? Îl întrebai eu. 

Dacă lonathan nu e orb şi cei cincizeci de mogolloni ai lui 
au ochi să vadă, nu se poate să n-o întâlnească pe femeia 
albă. V-am spus că drumul la cetăţuie trece la o depărtare 
de o jumătate de ceas de-aici. E un şes întins, fără copaci 
sau tufişuri. Femeia albă a făcut un foc atât de mare acolo, 
lângă izvor, că flăcările lui se ridică până în slava cerului şi 
se pot vedea cale de o jumătate de ceas. 


Cu atât mai bine. Dacă Ionathan Melton trece pe-acolo sau 
se află prin apropiere, nu se poate să nu-l zărească. Dar 
dacă n-a ajuns încă aici sau a şi trecut? 

De trecut n-a avut când să treacă, fiindcă n-are cai buni ca 
noi şi nu e grăbit. În pasul obişnuit al cailor nu putea s- 
ajungă mai departe decât unde suntem noi acum, şi fiindcă 
apa acestui izvor e cea mai bună din tot ţinutul, e aproape 
sigur că vor veni aci să poposească peste noapte. 

Ar avea haz! Râse englezul. Am pune mâna pe toată 
şleahta în acelaşi timp, adică pe Judita, Ilonathan, yumaşi şi 
mogpolloni. 

Nu te bucura degeaba, îi zisei eu. Deocamdată nu sunt 
încă aici, şi e îndoielnic dacă vor veni. 

Şi noi ce facem acum? 

Aşteptăm, asta facem. O să mă furişez şi eu până la Judita. 
Winnetou o să mă însoţească. De-abia după ce ne vom 
întoarce vom hotări ce-i de făcut. 

Şi noi? 

Vă întoarceţi încă o bucată de drum. Nu se ştie ce se poate 
întâmpla, şi e mai bine să ne căutăm un loc sigur. 

După ce găsirăm un loc potrivit de unde nu puteam fi 
văzuţi, descălecarăm, iar eu plecai cu Winnetou înapoi de 
unde venisem. 

Capitolul XV - Spionaţi. 

Ajunşi la punctul unde simţise apaşul mirosul de fum, 
acesta nu luă aceeaşi direcţie ca atunci, adică în tufiş, ci coti 
pe lângă poalele muntelui, unde copacii erau mai deşi. 

Nu mai văzurăm stelele deasupra noastră şi un întuneric 
adânc domnea în juru-ne. Înaintam pe dibuite, Winnetou 
înainte, eu după el. 

Mergeam astfel pas cu pas de vreun sfert de ceas, când 
zărirăm deodată prin desişul pădurii lumina focului. Acum 
puteam înainta mai repede, dar şi mai cu băgare de seamă, 
fiindcă puteam fi văzuţi mai bine ca adineauri. Ne târâm pe 
burtă şi numai în umbra copacilor. La un moment dat, 
apaşul întoarse capul şi-mi şopti: 


Îl voi duce pe fratele meu într-un loc cum nici nu se poate 
mai bun pentru o iscoadă. 

Avea dreptate: ne aflam acum la o înălţime de vreo patru 
coţi de panta dealului. Apa izvora din stâncă dedesubtul 
nostru şi părea că i-ar fi cu neputinţă cuiva s-ajungă până la 
noi. Totuşi nu era chiar aşa, căci pinii se înghesuiau unul 
lângă altul pe râpă, formând însă un ascunziş minunat 
pentru noi. 

Winnetou dispăru printre ei, iar eu mă ţinui după el. Ne 
lăsam binişor din copac în copac, tot cu picioarele înainte, 
până ce ajunserăm devale, unde ne oprirăm să ne 
ascundem după un trunchi mai gros. 

Lângă noi, pe stânga, ţâşnea izvorul din stâncă; pe 
dreapta, se înălța dealul drept şi neted ca un zid. N-ai fi 
crezut că locul unde stăteam noi ar fi putut adăposti un om, 
dar încă doi. Înainte de a-şi trimite apa mai departe, izvorul 
formase în juru-i un mic bazin, lat de vreo trei coţi. Dincolo 
de el şedea frumoasa Judita, înaintea unei colibe 
improvizate anume de yumaşi din crengi de brad, acoperită 
cu nuiele împletite. Alături, ghemuit la pământ, un indian 
stătea cu ea la taifas. Deşi vorbeau destul de încet, puteam 
auzi foarte bine de acolo de unde eram, şi-i vedeam pe 
amândoi destul de bine la lumina flăcărilor. Indianul era tot 
fosta gazdă care ne ademenise în casa lui în drumul nostru 
spre cetăţuie. 

Ce zici, aşa-i că locul e nimerit? Îmi şopti Winnetou. 

Admirabil! Îl ştiai mai de mult? 

Nu. L-am descoperit adineauri. Izvorul îl cunoşteam eu, 
dar de când n-am mai fost pe-aici copacii au crescut foarte 
mult. 

Adevărat că locul era minunat pentru spionat, dar şi destul 
de primejdios. Crăcile sub care ne adăpostiserăm noi erau 
atât de scurte, încât era o adevărată minune să nu te vadă 
cineva. 

Ascultam cu încordare ce vorbesc cei doi. Conversaţia se 
învârtea din întâmplare în jurul nostru. 


Senior Melton n-a procedat bine, zicea indianul. Nu 
trebuia să-i atace pe câinii aceia în casa mea. Erau la 
adăpost; se puteau apăra şi ştiau că trebuie să se ferească, 
de aceea era greu să le poţi face ceva. 

Vroiam să-i prindem vii. 

Foarte rău! Şi-aşa, şi-aşa erau să fie omorâţi. Atunci de ce 
nu de la început? 

Bine zici. M-am căit pe urmă şi eu. Să-mi mai cadă eio 
dată în mână şi ştiu eu ce am de făcut... 

Aş! S-ar întâmpla ce s-a întâmplat alaltăieri lângă stâncă. 
Ce uşor ar fi putut fi împuşcaţi. Dar ceilalţi ziceau s- 
aşteptăm până ce vor adormi. Mare greşeală. Era întuneric 
beznă şi vântul bătea cu atâta putere. Încât nici nu ne-ar fi 
simţit venind. Cum am fi ajuns la câţiva paşi de ei, fii sigură 
că n-ar fi scăpat niciunul de gloanţele noastre. Noi, ca 
proştii, i-am lăsat până ce ne-au descoperit. 

Păi nu v-au făcut nimic, deşi puteau şi ei să vă împuşte. 

Ţi-ai găsit! Ăştia sunt nişte fandosiţi, nu pot să vadă sânge. 
Sper c-o să-i găsim în curând la Stânca-albă. Să spună 
ceilalţi ce-or vrea, mie nu-mi pasă, eu fără scalpurile lui 
Winnetou şi Old Shatterhand nu mă întorc acasă. 

Scoase în acelaşi timp pumnalul de la brâu şi-l flutură în 
vânt. Vedeam bine că indianul nu glumea. Şi ce-i făcuserăm 
noi yumaşului? Nimic. Singura vină era că luasem cândva 
apărarea emigranților şi a stăpânului haciendei del Arroyo. 
Trecuse însă multă vreme de-atunci şi apoi ne purtaserăm 
cât se poate de îngăduitor cu yumaşii, făcând pe urmă pace 
cu ei. Omul acesta era deci o brută şi înţelesei abia acum de 
ce femeia lui nu-l putea suferi. 

E greu ce vrei tu, răspunse Judita. Pe ăştia nu pui tu aşa 
de uşor mâna. 

Pentru ce nu? 

Sunt alţii în stare s-o facă, nu tu. Când vom fi la Stânca- 
albă şi-i voi spune lui senior Melton şi însoţitorilor lui că ne- 
au scăpat şi că au pornit într-acolo, vor trimite probabil 
oameni să-i prindă şi mogollonii îşi vor lua ei scalpurile lor. 


Fie şi-aşa. Tot ce vreau e să-i văd la stâlpul de tortură, ca 
să... 

Oh, oh! Se auziră glasurile celor din jurul focului şi-şi 
curmă vorba. 

Yumaşii săriră toţi în picioare şi priveau, mai întâi speriaţi, 
pe urmă bucuroşi, la un om care ieşea din tufiş şi înainta 
spre foc. Îl văzurăm şi noi. Era... Melton! 

lonathan! Strigă Judita, repezindu-se spre ei. 

Judita! Răspunse lonathan Melton, cuprinzând-o în braţe. 

De unde vii? Îl întrebă ea după ce se sărutară de câteva 
ori. 

De la cetăţuie. Dar tu? 

De la Stânca-albă. Tu unde te duceai acum? 

La mogolloni. Şi tu? 

La cetăţuie. 

De ce? Ce vrei să faci acolo? Mulţumegşte-te că ai scăpat 
atât de lesne. 

Vreau să-i prind pe aceia care m-au făcut să fug de-acolo, 
asta vreau! 

Degeaba te duci, nu mai sunt acolo, s-au dus la Stânca- 
albă. 

Ei drăcia-dracului! Sunt înainte sau în urma noastră? 

Înainte. 

Aşadar aţi plecat după ei. 

Da. 

De când? 

Am pornit imediat după plecarea lor, fiindcă îţi duceam 
grija. 

Atunci nu au avut când s-ajungă la Stânca-albă. 

Trebuie să fi câştigat mult din timp, fiindcă m-au prins în 
drum, m-au târât în pustietate şi m-au lăsat singură acolo. 
Nu cunoşteam ţinutul şi am rătăcit toată ziua prin pădure. 
Am stat peste noapte sub cerul liber, era îngrozitor, până ce 
m-a găsit a doua zi unul din yumaşii noştri pornit să mă 
caute. 


Atunci au şi ajuns azi-dimineaţă la Stânca-albă. Să fi ştiut! 
Noi n-am văzut nici o urmă de-a lor. Dar ia spune, Vogel e 
tot la cetăţuie, nu-i aşa? 

Nu, au dat de el şi l-au luatcu ei. 

Melton bătu cu piciorul în pământ înfuriat. 

Dracul le-a arătat locul unde era sau ai scăpat tu vreo 
vorbă? 

Nu; mă ştii că sunt destul de înţeleaptă şi şireată, dar 
degeaba. Au descoperit singuri gangul şi lacul din pământ. 

Trebuie să-i prind neapărat: Trebuie, auzi? Dacă nu-i omor 
sunt pierdut! Gangul era singurul loc unde mă puteam 
ascunde fără frică. Dar ce, nu e şi tata cu tine? 

L-au luat dânşii la plecare. Au năvălit în odaia lui, l-au 
legat şi l-au târât după ei. 

Pe toţi dracii... Asta-i o mare nenorocire la care nu m-aş fi 
aşteptat... bâigui el. Bine că i-a dat bătrânului în gând să 
ascundă banii în cizme. 

I-au găsit şi i-au luat. 

Atunci... atunci... ticăloşii ăştia au făcut legământ cu 
diavolul! Stai să şed jos... mi s-au tăiat picioarele... 

Faptul că luasem banii îl impresionase mai mult decât 
soarta tatălui său. Şedea cu coatele pe genunchi şi pusese 
capul în palme fără să scoată un cuvânt. Judita stătea lângă 
el şi-i spunea cuvinte de mângâiere pe care el părea că nici 
nu le aude. 

Mi-apropiai capul de-al lui Winnetou şi-i şoptii la ureche: 

Ar fi lesne acum să punem mâna pe el. leşim din 
ascunzătoare, ne repezim la el, îl apucăm de gât şi 
dispărem pe urmă în pădure. Spaima o să-i înlemnească pe 
yumaşi pentru câteva momente şi în vremea asta noi 
suntem departe. 

Greu n-ar fi şi sunt sigur că am reuşi, totuşi n-a sosit încă 
vremea. 

Pentru ce? 

Pentru că nu trebuie deocamdată să ieşim la iveală. Dacă 
află mogpollonii că le suntem în spate vor fi prevăzători şi 


planul nostru cu încercuirea cade în baltă. 

Asta aşa e. Păcat! Ce prilej minunat de a-l avea în mână! 

O să-i avem în curând, fii pe pace! Ştie Winnetou când şi 
unde. Şi nu numai pe el, ci şi pe cei cincizeci de mogolloni ai 
lui. Sau crede fratele meu că e singur? 

Nu. S-a întâmplat cum a prevăzut fratele meu. Trecea cu 
ei pe-aici, a văzut flăcările şi... Sst. 

În timp ce vorbeam noi, Melton îşi revenise şi o puse pe 
Judita să-i povestească tot ce se petrecuse după plecarea lui 
de la cetăţuie. 

Ai făcut tot ce s-a putut face, zise el când sfârşi ea. Nu-ţi 
pot aduce nici o învinuire. Nemernicii ăştia nu sunt oameni 
pe care îi poţi trage pe sfoară. Noi, adică eu, unchiu-meu şi 
tata, am procedat greşit, altminteri acum am putea cheltui 
în linişte averea lui Hunter. Dacă n-am putut să-i facem 
neamţului de petrecanie în Tunis, trebuia să renunţăm să 
ne mai luăm la harţă cu el. Winnetou zăcea bolnav în Anglia. 
Ştiam, şi totuşi nu ne-am folosit de un prilej atât de bun. De 
ce nu ne-am dus acolo? Nici dracul nu-i cunoştea în ţara 
aceea! Pe urmă... să fi rămas în New Orleans şi să fi 
încercat acolo să scăpăm de ei. De englez n-aveam a ce ne 
teme. Greşelile noastre se răzbună acum. 

Nu vorbi aşa, îl îmbărbăta ea. Ce-am pierdut? Nimic, 
absolut nimic! 

Dacă nu altceva, banii lui tata tot s-au dus... 

Nici. Când ţi-or cădea ticăloşii în mână ţi-i iei îndărăt. 
Trebuie însă să-l salvezi pe bătrân, trebuie! 

Ţii atât de mult la el? O întrebă Melton cu o intonaţie 
ciudată în glas. 

La el nu, în mod special, dar la banii lui... 

Aşa da! Poate să facă cu el ce-or vrea, că nu-mi pasă! Mă 
crezi tu că uneori mi-era frică de bătrân? 

Frică? Zise Judita uimită. 

Da. Deşi nu mi-a mărturisit-o şi arunca mereu vina pe Old 
Shatterhand şi pe Winnetou, ştiu prea bine că el l-a omorât 


pe frate-său, ca să se salveze pe sine şi să-i ia banii. Cine-şi 
omoară propriul frate e în stare să-şi ucidă şi copilul. 

Sfinte Dumnezeule! Crezi cu putinţă aşa ceva? 

Ba bine că nu! Ca să-miia banii şi să dispară cu ei. Arfio 
hoţie, o adevărată tâlhărie. De aceea n-am plecat cu el, ci 
cu tine; de aceea n-am vrut să ştie unde sunt ascunşi banii 
în cetăţuie. Dacă ar fi să trăiesc mai departe cu el la un loc, 
n-aş fi sigur de viaţa mea nici un moment... Omul ăsta nu se 
dă îndărăt de la nimic; ca să-i fie lui bine, calcă totul în 
picioare, iar viaţa copilului său n-are nici un preţ în ochii lui. 

O să-l eliberez, bineînţeles, fiindcă nu se poate altfel, şi o 
să-i dau atât cât să aibă din ce trăi. Nu trebuie însă să-i dăm 
prilejul să mă ucidă. Acum să vorbim despre altceva. 
Principalul e că urmăritorii noştri s-au dus la Stânca-albă. 
Ce bine-am făcut că i-am capturat pe cântăreaţă şi pe 
avocat. 

Care avocat? Ce cântăreaţă? 

A, bine zici, n-ai de unde să ştii! Închipuie-ţi, Murphy a 
venit după noi! 

Ce, a înnebunit? 

Probabil, altminteri n-ar fi îndrăznit să o ia razna prin 
pustietăţile astea. S-a întâlnit cu sora lui Vogel la 
Albuquerque şi a luat-o cu el. 

I-ai văzut tu? 

Da. Au căzut în mâinile mogollonilor. Era vorba ca în 
timpul expediției împotriva nijoraşilor să rămână la Stânca- 
albă. 

Expediţiei? 

Mogollonii au pornit la război. Bătrânii, femeile şi copiii au 
fost lăsaţi acasă, unde vroiau să-i lase şi pe ei. Am reuşit 
însă să-i conving pe indieni ca să-i ia cu ei, aşa că nu vor 
putea fi eliberaţi de Winnetou şi Old Shatterhand când vor 
ajunge aceştia la Stânca-albă. Avocatul şi tovarăşa lui de 
drum călătoreau cu trăsura. Am cerut să-i urce în trăsură 
ca să nu zăbovească mult mogollonii pe drum. Căpetenia nu 
părea bucuroasă, dar n-a avut încotro. De altminteri, Vânt- 


puternic pare să fi fost foarte bun prieten cu bărbatu-tău 
judecând după primirea pe care mi-a făcut-o. Cu toate 
astea, nu e omul care-mi trebuie mie pentru îndeplinirea 
planurilor mele; pare să fie om de treabă şi potolit; am 
reuşit să-l câştig de partea mea numai aţâţându-l împotriva 
lui Old Shatterhand şi Winnetou, zicând că sunt prietenii 
nijoraşilor. 

Atunci n-are să-i cruţe când va pune mâna pe ei? 

Nu. Bineînţeles, mi-a trebuit multă trudă să născocesc fel 
de fel de lucruri ca să-i trezesc ura şi duşmănie împotriva 
celor doi. Numai dracul ştie cum se face, dar până şi 
vrăjmaşii au un respect grozav faţă de ei! Fiindcă mă 
temeam să nu-mi găsească urma şi să vină după mine la 
Stânca-albă, am avut grijă să fie consideraţi de mogolloni 
drept duşmani neîmpăcaţi de-ai lor. Numai aşa mă puteam 
pune, întrucâtva, la adăpost. 

Şi ce-au să facă după ce-or ajunge la Stânca-albă şi n-au să 
te găsească acolo? 

Au să vină după mine. 

N-au să ştie unde te-ai dus. 

Nu? Te înşeli, draga mea. Nu există spioni sau iscoade ca 
ei în toată lumea! 

Crezi că se vor informa de la mogolloni? 

Nici gând! Ştiu ei bine că ar porni imediat cineva după 
căpetenie ca să-i spună cine a fost în lagăr. Şi-apoi, n-au ei 
nevoie să întrebe pe nimeni. Un fir de iarbă, o pietricică, o 
creangă ruptă ori o băltoacă le spune tot ce vor să ştie. Ba 
s-ar mai putea întâmpla să se fi înhăitat şi cu lunganul de 
Dunker undeva pe drum. 

Ăsta cine mai e? 

Un cunoscut cercetaş pe care-l luase Murphy de călăuză. 
A fost prins şi el odată cu dânsul, dar a reuşit să fugă ziua-n 
amiaza mare cu cel mai bun cal al căpeteniei. A fost 
imposibil să-l prindă. Probabil că le-a spus tot ce s-a 
întâmplat şi în loc să se ducă la Stânca-albă, au luat-o spre 
miazăzi. 


Ca să-i urmărească pe mogolloni? 

Nu, mogollonii sunt prea mulţi şi nu i-ar putea birui. Dacă, 
într-adevăr, s-au întâlnit cu Dunker, s-au dus atunci la 
nijoraşi ca să le dea de ştire ce se pregăteşte. 

Ei şi? Crezi că au să folosească mare lucru? 

Mai întrebi? Vor să pună mâna pe mine şi să-i elibereze pe 
avocat şi pe cântăreaţă. Nu o pot face însă singuri având în 
vedere numărul mare al mogollonilor, aşa că vor cere 
ajutorul nijoraşilor. Din fericire, nu pot înainta destul de 
repede din pricina tatei, care va căuta să le pună beţe-n 
roate. Sau crezi că l-au omorât ca să scape de el? Tu 
trebuie să ştii după felul cum s-au purtat cu ella pueblo. 

Foarte aspru, dar fiindcă nu le place să facă moarte de om, 
nu cred să-l fi ucis. 

Era mai bine dacă o făceau. Mă scăpau odată pentru 
totdeauna de bătrân, ca să nu mai zic nimic de bani. Vreau 
să pun mâna pe ei şi pe puşca lui Winnetou. Am auzit că 
pentru unul ca noi e o-adevărată avere. Acu', fie că tata e 
mort, ori trăieşte, eu trebuie să plec în zorii zilei ca să le 
dau de veste mogpollonilor. Voi veniţi cu mine, altminteri mi- 
ar fi teamă să nu dea iar duşmanul peste tine. 

Cunoşti drumul pe care l-au luat mogollonii? 

Da. S-au dus la Apa-adâncă şi vor fi mâine seară la Izvorul- 
în-umbră. 

De unde ştii tu unde e izvorul, doar n-ai mai fot niciodată 
pe-aici. 

Ştiu mogpollonii mei. Căpetenia mi-a dat cincizeci de 
oameni de-ai lui ca să-i prindem pe neamţ şi pe apaş. Sunt 
foarte aproape de-aici. Vroiam să poposim peste noapte la 
izvor când am zărit focul vostru. Ne-am oprit şi am trimis o 
iscoadă, care s-a întors să ne spună că a văzut o femeie albă 
cu vreo câţiva indieni. M-am gândit imediat că tu trebuie să 
fii şi am venit singur să mă încredinţez cu ochii mei. Acu' 
mă duc la mogolloni ca să-i aduc încoace. 

Adu-i. Şi zici că eşti tratat de ei ca prieten? 

Da. 


Atunci banii sunt în siguranţă. 

Sunt convins. 

Atâta bănet! Ar putea ă-i ispitească... 

Melton bătu cu palma peste geanta atârnată de umăr şi 
zise: 

Uite, vezi tu, aici sunt milioane! Nu ştie nimeni de ei, 
fiindcă n-am fost prost să le spun mogollonilor. I-am lăsat 
dinadins într-o zi să se uite în geantă şi au văzut ce era 
deasupra, nişte fleacuri, care n-au cum să-i ispitească. 
Acum mă duc şi mă întorc peste un sfert de ceas. 

Plecă. Vorbiseră englezeşte între ei şi, deşi erau şi yumaşii 
de faţă, nu se sfiiseră defel. Ştiau că tot nu-i puteau 
înţelege. 

Mergem? Îl întrebai eu pe Winnetou. 

S-aşteptăm până vin mogollonii. O să se facă gălăgie şi nu 
o să ne simtă nimeni. 

Avea dreptate. Omul acesta, excepţional, se gândea la 
toate şi ştia ca nimeni altul să folosească orice prilej, fie el 
cât de neînsemnat. 

Peste puţin timp auzirăm tropote de cai şi apărură 
mogollonii. Am putut urca povârnişul în voie, fără teamă că 
vom fi zăriţi de cineva. 

Ne-am întors pe drumul pe care venisem. De-abia când 
ieşirăm din pădure îl întrebai pe Winnetou: 

A înţeles fratele meu tot? 

Da. 

Au vorbit deschis, fără să ascundă ceva unul altuia. 

Ionathan i-a povestit femeii albe şi ce s-a petrecut în Tunis. 

E şi ea la fel de rea cael. 

Mai! Când o femeie face o faptă urâtă, pare şi mai urâtă 
decât atunci când o face un bărbat. Pentru noi a fost un 
adevărat noroc că s-au întâlnit aici; am aflat multe lucruri 
interesante. 

S-au petrecut toate după cum a prevăzut fratele meu 
Winnetou. Mogpollonii socoteau să poposească prin 


apropiere şi au văzut focul. Ziceai că-i vom prinde pe toţi. 
Mai crezi şi acum? 

Da, la Apa-adâncă. 

Unde e asta? 

O să vezi tu. Trebuie să fim acolo înaintea lor. 

Bine, dar să aşteptăm aici pe nijoraşi. Pierdem prea mult 
timp, şi Melton pleacă până-n ziuă. 

Ceea ce-o să facem şi noi. Vom pleca şi mai înainte, ca să le 
ieşim în cale nijoraşilor. Dacă Săgeată-iute, căpetenia lor, va 
urma întocmai instrucţiunile mele, ne vom întâlni cu ei la 
timp şi vom ajunge înaintea lui lonathan Melton la Apa- 
adâncă. 

Ce e apa asta, un lac? 

Odinioară a fost acolo un munte care scuipa foc; mai sunt 
şi astăzi în New Mexico şi Arizona. S-a scufundat la un 
cutremur şi a lăsat o groapă în care se adună apa. 

Le e în drum mogollonilor? 

Da dar pot s-o ia şi pe dreapta ori pe stânga ca s-ajungă 
acolo; n-o vor face însă, fiindcă nu mai găsesc nicăieri apă 
până la Izvorul-în-umbră ca să-şi adape caii. 

N-am putea să ne ascundem ca să nu ne vadă? 

Ba da. O să vadă fratele meu când vom ajunge acolo. 

Mai merserăm o bucată de drum şi văzurăm doi oameni 
venind spre noi. Era încă destulă lumină ca să-i putem 
recunoaşte. 

Emery şi Dunker! Strigai eu. 

Ne recunoscuseră şi ei. 

Slavă Domnului că vă văd! Ne-a fost frică să nu vi se fi 
întâmplat ceva, zise englezul. 

Şi voiaţi să veniţi după noi? Zisei zâmbind. Haidem la lagăr 
să vă spun ce s-a întâmplat. 

Nijoraşii rămăseseră de pază la cai. Am vrut să încep 
povestirea, dar apaşul mă întrerupse: 

Să mai aştepte puţin fratele meu. Am ceva mai important 
să le spun acestor războinici. Şi întorcându-se spre unul din 
nijoraşi, îl întrebă: 


Ştie fratele meu pe ce drum vor veni cei o sută de 
războinici pe care îi aşteptăm? 

Da, răspunse omul. 

Să le iasă îndată înainte; e destulă lumină ca să-i poată 
vedea. După ce se va întâlni cu ei, să le spună să vină cât 
mai în grabă încoace, fiindcă avem trebuinţă de ajutorul lor 
ca să-i prindem pe cei cincizeci de mogolloni. Vom pleca 
chiar înainte de-a se ivi zorile şi le vom ieşi înainte, aşa ca 
să ştie când ne vor vedea că noi suntem. 

După ce va vorbi fratele meu cu ei, să plece mai departe şi 
să se ducă la căpetenia lui să-i spună că războinicii 
mogollonilor vor fi mâine seară la Izvorul-în-umbră. Vor sosi 
deci poimâine, înainte de prânz la platoul canionului. 
Trebuie ca Săgeată-iute să se găsească înaintea lor cu 
războinicii săi la platou. Astea sunt veştile pe care le trimit. 
Howgh! 

Nijoraşul nu zise nimic, se duse să-şi ia calul, încalecă şi 
porni în goană. 

După ce-l văzui plecat, mă apucai să povestesc 
camarazilor noştri ce-am văzut şi-am auzit de când ne-am 
despărţit de ei. Au fost cât se poate de încântați când au 
aflat că Winnetou e sigur că-l vom putea prinde a doua zi pe 
lonathan Melton. 

Deoarece aveam absolută nevoie de somn şi iscoadele nu 
erau prea obosite, i-am lăsat pe cei patru nijoraşi să stea de 
santinelă şi noi ne-am întins în iarbă ca să dormim niţel, 
după ce apaşul îi dădu în grija unuia din ei să ne scoale la 
un anumit timp, socotit după poziţia stelelor. Cred că am 
dormit mai bine ca oricând în viaţa mea şi de-abia m-a putut 
deştepta nijoraşul. 

Cu două ore înainte de-a se lumina de ziuă ne-am sculat, 
am îmbucat nu mai ştiu ce la repezeală şi am pornit pe 
drumul pe care venisem în ajun. Am mers fără întrerupere 
în trapul cailor vreo trei ore, apoi am lăsat caii la pas. După 
alt ceas, Winnetou zise, arătând spre dreapta: 


Colo e Apa-adâncă; să ne oprim aci şi să-i aşteptăm pe 
nijoraşi. 

Dar dacă sosesc prea târziu? Întrebă Emery. 

Mogpollonii nu ne scapă în nici un caz, fiindcă vom năvăli 
peste ei între Apa-adâncă şi Izvorul-în-umbră. Winnetou e 
însă încredinţat că vor veni. 

Avea şi de astă dată dreptate, ca întotdeauna. Nici nu 
trecu o jumătate de oră şi zărirăm o ceată de călăreţi 
apropiindu-se dinspre sud-est de noi. 

Ei erau. Dădură pinteni cailor şi se opriră la câţiva paşi, 
formând un triunghi. Unul din ei veni mai aproape şi zise: 

Sunt Ochi-ager, fratele cei mai tânăr al căpeteniei 
nijoraşilor. Săgeată-iute vă trimite o sută de războinici, 
după cum au cerut vestiţii mei fraţi Old Shatterhand şi 
Winnetou, căpetenia apaşilor. 

Ochi-ager e un războinic viteaz, răspunse cu demnitate 
Winnetou, şi am fuma bucuroşi pipa de bun-sosit cu el şi cu 
fraţii lui, dar nu e timp, deoarece vreau să prindem o ceată 
de mogolloni. Au aflat fraţii noştri despre ce e vorba? 

Da. Iscoada a venit să ne spună; câinii de mogolloni ne vor 
găsi pregătiţi de luptă. 

Şi sper să-i biruim; vom fuma pe urmă calumetul. Cunosc 
fraţii mei lacul căruia i se zice Apa-adâncă? 

Îl cunoaştem. E colo, spre soare-apune. 

Să mergem. Fratele meu Ochi-ager va călări alături de 
mine. 

Era o deosebită cinste pe care i-o făceam şi indianul părea 
să ştie s-o aprecieze, căci, deşi mergea lângă Winnetou, 
păstra totuşi o distanţă de un cap de cal între ei. Oamenii 
lui erau toţi voinici şi bine înarmaţi. Cea mai mare parte din 
ei auziseră de Winnetou, dar nu-l văzuseră încă până atunci 
şi se uitau cu coada ochiului la noi. Când convoiul se puse în 
mişcare se rânduiră astfel ca să vină unul după altul în 
marş. Acesta e sistemul indian, deoarece nu rămân decât 
puţine urme şi duşmanul nu-şi poate da seama de numărul 
călăreţilor care au trecut pe-acolo. 


Călăream la dreapta lui Winnetou. Ochi-ager la stânga lui. 
Apaşul nu era vorbăreţ din firea lui, şi când eram împreună 
mă lăsa de obicei pe mine să spun ce era de spus. Eu, omul 
de rasă albă, nu eram obligat să păstrez demna tăcere a 
războinicului indian. 

Deoarece trebuiau discutate unele chestiuni, mă întorsei 
spre fratele căpeteniei nijoraşilor, care îndeplinea rolul de 
sub-şef al tribului, şi-i zisei: 

Fratele meu Winnetou a numit adineauri pe Ochi-ager un 
războinic viteaz; ştiu că nijoraşii suni nişte viteji, de aceea e 
sigur că îi vor birui pe mogolloni. Aş vrea însă să aflu dacă 
fraţii mei n-au sfârşit încă să-şi pregătească talismanele. 

Ba da. Când a sosit trimisul vostru, tocmai sfârşeau. 

Cu atât mai bine, pentru că n-avem vreme de pierdut, 
fiindcă mogollonii vor fi astă-seară la Izvorul-în-umbră. 
Cunoaşte Ochi-ager răspunsul pe care l-am trimis noi 
fratelui său? 

Da. 

Şi? 

Ştie că Old Shatterhand şi Winnetou sunt mari şi înţelepţi 
războinici, aşa că va face după cum au spus ei. 

Când crede fratele meu că va ajunge la platoul canionului? 

Mâine, când va răsări soarele. 

Duşmanul va fi înfrânt. 

Ştiu. Oricare din câinii de mogolloni care nu va voi să se 
predea, va fi împuşcat. 

Şi aceia care se vor preda? 

Vor fi puşi la stâlpul de tortură. 

A socotit fratele meu cam câţi stâlpi de aceştia i-ar trebui? 
Vor fi peste trei sute de mogolloni. Vrea într-adevăr 
Săgeată-iute să facă un măcel atât de grozav? 

Tânărul privea întunecat înaintea lui. Mai bucuros n-ar fi 
răspuns, dar fiindcă tăcerea lui ar fi fost o insultă pentru 
mine, zise: 

Mogpollonii ne sunt duşmani neîmpăcaţi. Meritat-au oare 
altă soartă? Trăiam în pace şi bună înţelegere cu ei. 


Deodată au dezgropat securea războiului fără să-i fi jignit 
sau să le fi făcut ceva. 

Dacă se va întâmpla ce zice fratele meu, urmai eu, platoul 
canionului se va numi de aci înainte platoul morţii. N-a auzit 
fratele meu că Winnetou şi cu mine suntem duşmanii 
oricărei vărsări de sânge? 

Asta o ştie orice luptător indian şi orice alb din tot 
cuprinsul pământului. 

Trebuie să fi aflat atunci că noi nu dăm ajutor unui trib 
care are intenţia să fie prea crud cu duşmanul învins de el. 
Cât priveşte lupta de pe platoul canionului, mă voi înţelege 
eu cu fratele tău, cu tine însă voi vorbi despre atacul pe 
care-l plănuim acum. 

Vor veni cincizeci de mogolloni la Apa-adâncă; împreună 
cu ei sunt un bărbat, o femeie albă şi câţiva indieni yumaşi 
care nu vă sunt nici prieteni, nici duşmani. Vrei tu să mă 
ajuţi ca să punem mâna pe ei? 

Dorinţa lui Old Shatterhand va fi împlinită. Dar mogollonii? 

Vi-i lăsăm vouă, cu condiţia să nu-i omorâţi decât dacă va fi 
absolută nevoie. Eu voi fi astăzi conducătorul vostru. Am 
fumat pipa prieteniei şi a păcii cu căpetenia voastră; sunt 
fratele său; de aceea cer să faci după cum vă voi spune eu. 
Numai cu această condiţie vi-i las pe mogollonii care 
trebuie să sosească din moment în moment. 

Nijoraşul se încruntă la faţă, privi în pământ şi tăcu. 
Propunerea mea nu se potrivea nici cu intenţia şi nici cu 
concepţia lui despre ce e drept şi firesc. 

De ce tace fratele meu? ÎI întrebai eu. 

Făcu un gest ca şi când ar fi vrut, să gonească un gând. 

Pentru că Old Shatterhand e sincer cu războinicii noştri, 
voi fi şi eu sincer cu el şi-i voi mărturisi că fratele meu, 
căpetenia noastră, m-a sfătuit să ascult de tine şi de 
căpetenia apaşilor. 

Veţi avea atunci, şi azi şi mâine, două mari biruinţe fără să 
sacrificați vreun războinic de-al vostru. Înţelepciunea e mai 
tare decât forţa şi mila mai puternică decât cruzimea. 


Winnetou ce spune? Trebuie să ascult nu numai de tine, ci 
şi de el. 

Ce zice şi fratele meu Old Shatterhand, zice şi Winnetou, 
răspunse apaşul. Să se înţeleagă fraţii mei între ei şi să nu 
se mai vorbească despre treaba asta decât după ce vor 
vedea Apa-adâncă. 

Ştiam că vorbele lui aveau un tâlc, de aceea tăcui. 
Reuşisem de altfel să aflu ceea ce vroiam, adică la ce ne 
puteam aştepta din partea nijoraşilor în ceea ce priveşte 
felul în care înțelegeau ei lucrurile. 

Capitolul XVI - Doborâţi la pământ. 

Şirul lung al convoiului nostru înainta repede pe întinsul 
pietros al pustiului. Nici un fir de iarbă cât cuprindeai cu 
ochiul. De aceea am fost foarte surprins când am văzut 
deodată înaintea noastră o pădurice care părea să aibă 
forma unui oval. 

Aici e Apa-adâncă, zise Winnetou arătând într-acolo. 

Adică lacul e în mijlocul pădurii? Întrebai eu. 

Da. 

Atunci trebuie să fie cum ai spus tu, un crater stins. 

Noi venisem dinspre răsărit. Winnetou făcu acum un ocol 
ca să ajungem pe la miazăzi în pădure. Mi se păru bizară 
trecerea directă de la un pământ pietros şi sterp la copaci, 
fără tranziţia obişnuită, ceea ce nu mai văzusem niciodată 
până atunci. Pe locul unde ne aflam noi acum era o rarişte, 
mai bine zis, un fel de alee care se deschidea în faţa 
noastră. 

Pe aci ajungi la Apa-adâncă, îmi zise Winnetou. Caii nu-i 
putem lua cu noi pentru că ne-ar da de gol. Să se ducă zece 
războinici nijoraşi spre miazăzi, până ce nu se mai pot zări 
de aici, şi s-aştepte până ce-i vom chema noi. 

Ochi-ager hotărî zece oameni care să îndeplinească 
porunca; ceilalţi porniră cu noi pe alee. Interiorul pădurii 
mă miră şi mai mult. 

Văzui un lac rotund, cu un diametru de vreo cincizeci de 
coţi. Apa era limpede şi străvezie ca şi cleştarul. Oglinda 


lacului nu era chiar la suprafaţa ci la o adâncime de vreo 
doisprezece coţi; lacul era mărginit de iarbă deasă şi făcea 
impresia unei străchini enorme umplută numai pe jumătate 
cu apă. De jur împrejur iarba era călcată. 

Ştie fratele meu cine a bătătorit aşa iarba? Mă întrebă 
Winnetou. 

Desigur că Vânt-puternic cu mogollonii săi, am răspuns eu. 

De când crezi că o fi plecat? 

Examinai iarba şi zisei: 

Poate să fi trecut un ceas, un ceas şi ceva. 

Aşa e. Am sosit nici prea devreme, nici prea târziu. Avem 
în faţă şi în spate pe mogolloni. Pe aceştia trebuie să punem 
noi mâna. Să hotărască fratele meu Old Shatterhand în ce 
chip. 

Problema era aşa de uşoară că şi un copil o putea rezolva. 
Era imposibil ca mogpollonii veniţi cu lonathan Melton să nu 
se oprească aici să-şi adape caii. Pentru acest scop trebuiau 
să coboare pe malul lacului, de unde nu se putea vedea ce 
se petrece sus. Cel mai bun lucru era deci să ne ascundem 
în desiş, să aşteptăm până ce vor fi mogollonii ocupați cu 
adăpatul cailor, să ieşim pe urmă de unde eram ascunşi şi 
să ne lăsăm pe burtă la marginea gropii cu apă şi să 
întindem puştile spre ei. 

Că vor opune vreo împotrivire nu era de prevăzut; ei erau 
cincizeci şi noi aproape o sută; şi apoi, pe când noi n-aveam 
decât să tragem fără să ne arătăm, tot le-ar fi fost cu 
neputinţă să tragă în sus fără să ochească. Mergeam 
aproape la sigur că îi omoram pe toţi, ceea ce ar fi fost un 
adevărat măcel, de aceea îi zisei lui Ochi-ager: 

Fratele meu e un războinic curajos, dar aici vitejia lui nu 
va fi pusă la încercare. Te voi ruga să dai ordin oamenilor 
tăi să facă un cerc în jurul lacului, pe urmă să se retragă 
fiecare în pădure şi să stea ascunşi după copaci până ce vor 
sosi mogollonii. Să iasă apoi din ascunzătoare, să se 
lungească pe burtă la marginea lacului şi să întindă ţevile 
puştilor înspre ei. Dar să nu tragă niciunul, nici chiar atunci 


când mă vor auzi pe mine sau pe Winnetou trăgând. Numai 
la un ordin de-al nostru, şi asta când vreunul din mogolloni 
trage au voie să tragă şi războinicii tăi. Nici un duşman care 
se predă de bunăvoie să nu fie rănit sau omorât. Cine n- 
ascultă de acest ordin voi avea eu grijă să fie considerat 
drept un laş. Eşti de acord? 

Dacă aşa crede de cuviinţă fratele meu, nu pot face altfel, 
răspunse el. 

Viaţa mogollonilor să vă fie sfântă, dar tot ce au la ei, chiar 
şi talismanele lor să fie prada voastră de război. 

Şi voi? 

Nimic. Noi nu ne luptăm pentru jaf. 

Îi văzui ochii lucind. Indianul e mai bucuros să-şi piardă 
viaţa, scalpul, decât talismanul, care e pentru el tot ce are 
mai sfânt pe lume. Cine şi-a pierdut talismanul e considerat 
dezonorat şi exclus din trib până ce nu cucereşte pe al unui 
duşman celebru. 

De aceea se bucura Ochi-ager când i-am spus că 
talismanele mogollonilor vor aparţine după luptă nijoraşilor. 

Văd că fratele meu ne e cu adevărat prieten, strigă el 
încântat. Câinii de mogolloni au pornit să ne sfâşie; vor urla 
de ruşine şi de groază când vor trebui să se întoarcă în 
găurile lor fără talismane. Altceva ce ne mai porunceşti? 

Deocamdată nu pot hotări nimic. Spune-le însă 
războinicilor tăi să îndeplinească ordinele mele şi fiecare 
cuvânt pe care i-l voi rosti să fie ascultat imediat. Tu vei sta 
tot prin apropierea mea. 

Îşi adună oamenii şi le transmise imediat dispoziţiile date 
de mine. Se ascunseră aşa de bine pe după copaci că nu se 
mai zări niciunul. 

O altă rarişte se afla şi înspre apus; pe acolo aşteptam noi 
să vină mogpollonii. Nu era alt loc pe unde ar fi putut 
pătrunde cineva călare la lac. Ca să fim mai siguri, mă 
postai eu cu Dunker şi Ochi-ager la intrarea dinspre apus, 
iar Winnetou cu Emery la cealaltă. 


Avusese dreptate apaşul când spusese că nu sosim nici 
prea devreme, nici prea târziu, căci uitându-mă printre 
ramuri, zării înaintând spre pădure o ceată de călăreţi. 
Veneau unul după altul mogpolloni şi yumaşi; descălecară şi 
duseră caii, după cum prevăzusem, la adăpat. Îi auzeam 
vorbind tare între ei. 

La urmă veni şi lonathan cu Judita. Descălecară. 

Eşti obosită? Îl auzii întrebând-o. 

Nu, sunt deprinsă cu drumurile lungi de pe când trăia 
bărbatul meu. 

Scumpul tău bărbat arămiu! Râse el. Tu rămâi aici, duc eu 
la adăpat şi calul tău. Trebuie să-i saturăm bine, fiindcă 
până la Izvorul-în-umbră nu se mai găseşte un strop de apă. 

Ţinând amândoi caii de căpăstru, cobori panta uşoară care 
ducea la lac. Judita era singură. De jos nu se putea vedea 
nimic. Sosise momentul. Mă furişai pe după copaci şi mă 
oprii cu puşca în mână lângă ea. 

Bună dimineaţa, seniora, îi zisei eu. 

Se întoarse brusc şi rămase ca împietrită, uitându-se la 
mine cu ochii măriţi de groază. 

Ce te uiţi aşa, seniora? Nu cumva nu mă mai cunoşti? Să 
sperăm că nu m-ai uitat încă. A trecut prea puţin timp de 
când nu ne-am văzut. 

Old... Old... Sha... bâigui ea. 

Da, da, aşa mă cheamă. Îmi pare bine că-ţi mai aduci 
aminte de numele meu. 

Ce... cauţi... dumneata aici? 

Pe dumneata şi pe scumpul dumitale lonathan. 

E o nebunie ce faci! Eşti vrăjmaşul nostru... Ştii că avem 
cu noi peste cincizeci de indieni? 

Zise cuvintele acestea repede şi ameninţător, totuşi cu glas 
scăzut încă de spaimă. 

Cum să nu ştiu! 

Eşti pierdut, atâta îţi spun... 

Mă apucă de braţ căutând să mă reţină, întoarse capul 
spre lac şi vru să ţipe. Dar nu-i dădui timp; îi pusei ţeava 


puştii la tâmplă şi-i spusei foarte liniştit: 

Nici un cuvânt, seniora, că trag. Mister Dunker! 

Acesta veni imediat. 

Ce doreşti, sir? 

Să iei seama ca să nu plece doamna la plimbare. Te rog s-o 
tratezi cum se cuvine. 

Well, cu mare plăcere! Vezi cuțitul ăsta, mylady? Dacă faci 
un singur pas, îţi tai amândouă urechile, m-ai înţeles? Mă 
cheamă John Dunker şi am prostul obicei să mă ţin de 
cuvânt. 

Şi-i flutură pumnalul pe dinaintea ochilor, înfigându-se în 
călcâie în faţa ei. Eu ridicai braţul în sus. La semnalul meu, 
nijoraşii ieşiră de după copaci şi făcură ce le spusesem eu, 
adică se lăsară pe brânci la marginea povârnişului şi 
întinseră, ţevile puştilor spre lac. 

Deodată îl auzii pe Melton exclamând: 

Ce dracu' e asta! Arme de jur împrejur... Cine e acolo sus? 

Vroise să urce şi văzuse ţevile îndreptate în jos. 

Înaintai atât cât să mă poată zări şi-i zisei: 

O sută de puşti încărcate, sir. E salutul meu de onoare, 
salutul de bun-sosit. 

Old... Old...! Shatter... 

Nu sfârşi cuvântul; smulse puşca din spate, ochi şi trase. 
Avusesem însă vreme să mă trântesc la pământ: glonţul 
şuieră în aer şi căzu cine ştie unde. Eu sării în picioare, 
întinsei puşca spre el şi strigai: 

Jos arma, canalie, că te împuşc ca pe un câine! 

Nu se mişcă. 

Jos arma, n-ai auzit? Unu... doi... Puşca îi scăpă din mână. 
Detunătura făcu pe indieni să ridice capul. Mă văzură şi 
observară şi ţevile puştilor. Mogollonii nu mă cunoşteau, 
dar yumaşii strigară speriaţi numele meu. 

Da, eu sunt, şi celălalt e Winnetou - venise şi el - căpetenia 
apaşilor, iar de jur împrejur războinicii cei mai de seamă ai 
nijoraşilor. 


Cum adică, pe mine m-aţi uitat? Îl auzii eu pe Emery, care 
se ivi şi el lângă apaş. Eu sunt Emery Bothwell, zise 
englezul. Staţi că vă arăt acu' ce-i de făcut cu dumnealor. 

Cobori agale la mogolloni, smulse puşca din mâna celui 
dintâi care-i venea în drum, o întinse unui nijoraş şi strigă 
cu glas răsunător: 

Să predea imediat mogollonii puştile şi să arunce cuţitele; 
care n-ascultă e împuşcat pe loc. Apoi adresându-se unuia 
din ei, care-l privea uluit, se răsti: 

Ei, n-ai auzit ce-am spus? Dă puşca, altminteri... 

Trase revolverul de la brâu şi-l puse în pieptul indianului. 
Acesta întinse puşca. Să fi fost pilda acestuia, atitudinea 
plină de curaj a englezului, ţevile nijoraşilor îndreptate spre 
ei, sau surprinderea - pe scurt, mogollonii nu cutezară să se 
împotrivească şi întinseră puştile peste marginea 
povârnişului, aruncând apoi pumnalele. Păreau lipsiţi 
voinţă. Ascultară orbeşte, cuprinşi de panică. Cu atât mai 
înfuriat era însă Melton. Le zbieră ca un nebun să nu se 
supună, le poruncea să tragă fără milă: se agita, ocăra, le 
zicea laşi şi fricoşi... Dar de tras nu cuteza nici el. Emery se 
apropie de el, îndreptă ţeava revolverului spre el şi-i strigă 
ameninţător: 

Taci, dobitocule, dacă nu vrei să-ţi găuresc îndată limba. 
Un cuvânt şi te trimit peşcheş pe lumea cealaltă, m-ai 
înţeles? Dă încoace fleacurile alea, că tot nu mai ai ce face 
cu ele. 

Îi luă şi celelalte arme de la brâu, şi veni lângă mine. 

Totul e-n regulă, Charlie. Întreaga bandă e dezarmată. Ce- 
a mai rămas de făcut? Mă întrebă el. 

Să vină unul câte unul sus ca să-i legăm. 

Well! Care nu vrea, poc una-n cap, da? 

Cobori din nou panta, urmat de Winnetou şi Dunker, care- 
o lăsă pe Judita în paza unui nijoraş. Ochi-ager se duse şi el 
cu ei ca să intimideze pe vreun recalcitrant. De altfel, 
mogollonii, înțelegând că orice împotrivire le-ar fi 


zadarnică, se resemnară. Fură legaţi la repezeală fiecare cu 
lasoul lui, pe urmă întinşi în iarbă. 

Pe Ionathan Melton îl lăsaserăm dinadins la urmă. Ar fi 
încercat el să fugă, dar îşi dădu seama că, la cea mai mică 
încercare, zeci de gloanţe l-ar fi culcat fulgerător la 
pământ. La un moment dat făcuse vreo doi-trei paşi cu gând 
să urce panta, dar Judita îi strigase înspăimântată: 

Stai unde eşti! Supune-te, altminteri trag în tine... Văd de- 
aici de sus că nu-i chip de scăpare... Oamenii ăştia sunt 
îngrozitori. 

La auzul cuvintelor ei, ticălosul veni iar lângă lac, şezu jos 
şi privi întunecat la apă. După câtva timp se ridică, se duse 
de luă un bolovan din apropiere şi se aşeză pe el. Ce rost 
avea gestul lui? Să se slujească de el ca de-o armă... ridicol! 

Stătu astfel până ce văzu că toţi mogollonii şi yumaşii au 
fost legaţi. 

Să-l legăm şi pe tâlharul ăsta? Mă întrebă Emery. 

Desigur. 

Şi dacă nu se lasă? 

Îl pocneşti cu patul revolverului în cap. 

Melton sări ca ars de pe bolovan şi strigă: 

Să mă lege... pe mine? 

Da, master. Aşa am poruncit şi aşa o să se facă. Ile laşi de 
bunăvoie? Bine; nu? le ameţim niţeluş şi te trezeşti legat 
burduf, ca să nu poţi face o mişcare. 

Mogollonii au să mă elibereze. 

Nu te mângăia cu ideea asta. Sunt patru sute de nijoraşi 
care îi vor întâmpina ca la carte şi alţi o sută sunt aici cu 
mine. 

Asta e opera ta, diavole! Scrâşni el. Şi cu mine ce-aveţi de 
gând? 

Să te dăm pe mâna poliţiei, care tânjeşte grozav de dorul 
dumitale. 

Tata unde e? 

Spre aceeaşi destinaţie. 

Şi banii lui? 


La master Vogel, cui se cuvin de drept. 

Să te ia dracu'! Răcni el cu o furie nemaipomenită. 

Îl văzui apoi făcând doi paşi spre lac, ca şi când ar fi vrut 
să se arunce în apă, se dădu însă repede îndărăt, smulse 
geanta de pe umăr, o deschise, băgă pietroiul în ea şi, până 
să aibă Emery vreme să-l oprească, o azvârli cu putere în 
apă. 

Când văzu Judita, scoase un răcnet ca de fiară, îşi acoperi 
faţa cu mâinile şi bolborosi cu disperare: 

S-a dus... pierdut... pentru totdeauna! Se repezi apoi la el 
şi zbieră înfuriată: Laşule! Trădătorule! Pungaşule! Erau şi 
ai mei nu numai ai tăi... Şi acum... s-au dus... am rămas fără 
ei! 

Da, da, s-au dus... repetă el ca-n neştire. 

Ai mei... nu numai ai tăi... mi i-ai făgăduit... Cu ei mi-ai 
cumpărat conştiinţa, mi-ai câştigat inima. Şi-i arunci încolo, 
nemernicule, ticălosule, pungaşule! 

Îl apucase de braţ şi-l zguduia înnebunită de disperare. El 
însă o împinse cât colo şi-i strigă: 

La o parte, viperă! Tu, numai tu m-ai pierdut. Dacă nu mă 
ademeneai în afurisitul tău de „castel” aş avea acum tot la 
ce-am năzuit o viaţă întreagă şi aş fi liber, nu prizonier... 
prizonier...! 

Foarte bine, aşa îţi trebuie! Zise ea rânjind drăceşte. Te 
urăsc, da, te urăsc...! Ce bine îmi pare că au pus mâna pe 
tine şi o să fiu încântata când voi auzi că te-au spânzurat, 
că... 

Aha, vorbeşti de spânzurătoare... te bucuri de moartea 
mea... răcni el, apucând-o de gât. Stai că mi-o iei tu înainte, 
ticăloaso! 

Şi cu un gest o aruncă în apa fără fund a lacului. 

Colo, colo sunt banii... Caută-i! Ţi-am făgăduit, ia-ţi-i! 

Alergai spre lac în ajutorul Juditei, dar Winnetou mi-o luă 
înainte. După câteva momente o scoase la mal şi o întinse 
pe iarbă. 


Melton nici nu se uită într-acolo. Mă apucă de braţ şi 
şuieră printre dinţi: 

M-aţi fugărit, nu m-aţi slăbit un pas ca să vă luaţi banii, nu- 
i aşa, sir? 

Da, am răspuns eu foarte liniştit. 

Atunci sări în apă şi ţi-i ia. 

Nu sunt acolo. 

Nu? Erau în geantă... da, în geanta pe care am aruncat-o 
adineauri. S-au dus! S-au dus la fund... Înţelegi dumneata 
ce înseamnă asta? Îţi calci tu în picioare onoarea, 
conştiinţa, liniştea şi fericirea veşnică, nesocoteşti legile... 
Totul pentru bani. Şi când ai reuşit în sfârşit să-i ai, te 
ascunzi în pustietate, unde nu te poţi folosi de ei, alergi 
după o femeie perfidă care vrea să împartă numai banii, dar 
nu şi mustrările de conştiinţă cu tine, pe urmă te arunci în 
apă... în apă... în apă! Înţelegi dumneata, sir, ce înseamnă 
asta? 

Omul mă scârbea. Îi spusei lui Emery să pună să-l lege şi 
mă dusei să văd ce e cu Judita, care nu-şi venise încă în 
simţiri. Era probabil numai leşinată, căci stătuse prea puţin 
în apă ca să fi murit. 

Îi pipăii pulsul; bătea încet şi rar, dar bătea, deci trăia. O 
lăsai unde era, având treburi mai importante. Mai întâi 
trebuia să dau de veste nijoraşilor că mogollonii erau în 
mâinile noastre. Trimisei pe una din iscoade la căpetenie să- 
i spună. Îi dădui însă în grijă să nu-l vadă cumva mogollonii 
care veneau în urmă şi să prindă bănuieli. Mai vroiam să 
ştiu dacă mogpollonii luaseră pe cei doi prizonieri cu ei sau îi 
lăsaseră la Stânca-albă, ceea ce puteam să aflu după 
urmele lăsate de ei. La Valea-adâncă nu erau de cunoscut, 
deoarece pământul era bătătorit de gloata venită în urmă, 
de aceea plecai cu Winnetou în cercetare. Pe partea 
dinspre răsărit, pe unde veneau mogollonii, descoperirăm 
făgaşurile roţilor trăsurii, apoi caii fuseseră deshămaţi 
pentru a fi adăpaţi, înhămaţi iar şi urmele se amestecau din 
nou. 


Era deci sigur că mogollonii luaseră pe avocat şi pe 
cântăreaţă cu ei. 

Vânt-puternic trebuie să fie sigur de izbândă, altminteri n- 
ar fi târât pe albi cu el, îmi zise Winnetou, clătinând capul. 
Dar de ce i-o fi luat nu înţeleg. Ce folos ar putea avea? Sau 
poate nu s-a gândit la folos, ci la pagubă. 

Vrei să spui că s-a temut să nu fugă? 

Da. Şi-a luat pe toţi războinicii cu el şi n-a lăsat acasă 
decât pe bătrâni, femei şi copii. Aceştia nu-s în stare să 
păzească doi prizonieri tineri. 

Alt motiv nu găsesc nici eu, totuşi s-ar putea să mai fie şi 
altceva. Nu e lesne să cari după tine o trăsură. Şi apoi, 
chiar aşa fiind, prizonierii tot trebuie paziţi cu străşnicie zi 
şi noapte, pe când dacă i-ar fi lăsat la Stânca-albă sub paza 
a câtorva războinici era destul de sigur că nu ar fi putut 
scăpa. 

Fratele meu are dreptate, dar alt motiv nu găsesc. 

Unde mai pui că terenul pe unde trebuie să treacă 
mogollonii e foarte puţin propice pentru o trăsură. Cărarea 
care duce la platoul canionului e îngustă şi foarte greu de 
urcat şi de coborât. Cum are să treacă trăsura pe acolo? 

Poate că nu cunosc bine drumul şi au crezut că e posibil. 

Atunci sunt nişte ageamii. Când vrei să ataci un trib 
duşman te interesezi mai întâi de drumurile care duc la 
locul de luptă. După cum mi le-ai descris tu, mai departe de 
Izvorul-în-umbră nu pot ajunge. Popasul de noapte îl vor 
face probabil acolo. Nu crezi că n-ar strica să supraveghem 
niţel împrejurimile? 

E chiar nevoie. 

După ce se va întuneca, nu-i aşa? 

Negreşit. Totuşi ar trebui să văd de cu ziuă ce se petrece, 
de aceea o să mă duc eu acum şi fratele meu Charlie să vină 
după mine după ce se va înnopta bine. 

Foarte bine. Unde să ne întâlnim? 

La izvor, ai fost cu mine şi ştii unde e. Îţi voi ieşi înainte la 
zece lungimi de puşcă. Tu să slobozi o dată puşca şi eu îţi 


voi răspunde tot cu o împuşcătură. Ne cunoaştem 
detunăturile şi ne vom găsi lesne. 

Şi pe urmă ne întoarcem iar aici? 

Nu. Să vină ai noştri după noi. Să pornească de cu noapte 
cu prizonierii, ca să ne întâlnim cu toţii la un ceas după ce 
se va lumina de ziuă, când mogollonii vor fi plecat de aici. 
Eu îmi adap calul şi plec. 

Spune nijoraşilor să vină şi ei cu ai lor. 

Winnetou se îndreptă spre miazăzi unde ne lăsasem caii, şi 
în curând fură toţi adăpaţi. Apaşul încalecă apoi şi plecă în 
cercetare. Era cea mai bună iscoadă din câte cunoşteam eu, 
fiindcă nu-i scăpa nici un amănunt. 

Deoarece trebuia să rămânem atâta timp la Apa-adâncă, 
ne aşezarăm jos în iarbă să ne odihnim. Prizonierii erau toţi 
legaţi cobză şi nu prea le era la îndemână, dar n-aveam ce 
le face. Când se trezi din leşin Judita, Dunker o legă şi pe 
ea, punând-o alături de lonathan. La observaţia pe care i-o 
făcui, el mă întrebă cu mirare: 

Crezi că am făcut rău, sir? 

Da. Nu se lasă doi prizonieri primejdioşi atât de aproape 
unul de altul. Ar putea face vreun plan de fugă sau să ia 
vreo înţelegere între ei care ne-ar fi dăunătoare. 

Ce înţelegere să ia? Avem destule dovezi împotriva lor şi 
de scăpat nu-mi scapă ei mie, fii pe pace! Dumneata nu 
pricepi de ce i-am pus unul lângă altul? 

Din răutate, numai din răutate, master Dunker nu-i aşa? 

N-ai ghicit. După cele ce s-au petrecut presupun că nu vor 
vorbi tocmai drăgăstos între ei şi tare aş vrea să ştiu ce-şi 
spun. la te uită ce priviri veninoase îşi aruncă. Well, mă duc 
s-ascult şi eu niţeluş la conversaţia lor. 

Plecă şi se aşeză aşa încât să nu-l vadă ei. După mutra lui 
am înţeles că se amuza admirabil pe socoteala lor. 

Eu mă culcai să dorm vreo oră-două, fiindcă ştiam ce mă 
aşteaptă la noapte. Când mă trezii, mă simţeam odihnit şi 
gata la orice. Poate că aş mai fi dormit, dar lonathan şi 


Judita doreau să vorbească neapărat cu mine, de aceea 
Emery veni să mă scoale. 

Pentru ce m-au pus, domnule, lângă omul ăsta? Strigă ea 
indignată când mă văzu venind. Cu ucigaşul, pungaşul care 
a aruncat de frică banii în apă şi m-a tras astfel pe sfoară în 
modul cel mai ordinar! Luaţi-l de aici că-mi vine să plesnesc 
de necaz! 

Curios, aseară vorbeai altfel, mai întâi despre el şi pe urmă 
cu el. 

De unde ştii dumneata? 

O! Eu ştiu tot! 

Tot? Nimic, nimic nu ştii! Unde am fost eu aseară? Întrebă 
ea cu ironie. 

La izvorul din Dealul-şarpelui. 'Ţi se ridicase o colibă de 
crengi. Şedeai la taifas cu yumaşul care ne găzduise atât de 
prieteneşte când veneam să-ţi facem o vizită la „castel”. 
Ştiu că ai vorbit chiar de mine şi de prietenii mei în termeni 
pe care n-am poftă să ţi-i repet. Pe urmă a venit scumpul 
dumitale lonathan. 

Aşa...? De unde până unde...? 

De la Stânca-albă. Pornise cu o ceată de mogolloni să ne 
prindă, şi fiindcă nu e destul de dibaci s-a întâmplat tocmai 
de-a-ndoaselea. I-am prins noi pe ei, recunoşti? 

Da. Vorbeşti la nimereală. 

Nici vorbă! Senior lonathan vroia să poposească la izvor 
cu mogollonii săi şi a văzut flăcările din lagărul dumitale 
care se ridicau până în slava cerului. A lăsat pe indieni în 
urmă şi a venit mai întâi singur să vadă cine e la izvor. Ştiu 
că nu o să mai ai ocazie să te afli într-o astfel de situaţie, 
altminteri te-aş sfătui să ţii focul mai potolit, fiindcă nu se 
ştie ce se poate întâmpla, îţi aminteşti cred ce primire 
călduroasă i-ai făcut iubitului dumitale Ionathan când l-ai 
văzut. 

Ne-ai spionat? Mărturisi ea năucită. Unde erai ascuns? 

După copaci, dincolo de izvor, tocmai peste drum de 
dumneata. Am auzit fiecare cuvânt şi mi-am propus să vin 


să-ţi spun aici bună dimineaţa. 

O văzui înfuriindu-se şi aruncându-mi o privire plină de 
ură. Melton era indignat că Judita se trădase şi o luă la 
ocări. 

Mie nu mi s-a întâmplat până acum să m-audă vreo 
iscoadă ce vorbesc, zise el apoi. 

Te înşeli, master Melton, şi ţi-aş putea dovedi contrariul, i- 
am răspuns eu. 

Poftim! 

Regret, dar n-am timp acum. Aş vrea numai să-ţi amintesc 
un caz. Când eram pe vapor, în drum spre Tunis, Winnetou 
ţi-a deschis cufărul chiar în prezenţa dumitale fără să vezi. 
Ţi-a luat frumuşel cheia din buzunarul pantalonului, a scos 
din cufăr nişte hârtii... 

Cu neputinţă! Mă întrerupse el. 

Şi totuşi aşa e. După ce am citit eu hârtiile le-a pus iar în 
cufăr şi a vârât cheia îndărăt de unde o luase. Nu crezi că 
aşa ceva e mai greu decât s-auzi ce vorbeşte cineva? Aş 
putea să-ţi mai dau şi alte exemple, dar - după cum ţi-am 
spus, nu e timpul acum. Nu ne cunoşti nici pe departe cum 
ar trebui să ne cunoşti. 

Ba mai bine decât vă închipuiţi voi. Sunteţi dracul în 
persoană, fără milă şi îndurare. Aţi avut până acum noroc; o 
să vi se înfunde însă şi vouă odată, se va găsi acul şi pentru 
cojocul vostru, fiţi pe pace! 

Te pomenegşti că ăsta vei fi chiar dumneata... 

Nu, cu mine s-a isprăvit, recunosc şi eu. 

Zău, recunoşti? 

Părea într-adevăr foarte abătut, ca un om care a pierdut 
orice speranţă. Să fi fost numai prefăcătorie, ca să mă cred 
sigur şi să nu-l supraveghez cu prea multă străşnicie? 

Da. Ştiu că nu mai pot avea nici o nădejde. Ţi-am scăpat de 
câteva ori, e drept, dar din ce în ce mai greu. De la cetăţuie 
cu multă osteneală şi necaz, şi mi-am zis că dacă reuşeşti să 
mai pui o dată mâna pe mine sunt pierdut. 


De ce adică n-ai reuşi să fugi şi de data asta? Totul e cu 
putinţă. 

Acum nu mai e. Văd că e Dunker printre voi. Trebuie să vă 
fi spus pe cine au pus mâna mogollonii. 

Da, ne-a spus. 

Şi că mogpollonii au pornit împotriva nijoraşilor? 

Da, şi noi i-am avertizat. 

Rezultatul îl văd. Aveţi o sută de nijoraşi cu voi. Veţi ataca, 
pe mogolloni şi veţi elibera pe avocat şi pe cântăreaţă. 

Desigur! 

Cum poţi vorbi atunci de o evadare? Ştiu bine că nu mai 
există nici o speranţă pentru mine. 

Cârpă! Zdreanţă! Îi strigă Judita. 

Taci! Tu mi-ai adus nenorocirea în viaţă! Dacă nu erai tu, 
altfel ar fi acum... Dar am şi eu o mângâiere, o bucurie; deşi 
s-au dus pe gârlă milioanele de dolari, nu va avea însă 
nimeni parte de ele. 

S-ar putea totuşi să te înşeli, îi zisei eu. 

Să mă înşel? Pshaw! Ai văzut singur cum am aruncat 
milioanele în apă. 

Şi ce dacă? Orice apă îşi are fundul ei... 

Ia încearcă să te dai la fund. Nu ştiu până la ce adâncime 
se poate cufunda omul în apa, dar chiar dacă ai putea 
ajunge la fund şi ai găsi geanta, hârtiile s-au prăpădit în apă 
şi nu mai fac două parale. 

Nu cred. 

Nu? Crezi că apa nu pătrunde în geantă? 

Ba da, şi nu numai în geantă, ci şi în portofelul unde sunt 
banii. 

Por... porto... felul... Ce portofel? 

Ţi-am mai spus că eu ştiu tot. Am aflat multe, deşi ziceai că 
nu poţi fi spionat de nimeni. Să-ţi spun ceva, master Melton. 
Eşti un om foarte, foarte imprudent. Habar n-ai ce aveai, 
mai bine ce n-aveai în geantă. 

Nu te înţeleg. 


Se aflau într-adevăr bani în geanta pe care o aveai 
atârnată de umăr? 

Da, acum pot s-o spun, ştiu că dacă nu-i mai am eu n-o să-i 
aibă nici altul. 

Nu-i adevărat. Banii nu sunt în fundul lacului. 

Dar unde? 

Aici, în buzunarul meu, şi mă bătui cu palma în piept. 

Ia nu te mai da mare! Vrei să mă oftici. Degeaba, nu se 
prinde. 

Banii sunt la mine, auzi? 

Arată-i! 

Bine, ţi-i arăt. Cunoşti portofelul ăsta? Când văzu 
portofelul strigă ca scos din minţi: 

Ăsta e... e... portofelul... 

Dumitale, da, întregii eu fraza. 

Nu se poate! Nu trebuie să se poată! Răcni el. Seamănă 
numai, nu mă păcăleşti dumneata pe mine! 

O să-ţi dovedesc îndată că spun adevărul. 

Deschisei portofelul şi-i arătai fiecare despărţitură. Deşi 
legat de mâini şi de picioare, se ridică dintr-o smucitură, 
apoi căzu iar jos urlând: 

Banii... banii mei! Milioanele mele! Tâlharule, banditule, 
cum au ajuns în mâinile tale? 

Să fi vrut, şi tot n-aş fi putut să-i răspund, căci, la vederea 
banilor, începu şi Judita să ţipe ca nebună. Se rostogoliră 
până la picioarele mele, răcnind amândoi: 

Banii... banii... hoţule, pungaşule... banii...! 

Chipul lui Melton nu mai era omenesc. Ochii îi ieşeau din 
orbite injectaţi de sânge. Nu mai răcnea, ci urla ca o fiară 
sălbatică. Nu mai puteam îndura. Îi împinsei cu piciorul 
scârbit şi mă dusei să-mi înşeuez calul pentru drum. 

Când să încalec, Melton mă chemă îndărăt şi mă întrebă, 
cu glasul tremurător de ură, cum am intrat în posesia 
portofelului lui. În cuvinte puţine, i-am satisfăcut 
curiozitatea. 


Diavole, diavole! Dacă aş putea, te-aş sfâşia în bucăţi! 
Răcni el şi se smucea să-şi rupă legăturile. 

Nu te osteni degeaba, master, curelele sunt trainice. De 
altfel nu suntem nici noi chiar atât de proşti precum crezi. 
Dacă nu mă furişam în lagărul mogollonilor să iau banii... 

Ar fi acum în fundul lacului, întregi el înfuriat. 

Nu asta am vrut să spun. N-ai fi reuşit să arunci geanta în 
apă. Eram doar lângă tine şi, dacă n-aveam încă banii în 
buzunar, nu te lăsam eu, fii pe pace, să-i arunci în apă. 
Ziceai adineauri că nu se va bucura nici altul de ei. Te înşeli, 
se vor folosi adevărații moştenitori, în scopuri mai bune şi 
mai nobile. 

Să vă ia dracu', pe toţi! Eram atât de sigur că-i am, încât 
nici nu m-am gândit să mă mai uit în geantă. Mai sunt şi 
alte... alte lucruri în portofel? 

Da, nişte scrisori, pare-mi-se. 

Le-ai citit? 

Nu, aparţin tot moştenitorilor; să le citească ei. 

Fir-ar... sir, ascultă încoace la mine: banii mai există, şi eu 
încă trăiesc. Nu crede că mă dau bătut. Acum, după ce-am 
văzut portofelul, am pentru ce să lupt. E vorba de milioane, 
de milioane. Le voi avea în mâna mea şi, în plus, şi pe 
dumneata. Fii sigur că n-o să-mi scăpaţi! 

Luptă-te, master Melton, luptă-te cu cine pofteşti. Dar 
deocamdată vă avem în mână. 

Mă apropiai de Dunker şi Emery şi-i rugai să-i păzească pe 
prizonieri cu mare stricteţe. 

Nu te îngriji, zise Dunker. Voi sta toată noaptea de veghe 
cu pumnalul în mână lângă ei. 

E şi nevoie, am răspuns eu. Melton mi-a spus chiar acum 
că va încerca totul ca să pună iar mâna pe bani, ceea ce 
înseamnă că se gândeşte serios la fugă. Eu sunt nevoit să 
plec, cred însă că mă pot bizui pe voi. 

Sir, numai moartea mi-l poate smulge din gheare. Poţi 
pleca fără teamă. 


Şi fiindcă Emery mă asigură şi el că va veghea, plecai 
liniştit. Chemai pe Ochi-ager şi-i spusei când să pornească, 
apoi părăsii locul atât de puţin favorabil falsului moştenitor 
al bătrânului Hunter. 

Dacă vroiam să fiu exact la întâlnirea mea cu Winnetou, 
trebuia să mă grăbesc. Calul mi-era bun şi odihnit, iar eu 
cunoşteam direcţia unde mă aştepta apaşul. Luai cu mine şi 
un nijoraş, ca să am pe cine trimite cu răspuns la căpetenia 
lui cum şi unde să dăm de mogolloni. 

Capitolul XVII - În preajma deznodământului. 

Se însera; o seară frumoasă, cu cerul plin de stele şi luna, 
în primul ei pătrar, se lăsa încă de cu ziuă la asfinţit. 

Mi-ar fi plăcut să nu fie atâta lumină, dar un nor care se 
vedea dinspre răsărit prevestea că încetul cu încetul stelele 
vor fi întunecate de umbra lui. 

Goneam în tăcere pe şesul care se întindea înaintea 
noastră. Nijoraşul călărea în urma mea în semn de respect. 
Arareori schimbam câte un cuvânt. El cunoştea foarte bine 
locurile pe unde treceam, eu însă nu, căci venisem în ajun la 
Izvorul-în-umbră de la Stânca-albă şi nu de la Apa-adâncă, 
deci pe alt drum, nu pe acela pe care mergeam acum. 

Când crezui că ne apropiem de locul unde trebuia să mă 
întâlnesc cu Winnetou, îl întrebai: 

Văd că fratele meu mă lasă să găsesc eu drumul: suntem 
aşadar în direcţia Izvorului-în-umbră. 

Old Shatterhand îl dibuie chiar şi atunci când nu-l 
cunoaşte. 

Cred că mai avem vreun sfert de ceas, nu-i aşa? 

Întocmai după cum spune fratele meu. 

Mai merserăm niţel, pe urmă slobozii un glonţ de puşcă. În 
loc de răspuns auzii un glas cunoscut venind de-aproape: 

Aici sunt. Am auzit detunătura prietenului meu Charlie şi 
am recunoscut-o numaidecât. 

Îl văzui pe Winnetou răsărind din umbră şi oprindu-şi calul 
lângă mine. 

Eşti de mult aici? Îl întrebai cu. 


Nu, fiindcă n-am putut să-i spionez pe mogolloni decât 
după ce s-a întunecat. 

De văzut i-ai văzut mai înainte, nu-i aşa? 

Da. M-am ţinut mereu după ei, dar aşa ca să nu mă vadă. 

Poposesc la Izvorul-în-umbră? 

Da. Fratele meu ştie că unde apa izbucneşte din pământ 
nu e loc pentru mulţi războinici. Acolo s-a aşezat numai 
căpetenia cu trei din cei mai în vârstă şi renumiţi războinici 
de-ai lui. Ceilalţi şi-au făcut lagărul ceva mai departe. 

Au pus santinele pe undeva? 

Nu. Mogollonii sunt nişte nesocotiţi, li se pare că nu maie 
nimeni în tot ţinutul afară de ei. 

Ştii tu în ce loc e trăsura? 

Da. Am înconjurat de două ori lagărul şi am văzut-o; nu e 
departe de unde stă căpetenia. 

Şi prizonierii? 

În trăsură; un singur om îi păzeşte. 

Aş vrea să-l văd şi eu. Aş mai vrea să-mi arunc o privire şi 
asupra lagărului. 

Nu e greu. Dacă laşi să treacă niţel o să fie şi mai bine. 
Cerul se acoperă pe nesimţite de nori; peste o jumătate de 
ceas o să fie întunericul mai adânc. Vrei s-aştepţi până 
atunci? 

Cu toate că nu văd nici o primejdie, e mai bine să fim cu 
băgare de seamă, de aceea aştept. 

Apaşul avusese dreptate. Norii se întindeau mereu, şi în 
curând stelele nu se mai zăreau. 

Acum putem merge, zise el. Caii îi lăsăm aici, în paza 
nijoraşului. 

Atunci las şi puştile, fiindcă e greu să mă furişez cu ele în 
spinare. 

Dă-i numai una din ele, pe aceea cu repetiţie o iau eu cu 
mine. 

Pentru ce? 

În timp ce îi spionezi tu pe mogolloni, eu o să mă ţin pe 
aproape. Dacă eşti zărit şi se dă alarma, trag de câteva ori 


în vânt, ca să-i sperii. 

Bine. Împuşcăturile au să-i înfricoşeze şi în zăpăceala care 
o să urmeze voi putea să fug. 

Lăsai puşca mea grea cu tragere lungă în grija nijoraşului 
şi pornii cu Winnetou spre lagărul duşman. 

Întuneric de nu puteai vedea la zece paşi. După vreo zece 
minute, Winnetou se opri şi-mi şopti: 

La o sută de paşi de noie întâia tufă, unde am mai fost 
amândoi. Înaintea ei izvorăşte apa, în jurul căreia s-a aşezat 
căpetenia. La stânga, ceva mai departe, stau ceilalţi 
războinici. Între ei şi căpetenia lor e trăsura. 

Şi caii unde sunt? 

Pasc dincolo de tufiş, pe câmp deschis. 

O să încerc să mă apropii de căpetenie. 

Bagă bine de seamă ce faci. 

Pentru ce-mi dă Winnetou sfatul acesta? Mogollonul e 
chiar lângă izvor, unde tufele sunt dese şi mă pot ascunde 
foarte bine dacă nu se vor fi aflând şi pe dreapta războinici 
de-ai lui. 

Mai adineauri nu erau. 

Nu cred să fie nici acum, fiindcă apa curge pe stânga. 

Vrei cumva să vorbeşti şi cu prizonierii? 

Dacă e posibil, da. 

Deşi te-ai supărat că ţi-am atras atenţia, eu tot am s-o fac 
şi acum. E foarte primejdios să te apropii de ei şi încă şi mai 
primejdios să le vorbeşti. 

Nu o s-o fac decât după ce mă voi încredința că e cu 
putinţă. Dar dacă vezi că mi s-a întâmplat ceva, trage, nu 
însă înainte de-a auzi câteva împuşcături de revolver de-ale 
mele. 

Bine. Aş prefera totuşi să nu fie nevoie. O luai încet şi cu 
băgare de seamă înspre lagăr. 

În drum mă poticnii de-o piatră. Îmi veni atunci o idee. 
Ridicai piatra - care nu era mai mare ca jumătatea 
pumnului meu - şi o băgai în buzunar. Pipăii în juru-mi şi 
dădui de altele la fel. Adunai cinci-şase din ele şi le pusei 


alături de cealaltă. După ce făcui vreo şaizeci de paşi mă 
lăsai la pământ şi începui să mă târăsc pe burtă. Ajunsei în 
sfârşit la întâia tufă. Era întuneric beznă. Mogollonii n- 
aprinseseră nici un foc în lagăr. Uitasem să-l întreb pe 
Winnetou, o neglijenţă de neiertat pe care nici eu n-o 
înţelegeam, totuşi nu-mi părea rău, căci, dacă eu nu puteam 
să văd nimic, nu mă puteau vedea nici ei pe mine. 

Nu se-auzea nici un zgomot, deşi mă aflam foarte aproape 
de ei. 

Înaintând pas cu pas târâş, din tufă în tufă, auzii în sfârşit 
zvon de glasuri omeneşti şi simţii un miros de tutun. 

Zării şi un foc mititel care nu se putea vedea decât din 
imediata lui apropiere. Dar oricât de mic era, răspândea 
totuşi atâta lumină cât să pot desluşi bine chipul căpeteniei 
şi al celor trei sfetnici bătrâni de lângă el. 

În spatele focului erau două tufe alăturate; mă vârâi în ele 
şi mă lipii atât de strâns de tulpinile lor, încât numai dacă s- 
ar fi aplecat bine cineva m-ar fi putut vedea. Atât de 
aproape eram de foc că, dacă ar fi spus cineva un cuvânt în 
şoaptă, cuvântul ar fi ajuns lămurit până la mine. Dar 
nimeni nu spunea nimic. Fumau în tăcere fără să vorbească. 

Aşteptai cinci, zece minute, un sfert de ceas - nimic! 
Răbdarea mea era pusă la grea încercare. Şi nu numai 
răbdarea. Fumul de cânepă sălbatică amestecat cu tutun - 
obişnuit la indieni - îmi gâdila nările şi mă îneca. Din 
fericire eram deprins cu el, ştiam însă că mult nu voi putea 
rezista şi voi începe să strănut şi să tuşesc. 

Tocmai vroiam să mă retrag, când auzii pe căpetenie 
exclamând: 

Oh! Iscoadele. Aşadar se întorceau iscoadele. Puteam afla 
în sfârşit ceva ce mă interesa. Îmi pieri gâdilătura din nas 
ca prin minune. 

Se auzea acum lămurit tropot de copite şi bufniturile 
picioarelor care descălecau. Doi oameni apărură în bătaia 
focului, unul rămase mai în urmă, pe când celălalt se 
apropie de căpetenie şi se opri în faţa ei fără să scoată un 


cuvânt. Astfel cerea respectul faţă de şeful său. Acesta tăcu 
o bucată de vreme ca să-şi scoată şi mai bine în evidenţă 
demnitatea rangului său, apoi întrebă: 

Pentru ce au întârziat atât tinerii mei fraţi? Până unde au 
fost în cercetările lor? 

Până dincolo de Valea-neagră. 

Şi au putut să vadă păşunile nijoraşilor? 

Nu, atât de departe n-am fost. 

Dar drumul pe care trebuie să-l facem îl ştiţi? 

Îl cunoaştem ca şi când l-am fi făcut de o sută de ori. 

E anevoios? 

Nu. Numai urcuşul şi coborâşul pe platoul canionului o să 
fie greu pentru trăsură. 

Văzut-aţi pe vreunul din câinii de nijoraşi? 

Da, pe unul singur, între platou şi Valea-neagră. 

De unde venea? 

De la apus, şi se ducea spre miazăzi. 

Venea adică dincoace şi se ducea acasă. 

Că se ducea acasă ştim, dar dacă venea dincoace, nu. 

V-a văzut şi el? 

Nu. Noi l-am zărit până a apucat el să ne vadă şi am putut 
să ne ferim. 

Pentru ce nu l-aţi prins? 

Socoteam că e mai bine să-l lăsăm în pace. 

Era zugrăvit cu culorile de război? 

Nu. 

Şi zici că urcuşul până la platoul canionului e greu şi 
coborâşul tot aşa pentru trăsură? 

Da. 

Oh! V-am ascultat, acum vă puteţi duce la ceilalţi. 

Iscoadele se îndepărtară. Credeam că sfetnicii vor discuta 
cu căpetenia lor cele auzite, dar tăcură iar. Irecu un sfert 
de ceas. În cele din urmă căpetenia rupse tăcerea. 

Ce zic fraţii mei de cuvintele iscoadei? Întrebă el. 

Uff! Răspunse unul. 

Uff! Repetă după câtva timp altul. 


Uf! Exclamă cel de-al treilea. Acesta părea însă mai 
vorbăreţ, căci adăugă: Să-şi spună mai întâi căpetenia 
părerea. 

După cinci minute acesta zise: 

Cred fraţii mei că nijoraşul pe care l-au întâlnit războinicii 
noştri era o iscoadă? 

Nu, răspunse cel mai în vârstă. Am fi zărit urmele când am 
sosit aici. Venea deci din altă parte şi nu era iscoadă. 

Bine a grăit fratele meu. Dar n-au făcut rău iscoadele 
noastre că l-au lăsat în pace? 

Nu. Când îl vor vedea ai săi întorcându-se teafăr în lagăr 
n-au să-şi închipuie că suntem atât de aproape. 

Şi dacă era cumva o iscoadă? Vom vedea noi mai târziu 
dacă au făcut bine sau rău că l-au lăsat să scape. 

Căpetenia avea dreptate, căci nijoraşul era acela pe care-l 
trimisesem eu cu răspuns azi-dimineaţă. Dar chiar să-l fi 
prins, omul tot n-ar fi mărturisit nimic, aşa că noi n-aveam 
ce pierde. 

Şi de trăsură ce spun fraţii mei? Urmă căpetenia. 

Era mai bine s-o fi lăsat în lagăr, răspunse iar bătrânul, Ce 
făceam atunci cu prizonierii? Nu ştiu să călărească. 

Să-i fi lăsat şi pe ei. Îi aveam acolo în siguranţă dacă 
puneam câţiva războinici de strajă. 

Aceştia n-ar fi fost în stare să se apere. 

Împotriva lui Winnetou şi a lui Old Shatterhand vrei să 
spui? 

Da. Fratele meu a auzit că aceşti doi războinici vestiți au 
fost cu tovarăşii lor la cetăţuie ca să-l prindă pe albul care 
se numeşte Melton, şi fiindcă albul le-a scăpat au să vină 
după el. 

Numai să-i poată descoperi urma... 

Aceştia doi descoperă tot. Vor găsi şi urma lui Melton şi se 
vor lua după el. Ei au aţâţat pe câinii de nijoraşi împotriva 
noastră, de aceea am trimis înaintea lor pe Melton cu 
cincizeci de războinici de-ai noştri să-i prindă. Nu-i prind? 
Old Shatterhand cu Winnetou se vor duce la Stânca-albă să 


vadă ce se petrece în lagărul nostru şi vor porni apoi în 
urma noastră. 

Atunci avem primejdia în spate. 

Nici o primejdie. Până să vină ei noi vom fi biruit de mult 
pe nijoraşi şi-i vom prinde şi pe ei. E deci bine că am luat 
prizonierii albi cu noi, căci dacă-i lăsam la Stânca-albă, 
douăzeci de războinici de-ai noştri n-ar fi fost în stare să 
lupte împotriva destoiniciei şi a şireteniei lui Winnetou şi 
Old Shatterhand. Trăsura a trebuit s-o luăm cu noi, fiindcă 
prizonierii nu ne puteau însoţi călare. 

Dacă nu vor putea-o urca pe potecă? 

O să vedem noi când vom fi acolo. Deocamdată facem aşa: 
noi plecăm în zori înspre platou şi-i lăsăm pe prizonieri să 
vină după noi sub bună pază. Ajungem deci cu câteva 
ceasuri înaintea lor şi încercăm să lărgim poteca unde e 
prea îngustă. 

Avem noi atâta timp de pierdut? 

Nu ne trebuie prea mult. Cu ajutorul tomahawkului 
desprindem lesne o bucată de stâncă. Howgh! 

Cuvântul acesta însemna că hotărârea lui e nestrămutată, 
şi fiindcă nu mai zise nimic, tăcură şi ceilalţi. Ştiam că dacă 
ar fi să înceapă iar vorba, o vor face după o foarte lungă 
pauză şi n-aveam vreme s-aştept atât. Mă strecurai deci din 
tufiş şi mă îndreptai spre stânga, unde-mi spusese 
Winnetou că e trăsura. 

O văzui dincolo de pârâiaşul de un cot care se revărsa din 
izvor, dar lângă ea şedea aciuit în iarbă un mogollon, cu 
puşca lângă el. Era paznicul... 

Mă dusei mai departe, să văd la ce distanţă se aflau ceilalţi 
mogolloni. Nu erau mai mulţi decât zece-doisprezece paşi 
până la ei. O luai tot târâş înapoi spre trăsură. Era un fel de 
diligentă veche, un adevărat monstru, cum nu mai există în 
zilele noastre. 

Norii acopereau cerul şi nu se putea vedea departe, dar 
sub trăsură era şi mai întuneric şi, fiindcă mă ţineam în 


umbră, paznicul nu mă putea zări, pe când eu îl desluşeam 
destul de binişor. 

Spre marea mea mirare, văzui că fereastra care da spre 
mine, a diligentei, era deschisă. O mare imprudenţă din 
partea mogollonilor, dacă prizonierii se aflau înăuntru! Sau 
poate nu erau acolo Şi se înşelase Winnetou. Ori... hm, 
proastă afacere. Să fie un alt paznic cu ei în trăsură şi de 
aceea lăsaseră jos geamul? 

Îmi propusesem să vorbesc neapărat cu prizonierii şi nu 
voiam cu nici un preţ să renunţ la ideea mea. Dar cum? 
Existau numai două alternative: sau prizonierii nu erau în 
diligentă, sau erau înăuntru şi mai era încă un paznic cu ei. 
În ce chip să aflu fără să mă simtă? Mă ridicai pe jumătate 
în dreptul uneia din roţi - între mine şi paznic erau două 
roţi în pieziş, aşa că paznicul nu mă putea vedea; bătui uşor 
în uşă, ca să nu m-audă decât cei dinăuntru, şi mă lăsai iar 
repede la pământ. Dacă ar fi fost un mogollon în trăsură ar 
fi scos negreşit capul afară, dar nu se ivi nimeni prin 
deschizătura ferestrei. 

Bătui a doua oară, fără nici un rezultat. De-abia după a 
treia oară răspunse o bătaie uşoară în podeaua diligentei, 
semn că erau legaţi. Aşadar erau acolo, şi fără paznic. De 
aceea stătea geamul deschis. 

Mă ridicai până în dreptul lui şi şoptii: 

Psst! 

Yes! Răspunse el tot aşa de încet. 

E un locşor înăuntru şi pentru mine? 

Da. Dar nu veni, pentru Dumnezeu, că te prind! 

Aş! Sunt mai sigur acolo decât aici. Scârţâie uşa când o 
deschizi? 

Nu, balamalele de metal s-au pierdut şi au pus în locul lor 
nişte curele. 

Bine, vin îndată. 

Schimbul acesta de cuvinte se făcuse repede şi pe şoptite, 
după cum dictau împrejurările. Mă lăsai iar jos în iarbă şi 
mă uitai printre spiţe la paznic; era în acelaşi loc. Scosei o 


piatră din buzunar şi o aruncai peste coşul diligentei 
dincolo de el. Auzi căzătura pietrei, se sculă repede în 
picioare şi ascultă. Eu aruncai iar o piatră ceva mai 
departe, îl văzui alergând încotro căzuse piatra, fără să se 
uite îndărăt. 

Într-o clipită fui în diligentă şi închisei binişor uşa după 
mine. Pipăii cu mâna şi simţii un loc gol. Mă aşezai pe el. 
Fereastra cealaltă a diligentei era şi ea deschisă, ceea ce 
mă miră şi mai mult. 

Tot dumneata eşti, sir! Murmură avocatul. Ce curaj să... 

Sst! Nici un cuvânt. Lasă-mă acum să văd ce face paznicul, 
îl întrerupsei eu. 

Acesta se întoarse la trăsură şi strigă într-o englezească 
stricată: 

Amândoi albii sunt aici? 

Yes! Răspunseră avocatul şi Marta în acelaşi timp. 

Crezui că atât îi ajunge, dar mă înşelasem, căci îl auzii 
zicând: 

Mi s-a părut că aud un zgomot. Sunteţi bine legaţi? la să 
văd eu. 

Puse piciorul pe scara trăsurii şi întinse mâna să pipăie 
legăturile cântăreţei. Găsindu-le în ordine, ocoli trăsura să 
vadă cum stau lucrurile cu avocatul. Ca fulgerul trecui în 
partea cealaltă şi mă ghemuii între Marta şi uşă. Se 
încredința că şi ale juristului sunt în regulă, cobori de pe 
treaptă şi plecă mormăitul cuvinte neînţelese. Mă aşezai la 
mijloc între cei doi prizonieri şi-l văzui prin fereastră 
ducându-se la locul lui. 

Acum putem vorbi, zisei eu, numai feriţi-vă să ridicaţi 
glasul, să nu ne-audă. 

Doamne, în ce primejdie ai fost! Murmura Murphy. Niţel să 
mai fi întins braţul şi punea mâna pe dumneata... 

Ori eu pe el. Nu-mi duceţi mie grija, v-am spus doar că 
sunt în mai mare siguranţă aici decât afară. Pot sta în 
trăsură cât poftesc şi să plec când vreau. 


Dar nu e vorba numai de libertate, ci de viaţa dumitale... 
şopti Marta cu glas tremurat. 

Nici de una, nici de alta. În ce fel sunteţi legaţi? 

Mai întâi unul de altul, pe urmă fiecare separat, cu mâinile 
la spate şi cu un laţ de gât, al cărui capăt e fixat de scaunul 
trăsurii. Dacă am încerca să ne sculăm, lanţul ne-ar 
sugruma imediat. 

Într-adevăr, complicat sistem de-a se asigura de persoana 
dumneavoastră. Nici n-ar fi fost nevoie de paznic, şi nici nu 
mă mai mir că v-au lăsat ferestrele deschise ca să aveţi niţel 
aer. 

Ferestre! Nici nu există. Amabilul nostru amfitrion le-a 
scos. Ştii doar ce lucru de preţ e pentru un indian o bucată 
de geam. 

Aha, de aceea! Acum e vorba să va spun ce aveţi de făcut 
dacă s-ar întâmpla să fiu descoperit aici în trăsură. 

Ce? Întrebară ei speriaţi. 

Staţi niţel. Să vă examinez mai întâi legăturile, pe urmă vă 
spun. 

Era într-adevăr după cum spusese Murphy. 

Aşa. Ştiu acum pe unde să le tai. 

Să le tai? 

Da. Ascultaţi bine la mine. Dacă nu mă descoperă 
mogollonii, captivitatea dumneavoastră o să ţină până 
mâine dimineaţă; dacă da, veţi fi imediat liberi. Cel dintâi 
lucru pe care-l voi face e să vă tai legăturile. Nu se cere mai 
mult de zece secunde. Pe urmă eu îi ţin pe mogolloni la 
distanţă cu revolverul, în vreme ce deschideţi uşa asta şi o 
luaţi la fugă drept înainte printre tufe. Veţi auzi atunci 
împuşcături. Să nu vă speriaţi; e Winnetou, pe care-l veţi 
striga pe nume. Când veţi fi cu el, veţi fi în siguranţă, căci la 
auzul numelui lui nici un mogollon nu va îndrăzni să vă 
urmărească prin întuneric. 

Bine, bine, dar dumneata? Vrei să rămâi aici? 

Nici prin gând nu-mi trece! Cum vă voi vedea scăpaţi vin şi 
eu. 


Numai să mai poţi! 'Te vor înconjura din toate părţile... te 
vor înjunghia... împuşca... 

Nu vă gândiţi la aşa ceva! Dumneavoastră nu cunoaşteţi 
Vestul, pe când eu da, şi ştiu ce va urma. Poate că va vroi 
căpetenia să vină să vadă dacă sunteţi bine legaţi sau 
schimbul o să vrea să se încredinţeze că sunteţi tot aici. 
Numai în aceste două cazuri aş putea fi descoperit. Vom 
avea de-a face cu două, cel mult trei sau patru persoane, şi 
acestora le vin eu de hac la repezeală. Detunăturile vor face 
gălăgie, dar şi zăpăceală şi nimeni nu va îndrăzni să se 
apropie. În vremea asta veţi fi departe, şi ajung două-trei 
gloanţe ca să-mi asigur şi eu fuga. Mai probabil e însă că 
vom fugi împreună. 

Bine, domnule, spuse avocatul revoltat, e vorba de viaţa 
dumitale şi vorbeşti atât de liniştit, de parcă ai sta să 
demonstrezi unui copil că de două ori doi fac patru, nu 
cinci! 

Cum ai vrea să vorbesc? Nu mă ameninţă deocamdată nici 
o primejdie. Aşadar, v-am spus ce aveţi de făcut dacă vreun 
curios ar veni să-şi vâre nasul în harabaua asta. Dacă nu se 
întâmplă nimic, mâine veţi fi în orice caz liberi. 

Să dea Dumnezeu! Cu libertatea noastră n-am făcut încă 
nimic. Trebuie să punem mâna şi pe Ionathan Melton. 

Pe ăsta îl am eu. 

Cum...? Ce...? 

Sst! Vorbeşte mai încet, omule, ce zbieri aşa? Dacă te aude 
indianul? 

Adevărat? Nu pot să cred... Îmi vine să strig „ura” de 
bucurie! 

Amână pe altă dată. 

Unde l-ai prins? 

La Apa-adâncă, unde a avut loc atacul asupra voastră. Am 
şi milioanele. 

Unde, unde? Întrebă el cu lăcomie. 

Aici, în buzunar. 

Ce faci, domnule, porţi milioanele în buzunar? 


Doar nu vei fi vrând să le atârn în pom ori să le îngrop în 
pământ. 

Şi îndrăzneşti să vii aici în mijlocul a patru sute de 
duşmani? Dacă te prind s-au dus iar dracului banii! 

N-au să mă prindă. Sunt convins că banii sunt mai siguri în 
buzunarul meu decât erau în casa dumitale de fier din New 
Orleans. De altminteri, faptul că-i port cu mine e o dovadă 
că sunt în cea mai mare siguranţă în harabaua asta şi 
doresc ca să nu fie în mai mare primejdie atunci când vor fi 
în mâna adevăraţilor proprietari. Dar ne-am abătut de la 
problemă. Vorbeam, pare-mi-se, de Jonathan Melton. 

Da. Cum ai ajuns să pui mâna pe ei? Să fi văzut ce 
atitudine avea faţă de mine când m-a găsit prizonier la 
mogpolloni! 

Tot drept Small Hunter se dădea? 

Da de unde! Îmi venea să-l sugrum cu mâinile mele. 

Mărturisirile lui ne vor fi mai târziu de mare folos. 

Ba mă asigura, cu o bucurie diavolească, atât pe mine cât 
şi pe doamna Werner, că aici ne vor putrezi oasele. 

Nici ale lui, nici ale voastre, fiindcă am de gând să-l luăm 
cu noi la New Orleans, ca să-l dau pe mâna justiţiei. De 
altfel, ticălosul tot mai speră să poată evada. 

Aşa! Ţi-a spus-o el? 

Da, cu o neruşinare demnă de el. 

Pungaşul! la povesteşte-mi şi mie, sir. Vreau să ştiu cum ţi- 
a căzut în mâini şi ce zicea când s-a văzut prins. 

Le povestii pe scurt ce şi cum. N-apucasem însă să 
sfârşesc şi auzii paşi apropiindu-se. Venea un mogollon să-l 
schimbe pe paznic. Puse piciorul pe scara diligenţei şi pipăi 
prin fereastră legăturile prizonierilor. Făcui şi de data asta 
ca şi rândul trecut, adică mă mutai dintr-o parte în cealaltă 
şi scăpai şi acum. 

După ce-l văzui pe noul paznic aşezându-se în locul 
celuilalt, urmai: 

Mogpollonii vor porni mâine în zorii zilei, în timp ce voi veţi 
mai rămâne pentru câtva timp aici, sub pază. Vom năvăli 


asupra paznicilor şi vă vom elibera. 

Ce curios sună! „Vom năvăli asupra paznicilor şi vă vom 
elibera!” Ca şi când ar fi un fleac. Crezi dumneata că 
paznicii vor sta cu mâinile în sân? 

Poate, ba e chiar sigur. 

E grozav! Şi cu ce linişte vorbeşti! Jur pe Dumnezeu că 
dacă mă voi vedea iar acasă la mine, nu-mi va mai călca 
piciorul în viaţa mea prin pustietăţile astea sălbatice! Cam 
câţi crezi că vor fi indienii pe care îi vor lăsa să ne 
păzească? Mulţi, nu-i aşa? 

Nu cred. Căpetenia nu se poate lipsi de oamenii săi. Mai 
mult de zece nu vor fi. 

Ce pot face ăştia împotriva a o sută de nijoraşi? 

Atâţia n-avem nici noi, fiindcă trebuie să lăsăm parte din ei 
să-i păzească pe prinşii noştri de astăzi. În orice caz, 
numărul nostru va fi destul de mare ca să-i biruiască. Şi- 
apoi, spaima mogollonilor când se vor pomeni deodată cu 
noi în spinare îi va dezarma. Sper însă că totul se va 
petrece fără vărsare de sânge. Aşa, acum mă duc. 

Ia bine seama să nu te vadă paznicul. 

Lasă, că pe ăsta îl expediez eu ca şi pe celălalt. 

Aruncai o piatră pe fereastra trăsurii. Îl văzui pe paznic 
ascultând. La a doua se ridică de jos, şi la a treia se 
îndepărtă binişor, aşa că avui timp să deschid uşa şi să ies 
din haraba. 

Noapte bună! Fiţi fără grijă! La revedere! Pe mâine 
dimineaţă! Zisei eu şi am vrut să plec. 

Dar paznicul devenise bănuitor şi venea acum în fugă să 
vadă ce e cu prizonierii. Mă trântii la pământ în iarbă şi 
rămăsei nemişcat. Pipăi şi el legăturile prizonierilor, pe 
urmă se duse să se aşeze la locul lui, în vreme ce eu mă 
târâi binişor afară din lagăr. 

Îl găsii pe Winnetou tot unde-l lăsasem. 

Ai fost îngrijorat de lipsa mea? Îl întrebai eu. 

Nu, fiindcă n-am auzit gălăgie, mi-am închipuit că nu s-a 
întâmplat nimic şi că fratelui meu i-a trebuit mai multă 


vreme decât credea. 

Da, aşa e. Acum să ne întoarcem repede la cai. E mai bine 
să ne îndepărtăm cât mai curând, ca să nu prindă 
mogpollonii de veste că au fost spionaţi. 

Nijoraşul se sculă respectuos în picioare când ne văzu 
venind. Îl poftirăm însă să şadă lângă noi jos în iarbă, apoi îi 
zisei lui Winnetou: 

Să ghicească fratele meu unde am stat eu până mai 
adineauri. 

Apaşul îmi aruncă o privire scrutătoare, lăsă ochii în jos, se 
gândi câteva momente, pe urmă mă-ntrebă: 

Prizonierii tot în trăsură erau? 

Da. 

Atunci cu ei ai stat. Ştie fratele meu ce-a făcut? 

Ce? 

L-a ispitit pe marele Manitu, care-i ocroteşte pe cei buni 
numai atunci când nu-şi pun în primejdie viaţa fără motiv. 
Cine se aruncă de bunăvoie în apă se poate îneca chiar 
când ştie să înoate. Fratele meu merită să-l dojenesc pentru 
nesocotinţa lui. 

O, în trăsură eram în mai mare siguranţă ca oriunde! Zisei 
eu râzând şi-i povestii ce-am văzut şi-am auzit. 

Mai important pentru noi era faptul că trăsura va rămâne 
câtva timp pe loc după plecarea mogollonilor. 

Vom da năvală peste paznici şi-i vom elibera pe prizonieri, 
zise apaşul. 

Asta e şi părerea mea, nu ştiu însă dacă e nimerită. Ar fi 
un motiv destul de puternic să lăsăm trăsura să-şi urmeze 
calea, adică la platou. Dacă e prea îngustă cărarea şi 
trăsura nu poate trece, căpetenia o să pună oamenii s-o 
lărgească; dacă nu, o să-şi vadă liniştit de drum, lăsând să-l 
ajungă din urmă trăsura cu paznicii ei. În cazul acesta îi 
putem elibera pe prizonieri până a nu prinde el de veste. 

Dar dacă poteca e prea îngustă? 

O să se oprească şi o să pună oamenii s-o lărgească - după 
cum ţi-am mai spus. Dacă va vedea că trăsura nu soseşte la 


vremea hotărâtă, prinde bănuieli şi trimite să vadă ce s-a 
întâmplat. De aceea zic să nu ne gândim deocamdată la 
eliberarea prizonierilor. 

Fratele meu are dreptate. 

Apaşul rămase multă vreme pe gânduri, apoi îl auzii 
zicând: 

Îi putem ataca fără grijă pe paznici deoarece cărarea e 
destul de lată ca să poată trece trăsura. 

Eşti sigur? 

Da, am văzut trăsura şi ştiu cât e de mare. Deoarece 
mogollonii vor fi atacați sus pe platou, e vorba numai de 
urcuş, nu şi de coborâşul de pe partea cealaltă. Cel dintâi 
nu prezintă nici o piedică. Am fost acum cu spiritul acolo şi 
am măsurat cu ochii sufletului locul. Trăsura poate trece. 

Atunci mogollonii nu vor mai zăbovi şi vor urca platoul. 

Aşa e. Putem deci să-i atacăm pe paznici, repetă apaşul. 

Cum crede fratele meu că va trebui să procedăm? 

Old Shatterhand a văzut cum stau lucrurile şi-şi poate da 
părerea. 

N-aş vrea să omorâm sau să rănim pe nimeni, de aceea 
paznicii trebuie luaţi prin surprindere, fără să le lăsăm timp 
să se apere. 

Crede fratele meu că se poate? Orice mogollon care ar 
trece din întâmplare dincolo de tufiş ne poate vedea şi dă 
alarma. 

Să venim nu dinspre apus, ci dinspre răsărit, fiindcă de 
acolo nu se-aşteaptă ei să sosească duşmanul. Căpetenia 
porneşte cu peste trei sute de oameni în direcţie opusă; 
dacă venim noi după o jumătate de ceas din partea aceea, 
paznicii vor crede, când ne vor zări din depărtare, că 
suntem de-ai lor şi că ne-am întors din drum pentru cine 
ştie ce. De-abia când ne vor vedea la faţă îşi vor da seama, 
dar va fi prea târziu. 

Fratele meu are dreptate; planul său va fi executat 
întocmai. Şi pe urmă ce va fi? 


De la Izvorul-în-umbră până la platoul canionului sunt trei 
ceasuri de drum călare. N-aş vrea să iau cu noi prizonierii 
pe care îi avem, şi nici pe cei de mâine. Nu numai că ne-ar fi 
o piedică, dar ar putea deveni chiar o primejdie. 

Şi ce să facem cu ei? 

Să-i lăsăm sub pază la izvor. Cum nu vor fi decât la trei ore 
de noi, îi avem în siguranţă. Să punem patruzeci de nijoraşi 
să-i păzească, sub comanda lui Emery; ar fi ca şi când s-ar 
afla sub ochii noştri. 

Şi în privinţa asta are fratele meu dreptate, căci dacă i-am 
lua cu noi ar trebui nu numai să ne luptăm, dar şi să-i 
supraveghem pe ei în acelaşi timp. Şi-apoi, s-ar putea să ne 
scape în învălmăşeală. Are fratele meu intenţia să ia parte 
directă la luptă? 

Depinde de împrejurări. Eu nu ucid de bunăvoie un om, 
dar nijoraşii sunt prietenii noştri şi nu ne putem da îndărăt 
când e vorba să le venim în ajutor. Mai bucuros aş fi ca 
mogollonii să depună armele fără vreo împotrivire. 

Asta n-au s-o facă, sau cel mult în cazul când vor înţelege 
că împotrivirea îi duce la o moarte sigură. 

Atunci trebuie să-i facem să înţeleagă. Planul căpeteniei 
nijoraşilor, aşa cum mi l-a explicat, nu urmăreşte alt scop. 

Crede fratele meu că va lucra într-adevăr căpetenia după 
acest plan? 

Îmi închipui, cel puţin. Şi-apoi, ar fi un prost să nu o facă. 

Eu zic că ar trebui să fim siguri. De aceea n-ar strica să 
trimitem pe cineva să-l întrebe. 

Nu mai e timp. Până să se ducă şi să se întoarcă trimisul ar 
fi prea târziu. În afară de asta, nu e de-ajuns să făgăduiască 
din gură, se cere să se ţină de cuvânt, ceea ce-i îndoielnic. 

Eşti deci de părere să-l supraveghem. Controlul nu-l poate 
face decât unul din noi. 

Aşa e, numai dacă eşti tu sau eu cu el îl putem împiedica 
de la un măcel. Eu cunosc mai bine şi sunt mai la curent cu 
afacerea moştenirii, şi-l pot păzi mai bine pe lonathan 


Melton, aşa că rămân aici. În schimb tu eşti prieten vechi cu 
căpetenia nijoraşilor, deci te duci la ei. 

Bine, dacă zici tu, aşa să fie. Plec imediat. 

Îl iei şi pe tânărul războinic cu tine? 

Da. 

Te rog să ai grijă ca pădurea de pe platou să fie înţesată cu 
oameni şi în spatele stâncii să fie de asemenea destui 
războinici. Dacă mogollonii nu se predau, vor fi sau 
împuşcaţi ca o turmă de sălbăticiuni fugărită, sau împinşi în 
fundul canionului, unde îşi vor zdrobi oasele. 

Fii sigur că voi face tot ce-mi va sta în putinţă să împiedic o 
vărsare de sânge. Dacă însă mogollonii nu vor să înţeleagă, 
n-am ce le face. Tu caută numai de-i goneşte pe la spate pe 
poteca platoului. 

După ce ne mai înţeleserăm asupra câtorva amănunte, 
apaşul încalecă şi plecă, luându-l cu sine şi pe tânărul 
nijoraş. Deznodământul se apropia. 

Capitolul XVIII - Pe platoul canionului. 

Rămăsei singur. Mă întoarsei o bucată de drum ca să nu 
fiu văzut de mogolloni când se va face ziuă, îmi priponii 
calul şi mă întinsei în iarbă. Să dorm? Nu era acum timp de 
asta. Trebuia să chibzuiesc bine ce aveam de făcut. 

Cu mâinile sub cap, cu ochii la stele - norii se risipiseră şi 
cerul era iar senin - mă gândeam la evenimentele din ziua 
în care l-am văzut pe Melton pentru prima oară la 
Guaymas. Ce de întâmplări, griji, osteneli, dezamăgiri şi 
primejdii de-atunci până în seara de astăzi. Învățătura cu 
care mă alesesem din toate acestea era: păstrează-ţi pururi 
cugetul curat. 

Treptat, treptat gândurile mi se încâlciră şi adormii. 
Răcoarea nopţii mă trezi. După stele cunoscui că mai era un 
ceas până la ziuă. 

Auzii peste puţin timp tropot de cai venind dinspre apus. 
Mă îndreptai într-acolo şi mă întinsei pe pământ. Văzui 
venind o ceată de călăreţi, cu doi inşi în frunte: un alb şi un 


indian, care făceau pe conducătorii trupei. Mă ridicai de jos 
şi zisei cu glas schimbat: 

Bună ziua, domnilor! Încotro? 

Cei doi îşi struniră brusc caii şi puseră mâna pe puşcă. 

Ce-ţi pasă încotro ne ducem? Răspunse albul. Ia fă-te 
încoa', băiete, să te vedem şi noi la faţă dacă nu vrei să-ţi 
găuresc tărtăcuţa! 

Te pricepi să ocheşti bine, master Emery? 

Emery? Uite, domnule, că mă cunoaşte! Oare cine să... Lii, 
da' prost mai sunt! Se întrerupse el. Ăsta nu e altul decât 
Charlie, zis şi Old Shatterhand. la vină-ncoace, băiatule, şi 
spune-ne şi nouă unde naiba l-ai lăsat pe apaşul nostru. 

Dă-te jos şi o să-ţi spun. Trebuie să ne oprim aici. Totul în 
regulă, Emery? 

Da. 

Şi lonathan? 

Vine după mine cu scumpa lui Judita. Dunker s-a milostivit 
de el şi nu-l slăbeşte o clipă din ochi. 

Convoiul se opri şi toţi descălecară. Mă dusei imediat la 
Melton. Îl luaseră de pe cal şi-l aşezaseră jos, lângă Judita. 
Dunker, lângă el. 

Mogpollonii erau legaţi doi câte doi spate-n spate. Imposibil 
să poată fugi vreunul. 

Îi povestii lui Emery, Dunker şi Ochi-ager ce văzusem şi 
auzisem cu apaşul, apoi întrebai pe indian: 

Ştie fratele meu vreun loc dosit lângă Izvorul-în-umbră de 
unde să putem vedea când trec mogollonii? 

Da. Dacă vrea fratele meu, pot să i-l arăt. 

Bine. Trebuie să plecăm cât mai repede, fiindcă o să se 
lumineze în curând de ziuă. Cincizeci de războinici de-ai tăi 
să ne însoţească, ceilalţi să rămână ca să-i păzească pe 
prizonieri. 

Şi eu? Întrebă Dunker. 

Dumneata nu te mişti de lângă Melton. 

Well! Sunt deci temnicerul lui, cum s-ar zice. L-aş sfătui să 
lase gândul unei evadări. 


Dar pe mine mă iei cu tine, nu-i aşa? Întrebă Emery 
necâjit. 

Te-aş ruga să rămâi şi tu aici. 

Pentru ce? Tare-aş vrea să fiu şi eu de faţă la spectacolul 
vostru. 

Ce să vezi? Cum prindem zece, doisprezece mogolloni? Un 
fleac! Gândeşte-te că în afară de Melton mai sunt aproape 
cincizeci de prizonieri de păzit şi nu-i pot lăsa pe mâna 
oricui. E un post de încredere, după cum vezi. 

Bine, dacă mă iei pe coarda simţitoare, nu pot să zic nu. 
Când zici să venim la izvor? 

O să-ţi trimit eu vorbă prin cineva. După un timp 
încălecarăm, eu, Ochi-ager şi cincizeci de nijoraşi, şi ne 
îndreptarăm înspre miazăzi, apoi spre răsărit ca să ocolim 
izvorul. Ne-am oprit lângă o ridicătură de pământ îngustă, 
care însă se prelungea până departe şi era plină de tufe 
dese. 

Am ajuns, zise Ochi-ager. 

Cât e de-aici până la izvor? Întrebai eu. 

Foarte puţin. Din dosul tufelor se poate vedea, fără să fii 
văzut, toată împrejurimea Izvorului-din-umbră. 

Cu atât mai bine. Să aşteptăm până ce se va lumina de 
ziuă. Luaţi însă bine seama la cai, ca să nu ne scape vreunul 
şi să ne dea de gol. 

Recomandarea mea era de altfel de prisos, căci nici un cal 
indian nu se răzleţeşte de tovarăşii săi. 

Ramaserăm pe loc până ce stelele păliră una câte una şi o 
geană de lumină se ivi la răsărit, pe urmă urcai cu Ochi- 
ager deluşorul şi mă aşezai în dosul tufelor. Când se lumină 
bine de tot, îmi aruncai privirea în juru-mi. 

Desişul ales de adăpost se întindea până dincolo de deal, 
continua o bucată şi se îngusta din ce în ce în preajma 
izvorului, până ce se pierdea cu totul într-o câmpie 
înverzită. 

Admirabil! Exclamai încântat. Loc mai bun pentru scopul 
nostru nici că se putea. 


Fratele meu e deci mulţumit de mine? Mă întrebă indianul. 

Cât se poate de mulţumit. De-aici putem să-i vedem pe 
mogpolloni venind. Nici n-avem trebuinţă de cai ca să ne 
repezim devale. Ne ascundem în tufiş, ne furişăm pe 
nesimţite la izvor şi năvălim asupra celor lăsaţi acolo. 

Zăream desluşit lagărul mogollonilor, până şi coşul trăsurii 
se vedea răsărind dintre tufe. Indienii se deşteptaseră din 
somn şi se pregăteau de drum. Unii mâncau, alţii de-abia se 
spălau, iar alţii îşi înşeuau caii. După câtva timp se auzi un 
țipăt strident; era semnalul de plecare. Toţi încălecară şi 
convoiul se puse în mişcare. 

Erau trei-patru sute. Mergeau într-un şir lung, unul în 
urma altuia. Se duceau la pierzanie... 

Cei rămaşi se uitau după ei. Erau numai zece inşi. Că nu 
puteau fi mai mulţi decât cu încă unul, doi, am înţeles după 
numărul cailor care păşteau primprejur. 

Acum, când văzusem convoiul plecând spre răsărit, ne 
puteam apuca de treabă. Pentru a birui zece inşi nu ne 
trebuiau nici nouă un număr mai mare ca al lor. Totuşi 
dădui ordin ca să meargă treizeci de nijoraşi cu noi, iar 
ceilalţi să vină pe urmă cu caii după noi. Ce e bun, nue rău! 

La adăpostul tufelor ne îndreptarăm spre izvor. Când 
ajunserăm mai aproape pornii înainte, în recunoaştere. Cei 
zece mogolloni stăteau lângă apă şi mâncau. Parcă mi-era 
ruşine să tăbărâm trei-zeci asupra unui pumn de oameni. 
La vederea nijoraşilor se înspăimântară îngrozitor şi 
niciunul nu cuteză să se împotrivească sau să fugă. Într-o 
clipă fură toţi legaţi cobză. Eu mă apropiai în vremea asta 
de trăsură, deschisei uşa şi strigai înăuntru: 

Bună dimineaţa, doamnă Werner şi domnule Murphy! M- 
am ţinut de cuvânt, după cum vedeţi. 

Marta scoase un țipăt de bucurie şi închise ochii. Bucuria o 
copleşea. Scosei cuțitul de la brâu, îi tăiai curelele şi o 
culcai în iarbă, deoarece era prea slabă ca să se ţină pe 
picioare. 


Hai, domnule, dezleagă-mă şi pe mine, ce dracu' mai 
aştepţi! Mormăi avocatul nerăbdător. 

După ce-l dezlegai ieşi din trăsură, se întinse de-i pârâiră 
oasele şi zise răsuflând uşurat: 

În sfârşit, sunt iar liber! Prin ce-am trecut, sfinte 
Dumnezeule! Voi spune şi morţilor... 

Nici un cuvânt de mulţumire nu-i ieşi de pe buze, în 
schimb îmi puse mâna pe umăr şi mă întrebă cu îngrijorare: 

Ce e cu banii, sir, îi ai la dumneata? 

Da, dar pentru ce mă întrebi? 

Fiindcă trebuie să ştiu câţi au mai rămas. 

Trebuie? De ce adică trebuie să ştii dumneata? 

Fiindcă eu... La dracu', se înţelege doar de la sine! 

Nu, nu se înţelege defel de la sine. 

Sunt doar executorul testamentar, şi eu am de hotărât ce 
se face cu banii şi cui se cuvin. 

Zău? Oi fi fost, dar acum nu mai eşti. Şi cine are drept să 
ia banii nu te priveşte pe dumneata şi nici nu eşti în drept 
să hotărăşti, de când te-ai lăsat tras pe sfoară de un pungaş 
ordinar, fără să vezi mai întâi cu cine ai de-a face. 

Aha, aşa stau lucrurile! Bine, o să-ţi arăt eu dumitale! 
Strigă el cu glas ameninţător. 

Nu prea ţi-ai găsit omul, i-am răspuns liniştit. 

Aşa crezi? Dă-ncoa' banii! 

Nici nu mă gândesc. 

Chiar dacă-ţi poruncesc? 

Să-mi porunceşti? Nu te face de râs. Banii rămân la mine 
până ce se va găsi persoana în drept. 

O cunoşti dumneata? 

Da. 

Şi eu. Trebuie să primească moştenirea din mâna mea pe 
cale legală. Dă banii! Vrei ori nu vrei? 

Nu! De altfel te-aş ruga să vorbeşti pe alt ton. 

Zău? Cum pofteşti să-ţi vorbesc? 

Te-am salvat, aş putea zice, de la moarte. Dacă nu eram eu 
nu mai scăpai din ghearele indienilor. Şi, în loc să-mi 


mulţumeşti, mă ameninţi. i-am redat - acum un sfert de 
ceas liberarea şi mă răsplăteşti cu mojicii. Să nu-ţi închipui 
că grosolăniile dumitale mă impresionează. 

lar pe mine imputările dumitale şi mai puţin. Ştiu eu de ce 
nu vrei să dai banii. Vrei să-i opreşti pentru... 

Taci! Mă răstii eu ia el. Vezi să nu-ţi răspund cu pumnul! 

Pumnul dumitale? Pshaw! Nu mi-e mie frică de el, măcar 
că te crezi grozav! Vrei să tragi la stânga o parte din bani 
ca să... 

N-apucă să-şi sfârşească vorba, căci zbură descriind un 
arc în aer, căzând dincolo de tufe. 

Marta sări speriată în picioare, mă apucă de mâini şi 
murmură cu glas rugător: 

Nu-l omori, pentru Dumnezeu! N-avea drept să-ţi 
vorbească aşa, şi te-a jignit adânc, ştiu; îţi făgăduiesc să nu- 
i mai adresez un cuvânt, dar, nu-l omori... 

Să-l omor? Nici nu mă gândesc. Am vrut numai să-l plimb 
niţel prin aer. Sper c-o să-i fie învăţătură de minte să nu se 
mai apropie de mine! 

În momentul acela veniră şi ceilalţi douăzeci de nijoraşi, 
aducând caii cu ei. Trimisei pe unul din indieni după Emery 
şi Dunker ca să vină cu trupa lor şi lăsai caii să pască în 
voie. Murphy se ridicase de jos şi-şi freca diferitele 
mădulare ale corpului. Marta se liniştise şi începu să-mi 
mulţumească pentru salvarea ei, dar eu o rugai să înceteze. 
Îmi făcu plăcerea şi tăcu. 

În vremea asta veniră şi ceilalţi nijoraşi cu prizonierii. 
Mogpollonii scoaseră exclamaţii de spaimă când văzură pe 
cei cincizeci de tovarăşi ai lor prizonieri ca şi ei. 

Tocmai vroiam să dau nu ştiu ce ordin, când atenţia îmi fu 
atrasă de un urlet îngrozitor scos de avocat. Cum îl văzu pe 
Ionathan Melton printre prizonieri se năpusti asupra lui, îl 
trânti la pământ şi începu să-i care la pumni şi la palme, 
răcnind cât îl ţinea gura, pe când ticălosul, legat cum era, 
nu putea face o mişcare ca să se apere. 


Emery şi Dunker se uitară întrebător la mine. Nu ştiau ce 
să facă; să-l dea pe Murphy la o parte sau să-l lase în pace? 

Dezleagă-l iute pe Melton! Îi strigai eu lui Dunker. 

Şi unde se încinse o păruială, să zici ce-i asta! Indienii 
noştri, prieteni şi duşmani, uitaseră de toate şi priveau cu 
bucurie la cei doi beligeranţi. Când Melton dedesubt şi 
Murphy deasupra, când Murphy dedesubt şi Melton 
deasupra. 

Trecu multă vreme până să vină momentul decisiv. Când 
acesta veni în sfârşit, nu exista învins şi învingător, căci 
amândoi căzură istoviţi unul lângă altul. 

Pentru ce-l laşi pe Melton să-l snopească în bătăi pe 
Murphy? Mă întrebă Emery cu mirare. 

Fiindcă avocatul n-avea dreptul să bată un om legat. Omul 
ăsta prea şi-a luat nasul la purtare, jignindu-mă înfiorător. 
Aşa că l-am lăsat pe drăguţul de lonathan să mă răzbune. 

Hm, ideea n-a fost rea. Uită-te la ei în ce hal sunt. Ce 
facem cu Melton, îl legăm iar? 

Pe el da, dar pe Judita o lăsăm liberă. 

De ce? 

Ca să aibă cine o servi pe doamna Werner. 

Ma'msel Silberstein, îi strigai eu, care stăteam lângă 
Marta, depinde de dumneata ca să-ţi uşurezi situaţia. 

Cum... cum mi-ai spus? Mă întrebă ea privindu-mă cu 
obrăznicie. Ce-ai de gând cu mine? 

Te vom duce unde-l ducem pe lonathan. 

Nu mă duc. Am datorii sfinte de îndeplinit. 

Zău? Faţă de cine? 

Faţă de tatăl meu, care mă aşteaptă. 

Şi unde e acest tată atât de iubit? 

Nu te priveşte. 

Atunci nu mă priveşte nici atenţia dumitale atât de bruscă 
pentru el. Nu te-am auzit măcar o dată pronunţându-i 
numele, şi acum, pe neaşteptate, ţi-ai adus aminte de aceste 
„sfinte datorii”. Din nenorocire, nu le putem lua în seamă. 
Eşti complicea lui Melton; poţi da informaţii precise asupra 


persoanei şi crimelor lui, aşa că nu ne putem lipsi de 
dumneata în faţa justiţiei. 

Şi vreţi să mă târâţi după voi? 

Să te luăm, nu să te târâm. Nu te putem lăsa să pieri aici 
în pustietăţile astea, ci te vom duce în locuri mai frumoase 
şi mai civilizate. 

Dar dacă nu vreau? 

Nu ne pasă nouă dacă-ţi convine sau nu. Aşadar, ascultă la 
ce-am să-ţi propun: doamna Werner are trebuinţă de o 
servitoare. Dacă primeşti, îţi vom uşura pe cât e cu putinţă 
situaţia. 

Servitoare, slujnică! Râse ea cu ironie. Nici prin gând nu- 
mi trece să mă înjosesc. 

Cum pofteşti. Atunci te legăm iar. 

N-ai decât! Eu sunt cucoană..., aşa să ştii! Sunt văduva 
unei căpetenii de trib, adică al unui domnitor... 

Foarte bine. O să-ţi leg iar vălurile de piele ale văduviei de 
mâini şi de picioare. 

La un semn al meu o legară din nou. De altfel era mai bine 
aşa. Liberă ar fi reuşit poate să se înţeleagă într-ascuns cu 
Melton şi să-i mijlocească fuga. 

De când porniseră mogollonii trecuseră trei sferturi de 
ceas. Emery îmi atrase atenţia. 

Trebuie să plecăm, zise el, altfel nu ajungem la timp la 
potecă. 

Să plecăm, zici? 

Desigur. Ori nu cumva crezi că o să plecaţi fără mine? 

Trebuie. Mai mult încă, o să ceri tu singur să rămâi. 

Pe dracu'! Voi să vă războiţi, iar eu să stau cu mâinile în 
sân ca un laş? 

Nu poate fi vorba nici de laşitate, nici de stat cu mâinile în 
sân. Ştii că Winnetou s-a dus să vadă ca planul nostru să fie 
executat cu stricteţe, altminteri te pomeneşti că nijoraşii 
strică totul. Pentru ca lucrurile să reuşească, se cere ca 
unul din noi să stea la capătul potecii ca să-i respingă pe 


mogolloni când vor încerca să fugă pe-acolo. Cine crezi tu 
că e mai indicat pentru asta? 

Tu, bineînţeles. E o grea însărcinare şi n-aş vrea să cadă 
vina pe mine dacă afacerea ar da greş. Cine se postează 
acolo trebuie să stea în legătură cu acela care comandă sus 
pe platou, ceea ce poţi face tu, nu eu. 

Bine ai spus. Aşadar, Winnetou sus, şi eu jos. Mai e încă un 
post de altă natură, dar tot atât de important ca şi celelalte 
două. 

Aici la izvor? 

Da. E vorba de prizonieri, dintre care Melton e cel mai de 
temut. Dacă scapă, ştii tu ce înseamnă asta. Şi-apoi sunt şi 
şaizeci de mogolloni de păzit, fără să mai pun la socoteală 
pe yumaşi şi Judita. O împrejurare neînsemnată în aparenţă 
îi poate aţâţa pe oameni la revoltă şi libertate. 

Păi sunt toţi legaţi cobză! 

Faptul acesta ne dă siguranţă numai dacă avem aici un om 
de încredere şi energic. Dacă nu, cea mai mică greşeală 
duce la dezastru. Ia gândeşte-te ce s-ar întâmpla când ne- 
am pomeni în toiul luptei cu şaptezeci de mogolloni - cei de 
aici - în spate! 

Ei drăcia dracului! Ar fi groaznic... Aţi încăpea între două 
focuri şi tot planul s-ar duce pe copcă. 

Recunoşti şi tu, nu-i aşa? Ne trebuie deci aici o santinelă 
foarte energică. Nu cumva ai vrea să-l las pe Dunker? 

Dunker? El e un foarte bun cercetaş şi o călăuză 
neîntrecută, dar n-aş avea curaj să-i încredinţez un post 
atât de important. 

Asta e şi părerea mea. Deci, nu rămâne decât unul din noi. 

Well! M-ai convins. Rămân. 

Nu ţi-am spus eu că o să te oferi tu singur? Ştiam dinainte. 

La drept vorbind, şi eu. Aş fi fost însă mai bucuros să mă 
războiesc niţel şi eu cu mogollonii. 

Poate că nici n-o să ajungem la luptă. Aşadar, tu rămâi să 
comanzi aici. Cam câţi oameni i-ar trebui ca să-i ţii pe 
prizonieri la respect? 


Vreo zece, cred. Tu ce zici? 

Aşa cred şi eu. Şaptezeci de inşi bine legaţi pot fi păziţi 
lesne dacă, bineînţeles, nu survine ceva neprevăzut. 
Deoarece nimeni nu poate şti ce se va mai întâmpla în 
ceasul următor, e mai bine să te asiguri. la treizeci, nouă tot 
ne mai rămân şaptezeci. 

Dar îţi rămâne în schimb partea cea mai grea în 
executarea planului nostru, şi nici a patra parte din oamenii 
pe care îi are Winnetou sus. 

Îmi ajung. Trebuie să înlocuiesc cu tactica lipsa de oameni. 

Tactică? Ce expresie militărească! 

Suntem doar în război, spusei eu râzând. Îmi trebuie o 
sută şaptezeci de soldaţi; şaptezeci am, îmi lipsesc deci o 
sută. Îi înlocuiesc cu diligenţa aceasta. Nu e tactică asta? 

Vorbeşti serios? Vrei cumva s-o întrebuinţezi în locul 
tunului? Aş fi curios să ştiu cu ce o s-o încarci. 

Nu în locul tunului, ci ca berbece. 

Asta e o maşină medievală. 

Pe care o voi acomoda cu vremurile noastre, căci 
berbecele acesta va fi viu şi nu ţapul de lemn şi fier de 
odinioară. 

Nu înţeleg... 

Mă mir, fiindcă e cât se poate de simplu. Pricepi şi tu că 
trebuie neapărat să luăm trăsura asta cu noi. 

Ba nu pricep deloc. Cum dracu' o să vă puteţi mişca în 
libertate cu harabaua după voi? Stai să-ţi spun. Nu trebuie 
să lăsăm mogpollonilor după ce vor apuca pe potecă, timp să 
dea înapoi. Ne vom ţine foarte aproape pe urmele lor, ceea 
ce e foarte primejdios, căci se pot întoarce şi da buzna 
peste noi. Trăsura ne va servi de paravan. Văzând-o, 
mogpollonii vor crede că vin ai lor cu ea, după cum era 
vorba. 

Admirabil! Numai că există un clenci. Trăsura a rămas aici 
în paza a zece inşi şi tu vei avea cu tine şaptezeci. Când vor 
vedea toată droaia vor prinde bănuieli. 


Îi uiţi pe cei cincizeci ai lui Melton pe care îi avem aici. Vor 
crede că ei sunt. 

Aşa e, zău! Aceştia s-au întâlnit cu ceilalţi şi-au pornit 
împreună. Pe urmă? 

O să afli imediat. 

Îl chemai pe Ochi-ager şi-i zisei: 

Adună-ţi oamenii şi spune-le că am trebuinţă de şase 
călăreţi buni care vor să mă însoţească de bunăvoie într-o 
întreprindere primejdioasă. 

Îmi îndeplini porunca şi toţi nijoraşii se oferiră în grabă 
fără să întrebe despre ce este vorba. 

Trebuie, începui eu cu glas tare ca să m-audă toţi, să 
urmăm pe mogolloni luând cu noi trăsura. Când ei vor fi sus 
pe platou şi-i vor vedea pe vitejii voştri fraţi înaintea lor, vor 
încerca să fugă, ceea ce cere să împiedicăm aceasta cu 
orice preţ. Voi aşeza trăsura dea curmezişul potecii ca să nu 
poată trece niciunul. Pentru a urca povârnişul, am nevoie 
de opt cai zdraveni pe care să-i înham la trăsură. Niciunul 
din voi nu ştie să mâne, de aceea, mă voi aşeza eu pe capră 
cu hăţurile în mână. Şase din vitejii nijoraşi vor merge 
alături de cai ca să-i îndemne la drum. Când vom fi ajuns în 
spatele mogollonilor, aceştia vor crede mai întâi că suntem 
oameni de-ai lor, pe urmă însă, după ce ne vor vedea mai de 
aproape, vor înţelege că s-au înşelat au să tragă în noi. 
Aşadar, cei şase războinici din frunte au o foarte 
primejdioasă însărcinare de îndeplinit, de aceea doresc ca 
nimeni să nu vină silit ci de bunăvoie. Cine vrea, să ridice 
mâna. Toate mâinile se ridicară în aer. 

Vezi că nu e nici un laş printre noi? Zise Ochi-ager 
zâmbind cu mândrie. Dacă Old Shatterhand merge în 
fruntea lor, punându-şi viaţa în primejdie, nu o să vrea 
niciunul din războinicii noştri să rămână. 

Bine. Să facem atunci altfel. Războinicii de care am nevoie 
trebuie să fie foarte buni călăreţi, deoarece trăsura va urca 
în galop cărarea ca să stârnească zăpăceală printre 


mogolloni. Eu nu vă cunosc, voi însă vă cunoaşteţi între voi. 
Alegeţi şase din cei mai buni pe care îi aveţi. 

Acum era rândul şefului lor, Ochi-ager, să ia lucrurile în 
mână. Nu era uşor, fiindcă era vorba să nu umilească sau să 
nu jignească pe vreunul din ei. Totuşi reuşi în scurt timp să 
aleagă şase oameni destoinici fără ca ceilalţi să murmure. 

Aflai cu bucurie că printre caii de călărie ai nijoraşilor erau 
şi aceia care aduseseră trăsura până la Stânca-albă. Din 
fericire hamurile erau încă destul de trainice. Cei doi 
înaintaşi n-aveau nevoie de hamuri, ajungea de fiecare un 
lasou care să fie legat de oişte şi fixat apoi de chinga calului. 

Pregătirile se făcură repede şi în curând trăsura fu gata 
de plecare. Emery se apropie de mine şi zise cu o 
seriozitate neobişnuită: 

Nu s-ar putea să se-aşeze altcineva pe capră? Adică de ce 
să te expui numaidecât tu gloanţelor? 

Probabil că nu se vor trage prea multe, şi nu toate 
gloanţele nimeresc - după cum ştii prea bine, i-am răspuns 
eu. Voi încerca să urc cât mai repede poteca şi să ajung iute 
pe platou. Spaima şi zăpăceala mogollonilor ne vor fi 
pavăză. 

Doresc din suflet ca întreprinderea ta să reuşească. Pe 
când crezi că ai să te întorci? 

Sper că în patru ceasuri totul va fi sfârşit. Dar dacă, din 
cine ştie ce motiv, nu m-am întors încă, îţi voi trimite vorbă 
prin cineva. 

Te rog. Charlie! Voi sta tot timpul ca pe cărbuni încinşi. 

Ai grijă de Melton. Orice s-ar întâmpla, vezi să nu fugă. 
Trage-i mai bine un glonţ în cap decât să-l laşi să scape. 

Fii fără grijă. Dunker nu-l slăbeşte un moment din ochi. 
Mai degrabă şi-ar tăia mâna dreapta decât să-l vadă scăpat. 
Şi acum, te-aş ruga ceva... 

Ce? 

Nu cuteza prea mult, bunul, dragul meu prieten... Ştiu pe 
cineva care ar prefera să-l ia dracul decât să te vadă întins 
fără suflare la pământ. Nu-i aşa că o să te cruţi, Charlie? 


Bietului englez i se umpluseră ochii de lacrimi, îşi 
închipuise însă primejdia la care mă expuneam mai mare 
decât era în realitate. Îi întinsei mâna şi i-am răspuns 
mişcat: 

Mulţumesc, dragul meu, pentru grija pe care mi-o porţi. 
Fii sigur că nu mă voi arunca orbeşte în ghearele morţii. Fii 
deci liniştit şi... farewell vechiul meu prieten! 

În momentul acela veni şi Marta. 

Nu ştiu ce aveţi de gând, dar văd că se fac unele pregătiri 
care par să fie foarte serioase. Spune-mi, te rog, te aşteaptă 
vreo primejdie? 

Nici un fel de primejdie. Vreau să fac o plimbare cu 
trăsura dumitale la platoul canionului, atâta tot. 

La platou, unde are loc lupta? Aşadar la moarte! 

Mă privea cu ochii măriţi de spaimă. 

La moarte? Rasei eu. După toate probabilitățile, voi avea 
de îndeplinit rolul prea puţin primejdios de împăciuitor. 

Atunci du-te cu Dumnezeu şi să te întorci sănătos. 

În timp ce mă îndeletniceam cu facerea hamului 
înaintaşilor, veni cineva să-mi spună că mă cheamă Melton. 
La întrebarea mea ce doreşte, zise privindu-mă întunecat: 

Văd că vă pregătiţi de plecare. Te duci la luptă? 

Da. 

Iei şi banii cu dumneata? 

Pentru ce mă întrebi? 

Fiindcă nu trebuie să se piardă. 

Dacă sunt la mine nu se pierd. 

Ba da. Eu atât îţi spun: te duci la o moarte sigură. Dar 
dacă îmi făgăduieşti să mă laşi liber, te scap eu. 

Cum? 

Divulgându-ţi planul mogeollonilor. 

Aşa! Vrei să-ţi trădezi prietenii şi aliaţii... Nu mă mir. 
Numai că n-am nevoie, fiindcă îl cunosc şi eu. 

De unde? 

Ţi-am spus doar că am auzit consfătuirea de la Stânca-albă 
şi conversaţia dumitale de alaltăieri seară cu Judita. 


Mogpollonii se duc la Valea-neagră; dar noi îi vom prinde în 
aşa fel între două focuri, încât nu va putea scăpa niciunul 
din ei. Peste câteva ceasuri îţi voi trimite vestea biruinţei 
noastre. 

Atunci mişcă în trăsură şi du-te dracului! 

Îmi întoarse spatele şi tăcu. Urarea aceasta din gura unui 
astfel de om nu putea decât să-mi aducă noroc. Mi se părea 
caraghios că-mi oferea în schimbul libertăţii un secret pe 
care-l cunoşteam de mult. 

În sfârşit totul era gata de plecare. Deoarece n-aveam 
trebuinţă de amândouă puştile, luai cu mine numai puşca 
cu repetiţie, iar pe cealaltă i-o lăsai lui Emery. 

Mă urcai pe capră, Dunker îmi dădu hăţurile în mână şi 
harabaua se puse în mişcare. Caii cu care venise trăsura 
erau deprinşi cu hamul, dar înaintaşii nu. De aceea, în loc 
să tragă, săreau şi zvârleau în toate părţile smucind s-o facă 
praf. Încetul cu încetul însă se mai potoliră, totuşi trebuia să 
fiu cu mare băgare de seamă ca să n-o răstoarne. 

Nijoraşii puşi sub comanda lui Emery rămaseră la Izvorul- 
în-umbră ca să păzească prizonierii, pe când ceilalţi veneau 
după trăsură unul în urma celuilalt, formând un şir destul 
de lung. 

Nu era neapărată nevoie să cunoşti drumul la platou. Era 
de ajuns să te iei după urmele lăsate de mogpolloni. Ne 
trebuiau până acolo trei ore şi trebuia să socotesc bine 
timpul ca să-i ajungem pe mogolloni cât mai aproape de 
potecă, altminteri s-ar fi putut, dacă ne recunoşteau, să se 
întoarcă împotriva noastră. De aceea trimisei pe un om de- 
al nostru înainte, să vină să ne spună cam în ce măsură 
înaintează duşmanii, ca să ne potrivim pasul după al lor. 

La început mergeam repede ca să câştigăm timpul pe 
care-l aveau mogpollonii înaintea noastră; mai târziu ne-a 
fost însă mai greu, deoarece terenul era foarte accidentat. 
După două ceasuri dădurăm de trimisul nostru, care ne 
spuse că mogpollonii erau la o depărtare de nici un sfert de 
ceas de noi. Trebuia acum să mergem pas la pas cu ei. Dacă 


am fi fost la şes, ne-ar fi văzut cu siguranţă, dar dealurile, 
văile şi cotiturile ne slujeau de adăpost. 

După un sfert de ceas iscoada aduse cu sine pe un nijoraş 
pe care-l întâlnise în drum, şi-mi zise: 

Războinicul acesta stătea ascuns după un colţ de stâncă şi 
i-a văzut pe mogolloni trecând. E trimis de Winnetou ca să- 
ţi spună ceva. 

Ce vrea să-mi spună? 

Că totul s-a făcut după cum ai poruncit tu. 

Şi războinicii voştri stau ascunşi pe platou, după stâncă? 

Da. Unii din ei au înţesat pădurea până aproape de potecă. 

Caii unde sunt? 

La loc sigur, ca să nu-i vadă mogollonii. 

Dar al tău? 

L-am lăsat la ceilalţi ca să mă pot ascunde mai lesne şi să 
nu las urme după mine. 

Ţi-ai închipuit deci că venim imediat după mogolloni? 

Da, ne-a spus căpetenia apaşilor. V-am ieşit înainte. Când i- 
am văzut pe mogolloni m-am ascuns, şi după ce au trecut 
am mers mai departe până ce m-am întâlnit cu iscoada 
voastră. 

Care e orânduiala convoiului mogollonilor? 

Căpetenia merge în frunte călare. 

Cât mai avem până la potecă? 

Jumătate din vremea cât îi spun albii unui ceas. 

Bine. Treci la rând cu ai noştri. Poţi merge şi pe jos în pas 
cu ei, fiindcă înaintăm foarte încet. 

Convoiul se puse din nou în mişcare. Terenul era acum mai 
bun şi drumul mai uşor. Iscoada o luase iar înainte. Când îl 
ajunserăm din urmă ne spuse că mogollonii sunt numai la 
cinci minute de noi. 

Drumul ducea acum printre dealuri şerpuite şi cărări 
întortocheate. În sfârşit îi văzurăm pe mogolloni înaintea 
noastră. La capătul potecii drumul se lărgea şi lăsa liber un 
şes nu prea mare, mărginit pe amândouă părţile de stânci 
înalte. În faţă se vedea un povârniş drept ca un zid, acoperit 


de copaci deşi. Ilocmai la capătul celalalt, pe dreapta, 
începea poteca pe care o luaseră acum mogollonii. 

Am aşteptat până ce pieri şi cel din urmă din ei pe potecă, 
apoi ne repezirăm la şesul din faţa noastră, unde ne 
oprirăm niţel. 

Duşmanul era acum prins în cursă. Sus pe platou aşteptau 
tovarăşii noştri şi aici eram noi, în număr destul de mare ca 
să le împiedicăm retragerea. 

Până acum, reuşita fusese îndoielnică. Să ne fi zării 
mogollonii şi sa se fi întors spre noi cu greu le-am fi putut 
ţine piept. Şi chiar aşa le rămânea destul loc de fugă, nu 
călări, bineînţeles, ci căţărându-se pe stânci, pe când de 
acum înainte, odată ce-au apucat să intre pe cărare, nu le 
mai rămânea nici o cale de scăpare. Nu mai puteau da 
înapoi şi nici nu puteau înainta. 

Căpetenia mogollonilor, care mergea în frunte, ajunse cel 
dintâi pe platou. Se opri câteva momente şi se uită în juru-i. 
Nevăzând nimic suspect, porni iar, urmat de ai săi. Omul 
acesta era atât de neprevăzător, încât nici nu trimisese pe 
cineva în recunoaştere. Când toţi mogollonii fură pe platou, 
convoiul o luă înainte. Încă vreo două-trei minute şi era 
timpul să se arate şi ai noştri. Din nefericire, căpetenia 
nijoraşilor, care era ascunsă după un bolovan, îşi pierduse 
răbdarea şi nu mai vru s-aştepte atât. Puse puşca la ochi şi 
trase. Glonţul nu nimeri pe nimeni. În clipa următoare 
nijoraşii săriră toţi în picioare şi-şi descărcară armele cu 
acelaşi rezultat, deoarece distanţa era prea mare. 

Winnetou înţelesese pesemne greşeala şi se temea că 
nijoraşii ascunşi în pădure vor imita exemplul, căci se auzi 
glasul lui răsunător: 

Nu trageţi încă! Staţi unde sunteţi! 

Nu-i era lui atât de gloanţele prăpădite, ci mai mult să nu 
se facă o vărsare de sânge degeaba. Era doar principala 
condiţie pe care o puseserăm nijoraşilor şi pe care 
căpetenia lor o primise. 


Dar porunca apaşului nu a fost luată în seamă. Cei o sută 
cincizeci de nijoraşi de sub comanda lui se iviră de după 
copaci, şi scoțând strigătul de război începură să tragă în 
mogolloni. Mulţi din aceştia se prăbuşiră la pământ. 

Vânt-puternic, căpetenia lor, îşi strunise înspăimântat 
calul. Văzu dealul din faţa lui ocupat de duşmani, la stânga 
mişuna pădurea de nijoraşi, la dreapta se căsca prăpastia. 
Dacă te duceai drept înainte te apropiai de stâncă, de unde 
plouau gloanţele. De altfel era şi mult mai departe până 
acolo decât la poteca unde se sfârşea convoiul. Se ridică în 
şa şi răcni oamenilor săi: 

Îndărăt! Îndărăt! Suntem încercuiți! Coborâţi repede 
poteca! 

Winnetou în locul lui ar fi procedat altfel. Dar indianul era 
atât de îngrozit, încât nu mai ştia ce face. O luă înapoi cu 
oamenii lui după el. Se făcu o învălmăşeală îngrozitoare. 
Fiecare căuta s-ajungă cel dintâi la potecă şi se înghesuiau 
unul în altul, formând astfel un fel de ghem enorm de 
călăreţi. În ghemul acesta se înfigea glonţ după glonţ. Era 
un adevărat măcel. Winnetou nu mai putu răbda. leşi din 
pădure, începu să rotească puşca deasupra capului şi strigă 
cu glas detunător: 

Nu trageţi! Nu mai trageţi! Winnetou vă porunceşte să 
încetaţi! 

Din fericire, apariţia lui avu mai mult efect decât vorbele, 
şi împuşcăturile încetară. Urmările acestui atac prea 
timpuriu nu puteau fi însă împiedicate căci mogollonii 
ajunseră la potecă, voind să scape cu fuga. 

Ce era de făcut? Oare să nu fi sosit eu încă? Se întreba 
Winnetou. Îi văzu atunci pe mogolloni şovăind. Nu puteau 
da îndărăt, dar nici de înaintat nu puteau, să vedeţi de ce. 

Când am ajuns eu cu nijoraşii mei la marginea pădurii, m- 
am oprit pentru câteva momente în loc, să ascult ce se 
petrece sus. Nu se-auzea nimic. Am mânat atunci caii 
înainte pe potecă urmat de nijoraşi. Acum era momentul 
hotărâtor. Vom putea noi ajunge sus pe platou? Pereţii care 


mărgineau poteca erau din ardezie, şi atât de apropiaţi 
unul de altul, încât pe alocuri nu puteau trece decât doi 
călăreţi alături, totuşi destul cât să încapă trăsura. 
Greutatea era însă terenul plin de bolovani care trebuiau 
ocoliţi ca să nu se sfărâme roţile. 

Zorii caii la deal şi urcasem aproape jumătate din drum, 
când auzii de sus împuşcături. 

Aţi auzit? Trag! Strigai eu oamenilor de pe cai. Au deschis 
focul fără să ne-aştepte... Daţi cât puteţi în cai, s-ajungem 
mai repede. 

Eu izbeam de zor cu biciul în spinările cailor şi nijoraşii în 
burţile lor. Harabaua se apleca ba la dreapta, ba la stânga, 
trosnea, sărea, pârâia din toate încheieturile. Cu mare 
greutate mă puteam ţine să nu mă arunce jos de pe capră. 

Deodată ne întâmpinară răcnete disperate. Erau 
mogpollonii care căutau să scape cu fuga. 

Înainte, înainte! Le strigam eu nijoraşilor. Daţi peste 
grămadă... nu vă opriţi! 

Caii se speriară şi luară avânt, nemaiţinând seama de ceea 
ce era înaintea lor. Se produse ciocnirea. Va reuşi sau nu 
planul nostru? Care va trebui să dea înapoi, noi sau 
mogpollonii, care, venind la vale, aveau mai multă putere? 

Urmă o clipă de groază. Caii din primele rânduri ale 
mogollonilor se ciocniră de înaintaşii noştri; trăsura se opri. 

Înainte, înainte! Răcneam eu. Izbiţi cu paturile puştilor în 
cai! 

Era de-ajuns ca mogollonii să ne împuşte înaintaşii ca să 
ne distrugă, dar nu se gândiră la asta. În spatele lor 
duşmanul şi în faţă trăsura lor cu un vizitiu alb şi călăreţi 
străini - pierdură câteva secunde preţioase. Cei şase 
nijoraşi ai mei ascultară de poruncă; smuciră puştile de pe 
umăr şi începură să lovească în cai, care o luară la fugă 
drept înainte, cu spume la gură; mogollonii se înghesuiră 
îndărăt urlând. 

Biruisem! Berbecele viu îşi făcuse datoria. În urma trăsurii 
veneau nijoraşii mei zbierând şi răcnind din răsputeri. Nu 


era deci de mirare că duşmanul, înfricoşat de spectacolul 
pe care îl avea în faţă, se retrăgea urlând. 

Trăsura ajunse acum pe platou. Dintr-o aruncătură de ochi 
înţelesei situaţia. La stânga, în pădure, oamenii de sub 
comanda apaşului şi el cu puşca în mână în văzul tuturor; 
dincolo de platou, cealaltă armată, a nijoraşilor; la mijloc, 
mogollonii încolţiţi, privind îngroziţi la trăsură. 

Staţi aici şi nu lăsaţi pe nimeni să treacă! Le strigai eu 
nijoraşilor din urmă, apoi celor de pe cai. Înainte, tot 
înainte! Drept prin grămadă! 

Trăsura trecu prin gloata de mogpolloni, care se dădeau 
urlând la o parte fără măcar să le vină în gând să ne 
oprească. 

Deodată... printre cei din urmă, unul, călare, mă privea cu 
ochii holbaţi. Groaza îl înlemnise. 

Îl cunoşteam, fiindcă-l văzusem pe când mă aflam ascuns 
în pârâul de la Stânca-albă şi ascultam la Sfatul lor. Era 
Vânt-puternic, căpetenia mogollonilor. 

Cotiţi la stânga şi opriţi lângă perete! Le strigai eu 
nijoraşilor de pe cai. 

Aruncând hăţurile peste cap, apucai cu stânga puşca, şi în 
clipa când trăsura cotea, sării de pe capră. Căzui în patru 
labe, mă ridicai repede în picioare, dintr-un salt fui lângă 
căpetenie, apucai calul de căpăstru şi-l trăsei înainte; calul 
se lăsă pe picioarele dinapoi; ca fulgerul îi sării în spinare, 
la spatele căpeteniei, şi calul porni ca săgeata pe urma 
trăsurii. 

La un astfel de atac brusc nu se aştepta mogollonul; avu 
totuşi destulă prezenţă de spirit să tragă pumnalul de la 
brâu; puşca o pierduse în învălmăşeală. Vru să mi-l vâre în 
piept, ducând mâna la spate; nu-i dădui răgaz. Azvârlii 
puşca pe umăr şi-mi înfipsei degetele în gătlejul lui. Scăpă 
pumnalul din mână, bătu aerul cu braţele, simțind că se 
înăbuşe. 

Din momentul când trăsura ajunsese pe platou până în 
clipa de faţă nu trecuse mai mult de un minut. Nici nu-şi 


poate închipui cineva câte se pot petrece în astfel de 
împrejurări, într-un timp atât de scurt. În urma mea urlau 
mogollonii de furie pentru răpirea căpeteniei lor; în pădure 
şi sus pe stâncă zbierau nijoraşii încântați. Numai eu nu 
eram încântat deloc. Trebuia să-i ţin pe mogollon de gât; 
puşca mă lovea peste urechi, calul se speriase şi sărea când 
în dreapta, când la stânga, se ridica în două picioare, vrând 
să ne trântească la pământ, căci mogollonul scăpase frâul 
din mâini, iar eu eram prea la coadă ca să pot pune piciorul 
în scări. Era într-adevăr o adevărată artă să mă ţin pe cal; 
mai rău ca la circ. Nu se mai putea astfel, trebuia să arunc 
pe căpetenie jos de pe cal. N-aş fi vrut însă să-şi frângă 
gâtul. De aceea mă căzneam să-i trag indianului piciorul din 
scară şi să-l trec de partea cealaltă ca să-l las binişor să 
alunece la pământ. 

Intenţia mea umanitară avu un rezultat dezastruos pentru 
amândoi. Calul făcu un salt şi ne aruncă brusc la pământ. 

Rămăsei câteva momente ameţit, pe urmă încercai să mă 
scol de jos. Urechile îmi vâjâiau, capul mi-era greu ca o 
piatră de moară. Înaintea ochilor îmi licăreau stele de toate 
culorile. Pesemne că-mi rupsesem vreun mădular. 

Auzii deodată împuşcături. Întorsei capul şi văzui nişte 
mogolloni alergând spre mine să-şi ia de-acolo căpetenia, 
care zăcea leşinată. Nijoraşii mei trăgeau după ei. Dacă mă 
ajungeau, eram pierdut. Erau acum atât de aproape, încât 
nu se putea să nu pună mâna pe mine înainte de a-mi veni 
cineva în ajutor. 

În clipa aceea am înţeles, ca şi în atâtea daţi, câtă putere 
are spiritul asupra corpului. Sării în picioare; stelele 
pieriră, vâjâitul de asemenea, şi nu mai simţeam nici o 
durere, cel puţin în momentele. Acelea. 

Văzui nu departe de mine puşca, din fericire intactă. O 
ridicai de jos, o pusei la ochi şi... patru gloanţe se înfipseră 
în piepturile cailor, care se prăbuşiră la pământ. Călăreţii se 
ridicară de sub ei şi o luară la fugă şchiopătând, în timp ce 
gloanţele nijoraşilor plouau în jurul lor. 


Cum îi văzui fugind, capul începu iar să-mi vâjâie şi stele 
sclipitoare sa danseze înaintea ochilor mei. Noroc că-i veni 
în gând căpeteniei nijoraşilor să-mi trimită câţiva oameni 
de-ai lui. Aceştia prinseră calul lui Vânt-puternic, pe el îl 
legară zdravăn, doi din ei îl luară de-acolo, iar alţi doi mă 
apucară de subsuori şi pornii şchiopătând la deal. 

Spre marea mea bucurie, băgai de seamă că mădularele 
mi-erau întregi, dar trupul mi-era strivit şi plin de vânătăi. 
Ajunşi în deal, nijoraşii întinseră jos pe mogollon şi mă 
aşezai şi eu lângă el. Omul acesta era o captură foarte 
prețioasă pentru noi şi trebuia păzit cu mare străşnicie şi 
fiindcă în starea în care mă aflam acum nu eram bun de 
altceva, mă gândii să-i fiu eu paznic. 

Probabil că aveam o congestie la creier, căci privirea mi- 
era tulbure şi nu puteam vedea bine ce se petrece la 
canion. Auzeam însă pe cineva vorbind cu glas tare; nu 
înţelegeam ce spune şi nici glasul nu-l recunoşteam din 
pricina vâjâitului din urechi. 

Venind însă căpetenia nijoraşilor la mine să se intereseze 
de starea mea, i-am răspuns scurt. 

Am căzut şi m-am lovit, atâta tot. Dar cine vorbeşte acolo? 

Winnetou. 

Cui? 

Duşmanilor. 

Şi ce spune căpetenia apaşilor mogollonilor? 

Să se predea. 

Pot ei hotări fără învoiala căpeteniei lor? 

Pentru ce nu? Şi să nu vrea, trebuie! Căpetenia lor e în 
mâinile noastre şi nu i se poate cere părerea. Da, e 
prizonierul nostru, ceea ce va fi de mare folos. Numai 
curajului şi vitejiei tale avem să-i mulţumim. 

N-a fost nici o vitejie. Am văzut spaima mogollonilor şi m- 
am folosit de ea. Şi dacă a fost vreo primejdie în toată 
afacerea asta, n-a fost cine ştie ce mare. 

Dar dacă trăgeau în tine? 


Vezi că n-au tras. Aş vrea însă să ştiu, aici cine a tras, 
mogollonii? 

Nu, răspunse el încurcat. Noi. Credeam că duşmanul e în 
mâinile noastre. 

Nu trebuia să crezi nimic, ci să te conduci după planul 
nostru. Dacă nu eram eu pe potecă, mogollonii ne scăpau. 
Îţi lăsasem un prizonier. Ai avut grijă să fie bine păzit? 

Da. L-am adus cu noi. E colo, după stâncă, la un loc cu caii. 

De ce l-aţi luat cu voi? 

Mi-am închipuit că vrei să-l vezi, şi fiindcă e mai bine păzit 
de războinici decât acasă de bătrâni, femei şi copii. 

Bine, dar cu tânărul alb ce-aţi făcut? 

E şi el aici. N-a vrut cu nici un preţ să-l lase pe prizonier 
să-i scape de sub ochi. Să trimit să-i aducă? 

Nu încă. A, cine vine încoa'? Parc-ar fi Winnetou cu doi 
indieni. 

Da. 

Îi recunoscui, deci capul mi se mai limpezise niţel. Nu tot 
aşa părea să fie cu Vânt-puternic, căpetenia mogollonilor. 
Zăcea tot nemişcat, cu ochii închişi. Deci starea lui era 
gravă, dar nu din pricina strânsorii mele; probabil că se 
lovise serios. 

Indienii aduşi de Winnetou erau oameni mai în vârstă, 
ceea ce însemna că veneau să ţină sfat. Se opriră gravi şi 
respectuoşi la o oarecare distanţă. Apaşul veni lângă noi şi 
zise aproape cu asprime căpeteniei nijoraşilor. 

Care a fost acela dintre voi care a tras întâi? 

Eu. Credeam că era timpul, răspunse nijoraşul. 

Parcă ne înţelesesem ca eu să trag întâi, atunci când voi 
crede că e nevoie. Tu eşti căpetenia oamenilor tăi şi trebuia 
să te ţii mai mult ca oricare altul de învoiala noastră. Ştii tu 
câţi duşmani au căzut? 

Nu... 

Opt. Şi răniţi mult mai mulţi. Asta nu trebuia să se 
întâmple. 


Şi-au meritat soarta. Dacă biruiau ei, ar fi ucis un număr 
mai mare de-ai noştri şi s-ar fi dedat şi la alte grozăvii. 

Se poate, dar tu trebuia să te ţii de cuvânt; Winnetou nu şi 
l-a călcat niciodată pe-al său. 

După dojana aceasta apaşul se întoarse spre mine. 

Fratele meu a săvârşit o faptă cu adevărat eroică. Se va 
vorbi multă vreme despre ea. Cum stăm la Izvorul-în- 
umbră? 

Bine. l-am biruit pe paznicii trăsurii şi prizonierii sunt bine 
supravegheați. 

Şi ce e cu fratele meu? Căderea de pe cala fost destul de 
serioasă; i-a pricinuit vreo rană, ceva? 

Din fericire, mădularele mi-au rămas întregi. 

Cruţă-te, te rog. O rană cât de mică poate avea urmări 
grave. Ai făcut mai mult decât se cuvenea; să facă acum alţii 
ce-a mai rămas de făcut. 

Mă simt aproape tot aşa de bine ca înainte. Văd că ai adus 
doi războinici mogolloni cu tine; probabil că e vorba de o 
consfătuire. 

Da. Vor să vorbească îndată cu căpetenia lor, Vânt- 
puternic. 

Uite-l. Zace tot nemişcat. Să sperăm că nu şi-a frânt gâtul. 

Am vrut să-l examinez, dar Winnetou nu mă lăsă. Se 
aplecă asupra lui şi zise când se ridică: 

N-are nimic. S-a izbit cu capul de un bolovan şi a leşinat. O 
să-şi vină însă în fire, de aceea trebuie să aşteptăm până 
atunci. 

În vremea asta eu mă duc niţel la nijoraşii mei la potecă. 
Trebuie să trimit pe cineva la Emery. 

Ca să-i anunţi biruinţa noastră? 

Da. Şi ca să-i spună să vină cu toţii aici. 

Foarte bine face fratele meu, altminteri s-ar întâlni cu 
mogollonii în drum, cu cei care se vor înapoia acasă. 

Cei dintâi paşi îmi pricinuiră dureri în tot corpul, pe urmă 
durerile se mai potoliră, deşi nu de tot. Totuşi mă sileam să 
păşesc drept şi cu capul sus ca să nu se cunoască. 


Trecui pe lângă nijoraşii din pădure, care îmi strigară 
cuvinte de bucurie; lângă marginea canionului stăteau 
ghemuiţi pe trei rânduri mogollonii, fiecare ţinându-şi calul 
de căpăstru. Mă priviră lung când mă văzură, fără să spună 
un cuvânt. După ce trecui, îi auzii şoptind între ei şi 
înţelesei că prestigiul meu nu fusese ştirbit din pricina 
căderii de pe cal. 

Trimisei pe unul din nijoraşii mei la Izvorul-în-umbră, apoi 
mă întorsei iar la Winnetou. Cei doi mogolloni se aciuiseră 
jos la pământ; apaşul stătea la căpătâiul căpeteniei lor. Eu 
trecui de partea cealaltă şi Săgeată-iute se aşeză în faţa 
noastră. 

După câtva timp Vânt-puternic făcu o mişcare, întinse pe 
urmă braţele, apoi picioarele, şi deschise ochii. Mă privi un 
timp fără să mă recunoască. 

Un alb! Cine eşti tu? Mă întrebă el. 

Mi se zice Old Shatterhand, i-am răspuns eu. 

Old Shatterhand! Repetă el cu o spaimă vădită şi închise 
iar ochii. Părea să cugete, dar nu-şi putea aduna gândurile, 
după cum se citea pe faţa lui. Ridică iar pleoapele şi urmă: 

Sunt încătuşat. Cine m-a legat? 

Eu. 

Închise din nou ochii; când îi deschise, luceau straniu în 
orbite. Îşi revenise. Părea că vrea să mă străpungă cu 
privirea când zise: 

Acum îmi aduc aminte. Ai venit cu trăsura, ai sărit jos, pe 
urmă în spinarea calului meu şi m-ai apucat de gât ca sămă 
sugrumi. 

Te-nşeli. Nu vroiam să te sugrum, nici să te omor, ci numai 
să te fac, pentru moment, nevătămător, şi am reuşit. 

Da, ai reuşit. Dacă mi-ar fi spus cineva că un alb va face ce 
mi-ai făcut tu i-aş fi sfărâmat capul cu tomahawkul meu. Eu 
nu mă pot arăta de-acum încolo niciodată în faţa 
războinicilor mei. E o mare ruşine să cazi astfel în mâna 
duşmanului tău. 


Nu, nu-i nici o ruşine să fii biruit de Winnetou sau Old 
Shatterhand. 

Dar o să-mi iei talismanul! 

Nu ţi-liau. 

Ori scalpul. 

Nici scalpul. Ai auzit tu că aceştia doi despre care ţi-am 
vorbit să-şi fi scalpat vreodată un duşman învins? Îţi vei 
păstra deci şi talismanul şi scalpul. Tot mai crezi că nu te 
poţi arăta în faţa alor tăi? 

Nu. Acum ştiu că nu am de ce mă ruşina. Old Shatterhand 
a biruit căpetenii mai mari ca mine, pe care nu le învinsese 
încă nimeni până atunci, şi faima lor n-a scăzut din pricina 
asta. Dar nu eşti tu acela care a fost în cetăţuie? 

Da, împreună cu Winnetou. 

Şi unde aţi plecat pe urma? 

La Muntele-şerpilor, şi de acolo încoace. 

Îi spuneam adevărul, fără să-i dau amănunte. Mă privi 
lung, apoi mă întrebă iar: 

Nu ai fost atacat în drum de un alb? 

Ba da. 

De unde ai trăsura cu care ai venit? 

E a mea, am răspuns eu. 

Oh! N-a auzit nimeni până acum ca Old Shatterhand şi 
Winnetou să călătorească în trăsură. Unde e căpetenia 
apaşilor? 

Aici, lângă tine. 

Stătea cu faţa spre mine şi nu-l văzuse încă pe Winnetou. 
Întoarse capul acum şi zise: 

Vestita căpetenie a apaşilor mi-a cruțat războinicii. Nu 
vroia să lase să fie împuşcaţi. Câţi războinici de-ai 
nijoraşilor se află aici? 

Atât cât să nu le puteţi scăpa, am răspuns eu în locul lui 
Winnetou. 

Pentru ce au împresurat platoul canionului? 

Ca să vă prindă. 

Ştiau că vom sosi astăzi? 


La început nu; au aflat-o însă mai târziu de la mine. 

De la tine? Spuse el mirat. Şi tu de unde ştiai? 

De la tine. Am auzit ce vorbeai cu sfetnicii tăi la Stânca- 
albă. 

Oh! Nu se poate! Consfătuirea a avut loc în lagărul nostru. 

Ştiu, am fost acolo. Vorbeaţi atât de tare că am auzit orice 
cuvânt. 

Coborâsem râul înot şi m-am aşezat la spatele tău pe mal. 
După ce-am aflat ce vroiam, am pornit iar înot până ce m- 
am îndepărtat de lagăr. Deoarece nijoraşii îmi sunt prieteni 
şi ştiam că ţii numaidecât să pui mâna pe mine, i-am 
anunţat imediat ce ai de gând şi i-am sfătuit să vă aştepte 
aici pe platoul canionului. 

Atunci ţie ţi se datoreşte înfrângerea noastră? 

Da. 

Mă privi ciudat. Nu era nici ură, nici dor de răzbunare în 
ochii lui. 

I-ai văzut pe toţi care au luat parte la consfâtuire? Mă 
întrebă el mai departe. 

Da, era şi un alb printre ei. Îi zice Melton. 

Omul acesta ne-a spus că tu ne eşti duşman. 

V-a minţit. Old Shatterhand e prietenul tuturor indienilor 
care nu-l întâmpină cu vrăjmăşie. 

Ştii unde e Melton acum? 

S-o fi dus s-o întâmpine pe femeia albă de la cetăţuie. 

Răspunsul meu diplomatic îl mulţumi, după cum am văzut 
pe figura lui. Presupunea că nu ne-am întâlnit cu cei 
cincizeci de războinici ai lui şi spera să-i vină salvarea de la 
ei. 

Ai fost la Izvorul-în-umbră? Mă întrebă el din nou. 

Da, chiar în noaptea de după consfătuirea voastră, în drum 
spre nijoraşi. 

Ce caută bătrânii mei războinici aici? 

Au venit să vă sfătuiţi asupra condiţiilor care să-ţi redea 
libertatea. 

Care sunt aceste condiţii? 


Deşi căpetenia nijoraşilor îi venea drept în faţă, nu-l 
învrednicise cu nici o privire. 

Despre asta trebuie să mă întrebi pe mine, zise acesta 
dârz. 

Vorbesc cu Old Shatterhand şi cu nimeni altul, zise 
mogollonul fără să-l ia în seamă. Aşadar, care sunt aceste 
condiţii? 

De drept, s-ar fi cuvenit să vi se ia viaţa, scalpurile, 
talismanele, caii, armele şi tot ce aveţi asupra voastră; voi 
interveni însă eu şi Winnetou pe lângă căpetenia nijoraşilor 
ca să fie mai puţin sever cu voi. 

Pentru ce tocmai el? 

Pentru că e învingătorul. 

Greşeşti. Am fost învinşi de Old Shatterhand şi Winnetou şi 
numai lor le îngăduim să ne pună condiţii. Sunt gata deci să 
vă ascult. 

Mă privea întrebător. Eu însă mă uitai la Winnetou ca şi 
când aş fi aşteptat să văd ce zice. 

Să hotărască fratele meu, eu sunt de-o părere cu el, 
răspunse apaşul. 

Aţi pornit, începui eu adresându-mă mogollonului, 
împotriva nijoraşilor. Ştiu că eşti nu numai un războinic 
viteaz, ci şi un om iubitor de adevăr, care nu se teme de 
nimeni şi de nimic. De aceea sper că-mi vei spune adevărul. 
Da sau nu? 

Da, răspunse el semeţ. 

Ce-aţi fi făcut voi dacă aţi fi învins pe nijoraşi? 

I-am fi ucis, le-am fi luat femeile şi fetele cu noi şi tot 
avutul lor ar fi fost al nostru. 

Văd că nu te-ai sfiit să răspunzi la întrebarea mea. Legea 
pustiului zice: să masori cu aceeaşi măsură cu care ţi s-a 
măsurat. Acum nijoraşii sunt învingătorii. La ce vă puteţi 
aştepta? 

La aceeaşi soartă. 

Dacă nu eram eu şi Winnetou aici, cu vorbele astea ţi-ai fi 
pecetluit tu singur soarta. Noi am oferit nijoraşilor ajutorul 


nostru, dar le-am pus în acelaşi timp şi anumite condiţii. 

Care? Întrebă el repede, privindu-mă cercetător. 

Să vă cruţe viaţa. 

Ne putem deci întoarce la lagărul nostru? 

Da. 

Atunci dezleagă-mă repede. Plecăm imediat. 

Stai, nu te grăbi. Viaţa şi talismanele, atâta e tot ce-am 
putut obţine pentru voi. Să vedem dacă vi se lasă şi 
celelalte; aceasta depinde de căpetenia nijoraşilor, nu de 
noi. 

Săgeată-iute făcu un gest de dispreţ şi zise: 

Fraţii mei au văzut că Vânt-puternic, căpetenia 
mogpollonilor şi prizonierul nostru, nu s-a uitat măcar o dată 
la mine, cum vreţi atunci să vorbesc cu el? Şi mai are 
pretenţia să se-aştepte la condiţii favorabile din partea 
mea...! 

Ba vorbesc, cum să nu vorbesc! Zise Vânt-puternic repede. 
Vezi că mă uit şi la tine; spune ce ceri de la noi? 

Nijoraşul se codi un moment, pe urmă începu: 

Winnetou, vestita căpetenie a apaşilor, şi Old Shatterhand, 
mare vânător şi războinic al pustiului, sunt fraţii şi prietenii 
mei. Inimile lor sunt bune şi blânde, deşi braţul lor e mai 
tare ca al celui mai puternic dintre urşi. Lor nu le place să 
vadă sângele curgând şi nici mâhnirea pe chipul semenilor 
lor. Aş vrea să fiu şi eu asemenea lor, ca să le arăt 
recunoştinţa mea faţă de ei, căci au fumat pipa frăţească a 
păcii cu mine. Una la mână. Mogpollonii au vrut să ne atace 
pentru ca să ne ucidă şi să ne ia tot ce-avem; n-au reuşit, în 
schimb i-am învins noi pe ei şi n-a curs nici o picătură de 
sânge de-al nostru. Două la mână. De aceea sufletul meu e 
înclinat spre milostivire şi nu cer de la mogolloni, prizonierii 
noştri, decât armele şi caii lor. 

Oh! Strigă Vânt-puternic, nu ne învoim! 

Atunci veţi îndura soarta pe care ne-o hărăziserăţi nouă. 

Numai cei învinşi pot fi luaţi prizonieri. Au fost războinicii 
mei învinşi? 


Da. 

Nu-i adevărat! Uite-i colo. Sunt toţi înarmaţi, se vor 
apăra... 

Ca să fie împuşcaţi până la cel din urmă. Apoi, tu însuţi vei 
muri la stâlpul de tortură, şi cu tine toţi aceia care ne vor 
cădea în mână, fiindcă niciunul, auzi tu? Niciunul nu ne va 
scăpa! 

Încearcă! Voi nu puteţi şi nu trebuie să ne omorâţi, 
deoarece aţi făgăduit lui Winnetou şi Old Shatterhand să ne 
lăsaţi viaţa şi talismanele. 

Ne lua la sigur, cum s-ar zice. De aceea îi răspunsei eu în 
locul nijoraşului: 

Era astfel hotărât dacă vă predaţi. Dacă nu vreţi, nu vă 
putem salva. Te-aş sfătui prieteneşte să primeşti condiţiile 
căpeteniei nijoraşilor. 

Sunt prea aspre. 

Dimpotrivă, eu le găsesc prea blânde. Tu în locul lui ai fi 
procedat altfel, după cum ai spus-o şi singur. 

Îmi îngăduiţi să chibzuiesc bine asupra unui lucru atât de 
serios? 

Da. Îţi ajunge jumătate din timpul cât ocoleşte soarele 
pământul? 

Da. 

Bine. Cei doi bătrâni războinici ai voştri pot veni să te 
sfătuieşti cu ei. Mai înainte cer însă ca toţi oamenii tăi să ne 
predea armele. 

Asta n-au s-o facă! 

Ba au s-o facă, fiindcă dacă nu dai imediat ordinul, 
începem iar lupta şi-i măcelărim pe toţi. 

Nu ţi-e îngăduit s-o faci! Mi-ai dat răgaz să mă sfătuiesc cu 
bătrânii mei războinici. Armele le vom preda după ce se va 
termina răgazul şi vom hotărî dacă primim sau nu condiţiile 
voastre. 

Aşa e, totuşi cer să se predea provizoriu armele, pentru că 
vreau să mă asigur că oamenii tăi nu se vor servi de ele 
decât după ce va trece răgazul. 


Li se vor da pe urmă îndărăt? 

Da. După aceea ne vei spune ce-ai hotărât. 

E o cursă! Dacă primeşti suntem pierduţi! Strigă unul din 
bătrânii războinici. 

Taci! Se răsti căpetenia mogollonilor. Auzit-ai tu vreodată 
ca Old Shatterhand să-şi fi călcat cuvântul, sau Winnetou să 
fi spus o minciună? Dacă făgăduiesc ei ceva e ca şi când ar 
fi grăit însuşi marele Manitu. Apoi, întorcându-se spre mine: 
Aşadar te temi de tulburări, de aceea ceri să vă predăm 
deocamdată armele? 

Da. 

Şi ni le daţi îndărăt chiar înainte de-a vă fi spus eu ce am 
hotărât? 

Îți dau cuvântul meu că aşa o să fie! 

Şi Winnetou? 

Şi eu, răspunse apaşul. 

Cuvintele acestor doi războinici sunt ca un jurământ, zise 
mogollonul celor doi bătrâni. Duceţi-vă la războinicii noştri, 
spuneţi-le să aşeze armele într-o grămadă la mijlocul 
platoului şi să le supravegheze oamenii nijoraşilor. Aşa 
poruncesc eu! Pe urmă întoarceţi-vă să ne sfătuim. 

Ştiam foarte bine şi eu şi căpetenia mogollonilor pentru ce 
procedam astfel, numai că din motive diferite. 

Eu îl aşteptam pe Emery cu prizonierii. Când vor sosi 
mogollonii de pe platou şi îşi vor vedea camarazii legaţi, vor 
pune mâna pe arme ca să-i elibereze. Aşa însă, nu vor avea 
ce face şi se vor resemna. 

Mogollonul la rândul lui se bizuia pe Ionathan Melton cu 
cei cincizeci de războinici pe care îi avea cu el şi pe ceilalţi 
zece care rămaseră să-i păzească pe avocat şi pe 
cântăreaţă. Şaizeci ei şi yumaşii Juditei ar fi putut face într- 
adevăr ceva. De aceea primise atât de lesne propunerea 
mea, crezând că-mi poate adormi bănuielile şi mă are la 
sigur. 

Mogpollonii ascultară de porunca şefului lor fără să 
crâcnească. Predară imediat armele câtorva nijoraşi. 


Dădură tot ce aveau asupra lor: puşti, săgeți, arcuri, sulițe, 
pumnale şi tomahawkuri, care fură puse grămadă la 
mijlocul platoului; la un ordin al meu, douăzeci de nijoraşi 
bine înarmaţi se aşezară în cerc în jurul grămezii. 

Cei doi mogolloni bătrâni se întoarseră apoi la căpetenia 
lor şi şezură jos să ţină sfat. Cum n-aveam intenţia să auzim 
ce vorbesc, ne îndepărtarăm, lăsând doi dintr-ai noştri să-l 
supravegheze pe Vânt-puternic, ca să nu i se dezlege 
mâinile, totuşi la o distanţă de unde nu puteau auzi nici ei 
NIMIC. 

De altminteri, măsurile noastre de precauţie erau de 
prisos, deoarece de jur împrejurul lui erau numai nijoraşi, 
aşa că şi să fi vrut n-avea cum să fugă. 

Eu m-am dus cu căpetenia lor în spatele stâncii să vorbesc 
cu Franz Vogel. Winnetou rămase pe platou să 
supravegheze câmpul de luptă; nimeni altul nu era mai 
indicat pentru o astfel de însărcinare, căci ochiul lui era 
ager şi auzul extrem de fin. 

Capitolul XIX - La capătul firului. 

Nu era nici urmă de potecă pe dealul stâncos, aşa că 
trebuia să sărim din bolovan în bolovan, ceea ce-mi 
pricinuia dureri destul de mari; totuşi le îndurai cu 
bărbăţie. Înţelesei că aveam de suportat încă multă vreme 
consecinţele căderii mele de pe cal. 

Dincolo de deal, la poalele căruia se întindea pădurea, se 
afla un fel de prerie, pe care creştea o iarbă deasă. Un 
pârâu tăia câmpia în lungul ei. 

Caii nijoraşilor păşteau în voie, sub paza câtorva tineri. De 
un stâlp bătut în pământ era legat Thomas Melton, iar lângă 
el stătea, paznic neobosit, violonistul. Când mă zări, acesta 
îmi ieşi înainte şi-mi zise cu o vădită bucurie: 

În sfârşit, a dat Dumnezeu! Ce necăjit am fost. Mă chinuia 
cumplit gândul să nu ţi se fi întâmplat ceva... 

Nu mi s-a întâmplat nimic, după cum vezi. 

Spre marea mea bucurie. Acum spune-mi, rogu-te, şi mie 
ce s-a întâmplat. Auzeam de-aici împuşcături, pe urmă 


nimic. Mi s-a făcut frică. O luptă cu un duşman care te 
întrece ca număr trebuie să ţină mai mult. 

Nu atunci când eşti pregătit cum trebuie, ca în cazul de 
faţă. Deocamdată avem armistițiu. 

Pentru cât timp? 

Încă vreo patru ore. De altfel sunt în plăcuta situaţie să-ţi 
dau câteva veşti bune. 

Care, care? Spune repede...! 

Să ne aşezăm mai întâi în iarba asta frumoasă. 

Să şedem, dar nu mă ţine ca pe cărbuni aprinşi. Care sunt 
aceste veşti? 

Mai întâi, două mai importante, deşi sunt şi altele. Vei 
primi vizita unei persoane pe care nu te aşteptai s-o vezi 
aici, adică a lui Fred Murphy. 

Avocatul din New Orleans? 

Chiar el. 

Ce vrea cu mine? 

O să-ţi spună singur. De altminteri, călătoria lui a fost de 
prisos. Vei mai primi încă o vizită. 

Odată cu Murphy? 

Da. 

Cine e? 

Sora dumitale. 

Ce?! Asta e ceva extraordinar... nemaiauzit! N-aş fi crezut- 
o pe sora mea în stare de atâta curaj, şi nici pe avocat. 

Curaj? Să-i zicem mai bine uşurinţă - ca să nu întrebuinţez 
un termen mai aspru - o desăvârşită nesocotire a 
primejdiilor şi greutăților întâmpinate şi despre care am 
avertizat-o atunci la Albuquerque, când şi-a exprimat 
intenţia să ne urmeze. 

Ai dreptate, ai foarte mare dreptate, dar odată ce-i aici, să 
nu-i mai facem imputări. Cum s-a întâlnit însă cu avocatul şi 
au ajuns amândoi la ideea să ne caute pe meleagurile 
acestea? 

Îi povestii ce ştiam. Mă cuprinse de gât şi vru să mă 
sărute, dar mă ferii zicându-i: 


Potoleşte-te, prietene, dacă-ţi manifeşti deocamdată toată 
bucuria nu-ţi mai rămâne pentru vestea care te mai 
aşteaptă. 

Aş! Mai mare decât vestea că ai reuşit s-o scoţi pe soră- 
mea din ghearele mogollonilor nu se poate. 

Zău? Mă prind că cealaltă surpriză o să te bucure tot atât, 
dacă nu şi mai mult. 

S-auzim. 

Crezi că o am în buzunar? 

Surprizele nu stau în buzunar. 

Te pomeneşti că asta da. 

Atunci arată-mi-o mai repede. 

Uite-o! Zisei râzând şi scoțând din buzunar portofelul lui 
Melton. 

Un portofel... spuse parcă decepţionat şi învârtindu-l în 
mână. 

Deschide-l! 

Greu de prezentat figura ce-o făcea la fiecare plic pe care- 
| deschidea. Ochii i se holbaseră, mâinile îi tremurau, gura îi 
era încleştată şi nu scotea un cuvânt. M-am speriat, de frică 
să nu i se întâmple ceva, fiindcă ştiam că bucuria poate 
ucide pe cineva. 

Deodată scăpă totul din mână, se trânti în iarbă, îşi 
acoperi faţa şi începu să plângă cu hohote. 

Eu nu ziceam nimic. Ridicai de jos plicurile, le pusei 
îndărăt în portofel, îl închisei la loc şi-l aşezai lângă el. 

În sfârşit plânsul încetă, dar rămase încă multă vreme 
nemişcat, cu privirile pierdute în gol, pe urmă se sculă în 
picioare şi întrebă cu glas tremurat: 

E de... de la... lonathan Melton? 

Da, am răspuns eu, şi-i povestii pe scurt cum am ajuns în 
stăpânirea portofelului. 

E într-adevăr moştenirea bătrânului Hunter? 

Da. 

Şi-mi aparţine de drept, mai bine zis familiei mele? 

Bineînţeles! 


Pot să-l şi iau în primire? 

Nu, vreau să-ţi predau banii în faţa unor persoane care au 
să plesnească de ciudă când îi vor vedea. 

Ai dreptate. Poftim îndărăt portofelul. Nu-i aşa că 
întrebarea dacă pot să opresc banii te-a jignit? 

Deloc. O să-i mai ţin numai puţin timp la mine, şi ţi-i dau 
iar, de data aceea definitiv. Ce-o sa faci pe urmă cu ei nu mi- 
e însă indiferent, fiindcă... 

Pentru ce? Spune, te rog, sincer, mă întrerupse el. 

Cu plăcere. Ştii, mai bine zis nu ştii, câtă osteneală a 
trebuit pentru ca să punem în sfârşit mâna pe banii aceştia. 
Ne aflăm aici într-un ţinut sălbatic şi dumneata ai prea 
puţină experienţă despre viaţa Vestului. Crezi că buzunarul 
dumitale e un loc sigur pentru atâtea milioane? 

Vai de mine! Strigă el speriat. Nu mi-i da acum, mai ţine-i 
la dumneata. În mai mare siguranţă nu pot fi la nimeni Te 
pomeneşti că nici n-aş mai ajunge cu ei acasă. Ia-i te rog, ia- 
i! 

În privinţa asta, are şi sora dumitale un cuvânt de spus şi o 
s-o întrebăm îndată ce va fi aici. Şi acum să-ţi povestesc 
amănunţit ce s-a întâmplat din momentul când ne-am 
despărţit şi ai plecat cu căpetenia nijoraşilor. 

Aş fi putut s-o fac şi mai târziu, dar mă gândeam că aveam 
timp, şi apoi vroiam să-l mai liniştesc puţin, fiindcă-l vedeam 
foarte agitat. Nu-i uşor să te pomeneşti deodată posesorul 
atâtor milioane... 

Începui deci să-i povestesc cu de-amănuntul toate 
peripeţiile prin care trecusem şi văzui cu satisfacţie că 
povestirea mea îl absorbise într-atât, încât asculta cu mare 
încordare la ce-i spuneam. Când terminai, răsuflă adânc şi 
zise: 

Aşadar, în astfel de împrejurări şi cu atât de mari primejdii 
ai putut pune mâna pe portofel. Trebuie să împărţim banii 
amândoi pe din doua. 

Stai că nu eşti dumneata singurul moştenitor ca să dispui 
de ei. 


Aşa-i; voi reuşi însă să-mi impun voinţa. Vei primi cel puţin 
o parte egală cu moştenitorii. 

Te rog să nu mă insulţi şi să nu mai vorbim despre asta. 
Dacă vei dori să faci pe urmă o faptă bună, gândeşte-te la 
satul sărac unde ai crescut, pentru care câteva mii de 
coroane ar însemna ceva. Acum mă duc să vad ce-i cu 
bătrânul Melton. Ce-a mai zis de când e la nijoraşi? 

N-a scos un cuvânt. 

Nici cu dumneata n-a vorbit? 

Nu, deşi eram mereu cu el. Numai când doarme geme, 
suspină şi spune cuvinte neînţelese, ca şi când ar fi chinuit 
de mari dureri trupeşti sau sufleteşti. Oare să fie mustrări 
de cuget? 

Nu cred, mai degrabă oftează după banii pierduţi, îi 
visează pesemne şi noaptea. Dar ar merita o pedeapsă cu 
mult mai mare şi-o să şi-o ia, fii pe pace! 

Mă apropiai de bătrân. Nu mă văzuse până atunci, fiindcă 
stătea cu spatele la noi. Când răsării deodată în faţa lui, se 
uită la mine cu ochii holbaţi ca la un strigoi, închise ochii ca 
să vadă dacă e treaz sau visează, apoi strigă cu glas răguşit. 

Neamţul! Afurisitul de neamţ! 

Da, neamţul! Tare mult te mai bucuri să mă vezi teafăr şi 
sănătos, master Melton! 

Nu râde, diavole, căci cine râde la urmă râde mai bine. Să 
te văd ce vei face când vor veni lonathan şi mogollonii, 
atunci să te văd pe unde scoţi cămaşa... 

Cum nu eram străin de planurile acestora, îi relatai în 
amănunt intenţiile lor, precum şi cursa, pe care le-o 
întinsesem. Descumpănit, îmi propuse un târg: să-l pun în 
libertate contra milioanelor de dolari, pe care, în mintea lui, 
doar el ştia unde găsesc. 

Pe scurt: mi-l oferea pe tavă pe Ionathan, în schimbul 
libertăţii sale şi a unei sume de bani, şi fără nici o umbră de 
regret de soarta fiului său. 

În loc de răspuns, am scos portofelul buclucaş, fluturându- 
i pe dinaintea ochilor, plic după plic, valoroasele bancnote şi 


celelalte înscrisuri bancare. 

Vrând să plec, îl auzii cum se smuceşte, cu atâta putere 
încât curelele pârâiau pe parul de care era legat, ca şi cum 
ar fi dat să se rupă. 

Stai, stai, diavole! Zbiera scos din minţi. 

Vorbeşti prostii! Fratele tău era diavolul în persoană. 
Satana era el, nu eu, iar tu eşti Iscariotul, trădătorul. Ai 
plătit cu rău acelora care ţi-au făcut bine. Ai ucis pe 
propriul tău frate, ca să-i iei banii, şi acum ai vrut să-ţi 
trădezi fiul, carne din carnea ta, sânge din sângele tău, tot 
pentru bani. Da, tu eşti Iuda, şi vei muri ca şi el, de propria- 
ţi mână. Dumnezeu să se milostivească de tine. 

Mă întorsei cu scârbă şi mă îndreptai spre Vogel, care 
stătea mai la o parte şi auzise tot. 

Ce om îngrozitor! Zise tânărul. Crezi că se va îndrepta? 
Doresc oricărui păcătos să se pocăiască, căci Dumnezeu 
vrea îndreptarea păcătosului şi nu moartea lui. Aşa scrie la 
lege. Acesta nu este însă omul care să se pocăiască. E mai 

rău decât frate-său pe care l-a ucis cu mâna lui. 

Parcă mi s-a făcut frică de el. Să merg şi eu cu dumneata? 

Nu, rămâi. Nijoraşii care stau de pază la cai sunt nişte 
copilandri şi ar putea să le scape. Şi apoi, dincolo de deal, n- 
ai fi în destulă siguranţă. N-am încheiat încă pacea şi s-ar 
putea să înceapă iar lupta. 

Mă crezi laş? 

Nu dar nu vreau să te expui degeaba gloanţelor. 
Gândeşte-te că trebuie s-o duci pe sora dumitale acasă, că 
ai părinţi care te aşteaptă cu dor. 

Mă ascultă şi rămase pe loc, în timp ce eu mă întorsei pe 
câmpul de luptă. Aici totul era neschimbat. Căpetenia 
nijoraşilor porunci oamenilor sa împartă mâncarea. Ni se 
dădu şi nouă o bucată de carne uscată. 

Când se apropie vremea să sosească Emery cu prizonierii 
îi trimisei un om înainte, spunându-i să vină să-mi dea de 
ştire imediat ce-i va zări că sosesc. Aveam motivele mele. 


Trebuia să iau măsuri ca să nu se ivească vreo tulburare 
printre mogolloni când îşi vor vedea tovarăşii legaţi. 

Să fi fost două ceasuri după prânz, când trimisul veni să- 
mi spună că Emery va fi peste zece minute aici. Pe 
Winnetou îl pusesem la curent cu ce avea de făcut. El se 
duse la nijoraşii din pădure, iar eu la căpetenia lor, zicându- 
Îl: 

Ar trebui să pui mai mulţi oameni să păzească armele 
mogpollonilor. 

Pentru ce? 

Prizonierii vor fi aduşi în curând. S-ar putea ca la vederea 
lor aceştia de aici să se înfurie şi să alerge la arme ca să-i 
elibereze. Să fie încă douăzeci de războinici de-ai tăi 
pregătiţi; la un semn de-al meu să treacă lângă ceilalţi şi să 
se posteze în jurul grămezii. 

După ce dădui acest ordin, mă dusei la Vânt-puternic, care 
stătea de vorbă cu sfetnicii lui, şi-l întrebai dacă au luat 
vreo hotărâre. 

Nu încă. 

Atunci grăbeşte-te. Răgazul pe care ţi l-am dat e pe 
sfârşite. 

N-ai vrea să-l prelungeşti? 

Ar fi degeaba, fiindcă nu v-ar folosi la nimic. 

Se zice că Old Shatterhand e om bun şi îngăduitor, de ce 
nu vrea să fie şi cu noi? 

Sunt, v-am dat doar un răgaz destul de lung. 

Nn cât ne-ar trebui. 

Ar fi fost de-ajuns, dacă în dosul frunţii tale n-ar sălăşlui 
gânduri ascunse în ce priveşte cei zece inşi pe care i-ai lăsat 
azi-dimineaţă la Izvorul-în-umbră. 

Fruntea i se înnegura, dar se stăpâni, întrebându-mă cu o 
nepăsare prefăcută: 

Ce oameni? 

Aceia pe care i-ai lăsat să-i păzească pe cei doi prizonieri, 
un bărbat şi o femeie albă. 

Nu ştiu despre cine vorbeşti. 


Parcă spuneai că gura ta grăieşte doar adevărul, iar acum 
văd că mă minţi. Tu însuţi ai poposit noaptea trecută la 
Izvorul-în-umbră. Şedeai lângă foc cu trei sfetnici de-ai tăi 
şi fumaţi. Am auzit de pe mal tot ce-aţi vorbit. Pe urmă au 
venit două iscoade şi ţi-au spus că au văzut un nijoraş. E- 
adevărat sau nu? 

Nu răspunse, de aceea urmai: Acesta era un om de-al 
nostru pe care-l trimisesem la Săgeată-iute ca să-i spună 
când voi sosi astăzi pe platoul canionului. După ce-am aflat 
de la voi ce doream să ştiu, m-am dus tiptil la trăsură fără 
să mă simtă paznicul vostru şi am vorbit cu prizonierii. Le- 
am spus în şoaptă că-i voi elibera azi-dimineaţă. 

Uff! Uff! Exclamă căpetenia. Numai ţie sau lui Winnetou vă 
poate reuşi aşa ceva. Ţi-ai ţinut făgăduiala făcută 
prizonierilor? 

Da. După ce-ai plecat tu, eu cu războinicii vă pândeam de 
după deal. Ne-am dus pe urmă de-am legat pe cei zece 
oameni ai tăi, am eliberat prizonierii albi, am înhămat opt 
cai la trăsură şi am pornit după voi. 

De ce cu trăsura? 

O tactică de război, care ne-a reuşit de minune. Mai sunt 
de altfel şi alţi războinici despre care crezi că se vor întâlni 
cu aceştia zece. 

Unde? 

Cu Melton, căruia i-ai încredinţat cincizeci de oameni de-ai 
tăi. 

Uff! Strigă căpetenia cu spaimă. De unde ştii? 

Am aflat tot de la tine, când ţineai sfat cu bătrânii. Îi 
trimiseseşi să ne prindă pe mine şi pe Winnetou. 

Şi eşti sigur că s-au dus? 

Da. I-am văzut la pârâul de la Dealul-Şerpilor. Eram şi eu 
acolo şi i-am spionat. 

Uff! Poate Old Shatterhand să se facă nevăzut? 

Nu, dar când indienii n-au ochi să vadă şi urechi să audă e 
lesne să-i spionezi. Melton zicea că se duce la Apa-adâncă şi 
va veni pe urmă după tine. 


Şi a făcut-o? 

Da. Când a venit el cu cei cincizeci de războinici acolo noi 
i-o luasem înainte şi i-am prins pe toţi. E adevărat că v-au 
urmat, dar ca prizonieri de-ai noştri! 

Mă privi iscoditor şi întrebă: 

Şi unde sunt prizonierii? Pe tine te văd aici. 

La ce era să-i iau cu mine? l-am lăsat la Izvorul-în-umbră, 
am trimis după ei îndată ce-am văzut că ai trebuinţă de 
ajutor. O să-i vezi numaidecât. A, uite-i că vin! 

Îl văzusem pe Winnetou ieşind de după copaci şi ridicând 
braţul. La semnalul acesta cei o sută cincizeci de nijoraşi ai 
lui veniră şi ei, puseră un genunchi în pământ şi îndreptară 
puştile spre mogollonii dezarmaţi. 

Ce înseamnă asta... ce are să se întâmple? Mă întrebă 
căpetenia mogollonilor cu spaimă. 

Nimic n-are să se întâmple, dacă războinicii tăi vor sta 
liniştiţi. Auzi? 

În clipa aceea se auzi glasul răsunător al apaşului: 

Să asculte războinicii mogollonilor la ce am să le spun, 
începu el. Vor fi aduşi aici fraţii lor care sunt acum 
prizonierii noştri. Cine stă liniştit la locul lui nu va păţi 
nimic, dar cel dintâi care va face o mişcare va fi împuşcat. 

Vorbeşte serios? Mă întrebă Vânt-puternic. 

Tu nu vezi că puştile nijoraşilor săi sunt îndreptate spre 
mogolloni? 

Văd. Şi ce vor războinicii voştri care coboară dealul? 

Făcui un semn cu mâna căpeteniei nijoraşilor, care 
răspunse în locul meu: 

Vin să întărească paza în jurul armelor voastre, ca să nu le 
vină în gând războinicilor tăi să-şi ia puştile pentru a-i 
elibera pe prizonieri. 

Ar fi o nebunie, fiindcă i-aţi împuşca înainte de-a apuca să 
se apropie. Apoi, întorcându-se spre cei doi sfetnici ai săi: 
duceţi-vă repede la ai noştri şi spuneţi-le să se astâmpere 
orice s-ar întâmpla, apoi întoarceţi-vă iar aici. 


Bătrânii plecară şi ajunseră la timp, căci în momentul 
acela Emery apăru în fruntea convoiului la capătul potecii. 
Sării în picioare, îi făcui semn şi-i strigai: 

Încoa', Emery, veniţi cu toţii! 

Mă auzi şi se îndreptă spre noi. După el veneau nijoraşii 
lui, împărţiţi în trei grupuri, iar între ele mogollonii, legaţi. 

La vederea lor se făcu o linişte mormântală pe platou. 
Aşadar precauţiunile noastre nu fuseseră de prisos, 
împiedicaseră tulburările care ar fi urmat cu siguranţă. 

Rezemai pe căpetenia mogollonilor cu spatele de un 
bolovan, ca să poată vedea tot, şi întrebai arătându-i spre 
potecă: 

Îi recunoşti pe prizonieri? 

Melton! Răspunse el. Femeia albă şi bărbatul cu femeia 
albă din trăsură... 

Numără-ţi oamenii. 

Şaizeci de războinici de-ai mei. 

Ceilalţi sunt yumaşii care erau cu femeia lui Melton. Sunt 
şi ei în mâinile noastre. 

Convoiul trecu prin faţa noastră apoi se opri. Mogollonii 
prizonieri lăsară capul în pământ când îşi văzură căpetenia 
în starea aceea. lonathan Melton mă privi cu obrăznicie. 

După ce toţi prizonierii fură daţi jos de pe cai şi aşezaţi, 
legaţi, jos pe pământ, se întoarseră şi sfetnicii. 

Tot mai ceri timp de gândire? Îl întrebai eu pe Vânt- 
puternic. 

Nu, ne predăm. 

Bine. Armele voastre le avem, a rămas să ne mai daţi acum 
muniţiile şi caii. Vor veni unul după altul la rând, pe urmă 
vor pleca pe poteca înapoi la Izvorul-în-umbră. La un ceas 
după plecarea celui din urmă dintre voi, trimit războinicii 
nijoraşi ca să verifice dacă nu se mai află unul pe-aproape. 
Cel dintâi pe care-l vor găsi, va fi împuşcat pe loc. Bagă bine 
de seamă la ce-ţi spun! 

M-am dus pe urmă la Winnetou şi l-am rugat să înceapă 
expedierea prizonierilor. Chemă câţiva nijoraşi şi, după ce-l 


dezlegau pe fiecare mogollon în parte, îl lăsau să plece 
imediat. În vremea asta eu m-am dus să stau de vorbă cu 
Marta. 

Slavă Domnului că te văd teafăr! Îmi strigă ea, întinzându- 
mi amândouă mâinile. Îmi pare bine că m-ai ascultat şi te-ai 
cruțat. 

Trecui cu ea dealul şi-i arătai pe Franz, care stătea cu 
spatele la noi jos în iarbă. 

Uite-l pe fratele dumitale; du-te la el, are să-ţi arate un 
lucru care o să te intereseze. Ia şi portofelul ăsta cu 
dumneata. 

Îi dădui portofelul şi plecai. După ce făcui câţiva paşi auzii 
în urma mea o exclamaţie de bucurie; întorsei capul şi-i 
văzui îmbrăţişaţi. 

Pe platou, mă întâmpină avocatul. Se uită posomorât la 
mine şi-mi zise răstit: 

Te-am văzut plecând cu doamna Werner; unde ai dus-o? 

Pentru ce mă întrebi? 

Pentru că doamna e sub protecţia mea şi nu mi-e 
indiferent cu cine se duce sau vine. 

Chiar când e vorba de Old Shatterhand? Ai cumva ceva 
împotrivă? 

Nu răspunse. 

Zi „da” şi te azvârl de pe platou de-a dreptul în prăpastie. 
Ce valoare are protecţia dumitale s-a convins de mult 
doamna Werner. Nu eşti în stare să te aperi singur, dar încă 
pe altul! Şi acum, fiindcă suntem singuri, răspunde-mi la o 
întrebare: avea bătrânul Hunter şi avere imobiliară? 

Ce înţelegi prin avere imobiliară? Spuse el cu dispreţ. 

Moşii, case, ipoteci, bonuri de stat, acţiuni, etc. 

Nu sunt obligat să-ţi răspund. 

Atunci o să-ţi arăt că aici, în Vestul sălbatic, există mijloace 
ca să-ţi deschidem pliscul. Stai să-ţi arăt... 

Desfăşurai lasoul meu din jurul mijlocului şi, când am vrut 
să-i leg cu el braţele, începu să se zbată cu furie. 


Stai liniştit că te omor! Aici nu suntem în New Orleans, 
unde puteai să faci pe marele legist faţă de mine şi 
Winnetou. Aici există alte legi, ale pământului, pe care o să 
ţi le bag eu în cap. 

Îl ridicai de subsuori, începui să-l zgâlţâi să-i iasă sufletul, 
şi-l trântii cu o bufnitură la pământ, îl legai apoi cu unul din 
capetele lasoului de braţe în jurul trupului, pe celălalt îl 
înnodai de şaua celui mai apropiat cal, încălecai şi plecai la 
pas. 

Mai întâi se putu ţine după mine, dar când o luai la trap, se 
prăbuşi la pământ târându-se. 

Opreşte, opreşte! Răcnea el. Răspund la tot ce vrei, numai 
opreşte-te! 

Oprii calul, îl trăsei pe avocat în sus cu lasoul şi-i zisei: 

Bine, dar să ştii că, dacă mai refuzi să răspunzi, o iau în 
galop şi-ţi zdrobesc oasele. 

Răspund, zise el înfuriat. Să ştii însă că dacă te-oi prinde 
vreodată la New Orleans te trag la răspundere. 

Aşa să faci, master Murphy, mai ales că vei avea în curând 
prilejul, fiindcă am de gând să-l duc pe Melton acolo şi, cum 
am şi cu dumneata o mică răfuială, n-ai decât să mă tragi la 
răspundere. Cred însă că judecătorii din New Orleans se 
sinchisesc prea puţin de ceea ce se petrece în New Mexico 
sau Arizona; au ei destulă bătaie de cap în Louisiana lor. 
Aşadar, răspunde: a lăsat Hunter şi avere imobiliară? 

Da. 

Există, desigur, un inventar. Tăcu. Strânsei niţel zăbala 
calului. 

Stai, stai, există! Strigă el. Atât în testament cât şi în 
celelalte acte de moştenire. 

Nu cumva vei fi vrând să spui că inventarul s-a pierdut? 
Ştii că pentru asta te-ar putea strânge bine călăul, dar nu 
cu lasoul ci cu ştreangul de gât. Ilonathan Melton a vândut 
desigur imobilele? 

Da. 


Fiindcă a trebuit să facă lucrurile în grabă, e de presupus 
că le-a dat pe mai nimic. Cine le-a cumpărat? 

Tăcu iar, dar când trăsei frâul niţel mai tare strigă 
înspăimântat: 

Eu şi încă vreo câţiva. 

Aha, aşa! şi dumneata ai făcut pe samsarul? 

Da. 

Frumos din partea dumitale, sir. Asta te-ar putea duce de- 
a dreptul la spânzurătoare. De aceea ţi s-a făcut pe urmă 
frică şi ai alergat să cauţi pe adevărații moştenitori la San 
Francisco. Acum îţi înţeleg rostul călătoriei. Mi se pare că o 
să te consider şi pe dumneata niţeluş prizonier. De 
altminteri trebuie să te mai întreb ceva: cine a fost 
vânzătorul? 

Melton. 

Era în drept s-o facă? 

Nu. 

E valabilă vânzarea? 

Nu. 

Vezi ce repede şi frumos ai putut să răspunzi? Aşadar, tot 
ce s-a vândut trebuie restituit moştenitorilor, şi în starea în 
care au fost cumpărate. 

Şi cine să suporte paguba? 

Cumpărătorii, bineînţeles! S-au lăsat păcăliţi de un 
şarlatan. 

Mă ruinez... 

Nu face nimic, o să te îmbogăţeşti tot atât de repede cu 
alte afaceri necurate. 

Am descălecat şi i-am dezlegat lasoul. O luă la fugă şi se 
ascunse cât mai departe de mine. 

Mă apropiai acum de Ionathan Melton. Faţa îi era toată 
umflată şi învineţită de pumnii avocatului. Când mă văzu 
întoarse capul. 

Lupta s-a sfârşit, master Melton, îi zisei eu. Prietenii 
dumitale au plecat şi te-au părăsit. Tot mai crezi că-mi poţi 
scăpa? Până atunci să-ţi fac o surpriză. 


Poruncii fără să audă el să fie adus bătrânul Melton. 

Când acesta îşi văzu feciorul, amuţi de spaimă, pe urmă 
răcni: 

Deci e adevărat... Ai căzut şi tu în mâinile lor! Iar banii la 
Vogel... 

În timpul acestei scurte scene băgai de seamă că Judita 
schimbă priviri ascunse cu lonathan Melton. Părea că s-au 
împăcat. N-avusesem vreme în timpul din urmă să-i 
supraveghez şi nu ştiam ce să cred, de aceea vroiam să aflu 
cum stau lucrurile, îi zisei deci încet, ca să nu m-audă 
nimeni: 

Yumaşii dumitale au plecat odată cu mogollonii, probabil 
că s-au întors la cetăţuie; nu vrei să te duci după ei, 
seniora? 

Se uită la mine întrebător. Ştia că nu interesul pentru ea 
mă făcea să vorbesc aşa, dar nu înţelegea care e motivul. 

Să mă duc după ei? Mă laşi deci liberă? 

S-ar putea! 

Atunci ţi-ai schimbat părerea despre mine. 

N-ar însemna o slăbiciune de caracter din partea mea. 

Unui bărbat nu-i e îngăduit să-şi schimbe aşa de uşor 
părerile. 

Nici când înţelege că s-a înşelat? Ţi se cere mai mult curaj 
să mărturiseşti o greşeală decât să te încăpăţânezi într-o 
părere nedreaptă. Acum îmi dau seama că m-am înşelat în 
privinţa dumitale. 

Aşa? Şi cum? 

Crezându-te rea, pe când nu eşti, în realitate, decât 
uşuratică. 

Asta nu e un compliment. 

Nici nu vreau să fie. Ce-ai făcut, n-ai făcut din răutate, ci 
din dragoste pentru lonathan Melton. Vina, mai bine zis 
complicitatea dumitale, nu e deci atât de mare după cum 
credeam. Ai fost destul de aspru pedepsită, de aceea nu te 
nenorocesc şi mai mult, luându-te cu mine ca să te predau 
pe mâna poliţiei. Eşti liberă, poţi să te duci unde vrei. 


Cuvintele mele avură un efect cu totul altul decât mă 
aşteptam. 

Rămân! Răspunse ea scurt şi hotărât. 

Pentru care motiv? 

Nu mă despart de lonathan. Unde e el sunt şi eu, şi unde-l 
duceţi pe el mă duc şi eu. 

O adevărată Ruth din Biblie, păcat că te cheamă Judita! 
Ieri eraţi gata să vă scoateţi ochii, iar azi nu vrei să te 
desparţi de el. Când ai auzit că banii s-au dus la fund îţi 
pierise dragostea ca prin minune. Acum ştii că sunt la 
domnul Vogel şi lonathan speră că şi-i va lua înapoi. Dintr-o 
dată dragostea a revenit, şi nu te mai poţi despărţi de el. 
Ştii că pe dumneata nu te pot supraveghea cu atâta 
stricteţe ca pe bărbaţi; poate că-ţi va reuşi la un moment 
dat să te apropii peste noapte de Ionathan şi să-i tai 
legăturile. Pe urmă îi luaţi domnului Vogel, cine ştie cum, 
banii - şi fugiţi cu ei. Aşa că e timpul să te cari. 

Nu vreau să fiu liberă... 

Într-adevăr... Ar trebui să te iau cu noi şi să-ţi primeşti 
pedeapsa. Ar trebui să te păzim cu prea multă străşnicie, de 
aceea prefer să ne descotorosim de dumneata. 

Degeaba, poţi să mă goneşti cât pofteşti, nu plec. 

Master Dunker! Acesta veni în fugă. 

Master Dunker, te încumeţi s-o iei pe această lady, chiar 
dacă se împotriveşte, pe cal cu dumneata? 

Cu plăcere, râse el. Cu cât s-o împotrivi mai tare, cu atât 
mai bine. O să fac din ea un ghemotoc de tutun. Să...? 

Da. Ia doi nijoraşi să te ajute. Vă veţi duce la Izvorul-în- 
umbră, unde s-au dus mogollonii cu yumaşii. Daţi-le 
podoaba în primire şi întoarceţi-vă iar aici. 

Well! Ordinul va fi executat prompt şi fără zăbavă. 

Veni apoi căpetenia nijoraşilor la mine să-mi spună ceva. În 
vreme ce vorbeam cu indianul mă uitam cu coada ochiului 
la ceea ce făcea Judita. Se zbătea şi se smucea ca un drac, 
dar nu-i folosi la nimic. Dunker nu ştia multe. O legă 
zdravăn, o înfăşură într-o pătură, încalecă, apoi cei doi 


nijoraşi o suiră pe cal, o aşezară înaintea lui şi caii porniră 
în galop. 

Căpetenia mă întrebă dacă n-ar fi bine să ne stabilim 
deocamdată acolo lagărul. Nu am fost de aceeaşi părere. 
Mă temeam să nu ne pomenim peste noapte cu mogollonii 
care, deşi dezarmaţi, puteau să ne tulbure liniştea. 
Hotărârăm deci să pornim cu toţii spre satul nijoraşilor. 

După un ceas eram gata de drum. Armele şi caii fură 
împărţite între ei; prizonierii legaţi pe cai. Marta se urcă în 
trăsură iar eu pe capră. Lăsarăm un singur indian pe 
platou, ca s-aştepte întoarcerea lui Dunker şi a celor doi 
nijoraşi. 

De prisos să vă descriu călătoria. Dunker ne-a ajuns din 
urmă şi pe-nserate ajunserăm în satul nijoraşilor, unde am 
fost primiţi cu strigăte de bucurie. 

Se înţelege de la sine că victoria noastră trebuia 
sărbătorită cum se cuvine. Serbările ţinură cinci zile 
încheiate, ceea ce ne-a prins bine, deoarece ne-am putut 
odihni puţin, mai ales că aveam de făcut un drum foarte 
lung. 

Harabaua cu care venise Marta şi avocatul nu ne mai 
putea folosi la nimic în starea în care ajunsese, de aceea 
nijoraşii făcură din prăjini, piei tăbăcite şi curele un fel de 
lectică foarte drăguță în care o urcarăm pe Marta. 

În ultima zi a şederii noastre în sat câţiva nijoraşi se 
duseră la vânătoare de antilope. Se întoarseră însă cu altfel 
de vânat: un mogpollon şi o femeie albă... seniora Judita. 

La un ceas depărtare de sat, vânătorii dăduseră de şase 
mogolloni şi o femeie. Se iscase o încăierare, din care 
nijoraşii se aleseseră cu unul din mogolloni şi cu Judita. 
Ceilalţi cinci reuşiseră să fugă. Mie mi s-a părut curios că 
toţi şase mogollonii aveau puşti la ei. De unde? 

Îl luarăm mai întâi pe mogollon la întrebări. Tăcea cu 
îndărătnicie şi n-am putut scoate nimic de la el. O aduseră 
pe urmă pe Judita. Se uita cu obrăznicie la noi. 


Ce-ai căutat în apropierea satului? Ai venit să stărui iar să 
te iau cu noi? 

Pentru ce alta? 

Ca să-l faci pe lonathan scăpat. 

Crezi c-am fi cutezat noi să pătrundem într-un lagăr atât 
de mare ca ăsta? Aşa de proşti nu suntem noi! 

Da, prin întunericul nopţii s-ar fi putut încerca. Dar 
intenţia ţi-era alta. V-aţi aşezat la pândă să vedeţi când 
plecăm, să vă luaţi după noi şi să ne atacați. [i-ai fi 
recăpătat pe urmaşi, pe lonathan, şi banii, iar mogollonii s- 
ar fi folosit de prilej ca să se răzbune pentru înfrângerea 
suferită. 

Tii, da' deştept mai eşti! Zise ea râzând silit, semn că 
ghicisem adevărul. 

Nu ştiu dacă sunt deştept sau nu, dar nu pot spune acelaşi 
lucru despre dumneata. Viaţa pe care ai dus-o şi o duci e 
destul de tristă şi tot atât de trist îţi va fi sfârşitul. 

Ce te priveşte viaţa şi sfârşitul meu? Strigă ea înfuriată. 

Numai atât cât ne poate fi dăunătoare nouă. Voi avea eu 
însă grijă să nu ne mai stai în cale. Căpetenia nijoraşilor, 
fratele şi prietenul nostru, te va ţine câteva săptămâni aici 
la el; va fi singurul rezultat al încercării dumitale nereuşite 
de acum. 

O văzui îngălbenindu-se, dar îşi stăpâni spaima şi zise de 
astă dată cu glas rugător: 

Mi-ai face o mare nedreptate. Am venit numai să te rog să 
mă iei şi pe mine cu dumneata. 

Să mă rogi? Cu şase însoțitori înarmaţi? Degeaba, s-o spui 
altuia nu mie! Vei sta aici prizonieră câteva săptămâni. Ce 
se va alege de dumneata nu mă priveşte. Hai, cară-te, să nu 
te mai văd în ochi! 

Plecă, dar după ce făcu vreo doi paşi se întoarse şi mă 
întrebă: 

E-adevărat că Melton va fi judecat şi condamnat? 

Da. 


Bine, plecaţi! Veţi vedea voi ce vă aşteaptă, măcar că nu 
voi fi şi eu de faţă... 

Din amenințările ei reieşea clar că vom fi atacați în drum 
de cei cinci mogolloni care reuşiseră să scape. Trebuia deci 
să fim cu mare băgare de seamă şi să luăm măsuri cât se 
poate de severe. De aceea, îndată ce se întunecă, lagărul fu 
încercuit de un număr de nijoraşi ascunşi în iarbă. 
Rezultatul: patru din mogolloni au fost prinşi chiar în 
noaptea aceea, unul scăpase însă fugind. 

Puteam pleca fără grijă a doua zi, ceea ce am şi făcut. O 
ceată de nijoraşi ne-a însoţit o vreme. Lectica Martei era 
trasă de cei patru cai ai trăsurii. Am ocolit dinadins 
împrejurimile Dealului-şerpilor şi Flujo Blanco cu cetăţuia 
lui, pe urmă am luat drumul pe care venisem. 

Dacă la început Melton mai avea vreo speranţă de 
scăpare, pe zi ce trecea părea să o piardă. Avusesem grijă 
să nu poată schimba un cuvânt cu tatăl său. Acesta era într- 
o stare ciudată. Mormăia mereu cuvinte fără şir, tresărea 
noaptea în somn răcnind şi făcând fel de fel de năzbâtii, 
încât ne venea să credem că şi-a pierdut minţile. 

Trecuserăm micul Colorado şi ajunserăm într-un amurg la 
locul unde bătrânul Melton îl omorâse pe frate-său. Fără să 
ne dăm singuri seama de ce, ne oprirăm să poposim 
aproape de locul unde acoperisem cadavrul cu pietre. 
Stârvul calului era încă acolo. Corbii îi sfâşiaseră toată 
carnea şi nu mai rămăsese decât scheletul. Dacă ne-ar fi 
întrebat cineva de ce ne-am oprit tocmai acolo, n-am fi ştiut 
ce să răspundem. 

Bătrânul Melton nu vru să mănânce nimic. Stătea ghemuit 
cu genunchii la gură şi gemea. Deodată - luna tocmai 
răsărise - îmi zise cu glas rugător: 

Sir, te rog dezleagă-mi mâinile de la spate şi leagă-mi-le în 
faţă. 

Pentru ce? 

Ca să le pot împreuna. Vreau să mă rog. 


Ce lucru neaşteptat! Puteam eu să nu cred? Negreşit că 
nu. Dădui ordin lui Dunker, care şedea lângă el, să-i 
îndeplinească dorinţa; îi dezlega mâinile de la spate şi, 
înainte de-a şi le duce li piept, îl auzii pe bătrân întrebându- 
mă: 

Sir, spune-mi unde zace frate-meu? 

Chiar lângă dumneata, sub grămada de bolovani. 

Să mă îngropaţi lângă el. 

Dunker scoase un țipăt. Îl văzurăm apucându-l pe Melton 
de mâini. 

Ce e, ce s-a întâmplat? Întrebai eu. 

Mi-a smuls pumnalul din mână. 

Ia-i-l repede! 

Nu pot... Îl ţine strâns... se înjunghie... se înjunghie... e 
prea târziu! 

Mă repezii într-acolo, îl împinsei pe Dunker la o parte şi 
mă aplecai peste bătrân. Horcăia. Pumnalul, pe care-l ţinea 
cu amândouă mâinile, pătrunsese până la plasele în inimă. 
O clipă încă şi era mort! 

Eram toţi atât de mişcaţi încât nu puteam scoate un 
cuvânt. Numai lonathan privea nepăsător la lună şi tăcea. 

Master Melton, îi strigai eu după câtva timp, ai auzit ce s-a 
întâmplat? 

Da! Răspunse liniştit. 

Tatăl dumitale e mort! 

Well, s-a înjunghiat. 

Şi nu te doare sufletul? 

De ce? E mai bine aşa, decât să se legene în 
spânzurătoare. 

Şi totuşi... Ţi-era doar tată... 

Crezi că el ar fi vorbit altfel despre mine? 

Ştiam că are dreptate şi totuşi îi zisei cutremurat: 

Nu, nici chiar aşa... 

Ba da, sir. M-ar fi trădat şi m-ar fi sacrificat întocmai ca pe 
oricare altul, dacă ar fi ştiut că foloseşte ceva de pe urma 


trădării lui. Îngropaţi-l lângă frate-său, pe care l-a omorât 
cu mâna lui. 

Aşa am şi făcut. Ne-am îndepărtat apoi repede de acest loc 
blestemat, oprindu-ne cât mai departe. Cred că niciunul din 
noi, în afară de Murphy şi lonathan, n-a închis ochii în 
noaptea aceea. 

A doua zi am ajuns la Albuquerque, unde am rămas până 
ce ni s-au odihnit caii. Pentru o mai sigură pază a lui 
Melton, am cerut de la poliţia locală doi agenţi şi am tocmit 
o trăsură pentru Marta. Ajunşi la New Orleans, Marta şi 
Franz au fost puşi imediat în posesia averii rămasă de la 
bătrânul Hunter. Murphy a fost silit să restituie tot ce 
apucase cu japca, de frică să nu fie dat în judecată. Averea, 
mult prea mare pentru nevoile familiei Vogel, îi îngădui 
acesteia să înfiinţeze o fundaţie de ocrotire a copiilor şi a 
celor vitregiţi de soartă. Credincioasă în Dumnezeu, Marta 
îşi dedica viaţa operelor de binefacere. 

lonathan Melton a fost condamnat la închisoare pe tot 
restul zilelor, dar, din câte am aflat mai târziu, n-a dus-o 
mult, murind după câţiva ani. 


SFÂRŞIT 


1 Martie (germ., n. ed.). 

2 Vad uscat, în limba engleză (n. ed.). 

3 În cea mai largă accepţiune a cuvântului, în limba 
spaniolă pueblo înseamnă popor, neam, naţiune. Cuvântul 
mai poate fi tradus prin sat, sălaş, localitate. În volumul de 
faţă are mai mult sensul de cetăţuie (n. ed.). 

4 Frisco se spune în mod curent în America, oraşului San 
Francisco. 

5 Vânt-puternic. 

6 Stânca-albă. 


7 Valea-neagră.