Arturo Perez-Reverte — [Alatriste] 02 In numele sangelui nespurcat

e 


Arturo Pérez-Reverte 


mis e o 


w. O e co i D E 


Bih o ANN s 


În numele 
sângelui nespurcat 
saw Alatriste 2 


ARTURO PEREZ-REVERTE 


Seria 
AVENTURILE CAPITANULUI 
ALATRISTE 


Volumul Il 


ÎN NUMELE 
SÂNGELUI 
NESPURCAT 


Original: Limpieza de sangre (1997) 


Traducere din limba spaniolă de 
ILEANA SCIPIONE 


y 


virtual-project.eu 


Editura POLIROM 
2007 


Simboluri de onoare apar pe câmpu 
de blazon; poeţi și popi, hidalgi maturi, 
Americi fabuloase, menine delicate, 


galere în care sunt închiși mauri de vii, 
spânzurători la drumul mare, aventuri 
și lovituri de spadă prin colțuri de cetate. 


Tomâs Borrâs, Castilia 


e ] o 


O aventură de-a seniorului de Quevedo 


În acea zi au fost lupte cu tauri! în Piaza Mayor, piaţa mare de 
pe o latură a uliței mari, căreia i se spune Calle Mayor, dar 
locotenentului de alguazili Martín Saldaña, un soi de ipistat, i s-a 
feștelit petrecerea. Pe femeie o găsiseră într-o lectică, în fața 
bisericii San Ginés, strangulată și strângând între degete o 
punguţă cu cincizeci de scuzi și niscaiva rânduri ticluite de mână 
și nesemnate: Pentru liturghiile de sufletul ei. O preacuvioasă, 
care se trezea cu noaptea în cap, dăduse peste ea și dusese 
vestea paracliserului, iar acesta parohului, care, după ce iertase 
cât ai clipi păcatele femeii, sub conditione, dăduse seamă 
Justiţiei. Când locotenentul de alguazili și-a făcut apariţia în 
piațeta numită Plazuela de San Ginés, locuitorii din cartier și 
curioșii stăteau deja claie peste grămadă în jurul lecticii. Păreau 
în pelerinaj, așa că, până ce judele și grefierul au luat notă de 
pătăranie, străjerii au trebuit să-i ţină la distanţă, iar Martin 
Saldaña a putut arunca liniștit o privire leșului. 

Saldaña se descurca mai întotdeauna cu mult sânge rece, de 
parcă avea mereu toată vremea de pe lume. Poate fiindcă era 
soldat bătrân (luptase și în Flandra, înainte ca muierea lui să-i 
dobândească, după cum umbla vorba, însemnele de 
locotenent), îndeobște căpetenia alguazililor din Madrid nu se 
prea omora cu slujba și-și făcea munca într-un ritm pe care un 
poet satiric, presbiterul Villaseca, îl numise în zece stihuri - un 
poem numit décima - chiar mersul boului, făcând neîndoios 
aluzie și la presupusu-i obicei de a primi una sau felurite lovituri. 
Orice-o fi fost și chiar de-i adevărat că în unele împrejurări era 
cam bleg, Martin Saldaña nu era nici cât negru sub unghie 


1 Corridele, numite și fiestas de toros, aveau loc în pieţele publice, amenajate ca 
arene. În epocă, majoritatea acestora aveau loc în Piaza Mayor. În secolul al XVII-lea 
lupta cu tauri nu era o profesie, ci un exercițiu cavaleresc. La asemenea lupte cei mai 
nobili cavaleri luau parte pe cal, ca să-și arate îndemânarea și, nu arareori, să aducă 
un omagiu doamnei inimii lor. 


4 


molâu la mânuitul spadei, al jungherului numit daga, al 
pumnalului ori al pistoloaielor bine ghintuite, pe care avea 
obiceiul să și le atârne la cingătoare, zăngănind ameninţător din 
fierăraie. Însuși presbiterul Villaseca, poetul căruia, într-o 
noapte, îi croise cu spada, chiar în poarta casei lui, trei 
butoniere, la nici trei zile după ce decima distrugătoare fusese 
răspândită printre cei ce sporovăiau lângă biserica San Felipe, 
putea să dea mărturie de aceasta în purgatoriu, în iad ori unde 
mama naibii îl purtase soarta atunci. 

Fapt e că, deși s-a uitat la leș pe îndelete, locotenentul de 
alguazili n-a făcut nicio scofală. Răposata, femeie în toată firea, 
mai aproape de cincizeci decât de patruzeci de ani, purta o 
rochie largă din postav negru și văluri, care îi dădeau aerul unei 
jupânese ori al unei doamne de companie, dintre cele cărora li 
se mai spune și dueñas. În buzunarul adânc cât o desagă ţinea 
un rozariu, o cheie și o iconiță crâmpoţită, cu Fecioara din 
Atocha, iar la gât avea un lanţ de aur cu medalia Sfintei Agueda; 
trăsăturile ei te făceau să socoți că în tinereţe nu fusese deloc 
urâtă. N-avea alte urme de violenţă decât șnurul din mătase, 
care încă îi mai era răsucit în jurul gâtului, și gura deschisă în 
schimonoseala morţii. După culoare și încremenire, au socotit că 
fusese strangulată cu o seară înainte, chiar în lectică, pe când 
se pregătea să intre în biserică. Punguţa cu parale pentru 
liturghiile de sufletul ei ducea cu gândul ba la un ciudat simţ al 
hazului, ba la o mare milă creștinească. La urma urmelor, în 
Spania neagră, abrașă și plină de contraste, peste care domnise 
Regele nostru catolic, don Felipe al IV-lea, și unde hârci pierdute 
și mardeiași necopţi cereau în gura mare să se spovedească, 
doar ce-i atinsese o gură de pistol ori un vârf de spadă, un 
asasin pios nu era prea neobișnuit. 

e 

Martín Saldaña ne-a istorisit toată tărășenia în amurg. Poate 
ar trebui, mai curând, să lămuresc că a sporovăit despre ea cu 
căpitanul Alatriste, al cărui nume duce gândul la o aripă abătută 
ori la borul trist al pălăriei, când ne-am întâlnit în piaţa numită 
Puerta de Guadalajara, pe când veneam cu gloata din Piaza 
Mayor, iar Saldaña încheiase cercetarea răposatei, al cărei leş 
rămăsese la vedere în biserica Santa Cruz, adică a Sfintei Cruci, 
într-un coșciug pregătit pentru spânzurați, doar-doar o spune 
vreunul cine era. A pomenit-o doar în treacăt, cu gândul mai 


5 


mult la îndârjirea taurilor din piaţă decât la crima care-i căzuse 
belea pe cap; fapt cum nu se poate mai de înţeles, dacă ţinem 
seama că pe ulițele primejdiosului Madrid din acele vremuri erau 
tot mai multe leșuri și tot mai puţine distracții cu tauri și cañas. 
Aceste cañas, la care lua parte uneori chiar și Regele, seniorul 
nostru, erau tot mai fandosite, iar filfizonii și spilcuiţii care se 
înfruntau, tot mai atrași de cordeluțe, panglici și doamne decât 
de putinţa de a-și sparge capetele după cum voia Domnul; ce 
mai, nici ei nu mai erau ca-n vremea înfruntărilor dintre mauri și 
creștini și nici ca în timpurile când încă mai trăia bunicul 
tânărului nostru Rege, marele Felipe al Il-lea. Cât despre tauri, 
în primele trei decenii ale veacului, corrida mai era încă marea 
pasiune a spaniolilor. Dintre cei șaptezeci de mii și mai bine de 
locuitori câţi număra Madridul, două treimi veneau în Piaza 
Mayor ori de câte ori erau lupte cu cornutele, cinstind curajul și 
iscusinţa cavalerilor care le înfruntau. Fiindcă pe atunci hidalgii, 
granzii de Spania și chiar bărbaţii prin vinele cărora curgea 
sânge regal nu șovăiau să vină în arenă pe cei mai buni 
armăsari, ca să-i rupă jungherul în cruce unuia venit de pe cine 
știe ce mal al Jaramei ori, cu picioarele bine înfipte în pământ, 
ca să-și căsăpească adversarul cu spada, în aplauzele nebune 
ale norodului, care stătea sub arcadele din piaţă, pe când 
curtenii, nunțiul și solii străini ședeau în balcoanele năimite pe 
douăzeci și cinci și chiar cincizeci de scuzi. Luptele erau apoi 
ridicate în slăvi în coplas, strofe de patru rânduri, și în alte soiuri 
de poeme; iar curtenii spirituali își ascuțeau limbile, îmbiindu-se 
la povești despre nobili viteji, care erau prea destui, și despre 
scutieri și bufoni, căci nici de ei nu duceam lipsă. La fel ca în 
istoria cu taurul urmărit de alguazil (ca și acum, și pe atunci 
Justiţia nu se prea bucura de iubirea norodului), când cei 
prezenţi trec de partea taurului: 


AI cu coarne a avut dreptate 
Să-l ia la goană pe alguazil. 
Din patru coarne de pe-acolo 
Cel puțin două erau în plus. 


? Aceste lupte proveneau din turnirurile medievale și constau în întreceri între diferite 
cete de gentilomi de vază, călare, unii costumați în mauri și alţii în creștini, care se 
înfruntau cu lănci din trestie (caña). 


6 


Să vă spun ceva, fără legătură cu astea: odată, amiralul de 
Castilia, care lupta călare cu o matahală de taur, l-a lovit din 
greșeală cu jungherul pe contele de Cabra - cum s-ar zice, 
„capră”. A doua zi, în locurile unde se adunau bășcălioșii 
Madridului la taclale, zburau aceste prea-gustate versuri: 


Mai mult de-o mie au luptat cu gura, 
iar Amiralul, primul, unicul de aur, 
a înjunghiat un trecător de-a dura 
când a făcut pe loc din capră taur. 


Întorcându-ne iar la pomenita duminică a femeii moarte, la 
Martin Saldaña și la bătrânu-i prieten, Diego Alatriste, se- 
nțelege deci că primul îi lămurise celui de-al doilea din ce 
pricină nu ajunsese la luptele cu tauri și că, în schimb, cel de-al 
doilea îi istorisise amănunţit primului luptele la care majestăţile 
lor, Regii, asistaseră din balconul Casei Pitarilor, iar căpitanul și 
cu mine din mijlocul norodului, jos, ciugulind migdale și bobiţe 
de cafea la umbra portalului Postăvarilor. Cei patru tauri 
fuseseră nici prea-prea, nici foarte-foarte, și atât contele de 
Puioenrostro, cât și cel de Guadalmedina s-au ales cu 
jungherele rupte. Lui Guadalmedina îi răpusese calul unul de pe 
malul Jaramei, iar contele, cavaler cum nu se putea mai viteaz, îl 
zvârlise de pe cal, îi ologise și apoi îi ucisese cornuta din două 
spintecări zdravene de spadă, așa își câștigase fâlfâitul multor 
evantaie, admiraţia Regelui și surâsul Reginei. Care, umbla 
vorba, îl privea din cale-afară de mult, căci Guadalmedina era 
chipeș și tras prin inel. Dar chichirezul cel mai pitoresc a fost 
ultimul taur, care a tăbărât pe garda regală. Fiindcă, domniile 
voastre trebuie să știți, cele trei gărzi - spaniolă, nemţească și 
de arcași - stăteau aliniate, cu halebardele în poziţie de drepţi, 
sub loja regală, grămădite lângă o barieră pe care n-aveau voie 
s-o deschidă, nici chiar dacă taurul se apropia cu țeluri otomane. 
De astă dată, taurul îi înghesuise peste poate și, când unul din 
Ceuta îi pusese halebarda în bot, îl luase la plimbare prin piaţă, 
înfipt în vârful unui corn, pe un soldat neamţ, mare și blond, 
care-și borâse mațele între nenumărate Himmel și Mein Gott și 
căruia au trebuit să-i dea neîntârziat sfânta împărtășanie chiar 
în piaţă. 


— Își călca matele în picioare ca și sublocotenentul din 
Ostende, a încheiat Diego Alatriste. Îți mai aduci aminte? Când 
cu al cincilea asalt al redutei Calului... Ortiz ori Ruiz îl chema, 
parcă. Ori cam așa ceva. 

Martin Saldaña a încuviinţat, mângâindu-și barba căruntă, de 
soldat bătrân, pe care și-o lăsase tocmai ca să nu i se mai vadă 
fața crestată în urmă cu douăzeci de ani, pe când veacul n-avea 
decât vreo trei ori patru, chiar când luau cu asalt zidurile 
Ostendei. Saldaña, Diego Alatriste și alți cinci sute de războinici, 
printre care și Lope Balboa, tatăl meu, ieșiseră din tranșee de 
cum se crăpase de ziuă; o luaseră la goană pe rambleu în sus, în 
frunte cu căpitanul don Tomâs de la Cuesta, lângă care alerga 
sublocotenentul ăsta, Ortiz, Ruiz ori cum naiba l-o mai fi chemat, 
care purta stindardul cu crucea Sfântului Andrei, iar, înainte de a 
începe să urce pe parapet, ocupaseră, folosindu-se doar de 
tăișul armelor albe, primele tranșee olandeze, pe când dușmanii 
zvârleau în ei cu ce le venea la îndemână, pierduseră vreo 
jumătate de ceas pe ziduri, se luptaseră în junghere sub foc 
încrucișat de muschete, și chiar atunci li se brăzdaseră lui Martin 
Saldaña obrazul și lui Diego Alatriste sprânceana stângă, iar 
sublocotenentului Ortiz ori Ruiz un foc de flintă îi scosese pe 
nepusă masă maţele din vintre, de și le târâia prin ţărână tot 
dând să iasă cât mai grabnic din luptă; cu toate că încercase să 
și le ţină cu mâna, nu izbutise, fiindcă pe loc îi și veniseră de hac 
cu alt glonţ, de astă dată în ţeastă. Când, sângerând ca Domnul 
lisus pe Cruce, căci avea și el rănile lui, căpitanul De la Cuesta 
zisese „domnilor, am făcut ce-am putut, dar acum va să dăm bir 
cu fugiţii, luându-ne picioarele la spinare și cine poate să-și 
salveze pielea”, tata și un soldat aragonez, scundac și tare ca 
piatra, unul de-i zicea Sebastiân Copons, făceau de-acum cale 
întoarsă în tranșeele spaniole cu Saldaña și Diego Alatriste, deși 
toţi olandezii de pe lume trăgeau în ei de pe ziduri cu 
archebuzele; dar ei fugeau de mâncau pământul, când răstindu- 
se la Dumnezeu și la Maica Preacurată, când încredințându-Li-se 
Lor, ceea ce la ceas de asemenea primejdie e cam tot aia. Dar 
pe unul tot l-au ţinut ficaţii și a adus steagul bietului Ortiz ori 
Ruiz, în loc să-l lase pe bastionul ereticilor lângă hoiturile lui și 
ale celorlalți două sute de soţi, care n-aveau să ajungă nici la 
Ostende, nici în tranșee, nici altundeva. 

— Ortiz, mi se pare, a hotărât în cele din urmă Saldaña. 


Dar peste un an îi răzbunaseră din plin pe sublocotenent, pe 
ceilalți două sute și pe cei ce-și lăsaseră pielea pe-acolo în 
asalturile dinainte și de după reduta Calului, când, în cele din 
urmă, la a opta ori a noua încercare, Saldaña, Alatriste, Copons, 
tata și ceilalți veterani din acel Tercio Viejo din Cartagena au 
izbutit să ajungă cu chiu, cu vai pe zid, iar olandezii s-au pus să 
strige ba srinden, srinden, care mi se pare că înseamnă 
„prieteni” ori „tovarăși”, ba ve!jiven ons over ori cam așa ceva, 
adică „ne predăm”. Atunci a zis căpitanul De la Cuesta, care se 
uita ca mâţa în calendar la limbile străine, dar avea o ţinere de 
minte teribilă, că „nici srinden, nici veijiven, nici mama care i-a 
făcut unde-a-nţărcat dracu’ bălaia, domnilor, ţineţi bine minte, 
niciun eretic să nu rămână viu aici în redută”, și tot atunci Diego 
Alatriste și ceilalți au arborat pe bastion bătrânul și ciuruitul 
stindard cu crucea Sfântului Andrei, chiar cel purtat de bietul 
Ortiz înainte de a da ortul popii, călcând pe propriile mate, pe 
când sângele olandez le șiroia pe tăișurile jungherelor și 
spadelor, până la coate. 

— Mi-au spus că ai să te întorci acolo, a zis Saldaña. 

— Poate că da. 

Deși încă mai eram uimit de tauri, iar privirile îmi lunecau 
după cei care ieșeau din piaţă și o luau pe Calle Mayor, după 
doamnele și cavalerii care porunceau „trage careta” și suiau în 
călești, gentilomii călare și spilcuiţii care se duceau spre San 
Felipe ori spre Palat, am tras cât se putea de atent cu urechea la 
spusele locotenentului de alguazili. In acel an, 1623, al doilea 
din domnia tânărului nostru Rege don Felipe, reînceperea 
războiului din Flandra înghiţea tot mai multe parale, tercios și 
bărbaţi. Generalul don Ambrosio Spinola recruta războinici în 
întreaga Europă și sute de veterani ardeau de nerăbdare să se 
înroleze sub vechile stindarde. Acel tercio din Cartagena, 
decimat la Julich, când murise și tata, total distrus peste un an, 
la Fleurus, se refăcea și avea s-o apuce în curând pe Drumul 
Spaniol, ca să ia parte la asediul fortăreței Breda, ori Bredâ, cum 
pronunţam noi pe atunci. Deși rana de la Fleurus nu i se lecuise 
pe de-a-ntregul, aveam știință că Diego Alatriste se întâlnise cu 
vechii lui tovarăși de luptă tocmai pentru a-și pregăti revenirea 
în oaste. În ultimul timp, în pofida modestei lui profesii de 


3 Regiment de infanterie, tipic secolului al XVI-lea, compus din trei batalioane 
piqueros (sulițași), arcabuceros (archebuzieri) și mosqueteros (muschetari). 


9 


spadasin năimit, ori poate că tocmai din pricina ei, căpitanul își 
câștigase dușmani puternici la Curte. Nu era deci prea nesăbuit 
să stea o vreme cât mai departe de ei. 

— Poate că-i mai bine așa - Saldaña l-a privit semnificativ pe 
Alatriste. Madridul a ajuns primejdios... lei băiatul cu tine? 

Treceam spre Puerta del Sol, inima Madridului, croindu-ne 
drum prin mulţime și pe lângă dughenele închise ale 
argintarilor. Căpitanul m-a privit scurt și a făcut un gest 
nelămurit. 

— Poate-i prea necopt, a zis. 

Locotenentul de alguazili a zâmbit ușor în barbă. Admiram 
ţevile lucioase ale pistoalelor ce-i atârnau la cingătoare, lângă 
jungher, și spada cu garda lată proptită în pieptarul din piele de 
bivol, care-l apăra de loviturile de șuriu obișnuite meseriei, iar el 
mi-a pus mâna lată și puternică pe cap. Mâna asta, mi-a dat prin 
minte, a strâns-o cândva pe a tatei. 

— Nu prea necopt pentru unele, cred - zâmbetul lui Saldaña 
s-a luminat, între vesel și parșiv; isprăvilor mele, de când cu 
aventura celor doi englezi, li se dusese vestea până la el. Doar și 
tu te-ai înrolat la vârsta lui. 

Era adevărul gol-goluţ. În urmă cu mai bine de un sfert de 
veac, la treisprezece ani și după ce abia deprinsese cele patru 
operaţii, sensul și ceva latină, Diego Alatriste, al doilea fiu al 
unei familii de hidalgi de țară, își luase tălpășiţa de la școală și 
de acasă. Insoţit de un prieten, ajunsese la Madrid și se înrolase, 
doar fiindcă se dăduse mai în vârstă, ca paj tambur într-un 
tercio care pleca spre Flandra, în frunte cu infantele cardinal 
Alberto. 

— Alea erau alte vremuri, a replicat căpitanul. 

Se dăduse deoparte, făcând loc unor tinere, două fete de lux 
după aparențe, însoţite de doi admiratori. Saldaña, care părea 
să le știe, și-a scos pălăria nu fără oarece ironie, iar cei doi 
filfizoni l-au privit furibunzi. Dar supărarea li s-a alinat ca prin 
minune când au văzut ce de-a mai fiare căra la centiron 
locotenentul de alguazili. 

— Aici ai dreptate, a zis Saldaña, nostalgic. Alte vremuri, alți 
oameni. 

— Şi alţi regi. 


10 


Cu ochii pierduţi în urma celor două tinere, locotenentul de 
alguazili s-a întors spre Alatriste, tresărind ușor și aruncându-mi 
o privire piezișă. 

— Ei, Diego, nu mai vorbi așa în faţa băiatului - s-a uitat într-o 
parte și-ntr-alta a uliţei, stânjenit. Și nu mă compromite, pentru 
numele Domnului. Nu uita că reprezint Justiţia. 

— Nu te compromit. Nicicând nu mi-am lipsit Regele, oricare a 
fost, de stima cuvenită. Dar am slujit trei monarhi și-ţi spun că-s 
regi și regi - Saldaña și-a mângâiat barba Dumnezeu mi-e 
martor. 

— Lăudat fie Domnul ori cine-ţi place ţie - locotenentul de 
alguazili mi-a aruncat altă privire neliniștită și s-a întors iar spre 
Alatriste. Am observat cum, din instinct, își sprijinise o mână pe 
mânerul spadei. Doar nu-mi cauţi ceartă, așa-i, Diego? 

Căpitanul nu i-a dat niciun răspuns. Ochii lui albaștri-verzui îi 
înfruntau privirea, neînfricaţi sub borul lat al pălăriei. Saldaña, 
care se îndreptase oleacă de spate, căci era viguros și robust, 
dar mai scundac, se oprise în fața lui și se înfruntau 
îndeaproape, două chipuri tăbăcite, de soldați bătrâni, spuzite 
de riduri fine și cicatrice. Unii trecători i-au privit, curioși. In 
Spania răzvrătită, ruinată și mândră (fiindcă, într-adevăr, doar 
mândrie mai aveam pe fundul buzunarelor), nimeni nu accepta 
vorbe aruncate în vânt și chiar prieteni intimi erau în stare să 
scoată șuriul pentru o vorbă de ocară ori o dezminţire: 


A glăsuit, trecut, privit și-a zis nerușinat 
câte ceva la întâmplare prin locuri fără șir 
un filfizon cu chipul la vedere ori mascat, 
și-ntr-o clipită poiana toată s-a făcut turnir. 


Doar trei zile mai înainte, chiar pe Paseo del Prado, un surugiu 
al marchizului de Novoa băgase de șase ori jungherul până-n 
prăsele în stăpânu-său, care-l făcuse ţărănoi; de astfel de 
pătăranii, doar pentru un „dă-te mai încolo”, auzeai mai mereu. 
Așa că o clipă am crezut că Saldaña avea să tragă arma din 
teacă, iar cei doi aveau să se lupte în spade. Dar nici vorbă. 
Căci, dacă, în exercițiul autorităţii, locotenentul de alguazili era 
foarte bine în stare - așa cum o dovedise și înainte - să-și 
trimită la galere un prieten și chiar să-i ia viaţa, la fel de 
adevărat era că nicicând nu apelase la Justiţie în răfuielile cu 


11 


Diego Alatriste. Această etică încurcată era la modă printre acei 
oameni de bronz, și chiar eu, care m-am învârtit printre ei în 
tinereţe, mărturisesc că la golanul cel mai lipsit de suflet ori la 
cel mai netrebnic și nemernic soldat năimit am găsit mai mult 
respect pentru obiceiurile și regulile nescrise decât la cei pe 
care îi credeam oameni de onoare. Martin Saldaña era din spița 
lor și-și încheia certurile în înfruntări directe, fără să se ascundă 
după autoritatea regelui și fără să umble cu fofârlica. Dar, fie 
numele Domnului lăudat, totul se spusese pe șoptite, iar vechea 
prietenie dintre veterani, aspră și ursuză, nu era ameninţată nici 
de afronturi publice, nici de ocări fără leac. Oricum ar fi fost, 
după corrida, când tot Madridul se scurgea pe-acolo, Calle 
Mayor nu era locul cel mai nimerit să te împiedici nici în vorbe, 
nici în săbii, nici în nimic. S-a liniștit brusc, iar în privirea 
întunecată cu care încă îl mai înfrunta pe căpitanul Alatriste mi 
s-a părut că întrezăresc licărul unui surâs. 

— Intr-o zi au să te dea gata, Diego. 

— Poate că da. Și poate ai s-o faci chiar tu. 

De astă dată, pe sub mustaţa deasă de soldat, a zâmbit 
Alatriste. Și l-am văzut pe Saldaña dând din cap cu hazlie 
descurajare. 

— Mai bine să schimbăm vorba, a zis. 

Ridicase ușurel mâna, cu un gest scurt, aproape stângaci, 
aspru și prietenesc totodată, a atins o clipă umărul căpitanului. 

— Hai, fă-mi cinste cu un păhărel! 

Asta a fost tot. După câţiva pași, ne-am oprit la Spelunca 
Fierarilor, plină ochi, ca mai mereu, de lachei, scutieri, hamali cu 
coșuri și bătrâne gata să se năimească însoţitoare, mame ori 
mătuși. O slujnică a pus pe masa pătată de poșirci două ulcele 
cu Valdemoro, căruia Alatriste și locotenentul i-au făcut seama 
repede și degrabă, fiindcă vorbăria le dăduse pinteni la sete. Eu, 
care n-aveam nici paisprezece ani, a trebuit să mă mulţumesc 
cu un pahar de apă din cofă, deoarece căpitanul nu-mi îngăduia 
să încerc vinul decât în supa cu crutoane cu care obișnuiam să 
ne punem burta la cale dimineaţa - n-aveam întotdeauna firfirici 
pentru ciocolată - ori când nu-mi mergea prea bine cu 
sănătatea, ca să-mi recapăt bujorii din obraji. Deși Caridad 
Lebrijana, muiere din Lebrija, mă răsfăţa pe ascuns cu felii de 
pâine muiate în vin și presărate cu zahăr, de care eram iubitor 
peste poate, în lipsa firfiricilor cu care să-mi cumpăr zaharicale. 


12 


Cât despre vin, căpitanul zicea că în viață am să tot beau până 
n-oi mai putea, dacă tocmai oi vrea. Și că așa ceva nu era 
nicicând prea târziu pentru un bărbat; mai zicea și că nu puţini 
dintre bărbaţii dintr-o bucată pe care îi cunoscuse sfârșiseră 
înecaţi în licoarea lui Bacchus; dar le spunea toate mai pe 
îndelete, cred că le mai istorisise, căci Diego Alatriste nu era 
vorbă-lungă și adesea zicea mai multe în tăcere decât cu glas 
tare. E adevărat însă că mai târziu, când am ajuns și soldat, și 
alte alea, am băut uneori peste măsură. Am crescut deprinzând 
bine băutul, care pentru mine n-a fost nicicând un obicei prost 
(am avut altele și mai rele), ci un imbold și un antren de 
moment.  Socotesc că-mi datorez cumpătarea căpitanului 
Alatriste, cu toate că-n predici nu excela nicicând prin propria-i 
pildă. Din contră, îmi aduc bine aminte de lungile-i beţii pe 
mutește. Spre deosebire de alţii, când avea companie, nu se 
întrecea cu băutura și nu se cherchelea de bucurie. Bea tihnit, 
îndârjit, melancolic, iar când vinul îi urca la cap, închidea gura și 
fugea de prieteni. Ori de câte ori mă gândesc la el beat, mi-l 
amintesc singur, în căscioara noastră din Calle del Arcabuz, 
adică strada archebuzei, în ograda care dădea chiar în dosul 
Tavernei Turcului, nemișcat în faţa ulcelei, stacanei ori garafei; 
cu ochii ţintă la peretele unde-i atârnau spada, pumnalul și 
pălăria, de parcă i se iscau sub ochi imagini pe care doar el și 
tăcerea lui încăpățânată le puteau izvodi. După cum își strâmba 
gura sub mustaţa de veteran, jur că vedeniile nu erau dintre 
cele pe care bărbaţii le văd ori retrăiesc cu plăcere. De-i 
adevărat că fiecare își duce cu sine propriile năzăriri, ale lui 
Diego Alatriste y Tenorio nici nu erau servile ori amabile, nici nu 
ofereau o companie plăcută. Dar, așa cum l-am auzit spunând 
cândva, dând din umeri în felul lui atât de unic, ce părea să 
îmbine resemnarea cu indiferența, orice bărbat dintr-o bucată 
poate alege cum și unde să moară, dar nimeni nu alege ce să-și 
amintească. 
e 

Sporovăiala dădea în clocot la San Felipe. Treptele și terasele 
bisericii care mărginea pe o latură Calle Mayor gemeau de 
bărbaţi care tăifăsuiau, se plimbau, salutându-și cunoscuții, ori 
își puneau coatele pe zaplazurile dintre gradene, privind 
trăsurile și trecătorii de pe stradă. Acolo și-a luat Martin Saldaña 
rămas-bun de la noi; dar n-am rămas prea mult singuri, căci 


13 


aproape imediat i-am întâlnit pe Fadrique Chiorul, spiţerul din 
Puerta Cerrada, piaţa închisă, și Perez Diaconul: fuseseră la 
tauri, care le plăcuseră cu asupra de măsură. Fiind cel mai 
aproape, Diaconul se dusese să ierte păcatele soldatului neamţ 
pe care unul de pe malul Jaramei îl lăsase lat. lezuitul lămurea 
amănunţit cele petrecute, istorisind că, tânără și frumoasă cum 
era, Regina se îmbujorase sfioasă în lojă, iar Regele o luase 
galant de mână, ca să-i dea curaj. Orice-ar fi fost, Regina 
rămăsese în Casa Pitarilor și nu se retrăsese, așa cum credeau 
mulţi; norodul preţuise gestul și, de cum se ridicaseră Regii, la 
sfârșit, îi ovaţionase cu dragoste, iar al patrulea Felipe, tânăr și 
gentilom, răspunsese scoțându-și o clipă pălăria. 

V-am mai istorisit, domniile voastre, că în primele trei decenii 
din veac madrilenii mai aveau încă, în ciuda șmecheriei și 
hazului lor de la natură, o oarecare candoare în fața unor 
asemenea gesturi făcute de cei care întruchipau monarhia. Cu 
vremea, dezastrele aveau să facă din ea deziluzie, pică și 
rușine. Dar în anii despre care vă istorisesc, Regele nostru era 
tânăr, iar Spania, deși distrusă și rănită de moarte drept în inimă 
de-acum, încă mai păstra aparențele, sclipiciul și manierele. Tot 
mai eram și am mai fost așa o vreme, până am ajuns la ultimul 
soldat și ultima băncuţă ori, cum ziceam noi, maravedi. Olanda 
ne ura, Anglia ne știa de frică, otomanii se purtau cu mănuși cu 
noi, Franţa lui Richelieu scrâșnea din dinţi, Sfântul Părinte ne 
primea cu mare precauţie trimișii gravi și îndoliaţi și toată 
Europa tremura la trecerea bătrânelor tercios, care continuau să 
fie cea mai bună infanterie a lumii, ca și cum în tobe le bătea 
dracul în persoană. lar eu, care am trăit acei ani și cei ce le-au 
urmat, mă jur în faţa domniilor voastre că în acel veac încă mai 
eram ca nimeni alţii. Când, la sfârșit, în imperiul unde nu apunea 
nicicând, a apus soarele, care trecuse peste Tenochtitlân, Pavia, 
San Quintin, Lepanto și Breda, amurgul s-a roșit de sângele 
nostru și al dușmanilor; ca în ziua când, la Rocroi, am lăsat într- 
un franțuz jungherul căpitanului Alatriste. Veţi spune că ar fi fost 
mai nimerit ca noi, spaniolii, să ne fi pus toate strădaniile și 
bravura în edificii onorabile, în loc să ni le fi risipit în războaie 
fără niciun înţeles, pătăranii picarești, corupție, himere și apă 
sfinţită. E cât se poate de adevărat. Dar eu vă zic ce-a fost. În 
afară de asta, nu toate seminţiile sunt destul de mintoase ca să 
aleagă ce-i mai nimerit ori să-și decidă soarta și nici atât de 


14 


cinice ca să-și afle scuze temeinice față de Istorie și de sine. lar 
noi am fost sub vremuri: nu noi am ales să ne naștem și să 
trăim în Spania, când măreaţă, când josnică, menită de soartă; 
dar a fost ţara noastră. Ea e patria nefericită - ori cum naiba i-or 
zice acum - pe care, de-mi place ori nu, o am în sânge, în ochii 
obosiţi și în minte. 
e 

Îl am în minte, de parcă a fost ieri, pe don Francisco de 
Quevedo“, la picioarele gradenelor de la San Felipe. Purta, ca 
mai mereu, haine de un negru riguros, în afara gulerului alb, 
apretat, și a crucii roșu a Ordinului lui Santiago, din stânga 
pieptarului; deși după-amiaza era însorită, purta pe umeri capa 
lungă sub care își ascundea șchiopătatul: o pelerină neagră, al 
cărei postav sălta la spate peste teaca spadei, pe al cărei mâner 
își odihnea neglijent mâna. Ținându-și pălăria în mână, tăifăsuia 
cu câţiva cunoscuți, iar ogarul unei doamne îi dădea târcoale, 
lingându-i chiar mănușa dreaptă. Lângă scăriţa caretei, 
frumoasa sporovăia cu doi cavaleri. Ogarul ba venea, ba se 
ducea, iar don Francisco profita și-i mângâia capul, aruncându-i 
doamnei priviri iuți și cuviincioase. Ogarul s-a dus la stăpână-sa, 
purtându-i parcă mesajul unei mângăâieri, iar ea l-a răsplătit cu 
un surâs și-un fâlfâit de evantai, primite de don Francisco cu o 
ușoară înclinare a capului, pe când își prindea arătătorul și 
degetul mare în mustaţa ţeapăn răsucită. Poet, spadasin și 
faimoasă minte ascuţită a Curţii, don Francisco se arăta, când 
încă mai era în putere, căci atunci l-am cunoscut, ca prieten al 
căpitanului Alatriste și bărbat galant, cu mare trecere la 
doamne. Stoic, lucid, sarcastic, curajos, fercheș, chiar dacă 
șontorog, bărbat de bine, cu tot caracterul urât, darnic cu 
prietenii și neîndurător cu dușmanii, își mântuia la fel de bine 
adversarul și cu două catrene, și cu o lovitură de spadă dată pe 
malul Luncii, putea să seducă o doamnă și cu un gest amabil, și 
cu un sonet, ori să se înconjoare de filosofi, doctori și învăţaţi 
dornici de conceptele plăcute și de tovărășia lui. Chiar bunul don 


4 Scriitorul baroc spaniol Francisco de Quevedo y Villegas (1580-1645) e cel mai 
reprezentativ conceptist spaniol, reprezentând estetica în care talentul baroc se 
dedică intensei căutări a jocurilor ingenioase, satirei, ironiei și burlescului. A scris 
poezie erotică, metafizică, morală, proză ascetică, politică, picarescă și lucrări 
polemice, dintre care se remarcă cele dedicate lui Góngora și școlii acestuia, unde 
critică estetica culterană Los Sueños (Visurile, 1627) este cea mai cunoscută lucrare a 
sa în proză. 


15 


Miguel de Cervantes, cel mai mare geniu din toate vremurile, 
orice-ar zice ereticii de englezi cu Shakespeare al lor cu tot, 
nemuritorul Cervantes, care-i de-acum la dreapta Tatălui, căci 
și-a pus piciorul în scară și și-a dat duhul cui l-o fi dat, suind la 
cer doar cu șapte ani înaintea faptelor pe care mă îmbii să vi le 
istorisesc, îl pomenise pe don Francisco, spunând că era un poet 
teribil și un cavaler desăvârșit, în stihuri cărora li s-a dus buhul: 


E spaima tăntălăilor ce scriu poeme 
și cu piciorul va goni de prin Parnas 
pe poetaștrii așteptați de car se teme. 


Fapt e că în acea seară seniorul de Quevedo stătea, cum îi 
era în obicei, pe gradenele de la San Felipe, iar Madridul se 
scurgea pe Calle Mayor, după tauri, care cu siguranţă nu-i prea 
plăceau; văzând că-și făcea apariţia căpitanul Alatriste, 
întovărășit de Perez Diaconul, Fadrique Chiorul și de mine, și-a 
luat adio cu multă politichie de la soţii lui. Nici pe departe nu 
bănuiam eu cât de mult avea să ne complice vieţile acea 
întâlnire, punându-le în primejdie pe ale tuturor, dar mai presus 
de toate pe a mea, și ce mult îi place Sorţii să încurce cât mai 
ciudat oamenii, treburile și primejdiile ce-i amenință. Dacă în 
acea seară, când don Francisco se apropia de noi afabil ca 
îndeobște, cineva ar fi zis că enigma femeii care fusese găsită 
moartă dis-de-dimineaţă avea să ne privească și pe noi, 
zâmbetul cu care l-a salutat pe poet i-ar fi îngheţat căpitanului 
pe buze. Dar nicicând nu se știe ce vor zarurile, iar ele se duc 
de-a dura înainte să ne dăm noi seama. 

(J 

— AȘ vrea să-ți cer o favoare, a spus don Francisco. 

Intre seniorul de Quevedo și căpitanul Alatriste, atari purtări 
n-aveau niciun temei; așa s-a și vădit în privirea - aproape un 
reproș - pe care i-a aruncat-o căpitanul auzindu-l. Ne luaserăm 
rămas-bun de la iezuit și spiţer și ne plimbam pe lângă 
coviltirele tarabelor care înconjurau fântâna Buen Suceso din 
Puerta del Sol, pe ghizdul căreia feluriţi pierde-vară ascultau 
susurul apei ori priveau fațadele bisericii și Spitalului Regal. 
Amândoi mergeau alături în faţa mea şi-mi amintesc hainele 
negre ale poetului, pelerina de pe braț, pieptarul sobru de 
culoare brună, gulerul mic și răsfrânt, nădragii strâmţi din piele, 


16 


închiși cu nasturi, ca și cingătoarea de care atârnau spada și 
jungherul căpitanului, pe când cei doi își croiau drum prin 
mulţime, în lumina șovăielnică a amurgului. 

— iți rămân îndatorat peste poate, don Francisco, că mi-ai 
îndulcit hapul, a zis Alatriste. Așa că, de nu ţi-e cu supărare, sări 
direct în actul doi. 

S-a auzit râsul chiţcăit al poetului. Nu cu mult timp în urmă, la 
câţiva pași de locul unde eram și tocmai în actul doi al unei 
comedii de Lope, într-o încăierare urâtă, don Francisco îi sărise 
căpitanului în ajutor, făcând să cadă grindină de răni, când cu 
aventura celor doi englezi. 

— Am niște prieteni. Oameni pe care îi stimez. Și vor să-ți 
vorbească. 

S-a întors să vadă dacă trăgeam cu urechea; s-a liniștit, se 
pare, când mi-a văzut privirea hălăduind aiurea prin piaţă. Dar 
eu îi ascultam spusele cu băgare de seamă. În Madridul și 
Spania de atunci, mintea unui puști deștept se cocea în doi timpi 
și trei mișcări; iar eu, cu toate că n-aveam prea mulţi ani, eram 
isteț, că nu dăunează, ba din contră, în viaţă, nu-i rău să știi, ci 
să arăţi că știi. Şi-i la fel de primejdios să fii indiscret, arătând că 
știi prea mult, dar și să faci prostia de a ști prea puţin. E bine să 
te ferești de muzică, înainte de începerea dansului. 

— Asta sună a conflict, spunea căpitanul. 

Era un fel de-a zice, firește. În meseria lui Diego Alatriste, 
conflictele se întâmplau îndeobște pe ulite întunecate și fiece 
lovitură de spadă avea prețul ei. O tăietură pe faţă, o ureche 
zburată unui creditor ori admiratorului soaței legitime, un glonț 
zburat chiar de pe buza pistolului ori o sabie de Toledo băgată 
de-o palmă în gât, toate aveau un preț bine stabilit. Chiar acolo, 
în piaţă, puteai găsi cel puţin o duzină de meseriași pe care să-i 
năimești la asemenea prețuri. 

— Da, a consimţit poetul, potrivindu-și ochelarii. Unul bine 
plătit, cu siguranță. 

Diego Alatriste l-a privit lung. Câteva clipe, pe profilul 
vulturesc cu borul lat al pălăriei, a strălucit singura-i pată de 
culoare, pana roșie, ponosită. 

— Ce mai, se vede că vrei să mă superi, don Francisco, a zis 
în cele din urmă. Ai pretenţia să iau parale pentru serviciul pe 
care ţi-l fac? 


17 


— Nu-i vorba despre mine. Un tată și flăcăii lui sunt la 
ananghie. Mi-au cerut sfatul. 

Din vârful fântânii din lapislazuli și alabastru, Mariblanca ne 
urmărea pașii, iar la picioarele ei apa susura în ţevi. Ultima 
lumină lâncezea. Soldaţi și mardeiași de mai mare spaima, cu 
mustăți uriașe și spade cât casa, se opreau răscrăcăraţi, făcând 
pe vitejii, sporovăiau în cete lângă portalurile închise ale 
dughenelor de mătăsuri, postavuri și cărţi ori luau gustări prin 
spelunci janghinoase, instalaţi la botul calului pe tarabele din 
piaţă, printre care forfoteau orbi, cerșetori și ștoarfe cu 
pelerinele scurtate. Unii soldaţi erau cunoscuţi de-ai lui Alatriste; 
l-au salutat de departe, iar el le-a răspuns, distrat, atingând 
scurt borul pălăriei. 

— Domnia ta ai ceva de-a face cu istoria asta? 

Don Francisco a făcut un gest nelămurit. 

— Doar pe departe. Dar, din pricini pe care ai să le înţelegi 
curând, trebuie să merg până la capăt. 

Ne-au tăiat calea doi mardeiași cu mustăţi în furculiță și priviri 
sașii, care hăimănăleau prin faţa grilajului ce apăra pridvorul de 
la Buen Suceso. Pe acolo și pe Calle Montera, ulița care urma, 
hăimănăleau militari și fanfaroni, ploua cu încăierări, iar grilajul 
bisericii se încuia, pentru ca, după un duel, spadasinii fugari să 
nu se sustragă Justiţiei, ascunzându-se în lăcașul sfânt; căci 
spuneau eufemistic că se retrăgeau, sustrăgeau ori fofilau. 

— E cu primejdie? 

— Mare. 

— Va trebui să ne batem, îmi închipui. 

— Trag nădejde că nu. Dar sunt primejdii și mai mari ca 
simpla înjunghietură. 

Căpitanul a făcut câţiva pași, privind tăcut turla mănăstirii 
Victoria, care se ridica în spatele caselor înguste dintr-un capăt 
al pieţei, unde începea șoseaua San Jerónimo. N-aveai cum 
umbla prin oraș fără să dai de biserici. 

— Și de ce nu? a întrebat în cele din urmă. 

Don Francisco a râs iar ușurel, ca mai înainte. 

— Ei, drăcia dracului, a zis. Fiindcă îmi ești prieten. Și unul 
dintre cei ce nu se pricep la spânzurat, oricât și-ar da silința să 
fie călăi, grefieri și notari. 

Gânditor, Alatriste și-a pus două degete peste gulerul mare, 
răsfrânt. 


18 


— O luptă bine plătită, ai spus. 

— Chiar așa. 

— De domnia ta? 

— Pune-ţi pofta-n cui. Eu nu pot străluci, decât dacă iau foc. 

Alatriste și-a mângâiat gâtul. 

— Ori de câte ori mi se propune o încăierare bine plătită 
trebuie să-mi bag gâtul în laţul călăului. 

— Așa-i și de astă dată, a admis poetul. 

— Pe sângele Mântuitorului, dar veselă îmbogăţire îmi mai 
oferi. 

— Aș fi mișel să te mint. 

Căpitanul s-a uitat ironic la seniorul de Quevedo. 

— Și cum de-ai dat de așa necaz, don Francisco? Tocmai 
acum, când ai recâștigat favorurile Regelui, după lunga dizgrație 
de lângă ducele de Osuna... 

— Păi, asta-i, amice, s-a văicărit poetul. Blestemat fie hazul 
unor asemenea întâmplări. Dar sunt angajamente și cazuri. Mi-e 
onoarea în joc. 

— Zici că și capul. 

De astă dată don Francisco a privit mucalit la Diego Alatriste. 

— Și al domniei tale, căpitane, dacă te hotărâști sa-mi stai 
alături. 

Amândoi știau că acel „dacă te hotărăști” n-avea rost. De pe 
buzele căpitanului nu s-a șters zâmbetul gânditor, iar el a privit 
într-o parte și în alta, a ocolit un morman de gunoaie care 
duhneau, a salutat distrat o femeie prea decoltată, care îi făcuse 
cu ochiul de pe estrada unui birt, și în cele din urmă a dat din 
umeri. 

— De ce-aș face-o? Bătrânul meu tercio se duce curând în 
Flandra și mă gândesc tot mai des să schimb aerul. 

— De ce-ai face-o? - Don Francisco și-a mângâiat, gânditor, 
mustaţa și ciocul. Sincer să fiu, habar n-am. Poate pentru că, 
atunci când un prieten e la ananghie, nu ne mai rămâne decât 
să ne batem. 

— Să ne batem? Acum o clipă erai convins că nu vor fi 
încăierări. 

S-a întors și l-a privit atent. Deasupra Madridului, cerul se 
întuneca; venind de pe străduţele murdare care dădeau în piaţă, 
primele umbre ne tăiau calea. Lucrurile și trecătorii își pierdeau 


19 


treptat forma. Pe o tarabă, s-a aprins un felinar. Lumina a lucit 
în ochelarii lui don Francisco, sub fetrul pălăriei. 

— Şi-i adevărat, a zis poetul. Dar, dacă are să iasă prost, din 
afacere n-are să lipsească zâăngănitul spadelor. 

A râs, tot ușurel, fără prea mult umor. La urmă, am auzit și 
râsul lui Alatriste. Amândoi au tăcut mâlc. lar eu, uimit de cele 
auzite, cu înflăcărarea celui ce se știe dus spre noi păţanii și 
primejdii, le-am urmat siluetele negre și tăcute. Apoi don 
Francisco și-a luat rămas-bun, iar căpitanul Alatriste a rămas o 
vreme singur, neclintit și tăcut în beznă, iar eu n-am îndrăznit 
nici să mă apropii, nici să-i spun vreo vorbă. A stat așa, de parcă 
m-ar fi uitat, până când clopotele bisericii Victoria au bătut nouă 
ceasuri. 


20 


Au sosit a doua zi de dimineaţă. Am auzit trosnind scara 
dinspre ogradă sub pașii lor, iar când m-am dus să deschid, 
căpitanul era deja în pragul ușii, în cămașă și foarte serios. Am 
văzut că în timpul nopții își curățase pistoalele, iar unul stătea 
încărcat chiar pe masă, sub bârna de care, agățată într-un cui, îi 
atârna cingătoarea cu spada și jungherul. 

— Du-te să faci o plimbare, Íñigo. 

L-am ascultat și am ieșit în vestibul, dar acolo am dat nas în 
nas cu don Francisco de Quevedo, care urca ultimele trepte, 
însoţit de trei cavaleri, pe care se făcea că nu-i cunoaște. Am 
observat că nu folosiseră ușa ce dădea în Calle del Arcabuz, ci 
pe cea prin care ograda comunica cu taverna de-o ţinea Caridad 
Lebrijana și care dădea în Calle de Toledo, mai umblată și, deci, 
mai discretă. Don Francisco m-a îmbrățișat cu dragoste înainte 
de a intra, iar eu am luat-o prin galerie, după ce am aruncat o 
privire soţilor lui. Un bărbat în vârstă, cu părul alb și bogat, și 
doi flăcăi, unul de optsprezece, unul de douăzeci și ceva de ani, 
băieţi buni, cam semănau între ei, de parcă erau fraţi ori rude. 
Cei trei purtau haine de voiaj și păreau străini. 

Jur, domniile voastre, că am fost mereu cuviincios și discret. 
Nu-s băgăcios, cum nu eram nici atunci. Dar la treisprezece ani 
lumea e un teatru vrăjit, din care niciun băietan nu vrea să 
piardă nimic; să punem și vorbele schimbate de seniorul de 
Quevedo cu căpitanul Alatriste, pe care cu o seară mai înainte le 
prinsesem din zbor. Așa că, pentru a vă dovedi adevărul istoriei 
mele, trebuie să mărturisesc că am dat ocol galeriei din curte, 
m-am suit pe acoperiș cu iscusința tinereţii necoapte și, 
lunecând pe o streașină până la geam, am intrat iar în casă, m- 
am fofilat cu mare grijă în odaia mea și m-am lipit de perete în 
golul unei nișe, lângă o crăpătură prin care puteam vedea și 
auzi tot ce se petrecea alături. Am căutat să nu fac zgomot, căci 
eram hotărât să nu pierd niciun amănunt al pătăraniei în care, 

21 


după spusa lui don Francisco, și Diego Alatriste, și el își puneau 
pielea la bătaie. Nu știam, fir-aș să fiu, că și eu eram cât pe-aci 
s-o pierd pe a mea. 

— Atacarea unei mănăstiri se pedepsește cu moartea. 

Don Francisco de Quevedo a încuviințat pe mutește și a tăcut 
mâlc. De când îi prezentase, stătea deoparte, lăsând vizitatorii 
să glăsuiască. Vorbise cel mai în vârstă. Stătea la masă, unde se 
aflau pălăria lui, o stacană cu vin de care nu se atinsese nimeni 
și pistolul căpitanului. Tocmai el a vorbit iar: 

— Primejdia-i neîndoioasă, a zis. Dar nu-i altă cale să-mi 
salvez fiica. 

Când don Francisco îl prezentase, voise să-și zică numele, 
deși Diego Alatriste insistase că n-avea nevoie. Don Vicente de 
la Cruz era un bătrân cavaler din Valencia, în trecere pe la 
Curte, slab, cu părul și barba albe. Avea, probabil, peste șaizeci 
de ani, dar picioarele îi erau viguroase, iar mersul ţeapăn încă. 
Fiii îi semănau nespus la chip, deși cel mare abia se apropia de 
douăzeci și cinci de ani. Erau don Jerónimo și don Luis. Ultimul 
era mai tânăr; deși foarte dezgheţat, nu avea mai mult de 
optsprezece ani. Purtau haine simple, de călătorie și vânătoare: 
costum din dimie neagră tatăl, pieptare din postav albastru și 
verde-închis fiii, cu banduliere și fireturi din piele întoarsă. Toţi 
purtau spade și junghere la cingătoare, părul foarte scurt, iar 
aceeași privire deschisă le sublinia aerul de familie. 

— Cine-s monahii? a întrebat Alatriste. 

Stătea în picioare, rezemat de-o bârnă din perete, cu degetele 
mari vârâte în cingătoare, dar nu socotise încă urmările pe care 
le putea avea tot ce auzise. De fapt, se uita mai mult la seniorul 
de Quevedo decât la oaspeţi, parcă întrebându-l în ce mama 
naibii îl băga. Sprijinit de fereastră, poetul privea acoperișurile 
din jur, de parcă nimic din odaie n-avea legătură cu el. Din când 
în când, se întorcea spre Alatriste, aruncându-i o ocheadă 
inexpresivă, convenţională, ori își cerceta unghiile neobișnuit de 
atent. 

— Fray, că așa li se spune monahilor, fray Juan Coroado și 
fray Juliân Garzo, a răspuns don Vicente. Sunt stăpâni pe 
mănăstire, iar sor, că așa li se spune monahiilor, sor Josefa, 
stareţa, nu vorbește decât prin gura lor. Restul schivnicelor ori 
sunt de partea lor, ori trăiesc veșnic înspăimântate. 


22 


Căpitanul Alatriste s-a uitat iar la don Francisco de Quevedo, 
dar de astă dată i-a întâlnit privirea. Imi pare rău, șoptea 
tăcerea poetului. Numai domnia ta mă poți ajuta. 

— Fray Juan, capelanul, a continuat don Vicente, e omul 
contelui de Olivares”. Tatăl lui, Amandio Coroado, a fondat 
mănăstirea Adoratoarelor Benedictine pe galbenii lui și, în afară 
asta, e unicul bancher portughez pe care contează favoritul. 
Acum, când Olivares încearcă să scape de genovezi, Coroado e 
cel mai bun atu cu care scoate parale din Portugalia, în vederea 
războiului din Flandra... De aceea, fiul se bucură de imunitate 
absolută în mănăstire și în afara ei. 

— Acuzele domniei tale sunt grave. 

— Dar din plin dovedite. Juan Coroado nu-i un popă incult și 
credul, ca atâţia alţii, nici iluminat, nici stricat, nici fanatic. Are 
treizeci de ani, parale, e plăcut la vedere și are poziţie la curte. 
Dar e pervers, a făcut din mănăstire serai personal. 

— E o vorbă și mai potrivită, tată, a intervenit fiul cel mic. 

Îi tremura glasul, aproape că se bâlbâia de furie și era vădit 
că se abţinea doar din stimă pentru bătrân. Don Vicente de la 
Cruz l-a luat sever la rost: 

— Poate. Dar, cum acolo se află sora ta, n-ai să îndrăznești s-o 
spui. 

Tânărul s-a făcut alb ca varul, a plecat capul, iar fratele mai 
mare, mai tăcut și mai stăpân pe sine, i-a pus o mână pe brat. 

— Și celălalt cleric? a întrebat Alatriste. 

Lumina intra pe geamul de care se sprijinea don Francisco și-i 
lumina căpitanului o parte a feţei, lăsând-o pe cealaltă în umbră, 
cu cicatricele bine marcate: cea de pe sprânceana stângă și 
cealaltă, mai nouă, de la rădăcina părului spre mijlocul frunţii, 
amintirea încăierării de la Corral del Principe. A treia tăietură 
vizibilă, tot nouă și de pumnal, îi traversa dosul mâinii stângi de 
când cu ambuscada din Portillo de las Animas, iar sub haine 
avea alte patru spintecături, ultima fiind vestita rană de când 


5 Omul politic spaniol Gaspar de Guzmán y Pimentel, conte de Olivares și duce de 
Sanlucar la Mayor, conte-duce (1587-1645), a fost favoritul lui Felipe al IV-lea de 
Habsburg și, în această calitate, prim-ministru. Întreaga sa activitate a urmărit 
menţinerea și extinderea imperiului spaniol în Europa. 

6 În limbajul teatral spaniol, casă, patio ori local destinate reprezentaţiilor teatrale. 
Asemenea corrales s-au bucurat de mare popularitate în Spania secolului al XVII-lea. 
Erau îndeobște un patio dreptunghiular deschis și delimitat de zidurile din spate ale 
caselor vecine. Bărbaţii stăteau în picioare, iar femeile în cazuela, partea din spate. 
Balcoanele și ferestrele din zidurile înconjurătoare făceau oficiul de lojă. 


23 


fusese în permisie, la Fleurus, care în unele nopţi nu-l lăsa să 
doarmă. 

— Fray Julián Garzo e duhovnicul, a zis don Vicente. Altă 
pramatie. Are un unchi în Consiliul Castiliei”. Nu te poţi atinge de 
el, ca și de celălalt. 

— Adică doi băieți de care ar cam trebui să ne ferim. 

Don Luis, fiul cel mic, abia se mai ţinea, strângând în pumn 
mânerul spadei. 

— Mai bine ai spune domnia ta doi mișei și doi ticăloși. 

Furia reținută îl sufoca, iar puful bălai, încă neatins de brici, 
care îi umbrea buza de sus îl făcea să pară mai tânăr. Tatăl i-a 
aruncat iar o privire severă, ca să-l amuţească, și a continuat: 

— Zidurile mănăstirii Adoración, adică a Adorării Domnului, 
sunt destul de groase ca să ascundă tot: capelanul care își 
acoperă desfrâul cu mistica lui ipocrită, stareța toantă și credulă 
și nenorocitele care cred că au viziuni celeste ori sunt posedate 
de diavol - vorbind, bătrânul își mângâia calm și elegant barba, 
deși era vădit că nu-i venea deloc ușor s-o facă. Li se spune 
chiar că fără a-i arăta iubire și ascultare capelanului nu pot 
ajunge la Dumnezeu, iar unele mângâieri și acte prea puţin 
onorabile, destinate duhovnicului spiritual, sunt calea spre înalta 
perfecțiune. i 

Diego Alatriste nu se mira. In Spania prea catolicului nostru 
monarh don Felipe al IV-lea, credinţa era în genere sinceră, dar 
formele ei exterioare erau adesea, la cei de sus, ipocrizia, iar la 
cei de jos, superstiţia în acest peisaj, cei mai mulţi preoţi erau 
fanatici și ignoranţi, o adunătură de pierde-vară mojici, care 
fugeau de muncă și militărie, ori de ariviști, ambiţioși și 
necinstiți, dornici mai mult să facă avere decât să aducă laudă 
Domnului în vreme ce săracii plăteau dijmele de care erau 
scutiți bogaţii și clericii, oamenii legii discutau dacă imunitatea 
ecleziastică era sau nu un drept divin. Și nu puţini abuzau de 
tonsură ca să-și satisfacă pofte și interese meschine. Drept 
urmare, alături de clerici fără tăgadă cinstiţi și sfinţi, trăiau la fel 
de bine și alţii, pezevenghi, hrăpăreţi, călcători de legi: preoți 
dedați preacurviei și cu copii, duhovnici care se dădeau la 
muieri, ibovnici ai călugărițelor, căci în unele schituri iubirile, 


7 Organism central al administraţiei de stat castiliene de la sfârșitul secolului al XV-lea 
până în 1834, derivat din Consiliul Regal creat de Fernando al Ill-lea cel Sfânt și 
reformat (1480), cu acest nume, de către Regii Catolici. 


24 


încăierările și scandalurile erau pâinea cea de toate zilele, nu 
neapărat sfințită. 

— Nimeni n-a denunţat cele ce se petrec acolo? 

Don Vicente de la Cruz a consimțit, descurajat. 

— Chiar eu am făcut-o. Am trimis un memoriu amănunţit 
contelui de Olivares. Dar n-am primit niciun răspuns. 

— Dar Inchiziția? 

— Știe tot. Am discutat cu un membru din Consejo de la 
Supremat; mi-a promis că se va ocupa de cele ce i-am spus și 
știu că a trimis doi trinitarieni la mănăstire. Dar preoţii Coroado 
și Garzo i-au convins, cu ajutorul stareţei, că totul era în ordine 
și s-au despărțit buni prieteni. 

— Ceea ce-i, firește, ciudat, s-a băgat în vorbă don Francisco. 
Inchiziția se hârâie cu contele de Olivares și ar fi un bun prilej 
să-l sâcâie pe favorit. 

Cavalerul din Valencia a dat din umeri. 

— Așa credeam. Dar, fără greș, ei cred că se ţintește prea sus 
pentru o simplă novice. Colac peste pupăză, sor Josefa, stareța, 
e vestită la Curte pentru pioșenie: face zi de zi o liturghie și 
rugăciuni speciale pentru ca favoritul și Regii să aibă urmași de 
parte bărbătească. Faptul îi asigură stimă și prestigiu, când în 
realitate, în afara a patru vorbe mai mult decât goale, e o 
proastă căreia manierele și farmecul capelanului i-au luat 
minţile. Nimic ciudat în cazul ei, acum când orice stareță care-și 
ține rangul trebuie să aibă cel puţin cinci stigmate și să miroasă 
ca sfinţii - bătrânul surâdea amarnic și dispreţuitor. Înclinaţiile 
mistice, râvna de a ieși în față, visurile de mărire și legăturile pe 
care le are o fac să se creadă o nouă Sfântă Teresa”. În afară de 
asta, părintele Coroado zvârle ducaţii cu găleata, iar Adoración e 
mănăstirea cea mai bogată din Madrid. Tot mai multe familii vor 
să-și trimită fiicele acolo. 

Ascultam prin crăpătură, fără prea mare mirare, în ciuda 
vârstei mele fragede. V-am mai spus și altă dată, domniile 


3 Consejo de la Suprema y General Inquisición a fost un tribunal ecleziastic, instanţa 
supremă a proceselor intentate pentru delicte de credință, creată în 1483 la 
propunerea Regilor Catolici, care, deși oficial depindea de Sfântul Scaun, era în 
realitate controlată de monarhul spaniol. Și-a extins autoritatea asupra întregii Spanii, 
fapt unic pe vremea dinastiei de Austria. A fost desființat în 1820. 

? Teresa de Cepeda y Ahumada (1515-1582) a fost o călugăriță carmelită și scriitoare 
mistică spaniolă sub numele de Sfânta Teresa de Jesus (Teresa lui lisus). În 1614 a 
fost declarată fericită, iar în 1622 a fost canonizată de Papa Grigore al XV-lea. Numele 
său apare în calendarul catolic la 15 octombrie. 


25 


voastre, că pe atunci tinereii se coceau grabnic la Curtea dedată 
la potlogării și hoţii, plină de primejdii, răzvrătită și uimitoare. 
Era bine știut că în lumea unde religia și lipsa de morală erau 
surori, duhovnicii puneau tiranic și odios stăpânire pe sufletele 
și, uneori, pe trupurile credincioaselor. lar înrâurirea călugărilor 
era uriașă. Felurite ordine se înfruntau ori se aliau între ele, 
preoţii ajungeau să-și împiedice credincioșii să se împace cu 
ceilalţi și impuneau ruperea legăturilor de familie și chiar 
încălcarea voinței autorităţii, ori de câte ori li se năzărea. Nu mai 
mira pe nimeni nici că preoţii tineri foloseau un limbaj între 
mistico-erotic și divin ori subterfugii spirituale ca să-și camufleze 
patimile și poftele, ambiția și desfrâul. Monahul stricat a fost 
cunoscut și satirizat cum se cuvenea în veacul nostru, ca în 
rândurile explicite din Peștera lui Meliso: 


Acolo veți primi spovadă 

de la frumoasele slujitoare 

ale lui Dumnezeu, ce soțioare 
preacinstite or să se arate, 

zicând că sunt de diavol posedate. 


Fapt deloc neobișnuit, firește, în acele vremuri superstițioase 
și bigote, care au dat adăpost atâtor nemernici, dar și nouă, 
spaniolilor nemulţumiţi, cu burta goală, prost guvernaţi, loviți de 
un pesimism naţional și dezamăgit; căci căutam în religie uneori 
mângâierea, fiindcă ne știam pe buza prăpastiei, alteori simple 
și sfruntate câștiguri lumești. Starea o agrava existenţa atâtor 
preoţi și călugări fără vocaţie (în tinereţea mea erau peste nouă 
mii de mănăstiri), din pricina obiceiului ca familiile nobile și fără 
o para chioară, care nu-și puteau mărita fetele cu fastul 
obișnuit, să le trimită la călugărie ori să le închidă cu forța într- 
un schit, după cine știe ce rătăcire lumească. Așa că mănăstirile 
nu mai încăpeau de muieri fără vocaţie, cele de care a pomenit, 
fără tăgadă, și don Luis Hurtado de Toledo, autorul - ori, mai 
curând, traducătorul - romanului cavaleresc Pa/merin de Anglia, 
în alte stihuri, la fel de gustate: 


Părinții noștri, ca să dea 
băieților moșia-n lung și-n lat 
toate au vrut să ni le ia 


26 


și, mai ales, să ne închidă 
acolo unde Domnu-i insultat. 


Don Francisco de Quevedo rămăsese lângă geam, ceva mai 
într-o parte, privind pierdut mâţțele care hoinăreau pe 
acoperișuri ca soldaţii fără nicio treabă. Alatriste s-a uitat lung la 
el și s-a întors iar spre don Vicente. 

— Nu pricep cum de s-a băgat fiica domniei tale în așa ceva, a 
zis. 

Bătrânul n-a răspuns pe loc. Lumina scotea în relief cicatricele 
căpitanului și-i împărțea fruntea vertical, urmând o cută adâncă 
și posacă;: 

— Elvira a sosit la Madrid odată cu alte două novice, chiar 
când s-a deschis mănăstirea Adoraci6n, acum vreun an. Au venit 
însoţite de o dueña, care ne fusese recomandată și trebuia să se 
ocupe de ele până se călugăreau. 

— Și femeia asta ce zice? 

S-a așternut o tăcere groasă, s-o tai cu cuțitul. Don Vicente de 
la Cruz și-a privit gânditor mâna dreaptă, sprijinită pe masă: 
slabă, noduroasă, dar încă fermă. Fiii lui priveau posomorâţi în 
jos, de parcă vedeau ceva în faţa cizmelor. Don Jerónimo, cel 
mare, mai aspru și mai tăcut decât fratele lui, avea privirea fixă 
și dură pe care o mai văzusem și la alţii, bărbaţi de care 
învățasem să mă feresc: cei care, pe când unii se grozăvesc, 
dau cu spada în mobilă și vorbesc tare, stau liniștiți într-un colț 
al odăii, privind fără să clipească, nepierzând niciun amănunt și 
nezicând nici cârc, apoi se ridică pe nepusă masă și, fără să-și 
schimbe expresia, îţi bagă pistolul în piept ori te taie de toată 
frumusețea. Așa era și căpitanul Alatriste; iar eu, de-atâta stat 
cu el, începeam să cunosc soiul. 

— Nu știm unde-i femeia, a zis în cele din urmă bătrânul. S-a 
făcut nevăzută acum câteva zile. 

S-a așternut iar tăcerea, dar de astă dată don Francisco de 
Quevedo nu s-a mai uitat după mâţele de pe acoperișuri. 
Privirea lui, cum nu se putea mai melancolică, s-a întâlnit cu a 
lui Diego Alatriste. 

— Nevăzută, a repetat, gânditor, căpitanul. 

Fiii lui don Vicente de la Cruz stăteau muţi, tot cu ochii în 
podea. Până la urmă, tatăl a consimţit cu un gest sec. Încă își 


27 


mai privea mâna, neclintită pe masă lângă pălăria, stacana cu 
vin și pistolul căpitanului. 

— Asta-i, a zis. 

Don Francisco de Quevedo s-a depărtat de fereastră, a făcut 
câţiva pași prin odaie și s-a oprit în faţa lui Alatriste. 

— Umblă vorba că ar fi codoșit pentru fray Juan Coroado. 

— Și a dispărut. 

În tăcerea care a urmat, căpitanul și don Francisco s-au privit 
câteva clipe unul pe celălalt. 

— Așa se zice, a încuviinţat în sfârșit poetul. 

— Înţeleg. 

Chiar și eu înțelegeam, din ascunziș, deși nu pricepeam rolul 
lui don Francisco într-o poveste atât de sfruntată. In rest, poate 
că punguţa aflată - cum se îmbiase să zică Martin Saldaña - la 
femeia strangulată în lectică nu ajungea pentru toate liturghiile 
cu care să-i mântuim sufletul. Am pus pe crăpătură un ochi 
holbat de uimire și am privit mai respectuos la don Vicente de la 
Cruz și la fiii lui. Nu mi se mai păreau nici el atât de bătrân, nici 
ei atât de tineri. La urma urmelor, mi-am zis, înfiorat, era fiica lui 
și sora lor. Și eu aveam surori la Oñate și nu știu ce-aș fi fost în 
stare să fac pentru ele. 

— Acum, a continuat tatăl, stareţa zice că Elvira a renunţat de 
tot la lume. De opt luni n-o mai putem vizita. 

— De ce n-a fugit? 

Bătrânul a făcut un gest de neputinţă: 

— Abia de-i stăpână pe ea. lar maicile și novicele se urmăresc 
și se pârăsc una pe alta. Închipuiţi-vă: viziuni și exorcisme, 
femei cu care duhovnicul petrece cu ușile închise, sub pretext 
că-l scoate pe diavol din ele, gelozii, pizme, gâlcevi călugărești. 
Chipul senin i s-a acoperit de durere. Aproape toate măicuţele 
sunt foarte tinere, ca Elvira. Cea care nu se crede posedată de 
diavol ori cu viziuni celeste și le închipuiește, ca să atragă 
luarea-aminte. Toanta de stareță n-are nici fir de voință în 
mâinile capelanului, pe care îl crede un sfânt. lar fray Juan și 
tovarășul lui umblă din chilie în chilie, încurajându-le pe toate. 

— Domnia ta ai vorbit cu capelanul? 

— O singură dată. Pe viaţa Regelui, de nu eram în vorbitorul 
mănăstirii, îl ucideam pe loc - don Vicente de la Cruz a ridicat, 
indignat, mâna de pe masă, de parcă îi părea rău că nu era plină 


28 


de sânge. În ciuda părului meu alb, mi-a râs în nas, cu toată 
neobrăzarea de pe lume. Fiindcă familiile noastre... 

S-a întrerupt, îndurerat, și și-a privit fiii. Cel mic era alb, fără 
pic de sânge în obraji, iar fratele lui privea sumbru într-o parte. 

— Da, a continuat bătrânul, sângele nostru nu-i întru totul 
nespurcat. Strămoșul meu era evreu convertit, iar pe bunicul l-a 
cercetat Inchiziția. Am rezolvat totul pe parale. Mișelul de padre 
Coroado a știut să se folosească de asta. Ameninţă că are s-o 
demaște că-i evreică. Și pe noi așijderea. 

— Dar e fals, s-a băgat în vorbă fiul cel mic. Chiar dacă, din 
nenorocire, nu suntem creștini din moși-strămoși, familia 
noastră e fără prihană. Dovadă că don Pedro Téllez, seniorul 
duce de Osuna, l-a onorat pe tata cu încrederea lui, când îl avea 
în serviciu în Sicilia. 

A tăcut brusc, iar chipul palid i s-a făcut ca rodia. Am văzut că 
Diego Alatriste se uita la don Francisco. Acum legătura era 
limpede. Pe când era viceregele Siciliei, și apoi al Neapolelui, 
ducele de Osuna se împrietenise cu seniorul de Quevedo, 
târându-l după el în cădere. Era evident că obligaţia poetului 
faţă de don Vicente de la Cruz trecea pe-acolo și că nenorocirea 
și neputinţa celui din urmă la Curte erau rodul acelei istorii. Don 
Francisco știa ce înseamnă să pierzi ajutorul celor care altă dată 
au apelat la favorurile și influenţa ta. 

— Și care-i planul? a întrebat căpitanul. 

I-am simţit în glas simțămintele prea bine știute: resemnarea 
și neîncrederea în succesul ori eșecul întregii istorii; hotărârea 
obosită, tăcută, lipsită de interes a soldatului veteran care, în 
afara amănuntelor tehnice, era dispus să înfrunte simplu 
ghinionul, una dintre îndatoririle meseriei. Mai târziu, în anii 
când am trecut împreună prin peripeții ciudate și războaie de- 
ale Regelui, seniorul nostru, i-am recunoscut de multe ori 
același ton și aceeași privire fără expresie, goală, care îi asprea 
în chip atât de ciudat ochii albaștri-verzui când, în campanie, 
după lunga nemișcare a așteptării, răsunau tobele, iar marea de 
tercios se punea în mișcare, mergând spre dușman cu pas 
admirabil, maiestuos și rar, sub vechile stindarde care ne 
duceau ori la glorie, ori la dezastru. Aceeași privire și același ton 
de osteneală nesfârșită le-am avut și eu peste mulţi ani: în ziua 
când printre rămășițele unui pluton spaniol, cu jungherul în 
dinţi, pistolul într-o mână și spada scoasă din teacă în cealaltă, 


29 


am văzut cum cavaleria franceză pregătea ultima șarjă, iar în 
Flandra apunea, roșu de sânge, soarele care veacuri la rând ne 
adusese teama și respectul lumii. 

Dar în acea dimineaţă madrilenă din 1623, Rocroi nu exista 
decât în cartea neștiută a Sorţii și trebuiau să mai treacă două 
decenii până la acea întâlnire funestă. Regele era tânăr și 
viteaz, Madridul era capitala celor două lumi, iar eu - un flăcău 
căruia nu-i dăduseră tuleiele, nerăbdător, care pândea la 
crăpătura dintre odăi, așteptând răspunsul la întrebarea pusă de 
căpitan: planul pe care veniseră să i-l propună don Vicente de la 
Cruz și fiii lui prin mijlocirea lui don Francisco de Quevedo. 
Bătrânul tocmai se pregătea să-i răspundă. Dar chiar atunci un 
motan s-a strecurat pe fereastră și a început să-mi umble 
printre picioare. Am încercat să-l alung fără zgomot, dar nici 
gând să plece. Am făcut o mișcare bruscă, și o mătură și un 
făraş de tinichea din apropiere au căzut cu zgomot pe podea. 
Am ridicat înspăimântat privirea, tocmai când ușa s-a dat de 
perete și m-am trezit față în faţă cu fiul cel mare al lui don 
Vicente de la Cruz, care ţinea jungherul într-o mână. 

e 

— Te credeam foarte sensibil la nespurcarea sângelui, don 
Francisco, a zis căpitanul Alatriste. Nu mi-am închipuit nicicând 
că ţi-ai pune capul în primejdie pentru un neam de evrei 
convertiți. 

Zâmbea afectuos pe sub mustață. Așezat la masă, încruntat și 
țâfnos, seniorul de Quevedo dovedea stacana pe care până 
atunci n-o atinsese nimeni. Eram doar noi trei, căci don Vicente 
de la Cruz și fiii săi plecaseră, după ce căzuseră la învoială cu 
căpitanul. 

— Fiecare lucru cu chichirezul lui, a murmurat poetul. 

— Firește. Dar, dacă iubitul tău Luis de Gângora! află toată 
tărășenia, te-ai ars. Sonetul poate fi nemaipomenit. 

— Fir-aș al naibii să fiu! ; 

Era cât se poate de adevărat. Intr-o vreme când se credea că 
ura față de evrei și eretici era atributul nelipsit al credinței 


10 Poetul spaniol Luis de Góngora y Argote (1561-1627) a fost în constant conflict 
literar cu contemporanii săi, Francisco de Quevedo și Lope de Vega. A scris teatru; 
partea cea mai importantă a operei sale o constituie poeziile (romances, letrillas și 
sonete). Opera sa fundamentală o constituie poemele Fábula de Polifemo y Galatea și 
Las soledades, poeme compuse în anii 1612-1613. După o eclipsă de două secole, 
influenţa sa literară se resimte din nou, datorită Generației de la 1927. 


30 


(însuși Lope și bunul de Miguel de Cervantes se felicitaseră, cu 
numai câţiva ani înainte, pentru gonirea evreilor și arabilor 
neconvertiţi), don Francisco de Quevedo, cum nu se putea mai 
mândru de strămoșii lui, creștini din moși-strămoși din 
Santander, nu era prea tolerant cu cei de sânge îndoielnic. Din 
contră, făcea caz de al lui ori de câte ori lansa săgeți împotriva 
adversarilor și, mai ales, contra lui don Luis de Góngora, căruia îi 
atribuia sânge jidovesc: 


De ce ai corectat greaca întreagă, 
când ești doar rabin în ebraică, 
și asta nasul tău nici nu o neagă? 


Politeţuri pe care marelui satiric îi plăcea să le împletească cu 
acuzele de sodomie aduse lui Góngora, ca în vestitul sonet ce se 
sfârșește așa: 


Ti-e capul mai prost ca picioarele mele. 
Nu neg că-s șchiop pentru-amândoi; 
dar tu ești poponar chiar pentru toate trele. 


lar don Francisco de Quevedo y Villegas din Ordinul lui 
Santiago, care dovedise că sângele întregii lui familii era 
nespurcat, senior de la Torre de Juan Abad, biciul jidovilor, 
ereticilor, sodomiţilor și culteraniștilor!! de tot soiul, urzea acum 
în faţa noastră să intre cu forţa în claustrul unei mănăstiri și, 
punându-și viaţa și cinstea la bătaie, să sară în ajutorul unor 
evrei convertiți din Valencia. Deși tânăr, tot înțelegeam că 
afacerea putea sfârși teribil. 

— Fir-aș al naibii să fiu! a repetat poetul. 

Presupun că oricine ar fi suduit, fie în greacă, fie chiar în 
ebraică (limbi pe care don Francisco le știa bine), de-ar fi fost în 
pielea lui. lar căpitanul Alatriste, care nu era în pielea lui 
Quevedo, dar era sătul chiar și de a lui, era foarte conștient de 
așa ceva. Căpitanul stătea tot rezemat de bârna din perete, de 
lângă care nu se clintise cât stătuserăm de vorbă cu oaspeţii, și 
încă își ţinea degetele agăţate de cingătoare. Nu se clintise nici 


11 Reprezentanţii stilului literar baroc care - în opoziţie cu conceptismul - a cultivat 
metaforele violente, aluziile obscure, hiperbolele exagerate, latinismele etc. Cel mai 
de seamă reprezentant al său a fost Luis de Góngora. 


31 


măcar când Jerónimo de la Cruz se întorsese în odaie, cu 
jungherul încă în mână și ţinându-mă strâns de ceafă, ci se 
mărginise să-i poruncească să-mi dea drumul, pe un ton care îl 
făcuse pe tânăr să-i dea imediat ascultare, după doar o clipă de 
șovăială. lar eu, după stânjenitoarea pățanie, stăteam ciucit într- 
un colț, încă îmbujorat de rușine, încercând să trec neobservat. 
Nu fusese de colo să-i convingă pe străini că eu, deși 
neascultător, eram un puști cu scaun la cap și demn de 
încredere; don Francisco însuși se văzuse obligat să se pună 
chezaș pentru mine. La urma urmelor, auzisem tot; iar don 
Vicente de la Cruz și fiii săi trebuiau să se încreadă și în mine. 
Deși, cum a lămurit pe îndelete căpitanul, privindu-i pe toți cu 
ochi reci și ameninţători, în această chestiune ei nu aveau, 
oricum, nici cuvânt, nici de ales. Așa că se lăsase o tăcere grea 
și plină de înţelesuri, după care nimeni nu se mai îndoise de 
legătura mea cu toată afacerea. 

— Sunt bărbaţi de nădejde, a zis Quevedo la sfârșit. Și nici nu 
li se poate reproşa nimic, că-s buni catolici - s-a oprit, căutând și 
alte justificări, pe care părea să le creadă necesare. In afară de 
asta, don Vicente mi-a făcut servicii mari în Italia. Ar fi o 
ticăloșie să nu-i dau o mână de ajutor. 

Căpitanul Alatriste a făcut un gest de înțelegere, dar tot 
zâmbea pe sub mustaţa militară. 

— E frumos ce spui, a admis. Dar insist asupra lui Góngora. La 
urma urmei, tocmai domnia ta îi amintești neîncetat de nasul 
semitic și aversiunea pentru slănină. Ca în această strofa: 


Creștin din moși-strămoși nu ești, 
căci încă n-ai încărunțit, 

parale ai, nu mă-naoiesc, 

dar că ești cavaler nu-s sigur. 


Don Francisco și-a mângâiat mustaţa și ciocul, încântat că 
Alatriste își amintise stihurile lui, dar și deranjat că le recitase în 
bășcălie: 

— Fir-ar să fie, dar știu că ai o ţinere de minte și bună, și 
nebună. 

Căpitanul nu se mai oprea din râs, ceea ce nu l-a înveselit pe 
poet. 


32 


— Păi, îmi închipui și versurile adversarului domniei tale, a 
insistat Alatriste, ridicând degetele, de parcă scria în aer, și 
improvizând: Mă acuzi, don Francisco, că-s evreu creștinat, iar 
tu evreii îi ajuti la-ncăierare... Cum ţi se pare? 

Lui don Francisco îi sărise muștarul. Vorbele nu erau de colo 
și, dacă interlocutorul lui n-ar fi fost Diego Alatriste, de mult i-ar 
fi tras un perdaf. 

— Proaste și fără haz, s-a mărginit să-i răspundă, bufnos. 
Puteau fi, într-adevăr, și ale poponarului cordobez, și ale celuilalt 
prieten al domniei tale, contele de Guadalmedina, de a cărui 
noblețe nu zic nimic, dar ca poet e rușinea Parnas-ului. Cât 
despre Góngora, doctul cu ochii cât ceapa și zboruri șovăielnice, 
umbra soarelui și veninul vântului, nu-mi fac griji pentru el. Mă 
tem, într-adevăr, că te-am băgat la mare belea - a luat ulcica cu 
vin și a mai tras o dușcă, aruncându-mi o ocheadă. Și pe băiat. 

Băiatul, adică eu, era tot în colț. Motanul îmi trecuse de trei 
ori prin faţă, și încercam fără prea mare succes să-i ard un 
picior. Se uita la mine și la Alatriste, care nu mai zâmbea. În cele 
din urmă, a dat din umeri. 

— Băiatul s-a băgat de bunăvoie - a arătat spre punga cu 
scuzi de aur din mijlocul mesei. Au plătit, și asta mă mai alină. 

— Poate că-i așa. 

Poetul n-a părut convins, iar Alatriste și-a reluat aerul ironic. 

— Să fiu al naibii, don Francisco. E cam târziu să ne plângem, 
după ce chiar domnia ta m-ai băgat până-n gât în rahat. 

Cu capul plecat, poetul a mai tras o dușcă și încă una. Privirea 
îi era de-acum niţel cam tulbure. 

— Păi, să pui o mănăstire cu susul în jos nu-i de colo, a 
insistat. 

— Dar nici cucerirea fortăreței La Goleta nu-i, fir-aș să fiu - 
căpitanul s-a apropiat de masă și, luând pistolul, l-a descărcat. 
Se spune că un unchi de-al mamei, frate cu bunicul ei, bărbat 
faimos pe vremea împăratului Carlos, a făcut odată așa ceva, la 
Sevilla. 

Don Francisco a ridicat capul, interesat. 

— Cel care i-a inspirat o comedie lui Tirso??? 


12 Scriitorul spaniol Gabriel Téllez, supranumit Tirso de Molina (1584-1648), este unul 
dintre cei mai importanţi dramaturgi ai Secolului de Aur spaniol. Opera sa a rămas 
fidelă tradiţiei lui Lope de Vega, pe care l-a depășit însă prin analiza mai profundă a 
psihologiei personajelor, mai ales a celor feminine. Autor foarte fecund (cca 300 de 
comedii), este cunoscut și astăzi pentru Marta la piadosa (Marta cea pioasă), Don Gil 


33 


— Așa se zice. 

— Nu știam că sunteți rude. 

— După cum vezi, Spania e doar un sat mai întins. 

Ochelarii Seniorului de Quevedo spânzurau de-un șnur. 
Gânditor, i-a ţinut o clipă între degete, fără să și-i pună. Apoi le- 
a dat iar drumul peste crucea brodată pe pieptar și a întins 
mâna spre vin, ca să tragă ultima dușcă, cea mai lungă, 
uitându-se lugubru la căpitan pe deasupra ulcelei. 

— Păi, urât act trei a mai avut și unchiul domniei tale, fir-aș să 
fiu. 


de las calzas verdes (Don Gil de ciorap verde) și mai ales pentru două piese de teatru 
cu conținut filosofic de mare importanţă: £/ burlador de Sevilla y el convidado de 
piedra (Don Juan și oaspetele de piatră) și El condenado por desconfiado (Condamnat 
pentru neîncredere). 


34 


e 3 o 


Un izvor cu apă minerală din Madrid” 


A doua zi m-am dus la liturghie cu don Diego Alatriste și 
seniorul de Quevedo. Lucru, fireşte, minunat, deoarece, dacă 
don Francisco socotea, din pricina atât a sângelui de muntean, 
cât și a apartenenţei la Ordinul de Santiago, că era lucru de 
cinste să împlinească preceptele Bisericii, căpitanul nu prea le 
avea cu alde dominus și vobiscum. Dar insist că, deși suduia 
cum suduia, vreau să zic potolit, pe viețile altora și cu blesteme, 
aidoma tuturor celor ce făceau aceeași veche meserie ca și el, 
în anii petrecuţi pe lângă el nu l-am auzit spunând nici măcar o 
vorbă proastă despre credinţă; nici măcar când, la Taverna 
Turcului, amicii lui se încurcau cu Perez Diaconul în dispute 
despre clerici și nici o scuză nu se mai ţinea în picioare. Alatriste 
nu împlinea fără greș riturile Bisericii, dar respecta tonsurile, 
sutanele și straiele monahale, la fel ca și autoritatea și persoana 
Regelui, seniorul nostru, cu disciplină de soldat ori, poate, cu 
stoica nepăsare care părea să-i guverneze umorile și firea. Deși 
mergea arareori la liturghie, pe mine m-a obligat să-mi fac 
mereu datoria faţă de Domnul cât am fost puști; fie 
întovărășind-o pe Caridad Lebrijana duminica și la sărbătorile de 
poruncă (la fel ca toate fostele femei de stradă, Lebrijana era 
nespus de pioasă), fie profitând de bunele oficii ale lui Perez 
Diaconul; care, la rugăminţile lui Alatriste, de două ori pe 
săptămână mă învăţa gramatică, ceva latinească și cele mai 
necesare cunoștințe de catehism și istorie sfântă, cât să nu mă 
ia nimeni, zicea căpitanul, drept un turc ori un blestemat de 
eretic. 

Era foarte ciudat. Puțin după aceea, în Flandra, l-am văzut 
plecând capul și punând un genunchi în ţărână când fiecare 
tercio se pregătea de luptă, iar capelanii treceau printre rânduri, 
binecuvântându-ne pe toţi; nu se purta așa ca să se dea pios, ci 
15 Titlul original al capitolului coincide cu al unei cunoscute piese de teatru de Lope de 
Vega: El acero de Madrid. 

35 


din respect pentru tovarășii care aveau să moară, convinși că 
rugăciunile serveau la ceva. Fiindcă lui Dumnezeu Alatriste nu-i 
aducea nici laude ca să-l înduplece, nici atingere prin jurăminte. 
Era puternic, calm și nu manevra marionetele micului teatru de 
păpuși care-i lumea, ci se mărginea să se uite la ele. Cel mult, 
cu un bun-simţ de neînțeles la actorii comediei umane, ca să nu 
zic ai farsei cu mardeiași, dezlănţuia intriga și apoi dădea la 
iveală trape rău intenţionate ori rotea turnante improvizate, 
băgându-te uneori în teribile belele și scoțându-te alteori din 
cele mai potrivnice încurcături. Căpitanul putea, cu adevărat, să 
declanșeze de la distanţă intriga ori chiar profunda cauză a 
cauzelor, de care a pomenit Perez Diaconul într-o seară, când 
băuse peste măsură vin din cel dulce și încerca să dea deslușiri 
comesenilor despre cele cinci încercări ale Sfântului Toma. În 
ce-l privește pe căpitan, el interpreta credinţa mai aproape de 
ceea ce romanii, dacă nu mă înșală latineasca deprinsă chiar de 
la Diacon, numeau fatum. Imi aduc aminte de aerul netulburat și 
taciturn al lui Alatriste când artileria dușmană ne decima 
plutoanele, iar în jurul nostru soldaţii își făceau cruci cu 
nemiluita, încredinţându-se lui lisus și Preacuratei, și, când nici 
cu gândul nu gândeai, își aminteau rugăciunile învățate în 
pruncie; șoptea amin în cor cu ei, ca să nu se simtă singuri când 
mureau, prăvălindu-se în ţărână. Ochii lui reci, albaștri-verzui, 
urmăreau atent rândurile amăgitoare ale cavaleriei inamice, 
tirul muschetelor de pe rambleul digului, bombele care se 
dădeau, fumegând în zigzag, de-a rostogolul și săreau în aer, 
fulgerând pe placul diavolului. Acel amin nu-l angaja la nimic, 
precum se și citea în privirea concentrată și în profilul lui acvilin 
de soldat bătrân, atent doar la bubuitul monoton al tobelor din 
fiecare tercio, greoi și nepăsător, ca pasul liniștit al infanteriei 
spaniole și bătaia senină a inimii lui. Căpitanul Alatriste îl servea 
pe Dumnezeu ca pe propriu-i rege: n-avea de ce să-L iubească și 
nici măcar de ce să-L admire. Dar, fiindcă era cine era, îl 
respecta și-l dădea ascultare. L-am văzut bătându-se pentru un 
steag și pentru leșul meșterului don Pedro de la Daga, într-o zi 
când ne-am bătut în spade și mitralii până n-am mai putut, pe 
malul râului Merck, lângă Breda. Și știu că, deși pentru acel leș 
neînsufleţit și ciuruit de muschete a fost gata să-și piardă viața 
și, indirect, și pe a mea, atât pe don Pedro de la Daga, cât și pe 
stindard n-ar fi dat nicio ceapă degerată. Asta te și uimea la el: 


36 


putea să arate respect unui Dumnezeu care îi era indiferent, să 
se bată pentru o cauză în care nu credea, să se îmbete cu un 
dușman ori să moară pentru un meșter ori un rege pe care îi 
dispreţuia. 

e 

Ne-am dus la liturghie cu țeluri nicidecum pioase. Cum, fără 
îndoială, v-a și dat prin minte, chiar la biserica mănăstirii 
adoratoarelor benedictine de lângă Palat, din fața mănăstirii 
Encarnación, adică Întruparea Domnului, lângă piaţeta cu 
același nume. Liturghia benedictinelor de la ora opt era la modă, 
fiindcă acolo venea să se roage doña Teresa de Guzmán, soaţa 
legitimă a contelui de Olivares; în plus, capelanul, don Juan 
Coroado, avea faimă de cleric chipeș în altar și bun de gură în 
amvon. Așa că locul îl frecventau nu doar femei cucernice și 
habotnice, ci și doamne din lumea bună, atrase de contesa de 
Olivares ori de capelan, sau din acelea care doar se grozăveau 
că ar fi din lumea bună. Chiar și târfe și comediante de lux - 
care nu mai puteau ele de grija preceptelor - treceau din când 
în când cu evlavia cuvenită prin fumul cădelnițelor, sulemenite 
și gătite, purtând toate pe sub mantilla doar horbote, dantele și 
broderii de Lorena și Provența, fiindcă cele de Flandra erau 
pentru doamnele mai de soi. Și cum, din lumea bună sau nu, 
acolo unde forfotesc așa dame se adună fanţi mai mulţi ca 
păduchii pe pieptarul cărăușului, la faimoasa liturghie de la opt 
biserica gemea de lume, madamele ba se rugau, ba aruncau cu 
săgețile lui Cupidon peste evantaie, curtezanii stăteau la pândă 
pe după coloane ori lângă cristelniţă, ca să le ofere agheasmă, 
iar cerșetorii pe treptele de la intrare, ca să-și arate cicatricele, 
rănile supurânde și așa-zisele ologeli din Flandra și chiar de la 
Lepanto, sfădindu-se pentru cele mai bune locuri la ieșirea de la 
liturghie, gata să se năpustească, cu o liotă de rugi, asupra 
seniorilor care se făleau, dar nu slăbeau băierile pungii nici 
pentru o amărâtă de băncuţă. 

Ne-am pus tustrei chiar lângă ușă, de unde puteam spiona 
atât nava bisericii, ticsită de lume (și atât de strâmtă, că puţin 
mai lipsea ca să ni se arate Cristul din altarul principal, nu 
răstignit, ci spânzurat), cât și corul și grilajul care dădea în 
mănăstire. Am văzut cum căpitanul, cu pălăria în mână și 
pelerina pe braţ, cerceta amănunţit locul; așijderea făcuse și 
când sosiserăm la biserică și cercetase amănunţit faţada 


37 


mănăstirii și zăplazurile din grădină. Liturghia era pe la 
Evanghelie și, când oficiantul s-a întors spre credincioși, l-am 
putut vedea la față pe faimosul capelan Coroado, care gângurea 
frumos, fin și cu mult aplomb pe lătinească. Părea bine făcut, 
chipeș pe sub casulă, iar părul, cu tonsura din vârful ţestei, după 
obiceiul clericilor, îi era negru și aspru. Avea ochi negri și 
pătrunzători, așa că nu-i greu să ne închipuim ce simțeau fiicele 
Evei, mai ales că erau călugăriţe, iar regulile mănăstirii le 
interziceau orice contact cu viaţa de mirean, vreau să zic cu 
lumea și bărbații. Nu puteam să-mi uit de tot ce știam despre el 
și mănăstirea unde-și folosea sutana ca pe veșmintele lumești, 
așa că nu vă mai spun ce silă și indignare mi-au trezit mișcările 
molcome și îngâmfarea unsuroasă cu care celebra sacrificiul 
Mântuitorului. M-am minunat că nimeni nu-i striga că-i sacrileg 
și ipocrit și că nu zăream în jur decât femei cucernice, în ochii 
cărora se citea admiraţia. Dar așa-i viaţa și aceea a fost doar 
prima dintre numeroasele ocazii când am primit cu folos o lecţie 
despre cum obișnuiesc aparențele să ia locul adevărului, iar cei 
mai mișei își ascund viciile sub masca evlaviei, onoarei ori 
decenţei. Și cum a-i denunța pe netrebnici fără dovezi, a-i ataca 
fără arme, a crede orbește în judecată și dreptate e calea care 
duce neîntârziat la pierzanie, pe când ticăloșii, care își fac scut 
din influență și parale, scapă teferi. Tot de mic am învăţat și că-i 
mare prostie să ne punem cu cei puternici, cu care mai curând 
pierdem decât câștigăm, și că-i mai bine să așteptăm, fără prea 
multă grabă ori zarvă, până când timpul ori întâmplarea ne aduc 
adversarul drept în vârful jungherului, întâmplare care în Spania 
- unde, mai devreme ori mai târziu, toţi urcăm și coborâm pe 
aceeași scară - e ceva obișnuit, chiar sigur și obligatoriu. Și de 
nu, răbdare; la urma urmelor, Dumnezeu are ultimul cuvânt, el 
amestecă și cărţile lui, și pe ale tuturor. 

— A doua capelă la stânga, a șoptit don Francisco. După 
grilaj. 

Căpitanul Alatriste, care se uita la altar, a adăstat o clipă, apoi 
s-a întors niţel, privind în direcția sugerată de poet. l-am urmărit 
privirea până în capela care unea biserica și mănăstirea, unde 
zăream hainele negru cu alb ale călugăriţelor și novicelor prin 
oblonul gros, de fier, căruia aparenta rigoare a claustrului îi 
adăugase cuie ascuţite, care să nu lase pe nimeni din afară să 
se apropie mai mult decât se cuvenea. Așa era Spania noastră: 


38 


multă severitate și mult fast, multe cuie bătute din prevedere, 
multe grilaje și multe lucruri făcute doar de faţadă (în toiul 
dezastrelor europene, la curţile Castiliei aveau loc dispute cu 
privire la dogma Neprihănitei Zămisliri), pe când clerici 
potlogari, călugăriţe fără har, conţopiști, juzi, nobili și orice fiu 
de ţăran ne frecau ridichea pe sub mână, iar stirpea care se 
înstăpânise pe două lumi nu era decât o vizuină de hoți, cărora 
le dădea prilejuri de îmbogăţire și pizmă, un paradis al 
codoașelor și fariseilor, al onoarei cârpite, al protecției 
cumpărate pe bani grei, unde mulţi făceau foame din gros și 
multe ticăloșii ca s-o alunge. 

— Cum îţi pare, căpitane? 

Poetul șoptise încet de tot printre dinţi, profitând de clipa 
când începea să se spună Crezul. Tinea într-o mână pălăria, în 
cealaltă mânerul spadei și privea drept înainte, recules, aparent 
distrat, de parcă asculta atent liturghia. 

— Greu, a răspuns Alatriste. 

Suspinul adânc al poetului s-a confundat cu Deum de Deo, 
lumen de lumine, Deum verum de Deo vero, pe care credincioșii 
îl recitau în cor. Ceva mai încolo, vrând să treacă neobservat 
prin mulţime în dosul unei coloane, ca hoţul printre notari, l-am 
zărit pe fiul mai mare al lui don Vicente de la Cruz, cel care 
dăduse de mine din pricina motanului trădător, pe când trăgeam 
cu urechea. Avea chipul pe jumătate acoperit și privea oblonul 
măicuţelor. M-am întrebat dacă Elvira de la Cruz era acolo și-și 
putea vedea fratele. Eram un puști cu înclinații romanești 
înnăscute, așa că închipuirea mi-a luat-o razna în jurul tinerei pe 
care n-o știam, dar pe care o credeam frumoasă, prizonieră, 
chinuită, visând să fie salvată. În așteptarea unui semn, mesaj 
ori bileţel care s-o pregătească pentru fugă, probabil că 
ceasurile i se păreau nesfârșite în chilie. Imboldit de închipuire, 
care îmi umbla uneori hai-hui, făcându-mă să mă simt erou de 
roman cavaleresc (la urma urmelor, luam parte la peripeție din 
întâmplare), mi-am forţat ochii, încercând s-o disting în spatele 
oblonului din fier care o despărțea de lume; și chiar mi s-a părut 
că vedeam o mână albă și niște degete sprijinite o clipă între 
Zzăvoare. Gură-cască, am așteptat îndelung, în speranţa că 
aveam s-o văd iar, dar am simţit cum căpitanul Alatriste mă 
lovea pe ascuns peste cap. Prudent fără voie, m-am uitat iar în 
față cu toată grija de pe lume. Când oficiantul s-a întors spre 


39 


noi, spunând Dominus vobiscum, i-am privit fără să clipesc 
chipul ipocrit și am răspuns Et cum spiritu tuo, cu atâta evlavie 
și pioșenie, că mi-aș fi putut face fericită, de m-ar fi văzut, buna 
și biata mamă. 
(J 

După ite misa est, am ieșit în uliţă, unde soarele strălucea de 
mai mare dragul, înflorind culorile mușcatelor și chimenului 
puse de măicuţele de la Encarnación sub ferestre, de cealaltă 
parte a uliței. Don Francisco a mai adăstat un pic, căci cunoștea 
toată Curtea, unde avea tot atâția prieteni cât și dușmani, și a 
sporovăit cu niscaiva doamne și cu însoțitorii lor, aruncându-ne 
printre ei câte o privire căpitanului și mie, care mergeam pe 
lângă zăplazul de la livada benedictinelor. Am observat că Diego 
Alatriste cerceta nespus de atent portița încuiată pe dinăuntru, 
peretele din cărămidă, înalt de vreo zece picioare, și un foișor 
pe care, într-un colț, cineva îndemânatic ar fi putut să se cațăre. 
Am văzut că privirile-i pătrunzătoare, obișnuite să caute breșe în 
ziduri dușmane, cercetau ager portiţa. Părea să-l intereseze 
peste poate, căci și-a trecut, cum doar el știa, două degete 
peste mustață; gestul arăta că ori chibzuia, ori era gata să pună 
mâna pe spadă, ca atunci când își pierdea răbdarea din pricina 
cuiva. Chiar atunci ne-a luat-o înainte fiul cel mare al lui don 
Vicente de la Cruz, cu pălăria bine trasă pe ochi și fără să pară 
că ne recunoscuse; dar, după cum pășea și se întorcea cu grijă, 
am ştiut că și el măsura ulucile benedictinelor. 

Atunci a avut loc o mică ciocnire, pe care o istorisesc, căci nu- 
i o pildă de doi bani despre firea căpitanului. Ne opriserăm niţel, 
iar căpitanul se făcea că-și potrivește centironul, ca să poată 
privi mai îndeaproape zăvorul portiţei; ne-au ajuns din urmă doi 
tineri eleganţi, care ieșeau de la liturghie, însoţind două dame 
cam ordinare, dar nostime. Unul din ei, cu pieptar din catifea și 
mâneci cu fantă, numai funde și legători, cu panglică din fir de 
argint la pălărie, s-a lovit de mine și m-a dat la o parte 
necuviincios, făcându-mă mișel. Doi ani mai târziu, neobrăzarea 
l-ar fi costat pe filfizon, oricât de fercheș era, o spintecătură 
între picioare cu jungherul pe care încă nu-l purtam, din pricina 
tinereţii; deși aveam să-l port nu peste multă vreme în Flandra, 
ca pe ceva de la sine înțeles. Dar pe atunci eram încă prea tânăr 
și trebuia să înghit afronturile fără mofturi și fără greș, dacă 
Diego Alatriste nu voia să poarte de grijă cinstei mele. Așa a și 


40 


fost; și vă zic, domniile voastre, că tocmai această peripeţie mi- 
a dat de gândit că, deși era adesea posac și tăcut, căpitanul mă 
respecta cu adevărat. lar, de vă faceţi că nu mă credeţi, am să 
vă zic că o fi avut temeiuri, pe legea mea, după gloanțele pe 
care le trăsesem nu demult cu pistolul în Portillo de las Ánimas, 
adică Pârleazul Sufletelor. 

Ce mai, când l-a văzut pe filfizon jignindu-mă atât de 
necuviincios, căpitanul s-a întors pe îndelete, foarte senin, cu 
calmul de gheaţă care cui îl cunoștea bine îi sugera că era 
nimerit să facă trei pași înapoi și să se pună la adăpost. 

— Pe Sfintele Răni ale Mântuitorului, Íñigo, a părut căpitanul 
să mi se adreseze, deși îl privea ţintă pe cavaler, nu încape nicio 
tăgadă că gentilomul te ia drept cine știe ce hoţoman pe care îl 
cunoaște. 

Am tăcut mâlc, fiindcă totul era limpede. În ce-l privește, 
auzindu-se pomenit, filfizonul se oprise odată cu ciracii. Era din 
cei ce-și folosesc umbra drept oglindă. Acel pe Sfintele Răni ale 
Mântuitorului, spus de căpitan, îl făcuse să-și sprijine mâna albă, 
pe care purta un ghiul gros din aur și briliante, pe mânerul 
spadei, iar supărarea evidentă din vorba gentilom, să bată 
darabana pe ea cu degetele. L-a cercetat arogant din cap până 
în picioare pe Diego Alatriste și, la sfârșit, după ce i-a văzut 
zgârieturile de pe garda din oţel a spadei, cicatricele de pe 
obraji și ochii reci sub borul lat al pălăriei, privirea nu-i mai era 
la fel de dârză ca la început. 

— Și ce-i, a întrebat totuși, morocănos, dacă nu-l confund cu 
nimeni și-s sigur de ce spun? 

Răspunsul filfizonului sunase hotărât, spre lauda lui; deși nu 
mi-au scăpat nici șovăiala de la sfârșit, nici ocheada rapidă pe 
care o aruncase ciracului și celor două dame. Pe atunci, un 
bărbat se lăsa răpus pentru cinste și totul era iertat, numai 
lașitatea și dezonoarea nu. Se credea că onoarea era, în ultimă 
instanţă, doar patrimoniul hidalgilor; iar ei, spre deosebire de 
omul de rând, care plătește toate birurile și dijmele, nici nu 
munceau, nici nu plăteau dări regelui. Faimoasa onoare din 
comediile scrise de Lope, Tirso și Calder6n'* venea îndeobște din 


14 Dramaturgul baroc spaniol Pedro Calderón de la Barca (1600-1681) a scris drame 
religioase, istorico-legendare, filosofice, mitologice, autos sacramentales și comedii 
de capă și spadă, dintre care cele mai celebre (a căror temă este onoarea) sunt £/ 
alcalde de Zalamea (Primarul din Zalamea) și La dama duende (Doamna spiriduș). 
Capodoperele sale sunt considerate dramele La vida es sueño (Viața e vis) și El gran 


41 


tradiţia cavalerilor din alte veacuri, căci acum erau mult mai 
mulţi potlogari și pungași de tot soiul. Așa că în vorbele umflate 
despre onoare și dezonoare se ascundea strădania, deloc 
ușoară, de a trăi fără dueluri și biruri. 

Ușurel, fără grabă, căpitanul și-a mângâiat mustaţa cu două 
degete. Cu aceeași mână, fără paradă și afectare, și-a scos 
capa, lăsând la vedere mânerele spadei și jungherului, pe care 
le purta în spate, pe partea stângă. 

— Păi, se întâmplă, a zis foarte măsurat, că poate domniile 
voastre o să-l întâlniți iar pe băiat, pe care-s sigur că-l 
confundați, dacă veniţi să facem o plimbare prin Puerta de la 
Vega. 

Puerta de la Vega era prin împrejurimi, dar în afara zidurilor 
cetăţii, iar acolo se punea capăt sfadelor îndeobște în zăngănit 
de spade. Și n-a trecut deloc neobservat gestul cu care 
căpitanul își arătase, fără preambul, spada toledană și jungherul 
basc. Nici pluralul domniile voastre, care îl includea și pe 
însoțitor. Femeile au înălțat din sprâncene, curioase, căci starea 
lor le punea la adăpost, făcând din ele privitoare privilegiate. La 
rândul lui, cel de-al doilea cavaler (spilcuit, cu cioc, guler amplu 
și răsfrânt la colţuri și cu mănuși chihlimbarii), care asistase la 
preambul surâzând dispreţuitor, a îngheţat brusc cu râsul pe 
buze. Una era să fie doar ei doi și să se grozăvească în faţa 
damelor, și alta, cu totul alta, să dea peste un soldat neștiut, 
care le sugera din prima să nu se-ntindă la vorbă și să încheie 
sfada pe loc și pe calea armelor. Gestul filfizonului, atât de 
precaut, încât chiar s-a dat înapoi pe șest, arăta că bărbatul din 
fața lor nu era vreun fanfaron de pe Calle de la Montera. Cât 
despre  filfizon, paloarea lui spunea că gândea aidoma 
sclivisitului, deși avea o poziţie mai delicată. Vorbise un pic prea 
mult, iar vorbele-s încurcate, fiindcă, odată zise, nu se mai pot 
întoarce singure la stăpân. Drept care uneori îi sunt înapoiate în 
vârful spadei. 

— N-a fost vina băiatului, a spus sclivisitul. 

Vorbise foarte cavalerește, cu glas ferm și liniștit, dar era 
vădit că voia să-l împace pe căpitan. Adică nu se băga și, pe 
deasupra, îi mai și oferea amicului o ieșire, îmboldindu-l să nu 
pună capăt dihoniei cu pieptarul găurit precum mânecile. 
Filfizonul deschidea și închidea degetele mâinii drepte. Șovăia. 


teatro del mundo (Marele teatru al lumii). 
42 


Dacă era să iasă rău, aritmetic vorbind, erau doi contra unu; iar 
dacă Diego Alatriste dădea cel mai mic semn de neliniște ori 
patimă, sfada putea continua pe Cuesta de la Vega ori chiar pe 
loc. Dar era ceva în răceala cu care îi trata căpitanul, o nepăsare 
absolută, născută din neclintire și tăceri, care te făcea să-i umbli 
cu mănuși în preajmă. Mi-am dat seama ce-i trecuse filfizonului 
prin scăfârlie: bărbatul care sfidează doi necunoscuţi bine 
căptușiţi cu arme albe ori e foarte sigur pe el și spada lui, ori e 
nebun. Și totul era cu putinţă. Cavalerul nu părea totuși slab de 
înger. Spera să nu se bată, dar nici nu voia să-și feștelească 
obrazul; așa că a mai înfruntat câteva clipe ochii căpitanului. 
Apoi mi-a aruncat o privire de parcă atunci mă vedea întâia 
oară. 

— Cred că băiatul n-a avut nicio vină, a zis în cele din urmă. 

Damele au surâs, ușor triste că pierdeau panarama, iar 
sclivisitul și-a înăbușit un oftat de ușurare. Dar mie îmi era de- 
acum egal dacă filfizonul își ceruse ori nu iertare. Priveam 
fascinat profilul căpitanului Alatriste pe sub borul pălăriei, 
mustaţa deasă, bărbia prost bărbierită de dimineaţă, cicatricele, 
ochii goi, albaștri-verzui, întorși spre neantul pe care numai el îl 
putea zări. l-am văzut pieptarul ros și răspeticit, gulerul răsfrânt, 
sobru, spălat și răspălat de Caridad Lebrijana, am zărit licărul 
stins al soarelui pe garda spadei și mânerul pumnalului de la 
cingătoare. Și am știut că aveam un noroc dublu și fără pereche: 
bărbatul care fusese prietenul tatei, iar acum era al meu era în 
stare să se încaiere pentru mine doar din pricina unei vorbe. Ori 
poate că, de fapt, se bătea pentru el; iar războaiele Regelui, toți 
cei care îi năimeau armele, prietenii care îl băgau în primejdii, 
filfizonii răi de gură și chiar eu însumi nu-i serveam decât drept 
pretext ca să se încaiere de amorul artei - cum ar fi zis don 
Francisco de Quevedo, care grăbea de-acum pasul, ca să ne 
ajungă din urmă, adulmecând dihonia, deși cu întârziere - cu 
oricine și în ciuda Domnului. Oricum ar fi fost, l-aș fi urmat pe 
căpitanul Alatriste până la porţile iadului la o simplă poruncă, un 
gest ori un zâmbet. Și eram departe de a bănui că tocmai într- 
acolo mă îndreptam. 


43 


Cred că v-am mai vorbit domniilor voastre de Angélica de 
Alquézar”. Cu timpul, când am ajuns soldat ca Diego Alatriste și 
câte altele, de care am să vorbesc când are să le vină vremea, 
viața mi-a scos în cale și femei. Nu-mi plac lăudăroșeniile 
grosolane de prin spelunci, nici dorurile prea-gingașe, așa că am 
să fiu scurt și, doar fiindcă povestea o cere, mă îmbii să vă zic 
că pe unele le-am iubit, că de unele îmi amintesc cu duioșie, iar 
de altele cu nepăsare ori - în cele mai multe cazuri - cu un 
zâmbet amuzat și complice: laurii cei mai frumoși la care poate 
aspira bărbatul care iese cu punga neștirbită, trupul nevătămat 
și stima teafără din dulcile lor îmbrăţișări. Acestea fiind zise, vă 
voi spune, domniile voastre, că, din câte femei mi-au tăiat calea, 
nepoata secretarului regal Luis de Alquézar a fost, fără greș, cea 
mai frumoasă, mai deșteaptă, mai seducătoare și mai ticăloasă. 
Veţi zice că, poate, vârsta fragedă mă făcea prea ușor victima 
înrâuririlor - amintiţi-vă că, la vremea pătăraniei, eram un 
băietan basc venit de nici un an la Curte și n-aveam nici 
paisprezece ani. Nici vorbă! Chiar și mai târziu, când eram 
bărbat dat și neluat, iar Angelica femeie fără teamă de nimic, 
simțămintele mi-au rămas neschimbate. Ce mai, îl iubeam pe 
diavol, deși știam cine era. Cred că mai înainte m-am îmbiat a 
vă povesti că eram înamorat până peste urechi de acea fetiță. 
Patima nu-mi crescuse treptat, pe când carnea și sângele se 
înstăpânesc peste visuri și totul devine grav și cu primejdie. La 
vremea despre care vorbesc, nu era decât o pornire ciudată; 
parcă priveam într-un hău care mă atrăgea, dar de care îmi era 
și teamă totodată. Doar mai târziu - pătărania cu schitul și 
femeia moartă a fost doar una dintre opririle de pe această Via 
Crucis - am priceput ce ascundeau buclele bălaie în tirbușon și 
ochii azurii ai fetiţei de unsprezece ori doisprezece ani, din 
pricina căreia am fost de atâtea ori gata să-mi pierd cinstea și 
viața. Am iubit-o, totuși, până la capăt. Și chiar acum, când 
Angélica de Alquézar și ceilalți s-au topit de mult în fantasme 
familiare aducerii mele aminte, mă jur pe bunul Dumnezeu și pe 
toţi diavolii din iad - unde, cu siguranţă, arde acum - că tot o 
mai iubesc. Când amintirile mă copleșesc, de mi-e dor până și 
de vechii dușmani, privesc ore în șir în tăcere tabloul în care a 
nemurit-o Diego Velâzquez și știu că n-am izbutit nicicând s-o 


15 Tânără nobilă de care se îndrăgostise naratorul, Íñigo Balboa, în primul roman al 
seriei, Căpitanul Alatriste. 


44 


cunosc până la capăt. Dar bătrâna-mi inimă păstrează, printre 
cicatricele lăsate de ea, convingerea că fetița, femeia care mi-a 
făcut tot răul pe care l-a putut face în viaţă m-a iubit și ea, în 
felul ei, până la moarte. 

Dar pe atunci încă nu știam toate astea, iar în dimineaţa în 
care i-am urmărit caleașca până la Fuente del Acero, izvorul de 
apă cu fier, pe celălalt mal al râului Manzanares, de treceai 
podul care ducea la Segovia, Angélica de Alquézar tot mai era 
pentru mine o taină fermecată. Domniile voastre știți de-acum 
că ea obișnuia să se plimbe pe Calle de Toledo, făcând drumuri 
între locuinţa ei și Alcázar, palatul unde le slujea pe Regină și pe 
prințese ca menina, o domnișoară de onoare a infantelor. Locuia 
la unchiul său, Luis de Alquézar, în palatul din colţul făcut de 
ulițele Encomienda și Embajadores, care aparținuse bătrânului 
marchiz de Ortigolas până când, ruinat de o faimoasă 
comediantă de la Corral de la Cruz, ce-i tocase mai mulţi galbeni 
decât răufăcătorii pe care îi omoară călăul, trebuise să-l vândă, 
ca să-și încheie socotelile cu creditorii. Acolo îmi locuia aleasa 
inimii, cu unchiul ei și slujitorii lui, căci mai era becher, iar unica 
lui slăbiciune știută, pe lângă lacoma profesie a puterii, care îi 
întărea poziţia la Curte, era nepoata orfană, fiica unei surori, 
răposată odată cu soțul, în 1621, când furtuna ne lovise flota din 
Indii. 

O văzusem trecând, ca de obicei, din locul de pândă de la 
Taverna Turcului. Uneori îi urmăream o bucată de drum careta 
trasă de două catârci până în Piaza Mayor ori chiar până pe 
dalele Palatului, de unde obișnuiam să fac cale întoarsă. Și totul 
numai ca să prind răsplata trecătoare a privirii, tulburător de 
albastră, pe care catadicsea să mi-o arunce uneori, chiar înainte 
de a privi în jur ori de a se întoarce spre dueña care o însoțea 
îndeobște; o evlavioasă cu văluri, acră, săracă și subţire ca 
punga de student, de soiul celor despre care pe bună dreptate 
se putea zice: 


Muierea-i bisericoasă 

și are mai multe leacuri, 
ape, ierburi, elixiruri 
decât la spițer acasă. 


45 


Eu, cum poate că vă aduceţi aminte, schimbasem deja câteva 
vorbe cu Angelica, când cu păţania celor doi englezi; și mai 
mereu am bănuit că ea dăduse, cu ori fără de știre, o mână de 
ajutor când ni se întinsese cursa de la Corral del Principe, unde 
căpitanul Alatriste fusese cât pe-aci să-și lase pielea cât ai clipi. 
Dar nimeni nu-i pe de-a-ntregul stăpân pe ură și iubire; așa că, 
în pofida bănuielilor, bălăioara tot mă vrăjea. lar gândul că totul 
era un joc îndrăcit de primejdios nu făcea decât să-mi 
îmboldească și mai abitir închipuirea. 

O urmăream deci în acea dimineaţă, prin Puerta de 
Guadalajara și Plazuela de la Villa. Ziua era însorită, iar caleașca 
ei, în loc să meargă înainte, spre Alcázar, a coborât spre Cuesta 
de la Vega și a luat-o pe podul care ducea la Segovia, a 
traversat râul a cărui apă săracă a fost întotdeauna pentru poeţi 
o temă de haz și bășcălie, despre care până și doctul și rafinatul 
don Luis de Góngora - citat, fie-mi cu iertare, chiar de seniorul 
de Quevedo - ajunsese să scrie frumuseţea aceea: 


leri te-a băut măgarul, iar azi te-a pișat. 


Mai târziu am aflat că Angelica își pierduse bujorii din obraji, 
iar medicul îi prescrisese plimbări prin crângurile și pe aleile de 
pe lângă Huerta del Duque, adică Livada Ducelui, și Casa de 
Campo, casa de țară a familiei regale, un mic palat de la 
marginea Madridului, și să bea vestita apă din Fuente del Acero, 
atât de mult prescrisă, printre altele, doamnelor ce sufereau de 
constipaţie. Fântână cântată, firește, de Lope într-o comedie: 


Mâine afară ies, fireşte, 
Și-am să beau mai bine 
De jumate de ceșcuță 

De apă cu fier, bunuță. 
Care mă deschide, în fine. 


Angélica era prea copilă pentru acest soi de boli, dar sigur că 
răcoarea locului, soarele și aerul sănătos de pe alei îi făceau 
bine. Așa că se ducea acolo cu caleașca, surugiul și dueña, iar 
eu o urmăream de departe. Peste pod, pe celălalt mal al râului 
Manzanares, doamne și cavaleri se plimbau pe sub copaci. In 
Madridul de atunci, bisericile pomenite până acum și locurile 


46 


unde erau doamne - iar Fuente del Acero era, cum spuneam, o 
atracție pentru multe dintre ele, cu sau fără dueñas - dădeau în 
clocot de admiratori, întâlniri, bilete dulci, codoșlâcuri, romanţuri 
și câte altele; că uneori te prindeai, din gelozie, în schimburi de 
vorbe și de la ele duceai mâna la armă și terminai plimbarea în 
lovituri de pumnal. Fiindcă în Spania ipocrită și fără răgaz, 
sclava aparenţelor și a lui „ce-o să se zică”, unde taţii și soţii își 
puneau onoarea la păstrare lângă fiicele și soațele pe care nu le 
mai lăsau să iasă în uliţă, îndeletniciri îndeobște virtuoase, 
precum băutul apei cu fier ori mersul la liturghie, ajungeau 
pretexte de primă mână pentru escapade, intrigi și iubiri ușoare 
și trecătoare: 


Mă tot prefac, iubite soț frumos, 
Că-s palidă și veșnic constipată, 
De nas să-i duc pe tatăl cel gelos 
Si pe mătușa rău intenționată. 


Așa că nu mai pomenesc, domniile voastre, de visurile 
cavalerești și dorul de peripeții cu care, la vârsta mea fragedă, 
mergeam spre acel loc atât de romanesc, în urma caleștii în 
care era fata iubită; nu-mi părea rău decât că n-aveam încă 
vârsta potrivită ca să port la cingătoare o spadă strălucită, cu 
care să străpung vreun rival. Nici nu-mi puteam închipui că dorul 
avea să mi se împlinească întru totul cândva. Dar când a sunat, 
într-adevăr, ceasul să fac moarte de om pentru Angelica de 
Alquézar, și am și făcut-o, nici ea, nici eu nu mai eram copii. Și 
nimic nu mai era de multă vreme un joc. 

Dumnezeule! O iau mereu pe ocolite și peste timp, pierzând 
firul istoriei. Așa că îl reiau, spunându-vă ceva de mare 
însemnătate: atât de tare mă însuflețise vederea fetei visurilor 
mele, că am comis o greșeală de care mai târziu m-am căit. De 
când cu vizita lui don Vicente de la Cruz, mi se părea că oameni 
dubioși dădeau târcoale casei noastre. Totul vag, e adevărat; 
doar două fețe care nu obișnuiau nici să umble pe Calle del 
Arcabuz, nici să bea la Taverna Turcului. Lucru deloc ciudat, 
fiindcă pe Cava Baja! și alte ulite din apropiere erau hanuri 


16 În Madridul vechi, nu departe de Calle Mayor și biserica San Felipe, pe străzile Cava 
Alta, „crama de sus”, și Cava Baja, „crama de jos”, mai funcţionează și azi taverne 


pitorești întreaga geografie „mitică” a seriei „Alatriste” e reală, figurând până și pe 
47 


pentru străini. Dar în acea dimineață am zărit ceva ce-ar fi 
trebuit să-mi dea de gândit, dacă mintea nu mi-ar fi fost la 
sosirea Angelicăi, după cum m-am socotit amănunţit abia mai 
târziu, când am avut vreme să cercetez ce anume mă dusese în 
acel loc sinistru. Ori unde, mai bine zis, mă văzusem obligat să 
merg, nu chiar de plăcere. 

Fapt e că, de cum ne-am întors de la liturghia benedictinelor, 
eu am rămas în ușa tavernei, iar Diego Alatriste a mers mai 
departe, la oficiul din Calle de los Correos, Ulița Poștei. Pe când 
căpitanul se depărta pe Calle de Toledo în sus, doi necunoscuți, 
care se plimbau cu un aer nevinovat printre tarabele cu fructe, 
au schimbat niscaiva vorbe în șoaptă, apoi unul s-a luat după el, 
mergând doar la câţiva pași în urma lui. Îi priveam de departe și 
mă întrebam dacă era o simplă întâmplare ori cei doi coceau 
ceva, când trecerea caretei în care se afla Angelica mi-a șters 
din minte orice nu avea legătură cu ea. Dar, așa cum mai târziu 
am deplâns amarnic, mustăţile mari, de la o ureche la alta, 
pălăriile cu borul lat trase pe ochi după gustul mardeiașilor, 
spadele, jungherele și mersul plin de ifose și bravură al celor doi 
matamori trebuiau să-mi deschidă bine ochii. Însă lui 
Dumnezeu, diavolului ori cui o fi punând la cale glumele proaste 
din viaţa noastră le place să ne vadă cum stăm, din nepăsare, 
orgoliu ori neștiinţă, pe muchie de cuţit. 

e 

Era frumoasă precum Lucifer înainte de-a fi izgonit din Rai. 
Caleașca stătuse locului sub ulmii care creșteau de-o parte și de 
alta a drumeagului, iar ea se preumbla pe lângă izvor. Părul 
bălai îi era pieptănat tot cu bucle în tirbușon, iar stofa subţire și 
lucioasă a rochiei, azurie ca ochii ei, părea desprinsă de pe cerul 
senin, fără nor, de dincolo de pod și de râu, de peste 
acoperișurile și coloanele Madridului, de peste vechiul zid și 
clădirea uriașă și solidă a Alcâzar-ului. După ce a împiedicat 
catârcele, surugiul s-a apropiat de câțiva bărbaţi de-o breaslă cu 
el, care stăteau la taclale, iar dueña s-a dus să ia apă din vestita 
fântână. Angelica a rămas singură. Când m-am apropiat de ea 
pe sub copaci, inima îmi bătea gata să-mi sară din piept și, cu 
toate că eram încă departe, am văzut-o că saluta grațios câteva 
tinere doamne ce beau răcoritoare!” și accepta delicatesele pe 
care i le ofereau ele, privind pe furiș mai încolo, spre dueña. Mi- 


cel mai recent plan al Madridului. 
48 


aș fi dat toată tinerețea și toate iluziile, doar să fiu pe loc nu un 
paj mic și umil, căruia nu-i dăduseră încă tuleiele, ci hidalgii 
fercheși - ori să arăt ca ei, cel puţin - care dădeau roată pe- 
acolo,  răsucindu-și mustaţa la vederea doamnelor ori 
aruncându-le câte o vorbă, cu pălăria în mână și pumnul sprijinit 
galant pe mânerul spadei. E adevărat că erau și mitocani, ba 
chiar destui, și curând am învăţat să bănuiesc că atunci - ca și 
acum - nu tot ce lucea era de aur; că mare număr de ștoarfe și 
pișicheri își dădeau aere ca să se grozăvească ori să se 
îmbogăţească, și chiar de erai evreu ori arab, dacă scriai urât, 
vorbeai rar și grav, aveai datorii, călăreai și purtai spadă, te 
puteai da drept hidalg și cavaler. Dar am mai zis o dată că nu 
ajungi să știi toate astea până nu dai de greu, iar la vârsta mea 
fragedă, oricine purta capă și spadă ori saboțţi, fustă neagră și 
crinolină îmi părea om de bine. Căci îmi lipseau cu totul lecţiile 
vieţii. 

Au trecut câţiva filfizoni, iar caii li s-au ridicat pe picioarele 
dindărăt, chiar lângă scăriţele unei trăsuri cu dame, ori ibovnice, 
ori ce-or fi fost ele, cărora le șopteau vorbe dulci; mi-am dorit 
din tot sufletul să fiu ca ei și să mă pot apropia așijderea de 
Angelica de Alquézar, care se depărtase pe sub copaci și, 
sumeţindu-și tivul fustei, care-i ajungea până-n ţărână, mergea 
printre ferigile de lângă pârâu. Părea căzută în admiraţia țărânii 
și, când am ajuns mai aproape de ea, am văzut că urmărea un 
șir lung de furnici harnice, care se duceau și veneau, disciplinate 
ca infanteriștii germani. Mai îndrăzneț ca niciodată, am mai 
făcut câţiva pași, sub care au trosnit niscaiva crengi de pe jos. A 
ridicat privirea și m-a zărit. Ori poate-i mai exact să spun că 
cerul, rochia și privirea ei m-au învăluit într-un nor dulce și capul 
mi s-a învârtit ca atunci când, la Taverna Turcului, aburul 
poșircii vărsate pe masă mă îmbăta și totul părea să curgă lin și 
nespus de departe. 

— Te cunosc, a zis. 

Nu zâmbea, nu părea uimită ori scârbită de mine. Mă pironea, 
curioasă, cu privirea, cum te privesc mamele și surorile mai mari 
când îţi spun că ai crescut cu un deget ori că ai vocea în 
schimbare. Din fericire, purtam un pieptar vechi, dar curat, 
nepeticit, nădragi din piele cum se cuvine, iar la porunca lui 


17 Răcoritoarele epocii, amestecuri de apă cu lichior de anason ori cu scorţișoară, se 
vindeau pe străzi. 


49 


Alatriste mă spălasem pe faţă și în urechi, așa că am încercat să 
mă ţin tare cât mă cerceta; o clipă, în ciuda bunei-cuviinţe, i-am 
întors liniștit privirea. 

— Numele meu e Iñigo Balboa, am spus. 

— Știu, ești prieten cu căpitanul Triste ori Batistre. 

Mă tutuia, semn și de prietenie, și de dispreţ. Dar zisese 
prieten cu căpitanul, nu paj, nici slujitor. Colac peste pupăză, își 
amintea perfect cine eram. Deși nu era deloc încurajator, căci 
numele meu ori al căpitanului în gura nepoatei lui Luis de 
Alquézar era mai curând semn de primejdie decât temei de 
bucurie, faptul mi s-a năzărit că era adorabil și m-am bucurat 
nespus. Angelica îmi știa numele și, odată cu el, o parte din 
viaţă, pe care eram hotărât să i-o pun la picioare, jertfindu-i-o 
fără șovăieli. Simţeam, nu știu dacă înţelegeţi, un jungher în 
piept: puteam trăi doar cu el în piept, căci de-l scoteam, 
muream. 

— Domnia ta bei apă purgativă? am întrebat, ca să rup 
tăcerea pe care privirea ei neclintită o făcea de neîndurat. 

A strâmbat din nas, graţioasă. 

— Mănânc o droaie de dulciuri, a zis. 

A dat foarte critic din umeri, de parcă spusele i-ar fi fost 
străine și proaste, și a privit fântâna, unde dueña întârzia, la 
taclale cu vreo prietenă. 

— E ridicol, a adăugat, dispreţuitoare. 

Am înţeles că Angelica nu lua prea în serios nici dragonul care 
avea misiunea s-o păzească, nici rețetele medicilor care, cu 
luarea de sânge și leacurile lor, omoară mai mulți creștini decât 
călăul din Sevilla. 

— Gândesc că da, am zis, cuviincios. Fiștecine știe că 
dulciurile-s bune. 

Mi-am adus vag aminte de spusele din tavernă ale spițerului 
Fadrique. 

— iți lungesc sângele și înfloresc umorile. Sunt sigur că o 
gogoşică cu miere, o minciunică ori niscaiva fursecuri din 
gălbenuș frecăluit cu zahăr întăresc o fire melancolică mai abitir 
decât o stacană cu apă din această fântână. 

Am tăcut, ca să nu sar peste cal, căci asta îmi era toată 
știința. 

— Ai un accent nostim, a zis. 

— Basc, am răspuns. M-am născut la Oñate. 


50 


— Credeam că voi, bascii, pociţi cuvintele: Dacă lance arunci 
și spadă scoti, apă repede ai să vezi că îi duci pisicii... 

A râs. De n-ar părea afectat, aș zice că avea un râs de argint. 
Suna ca argintul lucitor pe care meșterii din Puerta de 
Guadalajara îl scoteau în ușa dughenei, în ziua Euharistiei. 

— Așa-s bascii, am zis ușor iritat și cam nesigur Ofate-i în 
Guipuzcoa. 

Am vrut pe loc s-o impresionez, dar nu știam cu ce. Stângaci, 
am vrut să reiau vorbirea despre harul benefic al zaharicalelor. 
Mi-am umflat glasul: 

— Cât privește firile melancolice... 

M-am oprit, căci ne dădea târcoale un câine, un dulău mare și 
brun, și, din instinct, m-am pus între el și ea. Potaia s-a depărtat 
de noi fără să caute sămânță de scandal, precum leul de don 
Quijote; când m-am uitat iar la ea, Angélica mă privea din nou, 
curioasă ca la început. 

— Ce știi tu despre firea mea? 

Glasul îi vibra sfidător, iar ochii imenși, azurii, îi deveniseră 
foarte serioşi, fără nimic copilăros. l-am privit gura încă 
întredeschisă din pricina întrebării, bărbia rotundă și dulce, 
buclele bălaie ce-i curgeau pe umerii acoperiţi cu delicate 
broderii flamande. Și am încercat să-mi înghit saliva cât mai 
discret cu putinţă. 

— Incă nimic, am spus, cât de simplu puteam. Dar știu că mi- 
aș da viaţa pentru domnia ta. 

Nu știu dacă m-am îmbujorat zicând acele vorbe; dar lucrurile 
trebuie să le spui când le vine rândul, căci, de nu, riști să-ţi pară 
rău toată viaţa. Deși uneori îţi pare rău tocmai că le-ai spus. 

— Mi-aș da viața, am repetat. 

A urmat o tăcere lungă și nespus de dulce. Dueña s-a întors, 
neagră sub vălurile albe, coțofană rău prevestitoare, cu stacana 
de apă în mână. Dragonul se pregătea să pună iar stăpânire pe 
fată, așa că m-am ferit să mă iau la hartă și m-am depărtat. Dar 
Angelica mă tot privea, de parcă putea citi în mine. Și-a dus 
mâinile la gât și și-a scos un lănţișor din aur, de care atârna o 
amuletă mică. l-a desfăcut cheotoarea și mi l-a pus în palmă. 

— Poate că ai să mori într-o zi, a murmurat. 

A continuat să mă privească enigmatic și după aceea. Dar pe 
gura-i de fetiță a înflorit un surâs frumos, perfect, plin de toată 
lumina cerului spaniol, imens ca hăul privirii ei, că mi-am dorit 


51 


să mor cu adevărat în acea clipă, cu spada în mână, strigându-i 
numele, așa cum făcuse tata hăt, în Flandra, când își dăduse 
viaţa pentru Rege, patrie și stindard. Fiindcă m-am gândit că, 
poate, la urma urmelor, totul era unul și același lucru. 


52 


e 4 o 


Asaltul 


Un câine a hămăit de patru ori în depărtare și tăcerea s-a 
lăsat iar. Căpitanul Alatriste avea cingătoarea bine garnisită cu 
un pistol, o spadă și un jungher; a privit luna, parcă pusă pe 
frontonul mănăstirii benedictinelor, apoi, dintr-o parte într-alta, 
negurile din Plazuela de la Encarnación. Nu-l pândea nicio 
primejdie prin apropiere. Și-a potrivit pieptarul din piele de bivol 
și și-a dat peste umeri faldurile capei. Ca la un semn, trei trupuri 
negre au lunecat în apropiere; două pe-o latură, unul pe 
cealaltă, s-au apropiat de gardul mănăstirii. Printr-o fereastră se 
zărea lumină; nu peste mult timp, cineva a stins-o și a reaprins- 
o imediat. 

— Ea e, a murmurat don Francisco de Quevedo. 

Se sprijinea de perete, cu pălăria, hainele și pelerina lui, toate 
foarte negre; nu băuse nicio picătură toată noaptea, cu tot frigul 
de sub cerul senin, ca să-și păstreze pulsul, spunea. L-am auzit 
scoțând ușurel spada din teacă, apoi lăsând-o să cadă, 
verificând dacă luneca ușor; dar n-am văzut mișcarea. Am auzit 
totuși că-și susura printre dinţi două stihuri de-ale lui: 


Nopțile n-au putut să-mi înfrângă durerea 
Și nici să-mi lase-n tihnă tristeţea. 


M-am întrebat imediat dacă don Francisco zicea așa ca să-și 
mai ogoiască teama, ca să ţină frigul la respect ori fiindcă, într- 
adevăr, îndurase multe și era în stare să stihuiască până și la 
porțile iadului. Oricum, nu era clipa potrivită pentru a gusta cum 
se cuvenea harul poetic al genialului pamfletar. Eram atent la 
căpitan, al cărui profil stătea, negru și neclintit, sub borul lat al 
pălăriei, în întuneric. A adăstat așa o vreme, pe când, în celălalt 
capăt al pieţei, cele trei siluete negre dinainte pândeau nespus 
de liniștite, încercând să treacă neobservate. Dulăul a lătrat iar, 
de astă dată doar de două ori, și dinspre Caños del Peral s-a 

53 


auzit, drept răspuns, nechezatul stins al catârcelor înhămate la 
careta care aștepta. Diego Alatriste s-a întors spre mine și, la 
lumina lunii care scălda piaţeta, am văzut că-i licăreau ochii. 

— Ai mare grijă, a zis. 

Mi-a pus o mână pe umăr. Am tras adânc aer în piept, am 
traversat piaţa de parcă intram în gura lupului, simțind cum mă 
pironeau privirile căpitanului și având în urechi omagiul pe care 
don Francisco a binevoit să-l stihuiască pe când mă depărtam: 


Pe zidul 'nalt, din piatră, fericit se suie 
cel care-n tinerețea-nfloritoare se încrede. 


Inima îmi bătea la fel de tare ca dimineaţă, lângă Angélica de 
Alquézar. Ori poate și mai abitir. Simţeam o încordare aproape 
de neîndurat în stomac și în gât, iar în urechi mi-au sunat 
ciudate bătăi de tobă, când am trecut pe lângă siluetele ciucite 
ale lui don Vicente de la Cruz și ale fiilor lui. Stăteau lipiţi de 
zăplaz și, sub pelerine, armele le străluceau. 

— Grăbește-te, băiete, a șoptit tatăl, nerăbdător. 

Am făcut semn că da, fără să crâcnesc, și am înaintat tot pe 
lângă zăplaz, până la foișorul din colț. Mi-am făcut cruce pe 
furiș, încredinţându-mă Domnului, căruia mă grăbeam să-i calc 
lăcașul sfânt. M-am urcat ușor de tot pe foișor - eram sprinten 
ca maimuțele - și, stând în echilibru pe câteva olane, am dus 
mâinile înainte și m-am ridicat pe zid dintr-un salt. M-am pus de- 
a-ncălare pe el, încercând să nu fiu văzut în lumina lunii, având 
de-o parte, jos, uliţa și piațeta cu siluetele tăcute ale soţilor mei, 
lipiţi de perete, și de alta, jos, tăcerea sumbră a _ livezii 
benedictinelor, spartă doar din când în când de ţârâitul unui 
greier somnambul. Am așteptat ca bătăile tobei să-mi slăbească 
în timpane, apoi m-am mișcat iar; atunci, amuleta cu lănţișor pe 
care Angelica de Alquézar mi-o dăruise la Fuente del Acero mi-a 
clinchetit printre haine și a căzut pe zid. Stătusem ore în șir cu 
ochii la ea, părea veche și avea gravate niște semne minunate, 
foarte curioase. 


54 


Am băgat iar amuleta sub cămașă, bine lipită de piept, 
sperând să-mi poarte norocul de care aveam nevoie în 
înfruntare. Crengile unui măr mi-au atins fața când m-am 
aplecat peste zăplaz și, după ce m-am prins în mâini, m-am 
lăsat să cad de la vreo șase-șapte picioare. M-am dus de-a 
berbeleacul în țărână, fără să mă pocnesc prea tare, mi-am 
scuturat colbul de pe haine și, implorând-o pe Maica Domnului 
să nu dau de dulăi nelegaţi, am mers lipit de zăplaz până la 
portiță și am tras cu grijă zăvorul. De cum am deschis-o, s-au 
strecurat înăuntru don Vicente de la Cruz și fiii lui, ascunși sub 
pelerine și cu armele scoase din teacă, și au străbătut livada cu 
pași repezi, neauziţi pe pământul moale. Eu îmi făcusem 
datoria. 

Mi-o făcusem ca un băiat viteaz, căci, de n-ar fi încercări, n- 
am afla eroi. Mulțumit de mine, am ieșit în uliţă și am traversat 
neîntârziat piaţeta. Căpitanul îmi dăduse porunci precise: să mă 
duc acasă pe drumeagul cel mai scurt. Am mers, sprijinit de 
parapetul costișei, lăsând în urmă Benedictinele și Encarnación, 
liniștit și plesnind de orgoliu, căci totul ieșise după voia mea. M- 
am simţit tentat să rămân prin împrejurimi, pe lângă trăsura 
care aștepta cu catârcile împiedicate, ca s-o văd și eu pe fata 
salvată, chiar dacă numai la lumina lunii și doar o clipă, când 
aveau s-o aducă tatăl și fraţii ei. Am șovăit între disciplină și 
plăcere, fără să mă pot decide. Și tot mai stăteam, nehotărât, 
când am auzit primul foc. 

e 

Erau cel puţin zece, s-a socotit Diego Alatriste, smulgând din 
teci spada și jungherul. Dar în curtea mănăstirii mai erau și alții. 
leșeau de peste tot, din cotloane și vestibuluri, iar pe uliţă și în 
piațetă străluceau arme albe trase din teacă, în tunetele care 
sfâșiau întreaga noapte: „Daţi ascultare Inchiziţiei!”, „În numele 
Regelui!”. S-au auzit alte focuri de armă de-o parte a zăplazului 


55 


de la mănăstirea benedictinelor, câţiva buimaci s-au arătat în 
portiță, iar mulţi se băteau de-acum în spade. O clipă, lui 
Alatriste i s-a părut că vede văluri albe de novice printre arme, 
însă totul s-a stins la lumina altor și altor focuri de pistol. Dar 
trebuia și să ne purtăm de grijă. La strigătul „daţi ascultare 
Inchiziției”, ţi se făcea părul măciucă; de-ar fi putut, căpitanul ar 
fi fost uimit să afle cât de tare ne-o impuneau împrejurările. Dar 
de-acum se lupta să-și salveze pielea, iar în atari încăierări ori 
Inchiziția, ori potera guvernatorului regal erau aceeași mâncare 
de pește; pumnalul omoară așijderea și de-i mirean, și de-i 
sfințit cu agheasmă. Fără să dea înapoi, a parat cu jungherul 
spada unei umbre care părea să se fi ivit din neant în spatele lui 
și, mânuind-o pe a lui cu ambele mâini, i-a dat trei lovituri și i-a 
aruncat un „bată-te Dumnezeu să te bată”; cu coada ochiului, a 
văzut că don Francisco de Quevedo înfrunta alte două umbre. 
Zadarnic ar fi strigat „trădare” ori cam așa ceva, n-ar fi făcut 
decât să piardă puterile de care avea nevoie în alte ciocniri. 
Așadar, don Francisco și căpitanul s-au străduit să lupte cu gura 
oarecum închisă. Oricine-ar fi fost vinovatul, era limpede că ni 
se întinsese o cursă, și nu ne rămânea decât să ne vindem 
pielea cât mai scump. Cel care atacase mai înainte şarja iar 
contra căpitanului; presimţind spada dușmană după licăriri, 
Alatriste și-a înfipt bine picioarele în pământ, a parat cu mare 
îndemânare un rever, a pus în faţă un picior, apoi pe celălalt, a 
prins spada adversarului între cot și coaste, și-a împins în față 
vârful spadei, iar la capătul ei a auzit urletul de durere smuls 
celuilalt când îl lovise peste față. Din fericire, niciunul dintre 
oamenii Inchiziției nu era vreun cavaler Amadis, iar lupta era 
sub control. S-a retras în negură până și-a sprijinit spatele de-un 
zid și, profitând de răgaz, i-a aruncat o privire lui don Francisco. 
Credincios încercatei lui îndemânări, șchiopătând și blestemând 
printre dinţi, poetul îi ţinea la distanță pe toţi cei care îl 
hărţuiau; dar veneau mereu alţii, și curând n-aveau să-i mai 
ajungă mâinile pentru atâţia porci. Din fericire, aproape toţi 
dușmanii se adunaseră la ulucile mănăstirii, unde harababura și 
tipetele erau tot mai mari. Se vedea că don Vicente de la Cruz și 
fiii lui erau ageri și isteţi. Duhoarea corzilor aprinse ale 
archebuzelor a ajuns până la căpitan. 

— Trebuie s-o ștergem! i-a strigat lui don Francisco, încercând 
să se facă auzit peste zăngănitul spadelor. 


56 


— Asta și încerc! a replicat poetul printre lovituri și mânuind 
spada cu ambele mâini. Și nu de-acum! 

Alatriste tocmai îi făcuse de petrecanie unui adversar și se 
trăgea înapoi pe lângă zid; alt dușman i se lipise de spada de 
Toledo. Atunci i-a apărut brusc în faţă o umbră nouă, ori poate 
că prima se refăcuse și venea cu ai lui Mahomed să-și plătească 
butoniera din obraz. Când s-au ciocnit de perete, spadele au 
scos scântei, iar căpitanul, apărându-se cu braţul stâng ridicat la 
înălţimea capului, a profitat că celălalt nu se clintea între două 
mișcări și s-a năpustit asupra lui, dându-i un picior care l-a făcut 
să se împleticească. Apoi i-a înfipt de aproape în trup spada, 
jungherul și iar spada. Când adversarul a dat să se ridice, 
probabil că pe puţin jumătate din ea îi ieșea pe la spate. 

— Sfântă Fecioară! a șoptit și s-a pregătit să-și dea sufletul, 
când Alatriste i-a tras tăișul din piept. 

A suduit din nou de Fecioară, a căzut în genunchi, lângă 
perete, iar spada i-a lunecat printre picioare, huruind și 
zăngănind când a dat de glod. 

Cineva a luat-o la sănătoasa, departe de ceata grămădită în 
faţa mănăstirii. Au început tirurile de archebuză, iar ulița și 
piaţeta păreau un foc de artificii. Un șir de gloanţe au șuierat pe 
lângă căpitan și don Francisco, iar unul s-a turtit între ei, drept 
în zid. 

— Fir-aș al naibii! a exclamat Quevedo. 

Nu era de glumă. Soseau mereu alţii și alţii. Asudat sub 
pieptarul din piele de bivol, care îl salvase de cel puţin trei 
spintecături serioase în acea noapte, Alatriste a privit în jur, 
încercând să scape și s-o ia și el la sănătoasa. Dând înapoi în 
fața unui asalt, don Francisco s-a apropiat de el, până și-au atins 
umerii. Pe poet îl muncea același gând. 

— Fiecare să-și scape propria piele, a zis cu glas întretăiat, 
între o fentă și un asalt. 

Al doilea adversar i se tăvălea, crâmpoţit, la picioare, în 
țărână; dar el lupta deja cu altul și începea să-și piardă din 
puteri. Ceva mai liber, căpitanul a prins jungherul între dinţi, a 
scos cu stânga din cingătoare pistolul cu cremene și, de la o 
jumătate de palmă, a tras în dușman un glonţ care i-a smuls o 
parte din falcă. O clipă, șuierul focului de armă i-a ţinut în loc pe 
cei care se apropiau și, profitând de răgaz, don Francisco a luat- 


57 


o de-a binelea la goană, fără să se lase rugat, în ciuda piciorului 
șontorog, parcă purtat în zbor de trăsura poștei. 

După o clipă, pentru a-i împiedica să se ţină după el, Alatriste 
a făcut așijderea, luând-o pe o ulicioară aleasă dinainte, după 
obiceiul soldaţilor veterani, învăţaţi să-și socotească drumurile 
retragerii înainte de a se arunca în luptă; fiindcă după, când dai 
de dracu', nu prea mai ai sănătatea și limpezimea minţii 
necesare pentru atât de folositoare demersuri. Ulicioara trecea 
pe sub o arcadă și se înfunda într-un zăplaz, peste care fugarul a 
putut sări fără greutate, deși a băgat spaima în găinile pe al 
căror coteţ a căzut zgomotos. Cineva a făcut lumină și a strigat 
de la o fereastră, dar căpitanul era de-acum în celălalt capăt al 
ogrăzii, împiedicându-se în negură, dar fără să se lovească prea 
rău. A sărit un gard și s-a văzut de cealaltă parte, liber și destul 
de teafăr, doar cu câteva zgârieturi și gura mai uscată decât 
dunele de la Nieuport. A căutat un cotlon întunecat unde să-și 
tragă sufletul și s-a întrebat dacă don Francisco de Quevedo se 
pusese ori nu la adăpost. Când a prins ceva mai mult decât 
gâfâitul propriei suflări, și-a dat seama că în mănăstirea 
benedictinelor nu se mai auzeau nici focuri, nici strigăte; nimeni 
n-ar fi dat nicio ceapă degerată pe don Vicente de la Cruz și fiii 
lui. Asta, pe legea mea, în cazul puţin probabil că vreunul dintre 
ei mai era viu. 

A auzit pași care fugeau de rupeau pământul, ca de bărbaţi 
înarmaţi, și a zărit felinare licărind pe la colțuri. Apoi s-a 
reîntronat tăcerea. Mai odihnit și mai stăpân pe sine, a stat o 
droaie de vreme liniștit în beznă. Sudoarea i se răcea sub 
pieptar și îl făcea să dârdâie, dar nu i-a dat prea mare atenţie. 
S-a tot întrebat însă cine le întinsese cursa. 

e 

Din pricina focurilor de armă și a zăngănitului de spade, 
făcusem cale întoarsă, iar acum mă întrebam, speriat, ce se 
petrecea în Plazuela de la Encarnación. Am luat-o la goană 
înapoi, dar curând prudenta și-a croit drum în sufletul meu. De-ţi 
pierzi minţile, spune o vorbă soldățească, pe care am învăţat-o 
de la căpitan, îţi pierzi până la urmă și capul, uneori cu ajutorul 
nedorit al unei funii. M-am oprit - inima îmi bătea nebunește în 
piept - și am încercat să socotesc ce era mai potrivit și cum 
puteam să-mi ajut ori să-mi încurc prietenii. Am auzit zgomot de 
pași care se apropiau de drumeag și strigătul înspăimântător 


58 


„daţi ascultare Inchiziţiei!”, care pe atunci, așa cum v-am mai 
spus, domniile voastre, îl băga în sperieți până și pe cel mai 
brav bătăuș de meserie. Am fost deci foarte precaut și, cât ai 
clipi, am sărit, punându-mă la adăpost la picioarele ziduleţului 
din piatră care urma costișa, ca un parapet. Nici nu-mi venisem 
bine în fire, că am și auzit deasupra mea pași, focuri, ţipete și 
zăngănit de spade ciocnite în apropiere. N-am avut vreme să mă 
neliniștesc mai abitir de soarta căpitanului și a lui don Francisco, 
că a și început să mă îngrijoreze a mea, când un trup s-a 
prăvălit de sus. Am sărit iepurește, dar nou-sositul a gemut de 
mai mare mila, așa că mi-a atras luarea-aminte, și mi-a ajuns 
lumina lunii ca să-l recunosc pe Luis, cel mai tânăr dintre frații 
De la Cruz: venea dinspre mănăstire, crâmpoţit și alergând de 
mama focului. M-am dus lângă el și m-a privit în beznă cu ochi 
speriaţi, licărind febril în lumina slabă a nopţii. Mi-a pus mâna pe 
față, ca orbii când vor să te recunoască, apoi s-a plecat în față, 
copleșit de ceea ce în prima clipă am crezut că era un leșin, 
până când, atingându-l cu mâinile, le-am simţit pline de sânge. 
Prin don Luis trecuseră un foc de archebuză și o droaie de 
lovituri de pumnal; când mi-a căzut în braţe, i-am simţit mirosul 
proaspăt de sudoare amestecat cu dulceaţa ameţitoare a 
sângelui. 

— Ajută-mă, băiete, l-am auzit murmurând. 

Vorbise atât de încet și de slab, că abia l-am înțeles, iar după 
ce-a vorbit, mi-a părut și mai slăbit. Am vrut să mă ridic, 
trăgându-l de un braţ, dar era greu, iar rănile îl împiedicau să se 
miște; nu i-am putut smulge decât un lung vaiet de durere. Nu 
mai avea spada, ci doar jungherul, la cingătoare, și când am 
încercat să-l ridic, i-am simţit mânerul. 

— Ajută-mă, a repetat. 

Așa, trăgând să moară, părea mult mai tânăr, aproape de 
vârsta mea; toată frumusețea și vitejia lui, care mă 
impresionaseră mai înainte, se duceau de râpă. Era mare și bun, 
dar ciuruit peste tot; iar eu, sănătos totuși, îi eram ultima 
nădejde. Am simţit greutatea întregii mele răspunderi. Și, 
învingându-mi pornirea firească de a-l lăsa de izbeliște și a-mi 
găsi adăpost cât îmi îngăduiau picioarele de iute, m-am lipit de 
el, i-am pus brațele pe umerii mei și am vrut să-l iau în spate, 
dar era prea sleit de puteri și luneca pe propriu-i sânge. 
Deznădăjduit, i-am trecut o mână peste fața mea și mi-am 


59 


umplut-o toată cu sângele vâscos care-i șiroia pe mine. Don Luis 
căzuse iar, se sprijinise de micul zid de piatră și abia dacă se 
mai văita. Pe pipăite, am încercat să dau de una din găurile mari 
prin care i se scurgea viaţa, ca să i-o acopăr cu o năframă 
scoasă din buzunar; am dat de una și am băgat degetele în ea, 
ca Sfântul Toma, dar pe loc am știut că era tot aia și că băiatul 
n-avea să se mai trezească în zorii zilei. 

Eram foarte limpede la minte. Trebuie s-o ștergi, Íñigo, mi-am 
zis. În piaţetă, focurile de armă și chiotele de luptă se opriseră, 
dar tăcerea era și mai grozavă ca ele. Mi-am amintit de căpitan 
și de don Francisco. La acel ceas puteau fi morți, prinși ori 
fugari; nimic nu era prea încurajator, deși încrederea în spada 
poetului și în calmul stăpânului meu mă îndemna să-i cred la 
adăpost ori la loc sigur, în vreo biserică din apropiere. 

M-am ridicat încetișor. Făcut ghem, Luis de la Cruz nu se mai 
văita. Murea tăcut, iar la mine nu-i ajungea decât răsuflarea, tot 
mai slabă și mai întretăiată, acoperită din când în când de 
horcăieli funebre. Nu mai avea puteri nici să ceară ajutor, nici 
să-mi zică „băiete”. Se îneca mereu cu propriu-i sânge, care 
șiroia încet, formând o pată neagră în ţărână, sub lumina lunii. 

S-a auzit un ultim foc de pistol ori de archebuză, foarte 
departe, de parcă cineva era urmărit; și m-am agăţat de acel foc 
de armă, cu speranţa că cineva va fi tras, neputincios, în umbra 
trecătoare a căpitanului Alatriste, care își găsea refugiul în 
neguri. Venise clipa să-mi scap și pielea mea tânără. M-am dus 
la cel ce trăgea să moară, i-am luat de la cingătoare jungherul 
care n-avea să-i mai servească la nimic în călătoria pe care 
tocmai o începea și, cu el în mână, m-am ridicat, hotărât s-o 
șterg. 

Atunci am auzit melodia. Un soi de tiruri-ta-ta, fredonat în 
spatele meu. Am înghețat, iar degetele pline de sângele lui don 
Luis de la Cruz mi s-au crispat pe mânerul jungherului. M-am 
întors pe îndelete și am ridicat arma; tăișul mi-a licărit scurt în 
fața ochilor. De un capăt al zidulețului se rezema o umbră 
familiară: o formă neagră, învăluită în pelerină, care purta o 
pălărie neagră cu boruri late. Am recunoscut-o, am priceput că 
ni se întinsese o cursă de moarte și că de-acum eram și eu 
închis în ea. 


— Ne întâlnim iar, băiete, a zis umbra. 


60 


Spart și chițcăit, glasul lui Gualterio Malatesta suna în liniștea 
nopții ca o sentinţă de moarte. Domniile voastre mă veţi întreba 
cum naiba de-am rămas acolo, de parcă prinsesem rădăcini, în 
loc să fug ca sufletul de diavol. Aveam două temeiuri: pe de-o 
parte, apariţia italianului mă lăsase liniștit ca un par înfipt în 
pământ; pe de alta, dușmanul îmi bloca drumul pe care trebuia 
să plec de lângă bietul Luis de la Cruz. Ce mai, am rămas, 
țintind cu jungherul în față, iar Malatesta m-a privit liniștit, de 
parcă avea tot timpul iadului. 

— Ne întâlnim iar, a repetat. 

S-a depărtat de ziduleţ aproape cu greutate, de parcă îi era 
lene să se miște, și a făcut un pas spre mine. Unul singur. Avea 
spada în teacă. Am mișcat ușurel arma, fără s-o las jos, iar 
jungherul a licărit ușor între noi. 

— Dă-mi-l, a zis. 

Am strâns din dinţi și n-am răspuns, ca să nu vadă că-mi era 
frică. In ţărână, muribundul a scos un ultim vaiet și nu i-am mai 
auzit horcăitul. Mi-am văzut jungherul în întuneric, uimit că tot îl 
mai țineam în mână. 

— Lasă-l, băiete, a murmurat Malatesta, aproape fără să-mi 
dea atenție. 

Alte umbre foșgăiau în jur: se apropiau câţiva bărbaţi 
înarmaţi; dar aveau pistoale, spade și pumnale scoase din 
teacă. Lumina unui felinar a dat colțul pe ziduleț, s-a ridicat 
peste capetele noastre și a coborât costișa. În licărul ei am 
văzut umbra neagră a italianului lunecând spre Luis de la Cruz. 
Tânărul era nemișcat, ghemuit la pământ și, de n-ar fi avut ochii 
deschişi, privind drept în față, s-ar fi zis că dormea într-o imensă 
baltă roșie. 

Felinarul se apropia, aruncând peste mine umbra lui 
Malatesta. L-am văzut în lumină, lângă lucirile de fier ale 
bărbaţilor care veneau. Incă mai ţineam jungherul sus. Când s-a 
oprit în apropiere, felinarul a luminat dintr-o parte chipul slab, 
ciuruit de vărsat și cicatrice al spadasinului, care semăna 
sinistru cu faţa lunii. Pe deasupra mustăţii, scurtată cu mare 
finețe, ochii lui negri, la fel ca hainele, mă scrutau atenţi și 
amuzatți. 

— Predă-te Sfintei Inchiziţii, băiete, a zis, iar formula temută i- 
a sunat batjocoritor pe buze, lângă surâsul ameninţător. 


61 


Eram prea speriat ca să răspund ori să mă mișc, așa că n-am 
făcut nimic. Am stat neclintit, ţintind mereu cu jungherul în sus; 
cred că, văzându-mă, oricine mă putea crede hotărât. Poate de 
aceea mi s-a și părut că citeam curiozitate ori interes în ochii 
negri ai dușmanului. După o clipă, câţiva dintre zbirii care ne 
înconjurau s-au întors spre mine, dar Malatesta i-a oprit cu un 
singur gest. Și-a scos spada din teacă pe îndelete, de parcă m-ar 
fi lăsat să mă gândesc. Era enormă, nesfârșită, cu montura 
mare și garda uriașă. Gânditor, i-a privit câteva clipe tăișul, apoi 
a ridicat-o ușurel, până mi-a lucit în faţă. Pe lângă ea, bietu-mi 
pumnal era ridicol. Dar era al meu. Așa că, deși braţul începuse 
să-mi atârne ca plumbul, am continuat să-l ţin sus, privind în 
ochii italianului ca în ochii vrăjiţi ai unui șarpe. 

— E dat naibii băiatul. 

Umbrele care ne înconjurau, venind din spatele felinarului, au 
râs. Malatesta mi-a atins vârful jungherului cu spada întinsă. 
Atingerea oţelului m-a înfiorat. 

— Lasă-l de-acum, a zis. 

Cineva a râs, iar sângele mi s-a înfierbântat. Am lovit furios 
spada lui Malatesta, ca s-o dau deoparte, iar zăngănitul armelor 
mi-a părut o sfidare. Fără să vreau, i-am zărit brusc vârful 
spadei la doar câteva degete de faţa mea, neclintit, parcă 
gândind adânc dacă să mă împungă ori nu. Am lovit iar cu 
pumnalul, dar tăișul spadei a dispărut brusc, iar lovitura s-a 
pierdut în gol. 

S-au auzit alte râsete. Mi s-a făcut o mare milă de mine și m- 
am simţit profund nefericit; posomorala îmi împingea lacrimile 
nu în ochi (pe care, din mândrie, îi aveam tot uscați), ci în inimă 
și pe gât. Am înţeles că anume lucruri nu le înghite nimeni, chiar 
dacă își pierde viaţa din pricina lor, ori tocmai fiindcă din cauza 
lor își pierde mai mult decât viaţa. De atâta tristeţe, mi-am 
amintit munţii și câmpiile verzi din copilărie, fumul ce urca din 
coșurile caselor în văzduhul reavăn al dimineţii, mâinile tari și 
aspre ale tatei, atingerea mustăţii lui de soldat când mă 
îmbrăţișase ultima oară, când eram copil mic, iar el pleca să-și 
împlinească menirea sub zidurile cetăţii Julich. Am simţit căldura 
căminului, am întrezărit-o pe mama, aplecată peste foc, cosând 
ori gătind; am auzit râsul surioarelor, care i se jucau în preajmă. 
Și m-a lovit un dor nebun de căldura dulce a patului în zorii 
zilelor de iarnă. Și de cerul azuriu ca ochii Angslicăi de Alquézar, 


62 


căci îmi părea rău că nu-l aveam deasupra, în loc să stau 
mohorât și abătut în beznă, la lumina fanarului. Dar nimeni nu-și 
alege clipa, iar aceea era cu siguranță a mea. 

Până aici mi-a fost, am gândit. Cu vigoarea celor treisprezece 
ani și deznădejdea trezită de gândul acelor frumuseți care n- 
aveau nicicând să mai fie cu putinţă, m-am uitat drept în vârful 
lucitor al spadei dușmane și mi-am încredinţat neîndemânatic 
sufletul Domnului, spunând la iuţeală rugăciunea în bască, așa 
cum mă învățase mama, odată cu primele vorbe. Apoi, sigur că 
tata mă aștepta cu brațele deschise și un surâs mândru pe 
buze, am strâns cu putere jungherul, am închis ochii și m-am 
aruncat înainte, lovind orbește în spada lui Gualterio Malatesta. 

e 

Dar am rămas în viaţă. Mai târziu, ori de câte ori am vrut să- 
mi aduc aminte acea clipă, n-am putut-o face decât printr-un șir 
rapid de trăiri: ultima licărire a spadei în față, oboseala brațului 
care lovea în dreapta și în stânga, imboldul de a porni înainte, 
dar fără a afla vreo scofală, nici spadă, nici durere, nici 
rezistenţă. Și, brusc, atingerea unui om trupeș, tare, a unor 
haine, a unei mâini care mă ţinea zdravăn ori, mai curând, 
părea să mă îmbrăţișeze, de parcă se temea să nu-mi facă rău. 
Braţul meu, încercând să se elibereze ca să lovească cu 
jungherul, pe când mă zbăteam tăcut, iar o voce cu un ușor 
accent italienesc murmura: „Liniștește-te, băiete, liniștește-te!”, 
aproape cu duioșie, ținându-mă strâns, ca să nu-mi fac rău cu 
propriu-mi jungher. Apoi am continuat să mă zbat cu fața 
cufundată în hainele de culoare închisă, care miroseau niţel a 
sudoare și niţel a piele și metal, lângă mâna care părea să mă 
îmbrăţișeze ori să mă apere și care mi-a răsucit pe îndelete 
braţul, nu prea brutal, până a trebuit să dau drumul jungherului. 
Când eram gata să izbucnesc în plâns, și chiar voiam s-o fac, am 
prins brațul cu putere și furie, ca un câine de vânătoare dispus 
să se lase ucis pe loc. Am dat înapoi abia când mâna s-a făcut 
pumn și m-a lovit în spatele urechii, făcând ca noaptea să se 
spargă în stele verzi, iar eu să cad lovit de un somn brusc și 
brutal. Un hău negru, adânc, în care am căzut fără să scot niciun 
țipăt, niciun vaiet. Dispus să mă duc la Domnul, ca bun soldat ce 
eram. 


63 


Apoi am visat că nu dădusem în primire. Și m-a înspăimântat 
siguranţa că aveam să mă trezesc. 


64 


e Ho 


În numele Domnului 


M-am trezit tresărind, cu dureri, în bezna unei trăsuri care 
mergea cu ferestruicile astupate. Simţeam o greutate ciudată la 
încheieturile mâinilor și, când m-am mișcat, am auzit un 
zăngănit metalic care m-a îngrozit: aveam la picioare cătușe din 
fier, prinse cu lanț de podeaua caretei. Printre gratii, am zărit 
lumină și am înţeles că se crăpa de ziuă. Orice-ar fi fost, n- 
aveam nici cea mai mică idee cât timp trecuse de când mă 
găbjiseră; dar trăsura înainta în ritmul obișnuit și, uneori, pe 
povârnișuri, auzeam plesnetul biciului și surugiul îmboldind 
catârcele. Lângă scăriță, auzeam și un du-te-vino de copite de 
cai. Mă duceau, prin urmare, afară din oraș, în lanţuri și cu 
escortă. După cum auzisem când mă umflaseră, eram în mâinile 
Inchiziției. Nu trebuia să-ţi baţi prea mult capul ca să înţelegi: 
dacă cineva avea în față un viitor întunecat, acela eram cu 
siguranţă eu. 

Am plâns. Am plâns cu deznădejde, pe când trăsura mă 
hurduca în beznă, unde nimeni nu mă vedea. Am plâns până mi- 
au secat lacrimile, apoi, trăgându-mi nasul, m-am ghemuit într- 
un colţișor și am așteptat, mort de frică. Ca toţi spaniolii de 
atunci, știam destule despre obiceiurile Inchiziției - umbra ei 
sinistră a făcut parte ani în șir din vieţile noastre - ca să-mi 
cunosc ursita: temutele beciuri toledane de taină ale Sfântului 
Oficiu. 

e 

Cred că v-am mai pomenit, domniile voastre, de Inchiziţie. E 
drept că n-a fost mai rea la noi decât în alte ţări din Europa, deși 
olandezii, englezii, francezii și luteranii, care ne erau pe atunci 
dușmani de moarte, au ţesut în jurul ei infama Legendă Neagră, 
cu care și-au scuzat jefuirea imperiului spaniol ce scăpăta. E 
drept că Sfântul Oficiu, care trebuia să vegheze asupra dreptei 
credinţe, a fost în Spania mai sever decât în Italia și Portugalia, 
bunăoară, și chiar mai rău în Indiile Occidentale. Dar Inchiziţie a 

65 


existat și în alte locuri. În plus, cu sau fără scuza ei, nemţii, 
franţujii și englezii au prăjit mai mulţi heterodocși, vrăjitoare și 
săraci prăpădiţi decât spaniolii; graţie severei birocraţii a 
monarhiei austriece, în Spania toate jumările, multe, dar nu 
chiar cât se zice, au fost cum se cuvine recenzate, fiecare în 
parte, cu procese, nume și prenume. Lucru cu care nu se pot 
mândri, mai mult ca sigur, franțujii prea-creștinului rege al 
Franței, blestemaţii eretici de mai sus ori din Anglia mereu 
perfidă, mizeră și piraterească; fiindcă ei te ardeau în veselie și 
la grămadă, fără ordine și minte, după poftă și interese, 
blestemat fie-le neamul de ipocriţi. În afară de asta, pe atunci, 
justiţia lumească era la fel de crudă ca și cea ecleziastică, iar 
oamenii așijderea, din pricina inculturii și a pornirii firești a 
norodului de a-și vedea semenii făcuţi fărâme. Oricum ar fi, 
adevărul e că Inchiziția a fost adesea arma de care s-au servit în 
domnia lor regi ca al patrulea Felipe al nostru, ce a lăsat pe 
mâna ei dreptul de a-i veghea pe cei care, deși creștinați, 
practicau pe ascuns rituri și ceremonii iudaice, de a urmări 
vrăjitorii, bigamii și sodomiţii și chiar de a cenzura cărţi și a 
combate contrabanda cu arme, cai și monede, ca și falsificarea 
lor. Totul, sub pretextul că făcătorii de bani calpi și 
contrabandiștii aduceau mari atingeri intereselor monarhiei; că, 
de fapt și de drept, dușmanul ei, ca apărătoare a credinţei, era 
dușmanul Domnului. 

In ciuda calomniilor din afară, deși nu toate procesele 
duseseră la rug, căci erau numeroase pilde de milă și dreptate, 
ca orice mare putere lăsată pe mâinile oamenilor, Inchiziția a 
fost până la urmă nefastă. lar scăpătarea noastră, a spaniolilor 
din acest veac - praf din care s-a făcut și încă se va mai face 
mult noroi -, își are cu precădere temeiul în lipsa libertăţii, 
izolarea culturală, neîncrederea și neștiința religioasă încurajate 
de Sfântul Oficiu. Acesta trezea atâta oroare, că până și 
apropiații, colaboratorii (slujbă care se obținea pe parale) se 
bucurau de deplină impunitate. Omul Inchiziției era spion ori 
pârâtor, iar în Spania catolicului Felipe fuseseră recenzați 
douăzeci de mii. Așadar, vă puteți da seama ce fusese ea la noi, 
unde Justiţia o puneai în mișcare mai curând cu darul unui 
dublon de opt decât cu ameninţarea unui taur, unde se vindea și 
se cumpăra până și Sfânta Împărtășanie, unde, mai ales, fiecare 
avea o răfuială de împlinit, căci nu erau doi spanioli - și, pe 


66 


legea mea, nici acum nu-s - care să bea dimineaţa aceeași 
ciocolată: unul o voia de Guaxaca, altul neagră, unul 
amestecată cu lapte, altul cu pâine prăjită și untură de gâscă, 
iar cel mai dat și neluat în ulcică de lut și cu frigănele. În 
realitate, nici nu trebuia să fii bun catolic și creștin din moși- 
strămoși, ci doar să pari. Nimic nu părea mai convingător decât 
să-i pârăști pe cei cu sânge spurcat ori pe care îi bănuiai de 
spurcăciune, fiindcă aveai de mult pică pe ei, îi gelozeai, îi 
invidiai ori erai în râcă cu ei, deși la fel de bine puteau fi și buni 
catolici din vechime. Cum era de așteptat, vecinii se bombardau 
cu o grindină de pâre, de „știu din sursă sigură” și „se zice că”. 
lar când degetul neîndurător al Sfântului Oficiu arăta spre 
cineva, nefericitul era părăsit pe loc de protectori, prieteni și 
rude. Așa că fiul își acuza tatăl, soţia soţul, iar deţinutul își pâra 
ori își inventa complicii, ca să scape de torturi și moarte. 

La treisprezece ani, eu eram prins în acea reţea îngrozitoare 
și nici nu îndrăzneam să mă gândesc la ce mă aștepta. Aflasem 
că unii își luaseră viaţa, de spaima temnițelor unde tocmai mă 
duceau și pe mine, și mărturisesc că abia în bezna din trăsură 
am ajuns să-i înţeleg cu adevărat. Ar fi fost mai simplu și mai 
demn, îmi ziceam, să fi încheiat istoria iute și curat, aninându- 
mă în spada lui Gualterio Malatesta. Dar, fără greș, Divina 
Providenţă voia să mă pună iar la încercare. Ghemuit în cotlonul 
meu, am oftat din adâncul inimii, resemnat s-o înfrunt, dacă n- 
aveam de ales. Deși, divină ori ba, mă socoteam eu, Providența 
nu-ți rezerva zadarnic încercarea. 

e 

Pe drum, m-am gândit aproape fără răgaz la căpitanul 
Alatriste. Doream din suflet să fie teafăr, poate chiar prin 
apropiere, gata să mă elibereze. Dar gândul n-a durat prea mult. 
Chiar de scăpăm din acea cursă, fără greș, bine chitită de 
dușmani, nu trăiam într-un roman cavaleresc; cătușele care îmi 
zăngăneau la mâini în ritmul trăsurii erau cât se putea de 
adevărate. Ca și spaima, singurătatea și soarta mea nesigură. 
Mai târziu, viaţa și vârsta, peripeţiile, iubirile și războaiele 
Regelui, seniorul nostru, m-au făcut să-mi pierd încrederea. Dar 
chiar și pe atunci, cu toată vârsta-mi fragedă, de mult nu mai 
credeam în miracole. 


67 


Careta a stat locului. Auzind că surugiul schimba catârcile, am 
înţeles că ajunseserăm la o staţie de poștă. Incercam să 
socotesc pe unde eram, când s-a deschis portiera; lumina 
bruscă m-a orbit câteva clipe. M-am frecat la ochi și, când am 
văzut iar, lângă scară mă cerceta din priviri Gualterio Malatesta. 
Purta, ca întotdeauna, haine riguros negre, mănuși, cizme și 
pana de la pălărie tot negre, ca și mustăcioara fină care îi punea 
în relief chipul scofâlcit; contrastul dintre felul îngrijit în care era 
tunsă și fața pe care strălucea, ciuruită de urme și cicatrice, 
ducea cu gândul la un câmp de bătaie. In spatele lui, după un 
povârniș abrupt, cam la vreo jumătate de leghe, peste peisajul 
aurit de soarele care scăpăta se contura Toledo, cu vechile 
ziduri străjuite de un a/căzar construit de împăratul Carlos, mai 
cunoscut drept Carlos Quintul. 

— Drumurile noastre se despart aici, băiete, a spus Malatesta. 

L-am privit buimac, fără să pricep. Trebuie că arătam 
groaznic, cu tot sângele bietului Luis de la Cruz uscat pe faţă și 
pe haine și toată oboseala voiajului. O clipă, mi s-a părut că 
italianul se încrunta, parcă nemulţumit de starea ori situaţia 
mea. lar eu continuam să-l privesc, năuc. 

— Aici te vor lua în primire, a adăugat în cele din urmă. 

A încercat să schițeze un surâs: gestul lent, crud și primejdios 
îi descoperea dinţii albi ca niște colţi de lup. Dar s-a oprit brusc, 
parcă fără chef. Poate m-a socotit destul de abătut ca să nu mă 
mai chinuie și cu strâmbătura lui. E adevărat că nu părea nici 
cât negru sub unghie în largul lui. M-a privit iar, tot de 
nepătruns, și a închis portiera cu mâna. 

— Unde mă duc? am întrebat. 

Vocea, care de-abia mi se auzea, mi se părea necunoscută, ca 
și cum era a altuia. ltalianul nu s-a clintit. Ochii lui negri ca 
moartea mă priveau fără să clipească. Gualterio Malatesta 
privea ca și cum n-avea pleoape. 

— Acolo. 

A arătat cu bărbia orașul din spatele lui. l-am privit mâna pe 
portieră, de parcă ar fi fost a călăului, iar portiera - piatra de 
mormânt. Am vrut să prelungesc clipa din care simţeam că n- 
aveam să mai văd multă vreme soarele. 

— De ce? Ce-am făcut? 

N-a zis nimic. Dar a continuat să mă privească. Auzeam cum 
se schimbau catârcele; când au înhămat altele, careta s-a 


68 


zguduit. Prin spatele italianului au trecut câţiva bărbați înarmaţi 
până-n dinţi, iar printre ei două sutane negru cu alb, doi monahi 
dominicani. Unul mi-a aruncat în treacăt o privire scurtă și 
nepăsătoare, de parcă nu eram om, ci piatră; iar ochii lui m-au 
înfricoșat mai mult ca orice. 

— Îmi pare rău, băiete, a zis Malatesta. 

Părea să-mi fi citit groaza din gânduri. Și naiba să mă ia dacă 
nu l-am crezut cu adevărat sincer. Doar o clipă. Cât au durat 
patru vorbe și abia un licăr al privirii lui în beznă. Când m-am 
gândit mai bine la ceea ce crezusem că era un strop de milă, m- 
am lovit iar de masca indiferentă a ucigașului plătit. Și l-am 
văzut închizând portiera. 

— Ce-i cu căpitanul? am întrebat înspăimântat, încercând să 
mă mai agăț niţel de soarele pe care erau gata să mi-l ia, poate 
pe veci. 

A continuat să tacă. Mai avea două palme de lumină în jurul 
chipului sumbru. Atunci am văzut, într-adevăr și fără umbră de 
tăgadă, cum i s-a abătut peste față un licăr ușor de tristeţe. O 
clipă doar, și imediat și-a ascuns-o într-o scălâmbăială crudă, un 
zâmbet primejdios, sângeros, care a culminat cu schimonoseala 
buzelor albe și reci. Dar inima îmi sălta de bucurie, iar 
strâmbătura italianului mi-a părut o smochină; înțelesesem pe 
loc și foarte sigur că Diego Alatriste scăpase din ambuscadă. 

Malatesta a închis brusc portiera și am rămas iar în beznă. Am 
auzit porunci nelămurite, galopul unui cal care se depărta și 
biciul surugiului. Catârcile s-au pus în mișcare și trăsura s-a 
urnit, ducându-mă unde nici măcar Dumnezeu n-avea să fie de 
partea mea. 

(J 

Abia după ce m-au dat jos din trăsură într-un patio mizer, pe 
care amurgul îl făcea și mai negru, m-am simţit lăsat de 
izbeliște în puterea unei mașini atotputernice, fără simțăminte 
și, deci, neîndurătoare. Patru zbiri ai Sfântului Oficiu și cei doi 
dominicani mi-au scos cătușele de la picioare și m-au dus pe 
mutește într-un beci. Vă scutesc, domniile voastre, de întregul 
șir al procedurilor: de la dezbrăcatul și percheziţia minuțioasă 
până la primul interogatoriu, luat de un notar care mi-a cerut 
cuviincios numele de familie, vârsta, numele tatei și al mamei, 
numele celor patru bunici și opt străbunici, adresa și locul de 
baștină. Pe tonul obișnuit al demersurilor, a controlat dacă eram 


69 


bun creștin, punându-mă să recit Tatăl Nostru și Ave Maria, și 
mi-a cerut numele tuturor celor de care îmi puteam aminti în 
legătură cu cazul. Am întrebat ce caz, dar nu m-a lămurit. Am 
întrebat de ce eram acolo, la fel. Când a revenit la cunoscuţii 
mei, n-am răspuns și m-am arătat buimac și speriat, ori mai 
curând, dacă e să fiu sincer, m-am mărginit să-i arăt sincer ce 
simțăminte îmi înnegurau sufletul. Dar a insistat și atunci am 
început să plâng deznădăjduit, ceea ce pentru moment i-a 
ajuns, căci a lăsat pana în călimară, a presărat nisip pe pagina 
proaspăt ticluită și a pus foile deoparte. Am hotărât să plâng ori 
de câte ori aveam să ajung la ananghie, deși tare mă temeam 
că nu trebuia să mă străduiesc prea mult. Căci, dacă ceva nu 
avea să-mi lipsească acolo, socoteam în nefericirea mea, erau 
tocmai temeiurile vărsării de lacrimi. 

Dar, când am crezut că s-au încheiat procedurile, mi-am dat 
seama că trecusem doar de prolog, ori preambul, și nici măcar 
nu începuse primul act. Mă duseseră într-o chițimie pătrată, fără 
ferestre și ferestruici, luminată de un sfeșnic mare, unde erau 
doar o masă, o măsuţă de scris și niscaiva bănci. Lângă cea 
mare stăteau cei doi călugări din staţia de poștă și un 
necunoscut cu barbă și togă negre, care îi dădeau un aer 
impunător de grefier ori jude, cu o cruce de aur pe piept. În 
spatele măsuţei era alt grefier decât la primul interogatoriu: 
avea un aer de corb și nota amănunţit tot ce se zicea și, tare mă 
mai temeam, ce nu se zicea. Mă păzeau doi zbiri, unul înalt și 
puternic, altul slab și cu părul roș. Pe perete era un crucifix 
enorm, al cărui chiriaș părea să fi trecut mai înainte prin mâinile 
aceluiași tribunal. 

Cum am aflat chiar atunci, în temniţele de taină ale Inchiziției 
cel mai teribil era că nimeni nu-ţi spunea de ce zăceai acolo, nici 
ce probe ori martori aveau contra ta. Inchizitorii se mărgineau 
să pună întrebare după întrebare, grefierul scria tot, iar tu îţi 
storceai creierii, încercând să afli dacă ce spuneai te 
dezvinovăţea ori te acuza. Puteai să stai săptămâni, luni și chiar 
ani în șir, neștiind pe ce temei te întemniţaseră; cu agravanta 
că, dacă spusele tale nu-i satisfăceau, recurgeau la torturi, ca să 
te facă să mărturisești, oferindu-le probele de care aveau 
nevoie. Așadar, erai torturat și răspundeai fără noimă, căci nu 
știai, de fapt, ce trebuia să spui; în pragul disperării, te trădai ori 
îți pârai, conștient sau nu, prietenii, iar uneori înnebuneai ori 


70 


mureai. Dacă nu te duceau, cu tunica de condamnat, tichia de 
proscris și garota pentru gât, drept la eșafod, cu un foc zdravăn 
de lemne sub tălpi, în aplauzele vecinilor și vechilor cunoscuți, 
încântați de panaramă. 

Eu știam, cel puţin, pricina pentru care eram acolo; deși nu 
prea mă consola. Așa că, după primele întrebări, m-am și văzut 
în mare belea. Mai ales când monahul cel tânăr, care mă privise 
nepăsător în caretă, pe când vorbeam ultima oară cu Malatesta, 
mi-a cerut numele complicilor. 

— Complici la ce, Luminăţia Ta? 

— Nu-s nicio Luminăţie, a zis, sumbru, iar tonsura mare i-a 
lucit în lumina sfeșnicului. Și-ţi cer numele complicilor la 
sacrilegiu. 

Își împărţiseră rolurile ca în comedii. Pe când cel cu barba și 
toga negre tăcea, ca judele care ascultă și deliberează în sinea 
lui, înainte de a da sentința, cei doi călugări jucau teatru cu 
mare aplomb: cel tânăr rolul inchizitorului neîndurător, iar cel 
niţel mai în vârstă, parcă mai grăsuliu și mai apatic, rolul 
confidentului binevoitor. Dar eram de prea multă vreme la Curte 
și ghiceam tertipurile, așa că am hotărât să nu mă încred în cei 
doi și să mă fac că nu-l vedeam pe primul. Colac peste pupăză, 
nici n-aveam habar cam cât știau. N-aveam nici cea mai mică 
idee dacă într-adevăr - așa cum pretindeau - comisesem sau nu 
un sacrilegiu. Fiindcă, de vorbeşti cu cine te poate face să 
regreţi, pe cât e de primejdios să ceri cărţi prea puţine, pe atât e 
și să ceri prea multe. Și chiar a zice „pas” îţi poate aduce ruina. 

— Nu am complici, părinte reverend, i-am spus grăsunului, 
dar fără să trag prea multe nădejdi. Și nici n-am comis vreun 
sacrilegiu. 

— Negi, m-a întrebat cel tânăr, că ai fost, împreună cu alții, 
complice la profanarea mănăstirii adoratoarelor benedictine? 

Aflasem, în cele din urmă, ceva, deși mă lua cu frig când îmi 
închipuiam urmările. Acuzaţia era de-acum limpede. Am 
tăgăduit, firește. Am tăgăduit pe loc și că-l cunoșteam, măcar 
din vedere, pe bărbatul rănit de moarte cu care, în drum spre 
casă, mă întâlnisem lângă parapetul de pe povârnișul de la 
Caños del Peral. Am tăgăduit și că m-aș fi opus poterelor 
Sfântului Oficiu când voiseră să mă umfle; la fel cum am 
tăgăduit, în sfârșit, tot ce-am putut, fără faptul de netăgăduit că, 
tocmai când îmi zvârliseră mănușa, ţineam un jungher în mână 


71 


și aveam pieptarul pătat cu sânge străin încă neuscat. Cum nu 
puteam să neg așa ceva, m-am încurcat în vorbe răsucite și 
lămuriri care n-aveau nici în clin, nici în mânecă cu istoria; la 
sfârșit, am izbucnit în plâns, ultima cale de a ocoli noi întrebări. 
Dar tribunalul văzuse curgând o droaie de lacrimi, așa că 
monahii, omul cu toga și grefierul s-au mărginit să aștepte să-mi 
mântui văicărelile. Păreau să aibă timp din belșug; acest fapt și 
nepăsarea pe care o vădeau - îmi puneau, fără îndârjire și fără 
reproșuri, mereu și mereu, insistând monoton, aceleași întrebări 
- mă nelinișteau cel mai tare. Deși tot mai încercam să par 
nepăsător și senin, cum bănuiam că trebuia să fie un nevinovat, 
mă înfricoșau răceala și răbdarea lor. Fiindcă, după ce am spus 
o duzină de „nu” și „nu știu”, nici măcar monahul grăsuliu nu se 
mai prefăcea și era evident că îndurarea cea mai apropiată era 
la câteva leghe depărtare. 

Nu-mi mai pusesem burta la cale de mai bine de douăzeci și 
patru de ceasuri și eram slăbit, cu toate că stăteam pe o bancă. 
Așa că, de cum am sfârșit calea lacrimilor, m-am gândit la 
foloasele unui leșin care, așa cum stăteau lucrurile, n-avea să fie 
chiar un șiretlic. Monahul a zis ceva care era să mă facă să leșin 
într-adevăr, fără prefăcătorie. 

— Ce știi despre așa-zisul căpitan Diego Alatriste y Tenorio? 

Pân' aici ţi-a fost, Íñigo, mi-am zis. S-a sfârșit. S-a sfârșit cu 
tăgăduitul și vorbăria fără rost. De acum, orice-ai zice, orice-ai 
recunoaște ori ai dezminţi în faţa grefierului care-ţi scrie până și 
ultimul oftat se poate folosi în dauna căpitanului. Așa că ţine-ţi 
gura, oriunde te duc. În ciuda situaţiei, deși capul mi se învârtea 
și o panică nesfârșită punea fără milă stăpânire pe mine, mi-am 
adunat ultimele rămășițe de tărie și am hotărât că nici călugării, 
nici temnițele tainice, nici Consejo de la Suprema, nici chiar 
Papa de la Roma, nimeni n-avea să-mi smulgă vreo vorbă 
despre căpitanul Alatriste. 

— Răspunde la întrebare! a poruncit cel tânăr. 

Am tăcut. Priveam, pe dușumeaua din faţă, o dală fisurată în 
zigzag, un labirint încurcat ca și soarta-mi nenorocită. M-am tot 
uitat la ea, până când un zbir din spatele meu, supunându-se 
poruncii date de călugăr doar clipind din ochi, s-a apropiat și mi- 
a tras o pleasnă zdravănă peste ceafă, care mi-a sunat în cap ca 
o lovitură de baros. După mărimea mâinii, am socotit că fusese 
cel înalt și puternic. 


72 


— Răspunde la întrebare, a repetat călugărul. 

Am privit mai departe fisura din podea, fără să zic nici care, și 
am mai primit o pleasnă, mai grozavă ca prima. Lacrimile, 
sincere ca durerea din ceafa mea chinuită, au început să-mi 
curgă, fără vrerea mea. Le-am șters cu dosul mâinii; nu voiam 
să bocesc chiar atunci. 

— Răspunde la întrebare. 

Mi-am mușcat buzele, ca să nu deschid nici măcar gura, fisura 
din podea mi-a urcat brusc și iute la ochi, iar timpanele îmi 
sunau, bang, ca pielea de pe tobă. De astă dată, pleasna mă 
aruncase în patru labe pe dușumea. Dalele erau reci ca și vocea 
pe care am auzit-o. 

— Răspunde la întrebare. 

Vorbele veneau de foarte departe, ca din fierbințeala unui 
coșmar. O mână m-a ridicat cu faţa în sus și am văzut deasupra 
chipul zbirului roș, iar ceva mai în spatele lui, pe al călugărului 
care mă interoga. Nu mi-am putut reţine un geamăt de 
deznădejde și m-am lăsat păgubaș, căci mi-am dat seama că 
nimic n-avea să mă scoată de acolo și că, în realitate, ei aveau 
tot timpul de pe lume. Drumul meu în iad abia începuse și nu 
mă grăbeam să merg mai departe. Așa că am tras un leșin de 
mai mare dragul, chiar când omul roș mă ţinea bine de pieptar, 
ca să mă ridice în capul oaselor. Și - martor mi-e lisus, care ne 
privea din perete - de astă dată n-a trebuit să mă prefac nici cât 
negru sub unghie. 

(J 

Nu știu cât timp s-a scurs în celula igrasioasă unde m-au 
încuiat, doar în tovărășia unui șobolan uriaș, care își pierdea 
vremea privindu-mă din gura neagră de canal dintr-un colț. Am 
dormit, am avut coşmaruri, am vânat ploșniţe prin haine, ca să 
pierd vremea, și am înfulecat de trei ori pâinea uscată și zeama 
greţoasă din blidul pe care un temnicer neguros și mut îl punea 
în pragul ușii, zornăind de zor din chei și zăvoare. Mă tot 
chiteam cum să mă apropii de șobolan și să-i fac de petrecanie, 
căci mă umplea de groază ori de câte ori mă lua somnul, când 
zbirul roș și grăsunul - Dumnezeu să-l răsplătească după cum 
m-a tratat - au venit să mă caute. De astă dată, după ce am 
străbătut câteva coridoare care de care mai sinistre, m-am trezit 
într-o odaie așijderea primeia, cu noutăţi tenebroase în ce 
privea tovărășia și mobilierul. În spatele mesei, alături de cel cu 


73 


barba și toga negre, de grefierul cu chip de corb și de 
dominicani, mai era un monah din același ordin, pe care ceilalți 
îl tratau cu mare respect și supunere. Ți-era și frică să-l priveşti. 
Părul scurt și cenușiu forma un soi de calotă în jurul tâmplelor, 
iar obrajii scofâlciți, mâinile descărnate, ieșind ca niște gheare 
din mânecile sutanei, și mai ales licărul fanatic al ochilor, arși 
parcă de febră, te făceau să-ţi dorești să nu-ți fie nicicând 
dușman. Lângă el, ceilalți păreau gingașe măicuţe ale săracilor. 
Colac peste pupăză, într-un capăt al odăii mai era și o bancă de 
tortură cu corzile întinse, pregătită pentru a fi folosită. Nu era 
niciun scaun pe care să stau, iar picioarele, pe care mă ţineam 
cu chiu, cu vai, au început să-mi tremure. Eram prea mic pentru 
un război atât de mare. 

Nici de astă dată n-am să vă plictisesc, domniile voastre, 
pomenindu-vă de procedurile și întrebările cu care m-au 
bombardat vechii cunoscuţi dominicani, pe când călugărul cu 
togă și noul inchizitor ascultau în tăcere, zbirii stăteau liniștiți la 
spatele meu, iar copistul muia din vreme în vreme pana în 
călimară, ca să-și însemne pe rând toate vorbele și tăcerile 
mele. Purtarea nou-venitului (le dădea inchizitorilor pergamente, 
ei le citeau atent, apoi puneau noi întrebări) mi-a cam arătat ce 
belea mă lovise. Cel puţin de cinci ori au zis temuta vorbă 
judaizantes, numele dat celor ce practicau în taină rituri și 
ceremonii ale legii iudaice, și de fiecare dată mi s-a făcut părul 
măciucă. Unsprezece litere care duseseră o droaie de oameni pe 
rug. 

— Ştiai că familia De la Cruz are sânge spurcat? 

Vorbele m-au lovit ca o măciucă, fiindcă le știam înțelesul 
sinistru. De cum îi alungaseră Regii Catolici pe evrei, Inchiziția 
urmărea riguros urmele cultului mozaic, mai ales pe convertiţii 
rămași credincioși religiei bunicilor. În Spania atât de ipocrită, 
unde și țăranul cel mai de jos se fălea că-i hidalg și creștin din 
moși-strămoși, ura față de evrei era generală și nu te puteai lipsi 
de hrisoave cu care să-ţi dovedești nespurcarea sângelui, 
autentice ori cumpărate pe bani grei, dacă râvneai la o 
demnitate ori funcţie importantă. Pe când sus-pușii se înavuțeau 
din negoţuri necinstite, în umbra liturghiilor și pomenilor 
publice, norodul, abraș și pizmaș, își omora foamea și plictisul 
pupând moaște, târguind indulgențe și urmărind stăruitor 
vrăjitoare, eretici și evrei care practicau pe ascuns riturile și 


74 


ceremoniile strămoșilor. Cum am mai spus și altă dată, făcând 
vorbire despre seniorul de Quevedo și alții, nici chiar cele mai 
nobile spirite ale Spaniei nu erau străine de ura și refuzul 
heterodoxiei. Să nu uităm că însuși Lope scrisese: 


Dură stirpe, Hadrian a alungat-o 

și, din nenorocire, în Spania a venit, 
iar azi oprimă și face-un rău cumplit 
Imperiului creștin ce-a acceptat-o, 

căci, stăruind în răzvrătire, precum stii, 
rușinea o aduce spaniolei Monarhii. 


lar celălalt mare autor dramatic, don Pedro Calderón de la 
Barca, avea să spună mai târziu prin gura unui celebru personaj 
de-al său: 


O, ce canalie blestemată! 

Mulţi murit-au așa, arsi, 

Si tare-mi mai plăcea 

să-i văd fumegând și cum zicea 
focul când îi înghițea: 

„Câini de eretici, slujitor 

eu sunt al Sfintei Inchiziţii”. 


Să nu-l uităm nici pe don Francisco de Quevedo - care în zorii 
acelei zile era, fără greș, pus la poprire ori sărise, cinstindu-și 
onoarea, în ajutorul unui prieten cu sânge convertit, care, lucru 
uimitor în acel veac infam, surprinzător și contradictoriu, a scris 
contra rasei lui Moise destule pagini de versuri și proză. In 
ultimul timp, odată arşi și goniţi protestanții și maurii, după 
alipirea regatului Portugaliei, când bunul și marele nostru Rege 
Felipe al Il-lea adusese, pe faţă ori pe șest, o liotă de evrei pe 
care să-i jecmănească, Inchiziția le dădea acestora târcoale 
precum șacalul stârvurilor. Asta era alt temei sigur pentru care 
favoritul, contele de Olivares, era în conflict cu deja pomenitul 
Consejo de la Suprema. Fiindcă, vrând să nu se atingă de uriașa 
moștenire a dinastiei de Austria, nu doar storcând pungile - 
goale ale vasalilor și egoiste ale nobililor -, ci și luptând în 
Flandra și străduindu-se să încalce drepturile Aragon-ului și 
Cataluniei (lucru nu chiar de colo), don Gaspar de Guzmân, sătul 


75 


să tot vadă monarhia ostatică în mâinile bancherilor genovezi, 
pretindea să-i pună în locul lor pe finanţiștii lusitani; despre 
care, dacă le putea pune la îndoială nespurcarea sângelui, nu 
putea tăgădui că aveau din moși-strămoși bani creștini, curaţi, 
sunători și care nu-și pierdeau preţul. Asta l-a și încontrat pe 
favorit cu consiliile de stat, cu Inchiziția și chiar cu nunțiul 
apostolic, pe când Regele, seniorul nostru, bun și habotnic, slab 
de înger, ca și de multe altele, șovăia și prefera ca tuturor 
supușilor să ni se bage credinţa pe gât, luându-ne până și 
ultimul maravedi. Fără ocol, asta însemna să faci din ostii pâine, 
ori invers, ori cum s-o mai zice. Colac peste pupăză, mai târziu, 
după ce veacul trecuse de jumătate, când cu căderea în 
dizgrație a contelui-duce, Sfântul Oficiu a cerut nota de plată, 
dezlânţuind persecuția convertiţilor, una dintre cele mai crude 
din Spania. Şi a dus, în cele din urmă, la ruină planurile lui 
Olivares, așa că mulţi bancheri bine situați și mulți furnizori de 
hrană hispano-portughezi și-au strămutat averile și negoţurile în 
alte ţări, ca, bunăoară, Olanda, întru folosul dușmanilor 
coroanei; până la urmă, ne-au venit de hac. Zic „până la urmă” 
fiindcă nobilii și călugării de aici, ca și ereticii de dincolo, mama 
lor care i-a fătat, ne-au supt împreună până la ultimul strop de 
sânge. Că tot săracul trage la mizerie, iar noi, spaniolii, n-avem 
nevoie să ne aducă cineva la sapă de lemn, fiindcă știm mereu 
și cum nu se poate mai bine s-o facem și singuri. 

Eram băgat în toată mizeria până în gât, un puștan pierdut 
între intrigi și tertipuri pentru care, sărea în ochi, eram gata- 
gata să plătesc cu gâtul meu tânăr. Am oftat, deznădăjduit. M- 
am uitat la inchizitor, tot dominicanul cel tânăr. Copistul adăsta, 
cu pana în aer deasupra pergamentului, privindu-mă ca pe unul 
care face tot ce poate ca să ajungă mangal de foc. 

— Nu știu nicio familie De la Cruz, am zis în cele din urmă, cu 
toată convingerea de care eram în stare. Oricum, nu știu dacă 
are sânge nespurcat. 

Copistul a plecat capul, parcă îmi aștepta răspunsul, și-a 
curăţat pana și și-a făcut blestemata de meserie. Monahul cel 
bătrân și slab nu-și lua ochii de la mine. 

— Ştii că Elvira de la Cruz e acuzată că-și incită soațele, 
călugăriţe și novice, la rituri ebraice? a întrebat tânărul. 

Am înghiţit în sec. Mai curând, am încercat s-o fac, pe sângele 
Mântuitorului, căci aveam gura ca de piatră. Cursa se închidea și 


76 


era al naibii de sinistră. Am tăgăduit iar, tot mai speriat, căci 
ghiceam unde duceau toate. 

— Ştii că tatăl, fraţii ei și alţi complici care, ca și ei, nu-și uită 
credinţa evreiască din vechime au încercat s-o elibereze după 
ce capelanul și stareţa din mănăstire au aflat-o și-au închis-o? 

Fără greș, era ceva putred la mijloc, iar eu eram băgat până-n 
gât. Am tăgăduit iar, dar de astă dată glasul n-a mai vrut să-mi 
iasă. Nu i-a plăcut, ca să spun elegant, și a trebuit să fac semn 
cu capul că nu. Dar procurorul, ori ce-o fi fost el, a continuat, 
neîndurător. 

— Tăgăduiești că tu și complicii tăi faceţi parte din acea 
conspirație iudaică? 

În ciuda fricii (care, firește, nu era de colo), mi-a cam sărit 
muștarul. 

— Eu sunt basc și creștin din moși-strămoși, am protestat. Tot 
atât de bun ca tata, care a fost soldat și a murit în războaiele 
purtate de Rege. 

Inchizitorul a făcut un gest de dispreţ cu mâna, de parcă în 
războaiele purtate de Rege murise orice Hristos, iar asta nici nu 
era prea mare scofală. Atunci, inchizitorul cel slab și tăcut s-a 
aplecat și i-a șoptit ceva la ureche, iar el a încuviinţat cuviincios. 
Celălalt s-a întors spre mine și a vorbit întâia oară. Glasul îi era 
atât de ameninţător și cavernos, că, pe loc, călugărașul cel 
tânăr mi-a părut o pildă de cumsecădenie și simpatie. 

— Repetă-ţi numele, a poruncit bătrânul cel slab. 

— Íñigo. 

Ochii severi și febrili ai dominicanului, afundați în orbite, mă 
făcuseră să bâlbâi răspunsul. A continuat, neîndurător. 

— Íñigo și mai cum? 

— Íñigo Balboa. 

— Și mama ta cum se numea? 

— O chema Amaya Aguirre, părinte reverend. 

Toate i le mai spusesem, erau deja pe pergament; așa că am 
intrat la bănuieli. Călugărul m-a privit îngrozitor, foarte 
satisfăcut. 

— Balboa e nume portughez, a zis. 

Mi s-a căscat pământul sub picioare, căci pricepusem săgeata 
otrăvită. Într-adevăr, familia mea era de la graniţa cu Portugalia, 
și de acolo plecase bunicul ca să lupte sub steagurile Regelui. 
Brusc (v-am spus doar, domniile voastre, că am fost mereu iute 


77 


de minte), urmările mi s-au luminat atât de limpede, că, de-aș fi 
avut la îndemână o ușă deschisă, o și luam la sănătoasa. M-am 
uitat cu coada ochiului într-o parte, la banca de tortură, pe care 
Inchiziția n-o folosea nicicând ca pedeapsă, ci pentru a lămuri 
adevărul, ceea ce nu mă liniștea deloc. Unica mea nădejde era 
că, după regulile Sfântului Oficiu, oamenii de prestigiu, 
consilierii regali, femeile însărcinate nu puteau fi torturați, așa 
cum nu puteau fi supuși la chinuri nici slujitorii, ca să depună 
mărturie împotriva stăpânilor, nici copiii mai mici de paisprezece 
ani, ca mine. Dar nu mai era mult și împlineam cei paisprezece 
ani fatidici; și, dacă erau în stare să-mi caute strămoși evrei, 
puteau și să-mi pună de la ei lunile care îmi mai lipseau pentru 
loviturile de coardă. Care, chiar de te făceau să cânţi, nu erau 
chiar coarde de ghitară, ci funii. 

— Tata nu era portughez, am protestat. Era un soldat din 
Léon, ca și tătâne-său care, când s-a întors dintr-un război, a 
rămas la Oñato și s-a însurat acolo. Soldat și creștin din moși- 
strămoși. 

— Așa zic toţi. 

Atunci am auzit urletul. Era al unei femei, deznădăjduit și 
înfiorător, slăbit doar de depărtare, dar atât de brutal, că și-a 
croit drum pe coridoare și culoare și a trecut prin ușa închisă. De 
parcă nu l-ar fi auzit, inchizitorii au continuat să mă privească, 
netulburați. Călugărul cel slab și-a îndreptat ochii înfierbântaţi 
spre banca de tortură și m-a pironit cu privirea, umplându-mă 
de groază. 

— Câţi ani ai? a întrebat. 

Urletul femeii a răsunat iar, ca o fioroasă lovitură de bici; toți 
erau netulburați, de parcă nici nu-l auziseră. In găvanele lor 
sinistre, ochii fanatici ai dominicanului păreau două condamnări 
la rug. lar eu tremuram, parcă lovit de friguri. 

— Treisprezece, am bâiguit. 

A urmat o tăcere oribilă, spartă doar de copistul care scârţâia 
cu pana pe pergament. Sper să scrie bine, m-am gândit. 
Treisprezece și atât. Călugărul mi s-a adresat iar. Privirea îi 
ardea și mai abitir: licăreau brusc în ea disprețul și ura. 

— Și acum, a zis, să vorbim despre căpitanul Alatriste. 


78 


e Ge 


Ulicioara San Ginés 


Tripoul clocotea de bărbați care-și puneau totul, chiar și 
sufletul, pe-o singură carte. În rumoarea vorbelor și foiala 
jucătorilor, chibiţilor și doritorilor de chilipiruri, Juan Vicuña, 
bătrânul sergent de cavalerie rănit la Nieuport, a traversat sala, 
ferindu-se să nu-i verse cineva vinul de Toro din stacana pe care 
o ducea, și a privit satisfăcut în jur. În suspine, sudălmi, vorbe 
deocheate și priviri nesătule, pe o jumătate de duzină de mese 
se schimbau mâini și se duceau și veneau cărți, zaruri și parale. 
Gologanii din aur și argint străluceau la flacăra lumânărilor mari 
din seu, puse sus, sub bolta de cărămidă, iar afacerea mergea 
de mai mare dragul. Juan Vicuña obișnuia să stea la câte-o bârfă 
într-o pivniță din crama San Miguel, care stătea drept într-o 
coastă a pătratei Piaza Mayor, unde se consumau toate 
încăierările îngăduite de legile Regelui, seniorul nostru, și chiar 
altele, abia ascunse și nu chiar atât de îngăduite. Erau tot atât 
de felurite ca și închipuirea jucătorilor, care nu era lucru de colo. 
Jucau atât tresi/loi$, polla!” și cientos”, la care pierdeai încetul 
cu încetul, cât și șeptic și alte jocuri, numite de estocaaa, din 
pricina iuţelii cu care, ca printr-o simplă lovitură de spadă, 
puteai fi lăsat fără lăscaie, fără glas și cu răsuflarea tăiată. 
Tocmai despre ele ticluise niscaiva stihuri și marele Lope: 


Cât îţi scoti din teacă spada 
cu cel care te provoacă 

ai să-ți pierzi așa, din joacă, 
banii, chiar de-i ai cu lada. 


18 joc de cărţi: trei jucători primesc câte nouă cărţi și câștigă cel care întrunește cele 
mai multe atuuri. 
19 Joc de cărți cu licitaţie. 
20 Joc de cărţi la care câștigă cine însumează primul o sută de puncte. 
79 


E adevărat că doar cu câteva luni mai înainte se făcuse public 
decretul regal care scotea în afara legii tripourile, fiindcă cel de- 
al patrulea Felipe al nostru era tânăr, plin de bune intenţii și 
credea, asistat de un duhovnic evlavios, în chestii ca dogma 
Neprihănitei  Zămisliri, cauza catolicismului în Europa și 
refacerea morală a supușilor lui din ambele lumi; dar toate erau, 
ca și silința de a opri lupanarele (ca să nu mai vorbim de cauza 
catolicismului în Europa), seceriș de grâu necopt. Fiindcă, pe 
lângă teatru, coride cu tauri și încă ceva, despre care am să vă 
vorbesc mai încolo, sub monarhia austriacă, pe spanioli nu-i 
pasiona decât jocul. Sate cu trei mii de locuitori stricau an de an 
câte cinci sute de duzini de pachete cu cărți de joc; se juca atât 
pe uliţă, unde pungași, potlogari și escroci improvizau tripouri ca 
să-i jupoaie la înghesuială pe cei care nu prindeau de veste, cât 
și în case de joc, legiuite ori nu, în temnițe, bordeluri, spelunci și 
corpuri de gardă. In orașele mari, ca Madrid și Sevilla, roiau 
înfigăreți băgăcioși și pierde-vară, cu bani sunători în buzunare, 
gata să se adune în jurul unei desencuadernada, căci așa 
porecliseră pachetul cu cărţi de joc cu sigiliul nedesfăcut, sau al 
lui Juan Barbarosul, porecla rău famată pe care o dădeau 
zarurilor. Toată lumea se deda jocurilor, atât norodul de jos, cât 
și nobilii, și nu numai seniorii și potlogarii șmecheri, dar și 
doamnele, care, deși nu erau primite în case precum a lui Juan 
Vicuña, mergeau asiduu prin tripouri, fiind tot atât de versate ca 
toți ceilalţi în ași, cărți proaste și atuuri. Cum vă puteţi închipui 
despre oamenii abrași, orgolioși și iuți de spadă, cum eram și 
suntem, nici nu mai spun că, foarte adesea, înfruntările de la joc 
se terminau, bată-le Dumnezeu să le bată, într-un șir de 
zdravene lovituri de șuriu. 

Vicuña a ajuns în capătul sălii, nu fără să tragă cu coada 
ochiului la niscaiva doctori în broderii, cum le spunea el 
pungașilor de trișori, nespus de iscusiţi în aflarea șpilului cu care 
să sustragă biștari, statornic atenţi la ce se nimerea să li se 
potrivească cu cărțile însemnate din mâneci. S-a oprit și l-a 
salutat cu mare politichie pe don Raul de la Poza, un cavaler din 
Cuenca, fiul peste poate de flușturatic și dedat șarlataniilor al 
unei familii putred de bogate, unul dintre cei mai buni mușterii 
ai lui. Bărbat cu tabieturi, don Raul tocmai sosise, ca în fiece 
noapte, de la bordelul din Calle Francos, al cărui obișnuit era, și 
n-avea să mai iasă din tripou decât în zori, ca să se ducă drept 


80 


la liturghia de la San Ginés. În jurul mesei lui, unde scuzii 
curgeau cu ciutura, roia fără răgaz o curte de trișori și lingăi, 
care curăţau mucurile lumânărilor, aduceau ulcele cu vin și chiar 
îi duceau olițele când era atât de prins de joc, încât nici vorbă să 
scape o mână bună. Făceau totul pe mai nimic: un real sau doi, 
bacșișul pe care li-l arunca după fiecare pot câștigat. In acea 
noapte îl însoțeau marchizul de Abades și alți amici, ceea ce l-a 
liniștit pe Vicuña, fiindcă don Raul era așteptat aproape în 
fiecare zi la ieșire de trei-patru fanfaroni care îl ușurau de 
paralele câștigate. 
e 

Diego Alatriste a mulțumit pentru vinul de Toro, dând pe gât 
toată ulcica dintr-o singură dușcă lungă. Era în cămașă și 
nebărbierit și zăcea pe salteaua de paie dintr-o chiţimie tainică, 
pe care Vicuña o aranjase la tripou, de unde, odihnindu-te, 
puteai privi fără să fii văzut, printr-o jaluzea. Toate, cizmele 
încălțate, spada de pe taburet, pistolul încărcat, sprijinit pe 
capă, jungherul numit vizcaína, adică din Țara Bascilor, de pe 
pernă și privirea trează care, din vreme în vreme, se strecura 
prin jaluzeaua de lemn îl arătau în alertă. Localul avea o ușă 
dosnică, aproape ascunsă, care dădea într-o arcadă din Plaza 
Mayor, printr-un coridor; Vicuña a observat că Diego Alatriste își 
potrivise lucrurile astfel încât, la nevoie, să le poată lua și s-o 
tulească la iuțeală pe acolo. In ultimele patruzeci și opt de 
ceasuri, căpitanul nu se odihnise decât trăgând câte un pui scurt 
de somn; iar după-amiază, când intrase fără zgomot, ca să vadă 
dacă nu cumva prietenul lui avea nevoie de ceva, Vicuña 
dăduse nas în nas cu ţeava amenințătoare a pistolului, care îl 
țintuia drept între sprâncene. 

Alatriste nu și-a vădit nerăbdarea prin întrebări. l-a dat lui 
Vicuña stacana goală și a adăstat, privindu-l ţintă cu ochii 
albaștri-verzui, cu pupilele foarte mari în lumina săracă a 
opaițului de pe masă. 

_ — Te așteaptă într-o jumătate de ceas, a zis bătrânul sergent. 
In ulicioara San Gines. 

— Cum îi merge? 

— Bine. A stat ieri și azi în casa amicului său, ducele de 
Medinaceli, nederanjat de nimeni. Nu i-au pomenit public 
numele și nu-l caută nici Justiţia, nici Inchiziția, nici nimeni. 
Incăierarea, oricum a fost ea, e neștiută. 


81 


Căpitanul a încuviinţat ușurel, gânditor. Tăcerea nu era 
ciudată, ci firească. Inchiziția nu bătea clopotele până nu se 
lămurea. lar totul era doar pe jumătate făcut. Lipsa veștilor 
putea fi și ea parte din cursa pe care le-o întindea. 

— Ce vorbe umblă pe la San Felipe? 

— Zvonuri - Vicuña a dat din umeri. Ba că s-au încrucișat 
spade în Puerta de la Encarnación, ba că cineva ar fi dat în 
primire. Se vorbește mai mult de unii admiratori ai călugărițelor 
decât de altceva. 

— Au fost pe la mine pe-acasă? 

— Nu. Dar Martin Saldaña a mirosit ceva-cumva, fiindcă a 
trecut pe la crâșmă. După Lebrijana, el n-ar fi zis nimic, dar ar fi 
insinuat o droaie. Cică potera trimisă de corregidor, primarul, n- 
a prins șpilul, a dat de înţeles, dar unii veghează pe-aproape. Nu 
lămurea cine, dar vorbea de oamenii Sfântului Oficiu. Mesajul e 
cum nu se poate mai simplu: el n-are nici în clin, nici în mânecă 
cu ei, oricare-ar fi treaba, iar tu trebuie să-ţi aperi pielea. Cum 
se vede, afacerea-i delicată și ei umblă cu mănuși, fără să se 
dea nici cu unii, nici cu alții. 

— Ce se-aude de Iñigo? 

Îl privea nepăsător, cu ochii goi. Veteranul de la Nieuport s-a 
oprit, stânjenit. Mângâia ulcica jur-împrejur, cu singura mână pe 
care o avea. 

— Nimic, a zis în șoaptă în cele din urmă. Parcă l-a înghiţit 
pământul. 

Alatriste a tăcut o clipă. Apoi s-a uitat printre cizme la 
dușumea și s-a ridicat în picioare. 

— Ai vorbit cu Perez Diaconul? 

— Face ce poate, da-i tare greu. Vicuña l-a văzut pe căpitan 
punându-și pieptarul tare, din piele de bivol. Știi că iezuiţii și 
Sfântul Oficiu n-au obiceiul să-și facă mărturisiri, iar dacă puștiul 
e la mijloc, se poate să n-aflăm prea iute. De cum știe ceva, te 
înștiințează. Și te sfătuiește, dacă vrei, să cauţi adăpost la 
Companie în biserică. Zice că de acolo nu te scot dominicanii 
nici dacă se jură că l-ai ucis pe nunțiu - s-a uitat prin jaluzea în 
sala de joc, apoi a întors privirile spre căpitan. Și, că veni vorba, 
Diego, în orice te-ai fi băgat, nădăjduiesc că într-adevăr nu l-ai 
răpus pe nunțiu. 


82 


Alatriste și-a băgat spada în teacă. A atârnat-o la cingătoare, 
și-a agăţat și pistolul cu cremene, dar înainte i-a tras percutorul, 
încercând să vadă dacă era bine încărcat. 

— Îți zic eu altă dată, a spus. 

Se pregătea să plece cum venise, fără lămuriri și mulţumiri; în 
lumea unde trăiau și el, și sergentul veteran de cavalerie, atari 
mărunţișuri erau de la sine înțelese. Vicuña a râs aspru, 
soldățește: 

— Fir-aș al naibii, Diego. Îţi sunt prieten, dar nu face nimic. Că 
nici n-aș vrea să dau ortu' popii bolnav de funie. Așa că mai bine 
nu-mi zice nimic. 

e 

Era noapte de mult când a ieșit, învăluit în pelerină și cu 
pălărie, din galena cu porticuri negre care ocolea Plaza Mayor, 
mergând o vreme spre Calle Nueva, ulița nouă. Nici unul dintre 
rarii trecători nu l-a privit, doar o ștoarfă nu prea îmbrăcată, 
care, dând nas în nas cu el între două arcade, i-a propus fără 
prea mare chef să-l ușureze de o duzină de firfirici din aramă. In 
Puerta de Guadalajara a trecut pe lângă doi paznici care 
dormitau lângă obloanele dughenelor de argintari, apoi, ca să 
ocolească potera ce se posta îndeobște prin jur, a luat-o iar în 
jos, pe Calle de las Hileras, ulicioara torcătoarelor, până pe 
Arenal, ulița cu nisipuri, și a făcut cale întoarsă, urcând iar spre 
Pasadizo de San Gines, ulicioara San Gines, unde la acel ceas 
unii căutau răcoarea. 

Așa cum știți și domniile voastre, bisericile ofereau în acea 
vreme un adăpost unde nu ajungea mâna justiţiei mirene. De 
aceea, cine fura, rănea ori mătrășea pe cineva - adică, după 
cum se zicea, ajungea la ananghie - putea să-și caute refugiu în 
lăcașurile sfinte, o biserică ori un schit, unde clericii, care-și 
păzeau cu mare zel privilegiile, îi apărau cu dinţii de autoritatea 
regală. Era atât de umblată această cale de a ocoli pedeapsa, 
recurgând la ospitalitatea unui loc sfânt, că unele biserici 
faimoase gemeau de mușterii care profitau de refugiul lor sigur. 
In lumea lor înghesuită, dădeai îndeobște de cei mai mari 
șnapani și n-ar fi ajuns funiile ca să omagiezi beregate atât de 
arătoase. Din pricina meseriei, chiar și Diego Alatriste trebuise 
să-și caute uneori adăpost în biserici; se zicea că și don 
Francisco de Quevedo trăise în tinereţe împrejurări așijderea, 
dacă nu chiar mai rele, ca, bunăoară, când cu lovitura dată de 


83 


ducele de Osuna la Veneţia, de unde trebuise s-o șteargă 
travestit în cerșetor. Fapt e că Patio de los Naranjos, curtea cu 
portocali din Sevilla, bunăoară, ori mai bine de o duzină de alte 
locuri din Madrid, printre care și biserica San Ginés, se bucurau 
de îndoielnicul privilegiu de a servi de adăpost pentru toată 
floarea vitejilor, escrocilor, furilor și pungașilor. Toată ilustra 
confrerie care trebuia, totuși, să-și pună burta la cale, să bea, 
să-și facă nevoile și propriile negoțuri profita de negura nopţii ca 
să dea câte-o raită, cu gândul la o nouă mișelie, răfuială ori ce 
altceva se mai ivea. Tot acolo își primeau prietenii și chiar 
țiitoarele şi complicii, așa că împrejurimile bisericilor și 
atenansele lor deveneau noaptea tavernele și chiar bordelurile 
făcătorilor de rele, unde se istoriseau isprăvi adevărate ori 
născocite, se condamna la moarte, se stabilea preţul loviturii de 
șuriu și unde, ce mai, simţeai bătând, pitoresc și atroce, pulsul 
Spaniei josnice, primejdioase și neobrăzate; Spania șmenarilor, 
potlogarilor și cavalerilor plevei, care nicicând n-a atârnat pe 
pereţi în tablourile din palate, dar a fost nemurită în cărți. Unele 
rânduri - nicidecum cele mai proaste, firește - le-a ticluit chiar 
don Francisco: 


Pe Grullo l-au supus la chinuri 

și, ca un adevăr al funiei, 

a spus doar nu, vorba cu care scapi 
de banca de tortură și de nuntă. 


Ori acea copla, atât de gustată: 


În casa ticăloșilor nemernici, 

în scoabă, sub spânzurătoare, 
c-am tot sângerat cu pumnalul, 
iute m-au băgat la răcoare 


Pasadizo de San Gines era unul dintre locurile favorite ale 
celor care cereau adăpost în loc sfânt și ieșeau noaptea pe 
ulicioară, ca să ia aer, într-un scurt du-te-vino din care nu 
lipseau birturile improvizate la drumul mare, unde să îmbuci 
câte ceva; de cum se arătau poterașii, prea demna adunătură 
se făcea nevăzută ca prin farmec. La sosirea lui Diego Alatriste, 
pe ulicioara îngustă erau ca la vreo treizeci de suflete: fanfaroni, 


84 


toreadori, farfuze care se răfuiau cu codoșii, lăudăroși înfumurațţi 
și lepădături care sporovăiau ori dădeau gata burdufuri și 
damigene cu poșircă. Abia de mai licărea o lumină, doar un 
fanar mititel atârna într-un colţ, sub o arcadă, bezna se 
înstăpânise aproape peste tot și mai bine de jumătate din cei de 
acolo erau mascaţi; deși sporovăiau însufleţit, totul era foarte 
neguros, potrivit cu soiul de întâlnire la care venise căpitanul. 
Căci, de nu venea cu ceata ori bine apărat de oteluri, un curios, 
un chibiţ ori un poteraș putea fi ologit acolo cât ai clipi. 

In pofida măștii, l-a recunoscut pe don Francisco de Quevedo 
lângă micul felinar, s-a furișat până la el și s-au depărtat 
împreună, acoperindu-și feţele cu mantiile și trăgându-și 
pălăriile de fetru până pe sprâncene; de altfel, așa făceau peste 
jumătate dintre cei de pe ulicioară. 

— Prietenii mei au cercetat, s-a pus poetul pe povestit, după 
primul schimb de impresii. Don Vicente și fiii lui erau mai mult 
ca sigur urmăriţi de Inchiziţie. Am mirosit eu bine că s-a profitat 
de împrejurare ca să se omoare mai mulți iepuri dintr-un foc; 
chiar și domnia ta ai profitat, căpitane. 

In șoaptă, ferindu-se de cei ce se duceau și veneau, don 
Francisco i-a împărtășit tot ce aflase. Răbduriu și pișicher, 
cunoscând prin limbile lui încercarea bărbaţilor din familia De la 
Cruz, Sfântul Oficiu îi lăsase să se desfășoare, doar-doar avea 
să-i prindă asupra faptei. Nu atât pentru a-l apăra pe padre 
Coroado, cât din contră; fiindcă acela era protejatul contelui de 
Olivares, cu care Inchiziția purta o luptă surdă, nădăjduiau ca 
tărăboiul să facă de râs atât mănăstirea, cât și pe protectorul ei. 
In treacăt, aveau să pună mâna pe o familie de evrei convertiți 
și s-o acuze că practica pe ascuns rituri și ceremonii iudaice; un 
rug nu știrbea nicicând prestigiul Supremei. Dar pe aproape 
niciunul nu-l puteau prinde viu: don Vicente de la Cruz și fiul cel 
mic, don Luis, își vânduseră scump pielea, dând ortul popii în 
ambuscadă. lar fiul cel mare, don Jerónimo, deși cu o rană urâtă, 
izbutise să scape și zăcea ascuns cine știe pe unde. 

— Și noi? a întrebat Alatriste. 

Ochelarii poetului au sticlit când a făcut semn din cap că nu. 

— Nu umblă nume. Puteai tăia bezna cu cuțitul, și nu ne-a 
recunoscut nimeni. lar cei care s-au apropiat nu se îmbie la 
povești. 

— Știu totuși că ne-am băgat până-n gât în istoria asta. 


85 


— Se poate - don Francisco a făcut un gest nelămurit. Dar n- 
au probe legiuite. Eu încep să mă bucur din nou de sprijinul 
favoritului și al Regelui și, de nu mă prind asupra faptei, le va fi 
greu să-mi reproșeze ceva - s-a oprit, neliniștit. De domnia ta nu 
știu ce să cred. Poate încearcă totuși să afle ceva cu care să te 
poată pune sub acuzare. Ori poate te caută discret. 

Au trecut doi fanfaroni și o farfuză, certându-se grosolan, iar 
don Francisco și căpitanul i-au lăsat să le-o ia înainte, lipindu-se 
de perete. 

— Ce-i cu Elvira de la Cruz? 

Poetul a oftat, descurajat. 

— Au băgat-o la zdup. Biata de ea o s-o pățească cel mai rău. 
E hăt, în temnițele secrete din Toledo, așa că tare mă tem c-o să 
iasă mare tărăboi. 

— Și Íñigo? 

A urmat o tăcere lungă. Vocea lui Alatriste sunase rece, 
monoton; mă lăsase pentru sfârșit. Don Francisco a privit jur- 
împrejur la cei care sporovăiau și forfoteau pe ulicioară. Apoi s-a 
întors către prietenul lui. 

— Și el e la Toledo. 

A tăcut și, după o clipă, a dat din cap a neputinţă. 

— L-au prins lângă mănăstire. 

Alatriste a tăcut. Trei-patru pungași dintre cei care primiseră 
adăpost în biserică tăifăsuiau lângă ei, tot domnindu-se unii pe 
alții și spunându-și între ei soţi și hidalgi, deși nici pe departe nu 
puteau să pretindă așa ceva. Işi dădeau nume cu nimic mai 
prejos: Espantadiablos, adică „spaima dracilor”, ori Maniferro, 
cum s-ar zice „mână de fier”. După o vreme, căpitanul a vorbit 
iar. 

— Spuneai mai înainte că Inchiziția a vrut să omoare mai 
mulți iepuri dintr-un foc, a observat în șoaptă. Ce alţi iepuri mai 
știi? 

Don Francisco a răspuns pe același ton: 

— Pe domnia ta. Ești al patrulea iepuraș, dar treaba nu le-a 
ieșit decât pe jumătate. Tot planul l-au făcut, după cât se pare, 
doi cunoscuţi de-ai tăi: Luis de Alquézar și fray Emilio 
Bocanegra, cel negru în cerul gurii. 

— Fir-aș să fiu! 

Poetul a rămas cu vorba în aer, crezând că Diego Alatriste 
avea să mai adauge vreo sudalmă, dar căpitanul a tăcut mâlc. 


86 


Se întorsese spre ulicioară, neclintit sub pelerină, iar borul 
pălăriei îi ascundea chipul în beznă. 

— Cum se vede, a continuat don Francisco, nu-ţi iartă istoria 
cu prințul de Wales și ducele de Buckingham. lar acum vulpea o 
să rămână bearcă: padre Coroado, mănăstirea favoritului, 
familia evreilor convertiți și domnia ta sunteţi mușterii minunaţi 
pentru un autodafeu. 

Unul dintre pungași l-a întrerupt, fiindcă, dând înapoi ca să 
soarbă dintr-un burduf, s-a lovit de don Francisco. Golanul s-a 
răsucit cât a putut de grosolan, iar la cingătoare i-a sunat toată 
fierăraia. 

— Frate-miu, dar cui crezi tu că i te pui în cale! 

Poetul s-a uitat la el cu ironică nepăsare și s-a tras ceva mai 
înapoi, recitând batjocoritor printre dinţi: 


Tu, Bernardo pentru francezi, 

iar printre spanioli vestitul Roldăn, 
a cărui spadă e un Galenus 

și-a cărui față e-o spiterie. 


Mardeiașul l-a auzit, ţandăra i-a sărit pe loc și a ripostat 
pompos. 

— Pe sângele Mântuitorului, a ţipat, nu-s nici Galenus, nici 
Roldân, nici Bernardo, ci nici mai mult, nici mai puţin decât 
Antón Novillo de Gamella! Și pen’ că-s hidalg de viță veche, mă 
țin ficaţii să-mi bag cuțitul de parlagiu până-n prăsele în cine nu- 
mi dă pace! 

Vorbea, dând cât putea de tare din mâini, de-ai fi crezut că o 
să scoată pe loc fierul din teacă, dar n-o atingea, căci nu știa cu 
cine-și punea firfiricii la bătaie. S-au apropiat și soții lui, la fel de 
rău intenţionaţi și cu același chef de zarvă; au stat în loc, și-au 
răscrăcărat picioarele, zăngănindu-și spadele și răsucindu-și 
mustăţile. Erau dintre cei care atâta se împăunează de viteji, că, 
de dragul fuduliei, se grozăvesc și cu ce n-au făcut. Și-ar fi înfipt 
cu toţii șuriele într-un ciung, dar don Francisco nu era. Căpitanul 
a văzut că poetul lua de la spate jungherul și spada și, fără să se 
descopere de tot, își apăra pântecele cu colțul întors al pelerinei. 
Se pregătea să facă și el așijderea, căci locul era potrivit pentru 
un dans de arme albe, când cumătrul pungașului - un matamor 
de duzină, cu montera, bereta de toreador, și, peste piept, o 


87 


diagonală lată de-o palmă de care atârna o măgăoaie de spadă 
- a Zis: 

— Pe domnii ăștia o să-i tăiem de două s'te de ori peste 
cheag, prieteni. Că aici ne-am încurcat. 

Avea pe faţă o droaie de linii și puncte, mai ceva ca un 
ceaslov de muzică, ca să nu mai pomenim de accentul și 
purtările lui, aidoma celor cu care se împăunau ticăloșii din 
Potro de Córdoba (golan din Córdoba și gagică din Valencia, 
cum venea vorba), și doar se făcea că-și ușura teaca, așteptând 
să li se alăture vreun codoș din apropiere, căci, fiind patru la doi, 
lupta tot nu-i părea egală. 

Atunci, spre uimirea tuturor, Diego Alatriste a izbucnit în râs. 

— Haida-de, Cagafuego, nu mai căca foc, a spus, cu 
sarcastică mândrie. Mai scutește-ne, domnia ta, pe cavaler și pe 
mine și nu ne răpune dintr-o singură lovitură, ci așa, puţin câte 
puțin. În amintirea vremurilor de demult. 

Uluit, matahala de pungaș s-a holbat la el peste poate de 
rușinat, străduindu-se să-l recunoască în pofida întunericului și a 
măștii. În cele din urmă, s-a scărpinat pe sub montera înfundată 
peste sprâncenele atât de dese și apropiate, încât păreau una. 

— Sfântă Fecioară Maria, a șoptit în cele din urmă. Dar ăsta-i 
chiar căpitanul Alatriste! 

— Chiar el, a confirmat Diego. Și ultima oară ne-am vazut la 
umbră. 

Nu încăpea nicio îndoială cu privire la ultima oară. Cât despre 
prima, trebuie să spun că, de cum fusese băgat la zdup pentru 
datorii în gherla Curţii, Diego Alatriste își și băgase cuțitul de 
parlagiu în beregata lui Cagafuego, pe numele-i adevărat 
Bartolo, care trecea drept mardeiașul cel mai cel de la mititica. 
Faptul îi adeverise căpitanului faima de bărbat forțos și-i 
câștigase stima cordobezului și a celorlalți ocnași. lar respectul li 
se făcuse loialitate când căpitanul împărţise cu ei bucatele și 
vinurile trimise de Caridad Lebrijana și de prieteni, ca să-i aline 
șederea. Și, chiar și după ce ieșise de la zdup, căpitanul tot le 
mai făcea uneori daruri. 

— Știam că te băteai cu celelalte sardele, don Cacăfoc. Dacă 
n-am uitat, cu ele stăteai domnia ta jos, la zdup. 

Cumetrii marțafoiului - și numitul Antón Novillo, adică „tăuraș 
tânăr”, de Gamella - își schimbaseră purtarea și-l priveau cu 
oarece respect, iscodindu-l ca meseriașii, de parcă stima arătată 


88 


de amicul lor mascatului era mai bună recomandare ca breva 
papală. La rându-i, Cagafuego părea încântat că Alatriste îi 
cunoștea curriculum laudis. 

— Chiar așa, dom’ căpitan, a zis, pe un ton total diferit de cel 
cu care doar puţin mai înainte anunţa două s'te de spintecături. 
Și acolo aș fi și acum, stacojiu ca homarii, cântând din palme și 
din cătușele de la picioare pe o galeră a Regelui, dacă ștoarfa 
mea, Blasa Pizorra, nu s-ar fi încurcat cu un notar și nu l-ar fi 
strunit împreună pe jude. 

— Și de ce te-ai pitit aici? Ori ești doar oaspete? 

— M-am ascuns cum nu se poate mai bine, al naibii să fiu, s-a 
plâns banditul, resemnat totuși. Păi, pen’ că nu-s nici trei zile de 
când eu și soţii de-i vezi am pedepsit un poteraș, golindu-l de 
suflet, așa că stăm în biserică pân' s-o mai uita de ispravă. Ori 
până ce ibovnica mea o să strângă niscaiva ducați, că doar știi 
că nu-i altă dreptate decât cea de-o târguiești. 

— Mă bucur să te văd. 

In întuneric, Bartolo Cacăfoc a strâmbat gura în ceva ce 
aducea cu un zâmbet prietenos, negru și uriaș. 

— Și eu, că te văd bine. Pe onoarea mea, sunt la dispoziţia 
domniei tale aici, la San Ginés, cât mă ţin balamalele și șpanga - 
s-a plesnit peste spadă, care a zăngănit, lovindu-se cu mare 
zarvă de jungher și pumnale. Ca să-mi servesc Dumnezeul și 
tovarășii, dacă le-ar arde de șotii cu oricine la ceas de noapte 
fără lună. 

S-a uitat, împăciuitor, la seniorul de Quevedo și s-a întors iar 
spre căpitan, cu degetele la montera. 

— Și să-mi ierţi domnia ta greșeala. 

Două ștoarfe au trecut în goana mare pe drumeag, cu fustele 
suflecate. Chitara din colț a amuţit, iar șleahta de lepădături din 
ulicioară a fost iute lovită de neliniște. Toţi s-au întors să vadă. 

— Dreptate! Dreptate! a ţipat cineva. 

În colţul uliţei s-a auzit zarvă de alguazili și poterași. Au sunat 
glasuri. „Credeţi-mă, credeţi-mă ce zic”, apoi știutele ţipete: 
„Pentru rege!” și „Dreptate!”. Brusc, fănărașul s-a stins, iar 
mulțimea s-a risipit fulgerător: oaspeţii s-au retras în biserică, 
iar restul au luat-o pe ulicioară în jos, apoi pe Calle Mayor în sus, 
până n-a mai rămas nici umbră de ei. 


89 


Adunându-se de pe ulițe, Diego Alatriste a luat-o spre crama 
San Miguel, a ocolit pe departe Plaza Mayor și s-a oprit la 
Taverna Turcului. Neclintit de cealaltă parte a uliţei, a privit o 
vreme, din întuneric, obloanele trase și fereastra luminată de la 
catul de sus, unde locuia Caridad Lebrijana. Muierea era trează, 
ori poate că lăsase lumina să ardă drept semnal pentru el. Sunt 
aici și te aștept, părea să-i zică lampa. Dar căpitanul n-a trecut 
ulița. S-a mărginit să stea foarte cuminte, tot acoperit cu capa și 
tot cu pălăria trasă pe ochi, încercând să se topească în bezna 
portalurilor. Calle de Toledo și colţul ei cu Calle del Arcabuz erau 
pustii, dar era cu neputinţă să afle dacă nu cumva spiona cineva 
din fundul vreunui antreu. Nu zărea decât uliţa pustie și geamul 
luminat, unde i s-a părut că mișca o umbră. Poate că muierea 
din Lebrija era trează și-l aștepta. Și-a închipuit-o foindu-se prin 
odaie, cu șiretul cămășii de noapte curgându-i lin pe umerii 
bruni și goi, și i-a poftit mireasma călâie a trupului care, în ciuda 
războaielor purtate și de ea pe vremuri, lupte mercenare din 
nopţi cu preţ fix, sărutări și mâini străine, era tot frumos, tare și 
fierbinte, dulce ca somnul ori ca uitarea. 

S-a împotrivit dorului de a trece ulița, la ospitalitatea 
cărnurilor ei, care nu-l respingeau nicicând; dar a fost mai tare 
instinctul de conservare. Și-a trecut mâna pe lângă oţelul 
spadei, peste mânerul jungherului numit vizcaína, de pe șoldul 
stâng, care contrabalansa greutatea pistolului de sub pelerină, 
și a pândit iar, neîncrezător, o umbră străină. O bună bucată de 
vreme a nădăjduit s-o întâlnească. De când mă știa în ghearele 
Inchiziției și aflase și cine trăsese firele întregii istorii, îl 
cuprinsese o furie limpede și rece, vecină cu disperarea, pe care 
trebuia s-o scuipe cumva. Nu-i păsa cine știe cât de soarta lui 
don Vicente de la Cruz și a fiilor lui și nici de a novicei 
întemniţate. Regulile jocului cu primejdie, în care adesea își 
punea pielea la bătaie, îi păreau o parte din afacere. Orice luptă 
se sfârșea cu pierderi, iar vicisitudinile vieţii ofereau și atari 
întâmplări. El și le asuma încă de la început, cu nepăsarea-i 
obișnuită; har care, deși vecin uneori cu delăsarea, era de fapt 
doar resemnarea stoică a soldatului bătrân. 

Dar eu eram altceva. Eram - dacă mă lăsaţi s-o spun în vreun 
fel - ceea ce putea să fie remușcarea pentru Diego Alatriste y 
Tenorio, veteran al regimentelor de infanterie numite tercios din 
Flandra și Spania primejdioasă și pusă pe harţă. Pe mine nu-i 


90 


venea la îndemână să mă pună apatic pe lista pierderilor unei 
întâmplări nefericite ori ale unui asalt. Chiar dacă nu-i plăcea, 
răspundea de mine. Și, așa cum nu-ți alegi nici prietenii, nici 
ibovnicele, căci ele te aleg pe tine, viața, răposatul tătâne-meu, 
vicisitudinile sorții mi-l scoseseră în cale și nu merita să închidă 
ochii în fața unui fapt supărător, dar foarte sigur: îl făceam 
vulnerabil. În viaţa ce-i fusese ursită, Diego Alatriste era un 
fecior de lele ca toţi ceilalţi, dar era dintre cei care joacă după 
reguli. De aceea era tăcut și neclintit, trăind o formă ca oricare 
alta a deznădejdii. De aceea scruta cotloanele întunecate ale 
ulicioarei, doar-doar o da de vreun zbir, un spion, un dușman pe 
pielea căruia să-și descarce mâhnirea care îi strângea stomacul 
în clești și-i făcea dinţii să scrâșnească până îl dureau fălcile. 
Voia să afle un om, să lunece tăcut spre el prin întuneric, să-l 
dea de perete, să-i înfunde gura cu pelerina și, pe mutește, să-i 
bage jungherul în beregată până în prăsele, și să-l ţină acolo 
până nu mai mișca și se ducea în focul Gheenei. Pentru că, dacă 
e să ne gândim la reguli, astea erau ale lui. 


91 


e 7 o 


Oamenii unei singure cărti 


Dumnezeu nu-și uită nicicând de corbii și ciorile de pe câmp, 
nici de notari. Și nu și-a uitat cu totul nici de mine. Căci, trebuie 
să recunosc, nu m-au torturat mult. Avea și Sfântul Oficiu reguli; 
și, în ciuda cruzimii fanatice, pe unele le respecta orbește. E 
adevărat că am îndurat o grindină de palme și bice și nu puţine 
lipsuri și dureri. Dar, de cum mi-au stabilit vârsta, cei 
paisprezece ani neîmpliniţi au ţinut departe de mine sinistra 
mașinărie de lemn, cu valţuri și frânghii, pe care la fiecare 
interogatoriu o zăream într-un capăt al odăii; nici chiar bătăile n- 
au fost groaznice, nici prea lungi, nici prea multe. Alţii n-au avut 
totuși așa noroc. Nu știu dacă venea sau nu de pe banca de 
tortură (pe care era culcat cel supus supliciului, întinzându-i-se 
membrele prin răsucirea continuă a funiei, până i le scoteau din 
încheieturi), dar am continuat să aud adesea strigătul de femeie 
din ziua sosirii, până a încetat brusc. Chiar atunci când m-au dus 
iar în camera interogatoriilor și am cunoscut-o, în cele din urmă, 
pe nefericita Elvira de la Cruz. 

Era plinuţă și scundă și nu avea nimic de-a face cu romanțul 
pe care mi-l ţesusem în minte. Dar nici cea mai perfectă 
frumuseţe n-ar fi supraviețuit părului ras fără milă, ochilor 
înroșiţi, încercănaţi de nesomn și suferință, urmelor de tortură 
de la încheieturile mâinilor și de la glezne, sub etamina 
destrămată și murdară a sutanei. Stătea jos - am observat iute 
că nu se putea ţine pe picioare fără ajutor - și privea pierdută în 
gol, cum nu mai văzusem pe nimeni: absenţa ei absolută era 
rodul durerii, ostenelii și al amarului celui care atinge fundul 
celui mai negru abis de pe lume. Avea probabil optsprezece- 
nouăsprezece ani, dar părea o babă ramolită; se mișca pe scaun 
încet și dureros, ca și cum o boală ori bătrânețea sosită înainte 
de vreme i-ar fi desprins unele de altele oasele și articulațiile. Și, 
pe legea mea, chiar așa și era. 


92 


Cât despre mine, nu-i domnește să te fudulești cu așa ceva, 
dar nu izbutiseră să-mi smulgă nici măcar una dintre vorbele pe 
care le așteptau. Nici măcar când unul dintre călăi, omul roș, s-a 
pus să-mi măsoare spatele cu vâna de bou. Dar, deși eram plin 
de vânătăi și trebuia să dorm pe burtă (dacă se poate numi 
somn starea de groază dintre veghe și somn, dintre realitate și 
năzăririle închipuirii), nimeni nu mi-a putut scoate de pe buzele 
uscate și crăpate, pline cu coji de sânge, de astă dată chiar al 
meu, decât vaiete de durere și proteste nevinovate. În acea 
noapte, tocmai treceam pe acolo în drum spre casă. Stăpânul 
meu, căpitanul Alatriste, nu avea nici în clin, nici în mânecă cu 
istoria. N-auzisem nicicând de familia De la Cruz. Eu eram 
creștin din moși-strămoși, iar tata murise pentru Rege în 
Flandra. Și de la capăt: în acea noapte, tocmai treceam pe acolo 
în drum spre casă... 

Erau de-a dreptul neîndurători și nu întrezăreai la ei nici 
măcar un licăr de omenie, cum aflai uneori chiar și la cei mai 
lipsiţi de suflet. Călugării, judele, grefierul și călăii erau riguros 
de reci și distanţi, ceea ce mă înspăimânta peste măsură, mai 
mult chiar decât chinul pe care mi-l provocau, și arătau 
hotărârea rece a celui care, știindu-se la adăpostul legilor 
cerești și pământești, nu pune nicio clipită la îndoială 
legitimitatea faptelor pe care le împlinește. Cu timpul, am 
învăţat că, deși toţi suntem în stare și de bune, și de rele, cei 
mai răi sunt cei care fac rău la adăpostul autorităţii altora, al 
subordonării ori în temeiul poruncilor primite. Și, dacă cei care 
spun că acționează în numele autorității, al ierarhiei ori al patriei 
sunt teribili, și mai răi sunt cei care își găsesc justificarea într-un 
dumnezeu. Pus în situaţia de a alege, uneori fără drept de apel, 
lângă cine să stau și de a avea de-a face cu oamenii răului, i-am 
preferat întotdeauna pe cei în stare să nu facă apel decât la 
propria răspundere. Fiindcă în temniţele de taină din Toledo am 
învățat, aproape cu preţul propriei vieţi, că nimic nu-i mai demn 
de dispreţ, nici mai primejdios decât un mișel care noapte de 
noapte se culcă fără remușcări. Fapt cât se poate de ticălos, mai 
ales când lipsa remușcărilor merge mână în mână cu neștiința, 
eresurile, prostia ori puterea; care adeseori merg și ele mână în 
mână. Dar și mai rău e când cineva absolutizează un singur 
cuvânt, fie el al Talmudului, al Bibliei, al Coranului ori al unei 
cărți încă nescrise. Nu-mi place să dau sfaturi (nimeni nu-i 


93 


înjunghiat în capul altuia), dar pe ăsta nu cer nici para chioară: 
să n-aveţi nicicând încredere în cine citește o singură carte. 
e 

Habar n-am ce cărţi citiseră oamenii aceia; dar, în ce le 
privește conștiinţele, sunt sigur că dormeau fără grijă, așa cum 
dar-ar Domnul să n-o mai poată face nicicând, în iadul unde au 
să ardă toată veșnicia. În decursul calvarului meu, am aflat și 
cine era vioara întâi acolo, cine era călugărul sumbru și slab, cu 
ochi arzători. Fray Emilio Bocanegra, prezidentul așa-zisului 
Consejo de los Seis Jueces, consiliul celor șase juzi, cel mai 
temut tribunal al Sfântului Oficiu. Cum îi auzisem spunând pe 
căpitanul Alatriste și prietenii lui, el era unul dintre cei mai 
înverșunați dușmani ai stăpânului meu. El dăduse tonul 
interogatoriilor, iar acum ceilalți monahi și tăcutul jude cu togă 
neagră se mărgineau să fie martori, iar grefierul nota întrebările 
dominicanului și scurtele mele răspunsuri. 

Dar la început a fost altfel: când am intrat, întrebările nu mi 
le-au mai pus mie, ci bietei Elvira de la Cruz. Și, văzând că fray 
Emilio mă arăta cu degetul, am simţit că totul lua o întorsătură 
îngrijorătoare. 

— ÎI cunoşti pe acest tânăr? 

Prudenta mi s-a transformat în panică (fiindcă nu ajunsesem 
așa departe ca ea) când novicea a dat din capul ras alandala în 
semn că da, aproape fără să se uite la mine. Speriat, am văzut 
că grefierul aștepta, cu pana în aer, atent la Elvira de la Cruz și 
la inchizitor. 

— Răspunde cu vorbe, i-a poruncit fray Emilio. 

Nefericita a scos un „da” stins, abia auzit. Grefierul a muiat 
pana în călimară și a scris, iar eu am simţit mai rău ca niciodată 
că mi se deschidea podeaua sub picioare. 

— Știi că practică pe ascuns rituri și ceremonii ale legii 
iudaice? 

Al doilea „da” spus de doña Elvira m-a făcut să protestez, 
sărind în sus, dar mi-a închis gura o pleasnă zdravănă a zbirului 
cu păr roș, care în ultimele ceasuri (poate că se temeau ca 
grăsanul să nu mă ologească dintr-o lovitură) se ocupa de tot ce 
mă privea. Nedând nicio atenţie protestului meu, fray Emilio a 
continuat să mă arate cu degetul și să stea cu ochii pe tânără. 

— Întărești în faţa sfântului tribunal că zisul Íñigo Balboa ţi-a 
vădit în vorbe și fapte credința mozaică și chiar a luat parte, 


94 


alături de tatăl și fraţii tăi și de alţi complici, la complotul care 
urmărea să te scoată din mănăstire? 

Al treilea „da” nu l-am mai putut suporta. Așa că, evitând 
mâinile zbirului cu păr roș, am strigat că nenorocita minţea cât o 
țineau băierile și că eu n-avusesem pentru nimic în lume de-a 
face cu religia mozaică. Spre uimirea mea, în loc să se facă, 
precum mai înainte, că nu mă auzea, fray Emilio s-a întors să 
mă privească și a surâs. Era zâmbetul urii triumfătoare, atât de 
groaznică și câinoasă, că m-a pironit locului, mut, neclintit, fără 
suflare. Încântat de rezultat, dominicanul s-a dus la masa 
celorlalți și, luând lănţișorul cu amuletă dăruit de Angélica de 
Alquézar la Fuente del Acero, mi l-a arătat întâi mie, apoi juzilor 
și, în cele din urmă, novicei. 

— Ai mai văzut această pecete magică, legată de eresul oribil 
al cabalei ebraice și care, chiar când l-am ridicat, i-a fost luată 
numitului Íñigo Balboa de oamenii Sfântului Oficiu, drept probă 
că ia parte la complotul jidovesc? 

Elvira de la Cruz nu se uitase deloc la mine. N-a privit nici 
acum la amuleta Angslicăi, pe care fray Emilio i-o ţinea sub ochi; 
s-a mărginit să încuviinţeze ca și înainte, privind drept în podea; 
era atât de abătută și deznădăjduită, că nici nu se mai rușina. 
Mai mult ostenită, nepăsătoare, parcă voia să mântuie pe veci 
toată istoria și să se trântească într-un cotlon, unde să doarmă 
somnul de care păreau s-o fi lipsit jumătate din viaţă. 

Eu însă eram atât de îngrozit, că de astă dată nici măcar n-am 
putut să protestez. Banca de tortură nu mă mai speria. Dar grija 
mea cea mai urgentă era să aflu dacă pe cei de paisprezece ani 
neîmpliniţi îi ardeau ori nu. 

e 

— Confirmat. Poartă semnătura lui Alquézar. 

Álvaro de la Marca, conte de Guadalmedina, purta postav fin 
de culoare verde ghintuit cu argint, cizme din piele de bivol și 
guler răsfrânt cu broderii bogate, din Flandra. Era bine făcut, cu 
pielea albă și mâinile fine, ce mai, un gentilom chipeș - se 
spunea că era cel mai bine croit dintre cei de la Curte - chiar și 
când stătea ca acum, călare pe un taburet, în mizera chițimie 
din tripoul lui Juan Vicuña. Prin jaluzele se zărea sala plină. 
Înainte de a intra discret în odaie, sub pretext că-și făcea 
nevoile, contele jucase un timp, dar avusese ghinion, fiindcă nu- 
i era mintea la joc. Se întâlnise acolo cu Diego Alatriste și don 


95 


Francisco de Quevedo, care tocmai sosise, învăluit tot în capă, 
pe ușa de taină dinspre Plaza Mayor. 

— Ce mai, aţi avut dreptate, a continuat Guadalmedina. Nu 
voiau decât să lovească, fără vărsare de sânge, în Olivares, 
știrbind prestigiul mănăstirii lui. Şi, în treacăt, să profite de 
împrejurare ca să se răfuiască cu Alatriste. Așa că au scornit o 
conspirație evreiască și pretind un rug. 

— Și băiatul? a întrebat don Francisco. 

Hainele lui negre și sobre, a căror unică pată de culoare era 
crucea Ordinului lui Santiago de pe piept, nu se potriveau cu 
eleganța căutată a aristocratului. Stătea jos lângă căpitan, cu 
pelerina trântită pe spătarul scaunului, spada la cingătoare și 
pălăria pe genunchi. Auzindu-i întrebarea, Álvaro de la Marca și- 
a umplut cana cu muscat din stacana lăsată pe un taburet, 
lângă o pipă lungă din lut și o cutie cu tutun mărunţit. Muscatul 
era de Mâlaga, iar stacana era de-acum pe jumătate goală, 
pentru că, de cum intrase pe ușă, seniorul de Quevedo, țâfnos 
ca mai mereu, blestemând noaptea, uliţa și setea, se și ocupase 
serios de ea. 

— Și el, a confirmat aristocratul. Nu-i au decât pe fată și pe el, 
fiindcă nimeni nu dă de celălalt supraviețuitor din familie, fiul cel 
mare - a dat din umeri și a făcut o pauză, cu chipul grav. După 
câte am aflat, pregătesc un autodafeu cu mare pompă. 

— Ești sigur? 

— Absolut. Am ajuns până unde am putut, plătind în bani 
sunători. Cum ar zice amicul Alatriste, contramina are nevoie 
de-o groază de pulbere. Și nu ducem lipsă; dar, în faţa 
Inchiziției, chiar și lăcomia are margini. 

Căpitanul n-a zis nimic. Stătea pe pat cu pieptarul descopciat 
și plimba pe tăișul spadei o bucată de șmirghel. Lumina 
opaiţului îi lăsa ochii în umbră. 

— Mă uimește că Alquézar ţintește atât de sus, a opinat don 
Francisco, ștergându-și ochelarii cu poalele pieptarului. E mare 
neobrăzare ca secretarul regal să-l înfrunte pe favorit, chiar 
dacă nu direct. 

Guadalmedina a sorbit din muscat, plescăind încruntat. Apoi 
și-a șters mustaţa ondulată cu o batistă parfumată, pe care a 
scos-o din mânecă. 

— Nu vă fie cu mirare. În ultimele luni, Alquézar se bucură de 
mare încredere la Rege. E protejat de Consiliul Aragon-ului, le 


96 


face membrilor lui mari servicii și nu demult a mituit mai mulţi 
consilieri din Castilia. În plus, prin fray Emilio Bocanegra se 
bucură de sprijinul durilor din Sfântul Oficiu. Cu Olivares se arată 
tot prea-supus, dar e vădit că-și face propriul joc. Pe zi ce trece 
e tot mai puternic și mai bogat. 

— Din ce face parale? a întrebat poetul. 

Alvaro de la Marca a dat iar din umeri. Pusese tutun în pipa de 
lut și o aprindea la opaiţ. Pipa și tutunul erau și distracţia lui 
Juan Vicuña, căruia îi plăcea să fumeze în compania lui Diego 
Alatriste. Dar, în ciuda darurilor lui de leac, foarte recomandate 
de Fadrique Spiţerul, căpitanul nu era dedat la frunzele 
înmiresmate aduse de galioane tocmai hăt din Indii. La rândul 
lui, seniorul de Quevedo prefera să prizeze tutunul. 

— N-are nimeni habar, a zis contele, scoțând fum pe nas. 
Poate că Alquézar lucrează pentru alţii. E adevărat că învârte 
galbenii cu lopata și murdărește tot ce atinge. Chiar și favoritul, 
care l-ar fi putut foarte bine trimite înapoi la Huesca încă de- 
acum câteva luni, umblă cu el cu mănuși. Se zice că visează 
protonotariatul  Aragon-ului şi chiar secretariatul biroului 
universal. Dacă le obţine, va fi de neatins. 

Diego Alatriste părea străin de tot ce vorbeau. A pus 
șmirghelul pe salteaua din paie și a încercat tăișul jungherului, 
lunecându-și un deget peste el. A băgat pe îndelete vizcaína în 
teacă. Atunci l-a privit pe Guadalmedina. 

— Nu-i nicio cale să-i venim în ajutor lui Íñigo? 

Prin vălul de fum, contele a făcut, necăjit, o strâmbătură 
prietenească. 

— Mă tem că nu. Ştii ca și mine că, odată ajuns în mâinile 
Inchiziției, te prinde o mașină care merge bine și fără milă - și-a 
încreţit fruntea și și-a mângâiat gânditor ţăcălia. Dar mă 
uimește că nu te-au prins și pe tine. 

— Mă ascund. 

— Nu de asta zic. Ei au mijloace prin care să afle tot ce vor, 
dar nici măcar nu ţi-au căutat prin casă. Și apoi, nici n-au încă 
probe acuzatoare. 

— Probele nu-s pentru ei nici cât o ceapă degerată, a zis don 
Francisco, punând mâna pe ulcica de muscat. Ele se născocesc 
ori se cumpără: 


Fiindcă ce stabilește cinstea ori rușinea 


97 


și încalcă orice corp de legi... 


a recitat între două duști. Guadalmedina a uitat să mai ducă 
pipa la gură. 

— Nu, să-mi fie cu iertare, seniore de Quevedo. Sfântul Oficiu 
e foarte sensibil la așa ceva. Dacă nu-s dovezi, oricât s-ar jura și 
sperjura Bocanegra că Diego Alatriste e băgat în afacere până-n 
gât, Suprema n-o să aprobe nicicând ceva îndreptat contra lui. 
Dacă nu întreprind nimic oficial, e pentru că puștiul n-a vorbit. 

— Intotdeauna vorbesc - poetul a tras o dușcă zdravănă și 
apoi încă una. Și, în plus. E aproape un copil. 

— Păi, sunt încredinţat că n-a făcut-o, oricât de copil e. Așa 
mi-au dat de înțeles cei cu care am vorbit în fiecare zi. Că, nici 
vorbă, Alatriste, cu aurul pe care l-am cheltuit azi pentru tine 
am fi putut foarte bine să facem pace la Querguenes. Dacă 
unele lucruri s-ar putea plăti cu aur... 

Alvaro Luis Gonzaga de la Marca y Alvarez de Sidonia, conte 
de Guadalmedina, grande de Spania, confidentul Regelui, 
seniorul nostru, admirat de doamnele de la Curte și invidiat de 
nu puţini gentilomi cu sânge din cel mai albastru, i-a aruncat 
căpitanului o privire complice, de sinceră prietenie, despre care 
nimeni n-ar fi putut crede că era cu putinţă să plece de la un 
bărbat de noblețea lui către un soldat obscur care, departe de 
Flandra și de Neapole, își câștiga pâinea ca spadasin năimit. 

— Domnia ta ai ce-am cerut? a întrebat Alatriste. 

Surâsul contelui s-a făcut și mai mare. 

— Am - a pus pipa deoparte și a scos din pieptar un pachet 
mic, pe care i l-a dat căpitanului. 

Pe alţii, mai puţin intimi decât don Francisco de Quevedo, i-ar 
fi uimit familiaritatea aristocratului cu veteranul. Se știa prea 
bine că Guadalmedina apelase de nenumărate ori la spada lui 
Diego Alatriste în chestiuni care cereau o mână sigură și prea 
puține scrupule, cum ar fi moartea micului marchiz de Soto și 
alte niscaiva încăierări de bonton. Dar asta nu însemna că 
angajatorul avea vreo obligație față de angajat și cu atât mai 
puţin că un grande de Spania, care avea și o poziţie suspusă la 
Curte, trebuia să facă pe curierul în treburi legate de Inchiziţie, 
în numele unui neică nimeni, a cărui spadă o putea năimi doar 
sunându-și galbenii în pungă. Dar, cum bine știa seniorul de 
Quevedo, între Diego Alatriste și Álvaro de la Marca era ceva 


98 


mai mult decât isprăvile tulburi la care luaseră parte împreună. 
Cu aproape zece ani în urmă, când încă mai era un ageamiu 
flecar pe galerele viceregilor Neapolelui și Siciliei în ziua 
dezastrului de la Querqguenes, Guadalmedina se văzuse la 
ananghie când maurii se năpustiseră asupra trupelor regelui 
catolic, la trecerea lacului prin vad. Ducele de Nocera, care îl 
însoțea pe don Alvaro, avea cinci răni înfiorătoare; de peste tot 
soseau mauri cu hangere, sulițe și archebuze. Așa că au fost 
răpuși aproape toţi spaniolii, iar cei rămași n-au mai luptat 
pentru Rege, ci pentru propriile vieţi, omorând ca să nu fie uciși, 
într-o retragere de mai mare mila, cu apa până la brâu. Cum 
zicea Guadalmedina, aveau să cineze ori cu Hristos, ori la 
Constantinopol. Un maur i-a tăiat calea, iar el și-a lăsat spada în 
el, așa că următorul și-a înfipt de două ori hangerul în conte, 
când se aplecase să-și caute jungherul în apă. Se și vedea mort 
ori sclav, mai curând mort decât sclav, când câţiva soldaţi care 
tot mai rezistau, încurajându-se, strigând „Spania, Spania” și 
purtându-și de grijă unul altuia, l-au auzit, prin șuierul gloanțelor 
scuipate de flinte, cerând să fie sprijinit, așa că doi sau trei i-au 
sărit în ajutor, tropăind prin noroi și înjunghiindu-se la fiece pas 
cu maurii din jur. Unul dintre ei, cu o mustață enormă și ochi 
albaștri-verzui, care spintecase fața unui maur cu hangerul, și-a 
pus pe umăr brațul tânărului Guadalmedina și l-a târât prin 
glodul roșu de sânge până la navele și galerele din fața plajei. 
Soldatul cu ochi albaștri a trebuit să lupte și acolo, iar 
Guadalmedina a mai sângerat pe nisip, printre archebuze, 
săgeți și lovituri de hanger, până când celălalt a intrat, în sfârșit, 
cu el în apă și l-a dus în cârcă până la schiful ultimei galere, 
urmat de vaietele nefericiţilor care nu izbutiseră să scape și 
aveau să fie uciși ori luaţi sclavi pe acea plajă nefericită. 

Ochii albaștri-verzui îi stăteau acum în față, în tripoul lui Juan 
Vicuña. Cum se întâmplă arareori, dar întotdeauna sufletelor 
generoase, anii scurși din acea zi sângeroasă nu-l făcuseră pe 
Alvaro de la Marca să-și uite datoria. Pe care a ţinut-o și mai 
bine minte când a aflat că soldatul care îl salvase la Querquenes 
și pe care camarazii îl strigau respectuos „căpitane”, fără ca el 
să fi ajuns la asemenea grad, se bătuse și în Flandra, sub 
stindardele de luptă ale tatălui său, bătrânul conte don 
Fernando de la Marca. O datorie pe care, pe de altă parte, Diego 
Alatriste o pomenea doar în cazuri extreme, ca în recenta 


99 


pătăranie a celor doi englezi și ca acum, când viaţa îmi era în 
joc. f 

— Revenind la Iñigo, a continuat Guadalmedina. Dacă nu 
depune mărturie contra ta, Alatriste, totul se opreşte. Dar, 
firește, e întemnițat și, după cât se pare, ei dispun de mărturii 
grave. E osânditul Inchiziției. 

— Ce-i pot face? 

— Păi, de toate. Pe fată au s-o ardă pe rug, cum te văd și cum 
mă vezi, pe sângele divin al Mântuitorului. Cât despre el, 
depinde. Poate primi ori câțiva ani de temniță, ori două sute de 
bice, sau poate fi proscris ori mai știu eu ce. Dar riscă să ajungă 
pe rug, că de putut se poate. 

— Și Olivares? a întrebat don Francisco. . 

Guadalmedina a făcut un gest nelămurit. Işi luase iar pipa de 
lut și trăgea din ea, privind fumul pe sub pleoapele mijite. 

— A primit mesajul și are să vadă, deși nu trebuie să 
așteptăm prea mult de la el. Dacă are ceva de zis, ne dă de 
știre. 

— Fir-aș al naibii, nu-i mare scofală, a observat don Francisco, 
posac. 

Guadalmedina s-a uitat la poet și s-a încruntat niţel. 

— Favoritul Maiestăţii Sale are alte treburi, mai însemnate. 

A spus-o cam sec. Alvaro de la Marca admira talentul 
seniorului de Quevedo și îl stima fiindcă era prietenul intim al 
căpitanului și aveau amici comuni - fuseseră la Neapole odată 
cu ducele de Osuna. Dar aristocratul era și el poet uneori și îl 
rodea că seniorul de la Torre de Juan Abad nu-i preţuia stihurile. 
Cu atât mai mult cu cât, pentru a-l îmbuna, îi dedicase o octavă, 
un poem din opt versuri endecasilabice, dintre care primele șase 
rimau alternativ, iar ultimele două unul cu altul, unul dintre cele 
mai bine ticluite de el; bine cunoscuta octavă începea așa: 


Pe bunul Roque, care suferă de șchiop. 
Diego Alatriste nu-i dădea nicio atenție, ocupat cum era cu 
desfăcutul pachetului adus de aristocrat. Alvaro de la Marca a 


continuat să tragă din pipă, dar nu și-a luat ochii de la el. 
— Umblă cu mare grijă, Alatriste, a spus în cele din urmă. 


100 


Căpitanul n-a răspuns; privea atent obiectele lui 
Guadalmedina. Pe pătura mototolită care acoperea salteaua de 
paie stăteau un plan și trei chei. 

e 

La Prado, oala dădea în fiert. Pe rúa, uliţa ce ducea spre palat, 
se lăsase seara, iar caleștile care veneau dinspre Puerta de 
Guadalajara și Calle Mayor zăboveau printre fântâni și pe sub 
copacii de pe alei, în vreme ce soarele apunea de-acum pe 
acoperișurile Madridului. Intre colţul pe care bulevardul îl făcea 
cu Calle de Alcalá și locul unde Carrera de San Jerónimo se 
sfârșea era un du-te-vino de trăsuri acoperite și decapotate, 
călăreţi lipiti de scărițele doamnelor, văluri albe de dueñas, 
șorțuri de slujnice, scutieri, sacagii de la Caño Dorado, canalul 
de aur, care vindeau apă și limonadă, femei care își lăudau cât 
le ţinea gura fructele, castronașele cu frișcă, borcanele cu 
conserve și delicatesele. 

Ca grande de Spania, căruia legea numită fuero îi îngăduia să 
poarte pălărie chiar și în faţa Regelui, seniorul nostru, contele de 
Guadalmedina, avea dreptul să folosească o caleașcă cu patru 
catârci, căci șase nu îi erau îngăduite decât Maiestăţii Sale; dar 
pentru acea ocazie, care cerea o pompă discretă, alesese din 
grajduri o caretă simplă, fără blazon la vedere, cu două modeste 
catârci cenușii și un surugiu fără livrea. Careta era totuși destul 
de lată, pentru ca el însuși, don Francisco de Quevedo și 
căpitanul Alatriste să poată aștepta comod, mergând pe Paseo 
del Prado când în sus, când în jos, întâlnirea stabilită. Treceau 
așadar neobservaţi printre duzinile de trăsuri care mergeau lin 
la ceasul amurgului, când Madridul elegant se risipea pe lângă 
Monasterio de los Jerónimos, schitul călugărilor Sfântului 
leronim, printre canonici gravi, care se plimbau ca să capete 
poftă de mâncare pentru cină, studenți cu mintea pe atât de 
plină pe cât de goale le erau buzunarele, neguţători ori meșteri 
artizani care, cu spada atârnată de centiron, se dădeau drept 
hidalgi și, mai ales, mulţi fanţi care pregăteau terțe (și nu mă 
refer chiar la coardele chitarei), o droaie de mâini albe care 
trăgeau ba într-o parte, ba într-alta perdeluțele trăsurii și o 
droaie de femei, mascate ori nu, care lăsau la vedere, pe scăriţa 
caleștii și ca dintr-o neglijenţă a fustei negre, cam un picior și un 
sfert din seducătorul malacof pe care îl purtau. Pe măsură ce 
rămășițele zilei erau tot mai ostenite, Paseo del Prado se 


101 


umplea de umbre; lumea onorabilă se retrăsese și își făceau 
apariţia femei ușoare, cavaleri în căutare de aventuri și tot soiul 
de potlogari de li se zice pícaros în general, care prefăceau locul 
într-o arenă de încăierări, întâlniri galante și întrevederi furișe pe 
sub copaci. Totul se făcea pe ascuns și la adăpostul bunelor 
maniere: între călești se schimbau bilete și ochi dulci, ușoare 
lovituri de evantai, insinuări și promisiuni. lar cei mai 
respectabili dintre cavalerii și doamnele care se întâlneau aici se 
retrăgeau în aparteuri amoroase de cum apunea soarele, 
profitând cât mai mult de intimitatea trăsurii ori de adăpostul pe 
care îl ofereau fântânile din piatră ce împodobeau bulevardul. 
Nu erau ceva neobișnuit nici bine știutele lovituri de șuriu, pe 
care le schimbau atât îndrăgostiţii și ibovnicii geloși, cât și soţii 
ce dăduseră de mirodenii străine în oală. Despre ultimii scrisese 
răposatul conte de Villamediana - căruia, de gură-spartă ce era, 
îi scoseseră maţele dintr-o lovitură de arbaletă drept pe 
carosabilul de pe Calle Mayor - acele mult lăudate stihuri: 


Vin la Madrid, și Prado nu știu cum arată, 
Și nu-l cunosc nu pentru că l-as fi uitat, 

ci fiindcă pe bulevard se plimbă câteodată 
mulți care-ar trebui să pască ne-ncetat 


Alvaro de la Marca era bogat, becher, un obișnuit al 
plimbărilor pe Prado și Calle Mayor, așadar unul dintre cei care 
făceau la Madrid duzini de încornoraţi, dar în acel amurg 
abordase alt stil. Purta un costum discret dintr-un postav 
cenușiu ca surugiul și catârcele și încerca să nu atragă luarea- 
aminte; așa că, pândind prin perdeluțele ușor mijite, s-a tras 
iute din calea unei trăsuri cu coșul ridicat, unde se aflau niște 
doamne bogat garnisite cu pasmanterii de argint, mătase și 
volănașe de Neapole, pe care n-avea interes să le salute și 
cărora le era, fără greș, mai cunoscut decât se cuvenea. La 
cealaltă ferestruică, don Francisco de Quevedo pândea de după 
altă perdeluţă, pe jumătate trasă. Între ei, Diego Alatriste își 
întinsese picioarele încălțate cu cizme înalte din piele și, ca de 
obicei, se lăsa în voia dulcelui legănat al trăsurii. Işi ţineau 
spadele între picioare și pălăriile pe cap. 

— Aici e, a zis Guadalmedina. 


102 


Quevedo și Alatriste s-au plecat ușor spre conte, ca să vadă. 
O caretă neagră, aidoma celei a lor, fără blazon pe portieră și cu 
perdeluțele trase, tocmai trecuse de Turnulet și înainta pe 
bulevard. Au mers așa nu prea mult, până când prima caretă a 
oprit discret sub ramurile unui castan bătrân, lângă care un 
firicel de apă șiroia dintr-un delfin de piatră. A doua caretă a 
oprit lângă prima. Guadalmedina a deschis portiera și a coborât 
în spaţiul strâmt dintre ele. L-au urmat Alatriste și Quevedo, cu 
pălăriile scoase. S-a tras perdeluţa, iar în ferestruică s-a ițit un 
bărbat sangvin și zdravân, cu ochi aspri, negri, isteţi, barbă și 
mustăți feroce și un cap mare, bine înfipt între umerii puternici, 
pe pieptul căruia se desena, roșie, crucea Ordinului de 
Calatrava. Pe umerii lui apăsa toată greutatea celui mai întins 
regat de pe lume: era don Gaspar de Guzmân, conte de 
Olivares, favoritul seniorului nostru, don Felipe al IV-lea, Regele 
Spaniilor. 

— Nu mă aşteptam să te revăd așa iute, căpitane Alatriste. Te 
bănuiam în drum spre Flandra. 

— Chiar asta aveam în intenţie, Excelenţă. Dar a intervenit 
ceva. 

— Văd. Ți s-a mai spus că ai ciudata iscusinţă de a-ți complica 
viaţa? 

Purtat între favoritul Regelui Spaniei și un obscur spadasin, 
dialogul era ciudat. În spaţiul îngust dintre  carete, 
Guadalmedina și Quevedo ascultau tăcuţi. Contele de Olivares îi 
salutase convenţional, iar acum i se adresa căpitanului Alatriste 
atent și aproape respectuos, estompând trufia gestului auster. 
Favoritul nu era îndeobște atât de atent, iar faptul nu scăpa 
nimănui. 

— O iscusinţă uimitoare, a repetat Olivares ca pentru sine. 

Căpitanul s-a abținut să comenteze și a stat liniștit, cu capul 
descoperit și manifestând o stimă nu lipsită de aplomb, lângă 
scăriţa trăsurii. După ce l-a privit iar, favoritul i s-a adresat lui 
Guadalmedina: 

— Cât privește chestiunea noastră, să știți că nu-i nimic de 
făcut. Vă mulțumesc pentru vești, dar nu vă pot da nimic la 
schimb. Pe lângă Sfântul Oficiu, nici măcar Regele, seniorul 
nostru, nu intervine - a făcut un gest cu mâna puternică și lată, 
cu vene groase. Dar, firește, nici nu-i ceva cu care să-l deranjăm 
pe Maiestatea Sa. 


103 


Alvaro de la Marca s-a uitat la Alatriste, care era netulburat, 
apoi s-a întors spre Olivares. 

— Așadar, n-avem nicio soluție? 

— Niciuna. Regret că nu vă pot ajuta - din tonul favoritului 
răzbătea o sinceritate ușor condescendentă. In special pentru că 
tirul îndreptat asupra căpitanului mă viza și de mine. Dar asta-i 
viaţa. 

Guadalmedina și-a plecat capul de pe care, cu toate că era 
grande de Spania, își luase pălăria în faţa lui Olivares. Alvaro de 
la Marca era curtean și știa că orice dă-mi ca să-ţi dau avea 
limite la Curte. Pentru el era o victorie chiar și faptul că cel mai 
puternic om al regatului le acordase un minut din timpul său. 
Dar, chiar și așa, a insistat: 

— Excelenţă, pe băiat or să-l ardă pe rug? 

Favoritul își aranja dantelele de aţă care ieșeau dintre copcile 
pieptarului gătit cu ceaprazuri de un verde foarte închis, fără 
bijuterii ori alte podoabe, tot atât de auster ca legile care, încă 
în vigoare, opreau luxul și pe care chiar el îl convinsese pe Rege 
să le semneze. 

— Tare mă tem că da, a zis nepăsător. Și pe fată. Puteţi să 
mulțumiți Cerului că nu mai aveţi pe nimeni de dus la rug. 

— Câtă vreme ne mai rămâne? 

— Puţină. După știrea mea, se dă bice procesului și ne-am 
putea vedea în Plaza Mayor de aici în două săptămâni. Faţă de 
legăturile mele cu Sfântul Oficiu, va fi un punct frumos în 
favoarea lor - a clătinat din capul puternic, sub care gulerul 
scrobit îi strângea gâtul robust, sangvin. Nu-mi iartă treaba cu 
genovezii. 

Abia a surâs, melancolic, între barba neagră care îi acoperea 
bărbia și mustaţa feroce, și a ridicat ușor mâna enormă, semn 
că discuţia luase sfârșit. Așa că Guadalmedina a dat ușor din 
cap, tocmai cât trebuia ca să fie cuviincios, fără să-și facă 
cinstea de rușine. 

— Luminăţia Voastră, aţi fost foarte generos cu timpul. Vă 
rămânem profund recunoscători și îndatorați. 

— Am să-ţi trimit nota de plată, don Álvaro. Luminăţia mea nu 
face niciodată nimic pe veresie - favoritul s-a întors spre don 
Francisco, care juca rolul invitatului de piatră. Cât despre 
domnia ta, seniore de Quevedo, sper ca relaţiile noastre să fie 
tot mai bune. Nu mi-ar cădea prost vreo două sonete care să-mi 


104 


laude politica din Flandra, din cele despre care, deși anonime, 
știu toți că le-ai ticluit domnia ta. Și un poem la ţanc despre 
nevoia de a înjumătăţi valoarea monedei de aramă. Ceva cam 
ca stihurile pe care ai avut bunătatea de a mi le dedica 
alaltăieri: 


Căci astrul care, plin de politețe, te face 
favorit, fără efort și fără răzbunare, 
e chiar miracolul care invidie coace... 


Stânjenit, don Francisco și-a privit soții pieziș. După neplăcuta 
și lunga dizgrație, revenirea era, la urma urmelor, de bun augur, 
iar poetul voia să-și recapete locul pierdut la Curte, scăpând de 
procese şi loviturile sorții. Aventura de la mănăstirea 
benedictinelor venea într-un moment nepotrivit pentru el, dar 
spunea o droaie în favoarea calităţii lui de om de bine care, 
pentru o veche datorie de onoare și prietenie, își primejduia 
steaua norocoasă. Urât și temut pentru pana ascuţită și 
inteligența ieșită din comun, seniorul de Quevedo încerca în 
ultima vreme să nu se arate ostil puterii, așa că împletea elogiile 
cu obișnuita-i viziune pesimistă și accesele de proastă 
dispoziție. Om, la urma urmelor, nu prea înclinat să ia din nou 
drumul surghiunului și dispus să-și umple cât mai iute punga 
unde bătea vântul, marele scriitor satiric își mușca buzele, de 
teamă să nu strice tot. În afară de asta, pe atunci încă mai 
credea sincer, ca mulţi alţii, de altfel, că Olivares putea fi 
chirurgul de fier, necesar pentru bătrânul și bolnavul leu 
hispanic. Dar trebuie să spunem, în onoarea prietenului lui 
Alatriste, că și în acele timpuri mai pașnice a ticluit totuși o 
comedie, Cum trebuie să fie favoritul, din care rolul de favorit, 
tot mai vădit, jucat de viitorul conte-duce nu ieșea deloc basma 
curată. lar prietenia lor cârpită, cu toate încercările lui Olivares 
și ale altor mai-mari de la Curte de a-l atrage pe poet, avea să 
se strice de tot câţiva ani mai târziu; gurile rele spun că ela 
trezit mânia Regelui, seniorul nostru, cu faimosul memoriu de pe 
șerveţel, deși bănuiesc că ceva mai important i-a făcut dușmani 
de moarte și a provocat arestarea lui don Francisco, când era 
de-acum bătrân și bolnav, la San Marcos de León. Dar asta a 
fost mai târziu, când, după ce monarhia devenise o mașină ce 
devora nesățios impozitele, fără să dea în schimb norodului 


105 


jefuit decât dezastre militare și eșecuri politice, Catalonia și 
Portugalia s-au ridicat la luptă, Franţa a vrut, după obiceiul ei, 
să-și ia partea, iar Spania s-a prăbușit în război civil, ruină și 
rușine. Dar despre acele vremuri sumbre, la vremea lor. Acum 
chiar că merită să vă spun că în acea seară, la Prado, poetul a 
încuviinţat auster, dar cu măsură și aproape cuviincios: 

— Am să consult muzele, Excelenţă. Și face-se-va tot ce-i cu 
putinţă. 

Olivares a dat din cap, satisfăcut dinainte. 

— N-am nici cea mai mică îndoială - tonul arăta că nici nu 
întrevedea altă posibilitate. Cât privește plângerea domniei tale 
cu privire la cei opt mii și patru sute de reali ai ducelui de 
Osuna, știi doar că la palat lucrurile merg încet. Totul se va 
aranja. Treci să mă vezi într-o zi și stăm de vorbă pe îndelete. Și 
să nu-mi uiţi poemul. 

Seniorul de Quevedo a salutat, nu fără a-și privi prietenii cu 
coada ochiului, stânjenit din nou. S-a uitat în special la 
Guadalmedina, spionându-i privirea batjocoritoare; dar Alvaro 
de la Marca era curtean încercat, cunoștea talentele de spadasin 
ale poetului satiric și păstra aerul prudent al celui ce n-auzise 
nimic. Favoritul s-a întors spre Diego Alatriste. 

— În ce te privește, domnule căpitan, regret că nu te pot ajuta 
- deși distant, cum cereau poziţiile fiecăruia, era iar amabil. 
Mărturisesc că, dintr-un motiv ciudat, pe care poate că-l știm 
amândoi, am o curioasă slăbiciune pentru domnia ta. Pe lângă 
rugămintea dragului meu prieten don Alvaro, ea m-a hotărât să- 
ți acord această întrevedere. Dar să știi că, cu cât ai mai multă 
putere, cu atât ai mai puţine ocazii s-o exerciţi. 

Alatriste ţinea cu o mână pălăria, iar cu cealaltă mânerul 
spadei. 

— Cu tot respectul, dar Excelenţa Voastră îl poate salva pe 
băiat cu o singură vorbă. 

— Bănuiesc că da. Ar fi de ajuns, într-adevăr, să semnez un 
ordin. Dar nu-i chiar atât de uşor. M-ar obliga, bunăoară, să fac 
anumite concesii în schimb. In calitatea mea, trebuie să fac 
foarte rar concesii. Tânărul prieten al domniei tale aproape că n- 
atârnă în balanţă, faţă de poverile apăsătoare pe care 
Dumnezeu și Regele au avut bunăvoința de a mi le pune în 
mâini. Așa că nu-mi rămâne decât să vă urez noroc. 


106 


Le-a aruncat o privire fără drept de apel, care punea capăt 
întregii istorii. Dar Alatriste l-a înfruntat fără să clipească. 

— Excelenţă, n-am decât niscaiva fapte de vitejie, care nu fac 
pentru nimeni nici cât o ceapă degerată, și spada de pe urma 
căreia îmi duc traiul - căpitanul vorbea foarte rar, ca și cum mai 
curând gândea cu glas tare decât se adresa prim-ministrului 
ambelor lumi. Nici nu-s omul vorbelor mărețe ori al faptelor 
mari. Dar are să ardă pe rug un băietan nevinovat, al cărui 
părinte, fost tovarăș de arme, s-a jertfit în războaiele care-s la 
fel de mult ale Regelui ca și ale Înălţimii Voastre. Poate că nici 
eu, nici Lope Balboa, nici fiul lui nu atârnăm prea tare în balanța 
de care Excelenţa Voastră a binevoit să pomenească. Dar 
nimeni nu știe ce salturi poate face viaţa, nici dacă într-o zi cinci 
palme dintr-o spadă nu vor fi mai de folos decât toate 
hrisoavele, sigiliile regale și copiștii de pe lume. Dacă îl ajutaţi 
pe orfanul unui soldat al Înălţimii Voastre, pe onoarea mea că 
din acea zi puteţi conta pe mine. 

Nici Quevedo ori Guadalmedina, nici nimeni nu-l mai auzise 
vreodată pe Diego Alatriste înșirând atâtea vorbe una după alta. 
Favoritul l-a ascultat neclintit, fără nicio expresie, doar cu un 
licăr pătrunzător în ochii negri. Căpitanul vorbise cu un respect 
melancolic, nu lipsit de fermitate, care poate că ar fi părut prea 
aspru dacă privirea nu i-ar fi fost senină, iar tonul liniștit, fără 
urmă de lăudăroșenie. Părea că se mărginise să enunţe un fapt 
obiectiv. 

— Nu știu dacă de cinci, de șapte ori chiar de zece ori, a 
insistat. Dar puteţi conta pe mine. 

A urmat o tăcere nesfârșită. Gata să închidă portiera, punând 
astfel capăt întrevederii, Olivares s-a oprit. Bărbatul cel mai 
puternic din Europa, care cu un singur gest punea în mișcare, 
dintr-un capăt într-altul al hărților, galioane doldora de aur și 
argint, ca și armate, s-a uitat țintă la obscurul soldat din 
Flandra. Sub teribila-i mustață neagră, favoritul părea că 
zâmbește. 

— Fir-aș al naibii să fiu, a zis. 

L-a privit o veșnicie. Apoi, luând un pergament din mapa 
căptușită cu marochin, favoritul a ticluit pe îndelete cu condeiul 
patru vorbe: Alquézar. Huesca. Cartea Verde. A citit și recitit 
cele scrise și, în sfârșit, încet de parcă până în ultima clipă s-ar fi 
îndoit, i-a dat-o lui Alatriste. 


107 


— Ai mare dreptate, căpitane, a murmurat, încă gânditor, 
înainte de a arunca o privire spadei pe al cărei mâner odihnea 
mâna stângă a lui Alatriste. Așa-i, nu se știe niciodată. 


108 


e B o 


O vizită nocturnă 


Când Diego Alatriste a răsucit încetinel cheia în broască, la 
San Jerónimo clopotele băteau două ceasuri din noapte. Teama 
de la început i-a devenit ușurare când, dat fiind că broasca 
fusese unsă pe dinăuntru chiar în acea după-amiază, cheia s-a 
răsucit, ţăcănind ușor. A împins ușa și a trecut pragul în 
întuneric, iar balamalele n-au scârțâit. Auro clausa patent. Aurul 
deschide ușile, ar fi zis Perez Diaconul; don Francisco de 
Quevedo îi zicea preaputernicul cavaler don Ban. In realitate, 
nici nu mai conta că paralele veneau din punga contelui de 
Guadalmedina, și nu din bietul buzunar al căpitanului Alatriste. 
Nimănui nu-i păsa de numele, originea ori culoarea lor. Dar 
putuse cumpăra cu ei cheile și planul casei, iar cineva urma să 
aibă o surpriză neplăcută. Se despărţise de don Francisco cu 
două ceasuri mai devreme, pe Calle de las Postas, ulița 
poștalioanelor, unde îl însoţise și văzuse cum pleca în galop, pe 
un cal bun, purtând haine de călătorie, cu spada, sacul de voiaj 
și pistolul la oblânc, iar la panglica pălăriei cele patru vorbe 
încredințate de contele de Olivares. Guadalmedina, care era 
întru totul de acord cu voiajul poetului, nu arătase același 
entuziasm pentru aventura pe care Alatriste se pregătea s-o 
înceapă în acea noapte. „Mai bine să așteptăm”, zisese. Dar 
căpitanul nu putea adăsta. Călătoria seniorului de Quevedo era 
ca și cum ai fi tras orbește. Intre timp, el avea ceva de făcut. 

A scos jungherul din teacă și, ţinându-l în mâna stângă, a 
trecut prin patio, încercând să nu lovească în întuneric nimic ce 
i-ar fi putut deștepta pe slujitori. Cel puţin unul dintre ei, cel 
care le făcuse rost oamenilor lui don Alvaro de la Marca de chei 
și plan, avea să doarmă în acea noapte surd, mut și orb, dar mai 
erau vreo jumătate de duzină, care se puteau supăra că le strica 
somnul la asemenea ceas. Ca să preîntâmpine o păţanie 
nefericită, căpitanul luase măsurile de precauţie proprii 
meseriei. Purta haine închise la culoare și renunţase la pelerină 

109 


și pălărie, căci îl încurcau; la cingătoare îi atârna un pistol cu 
cremene, perfect încărcat și uns; lângă spadă și jungher, nu-i 
lipsea vechiul pieptar din piele de bivol, aducător de mari 
servicii în Madridul care, și cu aportul lui deloc neglijabil, era tot 
mai nesigur. Cizmele îi rămăseseră la tripoul lui Juan Vicuña; în 
locul lor, purta opinci din piele cu tălpi împletite, foarte potrivite 
pentru mișcările iuți și mute, ca ale unei umbre: încălțări bine 
venite, din timpuri și mai grele ca acelea, când trebuia să lunece 
în beznă printre hangere și tranșee, ca să-i descăpăţâneze pe 
ereticii din bastioanele flamande, în cursul nemiloaselor atacuri 
nocturne prin surprindere, unde nici nu cruţai pe nimeni, nici n- 
aveai de ce să aștepți să te cruţe cineva. 

In casă era liniște și beznă. Alatriste s-a lovit de ghizdul unui 
bazin pentru apă de ploaie, l-a ocolit pe pipăite și a dat, în cele 
din urmă, de ușa pe care o căuta. Cea de-a doua cheie și-a 
împlinit binișor menirea, iar căpitanul a ajuns pe o scară destul 
de lată. A urcat, ţinându-și suflarea, multumind Cerului că avea 
trepte din piatră, nu din lemn, așa că nu scârțâiau. Sus, s-a oprit 
lângă un dulap masiv, ca să se orienteze. A făcut câțiva pași, a 
șovăit în bezna de pe coridor, a numărat două uși la dreapta și a 
intrat, cu vizcaína în mână și spada lipită de trup, nu care 
cumva să se izbească de vreo mobilă. Lângă geam, unde un 
opaiţ aprins ogoia penumbra, Luis de Alquézar sforăia cât îl 
țineau bojocii. Diego Alatriste a râs în sinea lui. Puternicul lui 
dușman, secretarul regal, se temea să doarmă pe întuneric. 

a 

Doar pe jumătate treaz, Alquézar a înțeles cu greu că nu era 
un coşmar. Abia când a dat să se întoarcă pe partea cealaltă, 
dar jungherul de sub bărbie nu l-a lăsat, înțepându-l, s-a lămurit 
că nu era un coșmar, ci cea mai crudă realitate. Înspăimântat, s- 
a ridicat și a deschis ochii și gura, gata să urle; dar mâna lui 
Diego Alatriste l-a oprit fără milă. 

— Doar o vorbă de spui, a murmurat căpitanul, și te ucid. 

Intre tichia cu care dormea și mâna de fier care nu-i îngăduia 
să se miște, ochii și mustața secretarului regal tremurau în 
spasmul groazei. Doar la câteva degete de capul lui, flăcăruia 
slabă a opaiţului lumina profilul acvilin, mustața bogată și tăișul 
ascutit și lung al jungherului lui Alatriste. 

— Ai domnia ta guarzi înarmaţi? 


110 


Celălalt a moţăit din cap că nu. Suflul lui aburea mâna 
căpitanului. 

— Ştii cine-s? 

Ochii înspăimântați au clipit și, după o clipă, capul a făcut 
semn că da. Când Alatriste și-a luat mâna de pe gura lui, Luis de 
Alquézar a rămas mut, cu gura căscată, într-un gest îngheţat de 
stupoare, privind la umbra plecată asupra lui ca la o stafie. 
Căpitanul a apăsat și mai mult jungherul pe care i-l ţinea sub 
bărbie. 

— Ce-o să-i faceţi băiatului? 

Cu ochii ieșiţi din orbite, Alquézar s-a holbat la jungher. Tichia 
de noapte îi căzuse pe pernă, iar opaițul îi lumina părul rar, 
ciufulit și unsuros, făcându-i fața rotundă, nasul borcănat, 
bărbuţa rară, mică și scurtă și mai meschine. 

— Nu știu despre cine vorbești, a spus cu voce slabă și 
răgușită. 

Nici oţelul ameninţător nu-l făcea mai puţin disprețuitor. 
Alatriste a apăsat iar pe jungher, smulgându-i un geamăt. 

— Atunci, pe bunul Dumnezeu, te ucid. 

Celălalt a gemut iar, înfricoșat. Stătea neclintit, neîndrăznind 
nici măcar să clipească. Cearșafurile și cămașa de noapte 
duhneau a sudoare acră, a frică și ură. 

— Nu depinde de mine, a bâiguit în cele din urmă. Inchiziția... 

— Nu mă mai sâcâi cu ea. Fray Emilio Bocanegra și domnia 
ta, și gata. 

Împăciuitor, Alquézar a ridicat încetișor o mână, fără să-și ia 
privirea piezișă de pe oţelul care i se înfigea în beregată. 

— Poate că s-ar putea, a murmurat. Am putea încerca... 

Era înspăimântat. Era adevărat și că, la lumina zilei, cu 
jungherul departe de gât, secretarul regal s-ar fi purtat cu totul 
altfel, fără tăgadă. Dar Alatriste n-avea de ales. 

— Dacă puştiul pățește ceva, a zis, cu faţa la mai puţin de-o 
palmă de a lui Alquézar, mă întorc ca și în noaptea asta. Vin și 
te ucid ca pe un câine, îţi zbor creierii în somn. 

— Îţi repet că Inchiziția... 

Untdelemnul sfârâia în opaiţ, iar lumina s-a reflectat o clipă în 
ochii căpitanului, ca un simbol al focului Gheenei. 

— În somn, a zis iar; și, sub mâna cu care i se proptea în 
piept, a simţit cum Alqu&zar se înflora. Îţi jur. 


111 


Nimeni nu s-ar fi îndoit nici cât negru sub unghie de acest 
adevăr, iar privirea dușmană era cea mai bună dovada. 
Căpitanul a văzut că Alquezar era ușurat că n-avea să fie ucis pe 
loc. In lumea acelui mizerabil, noaptea era noapte și ziua zi. 
Totul putea fi luat de la capăt, într-o nouă partidă de șah. A 
simţit brusc că facea totul zadarnic și că secretarul regal avea 
să se simtă iar puternic de cum îi lua jungherul de la gât. 
Siguranța că, orice-ar fi făcut, eu eram condamnat i-a trezit o 
furie uriașă, rece, fără sperante. A șovăit, iar inteligența 
alarmată a lui Alquezar i-a prins pe loc îndoiala. Căpitanul a 
priceput dintr-o singură privire, de parcă tăișul jungherului i-ar fi 
transmis nu numai pulsul, ci și sinistra prevestire a gândurilor 
dușmanului său. 

— Dacă mă omori acum, a zis lent Alquezar, băiatul n-are 
salvare. 

Mai mult decât adevărat, și-a zis căpitanul. Dar n-aveam 
salvare nici dacă îl lăsa viu. S-a depărtat puţin, atât cât să se 
poată socoti dacă să-l descăpăţâneze chiar atunci pe secretarul 
regal, scăpând astfel de cel puţin un șarpe din cuibul cu vipere. 
Dar soarta mea îl mai lega de mâini și de picioare. S-a mișcat, 
încercând să arunce o privire în jur, parcă în căutare de spațiu 
pentru ideile care-i veneau; a lovit cu cotul o garafă cu apă de 
pe noptieră, pe care n-o văzuse în penumbră. Garafa a căzut și 
s-a făcut fărâme pe dușumea, cu zgomotul unui foc de 
archebuză; când, încă nehotărât, Alatriste voia să-i pună iar 
dușmanului jungherul la gât, în ușă s-a ivit o lumină. A ridicat 
privirile și zărit-o pe Angelica de Alquézar care îi privea, în 
cămașă de noapte, cu un muc de lumânare în mână, uluită și 
somnoroasă. 

e 

Începând de atunci, totul s-a petrecut cu iuţeala fulgerului. 
Fetița a strigat; strigătul ascuţit și înfiorător n-a fost de teamă, ci 
de ură. A fost prelung, ca al femelei de șoim când i se smulg 
puișorii din cuib, și a răsunat în noapte, făcându-i lui Alatriste 
părul măciucă. Dar când, confuz, căpitanul a vrut să plece de 
lângă pat, cu jungherul tot în mână și fără să știe ce naiba să 
facă cu el, Angelica a și traversat dormitorul, iute ca glonţul, și, 
aruncând mucul lumânării, s-a năpustit asupra lui, ca o furie 
mică și răzbunătoare, cu părul în care panglicile fâlfâiau printre 
bucle și cămașa de mătase, care în întuneric părea lințoliul unui 


112 


strigoi - frumoasă, bănuiesc, deși căpitanului i s-o fi năzărit 
orișice, doar asta nu. A ajuns la el și, luându-l frumușel de braţul 
cu jungherul, l-a mușcat ca un căţeluș bălai și feroce. S-a tot 
luptat cu dinţii, agățându-se de înspăimântatul Alatriste, care a 
dat să se scuture de ea, săltând-o sus. Fetița nu s-a lăsat. 
Căpitanul a văzut că unchiul ei, scăpat de ameninţarea 
jungherului, a sărit din pat cu neașteptată ușurință, în cămașă și 
în picioarele goale, și s-a dus glonţ la un dulap, după o spadă 
scurtă, strigând de mama focului „asasinii!”, „vă implor!”, 
„ajutor!” și altele. Pe loc, toată casa a fost numai zarvă, pași și 
lovituri, voci trezite din somn, ce mai, o tevatură demnă de două 
mii de necuraţi. 

Căpitanul a izbutit să scape de fetiță, dând cu ea de-a 
azvârlita pe dușumea, tocmai la timp ca să eschiveze șuriul lui 
Luis de Alquézar care, de nu l-ar fi năucit întâmplarea, ar fi pus 
capăt carierei lui furtunoase. Alatriste a pus mâna pe spadă, 
ferindu-și neîncetat trupul de loviturile pe care celălalt i le 
trăgea din toate părțile; întorcându-se, l-a gonit cu două lovituri 
duble. Căuta ușa, ca s-o ia la sănătoasa, dar s-a lovit de fetiţă, 
care ataca iar, cu alt urlet de luptă dintre cele care îţi îngheaţă 
sângele în trup. În cele din urmă, Angélica s-a aruncat iar în 
bătălie, fără să-i pese de spada cu care Alatriste îi tot bara calea 
și pe care, în ultima clipă, s-a văzut nevoit s-o salte sus, ca să n- 
o înfigă pe micuță în ea, ca pe un puișor în frigare. Cât ai clipi, 
fetiţa i s-a prins iar cu unghiile și cu dinţii de braţ; căpitanul 
fugea dintr-un colț într-altul al încăperii, fără să poată scăpa de 
ea și atât de stânjenit, că izbutea doar să fenteze loviturile de 
șuriu pe care Alquézar, fără să-i pese nici cât negru sub unghie 
de nepoată-sa, i le dădea cu cele mai rele intenţii de pe lume. 
Lupta părea să fie fără sfârșit; dar Alatriste a izbutit s-o arunce 
iar pe fată cât colo și i-a tras lui Alquézar o lovitură de spadă 
care l-a dat pe secretarul regal de-a berbeleacul, în mare 
zdroncănit de lighene, ţucale și ulcele. În sfârșit, căpitanul a ieșit 
pe coridor, tocmai bine ca să dea peste trei sau patru slujitori 
înarmaţi. Incurcase borcanele atât de rău, că a scos pistolul, a 
tras de aproape în ei și i-a aruncat de-a dura pe scări, într-un 
perfect talmeș-balmeș de picioare, braţe, spade, scuturi și 
cătușe. Inainte de a-și reveni, s-a întors, a tras zăvorul ușii și a 
traversat încăperea iute ca vântul în căutarea aerului, nu înainte 
de a fenta alte două lovituri zdravene de șuriu ale lui Alquézar și 


113 


de a se poticni a treia oară, blestemată să fie clipa, în fetiţă, 
care i s-a și prins ca o lipitoare de braț și l-a mușcat cu o 
sălbăticie de nebănuit la o copilă de doisprezece ani. Căpitanul a 
ajuns în sfârșit la geam, a deschis oblonul cu piciorul, a sfâșiat 
cu spada cămașa lui Alquézar, care s-a împleticit, căzând 
stângaci pe pat, și, trecându-și un picior peste prichiciul de fier, 
și-a scuturat brațul, ca să scape din strânsoarea Angslicăi. Ochii 
albaștri și dinţii mărunți și nespus de albi - pe care don Luis de 
Góngora, ierte-ne seniorul de Quevedo, i-ar fi descris ca pe niște 
broboane ori perle mărunte printre roze purpurii - tot au mai 
fulgerat cu neobișnuită ferocitate, înainte ca Alatriste, prea sătul 
de-acum de toate, s-o ia de tirbușoane și, smulgându-și-o de pe 
brațul chinuit, s-o zboare în aer ca pe o minge furioasă și 
chiţcăită, drept în unchiu-său, așa că au căzut amândoi pe pat, 
care s-a prăbușit, trosnind și huruind, pe cele patru picioare. 

Căpitanul și-a dat drumul pe fereastră, a traversat întregul 
patio, a ieșit în uliţă și a gonit fără răgaz, uitând chiar și 
amintirea cumplitului coșmar. 

S-a tot dus așa, stânjenind umbrele, căutând ulițele cele mai 
negre, înapoi, la tripoul lui Juan Vicuña. A mers de la Cava Alta 
la Cava Baja, pe la hanul cunoscut drept Posada de la Villa, și a 
trecut prin faţa obloanelor trase de la spiţeria lui Fadrique, 
înainte de a traversa Puerta Cerrada, pe unde la ceas atât de 
mic nu trecea nimeni. 

Ar fi vrut să-i stea mintea în loc, dar nu era cu putinţă. Era 
sigur că făcuse o neghiobie, cu care doar stricase totul și mai 
abitir. O furie rece îi urca prin vene la tâmple, odată cu valurile 
de sânge, și, nesilit de nimeni, și-ar fi tras de bunăvoie câţiva 
pumni în cap, ca să-și verse deznădejdea și supărarea. Deși, și-a 
zis, recăpătându-și treptat calmul, tocmai pornirea de a face 
ceva, de a nu aștepta ca alţii să hotărască pentru el, îl scosese 
din bârlog ca pe un nebun disperat, în urmărirea a nici el nu știa 
bine ce. Așa ceva nu prea era în firea lui. Viaţa, oricât de lungă, 
era mult mai simplă când nu trebuia decât să te ferești, într-o 
lume dușmănoasă, unde zilnic capul îţi era în primejdie și fiecare 
trebuia să se mulțumească cu propriile-i puteri, fără să aștepte 
nimic de la nimeni și fără altă îndatorire decât să-și păzească 
pielea și viaţa. Diego Alatriste y Tenorio, veteran al celebrelor 
tercios din Flandra și al galerelor de la Neapole, își refuzase ani 
la rând orice simțământ pe care nu-l putea apăra cu spada. Dar 


114 


iată că un băiat căruia cu puţină vreme în urmă abia de-i știa 
numele schimbase totul: îl făcuse conștient că platoșa fiecăruia, 
oricât de fără suflet și de curajos ar fi fost, tot avea fisuri. 

Că veni vorba de fisuri. Alatriste și-a pipăit antebraţul stâng, 
unde încă îl mai dureau mușcăturile Angslicăi, și nu și-a putut 
reține o strâmbătură admirativă. Uneori, tragediile se colorează 
ca un entrem6s, ca o comedioară burlescă, și-a zis. Pisicuţa aia 
bălaie, despre care abia auzise vag (nu-i pomenisem niciodată 
numele, iar căpitanul n-avea habar de iubirea mea), promitea în 
ce privea cruzimea și orgoliul de castă. Oricum, copila era, fir-ar 
să fie, demna nepoată a unchiului. 

În sfârșit, amintindu-și iar ochii îngroziţi ai lui Luis de 
Alquezar, durerea din mâna care îl chinuia și duhoarea acră de 
sudoare și frică, Alatriste a dat din umeri. In cele din urmă, ieșea 
victorios stoicismul de soldat. Fiindcă, s-a socotit, nu se știe 
niciodată; nicicând nu putem ști ce urmări au faptele noastre. 
Cel puţin, după spaima din cursul nopţii, chiar și Luis de 
Alquézar se simţea slab. Beregata lui era, ca oricare alta, tot la 
cheremul unui jungher, și faptul de a-l fi lămurit despre asta era 
și bun, și rău, depinde cum îl priveai. 

Cu asemenea gânduri potrivnice a ajuns, în cele din urmă, în 
Plazuela del Conde de Barajas, la un pas de Plaza Mayor; când 
să dea colţul, a zărit lumină și lume. Nu era ceasul potrivit 
pentru plimbare, așa că s-a pitit într-un gang. Poate erau 
mușterii de-ai lui Juan Vicuña, care tocmai mântuiseră jocul de 
cărţi, petrecăreți întâmplători ori oamenii legii. Oricine ar fi fost, 
nu-i ardea nici de întâlniri neașteptate, nici de stat la palavre. 

La lumina felinarului pus pe ţărână, a văzut că lipeau un afiș 
lângă Arco de los Cuchilleros, arcada prin care se ieșea în ulița 
ce purta numele cuţitarilor, și o luau pe ea în jos. Erau cinci, 
înarmaţi, cu un sul de afișe și o găleată cu pap; Alatriste și-ar fi 
urmat calea, fără să le dea prea mare atenţie, de n-ar fi 
observat, la lumina felinarului, că unul dintre ei purta bastonul 
negru al oamenilor Inchiziției. Așa că nici bine nu s-au făcut 
nevăzuţi, că s-a și dus la afiș, cu gând să-l citească, dar n-avea 
lumină. Dat fiind că papul era încă proaspăt, l-a smuls de pe zid, 
l-a împăturit, l-a luat și a urcat treptele arcadei. A mers pe sub 
porticurile din piaţă, a deschis portița secretă a lui Juan Vicuña 
și, pe coridor, folosindu-se de iască și amnar, a aprins un muc 
de lumânare. S-a străduit să nu-și piardă răbdarea, asemeni 


115 


celui ce nu se grăbește să rupă sigiliul scrisorii de la care 
așteaptă vești proaste. Intr-adevăr, veștile proaste erau chiar 
acolo. Afișul era al Sfântului Oficiu: 


t 


Să afle toti cei ce locuiesc și viețuiesc în acest Oraș, 
unde se află Curtea Maiestătii Sale, 

că Sfântul Oficiu al Inchizitiei oficiază un Autodafeu 
public în Piaza Mayor din Capitală, 
duminica viitoare, în ziua de patru. 


Deşi îşi câştiga viața din greu, căpitanul nu lua numele 
Domnului în deșert; dar, de astă dată, a tunat în văzduh o 
sudalmă soldățească de mai mare dragul, făcând să fluture 
flacăra lumânării. Până pe 4 nu mai era nicio săptămână, dar în 
cele câteva zile nu avea altă treabă blestemată decât să 
aștepte, făcându-se frate cu dracul. Colac peste pupăză, mai era 
posibil și ca, în urma vizitei făcute în acea noapte secretarului 
regal, a doua zi să apară alt afiș, de astă dată semnat de 
corregidor, care să-i ceară capul. A mototolit pergamentul și a 
rămas neclintit, proptit de perete, privind lung în gol. Sfârșise 
toate încărcăturile de pulbere ale archebuzei și nu mai avea 
decât una. Singura-i speranţă rămânea don Francisco de 
Quevedo. 

e 

lertat să-mi fie, domniile voastre, că vă vorbesc iar de mine, 
dar stăteam la zdup, în temniţele de taină din Toledo, și aproape 
pierdusem șirul zilelor și nopţilor. După alte câteva bătăi primite 
de la zbirul roș (se zice că și luda avea păr stacojiu, și ca el să 
sfârșească și călăul meu) și fără să fi dezvăluit mare scofală, 
nimic demn de ţinut minte, acesta m-a cam lăsat în pace. 
Învinuirea Elvirei de la Cruz și amuleta Ang$licăi păreau să-i 
ajungă pentru ţelurile lui, iar ultima întâlnire, cumplită, a fost un 
interogatoriu dezlânat, bazat pe „nu-i mai sigur”, „zi adevărul” 
și „mărturisește că”, în decursul căruia m-au întrebat de 
nenumărate ori despre așa-ziși complici, muindu-mi spatele cu 
bâta la fiecare tăcere, iar eu n-am făcut decât să tac. Vă spun 
doar că m-am ţinut tare și n-am rostit niciun nume. Eram atât de 
moale și fără puteri, că leșinurile pe care obișnuiam să le 


116 


simulez la început și care dăduseră roade atât de bune erau 
acum firești, ceea ce îmi mai ogoia calvarul. Îmi închipui că, 
dacă toţi călăii n-au mers mai departe, a fost de teamă că vor 
trebui să se lipsească de marele rol pe care mi-l rezervau la 
autodafeul din Plaza Mayor, dar eu nu izbuteam să iau în 
considerare totul în amănunt, căci eram prea puţin lucid și cu 
creierii atât de buimaci, că nici măcar nu mă recunoșteam în 
acel Iñigo care suporta bicele și se trezea îngrozit în bezna 
temniţei umede, ascultând cum foșgăiau șobolanii, mergând 
prin celulă. Mă temeam doar că aveam să putrezesc acolo până 
la paisprezece ani, când urma să cunosc îndeaproape mașinăria 
din lemn și frânghii care adăsta în sala interogatoriilor, sigură 
că, mai devreme ori mai tărziu, tot aveam să-i cad în gheare. 

Intre timp, am răpus șobolanul. Sătul să tot dorm cu frica-n 
sân din pricina mușcăturilor, am petrecut ceasuri în șir 
studiindu-l. Așa am ajuns, până la urmă, să-i știu obiceiurile 
chiar mai bine decât pe ale mele, ca și temerile (era un șobolan 
bătrân), îndrăznelile și mișcările pe lângă pereți. l-am urmărit 
drumurile cu gândul, și în întuneric. Așa că, odată, prefăcându- 
mă adormit, l-am lăsat să-și urmeze drumul obișnuit, până a 
ajuns în colţul unde, prevăzător, puneam mereu firimituri de 
pâine, obișnuindu-l cu ele. Am pus mâna pe ulcica cu apă, am 
aruncat-o după el și am avut norocul să dea în primire fără să 
crâcnească, ori ce-or spune șobolanii când se duc la naiba. 

In acea noapte am putut, în sfârșit, să dorm liniștit. Dar a 
doua zi de dimineaţă a început să-mi fie dor de el. Lipsa lui îmi 
lăsa timp liber să mă gândesc la altele, bunăoară la trădarea 
Angélicăi și la rugul unde putea, aproape sigur, să ia sfârșit 
scurta-mi viaţă. Fără să mă fălesc ori să mă grozăvesc, vă spun 
că nu prea mă îngrijora că aveau să mă facă jumări. Eram tare 
sătul de temniţă și silnicii, așa că orice îmi părea o scăpare. Îmi 
treceam uneori vremea socotind cât mai era până aveam să 
mor pe rug; deși, dacă abjurai cum se cuvenea, înainte de a 
aprinde rugul te ciomăgeau și treaba se mântuia mai frumos. 
Oricum, mă mângâiam, nicio suferință nu-i veșnică; și, în cele 
din urmă, oricât ar dura, tot ajungi să te odihnești. În afară de 
asta, pe atunci nu era prea greu, în schimb era foarte obișnuit 
să mori. N-aveam pe suflet păcate nici prea multe, nici prea 
grele, care să-l împiedice să se întâlnească, la locul potrivit, cu 
al bunului soldat Lope Balboa. lar la vârsta mea, cu o viziune 


117 


eroică asupra vieţii (amintesc, întru iertarea mea, că mă 
nimerisem acolo pentru că nu-i turnasem pe căpitan și amicii 
lui), toate le puteam îndura, dacă le luam drept o încercare în 
care, să-mi fie cu iertare, eram foarte mulțumit de mine. Nu știu 
dacă eram curajos sau nu; dar Dumnezeu e mare și, dacă primul 
pas spre curaj e o purtare firească, eu făcusem deja - luaţi 
aminte - câțiva asemenea pași. 

Mă simţeam totuși groaznic de nefericit. Mă încerca o tristeţe 
foarte adâncă, aidoma poftei de a plânge în sinea mea, care n- 
avea nimic de-a face cu lacrimile de durere ori slăbiciune fizică, 
ce te podidesc adesea. Era mai curând o teamă rece, tristă, 
legată de amintirea mamei și a surioarelor, de privirea 
căpitanului când îmi aproba în tăcere cine știe ce faptă, de 
dulcile costișe verzi din Oñate, de jocurile copilărești cu băieţii 
de prin vecini. Simțeam că-mi luam adio pe veci de la ele și de 
la toate lucrurile frumoase care mă așteptau în viitor și pe care 
n-aveam să le mai trăiesc. Și simțeam mai ales că n-aveam să 
mai privesc nicicând în ochii Angslicăi de Alquézar. 

Vă jur pe ce am mai sfânt, domniile voastre, că nu izbuteam 
s-o urăsc. Din contră, siguranţa că ea juca un rol în nenorocirea 
mea îmi lăsa un gust dulce-amar, care îi întărea vraja amintirii. 
Era rea (și a fost și mai abitir cu timpul, martor mi-e bunul 
Dumnezeu), dar nespus de frumoasă. Tocmai îmbinarea răutăţii 
cu frumusețea, atât de legate una de alta, mă fascina peste 
poate și simțeam o plăcere dureroasă, sufeream și mă chinuiam 
pentru ea. Pare o nebunie, pe cinstea mea. Dar mai târziu, după 
ani și ani, am auzit de bărbaţi cărora un diavol potlogar le-a luat 
sufletul; în fiecare dintre istoriile lor am recunoscut fără 
strădanii propria-mi rătăcire. Angelica de Alquézar mi-a furat 
sufletul și l-a ţinut pentru ea cât a trăit. lar eu, care aș fi ucis-o 
de o mie de ori și tot de atâtea mi-aș fi dat viaţa pentru ea, fără 
să clipesc, n-am să-i uit nicicând surâsul misterios, ochii albaștri 
și reci, pielea nespus de albă, catifelată și întinsă, a cărei 
atingere delicioasă tot o mai simt pe pielea plină de vechi 
cicatrice, dintre care unele, al naibii să fiu dacă nu-i adevărat, 
mi le-a făcut chiar ea. Bunăoară, cea de pe spate, lungă, de 
pumnal, neuitată, așijderea nopţii, pe care mi-a făcut-o la multă 
vreme după ce vă istorisesc acum, când nu mai eram copii și 
am îmbrăţișat-o, pentru că o iubeam și o uram în același timp și 
nu-mi păsa dacă zorii aveau să mă găsească viu sau mort. lar 


118 


ea, privindu-mă foarte de aproape, mi-a șoptit, cu buzele roșii 
de sânge, după ce-mi sărutase rana, vorbele pe care n-am să le 
uit nici pe lumea asta, nici pe cealaltă: „Mă bucur că încă nu te- 
am omorât”. 

e 

Înspăimântat, prudent ori chiar viclean, dacă nu toate de-a 
valma, Luis de Alquézar era un corb răbduriu și avea o droaie de 
cărţi cu care să-și facă jocul mai departe după voia lui. Numele 
lui Diego Alatriste n-a fost făcut public, iar el și-a petrecut ziua 
ca și pe cele dinainte, în tripoul lui Juan Vicuña. Dar, pe atunci, 
nopţile căpitanului erau mai aventuroase decât zilele și, la 
adăpostul celei ce-a urmat, a hotărât să-și viziteze un vechi 
cunoscut. 

Locotenentul de alguazili Martin Saldaña l-a găsit în poarta 
casei lui de pe Calle del León, când se întorcea în zori, după 
ultimul rond. Ori, mai curând, ca să fiu și mai precis, a zărit 
licărul pistolului cu care căpitanul ţintea din gang. Dar Saldaña 
era bărbat cumpătat și văzuse la viaţa lui o droaie de pistoale și 
archebuze și tot soiul de arme aţintite asupra lui, așa că acela 
nu-i spunea mare lucru. Și-a pus mâinile în șold și s-a uitat la 
Diego Alatriste care, cu capă și pălărie, ţinea în dreapta pistolul, 
iar stânga și-o sprijinea prudent pe mânerul jungherului, care i 
se ițea la spate. 

— Pe viața Regelui, Diego, tare-ţi mai place să-ţi pui viaţa în 
joc. 

Alatriste n-a zis nimic. A ieșit ușor din umbră, ca să poată 
vedea faţa locotenentului de alguazili în lumina chioară a uliţei, 
căci doar un felinar ardea în colțul cu Calle de las Huertas, 
strada livezilor, apoi a pironit pistolul în sus, de parcă voia să-l 
arate altcuiva. 

— Am, oare, nevoie de el? 

Saldaña l-a privit câteva clipe în tăcere. 

— Nu, a zis în cele din urmă. Pentru moment, nu. 

Vorbele lui au destins atmosfera. Căpitanul a pus iar pistolul 
la cingătoare și și-a luat mâna de pe jungher. 

— Hai să facem o plimbare, a spus. 

e 

— Nu pricep de ce nu mă caută pe față, a zis Alatriste. 

Coborau prin Plazuela de Ant6n Martin spre Calle de Atocha, 
pustie la ceas de noapte. Cornul lunii în descreștere aproape că 


119 


nu se mai zărea, deși abia se arătase din spatele unui fronton de 
la Hospital del Amor de Dios, bolnița iubirii de Dumnezeu, iar 
lumina lui se oglindea în apa care cădea peste ghizdul fântânii și 
se scurgea în pârâiașe în josul uliței. Duhnea acru a legume 
stricate și a bălegar de cai și catări. 

— Nu știu și nici nu vreau să știu, a spus Saldaña. Dare 
adevărat. Nimeni nu te-a reclamat în justiţie. 

S-a depărtat, dând să ocolească noroiul, a călcat greșit și a 
blestemat în barba căruntă. Mantia îi sublinia trupul masiv și 
umerii laţi. 

— Oricum ar fi, a continuat, ai mare grijă. Deși poterașii mei 
nu-s pe urmele tale, nu înseamnă că nimeni nu vrea să știe cum 
îți merge. Am știre că oamenilor Inchiziției li s-a poruncit să te 
găbjească foarte discret. 

— Ți s-a spus de ce? 

Saldaña s-a uitat pieziș la căpitan. 

— Nici nu mi-au spus, nici nu vreau să știu. Firește: au aflat 
cine-i femeia găsită moartă alaltăieri în lectică. O oarecare Maria 
Montuenga, dueña unei novice din mănăstirea adoratoarelor 
benedictine. Iți sună cunoscut? 

— Deloc. 

— Imi închipuiam - locotenentul de alguazili râdea molcom, 
printre dinţi. Mai bine că-i așa, ce mai, fiindcă afacerea e tare 
tulbure. Se zice că baba umbla cu codoșlâcuri și că acum s-a 
băgat Inchiziția. Nici asta nu cred că-ți sună cunoscut, îmi 
închipui. 

— Deloc. 

— Asta-i. Se mai vorbește de niscaiva morţi pe care nimeni nu 
i-a văzut și de o mănăstire cu curu-n sus, în plin haos, dar 
nimeni din vecini nu-și aduce aminte - s-a uitat iar pieziș la 
Alatriste. Unii pun toate în legătură cu autodafeul de duminică. 

— Dar tu? 

— Eu nu. Doar primesc și împlinesc ordine. Și, când nimeni 
nu-mi dă socoteală, caz în care mă bucur cu asupra de măsură, 
mă mărginesc să văd, să aud și să tac. Nu-i prea rău în meseria 
mea. Cât despre tine, Diego, aș vrea să te văd cât mai departe 
de toate. De ce n-ai șters-o de la Curte? 

— Nu pot. Íñigo... 

Saldaña l-a întrerupt, suduind de mama focului. 


120 


— Taci naibii. Ți-am mai zis că nu vreau să știu nici de Íñigo, 
nici de alt blestemat. lar duminică nu-ţi pot spune decât să stai 
departe. Am poruncă să-mi pun toţi alguazilii, înarmaţi până-n 
dinți, la dispoziția Sfântului Oficiu. Orice-ar fi, nici tu, nici Maica 
Preacurată nu puteţi mișca vreun deget. 

Prin faţă le-a trecut umbra grăbită a unei pisici. Erau lângă 
turnul cunoscutului Hospital de la Concepción, spitalul consacrat 
Zămislirii, și o voce de femeie a strigat: „Uite-acuș vine apa!” S- 
au depărtat, prudenți, și au auzit cum de sus un ţucal șiroia în 
uliţă. 

— Ultimul lucru, a spus Saldaña. E un spadasin. Unul de care 
trebuie să te ferești. Se vede că, în afacere, intriga oficioasă e 
paralelă cu cea oficială. 

— Care afacere? - în întuneric, Alatriste își răsucea 
batjocoritor mustaţa. Tocmai te-am auzit că nu știi nimic. 

— Du-te dracului, căpitane. 

— Păi cu dracul și vor să mă trezesc în zori, asta-i. 

— Nu te lăsa, ce naiba - Saldaña și-a potrivit mai bine 
pelerina scurtă pe umeri, iar pistoalele și toate fiarele i-au 
clinchetit lugubru la cingătoare. Cel de care-ţi vorbesc umblă să- 
ți afle ascunzătoarea. A angajat jumătate de duzină de 
mardeiași ca să-ți scoată maţele cât ai zice pește. Se numește... 

— ... Malatesta. Gualterio Malatesta. 

Râsul molcom al lui Saldaña s-a auzit iar. 

— Chiar el, a confirmat. E italian, cred. 

— Din Sicilia. Am făcut odată o treabă împreună. Sau, mai 
bine zis, am făcut-o juma-juma. Apoi ne-am mai lovit unul de 
altul de vreo două ori. 

— Păi, nu i-ai lăsat o amintire prea frumoasă, fir-aș să fiu. 
Cred că-ți poartă pică. 

— Ce mai știi despre el? 

— Nu prea multe. Are legături sus-puse și e bun parlagiu. 
După cum am aflat, a umblat prin Genova și Neapole 
descăpățânând bine pe mulţi, pe spezele altora. A stat o vreme 
la Sevilla, iar la Madrid e doar de vreun an. Dacă vrei, pot să fac 
cercetări. 

Alatriste a tăcut mâlc. Erau în capătul din Atocha al 
bulevardului numit Paseo del Prado, iar în faţă li se întindeau 
bezna pustie a livezilor, câmpul și începutul drumeagului spre 


121 


Vallecas. Au tăcut o vreme, ascultând scârţâitul greierilor. La 
urmă, Saldana a spart iar tăcerea. 

— Ai grijă duminică, a zis în șoaptă, de parcă în jur era plin de 
urechi curioase. N-aș vrea să mă văd obligat să-ţi pun cătușe. 
Ori să te răpun. 

Căpitanul a continuat să tacă. Stătea neclintit, învăluit în 
mantie, iar borul pălăriei îi întuneca și mai abitir faţa. Saldaña a 
oftat răgușit, a făcut câţiva pași, gata parcă să plece, a oftat iar 
și s-a oprit, suduind posac. 

— Ascultă, Diego - privea, ca și Alatriste, întunericul de pe 
câmp. Nici tu, nici eu nu ne facem o droaie de iluzii despre 
lumea în care ni-e ursit să trăim. Eu am obosit. Am o muiere 
frumoasă, o meserie care îmi place și pot să fac și unele 
economii. De aceea, când port însemnele de locotenent, n-am 
nici tată, nici mamă. Pot fi foarte bine, firește, și ticălos; dar, în 
orice caz, sunt propriul meu ticălos. Mi-ar plăcea ca tu... 

— Vorbești prea mult, Martin. 

Căpitanul vorbise încet, distrat. Saldaña și-a scos pălăria și şi- 
a trecut mâna mică și lată peste cap, acolo unde părul îi era mai 
rar. 

— Ai dreptate. Vorbesc prea mult. Poate fiindcă îmbătrânesc - 
a oftat a treia oară și a continuat să privească în noapte, atent 
la greieri. Îmbătrânim, căpitane. Și tu, și eu. 

Din depărtare s-au auzit niște clopote bătând ora. Alatriste 
continua să stea neclintit. 

— Suntem tot mai puţini, a zis. 

— Foarte puţini, pe legea mea - locotenentul de alguazili și-a 
pus iar pălăria, a șovăit câteva clipe, s-a apropiat de căpitan și 
s-a oprit din nou lângă el. Puţini care să ne împărtășească 
amintirile și tăcerile. În afară de asta, aproape nici nu mai 
semănăm cu cei ce-am fost. 

A început să fluiere o veche melodie soldățească și patru 
stihuri care vorbeau de vechile tercios, de asalturi, prăzi de 
război și victorii. O cântaseră împreună cu tata și alți camarazi, 
în urmă cu optsprezece ani, când jefuiseră Ostende și 
mărșăluiseră de-a lungul Rinului spre Frizia, în frunte cu don 
Ambrosio Spinola, când luaseră Oldensel și Linfhen. 

— Dar poate că veacul nostru, a subliniat la sfârșit, nici nu 
mai merită oameni ca noi. Vreau să spun, cum eram noi pe 
vremuri. 


122 


S-a întors să se uite la Alatriste. Căpitanul a încuviințat 
încetișor. Luna subțire îi arunca la picioare o umbră nelămurită, 
fără contururi, difuză. 

— Poate că nici noi nu-l merităm, a murmurat drept răspuns. 


123 


e Q o 


Un autodafe 


Atât Spania celui de-al patrulea Felipe, cât și cea a moşilor lui 
erau încântate să ardă eretici și evrei care practicau pe ascuns 
rituri și ceremonii ale strămoșilor. Autodafeul atrăgea mii de 
oameni, de la aristocrați până la norodul cel mai de jos; când se 
oficia la Madrid, erau de faţă, în loji de onoare, Maiestăţile Lor, 
Regii. Chiar și Regina doña Isabel?!, seniora noastră, care, fiind 
tânără și franțuză, când s-a măritat a strâmbat din nas la 
asemenea obiceiuri, s-a pasionat până la urmă de ele, ca toată 
lumea. Singurul obicei spaniol pe care fiica Bearnezului nu l-a 
acceptat nicicând a fost să locuiască la Escorial (încă sub ilustra 
umbră a lui Felipe al Ill-lea, Regele prudent), care a fost 
întotdeauna prea rece, prea mare și prea sinistru pentru gustul 
ei. Deși, oricum, franţuza s-a supărat până la urmă pe lumea 
cealaltă; fiindcă, deși pe timpul vieţii n-a vrut să-l locuiască, 
după moarte a fost îngropată chiar acolo. Dar, martor mi-e 
Dumnezeu, nu-i prea rău acolo, alături de multe morminte 
impunătoare: al împăratului Carlos și al fiului său, marele Felipe, 
bunicii celui de-al patrulea austriac al nostru. Graţie cărora, la 
bine și la rău, în ciuda turcului, franțuzului, olandezului, 
englezului și curvei care i-a fătat, Spania a ţinut bine în frâu, 
vreme de un veac și jumătate, Europa și lumea întreagă. 

Dar să revenim la păârleală. Pregătirea solemnităţii unde, spre 
nefericirea mea, îmi rezervaseră un loc a început cu două zile 
mai devreme, într-o teribilă forfoteală de meșteri și calfe de 
dulgheri, care au ticluit în Plaza Mayor o estradă înaltă, lungă de 
cincizeci de picioare, cu un amfiteatru din gradene, draperii, 
tapiserii și damascuri, și cred că nici măcar la nunta Maiestăţilor 
Lor, Regii, nu s-au mai văzut atâţia meșteri și atâtea unelte. Au 


21 /sabel de Bourbon (Fontainebleau, 1603-Madrid, 1644), regină a Spaniei (1621- 
1644), fiica lui Henric al IV-lea al Franţei și a Mariei de Medicis. Nu a intervenit 
aproape deloc în politică, dar a exercitat o oarecare autoritate ca guvernatoare a 
Madridului (1642). 


124 


blocat toate ieșirile ulițelor, astfel ca nici trăsurile, nici caii să nu 
le stea în cale, iar pentru familia regală s-a întocmit un 
baldachin acoperit pe un trotuar de pe Calle de Mercaderes, 
ulița neguţătorilor, unde era umbra mai dulce. Cum autodafeul 
se desfășura cam la voia întâmplării și dura întreaga zi, s-au 
prevăzut locuri unde să se bea răcoritoare și să se îmbuce câte 
ceva, sub niște coviltire; și s-a hotărât ca, pentru mai mare 
comoditate, augustele persoane să intre în loja lor din palatul 
contelui de Barajas, prin trecerea înaltă care, pe deasupra 
cramei San Miguel, comunica cu locuinţa din piaţă a contelui. 
Iluziile trezite de asemenea clipe erau atât de mari, că biletele 
pentru ferestre erau nespus de râvnite; iar unii, soli importanţi, 
granzi, gentilomi, prezidenţi de consilii și chiar Nunţiul Sanctităţii 
Sale, care nu pierdea pentru nimic în lume nicio corrida, caña ori 
prăjeală, i-au plătit ducați buni primarului Capitalei ca să le aibă 
pe cele mai bine situate. 

In acea zi, pretins memorabilă, Sfântul Oficiu a vrut să 
omoare mai mulţi iepuri dintr-un foc. Hotărâţi să-l saboteze pe 
contele de Olivares, care încerca să se apropie de bancherii 
evrei din Portugalia, inchizitorii cei mai radicali ai Supremei 
plănuiseră un autodafe spectaculos, cu care că bage spaima în 
cei ce nu știau sigur dacă aveau sângele nespurcat ori nu. 
Mesajul era limpede: oricâţi galbeni și favoruri de-ale lui Olivares 
ar fi avut, portughezii de origine evreiască nu erau în siguranţă 
în Spania. Recurgând în cele din urmă la credinţa Regelui, 
seniorul nostru (tare șovăielnic și influenţabil la bătrâneţe ca și 
la tinerețe, bun de la natură, dar fără caracter), Inchiziția 
prefera o ţară ruinată, dar cu credinţa neștirbită. lar acest țel 
care, pe termen lung, a avut un efect peste măsură de 
dezastruos, firește, asupra planurilor economice ale lui Olivares 
a fost principalul temei pentru care procesul Adoratoarelor 
Benedictine și alte cauze similare au fost grăbite, ca o 
învăţătură de minte publică și cu folos. Așa că au terminat în 
doar câteva săptămâni ceea ce altădată dura luni și chiar ani de 
minuțioasă instrucție. 

Din pricina grabei, s-au simplificat și formele complicatului 
protocol. S-a hotărât ca sentinţele, care li se citeau osândiţilor în 
noaptea anterioară, după o procesiune solemnă a autorităţilor, 
ce purtau crucea verde, destinată pieței, și pe cea albă, 
destinată rugului, să se citească în prezenţa tuturor, chiar la 


125 


începutul autodafeului. Cu o zi înainte, au venit din temniţele de 
la Toledo pușcăriașii destinaţi rugului, care erau - eram - vreo 
douăzeci și fuseseră băgaţi în temnițele Sfântului Oficiu din 
Calle de los Premostratenses, adică strada admiratorilor 
Sfântului Norbert, rău famată drept ulița Inchiziției, foarte 
aproape de Plazuela de Santo Domingo. 

Am sosit în noaptea de sâmbătă, fără să fi vorbit cu nimeni de 
când mă scoseseră din celulă și, cu o escortă puternică, mă 
urcaseră într-o caretă cu perdelele trase, din care n-am mai ieșit 
până ce, la lumina torțelor, m-au dat jos la Madrid, între oamenii 
înarmaţi ai Inchiziției. M-au dus într-un beci nou, unde am cinat 
binișor; amurgul m-a găsit cu o pătură și o saltea din paie; de 
cealaltă parte a ușii erau numai pași și zgomot de zăvoare, voci 
care se duceau și veneau, multă zarvă și multă pompă. Am 
început să mă tem foarte serios că a doua zi avea să-mi aducă 
belele cât carul. Imi spărgeam creierii, tot gândindu-mă la 
scurtele scene văzute în teatrele în aer liber, numite corrales de 
comedias”, așteptând, cum se petrecea îndeobște acolo, clipa 
prielnică s-o iau la sănătoasa. Incă mai credeam că, oricare mi- 
era vina, nu mă puteau arde pe rug din pricina vârstei. Dar 
biciuirea și temniţa, chiar pe viaţă, erau ceva obișnuit în 
asemenea cazuri; și nu știam ce-mi convenea mai mult. Ca un 
miracol al naturii, buna dispoziţie a tinereţii, lipsurile îndurate și 
osteneala călătoriei și-au făcut, totuși, curând efectul firesc și, 
după ce am vegheat destul, gândindu-mă neîncetat la soarta-mi 
tristă, m-a lovit un somn binecuvântat și odihnitor, care mi-a 
alinat neliniștile minţii. 

e 

Două mii de oameni nu închiseseră ochii, pentru a-și asigura 
un loc, iar la șapte dimineaţa în Plaza Mayor nu mai încăpea nici 
măcar un ac. Ascuns în mulţime, cu pălăria lui cu borul lat bine 


2 Madridul, ca sediu permanent al Curţii, era și inima activităţii teatrale atât de 
divertisment, cât și ca petrecere sacramentală. Aici se reprezentau, la sărbătoarea 
Epifaniei (Corpus), cele mai celebre autos sacramentales. Pentru restul activităţii 
teatrale, existau în Madrid două teatre publice, Corral del Principe și Corral de la Cruz, 
cu reprezentații în aer liber, într-o curte interioară numită patio sau corral. Ferestrele 
caselor care formau această curte interioară erau amenajate ca niște loji pentru 
spectatorii cei mai iluștri, nobili și chiar familia regală și se numeau aposentos (locuri 
de stat), rejas (grilaje) ori celosías (jaluzele). Între octombrie și aprilie, reprezentațiile, 
care aveau loc doar duminica și în zilele de sărbătoare, începeau la ora 14:00 și se 
sfârșeau înainte de căderea serii. Primăvara și vara, spectacolele începeau chiar și la 
orele 15:00-16:00. 


126 


trasă pe ochi și o spadă scurtă atârnată pe umăr, ca un discret 
travesti, Diego Alatriste și-a croit drum până în Portal de la 
Carne, portalul parlagiilor. Arcadele erau pline ochi de oameni 
de toate stările și condiţiile. Hidalgi, clerici, meșteșugari, 
slujnice, neguţători, lachei, studenți, derbedei, cerșetori și 
răufăcători de toate soiurile se împingeau unii într-alţii, căutând 
un loc cât mai bun. Ferestrele erau negre de lume bună, lanțuri 
din aur, argintate, neguţători și meșteșugari, broderii de o sută 
de scuzi, sutane și decorații. lar jos, familii întregi, cu plozi cu 
tot, veneau cu coșuri de merinde și răcoritoare destinate 
prânzului și gustărilor, în vreme ce vânzătorii de limonadă și 
bunătăţi, ca și sacagiii, începeau să-și umple buzunarele. Un 
vânzător ambulant de iconiţe și rozarii își striga marfa în gura 
mare, lămurind că dăruia binecuvântările papei și indulgente 
totale. Mai încolo, un așa-zis mutilat din Flandra, care nu văzuse 
o suliță la viaţa lui, nici măcar de departe, cerșea văitându-se, 
disputându-și locul cu un fals olog și cu altul, care se prefăcea 
grosolan că ajunsese în mizerie, după ce-și unsese cu catran 
capul ras. Filfizonii umblau cu vorba, iar ștoarfele cu cioara 
vopsită. Două muieri, una frumoasă și fără pelerină, alta cu faţa 
ca argintul-viu și urâtă tot ca el, din cele ce se jură că nu se lasă 
pe tânjală până nu cuceresc un grande de Spania ori un 
genovez, se străduiau să convingă un meseriaș, căruia tare îi 
mai plăcea să se împăuneze cu spada și să se furlandisească 
cum că era mare cuceritor și cavaler, să-și deschidă băierile 
pungii, ca să le facă cinste cu niscaiva delicatese de fructe și 
migdale zahărâte. Bietul om, nădăjduind să le cadă la pat, le 
flatarisise deja cu două băncuțe de aramă pe care le avea la el, 
bucurându-se în sinea lui că n-avea mai multe. Nu știa, sărac cu 
duhul cum era, că adevărații domni nici nu dau, nici nu promit 
nicicând; și înainte, și după, ei se fălesc că nu dau. 

Era o zi însorită, perfectă pentru petrecere, iar căpitanul își 
mijea ochii albaștri-verzui, orbiţi de azurul cerului, care se 
scurgea pe laturile pieței. Și-a croit drum prin norod cu coatele. 
Mirosea a sudoare, gloată și petrecăreală. Simţea crescând în el 
o deznădejde neostoită, neputinţa în fața a ceva mai presus de 
puterile lui mărginite. Mașina a cărei mișcare nu putea fi oprită 
n-avea alte portițe de ieșire decât resemnarea și spaima. Nu 
putea face nimic, fiindcă nici el nu era în siguranţă. Își ascundea 
mustaţa, cu capul înfundat între umeri, și, de cum i se părea că 


127 


cineva îl privea ceva mai mult decât era cazul, se și pitea. În 
realitate, umbla doar ca să facă ceva, să nu stea locului, lipit de 
o coloană a galeriei deschise. Se întreba unde naiba hoinărea la 
ceasul acela don Francisco de Quevedo, al cărui voiaj, oricum s- 
ar fi soldat, era singurul firicel de speranţă în fața fatalităţii. Un 
firicel pe care l-a simţit cum se rupea când au răsunat 
corneturile gărzii, făcându-l să se uite la geamul de pe fațada 
dinspre Calle de los Mercaderes, ulița neguțătorilor, o fereastră 
acoperită cu o draperie stacojie. Regele, seniorul nostru, Regina 
și Curtea își ocupau locurile în aplauzele gloatei: cel de-al 
patrulea Felipe, în catifea neagră, grav, fără să-și clintească 
vreun picior, o mână ori capul, tot atât de bălai ca pasmanteriile 
de aur și lanţul care îi cădea pe piept; Regina, seniora noastră, 
în atlaz galben, gătită cu panaș din pene și bijuterii. Gărzile de 
halebardieri luaseră poziţie de drepţi sub geamul lor, de-o parte 
spaniolii, de alta nemţii, iar între ei arcașii, toți impunători în 
ordinea lor neclintită. Festivitatea era splendidă pentru oricine 
nu era în primejdie să fie ars pe rug. Crucea verde era montată 
pe estradă, iar pe fațade atârnau din loc în loc stemele 
Maiestăţii Sale și ale Inchiziției: o cruce între o spadă și o ramură 
de măslin. Totul era riguros canonic. Panarama putea începe. 
e 

Ne scoseseră la șase și jumătate, între alguazili și oamenii 
Sfântului Oficiu, înarmaţi cu spade, sulițe și archebuze, și ne 
duseseră în procesiune prin Plazuela de Santo Domingo, ca să 
coborâm spre San Ginés și, de acolo, să intrăm în Plaza Mayor 
pe Calle de los Boteros, uliţa cizmarilor. Mergeam în rând, 
fiecare cu escorta lui de guarzi înarmaţi și oameni de-ai 
Inchiziției, îmbrăcaţi în negru și cu bastoane sinistre, tot negre. 
Alături de noi mergeau preoţi în stihare, cu cruci acoperite de 
văluri, care, acompaniindu-se cu tobe macabre, intonau cântece 
lugubre de înmormântare, întovărășiţi de tot soiul de gură-cască 
de pe uliţe, în mijlocul lor mergeau mai întâi blasfematorii, apoi 
cei căsătoriţi de două ori, după ei sodomiţii, cei care practicau 
pe ascuns rituri și ceremonii ale legii iudaice și adepţii sectei lui 
Mahomed, iar la coadă cei osândiţi pentru vrăjitorie; fiecare 
grup purta statuile din ceară, mucava și cârpe ale celor care 
dăduseră ortul popii în temniţă ori își luaseră tălpășița și aveau 
să fie arși în lipsă, prin cadavrul ori efigia lor. Eram pe la mijlocul 
procesiunii, printre minorii acuzaţi că practicau pe ascuns rituri 


128 


și ceremonii ale legii iudaice, atât de năucit, că mă credeam în 
toiul unui vis din care, cu ceva efort, aveam să mă trezesc alinat 
dintr-o clipă într-alta. Toţi purtam sambenitos, cămeșoaie cu 
care ne îmbrăcaseră guarzii când ne scoseseră din temniţă. Pe 
al meu era pictată o cruce a Sfântului Andrei roșie, dar pe ale 
altora apărea chiar focul Gheenei. Erau bărbaţi, femei și chiar și 
o fetiță cam ca mine. Unii plângeau, alţii erau nepăsători, ca 
preotul tânăr care tăgăduise la o liturghie că ostia era trupul 
Domnului și refuza să retracteze. O babă, pe care vecinii o 
pârâseră că era vrăjitoare, lucru cu neputinţă, fiindcă era nespus 
de bătrână, și un bărbat pe care torturile îl dogiseră de picioare 
călăreau pe catârci. Cei acuzaţi de faptele cele mai grave purtau 
corozas, tichii de criminali, și fiecare dintre noi ducea în mână o 
lumânare. Printre ultimii, o zărisem pe Elvira de la Cruz, cu 
sambenito şi coroza, când tocmai alcătuiau procesiunea. Apoi ne 
puseserăm în mișcare și n-o mai văzusem. Mergeam cu capul în 
pământ, de teamă să nu întâlnesc vreun cunoscut în gloata care 
ne privea. Și eram, cum puteţi bănui, mort de rușine. 
e 

Când procesiunea a intrat în piaţă, căpitanul m-a căutat cu 
privirea printre osândiţi. Dar nu m-a zărit până nu ne-au urcat 
pe estradă și nu ne-am așezat pe gradenele de acolo, fiecare 
între doi oameni ai Sfântului Oficiu; și chiar așa, abia de m-a 
văzut, fiindcă, după cum spuneam, încercam să ţin capul plecat, 
iar estrada o vedeau bine doar cei de la ferestre, nu și gloata, 
care ne privea din galeriile deschise. Nu se citiseră încă 
sentințele, așa că Alatriste s-a simţit nespus de ușurat când m-a 
văzut între minorii acuzaţi că practicau pe ascuns rituri și 
ceremonii ale legii iudaice, fără coroza; faptul părea să spună că 
nu eram condamnat la ardere pe rug. Printre alguazilii îndoliaţi 
ai Inchiziției treceau sutanele negru cu alb ale organizatorilor, 
călugării dominicani; iar monahii altor ordine - în afara 
franciscanilor, care refuzaseră să asiste, jigniţi să stea în spatele 
augustinilor - erau deja la locurile de onoare, alături de primarul 
Madridului şi de consilierii Castiliei, Aragon-ului, Italiei, 
Portugaliei, Flandrei și Indiilor. Întovărășindu-l pe inchizitorul 
general, fray Emilio Bocanegra stătea sinistru, numai piele și os, 
în partea rezervată tribunalului celor Șase Juzi. Işi savura 
victoria, ca și Luis de Alquézar, care era în loja înalţilor 
funcţionari ai Palatului, sub fereastra unde tocmai atunci Regele, 


129 


seniorul nostru, jura să apere Biserica Catolică și să-i persecute 
pe ereticii și apostaţii care se opuneau religiei adevărate. 
Contele de Olivares stătea, sobru și încruntat, la o fereastră mai 
discretă, în dreapta augustelor lor maiestăţi. Doar unor puţini 
inițiați în tainele Curţii le scăpa că toată reprezentaţia era dată 
pentru el. 

A început citirea sentințelor. Unul câte unul, osândiţii erau 
aduși în fața tribunalului și, după minuţioasa înșiruire a crimelor 
și păcatelor lor, li se comunica soarta care îi aștepta. Cei care 
urmau să fie biciuiți ori trimiși la galere ieșeau duși de frânghii, 
iar cei condamnaţi la rug cu mâinile legate. Ultimilor li se 
spunea relajados, scutiţi, deoarece, Inchiziția fiind de sorginte 
religioasă, nu putea vărsa niciun strop de sânge; așa că, întru 
păstrarea aparențelor, erau scutiţi și predaţi justiţiei mirenilor, 
pentru ca ea să le aplice sentinţa pe trupuri. Chiar și așa, tot 
erau condamnaţi la rug, pentru ca, până la sfârșit, să nu existe 
vărsare de sânge. Vă las domniilor voastre plăcerea de a 
aprecia blestemata subtilitate a procedurii. 

În sfârșit. Au urmat, cum vă zic, citirea sentinţelor, abjurările 
categorice ale credinței mozaice, urletele de groază ale celor 
osândiţi la pedepse grele, resemnarea unora și satisfacția 
gloatei faţă de sentinţa cea mai dură. In aplauze furtunoase și 
manifestări de încântare, preotul care tăgăduise că ostia era 
trupul lui lisus a fost osândit la ardere pe rug; după ce i-au 
ghintuit sălbatic mâinile, limba și tonsura, ca semn că-l 
deposedau de Taina Sacră a Hirotoniei, l-au dus pe drumul 
rugului, instalat pe esplanada de după Puerta de Alcalá, piaţa de 
unde pleca drumeagul spre Alcalá de Henares. Bătrâna acuzată 
de dezgropat comori și vrăjitorie a fost osândită la o sută de 
lovituri de bici și recluziune pe viaţă; juzii n-aveau prea mare 
încredere. Un bigam a scăpat cu două sute de bice și zece ani 
de surghiun, dintre care primii șase ca vâslaș la galere. Doi 
blasfematori, surghiun și trei ani la Orân. Un cizmar și nevastă- 
sa, acuzaţi că practicau pe ascuns rituri și ceremonii iudaice, dar 
iertaţi de Inchiziţie și reprimiţi în Biserică, temniţă pe viață și 
abjurare categorică. Fetiţa de doisprezece ani, acuzată că 
practica pe ascuns rituri și ceremonii ale legii iudaice, dar iertată 
de Inchiziție și reprimită în Biserică, a fost osândită la haine 
călugărești și doi ani de temniţă, la capătul cărora avea să fie 
dată în grija unei familii de creștini, care s-o catehizeze. Sora ei, 


130 


de șaisprezece ani, acuzată că practica pe ascuns aceleași rituri 
și ceremonii iudaice, a fost osândită fără drept de apel la 
temniţă pe viaţă. Le denunţase, sub tortură, propriul lor tată, un 
tăbăcar portughez condamnat să abjure categoric credința 
mozaică și să fie ars pe rug, cel care călărea pe catârcă, pentru 
că-l dogiseră. Mama, despre care nu se știa unde era, fusese 
condamnată la rug în lipsă și urma să i se ardă efigia. 

Pe lângă cleric și tăbăcar, au plecat spre rug, iertaţi de 
Inchiziție, un neguțător și soţia lui, câţiva portughezi care 
practicau pe ascuns rituri și ceremonii iudaice, un ucenic de 
argintar, sodomit, și Elvira de la Cruz. Toţi, în afara clericului, se 
lepădaseră cum se cuvenea de păcatele de care fuseseră 
acuzaţi și se căiseră, așa că urmau să fie pios gâtuiţi cu garota, 
înainte de a li se aprinde rugul. Fiica lui don Vicente de la Cruz - 
groteștile efigii ale acestuia și ale celor doi fii ai lui, cel mort și 
cel dispărut, stăteau pe o gradenă, în vârful unor prăjini - purta 
sambenito şi coroza, și așa a fost dusă în fața juzilor care i-au 
citit sentinţa. Cu o nepăsare cutremurătoare, s-a lepădat de 
toate păcatele trecute și viitoare, așa cum i-au cerut: era 
acuzată de practicarea pe ascuns a riturilor și ceremoniilor 
iudaice, de conspirație criminală, întinarea celor sfinte și câte 
altele. Acolo, pe estradă, cu capul plecat, părea foarte 
nenorocită, iar hainele Inchiziției îi atârnau aiurea pe trupul 
chinuit; după ce s-a lepădat de păcate, a ascultat confirmarea 
sentinței cu nepăsare resemnată. Mi s-a rupt inima de ea, cu 
toate acuzele pe care mi le adusese ori nu; biata fată, carne 
pentru suplicii și instrument al canaliilor fără scrupule și 
conștiință, oricât caz făceau de Dumnezeu și credinţa lor sfântă. 
Când au dus-o, am observat că nu mai era mult până îmi venea 
rândul. Piaţa se învârtea cu mine, de spaimă și rușine. 
Deznădăjduit, am căutat cu privirea chipul căpitanului Alatriste 
ori al vreunui prieten, așa, ca să-mi dea curaj, dar n-am zărit în 
jur pe nimeni care să-mi arate milă ori simpatie. Doar un zid de 
fețe dușmănoase, batjocoritoare, nerăbdătoare, sinistre. Faţa 
gloatei jalnice când asistă pe veresie la panarame sângeroase. 

e 

Dar Alatriste mă vedea. Stătea lipit de o coloană din galeria 
deschisă și de acolo privea gradena unde eram eu și alți 
osândiți, având de-o parte și de alta doi alguazili muţi ca 
pietrele. În faţa mea, în funestul ritual, era un bărbier acuzat de 


131 


blasfemie și pact cu diavolul, un bărbat scund și murdar, care 
sughița de plâns, ţinându-și capul în mâini, căci nimeni nu-l 
putea scăpa de suta de bice și de anii de vâslit pe galerele 
Regelui, seniorul nostru. Căpitanul s-a mișcat ușor prin gloată, 
așezându-se astfel încât să-l pot zări, dacă-l priveam, dar nu mai 
puteam să văd nimic, cufundat cum eram în chinurile propriului 
meu coșmar. Lângă Alatriste, un mojic gătit și grosolan făcea 
haz de noi, cei de pe estradă, arătându-ne, printre glume, 
ciracilor lui, iar la un moment dat chiar a glumit, arătându-mă. 
Chipul obișnuit al căpitanului a oglindit furia neputincioasă din 
ultimele zile; din acea pricină s-a întors, ușor și fără să vrea, 
spre mitocan, dându-i, parcă din neatenţie, un cot al naibii de 
dureros în ficați. Celălalt abia s-a întors spre căpitan, dar 
plângerea i-a murit pe buze când a zărit, pe sub travestiul 
pelerinei scurte și borul pălăriei, ochii albaștri-verzui ai lui Diego 
Alatriste, care îl priveau atât de stropșiţi și reci, că imediat a 
tăcut, prudent, ca un mielușel. 

Alatriste s-a dat ceva mai încolo și atunci l-a văzut mai bine 
pe Luis de Alquézar în lojă. Secretarul regal se distingea între 
înalții funcționari datorită crucii Ordinului de Calatrava, brodată 
pe pieptar. Era îmbrăcat în negru și-și ţinea ţeapăn capul 
rotund, cu păr rar și urât, peste gulerul apretat, care îi conferea 
aerul liniștit și grav al unei statui. Dar își mișca ochii vicleni ba 
într-o parte, ba într-alta, ca să nu piardă nimic din ce se 
petrecea. Uneori, privirea-i ticăloasă zăbovea pe chipul fanatic 
al lui fray Emilio Bocanegra și amândoi păreau să se înțeleagă 
perfect în sinistra lor neclintire. Sub privirea nepăsătoare a celui 
de-al patrulea Felipe, ei întruchipau nespus de bine puterile 
autentice de la Curtea cu funcţionari corupți și preoți fanatici; iar 
Regele vedea cum supușii îi erau condamnaţi la arderea pe rug 
și nu mișca niciun deget, ci doar se întorcea spre Regină ca să-i 
lămurească amănuntele, pe după mănușă ori ducând la gură o 
mână albă cu vene albăstrii. Galant, gentil, afabil și debil, 
augustă jucărie a tuturor, hieratic și privind mereu la cer, căci 
nu putea privi în pământ, neputând să ţină pe umerii-i regali 
magnifica moștenire a bunicilor, târându-ne pe toţi chiar pe 
buza prăpastiei. 

Situaţia mea n-avea ieșire, așa că, poate, de n-ar fi foșgăit 
prin piață poterași, alguazili, oamenii Inchiziției și guarzii 
Regelui, Diego Alatriste ar fi comis vreo faptă disperată și 


132 


eroică. Cel puţin, așa cred că ar fi făcut, de-ar fi avut ocazia. Dar 
totul era zadarnic, timpul gonea în detrimentul lui și al meu. 
Deși don Francisco de Quevedo sosise la vreme (dar nu se știa 
cu ce), odată ce aveam să fiu ridicat în picioare și dus spre 
podiumul unde se citeau sentințele, nici măcar Regele, seniorul 
nostru, ori Papa de la Roma nu-mi mai puteau schimba ursita. 
Chinuit de acest gând, a observat brusc că Luis de Alquézar îl 
privea. Era greu să bănuiască așa ceva, căci, bine înfășurat în 
mantie, Alatriste stătea în mijlocul gloatei. Dar a observat pe 
nepusă masă că Alquézar îl privea și apoi se întorcea spre fray 
Emilio Bocanegra, care, ca și cum tocmai ar fi primit un mesaj, 
se întorcea și scruta gloata, căutând parcă pe cineva. Alquézar 
ridicase încetișor o mână la piept și părea să caute iar pe cineva 
în norodul din stânga lui Alatriste, fiindcă ochii i s-au oprit într- 
un punct de-acolo; mâna s-a ridicat și s-a pus ușurel, de două 
ori, apoi secretarul regal s-a uitat iar la căpitan. Alatriste s-a 
întors și a observat două-trei pălării care se mișcau printre 
oameni, apropiindu-se de stâlpii galeriei deschise. 

instinctul de soldat și-a spus cuvântul înaintea minţii și a luat 
hotărâri nimerite. In înghesuiala din piaţă nu erau de niciun folos 
spadele de Toledo, așa că a pus mâna pe jungherul de la șoldul 
stâng și l-a scos din faldurile mantiei scurte. A dat înapoi, 
amestecându-se cu gloata. In faţa primejdiei sigure, era nespus 
de lucid, iar gesturile și vorbele îi erau de o zgârcenie practică. 
A mers pe lângă zăplazul arenei, a văzut că pălăriile se opreau, 
șovăitoare, chiar unde stătuse el înainte; aruncând o privire în 
lojă, a observat că Luis de Alquézar continua să se uite, 
nerăbdător, iar neclintirea protocolară nu izbutea să-i ascundă 
nervii. Alatriste s-a depărtat iar spre celălalt capăt al pieţei, 
printre coloanele dinspre Calle de la Carne, și a reapărut lângă 
estradă, chiar în colţ. Nu mă putea vedea, dar întrezărea profilul 
lui Alquézar. S-a bucurat tare că n-avea pistol (era oprit, iar prin 
gloată era riscant să-l porţi), fiindcă i-ar fi venit greu să nu urce 
pe estradă, ca să-i zboare secretarului regal fuduliile dintr-un 
foc. „Dar ai să mori”, a jurat în sinea lui, pironindu-i cu privirile 
profilul odios. „Și până în ziua morții, amintindu-ţi vizita mea de- 
acum două nopţi, n-ai să mai poţi dormi nicicând liniștit.” 

Il aduseseră pe estrada pe bărbierul acuzat de blasfemie și 
începeau să citească lunga istorie a crimei lui și sentinţa. 
Alatriste credea că eu veneam după bărbier și încerca să-și 


133 


croiască drum ca să ajungă mai aproape și să mă vadă, când a 
observat iar că pălăriile se apropiau primejdios de mult. Erau 
bărbaţi dârzi, fără îndoială. Unul rămăsese în urmă, întârziind de 
parcă privea altundeva, dar ceilalţi doi - o pălărie neagră și alta 
castanie, cu pană lungă - își urmau drumul, gonind prin 
mulțime. Trebuia să se pună la adăpost, așa că Diego Alatriste 
s-a văzut nevoit să uite de mine și să dea înapoi, în galerie. În 
mijlocul norodului n-avea nici cea mai mică șansă, și chiar dacă 
ar fi apelat la Sfântul Oficiu, toţi acei pierde-vară ar fi dat pe loc 
o mână de ajutor urmăritorilor. Scăparea îi era la câţiva pași. O 
ulicioară foarte îngustă, cu două coturi, care dădea în Plaza de 
la Provincia, unde în astfel de zile bărbații își făceau nevoile, în 
ciuda crucilor și sfinţilor puși de locuitorii ei la fiece cotitură, 
pentru a-i descuraja pe doritori. A luat-o într-acolo și, înainte de 
a intra pe ulicioara îngustă, pe care nu putea trece ușor decât 
un suflet, a văzut peste umăr că doi indivizi ieșeau din gloată, 
pe urmele lui. 

Nici măcar n-a stat să-i privească. Și-a deschis la iuțeală 
cheotoarea, și-a răsucit mica pelerină pe braţul drept, ca un 
scut, iar cu dreapta a scos vizcaina, spre marea spaimă a unui 
nenorocit care se ușura și care, văzându-i manevra, a șters-o 
degrabă, închizându-se la prohab. Nedându-i nicio atenţie, 
Alatriste s-a sprijinit cu un umăr de peretele care duhnea, ca și 
țărâna, a urină și jeg. Grozav loc pentru o bătaie în șurie, s-a 
gândit, proptindu-se zdravăn și întorcându-se, cu vizcaína în 
mână. Grozav loc, pe legea mea, de unde să pleci în bună 
tovărășie spre iad. 

a 

Când primul urmăritor a dat colțul pe străduța lată de doar 
câțiva coți, Alatriste i-a zărit privirea îngrozită de licărul 
jungherului scos din teacă. A mai văzut mustața uriașă cât 
garda unei săbii și perciunii groși de fanfaron, apoi s-a aplecat 
ca fulgerul și i-a trasat nou-venitului curba unei spintecături de 
șuriu. A ridicat arma sus din aceeași mișcare și i-a tăiat gâtul, iar 
celălalt s-a prăbușit, fără să poată zice nici măcar Sfântă 
Măiculiță, străpuns de moarte în drum, iar viața i s-a scurs odată 
cu șuvoiul de sânge din beregată. 

Al doilea urmăritor era Gualterio Malatesta, și mare păcat că 
nu fusese primul. Alatriste i-a recunoscut pe loc silueta neagră și 
slabă. După întâlnirea neașteptată, grăbit și ocupat să-l 


134 


urmărească pe căpitan, italianul nu scosese niciun fier din 
teacă, așa că a dat înapoi dintr-un salt, chiar când camaradul lui 
cădea străpuns de jungher, iar căpitanul l-a lovit tare cu cuțitul 
de parlagiu, de-a zburat cât colo. Ulicioara era strâmtă și n- 
aveai loc să te arăţi iscusit, așa că Malatesta, pitindu-se cum 
putea în spatele camaradului care trăgea să moară, a scos 
vizcaina și, apărându-se cu pelerina, în stilul căpitanului, s-a 
prins într-o luptă corp la corp cu pumnalul, înfruntându-l scurt 
pe Alatriste, pe când loviturile se duceau și veneau cu mare 
îndemânare. Pumnalele sfâșiau cu zgomot postavul, scrâșneau 
pe pereţi, căutau furioase dușmanul, iar ambii luptători tăceau 
mâlc, păstrându-și aerul pentru gâfâieli. În ochii italianului se 
mai citea încă surpriza (de astă dată, ce mai fecior de lele, nu 
mai cânta tiruri-ta-ta) când jungherul căpitanului a dat de 
moale, dincolo de scutul pelerinei, pe care celălalt o ţinea sus, 
încercând să lovească jos, tot din spatele camaradului care 
zăcea cu un pumnal înfipt în beregată între ei, deja la dracul ori 
în drum spre el. Pe italian l-a durut lovitura, s-a împiedicat, 
Alatriste l-a lovit strâns, întinzându-se peste cel căzut, iar 
pumnalul lui Malatesta i s-a încurcat în pieptar și, când să iasă, |- 
a atins, printre nasturi și găitane care săreau cât colo. S-au 
apucat cu brațele apărate în pelerine, cu chipurile atât de 
apropiate unul de celălalt, că Diego Alatriste a simţit în față 
suflarea dușmanului, înainte ca Malatesta să-l scuipe în ochi. A 
clipit, orbit, dându-i celuilalt ocazia să-i înfigă pumnalul cu atâta 
forţă, că de nu s-ar fi interpus centironul de piele, i-ar fi ieșit pe 
partea cealaltă. Dar i-a tăiat hainele și carnea, iar pe Alatriste l- 
au trecut un tremur nervos și o durere ascuțită când tăișul de 
oțel i-a atins osul șoldului. S-a temut să nu leșine, și-a lovit 
dușmanul peste obraz cu mânerul jungherului, iar sângele i-a 
curs italianului dinspre sprâncene peste ciupiturile de vărsat și 
cicatricele de pe chip, ca și peste mustăcioara fin desenată. 
Acum, în licărul ochilor lui ficși și îndărătnici, ca de șarpe, se 
citea frica. Alatriste și-a tras cotul în spate și a lovit la nesfârșit 
cu stiletul, în capă, în pieptar, în văzduh, în perete și, de două 
ori, în cele din urmă, în celălalt. Malatesta a mârâit de durere și 
furie. Sângele îi curgea peste ochi, dar continua să lovească 
orbește cu stiletul, dând prin surprindere lovituri foarte 
primejdioase. Fără lovitura din frunte, mai primise cel puţin alte 
trei. 


135 


S-au înfruntat o veșnicie. Erau sfârșiţi, iar pe căpitan îl chinuia 
rana de la șold; dar era în avantaj. Era doar o chestiune de timp, 
și Malatesta se pregătea să moară, încercând să-l târască pe 
dușman după el, sufocat de ură. Nici nu-i trecea prin minte să 
implore să fie cruțat. Erau doi meseriași conștienți de ceea ce 
făceau, zgârciţi cu insultele ori vorbele zadarnice, care se 
băteau amănunţit și cât mai bine cu putinţă. Conștiincios. 

Atunci a sosit al treilea, îmbrăcat și el ca pentru luptă, cu 
barbă, diagonală pentru sabie și o droaie de fierăraie pe el, dând 
colțul ulicioarei și căscând ochii cât talerul în fața panaramei la 
care nimerise: unul înjunghiat, altul mort, doi care continuau să 
se lupte în pumnale și pavajul îngust, plin cu bălți unde se 
amestecau sângele și urina. A amuţit o clipă, a șoptit „Doamne 
lisuse Hristoase” și a pus mâna pe jungher; dar nu putea trece 
peste Malatesta care, slăbit, se ţinea în picioare doar rezemat 
de perete, nici peste obstacolul ridicat între el și căpitan de 
trupul celuilalt camarad. Așa că, la capătul puterilor, Alatriste s- 
a debarasat de pradă, continuând să dea în gol cu stiletul. l-a 
spintecat pentru ultima oară falca lui Malatesta și a avut, până 
la urmă, satisfacția de a-l auzi blestemând într-o italiană neaoșă. 
Malatesta i-a aruncat pelerina scurtă, ca să-i blocheze vizcaína, 
și a luat-o la goană în susul ulicioarei, spre Plaza de la Provincia, 
de-a dreptul sufocat. 

Alatriste a ieșit de pe străduţă, a lăsat-o în urmă și și-a 
potrivit hainele. Își pierduse pălăria în încăierare, avea pe haine 
sângele celorlalţi, iar al lui picura de sub pieptar în nădragii 
bufanţi; pentru orice eventualitate, s-a dus spre biserica Santa 
Cruz, cea mai apropiată, să se ascundă. A stat ceva vreme 
liniștit pe scări, lângă ușă, trăgându-și sufletul, gata să intre la 
primul semn de primejdie. Îl durea șoldul. A scos o năframă din 
buzunarul mare al pelerinei și, după ce și-a căutat rana cu două 
degete și a simţit că nu era mare, și-a pus-o pe ea. Tot Madridul 
vorbea doar despre autodafe. 

(J 

Trebuia să ne vină rândul mie și nefericiților de după mine. 
Bărbierului acuzat de blasfemie tocmai îi dădeau patru ani de 
galeră și o sută de bice; nefericitul își răsucea mâinile pe 
podium, cu capul plecat și smiorcăindu-se, făcând aluzie la soţia 
și cei patru fii ai săi. Pentru a cere clemența pe care nimeni n- 
avea să i-o arate. Oricum, scăpase mai ușor decât cei ce se 


136 


îndreptau tocmai acum, cu coroza și pe catârci, spre rugul din 
Puerta de Alcalâ, unde, înainte de căderea serii, aveau să se 
facă friptură. 

Urmam eu și eram atât de deznădăjduit și rușinat, încât m-am 
temut că aveau să mă lase picioarele. Piaţa, balcoanele pline de 
lume, draperiile, alguazilii și oamenii Sfântului Oficiu din jur mă 
ameţeau nespus. Voiam să mor pe loc, fără strădanii și 
speranţe. Dar știam deja că n-aveam să mor, că aveam să fiu 
condamnat la mulţi ani de temniță și că, poate, la vârsta 
potrivită, aveam să fiu trimis la galere. Totul îmi părea mai rău 
ca moartea, așa că am invidiat aroganţa cu care preotul 
recalcitrant se ducea la rug fără să ceară clemenţă și fără să 
abjure. Și mi s-a părut mai ușor să mor decât să rămân în viaţă. 

Pe când terminau cu bărbierul, am văzut că un inchizitor 
gulerat își consulta pergamentele, apoi mă privea. Era deja 
hotărât; am aruncat o ultimă privire lojii de onoare, unde 
Regele, seniorul nostru, se apleca ușor ca să-i spună ceva la 
ureche Reginei, care a părut să surâdă. Vorbeau, fără îndoială, 
de vânătoare, ori cochetau, ori naiba știe ce făceau, pe când jos 
monahii își făceau de cap după voia lor. In galeria deschisă, 
norodul aplauda sentința dată bărbierului și-și râdea de plânsul 
lui, încântat că urma alt osândit. Inchizitorul și-a consultat iar 
foile, s-a uitat la mine și le-a mai controlat o dată. Soarele cădea 
ca plumbul pe estradă, iar umerii îmi ardeau sub etamina din 
care era croit sambenito. Inchizitorul și-a adunat, în cele din 
urmă, foile și s-a dus domol spre pupitru, înfumurat și mulțumit 
de sine, bucurându-se de emoția pe care o trezea. M-am uitat la 
fray Emilio Bocanegra, care, nemișcat pe gradene, cu sinistra-i 
sutană negru cu alb, își savura triumful. M-am uitat și la 
Alquézar în lojă, fățarnic, crud, cu crucea Ordinului de Calatrava, 
pe care pieptul lui o necinstea. Cel puţin, mi-am zis - asta îmi 
era, pe Sfântul Dumnezeu, singura mângâiere -, nu l-aţi putut 
aduce aici și pe Alatriste. 

Inchizitorul ajunsese în faţa pupitrului, domol, ceremonios, 
gata să-mi strige numele. Atunci, un cavaler colbuit, îmbrăcat în 
negru, s-a năpustit în loja secretarilor regali. Purta haine de 
drum, cizme înalte de călărie, pătate cu noroi, pinteni și părea 
să fi călărit fără răgaz, omorând câte un cal la fiecare poștă. Cu 
o mapă de piele în mână, s-a dus drept la secretarul regal. Au 
schimbat câteva vorbe și Alquézar, luând mapa nerăbdător, a 


137 


deschis-o și a aruncat o privire în ea, apoi a privit rând pe rând 
la mine, la fray Emilio Bocanegra și iar la mine. Cavalerul 


îmbrăcat în negru s-a întors și, în sfârșit, l-am recunoscut. Era 
don Francisco de Quevedo. 


e 10 e 


Ultima răfuială 


Rugurile au ars toată noaptea. Gloata a rămas până târziu, 
spre zori, în Puerta de Alcalá, chiar și când din osândiţi nu mai 
rămăseseră decât oase arse, scântei și scrum. Din văpăile 
strălucitoare suiau coloane de fum de un roșu cenușiu, pe care 
palele de vânt le răsuceau uneori, ducând mulţimii duhoarea 
puternică, acră, de lemn și carne arsă. 

Tot Madridul era acolo: de la preacinstitele neveste, hidalgii 
gravi și oamenii respectabili, la norodul cel mai mișel. 
Șmecherașii făceau zarvă, alergându-se în jurul jarului 
înconjurat de alguazili. Nu lipseau nici vânzătorii ambulanți, nici 
cerșetorii, toţi își umpleau buzunarele. Actul li se părea tuturor - 
ori, cel puţin, așa arătau - sfânt și limpede. Spania nefericită, 
dispusă, în iureșul petrecerilor, al unui Te Deum ori al rugurilor 
splendide, să uite mereu că era prost guvernată, că pierduse 
flota din Indii și fusese înfrântă în Europa își era încă o dată 
credincioasă sieși. 

— E respingător, a zis don Francisco de Quevedo. 

Marele scriitor satiric era, așa cum v-am mai lămurit, domniile 
voastre, cum nu se putea mai catolic, în spiritul veacului și 
patriei lui, dar își tempera pornirile graţie culturii adânci și 
umanismului neîntinat. În acea noapte stătea neclintit, încruntat 
și privea în foc. Osteneala călătoriei în goana calului i se pusese 
pe chip și în voce; deși în glas oboseala îi părea veche de 
veacuri. 

— Biata Spanie, a adăugat în șoaptă. 

Un rug s-a prăbușit sfârâind, într-un nor de scântei, luminând, 
lângă poet, chipul împietrit al căpitanului Alatriste. Gloata a 
izbucnit în aplauze. Văpăile roșietice luminau până departe 
zidurile singuraticilor augustini și, lângă noi, sulița din piatră de 
la răscrucea drumeagurilor spre Vicálvaro și Alcalá, unde cei doi 
prieteni stăteau oarecum retrași. Erau acolo încă de la început și 
tăifăsuiau liniștit. Dar au tăcut când, după ce călăul a strâns de 

139 


trei ori funia în jurul gâtului Elvirei de la Cruz, vreascurile și 
lemnele au trosnit sub leșul bietei novice. Dintre toți osândiţii, 
numai preotul fusese ars de viu; rezistase bine până aproape de 
sfârșit, refuzând să se spovedească monahului care îl urmărea și 
înfruntând prima flacără cu o liniște reţinută. Păcat că la sfârșit, 
cu flăcările până la genunchi - l-au ars încet-încet, cu milă, ca 
să-i dea timp să se căiască - s-a cam pierdut cu firea și, la 
capătul supliciului, urla ca din gură de șarpe. Dar să se știe: în 
afară de Sfântul Laurenţiu, nimeni nu-i perfect pe rug. 

Don Francisco și căpitanul Alatriste vorbiseră mult și 
amănunţit despre mine; dar la acele ceasuri eu dormeam sfârșit 
și în cele din urmă liber, în casa noastră din Calle del Arcabuz, 
mămos îngrijit de Caridad Lebrijana, dormeam profund, de 
parcă simţeam nevoia - așa cum și trebuia - să fac din 
peripeţiile ultimelor zile doar un simplu coșmar. La lumina 
rugurilor din Puerta de Alcalá, poetul îi istorisise în amănunt 
căpitanului călătoria lui grăbită și riscantă în Aragon. 

Pista oferită de favorit fusese aur curat. Cele patru vorbe 
ticluite de don Gaspar de Guzmán la Prado - Alquézar. Huesca. 
Cartea verde - erau de ajuns ca să-mi salveze viața, legându-l 
de mâini și de picioare pe secretarul regal. Alquézar era numele 
nu doar al dușmanului, ci și al satului aragonez unde se născuse 
și spre care gonise don Francisco de Quevedo, lăsând laţi unul 
după altul caii de poștă (unul chiar la Medinaceli) pe drumul 
regal, într-o încercare disperată de a întrece timpul. Cât despre 
cartea verde, numită și a daniilor și privilegiilor, căci așa li se 
spunea cataloagelor, listelor și registrelor de familie de care 
dispuneau ele ori parohiile, ea vorbea despre strămoși. De cum 
a ajuns la Alquézar, folosindu-și numele vestit și paralele dăruite 
de contele de Guadalmedina, don Francisco a izbutit să-și bage 
nasul în arhivele locale. Spre surpriza lui, și-a găsit în ele 
ușurarea și bucuria, căci i-au confirmat ceea ce contele de 
Olivares știa deja, graţie propriilor limbi: Luis de Alquézar avea 
și el sângele spurcat, fiindcă genealogia lui înregistra - ca 
pentru aproape jumătate din spanioli, de altfel - o ramură 
evreiască despre care actele confirmau că se convertise prin 
1534. Strămoșii evrei anulau hrisoavele de cavaler ale 
secretarului regal; dar, când până și dovezile de sânge 
nespurcat se cumpărau, cu prețul cuvenit pentru fiecare bunic, 
totul fusese perfect dat uitării când se adunaseră probele și se 


140 


alcătuiseră dosarele necesare pentru ca Luis de Alquezar să 
acceadă la gradul de înalt funcţionar al Curţii. Cum era și 
cavaler al Ordinului de Calatrava, care nu admitea decât bărbaţi 
care se dovediseră a fi creștini din moși-strămoși și ai căror 
străbuni nu se înjosiseră practicând meşteşuguri manuale, 
documentele calpe și practicile corupte erau flagrante. 
Dezvăluirea veștii (un simplu sonet de-al seniorului de Quevedo 
ar fi fost de ajuns), întărită de cartea verde pe care poetul o 
târguise de la parohul din Alquézar pe o punguţă frumușică, 
doldora de scuzi din argint, îi putea lua secretarului regal 
cinstea, sutana Ordinului de Calatrava, funcţia de la Curte și cea 
mai mare parte a privilegiilor de hidalg și cavaler. Firește, 
Inchiziția, fray Emilio Bocanegra și însuși Olivares erau la curent; 
dar în lumea noastră lacomă, ipocrită și falsă, sus-pușii, vulturi 
care trăiesc cu stârvuri, invidioșii, lașii și canaliile se acoperă 
îndeobște unii pe alţii. Atoateștiutorul, care i-a făcut, a tunat și i- 
a adunat dintotdeauna, lucru foarte pe gustul lor în nefericita 
noastră Spanie. 

— Mare păcat că nu i-ai văzut faţa, căpitane, când i-am arătat 
cartea verde - osteneala poetului se vădea în vocea răgușită; 
încă mai purta hainele de călătorie colbuite și pintenii pătaţi cu 
sânge. Luis de Alquézar s-a făcut mai alb ca foile pe care i le-am 
pus în mâini, apoi mai roșu ca flăcările, și m-am temut de o 
dambla. Dar trebuia să-l scot pe Íñigo de acolo, așa că m-am 
sprijinit niţel și am zis nerăbdător: „Domnule secretar regal, nu-i 
timp de taclale. De nu oprești judecata băiatului, ești pierdut” 
Ce mai, nici măcar n-a încercat să se târguiască. Marele 
nemernic a priceput la fel de bine cum știe că într-o zi toți vom 
da socoteală în fața Atotputernicului. 

Era foarte adevărat. Înainte ca grefierul să-mi fi spus numele, 
cu îndemânarea care îi dovedea multele calități de secretar 
regal ori ce era, Alquézar ieșise din lojă ca glontele din 
muschetă și se oprise drept în fața uluitului fray Emilio 
Bocanegra, cu care schimbase iute și în șoaptă niscaiva vorbe. 
Pe fața dominicanului am citit pe rând uimire, iritare și furie; 
ochii lui răzbunători l-ar fi fulgerat pe poet, dacă lui don 
Francisco de Quevedo, ostenit de călătorie, cu gândul doar la 
primejdia care încă mă mai păștea și hotărât să meargă până în 
pânzele albe, chiar atunci și în gura mare, i-ar fi păsat măcar cât 
de-o ceapă degerată de toate privirile ucigașe din lume. La 


141 


urmă, ștergându-și sudoarea cu năframa, palid iar, de parcă 
bărbierul îi luase, conştiincios, sânge, Alquézar s-a întors încet în 
lojă, la poet. În sfârșit, seniorul de Quevedo a văzut peste umăr 
cum mai în spate, lângă inchizitori, cutremurat încă de ciudă și 
furie, fray Emilio Bocanegra chema copistul; acesta l-a ascultat 
câteva clipe cu mare respect, a luat foaia de pe care se 
pregătea să-mi citească sentinţa și a pus-o deoparte, arhivând-o 
pe veci. 
e 

Alt rug s-a prăbușit cu zarvă mare, iar ploaia de scântei a 
inundat bezna, ațâțând vâlvătăile care îi luminau pe cei doi 
bărbaţi. Diego Alatriste nu se clintise de lângă poet, nici nu-și 
luase privirile de la flăcări. Sub borul pălăriei, cu mustaţa mare 
și nasul acvilin, faţa lui, slăbită de osteneală și de rana nouă de 
la șold, care, deși nu era gravă, îl durea, părea și mai slabă. 

— Păcat că n-am ajuns la vreme s-o salvez, a șoptit don 
Francisco. 

A arătat rugul cel mai apropiat, parcă stânjenit de soarta 
Elvirei de la Cruz. Nu pentru el, nici pentru căpitan, ci pentru tot 
ce-o adusese aici pe biata fată, nimicindu-i familia. Stânjenit, 
poate, și de ţara unde îi fusese menit să trăiască: haină, 
orbitoare în mărirea-i stearpă, dar indolentă și josnică în viaţa 
de zi cu zi, de care calitatea lui de om de nădejde și stoica lui 
resemnare, demnă de Seneca și foarte sincer creștinească, nu 
izbuteau să-l mângâie. Fiindcă dintotdeauna a fi lucid și spaniol 
a însemnat o droaie de amărăciune și prea puţine speranţe. 

— Oricum, a hotărât seniorul de Quevedo, asta a fost voia 
Domnului. 

Diego Alatriste nu și-a dat imediat cu părerea. Voia Domnului 
sau a necuratului, oricine-ar fi fost, el continua să tacă, privind 
poterașii, rugurile și gloata pe fondul vâlvătăilor. Incă nu voise 
să vină la mine, pe Calle del Arcabuz, deși seniorul de Quevedo 
și, mai apoi, Martin Saldaña, pe care îl căutaseră toată după- 
amiaza, îi spuseseră că, pentru moment, n-avea de ce să se 
teamă. Totul părea făcut cu atâta discreţie, că nici măcar de 
mardeiașul mort pe ulicioară nu se aflase; nimeni n-avea vești 
nici despre înjunghierea lui Gualterio Malatesta. Așa că, de cum 
îi oblojiseră rana la spiţeria lui Fadrique Chiorul, Alatriste 
plecase cu don Francisco la rugurile din Puerta de Alcală; 
rămăsese acolo, lângă poet, până când, în jarul rugului ei, din 


142 


Elvira de la Cruz nu mai rămăseseră decât scrum de oase și 
cenușă. O clipă, căpitanul crezuse că-l zărea iar în mulţime pe 
Jerónimo de la Cruz, ori cel puţin umbra fantomatică a fratelui 
mai mare, singurul supravieţuitor al familiei nimicite; dar bezna 
și gloata se închiseseră pe loc peste chipu-i mascat, dacă fusese 
într-adevăr el. 

— Nu, a zis în cele din urmă Alatriste. 

Vorbise cu atâta întârziere, că don Francisco nici nu se mai 
aștepta să-l audă, și s-a uitat la el amuzat și surprins, încercând 
să-și dea seama la ce se referea. Căpitanul a continuat să 
privească focul, nepăsător; abia mai târziu, după altă pauză 
lungă, s-a întors domol către seniorul de Quevedo: 

— Dumnezeu n-are nimic de-a face cu asta. 

Spre deosebire de ochelarii poetului, în ochii lui albaștri-verzui 
nu lucea lumina rugurilor: păreau mai curând două bălți limpezi 
de apă îngheţată. Ultimele vâlvătăi făceau umbrele și luminile 
roșietice să danseze pe profilu-i taciturn, ascuţit ca tăișul 
stiletului. 

e 

Mă făceam că dorm. Caridad Lebrijana stătea la căpătâiul 
patului în care mă culcasem după cină și după baia fierbinte 
făcută într-un lighean adus din speluncă; mă veghea, cârpind 
lenjeria căpitanului la flacăra lumânării. Cu ochii închiși, mă 
bucuram de căldura patului, într-o plăcută somnolenţă care, 
printre altele, îmi îngăduia să nu răspund la întrebări și să nu 
vorbesc pentru nimic în lume de ultima păţanie, la care, de cum 
mă gândeam, căci nu puteam să uit groaznicul sambenito, mă și 
copleșea rușinea. Căldura cearșafurilor, buna tovărășie a 
Lebrijanei, faptul că mă știam iar între prieteni și, mai ales, 
putinţa de a sta liniștit, cu ochii închiși, pe când lumea de care 
uitasem dădea roată afară, mă cufundau într-un somn aidoma 
fericirii; una și mai mare la gândul că nimeni, în temniță, nu-mi 
smulsese nicio vorbă care să-l poată incrimina pe Diego 
Alatriste. 

N-am deschis ochii când i-am auzit pașii pe scară, nici când, 
cu un țipăt înăbușit, Lebrijana a scăpat lucrul pe podea și i s-a 
aruncat în braţe. Am ascultat șoaptele reţinute, sunetul câtorva 
sărutări în tavernă, murmurul de protest al oaspetelui, noi 
șușoteli și, în cele din urmă, zgomotul ușii închise și pașii care 
coborau scara. Mă credeam singur când, după o lungă tăcere, 


143 


cizmele căpitanului au sunat iar pe podea, apropiindu-se de pat 
și oprindu-se lângă mine. 

Eram gata-gata să deschid ochii, dar n-am făcut-o. Știam că 
mă văzuse în piață, acoperit de oprobriu, printre osândiţi. Nu 
puteam uita că, nedând ascultare poruncilor lui, mă lăsasem 
prins ca prostănacul în noaptea când atacaseră mănăstirea 
benedictinelor. Ce mai, încă nu eram în stare să-i înfrunt 
întrebările ori reproșurile, nici tăcerea din priviri. Așa că nu m- 
am clintit și am continuat să respir regulat, făcându-mă că 
dorm. 

Mult timp nu s-a petrecut nimic. Firește, mă privea la flacăra 
lumânării pe care Lebrijana o lăsase aprinsă. Nu se auzea niciun 
zgomot, nici răsuflarea lui, nimic-nimic. Dar, tocmai când 
începusem să mă îndoiesc că era într-adevăr acolo, i-am simţit 
mâna, palma aspră mi s-a pus o clipă pe frunte, cu o duioșie 
caldă, neașteptată. A ţinut-o niţel așa, liniștit, apoi a luat-o 
brusc. Am auzit cum se depărta, deschidea dulapul din perete, 
lovea un pahar de o garafă cu vin și hârșâia un scaun, trăgându- 
| pe podea. A 

Am deschis precaut ochii. In lumina slabă din odaie, am văzut 
că Diego Alatriste își scosese pieptarul, hainele și spada; stătea 
la masă și bea tăcut. Vinul gâlgâia ori de câte ori își turna în 
pahar, iar el bea pe îndelete, metodic, de parcă n-avea nimic 
altceva de făcut pe lume. Flacăra gălbuie zăbovea pe pata 
nespus de luminoasă a cămâășii, pe racursiul feței, pe părul 
retezat scurt și pe mustatța ţeapănă de soldat. Tăcut și 
nemișcându-se decât ca să bea, stătea cu geamul deschis, prin 
care se insinuau, în negură, acoperișurile și coșurile de fum din 
jur. Printre ele licărea o singură stea, liniștită, mută, rece. 
Alatriste privea, încăpățânat, în gol ori își vedea năzăririle 
hoinărind în beznă. Îi știam bine ochii tulburi de vin și eram în 
stare să-i ghicesc fără strădanii: absenţi și albaștri-verzui. La 
cingătoare, unde bandajele musteau de sânge, o pată creștea 
domol, întinzându-se pe cămașă. Părea resemnat și singur ca 
steaua ce clipea afară, în noapte. 

e 

Două zile mai târziu, soarele strălucea pe Calle de Toledo, 
lumea era iar mare și plină de speranțe, iar tinerețea îmi dădea 
ghes. Stăteam în pragul Tavernei Turcului, copiam caligrafic 
ceea ce Licenţiatul Calzas îmi aducea din Plaza de la Provincia și 


144 


priveam iar viaţa cu încrederea și puterea de a mă reface după 
puzderia de nenorociri, graţie sănătăţii perfecte și tinereții. Din 
când în când, ridicam ochii la zarzavagioaicele de la tarabele de 
pe cealaltă parte a uliţei, la găinile care ciuguleau resturi, la 
micile haimanale care se alergau printre grajduri și la trăsurile în 
trecere, ori ascultam susurul vorbelor din speluncă. Eram cel 
mai mulţumit puști de pe lume. Chiar și stihurile pe care le 
copiam mi se păreau cele mai frumoase ticluite vreodată: 


Ochii mi-i va închide cea de pe urmă 
umbră ce-mi aduce ziua luminoasă 

și sufletul mi-l va elibera, bucuroasă 
să-și vadă viu dorul ce nu se curmă. 


Erau de don Francisco de Quevedo și mi se păruseră într-atât 
de fermecătoare când le recitase fără ifos, între două duști de 
San Martin de Valdeiglesias, că n-am șovăit nicio clipită și i-am 
cerut îngăduinţa de a le copia cu cele mai elegante litere pe 
care le știam. Don Francisco era înăuntru, cu căpitanul și ceilalţi: 
Licenţiatul, Perez Diaconul, Juan Vicuña și Fadrique Chiorul, și 
sărbătoreau cu toţii, cu o ciutură de vin din cel mai bun, cu 
cârnaţi și pastramă sărată și uscată de iepure, deznodământul 
fericit al pățaniei mele, despre care nimeni nu sporovăia pe faţă, 
dar pe care toţi o ţineau bine minte. Toţi îmi mângâiaseră părul 
ori mă sărutaseră drăgăstos, pe măsură ce soseau la crâșmă. 
Don Francisco îmi adusese un volum de Plutarh, ca să am pe ce 
să învăţ să citesc, Diaconul un rozariu din argint, Juan Vicuña o 
pafta de bronz, pe care o purtase în Flandra, iar Fadrique Chiorul 
- care făcea parte mai curând din confreria avarilor, fiind prea 
puţin dornic de cheltuieli - o uncie dintr-un leac de la spiţerie, 
foarte potrivit, zicea, ca să sporească sângele și să reînflorească 
bujorii în obrajii unui puști care, ca mine, trecuse nu de mult prin 
atâtea chinuri. Eram deci băiatul cel mai cinstit și mai fericit din 
toate Spaniile, când, muind în călimară una dintre bunele pene 
de gâscă ale Licenţiatului Calzas, am continuat: 


Dar nu de astă parte a apei late 
îmi va rămâne flacăra, unde ardea 
să calce știe legea, de e rea, 

și poate să străbată ape înghețate. 


145 


Când am ajuns la acest vers, am ridicat iar privirea, mâna mi- 
a rămas în aer și un strop de cerneală a căzut, ca o lacrimă, pe 
pergament. Urcând pe Calle de Toledo, se apropia trăsura bine 
cunoscută, neagră, fără blazon pe portieră, iar surugiul 
morocănos dădea bice celor două catârce. Parcă într-un vis 
nelămurit, am pus molcom deoparte foaia, pana, călimara și 
nisiparniţa și m-am ridicat în picioare, nespus de liniștit, ca și 
cum trăsura era o nălucă pe care orice gest prost calculat ar fi 
putut-o șterge de pe faţa pământului. Careta a ajuns în dreptul 
meu cu ferestruica deschisă și perdeluţele trase; înăuntru erau o 
mână albă, perfectă, câteva bucle bălaie în tirbușon și ochii de 
culoarea cerului, așa cum i-a pictat Diego Velâzquez, ai copilei 
care fusese gata să mă ducă la moarte. Trăsura a trecut prin 
fața Tavernei Turcului, iar Angelica de Alquézar mi s-a uitat 
drept în ochi; și, pe legea mea, mi-a înfiorat șira spinării și mi-a 
oprit în loc inima vrăjită, care îmi bătea gata să-mi iasă din 
piept. Așa că, fără să stau pe gânduri, am dus o mână la piept, 
părându-mi rău din tot sufletul că nu purtam lănţișorul de aur cu 
amuletă pe care mi-l dăruise, osândindu-mă la moarte. Și care, 
de n-ar fi pus Sfântul Oficiu mâna pe el, jur pe sângele 
Mântuitorului că ar fi continuat să-mi strălucească mândru pe 
piept. 

Angelica mi-a prins gestul. Surâsul drăcesc pe care îl adoram 
i-a luminat buzele. Și-a purtat la ele vârfurile a două degete, 
atingându-le cu un soi de sărut. Calle de Toledo, Madridul și 
lumea toată au devenit delicioasa armonie care m-a făcut să mă 
simt, spre bucuria mea, viu. 

e 

Am rămas neclintit în picioare încă o droaie de vreme după ce 
careta se făcuse nevăzută în susul uliţei. Apoi am luat o pană 
nouă, am ascuțit-o pe pieptar și am terminat de copiat sonetul 
lui don Francisco: 


Suflet ce într-un zeu ai stat întemnițat, 
vene care atâtea focuri ați hrănit, 
esențe care-ntru glorie v-ati consumat, 


trupul vă lasă, dar el nu v-a părăsit, 
sunteți cenușă, dar sensul l-ati păstrat; 


146 


pulbere-apoi, dar una care a iubit. 
e 

Se înnopta, dar încă nu trebuia să aprindem vreo lampă, era 
lumină destulă. Posada del Lansquenete, hanul infanteristului 
german, era pe o uliţă jegoasă, urât mirositoare și prost numită 
Calle de la Primavera, a primăverii, nu departe de Fuente de 
Lavapies, mahalaua unde găseai crâșmele și bodegile cele mai 
mizere, ca și bordelurile cele mai ticăloase din Madrid. Frânghii 
cu rufe puse la uscat se întindeau de-a latul uliței, iar între 
ferestre auzeai cum tăifăsuiau vecinii și urlau câinii. În pridvor 
se grămădise bălegar de cai și de catări, iar Diego Alatriste a 
trebuit să-și ferească cizmele de murdărie când a intrat într-un 
patio care aducea mai mult a ogradă, unde un car hârbuit, fără 
roţi, stătea cu osiile goale pe niște pietre. S-a orientat rapid, a 
luat-o pe scară și a urcat vreo treizeci de trepte, printre picioare 
i s-au prelins la voia întâmplării vreo trei-patru mâțe, apoi a 
ajuns la ultimul cat, fără să-l deranjeze nimeni. A cercetat ușile 
galeriei. Dacă spusele lui Martin Saldaña nu greșeau, era ultima 
odaie pe dreapta, chiar în colţul coridorului. S-a dus acolo, 
străduindu-se să nu facă zgomot, acoperindu-și cu pelerina 
pieptarul din piele de bivol și pistolul. În acea parte a casei n- 
auzea decât gunguritul porumbeilor pe streșini. De la catul de 
jos suia miros de tocană. Departe, o slujnică fredona ușor. 
Alatriste a stat în loc, a aruncat o privire, căutând o cale de 
retragere, s-a asigurat că spada și jungherul îi erau la locul lor, a 
scos pistolul de la cingătoare, i-a controlat încărcătura și a tras 
cocoșul cu degetul mare. Venise ceasul să încheie și ultima 
socoteală. Și-a trecut două degete peste mustață, și-a 
descopciat capa și a deschis ușa. 

Odaia era mizeră. Duhnea a închis și a singurătate. Pe masă, 
printre rămășițe de bucate, foșgăiau gândacii de bucătărie 
sculați cu noaptea în cap, așijderea celor care, după luptă, se 
pun pe jaf. Mai erau și două butelci goale, o garafă cu apă și 
căni ciobite, haine jegoase pe un scaun, un pieptar, o pălărie și 
o pelerină, toate negre, agăţate pe perete. Și un pat cu o spadă 
la căpătâi. Lângă ea stătea Gualterio Malatesta. 

Firește că, dacă italianul ar fi făcut chiar și cel mai mic gest 
de uimire, Alatriste ar fi descărcat în el, fără să-i fi spus măcar 
„ai grijă”, pistolul pe care îl ţinea la îndemână. Dar Malatesta a 
continuat să privească spre ușă, de parcă îi venea greu să-și 


147 


recunoască oaspetele, iar mâna dreaptă nici nu s-a clintit să ia 
pistolul, care zăcea și el printre cearșafuri. Stătea cu capul pe 
pernă, iar faţa îngrozitoare îi arăta cumplit, slăbită de suferință 
și cu barba nerasă de trei zile: deasupra sprâncenelor umflate 
avea o rană prost închisă, sub falca stângă o oblojeală murdară, 
iar mâinile și chipul îi erau palide, cenușii. Avea torsul despuiat 
și bandajat, cu sângele uscat pe feșe, iar după petele brune, 
Alatriste a socotit că avea cel puţin trei răni. Sărea în ochi că, în 
încăierarea de pe ulicioară, ucigașul năimit se alesese cu ce era 
mai rău. 

Continuând să-l ţintuiască cu pistolul, căpitanul a închis ușa în 
spatele lui și s-a apropiat de pat. Dușmanul părea să-l fi 
recunoscut în sfârșit, căci licărul ochilor, întețit de febră, 
devenise mai puternic; mâna lui făcea slabe încercări să apuce 
pistolul. Alatriste i-a dus ţeava armei la două degete de cap, dar 
Malatesta era prea sfârșit ca să replice. Negreșit, pierduse o 
droaie de sânge. După ce a priceput că se străduia zadarnic, s-a 
mărginit să ridice niţel capul afundat în pernă și, de sub mustata 
italienească, foarte neîngrijită acum, i s-a ițit zâmbetul 
primejdios, cunoscut de căpitan pe propria-i piele. Ostenit, 
firește. Crispat de durere. Dar tot strâmbătura fără pereche cu 
care Malatesta părea întotdeauna dispus să scape cu viață ori să 
ia drumul iadului. 

— Haida-de, a șoptit. Dar ăsta-i chiar căpitanul Alatriste. 

Avea vocea înfundată și slabă, dar vorbele ferme. Ochii negri, 
febrili, îl pironeau pe nou-venit, indiferenți la ţeava pistolului 
îndreptat spre el. 

— După câte văd, a continuat italianul, faci caritate și vizitezi 
bolnavi. 

Râdea printre dinţi. Căpitanul i-a înfruntat o clipă privirea și a 
dat deoparte pistolul, rămânând însă cu degetul pe trăgaci. 

— Sunt un bun catolic, a răspuns, glumet. 

Râsul scurt și sec al lui Malatesta, ca un scrâșnet, a crescut 
auzindu-l, dar s-a stins într-un acces de tuse. 

— Așa se zice, a încuviințat când și-a revenit. Așa se zice. 
Deși în ultimele zile ai fost și nu prea - a continuat să înfrunte 
privirea căpitanului și apoi, cu mâna cu care nu putuse apuca 
pistolul, a arătat ulcica de pe masă. Nu te superi dacă te rog să- 
mi dai niţică apă? Ai să te poţi făli și că ai dat de băut unui 
însetat. 


148 


Alatriste l-a privit scurt și s-a dus ușurel după apă, fără să-l 
piardă din ochi. Malatesta a băut lacom de două ori, privindu-l 
peste ulcică. 

— Ai venit să mă răpui pur și simplu, a întrebat, ori aștepți să- 
ți dau mai întâi amănunte despre ultimele mele treburi? 

Pusese ulcica deoparte și-și ștergea fără putere gura cu dosul 
palmei. Zâmbea ca un șarpe prins în cursă: primejdios până la 
ultima suflare. 

— N-am nevoie să-mi zici nimic - Alatriste a dat din umeri. 
Totu-i prea limpede: cursa de la mănăstire, Luis de Alquézar, 
Inchiziția. Totul. 

— La naiba. Atunci ai venit să mă ucizi și gata. 

— Așa-i. 

Malatesta a cercetat situaţia. Nu părea să fie prea 
promițătoare. 

— Așadar, faptul că n-am nimic nou pentru domnia ta îmi 
scurtează viața, a zis. 

— Mai mult sau mai puţin - acum zâmbea căpitanul, dur și cu 
primejdie. Deși am să-ţi fac onoarea de a crede că nu ești un 
palavragiu. 

Malatesta a oftat niţel și s-a mișcat, pipăindu-și bandajele. 

— Foarte cavalerește din partea domniei tale, a spus, arătând 
resemnat spre spada atârnată la căpătâiul patului. Păcat că nu-s 
mai sănătos, ca să răspund atâtor fineţuri, scutindu-te să mă 
răpui în pat ca pe-un câine. Dar ai mânuit bine spada alaltăieri, 
pe ulicioară. 

S-a mișcat iar, încercând să se așeze mai bine. Nu părea să-i 
poarte lui Alatriste mai multă pică decât cerea meseria. Dar 
ochii lui negri și febrili continuau să stea în gardă, urmărindu-l. 

— Firește... Se spune că băiatul și-a salvat pielea. E adevărat? 

— Da. 

Surâsul s-a lăţit pe faţa ucigașului năimit. 

— Îmi face mare plăcere, pe legea mea. Băiatul e curajos. Să-l 
fi văzut noaptea, la mănăstire, încercând să mă ţină la distanţă 
cu jungherul. Să fiu spânzurat, dacă mi-a făcut plăcere să-l duc 
la Toledo, cu atât mai puţin cu cât știam eu ce știam. Dar asta-i. 
Cine plătește poruncește. 

Zâmbetul îi devenise viclean. Privea din când în când pieziș la 
pistolul rămas tot între cearșafuri; căpitanul n-a mai avut nicio 
îndoială că l-ar fi folosit dacă i s-ar fi oferit ocazia. 


149 


— Mare fecior de lele mai ești, nemernicule, i-a spus. 

Celălalt s-a uitat la el cu o uimire care părea sinceră. 

— Pe toţi dracii, căpitane. Cin’ te-aude te ia drept o măicuță 
franciscană. 

Au tăcut. Tot cu degetul pe trăgaci, Alatriste a privit pe 
îndelete în jur. Locuinţa lui Gualterio Malatesta îi amintea prea 
bine de a lui, așa că nu-i era indiferentă. Intr-un anume fel, 
italianul avea dreptate. Nu erau chiar atât de departe unul de 
celălalt. 

— Chiar nu te poți mișca din pat? 

— Pe legea mea că nu - Malatesta s-a uitat iar atent la el. Ce- 
i? Cauţi un pretext? - alb și crud, surâsul i s-a lăţit iar pe față. 
Dacă ţi-e cu folos, îți pot spune povești despre oamenii pe care 
i-am răpus la iuțeală, fără să le las vreme să zică nici măcar 
„Doamne fereşte”. Treji și adormiţi, prin faţă și pe la spate, mai 
mult pe la spate decât prin faţă. Așa că nu-mi veni acum cu 
mustrări de conștiință - surâsul a lăsat loc unui râs subțirel 
printre dinţi, care scârțâia, trecând printre ei. Domnia ta și cu 
mine suntem din aceeași breaslă. 

Alatriste a privit spada dușmană. Garda ei din oțel avea tot 
atâtea urme de lovituri și ciobituri ca și a lui. Totul e la voia 
întâmplării, și-a spus. Depinde cum cad zarurile. 

— Ți-aș fi foarte recunoscător dacă ai încerca să pui mâna pe 
pistol ori pe spada aceea, a sugerat. 

Malatesta l-a pironit cu privirea, înainte de a refuza, dând 
încet din cap. 

— Nici vorbă. Mă poţi face franjuri, dar nu-s ciung. Dacă vrei 
să mă trimiţi pe cealaltă lume, apasă pe trăgaci și terminăm în 
doi timpi și trei mișcări. Cu oleacă de noroc, la ora cinei sunt în 
iad. 

— Nu-mi place să mă joc de-a călăul. 

— Atunci du-te la plimbare. Sunt prea slab ca să pot trăncăni. 

Și-a sprijinit iar capul pe pernă, a închis ochii, fredonând tiruri- 
ta-ta, și a părut să nu-i mai pese de nimic. Alatriste a rămas în 
picioare, cu pistolul în mână. Prin fereastră, auzea bătăile 
ceasului la o biserică din depărtare. În cele din urmă, Malatesta 
n-a mai fluierat. Și-a trecut mâna peste sprâncenele umflate, 
apoi peste faţa ciupită de vărsat și cicatrice și s-a uitat iar la 
căpitan. 

— Ei? Te-ai hotărât? 


Alatriste n-a răspuns. Totul friza grotescul. Nici chiar Lope n-ar 
fi îndrăznit să scrie o asemenea piesă de teatru, ca nu cumva 
gloata care privea panarama în picioare să nu bată din picioare 
în corral. S-a apropiat puţin de pat, cercetând rănile dușmanului. 
Arătau și miroseau urât. 

— Nu-ţi face iluzii, a zis Malatesta, încercând să-i ghicească 
gândurile. O să ies eu și din asta. Noi, ăștia din Palermo, suntem 
soi rău și ăsta nu piere. 

Voia să-l omoare. Nu încăpea îndoială. Diego Alatriste voia să- 
| ucidă pe mișelul care pusese atât de grabnic în primejdie viaţa 
lui și a prietenilor lui; a-l lăsa cu viaţă era o adevărată 
sinucidere, ca și cum ai fi lăsat un șarpe veninos în odaia unde 
aveai de gând să tragi un pui de somn. Voia și trebuia să-l 
omoare pe Gualterio Malatesta; dar nu așa, ci înarmaţi și față în 
față, ascultându-i gâfâitul în luptă și horcăiala în agonie. Atunci 
s-a gândit că nu era nicio grabă, putea foarte bine să aștepte. La 
urma urmelor, oricât s-ar fi străduit și complăcut italianul să se 
compare cu el, nu erau chiar egali. Poate că erau în faţa 
Domnului, a diavolului ori a oamenilor, dar nu în sinea lor, în 
afară de cum vedeau zarurile pe postav. Și de faptul că, de-ar fi 
schimbat rolurile, Malatesta l-ar fi ucis deja pe Alatriste; dar 
căpitanul stătea în loc, cu spada în teacă și degetul nehotărât pe 
trăgaciul pistolului. 

Atunci s-a deschis ușa și s-a ivit în prag o femeie. Era încă 
tânără, purta o bluză și o fustă sărăcăcioase de culoarea 
cenușei. Ducea un coș cu cearșafuri curate și o damigeană cu 
poșircă și, zărind un străin în odaie, și-a înăbușit un strigăt și i-a 
aruncat lui Malatesta o privire speriată. Damigeana i-a căzut la 
picioare și s-a spart în împletitura de răchită. Nici nu s-a mișcat, 
nici n-a mai zis vreo vorbă, dar s-a uitat înspăimântată la ei. 
Diego Alatriste a știut, dintr-o privire, că nu se temea pentru ea, 
ci pentru rănitul din pat. După toate altele, și-a zis ironic în sinea 
lui, chiar și șerpii au soaţă. Și se împerechează. 

S-a uitat calm la muiere. Era slăbănoagă și vulgară. De o 
tinereţe ofilită, cu cearcănele de istov pe care doar un anume 
soi de viață le grămădește în jurul ochilor. „Fir-aș să fiu, parcă-i 
Caridad Lebrijana.” Căpitanul a văzut poșirca din damigeana 
spartă, care se întindea ca sângele pe podea. A lăsat capul în 
jos, a tras grijuliu trăgaciul pistolului și l-a pus la cingătoare. A 
făcut-o încet, parcă temându-se să nu uite ceva ori gândindu-se 


151 


altundeva. Fără să spună nimic și fără să întoarcă privirea, a dat 
ușurel femeia la o parte și a ieșit din odaia care duhnea a 
singurătate și înfrângere, foarte asemănătoare odăii lui și 
celorlalte locuri cunoscute de-a lungul vieții. 
(J 

Ajuns în galerie, s-a pus pe râs și nu s-a mai oprit cât a 
coborât scările în uliţă, încopciindu-și pelerina. Râdea ca și 
Malatesta lângă Palatul regal, în ploaie, când venise să-și ia 
rămas-bun de la mine după aventura celor doi englezi. Și 
așijderea celuilalt, râsul i-a sunat în urmă mult timp după ce 
plecase. 


152 


e Epilog e 


„Războiul pare să se reaprindă în Flandra, și cei mai mulţi 
ofițeri și soldaţi din Madrid au hotărât să plece odată cu oștile, 
văzând că aici nu prea e treabă, iar acolo nu lipsesc deloc 
ocaziile de a face prăzi de război și a obţine beneficii. Acum 
patru zile, a plecat regimentul de infanterie din Cartagena, cu 
cufere și stindarde cu tot; așa cum bine știe înălțimea ta, 
regimentul a fost refăcut după ce fusese decimat fără milă acum 
doi ani, în acea zi, la Fleurus. Aproape toți sunt veterani, și 
așteptăm de la ei mari înfăptuiri în provinciile răsculate. 

În altă ordine de idei, ieri, luni, a fost răpus în chip misterios 
capelanul adoratoarelor benedictine, padre Juan Coroado. 
Preotul aparţinea unei cunoscute familii portugheze, era băiat 
bun, chipeș la înfățișare și recunoscut pentru elocvenţa din 
amvon. Stătea, se pare, în poarta casei parohiale, când s-a 
apropiat de el un tânăr mascat care, fără să spună vreo vorbă, |- 
a străpuns cu spada. Se zvonește că ar fi fost o chestiune de 
fuste ori o răzbunare. Ucigașul n-a fost găsit.” 


(Din Anunţurile lui José Pellicer?) 


23 Scriitorul spaniol José Pellicer (1602-1679) a fost consilier regal și cronicar onorific 
al Castiliei, Leon-ului (1624) și Aragon-ului (1640). A scris memorii, genealogie și 
poeme. Cea mai mare contribuție literară a sa o constituie Lecciones solemnes a las 
obras de D. Luis de Góngora (Lecţii solemne despre opera lui Don Luis de Góngora, 
1630). 


153 


Extrase din 


Flori poetice ale câtorva spirite 
de la curtea noastră 


Tipăritură din veacul al XVII-lea, fără 
subsol, păstrată în Secţiunea „Comitatul 
de Guadalmedina” de la Arhiva și 
Biblioteca Ducilor din Nuevo Extremo 
(Sevilla). 


154 


Licenţiatul Salvador Cortes y 
Campoamor 
Către Căpitanul Alatriste 


Sonet 


Cronicari și poeți, însuși Homer, 
Soldate, azi îți cântă amintirea, 
Dușmanii-or să se piardă iar cu firea 
La gândul spadei ce-o aveai, din fier 


Anvers, Ostende, Breda, negreșit 
Uimite-au fost de faptele-ți de erou 
Căci le-au trezit al armelor ecou 
când pentru Rege viata ţi-ai jertfit 


Flamanzii, luteranii ce s-au răzvrătit, 
Turcii și leii din pământul Bretaniei 
Curajul tău măreț cu toții l-au simtit. 


Să cânte cerul și pământul Spaniei 
Isprăvile pe care le-a înfăptuit 
Diego Alatriste, fulgerul pierzaniei! 


Contele de Guadalmedina 
Către un cleric dezmățat, 
foarte aplaudat la Curte 


Décima 


Nu pe reverendul uscat, 
Pe tine, popă vestejit, 
Bigotele te-au îndrăgit, 

În jocul de-a statu-n pat, 
Mătăuzul, am aflat, 

Ți-e lovit de mâncărime, 
Căci se bagă unde-i vine 
Și stă țeapăn ziua-ntreagă; 
Fiindu-i orice pizdă dragă 
O sfințește cum se cuvine. 


Presbiterul Villaseca 
Contra locotenentului de alguazili 
Martin Saldaña 


Decima 


Pe cinstea mea, senior Saldaña, 
Că, deși mergi cu pas de bou, 
De legea te cheamă din nou 

Să potolești toată zâzania 

Unei bătăi, eu știu că strania 
Poveste fruntea ta o lămureşte, 
lar arma rapid se oprește 

În locotenentul umil 

Fiindcă boul ajuns alguazil 

Fără bătaie nu muncește. 


157 


(atribuit lui) Don Francisco de Quevedo, 
Care elogiază nevoia de prudenţă 
a tinerilor 


Sonet 


Pe zidul “nalt, din piatră, fericit aburcă 
Cel ce în tinerețea-nfloritoare crede. 
Căci dorul îndărătnicia-i vede 

Și cât primejdia de sus curaju-i urcă. 


Dar, temerar, de aripi se încurcă 

Si, Icar nou, spre soare se repede, 
Se-apropie îndrăzneț și viața-și pierde 
În recele văzduh unde viteazul urcă. 


E natural ca într-un piept de cavaler 
O inimă doar marele ideal s-aleagă 
lar, tânăr, sângele să-l facă brav. 


Dar gândul ne dezvăluie-un mister: 
Cei curajoși să-și aibă mintea-ntreagă, 
Căci înțeleptul mai mereu e brav. 


Aprobare 


Domnia ta îmi ceri să dau seamă de licența pe care o cere 
don Arturo Pérez-Reverte întru publicarea cărţii pe care a 
intitulat-o În numele sângelui nespurcat, a doua dintre 
aventurile Căpitanului Alatriste. Mi-aș putea întări cu mare 
seriozitate laudele pentru dulceața stilului, bunul ritm al 
frazelor, elocvenţa  dicţiei, perfecțiunea fabulei și chipul 
verosimil cum o conduce ori concepţia ei plină de învățături, cu 
subtile lecții morale, avertismente și dezamăgiri care apar în 
carte pe sub hazul plăcut și distracţia veselă; dar n-am să mai 
zic nimic, decât că-l întrece pe Horaţiu când spune că aut 
prodesse volunt, aut delectare poetae, căci nu doar delectează, 
ci și învaţă, și amândouă peste poate, fapt pentru care, după 
umila părere a celui care subscrie, e spre lauda lui cea mai 
înaltă. Și toate fără să aducă atingere, nici să știrbească Sfânta 
Credinţă Catolică (dacă n-o citesc cei cu conștiința slabă de 
înger) și bunele moravuri. Drept care-s de părere să i se dea 
ceruta licenţă de tiparniţă, căci așa Domnia Ta vei fi bine servit, 
autorul mulțumit și republica satisfăcută. 

Datată în Zaragoza, în a treizecea zi a lunii iunie din anul 
1997. 


Dr. Alberto Montaner Frutos, 
cavaler al ordinului Sfântului Eugen, 
lector de învățături umaniste în 
Studioul General al acestui oraș. 


Sfârșitul părții a Il-a din 
Aventurile căpitanului Alatriste 


virtual-project.eu 


160