Karl May — Tigancile — V2 Insula Giuvaerelor

Karl May 


Karl May 


Insula Giuvaerelor 


CUPRINS: 

Capitolul I - „Contele zănatic” 1 

Capitolul II - O „treime” deocheată 17 
Capitolul III - Măiastra „lovitură” a lui Gerd 32 
Capitolul IV - O întâlnire ciudată 48 

Capitolul V - Jurnalul celui dispărut (1) 54 
Capitolul VI - Jurnalul celui dispărut (11) 110 
Capitolul VII - „Tigrul” 155 

Capitolul VIII - Fred din Texas 178 

Capitolul IX - În wigwamurile comanşilor 192 
Capitolul X - În San Francisco 205 

Capitolul XI - Comoara maharajahului 219 
Capitolul XII - La castelul Helbigsdorf 245 
Capitolul XIII - Un conte incendiator 263 
Capitolul XIV - Moartea Lilgăi 286 

Capitolul XV - Vrerea Domnului 291 


Capitolul I - „Contele zănatic” 

Golful ce se află lângă orăşelul Fallum - renumit pentru 
staţiunea sa balneară - are în partea dreaptă o coastă mult 
ieşită în afară şi alcătuită din stânci ascuţite, iar în stânga o 
limbă de pământ, care înaintează în mare sub forma unui 
pisc ascuţit, acoperit până în vârf de o pădure deasă de 
stejar şi fag. Pădurea e străbătută doar de câteva poteci 
înguste, care îngăduie vizitatorilor staţiunii să soarbă în 
linişte aerul curat şi să fugă de zgomot. 

Limba de pământ opreşte valurile furioase, iar pădurea 
înăbuşă vânturile puternice dinspre golf, astfel că staţiunea 
atrage numeroşi vizitatori şi îngăduie chiar firilor sfioase să 


se scalde în voie sau să vâslească, fără să se teamă de 
valuri. 

Într-o frumoasă după-amiază de iulie, trei femei se 
preumblau agale pe una din potecile pădurii, înfăţişând un 
grup ciudat. În afară de faptul că toate trei purtau pălării 
galbene, de vară, una era îmbrăcată în albastru, alta în 
verde şi cealaltă în roşu-purpuriu. Femeia îmbrăcată în 
albastru, foarte înaltă şi slabă, ducea în braţe o pisicuţă 
zbârlită şi pestriță; cea în verde, măruntă şi subţire, ducea 
un cobai; iar cea în roşu-purpuriu, mică şi foarte grasă, 
ţinea în braţe o veveriţă, care era legată de gâtul stăpânei 
sale cu un lanţ de aur şi o zgărdiţă. 

Nimeni n-ar fi putut bănui că aceste doamne, atât de 
deosebit înzestrate de natură, sunt surori. 

— Da, scumpa mea Wanka, suspină cea îmbrăcată în 
albastru, fratele nostru Emil este mult mai atent cu 
doamnele străine şi cu câinii lui urâcioşi, decât cu noi. 
Bărbaţii sunt şi rămân nişte barbari, faţă de care nu ştii 
cum să te porţi, oricât de îngăduitoare ai fi! 

— Nu vor să înţeleagă niciodată, dragă Freya, că suntem 
mult mai gingaşe şi mai simţitoare decât ei, replică cea în 
verde. De aceea, nu se poate lua nici unei fete în nume de 
rău, dacă nu e în stare să se hotărască să-şi lege viaţa de 
vreun membru al acestui sex de vandali. 

— Da, interveni cu voce groasă cea în purpuriu, am ales 
partea cea mai bună şi să nu renunţăm la ea, cu toate că 
mai ales mie mi-ar fi foarte lesne să mă căsătoresc în 
condiţii strălucite. 

— Mai ales ţie? întrebă pe un ton batjocoritor cea care 
purta pisicuţa. Auzi, Wanka? Acest „mai ales” sună oarecum 
jignitor pentru noi. Sora noastră Zilla crede, fiindcă-i cea 
mai tânără dintre noi, că i se oferă mai multe posibilităţi de 
căsătorie decât nouă. Femeile nu pot îmbătrâni niciodată. 
Cei treizeci şi patru de ani ai mei sunt. 

— Iartă-mă, Freya, protestă grăsuna, în noiembrie ai 
împlinit treizeci şi nouă de ani. 


— Treizeci şi nouă? Ah, s-ar părea că te sinchiseşti mai 
mult de vârsta altora, decât de a ta. 

— Nu, dar îmi pot da foarte uşor seama, fiindcă ne despart 
tocmai zece ani, - tu ai treizeci şi nouă, iar eu douăzeci şi 
nouă. 

— Fie şi aşa! Dar n-are nici un rost să ne certăm pentru 
asemenea lucruri fără însemnătate! Farmecul de căpetenie 
într-o legătură conjugală, pe lângă însuşirile sufleteşti, este 
înfăţişarea femeii - şi în privinţa aceasta trebuie să 
recunoaşteţi că vă întrec şi sunt în stare să plac oricărui 
bărbat. 

— Sunt destui bărbaţi care preţuiesc mai mult o făptură 
subţiratică, decât una înaltă, se îngâmfă Wanka. 

— lar eu vă asigur că majoritatea bărbaţilor socotesc 
corpolenţa ca fiind cea mai ispititoare, adăugă Zilla. Asta 
mi-a spus-o chiar sublocotenentul von Wolff, pe care, după 
cum ştiţi, îl număr printre ultimele mele cuceriri. 

— Tu? exclamă doamna cea înaltă. Chiar alaltăieri mi-a 
mărturisit că m-a visat. 

— Şi eu, sări femeia cea mică, am jucat cu el o partidă de 
„şaizeci şi şase”, pe care a pierdut-o, fiindcă, aşa cum s-a 
scuzat, fermecătoarea mea apropiere îl zăpăceşte. E foarte 
curtenitor acest domn sublocotenent von Wolff. 

— Da, foarte! consimţi cea înaltă, pe un ton batjocoritor. 
Numai că eu cred. - ah! ia priviţi tabloul acela drăgălaş! 

— Unde? 

— Care? 

— Colo, lângă apă. Dumnezeule, e Magdalena noastră! 

— Într-adevăr, e copilaşul nostru, rostiră celelalte şi toate 
trei îşi iuţiră paşii. 

Drumul pe care mergeau se sfârşea la o crestătură îngustă 
săpată de apă şi înconjurată din trei părţi de tufişuri dese. 
Acolo se afla legată o barcă, a cărei pânză era coborâtă. În 
partea de dindărăt a bărcii şedea un băiat, îmbrăcat în 
haine marinăreşti de culoare cenugşie şi cu o beretă, de sub 
care ţâşneau o sumedenie de cârlionţi blonzi. Băiatul să tot 


fi avut vreo paisprezece ani şi-şi îndreptase luarea-aminte 
asupra unei fetiţe în vârstă de vreo zece ani, care se 
aşezase pe banca din faţă şi pescuia cu o undiţă. Fetiţa era 
cu adevărat o făptură drăgălaşă, răpitoare. Dar vioiciunea 
cu care arunca mereu undiţa nu făgăduia că va avea o 
recoltă îmbelşugată. 

— Cum te cheamă? întrebă mititica pe băiat. 

— Gerd. 

— Gerd, îmi placi. Ai aproape tot atâta putere şi dibăcie ca 
şi tata. 

— Dar cine-i tatăl tău? 

— Tata? Este maiorul Helbig, faimosul cuceritor. Prin 
urmare, îţi poţi închipui că trebuie să fie foarte puternic! 

— Dar poate să vâslească şi o luntre? 

— Fireşte. Încă nu l-am văzut vâslind, dar poate să facă 
orice. 

— Şi să conducă o corabie cu pânze? 

— Desigur. Dar la asta se pricep şi mai mult mătuşile mele. 

— Mătuşile tale? Da' ce, la voi trebuie şi mătuşile să înveţe 
cum se conduc luntrile? 

— Negreşit; fiindcă tata spune deseori, când se duc ele să 
se plimbe: „Slavă Domnului, iar au plecat la pescuit!”. Prin 
urmare, trebuie să se priceapă să vâslească, altminteri n-ar 
putea pescui. Le-ai văzut vreodată? 

— Nu ştiu, fiindcă nu le cunosc. 

— Ah, le poţi recunoaşte foarte uşor: una e lungă şi duce 
în braţe o pisică, a doua e mică şi subţire şi duce un cobai, 
iar a treia e grasă şi ţine în braţe o veveriţă. 

— Ah, acelea sunt mătuşile tale! Păi le cunoaşte toată 
lumea din localitate! 'Tot Helbig se numesc mătuşile, ca şi 
tatăl tău? 

— Desigur; sunt doar surorile lui. Pe lângă asta, le mai 
cheamă Freya, Wanka şi Zilla. Dar Conrad le-a poreclit 
Schreia, Zanka şi Brulla (adică aceea care ţipă, aceea care 
se ceartă şi aceea care răcneşte). 

— Cine-i Conrad? 


— E servitorul nostru, pe care eu îl iubesc mult şi pe care 
şi tata îl iubeşte. Dar mătuşile se ceartă mereu cu el, şi 
atunci el se înfurie, strigă la ele - şi apoi o rupe la fugă. 

— Ah, atunci nu e prea curajos. 

— Curajos? Ba este tot atât de curajos ca şi tata, dar nu 
trebuie sa ridice mâna asupra surorilor stăpânului său. Ai şi 
tu un tată, trei mătuşi şi un servitor? 

— Am o mamă şi un tată vitreg, apoi patru surori, iar 
servitorul sunt eu însumi. 

— Tu? Pentru ce? 

— Fiindcă trebuie să fac totul. Şi cu toate acestea, sunt 
bătut mereu şi mi se dă mai puţină mâncare decât celorlalţi. 

— Eşti bătut mereu? întrebă fetiţa, mirată şi 
dispreţuitoare în acelaşi timp. 

— Da. Trebuie să întind năvoadele şi să vâslesc pentru 
boieri; dar dacă prind prea puţin peşte, sau nu câştig 
destul, mănânc bătaie. 

— Săracu' de tine! Câte lovituri primeşti? 

— Nu le număr, dar mă dor rău de tot, răspunse mândru 
băiatul. Când vin acasă, tata e totdeauna beat. Aş putea să 
mă apăr, sau aş putea să plec, dar ar plânge mama şi nu se 
cade. De fapt, mănânc bătaie fiindcă nu dau tatei tot ce 
câştig; pun mereu ceva bani deoparte, altminteri ar 
flămânzi mama. 

— Dumnezeule, dragă Wanka, auzi? Ce tată denaturat! 

Strigătul acesta izbucni îndărătul tufişurilor din apropiere, 
de unde cele trei surori ascultaseră sfârşitul convorbirii 
dintre cei doi copii. 

— Da, un adevărat tată denaturat! întări Wanka. 

— Nu, sări sora îmbrăcată în purpuriu, nu numai un tată 
denaturat, ci un tată vitreg şi denaturat! Dar, scumpa mea 
Magda, cum ai ajuns tu aici? 

— M-a condus Gerd, mătuşico. 

— Prin tot golful? 

— Da. Voiam să pescuim. 


— Ah, copilule, dacă se întâmpla o nenorocire! Poţi să te 
uzi; poţi răci; poţi să te răstorni; te poţi îneca! 

— Nu, mătuşico, nu mi se întâmplă nimic, fiindcă mă 
conduce Gerd. Mi-a spus că nu trebuie să fiu îngrijorată. 

— Băiatul se numeşte Gerd? 

Cele trei surori priviră cu vădită plăcere statura lui 
vânjoasă şi chipul lui pârlit de soare. 

— Te pricepi într-adevăr să conduci bine o barcă? întrebă 
sora îmbrăcată în albastru. 

— Nu vă fie frică, stimată domnişoară. Voiţi să vă 
convingeţi? E loc destul. 

— Da, aş vrea să mă conving, fiindcă-mi place sa mă plimb 
cu barca. Dar se tem surorile şi nici cobaiul meu nu suferă 
apa. S-ar putea îmbolnăvi de rău de mare! 

— Un cobai nu se îmbolnăveşte niciodată de rău de mare, 
domnişoară! zâmbi băiatul. 

Zilla socoti nimerit să spună: 

— Noi ne temem? Ştii, Freya, că ne defăimezi? Am primit 
doar şi invitaţia domnului sublocotenent von Wolff la o 
plimbare cu barca. 

— Şi eu! sări Wanka. 

— Şi eu! adăugă Freya. Să ne aşezăm în barcă. 

Coborârea doamnelor era legată de oarecare greutate, 
dar cu ajutorul lui Gerd izbuti. Băiatul vădea atâta 
siguranţă în mişcări, încât insuflă încredere celor trei femei. 

— Încotro? le întrebă, punându-şi barca în mişcare. Spre 
oraş, sau mai departe? 

— Mai departe, dar nu prea mult! hotări Freya. 

— Atunci, putem întinde pânza. 

Ridică prăjina şi întinse pânza. Începuse să sufle o boare 
lină, astfel că barca alunecă uşor prin golf, aplecându-se 
puţin pe o parte. Mai întâi, cele trei surori trădară obişnuita 
teamă pe care o inspiră apa. Dar îngrijorarea lor pieri 
încetul cu încetul, datorită manevrelor îndemânatice ale 
băiatului şi mersului sigur al luntrei, astfel că stătură 
voioase de vorbă cu el, compătimindu-l sincer; micul 


barcagiu privea viaţa curajos şi cinstit şi ştia să răspundă cu 
mult bun-simţ şi respectuos întrebărilor ce i se puneau. 

Frumuseţea vremii scosese în larg numeroase bărci, astfel 
că pe valurile strălucitoare domnea o vie însufleţire. Una 
dintre bărci avea o înfăţişare ciudată, care atrăgea asupră-i 
luarea-aminte a tuturor celor ce se plimbau. În ea se aflau 
doi domni, care păreau că şi-au pus de gând să 
stânjenească pe ceilalţi, într-o măsură cât mai mare. 

— A cui e barca aceea? întrebă Wanka. 

— Aparține unuia dintre vizitatorii staţiunii, răspunse 
Gerd. Nu-i cunosc numele, dar trebuie să fie un om de 
seamă, fiindcă-şi îngăduie să săvârşească mereu asemenea 
isprăvi, fără să-l oprească poliţia. Vâsleşte numai de-a 
curmezişul apei şi iese în calea celorlalţi, ca să-i sperie. 
Când sunt doamne în bărci, le stropeşte. Aruncă în ele cu 
fructe putrede şi s-a întâmplat chiar să răstoarne bărcile 
mai mici. Îl urăsc. 

Când Gerd rosti ultimele cuvinte, chipul său tânăr vădi o 
expresie duşmănoasă. 

— "Ţi-a făcut vreun râu? 

— Da. Veneam cu mama de la ştrand şi ne-am întâlnit cu 
el. Trebuia să ducem un hârdău mare şi greu, plin cu peşte, 
şi ne-a cerut să ne dăm în lături, cu toate că era loc şi 
pentru douăzeci de inşi, nu pentru unul. Fiindcă nu ne-am 
putut feri destul de repede din calea lui, a lovit-o pe mama 
de două ori cu bastonul. Am vrut să mă năpustesc asupra 
lui, dar nu m-a lăsat mama. Dacă-mi pricinuieşte încă o dată 
un asemenea rău, n-o să mă mai împiedice nimic să-l 
snopesc în bătaie. 

Barca lui Gerd pătrunse înăuntrul golfului. Cealaltă barcă 
îi ieşi în cale. Freya îşi duse mâinile la ochi, spre a-i apăra 
de lumina soarelui şi strigă: 

— Acum ştiu cine este! 

— Cine? întrebă Wanka. 

— Contele von Hohenegg. 


— Se poate? „Contele zănatic”? Uite-l, vine spre noi. 
Micuţule, fereşte-te! De nu, ne joacă vreo festă. 

— Dumneavoastră n-o să vă facă nimic! clătină băiatul din 
cap. 

— Aş! la seama, tinere! Vâslesc drept spre noi. Să ştiţi că 
au plănuit vreo năzdrăvănie. 

Într-adevăr, barca în care se afla contele îşi urma astfel 
drumul, încât îndreptăţea această bănuială. Când 
recunoscu pe cele trei surori, contele izbucni în hohote şi 
strigă: 

— Ei, cine-i acolo? Ho-ho, cele trei pupeze! Ha-ha-ha-ha! 

Apoi, şopti ceva tovarăşului său şi opri barca, trădându-şi 
astfel dorinţa de a ciocni şi răsturna pe aceea a lui Gerd. 
Cele trei surori scoaseră câte un strigăt de spaimă şi de 
chemare într-ajutor. 

— 'Ţineţi-vă bine de bănci! le îndemnă micul barcagiu. Nu 
mă pot feri cu totul, dacă vor să ne lovească; dar mă voi 
strădui să vâslesc în aşa fel, încât lovitura să nu fie prea 
puternică. 

Ochii lui negri priviră furioşi pe cei doi vrăjmaşi. 

— Cârmiţi la dreapta! îi rugă. 

— Cârmeşte tu la stânga, tinere prostănac! râse contele. 

În câteva clipe, barca lui avea să izbească drept în mijloc 
pe aceea, a lui Gerd. Atunci, tânărul întoarse cârma cu 
toată puterea şi lăsă pânza în voia ei, iar barca se supuse 
numaidecât: se opri, se ridică pe partea de dindărăt şi se 
răsuci. Datorită acestei mişcări, lovitura se produse spre 
vârf. Totuşi, zguduitura fu destul de puternică pentru 
călătoarele neobişnuite cu apa. Magda o resimţi mai mult, 
întrucât şedea în partea de dinainte. Ea căutase să se ţină 
de bancă, dar îşi pierduse echilibrul şi se răsturnă în apă. 

— Măi, înoată puiculiţa! Pescuiţi-o! strigă contele, râzând, 
şi vâsli mai departe. 

Surorile erau înlemnite de spaimă. Cei care se aflau în 
bărcile din apropiere văzuseră isprava contelui şi veniră în 
grabă, ca să dea ajutorul trebuincios. Din fericire, însă, 


Gerd îşi cunoştea datoria şi era destul de curajos, ca să şi-o 
îndeplinească; sări în apă după fetiţă, o înşfacă repede cu 
mâna dreaptă, o ridică şi, agăţându-se cu stânga de 
marginea bărcii, o aşeză lângă cele trei surori. Într-un 
minut, barca lor fu înconjurată de o sumedenie de luntre şi 
corăbii şi toţi vizitatorii staţiunii manifestau o sinceră 
compătimire pentru fetiţă şi o nestăpânită indignare 
împotriva „contelui zănatic”. Numai Gerd rămăsese liniştit. 

— N-a murit, strigă. S-a udat, doar. Vecine Klassen, 
dumneata ai loc. Ia, te rog, doamnele în barca dumitale şi 
du-le acasă! 

Se ridicară numaidecât mai multe mâini şi, cu toată teama 
ce le năpădise, surorile se aşezară într-altă barcă. Gerd 
puse mâna pe cârmă, întinse pânza şi se pregăti să 
pornească. 

Contele se îndreptase spre ieşirea golfului. Gerd merse pe 
acelaşi drum, aţintindu-şi privirea asupra adversarului său. 
Acum, vântul era prielnic tânărului curajos, care-şi 
cunoştea barca şi-şi dădea seama că-l va ajuta să-l 
pedepsească pe conte. Nu-i păsa prea mult că vrăjmaşul 
său e conte, iar dânsul doar un biet barcagiu. 

Neavând destulă experienţă, contele nu băgă de seamă 
planul băiatului. După un timp, însă, înţelese că-l ameninţă 
o primejdie. Dar nu se gândi să o preîntâmpine sau să se 
ferească de ea. 1 se părea cu neputinţă ca un tânăr cum era 
Gerd sa se încumete să făurească şi să-şi ducă la îndeplinire 
un plan împotriva lui. Acum se aflau amândoi lângă coasta 
stâncoasă, în dreapta căreia era golful. Prin partea locului 
existau numeroase vaduri şi bancuri de nisip, despre care 
contele nu ştia, dar pe care Gerd le cunoştea foarte bine. 

— Hei, băgaţi de seamă! strigă tânărul, răsucind partea de 
dinainte a bărcii. 

— Hei, băiete, opreşte-te! i se răspunse. 

— Nu pot; mă lovesc de stânci. 

— Coboară pânza! 

— E cu neputinţă. Mă izbesc de bancurile de nisip. 


Vicleanul băiat îşi cârmise într-adevăr barca astfel, încât 
nici n-o putea opri şi nici nu-i putea schimba mersul. 
Oricum, contelui îi era mai lesne să se ferească din calea lui 
Gerd, întrucât barca în care se afla el era mai mică şi nu 
avea pânză; şi apoi, la vâsle se găseau doi inşi vânjoşi. Dar, 
atunci când se hotări s-o facă, era prea târziu, - ciocnirea 
era de neînlăturat. 

— Hei, cârmiţi îndărăt! strigă Gerd. 

Strigătul lui urmărea un anumit scop. Văzuse că cei din 
barcă vor să cârmească spre dreapta; îi îndemnase să 
cârmească, ştiind că în felul acesta însăşi barca vrăjmaşă 
avea să-i înlesnească o lovitură zdravănă. 

— Hei, e prea puţin, prea puţin voinicilor! Ţineţi-vă bine! 

Scoţând şi aceste strigăte, lăsă liberă pânza, ca să nu se 
folosească prea mult de vânt şi, din pricina aceasta, să nu-şi 
zdrobească propria-i barcă, sau să se răstoarne. 

Ciocnirea care se produse de această dată a fost mai 
puternică decât cea dinainte. Ea lovi cu extraordinară 
putere în mijlocul bărcii contelui. Scândurile trosniră; barca 
se răsturnă cu chila în sus. Partea din faţă a bărcii 
pescăreşti săltă vreme de câteva clipe lângă barca 
vrăjmaşă, apoi lunecă mai departe. 

Contele împreună cu însoțitorii săi strigară, iar apoi fură 
azvârliţi în apă. Ştiind totuşi să înoate binişor, ei se ţinură la 
suprafaţă, văzură stâncile din apropiere şi înotară spre ele, 
căci barca răsturnată nu le mai putea fi de nici un folos. 

Gerd fusese şi el aruncat în apă şi strigase, dar numai de 
formă. Un privitor atent ar fi putut să observe că strigătul 
lui era un chiot de bucurie, iar săritura în valuri fusese 
intenţionată. În ciuda tinereţii sale, era destul de ager, încât 
să chibzuiască bine. În cazul în care contele l-ar fi acuzat, el 
trebuia să se poată apăra. De aceea el se bălăci cât putu de 
mult în apă, şi se urcă înapoi în barcă numai după ce se 
asigură că ceilalţi doi erau deja pe stâncă. 

— Stai, băiete, ia-ne de-aici! porunci contele cu glas 
puternic. 


— Imposibil, omule! Mi se scufundă barca. Nu vin acolo. 
Dacă vă fereaţi nu dădeaţi de bucluc! 

— Adu-mi măcar barca încoace! 

— N-are nici un rost. Scândurile sunt sparte. De altfel nici 
n-aş putea s-o cârmesc singur; arată de parcă acum se 
scufundă. Uite, a şi dispărut sub apă. 

Într-adevăr, sub barcă se formă un vârtej, care trase barca 
sub apă. Gerd îşi pescuise şapca din apă şi apucă vâslele. 

— Stai, aşteaptă! ordonă Hohenegg. Venim noi spre tine. 
— Nici asta nu merge, spuse râzând băiatul. Barca mea ia 
apă şi n-o pot încărca cu încă doi oameni. Dar am să mă duc 
la mal şi am să le spun oamenilor de acolo cu trebuie sa fiţi 

aduşi înapoi, poate se găseşte vreunul care să-şi ofere 
barca unuia care se consideră atât de nobil, încât răstoarnă 
bărcile, stropeşte doamnele, iar pe copii îi aruncă în apă. O 
asemenea poznă n-are voie nici un puşti să facă, fiindcă ar 
primi o chelfăneală pe cinste de la profesorul său. Să vă fie 
de bine baia! 

El vâsli mai departe şi observă cu bucurie că toate bărcile 
se îndreptaseră spre mal, ca să nu-i strice lui gluma. Când 
ajunse şi el înapoi, îi rugă pe cei de faţă să-l aducă pe conte. 

— Nici nu ne trece prin cap, băiete! răspunse un bătrân 
lup de mare, care-i întinse mâna dreaptă cu căldură. Eşti un 
băiat viteaz şi o să avem grijă de tine să nu ţi se întâmple 
ceva, dacă o să cazi tu în apă. Dar să-l aducem pe el, nu! 
Fluxul începe imediat; se va ridica repede şi s-ar putea să 
intrăm la apă până să-l remorcăm pe el. Nu vrem să păţim 
una ca asta. N-avem, nici o obligaţie să-i împiedicăm baia. 
Paza de coastă e departe şi bărcile de salvare sunt legate 
toate, iar alarma nu se poate da, fiindcă e vreme frumoasă. 
Poate să aştepte cât o vrea! 

Pe una dintre cele mai frumoase străzi ale staţiunii, 
înconjurată de pomi îngrijiţi şi straturi de flori parfumate, 
se afla o vilă minunată, care era închiriată turiştilor pe 
timpul verii. În momentul de faţă ea era locuită de familia 
maiorului Emil Helbig, venită din ţările nordice. 


Helbig era un ofiţer de vază, dar un om modest; îşi 
câştigase pe merit poziţia pe lângă prinţul său şi de aceea 
avea o mare influenţă la curte. Cu toate acestea, elnu 
părea prea bucuros. Firea sa dintr-o bucată îi producea un 
sentiment de jenă, în acele cercuri unde eticheta cunoştea 
cele mai înalte forme ale sale. Se simţea cel mai bine singur 
şi de aceea se îngrijise ca în preajma lui să fie oameni cu firi 
asemănătoare. În rândurile servitorilor, nu avea decât foşti 
soldaţi; iar Conrad, la care ţinea cu deosebire, era un 
lăudăros ce nu putea trăi fără stăpânul său, după cum nici 
maiorul nu-şi putea închipui că ar fi în stare să se folosească 
de alt servitor de încredere. Conrad cunoştea toate 
ciudăţeniile stăpânului său, se învățase cu ele şi devenise 
astfel o copie în miniatură a ofițerului; de aceea, îşi 
îngăduia oarecare „libertăţi”, de care alţii s-ar fi înfricoşat. 

Maiorul şedea în odaia sa, plină de un fum gros de tutun. 
Pe duşumea, pe canapea şi pe scaune erau tolăniţi 
unsprezece câini, de diferite rase şi mărimi, care păreau că 
se simt foarte bine printre norii de fum. În faţa maiorului 
era deschisă o lucrare a generalului Clausewitz, pe care 
ofiţerul o cerceta cu luare-aminte. Deodată, se deschise uşa 
şi intră în odaie un bărbat, care putea fi confundat lesne cu 
maiorul. Amândoi purtau aceeaşi uniformă cenuşie şi 
militărească; numai că aceea a lui Helbig era croită dintr-o 
stofă mai fină. Amândoi erau de aceeaşi vârstă, de aceeaşi 
statură, purtau părul tăiat scurt şi mustăţi războinice, dar 
cel ce intrase avea numai ochiul drept; pe cel stâng îl 
pierduse în urma unei împuşcături de pistol. Lovindu-şi 
zgomotos călcâiele, „luă poziţia”, îşi duse degetul mijlociu la 
vipuşca pantalonilor şi aşteptă. 

— Ce doreşti, Conrad? 

— Domnul maior a poruncit să-i aduc aminte că vrem să 
mergem la plimbare; aţi înţeles? 

— Aşa e! Dar am dat tocmai de o carte foarte interesantă. 
O cunoşti? 

— Ce carte e, domnule maior? 


— O lucrare a lui Clausewitz. 

— E minunată, dar n-am citit-o. 

— Atunci, de unde ştii că e minunată? 

— Altminteri n-ar citi-o domnul maior; aţi înţeles? 

— Bine! Unde-i Magda? 

— S-a dus în cercetare. 

— În cercetare? Nu te înţeleg. 

— A vrut să vadă cum se merge prin pădure. Înţeles? 

— Ţi-am poruncit doar să n-o laşi niciodată să meargă 
singură prin astfel de locuri, Conrad! 

— Să-mi fie cu iertăciune, domnule maior, dar trebuie să 
creştem în aşa fel pe mica domnişoară, încât să nu cunoască 
frica! În pădurea de aici nu sunt nici tigri, nici şerpi cu 
clopoței. Înţeles? 

— Hm! Dar surorile mele unde sunt? 

— Desigur că au părăsit cartierul principal şi au plecat la 
vânătoare după holtei. 

— Hei, Conrad, asta nu te priveşte! 

— Să-mi fie cu iertăciune, domnule maior, dar tot mă 
priveşte niţel! Schreia spune că nu se mărită niciodată; 
Zanka spune că n-are nevoie de nici un bărbat, iar Brulla 
spune că o să moară fată bătrână. Cu toate acestea, aleargă 
mereu după bărbaţi mustăcioşi şi, dacă nu găsesc niciunul, 
se întorc acasă cu mutre plouate şi încep să ţipe, să se certe 
şi să răcnească la oricine, dar mai ales la mine. Pe mine îşi 
varsă întâi focul, aşa că mă priveşte foarte mult dacă se 
duc, sau nu se duc. Înţeles? 

Helbig râse. Şi el suferea destul de mult din pricina 
ciudăţeniilor surorilor lui; de aceea, îi plăcea uneori să ştie 
că are în Conrad un aliat curajos. 

— Unde-i Hector? întrebă maiorul. Aici sunt numai 
unsprezece câini. 

— Domnule maior, asta-i o nouă poznă a treimii roşii - 
verzi - albastre! Am băgat de seamă că Hector lipseşte şi l- 
am căutat. Când am trecut pe lângă încăperile doamnelor, 
am auzit dinăuntru tusete, gâfâituri şi strănuturi 


înfricoşătoare. Am strigat câinele şi gălăgia a devenit şi mai 
zgomotoasă. Mi-am dat seama că e Hector, dar uşile erau 
încuiate. Am forţat uşa şi. ce-am văzut? 

— Ce? 

— Câinele era vârât într-un coş. Bibi şi Limi voiau să se 
joace cu el, dar Hector nu poate suferi decât veverița; pe 
celelalte două creaturi le urăşte. Fiindcă a muşcat puţin pe 
Bibi şi pe Lili, stimatele doamne i-au legat la bot o punguliţă 
cu tabac de tras pe nas şi l-au închis în coşul acela. 

— Am să interzic asemenea năzbâtii copilăreşti. 

— Şi eu, domnule maior! Să leg şi doamnelor câte o 
punguliţă cu tabac la nas? Poate că în felul acesta vor 
înţelege cum s-a simţit animalul. 

— Unde-i câinele? 

— Când l-am scos din coş şi l-am scăpat de tabac, a sărit şi 
a fugit. S-o fi dus să ia aer, săracul! înţeles? 

— Vine el înapoi. Peste o oră mergem la plimbare. 
Pregăteşte-te! Stânga-mprejur! 

Conrad făcu întoarcerea reglementară şi ieşi. După ce 
rămase câtva timp pe gânduri, cobori în grabă scara, 
îndreptându-se spre grădină şi întâlni pe grădinar, care 
orânduia straturile de flori. 

— Heinrich, ai timp pentru mine? 

— Ce doreşti? 

— Am nevoie de nişte broaşte şi broscoi. 

— Broaşte şi broscoi? repetă uimit grădinarul. Dar pentru 
ce-ţi trebuie? 

— Pentru doamnele noastre. Înţeles? 

— Da; straşnic, minunat. Fug să ţi le aduc. 

— Zăboveşti mult? 

— Într-un sfert de ceas pot aduna un sac plin. Felul acesta 
de carne e uşor de găsit. Să aduc şi câţiva raci? 

— Oricât de mulţi! 

— Bine. O rup la fugă! 

Foarte încântat, Conrad se întoarse în casă, îngrijindu-se 
să nu fie văzut de nimeni. Grădinarul aduse curând un mare 


număr de broaşte, broscoi şi raci şi, un închizându-se 
împreună cu Conrad în camera în care fusese Hector, goli 
sacul în coş. Apoi, ieşiră amândoi, fără să fie observați. Dacă 
era vorba să se joace o festă celor trei surori, niciunul 
dintre ei nu se dădea în lături. 

Între timp, maiorul continuă să citească lucrarea lui 
Clausewitz. Deodată, auzi apropiindu-se paşi grăbiţi. Uşa fu 
deschisă cu putere şi se ivi Freya cea lungă, ţinându-şi pe 
braţe nedespărţita pisică şi vădind o supărare nemărginită. 

— Emil, frate! 

— Ei, ce s-a întâmplat? 

— Ce putea să se întâmple, decât o ispravă de-a dracului 
sau, fiindcă-i totuna, de-a „contelui zănatic”. 

— Ah, iar neastâmpăratul acela? 

— Da, iar! Dumnezeule, ce fel de om o fi? Dacă aş fi fostun 
ofiţer, un cavaler, l-aş fi provocat la duel, l-aş fi. 

Rostind aceste cuvinte, îşi ridică palmele şi, ca să-şi 
convingă fratele că l-ar fi pălmuit, şi le trânti cu putere în 
canapeaua pe care se aşezase. Din nenorocire, însă, 
palmele ei nimeriră pisica zbârlită, ce şedea ghemuită 
alături şi care, nefiind deprinsă cu asemenea 
„drăgălăşenii”, scoase un mieunat şuierător şi, străbătând 
camera din câteva sărituri, se repezi la fereastra deschisă şi 
fugi. Freya sări de pe canapea şi alergă la fereastră. 

— A plecat! Frate! Dumnezeule, nu vezi că a murit şi Bibi? 

— Şi Bibi a murit, ai spus? Dar cine a mai murit? 

— Dumnezeule mare, nu ştii încă? S-a răsturnat în apă şi. 

Uşa fu smulsă iar şi se ivi Wanka. 

— Ai şi ajuns, Freya? Da, aşa e, ai picioare mai lungi ca ale 
mele. Ah, pier, simt că mă topesc! Fă-mi loc să şed! 

Se prăbuşi pe canapea şi închise ochii. Maiorul fu cuprins 
de teamă. 

— Vorbiţi o dată! Cine a murit? 

— Nu-i moartă, exclamă Wanka, dar e în apă. 

— Ba da, a murit, e moartă de-a binelea scumpa mea Bibi! 
strigă Freya. După o asemenea prăbuşire, nu mai avea cum 


să ajungă întreagă la pământ! 

— Trăsni-v-ar.! blestemă maiorul, nemaiputându-se 
stăpâni. Cine s-a răsturnat în apă? Asta vreau să ştiu! Hai, 
descleştaţi-vă limba o dată! 

În clipa aceea, se auziră de afară gemete, care păreau a fi 
scoase de un monstru, şi uşa se deschise pentru a treia 
oară. Grăsuna Zilla păşi greoi. Gâfâia, şi chipul ei avea 
roşeaţa chinovarului. 

— Ah. îh. ah. uh. ufff. oh! uh! 

Şi în timp ce Zilla scotea aceste sunete chinuite, începură 
să i se rostogolească broboane mari, de pe frunte pe obraz. 
Încercă să le îndepărteze, dar era atât de tulburată, încât 
săvârşi o confuzie destul de neplăcută; într-adevăr, îşi apăsa 
nervos batista pe piept şi-şi ştergea năduşeala de pe obraji 
cu ajutorul corpului veveriţei, cu trupuşorul lui Mimi. Micul 
animal se împotrivi din răsputeri acestei îndeletniciri la 
care era folosit, dând stăpânei sale prilejul să-şi recapete 
respiraţia. 

— Emil, ai aflat? 

— Eu? Habar n-am de nimic! Ce s-a întâmplat? Ah, uite-o 
că vine! 

Se ivi Magda. Păşind repede, se îndreptă spre tatăl ei şi-l 
îmbrăţişă. 

— Nu-i aşa, tată, că nu eşti supărat pe mine? 

— Pentru ce să fiu supărat? 

— Ei, fiindcă „zănaticul acela de conte” m-a aruncat în 
apă. 

— Pe tine? Nu se poate! Poate din greşeală! 

— Nu, dinadins. Dar să nu mă cerţi, fiindcă am alergat şi 
am ajuns acasă înaintea mătuşilor, şi mi-am schimbat 
numaidecât rochiţa. Însă n-am păţit nimic. 

— Ce noroc! Ia povesteşte-mi. 

Îndemnul fu ascultat în acelaşi timp de patru glasuri; 
surorile se arătară atât de vorbăreţe, încât aproape că nu 
se mai înţelegea nimic. Maiorul îşi stăpânea cu greu 


enervarea; dar el ştia că nu se cade să întrerupă navala 
zgomotoasă de cuvinte, aşa că-i aşteptă sfârşitul. 

— Încotro s-a îndreptat contele? întrebă, când văzu că 
surorile guralive s-au potolit. 

— Nu ştim. A vâslit mai departe. 

— Spre uscat? 

— Nu. 

— Prin urmare, nu s-a dus acasă. Şi cum se numeşte 
băiatul acela curajos? 

— Gerd. Are un tată vitreg, îl lămuri Freya. 

— Adică un tată vitreg şi denaturat, care-l bate şi-l 
chinuieşte în fiecare zi, adăugă Zilla. Dacă n-ar fi fost atât 
de brav şi de viteaz, ne-am fi înecat toate. 

— E adevărat, întări Wanka. Trebuie să-i acordăm o 
răsplată, ca să-i exprimăm recunoştinţa noastră. 

— Mă voi îngriji eu de răsplată, hotărî maiorul. Puteţi 
pleca. 

Cele trei surori plecară spre încăperile lor şi, îndată ce 
intrară, îşi opriră privirile asupra coşului. 

— Ah! Am uitat cu totul de câine! îşi aminti Freya. Să 
deschidem coşul şi să-i dăm drumul! 

— Da, şi-a isprăvit pedeapsa, şi fratele nostru Emil i-o fi 
simţit lipsa. 

Ridicară capacul, - şi de pe buzele lor ţâşni în aceeaşi clipă 
un strigăt de groază, pricinuit de priveliştea înfiorătoare a 
micilor animale ce mişunau în coş. Voiră să fugă, dar rochia 
albastră a Freyei rămase agăţată de coş; în urma 
smuciturii, coşul se răsturnă şi goli pe duşumea o 
sumedenie de broaşte şi salamandre din lacul apropiat, 
împreună cu raci, gândaci mari cu picioare lungi şi tot felul 
de vieţuitoare ciudate, din cele ce sunt aruncate de două ori 
pe zi de flux pe țărm şi pe care le prind copiii, ca să le 
vândă vizitatorilor staţiunii. Micile vieţuitoare săreau şi se 
târau pretutindeni prin odaie, astfel că surorile 
înspăimântate nu mai ştiau unde să stea, ca să nu le calce. 
Sora îmbrăcată în albastru sări pe canapea, cea îmbrăcată 


în verde se urcă pe scaunul cel mai apropiat şi cea 
îmbrăcată în purpuriu se caţără pe masă, aşezându-se de-a 
binelea. 

În timpul acestei întâmplări, maiorul şi fiica sa trecură pe 
lângă uşa încăperii. Se duceau să-l caute pe inimosul Gerd 
şi să-l răsplătească. În urma lor păşea respectuos Conrad, 
care era nelipsit la toate plimbările lui Helbig. Maiorul şi 
Magda nu luară în seamă ţipetele ce se auzeau din odaie, 
închipuindu-şi că e vorba de o continuare a convorbirilor 
privitoare la căderea fetiţei în apă. Conrad însă deschise 
încetişor uşa şi zvârli o privire asupra scenei pline de haz 
dinăuntru. Cu o mulţumire pe care izbuti să şi-o 
stăpânească, închise uşa tot atât de încet, o încuie, scoase 
cheia şi o vâri în buzunar. Apoi, fugi după stăpânul său. 

Maiorul se îndreptă mai întâi spre ştrand. Când ajunse 
acolo, văzu barca de pază, care înconjura limba de pământ 
şi se grăbea să ia pe bord pe conte şi pe însoțitorii săi, 
ducându-i pe uscat. În halul în care se afla, contele nu mai 
oferea înfăţişarea unui erou care a săvârşit o ispravă 
măreaţă; toţi cei din apropiere îşi aţintiseră privirile asupra 
lui cu o vădită bucurie răutăcioasă. Primul care-i ieşi în 
întâmpinare fu maiorul. 

— Domnule conte! 

— Domnule maior! 

— Ţi-ai oferit plăcerea de a lovi barca în care erau surorile 
mele? 

— Aş! Barca a fost condusă greşit de un barcagiu 
nepriceput, un băiat. 

— Băiatul acela cunoaşte mai bine vâslitul decât mulţi 
bărbaţi. Nu cumva vrei să susţii că izbitura n-a fost plănuită 
de dumneata? 

— Desigur. 

— Eşti un ticălos! 

— Bine! Asta-i o insultă, pentru care ne vom bate în duel. 

— Nici nu mă gândesc! Un ofiţer onorabil nu-şi mânjeşte 
sabia, îngăduind s-o atingă un om care n-are nici urmă de 


educaţie şi demnitate şi care nu se bucură decât de faima 
că e un ticălos. 

— Ascultă! tună contele. 

— Ei aş! Vrei poate să tăgăduieşti palma pe care ţi-a 
trântit-o deunăzi căpitanul von Falkenau, fiindcă ai fost 
necuviincios cu o doamnă respectabilă? Se mai văd doar şi 
acum urmele de neşters ale acestei palme. Un om cinstit nu 
se poate bate în duel cu dumneata, fără să se necinstească 
pe sine însuşi. Cu toate acestea, îţi voi pretinde o satisfacţie, 
dar nu pe calea armelor, ci la bara justiţiei. Isprava 
dumitale este o crimă, este un atac josnic împotriva unor 
oameni paşnici, care pot cădea lesne victime cruzimii 
dumitale. Se va arăta şi unui conte cât de aspru sunt 
pedepsite de lege astfel de delicte. 

Contele voise să-l întrerupă, dar nu izbuti. Abia după ce 
maiorul îşi termină dojana, „zănaticul” fu în sfârşit în stare 
să răspundă pe un ton ameninţător: 

— Omule, îmi vorbeşti în felul acesta, fie datorită unei 
slăbiciuni bătrâneşti, fie din nebunie! Voi şti eu cum să te 
silesc să te baţi cu mine în duel. Iar în ce priveşte legea, îi 
cunosc prevederile şi mă voi folosi de ele. Ţine-ţi bine 
femeile şi pe vâslaşul lor; s-ar putea să-mi dea în gând să 
cer arestarea lor! 

Şi plecă, urmărit de priviri duşmănoase. Atunci, unul 
dintre barcagii înainta spre Helbig, răsucindu-şi bereta în 
mână. Era vecinul Klassen, care rosti pe un ton respectuos: 

— Nu-i aşa că dumneavoastră sunteţi domnul maior, şi în 
barca aceea este domnişoara Magda, fiica dumneavoastră? 

— Da. Ce doreşti? 

— Aş voi să vă vorbesc pentru tânărul acela cumsecade, 
Gerd. 

— Ah, pentru Gerd? 

— Da. A ajutat stimatelor doamne să nu cadă în apă şi aţi 
avea putinţa să-i arătaţi mulţumirea dumneavoastră. 

— În ce mod? 


— Hm! Gerd avea de multă vreme pică pe conte, fiindcă i-a 
insultat mama, şi azi s-a răfuit cu el. Contele a încercat să 
răstoarne barca în care se aflau doamnele; dar n-a izbutit, 
deoarece Gerd îşi cunoaşte foarte bine meseria. Apoi, 
tânărul a pornit în goană după conte şi i-a scufundat barca, 
astfel că l-a silit să rămână o bucată de vreme în apă, 
împreună cu însoțitorii săi, până când să fie salvat. Desigur, 
acum va pâri pe băiat şi-l va preda justiţiei, după cum a şi 
făgăduit adineauri, şi ar fi foarte nimerit dacă Gerd ar avea 
sprijinul unui om cu vază, care să-l apere de neplăceri. 
Merită să fie ajutat; oricine vă poate încredința de lucrul 
acesta. 

— Într-adevăr! Şi unde locuiesc părinţii lui? 

— Colo, în bordeiul de lângă cel din capăt. Mama lui e o 
femeie de treabă, dar tatăl lui e un păcătos şi un beţiv, 
căruia nu-i place să muncească. Tânărul e nevoit să se 
istovească din greu, ca să-şi întreţină toată familia - şi se 
alege cu lovituri zilnice, drept răsplată, dar cu mâncare 
puţină. Mama lui e de prin ţinuturi îndepărtate şi pare să fi 
fost o femeie foarte frumoasă. A fost logodită cu un cârmaci, 
care trebuie să fi pierit într-un naufragiu pe mări străine, 
întrucât nu s-a mai întors niciodată. Ea n-a voit să se mărite, 
dar a fost silită de familie şi a venit aici cu bărbatul ei. Gerd 
e un băiat foarte bun şi sârguincios, puteţi fi sigur. Merită 
cu prisosinţă să fie ocrotit împotriva contelui. Şi noi toţi ne 
vom strădui să-l sprijinim şi să-l apăram, dacă va fi pârât. 

Maiorul strânse mâna celui ce vorbise: 

— Băiatul a salvat viaţa fiicei mele şi se înţelege de la sine 
că-i sunt recunoscător. Şi dumitale îţi mulţumesc. Te porţi 
ca un om vrednic. Prin urmare, Gerd a plătit numaidecât 
contelui răsplata ce i se cuvenea? 

— Da, şi cu atâta dibăcie, încât niciunul dintre noi, vâslaşi 
experimentați, nu i-am fi putut-o plăti mai bine. 

— Mă bucură cele ce-mi spui! 

— Dar nu se cade să ştie nimeni. În faţa judecății, fireşte 
că însuşi contele e vinovat de ciocnire. Tânărul i-a lovit 


barca atât de îndemânatic, încât oricărui cunoscător îi va fi 
lesne să facă dovada că Gerd n-are nici o vină. 

— Aşadar, în afară de faptul că e curajos şi are prezenţă de 
spirit, băiatul e şi deştept şi chibzuit? 

— Da. A vâslit de nenumărate ori barca de salvare, iar în 
orele libere se apleacă sârguincios asupra cărţilor ce i se 
împrumută. E un băiat minunat! Printre noi sunt mulţi 
marinari care au călătorit în toată lumea, care cunosc 
temeinic meşteşugul şi vorbesc numeroase limbi. El le 
ascultă poveştile şi caută să-şi însuşească toate cunoştinţele 
lor; dar pe ascuns, fiindcă tatăl sau vitreg nu-i îngăduie să- 
şi întrebuinţeze vremea în felul acesta şi-l pedepseşte. 

— Bine, voi ţine seamă de ceea ce-mi spui! Este aici 
barcagiul care a adus pe uscat pe surorile mele? 

— Eu le-am adus. 

— Da? Au uitat să-ţi plătească. Iată dreptul dumitale! 

Vecinul Klassen mulţumi pentru suma frumoasă pe care o 
primi, iar maiorul se îndreptă, împreună cu Magda, spre 
locuinţa părinţilor lui Gerd. 

Bordeiul era aşezat la o mare depărtare de celelalte. Când 
ajunse în preajma lui, maiorul auzi plânsete; iar când păşi 
înăuntrul bordeiului, priveliştea ce i înfăţişă ochilor îl 
încremeni. 

Gerd atârna cu ambele mâini legate cu o curea de un cui 
înfipt în perete, în aşa fel încât abia atingea podeaua cu 
vârfurile picioarelor. Partea de sus a corpului era goală, iar 
carnea însângerată de pe urma unor lovituri sălbatice; 
podeaua era plină de pete de sânge. Peste măsură de 
îndurerat din pricina chinurilor prin care trecuse, bietul 
băiat nu mai putea să strige. Ochii-i erau roşii şi umflaţi. 
Bâtele cu care fusese lovit zăceau pe aproape. Într-un 
ungher întunecat, era trântită mama lui Gerd, cu capul 
legat. Suferise şi ea câteva lovituri în cap, dar se părea că 
rănile nu erau grave. Lângă ea se aflau patru copilaşi, care 
plângeau încet, iar pe un pat vechi şedea cel ce săvârşise 
cumplita grozăvie. Făptura lui osoasă şi trăsăturile lui aspre 


făceau o impresie respingătoare. Se vedea numaidecât că e 
în stare de beţie. Auzii că a intrat cineva, dar rămase 
nemişcat şi cu privirea pierdută în gol. 

Zărind băiatul, Magda fu sincer înduioşată, mai ales că 
începuse să ţină la el, şi scoase un strigăt de spaimă şi 
durere: 

— Ah, Dumnezeule! Tată, uită-te la Gerd! Ajută-i repede, 
tată, repede! 

Maiorul se îndreptă spre băiat şi ridică mâna, ca să-i 
desfacă legătura şi să-i dea putinţa să coboare. Dar 
sălbaticul tată beat se ridică şi-l apucă de braţ. 

— Stai! Ce doreşti? 

— Întâi vreau să eliberez băiatul! 

— Casa asta e a mea şi băiatul tot al meu. Căraţi-vă! 

— Potoleşte-te! Ia-o încetişor! Plecăm, n-avea grijă, dar 
numai după ce ne vom îndeplini datoria. 

— leşi! Nu-ţi dau voie să porunceşti aici şi nu-mi vei 
porunci! 

Şi strânse pe maior de braţ; dar Helbig îl îmbrânci. 

— Ascultă! Să nu te încumeţi să te mai apropii de mine, 
dacă nu vrei s-o păţeşti! Şi întrebă pe copii: E tatăl vostru? 

Unul dintre ei dădu din cap. 

— Şi dânsa e mama voastră? 

— Da. 

— Conrad, dezleagă cureaua şi dă drumul băiatului! 

— Încercaţi, dacă vă dă mâna! îi ameninţă sălbaticul, 
înşfăcând o bâtă. 

— Conrad! 

Servitorul înţelese îndemnul stăpânului său şi, repezindu- 
se afară, se înapoie curând cu câţiva poliţişti şi barcagii. Cu 
ajutorul lor, omul nemilos fu legat, cu toate că se 
împotrivise din răsputeri. Apoi, Gerd fu coborât şi aşezat pe 
un scaun. Bietul băiat era atât de năucit în urma loviturilor, 
încât abia mai putu recunoaşte pe cei ce intraseră în 
bordei. Ca să-şi stăpânească durerea - fiindcă, dacă şi-ar fi 
vădit-o prin strigăte, şi-ar fi îndârijit şi mai mult călăul - îşi 


muşcase buzele şi limba, însângerându-şi-le. Tot din pricina 
loviturilor pe care le primise în cap, şi mama lui era 
aproape ameţită şi bolborosea cu greutate cuvintele, prin 
care se străduia să răspundă întrebărilor ce i se puneau. 
Băiatul venise acasă fără bani, şi tatăl său se înfuriase. 
Aflând şi despre întâmplarea cu contele, sălbaticul se 
năpustise cu toată cruzimea asupra soţiei şi fiului şi-i 
chinuise atât de barbar. Poliţiştii îl luară cu ei. 

Barcagiii chemaţi de Conrad se îngrijiră în grabă de 
pansarea rănilor, iar Gerd fu ajutat să se îmbrace. 

— Bietul băiat! rosti maiorul. Vrei să pleci din casa 
aceasta? 

— Nu. Rămân cu mama. 

— Frumos, foarte frumos! Dar dacă pleacă şi ea? 

— Atunci o însoțesc. Dar unde să ne ducem, stimate domn? 

— Veniţi la mine. Voi avea eu grijă de voi. Acum trebuie să 
mă înapoiez. Mă poţi întovărăşi, sau te mai împiedică 
rănile? 

Băiatul zâmbi, dar păru că se ruşinează: 

— De multe ori am plecat de acasă după ce am fost bătut 
rău, şi a trebuit să şi muncesc. 

— Atunci, vino cu mine! 

Maiorul puse punga sa cu bani lângă biata mamă, ce zăcea 
încă înlemnită în ungher şi ieşi. Magda luă pe băiat de 
mână. 

— Săracu' Gerd! Eşti atât de curajos! M-ai scos din apă şi 
acum ai mâncat bătaie! Te mai doare? 

Chipul tineresc al micului barcagiu se însenină: 

— Acum nu mă mai doare! 

Fetiţa nu-şi putea închipui cât bine e în stare să facă un 
singur cuvânt bun. Ea merse cu el de mână, până când 
ajunseră la vila în care locuia maiorul. 

Aici, îi aşteptă altă privelişte, tot atât de neobişnuită. 
Întregul personal al vilei era adunat pe gang şi vorbea cu 
trei glasuri femeieşti, ce se auzeau dintr-o încăpere cu uşa 
încuiată, şi care se tânguiau amarnic. 


— Ce s-a întâmplat? întrebă maiorul. 

Toţi cei adunaţi pe gang voiră să răspundă în acelaşi timp, 
dar vocea stridentă a subretei fu mai puternică: 

— Ce s-a întâmplat, domnule maior? O nenorocire, o 
nenorocire înspăimântătoare şi nemaipomenită. 

— Deschideţi! 

— Nu putem! N-avem cheia! 

— Staţi! 

Se apropie de uşă şi bătu: 

— Cine-i acolo? 

— Noi! ţipară deodată cele trei surori. 

— V-aţi încuiat? 

— Nu! răspunseră iar toate trei. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Deschide repede şi adu ajutoare! Prin toată odaia 
mişună. 

— Mongştri! strigă alt glas. 

— Şerpi! adăugă al treilea glas. 

— Salamandre şi balauri! rosti iar cea mai mare dintre 
surori. 

Se auziră apoi strigătele învălmăşite ale celor trei 
prizoniere: 

— Melci, viermi, limbrici, cameleoni! Veniţi, veniţi odată! 
Eu cad de pe masă! Eu de pe scaun! Şi eu de pe canapea! 
Ajutor! Ajutor! Ajutor! 

Conrad făcu un semn grădinarului şi acesta se uită pe jos, 
spunând. 

— Ah! Aici nu v-aţi gândit să căutaţi! Uitaţi-vă! Cheia e pe 
podea. 

— Dă-mi-o! îi porunci maiorul. 

Deschise şi izbucni în hohote de râs, o dată cu toţi ceilalţi. 

— Aşa! Cum au ajuns aici vieţuitoarele acestea? întrebă 
stăpânul vilei. 

— Au ieşit din coş, îl lămuri Freya. 

— Hm! mormăi maiorul, zvârlind servitorului său o 
căutătură supărată. Hector s-a transformat în târâtoarele 


acestea! Straşnică schimbare! Hai, îi îndemnă el pe 
servitori, alungaţi-le! 

Şi plecă. 

— Luaţi-le, ce mai staţi? se răsti Freya. 

Grădinarul clătină gânditor din cap. 

— Hm! mormăi neîncrezător. Hector s-a transformat în 
târâtoare? Hm! Foarte primejdios animal! Dar slujba mea 
nu-i în vilă, ci în grădină. 

Plecă şi el. La rându-i, Conrad făcu o mutră ciudată: 

— Hector? Hm! Totdeauna a fost un animal răutăcios şi mi- 
am închipuit că are pe dracu' în el! Dar nu sunt dator să 
servesc pe doamne, ci numai pe domnul maior. 

Se îndepărtă şi el. Nici Magda, nici vreuna dintre 
servitoare nu se încumetă să se apropie de vieţuitoarele 
care mişunau prin odaie. Atunci, se ivi Gerd. Din modestie, 
stătuse tot timpul deoparte. Surorile îl văzură şi se 
bucurară. 

— Uite salvatorul! Gerd, dragul nostru Gerd, alungă, 
târâtoarele astea de aici! 

Fără să se mai codească, băiatul vâri în coş musafirii 
nepoftiţi, cu o repeziciune uimitoare. 

— Aşa, stimate domnişoare. Acum, puteţi porunci să se ia 
coşul de aici. 

Surorile putură în sfârşit să coboare de pe „baricadele” pe 
care se cocoţaseră de frică. 

— Îţi mulţumim, băiete! exclamă Zilla. Nu trebuie să ne 
mai părăseşti. 

— Da, vei rămâne la noi! adăugă Wanka. 

— Fireşte! întări Freya. Va rămâne aici, fiindcă înainte de 
orice trebuie să caute pe biata mea Bibi, care s-a aruncat 
de pe fereastră din pricina contelui. Şi apoi, trebuie să afle 
cine ne-a jucat festa aceasta, ca să ne putem răzbuna! 

Capitolul II - O „treime” deocheată. 

Locomotiva scoase câteva fluierături asurzitoare, roţile 
scârţâiră sub apăsarea frânelor strânse şi trenul personal 


intră în gară. Îndată ce trenul se opri, se deschiseră câteva 
compartimente. 

— Hochberg, oprire cinci minute! răsună glasul 
conductorului. 

— Oprirea o să ţină ceva mai mult, rosti pe un ton aspru 
un călător, ce şezuse împreună cu un tovarăş de drum într- 
un compartiment de clasa a III-a. Cel care vorbise purta 
uniforma de vagmistru şi înfăţişarea lui era aceea a unui 
ostaş. 

— Asta nu priveşte pe nimeni! răspunse grosolan celălalt. 
Au fost destui inşi, care s-au umflat întâi în pene şi apoi s-au 
împotmolit. Şi cred chiar că au rămas şi vagmiştri pe aici, 
domnule vagmistru. Să ţii minte lucrul acesta! 

Cel care vorbise acum era o făptură măruntă 
respingătoare, îmbrăcată în nişte haine vechi. Avea obrazul 
spălat şi părul pieptănat, dar grija aceasta pentru curăţenie 
era cu totul nepotrivită omului. Se părea că fusese silit să 
aibă o înfăţişare curată. Dar ceea ce atrăgea mai mult 
luarea-aminte asupră-i era faptul că avea mâinile prinse în 
cătuşe; pentru o mai mare siguranţă, cătuşele fuseseră 
legate zdravăn cu o curea, trecută în jurul mijlocului. Era 
un răufăcător arestat. 

— Foarte bine! Acum, coborâm! răspunse vagmistrul. 

— Domol, domol! o să cobor când voi avea chef, rosti 
celălalt. 

— Fie! Dar ceva mai repede! 

Vagmistrul îl împinse în afara compartimentului. 
Răufăcătorul se uită în jurul lui, văzu îmbulzeala din gară şi 
se gândi că o va putea folosi, spre a se salva. Dintr-o 
săritură ajunse lângă călătorii care coborâseră şi cei ce se 
aflau pe peron, şi încercă să se strecoare printre ei. 

— Opriţi-l! Puneţi mâna pe el! strigă vagmistrul. 

De fapt, strigătele fuseseră de prisos. Câţiva inşi îşi 
dăduseră seama că e vorba de un arestat care încercă să 
fugă şi-l înconjuraseră, împiedicându-l să-şi înfăptuiască 
planul. 


— L-am prins. Luaţi-l în primire! 

— Mulţumesc, vă mulţumesc domnilor! A fost o încercare 
neroadă şi de neînțeles, dacă şi-a închipuit că-mi va scăpa. 

Gardianul care-şi făcea serviciul în gară se apropie zelos. 

— Să vă ajut la transportarea arestatului, domnule 
vagmistru? întrebă. 

— Îţi mulţumesc frumos! Sunt destul de sigur de el; dar îl 
voi veghea ceva mai aspru şi-l voi lega mai bine. 

Scoase din buzunar o bucată de frânghie, legă pe 
răufăcător de braţ şi porni cu paşi ţanţoşi. Se îndreptă spre 
cea mai înaltă parte a oraşului, unde, îndărătul unor case 
neobişnuit de înalte, se zăreau turnurile unei clădiri ce avea 
înfăţişarea unui castel: acolo era cetatea Hochberg, care 
adăpostea de vreme îndelungată între zidurile ei pe mulţi 
inşi ce nesocotiseră legile şi-şi ispăşeau osânda, cu preţul 
libertăţii lor. 

La capătul străzii se afla o poartă de fier, greoaie şi 
întunecată, de care era agăţat un ciocan mare. Vagmistrul 
luă ciocanul şi lovi cu el în poartă. Orice om s-ar fi simţit 
înfiorat de sunetul ce urmă şi care însemna pentru el 
încheierea silită a felului de viaţă trăit până atunci! 

Se trase un zăvor şi în poarta întredeschisă se ivi un chip 
bărbos. 

— Cine-i? 

— Un vagmistru şi un răufăcător arestat. 

— Intraţi! 

Poarta fu deschisă şi cei doi păşiră într-un gang întunecos, 
construit în forma unui tunel. Ostaşul bărbos care le 
deschisese poarta o încuie cu grijă şi descuie altă poartă, ce 
ducea într-o curte. 

— Drept înainte! 

Vagmistrul dădu din cap. Cunoştea bine orânduiala 
închisorii, fiindcă mai fusese de câteva ori pe aici. Îşi duse 
prizonierul într-o încăpere mică, a cărei singură fereastră 
avea zăbrele de fier şi în care şedea supraveghetorul 
paznicilor porţii; îndatorirea lui era să observe tot ce se 


întâmplă în curte şi să noteze într-un registru pe toţi cei 
care intrau în închisoare sau o părăseau. 

— Bună dimineaţa! îl salută vagmistrul. 

— Bună dimineaţa, domnule vagmistru; iar ne-ai adus un 
oaspete? 

— Da, după cum vedeţi. 

— Treceţi-vă numele, vă rog! 

Vagmistrul îşi scrise numele în registru şi întrebă: 

— Domnul consilier e aici? 

— Da. Voi suna să vină cineva. 

Supraveghetorul apăsă pe o sonerie şi, după câteva clipe, 
veni alt supraveghetor. 

— Încă unul? se miră noul venit. 

— Însoţiţi-mă, îndemnă pe vagmistru. Arestatul rămâne 
aici. 

Cei doi străbătură un gang lung; ajungând la o uşă, 
supraveghetorul intră ca să vestească şefului său sosirea 
vagmistrului şi, după câteva clipe, se înapoie, spunându-i că 
poate să intre şi el. 

Vagmistrul îi urmă îndemnul şi, păşind în odaie, luă o 
poziţie militărească, fără să salute. Ştia că nu poate vorbi, 
decât după ce va fi întrebat de director despre rostul venirii 
la închisoare. Directorul era un bărbat bine făcut şi purta 
uniforma funcţionarilor superiori şi o sabie; mustaţa groasă 
care-i împodobea chipul vădea o fire aspră. Nu-şi ridică 
ochii spre cel ce intrase, decât după ce sfârşi ceea ce avea 
de scris; apoi îl întrebă: 

— Cine eşti dumneata? 

— Vagmistrul Haller din Fallum, domnule consilier. 

— Ce-ai adus? 

— Un arestat. 

— Numele lui? 

— Heinrich Hartmann din Fallum. 

— Ocupaţia? 

— Pescar sau barcagiu. 

— Actele de predare? 


Vagmistrul îi înmână actele, pe care le avea pregătite. 

— Bine; ai ceva de spus? 

— Hartmann a fost reclamat că şi-a chinuit neomenos şi 
necontenit soţia şi pe fiul său vitreg. A fost adus sub pază 
severă, a încercat să fugă şi cu prilejul acesta a rănit grav 
un gardian. E un beţiv, un ins rău şi primejdios, care şi în 
timpul călătoriei până aici a încercat să se împotrivească, 
atunci când l-am îndemnat să coboare. Între altele, mi-a 
spus că închisoarea de aici a adăpostit şi vagmiştri, şi în 
gară a voit să se furişeze prin mulţime, dar a fost prins 
numaidecât. 

— Vom şti noi să-l îmblânzim. Îi vom aplica regimul 
disciplinar de clasa a III-a şi va primi timp de douăzeci de 
zile mâncare redusă, ca să se deprindă de la început cu 
închisoarea. Poftim dovada de primire, domnule vagmistru! 
Bună ziua! 

În timp ce directorul se apucă să cerceteze actele ce-i 
fuseseră predate cu privire la noul său oaspete, vagmistrul 
se înapoie în odăiţa de pază, ca să-şi ia chipiul. Arestatul 
şedea pe un pat şi se uita amărât în juru-i. 

— Hartmann, rosti vagmistrul, pregătindu-se de plecare: 
ai ceva de spus soţiei şi copiilor? E ultima dată când le mai 
poţi trimite vreo veste în modul acesta. 

— Căraţi-vă! sună răspunsul, drept mulţumire. 

Încredinţat că sălbaticul nu-şi potolise vrăjmăşia, paznicul 
care-l însoţise până aici porni înapoi spre gară. În clipa 
aceasta, prizonierul încetă să mai fie o făptură omenească 
şi deveni un obiect: nu mai era stăpân pe voinţa lui. După 
câteva clipe, se ivi un supraveghetor. 

— Vino, îi porunci, după ce-l privi în treacăt. 

— Aşa? Aici mă tutuiţi? 

Supraveghetorul porţii, care nu rostise nici un cuvânt 
până acum, se întoarse spre tovarăşul său de slujbă: 

— E un ins rău şi neruşinat, să ştii! Trebuie să te porţi 
aspru cu el! 

— Va afla curând ce se cuvine unor asemenea inşi. Înainte! 


Îşi înşfacă prizonierul şi-l împinse spre uşă. Străbătură 
gangul şi o luară apoi la dreapta, oprindu-se în faţa unei uşi 
de fier. După ce se descuiară două lacăte mari şi se traseră 
trei zăvoare groase, ieşi la iveală un gang mic şi îngust care 
n-avea fereastră şi era luminat de o lampă. Pe ambele părţi 
ale gangului se aflau câte opt uşi de fier, încuiate cu lacăte 
şi zăvoare. Încăperile de dindărătul acestor uşi aveau câte 
şapte picioare înălţime, patru picioare lărgime şi cinci 
picioare adâncime. În fiecare din ele nu se vedeau decât o 
sobă, o cană de apa, un scăunel şi un lanţ de fier, găurite, 
iar pe din afară zăbrele duble şi groase. Nici un leu n-ar fi 
fost în stare să scape dintr-o asemenea cuşcă. 

Acestea erau celulele închisorii din Hochberg, cele mai 
straşnice din întreaga clădire. E neapărată nevoie ca orice 
nou răufăcător să le cunoască asprimea, fiindcă numai 
astfel îşi poate aminti de ele după ispăşirea pedepsei şi se 
poate speria de urmările vreunei isprăvi oprite de lege. Toţi 
puşcăriaşii îşi trăiesc în aceste celule înfricoşătoare prima şi 
ultima zi a timpului prevăzut de pedeapsa la care au fost 
condamnaţi. Supraveghetorul deschise o celulă: 

— Intră! 

— În asta? N-aveţi una mai bună? 

— Nu. 

— Păi cele din Fallum erau mai frumoase! 

— La „Hotel de Saxe” sunt şi mai frumoase, dar costă între 
zece şi douăzeci de mărci pe zi. Să-ţi văd buzunarele! 

— Nu îngădui să fiu tutuit! 

— Te vei deprinde şi cu asta. Arată-mi buzunarele! rosti 
supraveghetorul pe un ton înăsprit. 

— N-am nimic în ele! 

— Vreau să mă conving. Sau ţii să te ajut? 

Cătuşele îi fuseseră scoase, astfel că răufăcătorul îşi putea 
mişca braţele. Înfricoşat puţin de tonul aspru al paznicului, 
îşi întoarse buzunarele. Apoi se lăsă percheziţionat în 
amănunţime, din cap până-n picioare. 

— Cum te numeai? 


— Hartmann. 

— Ce meserie aveai? 

— Barcagiu. 

— Ce faptă ai săvârşit? 

— Trebuie neapărat să ştiţi? 

— Voi citi mai târziu actele tale, aşa că nu eşti silit să-mi 
spui. Totuşi, socotesc nimerit să te previn, spre binele tău, 
că aici eşti dator să fii respectuos cu paznicii şi cu întregul 
personal al închisorii. Nu te găseşti aici decât de vreo 
jumătate de oră şi ţi s-a şi aplicat o pedeapsă de reducere a 
mâncării pe timp de douăzeci de zile. 

— Mie? Aş dori să ştiu pentru ce! 

— Fiindcă ai fost mojic faţă de vagmistrul care te-a adus. 
În închisoarea noastră, se pedepseşte cea mai mică 
greşeală cu cea mai mare asprime. Sunteţi trimişi aici ca să 
vă ispăşiţi pedepsele şi ca să vă îndreptaţi purtările. Cine-i 
supus şi sârguincios, n-are de ce să se plângă; dar celui 
care-i îndărătnic nu-i prea merge bine. Să ţii minte ce-ţi 
spun! Ce pedeapsă ţi s-a dat? 

— Zece ani. 

— Pentru ce? 

— Fiindcă mi-aş fi bătut soţia şi fiul vitreg şi fiindcă la o 
încercare de evadare aş fi înjunghiat pe paznicul care mă 
însoțea. 

— Ai fi? De ce nu vorbeşti, cum trebuie? Spune: l-am bătut 
şi l-am înjunghiat, fiindcă ai făcut-o doar! Ştii să citeşti? 

— Ştiu puţin, dar numai dacă literele sunt mari. 

— Aici, pe uşă, e lipit un anunţ, în care se indică regulile 
de care trebuie să ţineţi seamă. Pe fereastră vine destulă 
lumină. Citeşte totul până când mă înapoiez şi nu uita 
NIMIC! 

Şi părăsi celula. Lacătele fură încuiate şi zăvoarele fură 
trase; apoi se făcu linişte. Înfricoşătoarea singurătate care-l 
înconjura începu să-l înfioare pe deţinut. Se simţea atât de 
rău, de parcă l-ar fi lovit cineva în cap. Se prăbuşi pe 
scăunelul vechi de lemn, cu obrajii în palme. Rămase astfel 


multă vreme, până când lacătele şi zăvoarele zornăiră iar. 
Supraveghetorul deschise din nou uşa: 

— Hai! 

Porni supus şi străbătu mai multe ganguri, până când 
ajunse într-o încăpere mare şi plină de aburi, care era 
despărțită prin pereţi de lemn, scunzi şi subţiri. În fiecare 
despărţitură se aflau o cadă şi un scăunel. Pe unul din 
aceste scăunele, erau nişte haine; pe un altul şedea un 
bărbat înalt şi slab, care ţinea în mână o foarfecă şi un 
pieptene; era îmbrăcat în haină şi pantaloni de pânză 
neagră şi purta ghete din piele tare. Părul îi era tăiai scurt, 
dar chipul lui mărturisea că trăise cândva zile bune. 

— Numărul doi”, avem încă un oaspete! spuse 
supraveghetorul. Îmbracă-l! Eu am de lucru în altă parte. 
Dar vezi să nu faci vreo prostie! Mă înapoiez peste o 
jumătate de oră. 

Plecă şi încuie uşa. Cei doi rămaseră singuri în încăpere. 

— Şaptezeci şi patru, aşază-te! 

— Cine? 

— Tu! Acum nu mai ai nume, ci eşti numărul şaptezeci şi 
patru. Numai în felul acesta vei fi chemat de azi înainte! 

— Drace! E tare frumos! 

— Nu drăcui! murmură celălalt. Apoi adăugă cu glas 
puternic: 'Ţi-am spus să te aşezi, sau eşti tare de urechi? 

Hartmann se supuse şi se trânti pe scăunel. Celălalt se 
pregăti să lucreze cu foarfeca şi pieptenul. 

— Ce ai de gând, hai? îl întrebă barcagiul. 

— Să-ţi tai părul. După aceea, vei face baie şi vei îmbrăca 
hainele închisorii. Cele pe care le porţi vor fi puse într-un 
sac, cu numărul tău, şi vor rămâne în el până când vei fi 
eliberat. 

— Hai, fă-ţi meseria, dacă nu se poate altfel! 

În timp ce se apucă să-i taie părul, „numărul doi” şopti: 

— Când vorbeşti, nu mişca buzele! Suntem necontenit 
supravegheați prin găurile de deasupra căzilor. Cu ce te 
îndeletniceai? 


— Am fost barcagiu. 

— De unde eşti? 

— Din Fallum. 

— Ah, staţiunea balneară Fallum? 

— Da, o cunoşti? 

— Am fost deseori acolo. Nu ştii dacă vara aceasta a venit 
contele Hohenegg la Fallum? 

— Acum vreo trei luni era în staţiune. De atunci sunt închis 
şi nu ştiu dacă n-a plecat. Îl cunoşti? 

— Foarte bine. 

— Dar cine eşti tu? 

— N-are importanţă. Dar, biruit de vanitatea care 
stăpâneşte pe cei mai mulţi oameni, adăugă: N-am fost un 
om de rând. Contele a fost prietenul meu. 

— Ah! exclamă Hartmann, mirat. Din pricina „contelui 
zănatic” am ajuns aici. 

— Cum asta? 

Hartmann îi răspunse, şoptind printre buzele uşor 
întredeschise: 

— S-a plimbat cu barca şi a răsturnat în apă pe fiica 
maiorului Helbig. Băiatul meu a răsturnat apoi pe conte şi 
eu am bătut cam aspru pe băiat. Am fost reclamat şi închis. 
Am încercat s-o rup la fugă şi am înjunghiat pe paznicul 
care mă ducea. De aceea am fost pedepsit cu zece ani 
închisoare. 

— Şi băiatul? 

— N-a păţit nimic. Contele a trebuit să plătească şi 
cheltuielile. 

— Da, aşa e acum. Înainte, sub celălalt regim, era mai 
bine. Hai, am terminat. Dezbracă-te şi intră în cadă! Îţi voi 
lua hainele. 

— Ce faci aici? 

— Sunt paznicul băii. 

— Şi ce plată primeşti? 

— Şase pfenigi pe zi. 

— Drace, e mult! 


— Da, e destul de mult. Timp de trei luni nu ţi se dă nimic, 
dar după aceea primeşti în fiecare, zi câte trei pfenigi dacă- 
ţi sfârşeşti cum se cuvine lucrul ce ţi se încredinţează. 

— Ce lucru? 

— ȚŢi se dă în fiecare zi câte ceva de făcut. Dacă nu 
isprăveşti, eşti pedepsit, fie cu câteva zile de carcera, fie cu 
reducerea mâncării, fie chiar cu lovituri. Şi fiindcă ţi s-a 
aplicat regimul disciplinar de clasa a III-a, ţi se reţine zilnic 
un pfenig din cei trei, drept pedeapsă, şi vei primi numai 
doi pfenigi. 

— Şi cum e cu regimul şi cu clasele? 

— Cine e predat cu observaţii aspre din partea justiţiei, 
sau e pedepsit aici, are regimul de clasa a III-a; cel care se 
bucură de observaţii judiciare bune, intră în regimul de 
clasa a II-a, iar celui care se poartă bine un timp îndelungat 
i se aplică regimul de clasa I. Cei din clasa I poartă nasturi 
albi, cei din clasa a II-a, nasturi galbeni, iar cei din ultima 
clasă, nasturi negri. 

— Prin urmare, tu eşti din clasa 1? 

— Da, însă nu din pricină că m-am purtat bine vreme 
îndelungată, fiindcă nu sunt aici de mult, - ci din cauză că 
directorul ţine seamă de ceea ce am fost înainte. Slujba de 
paznic al băii este un privilegiu. Este o funcţie de încredere, 
fiindcă am de-a face cu toţi deţinuţii. Prin urmare, le pot fi 
de mare folos. Vrei să mă serveşti şi să duci câteva rânduri 
unui alt deţinut? Le-am pregătit, cu nădejdea că voi găsi pe 
cineva care să vrea să le predea. De aici, vei fi dus la 
medicul penitenciarului. Acolo, vei vedea un deţinut care 
este secretarul medicului. Lui trebuie să-i dai rândurile 
mele. Îmi cunoaşte semnul şi priveşte pe oricine cu luare- 
aminte. Când îţi scoţi haina, strănuţi şi-ţi ştergi apoi ochiul 
drept cu mâna stângă, şi ochiul stâng cu mana dreaptă! Se 
va apropia numaidecât de tine şi-ţi va ajuta să te dezbraci. 
Cu prilejul ăsta, va lua hârtia pe care ţi-o voi vâri eu sub 
legătura de la gât. Îţi va fi de folos, să ştii. Cine vrea să i se 
dea cafea, sau vreun alt lucru neobişnuit în închisoare, 


trebuie să ceară îngăduinţa medicului; acesta comunică 
secretarului său hotărârea şi ceea ce scrie secretarul se 
îndeplineşte întocmai. Uneori, se întâmplă ca secretarul să 
treacă în registru o încuviinţare care nu i-a fost dată, sau pe 
care deţinutul nici n-a cerut-o. De aceea, atunci când 
primeşti ceva, spune supraveghetorului că ai cerut voia 
medicului! 

Între timp, „numărul şaptezeci şi patru” îşi isprăvise baia 
şi începu să se îmbrace. Paznicul îi ajută şi avu grijă să-i 
înnoade şi legătura la gât. 

— Ai uitat scrisoarea! spuse Hartmann. 

— N-avea grijă! E la locul ei. Aş fi fost neîndemânatic, dacă 
ţi-ai fi dat seama că am pus-o, fiindcă tot atât de lesne ar fi 
descoperit-o şi supraveghetorul. 

— Prin urmare, e adevărat că ne spionează? 

— Da. Vei vedea că intră, îndată ce am terminat. Paznicii 
ăştia se cred deştepţi, dar sunt mai proşti decât îţi închipui. 

Într-adevăr, în clipa când Hartmann îşi trase haina, uşa se 
deschise şi intră supraveghetorul. 

— Iar ai pălăvrăgit? 

— Nici un cuvânt! Sau credeţi cumva că unul ca mine 
simte nevoia să-şi încredinţeze cuiva gândurile? 

— Vreau să sper că nu. Hai, înainte! 

Hartmann fu condus în altă clădire şi se opri cu 
supraveghetorul într-o odaie, în care se afla un domn ce 
şedea la o masă. În cealaltă parte a odăii, văzu un bărbat 
gras, îmbrăcat în uniforma închisorii şi care nu-şi ridică 
ochii de pe hârtia pe care scria. 

„Domnul” era medicul-şef al penitenciarului. El măsură o 
clipă cu privirea pe noul venit şi întrebă pe Hartmann: 

— Ai mai fost bolnav? 

— Nu. 

— Ai nevoie de ceva? Ie doare ceva? 

— Nu, dar sunt mereu flămând. 

— Aşa? râse medicul. Domnii deţinuţi nu prea mănâncă 
destul în timpul prevenţiei şi vor să se îngraşe aici. 


Dezbracă-te! 

Şi se aplecă iar asupra hârtiilor de pe masă. Hartmann 
începu să-şi scoată încet haina şi strănută; apoi, îşi şterse 
ochii cum fusese învăţat. Grăsunul se ridică îndată şi se 
apropie de el. 

— Ei, dar nu te pricepi deloc, ştii? Cât vrei să te aştepte 
domnul medic-şef, hai? Dezbracă-te mai repede! 

Îi desfăcu legătura de la gât şi o trânti într-o parte; după 
aceea, îi ajută să se dezbrace. Medicul-şef se ridică de la 
masă şi se apucă să-l examineze pe îndelete. Avea destulă 
vreme, fiindcă nu se mai adusese nici un deţinut. În timpul 
acesta, Hartmann băgă de seamă că „scriitorul” citeşte 
biletul în grabă şi scrie altul cu aceeaşi repeziciune. După 
ce medicul îşi isprăvi examinarea, furierul se apropie iar de 
Hartmann şi-l ajută să se îmbrace. Cu acest prilej, îi vâri 
biletul sub legătura de la gât şi-i şopti: 

— La inspector să strănuţi iar! 

Hartmann ieşi; supraveghetorul îl însoţi până la celulă, îl 
încuie şi plecă. Deţinutul se gândi că s-ar cuveni să citească 
biletul, cu toate că ar fi putut să fie observat. Cuvintele erau 
scrise într-o limbă străină. Cel care-l trimisese, ca şi acela 
căruia urma să-i fie predat biletul nu erau oameni de rând. 

Trecură câteva ore, până să se ivească iar 
supraveghetorul, care-i aduse pâine şi apă. 

— Ai cerut medicului o cantitate dublă de pâine? 

— Da. Marinarii sunt totdeauna flămânzi. 

— Domnul medic-şef trebuie să fi fost azi într-o dispoziţie 
bună. Hai cu mine! 

Prin urmare, făgăduiala paznicului se împlinise, furierul 
grăsun îi încuviinţase din proprie iniţiativă dublarea raţiei 
de pâine. 

Hartmann străbătu iar câteva curţi şi se opri în faţa unei 
uşi. 

— Domnului dinăuntru îi vei spune: „domnule inspector”, îl 
povăţui supraveghetorul. 


Slujbaşul era tânăr şi avea un aer binevoitor. Uniforma i se 
potrivea şi-l făcea impunător. Şi în odaia aceasta se afla un 
deţinut, care îndeplinea funcţia de furier. Supraveghetorul 
rămase pe gang. 

— Ce meserie ai avut? întrebă inspectorul. 

— Barcagiu. 

— Barcagiu, prin urmare eşti voinic. 

Şi răsfoi hârtiile de pe masă. 

— Văd că medicul ţi-a încuviinţat un kilogram de pâine pe 
zi: aşadar, trebuie să munceşti. În afară de ocupaţia pe care 
ai avut-o, te-ai mai îndeletnicit cu vreun meşteşug? 

— Nu, răspunse, strănutând şi ştergându-şi ochii. 

— Dar iarna, când nu se pescuieşte şi nu se vâsleşte, ce-ai 
făcut? 

— Hm! tuşi deţinutul, încurcat. 

— Aşa, înţeleg, n-ai făcut nimic! Ai jucat, nu-i aşa? 

— Numai seara, se scuză Hartmann. 

— Şi ziua? 

— Am dormit. 

— Foarte frumos! Aşadar, ai jucat de cum se lăsa seara şi 
până dimineaţa, iar toată ziua ai dormit. Ai soţie? Copii? 

— Da. 

— Prin urmare, cu toate că ai familie, ţi-ai trăit viaţa fără 
să fi fost nimănui de folos. Pari să fi un om dezgheţat! Îţi voi 
încredința o ocupaţie care să nu te adoarmă uşor. Munca va 
fi grea, dar dacă n-o isprăveşti îţi reduc porţia de mâncare. 

Inspectorul se înfuriase. Şi secretarul se arătă mânios, 
întrucât se apropiase de deţinut şi rosti pe un ton aspru, ca 
să fie pe placul şefului său, care-i îngăduia să intre în vorbă: 

— E şi dezordonat! Aici e descheiat un nasture, iar 
legătura de la gât i-a ieşit peste guler. Domnii 
supraveghetori nu se îngrijesc de lucrurile acestea. Trebuie 
să le îndrept eu totdeauna, ca să dau deţinuţilor putinţa să 
se înfăţişeze în chip demn în faţa domnului inspector. 

Încheie nasturele şi potrivi cu multă grijă legătura de la 
gâtul deţinutului. Apoi, se înapoie la masă, vădind un aer 


mulţumit. 

— Aşa e, spuse, inspectorul. Aşadar, ce să-ţi dăm de lucru? 
Trece-l la fierărie şi îngrijeşte-te de tot ce trebuie! Sunt 
nevoit să mă grăbesc, fiindcă nu vreau să pierd trenul. Tu 
poţi să pleci, se adresă deţinutului. 

Hartmann ieşi din odaie şi fu condus la celulă de 
supraveghetorul care-l aştepta. După câtva timp, uşa se 
deschise iar şi veni paznicul însoţit de bucătarul închisorii. 

— Acesta e noul arestat? întrebă bucătarul, măsurându-l 
cu privirea. 

— Da, are noroc! răspunse paznicul. 1 s-a aplicat întâi 
pedeapsa reducerii mâncării pe timp de douăzeci de zile şi 
acum primeşte porţie dublă de pâine şi i se încredinţează o 
slujbă la bucătărie, cu toate că alţii jinduiesc ani de zile 
după o astfel de funcţie, şi nu pot s-o capete. Sunt tare 
curios să ştiu cum o să potrivească domnul director 
reducerea mâncării, cu slujba la bucătărie şi cu porţia 
dublă de pâine! 

— Asta nu e treaba noastră! spuse bucătarul. Desigur că e 
o greşeală la mijloc. Dar eu sunt dator să mă iau după 
ordinul domnului inspector şi să vestesc pe deţinut că 
mâine dimineaţă trebuie să vină la bucătărie. Îngrijiţi-vă de 
un şorţ alb şi de o tichie de bucătar pentru el! 

Între timp, furierul inspectorului se apropiase de fereastră 
şi privea în curte. Era singur, întrucât şeful său părăsise 
închisoarea şi se dusese la gară. Furierul părea chinuit de o 
îngrijorare şi se uita mereu la biletul pe care-l găsise sub 
legătura de la gâtul lui Hartmann. Rândurile erau scrise în 
limba franceză şi aveau cuprinsul următor: „A sosit în 
sfârşit vremea, după cum mă înştiinţează Natter. 

Aşteaptă-ne în odaia ta!” 

Un deţinut străbătu curtea, fără să fie însoţit de vreun 
paznic Era curierul medicului-şef. Intră în odaia 
inspectorului. Cei doi se cunoşteau. Unul fusese director, iar 
celălalt medic-şef al unui aşezământ de boli mintale şi se 


făcuseră vinovaţi de asemenea isprăvi, încât erau pedepsiţi 
cu închisoarea pe toată viaţa. 

— A plecat inspectorul? întrebă fostul director Breiding. 

— Da, răspunse Schram, fostul său subaltern. De unde ştii 
că avea de gând să plece? 

— A fost la medic înainte de prânz şi i-a spus că pleacă. 
Eşti gata? 

— Îmi pun viaţa în primejdie, dacă e nevoie. Dar cum? 

— Nici eu nu ştiu. Natter mi-a scris azi să vin la tine la ora 
asta. 

— Vine şi el? 

— Desigur. 

— Ce bine e că acei care aparţin clasei | au voie să-şi vadă 
de lucru, fără să fie supravegheați! Dacă mă găseşte cineva 
la tine, putem spune că avem de cercetat vreun registru 
sau vreo hârtie. Dar uite că vine Natter! 

Deţinutul cu „numărul doi” străbătu la rându-i curtea şi 
intră în odaia inspectorului. 

— Bine că sunteţi împreună! Aţi primit rândurile ce vi le- 
am trimis? 

— Da. Ce pregătiri ai făcut? 

— Niciuna până acum. Dar suntem aşteptaţi în afara 
închisorii. 

— De cine? 

— Nu vreau să vă lămuresc deocamdată. În hanul din satul 
apropiat s-a mutat un birjar, care-şi ţine mereu caii 
înhămaţi şi gata de drum. După un minut de la sosirea 
noastră acolo, poate să pornească. 

— Dar cum ieşim din penitenciar? 

— În uniformă de supraveghetori. Văzându-ne îmbrăcaţi 
astfel, paznicii n-o să ne oprească. 

— Drace, e foarte primejdios să ieşim în plină zi! Şi hainele 
de unde le luăm? 

— De la şeful gărzii. Fireşte, n-o să le dea de bunăvoie, aşa 
ca i le luăm. Orice supraveghetor care vine de acasă şi intră 
în penitenciar trebuie să lase mantaua şi şapca la şeful 


gărzii. Îmbrăcămintea e atârnată în odaia de lângă „corpul 
de gardă”. E de-ajuns; nu ne trebuie decât o manta şi o 
şapcă pentru fiecare, ca să putem fi luaţi drept 
supraveghetori. 

— Dar noi suntem raşi, şi mai toţi paznicii poartă barbă! 

— M-am gândit şi la asta. Îmi trec printre mâini atâtea 
şuviţe de păr, încât am păstrat câteva şi le-am prefăcut în 
bărbi false. Ia încercaţi-le! 

Scoase din buzunar un pachet şi-l desfăcu. Cele trei bărbi 
ce se aflau în el li se potriveau foarte bine. 

— Sunt minunate! spuse fostul director; dar ce ne facem 
cu pantalonii şi ghetele? 

— La poartă e întuneric. 

— Dar dacă ne întâlneşte cineva în curte? Chiar dacă 
uniformele noastre ar fi complete, chipurile noastre ar 
atrage luarea-aminte a oricărui paznic. 

— Voi avea grijă să nu ne întâlnească nimeni. Ştiţi că 
deseori sunt trimis să comunic slujbaşilor ordinele 
directorului. Îi voi înştiinţa să se adune numaidecât în sala 
de mese. Îndată ce voi împărtăşi acest ordin celor doi 
supraveghetori-şefi, se adună în cinci minute acolo toţi 
paznicii, în afară de acei care nu-şi pot părăsi posturile. 
Plec. După două minute din momentul când mă vedeţi că 
trec iar prin curte, veniţi în odaia „corpului de gardă”, dar 
pe rând, ca să nu bată la ochi! 

Şi se îndepărtă. 

— E îndrăzneţ Natter! spuse furierul inspectorului. Dar aş 
vrea să ştiu de ce ne-a ales tocmai pe noi şi de ce ţine să 
evadăm împreună? 

— Crede că-i vom putea fi de folos cândva. E de la sine 
înţeles că evadarea noastră va stârni o nemaipomenită 
vâlvă şi nu se va cruța nici un mijloc, ca să fim prinşi iar. 

— Dacă ar izbuti să ne prindă, aş fi în stare să mă omor! 

— Şi eu. Dar înainte de a fi prins, voi dobori câţiva inşi. Mi- 
am ascuns câteva cuțite, pe care le-am luat dintre 


instrumentele medicului, şi ni le putem împărţi. Vrei să-ţi 
dau unul? 

— Da, dă-mi! 

Câţiva paznici trecură prin gang. 

— Uite, a prins şiretlicul! Ăştia se duc spre sala de mese. 

După câteva clipe, paznicul băii trecu încet prin curte şi se 
îndreptă spre „corpul de gardă”, în care şeful gărzii se afla 
singur. 

— Domnule supraveghetor! 

— Ce doreşti? 

— Domnul supraveghetor Wendler face baie. Şi-a uitat 
săpunul în manta şi vă roagă să fiţi atât de bun şi să i-l 
trimiteţi. 

— Îndată. Aşteaptă-mă! 

Se duse în odaia alăturată şi scotoci buzunarele. Apoi 
spuse: 

— Nu-i nici un săpun aici. Vino şi tu să cauţi, dacă vrei! 

Paznicul băii zvârli o privire spre fereastră şi văzu că vine 
furierul inspectorului. Nu se mai zărea nimeni. Intrând cu 
hotărâre în cealaltă odaie, se năpusti asupra „şefului gărzii” 
şi-l apucă de beregată, strângându-l cu atâta putere, încât 
slujbaşul nu putu scoate nici un strigăt. 

În clipa aceea se ivi şi Schram, care se grăbi să dea ajutor 
tovarăşului său. 

— Pune-i o batistă în gură! îi porunci Natter. Furierul se 
supuse, dar fu nevoit să deschidă gura supraveghetorului, 
cu ajutorul cuţitului. 

— Ia sfoara din buzunarul meu şi leagă-i mâinile la spate şi 
apoi picioarele! 

Între timp, venise şi furierul medicului, care dădu 
tovarăşilor săi ajutorul trebuincios. Apoi, slujbaşul fu târât 
într-un colţ al odăii. 

— Acolo e sabia lui! spuse Natter. Mă voi încinge cu ea, 
fiindcă ştiu că sunt singurul care se pricepe să mânuiască o 
astfel de armă. Acum, să îmbrăcăm repede mantalele şi 
şepcile şi să pornim! 


După câteva clipe, deţinuţii fugari ieşiră din odaia corpului 
de gardă. Paznicul băii încuie uşa şi vâri cheia în buzunar. 

Cei trei ajunseră neobservaţi până la poarta interioară a 
închisorii şi unul din ei bătu uşor. 

— Cine-i acolo? se auzi vocea paznicului, printr-o 
crăpătură a porţii. 

— Trei supraveghetori care vor să iasă! răspunse Natter 
fără să şovăie. 

— Puteţi trece! 

Deschise întâi poarta interioară, apoi pe cea din afară; 
Natter avu grijă să tragă după el pe cea din urmă, ca să nu 
dea paznicului putinţa să vadă că e vorba de trei fugari. 

— Slavă Domnului, se pare că izbutim! Acum, repede de-a 
lungul zidului, spre libertate! Să ne ferim de drumurile mai 
umblate! 

Păşind cât putură de iute, deţinuţii se furişară pe lângă zid 
şi ajunseră în câmp liber. Zăriră o cărare îngustă ce ducea 
spre satul vecin şi începură s-o străbată, întrucât nu se 
vedea nici un trecător. 

— Cred că acum ne puteţi mărturisi în ce mod aţi reuşit să 
intraţi în legătură cu cei din afară! spuse fostul director de 
ospiciu lui Natter. 

— N-a fost atât de greu cum îmi închipuisem, răspunse 
Natter. Ca paznic al băii, aveam deseori prilejul să mă duc 
la bucătărie, ca să-mi iau apă caldă. Măcelarul, care aduce 
în fiece zi cantitatea aceea mică de carne, folosită la 
mâncărurile ce se servesc deţinuţilor, vine mereu la o oră 
anumită. El face parte dintre cei care pot intra în 
penitenciar, fără să mai ceară o îngăduinţă specială. Când |- 
am văzut prima dată, l-am recunoscut numaidecât; era un 
om cu care am avut cândva legături „de afaceri”. Şi el m-a 
recunoscut, dar a ştiut să nu se trădeze. Din câteva cuvinte, 
pe care s-a prefăcut că le adresează bucătarului, am înţeles 
că vrea să mă mai vadă, aşa că a doua zi mi-am căutat de 
lucru prin bucătărie la aceeaşi oră. Pe furiş, a lăsat să cadă 
o bucăţică îndoită de hârtie şi am pus piciorul pe ea ca s-o 


ridic, atunci când am fost sigur că nu sunt supravegheat. 
Mă întreba dacă-mi poate fi de folos într-un fel oarecare. 
Am fost mereu în legătură cu el şi i-am dat o scrisoare 
pentru contele Hohenegg. 

— Pentru „contele zănatic”? 

— Da. Contele mi-a răspuns că se va strădui să mă ajute şi- 
mi va trimite un om de încredere, care să mă aştepte cu o 
trăsură, pentru a mă duce peste graniţă, la un loc sigur. 

— Şi vă puteţi bizui pe el? 

— Fără nici o grijă! Poate că încă nu ştiţi că, atunci când 
nu i s-a putut dovedi participarea efectivă la conspirația ce 
se plănuise, ducele l-a alungat doar din ţară, impunându-i 
îndatorirea de a locui câteva luni în fiece an în Nordlandia. 
Dacă aş fi trădat ceea ce ştiam, ar fi trebuit să se ferească 
de a mai trece graniţa, fiindcă şi-ar fi pierdut libertatea. 
Lucrul acesta-l ştie şi el, aşa că n-are interesul să fiu prins. 

— Călătoria în trăsură nu-i lipsită de primejdie; ne-am 
încredinţat de-ajuns de neplăcerile pe care le putem 
întâmpina. Şi nici de tren nu ne putem folosi. Vestea 
evadării noastre va fi trimisă pretutindeni şi se vor 
supraveghea toate locurile de trecere, astfel că orice 
trăsură va fi cercetată în amănunţime, înainte de a fi lăsată 
să-şi continue drumul. 

— Hm! Aveţi dreptate! Ar fi mai nimerit, prin urmare, să 
mergem pe jos. Aproape că m-aş hotări pentru soluţia 
aceasta. Ce părere aveţi? 

— Sunt de aceeaşi părere. 

— Bine! Să ne iuţim paşii! Dar până mâine nu putem 
ajunge în munţi. Luăm trăsura din sat; nu mai avem mult de 
mers. Parcă se vede venind cineva! 

— E un drumeţ. 

— Aşa s-ar părea, după felul cum păşeşte. Dar uitaţi-vă 
mai bine; are un bici în mână şi s-ar părea să fie omul 
nostru. Înțelegerea pe care am stabilit-o prevedea că 
trimisul va avea acest semn de recunoaştere şi că va sta cât 


mai mult cu putinţă în preajma penitenciarului. Ne-a văzut 
şi el şi s-a oprit. El este, fără îndoială. 

Se apropiară de birjar. Acesta-şi scoase şapca şi salută 
respectuos. Natter îi mulţumi şi întrebă: 

— Spune-mi, te rog, ce faci aici? 

— Aştept. 

— Într-adevăr! Eşti din cetatea Himmelstein şi te afli în 
serviciul contelui? 

— Sunt chiar intendentul castelului. Pe care dintre domni 
trebuie să-l conduc? 

— Eu sunt cel pe care-l aştepţi. Mă numesc Natter. Domnii 
aceştia sunt prietenii mei, pe care trebuie să-i prezint 
excelenţei sale. În câtă vreme ai putea porni? 

— În cel mult zece minute. Caii sunt înhămaţi; n-am decât 
să-i scot din grajd şi să-i pun la trăsură. 

— Atunci, să nu mai zăbovim! 

— Vreţi să vă duceţi în sat? Nu, domnii mei! Lua-ţi-o mai 
bine la dreapta, ocoliţi satul şi apoi pe şosea, drept înainte! 
Vă ajung curând şi vă veţi putea urca în trăsură. 

— "Ţi-ai pregătit tot ce-ţi trebuie? 

— Am îmbrăcăminte numai pentru dumneavoastră, dar 
vom putea găsi oriunde haine, fiindcă sunt destule prăvălii. 
Mai întâi, însă, să ne îndepărtăm de ţinutul acesta! 

— Dar bani? 

— Am atât cât abia veţi putea cheltui până la cetatea 
Himmelstein. Contele mi-a dat această pungă şi nişte 
scrisori, cu însărcinarea să vi le predau. 

— Mulţumesc! Atunci, pune repede caii la trăsură, ca să nu 
fim nevoiţi să te aşteptăm prea mult! 

Intendentul castelului se înapoie în sat, iar cei trei fugari 
urmară drumul ce li se indicase. Ajunseră la şosea şi, 
neobservând pe nimeni, porniră încet. Aveau să se 
încredinţeze curând, însă, că săvârşeau o mare greşeală, în 
clipa când se aflară la o cotitură, unde drumul era ascuns 
de tufiş, Natter tresări înspăimântat. 

— Drace! Un vânător! 


— Într-adevăr! exclamă fostul furier al medicului. Ce ne 
facem? O rupem la fugă! 

— O rupem la fugă! rosti şi fostul medic-şef Schram. Ne 
pitim colo, în tufiş. 

— Nu, nu se poate, ne-a văzut. Înainte, pornim drept spre 
el! hotări Natter. 

— Dar are o carabină! 

— Ei şi? Noi avem şase mâini! Sau vă temeţi? 

Vânătorul mergea agale, cu arma atârnată pe spate. 
Luându-i drept supraveghetori ai închisorii, îşi duse mâna la 
pălărie, ca să-i salute; dar o cobori repede, din pricină că-i 
privise cu mai multă luare-aminte şi devenise bănuitor. 

— Bună ziua, domnilor! Încotro? 

— La plimbare, răspunse Natter. 

— Sunteţi liberi? 

— Da. Am avut serviciu de noapte şi, ca de obicei, suntem 
liberi o zi întreagă. 

— Nu v-am văzut până acum, cu toate că toţi camarazii 
dumneavoastră îmi sunt cunoscuţi. Nu sunteţi de mult în 
slujba închisorii? 

— Aş! Suntem slujbaşi vechi; dar am fost mutaţi de curând 
aici. 

— Se pare că nu v-aţi îmbrăcat întreaga uniformă. sau în 
cealaltă închisoare aţi purtat ghete, iar pantalonii vă erau 
făcuţi din pânza uniformelor de deţinuţi? 

— Fireşte. 

— Şi la gât purtaţi o legătură ca aceea a deţinuţilor, în loc 
de cravată? Ah, dragul meu, închide-ţi gura, că-ţi cade 
mustaţa în ea! Domnii mei, sper că veţi avea bunăvoința să 
vă întoarceţi cu mine în sat. 

— Pentru ce? 

— Fiindcă sunteţi suspecți. 

— Suspecţi? Supraveghetori de închisoare suspecți? Cred 
că glumiţi! 

— Nu sunt eu atât de glumeţ, pe cât de caraghioasă este 
deghizarea dumneavoastră. Vă rog, înapoiaţi-vă! Mă veţi 


însoţi! Ah, ce a fost asta? 

Dinspre oraş se auzise un bubuit înăbuşit. Vânătorul 
rămase locului, ciulind urechile, şi-şi luă carabina de pe 
umăr. 

— Un foc de armă. Încă unul. şi în sfârşit al treilea! Asta 
înseamnă că au evadat trei deţinuţi, - prin urmare, e vorba 
de voi! înainte-marş spre închisoare. 

— Cu plăcere, domnule vagmistru! spuse Natter. Văzuse 
că se apropie trăsura, la care erau înhămaţi doi armăsari 
vânjoşi. Intendentul castelului şedea pe capră. Zărise pe 
vânător, care păşea cu arma în mână îndărătul celor trei 
inşi şi-şi opri numaidecât caii. Ştia că poate să deschidă 
într-o clipă uşiţa trăsurii şi să sară în clipa următoare pe 
capră. Totodată, îşi dădea seama că totul atârnă de dibăcia 
lui. 

— Domnule vagmistru, strigă, atunci când cei patru 
ajunseră în dreptul lui, aţi auzit împuşcăturile? Au evadat 
trei deţinuţi. 

— l-am şi prins, ăştia sunt! 

— Drace! Mi-am închipuit că ei trebuie să fie, cum i-am 
zărit. Atunci, e foarte bine. Am deschis uşiţa; n-aţi vrea să 
vă folosiţi de trăsura mea? în felul acesta, sunteţi mai sigur 
de ticăloşi! 

— Primesc propunerea dumitale. 

— Unde-i ducem? 

— Ne oprim doar la poarta închisorii. Întoarce-ţi caii! 

— Pot întoarce după ce vă urcați. Asemenea inşi 
primejdioşi nu trebuie să fie văzuţi pe şosea. 

— Bine! Hai urcaţi-vă! îi îndemnă el pe evadați. 

Intendentul îşi pregăti biciul, gata să lovească, şi înşfacă 
bine hăţurile, aşteptând clipa hotărâtoare. Se urcară întâi 
cei doi furieri, apoi Natter. Vânătorul puse mâna pe uşiţă, ca 
să se urce la rându-i. 

— Domnule vagmistru! strigă birjarul. 

— Ce doreşti? 


— Mi se pare că n-aveţi dreptate. Nu cumva cei care 
aleargă peste livadă sunt deţinuţii care au evadat? 

— Unde? 

— Colo, în dreapta! 

Şi intendentul îşi îndreptă biciul spre dreapta. Vânătorul 
se duse îndărătul trăsurii, ca să se uite spre livadă. Birjarul 
îşi lovii caii, care se ridicară pe picioarele de dinapoi şi o 
rupseră la fugă. 

— Rămâneţi cu bine, domnule vagmistru; tot cei dinăuntru 
sunt fugarii pe care-i căutaţi! râse birjarul. 

Cel păcălit se întoarse; îşi ridică repede carabina şi, 
îndreptând-o spre cei care îi scăpaseră, strigă: 

— Opreşte, sau trag! 

Ordinul nu fu ascultat. Trosni o împuşcătură, şi încă una - 
gloanţele porniră spre trăsură; dar aceasta era trasă în 
galop furios de cei doi armăsari. Păsările zburaseră. 

Capitolul III - Măiastra „lovitură” a lui Gerd. 

În după-amiaza zilei următoare, un băiat şi o fetiţă 
călăreau pe doi ponei pe şoseaua ce trecea prin munţi. 
Băiatul avea vreo paisprezece ani, iar fetiţa vreo zece; 
totuşi, fetiţa părea să fie o călăreaţă mai pricepută decât 
băiatul. 

— Eşti un băiat foarte curios, spuse fetiţa. Ai trei taţi. 

— Cum aşa, Magda? 

— Păi, întâi ai un tată pe care nu l-ai văzut niciodată; pe 
urmă ai un tată vitreg şi în sfârşit mai ai un tată, care este şi 
tatăl meu. 

— Da, ar trebui să-i spun şi eu „tată”, dar m-o fi iubind 
oare aşa cum îşi iubeşte copiii orice tată? 

— Desigur. Tata te iubeşte foarte mult, poţi să mă crezi. 
Am fost de faţă când a vorbit despre tine cu domnul 
Meinhart. 

— Ce-a spus? 

— Ei, asta nu-ţi pot destăinui, Gerd, ca să nu te făleşti; şi 
tu ştii că nu mi-ar plăcea să te văd că devii mândru. 

— Îţi făgăduiesc că nu voi deveni mândru. 


— A spus aşa: (Frumoasa fetiţă îşi înălţă trupuşorul pe 
ponei şi-şi împrumută un aer de seriozitate, ca să poată 
imita cât mai bine aerul şi poziţia tatălui său, în clipa când 
vorbise.) „Scumpul meu domn Meinhart, sunteţi pedagogul 
fiicei mele şi mă bucur mult că vă pot împărtăşi toată 
mulţumirea mea pentru felul cum vă ocupați de ea. Acum, 
vă voi preda şi pe fiul meu adoptiv. E un băiat sărman, fiul 
unui pescar şi n-a învăţat decât ceea ce se predă de obicei 
într-o şcoală primară. Dar are însuşiri minunate şi o 
adevărată dragoste de carte, care îl vor ajuta să învingă 
orice piedici i se vor ivi în cale. Are un suflet foarte bun, e 
sincer şi cinstit. Merită să i se arate bunăvoință şi aş fi 
încântat dacă l-aţi îndrăgi şi dumneavoastră. Aş vrea să 
ajungă ofiţer de marină. V-aş ruga, deci, să vă ocupați de el 
în direcţia aceasta, predându-i cunoştinţele trebuincioase!” 
Auzi? Aşa a vorbit tata. 

— Mă bucur mult de tot. Dacă ar şti mama, ar fi foarte 
fericită. M-a îndemnat să fac tot ce voi putea, ca să 
mulţumesc pe tatăl tău şi să-i dobândesc dragostea. 

— l-am povestit eu. Dar să nu mai spui tatăl „tău”, Gerd; 
nu-i numai al meu, ci şi al tău, şi eu sunt sora ta. Mă bucur 
că am un frate şi mă simt mai bine ca înainte. Şi mătuşile te 
iubesc. Şi să ştii că ele nu ţin la oricine. Vrei să-ţi spun cum 
le-ai cucerit dragostea? 

— Spune-mi. 

— Fiindcă te-ai dovedit atât de curajos şi deştept împotriva 
„contelui zănatic” şi mai ales fiindcă ai alungat broaştele şi 
viermii din odaia lor. Şi Conrad al nostru ţine mult la tine. 
Când vorbeşte despre tine, nu te numeşte altfel decât 
„băiatul nostru”. 

— Da, faţă de suferinţele dinainte, ne simţim la voi ca în rai 
şi sunt fericit că mama este încântată că a scăpat de 
necazuri şi sărăcie. Dar e foarte mâhnită că tatăl meu vitreg 
se află acum în. în. 

— Poţi rosti cuvântul, Gerd; tu n-ai nici o vină doar! 

— Am vrut să spun că. se află în închisoare. 


— Ah, ce îngrozitor trebuie să fie acolo! Nu e de mirare că 
unii încearcă să fugă, cum mi-a povestit ieri birjarul. Dar 
cum s-a întâmplat, că nu mai ţin bine minte? L-ai auzit şi tu 
când povestea. 

— Trebuia să însoțesc la gară pe tata şi pe Conrad, care 
plecau undeva şi am găsit în sala de aşteptare un domn în 
uniformă. După cum a spus tatei, domnul acesta era 
inspectorul muncii din penitenciar şi venise cu ultimul tren, 
ca să stea de vorbă cu un negustor ce dădea închisorii 
lucrări spre executare. În timpul acesta, auzirăm pe 
slujbaşii din gară împărtăşindu-şi o veste telegrafică, sosită 
tocmai atunci şi pe care trebuiau s-o aducă la cunoştinţa 
tuturor gărilor din ţară. Vestea privea fuga unor deţinuţi 
primejdioşi: un complotist periculos ce se numeşte Natter şi 
doi medici, dintre care unul fusese director, iar celălalt 
medic-şef al unui ospiciu. Îţi poţi închipui că inspectorul s-a 
speriat. Fostul medic-şef fusese în închisoare furierul său. 
Inspectorul îşi întrerupse convorbirea pe care o începuse 
cu tata şi se înapoie la închisoare cu primul tren, în care se 
urcă şi tata. 

— Aş vrea să-l prindă iar şi să-i închidă în penitenciar! 

— O să fie prinşi! Toată poliţia e pe urmele lor şi şoselele 
sunt bine păzite, ca să nu poată scăpa. S-a primit ştirea că 
fugarii au pornit pe şoseaua ce duce în munţi, într-o trăsură 
la care sunt înhămaţi doi armăsari. 

— E groaznic! Dacă-i întâlnim?! 

— Ah, să încerce să ne facă vreun rău! Nu m-am speriat de 
„contele zănatic” şi nu mi-e frică nici de ei. Nu-i pot opri, 
fiindcă sunt prea mic; dar să-i ferească Dumnezeu să se uite 
urât la tine! 

— Dar dacă ar veni în satul Helbig? Tata a plecat împreună 
cu Conrad, mătuşile s-au dus în vizită la baroni şi se 
înapoiază abia mâine, iar domnul Meinhart al nostru e în 
concediu. 

— Nu-i nimic! Tata are în dulapul cu arme o sumedenie de 
săbii şi pistoale. Îi voi înjunghia pe toţi, sau îi voi împuşca! 


Am învăţat să le mânuiesc. 

— Cu toate astea, mi-e frică. Dar, ia uită-te! Cine şade 
acolo, la poalele copacului? Mi-e teamă. Hai pe partea 
cealaltă, mai bine! 

Şoseaua străbătea o pădure. La poalele unui molift 
noduros, se ghemuise o femeie bătrâioară. Era desculţă, 
purta o rochie de culoare roşu-aprins şi avea pe umeri un 
şal galben şi murdar; capul îi era înfăşurat într-un fel de 
basma albastră, legat ca un turban. Chipul îi era oacheş. 
Când văzu pe cei doi copii care se întorceau spre casă, îi 
măsură cu luare-aminte cu ochii ei adânci şi negri. lar când 
ajunseră în dreptul ei, se ridică, le ieşi în cale şi întinse o 
mână, cerşindu-le o pomană: 

— Daţi ceva unei biete ţigănci, copii albi! 

Înfricoşată, Magda voi să-şi continue drumul, dar Gerd 
opri în acelaşi timp calul ei şi pe al său. 

— Eşti ţigancă? Mi-am închipuit că ţigăncile arată altfel. 

Chipul său prietenos şi ochii săi calzi trebuie să fi plăcut 
femeii. 

— Uită-te bine la mine! îi spuse ţiganca, zâmbind. 

— Ai umblat mult astăzi? o întrebă Magda. 

— Nu; dar sunt bătrână şi la vârsta mea omul oboseşte 
mai repede, decât atunci când e tânăr. 

— 'Ţi-o fi foame şi sete? 

— Sunt puţin flămândă şi însetată. 

— Îmi pare rău. Gerd, mi-am uitat acasă punga cu bani. Te 
TOg dă-i ceva şi pentru mine, ca să-şi poată cumpăra de 
mâncare şi de băut! 

— Da, răspunse încurcat băiatul, dar n-am nici eu bani la 
mine. Ce ne facem? 

Fetiţa îşi cobori privirea, gândindu-se. "Țiganca dădu 
prietenos din cap, spunându-le: 

— Sunteţi copii buni. Dumnezeu să vă binecuvânteze! 

Magda îşi înălţă cu hotărâre căpşorul. 

— Nu, trebuie să primeşti ceva de la noi! Dar spune-mi 
mai întâi dacă-i adevărat că ţiganii sunt oameni atât de răi! 


Mătuşile mele susţin că fură şi copii. 

— Nu, nu-i adevărat! 'Ţiganii sunt atât de săraci, încât se 
bucură să nu aibă copii. Şi dacă săvârşeşte vreunul dintre ei 
o faptă rea, nu pot fi învinuiți ceilalţi! 

— Da, aş vrea să cred că e aşa cum spui. Pari blândă şi 
bună, cu ochii tăi mari, şi desigur că nu eşti în stare să faci 
vreun rău. Aş ţine mult să ai ce să mănânci şi să bei şi să te 
poţi odihni bine. Vrei să vii cu noi? 

— Unde? 

— Spre satul Helbig. E la o depărtare de numai un sfert de 
oră. 

— E al maiorului Helbig? 

— E tatăl nostru. Vrei să ne însoţeşti? Poţi mânca şi bea la 
noi oricât doreşti şi te poţi odihni într-un pat moale şi 
frumos. 

Bătrâna dădu din cap, în semn afirmativ: 

— Merg cu voi, copii buni! 

Gerd o privi cu oarecare neîncredere: 

— Eşti foarte obosită şi nu vei fi în stare să mergi destul de 
iute! 

— Călăriţi înainte, dar mânaţi-vă încet caii! 

— Nu se poate. Poneii nu merg încet şi noi nu vrem să te 
lăsăm să fugi. Încearcă să te urci pe căluţul meu. Eu voi 
cobori şi voi duce calul în aşa fel, încât să nu cazi. Ce spui? 
Vrei să încerci? 

— Da, dacă-mi îngădui. 

— Hai! 

Băiatul descălecă şi voi s-o ajute. Dar bătrâna sări pe cal 
cu o sprinteneală uimitoare. 

— Ah! Se pare că ai călărit de multe ori! 

— Aşa e, copilul meu! 

Îi luă frâul din mână şi tustrei porniră în goană. Țiganca 
spuse după câtva timp: 

— Prin urmare, voi sunteţi copiii domnului maior Helbig? 
Credeam că are numai o fiică. 


— De fapt aşa este, răspunse Magda. Gerd a devenit de 
curând fratele meu. 

— Nu te înţeleg. 

— Am fost în staţiunea balneară Fallum. Acolo l-am 
cunoscut şi l-am adus la Helbig, împreună cu mama lui. Mi-a 
salvat viaţa şi a răsturnat în apă pe „contele zănatic”, o dată 
cu barca sa. De aceea, acum e fratele meu. E adevărat că 
țiganii ştiu să ghicească? 

— Sunt unii cărora le este hărăzită însuşirea despre care 
vorbeşti. 

— Ah, atunci trebuie să le pricepi şi tu! 

— Da, răspunse simplu bătrâna. 

— Te rog, ghiceşte-mi şi mie! 

— Eşti încă prea mică, draga mea. Trăsăturile obrăjorilor 
tăi şi liniile mâinilor tale nu sunt încă destul de dezvoltate şi 
pronunţate. Mai târziu îţi voi da ocazia să-ţi cunoşti viitorul. 

— Nu vrei să-mi spui nimic acum? 

— Poate, zâmbi ţiganca, poate. Cum îl cheamă pe fratele 
tău? 

— Gerd. 

— Bine: Gerd e acum fratele tău dar o dată şi o dată va fi 
soţul tău. 

Magda bătu bucuroasă din palme: 

— Asta-i minunat! Nici n-aş vrea să am alt soţ. 

— Dar cred că nu-l cheamă numai Gerd; trebuie să aibă 
încă un nume! Tatăl lui mai trăieşte? 

Magda răspunse în locul băiatului: 

— Ei, iată cum ai putea dovedi că ştii mai multe decât alţi 
oameni. El nu şi-a cunoscut niciodată tatăl. Era cârmaci şi 
umbla mereu cu vaporul prin toată lumea; dar nu s-a mai 
întors niciodată. Atunci mama lui a fost silită să se mărite cu 
alt bărbat tată vitreg, foarte rău, care se îmbăta totdeauna 
şi acum zace în închisoare. Pe tatăl lui adevărat îl chema 
Schubert. 

— Era cârmaci şi se numea Schubert? întrebă ţiganca, 
îngândurată. Poate Balduin Schubert? 


— Da, Balduin! răspunse repede Gerd. Ah, îi cunoşti 
numele? 

— Ce mai ştii despre el? întrebă ţiganca. 

— Nimic altceva, decât că a avut un frate care se numea 
Thomas şi era calfă de fierar. Aşa mi-a povestit mama. 

— Vă pot dovedi că ştiu mai mult decât alţi oameni. Voi 
vorbi mamei tale despre tatăl tău, pe care-l cunosc. Acum 
este cârmaci-şef pe faimosul vas de război „Tigrul”. Am un 
frate care este contramaistru pe acelaşi vas. 

— Ce noroc! Cât de bucuroasă va fi mama! Hai să mergem 
mai repede! 

— 'Ţiganii sunt într-adevăr mai deştepţi ca noi, spuse 
Magda, îngândurată. Cum te cheamă? Doar ai şi tu un 
nume. 

— Mă numesc Lilga. 

— Lilga! exclamă uimită fetiţa. Tata ne-a istorisit multe 
despre o regină a ţiganilor, care se numeşte Lilga. E 
prietena ducelui nostru, Max. Trebuie să aibă o putere 
foarte mare. Nu cumva eşti tu Lilga, despre care ne-a vorbit 
tata? 

— Ba da. 

— Într-adevăr? Ah, ce bine-mi pare că te-am pofitit la noi; 
dar păcat că tata nu-i acasă! Cu toate acestea, vei fi primită 
tot atât de bine, cum te-ar fi primit el însuşi, dacă l-ai fi 
găsit în sat. 

— Da, mama mea este jupâneasa castelului Helbig, adăugă 
Gerd, cu înţelepciune de om matur, astfel că-ţi poţi închipui 
că vei fi bine primită. 

După câtva timp, ajunseră într-un sat mărişor, la capătul 
căruia se zăreau zidurile măreţe ale unei clădiri boiereşti. 
În timp ce ţiganca şi copiii treceau printre căsuţele curate 
şi cu înfăţişare plăcută, locuitorii îi priveau miraţi. Luarea- 
aminte le era atrasă îndeosebi de bătrâna călăreaţă. 

La poartă, fură întâmpinați de administrator, care le luă 
caii în primire. Văzând pe Lilga, administratorul se uită la 
ea cu o privire uimită şi supărată. 


— Unde aţi găsit-o? O ţigancă! Dacă ar afla domnul! 

— De ce vorbiţi aşa? îi întrebă Magda. 

— Fiindcă asta nu-i o tovărăşie demnă de dumneavoastră, 
stimată domnişoară! 

Micuța fiică a maiorului îl fulgeră cu o privire mânioasă. 

— Ştiu singură, domnule administrator, ce tovărăşie este 
potrivită pentru mine! Duceţi caii în grajd! Hai, Lilga! 

Luă ţiganca de mână şi o conduse spre intrarea casei. 
Gerd păşea în urma lor. Administratorul se uită speriat 
după toţi trei. 

— Lilga? Drace, am făcut o boroboaţă cât toate zilele! Prin 
urmare, asta este faimoasa vaidzinal a tuturor ţiganilor din 
Nordlandia şi Sudlandia! Cine şi-ar fi închipuit? E 
cunoscută de conți şi duci, îi vizitează şi cu toate acestea 
umblă pe aici desculţă şi zdrenţuită. Trebuie să-mi îndrept 
greşeala pe care am făcut-o! 

În timpul acesta, sosi prin celălalt capăt al satului un 
bărbat, care trase la han şi ceru să i se aducă un pahar cu 
bere. 

— Nu-i aşa că satul acesta se numeşte Helbig? întrebă pe 
hangiu. 

— Da. 

— Şi proprietarul castelului de colo, de sus, este domnul 
maior Helbig? 

— Da. 

— Nu-i acasă? 

— Nu, e plecat din sat. 

— Dar cele trei surori ale lui sunt aici? 

— Nu. Au plecat prin împrejurimi. 

— Aşa? Şi pe cine aş putea găsi acasă? 

— Pe administrator şi pe noua jupâneasă. 

— Jupâneasă? Cine e? Cum o cheamă? 

— Numele ei e Hartmann. 

— Hartmann? Hm! Desigur că nu-i de mult în satul Helbig? 

— Nu, de puţin timp. Domnul maior a adus-o dintr-o 
staţiune balneară, împreună cu fiul ei; acolo i-a cunoscut. 


— Dintr-o staţiune balneară? Atunci, se potriveşte, în satul 
acesta voiam să ajung! 

Îşi plăti berea şi se îndreptă spre castel. 

Soarele începea să apună. Razele sale aureau acoperişul, 
zidurile şi ferestrele castelului şi învăluia în semiumbre 
marginea pădurii din apropiere. Trei inşi şedeau la poalele 
unui pom şi priveau în zare. 

— După indicaţiile ghidului, aici este satul Helbig, 
proprietatea maiorului Helbig. Nu vreau să dorm în pădure. 
Din păcate, Helbig mă cunoaşte. Prin urmare, trebuie să ne 
continuăm drumul. Se naşte însă întrebarea: în ce direcţie 
pornim? 

Cel ce vorbise părea să fie conducătorul celorlalţi doi inşi. 
Al doilea, un bărbat foarte gras, spuse: 

— Nici eu n-am poftă să înnoptez în pădure şi să mă aleg 
cu oasele zdrobite, sau cu vreun reumatism. Dar am tot atât 
de puţină poftă să pornesc iar. De când mergem pe jos, sunt 
peste măsură de istovit. 

— Şi eu, adăugă al treilea. E foarte obositor de mers prin 
pădure! 

— Hm! exclamă şeful lor. Helbig are adesea de lucru la 
Furstenberg. De ce o fi lipsind tocmai azi? Dacă aş putea 
afla că nu-i acolo, m-aş hotări să rămân la castel. Un popas 
la han e foarte primejdios. 

— Vom vedea îndată ce avem de făcut. Prin defileu trece 
un factor poştal, care ştie de obicei tot ce se întâmplă. Fără 
îndoială că trebuie să fi fost şi pe la castel. 

— Vine încoace. Daţi-vă înapoi, ca să nu vă zărească! Mă 
voi preface că-l întâlnesc din întâmplare şi-l voi iscodi. 

Rostind acestea, merse câţiva paşi înăuntrul pădurii şi se 
întoarse curând, în timp ce tovarăşii săi se ascunseră 
îndărătul unui boschet. Apoi, porni de-a dreptul spre factor, 
care-l salută politicos. 

— Bună seara! răspunse. Acela e castelul Helbig? 

— Da. 

— E al maiorului Helbig? 


— Desigur. 

— Nu ştiţi dacă e aici? 

— Nu, e plecat la oraş. 

— Dar surorile lui sunt aici? 

— De fapt, locuiesc cu el. Dar acum s-au dus să facă o 
vizită şi se înapoiază mâine dimineaţă. 

— Şi pe cine aş putea găsi? 

— Pe administrator şi pe jupâneasă castelului, dacă nu 
punem la socoteală şi pe mica domnişoară de zece ani, fiica 
domnului maior. 

— Vă mulţumesc. 

Factorul îşi urmă drumul, iar celălalt se duse să-şi caute 
tovarăşii. 

Aceşti trei inşi erau deţinuţii care evadaseră din închisoare 
şi desigur că înfăţişarea le era mult schimbată. Tustrei 
purtau haine fine de călătorie; pe umeri îşi atârnaseră câte 
o tolbă, în care strângeau rădăcini. 

— Acum suntem siguri, le spuse Natter. Maiorul nu-i aci şi 
nici surorile lui. Îmi voi dărui plăcerea de a înnopta la el şi 
voi scrie mai târziu maiorului că m-am folosit de găzduirea 
castelului său, cu prilejul evadării. O să înnebunească de 
ciudă! Haideţi să ocolim satul. Suntem profesori de ştiinţe 
naturale şi facem o excursie prin întregul ţinut. Prin 
urmare, prezenţa noastră nu va fi bătătoare la ochi. 

Se îndreptară spre castel. 

Între timp, ţiganca fusese foarte bine primită de mama lui 
Gerd. Cei doi copii nu se putură stăpâni de a-i mărturisi 
ceea ce aflaseră. 

— Ştii pe cine ţi-am adus, dragă doamnă Hartmann? 
întrebă Magda. 

— De unde să ştiu? 

— Pe faimoasa Lilga, despre care ne-a istorisit tata mereu. 
Poate să ghicească orice şi este atotştiutoare. Mi-a şi 
prorocit că Gerd o să fie soţul meu. Şi acum vei auzi ceea ce 
te interesează foarte mult pe dumneata. Lilga cunoaşte pe 
logodnicul dumitale şi poate să spună unde se află acum. 


— Pe logodnicul meu? N-am nici un logodnic. Despre cine 
vrei să vorbeşti, copila mea? 

— Despre tatăl lui Gerd. 

— Se poate? Nu, a murit; altminteri s-ar fi înapoiat. 

— Dimpotrivă, trăieşte! Nu-i aşa, Lilga? 

— Da, trăieşte şi am vorbit cu el! 

Înspăimântată şi bucuroasă în acelaşi timp, doamna 
Hartmann păli: 

— Dumnezeule, dacă ar fi adevărat! Spune-mi, spune-mi 
repede ce ştii! 

— Mai întâi aş vrea să aud ce ştiţi dumneavoastră despre 
el! o rugă ţiganca. 

— Se numea Balduin Schubert şi, când l-am cunoscut eu, 
era cârmaci pe o corabie comercială. Nu avea nici o rudă, în 
afară de un frate, care se numea Thomas şi despre care-mi 
povestea că este calfă de fierar la un oarecare Brandauer 
din Furstenberg. Apoi, Balduin a plecat pe mare şi n-a mai 
dat nici un semn de viaţă. Poate că s-o fi înapoiat şi nu m-a 
găsit, fiindcă am fost silită să mă mărit cu altul şi să 
părăsesc patria, împreună cu el. 

— N-ai căutat niciodată să vorbeşti cu fratele lui? 

— Am voit să-l scriu o dată, cu toate că nu eram sigură 
dacă mai este la fierarul Brandauer; dar tocmai atunci a 
venit bărbatul meu şi m-a văzut că începusem scrisoarea. A 
citit cele câteva rânduri şi s-a purtat atât de rău cu mine, 
încât nu m-am mai încumetat niciodată să-i scriu. S-o fi 
temut, desigur, că va pierde pe Gerd, care muncea singur şi 
ne hrănea pe toţi. Aşadar, Balduin trăieşte? 

— Da. Acum este cârmaci-şef pe vaporul „Ligrul”, pe care-l 
conduce comandantul de escadră Artur von Falkenau. 
Acesta-i mai mult prietenul decât şeful lui şi vă pot 
încredința că lui Balduin îi merge foarte bine. 

— Unde ai vorbit cu el? 

— Sus în munţi, în timpul ultimului război. Dar cine-i 
bărbatul acela care intră în curte? 


Femeile se apropiară de fereastră şi văzură pe cel care 
fusese la han şi ceruse atâtea relaţii, cu privire la maior şi la 
castelul său. Pe buzele ţigăncii flutură un zâmbet. Ea 
cunoştea desigur pe oaspetele ciudat. Doamna Hartmann 
băgă de seamă că zâmbeşte şi o iscodi: 

— Cine e? 

— Veţi afla curând chiar de la el. Deocamdată însă o să mă 
ascund. 

Şi se piti îndărătul căminului. După o clipă se deschise uşa. 
Cel care fusese văzut de la fereastră se îndreptă spre 
jupâneasă, salutând-o: 

— Vă rog să mă iertaţi, scumpă doamnă! Numele 
dumneavoastră este Hartmann? 

— Da. 

— Prin urmare, dumneavoastră sunteţi doamna cu care 
am de vorbit. Eu sunt hangiul şi meşterul fierar Schubert 
din Furstenberg. 

— Schubert? Ah! Tocmai v-am pomenit. Fiţi binevenit! 

— Mă bucur! Dacă aţi vorbit adineauri despre mine, 
însemnează că vă sunt puţin cunoscut. 

— Da, vă ştiu numele de vreo cincisprezece ani. 

— Poate că l-aţi auzit de la fratele meu Balduin? 

— Da. Luaţi loc, vă rog! 

— Da. Mă voi aşeza, fiindcă avem multe de vorbit. 

— Îmi îngăduiţi să vă întreb cum aţi aflat că locuiesc aici? 

— De la domnul maior Helbig. Trebuie să ştiţi că fierarul 
Brandauer, de la Curte, fostul meu meşter, îşi predă 
atelierul şi ducele vrea să mă numească fierar al Curţii, în 
locul lui. Cei doi lucrători, adică Heinrich şi Kasimir, vor 
rămâne să muncească la mine, cu toate că „le-am suflat de 
la nas” pe hangiţa şi negustoreasa de cartofi Barbara 
Seidenmuller, pe care am luat-o în căsătorie. 'Toţi boierii 
care dădeau înainte de lucru fostului meu meşter vin acum 
la mine; ieri a fost chiar domnul maior Helbig, împreună cu 
ducele Max. Am vorbit despre dumneavoastră şi despre 
fratele meu. Astfel, am aflat că bătrânul ofiţer are şi un fiu 


şi m-am hotărât numaidecât să vă vizitez pe dumneavoastră 
şi să mă duc să-l caut şi pe el. Aş putea să văd pe fiul 
dumneavoastră? 

— Ilată-l! 

— Acesta? Drace, straşnic băiat! Ia ascultă tinere, eu sunt 
unchiul tău şi tu eşti nepotul meu! Vrei să te faci fierar? le 
iau la mine, ca să te învăţ meseria, şi-ţi va fi bine, să ştii! 

— Nu se poate, unchiule, fiindcă am de gând să mă fac 
ofiţer de marină. 

— Ce? Ofiţer de marină? Asta-i o năzuinţă prea măreaţă. 
Dar n-am nimic împotrivă, cu toate că trebuie să-ţi spun că, 
după cariera pe care vrei s-o îmbrăţişezi, nu-i nimic mai 
frumos decât să te faci un fierar iscusit. Ce o să se mai 
bucure Barbara mea, când o să afle că am un nepot atât de 
drăguţ! Băiete, trebuie să mergi cu mine la oraş, ca să te 
cunoască şi ea! 

— Merg cu dumneata, fiindcă sunt în vacanţă; profesorul 
nostru a plecat în concediu. Nu-i aşa, mamă? 

— Nu ştiu dacă-ţi va îngădui domnul maior. 

— Ei aş! Desigur că-i va da voie. Lucrul acesta e de la sine 
înţeles. 

— Da, tata ne dă voie, adăugă Magda. Merg şi eu! 

— Tu? Dar cine eşti tu, domnişoară mică? 

— Sunt fiica maiorului. 

— A maiorului? Drace! Păi eşti o persoană distinsă, în 
toată puterea cuvântului! Ei, Barbara mea o să fie copleşită 
de cinstea că o vizitează o principesă atât de drăgălaşă! 
Hai, pregătiţi-vă copii! Dacă ne grăbim, mai putem prinde 
trenul de noapte. 

— Ei, nu vă pripiţi! râse doamna Hartmann. Astăzi, 
rămâneţi la noi. Copiii se vor duce în parc şi se vor juca, iar 
între timp dumneata vei avea atâtea să-mi povesteşti 
despre fratele dumitale! 

— Despre Balduin? Nu-ţi voi putea istorisi prea mult, 
fiindcă de câţiva ani nu prea am aflat nici eu mare lucru 
despre el. 


— Dar acum ştii ce face şi unde este? 

— Fireşte. Mi-a povestit şi despre dumneata. Dar nu ştie 
că are un băiat. le-a iubit foarte mult şi nu te-a uitat 
niciodată. Corabia comercială pe care se afla atunci a 
naufragiat pe o mare îndepărtată, şi Balduin a fost salvat de 
un vas pentru pescuit balene, pe care a rămas timp de trei 
ani. De-abia după ce s-a întors, i s-a spus că ai renunţat la 
slujba de fată în casă. 

— Am fost silită să mă mărit şi am părăsit patria. 

— Despre asta nu i s-a spus nimic. A plecat numaidecât pe 
mare şi a stat până acum câtva timp departe de ţară. Zilele 
trecute a pornit iar; de data aceasta e îmbarcat pe faimosul 
„Tigru”, care era mai înainte un vas de pirați şi e socotit ca 
unul dintre cele mai bune vase de pe toate mările. 

— Când se înapoiază? 

— Nu ştiu, fiindcă încă nu mi-a scris; dar îndată ce voi 
primi scrisoarea lui, vom şti unde e şi ne vom da seama spre 
care localitate trebuie să-l adresăm răspunsul. Mi-a 
făgăduit că va veni să mă viziteze îndată ce se înapoiază şi 
că va aduce şi pe prietenul său, contramaistrul Karavey. 
Ghiceşte: cine este Karavey? 

— Fratele Lilgăi, regina ţiganilor. 

— Aşa e. Prin urmare, ştii! Nu cumva cunoşti şi pe 
îndrăcită astă? 

— Ba da. 

— Unde ai cunoscut-o? 

— Aici. A fost la castelul Helbig. 

— Ah! Şi ce dorea? 

— Voia să-mi spună că fratele dumitale trăieşte. 

— Ah! E atotştiutoare! Ţi-a plăcut? 

— Foarte mult. 

— Şi mie mi-a plăcut. Mai întâi, am luat-o drept vrăjitoare, 
care şi-a vândut diavolului sufletul. Mai târziu însă mi-am 
dat seama că e o femeie vrednică şi isteaţă, care merită o 
preţuire specială. Sunt tare curios să ştiu dacă o voi mai 
întâlni vreodată. 


— De ce nu? Chiar acum, dacă doreşti! se auzi un glas 
ţâşnind de dinapoia căminului. 

Thomas se întoarse şi dădu cu ochii de femeia despre care 
vorbise înainte cu câteva minute. 

— Da, ea este, într-adevăr! Regina ţiganilor, în carne şi 
oase. Femeiuşcă asta rea s-a ascuns, ca să asculte ce 
vorbesc. Cum ai ajuns aici, Lilga? Şi de unde vii? 

— De unde viu? De pretutindeni. 

— Ai primit o scrisoare de la fratele tău, Karavey? 

— Nu. După cum cred, „Ligrul” s-a îndreptat spre 
America. De aceea n-a sosit încă nici o veste din partea lui. 

— Nici nu te-ar putea ajunge vreo scrisoare, în cazul când 
ţi-ar trimite-o, fiindcă pribegeşti necontenit. 

— Am luat toate măsurile, ca să primesc tot ceea ce mi se 
scrie. 

— Azi rămâi aici? 

— Da. 

— Foarte bine! Prin urmare, ne vom putea aşeza şi 
pălăvrăgi cât vom vrea, povestind tot ce avem pe inimă. 
Poftim, dragă doamnă Hartmann, pălăria şi umbrela! Ia-le, 
te rog. 

— Nu rămânem în încăperea aceasta. Mergem sus, în 
odaia mea, spuse jupâneasă castelului. Cinăm acolo şi după 
aceea vă voi arăta camerele în care veţi dormi. 

Se îndreptară spre o aripă a casei boiereşti, unde-şi avea 
doamna Hartmann locuinţa. De-abia intraseră şi începuseră 
să stea de vorbă, când se ivi administratorul. 

— Doamnă Hartmann, veniţi repede cu mine! Au sosit 
nişte oaspeţi, care caută pe domnul maior: sunt trei domni 
distinşi, care se află într-o călătorie şi ar vrea să vorbească 
domnului maior. 

Jupâneasă porni cu administratorul spre sufragerie, unde 
găsi pe Ambrozius Natter şi pe cei doi tovarăşi ai săi. 

— Sunt sluga dumneavoastră, domnii mei! Cu cine am 
onoarea? 

Ca de obicei, Natter rosti în numele celorlalţi: 


— Numele meu este von Hellmann. Sunt locotenent- 
colonel la husari şi prieten cu domnul maior Helbig. Aceşti 
doi domni îmi sunt rude - domnul preşedinte şi domnul 
consilier de cancelarie von Hellmann. Am pornit într-o 
excursie şi, ajungând prin părţile acestea, ne-am hotărât să 
facem o vizită prietenului nostru. Din păcate, nu-i aici - 
după câte am aflat. 

— A plecat la oraş. 

— Dar stimatele dumisale surori? 

— Sunt prin împrejurimi. 

Jupâneasă răspundea pe un ton rece, întrucât cei trei 
domni nu-i inspirau prea multă încredere. Nu-şi putea da 
seama din ce pricină nu-i plăceau; dar simţea că „oaspeţii” 
sunt oarecum ciudaţi. 

— E foarte neplăcut, urmă Natter. Vei fi bună să comunici 
domnului maior şi domnişoarelor că i-am căutat, nu-i aşa? 

— Fireşte! Şi vă pot asigura că le va părea foarte rău că n- 
au fost aici, ca să vă poată primi! 

— Te-aş ruga să ne dai o lămurire, înainte de a pleca. S-a 
înserat şi suntem prea obosiţi, aşa încât nu ne simţim în 
stare să ne continuăm drumul. Există în sat vreun han, în 
care să putem înnopta în condiţii mulţumitoare? 

Jupâneasă se văzu silită să se gândească la îndatoririle ei: 

— Avem un han, dar nu încape îndoială că nu veţi găsi 
tihna cu care sunteţi obişnuiţi. E de datoria mea însă să vă 
aduc respectuos la cunoştinţă, în numele domnului maior, 
că vă ţinem la dispoziţie camerele castelului. Nu v-am 
împărtăşit până acum această invitaţie, întrucât mi-am 
închipuit că aveţi trăsura prin apropiere, ca să vă continuaţi 
drumul. Îmi îngădui să sper că veţi avea bunăvoința să 
primiţi invitaţia mea. 

— Bine, primim. Dar ţin să-ţi atrag atenţia, în mod 
deosebit, că nu pretindem o găzduire de musafiri, cum se 
spune. Suntem în excursie, astfel că tot ceea ce te vom ruga 
este să ne dai o cină cât de simplă şi un pat ca să ne 
odihnim. 


— Vă voi îndeplini dorinţa întocmai. Vă rog să-mi îngăduiţi 
să vă trimit pe domnul administrator. Se va simţi onorat, 
dacă-i veţi da prilejul să vă stea la dispoziţie. 

Jupâneasă plecă şi, după ce dădu bucătăresei cuvenitele 
îndrumări, se înapoie la Thomas şi Lilga. 

Cei doi copii se întorseseră din parc. Curioasă, Magda 
întrebă: 

— Doamnă Hartmann, am văzut că avem oaspeţi. Cine 
sunt? 

— Nişte cunoscuţi ai domnului maior, care voiau să-l vadă 
şi vor înnopta aici. Cel mai tânăr dintre ei este domnul 
locotenent-colonel von Hellmann. Ceilalţi doi domni sunt 
rudele sale. 

— Von Hellmann? exclamă Magda, uimită. Nu, domnul 
acesta trebuie să se numească altfel. Pe domnul locotenent- 
colonel von Hellmann îl cunosc foarte bine. E un bărbat 
mărunt şi slab, cu o barbă mare care-i ascunde toată faţa. 

— Greşeşti, copila mea. Uită-te încă o dată la el, dar uită-te 
bine! lată-i, trec prin curte. 

— Văd, văd; nu-i domnul locotenent-colonel von Hellmann. 

Şi Thomas se ridicase şi se apropiase de fereastră. Privind 
pe cei trei, se dădu speriat înapoi: 

— Drace! Nu, nu-i Hellmann. Ăsta e. hm! Lilga, vino puţin 
încoace şi uită-te la bărbatul acela cărunt, care s-a oprit în 
dreptul grajdului. 

Țiganca îi ascultă îndemnul şi exclamă, surprinsă: 

— Natter! 

— Da, Natter, pe care l-am prins atunci! 

— Dumnezeule mare! E cu putinţă? exclamă jupâneasă, 
înspăimântată. O fi evadat din închisoare. 

— Da, scumpa mea doamnă Harttmann, chiar aşa! Şi 
ceilalţi doi vagabonzi au fugit o dată cu el. Acum sunt 
urmăriţi, fireşte, şi nu pot locui într-un han. De aceea au 
venit la dumneavoastră. 

— Ce facem? 


— Datoria, ce altceva? Îi prindem. Aţi arătat trântorilor 
camerele în care vor dormi? 

— Încă nu. Le voi arăta după ce vor fi cinat. 

— Bine. Duceţi-i în camere orânduite în aşa fel, încât să nu 
se poată ajuta unul pe altul şi să nu aibă cum să fugă. 

— Le voi alege odăi depărtate între ele. 

— Foarte bine! Şi după ce vor intra, mă voi înfăţişa în chip 
de servitor sau de fecior şi, cu prilejul acesta, îi vom prinde. 

Auzind aceste cuvinte, Magda fu stăpânită de frică şi se 
ascunse într-un colţ al odăii. Gerd însă ascultă totul cu 
luare-aminte şi se strecură pe uşă, îndreptându-se spre 
odaia sa. Acolo-şi ţinea cele două pistoale, cu ajutorul 
cărora învăţa să tragă. Le încarcă şi le vâri în buzunar. Apoi, 
cobori în curte. Pe scară, întâlni pe administrator, care 
însoțea pe cei doi foşti medici de ospiciu. Natter rămăsese 
în urmă, ca să cerceteze grajdul pe îndelete. Gerd se 
apropie de „şeful“ fugarilor. 

— Vă plac căluţii noştri? îl întrebă pe un ton sincer. 

— Sunt minunaţi, tinere! răspunse Natter. 

— Dar armăsarul cel negru? 

— E un cal măreț. 

— Da, şi e îngrijit cu multă atenţie. Vă plac şi câinii 
frumoşi, domnule locotenent-colonel? 

— Desigur! 

— Administratorul v-a arătat cuşca în care sunt ţinuţi 
câinii? 

— Nu! 

— Ar trebui s-o vedeţi. Voiţi să mă însoţiţi? 

— Bucuros. 

Gerd îl conduse până la o uşă, dindărătul căreia se auzea 
un scheunat prietenos. 

— Linişte! Vin la voi! 

În clipa când deschise uşa, băiatul fu înconjurat de o 
droaie de câini; fiecare dintre ei era câte un exemplar 
desăvârşit dintr-o anumită rasă. Natter pătrunse în adâncul 
cuştii. 


— Vă rog, nu înaintați prea mult, domnule locotenent- 
colonel! E foarte primejdios. Mai avem în fund un câine, 
care-i mai rău ca un tigru. 

— Ah, un câine-lup! 

— Nu numai atât; dar e şi siberian. Vreţi să-l vedeţi de- 
aproape? 

— Dacă se poate şi nu-i prea primejdios. 

— Atunci, daţi-vă puţin într-o parte! 

Gerd se îndreptă spre câinele-lup. 

— Wjuga, scoală! 

La strigătul lui, se ridică încet un animal de culoare albă, 
impunător şi lăţos, ce se asemăna mai curând cu un urs 
polar, decât cu un câine. Gerd îl dezlegă şi-l trase până la 
uşă. Natter se afla în fundul cuştii. 

— Priviţi-i colții, domnule locotenent-colonel! Nimeni nu s- 
ar putea lupta cu el. Fără să-l spun nici un cuvânt, ci 
mulţumindu-mă să plescăi din limbă şi să-mi întind un deget 
spre dumneavoastră, v-ar trânti într-o clipă la pământ. Dacă 
aţi vrea să scăpaţi cu viaţă cel puţin, aţi fi nevoit să 
rămâneţi nemişcat şi să vorbiţi numai în şoaptă. Un singur 
strigăt ar fi de ajuns, ca Wjuga să vă sfâşie în bucăţi. 

— Cred că-i în stare de o asemenea ispravă. 

— Nu-i aşa? Vă voi convinge numaidecât. Luaţi seama: 
acum voi plescăi din limbă! Vedeţi, s-a şi repezit spre 
dumneavoastră, fiindcă altcineva nu-i aici şi înţelege că spre 
dumneavoastră voi întinde degetul. Iar în clipa când îl voi 
asmuţi asupra dumneavoastră prin acest semn, v-a şi 
răsturnat la pământ. S-o fac? 

— Îţi interzic o astfel de nebunie! răspunse Natter. 
Purtarea băiatului începuse să-i dea de bănuit. 

— Şi cu toate astea o voi face, dacă veţi continua să vorbiţi 
mai tare decât doresc eu! 

— De ce? îţi poruncesc să încetezi gluma aceasta 
primejdioasă! 

— Nu-i nici o glumă; dimpotrivă, un lucru foarte serios. Vă 
încredinţez încă o dată că, dacă veţi încerca să scoateţi un 


singur strigăt, veţi fi sfâşiat! 

— Pentru ce? 

— Fiindcă vă voi trimite acolo unde se cuvenea să fiţi şi 
acum. Înapoi la închisoare, domnule. Natter! 

— Dra! 

Nu fu în stare să rostească întregul cuvânt. Vorbise pe un 
ton înfuriat şi câinele siberian îşi scosese colții la iveală, 
mârâind şi dându-i de înţeles că e gata să se năpustească 
asupră-i. 

— Vedeţi, domnule, că Wjuga nu ştie de glumă? Sunteţi 
prizonierul nostru. Acum, voi încuia uşa şi vă voi lăsa în 
paza câinelui. În felul acesta, voi fi sigur de dumneavoastră. 
Când mă voi înapoia, ştiu că vă găsesc ori în acelaşi loc, 
stând în picioare, ori prăbuşit la pământ şi sfâşiat în bucăţi. 

— Omule. tinere. băiete, eşti nebun, eşti smintit de-a 
binelea! 

Gerd nu-i răspunse. leşi din cuşcă şi se duse spre odaia de 
primire a musafirilor, unde găsi pe ceilalţi doi evadați, 
împreună cu administratorul. 

— Domnii mei, mama vă roagă să aveţi bunăvoința de a 
veni până la ea. 

— Cine-i mama dumitale? 

— Jupâneasa, îi lămuri administratorul. 

— Bine, tinere, arată-ne drumul! 

— Poftiţi! Şi domnul administrator ne va însoţi. 

Porniră şi Gerd lăsă întâi pe cei doi să intre. 
Administratorul îi urmă, iar Gerd închise uşa. 

Fugarii încremeniră. Recunoscură pe Lilga şi voiră să se 
întoarcă. Dar Gerd rămăsese lângă uşă şi-şi aţintise asupra 
lor unul din pistoale. Fulgerându-i cu ochii săi negri, le 
spuse: 

— Domnii mei, dacă încercaţi să faceţi cea mai mică 
mişcare, vă împuşc! Unchiule, leagă.-i! 

Înspăimântat, directorul grăsun începu să năduşească. 

— Dar, doamnelor şi domnilor, ce doriţi? Ne confundați! 
Greşiţi! 


— Nu, spuse Lilga. Nu greşim deloc. Sunteţi răufăcătorii 
evadați şi căutaţi acum în toată ţara. Am fost închisă doar în 
văgăuna voastră, unde aţi vrut să mă daţi drept nebună, aşa 
că vă cunosc foarte bine. Nu încercaţi să vă împotriviţi, 
fiindcă e în zadar! 

— Vă asigur că nu ne cunoaşteţi. Vărul nostru, domnul 
locotenent-colonel, vă va convinge. 

— Vărul dumneavoastră, domnul Natter, este prizonierul 
meu. 

— Ce? exclamă Thomas. Unde e? 

— În cuşca de câini. 

— Poate să fugă de-acolo! 

— E cu neputinţă. Îl păzeşte un câine grozav, care l-ar 
sfâşia în bucăţi. 

— Bine. Prin urmare, întindeţi-vă mâinile, dragii mei 
ştrengari. O să vă leg bine de tot, ca să fiţi mulţumiţi de 
mine. 

Fugarii se văzură siliţi să se supună soartei. Cu puţin timp 
înainte de a evada, mărturisiseră amândoi că ar vrea şi ar fi 
mai curând în stare să moară, decât să se lase prinşi. Acum 
însă nici nu se gândiseră la moarte, nici nu încercaseră să 
se apere. 

Legaţi zdravăn, răufăcătorii fură duşi într-un loc sigur. 
Apoi jupâneasa şi ceilalţi se îndreptară spre cuşcă. 
Deschizând uşa, găsiră pe Natter în aceeaşi poziţie în care-l 
lăsase Gerd. Trecuse, desigur, prin clipe înspăimântătoare; 
dar când zări pe Thomas şi Lilga, învineţi de-a binelea. Cei 
doi îi rămăseseră în minte din timpul cercetărilor judiciare, 
de pe urma cărora ajunsese în închisoare. 

— Ah, bună ziua, domnule locotenent-colonel! îl salută 
fierarul, voios. Ne întâlnim pe negândite în vilegiatură. Cum 
vă place aerul din părţile acestea? 

Natter scrâşni din dinţi, dar nu-i răspunse. Nici Lilga nu 
vorbi, ci se mulţumi să urmărească purtarea evadatului. 

— Ne recunoaşte, dar nu vrea să vorbească, fiindcă-şi dă 
seama că orice împotrivire ar fi zadarnică. Gerd, câinele mă 


lasă să intru? 

— Da. Leagă prizonierul. 

Natter fu legat cu toată grija şi dus la tovarăşii săi; locul în 
care fuseseră adăpostiţi răufăcătorii era foarte sigur, astfel 
că le-ar fi fost cu neputinţă să fugă. Când prizonierii 
rămaseră singuri, Natter îi dojeni mânios: 

— Ah! V-aţi lăsat prinşi fără să vă apăraţi, cu toate că 
aveaţi revolverele la voi! 

— Dumneata n-ai făcut acelaşi lucru? îi replică fostul 
director. 

— Păi, nu m-am putut apăra! Băiatul acela m-a momit să 
văd cuşca de câini şi, dacă aş fi făcut cea mai neînsemnată 
mişcare, aş fi fost sfâşiat de câinele siberian. 

— Nici noi n-am avut cum să ne apărăm! Pe noi ne-a momit 
într-o odaie în care erau şi alţii, - şi ne-a ameninţat că ne 
împuşcă, dacă nu ne supunem. Şi acum, spune, cum 
scăpăm? 

— Cum scăpăm?! Ce neghiobie! Vom fi duşi iar la 
închisoare. Vom fi bătuţi şi ni se vor pune fiare la picioare; 
totodată, ni se va reduce mâncarea şi vom fi vârâţi în celule. 
Dumnezeule, tare aş fi vrut ca omenirea întreagă să aibă un 
singur cap, pe care să-l pot reteza! 

În timpul acesta, Thomas Schubert se afla în salon; 
luându-şi nepotul de braţ, fierarul îi spuse: 

— Bravo, băiete! îţi sărut amândoi obrajii. N-are nici 
paisprezece ani şi a izbutit să prindă singur trei deţinuţi 
evadați din închisoare! Şi acum, să ne gândim cui predăm 
pe muşterii. 

— Telegrafiem penitenciarului să trimită paznicii, care să-l 
ia în primire, spuse Gerd. 

— Şi tatei, spuse Magda. 

— Fireşte. Dar cine se îngrijeşte de telegrame? Cu peniţa 
nu sunt deprins atât de bine, cum sunt cu ciocanul şi cu 
cleştele. 

— Le va întocmi domnul administrator şi tot domnia sa le 
va duce la poştă. 


— Bine. Şi cât timp vor rămâne prizonierii aici, trebuie să 
punem pe cineva în faţa uşii şi pe altcineva lângă fereastră, 
ca să-i păzească zi şi noapte. 

— Eu îi păzesc la uşă! spuse Gerd şi ieşi din odaie. 

După câtva timp, Magda se duse să-l vadă şi-l găsi 
plimbându-se încoace şi încolo. 

— Vezi, Magda, că tot au venit şi am izbutit să-i prind? 

— Da. Nu ţi-a fost frică deloc şi într-o zi ai să fii un 
adevărat erou. 

— Şi tu, soţia mea, eroina mea! 

— Desigur! Şi fiindcă o soţie e datoare să-şi răsplătească 
soţul pentru tot ce săvârşeşte, se cuvine să-ţi dau acum o 
sărutare pentru vitejia pe care ai dovedit-o. Nu-i aşa? 

— Da, hai! Dar îndată după aceea, pleci! Trebuie să 
veghez necontenit uşa. 

Prizonierii fură duşi iar la închisoarea din Hochberg. Toţi 
cei care luaseră parte la prinderea lor, şi mai ales Gerd, 
fură răsplătiți cu sume însemnate. 

Nu se mai auzi niciodată de o altă încercare de evadare a 
celor trei inşi. Într-o dimineaţă, fostul director de ospiciu fu 
găsit mort. Se spânzurase cu o frânghie, pe care izbutise să 
şi-o procure pe ascuns. Medicul-şef Schram muri după 
câtva timp. Despre Natter se şopti că n-a rămas multă 
vreme la Hochberg. O putere străină ar fi intervenit pentru 
extrădarea lui şi cererea n-ar fi fost refuzată. Dar nimeni n- 
a fost în stare să afle ce ispravă săvârşise împotriva acelei 
puteri şi închisoarea în care îşi ispăşea osânda. În anumite 
cercuri se mai vorbi câtva timp despre el; apoi, amintirea-i 
fu înlocuită de alte întâmplări, mai însemnate, astfel că 
numele lui Natter nu mai fu pomenit. 

Capitolul IV - O întâlnire ciudată. 

Au trecut vreo zece ani de la întâmplările istorisite până 
aici. 

La sudul Nikobarelor, o barcă la care vâsleau doi inşi se 
îndrepta spre coasta Sumatrei; era o barcă dintr-acelea de 
care se folosesc deseori andamanezii. Cei doi inşi purtau 


numai câte o cămaşă lungă până la glezne şi aveau gâtul şi 
braţele goale şi pârlite de soare. Cel mai vârstnic dintre ci 
avea pronunţate trăsături de malaiez, pe când chipul 
celuilalt, care era mai slab şi mai vânjos, te îndemna să-l iei 
drept european. Totuşi, ar fi fost greu de spus cărui neam îi 
aparţine. 

Amândoi păreau zdrobiţi de oboseală. Cel tânăr şedea în 
partea de dinainte, dar era lesne de observat că se străduia 
să-şi ţină ochii deschişi, iar celălalt abia era în stare să 
mânuiască vâslele, astfel că barca înainta cu mare 
încetineală împotriva boarei ce începuse să sufle dinspre 
sud. 

Barca nu avea pânză şi faptul era destul de ciudat, 
întrucât plutea departe de țărm. Totuşi, călătorii noştri îşi 
pregătiseră destule provizii de hrană; sub una din bănci se 
aflau o sumedenie de dovleci, numeroase fructe ale 
arborelui de pâine şi nuci de cocos, care se găsesc din 
belşug prin părţile acelea. 

Ore întregi cei doi inşi nu schimbaseră nici un cuvânt, din 
pricina istovelii lor, peste măsură de mare. 

Deodată, cel vârstnic trase o înjurătură şi, trezindu-se 
parcă, trânti zdravăn vâslele şi-şi întrebă tovarăşul: 

— Pe Vişnu şi pe soţia lui, Lakşmi, câtă vreme ai de gând 
să mă mai batjocoreşti? Sunt sătul de atâtea necazuri! 

Celălalt îşi întredeschise pleoapele şi-i zvârli o căutătură 
dispreţuitoare. 

— Dacă ţii atât de puţin la libertate şi te istoveşte atât de 
mult vâslitul, ar fi trebuit să rămâi pe Insula Viperei. Doar 
nu te-am silit să mă urmezi! 

Malaiezul încercă să-şi ascundă mânia, dar nu izbuti să se 
stăpânească şi rosti pe un ton aspru: 

— Dar n-ar fi fost neapărată nevoie să ne îndreptăm în 
direcţia aceasta. Dacă am fi luat-o pe drumul cel mai scurt, 
am fi scăpat de mult de orice îngrijorare! 

— Eşti un prost! Te-am lămurit doar de o sută de ori, mi se 
pare, că dacă am fi mers pe lângă Birma, care se află mai 


aproape, am fi fost prinşi de mult. Sper că-ţi poţi închipui că 
suntem urmăriţi. Şi trebuie să ne gândim că urmăritorii 
noştri bănuiesc că am luat-o spre răsărit. Prin urmare, în 
direcţia aceea îşi vor înteţi cercetările. Pe când spre sud, şi 
încă atât de departe, nu-i va trece nimănui prin minte să ne 
caute. 

— Sahib2, s-ar putea să ai dreptate. Dar s-ar fi cuvenit să 
gonim până la Nikobare, ca să ne odihnim şi să ne 
împrospătăm puterile! 

Celălalt râse batjocoritor: 

— Da, şi indigenii ne-ar fi prins şi ne-ar fi trimis iarăşi la 
temniţă, cu cel dintâi vapor care trece pe lângă Grupul 
insulelor, ca să poată câştiga răsplata ce se acordă celor 
care izbutesc să pună mâna pe prizonierii fugiţi! Fii 
mulţumit că n-am păţit nimic! Mai avem o zi şi scăpăm de 
toate caznele, afară de cazul că ne surprinde vreo furtună. 
Dar n-avem de ce să ne temem de furtună. Am fost ajutaţi 
de noroc timp de opt zile şi vântuleţul uşor de la amiază nu 
ne va fi neprielnic. 

— Vântuleţul? Sahib, vorbeşti cu prea mare uşurinţă! Să te 
văd în locul meu! De fiecare dată când dau o lovitură de 
vâslă, simt că-mi plesnesc muşchii. 

Chipul celui ce fusese numit „sahib” se roşi de mânie şi o 
privire supărată străpunse pe cel care vorbise. 

— M-am chinuit mai puţin decât tine, prostule? Şi toată 
noaptea ce vine nu voi sta tot eu în locul tău şi voi vâsli, în 
timp ce tu vei dormi liniştit? Nu mai vorbi prostii şi înşfacă 
mai bine vâslele, ca să putem înainta! 

Malaiezul se supuse şi începu iar să vâslească, fără să 
rostească vreun singur cuvânt de împotrivire. Răstimpul în 
care nu mânuise lopeţile îl înverşunase parcă, deşi fusese 
destul de scurt, dar îi şi dăduse prilejul să-şi recapete 
puterile; acum, barca alunecă mai repede şi spintecă 
sprinten valurile. 

În cele câteva zile de când se aflau laolaltă, se 
înjghebaseră legături ciudate între cei doi inşi, care erau 


fugari. Ani îndelungaţi înduraseră aceeaşi soartă în 
închisoarea de pe Insula Viperei, unde sunt surghiuniţi 
criminalii care au nesocotit legile engleze, fără să se 
împrietenească şi fără să se ajute vreodată. Nu erau decât 
două „numere”, cum sunt atâtea în lista răufăcătorilor. Dar 
de când porniseră pe apă, se schimbaseră raporturile 
dintre ei. Malaiezul simţea înrâurirea pe care o avea 
tovarăşul său asupră-i şi nu era în stare să i se 
împotrivească. Îl numise aproape în chip firesc „sahib” şi se 
supusese dorinţei lui aproape fără să-şi dea seama. E 
adevărat, uneori sângele lui sălbatic îl îndemnase să se 
răzvrătească împotriva hotărârilor pe care le lua tovarăşul 
său; însă, în cele din urmă renunţase la propriile-i dorinţe şi 
le îndeplinise pe ale celuilalt. 

Un timp îndelungat fu desăvârşită tăcere, întreruptă doar 
de zgomotul valurilor răscolite de vâsle şi barcă. Din când 
în când, malaiezul zvârlea o căutătură spre tovarăşul său, 
care ţinea aproape adormit cârma. Deodată, malaiezul 
spuse: 

— Sahib, suntem de atâta vreme împreună, dar încă nu 
mi-ai spus cine eşti. Ai putea să ai încredere în mine. 

Celălalt îşi încruntă sprâncenele. 

— Nu-i vorba de nici o lipsă de încredere, dar n-are nici un 
rost să vorbim despre trecut. 

— Dar ai putea să-mi istoriseşti măcar cum ai ajuns în 
mâna englezilor, care se poartă astfel, de parcă sunt 
stăpânii întregii lumi. 

Celălalt râse cu hohote. 

— Cum am ajuns în mâna lor? într-un chip cu adevărat 
nerod. Cunoşti Nordlandia? Nu? Ei, nici n-are vreo 
însemnătate, la urma urmelor. Am nesocotit legile acestei 
ţări - în ce fel, n-ai neapărată nevoie să ştii - şi am fost vârât 
în închisoare. Am încercat să evadez, împreună cu alţi doi 
deţinuţi, în condiţii mult mai prielnice decât de data 
aceasta. Totuşi, am fost prinşi iar de poliţie, fireşte numai 
din pricină că n-am ştiut să fim destul de prevăzători. 


Ajunsesem aproape de graniţă şi ne socoteam scăpaţi de 
orice primejdie, dar am fost păcăliţi de un băiat de 
paisprezece ani. Cred că s-ar cuveni să-mi trag şi azi palme, 
pentru neghiobia mea de atunci. 

Malaiezul îl privi cu ochi mari. 

— Ai fost păcălit de un băiat? Tu? 

— Da, de un băiat, râse celălalt, amărât. Şi-ţi poţi închipui 
că am fost supravegheați cu şi mai multă străşnicie decât 
până atunci, astfel că era cu neputinţă să mai încercăm o 
evadare. 

— Şi cum ai ajuns pe Insula Viperei? 

— Într-un mod foarte simplu. Englezii, care aveau 
socoteală veche cu mine, ţineau să ne răfuim: au cerut să le 
fiu predat şi nordlandezii s-au arătat atât de neomenoşi, 
încât le-au îndeplinit dorinţa - luai-ar dracu'! Şi englezii s- 
au grăbit să mă trimită tocmai pe Insula Viperei, ca să 
scape lumea de un ghimpe primejdios al societăţii. Din 
fericire pentru mine şi pentru tine, nu şi-au putut atinge 
scopul în întregime, întrucât păsărica a ştiut să se furişeze 
prin uşiţa din dos. Asta-i tot. Altceva n-ai nevoie să ştii. Să 
lăsăm trecutul în pace! Viitorul, şi mai ales cea ce vom mai 
avea de întâmpinat, o să ne ceară destule griji, ca să nu ne 
putem gândi şi la trecut. 

Rostind acestea, tăcu şi începu să scruteze zarea cu 
privire posomorâtă. Un punct ce părea că se mişcă îi atrase 
luarea-aminte. Îşi duse o mână la ochi, spre a privi mai bine. 
Apoi se întoarse spre camaradul său: 

— Acolo, spre sud, trebuie să fie ceva; cred că-i o luntre. Ai 
ochi mai ageri ca mine. Ia uită-te şi spune-mi dacă mă înşel, 
sau nu! Tocmai acum, când suntem atât de departe de 
coastă, n-aş prea avea poftă să ne întâlnim cu cineva. 

Malaiezul lăsă vâslele din mâini şi se întoarse. Privi doar o 
clipă în direcţia spre care-l sfătuise tovarăşul său să se uite 
şi răspunse liniştit: 

— O barcă, şi după cât se pare e goală. 

— O barcă goală în mijlocul mării? Nu se poate. 


— De ce nu, sahib? S-o fi rupt undeva, de la țărm. Din 
pricină că vântul suflă necontenit şi fiindcă marea e liniştită, 
putea să străbată o distanţă atât de mare. 

— Hm! Vântul dinspre sud, care bate de atâtea zile, nu se 
potriveşte cu socoteala asta. O luntre ce s-a smuls de pe 
coasta Sumatrei putea să se îndrepte spre sud-vest, ca să 
parcurgă asemenea distanţă. 

— Atunci, de unde a ajuns aici? 

— Nu ştiu. Poate că este de pe un vapor care s-a 
scufundat. Dar n-are nici un rost să ne mai certăm! Dacă 
mergem mereu în direcţia în care am vâslit până acum, vom 
trece negreşit prin preajma ei şi ne vom dumiri numaidecât. 

Îşi continuară drumul şi se apropiară de obiectul 
nelămurit care le atrăsese luarea-aminte. În partea din 
urmă fâlfâia o cârpă, care avea oarecum înfăţişarea unei 
pânze de corabie. Se putea crede că e vorba de o barcă de 
salvare, al cărei echipaj se îmbătase şi care acum era 
mânată la întâmplare de vânt şi se îndreaptă spre nord. Dar 
atunci când se apropiară mai mult, cei doi fugari îşi dădură 
seama că nu era o barcă de salvare. Părţile de dinafară ale 
bărcii nu erau vopsite cu ulei, ci cu un fel de materie pe 
care n-o cunoşteau, iar încheieturile păreau astupate cu 
smoală. 

Când ajunseră lângă barcă, fugarii nu-şi putură stăpâni 
curiozitatea, care-i îndemna să-i afle rostul. Dădură câteva 
lovituri de vâslă şi-şi alipiră barca de cealaltă. Ca la un 
semn, se ridicară amândoi în acelaşi timp şi se aplecară, dar 
tot în acelaşi timp se traseră înapoi, scoțând un strigăt de 
uimire. 

În barcă zăcea cu faţa în sus un bărbat, care părea că nu 
murise de mult, întrucât nu se simţea nici cel mai uşor 
miros de putrefacție. Bărbatul părea să fi fost în vârstă de 
vreo patruzeci şi cinci de ani şi era îngrozitor de slăbit; 
pielea, care avea o culoare foarte urâtă, era lipită de oasele 
obrajilor, dându-i o adevărată şi înspăimântătoare înfăţişare 
de cap de mort. Ochii-i erau foarte înfundaţi şi maxilarele-i 


erau ieşite în afara obrajilor. Înfăţişarea de schelet îi era 
„îndulcită” într-o oarecare măsură de barba lungă şi 
argintie, care ajungea până la pieptul mortului şi de părul 
lung care-i acoperea capul şi gâtul. Mâinile-i osoase erau 
încleştate pe un obiect ce nu se deosebea prea mult de un 
carnet de însemnări, iar picioarele-i desculţe erau ridicate, 
desigur în urma zvârcolirilor de dinaintea morţii. Toată 
îmbrăcămintea era alcătuită dintr-o cămaşă şi nişte 
pantaloni de marinar; haina fâlfâia în partea de dindărăt a 
bărcii şi ţinea locul pânzei care s-ar fi cuvenit să-i 
înlesnească mersul. 

Cărei nenorociri îngrozitoare îi căzuse victimă bărbatul 
acesta? Cei doi criminali fugari se dezvăţaseră de multă 
vreme să-şi simtă sufletele înduioşate, dar de data aceasta 
priviră înfricoşaţi ochii larg deschişi şi ţepeni ai mortului. 
Malaiezul fu cel dintâi care puse capăt tăcerii. 

— Sahib, cine o fi oare mortul acesta? Să fie un marinar de 
pe un vapor ce s-a scufundat? 

— După înfăţişarea lui, n-aş crede că e marinar. Mai 
curând aş crede că e vorba de vreun om mai de seamă, care 
s-a văzut silit, din anumite pricini, să se deghizeze într-o 
îmbrăcăminte marinărească. Desigur că lipsa de îngrijire a 
părului şi bărbii nu se prea potriveşte cu presupunerea 
mea. Trebuie să fie o taină la mijloc! 

— De ce o fi murit? 

— De ce o fi murit? Desigur că foamea l-a omorât. Nu vezi 
că n-are în barcă nici un fel de merinde? 

— Da, văd. Dar mă miră că s-a încumetat să pornească pe 
mare, fără să-şi ia destule provizii. 

— Dar de unde putem noi să ştim dacă a avut vreme să-şi 
facă pregătirile trebuincioase? Şi apoi, de unde să ştim 
dacă n-a avui merinde la plecare? Poate că i-au căzut în apă 
în timpul unei furtuni. Ia uită-te bine la barcă! Vezi undeva 
vreo vâslă, sau o prăjină pentru pânză? Şi cu toate acestea, 
trebuie să le fi avut, întrucât pe fundul bărcii se află câteva 
bucăţi de lemn, care nu pot fi decât resturile unei prăjini. Şi 


priveşte puţin cârma! E făcută dintr-o bucată de scândură. 
Nu încape nici o îndoială că omul din barcă a ajuns în starea 
aceasta îngrozitoare în urma unei furtuni puternice. 

— Ce facem cu mortul şi cu barca? 

Celălalt cercetă cu luare-aminte construcţia bărcii şi 
răspunse: 

— Este o barcă nouă şi, după câte cred, foarte bună. 
Negreşit, constructorul ei a pus mai mult preţ pe trăinicia 
ei într-o călătorie pe mare, decât pe strălucire. Dar asta nu- 
i strică deloc. Şi pe dinăuntru e mai bună decât a noastră. 
Sunt de părere s-o socotim drept o pradă neaşteptată şi s-o 
schimbăm cu a noastră. Dar mai întâi să cercetăm 
buzunarele mortului; poate că găsim vreun lucru care ne-ar 
putea fi de folos. 

Înţepeniră barca mortului de-a lungul bărcii lor şi se 
apucară să golească buzunarele musafirului neaşteptat. Nu 
găsiră decât un compas şi o pungă destul de mare. Când o 
deschiseră, scoaseră un strigăt de bucurie. Punga era plină. 
cu perle. Şi toate de o mărime neobişnuită şi de o strălucire 
orbitoare, foarte preţuită în Europa. 

Europeanul cântări punga în mână şi rămase câteva clipe 
pe gânduri, ţinând ochii închişi. Apoi, strigă bucuros şi 
scutură pe malaiez de umeri: 

— Omule, ştii că avem o avere uriaşă, că am găsit o 
comoară în toată puterea cuvântului? Dacă izbutim să 
ajungem cu bine la țărm, să ştii că am scăpat de orice grijă 
de acum încolo! N-am fi putut avea parte de un noroc mai 
mare ca ăsta! 

Malaiezul se uită cu ochi lacomi spre punga cu perle din 
mana tovarăşului său: 

— Cui va aparţine punga? Şi mie, nu? Sper că ne vom 
împărţi cinstit perlele! 

Celălalt râse: 

— Cum poţi vorbi aşa? Desigur că sunt şi ale tale! Poţi 
gândi despre mine orice ai vrea, dar cred că până acum n-ai 


avut nici un prilej şi nici un motiv ca să bănuieşti că aş fi în 
stare să te înşel. 

— Nu m-am gândit la asta. Ştiu că fără tine n-aş fi putut 
fugi şi am încredere în tine. Dar de unde o fi avut mortul 
bogăţia aceasta? 

— Nu m-aş pricepe să te lămuresc. Întâmplarea aceasta 
devine din ce în ce mai de neînțeles. Un bărbat care-ţi face 
impresia că n-a mai trăit multă vreme printre oameni - şi 
are totuşi o bogăţie atât de mare asupra sa! Nu sunt în 
stare să desluşesc taina; e prea încâlcită. Să mai căutăm! 
Parcă ţine un caiet în mâini. Poate că vom găsi în el 
lămurirea misterului. 

Nu era lesne de scos carnetul de însemnări - fiindcă 
acesta era obiectul pe care-şi încleştase mâinile - dintre 
degetele ţepene ale mortului. Cei doi trebuiau să-l smulgă. 
Totuşi, malaiezul izbuti să îndepărteze degetele cu mânerul 
cuţitului său şi să tragă carnetul. Îl deschise, dar în clipa 
următoare îşi vădi dezamăgirea printr-un mormăit şi-l 
înmâna tovarăşului său: 

— Sunt litere străine, pe care nu le pot citi. la uită-te la 
ele, sahib! Poate că le cunoşti. 

Celălalt luă carnetul şi-l privi cu luare-aminte. Era foarte 
gros şi toate paginile erau aşternute cu rânduri mărunte şi 
dese, scrise cu creionul. Literele nu erau şterse însă, ceea 
ce dovedea că nu fuseseră scrise de mult şi că autorul lor îl 
îngrijise cu multă luare-aminte. Citi prima pagină şi răsfoi 
apoi carnetul. În timp ce-şi arunca ochii pe câte una din foi, 
chipul său vădea o curiozitate crescândă. 

— Cunoşti limba în care e scrisă cartea aceea? 

— Da, rândurile sunt scrise în limba germană. 

— Şi despre ce e vorba? 

— Încă nu-ţi pot spune. Dar se pare că sunt lucruri foarte 
interesante. Îmi trebuie câtăva vreme, până când voi 
desluşi toată taina. Dar pentru asta n-avem nevoie să 
rămânem pe loc. Am aflat ce doream să ştim şi ne putem 


continua drumul. Cară în cealaltă barcă tot ce avem aici şi 
să pornim repede! 

— Şi cu mortul ce facem? 

Europeanul rămase câteva clipe pe gânduri. Apoi, se păru 
că ajunsese la o hotărâre. 

— Am putea scufunda cadavrul în mare, dar socotesc că 
nu ne sileşte nimic s-o facem chiar acum. Căldura l-a uscat 
atât de mult, încât nu trebuie să ne temem nici de cel mai 
uşor miros de putreziciune şi nu ne va stânjeni deloc. Avem 
destul timp să scăpăm de el, dacă vom ţine să-i luăm 
hainele. 

— Hainele? Nu te înţeleg. 

— Păi, nu te gândeşti că e primejdios să ne vadă cineva în 
îmbrăcămintea aceasta? Felul cum sunt croite cămăşile ne- 
ar trăda numaidecât. Astfel că uniforma de marinar a celui 
mort este cât se poate de nimerită. Când vom ajunge la 
țărm, unul dintre noi va cobori, ca să cumpere tot ce ne 
trebuie, iar celălalt va rămâne ascuns. 

— Atunci de ce nu-i dezbrăcăm acum hainele? N-am nici o 
poftă să călătoresc cu un cadavru în barcă! 

Celălalt râse batjocoritor: 

— Nu cumva ţi-e frică de el? Bine, dacă ţii să-l arunci acum 
în apă, nu mă împotrivesc. Dar să nu-mi ceri să-i scot 
hainele! N-am vreme acum, fiindcă vreau să citesc 
însemnările din carnet. 

Malaiezul mormăi ceva în sinea sa, dar se hotări să se 
supună, ca de obicei, şi să care lucrurile din barca lor în 
cealaltă. Superstiţios, ca întregul neam din care făcea 
parte, se temea să se apropie de un mort. 

Celălalt trase cadavrul spre partea dindărăt a bărcii şi se 
aşeză pe bancă, în timp ce tovarăşul său rămase în cealaltă, 
ca să-i arunce proviziile de hrană şi celelalte lucruri. După 
ce sfârşi, dezlegă vâslele şi le trecu dincolo; apoi se aşeză şi 
el şi desfăcu frânghia cu care legase cele două bărci. După 
câteva minute, îşi reluară drumul spre coasta Sumatrei; 
barca rămasă fără stăpân fu părăsită în voia valurilor. 


Cel de pe banca de dinainte nu băgă de seamă că 
malaiezul vâslea iarăşi, căci era adâncit în citirea 
carnetului. Urmări pe îndelete fiecare rând din paginile 
acelea numeroase, fără să-şi ridice o singură dată privirea 
de pe ele. 

Capitolul V - Jurnalul celui dispărut (1) 

Cine sunt? Şi cum mă cheamă? Nu ştiu şi mi se pare 
uneori că n-am ştiut niciodată, atât de multă vreme a trecut 
de când urechile nu mi-au mai auzit sunetul unui glas 
omenesc şi nu m-a strigat nimeni pe numele meu. Şi apoi, în 
afară de mine mai există vreo făptură omenească pe 
pământ? 

Când mă zvârcolesc noaptea în culcuşul meu din pricina 
nesomnului şi când valurile se izbesc de țărm, cântându-şi 
vuietul, atunci sufletul meu stingher e frământat de gândul 
că nu sunt singurul om deasupra căruia-şi revarsă stelele 
sudului lumina îndurătoare, de la depărtări de neînchipuit, 
că nu sunt singurul om în această nemărginire. 

O mai fi existând oare o fiinţă care să se simtă atât de 
singuratică şi părăsită ca mine? Nu-mi vine să cred. Când 
eram mic, am citit viaţa lui Robinson Crusoe şi m-am lăsat 
vrăjit de romantismul cărţii. Dar copilăreasca mea lipsă de 
înţelegere m-a făcut să trec peste durerea fără nume, care 
nu se putea citi decât printre rânduri. Şi cu toate acestea, 
soarta lui a fost fără asemănare de fericită pe lângă soarta 
mea. Atunci când nu se mai încumeta să nădăjduiască într-o 
îmbunătăţire a destinului său şi când se deprinsese şi se 
resemnase cu izolarea ce-i fusese hărăzită, găsi pe 
tovarăşul său, Vineri; eu mi-am pierdut tovarăşa, pe 
Rabbadah, prea iubita mea soţie, care mi-a transformat 
timp de opt ani în rai insula mea uitată de lume. Am 
înmormântat-o dincolo, în templul ruinat Siwa, într-o 
încăpere subpământeană, împreună cu comoara 
maharajahului, pe care n-o mai pot privi fără să mă simt 
dezgustat. 


Soarta s-a jucat cu mine într-un chip ciudat. Mi-am, luat o 
soţie, pentru care aş fi fost în stare să renunţ la toate 
bogăţiile pământului şi pentru stăpânirea căreia m-aş fi 
luptat împotriva întregii lumi, dacă mi s-ar fi cerut. Dar 
nimănui nu i-a venit în minte să-mi tăgăduiască dreptul de a 
o stăpâni şi m-am bucurat numai eu de dragostea ei, cu 
toate că nu ştiu de ce mi-a dăruit-o şi cum i-am dobândit-o. 
Şi sunt totodată stăpânul unei comori, a cărei vedere ar 
înnebuni pe mulţi inşi, i-ar înnebuni de lăcomie, dar 
comoara aceasta nu mai are nici o valoare pentru mine, 
astfel că mă simt mai sărac şi mai nenorocit decât cel mai 
umil dintre cerşetori, care are doar câţiva bănuţi în pungă. 
El poate să-şi cumpere cel puţin o bucată de pâine, ca să-şi 
potolească foamea, pe când eu nu sunt în stare să mă 
folosesc în nici un fel de comoara mea. Pietrele preţioase şi 
diamantele pe care le cuprinde, ca şi oalele şi idolii de aur, 
n-au pentru mine o valoare mai mare decât sticlele pline cu 
pietre de cremene şi scoicile pe care le răspândesc valurile 
pe plajă. Le-aş da bucuros aceluia care ar vrea să îndure 
soarta acestei insule izolate, devenind tovarăşul amarnicei 
mele singurătăţi, i le-aş da pe toate, pe toate. Dar asta nu se 
va întâmpla niciodată, niciodată. Timp de cincisprezece ani 
am aşteptat ziua în care se va apropia vreun vapor de 
insula mea; zile întregi am stat pe țărm şi am nădăjduit că 
voi zări o pânză: aş fi fost mulţumit şi fericit chiar dacă ar fi 
aparţinut unui vas de pirați, dar nici o singură pânză măcar 
nu s-a ivit în zare, astfel că în cele din urmă am renunţat să 
mai aştept şi m-am resemnat. 

Fireşte, nu mi-a fost uşor să înăbuş dorinţele inimii mele; 
dimpotrivă, m-am luptat mult cu mine însumi. De sute de ori 
mă cuprindea dorinţa să iau o frânghie şi să-mi curm viaţa 
în acelaşi fel în care şi-o curmase un alt om înaintea mea, 
din pricina îngrozitoarei singurătăţi a acestei insule, - şi de 
o mie de ori am rătăcit aproape nebun de-a lungul şi de-a 
latul plajei şi mi-am însângerat capul, lovindu-l înverşunat 
de stânci. M-am războit de multe ori cu nălucile nebuniei şi 


de nenumărate ori am rugat fierbinte pe Dumnezeu să mă 
cheme la el, când m-au scuturat frigurile în culcuşul meu. 
Dar el nu mi-a ascultat rugile stăruitoare şi de fiece dată m- 
am însănătoşit şi m-am ridicat iar, cu toate că nu m-am 
putut îngriji câtuşi de puţin. 

Oare poate obosi cineva aşteptând vreme îndelungată? Am 
încetat de mult să mai nădăjduiesc, dar şi să mă tem, am 
devenit ca o maşină însufleţită, pusă dimineaţa în mişcare şi 
oprită seara. Mă miră chiar că am fost în stare să ajung la 
hotărârea de a-mi însemna diferitele momente ale vieţii 
într-un carnet, pe care l-am salvat după naufragiul 
vaporului. Oare plictiseala m-o fi îndemnat să iau această 
hotărâre? Sau nelămurita presupunere că într-o zi 
rândurile mele vor fi de oarecare folos? Poate vor ajunge 
chiar în mâinile acelora care îmi sunt cele mai dragi fiinţe 
de pe pământ şi care, fără îndoială, mă jelesc de mult, 
socotindu-mă mort? Nu ştiu. Ceea ce pot spune este că ieri, 
în timp ce m-am dus la mormântul scumpei mele Rabbadah 
şi am văzut comoara pe care am aşezat-o acolo, fiindcă e 
mai bine păstrată decât în coliba mea, m-am hotărât să-mi 
încep jurnalul. Voi încerca, prin urmare, să mă duc cu 
gândul înapoi, la vremea în care nu devenisem încă 
sărmanul bogătaş de astăzi. Fără îndoială că-mi va fi greu 
să rechem în minte întâmplări ce mi se par pierdute în 
negura veşniciei şi aparţinând unei alte lumi. Dar am 
destulă vreme! Nu mă goneşte nimeni din urmă şi nu mă 
sileşte nimeni să-mi sfârşesc lucrul mai curând - şi ce-ar fi 
dacă ar trece un an sau mai mult, până ce voi isprăvi 
însemnările? 'Tot le voi sfârşi înainte de a mă găsi moartea, 
astfel că le voi putea aşeza lângă corpul meu, de îndată ce 
voi simţi că se apropie „încheierea socotelilor cu viaţa”. 
Poate că mai târziu, după ani şi ani de zile, călătorul vreunei 
bărci aruncate de valuri la țărm, sau al vreunui vapor 
naufragiat va găsi aceste foi, împreuna cu osemintele mele, 
şi, în cazul când între timp nu vor fi îngălbenite sau 
putrezite, îi vor istorisi despre Hugo von Gollwitz, care a 


fost cândva unul dintre cei mai fericiţi oameni de pe 
pământ, despre Rabbadah, încântătoarea şi iubita lui soţie, 
şi despre comoara maharajahului. 

A trecut vremea ploioasă şi mica mea insulă e un adevărat 
paradis. Aerul curat îmi mângâie fruntea şi mă ameţeşte cu 
mirosul milioanelor de flori. Mii şi mii de germeni roditori 
au ţâşnit din pământ şi, dezvoltându-se, au căpătat forma 
celor mai curioase flori, iar deasupra acestui covor de 
plante, dintre cele mai încântătoare, se înalţă coroanele de 
neasemuit ale palmierilor şi ale pandanuşilor. Iar dincolo, în 
faţa coloniilor de corali, marea îşi izbeşte de zăgazurile 
ascuţite valurile înspumate, când cristaline, când întunecate 
şi amenințătoare, în timp ce talazurile străpunse de 
reflexele strălucitoare se înalţă şi se scufundă, ca şi cum ar 
scoate la iveală mii de sirene, ale căror priviri scânteietoare 
vor să afle ce lucru măreț săvârşeşte omul singuratic de pe 
plajă, încât pare că nu ia în seamă toate aceste frumuseți de 
neînchipuit. 

Da, eşti frumoasă, draga mea insulă cu comori, eşti 
răpitoare ca o zână cu sclipiri verzui în valurile 
strălucitoare ca safirul, - dar patria mea este de o mie de 
ori mai frumoasă, cu mările şi pădurile ei, cu fluviile şi 
munţii ei. Cu toate farmecele tale, nu eşti decât o vrăjitoare 
grozavă, ce m-a înlănţuit de ea cu cătuşe pe care nu le pot 
sfărâma. Dă-mi drumul, frumoasă vrăjitoare, lasă-mă să-mi 
revăd patria şi voi uita totul, nu mă voi mai gândi niciodată 
la ceea ce am îndurat în decursul anilor în temniţa ta, şi 
sufletul meu nu va avea decât cuvinte şi simţăminte de 
mulţumire şi recunoştinţă pentru găzduirea prietenoasă pe 
care mi-ai dăruit-o în împărăţia ta, din vrerea sorții! 

Acum douăzeci şi cinci de ani, când mi-am părăsit patria, 
cei doi fraţi ai mei numărau: unul treisprezece, celălalt 
şapte ani. Îi am şi acum în faţa ochilor, pe Theodor, cu bucle 
blonde şi privire visătoare, şi pe micul Fred care, cu totul 
deosebit de fratele său visător şi melancolic, era îndrăzneţ 
şi privea curajos viaţa cu ochii lui albaştri, fiind singurul 


dintre noi trei care însufleţea casa şi însenina frunţile 
tuturor, uneori poate chiar mai mult decât s-ar fi cuvenit 
faţă de grijile pe care le întâmpinau tata şi mama, şi eu 
însumi, cel mai vârstnic dintre fiii lor. 

Familia Gollwitz este una dintre cele mai vechi din 
Sudlandia şi una dintre cele mai sărace. Sutele de ani ce 
trecuseră şi lipsa de chibzuinţă cu privire la viitor şi la 
întreţinerea bunurilor noastre de care dăduseră dovadă 
strămoşii, împovăraseră familia Gollwitz cu datorii mari şi 
ar fi fost o problemă foarte grea, dacă nu chiar cu neputinţa 
de dezlegat, să se scoată din puţinul rămas până la urmă 
atât cât ar fi trebuit ca fraţii mei şi cu mine - n-am avut 
surori - să fim în stare de a ne asigura viaţa cuvenită şi 
plăcută pe care o doream. 

Împrejurările acestea m-au îndemnat de timpuriu să mă 
gândesc la îmbunătăţirea situaţiei în care ne aflam. 
Strămoşii mei avuseseră în sânge, darul de a pribegi, astfel 
că şi gândurile mele se îndreptară curând în depărtări, 
întrucât patria nu-mi făgăduia perspective atrăgătoare. Nici 
Sudlandia şi nici statele nordice n-au posesiuni coloniale; 
altminteri, aş fi oferit patriei mele serviciile pe care i le-aş fi 
putut aduce. De aceea, am intrat în trupele coloniale 
engleze din India de Răsărit, care păreau că mă vor putea 
ajuta să-mi înfăptuiesc planurile ce-mi făurisem. Când am 
împlinit douăzeci de ani, eram la drum. 

Ceea ce aş dori sa numesc „romanul vieţii mele” a început 
în Calcutta. Puțin după sosirea mea acolo, am cunoscut un 
tânăr şi distins indian, care venise să-şi urmeze studiile. O 
vreme, el nu voi să vorbească despre patria sa şi nici să-mi 
spună cum se numeşte; dar încetul cu încetul, se arătă mai 
puţin îndărătnic şi deveni mai vorbăreţ. Cât de uimit am 
fost în ziua când mi-a destăinuit că nu era altul decât 
maharajahul Madpur Singh din Augh! Totodată, îmi ceru să- 
i dau cuvântul de onoare că nu voi dezvălui nimănui numele 
şi adevărata lui situaţie. Nu văzui nici un motiv care să mă 
oprească de a-i făgădui ceea ce-mi ceruse şi-i dădui 


cuvântul de onoare că voi păstra taina ce-mi încredinţase. 
Madpur Singh îmi povesti că tatăl său a murit. Din păcate, 
însă, îşi adusese ţara la marginea prăpastiei, datorită 
luxului în care se desfătase şi fiul se simţea dator să depună 
toate sforţările spre a o ridica iarăşi, printr-o gospodărire 
chibzuită şi prin înlăturarea oricărei risipe. Venise la 
Calcutta, ca să înveţe de la englezi tot ce-i putea fi de folos 
întru realizarea acestor gânduri. Era un tânăr nobil şi 
înţelept şi mă simţeam fericit că m-am putut împrieteni cu 
el. Timp de câteva luni am fost aproape în fiece zi împreună 
şi, când el fu nevoit să plece, ne dădurăm amândoi seama 
că am devenit prieteni pentru toată viaţa. 

Faptul că mă vedeam mereu cu tânărul maharajah îmi 
stinse într-o oarecare măsură primul dor de patrie. Acum, 
după plecarea lui, mă năpădi iar dorul de casă, cu atât mai 
mult cu cât nu găsii la şefii şi camarazii mei nici cel mai 
neînsemnat simţământ prietenesc. Generalul meu, lord 
Haftley, era un englez nepăsător, care socotea că ar fi fost o 
înjosire să se înduioşeze de soarta cuiva, sau să-i arate un 
simţământ de afecţiune. Era totdeauna foarte tăcut şi 
mândru, iar atunci când găsea că e nimerit să-şi deschidă 
gura spre a rosti vreo observaţie nu-i scăpa printre dinţi 
decât un Yes, care era tot atât de rece şi de nesuferit ca şi 
omul ce-l spusese, şi a cărui îngâmfare ar fi putut îngheţa 
pe oricine. Datorită obiceiului său de a lua parte la orice fel 
de convorbire doar printr-un Yes scurt, inferiorii săi îl 
porecliseră „Generalul Yes”. 

În timp ce ofiţerii din regimentul meu îmi erau mai mult 
sau mai puţin indiferenți, exista un bărbat faţă de care am 
simţit din prima clipă o nestăpânită vrăjmăşie. Căpitanul de 
cavalerie Mericourt era un parizian; poate că înainte fusese 
voiajor comercial sau se îndeletnicise cu o meserie 
asemănătoare şi venise în India fiindcă în patria sa nu 
fusese în stare să facă nimic bun. Eram încredinţat că-şi 
datoreşte gradul numai vicleniei pe care o vădea. De altfel, 


îl priveam ca pe un om fricos şi am avut curând dese 
prilejuri să-i cunosc bine firea mârşavă. 

După câtva timp de la plecarea prinţului indian, cunoscui 
într-o societate pe doamna maior Wilson şi de atunci fui 
invitat adesea în casa ei. Maioreasa mă primea cu multă 
plăcere, întrucât vorbeam limba germană şi avea astfel 
prilejul să-şi completeze cunoştinţele. Era foarte frumoasă, 
dar o femeie cu purtări cât se poate de rigide. Între noi nu 
se schimbase niciodată vreun cuvânt, pe care să nu-l fi 
putut auzi şi soţul ei. Într-o zi, veni şi căpitanul Mericourt s- 
o viziteze. El găsi că maioreasa e fermecătoare şi încercă să 
se apropie de ea. Dar ea ştiu să se poarte cu el cum se 
cuvenea. De atunci, căpitanul începu să mă pizmuiască şi se 
purtă faţă de mine aşa cum era de aşteptat din partea unui 
om ca el. După câtva timp, maiorul îmi ceru socoteală cu 
privire la legăturile de dragoste dintre mine şi soţia lui. Ne 
adresarăm cuvinte nepotrivite şi mă provocă la duel. Nu mă 
temeam de luptă, fiindcă-l puteam înfrunta, dar mă 
gândeam la cinstea soţiei sale credincioase. Mă străduii 
aşadar să-l liniştesc şi să-l conving că soţia lui este 
nevinovată, dar nu izbutii, şi fui nevoit să mă lupt cu el. 
Maiorul îmi găuri mâneca, iar eu îl rănii în obraz. După 
aceea, nu mai călcai în casa lui. Nici căpitanul nu mai avu 
îngăduinţa să vină pe acolo. Nu am dovezi, dar aflai din 
întâmplare că el întărâtase pe maior împotriva mea, 
trezindu-i acele bănuieli lipsite de temei. Nădăjduiam în 
mine însumi că va veni ziua în care să mă pot răzbuna pe el 
pentru această josnicie. Voii apoi să-i plătesc ticăloşia 
printr-un glonte tras cu toată precizia. Nu bănuiam încă în 
clipele acelea că răsplata avea să vină foarte curând, de sus 
de tot. 

În casa maiorului, începusem să mă simt aproape ca acasă 
la mine, astfel că izolarea care urmă duelului îmi deveni 
neînchipuit de apăsătoare. Din fericire, se produse după 
câtva timp o întâmplare, care-mi croi alte drumuri. Anglia, 
care-şi întinsese înrâurirea până dincolo de Allahabad, îşi 


prelungi antenele şi asupra învecinatei ţări Augh, a cărei 
climă sănătoasă şi al cărei pământ foarte roditor îi ispitiseră 
de multă vreme ochii pofticioşi. Se hotări să se trimită o 
solie, care să înnoade iar legăturile cu ţara aceea bogată, 
întrerupte din pricina morţii bătrânului rajah. „Generalul 
Yes” şi câţiva ofiţeri, printre care mă aflam şi eu, primiră 
însărcinarea aceasta cu aparenţă cât se poate de paşnică. 
Eram încă prea tânăr şi destul de nepriceput în problemele 
politice, dar în timpul scurtei mele şederi în Calcutta 
avusesem nenumărate prilejuri să cunosc arta politică a 
Angliei, astfel că nu crezui nici o clipă în „inocenţa” soliei pe 
care trebuia s-o îndeplinim. Şi apoi, văzusem cum se 
purtase Anglia în cazuri asemănătoare. Împuterniciţii aveau 
îndatorirea de a formula o sumedenie de cereri grele, care 
nu puteau fi primite, ca Anglia să poată avea după aceea un 
motiv să pornească război împotriva ţării şi să devină 
stăpâna ei. Este drept, în cazul acesta deosebit nu puteam 
face presupuneri întemeiate, întrucât nu cunoşteam 
cererile Angliei; însă mă hotărâi să vădesc o necontenită 
luare-aminte şi să previn pe Madpur Singh, dacă aş fi fost 
încredinţat că se plănuieşte o trădare. Nu ţineam câtuşi de 
puţin să apăr cu preţul conştiinţei mele poftele de cuceriri 
ale unei ţări de care nu mă lega nimic altceva decât 
contractul meu de serviciu, încheiat pe o durată de câţiva 
ani. 

Plecarăm cu trenul până la Benares şi de acolo ne 
îndreptarăm în susul Gangelui, în două bărci la care vâsleau 
câte paisprezece culi; apa Gangelui e socotită de indieni ca 
fiind atât de sfântă, încât ei nutresc credinţa de 
nezdruncinat că acela care-şi caută moartea în valurile 
vestitului fluviu, sau care se lasă sfâşiat de crocodilii ce se 
găsesc în această apă, e primit numaidecât de Brahma în 
cel mai fermecător dintre cerurile sale. „Generalul Yes” 
porni în prima barcă, împreună cu servitorul său indian, în 
timp ce ofiţerii ceilalţi, printre care era şi căpitanul 
Mericourt, se aşezară în barca următoare. 


Timp de opt zile, mi s-a părut că pribegesc prin ţara 
basmelor. Chiar la Benares, unde zăbovirăm o zi, mă 
cuprinse o nemărginită uimire. Nicăieri nu se putea vedea 
mai bine ca aici că India este ţara celor mai mari contraste. 
Pe malul stâng al Gangelui se înălța înaintea ochilor noştri 
vrăjiţi, pe o grămadă de stânci aproape abrupte, vechiul 
oraş cu nenumărate temple, moschei şi palate. Reşedinţele 
pompoase ale fruntaşilor ţării se întreceau cu măreţele 
monumente sfinte şi templele frumoase ca în vis. 
Crenelurile zidurilor şi cupolele pitoreşti scânteiau în 
lumina soarelui, iar turnurile minaretelor sclipeau. Soarele 
Indiei aureşte totul, aureşte până şi. necurăţenia pe care, 
după cât se pare, n-o zăresc şi n-o simt decât ochiul şi nasul 
europeanului, dar în care băştinaşii se simt cât se poate de 
bine. Benaresul este centrul brahmanismului. Aici a fost 
prigonită cu atâta străşnicie închinarea cea mai curată şi 
mai pioasă către Budha, până când a fost alungată cu 
desăvârşire de către credincioşii lui Brahma şi Vişnu din 
toată India, în afară de vârful sudic al ţării şi de Ceylon. De 
aceea, în Benares domnesc acum iarăşi nestingheriţi 
Brahma şi boii lui sfinţi, care îşi lasă urmele de-a lungul 
întregului oraş. Toate străzile şi toate templele sunt pline cu 
aceste vite sfinte, care îşi târăsc trândăvia printre 
bunătăţile ce li se pun în cale, în timp ce pelerinii 
credincioşi se strecoară printre picioarele lor murdare şi le 
sărută. Bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei aduc idolilor din 
templu jertfe preţioase şi ar fi vai de acela care ar pune la 
îndoială divinitatea acestor vite. O tânără acoperită cu un 
văl şi foarte bogat împodobită se aruncă înflăcărată la 
picioarele unei vaci care zace în murdărie, ca să-i ungă 
copita cu o alifie scoasă dintr-o cutie de argint şi să 
murmure rugăciuni fierbinţi. Şi mii de pelerini, ologi, 
leproşi şi ciumaţi coboară treptele ce duc de pe ţărmul 
Gangelui în jos, la fluviu, ale cărui valuri se prefac din 
pricina acestei navale de murdărie şi de microbi într-o 
băltoacă respingătoare şi sorb cu lăcomie din apa „sfinţită” 


şi galbenă, în căuşele mâinilor lor, la fel de murdare. În 
asemenea împrejurări, nu e de mirare că holera şi ciuma nu 
dispar niciodată din Benares, ci sunt răspândite neîncetat 
de pelerini în întreaga peninsulă. 

Dar Gangele nu e numai baia, ci şi cimitirul împărăției. 
Bogaţi şi săraci vin până la el, ca să-şi spele păcatele şi ca 
să-şi arunce în el morţii. Preţul lemnului trebuincios arderii 
stârneşte tocmeli îndelungate cu preoţii; pretutindeni se 
văd flăcări care pâlpâie şi trosnesc în jurul cadavrului gol; 
în sfârşit, cenuşa mortului e răspândită deasupra fluviului, 
în care plutesc hoiturile vacilor şi cadavrele oamenilor 
sărmani, pentru care arderea a fost prea scumpă. 

O impresie din cale-afară de respingătoare fac schilozii şi 
cerşetorii, care născocesc fel de fel de mijloace pentru a-şi 
chinui cât mai groaznic trupurile şi a stârni îndurarea 
trecătorilor. De cele mai multe ori, ei vădesc o cunoaştere 
sigură a modului în care-şi pot înduioşa semenii, ca anumite 
cete de cerşetori din marile oraşe europene. Pe scările 
„Moscheii Perlelor”, am văzut un indian care era pe moarte 
şi se tânguia de cumplite dureri de stomac. Mi-am întors 
îngrozit capul de la această privelişte înfiorătoare. Dar 
călăuza mea indiană zâmbi şi-mi spuse pe un ton nepăsător: 

— Îl cunosc de ani de zile şi l-am văzut de o sută de ori pe 
moarte; câştigă o grămadă de bani cu şmecheria asta! 

O lume întreagă de impresii nebănuite se năpusti asupra 
mea, în timp ce pluteam cu barca pe fluviul sfânt, printre 
sate şi oraşe, printre palate şi cocioabe. Însoţitorii mei, care 
se aflau de mulţi ani în India, nu se arătară atât de miraţi 
sau încântați ca mine de cele ce vedeau, iar „Generalul Yes” 
nu lăsă să-i scape nici un cuvânt în tot cursul călătoriei şi 
nu-şi scoase niciodată la vedere făptura slabă şi lunguiaţă, 
pe care şi-o adăpostise într-un fel de cort împotriva soarelui 
arzător al Indiei, ci-şi petrecu toată vremea fumând şi 
zăcând tolănit pe divanul său roşu. Ce însemna Benares, ce 
însemna Gangele, ce însemna mai ales toată India faţă de 


un singur şi adevărat englishman, sau chiar faţă de el, lord 
Haftley! 

Într-a opta zi, pe la amiază, începu să se zărească Aughul. 
Fluviul sfânt strălucea în bătaia razelor de soare ca argintul 
topit. Pe valurile sale se încrucişau nenumărate bărci, iar 
printre ele se strecurau pescarii, şezând după felul lor 
indian pe două oale de pământ, legate între ele, şi 
mânuindu-şi năvoadele. 

Pe locul unde trebuia să debarcăm se afla o trupă de 
sepoys3, trimişi înainte, ca să ne iasă în întâmpinare. Unul 
dintre ei mâna un cal foarte frumos, care părea destinat 
unui prinţ, în timp ce îndărătul lui se aflau alţi câţiva cai, 
pregătiţi pentru noi. Generalul cobori din arcă, în timp ce 
doi culi deschiseră deasupra lui o mare umbrelă de soare. 
În clipa când puse piciorul pe uscat însă, răsunară din oraş 
împuşcături şi bubuituri de tunuri, iar toţi indienii ce se 
aflau pe țărm se încovoiară smeriţi până la pământ. Apoi, 
coborârăm şi noi. 

Un indian înarmat, în care recunoscui spre marea mea 
uimire pe Madpur Singh, prietenul meu din Calcutta, se 
îndreptă spre general. 

— Stăpânul meu, rajahul Madpur Singh, căruia-i aparţine 
tot ce se află în ţara aceasta, mi-a poruncit să-ţi urez bun 
venit, sahib. 

— Yes! 

Salută cu o mişcare a mâinii pe indienii care îl aşteptau şi 
se lăsă ridicat de culi pe cal. Încălecaserăm şi noi. Indianul 
mă văzuse, dar îşi întoarse repede privirea într-altă parte, 
ca şi cum nu dorea să-l iau în seamă. Încălecă şi el. Apoi, 
micul alai porni. Generalul călărea în faţă cu indianul, care 
trecuse în stânga lui. Sprâncenele lordului se încruntaseră; 
se părea că nu-i într-o dispoziţie prea bună. 

— Căpitane Mericourt! 

Cel strigat îşi apropie calul de general, oprindu-se în 
dreapta lui: 

— La ordin, domnule general! 


— Sunteţi francez? 

— Da, vă rog. 

— Francezii sunt cel mai politicos popor din lume. 

— Aşa se spune. 

— Prin urmare, cunoaşteţi politeţea, nu-i aşa? 

— Cred că o cunosc. 

— Primirea aceasta a rajahului e politicoasă? 

— Nu prea mi se pare! 

— Yes! 

— Îşi trimite intendentul şi un grup de soldaţi ca să 
primească pe reprezentantul şi solul atotputernicului 
Albion. Atâta tot! 

— Yes! 

— Aproape că s-ar cuveni să ne mirăm că ni s-a acordat 
permisiunea de a fi găzduiţi în palatul rajahului! 

— Yes! 

— În cursul tratativelor, ar trebui să arătaţi, excelenţă, o 
politeţă asemănătoare aceleia cu care aţi fost primit. 

— Yes! 

— Şi să stăruiţi cu toată străşnicia asupra îndeplinirii 
cererilor noastre, domnule general! 

— Yes! 

Cei doi vorbiseră atât de tare, încât călăreţii de dindărătul 
lor auziseră şi înţeleseseră fiece silabă. Nici indianul nu 
scăpase vreun cuvânt din convorbire, deoarece stăpânea 
foarte bine limba engleză. Cu toate acestea, nu se trăda şi 
de-abia îşi ridică privirea de la calul său. Bineînţeles, lipsa 
de tact a generalului nu mă lăsase nepăsător, dar nu mă 
supăra prea mult. Generalul n-avea decât să-şi deschidă 
singur ochii, dacă ţinea să se ferească de încurcături. 

Micul nostru cortegiu se opri în faţa porţii principale a 
castelului. La sosirea noastră, paznicii se trântiră la 
pământ. Generalul zâmbi dispreţuitor; credea că lui îi 
fusese hărăzit acest semn de omagiu. 

— Îngăduie-mi să te însoțesc în camera rajahului, spuse 
indianul în limba sa natală. 


— Pe mine şi suita mea. 

— El doreşte să te vadă numai pe tine. 

— Nu sunt un ins oarecare, ce poate merge fără însoțitori. 
De ce mă primeşte stăpânul tău ca pe un vânzător de 
covoare? 

— Chiar dacă ar veni regina ta şi reginele tuturor ţărilor, 
nu le-ar primi altfel. A fost în ţările voastre şi n-a ţinut deloc 
să fie primit în chip deosebit. Vino singur! 

— Vin împreună cu suita, sau nu vin deloc. Du-te şi 
vesteşte-l! 

— Şi-a exprimat dorinţa să te vadă singur, ca să-ţi facă 
plăcere. Totuşi, fiindcă te împotriveşti, vino cu suita! 

Ne conduse prin câteva curţi minunate, până la o scară de 
granit, care ducea spre un portic impunător, aşa cum se 
aflau în India înainte cu două mii de ani. Numeroasele 
persoane pe care le întâlnirăm se trântiră tăcute la pământ, 
rămânând aplecate până când trecurăm de ele. 

— Stăpânul tău le-a poruncit să se arunce la pământ în 
faţa noastră? 

— Nu. El nu le-a poruncit niciodată un asemenea lucru. Se 
trântesc la pământ din respect pentru el. 

Englezul părea incapabil să înţeleagă că acest semn de 
omagiu putea fi făcut şi în lipsa domnitorului. Şi zâmbi 
iarăşi dispreţuitor. 

Sala măreaţă în care ne oprirăm era acoperită cu covoare 
preţioase. În partea din fund se afla un tron construit din 
fildeş, întruchipând un elefant şezând. În ambele părţi ale 
tronului erau patru sclavi, care ţineau în mâini evantaie, 
făcute din pene de păun şi împodobite cu perle, cu ajutorul 
cărora răcoreau aerul. 

— Cum doreşte stăpânul tău să ne înfăţişăm? 

— Înfăţişaţi-vă cum vreţi şi respectaţi obiceiurile ţărilor 
voastre. 

— Spune-i că nu ne vom trânti la pământ, ca sclavii lui. 

— Nici nu v-o cere. Cum vreţi să vorbiţi cu el, în limba lui, 
sau în limba voastră? 


— Cunoaşte limba engleză? 

— Vorbeşte engleza şi franceza. 

— Atunci, din politeţe faţă de oaspeţii lui, va vorbi cu noi în 
limba engleză. 

— Tot din politeţe faţă de el, aţi putea vorbi şi voi în limba 
lui. Totuşi, va fi bucuros să se arate mai politicos decât voi. 
Puteţi începe! 

— Cum? Să începem? Păi nu-i aici! 

— Ba este de multă vreme şi-şi va ocupa acum locul ce i se 
cuvine. 

Cel ce vorbise urcă treptele tronului şi se aşeză. Englezii 
rămaseră uimiţi într-o oarecare măsură. Generalul şi 
căpitanul îşi dădură seama de ce voise rajahul să-l 
primească numai pe cel dintâi, fără suită. Întrucât 
pricepuse fiece cuvânt pe care-l rostiseră, ar fi dorit să-l 
cruţe pe general de umilinţă. 

Primirea propriu-zisă era o simplă formalitate şi nu dură 
mult. Tratativele aveau să înceapă mai târziu. Generalul se 
ridică de pe divanul pe care şezuse, ca să dea de înţeles că 
nu mai are nimic de spus, dar rajahul îi făcu un semn. 

— Îţi voi face o rugăminte. Pot să salut pe unul dintre 
ofiţerii tăi, pe care-l cunosc? 

— Îi dau voie să stea cu tine de vorbă. 

— Ah! Sunt oare un prizonier, sau este el oare prizonierul 
tău, încât e silit să-ţi ceară întâi îngăduinţa, când Madpur 
Singh, regele din Augh, vrea să-i vorbească? 

Generalul îşi dădu seama că-l jignise. 

— Mă înţelegi greşit. Cuvintele mele n-au avut sensul pe 
care-l dai. Cine-i ofiţerul cu care vrei să vorbeşti? 

— Spui că nu ţi-am înţeles cuvintele; şi crezi prin urmare 
că nu-ţi cunosc limba de-ajuns. Voi încerca s-o învăţ mai 
bine şi te voi ruga să-mi dai ca profesor pe acela cu care 
vreau să vorbesc. Este sublocotenentul Hugo von Gollwitz! 

— Von Gollwitz! exclamă uimit generalul. Apoi, îmi porunci 
pe un ton aproape ameninţător: Apropiaţi-vă! 


Mă supusei poruncii şi înaintai spre rajah, care-mi strânse 
prietenos mâna. 

— Ne-am văzut în Calcutta; ţin mult la tine şi nu te-am 
uitat. Vei locui în încăperile mele şi vei vedea dacă vorbesc 
destul de bine limba voastră. Îngădui? întrebă, adresându- 
se generalului. 

— Îmi dau îngăduinţa. 

— Acum poţi pleca, împreună cu oamenii tăi. Camerele vă 
sunt pregătite. Servitorii mei vă vor călăuzi. 

Cobori de pe tron, mă luă de braţ şi dispăru, cu mine, 
îndărătul unei perdele. 

Astă-noapte n-am putut adormi decât târziu de tot. 
Amintirea trecutului m-a tulburat adânc şi mi-a ţinut 
pleoapele deschise. Şi atunci când izbutii în sfârşit să închid 
ochii, avui un vis încâlcit. Îmi văzui fraţii; dar nu mai erau 
băieţi, ci bărbaţi. Theodor avea obrajii palizi şi foarte slăbiţi 
şi întindea spre mine, cu o privire nespus de rugătoare, 
braţele-i încătuşate. Voii să mă apropii de el, dar imaginea 
lui pieri şi mă găsii pe o întindere nesfârşită şi acoperită cu 
iarbă; nu fusesem încă niciodată în America, dar aşa-mi 
închipuisem că trebuie să fie preriile apusene. Deodată, se 
ivi un călăreț ce se îndrepta în goană spre mine. Când se 
opri în faţa mea, mă privi uimit un timp îndelungat. Şi eu 
mă uitai ţintă la el, fără să rostesc vreun cuvânt. Era fratele 
meu mai mic. Dar în îmbrăcămintea lui de vânător şi în 
trăsăturile lui serioase şi bărbăteşti nu mai avea nimic din 
băiatul voios şi dornic de viaţă de altădată, nu mai avea nici 
cea mai mică asemănare cu băiatul pe care-l ştiam. „Fred!” 
voii să-l strig, dar în clipa aceea vedenia pieri dinaintea 
ochilor mei, de parcă o înghiţise negura. Apoi, eram iar în 
India. Mă aflam în faţa consiliului de război ca pârât. Mi se 
legaseră mâinile la spate, iar Mericourt stătea în faţa mea, 
cu o sabie uriaşă. Îmi zvârli o căutătură drăcească de 
bucurie, în timp ce spunea generalului: 

— Şi domnul general este de părere că sublocotenentul 
von Gollwitz s-a făcut vinovat de crima de înaltă trădare? 


— Yes! 

— Şi-l osândiţi la moarte? 

— Yes! 

— Când să se execute pedeapsa? Acum? Numaidecât? 

— Yes! 

Atunci, Mericourt îşi ridică sabia, pregătindu-se să-mi dea 
o lovitură cumplită, şi. mă trezii năduşit. Nu eram în India, 
ci zăceam pe culcuşul meu, în coliba mea din insula uitată 
de lume. Oare visul tulburător era prevestirea unor friguri 
apropiate? Sau era urmarea amintirilor pe care le 
zgândărisem în sufletul meu? Şi apoi, îmi aducea vreun 
folos şi era un lucru chibzuit să rechem umbrele trecutului 
şi să le încătuşez în acest jurnal? Dar începusem să aştern 
pe hârtie aceste însemnări, astfel că mă hotărâi să le duc 
până la capăt. Mi-am pregătit ceva de mâncare, am luat un 
praf de chinină, ca să preîntâmpin venirea frigurilor; şi 
acum, să-mi continui povestirea. 

Încă în seara zilei când sosisem la Augh, am fost chemat la 
general. Bănuii ce vrea să-mi spună şi vestii pe rajah că 
generalul m-a chemat să-mi vorbească. Madpur Singh îmi 
răspunse că e dornic să cunoască subiectul convorbirii şi că 
mă va aştepta în grădină pe o bancă, sub un liliac. În timpul 
după-amiezii ne plimbasem împreună prin grădină, astfel că 
ştiam unde-l voi găsi. Aş fi nimerit banca şi pe întuneric. 

Când intrai la general, îl văzui fumându-şi hukahul4; lângă 
el era căpitanul Mericourt. Generalul făcu un semn 
căpitanului şi acesta începu: 

— Domnule sublocotenent, cunoaşteţi pe rajah? 

— Da. 

— Unde v-aţi cunoscut? 

— În Calcutta. Cred că aţi auzit când a spus-o! 

— V-aţi văzut deseori cu el? 

— Aproape zilnic, timp de câteva luni. 

— Dar n-aţi pomenit nimic despre faptul acesta atât de 
important peniru noi. 


— Madpur Singh a venit la Calcutta ca să studieze. A ţinut 
să nu fie cunoscut de nimeni şi am fost nevoit să-i dau 
cuvântul de onoare că nu-l voi trăda. 

— Dar atunci când aţi aflat ţinta călătoriei noastre, aţi fi 
avut datoria să ne dezvăluiţi taina. 

— Modul cum vă înţelegeţi dumneavoastră îndatoririle vă 
priveşte. Dar eu am socotit că datoria îmi porunceşte să nu- 
mi nesocotesc niciodată cuvântul de onoare. 

— Domnule sublocotenent! 

— Domnule căpitan! 

— Vă aflaţi în faţa unui superior! 

— Negreşit; şi superiorul şade în faţa mea. Dar nu 
dumneavoastră sunteţi acest superior. 

— Nu vă înţeleg. Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că doresc să vorbesc cu domnul general, 
nu cu dumneavoastră. 

— Domnul general m-a însărcinat să vorbesc în numele 
domniei sale. Nu-i aşa, excelenţă? 

— Yes! răspunse cel întrebat, zvârlindu-mi o privire 
furioasă. 

— Aţi auzit! 

— Da, am auzit. Întrucât însă cred că domnul general nu 
este sub supravegherea dumneavoastră şi fiindcă orice 
subaltern are dreptul să vorbească fără mijlocirea nimănui 
şefului său, în cazul când acesta este de faţă, voi vorbi şi voi 
răspunde numai ca să respect obişnuitele îndatoriri ale 
bunei-cuviinţe, iar nu fiindcă sunt silit cumva de îndatoririle 
serviciului. 

— Drace, sunteţi îndrăzneţ! Un asemenea ton şi astfel de 
cuvinte pot atrage o pedeapsă aspră. Nu-i aşa, domnule 
general? 

— Yes! 

— Pedeapsă? Ce vreţi să spuneţi? Cine o să fie pedepsit? 
Vorbiţi limpede! 

— Acel ce merită. 


— În tot cazul, nu eu sunt cel ce merită pedeapsa, între noi 
doi; convingerea aceasta mă linişteşte. 

— Domnule sublocotenent! 

— Domnule căpitan! 

— Domnul general, a trimis după dumneavoastră ca să 
daţi socoteală pentru faptul că aţi tăinuit cunoştinţa dintre 
dumneavoastră şi rajah. Dumneavoastră sunteţi de vină că 
am fost primiţi într-un mod atât de umilitor! 

— Eu? Eu n-am stat cu nimeni de vorbă în faţa cuiva care 
să cunoască limba de care mă folosesc. 

— Potoliţi-vă tonul! Eraţi dator să ne preveniţi, ca să ştim 
cine-i omul care ne-a întâmpinat. 

— Nu m-am simţit deloc dator să vă previn, şi vă rog să 
scurtaţi această convorbire cât mai curând cu putinţă. 
Rajahul m-a chemat să vin la el, întrucât sunt silit din 
păcate să-i fac dovada că nu cunoaşte limba engleză, deşi el 
o ştie la perfecţie. 

— Înainte de orice, trebuie să ţineţi seama că noi suntem 
cei care avem de vorbit cu dumneavoastră! Nu-i aşa, 
domnule general? 

— Yes! 

— Ciudata dumneavoastră discreţie, cu totul neîntemeiată, 
este o purtare atât de neobişnuită şi un fapt atât de 
însemnat încât nici nu suntem în stare să ne închipuim 
pedeapsa care i s-ar potrivi. Acum nu ne aflăm în serviciu, 
ca să spunem aşa, astfel că deocamdată nu vă putem 
pedepsi; cu toate acestea, trebuie să vă cerem să ne predaţi 
sabia, domnule sublocotenent; nu-i aşa, domnule general? 

Îmi dusei repede mâna la sabie, dar nu cu gândul să i-o 
predau, ci spre a pedepsi cu tăişul ei pe cel ce mă insultase, 
şi fui nevoit să-mi întrebuinţez toată chibzuinţă, ca să-mi 
înfrânez furia ce mă năpădise. 

— Aţi sfârşit ceea ce aveaţi să-mi spuneţi, domnule 
căpitan? 

— Da. 


— Atunci voi sfârşi şi eu îndată! Să vă predau sabia, fiindcă 
nu mi-am nesocotit cuvântul de onoare? O asemenea 
pedeapsă nu poate porni decât din îndemnul necinstei. 

— Sublocotenent! 

— Ei, aş! Să nu mai jucăm comedia aceasta fără haz! Vă 
pricepeţi să vârâţi pe altul într-un duel, dar nu aveţi curajul 
să vă luptaţi dumneavoastră înşivă. Îmi cereţi să vă predau 
sabia. Fie! O să v-o dau, dar nu aşa cum o doriţi, ci în felul 
în care vreau eu s-o primiţi, şi anume cu mânerul drept în 
obraz! 

— Aceasta-i o insultă care se cuvine să fie pedepsită, nu-i 
aşa, domnule general? 

— Yes! 

— Pedepsită? Confundaţi noţiunile. O greşeală poate fi 
pedepsită, dar o insultă se răzbună, domnul meu. Din 
pricina laşităţii dumneavoastră, v-aţi gândit să împrumutaţi 
cuvintelor mele pecetea unor relaţii de serviciu, ca să nu fiţi 
pus în situaţia de a-mi cere socoteală pe calea duelului. Din 
păcate, însă, nu vă va izbuti planul, întrucât aţi spus singur 
adineauri că nu suntem în timpul serviciului. Vă purtaţi nu 
numai într-un mod grosolan, nedrept şi laş - dar şi 
imprudent. Domnul general are depline împuterniciri să 
stabilească cu maharajahul anumite legături, destul de 
însemnate şi grele, fără îndoială; domnul general n-a uitat 
desigur că rajahul a fost insultat azi de căpitanul Mericourt; 
domnul general a auzit că rajahul mi-a spus: „Jin mult la 
tine!”. Dar domnul general pedepseşte pe sublocotenent 
pentru această prietenie. Domnul general ar trebui să se 
gândească la numele ce s-ar putea da acestui procedeu şi 
cine ar fi în stare să dezvăluie rajahului planurile pe care le 
nutreşte. Am spus tot ce ţineam să ştiţi, şi vă rog să-mi daţi 
voie să plec. 

— Deocamdată puteţi pleca, dar vă veţi lăsa sabia! Nu-i 
aşa, domnule general? 

— Yes! 


— Dar, bine, domnilor! Sabia aceasta e proprietatea mea şi 
nu mă despart de ea, decât dacă o vând sau o dăruiesc. M- 
am încredinţat dumneavoastră de bună-voie, domnule 
general, şi vă rog să-mi îngăduiţi să plec. În afară de 
aceasta, vă rog să-mi primiţi demisia. 

— Nu va fi acceptată! zâmbi batjocoritor Mericourt. 

— Atunci, mă voi socoti demisionat. 

— Vă atrag luarea-aminte că o asemenea purtare se 
numeşte dezertare; nu-i aşa, domnule general? 

— Yes! 

— Ei bine, mă las mai curând împuşcat ca dezertor, decât 
să fiu răsplătit pentru călcarea cuvântului de onoare. Ţin să 
vă declar că din clipa aceasta nu vă mai stau la dispoziţie în 
nici o privinţă. Noapte bună! 

Plecai; dar nu mă îndreptai drept spre grădină, ci spre 
camera mea. Convorbirea cu cei doi foşti superiori ai mei 
mă întărâtase mai mult decât voisem să-i las să observe, 
astfel că ţineam să mă liniştesc şi abia după aceea să mă 
duc la rajah. 

Şi apoi purtarea generalului îmi dădea de gândit. Ştia că 
rajahul mă iubeşte şi s-ar fi cuvenit, de hatârul misiunii pe 
care trebuia s-o aducă la îndeplinire, să nu se arate atât de 
dârz cu mine. Faptul că aşteptările-mi fuseseră înşelate mă 
încredința că el nu se sinchisea deloc de părerea 
domnitorului său, care-l trimisese aici, şi nici nu se supunea 
vederilor şi planurilor guvernului pe care-l reprezenta. Şi 
mi se întări bănuiala că solia nu urmărea în nici un caz 
ţelurile paşnice, pe care părea că le are. Dar dacă lucrurile 
stăteau într-adevăr astfel, însemna că se apropie o 
primejdie şi trebuia să previn pe rajah. Aş fi făcut-o, de 
altfel, chiar şi în cazul când convorbirea noastră ar fi avut 
un sfârşit mai puţin neprietenos. Acum, nu mai aveam nici o 
îndatorire faţă de general, întrucât socoteam că legăturile 
mele cu Anglia sunt rupte. 

De fapt, s-ar fi cuvenit să fiu îngrijorat de ceea ce mă 
poate aştepta. Mă aflam singur şi lipsit de orice mijloc de 


trai într-o ţară străină, a cărei situaţie n-o cunoşteam. Dar 
nu mă gândii deloc să-mi sporesc neliniştea şi să chibzuiesc 
prea mult în privinţa aceasta. Aveam doar un prieten, pe 
rajah, a cărui persoană mi-era mai prețioasă decât cele mai 
strălucite perspective ce mi s-ar fi ivit, dacă aş mai fi rămas 
în slujba Angliei. De aceea, eram foarte bine dispus în timp 
ce mă îndreptam spre grădină, unde mă aştepta rajahul. 

Îmi dădui seama că făcusem un lucru chibzuit, ducându- 
mă întâi în camera mea, în loc să mă fi dus de-a dreptul în 
grădină. Încă nu ieşisem din palat. Străbăteam sala 
acoperită de covoare, care înăbuşeau zgomotul paşilor. În 
clipa când urma să trec de ultimul stâlp al sălii, zării un 
bărbat care venea dinspre grădină. Era ministrul Iamu. 
Printre arborii tămâioşi apăru un alt bărbat şi recunoscui 
numaidecât pe căpitanul Mericourt. Se părea că cei doi inşi 
îşi dăduseră întâlnire. Dar ce avea de vorbit în mod tainic 
ministrul din Augh cu solul străin? N-avui nevoie să-mi 
frământ mintea cu această întrebare, întrucât fui lămurit 
curând de căpitan, care început: 

— Ei, ai vorbit cu rajahul? 

— Da, răspunse ministrul. 

— Ce-a spus? 

— E nemulţumit de mine. 

— De ce? 

— Fiindcă bănuieşte că sunt un prieten al Angliei. 

— Şi faptul acesta te nelinişteşte? 

— Nu. Am slujit pe tatăl său, fiindcă ştia să-mi răsplătească 
necontenit credinţa. Dar el îşi îngraşă supuşii şi lasă pe 
miniştri să flămânzească. Dublează-mi suma pe care mi-ai 
făgăduit-o şi regatul Augh e al vostru. 

— Vom mai vorbi în privinţa aceasta. 

Nu mai putui auzi ce plănuiesc, întrucât se îndepărtară 
înăuntrul palatului. Îi lăsai să treacă de mine şi mă luai 
după ei, fireşte, fără să fiu observat. Străbătură palatul şi 
apoi grădina ministrului, îndreptându-se spre locuinţa lui. 
Rămăsei câtva timp, dar văzând că Mericourt întârzie, mă 


dusei în parc, deoarece nu voiam să las pe rajah să mă 
aştepte prea mult. 

Parcul se afla îndărătul palatului şi se întindea până la 
Gange. Era împărţit în două părţi neegale, dintre care cea 
mare era destinată rajahului, iar cea mică femeilor din 
harem. Nu mi-a fost greu, cu tot întunericul, să găsesc 
tufele de lilieci, pe care le văzusem în cursul după-amiezii şi 
în a căror umbră era banca. În clipa când ajunsei îndărătul 
ultimilor copăcei de piper, se ridică de pe bancă un bărbat. 
Era rajahul. 

— Gollwitz! 

— Sahib! 

— Ai zăbovit. Aşază-te! 

— Am întârziat, fiindcă am supravegheat doi şerpi, care 
vor să-şi reverse otrava asupra fericirii tale. 

— Cine sunt? 

— Unul dintre şerpi este căpitanul Mericourt, iar celălalt 
este. nu, sahib, dacă ţi-l voi numi, nu vei voi să-mi dai 
crezare. 

— Poţi să mi-l numeşti, fiindcă ştiu că nu mă minţi. 

— Lasă-mă să încep întâi cu o poveste! Te vei încredința 
apoi singur dacă eşti sau nu înconjurat de trădători! 

Şi istorisii rajahului ceea ce aflasem cu puţin timp înainte, 
trăgând cu urechea pe sălile palatului. Domnitorul nu mă 
întrerupse cât timp îi înfăţişai faptele. Dar chipul şi 
răsuflarea lui greoaie vădeau tulburarea care-l cuprinsese. 
Când sfârşii, rămase tăcut o vreme, de parcă voia să 
chibzuiască asupra celor ce auzise. Apoi, rosti pe un ton cât 
se poate de liniştit: 

— Căpitanul este francez, după cum arată numele său, nu- 
i aşa? 

— Da. 

— Şi cu toate acestea eşti de partea mea, în loc să ţii cu el? 

— Pe tine te iubesc, iar pe el îl dispreţuiesc. E întocmai ca 
o târâtoare, pe care o calci în picioare, fără s-o striveşti cu 
totul. 


— Trebuie să te fi insultat rău. 

— L-aş fi disprețuit chiar dacă nu m-ar fi insultat. Cândva a 
jignit o femeie cinstită, care mi-a purtat o prietenie 
maternă. Trebuie s-o răzbun. 

— Poate că şi el vrea să te nimicească! 

— A încercat de mult s-o facă. Astăzi însă nu s-a mai codit 
şi mi-a aruncat mănuşa; am ridicat-o şi mă voi strădui să iau 
acestui om putinţa de a mai fi vătămător. 

— Era la general când ai fost chemat? 

— Da. El m-a primit în locul generalului. 

— Şi ce a vrut de la tine? 

— Mi-a cerut socoteală pentru faptul că nu le-am trădat 
prezenţa ta în Calcutta. Apoi, mi-a cerut să-i predau sabia şi 
m-a ameninţat că la înapoiere voi fi pedepsii cu toată 
străşnicia, din pricină că nu le-am destăinuit ceea ce ştiam. 

— Văd că mai porţi sabia. Nu le-o predai? 

— Nu-mi dau sabia, decât o dată cu viaţa. 

— Dar căpitanul ţi-a cerut-o! Ce i-ai răspuns? 

— L-am lămurit foarte răspicat că va primi sabia, dar 
numai cu mânerul zvârlit în obraz. Dar în loc să-şi tragă 
numaidecât sabia din teacă, aşa cum ar fi făcut orice om 
curajos, s-a prefăcut că nu m-a auzit. E un laş. 

— Şi care a fost urmarea convorbirii? 

— Am cerut să mi se primească demisia. 

— 'Ţi-au aprobat-o? 

— Nu; au refuzat să mi-o primească. Atunci, le-am declarat 
limpede şi cu toată hotărârea că, dacă mi-o resping, mă voi 
socoti demisionat şi fără aprobarea lor. 

— Prin urmare, acum te socotesc dezertor? 

— Ei, şi? Nu mi-e teamă! Fricoşii aceia nu m-au oprit când 
au văzut că mă îndrept spre uşă. 

— Şi acum ce ai de gând? 

— Îi voi provoca pe amândoi la duel. Sunt ofiţeri şi nu vor 
putea să-mi refuze satisfacția pe care le-o cer. 

— Şi după ce-i înfrângi, ce ai de gând? 

— Mă duc la Batavia, să intru în slujba Olandei. 


— De ce nu vrei să rămâi în India? 

— Unde aş putea găsi un domnitor care să-mi ofere 
perspective prielnice? 

— Aici, în Augh. Rămâi la mine. Prezenţa ta îmi va fi de 
mare folos. În ce armă eşti? 

— Mi-am desăvârşit cunoştinţele în arma artileriei. 

— Foarte bine. Vei intra în serviciul meu, te vei îngriji sa 
am tunurile trebuincioase şi-mi vei organiza artileria după 
sistem apusean. Vei fi ministrul meu de război, fratele meu. 
Primeşte-mi propunerea! 

— Fie! la-mă la tine şi-ţi jur că din clipa aceasta îţi vor 
aparţine sângele, viaţa şi toate puterile mele, fiindcă ştiu că 
nu eşti dintre tiranii aceia care, dacă sunt apucaţi de vreo 
toană, îşi alungă slujitorii credincioşi. 

— Chiar mâine voi începe să mă folosesc de serviciile tale, 
fiindcă voi îndepărta pe Tamu, ministrul meu. Vei negocia 
pentru mine cu englezii, în locul lui; tu vei duce tratativele. 

— Sahib, să nu-mi porunceşti lucrul acesta! 

— De ce nu? Vrei să-mi câştigi încrederea şi refuzi să 
aduci la îndeplinire chiar prima însărcinare-pe care ţi-o 
dau? 

— Da. Ascultă-mă, sahib. Pentru un om cu simţăminte 
josnice, ar fi un prilej care să-i ofere cea mai plăcută dintre 
satisfacţii, dacă ar putea păşi ţanţoş în faţa generalului şi i- 
ar spune: „M-aţi socotit ieri trădător şi mi-aţi cerut sabia, 
iar azi sunt ministrul de război al maharajahului din Augh şi 
mă aflu în faţa dumneavoastră ca împuternicit al lui, pentru 
a vă dicta condiţiile în care e dispus să asculte propunerile 
ce vreţi să-i faceţi”. 

— "Tocmai satisfacția aceasta vreau să ţi-o dau! 

— Dar ţi-ar fi vătămătoare, neînchipuit de vătămătoare. Se 
va spune că nu se pot duce negocieri cu un dezertor care şi- 
a pierdut onoarea; purtarea ta va fi socotită drept o călcare 
a dreptului ginţilor şi va atrage răzbunarea acestei jigniri 
printr-o declaraţie de război. Cred că-ţi dai seama că mă 
gândesc numai la tine şi la binele ţării tale. 


— Îţi mulţumesc. Voi preda altcuiva sarcina de a duce 
tratativele, dar ele vor fi ţinute în locuinţa mea, unde noi doi 
vom putea auzi fiece cuvânt. Ai aflat ce propuneri vor să-mi 
facă englezii? 

— Nu. Numai generalul le cunoaşte; şi poate că şi 
căpitanul, în cazul când cel dintâi i le-a împărtăşit cumva. 

— Cred că i le-a destăinuit, întrucât căpitanul este mâna 
lui dreaptă. 

— Greşeşti. Preţuieşte pe căpitan mai puţin decât pe 
oricare altul. Generalul ştie că Mericourt este un aventurier 
şi un fricos viclean. Se preface doar că-i ascultă 
îndemnurile, dar îl foloseşte aşa cum foloseşti apa care 
trebuie să învârtească roata şi curge apoi mai departe. 

În timp ce rosteam ultimele cuvinte, rajahul se ridicase de 
pe bancă. 

— Aşa procedează englezii, spuse. După ce le folosesc, 
aruncă uneltele, fără nici o recunoştinţă. Şi nouă ne arată 
aceeaşi lipsă de recunoştinţă. Acest lord Haftley vine aici şi- 
mi spune că nu urmăreşte decât binele ţării mele, dar 
sufletul lui e plin de falsitate şi de trădare, îmi cere să 
deschid englezilor ţara mea, pentru ca după ce voi fi 
îngăduit acest lucru să mi-o ia cu totul. 

— Ce ai de gând să-i răspunzi? 

— Cunosc bine pe englezi. Au foarte multe lucruri care ne 
trebuie nouă, iar noi avem unele de care nu se pot lipsi ei. 
Un negoţ între noi ar folosi ambelor părţi. Prin urmare, n- 
am nimic împotrivă ca ei să vină încoace, şi supuşii mei să 
se ducă la ei, să facă schimb de mărfuri. Dar îmi voi expune 
în aşa fel condiţiile, încât să nu fiu păgubit în urma acestei 
înţelegeri cu englezii. 

— Care sunt condiţiile tale, Radja? 

— La voi este îngăduit unui stat să-şi însuşească o ţară 
oarecare, fără consimţământul altor popoare? 

— Nu; mai întâi trebuie să se asigure de învoirea lor. 

— Atunci e bine! Voi deschide englezilor ţara, numai dacă- 
mi vor dovedi că francezii, italienii, germanii, ruşii, spaniolii 


şi portughezii îşi dau consimţământul. Şi aceste popoare 
trebuie să-mi făgăduiască în acelaşi timp că-mi vor da tot 
sprijinul, în cazul când englezii vor vrea să-mi ia ţara. 

— Englezii nu vor primi aceste condiţii. 

— Atunci, n-au decât să plece din Augh şi să se înapoieze 
de unde au venit. 

— Se vor pleca în faţa hotărârii tale, dar se vor întoarce 
după câtva timp cu puteri armate, ca să te silească să le 
primeşti propunerile. 

— Mă voi lupta. Te socotesc doar fratele meu şi vreau să 
sper că-mi vei ajuta să-i întâmpin curajos şi să mă 
împotrivesc năvalei lor. Dar acum, să ne odihnim! Ne 
aşteaptă o zi grea, care ne va cere să fim ageri şi hotărâți. 
Englezii sunt un popor puternic. Trebuie să le respect solii 
şi mâine le voi oferi un spectacol minunat. 

— Lămureşte-mă, te rog. 

— Le voi da prilejul să privească o luptă între un elefant, 
un urs şi o panteră. Am un urs sălbatic din Himalaia, care-i 
mai mare decât toţi urşii pe care i-am văzut vreodată. 
Pantera mi-a fost dăruită de maharajahul din Sigha. Şi e 
foarte fioroasă. Să mergem! 

Ne îndreptarăm spre palat. Rajahul se duse în încăperile 
sale, iar eu păşii spre camera mea, unde mă trântii 
îmbrăcat pe pat şi începui să mă gândesc la cele întâmplate 
în ziua aceea. O singură zi fusese de ajuns ca să-mi schimbe 
tot mersul vieţii! Pierdusem o îndeletnicire care, dacă nu-mi 
făgăduia perspective strălucite, îmi asigura totuşi o carieră 
plăcută, şi o schimbasem cu postul de ministru în slujba 
unui domnitor indian, care, fără să fiu ispitit de a nutri 
nădejdi exagerate, mă făcea dintr-o dată om bogat şi-mi 
înlesnea prilejul să împodobesc blazonul familiei Gollwitz cu 
o nouă strălucire. Îmi era cu neputinţă să adorm, astfel că 
ieşii din camera mea şi din palat, voind să-mi caut în liniştea 
nocturnă a grădinii mijlocul de a-mi potoli nervii excitaţi. 
Mă simţeam atras spre locul în care viaţa mea luase o 
întorsătură atât de însemnată şi neprevăzută. Străbătui 


grădina, adâncit în gânduri. Abia în clipa când ajunsei la 
locul pe care-l părăsisem puţin mai înainte, îmi ridicai ochii 
şi văzui uimit că mă aflu în faţa unei femei, care se ridică 
înspăimântată de pe bancă. 

Cunoşteam obiceiurile aspre ale ţării; înainte de orice, 
ştiam că orice încercare de a întâlni o femeie în grădina 
rajahului e oprită şi pedepsită. Dar mă aflam în acea parte a 
grădinii, prin care puteau umbla şi bărbaţii şi faptul acesta 
mă ajută să-mi stăpânesc uluiala. 

Cu toate că era speriată, femeia nu făcu nici o mişcare şi 
nu se îndepărtă, ci se înfăşură şi mai mult în îmbrăcămintea 
pe care o purta. 

— Iartă-mă! rostii după câteva clipe de tăcere. Credeam 
că nu e nimeni aici! Şi mă întorsei să plec. 

— Rămâi! mă rugă. 

— Ce-mi porunceşti? o întrebai. 

— Aşază-te! 

Îi îndeplinii dorinţa şi ea se aşeză de asemenea pe bancă, 
la o mică depărtare de mine. 

— Cum te numeşti? începu ea. 

— Hugo von Gollwitz. 

— Faci parte din solia englezilor? 

— Am fost până azi dintr-ai lor, dar acum nu mai sunt. 

— De ce nu mai eşti? 

Tăcu o clipă şi o întrebai: 

— Cine eşti? 

— Numele meu e Rabbadah. Încă n-ai auzit de mine? 

Mă arătai surprins. 

— Rabbadah, begum5, sora maharajahului, floarea din 
Augh, regina frumuseţilor indiene? Ah! am auzit de multe 
ori, încă înainte de a pătrunde în ţara aceasta, despre 
măreţia ta şi despre mărinimia inimii tale. 

— Da, eu sunt beguma, astfel că-mi poţi mărturisi de ce nu 
mai aparţii soliei engleze. 

— Fiindcă am devenit slujitor al fratelui tău, maharajahul 
din Augh. 


— În ce mod îl slujeşti? 

— Mi-a predat sarcina de a-i orândui armata. 

— Atunci, are mare încredere în tine. 

— Ţin mult la el! 

— Îţi mulţumesc, fiindcă şi eu îl iubesc. Dar să nu laşi 
dragostea ce-i nutreşti să se asemene acestei flori care 
trăieşte câtva timp şi se ofileşte! 

Şi smulse îngândurată un trandafir din apropiere. 

— Dragostea şi credinţa mea se aseamănă copacilor 
vânjoşi, pe care nu-i poate dobori nici vremea cea mai 
aspră. 

— Atunci, binecuvântez ziua care te-a adus la fratele meu! 

Îmi dărui trandafirul; îl luai şi atinsei în treacăt mâna ei 
delicată şi caldă. 

— Îţi mulţumesc, sahiba6. Voi păstra până la moarte 
trandafirul acesta! 

— Te cunoşteam şi-ţi ştiam numele, înainte de a fi venit în 
Augh. Fratele meu mi-a povestit despre tine. Sunt 
confidenta lui şi-mi destăinuieşte tot ce are pe suflet. Să-i 
uşurezi grijile şi să-i ajuţi! Vrei să fiu şi confidenta ta? 

Auzind această întrebare, fui copleşit de un simţământ pe 
care nu-l cunoscusem până atunci. Deasupra noastră se 
boltea cerul întunecat al Sudului, presărat cu stele 
sclipitoare, în timp ce noi înşine ne simţeam învăluiţi de 
vraja climei tropicale şi auzeam freamătul miilor de plante 
sub adierea zefirului ce pătrundea printre vârfurile 
palmierilor. Iar lângă mine, şedea cea mai frumoasă femeie 
din lume. 

— Ah! Dacă ar fi cu putinţă, sahiba! exclamai. 

— Este cu putinţă şi te rog chiar să mă socoteşti 
confidenta ta, răspunse. Sunt unele lucruri, pe care unii 
servitori le tăinuiesc stăpânilor lor, tocmai fiindcă ţin la ei şi 
ca să nu le sporească grijile; pe acestea aş dori să mi le 
încredinţezi. Vrei? 

— Da, vreau. 


Îmi întinse mâna; i-o strânsei şi avui impresia că inima-mi 
este inundată de o fericire fără nume, de o beatitudine 
divină. Uitai să-i las mâna liberă, iar ea uită să şi-o retragă. 
În ţările acelea tropicale, natura are o înrâurire mult mai 
puternică decât la noi, iar simţămintele omului îi stăpânesc 
viaţa, gândurile şi purtările, fără ca judecata rece să-şi 
poată afirma existenţa binefăcătoare. Îi şoptii cu glas 
tremurător: 

— Vreau să te slujesc şi să-ţi dau ascultare, până când mă 
va chema Dumnezeu la el! Dar aici nu e îngăduit bărbaţilor 
să se apropie de femei. 

— Eu sunt prinţesa şi am dreptul să poruncesc. Legile sunt 
făcute de regi, prin urmare regii au şi puterea de a înlătura 
sau a schimba aceste legi. Şi apoi, cine ar putea să afle că 
noi stăm de vorbă? Fratele meu, rajahul, nu; iar un altul, cu 
atât mai puţin. 

— Şi unde am putea vorbi, fără să afle cineva? 

— Vino să-ţi arăt! 


Ne ridicarăm, în acelaşi timp, continuând să ne ţinem de 
mână. Ea mă călăuzi cu toată luarea-aminte spre partea de 
grădină destinată femeilor. 

— 'Te pricepi să imiţi sunetul pe care-l scoate bulbului? 
când visează? 

— Mă pricep. 

— Când vrei să-mi vorbeşti, vino până aici, fără să te laşi 
zărit de cineva, şi scoate sunetul acesta! Totdeauna, înainte 
de căderea serii, vei fi aşteptat aici de o sclavă credincioasă, 
până când mă ivesc eu. Ea te va conduce înăuntrul căsuţei 
şi te va ascunde acolo, până la venirea mea. Dacă sunt eu 
aici, mă auzi imitând gunguritul unei turturele şi poţi păşi 
numaidecât; nici nu auzi acest sunet şi nici nu mă vezi 
venind, înseamnă că fratele meu se află la mine. Atunci, 
trebuie să te piteşti, până când pleacă. 

— Voi veni, sahiba! 

Aceste cuvinte fură singurele pe care mă încumetai să le 
rostesc. 

— Şi nu-mi vei ascunde nimic, niciodată? 

— Nu, niciodată. 

— Nimic despre politica voastră şi despre treburile voastre 
războinice şi nici. nici. despre tine însuţi? 

— Nici despre mine însumi! îi făgăduii. 

— 'Te cred. Acum pleacă! Leilak saaide8. 

— Leilak saaide! răspunsei. 

Îi luai din nou mânuţa şi o dusei la buze, simţindu-i iarăşi 
tremurul braţului şi auzindu-i respiraţia. 

Apoi, ea se îndreptă spre chioşc, în timp ce eu mă întorsei 
spre palat. Eram parcă pradă unui vis; rămăsei totuşi multă 
vreme treaz; abia când se crăpă de ziuă putui să adorm şi 
somnul alungă în sfârşit arătările pe care mi le crease o 
fantezie îndatoritoare, înveşmântându-le în culori 
înflăcărate. 

Ori de câte ori mă gândesc la Rabbadah a mea, sunt 
nevoit, întocmai ca acum, să mă trezesc la realitatea crudă, 
la adevărul dureros. Dar ce-i adevărat, la urma urmelor, în 


viaţa mea? Oare iubirea aceasta primăvăratică, despre care 
visez în preajma defunctei mele soţii, este adevărată - sau 
n-am fost niciodată altceva decât sihastrul bărbos şi ciufulit, 
al cărui chip l-am zărit iarăşi în pârâul ce curge pe 
dinaintea colibei mele? Sau am devenit astfel de când îmi 
lipseşte influenţa blândă şi nobilă a femeii? Sau am fost 
poate dintotdeauna urâtul locuitor din peşterile primitive, 
ce-mi pare că sunt astăzi? Am citit cândva într-o carte că un 
bărbat, care a fost trimis pe o insulă singuratică, dar bună 
de locuit, spre a-şi ispăşi pedeapsa cuvenită pentru o crimă 
oarecare, a ajuns încetul cu încetul într-o stare de sălbăticie 
animalică. Nevoind să cred că un asemenea lucru e cu 
putinţă, am râs pe atunci de imaginaţia scriitorului; astăzi 
însă îmi dau seama că -avea dreptate. O, Rabbadah, de ce-ai 
plecat de lângă mine, de ce te-ai întors în ţinuturile 
luminoase, din înălţimea cărora ai coborât până la mine şi ai 
făcut din mine cel mai fericit dintre muritori? Vino iar la 
mine, întoarce-te, sau dăruieşte aripi dorului meu, ca să-mi 
răpească temniţa şi s-o aducă acolo unde mă poate fericii 
prezenţa ta însorită şi mă poate învălui răsuflarea ta. 

Cât de fericiţi eram în mizeria noastră, atunci când ne-a 
zvârlit vaporul pe ţărmul acestei insule! Tot echipajul 
vaporului era mort, - fusese ucis de ticăloşii care voiau să 
fure comoara maharajahului. Noi doi am fost singurii 
supraviețuitori ai îngrozitoarei tragedii, de pe urma căreia 
şi-au pierdut viaţa toţi ceilalţi. Rămăsesem şi noi lipsiţi de 
orice mijloc de a ne întoarce în patrie şi a o revedea. Dar ce 
ne păsa? Ne aveam doar pe noi înşine - şi ne iubeam! Nu 
pot povesti prea multe, fiindcă nu am spiritul născocitor al 
lui Robinson Crusoe. Toate câte ne trebuiau pentru trai, 
chiar lucruri pe care le-aş putea numi plăcute, se găseau 
din belşug pe vapor, şi avusei norocul să salvez totul pe 
insulă, înainte ca ultima scândură a vaporului să se fi 
scufundat în apă. Aveam nevoie doar de o colibă şi pentru 
construirea ei găsii destule lemne. Fireşte, munca era 
foarte anevoioasă pentru mâinile mele nedeprinse să 


mânuiască ferestrăul şi toporul, dar izbutii, după o 
străduinţă stăruitoare şi istovitoare, să dobor cei mai măreţi 
dintre palmierii ce crescuseră pe insulă şi-mi acoperii 
mâinile de băgşici şi bătături. Dar uitam numaidecât durerile 
şi oboseala, când îmi cădea ochiul pe făptura drăgălaşă, 
care plutea pe nisipul plajei întocmai ca o zână 
fermecătoare, sau şedea tolănită la picioarele mele şi 
împletea coroane, cea mai frumoasă şi mai plăcut 
mirositoare dintre flori. 

Când coliba fu isprăvită, mă arătai foarte mândru de opera 
mea. E adevărat că nu era un palat şi mă îndoiesc chiar că 
vreunul dintre compatrioţii mei s-ar fi încumetat să 
locuiască în ea, dar mie mi se păru că este castelul vrăjit din 
basme. Prima încăpere era destul de spațioasă, încât putea 
fi folosită ca bucătărie şi ca odaie de locuit, iar micul 
dormitor ce dădea spre peretele de dindărăt al colibei nu 
cuprindea decât două capre de lemn, pe care le salvasem 
de pe vapor. Merindele erau adăpostite într-o cămară tot 
atât de mică. În ochii unui european răsfăţat de viaţă, coliba 
noastră ar fi făcut o impresie de sărăcie. Cu toate acestea, 
eram eu însumi uimit de repeziciunea cu care zâna mea din 
pădurea vrăjită, ce fusese învăluită până atunci de 
splendori cu adevărat orientale, izbutise să se deprindă cu 
noul nostru fel de viaţă. Înconjurată de o ceată de 
servitoare, care îi îndeplineau până şi cele mai mici dorinţe, 
nu cunoscuse şi nu îndeplinise vreo muncă. Nu trecuseră 
nici patru săptămâni de când ne aflam aici, şi îngrijea de tot 
ce trebuia cu îndemânarea unei gospodine desăvârşite, de 
parcă aceasta fusese dintotdeauna îndeletnicirea ei. Aş fi 
dorit, desigur, să n-o las să facă nimic şi să-i cruţ mâinile 
delicate, - dar se cuvenea să săvârşesc un astfel de lucru? 
Situaţia în care ne găseam ne silea să ne deprindem cu 
orice încercare şi să fim pregătiţi a înfrunta perspectivele 
unei singurătăţi ce putea să ţină câţiva ani. Înainte de toate, 
eram nevoiţi să ne reducem pretenţiile de viaţă şi să 
îndepărtăm de noi năzuinţele pe care le nutrisem odinioară. 


Rabbadah mă ajută cu minunatele ei simţăminte femeieşti 
să fac faţă tuturor împrejurărilor. 

Mă îndoiesc foarte mult că ar fi fost în măsură să ducă o 
viaţă lipsită de orice îndeletnicire, chiar dacă ar fi avut 
mijloacele să o trăiască astfel. Ea nu se dădu în lături, de la 
niciuna dintre treburile femeieşti, care se cereau a fi făcute 
în singurătatea noastră; dimpotrivă, li se dedică cu tot 
avântul de care era în stare. Şi, ceea ce nu ştia, ghicea 
mereu cu instinctul sigur al femeii. O, Rabbadah, cât de 
bine te-ai priceput, înger scump, să prefaci temniţa noastră 
într-un rai fermecător! Dacă Dumnezeu preţuieşte cumva 
binecuvântarea unui biet om amărăât, atunci Preamilostivul 
îţi va răsplăti în Paradis de o mie şi de un milion de ori ceea 
ce mi-ai dăruit, mie, omul fără patrie, de când te-am zărit 
pentru prima dată pe bancă, sub liliecii din grădina fratelui 
tău! 

Totuşi, s-ar cuveni să-mi continui povestirea. De-a lungul 
anilor, am fost mereu tulburat de o nelinişte ciudată. Oare 
pricina acestei schimbări curioase se datoreşte trecutului şi 
amintirilor mele, sau pluteşte în aer ceva ce nu-mi pot 
lămuri şi care-mi prevesteşte poate vreo întâmplare ce se 
apropie şi de pe urma căreia soarta mea va căpăta altă 
întorsătură? Nu ştiu. Viitorul îmi va spune dacă mai pot 
nădăjdui într-o îmbunătăţire a situaţiei mele. Mă las cu totul 
în mâna Atotputernicului şi a înţelepciunii providenţei. Cei 
cincisprezece ani de singurătate m-au învăţat să fiu modest 
şi să-mi îndrept toate nădejdile de pe această insulă uitată, 
sus, dincolo de stele, unde se află un părinte milostiv, care 
nu mă va uita nici pe mine, copilul său singuratic şi părăsit. 

Am istorisit mai înainte că, după prima mea întâlnire cu 
Rabbadah, eram atât de tulburat, încât am rămas treaz 
aproape toată noaptea. Când natura şi-a cerut în cele din 
urmă drepturile şi m-a răpus un somn scurt dar adânc, 
curtea îndepărtată a palatului era însufleţită de o viaţă 
nocturnă. O sumedenie de lucrători erau preocupaţi de 
ridicarea unor clădiri de-a lungul zidurilor; din pricina 


slabei lumini a făcliilor, aceste clădiri nu puteau fi 
recunoscute lesne. Abia când se crăpă de ziuă şi luminile 
fură stinse, ieşi la iveală o arenă, căreia i se adăugaseră 
locuri pentru spectatori. 

Deasupra intrării se înălța o tribună, destinată regelui din 
Augh. În faţa ei se afla altă tribună, ale cărei zăbrele de 
lemn dădeau de înţeles că va fi ocupată de femeile 
maharajahului. Pe ambele laturi se construiseră două firide, 
dintre care una avea să adăpostească pe solii Angliei, iar 
cealaltă pe marii dregători ai regatului Augh. 

În afara arenei era o cuşcă solidă, cu zăbrele duble şi 
acoperită atât de bine cu rogojini, încât cei pe care îi 
adăpostea nu puteau fi zăriţi. Era, desigur, cuşca panterei şi 
a ursului din Himalaia. 

Dormisem puţin. Fiindcă vremea nu se încălzise încă, mă 
hotărâi să mă plimb prin împrejurimile oraşului. Întrucât 
cunoşteam locurile ce dădeau spre malul fluviului, mă 
întorsei spre cealaltă parte. 

După ce trecui de marginea oraşului, pătrunsei printre 
plantaţii întinse de orez şi banani, într-o pădure de 
palmieri. De frica fiarelor sălbatice, eram hotărât să mă 
înapoiez; deodată, auzii un zgomot uşor în tufiş. Îmi trăsei 
sabia, dar nu avui vreme să lovesc, întrucât înainte de a zări 
vreun om am fost legat pe la spate cu o curea, care-mi 
înţepeni braţele; apoi, târât prin pădure într-o goană 
înfricoşătoare, datorită căreia îmi pierdui cunoştinţa. 

Când mă trezii, văzui că mă aflu într-un luminiş îngust, 
înconjurat de toate părţile de ferigi înalte şi dese. Zăceam 
încă legat la pământ, iar în jurul meu şedeau înghesuite 
vreo douăzeci de arătări sălbatice, ale căror priviri aspre nu 
mă îndemnau defel să bănuiesc că mă aşteaptă lucruri 
plăcute. 'Toţi cei douăzeci de inşi erau înarmaţi până în 
dinţi. Unii aveau cuțite încovoiate şi cu forme din cele mai 
ciudate, iar alţii purtau la cingătoare nişte laţuri şi ascultau 
cu toţii cuvintele unui bărbat, care era aşezat pe o piatră, 


pe un loc ceva mai înalt, şi le vorbea cu foarte multă 
însufleţire. 

Mă îngrozii. Laţurile pe care le purtau îmi dădeau de 
înţeles că am căzut în mâinile unei bande a faimoşilor thagi, 
pentru care uciderea unui om a devenit un cult şi care 
respectă cu o râvnă înspăimântătoare regulamentele 
organizaţiei lor tainice. Aceşti thagi sunt răspândiţi în 
întreaga Indie; din organizaţia lor fac parte inşi din toate 
păturile sociale, de la dispreţuitul om de rând, până sus, la 
preoţii şi brahmanii îmbrăcaţi în alb. Thagul este cel mai 
înfiorător om din câţi există pe lume. Se năpusteşte asupra 
ta în singurătatea pădurii sau a junglei, te ucide în mijlocul 
oraşului, într-o adunare, chiar dacă-i este cu neputinţă să 
dispară după săvârşirea faptei. Cobori de pe vapor pe 
uscat, şi te pomeneşti cu un laţ de mătase, ce ţi-a fost 
aruncat în jurul gâtului şi te strânge de beregată; te 
însoţeşte ani îndelungaţi prin India, ca servitor credincios şi 
grijuliu, şi în ultima noapte, înainte de a părăsi ţara, îţi 
„dăruieşte” laţul sinistru în jurul gâtului. Nimeni nu-i sigur 
că poate scăpa de el, nici băştinaşul şi nici cel străin; dar 
mai ales străinul, pe care-l pândeşte neîncetat. Niciunul 
dintre cei care aparţin acestor organizaţii tainice nu-şi 
trădează tovarăşii; nici cele mai dureroase chinuri nu-i pot 
smulge vreun cuvânt şi nu sunt în stare să-i scoată vreo 
mărturisire cu privire la regulamentele lor drăceşti. Se ştie 
doar că în aceste organizaţii de ucigaşi sunt orânduite 
anumite grade, până la care pot înainta cu încetul cei 
merituoşi. Ucigaşii unui grad se folosesc numai de laţuri, 
alţii îşi omoară victimele cu ajutorul otrăvii, alţii prin înec, 
cei dintr-al patrulea grad îşi ard victimele, cei dintr-al 
cincilea le zdrobesc oasele cu ajutorul măciucilor şi ceilalţi, 
în sfârşit, se folosesc de alte torturi, de neînchipuit. 

Dar cel mai de temut dintre thagi este phansegarul, a 
cărui armă de ucidere este laţul de mătase. Nici o victimă 
nu poate scăpa unui phansegar, astfel că-şi poate da oricine 


seama ca fusei năpădit de groaza morţii zărind laţurile şi 
înțelegând că am căzut în mâinile lor. 

Cel care vorbea era un bărbat destul de bătrân şi cred că 
trebuie să fi trecut de şaptezeci de ani; dar în ciuda vârstei, 
avea trăsături atât de sălbatice şi mişcări atât de vioaie, 
încât îmbrăcămintea lui cu înfăţişare de caftan se legăna pe 
corpul lui slab, întocmai ca un nor alungat de vânt. 

Înţelesei cu toată limpezimea fiece vorbă pe care o rostea. 
Desigur că moşneagul acesta nu avea nici un fel de cultură, 
însă cuvântarea prin care se străduia să-şi înflăcăreze 
tovarăşii era un fel de poezie drăcească, pe cât de 
uimitoare, pe atât de neliniştitoare. 

După ce thagii îl aprobară zgomotos, el îşi continuă 
vorbirea, al cărei înţeles ar fi cel ce urmează: „Acolo, în 
jungla întunecoasă şi ameţitoare, unde se strecoară 
pantera, unde şuieră limbile otrăvite ale şerpilor, unde 
cutreieră tigrul după pradă, zace Bhowannie9, stăpâna 
atotputernică, scufundată sub pomul minunii. 

Pe chipul ei, palid ca noaptea, dănţuieşte jocul visului de 
aur al fericirii. 

Visează despre câmpiile Lambadan, unde se afla cândva 
templul ei sfânt, înainte ca poporul ei să fi cunoscut 
nepotolitul şi tainicul său dor de ducă; unde şi-a clădit 
marea împărăție, la lumina hecatombelor, până când şi-a 
văzut născându-se ultimul copil, pe catacombele surpate. 

Acolo s-au prăbuşit stâlpii, de care s-au sfărâmat norii, 
acolo s-au prăbuşit galeriile uriaşe, de pe care a vorbit 
poporului, când a glăsuit pentru ultima dată spre tronul 
împroşcat de sânge, zvârlindu-şi cu înverşunare de 
neîmblânzit blestemul robiei asupra fiului ei. 

Altceva nu putui auzi. Indianul care se afla în imediată 
apropiere de mine băgase de seamă că-mi recăpătasem 
cunoştinţa şi-mi legă în jurul urechilor o cârpă veche şi 
ruptă, din pricina căreia îmi fu la început cu neputinţă să 
aud. După câtva timp însă legătura îşi slăbi strânsoarea, 
astfel că fui în stare să prind sfârşitul cuvântării: 


Dacă se pare că seara se opreşte în Apus, după alergătura 
din timpul zilei, se urcă totuşi iar dimineaţa spre Răsărit, pe 
deplin biruitoare. 

În Apus ţi s-a scufundat poporul, departe de înălțimile 
Lambadan, în Răsărit se va ridica beat de biruinţă, renăscut 
din propria-i cenuşă. 

Atunci noaptea trebuie să devină zi, întunericul să devină 
lumină, iar phansegarul va fi pe întregul pământ. 

Stăpânul tuturor stăpânilor! 

Bătrânul se ridică de pe piatră, dintr-o săritură. Văzui căi 
se înroşiseră ochii, în care năvălise sângele. În timp ce 
„şeful” începu să se învârtească într-un picior, cu o 
repeziciune nebună, ceilalţi se ridicară şi făcură la rândul 
lor aceeaşi mişcare, până când se prăbuşiră, zdrobiţi de 
oboseală. 

Urmă o pauză, pentru ca ucigaşii dănţuitori să se 
odihnească. Apoi, bătrânul şef al bandei păşi spre mine şi- 
mi desfăcu legătura din jurul urechilor. 

— Eşti străin? 

— Da, răspunsei. 

— Din ce ţară? 

— Din Frankhistan. 

— Minţi. N-ai venit împreună cu englezii? 

— Ba da. 

— Atunci, eşti din Inglistan! 

— Nu, cu toate că am venit cu englezii, sunt din 
Frankhistan. 

— Dar ai făcut parte din solia lor. 

— Da. Însă acum nu mai sunt dintr-ai lor. 

— lar minţi! Porţi doar uniforma lor! 

— Am intrat abia ieri seară în slujba maharajahului din 
Augh şi n-am avut vreme să-mi găsesc altă îmbrăcăminte. 

— Minţi încă o dată. Maharajahul din Augh nu primeşte 
nici un englez în slujba sa. Vei muri! 

— Atunci, ucideţi-mă! Dar repede! 

Celălalt râse şi mă înfioră. 


— O moarte lipsită de chinuri este cea mai măreaţă 
îndurare pe care o dăruieşte Bhowannie fiilor săi. Cum 
poate cere un englez o astfel de moarte? 

Nu mă înfricoşasem cândva de leu şi de tigru; acum, însă, 
situaţia era cu totul alta. Făcui o mişcare, cu gândul să-mi 
desfac legăturile care mă strângeau - dar nu izbutii. 

— Stai liniştit, străine! rânji moşneagul. Aţi venit din 
Inglistan ca să ne sfârtecaţi rând pe rând câte o bucată de 
ţară. Vă vom da răsplata ce vi se cuvine. Sugrumă.-l! 
porunci gâtuitorului, pregătit să-i aducă ordinul la 
îndeplinire. 

— Ajutor! strigai din toate puterile. 

— Taci! îmi porunci ucigaşul, îngenunchind pe corpul meu. 
Nu-ţi poate veni nimeni într-ajutor, fiindcă suntem singuri. 
Şi chiar dacă ar fi sute de inşi prin apropiere, nu s-ar 
încumeta să ne stingherească. 

Nu mai era nici o nădejde de scăpare. Închisei ochii. Voii 
să mai rostesc un singur cuvânt; şi-l murmurai ca pe o 
rugăciune a unui om în pragul morţii: 

— Rabbadah! 

Phansegarul îşi smulsese laţul de la cingătoare, dar simţi 
că-i pune cineva mâna pe braţ. 

— Opreşte-te! îi porunci şeful său. 

— De ce? exclamă mirat celălalt. 

— Nu întreba! 

Apoi, se întoarse spre oamenii săi: 

— Daţi-vă în lături, până ce voi vorbi cu englezul acesta! 

Ei se supuseră, iar eu mă simţii năpădit de o nădejde 
sfioasă. 

— Cum te numeşti? mă întrebă phansegarul. 

— Hugo von Gollwitz. 

— Eşti cu adevărat din Frankhistan? 

— Da. 

— Dacă greşesc, va trebui totuşi să mori. Ai rostit un 
cuvânt. De ce tocmai pe acesta? 

— Nu-ţi pot spune. 


Phansegarul îşi adânci ochii într-ai mei. 

— Nu-mi poţi spune? Dar dacă ar trebui să mori, din 
pricină că nu vrei să mă lămureşti? 

— Nici atunci! 

— Eşti hotărât şi curajos. Cu toate acestea, ştiu de ce nu 
vrei să-mi răspunzi. Unde ai fost ieri, la miezul nopţii? 

— La rajah. 

— Şi după aceea? 

— În camera mea. 

— Minţi. Ai fost într-un loc, unde oftează bulbulul şi unde 
gângureşte turturica. 

Acum, mă înfricoşai cu gândul la Rabbadah. Omul acesta 
fusese în grădină şi trăsese cu urechea la ceea ce vorbisem. 

— Nu te înţeleg, îi spusei, prefăcându-mă uimit. 

— Nu-ţi fie teamă! Nu ţi-am putut vedea chipul; de aceea 
nu te-am recunoscut astăzi. Dar atunci când ai rostit 
numele begumei, am bănuit că eşti tu. Trebuie să dai tunuri 
rajahului şi să-i alungi pe englezi? 

— Da. 

— Atunci, eşti liber. Însă trebuie să-mi juri pe zeii tăi că nu 
vei povesti nimănui că phansegarul spionează în grădină, ca 
să-şi ocrotească regele. 

— Poate că-ţi voi jura, dacă-mi vei spune de ce tu, ucigaşul, 
vrei să ocroteşti pe rege şi pe sora lui. 

— 'Te voi lămuri. Am trecut în rândurile phansegarilor, 
fiindcă Tamu, ministrul, m-a jefuit de tot ce-am avut. M-am 
dus la rege, la tatăl rajahului de astăzi; însă nu numai că n- 
am fost primit, dar am fost biciuit şi aruncat în închisoare, 
unde aş fi pierit, dacă n-aş fi avut curajul să fug de acolo. 
Domnitorul a murit, iar în ziua când se urcă pe tron rajahul 
de acum, fiul meu primi din partea lui tot ce mi se luase. De 
aceea-l ocrotesc pe el, pe prinţesă şi pe tine, fiindcă ştiu că 
voi nu veţi săvârşi niciodată vreo faptă care ar pricinui 
dureri poporului. Dar 'Tamu îşi va sfârşi zilele printr-o 
moarte chinuitoare şi înceată, adică aceea ce-ţi fusese 
sortită ţie. 


— Nu mai este ministru. 

— Am auzit, fiindcă mă aflam îndărătul vostru, culcat la 
pământ, când ţi-a vorbit rajahul. 

— Ai auzit ce-am vorbit? 

— Da. 

— Şi apoi. mai erai acolo, când m-am înapoiat? 

— Am fost acolo şi am ascultat totul. Dar nu te teme de 
nimic! 'Le voi ocroti. 

— Am încredere în tine. 

— Jură-mi că nu vei povesti nimănui ce ştii despre mine! 

— Îţi jur! 

— Eşti liber. Ai auzit până acum despre thagi? 

— Da. 

— Ei îngrozesc numai pe duşmanii lor şi sunt chiar mai 
înspăimântători decât fiarele sălbatice din junglă; dar faţă 
de prieteni, ei sunt binefăcători cum este soarele pentru 
pământ şi roua pentru iarbă. lată, ia dintele acesta, poartă-l 
atârnat pe piept şi arată-l, dacă mai cazi vreo dată în 
mâinile fraţilor noştri. Vei fi socotit prieten şi lăsat în pace. 

Privii darul preţios: dintele unui crocodil tânăr. Era agăţat 
de o sforicică, şi vârful lui era ascuţit într-un chip ciudat. 

— Îţi mulţumesc. Vei veni deseori în grădina rajahului? 

— Nu ştiu. De ce mă întrebi? 

— Poate că aş vrea să-ţi vorbesc vreodată. 

— Atunci, ieşi afară din oraş drept spre răsărit, până la 
pădurea cea mare, la care ajungi în şase ore. Este pădurea 
Koleah. Drept în mijlocul ei se află ruinele unui templu. Ia o 
piatră ascuţită sau un cuţit şi desenează în mijlocul ultimei 
trepte a scării templului un dinte de crocodil - şi voi veni să 
te văd. Hai! Te voi conduce spre oraş. 

Bătrânul îmi desfăcu legăturile, fără să spună nimic 
tovarăşilor săi. Străbăturăm pădurea de palmieri şi 
câmpurile. La marginea ultimului câmp, phansegarul se 
opri. Îmi strânse mâna şi dispăru printre plantaţii. 

Răsuflai adânc. Mi se părea că m-am trezit dintr-un vis 
ameţitor. Cui datoram faptul că scăpasem cu viaţă? 


prinţesei, fiindcă fusese de ajuns să-i rostesc numele, ca 
ucigaşul să fie oprit de a-şi săvârşi isprava. 

Trecând prin oraş şi pătrunzând prin castel, mi se părea 
că sunt un nou-născut. Îndată ce ajunsei, aflai că rajahul 
trimisese după mine. Mă dusei la el şi fui primit mai întâi cu 
o prietenie călduroasă, dar apoi cu o uimire peste măsură 
de mare. 

— Nu erai aici când am trimis să te cheme? 

— Nu, sahib. Plecasem în oraş. 

— Nu te-ai gândit că te voi căuta? 

— Ba da. Însă nu-mi închipuiam că voi zăbovi atât de mult. 

— Ai trăit vreo întâmplare deosebită? 

— Ce te face să crezi asta, sahib? 

— Hainele-ţi sunt rupte. 

De-abia acum îmi dădui seama în ce hal mi-e uniforma. 

— Da, am avut o aventură. 

— S-o aud! 

— Nu se cade s-o povestesc. 

— Spune-mi dacă ţi-ai dat cuvântul că vei tăcea! 

— Da. 

— Atunci, nu voi stărui. Văd că ai fost atacat, poate din 
pricină că ai fost luat drept englez. Din păcate, nu pot 
pedepsi pe vinovaţi, deoarece nu vrei să mi-i numeşti. 

— Iartă-i, sahib, aşa cum i-am iertat şi eu! 

— Vino cu mine! Tratativele cu englezii vor începe curând 
şi vreau să-ţi dau hainele pe care le vei purta de-acum 
încolo. 

După un sfert de oră, şedeam cu rajahul într-o încăpere 
acoperită în mijloc cu un covor şi având divanuri lângă 
pereţi. În această odaie nu se aflau decât nişte vase de lut. 

Aceste vase poroase, făcute din lut ars, sunt umplute cu 
apă, care se evaporă uşor prin pori, răcorind aerul odăii. 
Pentru ca atmosfera răcoroasă să se răspândească mai 
lesne, pereţii despărțitori dintre odăi sunt deseori sparţi şi 
vasele cu apă sunt aşezate în firide. 


Şi odaia în care şedeam avea două firide, astfel că prin 
deschizăturile lor puteam auzi tot ce se vorbea în camera 
alăturată. Acolo se aflau lord Haftley şi căpitanul Mericourt, 
care trebuiau să negocieze cu împuternicitul rajahului. Prin 
urmare, mândrul englez consimţise să stea de vorbă, dar nu 
spera că jertfa lui va fi încununată de izbândă, căci i se 
acordaseră oarecare concesii, numai după ce primise 
condiţiile despre care îmi vorbise Madpur Singh. 

Era neîndoios că Anglia nu va accepta aceste condiţii, dar 
lordul se arătă rezervat şi pretextă că trebuie să mai 
chibzuiască asupra chestiunilor discutate. Se ridică şi făcu 
semn căpitanului să vorbească. 

La rândul lui, Mericourt se ridică şi spuse oarecum în 
treacăt: 

— Ah, mai am de formulat o întrebare, pe care era 
aproape s-o uit. Unde locuieşte sublocotenentul Hugo von 
Gollwitz? 

Împuternicitul rajahului fusese instruit ce să răspundă şi 
în privinţa aceasta. 

— La stăpânul meu, răspunse. Ştiţi doar. 

— Ştim, rosti căpitanul. Dar sublocotenentul este 
subalternul meu şi doresc să locuiască împreună cu mine. 

— Excelenţa sa lordul n-a îngăduit oare sublocotenentului 
să locuiască la stăpânul meu, rajahul? 

— Ba da, a dat această îngăduinţă, însă acum se vede 
nevoit să şi-o retragă. 

— Faptul acesta ar mâhni mult pe stăpânul meu, care ţine 
peste măsură de mult la sublocotenent. Excelenţa sa lordul 
vrea să insulte pe stăpânul meu, maharajahul Madpur 
Singh din Augh? 

— Excelenţa sa nu urmăreşte un asemenea lucru, dar 
sublocotenentul nu-i vrednic de o astfel de găzduire. 

— Pentru ce? 

— Este un trădător al superiorilor săi. 

— Şi al rajahului? 

— Şi al lui. 


— Dacă v-a trădat pe voi, e un fapt care nu priveşte pe 
rajah; iar dacă trădează pe rajah, te rog s-o dovedeşti. 

— N-am nevoie să dovedesc nimic. 

— Ba trebuie să dovedegşti! Eşti bărbat şi un bărbat 
trebuie să fie în stare să dovedească ceea ce susţine. Dă-mi 
voie să împărtăşesc stăpânului meu cuvintele pe care le-ai 
rostit! 

— Da. Atunci, ne va trimite numaidecât pe sublocotenent. 

— Nu. El te va întreba prin mine în ce mod l-a trădat 
sublocotenentul şi, dacă nu-i vei răspunde, te va socoti 
calomniator, iar pe sublocotenent îl va preţui ca pe un om 
merituos. Fă ce vrei! 

— Cer să-mi fie predat sublocotenentul. 

— Nu eşti şeful lui. Tu aparţii cavaleriei, prin urmare eşti 
din altă armă. 

— Nu e aşa. Excelenţa sa lordul comandă divizionul din 
care face parte sublocotenentul. Aşadar, excelența sa lordul 
îi poate porunci? 

— Da. 

Lordul se hotări în sfârşit să vorbească. 

— Poruncesc! 

— Ce? 

— Să-mi fie predat sublocotenentul! 

— Numai maharajahul îl poate preda; prin urmare, 
excelența voastră doreşte să împărtăşească o poruncă 
stăpânului meu, regele din Augh? 

Faţă de această întorsătură, Haftley se văzu pus în 
încurcătură. 

— No! replică pe un ton energic. 

Căpitanul luă iarăşi cuvântul: 

— Excelenţa sa lordul porunceşte sublocotenentului să 
vină la mine. 

— Aşa este? întrebă împuternicitul rajahului. 

— Yes! răspunse lordul. 

— Stăpânul meu nu va avea nimic împotriva acestei 
dorinţe. Excelenţa sa lordul poate împărtăşi 


sublocotenentului porunca! 

— Să se îndeplinească dorinţa! Excelenţa sa lordul 
împărtăşeşte porunca? 

— Yes, o socotesc împărtăşită, confirmă Haftley. 

— Cum asta? Prin mine? Crede oare excelența sa lordul că 
sunt servitorul vostru, obligat să transmit această poruncă? 
Întâi aţi poruncit maharajahului şi acum îmi porunciţi mie! 

— Poruncim cui vrem! spuse căpitanul. Nu-i aşa, 
excelenţă? 

— Yes! 

— Vă veţi convinge în ce mod vă vor fi îndeplinite 
poruncile! 

— Trebuie îndeplinite. Nu-i aşa, excelenţă? 

— Yes! 

Cu acest cuvânt, rostit energic, lordul se îndreptă spre 
ieşire şi căpitanul îl urmă, cu convingerea că demnitatea 
bătrânei Anglii nu va avea nimic de suferit. 

Îndată după ce se sfârşi această convorbire ciudată, se 
deschiseră porţile ce dădeau în curtea palatului, iar toţi 
bărbaţii aflaţi în slujba regelui dădură năvală şi-şi ocupară 
locurile din arenă, ca să poată privi lupta fiarelor. Puțin 
înainte de începerea spectacolului, rajahul trimise să mă 
cheme. Îmi arătă un costum minunat, pus pe o măsuţă. 

— Îmbracă hainele astea! Le poartă luptătorii din Augh. 
Vreau să mă însoţeşti numai tu, până la locul pe care mă voi 
aşeza. Ţin să-ţi dau această satisfacţie împotriva englezilor. 

Mă îmbrăcai într-o încăpere alăturată şi-mi agăţai la şold 
sabia englezească. Nu se prea potrivea cu noua mea 
îmbrăcăminte, dar nu voiam câtuşi de puţin să dau 
vrăjmaşilor mei prilejul să creadă că m-am lăsat convins din 
pricina lor să renunţ la onorabila mea sabie. 

Când păşii la dreapta rajahului în tribuna regală, toate 
locurile erau ocupate. Băgai de seamă că drept în faţa 
noastră este tribuna femeilor, în care se aflau două făpturi 
foarte elegante şi acoperite cu văluri: desigur, soţia şi sora 
rajahului. În tribuna din stânga, zării pe dregătorii din 


Augh, iar în cea din dreapta pe ofiţerii soliei engleze. 
Observai numaidecât privirile uimite pe care şi le 
îndreptară spre tribuna noastră, dar nu le făcui cinstea să 
mă uit la ei. Şi locurile de jos erau ocupate, până la cel din 
urmă. 

Acum, rajahul bătu din palme şi numaidecât rogojinile 
prinse în faţa uneia din intrările cuştii fură date în lături de 
câţiva băştinaşi. Cuşca se deschise şi o panteră uriaşă şi 
neagră ajunse dintr-o săritură drept în mijlocul arenei. 
Apoi, îşi roti privirea în jur, scoase un urlet fioros şi se trânti 
pe nisip. 

Se înlăturară şi rogojinile prinse la a doua intrare a cuştii. 
Când se deschise cuşca, ieşi la iveală un urs, care rămase 
liniştit, fără să vădească în vreun fel oarecare că vrea să 
pătrundă în arenă. El nu se mişcă nici atunci când fu 
împuns de câţiva indigeni, cu ajutorul unor prăjini de 
bambus. Se părea că nici nu simte împunsăturile. Se 
aprinseră câteva artificii şi i se aruncară pe corp; abia 
atunci începu ursul să se mişte şi să ţopăie, ca să scuture 
scânteile ce-i pârleau blana. 

Acum, cei care se aflau pe cuşcă recurseră la mijlocul cel 
mai sigur; turnară deasupra ursului câteva oale de spirt de 
orez şi aruncară pe el câteva broaşte. Simţind durerile 
pricinuite de arsuri, ursul fugi înnebunit din cuşcă. Ca şi 
pantera, şi acest animal era de o mărime neobişnuită; 
zvârlindu-se şi tăvălindu-se în nisip, ursul izbuti să-şi stingă 
flăcările. 

Pantera observase ursul, dar nu se năpustise asupra lui, 
de teama flăcărilor. Acum, însă, îşi recapătă curajul şi, 
ridicându-se, începu să-i dea târcoale, cu paşi vicleni. 

Ursul se ridică pe picioarele dindărăt şi începu să lovească 
aerul cu labele de dinainte. Deodată, pantera făcu o 
săritură spre el. Toţi spectatorii aveau privirile încordate şi 
de pe buzele tuturor ieşiră exclamaţii de uimire: ursul 
fusese mai viclean decât potrivnicul său: se arătase 
nepăsător. În clipa când pantera se năpustise spre el, ursul 


se prăbuşi pe nisip; datorită acestui fapt, săritura panterei 
fu prea înaltă şi, în timp ce pisica dibace zbură peste el, 
ursul îi trânti cu o repeziciune de neînchipuit o îngrozitoare 
lovitură de labă. Se auzi un urlet înspăimântător, urmat de 
un mormăit de mulţumire: ursul sfâşiase corpul panterei şi 
rănita se târi îndurerată spre un colţ al arenei. 

Totuşi, după câtva timp, pantera se ridică iar şi se apropie 
încă o dată de urs, răsuflând greoi şi deschizându-şi gâtlejul 
roşu de sânge; ursul îşi roti ochii şi se trase prevăzător spre 
fundul arenei. În clipa următoare, şi în ciuda rănii, pantera 
se repezi după el. Ursul se rezemă cu spatele de perete şi-şi 
primi vrăşmaşul cu ghearele gata să lovească. Se desfăşură 
un spectacol dintre cele mai tulburătoare. Ambele fiare 
sălbatice se amenințau cu labele şi colții; trântindu-se în 
nisip, începură să se rostogolească, stârnind nori deşi de 
praf. Pielea panterei putea fi înşfăcată mai lesne de urs, 
decât blana păroasă de către potrivnica sa; vârându-şi o 
labă în pântecele sfâşiat al felinei, începu să-i scormonească 
măruntaiele. Pantera scoase un răcnet îngrozitor, în timp ce 
ursul nu scoase nici măcar un mormăit. Pantera se răsuci, şi 
se auzi un țipăt înfiorător; urmă un horcăit înăbuşit, pe 
care-l întrerupseră doar trosniturile oaselor zdrobite: ursul 
strivise ţeasta fiarei învinse, ca să-i mănânce creierii. 

Aclamaţii zgomotoase răsplătiră pe biruitor, pentru vitejia 
sa. Dar ursul nu se sinchisi de ele şi, după ce sfârşi de 
mâncat creierii, se retrase cu paşi grei spre colţul de lângă 
cuşcă. 

Acum, se deschise poarta ce dădea spre stradă şi câţiva 
indigeni aduseră un elefant, trecându-l pe sub tribuna 
maharajahului. El ar fi urmat să se lupte cu pantera, despre 
care se credea că va birui pe urs. 

— Îţi place noul erou? mă întrebă rajahul. 

— Minunat animal! răspunsei. Dar ar fi fost mai bine să fi 
fost o eroină. 

— De ce? 


— Elefanții femele nu sunt oare mai curajoase decât 
elefanții masculi? 

— Da. Însă acesta este cel mai bun dintre elefanții mei de 
vânătoare. 

— S-a mai luptat cu vreun urs? 

— Nu. 

— Atunci, sfârşitul luptei nu poate fi prevăzut, întrucât nu 
cunoaşte puterea ursului şi felul de a lupta. 

— Ah! Animalul acesta nu e numai curajos, dar şi isteţ şi 
prevăzător. 

Pachidermul nu era călărit de vreun kornak10, ci lăsat să 
se bizuie doar pe instinctul său de apărare. Zărind ursul, 
scoase un răcnet asurzitor şi începu să scormonească 
nisipul cu cei doi colţi şi să-l zvârle cu trompa. Apoi, păşi 
prevăzător spre „moş Martin”. Acesta nu părea să aibă 
poftă de o nouă luptă; pornind cu paşi înceţi prin arenă, ne 
dădu putinţa să vedem că are oarecare răni pe spate şi în 
partea dreaptă a corpului. Elefantul îi urmărea cu luare- 
aminte toate mişcările. 

Deodată, ursul se opri; nu se luptase niciodată cu un 
asemenea vrăjmaş, aşa că începu să meargă de-a lungul 
arenei, ca să-l cerceteze. Acum, îşi sfârşise cercetarea şi-şi 
făurise planul. Se ridică pe picioarele de dindărăt. 

Elefantul înţelese că e aţâţat şi se năpusti asupra lui. Îşi 
ridică trompa, care putea fi uşor rănită, dar avu grijă să-şi 
ţină colții aplecaţi, ca să-şi străpungă vrăjmaşul. În clipa 
când aceste arme primejdioase se apropiau de el, ursul se 
trânti pe nisip, întocmai ca înainte, astfel că pachidermul se 
prăbuşi; şi, înainte ca elefantul să se poată întoarce, ursul îi 
înşfăcase una din labele dindărăt, îşi înfipse ghearele în 
carne şi începu să se caţăre pe el. 

Uriaşul elefant scoase un țipăt îndurerat şi se răsuci pe 
nisip, gâfâind şi sângerând. Prin aceste mişcări, încerca să 
zvârle de pe el pe vrăjmaş, fiindcă nu era în stare să-l 
ajungă cu trompa. Dar nu izbuti. Ghearele ursului, mari şi 
puternice, erau înfipte zdravăn în grămada de carne. 


Bietului animal îi veni un gând care l-ar fi putut salva. 
Ursul ajunsese cu labele de dinainte pe marginea spatelui 
său, astfel că era tocmai clipa potrivită să-l răpună. 
Elefantul se îndreptă cu spatele spre peretele arenei şi 
încercă să-şi strivească vrăjmaşul printr-o apăsare 
deznădăjduită. 

Cutremurarea întregii construcţii mărturisi violenţa 
acestei apăsări; stâlpii de lemn care sprijineau tribuna 
zăbrelită a femeilor slăbiră - se auziră ţipetele de spaimă 
scoase de câteva sute de oameni - şi tribuna se prăbuşi. 

Colosul îşi ajunsese scopul, întrucât izbutise să lepede 
vrăjmaşul de pe corpul său, dar era atât de rănit, încât 
umbla turbat prin arenă. Ursul suferise oarecare jupuituri, 
dar se ţinea curajos pe cele patru labe şi privea nepăsător 
sfărâmăturile tribunei, sub care erau aproape îngropate 
cele două femei. 

Toţi, afară de doi inşi, erau înlemniţi de spaimă. Aceşti doi 
inşi erau rajahul şi cu mine. Coborârăm amândoi treptele ce 
duceau în arenă. Elefantul furios ne observă şi se întoarse 
spre noi, privindu-ne duşmănos, îşi ridică trompa, gata să 
dea rajahului o lovitură mortală; dar regele sări în lături şi 
scăpă, fiind nevoit să se strecoare înapoi spre tribună. 

Eu izbutisem să trec de animal. 

— Ucide ursul! strigă maharajahul, şi-ţi dau regatul! 

Toţi spectatorii îşi ţineau răsuflarea; domnea o linişte, care 
ar fi lăsat să se audă cea mai mică mişcare, îndărătul meu 
se afla colosul mânios şi înaintea mea ursul neînvins; mă 
îndreptai spre el, înarmat doar cu sabia. Îmi scosei turbanul 
din cap, rupsei şalul de caşmir din jurul lui, mi-l înfăşurai în 
jurul braţului şi trăsei sabia din teacă. 

Dihania mă întâmpină, ridicându-se pe picioarele dindărăt, 
îşi deschise botul şi, în clipa când vârful sabiei îi atinse 
pieptul, se pregăti să mă strângă cu labele de dinainte şi să 
mă strivească. Dar îi străpunsei inima cu oţelul sabiei şi-i 
vârâi braţul ferit de şal în gâtlej. Ne prăbuşirăm amândoi şi 
ne rostogolirăm câteva clipe pe nisip. 


Moş Martin mă strânsese cu atâta putere, încât atunci 
când ajunsei sub el, eram aproape amorţit. E posibil să mă 
fi rănit, fiindcă simţeam că mă dor umerii şi pieptul. Dar 
abia acum se apropia primejdia. Elefantul îşi alungase unul 
din vrăjmaşi şi căuta pe celălalt. Observându-mă, în clipa 
când mă ridicam, înaintă spre mine, cu trompa gata de 
lovire. „Acum se apropie moartea!” Era singurul gând care- 
mi săgeta mintea îngrozită. Crezui că mă va zdrobi cu 
trompa, dar vederea ursului îl făcu să se dezmeticească. 
Trompa amenințătoare fu coborâtă, ca să cerceteze pe urs; 
dându-şi seama că e mort şi are sabia în corp, animalul 
înzestrat de natură cu atâta deşteptăciune înţelese că eu 
sunt salvatorul lui. Scoase un strigăt triumfător, mă încolăci 
cu trompa şi, după ce mă aşeză pe spinarea sa, îşi înfipse 
colții grozavi în trupul ursului, purtându-ne prin arenă pe 
amândoi, pe biruitor şi pe cel învins. 

Din piepturile tuturor spectatorilor izbucniră strigăte de 
bucurie. Văzui că maharajahul se îndreptă grăbit spre cele 
două femei. Se părea că scăpaseră fără să fie rănite, 
întrucât el se întoarse după aceea spre elefant, care-şi 
recunoscu numaidecât stăpânul şi se lăsă dezmierdat. 

— Eşti rănit? mă întrebă. 

— La umărul stâng, îi răspunsei, de pe spinarea 
elefantului; şi mi-am jupuit puţin coastele, dar nu am dureri 
prea mari. 

— Eşti un erou cum n-am mai cunoscut! Coboară, ca să-ţi 
pansez rănile! 

Descălecai, pregătindu-mă să mă îndrept împreună cu 
regele spre intrarea în palat, când văzui pe general şi 
căpitan înaintând spre noi. Ce doreau? Aveau poate de 
gând să pună mâna pe mine, socotindu-mă slăbit în urma 
luptei cu ursul? Dacă aceasta le era ţinta, ştiam să-l înfrunt 
şi să le răstorn socotelile. Într-adevăr, căpitanul rosti: 

— Domnule sublocotenent, vă invit să mă urmaţi la 
locuinţa excelenţei sale! 

— Şi apoi? 


— Aveţi atât de puţină putere de pătrundere, încât să nu 
vă daţi seama că vreau să vă arestez? 

— Nu sunteţi omul care s-o poată face! 

— Măsuraţi-vă cuvintele şi potoliţi-vă tonul, domnule 
sublocotenent; de nu, vă voi învăţa cum să-mi vorbiţi şi ce 
merită să păţească trădătorii şi dezertorii! Nu-i aşa, 
mylord? 

— Yes! 

— Atunci, vă voi arăta şi eu cum se cuvine să se poarte 
cineva cu un calomniator! mă răstii la el. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Aţi pretins azi că aş trăda pe maharajah. Vă poftesc să 
dovediţi temeinicia acestei afirmaţii! 

— Nu sunt dator să vă fac nici o dovadă. Nu-i aşa, 
excelenţă? 

— Yes! 

— Aşa? Atunci vă scutesc de obligaţia de a mă mai învăţa 
cum se cuvine să vi se vorbească, întrucât cunosc „arta” 
aceasta. Cu dumneavoastră trebuie să se vorbească numai 
ca unui ticălos, adică aşa! 

Şi trântii căpitanului un pumn atât de zdravăn în obraz, 
încât îl făcui să se clatine, ameţit. 

— Ia ascultă! răcni Mericourt, ce-ai îndrăznit să faci?! 

— Nimic! Să înfierezi un laş nu-i o îndrăzneală! 

Căpitanul spumega de mânie şi-şi trase sabia. 

„În sfârşit, l-am silit să se bată!” îmi spusei. Rostind aceste 
cuvinte, îmi smulsei spada ce se afla înfiptă în corpul ursului 
şi mă întorsei spre potrivnicul meu. Acesta însă mă privi 
într-un chip ciudat şi spuse: 

— Nu-i aşa, mylord, că sublocotenentul von Gollwitz este 
un trădător? 

— Yes! 

— Şi că un ofiţer de onoare nu se poate lupta în duel cu un 
trădător? 

— Yes! 

— Atunci, îl arestăm, excelenţă! 


— Yes! 

— Aţi auzit. Urmaţi-ne! 

— Sunteţi nişte laşi! Amândoi! Căpitane şi mylord, vă 
previn: dacă mai rămâneţi încă un minut în apropierea mea, 
vă fac de petrecanie, cum am făcut şi ursului. 

Îmi scosei ceasul din buzunar. 

— Mylord, e smintit! spuse căpitanul, înfricoşat. 

— Yes! 

— Îl înşfăcăm altă dată! 

— Yes! 

Se întoarseră şi porniră spre locuinţa lor. 

— Ce părere ai despre oamenii ăştia? întrebai pe 
maharajah. 

— Dacă n-ar fi fost trimişii Angliei, replică regele, aş fi pus 
să-i biciuiască şi să-i alunge din ţara mea! Vino! Văd că 
păleşti. Îţi curge sânge din umărul rănit şi ţi-ai putea pierde 
şi viaţa. 

Ne îndreptarăm spre palat. Abia acum începui să simt 
slăbiciunea pricinuită de scurgerea sângelui şi durerile din 
piept, datorate îmbrăţişării îngrozitoare a ursului. Când 
intrai împreună cu rajahul în încăperea mea, căzui leşinat 
pe divan. 

Cufundat cu totul în evocarea trecutului tulburător, era 
aproape să uit însemnătatea zilei triste de mâine. Mi-am 
însemnat-o cu trei cruci în calendarul pe care mi-l 
alcătuiesc în fiece an. Mâine nu voi scrie nimic în jurnalul 
meu, căci ziua de mâine aparţine cu totul jalei: se împlinesc 
cincisprezece ani de la moartea scumpei mele Rabbadah. 

Deoarece voi celebra ziua de mâine, neastâmpărul mă 
sileşte să-mi sfârşesc grabnic jurnalul; sunt nerăbdător să 
văd dacă pot isprăvi descrierea tristelor întâmplări, care n- 
au cruțat Aughul şi familia sa domnitoare, ci i-au nimicit 
liniştea şi fericirea. 

Când mă trezii din leşinul în care căzusem, era noapte. Mi 
se părea că sunt singur în odaie. Perdelele ce atârnau 
deasupra patului meu erau împreunate şi prin ele 


pătrundea lumina unei lămpi, revărsându-se asupra patului. 
Trebuia întâi să-mi aduc aminte ce mi se întâmplase. 
Puternicele dureri din piept şi umăr îmi evocară în chip 
limpede ultimele întâmplări pe care le trăisem. 

Deodată, văzui că se mişcă o umbră pe dinaintea lămpii. 
Perdelele fură date în lături şi se ivi o mânuţă albă, urmată 
de un obraz, a cărui frumuseţe mă ameţi, astfel că lăsai să- 
mi cadă pleoapele obosite. 

Era Rabbadah. Mă socotea încă lipsit de cunoştinţă şi-mi 
turnă pe gât o băutură tare. Apoi, îmi şterse sudoarea de pe 
frunte şi de pe obraji, şi-i simţii răsuflarea. Obrajii ei trebuie 
să fi fost aproape de ai mei. Nu mă mai puteam stăpâni; 
trebuia să deschid ochii. 

Ea îşi dădu seama că mi-am revenit în fire şi se trase 
înapoi, scoțând o exclamaţie bucuroasă şi înspăimântată în 
acelaşi timp. 

— Rabbadah! 

— “le-ai trezit, vorbeşti iar! 

— Câtă vreme am dormit? 

— Cinci zile! 

— Cinci. zile?! 

Mi se părea de necrezut; aveam impresia că nu închisesem 
ochii decât o oră. 

— Da, cinci zile. Ai fost foarte rău bolnav! 

— Şi. tu eşti aici! 

Ea roşi. 

— Nu trebuie să afle nimeni. Nu ştiu decât medicul, 
servitorul tău şi Aimala. 

— Aimala? Cine este? 

— Soţia fratelui meu. 

— Aceea. ah! aceea care s-a prăbuşit o dată cu tine? 

— Da. Şi ea a fost aici. Ne-ai salvat viaţa şi am voit să te 
veghem amândouă, în timpul nopţilor. Să nu vorbeşti cu 
radja despre lucrul acesta! Eşti obosit? 

— Nu. Unde-i generalul Haftley? 

— A plecat în ziua când ne-ai salvat de la moarte. 


— Se va înapoia desigur cu o armată şi Aughul va fi 
neînarmat. Dumnezeule! Dăruieşte-mi iar sănătatea şi 
puterea! 

— Linişteşte-te! Nu trebuie să te frămânţi. Ah! ni s-a spus 
că nu este îngăduit să-ţi vorbim când te trezeşti. Voi ruga pe 
medic să mă ierte şi ţi-l voi trimite numaidecât. 

— Ah! rămâi, o rugai cu glas stăruitor; dar ea ieşi repede 
din odaie. 

După câteva clipe adormii din nou. 

Era somnul convalescenţei, care durează mult de obicei. 
Când mă trezii iarăşi, mă simţii atât de înzdrăvenit, încât fui 
în stare să mă ridic din pat şi să-mi îmbrac hainele, fără să 
fiu ajutat. Nu era în odaie nimeni care să mă poată 
împiedica. Dar tocmai când voii să deschid uşa, ca să mă 
duc în parc, se ivi rajahul. Mă privi mirat şi clătină din cap: 

— Mă bucură că eşti aproape însănătoşit, dar va trebui să 
mai rămâi câteva zile în odaia ta. Ai fost grav rănit la piept. 
Eşti un erou şi se cuvine să te păstrez. 

— Voi rămâne la tine până la moarte. 

— Şi eu îţi voi mulţumi, fiindcă te pot folosi chiar dacă zaci 
în pat. 

— Acum, cu ce pot sluji? 

— Cu un sfat. Englezii se apropie de graniţa noastră. 

— Ah! Atât de curând? 

— Blestemaţii. Erau pregătiţi de război înainte ca ticălosul 
acela de lord Haftley să vină la mine. Solia aceea fusese 
trimisă numai cu scopul de a mă sili să le dau vreo pricină 
de război. Şi a izbutit. 

— Sunt tari? 

— Atât de tari, încât nu-i pot înfrunta decât cu ajutorul 
vecinilor mei. Le-am trimis în grabă o solie. 

— Dar luptătorii tăi? 

— l-am înarmat pe toţi. Ah, dacă aş avea artilerie! 

— O vei avea! 

Rajahul exclamă uimit: 

— Eu? De unde? 


— O voi lua de la englezi şi ţi-o voi aduce, răspunsei. Mă 
simţii năpădit de o însufleţire războinică. Dă-mi atâţia 
luptători câţi îmi trebuie şi îndepărtez pe englezi cu 
propriile lor arme! 

— De câte tunuri e nevoie? 

— N-aş putea să-ţi spun acum. Voi, chibzui. Nu se cade să 
mai fiu bolnav; trebuie să lupt pentru tine, pentru mine şi 
pentru. Augh! 

În locul ultimului cuvânt, era aproape să rostesc alt nume. 

— Dar eşti încă prea slăbit! 

— Nu, nu mai sunt slăbit. la uită-te! Mai sunt bolnav? 

Îmi luai sabia din perete şi începui s-o învârtesc deasupra 
capului cu atâta îndemânare şi repeziciune, încât nimeni n- 
ar fi fost în stare să-şi închipuie că abia mă trezisem după o 
luptă de cinci zile cu moartea. 

— Bine, spuse rajahul. Am nevoie de tine, aşa că voi 
nesocoti prescripţiile medicului. Vino cu mine ca să iei parte 
la consfăâtuirile ce le vom ţine! 

Când intrai în camera rajahului, găsii acolo adunaţi toţi 
sfetnicii săi. Am fost ascultat cu deosebit respect şi-mi dădui 
îndată seama că palatul devenise un fel de cartier general 
al armatei, în care veneau diferite ştiri din minut în minut şi 
din care porneau neîncetat ordine. 

Toţi luptătorii disponibili fuseseră trimişi în întâmpinarea 
vrăjmaşului ce se apropia. Recunoscui că pregătirile ce se 
făcuseră erau potrivite, în cazul când se putea nădăjdui că 
vecinii vor da ajutorul cerut. Rugai să fiu condus să-i văd pe 
ostaşi, ca să-mi pot da seama mai bine de însuşirile lor şi de 
felul cum sunt înarmaţi, şi să pot chibzui asupra măsurilor 
ce mai sunt de luat. 

Dorinţa fu socotită ca fiind foarte îndreptăţită. Şi 
maharajahul voi să-şi vadă trupele, ca să preia conducerea 
supremă. 

În timpul acestor consfătuiri, se înserase. În urma 
hotărârii la care se ajunsese, aveam să pornesc la miezul 
nopţii în fruntea unei trupe de două sute de călăreţi, sosiți 


de curând. După ce mă pregătii de plecare, mă gândii să 
mă folosesc pentru prima dată de îngăduinţa ce-mi dăduse 
Rabbadah, ducându-mă s-o vizitez. 

Cu inima stăpânită de emoție, urcai câteva trepte, dădui 
perdeaua în laturi şi pătrunsei într-o încăpere ortogonală, 
orânduită cu măreţia pe care o poate imagina numai un 
domnitor oriental. Pe pernele de catifea era tolănită o 
făptură ce părea coborâtă din cer, ca să întruchipeze în 
mod desăvârşit cele mai atrăgătoare imagini despre 
frumuseţe. Nici cel mai iscusit dintre pictori nu s-ar fi 
încumetat să imortalizeze pe pânză această femeie; nici un 
poet, chiar dacă s-ar fi numit Hafis, n-ar fi fost în stare să 
slăvească vraja acestui idol. 

Mă întâmpină cu un zâmbet drăgălaş şi-mi întinse mâna: 

— Ştiam că ai să vii. 

— De unde ştiai? 

— Am ascultat consfătuirea voastră. Aşază-te! 

Luai loc lângă ea şi-mi îngădui să-i ţin mâna şi să i-o 
mângâi. 

— Nu vom fi surprinşi? o întrebai. 

— Nu. Am poruncit slujnicei mele să mă înştiinţeze dacă 
vine cineva. 

— Voi mai avea vreme să părăsesc chioşcul? 

— Nu-i nevoie. Chioşcul acesta n-are decât încăperea în 
care ne aflăm, dar mai sunt destule ascunzişuri. A fost 
construit în aşa fel, încât să ofere domnitorului şi familiei 
sale un refugiu sigur în cazul oricărei primejdii. Te duci să 
cercetezi trupele? 

— Da, la miezul nopţii. 

— Mi-ai jurat că vei fi sincer cu mine. De aceea, te rog să- 
mi mărturiseşti fără înconjur dacă ai încredere, sau te temi 
pentru soarta ţării noastre? 

— Deocamdată, nu-mi pot da bine seama. Îndată ce-mi voi 
putea forma o opinie sigură, ţi-o voi destăinui. Ne putem 
bizui pe ajutorul vecinilor? Nu greşim? 

— Cred că nu. 


— Ah, englezii sunt vicleni şi se pricep să amăgească, prin 
făgăduieli strălucite şi cu ajutorul banilor, chiar pe un aliat 
statornic şi cinstit. Ar fi groaznic dacă, în timp ce noi îi 
înfruntăm, Aughul ar fi atacat din altă direcţie. 

— Ne vom apăra! 

— Cu ce? 

— Cu propriile noastre mâini! 

— Te cred. Dar veţi fi ucişi, înainte ca noi să vă putem veni 
într-ajutor. 

— Ucişi? repetă, clătinând din cap. Nu. Chioşcul acesta 
este un adăpost sigur. 

Aruncai o privire prin încăpere, dar nu fusei în stare să 
descopăr temeinicia acestei afirmaţii. Ea zâmbi şi-mi spuse 
pe un ton glumeţ: 

— Şi dacă întregul Augh ar fi jefuit, tot ne vei găsi aici, 
împreună cu comorile noastre; chiar dacă s-ar da foc şi 
chioşcului. Nu vei avea nevoie decât să-mi strigi numele şi 
să imiţi bulbulul. 

— Cuvintele tale mă liniştesc, deşi nădăjduiesc mult că 
lucrurile nu vor ajunge atât de departe. Dar acum trebuie 
să plec. Se apropie miezul nopţii. 

Ea se ridică o dată cu mine şi-şi desprinse cordonul care-i 
înconjura mijlocul. 

— Te lupţi pentru noi. şi pentru mine. la cordonul acesta; 
îţi vei atârna armele de el şi-ţi va sluji de talisman în orice 
cumpănă! 

— Rajahul nu-l va recunoaşte? 

— Nu-l ştie; poartă-l fără grijă! 

Îmi prinse preţiosul cordon în jurul şoldurilor şi-mi întinse 
mâna dreaptă. 

— Pleacă, şi înapoiază-te biruitor! 

Eram peste măsură de tulburat şi abia putui să 
bolborosesc: 

— Rămâi cu bine! 

leşii din chioşc şi, o jumătate de oră mai târziu, părăsii 
capitala, după ce-mi luai rămas bun de la rajah. Domnitorul 


îmi încredinţă cel mai bun cal al său şi mă îndreptai spre 
răsărit, în fruntea micii mele trupe. 

Caii puternici străbătură în goană câmpia nemărginită; nu 
se auzea nici o vorbă, nici o şoaptă. 

Deodată, răsunară loviturile de copite ale unor cai ce se 
apropiau; erau călăriţi de trei luptători, care voiau să 
treacă de noi. 

— Staţi! le strigai. Încotro? 

— Spre Augh, răspunse unul dintre ei. 

Cei trei călăreţi îşi dădură seama cât suntem de numeroşi 
şi se opriră. 

— La cine? 

— La maharajah. 

— De unde veniţi? 

— De pe câmpul de luptă. 

— De pe câmpul de luptă? Ah! S-a şi dat o luptă? Vrei 
poate să spui că a fost doar o mică încăierare? 

— Nu, o luptă! 

— Cum s-a sfârşit? 

— Au biruit englezii. Au venit mai curând decât ne-am 
aşteptat. Năvăleau din toate părţile şi noi nu eram decât 
călăreţi; n-aveam tunuri şi nici un comandant. Trupele din 
Augh au fost înfrânte şi s-au împrăştiat. Dar voi cine 
sunteţi? 

— Eu sunt ministrul de război al domnitorului şi mă 
îndreptam spre voi. 

— Ah, sahib, să nu-ţi închipui că am fost laşi! Priveşte-ne 
rănile! Ne-am luptat cu tot curajul, însă nu ne-am putut 
împotrivi vrăjmaşului. 

— Vă cred. Englezii s-au năpustit asupra noastră în mod 
josnic, înainte ca noi să ne fi pregătit de luptă. Unde s-a dat 
lupta? 

— La Sobrah. 

— Cât este până acolo? 

— În opt ore ajungi la Sobrah. Dar noi am făcut numai 
cinci ore până aici, ca să aducem vestea. 


— Când a început lupta? 

— Azi după-amiază. 

— Prin urmare, englezii sunt la o depărtare de vreo nouă 
ore de capitală. Goniţi cât puteţi de repede şi spuneţi 
rajahului că-l rog să poruncească adunarea tuturor celor 
împrăştiaţi în preajma câmpului de luptă şi să-i trimită în 
urma mea, ca să poată apăra capitala. Drum bun! 

Voii să-mi continui goana, dar fusei oprit de un strigăt de 
spaimă. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Priveşte focul dinspre apus, sahib! 

Mă uitai îndărăt. locmai în direcţia dinspre care venisem, 
orizontul era înroşit; la început, se văzu doar o fâşie roşie şi 
îngustă, dar în fiece clipă ea se înălța şi se lăţea, căpătând o 
mărime înfricoşătoare. 

— E un foc uriaş! Arde un oraş mare! 

Clocoteam de mânie. Înaintea mea era o luptă pierdută şi 
o armată risipită, iar îndărătul meu, Dumnezeule, da, 
îndărătul meu nu putea fi decât oraşul principal Augh; pe 
acela îl cuprinseseră flăcările. Dădui pinteni calului, care 
necheză. 

— Întoarceţi-vă! Înapoi! Aughul a fost atacat de duşmani şi 
dat pradă flăcărilor. Călăriţi cât de iute puteţi şi nu vă 
îndepărtați unii de alţii! 

Urmă o goană nebună, de parcă am fi fost urmăriţi de cea 
mai mare primejdie. Străbăturăm doar în jumătate de oră 
distanţa pe care o parcursesem în două ore. Cu cât ne 
apropiam mai mult, ne puturăm încredința că nu ne 
înşelasem. Cea mai mare parte a oraşului fusese cuprinsă 
de flăcări. În nici un caz focul nu era datorat unei 
întâmplări nenorocite, ci avea alte pricini. Curând, ne ieşiră 
înainte câţiva călăreţi fugari. 

— Ce s-a întâmplat? întrebai. 

— Sultanul din Symoore a atacat Aughul, mă lămuri unul 
dintre ei, iar dinspre apus se apropie de noi rajahul din 
Kamooh. 


Scrâşnii din dinţi. 

— O mişelie pregătită de multă vreme şi tâinuită cu multă 
grijă! Unde este Madpur Singh, maharajahul? 

— Nimeni nu ştie; nimeni nu l-a văzut. 

— Vrăjmaşul e puternic? 

— Da. Are câteva mii de oameni. 

— Fie! Cine mă urmează, ca să salvăm pe rajah? 

— Cu toţii! 

— Bun! Răsfiraţi-vă! Veţi opri pe toţi călăreţii pe care îi 
întâlnim şi încearcă să fugă, silindu-i să ne urmeze! 

Pornirăm iar în goană nebună şi, atunci când ne 
apropiarăm de-a binelea de oraş, aveam o trupă alcătuită 
din patru sute de inşi, bine înarmaţi. 

— Acum, drept spre palatul rajahului! Înainte! 

Năvălirăm în oraş ca o vijelie, eu în frunte, iar ceilalţi în 
urma mea. 

Din fericire, trupele vrăjmaşului nu mai erau închegate şi 
orânduite, ci se răspândiseră după jaf. Doar ici-colo mai 
trosnea câte o împuşcătură, sau mai încerca să se 
împotrivească vreo trupă de luptători care dispreţuiau 
moartea; fireşte, însă, că asemenea încercări singuratice 
erau zădărnicite. Calul meu îşi vădi noblețea sângelui. 

Cu cât ne apropiam de palat, întâlneam mai mulţi 
duşmani, iar în faţa palatului se dădea o luptă îndârjită. 

— Înainte! Drept înainte! strigai, dând pinteni calului şi 
învârtindu-mi sabia. 

La început, vrăjmaşii se înspăimântară şi se dădură înapoi, 
dar când îşi dădură seama că nu suntem numeroşi, îşi 
recăpătară curajul şi traseră în noi cu atâta înverşunare, 
încât rândurile oamenilor mei începură curând să se 
rărească. Căzuseră câţiva şi pe străzile pe care le 
străbătusem în goană; acum însă se părea că suntem cu 
toţii sortii pieirii. 

Văzui câţiva servitori, care se înarmaseră şi luptau în 
curtea palatului. Mă repezii spre poartă, tăbărând peste cei 


care se aflau acolo şi risipindu-i. Ajungând la luptătorii 
regelui, am fost întâmpinat cu bucurie: 

— Te-ai înapoiat, sahib? 

— Unde-i rajahul? 

— În grădină. 

— Şi haremul? 

— Împreună cu el. 

— Fugiţi şi voi acolo! Altundeva nu mai e nici o putinţă de 
salvare! 

Fără să descalec, urcai scara şi străbătui marele gang al 
palatului, unde doborâi câţiva vrăjmaşi, apoi mă îndreptai 
spre grădină. Şi aici lupta era în toi şi răsunau strigăte de 
furie şi de izbândă. Rabbadah îmi vorbise despre un refugiu 
în chioşc. Prin urmare, acolo trebuia să fie maharajahul, în 
cazul când mai era în viaţă. 

Doborând cu sabia sau trecând călare peste duşmanii pe 
care-i mai întâlnii, ajunsei în partea de grădină rezervată 
femeilor. Deodată, auzii îndărătul meu răsuflarea greoaie a 
unor cai. Întorsei capul. Cinci luptători dintr-ai noştri mă 
urmaseră. Fără să ţinem seamă de minunâţiile grădinii, ne 
îndreptarăm spre chioşc, la lumina flăcărilor care mistuiau 
palatul. La un moment dat, îmi oprii calul, trăgându-l 
înapoi: zărisem două cadavre, al unui bărbat şi al unei 
femei. Recunoscui îndată pe rajah şi pe soţia lui, Aimala. 

Ambele corpuri erau străpunse de gloanţe şi lovituri de 
sabie. Dar unde era beguma? 

— Luaţi cadavrele de aici şi adăpostiţi-le! 

După ce dădui această poruncă, străbătui câteva tufişuri şi 
ajunsei la locul pe care era înălţat chioşcul. 

Rabbadah se afla pe una din treptele chioşcului şi se apăra 
din răsputeri, cu ajutorul unui „scirimar” încovoiat. Nu era 
rănită; duşmanii o cruţaseră. Aveam să aud îndată de ce nu 
fusese ucisă şi ea. Doi vrăjmaşi se năpustiseră asupră-i şi se 
străduiau să-i smulgă arma din mână. 

— Unde-i averea maharajahului? răcni unul din ei. 

— Căutaţi-o! răspunse Rabbadah, liniştită. 


Din treizeci de gâtlejuri ţâşniră urlete de furie şi 
ameninţare. 

— Tu eşti beguma. Ştii unde şi-a ascuns rajahul comorile. 
Destăinuieşte-ne ascunzătoarea lor; de nu, vei muri în cele 
mai cumplite chinuri! 

— Chinuiţi-mă! 

— Fie! Ardeţi-i întâi turbanul! 

Cinci inşi se repeziră şi o ţinură cu toată puterea, iar altul 
aduse un tăciune, ca să înfăptuiască înspăimântătoarea 
ameninţare. 

— Rabbadah! 

Acesta fu singurul cuvânt pe care-l rostii şi mă năpustii în 
mijlocul vrăjmaşilor, care se retraseră, surprinşi. Folosii 
uluiala care-i cuprinse: 

— Urcă-te pe cal! 

Trântii două lovituri zdravene de sabie în dreapta şi în 
stânga, îmi silii calul să se ridice pe picioarele dindărăt - şi 
în clipa următoare îmi trăsei iubita pe cal, aşezând-o în faţa 
mea. 'lotodată, apărură cei cinci inşi care mă urmaseră; doi 
dintre ei aşezaseră pe cai cadavrul rajahului şi pe cel al 
soţiei sale. 

— Săriţi zidul după mine, drept în apă! Înainte! 

Gonirăm sălbatic. Cunoşteam un loc unde zidul era scund 
şi putea fi trecut lesne de un călăreț îndemânatic. Mă 
îndreptai întâi spre partea de grădină rezervată bărbaţilor 
şi ajunsei la locul prielnic. Ceilalţi mă urmară. 

— Să nu te sperii, Rabbadah! Ne aruncăm în apă. 

Îmi îndemnai armăsarul şi isteţul animal zbură ca o 
săgeată peste zid, în mijlocul valurilor fluviului. După ce 
însoțitorii mei săriră la rându-le în apă, ne oprirăm pe malul 
opus, unde ajunserăm cu bine, cu toate că trei dintre cai 
aveau de dus poveri duble. 

— Acum, încotro, sahib? mă întrebă unul dintre însoțitori. 

— Descălecaţi şi lăsaţi întâi caii să răsufle! Aici suntem 
câtva timp în siguranţă. Am venit în goană până aici şi mai 
avem de trecut încă o dată apa. 


Coborâi de pe cal, împreună cu Rabbadah, iar ceilalţi 
păşiră îndărătul nostru, păstrând o distanţă respectuoasă. 
Prinţesa, care nu avusese vreme să-şi plângă morţii dragi, 
se repezi la cadavrele fratelui şi cumnatei ei şi, nemaiţinând 
seama de îmbrăcămintea udă ce i se lipea de corp, 
îngenunche şi începu să-şi tânguie durerea. 

Apoi, veni spre mine şi-mi întinse mâna: 

— Erai plecat. Cum te-ai înapoiat ca salvator, în 
împrejurarea aceasta îngrozitoare? 

— Am zărit lumina flăcărilor şi-am bănuit numaidecât că s- 
a întâmplat o nenorocire. De aceea m-am înapoiat. 

— Îţi mulţumesc. Totul e pierdut? 

— Totul! Englezii ne-au nimicit azi după-amiază; sultanul 
din Symoore a cucerit Aughul, iar dinspre apus năvăleşte 
asupra noastră rajahul din Kamooh. 

Ea îşi împreună mâinile şi tăcu. Apoi, îşi ridică mâna 
dreaptă spre cer. Mi se părea că e o făptură 
supraomenească, luminată de flăcările care mistuiau oraşul. 

— Să fie blestemaţi englezii! Ei mint şi înşală, trădează şi 
pârjolesc, pradă şi ucid; să fie blestemaţi! Să cadă toate 
blestemele lumii asupra lor! 

Urmă o linişte apăsătoare. Apoi, o întrebai: 

— Ce s-a întâmplat după plecarea mea? Povesteşte-mi, te 
rog! 

— Nu acum. Nu pot gândi, nu pot istorisi; pot doar să 
blestem, să blestem pe aceşti englezi şi pe diavolii din 
Symoore şi Kamooh, care s-au prefăcut că ne sunt prieteni 
şi au fost înţeleşi în ascuns cu duşmanii noştri, ca să-şi 
însuşească avuţiile noastre. Nici un mogul, nici un şah, nici 
un sultan şi nici un rajah nu au atât de multe bogății ca 
rajahul din Augh. Ştiau netrebnicii şi voiau să le jefuiască. 
Dar tot nu le vor avea! Maharajahul din Augh, cel mai nobil 
şi cel mai drept dintre regi, e mort, trădat de englezi şi ucis 
mişeleşte de „prietenii” săi. Averile lui aparţin prinţesei şi 
nu vor cădea niciodată în mâinile lor; o jur pe sufletele 
acestor doi oameni nevinovaţi, care zac la picioarele tale! 


Nu-mi pot continua scrisul, fiindcă sunt peste măsură de 
tulburat. Mi se pare că văd şi acum ochii sticloşi ai rajahului 
şi soţiei sale. Sunt neliniştit. Trebuie să mă ridic şi să ies pe 
țărm. Poate că dacă-mi va răsuna în urechi zgomotul izbirii 
valurilor de țărm, umbrele palide pe care le-am evocat prin 
povestirea mea se vor îndepărta iar de mine şi-mi voi putea 
potoli nervii. Poimâine voi scrie iar. 

De la acest „poimâine” au trecut paisprezece ani. Ca în toţi 
anii, mi-am petrecut ziua morţii dragei mele Rabbadah 
lângă coşciugul ei. Şi după aceea, - după aceea m-a năpădit 
iar dorul, căruia nu mă puteam împotrivi, dorul de a scăpa 
din această temniţă. Am făcut acelaşi lucru, pe care 
renunţasem să-l săvârşesc de câţiva ani, din pricina 
deznădejdii, am stat necontenit timp de opt zile pe cea mai 
mare înălţime a insulei, de dimineaţă, când răsărea soarele 
din valuri, şi până noaptea târziu, îndreptându-mi ocheanul 
spre zarea depărtată. Ochii mei însetaţi de mântuire 
scrutau neîncetat fiece punct care putea fi luat drept o 
corabie sau barcă; de mii de ori am tresărit şi mi-au 
tremurat picioarele când m-a amăgit soarele cu vedenia 
sclipitoare a vreunei pânze mişcate de vânt şi de tot atâtea 
ori m-am prăbuşit, mâhnit. Şi când se lăsa seara, căram pe 
înălţimea aceea grămezi de lemne uscate şi întreţineam 
toată noaptea un foc uriaş, pe care nu s-ar fi putut să-l 
ocolească sau să nu-l vadă nici un vas care s-ar fi găsit la o 
depărtare de cincizeci de mile. Ce urmăream prin acest 
procedeu? Ani îndelungaţi dorul nu m-a părăsit nici o clipă, 
ci m-a urmărit pas cu pas. Îl simţeam atunci când mă 
odihneam, ca şi dimineaţa, când mă trezeam, şi umbra lui 
pieri încetul cu încetul într-o mare de dezamăgiri, iar ultima 
mea nădejde se sfărâmă de stânca insulei mele. Dar acum 
mi-am dat seama că dorul nu mi s-a potolit cu totul, ci s-a 
înălţat din valuri, mai însufleţit ca oricând. Iar astăzi, stă 
drept înainte-mi şi-mi arată apusul, apusul spre care se află 
patria mea, apusul unde mi-am ţesut visurile copilăriei şi 


unde cunosc o ţară care a fost cândva patria mea, care este 
şi azi patria mea. 

Veghea mea, care ţinu opt zile, se dovedi tot atât de 
infructuoasă ca şi cele de dinaintea ei. Nu se ivi nici o 
pânză. Cu toate acestea, atunci când mă hotărâi în sfârşit să 
mă înapoiez la coliba mea, fiindcă mă răpusese oboseala - 
nu mă simţeam câtuşi de puţin descurajat, ca de celelalte 
daţi. Eram mai convins ca oricând că, dacă m-aş bizui pe un 
sprijin din afară spre a scăpa de singurătatea insulei, ar 
însemna să aştept zadarnic douăzeci şi trei de ani. Şi-mi 
mărturiseam că n-aş fi fost în stare să îndur atâta vreme 
îngrozitoarea singurătate în care mă aflam. Dar ce mă 
împiedica, dacă nu mă putea ajuta nimeni, să-mi rup 
lanţurile care mă încătuşau şi să încerc să scap prin 
propriile-mi puteri? Mă simţeam încă destul de îndrăzneţ 
pentru o asemenea încercare. Şi, la urma urmelor, mi-ar fi 
fost totuna, în cazul când n-aş fi izbutit, dacă mi-ar fi zăcut 
cadavrul pe fundul mării, sau dacă ar fi putrezit în vreun 
ungher întunecat al insulei. Mă miram eu însumi că mintea- 
mi fusese în stare să făurească un asemenea plan, întrucât, 
de-a lungul anilor, gândul unei astfel de încercări mi se 
păruse lipsit de orice sorţi de izbândă. Câtă vreme era încă 
în viaţă scumpa mea Rabbadah, mi-aş fi putut găsi o scuză, 
căci n-aş fi silit-o în nici un caz să săvârşească o faptă atât 
de primejdioasă. Şi iarăşi nu m-am gândit nici o clipă să 
pornesc singur, despărţindu-mă de soţia mea. Dar acum, 
când Rabbadah mă părăsise şi singurătatea mă învăluia în 
mantia ei deznădăjduitoare, gândul acesta era oarecum 
firesc şi faptul că mă frământa nu trebuia să mă mire. Oare 
moartea soţiei mele mă descurajase atât de mult şi-mi 
slăbise cu desăvârşire cutezanţa de altădată? Acum, când 
aştern aceste rânduri pe hârtie, încep să-mi dau seama că 
pe insulă mă schimbasem: nu mai eram acela care fusesem 
în India. De atâtea ori, în ceasurile de nemărginită 
întristare care se abăteau asupra mea, Rabbadah fusese 
aceea ce ştiuse să mă mângâie şi să mă îmbărbăteze! Fără 


ea, şi fără amintirea feminităţii ei eroice şi iubitoare, m-aş fi 
omorât de mult, ca şi înaintaşul meu pe insulă. Oare ea este 
aceea care mă îndeamnă astăzi să-mi rup lanţurile şi care- 
mi insuflă iar speranţa ce-mi cuprinde sufletul? 

Când mă înapoiai să mă odihnesc, după opt zile de veghe, 
eram ferm hotărât să părăsesc insula şi să-mi croiesc drum 
pe nemărginita mare, înapoi. la oameni! 

În dimineaţa următoare, m-am trezit devreme şi am 
înşfăcat un ferăstrău şi un topor, ca să încep construirea 
bărcii cu pânză. 

Nu sunt marinar şi cu atât mai puţin un constructor de 
nave, dar am învăţat cum se construieşte o barcă şi ştiu că 
voi izbuti s-o fac potrivită cu ţinta pe care o urmăresc. 
Astăzi, binecuvântez clipa în care m-am hotărât să iau cu 
mine pe insulă cărţile căpitanului şi instrumentele de bord. 
La început nu le-am dat atenţie, deoarece n-aveam nici o 
noţiune despre felul cum se întrebuinţează; iar lucrurile 
ciudate despre care scriau cărţile căpitanului îmi erau şi 
mai de neînțeles. Dar când vâslii pentru ultima dată spre 
sfărâmăturile vaporului, ca să mai iau vreun obiect folositor, 
le-am luat totuşi, nu atât din pricină că le socoteam 
trebuincioase în vreo împrejurare oarecare, cât pentru că 
erau foarte preţioase. lar după aceea nu numai că nu m-am 
căit, dar m-am bucurat că le-am adus pe insulă. Am citit de 
atâtea ori cărţile, în zilele nesfârşite ale singurătăţii mele, 
încât aproape că le cunosc pe de rost. Ele m-au ajutat să-mi 
alung ucigătoarea plictiseală şi mi-au dat putinţa să 
stabilesc poziţia geografică a insulei mele. Acum ştiu ceea 
ce înainte nu mă interesa prea mult şi anume că temniţa 
mea se afla la 92 grade şi 14 minute spre răsărit de 
Greenwich şi la 37 minute la sud de ecuator; şi nu numai că 
ştiu să fac deosebirea dintre diferitele feluri de vapoare, 
corăbii şi bărci, dar cunosc o sumedenie de alte lucruri 
care, după cum nădăjduiesc, îmi vor fi de mare folos atunci 
când barca pe care o construiesc va pluti în sfârşit pe mare. 


Înainte de orice, cred că acum ştiu în ce mod trebuie 
împreunate părţile unei bărci, ca să poată fi vâslită cu 
oarecare uşurinţă şi să înfrunte valurile. Vechea luntre ce 
aparținuse vaporului nu mai este de întrebuințat, fiind 
putrezită şi spartă; nu mă voi încrede în ea, decât pentru 
vreo plimbare în apele liniştite de lângă coastă, sau la 
adăpostul stâncilor. Mai înainte, am înaintat cu ea până în 
largul mării şi am vâslit în jurul regatului meu. Dar a trecut 
mult de atunci, şi o asemenea încercare ar fi astăzi plină de 
primejdii. 

Pe insula mea cresc mulţi copaci cu fructe de pâine, de o 
mărime neobişnuită. Mi-am căutat unul dintre aceştia, ca 
să-mi înfăptuiesc planul. Avea o circumferință de peste un 
metru şi jumătate şi era la oarecare depărtare de plajă. Nu 
era o treabă prea uşoară să dobor copacul, care avea o 
înălţime de vreo şaisprezece metri. Dar cât de bucuros am 
fost când am izbutit în sfârşit să-l văd întins la picioarele 
mele, după o muncă de paisprezece ore! În ziua următoare, 
îi tăiai coroana cu ajutorul ferăstrăului şi mă apucai să dau 
tulpinii forma pe care o doream, cu ajutorul toporului. Din 
ziua când am cărat de pe vapor ceea ce salvasem de la 
bord, n-am mai muncit atât de mult ca în ultimele zile. Am 
tăiat cu ferăstrăul şi am tras la rindea, am ridicat şi am 
scobit cu dalta, am măsurat şi am socotit, - şi abia am avut 
vreme să mă gândesc că trebuie să mănânc. Mi-am târât 
anevoie scheletul de barcă până jos, pe plajă, când am 
simţit că sunt la capătul puterilor. 

Azi e duminică. De aceea, nu lucrez. De altfel, nici n-aş fi în 
stare să muncesc, întrucât sunt din cale-afară de istovit de 
pe urma îndeletnicirii mele din ultimele zile. Voi folosi 
timpul liber al acestei zile de odihnă ca să-mi continui 
însemnările. 

În nordul Aughului, la o depărtare de câteva ore de malul 
Gangelui, se întinde o pădure seculară, deasă şi aproape cu 
neputinţă de străbătut, din pricina plantelor agăţătoare. 


Doar câteva poteci înguste înlesnesc pătrunderea spre 
mijlocul pădurii, unde se află ruinele unuia din acele temple 
indiene, cu a căror măreție de neînchipuit nu se pot asemui 
decât rămăşiţele templelor ciclopice din Java. 

În dimineaţa zilei următoare, în care fusese atacat Aughul, 
cinci bărbaţi şi o femeie călăreau pe cărarea şerpuitoare ce 
ducea de la Augh spre pădurea Koleah. 

În frunte mergeam eu, fostul sublocotenent în slujba 
Angliei şi apoi ministru de război al lui Madpur Singh. 
Îndărătul meu se afla Rabbadah, prinţesa din Augh, iar în 
urma ei erau cinci călăreţi, dintre care doi duceau câte un 
cadavru aşezat de-a curmezişul cailor. 

— Ai mai fost pe aici? mă întrebă prinţesa. 

— Niciodată! îi răspunsei. 

Văzui că se înspăimântă. 

— Şi crezi că vei fi în stare să ne găseşti aici un refugiu 
sigur? 

— Am un prieten puternic în pădurea aceasta şi între 
aceste ruine. 

— Şi unde se află? 

— Nu ştiu, dar voi afla îndată. 

Convorbirea lâncezi iar, până când ajunserăm la un loc 
unde o cărare se împreuna cu aceea pe care venisem noi şi 
căpăta o lăţime aproape dublă. În clipa când sosirăm acolo, 
ne ieşiră dintr-un desiş în întâmpinare vreo douăzeci de inşi 
cu înfăţişare sălbatică. La cingătorile lor atârna 
înfricoşătorul laţ, pe care-l cunoşteam atât de bine. 
Rabbadah scoase un țipăt de spaimă. 

— Phansegari! strigă îngrozit călăreţul de dindărătul ei şi, 
sărind de pe cal, dispăru printre plantele agăţătoare. 
Ceilalţi patru, la fel de înfricoşaţi, îi imitară pilda, fără să 
mai stea mult pe gânduri, lăsându-şi caii în părăsire. 

— Opreşte-te! îmi strigă unul dintre phansegari. Cine 
sunteţi? 

— Prieteni, răspunsei liniştit. Scosei dintele de crocodil şi i- 
l arătai. 


— Văd că eşti un prieten. Şi cine-i femeia aceasta.? 

— Nu pot s-o spun decât celui care mi-a dat acest semn şi 
cu care vreau să vorbesc. 

— Cum se numeşte? 

— Nu mi-a destăinuit numele. 

— Îmi dai de bănuit cu răspunsul acesta. Coborâţi amândoi 
şi urmaţi-ne! Ah, două cadavre! Cine sunt? Şi de ce le-aţi 
adus? 

— Vrem să le îngropăm aici. 

— Pentru îngroparea cadavrelor există alte locuri. De 
altfel, trebuie să fii englez sau francon, fiindcă la noi se ard 
cadavrele. Îmi dai din ce în ce mai mult de bănuit. Porniţi! 

Furăm înconjurați de phansegari şi ne continuarăm 
drumul pe jos, până la un loc împrejmuit de o vegetaţie 
deasă pe care se puteau zări uriaşele blocuri de piatră ale 
templului de odinioară. 

Câţiva phansegari ne aduseseră caii şi-i legară. 

— Mai departe! ni se porunci. 

Conducătorul phansegarilor ne călăuzi printre bucăţi mari 
de stâncă şi resturi de zid, până la un gang îngust, care 
cobora în pământ. Bâjbâirăm pe întuneric, până când 
călăuza se opri. 

— Aşteptaţi aici! Nu ştiu dacă mă voi înapoia curând. 

Îl auzirăm îndepărtându-se - şi după aceea se făcu linişte. 

— Nu cumva ne-a părăsit aici, hotărât să nu se mai 
înapoieze? îmi şopti Rabbadah. 

— Nu fi îngrijorată! Ne aflăm în mâini bune. 

— Eşti sigur? 

— Atât de sigur, încât mi-aş da viaţa de o mie de ori mai 
înainte de a lăsa pe cineva să-ţi atingă măcar un fir de păr. 
Ascultă! 

Zidul de care ne sprijinisem trebuie să fi fost destul de 
subţire, căci auzirăm paşi numeroşi şi tot atât de multe 
glasuri. Totodată, simţirăm un miros asemănător cu celal 
răşinei. Deodată, se auzi un glas puternic şi limpede: 


Coboară de pe înălțimile sfinte, în singurătatea cărora 
tronezi; lasă-ne, Siva, lasă-ne să vedem, că eşti mereu 
printre noi! 

Oare lumina soarelui tău păleşte pe înălțimile 
Tscholamandelas11 şi steaua ta piere în Dschahlawan12, ca 
să dispară spre a se ascunde? 

Recunoscui numaidecât glasul; era al phansegarului care- 
mi dăduse semnul. 

— Acesta-i prietenul, care ne va ocroti pe tine şi pe mine! o 
îmbărbătai eu pe Rabbadah. 

Glasul continuă: 

Sfărâmă acoperământul stâncos. 

O, Kalidan; ieşi din mormânt şi vino, cu vechea ta putere, 
la Thuda, care te doreşte cu înfocare! 

Brahmanul să se ducă la culcare, cu „Sakundala” în mână 
şi să nu înţeleagă vraja care-l leagă de lumea ta? 

Creştetul înalt al Himalaiei iese din cercul de nori ce-l 
învăluie şi căpeteniile de seamă ale giganţilor privesc umiliţi 
spre Cel-Etern. 

Valurile uriaşe-l preamăresc, lovindu-se de malurile lui 
Kuratschis, iar zgomotul tălpoaiei care le spintecă 
povesteşte despre el, la lumina stelelor. 

Îl preamăreşte urletul Suycrongului1 3 care vuieşte în 
junglă, când îşi înfige ghearele în pradă şi se schimonoseşte 
sălbatic, de bucuria biruinţei. 

Îl proslăveşte vuietul muntelui de foc, ce umple de groază 
orice inimă, când din prăpastia fără fund ţâşneşte marea de 
flăcări! 

— Şi acesta-i un phansegar, un ucigaş? mă iscodi prinţesa. 
Vorbeşte ca un poet. 

— A devenit phansegar, fiindcă Tamu i-a jefuit toată 
averea; cu toate acestea, abia l-ar putea întrece un poet din 
Apus sau Răsărit. Ascultă! 

Glasul se auzi iar: 

Şi e stăpân: din ţara gheţurilor, unde Lena curge leneş 
spre Mare, până în depărtare, unde sălbaticul se fereşte de 


Jahu14, pe ţărmul stâncos. 

Şi rămâne stăpân: îi zăreşti urma măreției în constelația 
stelelor; piciorul lui se reazemă pe mările lumii şi legea lui 
este natura. 

Chiar dacă se apropie cu furtuni funeste noaptea neagră 
dinspre vest, oricât s-ar înălța norii, Hindukohul le sfărâmă 
puterea. 

Furtunile potolite încreţesc curând, cu adierea rece a 
vântului de seară, valurile Golfului Persic şi freamătă lin 
prin cele ale Pendjabului. 

Acolo unde Almeah15 şi-a cântat abia cântecele de noapte 
ale Bhowanniei, se aude în ghaturile16 liniştite răsunetul 
limpede al trompetei de război. 

Câmpiile mirositoare Thanaka strivesc copita de fier a 
armăsarului; phansegarii zboară în păduri, spre chemarea 
de izbândă a duşmanilui. 

Undele Gangelui trebuie să-i ducă până la locul sfânt al lui 
Siva1 7, iar bărcile lor de foc alungă animalele jertfite de 
Dumnezeu. 

Apoi se închină cu toţii, plini de smerenie, unui alt 
Dumnezeu şi din rândurile mulţimii lesne de înşelat se aude 
venerarea omului din Falesthin18. 

Nu mai puturăm asculta poezia, întrucât se înapoie 
phansegarul care ne lăsase acolo, dar dintr-altă direcţie 
decât aceea spre care se dusese. 

— Urmaţi-mă! 

Păşirăm încet îndărătul lui, până când ajunserăm la o 
scară de piatră ce ducea în sus, spre alt gang, asemănător 
celui pe care-l străbătusem mai înainte. Gangul era 
întortocheat şi plin de fum. Păşirăm apoi într-o despărţitură 
boltită, din care trecurăm pe un fel de pasarelă de piatră; 
de aici, puteam privi într-o adâncime. 

— Aşezaţi-vă! Şi dacă veţi scoate vreun singur sunet faţă 
de ceea ce veţi vedea, veţi fi aruncaţi în adânc! ne ameninţă 
călăuza. 


Lângă peretele galeriei, se întindea un bolovan de stâncă, 
pe care erau aşezaţi vreo doisprezece-cincisprezece thagi, 
pregătiţi desigur să înfăptuiască ameninţarea celuilalt. 

— Putem vorbi încet între noi? 

— Da. 

— Ne putem apropia de marginea balustradei, ca să 
vedem ce se întâmplă jos? 

— S-o faceţi negreşit, ca să vă daţi seama ce vă aşteaptă în 
cazul când nu ne sunteţi prieteni! 

Mă îndreptai spre balustradă şi prinţesa îmi imită pilda. 

Zărirăm o încăpere înaltă, cu înfăţişarea unei catedrale, 
mărginită de ziduri uriaşe de piatră şi sprijinită de un fel de 
stâlpi tot atât de impunători. În faţa unui altar de piatră, 
îngenuncheaseră vreo două sute de inşi, care purtau făclii. 
De aici venea mirosul de răşină pe care-l simţisem. După 
armele pe care le aveau, înţelesei că bărbaţii dinaintea 
altarului erau thagi şi phansegari; la cingătoarea fiecăruia 
dintre ei atârna laţul de mătase, ori înfricoşătorul cuţit 
încovoiat. 

Între ei şi altar şedeau ghemuiţi vreo douăzeci de inşi, 
care purtau cu toţii uniforme engleze. Mă uitai cu luare- 
aminte la ei şi întrebai pe Rabbadah: 

— Vezi pe prizonieri? 

— Da. Sunt englezi. 

— Uită-te bine la cei doi din dreapta, în rândul din faţă, 
dar fii prevăzătoare şi rămâi liniştită! 

Îi recunoscu numaidecât: 

— Lord Haftley! 

— Şi căpitanul Mericourt! adăugai. 

Atunci se apropie de noi phansegarul care ne călăuzise 
până aici. 

— Văd că i-aţi recunoscut pe prizonieri! 

— Da. 

— Atunci sunteţi pierduţi, fiindcă astfel mărturisiţi că aveţi 
legături cu ei! 

— Sunt duşmanii noştri! 


— Vă priveşte! 

— Dacă aş fi fost vrăjmaşul vostru, de unde aş fi avut 
semnul acesta? 

— Poate că l-ai furat sau l-ai prădat. 

— În cazul ăsta m-aş fi încumetat să vin aici? 

Mă măsură din cap până în picioare şi se îndepărtă, fără 
să-mi răspundă. 

Printre phansegarii din faţa altarului se afla şi acela care- 
mi dăduse dintele de crocodil. Îşi sfârşise cuvântarea. 

Făcu un, semn şi toţi thagii se ridicară. 

— Ucenicii să treacă în faţă! porunci. 

Trei inşi păşiră până la altar. 

— Astăzi trebuie să săvârşiţi prima ispravă. V-aţi exersat 
îndeajuns îndemânarea? 

— Da! izbucniră în acelaşi glas cei trei ucenici. 

— Arătaţi-ne ce-aţi învăţat! 

Unul dintre prizonieri fu înhăţat şi dus lângă altar. Primul 
ucenic dintre thagi se apropie de prizonierul legat şi ţinut 
zdravăn şi-l privi drept în ochi. Într-o clipă, îi zvârli după gât 
laţul de mătase. 

Strânsei pe Rabbadah de braţ, ca să-mi stăpânesc ţipătul 
de groază pe care eram gata să-l scot în clipa uciderii. 

— Trebuie să mă aşez, îmi şopti Rabbadah. 

— Eu rezist încă, îi răspunsei. Fără îndoială că acum este 
dat pentru prima oară unui european prilejul să privească o 
asemenea jertfă adusă de thagi şi numai omenirea este de 
vină că mi-am câştigat dreptul de a fi un martor desăvârşit 
al acestui spectacol drăcesc. 

Trecură vreo două ore, până să mă aşez şi eu; în tot acest 
timp urechile mele auziră câteva groaznice horcăieli de 
moarte. Ultimii condamnaţi erau Mericourt şi generalul 
Haftley. 

Acum, călăuza noastră se ridică iar şi ne spuse: 

— Maestrul” are vreme. Veniţi cu mine! 

Ne însoţi de-a lungul unui gang, ce părea să coboare 
mereu şi ducea în sfârşit spre o potecă; strecurându-ne 


printre bucăţi de stâncă, ajunserăm în cealaltă parte a 
templului, la locul unde erau legaţi caii noştri. Maestrul se 
îndreptă spre noi, însoţit de vreo douăzeci dintre 
credincioşii săi. Îl recunoscui şi mă recunoscu şi el. 

— “Tu aici? Am auzit că un bărbat şi o femeie doresc să-mi 
vorbească, dar nu mi-am închipuit că eşti tu, întrucât 
semnul n-a fost găsit pe treapta ultimă a scării. 

— Oamenii tăi ne-au luat prizonieri, înainte ca noi să fi 
ajuns la templu. Aş vrea să-ţi fac o rugăminte. 

— O rugăminte? Phansegarului? Vorbeşte! 

— Priveşte mortul acesta! 

Ridicai pânza de pe cadavrul regelui. Phansegarul îl privi 
şi se trase repede înapoi. 

— Madpur Singh, maharajahul! Cine l-a ucis? Vii să ceri 
răzbunare şi-ţi jur că o vei primi! 

— Priveşte şi celălalt cadavru! 

— Cine-i femeia aceasta frumoasă? 

— Soţia, fericirea maharajahului. A fost omorâtă o dată cu 
el. 

— Va fi răzbunată de zece ori! Şi cine-i femeia care te 
însoţeşte? 

Principesa îşi ridică vălul care-i acoperea obrazul. 

Sunt Rabbadah, prinţesa din Augh. 

— Prinţesa! Bărbaţi, îngenuncheaţi repede şi sărutaţi-i 
poala rochiei! Aşa! Şi acum, spune-ne: cine a ucis pe 
maharajah şi pe soţia lui? 

— Nu cunoaştem pe ucigaş, răspunse Rabbadah. Grozăvia 
s-a săvârşit ieri seară, în timp ce a fost cucerit Aughul. 

— Visez oare? Aughul a fost cucerit? 

— Da. 

— Nu se poate! După-amiază s-a dat lupta de la Sobrah, 
astfel că englezii n-au avut cum să ajungă seara în Augh, cu 
toate că am luat prizonieri pe conducătorii lor, ca să-i 
pedepsesc pentru trădarea maharajahului. 

— Englezii n-au ajuns în Augh; sultanul din Symoore l-a 
cucerit, împreună cu oamenii lui. 


— Atunci, el este ucigaşul maharajahului, în aceeaşi 
măsură cu ticăloşii care l-au răpus! Am luat seara prizonieri 
pe englezi şi i-am adus aici în cursul nopţii. Credeam că-l 
voi putea sluji pe maharajah, prin spaima pricinuită în 
tabăra lor de dispariţia conducătorilor. Şi acum, lucrurile au 
luat întorsătura aceasta îngrozitoare! Prin urmare, Aughul 
este în mâna sultanului din Symoore? 

— Da, şi în acea a rajahului din Kamooh, care se îndrepta 
aseară spre oraş. 

— Aşadar, şi el este ucigaşul maharajahului nostru, îşi vor 
ispăşi mişelia! Întorcându-se spre prinţesă, adăugă: 

— Îţi vom îndeplini orice dorinţă, sahiba! 

— În primul rând, te rog să te îngrijeşti de adăpostirea 
acestor doi morţi. 

— Nu vrei să-l arzi? 

— Il-aş putea arde acum în modul cuvenit şi vrednic de 
maharajahul din Augh? 

— O poţi face mai bine acum decât mai târziu. 

— Cum? în ce loc şi când? 

— Încredinţează-mi sarcina aceasta, sahiba! Mai ai vreo 
poruncă să ne dai? 

— Nu cunoşti un loc, în care ne-am putea ascunde câtva 
timp, eu şi acest prieten credincios al fratelui meu? 

— Urmaţi-mă! ne îndemnă, fără să mai stea pe gânduri. 

Ne călăuzi în jurul templului, spre inima pădurii. După 
vreo zece minute, ne aflarăm în faţa altor ruine, într-o stare 
oarecum mai bună decât celelalte. 

— Aţi fost până acum doar în intrarea templului, sahiba, ne 
lămuri phansegarul. Adevăratul templu este aici. Oamenii 
mei îl cunosc într-o măsură oarecare, dar numai eu şi fiul 
meu îl cunoaştem în întregime. Fiul meu a rămas în Augh. 
Dacă nu mai este în viaţă, vai de ucigaşii lui! 

Urcarăm într-o sală sprijinită de coloane, lată de vreo 
treizeci de metri, şi văzurăm un monument impunător, 
mărturie măreaţă a unor vremi îndepărtate cu vreo mie de 
ani faţă de cele de azi. În această încăpere de proporţii 


neobişnuite, mă simţeam ca o furnică rătăcită în catedrala 
din Koln. 

Maestrul n-avea vreme să ne dea lămuriri. Păşea grăbit şi 
noi îl urmam tot atât de zoriţi; şi ajunserăm la. dar stai! în 
privinţa aceasta, carnetul meu de însemnări trebuie să fie 
discret. Pricina care mă determină să nu destăinuiesc locul 
unde am ajuns va fi curând înţeleasă de cel în mâna căruia 
vor cădea aceste rânduri. 

Prin urmare, îndată ce se opri, maestrul apăsă pe o 
lespede care, spre uimirea noastră, se deschise. Îndărătul 
ei se vedea o scară. 

— Acolo, sus, vă fi locuinţa voastră. Uitaţi-vă cu băgare de 
seamă la locul pe care l-am atins, şi urmaţi-mă! 

Urcarăm un şir de trepte şi păşirăm într-un gang foarte 
luminos, de-a lungul căruia se aflau douăsprezece uşi, ale 
căror deschizături erau astupate cu rogojini. 

— Aici au fost cândva locuinţele preoţilor, ne lămuri. 
Porunceşte, sahiba, câte încăperi îţi trebuiesc! Celelalte 
sunt destinate ocrotitorului tău! 

— Lasă-ne să le vedem! îl rugă Rabbadah. 

Intrarăm pe rând în aceste încăperi; fiecare dintre ele era 
decorată în alt stil: chinezesc, malaiez, indian, european şi 
aşa mai departe, astfel că nici un prinţ n-ar mai fi stat pe 
gânduri, dacă ar fi fost îndemnat să le locuiască. 

Prinţesa îşi împreună mâinile, plină de uimire: 

— Câtă minunăţie! Cât fast! Cine a orânduit camerele în 
felul acesta? 

— Eu, îi replică maestrul. 

— Şi cui sunt destinate? 

El zâmbi: 

— Eu sunt maharajahul thagilor din Augh! Mă vizitează 
deseori distinşi sahibi, aşa că trebuie să am asemenea 
încăperi, potrivite cu rangul lor. 

— Atunci eşti nevoit să te îngrijeşti şi de servirea 
oaspeţilor. 


El zâmbi iar, cu un aer de încredere în sine, şi ne arătă o 
placă de metal, care atârna la intrarea gangului, împreună 
cu un ciocan. 

— Sahib, loveşte cu ciocanul, mă îndemnă. 

Îi ascultai îndemnul şi în clipa următoare intră un băiat 
care, ţinându-şi braţele încrucişate, se plecă până la 
pământ. 

— Loveşte de două ori, sahib! 

Îi îndeplinii iarăşi îndemnul şi apăru o fetiţă de vreo 
doisprezece ani, care ne salută în acelaşi mod ca şi băiatul. 

— Loveşte de trei ori! 

De data aceasta, intră o femeie de vârstă mijlocie. 

— Loveşte de patru ori! 

Acum se ivi un bărbat cam de aceeaşi vârstă cu femeia. 

— Aceştia vă vor fi servitorii, ne lămuri maestrul, la al 
cărui semn cei patru se îndepărtară. Cunoaşteţi semnalele, 
astfel că-i puteţi chema oricând vreţi. În fiecare cameră veţi 
găsi tot ce trebuie pentru scris. Dacă doriţi ceva deosebit, e 
foarte bine să scrieţi, şi seara să daţi unui servitor biletul ca 
să mi-l predea. 

— De obicei, când ţi se poate vorbi? îl întrebă Rabbadah. 

— O vei afla în fiece zi, de la servitori, sahiba. Ziua mea se 
scurge altfel decât aceea a unui brahman şi acum, în timp 
ce ţara este cotropită de duşman, voi fi şi mai puţin stăpân 
pe timpul meu. 

— Şi calul meu? întrebai. 

— Cei şapte cai ai tăi sunt jos, în grajd, şi vor fi bine 
îngrijiţi, sahib. 

— Pleacă azi la Augh vreunul din oamenii tăi? 

— Foarte mulţi. 

— Atunci pune-i pe toţi să spioneze, ca să aflăm ce s-a mai 
întâmplat şi ce ne-ar plăcea să ştim. 

— Şi, adăugă prinţesa, pune-i să cerceteze în grădina 
palatului dacă mai există chioşcul. 

— Îţi voi îndeplini întocmai toate poruncile şi mă voi 
interesa şi de chioşc, fiindcă, adăugă pe un ton, oarecum 


şiret, nu trebuie să cadă în mâinile duşmanului ceea ce-i 
ascuns acolo. 

— Ceea ce e ascuns? Ce vrei să spui? 

Pe chipul lui flutură un zâmbet uşor şi mândru. 

— Phansegarul ştie mai multe decât alţii. Află tot ce se 
ascunde şi descoperă toate tainele vrăjmaşilor şi prietenilor 
săi. Vrăjmaşii trebuie doborâţi, dar avuţiile prietenilor 
trebuie păzite cu mâinile lui, în timp ce ochiul său veghează 
asupra vieţii lor. Şi chiar dacă ar fi distrus chioşcul, tot îţi 
vei recăpăta ceea ce-ţi aparţine sahiba, când vei vrea să 
vezi. 

Până aici ajunsese cititorul acestor rânduri, care părea că 
uitase tot ce se întâmplă în jurul lui, în clipa când fu trezit la 
realitate de ţipătul înspăimântat al malaiezului. Ridicându-şi 
ochii de pe jurnalul de însemnări şi urmând direcţia spre 
care-şi întinsese mâna tovarăşul său, descoperi în cel mai 
îndepărtat colţ al orizontului un obiect ce scânteia în soare. 

— Drace, e un vapor, şi încă unul destul de mare, de vreme 
ce-l putem zări de la atâta depărtare! 

— Dacă ne-au şi văzut cei de pe vapor? 

— Cred că încă nu ne-au băgat în seamă. Suntem mult 
prea mici şi aşezaţi drept în bătaia razelor soarelui. 

— În ce direcţie s-o fi îndreptând? 

— Nu ţi-aş putea spune deocamdată. Dar, ţinând seama de 
depărtarea noastră de coastă şi de locul unde se află acum 
vaporul, cred că vine de la Madras sau de la Calcutta. Este 
de presupus că se îndreaptă spre Kota Radja. 

— Ce ne facem? Crezi că ne mai putem feri din calea lui? 

— Avem datoria să încercăm cel puţin. Ar însemna să fim 
grozav de ghinionişti dacă am fi prinşi tocmai acum, în 
ultima clipă, adică dacă ne-am îneca la mal, cum se spune. 

— Poate că nu ne observă şi trec de noi! 

— S-ar putea, dar trebuie să ne gândim şi la cazul când 
suntem zăriţi. Ia uită-te cum s-a mărit în câteva minute! Se 
recunosc şi vârfurile catargelor. Se pare că o corabie 


minunată. Trebuie să ne întoarcem şi s-o luăm spre nord. 
Dă-mi celelalte două vâsle! Malaiezul îl privi uimit. 

— Ce vrei să faci cu vâslele, sahib? Barca asta e construită 
numai pentru un singur vâslaş. 

— Nu mă mai întreba şi dă-mi-le repede! Ştiu eu ce vreau. 

Smulse haina mortului, ce se afla încă în partea de 
dinainte a bărcii, o rupse în fâşii lungi şi le legă una de alta. 
Apoi legă cele două vâsle, dându-le înfăţişarea lopeţilor 
folosite de groenlandezi la caiacurile lor. Mânuirea acestei 
lopeţi „fabricate” la iuţeală nu prea era lesnicioasă, dar 
scundul călător vădi o putere de nebănuit în întrebuinţarea 
ei. Întrucât călătorii noştri aveau acum vântul în spate, 
barca lor zbură cu repeziciune şi spintecă atât de vijelios 
valurile, încât le înspumă. 

Cu toate acestea, ei aveau să înţeleagă curând că 
strădania lor era zadarnică. La orizont, vaporul se mărea 
necontenit. Deocamdată depărtarea era totuşi destul de 
mare, încât îi putea îndreptăţi pe cei doi să nutrească 
nădejdea că nu vor fi descoperiţi; cu atât mai mult, cu cât 
vaporul nu-şi schimbase câtuşi de puţin direcţia. Dar nu 
trecu mult şi se văzură nevoiţi să-şi dea seama că 
speranţele le sunt înşelate. Până mai înainte, vedeau 
vaporul dintr-o parte, dar deodată, li se păru că acesta şi-a 
schimbat cursul, deoarece acum prora apăruse în faţa 
ochilor lor. 

Trântind o înjurătură, bărbatul cel scund încetă să 
vâslească şi-şi zvârli lopata în barcă. 

— Mii de draci! Ne-au văzut şi au de gând să ne înhaţe. Nu 
mai putem scăpa de ei! 

— Să ne lase în pace! spuse malaiezul. Altminteri vor avea 
de-a face cu pumnalul meu. 

— Nu mai vorbi prostii! îl mustră celalalt. Dacă te 
împotriveşti, intrăm şi mai rău în încurcătură! 

— Păi, e mai bine să stăm cu braţele încrucişate şi să ne 
lăsăm vârâţi iar în închisoare? 

Cel scund săltă din umeri: 


— Situaţia nu-i atât de primejdioasă cum pare. Dacă se iau 
după îmbrăcămintea noastră, n-au nici un interes să ne 
vâre în închisoare. Însă dacă sunt englezi, negreşit că 
soarta ne este pecetluită! 

— Bine, dar când vor găsi mortul la noi, ne vor lua şi drept 
ucigaşii acestui om! 

— În privinţa aceasta, nu mă tem deloc. Şi un orb ar putea 
să-şi dea seama în ce mod a murit. 

— Dar ne vor scotoci buzunarele şi vor găsi la noi punga 
cu perle! 

— Ai dreptate, dar nu ne putem împotrivi şi nici n-avem 
unde să le ascundem. Ar fi o neghiobie fără pereche să ne 
socotească hoţi din pricina lor, fiindcă numai nişte proşti ar 
fi lăsat o astfel de avuţie în buzunarele unui mort. 

— Atunci, sahib, crezi că e mai bine să-l aşteptăm aici? 

Europeanul nu răspunse, ci se uită amărât la vaporul ce le 
ieşise în cale, stânjenindu-le scăparea. Deodată, luă o 
hotărâre. 

— Dracu' ne-a jucat festa asta, trimiţându-ne vaporul în 
întâmpinare. Parcă înghite apa, zău! În mai puţin de o 
jumătate de oră, ajunge lângă noi. Ascultă-mă şi ia seama! 
Înşfacă zdravăn ramele şi vâsleşte cu toată puterea, ca să 
ne îndreptăm spre nord. Trebuie să câştigăm timp. M-ai 
înţeles? 

— Şi tu, sahib? 

— Între timp, eu voi sfârşi carnetul pe care l-am găsit în 
mâinile mortului. 

Tovarăşul îl privi cu gura căscată: 

— Între timp. vei sfârşi. carnetul? De ce? Cu ce scop? 

— Fiindcă socotesc că e cel mai nimerit lucru pe care-l am 
de făcut. Nu am vreme să-ţi dau lămuriri, îţi spun doar atât: 
e vorba de o taină care, în cazul când izbutim să ne păstrăm 
libertatea, ne poate preface în cei mai bogaţi oameni de pe 
pământ. De aceea, este absolut necesar ca, atunci când vom 
fi ajunşi de cei de pe vapor, să cunosc întreaga taină, fiindcă 
s-ar putea să ni se ia totul, prin urmare şi carnetul, şi atunci 


nu voi mai putea să-l citesc până la capăt. Aşadar, ascultă- 
mă şi străduieşte-te să ne îndepărtăm cât mai mult! 

Rostind aceste cuvinte, se trânti pe bancă şi se adânci iar 
în citirea jurnalului cu însemnările mortului. Tovarăşul său îi 
dădu ascultare şi începu să vâslească atât de puternic, încât 
părea că va rupe lopeţile. 

Europeanul trebuie să fi avut nervi de oţel, de era în stare 
să citească liniştit, în ciuda primejdiei care se apropia şi 
care le ameninţa mai ales libertatea. E drept însă că nu mai 
avea vreme să citească fiecare cuvânt, fiindcă n-ar fi ajuns 
la sfârşit până ce s-ar fi apropiat vaporul. Ba trecu repede 
peste paginile care le socotea mai puţin importante şi citi 
pe îndelete unele pasaje, mai ales pe cele dinspre sfârşit. 
Primejdia sporea din clipă în clipă, căci vaporul se apropia 
tot mai mult; cu toate acestea, cei doi călători îşi vedeau 
liniştiţi, unul de vâsle şi celălalt de însemnările mortului, 
fără să se sinchisească de ceea ce-i aştepta. 

Criminalul urmărit era mai puţin grăbit decât cititorul 
pătimaş, astfel că se lăsa desfătat de vraja minunatei taine 
pe care i-o dezvăluiau paginile jurnalului. 

Capitolul VI - Jurnalul celui dispărut ([1) 

— Sahib, dacă vrei să vezi ce măsuri voi lua ca să răzbun 
uciderea rajahului, urmează-mă! 

Părăsirăm încăperea şi ne îndreptarăm înapoi, spre ruine, 
pe drumul cunoscut. Acolo se afla cadavrul lui Madpur 
Singh, în umbra unui zid. În preajma lui stăteau de veghe 
câţiva thagi. Maestrul vorbi unuia dintre ei: 

— Lubah, tu ai fost în Symoore. Cunoşti pe sultan? 

— Am fost printre călăreţii lui şi-l cunosc bine. 

Se întoarse spre altul: 

— Tu, Timur, ai fost în Kamooh. Cunoşti pe rajahul care s-a 
năpustit acum asupra Aughului? 

— Îl cunosc. 

— Atunci, ascultaţi-mă cu luare-aminte! Aici zace regele 
ţării noastre. A fost înţelept, bun şi drept. A fost trădat de 
prietenii lui şi a murit sub loviturile lor. Să i se urce sufletul 


la Dumnezeul vieţii şi al morţii, iar sufletele vrăjmaşilor lui 
să-l slujească acolo în vecii vecilor! Poimâine, când soarele 
va răsări din castelul nopţii, focul sacru să pâlpâie deasupra 
corpului său şi flăcările să mistuie, împreună cu el, şi 
corpurile trădătorilor: adică ale englezilor pe care i-am 
osândit azi, al sultanului din Symoore şi al rajahului din 
Kamooh. Şi acum, înţelegeţi ce am de gând să vă 
poruncesc? 

— Înţelegem, răspunseră liniştiţi cei doi. 

— Să-mi aduceţi pe sultan şi pe rajah, vii sau morţi! 

— Îi vom aduce! 

— Phansegarul nu se înfricoşează nici de chinuri, nici de 
moarte; dar voi sunteţi cei mai buni fii ai mei şi nu ţin deloc 
să vă pierd. Luaţi-vă prin urmare atâţia fraţi cât credeţi că 
vă vor trebui, ca să vă îndepliniţi însărcinarea, fără să vă 
primejduiţi viaţa! 

Ochii celui ce fusese numit Lubah îl fulgerară curajos: 

— Nu-mi trebuie nici un frate! 

— Atunci, du-te singur! Ştiu că-mi vei aduce pe sultan. 

— Dă-mi un cal! 

— Ia-ţi pe cel mai bun din câţi avem. 

— Nu-mi trebuie unul bun, fiindcă-l voi pierde. 

Lubah se întoarse şi se îndreptă spre ruinele templului de 
altădată. Într-o încăpere joasă, dar spațioasă, se afla un 
mare număr de cai, dintre care unii erau înşeuaţi. Îşi alese 
un cal fără şa, îl scoase din grajd, încalcă şi porni în goană. 

Sprinteneala cu care sărise pe cal şi felul cum îşi stăpânea 
animalul fără să aibă hăţuri, ci doar prin apăsarea 
coapselor, mă îndemnau să văd în el un călăreț desăvârşit. 
Bătrânul roib pe care călărea părea că întinerise; simţindu- 
şi stăpânul, animalul se îndepărtă cu paşi vioi pe poteca 
îngustă a pădurii. 

Însărcinarea pe care i-o încredinţase phansegarul celor 
doi supuşi ai săi mi se părea atât de temerară, încât începui 
să mă gândesc că o dăduse doar pentru a creşte în ochii 
mei. Nu-mi închipuiam defel că o asemenea misiune are 


sorţi de izbândă şi în nici un caz că va fi îndeplinită. Totuşi, 
în mai puţin de douăzeci şi patru de ore fui nevoit să-mi 
schimb părerea. Pe la miezul nopţii, intră în curtea 
templului un bărbat, pe un cal acoperit de năduşeală: era 
Timur. În faţa lui, pe şa, se afla un prizonier. Adusese. pe 
rajahul din Kamooh. lar după alte două ore, veni Lubah, pe 
un cal cu hamuri preţioase şi potrivite unui domnitor. Ca şi 
tovarăşul său, Lubah îşi dusese la îndeplinire însărcinarea: 
de-a curmezişul calului se afla legat zdravăn sultanul din 
Symoore. Prin urmare cei doi thagi prefăcuseră în realitate 
ceea ce mi se părea o simplă nebunie, cu neputinţă de 
crezut măcar. 

De-abia peste câteva zile, adică după ce se aruncase în 
valurile Gangelui cenuşa domnitorilor ucişi şi a englezilor, 
aflai amănuntele privitoare la felul cum fuseseră prinşi cei 
doi. Şi uimirea mea fără margini, pricinuită de oamenii 
aceştia înspăimântători, era amestecată cu un simţământ, 
pe care n-aş greşi dacă l-aş numi spaimă, cu toate că nu mă 
ameninţa nici o primejdie din partea lor. Nu sunt un scriitor, 
care fără îndoială că n-ar ascunde cititorilor săi nici cel mai 
mic dintre amănuntele acestea tulburătoare, aşa că mă 
mulţumesc să înfăţişez doar în câteva cuvinte aventura lui 
Lubah, de pe urma căreia şi-a pierdut viaţa sultanul din 
Symoore. 

leşind din pădure, fireşte că drumul lui Lubah nu mai fu 
atât de anevoios. Călărind în viteza cu care pornise, avea să 
ajungă curând în oraş. Dar elo luă pe o cărare, ca să 
ocolească oraşul. Voia să facă întâi o recunoaştere, ca să 
chibzuiască apoi asupra felului cum să-şi făurească planul. 

Era spre seară. Sultanul din Symoore îşi orânduise 
cartierul general în oraşul ce mai era cuprins de flăcări şi 
fum, şi luase în stăpânire palatul aproape distrus de foc al 
maharajahului ucis, pentru el şi suita sa. Şedea pe tronul 
rămas încă întreg, acela pe care şezuse Madpur Singh când 
primise pe englezi, iar în jurul lui erau aşezaţi pe podea sau 


stăteau în picioare dregătorii ţării sale, a cărei conducere o 
lăsase în mâinile vizirului, şi comandanții trupelor. 

O sumedenie de soli veneau şi plecau, aducându-i veşti sau 
primindu-i poruncile; pentru cei care trebuiau să se 
folosească de cai, aşteptau o sumedenie de animale în 
curtea palatului. 

Deodată intră pe uşă un bărbat, care se apropie încet de 
tron. Era Lubah, phansegarul. În clipa când voia să se 
îndrepte spre sultan, pătrunse în curte o trupă de călăreţi, 
care se opri în faţa treptelor ce duceau spre sala tronului. 
Uniforma pe care o purtau arăta că sunt englezi. 
Conducătorul lor, un colonel, descălecă repede şi se apropie 
de sultan, cu semeţia pe care obişnuiesc s-o aibă ofiţerii 
englezi chiar în faţa celui mai de seamă dintre domnitorii 
indieni. 

Sultanul îşi încruntă sprâncenele. 

— Cine eşti? îl întrebă pe un ton mânios. 

— Numele meu este Brighton, colonelul Brighton din 
armata maiestăţii sale regina Angliei. 

— Şi ce doreşti? 

— Îţi aduc două ştiri însemnate. Comandantul suprem al 
armatei noastre, generalul lord Hafiley, a dispărut fără 
urmă, împreună cu mai mulţi ofiţeri, după lupta de la 
Subrah şi, din cercetările făcute, am ajuns la convingerea 
că trebuie să fi căzut în mâinile unei bande de thagi. 

Voi să-şi continue, dar sultanul îl întrerupse, întrebându-l: 

— Şi a doua veste? 

— Am fost în tabăra maharajahului din Kamooh, unde 
domneşte o vie frământare. Rajahul şi-a părăsit cortul 
împreună cu sirdarul19 său; au plecat pe cai, spunând că se 
înapoiază curând. Dar după câtva timp, s-a găsit cadavrul 
sirdarului, iar rajahul nu s-a mai înapoiat la tabără. 

Trăsăturile sultanului vădiră o oarecare bucurie. Îi era 
greu să-şi ascundă simţămintele care îl năpădiseră la 
aflarea veştii atât de însemnate a dispariţiei acestor „rivali” 
primejdioşi. 


— Allah e mare! exclamă sultanul. El trimite moartea şi 
viaţa după cum îi place. Mai ai ceva să-mi spui? 

— Vin în numele comandantului secund. Trebuie să ne dai 
ajutor să-i prindem pe thagi şi să-i pedepsim. 

Sultanul zâmbi, gânditor. 

— Trebuie? întrebă, apăsând cuvântul. Eşti creştin şi nu 
cunoşti sfântul nostru Coran. Profetul a spus: „Voința 
omului este sufletul său; acela care-şi jertfeşte voinţa, îşi 
pierde sufletul”. Sultanul din Symoore n-a făcut niciodată 
vreun lucru fiindcă a trebuit, ci numai dacă a vrut şi i-a 
plăcut. Dar voi sunteţi prietenii mei şi vă voi ajuta de bună- 
voie să prindeţi pe thagi. Dar, spune-mi mai întâi, unde se 
află? 

— Nu ştim şi tocmai aceasta vrem: să ne ajuţi să-l 
descoperim. 

— Oare generalul tău mă crede spion? Sunteţi străini în 
ţara aceasta; de aceea, nu voi ţine seamă de insulta pe care 
mi-o aduceţi şi voi socoti că n-am auzit-o. N-o repeta, însă; 
altminteri, pun servitorii să te bată, până când te vor ucide! 

Colonelul puse mâna pe sabie: 

— Nu te poţi atinge de mine, fiindcă sunt trimisul 
maiestăţii sale şi mă aflu sub ocrotirea „dreptului ginţilor”. 

— Greşeşti. Nu eşti decât trimisul generalului tău şi te 
găseşti sub ocrotirea acelui „drept al ginţilor” atâta vreme 
cât nu mă insulţi. Să nu uiţi asta! Rajahul din Kamooh a 
dispărut. Ştii unde poate fi? 

— Nu. 

— Eu bănuiesc! 

— Spune-o! 

— Nu, n-o voi spune, ca să nu vă insult şi să nu mă 
îndepărtez de acel „drept al ginţilor”. 

Cuvintele acestea fuseseră rostite pe un ton, din care se 
înţelegea limpede că sultanul nutrea bănuiala că englezii au 
lăsat pe maharajah să dispară. Colonelul puse încă o dată 
mâna pe sabie. 


— Spusele tale sunt destul de limpezi şi, prin urmare, 
insultătoare! 

— Te înşeli, iarăşi; n-am spus nimic, dar mi s-a istorisit 
despre mulţi domnitori care au dispărut în timp ce erau la 
voi, sau în preajma voastră. De aceea, nu mi se pare prea 
nimerit să vin la voi. 

— Atunci, vei da urmare poruncii pe care am venit să ţi-o 
aduc. 

— Poruncă? Cine s-ar putea încumeta să poruncească 
sultanului din Symoore? 

— Eu! 

— Tu? 

Sultanul măsură din cap până în picioare pe englez cu o 
privire în care disprețul era amestecat cu mila. 

— Da, eu! Şi ca să-ţi dai mai bine seama, în numele 
generalului meu. 

— Atunci, soarele ţi-a încălzit prea tare creierii, după cum 
i-a înfierbântat şi pe ai lui. Aţi înnebunit amândoi! 

— Eşti un credincios al învăţăturii lui Mahomed şi ştiu că 
această învăţătură nu dispreţuieşte pe nebun, ci-l priveşte 
ca pe un om fericit. Dacă lucrurile n-ar fi stat astfel, ţi-aş fi 
dat răspunsul într-alt mod decât prin cuvinte. 

— Ce poruncă trebuie să primesc din partea ta? 

— Să părăseşti Aughul, fiindcă ne vom statornici aici 
cartierul general! 

— Dumnezeu e puternic şi lumea-i mare! E loc destul şi 
pentru noi, şi pentru voi. Înjghebaţi-vă cartierul general 
unde vreţi; dar eu sunt în Augh şi voi rămâne aici, atât cât 
îmi va plăcea. 

— Gândegşte-te la semnătura ta! 

— Gândiţi-vă la a voastră! Rămân. 

— Prin urmare, calci obligaţiile pe care ai făgăduit sa le 
respecţi. 

— Nici voi nu v-aţi respectat îndatoririle; întrucât nu voi 
aţi cucerit Aughul, ci eu! 


— Îţi dai seama de urmările pe care le va avea acest refuz 
pentru tine şi ai tăi? 

— Le aştept liniştit. 

— Şi nu vrei să ne ajuţi să descoperim ascunzătoarea 
thagilor? 

— Spune-mi unde sunt şi vă voi ajuta să-i găsiţi şi să-i 
pedepsiţi. 

— Atunci am isprăvit şi pot pleca. 

— Allah să-ţi binecuvânteze paşii, ca să nu te poticneşti! 

Ofiţerul încalecă şi părăsi curtea, împreună cu însoțitorii 
săi. 

Lubah urmărise cu luare-aminte toată convorbirea. Vizirul 
maharajahului din Kamooh fusese ucis, iar rajahul 
dispăruse. Aşadar, celălalt phansegar îşi dusese cu bine la 
capăt însărcinarea ce i se încredinţase. Acum, nu mai avea 
de ce să şovăie şi nici nu mai putea zăbovi. Urcând treptele, 
Lubah se aruncă la pământ. 

— Cine eşti? îl întrebă sultanul pe un ton aspru. 

— Stăpâne, îndreaptă-ţi asupră-mi strălucirea ochilor şi 
vei recunoaşte pe cel mai supus şi mai credincios dintre 
slujitorii tăi! 

Îşi ridică puţin capul, ca să dea sultanului putinţa să-l vadă 
chipul. Domnitorul îl recunoscu. 

— Lubah, cel mai bun dintre suwarii20 mei! exclamă. Te 
credeam mort. De ce m-ai părăsit? 

— Nu te-am părăsit, stăpâne. Am fost luat prizonier de 
vrăjmaşii tăi şi dus în ţara ozufzerilor2 1. Acolo am fost ţinut 
închis, până când am izbutit să omor pe seyud22 şi să fug. 

— Şi cum ai ajuns aici? 

— Ca să ajung la Symoore, trebuia să trec prin Augh. Aici 
m-am îmbolnăvit şi am zăcut mult, întrucât am suferit 
chinuri mari în timp ce eram prizonier, aşa că n-am putut 
să-mi continui drumul. Dar inima mea ţi-a rămas 
credincioasă şi, fiindcă ai venit în Augh, mă apropii de tine, 
stăpâne, ca să-ţi dovedesc că ţi-am rămas credincios. 

— Dacă te înţeleg bine, vrei să-mi împărtăşeşti ceva? 


— Nu pot vorbi, decât dacă mă aud doar urechile tale. 

— Ridică-te şi apropie-te de mine! 

— Stăpâne, eşti puternic şi bogat, dar maharajahul din 
Augh a fost şi mai bogat decât tine. Numai eu ştiu bine cât 
de bogat a fost. 

— Ai fost paznicul comorilor lui? întrebă sultanul, pe un 
ton batjocoritor. 

— Nu. N-a avut un paznic al comorilor, căci ele n-aveau 
nevoie să fie păzite; în afară de el şi de prinţesă nimeni nu 
ştie unde sunt. 

— Allah e mare şi cuvintele tale sunt adevărate. Le-am 
căutat pretutindeni şi nu le-am găsit. Vorbeşte! 

— În timp ce eram bolnav, trebuia să mă scald deseori în 
apele fluviului ca să-mi întăresc oasele. Făceam baie 
aproape numai seara, întrucât ziua aveam fierbinţeli mari 
din pricina soarelui. Odată, am rămas pe țărm până după 
miezul nopţii, ca să mă odihnesc. După câtva timp văzui o 
barcă mare, care coborâse fluviul, oprindu-se în apropierea 
mea. Întâi cobori un naib23, urmat de câţiva djuvani24, 
apoi zării un sahib şi o femeie acoperită de văl. Sahibul era 
Madpur Singh, maharajahul din Augh, iar femeia era 
Rabbadah, prinţesa. 

— Allah il Allah, îl întrerupse sultanul, ai văzut pe cea mai 
frumoasă femeie de pe pământ, care-i mai prețioasă decât 
toate avuţiile rajahului? 

— Am văzut-o. 

— Şi era într-adevăr atât de frumoasă cum se povesteşte? 
întrebă curios sultanul. 

— De o mie de ori mai frumoasă! Când, i-am privit chipul, 
mi s-a părut că mă uit la soarele strălucitor. 

— Unde este? Dacă-mi poţi spune, te voi răsplăti 
împărăteşte. Trebuie s-o am în haremul meu; mă înţelegi? 

— Înţeleg şi o vei avea, chiar fără să-mi dai vreo răsplată. 
N-am nevoie de ea, fiindcă nu trebuie decât să vreau, şi-mi 
pot însuşi toate giuvaierurile maharajahului Madpur Singh. 


— Prin urmare, cunoşti locul unde le-a ascuns 
maharajahul? 

— Îl cunosc tot atât de bine, cum cunosc locul în care sunt 
acum. 

— Unde sunt? Comorile acestea-mi aparţin. Am cucerit 
Aughul şi tot ce se găseşte în ţară este al meu. 

— Aminteşte-ţi stăpâne că n-ai venit singur în Augh! Sunt 
aici şi oamenii din Kamooh, şi englezii. Prin urmare, cine-i 
stăpânitorul ţării Augh? 

— Eu, întrucât capitala e în mâinile mele. 

— Capitala, da; dar nu şi comorile, fiindcă ele sunt ascunse 
în afara oraşului. 

— Cum? în afara oraşului? în cazul ăsta, maharajahul 
trebuie să fi fost foarte prevăzător. 

— Să-ţi mai istorisesc povestea? 

— Desigur! 

— După ce a coborât, rajahul s-a dus împreună cu prinţesa 
într-un loc pe care ţi-l voi arăta, şi ceilalţi îi urmară. 
Servitorii aveau sape şi târnăcoape. Făcând o groapă 
adâncă, aruncară în ea numeroase lăzi şi diferite lucruri, pe 
care le aduseseră cu barca. Erau comorile regelui din Augh. 
Înlăturând cu grijă orice urmă, aruncară în apă pământul 
de prisos. În timpul acesta, rajahul se îndreptă singur spre 
barcă; mă aflam în apropiere şi-i puteam urmări fiecare 
mişcare. Zării un obiect aprins, care străluci doar o clipă; 
apoi rajahul se înapoie la oamenii săi. Bănuii ce a făcut. 
Naibul şi djuvanii ştiau unde sunt îngropate comorile şi 
trebuiau să moară ca să nu şi le însuşească, sau să nu-l 
trădeze. De aceea, aveau să sară în aer, împreună cu barca. 

— Urcaţi-vă şi plecaţi! le porunci maharajahul. Ei se 
supuseră, în timp ce Madpur Singh rămase pe țărm, 
împreună cu prinţesa. De-abia se îndepărtă barca de mal, şi 
văzui o flacără; răsună o detunătură puternică, după care 
se auziră trosniturile scândurilor bărcii, aruncate în aer şi 
ţipetele servitorilor căzuţi în apă şi înecaţi. Isprava fusese 


săvârşită, astfel că maharajahul era încredinţat că de atunci 
înainte numai el şi prinţesa cunoşteau taina. 

— Ce-mi ceri, ca să-mi arăţi locul unde sunt ascunse 
comorile? 

— Stăpâne, sunt servitorul tău şi vreau să trăiesc toată 
viaţa din îndurarea ta. Dă-mi ceea ce-ţi cer! Nu vreau decât 
să mă priveşti cu încredere şi bunăvoință. 

— Lubah, eşti cel mai credincios dintre cei care mă slujesc. 
Vei fi omul meu de încredere în ţările Augh şi Symoore! Dar 
spune-mi: unde e prinţesa? 

— A fugit din mâinile luptătorilor tăi. A răpit-o un bărbat 
curajos. Cu toate acestea, o vei vedea şi o vei avea în 
haremul tău. S-a ascuns la un gorkha25, care aparţine unor 
prieteni ai mei şi unde am zărit-o pe ascuns. Porunceşte-mi, 
stăpâne, când să-ţi arăt locul unde se află comorile? 

— Mâine, fiindcă acum s-a înserat. 

— Şi englezii? 

— Ce-i cu ei? 

— N-au fost adineauri, ca să-ţi ceară să le predai oraşul? 
Ţi-au cerut acest lucru numai fiindcă ştiu că maharajahul 
avea bogății nenumărate şi cred că sunt ascunse în oraş. 
Trimişii lor au plecat foarte furioşi şi sunt sigur că luptătorii 
lor vor veni mâine aici ca să-ţi ia oraşul. 

— N-au decât să vină şi să încerce! 

— Da, dar în urma unei asemenea încercări, s-ar putea să 
pierzi comorile, chiar dacă eşti biruitor. Numai dacă e pace 
ai siguranţa că nu le găseşte nimeni. 

Sultanul recunoscu temeinicia acestor cuvinte şi dădu din 
cap, în semn de aprobare: 

— Ai dreptate, trebuie să văd negreşit astăzi locul tainic. E 
departe de aici? 

— Dacă mergi pe un cal bun, ai de făcut doar vreun sfert 
de oră până acolo. Se întunecă din ce în ce, aşa că trebuie 
să te hotărăşti repede. 

— Ce mă sfătuieşti? Să las comorile, sau să le iau acum? 

— Crezi că aici, în tabără, poţi fi sigur de ele? 


— Nu. 

— Atunci, lasă-le unde sunt. E de ajuns să cunoşti locul, ca 
să-ţi iei măsurile cuvenite în cazul unei lupte şi să opreşti pe 
vrăjmaş să se apropie de ele. 

— Sfatul tău e bun şi-l urmez. la-ţi un cal şi vom pleca 
numaidecât! 

Lubah se duse să-şi caute un cal. Chipul lui nu trăda 
bucuria pe care o simţea că primejdioasa lui încercare nu 
întâmpinase nici o piedică şi avea sorţi de izbândă. Nu-i 
păsa că purtarea sa era necinstită, criminală şi 
îngrozitoare. Era un phansegar, un fanatic al morţii; după 
părerea lui, uciderea sultanului nu era decât un pas pe 
calea care-l ducea spre mântuirea sufletului. 

După câtva timp, sultanul urcă pe un armăsar împodobit 
cu hamuri preţioase, făcu semn lui Lubah să vină lângă el şi 
ieşi pe poartă. Îi urmau câţiva suvari, ca trupă de acoperire. 

Străbătură întâi câteva străzi ale oraşului şi, trecând 
printre numeroşii pedestraşi şi călăreţi, ajunseră în câmp 
deschis. Între timp, se întunecase de-a binelea. 

Lubah se îndreptase spre malul Gangelui şi, după vreun 
sfert de oră de drum, îşi opri calul. La o depărtare de vreo 
sută de metri, vuiau valurile maiestuoase ale fluviului. 

— Mai avem puţin până la ţintă, stăpâne, spuse 
phansegarul. 

— Şi de ce te-ai oprit? 

— Vrei cu suvarii din spatele nostru să cunoască taina şi să 
te trădeze, stăpâne? 

— Nu. Eşti foarte prevăzător, Lubah, şi-mi dau seama că ai 
dreptate! 

Se întoarse, porunci celor ce-l însoțeau să aştepte până 
când se va înapoia, şi-şi continuă drumul. 

Lubah se uita mereu în jur, prefăcându-se că vrea să-şi 
amintească locul pe care-l căuta. Văzând că s-au îndepărtat 
de ajuns de suvari, îşi spuse că a sosit timpul să-şi 
înfăptuiască planul. 

— S-ar părea că ai uitat unde e locul, observă sultanul. 


— Îl ştiu atât de bine, încât sunt sigur că-l pot găsi şi pe un 
întuneric mai mare decât ăsta. 

— Atunci, găseşte-l! îi porunci domnitorul. E noapte şi 
englezii sunt pe aproape. Nu trebuie să mă îndepărtez prea 
mult de Augh, dacă nu vreau să cad în mâinile lor. 

— Allah il Allah! Am ajuns la ţintă! 

— Ah! Unde-i locul? 

Lubah îşi întinse braţul înainte. 

— Vezi stâncile care se află colo, pe țărm, stăpâne? 

— Nu le văd. 

— Te uiţi prea mult spre dreapta. Îngăduie-mi să-ţi arăt 
mai bine! 

Îşi apropie calul de cel al sultanului, puse mâna stângă pe 
şaua acestuia şi întinse mâna dreaptă în aşa fel, încât atinse 
în treacăt obrazul domnitorului; fireşte, stâncile nu existau, 
aşa că sultanul se străduia zadarnic să le zărească. 

— Acolo sunt! 

— Tot nu le văd. Lângă ele este ascunzătoarea comorilor? 

— Da. 

— Atunci, de ce stăm? Hai s-o găsim, Lubah! Să trecem 
apa! 

— Eu o voi trece, dar tu nu! 

Şi ca să-l lămurească dublul înţeles al acestor cuvinte, 
rostite pe un ton ameninţător, Lubah sări într-o clipă pe 
calul sultanului, aşezându-se îndărătul lui; în acelaşi timp, îl 
lovi zdravăn în cap, îi înţepeni braţele şi-i astupă gura, încât 
sultanul nu se putu apăra şi nici nu fu în stare să scoată 
vreun strigăt. Îşi pierduse cunoştinţa, din pricină că lovitura 
fusese dată cu dibăcie. 

— Acum e al meu! îşi spuse Lubah, mulţumit. Nu-i mort, 
astfel că maestrul meu va fi încântat că i-l aduc aşa cum mi- 
a cerut. Nici Allah al lui nu-l mai poate salva! 

Apoi, luă armele victimei, îi smulse turbanul şi-l legă bine 
pe sultan de-a curmezişul calului, ca să nu-şi mai poată 
mişca nici mâinile, nici picioarele. Fără să se uite îndărăt, 
porni în goană. 


Dumnezeule sfinte! Ce spaimă am tras în noaptea aceasta! 
Obosit de munca de peste zi la barca pe care mi-o 
construiesc şi care-i pe isprăvite, m-am culcat; am dormit 
vreo două ore, cred, şi am fost trezit de o zdruncinătură. 
Uimit, mi-am frecat ochii buimăciţi de somn. Dar cine-i în 
stare să-şi închipuie groaza ce m-a cuprins, când am simţit 
că-mi fuge pământul de sub picioare, că-mi pierd echilibrul 
şi mă prăbuşesc pe pat! Fusese un cutremur - şi încă unul 
de o putere neobişnuită! M-am ridicat iar, m-am apropiat 
bâjbâind de peretele colibei mele şi am ieşit. 

Fusei învăluit de o beznă de nepătruns. Cerul era, 
probabil, cu desăvârşire acoperit de nori, căci nu se zărea 
nici cea mai slabă licărire a lunii sau a stelelor. Valurile 
continuau să se izbească zgomotos de recifele de corali, dar 
erau parcă zguduite de o forţă căreia nu i se puteau 
împotrivi, în timp ce din pădure răsunau glasurile păsărilor 
speriate şi ţipetele şuierătoare ale maimuţelor. 

Au fost orele cele mai înfricoşate din câte am trăit pe 
insulă, în cursul atâtor ani. Întrucât mi se părea că 
răzvrătirea pământului ţine de ore întregi, mă trântii la 
pământ şi, cu respiraţia oprită, ascultam zgomotele din 
adâncul insulei mele, pe care nu le auzisem niciodată. De 
fapt, de la prima zguduitură, care mă trezise din somn, 
până la potolirea scoarţei pământeşti, nu trecuseră decât 
vreo zece minute. Multă vreme după ce vietăţile din pădure 
se liniştiră, statui îngenuncheat în faţa colibei mele; iar 
când mă hotărâi în sfârşit să mă ridic şi să mă duc să mă 
culc, mă simţii năpădit de vedeniile grozăviilor pe care le 
putuse pricinui cutremurul şi nu mai putui adormi. 

Când se crăpă de ziuă, ieşii din colibă ca să văd urmările 
înfricoşătoarei nopţi pe care o trăisem. Dar îmi fu greu să 
cred că nu sunt prada unui vis ameţitor: nimic nu trăda 
cutremurul. Înaintea ochilor mei, plaja era tot atât de 
paşnică şi liniştită ca şi înainte cu douăzeci de ani. Valurile 
îşi cântau melodia ca de obicei, de parcă nu s-ar fi întâmplat 
nimic; deşi trecuseră doar câteva ceasuri de când se 


izbiseră cu furie de recifele de corali, revărsându-şi spuma. 
Nici un copac nu fusese dezrădăcinat, nici o bucată de 
stâncă nu fusese dislocată, - nimic, nimic nu mărturisea 
cutremurul. Deasupra dealurilor îndepărtate dinspre 
răsărit, cerul era roşu şi făgăduia o zi senină, încântătoare 
şi lipsită de nori, dintr-acelea pe care le trăisem de atâtea 
sute de ori pe insulă şi care mă ajutaseră să îndur 
singurătatea temniţei. 

Dar atunci când coborâi la mormântul dragei mele 
Rabbadah, îmi dădui seama că acolo cutremurul lăsase 
urme. Câţiva bolovani mari de stâncă zăceau sfărâmaţi şi 
împrăştiaţi; gangul ce părea construit pentru o veşnicie 
avea o sumedenie de crăpături în pereţi şi tavan. 

Ceea ce văzui îmi umplu sufletul de mâhnire. Dar dacă s-ar 
repeta cutremurul? mă gândii. Dar dacă altă dată 
cutremurul va fi şi mai puternic? Şi mă simţii cuprins de 
teamă. Oare spiritul insulei se răzvrătise şi voia să 
împiedice fuga prizonierului? În cazul acesta, era de 
aşteptat că-şi va repeta încercarea. Mă hotărâi să grăbesc 
construirea bărcii. Nu voiam să rămân pe insulă nici o zi 
mai mult decât era neapărat trebuincios. Voi înfrunta din 
răsputeri pe paznicul temniţei mele; din răsputeri şi până la 
capăt! Viitorul va hotărî cine va învinge între noi doi! 

Întâmplarea din noaptea trecută întărea cea ce ştiam de 
mult, anume că la început insula fusese mult mai mare şi 
actuala ei înfăţişare se datora unui cutremur asemănător 
aceluia ce mă trezise din somn şi mă înfricoşase. Când 
cutreierasem pentru prima dată insula, împreună cu 
Rabbadah, găsisem pe plajă atât de numeroase resturi ale 
locuinţelor de odinioară, încât fui încredinţat că insula 
trebuia să fi avut o întindere mult mai mare decât atunci 
când o străbăteam noi. Aşa cum era, în primele noastre zile 
de singurătate, abia ar fi putut îndestula nevoile de hrană 
ale unui număr de vreo douăzeci de locuitori. Presupunerea 
mea fu întărită mai târziu, când găsii în inima pădurii 
seculare resturile impunătoare ale unui templu închinat lui 


Siva, a căror înfăţişare îmi aminti de pădurea din Augh, 
care ne adăpostise atâta vreme, pe Rabbadah şi pe mine. 
Izbutiseră oare locuitorii de pe insulă să ajungă pe mare cu 
ajutorul bărcilor lor şi să se salveze? Sau se înecaseră cu 
toţii? Cine ar fi în stare să răspundă acestor întrebări? în tot 
cazul - şi răspunsul acesta mi se pare întemeiat - locuitorii 
de pe insulă trebuie să se fi înrudit cu indienii, atât în 
privinţa religiei, cât şi în privinţa limbii şi a originii lor. Mi-o 
mărturiseşte templul pe care-l ridicaseră lui Siva. 

Maestrul phansegarilor se străduia necontenit să ne 
uşureze cât mai mult silita inactivitate. Îndată ce primea 
vreo ştire însemnată, pe care o afla prin thagii trimişi să 
spioneze tot ce se întâmplă şi se plănuieşte în Augh, se 
grăbea să ne-o împărtăşească şi vădea o nemărginită 
bunăvoință şi dorinţa de a ne îmbărbăta. 

Desigur, vestea dispariţiei foştilor lor aliaţi, rajahul din 
Kamooh şi sultanul din Symoore, ajunse curând la 
cunoştinţa englezilor. Nimic nu se potrivea mai bine cu 
planurile lor decât vestea aceasta. Comandantul suprem se 
hotări să folosească zăpăceala stârnită de dispariţia celor 
doi sultani şi să pună stăpânire pe Augh. 

Luptătorii englezi porniră chiar în cursul nopţii spre 
capitala ţării. Avangarda era alcătuită numai din „sepoy”, 
pe care vrăjmaşul îi putea confunda lesne cu oamenii săi; 
iar în fruntea acestei avangarde erau numeroşi spioni 
indigeni, care cunoşteau foarte bine ţinutul şi, înaintând 
împrăştiaţi şi cu băgare de seamă, înştiinţau pe ceilalţi 
despre tot ceea ce li se părea suspect. 

În modul acesta, primele trupe izbutiră să se apropie pe 
nesimţite de oraş, înfrângând pe vrăjmaşii întâlniți. Apoi 
înaintară şi celelalte trupe, care înconjurară pe luptătorii 
duşmani şi-i scoaseră din luptă, iar la ivirea zorilor englezii 
erau la porţile oraşului şi se puteau gândi la ocuparea lui. 

Luptătorii sultanului din Symoore fură uimiţi când 
constatară că mai multe baterii engleze deschid focul 
asupra Aughului şi că sub ocrotirea lor se orânduiau 


coloanele pregătite de asalt. Se stârni o zăpăceală 
îngrozitoare. Fiecare voia să poruncească şi nimeni nu mai 
ştia de cine trebuie să asculte. Oraşul fusese mistuit de 
flăcări; străzile nu puteau fi străbătute decât cu mare 
greutate, din pricina caselor prăbuşite; cât priveşte 
împuşcăturile aliatului de până acum, care devenise dintr- 
odată duşman, nu erau menite să descurce zăpăceala. 
Deodată, englezii năvăliră vijelios în oraş, curmând orice 
gând de împotrivire. Înspăimântaţi, oamenii din Symoore 
lăsară în părăsire tot ce le-ar fi putut stânjeni fuga. Ziua nu 
se sfârşise încă, şi englezii erau stăpânii Aughului; călăreţi 
lor urmăriră cu atâta înverşunare pe duşmanii înfrânți, 
încât acestora le fu cu neputinţă să se regrupeze. 

Încă o ţară înfloritoare căzuse victimă politicii coloniale a 
Angliei, care nu ţine seamă de nimic! 

În noaptea următoare, fusei zgâlţâit de umeri şi trezit. 
Phansegarul se afla înaintea mea. 

— Sahib, eşti curajos? 

— Pune-mă la încercare! Ştii doar că nu sunt fricos. 

Phansegarul dădu din cap şi continuă: 

— Ştii tot atât de bine ca şi mine că englezii sunt stăpânii 
Aughului. L-au cucerit printr-o serie întreagă de trădări şi 
ticăloşii. Îmi sângerează inima, dar nu i-am putut împiedica. 
Totuşi, voi încerca să le-o plătesc. La ivirea zorilor, voi da 
englezilor putinţa să trăiască o privelişte, pe care şi-o vor 
aminti multă vreme. Şi trebuie să mă ajuţi. Vrei? 

— Vreau. Dar n-ai vrea să-mi spui. 

— Nu întreba şi urmează-mă! Vei afla la vreme tot ce se 
cuvine. 

Mă îmbrăcai în grabă şi urmai pe phansegar în curte, 
unde un thag ne aştepta cu doi cai înşeuaţi. După o clipă, ne 
îndreptarăm pe drumul ce ducea la fluviu; cu toate acestea, 
nu urmarăm direcţia dinspre care venisem împreună cu 
Rabbadah, ci, după cum băgai de seamă cu tot întunericul, 
o luarăm mult mai spre apus, astfel că după socoteala mea 
aveam să pătrundem în oraş prin partea de nord. 


Phansegarul călărea tăcut şi adâncit în gânduri, astfel că 
nu îndrăznii să-l tulbur şi nu-i pusei nici o întrebare. 
Trecură câteva ore şi, când ajunserăm la fluviu, cerul 
începu să se roşească la răsărit. Într-o cotitură a apei se 
afla o plută foarte ciudată. Nu se zărea nici o clădire prin 
apropiere. În mijlocul apei se înălța o spânzurătoare 
neobişnuită, de care atârnau câteva trupuri şi care era 
aşezată deasupra unui rug făcut din lemn de orez, pus la 
rându-i pe o plută. Câţiva inşi împinseră pluta şi, la un semn 
al phansegarului, ne luară animalele în primire şi se 
îndepărtară. Phansegarul sări pe plută şi-mi făcu semn să-l 
urmez. Cuprins de curiozitate, privii cu luare-aminte 
spânzurătoarea şi mă îngrozii când văzui că trupurile 
atârnate erau ale lordului Haftley, căpitanului Mericourt şi 
ale altor ofiţeri, care fuseseră sugrumaţi şi aveau câte o 
frânghie în jurul gâtului. Numai doi inşi atârnau de câte o 
curea, ce le fusese trecută pe sub braţe. Aceştia nu erau 
morţi şi, ca să nu poată striga, aveau căluşe în gură. Erau. 
rajahul din Kamooh şi sultanul din Symoore. Recunoscui şi 
cadavrele de pe rug; erau defunctul maharajah din Augh, 
nefericitul meu prieten Madpur Singh, şi soţia lui, Aimala. 

În acelaşi timp, înţelesei ce-şi pusese phansegarul în gând. 
Voia să celebreze în chipul cuvenit arderea corpului 
stăpânului său şi să se răzbune pe acei care îi curmaseră 
viaţa. lar jertfa pe care voia s-o aducă era arderea ofiţerilor 
englezi şi a celor doi vecini trădători ai maharajahului, 
prinşi de oamenii phansegarului. Eram încremenit de 
groază. 

Atât în partea de dinainte, cât şi în cea din urmă a plutei, 
era înţepenită câte o vâslă, ca să-i imprime direcţia, 
întocmai cum se obişnuieşte la noi, în Germania. 
Phansegarul trecu la vâsla din urmă, îndemnându-mă să mă 
folosesc de cea de dinainte, apoi dezlegă frânghia de care 
era legată pluta de mal şi pornirăm. 

Mai întâi, o luarăm spre mijlocul fluviului, unde cursul apei 
era mai puternic, astfel că merserăm cu multă repeziciune 


în josul apei. Din când în când, aruncam câte o privire spre 
corpurile care atârnau de spânzurătoare şi pe care le 
aştepta o moarte înspăimântătoare. Mă simţeam năpădit de 
o surdă răzvrătire împotriva acestui mod groaznic de 
pedepsire a unor osândiţi, dar nu puteam şi nu trebuia să 
mă amestec şi nici să vădesc vreo părere de rău, dacă nu 
voiam să pierd întreaga bunăvoință a călăuzei mele. 
Deasupra apei se întindea o ceaţă uşoară, care ne împiedica 
să vedem malul opus. Când ajunserăm în apropierea 
oraşului, după cât credeam, phansegarul îndrumă pluta 
spre cealaltă parte a fluviului. După câtva timp, ceața se 
ridică şi puturăm privi în voie malul opus. Trecurăm pe 
dinaintea celor dintâi dărâmături de case şi alunecarăm 
curând prin faţa unor mormane uriaşe de moloz, singura 
amintire a strălucitorului palat ce fusese distrus. După 
vreun sfert de oră, zărirăm parcul maharajahului. 

Până aici nu văzusem nici un om. Desigur că nu se socotise 
nimerit să se posteze paznici şi în partea aceasta a oraşului. 
Şi parcul defunctului Madpur Singh era pustiit, cu 
desăvârşire pustiit. Dar atunci când lăsarăm oraşul în urmă 
şi ajunserăm la o cotitură a fluviului, se schimbă priveliştea. 
Atât cât cuprindea privirea, malul era acoperit de corturi: 
tabăra englezilor. Şi aici domnea o linişte adâncă; se părea 
că luptătorii dorm încă. Deodată, însă, se ivi un bărbat pe o 
ridicătură de pământ. Să mă fi înşelat? Mă uitai cu toată 
luarea-aminte şi mă încredinţai că era o santinelă, cu arma 
pe umăr. Ne zărise şi el, după cum înţelesei din mişcarea pe 
care o făcu. Când trecurăm pe dinaintea lui, ne privi cu 
toată băgarea de seamă şi se uită mirat la ciudata noastră 
plută, care aluneca încet. În clipa următoare, liniştea 
dimineţii fu întreruptă de o împuşcătură, iar corturile se 
însufleţiră. Curând ţâşniră de pretutindeni soldaţi în 
uniforma care-mi era atât de cunoscută şi sute de ochi se 
îndreptară asupră-ne, privindu-ne curioşi. 

Tot timpul, phansegarul nu rostise nici un cuvânt. 
Urmărea fiece mişcare de pe mal, cu buzele strânse şi ochi 


pătrunzători. Acum, puse capăt tăcerii. 

— Sahib, ajută-mi încă un sfert de oră şi voi fi slujitorul 
tău, atât cât vei dori! 

— N-ai vrea să-mi spui ce. 

— Nu întreba! mă întrerupse, nerăbdător. Aşteaptă câteva 
clipe! Răspunsul va veni de la sine. Uită-te colo! 

Îi urmai îndemnul şi-mi aţintii privirea în direcţia în care-şi 
întinsese braţul, spre o ridicătură pe care se afla un cort 
impunător, - desigur, al comandantului. În mijlocul câtorva 
ofiţeri se afla un bărbat care purta uniforma de general; o 
văzui numaidecât, cu toate că era la o depărtare destul de 
mare. Un altul, îmbrăcat în hainele băştinaşilor, vorbea cu 
însufleţire şi dădea din mâini, arătând spre noi. Apoi, se 
despărţi de ei şi sări de pe mal. Ajuns în apă, îşi scoase 
repede hainele şi începu să înoate voiniceşte, îndreptându- 
se spre pluta noastră. 

Phansegarul îmi vorbi: 

— Sahib, opreşte-te puţin! Să auzim ce vrea să ne spună 
bărbatul care vine spre noi. 

Îi ascultai porunca şi dădui plutei direcţia cuvenită. Dar nu 
băgai de seamă ce se întâmplă îndărătul meu. Înotătorul 
încă nu ne ajunsese, când auzii un pârâit. Speriat, mă 
întorsei, şi rămăsei încremenit de spaimă. Phansegarul 
aprinsese o făclie şi o aruncase peste nişte vreascuri, care 
luară numaidecât foc. În câteva clipe, rugul era învăluit de 
flăcări. Nu mă putui stăpâni de a arunca o privire spre 
spânzurătoare. Pe fruntea sultanului din Symoore, ca şi pe 
aceea a rajahului din Kamooh se iviră broboane de 
năduşeală. Se părea că ochii le ies din orbite, iar pe buzele 
înţepenite de căluşe apăru o spumă. Era groaznic! Nu mă 
mai simţii în stare să îndur această privelişte şi mă întorsei, 
cutremurat de fiori. Phansegarul şedea liniştit, de parcă n- 
avea nici o legătură cu spectacolul acela de o cruzime 
nemaipomenită şi, ţinându-şi braţele încrucişate, se uita cu 
ochi întunecaţi la înotătorul care se apropiase între timp. 


Nu trecu mult şi solul englez ajunse lângă plută, sărind pe 
ea. 

— În clipa aceasta, phansegarul îmi spuse: 

— Sahib, ţine-o acum iarăşi spre mijlocul fluviului! Urmă o 
convorbire, al cărei conţinut mi-a rămas adânc întipărit în 
minte. Nu sunt în stare să descriu starea mea sufletească 
din timpul acestei convorbiri. Îndărătul meu era rugul ce 
ardea, împreună cu chipurile schimonosite de groază ale 
celor doi osândiţi; înaintea mea era soarele, care tocmai 
acum ieşea din valurile Gangelui sfânt, ca o zeiţă 
sângeroasă, dornică să-şi primească jertfa; dincolo, pe mal, 
erau englezii, care nu ştiau ce să creadă despre rug; lângă 
mine, cei doi bărbaţi, care aparţineau aceluiaşi popor şi 
erau totuşi atât de deosebiți prin felul cum gândeau. 

— Cine te-a trimis? întrebă phansegarul pe sol, pe un ton 
aspru. 

— Generalul englezilor. 

— Pentru ce? 

— Ca să vă aduc o solie. 

— Prin urmare, eşti spion! Phansegarul făcu o mişcare, 
prin care voia să-şi vădească disprețul. Adică îţi trădezi 
ţara, poporul şi pe Dumnezeul în care crezi! Află, 
nelegiuitule, că zeii te vor pedepsi prin mâna 
phansegarilor! 

Celălalt râse. 

— Nu mă tem nici de thagi, nici de phansegari. Dar spune- 
mi ce rost are această djola26! Cine-i omul pe care vrei să-l 
jertfeşti zeului morţii? 

— Lămureşte-mă întâi pentru ce nu ţi-e frică nici de thagi, 
nici de phansegari! 

— Mă aflu sub o ocrotire care-i mai puternică decât însăşi 
puterea phansegarilor! 

— Despre ce ocrotire vorbeşti? 

— Despre aceea a englezilor. 

— Prostule! Uită-te puţin la spânzurătoarea de colo! 
Bărbatul acela cu părul de culoare deschisă şi cu o 


împunsătură în beregată a fost lord Haftley, atotputernicul 
sirdar-i-sirdar27 al englezilor; cel care atârnă lângă el se 
numea Mericourt şi era subadarul28 lui; iar ceilalţi, din 
dreapta lui, au fost cu toţii ofiţeri englezi. Dar phansegarii 
au izbutit să-i răpească pe bărbaţii aceştia puternici chiar 
din mijlocul taberei vrăjmaşilor şi să-i pedepsească. Nu vezi 
că fiecare dintre ei are la gât cunoscuta tăietură a 
phansegarilor? 

— Atunci, şi tu eşti un phansegar? 

— După cum vezi. Aşadar, nu sunt mai puternic decât ei, 
de vreme ce pot să arunc pradă flăcărilor pe cei mai de 
seamă bărbaţi ai lor? Vezi pe morţii aceia de pe rug? Unule 
nobilul Madpur Singh, maharajahul din Augh, iar celălalt 
corp este al iubitei lui soţii; amândoi au fost ucişi de 
trădători. Predau sufletele lor Dumnezeului din ceruri. Vezi 
şi pe ceilalţi doi inşi, lângă sirdarul străin? Sunt sultanul din 
Symoore şi rajahul din Kamooh. l-am răpit pe amândoi din 
mijlocul oamenilor lor. Mai trăiesc, dar clipele le sunt 
numărate. Vezi cum se înalţă flăcările şi le ajung la 
picioare? Milostivul şi dreptul Madpur Singh a fost atacat 
prin trădare şi omorât; phansegarii îl vor răzbuna. Am prins 
pe comandanții duşmanilor lui şi-i ard, pe unii de vii, iar pe 
alţii morţi, deasupra cadavrului său. Şi pentru ca oricine să- 
şi dea seama de curajul şi puterea phansegarului, am adus 
spânzurătoarea şi rugul chiar aici, în faţa voastră. Uită-te la 
cuțitul acesta; te-aş putea ucide, fiindcă eşti un trădător; 
dar, fiindcă te-a trimis generalul, vreau să-i povesteşti ceea 
ce ţi-am spus. Îţi dau îngăduinţa să te înapoiezi, dar îţi 
făgăduiesc, şi-ţi jur pe legile noastre sfinte, că de azi în cel 
mult trei zile vei simţi tâişul acestui cuţit, chiar dacă te-ai 
ascunde în cer sau în fundul prăpastiei. Şi acum, pleacă! 
Pentru azi, am terminat cu tine! 

Phansegarul rosti ultimele cuvinte pe un ton atât de 
poruncitor, iar întreaga lui atitudine era atât de hotărâtă, 
încât solul se aruncă în apă, fără să răspundă vreun cuvânt, 
şi înotă spre celălalt mal unde, după cum am putut vedea, 


era aşteptat de general, care începu să-l descoasă. Cu toate 
acestea, nu mai aveam vreme să ne sinchisim de ceea ce se 
întâmpla pe mal, fiindcă şederea pe plută devenise foarte 
neplăcută. Rugul ce ardea răspândea o căldură aproape cu 
neputinţă de îndurat şi care sporea din minut în minut, 
înăbuşindu-ne. 

— Sahib, ne-am îndeplinit sarcina, aşa că ne putem înapoia 
la prinţesă, ca să-l istorisim în ce mod am răzbunat moartea 
domnitorului. 

— Să ne înapoiem? În ce mod? Pe plută.? 

— Nu, pe plută nu se mai poate. Vom fi nevoiţi să înotăm. 
Sper că nu te temi de puţină apă. 

Fără să mai răspund acestor cuvinte, care sunau oarecum 
batjocoritor, şi fără să aştept vreun îndemn sau să mă 
codesc, sării în apă; phansegarul mă urmă. Culcându-ne pe 
spate, ne lăsarăm mânaţi de curent în josul apei, 
nemaiavând de făcut decât din când în când câte o mişcare, 
ca să ne luăm avântul trebuincios şi direcţia spre care 
voiam să înotăm. Ne îndreptarăm spre celălalt mal, unde se 
afla pădurea Koleah, în timp ce pluta cu povara ei 
înspăimântătoare urmă mijlocul fluviului şi pieri curând din 
ochii noştri. Nu ştiu ce s-a întâmplat după aceea. Cred că 
pluta a mai fost mânată de apă câtva timp; apoi, văpaia 
trebuie să fi mistuit frânghia cu care erau legaţi stâlpii 
spânzurătorii, iar apele fluviului sfânt trebuie să fi primit 
cenuşa lui Madpur Singh, nefericitul meu prieten, şi a soţiei 
sale, şi o dată cu ea, cenuşa ucigaşilor săi, adică a englezilor 
şi a celor doi domnitori trădători, al căror sfârşit fusese 
grăbit şi înfăptuit de răzbunarea phansegarului; după cum 
sunt încredinţat că, în chip neîndoios, cuțitul sinistru al 
phansegarului trebuie să fi nimerit după trei zile cealaltă 
victimă, adică pe solul trimis de general să ne iscodească, 
spre a afla rostul plutei macabre. 

Ajungând la mal, ieşirăm din apă. Baia, fusese binevenită, 
căci mă răcorise după căldura înăbugşitoare a rugului; mi se 
părea că sunt nou-născut. De-abia puserăm piciorul pe 


uscat, şi veniră să ne întâmpine doi inşi, care ieşiseră parcă 
din pământ: erau thagi, după cum îmi putui da seama, 
văzându-le îmbrăcămintea şi armele pe care le purtau. Ei 
ţineau de căpăstru caii pe care gonisem de la ruine până la 
malul Gangelui. Potrivit poruncii phansegarului, cei doi 
bărbaţi urmăriseră pluta de pe malul acesta şi ne 
aşteptaseră cu caii. Phansegarul păşi spre ei şi le dădu cu 
glas încet o poruncă, pe care eu n-o înţelesei şi în urma 
căreia se îndepărtară, pornind în josul fluviului. Noi 
încălecarăm şi ajunserăm curând la cărarea pe care o 
străbătusem împreună cu Rabbadah, când ne îndreptasem 
spre ruine. 

Aveam pe buze o sumedenie de întrebări, dar phansegarul 
era tăcut şi îngândurat, astfel că nu mă încumetai să-i 
vorbesc. În schimb, avui şi eu putinţa să mă las în voia 
gândurilor, care nu erau deloc plăcute. Viitorul mi se 
înfăţişa în culori întunecate şi-mi părea foarte nesigur. Mă 
gândii mai puţin la mine şi mai mult la Rabbadah, pe care 
mi-o trimisese soarta în calea vieţii. O iubeam din toată 
inima, şi Rabbadah - îmi dădeam bine seama - mă iubea cu 
aceeaşi pasiune. Ce avea să se întâmple cu ea? Şi cum 
aveam să găsesc mijloacele de a-i asigura viaţa pe care o 
dusese şi cu care era deprinsă, eu, un fugar fără patrie şi 
fără putinţa de a-şi agonisi traiul, în cazul când s-ar fi 
hotărât să devină soţia mea? Ah, dacă englezii n-ar fi venit 
atât de curând! Dacă mi-aş fi putut îndeplini măcar trei luni 
funcţia de ministru de război, aş fi primit în aşa fel pe 
englezi, pe negustorii aceştia, cu ajutorul unor oameni ca 
phansegarul, încât ar fi uitat să se mai înapoieze vreodată. 
Acum însă nu mai putea fi vorba de salvare. 

Ajunşi la ruine, descălecarăm. Maestrul luă şi calul meu de 
căpăstru şi se îndreptă spre curtea interioară, în timp ce eu 
urcai spre camera Rabbadahei, ca să-i istorisesc ceea ce se 
întâmplase. În clipa când sfârşii istorisirea, se deschise uşa 
şi phansegarul intră în odaie. Rabbadah se ridică 
numaidecât de pe perna pe care şedea şi-i întinse mâna: 


— Îţi mulţumesc pentru felul cum ai celebrat plecarea 
dintre noi a fratelui meu şi pentru devotamentul pe care mi- 
l arăţi. N-aş dori să fiu niciodată vrăjmaşa ta, fiindcă tu 
stăpâneşti viaţa şi moartea, fără să fi nevoit de a da cuiva 
socoteală pentru ceea ce săvârşeşti. 

Phansegarul o privi îndelung şi gânditor; după aceea, îi 
răspunse: 

— Phansegarul e mai puternic decât un domnitor, dar vrea 
să-ţi împrumute puterea lui, până când vei scăpa de englezi 
şi te vei afla într-un loc sigur. 

— De ce crezi că trebuie să părăsesc Aughul şi să fug de 
englezi? 

— Fiindcă Aughul va fi al lor. Vor cuceri şi Symoore, şi 
Kamooh. Ai pierdut Aughul pentru totdeauna. 

— Şi eu ce mă fac? 

— Ei îşi vor pune în gând să te prindă. 

— Atât timp cât voi trăi eu, nu vor izbuti niciodată! mă 
amestecai. 

Thagul zâmbi: 

— Şi cum vrei să-i împiedici? 

— Plec cu ea. 

— Încotro? 

— Spre una din coloniile olandezilor. 

— Asta-i bine, fiindcă olandezii sunt duşmanii englezilor. 
Dar vei avea un drum lung de străbătut, prin diferite 
provincii ocupate de englezi şi vei cădea fără să vrei în 
mâna lor, împreună cu prinţesa. 

— Sfătuieşte-ne ce să facem! îl rugă Rabbadah. 

— Veţi pleca încă în cursul zilei de azi. Pădurea Koleah, în 
care ne aflăm, e atât de apropiată de Augh, încât englezii 
vor ajunge curând aici. Vor muri mulţi dintre ei, întrucât 
phansegarul se va năpusti în rândurile lor şi va semăna 
panica, înainte de a le preda templul; dar atunci când va 
începe lupta, voi trebuie să fiţi departe. Ramificaţiile 
organizaţiei noastre se întind în toată ţara. N-am decât să 
fac un semn şi veţi fi aşteptaţi de un vapor, pregătit pentru 


plutirea pe Gange şi cu ajutorul căruia veţi ajunge fără 
greutăţi la Calcutta. Oamenii de pe vapor sunt credincioşi şi 
vă puteţi bizui pe ei şi veţi fi conduşi la un bărbat, care va fi 
chezaş că veţi părăsi cu bine ţara şi veţi călători în condiţii 
tot atât de bune, până ce veţi ajunge la olandezi. Să fac 
acest semn? 

— Fă-l! Dar mai întâi spune-mi când va fi gata de plecare 
vaporul despre care ne-ai vorbit. 

— În noaptea asta. 

— E prea devreme. Vreau să mă duc întâi la Augh. 

— Ce ai de gând? 

— Se află acolo un lucru, pe care l-aş nimici mai curând 
decât să-l las vrăjmaşilor. 

— Ceea ce vrei să cauţi e în stare bună, sub chioşc. 

Prinţesa se uită uimită la el. 

— Ce ştii despre chioşcul meu? îl întrebă iscoditoare. 

— Că sub el sunt ascunse comorile maharajahului din 
Augh. 

— Cine ţi-a istorisit basmul acesta? 

— Nu-i un basm, ci adevărul adevărat. Phansegarul ştie 
mai multe lucruri decât e în stare cineva să-şi închipuie 
măcar. 

— Bine; recunosc că e aşa. Dar nu cunoşti intrarea care 
duce la comori. Singur n-o vei găsi, astfel că trebuie să fiu 
de faţă atunci când se vor lua comorile de acolo. 

Maestrul zâmbi iarăşi. 

— Să-ţi spun încă o dată, că phansegarul ştie orice? Crezi 
că mi-a rămas ascunsă piatra care trebuie apăsată, pentru 
ca întreg chioşcul să se învârtească în jurul axei sale şi să 
înlesnească pătrunderea la comori? Prin urmare, n-ai 
nevoie să te oboseşti ca să-ţi iei avuţiile. Mă voi pricepe să 
învârtesc chioşcul, tot atât de bine ca şi tine. Am fost de 
multe ori în ascunzătoarea în care aurul străluceşte ca focul 
şi diamantele sclipesc ca stelele. 

— Cum? Te-ai încumetat să ne spionezi, ca să ne cunoşti 
taina şi să poţi pătrunde în ascunzătoare? Dacă ar fi ştiut 


asta Madpur Singh, ai fi fost pierdut! 

— Nu mi-ar fi făcut nimic! răspunse mândru phansegarul. 
Şi acum, spune-mi cum aţi fi vrut să vă duceţi singuri şi să 
ridicaţi comorile, fără să fiţi prinşi de englezi? 

— Ne-am fi căutat oameni credincioşi, care ne-ar fi ajutat. 

— Ar fi fost primejdios, fiindcă aurul e mai puternic decât 
credinţa. Cu toate acestea, n-aţi găsit oamenii care să vă 
sprijine, nu-i aşa? încredinţează-mi fără grijă bogăţiile tale 
şi-ţi făgăduiesc că nu va dispărea nimic! 

— Atunci, hotărăşte ce avem de făcut şi-ţi vom urma în 
amănunţit îndrumările. 

— Pregătiţi-vă de drum! Călăreţii mei vă vor întovărăşi şi 
vor fi în stare să vă ferească de orice primejdii. 

— Unde mergem? 

— După ţinutul Ralaak, Gangele face un cot. Veţi merge 
de-a curmezişul acestui cot şi mă veţi aştepta; voi veni 
acolo, aducându-vă pe o plută comorile maharajahului 
Madpur Singh. 

— Fie aşa cum spui! Dar dacă englezii nu vor putea 
rămâne stăpâni pe Augh? 

— Nu-l vor mai pierde, fii sigură! Dar dacă se va întâmpla 
totuşi un asemenea lucru, vei fi regina noastră, pe care o 
vom chema îndărăt şi căreia ne vom supune. 

— Atunci însă nu vei şti unde suntem. Cum să-ţi vestim 
locul unde ne aflăm? 

— Prin omul pe care-l veţi găsi la Calcutta şi care vă va 
pune la dispoziţie vaporul. El mă va înştiinţa unde sunteţi şi 
eu vă voi putea trimite tot prin el veşti despre ceea ce se 
întâmplă aici. Acum, cunoaşteţi amănuntele pe care aveţi 
nevoie să le ştiţi. Trebuie să plec, fiindcă vreau să fac 
pregătirile pentru la noapte. Pregătiţi-vă şi voi, ca să fiţi 
gata de plecare! 

Îndată ce răcoarea înlocui căldura înăbuşitoare a după- 
amiezii, pornirăm la drum, însoţiţi de zece thagi călări. 
Vorbind cu ei, aflai că vom fi întovărăşiţi până la Calcutta de 
cinci călăreţi, care vor veghea asupra noastră. Datorită 


faptului că seara era foarte plăcută şi mai ales că mă 
găseam alături de iubita mea Rabbadah, n-am simţit prea 
mult oboseala călătoriei; aproape de miezul nopţii, 
ajunserăm la ţintă şi văzurăm apa Gangelui. Dar, dacă nu 
mă istovise drumul, mă copleşeau întâmplările tulburătoare 
din ultimele zile. 

Într-un golf se afla ancorat un vaporaş îngust, cu un catarg 
şi trei pânze; se numea Badaya. Într-o parte a vaporului era 
pictată, aşa cum observai abia a doua zi dimineaţă, figura 
unei femei care dansa, fâlfâindu-şi vălul. Căpitanul 
vaporaşului, care ne aştepta, ne salută foarte politicos, pe 
Rabbadah şi pe mine, şi ne conduse pe punte, arătându-ne 
cele două cabine, mici dar plăcute, ce ni se pregătiseră. 
Întrucât phansegarul urma să sosească abia în dimineaţa 
zilei următoare, aducându-ne comorile, ne duserăm să ne 
odihnim, şi eu căzui curând într-un somn adânc şi lipsit de 
vise. Fui trezit de o uşoară zguduitură. Căpitanul se afla 
înaintea mea, ţinând în mână o lampă de argilă. După 
vremea europeană, trebuie să fi fost ora două noaptea. 

— Sahib, vino repede! Stăpânul va fi aici într-o clipă. 

Întrucât mă culcasem îmbrăcat, după obiceiul oriental, îl 
putui urma numaidecât. Când păşii pe punte şi aruncai o 
privire iscoditoare în susul apei, zării la lumina stelelor, la o 
oarecare depărtare, o plută ce se îndrepta spre vaporul 
nostru. Pluta era asemănătoare cu aceea pe care fusesem 
cu o zi înainte martorul acelei privelişti cumplite şi intra 
destul de adânc în apă, desigur din pricina grelei poveri pe 
care o ducea. Pe bordul ei nu văzui decât doi inşi. Totodată, 
băgai de seamă în ambele laturi ale plutei şi îndărătul ei o 
sumedenie de puncte negre, care o însoțeau. După cum 
bănuii şi cum aveam să mă încredinţez curând, erau oale de 
înotat, de care se folosesc locuitorii Indiei, ca să poată pluti 
cu uşurinţă pe Gange şi pe alte fluvii din partea răsăriteană 
a ţării, străbătând distanţe mari. 

O asemenea oală de înotat este un obiect foarte practic. Lia 
capetele unei prăjini tari de bambus, este înţepenit câte un 


vas scobit, făcut din lut. Înotătorul se aşează pe prăjină şi e 
ţinut de vase deasupra apei. 

Pluta şi oalele care o însoțeau se apropiară. Când ajunseră 
lângă vaporaşul nostru, se opriră. Primul care sări pe bord 
fu phansegarul. Zărindu-mă, se îndreptă spre mine şi mă 
întrebă: 

— Unde-i prinţesa? 

— Doarme. S-o trezesc? 

— Las-o să doarmă! Ce mai este de făcut, se poate 
îndeplini şi fără ajutorul ei. Am adus comorile 
maharajahului. 

— Într-adevăr? Cum ai izbutit? 

— N-a fost greu. Parcul defunctului domnitor era cu 
desăvârşire pustiu, astfel că am putut lucra nestingheriţi, 
într-o oră am isprăvit. 

— Slavă Domnului! Ce mai este de făcut? 

— Vom aduce numaidecât pe bord comorile, care sunt 
puse în pachete de piele, uşoare şi bine legate. Apoi, 
vaporul va pleca fără să mai aştepte o clipă. 

— Încotro? 

— Spre Calcutta. Am acolo un prieten, care-ţi va acorda 
toate înlesnirile, ca să porniţi fără întârziere pe mare, spre 
Batavia. 

— Cum mă voi legitima la acest prieten al tău? 

Phansegarul scoase din haină o geantă mică de piele şi o 
deschise. În ea se afla un cuţitaş, care avea aceeaşi 
înfăţişare ca şi cuţitele de care se foloseau phansegarii. 

— Când vei ajunge în Calcutta, să predai acest cuţitaş, 
semnul tainic al thagilor, căpitanului de pe vaporul pe care 
călătoreşti. E iniţiat în toate privinţele şi te poţi încrede în el 
ca în tine însuţi. Se va îngriji de toate cele trebuincioase. 
Dar nu arăta altcuiva cuţitaşul. 

— Îţi voi urma întocmai îndrumările. 

— Şi acum, să nu mai pierdem timpul! într-o oră, comorile 
maharajahului vor fi la bord. Când va răsări soarele, 
„Badaya” trebuie să se afle în largul mării. 


Dacă phansegarul ar fi bănuit că munca lui din timpul 
nopţii în parcul defunctului Madpur Singh a fost pândită şi 
că doi inşi îndrăzneţi şi hotărâți să înfrunte orice primejdie 
au pornit la drum, cu gândul sa jefuiască giuvaierurile, e 
neîndoios că n-ar mai fi vorbit cu atâta linişte şi siguranţă. 
lar soarta iubitei mele Rabbadah şi chiar a mea ar fi avut cu 
totul altă înfăţişare, poate chiar o înfăţişare fericită! 

Barca cu care vreau să străbat Oceanul e aproape gata. 
Sunt într-adevăr mândru de opera mea. În afară de primii 
ani de şedere pe insulă, când Rabbadah era lângă mine, 
niciodată nu au trecut cu atâta repeziciune ca acum zilele şi 
nopţile. Şi-mi dădui încă o dată seama cât de binecuvântată 
este munca, mai ales când urmăreşte un scop. Mă simt 
parcă întinerit şi aproape că-mi aud sângele curgând prin 
vine. 

S-ar părea că mi s-a schimbat firea, o dată cu modul de a 
gândi. Nu mai sunt în stare să înţeleg viaţa pe care am dus- 
o până acum. Cum am putut lăsa să treacă atâţia şi atâţia 
ani, fără să întreprind ceva, zbuciumându-mă în 
frământările jalei şi, mai ales, fără să încerc măcar o 
singură dată să-mi stăpânesc soarta? Acum, când mă simt 
iarăşi năpădit de vechea mea putere de muncă, abia acum 
îmi amintesc că am nesocotit nenumărate prilejuri de a 
scăpa din temniţa mea. Am fugit de ele, fricos şi întorcând 
ochii pentru a nu le vedea. Oare n-o fi prea târziu de data 
aceasta? Dacă soarta, a cărei chemare n-am înţeles-o, a 
obosit să mă tot îndemne şi mă va lăsa să cad de data 
aceasta? N-are decât! Mă simt destul de puternic, încât să- 
mi apăr viaţa şi să-mi înfrunt destinul, luptându-mă cu el. Şi 
chiar dacă nu voi izbuti să-l stăpânesc, tot mă voi încumeta 
să fac această încercare, urmărind o singură ţintă: să 
înfrunt bărbăteşte tot ceea ce-mi rezervă viitorul şi să nu 
mă înfricoşez nici de ceea ce este de neînlăturat. 

Cutremurul nu s-a repetat. Nu se întrezăreşte nici cel mai 
mic semn, care să prevestească vreo nenorocire plănuită de 
puterile din adâncuri. Mi-e ruşine de teama care m-a 


cuprins atunci şi am impresia că sunt un copil care s-a 
speriat de o împuşcătură în aer. Am devenit oare copil? 
Uneori, îmi vine să cred lucrul acesta, din pricina seninătăţii 
şi liniştii desăvârşite cu care privesc viitorul. A pus 
stăpânire pe mine o siguranţă nemărginită pe care, când 
mă gândesc la greutăţile ce voi avea de întâmpinat, sunt 
nevoit s-o numesc nechibzuinţă. 

Sper că în paisprezece zile voi ajunge cu lucrul atât de 
departe, încât voi putea împinge barca pe apă, iar într-o 
lună, cu ajutorul lui Dumnezeu, îmi voi sfărâma lanţurile 
care mă încătuşează în temniţă şi-mi voi lua zborul, ca o 
pasăre, spre libertate sau spre pieire. 

Călătoria în josul fluviului sfânt a trecut pentru mine 
întocmai ca un vis. Mi se părea că sunt prinţul din basme, 
care urmează să trezească la viaţă pe „frumoasa din 
pădurea adormită”, - la viaţa dragostei. Până acum, nu 
spusesem dragei mele Rabbadah nici un cuvânt despre 
simţămintele pe care i le nutream. Dar nici n-aveam nevoie 
să-i spun nimic, fiindcă ne înţelegeam şi fără cuvinte. 
Inimile noastre zburau parcă una spre cealaltă, purtate de 
unde nevăzute. 

În linii generale, călătoria a fost aproape lipsită de 
întâmplări deosebite. Cu toate acestea, au fost chiar în 
prima seară două întâmplări hotărâtoare pentru întregul 
nostru viitor: Rabbadah mi-a mărturisit iubirea pe care mi-o 
nutreşte şi. dar mai bine să povestesc pe îndelete această 
seară de neuitat. 

Am călătorit numai în timpul zilei. Seara, căutam un loc 
adăpostit pe lângă mal, ca să putem sta ascunşi până 
dimineaţa. În prima zi, „Badaya” străbătuse o bună bucată 
de drum şi, la lăsarea întunericului, fu ancorată într-un mic 
golf. După ce se îndepliniră treburile de la bord, oamenii 
din echipaj şi trupa de thagi ocrotitori îşi înjghebară la 
repezeală pe mal o tabără şi aprinseră focul, ca să-şi 
pregătească o cină simplă. Rabbadah se retrase curând în 
cabina ei. Întrucât nu-mi era încă somn, părăsii şi eu 


vaporul şi mă dusei pe mal, apropiindu-mă de cei ce şedeau 
în jurul focului şi care îmi făcură numaidecât loc, 
îndatoritori şi respectuoşi. Erau cu toţii oameni simpli şi 
fără îndoială că niciunul dintre ei nu învățase la vreo şcoală, 
dar cei mai mulţi cunoşteau o sumedenie de legende şi, 
îndată ce mă aşezai, poveştile începură să încânte pe cei 
care le ascultau. 

Mă lăsai bucuros desfătat de vraja basmelor lor, care 
istoriseau întâmplările unei lumi ce-mi era străină şi 
aproape că nu-mi dădui seama când trec orele. Trebuie să fi 
fost ora zece; deodată se apropiară de focul nostru doi inşi. 
După îmbrăcăminte, aparţineau celei mai sărace pături a 
poporului, dar chipurile lor vădeau seriozitate şi impuneau 
chiar respect. Aveau înfăţişarea unor pelerini care se 
înapoiază în patrie, după ce au pribegit prin regiuni 
îndepărtate. 

Unul dintre oamenii din echipaj se ridică şi-i întrebă: 

— Veniţi de la mari depărtări, desigur. Cum năduşiţi? 

Acesta-i un salut obişnuit între indieni, întrucât în ţara 
aceasta cu climă caldă năduşeala este o dovadă a sănătăţii 
omului, în timp ce o lipsă a năduşelii e socotită drept o 
prevestire a unei boli apropiate. 

— Vă mulţumim, fraţilor! răspunse cel mai în vârstă dintre 
ei. O ducem bine cu năduşeala şi suntem recunoscători lui 
Dumnezeu, întrucât am făcut un drum lung. 

— Cum aţi ajuns aici? 

— Venim din munţii sfinţi de colo sus, unde soarele nu 
poate topi gheaţa. 

— Ce aţi făcut acolo? 

— Am fost la vestitul izvor din Ahabar, din care se adapă 
sfântul taur al munţilor. Aceluia care bea din apa lui i se 
iartă toate păcatele şi i se dăruieşte iertarea şi pentru acei 
care îşi împart cu el culcuşul şi hrana. Voi cum năduşiţi? 

— Noi năduşim mult, fiindcă avem de mânat vaporul 
acesta. 

— Încotro mergeţi? 


— În jos, spre Calcutta. Dar voi, evlavioşii mei fraţi? 

— Tot la Calcutta. 

— Atât de departe? 

— Dar nu-i departe. Regatul lascarilor29 e mai departe 
decât de la Calcutta la Ahabar şi de aici iar înapoi, la oraşul 
fluviului. 

— Cum? sunteţi lascari? Atunci, fiţi bineveniţi! Aşezaţi-vă 
lângă foc şi mâncaţi şi beţi cu noi! Apoi, ne veţi istorisi 
despre călătoria voastră pioasă! 

Cei doi nu se lăsară poftiţi de două ori. Se aşezară şi-şi 
primiră porţia de orez. După aceea, fiecare din ei îşi puse 
blidul deoparte şi, întorcându-se, începură să mănânce în 
aşa fel încât, după obiceiul indian, să nu poată fi observați 
de ceilalţi. 

În timp ce străinii mâncau, unul dintre corăbieri se 
îndreptă spre tulpina unui beţişor de piper, de care atârna 
o raflahă30. Potrivindu-i strunele, începu să cânte, 
însoţindu-şi melodia, de sunetele monotone ale strunelor. 

— Şi acum, povestiţi-ne ce aţi văzut prin locurile unde aţi 
umblat! îi îndemnă căpitanul pe oaspeţi, după ce se sfârşi 
cântecul corăbierului. 

— Îngăduie acestui om să mai cânte o melodie! îl rugă 
unul dintre străini. Mi-e tare dragă lăuta şi-mi place mult 
cântecul, - şi nu le-am auzit de multă vreme! 

— Ştii şi tu să cânţi? 

— Da, sahib. 

— Atunci, cântă-ne ceva! Ia raflaha şi, dacă mi-o plăcea 
cântecul, atunci vă iau până la Calcutta, fără să-mi plătiţi 
NIMIC. 

— Inima ta e peste măsură de milostivă! se bucură 
oaspetele. Îmi voi da osteneala să vă fiu pe plac, ţie şi 
oamenilor tăi. 

Luă lăuta, potrivi strunele şi începu: 

Fanna fără patrie gonea pe valurile agitate, atunci când se 
odihnea pe mare umbra uriaşă a Talhalei. 


Toţi cei de faţă ascultau cu luare-aminte şi chiar eu mă 
lăsai furat de cântec. Erau nişte sunete ciudate, cu totul 
deosebite de cele pe care le auzisem până atunci. Cel care 
cânta îşi dădu seama că a izbutit să-şi impresioneze 
ascultătorii şi urmă: 

Îşi pregăti năvodiul la lumina clară a lunii, cântă în 
noaptea liniştită şi începu să viseze. 

Valurile vuiesc frumos şi încet, oprind mersul bărcii şi, 
făcând-o nevăzută. 

Deodată, se ivi pe puntea vaporului o făptură încântătoare. 
Rabbadah se trezise şi ieşise din cabină, ca să asculte 
sunetele duioase ale melodiei. Abia-mi putui smulge 
privirea de la trăsăturile ei dumnezeieşti, când cel care 
cânta îşi sfârşi melodia: 

Fanna fără patrie goneşte pe valurile agitate, atunci când 
se odihneşte pe mare umbra uriaşă a Ialhalei. 

Ca să-şi mărturisească mulţumirea, ascultătorii-şi loviră 
palmele de genunchi. Şi pe mine mă impresionase în chip 
deosebit cântecul, cu atât mai mult cu cât noaptea era 
minunată şi-mi ştiam iubita aproape. De aceea, mă ridicai 
de pe locul pe care şedeam şi mă apropiai de cântăreţ. 

— Cine eşti? îl întrebai. 

— Sunt un lascar, sahib, şi mă numesc Lidrah. Şi acest 
tovarăş de drum este fratele meu, Kaldi. 

— Cânţi atât de frumos, cum n-am auzit nici un indian 
cântând! 

— M-a învăţat să cânt un bărbat ce venea din ţara 
franconilor. 

— Mi-am închipuit. Cunoşti şi alte melodii? 

— Da, sahib! 

— Sahiba care ascultă sus ar dori să mai audă o melodie. 

— Dacă-mi porunceşte, mă voi supune bucuros! Luă iar 
lăuta şi-şi potrivi iar strunele. Văzu ochii întunecaţi ai 
Rabbadahei aţintiţi asupra-i şi începu să cânte pe un ton 
melancolic: 


Floarea de lotus înfloreşte singuratică pe mare, priveşte 
cu dorinţă tainică şi ar vrea să fie înaltă. 

Umbrele malului se odihnesc de multă vreme în răcoare, 
de jur-împrejurul talazurilor adânci, care o învăluie cu 
răceala lor. 

Ar ţine mult să vadă razele luminoase ale soarelui, din faţa 
cărora pier umbrele în pădurea întunecoasă. 

Şi pornii îngândurat pe valuri cu barca mea frumoasă; şi 
văpaia dragostei m-a prins în mrejele ei. 

Mă simt atât de singur şi părăsit cu dorul meu, şi aş fi 
peste măsură de fericit, dacă ea ar sta lângă mine. 

Şi cu toate acestea, în privirile ei care nu mă înţeleg 
nicicând, nu voi avea niciodată fericirea să zăresc flacăra 
iubirii. 

Cântecul se sfârşi şi fu aplaudat tot atât de zgomotos, ca şi 
celălalt. 

— Sunt mulţumit de tine, spuse căpitanul nostru. Veţi 
merge amândoi la Calcutta, fără să plătiţi. Sunteţi lascari, 
nu-i aşa? Atunci, ştiţi să îndepliniţi muncile de pe vapor? 

— Da, sahib. 

— Piosul vostru pelerinaj vă îngăduie să munciţi pe un 
vapor? 

— Da, dacă îndeplinim numărul de rugăciuni, pe care am 
făgăduit să le rostim. 

— Nu numai că vi le veţi putea rosti, dar veţi primi şi o 
răsplată, dacă-mi veţi da ajutorul trebuincios la mânuirea 
pânzelor. 

— Îţi vom ajuta bucuros, sahib. Să ne porunceşti şi te vom 
asculta! 

Mă urcai pe puntea vaporului şi mă aflai singur cu 
Rabbadah. Din felul cum mă privi, îmi dădui seama că mă 
aşteptase. 

— Omul care a cântat e un băştinaş? 

— Da. 

— A cântat ciudat de frumos, aşa cum mi-am închipuit 
totdeauna că trebuie să fie cântecele franconilor, după felul 


cum mi le-a descris fratele meu. 

— Fără îndoială, le-a învăţat de la un francon. 

— E minunat că voi franconii vă pricepeţi în toate! 

— Vrei să-ţi lămuresc pricinile? 

— Da. Spune-mi-le, te rog. 

— La noi nu sunt caste; fiecare poate ajunge ceea ce 
doreşte şi-şi poate desăvârşi şi folosi însuşirile cu care a fost 
înzestrat de Dumnezeu. 

— Atunci, chiar un om din pătura de jos poate ajunge 
preot sau brahman? 

— Da, fiindcă Dumnezeu a creat pe om după chipul şi 
asemănarea sa. Valoarea omului nu-i preţuită după familia 
din care se trage şi starea ei; omul este măreț sau josnic, 
după cum arată gândurile care îl frământă, simţămintele pe 
care le nutreşte şi faptele pe care le săvârşeşte. 

— Cuvintele tale sună frumos şi trebuie să fie adevărate, 
dar nu le pot înţelege. Poate că va veni cândva vremea să 
ştiu ce vrei să spui. Şi cealaltă pricină? 

— La noi, femeia are aceleaşi drepturi ca şi bărbatul. Fata 
e crescută la fel cu băiatul, în aceeaşi libertate; învaţă tot ce 
vrea să înveţe; îşi poate alege soţul şi nu e sclava lui. Ia 
parte la toate bucuriile şi necazurile lui şi are aceeaşi 
putere asupra copiilor, ca şi soţul ei. Dumnezeu 
întruchipează atotputernicia şi iubirea, iar omul este 
imaginea lui; întrucât însă prin cuvântul om înţelegem 
deopotrivă pe bărbat şi pe femeie, bărbatul trebuie să fie 
imaginea iubirii divine. Şi acolo unde conlucrează puterea 
şi dragostea, omul se aseamănă mereu mai mult lui 
Dumnezeu, acolo coboară înţelepciunea şi dreptatea 
tuturor, iar popoarele se apropie din ce în ce mai mult de 
splendoarea aceluia care le-a dat viaţa şi putinţa de a trăi. 

— Nici de data aceasta nu te înţeleg, răspunse Rabbadah, 
dar aş ţine mult să ştiu ce spui. Apoi, repetă gânditoare: 
„Femeia trebuie să fie imaginea iubirii divine.” 

Privirea ochilor ei fermecători era aţintită spre stele. 
Chipul ei era aidoma cu cel al unui înger coborât de la 


înălţimi nemăsurate. Nu-mi putui întoarce privirea de la ea 
şi mă încumetai, vrăjit de farmecul în care mă învăluia 
prezenţa ei, să-i mângâi mâna. 

— Cunoşti dragostea? o întrebai aproape în şoaptă. 

— N-o cunosc. 

— N-ai iubit niciodată? 

— Poate că da. Sau simţământul pe care-l ai faţă de o 
mamă şi un frate nu este dragoste? 

— Da, însă mai este o iubire, care-i mult mai tulburătoare 
şi te face mai fericit, o iubire care poate da bietului nostru 
pământ dreptul de a fi socotit un lăcaş al fericiţilor. 

— Despre ce iubire vorbeşti? 

— Despre aceea care sălăşluieşte în inima bărbatului şi a 
femeii. Ai cunoscut-o vreodată? 

— Nu, n-am cunoscut nici un bărbat, n-am dorit pe nici un 
bărbat, n-am iubit pe nici un bărbat. 

— Şi nici acum nu cunoşti şi nu iubeşti pe vreun bărbat? 

— După obiceiurile voastre, o femeie trebuie să 
mărturisească un asemenea lucru? 

— Da. 

— Cui trebuie s-o spună? 

— Aceluia pe care-l iubeşte. 

— Atunci, el află că ea-l iubeşte. 

— Şi de ce să n-o ştie? 

— Dar dacă el n-o iubeşte, la rându-i? 

— Ah! Dragostea-i atotputernică şi nici o inimă nu-i în 
stare să i se împotrivească. Cel care iubeşte cu toată 
căldura inimii sale e răsplătit totdeauna printr-o dragoste la 
fel de sinceră. 

— Dacă ar fi adevărat ce spui! şopti ea, dusă pe gânduri. 

Îi dusei mâna la inimă şi înconjurai mijlocul făpturii 
încântătoare ce se afla lângă mine. Ea se ghemui la pieptul 
meu, peste măsură de fericită şi dăruindu-mi o bucurie fără 
asemănare. 

— Sufletul meu, îngerul meu, zâna mea, vrei să fii soţia 
mea, să rămâi cu mine, acum şi totdeauna? 


— Acum şi totdeauna! şopti, înapoindu-mi sărutul care i-l 
dădusem şi apăsându-şi buzele pe ale mele. 

— Îţi jur că fiece clipă a vieţii mele, fiece respiraţie a mea, 
fiece bătaie a inimii mele îţi vor aparţine numai ţie, 
Rabbadah! 

Ramaserăm multă vreme îmbrăţişaţi; stelele sclipeau a 
diamantele, Crucea Sudului strălucea deasupra noastră; cu 
toate acestea, nemărginita mea fericire era mai 
strălucitoare decât briliantele cerului tropical. 

Dincolo, în jurul focului, voioşia se potolise între timp şi 
începură pregătiri în vederea odihnei tuturor. Se aduseră 
păturile, care fură aşezate în preajma focului; doi dintre 
oamenii echipajului se urcară pe nişte scări de frânghie, 
făcută din fire de palmier, ca să-şi ia în primire paza pe 
bord în timpul nopţii. Prin urmare, nu mai puteam rămâne 
singuri, astfel că ne hotărârăm să ne dăruim odihna de care 
aveam nevoie. Mă despărţii de iubita mea, în uşa cabinei ei, 
printr-un sărut pătimaş. 

În noaptea aceasta, somnul mă lăsă să-l aştept îndelung. 
Inima-mi era plină de fericire, iar gândurile-mi se îndreptau 
spre viitor, înfăţişându-mi imagini tulburătoare şi foarte 
îndoielnice. Eram nebun! Nu bănuiam că ne pândea 
trădarea şi că respectabilele chipuri ale celor doi oaspeţi nu 
erau decât două măşti, îndărătul cărora se ascundeau cele 
mai întunecate gânduri. 

După câteva săptămâni, „Badaya” ajunse la Calcutta. 
Ambii lascari se dovediseră oameni foarte folositori şi 
izbutiseră să câştige încrederea şi chiar prietenia oamenilor 
din echipaj, prin mici servicii. Se înserase şi vaporul nostru 
ancoră. Căpitanul ordonă ca nimeni să nu părăsească vasul; 
el însuşi cobori însă în barcă şi se îndepărtă, vâslind şi 
cerându-mi să-i dau semnul tainic al thagilor. Rămăsei 
locului, dornic să aflu dacă puterea phansegarului era într- 
adevăr atât de mare, încât se întindea până în mijlocul unei 
provincii pe care o stăpâneau de multă vreme englezii. 


Trebuie să fi trecut o oră, când uşa cabinei mele se 
deschise şi văzui pe căpitan, urmat de un bărbat, pe care îl 
recunoscui numaidecât după îmbrăcămintea-i ciudată; era 
unul din acei „parsi”, faimoşi în întreaga Indie prin marile 
lor avuţii şi cinstea lor de netăgăduit. Noul venit era un 
bărbat înalt şi vânjos, purta o bonetă lunguiaţă şi avea o 
barbă despărțită în două şi lungă până la piept. Căpitanul 
încuie numaidecât uşa. Parsiul se uită la mine cu o privire 
cercetătoare şi-şi ridică mâna, salutându-mă: 

— Pace ţie! Tu eşti acela care l-a chemat pe Samdhadja? 

— Da. Eu sunt. Aşază-te! 

Arătai oaspetelui un loc pe divan, lângă mine, îi întinsei o 
hukah şi-o aprinsei. 

— Îngăduie-mi să te servesc! E mai bine să fim singuri, nu- 
i aşa? N-avem nevoie de prezenţa unui servitor. 

Parsiul îşi aprinse narghileaua şi se tolăni pe perne, dornic 
să asculte lămurirea pe care o aştepta din parte-mi. 

— Ai primit semnul? îl iscodii. 

— Da. 

— Mi s-a spus că-l vei respecta, fără să şovăi. 

— Îl socotesc drept poruncă şi mă supun. Cine l-a dat 
căpitanului: tu, sau altcineva? 

— Eu. 

— Atunci, vorbeşte-mi, ca să ştiu ce-mi ceri. 

— Un vapor. 

— Încotro vrei să mergi? 

— Spre Batavia! 

— Pleacă mâine un vapor într-acolo. Vei avea cel mai bun 
loc pe puntea lui. 

— Îmi trebuie un vapor pe care să nu mai fie nimeni. 

— Ar trebui să gonesc călătorii, care s-au şi urcat la bord. 

— Atunci, dă-mi alt vapor! 

— Vorbeşti aşa, parcă ai avea milioane! Cine eşti, la urma 
urmelor? 

— Mă numesc Hugo von Gollwitz şi am fost voluntar, 
sublocotenent în slujba Angliei. 


— Prin urmare, nu eşti englez? 

— Nu. Şi am venit la Augh cu generalul Haftley. 

— Ca să furaţi ţara maharajahului prin trădare, adăugă 
parsiul cu ochii scânteind de furie şi încreţindu-şi fruntea. 

— Eu nu puteam fi trădător, fiindcă eram un prieten al 
maharajahului. 

— Tu? 

— Da. L-am cunoscut aici, în vremea când n-a ştiut nimeni 
cine este. 

— Ah, tu eşti sublocotenentul despre care mi-a povestit! 
Fii bine venit, fiindcă-i cu neputinţă de crezut că ai devenit 
vrăjmaşul lui! 

După ce-i povestii toate întâmplările prin care trecusem, 
parsiul spuse: 

— Ce s-a întâmplat cu prinţesa? A fost ucisă şi ea? Mă 
ridicai şi deschisei uşa cabinei învecinate cu a mea: 

— Iat-o! 

Rabbadah se afla lângă uşă. Nu purta decât podoaba 
frumseţii ei, dar era atât de fermecătoare, încât parsiul, 
care se ridicase o dată cu mine, se zăpăci şi făcu o 
plecăciune adâncă, spre a-i săruta poalele rochiei. 

— Domniţă! exclamă, porunceşte-mi şi porunceşte vieţii 
mele! Îţi aparţin! 

— Numele tău e Samdhadja. Eşti cel mai vârstnic dintre 
parsii din Calcutta? 

— Da. 

— Madpur Singh te iubea; ai fost prietenul lui. Vrei să fii şi 
al meu? 

— Vreau să fiu prietenul şi sclavul tău. 

— O fugară are nevoie de prieteni; sclavii şi-i poate 
cumpăra. Bărbatul acesta va fi soţul meu. Vrei să ne duci pe 
ascuns la Batavia? 

— O voi face. În zorii zilei va pleca un vapor şi veţi călători 
pe el, fără să plătiţi nici o rupie. Spune-mi dacă-ţi trebuie 
bani. Îţi pot da. 


— Nu am nevoie de bani, fiindcă am cu mine întreaga 
noastră avuţie din Augh. Aşază-te şi lasă-ne să-ţi povestim 
ceea ce am aflat şi ne mâhneşte foarte mult. 

— Iartă-mă, domniţă, dar trebuie să plec. Aici, în Calcutta, 
nu sunteţi nici o clipă în siguranţă, aşa că e neapărată 
nevoie să vă pregătesc grabnic unul din vasele mele şi să 
înlătur piedicile pe care ar fi în stare să le pună autorităţile 
din port în privinţa pornirii în largul mării. Îţi voi da cel mai 
bun vapor, condus de cel mai iscusit dintre căpitanii mei. 
Mi-e teamă numai că nu voi găsi atât de curând marinarii 
pricepuţi care îmi trebuie. Chiar dacă aş aduna pe toţi 
oamenii tot îmi lipsesc doi. 

— Avem doi inşi pe bord, spuse prinţesa. 

— Ce fel de oameni sunt? 

— Lascari. 

— Da, aceştia sunt de obicei marinari curajoşi şi care pot fi 
folositori. Unde s-au urcat pe bordul „Badayei”? 

— La graniţa Aughului. 

— Pregătiţi-i, ca să-i pot lua când voi veni să vă chem! Şi 
acum, domniţă, îngăduie-mi să plec. Vom putea sta mai mult 
de vorbă când vom fi pe vaporul cu trei catarguri. 

Trecuse o săptămână. Corabia „Bahadur”31 trecuse de 
Insulele Andamane şi Nikobari şi se îndrepta pe la apusul 
Sumatrei, spre sud, pentru ca de acolo să meargă spre 
Java. La bord, lucrurile decurgeau în chip mulţumitor, după 
cum o mărturisea şi expresia căpitanului, în timp ce mă 
plimbam cu el pe punte. Era un german, ca şi mine, astfel 
că ne împrietenirăm curând, petrecându-ne împreună 
vremea în tot cursul călătoriei. Căpitanul îmi spuse la un 
moment dat: 

— Mergem foarte bine şi cred că până la Batavia nu vom 
avea decât o oprire foarte scurtă. 

— Nu te înţeleg. 

— Am avut totdeauna norocul deosebit de a fi mulţumit de 
oamenii mei, dar cu prilejul ultimei mele călătorii m-am 
pomenit totuşi pe bord cu un ins care mi-a pricinuit, 


neajunsuri. Ca să nu molipsească şi pe ceilalţi, mi-a venit în 
gând să-l debarc. I-am dat o cantitate mare de merinde şi |- 
am dus pe o insulă, unde poate găsi mai multe fructe şi apă 
decât ar trebui unui număr de zece oameni. 

— Prin urmare, un fel de „Robinsonadă”? 

— Da. Şi urma să rămână acolo, numai până la înapoierea 
noastră. 

— Şi acum trecem să-l vedem? 

— Da. E adevărat că insula nu-i în direcţia spre care 
mergem, dar tocmai de aceea am ales-o ca loc de 
„cuminţire”. Ştiam că o cunosc numai eu, astfel că nici un 
alt vapor n-ar fi putut curma singurătatea, menită să aducă 
omului ispăşirea pedepsei. 

— Când ajungem acolo? 

Căpitanul privi pânzele cu luare-aminte: 

— Cu vântul care suflă acum, este de prevăzut că vom 
trece încă în noaptea aceasta pe lângă temniţa despre care 
v-am istorisit. De nu, vom opri mâine dimineaţă în faţa ei. 

— Insula e mare? 

Căpitanul râse: 

— Mare? Da, cred că e puţin mai mare decât mâna mea. 

— Erau pomi pe insulă? 

— Da, am văzut destui pomi; sunt mai ales mulţi palmieri. 

— Este şi apă? 

— Da. Dar de ce mă iscodiţi cu atâta stăruinţă, domnule? 
Oare aveţi de gând să trăiţi pe insula aceasta viaţa lui 
Robinson? 

— Nu din pricina asta vă întreb, râsei. Dar mi-am închipuit 
fără să vreau că s-ar putea să fiu cândva în situaţia lui 
Robinson Crusoe şi ţineam să ştiu dacă ar fi de îndurat viaţa 
pe o asemenea insulă. 

Dacă aş fi bănuit că n-avea să treacă mult şi urma să 
trăiesc într-adevăr existenţa lui Robinson Crusoe, n-aş mai 
fi râs deloc. 

Din clipa aceasta, începură să se prăbuşească asupră-mi 
întâmplările, care pregătiseră un sfârşit prăpăstios visurilor 


şi năzuinţelor mele. Cei doi lascari se arătaseră şi în restul 
călătoriei că sunt marinari iscusiţi; cu toate acestea, de 
câteva zile nu-mi plăceau. Cel mai vârstnic dintre ei, Sidrah, 
urmărea pe Rabbadah, atunci când se plimba pe punte, cu 
priviri foarte ciudate, care îmi dădeau de gândit. Ea era 
totdeauna acoperită de văl, dar în seara venirii la noi, 
Sidrah izbutise totuşi să-i vadă chipul, chiar dacă numai 
pentru câteva minute. Fireşte, nu era de mirare că 
frumuseţea ei neobişnuită putuse să tulbure pe un om atât 
de simplu, dar nu aceasta era pricina uimirii şi, mai ales, a 
bănuielilor care mă frământau. În privirea lui nu se putea 
citi numai admiraţie, ci şi un alt simţământ, un soi de poftă 
pătimaşă. Şi, ceea ce era şi mai ciudat: îndată ce purtarea 
lui îmi atrase luarea-aminte, observai încă un lucru. Când se 
credea neobservat, Sidrah mă privea uneori cu atâta 
înverşunare, încât începusem să mă tem că e hotărât să mă 
ucidă. De obicei, ambii lascari mă întâmpinau cu foarte mult 
respect, ba chiar cu supunere îndatoritoare. De aceea, 
descoperirea pe care o făcusem mă nelinişti şi mai mult şi 
mă îndemnă să fiu şi mai bănuitor; mă hotărâi să-l 
supraveghez necontenit. 

După-amiază, vântul se potoli încetul cu încetul şi, chiar 
spre seară, când se învioră puţin, fu atât de slab, încât 
aveam impresia că abia înaintăm. Cu toate acestea, zării cu 
puţin înainte de căderea serii o mică insulă, care ieşea la 
suprafaţa valurilor, la o oarecare depărtare. Mă dusei la 
căpitan. 

— Veţi cobori o barcă pe apă, ca să aducă pe bord pe cel 
pedepsit? întrebai pe căpitan, care privea insula cu 
ocheanul. 

— Nu. Prin părţile acestea se întunecă foarte repede, iar 
barca n-ar ajunge prea curând la insulă şi s-ar putea rătăci. 
Lanterna vaporului nu luminează până acolo. Şi chiar dacă 
oamenii noştri ar ajunge la insulă, vor trebui întâi să caute 
pe cel pedepsit, astfel că nu putem şti în ce fel vom fi primiţi 
şi nici întâmplările neprevăzute pe care le vom întâmpina. 


— Şi atunci, ce aveţi de gând? 

— Voi aşeza astfel pânzele ca, datorită acestui vânt slab, să 
ne îndreptăm spre insulă în timpul nopţii şi să trecem pe 
lângă ea, la oarecare depărtare. Dimineaţa ne vom găsi 
repede omul şi-l vom lua pe bord. Vedeţi cum se întunecă? 
Ne aşteaptă cina. Să mergem în cabină! 

După cină, ne duserăm să ne culcăm. Mai mult din 
obişnuinţă decât din spirit de prevedere zăvorâi uşa. Nu-mi 
era somn, aşa că nu mă întinsei pe pat, ci mă aşezai pe un 
scaun. Dar nu aprinsei lampa, deoarece pe întuneric mă 
puteam lăsa mai bine în voia gândurilor. Faptul acesta, ca şi 
împrejurarea că nu făcui nici o mişcare, ci păstrai o linişte 
desăvârşită, îmi salvă viaţa. Crezându-se că dorm adânc, am 
scăpat; altminteri, aş fi fost cel dintâi care trebuia să cadă 
victimă pumnalului ucigător. 

La cine mă gândeam? Sper că nu e nevoie să spun. Mai 
erau câteva zile până ce „Bahadur” avea să ancoreze la 
Batavia, şi eu puteam păşi înaintea altarului, alături de 
Rabbadah, sub ocrotirea drapelului olandez. Doar câteva 
zile! Şi apoi? Nu-mi dădea deloc prin gând sa rămân în Java 
şi să aştept desfăşurarea situaţiei politice din Augh. Pentru 
un asemenea lucru, n-aveam decât să rămân în patrie. 
Ajunsei la hotărârea fermă să ne urcăm pe cel dintâi vapor 
olandez sau german şi să ne îndreptăm spre Germania. 
Oare Rabbadah va voi să mă însoţească? Nu vorbisem cu ea 
nimic în privinţa aceasta, dar eram convins că nu se va 
împotrivi dorinţei mele. Dacă era osândită de împrejurări să 
trăiască în exil, avea să-i fie totuna, dacă-şi petrecea exilul 
în Java sau în Germania. lar dacă i-ar fi venit totuşi greu să 
se îndepărteze atât de mult de patria strămoşilor ei, iubirea 
ar fi ştiut să biruie şi această piedică. Şi m-aş fi străduit din 
toată inima s-o fac să uite toate suferinţele pe care le 
îndurase şi să-i prilejuiesc acest lucru în castelul familiei 
mele. 

Planurile fericite pe care mi le făuream îmi fură tulburate 
deodată de un zgomot; mi se păru că aud un strigăt 


înăbuşit de ajutor, venind din cabina căpitanului, şi mă 
speriai. Îmi ţinui respiraţia şi ciulii urechile. Strigătul 
izbucni încă o dată! De data aceasta mi se păru că aud 
limpede glasul căpitanului şi cuvântul „ucigaşi”. Fără să mă 
mai codesc, sării de pe divan, smulsei de pe perete sabia şi 
revolverul, pe care-l aveam încărcat totdeauna, şi alergai pe 
punte. 

Cabina mea era tocmai în partea opusă celei în care se afla 
cabina căpitanului, astfel că trebuia să străbat întreaga 
punte spre a ajunge până la ea. Deodată, văzui că se 
deschise uşa cabinei căpitanului şi cei doi lascari - îi 
recunoscui numaidecât, datorită luminii lunii - se iviră în 
pragul ei. Şi ei mă zăriră şi se opriră. 

Ce căutaseră la căpitan cei doi „pelerini”? Mai ales la ora 
aceasta târzie! Faptul mi se părea foarte suspect. Dacă 
săvârşiseră vreo ispravă şi plănuiau cumva altă ticăloşie, nu 
trebuia să-i las să se apropie. Întinsei revolverul spre ei şi 
strigai: 

— Ce-i acolo? 

Librah se îndreptă cu un aer linguşitor spre mine şi-mi 
răspunse pe tonul său obişnuit şi plin de respect: 

— Sahib, căpitanul trebuie să fi visat, fiindcă. 

— Stai! îl întrerupsei. Opreşte-te, sau te împuşc! 

Librah văzu ţeava revolverului aţintită asupră-i şi se opri, 
fără să vrea. 

— Cârmaciule! strigai. 

Nu-mi răspunse nimeni. Lucrurile mi se păreau din ce în 
ce mai de neînțeles. Mă uitai în jur. Nu departe de mine 
văzui zăcând un corp ţeapăn. 

— Toţi oamenii să vină pe bord! strigai acum cu toată 
puterea glasului meu. 

Dar şi strigătul acesta se dovedi zadarnic. Librah, care se 
apropiase pe furiş, ridică braţul. În clipa următoare, 
pumnalul lui îmi străpunse braţul stâng. Dar şi împuşcătura 
revolverului meu trosni, iar ticălosul se prăbuşi, nimerit în 
cap de glontele pe care-l trăsesem. După altă clipă, mă aflai 


în faţa lui Kaldi; lovii atât de furios cu sabia pe lascar, încât 
îl trântii şi pe el, cu umărul spintecat. 

Deodată, auzii un zgomot îndărătul meu. Mă întorsei cu 
repeziciune. Era Rabbadah, al cărei chip vădea o 
nemărginită spaimă. 

— Ce s-a întâmplat? mă întrebă, pe un ton înfricoşat. 

— Nu te speria, Rabbadah! Trebuie să se fi întâmplat o 
nenorocire. 

— Ce nenorocire? 

— Am ucis pe aceşti doi inşi, fiindcă voiau să mă omoare. 
Dar asta nu-i o privelişte pentru tine, Rabbadah. Du-te 
înapoi, în cabină! Pe punte eşti în primejdie. Sau au fost 
ucişi cu toţii, sau s-a întâmplat vreo răzvrătire a echipajului 
şi se aşteaptă clipa nimerită în care să ies la iveală şi să fiu 
atacat. 

— Să te părăsesc? Nu, rămân cu tine! 

— Atunci, aşteaptă o clipă! 

Mă repezii în cabină şi adusei lampa, pe care o aprinsei. 
Apoi, mă îndreptai prevăzător spre cabina căpitanului, îl 
găsii mort şi trântit pe podea. Prin urmare, nu mă 
înşelasem şi înţelesesem bine strigătul lui de ajutor. Cu 
toate acestea, nu-mi puteam lămuri cele întâmplate. Nu-mi 
puteam închipui cum fuseseră în stare cei doi lascari să 
săvârşească o asemenea ticăloşie fără ştirea celorlalţi, 
întrucât n-aveau ce folosi de pe urma ei. Îmi spusei, deci, că 
tot de o răzvrătire trebuia să fie vorba. Într-un asemenea 
caz, se cuvenea să mă îngrijesc înainte de orice de 
siguranţa iubitei mele Rabbadah şi de a meu. Se părea că şi 
Rabbadah gândeşte la fel cu mine, căci mă prinse de braţ. 

— În ce primejdie eşti! Vino repede în cabina mea şi rămâi 
acolo până ce se face ziuă! 

Căutai s-o liniştesc şi, desprinzându-mi braţul, îi răspunsei: 

— Nu, Rabbadah! Poate că este vreunul care are nevoie de 
ajutorul nostru. 

Rabbadah se văzu nevoită să-mi dea dreptate, dar nu 
putui s-o conving să se înapoieze în cabina ei. Mai mult, în 


timp ce străbăteam prevăzător întreaga punte, se ţinu 
strâns lipită de mine. Descoperirea pe care o făcui era 
îngrozitoare. Lângă cârmă se afla cârmaciul, cu inima 
străpunsă de o lovitură de pumnal. Era aproape rece. 
Desigur că el fusese cel dintâi care căzuse victimă celor doi 
ucigaşi. Pornii mai departe, dar în afară de corpul ţeapăn al 
celui pe care-l văzusem la început şi care trebuie să fi fost 
de cart, nu găsii pe nimeni. Coborât apoi, cu inima 
îndurerată, spre încăperea destinată echipajului. Eram 
înspăimântat la gândul priveliştei ce mă aştepta. Când 
împinsei uşa şi-mi aruncai o privire în încăperea luminată 
slab de o lampă cu ulei, simţii că mi se zbârleşte părul. 
Întregul dormitor era scăldat în sânge. Rabbadah nu fu în 
stare să îndure această privelişte. Scoţând un țipăt îngrozit, 
fugi de lângă mine. N-o puteam urma, fiindcă trebuia să mă 
încredinţez dacă nu mai pot fi de folos vreunuia dintre bieţii 
oameni ai echipajului. 

Cercetarea nu ţinu mult. Ucigaşii îşi îndepliniseră cu 
măiestrie planul; nu mai era în viaţă niciunul dintre cei opt 
inşi. Am mai văzut privelişti înfricoşătoare, dar am ştiut să 
mă stăpânesc. Acum, însă, aspectul celor opt inşi răpuşi 
mişeleşte era neînchipuit de înfiorător. Şi astăzi îmi 
amintesc cu groază de clipele prin care am trecut, când am 
descoperit baia de sânge din dormitorul echipajului. 
Simţeam că mă cuprinde o slăbiciune, dar izbutii s-o înfrâng 
printr-o sforţare uriaşă. Fiindcă situaţia în care ne aflam 
cerea o voinţă hotărâtă, un bărbat curajos şi puternic. 
Începui să-mi frământ mintea. Ce scop vor fi urmărit cei doi, 
când au pus la cale această baie de sânge? Era o întrebare, 
căreia fără îndoială că numai ei îi puteau răspunde. Dar 
erau morţi amândoi şi nu mai aveau cum să vorbească. Îmi 
veni în gând altă întrebare: eram într-adevăr sigur că nu 
mai trăiau? Trebuia să mă conving. De aceea, urcai repede 
pe punte şi mă îndreptai spre Librah. Era mort: ochii-i 
sticloşi priveau în gol. Dar în timp ce mă aplecasem 
deasupra lui, mi se păru că aud un horcăit din partea unde 


zăcea tovarăşul lui, Kaldi. Mă întorsei şi îngenuncheai lângă 
el. 

Lascarul primise o lovitură zdravănă de sabie; întregul 
umăr îi era despicat şi, cu toate că nu zăcea de mult, 
pierduse atât de mult sânge, încât nu-i mai putea folosi nici 
un ajutor. Se părea, însă, că-şi dă seama de ceea ce se 
întâmplă cu el, întrucât ochii lui erau îndreptaţi asupră-mi, 
cu 0 expresie ce mă îndemna să cred că lascarul mă 
recunoaşte. Dacă voiam să mai aflu ceva, trebuia să-l 
iscodesc fără nici o clipă de întârziere. 

— Nenorocitule, ce-aţi făcut? 

Rănitul îşi ridică braţul nevătămat, cu o mişcare foarte 
slabă, şi bolborosi cu greu: 

— Eu vreau. comorile. şi Librah. vrea. pe prinţesa. 

Prin urmare, asta fusese ţinta pe care o urmăriseră! 
Josnica lor ispravă îşi dezvăluise taina. Dar cum izbutiseră 
să afle de comorile maharajahului şi de unde ştiau că 
însoţitoarea mea era prinţesa? Nu destăinuisem nimănui, 
nici măcar căpitanului, cine-i însoţitoarea mea şi eram 
îndemnat să cred că nu ne trădaseră nici thagii care ne 
întovărăşiseră până la Calcutta. Umbra morţii începu să 
coboare pe trăsăturile schimonosite ale lascarului şi, dacă 
voiam să mai aflu vreun amănunt, se cuvenea să-l descos 
repede. În câteva cuvinte, bolborosite din ce în ce mai greu 
şi cu un glas mereu mai slăbit, îmi lămuri totul. 

Cei doi „pelerini” erau fraţi, nu fuseseră niciodată lascari, 
cum ne înşelaseră, şi erau originari din Augh. În timpul 
nopţii, văzuseră pe phansegar şi pe thagii săi dezgropând 
comorile din chioşcul aflat în parcul maharajahului şi 
încolţise în ei gândul să şi le însuşească. Urmăriră pe furiş 
pe cei care le transportau şi, când descoperiră că pachetele 
au fost duse pe „Badaya”, se hotărâră să săvârşească 
lovitura. Porniră pe un drum mai scurt şi ne ieşiră în cale în 
seara când se apropiară de focul aprins pe mal de oamenii 
noştri din echipaj. Cu nădejdea că vor izbuti să călătorească 
pe vasul nostru, se dăduseră drept lascari, care n-au altă 


patrie decât marea şi se întorc dintr-un pelerinaj 
îndelungat. Înşelăciunea prinse cu atât mai mult cu cât ei 
călătoriseră într-adevăr cândva pe mare şi-şi însuşiseră 
oarecare cunoştinţe privitoare la mânuirea pânzelor şi 
celelalte treburi marinăreşti. Chiar în seara sosirii lor, 
Librah văzuse pe Rabbadah fără văl şi din clipa aceea râvni 
nu numai să ne prade comorile, dar şi la fată. Spre fericirea 
noastră, în timpul călătoriei pe Gange nu li se ivi nici un 
prilej spre a-şi aduce planul la îndeplinire, astfel că se 
hotărâră să nu cruţe nici un mijloc pentru a-şi continua 
călătoria cu noi spre Batavia. Întrucât căpitanul avea nevoie 
de încă doi marinari, falşii lascari îşi văzuseră planurile 
încurajate de această împrejurare şi răspunseră 
numaidecât îndemnului de a împlini lipsa de care suferea 
echipajul. Astăzi, când ne apropiam de insulă, voiau să-şi 
înfăptuiască în sfârşit mârşava lovitură. Aveau de gând să 
ucidă întregul echipaj, să ancoreze lângă insulă şi, 
coborând pe uscat, împreună cu prinţesa şi comorile, să 
găurească vasul, ca să se scufunde, urmând să aştepte pe 
insulă vreun vapor, care ar fi trecut întâmplător pe acolo, 
spre a se salva, împreună cu o parte din comori cel puţin. 
Mai târziu, voiau să se înapoieze, ca să ia ceea ce nu putea 
fi luat la început, după ce ar fi avut grijă să scape de 
prinţesă, în cazul când ea ar fi început să-i stânjenească. 

Povestirea sleise şi ultimele puteri ale rănitului. După 
câteva clipe, îşi pierdu cunoştinţa şi respiraţia-i deveni din 
ce în ce mai slabă. Îl crezui mort, dar îl văzui deodată că se 
ridică într-un cot. Ochii i se deschiseră şi se aţintiră cu 
strălucire înfrigurată asupra unui punct anumit, de parcă 
vedeau pe cineva, pe care eu nu-l puteam măcar întrezări. 
Şi cu ultima putere, bolborosi: 

— Pe insulă. cu comorile. Rabbadah. să fie. a ta. şi 
comorile. ale mele. ale mele. ale mele. 

Apoi amuţi şi se prăbuşi mort de-a lungul punţii. 

Acum, când ştiam totul, îmi revenea sarcina de a chibzui 
asupra situaţiei şi de a folosi schimbarea ce se petrecuse. 


Mai întâi, însă, trebuia să văd ce face Rabbadah. O găsii în 
cabina ei, îngenuncheată şi cu capul acoperit. Priveliştea 
atâtor cadavre o zdruncinase. Mă apropiai de ea şi-i sprijinii 
capul de pieptul meu. 

— Rabbadah! 

Tresări, de parcă o trezisem dintr-o amorţire. Îmi 
înconjură genunchii cu braţe tremurânde şi o văzui că e 
cutremurată de fiori, atunci când fu în stare să spună, 
printre hohotele de plâns ce o năpădiseră: 

— Iubitule! Ah, ce m-aş fi făcut, dacă te-ar fi omorât şi pe 
tine! 

Nici nu voisem măcar să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat, 
dacă ticăloşii aceia ar fi avut norocul să-şi ducă în întregime 
planul la îndeplinire. Îi dezmierdai părul, cu dragoste 
liniştitoare, şi-i sărutai fruntea. 

— A avut Dumnezeu grijă de mine şi m-a păzit! Dare 
înspăimântător, e îngrozitor! 

— Singuri printre cadavre, pe marea îndepărtată şi 
singuratică! 

— Nu te teme, draga. 

Dar nu avui putinţa să-mi sfârşesc gândul, întrucât fui 
trântit pe podea cu o putere căreia nu fui în stare să mă 
împotrivesc. În acelaşi timp, auzii zgomotele unor 
trosnituri, de parcă o mie de mâini se apucaseră să sfărâme 
cheresteaua vaporului. Prinţesa scoase un țipăt de spaimă, 
iar eu îmi amintii în chip fulgerător neglijenţa de neiertat 
pe care o săvârşisem. În loc să mă duc la cârmă şi să 
îndrum mersul vaporului, întrebuinţasem acele minute 
preţioase lângă lascarul muribund, ca să smulg de la el 
mărturisiri care tot nu ne puteau fi de nici un folos. Fără 
îndoială că vasul lipsit de cârmaci îşi urmase singur calea şi 
naufragiase undeva în apropierea insulei, izbindu-se de 
vreo stâncă. 

Mă repezii pe punte. Dumnezeule mare! Ce privelişte 
dureroasă mi se înfăţişă ochilor. Chiar în faţa vasului se 
înălţau o sumedenie de stânci întunecate şi amenințătoare, 


iar de ambele părţi ieşeau la iveală un fel de bolovani uriaşi, 
despărțiți printr-un canal, prin care pătrunsese vaporul, 
oprindu-se pe insulă. Nu mă puteam gândi la salvare şi se 
cuvenea să socotesc o fericire faptul că vântul nu sufla cu 
prea multă putere: altminteri, vaporul s-ar fi sfărâmat în 
clipa când se lovise de stâncă. 

Coborâi repede în încăperea echipajului şi găsii o 
spărtură, prin care apa năvălea cu furie. Spărtura era atât 
de mare, încât eu, nepriceputul, n-o puteam astupa, fiindcă 
nici nu-mi trecea prin minte ce mijloc să folosesc. După o 
socoteală aproximativă, de-abia aveam vreme până 
dimineaţă să ne salvăm pe insulă şi să cărăm câte ceva din 
lucrurile ce se aflau pe bord. 

Am scris mai înainte despre felul cum ne-am salvat, astfel 
că acum nu voi mai stărui. Cu mare osteneală, izbutii să 
împing o luntre pe apă. Mai întăi, trebuia să-mi duc la 
adăpost iubita şi averea ei. În timp ce Rabbadah îmi ajuta să 
car pachetele, eu le lăsai să cadă în luntre şi coborâi după 
aceea, împreună cu iubita mea, începând să vâslesc spre 
uscat. 'Ţărmul se înălța din apă cu asprimea unei stânci; 
totuşi, avui noroc şi, când se crăpă de ziuă, descoperii un 
loc în care să putem debarca în condiţii mulţumitoare. Apoi, 
mă înapoiai la vapor, ca să sfârşesc de cărat giuvaierurile şi 
cele câteva merinde şi alte lucruri, pe care le socoteam 
plăcute sau trebuincioase. 

Când debarcai pe insulă pentru a patra oară, se făcuse 
ziuă de-a binelea şi putui privi insula cu mai multă luare- 
aminte. Rabbadah stătea pe țărm şi se uita spre un crâng 
din apropiere. 

— Ia vezi, te rog, ce-i asta? mă întrebă neliniştită. 

— Colo, lângă tufiş? 

— Da. 

Mă îndreptai cu paşi şovăielnici spre locul care-i atrăsese 
luarea-aminte. Ce-mi fu dat să văd? De o cracă a unui pom 
atârna capul unui om, în jurul căruia era răsucit un capăt 
de funie, iar corpul pe jumătate putrezit zăcea întins pe 


pământ. Alături, se vedeau un cuţit şi o carte mare, printre 
o mulţime de alte lucruri. O deschisei şi citii numele semnat 
pe ea. 

Mă aflam în faţa cadavrului acelui marinar care fusese 
părăsit şi care, neputând îndura singurătatea insulei, îşi 
pusese capăt zilelor în modul acesta înfiorător. Colo era 
vaporul plin de cadavre, dincoace rămăşiţele sinucigaşului, 
- mă îngrozii, gândindu-mă la făptura slabă care era lângă 
mine, nevoită să vadă aceste privelişti înspăimântătoare. 

Marea mea operă a ajuns la capăt. Şi a ieşit mai bine decât 
mă aşteptam! Nu ştiu ce ar spune un constructor de 
vapoare despre „arta” mea, dar eu sunt însufleţit de 
convingerea că am făcut o treabă merituoasă. 

Ca să-mi pot stăpâni mai lesne barca, nu i-am pus decât 
două pânze: una mare şi alta mai mică. Îmi dau foarte bine 
seama că barca mea nu este decât o îndrăzneală fără 
asemănare, chiar pe vreme liniştită, şi fără să mă gândesc 
la întâmplările neprevăzute; totuşi, trebuia să fac o dată 
încercarea de a mă salva. 

Ieri, când mi-am împins pentru prima dată barca pe apă, 
eram într-o dispoziţie sărbătorească. E drept că n-am lovit 
de partea de dinainte a bărcii o sticlă de vin spumos, cum se 
obişnuieşte în asemenea împrejurări, dar nu cred că există 
vreun vapor care să-şi fi făcut primul drum, însoţit de mai 
calde binecuvântări, ca „Rabbadah” a mea, atunci când 
începui să vâslesc, pornind din micul port, înjghebat în 
preajma colibei mele. 

„Rabbadah!” Acesta e singurul nume pe care trebuia să-l 
poarte, nu altul! Fiindcă şi după moarte ea era îngerul meu 
păzitor, fără de care este sigur că mi-aş fi curmat viaţa, ce 
n-ar mai fi avut nici un rost; tot ea urma să-mi fie înger 
păzitor împotriva primejdiilor pe care le aveam de 
întâmpinat în largul mării. 

Prima mea călătorie a fost strălucită. Negregşit, vâslii 
prevăzător numai înăuntrul cercului pe care-l închideau 
stâncile în această parte a insulei, pe o distanţă de o 


jumătate de leghe. Atât de aproape de țărm, n-aveam 
nevoie să folosesc pânzele, dar cârma se supuse uşoarei 
apăsări a mâinii mele, astfel că barca spintecă uşor valurile. 
În ziua aceea, mă culcai plin de bucurie şi mulţumii din 
toată inima lui Dumnezeu. 

Azi-dimineaţă, mi-am vâslit barca printre stânci şi am 
întins pânza. Mi-am înconjurat insula prin partea de sud şi 
cea dinspre apus. Sufla un vânt plăcut şi făcui o plimbare 
tot atât de plăcută. Ajungând pe partea de apus, coborâi 
pânzele şi-mi îndreptai barca spre țărm. Barca alunecă 
repede şi frumos înaintea vântului, numai cu ajutorul 
sforilor de care trăgeam, şi trecu de cele două stânci, 
singurele între numeroasele recife de corali printre care se 
poate strecura o luntre şi ajunge la țărm, dacă nu se afundă 
prea mult în apă. De fapt, era un început din cale-afară de 
primejdios, întrucât nu eram încă sigur de barca mea cu 
pânze, dar izbutii, să ies cu bine la capăt, iar după câteva 
minute coborâi în galeriile subpământene care duc 
înăuntrul muntelui, la mormântul scumpei mele Rabbadah. 
De ani de zile, adică de atunci de când luntrea de pe 
vaporul naufragiat „Bahadur” se spărsese şi putrezise, 
acum era prima dată când intram la mormântul iubitei mele 
prin partea aceasta. 

A venit vremea să încredinţez carnetului meu de 
însemnări taina pe care am păstrat-o. Nu ştiu dacă-mi va 
izbuti planul şi dacă voi fi vreodată în stare să duc la loc 
sigur comoara maharajahului. Dar poate că jurnalul meu va 
ajunge într-un fel oarecare în mâinile familiei mele şi numai 
ea va intra în stăpânirea moştenirii lui Madpur Singh şi a 
dragei mele Rabbadah, care-i şi moştenirea mea. Altuia, 
care ar vrea să tragă foloase de pe urma acestor însemnări, 
nu-i vor aduce noroc, ci pieire: nimeni nu va fi în stare să 
găsească vreodată cele două stânci, singurele printre care 
se poate pătrunde la comorile maharajahului. În cel mai 
bun caz, barca i s-ar sfărâma jalnic de ascuţitele recife de 
corali. Şi ca să fiu sigur că intrarea spre comori nu va fi 


aflată de nimeni, voi lua măsurile cuvenite înainte de 
plecarea de pe insulă. 

Câtă vreme mi-am construit coliba, n-am vrut să mă 
gândesc deloc la starea în care ne găsim şi nici nu m-am 
simţit îndemnat să cercetez insula. Dar atunci când am 
isprăvit înjghebarea şi orânduirea adăpostului, pornirăm să 
ne cunoaştem mica împărăție. 

Insula nu e mare. Cu toate acestea, nu ne-a fost prea uşor 
s-o cercetăm. '[ărmul e neted numai pe partea pe care 
naufragiase „Bahadur” al nostru. Mai departe, însă, 
pământul începe să se înalțe încetul cu încetul şi este 
acoperit cu o pădure seculară, foarte deasă şi prin care se 
pătrunde foarte greu. 

Cu prilejul primei noastre preumblări, ne oprirăm între 
pădurea seculară şi ţărmul dinspre sud, care-i sălbatic şi 
plin de crăpături şi se înalţă foarte mult spre răsărit. Ne 
croirăm încet drumul printre grămezi de copaci uscați, 
plante agăţătoare şi bolovani de stâncă. După două ore 
ajunserăm pe culme. Mai făcurăm câţiva paşi şi ne oprirăm 
uimiţi. La picioarele noastre nu se întindea uscatul, cum îmi 
închipuisem, ci marea nemărginită, care se afla la vreo trei 
sute de metri sub noi. Tranziţia era atât de neaşteptată, 
încât aproape că ne cuprinse ameţeala. Îndemnai pe 
Rabbadah să rămână pe loc şi eu mă apropiai prevăzător de 
marginea înălţimii de pământ pe care ne aflam. Ceea ce 
văzui mă umplu de uimire. Stânca era verticală şi netedă ca 
un perete. Nu se vedea nici un loc, pe care s-ar fi putut opri 
piciorul, coborând spre mare, sau urcându-se spre creştetul 
stâncii! Numai acolo unde ne găseam noi stânca era puţin 
roasă şi fărâmiţată de vreme, dar la o depărtare de câţiva 
metri mai jos începea peretele povârnit şi ameţitor, netezit 
parcă de un cuţit, şi care se întindea, ascuţit şi râpos, până 
la partea cea mai înaltă a insulei, pătrunzând în uscat, în 
forma unui semicerc. Apa mării, care în golful creat de 
acest semicerc era cât se poate de liniştită, şi crestătura 
stâncii ar fi înlesnit chiar amenajarea unui port, dacă şirul 


de recife de corali, care începea la vârful de nord al golfului 
şi se sfârşea în partea de sud, n-ar fi împiedicat cu 
desăvârşire pătrunderea în acest port. În faţa recifelor de 
corali, valurile se izbeau cu furie neobişnuită şi cu un 
zgomot asurzitor. 

Cum se alcătuise această coastă? Nu găseam decât o 
singură explicaţie. Insula noastră trebuie să fi fost cândva 
mult mai mare, poate de două sau chiar de trei ori mai 
mare ca acum. Un puternic cutremur de pământ o rupsese 
în două, de parcă s-ar fi folosit de un cuţit, şi marea a 
înghiţit una din ele. Un al doilea cutremur trebuie să fi 
ridicat şirul de corali din valuri, aşezându-l ca pe un lanţ în 
jurul noului golf creat. Nu ştiu dacă ştiinţa se va declara 
mulţumită cu această explicaţie, dar eu n-am găsit nici 
atunci, după cum nu găsesc nici acum, alta mai temeinică. 

Neaşteptata descoperire pe care o făcusem trezi în noi 
dorinţa de a nu ne înapoia numaidecât la coliba noastră, ci 
de a ne urma drumul pe înălţimea aceasta, atâta vreme cât 
nu vom întâmpina vreo piedică peste care să nu putem 
trece. Fireşte, ne ţinurăm prevăzători la oarecare 
depărtare de marginea râpei, întrucât n-aveam prea mare 
încredere în soliditatea terenului. Pe măsură ce înaintam, 
îmi dădeam seama că puteam umbla cu mai multă uşurinţă; 
furtunile ce se abătuseră în decursul anilor deasupra 
pădurii seculare creaseră cărări, care puteau fi străbătute 
lesne. Nici un om n-ar fi fost în stare să coboare pe râpa 
aceasta şi nici cel mai curajos dintre alpinişti nu s-ar fi 
încumetat să se caţăre pe aceşti pereţi abrupți, ai unor 
înălţimi îngrămădite de-a valma de puteri gigantice. 


Plecaserăm de dimineaţa de la coliba noastră şi soarele 
era încă sus, pe cer, când ajunserăm la vârful de nord al 
insulei. Rabbadah era obosită, astfel că ne dăruirăm o oră 
de odihnă, în care şi mâncarăm merindele ce luasem cu noi. 
Aveam destulă vreme să ne înapoiem pe drumul pe care 
venisem până aici. Întrucât însă socotii că de-a lungul 
coastei de nord coborârea era mai scurtă, ne hotărârăm să 
ne folosim de drumul acesta. Ne convinserăm curând că 
hotărârea noastră era chibzuită şi nu trebuia să ne căim că 
am luat-o. E drept că ne-am împiedicat de câteva ori de 
copaci uriaşi, prăbuşiţi în urma furtunilor; cu toate acestea, 
înapoierea a fost mult mai uşoară decât urcarea de 
dimineaţă şi soarele nu coborâse cu totul spre apus, când 
zărirăm coliba la o întorsătură a coastei. Nu e mai puţin 
adevărat, însă, că eram frânţi de oboseală după această zi 
de excursie, dar şi încântați de cele ce văzusem. 

Pe atunci nu bănuiam că descoperirea pe care o făcusem 
cu privire la aşezarea insulei îmi va folosi la înfăptuirea 
planurilor de acum. 

În ziua următoare, pornirăm la drum, înarmaţi cu o 
busolă, şi pătrunserăm în pădurea seculară, ca să cercetăm 
pe îndelete insula. 

Ceea ce văzurăm mă îndemnă să cred că nu era vorba de 
o adevărată „pădure seculară”. Mi se păruse de la început 
că insula trebuie să fi fost locuită cândva. E de la sine 
înţeles că aceşti locuitori nu lăsaseră pădurea, ce urma să 
le asigure într-o oarecare măsură condiţiile de trai, în 
starea în care o găsiseră. Dar de atunci trecuseră foarte 
mulţi ani şi crescuseră pretutindeni o sumedenie de plante 
agăţătoare, astfel că mă văzui silit să-mi croiesc drumul cu 
ajutorul cuţitului. Rabbadah păşea imediat în urma mea şi 
căuta să-mi uşureze munca, prin flecăreala ei voioasă şi 
copilărească. Dar nu-i auzeam decât jumătate din cuvintele 
pe care le rostea, fiindcă lucrul îmi cerea întreaga luare- 
aminte şi fruntea-mi era cu totul acoperită de broboane de 
sudoare. 


Deodată, mă oprii. Auzisem un zgomot, pe care nu m-aş fi 
aşteptat să-l aud în locul unde ne aflam. Mi se părea că la o 
depărtare oarecare cântă cineva. Da, într-adevăr! Era un 
cântec, nu un strigăt. Şi cântăreţul avea o voce foarte 
puternică. Spre marea mea uimire, cânta o octavă întreagă 
a gamei, în sus şi în jos, fără să se oprească şi destul de 
corect. 

Prinsei pe Rabbadah de braţ: 

— Ai auzit? o întrebai. Fii atentă! Oare s-o mai fi găsind 
vreun om pe insula aceasta singuratică? 

Rabbadah râse, voioasă: 

— Nu cântă un om, ci o maimuţă. 

— O maimuţă? Nu se poate! O maimuţă nu-i în stare să 
cânte o gamă întreagă, şi mai ales cu atâta siguranţă în glas 
şi fără nici o greşeală. 

— Nu ştiu ce înseamnă o gamă, cum spui tu, dar cunosc 
foarte bine sunetele acestea. Sunt ale maimuţei ungko. 
Fratele meu a adus o dată în Augh un animal dintr-acestea, 
pe care l-a prins în Java. Era o raritate, fiindcă ungkoul este 
foarte fricos şi nu poate fi prins decât cu mare greutate. Din 
păcate, însă, a fugit curând; n-a îndurat prea multă vreme 
lipsa libertăţii. 

Cuvintele acestea îmi stârniră curiozitatea. Țineam să văd 
negreşit pe acest cântăreţ minunat şi m-am zbătut destul 
de mult până să trec prin tufişul care era pe aici destul de 
des, ca să mă îndrept spre direcţia din care răsunase 
cântecul. Dar a fost o strădanie zadarnică. Animalul 
observase probabil că ne apropiem de el şi, ascunzându-se 
de noi, încetă să mai cânte şi scoase un țipăt asurzitor. 
Astfel, marea mea curiozitate rămase nesatisfăcută. 

Socotesc însă nimerit să spun că mai târziu am avut dese 
prilejuri de a urmări animalul. Uneori, am zărit chiar mai 
multe maimuțe în acelaşi timp. Ungkoul ajunge la o înălţime 
de vreun metru şi are un cap mic şi rotund, înconjurat de o 
coroană de păr des. Se deosebeşte de celelalte feluri de 
maimuțe prin braţele sale lungi şi subţiri care îi ajung până 


la pământ, când animalul stă drept în picioare. Am făcut 
chiar câteva încercări să prind un animal dintr-acestea, ca 
să văd dacă nu l-aş putea îmblânzi. Dar n-am izbutit 
niciodată să mă apropii de un ungko mai mult de o sută de 
paşi. 

Prima dată nu-l văzurăm prea bine pe ungkoul care 
cântase; făcusem însă o altă descoperire. Trebuie să fi 
pătruns vreo trei leghe în adâncul pădurii, după aprecierea 
mea, şi mă simţeam oarecum dezgustat din pricina 
drumului anevoios pe care-l străbătusem până aici şi care 
mă istovise peste măsură, când băgai de seamă că pomii 
încep să se rărească. În locul acesta, pădurea avea o 
înfăţişare care mă îndemna să cred că aici a fost cândva un 
luminiş. În timp ce eu îmi frământam mintea, ca să-mi 
lămuresc descoperirea făcută, Rabbadah scoase un strigăt 
şi-mi arătă un zid ce ieşea la iveală printre pomi, la o 
oarecare depărtare. Curioşi, ne apropiarăm şi, spre marea 
noastră uimire, zărirăm ruinele care se întindeau pe o mare 
întindere şi se păstraseră încă în stare bună, datorită 
pietrelor întrebuințate la construcţie ale unui templu ce ne 
amintea prin înfăţişarea lui pe cel din pădurea Aughului. 
Asemănarea era atât de desăvârşită şi uimitoare, încât mă 
gândii că dintr-o clipă într-alta trebuie să iasă de undeva, 
din pământ, phansegarul nostru. Şi Rabbadah fu izbită de 
această asemănare; mă prinse de braţ şi se uită cu teamă în 
jurul ei. Dar nici un thag nu se ivi ca să ne amenințe cu laţul 
sau cuțitul, şi nici un zgomot nu tulbură liniştea pădurii. 

După ce Rabbadah se linişti, începurăm să cercetăm pe 
îndelete clădirea. Trecurăm pe sub un portic şi păşirăm 
înăuntrul templului, care era închinat lui Siva, după cum îmi 
dădui seama, zărind, diferitele chipuri ale idolului, aşezate 
în perete şi sculptate pe stâlpi. Faptul că templul trebuia să 
fie foarte vechi cât şi modul cum fusese construit mă 
impresionară adânc, dar şi mai impresionată fu Rabbadah, 
ale cărei gânduri despre cultura apusă erau mai aproape 
de aceste mărturii decât ale mele. 


Încântaţi de ceea ce vedeam şi urmărind fiece privelişte cu 
dorinţa de a nu scăpa nimic, ne afundarăm din ce în ce mai 
mult înăuntrul templului. Întrucât lumina nu putea 
pătrunde prin intrarea clădirii, umblam bâjbâind. 
Ajunsesem tocmai la locul unde se afla o scară, ca şi la 
templul din Augh, cunoscută numai de phansegar şi 
oamenii săi. Mai mult din curiozitate decât din nădejdea că 
gestul meu va avea vreo urmare, apăsai cu putere lespedea 
şi fui mai mult speriat decât uimit, când lespedea cedă într- 
adevăr apăsării mele şi se deschise. Rabbadah fu atât de 
surprinsă, încât scoase un țipăt ascuţit. În faţa noastră se 
căsca o groapă întunecată, în care se întrezăreau câteva 
trepte; de data aceasta însă treptele nu mai urcau, ca la 
templul din Augh, ci coborau. 

Curiozitatea era gata să mă facă să caut dezlegarea tainei. 
Dar fui în stare să mă opun ispitei. N-aveam lumină şi, dacă 
m-aş fi hotărât să cobor pe întuneric, ar fi însemnat să 
săvârşesc o faptă îndrăzneață şi nechibzuită. Cât de lesne 
ne-am fi putut prăbuşi în prăpastie, fiindcă nu cunoşteam 
locul! Foarte mulţumiţi de constatările făcute, amânarăm 
pentru ziua următoare continuarea cercetărilor şi ne 
înapoiarăm. 

În după-amiaza zilei următoare, ne înarmarăm cu o 
lanternă de pe vapor şi ne îndreptarăm iarăşi spre templu. 
Ajunşi la groapă coborârăm. Treptele erau destul de uscate 
şi nu suferiseră prea mult din pricina timpului; construirea 
acestor trepte trebuie să fi fost din cale-afară de 
anevoioasă, întrucât atunci când ajunserăm la ultima 
treaptă, ne aflam după aprecierea mea la o adâncime de 
vreo cincizeci de metri sub ruinei şi, desigur, la acelaşi nivel 
cu suprafaţa mării. Jos, gangul se întindea pe o lungime 
nesfârşită, până când începea deodată să se lărgească şi 
înfăţişa un soi de boltă scobită în stâncă şi în care puteau 
încăpea foarte bine o sută de inşi. 

În ce scop fusese scobită această boltă? Nu se vedea nici 
cel mai mic semn din care să se înţeleagă ţinta urmărită 


prin construirea ei: era cu desăvârşire goală. Dincolo, 
gangul se întindea în aceeaşi direcţie, spre răsărit, după 
cum mă încredința busola. 

Străbătusem până acum vreo trei kilometri; cu toate 
acestea, aerul continua să fie uscat şi bun de respirat. 
Deodată însă simţii o oarecare umezeală a aerului şi după 
vreo cinci sute de metri gangul se sfârşi. La picioarele 
noastre se aflau câteva trepte ce duceau în jos şi, când 
coborâi lanterna şi luminai, văzurăm o apă ce strălucea. 
Spusei Rabbadahei să rămână pe loc şi păşii prevăzător 
până la marginea gangului. Era desigur un canal, care 
pornea de afară şi ducea spre gang. Aplecându-mă şi 
urmărind cu ochii direcţia canalului, zării la oarecare 
depărtare un punct luminos şi scânteietor. Îmi dădui îndată 
seama de locul unde ne aflăm: punctul acela era la capătul 
galeriei. De unde începea? Fireşte, că de pe coasta de 
răsărit; din altă parte nu putea începe. Şi presupunerea-mi 
fu întărită, când refăcui în minte drumul străbătut până la 
locul acesta. 

Urcai treptele, şi mă îndreptai spre prinţesă. 

— Rabbadah, îi spusei, nu mai putem înainta! Aici este un 
canal care duce drept spre mare. 

— Spre mare? mă întrebă, mirată. Spre care coastă? 

— Coasta de răsărit, pe care am privit-o ieri de pe 
înălţimea insulei. 

— Coasta de răsărit? Nu se poate. Trebuie să fie mult mai 
departe. 

— Te înşeli. Aminteşte-ţi că alaltăieri am fost nevoiţi să 
urcâm mereu şi să ne căţărăm peste o sumedenie de 
obstacole. Din pricina aceasta am mers mai mult, aşa că 
durata drumului te face să greşeşti cu privire la adevărata 
depărtare. 

— Atunci, drumul pe care l-am străbătut astăzi ar fi cea 
mai scurtă legătură între coliba noastră şi coasta de răsărit. 

— Da. Însă numai dacă presupunem că vom fi deseori 
nevoiţi să vizităm această coastă. 


— Dar în ce scop au fost construite toate galeriile acestea? 

— Nu eşti şi tu de părere că, întrucât insula a fost 
odinioară mult mai mare, canalul nu mai are decât o parte a 
întinderii de altădată? Cu toate astea, munca depusă pentru 
desăvârşirea galeriilor trebuie să fi fost uriaşă şi peste 
măsură de istovitoare, astfel că e cu neputinţă să nu se fi 
urmărit un scop foarte însemnat. 

— Sunt cu totul de părerea ta. Poate că taina acestor 
construcţii este în legătură cu slujba jertfirii oficiată de 
preoţii lui Siva, care se foloseau de galerii şi canal ca să 
intre în templu şi să iasă, fără a fi observați. De asemenea, 
poate că s-a folosit canalul şi cu scopul de se îndepărta pe 
ascuns cei rău-văzuţi, a căror dispariţie era pusă apoi pe 
seama lui Dumnezeu. 

Tot atât de tainică mi se păru şi întâmplarea că jumătate 
din insulă pierise de pe urma cutremurului. Aşadar, era tot 
un joc ciudat al naturii faptul că, deşi scufundase o jumătate 
din insulă, cutremurul nu lăsase pe cealaltă semne vădite 
ale prăbuşirii. Nu constatai pe întreaga lungime a gangului 
nici o crăpătură care să fie socotită ca o consecinţă a 
mişcării scoarţei pământeşti. Natura trebuie să se fi folosit 
de un topor uriaş, de vreme ce fusese în stare să taie o 
parte a insulei şi s-o scufunde, în timp ce partea cealaltă 
rămăsese cu totul neatinsă. 

Deocamdată, nu mai aveam ce să căutăm aici şi ne 
întoarserăm pe acelaşi drum, adică prin gang şi pe sub 
boltă, urcându-ne spre coliba noastră. 

Sub această boltă am aşezat pe Rabbadah, după opt ani, 
spre a se odihni pentru totdeauna. 

Cum m-a lovit atât de curând nenorocirea? N-am nici o 
poftă să-mi zgândăresc vechile răni şi să le fac să sângereze 
din nou. De aceea, nu voi spune decât atât: a murit din 
pricina dorului de patrie. Nici o dovadă de dragoste din 
partea mea n-a fost în stare s-o facă să uite vraja arzătoare 
a patriei ei indiene. Iubirea ei pentru mine nu scăzuse 
câtuşi de puţin; în acelaşi timp, ea se împăcase cu soarta ce- 


i fusese hărăzită şi nu i se părea de neîndurat, faţă de viaţa 
pe care o dusese. Dar dorul de patrie era prea puternic! 
Rabbadah era o floare care nu înfloreşte decât într-un 
anumit pământ, iar dacă-i transplantată într-altul, se 
ofileşte cu încetul. 

La picioarele dragei mele am aşezat comorile 
maharajahului - trei lăzi pline. Aici vor rămâne, până când 
va ajunge la ele isteţimea aceluia căruia i le-am destinat, 
adică a unuia dintre fraţii mei. De nu, să piară o dată cu 
insula! Să nu le zărească ochii nici unui străin şi strălucirea 
lor să nu ameţească pe nimeni! 

Dar să presupun că aş muri subit, sau că insula ar intra în 
stăpânirea vreunui stat. Oare comorile sunt ascunse destul 
de bine? Le pot socoti în deplină siguranţa? Dacă-i vorba de 
drumul de pe uscat, pot răspunde afirmativ: fiindcă nimeni 
nu ştie despre piatra ce duce la bolta subterană. Dar 
dinspre apă? în ultimele săptămâni am devenit un adevărat 
şoarece de apă. Am doborât câţiva pomişori de grosimea 
braţului, pe care i-am târât sub pământ şi i-am împreunat, 
dându-le înfăţişarea unei plute mici, dar trainice. Cu 
ajutorul ei am plutit de vreo zece ori prin golful coastei de 
răsărit, ceea ce nu era primejdios, întrucât înăuntrul 
cercului de corali apa era cu desăvârşire liniştită. Şi ajunsei 
la convingerea că nu pot exista paznici mai buni ai 
comorilor mele decât stâncile şi apa ce-şi revarsă spuma 
asupra lor. Am părăsit de mai bine de o sută de ori pluta şi 
am măsurat adâncimea apei în jurul stâncilor; am cercetat 
pe rând fiecare ieşitură de piatră şi m-am încredinţat că 
într-un singur loc, dar numai prin locul acesta, ar fi cu 
putinţă să se biruie vitregia stâncilor şi să se ajungă în golf, 
iar asta numai cu ajutorul unei bărci care nu se afundă prea 
mult în apă. Apoi, am readus barca de pe „Bahadur” pe linia 
de plutire şi am izbutit, după o mare strădanie, să pornesc 
dinspre mare şi să pătrund în golf. Mi-am înfăptuit gândul, 
însă n-a lipsit decât foarte puţin ca să mă înec. Nici o putere 
din lume n-ar fi însă în stare să mă facă să repet încercarea 


într-alt loc. Ar însemna să-mi primejduiesc viaţa şi să mi-o 
pierd! 

În cel de-al douăzeci şi treilea an de când sunt pe insulă, 
am devenit un bărbat amărât. Dar mi-am păstrat cu 
sfinţenie credinţa că există o călăuză cerească a dibăciei 
omeneşti. Şi mă stăpâneşte parcă presimţirea că providenţa 
îndurătoare va toarce un fir, care să ducă de la casa 
strămoşilor mei până la această insulă singuratică şi 
părăsită. Fie ca puţinele cuvinte pe care le mai am de spus 
să înlesnească izbânda alor mei! 

Nu pot şi nu trebuie să indic drumul ce duce prin templu 
la comorile maharajahului. Oricărui străin, dacă i-ar cădea 
în mână indicaţiile mele, i-ar fi cât se poate de lesne să 
înţeleagă şi să le urmeze, intrând în stăpânirea lor. O 
singură intrare duce la boltă şi anume dinspre mare; aceea 
care duce dinspre uscat nu va mai fi găsită după plecarea 
mea de pe insulă. Iar cele două stânci, printre care există 
singurul drum ce duce la galerie, nu trebuie să fie găsite 
decât de cineva dintr-ai mei. 

În familia mea s-a produs o întâmplare fatală. Nu e nevoie 
s-o precizez; acei pe care îi priveşte ştiu despre ce e vorba. 
Această întâmplare este în legătură cu o anumită cifră. Ştiu 
că printre membrii familiei mele nu se pomeneşte niciodată 
despre această întâmplare şi mai ales în faţa unui străin. De 
aceea, sunt încredinţat că mărturisirea pe care am de gând 
s-o fac nu va folosi nimănui, dacă nu aparţine familiei mele. 

Dacă însemnările mele îşi vor putea atinge scopul - şi 
spunând acestea, mă gândesc că vor cădea în mâinile unuia 
dintre fraţii mei - trebuie să se ţină seamă de următoarele 
amănunte: Să se scadă din cifra cunoscută treizeci şi şase şi 
să se împartă restul la o sută optzeci şi trei! Cifra care va 
rezulta după aceste operaţiuni indică exact stânca îndărătul 
căreia, numărându-se dinspre vârful de nord, se poate forţa 
calea dinspre mare. Nu se poate săvârşi vreo greşeală, 
întrucât stâncile sunt aşezate într-un semicerc aproape 


perfect matematic, care atrage cu deosebire luarea-aminte 
pe timpul refluxului. 

Lămurirea aceasta e îndestulătoare pentru acela care-i 
destinat să fie moştenitorul comorilor maharajahului. Un 
altul să nu încerce în nici un caz să creadă că şi le poate 
însuşi! Nu încape îndoială că va fi înghiţit de valuri! 

Astfel mi-am încredinţat jurnalului de însemnări taina - şi 
de azi în opt zile voi fi în largul mării. 

Zarurile au fost aruncate, - mi-am sfărâmat lanţurile şi 
vâslesc spre răsărit, mânat din spate de un vânt minunat şi 
prielnic, în întâmpinarea libertăţii. În ultimele douăzeci şi 
patru de ore, barca mea s-a purtat voiniceşte. S-ar părea 
că-mi simte gândurile şi dorinţele şi se supune cu blândeţe 
conducerii mele. Vântul suflă cu aceeaşi regularitate, aşa că 
mă pot încumeta să pun cârma la punct şi să fixez direcţia 
pânzelor, ca să am ambele mâini libere. Vreau să folosesc 
răgazul, ca să-mi sfârşesc însemnările. 

Prin urmare, ieri am fost pentru ultima dată la mormântul 
dragei mele Rabbadah. Eram foarte bine dispus; cu toate 
acestea, despărţirea nu mi-a fost deloc uşoară. „O, 
Rabbadah, ai fost soarele vieţii mele! Cât de mult te-am 
iubit! Cât de mult te iubesc încă! Fiece zi petrecută alături 
de tine mi se părea un dar preţios şi nemeritat. Tu, 
prinţesă, respectată cândva de mii de inşi, care ţi se 
închinau ca unei zeițe, ai fost pentru mine numai soţie, 
devotată şi smerită. Dar niciodată n-ai fost mai smerită 
decât în ziua în care, alipindu-te duios de mine, mi-ai spus: 
„Dragule, vorbeşte-mi despre credinţa ta! Aş vrea s-o 
cunosc şi să mă deprind s-o iubesc, aşa cum o cunoşti şi o 
iubeşti tu însuţi!” Apoi, mi-ai aşteptat nerăbdătoare 
cuvintele. O, Rabbadah, sărutul pe care ţi l-am dat atunci, n- 
a fost decât o dovadă slabă a bucuriei pe care mi-ai făcut-o 
vorbindu-mi astfel! Apoi, ai devenit o şcolăriţă liniştită şi 
dornică de învăţătură. Niciodată un misionar n-a avut un 
ascultător mai plin de luare-aminte şi mai supus. Şi crucea 
pe care am însemnat-o în peretele boltei, deasupra 


coşciugului tău, e simplă şi modestă; dar şi cel mai luxos 
monument din marmură, ridicat pe deasupra mormântului 
vreunui creştin necredincios, ar trebui să pălească în faţa 
credinţei simple şi copilăreşti, dar sincere, cu care ţi-ai 
slujit Dumnezeul. O, Rabbadah, mănunchiul acela mare de 
flori, pe care l-am aşezat la despărţire la picioarele tale, se 
va ofili, ca oricare dintre miile de mănunchiuri pe care le- 
am cules zilnic pentru tine, - dar în inima mea nu va păli 
niciodată amintirea ta; gândurile mele se vor roti în jurul 
mormântului tău în fiece zi pe care mi-o va mai dărui 
Dumnezeu, şi ultima mea respiraţie va fi o rugăciune 
închinată ţie, iubita şi neuitata mea regină!” 

Acestea mi-au fost ultimele cuvinte, înainte de a-mi lua 
rămas-bun, cu o privire îndurerată, - şi cu nădejdea că nu 
pentru totdeauna. Mă întorsei în templu. Apoi, turnai într-o 
gaură, pe care am săpat-o cu o zi înainte în perete, în 
imediata apropiere a scării, întreaga mea provizie de praf 
de puşcă. După ce am aşezat fitilul şi l-am aprins, m-am 
îndepărtat repede. Îndată ce am auzit detunătura şi mi-am 
putut da seamă că s-a risipit fumul prafului de puşcă, m-am 
înapoiat. Puteam fi mulţumit de urmările operei de 
distrugere, pe care o săvârşisem cu multă împotrivire 
lăuntrică. Peretele de dindărăt al templului se prăbuşise şi 
alcătuia un morman uriaş de dărâmături, - intrarea spre 
boltă era închisă. 

Am făcut ultima vizită la mormânt înainte de ivirea zorilor, 
întrucât doream să folosesc adierea proaspătă din primele 
ore ale zilei spre a porni spre libertate. Când coborâi spre 
barcă, pe care o aşezasem în golf, cu pânzele întinse, cerul 
începea să se roşească. Cu o zi înainte, pregătisem totul în 
vederea călătoriei. În partea dindărăt a bărcii aşezasem o 
sumedenie de nuci de cocos şi fructe ale arborelui de pâine, 
iar în partea de dinainte am pus un butoi plin cu apă de 
băut, pe care l-am legat bine cu frânghii, ca să nu fie 
răsturnat peste bord de vreun talaz mai mare. Aruncai încă 
o privire cercetătoare spre pânze şi cârmă, şi dezlegai 


barca de uscat. Până când trecui de stânci, mă folosii de 
vâsle. După aceea însă întinsei pânzele. Cu ajutorul 
vântului, alunecai de-a lungul coastei, îndreptându-mă spre 
sud. Ochii mei se aţintiră asupra fiecărui loc - şi erau doar 
atâtea! - de care se lega vreo amintire deosebită; dar 
privirea-mi zăbovi mai mult asupra povârnişului pe care era 
ascuns între pomi templul lui Siva. Rămâi cu bine, 
Rabbadah, soţie iubită! Rămâi şi tu cu bine, temnicera mea, 
insulă înconjurată de mare! Mi-ai jefuit douăzeci şi trei de 
ani din viaţă, dar mă voi gândi fără amărăciune la tine! 

Când trecui de vârful sudic al insulei, întorsei barca şi 
întinsei pânza cea mare. Ghicindu-mi parcă dorinţele, 
vântul sufla dinspre vest-sud-vest şi călătorii în condiţii 
minunate. După două ore, insula mea pieri cu totul în 
depărtare, - eram singur, un punct neînchipuit de mic pe 
nemărginita suprafaţă a mării. 

Vreme îndelungată am stat de vorbă cu mine însumi, 
întrebându-mă dacă să las jurnalul pe insulă, ori să-l iau cu 
mine. Dacă se scufundă cu mine, e pierdut pentru 
totdeauna, pe când dacă încercarea mea se va bucura de 
izbândă îmi poate aduce servicii foarte însemnate. lar dacă 
l-aş lăsa în colibă, s-ar putea totuşi întâmpla ca odată şi o 
dată, chiar după ani de zile, să vină vreun om prin insulă, 
să-l găsească şi să-l înmâneze familiei mele. Până în cele din 
urmă, însă, mă hotărâi să nu ţin seamă de nici o altă 
consideraţie şi să-l iau cu mine. Auzeam parcă un glas 
lăuntric, care-mi şoptea şi mă sfătuia stăruitor să înţeleg că 
e mai bine să-l ţin la mine, decât să-l las pe insula 
singuratică, pierdută în imensitatea mării. Viitorul va arăta 
dacă am săvârşit o faptă chibzuită dând ascultare acestui 
glas. 

Dacă vântul va fi mereu potolit, cum a fost în ultimele 
douăzeci şi patru de ore, nădăjduiesc că în cel mult patru 
zile voi ajunge în vreun punct oarecare de pe coasta Javei. 
Poate că până atunci voi întâlni vreun vapor, care se 
îndreaptă spre aceeaşi ţintă ca mine şi de al cărui 


conducător m-aş putea ruga să mă ia la bord. De fapt, n-ar 
trebui să sper prea mult că voi întâlni chiar în primele zile 
un vapor; cel puţin atâta vreme cât nu mă aflu în ape 
umblate. 

Am sfârşit cu trecutul şi gândurile mele sunt necontenit 
frământate numai de viitor, pe care mi-l înfăţişez în culori 
trandafirii. Am luat cu mine o pungă mică, plină cu perle. 
Vreau să-mi cumpăr un iaht frumos şi aceste perle vor 
acoperi cu prisosinţă costul lui. Am socotit că nu e bine să 
iau mai multe perle din comoara maharajahului, fiindcă nu 
mi-ar fi fost uşor să le ascund de privirile lacome. Dacă mă 
ajută norocul să ajung la coasta Javei, mă voi îngriji să-mi 
dăruiesc numaidecât înfăţişarea unui om civilizat. Apoi, îmi 
voi căuta un iaht bun şi. dar poate că e mai bine să nu-mi 
făuresc prea multe planuri şi să nu-mi înfierbânt mintea. 
Am trăit în decursul anilor atâtea dezamăgiri, încât am 
toate motivele să aştept prea puţine bucurii din partea 
prezentului şi mai puţine chiar din partea viitorului. 

Vântul începe să se înteţească şi nu-mi mai pot continua 
însemnările, fiindcă trebuie să-mi concentrez întreaga 
luare-aminte în alte direcţii. Călătorie norocoasă, mândrul 
meu vaporaş! Zboară, draga mea „Rabbadah”, zboară şi du- 
mă spre libertate şi noroc! 

Cum să descriu în câteva cuvinte grozăvia pe care o 
trăiesc de ieri încoace? Am fost prăbuşit din cerul 
aşteptărilor şi nădejdilor mele într-o prăpastie 
înfricoşătoare, şi mă aflu într-o situaţie înspăimântătoare. 
Pânzele mi-au zburat, toate merindele pe care le-am luat cu 
mine zac pe fundul mării, împreună cu butoiul cu apă de 
băut, vâslele mi-au fost smulse, cârma mi-e sfărâmată, - 
toată nenorocirea s-a întâmplat într-o oră. Sunt pierdut, 
dacă nu se iveşte de undeva un sprijin neprevăzut, cu 
ajutorul căruia să mă pot salva. 

Azi la amiază, vijelia s-a dezlănţuit cu o repeziciune de 
necrezut şi s-a potolit cu aceeaşi repeziciune. Valurile s-au 


liniştit, iar soarele e arzător ca totdeauna şi se oglindeşte în 
valuri în mii de imagini scânteietoare. 

Vântul şi-a schimbat direcţia şi suflă acum dinspre sud, 
dinspre patria mea dorită cu înfocare. Iar resturile bărcii 
mele - nu-i pot da altă denumire, chiar dacă nu i-a fost 
vătămată cheresteaua - se leagănă neputincioase în bătaia 
vântului, îndreptându-se spre nord. Mi-am făcut un fel de 
cârmă din banca pe care şedeam şi mă străduiesc să menţin 
barca la suprafaţa apei şi să n-o las în ghearele vântului 
furios. 

Ah, dacă n-aş fi fost nevoit să înfrunt singur nenorocirea! 
Lucrurile n-ar fi ajuns atât de departe. Primul talaz mi-a 
răpit merindele şi le-a zvârlit în mare, umplându-mi barca 
pe jumătate cu apă; şi, în timp ce mă zbăteam să golesc 
barca, scoțând apa cu ajutorul unei nuci de cocos, al cărei 
miez îl mâncasem, se năpusti asupră-mi al doilea talaz, 
smulgându-mi pânzele o dată cu butoiul cu apă, legat de 
prăjina ce le susţinea. E de mirare că nu s-a răsturnat şi 
barca; dar tot ce n-a fost bine înţepenit a dispărut în valuri. 

Oare de ce n-a vrut soarta nemiloasă să-şi încheie 
socotelile cu mine? O moarte năprasnică în valuri ar fi fost 
de o sută de ori mai lesne de îndurat decât zilele care mă 
aşteaptă. Lipsit de orice fel de merinde şi de apă, sunt 
ameninţat de spectrul înfiorător al foamei şi setei. 
Dumnezeule milostiv, ce ai de gând cu mine? Dacă mi-ai 
hotărât pieirea, de ce nu m-ai lăsat să mor atunci când - de 
atâtea ori! - am zăcut în coliba mea de pe insulă, scuturat 
de friguri? Oare am suferit prea puţin în decursul atâtor 
ani, încât mă sileşti să beau şi acest pahar, care-i mai amar 
decât toate cele de până acum? 

În timp ce aştern aceste rânduri, simt că oboseala vrea să 
mă răpună. Voi căuta să dorm o oră; dar mai întâi voi lega 
cârma, pentru ca barca să nu-şi schimbe direcţia în timp ce 
voi dormi. Vântul e liniştit, - cred că mai pot nădăjdui. Dar 
dacă moartea se va năpusti între timp asupră-mi într-o 
formă oarecare, atâta pagubă! Oricum, nu voi fi în stare să 


trăiesc mai mult de patru zile fără hrană şi fără apă. Şi 
atunci? 

Au trecut patru zile, lungi cât veşnicia, lungi şi 
înfricoşătoare! Drumul meu e încă neschimbat; plutesc 
mereu spre nord, încet şi mânat de o putere căreia nu mă 
pot împotrivi, după cum îmi mărturiseşte busola pe care din 
fericire o mai am în buzunar. Ca să mă folosesc de adierea 
uşoară, mi-am făcut un fel de pânză din haina mea şi dintr-o 
bucată de lemn ruptă dintr-o margine a bărcii. Isprava 
aceasta ar stârni poate râsul celui care ar privi-o, dar 
pentru mine a fost o faptă foarte chibzuită, de pe urma 
căreia voi recolta într-adevăr foloase, cel puţin atâta timp 
cât va sufla vântul dinspre sud. Fiindcă numai spre nord 
trebuie să caut Coasta Sumatrei, chiar dacă mă mai despart 
încă sute de leghe de ea. Fără ajutorul cuiva, nu cred că voi 
fi în stare s-o ajung; dar s-ar putea să fiu zărit între timp de 
vreun vapor, care are acelaşi drum cu mine. După 
aprecierea pe care am făcut-o adineauri, cred că sunt din 
ce în ce mai aproape de apele umblate. 

Dar câtă vreme voi mai putea rezista? Mă aflu în situaţia în 
care foamea nu se mai simte, fiindcă este înlocuită cu un soi 
de sete arzătoare şi chinuitoare. Trebuie să mă înarmez cu 
puterea de a mă apăra împotriva apropiatei şi 
înspăimântătoarei nesimţiri, care vrea să pună stăpânire pe 
mine. Pleoapele mele par să aibă greutatea plumbului; prin 
vine îmi curge parcă un fel de bronz, iar gătlejul îmi este 
atât de uscat, încât n-aş fi în stare să rostesc nici un cuvânt. 
Când am încercat să rostesc o singură silabă, numai din 
dorinţa de a mă încredința că glasul nu mi-a pierit cu 
desăvârşire, mi-a fost atât de greu, încât am avut impresia 
că o dată cu acest sunet mi se zdrobea şi gâtlejul. Când 
vreau să mă gândesc la părinţii şi la fraţii mei din patria 
îndepărtată sau la Rabbadah, sau când vreau să-mi adun 
gândurile şi să mă rog lui Dumnezeu, nu sunt în stare - 
fiindcă-mi fierb creierii. Mă mir chiar că mai pot aşterne pe 


hârtie aceste cuvinte, cu toate că-mi pricinuiesc dureri şi nu 
vor să-şi îndeplinească funcțiunea. 

Mi-e dor de o noapte în care să pot dormi măcar câteva 
ceasuri şi care să-mi aducă o uşurare oarecare. Şi mi-e dor 
de o noapte fără trezire. Câtă vreme le voi mai aştepta? Şi 
câtă vreme voi mai fi în stare să ţin departe de mine 
spectrul nebuniei, care-şi întinde ghearele lacome spre 
creierii mei? Dumnezeule din ceruri, te implor să-mi 
dăruieşti o singură îndurare dacă nu vrei să-mi mai 
dăruieşti alta: fereşte-mă de deznădejde! 

Opt zile. sau zece. mereu spre nord. nu mai pot. nici un 
vapor. simt flăcări în vine. părinţi. fraţi. rămâneţi cu bine. 
Dumnezeule! Rabbadah! 

Capitolul VII - „Ligrul” 

Un vas străbătea drumul de la Calcutta spre Kota Radja. 
Era o corabie solidă cu trei catarguri, pe ale cărei laturi se 
citea numele „Tigrul” scris cu litere aurite. Îmbrăcămintea 
echipajului demonstra că e vorba de o corabie de război, cu 
toate că unele amănunte de construcţie ale vasului te 
puteau face să crezi că este o corabie comercială obişnuită. 

Comandantul ei, un bărbat viguros, stătea acum pe puntea 
de veghe şi se uita la unul din oamenii săi, ce se căţărase pe 
un catarg, scrutând zarea cu ajutorul unui ochean. 

— Ei, Peter, se vede uscatul? 

— Nu, domnule comandant, nu se zăreşte încă. Suntem 
departe de uscat şi avem soarele în faţă. 

— Ai, ai, Peter! Ai dreptate. Fii cu ochii-n patru şi vesteşte- 
mă îndată ce vezi ceva! 

Falkenau - cititorul îşi va închipui, desigur, că el era 
comandantul - se întoarse; îndreptându-se spre puntea 
cârmei, intră în cabina cârmaciului. Acesta era un bărbat 
uriaş, care ar fi fost de temut, dacă aerul blând al chipului 
său n-ar fi liniştit pe cel care-l privea. 

— Ei, cârmaciule, cum merge? Ai primit la Calcutta veşti 
bune de la ai dumitale? 


— Mulţumesc, domnule comandant! Ai mei sunt sănătoşi. 
Şi băiatul creşte şi se face bărbat. Cu toate că e atât de 
tânăr, a ajuns sublocotenent de marină. 

— Într-adevăr? Ei, atunci, lasă-mă să te felicit pentru un 
băiat ca el, cârmaciule! Când l-ai văzut ultima dată? 

Pe chipul uriaşului flutură o umbră. 

— N-am izbutit încă niciodată să-l văd, domnule 
comandant! 

Uimit, Falkenau se dădu înapoi cu un pas. 

— Ce-ai spus?! Nu l-ai văzut niciodată până acum? Nu ţi-ai 
petrecut totdeauna concediul acasă? 

— Tocmai asta e, rosti cârmaciul cu oarecare tristeţe în 
glas. Când m-am dus o dată acasă, nu mi-am găsit băiatul; 
n-avea concediu. Şi când i s-au dat paisprezece zile, eu mă 
aflam departe, în largul mării. 

Cuvintele acestea fuseseră spuse cu o gravitate atât de 
caraghioasă, încât Falkenau nu se putu stăpâni şi râse. 

— De ce n-ai făcut o cerere, ca fiul dumitale să fie mutat 
pe „Ligrul”? Ducele Max ar fi ţinut seamă de această cerere 
şi ar fi aprobat-o, fără îndoială, mai ales că fiul dumitale 
este copilul adoptiv al maiorului Helbig. 

— Vedeţi, domnule comandant, nu vreau şi nici nu sunt în 
stare să cerşesc ceva pentru fiul meu. El trebuie să-şi 
croiască singur drumul. Nu vreau ca mai târziu să fie nevoit 
să spună că a fost necontenit sprijinit de alţii. 

— Cârmaciule, modul acesta de a gândi îţi face cinste! Dar 
dacă ar semna altcineva o asemenea cerere, de pildă dacă 
aş trimite-o eu, n-ar avea ce să-ţi strice. Nu-i aşa? 

Ochii cârmaciului străluciră. 

— Sfinte Marte. iertaţi-mă, domnule comandant, voiam să 
spun că m-aş bucura mult dacă aţi face-o şi dacă aş izbuti să 
am lângă mine pe unicul meu fiu. 

— Bine; nu voi uita s-o trimit curând, autorităţilor. Dar i-a 
spune-mi: cum îi merge mamei băiatului? Te-ai căsătorit cu 
ea, nu-i aşa? Cel puţin ştiu că te hotărâseşi să te căsătoreşti. 

Chipul cârmaciului se posomori iarăşi. 


— Am avut de gând şi sunt şi acum hotărât s-o fac. Dar mai 
este o piedică. 

— O piedică? Nu-ţi mai place? Sau nu mai vrei s-o iei? 

— Nu-i asta pricina! Dar bărbatul ei trăieşte încă şi religia 
ei nu-i îngăduie să se mărite a doua oară, în astfel de 
împrejurări. 

— Într-adevăr, e o piedică serioasă. Aşadar, bărbatul ei mai 
trăieşte? 

— Din păcate! răspunse cârmaciul cu o sinceritate 
vrednică de laudă. A avut de ispăşit o osândă de zece ani, 
pe care şi-o va sfârşi curând. Când va ieşi din închisoare, va 
încerca iar să se întoarcă la soţia lui. 

— De data aceasta însă va nimeri prost. Nu-i aşa? 

— Vreau să sper că va fi aşa. Dacă se va încumeta să se 
atingă de ea măcar cu un deget, va cunoaşte numaidecât pe 
cârmaciul Balduin Schubert! Îl voi snopi într-un asemenea 
hal, încât să i se pară că aude cântând îngerii din cer! 

Cârmaciul se mâniase de-a binelea şi ar fi continuat să 
vorbească pe acelaşi ton, dacă Falkenau n-ar fi găsit alt 
subiect. 

— Ce spui de călătoria noastră, cârmaciule? Minunată, nu- 
i aşa? 

— Straşnică, domnule comandant! E unul din cele mai 
frumoase drumuri pe care le-am străbătut. De când s-a 
potolit vijelia pe care am întâmpinat-o la Ceylon, avem o 
mare pe care alunecăm cu aceeaşi uşurinţă ca pe parchetul 
unui salon de dans. 

Comandantul zâmbi. 

— Ai păşit vreodată pe parchetul unui asemenea salon? 

— Cred că da. În casa maiorului Helbig, care are trei 
surori. 

— Cum s-a întâmplat povestea asta? 

— A ieşit prost, domnule comandant, foarte prost! Vă 
mărturisesc cinstit, mi se părea că sunt un fel de prăjină pe 
care se întind pânzele şi căreia i se cere să danseze pe o 
frânghie foarte întinsă, fără să se răstoarne. 


Falkenau râse. 

— Ar fi într-adevăr o pretenţie absurdă. De altminteri, 
când mai scrii acasă, salută-i pe ai dumitale şi familia 
Helbig, în numele meu! 

— Vă mulţumesc, domnule comandant; nu voi uita. Dar, 
staţi; să salut şi pe cele trei surori ale maiorului în numele 
dumneavoastră? 

— De ce nu? 

— Nu v-aş sfătui. 

— Pentru ce? 

— Fiindcă fiecare din cele trei „şalupe” va crede 
numaidecât că vreţi să vă alăturaţi de bordul lor, şi vă va fi 
greu după aceea să reveniţi la linia de plutire, cum se 
spune. 

— Vorbeşti serios, cârmaciule? În cazul acesta nu mă 
ameninţă nici o primejdie, fiindcă am căpătat de multă 
vreme trăinicia unei ancore, înţepenită cu toată nădejdea. 

— Atunci e foarte bine! Îmi dau seama că nu sunt decât un 
rechin şi că nu mă pricep decât să trăncănesc verzi şi 
uscate. Aveţi doar o nevestică drăguță, cum n-aţi mai putea 
găsi alta. 

— Desigur, cârmaciule! Prin urmare, poţi saluta şi pe cele 
trei femei din parte-mi, fără nici o grijă! Şi încă ceva: 
chibzuieşte şi cere-ţi în aşa fel primul concediu la care vei 
avea dreptul, încât să-ţi vezi în sfârşit fiul! 

Falkenau se îndepărtă, lăsând pe cârmaci să se bucure în 
voie. 

De-abia păşise comandantul pe puntea de comandă şi 
răsună glasul santinelei de pe catarg: 

— O barcă în zare! 

— Unde? 

— Spre nord-est-nord. 

— E cu pânze? 

— Nu, cu vâsle. 

O barcă mânată cu vâsle în largul mării, la atâta depărtare 
de uscat, bătea în chip firesc la ochi. 


— Câţi vâslaşi sunt? 

— Nu ştiu. Depărtarea e încă mare. 

Tocmai atunci trecea pe punte şeful echipajului. Era 
Karavey, fostul ţigan. 

— Ascultă! 

— Ordonaţi, domnule comandant! 

— Adu-mi te rog ocheanul din cabină! 

Karavey îndeplini numaidecât porunca şi se întoarse cu 
ocheanul. Falkenau îl potrivi, îndreptându-şi-l spre locul 
despre care-l vestise santinela. 

— Aşa e! Este o barcă pe care o vâslesc numai doi inşi, 
după cum se vede. Ce spui despre asta? 

— Trebuie să fie supraviețuitorii de pe un vapor 
naufragiat. 

— Şi eu cred la fel cu dumneata. Stai! Se pare că barca 
vrea să se îndepărteze din drumul nostru. Cei doi vâslaşi 
încep să devină suspecți. Dacă ar fi fost naufragiaţi, ar fi 
trebuit să se apropie de noi. Trebuie să ne fi observat de 
mult, căci au soarele în spate. Ia uită-te puţin cu ocheanul, 
şefule de echipaj! 

Karavey dădu ascultare îndemnului comandantului. 

— Aveţi dreptate, domnule comandant, nu prea vor să stea 
de vorbă cu noi. 

— În cazul ăsta, trebuie să aibă un motiv întemeiat, dacă-i 
îndeamnă să se abată din drumul nostru! Aşa că tare aş 
vrea să le aflu taina. Sau eşti cumva de altă părere? 

— Cum hotărâți, domnule comandant! Şi mie mi se pare 
foarte ciudată purtarea celor doi vâslaşi. 

În clipa următoare, răsună pe punte vocea lui Falkenau: 

— Flăcăi, aduceţi-mi odgonul! Porunca fu îndeplinită 
numaidecât. 

— Ajutorii să îndrepte pânzele spre nord-est-nord! 
„Tigrul” descrise o voltă mică şi vântul, care se înteţise, 
năvăli cu toată puterea în pânze, astfel că vasul începu să 
meargă cu o iuţeală aproape dublă. Curând, barca putea fi 

văzută cu ochiul liber. 


— Pe legea mea, nu mi s-a întâmplat până acum o 
asemenea ciudăţenie, spuse după câtva timp Falkenau, 
care-şi ţinuse ocheanul necontenit aţintit asupra bărcii. 
Unul din ei vâsleşte, de parcă ar fugi de iad, iar celălalt stă 
cu braţele încrucişate, ca şi cum nu-l priveşte câtuşi de 
puţin ceea ce se petrece în jurul lui. Dacă nu se ascunde 
aici o drăcovenie de necrezut, atunci nici eu nu mai sunt 
comandantul acestui vapor. Şefule de echipaj, adu încoace 
la iuţeală câţiva inşi! Nu putem fi siguri că n-avem de-a face 
cu doi răufăcători primejdioşi! 

Karavey împărtăşi fireştile presupuneri şi întregul echipaj 
aşteptă cu încordare desfăşurarea lucrurilor. Barca era din 
ce în ce mai aproape, dar vâslaşii nu-şi schimbau poziţia; 
unul vâslea din toate puterile, în timp ce tovarăşul lui şedea 
nemișcat ca o păpuşă de ceară. 

Comandantul clătină din cap. 

— Dumnezeule! Oamenii ăştia trebuie să fie nebuni; 
altminteri, şi-ar fi dat seama că e păcat de fiece lovitură de 
vâslă pe care o mai trântesc în apă. 

— Dacă-mi îngăduiţi, domnule comandant, observă 
Karavey, cei doi inşi nu mi se par nebuni. Cred că vor să 
câştige timp, de aceea se poartă în felul acesta. 

— Fie şi aşa! îi dădu Falkenau dreptate. Dar cel de pe 
banca de lângă cârmă este o enigmă pentru mine. Mi se 
pare chiar că citeşte o carte. Trebuie să fie negreşit un 
roman din cele mai plăcute, de vreme ce cititorul lui nu se 
sinchiseşte de nimic. 

„Tigrul” ajunsese acum chiar lângă cei doi şi Falkenau 
porunci să se strângă velele. Porunca fu îndeplinită cu atâta 
pricepere, încât după câteva clipe vaporul se opri în faţa 
bărcii, fiind mişcat doar de neastâmpărul valurilor. În 
acelaşi timp, santinela de pe catarg observă că omul de la 
cârmă s-a ridicat, ascunzând repede la piept un obiect 
oarecare. Celălalt încetă să mai vâslească, în aceeaşi clipă. 

Întreaga îmbrăcăminte a celor doi bărbaţi era alcătuită 
numai dintr-un fel de cămaşă, care le ajungea până la călcâi 


şi avea pe mâneci nişte semne; în locul cingătorii, cei doi 
aveau doar o bucată de frânghie. Falkenau înţelese pe dată 
cu cine are de-a face. 

— Ah, criminalii! Cei doi sunt puşcăriaşi şi au evadat 
desigur din insulele Andamane. la să auzim ce minciuni vor 
încerca să ne toarne muşteriii! 

Aplecându-se peste stinghie, întrebă în limba engleză pe 
cei doi bărbaţi care îl priveau întrebători, dar fără să se 
arate înspăimântați: 

— De unde veniţi? 

Cel mai scund dintre vâslaşi, care părea mai dezgheţat 
decât tovarăşul său, tresări înfricoşat, când văzu pe 
marginea vasului cuvântul „Tigrul”. Auzise despre acest 
vapor şi ştia că aparţine nordlandezilor. 

Dar se stăpâni aşa de bine, încât nici cel mai atent 
supraveghetor nu i-ar fi putut băga de seamă tresărirea. 
Totul atârna acum de un singur lucru: dacă exista la bordul 
vaporului cineva care să-l recunoască era pierdut, cu 
desăvârşire pierdut. Zări pe comandant privindu-i 
cercetător îmbrăcămintea şi chibzui că ar fi foarte nimerit 
să mărturisească adevărul, chiar dacă în chip firesc nu s-ar 
fi gândit să-şi destăinuiască şi numele adevărat. Dintr-o 
căutătură aruncată pe furiş, se încredinţă că nu-i nici un 
cunoscut printre cei care se sprijiniseră de parapet şi 
răspunse, oarecum uşurat: 

— Din Andamane. 

— Mi-am închipuit. Şi încotro mergeţi? 

— Spre Kota Radja. 

— Şi asta m-am aşteptat să-mi răspunzi. În ce scop? 

— Domnule, cruţaţi-ne şi vă lămurim. Îmi dau foarte bine 
seama că, şi fără să ne iscodiţi, ştiţi că am evadat de acolo. 

— Zău, îţi dai seama că ştiu? în cazul ăsta, eşti un om 
pătrunzător. Şi de ce aţi încercat să fugiţi de noi? 

— Fiindcă nu ştiam ce drapel arborează vaporul 
dumneavoastră. Putea să fie un vapor englez. 


Falkenau râse; răspunsurile vioaie ale fugarului îl 
înveseleau. 

— Se pare că de englezi ţi-e frică, dar de noi nu te temi! Şi 
acum, ce-ar fi dacă v-am lua pe bord şi v-am preda iarăşi pe 
mâna englezilor? 

— Domnule, nu v-am făcut nici un rău. 

— Ştiu asta, râse Falkenau. Dar, ca să fiu sincer, trebuie să 
vă spun că, după părerea mea, pedepsele pentru 
răufăcătorii evadați nu se cade a fi nesocotite, ci, 
dimpotrivă, aplicate. Totuşi am impresia că nu sunteţi 
oameni prea periculoşi şi pe lângă asta n-am deloc poftă să 
joc pentru alţii rolul de paznic de închisoare. Cum te 
cheamă? 

— Numele meu e Johnson, domnule. 

— Prin urmare, eşti englez. Şi tovarăşul tău? 

— E un malaiez. Nici eu însumi nu ştiu cum îl cheamă. 

— Aveţi la voi bani, ca să vă cumpăraţi haine? 

— N. nu, răspunse şovăitor cel întrebat. 

— Păi, de unde şi cum vă veţi face rost de haine? Vreţi să 
le furaţi, nu-i aşa? Sau. 

Dar se opri, fiindcă privirea i se îndreptase spre fundul 
bărcii fugarilor. 

— Ah, văd că v-aţi şi îngrijit de haine. Fiindcă acolo, sub 
bancă, trebuie să fie o legătură cu haine, nu-i aşa? 

— Nu, domnule. 

— Dar ce este? 

— Un cadavru. 

— Cum? Un cadavru? Aţi fost trei inşi când aţi evadat şi 
unul dintre voi a murit pe drum? 

— Nu. Am găsit cadavrul. 

Uimit, comandantul tăcu un timp. Apoi, urmă: 

— Ia ascultați, golanilor, vreţi să vă bateţi joc de mine? 

— Nici nu ne gândim la aşa ceva, domnule. V-am mărturisit 
adevărul! 

— Dar nici nu mă vei convinge că se poate găsi un cadavru 
în largul mării şi încă pe o vreme mai liniştită decât şi-ar fi 


închipuit cineva! 

— Nu l-am găsit pe apă, ci într-o barcă, domnule! 

— Într-o barcă? în care? 

— Într-asta, domnule... 

— Păi, atunci unde-i a voastră? Că doar n-aţi zburat prin 
aer! 

— Am evadat într-o barcă de-a andamanezilor, dar am 
găsit pe mare, spre sud de locul unde suntem acum, barca 
aceasta cu cadavrul şi am schimbat-o cu a noastră, fiindcă 
este mult mai mare decât aceea pe care am avut-o. 

— Hm! Ciudat! Ia povesteşte-mi cum s-au întâmplat 
lucrurile! 

Cel care vorbise până acum se supuse numaidecât 
îndemnului şi istorisi întreaga întâmplare, respectând 
aproape tot adevărul, însă având grijă să nu pomenească 
despre ceea ce găsise asupra mortului. 

Când englezul sfârşi de povestit, Falkenau spuse gânditor: 

— S-ar putea ca povestirea ta să fie adevărată şi să mă 
simt îndemnat să-i dau crezare. Dar în oameni ca voi nu se 
cuvine să se încreadă cineva. Poate că omul acela mai era în 
viaţă şi l-aţi omorât voi! 

— Cum puteţi gândi astfel, domnule?! spuse jignit 
puşcăriaşul. Nu suntem ucigaşi! 

— Spune-mi altceva: desigur că aţi scotocit buzunarele 
mortului. N-aţi găsit nimic din care să se afle cine este? 

— N-am găsit nimic! 

— Foarte ciudat! Să nu fi avut oare nimic la el? Lucrurile 
trebuie cercetate mai amănunţit şi cu toată luarea-aminte. 
Urcaţi-vă pe bord! 

— Domnule, v-am mărturisit adevărul. Lăsaţi-ne să ne 
vedem de drum! 

— Dacă mă voi convinge că n-ai minţit, vă făgăduiesc că în 
cel mult o jumătate de oră vă veţi putea continua drumul, 
nestânjeniţi. Mai întâi însă sunteţi datori să vă supuneţi, 
dacă nu vreţi să ajungeţi pe fundul mării! 


Cuvintele acestea fuseseră rostite pe un ton ameninţător şi 
nu îngăduiau împotrivire. Cei doi fugari înţeleseră că 
trebuie să se supună şi, stăpânindu-şi mânia, se lăsară în 
voia sorții. În urma poruncii lui Falkenau, îşi conduseră 
barca până lângă „Ligrul”. Li se aruncă apoi o parâmă şi, 
căţărându-se pe ea, se urcară la bord. La un semn al 
comandantului, unul dintre marinari cobori în barcă, spre a 
aduce şi cadavrul pe vapor. Când cadavrul fu întins pe 
punte, chipul acela din cale-afară de slăbit impresionă 
adânc pe toţi cei ce se adunaseră în jurul lui. Comandantul 
se aplecă, spre a-l cerceta, dar spectrul foamei lăsase 
asemenea urme încât nimeni nu s-ar fi putut îndoi măcar o 
clipă cu privire la pricina morţii celui găsit în barcă. 
Falkenau se ridică şi se întoarse spre cei doi fugari, care se 
aflau în preajma lui, aşteptându-i cuvintele cu vădită 
nerăbdare. 

— Aşa este, omul a murit în chip jalnic, de foame şi de sete. 
Dar declaraţia voastră că n-a avut nimic la el nu-i decât o 
glumă. 

— N-am glumit, domnule. 

— Ce-ai ascuns, când ne-am apropiat de voi? 

— N-am ascuns nimic. 

— Nu minţi, băiete! Am văzut că ai ascuns ceva. Când îşi 
dădu seama că taina îi este primejduită, fugarul îşi schimbă 
tonul, care până atunci fusese politicos. 

— Lăsaţi-ne în pace, domnule! Ceea ce am la mine este 
proprietatea mea! 

— Dacă mă voi încredința că un lucru îţi aparţine, vei 
putea să ţi-l păstrezi! 

— Vreţi să mă păcăliţi în privinţa recompensei? 

— Ah, prin urmare, tot aţi găsit ceva asupra mortului! 
Scoateţi numaidecât! 

— Sunteţi cumva moştenitorul mortului? 

— Ascultă, să nu fii obraznic! Scoate imediat ce ai găsit! 
Sau vrei să-ţi ajut? 


— Bine, voi scoate ce am găsit. Dar nu-l vei primi tu, 
netrebnicule, ci marea! 

Rostind aceste cuvinte, puşcăriaşul îşi duse cu iuţeala 
fulgerului mâna la deschizătura de la gât a cămăşii, ca să-şi 
înfăptuiască ameninţarea, - dar îşi făcuse socoteala fără să 
ţină seamă. şi de cârmaci. 

În timp ce fugarii erau cercetaţi de comandant, cârmaciul 
îşi sfârşise orele de serviciu. Întrucât îi venise înlocuitorul, 
cârmaciul se apropiase de grupul celor strânşi în jurul 
fugarilor. Astfel, se afla din întâmplare chiar în spatele celui 
care spusese că se numeşte Johnson. Concentrându-şi 
atenţia asupra dorinţei de a-şi salva secretul, „Johnson” nu 
băgase de seamă că în spatele lui este cineva. În clipa când 
îşi scoase mâna din deschizătura cămăşii, ţinând strâns 
jurnalul mortului, două braţe i se aşezară cu atâta putere 
pe umeri, încât îl făcură să ţipe deznădăjduit şi, frângându- 
şi genunchii, să cadă pe punte. Cârmaciul îi smulse jurnalul 
din mână. 

— Foarte bine, cârmaciule! îl lăudă comandantul. Nu-i da 
drumul! Să vedem dacă nu mai are la el vreun lucru care 
nu-i aparţine. 

Fugarul, luat prin surprindere şi strâns cu atâta putere, 
nu fu în stare decât să dea din picioare. Malaiezul, care 
până atunci nu scosese nici un cuvânt, nu arăta că are de 
gând să vină în ajutorul tovarăşului său; iar atunci când îşi 
roti ochii şi văzu chipurile amenințătoare ce se strânseseră 
în jurul lor, se înfricoşa de-a binelea. Cu toate acestea, 
privirea lui era aţintită cu lăcomie asupra carnetului pe 
care cârmaciul îl smulsese tovarăşului său de fugă şi îl 
înmânase comandantului. 

— Poftim, domnule comandant, luaţi carnetul acesta în 
păstrare. Dar supravegheați şi pe celălalt! Se uită la el cu 
nişte ochi cât cepele! 

— N-avea nici o grijă, cârmaciule! O să aflăm îndată ce-i cu 
minciunile lor. 


La un semn al lui Falkenau, malaiezul fu înşfăcat de zece 
braţe şi trântit la rându-i pe punte. În timpul acesta, 
cârmaciul începu să-şi percheziţioneze prizonierul. Curând, 
găsi şi punga, plină cu pietre preţioase şi o dădu 
comandantului care, deschizând-o, o privi câtva timp şi 
scoase un strigăt de uimire: 

— Perle, perle cu cele mai strălucitoare ape! E o avere 
întreagă aici! Ascultă, se adresă fugarului, nu cumva vei fi 
vrând să susţii că un criminal osândit la muncă silnică are 
cum să câştige asemenea comori? 

Cel întrebat tăcu, scrâşnind din dinţi. 

— Vrei să mărturiseşti ale cui sunt perlele acestea? 

Nici un răspuns. 

— Ei, o să te facem noi să vorbeşti! Cârmaciule, dă-i 
drumul! 

Dorind să dea ascultare acestei porunci, cârmaciul se uită 
pentru prima dată la prizonierul său şi se dădu înapoi, de 
parcă ar fi fost muşcat de un şarpe. 

— Sfinte Marte, ce-i asta?! 

— Nu cumva-l cunoşti? întrebă repede Falkenau. 

— Ba da. Şi chiar bine de tot! Spune-mi, domnule 
comandant, cum a declarat că se numeşte? 

— Johnson. 

— Minciună, o minciună sfruntată! îl cunosc sub alt nume. 
Omul acesta se numeşte Natter. 

— Natter? Nu se poate. Adică, de ce nu? S-ar putea totuşi 
să fie el. S-a spus doar că acest om primejdios pentru 
siguranţa statului a fost predat englezilor. 

— El este, domnule comandant, cu siguranţă că el este! 
Puteţi să mă credeţi; îmi cunosc omul. 

Fugarul se învineţise, când auzise rostindu-i-se numele. 
Era o lovitură la care nu se aşteptase. Se strădui în zadar să 
pară sincer, încercând să tăgăduiască: 

— Vă înşelaţi, domnule! Numele meu este acela pe care vi 
l-am spus: Johnson. 


— Lasă minciunile, flăcăule! râse cârmaciul. În Nordlandia 
te chema Natter! 

— N-am fost niciodată în viaţa mea în Nordlandia! 

— Nu minţi! Un chip ca altău nu se uită atât de lesne. Şi 
văd bine că şi tu m-ai recunoscut, aşa că nu-i nevoie să te 
mai prefaci. 

— Cu toate acestea, greşiţi, domnule! V-am văzut acum 
pentru prima dată. 

— Sfinte Marte! Acum vrea să mă şi zăpăcească. Ai de 
gând să recunoşti că ai fost în Nordlandia şi că te numeşti 
Natter? 

Rostind aceste cuvinte, se apropie de el şi-l strânse de gât 
cu atâta putere, încât Natter nu mai auzi şi nu mai văzu 
nimic, iar chipul i se învineţi. 

— Daţi-mi drumul, domnule! Mă înăbuşiţi! 

— Eşti Natter, sau nu eşti? 

— Da, în numele tuturor dracilor, eu sunt! 

— Ei, vezi că te-ai hotărât repede să vorbeşti? Şi acum, 
vreau să ştiu de la cine ai punga cu perle. Vorbeşte! de nu, 
te strâng iar ca pe un burete! 

— Vorbesc. Am luat-o de la mort. 

— Frumos, băiete! Trebuie să te felicit că ai început să 
devii sincer şi ţi-ai predat steagul. Da, nu-i o jucărie să te 
strângă o dată în braţe cârmaciul Schubert! Şi acum, îţi voi 
îndeplini dorinţa. 

Îşi desfăcu braţele din jurul gâtului fugarului, care scoase 
un suspin de uşurare. 

— Cârmaciule, ai fost grozav! îl lăudă comandantul. Nu-i 
ciudat că s-a întâmplat de trei ori ca un Schubert să joace 
un rol la demascarea acestui om primejdios? Da, da, râse, 
văzând aerul uimit al lui Natter, poate că încă nu ştii cui 
datorezi cea de-a doua înhăţare a ta. Băiatul acela de 
paisprezece ani, care te-a prins atât de frumos în cursă 
acum zece ani, este fiul minunatului nostru cârmaci. 

Natter, căruia-i era într-adevăr necunoscut acest amănunt, 
îşi muşcă buzele şi tăcu. 


— Ce ispravă trebuie să fi săvârşit şi în ce hal trebuie să fi 
nesocotit legile Angliei, dacă ai fost trimis tocmai în insulele 
Andamane! Fireşte că lucrul acesta nu mă priveşte, dar mă 
voi îngriji să nu scapi de pedeapsa ce ţi se cuvine pentru 
păcatele făptuite în Nordlandia! Legaţi-i pe amândoi şi 
duceţi-i la închisoare! 

Porunca fu îndeplinită cu repeziciune şi chiar cu oarecare 
plăcere. Natter, care-şi dădea seama că de data aceasta 
pierduse jocul, se supuse sorții fără să se împotrivească şi 
se lăsă legat. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu tovarăşul său. 
Apoi, amândoi fură coborâţi sub punte. 

După ce răufăcătorii fură luaţi de oamenii din echipaj, 
comandantul, rămas numai cu cârmaciul, scoase din 
buzunar jurnalul cu însemnările mortului. 

— la să vedem, dacă găsim ceva cu privire la numele sau 
familia celui mort. Hm! Se pare că a fost un om cult, după 
felul cum îşi exprimă gândurile, spuse, citind în fugă 
primele rânduri. Răsfoi jurnalul câteva clipe şi deodată se 
opri. 

— Am găsit, exclamă bucuros. Omul se numea Gollwitz, 
Hugo von Gollwitz şi era originar din Sudlandia. 

— Gollwitz. Gollwitz, repetă gânditor cârmaciul. Am auzit 
cândva numele acesta. Staţi, staţi că mi-am amintit! 
Domnule comandant, am cunoscut pe omul acesta! 

— Într-adevăr? Ar fi din cale-afară de ciudat. Unde şi când 
l-ai cunoscut? 

— Ei, e cam mult de atunci; cred că au trecut mai bine de 
douăzeci şi cinci de ani. Pe vremea aceea, eram marinar pe 
un vapor englezesc. Aveam printre călători un tânăr care se 
numea von Gollwitz şi avea de gând să intre voluntar în 
rândul trupelor coloniale engleze. Ce s-a întâmplat mai 
târziu şi ce a devenit tânărul, nu mai ştiu, dar îl ţin bine 
minte, fiindcă nu era deloc îngâmfat şi stătea prieteneşte de 
vorbă cu noi, simpli marinari. 

— El este, fără îndoială că e el, confirmă comandantul, 
care-l ascultase cu toată luare-aminte. Scrie şi în 


însemnările lui despre serviciul pe care l-a îndeplinit ca 
voluntar. Cârmaciule, am făcut cu ajutorul acestui jurnal o 
descoperire care ne va înlesni să aducem bucurie în sânul 
familiei von Gollwitz, dacă nu chiar mai mult decât atât. N- 
am vreme acum să citesc jurnalul, dar îl voi citi negreşit mai 
târziu. 'Ţine-l în păstrarea dumitale, Schubert; dumneata ai 
primul drept asupra lui, fiindcă l-ai salvat de la distrugere. 
Dacă nu te-ai fi repezit să i-l smulgi din mână, ticălosul şi-ar 
fi înfăptuit ameninţarea şi-l arunca în mare. Şi atunci când 
ne vom înapoia în patrie, adică peste câteva luni, ţi se 
cuvine să ai cinstea şi bucuria de a preda familiei von 
Gollwitz testamentul lui Hugo. Până atunci, voi păstra eu 
însumi punga cu perle. 

În timp ce pe punte stăteau de vorbă comandantul şi 
cârmaciul, în încăperea de jos, în care fuseseră închişi doi 
fugari, se desfăşura o convorbire cu totul deosebită. 
Încăperea aceasta nu prea era vrednică de denumirea de 
cabină, iar cei doi erau legaţi zdravăn cu nişte curele, de 
mâini şi de picioare. Când nu se mai auziră paşii marinarilor 
ce-i aduseseră aici, fugarii rămaseră gânditori. Trecură 
cinci minute, şi alte cinci. Apoi, malaiezul scoase un suspin 
adânc. 

— Sahib! 

— Ce vrei? 

— Crezi că ne ascultă cineva? 

— Nu. Sunt sigur că nu ne ascultă nimeni. Am ciulit bine 
urechile şi am auzit că s-au îndepărtat marinarii care ne-au 
închis aici. Patru inşi au venit cu noi şi tot patru s-au 
îndepărtat. Se pare să nu socotesc trebuincios un paznic, 
fiindcă suntem atât de zdravăn legaţi, încât abia ne putem 
mişca. 

— Ar fi fost mai bine dacă-mi ascultai sfatul şi aruncai de la 
început mortul în apă. Ar fi ieşit altfel toată povestea: n-am 
mai fi fost scotociţi şi am fi fost lăsaţi să ne continuăm 
drumul. 


— Nu te amăgi! Câinii ăştia ne-ar fi înhăţat în orice caz, 
fiindcă m-a recunoscut cârmaciul, care a venit tocmai când 
n-aveam nevoie de el, de parcă-l trimisese dracul! 

— Crezi că ne-am mai putea salva? 

— Nu renunţ la nădejdea că s-ar putea să scăpăm. 

— Într-adevăr? 

— Nu renunţ. Nordlandezii ăştia se duc fără îndoială până 
la Kota Radja, ca să ne predea unui vapor englezesc. Poate 
că sosim acolo pe întuneric, astfel că în noaptea asta mai 
suntem singuri. S-ar putea să se ivească acolo vreun prilej 
de fugă. De n-ar fi blestematele astea de curele, care sunt 
strânse atât de puternic, de-mi intră în carne! 

— Ei şi! spuse malaiezul, râzând dispreţuitor. Ei şi ce-i 
dacă suntem legaţi? îmi cunoşti doar dinţii. Tare aş vrea să 
văd cureaua în stare să se împotrivească muşcăturii mele! 
Să avem răbdare, până când se lasă întunericul! Apoi, îţi 
rod curelele şi tu mă dezlegi pe mine. 

— Într-adevăr, ai o idee bună, spuse Natter, redobândindu- 
şi curajul. Rămâne atunci să chibzuim cum scăpăm din 
închisoarea asta. Nu ştiu încă în ce mod ne vom înfăptui 
planul, dar ştiu că trebuie să încercăm să-l aducem la 
îndeplinire. Dacă nu izbutim să ne eliberăm până mâine 
dimineaţă, suntem pierduţi! 

— Şi ce facem, dacă ne rupem legăturile şi ieşim cu bine 
de aici? 

— Atunci, sărim foarte simplu peste bord şi înotăm spre 
țărm. 

— Cu cămăşile astea, care ne vor trăda numaidecât 
primului om ce ne va vedea? 

— Ai dreptate. Trebuie să ne facem rost de nişte uniforme 
marinăreşti. Şi, înainte de plecare, am de făcut o vizită în 
cabina căpitanului. 

— În ce scop? 

— Crezi poate că voi renunţa de bunăvoie la punga cu 
perle? Avem nevoie de bani şi de aceea mă duc să-mi iau 


punga, care ne aparţine chiar după prevederile legii, 
fiindcă noi am găsit-o. 

— Dar e o faptă primejdioasă. 

— Primejdia pe care o înfruntăm în cazul când suntem 
lipsiţi de mijloace de trai e mult mai mare. De altminteri, 
cred că lucrurile nu sunt atât de negre cum le vezi tu. 
Presupun că îndată ce vaporul va arunca ancora, 
comandantul va cobori pe uscat, aşa că nu am dece să mă 
tem că mă voi întâlni cu el. Dar am pălăvrăgit destul. Ar fi 
poate nimerit să dormim câteva ore, ca să fim odihniţi 
diseară. Oricum n-am închis aproape deloc ochii în ultimele 
zile. 

După câteva ore, Natter se trezi. Se aşeză şi ciuli urechile. 
Totul era liniştit. Nu se mai auzea nici zgomotul valurilor 
spintecate, astfel că-şi spuse că vaporul a ancorat. Întrucât 
în încăperea în care fuseseră închişi era întuneric, nu-şi 
putea făuri deocamdată planul de acţiune. Nici nu ştia 
măcar dacă e după-amiază, sau se înserase între timp. 

Tovarăşul său părea că mai doarme; i se auzea limpede 
respiraţia greoaie. Totuşi, se trezi îndată ce Natter, îl strigă, 
întrebându-l: 

— Sahib, începem? 

— Aşteaptă puţin! Nu ştiu cât o fi de târziu, dar cred să n- 
am dormit prea mult în colivia asta de porumbei. Şi apoi, s- 
ar putea să mai primim vreo vizită, înainte de căderea 
nopții. 

Curând, cei doi se încredinţară că fuseseră foarte 
chibzuiţi, hotărându-se să-şi stăpânească nerăbdarea şi să 
aştepte. Scara scârţâi. Cineva cobori treptele, se opri şi 
aprinse o lumină. Natter întrezări o fâşie de lumină prin 
crăpăturile uşii. Întrucât scândurile erau din lemn uşor, în 
decursul vremii se îndepărtaseră unele de altele, lăsând 
spaţii destul de mari între ele. 

Natter se gândi la zăvor. Îl căută cu ochii şi-l găsi uşor de 
înlăturat. Era înfipt în mijlocul uşii şi tocmai acolo unde 
trecea de pervaz era o crăpătură care se potrivea foarte 


bine cu planul fugarilor. Inima lui Natter tresări de bucurie. 
Dacă se vâra prin crăpătură un obiect tare şi se împingea 
zăvorul, acesta putea fi mişcat, înlesnindu-se deschiderea 
uşii pe dinăuntru. 

Abia făcu Natter această observaţie, rămânând pe gânduri 
două sau trei clipe, şi se deschise uşa. În pragul ei se ivi un 
marinar cu o lampă, şi la lumina ei cei doi prizonieri îşi 
rotiră pentru prima dată privirile prin închisoarea lor, 
cercetând-o cu băgare de seamă. Era o încăpere foarte 
strâmtă şi scundă, în care marinarul abia putea sta drept în 
picioare. Nu se vedea nicăieri vreun obiect, cât de mic; nici 
măcar un cârlig sau un cui. 

— Ei, cum vă place aici? râse marinarul. Arătaţi-mi 
curelele! Vreau să mă conving dacă nu s-au slăbit între 
timp. 

Puse lampa deoparte şi cercetă curelele. Rezultatul 
acestei cercetări păru că-l mulţumeşte. Spuse apoi, rânjind: 
— Legăturile sunt bune. În vecii vecilor nu le puteţi rupe. 

De altminteri, azi încă o mai duceţi binişor. Dar mâine! 
Trebuie să ştiţi că în port sunt ancorate două vapoare 
englezeşti. Vă vom preda unuia din ele, şi apoi Dumnezeu 
să se îndure de voi! 

Prizonierii nu răspunseră şi marinarul continuă: 

— Comandantul şi cârmaciul au pornit de o oră spre țărm 
cu o barcă. Dar ca să nu vă puteţi plânge cândva că nu vi s- 
a oferit o găzduire prietenoasă, ne-a poruncit să vă dăm de 
mâncare şi de băut. De aceea am venit aici, cu toate că mi- 
ar fi mult mai plăcut să stau dincolo, în încăperile 
echipajului, unde-i voioşie mare în seara asta. 

După ce rosti aceste cuvinte, se îndreptă spre uşă şi aduse 
o pâine şi o cană cu apă, pe care le lăsase pe scară când 
încuiase uşa. 

— Dar nu putem mânca, dacă avem mâinile legate, spuse 
Natter. 

— Nu-i nimic, băieţaş! Vă voi servi eu, ca să vă închipuiţi 
că sunteţi în poala mamei, care vă dă să mâncaţi o prăjitură 


după alta, vârându-vi-le în gură. 

Scoase apoi un cuţit şi începu „îndoparea”, vârând pe rând 
în gura lui Natter şi în aceea a malaiezului câte o bucată de 
pâine. Cei doi inşi, care nu mâncaseră nimic din zorii zilei şi 
erau foarte flamanzi, se lăsară hrăniţi în felul aresta şi în 
scurt timp pâinea fu înghițită. 

— Aşa, copii! S-ar părea că v-a plăcut! Dar fiindcă lucrurile 
nu trebuie oprite la jumătatea drumului, să vă dau şi puţină 
apă. 

Luă cana, care conţinea fără îndoială cel puţin cinci litri, şi 
o duse la buzele celor doi prizonieri. După ce văzu că 
oamenii şi-au potolit setea, marinarul puse cana de o parte 
şi spuse mulţumii: 

— Aşa, copii! Acum sunteţi sătui şi vreţi să vă culcaţi, 
desigur. Vă doresc o noapte cât mai liniştită! De altminteri, 
fiul mamei mele e foarte bucuros că nu-i în pielea voastră! 

Luă lampa, păşi spre uşă, ieşi şi trase îndată zăvorul. 
Ajungând la scară, stinse lampa, o puse lângă ultima 
treaptă şi începu să urce. Lăsase în încăperea prizonierilor 
cana în care mai era apă, cu toate că şi-ar fi putut închipui 
că ei nu se vor putea folosi de ea, întrucât erau legaţi. 

Natter urmărise cu ochi ageri fiece mişcare a marinarului 
şi fu încântat când văzu că lasă cana în închisoarea lor. 
Când paşii celui ce le adusese de mâncare şi de băut nu se 
mai auziră, malaiezul spuse tovarăşului său: 

— A plecat, sahib, şi putem începe! întoarce-te într-o 
parte, în aşa fel ca să pot ajunge cu dinţii la curelele din 
jurul mâinilor tale! 

— Nu mai e nevoie! Am găsit un mijloc de care ne putem 
folosi ca să ajungem mai repede la ţintă. Marinarul a avut 
ideea straşnică de a ne lăsa cana. O spargem şi tăiem 
repede şi uşor curelele, cu ajutorul unui ciob. 

— Da, însă zgomotul ce se va auzi când o vom sparge ne 
poate trăda şi nimici întregul plan. 

— Aş! spuse Natter, liniştit. Nu se aude. Marinarul ne-a 
spus doar că astă-seară e petrecere mare în încăperile 


echipajului. Ce înseamnă asta şi cât de gălăgioasă este o 
petrecere marinărească, îmi închipui că ştii tot atât de bine 
ca şi mine. Dar nu se aude nimic, nu-i aşa? Ei bine, tot aşa 
nu vor auzi nici marinarii zgomotul acela atât de uşor, 
pricinuit de spargerea unei căni. Nici n-am fi putut să ne 
dorim un noroc mai mare, zău! Comandantul a plecat şi 
oamenii din echipaj chefuiesc. Prin urmare, în afară de 
santinelă, nu mai este nimeni pe punte şi ar însemna să fim 
prea ghinionişti, ca să nu ne izbutească planul. Dar acum, 
gata cu vorbăria! Într-o jumătate de oră trebuie să fim 
liberi! 

Întrucât încăperea era strâmtă, cana se afla lângă ei. 
Natter îşi întinse picioarele, până când o ajunse. Îndoindu-şi 
genunchii, izbuti s-o înconjoare. Strângând-o cu putere - 
curelele de la încheieturile picioarelor sporiră apăsarea - se 
auzi un zgomot care vesti pe cei doi că se apropiau de clipa 
eliberării, deoarece cana se prefăcuse în ţăndări. Fireşte, 
Natter se alesese cu zgârieturile pricinuite de cioburi la 
genunchi, dar ce-i putea păsa de un asemenea fleac unui 
om trecut prin atâtea necazuri! 

După ce săvârşi prima parte a isprăvii, se gândi să-şi tragă 
un ciob spre el. Nu era un lucru prea lesnicios, pentru că 
mâinile-i erau legate zdravăn la spate, însă, în cele din 
urmă, izbuti. Apoi, malaiezul trebui să se întoarcă în aşa fel 
cu spatele, încât curelele de la încheieturile mâinilor să fie 
potrivite la tăişul ciobului. 

Munca era tare anevoioasă şi fruntea lui Natter se acoperi 
cu broboane de sudoare. Însă după zece-minute, erau atât 
de roase, încât malaiezul le putu rupe fără nici o greutate. 
Nu mai rămânea decât puţin de făcut. După câtva timp, se 
ridicară amândoi în picioare, întinzându-şi oasele ce li se 
înţepeniseră. 

— Şi acum? gâfâi malaiezul. Cum ieşim din închisoarea 
asta? 

— Foarte uşor! N-ai băgat de seamă adineauri, la lumina 
lămpii, că între uşă şi pervaz este o crăpătură mare? Dacă 


vârâm prin ea un vârf de ciob şi împingem zăvorul, vom 
putea deschide lesne uşa. 

Şi treaba asta o duseră la capăt, repede şi bine. E drept 
pentru săvârşirea ei Natter îşi cheltui mai multă vreme 
decât crezuse, deoarece era nevoit să bâjbâie din pricina 
întunericului; dar vârând mereu vârful ciobului în partea de 
dinainte a zăvorului, la care ajungea mai uşor, izbuti să-l 
împingă încetul cu încetul. 

Încă nu trecuse jumătatea de oră despre care vorbise 
Natter, şi prizonierii se aflau liberi, în faţa uşii. Acum se 
cuvenea să fie cât mai prevăzători cu putinţă. Malaiezul 
rămase pe loc, iar Natter începu să se furişeze până la 
scară. Din întâmplare, atinse lampa lăsată acolo de marinar. 
Dând ascultare unui gând chibzuit, se aplecă şi o ridică, 
apucând în acelaşi timp şi o cutie de chibrituri. 

Ajuns în sfârşit pe punte, se uită în jur cu luare-aminte. Nu 
se vedea decât o lumină, răspândită de lampa ce atârna de 
catargul din faţă. Natter cunoştea destul de bine obişnuita 
alcătuire a unui vapor, ca să ştie unde trebuie să caute 
cabina căpitanului. Strecurându-se numai prin umbra 
deasă, trecu pe lângă catargul principal, de care stătea 
sprijinită o arătare omenească, ai cărei ochi se îndreptaseră 
spre cer, era santinela ce-şi efectua cartul. 

Fără să fie observat, prizonierul izbuti să se furişeze până 
la cabina căpitanului. Apăsă uşor clanţa, ca să nu facă 
zgomot, şi, spre norocul lui, uşa nu era încuiată. Sărind în 
cabină, trase repede uşa după el. Întunericul ce domnea 
aici era străpuns doar de o fâşie de lumină ce pătrundea 
prin hubloul cabinei, aşezat spre apă. Natter se încumetă să 
aprindă lampa. Cea dintâi privire îi căzu pe masa de scris 
de lângă peretele din fund. Un dulăpior pus în mijlocul ei îi 
atrase în mod deosebit atenţia. Dacă nu le luase cineva 
perlele nu puteau fi decât în dulăpior. Dar cum să-l 
deschidă? Se uită cercetător în jur; privirea i se opri asupra 
unui foarfece, pe care-l zări pe masa de scris, printre hârtii. 
Hotărându-se repede, apucă foarfecele şi-l vâri în crăpătura 


dintre încuietoare şi peretele dulăpiorului. Oboseala-i fu 
răsplătită curând; auzi o trosnitură şi uşiţa se deschise. 

Răufăcătorul îşi stăpâni cu greu bucuria care-l năpădise şi 
strigătul triumfător pe care era gata să-l scoată; în faţa 
ochilor lui apăru punga pe care o căuta, iar lângă ea câteva 
fişicuri de bani. În clipa următoare, totul pieri prin 
deschizătura cămăşii. Cu toate acestea, scotoci zadarnic 
printre hârtii, fiindcă nu găsi jurnalul cu însemnările 
mortului. Faptul îl necăjea, pentru că, dacă jurnalul ajungea 
în mâinile rudelor celui mort, planurile ce-şi făurise nu mai 
valorau nimic. Dar nu se cădea să-şi cheltuiască timpul 
preţios, căutând afurisitul de jurnal. De aceea, închise uşiţa 
dulăpiorului cât putu de bine, ca să nu se descopere prea 
repede că fusese cineva în vizită pe aici, apoi stinse lampa şi 
ieşi pe punte. Urmă acelaşi drum pe care venise şi ajunse 
iarăşi la scară, unde-l aştepta nerăbdător malaiezul. 

— Ai zăbovit mult. Începusem să mă tem că te-au 
descoperit. 

— A mers bine, linişteşte-te! Am luat şi perlele, şi am şi 
bani! 

Uimirea tovarăşului său fu nemărginită. 

— Ai perlele? Ah, atunci e bine! E foarte bine! Cum ai 
izbutit să le găseşti? 

— Îţi voi povesti mai târziu. N-avem timp acum de flecărit. 
Nu trebuie să uiţi că avem nevoie şi de haine! 

— Da, aşa e! Lasă-mă să mă îngrijesc eu de ele, sahib! Mă 
pricep, crede-mă; ştiu unde să le caut. 

— Unde? întrebă Natter. 

— În încăperile echipajului, fireşte. Totul este să nu fie 
nimeni înăuntru. Lasă-mă să le aduc eu. Doar nu sunt 
pentru prima dată pe un vapor! 

— Bine. Atunci, să nu ne mai codim. Într-o seară ca asta, 
nu se ascunde nimeni în cabină. 

— Prin urmare, n-o să fie greu. Aşteaptă-mă aici, sahib! 

În clipa următoare, malaiezul dispăru în întuneric; venise 
rândul lui Natter să aştepte. Răbdarea-i fu pusă la grea 


încercare. Începuse să creadă că i s-a întâmplat o 
nenorocire tovarăşului său, dar acesta se ivi în capul scării, 
ducând pe braţe o legătură de haine. Nu uitase să ia şi 
ghete şi berete, astfel că, dacă izbuteau să ajungă pe uscat, 
n-ar fi dat nimănui de bănuit. 

Cei doi îşi strânseră la iuţeală hainele, aşezându-le în două 
legături. Fiecare din ei îşi puse câte una din ele pe cap, ca 
s-o poată feri de apă în timpul înotului. Furişându-se cu 
băgare de seamă, fugarii ajunseră la scara de frânghie, 
care din fericire era coborâtă; marinarii n-o mai ridicaseră 
pe punte, după plecarea comandantului şi a cârmaciului. 
După câteva clipe, răufăcătorii dispărură în bezna nopţii. 

Isprava aceasta, care părea atât de anevoioasă, o duseseră 
cu bine la capăt şi încă mai lesne decât îşi închipuiseră; 
izbutiseră să scape încă o dată de pedeapsa justiţiei. 

În dimineaţa următoare, când se observă dispariţia 
prizonierilor, se dădu de veste paznicilor de pe țărm. Dar 
străduinţele acestora aveau să fie zadarnice; cei doi fugari, 
pentru prinderea cărora Falkenau instituise o frumoasă 
recompensă, nu mai fură găsiţi. 

Granița dintre statele Nordlandia şi Sudlandia este 
alcătuită dintr-un lanţ de munţi, a căror măreție îşi găseşte 
cu greu asemănare. Ţinuturi de o sălbăticie înfiorătoare, 
care evocă în mintea călătorului romantismul tâlharilor din 
evul mediu, se schimbă pe nesimţite cu privelişti 
fermecătoare, pentru care cuvântul „neasemuit” este 
neîndestulător. Prietenii naturii vizitează cu deosebire 
însemnata şosea din trecătoarea de la sudul satului Helbig, 
care duce prin diferite serpentine spre Himmelstein şi de 
acolo coboară încet, spre vale. Fiece cotitură a drumului 
oferă o privelişte nouă şi surprinzătoare, astfel încât 
călătorul este cuprins treptat de o uimire şi o admiraţie 
nemărginite. lar atunci când ajunge pe creştetul munţilor şi 
se opreşte ca să privească drumul străbătut, se simte parcă 
ameţit de splendoarea întregii regiuni. Şi dacă, în cele din 


urmă, se hotărăşte să-şi continue drumul şi-şi îndreaptă 
privirea spre sud, sufletul îi este robit de vraja celor văzute. 

De pe înălţimea la care se află, porneşte şi mai sus un 
drum foarte bine întreţinut, care duce la terasa unui castel 
ce poartă, ca şi muntele, numele Himmelstein. Castelul n-a 
fost niciodată cucerit sau nimicit, din pricina poziţiei sale, 
care-l apără cu prisosinţă împotriva oricărui atac. Dar 
dintele vremii i-a ros necontenit zidurile, astfel că atunci 
când a intrat în stăpânirea familiei contelui Hohenegg a fost 
nevoie de o sumedenie de îmbunătăţiri şi cu acest prilej 
întregul lui interior a fost refăcut, spre a corespunde noilor 
cerinţe ale vremii. Acum, este proprietatea particulară a 
tânărului conte Hohenegg, poreclit „contele zănatic”. I-a 
rămas moştenire din partea mamei sale; contele a fost 
nevoit să cedeze lui Nurvan-paşa moştenirea rămasă de pe 
urma tatălui său, întrucât Nurvan era fratele mai mare al 
tatălui său şi cel îndreptăţit s-o primească. Aici se retrăgea 
pentru câteva luni, în fiece an, ca să vâneze în pădurile 
nesfârşite, atunci când era obosit de nenumăratele 
desfătări pe care i le oferea oraşul cu atâta dărnicie. 

Călătorul care lasă în urmă castelul şi-şi continuă drumul 
spre răsărit, pe spinarea muntelui, ajunge după cinci 
minute la un lac mic, înconjurat de o pădure de brazi; lacul 
este alimentat de un pârâu de munte, iar apa lui 
îmbelşugată se revarsă, în forma unor trepte suprapuse, 
alcătuind un fel de cascadă, într-o prăpastie adâncă, pe 
care locuitorii au poreclit-o „Văgăuna Iadului”. 

Această prăpastie este mai mult decât romantică, este 
înfiorătoare. Partea de sus, înclinată, spre castel, este cu 
desăvârşire de neumblat, deoarece pârâul, care cade de la 
înălţime şi alcătuieşte o cascadă destul de largă, umple cu 
totul fundul prăpastiei. Pereţii se urcă vertical şi nici un 
alpinist, chiar cel mai curajos, nu se va încumeta să se 
caţăre pe crăpăturile de stâncă, râpoase şi alunecoase, 
mâncate de vremi. 


Abia la o mică depărtare, prăpastia se lărgeşte în oarecare 
măsură şi îngăduie înfiriparea unei poteci, îngustă şi foarte 
puţin umblată, care după un sfert de oră dă într-o vale 
aşezată de-a curmezişul; prin această vale trece o şosea 
foarte greu de străbătut. 

„Contele zănatic” şedea într-o cameră mare şi bogat 
mobilată a castelului Himmelstein, în faţa unei tăvi cu o 
îmbelşugată gustare de dimineaţă. Priveliştea ce se putea 
admira de la fereastra acestei camere, era într-adevăr una 
dintre cele mai frumoase de pe pământ, dar sufletul 
contelui nu mai era în stare să simtă frumuseţile naturii. 
Romanul franțuzesc şi lasciv pe care-l răsfoia acum îl 
desfăta mult mai mult. 

Camerele contelui erau aceleaşi încăperi în care locuiseră 
cândva bătrânii Himmelstein, dar mobilele grele de stejar 
dispăruseră, ca să facă loc unei amenajări după noul stil; iar 
în locul ferestrelor cu geamuri mici şi rotunde se vedeau 
geamuri mari şi şlefuite, care scânteiau la apusul soarelui 
ca aurul strălucitor. Aici jurau credinţă şefului lor cavalerii 
de altădată şi tot aici îşi dezvoltase contele industria într-o 
măsură de neînchipuit. 

Deodată se deschise uşa şi intendentul castelului intră în 
cameră. L-am mai întâlnit o dată şi anume atunci când a 
luat în trăsura contelui pe cei trei inşi evadați din 
penitenciarul Hochberg, spre a-i duce peste graniţă. 

Contele îşi ridică ochii de pe carte: 

— Ei, Geissler, ce s-a mai întâmplat? 

— Domnule conte, a venit cineva care doreşte să vă 
vorbească. 

— Nu i-ai spus că n-am vreme? 

— Nu, nu m-am încumetat. 

— Nu te-ai încumetat? Dumneata? întrebă mirat contele. 

— Da. Însă domnul conte va fi uimit când va auzi numele 
oaspetelui care vrea să-l vadă. 

— Sunt foarte curios să-l aud. 


— Pot satisface foarte lesne curiozitatea domnului conte; 
oaspetele se numeşte Mericourt. 

— Cum? strigă Hohenegg, sărind de pe scaun. Mericourt? 
Care Mericourt? Nu cumva acela care s-a numit Johnson în 
Anglia şi Natter în Nordlandia? 

— Da, excelenţă! Iocmai acela. 

— Nu se poate! Nu pot să-mi închipui că englezii l-au pus 
în libertate. 

— Să-l las să intre, domnule conte? El însuşi va răspunde, 
mai precis, la întrebările şi nedumeririle domniei voastre. 

— Da, ai dreptate. Condu-l încoace! 

Intendentul se îndepărtă şi lăsă pe oaspete să intre în 
cameră. Nimeni n-ar fi recunoscut în acest domn cu 
înfăţişare distinsă şi îmbrăcat după ultima modă pariziană, 
care trecea acum pragul cu paşi uşori, pe evadatul din 
insulele Andamane. 

— Natter! exclamă uimit contele, dându-se cu un pas 
înapoi. Prin urmare, e adevărat! Se întâmplă şi minuni, 
după cât se pare! 

— Desigur că nu v-aţi aşteptat să mă vedeţi, domnule 
conte! 

— Nu, într-adevăr că nu m-am aşteptat la surpriza asta! 
Să mă ia dracu', dacă mi-am închipuit că s-ar putea să te 
văd! 

— În cazul acesta, poate că nici nu vă sunt binevenit? 

— Nu, drace! N-am vrut să spun asta. Şi sper că nici nu vei 
da uluirii mele alt înţeles, decât cel ce i se cuvine. Dar sunt 
peste măsură de mirat că englezii ţi-au redat libertatea. 

— Păi, râse Natter, chiar atât de prietenoşi şi iubitori de 
oameni n-au fost, de altminteri, nicicând. 

— Nu? Atunci dumneata. dumneata. ai. 

— Da, aşa cum bănuiţi. Am izbutit să evadez. 

— Trebuie să-mi povesteşti cum ai fugit. Dar mai întâi 
aşază-te şi ajută-mă să iau gustarea! 

Natter ascultă îndemnul şi se aşeză în faţa contelui. 
Hohenegg apăsă clopoţelul din capul mesei şi-i porunci 


intendentului, care se ivi după câteva clipe: 

— Adu repede încă un tacâm pentru domnul! 

Când vinul străluci în paharele şlefuite, contele îşi întrebă 
oaspetele, abia stăpânindu-şi curiozitatea care-l frământa: 

— Prin urmare, Natter, acum vii din Anglia? 

— Nu, conte, greşeşti, greşeşti grozav! Vin de-a dreptul 
din Andamane. 

— Din.? Furculiţa căzu din mâna contelui, pe al cărui chip 
se zugrăvise o uimire nemărginită. Păi ceea ce spui e 
aproape de necrezut! Într-o sută de cazuri de încercări de 
evadare din această insulă, doar unul izbuteşte, din câte 
ştiu! 

— Socoteşte liniştit cazul meu drept una din excepţiile 
acelea atât de rare şi lasă-mă să-ţi povestesc. Vei avea 
prilejul să auzi un roman care te va desfăta, fără îndoială, 
mai mult decât cartea pe care o citeai când am venit eu. 

Şi Natter istorisi contelui, care-l asculta cu cea mai 
încordată luare-aminte, întâmplările prin care trecuse şi 
care alcătuiesc cuprinsul capitolelor precedente. Contele 
nu-l întrerupse. Dar după o oră, când povestitorul sfârşi, 
nici mâncărurile din farfuriile contelui şi nici vinul din pahar 
nu fuseseră atinse. 

— Natter, am ascultat o poveste minunată. Şi acum, ce ai 
de gând să faci? 

— Nu-i greu de ghicit. Voi intra în stăpânirea comorilor. 

— Dar comorile nu-ţi aparţin. 

— Tot atât de puţin aparţin şi familiei Gollwitz. Nu există 
nici o prevedere legală, pe temeiul căreia familia să fie 
îndreptăţită de a le avea. Legătura dintre Hugo von 
Gollwitz cu „prinţesa” nu era legală; prin urmare, n-are nici 
o valoare. Gândeşte-te însă la foloasele ce le-ar dobândi 
organizaţia pentru care am activat cu atâta râvnă, dacă i-aş 
aduce aceste comori. Şi-ar putea urmării pe căi deosebite 
de cele de astăzi şi cu mai mulţi sorţi de izbândă planurile 
ei, potrivnice orânduirii actuale a societăţii. Şi apoi, privesc 
chestiunea şi sub un aspect care o pune în legătură directă 


cu onoarea mea. În însemnările lui, Gollwitz a vorbit atât de 
dispreţuitor despre Mericourt, încât eu, fratele lui, n-am 
deloc poftă să las faptul acesta nepedepsit. Nu, comoara 
trebuie să fie a mea. 

— Dar cunoşti situaţia insulei pe care se află? 

— Da, ţin minte toate amănuntele din jurnal în privinţa 
aşezării insulei. 

— Şi cunoşti bine ascunzătoarea şi drumul care duce într- 
acolo? 

— Da şi nu, nu pot fi sigur. De fapt, Gollwitz şi-a întocmit în 
aşa fel însemnările, încât numai un membru al familiei sale 
să descopere drumul spre ascunzătoare. 

— Atunci, strădaniile dumitale vor fi zadarnice. 

— Să nu ne grăbim, conte, ci să vedem întâi rezultatele. 
Cel mai de seamă lucru este să pătrund în familia von 
Gollwitz şi pentru aceasta am nevoie de ajutorul dumitale. 

— Ajutorul meu? întrebă mirat contele. În ce fel te-aş 
putea ajuta? 

— Să-mi dai o scrisoare de recomandaţie către familia von 
Gollwitz. Doar de aceea am venit la dumneata! 

Auzind aceste cuvinte, contele izbucni în hohote 
zgomotoase de râs. 

— Dragul meu prieten, ai nimerit prost. Te încredinţez că 
recomandaţia mea va avea o urmare cu totul opusă aceleia 
pe care o doreşti. Dacă te-ai înfăţişa în numele meu, ai fi 
alungat pe loc. 

— Nu-mi vine să cred! Mi s-a spus, dimpotrivă, că eşti un 
vechi cunoscut al familiei. 

— Da, aşa este. Numai că această cunoştinţă este dintr- 
acelea care în limbaj obişnuit se numesc vrăjmăşii. 

— Eşti în duşmănie cu familia von Gollwitz? Pentru ce? 

— Dragul meu prieten, e o poveste veche, de care nu-mi 
place să-mi amintesc. Socoteşte-te mulţumit că-ţi spun 
sincer că o recomandaţie din partea mea nu ţi-ar fi de folos, 
nici de cel mai mic folos. 


Chipul lui Natter vădi o dezamăgire nemărginită. Câtva 
timp îşi pierdu gânditor privirea în gol; apoi, ajuns la o 
hotărâre, spuse: 

— Dacă dumneata nu mă poţi ajuta, sunt nevoit să încerc 
altă cale şi alte mijloace. 

— Ce ai de gând, la urma urmelor? Nu vrei să-mi dai o 
lămurire cât de mică? îl iscodi contele. 

— Este vorba despre o nenorocire, de care a fost 
năpăstuită cu mulţi ani înainte familia von Gollwitz şi despre 
care au cunoştinţă numai cei ai casei. În întâmplarea 
aceasta, a jucat un rol deosebit o anumită cifră şi tocmai ea 
este cheia întregii taine. Numai cu ajutorul ei se poate 
descoperi ascunzătoarea comorii. 

Hohenegg ascultase cu multă luare-aminte cuvintele lui 
Natter. Acum, sări de pe scaun şi începu să măsoare 
camera, pierdut pe gânduri. Câteva clipe, Natter îl privi 
mirat, apoi îl întrebă: 

— Ce ai, conte? Oare ştii ceva în legătură cu nenorocirea 
despre care am pomenit? 

Cel întrebat se opri deodată în faţa lui Natter, 
răspunzându-i: 

— Da, ştiu ceva. Ba, îmi amintesc foarte bine întreaga 
întâmplare. Şi, ceea ce-i mai important decât orice, îţi pot 
preciza cifra pe care doreşti s-o cunoşti. 

Această veste fu atât de neaşteptată, încât Natter sări 
electrizat la rându-i de pe scaun. 

— Desigur că glumeşti, domnule conte. De unde. 

— Aşază-te şi ascultă-mă liniştit! Şi vei vedea că nu 
glumesc. 

Rostind aceste cuvinte, Hohenegg se aşeză la masă, iar 
Natter îi urmă pilda. 

— După cum ştii, tatăl meu a fost ministrul ducelui din 
Nordlandia. În această calitate, după cum îţi poţi închipui 
lesne, avea prilejul să se ocupe de anumite chestiuni, care 
de fapt nu erau sortite să ajungă la cunoştinţa sa. Într-o zi, 
a primit printr-un sol vestea unei înţelegeri secrete pe care 


Sudlandia o încheiase cu o putere străină. Dornic să afle 
numaidecât cuprinsul tratatului, dădu unui agent secret 
însărcinarea de a-l aduce, oricât ar costa. După opt zile, 
tata primi tratatul secret şi putu să-şi satisfacă arzătoarea 
curiozitate. 

— Nu văd legătura dintre povestea dumitale şi familia von 
Gollwitz. 

— De ce nu ai răbdare? Voi reveni îndată şi la chestiunea 
aceasta. Cuprinsul tratatului secret nu era cunoscut decât 
de trei inşi: ministrul acelei puteri străine, domnitorul din 
Sudlandia şi. baronul Otto von Gollwitz, care era secretarul 
particular al domnitorului. 

— Ah! încep să înţeleg! 

— Nu-i aşa? Baronul, unchiul lui Hugo, a primit tratatul, cu 
însărcinarea să facă o copie de pe cuprinsul lui. Hârtia n-a 
rămas multă vreme în stăpânirea sa; a dispărut într-un mod 
misterios de pe masa lui de lucru şi baronul a căzut în 
dizgrație, întrucât nu s-a dat crezare susţinerilor sale că nu 
este vinovat. 

— Prin urmare, aşa stau lucrurile! spuse gânditor Natter. 
Dar ce-i cu cifra? 

— Încă n-am isprăvit. Acum douăzeci de ani, când tatăl 
meu a fost răsturnat de la putere, fiul de fierar de atunci şi 
actualul duce Max a găsit printre hârtiile lui şi tratatul 
dispărut, şi o dată cu el dovada de netăgăduit că baronul 
von Gollwitz n-a avut nici cea mai mică vină în toată 
întâmplarea. Urmarea ţi-o poţi închipui lesne. Gollwitz a 
fost aşezat iarăşi în toate funcţiile şi i s-au dat din nou toate 
onorurile, împreună cu o satisfacţie strălucită. Despre 
acestea, n-avea de unde să ştie nepotul său, autorul 
jurnalului de însemnări. 

— Dar cifra? Cifra? O cunoşti? 

— O cunosc, însă nu ţi-o pot destăinui. 

— Cum? exclamă uimit Natter. O ştii şi nu vrei să mi-o 
divulgi? 


— Nu-ţi poţi închipui singur pricina? Crezi că-ţi voi face o 
mărturisire, a cărei însemnătate este atât de mare încât nici 
nu poate fi preţuită, fără să am vreun folos pe urma ei? 

— Ah, conte, acum te înţeleg. Vrei să-ţi dau bani şi-mi 
numeşti cifra. 

— Vezi cât de repede ai priceput? răspunse Hohenegg. Da, 
dragul meu, vreau să-mi dai bani şi ţi-o spun. 

Natter râse batjocoritor. 

— Te înşeli amar, domnule conte, dacă socoteşti că 
destăinuirea dumitale este atât de prețioasă. Acum, când 
lucrurile au luat o întorsătură atât de fericită pentru familia 
Gollwitz, membrii ei nu-şi vor mai ţine ascunse planurile şi 
nu se vor mai ruşina, astfel că după părerea mea nu-mi va fi 
greu să-i fac să-mi divulge cifra aceea tainică, a cărei 
însemnătate n-au de unde s-o bănuiască măcar. Prin 
urmare, nu mai am în nici un fel nevoie de ajutorul 
dumitale! 

— Crezi? râse Hohenegg. Eu îţi afirm, dimpotrivă, că vei 
avea mare nevoie de mine. 

— Nu văd în ce fel! Mă introduc foarte simplu în familie pe 
o cale nevinovată şi cu o înfăţişare din cele mai cinstite şi. 

— Şi eu, îl întrerupse contele, voi avea grijă ca familia să 
fie prevenită la vreme să se ferească de un anume Natter. 

Ameninţarea-şi nimerise ţinta. Natter îşi privi încremenit 
potrivnicul. Apoi se reculese şi spuse: 

— Domnule conte, eşti un. 

— Opreşte-te! Nici un cuvânt mai departe! N-ai decât să 
crezi despre mine orice vrei, dar nu voi îndura să fiu 
insultat în casa mea. Să ţii seamă de asta! 

Un timp, cei doi tăcură şi se măsurară cu ochi duşmănoşi 
şi pătrunzători. Apoi, Natter izbucni într-un râs silit: 

— Conte, cred că glumeşti cu ameninţarea dumitale! 

— N-ai decât s-o iei ca glumă! Dar lasă-mă să-ţi vorbesc. 
Aşa cum văd eu lucrurile, n-ai vreme de pierdut. Nu ştii cât 
de repede poate ajunge jurnalul cu însemnări în mâinile 
proprietarilor îndreptăţiţi şi atunci, Natter, va fi prea târziu 


pentru dumneata. Ţi-o vor lua înainte cei din familie. Cine te 
poate asigura că familia Gollwitz nu are chiar acum 
cunoştinţă de ceea ce ţi se pare că este numai secretul 
dumitale? 

— Cred că-i cu neputinţă! Am călătorit spre Sudlandia pe 
drumul cel mai scurt. Cu toate astea, nu nesocotesc nici 
părerile dumitale, care au oarecare temei. Spune-mi cifra şi 
după aceea ne vom înţelege. 

— În sfârşit, începi să judeci cu toată mintea. Şi ca să te 
convingi că poţi negocia fără nici o grijă cu mine, îţi voi da 
lămurirea pe care o doreşti, înainte de a încheia 
înţelegerea. Eu am mai multă încredere în dumneata, decât 
ai dumneata în mine. Aşteaptă-mă o clipă; mă întorc îndată, 
cu tratatul. 

— Cum? îl mai ai în stăpânirea dumitale? N-ai spus 
adineauri că l-a confiscat ducele de Max? 

— Da, originalul a dispărut. Dar copia, care a fost făcută 
din ordinul tatălui meu, există încă - şi anume aici, în 
castelul Himmelstein. Cine şi-ar fi închipuit că hârtia va sluji 
cândva şi în alt scop şi va avea şi altă însemnătate decât 
aceea a unei simple amintiri! 

Hohenegg se îndreptă spre camera lui de lucru, de unde 
se înapoie după câteva minute cu o scoarță albastră din 
hârtie tare, pe care o puse pe masă. După ce tăie sfoara cu 
care era legată, ieşi la iveală o hârtie în forma obişnuitelor 
acte, deasupra căreia se aplecară amândoi cu nestăpânită 
curiozitate. Abia-şi aruncaseră privirea pe hârtie, şi 
descoperiră în acelaşi timp ceea ce doreau să ştie. 

— Am găsit-o! exclamă contele, punându-şi un deget în 
colţul din stânga. Ia vezi: ce cifră e acolo? 

— Două mii şapte sute optzeci şi unu, citi Natter. Crezi, 
într-adevăr că asta e cifra pe care o căutăm? 

— Sunt convins. Dar ca să nu avem nici o îndoială, să ne 
uităm la repezeală pe tratat; dacă mai e vreo cifră, o s-o 
găsim. 


Se încredinţară curând că această cifră din colţ, care 
înfăţişa numărul curent, era singura ce se afla pe tratat; 
bineînţeles, afară de cifrele ce indicau data la care fusese 
întocmit. 

— Nu încape nici o îndoială că aceea este cifra căutată, 
spuse în cele din urmă Natter, sărind de pe scaun plin de 
încântare. Se potriveşte, de altfel, fiindcă e un număr mare. 
Aşa mi-am închipuit-o, de altminteri; dacă nu era atât de 
mare, cifra cu care trebuie împărţită ar fi fost mai mică 
decât indica jurnalul lui Gollwitz. 

— Ce tot trăncăneşti despre o împărţeală şi despre altă 
cifră? Nu te înţeleg. 

— A, aşa e! Nu ţi-am vorbit despre asta. Acum, când ştiu 
numărul acela drăcesc, nu mai am nici un motiv care să mă 
îndemne să ascund adevărul. De aceea, fii atent la ceea ce- 
ţi voi istorisi! 

Şi Natter povesti contelui indicaţiile din jurnal, cu privire 
la locul ascunzătorii, şi care acum puteau fi urmate foarte 
uşor. 

După ce sfârşi de dat cele câteva lămuriri în legătură cu 
cifra descoperită, spuse: 

— Nu ne mai rămâne decât să ne convingem că socoteala 
e bună. 

Scoase din buzunar un carnet de însemnări şi scrise 
repede pe o foaie câteva cifre. 

— Ecuația, care avea la început două necunoscute, era 
următoarea: (X - 36): 183 = Y. Necunoscuta X a fost găsită: 
este cifra 2781. De aceea, nici necunoscuta Y nu mai 
constituie o greutate. Se naşte doar întrebarea dacă 
împărţitorul nu va mai da într-adevăr nici un rest. În nici un 
caz nu trebuie să rămână vreo fracțiune; altminteri, 
înseamnă că am greşit. Dumnezeule, socoteala e bună, e cât 
se poate de bună. Am câştigat, am câştigat! 

Contele privi hârtia peste umerii lui Natter şi citi 
rezultatul: era cincisprezece. 


— Crezi, aşadar, că numărul cincisprezece arată stânca 
îndărătul căreia este de căutat singurul drum ce duce la 
comoara maharajahului? 

— Da, asta cred, asta cred! exclamă Natter pe un ton 
triumfător. În privinţa aceasta, sunt mai mult decât sigur. 

— Şi ce sumă voi primi pentru destăinuirea mea care, 
după cât se pare este de neplătit? 

— Ce sumă îţi voi acorda? Un milion, un milion întreg - 
fireşte, însă, abia atunci când voi avea comoara în mâini. 

Contele privi pe Natter cu ochi mari: 

— Drace, dacă arunci atât de generos cu milioanele, atunci 
trebuie să fie negreşit vorba de ceva mai mult decât un 
pumn de bucăţi de aur! Când ai de gând să începi lucrul? 

— Mâine, - nu, azi încă, - nu, chiar acum! lau primul tren 
şi mă îndrept spre coastă, unde-mi caut îndată o barcă 
solidă şi potrivită călătoriei. Voi lua cu chirie un iaht, sau 
chiar o corabie întreagă cu trei catarge, dacă nu găsesc 
altceva. 

— Şi cui vrei să mai încredinţezi taina? Sper că-ţi dai 
seama că nu vei fi în stare să iei comoara fără ajutorul 
cuiva; cât despre echipajul vaporului, sper că nici lui nu-i 
vei destăinui planurile pe care ţi le făureşti. 

— Ah! în privinţa aceasta, am un tovarăş pe care mă pot 
bizui. Malaiezul, despre care ţi-am istorisit, mă aşteaptă la 
Karlshafen, unde am debarcat. Are purtări oarecum 
sălbatice, dar mi-e credincios ca un câine. Nu poate exista 
un tovarăş mai bun ca el. 

— În cazul acesta, vă doresc amândurora noroc în 
acţiunea la care porniţi, spuse contele, bine dispus, luând 
paharul cu vin şi îndemnând pe Natter să facă acelaşi lucru. 
Bea, Natter! Aşa e, nu oricine are noroc să moştenească pe 
un maharajah. Să nădăjduim că nu alergi după un simplu 
balon de săpun; altminteri, ar fi păcat de averea pe care o 
vei cheltui în acţiunea aceasta. Drum bun, scumpul meu 
prieten! În cinstea comorii maharajahului! 

Şi paharele se ciocniră, răsunând voios. 


Capitolul VIII - Fred din Texas 

— Damn! Dacă ne merge tot aşa, să fiu al naibii dacă vom 
izbuti să vedem măcar coada unui cal al comanşilor! 

Bărbatul care rostise aceste cuvinte avea o statură 
herculeană din care, dacă ar fi fost de lemn, fără îndoială că 
s-ar fi putut sculpta două siluete de om, de mărime 
obişnuită. Picioarele lungi şi voinice erau vârâte în nişte 
cizme impermeabile, pe care şi le trăsese până aproape de 
şolduri; era îmbrăcat cu o vestă din piele de cerb, peste 
care atârna o haină croită din piele de bivol. Pe cap purta 
un fel de bonetă înalta, înconjurată de o sumedenie de piei 
de şerpi cu clopoței. Obrajii-i erau atât de păroşi, încât nui 
se puteau zări decât nasul şi ochii. În mână ţinea o armă de 
Kentucky cu două ţevi, iar din cingătoarea veche, pe care şi- 
o înfăşurase în jurul mijlocului, ieşeau la iveală un pistol şi 
un cuţit de vânătoare care-şi ţineau o plăcută tovărăşie. 

Acum, scormonea un morman de cenuşă ce acoperea o 
bucată de pământ, dovedind că aici arsese un foc neobişnuit 
de mare. 

— Spune-mi, Fred, urmă pe un ton necăjit, cât de mult să 
fie de când a ars aici focul? 

— Ieri a fost stins! răsună hotărât răspunsul. 

Bărbatul care răspunsese era mult mai tânăr decât 
celălalt. Putea să aibă vreo treizeci şi doi de ani şi era 
îmbrăcat într-una din hainele acelea indiene, pe care 
obişnuiesc să le poarte unii tineri filfizoni din savanele 
Canadei şi la care lucrătoarele muncesc ani de zile. Dar în 
pofida acestor haine curate, bărbatul n-avea deloc 
înfăţişarea unui vânător nedibaci. Pe ceafa lui vânjoasă se 
vedea cicatricea unei adânci tăieturi de cuţit, iar pe unul 
din obraji se întindea urma unei lovituri dată în tot cazul cu 
un tomahawk. Armele lui erau: o puşcă „Spender”, un cuţit 
„Bowie” şi două revolvere. 

— Aşa-i, consimţi uriaşul. Dar la ce ne foloseşte că ştim? 
Tovarăşii ne-au fost ucişi, caii furaţi; am fost jeluiţi şi de aur, 
pe care l-am căutat cu atâta osteneală acolo, în California, 


ca să jucam şi noi cândva un rol de seamă în răsărit. Acum, 
alergam nebuneşte după afurisiţii ăştia de comanşi şi tot 
nu-i vom ajunge, mergând pe jos. Dar vai de ticăloşi, dacă 
izbutesc să-i prind, eu, Bill Sandford! 

Îşi ridică ameninţător pumnul, arătând spre sud. 

— Eu cred, totuşi, că ne vom recăpăta ceea ce ne-a 
aparţinut, răspunse cel care fusese numit Fred. 

— În ce mod? 

— Urma pe care mergem duce spre Rio Pecos, care trece 
prin Sierra Blanca şi aceasta este acum graniţa dintre 
ţinuturile comanşilor şi ale apaşilor. 

— Ce legătură este între cele ce spui şi caii şi pepitele32 
noastre? 

— Foarte mare legătură! Comanşii care ne-au prădat pot 
întâlni oricând de aici încolo o trupă de apaşi, astfel că nu 
vor fi în stare să-şi continue drumul, decât dacă trimit soli în 
cercetare. Ce urmează de aici, Bill? 

— Hm! Că vor fi nevoiţi să meargă mai încet. Părerea ta 
nu-i lipsită de temei. Aşadar, nu te temi de apaşi? 

— Nu. Acum, ei nutresc gânduri prietenoase pentru 
„feţele-palide”. Sunt cu mult mai nobili şi mai viteji decât 
comanşii; mai ales de când cele mai multe dintre triburile 
lor ascultă de marele Inciu-Ciuna, un vânător poate avea 
toată încrederea în ei. 

Deodată, auziră un zgomot îndărătul lor. Amândoi se 
întoarseră cu iuţeala fulgerului şi-şi ridicară armele. În faţa 
lor se afla un indian, îmbrăcat aproape la fel ca Fred; doar 
capul îi era acoperit de un păr bogat, iar la cingătoare 
strălucea un tomahawk, cu o lucrătură foarte prețioasă. În 
mână ţinea o puşcă, al cărei pat, era bătut în cuie de argint. 
Ochii lui negri priveau încrezători la cei doi vânători; 
ridicând doar uşor mâna dreaptă, spre a-i saluta, indianul 
rosti cu glas prietenos: 

— Omul roşu a auzit cuvintele fraţilor lui albi. Sunteţi 
vrăjmaşi ai comanşilor şi prieteni ai apaşilor; omul roşu se 
va aşeza lângă voi şi va fuma împreună cu voi pipa păcii. 


Se aşeză numaidecât jos, îşi umplu cu tutun calumetul 
împodobit cu pene şi-şi aprinse tutunul, cu ajutorul 
„punks”-ului său. 

Cei doi vânători se aşezară în faţa lui. 

Indianul trase de şase ori din pipă, trimițând pe rând 
fumul în cele patru puncte cardinale, apoi drept în sus, spre 
soare şi în sfârşit în jos, spre pământ, şi înmâna calumetul 
lui Sandford, spunându-i: 

— Marele-Spirit este cu apaşii şi cu feţele-palide. Vrăjmaşii 
voştri să fie ca muştele, care zboară înfricoşate de fumul 
focurilor noastre. 

Vânătorii repetară şi ei obiceiul solemn şi Sandford 
răspunse: 

— Fratele meu roşu este o căpetenie a apaşilor, după cum 
arată calumetul. Vrea să ne spună cum se numeşte? 

— Fraţii mei au vorbit adineauri despre Inciu-Ciuna, fiul 
apaşilor. 

— Inciu-Ciuna? Fratele meu poartă într-adevăr numele 
acesta? 

— Apaşul nu minte niciodată, sună răspunsul său simplu. 

Era o coincidenţă mai fericită decât şi-ar fi putut dori 
vânătorii. De aceea, Bill întrebă: 

— Fratele-meu e singur prin ţinutul acesta? 

— Inciu-Ciuna e singur; el nu se teme nici de o mie de 
vrăjmaşi. 

— Unde-i calul său? 

— E acolo, printre copaci. Unde-şi ţin fraţii mei animalele? 

— N-avem animale. Indianul îl privi neîncrezător. 

— N-aveţi? Vânătorul fără cal este ca braţul fără mână! 

— Am avut animale foarte bune, însă ne-au fost furate de 
comanşi. 

— De ce n-au ucis oamenii albi pe comanşi? 

— N-am fost aici când au venit comanşii. 

— Să spună fratele meu cum s-au întâmplat faptele! 

— Împreună cu alţi zece însoțitori, am venit călare din 
California şi am străbătut savanele şi munţii, ca să ne 


îndreptăm spre răsărit. Am poposit pe malul lui Rio Grande 
şi nu împuşcasem încă nici un vânat. După un timp, noi doi 
am primit însărcinarea să ne îngrijim de hrana tuturor, 
aducând vreun animal. Am pornit şi, după o oră, când ne- 
am înapoiat, tovarăşii noştri zăceau morţi la pământ, în 
timp ce toţi caii dispăruseră, şi aurul o dată cu ei. 

— Ce au făcut fraţii mei, când s-au înapoiat? 

— Am numărat urmele comanşilor. Erau vreo cincizeci. 
Ne-am luat după urme, ca să ne răzbunăm morţii şi să ne 
căpătăm îndărăt ceea ce ni s-a jefuit. 

— Fraţii mei sunt luptători curajoşi, dar comanşii n-au nici 
un pic de minte. Cu toate acestea, ei trebuie sa fi băgat de 
seamă că lipseau două feţe-palide, aşa că vor aştepta pe 
fraţii mei ca să-i omoare. De unde vor căpăta feţele-palide 
alţi cai? 

— Îi vom lua de la comanşi. 

— Feţele-palide să aştepte până se înapoiază Inciu-Ciuna! 

Se ridică, îşi atârnă iar calumetul în jurul gâtului, îşi 
înşfacă arma şi dispăru printre copaci. 

Cei doi vânători se priviră cu ochi ciudaţi. 

— O coincidenţă foarte prielnică, spuse Bill. S-ar putea să 
ne aducă noroc! 

— Şi eu cred acelaşi lucru. Dar, hm! parcă tot mă mai 
stăpâneşte teama! rosti îngândurat Fred. 

— De ce? 

— Vorbisem despre el. 

— Da, da. Când te afli în prerie, cea mai mare dintre 
prostii este să vorbeşti. Din pricina aceasta, te poţi trăda. 

— Dacă n-am fi vorbit atât de frumos despre el, aş pune 
rămăşag, o sută contra unu, că ne-ar fi doborât fără să se 
codească. 

— Cu siguranţă! Să avem grijă cel puţin acum să ne ţinem 
gura şi să ne găsim un loc unde să-l putem aştepta, fără să 
fim observați! 

Părăsiră locul unde se aflau şi se ascunseră într-un tufiş. 


Trebuie să fi trecut vreo două ore până ce apaşul se ivi în 
acelaşi loc unde fumase pipa păcii, fără ca vreunul din cei 
doi vânători să-l fi auzit zgomotul paşilor. 

— Uf! 

Auzind chemarea, Bill şi Fred ieşiră din ascunzătoarea lor. 

— Fraţii mei pot să-l urmeze pe Inciu-Ciuna! 

Se întoarse şi-i călăuzi prin nesfârşita pădure seculară, cu 
copaci înalţi, până ce ajunseră la un luminiş al preriei. Aici 
se afla un mustang, legat de toate cele patru picioare cu 
nişte curele dintr-acelea care nu se pot rupe şi care se 
întrebuinţează la facerea lasourilor. Animalul era acoperit 
de năduşeală, iar în jurul botului era plin de spumă; 
ajunsese în halul acesta străduindu-se să se elibereze din 
strânsoarea curelelor. 

— Fraţii mei pot să călărească pe un mustang sălbatic? 

În loc de răspuns, Fred îşi aruncă arma pe umăr, se aşeză 
lângă cal cu picioarele larg desfăcute şi, din două tăieturi 
de cuţit, îl dezlegă. Apoi, sări pe el. Călărețul şedea pe 
spinarea animalului, care n-avea nici şa, nici frâu. 
Înspăimântat, calul ciuli urechile şi necheză, se ridică pe 
picioarele de dinainte şi pe cele de dindărăt, se repezi în 
lături şi, înțelegând că nu-şi poate răsturna călăreţul, o 
rupse la fugă prin prerie. 

— Tânărul meu frate este un călăreț iscusit! spuse 
indianul, pe un ton plin de admiraţie. 

Apoi, îşi continuă drumul. 

La o oarecare depărtare înăuntrul savanei, era un al 
doilea cal, care zăcea la pământ, legat ca şi celălalt. 

— Fratele meu să-l încalece şi să se înapoieze cu el! 
Pătrunse în tufiş, în care-şi avea într-adevăr calul, legat 
numai de picioare. La rându-i, Bill Sandford se îndreptă 
spre calul său, îi tăie legăturile cum făcuse mai înainte Fred 
şi, după câteva secunde, porni pe mustangul sălbatic în 
inima savanei. 

Abia după ce se scurseră câteva ore, se ivi în zare un 
punct întunecat, iar după câteva minute apăru un al doilea 


punct. Erau cei doi vânători, care se înapoiau pe caii ce se 
îmblânziseră. Când ajunseră la tufişul cel în mic, Inciu- 
Ciuna le ieşi în întâmpinare, trăgându-şi calul de căpăstru. 

— Acum, fraţii mei albi au cai şi-i vor putea ajunge pe 
vrăjmaşi; de asemenea, pot să-şi ia şei şi tot ce le mai 
trebuie. 

Locul pe care se opriseră era plin de urme de copite. Aici 
se năpustise indianul asupra cailor sălbatici, şi-i legase. Dar 
nu le dădu nici o lămurire cu privire la modul cum izbutise 
să prindă doi dintre ei. 

— Încotro se va duce fratele nostru roşu? întrebă Bill 
Sandford. 

— Se va lua după urmele comanşilor, ca să afle în ce 
direcţie merg. 

— Inciu-Ciuna nu vrea să călărească împreună cu noi? 

— Apaşul este fratele oamenilor albi. Va rămâne lângă voi, 
dacă veţi voi să-l dăruiţi încrederea voastră. 

— Avem încredere în tine! 

— Howgh! 

În felul acesta simplu se încheie între ei o înţelegere, în 
temeiul căreia fiecare era obligat, după obiceiul savanei, să- 
şi dea şi viaţa, dacă va fi nevoie, pentru siguranţa 
tovarăşilor săi. 

Cei doi albi desfăcură lasourile, pe care le purtau 
înfăşurate în jurul şoldurilor, şi-şi legară cu ele caii, la cap şi 
la bot, încropind astfel câte un soi de căpăstru. 

— Acum ne întoarcem la tabără? iscodi Bill Sandford pe 
indian. 

— De ce? întrebă scurt apaşul. 

— Ca să căutăm urmele comanşilor. 

— Fraţii mei albi nu se vor înapoia, ci mă vor urma. 

— Cunoaşte Inciu-Ciuna un drum mai bun, pe care să-l 
străbatem ca să-i prindem pe tâlhari? 

— Comanşii vor merge prin valea fluviului Rio Pecos, 
fiindcă altfel n-au destulă apă pentru atâţia cai. Cursul 
acestui fluviu însă face un cot mare, care-i aproape un cerc, 


şi dacă fraţii mei mă vor asculta, vor ajunge pe comanşi mai 
repede decât îşi închipuie. 

— Te ascultăm! îl încredința Sandford. 

Cei trei călăreţi porniră. La început, caii vânătorilor albi 
merseră oarecum anevoie; încetul cu încetul însă se 
desprinseră cu drumul şi, la lăsarea serii, când trebuia să se 
facă un popas, au putut fi priponiţi fără nici o grijă. După ce 
a luat seamă de puterea omului, calul devine cel mai 
credincios şi mai supus tovarăş al său. 

Dimineaţa următoare, călăreţii porniră foarte devreme, în 
cursul dimineţii ajunseră la un râuleţ, care-şi vărsa apa în 
valurile lui Rio Pecos. Malul său era marcat de o margine 
îngustă a savanei. 

În partea sudică a Noului Mexic, între Rio Grande del 
Norte şi Rio Pecos, se înalţă Sierra Hueco, Blanca, 
Sacramento şi Guadalupe, alcătuind un ţinut plin de şiruri 
întregi de creste încâlcite şi sălbatice. 

Aceste creste au înfăţişarea unor întărituri uriaşe şi goale, 
atunci când nu sunt acoperite de păduri seculare, dese şi 
întunecate, despărțite fie prin canioane adânci şi căzând 
aproape vertical, fie prin pante uşor înclinate, care par 
izolate de la începutul existenţei lor de tot ce le înconjoară. 

Vântul poartă însă polenul florilor deasupra creştetelor lor 
înalte, astfel încât ici-colo mai poate apărea ceva vegetaţie. 
Cu toate acestea, ursul negru sau cenuşiu se caţără pe 
stânci, spre a cobori dincolo, unde domneşte singurătatea. 
Bivolul sălbatic găseşte aici singurele trecători, prin care se 
încumetă să se înghesuie în pribegiile de toamnă şi iarnă, 
atunci când se află în cirezi numeroase. Şi, în plus, din când 
în când ies la iveală chipuri albe sau arămii, tot atât de 
sălbatice pe cât este ţinutul însuşi; iar atunci când dispar, 
nu ştie nimeni ce li s-a întâmplat; fiindcă munţii ascuţiţi şi 
pietroşi sunt muţi, iar pădurea seculară tace. 

Jos, pe câmpie, terenurile de vânătoare ale apaşilor se 
întâlnesc cu cele ale comanşilor; la graniţa dintre ele se 
săvârşesc necontenit fapte eroice, despre care însă istoria 


nu pomeneşte. În urma neîncetatelor lupte dintre aceste 
neamuri, se întâmplă ca vreo trupă împrăştiată să fie 
alungată în munţi şi acolo e nevoită să înfrunte la fiece pas 
primejdii de moarte, pentru înlăturarea cărora mâna 
omului pare neputincioasă. 

Rio Pecos izvorăşte din apropierea lui Truchas Peak, la 
nord de Santa Fe, se îndreaptă întâi spre sud-est şi se 
întoarce apoi, părăsind lanţul munţilor şi urmându-şi cursul 
spre sud. În timp ce pe malul stâng se întinde Llano 
Estacado, cu înfăţişarea lui grozavă, din partea dreaptă se 
apropie afluenții acelor „sierre” pomenite mai înainte, dar 
adesea se dau numaidecât înapoi, încât îşi găseşte astfel loc 
o margine de prerie acoperită cu iarbă îmbelşugată, 
pierzându-se în pădurea seculară ce se întinde din vârful 
munţilor până la poalele lor. 

În acelaşi mod şi-au croit drum cei mai mulţi dintre 
afluenții săi. 

Regiunea este neînchipuit de primejdioasă. Munţii sunt 
atât de deşi şi parcă lipiţi unul de altul, încât rareori există 
vreo crăpătură sau vreo văgăună care să se abată în lături, 
şi cine întâlneşte aici un vrăjmaş, să nu se încumete să fugă 
şi să-şi lase calul în părăsire, căci ar fi pierdut, fără îndoială. 

Valea prin care coborau cei trei inşi avea înfăţişarea 
arătată mai sus: în ambele părţi ale apei era câte o fâşie de 
prerie, mărginită de pădurea seculară, deasă şi întunecată. 

Inciu-Ciuna călărea în fruntea lor. Tocmai se pregătea să 
coboare în valea lui Rio Pecos, când calul său se smulse cu 
atâta putere şi se dădu înapoi, încât era să se răstoarne. În 
clipa următoare, apaşul sări de pe cal şi, împreună cu el, 
dispăru în pădure. 

Cei doi vânători îi urmară numaidecât pilda şi-şi duseră în 
grabă caii printre copaci, unde îi aştepta căpetenia apaşilor. 
El astupase cu mâna nările mustangului, ca nu cumva să 
trădeze printr-un nechezat locul unde s-a ascuns. 

— A observat ceva fratele meu roşu? întrebă Fred. 


— Inciu-Ciuna a zărit doi bărbaţi roşii, înotând în fluviul pe 
care feţele-palide îl numesc Pecos. 

— Erau apaşi sau comanşi? 

— Comanşi! 

— Încotro vor fi vrând să meargă? 

— După direcţia spre care se îndreptau, Inciu-Ciuna crede 
că ei vor trece de-a curmezişul văii în care ne aflăm noi 
acum. 

— Atunci, îi luăm numaidecât între două focuri. Dacă ne 
vor găsi urmele, fără îndoială că vor cobori să le cerceteze. 
Folosim acest prilej şi tăbărâm asupra lor. Inciu-Ciuna 
porneşte spre ieşirea văii şi le închide putinţa de fugă, iar 
noi ne repezim în întâmpinarea lor. 

Indianul dădu uşor din cap, ca să le arate că este de acord 
cu propunerea. Trecură zece minute de aşteptare în tăcere. 
Începuseră să creadă că roşii au luat-o într-o altă direcţie, 
când îi văzură răsărind în capătul văii. Erau doi luptători 
destul de tineri, după cum se putea lesne observa, cu toate 
că aveau obrajii vopsiți. 

Erau înarmaţi doar cu câte un cuţit, ce atârna la 
cingătoarea fiecăruia dintre ei. Înfăţişarea lor era atât de 
paşnică, încât cei trei oameni pitiţi printre copaci se 
hotărâră să nu mai aştepte. Apaşul sări pe cal şi porni cu 
iuţeala vântului, năpustindu-se asupra celor doi inşi, care 
rămăseseră înmărmuriţi la ivirea lui. Înainte de a-şi putea 
veni în fire, comanşii simţiră în spate apăsarea armei de 
argint. 

— Uf, uf! strigară. ei uluiţi, când se treziră şi cu cei doi 
albi, care ieşiseră dintre copaci şi năvăliră ameninţători 
spre ei. 

Dacă ar fi fost luptători pricepuţi şi vârstnici, poate că le- 
ar fi venit în gând să sară în lături şi să se apere. Dar ei se 
înspăimântară şi nu încercară să scape. Mai mult, îşi 
aţintiră privirile asupra căpeteniei apaşilor, vădind o teamă 
amestecată cu respect. Inciu-Ciuna rămăsese la o depărtare 


de vreo zece paşi de ei, cu înfăţişarea asemănătoare cu 
aceea a unei statui de bronz. 

— Tinerii fii ai comanşilor ştiu cine sunt eu? 

— Eşti Inciu-Ciuna, cel mai mare luptător al apaşilor. 

— Atunci ei ştiu desigur că nu le este viaţa în joc, dacă vor 
să se predea fără să se împotrivească. Să înmâneze celor 
două feţe-palide cuţitele de la cingătoare! 

Cei doi roşii, care se aflau poate în cea dintâi 
„recunoaştere”, se priviră întrebători. Apoi, unul îi dete lui 
Bill cuțitul, iar celălalt lui Fred, fără să rostească vreun 
cuvânt. Îşi dădeau seama că ar săvârşi o nebunie dacă s-ar 
împotrivi. 

— Fiii comanşilor poartă pe armele lor semnele pe care le 
au de obicei fiii unei căpetenii dintre cele mai mari. Tinerii 
luptători ai comanşilor vor să spună lui Inciu-Ciuna cine 
este tatăl lor? 

— Șoimul” este tatăl nostru. Acest luptător roşu e fratele 
meu. 

— Ah! „Şoimul”! El este cel mai viteaz luptător şi şef al 
comanşilor. Ce va spune el, când va auzi că fiii lui sunt 
prizonieri? 

— Marea căpetenie a apaşilor ne va lăsa liberi. Între 
luptătorii comanşilor şi fiii apaşilor nu s-a dezgropat încă 
securea războiului. 

— Nu-i adevărat ce spuneţi. Nu purtaţi amândoi pe obraji 
culorile războiului? 

— Ele nu privesc pe apaşi, ci pe feţele-palide, cărora vrem 
să le luăm şuviţa de păr ca trofeu. 

— Ce rău v-au făcut feţele-palide? 

— Feţele palide sunt hoţi şi tâlhari. Înainte cu de zece ori 
câte doi sori, câţiva dintre ei s-au năpustit în ţinutul 
comanşilor şi le-au furat o sumedenie de cai. De aceea, nu 
este pace între oamenii roşii şi feţele-palide. 

Prin urmare, iarăşi vechea poveste! Albii erau de vină, nu 
roşii; adică, aşa cum se spune la noi, albii începuseră 
„gâlceava”. 


— Atunci, de ce pedepsesc luptătorii comanşilor pe cei 
nevinovaţi? 

— Despre cine vrea să vorbească marea căpetenie a 
apaşilor? 

— Despre cele zece feţe-palide care au fost ucise şi 
prădate de comanşi acum vreo cinci zile. 

— Cine i-a spus această minciună? 

— Nu e minciună! Aceşti vânători albi aparţin grupului 
care a fost atacat şi au pornit după ei, ca să-şi ia îndărăt 
ceea ce li s-a furat. 

— Uf! Nu vor izbuti. 

— Vor izbuti, fiindcă şeful apaşilor va fi lângă ei ca să-l 
sprijine şi să lupte pentru ei. 

— Inciu-Ciuna nu trebuie să facă lucrul acesta. El nu are 
nici o legătură cu feţele-palide. 

Căpetenia apaşilor îşi încruntă sprâncenele. 

— Inciu-Ciuna ştie singur ce trebuie şi ce nu trebuie să 
facă şi n-are nevoie de sfaturi sau învăţăturile băieţilor. 
Feţele-palide sunt prietenii şi fraţii lui şi el a sorbii cu ei 
fumul calumetului. Fiii comanşilor cunosc însemnătatea 
unui asemenea obicei. 

Cei doi tăcură îngânduraţi. Bineînţeles că le erau 
cunoscute obligaţiile pe care le impunea fumarea 
calumetului, dar nu voiau să-i dea dreptate lui Inciu-Ciuna. 

Apaşul continuă să-l descoasă: 

— Unde este aurul care a fost furat feţelor-palide? 

— Pe drumul spre corturile comanşilor. 

— Câţi luptători sunteţi? 

— De cinci ori zece. 

— Unde sunt aşezate colibele comanşilor? 

— La patru zile de drum de aici, spre miazăzi. 

— Din ce pricină se află aici tinerii luptători ai comanşilor, 
în loc să fie printre luptătorii lor? 

— Au fost trimişi să vadă dacă feţele-palide care nu 
aparţinut celor ce au fost atacați s-au luat după urmele 
comanşilor. 


— De ce nu s-au îngrijit comanşii mai curând de lucrul 
ăsta? 

Cei întrebaţi tăcură, ruşinaţi. 

— Fiii comanşilor nu sunt luptători iscusiţi, fiindcă de-abia 
acum s-au gândit să vă trimită în cercetare. Vă daţi seama 
că vânătorii albi se găsesc pe urmele comanşilor. Şi vor 
porni călare după ei, ca să-şi ia îndărăt aurul care le-a fost 
furat. Vreţi să le daţi de bunăvoie aurul, în cazul când vă 
vor lăsa liberi pe amândoi? 

— Prada nu ne aparţine numai nouă. Trebuie să chibzuim 
asupra celor ce spui. 

— Unde? în corturile comanşilor? 

— Da. 

— Şi cum o să cunoaştem hotărârea ce se va lua? 

— 'Tot acolo o s-o aflaţi. 

— Şi credeţi că trebuie să mergem şi noi la comanşi? 

— Trebuie să ne întovărăşiţi şi vă veţi înapoia, fără să vi se 
întâmple vreun rău. 

— Şeful apaşilor crede cuvintele voastre, fiindcă el 
cunoaşte obiceiurile oamenilor roşii. Dar el poate avea 
aurul şi fără să meargă până la terenurile de vânat ale 
comanşilor. El va ajunge pe cei cincizeci de luptători, 
înainte ca ei să-i fi ajuns pe ceilalţi oameni ai voştri. 

— Marele şef se înşală; el nu-i va ajunge! 

— De ce nu-l crezi în stare? Urmele comanşilor sunt lăsate 
numai de o zi. Dacă ne zorim, în cel mult două zile ne aflăm 
în mijlocul lor. 

— Inciu-Ciuna greşeşte. Astăzi, când luptătorii comanşilor 
au numărat caii furaţi şi au făcut descoperirea că trebuie să 
mai fie doi oameni albi care au aparţinut celor atacați, s-au 
gândit că vor fi urmăriţi şi s-au hotărât numaidecât să 
meargă cu mai multă repeziciune decât până acum. 

Şeful apaşilor îşi cobori gânditor privirea. Apoi, scrută pe 
cei doi comanşi cu ochii săi negri. 

— Cei doi luptători vor rămâne liniştiţi la noi şi nu vor 
încerca să fugă, în cazul când nu-i legăm? 


Ochii celor întrebaţi străluciră prietenos: 

— Nu vor fugi! 

— Chiar dacă am fi atacați de oamenii voştri? 

— Rămânem la voi, până când ne veţi lăsa liberi. 

— Şeful apaşilor are încredere în cuvintele voastre. 

Cei doi vânători ascultaseră cu luare-aminte întreaga 
convorbire. Acum, Bill spuse: 

— Crede Inciu-Ciuna că vom fi în siguranţă printre 
comanşi? 

— Da, aşa crede! Venim la ei, ca să negociem. Câtă vreme 
vom fi la ei, nu ni se va întâmpla nimic. 

— Părerea mea este să pornim în urmărirea celor 
cincizeci. Dacă-i ajungem, vom găsi un mijloc cu ajutorul 
căruia să-i silim să ne înapoieze tot ce ne-au furat. Dacă nu-i 
ajungem, mergem până la wigwamurile lor. 

Cu toate că planul era foarte aventuros şi primejdios, Fred 
îşi dădu şi el consimţământul, astfel că după câtva timp 
mica trupă îşi continuă drumul. Cei doi comanşi călăreau 
fără să fie legaţi. Îşi dăduseră cuvântul că nu vor nesocoti 
încrederea ce li s-a arătat, aşa că nu încăpea îndoială că nu 
vor încerca să fugă. 

Călăreţii porniră în josul fluviului Pecos. După câtva timp, 
ajunseră la locul unde fiii căpeteniei comanşilor se 
despărţiseră de tovarăşii lor. Urmele arătau că de aici 
înainte tâlharii îşi iuţiseră mersul. Din păcate, urmăritorii 
erau nevoiţi să poposească, deoarece după-amiaza se 
sfârşise şi începuse să însereze. 

După ce găsiră un loc potrivit pentru tabără, se aprinse 
focul, a cărui lumină nu putea fi văzută de departe, din 
pricina tufişurilor dese din jurul locului. Caii fură priponiţi 
în aşa fel încât să rămână cât mai aproape de stăpânii lor. 
Dat fiind că mustangii obişnuiesc să fie foarte tăcuţi în 
timpul nopţii şi vestesc totdeauna printr-un nechezat 
apropierea oricărei făpturi străine, călăreţii se putură simţi 
în oarecare siguranţă şi curând se desfăşură una din 


scenele acelea plăcute de tabără, care au un farmec 
deosebit în Vestul Sălbatic. 

Îndată după cina simplă pe care o pregătiră cu toţii în 
grabă, Inciu-Ciuna se întinse lângă foc şi se înveli cu pătura. 
Cei doi comanşi îi urmară pilda; numai vânătorii albi nu-şi 
vădiră dorinţa de a se odihni. Bill îşi aţinti câtva timp 
privirea în văpaia focului, pierdut pe gânduri; deodată, se 
întoarse spre tovarăşul său. 

— S-o ia dracu de poveste plictisitoare! Dacă mai merge 
aşa, nu prea avem perspective să ne vedem iarăşi lucrurile! 
Tu ce crezi, Fred? 

— Încep să cred că nu vom fi în stare să-i ajungem pe roşii, 
înainte de a intra în tabăra oamenilor lor. 

— 's death, când mă gândesc că şi eu m-aş fi putut odihni, 
în sfârşit, dacă între timp nu ne-am fi pomenit cu roşii ăştia! 
Zău, dacă nu înnebunesc! 

— Egad! se întrerupse, băgând de seamă că tovarăşul său 
îl ascultă fără să-l răspundă. S-ar părea că nu eşti îngrijorat 
câtuşi de puţin de faptul că pepitele tale s-au dus dracului! 

— Pshaw! Nu-mi pasă prea mult de aur, dar parcă tot n-aş 
vrea să tăgăduiesc că mi-ar fi foarte bine venite! 

— Thunder-storm! Atunci, vorbeşte odată! De ce taci? Am 
băgat de multă vreme de seamă că ai ceva pe suflet, dar nu- 
ţi pot ghici necazul care te frământă şi aş ţine mult să-l aflu. 
Cred că s-ar cuveni în sfârşit să arăţi încredere unui vechi 
camarad, care ar fi în stare să se arunce oricând în foc 
pentru tine. 

— Aş avea destulă încredere în tine, Bill! Dar nu văd 
pentru ce aş dezgropa poveşti vechi. Fiecare are destule 
amărăciuni, încât n-ar mai fi în stare să le audă şi pe ale 
altuia. 

— Heigh-ho! Atât de trist eşti, dragul meu prieten? Păi, 
abia acum trebuie să-ţi descarci sufletul! Vrei să te ajut să-l 
cauţi? 

— Să-l caut? Pe cine? 


— Good lack! Prin urmare, mă socoteşti un prostănac! 
Oare ce alt motiv ar putea îndemna pe un sir tânăr şi 
frumos să cutreiere Vestul Sălbatic, fără să fie silit de 
împrejurări anevoioase, decât dorinţa de a căuta pe cineva 
căruia i-a pierdut urma. 

Câteva clipe, Fred îşi aţinti îngândurat privirea spre foc; 
apoi se ridică şi dădu repede din cap: 

— Nu vreau să tăgăduiesc Bill; ai dreptate. Da, caut pe 
cineva; şi nu numai unul, ci doi inşi. 

— Vezi? am ştiut numaidecât! în sfârşit, în sfârşit ai 
mărturisit! Heavens, tare a fost greu până ai vorbit! Dar 
acum să nu mai taci! Vreau să ştiu totul, totul! Te numeşti 
Fred. În tot cazul mai ai un nume. Se cade să-l ştiu? 

Fred râse. 

— Dacă mă strângi în chingi, nu voi avea ce face şi-ţi voi 
spune! 

— Sper şi eu! rosti mulţumit Bill. Hai, să aud povestea! 

— Nu-i o poveste în înţelesul adevărat al cuvântului. Nu 
ştiu dacă. 

— Heigh-ho! Ia te uită cum începe iar să mă ia pe departe! 
Văd că nu se poate ajunge cu tine la capăt, decât dacă ţi se 
smulge cuvânt cu cuvânt. Prin urmare, go on! Te numeşti 
Fred, ceea ce ştiu de altminteri de vreo sută de ani - cam 
atâta trebuie să fie! Dar după celălalt nume îmi gonesc calul 
degeaba! 

— Mă numesc Gollwitz, Friderich von Gollwitz din 
Sudlandia. Pe „von” poţi să-l uiţi repede şi fără nici o grijă! 
Doar n-are nici o valoare prin părţile acestea. 

— Well, ai dreptate! În ţara aceasta binecuvântată, numai 
omul are însemnătate. Cu un titlu nu poţi împuşca măcar un 
păcătos de iepure în prerie! 

— Familia mea este una dintre cele mai vechi din ţară; din 
păcate însă n-a fost binecuvântată cu avuţii. Şi tot destinul 
nostru a fost legat de această situaţie nenorocită. Fratele 
meu mai mare, Hugo, a plecat în India, în colonii, ca să-şi 
câştige un mijloc de trai în slujba Angliei. Au trecut de 


atunci vreo douăzeci şi cinci de ani; eu eram mic. N-am mai 
auzit nimic despre el. Cred că a căzut în luptele împotriva 
maharajahului din Augh, pentru că ultima lui scrisoare a 
fost trimisă din Calcutta, puţin înainte ca Hugo să fi pornit 
înăuntrul ţării. 

Zounds!33 Ăsta-i un început afurisit şi dureros! Vreau să 
sper că n-ai de gând să-ţi cauţi fratele în dark and bloody 
grounds. 

— Nu, nu pe el îl caut! În privinţa lui am pierdut de mult 
orice nădejde. Dar stai, că am lucruri şi mai rele de 
povestit. Cel de-al doilea frate al meu a fost pregătit pentru 
cariera diplomatică. Avea talent, îşi dobândise încrederea şi 
prețuirea şefilor şi era de aşteptat că va înainta din treaptă 
în treaptă, cu o repeziciune mai mare decât se obişnuieşte. 

— By Good, ar fi fost foarte bine dacă izbutea! 

— În chestiunea aceasta, a jucat un rol de seamă o altă 
poveste, cu un unchi al meu, care i-a fost foarte prielnică, 
dar n-are nici o legătură cu ceea ce-ţi voi istorisi. Ca să nu 
lungesc vorba, avea cele mai frumoase perspective. Însă 
dracul n-a avut de lucru şi a trimis în oraşul nostru un circ, 
ai cărui artişti executau o sumedenie de exerciţii, care până 
atunci erau socotite cu neputinţă de înfăptuit; printre ei era 
şi o călăreaţă care atrăgea cu deosebire admiraţia tuturor 
şi constituia cel mai plăcut număr al spectacolului. La circ 
se numea „mis Ella”; dar nu i-am putut afla niciodată 
numele adevărat. 

— Aha, abia acum începe povestea, de fapt! 

— Se pricepea să danseze tot atât de bine în balet şi pe 
frânghie, ca şi pe cal, şi vorbea o mulţime de limbi atât de 
corect, încât te făcea să crezi că a făcut din copilărie 
numeroase călătorii prin toate ţările lumii. 

— Trebuie să fi fost o femeiuşcă îndrăcită! 

— Da, era! Era şi foarte ispititoare, atât ca fizic, cât şi 
sufleteşte şi spectatorii erau vrâjiţi de apariţia ei. E lesne de 
înţeles cât de primejdioasă devenise pentru bărbaţi o 
asemenea făptură. 


— Şi pentru fratele tău? 

— Da, şi pentru el. Era un călăreț pătimaş. La început, se 
ducea rareori la circ; mai târziu, însă, l-a vizitat în fiece zi. 
Desigur că după o bucată de vreme un astfel de spectator 
credincios se împrieteneşte cu artiştii; se întâlnea foarte 
des cu unii dintre ei, iar cu Ella s-a întâlnit mai mult decât 
ar fi fost pe placul părinţilor şi decât s-ar fi potrivit cu 
funcţia pe care o avea. Iata s-a văzut nevoit să-l dojenească; 
dar Theodor a râs şi nu i-a răspuns. Legăturile lui cu artista 
deveniră curând şi mai strânse, şi el se arătă pretutindeni 
împreună cu ea. Călărea alături de ea şi plecau uneori 
amândoi prin alte localităţi. Lucrurile ajunseseră atât de 
departe, încât părinţii s-au hotărât să-i ceară numaidecât 
să-şi schimbe purtarea şi să renunţe la legăturile cu mis 
Ella. Fratele meu nu s-a înfăţişat în faţa consiliului de 
familie şi a declarat fără înconjur că se va căsători cu 
artista. 

— Bounce! Atunci a explodat bomba, nu-i aşa? 

— Mama l-a rugat cu lacrimi în ochi să nu facă asta, tata |- 
a ameninţat că-l va dezmoşteni, dar totul a fost în zadar. 

— Şi tu? 

— Eu? Eu îmi iubeam atât de mult fratele, încât simţeam 
mai curând nevoia să-l compătimesc, decât să mă supăr pe 
el. Iheodor avea destulă minte ca să-şi dea seama ce face. 
Cel puţin dacă fata aceea ar fi fost vrednică de el. 

— Zounds! Nu s-a purtat frumos cu el? 

— Nu vreau să spun asta, fiindcă nici nu erau măcar 
logodiţi. În tot cazul însă juca un rol dublu. Se ivi deodată 
un rival, care se bucura aproape de aceleaşi simţăminte din 
partea artistei, ca şi Theodor. Trecerea de care se bucura 
acest rival nu se datora atât însuşirilor lui deosebite, cât 
mai ales bogăției sale, cu care fireşte că nu se putea măsura 
fratele meu. 

— Cine era? 

— Era un conte, pe care prietenii lui îl porecliseră „contele 
zănatic”, din pricina isprăvilor ce le săvârşea. Devenise 


nesuferit în Nordlandia - îţi voi istorisi cu alt prilej în ce 
mod, fiindcă-i o poveste lungă - şi de atunci a fericit 
Sudlandia cu prezenţa lui, fiindcă avea acolo proprietăţi. 
Spre ghinionul lui Theodor, contele începu sa se apropie de 
călăreaţă şi să-i facă nenumărate cadouri, care erau atât de 
costisitoare, încât fratele meu nu putu ţine pasul cu el. La 
un moment dat, izbucni între cei doi rivali o ceartă, căreia 
doi cavaleri nu-i puteau pune capăt decât pe calea armelor. 
Locul pentru desfăşurarea duelului a fost ales într-o 
văgăună din preajma castelului Himmelstein, unde se afla 
una din proprietăţile contelui. Theodor a pornit într-acolo - 
şi nu s-a mai întors. În seara plecării lui, mis Ella trebuia să 
apară la circ, dar şi ea dispăruse. 

— Drace! Păi cei doi rivali nu s-au luptat? 

— Nu ştiu. Cercetările noastre în această chestiune n-au 
dus la nici un rezultat. 

— N-aţi cerut lămuriri „contelui zănatic”? 

— Ba da, dar zadarnic. Contele ne-a răspuns pe un ton 
foarte mândru că trebuie să întrebăm pe mis Ella unde se 
află Theodor. Ea era persoana căreia se cuvenea să-i cerem 
lămuriri. 

— Thunder-storm!34 Asta ar însemna că fratele tău a fugit 
cu mis Ella. Şi voi aţi crezut că aşa stau lucrurile? 

— Am fost nevoiţi să credem, fiindcă după o bună bucată 
de vreme am primit din Statele Unite o scrisoare, care era 
semnată de rândaşul fratelui meu, un oarecare Georg 
Marlay. Rândaşul arăta în scrisoare că fost însărcinat de 
fratele meu să aducă la cunoştinţa familiei Gollwitz că, 
socotind că nu mai are de ce să rămână în Sudlandia, 
Theodor s-a hotărât să plece în America. Adăuga, că fratele 
meu nu se va înapoia niciodată, ci-şi va schimba numele şi 
nu va mai da niciodată vreun semn de viaţă. 

— Şi mis Ella? 

— Scrisoarea nu pomenea nimic despre ea. 

— Egad!35 E ciudat totuşi că nu v-a scris chiar fratele tău, 
ci a pus pe altul să scrie. 


— Era supărat pe noi. 

— Fie! Dar nu-mi pot închipui că fratele tău, care s-a 
dovedit mereu un fiu ascultător, în afară de împrejurarea cu 
mis Ella, să fi fost atât de nesimţitor, încât să dispară fără 
să-şi ia rămas-bun de la voi. Nu cred nici un cuvânt din tot 
ce mi-ai povestit că a scris rândaşul. Dacă nu-i o drăcie la 
mijloc, atunci nici pe mine nu mă cheamă Bill Sandford. Ce- 
aţi făcut după ce-aţi primit scrisoarea? 

— Fireşte că n-am stat cu braţele încrucişate. Întâi, am 
scris lui Marlay, rugându-l să ne comunice adresa lui 
Theodor. Scrisoarea s-a înapoiat nedeschisă. Rândaşul se 
mutase, şi nimeni nu ştia unde. Făcurăm apel la sprijinul 
autorităţilor, însă şi calea aceasta se dovedi zadarnică. Au 
trecut doi ani, fără să fi primit nici cel mai mic semn de 
viaţă din partea lui Theodor. Peste măsură de mâhnit, 
fiindcă o vedeam pe mama cu ochii mereu scăldaţi în 
lacrimi - Theodor îi fusese cel mai drag dintre copii! - m-am 
hotărât să trec Oceanul, ca să fac singur cercetările 
trebuincioase pentru găsirea lui. 

— By Good, asta-i o faptă minunată! 

— Mai întâi, m-am dus fireşte la Kingston, în Missouri, de 
unde ne sosise scrisoarea lui Marlay. Acolo aflai că ar fi 
plecat spre New-Orleans. De aici, urma lui ducea spre 
Havana şi de la Havana la Mexico. Am ajuns acolo şi am 
mers mereu pe urma lui, care mă ducea spre Texas şi de 
acolo în prerie, spre Red River. Am pribegit ca jidovul 
rătăcitor, dar pe Marlay tot nu l-am văzut. După anumite 
indicii, mi-am spus că trebuie să se fi dus spre San 
Francisco, în diggins; m-am luat după el, l-am căutat 
pretutindeni, dar după cum vezi nu l-am găsit. De fiece dată 
când ajungeam într-un loc, unde eram sigur că-l voi găsi, 
mă trezeam cu răspunsul că a plecat. Dar nu-mi voi înceta 
cercetările, până ce nu voi da de el; am o presimţire care 
mă încurajează şi mă îndeamnă să nădăjduiesc mereu. 
Trebuie să-l găsesc şi atunci va fi nevoit să-mi spună unde 
este fratele meu. 


— All right! Merg cu tine! 

— Într-adevăr? întrebă Fred bucuros. 

— Da, Fred din lexas este un camarad cu a cărui tovărăşie 
nu se poate ruşina nimeni. 

Auzind acest nume, apaşul ridică surprins capul, dovedind 
astfel că nu dormise până atunci; şi din partea în care se 
culcaseră cei doi comanşi răsună un „Uf?!”, uşor şi mirat, 
de pe urma căruia se putea înţelege că numele acesta e 
cunoscut şi printre comanşi. 

— Omul pe care-l cauţi are vreun semn după care poate fi 
recunoscut? 

— Da. Are un păr foarte roşu, care bate numaidecât la 
ochi. 

— Păr roşu? Ah, de aceea se spune despre Fred din Texas 
că e pornit împotriva oamenilor cu păr roşu; îndată ce 
ajunge într-un loc, întreabă înainte de orice de oamenii care 
au păr roşu. Şi nu pleacă de acolo, până când nu vede pe 
toţi cei care au o asemenea podoabă şi până când nu-i 
descoase. 

— Zău? Aşa se vorbeşte despre mine? râse Fred. Ei, acum 
eşti lămurit despre rostul meu pe aici. Prin urmare, vrei să 
mergi cu mine? 

— Da, spuse simplu Bill. Unde-i Fred din Texas, acolo este 
şi Bill Sandford. Hai, dă mâna! 

— Şi Inciu-Ciuna merge cu fraţii lui albi. 

Cei doi vânători priviră uimiţi pe căpetenia indiană. Apaşul 
dădu pătura în lături şi, aşezându-se ca să le poată vorbi, 
adăugă: 

— Şeful apaşilor va rămâne la feţele-palide, până când îl 
vor chema fraţii lui roşii. El cunoaşte toate animalele şi 
oamenii pădurii şi ai preriei; cunoaşte poate şi pe servitorul 
pe care-l căutaţi. 

— Tu? îl întrebă uimit Fred din Texas, ridicându-se ca să-l 
privească mai bine. 

— Inciu-Ciuna cunoaşte o faţă-palidă care rătăceşte de 
multă vreme printre comanşi. 


— De unde a venit? 

— Din ţara pe care vânătorul alb a pomenit-o mai înainte. 

— Şi cum arată? 

— Are ochii de culoarea cerului şi părul de culoarea 
focului. 

— Ochi albaştri şi păr roşu? Da, se potriveşte. Inciu-Ciuna 
n-a mai băgat de seamă şi altceva deosebit? 

— Faţa-palidă are o cicatrice mică pe buze. 

— Şi asta se potriveşte! I-a rămas cicatricea în urma unei 
operaţii. 

— Heigh-day! sări Sandford, chiuind de bucurie. Ele, şi 
acum nu ne mai poate împiedica nimic să vizităm pe 
comanşi. Inciu-Ciuna ştie unde se află comanşii? 

— Ştie şi va călăuzi acolo pe fraţii lui albi. Dar ei ar putea 
să întrebe pe aceşti prizonieri, dacă ştiu că faţa-palidă se 
găseşte în rândurile lor. 

Fred din Texas dădu ascultare acestui sfat şi se îndreptă 
spre cei doi indieni, dar nu-i putu face să vorbească. 
Convorbirea lor lâncezi şi în cele din urmă încetă cu totul. 
Se trase la sorţi, ca să se stabilească felul cum se va face 
paza în timpul nopţii, - şi tabăra fu învăluită curând de 
linişte. 

Capitolul IX - În wigwamurile comanşilor. 

Când se lumină de ziuă, se treziră cu toţii, pentru a se ţine 
după urmele comanşilor. Acestea duceau mereu spre 
partea dreaptă a lui Rio Pecos, până la locul unde se vărsau 
în fluviu afluenții lui Sierra Guadalupe. Aici, urmăritorii 
începură să urce muntele şi ajunseră abia în după-amiaza 
celeilalte zile pe povârnişul opus. Până să se însereze, mica 
trupă coborâse în prerie, în a cărei iarbă puteau fi găsite 
mai uşor urmele fugarilor. 

Din păcate, păgubaşii şi însoțitorii lor fură nevoiţi curând 
să înţeleagă că nu-i vor putea ajunge pe hoţi, înainte de a 
sosi în satul acestora. Se aflau încă la o mare depărtare de 
ei, fapt care dovedea că goniseră nebuneşte. Aşadar, nu le 
rămânea decât un singur lucru de făcut: să intre curajos în 


sat. Fiindcă aveau cu ei pe cei doi prizonieri, hotărârea lor 
era mai puţin primejdioasă decât părea. 

În timpul drumului, vorbiră foarte puţin. Fiecare dintre ei 
era frământat de alte gânduri. După-amiază făcură un scurt 
popas, iar spre seară începură să se ivească în zare câteva 
linii întunecate, care puteau fi uşor recunoscute, dacă erau 
privite cu luare-aminte: erau şirurile de corturi. Aici era 
satul de reşedinţă al comanşilor, care fusese înjghebat în 
vederea vânătorii de bivoli. 

Inciu-Ciuna călărea în frunte, ca de obicei. Când se 
apropie de sat, îşi opri calul şi cobori. Vânătorii albi îi 
imitară pilda, cu toate că nu ştiau ce are de gând 
conducătorul apaşilor. Deodată, indianul se aşeză pe 
pământ, îşi scoase calumetul, îl aprinse şi spuse: 

— Dacă tinerii luptători ai comanşilor nu vor să moară, 
atunci să soarbă fumul păcii, împreună cu şeful apaşilor şi 
cu prietenii lui albi. 

Fără să rostească vreun cuvânt de împotrivire, cei doi fraţi 
descălecară şi se aşezară în faţa apaşului. După ce fiecare 
dintre cei prezenţi trase din pipă, potrivit obiceiului, Inciu- 
Ciuna le porunci: 

— Fiii comanşilor, care acum au devenit fraţii noştri, să se 
ducă la ai lor, să le vestească sosirea noastră şi să le spună 
că venim la ei, ca oaspeţi! 

Cei doi îi ascultară porunca, fără să răspundă, se ridicară 
şi, avântându-se pe cai, porniră în goană. Vânătorii şi apaşul 
rămaseră pe locul unde poposiseră. 

Dar nu fură nevoiţi să aştepte prea mult; după câteva 
minute, se ivi o trupă numeroasă de călăreţi, orânduindu-se 
în cerc în jurul lor. Cercul se strânse curând şi comanşii se 
năpustiră din toate părţile asupra lor, în galop şi fluturându- 
şi armele, de parcă voiau să-i doboare. Un grup de patru 
conducători veni ameninţător spre ei. Vânătorii nu se 
ridicară, ci-i priviră nepăsători. 

Apoi, cei patru coborâră, se apropiară de ei şi cel mai 
vârstnic întrebă: 


— De ce nu se ridică oamenii albi, atunci când îi văd 
venind pe căpeteniile comanşilor? 

Bill se hotărî să-i răspundă: 

— Vrem să vă arătăm în felul acesta că sunteţi bineveniţi şi 
că vă îndemnăm să vă aşezaţi lângă noi. 

— Căpeteniile comanşilor nu se aşază decât lângă 
conducători de acelaşi rang. Cine-i conducătorul vostru, 
unde vă sunt wigwamurile şi luptătorii? 

— Oamenii albi n-au wigwamuri, ci oraşe mari, cu case de 
piatră, în care locuiesc multe mii de luptători. Fraţii mei 
roşii pot să se aşeze lângă noi, fără nici o grijă; fiecare 
dintre noi este o căpetenie. 

— Cum vă numiţi? 

Cel care-i întreba le cunoştea numele, fiindcă-i fuseseră 
spuse de cei doi comanşi. Faptul că se prefăcea nu era un 
semn bun pentru vânători. Iar privirile duşmănoase 
aruncate asupra lui Inciu-Ciuna le atraseră în mod deosebit 
atenţia. 

— Vă voi spune numele noastre, răspunse cel întrebat. Pe 
mine mă cheamă Bill Sandford. 

— Sandford. Cunosc numele acesta. Omul alb este un 
duşman al indienilor, dar nu-i rău! 

— Tânărul acesta se numeşte „Fred din Texas”, aşa i se 
adresează toţi luptătorii roşii şi albi. 

— Şi numele lui mi-e cunoscut. E vrăjmaşul nostru, dar nu 
ucide pe oamenii noştri, decât atunci când e nevoit s-o facă. 
Cine-i omul acela roşu? 

— Este Inciu-Ciuna, căpetenia apaşilor. 

— Este un câine, care va muri curând. Vulturul îi va scoate 
ochii, iar carnea lui va fi sfâşiată de lupi. Veţi muri chiar azi 
cu toţii, la stâlpul chinurilor. 

— Noi? Oaspeţii comanşilor? 

— Voi nu sunteţi oaspeţii noştri! 

— Ba suntem. Am cruțat viaţa fiilor căpeteniei voastre şi ei 
ne-au dat cuvântul de onoare că vom fi primiţi cu prietenie 
în colibele comanşilor. 


— Ei îşi vor ţine cuvântul, dar ar fi fost mai bine de ei dacă 
i-aţi fi ucis. Un luptător viteaz e mai curând dornic să 
moară, decât să lase pe un duşman să-i cruţe viaţa. Sunteţi 
oaspeţii lor şi vă aflaţi sub ocrotirea lor. Dar noi nu v-am 
făgăduit nimic. Când se va înapoia marele nostru şef, 
Şoimul, tatăl ocrotitorilor voştri, vă vom tăia şuviţa de păr! 

Albii se priviră întrebători, dar Inciu-Ciuna se ridică 
numaidecât. Avea dreptate. Erau înconjurați de un număr 
atât de mare de comanşi, încât nu exista nici o putinţă de 
scăpare. Se încumetaseră să intre în cuşca leului şi acum 
erau nevoiţi să aştepte desfăşurarea lucrurilor. Încălecară 
cu toţii. Prizonierii fură înconjurați de pieile-roşii şi porniră 
în galop nebunesc spre sat, trecând printre şirurile de 
corturi, până când se opriră în faţa unuia din ele. 

Indienii coborâră şi bătrânul conducător porunci: 

— Bărbaţii albi să intre aici! 

— Al cui e cortul acesta? întrebă Fred. 

— E al acelora care vă vor ocroti. Predaţi armele! 

— Un vânător alb nu se desparte de armele lui, decât 
atunci când moare! 

— Dar oamenii albi nu ştiu că un prizonier nu trebuie să 
aibă arme? 

— Noi suntem oaspeţi, nu prizonieri! 

— Sunteţi şi una şi alta. Predaţi armele! 

Atunci, Inciu-Ciuna îşi ridică mâna, arătând astfel că vrea 
să vorbească: 

— Fiii comanşilor ne cer armele, fiindcă se tem de noi. 
Inima lor e laşă, iar curajul lor este ca al găinii din prerie, 
care se sperie de orice zgomot şi fuge. 

Cuvintele acestea fură rostite pe cât de mândru, pe atât de 
viclean, iar urmarea se arătă numaidecât. Bătrânul 
conducător îl privi cu ochi furioşi şi-i răspunse: 

— Pimo36 este urât ca broasca din mlaştină. Limba lui 
minte. Nu există nimic de care să se teamă comanşul. 
Intraţi în cortul acesta şi păstraţi-vă armele! 


Abia acum descălecară vânătorii, îşi legară caii şi 
pătrunseră în cort. 

Cortul era înjghebat în acelaşi fel, în care şi-l orânduiesc 
de obicei indienii ce locuiesc prin părţile nordice. La 
ridicarea lor nu lucrează decât femeile, pentru că indianul 
nu cunoaşte altă îndeletnicire decât războiul, vânătoarea şi 
pescuitul. 'Toate celelalte preocupări rămân în sarcina 
femeilor. 

Cortul era gol; ar fi încăput bine în el câţiva inşi. 

— În sfârşit, am ajuns! spuse Sandford. Se naşte însă 
întrebarea: cum ieşim de aici? 

— O să vedem noi! răspunse scurt Fred. 

— Totul atârnă de felul cum vom fi socotiți: adică oaspeţi 
sau prizonieri. Dacă ne vor socoti prizonieri, suntem 
pierduţi! 

— Vom fi prizonieri, îi lămuri indianul, fiindcă Inciu-Ciuna 
este cu voi. Dacă fraţii mei albi ar fi fost singuri, comanşii i- 
ar fi luat poate drept oaspeţi; dar faţă de apaş, comanşii nu 
se vor purta prietenos. 

— Ce ar trebui să facem, ca să ne salvăm? 

— Fraţii mei să făptuiască acelaşi lucru pe care-l va săvârşi 
şi Inciu-Ciuna. 

— Ce anume? 

— Să fumeze calumetul cu comanşii. 

— Nu cred că ei ne vor da pipa păcii. 

— Dacă ei nu vor voi să ne-o dea, ne-o vom lua singuri. 
Inciu-Ciuna va fuma cu pipa iar fraţii mei trebuie să tragă 
repede câte un fum, înainte ca vreunul din comanşi să le-o 
poată smulge din mână. 

— Vom vedea şi pe albul pe care-l căutăm? 

— Inciu-Ciuna va orândui în aşa fel lucrurile, încât cel 
căutat să nu se poată ascunde. 

Înţeleşi asupra celor ce aveau de făcut, vânătorii tăcură. 
Cortul lor era înconjurat de paznici şi tot ce vorbeau putea 
fi auzit. După câtva timp, veni la ei unul dintre cei doi fii ai 
căpeteniei comanşilor. 


— Fraţii mei sunt în mare primejdie, începu. 

— Cum putem fi în primejdie, de vreme ce ne aflăm sub 
ocrotirea ta? întrebă Bill. 

— Viaţa fraţilor mei este sigură, atâta timp cât se găsesc în 
cortul meu. Îndată ce-l părăsesc însă încetează 
răspunderea mea. 

— Nu există nici un mijloc să ne salvăm? 

— Fraţii mei trebuie să devină comanşi şi fiecare din ei 
trebuie să se însoare cu câte o fiică a comanşilor. 

— Pe dracu'! răspunse Sandford. Altă treabă n-am? Eu n- 
am fost în stare să sufăr o soţie albă, cu atât mai puţin voi 
suferi o piele-arămie! 

— Atunci, fraţii mei sunt pierduţi! 

— Faţa-palidă despre care am vorbit zilele trecute este 
acum printre comanşi? întrebă Fred din Texas. 

— Da. 

— Am putea vorbi cu el? 

— Nu ştiu. Dar îl veţi vedea. 

— Când? 

— Faţa-palidă face parte dintre căpeteniile comanşilor. El 
va şedea alături de ceilalţi şefi în cercul judecătorilor, care 
vor avea de hotărât asupra sorții fraţilor mei. 

Apoi, se îndepărtă. După o oră, veni în cort un indian cu 
privirea încruntată. 

— Oamenii albi şi apaşul să mă urmeze! le porunci. 

Toţi trei îşi luară armele şi păşiră în urma celui ce le 
adusese porunca, mergând de-a lungul corturilor şi 
oprindu-se în faţa taberei. Acolo erau adunaţi toţi luptătorii. 
Se aşezaseră într-un cerc mare, în mijlocul căruia erau 
căpeteniile. Focul chibzuinţei ardea, iar în preajma lui se 
afla calumetul, împodobit din belşug cu perle şi pene şi gata 
de întrebuințare. Într-o parte se înălţaseră câţiva stâlpi de 
cazne. 

Printre şefii comanşilor era şi un alb. Avea aceeaşi 
înfăţişare ca şi indienii. Îşi lăsase chiar şi un coc foarte 


mare, străbătut de pene de vultur, prin care voia să arate 
că nu trebuie socotit printre luptătorii obişnuiţi. 

Când prizonierii se apropiară, bătrânul conducător al 
comanşilor apucă pipa, o aprinse şi duse ţeava la gură. 
Trase şase fumuri, trimiţându-le pe rând spre nord, sud, est 
şi vest, apoi drept în sus, spre cer şi în jos, spre pământ şi o 
dădu celui de lângă el, care trase doar un fum. De la acesta, 
luleaua fu dată mai departe. Cel de-al patrulea voia tocmai 
s-o înmâneze vecinului său, când Inciu-Ciuna sări repede 
spre el şi i-o smulse. 

Era o faptă pe care nimeni n-ar fi crezut-o cu putinţa. 
Indienii rămăseseră încremeniţi de uimire; după câteva 
clipe îşi reveniră, dar era prea târziu. Inciu-Ciuna dăduse 
luleaua mai departe; albii trăseseră la iuţeală câte un fum şi 
luleaua era acum iar în mâna apaşului. Căpetenia 
comanşilor se ridică şi se răsti la Inciu-Ciuna: 

— Câine, ce-ai făcut? 

Trăgând liniştit încă un fum din calumet, apaşul răspunse: 

— De când e obiceiul între oamenii roşii să-şi jignească 
fraţii şi prietenii, numindu-i câini? 

— Tu eşti prietenul şi fratele nostru? 

— Suntem fraţii şi oaspeţii voştri, fiindcă am fumat 
împreună cu voi din calumet, care-i făcut din lutul sfânt. 

— Ne-aţi smuls calumetul din mâini! 

— Dar tot este adevărat că am fumat împreună cu voi din 
pipa păcii! 

— Asta n-are nici o valoare, fiindcă nu v-am oferit-o noi. 

— Nu ne-aţi oferit nici găzduirea voastră prietenoasă; dar 
noi ne-am smuls-o, împotriva vrerii voastre. Şi ne folosim de 
ea în aceeaşi măsură în care ne-am fi folosit dacă ne-aţi fi 
dat-o de bunăvoie. Marele Spirit va vedea dacă luptătorii 
comanşilor vor avea curajul să păcătuiască încălcând legile 
pipei păcii. Am spus ce-am avut de spus. Howgh! 

Comanşul ascultă cu un aer uimit. După ce rămase câteva 
clipe pe gânduri, se aşeză şi spuse: 


— Căpeteniile comanşilor vor chibzui asupra cazului 
vostru. Daţi-vă în lături; vă vom aduce la cunoştinţă 
hotărârea pe care o vom lua! 

Prizonierii se supuseră poruncii. Din mişcările însufleţite 
ale comanşilor, îşi dădură seama că sfatul era furtunos. 
Până să se sfârşească, trecu o jumătate de oră. În sfârşit, 
şeful comanşilor le făcu semn să se apropie. Se ridică şi 
făcu un semn, prin care dădea de înţeles că vrea să 
vorbească. 

— Oamenii albi şi apaşul să ia aminte, fiindcă şefii 
comanşilor vor să le vorbească. 

După această introducere, rosti următoarele: 

— Au trecut mulţi sori de când numai oamenii roşii locuiau 
pe pământ, între cele două ape mari. Ei au clădit oraşe, au 
plantat pomi, au vânat cerbi, urşi şi bivoli. Lor le aparţineau 
lumina soarelui şi ploaia. Ale lor erau fluviile şi lacurile, 
pădurea, munţii, văile şi toate savanele ţării întregi. Aveau 
fraţi şi fii, neveste şi fiice şi erau fericiţi. Deodată, s-au ivit 
feţele-palide, a căror culoare este la fel cu aceea a zăpezii 
iernii, dar a căror inimă este ca funinginea ce zboară din 
fum. Nu erau mulţi şi oamenii roşii îi primiră în 
wigwamurile lor. Cu toate acestea, feţele-palide au adus 
arme de foc şi apă de foc37, au adus alţi zei şi alţi preoţi; au 
adus minciuna şi trădarea, bolile şi moartea. Apoi, au venit 
mereu alţii de-ai lor, trecând apa; limbile lor nu erau 
sincere, iar cuţitele lor erau ascuţite. Oamenii roşii erau 
buni. l-au crezut şi au fost înşelaţi. Au fost nevoiţi să le 
predea stăpânirea ţării, cu toate că-şi aveau strămoşii 
îngropaţi în ea; au fost alungaţi din wigwamurile lor, prin 
viclenie sau prin constrângere, au fost goniţi de pe 
terenurile de vânătoare, iar atunci când au încercat să se 
apere, au fost ucişi. Ca să-l poată birui mai uşor, feţele 
palide au stârnit vrajba între ei; triburile roşii s-au dezbinat 
şi au început să se urască şi să se lupte unele cu altele. De 
atunci, oamenii roşii au început să se ucidă. Să fie 


blestemaţi albii! Să cadă asupra lor atâtea blesteme, câte 
stele sunt pe cer! După o scurtă pauză, continuă: 

— Azi au venit două feţe-palide în wigwamurile comanşilor. 
Au înşelat pe un om roşu, convingându-l să meargă cu ei şi 
să fie fratele lor: pe căpetenia apaşilor. El trebuie să moară, 
împreună cu ceilalţi. V-am fi omorât pe îndelete la stâlpul 
caznelor, dar aţi izbutit să sorbiţi fumul calumetului nostru, 
astfel că şefii comanşilor s-au hotărât să respecte pipa păcii 
şi să vă dea locuri în jurul focului din tabără, până când se 
vor lua alte măsuri în privinţa voastră. Am sfârşit ce am 
avut de spus, aşa că mi se poate răspunde! 

Se aşeză. De fapt, lucrurile puteau fi socotite ca încheiate; 
dar oricât este de tăcut, indianul nu scapă nici un prilej să 
rostească o cuvântare. Sunt printre ei unii conducători, 
vestiți pentru desăvârşitul lor dar de a vorbi. Limba lor 
bogată în imagini aminteşte mult felul de a se exprima 
folosit în Orient. 

După el se ridicară alte căpetenii, ca să ţină cuvântări, în 
care repetară ceea ce spusese cel dintâi dintre ei. Îndată ce 
sfârşi de vorbit cel din urmă şef, se ridică Fred din Texas, 
care recunoscuse numaidecât pe fostul rândaş de odinioară 
al fratelui său. 

— Am auzit că fraţii mei roşii cred într-un Spirit-Mare. Fac 
foarte bine crezând în el, şi Manitu lor este şi Manitu al 
nostru. El este stăpânul cerului şi al pământului şi părintele 
tuturor popoarelor. El vrea să fie respectat de toţi oamenii. 
Dar fraţii mei roşii cred oare că poate fi pe placul lui Manitu 
al lor, care este şi al nostru, faptul că ei fură şi pradă, şi ucid 
oameni ce nu le-au pricinuit nici un rău? Fiii comanşilor îmi 
cunosc numele şi ştiu foarte bine că eu omor pe oamenii 
roşii numai atunci când sunt nevoit s-o fac. N-am fost 
niciodată vrăjmaşul vostru. Vreţi ca acum să se schimbe 
situaţia? Luptătorii roşii să ne înapoieze aurul care nu este 
al lor şi ne vom despărţi de ei în linişte şi cu prietenie. 

Tăcu şi privi pe şeful cel bătrân. Acesta se gândi câteva 
clipe şi răspunse: 


— Luptătorii comanşilor se vor sfătui şi vor hotări cui 
aparţine aurul. 

— Să se sfătuiască şi sunt sigur că vor ajunge la o hotărâre 
dreaptă. Dar vânătorul alb n-a sfârşit ceea ce avea de spus, 
fiindcă are şi alt motiv, care l-a îndemnat să vină la comanşi. 

— Omul alb poate să ne lămurească. 

— Dincolo, peste apa cea mare, în patria mea, locuia un 
om ce stăpâneşte o taină însemnată, de care atârnă 
fericirea mai multor oameni. Şi-a părăsit patria şi eu am 
pornit în urmărirea lui peste munţi şi mări, peste fluvii şi 
râuri, prin savane şi păduri. Am auzit că se află printre 
comanşi şi m-am grăbit să vin aici, ca să-i vorbesc. 

— Cine-i omul acela? N-am primit în rândurile noastre nici 
o faţă-palidă de dincolo de apa cea mare. 

— Oare nu văd o faţă-palidă în mijlocul vostru? 

— Această faţă-palidă este din ţara care se află spre 
miazăzi. A coborât din munţi, ca să înveţe pe comanşi o 
sumedenie de lucruri folositoare. 

— V-a minţit, v-a înşelat! 

Marlay îşi duse repede mâna la tomahawkul său; dar nu 
răspunse nimic, spre a nu stânjeni pe bătrânul care vorbea. 

— Prin urmare, tu crezi că el este acela pe care-l cauţi? 

— El este. Îngăduie-mi să-i vorbesc! 

— Îţi îngădui. 

Fred din Texas se adresă albului ce şedea printre, şefii 
Toşii: 

— Cum te numeşti printre oamenii aceştia? 

— Mă numesc Rikarroh. 

— Dar cum te numeai înainte de a fi venit la comanşi? 

— Am venit la luptătorii comanşilor, ca să uit de restul 
lumii. Numele meu a pierit. Nu ţi-l spun. 

— Nici tu n-ai pierit, şi nici numele tău! Ile numeşti Georg 
Marlay. 

— Georg Marlay? N-am auzit niciodată un astfel de nume. 

— Niciodată? râse Fred. N-ai auzit niciodată de familia von 
Gollwitz? 


— Nu. 

— Nici despre un „conte zănatic”. Despre contele 
Hohenegg? 

— Nu! 

— N-ai auzit niciodată despre o oarecare mis Ella, care 
juca într-un circ şi a dispărut apoi fără urmă? 

— Nu. 

— Hm! Rikarroh, eşti un mare mincinos; i-ai cunoscut pe 
toţi! 

Cel insultat se ridică şi puse iarăşi mâna pe tomahawk. 

— Ascultă, să nu te încumeţi să mă numeşti mincinos, dacă 
nu vrei să-ţi zdrobesc ţeasta! 

— Eu sunt Fred din Texas, pe care-l cunoaşteţi cu toţii. 
Tomahawkul tău nu mă sperie mai mult decât înţepătura 
unui ţânţar şi, ca să-ţi arăt că nu mi-e frică de tine, te 
numesc încă o dată mincinos. Tu eşti Georg Marlay! 
Priveşte-mă bine şi mărturiseşte-mi dacă nu-ţi sunt 
cunoscute trăsăturile mele. 

„Indianul” făcu un gest dispreţuitor şi răspunse: 

— Nu te-am văzut niciodată. 

— Eu sunt Friderich von Gollwitz, fratele fostului tău 
stăpân. 

Chipul albului vădi spaima care-l cuprinsese. Totuşi, 
izbutind să se stăpânească, spuse: 

— Poţi să fii cine vrei, nu te cunosc! 

Acum, Fred se apropie de el: 

— Cunoşti scrisoarea aceasta? 

Îi ţinu sub ochi scrisoarea ce fusese trimisă din Kingston 
familiei Gollwitz. Albul se uită în treacăt la ea, clătină din 
cap şi răspunse: 

— Nu o cunosc. Lasă-mă în pace! 

— Ba cunoşti foarte bine scrisoarea aceasta, fiindcă ai 
scris-o tu însuţi. Ascultă, n-am nimic împotriva ta şi nu ţi cer 
decât să-mi mărturiseşti cinstit unde este fratele meu. 
Unde-l pot găsi? 


— Nu ştiu nimic despre lucrurile de care mă întrebi. Eşti 
nebun! 

— Nebun? îţi dai seama ce-ai spus? 

Şi Fred îi trânti un pumn în frunte, răsturnându-l. Dar 
Marlay sări repede în picioare, îşi trase cuțitul şi voi să se 
năpustească asupra. potrivnicului său. Fred şi Bill îşi 
aţintiră numaidecât revolverele spre pieptul lui. Însa 
bătrânul şef al comanşilor întinse mâna, ca să-şi apere 
prietenul, şi rosti următoarele: 

— Nu vă folosiţi de arme! Aţi rostit cuvinte pe care nu le- 
am înţeles. Ce aveţi cu fratele nostru alb? 

— El este cel pe care-l caut, dar nu vrea să recunoască! 

— Dacă nu vrea să recunoască, îl priveşte. Acum nu mai 
este alb; a devenit om roşu. Lăsaţi-l în pace; va poruncesc! 

Deodată, răsunară printre corturi nişte lovituri de copite. 
Un călăreț veni în goană, îşi opri mustangul în faţa cercului 
conducătorilor şi coborî. Toţi şefii se ridicară şi un indian se 
repezi să ţină calul. Noul venit îşi plimbă privirea de la unul 
la altul şi se uită îndelung la Inciu-Ciuna. 

— Tu eşti Inciu-Ciuna, căpetenia apaşilor? 

— Da, eu sunt. 

— Eşti foarte curajos de te încumeţi să vii la luptătorii 
comanşilor! 

Apoi, Șoimul, fiindcă el era noul venit, se adresă oamenilor 
săi: 

— Am fost colo sus, în nord, ca să aduc lut sfânt pentru 
pipele noastre. Pământul sfânt trebuia să aducă pace; dar 
întorcându-mă la wigwamul meu, aud că securea războiului 
a fost dezgropată şi că s-a făcut vărsare de sânge. Unde 
sunt fiii mei? 

— În colibele lor. 

— De ce nu sunt aici? 

— Au dat acestor oameni dreptul de a fi oaspeţi, astfel că 
nu-i mai pot judeca. 

— Dacă fii Şoimului au săvârşit lucrul acesta, trebuie să fi 
avut un motiv serios. Să vină încoace! Şi povestiţi-mi! 


Bătrânul conducător înfăţişă faptele, în timp ce Şoimul se 
aşeză în faţa lui. Marele-şef întruchipa pe indianul 
desăvârşit; nu era înalt, dar avea o statură vânjoasă. 
Datorită însuşirilor lui războinice, fusese ales conducător al 
tuturor comanşilor. 

Expunerea nu fu prea îmbucurătoare pentru vânători. În 
timp ce vorbea bătrânul, se iviră cei doi fii ai Şoimului. Tatăl 
lor se înapoiase abia dintr-o călătorie îndelungată şi 
primejdioasă. Cu toate acestea, nu se desfăşură între ei nici 
o scenă care să vădească bucuria revederii, pentru că ea n- 
ar fi fost îngăduită de obiceiurile indiene. După ce bătrânul 
îşi sfârşi povestirea, Șoimul se întoarse spre fii săi şi le 
vorbi: 

— Securea războiului a fost dezgropată între luptătorii 
comanşilor şi feţele-palide. Toate feţele-palide sunt 
duşmanii noştri, prin urmare şi bărbaţii aceştia albi. Aşa e? 

Amândoi dădură din cap, în semn de aprobare. 

— Între fiii comanşilor şi cei ai apaşilor n-a început lupta. 
Dar dacă un apaş ajută pe duşmanii comanşilor, în ce mod 
trebuie să fie privit? 

— Ca vrăjmaş. 

— Ai vorbit cum se cuvine. Prin urmare, aţi făgăduit 
vrăjmaşilor noştri că-i veţi găzdui? 

Răspunsul fu o nouă înclinare aprobativă din cap. Rostind 
această întrebare, Șoimul îşi aţintise ochii asupra fiului său 
mai vârstnic. Şi tot lui îi porunci: 

— Povesteşte! 

Tânărul se supuse, istorisind în câteva cuvinte cele 
întâmplate şi respectând adevărul. Tatăl său îl ascultă cu 
luare-aminte şi hotări următoarele: 

— Căpetenia comanşilor, pe care prietenii şi duşmanii săi îl 
numesc Șoimul, s-a bucurat din toată inima când s-a 
înapoiat spre wigwamurile sale. Dar bucuria lui s-a 
schimbat curând în mâhnire, fiindcă fiii lui, nevoind să 
moară, au încheiat prietenie cu duşmanii poporului lor. Ar fi 
trebuit să înfruntaţi mai bine moartea şi aş fi intonat eu 


însumi, cu durere, dar şi cu mândrie, cântecul morţilor, 
închinat sufletelor voastre; şi dincolo, în terenurile de 
vânătoare, v-aş fi revăzut ca eroi, cărora trebuie să le 
slujească spiritele feţelor-palide! Dacă n-aş fi fost tatăl 
vostru, mi-ar fi fost milă şi v-aş fi iertat, fiindcă v-aţi purtat 
doar ca doi tineri care îndrăgesc viaţa. Dar, din dorinţa de a 
nu lăsa să se povestească în rândurile poporului comanşilor 
că marele Şoim s-a arătat slab faţă de fiii săi, vă voi aduce la 
cunoştinţă pedeapsa la care sunteţi osândiţi: veţi părăsi 
satul chiar în clipa aceasta şi nu vă veţi înapoia, până când 
nu va avea fiecare dintre voi câte trei şuviţe din capetele a 
trei duşmani! Mai vreţi să spuneţi ceva? 

— Ce se va întâmpla cu aceşti oameni, pentru a căror viaţă 
ne-am dat chezăşie cuvântul nostru? întrebă unul dintre 
tineri, arătând spre vânătorii prizonieri. 

— Şoimul vă va dezlega de cuvântul dat; oamenii aceştia 
se află sub ocrotirea lui. 

Tinerii se dădură liniştiţi deoparte. Acum, Șoimul făcu un 
semn apaşului: 

— Vorbeşte! 

Căpetenia apaşilor clătină mândru din cap: 

— Inciu-Ciuna, conducătorul mescaleroşilor, este oaspetele 
vrăjmaşilor săi. El nu va vorbi, fiindcă nu socoteşte că e 
nevoie să vorbească. 

— Ai dreptate! Afară, dincolo de wigwamuri, mă voi lupta 
cu tine; dar aici eşti în deplină siguranţă. Cu toate acestea, 
oamenii albi pot vorbi, deoarece am aflat că au de făcut o 
plângere împotriva unuia dintre luptătorii comanşilor. 

Atunci, Fred îl întrebă: 

— Vrei să-mi asculţi plângerea? 

— Cine eşti tu? 

— Îmi cunoşti numele. Mă cheamă Fred din Texas, de-a 
lungul şi de-a latul preriei. 

— Eşti un luptător viteaz, care n-a omorât până acum pe 
niciunul dintre noi. 


— Am avut un frate, pe care-l iubeam. Amândoi am fost 
conducători în neamul feţelor-palide, iar bărbatul acesta, 
care-i acum unul dintr-ai voştri, ne-a slugărit precum pe voi 
femeile. Acolo unde locuiam noi mai era un conducător, mai 
bogat decât noi, care ura pe fratele meu. După un timp, 
fratele meu s-a certat cu el şi a dispărut din ţară, astfel că 
nu l-am mai văzut niciodată. O dată cu ela dispărut şi 
servitorul său, adică tocmai omul acesta, care ne-ar fi putut 
spune unde se află fratele meu, de dorul căruia tânjeşte 
inima unei mame. El trebuie să ne îndeplinească voinţa şi să 
ne destăinuiască locul unde este acum fratele meu; de nu, îl 
omorâm! 

— A recunoscut că el este omul pe care-l căutaţi? 

— Nu, tăgăduieşte, dar nu ştim de ce. 

— Şi cum vrei să dovedeşti că albul acesta, care a fost 
primit în tribul comanşilor, este într-adevăr acela pe care-l 
cauţi? 

— Şoimule, dă-mi îngăduinţa să pătrund în wigwamul 
acestui om. Nu se poate să nu aibă hârtii şi scrisori din care 
să reiasă că a fost slujitorul fratelui meu. 

Căpetenia rămase o clipă pe gânduri, apoi se adresă lui 
Marlay: 

— Unde ai sacul cu leacuri? 

— În wigwamul meu. 

— Cunosc sacul; l-am văzut deseori şi ştiu că ai în el 
lucruri dintr-acelea, pe care feţele-palide le numesc 
scrisori. Unde e sacul? 

— Îndărătul culcuşului meu. 

Dând acest răspuns, chipul lui Marlay vădea o mare 
îngrijorare. Taina lui era în mare primejdie. 

— Mă duc eu să-liau; eu, nu altcineva! 

Rostind aceste cuvinte, Şoimul se ridică. 

— Eu mă voi duce să-l iau, exclamă Marlay. Sacul este al 
meu, după cum şi wigwamul este tot al meu; nimeni nu 
poate intra în el, fără să-i dau voie! 


— Împotrivirea ta este dovada că ai minţit şi că această 
faţă-palidă a vorbit adevărat. Vei fi alungat din rândurile 
poporului nostru, fiindcă te vom socoti laş! Adunarea 
căpeteniilor te va judeca mâine! 

— Nu sunt fricos! 

— Ba eşti; altminteri, ţi-ai fi recunoscut numele şi, după 
obiceiurile comanşilor, te-ai fi luptat cu aceşti oameni. 

— Îţi voi dovedi că nu sunt laş! 

— În ce mod? 

— Mă voi lupta cu ei. 

— Prin urmare, tu eşti acela pe care-l caută? 

— Da. 

— Tu te-ai îndeletnicit la ei cu treburile femeieşti? 

— Am fost servitorul lor. 

— Vrei să le arăţi scrisorile despre care am vorbit 
adineauri? 

— Nu. 

— Vrei să le spui ceea ce doresc să afle de la tine? 

— Nu. În privinţa aceasta nu trebuie să dau socoteală 
nimănui. 

— Nu te poate sili nimeni să-i lămureşti, dar te vei lupta cu 
aceste feţe-palide, după ce vom fi hotărât ora luptei. Şi 
acum, du-te! 

— Stai! strigă Fred. Omul acesta nu trebuie să intre singur 
în wigwamul său! Dacă-l laşi să plece, va distruge scrisorile. 
Marey plecă şi, la un semn al Şoimului, doi inşi îl urmară 

numaidecât. 

Vânătorii şi Inciu-Ciuna fură conduşi spre cortul lor, în faţa 
căruia se puseră paznici. 

Ziua trecu fără să se întâmple nimic deosebit. Tot atât de 
liniştit trecu şi noaptea. În dimineaţa următoare, cortul lor 
se deschise şi se ivi un indian, care le porunci să vină cu el 
la locul de consfătuire. 

Acolo se adunaseră iarăşi căpeteniile şi fruntaşii tribului. 
Li se arătară locurile ce li se destinaseră şi ei se aşezară 
stăpâniţi de nerăbdare. 


Şoimul începu: 

— Marele Spirit e înfuriat pe luptătorii comanşilor, fiindcă 
au fumat pipa păcii împreună cu feţele-palide. Acum, 
comanşii au fost năpăstuiţi iar de o mare nenorocire, 
întrucât Rikarroh nu mai este în tabără; a plecat! 

Albii săriră mânioşi. Fred strigă: 

— Sau ne minţi acum şi-l ascunzi, ca să-l salvezi, sau ne-ai 
minţit ieri, când ne-ai făgăduit că ne vom putea lupta cu el! 

— Şoimul a rostit ieri adevărul, după cum vi-l spune şi 
astăzi. 

— Unde sunt hârtiile pe care trebuia să ţi le dea 
trădătorul? 

Şoimul scoase un săculeţ vechi pe care-l ţinuse sub mantia 
de vânătoare: 

— Acesta-i săculeţul cu leacuri. Luaţi-vă hârtiile din el! 

Fred se repezi şi-l deschise. Găsi două scrisori, pe care le 
scoase din plicurile lor. Aruncându-şi în grabă ochii asupra 
conţinutului lor, strigă: 

— Ne-a înşelat! Hârtiile acestea nu sunt cele pe care le 
căutăm! 

— În săculeţ nu mai sunt altele! răspunse liniştit căpetenia 
comanşilor. 

— Cheamă pe cei doi bărbaţi cărora trebuia să le 
înmâneze săculeţul! 

Căpetenia făcu un semn, şi unul dintre indieni se ridică, 
spre a se duce să-i cheme pe cei doi inşi. Aceştia veniră şi 
Fred din Texas îi descusu: 

— Voi doi aţi fost ieri în cort, cu cel pe care-l numeaţi 
Rikarroh? 

— Da. 

— Vouă v-a predat acest. săculeţ cu leacuri? 

— Da. 

— L-a deschis, înainte de a vi-l înmâna? 

— Îl avea într-un colţ al cortului. A îngenuncheat multă 
vreme acolo, înainte de a ni-l da şi ne-a întors spatele. N-am 
văzut ce-a făcut. 


— Dar eu ştiu ce-a făcut: a deschis săculeţul, ca să scoată 
din el hârtiile pe care i le-am cerut. Unde-i acum? 

— Când a răsărit soarele, fiii comanşilor au băgat de 
seamă că a părăsit tabăra. 

— Singur? 

— Da. Dar a luat cu el doi cai, cei mai buni din câţi avem. 

— Încotro a plecat? 

— Urmele duc spre vest. 

În clipa aceea se apropie un comanş. Păşind spre Şoim, el 
ridică o mână şi o duse la gură, arătând că vrea să 
vorbească. 

— Ce doreşte să spună tânărul luptător părinţilor săi? îl 
iscodi căpetenia. 

Luptătorul răspunse: 

— "Toţi bărbaţii comanşi ştiu că luptătorii noştri au luat 
feţelor-palide multe pungi de piele, care erau pline cu aur. 
Acest aur era păstrat în pământ, dincolo de tabăra noastră. 

— Era? Fratele meu vrea să spună: este păstrat. 

— Nu mai este acolo. A dispărut! Şoimul îşi duse repede 
mâna la cuţit. 

— Cine a descoperit că nu mai e acolo? 

— Eu. 

— Povesteşte tot ce ştii! 

— M-am dus să-mi iau un cal. Drumul meu ducea pe lângă 
locul unde se afla îngropat aurul. Şi atunci, am văzut că a 
dezgropat cineva ascunzătoarea, dar n-a pus pământul la 
loc. Aurul dispăruse. 

— Şoimul va cerceta chiar acum lucrurile. Nu cunosc locul. 
Du-mă să-l văd! 

Se ridică şi porni cu celălalt îndărătul corturilor. După 
câtva timp, se înapoie singur. Se aşeză pe locul său şi spuse: 

— Aurul nu mai este acolo. L-a luat Rikarroh. Fiii 
comanşilor cunosc multe locuri unde se găseşte aur, dar le 
dispreţuiesc. De aceea, nu le pare rău că au dispărut aceste 
pepite. 

Bill Sandford se socoti dator să-l răspundă: 


— Dar ne pare nouă rău! Noi am făcut săpături şi am 
năduşit ca să-l găsim; însă atunci când l-am avut, am fost 
jefuiţi de luptătorii comanşilor. Am venit la voi, să ni-l luăm 
înapoi şi acum a dispărut pentru a doua oară. Vom urmări 
pe Rikarroh, ca să-l prindem şi să-i luăm aurul. 

— Cred feţele-palide că pot pleca de aici? 

— Dar cine să ne oprească? 

— Sunteţi prizonierii noştri! 

Atunci se ridică Inciu-Ciuna: 

— Fiii comanşilor au otravă în gură şi minciună în inimă. Ei 
pângăresc datinile sfinte ale oamenilor roşii. Apaşul îi 
dispreţuieşte! 

Se întoarse şi plecă; ceilalţi îl urmară spre cortul lor. După 
o oră, cortul se deschise şi se ivi Şoimul. 

— Inciu-Ciuna, căpetenia apaşilor, ne-a insultat, spuse, dar 
noi îi vom dovedi că nu pângărim datinile sfinte. 

— Cum vrei să ne-o dovedeşti? îl întrebă Bill, curios. 

— Căpeteniile comanşilor s-au sfătuit şi s-au hotărât: vor 
lăsa liberi pe feţele-palide şi pe apaş. 

— Cu tot ce avem asupra noastră? 

— Da, cu tot ce aveţi. Vânătorii albi vor fi lăsaţi liberi a 
patra parte dintr-o zi; după aceea comanşii vor porni în 
urmărirea lor, ca să-i omoare. 

— Îţi mulţumesc, conducătorule. Nu veţi fi în stare să ne 
omorâţi. Când putem pleca? 

— Când vor voi vânătorii albi. Nu trebuie decât s-o spună 
paznicilor. 

Şi plecă. „Prizonierii” respirară uşuraţi. 

— Prin urmare, o goană de hărţuială, ca de obicei, spuse 
Fred. 

— Care nu ne va pricinui nici un rău, adăugă Bill. 

— Dar au cai foarte buni şi ne vor ajunge. 

Bill Sandford râse: 

— Nu ne vor ajunge. Vom fi cu şase ore înaintea lor. Totul 
atârnă de felul cum vom merge noi, adică dacă vom putea 
să facem douăsprezece ore din aceste şase. 


— Nu te înţeleg. 

— Mai avem puţin până la amiază. Să mai zăbovim vreo 
trei-patru ore. Ei îşi vor ţine cuvântul şi vor aştepta exact 
şase ore. Apoi vor porni în urmărirea noastră. Prin urmare, 
dacă noi vom pleca la ora patru, avem răgaz până la ora 
zece, adică atunci când e întuneric. Datorită acestui fapt, 
sunt siliţi să aştepte până mâine dimineaţă, ca să ne poată 
găsi urmele. 

— Foarte bine; aşa vom face! Şi încotro ne îndreptăm? 

— Fireşte că spre vest, ca să urmărim pe acel Rikarroh. 

— Încotro s-o fi dus? 

— Vom afla noi. La comanşi nu se mai poate înapoia, 
fiindcă i-a prădat. 

— Şi nici la apaşi nu se poate duce, fiindcă sunt duşmanii 
lui. 

— Prin urmare, nu se va îndrepta decât spre navajoşi; 
altceva nu-i rămâne de făcut. 

— Unde sunt acum corturile lor? 

— Dincolo de Rio Colorado. 

— În cazul acesta, e nevoit să treacă prin ţinutul 
pahutahilor. Poate că va căuta să dobândească ocrotirea lor. 

Inciu-Ciuna clătină din cap: 

— Pahutabhii sunt acum prietenii apaşilor, aşa că mi-l vor 
preda. 

— Dar noi? 

— Fraţii mei albi nu au de ce să se teamă de ei, fiindcă eu 
sunt cu ei. Luptătorii pahutahilor cunosc pe Inciu-Ciuna, 
căpetenia apaşilor. 

— Lucrul cel mai de seamă este ca, la părăsirea taberei, să 
luăm cu noi destule merinde. Dar de unde le putem căpăta? 

— Fraţii mei să n-aibă nici o grijă! Caii şi vitele comanşilor 
pasc liniştit în faţa taberei. Când plecăm omoram o vacă şi 
fiecare dintre noi îşi taie o bucată din ea. Treaba asta va 
dura cel mult atât cât numesc albii a patra parte dintr-un 
ceas. 

— Comanşii au vite blânde? 


— Da, au câteva vaci blânde, ca să poată bea laptele lor. 

Vânătorii îşi pregătiră hainele şi armele. Iar pe la ora 
patru după-amiază ieşiră din tabără. Nici un duşman nu-i 
urmărea. 

Capitolul X - În San Francisco. 

Oraşul San Francisco se află pe o limbă de pământ, 
mărginit la vest de marele Ocean Pacific, la est de golful 
măreț şi la nord de intrarea în acest golf. Pe străzile lui se 
zăresc americance palide, slabe şi distinse, spaniole mândre 
şi oacheşe, nemţoaice blonde şi femei vopsite, cu părul creţ. 
Bogatul cavaler în frac, cilindru şi mănuşi duce într-o mână 
o şuncă, iar într-alta un coş cu zarzavaturi; ranchero-ul 
poartă pe umeri o plasă cu peşti, ca să-i folosească la 
sărbătorirea unei zile deosebite; un ofiţer de miliţie duce un 
clapon îndopat; un pescar şi-a înghesuit câţiva stacoji mari 
în fusta lui ridicată, care se aseamănă cu un şorţ - şi toţi 
aceştia trec grăbiţi unii pe lângă alţii, fără să se 
stingherească. 

Prin furnicarul acesta din punctul central al ţării aurului se 
strecura încet o mică trupă de călăreţi, care se opri în 
sfârşit în Sutter street, în faţa hotelului „Valla-dolid”. Acesta 
era un fel de han în stilul californian şi era alcătuit dintr-o 
clădire din scânduri, lungă şi adâncă, asemănătoare 
bufetelor care se ridică la serbările noastre câmpeneşti. 

Călăreţii coborâră şi-şi dădură caii în primire unui 
horsekeeper38, care-i mână într-un şopron. Odaia de 
primire a hanului era plină de clienţi, astfel că noii veniţi îşi 
găsiră cu greu locuri. O chelneriţă veni la masa lor şi le 
aduse curând porter-ul pe care-l comandară. Apoi, unul 
dintre ei o întrebă: 

— Se poate vorbi cu senora, draga mea? 

— Da. Să-i spun să vină aici? 

— Te rog! 

Fata se îndepărtă şi după câteva clipe se ivi stăpâna 
hanului, ca să afle ce doresc clienţii. Cel care vorbise 
adineauri se ridică de pe scaun: 


— Îmi daţi voie să mă prezint, senora! Numele meu este 
Friderich von Gollwitz. Sunt german şi dânşii sunt 
camarazii mei. 

Ea făcu o plecăciune, aşteptând ca oaspetele să continue. 

— Am fost trimişi la dumneavoastră, senora. 

— Ah! Pot să ştiu cine v-a trimis? 

— La o depărtare de două zile de drum de aici este un 
rancho, a cărui stăpână se numeşte Eudoxia Mafero. E sora 
dumneavoastră? 

— Da. 

— Dânsa ne-a recomandat hotelul dumneavoastră şi ne-a 
spus că vom putea găsi aici pe cineva cu care ţinem să 
vorbim neapărat. Putem locui la dumneavoastră? 

— Cred că este loc. Dar pe cine căutaţi, senor? 

— N-a descins cumva aici un alb, care părea că vine de la 
un drum lung? 

— Ba da. 

— Când? 

— Alaltăieri. 

— Locuieşte aici? 

— Da. 

— Are de gând să rămână mai multă vreme? 

— N-aş putea să vă spun. 

— Am vrea să-i vorbim acum. 

— Mă duc să-l spun. 

Îşi roti privirea prin odaia cea mare plină cu clienţi, dar 
păru că nu zăreşte pe cel căutat. 

— Nu-l văd, senor. 

— N-o fi cumva în odaia sa? 

— Nu, fiindcă aici nu avem odăi separate. Toţi oaspeţii 
noştri dorm sus, în odaia cea mare, de sub acoperiş. 
Trebuie să fi plecat undeva. 

— Are şi bagaje? 

— Da, doi saci mari, din piele de cerb, care de-abia au 
putut fi coborâţi de pe cai şi căraţi încoace. După aceea însă 


şi-a cumpărat un cufăr. Vrea să părăsească oraşul şi caută 
un vapor care porneşte curând în larg. 

— Vă mulţumesc! Vă rog să nu-i spuneţi că am întrebat de 
el; vrem să-l facem o surpriză! 

— Cum doriţi! 

Şi se îndepărtă. În acelaşi timp, intrară în încăpere doi inşi 
care se uitară spre mese, căutându-şi locuri. Purtau 
uniforme nordlandeze. Unul era înalt şi voinic, un adevărat 
Goliath, iar celălalt era slab şi avea obrazul pârlit de soare 
şi aerul obişnuit al ţiganilor. Strecurându-se printre 
muşterii, îşi găsiră două scaune şi se aşezară. Chelneriţa le 
aduse de băut. Goliath mormăi: 

— Afurisită poveste! Nu-i aşa, Karavey? 

— Hm! Bea cârmaciule! îl îndemnă celălalt. 

— Am întârziat cu trei zile! 

— Bea! Dacă înjuri, nu faci nimic! 

Chelneriţa le adusese două pahare cu o băutură foarte 
tare. Uriaşul îşi turnă paharul pe gât până la ultima 
picătură, bătu cu pumnul în masă şi spuse: 

— Ştii cum vom fi socotiți acum? 

— Da. Vom fi trataţi ca marinari de ispravă. 

— Nu; vom fi socotiți dezertori, fiindcă n-am fost pe bord 
atunci când se cuvenea. 

— Trebuie să ne înfăţişăm consulului şi să-i spunem că 
suntem la dispoziţia lui. 

— Ei aş! Dacă ne ducem la el, ne vâră la închisoare. 

— Păi, altceva ce putem face? 

— Mă îmbarce pe primul vas cumsecade şi mă îndrept spre 
casă. Fireşte, „Tigrul” va ajunge înainte. Dar, la urma 
urmelor, nu-i vina noastră că a început calul tău să 
şchiopăteze şi că din pricina lui ne-am înapoiat târziu din 
excursia pe care am făcut-o în munţi. 

— Să ne îmbarcăm? Păi, ai bani? 

— Eu? Nu, drace! 

— Nici eu! Toată averea mea e alcătuită din opt dolari. 

— Şi eu mai am vreo cinci. A naibii încurcătură! 


Cei doi tăcură câtva timp; apoi, cel pe care tovarăşul său îl 
numise cârmaci spuse: 

— Numai dacă întârzierea asta blestemată n-ar avea şi 
alte urmări! 

— La ce te gândeşti? 

— La defunctul Gollwitz şi la testamentul lui, sau la ce-o fi 
carnetul acela pe care-l târăsc pretutindeni cu mine! 

— Ei, dacă urmaşii mortului vor primi carnetul cu câteva 
zile mai devreme sau mai târziu, n-o să fie nici o 
nenorocire! 

— Dar dacă ne-o ia înainte Natter, ticălosul acela bun de 
spânzurătoare? El a citit doar însemnările şi ştie despre ce 
este vorba. 

— Ei şi? Familia Gollwitz se va feri să-i destăinuiască 
tocmai ceea ce doreşte el să afle. 

— S-ar putea însă ca dracul să-l ajute să-şi ajungă scopul. 
Omul ăsta are un noroc neruşinat. L-am prins doar de 
atâtea ori - şi cu toate astea a izbutit mereu să fugă, şi chiar 
cu. toate pânzele sus! 

— Poate că se va găsi cineva printre clienţii de aici care să 
ne împrumute suma trebuincioasă spre a ne înapoia în 
patrie. 

— Aici? în cârciuma asta amărâtă? Cum poţi crede un 
asemenea lucru? Nu ne cunoaşte nimeni. Şi doar pe 
mutrele noastre cinstite. Doamne şi Sfinte Marte! se 
întrerupse deodată. Cuvintele lui Karavey îl îndemnaseră 
să-şi îndrepte luarea-aminte spre mesele din jurul lor şi 
privirea i se opri asupra celei la care se afla Fred din Texas. 
Karavey, ia uită-te puţin în colţul acela! Acolo e în carne şi 
oase Gollwitz al nostru, Hugo von Gollwitz! 

— Nu striga aşa, ce dracu'! Vrei să-i stârneşti pe toţi 
împotriva noastră? Mi se pare că ţi-ai cam pierdut minţile şi 
ai început să vezi stafii la lumina zilei. Ce să caute acest 
Hugo von Gollwitz tocmai aici? Ai fost doar împreună cu noi 
când l-am îngropat în cimitirul din Kota Radja. 


Cârmaciul sărise cu atâta repeziciune, încât răsturnă 
scaunul. Zgomotul făcut de căderea scaunului şi cuvintele 
rostite cu glas puternic avură urmarea firească: toate 
capetele din local se întoarseră să-l privească. Cuvintele lui 
Karavey izbutiră între timp să-l facă să-şi vină în fire într-o 
oarecare măsură. Cârmaciul îşi frecă tâmpla, respirând 
greoi, şi se aşeză iarăşi pe scaunul pe care i-l împinsese 
Karavey. 

— Într-adevăr, Karavey, ai dreptate! Sunt un biet rechin şi 
m-am lăsat buimăcit de surpriză. Fireşte că nu poate să fie 
el. Dar seamănă atât de mult! Aşa, înţelegi? aşa arăta acum 
douăzeci şi cinci de ani, când l-am văzut pe bordul 
vaporului englez. Dar stai, uite că vine spre noi. Să ştii că a 
băgat de seamă că vorbim de el! 

Fred din Texas auzise într-adevăr cuvintele cârmaciului, le 
înţelesese, şi fu năpădit de o mare uimire când îl auzi 
pomenindu-i numele. Se ridicase, şi acum se îndrepta spre 
masa la care erau aşezaţi cei doi marinari. 

— Daţi-mi voie, sir aţi rostit adineauri numele meu. Vă pot 
întreba de unde mă cunoaşteţi? 

Cârmaciul îşi recăpătase stăpânirea de sine; de aceea, îi 
răspunse prevăzător: 

— Da, am rostit un nume, dar rămâne de văzut dacă-i al 
dumneavoastră. 

— E numele meu, puteţi să mă credeţi. Recunoaşteţi, sper, 
că aţi vorbit de un Gollwitz. 

— Nu tăgăduiesc. Dar, la urma urmelor, oricine ar putea să 
susţină că se numeşte Gollwitz. 

— Mă credeţi în stare să vă înşel? De ce mi-aş tăgădui 
numele? 

— Ah, uneori sunt împrejurări când omul e nevoit să facă 
astfel de lucruri! Dar îmi voi da numaidecât seama cu cine 
am de-a face. Dacă sunteţi într-adevăr un Gollwitz, spuneţi- 
mi de unde sunteţi originar? 

— Din Sudlandia. 

— Well, asta se potriveşte. Aveţi un frate? 


— Da. 

— Pot să ştiu cum se numeşte? 

— De ce nu? N-am nevoie să mă ruşinez că mi-e frate. Se 
numeşte Theodor. 

— Şi asta se potriveşte. Dar mai am încă o întrebare: n-aţi 
mai avut un frate? 

— Ba da. Însă a dispărut de multă vreme. 

— Şi cum se numea? 

— Hugo. 

— Şi de data asta se potriveşte. Ştiţi, încep să cred că aţi 
vorbit totuşi adevărat. Atunci, dumneavoastră trebuie să fiţi 
cel de-al treilea şi cel mai tânăr dintre fraţi şi vă numiţi 
Fred. Aceasta vi-e numele? 

— Da, aşa mă cheamă! Dar spuneţi-mi de unde. 

— Aveţi puţină răbdare! Chestiunea are atâta însemnătate, 
încât trebuie să vâslesc numai pe un drum sigur. Aveţi 
cumva la dumneavoastră vreo hârtie, cu ajutorul căreia să 
puteţi dovedi cine sunteţi? 

Fred îşi vâri mâna în buzunar şi-şi scoase paşaportul. 

— Poftim paşaportul meu. Cred că va fi în stare să vă 
convingă că am dreptul să port numele Gollwitz. 

— Fireşte că e de ajuns de convingător! Şi văd că e scris în 
el limpede de tot: Friderich von Gollwitz, numit Fred. Sir, ar 
fi trebuit să vă cred numai pe temeiul acestei hârtii, chiar 
dacă n-aţi fi semănat atât de bine cu fratele dumneavoastră. 

— Cu fratele meu? Cu care dintre ei? Vă gândiţi desigur la 
Theodor. 

— Nu, nu la el, ci la celălalt: Hugo. 

— E cu putinţă? Hugo, de care n-am mai auzit de aproape 
douăzeci şi cinci de ani? L-aţi văzut oare? 

— Da. 

— Când? 

— Prima dată acum douăzeci şi cinci de ani şi ultima dată 
acum două luni. 

Vestea aceasta neaşteptată avu o înrâurire de neînchipuit 
asupra lui Fred. Apucând pe cârmaci de braţ, strigă: 


— L-aţi văzut? Acum două luni? E cu neputinţă! Dacă 
Hugo ar mai fi trăit, ar fi dat de mult un semn de viaţă 
familiei sale. 

— Dar cine vă spune că a fost în stare s-o facă? Trebuie să 
va satul pe dumneavoastră şi pe părinţii dumneavoastră din 
partea lui şi să vă predau un lucru, pe care ar fi trebuii să 
vi-l înmânez de multă vreme. 

— Prin urmare, fratele meu trăieşte? 

— Nu, a murit. 

— Domnule, nu mă mai chinuiţi! Adineauri m-aţi asigurat 
că v-ar fi însărcinat să-mi predaţi salutări şi acum îmi 
spuneţi că nu mai e în viaţă. Nu mai ştiu ce să înţeleg! 

— Fratele dumneavoastră nu mi-a putut preda el însuşi 
salutările, fiindcă atunci când l-am văzut pentru a doua 
oară era mort. Dar ştiu că, înainte de a închide ochii pentru 
totdeauna, şi-a îndreptat ultimul gând către familia sa. Este 
vorba însă de o poveste foarte lungă, pe care nu v-o pot 
istorisi acum. Vedeţi doar că toţi au ciulii urechile, ca să 
audă ce vorbim! Strigaţi atât de tare, încât s-ar putea auzi 
şi în bătrâna Europă! 

Într-adevăr, în încăperea aceea mare se făcuse linişte; toţi 
clienţii se uitau la cei doi inşi şi le urmăreau convorbirea 
însufleţită, dornici să afle ce-şi spun. Fred era stăpânit de o 
adâncă tulburare, încât nu se mai sinchisea de ceea ce se 
întâmplă în jurul lui. Cuvintele cârmaciului avură însă darul 
să-l trezească la realitate şi să-i aducă aminte că nu sunt 
singuri acolo. 

— Aveţi dreptate, sir! Nu-i aici locul nimerit să vorbim 
astfel de lucruri. Poate că izbutim să căpătăm de la hangiţă 
o încăpere separată, în care să putem şedea fără să fim 
stânjeniţi de nimeni. 

Nu trecu mult, şi Fred, Bill, Inciu-Ciuna şi cei doi marinari 
şedeau într-o mică încăpere, pe care izbutiseră s-o capete 
de la hangiţă şi în care scăpaseră de curiozitatea celorlalţi 
clienţi. Cârmaciul povesti întâmplările de pe bordul vasului 
„Tigrul”, pe care cititorul le cunoaşte. E lesne de închipuit 


că Fred şi Bill îl ascultau cu cea mai mare luare-aminte. 
Fred îi sorbea aproape cuvintele, stăpânindu-şi cu greu 
uimirea faţă de cele ce afla. Apaşul asculta oarecum 
nepăsător. 

După ce-şi sfârşi povestirea, cârmaciul îşi vâri mâna în 
buzunar şi scoase carnetul cu însemnări. 

— lată şi moştenirea lui. S-ar părea că nu-i prea valoroasă, 
dar apucaţi-vă să citiţi însemnările şi veţi vedea că n-aţi 
schimba-o nici pe un regat. Pe toţi sfinţii! tare bucuros sunt 
că a ajuns la omul potrivit. 

Lui Fred îi dădură lacrimile când luă din mâinile 
cârmaciului însemnările cu scrisul fratelui său. Uitând de 
tot ce era în jurul său, el căuta să pătrundă conţinutul celor 
scrise, când, deodată, uşa se deschise şi apăru hangiţa. 

— Omul cu care vreţi să vorbiţi s-a întors chiar acum, 
anunţă ea. 

— E singur? 

— Da. S-a dus în cameră; eram chiar acolo când a venit. 

— Cum se ajunge sus? 

— Scara din curte duce sus. 

Hangiţa se îndepărtă, iar Fred se întoarse către însoțitorii 
săi: 

— Haideţi! Noi trei suntem mai mult decât de-ajuns ca să-l 
dăm gata. Aş putea să-i rog pe domnii aceştia să ne aştepte 
aici? Avem o mică problemă urgentă de rezolvat şi ne 
întoarcem imediat. 

Cei doi vânători albi şi indianul se ridicară, trecură prin 
curte, iar apoi urcară scara. Ajunseră într-o mansardă 
lungă şi joasă, de lungimea întregii clădiri. Mansarda era 
ocupată de un mare număr de paturi. Lângă unul din ele, 
stătea în genunchi un om. Aşezat cu spatele la uşă, el căuta 
ceva într-un cufăr deschis. Fred se apropie încet şi se uită 
peste umerii omului: cufărul mare era plin cu pepite. 

— Marlay! strigă Fred. 

Cel strigat tresări şi se întoarse. Se holbă la vânător ca la o 
stafie. 


— Mă cunoşti, flăcăule? 

Ceilalţi erau ascunşi în spatele uşii, astfel ca omul, luat 
prin surprindere, să nu-i poată vedea. Credea că e singur 
cu Fred şi îşi veni în fire. 

— Ce vreţi de la mine? întrebă el şi puse mâna pe cuţit. 

— În primul rând pepitele astea. 

— A! Daţi-mi voie să cred că sunteţi nebun. 

— Îţi dau voie. Chiar şi un nebun poate avea nevoie de aur. 

— Dar, la dracu', nu vă cunosc! minţi el cu îndrăzneală. 

— Hm, credeam că ne-am văzut cândva. Întâi în Sudlandia, 
iar acum, de curând, la comanşi. Cunoşti familia Gollwitz? 

— N-o cunosc. 

— Nici pe unul din servitorii familiei, Georg Marlay? 

— Nu. 

— Ai o memorie foarte scurtă. De ce ţi-ai părăsit prietenii 
comanşi atât de repede? 

— Nu m-am întâlnit în viaţa mea cu dracii ăştia roşii! 

— Atunci trebuie să-ţi aduc dovezi care să-ţi demonstreze 
contrariul. 

Făcu un semn şi ceilalţi intrară în cameră. Marlay se 
îngălbeni când îi văzu. 

— Ei, flăcăule, nu-i recunoşti nici pe ei? 

— Nu-i cunosc. 

— Hm! Indienii nu obişnuiesc să uite, iar tu eşti chiar 
Rikarroh, comanşul! 

— Greşiţi, sir! Confundaţi oamenii. Se pare că mă luaţi 
drept altul! 

— Pfui! exclamă Sandford. Nu mai fă prea multe fasoane 
cu oamenii ăştia! Aici suntem în America şi n-avem nevoie 
nici de judecător, nici de avocat. Recunoşti că eşti acela pe 
care îl cunoaştem noi? 

— Nu. 

— Bine. Aici sunt trei bărbaţi, care nu se lasă înşelaţi şi 
fiecare dintre ei are câte un cuţit. Acum te voi descoase eu 
şi, dacă ai de gând să mă minţi şi pe mine, te vestesc de pe 
acum că dai de dracu'! 


Amenințarea păru că-şi produce efectul. Marlay privi 
speriat în jurul său şi întrebă: 

— La urma urmelor, ce doriţi? 

— Numai câteva lămuriri sincere. Acum te întreb eu şi să 
ştii că sunt un om care obişnuieşte să acorde întrebărilor lui 
însemnătatea cuvenită. Prin urmare, să nu ocoleşti 
adevărul! De unde eşti? 

Indianul îşi trăsese cuțitul de la cingătoare, ca şi Bill. 

Marlay îşi dădu seama că nici o tăgadă nu-i mai poate fi de 
folos. Vorbi, bâlbâindu-se: 

— Din Sudlandia. 

— Bine, tinere! Văd că începi să fii chibzuit. Cum te 
numeşti? 

— Georg Marlay. 

— Frumos! Ai fost servitorul baronului Theodor von 
Gollwitz? 

— Da. 

— De unde ai aurul din cufărul ăsta? 

— L-am cules singur din apa râurilor. 

— Foarte bine! Acum spune Tatăl nostru, fiindcă s-a sfârşit 
cu tine! 

— Nu-mi puteţi face nimic. 

— Ah! De ce nu? 

— Fiindcă veţi fi pedepsiţi. 

— Eşti într-adevăr mai prost decât te credeam! Dacă te 
nimereşte cuțitul meu şi noi plecăm, de unde se poate afla 
cine e făptaşul? Şi chiar dacă s-ar afla cândva, crezi că m-aş 
teme? M-ai provocat, punând mâna pe cuţit; nu cunoşti 
oare obiceiurile acestei ţări? Ai de ales între aceste două 
căi. Prima, să te predăm judecătorului şi să spunem ceea ce 
ştim despre tine. În acest caz, înfunzi puşcăria pe câţiva ani. 

— Şi cealaltă? 

— Recunoşti tot ceea ce se cuvine şi te poţi bizui pe 
bunătatea noastră. 

— Întrebaţi-mă, lua-le-ar dracu' de întrebări! 

— De unde ai aurul acesta? 


— Este cel pe care l-au furat comanşii de la vânătorii albi. 

— Prin urmare, este al meu şi al tovarăşului meu; fiindcă 
suntem păgubaşii. Dar în buzunare ce ai? 

— Nimic. 

— Atunci, te vom scotoci. la apucaţi-l zdravân! Voi vedea 
eu îndată ce are în buzunare! 

Ceilalţi doi îl ţinură şi Fred îl percheziţionă. Găsi un ceas 
nou şi un portofel plin cu bancnote. 

— Când ţi-ai cumpărat ceasul? 

— Azi. 

— Cu banii luaţi pe pepite? 

— Da. 

— Prin urmare, nu-i al tău. De unde ai bancnotele astea? 

— Sunt economiile mele; le am de ani de zile. 

— Ah! Şi când ai fost printre comanşi le aveai? Foarte 
ciudat! Voi vedea îndată cum stau lucrurile. 

Deschise portofelul şi cercetă cu grijă hârtiile aflate în el. 

— Hm! Ai auzit vreodată că unii bancheri au obiceiul să 
scrie pe bancnote data eliberării şi numele lor? Este o 
măsură pe care o iau, ca să se ferească de orice neplăceri. 

— Nu cunosc obiceiul ăsta. 

— Atunci uită-te; pe bancnota aceasta de o sută de lire 
scrie: „Stirley & Co.” şi data de astăzi. Şi vrei să spui că ai 
avut ani de zile la tine banii aceştia? 

— Data trebuie să fie greşită. Nu este însemnată cea 
adevărată; aţi luat cifra trei drept cifra cinci. 

— Aş! Banii ăştia au fost obţinuţi astăzi, în schimbul 
pepitelor. Sunt ai noştri. 

— Protestez! strigă Marlay, încercând zadarnic să se 
smulgă din strânsoarea celor doi. 

— N-o să-ţi ajute la nimic, băieţel. Acum, îţi voi pune o 
întrebare hotărâtoare: Ce eşti dispus să faci? vrei să te 
înapoiezi în Sudlandia, sub supravegherea noastră, sau 
preferi să te aducem înaintea şerifului care te va judeca? 

— Sunt un om liber aici! 

— Îţi voi dovedi contrariul. Duceţi-vă şi aduceţi un poliţist! 


Bill plecă. Dar, când ajunse la uşă, Marlay îi strigă: 

— Staţi, staţi! Văd că trebuie să mă supun. Însă cer ca nici 
aici şi nici în ţară să nu fiu dus în faţa judecătorului. 

— Îţi vom îndeplini dorinţa, dacă ne vom convinge că 
răspunzi cinstit. 

— Ce vreţi să mai ştiţi? 

— Cum poţi să mai întrebi?! sări Fred. Vreau să ştiu unde 
este fratele meu Theodor, fostul tău stăpân. 

— Nu ştiu. 

— Fred fu atât de uluit de aceste cuvinte, încât nu fu în 
stare să-i răspundă nimic. Apoi îşi reveni şi spuse: 

— Vrei să ne prosteşti, netrebnicule? Ai scris doar din 
Kingston familiei mele că fratele meu te-a oprit să 
destăinuieşti locul unde se află. Era, fără îndoială, o 
minciună neruşinată. Prin urmare, vorbeşte! Unde-i fratele 
meu? Vorbeşte, sau te sugrum! 

— Chiar dacă m-aţi linşa, tot n-aş fi în stare să vă dau vreo 
lămurire. 

— Fratele meu este în America? 

— Nu, am venit încoace fără el. 

— Când l-ai văzut pentru ultima dată? 

— La castelul Himmelstein, în faţa izvorului. 

— Şi după aceea? 

— Lăsaţi-mă să vă vorbesc! Vă voi relata sincer totul, aşa 
cum ştiu că s-au petrecut lucrurile. Printr-o scrisoare, 
stăpânul meu a fost rugat de „contele zănatic” să vină la 
castelul Himmelstein, ca să pună capăt vrajbei care-i 
dezbinase. Fratele dumneavoastră a răspuns acestei 
invitaţii şi eu l-am însoţit. Am sosit acolo, domnul von 
Gollwitz a fost întâmpinat de conte şi condus în castel. Eu 
nu l-am mai văzut. În ziua următoare, contele a trimis după 
mine şi m-a întrebat dacă aş dori să închei o afacere bună. 
I-am răspuns afirmativ. Atunci, mi-a făcut propunerea să 
emigrez în America şi să trimit de acolo scrisoarea pe care 
a primit-o mai târziu familia von Gollwitz. Mi-a oferit o sumă 


atât de mare, încât am fost ademenit de strălucirea banilor 
şi i-am primit propunerea. 

— Şi n-ai întrebat despre stăpânul tău? 

— Ba da; însă nu mi-a răspuns nimic. Trebuia să plec în 
aceeaşi zi, şi de atunci n-am mai auzit niciodată de domnul 
Theodor von Gollwitz. 

— De data aceasta se pare că spui adevărul, cu toate că nu 
prea aş vrea să-ţi dau crezare. Socoteşti că duelul a avut 
loc, sau nu? 

— Cred că nu. 

— De ce? 

— Înainte de a pleca, am stat o oră întreagă de vorbă cu 
Geissler, intendentul castelului, şi l-am întrebat despre 
stăpânul meu şi despre sfârşitul duelului. Intendentul a râs 
batjocoritor şi mi-a răspuns că stăpânul lui are un mijloc 
sigur, cu ajutorul căruia să-şi facă duşmanii nevătămători, 
fără să se bată cu ei în duel. 

— Cunoşti mijlocul acela? 

— Nu, nu i-am cerut să mi-l spună. 

— Crezi că l-a ucis mişeleşte? 

— Nu, nu-l cred pe „contele zănatic” în stare de un omor; 
e prea laş. Mai curând cred că l-a făcut să dispară singur 
printr-un mijloc oarecare. 

Fred măsură de câteva ori odaia, în lung şi în lat. Apoi, se 
opri în faţa lui Marlay: 

— Dar mis Ella unde a rămas? Marlay rămase uimit: 

— Şi ea a dispărut? Despre asta nu ştiu nimic. Îmi 
închipuiam că va deveni iubita contelui. 

— În tot cazul, de-atunci am pierdut-o din vedere. 

— E foarte ciudat! Cu toate acestea, este cu putinţă să-i fi 
cumpărat şi ei tăcerea. 

— Şi ceea ce mi-ai istorisit acum este adevărul adevărat? 

— Da. Jur pe fericirea mea, că am spus tot ce ştiu. 

— 'Te cred. De fapt, acum nu mai avem nimic de răfuit. i- 
am mai spus doar că n-avem nimic cu tine. Îţi dăm drumul, 
fiindcă prezenţa ta nu ne mai poate fi de nici un folos. Dar 


trebuie să fim siguri că nu ne vei trăda, aşa că te vom lua cu 
noi. Îţi făgăduiesc că nu ţi se va întâmpla nici un rău şi că-ţi 
vom da drumul îndată ce ne vom fi ajuns ţinta pe care o 
urmărim. Dar dacă vei face o încercare cât de mică spre a 
fugi de noi, eşti pierdut; să ţii minte asta! 

Cei trei îl luară cu ei jos, în odaia cea mare a hanului. Abia 
intrară, şi de la o masă îndepărtată se ridică un bărbat, ale 
cărui haine rupte trădau pe căutătorul de aur. Apropiindu- 
se, îşi puse mâna grea pe umărul lui Marlay. 

— Ah, nu cumva mă înşel? Parcă ne-am mai văzut, hai? 

Marlay se învineţi. Nu mai încăpea îndoială, cunoştea pe 
căutătorul de aur. 

— Ne-am mai văzut? răspunse. Zău că nu-mi amintesc 
deloc! 

— Nu? Well, atunci îţi voi ajuta să-ţi aduci aminte. Will, ia 
ridică-te şi vino să vezi mutra asta drăcească! 

Cel chemat şezuse cu el la aceeaşi masă. Se apropie. Era 
un bărbat înalt, cu umeri laţi, care părea să fie foarte 
puternic. 

— Îl cunosc, răspunse. 

— Prin urmare, crezi că el este? 

— Desigur! 

— Frumos! Domnilor, vreţi să fiţi buni şi să-mi daţi 
ascultare? Omul acesta, continuă el, este un bushheader, 
care a plecat la comanşi, fiindcă nu se mai simţea în 
siguranţă printre vânătorii albi. Ne-a luat, mie şi acestui 
camarad, câţiva tovarăşi foarte pricepuţi şi cumsecade. 
Spuneţi-mi, gentlemeni, ce i se cuvine pentru o asemenea 
ispravă? 

— Un glonte. frânghia.! se auziră strigând furios câteva 
glasuri. 

— Well, o astfel de pedeapsă i se cuvine! Dar spuneţi-mi: 
merită un asemenea fleac să ajungem la judecător? 

— Nu, să-şi primească pe loc pedeapsa! Dându-şi seama 
de primejdia ce-l ameninţă, Marlay încercă să scape, 
atacând: 


— Nu sunt eu acela despre care vorbeşte! strigă. Omul 
acesta mă confundă cu altul. 

— Oho, tinere! îl potoli Will; te cunoaştem doar atât de 
bine! 

— Atunci, prindeţi-mă! 

Rostind aceste cuvinte, Marlay se întoarse şi sări spre 
ieşire. Dar Will îl ajunse repede, îl înhaţă de guler şi-l ţinu 
zdravăn. 

— Stai omule! Ştii că ne pricepem să prindem! 

— Şi tot nu mă vei putea judeca! 

În mâna lui Marlay străluci un cuţit, gata să lovească. 

— Aşa? Ai de gând să mă loveşti, băiete? Atunci, n-ai decât 
să te duci dracului! 

Căutătorul de aur îşi scoase cu iuţeala fulgerului 
revolverul şi, înainte ca Marlay să fi reuşit să împlânte 
cuțitul în el, îi trase un glonte şi-l dobori. 

— Gentlemeni, cred că aţi văzut că a scos cuțitul şi a vrut 
să mă lovească. 

— Am văzut! răsună într-un glas răspunsul celor aflaţi în 
cârciumă. 

— Prin urmare, îmi puteţi fi martori că m-am aflat în 
legitimă apărare? 

— Da, suntem martori. 

— Well! Atunci, cârmaciul să ridice de aici cadavrul şi să-l 
ducă unde-i place! Era un tâlhar şi un ucigaş şi şi-a primit 
pedeapsa ce i se cuvenea. 

Cel împuşcat fu scos din odaie, în timp ce făptaşul putea fi 
încredinţat că isprava lui nu-i va atrage nici un fel de 
neajuns. Fred din Texas şi ai lui nu se amestecară deloc în 
cele întâmplate; totuşi, el nu-şi putu stăpâni gândurile: 

— Acum am scăpat de el, cu toate că pe altă cale decât 
aceea la care ne aşteptam! În tot cazul, n-am fi avut decât 
neajunsuri din pricina lui. 

— Oare gazda ne va preda cufărul lui? întrebă Bill. 

— Cine o să mai stea să ne întrebe? Cufărul este al nostru 
şi tare aş vrea să-l văd pe cel care s-ar încumeta să ni-l 


ceară. De altminteri, pică tocmai la timp, fiindcă avem acum 
mijlocul să ne înţolim puţin şi să lepădăm hainele astea 
jerpelite. Prin urmare, să punem întâi pepitele la adăpost şi 
după aceea ne înapoiem la noii noştri cunoscuţi. 

După câteva minute, mica societate era iarăşi adunată în 
odăiţa de dindărătul cârciumii. Fred istorisi ceea ce se 
întâmplase şi cei doi marinari îl ascultară cu luare-aminte. 
Când vânătorul îşi sfârşi povestirea, cârmaciul trânti un 
pumn zdravăn în masă, făcând paharele să se clatine, şi 
spuse: 

— Sfinte Marte! Pepitele vin într-adevăr la vreme. Ştiţi, 
master, ce aveţi acum de făcut? Închiriaţi, ori cumpăraţi un 
iaht sau ceva asemănător, vă îmbarcaţi şi porniţi 
numaidecât! 

— Să mă îmbarc şi să pornesc? Încotro? 

— Ei, unde vreţi să porniţi, dacă nu spre insula fratelui 
dumneavoastră, ca să ridicaţi comoara ce vă aşteaptă? Ah, 
am uitat! Nu ştiţi nimic din ce ar trebui să ştiţi! Citiţi repede 
dar atent jurnalul fratelui dumneavoastră şi veţi afla în ce 
ape vă scăldaţi. Celorlalţi domni însă le fac propunerea să 
ridicăm ancora şi să dăm o raită prin oraş. Cred că între 
timp master Gollwitz nu ne va duce dorul şi nu se va plictisi. 

Seara, când cei patru, cărora li se alăturase şi apaşul, se 
întoarseră la han, găsiră pe Fred cu obrajii încinşi şi ochii 
strălucitori, stând încă aplecat deasupra jurnalului cu 
însemnări. 'locmai atunci începuse să-l recitească. Când îşi 
văzu prietenii intrând în odaie, se ridică şi se îndreptă spre 
Sandford, vădind o nemărginită bucurie. 

— Bill, bătrânul meu prieten, n-am mai trăit nicicând o zi 
ca cea de azi. Am pornit la drum ca să caut pe Theodor, şi 
nu numai că am dat de urma lui, dar am aflat şi pe aceeaa 
fratelui meu mai mare, dispărut de atâta vreme. Ah, Bill, s- 
ar cuveni să plâng şi să râd în acelaşi timp, atâta bucurie, 
dar şi atâta mâhnire produc asupra mea rândurile fratelui 
meu! lar vouă, şi întorcându-se spre cei doi marinari de pe 
„Tigrul” le strânse mâinile, vă datorez în cea mai mare 


parte fericirea mea de astăzi. Lăsaţi-mă să vă mulţumesc, 
deocamdată, strângându-vă mâinile! Să dea Dumnezeu să 
vă pot mulţumi şi altfel, cât mai curând! 

Cârmaciul, care avea o statură de uriaş, dar a cărui fire 
era asemenea cu a unui copil, îşi şterse lacrimile ce-i 
umpluseră ochii. Cu toate acestea, însă, în clipa următoare, 
se păru că se ruşinează de slăbiciunea sa, aşa că spuse cu 
obişnuitul lui aer serios: 

— Sfinte Marte! N-aveţi de ce să ne mulţumiţi! Noi n-am 
făcut nimic altceva decât ceea ce era de aşteptat din partea 
unor oameni cinstiţi. Prin urmare, faceţi-ne plăcerea, mie şi 
lui Karavey, şi nu mai pomeniţi de nici un fel de mulţumire! 
Spuneţi-ne mai bine cum am putea ieşi din văgăuna asta, pe 
care oamenii de pe aici o numesc San Francisco. 

— Cum vom ieşi? Aşa cum aţi propus adineauri. 

— Prin urmare, închiriem un vapor? 

— Nu, îl cumpărăm. În felul acesta, putem dispune de el cu 
mai multă libertate. Şi apoi, proprietarul unui vapor 
închiriat s-ar învoi cu greu la o călătorie în locurile acelea 
îndepărtate. Lucrul cel mai de seamă este să mai găsim 
comoara pe insulă. 

— Şi de ce n-ar mai fi acolo? 

— Gândiţi-vă la Natter care, dacă v-am înţeles bine, 
cunoaşte situaţia insulei şi ascunzătoarea. 

— Mă gândesc destul de des la ticălosul acela. Dar el nu 
cunoaşte cifra. 

— Ah, dacă-i şiret, poate s-o afle foarte uşor! 

— În ce mod? Fratele dumneavoastră susţine în însemnări 
că e cu neputinţă de aflat numărul. 

— Fratele meu n-a ştiut, însă, că între timp s-a schimbat 
situaţia familiei mele. N-am vreme acum să vă lămuresc, 
astfel că vă voi povesti totul mai târziu. Oricum, familia 
Gollwitz nu mai are nici un motiv să învăluie în taină acest 
număr, după ce întreaga chestiune în legătură cu ela luat o 
întorsătură atât de bună. 


— Sfinte Marte! Aşa stau lucrurile? Atunci e neapărat 
nevoie de cea mai mare grabă. 

— Spune-mi, cârmaciule: câtă vreme a trecut de când ai 
jurnalul cu însemnări? 

Uriaşul se gândi câteva clipe şi răspunse: 

— Trei luni. 

— Cum? Atât de mult? Nu crezi că Natter a întrebuințat cu 
folos toată vremea aceasta? 

— Cred că da, Sfinte Marte! Când mă gândesc că diavolul 
acela ar fi în stare să ne-o fi luat înainte! 

— Aşa-i! Ce ne facem în cazul când presupunerea noastră 
e întemeiată? Adică, ne mai rămâne ceva de făcut, dacă el 
şi-a cumpărat sau şi-a închiriat un vapor şi a şi pornit spre 
insulă? Doar nu-i lipsesc mijloacele: are perlele fratelui 
meu. 

Cuvintele lui Fred îl puneau din ce în ce mai mult pe 
gânduri pe cârmaci. Când Fred sfârşi de vorbit, cârmaciul 
sări: 

— Mister Gollwitz, luaţi-vă pălăria şi veniţi cu mine! 

— Încotro? 

— Spre port, ca să cumpărăm un vapor! 

— Nu vă pripiţi! râse Gollwitz. Ne trebuie doar şi un 
căpitan. 


— S-a găsit. Eu voi fi căpitanul. 

— Vă pricepeţi? 

— Cred că da, drace! 

— Şi marinari? 

— Îi găsim lesne. 

— Ne vor trăda. 

— Aş! Angajăm chinezi. Sunt muncitori, şi se bucură când 
li se iveşte prilejul să se înapoieze în împărăţia cerească. 
Lăsaţi asta pe seama mea! 

— Merinde? 

— Ne trebuie, fireşte; de asemenea avem nevoie şi de praf 
de puşcă, fiindcă e bine să fim pregătiţi pentru orice 
întâmplare. 

— Dar cel mai de seamă este vaporul, şi preţul lui va fi 
uriaş. 

— Nu chiar atât de mare cum vă închipuiţi. Aici se găsesc 
totdeauna vapoare de vânzare şi sunt încredinţat că ne vom 
putea alege unul bun şi care să nu ne coste mult. 

— Cât credeţi că o să coste? 

— Preţul e în legătură cu numărul vaselor ce sunt de 
vânzare. Câţi inşi veţi fi? 

— Numai doi: Bill Sandford şi cu mine. 

— Atunci, e de ajuns un iaht sau o corabie mică, prevăzută 
cu pânze care să-i asigure un mers lesnicios. Cu douăzeci 
de mii de dolari puteţi face toată treaba. Vreţi să vă apucaţi 
de lucru? 

— Fireşte! Ceea ce este îngropat pe insulă nu-mi aparţine 
numai mie, ci întregii mele familii, astfel că nu mă pot gândi 
numai la mine. Şi apoi, este vorba de moştenirea fratelui 
meu, care-mi va fi sfântă, chiar dacă n-aş găsi pe insulă 
decât o comoară neînsemnată. Prin urmare, să mergem! 

După câteva minute, cei cinci bărbaţi, care se întâlniseră şi 
se întovărăşiseră într-un mod atât de neobişnuit, păşiră 
spre port, şi după vreun sfert de oră se înapoiară. 
Cumpăraseră un iaht ce suferise oarecare stricăciuni şi 
urma să fie reparat. Din pricina aceasta, preţul fusese 


destul de avantajos şi Fred se grăbise să-l plătească. După 
aprecierea celor doi marinari, în cel mult o săptămână se 
puteau termina toate reparaţiile necesare. 

Când mica trupă se înapoie la hotel, Fred se adresă 
indianului. 

— Câtă vreme va zăbovi căpetenia apaşilor în ţara asta? 

— Nu va pleca de aici mai înainte ca fraţii lui albi să fi 
pornit pe apa cea mare cu „kann-ul lor cel uriaş”, răspunse. 
Inciu-Ciuna îşi iubeşte prietenii şi va rămâne cu ei, până 
când ei se vor despărţi de el. 

De acum înainte, cei doi marinari îşi petrecură toată 
vremea pe iaht, ca să supravegheze pe lucrătorii care 
făceau reparaţiile. Se aduseră pe bord merinde din belşug 
şi Fred avu grijă să cumpere şi diferite arme, în afară de 
cele pe care le aveau. Călătoria printre insulele marelui 
Ocean era destul de primejdioasă. De aceea, se cumpărară 
câteva hărţi bune şi toate instrumentele nautice 
trebuincioase. Cu acest prilej, cârmaciul Schubert îşi dovedi 
în chip foarte limpede însuşirile de conducător de vas. 

În sfârşit, se apropie şi ziua călătoriei. Marinarii chinezi ce 
fuseseră angajaţi se aflau pe bordul vasului. După ce se 
îndepliniră toate formalităţile poliţieneşti, Inciu-Ciuna se 
îndreptă spre Fred şi spre Sandford: 

— Fraţii mei se duc spre vest, iar căpetenia apaşilor se va 
înapoia la colibele tribului său. Fraţii lui se vor gândi oare la 
el, din când în când? 

— Nu te vom uita niciodată! răspunseră amândoi, cu 
sinceritate. 

— Şi Inciu-Ciuna îşi va aminti mereu de ei. Acum vrea să 
plece. Marele Spirit să ajute fraţilor mei albi să-şi vadă 
curând ţara, în care vor găsi wigwamurile poporului lor! 
Inciu-Ciuna va aprinde multe lulele şi le va închina zeilor, ca 
să-i ocrotească fraţii! 

Cu aceste cuvinte, se despărţi de ei. lahtul ridică ancora, 
îşi întinse pânzele şi ieşi din rada portului, ca să se îndrepte 


spre Insula giuvaierurilor, ale cărei bogății urmau să fie 
scoase din adâncul pământului. 

Capitolul XI - Comoara maharajahului. 

Un cer senin se întindea deasupra mării şi a plajei, pe care 
şedeau mai mulţi inşi în faţa unei colibe: după 
îmbrăcămintea lor, oamenii aceştia erau marinari; îşi 
aprinseseră focul, spre a-şi pregăti mâncarea de prânz. 
Dincolo, pe marea care-şi izbea valurile spumoase de şirul 
de stânci ce ocrotesc plaja, se afla ancorată corabia ce-i 
adusese până aici; era o corabie cu două catarguri, 
construită solid. lar barca lunguiaţă, de care se folosiseră 
spre a veni pe uscat, zăcea jumătate în apă şi jumătate pe 
plajă; aici, apa era nemişcată, spre deosebire de aceea a 
valurilor furioase ce se izbeau de stânci, de parcă nu trăise 
nicicând o vijelie care s-o răscolească până în adâncuri. 

Acum, convorbirea marinarilor de pe plajă lâncezea. 
Subiectul convorbirii lor părea să fi fost coliba, pentru că 
ochii lor erau aţintiţi cu o teamă amestecată cu oarecare 
curiozitate asupra construcţiei simple, care făcea impresia 
că a fost locuită de curând. 

— Damn! întrerupse tăcerea unul dintre ei, a cărui 
îmbrăcăminte îl recomanda drept cârmaciul vaporului. Sunt 
gata să îndur orice fel de chin, dacă nu-i vorba de povestea 
ciudată despre care am auzit cândva. Ce spuneţi domnule 
căpitan? 

Cel întrebat, al cărui chip trăda de la o sută de paşi pe 
yankeu, răspunse: 

— Well, şi mie mi se pare foarte ciudată toată întâmplarea 
asta, dar n-are nici un rost să mă amestec. Master plăteşte 
bine, astfel că restul nu ne priveşte deloc. 

— Aşa e, căpitane! Dar fiul mamei mele tot nu se poate 
stăpâni de a înţelege ce anume se află la mijloc. Nu-mi vine 
în nici un caz să cred că acest mister Mericourt a închiriat 
corabia noastră numai spre a face o plimbare prin apele 
acestea afurisite, în care ţi se pare că eşti o scrumbie 


rătăcită care nu mai ştie pe unde s-o ia, ca să-şi ajungă 
camaradele. 

— O plimbare? Nici nu mă gândesc la una ca asta. V-a 
lămurit doar, aşa cum m-a lămurit şi pe mine, că este un 
botanist, care a trăit câtva timp pe această insulă, împreună 
cu servitorul său, malaiezul, şi s-a întors acum, ca să-şi 
ridice plantele adunate şi să le ducă în patrie. 

— Şi-l credeţi, căpitane? întrebă cârmaciul pe un ton ce 
vădea îndoială. Într-un asemenea caz, n-ar fi avut nevoie să- 
şi învăluie călătoria în taină. Care om chibzuit, chiar dacă e 
un botanist cum spuneţi dumneavoastră, îşi va ascunde la 
atâta depărtare de locuinţa sa nişte lucruri, de care nu s-ar 
sinchisi nici măcar un biet rac! Nu, călătoria aceasta 
urmăreşte altă ţintă. 

— Ce ar putea urmări? 

— Nici eu nu mă pot dumiri. Oricum, însă nu cred nici un- 
cuvânt despre botanist şi servitorul său. Ştiţi ce am găsit în 
colibă, căpitane? 

— Nu mă faceţi să-mi frământ mintea gândindu-mă, ci 
deşertaţi-vă sacul cu noutăţi! Ştiţi doar că am avut atâtea 
treburi, încât nu mi-a rămas vreme să mă sinchisesc şi de o 
amărâtă de colibă. 

— Ei bine, am scos dintr-o ladă diferite piese de 
îmbrăcăminte, care n-au putut aparţine decât unei femei. 

— Ah! 

— Da, şi îmbrăcămintea e făcută din cea mai fină mătase 
indiană, cum am văzut cândva prin bazarele din Bombay şi 
Calcutta. Şi una din cele două încăperi mici ale colibei, 
adică aceea aşezată la peretele ei de dindărăt n-a fost 
locuită decât de o femeie, căci e curată şi orânduită cu mult 
gust. Când o priveşti, îţi face impresia că locuitorii colibei 
au plecat abia cu puţin mai înainte până aici, prin 
apropiere, să-şi viziteze vecinii. 

— Goddam, ceea ce spui este într-adevăr ciudat! Trebuie 
s-o văd şi eu! 


Yankeul se ridică şi intră în colibă. După câtva timp, se 
înapoie şi se aşeză iar lângă cârmaci. 

— Ai dreptate, cârmaciule, master ne-a minţit când a vrut 
să ne facă să credem că a fost cândva aici, cu servitorul său. 
Toată orânduiala colibei arată că aici locuit un bărbat şi o 
femeie. Nu-i nici o urmă care să te convingă că a locuit şi un 
al treilea, un servitor. 

— Atunci, şi povestea cu „botanistul” e o minciună. De ce s- 
a străduit să ne convingă să nu coborâm pe uscat, în timp 
ce el s-a grăbit să pornească, însoţit de servitor, ca să-şi 
ridice „plantele adunate”? 

— Aşa e, cârmaciule; şi eu m-am gândit la asta! Desigur că 
s-a temut că vom găsi pe aici ceva care să ne ajute să-i 
descoperim taina. Ei, dar vom afla noi curând despre ce 
este vorba. La urma-urmelor, nu ne priveşte nimic din toată 
povestea, atâta vreme cât se poartă cinstit cu noi. Până 
acum aţi fost mulţumit de el, nu-i aşa? 

— Ai, ai, căpitane, zâmbi cârmaciul. În privinţa aceasta nu 
mă pot plânge de acest mister Mericourt. Arvuna pe care 
ne-a dat-o la începutul călătoriei a fost de două ori mai 
mare decât se obişnuieşte şi ne-a făgăduit, în cazul când 
călătoria decurge în condiţii bune, că ne va răsplăti, 
acordându-ne o sumă de zece ori mai mare decât aceea pe 
care am stabilit-o. Trebuie să recunosc, e destul de darnic! 

Rostind aceste cuvinte, îşi frecă bucuros mâinile, de parcă 
ar fi avut de pe acum în buzunare monezile de aur. 

— Dar celălalt, malaiezul, urmă, acela-mi place şi mai 
puţin. Se străduieşte din răsputeri să se arate prietenos, 
dar e întocmai ca un rechin, care încearcă să-şi ascundă 
gândul, atunci când vrea să se repeadă asupra unui om, ca 
să-l înghită. Are chipul obişnuit al unui ticălos vrednic de 
spânzurătoare şi tare n-aş vrea să-l întâlnesc, când aş fi 
singur; desigur, nu vreau să spun că mi-e teamă de el. Dar 
de fiecare dată când îl văd, am impresia că în clipa 
următoare mă voi trezi cu vârful rece al unui cuţit între 
coaste! 


— Nu trebuie să vă sinchisiţi de malaiez! N-avem de-a face 
decât cu stăpânul lui, care s-a arătat mereu un gentleman 
desăvârşit. Până acum, sunt cât se poate de mulţumit de el. 
Şi n-aş avea nimic împotrivă, dacă am fi nevoiţi să rămânem 
câteva zile pe insula aceasta. Îţi spun drept, cârmaciule, 
după ce o lună întreagă n-am avut sub picioare decât 
scândurile corăbiei, e foarte nimerită şi chiar plăcută 
schimbarea şi mă bucur că pot să calc şi pe pământ tare. 
Heavens, ce-i asta? 

Rostise înfricoşatul strigăt din pricina unei întâmplări 
neaşteptate, care-i dezminţi cuvintele rostite cu privire la 
trăinicia pământului. Se auzise într-adevăr un zgomot, 
asemănător scârţâitului unui ferăstrău care taie trunchiul 
unui arbore; în acelaşi timp, cei doi inşi avură impresia că le 
fuge pământul de sub picioare. Totul ţinu doar o secundă, 
dar această secundă fu de ajuns ca să schimbe priveliştea 
paşnică. Bravii marinari erau trântiţi la pământ, alcătuind o 
grămadă încâlcită de braţe şi picioare care se zbăteau. Nici 
căpitanul nu făcea excepţie. 

Zdruncinătura pământului îl zvârlise pe spate, astfel că, 
stând cu picioarele întinse în aer, făcea o impresie care în 
alte împrejurări ar fi putut fi caraghioasă. 

După câteva clipe însă căpitanul îşi dădu seama că poziţia 
în care se află l-ar putea lipsi de respectul ce i e cuvine din 
partea subalternilor săi şi fu cel dintâi care-şi regăsi 
cumpătul şi se ridică. Dar chipul său era alb, iar genunchii îi 
tremurau în mod vădit. După ce-şi reveniră în fire şi ceilalţi 
membri ai echipajului domni câteva clipe o linişte adâncă; 
chipurile tuturor erau palide. Fireşte, nu erau acolo decât 
oameni curajoşi, care mai înfruntaseră cândva moartea; dar 
întâmplarea era atât de uluitoare, încât şi celui mai curajos 
dintre ei i se zbârlise pielea. 

Cutremurul nu se repetă însă şi, după ce totul se linişti, 
dispăru şi spaima ce se întipărise pe feţele tuturor; după ce 
le veni sufletul la loc, marinarii începură să-şi exprime 
uimirea în diferite feluri. 


— Mii de tunete! exclamă cârmaciul. Ce-a fost asta? Mi s-a 
părut că şed pe deschizătura unei punți, care se prăbuşeşte 
deodată sub mine, rostogolindu-mă cu capul jos. Dacă n-a 
fost un cutremur, atunci nici eu nu mai sunt cârmaci. Ce 
credeţi, căpitane? 

— Sunt cu totul de părerea dumitale, cârmaciule! 
Niciodată nu m-am simţit atât de rău ca adineauri, Într-un 
asemenea caz, sunt mai sigur de corabia mea cea veche, pe 
care, atâta vreme cât am sub picioare o scândură cât de 
subţire, mă ştiu în deplină siguranţă. 

— Credeţi că se va repeta cutremurul? 

— Cine ar putea să prevadă? Doar spiritele pământului v- 
ar putea răspunde la întrebare. Cine şi-ar fi închipuit că. 
Egad! Încep să mă dumiresc! Cârmaciule, îţi aduci aminte 
ce ni s-a spus când am pornit spre Kapstadt? 

— Ni s-au spus o grămadă de lucruri, dar nu ştiu la ce 
anume vă gândiţi. 

— Ni s-a vorbit despre cutremurele şi erupțiile vulcanice 
foarte numeroase, care au izbucnit anul acesta în Java. 
Localităţi întregi au fost zguduite şi au dispărut de pe urma 
cutremurelor. 

— Ah! Acum îmi dau seama unde vreţi să ajungeţi. Vreţi să 
spuneţi că ar fi o legătură între cutremurul de adineauri şi 
erupțiile vulcanice de acolo? 

— Nu numai că ar fi, sau s-ar putea să fie, ci sunt sigur că 
este o legătură directă! Aici, ne aflăm la aceeaşi latitudine 
cu Java. 

— Dar departarea, căpitane, depărtarea? 

— N-are nici o însemnătate. Nu putem şti cât de mult se 
întinde sub mare şirul de vulcani, al căror număr este 
foarte mare în Java. Cârmaciule, s-ar putea ca tocmai în 
clipa aceasta să ne aflăm pe craterul unui munte care varsă 
foc şi care s-ar putea deschide peste o clipă, ca să ne 
înghită. 

— Zounds! Dacă gândiţi într-adevăr astfel, socotesc că n- 
ar fi nimerit să rămânem aici nici o clipă mai mult decât 


trebuie. 

— Sunt cu totul de părerea dumitale. Să se ducă dracului 
toţi munţii care varsă foc! Cel mai furios uragan îmi este 
mai plăcut decât un cutremur viclean ca acela de adineauri. 
Uraganul îşi arată cel puţin faţa adevărată şi ştii ce ai de 
făcut şi cum să te aperi. Strângeţi-vă calabalâcurile, boys! 
Nu mai avem ce să căutăm pe insula aceasta drăcească; ne 
înapoiem pe vasul nostru! 

Un spectator oarecare s-ar fi înveselit, văzând cu câtă 
plăcere se grăbiră marinarii să dea ascultare îndemnului 
rostit de căpitan. Adevăratul marinar nu se simte nicăieri 
mai bine ca pe vaporul său. Chiar dacă uneori, de pildă 
după o călătorie îndelungată, îşi pune, fără vrere piciorul pe 
pământ, se ţine de o sumedenie de fapte nebunatice, spre a 
se despăgubi de plăcerile pe care le-a jinduit zadarnic în 
timpul drumului. Dar nu trece mult şi porneşte într-o nouă 
călătorie, bucurându-se că-şi va putea petrece iarăşi 
vremea pe puntea unui vas şi că nările-i vor simţi iar 
adierea vântului. Atunci devine din nou un bărbat întreg, 
care se uită cu dispreţ la „ostaşii de pe uscat” şi toată 
stângăcia pe care o vădise pe uscat piere într-o clipă. 

În timp ce marinarii aşezau barca lunguiaţă pe linia de 
plutire, privirea căpitanului se îndreptă întâmplător spre 
largul mării. În clipa următoare, chemă pe cârmaci. 

— Cârmaciule, ia aruncă-ţi niţel ochii spre vest, la obiectul 
acela! Ce spui despre asta? 

Cârmaciul dădu urmare îndemnului şi se uită în direcţia 
indicată. Pe cerul senin, se zărea un norişor luminos, ce 
părea să aibă mărimea unei nuci. S-ar fi putut crede că este 
un punct oarecare, dar cârmaciul avea o experienţă destul 
de mare, ca să ştie că punctul acela era în stare să acopere 
în cel mai scurt timp întreaga nemărginire a cerului şi să-l 
scufunde în întuneric. Cercetă cu luare-aminte văzduhul şi 
căpătă o mină foarte îngrijorată. 

— Well, căpitane, aveţi dreptate! Acolo se pregăteşte ceva, 
care o să ne dea mult de furcă. Cred că în cel mult o oră 


vom avea o furtună în toată puterea cuvântului. 

— Furtună? Aş! Dacă ar fi numai atât! Mă tem că n-o să 
scăpăm atât de ieftin. Cunosc mai bine decât dumneata 
genul acesta de norişori şi aş fi în stare să pun orice 
rămăşag că peste foarte puţin timp vom fi nevoiţi să 
înfruntăm cel mai frumos taifun. 

— Heavens, vă aşteptaţi la un taifun? Nu cumva greşiţi? 

— Tare aş vrea să mă înşel! Dar nu umblu pentru primă 
dată prin apele astea, astfel că-mi dau seama ce spun. Boys! 
strigă spre marinarii săi care rămăseseră pe plajă, grăbiţi- 
vă; plecăm numaidecât! Vine taifunul, într-un sfert de oră 
trebuie să fim pe bordul corăbiei! 

Cuvintele lui fură ascultate cu atâta repeziciune, încât 
toate lucrurile ce fuseseră aduse pe uscat fură cărate în 
barcă în timp de cinci minute. Marinarii se aşezară pe 
locurile lor, înşfăcară vâslele, aşteptându-şi superiorii. 
Înainte de a pune piciorul în barca salvatoare, cârmaciul 
rămase o clipă pe gânduri. 

— Dar master şi cu servitorul său? întrebă. Ce o să se 
întâmple cu ei? 

— Nu ne putem îngriji acum de ei. Sau aveţi cumva 
plăcerea să cercetaţi mai întâi toată insula, ca să-i găsiţi? 
Presupunând chiar că aţi izbuti să-l găsiţi, - ceea ce de 
altfel nu-i de crezut - se va scurge până atunci atâta vreme, 
încât corabia noastră se va sfărâma de zece ori de stâncile 
astea afurisite. Nu, astăzi trebuie să-i lăsăm în voia sorții! 

— Dar master n-o să fie prea încântat dacă-l părăsim! 

Căpitanul ridică din umeri: 

— Ce pot să fac? E vorba într-adevăr de master şi-i 
recunosc drepturile, dar conducerea vasului mă priveşte pe 
mine, iar răspunderea pentru vasul meu şi pentru siguranţa 
echipajului este a mea, nu a lui. Dacă insula ar avea un port, 
ar fi altceva! Într-un asemenea caz, am putea aştepta în 
linişte orice fel de vijelie. Dar în situaţia în care ne aflăm, n- 
avem decât un singur mijloc de salvare: să pornim în largul 
mării. 


— Dar dacă ei au şi plecat? 

— Ei, dacă au plecat, îi vom întâlni şi-i vom putea lua cu 
noi - în cazul când vijelia ne va da răgazul trebuincios. 
Barca lor, după cum mi-am dat seama privind cu ocheanul, 
a fost legată pe coasta dinspre sud. Tot acolo duce şi drumul 
nostru, căci trebuie să trecem de insulă, înainte de venirea 
uraganului. Prin urmare, cârmaciule, nu mai staţi pe 
gânduri, urcaţi-vă repede! Taifunul nu prea are obiceiul să 
ceară voie, când îi dă prin gând să se dezlănţuie. Îndată ce 
scăpăm de vijelie, avem destulă vreme să-i căutăm pe cei 
doi. 

Cârmaciul se supuse şi se urcă în barcă, iar ultimul care se 
aşeză fu căpitanul. Apoi, barca se depărtă de uscat şi, sub 
mişcarea braţelor vânjoase ale marinarilor, se îndepărtă 
spre stâncile de care se izbeau valurile furioase. Din câteva 
lovituri de vâsle, izbuti să se strecoare prin apele 
primejdioase, iar după vreo zece minute se apropie de 
corabie. Echipajul se urcă pe bord şi barca fu trasă 
numaidecât. 

Nu era prea devreme. Cu toate că oamenii se grăbiseră 
de-ajuns, vijelia ce se apropia se arătă şi mai zorită decât ei. 
Norişorul cel neînsemnat se prefăcuse într-un perete de 
nori, care acoperise o treime din cer. Se şi vedeau „puişorii 
mamei Karey”, poreclă pe care o dau marinarii talazurilor 
scurte, ce se ivesc înaintea vijeliei. Ancora fu ridicată cu o 
grabă înfrigurată, pânzele fură coborâte şi se lăsă întinsă 
numai pânza de care avea nevoie corabia ca să se poată 
supune cârmei. Corabia porni curând, - îndepărtându-se 
zorită de apropierea primejdioasă a insulei. 

Cu câteva ore înainte de a se întâmpla pe coasta de vesta 
insulei cele povestite mai sus, se apropia dinspre răsărit un 
iaht, care era construit într-un mod neobişnuit pentru un 
astfel de vas. Ca să i se sporească uşurinţa mersului, i se 
adăugase încă un catarg. 

Sub un cort înjghebat pe punte, şedeau doi inşi, care 
cercetau cu luare-aminte orizontul, cu ajutorul unui 


ochean; întrucât n-aveau decât un singur ochean, şi-l 
înmânau mereu şi priveau pe rând. Unul dintre ei avea o 
statură într-adevăr herculeană şi era îmbrăcat în portul 
obişnuit al vânătorilor din prerie. Celălalt, a cărui statură 
era mai mult măruntă, purta îmbrăcăminte europeană. 

Marinarii, care se îndeletniceau cu diferite treburi şi 
cutreierau necontenit puntea, aveau cozi şi aparţineau cu 
toţii „Împărăției de mijloc”, dar aveau o înfăţişare destul de 
plăcută datorită îmbrăcămintei lor marinăreşti. Se părea de 
altfel că-şi cunosc foarte bine meseria, întrucât îndeplineau 
cu multă îndemânare poruncile ce li se dădeau, lăsând să se 
înţeleagă că au o experienţă îndelungată şi dovedeau că 
fuseseră aleşi cu toată grija. 

Tocmai trecea pe dinaintea celor doi aşezaţi sub cort 
căpitanul, a cărui statură impunătoare nu era cu nimic mai 
prejos decât aceea a vânătorilor. Cel îmbrăcat în haine 
europene, care privise îndelung un punct spre vest, îşi puse 
deoparte ocheanul şi întrebă: 

— Ei, căpitane, ce credeţi? Punctul acela spre care ne 
îndreptăm este sau nu este insula pe care o căutăm? 

— N-am nici cea mai mică îndoială, domnule von Gollwitz, 
că e insula. Indicaţiile fratelui dumneavoastră cu privire la 
longitudine sunt cât se poate de întemeiate, în privinţa 
latitudinii, s-a înşelat doar cu câteva minute, ceea ce n-are 
de altfel nici o însemnătate, întrucât pe o întindere de 
multe, foarte multe mile, nu se vede decât un singur punct, 
astfel că nu poate fi vorba de o greşeală. Aşteptaţi încă o 
oră, până ce ne vom apropia destul de coastă, ca s-o putem 
recunoaşte! Fratele dumneavoastră a descris-o doar atât de 
amănunţit, încât ne vom da numaidecât seama dacă este 
sau nu este insula spre care mergem. 

— Dar despre vreme ce credeţi? Va mai ţine? Ar fi grozav 
de neplăcut dacă ne-ar juca vreo fastă tocmai acum, când 
suntem atât de apropiaţi de stâncă! 

Căpitanul Schubert îşi ridică nasul în aer, de parcă voia să 
găsească răspunsul la întrebarea ce i se pusese, şi replică: 


— Master, mi-aţi trezit o îngrijorare care mă frământă de 
multă vreme! 

— Îngrijorare? De ce? Mergem doar destul de bine, cu 
toate că nu ne folosim de toate pânzele. 

— Aveţi dreptate! Înaintăm destul de bine; dar mi-ar fi 
foarte plăcut dacă ne-am putea schimba direcţia. Faptul că 
o ţinem de opt zile spre nord şi numai spre nord îmi dă de 
gândit, mai ales din pricină că pe aici vânturile se schimbă 
foarte des. 

— În cazul acesta, poate că ar fi fost nimerit să ne 
îndreptăm spre vreun port oarecare japonez şi să rămânem 
acolo câteva zile. 

— Ca să ne dispară chinezii de pe bord, cu tot ce ar fi în 
stare să ia cu ei? Omul nu trebuie dus în ispită, mai ales 
dacă-i un chinez cu ochi oblici. Este adevărat, n-am de ce să 
mă plâng; ba aş putea să spun că sunt chiar foarte mulţumit 
de ei. Dar îmi cunosc oamenii: dacă s-ar vedea atât de 
aproape de ţara lor, n-ar lăsa să le scape prilejul de a ne 
părăsi pe furiş. Şi atunci, de unde mai găsim marinari în 
locul lor? Nu, master, e mai bună situaţia de acum, chiar 
dacă ne pomenim cu câteva talazuri mari pe punte! E drept 
că nu-mi face prea multă plăcere să întâmpinăm o vijelie la 
latitudinea aceasta, dar sper că iahtul nostru va izbuti s-o 
înfrunte. 

Rostind aceste cuvinte, căpitanul se îndepărtă, iar Fred îşi 
duse iar binoclul la ochi, ca să cerceteze din nou cu luare- 
aminte punctul care-i frământa gândurile şi de care se 
apropia încet, dar sigur. Deodată, Fred îşi apucă tovarăşul 
de braţ. 

— Bill! 

— Ce e, Fred? 

— Dacă venim prea târziu, adică după ce a fost luată 
comoara? 

— Cine s-o ia? 

— Natter. 


— Ei aş! Nu cred! Dacă ţin seama de vremea ce s-a scurs 
între găsirea carnetului cu însemnări şi fuga lui Natter, 
socotesc că este cu neputinţă să se fi întâmplat un 
asemenea lucru. Ar fi trebuit să aibă într-adevăr un noroc 
neînchipuit de mare. N-ar fi putut să ne-o ia înainte, decât 
dacă a descoperit îndată după fuga de pe „Iigrul” un mijloc 
direct de comunicaţie şi dacă, imediat după sosirea în 
Sudlandia, şi-a ajuns ţinta urmărită şi a aflat numărul tainic. 
Recunoaşte, te rog, că o astfel de presupunere nu este 
întemeiată. 

— Ai dreptate, Bill! Şi eu mi-am spus de câteva ori lucrul 
acesta. Numai că nu sunt în stare să scap de gândul la 
Natter, care mă chinuieşte neîncetat. 

— E din pricina tulburării care te stăpâneşte. 

— Nu sunt tulburat, Bill! 

— N-o să izbuteşti să mă convingi de lucrul ăsta, râse 
Sandford. Aş vrea să cunosc pe orice alt om, care n-ar fi mai 
ameţit, dacă s-ar găsi în locul tău. Nu uita că vei fi stăpânul 
unei moşteniri de câteva milioane, fiindcă, după descrierea 
fratelui tău, e vorba de multe milioane. Tare aş vrea să ştiu 
dacă sângele n-ar curge în vinele oricui mai repede ca de 
obicei! 

— Admit că s-ar putea să ai dreptate că sunt tulburat. Dar 
îţi repet că nu mă pot stăpâni de a mă gândi neîncetat la 
acest Natter. Ce crezi că ar trebui să fac, în cazul când ela 
fost aici înaintea mea şi a curăţat ascunzătoarea? 

— Bounce! Ce mai întrebi? Ne aşezăm într-o barcă, îl 
prindem şi-i luăm prada din mâini! 

— Şi cum vei afla în ce direcţie s-a îndreptat? 

— Lasă asta în grija mea! Presupunând că a fost pe aici, 
înseamnă că s-a folosit în orice caz de un vapor ca să vină 
încoace, astfel că tot ce avem de făcut mai întâi este să 
găsim repede acel vapor. Lucrul acesta nu mi se pare cu 
neputinţă, întrucât n-a zburat de aici, ci a mers pe apă. 
Dacă dăm de vapor, îl nimerim şi pe omul nostru. Doar nu 
va putea scăpa unor vânători iscusiţi cum suntem noi! 


— Nu trebuie să te bizui pe mina, Bill. 

— Pentru ce nu? întrebă mirat Sandford. 

— Ai uitat povestea fratelui meu Theodor şi ceea ce am 
putut să aflăm în San Francisco? Am căutat atâta vreme 
zadarnic urmele fratelui meu, încât acum nu mă pot lua 
după alte urme, părăsind pe cele vechi. Nici atunci când e 
vorba de o comoară care preţuieşte atâtea milioane! 
Fratele meu mă preocupă înainte de orice - câtă vreme mai 
este încă în viaţă! 

— Egad, în privinţa aceasta ai dreptate; trebuie să-ţi 
găseşti negreşit fratele. Iar eu, eu voi porni cu toată râvna 
în urmărirea lui Natter. 

— Ai vrea într-adevăr să faci asta pentru mine? întrebă 
Fred, bucuros. 

— Ce mă mai întrebi?! O dată ce m-am legat atât de 
zdravăn de tine şi-ţi nutresc atâta prietenie, nu te voi lăsa 
să te zbaţi singur, tocmai când ai nevoie de ajutorul meu. 
Asta ţi-o puteai închipui şi fără să ţi-o spun! Dar să nu 
vorbim despre putinţa de a ne despărţi. N-am ajuns încă 
atât de departe. Spune-mi mai bine încotro ne vom îndrepta 
după ce vom sfârşi ceea ce avem de îndeplinit aici. 

— Bineînţeles, spre Kota Radja. 

— Spre Kota Radja? Ah, vrei să vizitezi mormântul fratelui 
tău? 

— Nu numai atât; vreau să pun să i se dezgroape cadavrul 
şi să-l iau în ţară. Osemintele lui nu trebuie să se 
odihnească în pământ străin, ci în patria după care a tânjit 
dorul inimii sale. 

— Well, eşti un om bun, Fred! Şi familia ta poate fi mândră 
de tine! Zău dacă n-aş vrea aproape să fiu în locul fratelui 
tău! Aş fi în stare să-mi dau tot aurul, dacă aş avea pe 
cineva care să ţină la mine aşa cum ţii tu la aităi. Dar după 
unul ca mine, n-o să verse nimeni vreo lacrimă! 

— Bill, acum ai început tu să flecăreşti. Cine te opreşte să 
te laşi de toate şi să te odihneşti? Bill, dacă vrei să-mi faci 
într-adevăr o bucurie, o bucurie mare de tot, însoţeşte-mă 


în patria mea şi înjgheabă-ţi wigwamul lângă al meu! Şi nu- 
ţi va lipsi nici dragostea mea şi nici a familiei mele. 

Sandford nu răspunse şi privi trist în depărtare. În viaţa 
fiecărui pribeag al Vestului există câte un punct dureros, de 
care nu se poate elibera şi care constituie de fapt îndemnul 
acestei neobosite pribegiri. Prin urmare şi viaţa lui 
Sandford trebuia să aibă „povestea” ei. 

Convorbirea lâncezi şi cei doi îşi îndreptară întreaga luare- 
aminte asupra insulei, ale cărei contururi se recunoşteau 
din ce în ce mai bine. După vreo cinci minute, Fred puse 
deoparte ocheanul, scoțând un suspin de uşurare. 

— Slavă Domnului! Este într-adevăr insula fratelui meu. 
Văd foarte bine crestătura adâncă şi verticală despre care 
povesteşte în carnetul cu însemnări. Şi începe să se 
zărească şi atolul de corali care înconjoară crestătura. Bill 
am ajuns la ţintă! 

— Well, vreau să mă bucur şi eu. De fapt, s-ar cuveni să mă 
laşi să mă uit şi eu o dată cu ocheanul; cred că mi-a venit de 
mult rândul. 

Fără să mai stea pe gânduri, luă ocheanul din mâna 
prietenului său şi privi. 

— Well, aşa e! spuse. Da, aşa mi-am închipuit şi eu această 
parte a insulei. Fred, îţi doresc noroc! 

Gollwitz nu răspunse. Era năpădit de o adâncă tulburare, 
pe care încerca zadarnic să şi-o ascundă. În clipa aceea, 
căpitanul Schubert se îndreptă spre cei doi. 

— Ei, domnule baron, întrebă Schubert zâmbind; am mers 
pe drumul cel bun, sau nu? Dar nu mai am nevoie să vă 
întreb, fiindcă mulţumirea vă e întipărită pe obraji. Aş vrea 
să spun acelaşi lucru despre mine. 

— De ce? Nu cumva sunteţi nemulţumit? Ce ne împiedică 
să ne înfăptuim planul, pe care ni l-am făurit de atâta 
vreme? Plutim cât mai aproape de insulă, întindem pânzele 
astfel încât să oprim corabia, coborâm barca pe apă şi 
aducem comoara pe bord, făcând două-trei drumuri. Apoi, 
întindem toate pânzele şi ne luăm rămas-bun de la insulă. 


— Stop! râse căpitanul. Vă cam pripiţi, zău! Se pare că nu 
vă gândiţi nici o clipă măcar la furtună, care ne-ar putea 
nărui toate planurile într-o clipă. 

— Furtună? Credeţi într-adevăr că ne-am putea aştepta 
azi la vreo furtună? 

— Da, asta vreau să spun. Trageţi puţin aer pe nări! Nu 
băgaţi nimic de seamă? 

Fred se strădui să simtă altceva decât mirosul obişnuit al 
mării şi răspunse: 

— Nu simt nimic. 

— Dar dumneavoastră, mister Sandford? 

Bill îşi încorda nările şi adulmecă aerul întocmai ca un 
câine de vânătoare, care a pierdut urma stăpânului său. 
Apoi, clătină din cap şi spuse: 

— Cum vreţi să miroasă aerul? Oare aţi vrea să aibă miros 
de trandafiri său de viorele? Nu simt nici un fel de miros, 
decât cel de apă, foarte multă apă. 

— Ei, nu sunteţi marinari! Dar vă spun că în câteva ore 
vom avea o vijelie straşnică, aşa cum scrie la carte. Ar fi 
bine să ne grăbim, ca să sfârşim până atunci munca pe care 
urmează să ne-o îndeplinim pe uscat. N-aş vrea să port 
răspunderea, dacă lucrurile nu vor ieşi bine. 

După un sfert de oră, iahtul se apropiase atât de mult de 
şirul de stânci, încât vuietul valurilor ce se izbeau de ele se 
auzea foarte limpede pe punte. Căpitanul porunci să se facă 
manevra de oprire a vasului, întrucât mai târziu ar fi fost o 
operaţie îndrăzneață, care ar fi putut pune corabia în 
primejdia de a se izbi de vreo stâncă ascunsă de suprafaţa 
lucioasă a apei. Nu era necesară o apropiere mai mare, 
întrucât din locul unde se afla corabia acum putea fi văzută 
foarte bine acea parte a coastei care cădea în mare şi avea 
o înfăţişare prăpăstioasă. Cu ajutorul ocheanului, era cu 
neputinţă să se deosebească pe deasupra apei lucioase vreo 
deschizătură în peretele stâncos şi vertical, adică gura 
canalului care trebuia străbătut spre a se ajunge la 


ascunzătoarea comorii. Depărtarea până la locul acela 
putea fi de cel mult două mile. 

— Heavens! strigă uimit căpitanul, care cerceta cu 
ajutorul ocheanului semicercul ce-l constituiau stâncile în 
jurul coastei. N-am văzut încă nicăieri astfel de stânci, 
aşezate cu atâta regularitate. Cercul acesta se pare că a 
fost tras cu compasul. Sfinte Marte! Şi prin lanţul acesta s-o 
fi putând trece? Domnule von Gollwitz, dacă fratele 
dumneavoastră n-ar fi fost atât de sigur în însemnările lui, 
nici o putere din lume n-ar fi fost în stare să mă silească să 
încerc o străpungere a cercului de stânci, pe care numai 
dracul în persoană le-a orânduit aici. Prin urmare, trebuie 
să fie al cincisprezecelea vârf, dacă numărăm dinspre nord, 
- parcă aşa aţi spus? Să vedem! 

Balduin Schubert îşi îndreptă ocheanul spre locul unde 
şirul de stânci pătrundea în coastă şi începu să numere 
numai vârfurile care se ridicau deasupra celorlalte şi erau 
mai ascuţite. Ajuns la vârful al cincisprezecelea, se opri şi 
privi locul cu cea mai mare luare-aminte. Apoi, lăsă 
deoparte ocheanul: 

— Hm! Nu cred să fi numărat greşit, dar locul cuvenit nu 
se deosebeşte de celelalte, decât poate prin faptul că aici 
izbirea valurilor este mai însufleţită decât într-altă parte. 
Uitaţi-vă puţin cu ocheanul, domnule baron von Gollwitz, şi 
împărtăşiţi-mi părerea dumneavoastră! 

Fred dădu ascultare îndemnului şi după o clipă răspunse: 

— Aşa e, căpitane! Îndărătul acelei stânci, izbirea valurilor 
este într-adevăr mai puternică. 

— Şi sunteţi convins că nu greşiţi deloc, şi că fratele 
dumneavoastră a vorbit despre stânca a cincisprezecea, nu 
despre alta? 

— Da, căpitane; nu mă înşel. 

— Bine, să încercăm operaţia, chiar cu riscul să înghiţim 
puţină apă sărată. Boys, pregătiţi barca! 

După ce dădu echipajului această poruncă, se duse spre 
partea dreaptă a corăbiei şi vorbi câteva clipe, cu Karavey, 


care se afla la cârmă. Apoi, se întoarse la cei doi, care 
aşteptau coborârea bărcii pe mare. Se lăsă în apă şi scara 
vasului; căpitanul cobori, fiind urmat de Gollwitz şi 
Sandford. Nu luaseră cu ei nici un marinar, întrucât nu 
voiau să încredinţeze nimănui taina comorii. Schubert se 
aşeză la cârmă, iar ceilalţi doi înşfăcară vâslele. În clipa 
următoare, barca se îndepărtă de corabie şi se îndreptă 
spre şirul de stânci, în timp ce marinarii, proptiţi de 
frânghie, îşi priveau miraţi căpitanul şi stăpânii, neizbutind 
să-şi lămurească rostul acestei excursii primejdioase. 

Până când ajunseră la stânci, cei trei nu schimbară nici un 
cuvânt, întrucât întreaga lor luare-aminte era concentrată 
asupra conducerii chibzuite a bărcii. Dar după vreo zece 
minute, adică atunci când ajunseră în sfârşit în dreptul 
locului primejdios, căpitanul strigă: 

— Acum, atenţie, domnilor - şi ţineţi-vă bine vâslele, ca să 
nu vă fie smulse din mâini! Peste o clipă, trecem cu bine, 
sau înghiţim apă! 

Urmară câteva minute de concentrare, cu respiraţia 
înăbuşită; pe chipurile bărbaţilor din barcă se întipărise 
roşeaţa încordării. Din câteva puternice lovituri de vâslă, 
ajunseră lângă stânci; un val clocotitor îi aruncă în sus, 
ţinându-i o clipă în puterea lui, încât se părea că barca 
pluteşte în aer, şi-i repezi apoi în jos, în apa liniştită. 
Izbutiseră să străbată locul primejdios. 

— Sfinte Marte! tună căpitanul, dând cârmei cuvenita 
întorsătură, astfel că barca se îndreptă spre canalul de care 
vorbiseră însemnările din carnet. N-a ieşit prea râu! Să 
sperăm că şi de acum înainte aţa se va desfăşura tot atât de 
repede şi de bine! 

Ceilalţi nu răspunseră; dar ochii lor, în care străluceau 
bucuria şi mulţumirea, spuneau mai mult decât cuvintele. 

Barca îşi continuă fără nici o greutate drumul pe apa 
liniştită şi, după câteva minute, călătorii fură învăluiţi de 
lumina amurgului: pătrunseseră în galerie. Din fericire, 
galeria era destul de largă, astfel că îngăduia folosirea 


vâslelor. Când lumina zilei ce pătrunsese până la un punct 
nu mai putu străbate întunericul ce se întindea înaintea lor, 
căpitanul opri şi aprinse o făclie, pe care o înţepeni în 
partea de dinainte a bărcii. Apoi, îşi reluă drumul, încet şi 
prevăzător. 

Liniştea adâncă şi întunericul negru ca păcura nu-i 
impresiona câtuşi de puţin: fiecare dintre ei îşi păstra 
gândurile şi simţămintele şi nu se auzea nimic altceva decât 
freamătul undelor, pricinuit de scufundarea vâslelor în apă. 

Înaintaseră poate vreo trei sute de metri în direcţia 
dreaptă, când auziră în pereţii ambelor părţi un zgomot 
pătrunzător şi sinistru. Înspăimântaţi, vâslaşii îşi opriră 
lopeţile şi ciuliră urechile. Zgomotul de adineauri se auzi 
iar, mai puternic şi mai înfiorător. În acelaşi timp, lumina 
neliniştită a făcliei le amăgi privirea, înfăţişându-le o 
clătinare a pereţilor stâncoşi. Sau nu fusese o amăgire? Cu 
toate acestea, trebuie să se fi mişcat ceva, întrucât barca se 
legănă de câteva ori în sus şi în jos, de parcă ar fi fost 
scuturată de un val uşor. 

Din pricina liniştii şi a întunericului, întâmplarea avusese 
un caracter neobişnuit de îngrozitor. Cei trei bărbaţi din 
barcă abia se încumetau să respire, aşteptând să se repete 
zgomotul sinistru. Aşteptară un minut, două, cinci. Dar nu 
se mai întâmplă nimic, astfel încât îşi redobândiră curând 
stăpânirea de sine. 

— Sfinte Marte! rosti Schubert cu voce slabă, de parcă s- 
ar fi temut că, vorbind tare, ar fi fost în stare să trezească 
din nou zguduiturile care îi înfioraseră. Ce a fost asta? Am 
tras o spaimă nemaipomenită! 

— Carnetul cu însemnări! Carnetul fratelui meu! răspunse 
von Gollwitz, cu un glas tot atât de uşor. L-aţi citit doar şi 
dumneavoastră. Nu vă amintiţi de rândurile în care arăta 
că, după părerea lui, insula şi-a dobândit forma actuală de 
pe urma unui cutremur? 

— Un cutremur? Sfinte Marte! Asta mai lipsea! Să ştiţi că 
am să-l trec în cartea mea de bucate. Tare o să mă bucur 


când o să simt iar sub picioare puntea iahtului! 

— Credeţi că ar trebui să ne întoarcem şi să încercăm altă 
dată? întrebă von Gollwitz, temându-se că va fi nevoit să se 
înapoieze, fără să-şi fi ajuns scopul pentru care venise. 

— Ce vorbă-i asta? Nu m-am gândit la înapoiere. Nu, dacă 
ne este dat să fim îngropaţi de vii, s-ar putea să fie şi mâine 
un cutremur, tot atât de bine ca astăzi. Aşadar: desfăşurăm 
odgonul până la capăt! Înainte! 

Barca porni iar; de data aceasta, însă, nu mai fu stânjenită 
de nici o piedică, dar cei trei călători aveau să aibă altă 
surpriză, mult mai mare. Bucata de drum pe care o 
străbătuseră trebuie să fi fost mai lungă de un kilometru, 
iar locul unde se sfârşea canalul şi începeau treptele ce 
duceau în sus nu mai putea fi departe, potrivit indicaţiilor 
cuprinse în jurnal. De aceea, merseră mai încet şi cu mai 
multă băgare de seamă ca până acum; iar căpitanul, care 
şedea cu faţa spre direcţia în care înainta barca, încerca să 
scruteze întunericul, cu privirea încordă. 

Deodată, se păru că un perete negru coboară în apă şi în 
acelaşi timp barca se izbi de ceva: ajunseseră la capătul 
drumului. În clipa ciocnirii se auzise un sunet, asemănător 
eu cel făcut de două lemne frecate între ele, şi atunci când 
Sandford, care şedea în partea de dinainte, se întoarse şi 
privi, nu-i veni să-şi creadă ochilor. În întuneric se 
întrezăreau contururile unei bărci, care stătea nemişcată, 
fiind înţepenită într-un fel oarecare de unul din pereţi, aşa 
cum îşi închipuia, căci nu-şi putea da bine seama, din 
pricina luminii neîndestulătoare, răspândite de făclie. 

Această descoperire neaşteptată făcu pe Bill să scoată fără 
să vrea un țipăt de surpriză. În clipa următoare, îşi 
recăpătă stăpânirea de sine: 

— 'Tăcere, pentru numele lui Dumnezeu! Nu vă mai 
mişcaţi! Nu suntem singuri aici! 

Aceste cuvinte tulburară peste măsură pe cei doi tovarăşi 
ai săi. 


— Ai înnebunit, Bill? Cine mai poate fi aici, afară de noi? 
întrebă Fred cu glas slab, dar oarecum răguşit din pricina 
tulburării. 

— Nu ştiu. Dar văd o luntre, care pare să fie goală. 

— O luntre? Parcă nu-mi vine să cred! A cui o fi? 

— În tot cazul, a unor oameni care au ajuns înaintea 
noastră şi sunt pe undeva, pe aproape. 

— Trebuie să fie Natter şi tovarăşii lui, dacă a încredinţat 
cumva taina şi altora. 

— O să vedem îndată cine este! Lucrul cel mai important 
este să ştim dacă au observat apropierea noastră. 

— Ai dreptate. Să aşteptăm! 

Timp de câteva minute, nu se auzi decât respiraţia greoaie 
a celor din barcă. Apoi, Fred spuse: 

— S-ar putea să nu ne fi observat. Dar, dacă ne-au văzut 
totuşi, s-au retras undeva, ca să se năpustească pe 
neaşteptate asupra noastră. Ce facem? 

Bill nu răspunse, ci înşfacă făclia şi sări în luntrea 
alăturată de barca lor, rămânând în ea câteva secunde şi 
răspândind lumina în toate direcţiile. Apoi, îşi strigă 
tovarăşii cu glas poruncitor: 

— Veniţi încoace! Repede! Am făcut încă o descoperire. 
Dar legaţi bine barca de luntre, ca să nu pornească 
singură! 

În timp ce Schubert îndeplinea îndemnul lui Bill, Fred sări 
în luntre, unde tovarăşul său îl întâmpină cu următoarele 
cuvinte: 

— la uită-te, Fred! Aici. şi aici. şi colo.! Ce crezi că poate să 
fie în pachetele acestea de piele? 

Într-adevăr, atât partea de dinainte, cât şi cea de dindărăt 
a luntrei erau pline cu pachete de piele, bine înfăşurate şi 
legate cu grijă, cu ajutorul unor frânghii groase. Văzându- 
le, Fred simţi că-i năvăleşte sângele în obraji, fiindcă nu mai 
încăpea îndoială că este vorba despre o parte din comoară, 
pe care mâini nechemate se încumetaseră s-o atingă şi s-o 
ia din locul unde fusese ascunsă. 


Gândul acesta scoase din sărite pe Fred. Moştenirea 
fratelui său şi a scumpei lui Rabbadah, comoara de 
nepreţuit a maharajahului era ameninţată a fi jefuită de 
ticăloşi! Nu putea rămâne nepăsător în faţa unei asemenea 
primejdii. Uitând de prevederea, care era atât de 
trebuincioasă în astfel de clipe, strigă: 

— Bill, repede, repede! Ticăloşii vor să prade cuibul! 
Trebuie să le-o luăm înainte! Repede, repede! 

Rostind zorit aceste cuvinte, smulse făclia din mâna 
prietenului său şi voi să sară spre treptele din stâncă, dar fu 
împiedicat la vreme de Bill, care-l înşfacă puternic de braţ 
şi-l trase în luntre. 

— Opreşte-te, neprevăzătorule! şopti lui Fred. Vrei sa 
distrugi tot ce-am făcut? Nici nu ştii măcar câţi inşi vom 
avea de înfruntat. Vrei să te arunci orbeşte în braţele 
ticăloşilor? 

Cuvintele prietenului îl treziră la realitate, îndemnându-l 
să-şi potolească avântul. Oftând, Fred îşi trecu mâna peste 
frunte, voind parcă să alunge un vis urât: 

— Ai dreptate, Bill! Am fost pripit şi prost. Dacă ne grăbim, 
nu suntem în stare să ne ajungem ţinta, - îmi dau foarte 
bine seama. N-avem nici măcar arme, în fără de cuțite. 

— Da, mormăi Bill, necăjit. Noi, chipurile oameni deştepţi, 
am săvârşit o neghiobie, care nu e îngăduită unor pribegi ai 
Vestului. Ne-am lăsat armele pe bord şi am plecat cu 
mâinile în buzunare. Acum, nu mai ştim cum s-o scoatem la 
capăt, cu toate că tot noi suntem vinovaţi! 

— Ei, ce facem? îl zori Fred. Doar n-o să rămânem o 
veşnicie aici! 

— Fireşte că nu. Cel mai nimerit lucru este să plece unul 
dintre noi în recunoaştere. Şi acesta voi fi eu, fiindcă în 
situaţia de acum nu cred în stare pe un oarecare Fred să 
aibă sângele rece şi chibzuinţă de care este neapărată 
nevoie. 

Fred fu silit să se supună acestei hotărâri, cu toate că 
încercă să se împotrivească. Din spirit de prevedere, făclia 


fu stinsă, pentru ca lumina ei să nu le poată trăda prezenţa 
şi Sandford începu să se caţăre pe trepte. Bill se folosi de 
toată îndemânarea pe care o dobândise cutreierând Vestul 
Sălbatic, astfel că totul se petrecu în cea mai mare linişte. 

Ceilalţi doi trebuiră să-şi pună răbdarea la grea încercare; 
mai ales Fred abia se putu stăpâni să rămână nemişcat şi să 
aştepte. I se păru că e o veşnicie de când a plecat Bill. Cu 
toate acestea, nu trecură nici zece minute, când se auzi 
glasul tovarăşului său, ce se afla pe treapta de sus, la 
începutul gangului: 

— Fred! 

— În sfârşit, în sfârşit! Cum stau lucrurile, Bill? 

— Cât se poate de bine! 

— Unde sunt ticăloşii? 

— Lângă mormânt. Trebuie să ne grăbim şi să ne năpustim 
asupra lor, atâta vreme cât mai sunt acolo. Nici nu bănuiesc 
că ne aflăm aici. 

— L-ai văzut? Cine sunt? 

— Nu mai întreba! Vino, dar umblă cu băgare de seamă! 
Iar căpitanul, care nu e obişnuit să meargă pe furiş, să-şi 
scoată neapărat cizmele! Trebuie să fim prevăzători şi să ne 
ferim de a face vreun zgomot cât de mic! 

Schubert ascultă îndemnul lui Bill şi-şi lepădă cizmele. 
Apoi, Fred îl luă de braţ şi-l trase pe trepte, în capul cărora 
îi aştepta Sandford. Acesta îi întinse lui Fred mâna dreaptă, 
în timp ce cu stânga pipăia peretele. Formând astfel un 
lanţ, ei se grăbiră înainte, cu paşi neauziţi. După puţin timp, 
văzură în faţă o luminiţă slabă, care se mări imediat. 
Curând auziră şi voci, iar după încă vreo sută de paşi, 
culoarul se sfârşi: cavoul se afla în faţa lor şi le oferea o 
privelişte la care s-ar fi oprit să se uite, dacă n-ar fi fost 
obligaţi să se poarte cu maximă atenţie. 

Într-o deschizătură din podea se vedea o făclie, a cărei 
strălucire nu ajungea până acolo unde se aflau ei, dar era 
suficientă pentru a lumina cât de cât încăperea. Pe partea 
stângă a peretelui se găsea un coşciug din scânduri 


grosolan îmbinate; printre scânduri nu se putea vedea 
nimic, fiindcă erau acoperite cu coroane veştejite şi uscate. 
Pe peretele de la căpătâiul coşciugului se vedea cioplită în 
piatră o cruce mare, al cărei contur se micşora şi se 
întindea fantomatic la lumina pâlpâindă a făcliei. Pe ambele 
părţi ale acestui catafalc erau îngrămădite la perete un 
mare număr de pachete asemănătoare cu cele stivuite în 
barca de la gura canalului. La vederea acestora, Fred şi 
însoțitorii lui rămaseră înmărmuriţi. Bogăția comorilor 
strânse aici părea a fi de două ori mai mare decât a celor 
din barcă. 

Cu un sentiment de nedescris, Fred îşi lăsă ochii să se 
odihnească pe coşciugul care reprezentase sanctuarul 
sărmanului său frate dispărut. Şi trebui să facă un efort ca 
să-şi dezlipească privirea din acel loc şi să şi-o îndrepte 
acolo unde îi era tot mai insistent solicitată în acest 
moment: la cei doi bărbaţi care stăteau cu faţa spre 
coşciug, astfel încât trăsăturile lor erau uşor de desluşit. 
Aveau cuţitele în mână şi se ospătau dintr-o bucată mare de 
carne sărată şi o sticlă cu vin, aflată pe jos, în faţa lor. Ei 
mâncau cu poftă, ceea ce arăta că nu se simțeau deloc 
stingheriţi de locul în care se aflau, şi discutau atât de liber 
şi liniştiţi, de parcă s-ar fi găsit în hanul unui mare oraş. 

Fred s-ar fi repezit imediat asupra celor doi, dar îşi 
înfrânse mânia şi-l întrebă încet pe Schubert, care se afla în 
spatele său: 

— Ei, căpitane, îi cunoşti pe ticăloşii aceştia? 

— Dacă îi cunosc? Asemenea feţe de corbi nu sunt uşor de 
uitat. Ei sunt Natter şi malaiezul. 

— Aşa deci! Bineînţeles că aşa trebuie să fie, căci este 
aproape o minune că ei se află aici. Pungaşii aceştia au un 
noroc neruşinat. 

— Pe Marte! Mă furnică palmele când îi văd pe amândoi. 
Să nu-i atacăm acum? 

— Nu. Să mai aşteptăm puţin! Cei doi îşi spun ceva. Poate 
prindem şi noi un lucru de luat în seamă. În orice caz, 


rămâneţi aici, indiferent ce s-ar întâmpla, şi nu lăsaţi pe 
nimeni să treacă! 

— Well, aşa se va face! Dacă-mi va cădea careva pe mână, 
va trebui să-şi numere coastele, dacă va ţine să le mai aibă 
pe toate. 

Aceste puţine fraze fură rostite în şoaptă în câteva 
secunde. Acum întreaga atenţie a lui Fred şi a însoţitorilor 
săi se îndreptă asupra celor doi bandiți. 

— Şi tu crezi, sahib, întrebă malaiezul, că marele cutremur 
dinainte nu se va mai repeta? Pe zeul Vişnu şi pe marea 
zeiţă Lakşmi, mi-e teamă că pământul se va deschide şi ne 
va îngropa în măruntaiele sale. 

— Pfui! Parcă ai fi un copil pe care-l poţi speria uşor. Dacă 
insula a rezistat atâta vreme, n-o să se sfărâme chiar acum 
sau în zilele astea! 

— Când mai venim aici? 

— Noi? Tu rămâi mâine la bord. Am mai multă nevoie de 
tine acolo. 

— Pentru ce? 

— Asta poţi să te gândeşti şi singur! Sunt convins că, 
văzând aceste pachete atât de grele, căpitanul bricului 
nostru n-o să mai creadă nimic din poveştile cu „colecţiile”. 
Îl cred om cinstit, dar această situaţie poate face deja din 
cel mai onest om, cel mai mare pungaş. Cred că e mai bine 
să nu-l ducem în ispită. De aceea trebuie să rămâi la bord şi 
să ai grijă ca nimeni să nu vadă conţinutul pachetelor. 

— Şi tu, sahib? crezi că vei termina fără ajutorul meu? 

— De ce nu? Dacă ştiu intrarea, atunci misiunea mea nu 
mai este atât de grea. Va mai trebui să vin o dată sau cel 
mult de două ori, şi atâta tot. Adu-ţi aminte că şi răposatul 
Gollwitz a fost aici cu barca de mai multe ori. 

— Dacă păţeşti ceva? 

— Orice se poate întâmpla, vezi bine, dar n-am încotro. 
Sau crezi c-ar fi mai bine să-i dezvălui secretul căpitanului 
şi să luăm şi câţiva marinari? 

— Nu cred că-i bine. 


— Ei, vezi?! Atunci rămâne aşa: vin mâine şi încă o dată 
singur. Dacă merge bine, termin în două zile şi ne luăm adio 
de la insulă. 

— Şi apoi? 

— Apoi? apoi navigam până la primul port, unde voi plăti 
oamenii. lar la urmă noi dispărem cu prada. 

— Unde, sahib? 

— Acolo unde ne va plăcea mai mult. 

— Şi eu? Mă vei ţine pe lângă tine? 

— Cum poţi să întrebi aşa ceva? Am să-ţi spun deschis: eu 
nu dau două parale pe cinstea şi pe virtuțile tale. Dar pe 
mine, pe mine n-ai să mă înşeli niciodată, asta ştiu foarte 
bine. De aceea trebuie să rămâi lângă mine, atât timp cât 
nu vei voi să pleci în altă parte. Am nevoie de un slujitor 
care să-mi fie credincios şi care, în anumite condiţii, să nu 
se dea înapoi, dacă i-o cer, să plaseze bine o lovitură de 
cuţit, când altfel nu se poate; şi, de aceea, eşti omul potrivit. 
Dacă mă slujeşti cu credinţă, nu ţi se va întâmpla nimic. 
Doamne Dumnezeule! strigă el dintr-o dată, cu înflăcărare. 
Ce viaţă o să fie de-acum înainte! Omule, ştii tu de fapt ce 
înseamnă viaţă? Nu ştii, n-ai cum să ştii nimic; în sensul în 
care vorbesc eu, tu n-ai trăit nici o zi, nici o oră. Dar de 
acum înainte ai să afli şi tu ce plăceri îţi poate oferi viaţa. 

Aruncă o privire ce se opri asupra coşciugului lui 
Rabbadah. Scoţând un rânjet scurt, nespus de batjocoritor, 
spuse mai departe: 

— Ce-ar zice femeia de acolo, dacă ar vedea în mâinile cui 
a căzut moştenirea ei? Moştenirea ei, în schimbul căreia am 
putea cumpăra un regat, dacă am dori! Cred că s-ar 
întoarce în coşciug! 

— Sahib, nu-ţi bate joc! îl îndemnă malaiezul cu seriozitate 
în glas. Cel puţin nu în acest loc, care mă înfricoşează şi 
unde m-am lăsat adus numai fiindcă ai ţinut tu. N-ar fi mai 
bine să plecăm acum? Am terminat de mâncat şi, 
deocamdată, nu mai avem ce căuta aici. 


— Aha, te temi! râse Natter. Tare prost mai eşti! Femeia 
aceea dinăuntru nu-ţi poate face nimic. E moartă - şi aşa 
rămâne. Şi celălalt e mort şi nu ne poate împiedica să 
intrăm în stăpânirea moştenirii. Pe toţi dracii, ar fi 
încântător de ştiut ce-ar spune, dacă ar fi aici şi. 

— Ar spune că eşti cel mai mare ticălos din câţi se află pe 
pământ! răsună un glas îndărătul său, în timp ce o mânăi 
se aşeză greu pe umăr. Era Fred, care nu se mai putuse 
stăpâni şi, trecând pe dinaintea lui Bill Sandford, păşise 
încet până în spatele lui Natter. 

Îngrozit, acesta se întoarse şi privi cu ochii holbaţi chipul 
lui Fred, a cărui furie îl străpungea cu tăria unei răzbunări 
dumnezeieşti. 

— Goli. Gollwitz! Hugo von Gollwitz! se bâlbâi. E cu 
neputinţă! Spiritul lui. da, trebuie să fie spiritul lui! 

Cititorul îşi va aminti desigur că fraţii Gollwitz semănau 
foarte mult. Şi Schubert confundase la început, în San 
Francisco, pe Fred cu Hugo. Fireşte, trăsăturile lui Fred 
erau mai tinereşti decât cele ale mortului, pe care Natter 
nu le uitase, fiindcă-l privise atâta vreme. Dar barba pe care 
şi-o lăsase în Vest tovarășul lui Sandford îl făcea să pară mai 
vârstnic. Şi apoi, slabul licărit al făcliei îi schimba mult 
înfăţişarea, pe lângă faptul că învăluia întreaga încăpere 
într-o atmosferă stăpânită parcă de năluci; astfel, e lesne de 
lămurit impresia lui Natter că s-a pomenit cu spiritul 
mortului. 

Tot atât de înspăimântat ca şi Natter, dacă nu şi mai mult 
chiar, era tovarăşul său. Aflându-se în locul acela, care 
oricum îl neliniştea într-o măsură neînchipuit de mare şi 
dând deodată cu ochii de chipul aceluia despre care 
vorbiseră puţin mai înainte, scoase un țipăt îngrozit şi privi 
înmărmurit „stafia”. Cu toate acestea, după o clipă izbuti 
să-şi stăpânească tulburarea. Sări cu repeziciunea şi 
sprinteneala unui tigru peste Natter, care-i stătea în drum, 
şi alergă spre capătul gangului, ce ducea spre canal şi spre 
luntre, dar nimeri drept în braţele lui Bill, pe care nu avu 


putinţa să-l zărească, din pricina întunericului ce domnea 
acolo. Acesta nu lăsă să-i scape un prilej ca acela, ci înşfacă 
atât de puternic de gât pe malaiez, încât îl făcu să scoată un 
oftat prelung, să-şi piardă cunoştinţa şi să se prăbuşească; 
apoi îl dete spre supraveghere lui Schubert. 

În timp ce malaiezul era „scos din luptă” şi împiedicat să 
dispară, ceilalţi doi continuară să se măsoare cu ochi 
duşmănoşi. Dar, pe când Fred îl pândea cu cea mai mare 
luare-aminte, Natter părea amorţit. „lrebuie să fie spiritul 
lui”, strigase netrebnicul. Fred îi răspunse: 

— Da, Natter, trebuie să fie spiritul lui, fiindcă ai spus tu 
însuţi că e mort şi nu te poate opri să-ţi însuşeşti 
moştenirea lui. 

— Pe toţi dracii, îmi ştie numele, da, îmi ştie numele! Dar. 
de unde. de unde? 

— Mai întrebi? Spiritele obişnuiesc doar să ştie mai multe 
decât oamenii care umblă pe pământ. 

Aceste cuvinte rostite pe un ton batjocoritor dădură în 
sfârşit ticălosului prilejul să-şi vină în fire. Obrajii ce i se 
învineţiseră începură să-şi recapete roşeaţa şi înţepenirea 
trăsăturilor pieri după câteva clipe. Respirând adânc, îşi 
trecu mâna peste frunte, ca să-şi şteargă broboanele de 
năduşeală şi se uită apoi cu o privire cercetătoare la 
arătarea de dinaintea lui, care-l măsura dispreţuitor. 

— Am fost nebun, că m-am lăsat îngrozit atât de uşor. 
Acela cu care v-am confundat e mort şi stafii nu există. 

— În felul în care ai crezut adineauri, fireşte că nu există 
stafii. Ai dreptate în privinţa aceasta! 

Natter nu mai şedea întins pe pământ; apariţia 
neaşteptată îl făcuse să sară în picioare. Acum, chipul lui 
vădi oarecare îndârjire: 

— Dar cine sunteţi dumneavoastră, că vă încumetaţi să mă 
înfricoşaţi, şi cum aţi ajuns aici? 

— N-ai nici un drept să mă întrebi. Mai curând aş avea eu 
dreptul să-ţi cer socoteală că eşti aici, că tocmai tu eşti aici. 
Dar mă voi stăpâni şi te voi cruța de întrebări şi răspunsuri, 


în afară de cele neapărat trebuincioase. Vrei să ştii cine 
sunt? Sunt fratele mai tânăr al aceluia pe care l-ai numit 
adineauri şi am venit să intru în stăpânirea moştenirii pe 
care a lăsat-o. 

— Ei aş! Nu vă cred! 

— Cum aş putea să mă aflu aici, dacă n-aş fi acela care 
sunt într-adevăr? Şi nu eşti tu cel care m-a confundat 
adineauri cu Hugo vom Gollwitz? De data aceasta eşti 
pierdut, Natter! [i s-a isprăvit rolul! 

Auzindu-i cuvintele, celălalt tresări; totuşi, izbuti să se 
stăpânească numaidecât. 

— Îmi pomeniţi pentru a doua oară numele. De unde mă 
cunoaşteţi? 

— Ah, îţi cunosc mai multe nume: Mericourt, de pildă. sau. 
Johnson! 

— Se poate! zâmbi batjocoritor Natter. S-ar părea că nu 
ştiţi că sunt sute de inşi care poartă numele Johnson. 

— Ba ştiu. Dar dintre aceste câteva sute, mă gândesc 
numai la cel adevărat. 

— Zău? Şi care-i acela? Nu mai vorbiţi pe ocolite, daţi-i 
drumu' odată! 

— Nu te grăbi, nenişorule! Încetişor! Curiozitatea ta va fi 
satisfăcută foarte curând, chiar acum. Mă gândesc la acel 
Johnson, care a evadat de curând din insulele Andamane, 
unde-şi ispăşea o pedeapsă. 

Lovitura-şi nimerise ţinta. Obrajii lui Natter se roşiră 
deodată. Înghiţind în sec de câteva ori, izbuti în cele din 
urmă să bolborosească, destul de greu: 

— Nu vă înţeleg. Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că eşti Johnson care a fost primit cu 
deosebită căldură pe vasul nordlandez de război „ligrul”, 
dar care nu s-a simţit prea bine şi a dispărut, împreună cu 
tovarăşul său de ticăloşii, având însă grijă să fure şi un 
săculeţ cu perle, pe care-l ţinea căpitanul în păstrare. 

Cuvintele acestea încredinţară pe Natter că Fred ştie 
totul, dar nu-şi putea lămuri în ce mod îi aflase isprăvile. Cu 


toate acestea, el nu era omul care să se socotească atât de 
repede înfrânt, mai ales că izbutise să-şi stăpânească 
spaima de la început. Zvârli o căutătură în jurul lui. 
Malaiezul plecase. fugise şi scăpase, se gândi. Bill şi 
căpitanul nu se zăreau, întrucât îndată după ce prinseseră 
pe malaiez rămăseseră ascunşi în gang, aşteptând în linişte 
desfăşurarea evenimentelor. Prin urmare, Natter era 
convins că n-are de înfruntat decât un singur ins, pe care-l 
va putea înlătura fără prea mare greutate. 

— Domnule, nu ştiu cine vă dă dreptul să-mi vorbiţi în 
modul acesta. Vă voi dovedi îndată că nu sunt eu acela pe 
care-l credeţi. Vă arăt hârtiile şi. 

— Stai! Scoate mâna din buzunar! 

Natter văzu că potrivnicul său n-are nici o armă în mână. 
Faptul acesta îl încuraja. Râse batjocoritor şi, vârându-şi 
mâna în buzunar, răspunse: 

— Nu, în loc să-mi scot mâna, mi-o voi vâri în buzunar! Aş 
ţine totuşi să ştiu. 

Dar nu-şi putu sfârşi vorba; un pumn zdravăn al lui 
Gollwitz îl trânti la pământ. 

— Foarte bine! Aşa! Loveşte pe ticălos! răsună din fundul 
gangului glasul lui Bill. 

Apoi, Sandford se apropie şi spuse: 

— Cred că i-ai făcut prea mare cinste stând atât de mult 
de vorbă cu el. Cu asemenea nemernici, nu se cade să 
vorbeşti altfel, decât cu pumnul sau cu cuțitul! 

Şi căpitanul ieşi din ascunzătoare, târând după el pe 
malaiezul care nu-şi revenise încă în fire. 

— Ce facem cu ei? întrebă. Nu-i putem omori, fiindcă n- 
avem dreptul să-i pedepsim şi nici nu e bine să-i lăsăm să 
fugă, fiindcă ne-ar pricinui o sumedenie de neajunsuri. 

— Asta e şi părerea mea, consimţi Fred. Cel mai însemnat 
lucru este să-l legăm întâi bine, ca să nu ne poată stingheri. 
Întrebuinţăm câteva frânghii cu care sunt legate pachetele 
şi avem siguranţa că nu ne scapă. 


— Foarte bine! spuse Sandford. Mai întâi să vedem ce 
arme au, şi să le luăm. 

Începând să le scotocească buzunarele, cei trei găsiră la 
fiecare prizonier câte un pistol şi un cuţit. Apoi, desfăcură 
patru pachete, ca să ia frânghiile. Când se tăiară frânghiile 
primului pachet şi se desfăcu învelitoarea de piele, 
încăperea fu parcă străbătută de un fulger, care orbi pe cei 
aflaţi în ea. Cu toate că Fred şi tovarăşii săi se aşteptau să 
vadă lucruri uimitoare, aşteptările le fură cu mult întrecute 
de ceea ce li se înfăţişă ochilor. Şi uluiala ce-i cuprinse 
deveni şi mai mare, pe măsură ce desfăcură celelalte 
pachete. 

Erau acolo idoli împodobiţi cu cele mai costisitoare 
giuvaieruri, cu deosebire cei înfăţişând trinitatea indiană, 
pe Brahma creatorul, pe Vişnu sprijinitorul şi pe Siva 
distrugătorul; erau de văzut copii tot atât de scumpe după 
animalele zeificate în India, şerpi auriţi, în capetele cărora 
erau înfipte două smaralde şlefuite în locul ochilor, vaci, 
fireşte de o sută de ori mai mici, fiecare dintre ele 
înfăţişând o valoare de neînchipuit datorită vechimii lor. 
Cele mai multe imagini de animale întruchipau pe maimuța 
Hanuman, zeificată cu ardoare în India. Erau apoi diferite 
obiecte folosite la slujba religioasă, lămpi, potire, sceptre de 
rugăciune - totul din aur strălucitor. Printre ele, ieşeau la 
iveală numeroase pungi, umplute cu diamante, smaralde şi 
rubine. Toate obiectele din pachete erau atât de 
strălucitoare, încât ar fi putut năuci şi pe cel mai chibzuit 
dintre oameni, deşi ele nu alcătuiau decât o parte din ceea 
ce avea să stăpânească von Gollwitz de acum înainte. 

Fred fu ameţit de bogăţiile uriaşe ce se întindeau înaintea 
ochilor săi. Se strădui să rămână liniştit, dar nu izbuti. Era 
năpădit parcă de friguri; glasul căpitanului îl trezi la 
realitate: 

— Sfinte Marte! Zău dacă nu-mi stă mintea în loc! Nu, nu 
mi s-a oprit, ci a fugit; n-o mai am! Gollwitz, omule, 
prietene, ştiţi că aş fi în stare să vă ucid, ca să intru în locul 


dumneavoastră în stăpânirea acestor bogății? Dar ce tot 
flecăresc?! Ce neghiobii înşir?! Dumnezeu ştie că vă las 
toate astea şi altele pe deasupra. Dar trebuie să fug 
departe, să nu mai văd nimic, nimic; de nu, simt că 
înnebunesc, înnebunesc de-a binelea! 

Rostind aceste cuvinte, bravul căpitan se întoarse şi se 
îndreptă spre pachetele din apropiere. Smulgând frânghiile 
pe care le tăiase Sandford, se aplecă şi legă zdravăn pe cei 
doi prizonieri, ce zăceau fără cunoştinţă. 

Bill Sandford se simţi în aceeaşi stare neobişnuită şi 
tulburătoare, ca şi căpitanul. Şi el se smulse cu mare 
greutate de sub înrâurirea ameţitoare pe care o avură 
asupra lui giuvaierurile acelea costisitoare şi-şi dădu seama 
că astfel de bogății au o putere atât de uriaşă şi pot stârni 
dorinţe atât de chinuitoare, încât cel ce le-ar vedea nu s-ar 
da în lături de la nimic spre a şi le însuşi. 

După ce Fred şi tovarăşii săi se încredinţară că nu vor mai 
fi stânjeniţi de prizonieri, aprinseră o altă făclie, în locul 
celei care se arsese. Între timp, Natter îşi reveni în fire. 
Deschise ochii şi voi să sară în picioare, dar fu împiedicat de 
strânsoarea frânghiilor. Apoi, zvârli o căutătură în jurul lui. 
Abia acum înţelese că Gollwitz nu fusese singur; recunoscu 
şi pe căpitan şi-şi dădu numaidecât seama de unde-i ştiuse 
von Gollwitz numele şi de unde cunoştea întâmplările de pe 
„Tigrul”. Totodată, băgă de seamă că nici tovarăşul său nu 
izbutise să scape, aşa cum îşi închipuise şi că, dimpotrivă, 
zăcea în apropiere, legat tot atât de bine ca şi el, şi zări şi 
pachetele desfăcute. Priveliştea aceasta îl turbă de-a 
binelea. Încercă să se ridice şi să-şi desfacă frânghiile, dar 
strădania-i fu zadarnică, fiindcă frânghiile-i pătrunseră şi 
mai adânc în carne. 

— Nu te osteni degeaba, nenişorule! râse căpitanul, care 
se afla lângă el. Frânghiile sunt tari; ţi le-am legat chiar eu 
şi pot să te asigur că niciodată în viaţa mea n-am făcut 
noduri mai zdravene ca astea pe care ţi le-am dăruit. Ţi-a 
fost scris, pesemne, ca de fiece dată când ţi se răstoarnă 


barca să fie un Schubert prin apropiere. Prin urmare, 
supune-te sorții şi arată-te demn de ea! 

Cuvintele acestea batjocoritoare sporiră furia celui legat, 
care răcni: 

— Nu vă bucuraţi! Nu sunt chiar atât de singur şi fără 
ajutor, cum vi se pare. Şi apoi, nu-i deloc sigur că tocmai voi 
veţi fi cei care trebuie să intraţi în stăpânirea comorii! 

— Ei aş! Nu te face de râs! Desigur că-mi închipui că n-aţi 
ajuns aici venind în zbor şi că vasul vostru e ancorat 
undeva, poate chiar lângă coasta de vest a acestei insule 
binecuvântate. Totuşi, e bine să ştii că nu ne sperii! 

— Ai noştri vor veni să ne scape. Şi atunci, va fi vai de voi! 

— Ei nu vor veni şi nu vă vor scăpa; nici nu ştiu măcar 
unde vă aflaţi. 

— Ne vor căuta. 

— N-au decât să vă caute oricât vor avea plăcere! Se pare 
că, e nevoie să-ţi spun că noi ţi-am ascultat convorbirea cu 
servitorul tău. Ştim bine cum aţi prostit pe căpitan şi că el 
habar n-are unde sunteţi şi ce trebăluiţi pe aici. 

— Lua-v-ar dracu'! răcni Natter, mânios. Lăsaţi-mă în pace 
şi daţi-ne drumul! Nu v-am făcut nimic. 

— Zău? Aţi vrut să furaţi o avere de peste o sută de 
milioane adevăratului ei proprietar - şi asta nu înseamnă 
nimic? Dar nu te supăra şi nu fii îngrijorat, cocoşelule! Nu 
numai că nu vrem să te păstrăm, dar n-am dori nici să te 
primim în dar. Îndată ce vom fi luat de aici toate obiectele 
care aparţin în chip neîndoios acestui om, te vei înapoia 
neapărat în. ţara ta; la. englezi. în insulele Andamane! 

Natter nu mai răspunse. Cu toate că era chinuit de o 
nemărginită ciudă, nu-l părăsise isteţimea, care-l îndemna 
să-şi dea seama că nu poate aştepta de nicăieri un ajutor. 
Continuă să creadă că vrăjmaşii săi nu-şi vor însuşi comoara 
şi gândurile sale nu-i insuflau decât o dorinţă: să câştige 
timp! 

Căpitanul îi întoarse spatele şi se îndreptă spre tovarăşii 
săi, care nu se puteau smulge farmecului obiectelor 


scânteietoare din pachete şi le cercetau pe rând, cuprinşi 
de o uimire din ce în ce mai mare. 

— Ei, domnilor, le spuse pe un ton oarecum înveselit, 
vreau să sper că n-aveţi de gând să rămâneţi aici peste 
noapte. E vremea să ne gândim la înapoiere. Pe bordul 
iahtului nostru veţi avea mai mult timp să admiraţi 
frumuseţile astea! 

Cei doi înţeleseră că Schubert are dreptate şi Gollwitz îl 
întrebă: 

— Cum credeţi că vom putea căra pachetele, căpitane? 

Acesta aruncă o privire cercetătoare asupra grămezii de 
pachete, ca să-şi chibzuiască răspunsul. 

— Cred că vom putea duce toate pachetele care au rămas 
în două drumuri cu barca. O treime din muncă ne-a fost 
scutită de Natter. Socotesc că lucrul cel mai nimerit este să 
lăsăm aici până mâine dimineaţă toate pachetele şi să 
ducem întâi pe bord pe cele ce sunt la canal. Sfinte Marte! 
Am dat de bucluc! 

Căpitanul se întrerupse, întrucât se auzise un zgomot, cu 
totul asemănător celui pe care-l face o sticlă în clipa când e 
destupată. 

— Ce-i asta? întrebă Fred, speriat. Nu vi se pare că 
zgomotul vine din adâncurile pământului.? 

— Aş! răspunse căpitanul. Zgomotul vine de pe bordul 
iahtului nostru, nu dinăuntrul pământului! 

— Vă rog să mă lămuriţi. 

— M-am înţeles la plecare cu Karavey ca, în cazul când 
socoteşte că prezenţa noastră pe bord e trebuincioasă, să 
tragă două salve de tun. Staţi. aţi auzit? A bubuit a doua 
salvă. 

Într-adevăr, răsunase acelaşi zgomot, ca şi înainte. 

— Prieteni, nu mai putem întârzia nici o clipă. Afară s-a 
întâmplat ceva deosebit; altminteri, nu ne-ar fi înştiinţat 
Karavey să ne înapoiem. Urmaţi-mă! Să plecăm 
numaidecât. 


Luă o făclie şi o aprinse de la aceea care ardea. Dar nu-l 
lăsă inima să plece, înainte de a-şi fi luat rămas-bun de la 
cei doi prizonieri. 

— La revedere până mâine, ticăloşilor! Vă urez somn uşor 
şi plăcut! Dacă vă veţi plictisi însă şi veţi fi năpădiţi de dorul 
de lumea din afară - ceea ce nu cred, de altfel - vă sfătuiesc 
foarte sincer să vă stăpâniţi această dorinţă vinovată! Nu 
veţi putea scăpa de aici, chiar dacă aţi izbuti să vă rupeţi 
frânghiile cu care sunteţi legaţi, fiindcă vă luăm luntrea, 
împreună cu încărcătura ei prețioasă. 

Rostind aceste cuvinte, se întoarse şi porni cu paşi grăbiţi, 
în timp ce Natter şi malaiezul - care-şi venise de asemenea 
în fire - îl blestemară pe un ton extrem de furios. Sandford 
şi Gollwitz urmară grăbiţi pe căpitan. 

Drumul de înapoiere fu străbătut cu repeziciune; în timp 
ce mergeau, Schubert dădea tovarăşilor săi îndrumările ce i 
se păreau necesare. Socotea nimerit să lege de barca lor 
luntrea lui Natter, în care se aflau cele câteva pachete cu 
giuvaieruri şi s-o tragă după ei; la ieşirea din canal, urmau 
tustrei să sară în luntre şi să se avânte cu ea în larg, dat 
fiind că nu mai aveau vreme să care pachetele în barca lor. 

Nu trecuseră decât cinci minute de când răsunaseră cele 
două bubuituri prevestitoare, şi ei ajunseră la treptele ce 
duceau în jos, spre canal. Pentru că drumul luntrei lui 
Natter era închis de barca lor, nu exista altă posibilitate de 
a fi pusă pe linia de plutire decât remorcarea ei. Căpitanul 
şi Sandford, care erau mai voinici, coborâră în barca lor, ca 
să vâslească, în timp ce misiunea lui Fred era să ţină cu 
toată grija luntrea la o depărtare cât mai mare de pereţii 
stâncoşi. 

Din pricina preţioasei dar grelei încărcături din luntre, 
drumul prin galerie nu putu fi străbătut prea repede; totuşi, 
ţinu mai puţin decât la venire. După zece minute, Fred şi 
tovarăşii săi ieşiră din gura canalului şi pătrunseră în apa 
liniştită dintre şirurile de corali. 


— Sfinte Marte! Nu v-am spus că trebuie să fie vreo 
drăcovenie? lată, vine furtuna! 

— Furtuna? întrebă Fred, din luntre. Nu văd nici cel mai 
mic semn care să vestească apropierea ei. E o vreme destul 
de frumoasă şi nu simt nici cea mai uşoară schimbare. 

— Credeţi că într-adevăr nu s-a schimbat nimic? Numai un 
călător pe uscat poate vorbi în felul acesta. Nu vedeţi 
talazurile acelea înalte? Ei bine, ele se datoresc unui vânt 
puternic dinspre vest, pe care e firesc să nu-l simţiţi, fiindcă 
e oprit deocamdată de pereţii aceştia stâncoşi. Şi acum, 
uitaţi-vă puţin la iahtul nostru! Nu vedeţi cum sunt lovite 
pânzele cele mari? Vine o vijelie, vă repet, şi anume în cel 
mult o jumătate de oră. O şi simt, o am în nări! 

Fără să mai stea pe gânduri, căpitanul sări în luntrea lui 
Fred, şi Sandford îi urmă exemplul. Frânghia care o lega de 
barcă fu dezlegată şi barca fu lăsată în voia valurilor. 
Căpitanul şi Sandford, cei doi uriaşi, înşfăcară vâslele, care 
se îndoiră aproape sub apăsarea mugşchilor lor vânjoşi, şi 
luntrea se îndreptă spre stânci, avându-l la cârmă pe Fred. 

Încercarea de a trece în goană printre stânci, cu o luntre 
care intra adânc în apă, din pricină că era atât de încărcată, 
vădea un curaj fără pereche. Dacă s-ar fi răsturnat, în clipa 
următoare nenumărate milioane ar fi ajuns pe fundul mării. 
De aceea, călătorii nu se arătară prea bucuroşi, când se 
apropiară de locul care-i înfiorase înainte cu o oră. 

Cu toate acestea, încercarea lor se bucură de un succes 
mai mare decât se aşteptaseră, poate numai datorită 
valurilor înalte, care întăreau spusele căpitanului, 
privitoare la furtuna ce se apropia. Îndată ce trecură de 
stânci, începu munca grea: lupta împotriva valurilor 
îndârjite. Cu prilejul acesta, încărcătura din luntre se arătă 
din fericire foarte folositoare, pentru că le slujea ca balast şi 
sporea puterea de rezistenţă a luntrei. 

Când se îndepărtară destul de mult de insulă, ca să poată 
privi nestingheriţi spre vest, Fred şi Bill putură constata că 
presimţirile căpitanului erau foarte întemeiate. Întreaga 


parte de vest a cerului era acoperită de un zid negru, ale 
cărui margini se întindeau din minut în minut cu o 
repeziciune uimitoare spre nord şi sud. Cei doi vâslaşi îşi 
depuseră toate silinţele ca să mărească viteza luntrei şi 
broboane mari de sudoare le curgeau pe obraji. Şi se 
apropiară din ce în ce mai mult de iaht, ajutaţi tocmai de 
vântul care se înteţea. Echipajul se afla pe punte, neştiind 
în ce mod ar putea să uşureze munca stăpânilor şi 
căpitanului. Chiar dacă n-ar fi fost primejdioasă 
pătrunderea printre stâncile ascunse sub valuri, iahtul nu s- 
ar fi putut urni şi apropia de ei, din pricina vântului care 
sufla cu furie. 

În cele din urmă, după o strădanie aproape 
supraomenească, luntrea abordă iahtul. Căpitanul se caţără 
cel dintâi pe scară şi, ajuns pe punte, zvârli o privire 
cercetătoare în jur. Şi fu mulţumit când îşi dădu seama că în 
absenţa sa echipajul nu trândăvise. În urma poruncilor lui 
Karavey, catargurile şi vergile vântrelelor fuseseră coborâte 
şi toate obiectele ce se puteau mişca fuseseră înţepenite 
sau cărate în magazia de sub punte. 

— Aşa, băieţi! Foarte bine! îi lăudă. Sunteţi oameni de 
ispravă! Şi acum, adunaţi sus luntrea şi băgaţi de seamă să 
nu se piardă nimic din încărcătura ei. Să nu cadă niciun 
pachet în apă. Ne-am înţeles? 

Porunca lui fu îndeplinită cu o repeziciune exemplară. 
Curând, luntrea fu atârnată la locul ei, iar cinci inşi din 
echipaj se orânduiră în lanţ, ca să poată căra pachetele în 
cabină, cu ajutorul lui Gollwitz şi Sandford. Ceilalţi oameni 
din echipaj se îndeletniciră cu pregătirile ce urmau să fie 
făcute în întâmpinarea vijeliei ce se apropia. Se strânse 
fiece bucăţică de pânză, lăsându-se doar aceea din vârful 
catargului din mijloc, spre a da cârmei un ajutor cât de mic 
în caz de nevoie. Spiţele roții de la cârmă fură legate cu 
funii, pentru cazul când cârmaciul nu va mai putea stăpâni 
cârma din pricina vântului sau a talazurilor. Apoi, se astupă 


bine fiece deschizătură, ca apa să nu aibă pe unde să 
pătrundă. 

Încă înainte de a se sfârşi toate aceste pregătiri, căpitanul 
dădu ordin de plecare şi iahtul se îndepărtă de locul unde 
fusese ancorat. Era şi timpul: întregul cer se întunecase, iar 
valurile căpătaseră de asemenea o culoare foarte neagră şi 
amenințătoare. 

— Se zăreşte un vas! răsună glasul cârmaciului. 

— Unde? 

— Spre sud-vest. 

— Încotro se îndreaptă? 

— Aha! spuse căpitanul prietenilor săi, care se aflau în 
apropiere. Trebuie să fie vasul cu care au venit încoace 
faimosul Natter şi malaiezul lui. Nu văd ce altă corabie ar 
putea să fie tocmai acum prin părţile acestea. Dar înţeleg 
ce are de gând: vrea să ajungă în preajma insulei, înainte 
de a se dezlănţui vijelia. Din păcate, nu ne putem ocupa de 
cei de-acolo, fiindcă trebuie să ne îngrijim de soarta 
noastră. Ca măsură de prevedere însă, ar fi nimerit s-o 
ţinem cât mai spre sud, spre a preîntâmpina vreo ciocnire 
din pricina întunericului. 

Schubert dădu cuvenita poruncă, iar după numai câteva 
clipe izbucni vijelia. Furia cu care sufla era atât de mare, 
încât cei de pe iaht se ţinură bine, ca să nu fie smulşi şi 
aruncaţi în valuri. Cu ajutorul singurei sale pânze, iahtul 
zbura înălțându-se pe un val, ca să coboare în clipa 
următoare pe altul. Se întunecase atât de mult, încât abia 
se putea vedea la o depărtare de cinci paşi, - iar cei doi 
prieteni socotiră că e vremea să se retragă în cabina lor. Pe 
punte nu puteau fi de nici un folos; ba chiar ar fi fost 
ameninţaţi să fie aruncaţi în valuri. 

Ceasurile următoare avură pentru ei durata unor 
săptămâni şi luni. Nu era chip să stea de vorbă, deoarece 
furia dezlănţuită a naturii strivea parcă fiecare cuvânt, 
aruncându-l spre pereţii subţiri ai vasului. lahtul trosnea 
din toate încheieturile. Tunetele bubuiau asurzitor şi 


neîncetat, iar fulgerele păreau că vor să încingă un dans 
nebunesc în jurul vasului. 

După vreo trei sau patru ore, vijelia îşi potoli furia într-o 
oarecare măsură şi căpitanul veni în cabină, la cei doi 
tovarăşi. Era ud până la piele, dar foarte vesel, întrebării lor 
neliniştite, cu privire la cele ce se întâmplă pe punte, le 
răspunse: 

— Totul merge bine! Cât se poate de bine! Am avut câteva 
talazuri mari, dar altceva nimic. Se pare că vijelia ne-a 
mângâiat doar; altminteri, lucrurile n-ar fi ieşit prea bine. 
Fireşte a trebuit să fiu foarte prevăzător şi să nu mă îndrept 
prea mult spre sud, ca să nu fiu târât în direcţia Insulelor 
Cocosului. Acolo sunt o sumedenie de stânci primejdioase. 
Între timp, vântul şi-a schimbat direcţia şi acum suflă 
dinspre sud-sud-vest. Nu ne mai ameninţă nimic şi vă 
sfătuiesc, domnilor, să vă culcaţi şi să dormiţi, dacă vă va 
îngădui urletul vijeliei. 

După ce rosti aceste cuvinte, Schubert ieşi. Cei doi 
prieteni îi ascultară sfatul şi se culcară. Oboseala şi 
tulburările din ultimele ore îi doborâră şi aţipiră curând, în 
pofida vuietelor şi urletelor vântului. 

Când se treziră, li se păru că au dormit cel mult o oră. Dar 
se făcuse ziuă, se urcară pe punte şi văzură un cer minunat 
şi senin, iar în jurul iahtului o mare aproape cu desăvârşire 
liniştită. Toate urmele vijeliei fuseseră înlăturate de pe 
punte şi pretutindeni domnea obişnuita ordine. Căpitanul se 
îndreptă spre ei, salutându-i. 

— Am biruit furtuna, îi lămuri, şi acum ne aflăm iar pe 
drumul ce duce la insula noastră. Cred că într-o oră vom 
izbuti s-o vedem. Între timp, vă rog să vă aşezaţi pe 
scaunele de pe punte, ca să vi se poată servi gustarea de 
dimineaţă. Îndată ce va fi ceva de văzut, voi veni să vă 
înştiinţez. 

După câteva clipe, cei doi prieteni pălăvrăgeau voioşi în 
faţa unor ceştii cu cafele fierbinţi de Mokka. Fireşte, 
subiectele convorbirii nu puteau fi decât comoara şi 


întâmplarea trăită pe insulă în ziua precedentă. Ora despre 
care vorbise căpitanul trecu foarte repede, dar el nu se 
arătă. Se scurse încă un sfert de oră, dar tot nu veni şi nici 
nu trimise pe cineva, care să le vestească apropierea de 
insulă. Dornici să-şi potolească nedumerirea, se ridicară şi 
se duseră să caute pe căpitan. 

Acesta stătea sprijinit de stinghie, cu ocheanul în mână şi 
avea o atitudine foarte ciudată. Se uita în zare, dădea din 
cap şi punea ocheanul deoparte; îl ducea iarăşi la ochi, 
privea câteva clipe şi-l cobora, frecându-se la ochi, de parcă 
i-ar fii slăbit vederea; se uită pentru a treia oară cu 
ocheanul, îl cobori pentru a treia oară şi-i şterse lentilele cu 
pulpana hainei, ca şi cum se aburiseră şi trebuiau limpezite. 
Dar nici de data aceasta căpitanul nu păru mulţumit, căci 
bătu din picioare de câteva ori şi reîncepu să clatine din 
cap, să se frece la ochi şi să şteargă lentilele. În cele din 
urmă, îşi pierdu răbdarea şi se întoarse, cu gândul să caute 
pe cârmaci. Atunci îi zări pe von Gollwitz şi Sandford, care 
se opriseră în apropierea lui şi-i urmăriseră miraţi 
mişcările. 

— Sfinte Marte! mormăi. Nu mi s-a întâmplat niciodată 
una ca asta! 

— Despre ce-i vorba, căpitane? întrebă Fred. 

— Stau de un sfert de oră şi mă zgâiesc de-mi ies ochii din 
cap, dar nu sunt în stare să zăresc insula noastră. Nu ştiu 
ce ochean am, însă nu văd nimic! 

— Poate că vijelia ne-a târât prea mult spre sud şi de aceea 
nu iese insula la iveală. 

— M-am gândit şi eu întâi la lucrul acesta; dar am chibzuit 
asupra vitezei cu care am putut fi mânaţi şi tot nu mă 
dumiresc. N-am făcut nici o greşeală. 

— Poate că s-a stricat busola şi vă înşală. 

— Tocmai acum voiam să mă conving şi în privinţa asta. Să 
mergem la cârmaci! 

Când cercetară acul busolei împreună cu Karavey, se 
încredinţară că busola funcţionează bine. Situaţia era din 


ce în ce mai ciudată, astfel că nu le rămase decât să 
stabilească longitudinea şi latitudinea la care se aflau cu 
ajutorul sextantului. Căpitanul porunci să i se aducă 
instrumentul din cabină şi începu calculele cuvenite, 
ajungând la constarea că iahtul este la o longitudine de 92 
grade şi 14 minute şi la o latitudine de 9 grade şi 41 
minute. Citind rezultatul calculelor, cei trei inşi se priviră 
uimiţi. 

— Sfinte Marte! îmi stă mintea în loc! Longitudinea se 
potriveşte şi latitudinea nu se deosebeşte prea mult. Fratele 
dumneavoastră a indicat în carnetul său cu însemnări 
latitudinea de 9 grade şi 37 minute, dar am constatat încă 
de ieri că a greşit puţin. Insula se află într-adevăr la 
latitudinea de 39 minute, iar noi suntem acum la aceea de 
41 minute, prin urmare la o depărtare geografică de numai 
două minute spre sud. Cu toate acestea, insula nu se 
zăreşte deloc, deşi ar fi trebuit să se afle aici, în imediata 
noastră apropiere şi chiar în faţa noastră. Ce spuneţi 
despre ciudăţenia asta? 

Cei doi prieteni nu răspunseră, ci se priviră nedumeriţi. 
Fiecare din ei se temea să-şi rostească gândul monstruos 
ce-i trecuse fulgerător prin cap. 

— Să calculăm încă o dată! spuse în cele din urmă Fred, 
pe un ton şovăitor. Poate că. am greşit. totuşi! 

Dar şi al doilea calcul dădu acelaşi rezultat, ca şi cel dintâi. 
Şi gândul nu mai putu fi stăpânit; dimpotrivă, deveni 
chinuitor şi căpătă o dureroasă certitudine. 

Bill fu cel dintâi care se hotări să-l rostească. 

— Un cutremur! strigă. Să ştiţi că un cutremur a cufundat 
insula! 

— Sfinte Marte! izbucni căpitanul. Desigur că a fost un 
cutremur! M-am gândit de mult la lucrul acesta! 

— Un cutremur! murmură Fred, care se îngălbenise. 
Hugo, Hugo! Presimţirea ta nu te-a înşelat! 

— Prin urmare, am întârziat doar cu o singură zi, se tângui 
Sandford. 


— Da, cu o zi! rosti înfuriat căpitanul. Parcă şi-a vârât 
dracul coada! Dacă am fi prevăzut lucrul acesta, nimic nu 
ne-ar fi împiedicat să închiriem cea mai bună corabie şi să 
ajungem mai curând aici. 

— Nu vă înfuriaţi, căpitane, şi nu vă faceţi mustrări 
zadarnice, îl linişti Fred, care izbutise să-şi înfrâneze 
tulburarea şi necazul. Am făcut tot ce ne-a stat în puteri. 
Ne-am oprit măcar în vreun port, pierzându-ne astfel 
vremea? Am mers fără întrerupere, zi şi noapte, şi tot n-am 
putut să ajungem mai repede. Aşa a fost se întâmple! 

— Dar comoara?! Milioanele acelea multe, multe! Se 
tângui Bill, care nu se putea linişti atât de repede ca Fred. 

— Ei, comoara! răspunse Fred, aproape dispreţuitor. Nu 
ne-a fost sortită, şi pace! Crede-mă, Bill, am tot ceea ce 
urma să primesc, adică o treime, iar familia Gollwitz a 
devenit acum atât de bogată, încât poate să nu se mai 
sinchisească de câteva milioane. 

— De câteva milioane! Ce vorbeşti? Vrei să spui: multe, 
multe milioane! 

— Nu-i nimic, Bill! în clipa aceasta mă gândesc mai puţin 
la comoară şi mai mult la Rabbadah. 

— La Rabbadah? De ce? 

— Voiam să iau osemintele ei în Sudlandia şi să le îngrop în 
cavoul familiei, alături de cele ale fratelui meu. Acum, 
planul mi-a fost zădărnicit şi sărmana Rabbadah zace pe 
fundul mării. 

Fred rosti cu atâta mâhnire cuvintele acestea, încât Bill fu 
mişcat. Cu o duioşie care nu-i prea era obişnuită, Sandford 
răspunse: 

— Fred, nu-ţi mai frământa mintea şi nu mai fii trist! Am 
citit jurnalul fratelui tău şi ştiu că Rabbadah a murit din 
pricina dorului de ţară. Cine ştie dacă ea ar fi dorit ca 
trupul ei să-şi găsească odihna veşnică atât de departe de 
locul unde s-a născut. Era un copil al Indiei însorite, astfel 
că se cuvine să fie lăsată să se odihnească în apele ţării 
sale! 


Nu mai avea nici un rost ca iahtul să mai rămână prin zona 
insulei dispărute; astfel că Schubert dădu poruncile 
cuvenite pentru îndrumarea lui spre nord; ţinta cea mai 
apropiată era Kota Radja. 

Nu se mai vorbi nimic despre Natter şi tovarăşul său. 
Amândoi îşi primiseră pedeapsa meritată. În tot cazul, 
sfârşitul lor venise repede şi nu le pricinuise dureri. 

Corabia închiriată de Natter dispăru. Era de presupus că 
vijelia o târâse spre coasta insulei şi că devenise, împreună 
cu ea, o jertfă a cutremurului. 

Capitolul XII - La castelul Helbigsdort. 

Era dis-de-dimineaţă. Cu toate că nu bătuse încă ora cinci, 
în Furstenberg domnea o mare însufleţire. Ultimii cheflii se 
întorceau spre casă cu chipuri palide, în timp ce lăptăresele 
şi zarzavagioaicele veneau de la ţară, ca să-şi servească 
clienţii zilnici. Ici şi colo se deschidea câte o poartă sau o 
uşă, în pragul cărora se iveau slujnicele; mai încolo se zărea 
câte un meşteşugar sau un lucrător care se îndrepta cu paşi 
sprinteni spre atelierul său. 

Şi în hanul fostei văduve şi negustoresc de cartofi Barbara 
Seidenmuller domnea o vie însufleţire. Faptul acesta era 
dovedit de zgomotul făcut de saboţii care străbăteau tinda 
şi de tunetul unei voci de bas: 

— Parpara! 

Nu se auzi nici un răspuns. 

— Dragă Parpara! 

Nici acum nu răspunse nimeni. 

— Iupita mea Parpara! 

Dar, ca şi de celelalte daţi, tăcerea nu fu tulburată de nici 
un alt glas. 

— Mii de draci! Parpara, porumpiţa mea! 

Se părea că nu mai există nici o Barbara. 

— Ei, Doamne-Dumnezeule, Parpara, pătrâna mea 
somnoroasă, ai de gând să vii, sau nu vrei să vii, scumpa 
mea nevestică? 


Cum însă şi strigătul acesta rămase zadarnic, bravul 
hangiu şi meşter fierar Thomas Schubert îşi ieşi din fire. 

— Mii de tunete, pompe, grenade, şrapnele şi gloanţe! N- 
am ce spune, pună orânduială e în casa aceasta! Stai, 
pătrână scufiţă, stai că-ţi cânt îndată un marş! 

Îşi scoase saboţii din picioare şi începu să-i lovească de 
treapta scării, în ritmul unui marş vijelios. Abia acum se 
deschise uşa bucătăriei - şi cine se ivi în pragul ei, cu o 
scufiţă drăguță, pe cap şi cu mâinile proptite în şolduri, 
vădind un chip ameninţător? Era însăşi doamna Barbara, 
pe care scumpul ei soţ voise s-o facă să sară din pat, cu 
ajutorul ciocăniturilor de pantof. 

— Ce-i asta, Thomas, hai? 

Auzindu-i glasul, gălăgiosul hangiu se uită speriat în juru-i 
şi, uimit peste măsură, lăsă să-i cadă pantoful. Apoi strigă: 

— Scumpa mea Parpara, credeam că mai eşti încă în pat. 
Voiam tocmai să-ţi cânt un marş, ca să te trezeşti! 

— Dar de ce eşti atât de grăbit? 

— Ştii doar că Gerd, voiam să spun domnul suplocotenent 
de marină, are de gând să vină la noi; de aceea m-am sculat 
azi mai devreme. Voiam să repar zăvorul portiţei din 
grădină. 

— Şi n-aveai destul timp până mâine? 

— Păi nu te gândeşti, dragă Parpara, că s-ar putea ca 
domnul suplocotenent de marină să vină prin grădină, în loc 
să vină prin intrarea opişnuită? De aceea, zăvorul trepuie 
să fie negreşit în stare pună. Altfel, cine ştie ce ar putea să 
creadă tânărul domn despre mine! 

Inimoasa Barbara nu se mai putu stăpâni şi izbucni în 
hohote zgomotoase: 

— Prin urmare, fiindcă Gerd are de gând să vină mâine 
aici, se scoală un om azi cu noaptea-n cap, ca să bată un cui 
la portiţa grădinii. Şi după aceea bate un marş cu saboţii şi 
vrea să mă trezească, deşi eu m-am sculat de o oră din pat! 

— De ce? Ai avut ceva de făcut? 

— Da, am hrănit porcul. 


Acum, fu rândul hangiului să se arate dojenitor. 

— Ei, Parpara, ai putea să încetezi toate astea! Se scoală 
doamna Parpara Schupert exact la ora patru fără un sfert, 
ca să hrănească porcul cu noaptea în cap! 

— Păi, m-am gândit că ar fi bine să-l îngrăşăm niţel, dacă 
vrem să-l tăiem în cinstea lui Gerd şi să gătim o masă cu 
adevărat boierească! 

— Parpara, de fapt ai dreptate! Dacă acest Gerd, - adică 
domnul suplocotenent de marină al nostru, vine încoace 
mâine, trepuie să orânduim în aşa fel lucrurile, încât. 

Şi se opri. Îşi îndreptă ochii spre curte şi deschise larg 
gura, vădind o nemărginită uimire. 

— Parpara, uite-l! 

— Gerd! strigă ea. 

— Gerd! strigă şi soţul ei. 

— Domnul sublocotenent! se corijă ea numaidecât. 

— Domnul suplocotenent! se corijă şi Schubert. Gerd 
intrase în curte, strălucind de tinereţe, şi uniforma lui 
împodobită era atât de bine croită, încât îi scotea la iveală 
forma desăvârşită a trupului său vânjos. 

— Unchiule! Mătuşică! 

Rostind aceste cuvinte, veni sărind spre ei şi-i îmbrăţişă pe 
amândoi în acelaşi timp. 

— Bun venit, domnule. 

— Hai, hai mătugşică, lasă titlurile! Mă numesc Gerd, mă 
înţelegi? 

— Bine, dacă vrei tu. Prin urmare, bine ai venit, dragă 
Gerd! Credeam că soseşti abia mâine! 

— V-am scris aşa, ca să vă fac o surpriză. Am izbutit? 

— Da. 

— Da! întări fierarul. Dar ce mare şi frumos te-ai făcut, 
paiete, de când nu te-am mai văzut! 

— Da! adăugă Barbara. Eşti bun de sărutat! 

— Atunci, sărută-mă, dragă mătuşică, ce mai aştepţi? 

O îmbrăţişă iar şi o sărută pe amândoi obrajii. 

— Dar, întrebă ea, cum de vii atât de devreme? 


— Am călătorit cu trenul de noapte. 

— Şi de ce ai intrat prin grădină? 

— Şi încă sărind gardul. râse el. 

— Ei, Parpara, vezi că am avut dreptate? exclamă fierarul, 
pe un ton serios. 

— Da, răspunse ea râzând; recunosc că ai avut dreptate. 
Dar câtă vreme o să ne mai lăsăm musafirul să aştepte, în 
loc să-l poftim în casă? 

Barbara deschise repede uşa şi făcu loc lui Gerd să intre; 
apoi, se îndreptă cu paşi grăbiţi spre bucătărie, ca să facă 
pregătirile trebuincioase. 

— Unde sunt lucrătorii? întrebă Gerd. 

— Dorm încă, fiindcă au avut mult de lucru şi au stat treji 
până noaptea târziu. 

— Îi mai ai pe toţi? 

— Pe toţi. 

— Pe vorbăreţul Kasimir, de la care nu auzeai toată ziua 
decât: „Acum e acum?” 

— Da. 

— Pe Fritz, cu poznele lui nebunatice şi care acum trebuie 
să fi devenit ceva mai serios? 

— Şipeel. 

— Şi pe Heinrich, care se pricepe atât de bine să mintă? 
— Da, se pricepe grozav să mintă, ai dreptate! Dar e ştiut 
că atunci când vorpeşti de dracu', nu se poate să nu iasă de 

undeva. 

Într-adevăr, uşa se deschise şi în pragul ei apărură cei trei 
lucrători. 

— Aaa, domnul sublocotenent! exclamă Heinrich. E cu 
putinţă? Bună dimineaţa şi bun venit! Asta-i cu adevărat o 
surpriză! Credeam că abia mâine veţi sosi. 

Şi întinse mâna lui Gerd. 

— Acum e acum! spuse Kasimir, întinzând de asemenea 
mâna. 

Şi Fritz salută pe oaspete, apoi Heinrich îl întrebă: 


— Domnule sublocotenent, nu-i aşa că acum aveţi de-a 
face şi cu tunuri? 

— Fireşte! 

— Foarte frumos! Nu-i aşa că artileria este arma cea mai 
bună? 

— Poate. 

— Nu poate, ci foarte sigur! Negreşit că este o deosebire 
destul de mare între artileria marinei şi artileria de câmp. 

— Care-i deosebirea? 

— E foarte lesne de explicat: artileria marinei e 
întrebuințată pe vapor şi cea de câmp e folosită pe uscat. 
Oricine-şi poate da seama de lucrul acesta. 

Gerd râse: 

— Ştiam eu că eşti deştept! 

— Nu-i aşa? Dar ce-am spus a fost doar introducerea; 
acum vine partea însemnată: artileria de câmp poate nimeri 
mai sigur ţinta decât artileria marinei. 

— Nu-i chiar aşa! 

— Nu? Vasul se clatină; cine poate nimeri tocmai ţinta 
urmărită? Pe uscat e altceva. Acolo poţi împuşca de la o 
depărtare de cinci mii de paşi luleaua pe care o ţine unul în 
gură. 

— Fiaş! 

— Ei aş? O dată, la un exerciţiu de câmp, iese la iveală un 
iepure. Atunci, căpitanul veni în goană spre mine şi mă 
întrebă: „Ce crezi, Heinrich, îi nimereşti?” „Desigur, 
domnule căpitan”. „Bine; să ştii că-ţi dau douăzeci de groşi, 
dacă-l dobori. Dar blana trebuie să rămână întreagă!” „La 
ordin, domnule căpitan!” Ţintesc, trag şi ghiuleaua-i 
retează ambele picioare de dinainte, împiedicându-l să 
fugă. Căpitanul, trimite pe cineva să-l aducă şi să-l ucidă, şi 
eu capăt cei douăzeci de groşi. S-ar putea întâmpla, şi pe 
mare un asemenea lucru, domnule sublocotenent? 

— Cred că nu, râse Gerd. 

— Nu? sări Fritz, fostul ucenic, de ce nu? Vă pot dovedi 
contrariul. Călătoream din America spre Australia, 


străbătând marele ocean. Deodată, văzurăm sărind 
dinaintea vaporului o bătrână iepuroaică; şi cum vaporul 
mergea încet, luai tunul sub braţul stâng şi ghiuleaua în 
mâna dreaptă şi mă repezii în apă, îndărătul animalului. 
Încărcasem tunul în timpul săriturii, astfel că apăsai şi 
nimerii ambele picioare din dreapta ale bietului urecheat. 
Era o iepuroaică şi tocmai când mă pregăteam să-i dau 
lovitura de graţie, îmi spuse: „Fritz, te rog să saluţi pe 
Heinrich din partea mea; eu sunt văduva iepurelui pe care 
l-a împuşcat el pe câmp!” 

Kasimir dădu din cap. 

— Acum e acum! rosti el îngândurat. 

Râseră cu toţii; Heinrich era supărat, fireşte. 

— Prostule! 

Rostind acest cuvânt dispreţuitor şi aruncând lui Fritz o 
privire fulgerătoare, părăsi câmpul de luptă pe care fusese 
înfrânt. 

Curând apăru doamna Barbara aducând cafeaua, pe care 
o băură împărtăşindu-şi unii altora noutăţile. După ce se 
potoli într-o oarecare măsură curiozitatea fiecăruia, Gerd 
spuse pe un ton misterios: 

— Unchiule, trebuie să ştii că nu am de gând să rămân 
aici. 

— Aşa? Atunci, de ce ai mai venit? 

— Ca să vă iau cu mine. O să mă însoţiţi la tatăl meu 
adoptiv, la Helbigsdorf. 

— Noi? Prin urmare nu numai eu, ci şi Parpara mea? Dar 
pentru ce, scumpe nepoate? 

— Ei, nici eu nu ştiu de ce! Trebuie să vă spun însă că am 
căpătat un concediu foarte neobişnuit. Tatăl meu adoptiv l-a 
obţinut, după cum mi-a scris, dar nu mi-a împărtăşit 
motivul. În acelaşi timp, mi-a cerut să plec numaidecât 
încoace şi să vă iau cu mine, căci s-a temut, că dacă v-ar 
scrie să veniţi, aţi fi în stare să născociţi pretexte şi să 
rămâneţi acasă. Prin urmare, faceţi-vă bagajele! După- 
amiază, pornim. 


— Stai, dragă, ia-o încetişor! Nu merge chiar atât de 
repede! Trepuie să mă sfătuiesc întâi cu nevestica mea. 

— N-ai ce să mai vorbeşti. Maiorul vrea să vă vadă şi 
trebuie să vă supuneţi. Asta-i tot! Ai înţeles? 

— La ordin, domnule suplocotenent! Drace, văd că ai 
învăţat straşnic să porunceşti! Ce crezi, scumpa mea 
Parpara? 

— Dar tu ce crezi, dragul meu bărbat? 

— Putem jigni pe domnul maior şi refuzându-i invitaţia? 

— Nu, nu putem, dragă Thomas! Prin urmare, mergem. 

— Da, mergem. Şi gata! Ai auzit, dragă nepoate, ce-a 
hotărât sfatul familiei. Trepuie să fie ceva foarte important, 
de vreme ce domnul maior ne cere să venim. După-amiază, 
plecăm! 

Iată-ne la Helbigsdorf. Din ziua în care cei trei puşcăriaşi 
fugari fuseseră arestaţi aici, se scurseseră zece ani. 

Maiorul şedea în odaia lui şi lucra. Părul îi încărunţise şi 
spinarea i se încovoiase; dar ca şi înainte era înconjurat 
totdeauna de norii de fum, pe care îi pufăia din 
nedespărţita sa lulea lunguiaţă. 

Deodată, se auziră paşi grăbiţi şi se deschise uşa. În 
pragul ci se ivi o femeie îmbrăcată în albastru, care purta în 
braţe o pisicuţă. Făptura ei lungă şi slabă era încovoiată, ca 
şi a maiorului, iar părul ei era tot atât de încărunţit. 

— Bună dimineaţa, Emil! îl salută ea. 

Maiorul îi răspunse şi o îndemnă, printr-o uşoară mişcare 
a mâinii, să se aşeze. 

— Dar te rog, dragă frate! Luleaua ta. fumul ăsta grozav. 
uff! 

— Hm! ăsta-i aerul meu cel mai plăcut! 

— Mă înăbuş! 

— Dacă ţi-ar fi chiar atât de vătămător, te-ai fi întâlnit de 
mult cu părinţii şi strămoşii, scumpa mea Freya. Cine mă 
vizitează în camera mea, trebuie să fie dispus să miroasă 
aerul acesta plăcut şi să îndure fumul. 


Răsunară alţi paşi, uşa se deschise pentru a doua oară şi 
intră o altă femeie. Era măruntă şi slabă, îmbrăcată în 
cenuşiu şi avea la ea un cobai. 

— Bună dimineaţa, frate! îl salută aceasta. 

— Bună dimineaţa, dragă Wanka! îi răspunse el. 

— Vai. mica mea Lili, aici ne înăbuşim! Mirosul ăsta greu. 
fumul ăsta gros! 

— Mie îmi este foarte plăcut! mormăi maiorul. 

— Dar scumpa mea Lili nu poate îndura mirosul! 'Te rog, 
dragă Emil, deschide ferestrele! 

— Una e deschisă. Dacă le deschid şi pe celelalte, fac o 
faptă rea, fiindcă ştiu că ai răci numaidecât, din pricina 
sănătăţii tale şubrede. 

În timpul acestei convorbiri, apăru Zilla, cea de-a treia 
soră, cu veverița ei în braţe. Corpul ei rotofei era îmbrăcat 
într-o rochie roşie ca purpura. 

— Bună dimineaţa! gâfâi ea. 

— Bună dimineaţa, soră, ia loc! 

Ea se aşeză, dar atât de greoi, încât scaunul pârâi din 
toate încheieturile. 

— Ah, aerul e atât de greu aici! 

— Grăsimea e de vină! spuse maiorul, zâmbind. 

— Grăsimea? O, Emil, iar eşti în ora ta urâcioasă! 

— Te înşeli! Dimpotrivă, ţin să-ţi spun că sunt foarte bine 
dispus. 

— Dar. grăsimea. grăsimea?! Cine poate rosti un cuvânt 
atât de urât? Numai despre porci şi alţi monştri se poate 
spune că sunt graşi! De ce mi-ai spus un astfel de cuvânt? 
Te rog! Şi apoi, plinătatea corpului meu nu-i chiar atât de 
înspăimântătoare şi am băgat de seamă că de o bucată de 
vreme a început chiar să scadă. Cu toate acestea, aerul din 
camera ta este cu neputinţă de suportat. 

— Dimpotrivă, eu socotesc că este plăcut şi priincios! 

— Da? Se pare că ţie nu-ţi pricinuieşte nici un rău, fiindcă 
ai o sănătate de urs. Dar noi, noi care aparţinem sexului 
slab, noi ne înăbuşim! Uită-te la draga mea Mimi! 


— La veverița ta? Văd că e sănătoasă tun şi voioasă! 

— Sănătoasă tun? Emil, eşti cu adevărat un barbar! Nu 
vezi că respiraţia i s-a accelerat? 

— Şi Lili a mea respiră greu! exclamă Wanka. 

— Ca şi Bibi a mea! adăugă Ereya. 

— Fetelor, nu mă înfuriaţi! Dacă tutunul meu nu prieşte 
animalelor voastre, nu le mai aduceţi cu voi! De hatârul 
acestor creaturi, nu pot renunţa la plăcerea mea. Şi acum, 
vă voi ruga să-mi lămuriţi motivul care v-a îndemnat să mă 
vizitaţi atât de dimineaţă. 

— Motivul? A, e foarte întemeiat! vorbi Freya în numele 
tuturor. Venim să ne plângem! 

— Să vă plângeţi? se miră maiorul. Împotriva cui? 

— Împotriva lui Conrad! răspunse Freya pe un ton hotărât. 

— Împotriva făţarnicului cu un singur ochi! exclamă 
furioasă Wanka. 

— Împotriva trădătorului şi a răzvrătitului! gâfâi Zilla. 

Maiorul râse: 

— Bătrânul meu Conrad, un făţarnic, un trădător şi un 
răzvrătit? Cred că-i cam prea mult! De altminteri, nu mi se 
pare tocmai nimerit prilejul să i se pomenească beteşugul, 
de care nu e vinovat. Şi-a pierdut ochiul în slujba ţării şi în 
timp ce se afla lângă mine. Dar ce grozăvie a săvârşit, încât 
v-aţi adunat toate aici şi vă plângeţi împotriva lui? 

— Ne-a defăimat! spuse Zilla. 

— Ne-a trădat! rosti Wanka, pe un ton furios. 

— Ne-a înjosit! completă Freia. 

— În ce mod? Şi faţă de cine? 

— Faţă de domnul von Uhle. 

— Ah, noul vecin? 

— Da, care-i atât de amabil, mai ales faţă de mine. 

— Şi atât de delicat, mai ales faţă de mine. 

— Şi atât de prietenos şi îndatoritor, cu deosebire faţă de 
mine. 

— S-ar părea că domnul Uhle este un adevărat Phonix. 

— Este chiar un Phonix. L-am întrebat dacă se va căsători. 


— Şi eu l-am întrebat. 

— Şi eu. 

Maiorul suflă un nor de fum şi spuse pe un ton cât se poate 
de vesel: 

— Puteam să-mi închipui că noul vecin va fi nevoit să 
răspundă curând la această întrebare. Şi ce a spus? 

— Că vrea să se căsătorească! răspunse Freya, pe un ton 
radios. 

Celelalte două îi întăriră cuvintele, printr-o înclinare a 
capului şi Wanka socoti că e nimerit să explice: 

— Se pare că preferă un corp slab şi plăcut. Freya făcu un 
gest, prin care dezminţea aceste spuse şi o contrazise pe un 
ton foarte energic: 

— Domnul von Ubhle este un om de caracter. Îi va plăcea 
mai mult o statură impunătoare. 

Zilla clătină din cap. 

— Amândouă greşiţi! susţinu ea. Mi-a declarat chiar 
alaltăieri că o femeie este atrăgătoare, numai atunci când 
corpul ei este destul de plinuţ. Şi în privinţa aceasta are 
dreptate! Dar nu pentru asta am venit aici. 

— Atunci, vorbiţi! le îndemnă maiorul. Ce v-a făcut 
Conrad? 

— Ne-a insultat chiar adineauri. Am auzit tustrele. 

— Unde? 

— În grădină. Faţă de domnul von Ubhle. Acesta va veni să 
te viziteze. Din pricină că e prea devreme, s-a dus să se 
plimbe întâi prin parc. 

— Dar nu e singur, completă Wanka. Este împreună cu un 
domn, pe care nu-l cunoaştem, cu toate că are trăsături 
oarecum cunoscute. 

— E civil, sau militar? 

— Civil, dar are o atitudine militărească. Trebuie să fie un 
ofiţer! 

— Aţi vorbit cu amândoi? 

— Nu; dar i-am. i-am. 

— I-aţi spionat? întrebă maiorul. 


— Da, dar nu mult şi fără s-o facem dinadins. Ei şedeau pe 
o bancă şi noi ne aflam îndărătul lor, într-un tufiş. 

— Despre ce-au vorbit? 

— Despre felurite lucruri, fără prea mare însemnătate. 
Deodată, veni Conrad să stropească florile. Domnii aceia l- 
au oprit şi străinul a început să-l descoasă cu privire la tine 
şi la noi. 

— Atunci v-a defăimat Conrad? Ce-a spus? 

— A rostit despre noi nişte vorbe, pe care nu ţi le pot 
repeta. 

— Îmi pare rău. În cazul acesta, n-ar mai fi fost nevoie să 
mă stânjeniţi. 

— Dar tot trebuie să-ţi spunem, ca să-l poţi pedepsi! 

— Dacă ţineţi să-l pedepsesc, trebuie să aud negreşit 
cuvântul pe care l-a rostit împotriva voastră. 

— Fie! Străinul l-a întrebat la un moment dat dacă surorile 
domnului maior sunt tinere, - şi acest Conrad a spus că 
suntem fecioare bătrâne! 

— Groaznic! exclamă maiorul pe un ton prefăcut. 

— Da, îngrozitor! repetă sora îmbrăcată în albastru. 

— Înfricoşător! tună cea în cenuşiu. 

— Înspăimântător! le ţinu isonul cea în roşu. Trebuie să-l 
pedepseşti! 

— Pe dracui'! râse fratele lor. A spus adevărul, aşa că nu-l 
voi pedepsi. De altfel, mă miră foarte mult că va încumetaţi 
să-mi povestiţi toată întâmplarea şi să vă plângeţi împotriva 
lui; fiindcă, dacă m-aş apuca să-l dojenesc din cauza 
aceasta, voi fi nevoit să-i spun că aţi ascultat ce-au vorbit 
domnii aceia cu el şi într-un asemenea caz aţi apărea într-o 
lumină foarte neplăcută. 

Deodată, bătu cineva în uşă şi intră tocmai cel despre care 
se vorbise: servitorul Conrad. Se părea că anii trecuseră 
peste el fără să lase urme. Glasul său vesti cu aceeaşi 
putere, ca şi înainte: 

— Domnul von Uhle şi un străin. 


— Sfinte lisuse! exclamă Freya; au şi venit! Trebuie să 
fugim! Haideţi, surorilor! 

Şi dispărură. Maiorul privi cercetător pe slujitorul său: 

— Ai rostit cuvântul „străin”, cu o intonaţie ciudată. Ai vrut 
să-mi atragi luarea-aminte asupra lui? 

— Fireşte. Are o însemnătate deosebită. Aţi înţeles? 

— Care? 

— Domnul von Uhle nu mi-a spus numele lui. Dar eu îl 
cunosc foarte bine. Este „contele zănatic”. Înţeles? 

— Drace, asta-i într-adevăr uimitor! Ce doreşte de la 
mine? Spune domnilor că-i aştept. 

Conrad ieşi din cameră şi după câteva clipe intrară cei doi 
oaspeţi. Unul dintre ei era un bărbat vârstnic, a cărui 
înfăţişare trăda numaidecât pe boiernaşul de ţară, iar 
celălalt număra vreo patruzeci şi cinci de ani şi avea o 
înfăţişare distinsă, dar plictisită. Culoarea obrajilor săi şi 
trăsăturile vădeau că trăise din plin viaţa şi nu se bucura de 
prea multă sănătate. 

Maiorul îi întâmpină, înclinându-se. Contele îi răspunse cu 
o înclinare grăbită şi-l întrebă: 

— Mă cunoaşteţi, domnule maior? 

— Am onoarea, domnule conte! 

— Atunci nu mai e nevoie să vă fiu prezentat. Îngăduiţi-ne 
să ne aşezăm! Domnul von Uhle îmi este prieten. Drumul 
meu ducea pe lângă proprietatea sa şi am coborât să-l văd. 
Şi, cum am auzit că vă aflaţi în Helbigsdorf, mi-am propus 
să vă vizitez, domnule maior. 

— Ştiu să preţuiesc această cinste, domnule conte. 

— Şi sper că vă veţi grăbi să-mi prezentaţi familia 
dumneavoastră. M-aş bucura s-o pot saluta. 

— Domnul conte îmi va îngădui să dispun măsurile 
cuvenite. 

Sună, şi apăru Conrad. 

— Rog pe toate doamnele să poftească în salon! 

— Bine. Domnul maior mai are ceva de poruncit? 


— Vesteşte surorilor mele că am primit oaspeţi. Servitorul 
plecă. Pe gang întâlni o tânără, care se pregătea să intre în 
camera maiorului. Era Magda, fiica lui Helbig. Tovarăşa de 
joacă a lui Gerd devenise o domnişoară de o neobişnuită 
frumuseţe. 

— Tata e singur? întrebă pe Conrad. 

— Nu! 

— Cine e înăuntru? 

— Domnul von Uble şi un străin. Înţeles? 

— Un străin? îl cunoşti? 

— Foarte bine. E „contele zănatic”. 

— Ah! se miră ea. Ce caută aici, în Helbigsdorf? 

— Hm! Eram în grădină şi i-am văzut venind. Am 
recunoscut numaidecât pe conte şi m-am ascuns îndărătul 
unui copăcel, ca să-i las să treacă. Astfel, aflai de ce au venit 
încoace. Am trecut apoi ca din întâmplare pe lângă ei şi am 
auzit pe conte când întreba dacă dumneavoastră sunteţi 
într-adevăr o tânără încântătoare. „Fermecătoare!”, 
răspunse vecinul. „Are vreo legătură”?”, îl iscodi contele mai 
departe. „Nu cred”, îl lămuri celălalt. 

— Cum? în felul acesta au îndrăznit să vorbească despre 
mine? Mai departe! 

— Trecusem de ei, dar am izbutit totuşi să aud limpede ce 
a mai spus contele. 

— Ce? 

— A spus: „Cu atât mai bine! Vom avea prin urmare de-a 
face cu o mică nevinovată. Mi-aţi făgăduit o plăcere, 
domnule von Uhle, şi sunt încredinţat că-mi voi atinge 
scopul. Am de gând să rămân aici câteva zile şi să petrec de 
minune”. Aşa s-a exprimat „contele zănatic”. 

— Îţi mulţumesc, Conrad! Vor fi oaspeţii noştri? 

— Da. Mă duceam tocmai să vestesc pe mătuşile 
dumneavoastră şi în acelaşi timp să poftesc pe toate 
doamnele în salon. 

— Voi veni. Ea se întoarse din drum şi Conrad se îndreptă 
spre bucătărie, unde se aflau cele trei surori ale maiorului. 


— Ce vrei? întrebă Freya, văzându-l. 

— Aduc o poruncă din partea domnului maior. 

— Nouă? O poruncă? poate că nu eşti în toate minţile! 

— Domnul Helbig este maior şi ceea ce spune un maior 
este totdeauna o poruncă. Înţeles? Prin urmare, vă 
porunceşte să apăreţi numaidecât în salon. 

— Pentru ce? 

— Vrea să vă prezinte oaspetelui străin. 

— Cine este acel oaspete? 

— Un ofiţer superior, care călătoreşte prin toată ţara, ca 
să-şi găsească o soţie, răspunse Conrad, cu un surâs 
răutăcios. 

— De unde ştii? 

— Mi-a spus-o el însuşi. A întrebat despre domnişoarele şi 
a ţinut să ştie ce vârstă au. 

— Ah! Şi ce i-ai răspuns? 

— L-am lămurit îndată, spunându-i: Freya are o sută de 
ani, Wanka două sute de ani şi Zilla trei sute de ani. Înţeles? 

— Neruşinatule! 

Şi ridică mâna să-l lovească; dar el se şi repezise pe gang, 
lăsând uşa să se închidă cu zgomot în urmă-i. 

— Aţi mai auzit vreodată una ca asta? rosti mânioasă cea 
în albastru. E tare obraznic! Dar haideţi în salon! 

Se pregăteau tocmai să iasă din bucătărie, când uşa se 
deschise iar, şi Conrad îşi vâri doar capul. 

— Am uitat ceva: cei doi domni vor prânzi aici. 

— Vai, ce muncă! Conrad, dragă Conrad! Cine-i acest 
ofiţer? Cum îl cheamă? 

— E un prinţ fermecător! 

— Prosteşte pe cine vrei, dar nu pe noi, obraznicule! 

— Mulţumesc din toată inima! Mai târziu vă stau iar la 
dispoziţie. Înţeles? 

Plecă, iar cele trei surori se îndreptară grăbite spre salon, 
unde găsiră pe Magda stând lângă o fereastră. 

— Bună dimineaţa, inimioara mea! 

— Bună dimineaţa, copilaşule! 


— Bună dimineaţa, iubita mea! 

În felul acesta fu salutată Magda de cele trei surori, care o 
înconjurară şi o sărutară. Era vădit că fiecare dintre cele 
trei făpturi ciudate iubea mult pe fiica maiorului. 

— Aştepţi şi tu pe ofiţerul străin? o iscodi Freya. 

— Îi aştept? Nu, dragă mătuşă. Tata doreşte să fiu în salon; 
de aceea am venit. 

— Ştii de ce ne vizitează? 

— Nu. 

— Vrea să se căsătorească. 

— Ah! Cu cine, dragă mătuşă? 

— Nu-i încă hotărât. Poate, cu mătuşa Zilla. 

— Sau cu mătuşa Wanka! răspunse Zilla. 

— Sau cu mătuşa Freya! exclamă Wanka. 

— Sau cu toate trei! râse Magda. Dar cine v-a spus ca vrea 
să se căsătorească? 

— Conrad. 

— Aşa? Şi nu v-a spus cine este străinul? 

— Nu. 

— Atunci, să vă lămuresc eu: este „contele zănatic”, von 
Hohenegg! 

— Zănaticul. 

Cuprinsă de uimire, Zilla era gata să răcnească acest 
cuvânt, dar se stăpâni, fiindcă se deschise uşa şi intră în 
salon maiorul, împreună cu cei doi oaspeţi. Contele fu 
prezentat doamnelor şi se strădui din răsputeri sa producă 
o impresie bună Magdei; dar după câte se părea, strădania 
lui era zadarnică. 

În acelaşi timp, o trăsură se îndrepta spre Helbigsdorf. În 
ea se aflau trei inşi. Un bărbat înalt şi slab, dar foarte 
vânjos, o doamnă foarte grasă şi roşie la faţă şi un tânăr, 
care mâna caii. Acesta din urmă purta o uniformă 
impunătoare de sublocotenent de marină şi avea pe piept o 
decorație, care dovedea că, în ciuda tinereţii sale, avusese 
prilejul să-şi arate însuşirile. 


— Cu toate astea, sunt curios să văd dacă maiorul o să fie 
acasă! spuse bărbatul cel înalt şi slab. 

— Este, dragă unchiule! îi replică sublocotenentul. 

— Şi aş vrea să aflu de ce ne-a chemat, pe mine şi pe 
Parpara mea. Dar vom şti noi curând care este motivul 
acestei neaşteptate invitaţii. 

— Acolo e Helbigsdorf? întrebă femeia. 

— Da, Parpara, acolo e Helpigsdorf, se grăbi s-o 
lămurească fierarul Curţii. Dar nu ne ducem la moşie, 
fiindcă maiorul a scris lui Gerd să tragem la han. Vom 
aştepta acolo până când vom fi chemaţi. 

Intrară în sat şi coborâră în faţa hanului. Caii fură duşi în 
grajd. Meşterul fierar intră în han, împreună cu soţia sa, în 
timp ce Gerd se îndreptă singur spre castel. 

Fără să se gândească, părăsi direcţia obişnuită şi, trecând 
de-a curmezişul livezilor, intră în parcul care lega grădina 
castelului de pădure. Abia se afundase în parc, şi auzi nişte 
glasuri. Erau trei voci femeieşti şi una bărbătească. Îşi dădu 
numaidecât seama că erau ale celor trei mătuşi şi a noului 
vecin. Nu putea suferi pe acest domn von Uhle, astfel că se 
feri să-l întâlnească. Coti la stânga spre căsuţa din grădină, 
în care obişnuia să stea deseori Magda. Câte ore fericite 
petrecuse alături de ea! 

Când ajunse la luminişul, din care se putea vedea căsuţa, 
observă că Magda este acolo. În acelaşi timp, însă se 
apropie de ea un bărbat. Îndată ce-l zări, ea se ridică, voind 
să se îndepărteze. Mişcarea ei părea o fugă. De aceea, Gerd 
trecu îndărătul unui tufiş, spre a înţelege motivul ce 
îndemnase pe Magda să facă mişcarea prin care voia să se 
ferească de bărbatul acela. 

Străinul îşi iuți paşii şi izbuti să ajungă pe Magda tocmai în 
locul unde se aflase Gerd mai înainte. Uimit, 
sublocotenentul tresări, fără să vrea. Cunoştea chipul acela; 
îl văzuse-cândva şi i se întipărise atât de bine în minte, încât 
nu se mai şterse. 


— Fugiţi, domnişoară? întrebă străinul, prinzând pe 
Magda de mână. 

Ea-şi retrase mâna. 

— Fug? zâmbi ea mândră. Ce vă îndreptăţeşte să 
presupuneţi un asemenea lucru? 

— Paşii grăbiţi, cu care aţi încercat să vă îndepărtați, 
îndată ce m-aţi văzut apropiindu-mă. 

— Ştiţi doar că nimeni nu fuge decât de vrăjmaş! 

— Ah, vreţi să mă socotiți duşmanul dumneavoastră? 

— Da. 

— Atunci trebuie să mă fi înşelat, căci nu există om a cărui 
inimă să fie, mai mult decât a mea, copleşită de dorinţa 
fierbinte de a putea fi prietenul dumneavoastră. 

— Vă mulţumesc. Am destui prieteni. 

— Nimeni nu poate spune că are prea mulţi prieteni. 

— Ba da, domnul meu, fiindcă atunci când numărul lor 
este prea mare, se poate întâmpla să fie supărători. 

— Ah, domnişoară, ceea ce spuneţi este mai mult decât o 
sinceritate, este. o lipsă de politeţă. 

— Ei şi! Rămâneţi cu bine! 

Voi să plece, dar el o opri, ţinând-o strâns de mână. 

— Staţi, nu veţi scăpa atât de uşor de mine! 

— Conte! Lăsaţi-mă, mâna! 

Cuvintele acestea fuseseră rostite pe un ton ameninţător; 
mâna ei dreaptă se strânse mânios, în timp ce străinul îi 
ţinea mâna stângă. 

— Să dau drumul acestei mânuţe? râse el. Sunteţi cea mai 
frumoasă şi mai încântătoare făptură din câte am întâlnit 
vreodată şi acum, când am înaintea ochilor acest înger, să 
mă îndepărtez de el, de bunăvoie? Îmi cereţi prea mult. 

— Vă cer pentru ultima dată să-mi lăsaţi mâna! 

— O ţin zdravăn. 

— Fie! Dacă nu vreţi să ascultați! 

Cu o mişcare fulgerătoare, ea-i trânti cu mâna dreaptă un 
pumn atât de puternic în obraz, încât el se dădu înapoi şi-i 


lăsă liberă mâna stângă. În clipa următoare însă se apropie 
iarăşi de ea şi o îmbrăţişă. 

— Ah, diavol mic şi scump; mi-o vei plăti! 

Ea încercă să scape din strânsoarea braţelor lui, dar era 
prea slabă ca să izbutească. În clipa când el îşi apropie 
buzele de ale ei ca să le sărute, contele se pomeni cu un 
pumn năpraznic în cap şi se prăbuşi la pământ. 

— Gerd! strigă fata, întinzându-şi mâinile spre salvatorul 
ei. lu eşti?! 

— Da, eu sunt, Magda. Am stat îndărătul tufişului şi am 
auzit totul. 

Contele se ridicase iarăşi. Era roşu de ruşine şi de mânie. 

— Băiete, ce-ai îndrăznit să faci? strigă tremurând. 

— Domnule, după cum vedeţi sunt ofiţer! 

— Şi eu sunt! 

— N-o dovediţi nici prin îmbrăcămintea, nici prin purtarea 
dumneavoastră. Fapta dumneavoastră este demnă de un 
ticălos! 

— Tinere, te strivesc! 

Voi să se repeadă asupra sublocotenentului, dar acesta se 
feri. 

— Conte, daţi-vă seama ce faceţi! Un marinar loveşte altfel 
decât un biet om de pe uscat. 

— Cer satisfacţie! 

— De la mine? Nu mă lupt decât cu oameni de onoare! 

— lar mă insulţi? Stai, că te învăţ eu! 

Şi întinse mâna; dar Gerd îl înşfacă la timp, îl ridică şi-l 
trânti la pământ, făcându-l să se lungească, îndurerat. 

— Hai, Magda; l-am săturat! 

Ea privi cu ochi strălucitori chipul frumos şi liniştit al 
tânărului ei prieten. 

— Unde-i tata? o întrebă, în timp ce se îndepărtau. 

— Trebuie să fie în odaia lui. În ultimul timp a scris o 
sumedenie de scrisori şi se pare că are tot atât de multe 
taine. 

— Ştiai că mă aşteaptă? 


— Ştiam. De aceea am şi venit încoace azi-dimineaţă. 

— Îţi mulţumesc. Nerăbdarea te-a îndemnat să vii? 

— Da, cu toate că ştiam că voi avea de aşteptat câteva ore 
până la venirea ta. 

— Se pare că am o surioară foarte nerăbdătoare! Domnul 
von Uhle este cu mătuşile în grădină? 

— L-ai întâlnit? Ela adus pe conte în Helbigsdorf. 

— Ce caută aici? 

— Întreabă pe Conrad; te va lămuri! 

— Tu nu mă poţi lămuri? 

— Nu, fiindcă mă priveşte pe mine personal. 

EI se opri, speriat, şi o privi ţintă. 

— Pe tine în persoană?! Ah, nu. nu, asta-i cu neputinţă! 

Ea se înroşi până la urechi. 

— Gerd, nu ştiu la ce te gândeşti. 

— Mă gândesc. Magda. trebuie să. pleci? 

— Nu, Doamne fereşte! Întreabă pe Conrad! Poţi să fii 
liniştit. 

Acum, chipul său ce pălise îşi recapătă culoarea. 

— Ah, a fost numai un atac josnic! Să mai încerce, dacă-i 
dă mâna; voi pedepsi pe ticălos din nou, dar şi mai aspru ca 
adineauri! 

Ajunseră la castel. Gerd o conduse pe Magda în odaia ei şi 
se duse să caute pe maior. Conrad se afla în gang. 

— Domnişorul! strigă bucuros, îndreptându-se grăbit spre 
el. Bun venit în Helbigsdorf, domnule Gerd! Dar când aţi 
venit? Nu v-a zărit nimeni! 

— Am trecut prin parc. 

— Ah! Aţi văzut oaspeţii? 

— Da, pe domnul von Uhle şi pe „contele zănatic”. Conrad, 
ia spune-mi, ce caută ăsta la Helbigsdorf? 

Conrad destăinui sublocotenentului ceea ce auzise, 
trăgând cu urechea. Gerd îi povesti întâmplarea de lângă 
căsuţă şi întrebă: 

— Domnul maior e în odaia dumnealui? 

— Da. 


Gerd porni spre tatăl său adoptiv, care-l întâmpină cu o 
dragoste cu adevărat părintească. 

— Ai venit, Gerd! Bun sosit! îi întinse mâna şi-l trase spre 
el. 

— Am cerut concediu, fiindcă mi-ai scris să vin, spuse 
tânărul marinar. 

— Cât timp poţi rămâne? 

— Am concediu pe timp nelimitat. 

— E foarte bine, fiindcă va fi nevoie să stai o vreme mai 
îndelungată. 

— De ce? 

— Aştept tot astăzi oaspeţi care îţi vor face o deosebită 
plăcere. 

— Cine sunt? 

— Câţiva cunoscuţi. E vorba de o surpriză. 

— Printre ei este şi cel pe care l-am văzut în grădină? 

— Nu. Sosirea contelui a fost o surpriză şi pentru noi. 

— Cum a ajuns el în Helbigsdorf? 

— A vizitat pe domnul von Uhle şi a apărut aici, împreună 
cu el. 

— Prin urmare, „contele zănatic” e musafirul tău? 

— Da. 

— L-am insultat! 

— Tu? Cum aşa? 

Gerd îi povesti cele petrecute în grădină. Maiorul îl ascultă 
cu fruntea încreţită. 

— Ai procedat cam aspru, dar ai fost îndreptăţit, spuse. Să 
nu mai îndrăznească să supere pe Magda, chiar dacă se 
bizuie pe rangul lui! După purtările de azi, nu-i mai îngădui 
să intre în casă. Îi voi da o lecţie, care va fi tot atât de aspră, 
ca şi a ta! Sună, şi se ivi servitorul. 

— Conrad, contele este în parc. Du-te să-l cauţi şi spune-i 
că nu-l mai primesc şi n-are ce să-mi mai vorbească! 

Bătrânul servitor râse cu poftă: 

— Voi îndeplini porunca, domnule maior şi puteţi fi sigur 
că nu voi uita nimic! Înţeles? 


leşi. Ajungând în grădină, găsi pe conte împreună cu cele 
trei surori. Îi vorbi de-a dreptul: 

— Ascultaţi-mă! 

— Cum? întrebă contele, mirându-se de faptul că 
servitorul i se adresase pe un ton atât de nepoliticos. 

— Domnul meu, maiorul Helbig, vă trimite vorbă să vă 
duceţi de unde aţi venit. Înţeles? 

— Ia ascultă, îndrăzneşti să te adresezi pe tonul acesta 
unui. să-mi vorbeşti mie pe tonul acesta? Mă voi plânge 
numaidecât maiorului. 

— Vorbiţi mai frumos, ca să nu vă treziţi alergând! Domnul 
maior a poruncit să nu vă mai las să intraţi; dar, dacă vă veţi 
încumeta totuşi să păşiţi în antreu, mă voi folosi de dreptul 
stăpânului meu. Înţeles? 

— Conrad! strigă sora îmbrăcată în albastru. 

— Omule! strigă cea în purpuriu. 

— Nepoliticosule! strigă cea în cenuşiu. 

— Sunt nepoliticos dacă îndeplinesc întocmai însărcinarea 
domnului maior, fiindcă omul acesta s-a năpustit ca un mişel 
asupra domnişoarei Magda şi a supărat-o? 

— A supărat-o pe Magda? Cu toate că e oaspetele nostru? 
Să-i fie ruşine! exclamă Zilla. 

Cele trei surori îşi simțeau jignită dragostea fierbinte pe 
care o nutreau nepoatei lor. 

— Ruşine! exclamă Wanka. 

— Ruşine! strigă şi Freya - şi toate trei porniră grăbite 
după servitorul ce se îndepărta, lăsând pe conte mofluz. 

— Cum a supărat-o? întrebă cea îmbrăcată în albastru. 

— A vrut să-i dea ceva. 

— Ce? 

— Un lucru pe care niciuna dintre dumneavoastră nu l-a 
primit vreodată. un sărut! 

— Îngrozitor! exclamă sora cea înaltă. 

— Înfricoşător! se înfurie cea în roşu. 

— Înspăimântător! se tângui cea în cenuşiu, împreunându- 
şi mâinile. Şi a izbutit? 


— Nu. 

— S-a apărat Magda, desigur. 

— Din răsputeri! Gerd al nostru i-a ajutat. 

— Gerd? Păi nici nu e aici! 

— Domnul sublocotenent a venit adineauri şi se află acum 
la domnul maior. 

— E adevărat? se miră Freya. Şi urmă, bucuroasă: Atunci, 
trebuie să ne ducem numaidecât să-l salutăm. Haideţi! 

După câtva timp, o trăsură se îndreptă în goană spre 
castel. Când trăsura ajunse în curte, coborâră din ea patru 
bărbaţi. Erau Bill Sandford uriaşul, Friderich von Gollwitz, 
căpitanul Schubert şi cârmaciul Karavey. Unul dintre 
servitori le ieşi în întâmpinare. 

— Domnul maior e acasă? întrebă Fred. 

— Da. 

— Pe unde trebuie să intrăm? 

— Ceva mai încolo e o scară, care duce sus, în camera de 
primire. 

— Deshamă, te rog, caii! Vom rămâne aici câtva timp. 

Cei patru musafiri pătrunseră în castel şi întâlniră pe 
Conrad. 

— Se poate vorbi cu domnul maior? întrebă Gollwitz. 

— Mă duc să întreb. Deodată, zări pe Balduin Schubert. 
Ah, tatăl lui Gerd al nostru! Fiţi binevenit. Aţi primit iar 
vreun concediu? Domnul maior se va bucura mult când vă 
va vedea. Dar pe cine trebuie să vestesc, o dată cu 
dumneavoastră? Cum se numesc domnii? 

— Spuneţi-i doar că au venit cei pe care îi aşteaptă. 

Conrad intră în odaia maiorului. 

— Domnule maior, a venit căpitanul Schubert, însoţit de 
trei domni străini. Nu mi-au spus cum se numesc, dar mi-au 
cerut să vă vestesc sosirea celor aşteptaţi. Înţeles? 

— Ah! Pofteşte-i numaidecât! 

Cei patru intrară. Căpitanul se îndreptă spre Helbig şi-i 
scutură voiniceşte mâna, după obiceiul marinăresc. Apoi, îşi 


prezentă însoțitorii. După ce strânsa mâna fiecăruia, 
maiorul îi îndemnă să se aşeze şi se adresă lui von Gollwitz: 

— Prin urmare, dumneavoastră veniţi la mine, după cum 
mi-a scris domnul Schubert, ca să vorbim despre fratele 
dumneavoastră. Ce aţi aflat? 

— N-am aflat nimic sigur, ci am dat doar de urma lui. 

— Într-adevăr? 

— Da. Am găsit în Statele Unite pe servitorul său şi ceea 
ce ne-a mărturisit acesta ne îndeamnă să bănuim că 
Theodor, în cazul când mai trăieşte, nu trebuie căutat în 
America, aşa cum s-a crezut, ci aici, în ţară. 

— Prin urmare, fratele dumneavoastră n-a părăsit 
Europa? 

— Nu. 

— Foarte ciudat! Unde a fost văzut pentru ultima dată? 

— La Himmelstein. 

— La castelul Himmelstein, care aparţine „contelui 
zănatic”? 

— Da. Cunoaşteţi pe proprietarul castelului? 

— Bine de tot! Îl cunosc de mult şi chiar acum vreo oră a 
fost la mine. 

— V-aş supăra, dacă mi-aş îngădui să vă întreb pentru ce-a 
venit? 

— Vă rog! Nu ştiu nici eu însumi ce l-a îndemnat să vină 
aici. Pot să vă spun doar că a rugat pe un vecin al meu să 
mi-l prezinte. 

— Şi acum nu mai este aici? 

— Nu. Mai înainte cu o oră l-am poftit să plece. 

— L-aţi poftit să plece? Prin urmare, v-a jignit? 

— Da. S-a purtat necuviincios faţă de. Maiorul se 
întrerupse şi privi în jurul său. Apoi, cu un zâmbet şiret în 
colţul buzelor, spuse: Dar este cineva care vă poate istorisi 
mai amănunţit cum s-au întâmplat lucrurile. 

Sună şi porunci lui Conrad, care veni numaidecât: 

— Pofteşte aici pe domnul sublocotenent! 


După câteva clipe, Gerd se ivi în pragul uşii. Maiorul rosti 
pe un ton solemn: 

— Domnule sublocotenent, aş vrea să vă prezint pe aceşti 
domni. 

Chipul lui Gerd vădi o nemărginită uimire, când îşi auzi 
tatăl adoptiv vorbindu-i pe un ton atât de serios. 

— Baronul Friderich von Gollwitz, prietenul său Bill 
Sandford, şeful de echipaj Karavey şi. 

Maiorul nu-şi putu continua prezentările, întrucât Gerd se 
îndreptă surprins spre Karavey şi-l întrebă: 

— Cum? Vă numiţi Karavey şi sunteţi şef de echipaj? Îmi 
daţi voie să ştiu pe ce vapor? 

Maiorul zâmbi mulţumit. Presimţea ceea ce avea să 
urmeze. 

— De ce nu? răspunse Karavey. Pe vaporul „Ligrul”. Mă 
cunoaşteţi? 

— Am auzit deseori pomenindu-se numele dumneavoastră 
şi aş dori să vă întreb despre cineva. Cârmaciul de pe 
„Ligrul” se numeşte Balduin Schubert? 

— Da. 

— Sunteţi prieten cu el? 

— Da. 

— Unde-i „Ligrul” acum? 

— A pornit într-o călătorie de-a lungul coastei. 

— Şi cârmaciul e la bordul vaporului? 

— Nu. 

— Nu? Dar unde e? 

— E aici. 

— Dumneavoastră? Dumneavoastră sunteţi? Iu. tu.! 

Îşi desfăcu braţele şi voi să se năpustească spre Schubert, 
care-l privea surprins, dar se opri deodată şi se adresă 
maiorului: 

— Acum ştiu de ce mi-ai obţinut concediul: ca să-mi văd în 
sfârşit tatăl! 

— Da, încuviinţă maiorul, căruia începuseră să-i lăcrimeze 
ochii. Ai fost nevoit să aştepţi multă vreme bucuria aceasta. 


Schubert, tânărul acesta este fiul dumitale. Ei, şi acum ce 
staţi ca două momâi? Îmbrăţişaţi-vă, ce Dumnezeu?! 
Înainte, marş! 

— Gerd! 

Acesta fu singurul cuvânt pe care-l putu scoate cârmaciul, 
îl năpădise parcă un fel de moleşeală; stând nemişcat, privi 
ţintă pe tânărul bărbat, ce se afla în faţa lui cu ochii 
strălucitori şi obrajii îmbujoraţi. 

— Tată, sunt fiul tău! Crede-mă! 

— Tu. dumneata. Ah! Oh! îşi regăsi stăpânirea de sine şi se 
repezi spre Gerd, care-l îmbrăţişă cu dragoste şi-l sărută. 
Sfinte Marte! Tu eşti? Tu eşti într-adevăr? Aproape că nu- 
mi vine să cred că am aşa un fiu: atât de spilcuit şi frumos, 
ca un crucişător cuirasat! 

Când bătăile de bucurie ale inimilor se mai potoliră într-o 
oarecare măsură, Schubert îşi recapătă glasul şi-l întrebă: 

— Ai concediu? 

— Da. Pe timp nelimitat. 

— Ah, voi vorbi cu căpitanul şi el va ruga neapărat pe duce 
să fii mutat pe „Ligrul”, ca să te ştiu lângă mine. 

— Roagă-l, tată! M-aş simţi fericit să fiu lângă tine; şi apoi, 
pentru orice marinar e o cinste deosebită să slujească pe 
vaporul „Ligrul”. Dar, stai; ai văzut-o pe mama? 

— Nu, n-am avut încă vreme. Sper că-i sănătoasă, draga 
de ea! 

— Da. Aşteaptă o clipă: mă duc s-o chem. 

Şi alergă în bucătărie, unde se afla doamna Hartmann. 

— Mamă, ghiceşte repede cine a venit? 

— De unde vrei să ştiu? 

— Tata! Închipuie-ţi, maiorul a ştiut că vine şi a obţinut un 
concediu pentru mine, ca să-mi pot cunoaşte şi eu tatăl, în 
sfârşit. Ce bucurie! Mamă, hai, te aşteaptă tata! Între timp, 
eu alerg în sat, ca să chem pe unchiul şi mătuşa; şi ei 
trebuie să fie aici. 

Doamna Hartmann îşi scoase şorţul de bucătărie şi se 
îndreptă grăbită spre camera maiorului, iar Gerd alergă 


spre sat, ca să ia de la han pe unchiul Thomas şi mătuşa 
Barbara. 

După câtva timp, când cele trei surori ale maiorului 
deschiseră uşa camerei de lucru a fratelui lor, fură izbite de 
un miros atât de greu de tutun, întrucât erau gata să se 
întoarcă din drum şi să fugă. Dar fumul de nepătruns era 
străbătut de glasuri atât de voioase, încât cele trei surori se 
opriră, de parcă ar fi fost vrăjite. 

— Groaznic! Atâta fum! Parcă ar ieşi dintr-un horn! oftă 
sora cea grasă. 

— De nesuferit! rosti cea înaltă. 

— Ce se întâmplă aici? Trebuie să aflăm negreşit! gâfâi cea 
măruntă. Curiozitatea femeiască birui necazul celor trei 
surori, pricinuit de mirosul de tutun şi tustrele năvăliră, cu 
un adevărat dispreţ faţă de moarte, în bezna plină de fum, 
sub învelişul căruia câţiva oameni fericiţi şedeau la taifas. 

Capitolul XIII - Un conte incendiator. 

În timpul acesta, doi bărbaţi, care plecaseră de la castel, 
se îndreptau spre pădure, străbătând drumul ce ducea la 
moşia vecină. Erau contele şi domnul von Uhle; acesta din 
urmă nu ştia nimic despre cele întâmplate în parc, deoarece 
şezuse în biblioteca lui Helbig. Contele mergea cu privirea 
coborâtă în pământ. Părea că se gândeşte la ceva, dar 
trebuie să fi fost vorba de ceva neplăcut, pentru că fruntea i 
se încreţise, iar mâna lui dreaptă răsucea mereu vârfurile 
mustăţilor. În cele din urmă, se adresă lui Uhle. 

— Cunoaşteţi bine Helbigsdorful? 

— Da. 

— Vă este cunoscută şi situaţia familială a maiorului? 

— De ajuns. 

— Maiorul are vreun fiu? 

— Nu. 

— M-a întâlnit în parc un sublocotenent de marină, care 
tutuia pe fiica maiorului. 

— Era fiul lui adoptiv. 

— Hm! Fiu adoptiv! Desigur că e înrudit cu el. 


— În privinţa aceasta au circulat o sumedenie de zvonuri. 
S-a spus chiar că e un copil părăsit şi că tatăl lui a fost 
marinar. 

— Nu se poate! Fiul adoptiv al maiorului să fie copilul 
nelegitim al unui marinar?! 

— Cu toate acestea, lucrul este de crezut, fiindcă mama 
acestui tânăr îndeplineşte acum slujba de menajeră a 
maiorului. 

— Tânărul avea nişte trăsături care mi se păreau 
cunoscute, într-o oarecare măsură. Am impresia că l-am 
mai întâlnit cândva. De unde e originară femeia? 

— După cât se spune, maiorul a cunoscut-o în Fallum. 

— Fallum? Hm! Drace! Cum se numeşte femeia? 

— Doamna Hartmann. 

— Hartmann? Şi cum se numeşte fiul ei? 

— Gerd. 

Contele îşi trosni degetele. 

— Acum ştiu! Ah! Tu erai, băiete?! Ie voi. 

Dar fu întrerupt. La marginea potecii din pădure, pe care 
începuseră să meargă cei doi, şedea un bărbat, care se 
ridică atunci când îi văzu apropiindu-se şi-şi întinse pălăria 
lui veche. Era un cerşetor. 

Domnul von Uhle îşi vâri mâna în buzunar şi-i dădu un 
ban, dar contele îl privi cu o mină aspră. 

— Cine eşti? 

— Sunt un biet luntraş. 

— Luntraş? Şi cutreieri munţii? 

— Vreau să mă duc spre Sudlandia. 

Cerşetorul părea flămând şi era slab. Trebuie să fi fost 
bolnav, sau să fi suferit într-alt mod. 

— De unde vii? 

— De jos, dinspre mare. 

— Şi de ce n-ai mers pe mare spre Sudlandia? 

— Nimeni n-a vrut să mă ia. 

— De ce? 

— Nu-mi puteam plăti drumul. 


— Dacă eşti luntraş, ai fi putut munci. 

— Eram prea slab. Am zăcut mult. 

— N-ai prieteni? n-ai rude? 

— Am pornit să-i caut. Locuiesc aici, în Helbigsdorf. 

— Pe cine cauţi? 

— Pe menajera maiorului. 

— Se înrudeşte cu tine? 

— Da, e soţia mea. 

— Ah! exclamă contele. De unde eşti? 

— Din Fallum. 

— Cum te cheamă? 

— Hartmann. 

— Se potriveşte! Domnule von Uhle, vă rog să mă iertaţi 
câteva minute! Vă voi ajunge mai târziu, am ceva de vorbit 
cu omul acesta. 

Uhle se îndepărtă, iar contele se adresă iar lui Hartmann: 

— Ştii de ce nu poţi rămâne şi de ce n-ai găsit pe nimeni, 
care să vrea să te ia cu el pe vapor? 

— Fiindcă sunt prea slab. 

— Nu, ci din pricină că vii de la puşcărie. 

— Domnule! 

— Nu tăgădui! Dar fii liniştit! Nu te dojenesc. Aşa-i că am 
ghicit? 

— Da, răspunse Hartmann, codindu-se. 

— Crezi că maiorul sau soţia ta te vor ajuta? 

— Sper că da. Ea trebuie să mă primească aici, sau să mă 
urmeze în Sudlandia. În Nordlandia nu mai pot găsi nici un 
mijloc de trai. 

— Mă cunoşti? 

— Nu. 

— Ne-am văzut cândva în Fallum. 

— Se poate. Veneau la băi foarte mulţi vilegiaturişti, care 
se plimbau cu barca mea. 

— Eu nu m-am plimbat numai cu tine, ci şi cu fiul tău. 

— Era fiul meu vitreg. 

— Da, fiul unui marinar. Ne-am burduşit niţel. 


— Ah! exclamă Hartmann, tresărind. 

— Şi am fost nevoit să mă prezint în faţa judecătorilor. 

— Dumneavoastră sunteţi.! 

— Şi am fost pedepsit, cu toate că rangul meu ar fi trebuit 
să mă ocrotească împotriva unor asemenea neplăceri. 

— Domnule, acum ştiu cine sunteţi! 

— Linişte! Să nu pomenim nici un nume! Dar te voi ajuta. 
La castelul Helbig nu vei găsi ceea ce vrei să găseşti. 

— Se poate să aveţi dreptate! 

— Cred că voi fi în stare să-ţi port de grijă. 

— Domnule, ce bine ar fi! 

— Ascultă-mă: te voi conduce o bucată de drum şi te voi 
aştepta în preajma castelului. Te înapoiezi, şi-mi spui în ce 
mod ai fost primit. Apoi, vom vedea ce ne rămâne de făcut. 
Vrei? 

— Bucuros. 

— Dar nu pomeneşti nici un cuvânt despre mine! 

— Voi face aşa cum mă sfătuiţi! 

Se îndreptară spre sat. Când zăriră castelul, contele se 
opri. 

— Aici e Helbigsdorful, şi acum porneşte singur. Te voi 
aştepta aici. 

— Mă înapoiez în orice caz, domnule! 

— Dacă nu mă găseşti aici, n-ai decât să fluieri. S-ar putea 
întâmpla să fiu nevoit să mă ascund. 

Hartmann se îndepărtă. La intrarea castelului, găsi un 
servitor. 

— Aici este castelul Helbig? îl întrebă. 

— Da, îi răspunse celălalt. Ce doreşti? 

— Nu e treaba dumitale! 

Fără să se mai sinchisească de servitorul uluit, trecu pe 
lângă el şi intră în curtea castelului. Se îndreptă spre 
intrare şi, nevăzând pe nimeni, urcă scara. Când ajunse pe 
gang, fu întâmpinat de Conrad, care ieşea din camera 
maiorului. 

— Ce doreşti? 


— Vreau să vorbesc cu menajera. 

— Cu doamna Hartmann? Ce doreşti de la ea? 

— Asta nu ne priveşte decât pe noi, pe mine şi pe ea. 

— Eşti un mojic, cărăbăneşte-te! 

— Cine se ceartă aici? întrebă un glas aspru. Când cei doi 
se întoarseră, dădură cu ochii de maior. 

— Omul ăsta face tărăboi! răspunse Conrad. 

— Ce doreşti? 

— Caut pe menajeră, domnule maior, îl lămuri Hartmann. 
Vreau să-i vorbesc! Sunt bărbatul ei. 

— Dumneata eşti prin urmare luntraşul Hartmann din 
Fallum? 

— Da. 

— Ai fost eliberat? 

— Sunt liber. 

— Vino. 'Te voi conduce chiar eu la soţia dumitale. 

Şi se îndreaptă spre bucătărie. Acolo se aflau menajera şi 
cele trei surori. 

— Doamnă Hantmann, spuse maiorul, azi e ziua 
surprizelor. Omul acesta vrea să vă vorbească. 

— Cine e? 

Se întoarse spre străin şi se învineţi. 

— Mă cunoşti? o întrebă el. 

— Hartmann! exclamă ea speriată. Vii din. din. 

— Din puşcărie! întregi el, batjocoritor. 

— Şi vii la mine? urmă menajera. 

— La tine, fiindcă ştiam că tu nu vei veni la mine. N-ai 
cumva un cuvânt şi un loc pentru bărbatul tău? 

— Nu, niciodată! se apără femeia. 

— Da, te cred. În timp ce eu mă luptam cu necazurile şi mă 
zbăteam în lipsuri, în timp ce eu flămânzeam şi stăteam 
închis, tu te bucurai de viaţă şi nici nu te mai gândeai la 
mine. Sunt bărbatul tău şi-mi aparţii. Dacă aici n-ai nici un 
loc pentru mine, vei părăsi casa aceasta şi vei merge cu 
mine! 


— Parcă ar fi sigur că o să meargă cu el! spuse Conrad, 
care intrase mânat de curiozitate. 

— Nu te amesteca, fiindcă nu te priveşte! 

— Oho! Eşti mojic, aşa că îmi vei îngădui să fiu şi eu. 
Înţeles? 

Maiorul se adresă menajerei sale: 

— Doamnă Hartmann, vreţi să trăiţi iarăşi împreună cu 
omul acesta? 

— Niciodată! răspunse ea. 

— Ai auzit? spuse Helbig lui Hartmann. 

— Da, aud. Dar se va răzgândi, sunt sigur! 

— Te înşeli! Ea va rămâne aici şi voi avea eu grijă să fiţi 
divorţaţi cât mai curând. 

— Nu mă învoiesc. 

— Vei fi silit să-i redai libertatea. Dar e mai bine pentru 
dumneata să consimţi de bunăvoie. Dacă te vei dovedi 
chibzuit, poate că mă voi hotărî să fac ceva cu privire la 
nevoile dumitale de trai. 

— Nu-mi trebuie ajutorul nimănui, şi cu atât mai puţin al 
dumneavoastră! 

— Aşa? Atunci poţi să pleci! 

— Nimeni nu mă poate alunga, atâta vreme cât nevasta 
mea se află aici! 

— Ai auzit doar că nu vrea să mai ştie de dumneata. Prin 
urmare, pleacă! 

— Şi copiii mei unde sunt? 

— Sunt bine îngrijiţi. Nici înainte nu te-ai sinchisit de ei, 
astfel că dorul care te-a cuprins acum nu poate să fie peste 
măsură de mare! 

— Vreau să-i văd. Am dreptul acesta! 

— Nu sunt aici. 

— Să mi se dea socoteală, ca să ştiu ce este cu ei! 

— În privinţa aceasta, va hotări justiţia. Şi acum, gata! 

— Îmi pretind nevasta! strigă el înverşunat. 

— Conrad! 

— Domnule maior! 


— Însoţeşte pe omul acesta până la uşă! 

— La ordin, domnule maior! Hai, amice! Înţeles? Apucă pe 
Hartmann de braţ, dar văzând că încearcă să se 
împotrivească, îl luă în braţe şi-l scoase din odaie, 
împingându-l pe gang. Conrad era vânjos, iar luntraşul era 
slăbit. Dându-şi seama că trebuie să se supună, începu să 
alerge pe scară şi, ajungând în curte, fu întâmpinat de 
celălalt servitor, care-l împinse dincolo de poartă. 

În pădure, Hartmann întâlni pe conte. 

— Te-ai şi înapoiat! îl întrebă Hohenegg. 

— Da. Totul a mers iute. Întâi n-am fost lăsat să intru şi 
după aceea n-au ştiut cum să scape mai curând de mine. 

— Ce-a spus nevasta ta? 

— Că nu vrea să mai ştie de mine. 

— Cu cine ai mai vorbit? 

— Cu maiorul. A pus servitorul să mă alunge. 

— Asta-i o dovadă neobişnuită de prietenie. 

— Nici copiii n-am izbutit să-i văd. 

— Nici pe fiul tău vitreg? 

— Nu. E aici? 

— Da. E sublocotenent de marină. 

— Cum? Sublocotenent de marină?! Omul acela care m-a 
vârât în puşcărie? Tare aş avea poftă să-i plătesc răul pe 
care mi l-a pricinuit! 

— Numai lui? îl iscodi contele. 

— Lui, maiorului, tuturor din casa aceea! 

— Ai putea s-o faci! 

— În ce mod? 

— Hm! Nu-i chiar uşor de spus. 

— Domnule, ştiu să tac. 

— Ascultă, vrei să intri în slujba mea? Dar trebuie să-mi 
dovedeşti o credinţă oarbă şi să ştii să păstrezi o taină. Ie 
voi plăti bine şi mă pricep să închid ochii. 

— Şi ce slujbă vreţi să-mi încredinţaţi? 

— Vei fi înlocuitorul meu. 

— E cu neputinţă! 


— Nu glumesc deloc! Sunt bun cunoscător de oameni şi 
ştiu că te pot folosi. Nu vei fi silit să te istoveşti în slujba 
mea, te voi cruța de serviciile obişnuite. Vei avea de 
îndeplinit doar anumite însărcinări, despre care nu trebuie 
să ştim decât noi doi. Vrei? 

— Da, domnule. Veţi găsi în mine un om care o să vă fie 
credincios până la moarte şi care va săvârşi tot ceea ce-i 
veţi porunci. 

— Chiar dacă o să fie vorba. de ceva. neîngăduit? 

— Da! 

— Te voi pune întâi la încercare, ca să mă încredinţez şi 
mai bine dacă te pot folosi. 

— Încercaţi! Veţi vedea că vă puteţi bizui pe mine! 

— Ascultă! Vreau să joc o festă maiorului. Adică mă 
gândesc la un lucru, a cărui săvârşire să stârnească la 
castel îndârjire şi zăpăceală. 

— Atâta tot? Nici o pagubă? 

— Din partea mea, poate fi şi pagubă. Dar în ce mod? 

— Să-i otrăvim caii! 

— Aş! 

— Sau să dăm foc castelului! 

— Da, asta ar fi ceva. 

— S-o fac, domnule? 

— Da. 

— În noaptea asta? 

— Da. Dar e primejdios! 

— Deloc! 

— Oh! În castel locuiesc mulţi inşi. Dacă ai fi prins, ai 
putea s-o păţeşti! 

— Nu voi fi prins. În privinţa aceasta, să n-aveţi nici o 
grijă! 

— Dar nu ţin câtuşi de puţin să fie doar un mic incendiu, 
mă înţelegi? Ar trebui să ardă întregul castel, cu toate 
clădirile învecinate, astfel că lucrul nu e numai primejdios, 
Ci şi anevoios. 

— De ce? 


— Focul trebuie pus deodată în mai multe locuri. 

— Aşa m-am gândit şi eu. 

— Şi cum vei găsi mijlocul să înfăptuieşti isprava? 

— Foarte uşor! Voi aprinde mai întâi în sat o casă ori două. 

— Drace, văd că eşti într-adevăr un om cu cap, aşa cum 
îmi trebuie! 

— Dacă izbucneşte un foc în sat, toţi cei din castel, sau în 
orice caz toţi bărbaţii, vor alerga să dea ajutor la stingere; 
în timpul acesta, se poate opera în voie la castel. 

— Prin urmare, ne-am înţeles; de acum înainte eşti în 
slujba mea. Văd însă că-mi voi realiza şi altă intenţie cu 
prilejul acesta. 

— Lămuriţi-mă, domnule. 

— Helbig ţine mult la fiica sa. 

— Vreţi să piară şi ea în flăcări? 

— Nu, să nu piară în flăcări! Dar. ştii, ai putea să te prefaci 
într-un fel de cavaler jefuitor, cum erau prin evul mediu. Ai 
putea s-o răpeşti şi să fugi călare cu ea. 

— Vreţi să spuneţi că ar trebui s-o răpesc, spre a face 
astfel pe bătrân să se îngrozească de lipsa ei. 

— Eşti gata să mă ajuţi şi în privinţa aceasta? 

— Fireşte! 

— Am o trăsură, pe care o conduce un birjar ce-mi este 
foarte credincios. Astfel, vom fi trei. Căutăm să prindem 
fata într-o clipă de neatenţie din partea celorlalţi, o răpim şi 
fugim cu ea în pădure. Apoi, voi spune domnului von Uhle 
că vreau să plec - sunt oaspetele lui şi, în timp ce trecem 
prin pădure, o ducem la trăsură. 

— Şi încotro ne îndreptăm? 

— De-a dreptul spre graniţă. 

— Dincolo, spre Sudlandia? 

— Da, la castelul Himmelstein. 

— Vom fi opriţi la graniţă şi trăsura va fi cercetată. 

— Ei aş! Trăsura mea nu va fi cercetată! 

— Nici chiar atunci când călătoriţi întovărăşit de un bărbat 
a cărui înfăţişare lasă de dorit? 


Şi-şi privi hainele jerpelite. Contele râse. 

— Crezi că te voi lăsa să mergi cu hainele acestea? Chiar 
azi vei avea altă îmbrăcăminte. Până la oraşul cel mai 
apropiat ai de făcut două ore. Dacă porneşti în goană, te 
poţi înapoia până se înserează. Ia banii aceştia! Cumpără-ţi 
tot ce-ţi trebuie, dar înainte de orice o armă. 

Contele-şi scoase punga şi-i înmâna o sumă de bani. 
Hartmann îl întrebă: 

— Unde ne întâlnim? 

— Aici. 

— Când? 

— La ora unsprezece seara. Mă voi îngriji să avem trăsura 
la îndemână, în pădure. E mai bine să plec devreme. 

Contele plecă, iar Hartmann se îndreptă zorit spre oraşul 
vecin. 

În seara aceleiaşi zile, Magda fusese în sat, ca să viziteze 
pe o femeie bolnavă. Gerd o însoţise şi acum se întorceau 
amândoi spre castel. În timp ce Magda stătuse de vorbă cu 
bolnava şi cu cei ai casei, se făcuse târziu; cu toate acestea, 
tinerii mergeau pe cărarea ce ducea prin parc. Păşeau 
tăcuţi. Era tăcerea aceea tulburătoare care dă inimii 
drepturile ce i se cuvin, în timp ce buzele se tem să exprime 
prin cuvinte simţămintele care o năpădesc şi o înfioară. 
Fără vrere, mâna lui prinsese pe cea a tinerei sale prietene 
şi ea nu se împotrivi şi nu şi-o retrase. Deodată, ea-l auzi 
suspinând şi se opri. 

— La ce te gândeşti, Gerd? îl întrebă. 

— La tine şi la o sumedenie de lucruri, îi răspunse el. 

— Şi nu se cade să-mi spui şi mie câteva din ele? 

— Le ştii doar, Magda. 

— Nu ştiu ce crezi, murmură ea. 

— Că sunt atât de neînsemnat. 

— Neînsemnat? Ce tot vorbeşti, Gerd? 

— Adevărul. 

— E un lucru neînsemnat să fie cineva sublocotenent de 
marină la vârsta ta? 


— Asta nu înseamnă nimic faţă de ceea ce eşti tu. 

Ea-şi puse mâna pe braţul lui şi-l rugă: 

— Destăinuieşte-mi tot ce te frământă! 

— Nici eu nu sunt încă lămurit. Dar azi, când am văzut pe 
contele acela în preajma ta, am simţit că aş fi în stare să 
zdrobesc pe oricine s-ar încumeta să se atingă de tine, cum 
a îndrăznit el. 

— Nu se va încumeta nimeni s-o facă. 

— Şi cu toate acestea, vei acorda această îngăduinţă cuiva. 
Vei găsi cândva pe unul care. 

— Care.? Mai departe! 

— Pe care. îl vei iubi. 

De-abia putuse rosti cuvântul acesta. După o tăcere de 
câteva clipe, ea-l întrebă, şoptind: 

— Nu cumva. ai fi gelos, Gerd? 

— Da, răspunse el, codindu-se, cu toate că nu sunt 
îndreptăţit să fiu. 

— Ah, dragă Gerd, poate că ai această îndreptăţire. 

— Magda! Ce vrei să spui? 

— Un frate nu trebuie să fie gelos? 

— Ba da, însă nu aşa cum gândesc eu. 

— Dar în ce fel? 

— Ştii tu! murmură el. 

— Şi nu poţi să fii? îl întrebă ea pe un ton, care s-ar fi 
cuvenit să fie glumeţ, dar care vădi o adevărată tulburare. 

— Ah, cât m-aş bucura să pot! Aş fi în stare de orice, de 
orice! Dar ştiu că n-am dreptul să mă gândesc la asemenea 
lucruri, că nu pot ajunge la tine. 

De pe buzele ei porni un râs voios şi cristalin, când îl 
întrebă: 

— Nu poţi ajunge la mine? Nu m-ai şi ajuns? Nu m-ai prins 
şi mă ţii de mână? 

— Da, te ţin şi nu-ţi dau drumul. Dar cât timp? 

— Pentru cât timp vrei, Gerd! 

— Pentru totdeauna? 

— Da, şoptiră buzele ei. 


— Aşadar, pentru toată viaţa? 

— Da. 

Atunci el o îmbrăţişă şi o trase la pieptul său. 

— Îţi mulţumesc, draga şi scumpa mea! Tu eşti fericirea 
mea! Eşti atât de sus şi eu sunt atât de neînsemnat, dar 
dacă vrei într-adevăr să fii a mea, simt că am destulă putere 
să mă lupt cu lumea întreagă pentru tine! 

— Nu vei avea nevoie să te lupţi cu nimeni. Crezi că ar 
putea cineva să mă împiedice să fiu a ta? 

— Tata. 

— Elte iubeşte! 

— Ştiu, însă dragostea lui nu va izbuti să înlăture piedicile 
pe care le opun starea şi originea mea. 

— S-au uitat de mult; ele aparţin trecutului. 

— Nu! Înainte de a se limpezi situaţia mea familială, nu ne 
putem căsători. 

— Atunci, să aşteptăm, dragă Gerd! Nu? 

— Da, râse el. Altceva n-avem de făcut. 

Se aplecă spre ea şi o sărută drăgăstos pe buze. Apoi, 
luându-se de braţ, se îndreptară spre castel. 

Acolo erau aşteptaţi de mult. Datorită oaspeţilor ce 
sosiseră, erau atât de multe de povestit, încât abia la miezul 
nopţii se hotărâră în sfârşit cei din castel să se despartă şi 
să se ducă în camerele lor. Deodată, se auziră din curte 
zgomote neobişnuite. 

— Ce-o fi? întrebă maiorul. 

— Dumnezeule, arde undeva! se tângui Freya. Din pricină 
că şi celelalte două surori strigau, nu se puteau desluşi 
glasurile din curte. Freya se prăbuşise pe scaunul ei, în 
timp ce Wanka şedea în colţul drept şi Zilla în cel stâng al 
canapelei şi tustrele-şi ţineau ochii închişi. în sfârşit, Freya 
îşi ridică pleoapele. Auzind însă din nou alergături şi 
strigăte în curtea castelului, scoase încă un țipăt şi închise 
iarăşi ochii. Acum veni rândul Wankei să se trezească din 
leşin. Ea zări lumina unor flăcări, strigă din răsputeri şi se 
prăbuşi din nou pe canapea. Zilla se simţi îndemnată să-şi 


biruie moleşeala pentru o clipă, dar lumina flăcărilor o 
ameţi. 

— Groaznic! gemu sora îmbrăcată în albastru. 

— Înfiorător! se tângui cea în cenuşiu. 

— Înspăimântător! oftă cea în purpuriu. 

Freya fu cea dintâi care avu curajul să se apropie de 
fereastră. 

— Uitaţi-vă! Flăcări! Ce bine că focul e în sat şi nu aici, la 
castel! 

— La cine o fi izbucnit? 

— Haideţi să întrebăm! 

Coborâră repede în curte, prin a cărei poartă tocmai ieşea 
tulumba de stins incendiile. Nici un servitor şi nici o slujnică 
nu se mai vedeau. Şi maiorul plecase în sat, împreună cu 
oaspeţii săi; Conrad îi întovărăşise, şi chiar Magda îi 
urmase, ca să îmbărbăteze pe cei păgubiţi din pricina 
focului. 

Ardea căsuţa unui ţăran sărac. Toţi cei ce se adunaseră în 
jurul ei îşi dădură de la bun început seama că nu poate fi 
salvată. Dar erau primejduite casele vecine şi, cum sătenii 
nu se puteau bizui pe ajutorul locuitorilor din comunele 
înconjurătoare, se stârni o panică înspăimântătoare, ce se 
potoli abia atunci când maiorul însuşi preluă conducerea 
măsurilor de salvare şi când se făcu auzit glasul lui 
poruncitor şi răsunător. 

Țăranul care locuia în cea dintâi casă cuprinsă de flăcări n- 
avea prea multe lucruri, aşa că ele putură fi salvate în 
grabă. Se luară apoi măsuri ca flăcările să nu se întindă şi 
asupra celorlalte case. 

Între castel şi sat se afla o pantă lină, pe care o străbăteau 
acum trei făpturi, mergând cu paşi şovăitori. Erau surorile 
maiorului. 

— Nu mai pot merge! se plânse cea înaltă. 

— Nu mă mai duc picioarele! gâfâi cea măruntă. 

— Mă prăbuşesc! suspină cea grasă. 


Îşi aţintiseră ochii spre sat, astfel că nu-şi puteau da seama 
ce se întâmplă îndărătul lor. Deodată se auzi de la locul 
incendiului un strigăt şi cele trei surori văzură că sătenii 
alergau nebuneşte dinspre sat pe drumul ce ducea la 
castel. 

— Ce-o fi asta? întrebă Freya. 

— Aleargă! răspunse Wanka. 

— Dar de ce-or fi alergând? se miră Zilla. Trebuie să se fi 
întâmplat ceva acolo, sus. Strigă mereu: foc! loc! 

Se întoarseră şi se prăbuşiră, leşinate. Castelul era în 
flăcări. Atât din clădirile secundare cât şi din cea principală, 
locuită de maior şi de familia sa, se ridicau limbi mari de 
foc, a căror înălţime creştea neîncetat. 

— Focul a fost pus! rosti maiorul, care trecea panta în 
goană, îndreptându-se spre castel. 

— Da. Focul din sat trebuia să ne facă doar să părăsim 
castelul! Dar unde o fi Magda? exclamă Gerd, care alerga o 
dată cu maiorul. 

— În sat. 

— Şi surorile dumitale? 

— Nu le-ai văzut pe pantă? Sunt în siguranţă. Hai să 
ajungem mai repede, ca să-mi salvez documentele! 

— Şi animalele. Înainte de orice, trebuie să deschidem 
grajdurile! 

Alergau nebuneşte pe pantă. Niciunul nu se uita la celalalt 
şi fiecare din ei se gândea să ajungă mai curând la castel. 
Numeroşi săteni, care ştiau că locuinţele şi avutul nu le sunt 
primejduite, alergau o dată cu ei. Şi cum înghesuiala era 
prea mare, Magda rămase în urmă şi se hotări s-o ia spre 
dreapta, prin livezi. 

În preajma drumului se aflau doi bărbaţi, ascunşi într-un 
tufiş. Erau contele şi Hartmann. 

— A mers mai bine decât ne-am aşteptat! spuse 
Hohenegg. 

— N-a fost o treabă prea grea, fiindcă toţi cei din castel au 
fugit în sat şi au lăsat porţile şi uşile vraişte, fără nici o 


pază. Nu mi-am închipuit că vor fi atât de neprevăzători. 

— Crezi că vor putea salva ceva? 

— Aş! Am pus focul mai întâi în încăperile din spatele 
castelului, fiindcă de acolo flăcările puteau fi zărite greu în 
sat. Acum ard clădirile din faţa. Cine ştie dacă vor mai 
putea fi salvate măcar încăperile de sus! Am găsit într-o 
magazie trei bidoane cu gaz; le-am luat, am turnat gazul în 
coridor, aşa că flăcările au cuprins totul deodată. 

— Straşnic! Prin urmare, maiorul nu-şi va salva nici banii 
măcar! 

Hartmann nu răspunse, ci-şi duse fără vrere mâna la 
buzunarul de la piept. Dacă ar fi fost ziuă, s-ar fi putut 
vedea că buzunarul e foarte umflat. 

— Avem noroc, urmă contele, că flăcările luminează 
drumul, înlesnindu-ne mijlocul de a recunoaşte pe toţi cei 
care trec. 

— Sunteţi sigur că fata a fugit în sat? 

— Am văzut-o. 

— Atunci, trebuie să se înapoieze. Unde o înhăţăm? 

— Aici nu, fără îndoială. Dar ne luăm încet după ea şi în 
toiul zăpăcelii vom găsi desigur o clipă în care vom izbuti să 
punem mâna pe ea. 

Şirul celor care alergau spre castel nu se mai sfârşea. 
Deodată, cei doi inşi ce stăteau la pândă zăriră o femeie, 
care se îndrepta spre locul unde se aflau ei. 

— Cine e? întrebă contele. 

— O femeie care merge grăbită. 

— Trebuie să treacă pe aici. 

— Să ne dăm deoparte, domnule; să nu ne zărească! 

— Ba poate să ne zărească; e mai bine. Ştii cine e? 

— Ah, acum pot să-i văd mai bine chipul! Nu este cumva 
domnişoara noastră? 

— Ba da. 

— O înhăţăm? 

— Fireşte! O lăsăm să treacă; apoi tu te năpusteşti asupra 
ei şi eu îi astup gura cu o batistă. Bagă de seamă, trece! 


Cei doi se trântiră la pământ, îndărătul tufişului. Fără să 
bănuiască nimic, Magda îşi continuă drumul, cu paşi grăbiţi. 
Dar îndată ce trecu de tufiş, fu înşfăcată de Hartmann şi 
trântită. Strigătul de ajutor pe care-l scoase se pierdu 
neauzit în zgomotul stârnit de cei adunaţi în jurul focului de 
la castel; al doilea strigăt fu înăbuşit de-a binelea de batista 
pe care i-o vârâse contele în gură. Apoi, Hohenegg scoase 
din buzunar câteva sfori groase şi-şi legă prizoniera, cu 
ajutorul lui Hartmann. 

— Nu prea tare! porunci contele. Suntem siguri de ea, 
fiindcă şi-a pierdut cunoştinţa; şi apoi, nu uita că e femeie, 
aşa că nu ne putem teme că va fugi. 

— Aşa! rosti mulţumit complicele său. S-a făcut! S-o ridic? 

— Da, hai! 

Hartmann luă în braţe pe Magda şi-şi urmă stăpânul care 
porni grăbit de-a curmezişul pădurilor şi livezilor. Erau 
nevoiţi să facă un mare ocol, pentru că flăcările ce mistuiau 
castelul aruncau o lumină puternică asupra întregii regiuni, 
astfel că orice trecător putea fi zărit. 

Îndărătul castelului şi pe partea opusă satului, pădurea se 
întindea pe o distanţă oarecare; apoi, urca laturile unui şir 
întreg de dealuri cu pante povârnite, din al căror creştet 
şoseaua ducea spre vale, după ce şerpuia în numeroase 
cotituri. Cei care mergeau pe jos puteau ajunge lesne în 
vârful dealurilor pe o cărare foarte bătătorită, străbătută de 
fiecare din aceste cotituri şi mărginită de ambele părţi, ca şi 
şoseaua, de mărăcinişuri dese. 

De cealaltă parte a trecătorii se vedea o trăsură, care urca 
încet spre creştetul unui deal şi era trasă de doi cai obosiţi. 
În afară de birjar, în trăsură se afla un călător care, învelit 
într-o manta largă, se înfundase în perna trăsurii şi se 
părea că doarme tihnit. Numai din când în când, adică 
atunci când roţile se izbeau de vreo piatră zguduind astfel 
trăsura, călătorul se trezea, îşi înălța capul şi, după ce-şi 
rotea ochii în jur, îl cobora iarăşi pe pernă. Deodată, trăsura 
se opri, iar călătorul tresări şi se ridică. 


— Ce s-a întâmplat? întrebă. 

— Am ajuns pe culme. 

— Ei şi? 

— Domnule, să lăsăm puţin caii să răsufle! Drumul a fost 
foarte obositor până aici. 

— N-ai decât să-i laşi! Oricum sosesc târziu, aşa că mi-e 
totuna. Eşti de prin părţile acestea nu-i aşa? 

— Da, domnule, din Steinweiler. 

— După câte-mi amintesc, trebuie să fie prin apropiere de 
Helbigsdort. 

— Da, la o depărtare de vreo jumătate de oră. Tocmai în 
direcţia de unde se poate vedea luminişul printre copaci. 

Şi pe creasta dealului pădurea era atât de deasă, încât nu 
se putea privi în vale. De aceea, nici focul nu putea fi zărit 
de aici; însă deasupra arborilor se ivea o lumină atât de 
puternică, încât s-ar fi putut crede că a început să se crape 
de ziuă. Călătorul îşi ridică ochii spre cer. 

— Hm! Venim dinspre răsărit şi abia a trecut miezul nopţii. 
Acolo jos trebuie să fi izbucnit un incendiu! 

— Cam aşa se pare, domnule! Vedeţi norişorul acela oare 
se înalţă deasupra copacilor? 

— Da. E tare întunecat, însă marginea lui de jos 
străluceşte ca aurul. Arde. Dar unde anume? 

— Lumina unui foc e oarecum înşelătoare în timpul nopţii, 
dar îndată ce vom ajunge la prima cotitură a şoselei, vom 
putea vedea întreaga vale. Să mân caii până acolo? 

— Da, şi chiar repede de tot! 

Trăsura porni în goană pe spinarea dealului şi ajunse 
curând la locul de unde şoseaua începea să coboare. Aici, 
birjarul se opri fără să vrea, arătă cu biciul în jos şi exclamă, 
speriat: 

— Domnule, vedeţi? 

— Da. Sunt două incendii, unul mai mare şi celălalt mai 
mic. Dumnezeule, incendiul cel mare este la castelul 
Helbigsdorf, iar cel mic e în sat. Dă-i drumul! Repede, cât 
de repede poţi! 


— Drumul e primejdios şi prăpăstios, iar caii îmi sunt morţi 
de oboseală. 

— Bine, atunci cobor şi o iau pe jos. Cunosc prin apropiere 
o cărare scurtă, care taie cotiturile. Porneşte-o încet spre 
castel şi ne întâlnim acolo. 

Îşi scoase mantaua şi cobori din trăsură. Străinul, un 
bărbat înalt şi bine făcut, trebuie să fi cunoscut bine ţinutul, 
pentru că, fără să stea o clipă pe gânduri, se întoarse pe 
şosea cu paşi zoriţi. După câteva minute, ajunse la capătul 
drumului de care pomenise şi începu să-l străbată. Cărarea 
nu era prea largă, dar prin aşezarea ei în pădure se afla 
tocmai la nivelul castelului, astfel că flăcările îi luminau 
fiece pas şi-i înlesniră într-o mare măsură coborârea. Jos, 
acolo unde cărarea se întâlnea pentru ultima dată cu 
şoseaua, străinul se opri. În faţa lui se afla o trăsură închisă, 
iar lângă ea aştepta birjarul. Faptul i se păru ciudat. 

— Bună seara! salută. 

— Bună seara! răspunse celălalt, ursuz. 

— A cui e trăsura? 

— A mea. 

— A ta? Pe cine aştepţi? 

— Nu te priveşte! 

— Mojicule! Ştii că-mi dai de bănuit? 

— Şi tu mie. 

Străinul râse: 

— Îmi placi, ştii? îţi voi da o amintire. 

După o aruncătură de ochi în trăsură, încredinţându-se că 
e goală, trânti la repezeală o palmă răsunătoare 
„politicosului” birjar. În clipa când birjarul bătut se gândi că 
s-ar fi cuvenit să-i răspundă în acelaşi fel, străinul era 
departe. 

Şoseaua se întindea spre sat, făcând câteva cotituri 
şerpuitoare. Călătorul misterios străbătu drumul ce ducea 
prin pădurice spre castel şi ajunse la jumătatea lui, când 
tresări şi se dădu speriat înapoi. Era aproape să se izbească 


de un bărbat, care apăruse grăbit printre copăcei. 
Îndărătul lui se afla altul, care purta pe braţe o povară. 

— Stai! porunci străinul arătării aceleia. 

Atunci, cel care mergea înainte smulse tovarăşului său 
povara de pe braţe şi-i strigă pe un ton poruncitor: 

— Doboară-l! 

Rostind aceste cuvinte, dispăru printre copăcei. Celălalt 
păşi furios spre străin: 

— Cine eşti dumneata? 

— Lasă asta! Ce ducea tovarăşul tău? 

— Şterge-o şi lasă-ne în pace! 

Voi să-şi urmeze tovarăşul, dar străinul îl apucase zdravăn 
şi nu-l lăsă să-şi îndeplinească gândul. 

— Stai, prietene! Colo jos arde; aici, voi doi vă strecuraţi 
prin pădure cu un obiect pe braţe. Vei avea bunăvoința să 
mă însoţeşti la castel! 

— Şi tu te vei duce dracului! 

— Cu plăcere! Dar fără tine nu mă primeşte. Înainte! 

— Caraghiosule! Dă-te la o parte, n-auzi? 

Încercă să trântească pe străin la pământ, dar îşi preţuise 
greşit puterea, căci în clipa următoare zăcea el însuşi la 
pământ, în timp ce străinul îngenunchease pe pieptul lui. 

— Ei, dar ştii că eşti un Goliath grozav?! râse acesta. Stai 
liniştit, să-ţi leg puţin mâinile şi să te duc la castel, ca să fii 
cercetat pe îndelete! 

Îşi scoase o batistă din buzunar, ca să-şi poată lega 
prizonierul, dar fu nevoit să dea drumul uneia din mâinile 
lui Hartmann. Acesta îşi vâri cu iuţeala fulgerului mâna în 
buzunar, scoase pistolul şi trase. 

Adversarul său abia avu vreme să-şi încline capul într-o 
parte; glontele trecu şuierând pe lângă el. 

— Ah, înţepi viperă?! Dă-mi jucăria! Şi întinse mâna, ca să- 
i ia pistolul. 

— Mori, câine! tună Hartmann, furios. 

Icnind, făcu o mişcare bruscă şi izbuti să-şi elibereze şi 
cealaltă mână din strânsoare. Dar în clipa când atinse 


trăgaciul, străinul îi întoarse pistolul în jos, - şi glontele 
ţâşni. 

— Ah! gemu Hartmann. M-am împuşcat! 

— Aşa ţi se cuvine, băiete! 

Cel ce vorbise îşi dădu seama că împotrivirea celui rănit 
slăbeşte, astfel că-i fu uşor să-i lege mâinile. 

— Acum vino cu mine! îi porunci. 

— Nu pot! răspunse gemând Hartmann. 

— Scoală-te şi porneşte! 

— Nu pot! M-am nimerit în ochi. 

Glasul îi era stins, iar corpul i se prăbuşi ţeapăn, după ce 
încercase să se ridice. 

— Prin urmare, eşti pierdut. Spune-mi cine eşti şi ce căâutai 
pe aici! 

Cel întrebat bolborosi: 

— Lăsaţi-mă să zac! Mor! 

— Să te las să zaci? Ca să vină tovarăşul tău să te ia? Nici 
prin gând nu-mi trece! 

Îl ridică uşor şi-l zvârli pe umeri. Hartmann nu fu în stare 
să se împotrivească. Străinul îl duse cu paşi grăbiţi prin 
pădure şi ieşi cu el în câmp, de unde focul se vedea bine, în 
toată mărimea lui înfricoşătoare. 

Cei dintâi pe care îi întâlni fură Karavey şi Balduin 
Schubert. Aşezând pe rănit la picioarele lor, se adresă lui 
Karavey. 

— Spuneţi-mi, prieteni. dar se întrerupse, fiindcă privirea 
îi căzu pe chipul ţiganului, luminat de flăcări. Karavey! Tu 
aici?! Ce surpriză! 

Şi Karavey recunoscu pe străin. 

— Katombu. voiam să spun: Nurvan-paşa. nu, contele 
Hohenegg. tu. dumneata. Se poate?! 

Îşi desfăcu braţele şi voi să se repeadă prietenos spre el, 
dar în clipa următoare îşi aminti deosebirea dintre situaţia 
lor şi-şi lăsă braţele să alunece pe lângă corp. Celălalt însă 
îşi dădu seama că prietenul se codise, şi-i spuse pe un ton 
plin de căldură: 


— Karavey, nu fi prost! Eu nu sunt pentru tine contele 
Wilhelm Hohenegg, ci tot Katombo, fratele şi prietenul tău. 
Hai să ne îmbrăţişăm! 

După ce-şi vădi bucuria că-şi regăseşte prietenul şi strânse 
bărbăteşte mâna lui Schubert, Katombo întrebă: 

— Ce cauţi prin părţile acestea? Ai fost desigur la sora ta, 
Lilga? 

— Nu, am venit cu alte gânduri pe aici. E o poveste 
întreagă şi lungă, pe care însă nu ţi-o pot istorisi acum. Dar 
lasă-mă să mă mir eu, că te întâlnesc pe tine aici! 

— Te lămuresc în două cuvinte. Am avut de îndeplinit o 
misiune diplomatică a ducelui Max la Curtea din Sudlandia 
şi la înapoiere am vrut să văd iarăşi ţinutul prin care am 
cutreierat deseori, pe vremea când nu eram încă Nurvan- 
paşa şi contele Hohenegg - tu ştii, Karavey. Cu prilejul 
acesta voiam să vizitez şi pe maiorul Helbig. Asta-i tot. 

— Ai venit în nişte clipe foarte nenorocite. 

— Castelul arde de mult? 

— De o jumătate de oră. 

— Atunci, focul a fost pus. Flăcările ţâşnesc din toate 
părţile şi colţurile castelului. Nu există nici o bănuială în 
privinţa făptaşului? 

— Niciuna. 

— Poate că insul acesta pe care l-am cărat în spinare va fi 
în stare să dezlege taina. 

— Cine este? 

— L-am găsit colo, în tufiş. Avea şi un tovarăş, dar a izbutit 
să-mi scape. Ducea o povară grea în braţe. 

Karavey se aplecă, spre a privi pe prizonier. Drace, omul e 
mort! 

— Mort? întrebă Katombo liniştit. Se poate, dar el însuşi e 
de vină. 

— Cum asta? 

— Avrut să tragă în mine. Primul glonte a trecut pe lângă 
mine, iar al doilea l-a nimerit chiar pe el. 


În clipa aceea se apropiară de ei, venind grăbiţi, maiorul 
Helbig, Gollwitz şi Sandford. Chipurile lor vădeau o mare 
nelinişte. Când zări pe străin, maiorul fu uimit şi se dădu 
înapoi cu un pas. 

— Nurvan-paşa! Fiţi binevenit, excelenţă, cu toate că nu vă 
pot oferi găzduire. Flăcările nemiloase nu-mi mistuie numai 
casa, ci şi întreaga avere. lertaţi-mă că deocamdată nu mă 
pot ocupa de dumneavoastră, aşa cum aş dori. Îmi caut fiica 
şi sunt îngrozit că n-o găsesc. 

— A fost în sat, spuse Karavey, şi o fi rămas acolo. S-o fi 
speriat, cum se sperie de obicei femeile de foc şi acum şi-o fi 
revenit în fire. 

— Presupunerea aceasta mă linişteşte într-o măsură 
oarecare. Dar cine-i trântit pe jos? 

— Un om pe care l-am întâlnit în pădurice, îl lămuri 
Katombo. 

— Şi cum a ajuns aici? 

— Când am zărit focul şi am coborât din trăsură, ca să 
merg mai repede pe jos, am dat de el şi mi s-a părut 
suspect. A tras în mine, dar i-am răsucit mâna şi s-a 
împuşcat în ochi. E mort! 

Maiorul se aplecă. 

— Hartmann! exclamă, surprins. 

— Îl cunoaşteţi, domnule maior? 

— Da. E soţul menajerei mele. A ieşit acum din puşcărie şi 
a venit la noi, dar a trebuit să plece numaidecât din castel. 
Cred că el este făptaşul, el a pus focul. 

— Să-i scotocim buzunarele, propuse Gollwitz. 

Îngenunche, scormoni prin buzunarele mortului şi găsi în 
buzunarul de la piept al hainei un pachet, pe care-l 
deschise: 

— Bani! Bancnote! Ia uitaţi-vă, domnule maior! 

Helbig le cercetă în grabă şi văzu că sunt bancnote şi 
bonuri de tezaur. 

— Banii aceştia îmi aparţin! exclamă. Obişnuiesc să 
semnez într-un colţ fiece bancnotă mare. Priviţi! Şi suma se 


potriveşte! Într-adevăr, el a fost cel care a pus focul! 

— Aşadar, v-aţi salvat cel puţin averea! spuse Fred. 

— "Totuşi, biblioteca şi o sumedenie de documente de 
valoare sunt nimicite de flăcări! Domnule von Gollwitz, vă 
rog, duceţi-vă în grabă în sat şi vedeţi dacă Magda e 
adăpostită undeva! Prezenţa lui Gerd mai este 
trebuincioasă la castel. 

Gollwitz dădu urmare acestei rugăminţi. Întâlni tulumbele 
câtorva sate învecinate, care veneau însă prea târziu într- 
ajutor. Flăcările alcătuiau o singură văpaie uriaşă, care se 
înălța până la nori şi acoperea tot cerul cu un fum gros şi 
negru. Văpaia pârlea hainele celor din apropiere şi lumina 
întregul ţinut, de parcă ar fi fost ziuă. 

Când Fred ajunse în sat, văzu că locuinţa săteanului sărac 
arsese cu totul. Pe zidurile înconjurătoare ce rămăseseră în 
picioare, mai ardeau câteva flăcări mici. Cele două case 
vecine scăpaseră neatinse, datorită măsurilor de prevedere 
ce fuseseră luate. Şi cum aici nu mai erau temeri de altă 
nenorocire, cei mai mulţi săteni se îndreptară spre castel; 
în sat rămăseseră foarte puţini. 

Fred întrebă despre Magda pe fiece ins pe care-l întâlnea, 
dar niciunul nu fu în stare să-i dea vreo lămurire. Intră din 
casă în casă şi străbătu pe rând ţarinile; găsi pretutindeni 
câte un moşneag sau câte o băbuţă, pe care îi iscodi, dar fu 
nevoit să constate în cele din urmă că nu aflase nimic. 

Abia când ieşi din sat, întâlni o femeie, ce se înapoia de la 
castel, ca să-şi vadă copiii lăsaţi singuri acasă. 

— Ascultă, femeie! N-ai văzut cumva pe domnişoara 
Helbig astă-seară? 

— Da. A fost întâi în sat şi după aceea a alergat cu noi spre 
castel, când a văzut că a izbucnit focul. 

— Eşti sigură? 

— Da. Mergea chiar în faţa mea. Dar din pricina îmbulzelii, 
a luat-o la dreapta prin livezi. 

— Îţi mulţumesc! 


Porni în grabă şi găsi laolaltă pe toţi locuitorii castelului şi 
oaspeţii lor, care priveau neputincioşi flăcările, căci 
încercările de stingere se dovediseră zadarnice. 

— Ai găsit-o? îl întrebă maiorul. 

— Nu. M-aş fi întors singur, dacă o găseam? 

— Prin urmare, a dispărut! Dumnezeule, unde-o fi? 

— Fiica dumneavoastră a plecat din sat, înapoindu-se spre 
castel, trecând pe lângă pădurice şi străbătând livezile, 
după cum mi-a spus o femeie care a văzut-o. 

— Atunci, a luat-o înaintea celorlalţi şi a pătruns în castel. 

— Magda a pierit în flăcări! se tângui Freya. 

— Liniştiţi-vă! o rugă Gerd. Magda nu putea să meargă 
atât de repede, cum am alergat eu şi tata. Noi doi am ajuns 
cei dintâi aici şi am fi zărit-o. 

— Poate că i s-a făcut râu pe drum şi acum zace pe 
undeva, spuse maiorul. Haideţi cu toţii s-o căutăm! Poate că 
dăm de ea. 

În clipa aceea apăru birjarul, pe care-l lăsase Nurvan-paşa 
să-şi mâne încet caii zdrobiţi de oboseală. La lumina pe care 
o răspândeau flăcările, se văzu că birjarul sângerează. 

— Ce ţi s-a întâmplat? îl întrebă paşa. 

— Am fost înjunghiat de un bărbat, care a trecut 
nebuneşte pe lângă mine, într-o trăsură închisă. 

— Povesteşte-ne cum s-au petrecut faptele. 

— Pe la jumătatea dealului, am întâlnit un alt birjar. 
Cărarea era îngustă şi prăpăstioasă, aşa că am coborât de 
pe capră, ca şi celălalt birjar, ca să ne ţinem caii. Tocmai 
când voiam să-mi urmez drumul, am auzii pe cineva din 
cealaltă trăsură strigând după ajutor. 

— Drace! exclamă Gollwitz. Ce fel de glas era? De bărbat 
sau de femeie? 

— Era glas femeiesc, după cum cred. Dar nu mi-am putut 
da bine seama, fiindcă strigătul a fost înăbuşit. Cred că 
cineva i-a ţinut sau i-a astupat gura cu un căluş celui care a 
strigat. 

— Şi ce-ai făcut? 


— Am cerut birjarului să oprească, dar el n-a vrut şi l-am 
apucat de braţ. Ne-am rostogolit şi el m-a înjunghiat cu un 
pumnal în braţ; în clipa aceea s-a deschis uşa trăsurii şi a 
ieşit altcineva, care mi-a dat o lovitură puternică pe la 
spate, astfel că mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am 
revenit, cei doi dispăruseră. 

— Câtă vreme ai zăcut? 

— Nu ştiu, dar cred că a trecut destul de mult pună când 
mi-am revenit. 

Ascultătorii se priveau înmărmuriţi. 

— Trebuie să pornim numaidecât după ei! porunci 
maiorul. 

— Staţi; să nu ne pripim! îl sfătui paşa. În asemenea 
împrejurări, sângele rece e mai folositor decât tulburarea. 
Povara pe care am văzut-o pe braţele fugarului putea să fie 
un corp omenesc. Dar o astfel de faptă ar fi într-adevăr 
nemaipomenită în ţara noastră. Cine putea să fie cel care a 
răpit pe domnişoara? 

— Da, cine? se întrebă şi Helbig, la rându-i. 

— În tot cazul, nu era un om oarecare, spuse paşa. Aveţi 
vreun duşman, prin părţile acestea, domnule maior? 

— După câte ştiu, nu am. N-am insultat pe nimeni. 

— Dar eu am un duşman, sări Gerd. Totuşi, aş socoti că nu- 
i cu putinţă o asemenea răzbunare. Nu, nu putea să fie el! 

— Cine? 

— Contele zănatic!” 

Atunci, interveni paşa: 

— Contele zănatic” a fost aici? 

— Da. Chiar azi. 

— Şi l-aţi insultat? 

— L-am pedepsit. 

— Pentru ce? 

— S-a purtat ca un ticălos, în parc, faţă de Magda. 

— Dumnezeule, atunci nu mai încape nici o îndoială că ela 
fost! exclamă paşa. Dar ce legătură o fi fost între el şi 
mortul acesta? 


— L-o fi întâlnit pe drum. 

— Dar nu poţi pune la cale un plan atât de primejdios cu 
un necunoscut, întâlnit din întâmplare. 

— Se cunoşteau de mai înainte, de la Fallum. 

— Asta-i altceva. Contele ştia desigur că Hartmann a fost 
în puşcărie şi a văzut în el unealta de care s-ar putea folosi, 
ca să-şi înfăptuiască planul. 

— Trebuie să pornim numaidecât în urmărirea lui! repetă 
maiorul. 

— Să mai aşteptăm câteva clipe, îl rugă Gollwitz. E mai 
bine să fim întâi siguri, ca să ştim ce avem de făcut. 

— O să ne scape! 

— Răpitorul fiicei dumneavoastră ne va scăpa, numai dacă 
ne vom pripi. Lăsaţi lucrurile pe seama mea! În preriile din 
nordul Americii am prins destui inşi primejdioşi. Înainte de 
orice însă trebuie să ne încredinţăm că nu ne înşelăm. Poate 
că domnişoara zace undeva leşinată. 

— Atunci, s-o căutăm repede, spuse maiorul, voind să 
plece. 

— Staţi! îl sfătui Gollwitz. Totul este să nu nimicim urmele. 
Rămâneţi cu toţii pe loc. Să mă însoţească numai Bill 
Sandford. El ştie să descopere o urmă şi să ţină după ea. Aţi 
salvat caii? 

— Da. Şi vitele au fost salvate şi duse la adăpost. 

— Atunci, poruncii să ni se aducă doi cai! Ne înapoiem 
curând. 

Cei doi vânători din prerie porniră. O luară pe drumul ce 
ducea spre sat şi cercetară marginile drumului, cu toată 
luarea-aminte. Lumina puternică pe care o răspândeau 
flăcările, le îngădui să vadă limpede fiece bucăţică de 
pământ. Când ajunseră în faţa păduricii, Fred se opri. 

— Aici este! spuse, arătând spre iarba călcată. Se 
aplecară, ca să cerceteze urmele. 

— Un picior mic de femeie, spuse Bill. Da, e drumul care 
duce spre dreapta, adică aşa cum ţi-a povestit adineauri 
femeia. 


Înaintară, prevăzători; întâi Fred, şi Bill îndărătul lui. Când 
trecură de tufiş, Fred se opri iar: 

— Drace! Aici sunt şi alte urme de paşi! larba e călcată de 
curând. 

— De câţi inşi? întrebă Bill. 

— Vom vedea îndată! Cercetară urmele. 

— Doi inşi! rosti Sandford. Aici, îndărătul tufişului, au stat 
la pândă! 

— Şi pe aici, prin dreapta, s-au strecurat, îl completă Fred. 

— Să vedem acum de unde au venit, îl îndemnă Bill. 

— Nu; n-ar avea nici un rost, trebuie să ne luăm doar după 
urmele care pornesc de aici încolo. lată, aici s-au năpustit 
cei doi asupra ei şi tot aici încetează paşii piciorului 
femeiesc. 

— Au dus-o pe braţe, sau în spinare. 

— Da. Şi acum nu mă mai îndoiesc deloc, că au fost cei doi 
inşi pe care i-a întâlnit paşa. Să mergem mai departe! 

Nu le fu greu să ajungă până la locul unde se întâlnise 
paşa cu cei doi netrebnici. 

— Stai! spuse Fred. Orice pierdere de timp poate fi 
păgubitoare. Ei sunt! Să ne înapoiem la castel! 

De la plecarea lor, nu se scurseseră decât zece minute. 
Când îi văzu venind, Helbig le ieşi în întâmpinare. 

— Ei? îi întrebă, pe un ton care vădea îngrijorare şi 
nerăbdare. 

— Nu vă speriaţi, domnule maior, răspunse Gollwitz. A fost 
într-adevăr răpită. 

— Atunci, repede după ticăloşi! 

Şi voi să se avânte pe cal. Fred îl împiedică s-o facă. 

— Vă rog, domnule maior, aşteptaţi încă o clipă! Trebuie să 
chibzuim cât se poate de bine. 

— Să se ducă dracului toată chibzuiala! între timp, ne 
scapă netrebnicul! 

— Nu ne scapă! Mai întâi să pornească imediat doi inşi pe 
urmele trăsurii, dar dumneavoastră veţi rămâne aici! 

— Eu? Pentru ce? 


— Aici e mai multă nevoie de dumneavoastră decât de 
oricare altul. 

— Înainte de orice, are fiica mea nevoie de mine. 

— În privinţa aceasta, vă putem înlocui noi; dar aici, la 
locul incendiului, nu. 

— Am înlocuitor. 

— Se poate. Însă pentru găsirea fiicei dumneavoastră ne 
vom despărţi şi vom avea nevoie de un centru de legătură, 
cu ajutorul căruia să ne putem împărtăşi veştile. 

— Să ne despărţim? De ce? 

— Până acum, ştim că fiica dumneavoastră a fost răpită de 
un bărbat; dar nu ştim cine este acest bărbat. 

— E contele! 

— Aşa bănuim, dar n-am putea jura că bănuiala noastră e 
întemeiată. Cât de departe e graniţa? 

— Distanţa poate fi străbătută în trei ore de cai iuți. 

— Cum se numeşte localitatea de la graniţă? 

— Wiesenstein. 

— Şoseaua pe care a venit paşa duce într-acolo? 

— Da, dacă după o oră de drum de aici daţi de o răspântie 
şi porniţi la dreapta. 

— Bun! Atunci, iată planul meu, care ne duce sigur la 
ţintă! Dacă într-adevăr contele este răpitorul, atunci se va 
strădui să ajungă cât mai curând la graniţă. Prin urmare, 
doi inşi pornesc pe cai după el. 

— Unul dintre ei voi fi eu! îl întrerupse Helbig. 

— Nu. Dumneavoastră veţi rămâne aici! La o astfel de 
urmărire nu pot merge decât oameni pricepuţi în 
descoperirea unui fugar. Eu voi prelua sarcina asta, iar 
prietenul meu Sandford mă va întovărăşi. 

— Dumneavoastră nu cunoaşteţi drumurile. 

— Faptul acesta n-are nici o însemnătate. În prerie nu 
există nici un fel de drumuri; totuşi, am nimerit totdeauna 
la ţintă. Aşadar, suntem înţeleşi: eu şi Bill pornim după el! 
Cineva dintre dumneavoastră se duce la domnul von Uhle 
şi-l iscodeşte în privinţa felului cum s-a despărţit de conte. 


S-ar putea ca el să mai fie acolo. Îmi împărtăşiţi la 
Wiesenstein, pe cale telegrafică, rezultatul acestor 
cercetări. 

— La ce adresă? 

— Sandford, Poste-restante”. Băgaţi însă de seamă în ce 
mod întocmiţi telegrama. Există cărări care duc de aici spre 
graniţă? 

— Da. 

— Şi acestea trebuie cercetate. 

— Dar cine le cunoaşte bine? 

— Eu, spuse Karavey. 

— Eu, răspunse în acelaşi timp Nurvan-paşa. 

— Dumneavoastră, domnule conte? întrebă Fred, 
bucurându-se, fiindcă auzise despre energia lui. Desigur că 
nu vreţi să luaţi parte la urmărire. 

— De ce nu? Nici nu mă gândesc să mă despart atât de 
curând de vechiul meu prieten Karavey, pe care nu l-am 
văzut de atâţia ani. Şi apoi, în cazul când contele este 
autorul acestei nemernicii, ţin mult să stau cu el de vorbă. 
Poartă acelaşi nume cu mine, şi dacă mă încredinţez că 
batjocoreşte necontenit acest nume, un pot rămâne 
nepăsător. 

— Dar nu vă va fi greu, după călătoria îndelungată pe care 
aţi făcut-o? 

— Câtuşi de puţin; dimpotrivă, mă bucur că voi putea să 
umblu. Mai aveţi ceva să ne spuneţi? Vreo îndrumare de 
dat? 

— Nu. Veţi lua măsurile pe care vi le vor porunci 
împrejurările. Aveţi nevoie de pregătiri deosebite? 

— În câteva clipe suntem gata de drum, îl asigură 
Katombo. 

— Dar. 

— E bine. Vă rog să n-aveţi nici o grijă în privinţa mea. 

Porni cu paşi grăbiţi, iar Karavey îl urmă. 

— Straşnic bărbat! se minună Fred. Şi acum, mai am 
nevoie de doi inşi. 


— Pentru ce? îl întrebă maiorul. 

— Dacă răpitorul este într-adevăr contele, ne-a luat-o cu 
mult înainte. Cred că este la o depărtare de cel puţin o oră. 
Astfel că s-ar putea să nu-l ajungem pană la graniţă. 
Domnul sublocotenent are un concediu mai îndelungat? 

— Câtă vreme îi place. 

— Să se ducă întâi cu tatăl său spre Himmelstein şi să 
supravegheze castelul cu cea mai mare luare-aminte. Dacă 
ne scapă contele, se refugiază acolo, fără îndoială, iar 
dumneavoastră, domnule maior, veţi rămâne aici spre a ne 
putea împărtăşi veştile şi ne veţi urma abia atunci când vă 
vom chema. Rămâneţi cu bine! 

Caii erau în apropiere. Fred încalecă şi Sandford îi urmă 
pilda. În câteva clipe cei doi călăreţi dispărură. Cei rămaşi 
erau stăpâniţi de o adâncă tulburare. 

— Cine merge la domnul von Uhle? întrebă Gerd. 

— Chiar eu, îi răspunse maiorul. Tu şi tatăl tău mă puteţi 
întovărăşi, deoarece drumul pe care-l aveţi de străbătut 
duce pe acolo şi în felul acesta veţi economisi un timp destul 
de preţios. 

— Vreţi să ne părăsiţi? oftă Freya. 

— Doar rămâne Conrad cu voi. 

— Conrad? El nu-i un ocrotitor pentru doamne. 

— Credeţi că vă voi mânca? întrebă servitorul. 

— Ai auzit! se tângui Zilla. 

— E un turbat! se plânse Wanka. 

— Ne va chinui groaznic! suspină Freya. 

— Duceţi-vă în sat la soţia pastorului! hotări maiorul. Acolo 
veţi fi bine primite şi mă puteţi aştepta. Aici nu mai este 
nimeni în stare să vă fie de vreun ajutor. Suntem cu toţii de 
prisos şi trebuie să lăsăm focul să ardă liniştit. 

Drumul îi duse timp de vreo oră prin pădure şi îi cobori 
apoi într-o vale, în adâncul căreia se afla moşia domnului 
von Uhle. Din pricina aşezării moşiei, nimeni nu zărise de 
aici flăcările care mistuiau castelul. Începea să se crape de 


ziuă, dar cei de pe moşie încă nu se treziseră, astfel că 
maiorul fu nevoit să bată în poartă. 

Când îi văzu pe oaspeţi, administratorul veni în grabă să le 
deschidă poarta. 

— Domnul von Uhle mai doarme? întrebă maiorul. 

— Da. 

— Vă rog să-l treziţi. 

— Numaidecât! Poftiţi în odaia de primire, domnule maior! 

Administratorul plecă şi după câteva minute se ivi Uhle, al 
cărui chip vădea uimirea pricinuită de această vizită. 

— Vă rugăm să ne iertaţi că venim la o oră atât de 
nepotrivită, începu maiorul, după ce se salutară. Contele 
Hohenegg a plecat? 

— Da. A pornit cu trăsura lui. 

— Aţi fost cu el la mine. S-a înapoiat aici, împreuna cu 
dumneavoastră? 

— Nu. Am mers împreună doar o bucată de drum. Apoi am 
întâlnit un cerşetor cu care a stat de vorbă. 

— După câtă vreme s-a înapoiat? 

— Cred că după vreo trei ore. 

— Cu cerşetorul? 

— Nu, fără el. 

— Vă rog să-mi descrieţi înfăţişarea cerşetorului. 

— Putea să aibă vreo cincizeci de ani şi părea foarte 
istovit. Purta pantaloni cenuşii, o haină neagră zdrenţuită şi 
o pălărie de culoare închisă. Chipul lui. 

— E de ajuns. Se potriveşte. 

— Nu vă înţeleg. 

— Omul acesta a dat foc întâi unei locuinţe ţărăneşti şi 
apoi castelului meu. 

— Mă speriaţi! Dar prezenţa dumneavoastră aici mă 
îndeamnă să cred că primejdia a fost înlăturată. 

— Dimpotrivă, prezenţa mea la dumneavoastră trebuie să 
vă spună că am pierdut totul. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnule maior, ce 
înseamnă asta? 


— Înseamnă că flăcările îmi mistuie şi acum castelul. Nu 
mi-am salvat decât vitele. 

— Vă rog să-mi îngăduiţi să mă îngrijesc de înhămarea 
cailor! 

— Da, însă fiţi bun şi daţi-ne două trăsuri; una pentru 
dumneavoastră şi pentru mine, iar cealaltă pentru domnii 
aceştia care trebuie să pornească în munţi! 

— Sunt victime? 

— Nu. Dar fiica mea a dispărut. 

— Ah! se sperie Uhle. Fără urme? 

— Ba da; i-am găsit urmele. 

— Lămuriţi-mă. 

— Urmele duc într-acolo unde vor pleca domnii aceştia. 

— Voi lua şi câţiva servitori! spuse moşierul. 

— Da, luaţi-i! De fapt, nu se mai poate salva nimic; însă nu 
e rău dacă vor fi câţiva inşi, care să dea o mână de ajutor. 

Uhle ieşi din odaie. 

— Contele este răpitorul, spuse maiorul. 

— Nu mai încape nici o îndoială! exclamă Gerd. Tată, aş 
vrea să nu fi ajuns la graniţă! 

— De ce? 

— Ca să-l pot prinde eu, la Himmelstein. Îl voi zdrobi pe 
ticălos! 

— Eu aş dori să-mi văd cât mai curând copila. Gândeşte-te 
la ceea ce are de îndurat Magda în tovărăşia unuia ca el! 

— Vai de el, dacă-l găsesc! 

— 'Te vei stăpâni, fiul meu! Şi eu sunt nevoit să mă 
stăpânesc, deşi sunt tată şi deşi simt cum mă cuprinde 
furia. 

După câteva minute, cele două trăsuri părăsiră moşia, în 
direcţii opuse: una se îndreptă spre munţi, iar cealaltă spre 
castelul Helbigsdorf. Când ajunse, maiorul îşi găsi castelul 
ars în întregime: arseseră şi zidurile înconjurătoare. Totuşi, 
flăcările continuau să se înalțe, alimentate din belşug de 
lemnăria ce se prăbuşise. Surorile lui Helbig se aflau la 
pastor, iar grasa doamnă Barbara dădea ajutor fierarului 


Curţii care, împreună cu administratorul şi Conrad, 
supraveghea servitorii şi sătenii ce încercau să smulgă 
vreun obiect din ghearele văpăii necruțătoare. 

Încă în cursul dimineţii, sosi dintr-o staţiune aşezată 
dincoace de graniţă o telegramă, cu următorul cuprins: „Nu 
s-au dus spre Wiesenstein, ci spre stânga. Mereu pe urme. 
Curând alte veşti. Sandford”. 

Capitolul XIV - Moartea Lilgăi. 

Sus în munţi, în apropierea graniţei, se afla în mijlocul 
pădurii, po-o parte a şoselei ce se întinde de-a lungul 
graniţei, un teren întins, pe care era aşezată o căsuţă, 
locuită de bătrânul pădurar Tirban. 

În faţa căsuţei, pe un morman de vreascuri, şedea o 
arătare omenească, a cărei înfăţişare era înspăimântătoare. 
Era îmbrăcată cu o rochie de culoare roşu-aprins, cu o 
cămaşă murdară, şi avea în jurul capului o cârpă galbenă. 
Braţele şi picioarele-i goale erau arse de soare. Trecuseră 
zeci de ani de când o întâlnisem pe şosea şi chipul îi 
îmbătrânise mult; trăsăturile erau atât de aspre, de parcă 
fuseseră tăiate cu un cuţit. Femeia îşi ţinea ochii închişi, dar 
mina ei vădea că e frământată de gânduri. 

Deodată ieşi din colibă un bărbat, ce se sprijinea într-o 
bâtă. Era mărunt, iar corpul său era şi mai slab decât al 
femeii. Ochii i se adânciseră în orbite; bărbia-i era ridicată, 
iar nasul atât de încovoiat, încât aproape că se atingeau. 
Privi o clipă în zare şi se uită apoi la femeia răsturnată pe 
vreascuri. 

— Lilga! rosti greoi gura lui ştirbă. 

Ea nu răspunse. 

— Lilga! 

Nici acum nu răspunse. Şi nici ochii nu şi-i deschise, doar o 
slabă mişcare a mâinii îi arătă că-şi auzise numele. 

— Lilga, mă duc, vorbi el iar. 

Ea-şi ridică puţin capul. 

— Te duci? Totul se duce. soarele, stelele, anii, zilele, orele, 
florile, omul. Da, du-te, Tirban; şi eu mă duc. 


— Mergi cu mine? 

— Cu tine? Nu. Încă nu mi-a venit vremea. Nu mă pot 
duce, decât după ce-i voi mai privi o dată. 

— Nu m-am gândit la asta. Mergi cu mine în pădure? 

— Ce să caut în pădure, dacă nu voi găsi pe acela pe care-l 
aştept? 

— Să căutăm buruieni, Lilga. 

— Buruieni? Pentru ce? Ca să lecuim bolnavi? Cu ce le pot 
ajuta? Tot trebuie să moară, mai curând sau mai târziu. 

— Şi este adunare în pădure. 

Acum, femeia deschise o clipă pleoapele. 

— Adunare? Cine se adună? 

— Ai tăi. Eşti doar regina lor, şi azi e vineri! 

— Ai mei? Unde sunt? Au murit şi nu mai au nevoie de 
mine. Şi cel care are nevoie de mine e departe, pe mare. 
Poate că l-au înghiţit valurile. şi s-a dus. 

Tufişul din faţa lor fu dat deoparte şi se iviră doi bărbaţi ce 
se îndreptară spre căsuţă. Unul din ei se opri şi privi ţintă 
spre cele două arătări. Apoi, se apropie cu paşi grăbiţi. 

— Lilga! strigă, desfăcându-şi braţele. 

Ea sări de pe vreascuri. Îşi deschise larg ochii şi glasul ei 
răsună bucuros: 

— Karavey, frate! 

În clipa următoare se îmbrăţişară călduros, dar bucuria 
revederii slăbi atât de mult pe Lilga, încât fratele fu silit s-o 
aşeze la loc pe mormanul de vreascuri. 

— E aici! oftă ea. Ah, acum mă pot duce. ca stelele, ca 
orele, ca florile. 

— Fii tare, Lilga! o rugă el. la uită-te la mine! 

Ea-l privi lung, cu ochi strălucitori. Înseninate de bucurie, 
trăsăturile ei părură mai puţin aspre, iar chipul ei aproape 
că putea fi numit frumos. 

— Lilga, nu vrei să saluţi şi pe domnul acesta, care a venit 
cu mine? 

Abia atunci îşi dădu seama că fratele ei nu venise singur. 
Desfăcându-se din braţele lui, se ridică. În faţa ei se afla un 


bărbat chipeş cu o barbă neagră, presărată, doar cu câteva 
firişoare argintii. Ea-l recunoscu numaidecât: 

— Katombo! Şi tu ai venit! Şi tu! Ah, ce bucurie tocmai la 
sfârşit! 

Contele îi strânse prietenos mâna şi privi, stăpânit de o 
mare tulburare, chipul ce fusese cândva atât de frumos şi 
pe care anii întipăriseră urme adânci şi nemiloase. Cât de 
mult iubise el odinioară făptura aceasta! Cum îi înşelase ea 
dragostea! Dar şi cât de înfricoşător fusese ea pedepsită din 
pricina aceasta! 

— Lilga, nu vorbi aşa! o rugă el, pe un ton peste măsură de 
mişcat. Vei trăi încă mulţi ani de acum încolo! 

— Da, Lilga! încercă s-o convingă şi Karavey. Vino cu mine, 
să împărţim frăţeşte bucuriile! Sunt bogat şi vreau să-ţi 
înseninez amurgul vieţii. 

Ea clătină încet din cap: 

— N-o voi face. Lilga nu va părăsi pădurea, ci va zăcea şi 
se va odihni aici, unde a pribegit mereu. Am rugat zâna să- 
mi îngăduie să te aştept. Ai venit azi şi tot azi mă va chema 
la ea. Dă-mi mâna; mă duc. 

— O, domnule! suspină Tirban, izbucnind în hohote de 
plâns. Convinge-o tu pe stăpâna mea! Azi e foarte 
schimbată. Nu ştiu ce are. Spune mereu că vrea să plece şi 
vorbeşte singură. 

— Lilga, trebuie să vii cu mine; nu se cade să mă părăseşti; 
am nevoie de tine! 

— De mine? Cu ce-ţi pot fi de folos? 

— Să porunceşti oamenilor tăi să ne ajute. 

— Să vă ajute? Ce s-a întâmplat? 

— Căutăm pe „contele zănatic”. 

Auzind aceste cuvinte, Lilga ciuli urechile. 

— Pe el? Unde a fost? Ce-a făcut? 

— A fost în Helbigsdorf şi a dat foc castelului, ca să poată 
răpi pe fiica maiorului. 

— S-o răpească? Pe ea, pe porumbiţa? El, vulturul? Şi-a 
izbutit? 


— Da. A fugit cu ea, cu o trăsură. Bănuim că o fi trecut 
graniţa, la Wiesenstein, şi am trimis în urmărirea lui doi 
oameni iscusiţi; iar eu şi Katombo am venit în grabă la tine, 
ca să cercetăm şi celelalte drumuri. 

Ochii Lilgăi scânteiară, iar făptura ei căpătă iarăşi măreţia 
anilor ce trecuseră. Se părea că o putere venită pe 
neaşteptate o întinerise cu douăzeci de ani. 

— Haideţi! Repede! 

Şi porni cu paşi grăbiţi, iar cei trei bărbaţi o urmară. Ea 
pătrunse în pădure, fără să se sinchisească de cioturi, sau 
de ramurile care o loveau în obraji, până ce ajunse într-o 
văgăună, în care şedeau doisprezece bărbaţi; cu toţii aveau 
trăsăturile obişnuite ale ţiganilor. La sosirea Lilgăi, cei 
doisprezece se ridicară. 

— Voi, bărbaţi boiniari, aveţi arme la voi? îi întrebă. 

— Da. 

— Atunci, urmaţi-mă! E vorba de o captură însemnată. 

Şi se îndreptă din nou spre pădure. Ceilalţi păşiră în urma 
ei. Moleşeala de adineauri dispăruse cu desăvârşire. Ea 
merse voiniceşte timp de vreun sfert de oră, până când 
ajunse într-un loc unde şoseaua se împărțea în două. Aici îşi 
potoli paşii şi, oprindu-se sub copaci, se adresă lui Karavey. 

— Dacă, nu s-a dus spre Wiesenstein, atunci trebuie să 
treacă neapărat pe aici, îi spuse. Vom. 

Dar se întrerupse, fiindcă în clipa aceea se auzi uruitul 
unor roţi şi curând se ivi o trăsură la care erau înhămaţi doi 
cai. Unul dintre ţigani înaintase foarte neprevăzător, astfel 
că birjarul îl zări şi, întorcându-se, bătu în ferestruica 
trăsurii. Numaidecât fereastra se deschise şi apăru capul 
unui bărbat, care cercetă ţinutul cu o privire ageră. 

— Ah, Lilga! mormăi. 

Apoi adăugă în şoaptă: 

— Birjar, se pregăteşte un atac! Dacă se apropie, mâni caii 
nebuneşte! 

Era contele. În faţa lui şedea Magda. Mâinile-i erau legate, 
iar în gură avea un căluş, astfel că nu putea striga după 


ajutor şi nici nu-şi putea trăda prezenţa. Dar ea auzise 
cuvintele contelui şi ochii ei strălucitori vădeau bucurie şi 
speranţă. El îşi dădu seama că prizoniera nu mai e copleşită 
de deznădejde şi-i zâmbi batjocoritor. 

— N-avea nici o grijă, comoara mea, îi spuse; nu vom fi 
împiedicaţi de nimeni; răspund eu de asta! 

Scoase din buzunar un pistol cu două ţevi şi-l încarcă. Era 
şi timpul, pentru că tocmai atunci ieşi la iveală printre 
copaci Lilga, întovărăşită de ţigani, de Karavey şi de 
Katombo. Ei nu ştiau dacă se află pe drumul cuvenit, dar 
Lilga păşi înaintea lor şi ridică bâta de care se sprijinea. 

— Opreşte-te! porunci birjarului, cu glas puternic. 

Acesta dădu bice cailor, care porniră în goană. În aceeaşi 
clipă, trosniră prin uşa deschisă a trăsurii două 
împuşcături: Lilga şi unul dintre ţigani se prăbuşiră la 
pământ, iar trăsura îşi continuă goana cu atâta repeziciune, 
încât ar fi fost cu neputinţă să fie ajunsă. 

De altfel, nimeni nu se gândi s-o urmărească, fiindcă toţi 
se aplecaseră deasupra Lilgăi, căreia glontele îi 
străpunsese pieptul. Ţiganul era rănit doar la un picior. 
Karavey şi Katombo îngenuncheară lângă ea, ca să-i 
cerceteze rana. Ea ţinu ochii închişi şi nu se mişcă. Părea că 
murise. 

— Lilga! o strigă fratele ei. Vorbeşte! Trăieşti? 

Ea-şi ţinu ochii închişi, dar îi răspunse: 

— Ela fost! 

Glasul răsună slab de tot. 

— Cine? Contele? L-ai recunoscut?! 

— Da. 

— Îşi va primi răsplata! 

Ea îşi rezemă mâna de pământ şi încercă să se ridice. Dar 
nu izbuti, şi căzu iar. Din ochii ei întredeschişi ţâşnea o rază 
de mânie, care vădea setea de răzbunare. 

— Da, Karavey, sânge pentru sânge! A ucis pe ultima 
regină a boiniarilor; să moară în chinuri groaznice! A 
scăpat acum, dar tu-l vei găsi oriunde s-ar ascunde. 


— Da, Lilga, îl voi găsi; ţi-o jur! 

Ea deschise ochii şi, fără să rostească vreun cuvânt, privi 
lung cele două chipuri aplecate asupră-i. Apoi, murmură: 

— Karavey este cu mine. şi Katombo. cei doi oameni pe 
care i-am iubit mai mult. ah! ce uşoară e moartea! mă duc, 
la fel cu stelele. cu florile. mă cheamă Bhovannia. rămâneţi 
cu bine! 

— Lilga, nu trebuie să mori, ci să trăieşti! 

— Mă duc! Să mă îngropaţi în pădure. aproape de stânci şi 
de brazi. Mă scufund şi pier, ca şi poporul nostru. fără 
patrie. rămâneţi cu bine,. rămâneţi cu bine! 

Membrele i se întinseră. Mai deschise o dată ochii, ca să 
cuprindă într-o privire îndurerată verdele întunecat al 
brazilor şi să soarbă frumuseţea priveliştii înconjurătoare, 
apoi îi închise pentru totdeauna. Fratele ei se aplecă spre 
ea. Corpul lui era străbătut de fiorii durerii, dar pe buzele 
lui nu se ivi nici un cuvânt. Ceilalţi stăteau tăcuţi în preajma 
lor. 

Deodată, se auziră paşi grăbiţi. Doi bărbaţi veneau de pe 
şosea. 

— Gollwitz! exclamă surprins Katombo. Gollwitz şi 
Sandford! 

Karavey se ridică. Chipul lui vădea o hotărâre de 
nezdruncinat. 

— Ei! strigă. Ne-am întâlnit! 

— Uitaţi-vă! Aici zace Lilga! spuse Katombo. 

Cei doi se apropiară. 

— O crimă! Cine e femeia? 

— Sora prietenului nostru Karavey. Contele a ucis-o. 

— Drace! A trecut pe aici? Prin urmare, nu ne-am înşelat! 

— Da, el a fost. 

— Când? 

— Înainte cu câteva minute. 

— Mii de draci! Eram foarte aproape de el. 

— Unde aveţi caii? 


— Unul dintre ei e prăpădit. I-am lăsat în sat, fiindcă ne 
stânjeneau în loc să ne fie de folos. Am mers pe urmele 
contelui şi, ca să scurtăm drumul şi să ne ferim de cotiturile 
şoselei, am fost nevoiţi s-o luăm de-a curmezişul, prin 
pădure. Cât de departe este graniţa? 

— Vreun sfert de oră de drum! răspunse Tirban. 

— Atunci, ne-a scăpat! 

— Desigur! interveni Karavey. Dar numai pentru câtva 
timp. Punem noi mâna pe el, n-aveţi nici o grijă! 

— Da, îl vom descoperi. Fireşte însă că dumneavoastră nu 
veţi merge cu noi. 

— Nu. Voi rămâne lângă sora mea. 

— Se înţelege. Vreţi s-o îngropaţi? 

— Da. Aici, în pădure. Asta a fost ultima ei dorinţă. 

— Atunci, rămâneţi şi căutaţi să ne ajungeţi după ce veţi 
sfârşi. Dar dumneavoastră ce aveţi de gând, domnule 
conte? 

— Merg cu voi, fiindcă sunt un Hohenegg şi mă simt 
obligat să ajut să fie pedepsite unele isprăvi pe care le 
săvârşeşte în nechibzuinţa lui un alt Hohenegg. 

— Vă mulţumesc, domnule conte. Hotărârea aceasta vă 
onorează. Dar nu se cade să întârziem, dacă ţinem să nu 
pierdem din ochi pe „contele zănatic”. Sunteţi dispus să ne 
însoţiţi chiar acum? 

— Da, sunt gata! îngăduiţi-mi doar să-mi iau rămas-bun de 
la Karavey şi de la Lilga, care a jucat cândva un rol 
însemnat în viaţa mea! 

După câteva clipe, cei trei inşi porniră în grabă pe şosea. 

— Unde o ducem pe Lilga? întrebă Karavey. 

— La coliba mea, răspunse pădurarul. Acolo şi-a pregătit 
sărmana de multă vreme coşciugul. 

— Ţi-a împărtăşit cumva şi dorinţele ei cu privire la 
înmormântare? 

— Voia să fie îngropată în văgăuna unde ne-a condus 
astăzi. 


— Îi voi ridica un monument din blocuri de stâncă şi în 
jurul lui voi sădi brazi întunecaţi. Dar oasele ucigaşului ei să 
nu aibă nicăieri un loc unde să poată fi găsite. Bhovannia 
este zeiţa răzbunării, ea îmi va ajuta. 

Se înjghebă numaidecât o targă, pe care fu aşezat 
cadavrul. Micul cortegiu porni spre coliba din pădure, în 
pragul căreia Lilga spusese cu puţin timp înainte: 

— Mă duc, la fel cu soarele, cu stelele, cu zilele şi cu orele! 

Capitolul XV - Vrerea Domnului. 

Trei bărbaţi păşeau voiniceşte pe cărarea pietroasă de 
munte care, înconjurată de pereţi uriaşi şi prăpăstioşi, duce 
pe lângă castelul Himmelstein şi se întinde apoi îndărătul 
castelului. 

Cărarea îngustă era prost îngrijită. Numai în unele locuri, 
unde se păstrase câte un strat subţire de pământ, se puteau 
zări urme de căruţe sau trăsuri, care te îndemnau să crezi 
că era străbătută din când în când de vreun vehicul. 

Era pe la amiază; dar aici, între pereţii plini de crăpături, 
care se înălţau vertical şi aveau desigur peste o sută de 
metri, domnea întunericul; nu se vedea decât o fâşie de cer 
care, privită de jos, putea să aibă cel mult lăţimea unei 
rigle. 

— Heavens! exclamă uimit cel mai înalt dintre călători, 
care depăşea staturile destul de impunătoare ale 
tovarăşilor săi. Am impresia că ne găsim într-un canion din 
America de Nord. Şi cred că n-aş fi deloc surprins, dacă s-ar 
ivi de după colţ vreun indian, care s-ar îndrepta spre noi în 
îmbrăcăminte de războinic. Amăgirea ar fi desăvârşită, 
dacă n-ar lipsi apa; un râu, sau măcar un izvoraş ar întregi 
de minune priveliştea. Nu eşti de părerea mea, Fred? 

— S-ar părea că ai dreptate, Bill! răspunse cel întrebat. 
Într-adevăr, ne-am putea crede în Vestul Sălbatic. 

— Aşteptaţi cinci minute, îi sfătui al treilea, în care cititorul 
va ghici fără îndoială pe Nurvan-paşa, şi dorinţa vă va fi 
îndeplinită. Vom ajunge îndată la Văgăuna Dracului, din 


care curge un pârâiaş repede în vale. Atunci, veţi avea ceea 
ce lipsea imaginii dumneavoastră. 

— Văgăuna Dracului? întrebă uimit Fred. Cunosc numele 
acesta. Este văgăuna în care ar fi trebuit să aibă loc duelul 
dintre fratele meu şi „contele zănatic”. 

— Păcat că n-avem vreme; altfel, v-aş fi arătat bucuros 
întreaga regiune. 

— S-ar părea că locurile vă sunt bine cunoscute, domnule 
conte! 

— Oh! zâmbi Katombo, am cutreierat mult în tinereţe 
munţii aceştia. 

— Mă miră, răspunse Bill, că zănaticul şi-a ales un drum 
atât de înspăimântător. 

— Pe mine nu mă miră, rosti Fred. Dar uitaţi-vă; se pare că 
am ajuns la locul despre care aţi vorbit adineauri. Aci, în 
dreapta, se deschide o văgăună şi dincoace, Bill, ai şi un 
Mississippi, care. behold! Ce-i asta? 

Se întrerupse, când privirea i se îndreptase spre pământ, 
care, aici, era acoperit cu o iarbă deasă, datorită apropierii 
de pârâul ce izvora zgomotos din văgăună şi se vărsa în 
canion. 

— Bill, vino încoace şi uită-te la urmele astea! 

Sandford dădu ascultare îndemnului rostit de prietenul 
său şi se apropie. Urmele erau atât de vădite, încât 
cercetarea lor fu lesnicioasă şi nu ţinu mult. 

— Domnule conte, nepotul dumneavoastră n-a pornit mai 
departe, ci a coborât aici, spuse Fred pe un ton convins. 

— Nu se poate! Nu vedeţi că urmele trăsurii duc mai 
departe? 

— Aşa e! Dar de aici înainte contele n-a mai mers cu 
trăsura, ci pe jos. 

— Ce vă îndeamnă să credeţi lucrul acesta? 

— Să vă lămuresc. Trăsura s-a oprit aici. Lucrul acesta 
reiese din urmele de copite, care s-au întipărit limpede în 
stratul de pământ. Veniţi acum într-o parte! Vedeţi urmele 
unor cizme? Aici au coborât cei doi bărbaţi, adică birjarul şi 


contele, şi urmele unuia dintre ei s-au întipărit mai adânc, 
fiindcă mergea greu din pricina poverii pe care o ducea pe 
braţe. Cred că vă închipuiţi ce povară era. 

— Vă gândiţi desigur la Magda, fiica maiorului. Numai că 
nu izbutesc să aflu unde o fi dus-o. 

— Nici eu nu sunt în stare să dezleg taina! Dar tot o vom 
descoperi! S-ar părea că nepotul dumneavoastră nu-şi dă 
seama de faptul că urmele îl pot trăda. 

— Dacă ar fi ştiut că au pornit în urmărirea lui doi călători 
de prerie, care se pricep să descopere şi drumul unei 
muşte, desigur că ar fi fost mai prevăzător, glumi Katombo. 

— Ei, sarcina noastră de acum nu-i chiar atât de 
anevoioasă, râse Fred. Staţi să auzim ce ne spune Bill. Se 
pare că a descoperit ceva. 

Între timp, Sandford se îndreptase spre intrarea în 
văgăună, cu privirea aţintită spre pământ. Deodată, se opri 
şi se aplecă. Apoi, se ridică şi făcu alţi câţiva paşi, pentru ca 
după câteva clipe să se înapoieze. 

— Amicul nostru a intrat în văgăună. l-am descoperit 
urmele paşilor. 

— Faptul acesta e cu neputinţă de crezut! se împotrivi 
Katombo. Ce rost avea să intre în peşteră? Doar n-are 
ieşire! 

— Fireşte că dumneavoastră trebuie să ştiţi lucrul acesta 
mai bine decât mine, răspunse Bill, pe un ton nepăsător. 
Dar m-aş lăsa spânzurat pe loc, dacă m-am înşelat. Ia uitaţi- 
vă aici. şi dincoace. şi dincolo! Este aceeaşi urmă de cizmă, 
pretutindeni. Omul nostru trebuie să fie încă în văgăună, 
fiindcă urmele duc înăuntru, dar nu se văd altele, care să ne 
îndemne să credem că a ieşit. 

— Domnule conte, se adresă Fred lui Nurvan-paşa. Cât de 
mare este depărtarea de aici până la castel, trecând prin 
văgăună? 

— În linie dreaptă, vreun sfert de oră. 

— Şi spuneţi că văgăuna nu are nici o ieşire? Se pare 
totuşi că nepotul dumneavoastră este de altă părere şi ştie 


că este o ieşire; altminteri, a căzut în capcană. 

— Nu cunosc niciuna. 

— Nici prin laturile văgăunii nu se poate ieşi? 

— În nici un caz. Pereţii sunt atât de verticali şi 
prăpăstioşi, încât nici cel mai curajos căţărător nu s-ar 
încumeta să facă o încercare. 

— Să vedem! Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa cum 
spuneţi, „contele zănatic” ne cade drept în braţe. Înainte! 
În văgăună, după el. 

Katombo clătină din cap, vădindu-şi astfel îndoiala faţă de 
susţinerile tovarăşilor de drum, că nepotul său s-ar fi folosit 
cu adevărat de calea aceasta; îi urmă, totuşi, fără să 
rostească vreun cuvânt de împotrivire. Era într-adevăr aşa 
cum spusese: pereţii care mărgineau pârâul erau foarte 
înalţi, astfel că gândul unei căţărări ar fi fost o nebunie. Cu 
atât mai ciudate păreau însă urmele care să văzură câtva 
timp, ca să dispară apoi cu desăvârşire; pământul era 
pietros, încât nu putea păstra nici o urmă. 


Cărarea de pe marginea pârâului se înălța necontenit, dar 
putea fi lesne străbătută de un călător ce nu suferea de 
amețeli. În adâncime, pârâul îşi vâjâia cântecul sălbatic, iar 
sus pereţii păreau că se ating aproape. În unele locuri 
stâncile se înclinau uşor, înfiorând pe cei trei urmăritori, ce 
se simțeau cuprinşi de o vrajă, din al cărei farmec nu se 
puteau smulge. 

— Acum îmi dau seama, spuse Fred, de ce locul acesta a 
fost poreclit Văgăuna Dracului. E într-adevăr 
înspăimântător. Şi nu m-aş mira câtuşi de puţin, dacă aş 
vedea strecurându-se diavoli sau năluci printre stâncile şi 
ruinele acestea întunecate. 

— Veniţi puţin încoace! îi îndemnă contele. Aici e şi mai 
înfricoşător, în timp ce sus strălucesc ferestrele, iar castelul 
e înconjurat de o coroană de raze. Într-adevăr, dacă stai aici 
în văgăună şi te uiţi în sus, ţi se pare că priveşti drept în 
mijlocul splendorii cereşti. 

— De aici se poate vedea castelul? 

— Încă nu. Dar mai încolo, adică unde se sfârşeşte 
cărarea, îl veţi putea vedea. Mai avem de mers doar cinci 
minute. 

Nu trecură cele cinci minute, şi pereţii dispărură; cărarea 
era înlocuită de un fel de adâncitură, al cărei diametru avea 
vreo sută de paşi. Adâncitura nu avea maluri; pereţii negri 
se înălţau din apă până la vreo sută cincizeci de metri, 
împrumutând apei o culoare întunecată, aproape neagră. 
Sus, în stânga, la o înălţime ameţitoare, priveau în jos 
zidurile castelului Himmelstein, iar jos pârâul se prăvălea 
cu repeziciune şi zgomotos în adânc, în cascade dintre care 
cea mai de jos era în acelaşi timp cea mai înaltă şi mai largă 
din toate. 

Priveliştea era atât de înspăimântătoare şi de drăcească, 
încât Fred nu se putu stăpâni să exclame: 

— Dumnezeule, parcă ar fi o scenă din Infernul lui Dante! 
Întocmai aşa îmi închipui că trebuie să fie râul în care sunt 
pedepsiţi să zacă o veşnicie cei păcătoşi; iar castelul de sus 


s-ar cuveni să nu se mai numească Himmelstein39, ci 
Hollenstein40, pentru că te face într-adevăr să crezi că 
acolo locuieşte un prinţ diabolic, a cărui menire este să 
păzească sufletele osândite să înoate în râu. 

— Ce tot îndrugi despre râu şi păcate! bombăni Bill, 
pentru care Dante nu însemna mai mult decât un sat din 
Boemia. Spune-mi mai bine unde a dispărut „contele 
zănatic”! 

Cuvintele prietenului treziră pe Fred la realitate. După ce- 
şi roti cercetător privirea în jur, rosti pe un ton ce vădea o 
nemărginită uimire: 

— Într-adevăr, pe unde o fi dispărut? S-ar putea crede că 
ne aflăm în faţa unor fenomene supranaturale! 

— Nu v-am spus de la început că este cu neputinţă ca elsă 
fi luat drumul acesta? îi mustră prietenos Katombo. Cum ar 
fi putut ajunge de aici în castel, afară de cazul când a avut 
la dispoziţie un balon? 

Sau dacă dracul, despre care pomenea Fred adineauri, nu 
i-a împrumutat cumva aripi! mormăi necăjit Bill. 

Gollwitz clătină din cap. 

— Dar ce-i cu urmele? în iarbă erau tot atât de limpezi, 
cum sunt literele în Bibliei! 

— M-am socotit totdeauna un om din Vest şi chiar unul 
dintre cei mai iscusiţi, spuse Bill, şi acum văd că nu mai 
suntem buni de nimic. Un copoi pe care-l îndemni pentru 
prima dată să se ia după o urmă nu s-ar fi arătat mai 
nepriceput ca noi. 

— Nu vă necăjiţi din pricina asta! îi potoli Katombo. Prima 
noastră încercare s-a dovedit infructuoasă, aşa că acum 
vom cerceta într-alt mod lucrurile. Mă voi duce la castel şi-i 
voi spune câteva cuvinte drăgălaşe nepotului meu. Va trebui 
să mă asculte. 

— Vreţi să plecaţi? îl întrebă Fred. Cât timp aveţi de făcut 
până la castel, căţărându-vă pe pereţii stâncoşi? 

— O oră întreagă. 

— Atunci, credeţi că vă veţi putea înapoia peste trei ore? 


— Fără îndoială. Dar nu vreţi să mă însoţiţi? 

— Eu rămân aici, răspunse Fred pe un ton hotărât. Am 
presimţirea că se află pe undeva o intrare ascunsă care 
duce la castel. 

— Şi nici eu nu mă mişc de aici, stărui Bill. N-am văzut 
niciodată în viaţa mea o urmă mai limpede ca asta şi ţin să 
dezleg negregşit taina. Dar să nu spuneţi în nici un caz 
nepotului dumneavoastră că n-aţi venit singur! 

— Fiţi fără grijă! Ştiu ce am de făcut. Vreau să sper că 
între timp nu vă veţi plictisi prea rău. 

Rostind aceste cuvinte, Nurvan-paşa se întoarse pe 
drumul pe care venise împreună cu ceilalţi doi urmăritori. 
Fred şi Bill se aşezară pe pământ şi-şi scoaseră merindele; 
drumul străbătut până acum le stârnise foamea. 

„Contele zănatic” şedea tolănit într-un scaun, în camera 
cea mare a castelului Himmelstein. Îşi scosese hainele cu 
care călătorise şi îmbrăcase un halat. Lângă el se aflau pe o 
masă resturile unui prânz îmbelşugat, care fusese desigur 
pe placul contelui. Mina lui mulţumită vădea că este într-o 
dispoziţie minunată. Uneori, râdea zgomotos, de parcă ar fi 
fost ispitit de gânduri năstruşnice şi îmbucurătoare. În cele 
din urmă, apăsă pe butonul soneriei de pe masă. 

Intră un servitor, căruia-i porunci să strângă farfuriile şi să 
cheme pe administratorul castelului. După câteva minute, 
apăru Geissler. 

— Ei, prietene, ţi-a trecut oboseala călătoriei? A fost o 
călătorie fermecătoare, nu-i aşa? E drept că am întâmpinat 
şi oarecare piedici, dar le-am biruit. Dar ce ai? Parcă eşti 
amărât! la spune-mi: s-a întâmplat ceva? 

— Aveţi dreptate, stimate stăpân! Nu mă simt în apele 
mele. Dacă se află toată povestea? N-ar fi trebuit să vă 
încredeţi în puşcăriaşul acela! 

— Ei aş! râse contele. Geissler, prea eşti fricos! Cine s-ar 
putea încumeta să ne facă vreun rău? Chiar dacă Hartmann 
a fost prins şi silit să mărturisească, nu avem de ce să ne 
sinchisim. Vom tăgădui totul, şi pace! Cel mai de seamă 


lucru este că am adus fata în castel, fără să ne vadă cineva. 
Tot a fost bine că tata a pus atunci să se repare vechiul 
mecanism, care fusese uitat cu totul! 

— Aveţi dreptate, stimate stăpân, dar de data aceasta am 
trecut printr-o sumedenie de întâmplări. Focul, răpirea, 
ciocnirea cu ţiganii, înjunghierea birjarului la braţ. 

— Încetează Geissler! Eşti într-adevăr un corb bătrân şi 
azi te arăţi mai nesuferit ca oricând. Eu nu sunt nici pe 
jumătate atât de îngrijorat ca dumneata. Spune-mi mai bine 
dacă soţia dumitale a pregătit cum se cuvine cele două 
cămăruţe din turn. 

— Da, domnule conte, totul este în ordine! 

— Şi fata? 

— Se pare că o să ne pricinuiască numai necazuri, plânge 
şi se tânguieşte neîncetat şi-şi strigă mereu tatăl şi pe unul, 
Gerd! 

— Cred şi eu! rosti batjocoritor contele. Dar aşa e la 
început. Vom domestici noi pasărea. 

— Şi dacă nu va voi să se supună? 

— Atunci, o vom duce în beci. 

— Vă cer iertare, stimate stăpân, dar nu vom putea să 
facem lucrul acesta. 

— De ce? 

— Nu avem decât o singură cameră şi e ocupată. Ultimul 
ei oaspete n-a murit încă. 

— Încă nu? Se pare că-i place viaţa! 

— Nu, dar era sănătos tun şi n-am vrut să-mi încarce 
conştiinţa cu o crimă. Contele râse răutăcios: 

— Da, ştiu că dumneata ai o conştiinţă peste măsură de 
gingaşă. Du-te! Nu ţin deloc să-mi stric dispoziţia din 
pricina mutrei dumitale posomorâte! 

Abia se închisese uşa în urma intendentului şi acesta intră 
iar, înmânând stăpânului său o carte de vizită. 

— Wilhelm conte von Hohenegg. Hohenegg? Cine mai 
poartă numele acesta, afară de mine? Da, e vestitul căpitan 
de pirați care a distrus planurile tatălui meu şi m-a înşelat 


cu privire la moştenirea părintească. Dar ce o fi vrând de la 
mine? Geissler, pofteşte pe domnul! În tot cazul, n-ar fi 
nimerit să-l alung. 

Intendentul ieşi, şi în clipa următoare intră cel anunţat. 
După saluturile de rigoare, cu totul lipsite de căldura 
cuvenită între rude care nu s-au văzut de o vreme 
îndelungată, stăpânul casei îşi îndemnă oaspetele să se 
aşeze, arătându-i un scaun. Oaspetele însă rămase în 
picioare, prefăcându-se că n-a băgat de seamă îndemnul 
gazdei. 

— Cărei pricini îi datorez neaşteptata bucurie de a-mi 
saluta unchiul? Dacă nu mă înşel, e aproape o veşnicie de 
când nu ne-am mai întâlnit. 

Nurvan-paşa îl măsură lung: 

— Vorbeşti serios? Eu am impresia că, dimpotrivă, ne-am 
întâlnit de curând. 

— De curând? Te înşeli! 

— Se poate să nu mă fi recunoscut. Faptul s-a întâmplat în 
pădure, cu vreo două-trei ore înainte de miezul nopţii; 
purtai pe braţe o povară grea. 

„Contele zănatic” se sperie, dar izbuti să-şi ascundă 
tulburarea şi chiar să zâmbească. 

— Ştii că nu-i tocmai măgulitor pentru mine ceea ce spui. 
S-ar părea că m-ai confundat cu un hamal. 

— S-ar putea totuşi întâmpla ca un conte să se înjosească 
şi să săvârşească îndeletniciri obişnuite unui hamal. 

— Nu te înţeleg, scumpul meu unchi. 

— Te rog să nu joci teatru cu mine! Mă înţelegi foarte bine. 
Cred că nu vei tăgădui că ştii ceea ce s-a întâmplat ieri pe 
moşia maiorului Helbig. 

— De unde vrei să ştiu? în timpul scurtei mele vizite la 
maior, care n-a durat decât o oră, nu s-a întâmplat nici un 
fapt deosebit. 

— Tocmai de aceea s-a întâmplat după plecarea dumitale. 

— Se poate; dar ce mă priveşte pe mine? 


— 'Te priveşte mai mult decât vrei să recunoşti. Întreaga 
proprietate a maiorului a fost distrusă astă-noapte de 
flăcări. 

— Cerule! Ce tot spui? Nu se poate! 

— Şi în timpul incendiului, fiica maiorului a fost răpită de 
un ticălos. 

Cavalerul-răpitor al timpurilor moderne se prefăcu peste 
măsură de uimit: 

— Se poate măcar imagina un asemenea lucru? Astfel de 
întâmplări nu se mai produc în zilele noastre! 

— Totuşi, se produc uneori, după cum vezi! Aflându-mă 
prin ţinutul acela, voiam să vizitez pe maior şi l-am găsit în 
prada celei mai cumplite deznădejdi, din pricină că-i 
dispăruse fiica. Este prietenul meu, aşa că am pornit 
numaidecât în urmărirea tâlharului. Cu prilejul acesta, 
cercetările m-au dus până aici, la castelul Himmelstein. 

— La castelul. Himmelstein? întrebă şovăitor contele. Ce 
vrei să spui? 

— Vreau să spun că fata este aici, că e ţinută închisă. 

— Domnule.! Cum îţi poţi îngădui.?! 

— Te rog, nu te înfierbânta! Ştiu foarte bine cu cine am de- 
a face. Te întreb: vrei să dai de bunăvoie drumul acestei 
prizoniere, sau nu vrei? 

— Nu văd de unde şi de cine eşti îndreptăţit să-mi pui 
această întrebare. Fata nu este la mine! 

— Aş, lasă glumele sinistre! Dacă-mi dovedeşti că eşti 
chibzuit, sunt dispus să nu-ţi mai vorbesc despre ceea ce ai 
auzit şi să mă îngrijesc să nu te mai supere nimeni. De nu, 
voi fi nevoit să mă gândesc la sprijinul poliţiei! 

— E foarte ciudat, excelenţă, că dumneata, un Hohenegg, 
vrei să-mi fii duşman şi să mă ameninţi cu poliţia. Cine te 
îndreptăţeşte s-o faci? 

— Mă mai întrebi? Tocmai fiindcă sunt un Hohenegg, nu 
pot sta nepăsător câtă vreme mânjeşti acest nume. Prin 
urmare, refuzi să dai drumul fetei? 


— Nu refuz, ci mă apăr cu toată energia împotriva faptului 
că încerci să stabileşti o legătură între mine şi cazul acesta, 
despre care nu ştiu nimic. Totuşi, sunt dispus să te însoțesc 
prin tot castelul, ca să te convingi că greşeşti. 

— Aş! răspunse dispreţuitor Katombo, îmi pot închipui că 
există în castelul acesta vechi destule ascunzători, pe care 
nu le cunosc decât anumiţi inşi. De aceea, sunt sigur că te 
vei feri să mi le arăţi. 

— Nu există ascunzători în castelul Himmelstein! 

— Cu atât mai bine pentru dumneata! 

— Să punem capăt acestei convorbiri! Nu sunt dispus să 
mă las descusut ca un criminal. 

— Bine! De altfel, s-ar fi cuvenit să-mi închipui că vizita 
mea va rămâne fără urmări. Plec, dar îmi îngădui să-ţi aduc 
aminte că şi în Sudlandia eşti numai tolerat. N-am decât să 
spun un singur cuvânt şi vei fi alungat din ţară! 

— Domnule, eşti nebun; altfel nu mi-ai vorbi pe tonul 
acesta! Nu-ţi dau voie să te porţi astfel în casa mea, şi doar 
numele Hohenegg, despre care-ţi închipui că-ţi este sfânt 
numai dumitale, mă împiedică să mă port cu dumneata aşa 
cum meriţi. 

— Şi cum ai vrea să te porţi? întrebă paşa, zâmbind 
batjocoritor. Tare aş ţine să ştiu. Nu cumva ai avea de gând 
să mă faci şi pe mine să dispar, aşa cum ai făcut acum vreo 
şapte ani cu tânărul baron Theodor von Gollwitz? 

Celalalt tresări speriat: 

— Gollwitz? Ce vrei să spui? Nu te înţeleg. 

— Gândeşte-te puţin, scumpe nepoate! Mă vei Înţelege 
foarte uşor. Drumurile din castelul dumitale sunt puţin cam 
ameţitoare. Rămâi cu bine! 

Fără să aştepte vreun răspuns, Katombo păşi spre uşa şi 
cobori grăbit scara de piatră, acoperită cu covoare. Ajuns 
dincolo de poartă, se îndreptă spre sud şi în zece minute 
pătrunse în pădure, ale cărei liziere se învecinau cu 
şoseaua. 


De-abia făcu vreo douăzeci de paşi în pădure şi zări doi 
oameni, care păreau că l-au aşteptat, ieşindu-i în 
întâmpinare. 

— V-aţi şi înapoiat, excelenţă? întrebă cel mai în vârstă 
dintre ei; erau Schubert şi fiul său Gerd, trimişi să 
supravegheze castelul Himmelstein. A mers repede! Aţi 
dobândit vreun rezultat? 

— Nu; a tăgăduit totul. 

— Nu v-am spus asta acum o jumătate de oră, când ne-am 
întâlnit aici? 'Ticălosul de la castel e uns cu toate alifiile! 

— Şi acum, ce facem? întrebă Gerd, care abia îşi putea 
stăpâni nerăbdarea. Doar nu vom aştepta până când se va 
ocupa poliţia de chestiunea aceasta! Până atunci, Magda 
poate să şi moară! 

— Sunt de aceeaşi părere, rosti tatăl său. Propun să 
ridicăm ancora, să întindem pânzele şi să ne îndreptăm 
spre corabia cu pirați „Himmelstein”. Ne aşezăm „bord la 
bord” cu ea şi legăm de catarg pe oricine găsim, aşa cum 
porunceşte bunul obicei marinăresc. Aşa rămâne! 

Katombo râse: 

— Nu merge chiar atât de iute cum credeţi. Fireşte că nu 
putem întreprinde nimic, înainte de a încunoştinţa pe 
tovarăşii noştri. Prin urmare, cel mai nimerit lucru este să 
mergem întâi în Văgăuna Dracului, ca să căutăm pe von 
Gollwitz şi pe Sandford. 

— Mergem toţi trei? 

— Da. 

— Dar dacă între timp ticălosul încearcă să fugă şi să ia 
fata cu el? N-ar fi mai bine să rămână de veghe unul dintre 
noi? 

— Cred că n-ar avea nici un rost. Tâlharul se va feri să 
plece din castel, fiindcă acolo-şi ştie prada mai în siguranţă 
ca oriunde. 

— Poate că aveţi dreptate. Atunci, să tragem scripetele 
pentru ridicarea ancorei! 


Mergând cu paşi repezi, ajunseră în trei sferturi de oră la 
locul din văgăună, unde aşteptau nerăbdători cei doi 
vânători din prerie. 

— În sfârşit! exclamă Fred, când zări pe Katombo. Vă 
întoarceţi mai curând decât am crezut. Au venit şi ceilalţi 
doi domni? Bun, atunci suntem împreună şi putem cerceta 
situaţia cu mai multă chibzuinţă. Aţi obţinut vreun rezultat, 
excelenţă? 

— Nu; tăgăduieşte. 

— Well, trebuia să ne aşteptăm la asta. Dar 
dumneavoastră, domnule căpitan, aţi constatat ceva 
deosebit? 

— N-am observat nimic. Am aruncat ancora puţin înainte 
de amiază în preajma castelului, dar n-am văzut nimic în 
afară de o trăsură goală, care venea dinspre munte şi a 
intrat în curtea castelului. 

— O trăsură goală? Fireşte! Contele n-a pătruns în castel 
prin partea din faţă, ci a coborât din trăsură şi a intrat prin 
partea din spate, ca să-şi ducă prada la adăpost. 

— Prin spate? Pe unde anume? 

— Pe aici. 

— "Tot nu vreţi să renunţaţi la presupunerea că are un 
drum ascuns în văgăună? întrebă Katombo. 

— Nu; acum sunt şi mai convins decât înainte. După 
plecarea dumneavoastră, n-am trândăvit deloc. 

— Aşa? Dar ce-aţi făcut? 

— Ne-am frământat mintea şi am descoperit intrarea 
secretă spre castel! 

Această mărturisire neaşteptată produse asupra noilor 
veniţi o nemărginită uimire. Ca să pună capăt curiozităţii 
ce-i năpădise şi să înlăture întrebările care le-ar fi putut 
răpi un timp preţios, Fred îi lămuri: 

— V-am spus că am descoperit intrarea secretă. Poate că 
ar fi trebuit să mă exprim altfel, adică să vă declar că n-am 
văzut-o încă, dar ştim unde se găseşte, unde trebuie s-o 
găsim. 


— Unde? Nu există în pereţii aceştia nici un loc de ieşire, 
care să nu poată fi recunoscut din afară. Cât despre o 
spărtură, nici vorbă nu poate să fie. 

— Nu-i aşa? zâmbi măgulit Fred. Şi, eu toate acestea, 
lucrul este foarte simplu. Există un astfel de loc, care scapă 
vederii; fireşte, numai unul. 

— Care-i locul acela? întrebă Katombo, curios. Ar fi poate 
un loc, dar nu-l socotesc nimerit: partea de perete care-i 
acoperită de cascadă. 

— Tocmai la aceea m-am gândit, spuse Fred, pe un ton 
hotărât. Bill are aceeaşi convingere ca şi mine. 

— Dar locul acela nu poate fi folosit! 

— De ce nu? 

— Cum s-ar fi putut strecura nepotul meu pe sub căderea 
de apă, ducând fata pe braţe? 

— Asta nu ne priveşte pe noi, ci pe el. Dar dacă această 
cascadă poate fi oprită printr-un mecanism oarecare? Şi 
dacă dincolo de cădere este ascunsă o barcă? Într-un 
asemenea caz, şarada ar fi dezlegată foarte uşor. Birjarul, 
care cunoaşte negreşit taina, a pornit înaintea contelui şi a 
oprit căderea, pentru ca apoi să ajute „zănaticului” să ducă 
pe Magda în barcă, fără ca vreunul din ei să se ude câtuşi 
de puţin. 

— Ceea ce spuneţi pare de necrezut! 

— În cazul de faţă, tocmai ceea ce pare de necrezut este 
cu putinţă. 

Katombo clătină din cap. 

— Dumneavoastră, vânătorii din prerie, sunteţi oameni 
foarte ciudaţi! Dintr-un firişor de iarbă alcătuiți o poveste 
întreagă şi aveţi apoi dorinţa s-o creadă cei care o ascultă. 

— Să nu ne certăm! spuse Fred. Ne vom convinge îndată 
cine are dreptate. Are cineva dintre dumneavoastră o 
lumânare, sau ceva asemănător? 

Scotocindu-se prin buzunare, Balduin Schubert izbuti să 
scoată la iveală o bucăţică de seu. 

— E de-ajuns. Chibrituri am; totul este să nu le ud. 


— Ce aveţi de gând? îl întrebă uimit Katombo. Doar nu veţi 
trece apa înotând? 

— De ce nu? râse Fred. Trebuie doar să vă fac dovada că 
presupunerea mea şi a lui Bill este întemeiată. 

— Da, însă apa aceasta rece v-ar putea fi primejdioasă, 
chiar foarte primejdioasă. 

— Aş! Fluviile în care am înotat de atâtea ori în Vestul 
Sălbatic nu fuseseră încălzite, vă rog să credeţi. 

Spunând aceste cuvinte, îşi scoase haina şi o dădu lui Bill. 

Atunci interveni căpitanul: 

— Stai, scumpul meu Gollwitz! Te-am lăsat adineauri să ne 
vorbeşti despre presupunerea care te frământă, fără să mă 
amestec. Acum însă când trecem la fapte şi vreţi să înotaţi, 
dumneata şi Bill, se schimbă lucrurile: înotul e doar 
specialitatea mea. Te rog deci să-ţi îmbraci haina şi să-mi 
dai seul şi chibriturile! Voi înota eu în locul dumneavoastră 
şi voi cerceta locul. 

Fred nu voi să consimtă; se iscă o mică gâlceava, din care 
Schubert ieşi totuşi învingător. 

Fără să mai aştepte, îşi scoase haina şi tot ceea ce l-ar fi 
putut stânjeni în timpul înotului. Îşi înveli bucăţica de seu şi 
chibriturile în batistă şi le vâri sub pălărie, pe care şi-o 
trase bine pe frunte. Apoi cobori în apă, care-i ajunse întâi 
până la genunchi. 

Cei rămaşi îi urmăriră mişcările cu o nelinişte lesne de 
înţeles. Căpitanul înainta mereu spre mijlocul lacului, care 
devenea din ce în ce mai adânc, astfel că apa-i ajunse până 
la umeri. Apoi, îşi desfăcu braţele şi începu să înoate, 
îndreptându-se spre cascadă, dar nu spre mijlocul, ci spre 
dreapta ei. 

— Hm! e şiret! observă Fred, mulţumit. Se apropie de 
locul cel mai abordabil, adică de marginea cascadei. 

— Credeţi că acolo este intrarea secretă? îl întrebă Gerd. 

— Nu acolo, ci mai spre mijloc. Dar îmi închipui că vrea să 
folosească spaţiul rămas între cascadă şi perete. 


— De unde ştiţi că există într-adevăr acest spaţiu. De aici 
nu vă puteţi da seama, fiindcă nu se vede. 

— Aşa e; nu se vede din pricina depărtării. Însă trebuie să 
fie! Gândiţi-vă la puterea cu care cade apa de la o înălţime 
atât de mare. E limpede că apa nu alunecă vertical pe lângă 
perete, ci este aruncată într-un fel de curbă, care desigur 
că nu poate fi observată de aici. lată, tatăl dumneavoastră a 
ajuns acum la marginea cascadei şi acum. acum a dispărut. 

Da, căpitanul nu se mai zărea. Iovarăşii rămaşi pe mal 
băgară de seamă că Schubert îşi trăsese încă o dată pălăria 
pe frunte, se aplecase şi pierise sub cascadă. 

Dacă presupunerea celor doi vânători ar fi fost 
neîntemeiată, căpitanul trebuia să se ivească după o clipă în 
faţa cascadei. Dar el nu apăru. Era o primă dovadă cănui 
se întâmplase nici o nenorocire. Ceilalţi stăteau nemişcaţi 
pe mal şi priveau nerăbdători spre locul, îndărătul căruia 
dispăruse. Trecură cinci minute, şi alte cinci, - însă 
Schubert nu se arătă. Sufletele celor de pe mal începură să 
fie cuprinse de îngrijorare; cel mai neliniştit dintre ei era 
Gerd, fireşte. Se scurseră alte cinci minute de tăcere şi 
aşteptare; deodată, Gerd exclamă: 

— Cascada, cascada! Uitaţi-vă, dispare! Apa încetează să 
curgă! 

Într-adevăr, cascada pierise. Mai întâi treapta de sus, care, 
atinsă parcă de o baghetă magică, păru că se scufundă. 
După aceea, mai încet, treptele următoare. Vuietul slăbi din 
ce în ce, până ce încetă cu desăvârşire. După două minute, 
acolo unde un brâu lat de apă acoperise pereţii stâncoşi, nu 
se mai văzură decât stropi rari. Jos, pe luciul apei, ieşi la 
iveală o crăpătură - nu destul de limpede, din pricina 
întunericului înconjurător - spre care se aţintiră privirile 
curioase ale tuturor celor de pe mal. 

— lată intrarea dumneavoastră spre castel, spuse 
Katombo pe un ton de sinceră uimire. Într-adevăr, domnule 
baron, trebuie să-mi exprim admiraţia pentru spiritul 
dumneavoastră de pătrundere! 


— Ah, domnule conte, n-a fost prea greu să ajungem la 
dezlegarea tainei, după ce am chibzuit asupra întregii 
situaţii şi a amănuntelor aflate. Am avut întâi urmele, care 
duceau în chip neîndoielnic spre văgăună. Apoi, asigurarea 
dumneavoastră că pereţii laterali nu pot fi urcați, lucru de 
care m-am convins şi singur. Întrucât „contele zănatic” n-ar 
fi putut să zboare, rămânea o singură soluţie: cascada. 

— Da, aşa cum înfăţişaţi dumneavoastră lucrurile, par 
foarte simple. Dar vă mărturisesc sincer că mi-aş fi 
frământat un an de zile mintea pe locul acesta, fără să-mi 
dea în gând că îndărătul cascadei se ascunde o intrare 
tainică. În ce mod credeţi că a fost oprită cascada? 

— În privinţa aceasta ne va lămuri mai bine căpitanul, 
dacă. behold! Iată-l că vine! Şi, într-adevăr, întocmai aşa 
cum mi-am închipuit, adică într-o barcă! 

Din crăpătură ieşi o barcă, în care şedea Schubert şi care 
se apropia repede de locul unde se aflau tovarăşii rămaşi în 
aşteptare; după câteva clipe, barca se opri şi căpitanul sări 
pe mal. 

— Aşa, m-am înapoiat! râse Schubert. Cred că m-aţi 
aşteptat cam mult; dar oricât aş fi vrut, n-am putut 
descoperi mai curând secretul. Prin urmare, lucrurile sunt 
întocmai aşa cum le-aţi bănuit, domnule baron. După ce. 

— Stai, dragul meu! îl întrerupse Fred. Negreşit că 
suntem cu toţii curioşi să ştim cum ai dezlegat şarada, dar 
ne poţi istorisi şi pe drum povestea. Sunt de părere să nu 
mai pierdem vremea, fiindcă ne aflăm în sfârşit aproape de 
ţintă. Să trecem apa! 

— Pornim toţi cinci deodată? întrebă Gerd, măsurând cu 
privirea barca mică pe care o adusese Schubert. 

— De ce nu? Dacă au putut încăpea trei inşi în barcă, vom 
izbuti să ne înghesuim şi noi cinci, răspunse Fred pe un ton 
convins. 

Şi se aşezară cu toţii: Sandford luă vâslele, iar Schubert 
trecu la cârmă; ceilalţi se înghesuiră. În timpul drumului, 
„marinarul îşi desfăşură odgonul”, adică începu să 


povestească. După ce se afundase cu îndemânare, izbutise 
să ajungă dincolo de cascadă, din fericire „fără să-şi fi făcut 
în cap vreo gaură prin care să pătrundă apa”. În 
semiintunericul ce domnea aici, putu să zărească o spărtură 
în stâncă şi înotă numaidecât spre ea. În clipa următoare, fu 
învăluit de un întuneric de nepătruns. Înotând cu toată 
prevederea, atinse după puţin timp un obiect ce ieşea la 
suprafaţa apei; după cum se încredința curând, pătruns de 
o neînchipuită bucurie, era o barcă. Sări în ea, aprinse un 
chibrit şi dădu foc seului; la licărirea slabă pe care o 
răspândi bucăţica de seu, înţelese că se află într-un canal, 
care se sfârşea aici lângă o scară ce ducea drept în sus. 
Socotind că şi-a îndeplinit cum se cuvine însărcinarea, se 
hotări să se înapoieze la ai săi. Atunci însă îşi aduse aminte 
că Fred vorbise despre o oprire a cascadei şi fu ispitit să 
cerceteze lucrurile mai de aproape. Fără să mai stea pe 
gânduri, începu „să se caţăre pe frânghiile catargurilor”. 
Când ajunse pe treapta cea mai de sus, bucăţica de seu era 
aproape să se stingă. Scara dădea într-un gang foarte 
neted. Şi tocmai aici găsi ceea ce căuta, un fel de macara, 
ale cărei frânghii porneau în sus, printr-o gaură. Fireşte că 
Schubert îşi dădu numaidecât seama cum stau lucrurile. 
Apucă roata şi o împinse atât de mult, până când simţi o 
împotrivire. Pe pământ se afla o lampă, lăsată acolo cu 
vreun scop oarecare şi care acum se dovedea cât se poate 
de folositoare. O aprinse de la bucăţica de seu şi cobori 
grăbit scările. Când ajunse şi văzu că apa încetase să curgă, 
iar în canal pătrunsese lumina zilei, fu săgetat de o 
nemărginită bucurie. Între timp, stinsese lampa. 

În clipa când barca intră în canal, Balduin Schubert îşi 
sfârşise povestirea, pe care o istorisise pe scurt tovarăşilor 
săi. Din câteva lovituri de vâslă, barca ajunse la scară. După 
ce aprinseră lampa şi legară barca, Fred începu să urce 
scara. 

La aşezarea treptelor, care fuseseră săpate cu stângăcie în 
stâncă, se folosise o crăpătură naturală şi verticală, care 


îngreuna acum într-o măsură simţitoare urcuşul. Când 
ajunse pe treapta cea mai de sus, la locul unde se punea în 
mişcare macaraua, Fred aşteptă până ce suiră şi ceilalţi şi-i 
îndemnă să păstreze o tăcere desăvârşită. 

Gangul în care păşiră avea lăţimea de un metru şi 
înălţimea de doi metri. După ce străbătură o parte din 
gang, dădură de un loc unde se afla un vas de lemn, umplut 
pe jumătate cu apă. Faptul era bătător la ochi, dar cum nu 
voiau să-şi piardă vremea, trecură mai departe, fără să mai 
ţină scama de el. 

Fred fusese foarte chibzuit, când îşi sfătuise prietenii să fie 
cât mai tăcuţi; într-adevăr, abia se îndepărtaseră cu câţiva 
paşi de vasul cu apă, şi se auzi un zgomot uşor. 

— Ssst! Vine cineva! Trântiţi-vă la pământ şi nu scoateţi 
nici o vorbă! 

Toţi îi urmară îndemnul şi Fred îşi stinse lampa. La vreo 
douăzeci de paşi se zărea o dâră de lumină. Fred nu-şi 
putea da seama de unde vine lumina, pentru că un colţ al 
gangului îi astupa vederea. Cu sprinteneala unei pisici, 
călătorul din Vestul Sălbatic se strecură pe lângă perete. 
Ajungând la colţ, putu să vadă pe bărbatul care ţinea 
lampa. 

Era intendentul castelului. 

Fără să bănuiască nimic, el trecu pe lângă Fred, care se 
lipise de perete, reţinându-şi răsuflarea, ca să nu fie simţit. 
Dintr-o aruncătură de ochi, Fred se încredința că 
intendentul nu este întovărăşit de nimeni. 

— Stai! 

Speriat de sunetul neaşteptat al unui glas omenesc, 
intendentul se opri. Întorcându-se şi văzând pe cel care-i 
poruncise să se oprească se înspăimântă de-a binelea, de 
parcă ar fi văzut o stafie. Dar îşi recapătă curând 
stăpânirea de sine. 

— Cine eşti dumneata şi ce cauţi aici? întrebă pe un ton 
ameninţător. 


— Hm, nu te supăra, unchiaşule! Vreau să vizitez pe 
stăpânul tău, cel mai mare ticălos din câţi există. 

— Ia ascultă, cine eşti? 

— Deocamdată, nu te priveşte. Însă mă vei cunoaşte 
curând şi încă bine de tot. Dă-mi lampa! 

Dar înainte de a-şi sfârşi cuvintele, i-o şi smulse din mână. 

— Ascultă! strigă intendentul. Dacă nu-mi dai înapoi 
lampa. 

Însă nu-şi putu termina ameninţarea, ci trebui să ne dea 
îndărăt cu câţiva paşi, văzând ţeava unui revolver 
îndreptată asupră-i. 

— Bill! îşi strigă Fred tovarăşul. 

— Aici sunt! răspunse Sandford, care se afla în fruntea 
celorlalţi. Să-i trag o palmă netrebnicului ăstuia? 

Intendentul se întoarse. 

— Cine-i omul acesta? întrebă înspăimântat. 

— Sunt dracul în persoană şi am venit să te iau! râse Bill. 
Nu mai face nazuri şi supune-te! 

În acelaşi timp, îl strânse atât de puternic în braţele lui 
vânjoase, încât îl înţepeni. 

— Aşa, l-am dat gata! Şi acum, Fred, poţi afla de la el orice 
doreşti. Îţi dau cuvântul meu, că va mărturisi totul. Voi avea 
eu grijă să vorbească. 

Din pricina spaimei care-i intrase în oase, atunci când îl 
ameninţase Fred cu revolverul, intendentul scăpase un 
obiect pe care-l ţinuse sub braţ. Fred se aplecă şi, 
ridicându-l, îl privi. 

— Ah! o bucată de pâine! Unde o duceai, ticălosule! 

— Mă duceam să. voiam să. o dau peştilor de jos, unde 
curge apa. 

Răspunsul acesta era atât de prostesc, încât se străduiră 
cu toţii să nu pufnească în hohote de râs şi să nu-şi trădeze 
astfel prezenţa. 

— Aşa?! Nu zău?! Se pare că ne socoteşti tare proşti, dacă 
eşti în stare să-ţi închipui că te vom crede. Însă nu ne pasă 


prea mult, la urma urmelor, unde te duceai. Spune-ne mai 
bine unde răspunde gangul acesta. 

— Nu vă priveşte! 

— Netrebnicule, vorbeşte mai frumos; de nu, îţi rup coşul 
pieptului în două! îl ameninţă Bill, sporind strânsoarea 
braţelor. 

Intendentul gemu. 

— Daţi-mi drumu', pentru numele lui Dumnezeu; daţi-mi 
drumu' şi vă spun tot ce vreţi! 

— Bun; atunci să ne răspunzi cinstit! Unde ajungem, 
mergând pe gangul acesta? îl iscodi Fred. 

— Întâi, gangul se întinde pe o distanţă destul de lungă. 
Apoi, se ajunge la o uşă, îndărătul căreia este puţul 
castelului. 

— Cum e închisă uşa? Cu un zăvor? 

— Nu, are o încuietoare secretă. 

— Pe care tu o cunoşti, însă, nu-i aşa? 

— Da, răspunse intendentul, codindu-se. 

— Asta-i bine, fiindcă nu vom mai fi nevoiţi să ne pierdem 
vremea, care ne este atât de prețioasă. Cine o mai 
cunoaşte? 

— Contele şi soţia mea. 

— Altcineva nu? 

— Nu. 

— Mai departe! 

— Dincolo este o uşă, care are de asemenea o încuietoare 
tainică şi duce într-un gang, ce se sfârşeşte la o scară 
construită în spirală. 

— Folosind scara, unde ajungi? 

— Într-un turn, în care nu se află decât tinda scării şi două 
cămăruţe. 

— Cine locuieşte în cămăruţele acestea? 

Intendentul nu voi să răspundă, dar Sandford, în ale cărui 
braţe începuse să pălească, îl strânse încă o dată şi-l 
îndemnă să nu fie îndărătnic. 

— Fiica maiorului Helbig, gemu intendentul. 


— Vezi ce bine ne înţelegem? râse Fred. Bănuiesc că 
intrarea la scara aceea în spirală este ascunsă; altminteri, 
prizoniera voastră ar fi putut fugi până acum. 

— Da, în faţa uşii este o fotografie, iar pe dinafară, unde 
este clanţa, s-a făcut o ridicătură mică, la cuiul ramei. 

— Bun! înţeleg mecanismul. Însă cred că între turn şi 
castel mai este un mijloc de comunicaţie. 

— Da, scara are încă un palier; acolo este o uşă care duce 
într-un gang al castelului. 

— Sper că ai spus adevărul; fiindcă, în clipa când ne 
convingem că ne-ai minţit măcar într-o singură privinţă, eşti 
pierdut! Fireşte, deocamdată eşti prizonierul nostru. 
Pedeapsa pe care o vei căpăta atârnă de felul cum te vei 
purta. Bill, ia lampa cealaltă şi supraveghează pe „domnul”! 
La cea mai mică mişcare suspectă, tragi în el şi-l culci! 

După ce cercetară buzunarele prizonierului, ca să vadă 
dacă are arme, şi găsiră un cuţit pe care Bill îl confiscă 
numaidecât, urmăritorii porniră iar, până când dădură de o 
uşă, care-i sili să se oprească. Fred lumină cu ajutorul 
lămpii şi, nezărind nici un zăvor sau lacăt, se adresă 
intendentului castelului: 

— Cum se deschide uşa? Spune-ne repede, dar nu ne 
minţi! 

Prizonierul începuse să-şi dea seama că, încercând să se 
împotrivească, şi-ar înrăutăţi situaţia. Arătând un loc în 
pervazul uşii, răspunse: 

— Dacă vârâţi cuțitul în deschizătură şi apăsaţi cu putere, 
uşa se deschide numaidecât. 

Fără să mai stea pe gânduri, Fred dădu crezare acestei 
lămuriri şi vâri cuțitul în deschizătură. Se auzi un scârţâit 
uşor şi uşa se deschise, lăsând să răbufnească un abur rece 
şi jilav. Fred întinse lampa şi lumină. În faţa lor se afla o 
încăpere rotundă, pardosită cu plăci de piatră şi în mijlocul 
ei era o gaură adâncă, În gaura aceasta dispărea frânghia 
puţului, care atârna de sus. 


— Înainte de a intra în încăpere, trebuie s-o cercetăm 
amănunţit! Să ascundem lumina lămpii, ca să nu ne trădeze 
cumva, în cazul când ar veni cineva întâmplător la puț. O 
luăm la dreapta, pe lângă deschizătură. Bill, fă-mi plăcerea 
şi rămâi, aici cu prizonierul nostru! Nu ştiu cum stau 
lucrurile şi un singur strigăt de-al lui ne-ar putea trăda. 
Păstrează-ţi lampa lui; nouă ne e de-ajuns aceasta. 

Fred îşi acoperi lampa şi pătrunse, urmat de tovarăşii săi, 
în încăperea primejdioasă. Trecură cu bine pe lângă puţ şi 
ajunseră de asemenea fără piedici la uşă, pe care o 
deschiseră în acelaşi fel ca şi pe cealaltă. 

Apoi, lampa fu lăsată iar să-şi răspândească în voie lumina. 
Înaintea lor se întindea un gang neted, ce se sfârşea la o 
scară în spirală, care era împrejmuită de nişte ziduri. 

— Până acum nu ne-a minţit prizonierul; lămuririle lui se 
potrivesc întocmai. Păşiţi uşor şi cu grijă! 

Cei patru urcară încet scara. La al doilea palier, Fred se 
opri. Lăsând lumina lămpii să cadă pe perete, zări o uşă 
care, spre marea lui uimire, era deschisă. 

— E foarte ciudat! şopti. Oare prizonierul nostru a lăsat 
uşa deschisă, sau a deschis-o cineva după ce a plecat el? 
Cine altul ar fi putut să fie, decât „contele zănatic”? 
Rămâneţi aici şi lăsaţi-mă să mă urc întâi singur, ca să trag 
cu urechea şi să-mi arunc ochii sus! 

În clipa următoare, dispăru după întorsătura scării. Ajuns 
sus, se opri câteva clipe şi ascultă. Apoi, se întoarse. 

— Domnii mei, venim tocmai la timp. Domnişoara Magda e 
sus şi contele este cu ea. l-am auzit bine pe amândoi. 

— Ticălosul! exclamă Gerd, galben de mânie. Înainte, sus, 
sus la el! 

— Staţi! replică Fred, apucându-l cu putere de braţ. Ţin 
foarte mult să-mi ascultați îndrumările. Dumneavoastră, 
excelenţă, şi căpitanul intraţi în gangul acesta, care duce la 
castel, spre a lua pe conte în primire, în cazul când 
izbuteşte să ne scape. Domnul sublocotenent merge cu 
mine. 


Cei doi rămaseră ascunşi în întuneric, iar Fred şi Gerd 
urcară scara. După al patrulea palier, scara se sfârşi şi ieşi 
la iveală o uşă, îndărătul căreia se auzeau glasuri. 

— Uite clanţa! Să intrăm. Dar uşor, cât se poate de uşor! 
şopti Fred. 

După o scurtă apăsare, uşa se deschise. Fred intră şi Gerd 
îl urmă. Se aflau într-o odăiţă, mobilată doar cu un pat, o 
măsuţă de noapte şi două scaune. Odăiţa n-avea fereastră, 
dar prin uşa dată de perete pătrundea o fâşie de lumină. 
Gerd se furişă până la crăpătura uşii şi aruncă o privire în 
încăperea alăturată. 

Contele şedea pe o canapea mică, iar într-un colţ era 
Magda, cu chipul înspăimântat şi cu mâinile ridicate 
implorator spre el. 

— Nu te amăgi, porumbiţa mea! îi spunea tocmai atunci 
contele. Nici un om nu ştie unde eşti; nimeni nu-ţi poate 
veni într-ajutor. Numai dacă vei da ascultare simţămintelor 
mele de dragoste, mă vei putea îndupleca să-ţi redau 
libertatea şi putinţa de a-ţi revedea tatăl. 

— Te urăsc şi te dispreţuiesc! îi răspunse fata, cu glas 
tremurat. 

— Ah, am domesticit eu şi alte păsărele. Vei deveni şi 
dumneata mai blândă, îndată ce vei păşi într-una din 
văgăunile în care obişnuiesc să închid pe cei îndărătnici şi 
să-i domesticesc. 

— Voi muri. 

— Nu-i chiar atât de uşor să mori! 

— Dumnezeu mă va ocroti şi salva! 

— Crezi? Tare aş vrea să ştiu cum ţi-ar putea îndeplini 
dorinţa. Dumneata eşti slabă şi eu sunt puternic. [i-o voi 
dovedi. 

Se ridică, se îndreptă spre ea şi voi s-o îmbrăţişeze. Dar se 
dădu înspăimântat înapoi şi chipul i se învineţi, pentru că 
uşa se deschise şi îndărătul ei apăruse Gerd. 

— Mişelule! tună Gerd. 


Cuvântul acesta îl făcu pe conte să-şi revină în fire. Cine 
vorbeşte nu poate fi stafie. 

— Gerd, Dumnezeule! strigă Magda, aruncându-se în 
braţele iubitului. 

— Ce cauţi dumneata aici? se răsti contele, îndreptându-se 
spre Gerd. În aceeaşi clipă însă, zări pe Gollwitz, care se 
ivise în spatele celuilalt „intrus”. 

— Cine. cine eşti dumneata? Unde. unde te-am mai văzut? 

— Cine sunt? Hm, sunt duhul dumitale cel rău şi am venit 
să-ţi cer socoteală pentru fratele meu Theodor! 

— Gollwitz! exclamă uimit contele, recunoscându-l. 

— Da, sunt un Gollwitz! A venit ora răzbunării. [i s-au 
încheiat socotelile, monstrule! 

— Încă nu! scrâşni Hohenegg. 

Dintr-o săritură, smulse lampa cu care venise şi se repezi 
spre dormitor. În clipa următoare dispăru îndărătul uşii cu 
fotografii, care se trânti şi se încuie. 

— A fugit! exclamă Fred. Dar nu ne-a scăpat de tot! Nu 
poate să dispară! Domnule sublocotenent, rămâneţi 
deocamdată aici cu domnişoara, până când mă înapoiez! 

Apoi, alergă spre dormitor şi înşfacă lampa pe care o 
lăsase pe un scaun. În câteva clipe, găsi mecanismul despre 
care vorbise intendentul şi izbuti să deschidă uşa. După 
aceea, cobori treptele în grabă. 

Între timp, Hohenegg reuşise să treacă ambele paliere ale 
scării şi să fugă prin uşa ce ducea spre castel. Lumina 
aruncată de lampa sa căzu însă pe Katombo şi căpitan, care 
stăteau aici de pază şi, cum îl zăriră, se repeziră să-l prindă. 
Dar contele fu agil şi reuşi să se strecoare fără să fie prins. 
Trântind o înjurătură, se întoarse şi, înainte ca ei să-şi dea 
seama, cobori în goană treptele. 

— Sfinte Marte! rosti furios Balduin Schubert. A întins 
pânzele şi a plecat, şi noi stăm aici ca două corăbii vechi şi 
prăpădite! Ce facem acum? Să ne părăsim locul de veghe şi 
să fugim după el? Dacă domnul von Gollwitz. 


— Căpitane! răsună glasul lui Fred, în imediata lui 
apropiere. 

— Dumneata eşti, domnule baron? 

— Da, eu sunt! răsună răspunsul; în acelaşi timp, corpul 
său se ivi în bătaia luminii aruncată de lampa pe care o 
ţinea în mână. Aţi văzut pe „contele zănatic?” 

— Da, a vrut să treacă pe aici. 

— Încotro a luat-o? 

— În jos pe scară. 

— Prin urmare, vrea să scape prin gang şi prin cameră 
unde se află puţul. Dar nu va izbuti, fiindcă Bill îl aşteaptă 
acolo şi va pune mâna pe el, sau îl va alunga spre noi. 
Urmaţi-mă! 

Tustrei coborâră scara în goană. Când ajunseră pe ultima 
treaptă, se aflau la o mică depărtare de fugar, a cărui 
siluetă se vedea foarte limpede. Îşi continuară goana cu şi 
mai multă repeziciune, dar nu putură împiedica zgomotul 
pricinuit de paşii lor. Cel urmărit îşi dădu seama că poate fi 
ajuns şi alergă mai repede decât până atunci, astfel că 
depărtarea dintre el şi cei trei inşi nu se micşoră. După 
două minute contele ajunse la puț, şi începu să păşească pe 
pietre. În clipa când era să treacă de puț, răsună la câţiva 
paşi de el glasul puternic şi poruncitor al lui Bill: 

— Opreşte-te! Opreşte-te numaidecât, sau te împuşc! 

Hohenegg fu atât de înspăimântat când văzu că drumul îi 
este închis, încât se dădu înapoi cu câţiva paşi. Din 
nefericire, însă, piciorul său călcă pe o piatră, ce se 
desprinse sub greutatea corpului lui, piatră care se afla 
chiar lângă gaura puţului. Contele simţi că se clatină, că nu 
se mai ţine bine pe picioare. Ridicându-şi braţele şi apoi 
săltând un picior, încercă să-şi găsească un punct de 
reazem, dar îşi pierdu de-a binelea echilibrul; scoțând un 
țipăt asurzitor şi înspăimântător, se rostogoli pe spate în 
adânc. Se auzi un zgomot înăbuşit. corpul contelui ajunsese 
pe fundul puţului. 


După câteva clipe, Fred şi tovarăşii săi apărură în uşa 
încăperii în care se afla puţul. 

— Bill! 

— Fred! 

— Unde-i „contele zănatic”? 

— A căzut în puț. 

— În puț? Şi se opri uimit şi îngrozit. 

Nici ceilalţi nu scoaseră vreun cuvânt. Era o clipă de 
adevărată groază. La adâncimea aceea înfricoşătoare, 
corpul se zdrobise, fără îndoială. 

— L-a judecat şi l-a pedepsit Dumnezeu! rosti în cele din 
urmă Fred, al cărui chip căpătase o paloare de cadavru. 
Dumnezeu l-a pedepsit în locul oamenilor. Sunt îngrozit! 
Haideţi, să părăsim cât mai repede acest loc 
înspăimântător. 

Katombo se apropie prevăzător de marginea puţului şi 
privi cercetător în adâncime. Nu se auzea nici cel mai mic 
zgomot, astfel că nu mai încăpea nici o îndoială: contele era 
mort. Întorcându-se spre tovarăşii săi, le spuse pe un ton 
tulburat şi grav: 

— Sunt ruda lui şi n-ar fi frumos din partea mea dacă m-aş 
bucura de moartea lui. Dar ar fi fost şi mai neplăcut pentru 
mine, să-l văd apărând la bara justiţiei. În felul acesta, 
faptul a avut o dezlegare oarecum fireasca. Să mergem! 

— Da, să mergem, consimţi Fred. Dar mai întâi să 
aşteptăm pe Gerd şi Magda, care vor fi desigur îngrijoraţi 
în privinţa noastră. Căpitane, ia dumneata lampa şi du-te te 
rog să-i aduci! 

Schubert luă lampa şi porni grăbit pe coridor şi apoi pe 
scară, îndreptându-se spre încăperea unde fusese închisă 
Magda. Aceasta-şi recăpătase liniştea şi voioşia, datorită 
prezenţei lui Gerd. 

— Cum stau lucrurile? întrebă Gerd. 

— Bine, foarte bine. pentru noi! 

— Unde-i contele? întrebă Magda pe un ton înfricoşat, 
ascunzându-şi capul la pieptul lui Gerd. 


— E mort! A încercat să fugă prin încăperea puţului şi s-a 
rostogolit în puț. 

— Dumnezeule sfinte! exclamă tânărul, îngrozit. 

— Haideţi, haideţi! Ne aşteaptă ceilalţi. Nu mai avem ce 
căuta aici. 

Gerd luă fata în braţe şi ieşi după căpitan. Tatăl său îl 
urmă şi închise uşa. Curând îşi ajunseră tovarăşii. 

Cel mai îndurerat de moartea năpraznică a contelui era 
intendentul Geissler. Era un om rău şi fusese complicele 
contelui în toate isprăvile lui josnice, fondul sufletului său 
nu se pervertise însă cu totul. Când se aplecă deasupra 
puţului şi-şi văzu stăpânul zăcând mort în adâncime, i se 
păru că-l străbat fiori calzi. Nu mai avea nici un rost să se 
împotrivească, fiindcă nu trebuia să se mai teamă că va fi 
pedepsit de stăpânul său, în cazul când îi va trăda 
netrebniciile. 

După ce ieşiră cu toţii din încăperea puţului şi se încuie 
uşa, Fred se adresă lui Geissler: 

— Ascultă! Cu stăpânul tău am isprăvit socotelile; şi-a 
primit răsplata. Acum e rândul tău! 

— Iertare, iertare! se tângui prizonierul. Vreau să 
mărturisesc totul. 

— Cunoşti pe fratele meu Theodor von Gollwitz? 

— Da, domnule, îl cunosc. 

— Ştii dacă trăieşte sau nu? 

— Trăieşte. 

Pentru Fred, care aştepta într-adevăr o ştire precisă cu 
privire la fratele său, dar nu se încumeta să mai spere că-l 
va revedea viu, răspunsul acesta fu atât de neaşteptat, încât 
îl făcu să-şi piardă cumpătul. Se simţi deodată atât de slăbit, 
încât se trase în lături, ca să-şi ascundă tulburarea. 
Katombo îşi dădu seama că e mişcat şi-i spuse pe un ton 
compătimitor: 

— Domnule baron, liniştiţi-vă şi îngăduiţi-mi să pun acestui 
om întrebări, în locul dumneavoastră. Sunteţi prea tulburat, 
ca s-o puteţi face. Ei, unchiaşule - se adresă prizonierului - 


spui că domnul baron von Gollwitz se mai află în viaţă. Unde 
e? 

— Foarte aproape de locul acesta, într-un beci. 

— Vrei să ne conduci acolo? 

— Cine a dat prizonierului de mâncare? 

— Eu, personal. 

— Dar atunci când lipseai de la castel? 

— Soţia mea. 

— Ce i se dădea? 

— Pâine şi apă, răspunse intendentul, codindu-se. 

— Altceva nimic? 

— Nu. 

— N-am ce spune, aţi fost foarte generoşi! Dracu' vă va 
răsplăti cândva mărinimia! Mă miră că Hohenegg nu şi-a 
suprimat rivalul! 

— Domnule, eu n-aş fi îngăduit s-o facă, fiindcă nu sunt 
ucigaş! 

— Spui aşa, ca să pari mai puţin vinovat. [in însă să-ţi 
mărturisesc că nu sunt chiar nemulţumit de tine, în cazul 
când nu ne-ai minţit. Şi acum, du-ne la beci! 

Porniră cu toţii. Intendentul şi Bill păşeau în fruntea lor; 
fireşte, Bill nu-l slăbea o clipă din ochi. 

Fred era în urma lor, stăpânit de simţăminte cu neputinţă 
de descris, iar după el veneau ceilalţi. Intendentul se opri 
lângă găleata cu apă. 

— Aici este fratele domnului baron. Ne aflăm tocmai în 
faţa închisorii tainice. 

— Dar nu se vede nici o uşă! se miră Katombo. 

— E în partea din afară şi se pierde în stâncă. De aceea nu 
se vede. Băgaţi de seamă! 

Se aplecă şi luă o pietricică de pe jos. Deodată, ieşi la 
iveală capătul unui drug de fier. Apăsând drugul într-o 
parte, înaintea lor se deschise o uşă îngustă din scânduri. 
Din gaura ce apăru, răbufni un miros respingător. Când Bill 
se aplecă să privească, zări o făptură omenească îmbrăcată 
în zdrenţe, legată cu un lanţ şi zăcând pe pământ. Lângă un 


maldăr de paie putrezite, ce slujeau prizonierului drept 
culcuş, se afla o cană de apă, pe jumătate spartă. 

— O, Dumnezeule! exclamă Katombo. Să fie oare un om? 
Dumneavoastră sunteţi, domnule von Gollwitz? 

Arătarea se ridică de pe pământ şi urmăritorii fură 
întâmpinați de privirile sticloase ale unor ochi întunecaţi şi 
duşmănoşi, adânciţi într-un cap asemănător cu cel al unui 
mort. 

— Daţi la o parte lumina! răsună un glas gros şi răguşit. 
Îmi arde ochii şi creierul. Căraţi-vă! 

— Domnule von Gollwitz, vreţi să scăpaţi de aici? 

— Să scap? repetă glasul prizonierului. Să scap înseamnă 
pentru voi să mor! Da, omorâţi-mă, cu toate că sunt mort de 
mult! 

— Domnule Gollwitz, vă aducem libertatea şi vă salutăm în 
numele fratelui dumneavoastră Fred! 

Bietul Fred nu se mai putu stăpâni. Dând în lături pe 
Katombo, se aruncă în celulă. 

— Theodor! 

Răsună un țipăt înfricoşător - şi după aceea se făcu linişte. 
Se auzea doar zgomotul sărutărilor, cu care tânărul 
acoperea gura fratelui său leşinai. 

Katombo, sau contele Wilhelm von Hohenegg, cum îl vom 
numi de aici înainte, făcu tovarăşilor săi următoarea 
propunere: 

— Mă duc la castel prin intrarea principală şi aş ruga pe 
domnul Sandford să mă însoţească, spre a găsi 
prizonierului un loc sigur. Îndată ce ne vom fi îngrijit de 
lucrul acesta, voi trimite să vă cheme pe dumneavoastră 
toţi; cred că două trăsuri vor fi de ajuns. Între timp, voi lua 
la castel şi măsurile cuvenite în vederea găzduirii 
dumneavoastră. Cred că putem părăsi în sfârşit locul acesta 
trist, dacă nu vrem, să fim surprinşi de întunericul ce se 
lasă. 

După câtva timp, porniră cu toţii. Bill păşea în frunte, 
împreună cu intendentul prizonier; îndărătul lui era Gerd, 


care purta pe Magda pe braţe; veneau apoi Fred şi fratele 
său Theodor, iar la urmă căpitanul şi contele. 

Când ajunseră la scara dreaptă ce ducea la canal, Magda 
se strânse şi mai mult la pieptul ocrotitorului ei şi-i şopti: 

— Gerd, dragul meu Gerd, tu m-ai purtat colo sus pe braţe 
şi mă porţi şi acum; să mă porţi mereu aşa, toată viaţa! 
Vrei? 

— Da, mult, mult de tot, nesfârşit de mult! rosti solemn 
Gerd, apăsându-şi buzele pe ale ei, care nu se împotriviră. 

După un an, a fost sfârşită clădirea noului castel 
Helbigsdorf. Mijloacele care rămăseseră maiorului nu erau 
îndestulătoare nici pe departe, însă ducele Max hotărâse să 
i se acorde sumele trebuincioase, în semn de recunoştinţă 
pentru însuşirile deosebite ale bătrânului ostaş. 

Fireşte, alteţa sa şi soţia sa fură invitaţi la festivitatea 
orânduită cu prilejul inaugurării castelului. În afară de ei, 
Helbig ţinea să vadă în jurul său numai pe cei care erau 
într-adevăr aproape de inima sa. 

În urma trăsurii în care se aflau ducele şi ducesa, venea un 
şir de trăsuri aducând pe ceilalţi oaspeţi spre castel. 

— Vin! exclamă sora îmbrăcată în albastru. 

— Toţi! adăugă cea îmbrăcată în cenuşiu. 

— Da, toţi! întări cea îmbrăcată în purpuriu. 

Trăsurile pătrunseră în curte şi musafirii fură întâmpinați 
cu onorurile cuvenite. Îndată după perechea ducală, cobori 
Gerd. Urmau căpitanul Schubert cu Karavey, uriaşul Bill 
Sandford, cei doi fraţi von Gollwitz, fierarul Schubert cu 
soţia sa şi, în sfârşit, contele Wilhelm Hohenegg, fostul 
Nurvan-paşa. 

Se auziră salutări, întrebări şi răspunsuri, ce păreau că nu 
se mai sfârşesc, şi trecu destul de mult până când oaspeţii 
fură conduşi prin toate încăperile noului castel şi se putură 
aşeza la masă. 

Ducele ocupă locul din fruntea mesei. Chipul său strălucea 
de mulţumire şi reflecta o fericire desăvârşită pe cel al 
frumoasei sale tovarăşe, Magda. Avea un dar deosebit de a 


întreţine convorbirile în societate şi, după felul cum se 
purta, se întrevedea că pregăteşte oarecare surprize. În 
clipa aceasta, se adresă lui Karavey: 

— Ştiţi că am fost prietenul unei oarecare Lilga? 

— Desigur că ştiu, alteţă, răspunse cârmaciul. 

— Am auzit că dumneata şi camaradul dumitale Schubert 
vreţi să vă luaţi rămas-bun de la slujbă. 

— Aşa e. Îmbătrânim şi. 

— Da, da, îl întrerupse ducele. Dar un cârmaci n-are 
dreptul la odihnă. Vrei să fii înaintat sublocotenent? 

— Ah! Alteţă.! se bâlbâi fericitul. 

— Foarte bine! lar dumneata, se adresă lui Schubert, 
fiindcă te-ai dovedit un căpitan destoinic şi curajos, cu 
prilejul călătoriei spre Insula giuvaierurilor, vei primi 
aceeaşi însărcinare în rândurile flotei mele. 

— Sfinte Sisoe! Ah, iertare, Alteţă! eu, căpitan?! exclamă 
isteţul Balduin. 

— Ai meritat această numire, dragul meu, şi mă bucur că 
pot saluta şi pe fiul dumitale în aceeaşi calitate la masa de 
azi. 

Gerd se ridică, strălucitor de fericire. 

— Alteță, nu m-am aşteptat la cinstea aceasta! 

— 'Toate bucuriile vin pe neaşteptate! 

— Alteța voastră fericeşte cu atâta mărinimie casa mea, 
încât nu găsesc destule cuvinte spre a-i mulţumi, exclamă 
maiorul. Şi apoi, însăşi casa aceasta este un dar atât de 
măreț, încât. 

— Staţi! îl întrerupse ducele. A venit în sfârşit vremea să 
limpezim lucrurile şi să înlăturăm greşeala. Nu eu sunt 
acela care v-a construit castelul, ci prea Respectatul căpitan 
Balduin Schubert! 

Cu toţii scoaseră câte un „ah!” de uimire. 

— Da, continuă ducele. Căpitanul a găsit în India, 
împreună cu baronul von Gollwitz şi pentru el, o comoară, 
din care i-a revenit lui şi lui Karavey, care a fost de 


LLA 


asemenea acolo, o părticică destul de însemnată. Nu v-a 
istorisit încă lucrul acesta? 

— Nici un cuvânt! exclamă uluit maiorul. 

— Atunci, vom ruga pe baronul Friedrich von Gollwitz să 
ne istorisească pe îndelete povestea Insulei giuvaierurilor, 
cea mai frumoasă şi mai plină de peripeții din câte cunosc! 

Helbig sări de pe scaun şi-l îmbrăţişa pe bătrânul marinar: 

— Schubert, prietene, ia-ţi paharul şi hai să bem frăţeşte! 
Spune-mi: „tu!” Suntem taţii aceluiaşi fiu, aşa că trebuie să 
ne socotim fraţi. 

În timp ce se ciocniră paharele, ducele întrebă: 

— De ce numai părinţii unui fiu? De ce nu şi părinţii unei, 
fiice? Maiorule, îmi îngădui în clipa aceasta să cer mâna 
fiicei dumitale Magda pentru tânărul meu căpitan de 
marină, fiul lui Balduin Schubert. Voi fi refuzat oare? 

Se stârni o bucurie generală şi cei doi tineri se îmbrăţişară 
cu dragoste. 

— Vezi, scumpa mea Parpara, spuse Thomas fierarul, tot 
aşa am fost şi noi, când mi-ai dat primul sărut! 

Toţi cei de faţă râseră, iar ducele continuă: 

— Cred că aceşti doi logodnici nu sunt singurii care vor să 
se simtă bine. Doamnă Hartmann, ştiu că iubeşti pe omul 
credincios, pe care ţi l-am sortit. Ultimul obstacol ce-ţi 
stătea în cale a fost înlăturat, astfel că sunt încredinţat că 
nu vei respinge pe omul acesta. 

Zâmbind fericită, doamna Hartmann se adresă cinstitului 
căpitan Schubert, întrebându-l: 

— Balduin, mai ţii la mine? 

— Să mă ia dracu' dacă-mi dă prin gând să spun că nu! Te 
aştept de atâta vreme cu pânzele întinse şi sunt fericit că 
pot în sfârşit să te remorchez de mine! 

După această declaraţie solemnă, rostită însă în felul 
obişnuit al lui Balduin Schubert, răsunară încă o dată 
paharele şi Fred avu prilejul să istorisească povestea Insulei 
giuvaierurilor. 


Seara, când cele trei surori se retraseră în dormitor, se 
priviră un timp, fără să-şi vorbească. În cele din urmă, 
Freya curmă tăcerea: 

— Două logodne într-o zi! Hm! 

— Da, două! Hm! observă şi Wanka. 

— Ah, două! Hm! întări Zilla. 

— Şi noi? întrebă necăjită sora cea înaltă. 

— Da, noi? sări şi cea mică. 

— Ah, noi! rosti furioasă cea grasă. 

— Eu nici nu mă mărit! declară cea în albastru. 

— Nu-mi voi lua niciodată un bărbat! se hotări cea în 
cenuşiu. 

— Şi eu, eu nu mă voi logodi niciodată! jură cea grasă, 
strângându-şi la piept animalul îndrăgit. 


SFÂRŞIT 


1 Conducătoare, regină. 

2 Stăpâne (în carte folosit şi ca apelativ comun). 
3 Soldaţi englezi. 

4 Narghilea persană. 

5 Regină sau principesă. 

6 Stăpână. 

7 Privighetoarea. 

8 Noapte bună. 

9 Bhowannie, - zâna nopţii şi a morţii. 

10 Călăuză. 

11 Denumirea indiană a coastei Koromandel. 
12 Denumirea indiană a coastei Malabar. 

13 Tigrul indian. 

14 Diavolul. 

15 Dansatoare. 

16 Văi. 


17 Benares. 

18 Palestina; e vorba prin urmare de lisus. 

19 Generalul. 

20 Călăreţii. 

21 Afganistan. 

22 Căpetenia afghanilor. 

23 Sublocotenent. 

24 Servitori. 

25 Trib indian. 

26 Plută. 

27 General suprem. 

28 Ahiotant. 

29 Marinari indieni. 

30 Un fel de lăută. 

31 „Eroul”. 

32 În original nuggets (engl.), aur nativ, bucăţi de aur 
neprelucrat. 

33 Al naibii să fie! (n. ed.) 

34 Mii de trăsnete! (n. ed.). 

35 Zău! (n. ed.). 

36 Poreclă batjocoritoare pentru apaşi. 

37 Rachiu. 

38 Băiatul de la grajd. 

39 Piatra Cerului. 

40 Piatra ladului.